A. E. Van Vogt — Arsenalele Din Isher

A. E. Van Vogt 


A. E. Van Vogt 


Arsenalele Din Isher 


PROLOG. 

VRĂJITORUL A HIPNOTIZAT MULŢIMEA? 

11 iunie (de la corespondentul nostru). Poliţia şi gazetarii 
socotesc că, în scurt timp, va fi anunţat public, prin 
reclame, faptul că Oraşul Mijlociu va fi locul următoarei 
escale a unui maestru al magiei. Ei sunt pregătiţi să-l salute 
călduros dacă va binevoi să explice cu exactitate cum a 
păcălit sute de oameni, făcându-i să creadă că au văzut o 
clădire ciudată — un fel de arsenal. 

Clădirea ar fi apărut în spaţiul ocupat, anterior şi 
actualmente, de localul familial „Mătuşa Sally” şi de 
croitoria „Patterson”. În interiorul celor două localuri se 
aflau doar salariaţii, dar niciunul dintre aceştia nu 
observase vreun eveniment neobişnuit. 

O firmă mare şi strălucitoare indica faţada arsenalului 
născut atât de miraculos din neant; ea a constituit prima 
dovadă că întreaga scenă n-a fost decât o iluzie. Din orice 
punct o priveai te urmăreau cuvintele: 


ARME DE CALITATE. | 
DREPTUL DE A CUMPARA ARME ESTE DREPIUL LA 
LIBERTATE. 


În vitrină se afla un sortiment bogat de arme mici şi arme 
mari, de forme ciudate, iar un panou lucios înştiinţa: 


CELE MAI BUNE ARME ENERGETICE DIN ÎNTREGUL 
UNIVERS CUNOSCUT 


Inspectorul Clayton de la secţia de investigaţii a încercat 
să intre, dar uşa părea încuiată. Câteva minute mai târziu, 
C. ]. (Chris) McAllister, reporterul de la Gazette-Bulletin, a 
încercat şi el uşa, a deschis-o şi a intrat. 

Voind să-l urmeze, inspectorul Clayton a găsit-o din nou 
încuiată. Se crede că McAllister a ajuns până în spatele 
clădirii, unde l-au văzut câţiva privitori. Imediat după 
revenirea lui, clădirea ciudată a dispărut la fel de brusc 
cum apăruse. 

Poliţia se declară nedumerită în privinţa felului în care 
marele magician a creat o asemenea iluzie detaliată şi de 
lungă durată, în faţa unei mulţimi atât de mari. 


NOTA REDACŢIEI: 


Relatarea nu menţionează dacă nemulțumită, poliţia a 
încercat să-l contacteze pe McAllister, dar, oricum, nu l-a 
putut găsi. Nu l-a găsit nici acum, după atâtea săptămâni. 
Ce s-a întâmplat cu McAllister din clipa în care a găsit 
deschisă uşa magazinului de arme? 


Uşa magazinului de arme avea o ciudăţenie. Nu numai că 
se deschidea la prima atingere, dar, dacă o trăgeai, simţeai 
că nu opune nici cea mai mică rezistenţă şi că este 
imponderabilă. McAllister avu impresia că i s-a topit clanţa 
în mână. 


Rămase locului surprins. Se gândea la inspectorul Clayton 
care, cu un minut înainte, găsise uşa încuiată. Acest gând 
stăruia ca un semnal. Dinapoia lui răsună tunător vocea 
inspectorului: 

— Lasă, McAllister, mă ocup eu de asta! 

Dincolo de uşă, în magazin, era întuneric, prea întuneric 
ca să vadă ceva şi, lucru şi mai ciudat, ochii nu i se 
acomodau cu bezna aceea intensă. Instinctul său de 
reporter îl făcu să înainteze spre masa de întuneric mai 


dens care venea din spatele dreptunghiului uşii. Cu coada 
ochiului văzu mâna inspectorului atingând clanţa pe care 
degetele lui o sloboziseră doar cu o clipă mai devreme. Ştiu 
pe loc că, dacă inspectorul ar fi izbutit să se opună, nici un 
reporter n-ar fi pătruns în clădire. Avea capul încă întors 
într-acolo, privindu-l mai degrabă pe poliţist decât 
întunericul din faţă, şi, tocmai când dădea să mai facă un 
pas înainte, se produse lucrul acela deosebit. 

Clanţa nu-i permise inspectorului Clayton s-o atingă. Se 
răsuci într-un mod ciudat; acolo se mai afla încă o formă 
curioasă, puţin estompată. Cu o mişcare prea rapidă pentru 
a fi observată, uşa propriu-zisă atinse brusc călcâiul lui 
McAllister. O atingere uşoară, imponderabilă. Înainte de a 
putea gândi sau reacţiona la ceea ce se întâmplase, elanul 
mişcării sale de înaintare îl adusese deja înăuntru. Când 
înfruntă întunericul, i se încordară chinuitor toţi nervii. De- 
abia după ce uşa se închise bine, McAllister scăpă de acel 
chin scurt şi neaşteptat. În faţă se afla un magazin luminat 
strălucitor, în spate lucruri de necrezut! 

Pentru McAllister, urmă un moment de nedumerire: 
rămase cu trupul răsucit stângaci, doar vag conştient de 
interiorul magazinului, dar teribil de înspăimântat, în scurta 
clipă dinaintea întreruperii, de ceea ce se afla dincolo de 
tăbliile transparente ale uşii prin care tocmai intrase. 

Nu se vedea nicăieri nimic. Totul era de nepătruns. Nici 
inspectorul Clayton, nici vreo gloată de privitori gălăgioşi cu 
gurile căscate, nici un şir de magazine mizere peste drum. 
Nu era nici măcar aceeaşi stradă. De fapt nu mai exista nici 
o stradă. În schimb se vedea un parc liniştit. Dincolo de el, 
strălucitor în soarele amiezii, se contura un oraş mare, 
proiectat pe cer. Dinapoia lui, un glas muzical, cam răguşit, 
de femeie întrebă: 

— Aveţi nevoie de o armă? 

McAllister se întoarse brusc, cu reacţia automată pe care o 
ai la orice sunet. Şi pentru că toată povestea continua să fie 
ca un vis, imaginea oraşului se topi aproape imediat. Mintea 


i se concentră asupra tinerei care înainta încet din fundul 
magazinului. Gândurile nu i se limpeziră imediat. 
Convingerea că ar trebui să spună ceva i-a fost frânată de 
primele impresii produse de înfăţişarea fetei. Avea un trup 
suplu, cu forme plăcute, părul negru, frumos buclat, ochii 
negri, iar pe faţă îi strălucea un zâmbet agreabil. Rochia 
simplă şi sandalele păreau atât de normale la prima vedere 
încât nu se mai gândi la ele. Izbuti să spună doar atât: 

— Ceea ce nu pot înţelege este de ce n-a putut intra şi 
ofiţerul de poliţie care venea după mine. Şi unde e acum? 

Spre surprinderea lui, surâsul fetei căpătă o nuanţă de 
stânjeneală, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare: 

— Ştim că oamenilor li se pare o prostie din partea noastră 
că tot mai insistăm asupra acelei vechi duşmănii (vocea îi 
deveni mai fermă). Ba ştim chiar ce inteligentă este 
propaganda care pune accentul pe stupiditatea atitudinii 
noastre. Şi, totuşi, nu primim niciodată aici vreun om de-al 
ei. Continuăm să ne luăm foarte în serios principiile. 

Făcu o pauză de parcă ar fi aşteptat din partea lui o 
înţelegere totală. Dar McAllister văzu din confuzia care-i 
înceţoşa ochii că propria-i faţă trebuie să fi fost la fel de 
lipsită de expresie ca şi gândurile. Oamenii ei! Fata rostise 
aceste cuvinte ca şi cum s-ar fi referit la cine ştie ce 
personaj şi asta ca răspuns direct la cuvântul „poliţist” 
folosit de el. Însemna că oamenii ei, oricine ar fi fost această 
ea, erau poliţişti şi că uşa le era potrivnică şi nu le permitea 
să intre în acest magazin de arme. 

McAllister îşi simţi mintea golită. Fu inundat de un fel de 
simţământ al abisurilor nesondate, având prima convingere 
uluitoare că nu toate lucrurile stau aşa cum trebuie. Acum 
fata vorbea cu ceva mai multă asprime: 

— Vreţi să spuneţi că habar n-aveţi de toate acestea, de 
faptul că de generaţii întregi breasla armurierilor a 
subzistat, în această epocă de energii distrugătoare, ca 
unică protecţie a omului de rând în faţa înrobirii? Dreptul 
de a cumpăra arme... (se opri şi-l privi cu ochi iscoditori, 


apoi continuă)... Dacă stăm să ne gândim, aveţi ceva cu 
totul deosebit în înfăţişare. Hainele exotice, oarecum... Nu 
veniţi cumva de pe câmpiile fertile ale Nordului? 

Clătină din cap, din ce în ce mai iritat de propriile-i reacţii. 
Tânăra continuă repezit: 

— Şi dacă stăm să ne gândim, e uluitor că un poliţist a 
încercat uşa şi că alarma n-a funcţionat. 

Mişcă mâna în care scânteia un obiect de metal, 
strălucitor ca oţelul în soarele amiezii. Nu era nici urmă de 
smerenie în glasul ei, nimic care să sugereze scuzele când 
spuse: 

— Vă rog să rămâneţi acolo unde sunteţi, domnule, până 
când îl chem pe tata. În meseria noastră, cu răspunderile 
pe care le avem, nu ne place să riscăm niciodată. Ceva nu e 
în regulă aici, nu e deloc în regulă! 

Lucru destul de ciudat, tocmai atunci mintea lui McAllister 
începu să funcţioneze clar. Gândul care-i veni merse în 
paralel cu al fetei. Cum de ajunsese el aici, în lumea asta 
fantastică? Într-adevăr, era ceva în neregulă. 

Atenţia îi fu reţinută de armă. Era micuță, de forma unui 
pistol, dar cu trei cuburi ieşite în afară, formând un 
semicerc din vârful camerei de explozie în formă de bulb. În 
timp ce-o privea, McAllister se cutremură. Acest instrument 
micuţ şi nesuferit, scânteind între degetele arse de soare 
ale fetei, era la fel de real ca şi fata. 

— Dumnezeule mare, şopti el. Ce fel de pistol mai e şi 
ăsta? Lasă-l puţin jos şi să încercăm să aflăm despre ce e 
vorba. 

Fata păru că nici nu-l aude. Observă cum privirea ei se 
îndreaptă spre un punct de pe perete, mai spre stânga lui. 
Uimit, văzu aprinzându-se şapte luminiţe miniaturale. Ce 
lumini ciudate! Era fascinat de jocul de lumini şi umbre, de 
stingerea şi aprinderea succesivă a globuleţelor, un fel de 
mişcare vălurită cu creşteri şi descreşteri infime, un efect 
incredibil de delicat al reacției instantanee la un barometru 
hipersensibil. Când luminile se potoliră, privirea lui reveni 


la fată. Spre marea lui surprindere, aceasta îşi puse pistolul 
de o parte. Probabil observase expresia ciudată de pe faţa 
lui. 

— E în regulă, zise ea calmă. Acum s-au concentrat asupra 
dumneavoastră automatele. Dacă ne-am înşelat în ceea ce 
vă priveşte, vom fi bucuroşi să ne cerem scuze. Între timp, 
dacă vă mai interesează ideea de a cumpăra o armă, îmi va 
face plăcere să vă arăt câteva mostre şi felul în care 
funcţionează. 

„Aşadar, automatele sunt îndreptate împotriva mea”, se 
gândi McAllister. Informaţia nu-i aduse mei un fel de 
uşurare. Indiferent ce vor fi fost aceste automate, nu aveau 
să acţioneze în favoarea lui. Faptul că tânăra îşi pusese la o 
parte pistolul, în pofida suspiciunii cu care îl privea, 
demonstra în mare măsură eficacitatea noilor ei dulăi de 
pază. 

— Da, chiar vă rog să-mi arătaţi. 

Îi veni un gând năstruşnic şi spuse; 

— Nu mă îndoiesc că tatăl dumneavoastră stă undeva în 
planul doi şi mă studiază. 

Tânăra nu dădu semne că vrea să-i arate vreo armă, ci îl 
privi uimită: 

— Poate nu realizaţi, spuse ea încet, dar deja ne-aţi 
tulburat tot sistemul. Luminile automatelor ar fi trebuit să 
se stingă din clipa în care tata a apăsat pe butoane. Asta a 
făcut când l-am chemat. Dar ele nu s-au stins! E nefiresc şi, 
totuşi (se încruntă mai tare), dacă aţi fi fost unul dintre ei, 
cum aţi fi trecut prin uşă? E posibil ca savanții ei să fi 
descoperit fiinţe umane care nu afectează energiile 
sensibile, iar dumneavoastră să fiţi doar una dintre acestea, 
trimisă să testeze posibilitatea de a intra la noi? Nici asta 
nu e logic. Dacă ei ar fi sperat să izbutească, n-ar fi riscat să 
ne producă o surpriză zdrobitoare... Astfel, dumneavoastră 
aţi fi devenit pana care despică frontul duşman pe scară 
largă. Ea e nemiloasă şi strălucitoare şi ţine morţiş să aibă 
putere deplină asupra unor bieţi proşti ca voi care n-aveţi 


înţelepciunea decât s-o adoraţi — pe ea şi splendoarea 
Curţii imperiale. 

Într-un colţ se afla un scaun şi McAllister se îndreptă spre 
el. Între timp se mai calmase. 

— Uite, începu el, habar n-am despre ce vorbeşti. Nu ştiu 
nici măcar cum am ajuns în magazinul ăsta. Sunt de acord 
cu dumneata că toată povestea necesită explicaţii, dar eu le 
văd cu totul altfel. 

Începu să tărăgăneze vorba. Se lăsase pe jumătate pe 
scaun, dar în loc să se afunde în el, se aşeză încet şi drept, 
ca un bărbat foarte, foarte vârstnic. Privirea îi fu atrasă de 
o inscripţie ce strălucea deasupra unei vitrine cu arme, 
aflată înapoia femeii. O întrebă cu glas răguşit: 

— Ala... E un calendar? 

Tânăra îi urmări privirea, nedumerită: 

— Da, suntem în 3 iunie. Dar ce nu e în regulă? 

— Nu la asta mă refer. Vreau să spun... Făcu un mare efort 
să se adune... Vreau să spun... Cifrele alea de deasupra, 
adică... În ce an suntem? 

Fata păru surprinsă. Începu să bâiguie ceva, apoi se opri şi 
se trase înapoi. În cele din urmă îl admonestă: 

— Nu te mai uita aşa! Nu-i nimic greşit. Suntem în anul 84 
al celui de-al patruzecilea secol al Casei Imperiale Isher. 


II 


McAllister se aşeză foarte hotărât, când, deodată, avu o 
revelaţie uimitoare. Evenimentele petrecute începeau să se 
organizeze în mintea sa într-un soi de tipar deformat: 
faţada clădirii, suprapusă peste cele două magazine; felul în 
care se comportase uşa; marea firmă exterioară cu legătura 
ciudată pe care o făcea între libertate şi dreptul de a 
cumpăra arme; armele expuse în vitrină — „cele mai bune 
arme energetice din întregul univers cunoscut...”! 

Observă că fata vorbeşte pe tonul cel mai serios cu un 
bărbat înalt, grizonat, aflat în pragul uşii pe care intrase şi 


ea. Discuţia părea puţin încordată. Deşi nu vorbeau tare, în 
urechile lui sunetele se amestecau, ciudate şi tulburătoare. 
McAllister nu prea putu să le analizeze sensul până când 
fata nu se întoarse şi-l întrebă: 

— Cum vă numiţi? 

McAllister îşi spuse numele. 

Fata şovăi, apoi insistă: 

— Domnule McAllister, tata vrea să ştie din ce an veniţi! 

Bărbatul grizonat făcu un pas către el şi vorbi pe un ton 
grav: 

— Nu cred că avem timp de explicaţii. S-a întâmplat exact 
lucrul de care ne era teamă nouă, fabricanţilor de arme, de 
generaţii întregi, şi anume: că va apărea din nou cineva 
lacom de puteri nelimitate care, pentru a-şi putea exercita 
tirania, va căuta mai întâi să ne distrugă. Prezenţa dumitale 
aici este o manifestare a forţei energetice pe care a 
îndreptat-o ea împotriva noastră — un lucru atât de nou 
încât nici măcar nu l-am bănuit. Dar nu am timp de pierdut. 
Lystra, obţine toate informaţiile posibile şi avertizează-l de 
primejdia ce-i ameninţă propria persoană. 

Apoi bărbatul se răsuci pe călcâie şi uşa se închise, fără 
zgomot, îndărătul siluetei lui înalte. 

McAllister întrebă: 

— Ce-a vrut să spună cu chestia aceea, cu pericolul în care 
se află propria-mi persoană? 

— Nu e chiar aşa uşor de explicat, începu tânăra, cu vădită 
stânjeneală în glas. În primul rând, veniţi până la vitrină şi 
voi încerca să vă lămuresc totul. Presupun că sunteţi destul 
de nedumerit. 

McAllister trase adânc aer în piept: 

— Ei, acuma parcă mai vii de-acasă. 

Îi trecuse spaima. Bărbatul cărunt părea să ştie despre ce 
e vorba. Asta însemna că n-o să fie chiar atât de greu să se 
lămurească şi el. Cât despre pericolul în care se afla breasla 
fabricanţilor de arme, asta era problema lor, nu a lui. Făcu 
câţiva paşi spre fată, dar, spre uimirea lui, ea se trase înapoi 


cu spaimă, de parcă ar fi ameninţat-o. O privi cu ochi fără 
expresie; ea râse firav, fără pic de veselie şi, într-un târziu, 
spuse: 

— Să nu credeţi că glumesc şi nici nu trebuie să vă simţiţi 
ofensat, dar, pentru propria dumneavoastră siguranţă, să 
nu atingeţi nici un trup omenesc cu care aţi veni 
întâmplător în contact. 

McAllister fu cutremurat de un fior ca de gheaţă. Apoi, 
deodată, simţi un val de enervare văzând chipul fetei atât 
de înspăimântat. 

— Uite ce e, vreau să lămuresc bine lucrurile. Înţeleg că 
aici putem vorbi fără nici un pericol cu condiţia să nu te 
ating şi nici să nu mă apropii de dumneata. Aşa e? 

Fata încuviinţă din cap. 

— Duşumeaua, pereţii, toate mobilele — de fapt întregul 
magazin — sunt făcute din materiale rău-conducătoare de 
energie. 

McAllister avu senzaţia că merge pe o funie întinsă 
deasupra unei prăpăstii fără fund. 

— S-o luăm de la început, zise el. De unde ai ştiut 
dumneata şi de unde a ştiut tatăl dumitale că nu sunt... 
Făcu o pauză înainte de a rosti formula aceea ciudată... Că 
nu fac parte din epoca aceasta? 

— Tata v-a fotografiat. V-a fotografiat şi lucrurile din 
buzunare. Aşa a descoperit mai întâi care e problema. 
Vedeţi, dumneavoastră, energiile, sensibile în sine devin 
purtătoare ale energiei cu care sunteţi încărcat. Asta nu e-n 
regulă. De aceea n-au vrut armele automate să se 
concentreze asupra dumneavoastră şi... 

— Încărcat cu... Energie? Întrebă McAllister neîncrezător. 

Fata se holbă la el: 

— Cum, nu înţelegeţi? (i se tăie respiraţia). Aţi traversat 
şapte milenii. Şi dintre toate energiile din Univers cea mai 
puternică este timpul. Dacă aţi păşi afară din magazinul 
acesta, aţi arunca în aer Oraşul imperial şi un teritoriu de o 
sută de kilometri de jur-împrejur. Dumneavoastră (încheie 


cu glas şovăielnic, dar din ce în ce mai emoţionat), 
dumneavoastră aţi putea distruge Terra. 


III 


Până atunci McAllister nu observase oglinda. Ciudat, 
pentru că era destul de mare, înaltă de aproape doi metri şi 
jumătate, şi se afla în faţa lui, pe perete, unde ar fi putut 
jura că doar cu un minut mai devreme nu se vedea decât o 
masă compactă de metal. 

— Uitaţi-vă în oglindă, îi spuse cu glas mult mai blând fata. 
Nimic nu poate fi mai liniştitor decât propria-ţi imagine. De 
fapt, trupul dumneavoastră rezistă destul de bine la şocul 
mintal. 

Se holbă la propria-i imagine. Paloarea feţei prelungi 
parcă se reflecta asupra lui. Dar trupul nu i se zguduia 
propriu-zis, aşa cum tindea să-i sugereze vârtejul din minte. 
Deveni din nou conştient de prezenţa fetei, care ţinea 
degetul pe unul dintre întrerupătoarele de pe perete. 
Deodată se simţi mai bine şi spuse liniştit: 

— Mulţumesc. Fără doar şi poate aveam nevoie de aşa 
ceva. 

Tânăra îi surise încurajator şi abia acum rămase el uluit de 
personalitatea ei contradictorie. Pe de-o parte, 
incapacitatea de acum câteva minute de a sesiza esenţa 
primejdiei, iar pe de alta, acţiunea prin care-l ajutase să se 
vadă în oglindă, ceea ce dovedea o înţelegere adâncă a 
psihologiei omeneşti. Îi spuse: 

— Problema care se pune din punctul dumitale de vedere 
este de a reuşi s-o eviţi pe această femeie din dinastia Isher 
şi dea mă trimite înapoi, înainte de a arunca Terra în aer 
din... Din nu ştiu ce an în care ne aflăm. 

Fata încuviinţă din cap. 

— Tata zice că puteţi fi trimis înapoi, dar, în rest, atenţie! 

Nu avu însă răgazul să se simtă mai uşurat aflând că poate 
fi trimis înapoi, în timpul din care venise. Fata mai apăsă un 


buton. În aceeaşi clipă, oglinda dispăru în zidul metalic. Se 
auzi declicul unui alt buton Dispăru şi zidul. Dinaintea lui se 
întindea un parc asemănător celui pe care-l văzuse deja 
prin uşa din faţă, în mod evident o extindere a aceleiaşi 
privelişti de grădină. 

O clădire masivă, cam de cinci sute de metri lungime şi — 
incredibil — tot atât de înaltă pe cât de lungă, se ridica 
asemenea unui monstru întunecat, profilându-se pe cer şi 
dominând zarea. Pretutindeni existau dovezi ale trudei 
dinamice a omului, dar nicăieri nici o mişcare, nici ţipenie 
de om. Până şi copacii stăteau nemişcaţi în aerul acela 
încremenit, lipsit de lumină. 

— Atenţie! Îi spuse fata, de data aceasta pe un ton mult 
mai blând. 

Nu se auzi nici un declic. Ea umblă la unul dintre butoane 
şi viziunea lui deveni mai puţin clară. Nu atât pentru că 
soarele îşi redusese intensitatea luminoasă şi nici pentru că 
apăruse un geam acolo unde nu fusese nimic cu o clipă mai 
devreme, ci pentru că între ei şi parcul acela splendid nu 
părea să existe nici un fel de substanţă materială. Dar 
parcul nu mai era pustiu: mişunau în el zeci de oameni şi de 
utilaje. 

McAllister rămase uluit. Apoi, pe măsură ce senzaţia de 
iluzie se topi şi ameninţarea pe care o reprezentau aceşti 
oameni deveni tot mai penetrantă, emoția i se prefăcu în 
spaimă: 

— Vai de mine, spuse el, în cele din urmă, dar oamenii 
aceştia sunt soldaţi, iar maşinile lor sunt... 

— Arme energetice! Îi completă fata gândul. Problema lor 
dintotdeauna a fost cum să-şi aducă armele destul de 
aproape de magazinele noastre, pentru a ne distruge. Nu e 
vorba atât de faptul că tunurile nu ar avea putere la o 
distanţă foarte mare, căci până şi carabinele pe care le 
vindem pot ucide oameni la o distanţă de câteva mile, dar 
magazinele noastre sunt atât de bine fortificate încât, 
pentru a ne distruge, ar trebui să-şi folosească de la o 


distanţă minimă tunurile cele mai mari. În trecut n-au 
putut-o face niciodată pentru că parcul înconjurător ne 
aparţine, iar sistemul nostru de alarmă a fost perfect, cel 
puţin până acum. Noua energie folosită de ei nu afectează 
niciunul dintre instrumentele noastre de protecţie. Şi, ceea 
ce e infinit mai rău, le oferă un scut perfect împotriva 
armelor noastre. Bineînţeles, invizibilitatea este un 
fenomen cunoscut de multă vreme, dar, dacă n-ai fi venit 
dumneata, am fi fost distruşi fără măcar să ştim ce s-a 
întâmplat. 

— Bine, exclamă, pe un ton strident, McAllister, dar ce- 
aveţi de gând să faceţi? Ăştia sunt încă acolo şi lucrează... 

Ochii negri ai fetei scăpărară ca o flacără galbenă, feroce: 

— 'Tata a avertizat breasla şi membrii acesteia au 
descoperit că tunuri invizibile similare sunt instalate de 
oameni invizibili în preajma magazinelor. Consiliul se va 
întruni foarte curând pentru a discuta măsurile de apărare. 

Fără a mai scoate o vorbă, McAllister îi privi pe soldaţi cum 
legau ceva — probabil nişte cabluri invizibile ce duceau la 
clădirea imensă din planul al doilea —, cabluri foarte groase 
care indicau puterea tiranică ce urma să fie dezlănţuită 
asupra micului magazin de arme. Nu mai era nimic de spus. 
Realitatea depăşea cu mult cuvintele. Dintre toţi cei de aici, 
el părea cel mai puţin util, opinia lui era cea mai puţin 
însemnată. Ar fi trebuit s-o spună, dar nu-şi dădu seama de 
asta decât atunci când, de alături, răsună glasul tatălui 
fetei: 

— Te-nşeli profund, domnule McAllister. Dintre toţi, 
dumneata eşti cel mai preţios. Prin dumneata am 
descoperit că Imperiul Isher ne atacă efectiv. Mai mult 
decât atât, duşmanii noştri habar nu au de existenţa 
dumitale, deci nu şi-au dat încă seama pe deplin de efectul 
produs de noua energie de mari proporţii pe care au folosit- 
o. Ca atare, dumneata eşti singurul factor necunoscut. De 
aceea trebuie să te folosim imediat. 


Lui McAllister i se păru că tatăl fetei îmbătrânise brusc. 
Zbârciturile îi brăzdau faţa slabă şi încordată. Când se 
întoarse spre fiică-sa şi îi vorbi, glasul lui era teribil de 
aspru: 

— Lystra, numărul 7! 

Degetele fetei atinseră cel de-al şaptelea buton şi tatăl se 
grăbi să-i explice lui McAllister: 

— Consiliul Suprem al Breslei ţine o şedinţă extraordinară 
pentru a face faţă iminenţei pericolului. Trebuie să alegem 
metoda cea mai probabilă pentru a ataca problema şi să ne 
concentrăm individual şi colectiv, asupra acestei metode. 
Sunt deja în curs discuţii la nivel regional, dar deocamdată 
n-a rezultat decât o singură idee importantă şi... Ah, 
domnilor! 

Se adresa cuiva aflat dincolo de McAllister. Acesta tresări 
şi se întoarse. Mai mulţi bărbaţi intrau prin zidul masiv la 
fel de uşor şi degajat ca şi cum ar fi trecut doar pragul unei 
uşi deschise. Unul, doi, trei — treizeci. 

Aveau feţele crâncene, în afara unuia singur care, uitându- 
se în treacăt la McAllister, dădu să meargă mai departe, dar 
se opri cu un zâmbet pe jumătate amuzat. 

— De ce vă miraţi atât de tare? Cum credeţi că am fi putut 
să supravieţuim în tot cursul acestor ani dacă n-am fi izbutit 
să transmitem prin spaţiu obiecte materiale? Poliţia statului 
Isher abia aştepta să impună o blocadă asupra surselor 
noastre de aprovizionare. În treacăt fie spus, mă numesc 
Cadron — Peter Cadron! 

McAllister dădu din cap, aşa, de formă. Nu-l mai 
impresionau câtuşi de puţin noile maşini. Erau produsele 
finale ale erei maşinilor; ştiinţa şi invențiile făcuseră 
progrese atât de mari, încât aproape nu exista o mişcare a 
oamenilor care să nu afecteze o maşină sau, invers, să nu 
fie afectată de ea. Un bărbat din preajma lui, cu o faţă 
grosolană, spuse: 

— Ne-am adunat aici pentru că, în mod evident, sursa 
energiei noi se află în clădirea mare de lângă magazin... 


Făcu un gest către peretele ce fusese la un moment dat 
oglindă, apoi geamul prin care McAllister privise clădirea 
cu aspect monstruos. Vorbitorul continuă: 

— Ştim încă de acum cinci ani, când a fost terminată 
această clădire, că era vorba de o construcţie energetică 
îndreptată împotriva noastră; iar acum s-a scurs din ea 
energia nouă pentru a copleşi lumea, o energie de o forţă 
imensă, atât de puternică încât a frânt până şi tensiunile 
timpului, dar, din fericire, numai în acest magazin aflat în 
vecinătatea ei. După cât se pare, energia slăbeşte când este 
transmisă la distanţe mari. 

— Uite ce e, Dresley, sună o întrerupere lipsită de 
curtoazie venită din partea unui individ din cale-afară de 
slab. Ce rost are tot preambulul ăsta? Voi aţi cercetat 
diferitele planuri propuse de grupurile regionale.” Este sau 
nu vreunul ca lumea printre ele? 

Dresley şovăi. Spre surprinderea lui McAllister, ochii 
individului se opriră asupra lui, privindu-l cu neîncredere; 
faţa grosolană a lui Dresley se încordă, apoi se aspri de tot: 

— Da, ar exista o metodă, dar pentru asta ar trebui să-l 
silim pe prietenul nostru venit din trecut să-şi asume un 
mare risc. Ştiţi cu toţii la ce mă refer. Cu această metodă 
am putea câştiga timpul de care avem nevoie. 

— Ei, făcu McAllister, copleşit de privirile care se aţintiseră 
asupra lui. 


IV 


McAllister înţelese că avea din nou nevoie de oglindă 
pentru a-şi dovedi că trupul lui face faţă cum trebuie 
situaţiei. Măsură cu privirea chipurile bărbaţilor adunaţi 
acolo. Fabricanţii de arme alcătuiau un tablou destul de 
confuz, stând jos sau în picioare ori sprijinindu-se de 
vitrinele pline cu arme strălucitoare. Şi parcă erau mai 
puţini decât îi ieşiseră la numărătoare mai înainte. Unul, doi 
— douăzeci şi opt, cu fată cu tot. Ar fi putut jura că fuseseră 


treizeci şi doi. Mergând cu privirea mai departe, tocmai 
observa cum se închidea uşa camerei din spate. Patru 
dintre bărbaţi intraseră acolo fără ca el să ştie ce se 
ascunde înapoia acelei uşi. 

Dădu nedumerit din cap, apoi, întorcându-şi privirea, 
cercetă gânditor feţele aflate dinaintea lui şi spuse: 

— Pur şi simplu nu înţeleg cum de v-aţi gândit că m-aţi 
putea constrânge. După părerea voastră sunt încărcat cu 
energie. Se prea poate să mă înşel, dar, dacă vreunul dintre 
voi ar încerca să mă împingă în jos pe panta timpului său 
măcar să se atingă de mine, energia din trupul meu ar 
produce distrugeri cumplite... 

— Să te ia dracu'! Ai perfectă dreptate, se amestecă un 
tânăr, care urlă furios la Dresley. Cum naiba ai putut să faci 
o asemenea gafă psihologică? Doar ştii că McAllister va 
trebui să execute poruncile noastre ca să se salveze, şi asta 
încă foarte repede! 

Dresley mormăi: 

— Fir-ar să fie! Realitatea este că n-avem timp de pierdut 
cu explicaţii şi eu mi-am zis că l-am putea speria uşor. Dar 
văd că avem de-a face cu un om inteligent. 

McAllister făcu ochii mici şi inspectă întregul grup. Totul 
era o cacialma, aşa că spuse cu asprime: 

— Lăsaţi linguşeala asta cu inteligenţa. Văd că asudaţi pur 
şi simplu de frică. Aţi fi în stare să vă împuşcaţi şi bunicile şi 
să mă trageţi şi pe mine pe sfoară pentru că e în joc însăşi 
existenţa lumii pe care voi o consideraţi bună. Dar ce mai e 
şi planul ăsta al vostru ta care vreţi să mă siliţi să particip? 

Îi răspunse tânărul: 

— Vi se vor da haine de protecţie izolatoare şi veţi fi trimis 
înapoi în epoca dumneavoastră... 

Făcu o pauză şi McAllister replică: 

— Deocamdată, asta nu sună chiar atât de rău. Dar care-i 
şmecheria? 

— Nu e nici o şmecherie! 

McAllister căscă ochii şi apoi începu: 


— la ascultaţi-mă bine. Nu încercaţi să mă duceţi cu 
zăhărelul. Dacă lucrurile ar fi chiar atât de simple, cum 
naiba v-aş putea fi de folos împotriva energiei Imperiului 
Isher? 

Tânărul se încruntă, negru la faţă, privindu-l aspru pe 
Dresley: 

— Vezi că vorbind de constrângere l-ai făcut să intre la 
bănuieli? Întorcându-se către McAllister spuse: 

— Planul nostru vizează aplicarea energiei pe baza 
principiului pârghiilor şi punctelor de sprijin. 
Dumneavoastră urmează să fiţi greutatea de la capătul lung 
al unei „pârghii” energetice prin care se ridică greutatea 
superioară de la capătul ei cel mai scurt. Vă veţi întoarce în 
timp cinci mii de ani. Maşina din clădirea cea mare, la care 
e acordat trupul dumneavoastră şi care ne-a făcut aceste 
necazuri, va înainta în timp câteva luni. 

— În felul acesta — îl întrerupse alt participant, înainte ca 
McâAllister să poată replica — am avea timp să găsim un alt 
factor de contracarare. Trebuie să existe o soluţie, căci 
altfel duşmanii noştri n-ar fi acţionat în secret. Ei, ce părere 
aveţi? 

McâAllister porni agale spre scaunul pe care stătuse 
înainte. Mintea îi funcţiona cu o viteză ameţitoare, dar avea 
o presimţire neagră că nu dispune de cunoştinţele tehnice 
necesare pentru a se putea apăra. Vorbi rar: 

— După câte văd, metoda ar trebui să funcţioneze ca un 
miner de pompă. Principiul pârghiei... Vechea idee după 
care, dacă ai avea o pârghie destul de lungă şi un punct de 
sprijin corespunzător, ai putea deplasa Pământul de pe 
orbita lui. 

— Exact, interveni Dresley, cel cu faţa grosolană. Numai că 
aceasta acţionează în timp. Dacă te întorci înapoi cu cinci 
mii de ani, dispare clădirea... 

Glasul i se stinse, la fel ca şi entuziasmul, când citi 
expresia de pe faţa lui McAllister. 


— Uite ce e, zise acesta, nimic nu-i mai jalnic decât o mână 
de oameni cinstiţi care se apucă de o treabă necinstită. 
Sunteţi oameni puternici, intelectuali, care v-aţi închinat 
viaţa unei concepţii idealiste. Aţi crezut neîncetat că, dacă 
va fi vreodată nevoie, nu veţi şovâăi să faceţi sacrificii 
drastice. Dar nu puteţi păcăli pe nimeni. Care e şmecheria? 


V 


Era surprinzător acest contraatac. Îi văzu pe indivizii aceia 
ieşind din camera dosnică şi avu un adevărat şoc când 
observă că se duseseră să-şi ia echipamentul de protecţie 
înainte de a fi putut şti măcar că şi el îl va folosi. McAllister 
se uită sever la Peter Cadron, care întinse către el obiectul 
acela inform, de culoare aproape cenuşie, şi-i spuse 
răspicat: 

— Bagă-te în astea şi apucă-te de treabă! E o chestiune de 
minute, băiete! Când ţevile alea de colo vor începe să 
împrăştie energie, n-o să mai fii în viaţă ca să discuţi despre 
cinstea noastră. 

Şi totuşi exista încă. Broboane de sudoare îi curgeau pe 
obraji, iar nesiguranța îl îmbolnăvea pur şi simplu. De 
undeva, din spate, un bărbat spuse: 

— Primul nostru ţel va fi acela de a câştiga timp, apoi 
trebuie să înfiinţăm noi ateliere prin diferite comunităţi, 
unde nu pot fi atacate prea uşor. Simultan, vom contacta 
orice potenţial al imperiului care ne poate ajuta, direct sau 
indirect, în acţiunea noastră, iar, în cele din urmă, trebuie 
să... 

Glasul vorbea înainte, dar McAllister nu-l mai auzea. 
Privirile lui înnebunite se opriră asupra fetei, care stătea, 
tăcută şi intimidată, lângă uşa din faţă. Păşi către ea. Fie 
privirile lui aspre, fie prezenţa lui impunătoare o speriară, 
căci se trase înapoi, cu chipul cuprins de paloare. 

— Uitaţi! Strigă el. M-am băgat până peste cap în povestea 
asta. Şi care e riscul?! Trebuie să simt că am o oarecare 


şansă. Spuneţi-mi care-i şmecheria? 

Intre timp, faţa se făcuse cenuşie la faţă, având aproape 
aceeaşi înfăţişare pământie, moartă, ca şi costumul pe care- 
| ţinea în mână Peter Cadron. 

— E vorba de fricţiune, murmură ea, nedesluşit, într-un 
târziu. Poate nu veţi reuşi să refaceţi tot drumul înapoi. 
Vedeţi, veţi fi un fel de „greutate”, de „pondere” şi... 

McAllister se îndepărtă de ea ca un vârtej. Intră în 
costumul acela moale atât de uşor încât avea senzaţia de 
imponderabilitate, apoi îl strânse cu grijă pe tot corpul, 
peste hainele lui proaspăt călcate. 

— Parcă mă cam strânge la cap, nu-i aşa? Întrebă el. 

— Da, veni răspunsul de ia tatăl Lystrei. De îndată ce 
închizi fermoarul, costumul devine total invizibil. Celor din 
afară, şi mai ales celor nepricepuţi, li se va părea că porţi 
haine obişnuite. Costumul este complet echipat, aşa că, 
atâta vreme cât îl porţi, ai putea trăi şi pe lună. 

— Ceea ce nu izbutesc să înţeleg, se plânse McAllister, 
este de ce trebuie să-l port. Am ajuns fără probleme aici, 
deşi nu-l aveam pe mine. 

Se încruntă. Vorbele îi scăpaseră automat, dar deodată îi 
veni un gând salvator. 

— Numai o clipă, zise el, ce se întâmplă cu energia cu care 
sunt încărcat când mă aflu închis ca într-un borcan în 
costumul ăsta de protecţie? 

Văzu, după încremenirea feţelor din jurul lui, că a atins un 
subiect formidabil. 

— Va să zică asta este! Izbucni el. Stratul izolator mă va 
împiedica să pierd ceva din energia aceasta. Deci, aşa aş 
putea să capăt oarecare „greutate”. N-am nici o îndoială că 
există o legătură între acest costum şi cealaltă maşină. Ei 
bine, nu e prea târziu. 

Cu o răsucire disperată a corpului, încercă să sară într-o 
parte, să scape de mâinile celor patru bărbaţi care se 
năpustiră asupra lui. Dar ei îl prinseră într-o clipă şi-l ţinură 


atât de ferm încât era peste puterile lui să scape din 
strânsoare. Peter Cadron îi trase repede fermoarul şi spuse: 

— Iartă-ne, dar când ne-am dus în camera aceea din spate, 
ne-am şi îmbrăcat în costumele izolante. De aceea nu ne-ai 
putut face nici un rău. Şi ţine minte un lucru. Nu avem nici 
o certitudine că eşti sacrificat. Faptul că nu există nici un 
crater pe pământul nostru dovedeşte că nu ai explodat în 
trecut şi că ai rezolvat problema altfel. Ei, şi acum cineva să 
deschidă repede uşa! 

Se trezi împins înainte de o forţă irezistibilă. Apoi auzi un 
cuvânt: 

— Aşteptaţi! 

Vorbise fata. Ochii îi scânteiau ca nişte pietre preţioase, 
întunecate la culoare; între degete ţinea pistolul minuscul, 
lucios ca o oglindă, pe care la început îl îndreptase 
împotriva lui McAllister. Oamenii care-l împingeau pe acesta 
afară se opriră de parcă ar fi fost paralizaţi. Aproape că nu- 
şi dădea seama ce se întâmplă. Pentru el exista numai fata. 
Mişcându-şi imperceptibil muşchii buzelor, aceasta strigă 
indignată: 

— Dar este de-a dreptul scandalos! Adică suntem atât de 
laşi! E oare posibil ca spiritul libertăţii să poată supravieţui 
numai printr-o crimă murdară şi prin încălcarea grosolană 
a drepturilor individului? Eu zic că nu! Domnul McAllister 
trebuie să se bucure de protecţia tratamentului hipnotic. 
Cu siguranţă că o întârziere atât de mică nu va avea efecte 
fatale. 

— Lystra, strigă tatăl ei, şi McAllister înţelese după 
mişcarea iute a acestuia cât de prompt sesiza bătrânul 
toate aspectele situaţiei. Făcu un pas înainte şi luă pistolul 
dintre degetele fiicei sale. McAllister se gândi că acesta era 
singurul bărbat din încăpere care ar fi îndrăznit să se 
apropie de ea într-un asemenea moment, având siguranţa 
că fata nu va trage. 

Îşi dădu seama că Peter Cadron i-a lăsat braţul şi se 
îndepărtă de el. Bărbatul privea calm, ţinând capul drept şi 


trufaş. Spuse: 

— Fiica dumneavoastră are dreptate, domnule. lată clipa 
în care ne ridicăm deasupra temerilor noastre şi putem 
spune acestui tânăr nefericit: „Nu-ţi pierde curajul! Nu vei 
fi uitat. Nu putem garanta nimic, nu putem nici măcar să 
precizăm ce ţi se va întâmpla, dar, dacă stă în puterea 
noastră să te ajutăm, te vei bucura de acest ajutor”. lar 
acum, trebuie să te ocrotim de presiunile psihologice 
distrugătoare, care altfel te-ar desfiinţa de-a dreptul, 
simplu, dar eficace. 

McAllister observă prea târziu că ceilalţi îşi întorseseră 
deja feţele de la acest perete extraordinar, care-şi dovedise 
în repetate rânduri multifuncţionalitatea. Nici măcar nu 
văzu cine a apăsat butonul de activare pentru efectuarea 
operaţiunilor care urmară. 

Fulgeră o lumină orbitoare. O clipă avu impresia că i s-a 
golit total-creierul, iar pe fondul acestui vid glasul lui Peter 
Cadron insista cu apăsarea unei prese de gravat: 

— Să-ţi păstrezi stăpânirea de sine şi sănătatea mintală — 
aceasta ţi-e singura speranţă. O vei face în ciuda tuturor 
celorlalte lucruri! Pentru binele dumitale, vorbeşte despre 
experienţa pe care o vei dobândi numai oamenilor de ştiinţă 
sau acelor autorităţi care simţi că te vor înţelege şi te vor 
ajuta. Succes! 

Atât de puternic fusese efectul acelui scurt fulger luminos 
încât abia dacă mai simţea atingerea mâinilor care-l 
împingeau înainte. Avu senzaţia unei prăbugşiri. 


CAPITOLUL 1. 

CUFUNDAT ÎN NOAPTE, satul alcătuia un tablou ciudat, 
atemporal. Fara mergea pe stradă lângă nevastă-sa, cu un 
aer foarte mulţumit. Văzduhul era plăcut ca vinul. Se 
gândea vag la artistul venit din Oraşul imperial, care 
realizase ceea ce teleecranele numeau (îşi amintea clar 
expresia) „un tablou simbolic amintind de o scenă din epoca 
electricităţii de acum şapte mii de ani”. 


În timp ce mergeau, Fara se întoarse puţin către nevastă- 
sa. La lumina slabă a felinarului din apropiere, faţa ei 
blândă, şi încă destul de tânără, era aproape pierdută în 
umbră. El îi şopti ceva cu un glas delicat care se armoniza 
cu nuanțele pastelate ale înserării: 

— Împărăteasa spunea că sătucul nostru Glay pare să aibă 
în el sănătatea şi blândeţea, ce constituie calităţile 
superioare ale poporului ei. Ce spui, Creel, nu ţi se pare un 
gând minunat? Trebuie să fie o femeie admirabil de 
înţelegătoare. 

Ajunseseră la o stradă laterală şi ceea ce văzu, la vreo 
cincizeci de metri în josul ei, îi tăie şirul vorbelor. 

— Uite! Zise cu glas răguşit Fara. 

Cu braţul şi degetul înţepenite, pur şi simplu, arătă o firmă 
imensă care strălucea în noapte. Cuvintele erau 
următoarele: 


ARME BUNE. i 
DREPTUL DEA CUMPĂRA ARME ESTE DREPTUL LA 
LIBERTATE. 


Fara avu o ciudată senzaţie de gol, în timp ce se holba la 
firma aceea luminoasă. Văzu că se mai adună şi alţi săteni. 
În cele din urmă, spuse cu glasul îngroşat de emoție: 

— Am auzit de atelierele astea. Sunt nişte locuri infame, 
împotriva cărora, azi-mâine, guvernul Împărătesei va lua 
măsuri. Sunt construite în fabrici ascunse şi apoi 
transportate şi puse în funcţiune sfidând grosolan 
drepturile de proprietate. Acest magazin nu exista acum un 
ceas. 

Faţa bărbatului se înăspri, iar glasul îi deveni de-a dreptul 
tăios când spuse: 

— Creel, du-te acasă! 

Rămase surprins când Creel nu se îndepărtă imediat. În 
tot cursul căsniciei, ea manifestase o deprindere agreabilă 
a supunerii, ceea ce făcuse ca menajul lor să fie extrem de 


fericit. Acum, o vedea privindu-l cu ochi măriţi, în care 
desluşea un fel de spaimă timidă ce o ţintuia locului. 

— Du-te acasă! (Dar temerea ei îi scoase la iveală toată 
hotărârea de care era capabilă.) Nu putem să lăsăm un 
lucru atât de monstruos să ne pângărească satul. Închipuiţi- 
vă... Şi glasul începu să-i tremure la gândul acesta 
înfiorător. Închipuiţi-vă că această colectivitate splendidă, 
de modă veche, pe care hotărâsem s-o păstrăm întotdeauna 
exact aşa cum o are pictată Împărăteasa în galeria ei de 
tablouri, ar fi acum pradă desfrâului şi ruinată de această... 
de lucrul acesta... Dar aşa ceva nu vom suporta! 

Glasul lui Creel se auzea slab, dar mai hotărât, din 
semiîntunericul de la colţul străzii: 

— Fara, nu face nimic pripit. Nu uita că nu este prima 
clădire nouă care se iveşte în Glay de când a fost pictat 
acest tablou. 

Fara tăcu. lată o însuşire a soţiei lui cu care nu era de 
acord: felul ei de a-i aminti în mod inutil lucruri neplăcute. 
Ştia exact ce voia să spună. Această societate gigantică şi 
cu atâtea tentacule — Atelierele de Reparat Motoare 
Atomice Automate S. A. — căzuse sub incidenţa legilor 
statului cu clădirea ei de o frumuseţe răpitoare, împotriva 
dorințelor consiliului sătesc şi preluase deja jumătate din 
afacerile lui Fara. 

— Asta e altceva, mârâi în cele din urmă Fara. În primul 
rând, oamenii vor descoperi la vreme că aceste reparatoare 
noi, automate, fac o treabă de foarte slabă calitate. În al 
doilea rând e vorba de o concurenţă loială. În schimb, acest 
arsenal este o sfidare la adresa tuturor lucrurilor decente 
care fac atât de plăcută viaţa sub domnia Casei Isher. Ia 
uitaţi-vă la această firmă ipocrită: „Dreptul de a cumpăra 
arme... „Aaaa! 

Se întrerupse şi spuse: 

— Du-te acasă, Creel! O să avem noi grijă să nu se vândă 
arme în localitatea noastră! 


O urmări cu privirea pe femeia subţirică pierzându-se 
printre umbre. Dar aceasta nu apucase să ajungă la 
jumătatea străzii, când Fara strigă: 

— Şi dacă-l vezi pe băiatul ăla al nostru pe la vreun colţ de 
stradă, ia-l acasă. Nu trebuie să mai întârzie seara pe afară. 

Îndată ce Creel dispăru în lumina slabă a felinarelor 
îndepărtate, Fara se răsuci pe călcâie şi se duse repede la 
atelierul-magazin. Mulțimea creştea cu fiecare clipă şi 
văzduhul nopţii fremăta de glasuri agitate. 

Văzu bine că firma Arsenalului e o chestiune de simplă 
iluzie. Indiferent din ce unghi se uita la ea, o vedea mereu 
frontal. Când se opri în faţa uriaşei vitrine principale, 
cuvintele se lipiră de faţadă şi-l priveau drept în ochi fără să 
licărească. Fara mai pufni o dată la sensul lozincii, apoi se 
întoarse către anunţul din vitrină: 


CELE MAI BUNE ARME ENERGETICE DIN ÎNTREGUL 
UNIVERS CUNOSCUT 


Simţi în sinea lui o scânteie de interes. Privi lung armele 
strălucitoare etalate şi fu fascinat, împotriva voinţei sale. 
Erau arme de toate mărimile, de la pistolete cât degetul 
până la carabine „Express”, toată gama mortală a 
mijloacelor de distrugere. Se înfiora. Atâtea şi atâtea arme 
pentru sătucul Glay, în care, după cunoştinţele lui, numai 
doi oameni aveau arme, şi acestea doar pentru vânătoare. 
Undeva, în spatele lui Fara, un bărbat spuse: 

— Uite, s-a instalat tocmai pe terenul lui Lan Harris. 
Grozavă glumă la adresa ticălosului ăluia bătrân. Să vedeţi 
ce scandal o să facă! 

Se auziră râsetele mulţimii alcătuind o improvizație 
ciudată de sunete în aerul acela cald, dar proaspăt. Şi Fara 
văzu că omul spusese adevărul. Arsenalul avea o faţadă de 
12 m şi ocupa centrul terenului verde, ca o grădină, al 
zgârcitului aceluia bătrân de Harris. Fara se încruntă. 
Deştepţi sunt ăştia cu arsenale şi magazine de arme că şi- 


au ales tocmai proprietatea celui mai antipatizat individ din 
oraş, flatând sentimentele celorlalţi. Dar iscusinţa lor 
vicleană făcea ca asigurarea eşecului acestei şmecherii să 
devină o chestiune vitală. 'Iot se mai uita speriat, când văzu 
silueta bondoacă a lui Mei Dale, primarul. Fara se îndreptă 
repede spre el, îşi duse mâna la pălărie în semn de respect 
şi întrebă: 

— Unde e Jor? 

— Aici. 

Poliţaiul satului îşi făcu loc cu coatele prin mulţime. 

— Ceva planuri? Întrebă omul legii. 

— Un singur plan, zise cu îndrăzneală Fara. Intră şi 
arestează-i. 

Cei doi bărbaţi se priviră în ochi, apoi îşi plecară privirile 
în pământ. Poliţaiul voinic răspunse primul după o vreme: 

— Uşa e încuiată. N-a răspuns nimeni când am bătut. 
Tocmai voiam să propun să lăsăm lucrurile baltă până 
dimineaţa. 

— Prostii! 

Uimirea îl făcu pe Fara să-şi piardă răbdarea. 

— Adu un topor şi o să spargem uşa. Orice întârziere nu va 
face decât să-i încurajeze pe nemernicii ăştia să se opună. 

Toţi cei din apropiere dădură din cap în semn de 
încuviinţare. Dar prea în pripă. Fara rămase nedumerit de 
ochii care se plecau sub privirea lui fermă. Se gândi: „Sunt 
toţi speriaţi. Şi n-au nici un chef”. Înainte ca el să poată 
vorbi mai departe, interveni polițistul Jor. 

— Probabil n-aţi auzit nimic despre magazinele acestea şi 
despre uşile lor. După cât se spune, e imposibil de pătruns 
înăuntru. 

Fulgerat de un junghi chinuitor, Fara realiză brusc că în 
cazul acesta el va trebui să acţioneze: 

— Am să-mi aduc de la atelier perforatorul atomic. Cu asta 
îi dăm gata. Îmi îngăduiţi s-o fac, domnule primar? 

În lumina vitrinei magazinului de arme se vedea bine cum 
individul dolofan transpiră. Acesta zise: 


— Poate-i mai bine să-l chem pe comandantul garnizoanei 
imperiale de la Ferd şi să-l întrebăm pe el. 

— Nu, zise Fara, care recunoştea uşor orice încercare de 
eschivare. Trebuie să acţionăm chiar noi. Alte comunităţi le- 
au permis acestor oameni să se strecoare pentru că nu au 
luat măsuri hotărâte. Trebuie să rezistăm până la capăt, 
începând din această clipă. Ce părere aveţi? 

Primarul scoase un „bine”, mai degrabă ca un oftat decât 
ca o vorbă. Dar Fara nu avea nevoie de mai mult. Îşi anunţă 
intenţia mulţimii, dar, încercând să-şi facă loc printre 
oameni, îşi descoperi propriul fiu holbându-se împreună cu 
alţi tineri la mărfurile etalate în vitrină. 

Fara îl strigă: 

— Cayle, vino şi ajută-mă să transport astea! 

Cayle nici măcar nu se întoarse şi nici nu făcu vreo altă 
mişcare. Fara se opri, tentat în oarecare măsură să facă 
scandal pe această temă, dar apoi, deşi fierbea în sinea lui, 
se grăbi mai departe. 

Energia era tăcută şi calmă. Nici un fel de răbufnire, nici 
un foc de artificii. Strălucea ca o lumină albă, blândă şi 
pură, aproape mângâind panourile de metal ale uşii. Dar nu 
obţinu nici un efect. Fara refuză pur şi simplu să creadă că 
a dat greş şi îndreptă energia de o forţă nelimitată asupra 
peretelui care i se împotrivea. Când, în cele din urmă, 
închise aparatul, era transpirat tot. 

— Nu înţeleg, gâfâi el. Păi... După cum se ştie, nici un 
metal nu poate rezista unui şuvoi constant de forţă atomică. 

— E aşa cum ţi-a spus Jor, îi zise primarul. Magazinele 
astea de arme sunt... Un lucru foarte mare. S-au răspândit 
pe tot cuprinsul imperiului şi nu o recunosc pe 
Împărăteasă. 

Tulburat, Fara se mută de pe un picior pe altul. Nu-i 
plăcea să audă asemenea cuvinte. Până să răspundă el, 
cineva din mulţime spuse: 

— Am auzit că uşa aceea poate fi deschisă numai de câtre 
cei care nu vor să le facă vreun rău oamenilor dinăuntru. 


Cuvintele îl şocară atât de tare pe Fara încât îi alungară 
năuceala. Glasul îi deveni aspru: 

— Asta e ridicol! Dacă ar exista asemenea uşi, le-am avea 
cu toţii. 

Noi... 

Se întrerupse fiindcă îşi dădu deodată seama că el, 
personal, nu văzuse pe nimeni încercând să deschidă uşa. 
Şi, dată fiind şovăiala celor din jur, era perfect posibil ca 
nimeni să nu fi încercat. Păşi înainte, apucă clanţa rotundă 
şi trase. Uşa se deschise cu o uşurinţă nefirească ce-i făcu 
în treacăt impresia că această clanţă se înmuiase chiar în 
mâna lui. Icnind, ca şi cum şi-ar fi pierdut respiraţia, Fara 
deschise larg uşa: 

— Jor, strigă el, intră! 

Poliţaiul făcu o mişcare strâmbă — deformată probabil de 
ceea ce trebuia să fi fost dorinţa de precauţie —, urmată 
imediat de revelaţia faptului că nu putea da înapoi de faţă 
cu atâţia oameni. Sării stângaci către uşa deschisă, dar 
aceasta i se trânti în faţă. 

Fara se uită prosteşte la mâna lui, de fapt la pumnul încă 
strâns. Şi apoi, încetişor, îl străbătură fiori prin tot trupul. 
Clanţa se retrăsese. Se răsucise, devenise vâscoasă şi 
alunecase amorfă printre degetele încordate. Îşi dădu 
seama că mulţimea îi urmăreşte în tăcere, dar foarte 
concentrată, fiecare mişcare. Fara întinse furios mâna spre 
clanţă, dar, de data aceasta, ea nici nu se răsuci, nici nu 
cedă câtuşi de puţin. Obstacolul îi readuse cu vigoare 
hotărârea de mai înainte. Făcu un semn către poliţist: 

— Trage-te înapoi, Jor, în timp ce eu deschid uşa. 

Omul se retrase, dar tot degeaba. Oricât de tare trăgea 
Fara de uşă, ea nu se deschidea. Undeva în mulţime, cineva 
spuse cu mult subînţeles: 

— Uşa a hotărât să-ţi dea drumul înăuntru, dar apoi s-a 
răzgândit! 

— Ce prostii spui, zise cu violenţă Fara. Cum adică uşa s-a 
răzgândit? Ce, eşti nebun? Nici o uşă nu e înzestrată cu 


rațiune. 

Fara se uită sever la magazin. Clădirea se înălța acolo sub 
cerul nopţii, dar strălucea ca lumina zilei, străină de locul 
acela, amenințătoare, imposibil de cucerit. Se întrebă ce-ar 
face soldaţii Împărătesei dacă ar fi chemaţi să acţioneze. Şi 
deodată prevăzu, printr-o străfulgerare, că nici măcar ei n- 
ar fi în stare să facă nimic. 

— Uşa s-a deschis o dată pentru mine, zise el înnebunit. 
Trebuie să se redeschidă. 

Şi chiar aşa se şi întâmplă. Uşurel, fără împotrivire, 
producând aceeaşi senzaţie de imponderabilitate, uşa 
stranie şi sensibilă se supuse mişcărilor degetelor lui. 
Dincolo de prag nu era decât o lumină slabă, o boltă largă şi 
întunecată. Din spatele lui vorbi primarul Dale: 

— Fara, nu te juca! Ce vrei să faci înăuntru? 

Fara constată cu uimire că trecuse pragul. Se întoarse 
uluit şi se holbă la feţele acelea şterse: 

— Păi... Începu el cam fără noimă, dar apoi se mai lumină. 
Păi, bineînţeles, vreau să cumpăr o armă. 


CAPITOLUL II. 

ÎNĂUNTRU PLUTEA o linişte supranaturală. Nu 
pătrundea nici un sunet dinspre noaptea din care venise. Se 
strecură uşurel înainte pe covorul care-i absorbea sunetul 
paşilor. Încetul cu încetul, ochii i se deprinseră cu lumina 
blândă care se reflecta din pereţi şi tavan. Banalitatea 
luminii atomice acţiona ca un tonic pentru nervii săi 
încordaţi. Se uită de jur-împrejur cu încredere crescândă. 
Locul i se părea destul de obişnuit. Era un magazin cu 
mobilier puţin. Pe pereţi, vitrine, iar pe jos, tot soiul de 
obiecte frumoase, care nu erau în număr prea mare — cam 
vreo zece-douăsprezece —, dar în rest nimic neobişnuit. 
Mai văzu şi o uşă dublă care dădea spre intrarea din spate. 

Fara nu-şi mai dezlipea ochii de la acea uşă, cu toate că 
cercetă în fugă mai multe vitrine, fiecare din ele cu trei sau 
patru arme) fie montate, fie aranjate în cutii sau etuuri. 


Concentrându-şi privirea, îşi cântări bine şansele de a 
apuca vreuna dintre armele aflate într-o vitrină, pentru ca 
apoi, în clipa în care s-ar fi ivit vreo persoană, s-o poată 
împinge afară, unde Jor avea s-o aresteze. În spatele lui 
răsună un glas de bărbat care-l întrebă calm: 

— Doriţi să cumpăraţi o armă? 

Fara tresări şi se întoarse. Îl năpădi furia pentru că îşi 
văzu planul ratat prin sosirea vânzătorului. Dar acest 
sentiment îi dispăru cu încetul când constată că vânzătorul 
e un bărbat „distins, cu părul cărunt, mai bătrân decât el. 
Era un amănunt deconcertant. Fara avea un respect imens, 
aproape instinctiv, pentru bătrâneţe. În cele din urmă, 
spuse şovâind: 

— Da, da, o armă. 

— În ce scop? Întrebă cu voce calmă vânzătorul. 

Fara nu putu decât să se uite lung la el. Ar fi vrut să le 
spună acestor oameni ce părere are despre ei. Dar vârsta 
acestui reprezentant al lor îl impresiona oprindu-i cuvintele. 
Doar cu un efort de voinţă izbuti să vorbească; 

— Pentru vânătoare. 

Plauzibilitatea acestei afirmaţii îi împietri mintea. 

— Da, fără doar şi poate, pentru vânătoare. Aici, mai spre 
nord, e un lac şi... Şi..., dar nu mai izbuti să-şi ducă 
minciuna mai departe. 

Se opri şi se încruntă văzând cât de necinstit a fost. Nu era 
dispus să se adâncească mai departe în ezitări. Zise din nou 
doar atât: 

— Pentru vânătoare. 

Între timp, Fara îşi reveni. Nu-l putea suferi pe individ 
pentru că-l pusese într-o situaţie de dezavantaj. Cu ochii 
arzând ca tăciunii, îl urmări pe bătrân cum deschide o 
vitrină şi scoate de acolo o puşcă, cu un luciu verde. În timp 
ce individul îl înfrunta cu arma în mină, Fara gândea: 
„Isteaţă treabă să pui ca faţadă un bătrân!” Era acelaşi gen 
de viclenie care-i îndemnase să aleagă proprietatea 


avarului Harris. Întinse mâna după armă, dar vânzătorul o 
ţinu tot departe de el. 

— Înainte de a vă putea îngădui s-o încercaţi, zise el, sunt 
silit de regulamentele Arsenalelor să vă informez în ce 
condiţii puteţi cumpăra o armă. Noi, făuritorii de arme, am 
creat pistoale, puşti şi alte arme care, în domeniul lor 
specific, pot distruge orice maşină şi orice obiect făcut din 
ceea ce se numeşte materie. Aşadar, oricine posedă vreo 
armă de-a noastră poate înfrunta cu foarte mare succes 
orice soldat al împărătesei. Aş spune chiar că-l poate 
învinge, întrucât fiecare armă de foc de-a noastră constituie 
centrul unui câmp de forţă care acţionează ca un ecran de 
protecţie împotriva forţelor distructive imateriale. Acest 
ecran de protecţie nu opune rezistenţă măciucilor, suliţelor 
ori gloanţelor şi nici altor substanţe materiale, dar, pentru a 
străpunge superba barieră pe care o creează în jurul 
proprietarului său, ar fi nevoie de un tun atomic. Veţi 
înţelege uşor, continuă vânzătorul, că o armă de o 
asemenea forţă nu putea fi lăsată să cadă, fără unele 
modificări, în mâinile unor iresponsabili. Ca atare, nici o 
armă cumpărată de la noi nu poate fi folosită pentru 
agresiune sau omor. Cu puşca de vânătoare se pot împuşca 
numai acele păsări şi animale pe care, din când în când, le 
specificăm pe listele de vânat îngăduit afişate în vitrinele 
noastre. Şi apoi, nici o armă nu poate fi revândută fără 
aprobarea noastră. E limpede? 

Fara încuviinţă din cap. Aşadar, armele nu trebuie folosite 
pentru omucidere sau tâlhărie. Aşadar, nu ai voie să împuşti 
decât anumite păsări şi animale. Cât despre revindere, în 
cazul în care ar fi cumpărat acest obiect şi ar fi făcut o 
călătorie de peste o mie de kilometri oferind-o vreunui 
străin bogat, pe două unităţi monetare, cine ar fi aflat 
vreodată? Sau să presupunem că oprea pe un necunoscut 
şi-l jefuia. Sau îl împuşca. Cum aveau să descopere acest 
lucru cei de la magazin? Îşi dădu seama că puşca este 
ţinută cu patul spre el. O luă în mână şi trebui să facă un 


efort pentru a-şi reţine impulsul de a-i îndrepta ţeava direct 
asupra bătrânului. 

— Cum funcţionează? Întrebă el. 

— Păi, pur şi simplu, ocheşti şi apeşi pe trăgaci. Poate 
doriţi s-o încercaţi pe o ţintă pe care v-o punem la 
dispoziţie. 

Fara ridică ţeava puştii: 

— Da, zise el triumfător, şi dumneavoastră sunteţi această 
ţintă! la mergeţi la uşa din faţă şi apoi treceţi afară (ridică 
glasul). Şi dacă-i dă prin gând cuiva să vină pe uşa din 
spate, am eu grijă şi de asta (îi făcu un semn brusc 
vânzătorului). Repede, mişcă-te! Trag! Jur că trag! 

Dar omul era calm şi nu se lăsă tulburat cu una, cu două. 

— N-am nici cea mai mică îndoială că aţi vrea s-o faceţi. 
Când ne-am hotărât să acordăm uşa în aşa fel încât să 
puteţi intra, în ciuda ostilităţii dumneavoastră, ne-am 
asumat şi riscul omuciderii. Dar petrecerea la care v-am 
invitat e a noastră. N-ar fi rău să vă adaptaţi acestei situaţii 
şi să aruncaţi o privire în spate. 

Urmă un răstimp de tăcere. Fara rămase nemişcat cu 
degetul pe trăgaci. Gânduri sumbre i se născură din toate 
jumătăţile de măsură din care, în decursul anilor, îşi 
construise o imagine fragmentată despre Arsenale: că au 
susţinători secreţi în toate ţinuturile, că au un guvern 
particular nemilos, ţinut tot în secret, şi că, de îndată ce 
cădeai în ghearele lor, nu mai aveai altă cale decât moartea. 
Dar singurul lucru pe care-l realiza cu claritate era o 
imagine a lui, Fara. Clark, familist, supus credincios al 
împărătesei, stând acolo, în acest magazin slab luminat, şi 
luptându-se în mod conştient cu o organizaţie atât de uriaşă 
şi de amenințătoare. Cu un mare efort îşi sili muşchii flasci 
să se încordeze curajos şi spuse: 

— Pe mine nu mă puteţi păcăli făcându-mă să cred că e 
cineva în spatele meu. Haideţi, duceţi-vă la uşă aceea. 

Ochii necruţători ai bătrânului priveau peste umerii lui. 
Vorbi calm: 


— Ei, Rad, ai pregătite toate datele? 

— În orice caz destule pentru un examen preliminar, se 
auzi glasul unui tânăr aflat în spatele lui Fara. Conservator 
de tipul A-7. Inteligență medie destul de bună, dar prezintă 
o evoluţie monarică specifică oraşelor mici. Concepţie 
unilaterală, generată de şcolile imperiale, prezentă într-o 
formă exagerată. Extrem de cinstit. Rațiunea ar fi inutilă, 
iar abordarea afectivă ar cere un tratament amplu şi 
îndelungat. Nu văd nici un motiv pentru care ar trebui să 
ne batem capul. Să-şi trăiască viaţa aşa cum îi convine. 

— Dacă crezi, spuse cu glas tremurător Fara, că această 
cacialma m-ar putea face să mă întorc, eşti nebun. E vorba 
de peretele din stânga al clădirii. Ştiu că nu e nimeni acolo. 

— Dragă Rad, spuse bătrânul, sunt întru totul de acord să- 
l las să-şi trăiască viaţa. Dar a fost protagonistul acţiunii 
întreprinse de mulţimea de afară. Cred că ar trebui să fie 
descurajat. 

— Vom anunţa prezenţa lui prin toate mijloacele de 
informare, spuse Rad. Îşi va petrece tot restul vieţii negând 
această acuzaţie. 

Încrederea lui Fara în tun scăzuse în atât de mare măsură 
încât, în timp ce asculta neliniştit şi nedumerit conversaţia 
aproape de neînțeles, uită complet de el. 

Bătrânul spuse cu insistenţă: 

— Eu cred că puţină emoție ar putea să aibă un efect de 
lungă durată. Arată-i Palatul. 

„Palatul!” 

Cuvântul îl smulse pe Fara din letargie. 

— Uite ce este, începu el, acum văd că m-aţi minţit. Pistolul 
acesta nici nu e încărcat. Este... 

N-avea nici un pistol în mână. 

— Păi atunci înseamnă că m-aţi... Reluă el înnebunit. 

Dar iarăşi se opri. Lupta cu senzaţia de ameţeală şi, în cele 
din urmă, tremurând, se gândi: „Probabil mi-a smuls cineva 
pistolul din mână. Asta înseamnă că e cineva în spatele 
meu. Deci glasul nu era ceva mecanic”. Încercă să se 


întoarcă, dar nu putu s-o facă. Se strădui, forţându-şi 
muşchii. Camera se întuneca într-un chip ciudat. Abia dacă-l 
mai vedea pe bătrân. Dacă ar fi putut, ar fi ţipat, pur şi 
simplu, pentru că magazinul de armament dispăruse. 

Se afla deasupra unui oraş imens. Parcă şi respiraţia i se 
blocase. Îi reveni sănătatea mintală pe măsură ce 
conştientiza senzaţia că se află efectiv pe o pardoseală 
foarte tare şi că oraşul trebuie să fie o imagine focalizată 
direct în ochii lui prin cine ştie ce minune. 

Cu o tresărire, Fara recunoscu pentru prima dată 
metropola de la picioarele lui. Era oraşul viselor, Oraşul 
imperial, capitala glorioasei Împărătese Isher. De la 
înălţimea imensă la care se afla, vedea turnurile palatului 
de argint şi reşedinţa imperială. Spaima îi dispărea treptat, 
lăsând locul unei senzaţii de fascinaţie şi uimire care 
începea să se înfiripe. Constată cu emoție, că palatul se 
apropie de el cu o viteză uluitoare. „Arată-i Palatul”, 
spusese omul acela. Acoperişul scânteietor îi aruncă un 
fulger drept în faţă. Trecu prin trupul lui metalul solid din 
care era alcătuit acesta. 

Primul său simţământ de pângărire iminentă, zguduitoare, 
se stârni în clipa în care se opri într-o încăpere imensă, 
unde vreo douăzeci de bărbaţi şedeau în jurul unei mese, în 
capul căreia se afla o tânără. Aparatele de luat vederi — 
neiertătoare, adevărate sacrilegii alimentate cu o energie 
nelimitată — treceau dintr-o parte în alta a mesei şi fixau 
direct chipul femeii. 

Era un chip frumos, dar contorsionat acum de patimă, în 
timp ce se înclina înainte şi spunea cu un glas pe vremuri 
foarte familiar lui Fara (ah, de câte ori nu auzise el glasul 
acesta calm şi măsurat pe teleecrane), dar totodată 
deformat. Deformat de furie şi de o tentă impertinentă, 
poruncitoare. Această caricatură a unui glas îndrăgit 
despica tăcerea cu aşa o claritate încât îl percepea ca şi 
cum s-ar fi aflat şi el acolo, în sala aceea vastă. 


— Vreau ca trădătorul să fie ucis. Înţelegeţi? Nu-mi pasă 
cum o faceţi, dar până mâine-seară vreau să aud că e mort. 

Imaginea dispăru şi, într-o clipă, Fara se trezi din nou în 
magazinul de arme. Se clătina pe picioare, luptându-se să-şi 
adapteze ochii la lumina slabă. Prima sa emoție fu disprețul 
pentru simplitatea acestei înşelătorii. Un film. Dar cât de 
gogoman îl socoteau ei ca să înghită o minciună atât de 
vizibilă? 

— Nemernicilor, se înfurie el. Va să zică aţi pus pe cineva 
să joace rolul împărătesei, încercând să mă faceţi să cred 
că... Păi, voi... 

— Ajunge, strigă Rad. 

Fara începu să tremure când, în câmpul lui vizual, intră un 
tânăr. Îl năpădi gândul înfricoşător că oamenii care voiau să 
mânjească, în chip atât de josnic, personalitatea Maiestăţii 
sale imperiale n-ar şovăi câtuşi de puţin să-l rănească fizic 
pe Fara Clark. 

Tânărul reluă cu un glas ca de oţel: 

— Noi nu pretindem că ceea ce ai văzut se petrece chiar în 
clipa asta în Palat. Ar fi o coincidenţă prea mare. Secvența a 
fost înregistrată acum două zile. Femeia este Împărăteasa. 
Omul a cărui moarte a ordonat-o ea este un fost consilier pe 
care îl considera slab şi ramolit. A fost găsit aseară mort în 
apartamentul lui. Îl chema, dacă ai chef să-l cauţi în colecţia 
de ziare, Banton Vickers. Dar să lăsăm asta. Am terminat cu 
dumneata. 

— Dar n-am terminat eu, strigă Fara cu glasul îngroşat de 
emoție, în viaţa mea n-am auzit şi nici n-am văzut o 
asemenea infamie. Dacă credeţi că aţi terminat cu acest 
oraş, sunteţi nebuni. Vom pune în locul ăsta o gardă zi şi 
noapte şi nimeni nu va putea să intre sau să iasă. 

— Ajunge, spuse bătrânul cu părul ca argintul. Cercetarea 
a fost mai mult decât interesantă. Ca om cinstit, veţi putea 
apela la noi ori de câte ori veţi avea necazuri. Asta e tot. 
Plecaţi pe uşa laterală. 


Într-adevăr, asta a fost totul. Nişte forţe impalpabile l-au 
găbjit şi a fost împins printr-o uşă care a apărut în mod 
miraculos în perete, acolo unde, cu câteva secunde mai 
devreme, fusese Palatul. S-a trezit într-o grădină cu flori, 
iar în stânga lui se afla o mulţime de oameni. Şi-a 
recunoscut concetăţenii, dar el se simţea parcă în afara lor. 

Coşmarul trecuse. Intrând în casă, peste o jumătate de 
oră, o auzi pe Creel strigând: 

— Unde-i pistolul? 

— Pistolul? 

Fara se holbă la ea. 

— Păi acum câteva minute s-a spus Ia teleecran că ai fost 
primul client al noului magazin de arme. 

Fara rămase locului, amintindu-şi deodată ce spusese 
tânărul acela: „O să anunţăm prezenţa lui”. Gândul la 
reputaţia sa îl chinuia. „Vai de mine!” Nu că ar fi avut el un 
renume, dar crezuse multă vreme, cu destulă mândrie, că 
atelierul său de reparaţii auto este binecunoscut în 
localitate şi în împrejurimi. 

Se grăbi să ajungă la teleecran şi-l chemă pe primarul 
Dale. Dar speranţele i se năruiră cu totul când rotofeiul îi 
spuse: 

— Îmi pare foarte rău, Fara. Nu prea văd cum ai putea să 
beneficiezi gratuit de emisiune pe teleecran. Va trebui să 
plăteşti. Şi ei au plătit. 

— Au plătit! 

Fara se întrebă dacă nu cumva glasul îi reflecta golul din 
stomac. 

— I-au plătit şi lui Lan Harris pentru teren. Bătrânul a 
cerut preţul maxim şi l-a obţinut. Mi-a telefonat să fac 
transferul titlului de proprietate. 

— Ah, rosti Fara şi întreaga lume se prăbuşi peste el. Adică 
vrei să spui că nimeni nu va interveni în nici un fel? Dar 
garnizoana imperială de la Ferd? 

Simţi nedesluşit că primarul bâiguie ceva cum că soldaţii 
Împărătesei refuză să se amestece în treburi civile. 


— Cum treburi civile? Explodă Fara. Adică vrei să spui că 
oamenilor ăstora o să li se permită să vină aici indiferent 
dacă noi îi vrem sau nu, forțând în mod ilegal vânzarea 
terenurilor, după ce pun mai întâi mâna pe ele? 

Îi veni deodată o idee şi întrebă aproape fără suflare. 

— Ascultă, nu cumva te-ai răzgândit în privinţa solicitării 
lui Jor de a păzi faţada magazinului? 

Faţa rubicondă de pe placa video se impacientă. 

— Ia uite ce este, Fara, lasă rezolvarea acestei probleme 
pe seama autorităţilor legale. 

— Bine, dar nu-l lăsa pe Jor să plece, zise cu încăpățânare 
Fara. Primarul păru enervat: 

— Doar ţi-am promis, nu? Aşa că va fi acolo. Şi acum, 
spune-mi, vrei să cumperi spaţiu de emisie pe teleecran? Te 
costă cincisprezece unităţi monetare minutul. Bagă de 
seamă, te avertizez prieteneşte că-ţi iroseşti banii de 
pomană. Nimeni nu a izbutit vreodată să dezmintă o 
informaţie falsă. 

Fara insistă cu îndârjire. 

— Bagă două anunţuri — unul dimineaţa, altul seara. 

— E-n regulă. O să negăm cu desăvârşire. Noapte bună! 

Teleecranul se stinse. Fara rămase totuşi acolo. Un alt 
gând îi înăspri faţa. 

— Băiatul ăla al nostru... Voi avea cu el o explicaţie. Ori 
lucrează în atelierul meu, ori nu-i mai dau alocaţia. 

Creel îi răspunse: 

— Nu L-ai tratat cum trebuie. Are douăzeci şi trei de ani şi 
tu te porţi cu el ca şi cum ar fi un copil. Adu-ţi aminte că tu, 
la vârsta lui, erai deja însurat. 

— Asta-i cu totul altceva, spuse Fara. Aveam simţul 
răspunderii. Ştii ce a făcut aseară? 

Nu izbuti să prindă exact răspunsul soţiei. O clipă i se păru 
că a spus: „Nu. Dar, mai întâi, cum l-ai umilit tu?” 

Fara îi dădu drumul înainte: 

— A refuzat să mă ajute, de faţă cu tot satul. E un băiat 
rău, e tare rău. 


— Da, zise Creel cu amărăciune. E rău. Sunt sigură că nici 
nu-ţi dai seama cât de rău e. Rece ca oţelul, dar fără tăria 
ori soliditatea acestuia. I-a trebuit multă vreme să ajungă 
aşa, dar şi acum mă urăşte pentru că mult timp te-am 
susţinut, deşi ştiam că greşeşti. 

— Ce mai e şi asta, zise surprins Fara şi adăugă cu 
asprime. Haide, haide, draga mea, suntem amândoi 
tulburaţi. Să mergem la culcare! 

Dar nu dormi prea bine. 


CAPITOLUL III. 

URMARĂ zile întregi în care convingerea că e vorba de o 
luptă personală între el şi magazinul de arme îl apăsa 
cumplit. Cu toate că nu-i era în drum, nu scăpa niciodată 
prilejul de a trece pe acolo spre serviciu, ca şi la întoarcere, 
oprindu-se de fiecare dată să stea de vorbă cu polițistul Jor. 
În ziua a patra, acesta nu se mai afla acolo. 

Fara aşteptă, mai întâi cu răbdare, apoi din curiozitate. În 
cele din urmă se duse la atelier şi telefona acasă la Jor. Nu-l 
găsi. După spusele soţiei ar fi trebuit să fie la magazinul de 
arme, pe care-l păzea. Fara şovăi. Avea de lucru până peste 
cap la atelier, dar pentru prima dată în viaţă îl copleşea 
sentimentul de vinovăţie faţă de clienţi, pe care-i neglija. 

Afară, în stradă, văzu că se strânsese o mulţime imensă în 
faţa magazinului de arme. Se grăbi într-acolo. Un cunoscut 
îl salută cu vorbe agitate: 

— Fara, a fost ucis Jor! 

— Ucis! 

Fara rămase nemişcat şi la început nici nu-i era prea clar 
gândul care-i trecea prin minte: „Satisfacţie! Da, da, acum 
până şi soldaţii trebuiau să acţioneze”. 

Vorbi rar: 

— Şi unde e cadavrul? 

— Înăuntru. 

— Adică vrei să spui că scârbele alea l-au ucis şi pe urmă i- 
au tras trupul înăuntru? 


— Nimeni nu a asistat la omor, spuse un oarecare, dar Jor 
a plecat şi n-a mai fost văzut în ultimele trei ore. Primarul a 
stabilit legătura prin teleecran cu magazinul, dar ăia de 
acolo susţin că habar n-au de nimic. Ei bine, n-o să scape ei 
chiar aşa uşor. Primarul s-a dus să telefoneze soldaţilor de 
la Ferd să aducă nişte arme de calibru mare. 

— Tunuri? Da, da, acesta va fi răspunsul şi fireşte că vor 
trebui să vină soldaţi, zise Fara, care în sinea lui încuviinţă, 
fiind absolut convins că acum soldaţii imperiali nu vor mai 
avea nici o scuză să nu acţioneze. 

Începu să spună ceva despre ceea ce ar întreprinde 
Împărăteasa dacă ar descoperi că un bărbat şi-a pierdut 
viaţa deoarece soldaţii nu şi-au făcut datoria, dar vorbele lui 
fură acoperite de nişte strigăte: 

— Vine primarul! Ei, domnule primar, când sosesc tunurile 
atomice? 

Cam aceleaşi întrebări dominau mulţimea, când ateriza 
uşor autoavionul primarului. Probabil că unele ajunseseră şi 
la el, căci se ridicase în carlingă şi întinse mâna cerând să 
se facă tăcere. Spre uimirea lui Fara, rotofeiul îşi aţinti ochii 
acuzatori asupra lui. Se uită în jur, dar constată că e 
aproape singur; restul mulţimii se înghesuise înainte. Fara 
clătină din cap, nedumerit de acea privire severă, şi apoi 
tresări când primarul Dale întinse degetul către el spunând 
cu tremur în glas: 

— lată omul răspunzător de necazurile care s-au abătut 
asupra noastră. Păşeşte înainte, Fara Clark, şi arată-te, să 
te vadă toată lumea. Acţiunea ta a costat oraşul nostru 
şapte sute de unităţi monetare pe care nu prea ne dădea 
mâna să le cheltuim. 

Fara nu era în stare să se mişte ori să vorbească pentru a- 
şi salva viaţa. Primarul continuă pe un ton de auto- 
compătimire. 

— Cu toţii ştim de mult că n-a fost înţelept să ne 
amestecăm în treaba aceasta cu magazinele de arme. Atâta 
vreme cât guvernul imperial le lasă în pace, ce drept avem 


noi să înfiinţăm gărzi ori să acţionăm împotriva lor? Asta am 
gândit eu de la început, dar omul ăsta... Acest..., acest Fara 
Clark ne-a tot pisat, silindu-ne să acţionăm împotriva voinţei 
noastre, aşa că acum va trebui să achităm o notă de plată 
de şapte sute de unităţi monetare şi... 

După o scurtă întrerupere, spuse: 

— Mă tem că trebuie să fiu mai concis. Când am chemat 
garnizoana, comandantul a râs, convins fiind că Jor va 
apărea. 'Tocmai întrerupsesem legătura cu el când am 
primit o solicitare de fonduri din partea lui Jor. Se află pe 
Marte. 

Primarul aşteptă o vreme să se potolească strigătele de 
uimire, apoi spuse: 

— Îi vor trebui patru săptămâni să se întoarcă pe o navă şi 
noi va trebui să acoperim costul călătoriei, iar de vină este 
numai Fara Clark. 

Şocul trecu. Fara rămase ţeapăn şi rece, cu mintea 
încordată. În cele din urmă rosti nişte vorbe usturătoare: 

— Va să zică, voi renunţaţi şi încercaţi să daţi toată vina pe 
mine. Ei bine, eu vă spun că sunteţi cu toţii nişte proşti. 

Când dădu să plece, îl auzi pe primarul Dale spunând că 
situaţia nu e total pierdută. Aflase că magazinul de arme s-a 
înfiinţat la Glay pentru că satul este situat la distanţă egală 
de patru oraşe, iar magazinul încearcă să stabilească cu ele 
legături de afaceri rentabile. Asta o să însemne mai mulţi 
turişti şi toate serviciile şi comerţul aferente pentru 
magazinele şi atelierele săteşti. 

Fara nu mai auzi nimic. Se întoarse în atelierul lui, cu 
capul sus. Mai prinse vreo două fluierături şi strigăte 
batjocoritoare din partea gloatei, dar nu le băgă în seamă. 
Pe măsură ce zilele treceau, Fara înţelese că pe cei de la 
magazinul de arme nu-i interesează persoana lui, ceea cei 
se păru foarte grav. Erau superiori, distanţi, de neînvins. 

Fara nu se duse la staţia expresului pentru a asista la 
întoarcerea lui Jor. După câte auzise, Consiliul se hotărâse 
să-i ceară compensaţii pentru jumătate din costul călătoriei, 


ameninţându-l că dacă se împotriveşte îşi va pierde slujba. 
În seara care urmă întoarcerii lui Jor, Fara se strecură până 
la locuinţa poliţistului şi-i înmână o sută şaptezeci şi cinci de 
unităţi monetare. Porni spre casă cu conştiinţa împăcată. 

A treia zi după aceste întâmplări, uşa atelierului său se 
deschise cu zgomot şi intră un bărbat. Fara se încruntă 
când văzu cine e: Castler, un pierde-vară de prin oraş. 
Rânjea cu gura până la urechi: 

— la ascultă Fara, eu zic că poate chestia asta n-o să te 
lase rece. Azi a ieşit cineva din magazinul ăla de arme. 

Fara se concentra intenţionat asupra bieletei pe care o 
strângea cu un şurub la placa de bază a motorului atomic 
pe care-l repara. Aşteptă o vreme, din ce în ce mai enervat 
că individul nu-i oferă de bunăvoie şi alte informaţii. O 
curiozitate crescândă îl făcu până la urmă să mormăie 
ţâfnos: 

— Şi presupun că poliţaiul l-a luat imediat pe sus, nu? 

De fapt nu presupunea câtuşi de puţin una ca asta, dar, 
oricum, găsise un mijloc de a deschide conversaţia. 

— Nu era bărbat, ci fată. 

Fara încruntă din sprâncene. Nu-l încânta ideea de a face 
necazuri unor femei. Dar ce şmecheri erau şi afurisiţii ăştia! 
Auzi, domnule, să folosească o fată, exact aşa cum 
recurseseră la serviciile unui bătrân ca vânzător. O viclenie 
care merita să fie împinsă la eşec; fata era probabil vreo 
fleandură, care trebuia tratată brutal. Fara spuse cu 
asprime: 

— Ei şi ce s-a întâmplat? 

— Păi e p-afară, şi înfiptă nevoie-mare. Destul de mişto, 
altfel. 

— Şi s-a luat vreo măsură? 

— Aş, de unde! I s-a spus curcanului, dar ăla susţine că n- 
are nici un chef să fie ţinut încă o lună sau două departe de 
familie şi pe deasupra să mai şi plătească costul vreunei 
călătorii de la o stea la alta. 


Fara rămase o clipă cufundat în meditaţie. Când deschise, 
în cele din urmă, gura, glasul îi tremura de o furie abia 
stăpânită: 

— Va să zică îi lasă să scape uşor. Foarte deşteaptă treabă. 
Adică ei nu-şi dau seama că nu trebuie să cedeze nici o 
palmă de teren în faţa acestor... Acestor delincvenţi? E ca şi 
cum ai privi cu ochi buni păcatul. 

Privind pe furiş, Fara observă un rânjet pe chipul 
vizitatorului. Atunci, îi trecu prin minte că individul se 
bucură de furia lui. Şi mai sugera ceva rânjetul ăla — nişte 
cunoştinţe tainice. Îl înfruntă pe pierde-vară: 

— Bineînţeles, păcatele nu sunt lucruri care să te 
deranjeze prea tare. 

— A, zise nonşalant individul, când în viaţă primeşti şuturi 
în fund de peste tot, începi s-o laşi mai moale. De pildă, 
când o s-o cunoşti mai bine pe fata aia, mai mult ca sigur că 
şi tu o să vezi că toţi avem ceva bun în noi. 

Nu atât cuvintele, cât tonul acela din care reieşea că „eu le 
ştiu pe toate” îl făcu pe Fara să izbucnească: 

— Ce vrei să spui cu asta „când o s-o cunoşti mai bine pe 
fată”? Nici nu vreau să vorbesc cu o obrăznicătură dintr- 
alea. 

— Mde, omul nu are întotdeauna de ales, zise 
interlocutorul, cu o detaşare extraordinară. Mai ales dacă o 
aduci acasă. 

— Dacă o aduc acasă, pe cine? Cine s-o aducă acasă? Se 
enervă şi mai tare Fara. Ascultă Castler, tu... 

Dar se opri. Simţea o greutate cumplită în stomac. Parcă 
întreg corpul îi era doborât de ea. 

— Adică vrei să spui... 

— Vreau să spun, replică rânjind greţos de triumfător 
Castler, că băieţii nu lasă o ţipă de excepţie ca ea să rămână 
singurică, singurică. Şi, bineînţeles, băiatul ăla al tău a fost 
primul care i-a vorbit. 

Şi apoi încheie. 


— Acum merg mână în mână pe Second Avenue şi vin 
încoace. 

— leşi afară, urlă Fara. Şi să nu te mai prind că râzi de 
mine. Afară! 

Fara rămase încremenit o vreme. Apoi ieşi în stradă. 
Momentul cel mai potrivit pentru a pune capăt unor 
asemenea lucruri sosise! 

Nu avea un plan foarte limpede, ci doar hotărârea de a 
sista o situaţie imposibilă. Totul se amesteca cu ura lui 
împotriva lui Cayle. Cum naiba a putut să aibă un fiu atât de 
nemernic tocmai el care-şi plătea întotdeauna datoriile şi 
muncea din răsputeri, încercând să ducă o viaţă decentă şi 
să corespundă etaloanelor celor mai înalte ale împărătesei? 
„Şi acum, poftim! Cayle umblă cu fata asta de la magazinul 
de arme care s-a lăsat agăţată. Iată-i dând colţul.” 

Când ajunseră în dreptul lui, fata tocmai spunea: 

— Ai o idee greşită în ceea ce ne priveşte. O persoană ca 
tine nu poate căpăta o slujbă în organizaţia noastră. Tu 
aparţii Serviciului imperial, care foloseşte băieţi chipeşi şi 
ambiţioşi. 

Fara era prea concentrat asupra altor lucruri ca să prindă 
înţelesul cuvintelor ei. Strigă cu asprime: 

— Cayle! 

Cei doi întoarseră capul. Cayle, cu calmul măsurat al unui 
tânăr care a străbătut un drum lung până a ajuns să-şi 
oţelească nervii, fata, mai iute, dar plină de demnitate. 

Simţea că furia lui este atotdistrugătoare, dar emoţiile 
violente puseră capăt acestui gând chiar în clipa în care se 
ivi. Cu glasul îngroşat de enervare spuse: 

— Cayle, du-te imediat acasă! 

Îşi dădu seama că fata, cu ochii ei stranii, gri-verzui, îl 
priveşte cu multă curiozitate. „N-are pic de ruşine”, gândi 
el, aproape violent. Cayle, vizibil tulburat, se întoarse spre 
fată şi-i spuse: 

— Ăsta-i babalâcul care a dat în mintea copiilor şi cu care 
trebuie să mă lupt. Din fericire, ne vedem foarte rar. Nici 


măcar nu mâncăm la aceeaşi masă. Ce părere ai despre el? 

Fata zâmbi impersonal; 

— A, îl cunoaştem pe Fara Clark. Este bastionul 
împărătesei la Glay. 

— Da, ricana băiatul. Normal să fi auzit de el. Crede că 
trăim în cer şi că Împărăteasa este o putere divină. Mai rău 
decât atât, n-are nici o şansă ca cineva să-i şteargă de pe 
faţă aerul ăsta demodat. 

Cei doi se îndepărtară, în timp ce Fara rămase locului. 
Amploarea celor întâmplate făcu să i se scurgă furia din 
cap, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Înţelesese, în 
fine, că a făcut o greşeală, dar nu ştia pe deplin în ce consta 
aceasta. De multă vreme, de când Cayle refuzase să lucreze 
în atelierul lui, simţise cum înţelegerea acestui fapt atinsese 
un punct culminant. 

Toată ziua, în atelier, încercă să-şi alunge acest gând 
obsedant şi să insiste asupra ideii: „Oare toate astea vor 
merge mai departe ca şi până acum? Să stea cu Cayle în 
aceeaşi casă, fără măcar să se uite unul la altul când se 
întâlnesc, să se culce la ore diferite, să se scoale Fara la 
6,30, iar Cayle la amiază? Oare va fi aşa în fiecare zi şi în 
toţi anii care vor urma?” 

Creel, care îl aştepta acasă, îi comunică: 

— Fara, doreşte să-i împrumuţi cinci sute de unităţi 
monetare ca să se poată duce în Oraşul Imperial. 

Fara încuviinţă din cap fără o vorbă. A doua zi dimineaţă, îi 
dădu banii lui Creel, care îi duse lui Cayle în dormitor. leşi 
peste un minut: 

— A zis să-ţi spân la revedere. 

Când Fara se întoarse acasă, în seara respectivă, Cayle 
plecase. 


CAPITOLUL IV. 

CAYLE nu se gândi la plecarea lui din satul Glay ca urmare 
a unei decizii. Dorise de mult să evadeze, de atât de multă 
vreme încât acest ţel părea să facă parte integrantă din 


foamea_ trupului său, ca şi nevoia de mâncare ori de 
băutură. Dar primul impuls rămăsese nedesluşit. Pus în 
încurcătură de către tatăl său, care nu izbutea să-l 
înţeleagă, începuse să privească duşmănos tot ceea ce ţinea 
de sat. Dar sfidarea lui încăpăţânată se lovise la fiecare pas, 
până acum, de această neîndurătoare închisoare. 

Cum se deschisese cuşca nu era prea limpede. Fireşte, 
intervenise fata de la magazinul de arme. Subţirică, cu ochi 
gri-verzui, inteligenţi, cu o faţă frumoasă, cu trăsături ce 
purtau nimbul greu de definit al unei persoane care luase 
multe decizii izbutite, îi spusese: „Da, da, vin din Oraşul 
Imperial şi mă întorc acolo joi după-amiază”. Îi erau atât de 
proaspete aceste cuvinte, de parcă atunci le-ar fi rostit. 

Era tocmai după-amiaza zilei în care ea se ducea în oraşul 
cel mare, pe când el rămânea tot la Glay. Ei bine, acest 
gând i se păru insuportabil. Asta, mai degrabă decât cearta 
cu tatăl său, îl făcu să insiste pe lângă maică-sa să-i dea 
bani. Acum, când şedea în autoavionul local cu destinaţia 
Ferd, îl înnebunea faptul că fata nu se îmbarcase şi ea. 

La Centrul Aerian Ferd, aşteptând avionul către Oraşul 
Imperial, se aşeză în diverse locuri cu vizibilitate mai bună 
şi o căută din ochi pe Lucy Rall. Dar, în mulţimea care se 
înghesuia spre şi dinspre avioanele interstatale, care 
decolau şi aterizau în flux continuu, era prea greu s-o 
zărească, iar imensul aparat în care el trebuia să se 
îmbarce ateriză prea curând. 

Cayle era cuprins de o emoție extraordinară. Gândul la 
fată trecu pe planul al doilea. Se urcă înfrigurat la bord. Nu 
se mai gândi la Lucy până când avionul nu rulă pe pista de 
decolare. Se lăsă pe spate în scaunul acela confortabil şi se 
întrebă: „Ce fel de persoană era această fată de la 
magazinul de arme? Unde locuia? Care era viaţa ca 
membră a unei organizaţii aproape rebele...?”. 

Pe un scaun situat pe culoarul dintre fotolii, am la vreo trei 
metri de el, se afla un bărbat. Cayle abia îşi stăpâni 
imboldul de a-i pune lui toate întrebările care îl frământau. 


Dar poate alţi oameni nu izbuteau să înţeleagă la fel de 
limpede că, deşi trăise toată viaţa la Glay, nu era de fapt un 
ţaran. Era mai bine să nu rişte să fie repezit. 

Auzi un bărbat râzând şi o femeie care spuse: 

— Dragul meu, eşti sigur că ne dă mina să facem un 
turneu prin toate planetele? Străbătură coridorul, în timp 
ce Cayle cântărea din ochi degajarea cu care porniseră în 
această călătorie. 

La început se simţi teribil de intimidat, dar, în scurt timp, 
deveni mai degajat, luând lucrurile mai uşor. Citi buletinul 
de ştiri pe teleecranul din faţa fotoliului său. În treacăt se 
uită şi la peisajul care se desfăşura sub el, potrivindu-şi 
mica lunetă ataşată scaunului pentru a mări imaginea. Se 
simţea în largul său, când cei trei bărbaţi se aşezară vizavi 
şi începură să joace cărţi. 

Era o partidă măruntă, cu o miză foarte mică. În tot timpul 
jocului, doi dintre bărbaţi nu fură numiţi. Cel de-al treilea 
era „Seal”. Lui Cayle i se păru un nume neobişnuit. Dar şi 
bărbatul era la fel de ieşit din comun ca şi numele lui. Părea 
să aibă vreo treizeci de ani. Avea ochi galbeni, ca de pisică, 
părul ondulat, nepieptănat, ca al unui adolescent. Tenul său 
gălbui, cam palid, nu părea totuşi nesănătos. Pe degete îi 
străluceau mai multe inele care aruncau văpăi multicolore. 
Când vorbea, rostea cuvintele rar şi sigur. În cele din urmă, 
se întoarse către Cayle şi-i spuse: 

— Bag de seamă că te tot uiţi la noi. Vrei să joci? 

Cayle fusese foarte atent. Acceptase în mod automat ideea 
că Seal ar fi jucător de profesie, dar nu-şi putuse face o 
părere clară despre ceilalţi. Oare, cine era fraierul. 

— Asta ar mai da sare şi piper jocului nostru, sugeră Seal. 
Cayle păli dintr-odată. Acum realiza că cei trei formau o 
echipă. 

lar el era victima pe care şi-o aleseseră. Instinctiv, se uită 
de jur-împrejur să vadă câţi oameni asistă la ruşinea lui. 
Dar, spre marea lui uşurare, nu se uita nimeni într-acolo. 
Bărbatul aşezat la trei metri depărtare nu se mai vedea. O 


grăsană bine îmbrăcată se opri la intrarea în 
compartimentul respectiv, dar se îndepărtă. Încetul cu 
încetul, lui Cayle îi reveni culoarea în obraji. „Aşadar, ăştia 
socotesc că au găsit o pradă uşoară, nu?” Se ridică, 
zâmbind. 

— N-am nimic împotrivă, zise el. 

Se aşeză pe scaunul liber din faţa bărbatului cu ochii 
galbeni. Sarcina de a da cărţile îi reveni lui. Cinstit şi foarte 
rapid îşi puse de-o parte trei rigi. Profită cât putu de cărţile 
pe care le avea şi, în pofida mizei scăzute, până la urmă 
izbuti să strângă de la adversari monede în valoare de 
patru unităţi monetare. 

Mai câştigă încă vreo trei partide din următoarele opt, 
ceea ce reprezenta mai puţin decât media cu care era 
obişnuit. Era un calidetic care punea temporar accentul pe 
iscusinţa automată Ia cărţi, deşi acest termen îi era 
necunoscut. O dată, cam cu vreo cinci ani în urmă, când 
avea şaptesprezece ani, în timp ce juca pe gologani mărunți 
cu alţi patru băieţi, câştigase nouăsprezece partide din 
douăzeci. Mai apoi, norocul lui la cărţi, care l-ar fi ajutat să 
evadeze din sat, ajunse atât de spectaculos încât niciunul 
dintre concetăţeni nu mai vru să joace cu el. 

Dar acum, în ciuda victoriilor obţinute, nu avea totuşi 
simţământul superiorității. Seal domina jocul. Cu un aer 
poruncitor, dădea impresia unei forţe deosebite, deşi nu 
fizice. Cayle începu să fie fascinat. 

— Sper că nu te vei simţi ofensat, zise, în cele din urmă, 
dar eşti genul de om care mă interesează. 

Ochii galbeni îl studiară cu un aer meditativ, dar Seal nu 
spuse nimic. 

— Ai umblat mult, nu-i aşa? Întrebă Cayle. 

Nu era deloc mulţumit de întrebarea pe care o pusese, 
căci nu asta dorise să întrebe. Seal, chiar dacă nu era decât 
un cartofor ordinar, se ridica deasupra unei abordări atât 
de naive. Dar de data asta răspunse fără să se angajeze 
prea mult: 


— Mde, aşa şi aşa. 

Tovarăşii lui părură să găsească răspunsul destul de 
amuzant şi izbucniră amândoi în hohote de râs. Cayle se 
îmbujora, dar, în sinea lui, stăruia încă o dorinţă puternică 
de a afla şi alte lucruri. 

— Spre planete? Întrebă el. 

Nici un răspuns. Seal studie cu grijă cărţile, apoi ridică o 
monedă măruntă de pe masă şi plusă. Cayle lupta cu 
sentimentul că se va face de râs. Zise cu aerul că şi-ar cere 
scuze: 

— Mde, auzim şi noi una, alta, şi uneori e greu de ştiut ce e 
adevărat şi ce nu. E vreo planetă care merită vizitată? 

Acum, ochii galbeni îl studiară amuzaţi: 

— Ascultă-mă pe mine băiete, îi zise, impresionant de 
pompos, Seal. Să nu te apropii de ele. Pământul este un 
adevărat rai al întregului sistem, şi dacă-ţi va spune 
vreodată cineva că Venus e atrăgătoare, spune-i să se ducă 
în iad — adică pe Venus. Să ştii că Venus e dracul gol. 
Furtunile de nisip te înăbuşă. Într-o bună zi, pe când mă 
aflam la Venusburg, temperatura s-a ridicat la 84 grade 
Celsius. Cred că prin reclame nu prea ţi se spun chestii 
dintr-astea, nu? 

Cayle încuviinţă în grabă, surprins de volubilitatea 
răspunsului. Îi suna ca un fel de lăudăroşenie, dar nu era 
prea sigur. Deodată, omul devenise mai puţin interesant. 

Mai avea o întrebare de pus. 

— Eşti căsătorit? 

Seal râse: 

— Însurat! Ascultă băiete, mă însor pe oriunde mă duc. 
Dar nu oficial, pricepi? 

Şi iarăşi râse cu mult subînţeles. 

— Am impresia că-ţi dau tot felul de idei. 

Cayle îi răspunse aproape automat: 

— Asemenea idei nu le primeşti de la alţii. 

Nu se aşteptase chiar la o dezvăluire a adevăratului 
caracter al lui Seal. Fără doar şi poate, era un om curajos. 


Dar între timp îi dispăruse aura atrăgătoare. Cayle 
recunoscu că, de fapt, etica lui sătească, moralitatea mamei 
lui îl cântăreau acum pe interlocutor. 

Seal vorbi din nou, degajat şi optimist: 

— Băiatul ăsta o să ajungă cineva în gloriosul Imperiu 
Isher, nu-i aşa băieţi? Şi cred că nu exagerez. De unde faci 
tu rost de toate cărţile alea bune? 

Cayle câştigase din nou. Curăţă potul, dar ezita. Câştigase 
patruzeci şi cinci de unităţi şi ştia că ar face mai bine s-o 
lase baltă înainte de a-i enerva prea tare pe adversari. 

— Mă tem ca va trebui să mă opresc. Am nişte lucruri de 
făcut... A fost o adevărată plă... 

Se bâlbâi şi-şi pierdu răsuflarea. De pe marginea mesei îl 
ţintea un pistolet micuţ şi scânteietor. Bărbatul cu ochii 
galbeni îi spuse pe un ton fără relief: 

— Şi-ţi dai cu presupusul că ar fi cazul s-o întinzi, eh? 

Nu întoarse capul, dar se adresă direct tovarăşilor lui. 

— Băieți, el crede c-ar fi timpul s-o întindă. Ce ziceţi, îl 
lăsăm? 

Trebuie să fi fost o întrebare pur retorică, căci acoliţii nu 
răspunseră decât printr-o strâmbătură. 

— Personal, continuă individul, sunt de comun acord cu el 
că poate s-o şteargă. Dar ia să vedem, mormăi acesta mai 
departe. După indicatorul de transparenţă, are portmoneul 
la căldurică în buzunarul de la piept din dreapta şi mai are 
cincizeci de bancnote într-un plic prins cu acul de siguranţă 
în buzunarul de la cămaşă... Apoi, mai are, în buzunarul de 
la pantaloni, şi gologanii pe care f-a ciugulit de la noi. 

Se aplecă înainte şi-l privi cu ochii larg-deschişi, plini de 
ironie: 

— Va să zică, tu ce credeai, că noi suntem cartofori care, 
într-un fel sau altul, o să te trişăm, nu? Nu. Amice, noi nu 
lucrăm aşa. Sistemul nostru e mult mai simplu. Dacă ai zice 
că nu vrei să ieşi cu banii la zar, ori ai încerca să atragi 
atenţia cuiva, aş descărca drăcia asta energetică drept în 
inima ta. Lucrează cu o rază atât de îngustă încât nimeni n- 


ar observa găurica din hainele tale. Tu ai rămâne mai 
departe încoţopenit acolo, oftând poate un pic toropit de 
somn, dar pe nava asta cât toate zilele, cu toţi tipii ăştia 
ocupați şi grăbiţi, care nu se gândesc decât la ei, cine ar 
băga de seamă? 

Şi vocea i se înăspri. 

— la, ieşi cu paraua! Repede! Să nu crezi că glumesc! Ai la 
dispoziţie zece secunde. 

Îi trebuiră mai mult de zece secunde să le predea banii, 
dar aparent tot ce i se cerea era doar să continue să fie de 
acord. Îi fu îngăduit să-şi repună portmoneul gol în 
buzunar, dar câţiva gologani fură, chipurile, pierduţi din 
vedere. 

— Înainte să aterizăm o să ai nevoie să îmbuci şi tu ceva, 
zise cu mărinimie Seal. 

Pistolul dispăru sub masă şi Seal se. Lăsă pe speteaza 
scaunului, relaxându-se uşor: 

— Aşa, ca chestie, vreau să-ţi spun că, dacă-ţi zboară 
cumva vreun gărgăune prin cap şi vrei să te plângi 
căpitanului, află de la mine că-ţi facem de petrecanie cât ai 
zice peşte, fără să ne gândim ce-o fi după aia. Povestea 
noastră e foarte simplă. Ai fost fraier şi ţi-ai pierdut toate 
paralele la cărţi. 

Râse şi se ridică în picioare, redevenind imperturbabil şi 
misterios. 

— Pa, băiete! Iţi urez mai mult noroc data viitoare, dac-o 
mai apuci. 

Se ridicară şi ceilalţi în picioare. Apoi se îndepărtară cu 
paşi lejeri şi, chiar sub ochii lui Cayle, dispărură în barul 
aflat în partea din faţă a navei. Cayle rămase pe locul lui, 
distrus. 

Căută cu privirea orologiul din depărtare şi citi data: 15 
iulie, anul 4784, după calendarul Isher. Se afla la două ore 
şi cincisprezece minute depărtare de Ferd, cu perspectiva 
de a ajunge într-o oră în Oraşul imperial. 


Închizând ochii, Cayle parcă se văzu sosind în oraşul vechi 
la lăsarea întunericului. Prima sa noapte acolo, care urma 
să fie atât de palpitantă, trebuia s-o petreacă acum pe 
străzi. 


CAPITOLUL V. 

NU-ŞI GĂSEA LINIŞTEA. De trei ori, în timp ce păşea în 
lungul şi-n latul navei, se opri în faţa oglinzilor energetice 
care te arătau în mărime naturală. Din aceste imagini 
reflectate îl priveau cu asprime ochii lui congestionaţi. Şi, 
mai presus de întrebarea disperată „ce ar avea de făcut 
acum?”, se gândi cum de-l aleseseră tocmai pe el ca 
victimă? Ce anume din înfăţişarea lui îi făcuse pe aceşti trei 
membri ai bandei să se îndrepte tocmai către el? 

Când trecu de a treia oglindă, o văzu pe fata de la 
magazinul de arme, dar aceasta se uită la el fără să-l 
recunoască. În disperare, Cayle se îndepărtă din raza ei 
vizuală şi se lăsă pe un scaun. 

În ciuda neatenţiei, privirea îi fu totuşi atrasă de o 
oarecare agitaţie. Un bărbat se lăsă greoi pe un scaun de la 
masa de pe partea cealaltă a culoarului. Purta uniformă de 
colonel în armata Maiestăţii sale imperiale. Era atât de beat 
încât nici pe scaun nu putea sta şi faptul că ajunsese până 
acolo era un adevărat mister, a cărui explicaţie se putea 
găsi doar în legile echilibrului. Întoarse întâmplător capul şi 
se uită cu ochi fără expresie la Cayle. 

— Ce faci, mă spionezi? 

Glasul îi cobori puţin, dar spori ca volum. 

— Chelner! 

Apăru repede un steward: 

— Da, domnule. 

— Adu cel mai bun vin pentru umbra mea şi pentru mine. 

În timp ce chelnerul se îndepărtă în grabă, ofiţerul îi făcu 
semn lui Cayle. 

— Poţi să vii să şezi aici. N-avem decât să călătorim 
împreună, nu? 


Cobori tonul aşa cum se cuvine pentru mărturisiri intime. 

— Îmi place grozav vinul. Multă vreme, am tot încercat să-i 
ascund împărătesei acest viciu, pentru că ea e împotriva 
băuturii. 

Clătină trist din cap. 

— Nu-i place deloc. Ei, ce mai aştepţi? Vino încoace. 

Cayle veni în grabă, blestemându-l pe beţivanul ăsta idiot. 
Dar, „totodată, îi reveni în suflet şi speranţa. Aproape 
uitase că fata de la magazinul de arme îi sugerase să intre 
în armata imperială. Dacă putea obţine ceva informaţii de la 
alcoolicul ăsta şi se putea angaja repede, atunci pierderea 
banilor nu mai conta. 

Începu să soarbă din vin, mai încordat decât voia să fie, 
aruncându-i pe furiş câte o privire bărbatului mai vârstnic. 
Ce era cu el, de unde venea şi aşa mai departe află, încetul 
cu încetul, dintr-o amestecătură de mărturisiri incoerente. 
Se numea Laurel Medlon. Colonelul Laurel Medlon, îi dădu 
el să înţeleagă lui Cayle, un confident al împărătesei, un 
obişnuit al Palatului, şeful unei percepții. 

— Şi destul de... Hâc... Bun, nu pot să zic, spuse elcuo 
satisfacţie care dădea multă greutate cuvintelor, altfel 
neimportante. 

Îl privi ironic pe Cayle: 

— Ai vrea să intri şi tu... Hâc... În armată? Bine, e în 
regulă... Hăâc... Vino la mine la birou... Hâc... Chiar mâine. 
Vocea începu să i se piardă. Rămase să mormăie ceva în 
sinea lui, iar când Cayle îi puse o întrebare bâigui că a venit 
în Oraşul imperial,...Când eram cam de vârsta dumitale. 

Doamne, ce ageamiu eram!” 

Indignarea amestecată cu vinul îi dădu un spasm şi un 
tremur: 

— Vezi tu, băiete, împuţitele astea de monopoluri ale 
îmbrăcăminţii au tipuri diferite de stofe pe care le trimit la 
ţară. Pe un sătean îl recunoşti de la distanţă. Şi pe mine m- 
au mirosit imediat... 

Deci asta era: hainele îl trădaseră. 


O asemenea nedreptate îl făcu pe Cayle să se 
contorsioneze. Taică-su nu-i permisese niciodată să-şi 
cumpere haine măcar din oraşul apropiat, Ferd. De fiecare 
dată, Fara protestase: 

— Cum m-aş putea aştepta de la negustorii locali să-mi 
aducă mie maşinile la reparat dacă familia mea nu cumpără 
de la ei? 

Şi după ce pusese această întrebare Ia care nu exista 
răspuns, bătrânul refuzase să mai asculte alte rugăminţi. 

„Şi, poftim, iată-mă aici, gândi Cayle, prost îmbrăcat, 
pentru că nebunul ăla bătrân...”. 

Furia îi dispăru treptat. Oraşe mari, cum era Ferd, aveau 
probabil un anumit soi de pânzeturi şi stofe, la fel de uşor 
de identificat ca şi orice lucru din Glay. Dar acum vedea din 
ce în ce mai clar că această nedreptate depăşea cu mult 
stupiditatea unui singur om. Oricum, era bine de ştiut, chiar 
şi în acest al unsprezecelea ceas. 

Colonelul începuse să se agite, dar Cayle insistă din nou cu 
întrebările: 

— Cum aţi intrat în armată? În primul rând, cum de-aţi 
ajuns ofiţer? 

Beţivanul bâigui ceva în sensul că Împărăteasa a avut 
neobrăzarea să se plângă de felul în care sunt strânse 
impozitele. Şi apoi în legătură cu atacul asupra Arsenalelor, 
care constituiau un mare pericol, dar asta nu era prea clar. 
Într-un târziu, veni şi răspunsul la întrebarea băiatului: 

— Am plătit cinci mii de unităţi monetare pentru rangul 
meu — o adevărată crimă. Acum, Împărăteasa insistă ca 
rangurile să fie date pe gratis. Dar n-o s-o facă. Omul 
trebuie să primească ceva mită. Eu unul, cu siguranţă, am 
plătit prea mult, se indignă colonelul. 

Cayle insistă şi mai tare: 

— Adică vreţi să spuneţi că acum rangurile acestea se pot 
obţine şi fără bani? Asta spuneţi? Şi, în nerăbdarea lui, îl 
apucă pe interlocutor de mânecă. 


Ochii ofițerului, care fuseseră pe jumătate închişi de 
pleoapele grele, se deschiseră brusc şi-l priviră cu 
suspiciune pe Cayle: 

— Dar cine mai eşti şi tu? Pleacă de lângă mine! Vocea i se 
înăsprise, şi scurtă vreme păru aproape treaz. 

— Dumnezeule mare, zise el, în zilele noastre nu mai poţi 
să călătoreşti fără să dai peste vreo lipitoare. Mă bate 
gândul să pun să te aresteze. 

Cayle se ridică, roşu la faţă şi se îndepărtă împleticindu-se. 
Se simţi zguduit, gata-gata să intre în panică. Primea 
lovituri prea multe şi prea dese. 

Încetul cu încetul, mintea i se limpezi. Se opri să 
iscodească barul situat în partea din faţă a navei. Seal şi 
tovarăşii săi erau încă acolo. Când dădu cu ochii de ei, 
înţepeni şi înţelese de ce s-a întors să-i privească. 

Se răsuci pe călcâie şi se duse glonţ la vânzătoarea de la 
magazinul de arme, o fată frumuşică şi subţirică, de vreo 
douăzeci de ani, care stătea într-un colţ citind o carte. Ochii 
ei îi cercetară atent faţa când el îi povesti cum i s-au furat 
banii. Încheie cu vorbele: 

— Uite ce aş vrea să ştiu. Mă sfătuieşti să mă plâng 
căpitanului? 

Fata clătină din cap: 

— Nu, n-aş face una ca asta, zise ea. Căpitanul şi echipajul 
primesc patruzeci de procente reducere pe majoritatea 
acestor nave. l-ar ajuta să scape de cadavrul tău. 

Cayle se lăsă pe speteaza scaunului. Parcă i se scursese 
toată vitalitatea din trup. Călătoria, prima pe care o 
întreprindea mai departe de Ferd, îl obosea: 

— Cum se face că nu te-au ales pe tine ca pradă, întrebă 
el, în cele din urmă, îndreptându-şi spinarea. A, probabil 
hainele pe care le porţi nu au aerul meu rural, dar cum îşi 
aleg ei victimele? 

Fata clătină din cap: 

— Oamenii ăştia umblă clandestin, de colo până colo, 
folosind procedeul transparenţei. Primul lucru pe care-l 


descoperă este dacă porţi sau nu o armă de la Arsenale. 
Dacă da, atunci te lasă în pace imediat. 

Faţa lui Cayle se înăspri: 

— N-aş putea s-o împrumut pe a ta? Întrebă el încordat. 
Le-aş arăta eu ticăloşilor! 

Fata ridică din umeri: 

— Armele de la Arsenale sunt acordate diferențiat, de la 
un individ la altul. A mea nu ţi-ar putea sluji ţie. Şi pe urmă 
nici n-o poţi folosi decât în apărare. Acum e prea târziu să 
mai intri în defensivă. 

Cayle se uită trist prin pardoseala transparentă. 
Frumuseţile de dedesubt parcă-şi băteau joc de el. 
Splendoarea oraşelor care se iveau din minut în minut nu 
făcea decât să-i accentueze deprimarea, încetul cu încetul îi 
revenea deznădejdea. Spuse: 

— Magazinele astea mai fac şi altceva decât vânzare de 
arme? Fata şovăi puţin: 

— Avem un Centru de informaţii, zise ea în cele din urmă. 

— Cum adică de informaţii? Ce fel de informaţii? 

— A, de toate: unde s-au născut oamenii, câţi bani au, ce 
crime au comis sau comit. Bineînţeles, noi nu ne 
amestecăm. 

Cayle se încruntă la ea, pe de o parte nemulţumit, pe de 
alta fascinat. Nu avusese intenţia să se lase abătut din 
drum, dar de ani de zile îl obsedaseră tot felul de întrebări 
privitoare la Arsenale. 

Şi iată, în sfârşit, pe cineva care putea răspunde la aceste 
întrebări. 

— Dar cu ce se ocupă, insistă el. Dacă au asemenea arme 
minunate, de ce nu preiau ei guvernarea? 

Lucy Rall zâmbi şi clătină din cap. 

— Tu nu înţelegi. Arsenalele au fost întemeiate, acum mai 
bine de două milenii, de către un om care a stabilit că lupta 
neîncetată pentru putere între diferite grupări este o 
nebunie şi că războaiele civile şi de altă natură trebuie să 
înceteze definitiv. Era o epocă în care lumea tocmai scăpase 


dintr-un război ce adusese moartea a peste un miliard de 
oameni, aşa că şi-a găsit mii de susţinători înfocaţi. Ideea lui 
era pur şi simplu că orice guvern ar fi la putere nu trebuie 
să fie răsturnat. În schimb, susţinea înfiinţarea unei 
organizaţii care să aibă un singur ţel principal: să asigure 
lumea că nici un guvern nu va obţine din nou puteri depline 
asupra propriului popor. Astfel, orice om care se simte 
nedreptăţit să poate merge undeva ca să-şi cumpere o 
armă defensivă. Nici nu-ţi închipui ce uriaş pas înainte a 
însemnat asta. Sub vechile guverne despotice, era adeseori 
o crimă capitală să posezi o armă de foc sau energetică 
dacă erai prins. 

Intre timp, glasul ei căpăta o intensitate afectivă sporită. 
Era limpede că ea crede cu convingere în ceea ce spune. 
Continuă cu şi mai multă seriozitate: 

— Ceea ce i-a dat această idee întemeietorului a fost 
inventarea unui sistem electronic şi atomic de control care 
făcea imposibile construirea unui arsenal indestructibil şi 
fabricarea unor arme ce nu puteau fi folosite decât în 
scopuri defensive. Asta a pus în sfârşit capăt oricăror 
posibilităţi de folosire a unor arme de foc de către gangsteri 
criminali şi deci a justificat pe deplin întreaga întreprindere 
pe plan moral. În scopuri defensive, o armă de la Arsenal 
este superioară unor arme obişnuite sau guvernamentale. 
Ea acţionează pe baza controlului mintal şi îţi sare direct în 
mână când este necesar. Iţi oferă un ecran de protecţie 
împotriva altor arme energetice, dar nu şi împotriva 
gloanţelor. Insă, întrucât este mult mai rapidă, acest lucru 
nu mai contează (se uită la Cayle şi faţa ei se destinse). Asta 
e ceea ce vrei să ştii? 

— Dar dacă eşti împuşcat dintr-o ascunzătoare? Întrebă 
Cayle. Fata dădu din umeri: 

— Nici un fel de apărare (clătină din cap cu un zâmbet 
slab). Zău că nu înţelegi. Pe noi nu ne preocupă individul în 
sine. Ceea ce contează este ca milioane de oameni să ştie că 
pot merge la un magazin de arme dacă vor să-şi apere 


familiile şi propriile persoane. Forţele care în mod normal 
ar încerca să le robească sunt reţinute şi descurajate de 
convingerea că este primejdios să-i împingi pe oameni prea 
departe sau să-i asupreşti. 

Cayle se holbă teribil de dezamăgit la ea. 

— Vrei să spui că o persoană trebuie să se salveze 
singură? Chiar atunci când faci rost de o armă şi trebuie să- 
ţi încordezi nervii ca să poţi rezista nu te poate ajuta 
nimeni? 

Un junghi dureros îi străbătu capul. Probabil, fata i-a 
dezvăluit toate acestea pentru a-i arăta de ce nu-l poate 
ajuta. 

Lucy vorbi din nou: 

— Văd că cele ce ţi-am spus îţi produc o mare dezamăgire, 
dar aşa stau lucrurile. Şi cred că-ţi dai prea bine seama că 
aşa şi trebuie să fie. Când un popor îşi pierde curajul de a 
se împotrivi încălcării drepturilor sale, atunci nu mai poate 
fi salvat de o forţă exterioară. Convingerea noastră este că 
oamenii au întotdeauna genul de guvernare pe care îl 
doresc şi că indivizii trebuie să suporte riscurile libertăţii 
chiar până la sacrificiul propriilor vieţi. 

Probabil, pe faţa lui se citea o anumită expresie care 
reflecta o încordare interioară. După o scurtă întrerupere, 
fata spuse: 

— Uite ce este, îl îndemnă ea. Lasă-mă o vreme să mă 
gândesc în linişte la cele ce mi-ai spus. Nu-ţi făgăduiesc 
nimic, dar îţi voi comunica hotărârea mea înainte de a 
ajunge la destinaţie. E în regulă? 

I se păru că aceasta e o formulă delicată de a-l trimite la 
plimbare. Se ridică în picioare, cu o grimasă, şi se aşeză pe 
un loc gol din salonul alăturat. 

Din nou începu să-i crească încordarea. Se sculă şi se 
îndreptă spre barul din partea anterioară a navei. 

Se apropie din spate de Seal şi-i dădu o lovitură brutală pe 
o parte a feţei. Acesta se simţi trântit jos de pe scaun şi 
aruncat la podea. Cei doi însoțitori săriră în picioare. Cayle 


îl lovi la vintre pe cel mai apropiat fără pic de îndurare. 
Individul gemu, se clătină şi-şi duse mâna mai jos de burtă. 

Fără să-l bage în seamă, Cayle se repezi la cel de-al treilea, 
care încerca să-şi scoată pistolul dintr-un toc atârnat de 
umăr. Îl izbi pe cartofor cu toată greutatea trupului şi din 
momentul acela avantajul era de partea lui. li luă arma şi 
lovi sălbatic cu ea mâna cu care acesta bâjbâia până îi ţâşni 
sângele. Îi smulse un strigăt de durere, care fu urmat de o 
luptă nebună pentru a se elibera. 

Cayle se răsuci pe picioare la timp pentru a-l vedea pe 
Seal cum se ridică de jos. Individul se frecă la falcă şi-l privi 
drept în ochi. 

— Dă-mi banii înapoi, îi spuse acesta. Ai greşit adresa. 

Seal ridică glasul. 

— Oamenii buni sunt jefuiţi. Eşti cel mai neruşinat... 

Se opri. Probabil îşi dăduse seama că nu era o chestiune 
de inteligenţă sau de rațiune. Cu siguranţă că înţelesese 
acest lucru, pentru că deodată ridică mâinile sus şi spuse 
repede: 

— Nu trage, prostule, la urma-urmei noi nu te-am 
împuşcat. 

Cu degetul pe trăgaci, Cayle se stăpâni. 

— Banii mei! 

Urmă o pauză. O voce puternică spuse: 

— Ce se întâmplă aici? Mâinile sus! Tu, ăla cu pistolul! 

Cayle se întoarse şi merse cu spatele către zidul cel mai 
apropiat. Trei dintre ofiţerii navei trecuseră pragul uşii şi-şi 
îndreptau asupra lui armele energetice portabile. Le spuse 
pe scurt povestea şi refuză să se predea: 

— Am motive să cred că ofiţerii unei nave pe care se pot 
întâmpla asemenea incidente nu sunt mai presus de 
bănuială. Acum, repede, Seal, dă-mi banii! 

Nici un răspuns. 

Trişorul dispăruse. Nici cei doi acoliţi ai lui nu erau 
nicăieri. 


— Uite ce e, spuse ofiţerul care părea să fie comandantul. 
Lasă jos pistolul şi să dăm uitării toată treaba. 

Cayle nu se lăsă: 

— les pe uşa aceea, şi făcu un semn spre dreapta. După ce 
trec dincolo, vedeţi pistolul. 

Asta îl învioră şi Cayle nu irosi nici o clipă. Cercetă nava, 
de la prora la pupa, dar nici urmă de Seal sau de cei ce-l 
însoțeau. Într-un acces de furie se repezi după căpitan şi-i 
spuse glacial: 

— Ticălosule, porcule, le-ai dat drumul să scape cu o navă 
de salvare. 

Ofiţerul îi aruncă o privire fixă, glacială. În cele din urmă îi 
spuse în bătaie de joc: 

— Tinere, văd că descopăr câtă dreptate au reclamele. 
Într-adevăr, călătoriile au un rol educativ deosebit. Datorită 
faptului că eşti pe bordul navei noastre te-ai făcut mai isteţ 
şi mai curajos. Ţi-ai descoperit calităţi pe care nici nu le 
bănuiseşi până acum. Aşadar, în decurs de numai câteva 
ore, ai crescut enorm. Valoarea acestei creşteri sub 
raportul supravieţuirii este incomensurabilă. lar sub raport 
bănesc, ai plătit foarte puţin. 

Cayle îl ameninţă: 

— Am să te reclam la firma dumitale. 

Ofiţerul dădu din umeri: 

— Formularele de plângere sunt la dispoziţie în hol. Dar, 
pentru anchetă, va trebui să te deplasezi pe socoteala 
dumitale la biroul nostru de la Ferd. 

— Aha, înţeleg, făcu turbat Cayle. Va să zică asta îţi vine în 
ajutor, nu? 

— N-am făcut eu regulamentul, sună răspunsul. Nu fac 
decât să mă supun lui. 

Tremurând tot, Cayle se întoarse în salonul în care o 
văzuse mai înainte pe fata de la magazin. Dar nu era 
nicăieri. Începu să se încordeze în vederea aterizării, care 
urma să se producă după vreo jumătate de oră. 


La câteva minute după ce Cayle se îndepărtă de ea, fata îşi 
închise cartea şi porni, cu un aer degajat, spre o cabină 
secretă de comunicaţie. 

După ce scoase din deget unul dintre inele, îl manipula 
pentru a adapta ecranul la sistemul de comunicare al 
guvernului. Pe ecran se înfăţişă un chip de femeie care 
spuse cu glas profesional: 

— Centrul de informaţii. 

— Dă-mi, te rog, legătura cu Robert Hedrock. 

— Un moment, vă rog. 

Chipul bărbatului care apăru aproape imediat pe ecran 
era mai degrabă masculin decât frumos, dar părea nu 
numai puternic, ci şi destul de sensibil, iar fiecare încordare 
a muşchilor, fiecare mişcare a lui degajau o mândrie şi o 
vitalitate care te uimeaţi. Personalitatea bărbatului iradia 
din imagine un curent magnetic continuu. Când vorbi, 
glasul lui sună calm, deşi puternic: 

— Departamentul de coordonare. 

— Aici e Lucy Rall, paznica lui Cayle Clark, potenţial ofiţer 
al Imperiului. Continuă apoi cu povestea celor păţite de 
Cayle şi adăugă: 

— L-am evaluat ca potenţial uriaş calidetic şi-l 
supraveghem, în continuare, cu speranţa că evoluţia lui va 
fi atât de rapidă încât îl vom putea folosi în lupta noastră 
pentru a o împiedica pe Împărăteasă să distrugă Arsenalele 
cu noua sa armă temporală. Aceasta corespunde directivei 
de a nu neglija nici o posibilitate cu condiţia să existe cineva 
disponibil pentru a o traduce în viaţă. Cred că ar trebui săi 
se dea băiatului nişte bani. 

— Înţeleg. 

Faţa virilă căzu pe gânduri, apoi se auzi întrebarea: 

— Cum e cotat în satul de baştină? 

— Mediocru. S-ar putea ca o vreme s-o ducă destul de 
greu în Oraşul imperial. Dar o să-şi piardă repede 
atitudinile sale provinciale. Necazul în care a căzut acum o 
să-l întărească. Are însă nevoie de ajutor. 


Pe faţa lui Hedrock se citi hotărârea. 

— În cazuri ca acesta, cu cât cantitatea de bani e mai 
mică, cu atât este mai mare gratitudinea ulterioară, sau cel 
puţin aşa sperăm. Dă-i cincisprezece unităţi monetare şi fă-l 
să creadă că este un împrumut pe care i-l acorzi dumneata 
personal. Nu-i oferi nici un fel de altă protecţie. Este 
absolut pe contul lui. Mai ai vreo problemă? 

— Nu, mulţumesc. 

— Atunci, la revedere. 


CAPITOLUL VI. 

PRIMA SEARĂ petrecută de Cayle în Oraşul imperial 
fusese îngrozitoare. După o masă costisitoare, la un bufet 
automat, se întoarse în camera pe care o închinase. 
Simţindu-se teribil de stânjenit, dormi doar pe furate şi a 
doua zi dimineaţă se trezi obosit şi nefericit. 

leşi în oraş şi se plimbă fără ţintă pe străzi. Când se trezi 
în faţa „Palatului Gologanilor”, un celebru local de jocuri de 
noroc de pe celebrul „Bulevardul Şansei”, văzu în asta 
posibilitatea de a-şi mai alunga deprimarea. Cedă deci 
atracției zgomotoase şi intră în localul viu colorat. 

Conform unei clauze care viza exclusiv acest bulevard şi 
jocurile oferite, proprietarii „Palatului Gologanilor” 
aprinseseră firmele luminoase, care înştiinţau modest că 
„oricine are posibilitatea să intre cu un gologan şi să iasă cu 
un milion, adică, bineînţeles, cu un milion de unităţi 
monetare”. 

Dar firmele nu arătau dacă această sumă extraordinară a 
fost câştigată vreodată. 

Ghidul conchidea cu o notă generoasă: „ «Palatul 
Gologanilor», conform rangului său, oferă peste cincizeci şi 
cinci de jocuri diferite la fiecare dintre numeroasele maşini 
ce funcţionează — mai multe decât orice alt stabiliment de 
pe «Bulevardul Şansei» ,. 

Pe Cayle îl interesa şi faptul că miza era foarte mică. 
Planurile lui imediate nu includeau neapărat şi pe acela de 


a ieşi „cu un milion în buzunar”. El ar fi vrut cinci sute de 
unităţi monetare la început. După aceea..., mă rog, îşi putea 
permite să-şi lărgească orizontul. 

Făcu primul pariu la un automat care pompa cuvintele 
„par” sau „impar” într-un bazin de lumină. După ce erau 
pompate zece numere din fiecare în acest bazin, lichidul 
suferea o modificare chimică, după care susţinea la 
suprafaţă doar unul dintre cuvintele „par” sau „impar”. 
Toate celelalte se scurgeau printr-o sită şi dispăreau. 

Cuvintele câştigătoare pluteau uşor cu faţa în sus şt, într- 
un fel, declanşau mecanismul de plată sau pe cel de 
strângere a banilor. Cei care pariau îşi vedeau fie sumele 
jucate dispărând, cu un zgomot de închidere, fie gologanii 
scurgându-se automat pe pătratul în faţa căruia se aflau ei. 
Cayle auzi zgomotul înfrângerii. 

Dublă miza şi de data asta câştigă. Îşi retrase suma mizată 
iniţial şi jucă din nou moneda pe care o câştigase. Luminile 
complicate se aprinseră, pompa aruncă lichid şi pe urmă 
pluti deasupra cuvântul „par”. Sunetul agreabil al banilor, 
curgând uşor către el, îi încântă lui Cayle urechile. Era un 
sunet pe care avea să-l audă deseori în cursul ceasului şi 
jumătate care urmă şi, în ciuda faptului că juca foarte 
prudent şi numai cu monede mici, totuşi câştigă ceva peste 
cinci unităţi monetare. 

Obosit şi plictisit, în cele din urmă, se retrase la un 
restaurant legat de clădirea Palatului. Când reveni în 
„camera comorilor”, cum era denumită, observă un joc care 
se desfăşura de o manieră încă şi mai intimă, acţionat fiind 
de jucătorul însuşi. Banii intrau printr-o deschizătură, 
declanşau o pârghie şi când trăgeai de aceasta apărea o 
secvenţă luminoasă, care se prefăcea imediat în roşu sau 
negru. Aşadar, jocul nu era decât o nouă variaţie pe tema 
secvenţei „par” - „impar”, deoarece jucătorul avea aceeaşi 
şansă de câştig, jumătate-jumătate. 

Cayle strecură o monedă de o jumătate de unitate în 
orificiul corespunzător, trase maneta şi pierdu. Greşi o dată 


şi încă o dată. Dar a patra oară, culoarea lui începu să 
strălucească la locul respectiv şi aşa îi veni şi primul câştig. 
Câştigă de zece ori la rând, pierdu de patru ori, şi apoi mai 
câştigă şapte jocuri dintr-o serie de zece. Jucând cu multă 
prudenţă, în două ore — curtându-şi mai degrabă norocul 
decât încercând să-l forţeze — câştigă şaptezeci şi opt de 
unităţi. 

Se retrase la unul dintre barurile alăturate să bea ceva şi- 
şi cântări bine mişcarea următoare. Avea atâtea şi atâtea 
lucruri de făcut: să-şi cumpere un costum nou, să-şi 
protejeze câştigurile, să se pregătească pentru încă o 
noapte şi să-i returneze lui Lucy Rall banii împrumutaţi. 

Mintea îi era acum stârnită şi căută s-o echilibreze. Se 
simţea la largul lui şi foarte sigur pe sine. Peste o clipă intră 
în legătură prin teleecran cu fata de la magazin. 

Îşi putea oare permite să mai aştepte până făcea alţi bani? 

Fata apăru imediat pe ecran. La rugămintea lui, răspunsul 
ei veni prompt: 

— Păi, pe stradă chiar şi sunt. 

Cayle înţelese curând ce vrea să spună. Faţa ei aproape că 
umplea ecranul. Era vorba de nişte ecrane extensive care 
măreau o imagine minusculă. Oamenii le foloseau pe stradă, 
păstrând astfel legătura cu teleecranul de acasă. Avea şi un 
tip din Glay un asemenea aparat, înainte să poată vorbi 
Cayle mai departe, fata îi spuse: 

— Tocmai eram în drum spre apartamentul meu. Nu vrei 
să mă întâlneşti acolo? 

Oho, şi încă cum! Apartamentul ei se dovedi a fi o locuinţă 
spațioasă, cu patru camere, unică numai prin abundența de 
aparatură automată. După ce aruncă repede o privire în jur, 
Cayle înţelese bine că Lucy Rall nu face nici cea mai mică 
treabă în gospodărie. Dar îl nedumeri faptul că locuinţa 
părea neprotejată. Fata ieşi din dormitor în toaletă de 
stradă şi dădu din umeri când află părerea acestuia. 

— Noi, oamenii de la Arsenale, trăim ca toţi ceilalţi, dar, de 
obicei, în cartierele de locuit cele mai frumoase. Numai 


magazinele, atelierele noastre... Câteva fabrici şi, 
bineînţeles, Centrul de informaţii sunt protejate împotriva 
amestecului din afară, spuse ea cu oarecare şovăială. Parcă 
ziceai ceva de cumpărarea unui costum? Dacă vrei, te ajut 
să ţi-l alegi. Dar n-am decât două ore la dispoziţie. 

Încântat, Cayle ţinu uşa deschisă până ce ieşi fata. 
Probabil că invitaţia avusese o semnificaţie personală. 
Oricare vor fi fost îndatoririle faţă de Arsenal, ele nu puteau 
să cuprindă şi invitarea în apartamentul ei a obscurului 
Cayle Clark, chiar şi pentru câteva minute. Ajunse deci la 
concluzia că o interesa el ca individ. 

Se urcară într-un autoavion şi Lucy apăsă pe butonul care 
făcu maşina să aterizeze pentru a-i lua cu ei. 

— Unde mergem? Întrebă Cayle. 

Fata zâmbi şi clătină din cap: 

— Lasă c-ai să vezi. 

De îndată ce se instalară în avion, arătă în sus. 

— Uite, zise ea. 

Deasupra, pe cer, un nor artificial se destramă, îşi schimbă 
de mai multe ori culoarea şi apoi se iviră strălucind aprins 
literele care formau inscripţia: PARADISUL GALANTERIEI. 

Cayle spuse: 

— Phii, am văzut aseară reclama lor. 

Uitase, dar acum îşi aminti fâşiile de lumină care se înălţau 
spre cer în seara trecută, când pleca de la bufetul automat 
către camera închiriată de el. PARADISUL RECLAMELOR îi 
informa pe bărbaţii de toate vârstele ca aici era locul ideal 
pentru cumpărături, aici era magazinul de vânzare cu 
amănuntul care-i putea oferi oricărui bărbat orice articol de 
îmbrăcăminte, la orice oră din zi sau din noapte, oriunde pe 
Pământ, pe Marte, pe Venus şi, pentru o infimă sumă 
suplimentară, oriunde în întregul sistem solar locuit. 

Dar reclama aceasta fusese doar una dintre sute şi sute de 
altele similare, aşa că, în ciuda nevoii de a-şi cumpăra 
haine, nu reţinuse numele întreprinderii comerciale. 

— E un magazin care merită vizitat, îi spuse Lucy. 


Lui Cayle i se păru că fata se bucură împreună cu el. Asta-l 
făcea să se simtă puţin cam naiv, dar nu cine ştie ce. Acum 
conta doar faptul că fata se oferise să vină cu el. Se 
aventură să spună: 

— Eşti tare drăguță că mă ajuţi. 

PARADISUL GALANTERIEI se dovedi a fi încă şi mai 
impresionant decât reclamele sale! Era o clădire care 
ocupa aproximativ spaţiul a trei străzi şi era înalt de optzeci 
de etaje. Aşa îi spuse Lucy, care adăugă: 

— Trecem repede prin raioanele principale şi apoi 
cumpărăm costumul. 

Intrarea în „Paradis” avea o sută de metri înălţime, cât 
treizeci de etaje. Un ecran energetic oprea vântul şi ploaia, 
dar, altfel, în tot acel spaţiu vast, fără uşi, nu întâlneai nici 
un fel de oprelişti. Era uşor să treci prin ecranul inofensiv în 
anticamera cu acoperişul în forma unei. Cupole. Nu numai 
că „Paradisul” îţi oferea îmbrăcăminte de plajă, dar îţi 
punea la dispoziţie şi o plajă de patru sute metri lungime, 
cu valuri care se înălţau şi se prăbuşeau pe câteva hectare 
de nisip, cu orizontul aburit, cu stridii, cu însuşi mirosul 
pătrunzător şi pregnant al mării. „Paradisul” nu-ţi oferea 
numai costume de schimb, îţi furniza şi munţi, uluitor de 
asemănători cu cei adevăraţi, şi o pantă înzăpezită, cu o 
pistă întortocheată de aproape un kilometru. 

PARADISUL ESTE UN MAGAZIN COMPLET suna una 
dintre reclamele scânteietoare asupra căreia îi atrase 
atenţia Lucy. „Dacă doriţi un obiect care nu este expus, dar 
se potriveşte lozincii noastre totul pentru om, cereţi-l. Vi-l 
oferim cu un preţ puţin mai ridicat”. 

— Printre aceste „obiecte” se numără şi femeile, spuse 
Lucy, pe un ton neutru. Pentru femei se plăteşte acelaşi preţ 
ca şi pentru costume, de la cinci unităţi monetare până la 
cincizeci de mii. O să fii surprins văzând câte femei de 
familie bună se înscriu în competiţia aceasta când au nevoie 
de bani. Bineînţeles, totul este foarte discret. 


Cayle observă că fata îl studiază cu un aer gânditor şi el 
înţelese că aşteaptă un comentariu. Îl făcu atât de direct, 
încât el însuşi rămase surprins: 

— N-am să plătesc niciodată bani pentru o femeie. 

Acest refuz păru s-o satisfacă pentru că de acolo merseră 
după costumul de haine. Erau treizeci de etaje cu costume 
expuse, dar fiecare avea nivelul său de preţuri. Lucy îl duse 
la etajul cu preţuri între douăzeci şi treizeci de unităţi şi-i 
arătă diferenţa de țesătură dintre stofele „de oraş” şi cea a 
propriului costum. Pe un ton practic îi spuse: 

— Nu cred că, deocamdată, ar trebui să mergem la un 
nivel mai ridicat. 

Îl refuză când el se oferi să-i înapoieze banii pe care îi 
datora: 

— Poţi să mi-i dai şi mai târziu. Pentru moment te-aş sfătui 
să-i depui la bancă să ai şi tu o rezervă. 

Asta însemna că o s-o mai revadă. Părea chiar că ea ţine 
să-l refuze. 

— Grăbeşte-te să te schimbi, spuse Lucy. Te aştept. 

Tocmai aceasta îl hotări s-p sărute înainte de a se despărţi. 
Dar când ieşi, primele ei cuvinte îi zdruncinară hotărârea: 

— Nu mi-am dat seama cât e de târziu, spuse ea. E ora trei 
— făcu o pauză, se uită la el şi zâmbi. O, dar eşti un bărbat 
mare şi voinic, şi chipeş. Ai ştiut? Acum hai să ne grăbim. 

Se despărţiră la intrarea aceea şargantuescă. Lucy se 
grăbi să meargă la o staţie de autoavioane şi îl lăsă baltă în 
urma ei. Dar senzaţia de goliciune îl părăsi încetul cu 
încetul. Porni pe străzi cu pas din ce în ce mai rapid. 

Ajunse la locul unde A CINCEA BANCĂ 
INTERPLANETARĂ se înălța greoaie de pe baza de la care 
porneau turnuleţele eterice, ca de biserică gotică, până la 
înălţimea de şaizeci şi patru de etaje. Aceasta era o bancă 
mare în care părea absurd să depui sume infime, de 
cincisprezece unităţi, dar funcţionarul de la casă acceptă, 
fără nici un comentariu, suma depusă de Cayle, luându-i 
însă şi amprentele. 


Părăsi banca mult mai relaxat decât fusese de la jefuirea 
lui şi până atunci. Avea deci un cont de economii. Era 
îmbrăcat cum trebuie, mai rămânea un singur lucru pentru 
a putea purcede la cea de-a treia fază a carierei lui de 
jucător de jocuri de noroc. 

Dintr-un autoavion de transport public observase firma 
multi-direcţională a unui magazin de arme cuibărit într-un 
parc particular, în preajma băncii. Merse cu paşi iuți pe 
poteca mărginită cu straturi de flori şi era aproape de uşă 
când observă firma micuță pe care n-o mai văzuse până 
atunci: 


MAGAZINUL METROPOLITAN DE ARME ÎNCHIS 
TEMPORAR. 

MAGAZINELE RURALE NOI ŞI VECHI SUNI DESCHISE 
CA DE OBICEI. 


Cayle se retrase neplăcut surprins. Era o posibilitate la 
care Lucy nu se gândise, aceea a închiderii fabuloaselor 
magazine de arme. Dar când se răsuci pe călcâie, îi veni un 
gând. Nu era nici o indicație cu privire la ora deschiderii 
magazinelor. Nici un fel de dată. Nimic altceva decât acest 
anunţ. Rămase încruntat, cu un sentiment de pierdere, 
şocat de tăcerea înconjurătoare. Dar îşi dădu seama că nu 
tăcerea îl necăjea. La Glay era întotdeauna linişte în jurul 
magazinului de arme. 

Acum, senzaţia de pierdere personală, de nedumerire, de 
dezorientare îi spori. Ceva îl îndemna să mai încerce, totuşi, 
o dată uşa. Era solidă şi imposibil de mişcat. Începu a doua 
lui retragere şi de data aceasta ajunse până în stradă. Se 
opri pe un refugiu pentru pietoni, nehotărât pe ce buton să 
apese. Îi veniră în minte cele două ore şi jumătate petrecute 
cu Lucy şi asta i se păru un fel de eveniment curios din 
spaţiu-timp. Se simţi îngrozit amintindu-şi cât de banală 
fusese conversaţia lui. Şi, totuşi, nici conversaţia ei nu-i 
lăsase amintiri uluitoare, deşi era la obiect şi mai fermă. 


„Deci asta este, gândi el, când o fată acceptă să petreacă o 
după-amiază întreagă cu un individ plicticos înseamnă că 
simte ceva pentru el”. 

Presiunile lui interioare se accentuară, dorinţa de a 
acţiona rapid îi telescopă gândurile, îndemnându-l să-şi 
contureze un plan concret: magazinul de arme, noi jocuri 
de noroc, apoi Comandamentul districtual al armatei, unde 
era şef colonelul Medlon — toate acestea într-o săptămână. 
Magazinul fusese primul, întrucât asemenea magazine nu 
se deschideau agenţilor imperiali, indiferent dacă erau 
soldaţi sau simpli funcţionari guvernamentali. 

Dar acum nu mai putea aştepta. Apăsă butonul care avea 
să-i aducă la picioare primul autoavion cu destinaţia 
Districtul 19. 


CAPITOLUL VII. 

SEDIUL DISTRICTULUI 19 era o clădire demodată, în stil 
cascadă. Dar acest tipar era folosit în mod exagerat şi se 
repeta la intervale frecvente. Şuvoaie peste şuvoaie de 
marmură curgeau din crăpături ascunse şi se îmbinau 
treptat. 

Nu era o clădire foarte mare, dar era suficient de amplă 
pentru a-i da lui Cayle o senzaţie odihnitoare. Cele 
cincisprezece etaje şi birourile generale, pline de maşini de 
calculat, de îndosariat, şi de funcţionari, erau 
impresionante. Nu-şi putuse închipui că îndărătul 
beţivanului aceluia de pe navă se afla un câmp atât de larg 
de autoritate. 

În registrul clădirii găsi lista tuturor funcţiilor civile şi 
militare. Presupuse că-l va găsi pe colonelul Medlon la 
rubrica OFIȚER DE STAT-MAJOR — ULTIMUL ETAJ. 

O notă pusă între paranteze sub listă sublinia: „Permisul 
pentru liftul care duce la ultimul etaj poate fi obţinut de la 
ghişeul aflat la etajul 15”. 

Omul de la ghişeu îi notă numele, dar se consultă cu glas 
scăzut, printr-un releu, cu o persoană nevăzută, şi apoi mai 


supuse cererea cercetării unei autorităţi dintr-un birou 
interior. Pe uşa acestuia ieşi un bărbat între două vârste în 
uniformă de căpitan. Se uită urât la Cayle: 

— Colonelului nu-i plac tinerii, zise el, şi apoi adăugă 
destul de ţâfnos: „Cine eşti?” 

Începutul nu părea deloc promiţător şi Cayle simţi până în 
gâtlej cum îi creşte încăpăţânarea. Dar lunga experienţă pe 
care o acumulase sfidându-şi tatăl îl ajută să se adreseze cu 
un glas calm: 

— L-am întâlnit ieri pe domnul colonel Medlon în avionul 
care venea înspre Oraşul imperial şi a insistat să merg la el. 
Vă rog frumos să-l informaţi că mă aflu aici. 

Căpitanul îl cercetă atent preţ de jumătate de minut. Apoi, 
fără o vorbă, reintră în biroul lui. Când ieşi, clătină din cap, 
cu un aer mai prietenos. 

— Domnul colonel spune că nu-şi aminteşte de dumneata, 
dar îţi va acorda cu plăcere un minut. 

Coborându-şi glasul până la nivelul unei şoapte, îl întrebă: 

— Era cumva... Ăă... sub influenţa... 

Cayle aprobă cu un semn din cap, temându-se să 
vorbească. Căpitanul spuse cu o voce joasă, pe un ton 
repezit: 

— Du-te înăuntru şi fă-l să dea tot ce poate. Un personaj 
foarte important l-a căutat azi de două ori şi el nu era aici. 
Acum e nervos. E înspăimântat de ceea ce spune când e 
beat. Ştii, nu îndrăzneşte să se atingă nici măcar de o 
picătură când iese din oraş. 

Cayle îl urmă pe perfidul căpitan, în vreme ce în mintea lui 
căpăta contur un alt tablou al Imperiului Isher. lată un 
ofiţer inferior care părea să uneltească pentru a obţine 
postul superiorului său. 

Uitase acest gând când ieşi afară din lift. Va fi oare capabil 
să stăpânească situaţia? Sentimentul sumbru al nereuşitei îi 
dădu o stare de maximă încordare. Aruncă o privire spre 
bărbatul care stătea în spatele biroului masiv, aflat în colţul 


încăperii mari, şi teama că va fi aruncat afară din 
Comandamentul Districtului 19 i se risipi. 

Era, într-adevăr, acelaşi om de pe navă, dar parcă ceva 
mai scofâlcit. Faţa lui, buhăită atunci când era beat, părea 
acum mai mică. Cu privirea gânditoare, bătea nervos tactul 
pe birou. 

— Lasă-ne singuri, căpitane. Glasul îi era liniştit şi 
autoritar. Căpitanul plecă, privind ţintă înaintea sa. Cayle se 
aşeză. 

— Mi se pare că-mi amintesc figura dumitale, spuse 
Medlon. Îmi pare rău, atunci am băut puţintel, adăugă cu 
un râs dogit. 

Cayle se gândi că ceea ce spusese-celălalt despre 
Împărăteasă putea fi periculos pentru un om aflat în poziţia 
lui. Zise cu voce tare: 

— N-am avut impresia că s-ar fi întâmplat ceva neobişnuit, 
domnule colonel... Totuşi, dacă stau şi mă gândesc, cred că 
aţi mers cam departe cu confidenţele, spuse după o ezitare. 
Am crezut că puteţi vorbi atât de tare şi de liber datorită 
funcţiei dumneavoastră. 

Urmă o tăcere. Cayle avu o oarecare satisfacţie, dar, 
prudent, nu se amăgi. Omul n-ar fi ajuns în poziţia pe care o 
deţinea acum dacă ar fi fost laş sau lipsit de inteligenţă. 

— Hm... Făcu, în cele din urmă, colonelul Medlon, în ce 
privinţă... Ă. am căzut de acord? 

— Printre altele, domnule colonel, aţi afirmat că guvernul 
are nevoie de ofiţeri şi mi-aţi oferit un grad. 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi oferit ceva, zise colonelul 
Medlon, părând că-şi face curaj. Oricum, dacă am ajuns să 
nu mă mai pot stăpâni încât să-ţi fac o asemenea ofertă, 
trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă, cu un mare regret, că nu 
am autoritatea de a te numi ofiţer. Există o procedură bine 
stabilită privitoare la funcţii care depăşeşte total 
posibilităţile mele. Şi câtă vreme funcţiile acestea sunt atât 
de mult apreciate, guvernul le priveşte ca pe o sursă de 
venituri. De exemplu, gradul de locotenent te-ar costa cinci 


mii de unităţi monetare chiar dacă te-aş ajuta eu. Epoleţii 
de căpitan te-ar costa cincisprezece mii de unităţi, ceea ce 
reprezintă o sumă însemnată pentru un tânăr. 

Cayle îl ascultase cu o încordare crescândă. Amintindu-şi 
ceea ce spusese până atunci, i se păru că făcuse tot 
posibilul, chiar dacă nu era în postura de a se folosi de 
indiscreţiile lui Medlon. Zâmbind strâmb, îndrăzni: 

— Cât costă gradul de colonel? 

Ofiţerul izbucni în râs. 

— Flăcăule, spuse el jovial, nu se poate plăti cu bani. 
Preţul e tras din sufletul tău, fotul dintr-o dată (deveni 
grav). Acum ascultă. Regret dacă ieri am dovedit prea mare 
largheţe privind brevetele de ofiţer acordate de Maiestatea 
sa, dar cred că înţelegi cum vine asta. Şi ca să-ţi arăt că nu 
rămân dator, chiar şi atunci când nu sunt prea conştient de 
actele mele, iată ce voi face. Îmi aduci mie cinci mii de 
unităţi, când îţi vine la îndemână, să zicem în două 
săptămâni, şi îţi garantez o funcţie. Ce părere ai? 

Pentru cineva care avea mai puţin de patruzeci de unităţi 
în buzunar era o propunere fără sorţi de izbândă. Dacă 
Împărăteasa ordonase ca brevetele de ofiţer să nu mai fie 
vândute, această ordonanţă nu fusese luată în seamă de 
politicienii corupți. Cayle avu o a doua revelaţie privitoare 
la situaţia împărătesei Innelda. 

Ea şi consilierii săi nu erau atotputernici, cum crezuse 
Cayle. Nu numai Arsenalele îi limitau puterea, ci fusese 
prinsă într-o plasă mult mai puternică. Indivizii care 
trebuiau să-i îndeplinească poruncile aveau şi ei dorinţele 
lor, modurile lor de comportament, pe care le respectau cu 
mai multă ardoare decât cea depusă pentru a o sluji pe 
femeia căreia îi juraseră supunere. 

Colonelul începu să-şi aranjeze hârtiile de pe birou, deci 
întrevederea luase sfârşit. Cayle era tocmai pe punctul de a 
rosti o formulă de despărţire când teleecranul de pe 
peretele din spatele lui Medlon începu să clipească. Pe 
ecran apăru faţa unei femei tinere. 


— Colonele, zise ea tăios, unde naiba ai fost? 

Ofiţerul înlemni, apoi se întoarse încet. Dar Cayle nu avea 
nevoie să observe reacţia de nelinişte a ofițerului pentru a 
înţelege cine era femeia. 

O privea pe Împărăteasa Isherului. 


CAPITOLUL, VIII. 

CAYLE, care până atunci stătuse jos, se ridică, deodată, în 
picioare. Făcuse o mişcare automată, motivată de conştiinţa 
faptului că era doar un intrus acolo. Se afla la jumătatea 
drumului spre uşă când simţi privirea femeii aţintită asupra 
lui. 

— Domnule colonel, mormăi el, vă mulţumesc pentru 
onoarea... 

Glasul său suna dezgustător chiar şi pentru propriile-i 
urechi. Se întrerupse, ruşinat. Îl inundă un val de 
nesiguranţă, nevenindu-i să creadă că aşa ceva i se 
întâmplase tocmai lui. Aruncă femeii o privire ca şi cum, 
timp de o clipă, i-ar fi pus la îndoială identitatea. Medlon 
vorbi în acelaşi moment. 

— Asta-i tot, domnule Clark, spuse el mult prea tare. 

Acum era sigur. La cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, 
Împărăteasa Innelda nu trecea drept cea mai frumoasă 
femeie din lume. Dar, privindu-i faţa prelungă, distinsă şi 
ochii verzi, rememora chipul împăraţilor şi împărăteselor 
din dinastia Johes. Glasul ei, când vorbi din nou, adoptă 
tonul oficial, familiar oricui asistase vreodată la ceremoniile 
de aniversare — totuşi atât de diferit acum, când i se adresa 
lui: 

— Cum te numeşti tinere? 

Medlon interveni repede, cu vocea încordată, dar calmă. 

— E o cunoştinţă de-a mea, Maiestate. (Se întoarse spre 
Cayle.) La revedere, domnule Clark. Mi-a făcut plăcere să 
vorbesc cu dumneata. 

— Am întrebat care-i numele tău... (Împărăteasa nu luă în 
seamă întreruperea). 


I se vorbise atât de direct încât Cayle răspunse crispat. 

— Şi de ce te afli în biroul lui Medlon? 

Cayle prinse privirea încordată a lui Medlon încercând să-l 
pună în gardă. O zonă îndepărtată a minţii sale admirase 
abilitatea colonelului, dar acum observă că omul intrase în 
panică. Undeva, adânc, în sufletul lui Cayle, licări o 
speranţă. 

— Mă interesam de posibilitatea de a obţine un grad în 
armata Maiestăţii voastre, spuse el. 

— Îmi închipuiam, zise Împărăteasa cu glas liniştit. 

Făcu o pauză, mutându-şi gânditoare privirea de la Cayle 
la Medlon, apoi iarăşi la Cayle. Pielea ei era netedă şi 
bronzată. Îşi ţinea capul drept, cu mândrie. Era plină de 
tinereţe, de viaţă şi de o maghnifică încredere în sine. Ceva 
din experienţa ei în a mânui oamenii ieşi la iveală chiar 
atunci: în loc să-i pună lui Cayle următoarea întrebare, îi 
oferi lui Medlon o portiţă de ieşire: 

— Îmi este permis, colonele, să aflu care a fost răspunsul 
dumitale? 

Ofiţerul, nemişcat, asudase. Răspunse cu o voce liniştită, în 
care se ghicea chiar o nuanţă de jovialitate: 

— Maiestatea voastră, l-am informat că o numire durează 
două săptămâni. (Râse dispreţuitor.) Aşa cum ştiţi, avem o 
cantitate limitată de panglică roşie, pentru documentele 
oficiale. 

Cayle avu senzaţia că se află pe coama unui val, care-l 
ridică tot mai sus. Simţi o admiraţie imensă pentru 
Împărăteasă — era atât de deosebită faţă de cum se 
aşteptase el să fie. Îl uimea faptul că Innelda reuşise să se 
stăpânească pentru a nu-l pune în încurcătură pe unul 
dintre ofiţerii ei, prins pe picior greşit. 

Totuşi, stăpânirea de sine nu diminuă sarcasmul din vocea 
ei atunci când spuse: 

— Cunosc eu prea bine palavrele astea, colonele. 

Patima înlocui sarcasmul. 


— Într-un fel sau altul, nu ştiu cum se face, dar tinerii care 
în mod normal îşi cumpără un grad în armată au auzit că 
ceva nu e în regulă şi foarte mulţi rămân deoparte. Încep să 
cred că există o conspirație în favoarea Arsenalelor care-i 
alungă chiar şi pe puţinii amatori potenţiali. 

Ochii Împărătesei aruncau văpăi verzi. Se vedea bine că e 
furioasă şi că nu mai izbuteşte să se înfrâneze. Se întoarse 
către Cayle: 

— Cayle Clark, zise ea, cu glas tunător, cât ţi s-a cerut să 
plăteşti pentru un rang în armată? 

Cayle şovăi. Ochiul lui Medlon era ceva îngrozitor, se 
întunecase de tot. Capul lui văzut din profil era răsucit într- 
un chip de-a dreptul nefiresc. Şi mesajul pe care-l 
transmitea ochiul acela anormal nu avea nevoie de cuvinte 
pentru a fi înţeles. Colonelul regreta tot ce-i spusese 
prezumtivului locotenent din armata imperială a Maiestăţii 
sale. 

Rugămintea era atât de umilă încât îi produse repulsie lui 
Cayle. Niciodată nu mai cunoscuse senzaţia de a avea pe 
cineva în palmă, întru totul la discreţia lui. Se dădu, pur şi 
simplu, înapoi înfiorat. Nici nu mai voia să-l privească. 
Răspunse: 

— Maiestate, l-am cunoscut ieri pe colonelul Medlon la 
bordul unei nave interplanetare şi s-a oferit să mă angajeze 
fără nici un fel de condiţii. 

Se simţi mai bine după ce rosti aceste cuvinte. Îl văzu pe 
ofiţer destinzându-se şi pe femeie zâmbind încântată. 

— Ei, colonele, mă bucur când aud asemenea lucruri, îi 
zise ea. Şi, întrucât reprezintă un răspuns satisfăcător la 
problema pe care voiam s-o discut cu dumneata, te felicit. 
Asta e toi. 

Un declic goli teleecranul. Colonelul Medlon se lăsă încet 
pe speteaza scaunului, în timp ce Cayle înaintă spre el cu 
zâmbetul pe buze. Colonelul îi spuse franc: 

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, tinere. Dar acum sunt 
tare ocupat. Fireşte, nădăjduiesc că voi avea veşti de la tine 


în următoarele două săptămâni, împreună cu cele cinci mii 
de unităţi monetare. La revedere. 

Cayle nu se mişcă imediat, dar deja îl cuprinsese 
amărăciunea înfrângerii. Din bezna gândurilor sale prinse 
contur conştiinţa faptului că i se oferise un prilej incredibil, 
iar el îl ratase prin slăbiciune. Se uită cum colonelul, cu o 
înfăţişare perfect degajată, îl privea acum amuzat: 

— Împărăteasa nu înţelege pur şi simplu ce problemă 
mare este să pui capăt unui sistem de promovări plătite în 
armată — şi Medlon dădu din umeri. Personal n-am nici o 
legătură cu acest sistem. Nu-l pot modifica, după cum nu 
pot nici să-mi tai singur beregata. Cine i se împotriveşte se 
autodistruge. 

După un moment de şovăială, pe faţă i se ivi un zâmbet 
batjocoritor. 

— Prietene, sper că ai primit o lecţie folositoare în ceea ce 
priveşte economia politică a promovării personale. Să 
auzim de bine, sfârşi el tranşant. 

Cayle se abţinu să se năpustească asupra individului. Se 
afla într-o clădire militară şi n-avea câtuşi de puţin intenţia 
de a face să fie arestat pentru agresiune într-un loc în care 
nu se putea apăra ca lumea. Dar în mintea lui, îl trecu pe 
colonel pe lista persoanelor de care se va ocupa ulterior. 

Când ieşi, în sfârşit, din sediul Districtului 19, se lăsase 
întunericul peste capitala Imperiului Isher. Ridică ochii spre 
stelele îngheţate ce licăreau printre toate reclamele 
luminoase şi se simţi mai în largul său decât în seara 
precedentă. Întrezărea, încetul cu încetul, posibilitatea de 
a-şi desluşi calea prin labirintul existenţei în lumea asta. I se 
păru că s-a descurcat destul de bine, dacă ţinem seama de 
ignoranţa lui. Mergând, căpătă tot mai multă încredere. 
Avusese dreptate să-l atace pe Seal, indiferent de riscuri, şi 
iarăşi avusese dreptate să se reţină în faţa lui Medlon. Seal 
era un individ aflat ca şi el într-un loc deschis şi, în 
principiu, nu-i păsa nimănui ce i se întâmplă. În schimb, 


colonelul putea recurge la autoritatea legilor din Imperiul 
Isher. 

N-avusese intenţia să se întoarcă până dimineaţa pe 
„Bulevardul Şansei”. Dar acum, când i se părea că şi-a 
lămurit îndoielile din inimă, se răzgândi. Dacă ar câştiga 
cinci mii de unităţi monetare pentru a cumpăra acel rang în 
armată, atunci comorile împărăției ar putea începe să curgă 
înspre el. Şi Lucy Rall... Nu trebuia să uite de Lucy. 

Până şi o zi de aşteptare era prea mult. 


CAPITOLUL. IX. 

CAYLE se văzu silit să-şi facă loc cu coatele prin mulţime 
pentru a intra în „Palatul Gologanilor”. Gloata imensă îi 
dădea curaj. În mijlocul acestei mase de oameni însetaţi de 
bani avea să fie ca un beţişor aruncat într-o parte şi într- 
alta de valurile oceanului. 

Nu mai şovăi. Trecuse mai devreme în revistă lista 
jocurilor oferite şi se duse ţintă la cel dorit pentru 
încercarea finală de a face avere. I se părea important să 
găsească un loc în care să joace şi să şi-l păstreze. 

Noul joc dădea cote de premii mergând de la cinci la unu, 
până la o sută la unu. Era relativ simplu, deşi Cayle, care se 
pricepea puţin la acţionarea diverselor energii, întrucât 
lucrase în atelierul tatălui său încă de la cincisprezece ani, 
îşi dădu seama că în spatele simplităţii aparente se 
ascundea de fapt o mare şi rafinată complicaţie electronică. 
Nucleul îl constituia un glob energetic, cu un diametru de 
aproape trei centimetri, care se rostogolea la întâmplare 
înăuntrul unei sfere mari de plastic. Repede, mai repede, 
tot mai repede alerga pe suprafaţa interioară, până când 
viteza lui depăşea rezistenţa materiei. Atunci, fiind o forţă 
pură, desfidea limitele închisorii sale. Străbătea prin plastic 
de parcă acesta nici n-ar fi existat, de parcă el însuşi n-ar fi 
fost decât o rază de lumină încătuşată de o lege fizică 
nefirească într-o cuşcă aproape invizibilă. 


Şi, totuşi, în momentul în care era liber, globul părea 
cuprins de frică. Îşi schimba culoarea, subtil, rapid, apoi îşi 
încetinea mişcarea. Viteza de evaziune trebuie să fi fost de 
câţiva kilometri pe secundă, dar frica era atât de mare încât 
se oprea cu totul după ce străbătea mai puţin de un metru. 

Şi începea să cadă. Până în momentul acela al căderii, 
când aproape că atingea masa, îţi dădea iluzia că se află 
pretutindeni. Această iluzie se producea total înlăuntrul 
minţii jucătorilor, un produs al vitezei enorme şi al 
halucinaţiei mintale. Fiecare jucător avea convingerea că 
globul zboară direct către el şi că va cădea pe canalul 
activat de jucător printr-un număr. În mod inevitabil, 
majoritatea jucătorilor erau sortiţi dezamăgirii când globul, 
după ce-şi îndeplinea misiunea, cădea într-un canal şi activă 
mecanismul de joc. 

Primul joc în care intră Cayle îi aduse treizeci şi şapte de 
unităţi monetare la una. Îşi strânse câştigul, prefăcându-se 
nepăsător, dar şocul victoriei îi străbătu nervii într-un 
adevărat spasm al excitaţiei. Puse câte o monedă în patru 
canale, pierdu, apoi parie din nou aceleaşi numere şi 
câştigă nouăzeci de unităţi. În ceasul următor câştigă în 
medie un joc din cinci. Chiar şi lui i se părea că avea un 
noroc fenomenal şi, spre sfârşitul intervalului, începu să 
rişte câte zece unităţi la fiecare canal pe care juca. 

Nu avu niciodată timp să-şi numere banii. Din când în când 
arunca un pumn de gologani în automatul de schimbat bani 
şi primea bancnote mari, pe care le îndesa în buzunarul 
interior. Nu fu silit niciodată să mai scoată din rezerve. 
După o vreme, cuprins de o panică ciudată, gândi: „Probabil 
că am vreo trei sau patru mii de unităţi. Ar fi timpul să 
renunţ. Nu e nevoie să câştig toate cele cinci mii într-o 
singură seară. Mai pot reveni mâine şi poimâine, şi 
răspoimâine”. 

Ceea ce-l zăpăcea însă era viteza jocului. De fiecare dată 
când apărea impulsul, ar fi trebuit ca el să înceteze jocul, 
dar bila începea să se învârtească nebuneşte şi atunci se 


repezea să toarne gologani pe mai multe canale. Când 
pierdea, era stăpânit de nervozitate, apoi de hotărârea 
lacomă de a nu lăsa în urmă nici măcar un penny din acel 
câştig. 

Când câştigă, i se părea ridicol să se oprească tocmai în 
mijlocul celei mai uluitoare şanse pe care spera s-o aibă 
vreodată. „Mai aşteaptă”, îşi spunea în sinea lui, dar apoi 
pierdea de zece ori la rând... de zece ori... Şi după aceea 
parcă zărea un teanc de patruzeci sau cincizeci de 
bancnote de o mie pe care le putea băga în buzunar. Mai 
avea bani şi în alte buzunare, şi atunci, aproape inconştient, 
băga la întâmplare bancnotele în diferite canale. Cât de 
multe nu-şi mai amintea. Nu mai conta. Automatul socotea 
întotdeauna corect şi plătea cotele corespunzătoare. 

Acum începu să se clatine de parcă ar fi fost beat. Tot 
trupul parcă-i plutea pe undeva prin aer. Juca cu un fel de 
emoție ceţoasă, uitând aproape cu totul de ceilalţi. Îşi dădu 
seama însă că din ce în ce mai mulţi jucători mizau pe 
norocul lui, folosind numerele cu care câştigase el pe 
canalele lor. Dar asta n-avea nici o importanţă şi nici un fel 
de semnificaţie personală. Nu-şi reveni din năuceală decât 
atunci când bila se înţepeni, ca o jivină moartă, în cuşca ei. 
Rămase neclintit, aşteptând ca jocul să reînceapă, fără 
măcar a bănui că oprirea i se datora lui, până când nu veni 
spre el un bărbat negricios. 

Necunoscutul îi spuse cu un zâmbet libidinos: 

— Felicitări tinere, suntem bucuroşi că ne frecventezi. 
Suntem fericiţi pentru dumneata, dar avem veşti proaste 
pentru celelalte doamne şi ceilalţi domni. Regulile 
stabilimentului nostru, afişate la vedere peste tot, nu 
îngăduie profitori de norocul altuia, cum îi numim noi. S-a 
stabilit clar că dumneata eşti un tânăr norocos şi ai o şansă 
extraordinară. De aici înainte, toate celelalte pariuri trebuie 
declarate înainte de a-şi face alegerea „câştigătorul”. 
Aparatul a fost adaptat pentru a reacţiona în consecinţă. 
Aşadar, vă rog să nu vă autodezamăgiţi făcând pariuri de 


ultimă clipă. lar acum, vă urăm tuturora noroc, şi în special 
dumitale, tinere. 

Se îndepărtă zâmbind. Peste un minut, bila se învârtea din 
nou. 

În cursul celei de-a treia runde, lui Cayle îi veni din senin 
un gând: „Doamne, văd că sunt în centrul atenţiei 
tuturora”. Era uluit. Se trezise din uitarea pe care mizase 
pentru a-şi asigura securitatea personală. Gândi: „Cred că 
n-ar fi rău s-o şterg pe neobservate”. 

Părăsi brusc masa de joc, dar o fată drăguță îl încolăci cu 
braţele, se lipi de el şi-l sărută: 

— Vai, te rog, te rog frumos, împrumută-mi puţin din 
norocul dumitale. Te rog mult! 

Se eliberă din strânsoare, cu un gol în creier, uitând de 
impulsul iniţial. „Mă pregăteam să fac ceva”, îşi aminti el şi 
simţi că memoria îi joacă feste. Mai parie de vreo câteva ori. 
Nou-veniţii dădeau din coate ca să poată ajunge până la 
masa lui, uneori împingându-i, fără cruţare, la o parte pe 
cei mai puţin norocoşi, dar încăpăţânaţi, care fuseseră acolo 
primii. O dată, când observă o izbucnire deosebit de 
violentă a unui jucător, care protesta vociferând tot timpul, 
îi reveni în minte, ca un semnal repetat, avertismentul că el 
şi masa la care juca acum concentrează atenţia a mii de 
ochi lacomi. 

Nu-şi putea aminti ce voia să facă în privinţa asta. Parcă 
era înconjurat de un roi de femei care-l împungeau cu 
degetele, îl mângâiau, îl sărutau dacă întorcea capul, ameţit 
pur şi simplu de parfumul lor prea abundent. Nici nu-şi 
putea mişca mâinile fără să atingă pielea vreunei femei, 
braţe goale, spinări goale şi decolteuri atât de mari încât tot 
timpul nasul îi era atras de sâni voluptoşi şi delicat 
parfumaţi. Dacă se apleca câţiva centimetri în cursul 
jocului, mâini omniprezente îl trăgeau când într-o parte, 
când într-alta. 

Şi, totuşi, noaptea şi norocul lui nu se sfârşiseră. Avea un 
sentiment al excesului de plăcere. Prea multe aplauze la 


fiecare învârtire a bilei, la fiecare nou câştig. Şi, indiferent 
de câştig, femeile se repezeau să-l îmbrăţişeze şi-l sărutau 
fie compătimitor, fie într-un acces de admiraţie. 

Pe fundal se auzea mereu muzică. După ce câştigă 
nenumărate mii de unităţi monetare, uşile „Palatului 
Gologanilor” se închiseră şi veni spre el dolofanul, care-i 
spuse sec: 

— E-n regulă, ajunge! Străinii trebuie să părăsească 
localul ca să putem pune capăt prostiilor ăstora. 

Cayle se uită lung la necunoscut şi ceasul de alarmă al 
primejdiei ticăia atât de tare în capul lui încât îi răsuna prin 
tot creierul. 

„Cred că am să mă duc acasă”, murmură el. 

Cineva îl pocni peste faţă destul de tare. 

— Mai loveşte-l! Strigă dolofanul. Este încă pradă unui 
acces afectiv. 

A doua lovitură fu şi mai puternică. Cayle se trezi din ceața 
aceea ameţitoare, înțelegând brusc că e într-o primejdie de 
moarte. 

— Dar ce se întâmplă aici, se bâlbâi el, iar ochii i se 
îndreptară rugători spre oamenii care, doar cu câteva 
minute înainte, îl ovaţionaseră. Oameni a căror prezenţă îl 
încântase şi-l legănase în iluzii... Era imposibil să se facă 
ceva împotriva lui câtă vreme se aflau ei în preajmă. 

Se întoarse gata să se repeadă la grăsan, dar, deodată, 
rămase ţeapăn când îl înşfăcară nişte mâini violente, în timp 
ce altele, încă şi mai huliganice, îi scotociră buzunarele, 
uşurându-l de tot câştigul. Ca de la o mare distanţă, îl auzi 
din nou pe grăsan: 

— Nu fi naiv. Nu e nimic neobişnuit în ceea ce s-a 
întâmplat. 'Toţi jucătorii au fost storşi. Au fost alungaţi nu 
numai de la joc, ci şi din clădire. Mia de oameni aflaţi acum 
aici au fost angajaţi pentru asemenea ocazii şi ne costă câte 
zece unităţi fiecare. Asta nu face în total decât zece mii, dar 
tu ai câştigat de cincizeci până la o sută de ori mai mult. 
Oamenii nici nu-şi dau seama de raţiunile economice ale 


unor asemenea lucruri. Data viitoare să nu mai fi atât de 
lacom. Asta în cazul în care va mai fi şi o dată viitoare, îi 
spuse, zâmbindu-i libidinos. 

Cayle îşi regăsi glasul: 

— Ce aveţi de gând să faceţi? 

— O să vezi. 

Şi vocea năpârstocului deveni fermă: 

— E-n regulă băieţi, duceţi-l la avionul de transport şi pe 
urmă redeschidem jocul. 

Cayle se simţi târât, fără putinţă de împotrivire, afară din 
sală, pe un coridor întunecat. Se gândi cu disperare că din 
nou s-a pus într-o situaţie în care alţii îi decid soarta. 


INTERLUDIU. 

McAllister îşi dădu seama că zace pe un trotuar. Se ridică 
în picioare, cu oarecare dificultate. Un grup de curioşi se 
holbau la el, iar parcul şi oraşul magic al viitorului 
dispăruseră. În schimb, un şir de magazine cu etaj, foarte 
unite, alcătuiau un tipar monoton de o parte şi de alta a 
străzii. 

Ajunse la el un glas de bărbat, detaşându-se dintr-un 
vălmăşag de alte sunete: 

— Sunt sigur că este reporterul care a intrat în magazinul 
acela de arme. 

Deci revenise în epoca lui. Poate chiar în aceeaşi zi. 

În timp ce se îndepărta încet, auzi acelaşi glas 
pătrunzător: 

— Pare cam bolnav. Mă întreb ce... 

Nu mai auzi altceva. Dar se gândi la cuvântul „bolnav” şi-şi 
zise că oamenii aceştia n-au să înţeleagă niciodată cât de 
bolnav e. Şi totuşi, undeva pe Pământ, trebuia să existe 
vreun om de ştiinţă care să-l vindece. 

Acum mergea repede, ferindu-se de mulţime. O dată 
întoarse capul şi văzu că oamenii se deplasează într-o parte 
şi într-alta, împrăştiindu-se ca orice gloată care şi-a pierdut 


punctul de atracţie şi de interes. McAllister dădu colţul şi 
uită de ei. 

„Trebuie să iau o hotărâre” se gândi el. 

Dar auzi aceste vorbe undeva în apropiere. Îi trebui un 
minut întreg pentru a-şi da seama că el le rostise. 

Să ia o hotărâre? Dar niciodată nu socotise că situaţia lui 
necesită o hotărâre. lată unde ajunsese. Să găsească un om 
de ştiinţă. Dacă asta constituia o hotărâre, însemna că o 
luase deja. Dar întrebarea era pe cine să caute? Îşi aminti 
de foştii săi profesori de fizică de la Colegiu. Cu un gest 
automat, intră într-o cabină telefonică şi căută în buzunar o 
fisă. Dar, cu sentimentul alarmant al dezastrului iminent, îşi 
aminti că e îmbrăcat într-un costum transparent ca de 
cosmonaut şi că banii sunt undeva înăuntru. Se trase 
înapoi, pe urmă se opri, profund zguduit. Oare ce i se 
întâmpla? 

Era noapte într-un oraş plin de lumini, feeric. Stătea în 
picioare pe un bulevard care se întindea ca o suită de pietre 
preţioase până în depărtare. Strada părea înflăcărată de 
lumini strălucitoare ivite din însăşi suprafaţa ei — un drum 
al luminii, ca un râu care curgea sub un soare nevăzut, un 
râu drept şi neted. 

Merse înainte un număr neştiut de minute, sfâşiat între 
dezamăgire şi o speranţă nebunească, dar vină la urmă se 
văzu silit să accepte un gând: Era oare din nou epoca 
Împărăției Isher şi a făuritorilor de arme? Posibil. Deci l-au 
adus înapoi! La urma-urmei nu erau chiar atât de răi şi 
aveau să-l salveze dacă puteau. După câte ştia el, trecuseră 
săptămâni întregi din timpul lor. 

O luă mai repede la picior. Trebuia să găsească magazinul 
de arme. Trecu pe Ungă el un om şi McAllister se întoarse 
şi-l strigă. Omul se opri, curios, se uită înapoi, dar, fără a se 
grăbi, merse mai departe. McAllister întrezări, pentru 
scurtă vreme, nişte ochi negri, învăpăiaţi, imaginea unei 
persoane care se îndrepta spre un minunat cămin al 
viitorului. Tocmai asta îi curmă imboldul de a alerga după 


acest om. Îşi dădu seama mai târziu că aşa ar fitrebuit să 
facă. 

Era ultima persoană pe care o văzu pe străzile acelea 
tacute şi pustii. Trebuie să fi fost ora dinaintea falselor zori 
şi nu era nimeni pe-afară. Ciudat însă, nu absenţa animației 
omeneşti îl tulbura, ci mai degrabă faptul că nu vedea nici 
un magazin de arme. 

Şi totuşi speranţa nu-l părăsea. Curând avea să se crape 
de ziuă. Oamenii vor ieşi din casele acestea ciudate, slab 
luminate. Mari savanţi ai unei epoci în care oamenii de 
ştiinţă sunt vrăjitori îl vor examina, nu cu graba unor 
doctori, care te consultă superficial, ci cu frica catastrofei 
care-i ameninţa. Liniştiţi, în atmosfera calmă, sănătoasă, a 
super-laboratoarelor, vor acţiona, poate, cu înţelepciune. 

Gândul i se sfârşi. Simţi schimbarea. 

Era în toiul unui viscol orbitor. Se clătină pe picioare din 
pricina suflului puternic, neaşteptat al vântului aceluia 
neîmblânzit. Apoi, încordându-se, se luptă să-şi regăsească 
liniştea mintală şi fizică. 

Atmosfera citadină a nopţii strălucitoare, de basm, 
dispăruse. Dispăruse chiar şi drumul frumos luminat. Toate 
se prefăcuseră într-o lume pustie, a morţii. Se strădui să 
străpungă vârtejul viscolului. Se făcuse ziuă şi totuşi abia 
distingea umbrele nedesluşite ale copacilor care se înălţau 
prin ceața aceea a viscolului la mai puţin de douăzeci de 
metri depărtare. Instinctiv căută un refugiu în umbra lor şi, 
în sfârşit, se adăposti lingă un trunchi, apărându-se de 
vântul năprasnic. Se gândi: „Un minut în viitorul 
îndepărtat; dar în minutul următor — unde?” 

Fără îndoială, nu exista nici un oraş. Numai copaci, o 
pădure nelocuită şi o iarnă aspră de la început de fiinţă. 
Cită vreme stătuse acolo, în timp ce vântul bătea şi urla în 
jurul lui, n-avea idee. Avea timp pentru o mie de gânduri. 
Avea timp să-şi dea seama că hainele de pe el îl apărau de 
frig ca şi cum acesta nici n-ar fi existat, iar apoi... 


Viscolul dispăru. Şi copacii. Se afla pe o plajă cu nisip. 
Dinaintea lui se întindea o mare albastră, luminată de 
soare, care făcea vălurele peste clădirile albe, sfărâmate. 
De jur-împrejur, răspândite până departe pe marea aceea 
frumoasă, prea puţin adâncă, departe de tot; spre colinele 
năpădite de ierburi, se aflau rămăşiţele unui oraş cândva 
impresionant. Peste tot plutea nimbul unei epoci incredibile, 
iar tăcerea civilizaţiei moarte demult era întreruptă doar de 
clipocitul blând, atemporal al valurilor. 

Şi din nou veni acea tranziţie instantanee. Deşi de data 
asta era mai bine pregătit, totuşi se cufundă de două ori în 
acel fluviu mare şi repede care-l ducea tot mai departe. Nu 
înota prea uşor, dar costumul izolator îl ţinea la suprafaţă, 
fabricând în fiecare secundă o cantitate de aer. După o 
clipă, începu să se zbată anume pentru a ajunge la malul 
brăzdat de copaci, aflat la vreo treizeci de metri spre 
dreapta lui. Îi veni un gând şi încetă să mai înoate: „Ce rost 
are?” Adevărul era pe atât de simplu pe cit era de 
îngrozitor. Fusese deviat pe o linie moartă dinspre trecut 
către viitor. Era „greutatea de echilibru pe acea balanţă 
nesfârşită de energie. Şi, într-un fel sau altul, aluneca de 
fiecare dată tot mai departe, înainte şi înapoi. Numai asta 
putea explica transformările catastrofale la care asistase 
deja. Peste un ceas avea să se producă o nouă schimbare. 

Şi se produse. Zăcea cu faţa în jos pe iarba verde. Când 
ridică ochii, văzu vreo cinci-şase clădiri scunde pe orizontul 
de iarbă. Păreau nefireşti, neomeneşti. Dar curiozitatea lui 
nu se îndrepta către asta. Îl fulgeră un gând. De fapt cită 
vreme a rămas el într-un anumit spaţiu temporal? 

Stătea cu ochii pe ceas: trecuseră două ore şi patruzeci de 
minute. Asta fii ultima lui curiozitate. La intervale regulate, 
pe măsură ce balanţa se legăna, el se afla într-opoziţie 
nouă, fie pe apă, fie pe uscat, nu mai avea importanţă. Nu 
încercă să se împotrivească. Nici nu merse, nici nu alergă, 
nici nu înotă, nici măcar nu se ridică în capul oaselor... 
Trecut., viitor... Trecut. Viitor. 


Mintea îi era întoarsă spre înlăuntrul fiinţei sale. Avea 
sentimentul ciudat că ar trebui să facă ceva din interior şi 
nu din afară. Ceva în legătură cu o hotărâre pe care 
crezuse că trebuie s-o ia. Ciudat, dar nu-şi amintea ce 
anume. 

Fără îndoială, fabricanţii de arme câştigaseră răgazul 
dorit, căci la capătul celălalt ai acestui ticăit ameţitor al 
balanței se afla aparatul pe care-l folosiseră soldaţii 
Imperiului Isher ca o forţă de activare. Şi acesta ticăia spre 
trecut, apoi spre viitor în acest joc nebunesc al leagănului. 

Dar hotărârea aceea... Acum chiar că trebuia neapărat să 
se gândească la ea... 


CAPITOLUL X. 

CU ZECE MINUIE înainte de miezul nopţii, la 16 iulie, 
anul Isher 4784, se deschise uşa Departamentului de 
coordonare al Arsenalelor, de la hotelul Royal Ganeel. 
Robert Hedrock ieşi, păşind de-a lungul unui coridor lat şi 
bine luminat ce se întindea în depărtare în faţa lui. Se 
deplasa cu o vioiciune aproape felină, dar, de fapt, atenţia i 
se concentra asupra altor lucruri decât cele din jur. 

Cu mai puţin de un an în urmă ceruse să se înscrie la 
Arsenale, motivul declarat fiind acela că se aştepta Ia o 
înfruntare între forţele guvernamentale şi cele ale 
Arsenalelor şi că el dorea să se afle de partea acestora din 
urmă. Avea actele în regulă, maşina de evaluare a 
coeficientului său Pp îi dăduse o notă atât de mare, din 
toate punctele de vedere — mintal, fizic şi moral —, încât 
dosarul lui fu adus imediat în atenţia Consiliului executiv al 
Arsenalelor. De la început se afla într-o misiune specială, iar 
detaşarea lui la Departamentul de coordonare într-o atare 
situaţie ieşită din comun era pur şi simplu un pas absolut 
normal în ascensiunea lui bine măsurată către obţinerea 
puterii în cadrul Arsenalelor. 

Hedrock ştia prea bine că unii membri ai Consiliului şi 
câţiva dintre funcţionarii superiori îi considerau 


ascensiunea prea rapidă şi câtuşi de puţin în interesul 
Arsenalelor. Era socotit de către unii un personaj misterios, 
chiar dacă cei ce-l criticau nu se gândeau la nici un fel de 
conotaţii sinistre. Nimeni nu punea de fapt la îndoială 
verdictul favorabil pe care i-l dăduse maşina de evaluare 
Pp, ceea ce, uneori, îl cam nedumerea. Se hotărî ca la o 
dată ulterioară să cerceteze mai bine această maşină şi să 
descopere de ce oameni în mod firesc sceptici îi acceptau, 
fără crâcneală, judecăţile. 

Îi venise neaşteptat de uşor s-o păcălească, s-o mintă, să-i 
transmită povestea lui falsificată cu grijă. 

E adevărat că îşi stăpânea în mod deosebit propria minte 
şi avea cunoştinţe tehnice ieşite din comun asupra reacţiilor 
maşinii la procesele biologice, dar copleşitoare era 
realitatea dominantă a prieteniei lui faţă de Arsenale, care, 
fără îndoială, avusese o contribuţie pozitivă. | se spusese că 
maşina Pp avea sensibilitatea unică a uşii Arsenalelor dea 
recunoaşte ostilitatea tainică. Iar structura ei fundamentală 
includea şi capacitatea, încorporată în fiecare armă, de a 
recunoaşte şi reacţiona în cadrul unor limite. Ca şi armele 
care nu ucideau decât în auto-apărare sau sub alte 
restricţii, simţurile ei electronice, de un rafinament acut, 
percepeau diferenţe minime în reacţiile fiecărei părţi a 
corpului examinat. Era o invenţie care se perfecţionase de 
când fusese el ultima dată membru al Arsenalelor, cu peste 
o sută de ani în urmă. Pentru el era o noutate. Iar faptul că 
oamenii Arsenalelor se bazau pe ea îi impunea lui Robert 
Hedrock, singurul nemuritor de pe Pământ, prieten al 
Arsenalelor, să se asigure că este o pavăză într-adevăr atât 
de eficace cum o socoteau ei. 

Dar asta era o treabă pentru mai târziu, acum fiind doar o 
problemă minoră. Trebuia să ia o hotărâre, cât de rapidă nu 
era clar deocamdată, dar oricum lui i se părea că ar fi prea 
devreme. Primul mare atac al tinerei împărătese 
determinase deja închiderea magazinelor de arme din toate 
oraşele mari de pe Pământ. Dar până şi asta avea o 


importanţă secundară faţă de problema balanței nesfârşite. 
Nu putea scăpa de convingerea că numai el, dintre toate 
fiinţele umane de pe Pământ, era calificat să ia hotărâri în 
privinţa asta. Şi totuşi încă n-avea idee ce ar trebui să facă. 

Gândurile lui ajunseseră la acest punct în momentul în 
care se afla în faţa destinaţiei sale — uşa pe care scria 
INTRAREA PERMISĂ DOAR CONDUCERII. Bătu la uşă, 
aşteptă cele câteva secunde necesare, apoi intră fără alte 
preliminarii. 

Se trezi într-o încăpere cu un aranjament foarte ciudat. 
Nu era prea mare, dacă o judecai după etaloanele din Isher, 
şi totuşi era destul de spațioasă. Se apropia de volumul de 
două sute picioare cubi, aşa că ochii lui Hedrock nu izbutiră 
să observe diferenţa. Principala ciudăţenie o constituia 
faptul că uşa prin care intrase se afla la vreo treizeci de 
metri deasupra pardoselii, iar tavanul la aceeaşi înălţime. 

În centrul încăperii (deci era centru nu numai pe 
orizontală, ca lăţime şi lungime, ci şi pe verticală, ca 
înălţime şi adâncime), şapte consilieri ai Arsenalelor stăteau 
în picioare în jurul unei maşini care plutea în aer, învelită 
într-un plastic transparent. Îl salutară fără multă ceremonie 
pe Hedrock, apoi atenţia li se concentra din nou asupra 
maşinii. Hedrock îi observă în tăcere, conştient de 
deprimarea lor intensă, anormală. Lângă el se afla Peter 
Cadron, care-i şopti: 

— Aproape că a venit timpul unui nou balans. 

Hedrock dădu din cap şi, încet, în timp ce urmărea cu 
privirea mecanismul vrăjitoresc care plutea împreună cu 
învelişul său vacuumatic, absorbţia aceea i se comunică şi 
lui. Era o hartă a timpului. O hartă de linii întreţesute atât 
de fin încât păreau să se onduleze ca valurile de căldură 
într-o zi toridă. 

Teoretic, liniile se întindeau de la un punct central către 
trecutul infinit şi către viitorul infinit (cu corecţia că în 
matematica folosită, infinitatea era aproape de zero). Dar 
după mai multe trilioane de ani, limitarea opera în sensul 


creării unui efect nedesluşit, care sporea împotrivirea 
ochilor faţă de acceptarea imaginii. În acel uriaş ocean al 
timpului, formele ca nişte umbre, una foarte mare şi foarte 
aproape de centru, alta doar un mic firicel pe curbura vastă 
a hărţii, zăceau nemişcate. Hedrock ştia că acel firicel 
reprezintă o versiune mărită a realităţii, care era prea mică 
pentru ca s-o poţi distinge cu ochiul liber. Imaginea fusese 
organizată în aşa fel încât fiecare mişcare a ei era urmărită 
de o serie de augmentatoare. Aceste instrumente, astfel 
acordate încât să separe energiile sensibile, se adaptau 
automat la prezenţa altor privitori. 

În timp ce Hedrock se uita înduioşat, ambele umbre se 
mişcară, moment fără precedent în spaţiul macrocosmic — 
o mişcare atât de străină şi ciudată încât vederea nu putea 
distinge o imagine acceptabilă. Nu era un proces deosebit 
de rapid, dar, în ciuda acestui „fapt, ambele umbre se 
retrăgeau. Unde? Nici măcar savanții Arsenalelor nu 
stabiliseră întru totul acest lucru. După ce se retraseră, 
reapărură încet, dar acum poziţiile lor erau inversate, cu 
variaţii. leşiseră mult în afară. Umbra cea mare, care se 
legănase îndepărtându-se cu o lună şi trei zile de centrul 
din trecut, se afla brusc cu o lună, trei zile şi câteva ore în 
viitor. Pata măruntă cât un firicel, care călătorise nouăzeci 
şi şapte de miliarde de ani în viitor, se întorsese la circa o 
sută şase miliarde de ani în trecut. Distanţa în timp era atât 
de imensă încât Hedrock se cutremură în toată fiinţa lui şi 
se întoarse pe jumătate spre Cadron: 

— Dar ei au anticipat acest potenţial energetic? 

Cadron încuviinţă din cap obosit. 

— Suficient pentru a distruge planeta. Începu să geamă. 
În numele întregului spaţiu interastral, o să-l putem 
descătuşa? 

Hedrock încercă să-şi imagineze acest lucru. Nu se 
numărase printre cei care vorbiseră cu McAllister, 
reporterul din secolul al XX-lea. El îşi alcătuise din relatări 
fragmentare o imagine penetrantă a ceea ce se întâmplase. 


lar unul dintre scopurile care-l aduseseră, tocmai acum, în 
această încăpere era aflarea amănuntelor. 

Îl trase la o parte pe Cadron şi-i ceru în mod deschis 
informaţii. Cadron îl privi, zâmbind strâmb. 

— Bine, e în regulă, am să-ţi spun. În realitate, ne e 
tuturora ruşine de ceea ce am făcut. 

Hedrock insistă: 

— Va să zică aveţi şi voi sentimentul că McAllister nu 
trebuia sacrificat? 

Cadron clătină din cap: 

— Nu, n-am vrut să spun chiar asta — se încruntă şi mai 
tare. Presupun că metoda cea mai bună ar fi să-ţi relatez 
toată povestea, bineînţeles pe scurt. 

După ce încheie, se aşternură câteva momente de tăcere. 

— Crezi că McAllister mai trăieşte? Întrebă grav Hedrock. 

— A, da! Costumul cu care l-am îmbrăcat era unul dintre 
costumele noastre cele mai bune. Era complet, cuprindea şi 
un dispozitiv de producere a alimentelor, cu opt inele, o 
ceaşcă întotdeauna plină cu apă, iar celelalte instalaţii şi 
facilităţi erau automate. 

Zâmbi cu gura pe jumătate răsucită. 

— Am avut noi o idee, care s-a dovedit total falsă, şi anume 
că l-am putea salva la o dată ulterioară. 

— Înţeleg, spuse Hedrock, deprimat. Era o nenorocire, dar 
toate hotărârile fuseseră luate înainte ca el să fi aflat măcar 
de această primejdie. 

Gazetarul devenise acum o forţă implacabilă. În întregul 
Univers nu existase niciodată ceva similar cu energia care 
se acumula în trupul lui la fiecare balans. Odată declanşată, 
explozia ar putea zdruncina țesătura spaţiului. Întregul 
spaţiu-timp ar suspina din cauza ecourilor şi a tensiunilor 
energetice care creau iluzia că materia s-ar putea prăbuşi 
în faţa acestui efort. 

— Şi care sunt ultimele veşti în privinţa construcţiei? 
Întrebă Hedrock. 

Cadron se arătă ceva mai vesel: 


— Se află totuşi între limitele critice. Trebuie să luăm o 
hotărâre înainte de a intra în stadiul primejdios. 

Hedrock tăcu. Chestiunea caracterului deciziei ce trebuia 
luată era dureroasă pentru el, care, evident, nu va fi 
consultat. În cele din urmă, spuse: 

— Dar ce se întâmplă cu oamenii care lucrează la 
problema încetinirii oscilaţiilor şi a aducerii balansoarului 
înspre noi? 

Îi răspunse altcineva. 

— Cercetările au fost abandonate. Ştiinţa din anul 4784 nu 
are nici un răspuns. Suntem destul de norocoşi că ne-am 
instalat unul dintre ateliere chiar în pivot. Putem declanşa 
explozia în orice moment din trecut ori din viitor. Dar care 
anume moment? Şi când? Când anume? 

Umbrele de pe cartografie rămaseră nemişcate. Nu sosise 
încă momentul acţiunii. 


CAPITOLUL XI. 

ÎNCORDAREA legată de urmărirea unui nou balans se mai 
atenuă. Întorcând ochii de la hartă, oamenii începură să 
murmure. Cineva spuse ceva în legătură cu folosirea 
acestui prilej pentru a obţine toate datele posibile 
privitoare la călătoria în timp. Consilierul Kendlon observă 
că acumularea de energie în trup reprezintă o dovadă 
destul de convingătoare că niciodată n-au să devină prea 
populare călătoriile în timp. 

Dresley, cel precis şi ordonat, remarcă, în cele din urmă: 

— Domnilor, ne aflăm aici ca delegaţi ai Consiliului pentru 
a audia raportul domnului Hedrock despre contraatacul 
împotriva împărătesei. Raportul său de acum câteva 
săptămâni ne-a putut furniza detalii administrative. Vă 
amintiţi că noi am găsit sistemul lui organizaţional extrem 
de eficient. Domnule Hedrock, vrei să ne pui la curent cu ce 
s-a mai întâmplat? 

Hedrock îşi plimbă gânditor privirea de la unul la altul. 
Începu o relatare succintă. 


— De când mi s-au dat primele directive, am întemeiat o 
mie două sute patruzeci şi două de noi magazine, în primul 
rând în aşezările mici, şi am stabilit trei mii opt sute nouă 
contacte — în unele cazuri destul de firave — cu personalul 
guvernului imperial, atât cu cel militar cât şi cu cel civil. 

Explică pe scurt sistemul lui de clasificare pe grupe a 
diverşilor indivizi după următoarele criterii: vocaţia, gradul 
de importanţă şi nivelul entuziasmului pentru aventura în 
care îşi aruncase Împărăteasa susţinătorii. 

— De la trei oameni de ştiinţă, continuă Hedrock, care 
consideră Arsenalele parte integrantă a civilizaţiei Isher, 
am obţinut, în primele zece zile, secretul ştiinţei din spatele 
maşinii energiei temporale în măsura în care această ştiinţă 
este cunoscută guvernului. Am descoperit astfel că dintre 
cei patru generali însărcinaţi cu această acţiune doi i se 
opuneau din capul locului, un al treilea a fost convins abia 
când a dispărut clădirea, iar al patrulea, generalul Doocar, 
cel care răspunde de toată acţiunea, din nefericire, nu va 
renunţa la atac decât din ordinul împărătesei. Loialitatea lui 
faţă de aceasta merge dincolo de propriile sentimente şi 
opinii. 

Făcu o pauză, aşteptând comentarii din partea lor. Dar 
nimeni nu spuse nimic. Ăsta era de fapt răspunsul cel mai 
favorabil. Hedrock continuă: 

— Mai multe mii de ofiţeri au dezertat din forţele 
imperiale, dar un singur membru al Consiliului imperial, 
prinţul Del Curtin, s-a opus în mod deschis atacului după 
executarea lui Banton Vickers, care, după cum ştiţi, a 
criticat întregul plan. Metoda prinţului a constat în 
retragerea din Palat în timpul desfăşurării atacului, ceea ce, 
adăugă Hedrock, ne duce la însăşi persoana Împărătesei. 

Şi le prezentă rezumativ un portret al ei. Glorioasa 
Innelda, orfană din ziua în care împlinise unsprezece ani, 
fusese încoronată la optsprezece ani, iar acum avea 
douăzeci şi cinci. Hedrock adăugă cu glas sumbru: 


— O vârstă care reprezintă un nivel intermediar în 
dezvoltarea omului de la stadiul de animal la cel de fiinţă 
umană. 

Îi văzu nedumeriţi de faptul că repetase lucruri deja 
cunoscute. Dar nu avea câtuşi de puţin intenţia de a-şi 
condensa relatarea. 

— La vârsta de douăzeci şi cinci de ani, spuse el, Innelda 
noastră este emotivă, instabilă, strălucitoare, implacabilă, 
supărată pe orice restricţie impusă dorințelor ei şi doar un 
pic dornică să-şi păstreze juvenilitatea. Pe măsură ce 
soseau mii de relatări şi rapoarte, mi se părea din ce în ce 
mai clar că cea mai bună cale de a trata cu o asemenea 
persoană era să-i lăsăm deschise câteva canale pe care să 
se poată retrage cu graţie atunci când se produc crizele. 

Privi în jur cu ochi întrebători. Acestor oameni nu avea 
curajul să le transmită ideile într-o formă deghizată. Le 
spuse franc: 

— Sper ca membrii Consiliului să nu mă interpreteze 
greşit dacă le voi recomanda următoarea tactică 
fundamentală: mă bizui pe apariţia unui prilej de care am 
putea profita cu toţii pentru a stăvili întreaga ei maşinărie 
de război. Presupun că, de îndată ce aceasta va fi oprită, 
Împărăteasa se va ocupa de cu totul alte chestiuni şi, într- 
un mod foarte convenabil, va uita de războiul pe care l-a 
declanşat. 

Hedrock făcu o pauză pentru a da mai multă greutate 
cuvintelor ce urmau. 

— Eu şi personalul meu vom aştepta cu răbdare prilejul şi 
vom atrage atenţia asupra oricărui lucru care pare să ofere 
anumite posibilităţi. Şi acum, aveţi întrebări? 

Primele întrebări fură neînsemnate. Dar apoi unul dintre 
bărbaţi spuse: 

— Aveţi vreo idee cam ce ar putea fi acest aşa-zis prilej? 

Hedrock răspunse cu multă prudenţă: 

— E mai greu să intrăm în detalii cu privire la toate căile 
pe care le explorăm. Supusă presiunilor şi intervențiilor pe 


mai multe fronturi, tânăra Împărăteasă are dificultăţi cu 
recrutarea ofiţerilor şi soldaţilor, fiind încă victima 
maşinaţiilor şi intrigilor unui grup mai vârstnic care nu vrea 
s-o accepte ca pe o persoană adultă. Aceşti oameni, fireşte, 
îi ascund anumite informaţii şi, în ciuda eforturilor de a fi la 
curent cu ceea ce se întâmplă, comunicațiile ei cu lumea 
reală nu mai sunt actuale şi, asemenea unei plase uzate, 
sunt foarte întortocheate. Într-un fel sau altul, ne străduim 
să profităm de toate aceste slăbiciuni, încheie Hedrock. 

Cel care mai vorbise deja continuă: 

— Bine, dar asta e doar o formulă. 

— E o formulă bazată pe studiile pe care le-am făcut 
asupra caracterului împărătesei, replică Hedrock. 

— Nu crezi că ar fi mai bine să laşi asemenea studii în 
seama experţilor maşinii Pp şi a negatiştilor? 

— Am cercetat toate datele Arsenalelor, experimentându- 
le pe această lady, înainte de a-mi prezenta sugestiile. 

— Şi, totuşi, reluă individul, deciziile în astfel de chestiuni 
sunt de competenţa consiliului ales. 

Hedrock nu vru să dea înapoi: 

— Am oferit o sugestie, nu o hotărâre. 

Adversarul nu mai spuse nimic. Dar Hedrock îşi conturase 
deja tabloul unui consiliu cu membri foarte umani, fideli 
prerogativelor lor. Oamenii aceştia nu vor accepta uşor 
decizia lui, atunci când o va lua, în sfârşit, în problema 
dramei balansului, care se juca până la finalul său încă 
neprecizat, pierdut în meandrele din ce în ce mai 
îndepărtate ale timpului. 

Văzu că ascultătorii îşi cam pierd răbdarea. Ochii se 
întorceau involuntar către harta timpului şi mai mulţi 
oameni îşi priveau neliniştiţi ceasurile. În mare grabă, 
Hedrock se retrase din camera cu pardoseala ei energetică 
aproape invizibilă. Vederea acelei pendule putea avea 
efectul unui adevărat drog. Nu era prea plăcut să ştii că 
omul şi clădirea se leagănă neîncetat, înainte şi înapoi. 


Se întoarse la birou tocmai la timp ca să prindă o 
comunicare prin teleecran de la Lucy: 

— În ciuda eforturilor mele, spunea ea, am fost scoasă cu 
sila din „Palatul Gologanilor”. Când s-au închis uşile am ştiut 
ce urmează. Mă tem că a fost dus la una dintre „casele 
iluziilor”, dacă ştii ce înseamnă asta. 

Hedrock dădu gânditor din cap. Observă că fata părea 
intens tulburată de evenimentele prin care trecuse. 

— Printre altele, zise el încet, energiile iluziei au un efect 
de atenuare a calidităţii. Natura modificărilor nu poate fi 
stabilită fără măsurători ulterioare, dar se poate spune, cu 
oarecare certitudine, că norocul lui la jocuri nu va lua din 
nou forma câştigurilor. 

Îşi întârziase înadins răspunsul, pentru a cerceta mai bine 
faţa fetei. Apoi spuse foarte hotărât: 

— Mare păcat că acest Clark a căzut atât de uşor pradă 
tuturor capcanelor oraşului. Dar, întrucât n-a fost niciodată 
altceva decât o posibilitate îndepărtată, îl putem lăsa liber 
fără regret, cu atât mai mult cu cât până şi cel mai uşor 
amestec în progresia naturală a vieţii lui ar putea stârni 
suspiciuni ulterioare care să anuleze tot binele pe care 
acesta ni-l poate face. Ca atare, te poţi socoti detaşată de el. 
Vei primi la timp noi instrucţiuni... Ce se întâmplă, Lucy? Ai 
făcut o fixaţie afectivă asupra lui? 

Expresia ei nu lăsa nici o îndoială în această privinţă. 
Hedrock vorbi mai departe, dar pe un ton mai blând. 

— Când ai descoperit-o? 

Toată împotrivirea sufletului ei, teama de a se desconspira 
dispăruseră: 

— Când îl sărutau femeile acelea. Să nu credeţi că am fost 
prea tulburată, se grăbi ea să adauge. O să maitreacă prin 
multe situaţii dintr-astea înainte de a deveni un om aşezat. 

— Nu neapărat, zise serios Hedrock. Va trebui să te împaci 
cu ideea „casei iluziilor”, dar eu am observat că un procent 
destul de mare de oameni ies oţeliţi dintr-o asemenea 


experienţă, cel puţin pe anumite planuri, dar cam plictisiţi 
de cele lumeşti. 

Citi pe chipul ei că vorbise îndeajuns. Acum, baza 
acţiunilor ei viitoare fusese stabilită. Rezultatele aveau să 
urmeze cursul firesc al evenimentelor. Zâmbi prieteneşte: 

— Deocamdată asta-i tot, Lucy. Nu fi abătută. 

Imediat, imaginea ei dispăru de pe ecran. 

În următoarea oră, Robert Hedrock se uită de mai multe 
ori afară. La început, pe coridoare, era foarte multă 
agitaţie. Treptat, însă, activitatea diminuă şi, în cele din 
urmă, nu mai rămase nimeni în clădire. 

Acţionă cu hotărâre, dar fără grabă. Dintr-un seif ascuns 
în perete scoase microfilmele planurilor maşinii de 
stăpânire a timpului — cea din încăperea unde Le vorbise cu 
doar două ore în urmă consilierilor Arsenalelor. Ceruse 
Centrului de informaţii să i le trimită, iar oamenii de acolo 
se conformaseră fără comentarii. Nu era nimic neobişnuit 
în asta. În calitate de şef al Departamentului de coordonare, 
avea acces la-toate cunoştinţele ştiinţifice ale Arsenalelor. 
Ba chiar avea pregătită şi o explicaţie — în cazul în care ar 
fi fost întrebat — cu privire la motivele pentru care îi 
trebuiau planurile. Putea afirma că voia să le studieze în 
speranţa găsirii unei soluţii. Dar, de fapt, motivaţia lui era 
tainică, iar ţelurile erau personale. 

Cu filmele în buzunar, se îndreptă pe coridor către scara 
cea mai apropiată. Cobori cinci paliere şi ajunse în partea 
hotelului Royal Ganeel care nu era ocupată de Arsenale. 
Descuie uşa unui apartament, intră şi încuie în urma lui. 

Îndreptă repede unul dintre inelele de pe deget împotriva 
unei prize aparent obişnuite. Se ivi un inel metalic mai 
mare. Introduse un deget în el şi trase. Ceea ce se întâmplă 
în momentul acela fu un fenomen relativ normal pentru 
Arsenale. Un transportor de materiale al Arsenalelor îl duse 
cale de vreo două sute de kilometri într-unui dintre 
numeroasele lui laboratoare. Lucrul neobişnuit îl constituia 
însă prezenţa transportorului, necunoscut Consiliului 


Arsenalelor. De secole, laboratorul fusese unul dintre 
locurile sale de retragere secrete, multe dintre ele bine 
păzite. 

Hotări să rămână acolo o oră, ştiind bine că nu-l ameninţă 
nici o primejdie. Dar într-o singură noapte nu putea spera 
să facă altceva decât să copieze microfilmul. Construcţia 
unei maşini similare ar fi necesitat, desigur, multe vizite de 
acest fel. După cum se dovedi, avea timp să facă o copie în 
plus a planurilor. Cu multă grijă, o puse pe aceasta într-o 
arhivă aflată într-o nişă, împreună cu zecile de mii de 
diagrame şi planuri cărora le dăduse prioritate maximă 
într-o perioadă de câteva milenii. 

La sfârşitul acelei ore, singurul nemuritor dintre toţi 
pământenii, întemeietorul Arsenalelor, stăpânul unor 
secrete necunoscute vreunei alte fiinţe omeneşti, se 
întoarse în biblioteca apartamentului său din hotelul Royal 
Ganeel. 


CAPITOLUL XII. 

LUCY RALL ieşi din cabina de comunicare prin teleecran a 
guvernului şi traversă repede un alcov, când, deodată, se 
zări reflectată într-o oglindă energetică. Se opri 
instantaneu. Luminile exterioare clipeau atrăgător. 
Trotuarele străluceau cu o luminozitate care sfida noaptea. 
Rămase o vreme în faţa imaginii ei inversate. 

Întotdeauna se socotise atrăgătoare, dar chipul aflat 
dinaintea ei era cam palid şi inexpresiv. Cum stătea aşa, cu 
privirea încordată, se gândi: „Oare asta a văzut domnul 
Hedrock pe teleecran?” 

Mergea pe stradă cu paşi nesiguri. Convorbirea avusese 
loc într-o cabină a unuia dintre palatele-cazinou. 
Strălucirea ca de fulger a celebrului „Bulevardul Şansei” 
era la fel de intensă ca întotdeauna. Trebuia să ajungă 
acasă. Şi, totuşi, mai zăbovi pe acolo, nehotărâtă, ştiind că 
n-are nimic de făcut, întrebându-se cum să-şi omoare 
timpul. Conflictul interior îi secătuia forţele şi, de două ori 


în decursul unei ore, se opri să soarbă o băutură 
energizantă. 

O cuprinse un simţământ al dezastrului personal. 
Întotdeauna luase drept bună ideea că, până la urmă, se va 
mărita cu un om de la Arsenale. În cursul şcolii şi al 
studiilor la Colegiu, când cererea de primire îi fusese deja 
aprobată, îi socotise pe toţi ceilalţi — oamenii de rând — ca 
pe nişte intruşi. „A fost momentul acela de pe navă când era 
în pericol. L-am compătimit”, gândea ea, cu o mare 
înţelegere. 

Acum dăduse de un alt necaz. Dacă ar fi putut, eventual, 
să descopere în ce casă fusese dus, ar fi... Ce-ar fi făcut ea? 
Gândurile i se opriră. Se miră singură de intensitatea ideii 
care-i venise. Se simţea ridicolă. Dacă ajungea în vreunul 
dintre locurile acelea, trebuia să ducă până la capăt o iluzie 
— mintală şi fizică. 

Avu impresia incertă că Arsenalele o vor izola, pur şi 
simplu, pentru că luase în considerare un asemenea lucru. 
Mintea o duse fulgerător înapoi, la copiile documentelor pe 
care le semnase, dar nu-şi amintea nici un fel de interdicţie. 
De fapt, unele dintre propoziţii, aşa cum le reţinuse, erau 
de-a dreptul senzaţionale, analizate fiind în situaţia ei 
actuală:...„, Oamenii Arsenalelor se pot căsători după dorinţa 
lor... Pot să împărtăşească orice viciu şi să savureze orice 
plăcere din Isher pentru motive personale... Nu există nici 
un fel de restricţii în privinţa folosirii de către orice 
membru a timpului său liber... 

„„„Fireşte, se consideră de la sine înţeles că nici un 
membru nu va dori să facă vreun lucru care să dăuneze 
statutului său faţă de automatul Pp... După cum i s-a spus 
limpede fiecărui membru... Examinările periodice de către 
maşina Pp vor determina statutul unui membru şi 
prelungirea angajării sale în cadrul Arsenalelor... 

...În cazul în care se descoperă că un membru a coborât 
sub cerinţele specifice într-o măsură vitală, Arsenalele îl vor 
elibera pe individ de toate amintirile legate de acestea şi de 


informaţiile a căror deţinere de către persoane 
neautorizate ar putea deveni o primejdie pentru Arsenale... 

..„„Următoarele vicii şi desfătări, când sunt practicate cu 
prea multă ardoare, s-au dovedit în trecut a constitui primii 
paşi către încetarea relaţiilor...” 

Printre acestea din urmă, îşi amintea ea, erau 
primejdioase pentru femei „casele iluziilor”. Nu-şi amintea 
prea limpede, dar i se părea că exista o notă de subsol 
legată de această listă. Ceva în sensul că primejdia nu 
consta în desfătarea în sine, ci în cunoaşterea faptului că 
bărbaţii din asemenea locuri erau aproape întotdeauna 
sclavi, împotriva voinţei lor. Experiențele repetate 
determinau penetrarea ego-ului care începea ca o căutare 
a unei aventuri senzuale normale şi sfârşea cu participarea 
lui din ce în ce mai intensă. 

leşi din starea de reverie, în care-şi depanase amintirile, şi 
realiză că se îndreaptă cu paşi grăbiţi către firma deosebit 
de strălucitoare a unei staţii a teleecranelor. Într-un minut 
stabili legătura cu Centrul de informaţii al Arsenalelor. 
Câteva secunde mai târziu avea copia celor două mii o sută 
opt adrese ale „caselor iluziilor” şi se grăbi spre „Palatul 
Gologanilor”. 

Luase deja o hotărâre şi, din momentul acela, nici nu-i mai 
trecu prin cap să dea înapoi. 

În interiorul palatului desluşi anumite lucruri pe care 
Cayle nu le-ar fi putut observa întrucât nu deţinea 
cunoştinţele pe care le avea ea. Jocurile reveniseră aproape 
la normal. Câţiva dintre angajaţii plătiţi mai jucau ostentativ 
la aparate care altfel n-ar fi fost frecventate de jucătorii de 
rând. În momentul în care la un aparat îşi riscau banii 
destui amatori de plăceri, angajaţii cazinoului se retrăgeau 
aşa, ca din întâmplare. Lucy se duse spre partea din spate a 
sălii principale, oprindu-se de mai multe ori pe ici, pe colo şi 
prefăcându-se că urmăreşte mersul jocurilor la diverse 
aparate. Avea în poşetă o armă de anulare de la Arsenale. 
Ca atare, deschidea şi închidea uşile spre biroul 


directorului fără a declanşa dispozitivele imperiale de 
alarmă. 

Înăuntru se putea bizui numai pe inelul ei de alarmă, care 
o avertiza de apropierea cuiva. Calm, dar cu mişcări iuți, 
percheziţiona biroul. Mai întâi apăsă pe butonul de activare 
a maşinii care ţinea evidenţa, folosind cuvântul-indice 
„iluzie”. Ecranul aparatului rămase gol. Apăsă pe butonul 
pe care scria „casă”. Nici un răspuns. 

Fireşte avea adresa casei sau caselor legate de acest 
cazinou. Furioasă, smulse registrul teleecranelor şi-i 
declanşa butoanele de activare. Nici aici cuvintele „casă” şi 
„iluzie” nu produseră nici o reacţie. Era oare posibil ca 
acest individ Martin — îi găsise numele pe diverse 
documente — să aibă legătură doar cu câteva case şi să 
păstreze în memorie numerele lor de telefon? Un gând 
sumbru că lucrurile ar putea să stea astfel îi veni în minte. 

Nu intenţiona să plece fără să fi epuizat toate posibilităţile 
sau, mai bine-zis, şansele pe care le avea la dispoziţie. 
Cercetă repede conţinutul biroului. Negăsind nimic, se 
instală pe scaunul comod şi aşteptă. Dar nu după multă 
vreme, cu un piuit, se declanşă inelul de alarmă. Îl răsuci 
mai întâi către o uşă, apoi către cealaltă. Reacţia activă veni 
de la aceeaşi uşă prin care intrase ea cu cincisprezece 
minute mai devreme. Oricine va fi venit într-acolo se afla 
acum pe coridor, întinzând mâna spre uşa biroului. 

Se deschise uşa şi intră „bondocul” care fredona încetişor, 
ca pentru sine, o melodie. Biroul cel mare şi scaunul pe 
care şedea erau astfel plasate încât individul apăru înainte 
ca ea să vadă că are un vizitator. O privea, cu ochii săi 
albaştri, un individ grăsuliu care, într-un fel sau altul, 
izbutise de mult să-şi înfrângă frica. Ochii lui mici, 
asemănători celor ai unui porc, se întoarseră către arma 
dintre degetele ei, apoi reveniră cu un aer pofticios spre 
chipul ei. 

— Drăguţă fată, zise el, în cele din urmă. 


Evident, reacţia lui nu era completă. Lucy aşteptă. Într-un 
târziu veni şi întrebarea pusă pe un ton ca o sforăitură de 
motan care toarce, dar şi cu puţină asprime: 

— Ce căutaţi? 

— Pe soţul meu. 

Lui Lucy i se părea că asta ar fi cea mai bună identitate pe 
care ar putea s-o folosească. Era firesc să existe pe undeva 
şi o doamnă Cayle Clark. 

— Soţul, repetă, fără să priceapă, necunoscutul. Părea 
sincer nedumerit. 

Lucy vorbi cu un glas lipsit de expresie: 

— Câştiga la joc. Eu aşteptam undeva mai în spate şi nu-l 
scăpam din ochi. Apoi m-a împins afară o gloată care se 
îmbulzea. Când am încercat să intru din nou, am găsit uşile 
încuiate. lar când s-au deschis, el dispăruse. Am pus 
lucrurile cap la cap şiiată-mă aici. 

Discursul a fost cam lung, dar a acoperit întregul subiect. 
Şi, oricum, oferea tabloul unei soţii necăjite şi hotărâte, 
ceea ce era foarte important. Dacă individul ar fi bănuit că 
Arsenalele se interesează de Cayle Clark, cazul ar fi fost 
nefericit. Observă că până la urmă grăsanul se lumină: 

— A, la el te gândeşti? (Râse scurt fără s-o scape din ochi.) 
Îmi pare rău, tânăra mea doamnă, eu n-am făcut decât să 
apelez la un serviciu de avioane de transport care avea 
toate contactele. Ce fac ei cu oamenii pe care-i transportă 
habar n-am. 

Lucy continuă cu multă precizie: 

— Vrei să zici că nu cunoşti adresa la care l-au dus, dar 
cunoşti genul de local. Aşa este? 

O privi gânditor, de parcă ar fi încercat să ia o hotărâre 
într-o anumită privinţă. În cele din urmă dădu din umeri: 

— O „casă a iluziilor”, zise. 

Faptul că ea ghicise acest lucru nu făcea mai puţin 
prețioasă confirmarea. După cum nici aparenta lui 
sinceritate nu însemna neapărat că spune adevărul. Lucy 
zise: 


— Observ că în colţul de acolo ai un Lambeth. Adu-l 
încoace. 

Individul se conformă imediat şi menţionă: 

— După cum observați, nu opun nici o rezistenţă. 

Lucy nu răspunse. Luă conul Lambeth şi-l îndreptă spre 
grăsan. 

— Cum te numeşti? 

— Harj Martin. 

Acele aparatului rămaseră nemişcate. Deci într-adevăr îl 
chema Martin. 

Înainte ca ea să poată spune ceva, individul adăugă: 

— Sunt gata să vă dau toate informaţiile de care aveţi 
nevoie. (Şi dădu din umeri.) Pentru mine asta nu înseamnă 
nimic. Suntem ocrotiţi. Dacă puteţi localiza casa unde a fost 
dus soţul dumneavoastră, daţi-i înainte. Dar ar trebui să 
ştiţi că aceste case au metodele lor de a scăpa de cei pe 
care-i rețin, ori de câte ori e chemată poliţia. 

Pe Lucy o frapă o anumită nelinişte pe care o trăda 
maniera lui. Îl privi cu ochi luminoşi: 

— Probabil îţi umblă prin minte tot felul de planuri. Ai vrea 
să inversăm locurile. 

Clătină din cap ca să-l descurajeze: 

— Să nu încerci nimic că trag. 

— Văd că ai un pistol de la Arsenale, zise Martin, surprins. 

— Exact! Făcu Lucy. Nu se descarcă decât dacă mă ataci. 

Nu era întru totul adevărat. Membrii şi funcţionarii 
Arsenalelor aveau şi arme speciale gata să tragă şi cu 
restricţii mai mici decât pistoalele vândute consumatorilor. 

Martin oftă. 

— Mă rog, firma de avioane se cheamă „Iransporturile 
Aeriene Lowery”. 

Acele aparatului arătau că numele era corect. Lucy se 
întoarse cu spatele spre uşă, avertizându-l: 

— Ai scăpat uşor. Sper că-ţi dai seama de asta. 

Grăsanul încuviinţă din cap, lingându-şi buzele. Lucy 
rămase cu o ultimă imagine mintală a ochilor lui albaştri 


care o supravegheau cu prudenţă, de parcă tot ar mai fi 
sperat s-o prindă cu garda descoperită. 

Nu se mai rostiră alte cuvinte. Lucy deschise uşa, se 
strecură afară şi, o jumătate de minut mai târziu, se afla în 
siguranţă pe stradă. 

Anton Lowery era un blond uriaş care se sculă somnoros 
de pe pernă şi se holbă prosteşte la Lucy. Dar nu se deranjă 
să se ridice. Într-un târziu răspunse: 

— Nu ştiu unde l-or fi dus. Noi le asigurăm doar 
transportul, înţelegeţi? Şoferul se duce aşa, la întâmplare, 
pe la diverse case, căutând pe cineva care are nevoie de 
serviciile lui. Nu ţinem nici un fel de evidenţă. 

Părea vag indignat. Ca un camionagiu cinstit a cărui etică 
era, pentru prima oară, pusă la îndoială. Lucy nu mai 
pierdu vremea cu discuţii inutile şi întrebă: 

— Unde-l pot găsi pe şofer? 

Blondul o informă că şoferul ieşise din serviciu la ora două 
după miezul nopţii şi nu mai revenea decât peste şaizeci şi 
şase de ore. 

— Ştiţi, cu sindicatele astea... Zise domnul Lowery. Ziua de 
lucru cât mai scurtă, plată bună şi timp liber berechet. 

Faptul că-i oferise aceste informaţii îi produse o mare 
satisfacţie, un simţământ al victoriei asupra ei, ceea ce-i 
reduse considerabil indignarea tonului. 

— Dar unde stă? Întrebă Lucy. 

N-avea nici cea mai mică idee, dar sugeră: 

— Poate aflaţi asta de la sindicat. Nouă nu ne furnizează 
adrese. 

Până la urmă reieşi că nu-şi aminteşte numele sindicatului. 
Aparatul Lambeth pe care-l adusese cu ea de la „Palatul 
Gologanilor” îi verifica pe rând toate declaraţiile. Lucy se 
dezumflă. În trei zile, Cayle ajungea deja să fie iniţiat în 
viaţa sordidă a „caselor iluziilor”. Acest gând sumbru îi 
stârni, deodată, furia. 

— Lua-te-ar dracu'! Strigă ea sălbatic. Când revine la 
lucru şoferul, ai grijă să-i ceri adresa casei. ţi telefonez 


peste zece minute după ora la care e aşteptat la lucru şi 
cred că n-ar fi rău dacă ai obţine informaţia respectivă. 

Probabil că tonul şi comportarea ei fură destul de 
convingătoare, căci Anton Lowery se grăbi s-o asigure că n- 
are nimic împotrivă ca ea să capete informaţia şi că o să 
aibă personal grijă să i-o transmită. Când Lucy ieşi din 
dormitorul lui, încă mai protesta. 

Afară, mai sorbi de la un automat o băutură energizantă, 
dar îşi dădu seama că nu-i e suficientă. Ceasul arăta câteva 
minute după ora cinci dimineaţa, iar încordarea din trup o 
făcea să simtă că ar fi timpul să meargă acasă să se culce: 

Ajunse fără nici un incident în apartamentul ei. Obosită, se 
dezbrăcă şi se strecură cu mişcări greoaie în aşternut. 
Înainte de a adormi, avu un gând: „Trei zile... Oare vor 
trece mai încet pentru bărbatul care este supus neîncetat 
desfătărilor sau pentru ea care ştia că plăcerile prelungite 
constituie cea mai mare durere?” 

Adormi îndată, ca un copil istovit. 


CAPITOLUL XIII. 

DUPĂ CE căpătă adresa „casei iluziilor”, îl sună pe 
Hedrock. Acesta îi ascultă gânditor relatarea şi clătină 
aprobator din cap: 

— Bună treabă. O să te susţinem. Am să trimit o navă de 
război Ia o înălţime foarte mare. Dacă nu avem veşti de la 
tine într-un termen rezonabil, începem un raid. Îţi dai 
seama, sper, că singurul mod în care putem justifica o 
asemenea acţiune este acela de a-l convinge pe Clark, fără 
a-l lăsa să se îndoiască câtuşi de puţin, că motivele care te- 
au îndemnat sunt strict personale. Eşti gata să mergi până 
acolo? 

Nici nu era nevoie să-i pună o asemenea întrebare. Faţa 
trasă şi răvăşită care-l privea din teleecran exprima 
neîndoielnic intensitatea fixaţiei ei. Această fată era 
încordată la maximum din punct de vedere emoţional. Simţi 
remuşcări, chiar puţină milă, dar îşi dădu seama că nu e în 


nici un fel responsabil pentru sentimentele ei. Nu făcuse 
decât să le recunoască şi-şi folosea cunoştinţele de 
psihologie pentru a-i susţine căutările. O calidetică a 
măsurătorilor asupra lui Cayle Clark era încă necesară la 
Isher. Şansa ca impactul să afecteze însuşi războiul nu era 
deloc imposibilă. Odată pornit pe calea cea bună, ritmul 
activităţii, tiparul calidităţii avea să fie un cub cu mişcare 
directă, cu acumulări atât de rapide încât nici un creier 
uman n-avea să surprindă măsura exactă a celor ce se 
întâmplă decât ulterior. 

Dacă ar fi existat vreun mijloc de a descoperi ce formă 
avea să prindă... Hedrock începu să se cutremure. Nu era 
deloc înclinat să se autoiluzioneze. Trebuiau pur şi simplu 
să supravegheze mişcările lui Clark şi Să spere că vor 
identifica momentul în care se produce fenomenul. Văzu că 
fata aşteaptă de la el să-i mai spună ceva. Gândurile i se 
ascuţiră brusc. Întrebă: 

— La ce oră ai întâlnirea? Astă-noapte sau mâine? 

— Astă-seară la zece şi jumătate — izbuti să zâmbească, 
deşi cam sumbru. Recepţionerul a insistat să fiu punctuală. 
S-ar părea că nu pot face faţă la atâtea solicitări. 

— Şi dacă se întâmplă să nu se afle printre cei disponibili 
în momentul acela, ce-ai să spui? 

— Presupun că în momentul acela se produce o ruptură 
completă a iluziilor. Atunci li se permite bărbaţilor şi 
femeilor să-şi aleagă partenerii. Dar dacă el nu va fi 
disponibil, nu voi fi nici eu. Am să fac cât mai multe mofturi 
cu putinţă. 

— Şi-ţi închipui că Clark te va recunoaşte? 

Văzu că fata nu-l înţelege şi-i explică. 

— Percepția iluziilor. 

Lucy răspunse: 

— Am să-l fac să mă recunoască. 

Şi descrise mai multe metode pe care avea de gând să le 
folosească. Hedrock le analiză, apoi clătină din cap: 


— Se vede că n-ai fost niciodată într-o asemenea casă. 
Oamenii aceştia suit suspicioşi la nesfârşit. Până când nu te 
afli cu adevărat într-o stare de iluzie, sunt prea puţine 
şanse de a spune vreun lucru care să nu fie auzit şi de alţii. 
De îndată ce maşinile automate încep-să iradieze stimuli, nu 
se mai preocupă de tine. [ine minte lucrul ăsta şi 
adaptează-te la orice situaţie care s-ar putea ivi. 

Lucy îşi reveni din şoc. În urma după-amiezii pe care o 
petrecuse împreună cu Cayle se simţea în siguranţă în 
privinţa lui. 

— Fără doar şi poate mă va recunoaşte, zise ea cu 
fermitate. Hedrock nu reacţiona în nici un fel. Nu dorise 
decât să sublinieze care e problema. Trei zile şi trei nopţi 
de iluzii constituiau o perioadă foarte îndelungată. Chiar 
dacă nu erau şi imagini remanente, creierul era abrutizat, 
capacitatea vitală a trupului era redusă temporar la cel mai 
scăzut nivel, nu rămânea pic de energie disponibilă pentru 
memorie. 

Lucy vorbi din nou: 

— Cred că ar fi mai bine să mă pregătesc. La revedere, 
domnule Hedrock. 

— Îţi urez şansă maximă, Lucy. Dar nu ne chema în ajutor 
decât dacă e absolut necesar. 

Hedrock nu părăsi teleecranul imediat ce se întrerupse 
legătura. 

În perioada de alarmă locuia într-un apartament vecin cu 
biroul de coordonare. Munca era viaţa lui. Mai toate 
ceasurile de trezie şi le petrecea la birou. Acum chemă 
Comandamentul Central al Forţelor Navale ale Arsenalelor 
şi porunci să se trimită o navă de război ca protecţie. Dar 
tot nu era mulţumit. Încruntându-se, trecu în revistă toate 
eventualităţile implicate de situaţia lui Lucy şi, în cele din 
urmă, ceru dosarul ei secret. Peste două minute, prin 
sistemul de transport interspaţial al Arsenalelor, 
îndepărtatul Centru de informaţii îi aduse placa sensibilă pe 
masă. Mai întâi verifică elementele faptice: coeficientul de 


înţelegere — 110, orizontul — 118, pletora — 105, 
dominanta — 151, ego-ul — 120, indicele emoţional — 
150... 

Hedrock se opri aici. În comparaţie cu standardul de 100 
de puncte şi fără a uita media de 85, Lucy era o fată 
remarcabilă, inteligentă, cu o capacitate afectivă de un 
nivel foarte ridicat. Tocmai asta o implicase într-o asemenea 
intrigă amoroasă. După ce Cayle Clark fu identificat drept 
un uriaş calidetic (printr-o verificare obişnuită întreprinsă 
asupra mulţimii adunate în faţa unui nou magazin de arme), 
se luase decizia de a-l contacta printr-o femeie necăsătorită 
cu un indice emoţional ridicat. 

În mod intenţionat, Consiliul făuritorilor de arme 
prevăzuse că această personalitate calidetică va stârni la 
Lucy o fixaţie emoţională. Mai existau şi alţi factori 
răspunzători pentru alegerea ei, în special măsurile de 
precauţie sanitară pentru o tânără care urma să fie supusă 
unor stresuri nefireşti. Pe de o parte era de dorit — pentru 
fericirea fetei — ca atracţia să fie, deocamdată, reciprocă. 
Bineînţeles că într-o lume în permanentă schimbare nu i se 
putea garanta trăinicia. 

Hedrock examina pe rând factorii care aveau aplicabilitate 
la situaţia de faţă. În cele din urmă oftă. Îi părea rău pentru 
Lucy. În mod normal, Arsenalele nu se amestecau în viaţa 
particulară a membrilor direcţi şi nici a oricărei alte 
persoane. Numai o situaţie cu totul primejdioasă justifica 
folosirea unei fiinţe omeneşti drept pion. 

Îl preocupa ipoteza primejdiei. Returnă dosarul la Centrul 
de informaţii, apoi declanşă din nou ţeleecranul. Îl manipula 
cu multă atenţie, respinse mai multe imagini rezultate din 
„fluxul” de energie din încăperea asupra căreia se 
concentra şi, în sfârşit, obţinu ceea ce dorise, harta 
temporală. Localiză fără dificultate umbra cea mare la şase 
săptămâni şi o zi în viitor. Umbra minusculă era mai greu de 
găsit. O văzu într-un târziu ca un mic punct negru pe 
curbura vastă a hărţii. Părea să se afle la aproximativ un 


milion de milioane de ani în trecut. Hedrock închise ochii şi 
se strădui să vizualizeze arcul peste timp, dar nu izbuti: 
energia încătuşată în McAllister era acum prea mare 
pentru comparații planetare. Problema declanşării ei prin 
explozie devenise un coşmar logic. 

Când, în cele din urmă, închise teleecranul, simţi o 
oboseală copleşitoare şi se miră, neîncrezător, că, după tot 
acest interval, încă nu găsise o eventuală soluţie la 
primejdia fatală ce ameninţase vreodată întregul sistem 
solar. 

În următoarea oră studie sinteza rapoartelor primite în tot 
cursul zilei de la alţi agenţi. Lucy nu ştia că se numără 
printre cei câţiva zeci de agenţi care obțineau acces imediat 
şi direct la el în orice moment din zi şi din noapte. Cei mai 
puţin favorizați vorbeau cu nişte automate sau cu vreun 
altul din cei doisprezece funcţionari superiori, care lucrau 
câte trei într-un schimb. 

În repetate rânduri, rapoartele sintetice necesitau 
investigaţii mai ample. Niciodată el nu-şi cruța timpul. 
Niciodată nu se lăsa grăbit. Cerceta fiecare raport în 
amănunt, dacă i se părea necesar. 

Se făcu zece şi jumătate. Cu toate că îşi dădea seama că 
Lucy trebuie să fi sosit între timp la casa aceea, îşi oferi un 
scurt răgaz, apoi chemă nava de război a Arsenalelor care 
plutea în aer, la o mare înălţime deasupra locului respectiv. 

O clipă cercetă casa în sine, aşa cum i se înfăţişa prin 
telescop: o clădire ca o jucărie, într-o zonă urbană care 
părea toată o grădină. Apoi, păstrând în minte o imagine 
clară, se întoarse la munca lui curentă. 


CAPITOLUL XIV. 

DE ÎNDATĂ ce împinse poarta, Lucy simţi o lumină caldă 
care-i pătrunse în trup. Se opri la mijlocul unui pas, ezitând 
să-l mai facă. 

Ştia că senzaţia de căldură fusese provocată artificial. Era 
primul pas al voluptăţii care ducea către înălțimile 


ameţitoare ale bucuriilor simţurilor oferite de o „casă a 
iluziilor”. De-acum şi până când va părăsi localul acela nu 
avea să mai treacă nici un moment fără vreo manipulare 
nouă, poate chiar insidioasă şi nebănuită, a sistemului ei 
nervos. 

Scurta clipă de nehotărâre dispăru sub presiunea 
finalităţii ei. Încet, încet, merse înainte, studiind totodată 
casa în care pătrunsese. Era retrasă de la stradă, pe un 
teren foarte frumos aranjat. Florile şi arbuştii se iveau în 
mod iscusit dintr-o serie de intrânduri în abundența de 
stânci care alcătuiau cea mai mare parte a împrejmuirii. Un 
ecran masiv din plante cu frunziş verde luxuriant pornea 
cam de la treizeci de metri de intrarea clădirii, ascunzând-o 
cu totul vederii. 

Trecând pe sub bolțile de verdeață, ajunse curând la o 
intrare care se forma gradual, începând ca un gard nu prea 
înalt, ce se ridica treptat până peste capul ei, la o înălţime 
dominantă şi care, în cele din urmă, se arcuia deasupra, 
într-un acoperiş strălucitor, li vedea capătul la vreo 
cincizeci de metri mai departe. 

Fără să vrea, încetini de două ori paşii. Prima dată pentru 
că ceva moale păru să-i mângâie faţa. Era ca şi cum s-ar fi 
întins către ea o mână iubitoare şi ar fi atins-o delicat, cu 
degete pline de afecţiune. A doua oară, rezultatul a fost mai 
dramatic. A icnit brusc pentru că i-a ars faţa un fel de 
îmbujorare care i s-a răspândit prin tot trupul, încălzindu-i- 
|. Se simţi jenată şi totuşi fericită, puţin sfioasă, dar excitată. 
Nu putu să nu se întrebe dacă nu era chiar senzaţia pe care 
ar fi avut-o o tânără în noaptea nunţii. 

Tocmai în asemenea nuanţe excelau „casele iluziilor”. Aici, 
oameni îmbătrâniţi în rele — atât bărbaţi cât şi femei — mai 
puteau recăpăta, în schimbul unei taxe, emoţii altfel 
pierdute de trupurile lor suprasaturate de plăceri. 

Ajunse la un cot al coridorului şi se trezi în faţa unui alcov 
cu zeci de oglinzi. Se apropie şovăielnică de ele, 
întrebându-se dacă ar putea fi uşi, şi fu tulburată de 


eventualitatea de a o deschide pe cea care nu trebuia. În 
cele din urmă se opri şi aşteptă ca vreuna dintre uşi să se 
deschidă de la sine. Dar, după vreo două minute de 
aşteptare, tot nu se întâmplă nimic, aşa că începu să 
împingă mai întâi o oglindă, apoi alta. 

Primele şase se dovediră înţepenite, de parcă îndărătul lor 
s-ar fi aflat un zid imposibil de urnit din loc. Cea de-a şaptea 
se deschise uşor, dovedindu-se a fi o uşă turnantă. Trecu 
prin ea într-un coridor îngust, numai un pic mai lat decât 
trupul ei. Ştergea mereu pereţii cu umerii şi avea un 
sentiment tulburător de claustrare, o senzaţie clară că se 
află într-un spaţiu prea strimt pentru a fi confortabil. Şi nu 
era vorba numai de o senzaţie fizică. Aceasta se afla şi în 
mintea ei, legată de teama de spaţii închise, într-un fel 
asociată cu toate lucrurile necunoscute care i se puteau 
întâmplă unei persoane aflată în imposibilitatea de a se 
mişca altfel decât înainte sau înapoi, în cazul în care s-ar fi 
întâmplat ceva rău. 

Se întrebă dacă senzaţia de stânjeneală ar putea proveni 
cumva din propria-i încordare, din cunoaşterea faptului că 
se găseşte aici pentru un scop care nu are nimic de-a face 
cu activitatea normală a instituţiei respective. Ea, personal, 
era împotriva lucrurilor care se petreceau într-un 
asemenea loc şi avea intenţia de a tulbura cel puţin o parte 
din organizarea respectivă. Neliniştea ei putea proveni 
perfect din teama ca motivele care o îmboldeau să nu fie 
cumva descoperite înainte de a-şi atinge scopul propus. I se 
părea rezonabil ca obişnuiţii acestui local să nu fie speriaţi 
de un coridor îngust deoarece, fără îndoială, ei ştiau unde 
se termină acesta. 

Dar temerile i se spulberară tot atât de repede cum se 
stârniseră. Le luă locul sentimentul brusc al aşteptării, al 
perspectivei unei bucurii imense pe care avea s-o simtă. 
Ajunse la capătul coridorului aproape fără suflare şi 
împinse peretele îngust care-l închidea. Acesta se deschise 
uşor şi, de astădată, spre marea ei uşurare, văzu că a ajuns 


într-o cameră mică, dar foarte plăcut mobilată. De cum 
intră, dădu cu ochii de o femeie aşezată la un birou chiar în 
stânga uşii. Lucy se opri şi femeia îi spuse: 

— Te rog, ia loc. Fireşte că oricine ne vizitează prima dată 
stabilimentul urmează să aibă o întrevedere. 

Femeia avea vreo patruzeci de ani, o faţă frumoasă cu 
trăsături clasice, doar ochii îi erau cam mici şi buzele prea 
strânse. O pofti cu un gest să se aşeze pe scaun şi Lucy se 
conformă fără o vorbă. Femeia reluă: 

— Înţelegi, de bună-seamă, că tot ce-mi vei spune va 
rămâne confidenţial. De fapt... Şi buzele ei încercară să 
zâmbească în timp ce-şi atingea fruntea cu degetul bine 
îngrijit... Trebuie să-ţi spun că am o memorie desăvârşită. 

Lucy tăcu. Întâlnise în viaţa ei mulţi indivizi înzestrați cu 
memorie eidetică şi acceptă ca atare declaraţia femeii cu o 
asemenea memorie. După toate relatările pe care le auzise 
privitoare la „casele iluziilor”, nu se găsise niciodată, în 
vreuna din ele, un registru al clienţilor. S-ar părea că 
această casă îşi păstrează registrele şi arhiva în mintea unei 
persoane capabile să conserve în memorie asemenea 
lucruri. 

Femeia continuă: 

— Asta înseamnă, fireşte, că nu operăm decât cu bani- 
gheaţă. Ce venit anual ai? 

— Cinci mii de unităţi monetare, spuse fără şovăială Lucy. 

— Unde lucrezi? 

Lucy pomeni o firmă binecunoscută în oraş. Toate acestea 
erau lucruri simple, pregătite de mult de Arsenale. Toţi 
membrii erau înregistraţi ca salariaţi ai unei organizaţii, fie 
subordonată în secret lor, fie proprietatea unui susţinător al 
lor. Aşadar, dacă vreunul dintre membri era supus unui 
interogatoriu de rutină în Isher, acesta putea furniza 
răspunsuri normale şi verificabile. 

— Ce chirie plăteşti? Întrebă femeia. 

— O sută de unităţi pe lună. 

— Şi cam cât cheltuieşti pe mâncare? 


— Cincizeci-şaizeci, ceva în genul ăsta. 

Cu un aer gânditor, femeia spuse, mai mult pentru sine: 

— Transportul — zece, îmbrăcămintea — douăzeci şi cinci, 
diverse — zece. Înseamnă că-ţi rămân două mii cinci sute 
bani-gheaţă pentru alte cheltuieli. Dacă ai vrea să vii aici o 
dată pe săptămână, te-ar costa câte cincizeci de unităţi. Dar 
îţi putem face o reducere pentru situaţii excepţionale. 
Treizeci şi cinci de unităţi, te rog. 

Lucy îi numără banii, surprinsă de caracterul necruţător al 
calculelor făcute. De fapt, venitul ei mai era grevat şi de 
alte plăţi, de pildă impozitul pe venit, de o mie de unităţi. 
Iar îmbrăcămintea o costa mult mai mult de douăzeci şi 
cinci. Şi totuşi, la nevoie, dacă pofta ei de plăceri i-ar fi 
depăşit prudenţa, ar fi putut s-o scoată la capăt cu mai 
puţin decât spusese femeia. Un fapt evident, implicat în 
calculele făcute de aceasta, era dorinţa probabilă a unei 
persoane care aluneca pe panta pierzaniei de a veni de mai 
multe ori pe săptămână. Într-o asemenea eventualitate, s-ar 
fi putut muta la o gazdă mai ieftină, şi-ar fi cumpărat haine 
mai puţin costisitoare, ar fi mâncat mai puţin — erau 
posibile multe reduceri şi toate la fel de vechi ca şi întreaga 
istorie a corupţiei oamenilor. 

Femeia puse banii într-un sertar şi se ridică: 

— Mulţumesc, draga mea. Nădăjduiesc că vom fi legate 
printr-o asociere îndelungată şi reciproc satisfăcătoare. 
Poftim pe uşa asta. 

Era tot o uşă secretă şi dădea pe un coridor larg, la 
capătul căruia se deschidea o arcadă amplă. Apropiindu-se 
de ea, Lucy văzu că aceasta era, de fapt, intrarea într-un 
dormitor mare şi luxos. Sesiză mărimea dormitorului chiar 
înainte de a ajunge în pragul lui. Dar multe lucruri 
dinăuntru îi stârniră suspiciune, aşa că nu intră imediat, ci 
se opri în prag şi cercetă interiorul. Îşi reaminti că trebuie 
să nu uite nici o clipă că se află într-o „casă a iluziilor”. Aici, 
tot ceea ce în mod normal ar părea real, ar putea fi numai 
fantezie. Nu uitase de sfaturile pe care i le dăduse Hedrock: 


mijloace de a detecta amăgirile produse pe cale mecanică. 
Şi foarte curând văzu că, dacă-şi îngăduie să privească 
încăperea cu coada ochiului, toată scena se înceţoşează în 
mod ciudat, în special la marginile câmpului ei vizual. | se 
păru că vede silueta unei femei şi sugestia generală făcea 
ca încăperea să i se pară mai mare decât i se înfăţişase la 
început. 

Lucy zâmbi, merse către peretele opus, trecu prin el — cu 
toate că păruse compact — şi se trezi într-o sală imensă 
strălucind toată de oglinzile care căptuşeau trei dintre 
pereţi. Se grăbi s-o întâmpine o tânără salariată care-i făcu 
o plecăciune ca şi cum i-ar fi cerut scuze: 

— Vă rog să ne iertaţi, domnişoară, dar, întrucât este 
prima dumneavoastră vizită în stabilimentul nostru, a fost 
necesar să presupunem că nu cunoaşteţi nimic din „sacul” 
nostru cu trucuri. Aţi aflat despre această iluzie de la vreun 
prieten sau aţi mai fost prin alte „case”? Era o întrebare 
foarte precisă şi Lucy îşi dădu seama că nu trebuie s-o 
ocolească: 

— Mi-a descris-o o prietenă, spuse ea cu toată sinceritatea. 
Răspunsul păru satisfăcător. Femeia, o blondă micuță şi 
vioaie, o conduse câtre ceea ce se dovedi a fi o uşă cu 
oglindă: 

— Vă rog să vă schimbaţi hainele şi apoi să treceţi pe uşa 
din capătul celălalt. 

Lucy se trezi într-un mic vestiar. Pe un perete era aşezată, 
pe portmantou, o rochie albă foarte atrăgătoare, iar pe 
podea se afla o pereche de sandale. Altceva nimic. Se 
dezbrăcă încet, dar se simţi brusc implicată. Într-adevăr, n- 
avea să fie deloc uşor să iasă din situaţia asta. Dacă nu 
izbutea să-l contacteze pe Cayle în timpul pe care-l avea la 
dispoziţie însemna că ar putea fi supusă, cu sau fără voia ei, 
tuturor experienţelor pe care le oferea această „casă”. 

Rochia albă era minunat de moale când o atingea şi, 
îmbrăcând-o, senzaţia pe care i-o produse pe piele îi smulse 
de pe buze o exclamaţie de încântare. Era făcută dintr-o 


țesătură specială, foarte scumpă, menită să afecteze doar 
corpusculii de voluptate din trup. Costa cel puţin o sută de 
unităţi monetare metrul. 

Rămase o vreme locului, lăsând senzaţia de plăcere să-i 
învăluie tot trupul. Brusc, o cuprinse o adevărată stare de 
excitație. Se legănă ca ameţită, gândind: „De fapt nu 
contează, orice s-ar întâmpla aici... Astă-seară o să mă 
distrez pe rupte”. 

Îşi puse sandalele comode şi iarăşi se clătină bâjbâind 
după încuietoarea uşii; apoi, revenindu-şi, o deschise şi se 
trezi, clipind des, într-o încăpere ca un pavilion al oglinzilor, 
unde bărbaţii stăteau la mesele înşirate de-a lungul 
peretelui din stânga, iar femeile de-a lungul celui din 
dreapta. Peste tot, desene viu colorate, strălucitoare. De-a 
curmezişul, la capătul opus, un bar, cu băuturi. Lucy 
încercă aşa, cam fără voie, să testeze iluzia privind scena cu 
coada ochiului. Dar nu-şi făcu prea multe griji. Asta era deci 
sala de întâlnire. Peste câteva minute trebuia să i se ofere 
prilejul de a-l găsi pe Cayle. Dacă nu stabilea contactul... 
Mă rog, n-avea mare importanţă, mai rămâneau şi alte 
nopţi. Sau cel puţin aşa îşi spuse nedesluşit în sinea ei. 

Porni prin încăperi, dându-şi aere. Se uită dispreţuitoare 
la celelalte femei, aşezate pe la mese, sorbind din pahare. 
Majoritatea erau mai în vârstă decât ea, chiar mult mai 
bătrâne. Plictisită deodată de această competiţie, se uită la 
bărbaţii de pe cealaltă parte. Observă abia atunci că ceea 
ce i se păruse a fi o sală, în realitate era o pereche de săli. O 
barieră transparentă despica spaţiul în două, din tavan 
până la pardoseală, despărţindu-i pe bărbaţi de femei. 
Bineînţeles, şi această barieră putea fi, şi ea, tot o iluzie. 
Lucy, ştiind câte ceva despre energiile implicate în 
procesele prin care aceste „case” îşi realizau efectele 
scontate, bănuia că, până la urmă, avea să se producă o 
îmbinare a celor două despărţituri. 

Gândul îi pieri din minte în timp ce trecea repede în 
revistă şirul bărbaţilor. Erau, aproape fără excepţie, relativ 


tineri. Trecu cu privirea peste Cayle înainte de a-l 
recunoaşte. Simţi nevoia de a-l mai privi o dată, dar 
prudenţa îi blocă gestul. Încercând să se trezească după 
scurta ameţeală produsă de emoţii, se îndreptă către una 
dintre mese purtând imaginea lui. Mintală. 

Se aşeză şi toată surescitarea îi dispăru. Se simţi 
îngrozitor amintindu-şi faţa lui răvăşită din momentul acela 
al dezastrului. Un Cayle Clark istovit, nefericit, cu ochii 
scoşi din orbite... Ăsta era chipul pe care-l ţinea minte. Se 
întrebă aşa, într-o doară, dacă ochii lui sticloşi au observat- 
o cumva. În cele din urmă gândi: „Să-l mai privesc o dată 
peste un minut. De data asta am să încerc să-i atrag 
atenţia”. 


Se uită mereu la ceas, hotărâtă să nu se lase „grăbită. Mai 
erau încă cinci secunde până la sfârşitul minutului când, din 
nişă, apăru un individ care ridică mâna în sus. Lucy îi 
aruncă repede o privire lui Cayle şi văzu, brusc emoţionată, 
ochii lui supraveghind-o intens, după care îl auzi vorbind pe 
un ton jovial: 

— Ei, oameni buni, acum cade bariera. lată momentul 
potrivit pentru a face cunoştinţă. 

Reacţiile la acest semnal fură diferite. Majoritatea femeilor 
rămaseră la locurile lor. Dar multe dintre ele se ridicară în 
grabă şi tot în grabă traversară sala. Văzându-l pe Cayle că 
vine spre ea, Lucy nu se sculă. El se lăsă greoi pe scaunul 
din faţa ei şi-i spuse cu toată seriozitatea: 

— Sunteţi foarte atrăgătoare, domnişoară. 

Dădu din cap, acceptând complimentul, dar nu avu tăria să 
vorbească. Un fel de chelner al localului se aplecă spre 
urechea ei şi o întrebă în şoaptă: 

— Vă place, domnişoară? 

Lucy înclină iarăşi din cap şi funcţionarul îi spuse: 

— Poftiţi pe-aici. 

Lucy se ridică, socotind în mintea ei: „De-ndată ce suntem 
singuri putem să ne făurim un plan”. 

La una din uşi se produse nu numai învălmăşeală, dar şi 
agitaţie. Femeia care o interogase iniţial pe Lucy se repezi 
înăuntru şi-i vorbi cu glas scăzut „chelnerului”. Peste o clipă 
se auzi o sonerie. Lucy se întoarse pe jumătate şi, într-un 
mod destul de ciudat, îşi pierdu echilibrul. Simţi cum cade 
în întuneric... 

Hedrock se mai afla în biroul lui, la unsprezece şi un sfert, 
când băzâi teleecranul, pe care apăru chipul lui Lucy, 
clătinând nedumerită din cap: 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat. Lucrurile păreau să meargă 
bine. M-a recunoscut fără să se trădeze şi se pare că tocmai 
urma să fim conduşi într-o cameră intimă, când totul s-a 
întunecat. M-am trezit abia aici, în apartamentul meu. 

— O clipă numai, zise Hedrock. 


Întrerupse legătura şi chemă nava de protecţie. 
Comandantul clătină din cap: 

— Tocmai voiam să vă sun. A fost o razie a poliţiei, probabil 
cu un răgaz foarte scurt pentru alarmă, pentru că le-au 
încărcat pe femei în autoavioane — câte şase în fiecare 
aparat — şi le-au expediat repede acasă. 

— Dar cu bărbaţii ce s-a întâmplat? 

Hedrock era foarte încordat. În cazuri grave sau de 
primejdie, „casele” acestea aveau nişte obiceiuri destul de 
ciudate. 

— Păi tocmai d-asta nu v-am sunat imediat. Am văzut cum 
i-au încărcat pe bărbaţi într-un avion de transport şi i-au 
trimis de-acolo. M-am ţinut după ei, dar au folosit metoda 
obişnuită. 

— Aha, înţeleg, spuse Hedrock. Îşi acoperi ochii şi gemu în 
sinea lui. Problema lui Cayle Clark se complica iarăşi şi nu 
era nimic de făcut decât să-şi ia mâna de pe el. 

— Bine, căpitane, zise el cu un aer întunecai. Succes la 
treabă! 

Închise aparatul, o chemă din nou pe Lucy şi-i împărtăşi 
veştile. 

— Îmi pare rău, dar asta înseamnă eliminarea lui din 
scenă. Nu îndrăznim să ne amestecăm. 

— Şi eu ce să fac? Întrebă ea. 

— Aşteaptă! Atâta doar. Aşteaptă. 

Altceva nu era de spus. 


CAPITOLUL XV. 

FARA lucra, gândindu-se adesea că tot asta va face până în 
pragul morţii. Era un prost — de o mie de ori îşi spusese că 
e un prost fără-pereche —, dar tot mai spera că, într-o bună 
zi, Cayle va intra în atelier şi-i va mărturisi: 

— Tată, mi-am primit lecţia. Dacă mă poţi ierta, învaţă-mă 
meseria şi retrage-te pentru o odihnă binemeritată. 

La 26 august, teleecranul se declanşa exact după ce 
terminase Fara prânzul: 


— Apel pentru bani, oftă aparatul. Apel pentru bani! 

Fara şi Creel se uitară unul la altul. 

— Ei, spuse într-un târziu Fara, apel către noi pentru bani. 

După înfăţişarea tristă a soţiei, îşi dădu seama ce se 
petrece în mintea ei. Îl blestemă printre dinţi pe băiat. 

Dar, lucru uimitor, într-un fel, simţea o uşurare! Deci Cayle 
începea să aprecieze valoarea părinţilor. Descinse placa 
video şi spuse: 

— Veniţi să luaţi banii. 

Imaginea care apăru pe ecran era a unei feţe ciudate, cu 
fălci late şi sprâncene stufoase. Individul spuse: 

— Vă vorbeşte Clerk Pearton de la BANCA A CINCEA din 
Ferd. Am primit o cambie vizuală de zece mii de unităţi în 
contul dumneavoastră. Cu comision şi impozit, suma 
necesară va fi de douăsprezece mii o sută de unităţi. O 
plătiţi acum sau treceţi după-amiază pe la noi? 

— Bbbbine... Bbbbine..., dar... Începu Fara, cine... cine? 

Se opri din nou conştient de faptul că individul cu faţa 
grosolană spune ceva în sensul că aceşti bani i-au fost plătiţi 
în dimineaţa respectivă lui Cayle Clark, în urma unui apel 
urgent. Într-un târziu, Fara îşi recăpătă glasul: 

— Bine, dar banca n-avea nici un drept să plătească banii 
fără a fi autorizată de mine, protestă el. 

Glasul îl întrerupse cu răceală: 

— Atunci să informăm centrala noastră că banii au fost 
obţinuţi prin fraudă? Fireşte, se-vă emite imediat un 
mandat de arestare împotriva fiului dumneavoastră. 

— Staţi... Staţi puţin... 

Fara vorbi cu ochii închişi, fără să mai ţină cont de nimic. O 
simţea pe Creel lângă el clătinând din cap. Era albă ca varul 
şi cu un glas bolnăvicios, disperat, spuse: 

— Fara, lasă-l baltă! A terminat cu noi. Trebuie să-i arătăm 
aceeaşi neîndurare. Lasă-l baltă! 

Cuvintele răsunau în urechile lui Fara, dar parcă nu aveau 
nici un sens. Nu păreau să intre în nici un tipar normal. 
Vorbea fără şir: 


— N-am... N-am... Cum pot plăti... În rate? 

— Dacă doriţi un împrumut, spuse Clerk Pearton, fireşte 
că vom fi bucuroşi să analizăm chestiunea. Aş putea spune 
că, atunci când a sosit cambia, v-am verificat situaţia 
financiară şi suntem gata să vă împrumutăm pe timp 
nelimitat unsprezece mii de unităţi, cu ipotecă asupra 
atelierului. Am aici formularul de contract şi, dacă sunteţi 
de acord, introducem apelul nostru prin circuitul de 
înregistrare şi puteţi semna imediat. 

— Nu, Fara! Strigă Creel. 

Funcţionarul continuă: 

— Restul de o mie o sută de unităţi se va plăti în bani- 
gheaţă. Vă convine? 

— Da, da, bineînţeles. Am două mii cinci... 

Îşi stăpâni limba înclinată să trăncănească şi continuă: 

— Da, da, e convenabil. 

Odată tranzacţia încheiată, Fara se întoarse cu destul de 
multă asprime către nevastă-sa. Din adâncurile fiinţei lui 
rănite şi îndurerate, urlă: 

— Ce tot spui să nu plătim? De nu ştiu câte ori m-ai acuzat 
că băiatul a ajuns ce a ajuns din vina mea. Şi pe urmă nici 
nu ştim pentru ce-i trebuie banii. A zis că e un caz urgent. 

Creel rosti cu glasul aproape şoptit: 

— Într-un ceas ne-a stors toate economiile. Probabil că a 
făcut-o intenţionat, socotindu-ne doi gogomani bătrâni care 
nu suntem capabili decât să-i plătim datoriile. 

— Eu nu văd altceva, o întrerupse Fara, decât că ne-am 
salvat numele de la o ruşine. 

Înaltul său simţ al datoriei împlinite cum se cuvine îi dădu 
o stare plăcută până spre mijlocul după-amiezii, când veni 
portărelul de la Ferd să preia atelierul. 

— Bine, dar... Bâigui Fara. 

Portărelul preciza: 

— Compania Atelierelor de Reparaţii Atomice Automate a 
preluat împrumutul dumneavoastră de la bancă şi execută 
ipoteca. 


— Bine, dar e nedrept, spuse Fara. O să mă adresez 
justiţiei. Se gândea năucit: „Dacă află vreodată Împărăteasa 
o să... O să...” 

Judecătoria era o clădire mare, cenuşie şi Fara se simţea 
tot mai golit şi mai înfrigurat, de la o clipă la alta, în timp ce 
străbătea coridoarele sumbre. La Glay, hotărârea lui de a 
nu se preda în mâinile unui avocat păruse un act de 
înţelepciune. Aici însă, în aceste săli enorme şi camere ca 
de palat, acest lucru i se părea, pur şi simplu, o prostie 
îngrozitoare. 

Şi totuşi izbuti să prezinte Curţii o relatare a acţiunii 
criminale întreprinse de bancă, mai întâi dându-i bani lui 
Cayle, apoi predând contractul de împrumut principalului 
său concurent, chiar la câteva minute de la semnarea lui. Şi 
încheie cu vorbele: 

— Onorată instanţă, sunt sigur că Împărăteasa nu va 
aproba asemenea acţiuni întreprinse împotriva unor 
cetăţeni cinstiţi. 

— Dar cum îndrăzneşti — spuse glacial persoana de pe 
fotoliul judecătorului — să foloseşti numele sacru al 
Maiestăţii sale în susţinerea intereselor dumitale meschine? 

Fara simţi fiori prin tot trupul. Sentimentul tainic că este 
un membru al marii familii a Împărătesei îi sugeră brusc 
imaginea a zece milioane de tribunale îngheţate ca acesta şi 
a miliarde de oameni răuvoitori şi împietriţi ca acest 
judecător care se interpuneau între Împărăteasă şi supusul 
ei loial, Fara Clark. Îl chinuia un gând pătimaş: „Dacă 
Împărăteasa ar şti ce se întâmplă aici şi cât de nedrept sunt 
tratat, ar... Dar oare chiar aşa ar face?” 

Îşi alungă din minte cumplita îndoială tocmai când vocea 
cadiului îl trezi din această reverie. 

— Apelul reclamantului se respinge, cu condamnare la 
plata a şapte sute de unităţi cheltuieli de judecată, urmând 
ca acestea să fie împărţite între tribunal şi avocatul apărării 
în proporţie de cinci la doi. Să se ia măsuri ca reclamantul 


să nu părăsească localul până când nu plăteşte daunele. 
Procesul următor de pe rol! 

A doua zi, Fara se duse singur la mama lui Creel. Se opri 
mai întâi la „Restaurantul fermierilor” de la marginea 
satului. Observă cu satisfacţie — gândindu-se la banii care 
vin în flux continuu — că restaurantul este pe jumătate plin, 
încă înainte de amiază. Dar patroana nu era acolo. | se 
spuse să o caute la depozitul de alimente. 

O găsi în spatele restaurantului, supraveghind cântărirea 
unor cereale. Bătrâna îi ascultă povestea cu faţa împietrită, 
fără să scoată o vorbă. În cele din urmă spuse destul de sec: 

— Nu e nimic de făcut, Fara. Mă număr printre cei care 
trebuie să apeleze destul de des la împrumuturi de la bancă 
pentru a-mi susţine afacerile. Dacă aş încerca să te lansez şi 
pe tine în afaceri, aş stârni duşmănia ălora de la Compania 
de Reparaţii Atomice Automate. Şi, pe lângă asta, ar 
însemna să fiu zevzeacă dacă i-aş da bani unui om care lasă 
pe ticălosul de fiu-său să stoarcă de la el o avere. Un 
asemenea om nu se pricepe câtuşi de puţin la treburile 
lumeşti. Şi refuz să-ţi dau o slujbă pentru că nu angajez 
niciodată rubedenii... Spune-i lui Creel să vină să stea la 
mine. Dar un bărbat nu vreau să întreţin. Asta-i tot, încheie 
ea. 

O privi o vreme deznădăjduit, observând-o cum îi 
supraveghea calmă pe salariaţii care manipulau aparatele 
de măsură, vechi şi de mult timp inexacte. De două ori 
răsună glasul ei în interiorul încărcat de praf şi de fiecare 
dată cu o notă acută: 

— Greutatea e depăşită cu cel puţin un gram. Fiţi atenţi la 
cântar! Cu toate că stătea cu spatele la el, după atitudinea 
pe care o adoptase, Fara o simţi încă conştientă de prezenţa 
lui. Într-un târziu se răsuci pe călcâie, cu o mişcare bruscă, 
şi-l apostrofă: 

— De ce nu te duci la magazinul de arme? N-ai nimic de 
pierdut, oricum nu mai poţi merge mai departe. 


Fara ieşi, parcă orbeşte. La început, sugestia că ar trebui 
să cumpere un pistol şi să se sinucidă nu părea să fie o 
aluzie la persoana sa. Dar se simţi îngrozitor de jignit că o 
făcuse tocmai soacră-sa. Să se omoare? Era ridicol. Era 
încă tânăr, abia se apropia de cincizeci de ani. Dacă i se 
oferea o şansă corespunzătoare, cu mâinile lui atât de abile 
putea să-şi câştige existenţa onorabil chiar şi într-o lume în 
care maşinile automate te copleşeau. Dar pentru un om 
care ştie să-şi facă meseria e loc pretutindeni. Toată viaţa 
lui şi-o întemeiase pe acest crez. 

Întors acasă, o găsi pe Creel făcându-şi bagajele: 

— Cred că e lucrul cel mai înţelept să închiriem casa şi să 
ne mutăm în camere mobilate. 

Îi vorbi de oferta mamei ei de a o întreţine, cercetându-i 
atent faţa în tot acest timp. Creel dădu din umeri: 

— l-am spus „nu” încă de ieri, relată ea gânditoare. Mă 
întreb de ce ţi-a pomenit şi ţie de chestia asta. 

Fara se grăbi către vitrina cea mare care dădea înspre 
grădina cu flori, cu piscină şi cu aranjamentul acela de 
stânci. Încercă să şi-o imagineze pe Creel departe de 
grădina ei, de casa aceasta în care îşi petrecuse două treimi 
din viaţă, pe Creel locuind în camere mobilate. Ştia ce voise 
să spună mama ei. Mai avea o speranţă. Aşteptă până ce 
Creel urcă, apoi îl chemă prin teleecran pe Mei Dale. Faţa 
rotofeie a primarului căpătă o expresie de nelinişte când 
văzu cine-l cheamă. Dar ascultă cu un aer de pontif şi, în 
cele din urmă, răspunse: 

— Îmi pare rău, dar Consiliul municipal nu acordă 
împrumuturi. Şi aş putea să-ţi mai spun, Fara, dar, bagă de 
seamă, n-am nici un amestec în treaba asta, că nu mai poţi 
obţine autorizaţie pentru a deschide un atelier. 

— Cum? Se fistici Fara. 

— Îmi pare foarte rău! Uite ce este, Fara, ascultă-mi sfatul 
şi du-te la magazinul de arme, îi sugeră primarul, cu glas 
aspru. Au şi locurile astea rostul lor. 


Se auzi un declic şi Fara se trezi privind placa neluminată 
a teleecranului. 
Deci moartea era singura soluţie! 


CAPITOLUL XVI. 

ÎI TREBUIRĂ DOUĂ LUNI de şedere într-o singură cameră 
pentru a ajunge să ia o hotărâre. Aşteptă până se goli 
strada, apoi traversă, trecu pe lângă un aranjament floral şi 
ajunse la uşa magazinului de arme. O clipă îl cuprinse 
teama că uşa n-o să se deschidă, dar ea se deschise 
aproape de la sine. Când trecu din antreul nu prea bine 
luminat în magazinul propriu-zis îl văzu pe bătrânelul cu 
părul argintiu aşezat pe un scaun, într-un colţ, citind la 
lumina blândă a unei veioze. Acesta înălţă ochii de pe carte, 
o lăsă jos şi se ridică în picioare: 

— Ah, domnul Clark, spuse el liniştit. Cu ce vă putem 
servi? 

Fara simţi o uşoară îmbujorare. Sperase că nu va suferi 
umilinţa de a fi recunoscut. Dar acum, această teamă 
trecuse şi el rămase mai departe dârz. Lucrul cel mai 
important în problema sinuciderii era ca înmormântarea să 
n-o coste prea mult pe Creel. Nici cuțitul, nici otrava nu 
puteau satisface această cerinţă fundamentală. 

— Aş vrea o armă, spuse Fara, care să poată fi adaptată în 
aşa fel încât să dezintegreze dintr-o singură împuşcătură 
un corp cu diametrul, de un metru optzeci. Aveţi aşa ceva? 

Bătrânul se întoarse către o vitrină, de unde scoase un 
revolver solid, care strălucea în toate culorile blânde ale 
inimitabilului plastic „Ordin”. Apoi rosti cu multă precizie în 
glas: 

— Observaţi că flanşele acestei ţevi nu sunt nişte simple 
bulbucături. Este modelul ideal pentru a fi purtat într-un 
toc la subţioară, pe sub haină. Poate fi scos foarte repede, 
deoarece, dacă este acordat cum trebuie, sare direct în 
mina proprietarului la simpla ei apropiere. În momentul de 


faţă este acordat la persoana mea. Băgaţi de seamă când îl 
repun în toc şi... 

Viteza mişcării revolverului fu uimitoare. Nici nu întinsese 
bătrânul degetele, că revolverul sări între ele de la distanţa 
de peste un metru. Mişcare de o precizie desăvârşită. Ca 
uşa în noaptea aceea când îi scăpase din mână lui Fara şi se 
trântise fără zgomot în nasul poliţistului Jor. Instantaneu! 

Fara, care deschisese gura, în timp ce bătrânul îi dădea 
aceste explicaţii, pentru a protesta, arătând inutilitatea 
ilustrării vreunei alte calităţi a armei în afară de cea de care 
întrebase el, strânse buzele la loc. Se holbă fascinat. Şi ceva 
din minunea pe care o vedea îi paraliza şi mintea, şi trupul. 
Văzuse şi mânuise şi el armele soldaţilor, care nu erau 
decât nişte obiecte obişnuite din metal ori din plastic, 
folosite destul de stângaci, ca şi orice altă substanţă 
materială, câtuşi de puţin asemănătoare cu acest revolver, 
fără o viaţă proprie uluitoare, sărind cu o vioiciune 
intrinsecă pentru a susţine cu toată puterea lor superbă 
voinţa stăpânului. 

Tresărind, Fara îşi aminti de scopul venirii lui în acest 
magazin. Zâmbi cam strâmb şi zise: 

— 'Toate acestea sunt foarte interesante. Dar cum rămâne 
cu raza care se poate desface? 

Bătrânul spuse calm: 

— La grosimea unui creion, raza aceasta poate străbate 
orice corp, cu excepţia anumitor aliaje de plumb, până la o 
distanţă de patru sute de metri. Dacă gura ţevii este 
ajustată cum trebuie, puteţi dezintegra un obiect de un 
metru optzeci diametru până la cincizeci de metri 
depărtare. Şurubul acesta slujeşte la adaptare. 

Şi arătă un dispozitiv minuscul instalat chiar pe ţeavă: 

— Răsuciţi-l spre stânga pentru a împrăştia razele şi spre 
dreapta pentru a le concentra. 

— Bine, cumpăr pistolul, spuse Fara. Cât costă? 

Îl văzu pe bătrân cum îl priveşte gânditor, şoptindu-i: 


— V-am mai explicat şi altădată regulile noastre, domnule 
Clark. Sper că le mai ţineţi minte, nu? 

— A, zise Fara şi se opri, holbându-se. Adică vreţi să 
spuneţi — îşi trase cu greu răsuflarea — că lucrurile astea 
chiar se aplică. Va să zică nu sunt... Încordat, aproape 
ţeapăn, îşi termină gândul... Nu vreau altceva decât o armă 
care să tragă în autoapărare, dar pe care s-o pot îndrepta 
împotriva mea dacă trebuie... Sau dacă vreau s-o fac. 

— A, sinucidere, zise bătrânul şi făcu o mutră de parcă 
abia atunci s-ar fi dumirit. Dragul meu domn, n-avem nimic 
împotriva sinuciderii. Este privilegiul dumneavoastră 
personal într-o lume în care, de la un an la altul, avem tot 
mai puţine privilegii. Cât despre preţul acestui revolver, el 
costă patru unităţi. 

— Patru... Numai patru unităţi! Se minună Fara. 

Rămase uimit. „Vai de mine, dar numai plasticul... Şi tot 
pistolul cu mecanismul său fin şi complicat ar fi fost ieftin şi 
la preţul de douăzeci şi cinci de unităţi”. Un fior de interes îi 
străbătu trupul. 

Deodată, misterul Arsenalelor i se dezvălui la fel de vast şi 
de important ca şi sumbrul său destin. Dar bătrânul îi vorbi 
din nou: 

— Şi acum, dacă aveţi amabilitatea să vă scoateţi vestonul, 
vi-l putem pune direct în toc. 

Fara se supuse maşinal. Era prea uluit să-şi dea seama că 
peste doar câteva secunde avea să iasă din magazin echipat 
pentru sinucidere şi că acum dispăruse orice obstacol din 
calea morţii lui. Lucru ciudat, era destul de dezamăgit. N- 
avea cum să explice, dar, într-un fel sau altul, în fundul 
inimii lui stăruise speranţa că aceste magazine ar putea... 
ar putea... Ce să facă? Într-adevăr, ce să facă? Fara oftă şi 
simţi că bătrânul vorbeşte iar: 

— Poate că preferaţi să ieşiţi pe uşa laterală. E mai puţin 
vizibilă decât cea din faţă. 

Fara nu mai era în stare de nici un fel de împotrivire. 
Simţea degetele negustorului pe braţul său, aproape 


călăuzindu-l. Apoi, bătrânul acţionă unul dintre butoanele 
de pe perete — deci aşa se petreceau lucrurile! 

— Şi se ivi uşa. Dincolo de deschizătura ei vedea florile. 
Fără o vorbă, se îndreptă spre ele. Ajunse afară aproape 
fără să-şi dea seama. 


CAPITOLUL XVII. 

FARA RAMASE o clipă pe poteca curată, străduindu-se să 
înţeleagă pe deplin finalitatea propriei situaţii. Dar, în afară 
de senzaţia că e înconjurat de mulţi oameni, nu apărea 
nimic altceva. Mintea îi era ca o plutire pe un şuvoi de apă 
în toiul nopţii. Şi, totuşi, conştiinţa faptului că undeva exista 
o greşeală străpunse întunericul din capul său. Greşeala îi 
mai stăruia încă în fundul minţii când coti spre stânga 
pentru a ajunge în faţa magazinului de arme. Sentimentul 
acela vag se transformă brusc într-un adevărat şoc: el nu se 
mai afla la Glay şi magazinul de arme nu mai era acolo unde 
fusese. 

Vreo zece oameni trecură pe lângă Fara pentru a se 
alătura unei cozi foarte lungi, ceva mai departe de el. Dar 
Fara se simţea imun la prezenţa lor, la stranietatea lor. 
Întreaga-i fiinţă se concentra acum asupra maşinii aflate pe 
locul unde fusese mai înainte magazinul. Creierul parcă i se 
împrăştia în efortul lui de a cuprinde imensitatea 
înspăimântătoare a acelui colos de metal fără luciu care se 
întindea aici, sub razele soarelui strălucitor de vară. Cinci 
etaje imense de metal, fiecare de câte treizeci de metri 
înălţime. Maşina parcă domina cerul. Superbul proiect al 
celor o sută cincizeci de metri se sfârşea cu un con de 
lumină, o adevărată turlă de biserică prelungită în sus cu 
vreo şaizeci de metri, rivalizând în strălucire cu soarele. 

Şi era chiar o maşină, nu o clădire, căci întregul etaj 
inferior mişuna de lumini licăritoare, în culori vii, 
majoritatea verzi, dar împestriţate cu roşu, iar pe ici, pe 
colo cu albastru şi galben. De două ori, chiar sub privirile 


lui Fara, luminile aflate drept în faţa lui se înroşiră fără nici 
un fel de scânteie. 

Cel de-al doilea etaj strălucea de lumini albe şi roşii, deşi 
acestea nu erau decât o fracțiune a celor mult mai 
numeroase aflate la etajul inferior. A treia secţiune avea pe 
suprafaţa ei metalică, nestrălucitoare, lumini albastre şi 
galbene care clipeau ici-colo pe vastitatea ei. 

Al patrulea etaj era alcătuit dintr-o serie de firme 
luminoase mai mici, care conduceau spre începutul unei 
înţelegeri. Întreaga firmă arăta astfel: 


ALB-NAŞTERI. 

ROŞU-MORŢI. 

VERDE-VII. 

ALBASTRU-IMIGRARE PE PĂMÂNT. 
GALBEN-EMIGRARE. 


Al cincilea etaj era tot doar o firmă, cu explicaţiile finale: 
POPULAŢII. 


SISTEMUL SOLAR 11.474.463.747 
PĂMÂNT 11.193.247.361 

MARTE 97.298.604 

VENUS 141.053.811 

LUNILE 42.863.971 


Chiar în timp ce le privea, cifrele se modificară, sărind în 
sus şi în jos, mutându-se dedesubt şi deasupra, faţă de cele 
iniţiale. Oamenii mureau, se năşteau, se deplasau pe Marte 
sau pe Venus, pe lunile-satelit ale lui Jupiter, pe luna-satelit 
a Pământului, iar alţii se întorceau, aterizând în fiecare 
minut, pe zecile de cosmodroame. Viaţa continua la 
proporţiile ei gigantice, iar aici se afla evidenţa. 

— Mai bine treci la coadă, i se adresă o voce prietenoasă 
lui Fara. După câte înţeleg, durează destul de mult 


procesarea unui caz individual. 

Fara se holbă la necunoscut. Avu impresia că i s-au 
aruncat nişte vorbe fără sens. 

— La coadă?... Începu el, dar se opri, simțindu-se gâtuit de 
durere. 

Avansa orbeşte, cu gândurile învălmăşite, trecând înaintea 
tânărului care-i vorbise. „Deci pe calea aceasta fusese 
transportat polițistul Jor pe Marte”, îşi spuse el, când îi 
pătrunse în minte un alt cuvânt de-al necunoscutului: 

— Caz? Întrebă cu vehemenţă Fara. Caz individual? 

Tânărul cu faţa grosolană şi ochi albaştri, de vreo treizeci 
şi cinci de ani, îi aruncă o privire curioasă. 

— Desigur, ştiţi de ce vă aflaţi aici. Dacă nu aţi fi avuto 
problemă de un fel sau altul pe care urmează să v-o rezolve 
tribunalele Arsenalelor, n-aţi fi fost trimis până aici; nu 
există nici un alt motiv de a veni la Centrul de informaţii. 

Fara continuă să înainteze, pentru că acum se afla la 
această coadă, o coadă în continuă mişcare în jurul maşinii, 
care-l purta, fără putinţă de scăpare, spre o uşă ce ducea în 
interiorul marii construcţii metalice. 

Deci era o clădire, nu numai o maşină. 

O problemă... se gândi el, da... Desigur, avea o problemă. 
O problemă disperată, de nerezolvat, atât de complicată şi 
atât de profund înrădăcinată în structura de bază a 
civilizaţiei imperiale încât ar fi trebuit răsturnată întreaga 
lume pentru a o soluţiona. 

Tresări când văzu că se afla la intrare. Se gândi cu spaimă 
că, peste câteva secunde, avea să fie destinat în mod 
irevocabil... Destinat să ajungă unde? 


CAPITOLUL XVIII. 

ÎN INCINTA Centrului de informaţii al Arsenalelor, Fara se 
deplasă pe un coridor larg şi luminos. Tânărul care se afla 
în spatele lui spuse: 

— Există şi un coridor lateral, aproape gol. Să mergem! 


Fara intră pe acest coridor tremurând. Observă că la 
capătul holului erau vreo câteva tinere aşezate la birouri 
care întreţineau conversații preliminare cu bărbaţii. Se opri 
în faţa uneia dintre fete. Era mai puţin tânără decât păruse 
de la distanţă, probabil trecuse de treizeci de ani, dar arăta 
bine şi era foarte vioaie. Zâmbi cu amabilitate, dar 
impersonal, înainte de a-l chestiona: 

— Numele, vă rog? 

Îşi spuse numele şi mormăi ceva... Că vine din satul Glay. 
Femeia îi mulţumi, după care continuă: 

— E nevoie de câteva minute ca să vă găsim dosarul. Nu 
vreţi să luaţi loc? 

Nici nu observase scaunul. Se lăsă moale pe el şi inima îi 
bătea atât de tare încât aproape că se sufoca. Mintea i se 
golise de gânduri şi-i dispăruse orice speranţă; simţea doar 
o tulburare intensă, aproape copleşitoare. Îşi dădu brusc 
seama că fata i se adresează, dar prin acel ecran pe care 
starea de încordare i-l crease în minte nu străbăteau decât 
crâmpeie din ceea ce spunea ea: 

— Centrul de informaţii este... Într-adevăr... Un birou de 
statistică. Toate persoanele născute... se înregistrează 
aici... Învăţământul, schimbările de adresă... Ocupațiile... Şi 
evenimentele majore din viaţă. Totul este susţinut de... O 
combinaţie de... Legături neautorizate şi nebănuite cu... 
Camera imperială de statistică şi... Prin intermediul unor 
agenţi... Toate comunităţile... 

Fara crezu că-i scapă nişte informaţii vitale şi câ... Dacă ar 
izbuti măcar să se concentreze şi să audă mai multe... Se 
strădui, dar degeaba. Era prea agitat ca să-şi mai poată 
concentra atenţia asupra lucrurilor pe care le auzea. 
Încercă să vorbească, dar, înainte de a-şi sili buzele să 
formeze cuvinte, se auzi un zgomot şi apoi, pe biroul femeii, 
alunecă o placă subţire de culoare închisă. Femeia o ridică 
şi o studie. După o clipă, rosti câteva vorbe într-un microfon 
discret şi, în scurt timp, mai căzură de sus pe biroul ei încă 


două plăci. Le studie impasibilă şi, în cele din urmă, ridică 
ochii spre Fara. 

— Poate vă interesează să aflaţi că fiul dumneavoastră 
Cayle este pe Marte. 

— Cum? Întrebă Fara. Se ridică pe jumătate de pe scaun, 
dar, înainte de a putea scoate vreo vorbă, tânăra i se adresă 
ferm: 

— Trebuie să vă informez că Arsenalele nu întreprind nici 
o acţiune împotriva anumitor indivizi. Nu ne preocupă 
câtuşi de puţin corijarea moravurilor. Chestiunile etice nu 
ne privesc. Şi acum, dacă nu vă supăraţi, relataţi-mi pe 
scurt problema dumneavoastră pentru a o trece în registru 
şi a o prezenta tribunalului. 

Fara se lăsă pe speteaza scaunului leoarcă de apă. Avea 
nevoie absolută, disperată de informaţii suplimentare 
despre Cayle. Vorbea, bălmâăjind cuvintele: 

— Bine, dar... Dar ce... Cum... 

Îşi reveni cu oarecare dificultate şi, cu un glas slab, povesti 
tot ce s-a întâmplat. Când termină, fata îi spuse: 

— Acum vă rog să mergeţi la „Camera numelor”. Când îl 
găsiţi pe al dumneavoastră, urcați direct la camera 474. Nu 
uitaţi, 474... Şi acum, dacă nu vă supăraţi, văd că mă 
cheamă altcineva... 

Zâmbi politicos şi Fara se trezi îndepărtându-se aproape 
pe nesimţite. Se mai întoarse o dată, dând să mai pună o 
întrebare, dar pe scaunul părăsit de el tocmai se aşeza un 
bătrân. Fara se grăbi de-a lungul unui coridor larg, tulburat 
de sunetele ciudate ce izbucneau de peste tot. 

Deschise nerăbdător uşa, şi zgomotul îl izbi ca o lovitură 
de baros. Era atât de intens, încât se opri în prag, 
retrăgându-se speriat. Dar rezistă, clipind continuu din 
ochi, şi încercă să-şi ordoneze vălmăşagul de imagini 
vizuale care rivalizau ca magnitudine cu acel torent de 
sunete. 

Bărbaţi, bărbaţi, bărbaţi pretutindeni. Mii de bărbaţi într-o 
sală de spectacole lungă şi lată, cu zeci de şiruri de scaune, 


bărbaţi neliniştiţi care umblau, în sus şi-n jos, pe culoarul 
dintre scaune. Priveau cu toţii, îngrijoraţi, un ecran lung, 
împărţit în pătrate, fiecare pătrat purtând o literă a 
alfabetului. Listele cu nume alergau continuu pe toată 
lungimea sălii. „Camera numelor”, se gândi Fara, cu 
oarecare spaimă, lăsându-se moale pe un scaun. Deci 
numele pe care-l căuta el avea să apară pe coloana C. 
Parcă se afla la o partidă de pocher cu miză nelimitată, 
aşteptând nerăbdător să se ivească de undeva cărţile cele 
mai preţioase. Parcă ar fi jucat la o bursă mondială într-un 
moment de criză, de prăbuşire a valorilor. Era un adevărat 
chin pentru nervii săi, era uluitor, istovitor, fascinant, teribil. 
Noi şi noi nume apăreau prin nişte izbucniri luminoase pe 
cele douăzeci şi şase de pătrate. Bărbaţi din dreapta şi din 
stingă sălii începeau să strige ca nişte demenţi, iar unii 
dintre ei chiar leşinau. Zarva ajunsese până la Umita pe 
care o putea suporta cineva: era un adevărat iad care se 
dezlănţuise sau, mai bine-zis, continua într-un unic zgomot, 
de o intensitate incredibilă. Şi, din minut în minut, fulgera 
de-a curmezişul ecranului un anunţ pentru toată lumea: 


URMĂRIŢI-VĂ INIŢIALELE! 


Fara se uita cu atenţie. De la o secundă la alta, simţea că 
nu mai poate rezista. Îi venea să ţipe la toţi bărbaţii aceia 
zgomotoşi să tacă dracului odată. Ar fi vrut să sară şi să 
alerge şi el ca nebunul dintr-o parte într-alta, dar cei care 
procedau astfel erau asaltaţi de ţipetele isterice ale 
celorlalţi. Sălbăticia oarbă a acestui spectacol îl 
înspăimântă pe Fara. Se gândi, nesigur: „N-am de gând să 
mă fac de râs. Eu unul... „ „Clark Fara.” — clipi ecranul. 
„Clark Fara.” 

Sări în picioare strigând: 

— Ăsta-s eu!... Eu sunt! 

Nimeni nu întoarse capul. Nimeni nu-i dădu nici cea mai 
mică atenţie. Ruşinat, se strecură de-a curmezişul sălii până 


la locul unde b gloată de bărbaţi asalta un coridor dincolo 
de uşă. Liniştea ce domnea pe acel coridor era aproape la 
fel de copleşitoare ca şi zgomotul căruia îi luase locul. Era 
greu să se concentreze asupra unui număr... 474! Era 
absolut imposibil să-şi închipuie ce putea să se afle dincolo 
— la 474. 

Încăperea cu acest număr era mică, mobilată cu o măsuţă 
de tipul biroului pentru convorbiri de afaceri şi cu două 
scaune. Pe masă se aflau şapte teancuri de dosare, fiecare 
teanc având o culoare diferită, rânduite în faţa unui glob 
mare, alb-lăptos, care arunca o lumină blândă. Din 
adâncurile acestui obiect se auzi o voce baritonală: 

— Fara Clark? 

— Da. 

— Înainte de a se pronunţa verdictul în cazul dumitale, 
continuă liniştită vocea, vrei să scoţi un dosar din teancul 
albastru? Lista îţi va indica A CINCEA BANCĂ 
INTERPLANETARĂ în relaţia ei proprie cu dumneata şi cu 
lumea întreagă, ceea ce ţi se va explica la momentul 
potrivit. 

Fara văzu că lista nu cuprinde decât societăţi. Numele 
mergeau de la A până la Z şi erau cam cinci sute la număr. 
Dosarul nu purta nici un fel de titlu sau explicaţie. Fara îl 
îndoi cu un gest automat şi încercă să-l îndese în buzunar, 
în timp ce din globul strălucitor răsună din nou glasul acela 
profund: 

— S-a stabilit că A CINCEA BANCĂ INTERPLANETARA a 
comis în cazul dumitale o escrocherie grosolană şi că se 
face vinovată şi de alte practici necinstite, cum ar fi 
înşelătoria, şantajul şi participarea la un complot criminal. 
Banca a stabilit contactul cu fiul dumitale, Cayle, printr-o 
persoană cunoscută sub denumirea de „gunoier”, adică un 
agent a cărui misiune este să găsească tineri şi tinere cu o 
situaţie financiară dificilă, dar care au părinţi bogaţi. Pentru 
îndeplinirea acestui serviciu, „gunoierul” primeşte 
întotdeauna un comision de opt la sută de la cel ce 


împrumută, în cazul de fată de la fiul dumitale. Banca a 
folosit mijloace necinstite prin aceea că agenţii autorizaţi de 
ea te-au păcălit susţinând că i-au plătit deja fiului dumitale 
zece mii de unităţi monetare, pe când în realitate nu i s-au 
plătit decât o mie, şi asta abia după ce au obţinut poliţa 
dumitale. Culpa de şantaj se naşte din ameninţarea că-ţi vor 
aresta fiul pentru obţinerea prin fals a unui împrumut, 
ameninţare pe care au făcut-d într-un moment în care nu se 
efectuase încă nici o plată. Complotul constă în acţiunea 
prin care poliţa a fost predată imediat concurentului 
dumitale. Ca atare, banca este amendată cu o sumă triplă, 
şi anume cu treizeci şi şase de mii trei sute de unităţi. Fara 
Clark, nu e în interesul nostru să afli cum. se obţin aceşti 
bani. E suficient să ştii că banii se plătesc şi că din această 
amendă Arsenalele alocă jumătate propriilor trezorerii. 
Cealaltă jumătate... 

Se auzi un pocnet şi pe masă căzură bancnote aşezate 
într-un teanc frumos împachetat. 

— E pentru dumneata, continuă vocea. 

Cu degete tremurătoare, Fara îşi strecură în buzunarul 
interior teancul de bancnote. Trebuia să facă un mare efort, 
mintal şi fizic, pentru a se concentra asupra următoarelor 
cuvinte ce se rostiră: 

— Nu trebuie să presupui că ai scăpat de necazuri. Pentru 
a-ţi recăpăta atelierul de reparaţii din Glay ai nevoie de 
forţă şi curaj. Fii înţelept, viteaz şi hotărât şi nu vei da greş. 
Nu şovăii să recurgi la pistolul pe care l-ai cumpărat pentru 
a-ţi apăra drepturile. Planul de acţiune ţi se va explica 
ulterior. Şi acum treci pe uşa din faţa dumitale. 

Fara se încordă, pentru a-şi aduna toate puterile, deschise 
uşa şi trecu pragul. Păşi într-o cameră nu prea luminoasă, 
dar cu un aer familiar, unde dădu peste un bărbat cărunt, 
cu alură de om rafinat, care se ridică de pe un scaun de 
bibliotecă, întâmpinându-l cu un zâmbet grav. 

Deci această aventură uluitoare, fantastică, entuziasmantă 
se încheiase. Se afla din nou în magazinul de arme din Glay. 


CAPITOLUL XIX. 

NU ÎNCETA să se mire de tot ce i se întâmplase. Această 
organizaţie mare şi fascinantă fusese întemeiată aici, în 
însăşi inima unei civilizaţii necruțătoare, o civilizaţie care, 
doar în câteva săptămâni, îl despuiase de tot ce poseda. Cu 
un efort de voinţă îşi opri acest nou şuvoi de gânduri. Faţa 
lui virilă se încreţi când spuse: 

— Jude... Judecătorul... Fara şovăi în privinţa numelui. Se 
încruntă din nou supărat pe sine însuşi, apoi continuă... 
Judecătorul consideră că, pentru a mă reface, va trebui să... 

— Până ce ajungem la acest subiect, îl întrerupse bătrânul, 
aş vrea să te uiţi la dosarul albastru pe care l-ai adus. 

— Dosarul? Întrebă, aproape fără să înţeleagă, Fara. 

După un minut, îşi aminti că luase un dosar de pe masa din 
camera 474. Cercetă nedumerit listele numelor de societăţi 
şi observă că Atelierele de Reparaţii Atomice Automate de 
motoare erau la litera A, aşa că A CINCEA BANCĂ 
INTERPLANETARĂ era doar una dintre marile bănci. Într- 
un târziu, îşi ridică privirea: 

— Înţeleg. Acestea sunt societăţile împotriva cărora 
trebuie să acţionez? 

Bărbatul cu părul argintiu îi zâmbi destul de aspru şi 
clătină din cap. 

— Nu asta vreau să spun. Aceste firme reprezintă doar o 
fracțiune infimă din cele opt milioane de societăţi aflate în 
mod constant în registrele noastre. (Zâmbi din nou, dar nu 
prea vesel.) Toate aceste societăţi ştiu că, din pricina 
noastră, profiturile de pe hârtie nu au nici o legătură cu 
fondurile lor fixe. Nu cunosc însă diferenţa adevărată. 
Întrucât noi dorim o ameliorare generală a eticii financiare 
şi economice, nu numai planuri şi mai iscusite, şi mai 
diabolice, pentru a ne contracara, preferăm să le întreţinem 
această ignoranță. 

Făcu o pauză. De data asta îl cercetă cu ochi scrutători pe 
Fara, continuând să-i vorbească: 


— Trăsătura de-a dreptul unică a societăţilor de pe 
această listă, în speţă, este că, absolut toate, sunt 
proprietatea împărătesei din Isher. Date fiind părerile 
dumitale mai vechi în această privinţă, nu mă aştept să mă 
crezi, încheie el brusc. 

Fara începu să geamă: 

— Am fost ca nebun. Tot ce făceau Împărăteasa şi 
funcţionarii ei era corect. Nici o prietenie, nici o relaţie 
personală din toate câte le-am avut nu ar fi rezistat dacă n- 
aş fi luat lucrurile aşa cum erau. Presupun că, dacă aş vorbi 
împotriva împărătesei, aş fi lichidat rapid. 

— În nici o împrejurare şi în nici un caz nu trebuie să spui 
nimic împotriva Maiestăţii sale, îl sfătui bătrânul. 
Magazinele de arme nu vor încuviinţa asemenea cuvinte şi 
nu vor mai oferi nici un fel de ajutor vreunei persoane care 
s-ar dovedi atât de lipsită de înţelepciune. Personal, 
Împărăteasa nu e răspunzătoare în măsura în care ţi se 
pare dumitale. Ca şi dumneata, şi ea este purtată în dreapta 
şi-n stânga de valurile civilizaţiei noastre. Dar n-aş vrea să 
intru în amănunte privind politica Arsenalelor. Cea mai 
dificilă perioadă din relaţiile cu puterea imperială a fost în 
urmă cu patruzeci de ani, când toate persoanele suspectate 
de a fi primit ajutor din partea noastră au fost asasinate 
într-un fel sau altul. Până la urmă, am izbutit să punem 
capăt acestor omoruri lichidând trei oameni din vârful 
piramidei — excluzând familia regală — care dăduseră 
ordinul pentru o execuţie în masă. Dar nu mai vrem să se 
repete acest gen de asasinate sângeroase şi nici nu ne 
interesează criticile aduse toleranţei pe care o manifestăm 
faţă de atâtea şi atâtea lucruri rele. Este important să 
înţelegi că noi nu ne amestecăm în curentele principale ale 
existenţei umane. Noi îndreptăm relele, acţionând.ca o 
barieră între oameni şi exploatatorii lor cei mai 
neîndurători. În cei patru mii de ani, de când geniul 
strălucitor numit Walter S. De Lany a inventat procesul 
vibrator, care a făcut posibilă crearea Arsenalelor, şi a 


stabilit cel dintâi principiu al filosofiei politice a acestora, 
am urmărit creasta valului puterii mişcându-se înainte şi 
înapoi între democraţia supusă unei monarhii 
constituţionale, limitată, şi tirania totală. Am ajuns să facem 
următoarea descoperire: Oamenii au întotdeauna tipul de 
guvernare pe care îl doresc. Când vor o schimbare, o fac. Şi 
acum ajungem şi la... la problema dumitale. De fapt este 
foarte simplă. Trebuie să lupţi aşa cum au luptat, de la 
începuturi, toţi bărbaţii, pentru orice lucru la care ţineau, 
pentru drepturile lor legitime. După cum ştii, oamenii de la 
Atelierele de Reparaţii Atomice Automate ţi-au confiscat 
instalaţiile şi uneltele la mai puţin de o oră după ce s-a pus 
sechestrul pe atelierul dumitale. Aceste materiale au fost 
duse la Ferd şi apoi expediate la un depozit uriaş de pe 
coasta Oceanului. Noi le-am recuperat şi, cu mijloacele 
noastre speciale de transport, ţi le-am returnat. Ca atare, te 
vei duce la atelier şi... 

Fara ascultă împietrit instrucţiunile, apoi dădu din cap şi 
fălcile i se încleştară. Într-un târziu, răspunse politicos, dar 
scurt: 

— Vă puteţi bizui pe mine. La vremea mea am fost un om 
încăpățânat. Cu toate că am trecut dintr-o tabără într-alta, 
nu mi-am schimbat principiile. 


CAPITOLUL XX. 

POLIŢIA CUNOŞTEA majoritatea „caselor” şi cu privire la 
ele funcţiona chiar o lege nescrisă. Când urma să se facă o 
razie, proprietarul era întotdeauna avertizat, dar numele 
celor întemnițați acolo trebuiau neapărat să rămână la 
dispoziţia poliţiei într-un sertar de birou uşor accesibil. 
Chiar în zilele următoare avea să se întreprindă o verificare 
a listelor de pasageri, înregistrându-se numele locatarilor şi 
al delincvenţilor trimişi pe Marte, Venus şi pe diferitele 
Luni. Antreprenorii guvernamentali aveau nevoie 
permanentă de mână de lucru pe alte planete. Iar „casele” 
acestea, fiind frecventate de femei bogate, cărora nu le 


convenea să fie implicate în scandaluri, furnizau un şuvoi 
continuu de lucrători care nu puneau nici un fel de 
întrebări. 

Cayle păşi de pe pasarelă pe solul planetei Marte şi se opri 
involuntar. Pământul era tare ca piatra. Răceala lui de 
gheaţă îi pătrundea prin tălpi, străbătându-i parcă şi 
măduva spinării. Privea înmărmurit sinistrul oraş Shardl. Îl 
cuprinse deodată o ură atât de puternică încât parcă simţea 
gheaţa dinlăuntru! Său prefăcându-se în oţel. 

— Hai, mişcă-te mai repede, auzi el, şi un baston îl înţepă 
în umăr. 

Unul dintre soldaţii care conduceau debarcarea lungului 
şir de bărbaţi încărunţiţi urmă aceste îndemnuri şi glasul 
suna straniu de sec în aerul acela rarefiat. 

Cayle nici măcar nu întoarse capul. Se mişcă... Asta fu 
reacţia lui la insulta şi infamia la care fusese supus. Mergea 
mai departe, păstrându-şi locul în şirul respectiv, şi, cu 
fiecare pas pe care-l tăcea, frigul îi inunda întreaga fiinţă. 
În plămâni îi pătrundea aerul rece. Dinaintea lui, alţi 
oameni simțeau aceeaşi constrângere. Începură să fugă. 
Treceau rapid pe lângă el, răsuflând zgomotos, răguşit, cu 
ochii scoşi din orbite, cu trupurile reacţionând destul de 
stângaci la gravitația mult mai mică decât cea de pe 
Pământ. Terenul era aspru şi denivelat, iar cei care cădeau 
ţipau de durere când colţurile de stâncă le sfâşiau carnea. 
Sângele omenesc păta solul îngheţat tun al glacialei planete 
Marte. 

Cayle merse mai departe, nepăsător, dispreţuindu-i pe cei 
care-şi pierduseră capul. Fuseseră doar avertizaţi că 
lipseşte gravitația, iar tabăra din barăci de plastic, 
înconjurată cu gard, se afla tocmai la cinci sute de metri 
depărtare. Gerul care-i despărţea de ea îi izbea în plin, dar 
era suportabil. Ajunse şi el acolo, cu carnea amorţită, cu 
picioarele ţepene. Înăuntru era cald şi Cayle îşi croi încet 
drum către partea laterală a clădirii, de unde se vedea 
cartierul principal al oraşului. 


Shardl era un oraş minier. Se înălța pe o câmpie plată, 
care, iată, abia începea să înflorească, şi ici-colo se zărea 
verdele caldelor grădini atomice. Parcul cu arbuşti — nişte 
pete cu o înfăţişare ciudată — nu făcea decât să sublinieze 
aerul dezolant al tuturor orizonturilor fizice. 

Văzu că oamenii studiază nişte aviziere de pe unul dintre 
pereţi. Se apropie şi citi ceea ce putea să desluşească... 
Cuvântul: 


ŞANSE 


Cayle izbuti apoi să descifreze şi celelalte cuvinte. Zâmbi şi 
se îndepărtă. Aşadar, li se cerea oamenilor să se angajeze 
prin contract şi să lucreze la fermele de pe Marte. Dacă 
acceptau să rămână acolo cincisprezece ani, Graţioasa Sa 
Maiestate Innelda de Isher le oferea o fermă complet 
echipată, încălzită atomic. Nu era nevoie de nici un fel de 
avans, totul se amortiza în decurs de patruzeci de ani. 

Şi oferta se încheia pe un ton insinuant: „Mergeţi imediat 
la biroul Terenuri, semnaţi-vă cererile şi nu va mai trebui să 
efectuaţi nici un minut de muncă în mine”. 

Cayle rămase imun în faţa acestui apel. Auzise de un fel de 
colonizare a îngheţatei planete Marte şi a înfierbântatei 
planete Venus. Până la urmă avea să se ocupe şi ultimul 
pogon de teren, iar planeta avea să fie supusă influenţei 
benefice a energiei atomice. Şi aşa, peste milenii, oamenii 
aveau, în fine, să topească toate lumile îngheţate, dar 
locuibile, ale sistemului solar şi aveau să răcorească 
pustiurile arzătoare de pe Venus şi Mercur. Bărbaţii care-şi 
istoveau vieţile pe „odraslele” mai puţin atrăgătoare ale 
Soarelui aveau să creeze facsimile rezonabile ale 
îndepărtatului Pământ verde de pe care veniseră. 

Aceasta era teoria. În zilele de trândăvie din anii de liceu, 
când citise şi ascultase relatările referitoare la colonizare, 
nici nu visase măcar că, într-o bună zi, avea să se afle în 
acest loc, privind spre lumea pe jumătate luminată a 


planetei Marte. Stând aici, prins într-un întreg proces mult 
prea neîndurător pentru orice bărbat crescut ca şi el 
pentru a rezista, nu-l mai ura acum pe taică-su. Acest 
resentiment se topise într-un trecut întunecat, în acea lume 
a neantului, unde se duseseră şi iluziile lui. Biet prostovan 
fără minte! Mai bine că unii oameni nu înțelegeau niciodată 
realităţile vieţii din Imperiul Isher. 

Problema lui personală fusese rezolvată de o manieră 
simplă dar eficace. Iniţial se temuse, dar acum frica-i 
dispăruse. În mod destul de uluitor fusese chiar onest. 
Acum nu mai era. Ei bine, într-un fel nu era. De fapt, totul 
depindea de concepţia individuală asupra vieţii, de măsura 
în care accepta teoria că o fiinţă omenească trebuie să fie 
destul de viguroasă pentru a face faţă necesităţilor epocii 
respective. Cayle Clark intenţiona să le înfrunte 
întotdeauna. Aşa cum se simţea el în acest moment, nu mai 
putea rămâne multă vreme pe Marte. Între timp nu trebuia 
să semneze nici un act care să-i limiteze, într-un fel sau 
altul, capacitatea de deplasare. Trebuia să fie prudent, dar 
să profite imediat de orice prilej în cadrul unei abordări 
globale. 

Îndărătul lui cineva insinua: 

— Oare mă adresez domnului Cayle Clark, cândva sătean 
din Glay? 

Cayle se întoarse încet. Nu se aşteptase să i se ivească atât 
de iute o şansă. Omul de lângă el, micuţ de statură, purta 
un palton dintr-o stofă foarte bună şi scumpă. Evident, nu 
era o persoană dintre acelea venite cu el pe navă, în ciuda 
înfăţişării sale insignifiante. 

— Sunt... Reprezentantul. Ăă. local al BĂNCII A CINCEA. 
S-ar putea să vă ajutăm să ieşiţi din situaţia aceasta 
neobişnuită. 

Era lipicios ca o broască râioasă, cu faţa suptă, parcă ieşit 
dintr-o galerie înaltă. Ochii, ca nişte sâmburi negri, priveau 
lacom, dar fără strălucire. 


Cayle se întoarse, involuntar, cu gândul înapoi. La „casa 
iluziilor” venise o femeie, o femeie încărcată de bijuterii şi 
blănuri, cu o faţă ca aceasta şi cu ochi foarte asemănători. 
Toate loviturile de bici care îi fuseseră administrate pe 
spinarea goală, în timp ce îl privea cu ochi lacomi, nu-i 
frânseseră dorinţa de a o evita cu orice preţ. Printr-un efort 
mintal realiză că nu e cazul să compare cele două persoane, 
ca şi cum ar avea ceva în comun. 

— Vă interesează? Întrebă fiinţa aceea dezgustătoare. 

Cayle încuviinţă din cap. De-abia după aceea conştientiză 
un cuvânt al cărui sens nu-l pătrunsese până atunci. 

— Ce bancă spuneţi? 

Caricatura umană zâmbi cu aerul unei persoane care 
începea să înţeleagă cât de preţioase sunt darurile pe care 
le aduce. 

— BANCA A CINCEA, spuse el. Aţi făcut o depunere, acum 
vreo lună, la centrala noastră din Oraşul imperial. În cursul 
unei cercetări de rutină a situaţiei fiecărui nou-depunător 
am avut plăcerea să descoperim că sunteţi în drum spre 
Marte, dar nu ne-au bucurat deloc condiţiile în care aţi 
pornit în această călătorie. Aşadar, vrem să vă punem la 
dispoziţie secţia noastră de credit. 

— Aha, înţeleg, zise cu multă prudenţă Cayle, 

Ochii lui ageri îl cercetară încă o dată, cu multă atenţie, pe 
acest agerit al băncii celei mari. Dar nu era nimic nou, 
nimic care să-i inspire încredere. Şi totuşi nu-i trecu prin 
minte să pună capăt conversaţiei. 

— Şi ce anume ar putea face pentru mine banca? Întrebă 
el liniştit. 

Bărbatul îşi drese glasul: 

— Sunteţi fiul lui Fara şi Creel Clark? Întrebă el cu un aer 
pompos. 

După o clipă de ezitare, Cayle recunoscu gradul de 
rudenie. 

— Şi doriţi să vă întoarceţi pe Pământ? 


Răspunsul la această întrebare nu-i lăsă nici o clipă de 
şovăială. 

— Da. 

— Costul călătoriei este de şase sute de unităţi când 
distanţa dintre Marte şi Pământ permite efectuarea ei în 
douăzeci şi patru de ore. Când distanţa este mai mare, 
costul se majorează cu zece unităţi pe zi. Probabil ştiaţi 
toate astea. 

Cayle nu fusese aşa bine informat. Dar îşi închipuise că 
salariul de miner, de douăzeci şi cinci de unităţi pe 
săptămână, nu i-ar fi putut furniza în nici un caz un mijloc 
de revenire rapidă pe Pământ. Se simţi destul de încordat, 
conştient de faptul că Un om lipsit de resurse putea fi 
întemnițat pentru totdeauna pe o planetă. Abia acum 
realiză ce putea să se întâmple. 

— BANCA A CINCEA, spuse, pe un ton grandilocvent, 
necunoscutul, vă va împrumuta suma de o mie de unităţi 
dacă tatăl dumneavoastră garantează datoria şi dacă 
semnaţi o notă în sensul că sunteţi de acord să returnaţi 
zece mii de unităţi. 

Cayle se aşeză cu greu. 1 se sfârşise orice speranţă mult 
mai repede decât se aşteptase. 

— Tatăl meu, zise cu oboseală în glas, nu mi-ar garanta 
niciodată zece mii de unităţi. 

— Tatălui dumneavoastră i se va cere să garanteze doar 
mia. Restul de zece mii le veţi plăti dumneavoastră din 
câştigurile viitoare. 

Cayle îl studie concentrându-şi privirea: 

— Şi cum mi se vor plăti aceşti bani? 

Faţa suptă deveni zâmbitoare: 

— De îndată ce semnaţi, vi-i dăm. De tatăl dumneavoastră 
avem noi grijă. Banca dispune de psihologi care se ocupă de 
semnatarii şi cosemnatarii hârtiilor. Asupra unora folosim 
tehnica dominării, asupra altora... 

Cayle îl întrerupse: 


— În ceea ce mă priveşte, solicit ca banii să mi se 
plătească înainte de a semna. 

Interlocutorul dădu din umeri şi râse: 

— Cum doriţi. Văd că vă place să vă tocmiţi. Poftiţi în biroul 
directorului minei. 

Şi se îndepărtă. Cayle îl urmă cu un aer gânditor. Totul 
părea prea uşor, ceea ce nu-i plăcea deloc. Totul se 
întâmpla prea repede ca şi cum..., mă rog, ca şi cum ar fi 
făcut parte din operaţiile obişnuite de la sfârşitul unei 
călătorii. Încetini pasul şi se uită cu atenţie sporită de jur- 
împrejur. Văzu un şir nesfârşit de birouri în care alţi bărbaţi 
erau luaţi în primire de indivizi bine îmbrăcaţi. 

I se păru atunci că tabloul se limpezeşte. Prima ofertă pe 
avizier. Voluntari care să meargă la o fermă. Dacă nu te 
prindeau în felul acesta, atunci venea un individ, care, cu 
vorbe mieroase, îţi oferea un împrumut pe baza creditului 
de care se bucura familia ta. Împrumutul fie nu-ţi era 
avansat deloc, fie îţi era furat aproape imediat după aceea. 

Aşadar, după ce ţi se epuizau toate resursele disponibile, 
prezente şi viitoare, te aflai definitiv pe Marte, fără şansa 
de a mai părăsi planeta. „Vor fi câţiva amatori — se gândi 
Clark. Indivizi I. voinici, înarmaţi cu pistoale care să se 
asigure că nu-ţi primeşti banii”. 

Era un mijloc bun de a coloniza o planetă neprietenoasă, 
poate chiar singurul mijloc posibil, ţinând seama de faptul 
că pe oameni nu-i mai interesau prea mult munca de 
pionierat. 

Intrând în birou, îi găsi acolo pe cei doi bărbaţi eleganţi, 
zâmbitori, prietenoşi. Se prezentară: „directorul minei” şi 
un „funcţionar” de la Bancă. Clark se întrebă cu cinism 
câtor persoane, momite sau răpite ca şi el, le era prezentat 
în momentul acesta „directorul minei”. Trebuie să fi fost 
chiar impresionant să ai şansa de a vorbi aşa, de la om la 
Om, cu o persoană atât de importantă. Cayle îi strânse 
mâna, după care încercă să evalueze întreaga situaţie. 
Trebuia să obţină bani pe căi legale. Deci, să semneze 


efectiv documentul şi să capete o copie. Bine — şi asta 
putea să fie un lucru cu totul nesemnificativ —, dar, la 
urma-urmei, pe toate planetele funcționau anumite legi. 
Era primejdios să se trezească fără bani şi să ajungă în faţa 
tribunalului, unde alţii puteau să nege foarte uşor întreaga 
poveste. 

Intră într-o încăpere mare, mobilată luxos. Putea fi chiar şi 
biroul unui director de mină. Avea două uşi: aceea prin care 
intrase şi cea, exact din faţa ei, pe unde probabil individul 
spoliat ieşea fără a avea vreo şansă de a vorbi cu oamenii 
din sala mare de unde venise. Clark se îndreptă spre uşa a 
doua, o deschise şi văzu că dă afară. Se aflau în apropiere, 
foarte vizibile, zeci de barăci şi, de jur-împrejur, grupuri de 
soldaţi. Îi privi o clipă, dar constată că i-ar fi fost cu 
neputinţă să alerge până acolo pentru a scăpa cu viaţă dacă 
izbutea cumva să obţină banii. 

Cu trupul său bloca mulţimea. Cu degete grăbite încercă 
uşa să vadă dacă nu e încuiată pe dinafară, ceea ce chiar 
aşa şi era. Închise încet uşa şi, zâmbind, reveni în acelaşi 
loc. Începu să tremure de-a binelea: 

— Fără doar şi poate e un frig mortal. Aş fi bucuros să pot 
să mă întorc pe Pământ. 

Cei trei bărbaţi îi zâmbiră cu multă înţelegere şi agentul 
bancar, cu aspect de reptilă, îi întinse un document de care 
erau prinse cu o clamă zece bancnote de o sută. Clark 
numără banii şi-i puse în buzunar. Apoi citi contractul. Era 
foarte simplu. Aparent, destinat să-i liniştească pe oamenii 
care deveneau suspicioşi în faţa unor formule complicate. 
Erau trei exemplare, unul de trimis pe Terra, unul pentru 
filiala de pe Marte şi unul pentru el. Era semnat şi ştampilat 
corespunzător şi se aştepta doar semnătura lui. Clark 
smulse al treilea exemplar şi-l băgă în buzunar. Celelalte 
intrară în circuitul oficial. Pe primul exemplar aşternu o 
semnătură cu înflorituri, apoi se dădu înapoi şi aruncă tocul 
cu vârful înainte drept în faţa „directorului”. 

Bărbatul ţipă şi-şi duse mâna la obrazul rănit. 


Doar atât apucă Clark să mai vadă. Dintr-un salt ajunse 
lângă individul ce semăna cu o broască râioasă, îl înşfacă de 
gât şi-l strânse cu toată puterea. Individul guiţă, incapabil 
de a se lupta. 

O clipă, Clark fu cuprins de teama acută că planul lui de 
atac avusese o bază falsă. Presupusese că celălalt are şi el 
un pistol şi că, panicat, va încerca să-l folosească. Degete 
lungi şi descărnate bâjbâiră prin haina voluminoasă. Apucă 
un detonator mic şi strălucitor pe care Clark i-l smulse din 
mână, de fapt cu mână cu tot, şi-l strivi în palma lui. 

Văzu că „funcţionarul” voinic şi-a scos pistolul şi se 
strecoară în partea cealaltă încercând să tragă fără să 
rănească şi reptila. Clark îl împuşcă în picior. Flacăra 
strălucitoare se concentra într-o rază subţire, cu o lumină 
orbitoare. Se stârniră un miros de piele arzândă şi un şuvoi 
de fum albastru. Cu un țipăt, individul scăpă pistolul din 
mână şi se trânti la pământ. Începu să se zvârcolească, 
apucându-şi cu amândouă mâinile piciorul. La îndemnul lui 
Clark, „directorul” ridică mâinile în sus, fără prea multă 
bucurie. Clark îi înhăţă repede arma, o ridică şi pe cea 
căzută pe podea, retrăgându-se cu spatele către uşă. 

Apoi le explică pe scurt planul. Broscoiul avea să-l 
însoţească în calitate de ostatic. Avea să se îndrepte către 
cea mai apropiată bază a unei linii aeriene şi să zboare 
până în Oraşul mare Cimmerium, unde avea să prindă o 
navă cu zboruri regulate spre Terra. 

— Şi dacă cumva se întâmplă ceva rău, cel puţin o 
persoană va muri înaintea mea, încheie Cayle Clark. 

Dar totul fu în perfectă regulă. Şi ziua aceea era 26 
august, anul Isher 4785, cu două luni şi douăzeci şi trei de 
zile după ce Împărăteasa Innelda îşi lansase atacul 
împotriva făuritorilor de arme. 


CAPITOLUL XXI. 
CAYLE CLARK îşi făcu multe planuri şi proiecte. Zilele 
călătoriei de pe Marte pe Pământ se desfăşurară cu mersul 


unui ceasornic. Timpul se scurse treptat de la ora zilei 
cimmeriene la ora Oraşului imperial. Noaptea de-afară, cu 
soarele ei strălucitor într-o parte şi în rest cu un întuneric 
de nepătruns, era aceeaşi, neschimbată. Mesele se serveau 
la ore fixe. Clark dormea, visa şi se mişca normal. Gândurile 
îi deveniră mai directe şi mai hotărâte. Nu avea nici un fel 
de îndoială. Un om care izbutise să-şi alunge spaima de 
moarte nu putea da greş. 

Soarele străpungea din ce în ce mai puternic bezna, 
aruncând raze în spirală. Marte părea că se retrage, 
devenind apoi doar un punct, un punct roşiatic într-o mare 
a nopţii — greu de identificat printre miriadele de stele cu 
străluciri de briliant. Treptat-treptat, Pământul apăru ca o 
imagine luminoasă, din ce în ce mai mare, apoi ca ceva 
monstruos, incredibil, înceţoşat, care umplea jumătate de 
cer. Începură să se desluşească continentele, iar pe partea 
nopţii terestre, parţial vizibilă pe măsură ce nava străbătea 
vecinătatea Lunii, se zăreau, scânteind cu un licăr 
intermitent, oraşele. 

Clark abia percepu această viziune a Pământului. La cinci 
zile depărtare de destinaţie, el descoperise într-una din 
calele navei un joc de pocher stud. De la început pierdu. 
Dar nu toate partidele. Câte un câştig ocazional îl ajuta să 
recupereze câteva monede. Dar în a treia zi a acestui joc 
nesfârşit, penultima zi a călătoriei, norocul i se schimbă atât 
de tare încât îl abandonă imediat, alarmat. 

În cabină îşi numără banii care-i rămăseseră — optzeci şi 
una de unităţi. Plătise reprezentantului băncii comisionul de 
opt la sută la cele o mie de unităţi. Restul se dusese pe 
biletul de călătorie, pe jocul de pocher şi pe un pistol în „stil 
imperial”. „Cel puţin, se gândi Clark, curând mă voi afla din 
nou în Oraşul imperial şi cu ceva mai mulţi bani decât data 
trecută”. 

Se lăsă pe spate, foarte degajat. Pierderile de la pocher 
nu-l tulburau. Nu avusese intenţia de a se dedica din nou 
acestui joc. Acum îl obseda altceva. Fireşte, avea să-şi 


asume anumite riscuri, dar la un nivel superior: să câştige 
cinci sute de mii de unităţi — cel puţin — în acel „Palat al 
Gologanilor”. Ştia că va fi greu să le recapete, dar nu şovâăia 
să încerce, cu speranţa de a izbuti. Se simţea acum capabil 
şi răbdător, pregătit pentru orice eventualitate. 

De îndată ce va pune mâna pe bani, va obţine de la 
colonelul Medlon un grad în armată. Poate că va trebui să 
plătească, poate că nu. Totul depindea de momentul 
respectiv. Acum, nu se mai gândea la răzbunare. Nu-i mai 
păsa ce se va întâmpla cu cele două creaturi venale: 
grăsanul şi colonelul. | se părură doar nişte verigi ale 
planului său, cel mai ambițios făurit vreodată de cineva în 
Imperiul Isher. Acest plan îşi avea rădăcinile într-un fapt ce 
părea să li scăpat atenţiei tuturor indivizilor ce ajunseseră 
să ocupe ranguri înalte în serviciul imperial. 

Innelda de Isher manifestase intenţii bune pentru ţara sa. 
Acest unic contact pe care l-a avut cu ea i-a dezvăluit lui 
Cayle o personalitate neatinsă de corupţie. În ciuda tuturor 
celor ce se spuneau împotriva ei, Împărăteasa era cinstită, 
dar avea ceva machiavelic. Clark nu se îndoia că e în stare 
oricând să dea un ordin de excepţie. Dar asta făcea parte 
din funcţia ei de conducător. Ca şi el, aceasta trebuia să se 
ridice la înălţimea poziţiei pe care o deţinea. 

Fiind atât de cinstită, Împărăteasa avea să primească cu 
dragă inimă în garda sa un bărbat care, slujindu-se, fără 
doar şi poate, de autoritatea ei nelimitată, va face curăţenie 
în jur. De două luni şi jumătate, Cayle se tot gândea la ce 
spusese Împărăteasa atunci în biroul lui Medlon şi 
răspunsurile ei, pe care şi le amintea clar, demonstrau că 
era la curent cu tot ce se petrecea. Se referise la faptul că 
mulţi dintre candidaţii la rangul de ofiţer renunţaseră, 
deoarece auziseră că ceva n-ar fi în regulă. Iar o presupusă 
conspirație în favoarea Arsenalelor era, fără doar şi poate, 
legată de închiderea inexplicabilă a magazinelor. Ceva se 
punea la cale, şi pentru Cayle apăruse o ocazie unică de a-şi 
manifesta loialitatea. 


Dar toate proiectele sale erau condiţionate: trebuia s-a 
caute pe Lucy Rall şi s-o ceară de nevastă. 

Nava ateriză într-o zi fără nori, în receptaculul care o 
aştepta cu câteva minute înaintea amiezii. Se făcuse deja 
ora două, când Cayle Clark se văzu cu hârtiile ştampilate. 
leşi în aer liber. Briza îi atinse obrajii şi de pe acel pisc de 
metal, care era aeroportul, vedea, spre apus, oraşul luminat 
orbitor. 

Priveliştea îţi tăia, pur şi simplu, respiraţia, dar Clark nu 
irosi nici o clipă. Dintr-o cabină cu teleecran formă numărul 
lui Lucy. După o pauză, pe ecran se ivi faţa unui tânăr: 

— Sunt soţul lui Lucy, zise acesta. A ieşit o clipă, dar 
dumneata nu vrei să-i vorbeşti. Uită-te bine la mine şi ai să 
fii de acord, adăugă el pe un ton convingător. 

Clark se holbă prosteşte. Şi, totuşi, chipul familiar al 
celuilalt nu străbătea prin şuvoiul vorbelor pe care le 
rostise. 

— Uită-te bine, îl îndemnă, imaginea de pe teleecran. 

Clark începu: 

— Nu cred că... 

Deodată înţelese. 

Se trase înapoi ca şi cum ar fi fost pălmuit. Întinse mina să- 
şi apere ochii de o imagine prea strălucitoare. Simţea cum i 
se golesc obrajii de sânge şi se clătină pe picioare ca de o 
slăbiciune. Vocea, devenită între timp familiară, îl readuse 
la normal: 

— Revino-ţi, îi spuse vocea, şi ascultă. Vrei să te întâlneşti 
cu mine mâine-seară pe plaja din „Paradisul Galanteriei”? 
Uită-te încă o dată la mine, convinge-te şi să nu lipseşti de 
la întâlnire. 

Clark nu avea nevoie să se mai uite, dar ochii lui căutară 
totuşi faţa din imagine. Nu mai încăpea nici o îndoială. Faţa 
care îl privea din teleecran era chiar a lui. 

Cayle Clark se uita la Cayle Clark — la 4 octombrie, anul 
Isher 4784, ora două şi zece post-meridian. 


CAPITOLUL XXII. 

ZIUA de 6 octombrie. Împărăteasa se trezi din somn 
agitată şi se răsuci în pat. O obseda o amintire. De cu seară 
îşi spusese că până dimineaţă va lua o hotărâre. Trezindu- 
se, îşi dădu seama că o mai apasă încă nesiguranța. 
Deschise ochii, pornită împotriva zilei ce avea să urmeze. 

Se ridică în capul oaselor şi încercă să-şi mai relaxeze faţa 
încordată, în acest moment, vreo cinci-şase cameriste, care 
stăteau mai mult sau mai puţin la pândă în spatele unui 
paravan insonorizat, se repeziră spre ea, oferindu-i o 
băutură energizantă. Adaptară lumina solară şi dormitorul 
cel mare se lumină pentru o nouă dimineaţă. Masaj, duş, 
machiaj, pieptănat, coafat — şi mereu, în timp ce trecea 
prin toate aceste operaţii cotidiene, ea se gândea: „Trebuie 
să pornesc la acţiune, căci altfel atacul va culmina printr-o 
umilinţă personală. Este sigur că după patru luni nu o să 
mai întârzie prea mult”. 

De îndată ce se îmbrăcă, începu să primească dregătorii 
de la Curte. Mai întâi pe Gerritt, administratorul-şef al 
Palatului, care avea o problemă, de fapt mai multe, şi, ca de 
obicei, dintre cele mai plicticoase. Era şi vina ei. Cu mult 
timp în urmă insistase ca ea să decidă în privinţa tuturor 
pedepselor aplicate personalului Palatului, unde predomina 
insolenţa. Slujitorii îşi înfruntau superiorii şi nu voiau să 
muncească, iar delictele se răspândeau tot mai mult. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse ţâfnoasă Innelda. 
Dacă nu le plac restricţiile impuse de statutul lor de ce nu 
pleacă? Slujitorii educați la Palat pot obţine întotdeauna 
posturi bune chiar şi pentru simplul motiv că se crede 
despre ei că mi-ar cunoaşte viaţa particulară. 

— Dar de ce nu mă lasă Maiestatea voastră să rezolv 
personal aceste chestiuni? Întrebă Gerritt. 

Aceasta era observaţia pe care o făcea întotdeauna cu 
încăpăţâna-re. Împărăteasa ştia că până la urmă va izbuti s- 
o convingă, obosind-o, dar asta nu va fi în avantajul lui. Ea 
nu voia ca vreun conservator I bătrân şi încăpățânat să aibă 


controlul deplin asupra uriaşului personal de slujitori ai 
Palatului. Moştenire din perioada regenței, Gerritt şi toţi cei 
de teapa lui, erau ameninţaţi cu presiuni pentru a-i 
determina să demisioneze. Oftă, şi-l trimise la plimbare, 
revenind la propriile-i probleme. Ce putea să facă? Să 
comande atacuri oriunde era posibil? Să aştepte, cu 
speranţa că vor apărea noi informaţii? Necazul era că 
aştepta de prea multe săptămâni. 

Intră generalul Doocar, un bărbat înalt şi slab, cu ochi 
cenuşii ca de gresie. O salută cu gesturi rigide şi spuse: 

— Doamnă, clădirea a reapărut astă-noapte cam la un 
minut de la momentul în care era aşteptată, şi imaginea a 
stăruit două ore şi patruzeci de minute. 

Innelda încuviinţă din cap. Se obişnuise cu această veste. 
Tiparul acela al reapariţiei fusese stabilit cam la o 
săptămână de la prima dispariţie. Dar ea tot mai insista să 
fie ţinută la curent cu mişcările clădirii, deşi nu ar fi putut 
spune de ce anume. 

„Sunt ca un copil”, îşi mărturisi ea, autocritic, „nu vreau să 
las nimic să-mi scape de sub control”. Gândul acesta o 
întuneca şi o întrista. Făcu vreo câteva observaţii aspre cu 
privire la eficacitatea savanților militari de sub comanda 
generalului, şi puse apoi întrebarea vitală. Generalul clătină 
din cap: 

— Doamnă, în momentul de faţă nici nu se pune problema 
unui atac. Avem o maşină energetică ce domină magazinele 
de arme din toate oraşele mari de pe planetă. Dar în 
ultimele două luni şi jumătate au dezertat unsprezece mii 
de ofiţeri. Maşinile energetice sunt deservite de nişte 
paznici, care nu ştiu să le mânuiască. 

Femeia îl fulgeră cu o nouă observaţie: 

— Maşina hipnotică ar fi putut să-i instruiască pe toţi în 
numai o oră. 

— Da. 

Glasul aspru nu se schimbă. Buzele subţiri se subţiară şi 
mai tare. Generalul reluă. 


— Maiestate, dacă suntem gata să dăm asemenea 
informaţii soldaţilor obişnuiţi, acesta este privilegiul 
dumneavoastră. Este suficient. Daţi ordinul şi mă voi 
supune. 

Innelda îşi muşcă buzele supărată. Bătrânul ăsta sever o 
prinsese în capcană. Era supărător să constate că, până la 
urmă, a dat în vileag un gând pe care de atâtea ori şi-l 
reprimase în trecut. Vorbi în propria apărare: 

— S-ar părea că soldaţii de rând sunt mai loiali şi mai bravi 
chiar decât ofiţerii mei. 

Generalul dădu din umeri. 

— Dumneavoastră le permiteţi acestor perceptori să 
vândă gradele din armată, făcând din asta un privilegiu 
exclusiv al lor. Astfel, vă procuraţi oameni învăţaţi, dar să nu 
vă aşteptaţi ca un om care a plătit zece mii de unităţi 
monetare pentru gradul de căpitan să-şi asume şi riscul de 
a fi ucis în luptă. 

Discuţia începu s-o cam obosească. O mai auzise sub o altă 
formă de nu ştiu câte ori. Aceleaşi sensuri vechi, cu aceleaşi 
accente dramatice, deşi trecuseră câteva săptămâni de 
când se comentase problema obţinerii gradelor în armată. 
Nu era deloc un subiect plăcut. Acum îi amintea de un lucru 
pe care aproape că-l uitase: 

— Ultima dată când am discutat această problemă, zise ea, 
vorbind rar, ţi-am cerut să-l contactezi pe colonelul Medlon 
şi să-l întrebi ce s-a întâmplat cu ofiţerul pe care urma să-l 
angajeze tocmai când i-am vorbit eu deunăzi prin 
teleecran? Nu mi se întâmplă des să stabilesc contacte 
personale cu rangurile inferioare. 

Se înfurie brusc. 

— Sunt prizoniera unei grupări de bătrâni care nu sunt în 
stare să mobilizeze o armată. 

Stăpânindu-şi puţin furia, adăugă: 

— Dar să lăsăm asta. Ce e cu el? 

Generalul Doocar rosti vorbe foarte tăioase: 


— Colonelul Medlon mă informează că tânărul candidat la 
rangul de ofiţer nu a revenit la ora stabilită. Colonelul 
presupune că acesta a aflat ce se pune la cale şi, probabil, 
s-a răzgândit. 

Împărăteasa medită un timp în tăcere. Explicaţia părea 
greşită. Băiatul nu-i făcuse această impresie. Şi pe urmă îi 
vorbise chiar ea personal. 

Împărăteasa nu subestima puterea unor asemenea 
contacte directe. Oamenii care o cunoşteau pe Împărăteasa 
din Isher îi simțeau nu numai farmecul personal, ci şi aura 
ei ieşită din comun. 

În cele din urmă, vorbi calm şi hotărât: 

— Domnule general, informează-l chiar astăzi pe colonel 
că trebuie ori să-l aducă pe acest tânăr ofiţer, ori el să fie 
supus dimineaţa controlului prin aparatul Lambeth. 

Generalul uscăţiv se înclină, dar pe faţă îi juca un zâmbet 
cinic: 

— Doamnă, dacă doriţi să distrugeţi corupţia, de la individ 
la individ, vă aşteaptă o sarcină de-o viaţă. 

Împărătesei nu-i prea plăcură aceste vorbe. Simţea în ele 
o brutalitate care o rănea în adâncul inimii. Se trase înapoi: 

— Trebuie totuşi să pornesc de undeva. Făcu un gest pe 
jumătate de ameninţare, pe jumătate de dezamăgire. Apoi 
spuse cu uri glas aproape plângăreţ. 

— Nu te mai înţeleg, domnule general. Acum câţiva ani, 
erai de acord că trebuie făcut ceva. 

— Nu-de către dumneavoastră, clătină el din cap. Familia 
imperială trebuie să sancţioneze, dar nu să conducă 
personal o operaţie de asanare morală. (Dădu din umeri.) 
De fapt, m-am raliat, mai mult sau mai puţin, la ideea 
Arsenalelor că trăim într-o epocă în care oamenii se lasă 
pradă corupţiei ori de câte ori li se neagă posibilitatea de 
exprimare normală a instinctelor lor aventuroase. Ochii 
verzi ai împărătesei scânteiară: 

— Nu mă interesează filosofia Arsenalelor. 


Înţepeni de uimire văzând că a vorbit astfel despre 
Arsenale. Îi aruncă generalului acuzaţia, dar bătrânul părea 
imun: 

— Doamnă, când voi înceta să studiez ideile şi concepţiile 
filosofice ale unei puteri care dăinuie de trei mii şapte sute 
de ani, îmi voi prezenta demisia. 

Femeia încetă să se mai certe. Pretutindeni unde se 
întorcea dădea peste un soi de semiadoraţie faţă de 
Arsenale. Mai mult decât atât, exista un fel de acceptare a 
magazinelor de arme ca o faţetă legitimă a civilizaţiei Isher. 
„Trebuie să mă descotorosesc de bătrânii ăştia”, gândi ea, şi 
nu pentru prima dată. „Mă tratează ca pe un copil şi aşa o 
să facă întotdeauna”. 

Apoi rosti cu glas tare, glacial: 

— Domnule general, nu mă interesează să aud preceptele 
morale ale unei organizaţii care stă la baza întregii 
imoralităţi din sistemul solar. Trăim într-o epocă în care 
capacitatea productivă este atât de mare încât nimeni nu va 
trebui, vreodată, să moară de foame. Crimă dincolo de 
motivațiile economice nu există. Problema crimei din punct 
de vedere psihiatric poate fi rezolvată ori de câte ori 
depistăm o persoană afectată de o maladie psihică. Dar 
care este soluţia? 

Între timp se înfierbântase de amintirea furiei ei trecute. 

— Descoperim că unui psihopat i s-a vândut un pistol de la 
magazin. lot aşa este protejată şi proprietatea unei „case a 
iluziilor”. E adevărat că în cazul acesta există o înţelegere 
între poliţie şi aceste „case” prin care sunt autorizate 
raziile. Dar dacă vreun proprietar individual s-ar hotări să 
se împotrivească, ar trebui să punem în acţiune, pentru a-l 
înfrânge, un tun de treizeci de mii de cicli. 

Făcu o pauză pentru a inspecta în oglindă talentul 
coafezei. Se declară satisfăcută şi o trimise Ia plimbare cu 
un gest. Apoi continuă: 

— Ridicol şi criminal! Din toate părţile suntem frustraţi în 
dorinţa noastră de a pune capăt acestei ticăloşii eterne a 


milioane de indivizi care-i râd în nas legii pentru că au arme 
de la Arsenale. Ar fi cu totul altfel dacă aceştia — fabricanţii 
de arme — şi-ar vinde produsele numai unor persoane 
onorabile. Dar când tot soiul de ticăloşi pot cumpăra 
pistoale... 

— Arme defensive... O întrerupse cu blândeţe generalul. 
Numai de apărare. 

— Exact, spuse Innelda. Un om poate comite orice crimă şi 
apoi se poate apăra împotriva justiţiei. Ah! De ce mă mai 
obosesc să-ţi vorbesc dumitale? Domnule general, ascultă- 
mă. Avem arme care pot distruge definitiv aceste Arsenale. 
Nu e nevoie să-i omori pe membrii organizaţiei, ci doar să 
pui armata să distrugă magazinele. Am zis însă că trebuie 
organizată armata pentru un atac în termen de cât? Trei 
zile? O săptămână? 

Se uită lung la el. 

— Spune, domnule general, de cât timp e nevoie? 

Acesta vorbi cu glas aproape rugător: 

— Doamnă, acordaţi-mi răgaz măcar până la sfârşitul 
anului. Jur că starea de confuzie generată de dezertări ne-a 
adus în pragul prăpastiei. 

Momentan, ea uitase de dezertări: 

— Şi i-aţi capturat pe unii dintre aceşti ofiţeri? 

— Pe unii da, spuse şovăielnic generalul. 

— Vreau să mi se pună la dispoziţie unul pentru a-l 
interoga chiar în cursul acestei dimineţi. 

Generalul Doocar se înclină. 

— Cât despre ceilalţi, continuă Innelda, ţineţi poliţia 
militară pe urmele lor. De îndată ce se termină zăpăceala 
asta, am să înfiinţez curţi marţiale speciale şi o să-i învăţ pe 
trădătorii ăştia sensul adevărat al jurămintelor lor de 
supunere. 

— Dar dacă au cumva magazine de arme, spuse Doocar 
din nou cu glas foarte blând. 

Reacţia împărătesei fu atât de violentă încât cu foarte 
marc greutate îşi mai stăpâni furia. Rosti cu gravitate: 


— Prietene, când disciplina forţelor armate poate fi 
anihilată de către o organizaţie subversivă, atunci până şi 
generalii trebuie să-şi dea seama că e timpul să distrugă 
subversiunea. (Făcu un gest cu braţul drept — un gest care 
semnifica luarea unei hotărâri.) Domnule general, azi după- 
amiază voi vizita laboratoarele din Câmpul Olimpic. Vreau 
să văd ce progrese s-au făcut în problema depistării 
operaţiilor executate de făuritorii de arme împotriva acestei 
clădiri. Mâine-dimineaţă, cel mai târziu, colonelul Medlon 
trebuie să mi-l aducă pe tânărul care urma să fie angajat în 
armată. Dacă n-o poate face, atunci va cădea cel puţin unul 
dintre capetele corupţiei. Poate mă vei socoti copilăroasă 
pentru că mă preocup de un singur individ. De undeva 
trebuie să încep, totuşi. Şi pe tânărul acela îl cunosc. În 
privinţa lui pot întreprinde verificările necesare. Acum însă, 
dumneata, admiratorul Arsenalelor, dispari de aici până nu 
iau o măsură drastică. 

— Doamnă, protestă fără prea multă convingere Doocar, 
sunt supus loial al Casei Isher. 

— Îmi pare bine că o spui, îl ironiza Innelda. 

Cu un aer maiestuos, trecu pe lângă el fără a mai întoarce 
capul. 


CAPITOLUL XXIII. 

CÂND ÎMPĂRĂTEASA INTRĂ în sală, îi auzi pe cei adunaţi 
deja acolo oftând uşuraţi. Le zâmbi fără prea multă 
strălucire. Oamenii care voiau să mănânce în salonul 
imperial trebuiau să aştepte până ce frângea ea pâinea ori, 
dimpotrivă, până le trimitea vorbă că nu vine. În general, 
cei care aveau acces la acest salon căutau să profite de 
privilegiu. Innelda le spuse „bună-dimineaţa” şi se aşeză în 
capul mesei. Sorbi dintr-un pahar cu apă, acesta fiind 
semnalul prin care-i chema pe chelneri. După ce le dădu 
comenzile, se uită prin încăpere. Pretutindeni, doar capete 
cărunte: bărbaţi şi femei de peste cincizeci de ani, relicve 
din perioada regenței. 


Vreo cinci-şase tineri şi vreo două dintre secretare şedeau 
chiar la masa ei. Dar aceştia rămăseseră doar câţiva, după 
emigrarea tinerilor în urma plecării Prințului Del Curtin. 

— Toată lumea a dormit bine astă-noapte? Zise Innelda cu 
dulceaţă, întrerupând tăcerea. 'Toţi se grăbiră s-o asigure că 
aşa fusese. „Vai ce drăguţ”, murmură ea, şi apoi căzu într-o 
tăcere morocănoasă. Nu era prea sigură ce doreşte de la 
însoțitorii ei. Probabil, oarecare frivolitate. Dar cât de 
multă? Cu un an în urmă, un tânăr abia prezentat celor de 
faţă, o întrebase dacă mai e virgină. Şi întrucât era, 
incidentul o mai enerva şi acum. 

Vorbirea pe şleau nu era acceptată. Avea sentimentul 
instinctiv, că o comportare imorală din partea ei s-ar 
reflecta negativ asupra reputației familiei Isher. Şi ce-i cu 
asta? Ciuguli dintr-un fel de pâine prăjită. Ce voia? O 
abordare pozitivă — credinţa în principii cu capacitatea de 
a vedea latura umoristică a vieţii. Educaţia severă şi simplă 
pe care o primise îi accentuase deprinderile pozitive ale 
minţii. „Lrebuie să scap de indivizii ăştia fără umor, nişte 
pierde-vară, nişte lasă-mă-să-te-las, nişte speriaţi, grijulii, 
care se gândesc de două ori înainte de a face un pas şi apoi 
se opresc”. 

Înduioşată de propria-i soartă, se rugă zeilor săi intimi: 
„Daţi-mi într-o bună zi o glumă ca să mă faceţi să rid şi un 
bărbat care să poată conduce treburile statului şi care, pe 
deasupra, să mă şi amuze. Ah, de-ar fi aici Del”. Se încruntă 
supărată de calea pe care îi porniseră gândurile. Vărul ei, 
Prinţul Del Curtin, dezaprobase atacul împotriva 
Arsenalelor. Ce şoc avusese când descoperise prima dată 
acest lucru! Şi ce umilinţă, când toţi tinerii din clica lui 
părăsiseră Palatul împreună cu el, refuzând să participe la 
aventură! După ce-l ucisese pe Banton Vickers, care 
ameninţase că informează Arsenalele despre planurile ei — 
afirmaţie trădătoare care, lăsată în voia ei, i-ar fi distrus 
prestigiul —, nu mai putea trece cu vederea opoziţia. Cu 
buzele strânse, îşi amintea ultima lor conversaţie. Prinţul, 


rece şi oficial, minunat de chipeş în mânia lui, iar ea 
nesigură, şi totuşi încăpăţânată, când el îi spusese: 
„Innelda, când o să-ţi treacă nebunia asta, poţi să mă 
rechemi”. Nu se poate ca elsă nu fi ştiut că e un prilej 
pentru ea să spună „asta înseamnă niciodată”, dar, de fapt, 
nu îndrăznise să rostească aceste vorbe. Se comportase ca 
o nevastă — gândi ea cu amărăciune — nedreptăţită şi 
totuşi ezitând să spună prea mult de teamă ca nu cumva 
soţul ei să-i ia drept bune cuvintele. Nu că ar mai fi putut să 
se mărite vreodată cu Prinţul după o astfel de comportare 
din partea lui, dar” ar fi fost totuşi plăcut să-l aibă din nou 
alături... Mai târziu, după distrugerea Arsenalelor. Îşi 
termină micul-dejun şi se uită la ceas. Era nouă şi treizeci 
de minute. Se strânse fără voie în ea însăşi. Ziua cea lungă 
abia începea. La zece şi jumătate, după ce rezolvase 
corespondenţa urgentă, ceru să fie adus în faţa ei ofiţerul 
dezertor. Se numea Gile Sanders. Innelda îl scrută cu un 
aer posomorit. Din dosarul lui reieşea că avea trei amante şi 
că făcuse o adevărată avere din afaceri dubioase privind 
achiziţiile pentru armată. Poveste absolut tipică. Nu reuşea 
însă să priceapă cum de părăsise toate acestea şi dezertase. 
La întrebarea ei, ofiţerul ridică din umeri: 

— Probabil, am fost nerod. 

Împărăteasa îl cercetă cu atenţie, muşcându-şi buzele. 

— Prietene, zise ea, în cele din urmă, cu blândeţe, stă în 
puterea mea să te pedepsesc în multe feluri: cu moartea, cu 
surghiunul... Dar, în acelaşi timp, pot să-ţi comut pedeapsa 
— şovăi — sau să te repun în drepturi. 

Maiorul Sanders oftă obosit. 

— Ştiu, aceasta este imaginea pe care mi-am făcut-o 
imediat. 

— Nu înţeleg, zise ea nedumerită. Dacă ai cunoscut 
elementele potenţiale ale acţiunii dumitale, atunci ai fost 
absolut zevzec. 

— Imaginea — zise el, cu glas monoton, ca şi cum nici nu 
ar fi sesizat întreruperea — unei perioade în care cineva, nu 


neapărat dumneavoastră, ar avea această putere fără nici 
un fel de îngrădire, fără să existe vreun loc către care să se 
întoarcă, fără alte resurse, fără uşurare, fără... Speranţă. 

Innelda vorbi explodând de mânie: 

— Doamne, câte tâmpenii! 

Se lăsă, copleşită, pe speteaza scaunului, răsuflă adânc, 
apoi dădu supărată din cap. 

— Domnule maior, zise ea, cu asprime în glas, îmi pare rău 
pentru dumneata. Fără îndoială, ceea ce ştii despre istoria 
familiei mele ţi-a sugerat că pericolul abuzului de putere nu 
există. 

Observă cu uimire că vorbele ei nu l-au atins în nici un fel. 
Reluă: 

— Domnule maior, dacă ne descotorosim de magazinele de 
arme, am putea introduce legi pacificatoare, care să nu mai 
fie călcate în picioare. 

— Exact, zise Sanders. Doar atât. 

Împărăteasa continuă cu amărăciune: 

— Dacă crezi cu atâta fermitate în magazinele de arme, de 
ce nu te-ai apărat cumpărând de la ele un pistol defensiv? 

— Ba am cumpărat. 

Innelda şovăi, apoi îl întrebă cu răceală: 

— Atunci care a fost chestiunea? Te-a părăsit curajul în 
momentul în care trebuia să-l foloseşti pentru a te apăra de 
arestare? 

Îl supraveghea atentă, dându-şi seama că n-ar fi trebuit să 
rostească aceste vorbe. 

— Nu, Maiestate, am făcut exact ceea ce au făcut şi alţi... 
Ăă... Dezertori. Mi-am scos uniforma şi m-am dus la un 
magazin de arme cu gândul să cumpăr un pistol. Dar uşa n- 
a vrut să se deschidă. 

În timp ce vorbea, ochii i se luminară, dar în scurt timp se 
întristară din nou: 

— Sunt exact în situaţia în care vreţi să-i aduceţi pe toţi. 
N-am încotro. Trebuie să mă supun legilor dumneavoastră. 
Trebuie să accept declaraţia secretă de război împotriva 


unei instituţii care, în egală măsură cu Casa imperială, face 
parte din civilizaţia Isher, termină el calm. 

După ce-l expedie, Împărăteasa îi trecu numele în agendă, 
dorind cu insistenţă să audă verdictul Curţii Marţiale care-l 
judeca. Totodată, îşi aminti de tânărul pe care urma să-l 
aducă, în cursul dimineţii, colonelul Medlon. Răsfoi paginile 
agendei şi-i găsi imediat numele: 

— Cayle Clark, zise ea, cu glas tare. Ele! 


CAPITOLUL XXIV 
„NE-AM CĂSĂTORIT într-o vineri pe la prânz — scria Lucy 
în raportul, ei destul de haotic, prezentat Secţiei de 
coordonare a Arsenalelor —, în ziua în care el a debarcat de 
pe Marte. Nu ştiu cum se explică faptul că o verificare 
ulterioară a arătat că a aterizat abia la ora două; şi nici nu i- 
am cerut această informaţie. O să-l întreb numai dacă mi se 
cere anume s-o fac. Nu am chef să ghicesc cum de a izbutit 
să mă ia de nevastă înainte de ora sosirii navei. În minţea 
mea nu stăruie nici un fel de întrebări. Bărbatul cu care m- 
am măritat este Cayle Clark. Este imposibil să fi fost trasă 
pe sfoară de cineva care se dădea drept el. locmai mi-a 
transmis apelul zilnic prin teleecran, dar nu ştie că aştem 
acum pe hârtie acest raport, încep să simt că fac o greşeală 
prezentând rapoarte, de un fel sau altul, despre persoana 
lui. Totuşi, date fiind împrejurările generale, încerc, aşa 
cum mi s-a cerut, să-mi amintesc în amănunt cele 
întâmplate. Voi începe cu momentul în care am primit 
apelul lui prin teleecran în dimineaţa sosirii de pe Marte. 
Ţin minte că era pe la zece şi jumătate. Conversaţia aceea 
a fost extrem de scurtă. Ne-am dat bineţe şi pe urmă m-a 
cerut de nevastă. Sentimentele mele pentru Cayle Clark 
sunt binecunoscute şefului Departamentului de coordonare 
şi sunt sigură că domnul Hedrock nu va fi surprins că am 
căzut imediat la învoială când mi s-a făcut această 
propunere şi că ne-am semnat declaraţiile de căsătorie pe 
circuitul înregistrat cu câteva minute înainte de amiază, 


chiar în aceeaşi dimineaţă. Apoi am plecat împreună spre 
apartamentul meu, în care, cu o singură întrerupere, am 
rămas în tot cursul zilei şi nopţii respective. Întreruperea s- 
a produs la două fără un sfert, când m-a întrebat dacă n-aş 
vrea să fac o plimbare în jurul clădirii, în timp ce urma să 
folosească teleecranul meu pentru o conversaţie. Nu mi-a 
spus dacă va suna el sau va fi sunat, dar, întorcându-mă, am 
observat după contor că nu el făcuse apelul. 

Nu-mi cer scuze pentru că am părăsit apartamentul la 
cererea lui, întrucât mi se pare normal faptul că am 
acceptat. În cursul zilei şi serii n-am mai făcut nici un fel de 
referire la această conversaţie. În schimb, mi-a povestit tot 
ce i s-a întâmplat de când îl văzusem ultima oară în acea 
«casă a iluziilor». Mărturisesc că pe alocuri relatarea lui nu 
era chiar atât de clară şi că, de mai multe ori, mi-a dat 
impresia că povesteşte lucruri care i se întâmplaseră cu 
foarte multă vreme mai înainte. 

În dimineaţa de după căsătorie s-a sculat devreme şi mi-a 
spus că are multe lucruri de făcut. Întrucât eram 
nerăbdătoare să-l chem pe domnul Hedrock, l-am lăsat să 
plece fără nici un fel de obiecţie. Raportul ulterior al unui 
alt agent al Arsenalelor, în sensul că un avion particular 
foarte luxos l-a cules din preajma apartamentului meu, 
înainte ca agentul să poată chema pe cineva în ajutor, mă 
nedumereşte. Sincer vorbind, nu izbutesc să înţeleg. De 
atunci, Cayle nu m-a mai vizitat, dar m-a chemat în fiecare 
dimineaţă prin teleecran, spunându-mi că, deocamdată, nu- 
mi poate oferi amănunte despre ceea ce face şi că mă 
iubeşte la fel ca întotdeauna. Nu am cât de cât cunoştinţă 
despre relatarea după care, de o lună încoace, este căpitan 
în armata Maiestăţii sale. Nu ştiu cum a izbutit să obţină 
acest rang şi nici prin ce mijloace îşi promovează 
interesele» Dacă este, într-adevăr, ataşat Corpului de 
servicii personale al Împărătesei, atunci nu pot decât să-mi 
exprim uimirea şi să fac orice speculaţii privind felul în care 
a izbutit să ajungă acolo. 


În concluzie, să-mi fie îngăduit a-mi afirma încrederea în 
Cayle. Nu-mi pot explica acţiunile lui, dar cred că rezultatul 
final va fi onorabil. 

(Semnat) 

Lucy Rall Clark, 14 noiembrie anul Isher 4784” 


CAPITOLUL XXV. 

DECI ASTA ERA. De o lună, Hedrock îşi tot amânase 
reflecţiile, aşteptând noi. Şi noi dovezi. Dar acum, citind 
raportul întocmit de Lucy, îşi formă o convingere. Avusese 
loc, în sfârşit, o întorsătură spectaculoasă a evenimentelor. 
În ce anume consta aceasta habar n-avea. Era alarmat de 
teama că ar putea pierde nişte atuuri de importanţă vitală. 

Încruntat, reciti declaraţia primită şi i se păru că Lucy are 
o atitudine negativă faţă de magazinele de arme. Asta nu se 
vedea din ceea ce făcuse, ci din faptul că simţea pericolul 
interpretării greşite a acestor acţiuni. Era o atitudine 
devansată, şi deci greşită. Arsenalele exercitau o putere 
psihologică asupra membrilor lor. De obicei, când cineva 
dorea să se desprindă, i se răpeau amintirile vitale, i se 
dădea o primă în funcţie de vechimea în muncă şi era 
alungat cu binecuvântările organizaţiei. Dar Lucy 
reprezenta un contact-cheie, mai ales în vremurile acestea, 
de mare criză. Conflictul dintre îndatoririle ei faţă de 
magazine şi situaţia personală nu trebuia lăsat să creeze 
probleme prea mari. 

Hedrock se încruntă din nou, încercând să rezolve dilema, 
apoi formă un număr de apel prin teleecran. Apăru faţa lui 
Lucy şi Hedrock îi spuse foarte serios: 

— Lucy, ţi-am citit declaraţia şi vreau să-ţi mulţumesc 
pentru ajutorul acordat. Apreciem foarte exact poziţia în 
care te am şi mi s-a cerut — formulă cu multă grijă 
afirmaţia de parcă îndărătul vorbelor lui s-ar fi aflat o 
conducere colectivă — nu s-a cerut să te rog să rămâi 
pregătită pentru o chemare din partea noastră, zi şi noapte, 
până ce trece perioada critică. În schimb, Arsenalele vor 


face tot ce le stă în putinţă pentru a-ţi ocroti soţul de orice 
reacţie primejdioasă ce ar putea rezulta din acţiunile lui. 

Nu era o promisiune uşuratică. Încredinţase deja această 
misiune Filialei de protecţie, care acţiona în măsura în care 
era posibil să protejeze un om în sfera imperială. Se uită în 
treacăt, dar cu multă intensitate, la faţa lui Lucy. Deşi era 
inteligentă, n-avea să înţeleagă niciodată pe deplin războiul 
dintre Arsenale şi Imperiul Isher. Acesta nici nu era, de 
altfel, foarte vizibil. Nu se trăgea cu arme de foc, nimeni nu 
era ucis şi, chiar dacă Arsenalele ar fi fost distruse, Lucy n- 
ar fi observat imediat, iar viaţa n-ar fi fost afectată în nici un 
fel. Nici măcar Nemuritorul n-ar putea spune care avea să 
fie tiparul existenţei când se va elimina una dintre cele două 
fațete energetice ale clădirii. Văzu că Lucy nu e mulţumită 
de explicaţiile sale. Şovăi înainte de a adăuga: 

— Doamnă Clark, în ziua în care v-aţi măritat, aţi luat 
măsurătorile calidetice ale soţului dumneavoastră şi ni le-aţi 
dat nouă. Nu v-am pus niciodată la curent cu rezultatul 
integral pentru că n-am vrut să vă alarmăm. Cred, totuşi, că 
veţi fi mai degrabă interesată decât îngrijorată. 

— Dar e vorba de ceva deosebit? Întrebă Lucy. 

— Ceva deosebit? (Hedrock bâjbâi puţin, căutându-şi 
epitetele.) Caliditatea soţului dumneavoastră în momentul 
în care l-aţi supus măsurătorilor era cea mai ridicată pe 
care a înregistrat-o vreodată istoria Centrului de informaţii. 
Indicele nu are nici o legătură cu jocurile de noroc şi nu 
putem nici măcar să ne închipuim ce formă va lua, atâta 
doar că va afecta întreaga lume a Isherului — în privinţa 
asta nu avem nici o îndoială. 

O privi lung, cu ochii tulburaţi. Îngrozitor în întreaga 
poveste era că acest Cayle Clark nu făcea absolut nimic. 
Iată-l acolo, ataşat pe lângă personalul de serviciu al 
împărătesei. Fiecare mişcare a lui era relatată de o armată 
de spioni — mă rog, aproape toate mişcările lui. Apelurile 
pe care le făcuse, prin teleecrane, din Palat se dovediseră a 
avea un caracter prea intim pentru a suporta un amestec 


din afară. Doar de două ori reuşise să părăsească Palatul, 
scăpând de urmăritori. Incidentele minore nu izbuteau să 
explice faptul că, în conformitate cu măsurătorile calidetice, 
ceea ce se întâmpla, se întâmpla acum. Marele eveniment, 
care va fi fost acela, tocmai se petrecea. Şi nici măcar 
negatiştii de la Arsenale nu izbuteau să ghicească despre ce 
e vorba. 

Hedrock explică atunci situaţia: 

— Lucy, eşti sigură că nu ne ascunzi nimic? lţijurcă eo 
chestiune de viaţă şi de moarte, în special în legătură cu 
viaţa lui. 

Fata clătină din cap şi, cu toate că Hedrock o ţinea sub o 
observaţie severă, ochii ei nu manifestară nici o schimbare 
şi nici nu păreau să fie miopi. Se măriră, dar acesta era alt 
fenomen. Gura îi rămase fermă, ceea ce reprezenta un 
semn bun. Era, fireşte, imposibil să spună ceva precis, 
urmărind doar reacţiile ei fizice — afară doar de faptul că, 
după câte se ştia, Lucy Rall nu făcuse niciodată instrucţie 
de eludare. În timp ce Robert Hedrock învățase să mintă 
fără a se trăda prin vreuna dintre reacţiile cunoscute 
detectorului de minciuni, Lucy, pur şi simplu, nu avea 
experienţa necesară: stăpânirea nervilor pentru a înăbuşi 
semnalele inconştiente ale muşchilor. 

— Domnule Hedrock, zise ea, ştiţi bine că puteţi conta pe 
mine întotdeauna. 

Asta era o victorie pentru ţelurile lui imediate. Dar 
întrerupse legătura, nemulţumit, nu de Lucy sau de ceilalţi 
agenţi, ci de el însuşi, îi lipsea ceva. Mintea lui nu 
pătrundea destul de profund realitatea. Tocmai acum îi 
scăpa printre degete soluţia problemei pendulării, tot aşa 
cum îl nedumerea ceea ce în realitate ar fi trebuit să fie 
doar aparenţă. Şezând aici, în biroul lui, aplecat asupra 
unor fapte şi cifre, se afla prea departe de scena acţiunilor. 

În mod limpede, sosise timpul ca Robert Hedrock să facă 
personal o cercetare la faţa locului. 


CAPITOLUL XXVI. 

HEDROCK merse agale pe „Bulevardul Şansei”, încântat 
de înfăţişarea schimbată a acestei artere de circulaţie. Nici 
nu mai ţinea bine minte când fusese ultima dată pe aici, dar 
i se păru că trecuse foarte, foarte multă vreme. 
Stabilimentele se înmulţiseră faţă de ce-şi amintea, dar 
altfel schimbările nu erau foarte evidente. O sută de ani nu 
afectaseră metalul structural şi materialele de construcţii 
fabricate după regulile stricte ale Imperiului Isher. Liniile 
arhitectonice generale rămăseseră aceleaşi. Numai 
decorația era schimbată. Alte faţade luminoase menite să 
atragă privirile îl întâmpinau din toate părţile. Ştiinţa 
renovării nu fusese neglijată. 

Intră în „Palatul Gologanilor” fără să fi luat vreo hotărâre 
în privinţa genului de acţiune pe care avea s-o întreprindă. 
Era pentru metoda abordării irezistibile. Se gândea că e 
mai bine să amine pentru moment hotărârea în această 
privinţă. Când intră în „Sala comorilor”, simţi o furnicătură 
de la inelul de pe degetul cel mic. O transparenţă îl verifica 
din dreapta. Merse mai departe, apoi se întoarse aşa, în 
treacăt, ştergându-i cu privirea pe cei doi bărbaţi din 
direcţia cărora venise impulsul. Erau oare angajaţi sau 
amatori? Întrucât avea la el întotdeauna vreo cincizeci de 
mii de unităţi monetare, pentru trişorii amatori neplăcerea 
ar fi fost destul de mare. Zâmbi blând, apropiindu-se de ei. 

— Mă tem că nu, zise el. Aţi uitat planurile pe care le 
aveaţi? Cel mai greoi dintre ei băgă mâna într-un buzunar 
al hainei şi apoi dădu din umeri: 

— Văd că nu aveţi vreun pistol de la magazinele de arme, 
zise el, cu mult subinţeles. Nu sunteţi deloc înarmat. 

Hedrock îi răspunse: 

— Vreţi să mă supuneţi unui test? Îl privi pe individ drept 
în ochi. 

Cartoforul fu primul care cobori privirea: 

— Haide, Jay, nu e senul de treabă la care mă aşteptam. 

Hedrock îl opri în timp ce dădea să plece: 


— Lucrezi aici? 

Bărbatul clătină din cap: 

— Nu, dacă aveţi ceva împotrivă, zise el foarte sincer. 

Hedrock râse: 

— Vreau să vorbesc cu şeful. 

— Aşa m-am gândit şi eu, răspunse bărbatul. Ei, treaba a 
fost bună atâta vreme cât a ţinut. 

De data asta, Hedrock îi lăsă să plece. Nu fu deloc surprins 
de reacţia lor. Secretul forţei umane este încrederea în sine 
şi încrederea pe care o citiseră ei în ochii lui îşi avea 
rădăcinile în certitudini pe care majoritatea bărbaţilor nici 
nu le avuseseră vreodată. În lumea întreagă, nu existase 
niciodată vreun bărbat înarmat ca el cu sisteme de apărare 
mentale, fizice, afective, neurale şi moleculare. 

Dată fiind descrierea biroului lui Martin, pe care i-o oferise 
Lucy, fu scutit de orice explorări. Intră pe coridorul din 
spatele sălii de jocuri. Când închise uşă în urma lui, căzu 
peste el o plasă care-l înfăşură din cap până-n picioare. Se 
strânse brusc şi îl înălţă la aproape un metru de la podea. 
Hedrock nu făcu nici un efort de a se elibera. Era destulă 
lumină pentru a vedea duşumeaua de sub el şi poziţia 
nedemnă în care se afla nu-l tulbura câtuşi de puţin. Avu 
răgaz pentru câteva gânduri. Şi Harj Martin începuse să fie 
mai prudent în privinţa musafirilor nepoftiţi. Asta dovedea 
ceva. Ce anume, avea să afle mai târziu, în momentul 
întâlnirii. 

N-a trebuit să aştepte prea mult. S-au auzit nişte paşi. S-a 
deschis uşa şi a intrat grăsanul. A aprins lumina puternică 
şi, cu un zâmbet vesel pe faţă, a rămas cu ochii ţintă la 
deţinut: 

— Ei, spuse el, în cele din urmă, pe cine avem noi aici? 

Se opri când simţi privirea lui Hedrock aţintită asupra lui. 
O parte din veselie îi dispăru imediat. 

— Cine eşti dumneata? Spuse el repezit. 

Hedrock îi răspunse: 


— În seara zilei de 5 octombrie, sau cam aşa ceva, ai fost 
vizitat aici de un tânăr numit Cayle Clark. Ce s-a întâmplat? 

— Întrebările le pun eu, replică Martin, şi din nou înfruntă 
privirea lui Hedrock. la spune, dumneata cine eşti? De data 
asta, întrebase pe un ton mai umil. 

Hedrock făcu un gest, bine studiat ca timp şi valoare. Unul 
dintre inelele de pe degetele lui dizolvă materialul din care 
era făcută plasa. Se desfăcu sub el ca o uşă care se 
deschide. Când ateriza pe picioare, zise: 

— Hai, vorbeşte, prietene, mă grăbesc. 

Fără să ia în seamă pistolul pe care îl apucă în grabă 
Martin, trecu pe lângă el. Când vorbi din nou, i se simţea 
deplina siguranţă în glas. Mai fii nevoie doar de câteva 
momente pentru ca, resemnat, operatorul de la cazinou să 
se hotărască să colaboreze cu el. 

— Dacă nu doriţi decât informaţii, e-n regulă. (Apoi 
adăugă.) Data este corectă. Pe la miezul nopţii, în seara, 
zilei de 5 octombrie, a venit aici individul acela, Clark. Era 
însoţit de fratele său geamăn. Hedrock dădu din cap, dar nu 
spuse nimic. Nu venise aici pentru o discuţie. 

— Vai, continuă Martin, erau cei mai hotărâți gemeni pe 
care i-am văzut vreodată şi lucrau împreună ca o echipă. 
Unul dintre ei trebuie să fi avut ceva experienţă în armată 
pentru că stătea ţeapăn — mde, ştii şi dumneata, aerul pe 
care îl deprind acolo... Parcă sunt hipnotizaţi. El era cel 
care ştia totul şi, Doamne, ce dificil s-a mai dovedit! Am 
început să-i spun că nu sunt fraier şi m-am trezit că mă 
pocneşte peste picioare. Am făcut o mişcare cam prea 
rapidă când m-am întors să scot banii din seif şi o nouă 
explozie mi-a retezat o parte din păr. 

Şi arătă o porţiune de chelie în creştetul capului. Hedrock 
o cercetă câteva secunde. În mod evident era vorba de o 
împuşcătură trasă de aproape. O armă de la Arsenale ori 
din armată. Procedând prin eliminare, hotări că e vorba de 
armată. 

— Dar văd că n-ai nimic, comentă el. 


Martin se învioră: 

— Pe individul ăla nu-l preocupa dacă am păţit sau nu 
ceva. Viaţa fiind tot mai aspră, pe zi ce trece, habar n- 
aveam că dispozitivele normale de apărare din Isher pot fi 
anulate atât de uşor, se lamenta el. 

Ajuns afară, Hedrock se îndreptă gânditor către o staţie de 
autoavioane. Intre timp se stabilise deci existenţa celor doi 
Cayle. Iar unul dintre ei slujise destulă vreme în armată, 
primind instrucţia preliminară ca ofiţer. Această instrucţie i 
se făcuse la 5 octombrie, doar la o zi după sosirea lui Cayle 
Clark de pe Marte. Până în dimineaţa zilei de 6, când 
intrase Clark în armată, după scripte, reieşea că obținuse 
deja suma de cinci sute de mii de unităţi monetare. 

Era o miză foarte frumoasă cu care orice tânăr putea să 
progreseze. Dar asta nu explica anumite lucruri care se 
întâmplau. Şi chiar dacă părea atât de mare, era totuşi o 
sumă foarte mică, dacă o comparai cu indicele calidetic al 
lui Cayle Clark — în cazul în care caliditatea trebuia să 
urmeze un tipar monetar. Autoavionul sosi şi îi întrerupse 
gândurile. Mai avea de făcut o vizită în dimineaţa respectivă 
— la colonelul Medlon. 


CAPITOLUL XXVII. 

ROBERI HEDROCK reveni în biroul său de la hotelul Royal 
Ganeel. Curând, după-amiază, studie rapoartele care-i 
parveniseră în absenţa sa, apoi petrecu două ore în faţa 
unui teleecran particular, discutând cu un expert economic 
de la Centrul de informaţii al Arsenalelor. Pe urmă îi chemă 
pe membrii Consiliului Făuritorilor de Arme şi ceru 
convocarea imediată a unei şedinţe plenare. Fu nevoie de 
vreo zece minute pentru întrunirea tuturor membrilor în 
sala de consiliu a hotelului. Şedinţa fu deschisă de Dresley. 

— Am impresia, domnilor, că coordonatorul nostru a găsit 
o pistă fierbinte. Aşa este, domnule Hedrock? 

Hedrock înaintă zâmbind. Ultima dată când se adresase 
unei delegaţii a acestui consiliu, spiritul lui era dominat de 


timpul care presa şi de Împărăteasă. Harta se mai afla încă 

în această clădire, problema ei nefiind rezolvată şi devenind 
tot mai urgentă cu fiecare ceas care trecea. Dar acum avea 

o soluţie. Începu fără nici un fel de preliminarii: 

— Domnilor, în dimineaţa zilei de 27 octombrie, deci peste 
douăsprezece zile, vom trimite un mesaj Împărătesei din 
Isher în care vom cere să pună capăt războiului. Vom însoţi 
cererea noastră cu cifre şi fapte care o vor convinge că nu 
are alternativă. 

Se aştepta să stârnească senzaţie şi, într-adevăr, obţinu 
efectul scontat. Oamenii aceştia ştiau că, atunci când era 
vorba de o misiune, nu era omul care să dea naştere unor 
speranţe falşe — urmau abia să descopere că eficienţa lui 
este la fel de mare şi în alte domenii. Oamenii se agitară, 
mişcându-şi picioarele. Stârni chiar senzaţie. 

Peter Cadron spuse pe un ton exploziv: 

— Omule, nu ne mai ţine aşa sub tensiune! Ce anume ai 
descoperit? 

— Daţi-mi voie să recapitulez, spuse Hedrock, apoi 
continuă. După cum bine ştiţi, în dimineaţa zilei de 3 iunie 
anul Isher 4784, în magazinul nostru de arme de la 
Greenway şi-a făcut apariţia un bărbat din secolul al XX-lea. 
Apoi s-a descoperit că Împărăteasa îndrepta o nouă armă 
energetică împotriva tuturor magazinelor de arme din 
Oraşul imperial. Era o formă de energie atomică veche prin 
natura ei, dar nouă pentru ştiinţă. Descoperirea ei anunţă 
un nou pas înainte în înţelegerea de către noi a structurii 
complexe a tensiunilor spaţiu-timp care explică existenţa 
materiei. Sursa energetică din Oraşul imperial era o clădire 
terminată acum vreun an şi aflată pe Bulevardul Principal. 
Efectul ei asupra magazinului din Greenway diferea de 
efectul asupra magazinelor situate mai departe. Teoretic ar 
fi trebuit să distrugă instantaneu toate structurile 
materiale, dar magazinele de arme nu sunt făcute din 
materie, în sensul acceptat al cuvântului, ceea ce 
conducătorii Imperiului Isher n-au ştiut niciodată. Aşadar, a 


fost o interacţiune complicată a unor forţe gigantice, care s- 
a produs mai ales în Timpul în sine. Şi aşa a venit un om 
şapte mii de ani din trecutul îndepărtat. 

Recurgând la termeni exclusiv matematici, Hedrock 
descrise pe scurt acţiunea de balans dintre om şi clădire, de 
îndată ce au fost lansate în abisul timpului. Apoi continuă: 

— Mai sunt oameni cărora le e greu să înţeleagă cum 
poate exista o pendulare a timpului, un fel de scrânciob, 
când cunoaştem realitatea macrocosmică după care 
Soarele şi planetele sale se mişcă în mod constant prin 
spaţiu-timp cu viteza de peste douăsprezece mile pe 
secundă. Dacă mai adăugăm şi faptul că planetele urmează 
cu viteze diferite acelaşi curs orbital în jurul Soarelui, logic, 
ar trebui să se desprindă ideea că, dacă te deplasezi în 
trecut ori în viitor, te vei trezi într-un punct din spaţiu 
îndepărtat de Pământ. E greu pentru oamenii care gândesc 
astfel să-şi dea seama că spaţiul este o ficţiune, un produs 
secundar al relaţiei fundamentale timp-energie şi că o 
tensiune a materiei — de exemplu, o planetă — nu 
influenţează fenomenele din fluxul temporal, ci este în ea 
însăşi supusă legilor energiei temporale. 

Rațiunea echilibrării timpului de două ore şi patruzeci de 
minute după fiecare pendulare este obscură, dar s-a 
sugerat că natura caută irevocabil stabilitatea. Când se 
leagănă către trecut, clădirea ocupă acelaşi „spaţiu” ca şi în 
timpul ei normal, dar fără repercusiuni, căci similaritatea 
este în sine o funcţie de timp, şi nu a produsului tensiunii 
sale. McAllister a pornit de la şapte mii de ani, clădirea de 
la două secunde — toate acestea sunt aproximaţii. 

Astăzi, omul este cu mai multe cvadrilioane de ani înainte, 
iar clădirea se leagănă la o distanţă ceva mai mică de trei 
luni. Fireşte că punctul de sprijin înaintează în timpul 
nostru, aşa că avem următoarea situaţie: clădirea nu se mai 
leagănă înapoi în timp până la 3 iunie, data la care a pornit 
balansul iniţial. Vă rog să reţineţi cele ce v-am spus, în timp 


ce eu voi reveni pe scurt la o altă secţiune a acestei 
chestiuni complicate, dar, în fond, simplă. 

Hedrock făcu o pauză. În camera aceasta erau multe minţi 
agere. Pe el îl interesa să citească pe faţa tuturora o 
expresie de aşteptare nerăbdătoare. Acum când el, 
personal, cunoştea adevărul, i se părea de-a dreptul ciudat 
că ei n-au sesizat încă realitatea. 

— Domnilor, Departamentul de coordonare a descoperit, 
acum câteva luni, că în satul Glay exista un uriaş calidetic. 
Cu o asemenea presiune internă care-l împingea, nu a fost 
prea greu să-t manevrăm în aşa fel încât să-l aducem în 
Oraşul imperial. La început, credinţa noastră că va influenţa 
substanţial evenimentele a fost anulată de faptul că nu 
cunoştea realităţile din Isher. Nu voi intra în amănunte, însă 
a fost expediat pe Marte ca un banal muncitor necalificat. 
Dar a putut să se întoarcă aproape imediat. 

Şi Hedrock continuă, oferind explicaţii referitoare la 
căsătoria lui Lucy Rall cu un Cayle Clark cu câteva ceasuri 
înainte de sosirea navei care-l aducea pe Cayle Clark înapoi 
pe Pământ, apoi despre felul în care cei doi Clark au pus 
mâna pe cinci sute de mii de unităţi monetare. Pe urmă l-au 
vizitat pe colonelul Medlon, unul dintre ei fund deghizat. 
Vizita a fost un mare noroc pentru Medlon, căci 
Împărăteasa tocmai îi ceruse să i-l înfăţişeze pe Clark sub 
ameninţarea unei grave pedepse. Lui Clark i se conferi 
rangul de căpitan cu obişnuita instrucţie pentru ofiţeri cu 
ajutorul maşinii de hipnoză. A doua zi, el s-a prezentat la 
Împărăteasă: Pentru un motiv pe care ea îl cunoştea a fi fost 
un impuls, dar care poate fi atribuit calidităţii lui, 
Împărăteasa l-a ataşat personalului ei de serviciu, unde se 
află şi acum. Oriunde i se întindea influenţa, el urma un 
tipar foarte interesant de eliminare fără milă a corupţiei 
mai evidente şi acest amănunt i-a stârnit interesul 
ambiţioasei Innelda. Chiar dacă nimic altceva nu ar acţiona 
în favoarea lui, oricum va apărea ca un tânăr menit să 
promoveze în Serviciul imperial. 


Hedrock zâmbi: 

— De fapt, Cayle Clark, care trebuie supravegheat, nu este 
cel aflat în văzul tuturora, ci cel care a rămas ascuns în 
oraş. Acest Clark a stârnit o mare senzaţie de la 7 august 
încoace. În acest interval, el a realizat multe succese şi, 
domnilor, vă avertizez, în viaţa dumneavoastră n-aţi auzit 
aşa ceva. 

Descrise toate cele întâmplate în câteva fraze. Când 
termină, masa zumzăia de discuţii animate. În cele din 
urmă, unul dintre consilieri întrebă: 

— Dar de ce s-a însurat cu Lucy Rall? 

— Parţial din dragoste şi parţial... Hedrock şovăi. 

Îi pusese lui Lucy o întrebare foarte precisă, aşa că 
răspunsul ei îi dădea şi lui posibilitatea să răspundă bine 
acum. 

— Aş putea spune că a devenit extrem de prudent şi a 
început să se gândească la viitor. Au apărut pe primul-plan 
nişte impulsuri fundamentale. Să presupunem că i s-a 
întâmplat ceva unui om care în câteva săptămâni a realizat 
această mişcare. Domnilor, el dorea un moştenitor şi Lucy 
era singura fată cinstită pe care o cunoştea. S-ar putea să 
fie un aranjament cu caracter permanent. Dar n-aş putea 
spune cu precizie. În pofida rezervei faţă de părinţii săi, 
Clark este esențialmente un tânăr educat. În orice caz, Lucy 
nu va suferi. Va cunoaşte chiar şi experienţa interesantă pe 
care o reprezintă naşterea unui copil. Şi, ca soţie, are drept 
de proprietate ca oricare membru al comunităţii. 

Peter Cadron se ridică în picioare: 

— Domnilor, vă propun să votăm o moţiune de mulţumire 
adresată lui Robert Hedrock pentru serviciile pe care le-a 
adus Arsenalelor. 

Aplauzele se prelungiră. 

— De asemenea, propun să i se acorde rangul de membru 
cu drepturi nelimitate, spuse Peter Cadron. 

Şi de data aceasta votul fu unanim. Hedrock înclină capul 
în semn de mulţumire. Răsplata nu era doar o simplă 


onoare. Ca membru cu drepturi nelimitate nu trebuia să se 
mai supună decât. Testelor efectuate de maşina Pp. 
Mişcările şi acţiunile lui nu aveau să fie supravegheate în 
nici un fel şi el putea recurge la toate facilităţile Arsenalelor 
de parcă acestea ar fi fost proprietatea lui. O făcuse oricum, 
dar pe viitor nu mai aveau să existe nici un fel de suspiciuni. 
Era un adevărat cadou. 

— Vă mulţumesc, domnilor, zise el când încetară 
aplauzele. 

— Iar acum, spuse Peter Cadron, îl rog respectuos pe 
domnul Hedrock să părăsească sala de consiliu, în timp ce 
noi vom discuta problema care ne-a mai rămas, aceea a 
pendulului. 

Hedrock ieşi posomorit din încăpere. Pentru moment 
uitase că pericolul cel mai grav stăruia. 


CAPITOLUL XXVIII. 

ERA 26 NOIEMBRIE, cu o zi înainte de data la care 
Arsenalele intenționau s-o informeze pe Împărăteasă că a 
pierdut războiul. Ea nu avea nici un fel de presimţire 
neagră. Coborâse pentru a vedea şi, poate... Poate pentru a 
face ceea ce-i sugerase căpitanul Clark. Încă se mai simţea 
respinsă, dar fără a avea temeri, doar sentimentul că 
Împărăteasa din Isher nu trebuie să se implice personal în 
aventuri necugetate. Şi totuşi gândul devenise tot mai 
insistent, aşa că iat-o aici. Cel puţin avea să urmărească 
acţiunea şi să aştepte în timp ce căpitanul Clark şi savanții 
făceau călătoria. Cobori cu mişcări vioaie din autoavionul ei 
şi se uită de jur-împrejur. 

La o distanţă nu prea mare, o perdea de aburi se ridica 
leneş în înaltul cerului ca o ceaţă artificială care, de câteva 
luni încoace, izolase acest cartier al oraşului de privirile 
curioşilor. Păşi încet înainte, faţa ei de adevărată Isher 
întorcându-se încoace şi încolo, în timp ce cerceta scena 
respectivă. Îi făcu semn căpitanului Clark. 

— Când e aşteptată clădirea? 


Tânărul, zâmbitor, o salută cu mişcări energice. 

— Peste şapte minute, Maiestate. 

— Aveţi tot echipamentul necesar? 

Ascultă cu multă atenţie recapitularea pe care i-o făcu. În 
clădire aveau să intre şapte grupuri de savanţi, fiecare cu 
propriile instrumente. Era o adevărată plăcere să-şi dea 
seama că ofiţerul Clark a verificat personal listele de maşini 
ale fiecărui grup. 

— Căpitane, zise ea, luminată de un zâmbet, eşti o 
adevărată comoară. 

Cayle nu răspunse. Laudele ei nu însemnau nimic pentru 
el. Fata aceasta era literalmente stăpâna lumii şi, fără doar 
şi poate, nu se aştepta ca oamenii inteligenţi să-i fie întru 
totul credincioşi în schimbul câtorva complimente şi al 
soldei militare. Nu avea nici un fel de simţ anticipativ al 
vinovăţiei şi, de fapt, nici nu considera că ceea ce intenţiona 
el să facă îi dăunează, într-un fel sau altul, împărătesei. La 
Isher făcea ce era necesar şi pentru el nu exista cale de 
întoarcere. Tiparul acţiunilor lui era deja fixat. 

Femeia cercetă din nou scena. Gaura din pământ unde se 
aflase clădirea era în dreapta ei. În stânga se afla 
magazinul de arme din Greenway, cu parcul său. Văzu 
pentru prima dată un asemenea magazin ale cărui firme 
strălucitoare nu funcționau. Asta o făcu să se simtă mai 
bine. Magazinul părea izolat în mod straniu printre umbrele 
copacilor. Strânse pumnii şi se gândi: „Dacă toate 
magazinele din sistemul solar ar fi eliminate brusc, cele 
câteva mii de parcele de tipul parcurilor unde se aflaseră 
ele puteau fi uşor transformate în aproape orice”. Iar apoi 
îşi spuse cu o certitudine sumbră: „După o generaţie vor fi 
date uitării. Copiii născuţi între timp vor creşte mirându-se 
despre ce poveşti mitologice fără sens discută părinţii lor şi 
alţi oameni mari”. 

— Pe toţi zeii spaţiali! Zise ea tare, pe un ton pătimaş, 
chiar aşa se va întâmpla! 


Vorbele ei avură efectul unui sfârşit de replică, în teatru. 
Deodată, aerul căpătă o vibraţie stranie. Acolo unde fusese 
o imensă gaură de formă regulată se înălţă brusc o clădire. 

— Exact la tanc, zise căpitanul Clark, înnebunit de fericire. 

Innelda, încremenită, privi lung clădirea. Mai urmărise o 
dată acest proces pe teleecran. Acum însă era altceva, 
întrucât se afla la faţa locului. În primul rând putea vedea 
mai bine mărimea clădirii. Se înălța spre cer, cam la vreo 
cinci sute de metri, compactă, prin construcţia ei din oţel 
aliat şi plastic, având aceeaşi lăţime şi lungime cât şi 
înălţimea. Fireşte că trebuia să fie mare. Inginerii 
prevăzuseră nişte goluri supradimensionate între diversele 
camere energetice. În interior, spaţiul efectiv de locuit era 
destul de mic. Îi luă cam vreun ceas să inspecteze toate 
nivelele. 

— Ei, spuse uşurată Innelda, s-ar părea că locul nu a fost 
afectat în nici un fel de experienţele prin care a trecut. Dar 
cu şobolanii cum rămâne? 

Cu ocazia unei apariţii anterioare, fuseseră introduşi nişte 
şobolani în clădire. Deocamdată nu dădeau nici un semn că 
ar fi fost afectaţi în vreun fel. Totuşi, ar fi fost înţelept să se 
verifice dacă erau încă în siguranţă fără să fi avut ceva de 
suferit. Aşteptă într-o cameră de la un nivel superior, 
uitându-se din când în când la ceas, în timp ce minutele 
treceau. 

Era supărător pentru ea să-şi dea seama că este agitată şi 
îngrijorată. Se simţea ca o proastă, deoarece, deşi se tot 
gândea să plece, stătea acolo în tăcerea virtuală a unei 
clădiri aproape goale. Se uita la bărbaţii care se oferiseră s- 
o însoţească în cazul în care pleca. Tăcerea lor nu era 
normală şi ei nici n-o priveau de fapt, ci stăteau şi se holbau 
posomoriţi prin zidul transparent. Se auziră nişte paşi. Îşi 
făcu apariţia, cu mers ţanţoş, căpitanul Clark. Zâmbea şi în 
palmă ţinea un şobolan alb, pe care i-l întinse. 

— Maiestate, vă rog să-l priviţi. Arată straşnic. 


Era atât de vesel când i-l întinse, încât Împărăteasa îl luă 
şi-l privi gânditoare. Cu un imbold brusc, îl ridică şi-i apăsă 
trupul cald de obrazul ei. 

— Ce ne-am face, murmură ea, fără nişte şobolani 
drăgălaşi ca tine? 

Îi aruncă o privire căpitanului Clark. 

— Ei, domnule, care este opinia oamenilor de ştiinţă? 

— Fiecare şobolan, începu Clark, este sănătos din punct de 
vedere fizic, afectiv şi psihologic. Toate, testele care indică 
reacţiile şobolanilor au ieşit bine. 

Innelda încuviinţă din cap. Toate se potriveau. La început, 
în ziua lansării primului atac, înainte ca bărbaţii din incinta 
clădirii să ştie ce s-a întâmplat, clădirea dispăruse, 
producând o imensă confuzie despre care nu primise 
niciodată 6 relatare coerentă. Cu acel prilej, în momentul în 
care reapăruse clădirea, întregul personal fusese retras şi 
de atunci nu i se mai îngăduise nimănui să întreprindă 
„călătoria”. Dar examenele medicale la care fuseseră supuşi 
bărbaţii îi prezentau fără afecţiuni de vreun fel sau altul. 

Totuşi, Innelda şovăia. Acum n-ar fi fost deloc favorabil 
dacă s-ar fi abținut să participe la călătorie, dar erau atâţia 
şi atâţia factori de luat în considerare. Dacă i se întâmpla 
ceva, guvernul Isherului putea să cadă. lar ea nu avea nici 
un fel de moştenitor. Succesiunea avea să fie preluată de 
Prinţul Del Curtin, care se bucura de popularitate, dar care 
căzuse în dizgraţia ei, după cum ştia multă lume. Întreaga 
situaţie era ridicolă. Se simţea strânsă cu uşa, dar n-avea 
rost să nege realitatea. 

— Domnule căpitan, zise ea cu glas ferm, te-ai oferit să faci 
această... Călătorie... Indiferent dacă eu merg sau nu. M- 
am hotărât clar să nu merg. Îţi urez noroc şi aş fi dorit din 
suflet să pot merge cu dumneata. Dar mă tem că nu e bine 
s-o fac. Ca Împărăteasă nu mă simt liberă să particip la 
aventuri curajoase. Du-te, însoţit de binecuvântarea mea, îi 
spuse ea întinzându-i mâna. 


La mai puţin de un ceas după aceea văzu cu ochii ei cum 
clădirea dispare în neant. Aşteptă. 1 se aduse hrană. Mâncă 
în autoavionul ei, citi mai multe documente oficiale pe care 
le adusese cu ea şi apoi, când se lăsă întunericul peste 
capitala Imperiului, constată, uitându-se la ceas, că era 
timpul să reapară clădirea. 

Fulgeră din nou în câmpul vizual şi curând din ea începură 
să coboare bărbaţii. Unul dintre savanţi se apropie şi-i 
spuse: 

— Maiestate, călătoria a fost efectuată fără incidente, cu o 
singură excepţie. După cum ştiţi, căpitanul Clark avea 
intenţia de a părăsi clădirea pentru a efectua anumite 
explorări. Într-adevăr, a părăsit-o. Am primit de la el un 
mesaj rostit în teleecranul de la încheietura mâinii în sensul 
că data este 7 august, anul Isher 4084. Acestea au fost 
ultimele cuvinte pe care le-am mai auzit. Probabil i s-a 
întâmplat ceva. Nu a mai revenit la timp pentru a 
întreprinde împreună cu noi călătoria de întoarcere. 

— Bine, dar... Începu Innelda şi se opri fără expresie. 

Apoi reluă: 

— Bine, dar asta înseamnă că de la 7 august până la 26 
noiembrie au existat doi Cayle Clark — cel normal şi cel 
care a efectuat întoarcerea în timp. 

Se opri, pierzându-şi de tot siguranţa. În mintea ei îşi 
spuse: „Vechiul paradox temporal. Oare omul se poate 
întoarce în timp pentru a-şi strânge mâna?” Iar apoi, tot 
nesigură, cu glas întrebător spuse: 

— Dar ce s-a întâmplat cu cel de-al doilea? 


CAPITOLUL XXIX 

7 AUGUST — o zi luminoasă, cu un cer albastru blând; o 
briză uşoară îi sufla lui Clark drept în faţă în timp ce se 
îndepărta repede de clădirea care-l adusese într-o perioadă 
din propriu-i trecut. Nu-l necăjea nimeni. Purta uniforma de 
căpitan cu epoleţii roşii speciali, care arătau că este 
membru al statului-major imperial. Santinelele postate pe 


străzile din preajma clădirii îl salutau, luând poziţie de 
drepţi când trecea pe lângă ele. 

Peste cinci minute era deja la bordul unui autoavion public 
şi mergea ţintă către inima oraşului. Mai trebuiau să treacă 
două luni şi jumătate înainte de a se întoarce de unde 
pornise, dar pentru ceea ce-şi pusese el în gând perioada 
era mult prea scurtă. 

După-amiaza era pe sfârşite şi, totuşi, putu închiria un 
birou cu patru camere înainte de închiderea afacerilor din 
ziua aceea. O agenţie de plasare îi făgădui să trimită a doua 
zi dimineaţa, până la ora nouă, mai multe stenografe şi 
câţiva contabili. Şi, cu toate că localul era mobilat doar ca 
birou, izbuti să obţină un pat, înaintea lăsării întunericului, 
de la Serviciul de închiriere, deschis douăzeci şi patru de 
ore din douăzeci şi patru. Trebuia să plece cu avionul dis- 
de-dimineaţă, aşa că dormi destul de agitat. Se trezi puţin 
înainte de revărsatul zorilor şi, luând cu el foaia de hârtie 
pe care îşi făcuse calculele, merse cu liftul până la biroul de 
schimb al uneia dintre cele mai mari agenţii de bursă. În 
buzunare avea vreo cinci sute de mii de unităţi monetare pe 
care i le dăduse „al doilea” Cayle Clark. Erau mai ales 
bancnote mari, atâtea câte putea duce cineva fără a se 
încărca prea mult ca să mai poată umbla. 

Înainte de a se încheia ziua, adunase trei milioane şapte 
sute de mii de unităţi. Contabilii de sus îi înregistrau 
tranzacţiile la bursă şi aveau treabă până peste cap: 
stenografele începeau să scrie scrisori, iar un expert 
contabil, angajat în grabă ca administrator-şef, făcea noi 
angajări de personal şi închiria noi spaţii pentru birouri la 
etajele apropiate. 

Istovit, dar jubilând de bucurie, Cayle îşi petrecu seara 
pregătindu-se pentru ziua următoare. Avusese o experienţă 
în privinţa celor ce le poate face un om care şi-a adus cu el 
din viitor rapoartele cu privire la cursurile de la Bursă pe o 
perioadă de două luni şi jumătate. În seara aceea adormi cu 
un sentiment de bucurie fără margini. Abia mai avea 


răbdare să aştepte ziua următoare. Şi cealaltă zi. Şi a treia, 
şi a patra. 

În cursul lunii august, câştigă nouăzeci de miliarde de 
unităţi monetare. În seria aceea de tranzacţii, prelua una 
dintre reţelele bancare, unităţi industriale în valoare de 
patru miliarde, şi obţinu controlul parţial asupra a treizeci 
şi patru de alte companii. 

În cursul lunii septembrie, câştigă trei sute treizeci 
miliarde de unităţi şi absorbi acel colos care se numea 
PRIMA BANCĂ IMPERIALĂ, trei societăţi miniere 
interplanetare şi proprietatea parţială asupra a două sute 
nouăzeci de companii. Până la sfârşitul lunii era instalat 
într-un zgârie-nori, cu o sută de etaje, din inima cartierului 
financiar şi încredința Societăţii de angajare sarcina de a-l 
instala ca o firmă majoră. La 30 septembrie, în clădirea 
aceea lucrau peste şapte mii de salariaţi ai lui. 

În octombrie, îşi canaliză resursele în bani-gheaţă către 
investiţii în domeniul proprietăţilor hoteliere şi rezidenţiale, 
cu o valoare totală de trei trilioane şi o optime. Tot în 
octombrie se însura cu Lucy Rall, răspunse la propria-i 
chemare — el întorcându-se chiar atunci de pe Marte — şi- 
şi dădu întâlnire cu „celălalt” Clark. Cei doi tineri, la fel de 
hotărâți şi sobri, vizitară „Palatul Gologanilor” şi smulseră 
de la Harj Martin banii care-i fuseseră furaţi de patronul 
cazinoului. De fapt, suma aceasta nu mai conta prea mult în 
stadiul la care ajunsese, dar important era principiul. Cayle 
Clark pornise spre cucerirea lumii impersonale a Isherului. 
Şi nimeni care-l trăsese vreodată pe sfoară nu trebuia să 
mai încerce o asemenea satisfacţie. După Harj Martin, era 
pur şi simplu firesc să-l caute pe colonelul Medlon şi să 
pregătească terenul pentru călătoria în trecut. 

Doi Cayle Clark — de fapt acelaşi, dar din două epoci 
diferite —, aceasta era esenţa prezentării pe care o făcu 
Robert Hedrock în faţa Consiliului Arsenalelor. Acesta era 
incidentul fenomenal care o sili pe Împărăteasă să pună 
capăt războiului ei ca nu cumva alţi ofiţeri ori soldaţi să 


distrugă stabilitatea financiară a sistemului solar, încercând 
să repete performanţa lui Cayle Clark. 


CAPITOLUL XXX. 

AFARĂ era întuneric. Fara străbătea străzile liniştite din 
Glay şi pentru prima dată îşi dădu seama că Centrul de 
informaţii al Arsenalelor trebuie să fie pe la jumătatea 
orbitei în jurul lumii, căci atunci când ieşise de acolo era 
încă în plină zi. 

Tabloul dispăru de parcă nici n-ar fi existat vreodată, în 
timp ce el redeveni conştient de satul Glay, adormit de jur- 
împrejurul lui. 'Tăcut, paşnic, şi totuşi urât, se gândi el, urât 
de acea urâciune pe care o aducea întronarea răului. Se 
gândi la dreptul de a cumpăra arme — şi inima îi zvâcni în 
piept; îi dădură lacrimile. Se şterse la ochi cu dosul mâinii 
ca să mai poată vedea ceva în jur, îşi aminti de tatăl lui 
Creel care murise de mult şi păşi mai departe, fără să se 
simtă ruşinat. Unui om furios îi făcea bine să verse câteva 
lacrimi. 

Lacătul masiv cedă în faţa energiei concentrate a micului 
revolver. O flamă scurtă, şi metalul se dizolvă. Păşi înăuntru. 
Era întuneric, nu vedea nimic, dar nu aprinse imediat 
luminile. Merse pe bâjbâite până la fereastra de control, 
răsuci ferestrele până la nivelul de vibrații al întunericului 
şi apoi aprinse luminile. Trase aer în piept cu un 
extraordinar sentiment de uşurare constatând că maşinile 
lui, preţioasele lui instrumente şi unelte care-i fuseseră 
confiscate de portărel, se aflau din nou aici, gata să fie 
folosite. 

Zguduit încă de emoție, Fara o chemă pe Creel prin 
teleecran. Ea apăru puţin mai târziu, îmbrăcată într-un 
capot. Când văzu cine a făcut apelul, păli la faţă. 

— Fara, ah, Fara! Credeam că... 

E] îi reteză vorba cu severitate: 

— Creel, am fost la Arsenale. Vreau să faci următorul 
lucru: du-te direct la maică-ta. Eu sunt la atelier. Stau aici zi 


şi noapte până când se stabileşte că rămân stăpân pe el... 
Am să trec mai târziu pe-acasă după hrană şi îmbrăcăminte, 
dar vreau ca până atunci să fii plecată. E limpede? 

Obrajii ei supţi, dar frumoşi, se îmbujorară. 

— Nu te mai necăji că nu poţi veni acasă, Fara. Fac eu tot 
ce trebuie. Am să strâng cele necesare în autoavion, 
inclusiv un pat pliant. O să dormim în cămăruţa din spatele 
atelierului. 

Zorile se revărsară palide, dar se făcuse ora zece când se 
ivi o umbră în uşa deschisă; intră jandarmul. Lor. Părea 
ruşinat. 

— Am un mandat de arestare. 

— Spune-le celor care te-au trimis, îi spuse foarte hotărât 
Fara, că m-am Împotrivit arestării — cu arma. 

Îşi potrivi fapta după vorbă atât de repede încât Jor 
rămase nemişcat — un bărbat voinic, dar cu un aer 
somnolent —, holbându-se la revolverul acela strălucitor, 
magic. 

— Am aici o citaţie a Tribunalului... Pentru azi după- 
amiază. O primeşti? 

— Fireşte. 

— Deci vei veni? 

— Am să-mi trimit avocatul, spuse Fara. Lasă hârtia acolo, 
pe duşumea. Comunică-le că am primit-o. 

Omul de la magazinul de arme îi spusese: „Nu lua în 
bătaie de joc nici o măsură legală a autorităţilor imperiale, 
dar nici să nu te supui vreuneia dintre ele”. 

Jor ieşi, aparent uşurat. Mai trecu o oră până să intre pe 
uşă, cu un aer pompos, primarul Mei Dale: 

— Uite ce e, Fara Clark, urlă el. N-ai să poţi să scapi cu 
una, cu două. Asta înseamnă sfidarea legii. 

Fara tăcu atâta vreme cât înalta autoritate păşi, 
legănându-se, până în mijlocul clădirii. Era de necrezut, 
aproape uluitor, ca primarul Dale să-şi rişte preţiosul său 
trup dolofan. Dar nedumerirea încetă când acesta rosti cu o 
voce slabă: 


— Bună treabă, Fara. Ştiam eu că eşti capabil. Zeci de 
oameni din Glay te susţin, aşa că nu da înapoi. A trebuit să 
urlu la tine adineauri fiindcă afară e o gloată întreagă. Dacă 
nu te superi, te rog ţipă şi tu la mine. Hai să avem o ceartă 
adevărată. Dar mai întâi te previn: directorul de la 
Atelierele de Reparaţii Automate vine încoace împreună cu 
două gorile de-ale lui. 

Clătinându-se pe picioare, Fara îl însoţi cu privirea pe 
primarul care pleca. Se profila o criză. Trase aer în piept, îşi 
îndreptă spinarea şi-şi zise: „N-au decât să vină, să vină 


LLA 


şi... 
Totul se desfăşură mai uşor decât se aşteptase, căci 


bărbaţii care-i intrară în atelier păliră la vederea 
revolverului din toc. Urmară nişte proteste violente. 

— Uite ce este, avem aici poliţa dumitale pentru 
douăsprezece mii o sută unităţi monetare. Sper că n-o să 
negi că datorezi banii ăştia. 

— O răscumpăr, zise împietrit Fara, cu exact o mie de 
unităţi, suma plătită efectiv fiului meu. 

Tânărul fălcos îl privi lung şi, într-un târziu, spuse sec: 

— Primim. 

— Am hărţile pregătite, spuse Fara. 

Primul lui client fu bătrânul avar Lan Harris. Fara se uită 
la babalăâcul sfrijit cu suspiciune şi, în sfârşit, începu să 
înţeleagă cum de se instalase primul magazin de arme pe 
terenul acestuia. La un ceas după plecarea lui Harris, 
mama lui Creel păşi ţanţoşă în atelier şi închise uşa: 

— Ei? Ai izbutit, va să zică? Bună treabă. Regret că am 
părut puţin aspră când ai venit la mine, dar noi susţinătorii 
Arsenalelor nu ne putem permite să ne asumăm riscuri 
pentru cei care nu sunt de partea noastră. Dar să lăsăm 
asta. Am venit s-o iau acasă pe Creel. Important este ca 
toate să revină la normal cât mai curând cu putinţă. 

Deci se terminase. De necrezut, dar se terminase. În seara 
aceea, în timp ce se întorcea acasă pe jos, Fara se opri de 
două ori şi se întrebă dacă nu cumva totul fusese doar un 


vis. Aerul era bun ca vinul. Dinaintea lui se întindea micuța 
lume a satului Glay, verde şi graţioasă, un paradis tihnit în 
care timpul se oprise în loc. 


CAPITOLUL XXXI. 

ÎMPĂRĂTEASA SPUSE: 

— Domnul De Lany. 

Hedrock se înclină. Se deghizase puţin şi-şi preluase unul 
dintre numele la care renunţase de mult, pentru ca ea să 
nu-l poată recunoaşte cândva în viitor. 

— Mi-aţi solicitat o întrevedere? 

— După cum vedeţi. 

Împărăteasa se juca şi acum cu cartea lui de vizită. Purta o 
rochie ca o hlamidă, albă ca zăpada, care-i scotea în 
evidenţă culoarea feţei bronzate, ca şi decolteul. Încăperea 
în care-l primi fusese pregătită să semene cu o insuliţă din 
mările Sudului. Erau înconjurați de palmieri şi verdeață. 
De-o parte şi de alta erau valuri care se spărgeau de o plajă 
cu o înfăţişare absolut naturală. Dinspre marea aceea 
agitată bătea o briză răcoroasă care-i sufla lui Hedrock în 
spate şi împărătesei în obraji. Aceasta îl privea pe Hedrock 
cu amărăciune sau chiar cu un resentiment. Avea dinaintea 
ei un bărbat cu o înfăţişare impunătoare şi cu un chip ferm. 
Dar cel mai tare o uluiră ochii lui. Erau blânzi, dar neclintiţi, 
dovedind o vitejie nemăsurată. Nici nu se aşteptase la 
asemenea calităţi deosebite. Vizitatorul căpăta deodată o 
importanţă specială. Cercetă cu privirea cartea lui de vizită. 

— Walter De Lany, zise ea gânditoare, cu aerul că ascultă 
rezonanţa numelui pe care-l rosteşte, aşteptând să capete 
mai mult sens. 

În cele din urmă, clătină din cap cu un aer nedumerit. 

— Cum aţi ajuns aici? Am găsit acest nume pe lista 
audienţelor şi am socotit că, probabil, întrevederea a fost 
aranjată de şambelanul meu, întrucât era vorba de ceva 
urgent. 


Hedrock nu răspunse nimic. Ca şi atâţia alţi oameni ai 
Imperiului, şambelanul nu avea instrucţia mintală 
defensivă. Şi cu toate că Împărăteasa o avea, nu ştia că 
Arsenalele au făurit metode energetice pentru a smulge 
imediat reacţii favorabile de la cei neînzestraţi cu acest 
sistem de protecţie. Împărăteasa continuă: 

— Foarte ciudat. 

— Liniştiţi-vă, Maiestate, îi spuse Hedrock. Am venit să fac 
apel la îndurarea dumneavoastră pentru un biet om 
nevinovat şi aflat în mare nenorocire. 

Cu asta o captivă. Din nou îi înfruntă privirea, se clătină 
puţin înspăimântată de forţa pe care o citea în ochii lui, apoi 
se calmă. Hedrock vorbi liniştit: 

— Maiestate, aveţi posibilitatea să faceţi un act de 
bunătate fără seamăn în favoarea unui om care se află la 
aproape cinci milioane de ani de aici, balansându-se între 
viitor şi trecut, în timp ce clădirea dumneavoastră îl 
împinge tot mai departe. 

Aceste vorbe trebuiau rostite. Se aştepta ca ea să-şi dea 
imediat seama că numai intimii şi duşmanii ei puteau să 
cunoască anumite detalii privind clădirea dispărută. Felul în 
care îi pieriră culorile din obraji arăta că şi ea e conştientă 
de acest lucru. 

— Eşti omul Arsenalelor? Şopti ea surprinsă. Dar, 
ridicându-se imediat în picioare, strigă aproape scrâşnind: 
leşi de-aici! Afară! 

— Stăpâniţi-vă, Maiestate, o linişti Hedrock. Nu vă 
ameninţă nici o primejdie. 

Avusese intenţia ca vorbele lui să fie pentru ea ca un duş 
rece. Insinuarea că e speriată îi făcu obrajii să se păteze de 
roşeaţă. Rămase o clipă în picioare, iar apoi, cu o mişcare 
rapidă, îşi băgă mâna în decolteu şi scoase o armă 
energetică strălucind de albeaţă. 

— Dacă nu pleci în clipa asta, trag. 

Hedrock îşi depărtă braţele de trup ca un om supus 
percheziţiei. 


— Un pistol obişnuit, zise el uluit, împotriva unui om care 
poartă o armă defensivă a Arsenalelor? Maiestate, dacă m- 
aţi asculta măcar o clipă... 

— Nu vreau să am de-a face cu oamenii Arsenalelor. 

Asta era pur şi simplu enervant. Hedrock vorbi cu o voce 
egală: 

— Maiestate, nu mă surprinde că faceţi asemenea 
declaraţii lipsite de maturitate. Nu numai că aţi avut de-a 
face cu Arsenalele în ultimele câteva zile, dar le-aţi şi cedat. 
Aţi fost silită să puneţi capăt războiului şi să vă distrugeţi 
maşinile energetice temporale. Aţi căzut de acord să nu-i 
puneţi sub urmărire penală pe ofiţerii dezertori, ci doar să-i 
deblocaţi din armată. Şi i-aţi acordat imunitate lui Cayle 
Clark. 

Citi pe chipul ei că n-a atins-o în nici un punct sensibil. Îl 
privea lung, încruntată: 

— Trebuie să fie vreun motiv pentru care ai îndrăzneala 
să-mi vorbeşti astfel. 

Propriile-i cuvinte o galvanizară. Se aşeză în jilţ şi rămase 
cu un deget în aer deasupra braţului frumos împodobit al 
acestuia: 

— Dacă apăs pe butonul de alarmă, o să vină gărzile. 
Hedrock oftă. Sperase că ea n-o să-i silească să-şi dezvăluie 
întreaga putere. 

— Atunci de ce nu-l apăsaţi? Îi sugeră el. 

Se gândi că a sosit timpul s-o pună faţă-n faţă cu situaţia ei 
adevărată. 

— Şi ce-ţi închipui, că n-am s-o fac? Întrebă, şi degetul ei 
întins apăsă ferm pe buton. 

Urmă un răstimp de tăcere în care nu se auzi decât 
clipocitul valurilor şi briza fără viaţă. După cel puţin două 
minute, Innelda, ignorându-l pe Hedrock de parcă nici n-ar 
fi fost acolo, făcu vreo câţiva paşi până la un copac şi atinse 
una dintre ramuri. Trebuie să fi fost un sistem suplimentar 
de alarmă, pentru că aşteptă — de data asta nu chiar atât 
de mult —, iar apoi se îndreptă în grabă către tufişul des 


care ascundea puţul liftului. Îi acţionă mecanismul şi, 
neavând nici o reacţie nici de acolo, se întoarse încet la 
locul unde aştepta Hedrock, reaşezându-se pe jilţul ei. Era 
palidă, dar liniştită. Nu se uită la Hedrock, dar îi vorbi fără 
frică: 

— Ai intenţia să mă asasinezi? 

Hedrock clătină din cap nerostind nici o vorbă. Acum 
regretă mai mult ca oricând că a fost silit să-i arate cât de 
neputincioasă este, regreta mai ales pentru că, fără doar şi 
poate, ea avea să înceapă să modernizeze sistemul de 
protecţie al Palatului, în speranţa falsă că se apără de 
ştiinţa superioară a Arsenalelor. Dar el venise, în această 
după-amiază, pregătit pentru orice eventualitate, orice 
pericol fizic sau mintal. N-o putea sili să facă ceea ce voia el, 
însă degetele lui ardeau pur şi simplu de atâtea inele 
ofensive şi defensive. Era îmbrăcat în costumul „de lucru” şi 
până şi savanții de la Ateliere ar fi fost uimiţi să-i vadă 
diferitele tipuri de armuri. În preajma lui nu se puteau 
activa nici un fel de energii de alarmă şi nici o armă de foc 
nu putea trage. Era ziua celei mai importante decizii din 
întreaga istorie a sistemului solar şi el venise înarmat până- 
n dinţi. 

Ochii femeii îl priveau lung, cu o intensitate sumbră. 

— Ce doreşti? Ce e cu omul ăsta de care pomeneai? 

Hedrock îi vorbi despre McAllister. 

— Eşti nebun? Şopti când îşi încheie el expunerea. Dar de 
ce atât de departe? Clădirea este doar... Doar la trei luni. 

— Factorul dominant pare să fie masa obiectului. 

— Oh! 

Un răstimp de tăcere şi apoi întrebarea: 

— Şi ce-ai vrea să fac eu? 

— Maiestate, omul ăsta face un apel disperat la mila şi 
îndurarea voastră. Pluteşte într-un vid cum nu vor mai 
vedea niciodată ochii oamenilor. S-a uitat la Pământul 
nostru şi la Soarele nostru atât în copilăria lor, cât şi spre 


bătrâneţea lor îndepărtată. Acum nimic nu-l mai poate 
ajuta. Trebuie să-i acordăm răgazul mântuitor al morţii. 

Innelda avu, parcă, în mintea sa, viziunea beznei de 
nepătruns pe care o zugrăvea el. Deveni mai atentă şi mai 
concentrată, înțelegând acest eveniment în cadrul său mai 
larg. 

— Dar ce e cu maşina pe care o ai? 

— Este o copie a maşinii cartografice a Arsenalelor. Nu se 
mai strădui să-i explice că a construit-o într-unui dintre 
laboratoarele lui secrete, li lipseşte doar harta în sine, care 
a fost prea complicată pentru a fi fabricată aşa repede. 

— Înţeleg, zise ea automat, fără a avea vreo reacţie. 

În timp ce el îi cerceta chipul, Împărăteasa îl întrebă 
apăsând fiecare cuvânt. 

— Şi ce rol ai dumneata în toată povestea asta? 

Hedrock nu era însă pregătit să-i răspundă. Venise la 
Împărăteasa Isherului pentru că ea suferise o înfrângere şi, 
în situaţia în care se afla, era important să nu aibă prea 
multe resentimente. Nemuritorul, care se amesteca din nou 
în treburile muritorilor, trebuia să se gândească şi la 
asemenea lucruri. 

— Maiestate, nu mai e timp de pierdut. Clădirea trebuie să 
se întoarcă aici peste o oră. 

— Dar de ce nu putem lăsa Consiliului Arsenalelor să ia 
această hotărâre? 

— Pentru că s-ar putea să ia o hotărâre greşită. 

— Şi care este hotărârea justă? Insistă Innelda. 

Rămânând acolo pe scaun, Hedrock îi vorbea. 

Cayle Clark fixă manşa autoavionului în aşa fel încât să 
facă un cerc larg în jurul casei. 

— O, Doamne, zise Lucy Rall-Clark. Vai de mine, dar e una 
dintre clădirile astea aeriene... 

Se opri şi privi cu ochii plini de uimire la terenurile de 
dedesubt, la grădinile suspendate, la casa care plutea prin 
aer. 

— Vai, Cayle, dar eşti sigur că ne dă mâna s-o ţinem? 


Cayle Clark zâmbi: 

— Iubito, ţi-am mai explicat de zece ori. N-o s-o mai fac 
încă o dată. 

Dar ea protestă: 

— Nu asta vreau să spun. Eşti sigur că Împărăteasa n-o să 
ţi-o scoată pe nas? 

Cayle Clark îşi privi soţia cu un zâmbet firav şi întunecat: 

— Domnul Hedrock mi-a dat un pistol de la Arsenale, zise 
el încet. Şi pe urmă, i-am adus o mulţime de servicii 
Maiestăţii sale, pe care — cel puţin aşa mi-a spus azi prin 
teleecran — le apreciază foarte mult. De obicei nu e falsă, 
aşa că am convenit să continui să lucrez pentru ea cam în 
acelaşi chip. 

— Oh, făcu Lucy. 

— Ei, haide-haide, nu te mai tulbura. Nu uita că chiar tu 
mi-ai spus că Arsenalele au încredere într-un guvern unic. 
Cu cât acest guvern va fi epurat mai degrabă, cu atât mai 
bine o va duce lumea întreagă. Şi te rog să mă crezi — şi 
faţa i se înăspri — că am căpătat destulă experienţă în acest 
sens şi ţin cu tot dinadinsul să-l purific. 

Ateriza cu autoavionul pe acoperişul reşedinţei cu cinci 
etaje. O duse pe Lucy în interior, până în lumea camerelor 
luminoase şi elegante în care aveau să trăiască de-a pururi 
împreună. 

Cel puţin, la vârsta de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei 
de ani, se părea că vor trăi într-adevăr de-a pururi. 


EPILOG. 

McALLISTER UIIASE de hotărârea personală pe care 
intenţionase s-o ia. Îi era atât de greu să gândească în 
această beznă. Deschise ochii obosiţi şi văzu că stă 
nemişcat, atârnat într-o poziţie de balans în spaţiul 
întunecat. Sub el nu era pământ. Se afla într-o vreme în 
care planetele încă nu existau. Întunericul părea că 
aşteaptă un eveniment colosal. Îl aşteptau pe el. 


Deodată îi fulgeră prin minte înţelegerea lucrurilor care 
aveau să se întâmple. Apoi îl copleşi uimirea, după care îşi 
dădu seama ce hotărâre trebuie să ia: resemnare în faţa 
morţii. 

Era o hotărâre ciudat de uşor de luat. Se simţea tare 
istovit. Îi reveniră în minte reminiscenţe dulci-amare din 
zilele şi spaţiile îndepărtate, când zăcuse, între viaţă şi 
moarte, pe un câmp de luptă de la jumătatea secolului al 
XX-lea, resemnat cu ideea că va fi dat uitării. Atunci se 
gândise că trebuie să moară pentru ca să poată trăi alţii. Şi 
acum avea acelaşi sentiment, dar mai puternic şi pe un plan 
mult mai înalt. 

N-avea idee cum se poate realiza acest lucru, dar 
pendulaţia avea să sfârşească, în trecutul foarte îndepărtat, 
cu declanşarea uluitoarei energii temporale pe care o tot 
acumulase la fiecare dintre aceste balansuri monstruoase. 

Nu numai că avea să asiste, dar avea să şi contribuie la 
formarea planetelor. 


SFÂRŞIT