A. E. Van Vogt — Odiseea Navei Space Beagle

A. E. Van Vogt 


A. E. Van Vogt 


Odiseea navei Space Beagle 
The Voyage of the Space Beagle 1950 


Corl tot dădea târcoale. Noaptea neagră, fără lună şi 
aproape fără stele, se retrăgea în silă din calea zorilor care 
mijeau undeva, spre stânga lui. Lumina lor roşiatică şi 
lugubră nu făgăduia pic de căldură, ci dezvăluia, treptat, un 
peisaj de coşmar. 

În jurul lui se conturau nişte stânci fumurii, colţuroase şi o 
câmpie neagră, fără viaţă. Un soare de un roşu palid trăgea 
cu ochiul deasupra orizontului. Degete de lumină dibuiau 
printre umbre. Nu se vedea încă nici o urmă a tribului de 
fiinţe înzestrate cu id, după care Corl umbla de aproape o 
sută de zile încoace. 

Se opri, în sfârşit, înfiorat de această realitate. Labele 
picioarelor îi zvâcniră cuprinse de un tremur ce-i încorda 
ghearele ascuţite ca nişte lame. Tentaculele groase care-i 
creşteau din umeri se încordară şi ele. Corl îşi răsuci dintr-o 
parte în alta enormul său cap de pisică, în timp ce 
filamentele păroase din care-i erau alcătuite urechile 
fremătau cu putere, iscodind fiecare adiere de vânt, fiecare 
vibraţie a eterului. 

Nu primi nici un răspuns. Complicatul lui sistem nervos nu 
înregistra nici o mişcare. Nimic nu vădea prezenţa acelor 
fiinţe, care erau unica lui sursă de hrană pe această planetă 
pustie. Corl se ghemui la sol - o gigantică siluetă felină 
zugrăvită pe fundalul de un roşu întunecat al cerului. Ai fi 
zis că-i caricatura unui tigru negru într-o lume de umbre. 
Ceea ce-l descumpănea era faptul că pierduse contactul. 
Era înzestrat cu un sistem senzorial care, în mod normal, 
putea detecta prezenţa idului într-un organism aflat la mari 


depărtări. Însemna că nu mai funcţiona normal. Faptul că 
nu izbutise, în noaptea asta, să menţină contactul trăda o 
dereglare a organismului, era un simptom al bolii mortale 
despre care auzise. De şapte ori în decursul secolului trecut 
întâlnise nişte corli prea slabi pentru a se putea mişca şi ale 
căror trupuri, altminteri nemuritoare, se vlăguiseră din 
lipsă de hrană. De fiecare dată, se năpustise asupra acelor 
trupuri inerte, zdrobindu-le pentru a le stoarce fărâma de 
id care continua să le ţină în viaţă. 

Corl se înfiora de plăcere, amintindu-şi de acele ospeţe. 
Scoase apoi un fel de mârâit, un sunet sfidător, repetat de 
ecou din stâncă în stâncă, înainte de a se întoarce în 
propriii săi nervi. Era o expresie instinctivă a voinţei lui de a 
trăi. 

Deodată, încremeni. 

Zărise, cu mult deasupra liniei orizontului, un minuscul 
punct luminos. Acesta se apropia rapid, devenind întâi o 
minge de metal, apoi o enormă navă rotundă, argintie, 
care-şi încetini vizibil viteză când zbură deasupra lui Corl. 
Nava rămase o clipă aproape nemişcată deasupra şirului de 
dealuri negre din dreapta lui, apoi dispăru. 

Corl îşi reveni din buimăceală şi se repezi ca un tigru 
printre stânci. În ochii lui negri şi rotunzi ardea o dorinţă 
aprigă. Perii de pe urechi începură să vibreze, semnalându-i 
o cantitate de id atât de mare, încât foamea lui deveni 
insuportabilă. 

Soarele, trandafiriu acum, urcase mult pe cerul de 
purpură, în vreme ce Corl se furişa înapoia unor stânci şi 
privea, din umbra lor, ruinele oraşului de la poale. În ciuda 
dimensiunilor ei uriaşe, nava argintie părea minusculă pe 
fundalul acestor ruine. Dar avea atâta viaţă şi atâta 
dinamism în ea, încât, într-o clipită, ajunse să domine 
peisajul. Nava se aşeză într-un făgaş săpat de propria-i 
greutate în câmpia stâncoasă care începea brusc la 
periferia metropolei moarte. 


Corl se uita la fiinţele bipede care ieşiseră din navă şi 
stăteau acum în grupuri mici la poalele unei scări rulante, 
coborâte printr-o poartă puternic luminată. Simţi că i se 
usucă gâtlejul de foame şi că i se întuneca mintea din 
pricina dorinţei aprige de a se năpusti asupra acestor 
făpturi fragile, dar bogate în id. 

Amintiri ceţoase îi stăviliră elanul care-i electriza muşchii. 
Amintirile astea îi vorbeau despre trecutul îndepărtat al 
neamului său, despre maşini capabile de distrugere, despre 
energii mult mai mari decât toate puterile ascunse în 
propriu-i trup. Prin pâcila ce i se lăsase peste ochi, văzu că 
fiinţele acelea erau îmbrăcate într-un veşmânt străveziu, 
care scânteia în razele soarelui. 

În mintea lui Corl se făcu deodată lumină: fiinţele astea 
erau desigur membrii unei expediţii ştiinţifice de pe o altă 
planetă. Oamenii de ştiinţă nu distrug, ci cercetează. Ei nu 
vor încerca să-l omoare, dacă nu-i va ataca... 

Îmboldit de foame, Corl ieşi din ascunzătoare şi înainta 
spre fiinţele acelea. Ele îl simţiră, căci se întoarseră să-l 
privească. Trei, care erau mai în faţă, se retraseră încet 
spre grupurile ceva mai numeroase. Unul dintre bipezi, cel 
mai mărunt din grupul lui, scoase dintr-o teacă pe care-o 
purta pe coapsă o vergea de metal şi începu s-o legene cu 
un aer nepăsător. 

Deşi cam neliniştit de acest gest, Corl continuă să 
înainteze. Era prea târziu ca să mai dea înapoi. 

Elliott Grosvenor rămăsese locului, în urma celorlalţi, 
lângă pasarelă. 

Se obişnuise să se ţină deoparte. Fiind singurul nexialist 
aflat la bordul navei Space Beagle era ignorat de 
specialişti: aceştia nu pricepeau limpede ce anume e un 
nexialist şi, oricum, nici nu prea se sinchiseau. Grosvenor 
avea de gând să schimbe lucrurile, dar deocamdată nu i se 
ivise prilejul. 

Aparatul acustic din cască lui spaţiala se însufleţi brusc. 
Un om râse încet, apoi spuse: 


— Eu, unul, nu vreau să am de-a face c-un monstru atât de 
uriaş! 

Grosvenor recunoscu glasul lui Gregory Kent, şeful secţiei 
de chimie. Deşi mărunţel, Kent era o personalitate. Avea 
mulţi prieteni şi sprijinitori printre membrii expediției şi îşi 
anunţase candidatura la viitoarele alegeri pentru postul de 
director al acesteia. Dintre toţi oamenii care-l văzuseră pe 
monstru, Kent era singurul care-şi scosese arma. Acum, 
degetele lui îi mângâiau ţeava metalică. 

Grosvenor auzi un alt glas, mai adânc şi mai relaxat decât 
primul, era glasul lui Hal Morton, conducătorul expediției: 

— Tocmai de aceea te-ai îmbarcat pe această navă. Fiindcă 
dumneata, dragul meu Kent, nu laşi nimic la voia 
întâmplării. 

Era o remarcă foarte amicală. Morton trecea peste faptul 
că Gregory Kent se şi declarase rivalul lui în viitoarele 
alegeri. Putea fi vorba, desigur, de o manevră menită să-i 
facă pe unii naivi să creadă că Morton nu-i purta sâmbetele 
rivalului său. Grosvenor nu se îndoia că şeful expediției era 
capabil de un asemenea rafinament. Îl socotea un om destul 
de integru, dar şiret şi inteligent, în stare să se descurce în 
orice situaţie. 

Grosvenor văzu că Morton face câţiva paşi, depărtându-se 
de ceilalţi. Costumul de metalit transparent îi scotea în 
relief trupul vânjos. Din locul unde se afla acum, şeful 
expediției urmărea mişcările monstruoasei feline care se 
apropia de ei de-a curmezişul câmpiei negre, stâncoase. 
Comentariile celorlalţi şefi de secţii răsunau în aparatul 
acustic al lui Grosvenor: 

— Nu mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe copilaşul ăsta noaptea, 
pe o alee întunecoasă! 

— Nu fi prost! Se vede cât de colo că-i o creatură 
inteligentă. Probabil din rasa care stăpânea această 
planetă. 

— Aspectul ei fizic sugerează o adaptare animalică la 
mediul ambiant, rosti o voce în care Grosvenor recunoscu 


glasul lui Siedel, psihologul expediției. Pe de altă parte, 
faptul că se apropie de noi dovedeşte că nu-i un animal, ci o 
fiinţă inteligentă, conştientă că are de-a face cu alte fiinţe 
inteligente. Observaţi rigiditatea mişcărilor ei. Înseamnă că- 
i prudentă şi că şi-a dat seama că suntem înarmaţi. lare-aş 
vrea să-i pot examina îndeaproape extremităţile 
tentaculelor de pe umeri. Dacă au forma unor ventuze sau a 
unor mâini, putem presupune că e un descendent al 
locuitorilor acestui oraş. Ar fi foarte bine dacă am putea 
comunica direct cu el. Judecând după aparenţe, 
deocamdată aş spune că e un descendent care a degenerat 
într-o stare primitivă. 

Corl se opri la câţiva paşi de fiinţele cele mai apropiate. 
Nevoia de id era din ce în ce mai imperioasă. Gândurile i se 
învălmăşeau, târându-l parcă spre marginea unei prăpastii. 
Avea senzaţia că tot trupul îi e scăldat într-un lichid vâscos, 
iar vederea, din ce în ce mai tulbure. 

Oamenii se apropiaseră de el şi-l priveau, curioşi. Corl le 
vedea buzele mişcându-se în căştile transparente. Mesajele 
pe care le schimbau între ei îi parveneau pe o frecvenţă pe 
care se simţea capabil s-o înregistreze. Dar aceste mesaje i 
se păreau lipsite de semnificaţie. Ca să le dea impresia că-i 
prietenos, Corl îşi transmise numele prin perii de pe urechi, 
arătând spre sine cu unul dintre tentacule. 

Un glas pe care Grosvenor nu-l recunoscu spuse, 
tărăgănat: 

— Am auzit în aparat un fel de paraziți în clipa când 
făptura şi-a mişcat urechile. la spune, Morton, crezi cumva 
că... 

— Tot ce se poate, îi răspunse Morton, fără a-l lăsa să-şi 
termine fraza. Asta înseamnă că vei avea de lucru, Gourlay. 
Dacă vorbeşte cu ajutorul undelor radio, am putea pune la 
punct un cod prin care să comunicăm cu el. 

Aşadar, acesta era Gourlay, şeful serviciului de 
comunicaţii! Grosvenor fu mulţumit: sosirea monstrului îi va 
da, poate, prilejul să înregistreze vocile tuturor membrilor 


mai importanţi ai expediției. Căutase asemenea ocazii încă 
de la începutul călătoriei. 

— Ia te uită! Exclamă Siedel. Tentaculele se termină în 
formă de ventuze! Dacă ar avea un sistem nervos suficient 
de complex, ar putea fi instruit să manevreze orice aparat. 

— Cred că a sosit momentul să ne întoarcem în navă şi să 
mâncăm, spuse Morton. După aceea, vom avea multă 
treabă. Aş vrea să-mi întocmiţi un raport privitor la evoluţia 
acestei specii. Aş dori să cunosc mai ales cauza pieirii ei. Pe 
Pământ, în epoca depărtată de dinainte de apariţia unei 
civilizaţii galactice, numeroase civilizaţii s-au prăbuşit după 
ce ajunseseră, fiecare, la apogeu. O civilizaţie nouă se 
năştea totdeauna din cenuşa alteia. Nu văd de ce nu s-ar fi 
întâmplat la fel şi aici... Fiecare secţie va efectua cercetări 
în propria-i specialitate. 

— Dar „pisicuţa”? Întreba cineva. Am impresia că vrea să 
vină cu noi. 

Morton chicoti, apoi spuse, pe un ton grav: 

— Tare-aş vrea s-o putem lua cu noi, dar nu cu de-a silă. 
Ce zici, Kent? 

Şeful secţiei de chimie răspunse cu hotărâre, scuturând 
din cap: 

— Atmosfera ce ne-nconjoară conţine mai mult clor decât 
oxigen, dar de fapt ambele elemente se găsesc în cantităţi 
neîndestulătoare. Oxigenul nostru ar fi ca o dinamită pentru 
plămânii monstrului. 

Grosvenor îşi dădu seama că uriaşa felină nu se gândea la 
această primejdie, căci o văzu păşind pe urmele primilor doi 
oameni pe pasarelă, apoi pe poarta cea mare. 

Oamenii se întoarseră cu faţa spre Morton, care le spuse, 
făcându-le semn cu mâna: 

— Deschideţi şi cea de-a doua ecluză şi lăsaţi-l să aspire 
puţin oxigen, ca să-i piară pofta. 

Peste câteva clipe, directorul exclamă, uluit: 

— Să mă bată Dumnezeu dacă pricep! N-a simţit nici o 
deosebire. Asta înseamnă că n-are nici un fel de plămâni, 


sau că plămânii lui nu se alimentează cu clor. Lăsaţi-l să 
intre! lată, Smith, o adevărată comoară pentru un biolog! Şi 
nu-i deloc periculos, dacă suntem prudenţi. Ce metabolism! 

Smith era un individ înalt, subţiratic, osos, cu o faţa lungă 
şi lugubră. Glasul lui, prea puternic pentru un asemenea 
trup, răsuna în aparatul lui Grosvenor: 

— În diferitele expediţii la care-am luat parte, n-am 
observat decât două forme superioare de viaţă - una 
întemeiată pe clor, iar cealaltă întemeiata pe oxigen - clorul 
şi oxigenul fiind singurele elemente care înlesnesc arderea. 
Am auzit vag vorbindu-se despre nişte fiinţe care ar trăi 
într-o atmosferă de fluor, dar aştept să văd măcar un singur 
specimen. Aş putea să jur pe reputaţia mea că nici un 
organism complex nu va fi vreodată capabil să se adapteze 
la inhalarea simultană a celor două gaze. Morton, nu 
trebuie să lăsam să ne scape această creatură! 

— Pare ea însăşi dornică să rămână, zise directorul şi, 
urcând pe pasarelă, intră în ecluza pneumatică împreuna 
cu Corl şi cu cei doi oameni. Grosvenor se repezi şi el în 
ecluză, laolaltă cu alţi zece-doisprezece oameni. Poarta cea 
mare se închise şi aerul începu să şuiere în încăpere. 
Oamenii se ţineau cât mai departe de monstru. Grosvenor îl 
privea cu un sentiment de nelinişte. Ar fi vrut să-i comunice 
lui Morton gândurile care-i treceau prin minte. La bordul 
navelor expediţionare, şefii de secţii aveau, în genere, 
posibilitatea de a comunica uşor cu directorul. Ca şefal 
secţiei nexialiste - deşi era unicul ei membru - Grosvenor ar 
fi trebuit să aibă şi el această posibilitate. Dar, spre 
deosebire de ceilalţi şefi de secţii, care aveau câte un 
aparat de transmisie, el primise doar un receptor, ce-i 
permitea să-i asculte în timp ce lucrau, iar când voia să se 
adreseze cuiva, sau când se simţea în pericol, avea 
posibilitatea de a lansa un apel ce-i făcea legătura cu 
centrala. 

Grosvenor nu punea la îndoiala utilitatea acestui sistem. 
La bordul navei se aflau aproape o mie de oameni şi era 


clar că nu le puteai îngădui tuturor să-i vorbească lui 
Morton ori de câte ori aveau chef. 

Uşa interioară a ecluzei pneumatice se deschise şi 
Grosvenor ieşi odată cu ceilalţi. Peste câteva minute se 
aflau cu toţii în faţa unor ascensoare care urcau spre 
camerele membrilor echipajului. 

Morton şi Smith se opriră puţin pentru a discuta ceva. 

— O să-l lăsam să urce singur, dacă doreşte, spuse Morton. 

Corl nu păru să aibă nimic împotrivă, dar când auzi uşa 
ascensorului închizându-se cu zgomot în spatele lui, iar 
ascensorul începu să urce, se năpusti spre uşă, cu un fel de 
mârâit. Mintea i se întunecase. Metalul uşii se îndoi sub 
greutatea lui, făcându-l să urle de durere. Acum era ca un 
animal prins în capcană. Începu să izbească în uşă cu 
ghearele şi să smulgă cu tentaculele-i groase panourile bine 
sudate. Întreaga maşinărie scrâşni, parcă în semn de 
protest. Cuşca ascensorului continua totuşi să urce în 
salturi, trasă de forţa magnetică, şi ajunse în cele din urmă 
la destinaţie. Corl smulse ceea ce mai rămăsese din uşă şi, 
năpustindu-se pe coridor, aştepta acolo sosirea oamenilor. 
Aceştia se arătară, în sfârşit, cu armele în mâini. 

— Suntem nişte proşti, spuse Morton. Ar fi trebuit să-i 
arătăm cum funcţionează ascensorul. Şi-a închipuit desigur 
că vrem să-i întindem o cursă. 

Directorul îi făcu semn monstrului şi începu să deschidă şi 
să închidă uşa unui alt ascensor. Grosvenor văzu atunci că 
ochii negri ca antracitul ai monstrului îşi pierd strălucirea 
sălbatică. Corl puse capăt acestei lecţii, păşind de pe 
coridor într-o încăpere spațioasă, unde se lungi numaidecât 
pe covor, pentru a-şi destinde nervii şi muşchii încărcaţi de 
electricitate. Îi era ciudă că se arătase atât de speriat. Avea 
senzaţia că pierduse un mare avantaj: în loc să-i liniştească 
pe oameni prin aparenta lui blândeţe şi placiditate, îi 
băgase în sperieţi prin forţa lui. 

Asta însemna că va trebui să înfrunte primejdii mai mari în 
încercarea lui de a captura nava. Pe planeta de unde 


veneau aceste fiinţe exista id din belşug. 

Fără să clipească din ochi, Corl se uită la cei doi oameni 
care măturau pietrele din faţa porţii metalice a unei clădiri 
vechi, enorme. După ce mâncaseră, oamenii îşi îmbrăcaseră 
din nou costumele spaţiale, iar acum îi putea vedea 
umblând, singuri sau în grupuri, prin oraşul mort. Îşi 
continuau, pesemne, cercetările. 

Cât despre el, nu-l interesa decât un lucru: să se 
hrănească. Foamea de id a celulelor era ca o durere ce-i 
chinuia tot trupul. Ardea de nerăbdare să pornească pe 
urmele acelora care se încumetaseră să pătrundă în inima 
oraşului. Unul dintre ei era singur. 

În timpul prânzului, oamenii îi oferiseră diferite mâncăruri 
de-ale lor, toate neinteresante pentru el. Nu păreau să-şi 
dea seama că el avea nevoie de fiinţe vii. Idul nu era doar o 
substanţă, ci un complex de substanţe, care nu putea fi 
obţinut decât din țesuturile încă fremătătoare de viaţă. 

Minutele treceau. Corl continua să se stăpânească şi să 
stea cu ochii la pânda, deşi îşi dădea seama că oamenii ştiu 
că-i pândeşte. Îi văzu scoțând din navă o maşinărie 
metalică, pe care o duseră la blocul de piatră ce astupa 
poarta cea mare a clădirii. 

Ochii lui ageri nu scăpau nici o mişcare a oamenilor. Deşi 
scuturat de fiorii foamei sale aprige, observa cu atenţie cum 
funcţiona utilajul acela - i se păru că e ceva foarte simplu. 

Când flacăra incandescentă începu să muşte din stânca, 
sări totuşi în lături, mârâind, ca să le dea impresia că-i 
speriat, deşi ştia bine ce avea să se întâmple. 

Instalat într-o mică navetă de patrulare, Grosvenor 
urmărea scena. Îşi propusese să nu-l slăbească din ochi pe 
Corl. 'Tot n-avea altceva de făcut. Nimeni nu părea să simtă 
nevoia de a fi ajutat de singurul nexialist aflat la bordul 
navei Space Beagle. 

În timp ce privea, poarta fu degajată. Directorul Morton 
păşi peste pragul ei şi intră în clădire, împreună cu un 
membru al expediției. Curând după aceea, Grosvenor le 


auzi vocile în aparatul lui. Individul care-l însoțea pe Morton 
vorbi cel dintâi: 

— E o adevărată hecatombă! Pesemne c-o fi fost vreun 
război. Dovadă, maşinăriile astea. Par destul de simple. 
Ceea ce m-ar interesa pe mine este să ştiu în ce mod şi în ce 
scop erau folosite. 

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui, zise Morton. 

— E foarte clar, răspunse celălalt. Acestea sunt primele 
mecanisme pe care le vedem şi aproape toate, fie ele arme 
sau unelte, sunt echipate cu câte un transformator de 
energie. Dar unde sunt centralele lor energetice? Sper că 
bibliotecile lor ne vor da un indiciu. Ce s-a putut întâmpla, 
pentru că o întreagă civilizaţie să se prăbuşească astfel? 

Un alt glas răsună în aparatul lui Grosvenor: 

— Aici Siedel. Ţi-am auzit întrebarea, domnule Pennons. 
Un teritoriu poate deveni pustiu din două cauze. Una este 
lipsă de hrană, iar cealaltă - războiul. 

Grosvenor era bucuros că Siedel îi dezvăluise numele 
celuilalt interlocutor. Putea adăuga astfel încă un nume 
listei sale. Pennons era mecanicul-şef al navei. Acesta îi 
răspunse lui Siedel: 

— Uite ce e, amice psiholog, eu cred că localnicii aveau 
destule cunoştinţe ştiinţifice ca să poată rezolva problema 
alimentaţiei, cel puţin pentru o parte din populaţie. Şi, în 
caz contrar, de ce n-au căutat să exploreze spaţiul şi să-şi 
aducă de altundeva hrana? 

— Întreabă-l pe Gunlie Lester, îi spuse Morton. L-am auzit 
expunându-şi teoria, înainte de a descinde aici. 

Astronomul cu numele de Lester răspunse numaidecât: 

— Trebuie să mai verific faptele, dar veţi recunoaşte că 
unul dintre ele este de la sine grăitor. Planeta asta pustie e 
singura care se roteşte în jurul acelui Soare nenorocit. Alta 
nu există. Nici măcar o Lună sau un asteroid. lar galaxia 
cea mai apropiată se afla la o distanţă de nouă sute de ani- 
lumină. lată de ce seminţia care stăpânea această planetă 
ar fi trebuit să rezolve, simultan, atât problema zborului 


interplanetar, cât şi cea - mult mai spinoasă - a zborului 
interstelar. Amintiţi-vă cât de încet am progresat noi înşine 
în acest domeniu. Întâi, am ajuns la Lună. Au urmat 
planetele. După mulţi ani de căutări încununate de succes a 
fost întreprinsă prima călătorie mai lungă spre o stea 
apropiată. În cele din urmă omul a descoperit propulsia 
antigravitaţională care a permis călătoriile galactice. Având 
în vedere toate acestea, susţin că, fără o experienţă 
prealabilă, nici o specie nu poate pune la punct zborul 
interstelar. 

Grosvenor nu mai asculta comentariile celorlalţi, 
îndreptându-şi privirea spre locul unde văzuse până mai 
adineaori felina aceea uriaşă, constata că nu mai era acolo 
şi se mustră că fusese atât de neatent. Survola apoi în mare 
viteză întreaga zonă, dar ori încotro privea, întâlnea numai 
obstacole - prea multe clădiri, prea multe mine, un 
adevărat haos. Cobori din mica lui aeronavă şi începu să-i 
descoasă pe tehnicieni, care lucrau de zor. Mai toţi îşi 
aminteau că zăriseră pisica în urmă cu vreo douăzeci de 
minute. Nemulțumit, Grosvenor se urcă din nou în aeronavă 
lui şi porni în zbor deasupra oraşului. 

Corl se pusese în mişcare ceva mai înainte, alergând 
repede şi ascunzându-se ori de câte ori găsea vreun 
adăpost. Alerga de la un grup la altul, îmboldit de o foame 
ce-i dădea aripi, dar îl şi înnebunea. Un vehicul se apropie 
de el, iar când se opri în faţa lui, o cameră de luat vederi 
începu să înregistreze, bâzâind. Un perforator gigantic 
începu în clipa aceea să atace o stânca. Corl privea distrat 
toate aceste lucruri, care i se învălmăşeau în minte, în timp 
ce trupul îi era mistuit de dorinţa de a porni pe urmele 
omului care plecase singur în oraş. 

Deodată, simţi că nu se mai poate stăpâni. O spumă 
verzuie îi umplu gura. I se păru că, în clipa aceea, nu se uita 
nimeni la el. Sărind înapoia unui perete stâncos, începu să 
alerge, cu paşi mari. Nu se mai gândea la nimic altceva 
decât la scopul urmărit, ca şi cum creierul i-ar fi fost curăţat 


de o perie miraculoasă, capabilă să şteargă amintirile şi 
gândurile. Alerga aşa pe străzile pustii, strecurându-se prin 
câte o spărtură din zidurile roase de vreme sau prin 
coridoarele lungi ale caselor în ruină. În cele din urmă se 
opri şi se ghemui la sol. Căci simţise vibraţiile idului. Ascuns 
înapoia unei movile de pietre, privi cu încordare şi văzu un 
biped care, stând sub ceea ce fusese cândva o fereastră, îşi 
îndrepta spre interiorul întunecos razele lanternei sale 
electrice. Deodată aceasta se stinse, iar omul - un individ 
vânjos - se depărta repede, răsucindu-şi mereu capul 
încoace şi încolo. Lui Corl nu prea îi plăcea vioiciunea 
aceasta, căci vedea în ea un indiciu al capacităţii individului 
de a reacţiona prompt la primejdii. Era un semn rău. 

Corl aştepta până ce individul dispăru după un colţ, apoi 
ieşi la vedere şi începu să alerge, mai repede decât ar fi 
putut să alerge un om. Ştia precis ce avea de făcut. 
Furişându-se ca o fantomă pe o stradă lăturalnică, dincolo 
de un grup de clădiri, trecu în viteză de primul colţ şi se 
pomeni într-un spaţiu deschis, unde se târî de-a buşilea în 
penumbra dintre clădire şi un morman de moloz. Strada ce 
se întindea în faţa lui era mărginită pe ambele laturi de 
nişte movile de pietre şi se termina într-un fel de 
strâmtoare, chiar sub locul unde se afla el acum. 

Pesemne însă că mişcările îi fuseseră prea precipitate, căci 
văzu cu spaimă pietrele urnindu-se din loc drept spre 
individul acela. Individul ridica numaidecât capul, cu o faţa 
schimonosită, şi-şi duse mâna la armă. Corl îşi întinse labele 
şi-i izbi cu putere casca strălucitoare a costumului spaţial. 
Auzi un zgomot de metal sfărâmat şi văzu sânge. Omul se 
frânse în două, ca şi cum ar fi fost retezat la mijloc. O clipă, 
oasele şi muşchii lui izbutiră ca prin minune să-l ţină în 
picioare. Apoi se prăbuşi, cu un zgomot metalic. Corl se 
năpusti asupra lui, având grijă să producă un câmp de 
energie, menit să împiedice idul să se reverse în sângele 
victimei sale. Apoi zdrobi costumul metalic, sfărâmând 
oasele omului şi sfâşiindu-i carnea. Corl îşi vâri în trupul 


cald botul - ale cărui ventuze minuscule începură să 
golească de id celulele omului. 

După vreo trei minute, o umbră trecu prin faţa ochilor lui, 
care străluceau de plăcere. Ridică speriat capul şi zări o 
mică aeronavă ce se apropia din direcţia asfinţitului. O 
clipă, rămase împietrit de spaimă, apoi se ascunse înapoia 
unei movile de moloz. 

Când îşi ridică din nou privirea, naveta zbura încetişor 
spre stânga, dar Corl pricepu că-i dădea ocol şi că s-ar fi 
putut întoarce. Deşi furios că fusese nevoit să-şi întrerupă 
ospăţul, îşi părăsi prada şi porni înapoi spre nava spaţială, 
alergând ca un animal hărțuit. Nu-şi încetini pasul decât în 
clipa când văzu primul grup de lucrători. Se apropie cu 
băgare de seamă şi trecu pe lângă ei: erau prea ocupați ca 
să-l vadă. 

Grosvenor renunţă să-l mai caute pe Corl. Oraşul acesta 
era prea mare şi avea mai multe ruine, mai multe 
ascunzători decât îşi închipuise el la început. Porni aşadar 
înapoi spre navă şi răsuflă uşurat când zări monstrul tolănit 
în tihnă pe o stâncă, sub razele soarelui. Grosvenor îşi opri 
naveta la oarecare distanţă, pe un deal, de unde putea să-l 
observe nestingherit. Rămase acolo vreo douăzeci de 
minute, până când auzi, în receptorul lui acustic, 
cutremurătoarea veste că un grup de oameni care explorau 
oraşul dăduseră peste cadavrul sfârtecat al doctorului 
Jarvey, de la secţia de chimie. 

Grosvenor îşi nota indicaţiile privitoare la locul dramei şi 
porni într-acolo. 

Curând după aceea, îl auzi pe Morton spunând cu 
gravitate: 

— Aduceţi-i rămăşiţele la bord! 

Prietenii lui Jarvey se şi aflau la locul crimei, încordaţi şi 
solemni în costumele lor spaţiale. 

La vederea acelui morman de cioburi metalice şi de carne 
însângerată, Grosvenor simţi că i se pune un nod în gât. 
Deodată auzi vocea tremurătoare a lui Kent: 


— Ţinea morţiş să se ducă singur, nebunul! 

Kent era, se pare, prieten bun cu Jarvey, principalul său 
asistent. 

Cineva vorbise probabil pe banda de frecvenţă rezervată 
chimiştilor, căci Kent exclamă: 

— Da, trebuie să i se facă autopsia! 

Cu aparatul lui, Grosvenor nu putea auzi decât o mică 
parte din discuţiile care aveau loc la bordul navei. 
Atingându-l pe umăr pe unul dintre oamenii din preajma lui, 
îi spuse: 

— Ai avea ceva împotrivă dacă aş asculta cu ajutorul 
dumitale pe banda de frecvenţă a chimiştilor? 

— Poftim. 

În clipa când atinse cu degetele braţul celuilalt, Grosvenor 
auzi un glas tremurător: 

— Cel mai groaznic este că pare să fie o crimă fără motiv. 
Cadavrul e o masă informă de carne, dar cred că nu lipseşte 
nimic din el. 

Smith, biologul, rosti pe un ton lugubru: 

— Ucigaşul l-a atacat pe Jarvey poate cu intenţia de a-l 
devora, dar a constatat că are o carne necomestibilă. Pare 
să fie la fel de mofturos ca felina aceea, care nu s-a atins de 
nimic din ce i-am dat noi. Rămase o clipă pe gânduri, apoi 
continuă, cu un glas tărăgănat: Dar ia spuneţi, ce-i cu felina 
aceea? E destul de puternică şi de mare ca să fi fost în stare 
de o astfel de ispravă... 

Morton, care ascultase pesemne discuţia aceasta, îl 
întrerupse: 

— E un gând care ne-a trecut probabil prin minte multora 
dintre noi. La urma urmelor, e singura fiinţă vie pe care-am 
văzut-o aici. Fireşte, însă, că n-o putem condamna la moarte 
pe temeiul unei simple bănuieli. 

— Şi apoi, nu am pierdut-o nici un moment din vedere, 
spuse cineva. 

Înainte ca Grosvenor să poată interveni în discuţie, vocea 
psihologului Siedel se făcu auzită pe reţeaua principala: 


— Uite ce e, Morton, am luat contact cu mulţi dintre 
oamenii noştri şi am constatat că toţi aveau impresia că nu 
l-au scăpat nici o clipă din vedere pe motan. Şi totuşi, când 
i-am strâns cu uşa puţin, au recunoscut că s-ar putea ca 
motanul să se fi depărtat de ei vreme de câteva minute. Şi 
eu am avut impresia că a rămas tot timpul în preajma 
noastră. Dar, când stau să mă gândesc, descopăr unele 
goluri; au fost momente, poate minute întregi, când nu l-a 
văzut nimeni. 

Grosvenor oftă, hotărât să nu se amestece în discuţie, mai 
ales că auzi vocea furioasă a lui Kent: 

— După părerea mea, nu trebuie să riscăm. Ucideţi bestia, 
înainte de-a ne ucide ea pe noi! 

— Korita, eşti pe-aici? Întrebă Morton. 

— Da, chiar aici, lângă cadavru, domnule director! 

— Korita, dumneata ai cercetat împrejurimile împreună cu 
Cranessy şi cu Van Home. Crezi că felina e o descendentă a 
seminţiei care stăpânea această planetă? 

Grosvenor îl văzu pe arheolog în mijlocul colegilor săi de 
secţie, înapoia lui Smith. 

Japonezul, un bărbat înalt, spuse încet, pe un ton 
respectuos: 

— Domnule director Morton, ne aflăm în faţa unui mister. 
Uitaţi-vă cu toţii la linia maiestuoasa a acestei clădiri. 
Observaţi arhitectura lor. Deşi au construit un asemenea 
megalopolis, fiinţele acelea nu s-au rupt de solul planetei 
lor. Clădirile astea nu sunt doar împodobite, ci sunt ele 
însele nişte podoabe. Avem aici echivalentul coloanei dorice, 
al piramidei egiptene şi al catedralei gotice, însă într-o 
formă originală, profund autohtonă. Lumea asta acum 
pustie şi dezolantă, a fost cândva o vatră fierbinte, care 
încălzea inimile băştinaşilor. Străzile întortocheate întăresc 
şi mai mult această impresie. lar aparatura folosită de 
băştinaşi demonstrează că ei nu erau doar buni 
matematicieni, ci în primul rând artişti. De aceea n-au creat 
nişte oraşe geometric trasate, cum e ultra-sofisticata 


noastră metropolă. Curburile şi disproporţiile clădirilor şi 
ale străzilor indică un instinct artistic autentic, un simţ al 
intensității, un fior de credinţă într-o certitudine interioară. 
Nu-i o civilizaţie decadentă, îmbătrânită, ci una tânără şi 
viguroasă, plină de încredere în viitorul ei. Şi totuşi a 
încetat să existe, s-a prăbuşit brusc, ca şi cum, după ce ar fi 
străbătut, dintr-un salt, secole întregi de evoluţie, ar fi 
intrat în declin, destrămându-se într-o multitudine de 
stătuleţe rivale. Istoria nu a înregistrat existenţa vreunei 
civilizaţii care să fi făcut un asemenea salt. Întotdeauna are 
loc un proces lent de evoluţie. În prima etapă se produce de 
obicei o necruțătoare contestare a tot ceea ce fusese 
cândva sacru. Certitudinile interioare se spulberă. 
Convingerile cele mai adânci sunt destrămate de 
investigaţiile îndrăzneţe ale oamenilor de ştiinţă, înzestrați 
cu spirit analitic. Vă repet că această civilizaţie trebuie să fi 
încetat brusc, în epoca ei cea mai înfloritoare. O asemenea 
catastrofă ar putea avea ca urmări, pe plan sociologic, 
falimentul moral, o indiferenţă totală faţă de moarte. Dacă 
fiinţa asta - felina asta - e descendenta unei astfel de 
seminţii, înseamnă că-i un monstru perfid, care ar fi în stare 
să omoare cu sânge rece. 

— Destul! Exclamă Kent. Directore, îmi ofer serviciile ca 
gâde! 

— Mă opun, îl întrerupse Smith. Ascultă, Morton, să nu 
cumva să omori pisica asta; chiar dacă-i vinovată, e o 
adevărată comoară pentru biologi. 

Kent şi Smith îşi aruncau priviri furioase. 

— Dragul meu Kent, rosti Smith cu glas apăsat, ştiu bine 
că voi, chimiştii, aţi dori să-l băgaţi pe motan în retortele 
voastre şi să scoateţi din sângele şi din carnea lui substanţe 
chimice. Dar vă cam grăbiţi. Noi, biologii, avem nevoie de 
trupul viu, nu de hoitul pisicii. Şi am impresia că şi cei din 
secţia de fizică ar dori să arunce o privire asupra felinei, cât 
mai e în viaţă. De aceea, mă tem că locul vostru e ultimul de 


pe listă. Obişnuiţi-vă cu ideea asta, vă rog. Vă veţi primi 
prada de azi într-un an, dar nu mai devreme! 

— Eu nu am abordat problema dintr-un unghi ştiinţific, 
zise Kent. 

— E cazul să o abordezi, acum, când Jarvey e mort şi nu se 
mai poate face nimic pentru el. 

— Sunt om, înainte de-a fi savant, replica Kent, cu arţag. 

— Ai fi în stare să distrugi un specimen preţios, din motive 
pur sentimentale? 

— Aş distruge acest monstru pentru că reprezintă un 
pericol necunoscut. 

Nu putem risca să-l lăsăm să facă noi victime. 

Morton puse capăt discuţiei, spunând pe un ton meditativ: 

— Korita, cred că-ţi voi accepta teza ca o ipoteză de lucru. 

— S-ar putea ca felina să reprezinte epoca de mijloc a 
celei de-a zecea civilizaţii a acestei lumi, spuse Korita. 
Fireşte că fiecare dintre ele s-a ridicat pe ruinele celei 
anterioare. 

— În acest caz, felina habar n-are că ne-a făcut pe noi să 
bănuim c-ar putea fi o criminală. 

— Bineînţeles că n-are habar! 

Grosvenor auzi în aparat râsul lui Morton, apoi cuvintele 
acestea: 

— Dorinţa îţi va fi împlinită, Smith. Motanul va fi lăsat în 
viaţă, iar dacă vor mai fi victime, va fi numai din pricina 
neglijenţei noastre. S-ar putea, desigur, să ne înşelăm. Eu 
cred, ca şi Siedel, ca motanul nu s-a depărtat de navă. Poate 
că am fost nedrepţi cu el. Poate că pe planeta asta or mai fi 
şi alte fiinţe periculoase... Kent, ce planuri ai în legătură cu 
cadavrul lui Jarvey? 

Şeful secţiei chimiştilor răspunse pe un ton amar: 

— Nu-l vom înmormânta imediat. Pisica asta blestemată 
căuta ceva în trupul lui. Cadavrul pare intact, dar s-ar putea 
să lipsească totuşi ceva - o să aflu eu ce anume, şi atunci o 
să vă demonstrez vinovăția monstrului, dincolo de orice 
îndoială. 


Reîntors la bordul navei, Elliott Grosvenor merse direct la 
biroul lui. Pe uşă se putea citi: „SECŢIA DE NEXIALISM”. 
Secţia avea cinci încăperi, însumând o suprafaţă de 
doisprezece metri pe douăzeci şi patru. Se aflau acolo mai 
toate aparatele şi instrumentele cerute guvernului de către 
Institutul de nexialism; din această pricină, spaţiul era cam 
strâmt. Grosvenor deschise uşa şi păşi pe teritoriul secţiei 
sale, pe care nu-l împărțea cu nimeni. 

Aşezându-se la biroul lui, se apucă să întocmească o dare 
de seamă pentru director. Începu prin a analiza posibila 
structură fizică a felinei descoperite pe această planetă 
rece şi pustie, subliniind că un asemenea exemplar viguros 
nu trebuie să fie considerat doar ca „o comoară pentru 
biologi”. Nu trebuia să se piardă din vedere faptul că felina 
avea desigur instincte şi nevoi, întemeiate pe un 
metabolism diferit de cel omenesc. „Posedăm acum destule 
dovezi pentru a putea stabili ceea ce noi, nexialiştii, numim 
o linie directoare”, dictă el în microfonul magnetofonului. 

După câteva ore, îşi termină raportul şi, ducându-l la 
secţia de stenografie, ceru să-i fie transcris urgent de pe 
banda magnetică. Fiind şef de secţie, cererea îi fu 
satisfăcută. Două ore mai târziu, îşi aduse personal raportul 
în biroul directorului. Un secretar al acestuia îi dădu o 
adeverinţă de primire. 

Încredinţat că făcuse tot ce-i stătea în putinţă, Grosvenor 
merse la cantină, pentru a-şi lua masa de prânz, măcar la 
ora asta târzie. Îl întrebă pe ospătar unde era felina. 
Ospătarul nu ştia precis, dar socotea că aceasta se află 
undeva, în sala cea mare a bibliotecii. 

Grosvenor intră în bibliotecă şi rămase acolo, cu ochii ţintă 
la Corl, care stătea tolănit pe covorul gros. După vreo oră, 
una din uşile sălii se deschise şi doi oameni intrară, 
aducând un castron enorm. În spatele lor păşea Kent. Ochii 
lui aveau o căutătură febrilă. Oprindu-se în mijlocul 
încăperii, spuse cu o voce obosită, dar aspră: 

— Vă rog să fiţi cu toţii foarte atenţi! 


Deşi vorbele lui se adresau tuturor celor prezenţi în 
bibliotecă, ele îi vizau de fapt pe savanții adunaţi într-un 
colţ al încăperii, rezervat lor. Grosvenor se ridică pentru a 
examina conţinutul castronului adus de cei doi oameni. Era 
un fel de zeamă cafenie. 

Smith, biologul, se ridică şi el în picioare şi spuse: 

— Stai puţin, Kent! În alte împrejurări, nu m-aş amesteca 
în treburile dumitale. Dar arăţi foarte prost. Eşti surmenat. 
Ai obţinut aprobarea lui Morton pentru acest experiment? 

Kent se întoarse încet spre Smith şi atunci Grosvenor, care 
se aşezase la loc, îşi dădu seama că Smith nu exagerase: 
şeful secţiei de chimie avea cearcăne negre sub ochi şi 
obrajii supţi. 

— L-am poftit şi pe el, spuse Kent, dar a refuzat să vină. E 
de părere, însă, că o astfel de experienţă nu poate strica 
nimănui, dacă felina se va supune de bunăvoie. 

— Ce-ai pus în castronul acela? Îl întreba Smith. 

— Am identificat substanţa care lipseşte, răspunse Kent. E 
potasiul. În trupul lui Jarvey n-au mai rămas decât două 
treimi sau trei pătrimi din cantitatea normală de potasiu. 
După cum ştii, în celulele corpului omenesc potasiul se 
găseşte în asociaţie cu o moleculă mare de proteină, 
această combinaţie constituind baza sarcinii electrice a 
celulelor. E o condiţie esenţială a vieţii. De obicei, după 
moarte, celulele se descotorosesc de potasiul lor, vărsându-l 
în sânge, ceea ce are ca efect otrăvirea acestuia. Am 
descoperit că din celulele lui Jarvey lipseşte o anumită 
cantitate de potasiu, fără ca ea să se fi revărsat în sânge. 
Nu sunt sigur ce semnificaţie are fenomenul, dar am 
intenţia să aflu. 

— Bine, dar ce conţine castronul? Îl întrerupse cineva. 

Savanţii îşi lăsaseră revistele şi cărţile, pentru a privi cu 
interes scena. 

— În castron sunt celule vii, într-o suspensie cu potasiu. 
Ştiţi că le putem crea pe cale sintetică. Poate că monstrul 
ne-a refuzat hrana pe care i-am oferit-o o la prânz tocmai 


din pricină că ea nu conţinea suficient potasiu. Sunt convins 
că-l va mirosi, sau îl va detecta cu ajutorul simțului ce-i ţine 
loc de miros... 

— Cred că detectează vibraţiile corpurilor, îşi dădu cu 
părerea Gourlay. Uneori, când i se mişcă perii de pe urechi, 
instrumentele mele înregistrează distinct nişte paraziți 
puternici, care dispar după aceea. Am impresia că foloseşte 
o lungime de undă superioară sau inferioară celor 
cunoscute de noi. S-ar părea că-şi poate controla vibraţiile. 
Nu cred că la originea acestor vibrații sta mişcarea perilor 
de pe urechi. 

Kent aştepta, cu vizibilă nerăbdare, ca Gourlay să tacă, 
apoi spuse: 

— Bine, să presupunem că percepe nişte vibrații. Vom 
putea stabili ce anume dovedeşte reacţia lui la aceste 
vibrații, în clipa când va avea efectiv o reacţie. Ce părere ai, 
Smith? Încheie el pe un ton ceva mai binevoitor. 

— Planul dumitale e greşit din mai multe puncte de 
vedere, răspunse biologul. În primul rând, admițând că nu-i 
decât un animal, aşa cum pari să crezi, s-ar putea să fie 
satul după ce s-a hrănit cu trupul lui Jarvey - dacă într- 
adevăr s-a hrănit. Îţi închipui, de asemenea, că nu va fi 
deloc bănuitor. Totuşi, întinde-i castronul - poate că reacţia 
lui ne va lămuri oarecum. 

Experienţa propusă de Kent era destul de raţională, în 
ciuda faptului că şeful secţiei de chimie era animat de setea 
de răzbunare. Monstrul dovedise deja că poate reacţiona 
violent la un stimulent neaşteptat. Reacţia pe care o 
avusese când fusese închis în ascensor nu putea fi trecută 
cu vederea. Cel puţin, aşa credea Grosvenor. 

Corl îi lasă pe cei doi oameni să-i pună în faţă castronul - 
nici măcar nu clipi din ochi. Cei doi se retraseră grabnic, iar 
Kent se apropie. Corl îl recunoscu - era bipedul care pusese 
mâna pe armă, în dimineaţa aceea. După ce-l privi o clipă, 
îşi îndrepta atenţia asupra castronului. Perii de pe urechi 
identificară prezenta ameţitoare a idului în castron. Era o 


emanaţie slabă, atât de slabă, încât nici n-ar fi simţit-o dacă 
nu s-ar fi concentrat. Şi apoi, idul se afla într-o suspensie 
ce-l făcea aproape necomestibil. Totuşi, vibrația era destul 
de puternică pentru a-l face pe Corl să înţeleagă de ce-i 
ofereau oamenii castronul. Corl se ridică, mârâind, apucă 
vasul cu ventuzele de la marginea unuia dintre tentaculele 
sale şi aruncă zeama în obrazul lui Kent, care se dădu 
înapoi cu un urlet. 

Corl azvârli cât colo castronul şi-şi petrecu un alt tentacul 
pe după mijlocul omului care urla. Nu-i păsa de arma 
atârnată la brâul acestuia. Dar după ce-l azvârli pe Kent 
într-un colţ, îşi dădu seama, înciudat, că ar fi fost mai bine 
să-l dezarmeze totuşi. Acum va fi nevoit să-şi dea în vileag 
capacitatea de apărare. 

Furios, Kent îşi şterse cu o mână faţa mânjită, iar cu 
cealaltă îşi căută arma. Ţeava acesteia se ridică brusc, iar 
raza albă a trasorului ţâşni spre capul masiv al lui Corl. 
Perii de pe urechile acestuia vibrară, anulând automat 
energia. Ochii lui negri şi rotunzi se îngustară, privindu-i pe 
oamenii care-şi întindeau mâinile spre arme. 

De lângă uşă, Grosvenor spuse, cu un glas tăios: 

— Încetaţi! Dacă nu ne ţinem firea, e vai de noi! 

Kent îşi vâri arma în teacă şi se întoarse, uimit, cu faţa 
spre Grosvenor. 

Corl se ghemui jos, furios pe omul acesta care-l silise să-şi 
dea în vileag capacitatea de a controla energiile din afara 
propriului său organism. Acum nu mai putea face altceva 
decât să aştepte, cu ochii la pândă, urmările. 

Kent continua să-l privească pe Grosvenor. 

— Cine naiba te crezi, de dai ordine? Se răsti el, înciudat. 
Grosvenor nu-i răspunse. Rolul lui în acest incident luase 
sfârşit. Într-un moment de criză, rostise cuvintele necesare, 

pe tonul de comandă care se impunea. Faptul că oamenii 
care i se supuseseră îi puneau acum la îndoială dreptul de a 
comanda nu avea importanţă. Criza trecuse. 


Ceea ce făcuse el nu avea nici o legătură cu vinovăția sau 
nevinovăția monstrului. Oricare ar fi fost rezultatul final al 
intervenţiei lui Grosvenor, soarta monstrului nu putea fi 
hotărâtă de un singur om, ci de autorităţile recunoscute ale 
navei spaţiale. 

— Ascultă, Kent, spuse Siedel cu răceală, eu nu cred că ţi- 
ai pierdut capul. Ai încercat dinadins să-l omori pe motan, 
deşi ştiai prea bine că directorul a dispus să rămână în 
viaţă. lare-aş vrea să-i raportez fapta dumitale şi să-i cer 
să-ţi aplice sancţiunile de rigoare. Le cunoşti: 
retrogradarea şi pierderea dreptului de a candida la cele 
douăsprezece posturi de comandă eligibile. 

Se auzi un murmur în rândurile celor pe care Grosvenor îi 
recunoscu drept partizanii lui Kent. 

— Hai, Siedel, lasă-te de fleacuri! Spuse unul dintre ei. 

Un altul se arătă şi mai cinic: 

— Nu uita că există martori în favoarea lui Kent, aşa cum 
există şi martori împotriva lui. 

Kent îi săgetă cu o privire rea pe cei din jur. 

— Avea dreptate Korita să spună că trăim într-o epocă de 
înaltă civilizaţie. Ba chiar de decadenţă! Dumnezeule! 
Exclamă el cu glas pătimaş. Nu există printre noi nimeni 
care să-şi dea seama de întreaga grozăvie a situaţiei? 
Jarvey a murit de nici câteva ore, iar monstrul ăsta, pe care- 
| ştim cu toţii vinovat de moartea lui, stă slobod aici şi pune 
la cale vreo nouă crimă. Victima se afla probabil în această 
încăpere. Ce fel de oameni suntem? Suntem oare nişte 
proşti, nişte cinici, sau nişte gropari? Sau te pomeneşti că 
însăşi civilizaţia noastră e atât de raţionalistă, încât am fi în 
stare să-l privim cu simpatie chiar şi pe-un ucigaş? Avea 
dreptate Morton. Monstrul ăsta nu-i un animal, ci un diavol, 
venit din fundul iadului acestei planete uitate! 

— Nu mai fi atât de melodramatic, îi spuse Siedel. Analiza 
dumitale poartă amprenta unui dezechilibru psihic. Nu 
suntem nici gropari, nici cinici. Suntem nişte oameni de 
ştiinţă şi vrem să-l studiem pe motanul ăsta. Acum, când îl 


bănuim, mă îndoiesc că ar mai putea să-l încolţească pe 
careva dintre noi. N-ar avea nici o şansă. În absenţa lui 
Morton, aş pune la vot chestiunea, adaugă Siedel, rotindu-şi 
privirea. Sunt în asentimentul tuturor? 

— Nu şi în al meu, Siedel, spuse Smith. 

Şi, cum psihologul îl privea cu gura căscată, Smith 
continuă: 

— În acele momente de panică şi de zăpăceală, nimeni nu 
pare să fi observat că radiaţia slobozită de Kent nu i-a făcut 
nici un rău motanului, deşi l-a nimerit în moalele capului. 

Siedel îşi plimbă de la Smith la Corl privirea uimită, apoi îl 
întreba pe Smith: 

— Eşti sigur că l-a nimerit? Totul s-a petrecut atât de 
fulgerător, cum singur ai spus! Văzând că motanul n-a păţit 
nimic, mi-am închipuit că Kent a tras pe alături. 

— Sunt sigur că l-a nimerit drept în cap, zise Smith. 
Fireşte, un fazer nu poate omori pe loc nici măcar un om, 
dar îl poate răni. Motanul nu pare să fie rănit, nici măcar nu 
tremură. Nu pretind că-i o dovadă concludentă, dar având 
în vedere îndoielile noastre... 

Siedel rămase descumpănit o clipă, apoi spuse: 

— Poate că pielea îl fereşte de căldură şi de energie. 

— Poate. Dar, având în vedere incertitudinea în care ne 
aflăm, cred c-ar trebui să-i cerem lui Morton să-l închidă 
într-o cuşcă. 

Siedel îşi încrunta sprâncenele a îndoiala. 

— Asta-i o propunere mai rezonabilă, Smith, rosti Kent. 

— Deci, te-ai declara mulţumit, Kent, dacă l-am închide 
într-o cuşcă? 

Kent rămase pe gânduri o clipă, apoi răspunse, cu o undă 
de regret: 

— Da. Dacă nişte pereţi de microoţel, groşi de patru 
degete, nu vor izbuti să-l reţină, înseamnă că-i putem da pe 
mână întreaga navă. 

Grosvenor, care rămăsese în fundul încăperii, nu se 
amestecă în discuţie. În raportul lui către Morton, el 


respinsese ideea de a-l vâri pe monstru într-o cuşcă, 
deoarece mecanismul de închidere al acesteia i se părea 
prea fragil. 

Siedel merse la un videocomunicator mural şi vorbi în 
şoaptă cu cineva, apoi se întoarse. 

— Directorul e de acord să-l închidem pe motan într-o 
cuşcă, fără a recurge la violenţă. În caz contrar, ne 
sfătuieşte să-l închidem în orice încăpere s-ar nimeri să 
intre. Ce părere aveţi? 

— În cuşcă! Strigară într-un glas vreo douăzeci de oameni. 

Grosvenor aştepta să se facă linişte, apoi spuse: 

— Scoateţi-l afară la noapte. N-o să se depărteze de 
navă... 

Ceilalţi nici nu-l băgară în seamă; doar Kent îi răspunse cu 
o mutră acră: 

— Nu prea ştii ce vrei, am impresia. Întâi, îi salvezi viaţa, 
pe urmă recunoşti că-i periculos. 

— Şi-a salvat singur viaţa, replică Grosvenor pe un ton sec. 

— Îl vom închide într-o cuşcă, spuse Kent, întorcându-i 
spatele. E singurul loc care i se potriveşte unui ucigaş. 

— Acum, că ne-am hotărât, cum vom proceda? Îl iscodi 
Siedel. 

— Ţineţi neapărat să-l închideţi într-o cuşcă? Întrebă 
Grosvenor. 

Neprimind nici un răspuns - de altfel nici nu se aştepta să- 
| primească - înainta spre monstru şi-i atinse capătul celui 
mai apropiat tentacul. Acesta se retractă uşor, dar 
Grosvenor întinse o mâna şi-l apucă zdravăn, arătând cu 
cealaltă spre uşă. Monstrul şovăi o clipă, apoi străbătu în 
tăcere sala. 

— Acum trebuie să ne sincronizăm precis mişcările, zise 
Grosvenor. Gata! 

Peste un minut, Corl îl urmă docil pe Grosvenor într-o 
încăpere pătrată, cu pereţii metalici, care avea încă o uşă 
drept în faţa celei pe unde intraseră. Grosvenor ieşi pe uşa 
aceasta, dar când Corl dădu să-l urmeze, usa i se închise în 


nas; în aceeaşi clipă, auzi un clinchet metalic înapoia lui: se 
închisese şi cealaltă uşă. Când înţelese că fusese atras într-o 
capcană, Corl se schimonosi de ură, dar nu-şi trăda prin 
nimic furia. Îşi dădea seama că reacţiona altfel acum decât 
reacţionase în ascensorul acela. Vreme de sute de ani, 
avusese o singură preocupare - hrana. Acum se trezeau în 
creierul lui mii şi mii de amintiri. Trupul lui ascundea puteri 
pe care încetase de mult să le folosească. Pe măsură ce-şi 
amintea de ele, se şi gândea la posibilităţile de a le folosi în 
actuala situaţie. 

Se lăsă pe labele puternice, dar mlădioase, din spate şi 
sondă cu perii de pe urechi încărcătura de electricitate a 
mediului ambiant. Apoi se lungi pe podea. Ochii lui aveau o 
lucire dispreţuitoare. „Dobitocii!” parc-ar fi spus. 

Cu vreo oră mai târziu, auzi cum un om - era Smith - 
umbla la un mecanism din tavanul cuştii. Corl sări în 
picioare, speriat: de bună seamă că-i subestimase pe 
oamenii aceştia, care acum aveau să-l omoare. Sperase că-i 
vor lăsa destul timp ca să-şi poată pune în aplicare planul. 

Primejdia îl zăpăcise. Dar când simţi deodată nişte radiaţii, 
mult sub spectrul vizibilităţii, întreg sistemul nervos i se 
încordă în faţa primejdiei. Trecură mai multe secunde până 
să-şi dea seama ce se întâmpla: cineva îi scana interiorul 
corpului. 

După un timp, omul plecă. Curând după aceea, Corl auzi 
zgomotele unor oameni care trebăluiau ceva mai departe. 
Zgomotele astea se stinseră treptat. Corl aştepta răbdător 
să se facă linişte. Odinioară, înainte de a fi ajuns relativ 
nemuritori, corlii obişnuiau şi ei să doarmă noaptea - îşi 
adusese aminte de acest obicei privindu-i pe oamenii care 
moţăiau în bibliotecă. 

Un zgomot stăruia totuşi: paşii a doi oameni continuau să 
răsune în liniştea care învăluise nava. Paşii treceau mereu 
prin fata cuştii, se depărtau puţin, apoi se întorceau. Din 
păcate, paznicii mergeau separat. Întâi trecea unul dintre 
ei, iar celălalt îl urmă, la o distanţă de vreo zece metri. 


Corl îi lăsă să treacă de mai multe ori. De fiecare dată 
calcula cam cât timp le trebuia ca să străbată distanţa 
aceea. În cele din urmă se lămuri. De data aceasta, în clipa 
când cei doi se depărtară de uşa Corl îşi acordă organele de 
simţ la o frecvenţă mult superioară celei a vibraţiilor 
omeneşti. Pulsaţiile violente ale pilei atomice din sala 
motoarelor îi zguduiră sistemul nervos. Generatoarele îi 
murmurară imnul energiei lor pure. Corl simţi fluxul care 
trecea prin cablurile din pereţi şi prin încuietoarea uşii. 
Încordându-şi trupul, se strădui din răsputeri să domine 
această furtună de energie. Deodată, perii de pe urechi îi 
vibrară în ritmul ei. 

Auzi atunci un zăngănit metalic. Atingând uşor uşa cu unul 
din tentaculele sale, Corl o deschise şi ieşi pe coridor. O 
clipă se simţi năpădit de un imens dispreţ, gândindu-se la 
fiinţele acelea stupide care cutezaseră să-şi pună mintea cu 
un corl Dar în clipa următoare îşi aminti că nu era singurul 
corl de pe această planetă. Era un gând pe cât de 
neaşteptat, pe atât de straniu. 

Căci îi urâse pe ceilalţi corli şi luptase fără milă împotriva 
lor. Iar acum, vedea în puţinii care mai rămăseseră în viaţă 
nişte rude apropiate. Dacă ar fi avut răgazul să se 
înmulțească, nimeni - cu atât mai puţin aceşti oameni - nu li 
sar mai fi putut împotrivi. 

Gândindu-se la această posibilitate, se simţi copleşit de 
propriile-i limite şi de singurătatea lui - era singur contra o 
mie în această luptă pentru cucerirea galaxiei. Întreg 
Universul părea că-i face semn cu ochii stelelor sale, 
aţâţându-i ambiția şi lăcomia nemăsurată. Dacă dădea greş 
acum, nu va mai avea niciodată o altă ocazie. Într-o lume 
fără hrana, nu putea spera să dezlege taina călătoriilor 
spaţiale. Nici măcar constructorii oraşului nu fuseseră în 
stare să se desprindă de planeta lor. 

După ce trecu printr-o sală mare, Corl se pomeni pe un alt 
coridor, în faţa uşii primului dintre dormitoare. Uşa era 
încuiata cu un mecanism electric, dar izbuti s-o deschidă 


fără zgomot. Repezindu-se înăuntru, sfâşie gâtlejul omului 
care dormea în pat. Capul acestuia începu să se zbată, dar 
trupul tresări o dată şi înţepeni. Deşi ameţit de efluviile 
idului, Corl se sili să-şi vadă de drum. 

Şapte dormitoare - şapte victime. Apoi se întoarse, fără 
zgomot, în cuşca lui şi închise uşa. Îşi calculase cu o 
remarcabilă precizie mişcările. Când cei doi paznici 
ajunseră la uşa lui, aruncară o privire pe display-ul camerei 
video de supraveghere şi merseră mai departe. Atunci Corl 
porni în cea de-a doua expediţie şi, în câteva minute, reuşi 
să treacă prin alte patru dormitoare. Intră apoi într-un 
dormitor în care se aflau douăzeci şi patru de oameni. Până 
acum lucrase repede, ca să se poată întoarce în timp util în 
cuşca lui. Posibilitatea de a ucide atâţia oameni deodată îl 
zăpăcea. În decurs de peste o mie de ani, nimicise toate 
formele de viaţa pe care putuse să pună gheara. Dar chiar 
la începutul acelei perioade, nu izbutise să captureze mai 
mult de o vietate pe săptămână. Tocmai de aceea, nici nu 
simţise nevoia să se stăpânească. 

Intră, aşadar, în dormitorul acela şi-l străbătu cu paşi de 
felină, iar voluptatea de a ucide nu-l părăsi decât în clipa 
când nu mai rămase în încăpere nici un om viu. Corl îşi 
dădu atunci seama că zăbovise prea mult şi se sperie de 
greşeala făcută. Plănuise să-i omoare într-o singură noapte 
pe toţi oamenii din navă, calculându-şi cu precizie atacurile, 
în aşa fel încât să se poată întoarce după fiecare atac în 
cuşca lui, pentru ca paznicii să-l vadă când treceau peacolo. 
Acum, însă, nu mai putea spera să pună stăpânire pe nava 
într-o singură noapte. 

Corl se strădui să-şi adune gândurile. Fără să-i mai pese 
de zgomotul pe care-l făcea, ieşi în fugă pe coridor, deşi se 
aştepta să fie întâmpinat cu jeturi de radiaţii prea puternice 
pentru a le putea neutraliza. Cei doi paznici stăteau pe 
coridor, unul lângă altul. Era limpede că descoperiseră uşa 
deschisă, căci îşi ridicară simultan privirile şi încremeniră la 
vederea ghearelor şi tentaculelor acestui monstru feroce, 


cu ochii scăpărând de ură. Unul dintre ei îşi întinse mâna 
spre armă, dar era prea târziu. 

Celălalt, care părea paralizat de spaimă, scoase un țipăt 
strident, al cărui ecou lugubru, repetat de pereţii sonori ai 
coridoarelor, îi trezi pe toţi cei aflaţi la bordul navei. Ţipătul 
acesta se pierdu într-un fel de gâlgâit îngrozitor, când Corl 
azvârli cadavrele celor doi paznici tocmai în celălalt capăt al 
coridorului. Nu voia ca aceste cadavre să fie găsite în 
apropierea cuştii sale. Era singura lui şansă. Zguduit până 
în străfunduri, conştient de enorma greşeală pe care o 
săvârşise, incapabil să-şi adune gândurile, Corl se întoarse 
în temniţa lui, a cărei uşa se închise cu un clinchet metalic. 
Prin încuietoarea electrică începu din nou să circule 
curentul. Corl se făcu ghem, ca şi cum ar fi dormit, căci 
auzise zgomot de paşi şi glasuri aţâţate. Deşi cu ochii 
închişi, îşi dădu seama că cineva îl privea prin display-ul 
camerei de supraveghere. Ştia însă că momentul critic avea 
să vină abia după descoperirea cadavrelor. 

Corl se pregăti aşadar pentru cea mai mare bătălie din 
viaţa lui. 

— Siever e mort! Exclamă Morton. Ce-o să ne facem fără 
Siever? Şi Breckenridge! Şi Coulter! Şi... E ceva îngrozitor! 
Grosvenor nu izbutea să înainteze prin coridorul înţesat 

de oameni. De două ori încercase să-şi facă loc, dar de 
fiecare dată fusese împins înapoi de nişte oameni care nici 
măcar nu-şi întorseseră capetele ca să-l privească. 
Grosvenor se lăsă păgubaş. Deodată, auzi din nou glasul 
directorului: 

— Dacă vreunul dintre voi are vreo idee, s-o spună! 

— Demenţă spaţială! Zise cineva. 

Ideea asta îl enerva pe Grosvenor. Era o noţiune absurdă 
care continua să circule de atâta amar de ani, de când 
începuseră călătoriile spaţiale. Faptul că unii oameni îşi 
pierduseră minţile în cosmos, din pricina singurătăţii, a 
fricii şi a tensiunii nervoase, nu însemna că suferiseră de o 
boală specială. O călătorie îndelungată, cum era aceasta, 


implica anumite riscuri emoţionale - de altfel, Grosvenor se 
afla la bordul navei, printre altele, şi din pricina asta - dar 
despre o nebunie cauzată de singurătate nu putea fi vorba 
în cazul de fată. 

Morton şovăia. Era limpede că ideea i se părea şi lui fără 
noimă. Nu era însă momentul să se poarte discuţii subtile. 
Oamenii aceştia erau speriaţi şi nervoşi. Pentru a-i linişti, 
trebuia să li se dea certitudinea că vor fi luate toate 
măsurile necesare. Tocmai în astfel de momente unii 
conducători de expediţii şi alţi responsabili îşi pierduseră 
pentru totdeauna încrederea subalternilor lor. Grosvenor 
avu impresia că la o asemenea eventualitate se gândea şi 
Morton, căci îşi cântări cu grijă cuvintele când vorbi din 
nou: 

— Am prevăzut o astfel de posibilitate. Doctorul Eggert şi 
asistenții săi vor supune întreg personalul unui examen 
medical. Deocamdată examinează cadavrele. 

O voce puternică, de bariton, răsună aproape de urechea 
lui Grosvenor: 

— lată-mă, Morton! Spune-le acestor oameni să-mi facă 
loc! 

Grosvenor întoarse capul şi-l recunoscu pe doctorul 
Eggert. Oamenii se şi aduseră la o parte, pentru a-l lăsa să 
treacă. Eggert păşi printre ei, iar Grosvenor îl urmă, fără 
şovăire: aşa cum se şi aşteptase, toţi îl luară drept un 
asistent al doctorului. Când ajunseră în faţa lui Morton, 
Eggert îi spuse: 

— V-am auzit, domnule director, şi vă pot asigura de pe 
acum că ipoteza unei demente spaţiale este exclusă. 
Gâtlejurile victimelor au fost zdrobite de o forţă egală cu 
aceea a zece oameni. Şi n-au avut nici măcar răgazul să 
strige. 

Doctorul tăcu o clipă, apoi întrebă: 

— Ce-i cu motanul nostru, domnule director? 

— Motanul e în cuşca lui, doctore, îi răspunse Morton, 
scuturând din cap. Se plimbă de colo până colo. Aş dori că 


experţii să-mi spună dacă-l putem bănui sau nu. Cuşca 
aceea a fost concepută pentru nişte animale de patru-cinci 
ori mai mari decât motanul nostru. Nu-mi vine a crede că el 
ar putea fi vinovat de moartea oamenilor noştri, dacă nu 
cumva stăpâneşte o ştiinţă pe care noi nam fi capabili nici 
măcar să ne-o imaginăm. 

— Morton, se amestecă în vorbă Smith, avem acum 
destule dovezi, îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun - doar 
ştii bine că aş fi preferat ca motanul să rămână în viaţă - 
dar am încercat să-l scanez, cu scanerul telefluorescent, şi 
nici o imagine nu s-a imprimat pe înregistrare. Adu-ţi 
aminte ce spunea Gourlay. Monstrul ăsta pare capabil să 
recepţioneze şi să emită vibrații pe orice lungime de undă. 
Acum, după cele ce s-au întâmplat, e clar că nici o energie 
nu-l poate dobori - amintiţi-vă ce-a făcut cu arma lui Kent, 
parc-ar fi fost o jucărie! 

— Ce fel de monstru avem la bord? Exclamă cineva. Păi, 
dacă-i în stare să capteze energia şi s-o transmită pe orice 
lungime de undă, atunci nimic nu-l mai poate opri să ne 
omoare pe toţi! 

— Ar fi făcut-o de mult dacă ar fi fost invincibil, replică 
Morton. 

Şi porni cu paşi hotărâți spre tabloul de comandă de 
deasupra uşii. 

— Nu deschide uşa! Gemu Kent, punând mâna pe armă. 
— N-o deschid, dar dacă aş apăsa pe butonul acesta, un 
curent electric ar străbate pardoseala şi l-ar electrocuta pe 

cel dinăuntru. E un dispozitiv pe care l-am instalat, din 
spirit de prevedere, în toate cuştile de pe navă. Şi Morton 
apăsă pe butonul acelui dispozitiv. O flacără albastră ţâşni 
din tabloul metalic şi câteva siguranţe se înnegriră. Morton 
întinse mâna şi scoase la vedere una dintre ele. 

— E ciudat, zise el clătinând din cap. În mod normal, 
siguranţele astea nar fi trebuit să sară. Acum, nu putem nici 
măcar să privim înăuntru. Videocameră de supraveghere a 
fost distrusă! 


— Dacă a fost în stare să deschidă uşa, spuse Smith, 
înseamnă că a calculat toate riscurile posibile şi că era 
pregătit să facă faţă şi pericolului de electrocutare. 

— Asta dovedeşte totuşi că-i vulnerabil la energiile 
noastre, replică Morton pe un ton sumbru. Altminteri nu s- 
ar fi ostenit să le facă inofensive. Esenţialul este că-l ţinem 
închis înapoia unui perete gros, făcut din cel mai rezistent 
metal. În cel mai rău caz, putem să deschidem uşa şi să-l 
ameninţăm cu un blaster. Dar să încercam mai întâi să-l 
neutralizăm cu radiaţii telefluorescente. 

Din interiorul cuştii se auzi un zgomot care-l făcu să 
amuţească: s-ar fi zis că un trup masiv se prăbuşise sub 
unul din pereţi. Zgomotul acesta fu urmat de nişte bufnituri 
ca acelea ale unor obiecte care-ar fi căzut pe podea. 

— E clar că ne-a ghicit gândurile! Exclamă Smith. Pun 
rămăşag că motanul nu prea se simte în largul lui acolo. Şi- 
şi dă seama c-a făcut o prostie întorcându-se în cuşcă. 

Oamenii nu mai erau atât de încordaţi; unii dintre ei 
zâmbiră, iar câţiva izbucniră chiar într-un râs nervos la 
auzul vorbelor lui Smith. Grosvenor, însă, era descumpănit. 
Nu-i plăcuseră zgomotele acelea. Auzul e cel mai înşelător 
dintre simţuri. Era imposibil să-ţi dai seama ce se întâmpla 
în cuşcă. 

Deodată auzi vocea lui Pennons, mecanicul-şef: 

— Ceea ce aş dori eu să ştiu este de ce indicatorul 
telefluormetrului a fluctuat cu o amplitudine aşa de mare în 
momentul când monstrul a făcut zgomotele acelea? Mă 
întreb ce s-o fi întâmplat? 

Atât pe coridor cât şi în cuşca se făcu linişte. Deodată în 
spatele lui Smith se auzi o mişcare: căpitanul Leeth şi doi 
ofiţeri în uniforme militare apăruseră pe coridor. Căpitanul, 
un bărbat voinic, în vârsta de vreo cincizeci de ani, spuse: 

— Voi prelua comanda în acest sector. Între savanţi pare 
să se fi încins o dispută, dacă să-l omoare sau nu pe 
monstrul din cuşca - aşa-i? 


— Disputa a luat sfârşit, îi răspunse Morton. Acum suntem 
cu toţii de părere că monstrul trebuie răpus. 

— Tocmai acesta era ordinul pe care mă pregăteam să-l 
dau şi eu, zise căpitanul. Consider că securitatea navei e în 
pericol şi este de datoria mea să o apăr. Faceţi loc! Daţi-vă 
înapoi! Adăugă el pe un ton poruncitor. 

Îi trebuiră multe minute până să degajeze coridorul. 
Grosvenor era mulţumit de intervenţia căpitanului. Dacă 
monstrul ar fi ieşit din cuşcă şi i-ar fi găsit pe oamenii aceia 
îmbulziţi în faţa uşii, ar fi putut să dea iama-n ei, omorându- 
i sau schilodindu-i pe mulţi. Nici acum pericolul nu trecuse 
cu totul, dar era incomparabil mai mic. 

— Ce ciudat! Exclamă cineva. Parcă s-ar fi mişcat nava! 

Grosvenor avusese aceeaşi senzaţie: s-ar fi zis că cineva 
verifica poziţia navei. Aceasta vibră o clipă, înainte de a 
reveni la poziţia normală. 

— Pennons, cine-i în sala motoarelor? Întrebă căpitanul 
Leeth, pe un ton tăios. 

— Asistentul meu şi ajutoarele sale, răspunse mecanicul- 
şef, alb ca varul. Nu văd cum ar fi putut ei să... 

Simţiră o zguduitură puternică, iar nava se răsuci într-o 
rână şi păru să se răstoarne. Grosvenor se pomeni trântit 
pe podea. Rămase o clipă locului, parcă ameţit de izbitură, 
apoi spaima îl făcu să-şi recapete cunoştinţa. Îi văzu pe 
ceilalţi întinşi pe jos în jurul lui. Unii gemeau de durere. 
Morton strigă un ordin, pe care Grosvenor nu-l putu 
înţelege. Căpitanul Leeth se ridică în picioare şi începu să 
înjure: 

— Cine dracu' a pus în funcţiune reactoarele? 

Între timp, nava continua să-şi accelereze viteza: aceasta 
ajunsese acum de cinci sau poate chiar de şase ori mai 
mare decât forţa gravitaţiei. Grosvenor sări în picioare şi, 
repezindu-se la cel mai apropiat videocomunicator, încercă 
să intre în contact cu sala motoarelor, deşi nu se aştepta ca 
aparatul să funcţioneze. În spatele lui, cineva scosese un 


geamăt înăbuşit. Grosvenor se întoarse, perplex. Morton, 
care privea peste umărul lui, exclamă: 

— E monstrul! În sala maşinilor! Iar nava a pornit cu noi în 
spaţiu! 

În timp ce Morton vorbea, ecranul videocomunicatorului 
se întuneca. 

Nava îşi mărea continuu viteza. Grosvenor străbătu 
şontâc-şontăc salonul cel mare şi ajunse într-un alt coridor. 
Îşi amintise că văzuse cândva acolo o magazie de costume 
spaţiale. Dar căpitanul Leeth i-o luă înainte şi, scoțând din 
magazie un costum, se vâri numaidecât în el. Când 
Grosvenor ajunse în faţa lui, căpitanul tocmai îşi încheia 
costumul şi-i activa dispozitivul de antiacceleraţie. 

Căpitanul îl ajuta pe Grosvenor să se vâre şi el într-un 
costum. Între timp, alţi oameni îşi făcuseră apariţia pe 
coridor. În câteva minute magazia fu golită, iar oamenii 
coborâră cu un etaj mai jos, pentru a căuta alte costume. 
Acum, zeci de oameni din echipaj erau gata să se pună pe 
treabă. Căpitanul Leeth dispăruse. Cât despre Grosvenor, 
se grăbi să se întoarcă la cuşcă, ştiind bine ce anume avea 
de făcut. Un grup de savanţi se strânsese în faţa uşii, care 
părea să fi fost deschisă cu câteva clipe mai înainte. 
Grosvenor privi peste umerii lor şi văzu în peretele din 
fundul cuştii o gaură enormă, prin care ar fi putut trece 
uşor cinci oameni deodată. Metalul părea îndoit şi tăiat în 
multe locuri. Deschizătura dădea spre un alt coridor. 

— N-aş fi crezut că aşa ceva e cu putinţă, murmură 
Pennons prin casca desfăcută a costumului său spaţial. Nici 
măcar barosul nostru greu de zece tone n-ar fi în stare să 
găurească dintr-o singură lovitură un perete de microoţel 
gros de patru degete. Da, am auzit o singură izbitură. 
Dezintegratorului atomic i-ar trebui cel puţin un minut ca 
să facă o asemenea treaba, dar atunci întreaga zonă ar 
rămâne radioactivă timp de mai multe săptămâni. Să ştii, 
Morton, că avem de-a face cu-o fiinţă supranaturală! 


Directorul nu-i răspunse. Grosvenor văzu că Smith examina 
gaura din perete. 

— Barem de n-ar fi murit Breckenridge! Oftă biologul. 
Numai un metalurgist ne-ar putea explica acest fenomen. 
Priviţi! 

Şi atinse marginea zdrenţuită a metalului. O bucăţică îi 
rămase între degete o clipă, apoi se fărâmiţă şi căzu ca un 
norişor de praf pe podea. 

— Mă pricep puţin la metalurgie, spuse Grosvenor, 
înaintând spre Smith. 

Oamenii îi făcură loc să treacă. 

— Eşti unul dintre asistenții lui Breck? Îl întrebă biologul, 
aruncându-i o privire încruntată. 

Prefăcându-se că nu-l aude, Grosvenor se aplecă şi-şi 
plimbă degetele îmbrăcate în mănuşa costumului spaţial 
prin mormanul de sfărâmături metalice de pe podea. 

— Nu-i nici un miracol, zise el, ridicându-se repede. După 
cum ştiţi, cuştile astea sunt făcute dintr-un aliaj 
electromagnetic, la care se adaugă, de obicei, o pulbere 
metalică foarte fină. Monstrul şi-a folosit puterile 
extraordinare pentru a dezintegra particulele componente 
ale aliajului. Asta explică variațiile telefluormetrului 
observate de domnul Pennons. Monstrul a folosit energia, 
trupul lui jucând rolul de transformator, pentru a dărâma 
peretele, apoi a ieşit pe coridor şi a coborât în sala 
motoarelor. 

Grosvenor era uimit că ceilalţi nu-l întrerupseseră: era 
limpede că-l luau drept un asistent al răposatului 
Breckenridge. Asemenea confuzii erau fireşti la bordul unei 
nave atât de mari, ai cărei oameni nu avuseseră încă 
răgazul de a-i cunoaşte pe toţi tehnicienii de rang inferior. 

Kent i se adresa directorului, pe un ton calm: 

— Deocamdată, avem de înfruntat un monstru neobişnuit, 
care a pus stăpânire pe navă, controlând sala motoarelor şi 
energiile ei aproape nelimitate, precum şi partea cea mai 
importantă a atelierelor. 


Grosvenor putu citi spaima zugrăvita pe feţele oamenilor 
la auzul acestor vorbe, care nu făceau decât să descrie 
situaţia de fapt. 

Unul dintre ofiţeri spuse totuşi: 

— Domnul Kent greşeşte. Monstrul nu a pus complet 
stăpânire pe sala motoarelor. Ne mai rămâne puntea de 
comandă, care dirijează funcţionarea întregii nave. 
Dumneavoastră, domnilor, poate că nu cunoaşteţi exact 
structura sistemelor noastre de propulsie. Evident, 
monstrul ar putea până la urmă să ne izoleze, dar în clipa 
de faţă suntem în măsură să blocăm toate comenzile care se 
fac din sala motoarelor. 

— Pentru Dumnezeu, exclamă cineva, de ce n-aţi întrerupt 
alimentarea cu energie, în loc să vâraţi o mie de oameni în 
costume spaţiale? 

— Căpitanul Leeth, răspunse ofiţerul, este de părere că 
suntem mai în siguranţă în interiorul câmpului de forţă din 
aceste costume. E probabil că monstrul n-a mai fost 
niciodată supus unei acceleraţii atât de mari şi ar fi păcat să 
pierdem, într-un moment de panică, acest avantaj, ca şi 
altele. 

— Care altele? 

— Cred că pot răspunde la întrebarea asta, interveni 
Morton. Un avantaj este faptul că ştim anumite lucruri 
despre monstru. Acum aş vrea să-l supunem unui test. Fii 
bun, adăugă el adresându-i-se ofițerului, şi roagă-l pe 
căpitanul Leeth să ne permită o mică experienţă. 

— Cred că ar fi mai bine să i-o cereţi personal, replică 
ofiţerul. Puteţi lua legătura cu el prin videocomunicator. 
Căpitanul se afla pe puntea de comandă. 

Morton se întoarse peste câteva minute. 

— Pennons, spuse el, căpitanul Leeth îţi ordonă să conduci 
experienţă, în calitate de ofiţer şi de şef al sălii motoarelor. 

Grosvenor avu impresia că desluşeşte o undă de enervare 
în glasul directorului. Căpitanul nu glumise desigur când 
spusese că preia conducerea navei. La bordul acesteia se 


repeta vechea poveste. Deşi forurile de conducere 
avuseseră grijă să delimiteze cât mai precis sferele de 
influenţă ale autorităţilor civile şi militare, ele nu putuseră, 
fireşte, să prevadă totul. În ultimă instanţă, foarte multe 
depindeau de personalitatea oamenilor. Până în prezent, 
ofiţerii şi membrii echipajului, care erau, toţi, militari, îşi 
făcuseră conştiincios datoria, subordonându-se ţelurilor 
expediției. Totuşi, din experienţa altor nave, guvernul 
trăsese concluzia că militarii nu au o părere prea bună 
despre oamenii de ştiinţă; iar ostilitatea lor faţă de aceştia 
se manifestă deschis tocmai în asemenea momente critice, 
cum era cel prin care trecea acum nava Space Beagle. 

În realitate, nu exista nici un motiv pentru că Morton să nu 
fie lăsat să conducă personal experienţa pe care o 
propusese. 

— Domnule director, îi spuse Pennons, n-o să aveţi răgazul 
să-mi explicaţi totul în amănunt. Continuaţi să daţi ordine! 
lar dacă nu voi fi de acord cu vreunul dintre ele, vom mai 
discuta. 

Era un fel elegant de a-i recunoaşte autoritatea. Ca 
mecanic-sef, Pennons era el însuşi un om de ştiinţă. 

Morton se grăbi să-l asculte. 

— Domnule Pennons, rosti el pe un ton imperios, trimite 
câte cinci tehnicieni la fiecare dintre cele patru intrări ale 
sălii motoarelor! Eu voi lua comanda unuia din aceste 
grupuri. Kent, dumneata vei lua comanda celui de-al doilea 
grup! Dumneata, Smith, vei conduce al treilea grup! lar 
dumneata, Pennons, îl vei conduce pe al patrulea. Vom folosi 
tunurile termoradiante mobile, cu ajutorul cărora vom 
dezintegra uşile - am băgat de seamă că sunt, toate, 
închise. Monstrul s-a încuiat înăuntru. Dumneata, Selenski, 
te vei duce pe puntea de comandă şi vei deconecta toate 
sistemele, cu excepţia reactoarelor, pe care le vei racorda la 
panoul central. Încă ceva: nu frânaţi viteza navei, s-a 
înţeles? 

— Da, domnule! Îi răspunse pilotul şi porni pe coridor. 


Morton îi strigă din urmă: 

— Raportează-mi prin videocomunicator dacă vreunul 
dintre sisteme începe să funcţioneze din nou! 

Oamenii aleşi pentru a-i ajuta pe şefii celor patru grupuri 
făceau, toţi, parte din „garnizoana” navei. Grosvenor 
merse, împreună cu alţi câţiva, la o distanţă de vreo două 
sute de picioare, pentru a urmări de acolo desfăşurarea 
operaţiunilor. Privind ecranele de protecţie şi tunurile 
mobile aduse de militari, avu senzaţia penibilă că va asista 
la un dezastru. Aprecia desigur importanţa atacului ce se 
pregătea, îşi imagină chiar ca acesta ar putea fi încununat 
de succes, dar îşi spunea că succesul depindea de precizia 
loviturii. Pentru moment, nimic nu era previzibil. Atacul era 
conceput pe baza unui vechi, foarte vechi sistem de 
organizare a oamenilor şi a cunoştinţelor lor. Grosvenor era 
iritat mai ales de faptul că trebuia să asiste pasiv la această 
operaţiune, pe care o putea, cel mult, critica. 

Auzi deodată glasul lui Morton pe reţeaua principală: 

— Aşa cum v-am mai spus, e vorba de o experienţă. Ea are 
la baza presupunerea că monstrul n-a avut încă răgazul să 
facă ravagii în sala motoarelor. Trebuie să profităm de 
ocazie, pentru a-l captura, înainte ca monstrul să poată 
trece el însuşi la atac. Dar, în afară de această posibilitate 
de a-l nimici imediat, m-am mai gândit la o soluţie. Iată 
despre ce e vorba: uşile acestea sunt concepute pentru a 
putea rezista la explozii puternice, aşa că vor trece pe puţin 
cincisprezece minute până să cedeze la termoradiaţii. În 
acest timp, monstrul nu va putea face nimic. Selenski e pe 
punctul de a tăia alimentarea cu energie. Îi mai rămân, 
fireşte, reactoarele, dar, după părerea mea, monstrul nu-i 
în stare să le acţioneze. Peste câteva minute veţi înţelege ce 
vreau să spun... sper că veţi înţelege. Gata, Selenski? 

— Gata. 

— Atunci, întrerupe alimentarea! 

Coridorul fu învăluit brusc de întuneric - de fapt nu numai 
coridorul, ci întreaga navă, după cum prea bine ştia 


Grosvenor. Acesta îşi aprinse miniproiectorul ataşat de 
costumul lui spaţial. Ceilalţi făcură la fel. 

Feţele lor păreau livide şi încordate în lumina 
proiectoarelor. 

— Foc! 

Ordinul lui Morton răsuna cu putere în videocomunicator. 
Tunurile termoradiante începură să duduie. Căldura pe 
care-o produceau era de origine atomică, deşi nu şi de 
natură atomică. Ea se revărsa asupra metalului dur al uşii. 
Grosvenor văzu primii stropi ai metalului ce începea să se 
topească. Alţi stropi li se adăugară, formând şuvoaie de 
metal lichid. Ecranul transparent începu să se tulbure, încât 
era din ce în ce mai greu să vezi ce se întâmpla la uşă. 
Deodată, Grosvenor desluşi ca printr-o ceaţă o lumină 
incandescentă - era uşa! Focul acesta drăcesc strălucea din 
ce în ce mai intens, pe măsură ce arşiţa tunurilor mistuia 
metalul. După un timp se auzi vocea lui Morton, o voce cam 
răguşită: 

— Selenski! 

— Încă nimic, şefule! 

— Totuşi, o fi făcând ceva, spuse Morton în şoaptă. Nu-mi 
pot închipui că stă şi aşteaptă acolo, ca un şobolan încolţit... 
Selenski! 

— Nimic, şefule! 

Mai trecură şapte minute, apoi încă cinci. 

— Şefule! Exclamă Selenski. A pus în mişcare generatorul 
electric! 

Grosvenor trase adânc aer în piept. În clipa aceea auzi 
glasul lui Kent: 

— Nu putem tăia mai adânc, Morton. 'le aşteptai cumva la 
asta? 

Grosvenor văzu cum Morton îşi lipeşte ochiul de ecranul 
din faţa uşii. De la distanţă unde se afla, avu impresia că 
metalul nu mai era chiar atât de incandescent cum fusese 
adineaori. Uşaă deveni roşie, apoi îşi recapătă culoarea 
cenuşie, rece. 


— Asta-i tot, deocamdată! Oftă Morton. Oamenii din 
echipaj să stea de pază pe toate coridoarele! Tunurile să 
rămână pe poziţie! Iar şefii de secţii să vină pe puntea de 
comandă! 

Grosvenor înţelese că experienţa luase sfârşit. 

Paznicul de la intrarea punţii de comandă cerceta cu un 
ochi bănuitor permisul pe care i-l întinsese Grosvenor. 

— Presupun că-i în ordine, zise el în cele din urmă. 'Iotuşi, 
eşti primul om sub patruzeci de ani care intră aici. Cum de- 
ai fost promovat aşa repede? 

— M-am specializat într-o ştiinţă nouă, îi răspunse 
Grosvenor, zâmbind. 

Paznicul privi încă o dată permisul, apoi i-l restitui, 
întrebându-l: 

— Nexialism? Ce-i aia? 

— O ştiinţă a întregului, o ştiinţă aplicată, îi răspunse 
Grosvenor şi trecu pragul. 

Peste câteva clipe, întorcând capul, văzu că celălalt îl 
urmărea cu o privire buimacă. Grosvenor zâmbi, apoi uită 
de paznic. Se afla pentru prima oară pe punte. Ochii lui 
iscodeau fascinaţi priveliştea din jur. Panoul de control - 
masiv, fără să ocupe o suprafaţă prea mare - era alcătuit 
dintr-un şir de console metalice arcuite, suprapuse, lungi de 
câte şaizeci de metri, pline de dispozitive şi instrumente. De 
la o consolă la alta se putea ajunge urcând nişte trepte. 
Diferitele comenzi puteau fi acţionate fie de jos, fie de pe 
scaune mobile propulsate electric. 

Partea cea mai joasă a încăperii era amenajată ca o sală de 
cursuri, cu vreo sută de fotolii confortabile, îndeajuns de 
mari pentru nişte oameni îmbrăcaţi în costume spaţiale. 
Vreo două duzini de oameni astfel îmbrăcaţi se şi 
instalaseră în fotolii. Grosvenor se aşeză la rându-i, fără 
zgomot. Peste câteva clipe, Morton şi căpitanul Leeth îşi 
făcură apariţia, venind din biroul căpitanului, care era 
situat chiar lângă puntea de comandă. Căpitanul se aşeză, 
iar Morton începu, fără nici o introducere: 


— După cum ştiţi, dintre toate sistemele din sala 
motoarelor, generatorul electric este cel mai important 
pentru felină. Cuprinsă de panică, s-a străduit din răsputeri 
să-l pună în funcţiune, în timp ce noi forţam uşile. Doreşte 
careva să formuleze vreo observaţie? 

Pennons ceru cuvântul: 

— Aş dori să mi se explice cum de-a fost în stare monstrul 
să facă din uşile acelea nişte porţi inexpugnabile. 

— Există, spuse Grosvenor, un procedeu electronic graţie 
căruia metalele pot căpăta, temporar, o duritate 
excepţională, însă numai cu ajutorul unui echipament 
special pe care nu-l avem la bordul acestei nave. 

Kent îl întrerupse, enervat, fulgerându-l cu privirea: 

— La ce ne-ar folosi să ştim cum a fost monstrul în stare 
de-o asemenea ispravă? Dacă nu vom forţa intrarea cu 
dezintegratoarele atomice, s-a zis cu noi! Vom fi cu toţii la 
cheremul lui! 

— Trebuie să ne gândim la un plan şi tocmai de aceea ne- 
am adunat aici, spuse Morton, clătinând din cap. 

Apoi îl strigă pe Selenski. 

Pilotul, instalat pe unul dintre scaunele mobile, îşi scoase 
la vedere capul, spre uimirea lui Grosvenor, care nu-l 
observase până atunci. 

— Da, domnule director, ce doriţi? Întrebă Selenski. 

— Pune toate sistemele în funcţiune! 

Selenski îşi manevrăa cu dibăcie scaunul spre consola 
principală şi, ajuns acolo, acţionă încet comutatorul 
general. Se auzi un fel de şuier şi nava începu să se 
zguduie, scuturată de un tremur puternic, dar peste câteva 
secunde îşi recăpătă echilibrul, motoarele se puseră în 
mişcare, iar şuierul se stinse treptat. Morton îşi făcu din 
nou auzit glasul: 

— Aş dori că experţii să facă propuneri în legătură cu 
lupta noastră împotriva monstrului. Ar fi cazul ca şefii 
diferitelor secţii să se consulte între ei, pentru a găsi o 


soluţie practică, fiindcă, oricât de interesante ar fi teoriile, 
noi avem acum nevoie tocmai de o astfel de soluţie. 

Cu alte cuvinte, îşi spuse în sinea lui Grosvenor, întristat, 
n-avem nevoie de un nexialist. Şi totuşi, Morton voia exact 
acelaşi lucru ca şi nexialiştii: integrarea mai multor 
discipline ştiinţifice. Dar bănuiala lui Grosvenor, că 
directorul nu-i va solicita şi lui părerea, se adeveri. 

După vreo două ore, Morton spuse cu un glas obosit: 

— Cred că ar fi bine să luăm o pauză de-o jumătate de 
ceas, pentru a mânca şi a ne odihni puţin, căci vom avea 
nevoie de toate forţele pentru atac. 

Grosvenor porni spre biroul secţiei sale. Nu simţea nevoia 
nici să mănânce, nici să se odihnească. La treizeci şi unu de 
ani, îşi putea permite să se lipsească de câte un prânz sau 
de câte o noapte de somn. Acum, voia să profite de 
jumătatea asta de ceas pentru a găsi un răspuns la 
întrebarea: ce-i de făcut cu monstrul care pusese stăpânire 
pe navă? 

Soluţia asupra căreia căzuseră de acord specialiştii i se 
părea destul de superficială. Oamenii aceştia nu-şi foloseau 
din plin cunoştinţele. Fiecare dintre ei îşi expusese pe scurt 
ideile în faţa unor colegi care nu erau deprinşi să sesizeze 
legăturile posibile dintre aceste idei. De aceea, planul de 
atac era lipsit de unitate. 

Grosvenor îşi spunea, cu oarecare jenă, ca el - un tânăr de 
treizeci şi unu de ani - era probabil singurul membru al 
expediției în măsură să vadă neajunsurile acestui plan. 
Pentru prima oară de când păşise, cu şase luni în urmă, la 
bordul acestei nave, îşi dădea seama cu atâta claritate cât 
de radical se transformase datorită educaţiei primite la 
Institutul de Nexialism. În comparaţie cu aceasta educaţie, 
toate sistemele pedagogice anterioare păreau învechite. 
Grosvenor nu-şi făcea nici un titlu de glorie din formaţia 
ştiinţifică pe care-o căpătase. Personal, nu contribuise cu 
nimic la crearea nexialismului. Dar, ca absolvent al 
Institutului şi ca participant cu misiune specială la expediţia 


navei Space Beagle, se simţea dator să găsească o soluţie şi 
să încerce prin toate mijloacele să-i convingă pe cei în drept 
de justeţea acestei soluţii. 

Deocamdată, însă, îi lipseau unele informaţii. De aceea, 
caută să le afle cât mai grabnic, adresându-se prin 
videocomunicator diferitelor secţii. 

Îi răspunseră mai ales subalternii acestor secţii. Dar faptul 
că se recomanda ca şef de secţie avea asupra lor un efect 
considerabil, determinându-i, pe mai toţi, să-i dea o mână 
de ajutor. 

Unii, însă, se arătară ceva mai reticenţi, recurgând la 
formulă: „Trebuie să obţin mai întâi aprobarea 
superiorilor.” Un singur şef de secţie - Smith - îi răspunse 
personal, dându-i toate informaţiile cerute. Un altul îl rugă, 
politicos, să-l cheme mai târziu, după ce monstrul va fi 
omorât. 

Una dintre ultimele secţii cu care luă legătura fu cea a 
chimiştilor; Grosvenor ceru să vorbească direct cu Kent, 
fiind sigur - şi sperând - că acesta va refuza. Tocmai se 
pregătea să-i spună subalternului lui Kent că s-ar mulţumi 
cu informaţiile sale, când - spre uimirea şi dezamăgirea lui 
- capătă legătura cu Kent. 

Şeful secţiei de chimie îl ascultă cu vădită nervozitate şi-i 
răspunse tăios: 

— Poţi obţine pe căile obişnuite informaţiile de care ai 
nevoie. Totuşi, datele privitoare la descoperirile făcute pe 
planeta pisicii nu vor fi disponibile decât după câteva luni. 
Trebuie mai întâi să le verificăm temeinic. 

— Domnule Kent, stărui Grosvenor, te rog din suflet să-mi 
pui numaidecât la dispoziţie datele privitoare la analiză 
cantitativă a atmosferei acestei planete. S-ar putea ca ele 
să aibă o influenţă hotărâtoare asupra planului stabilit în 
şedinţă. Mi-ar lua prea mult timp ca să-ţi explic în amănunt, 
dar te asigur că... 

— Uite ce e, tinere, îl întrerupse Kent pe un ton sarcastic, 
vremea discuţiilor academice a trecut. Am impresia că nu 


înţelegi că suntem pândiţi de-o primejdie de moarte. Dacă 
s-ar produce vreo încurcătură, dumneata, eu şi toţi ceilalţi 
am putea fi atacați fără milă. Nu e vorba de un exerciţiu de 
gimnastică intelectuală. Şi acum, te-aş ruga să nu mă mai 
deranjezi timp de zece ani! 

Kent trânti receptorul. 

Grosvenor rămase câteva secunde perplex, cu obrajii 
împurpuraţi de ciudă. Îşi veni însă repede în fire şi ceru, 
zâmbind, legătura cu celelalte secţii. 

Tabelele lui indicau, printre altele, proporţiile prafului 
vulcanic din atmosfera planetei, evoluţia diferitelor forme 
de vegetaţie (pe baza unui studiu preliminar al seminţelor 
lor), tipul de tub digestiv pe care ar trebui să-l posede 
animalele pentru a se hrăni cu aceste plante; apoi, prin 
extrapolare, se emiteau ipoteze privind conformaţia şi 
tipurile probabile ale fiinţelor vii care s-ar fi hrănit cu 
animalele respective. 

Neavând altceva de făcut decât să adnoteze un tabel gata 
imprimat, Grosvenor izbuti în scurt timp să obţină graficul 
dorit. Acesta era foarte complicat. Nu i-ar fi venit uşor să-l 
explice unuia care n-ar fi fost deja familiarizat cu 
nexialismul. Pentru el, însă, graficul era cât se poate de 
limpede, indicându-i posibilităţi şi soluţii ce nu puteau fi 
ignorate în actuala situaţie. Cel puţin aşa socotea 
Grosvenor. 

Sub titlul „Recomandări generale”, scrise: „Orice soluţie 
adoptată va trebui să prevadă şi o supapă de siguranţă.” 

Apoi, luând patru copii ale graficului, porni spre secţia 
matematicienilor. Intrarea în secţie era păzită de câţiva 
oameni - măsura de precauţie neobişnuită, dictată de 
pericolul unui atac din partea monstrului. Când paznicii 
refuzară să-l lase să intre în biroul lui Morton, Grosvenor 
ceru să vorbească măcar cu unul dintre secretarii 
directorului. În cele din urmă un tânăr ieşi dintrun alt 
birou, îi examină politicos graficul şi-i spuse că „va încerca 
să-l supună atenţiei domnului Morton”. 


Grosvenor replică, tăios: 

— Mi s-a mai spus asta. Dacă domnul Morton nu va binevoi 
să ia cunoştinţă de acest grafic, voi cere constituirea unei 
comisii de anchetă. Se întâmplă ceva ciudat cu rapoartele 
pe care le supun directorului, dar dacă situaţia asta va 
continua, voi lua măsurile de rigoare. 

Secretarul, un tip cu cinci ani mai în vârstă decât 
Grosvenor, părea un om rece şi duşmănos din fire. 

— Directorul e foarte ocupat, spuse el, pe un ton ironic, 
înclinându-se uşor. Toate secţiile îi solicită atenţia. Unele 
dintre ele au la activ multe realizări şi un prestigiu care le 
conferă întâietate asupra ştiinţelor ceva mai tinere şi 
asupra... savanților mai tineri, adăugă el, cu oarecare 
şovăială. Apoi, scuturând din umeri, încheie: totuşi îl voi 
întreba dacă doreşte să examineze graficul. 

— Roagă.-l să citească „Recomandările”, spuse Grosvenor. 
Nu va avea timp să citească restul. 

— Bine, îi voi atrage atenţia. 

Grosvenor se îndreptă spre biroul căpitanului Leeth. 
Acesta îl primi şi-l ascultă cu luare-aminte. Apoi examină 
graficul şi spuse pe un ton oficial, clătinând din cap: 

— Noi, militarii, abordăm dintr-un unghi diferit aceste 
chestiuni. Suntem gata să ne asumăm unele riscuri 
calculate, pentru a atinge anumite obiective. Ideea 
dumitale, că ar fi mai înţelept ca monstrul să fie lăsat să 
evadeze, este cu totul contrarie propriei mele opinii. 
Monstrul este o făptură inteligentă, care a atacat nava 
noastră. Situaţia asta nu poate fi tolerată. Sunt încredinţat 
că a dezlănţuit atacul, în deplină cunoştinţă a urmărilor 
acestui atac. lar consecinţă cea mai directă e moartea, 
adăugă el, rânjind. 

Grosvenor îşi spuse că nişte oameni care se încăpăţânau 
să combată cu mijloace obişnuite un pericol neobişnuit 
riscau într-adevăr să-şi găsească moartea. Deschise gura 
pentru a preciza că nu avusese intenţia de a-l lăsa pe 


monstru să scape, dar căpitanul Leeth i-o lua înainte, 
spunându-i: 

— Acum te-aş ruga să pleci... Condu-l pe domnul 
Grosvenor, continuă el, adresându-se unui ofiţer. 

— Cunosc drumul, zise Grosvenor, iritat. Ajuns pe coridor, 
se uită la ceas. Mai rămăseseră câteva zeci de minute până 
la atac. 

Adânc descumpănit, porni spre puntea de comandă. Mai 
toţi ceilalţi se aflau deja acolo. După vreun minut sosi şi 
Morton, împreună cu căpitanul Leeth. Şedinţa începu. 

Vizibil enervat, Morton se plimba de colo până colo prin 
faţa oamenilor. Părul lui, de obicei lins, era ciufulit. Paloarea 
feţei îi accentuă şi mai mult bărbia agresivă, proeminentă. 
Oprindu-se din mers, spuse, cu o voce gravă, aproape 
stridentă: 

— Pentru a ne încredința că planul nostru a fost bine pus 
la punct, îi rog pe toţi specialiştii să-şi expună, pe rând, 
rolul pe care urmează să-l joace în atacul împotriva 
monstrului. Domnule Pennons, începe dumneata! 

Pennons se ridică în picioare. Deşi nu era un bărbat înalt, 
părea masiv, poate din pricina aerului sau autoritar. Ca şi 
ceilalţi, avea o formaţie specializată, dar, tocmai din cauza 
specialităţii sale, avea cel mai puţin nevoie de nexialism. 
Omul acesta cunoştea perfect motoarele şi istoria lor. 
Potrivit dosarului sau - pe care Grosvenor îl cercetase atent 
- Pennons studiase dinamica motoarelor pe o sută de 
planete. Cunoştinţele lui practice epuizau probabil întregul 
domeniu al mecanicii. Ar fi fost în stare să vorbească ore-n 
şir despre orice problemă de mecanică. 

— Am instalat aici un releu capabil să pună în mişcare şi să 
oprească ritmic toate sistemele navei. Comutarea se va face 
de o sută de ori pe secundă, declanşând vibrații de tot felul. 
S-ar putea ca vreo câteva mecanisme să fie distruse, aşa 
cum pe vremuri un pod se putea nărui sub paşii unui 
regiment în marş - aţi auzit desigur vechea poveste - dar, 
după părerea mea, nu e ceva periculos. Ceea ce ne 


propunem noi este să forţăm uşile, emițând vibrații pe care 
monstrul să nu le poată capta! 

— Are cuvântul Gourlay, spuse Morton. 

Gourlay se ridică încet - părea somnoros şi cam plictisit de 
discuţiile purtate în junii lui. Grosvenor îl bănuia că-i place 
să treacă drept indiferent în ochii colegilor săi. Gourlay era 
şeful secţiei de comunicaţii, iar dosarul lui vorbea de 
eforturile susţinute pe care le depusese pentru a se 
perfecționa în acest domeniu. În măsura în care diplomele 
pot dovedi ceva, ale sale atestau o pregătire clasică, 
desăvârşită. Gourlay vorbea cu un glas tărăgănat, fără să se 
grăbească. Grosvenor observa că tonul acesta avea un efect 
liniştitor asupra celorlalţi, care-l ascultau rezemaţi de 
spătarele scaunelor, cu feţele din ce în ce mai destinse. 

— Am montat ecrane vibratoare care funcţionează pe 
principiul reflectării. Când vom pătrunde în sala maşinilor, 
vom folosi aceste ecrane în aşa fel, încât să răsfrângă 
asupra monstrului toate undele emise de el. În plus, avem o 
rezervă mare de energie electrică, pe care-o putem 
descărca asupra lui cu ajutorul unor dispozitive mobile. 
Oricât de tari i-ar fi nervii, capacitatea lui de absorbţie a 
energiei trebuie să aibă o limită. 

— Selenski! Strigă Morton. 

Până să-şi întoarcă Grosvenor privirea spre el, pilotul-şef 
se şi ridicase în picioare, ca şi cum ar fi ghicit gândul lui 
Morton înainte ca acesta să fi deschis gura. 

Grosvenor îl privi fascinat pe omul acesta sfrijit, pe a cărui 
faţa osoasă scăpărau doi ochi albaştri şi vioi. Părea un 
bărbat capabil şi, deşi din dosar nu reieşea că are o cultură 
vastă, compensa acest neajuns printr-o fire echilibrată şi 
prin aptitudinea de a depune eforturi susţinute şi precis 
orientate. 

— Dacă am înţeles bine, e vorba de un atac cu efect 
cumulativ, începu el. Ori de câte ori monstrul va crede că nu 
mai poate suporta, trebuie să-i sporim zăpăceala şi panica 
printr-o nouă presiune. La urmă, voi pune în funcţiune 


dispozitivul antigravitaţional. Directorul este de părere, ca 
şi Gunlie Lester, ca monstrul nu ştie nimic despre 
antigravitaţie. Fenomenul a fost descoperit ca urmare a 
zborurilor interstelare şi cunoştinţele despre el nu s-ar fi 
putut dezvolta altfel. Cred că monstrul va fi complet derutat 
în clipa când va simţi primele efecte ale antigravitaţiei - vă 
amintiţi cu toţii ce senzaţie v-au provocat aceste efecte - 
parcă aţi fi simţit un gol în stomac, nu-i aşa? 

Şi Selenski se aşeză la loc. 

— Are cuvântul Korita, zise Morton. 

— Nu pot face altceva decât să vă încurajez, începu 
arheologul. Teoria mea este ca monstrul prezintă toate 
caracteristicile criminalului din zorii oricărei civilizaţii. 
Smith s-a arătat surprins de cunoştinţele ştiinţifice ale 
monstrului. După părerea lui asta ar fi un indiciu că avem 
de-a face cu un locuitor real, nu cu un descendent al 
locuitorilor cetăţii moarte pe care am vizitat-o, ceea ce ar 
însemna că inamicul nostru este, virtualmente, nemuritor - 
posibilitate confirmată parţial de împrejurarea că e capabil 
să inhaleze atât oxigen cât şi clor sau să se lipsească de 
orice fel de gaz. Dar nu nemurirea, în sine, contează. 
Monstrul provine dintr-o anumită fază a civilizaţiei pe care 
o reprezintă, dar a decăzut atât de mult, încât ideile lui sunt 
îndeobşte amintiri din epoca respectivă. În ciuda capacităţii 
sale de a domina orice energie, şi-a pierdut capul când s-a 
pomenit pentru prima oară într-un ascensor. lar când Kent 
i-a oferit ceva de mâncare, s-a zăpăcit în aşa hal, încât n-a 
mai ştiut ce face şi şi-a dat în vileag rezistenta la armele 
noastre. Acum câteva ore a comis crimele alea nebuneşti. 
După cum vedeţi, performanţele lui sunt acelea ale unei 
inteligenţe primitive, perfide şi egoiste, incapabilă să-şi 
înţeleagă ştiinţific reacţiile propriului corp şi lipsită aproape 
cu desăvârşire de o imagine clară asupra vastului organism 
pe care trebuie să-l înfrunte. 

Avem, aşadar, de-a face cu un primitiv, proiectat acum în 
spaţiu, foarte departe de mediul său ambiant obişnuit. De 


aceea, eu zic să-l atacăm, căci avem numai de câştigat. 

Morton se ridică şi spuse cu un zâmbet sardonic pe faţa-i 
masiva: 

— Avusesem de gând să dau semnalul de începere a 
atacului îndată după înflăcăratul discurs al lui Korita. Dar 
între timp am primit un document din partea unui tânăr 
care se află la bordul navei noastre şi care reprezintă o 
ştiinţă aproape necunoscută mie. Însuşi faptul că se afla la 
bord mă obligă să-i iau în considerare opiniile. Încredinţat 
că deţine soluţia problemei, tânărul s-a prezentat nu numai 
la mine, ci şi la căpitanul Leeth. Amândoi am hotărât să-i 
acordăm domnului Grosvenor câteva minute pentru a-şi 
expune soluţia şi pentru a încerca să ne convingă de 
eficacitatea ei. 

Grosvenor se ridică şi începu, cu un glas tremurător: 

— La Institutul de nexialism se învaţă că între fenomenele 
descrise de diferite ştiinţe exista o strânsă interdependenţă. 
E o idee foarte veche, desigur, dar una este să aprobi 
formal o idee, şi alta să o aplici în practică. La Institut, noi 
am dezvoltat tocmai aplicaţiile practice. În secţia mea posed 
câteva aparate de educaţie dintre cele mai remarcabile. Nu 
vi le pot descrie acum, dar vă pot spune cum ar rezolva 
problema felinei un om format la şcoala nexialistăa. În 
primul rând, propunerile făcute până-n prezent au abordat 
problemă cam superficial. Ele sunt satisfăcătoare doar la 
suprafaţă, dar nu merg destul de adânc. Suntem de pe 
acum în posesia unui număr suficient de mare de elemente 
pentru a ne putea face o idee clară despre trecutul 
monstrului. lată-le: cu vreo mie şi opt sute de ani în urmă, 
plantele rezistente de pe această planetă au început brusc 
să primească mai puţină lumină solară pe unele lungimi de 
undă. Aceasta, din pricina apariţiei în atmosferă a unor 
mari cantităţi de pulbere vulcanică. Rezultatul: aproape 
peste noapte, mai toate plantele au dispărut. leri, una din 
aeronavele noastre de recunoaştere, zburând la vreo sută 
de mile depărtare de oraşul acela mort, a detectat nişte 


animale, de mărimea cerbilor tereştri, dar aparent mai 
inteligente. Aceste animale erau atât de suspicioase, încât 
n-au putut fi capturate, decât după ce-au fost omorâte. Din 
analiza făcută în secţia domnului Smith, a reieşit ca 
trupurile animalelor ucise conţineau potasiu într-o 
compoziţie electro-chimică asemănătoare celei existente în 
corpul omenesc. N-au fost văzute decât aceste animale. S- 
ar putea, deci, ca ele să fi fost una din sursele de potasiu ale 
monstrului nostru. În stomacurile animalelor moarte, 
biologii au găsit resturile unor plante aflate în diferite stadii 
de digestie. Ciclul pare, aşadar, să fie acesta: vegetaţie, 
ierbivore, carnivore. Putem presupune că, atunci când 
vegetaţia a fost distrusă, a murit şi specia care se hrănea cu 
ea. Pisicuţa noastră s-a pomenit peste noapte fără mâncare. 

Grosvenor aruncă o privire fugară prin sală. Cu o singură 
excepţie, toţi cei de faţă îl urmăreau cu interes. Excepţia 
era Kent. Şeful secţiei de chimie avea o mutră enervată şi 
părea să se gândească la altceva. 

Grosvenor se grăbi să continue: 

— Există în galaxia noastră multe forme de viaţă, total 
dependente de un singur tip de hrană. Dar pentru prima 
oară întâlnim pe o planetă o fiinţă inteligentă cu gusturi 
atât de exclusive. Aceste fiinţe nu par să fi avut vreodată 
ideea de a-şi cultiva singure hrana şi de a şi-o conserva. O 
incredibilă lipsă de prevedere, nu-i aşa? Atât de incredibilă 
încât orice explicaţie care n-ar ţine seama de acest factor ar 
fi, ipso facto, nesatisfăcătoare. 

Grosvenor mai făcu o pauză, ca să-şi tragă sufletul, dar nu 
mai privi în sală. N-ar fi putut aduce dovezi în sprijinul 
afirmațiilor pe care se pregătea să le facă. Pentru a verifica 
datele privitoare la domeniul său special de activitate, 
fiecare şef de secţie ar fi avut nevoie de săptămâni întregi. 
El. Grosvenor, putea cel mult să le ofere concluzia finală, pe 
care nu îndrăznise s-o formuleze nici în graficul lui, nici în 
discuţia avută cu căpitanul Leeth. 


— Faptele sunt ineluctabile, urmă el, precipitat. Monstrul 
nu are nimic dea face cu constructorii acelui oraş. Atât el 
cât şi cei din neamul lui erau animalele de experienţă ale 
constructorilor. 

Ce s-a întâmplat cu constructorii? Putem doar încerca să 
ghicim. Poate că s-au exterminat singuri, într-un război 
atomic, cu o mie şi opt sute de ani în urmă. Oraşul aproape 
ras, ca şi apariţia brusca în atmosferă a unor pulberi 
vulcanice în cantităţi capabile să întunece soarele timp de 
mii de ani sunt indicii grăitoare. Omul era la un pas dea 
face cam acelaşi lucru pe Pământ, aşa încât nu se cuvine să 
judecăm prea aspru această seminţie dispărută. Dar unde 
ne duc toate aceste raționamente? 

Grosvenor trase adânc aer în piept, apoi se grăbi să 
încheie: 

— Dacă ar fi fost un constructor, am fi avut deja dovada 
puterilor sale şi am fi ştiut precis la ce ne putem aştepta din 
parte-i. Dar avem de-a face nu cu un constructor, ci cu o 
jivină, care nu poate fi pe deplin conştientă de puterile sale. 
Fiind încolţită, sau strânsă cu uşa, ar putea să-şi descopere 
o forţă de care încă nu era conştientă, şi anume, puterea de 
a nimici oameni şi de a folosi diverse mecanisme. Trebuie 
să-i dăm ocazia să fugă. Odată ajunsă în afara navei, va fi la 
cheremul nostru. Atât am avut de spus şi vă mulţumesc 
pentru atenţie. 

Morton întrebă, rotindu-şi privirile prin sală: 

— Ei bine, domnilor, ce părere aveţi? 

— În viaţa mea n-am mai auzit o asemenea istorie, zise 
Kent, pe un ton acru. Posibilităţi, probabilităţi, fantezii! 
Dacă acesta e nexialismul, nu mă interesează decât dacă-mi 
va fi prezentat într-un mod mai convingător. 

Smith spuse, pe un ton macabru: 

— Nu văd cum am putea accepta o asemenea explicaţie 
fără a examina mai întâi corpul monstrului. 

Şeful secţiei de fizică, von Grossen, ceru şi el cuvântul: 


— Mă îndoiesc că un examen ar putea dovedi clar că 
monstrul a fost un animal de experienţă. Analiza domnului 
Grosvenor mi se pare foarte discutabilă. 

— Dacă am continua explorarea oraşului, am găsi, poate, 
dovezi în sprijinul ipotezei domnului Grosvenor, spuse 
Korita, cu prudenţă. 

Mecanicul-şef Pennons luă şi el cuvântul: 

— Una dintre navetele noastre se află acum la atelierul de 
reparaţii din sala motoarelor. Pentru a o pune în stare de 
funcţiune ar fi nevoie de eforturi la fel de mari ca acelea 
cerute de atacul general pe care l-am pus la cale. Desigur 
că, dacă atacul ar da greş, am putea-o sacrifica, deşi nu 
prea văd cum ar reuşi monstrul să o scoată din navă. În 
partea de jos a acesteia nu există ecluze pneumatice. 

— Ce ai de spus în legătură cu această problemă? Îl 
întrebă Morton pe Grosvenor. 

— Există o ecluză pneumatică la capătul coridorului de 
lângă sala maşinilor. Trebuie să-l lăsăm să pătrundă 
nestingherit acolo. 

Căpitanul Leeth spuse, ridicându-se în picioare: 

— Aşa cum i-am mai declarat domnului Grosvenor când a 
venit să mă vadă, noi, militarii, avem o atitudine mai 
îndrăzneață în astfel de cazuri. Ne aşteptăm chiar să fie şi 
unele victime. Domnul Pennons a exprimat bine propria 
mea opinie. Dacă atacul nostru va da greş, ne vom gândi la 
alte măsuri. Îţi mulţumim, domnule Grosvenor, pentru 
expunerea dumitale. Şi acum, la lucru! 

Era un ordin. Cei din sală se risipiră grabnic. 

În lumina orbitoare din atelier, Corl lucra de zor. îi 
reveniseră mai toate amintirile şi, odată cu ele, tehnicile 
învăţate de la constructori şi capacitatea de a se adapta la 
situaţii noi. Găsind aparatul de zbor, se apucase să-l repare, 
căci era parţial demontat. 

Îşi dădea seama, din ce în ce mai limpede, că trebuia să 
fugă. Aparatul acesta îi oferea posibilitatea de a se întoarce 
pe planeta lui, la ceilalţi corli; dacă i-ar fi putut iniţia în 


tehnicile pe care ajunsese să le stăpânească, ar fi devenit 
invincibili. Victoria lor ar fi fost sigură. 

Deşi se hotărâse să evadeze, nu se îndura să părăsească 
nava. Nu se simţea ameninţat de vreo primejdie. Acum, 
după ce examinase sursele de energie din atelierul de 
reparaţii, avea sentimentul că bipezii aceia nu dispuneau de 
mijloacele necesare pentru a-l învinge. 

Abia când se opri să privească aparatul de zbor, îşi dădu 
seama ce treabă formidabilă făcuse. Acum, nu-i mai 
rămânea altceva decât să plece, luând cu el şi aparatura de 
care ar fi putut să aibă nevoie. Sau poate va fi nevoit să 
lupte? Auzi, neliniştit, paşii unor oameni care se apropiau şi 
i se păru că motoarele nu mai duduiau ritmic, ca până 
atunci, ci într-un fel dezordonat, scoțând un sunet strident 
şi enervant. Printr-un efort suprem de concentrare, 
aproape că izbuti să-şi adapteze organismul la această 
schimbare, când, deodată, se pomeni confruntat cu o nouă 
primejdie: jeturile incandescente ale unor puternice 
dispozitive mobile începură să lingă uşile masive ale sălii 
motoarelor. Corl trebuia să hotărască numaidecât dacă să-şi 
îndrepte atenţia asupra acestor dispozitive sau asupra 
noului ritm al motoarelor. Căci îşi dădea seama că nu putea 
face simultan şi una şi alta. 

Îşi concentră aşadar toate eforturile în vederea fugii. 
Mugşchii i se încordară sub greutatea aparaturii pe care o 
căra. După ce aşeză totul la bordul aparatului de zbor, se 
opri în uşa acestuia, pentru a săvârşi penultimul act de 
dinaintea plecării. Ştia că uşile sălii aveau să cedeze. O 
jumătate de duzină de dispozitive, concentrate asupra câte 
unui punct al fiecărei uşi, rodeau încet dar sigur ceea ce 
mai rămăsese din ele. Corl şovăi o clipă, apoi încetă să mai 
susţină rezistenţa metalului cu energia lui şi-şi îndrepta 
atenţia asupra peretelui exterior al navei, către care era 
întors şi aparatul de zbor, lung de vreo patruzeci de 
picioare. Trupul i se chirci sub fluxul electric emanat de 
generatoare. Perii de pe urechile sale lansară drept asupra 


peretelui navei acest flux formidabil. Simţi că ia foc şi că-l 
învăluie o durere cumplită. Înţelese că se apropiase în chip 
primejdios de limita maximă a capacităţii sale de absorbţie 
a energiei. 

În ciuda eforturilor pe care le depunea, peretele nu voia să 
cedeze. 

Metalul acesta era mai dur, mai rezistent decât oricare 
altul cu care avusese de-a face: îşi păstra forma iniţială. 
Moleculele lui erau mono-atomice, dar aveau o organizare 
neobişnuită. 

Una din uşile sălii maşinilor se prăbuşi deodată spre 
interiorul sălii. Corl auzi strigătele oamenilor care se 
precipitau înăuntru. Nemaiîntâlnind nici o stavilă, flăcările 
ţâşniră înainte. Pardoseala sălii maşinilor începu să şuiere, 
parcă protestând împotriva focului care mistuia metalul. 
Corl auzea cum zgomotul acela ameninţător se apropie. 
Încă un minut şi oamenii aveau să ardă uşile subţiri care 
despărţeau sala maşinilor de atelierul de reparaţii. 

În acest minut, Corl reuşi să dobândească victoria. El simţi 
că aliajul metalic suferise o modificare, întregul perete îşi 
pierduse coeziunea implacabilă: deşi părea neschimbat, nu 
încăpea nici o îndoială că se modificase. Fluxul de energie 
se scurgea acum mai uşor prin trupul lui Corl. Acesta 
continuă să-l reţină încă vreo câteva secunde, apoi, cu un 
chiot de triumf, sări în aparatul de zbor şi apăsă pe butonul 
care închidea portiera. 

Unul din tentaculele lui apucă maneta de comandă cu un 
gest aproape tandru. Aparatul făcu un salt înainte, spre 
peretele exterior. În clipa când botul aparatului atinse 
peretele, acesta se topi într-un nor de pulbere 
scânteietoare. Înaintarea fu stânjenită o clipă de această 
pulbere metalică, dar în clipa următoare micul aparat ţâşni 
irezistibil în spaţiu. 

După un timp, Corl observă că zboară pe o traiectorie în 
unghi de 90 de grade faţă de aceea a navei. Era încă atât 
de aproape de aceasta, încât putea vedea spărtura pe care 


o făcuse aparatul. Oameni îmbrăcaţi în costume de 
protecţie se zugrăveau pe fundalul strălucitor. Totuşi, atât 
navă cât şi oamenii deveneau din ce în ce mai mici. La un 
moment dat nu se mai văzu decât nava, cu sutele ei de 
hublouri scânteietoare. 

Aparatul se depărta repede de ea: după ce făcu un viraj de 
nouăzeci de grade, Corl apăsă pe accelerator la maximum. 

În urma lui, globul gigantic al navei devenise prea 
minuscul pentru a i se mai putea deosebi hublourile. În faţa 
lui, Corl zări în schimb o mică sferă de lumina difuză - era 
desigur soarele propriei sale planete. Va construi pe ea, 
împreună cu ceilalţi corli, o navă spaţială şi vor porni la 
bordul ei în căutarea unor planete locuite. În faţa acestei 
perspective grandioase, Corl se înfiora. Privind în ecranul 
retrovizor, văzu că globul minuscul încă se zărea ca un 
punct luminos în imensitatea neagră a spaţiului. Punctul 
mai licări o dată, apoi se stinse. Corl avu impresia ciudată 
ca punctul se mişcase înainte de a dispărea şi se întreba, 
neliniştit, dacă nu cumva fiinţele din navă stinseseră toate 
luminile şi îl urmăreau acum pe întuneric. Era conştient că 
nu se va simţi în siguranţă decât după ce va cobori pe 
planetă. 

Îşi îndrepta din nou privirea spre ecranul din faţă, dar 
ceea ce văzu îl tulbura şi mai mult. Soarele palid către care 
zbura nu părea să se mărească. Dimpotrivă, se micşora 
vizibil! Iar în curând dispăru cu totul în zarea întunecată. 

Corl se simţi atins parcă de un vânt de gheaţă. Vreme de 
multe minute, scruta încordat întunericul, sperând ca acel 
unic reper va redeveni vizibil. Dar nu văzu decât punctele 
luminoase ale stelelor depărtate, înfipte ca nişte bumbi în 
catifeaua spaţiului infinit. 

Deodată, însă, unul din punctele acestea începu să 
crească. Cu ochii la pândă, Corl văzu cum punctul devine o 
pată, apoi un glob luminos, din ce în ce mai mare, până 
când, drept în faţa lui, apăru, cu toate hublourile luminate, 


însăşi nava pe care, mai adineaori, o văzuse dispărând în 
urma lui. 

În clipa aceea Corl simţi că se rupe ceva în el. Gândurile 
începură să i se învârtejească, tot mai repede, spărgându-se 
parcă în milioane de cioburi. Cu ochii ieşiţi din orbite, se 
foia ca un animal turbat într-o cuşcă. Tentaculele lui 
apucară preţioasele instrumente aduse la bord şi le trântiră 
cu furie în pereţii aparatului de zbor. În cele din urmă, într- 
un ultim moment de luciditate, îşi dădu seama că nu va 
putea rezista torpilelor dezintegratoare ce urmau să se 
abată, de la distanţă, asupra lui. 

Nu-i veni deloc greu să declanşeze procesul de 
dezorganizare celulară menit să elibereze instantaneu 
întreaga cantitate de id din organismul lui. 

Un ultim mârâit de sfidare îi schimonosi buzele. 
Tentaculele i se mai zvârcoliră o clipă, apoi Corl se prăbuşi 
brusc, obosit să mai lupte. După atâtea ore de zbucium, 
moartea îl învălui ca o linişte. 

Căpitanul Leeth nu obişnuia să rişte. În clipa când focul 
încetă, iar nava putu să se apropie de ceea ce mai rămăsese 
din navetă, oamenii găsiră, printre bucăţelele de metal 
topit, rămăşiţele trupului lui Corl. 

— Biata pisicuţă! Oftă Morton. Mă întreb ce gânduri i-or fi 
trecut prin minte când ne-a văzut apărând drept în faţă! 
Ignorând antiacceleratia, nu ştia că noi avem posibilitatea 
de a ne opri brusc în spaţiu, pe când monstrului i-ar fi 
trebuit cel puţin trei ore pentru asta. Deşi avea impresia că 
se îndrepta spre planeta lui, se depărta tot mai mult de ea. 
În clipa când noi ne-am oprit, ela trecut pe lângă navă, 
nebănuind nimic, încât a trebuit doar să-l urmărim, 
prefăcându-ne că suntem soarele lui, până-n momentul 
când am ajuns destul de aproape ca să-l distrugem. Cred că 
a avut senzaţia că întreaga lume s-a întors pe dos. 

Grosvenor asculta cu sentimente amestecate relatarea 
directorului. Întreaga întâmplare începuse să se estompeze, 
pierzându-se parcă, treptat, în neant. Nimeni nu avea să-şi 


mai amintească exact cum se petrecuseră lucrurile. 
Pericolul era acum de domeniul trecutului. 

Grosvenor auzi deodată vocea lui Kent: 

— Fără sentimentalisme! Avem de îndeplinit o misiune: să 
exterminăm toate felinele din lumea asta blestemată! 

— Ar fi foarte simplu, murmură Korita. E vorba de nişte 
fiinţe primitive. Dacă ne-ar vedea că descindem, s-ar 
apropia, cu gândul să ne păcălească. 

Întorcându-se cu faţa spre Grosvenor, Korita spuse, pe un 
ton prietenos: 

— Eu, unul, continui să cred că aşa se va întâmpla, deşi 
teoria amicului nostru, privitoare la natura animalica a 
acestor fiinţe, s-a dovedit adevărată. Dumneata ce părere 
ai, Grosvenor? 

— Eu merg chiar un pic mai departe, răspunse nexialistul. 
Ca istoric, vei recunoaşte, desigur, că nici o tentativă de 
exterminare totală nu a fost vreodată încununată de succes. 
Nu uita că atacul dezlănţuit de felină împotriva noastră 
avea la baza nevoia ei disperată de hrană. E limpede că 
resursele acestei planete nu-i mai pot hrăni specia. Acum, 
semenii felinei n-au habar de existenţa noastră şi tocmai de 
aceea nu reprezintă pentru noi un pericol. De ce să nu-i 
lăsăm să moară de foame? 

CONFERINŢĂ URMATĂ DE DISCUŢII. 

Nexialismul este o ştiinţă care-şi propune să coordoneze 
cunoştinţele din diferite domenii. El oferă mijloace de 
accelerare a procesului de asimilare a cunoştinţelor şi de 
aplicare practică a acestora. Sunteţi invitat să asistați la 
conferinţă pe care-o va ţine ELLIOTT GROSVENOR la secţia 
de nexialism pe data de 9/7/1 15002. 

Grosvenor lipi acest anunţ pe panoul de afişaj şi se dădu 
puţin înapoi pentru a-l privi. Conferinţa lui era în 
concurenţă cu alte opt conferinţe, cu trei filme artistice, 
patru documentare educative, nouă dezbateri şi mai multe 
competiţii sportive. Trebuia să ţină seama şi de oamenii 
care rămâneau de obicei în camerele lor ca să citească, sau 


care se duceau la bar ori la bufet, precum şi de cei ce 
preferau să stea la taifas, între prieteni. 

Totuşi, avea convingerea că anunţul lui va fi citit. Spre 
deosebire de celelalte anunţuri, al lui nu era o simplă foaie 
de hârtie, ci un mic panou, gros de un centimetru. Literele 
se detaşau în relief, pe un fond luminos. Un disc policrom 
foarte subţire se rotea într-un câmp magnetic, schimbând 
mereu culoarea câte unei litere sau a câte unui grup întreg 
de litere. Întrucât frecvenţa undelor luminoase se schimbă 
în fiecare clipă, efectul cromatic nu era niciodată acelaşi. 

Anunţul lui Grosvenor strălucea printre celelalte ca o 
firmă de neon printre nişte firme cenuşii. 

Grosvenor porni spre sala de mese. La intrare, un individ îi 
strecură în mâna un fluturaş, pe care putu citi următoarele: 

Îl vrem pe Kent director! 

Domnul Kent este şeful celei mai importante secţii a 
expediției noastre. Spiritul lui de colaborare cu celelalte 
secţii este bine-cunoscut. Gregory Kent nu e doar un 
savant, ci şi un om de inimă, care înţelege problemele 
celorlalţi savanţi. Nu uitaţi că, în afară de cei 180 de militari 
aflaţi la bord, nava dumneavoastră adăposteşte 804 oameni 
de ştiinţă, conduşi de o administraţie aleasă în grabă de o 
mică minoritate, cu puţin înainte de lansarea în spaţiu. 
Această situaţie se cuvine remediata. Avem dreptul de a fi 
reprezentaţi în chip democratic. 

ADUNAREA ELECTORALĂ, 9/7/1 

Orele 1500 

ALEGEŢI-L PE KENT DIRECTOR! 

Grosvenor vâri bileţelul în buzunar şi intră în sala de mese 
feeric luminată, spunându-şi că oamenii de felul lui Kent îşi 
dădeau rareori seama de consecinţele pe care le pot avea 
încercările lor de a diviza o colectivitate în două tabere 
ostile. În ultimii două sute de ani, peste cincizeci la sută din 
expedițiile interstelare nu se mai întorseseră pe Pământ. 
Cauza acestor dispariţii putea fi dedusă din cele ce se 
petrecuseră la bordul navelor întoarse pe Pământ. Între 


membrii expediției aveau loc de obicei disensiuni şi dispute 
aprige în privinţa ţelurilor urmărite. Se formau grupuri şi 
grupuleţe rivale, care deveneau tot mai numeroase, pe 
măsură ce călătoria se prelungea. 

Alegerile fuseseră introduse relativ recent în cadrul unor 
asemenea expediţii. Autorizaţia de a organiza alegeri fusese 
dată din pricină că oamenii refuzau să se supună orbeşte 
voinţei unor şefi numiţi. Dar o navă nu-i o naţiune în 
miniatură. Odată lansată, o navă nu-şi poate reîmprospăta 
efectivele, în caz de pierderi, în faţa unei calamităţi, 
resursele ei umane rămân limitate. 

Iritat de gândul că ora conferinţei sale coincidea cu ora 
acelei întruniri politice, Grosvenor se îndrepta spre masa 
lui. Sala de mese era ticsită. Tovarăşii lui de masă din 
săptămâna aceea se şi aflau acolo şi mâncau. Erau trei la 
număr, trei tineri savanţi din diferite secţii. 

Unul din ei îl întâmpina, pe un ton jovial: 

— Ei, cărei femei lipsite de apărare o să-i facem azi de 
petrecanie? 

Grosvenor râse, deşi ştia prea bine ca tânărul vorbise 
numai pe jumătate în glumă. Conversaţia acestor tineri 
savanţi suferea de o anume monotonie, învârtindu-se mereu 
în jurul femeilor şi al problemei sexuale. În această 
expediţie masculină, problema sexuală fusese soluţionată 
chimic prin introducerea anumitor medicamente în 
alimentaţie. Nevoia fizică era eliminată, dar soluţia 
rămânea nesatisfăcătoare pe plan emoţional. 

Nimeni nu răspunse la întrebarea tânărului. Carl 
Dennison, un june chimist, îi aruncă acestuia o privire 
încruntată, apoi îl întrebă pe Grosvenor: 

— Cu cine ai de gând să votezi? 

— Votul e secret, îi răspunse Grosvenor. Şi acum să 
revenim la blondina despre care ne vorbea Allison azi- 
dimineaţă... 

— O să votezi cu Kent, nu-i aşa? Stărui Dennison. 


— Nici măcar nu m-am gândit la asta, răspunse Grosvenor, 
rânjind. Mai avem două luni până la alegeri. Dar ce-i 
reproşaţi lui Morton? 

— Păi, a fost numit de guvern... 

— Şi eu la fel. Şi dumneata, tot aşa. 

— Dar el nu-i decât un matematician, nu un om de ştiinţă 
în toată puterea cuvântului. 

— Asta-i ceva nou pentru mine, care am crezut, ani de zile, 
că matematicienii sunt oameni de ştiinţă. 

— Aparenţele sunt înşelătoare, replică Dennison. 

Era limpede ca tânărul acesta, serios la înfăţişare şi cam 
greoi, ţinea morţiş să-i convingă pe ceilalţi de temeinicia 
punctului său de vedere. 

— Oamenii de ştiinţă trebuie să fie uniţi, adăugă el, 
aplecându-se, parcă pentru a da mai multă greutate 
vorbelor sale. Gândiţi-vă numai, noi reprezentăm 
majoritatea populaţiei de pe această navă şi, totuşi, cine-a 
fost pus să ne conducă? Un om care lucrează cu 
abstracţiuni. Asta nu-i o pregătire corespunzătoare pentru 
rezolvarea unor probleme practice. 

— Şi totuşi, aveam impresia că se descurcă binişor în 
rezolvarea problemelor noastre de muncă. 

— Suntem capabili să ne rezolvăm singuri problemele, 
replica Dennison, iritat. 

Grosvenor, care apăsase pe câteva butoane, văzu că pe 
bandă rulantă din mijlocul mesei încep să sosească 
mâncărurile comandate. 

— A! Exclamă el, după ce le adulmecă. Rumeguş prăjit, 
adus direct din secţia de chimie! Miroase grozav! Mă întreb 
însă dacă s-au depus suficiente eforturi, pentru a face ca 
rumeguşul obţinut din lemnul de pe planeta pisicii să fie la 
fel de nutritiv ca rumeguşul adus de noi de pe Pământ. Nu, 
nu-mi răspundeţi. Nu vreau să-mi pierd iluziile despre 
eficienţa secţiei domnului Kent, chiar dacă nu-mi place cum 
se comportă. Ştiţi, i-am solicitat un pic din spiritul de 
cooperare despre care se vorbeşte în acest manifest 


electoral, dar el m-a poftit să revin peste zece ani. Presupun 
că, în clipa aceea, uitase de alegeri. Şi apoi, mai are tupeul 
să organizeze o adunare politică în aceeaşi seară când eu 
ţin o conferinţă! 

Grosvenor începu să mănânce. 

— Nici o conferinţă nu poate avea importanţă acestei 
adunări, îl repezi Dennison, roşu la faţă. Vom lua în discuţie 
unele chestiuni care-i interesează pe toţi membrii 
expediției, inclusiv pe dumneata. Ascultă, Grove, nu văd ce- 
ai putea avea împotriva unui om pe care nici nu-l prea 
cunoşti de fapt. Kent e un om care nu-şi uită prietenii. 

— Aş pune rămăşag că le rezervă un tratament special 
acelora pe care nu-i înghite, zise Grosvenor, ridicând din 
umeri. Să ştii, Carl, că, pentru mine, Kent întruchipează tot 
ce-i mai distructiv în actuala noastră civilizaţie. Potrivit 
teoriei lui Korita, ne aflăm acum în „perioada de iarnă” a 
culturii noastre. O să-l rog într-o zi să-mi explice mai pe larg 
teoria asta, dar sunt convins de pe-acum că aşa-zisa 
campanie electorală democratică pe care ne-o oferă Kent 
este unul din aspectele cele mai urâte ale „iernii” cu 
pricina. 

Ar fi vrut să adauge că el însuşi se află la bord tocmai 
pentru a preîntâmpina asemenea fenomene, dar se abţinu, 
amintindu-şi că din cauza unor astfel de dispute atâtea 
expediţii din trecut avuseseră un deznodământ tragic. Între 
timp, fără ca oamenii să bănuiască ceva, navele deveniseră 
un fel de laboratoare pentru testarea a diferite teorii 
sociologice; nexialismul, alegerile şi numeroase alte inovaţii 
erau experimentate în speranţa că expansiunea omului în 
spaţiu va deveni mai puţin dureroasă. 

— Ia auziţi-l pe junele filosof! Exclamă Dennison, cu un 
zâmbet sarcastic. 

Apoi adăugă fără ocolişuri: Votează cu Kent, dacă vrei să-ţi 
meargă bine. 

Grosvenor izbuti cu greu să-şi stăpânească enervarea: 


— Ce-ar putea să mai facă? Să-mi taie raţia de rumeguş? 
Poate că voi candida eu însumi pentru postul de director - 
aş obţine voturile tuturor tinerilor sub treizeci şi cinci de 
ani. La urma urmelor, noi suntem de trei sau de patru ori 
mai numeroşi decât vârstnicii. Democraţia cere să fim 
reprezentaţi proporţional. 

— Faci o mare greşeală, Grosvenor, o să vezi! Îi replică 
Dennison, care părea să-şi fi recăpătat calmul. 

Îşi sfârşiră masa în tăcere. 

În seara zilei următoare, cu vreo cinci minute înainte de 
orele 1550, Grosvenor începu să-şi spună, descumpănit, că 
anunţul lui rămăsese fără ecou. Fireşte, Kent le-ar fi putut 
interzice adepților săi să asiste la o conferinţă ţinută de un 
om care nu-şi ascunsese intenţia de a-i refuza sprijinul. Dar 
admițând că şeful secţiei de chimie dispunea de o 
majoritate de voturi, tot ar mai fi rămas câteva sute de 
oameni în afara influenţei sale. Grosvenor îşi amintea 
cuvintele pe care i le spusese, în ajunul plecării, un membru 
al guvernului, el însuşi nexialist: 

— Misiunea dumitale la bordul acestei nave nu va fi deloc 
uşoară. Nexialismul este un mod teribil de nou de a 
concepe învăţământul şi relaţiile dintre ştiinţe. Vârstnicii îl 
vor combate instinctiv. Cât despre tineri, dacă s-au format 
la şcoala vechilor concepţii, se vor opune automat oricărei 
teorii care ar putea sugera că metodele lor tehnice, recent 
însuşite, s-au şi demodat. În ce te priveşte, va trebui să 
aplici în practică tot ceea ce ai învăţat teoretic, deşi în cazul 
dumitale această tranziţie face parte din însăşi formaţia 
ştiinţifică primită. În momentele critice, oamenii care au 
dreptate reuşesc de obicei să se facă ascultați. 

La 1600 Grosvenor trecu prin fata panourilor de afişaj din 
două saloane şi de pe coridorul central şi modifică ora 
conferinţei sale, scriind 1700 în loc de 1600. La 1700, o 
înlocui cu 1750, apoi cu 1800. 

„Au să iasă de acolo, îşi spunea. Adunarea politica nu 
poate să ţină o veşnicie, iar celelalte conferinţe durează cel 


mult câte două ore.” 

La 1755 auzi paşii a doi oameni, ce se apropiau încet pe 
coridor. Când se opriră în faţa uşii deschise a secţiei de 
nexialism, cei doi amuţiră, apoi unul dintre ei spuse: 

— E chiar aici. 

Şi râseră amândoi, aparent fără motiv. În clipa următoare, 
intrară. 

Grosvenor îi întâmpina cu un salut prietenos. 

Încă din prima zi a călătoriei, îşi propusese să se 
familiarizeze cu toţi membrii expediției, cu vocile, feţele şi 
numele lor, agonisind cât mai multe informaţii despre ei. 
Dar membrii expediției erau atât de numeroşi, încât nu 
ajunsese să-i cunoască pe toţi. Pe aceştia doi, însă, îi 
cunoştea parcă: amândoi lucrau la secţia de chimie. 

Îi observă cu atenţie în timp ce dădeau ocol încăperii, 
privind cu un aer amuzat diferitele aparate, în cele din 
urmă se aşezară şi unul dintre ei spuse, cu o politeţe cam 
afectată: 

— Când va începe conferinţa dumneavoastră, domnule 
Grosvenor? 

— Peste vreo cinci minute, răspunse nexialistul, privindu-şi 
ceasul. 

În aceste cinci minute mai sosiră alţi opt inşi, printre care 
Donald McCann, şeful secţiei de geologie, ceea ce-l bucură 
nespus pe Grosvenor, făcându-l să uite de repetatele 
amânări ale conferinţei. Nici măcar faptul că patru dintre 
cei veniţi să-l asculte erau chimişti nu-l mai tulbura. 

Îşi începu, aşadar, conferinţă, vorbind cu aprindere despre 
reflexele condiţionate şi subliniind evoluţia studiului lor, de 
la Pavlov până la nexialişti, a căror ştiinţă avea ca piatra 
unghiulară tocmai aceste reflexe. 

Când conferenţiarul isprăvi, McCann se apropie de el şi-i 
spuse: 

— Am observat că un element important al metodei 
dumitale este aşanumitul generator de somn, care-i educă 
pe oameni în timp ce dorm. Ţin minte ca unul din profesorii 


mei de odinioară ne spunea că pentru a-ţi însuşi toate 
cunoştinţele ştiinţifice e nevoie de aproape o mie de ani. 
Dumneata nu accepţi, pare-se, această limită. 

Grosvenor desluşi o lucire prietenească în ochii cenuşii ai 
lui McCann. 

— Această limită, răspunse el zâmbind, rezultă în parte din 
vechea metodă a folosirii generatorului de somn fără un 
antrenament prealabil. Astăzi, Institutul de Nezxialism 
recurge la hipnoză şi la psihoterapie pentru a învinge 
rezistenta iniţială. De pildă, mie, când am fost pus la 
încercare, mi s-a spus că în mod normal pot suporta 
hipnogeneratorul câte cinci minute la fiecare două ore. 

— O toleranţă cam redusă, zice McCann. Porţia mea de 
somn era de trei minute la fiece jumătate de oră. 

— Dar te-ai supus, nu-i aşa? Îl întreba Grosvenor, pe un 
ton caustic. 

— Dar dumneata, ce-ai făcut? 

— N-am făcut nimic, răspunse Grosvenor, zâmbind. Am 
fost condiţionat prin diferite metode, până când am ajuns să 
pot dormi buştean opt ore în şir, fără ca aparatul să se 
oprească. 

— Opt ore în şir?! Exclamă geologul, uimit. 

— Da, opt ore în şir, repeta Grosvenor. 

— "Totuşi, asta nu modifică radical datele problemei, spuse 
geologul după o pauză. Chiar şi fără să fie condiţionaţi, 
mulţi oameni pot fi instruiți în somn, câte cinci minute la 
fiecare sfert de oră. 

— Da, dar trebuie să le repeţi de mai multe ori fiecare 
informaţie, replică Grosvenor, privind atent faţa 
interlocutorului său. Îşi dădu seama, după expresia năucă a 
lui McCann, că nimerise drept la ţintă şi se grăbi să adauge: 

— Sunt sigur, domnule, că ai avut ocazia să vezi sau să 
auzi un lucru o singură dată şi să nu-l mai uiţi după aceea. 
Şi totuşi, alteori, ceea ce pare să fie o impresie puternică, 
ajunge să se şteargă în aşa măsură, încât nici nu-ţi mai 


aminteşti de ea. Fenomenul îşi are cauzele lui, iar Institutul 
de nexialism le-a descoperit. 

McCann tăcea, cu buzele încleştate. Privind peste umărul 
lui, Grosvenor văzu cum cei patru chimişti, strânşi acum 
lângă uşa dinspre coridor, discuta în şoaptă. Grosvenor nu 
le dădu atenţie şi continuă să-i vorbească geologului: 

— La început au fost momente când simţeam că mi se cere 
prea mult. Nu mă refer numai la hipnogenerator, care nu 
reprezenta decât vreo zece la sută din programul de 
instrucţie. 

McCann spuse, scuturând din cap: 

— Cifrele astea mă cam ameţesc. Presupun că partea cea 
mai importantă a programului o constituie filmele acelea, 
ale căror imagini rămân pe ecran doar o fracțiune de 
secundă. 

— Da, încuviinţă Grosvenor, filmele tahistoscopice 
reprezentau circa patruzeci şi cinci la sută din program, 
deşi nu durau decât vreo trei ore pe zi. Viteza şi repetiţia, 
iată cheia succesului. 

— O întreaga ştiinţă într-o singură şedinţă! Exclamă 
McCann. E ceea ce voi, nexialiştii, numiţi „învăţământ 
integral”, nu-i aşa? 

— Acesta nu reprezintă decât un aspect al programului. 
Eram puşi să învăţăm prin toate simţurile noastre, prin 
degete, prin urechi, prin ochi şi chiar prin miros şi prin 
gust. 

McCann părea perplex. Cei patru chimişti se hotărâseră în 
sfârşit să plece. Grosvenor îi auzi chicotind pe coridor. 
Chicotelile lor îl treziră pe McCann din reverie. 

— Ce-ar fi să-mi vizitezi într-o zi secţia? Îi spuse el lui 
Grosvenor, întinzându-i mâna. Vom găsi, poate, un mijloc de 
a coordona integrismul dumitale cu experienţele noastre 
practice. Am putea face o încercare atunci când vom poposi 
pe-o altă planetă. 

Când porni pe coridor spre camera lui, Grosvenor nu se 
putu opri să nu fluiere: cucerise cea dintâi victorie şi 


senzaţia era foarte plăcută. 

A doua zi dimineaţă, când se apropie de biroul său, 
Grosvenor văzu cu uimire că uşa era deschisă, în dreptul ei, 
o fâşie de lumina brazda coridorul. Grosvenor iuți pasul, 
dar se opri brusc în prag: în încăpere se aflau şapte 
tehnicieni din secţia de chimie, printre care cei doi veniţi în 
ajun la conferinţa lui. Aduseseră cu ei o sumedenie de 
aparate. Grosvenor văzu, printre altele, nişte recipiente 
mari şi o reţea întreagă de tuburi menite să le alimenteze 
cu substanţe chimice. 

Grosvenor îşi aminti de comportarea stranie a chimiştilor 
la conferinţa lui. Îngrijorat de soarta instalaţiilor şi 
aparatelor sale, intră în prima încăpere, un vestibul pe 
care-l folosea mai ales ca punct de tranzit, dar şi ca sala de 
cursuri. Celelalte patru încăperi cuprindeau aparatura 
specială a lui Grosvenor. 

Prin uşa deschisă ce ducea spre studioul lui de filme şi de 
înregistrări, văzu cu uimire că şi acesta fusese ocupat. Intră 
pe rând în fiecare dintre cele patru încăperi. Trei dintre ele 
- studioul, laboratorul şi magazia de unelte - fuseseră 
ocupate. Invadatorii îngrămădiseră aparatele şi mobila din 
aceste încăperi în cea de-a patra încăpere, care era 
prevăzută cu numeroase dispozitive tehnice şi cu un mic 
depozit de materiale. Din această ultimă încăpere se putea 
trece, printr-o uşă, într-un coridor îngust. Grosvenor îşi 
spuse, mâhnit, ca pe acolo va trebui să intre, pe viitor, în 
secţia lui. 

Stăpânindu-şi furia, începu să reflecteze, calm, la noua 
situaţie. Chimiştii se aşteptau, probabil, ca el să protesteze 
la director. Kent avea să exploateze, desigur, incidentul în 
scopuri electorale, deşi Grosvenor nu vedea cum. Şeful 
secţiei de chimie era, fireşte, convins că incidentul îi putea 
folosi în campania să. 

Grosvenor se întoarse, încet, în vestibul. Abia acum 
observă că recipientele acelea erau nişte maşini de fabricat 
hrana. Ingenioasă idee! În felul acesta, se putea pretinde că 


încăperile erau în sfârşit folosite cum trebuie, ceea ce nu se 
întâmplase până atunci. Era un plan de o perfidie rară. 

Grosvenor nu se îndoia că motivul ocupării sediului sau 
era antipatia pe care i-o purta Kent. Luând deschis poziţie 
împotriva alegerii lui Kent, contribuise la agravarea acestei 
antipatii personale. Numai că atitudinea vindicativa a 
şefului secţiei de chimie se putea întoarce împotriva lui 
însuşi. 

Cu oarecare abilitate, Grosvenor îl putea împiedica pe 
Kent să tragă foloasele pe care le aştepta. 

Apropiindu-se de unul dintre chimişti, i se adresa astfel: 

— Fii bun şi spune-le camarazilor dumitale că sunt 
încântat de ocazia ce mi se oferă de a ridica nivelul de 
pregătire al personalului secţiei de chimie. Sper că n-aveţi 
nimic împotrivă să învăţaţi câte ceva, fără a vă întrerupe 
lucrul. 

Se îndepărta apoi fără a aştepta vreun răspuns. Când 
întoarse capul, văzu că omul îl urmărea din ochi şi-i veni să 
zâmbească. Intră foarte binedispus în cabinetul tehnic. În 
sfârşit se ivise prilejul de a folosi unele din metodele de 
învăţământ pe care le stăpânea. 

Dezordinea din cabinet era atât de mare, încât îi trebuiră 
câteva minute ca să găsească gazul hipnotic pe care-l caută. 
Lăzile şi aparatele îi fuseseră îngrămădite într-un spaţiu 
relativ strâmt. Îi mai trebui aproape o jumătate de ceas 
pentru a fixa un regulator de presiune a gazului. După 
aceea, Grosvenor aduse butelia în vestibul, o vâri într-un 
dulap cu grilaj, fixat în perete, deschise robinetul şi încuie 
repede uşa dulapului. 

Un parfum vag se răspândi în încăpere, amestecându-se 
cu efluviile chimice. 

Grosvenor porni spre uşă, fluierând încetişor, dar, când să 
iasă, fu oprit de unul dintre oamenii care asistaseră în ajun 
la conferinţa lui. 

— Ce naiba faci aici? 


— În curând n-o să mai simţi nimic deosebit, îi răspunse 
Grosvenor, foarte calm. Asta face parte din programul meu 
de educare a personalului vostru. 

— Cine te-a rugat să ne educi? 

— Păi, domnule Maiden, îi răspunse Grosvenor, cu 
prefăcută mirare, altfel nici nu mi-aş putea explica prezenţa 
voastră în secţia mea! 

Şi izbucni în râs, apoi adăugă: 

— Glumeam. E vorba doar de un dezodorizant. Nu vreau 
ca aerul de-aici să miroasă urât. 

Grosvenor se depărtă şi se aşeză într-un colţ, pentru a 
observa reacţia oamenilor. Se aştepta ca, din cei 
cincisprezece tehnicieni, cel puţin cinci să răspundă total şi 
alţi cinci parţial la acţiunea gazului. 

După ce-i observă cu atenţie timp de câteva minute, 
Grosvenor ieşi din ascunzătoarea lui şi, apropiindu-se de 
unul dintre oameni, îi spuse în şoaptă, dar pe un ton ferm: 

— Vino în baie peste cinci minute şi o să-ţi dau ceva. Până 
atunci, uită ce ţi-am spus. 

Şi Grosvenor se îndreptă spre uşa care lega vestibulul de 
studioul de înregistrări. Privind peste umăr, văzu că Maiden 
se apropie de tehnician şi-l întreabă ceva. Tehnicianul 
scutură din cap, sincer nedumerit. 

— Nu cumva pretinzi că nu ţi-a vorbit?! Exclamă Maiden, 
mânios. Doar l-am văzut cu ochii mei! 

— Eu unul n-am auzit nimic, îi răspunse tehnicianul, cu 
arţag. 

În clipa aceea, Grosvenor zări în încăperea vecină un 
tânăr care părea suficient de influenţat, aşa încât discuţia 
dintre cei doi nu-l mai interesa. Porni, aşadar, spre tânărul 
acela, cu un pas egal, şi-i spuse exact ceea ce-i spusese şi 
primului tehnician, atâta doar că în loc de cinci minute îi 
dădu cincisprezece minute. 

În total, şase oameni se arătară îndeajuns de receptivi 
pentru a-l convinge pe Grosvenor că reuşita planului sau 


era asigurată. Dintre ceilalţi nouă, trei inclusiv Maiden - 
avură o reacţie mai slabă. 

Grosvenor îi lăsă în pace: acum avea nevoie de oameni 
siguri, deşi mai târziu putea încerca să-i folosească şi pe 
ceilalţi, într-un alt mod. 

Când primul tehnician intra în baie, Grosvenor îl 
întâmpină cu un zâmbet şi, arătându-i un fel de receptor 
acustic miniatural, îl întrebă: 

— Ai mai văzut vreodată aşa ceva? 

— Ce-i asta? Întrebă omul, luând în mână micul obiect de 
cristal şi privindu-l cu mirare. 

— Întoarce-te puţin şi o să ţi-l fixez în ureche, îi spuse 
Grosvenor. lar după ce omul se supuse, Grosvenor adăugă, 
cu hotărâre în glas: vei remarca, sunt convins, că partea 
exterioară a aparatului are culoarea obrazului omenesc. Cu 
alte cuvinte, nu poate fi văzută decât de foarte aproape. 
Dacă te întreabă cineva, îi poţi răspunde că-i un 
amplificator acustic. După două-trei minute, nici dumneata 
n-o să-l mai simţi. 

— Parcă nici acum nu-l simt, zise tehnicianul, aţâţat. Dar la 
ce foloseşte? 

— E un receptor subliminal, un fel de aparat de radio, îi 
explica Grosvenor şi adăugă, apăsând pe fiecare cuvânt: 
numai că nu vei şti niciodată ce anume spune. Cuvintele vor 
trece direct în inconştientul dumitale. Vei continua să auzi 
ce-ţi spun ceilalţi, vei putea sta de vorbă cu ei, de fapt, îţi 
vei vedea de treabă, la fel ca înainte, fără să simţi nimic 
neobişnuit. Nici măcar nu te vei gândi. 

— Ia te uită! Exclamă tehnicianul şi ieşi, clătinând din cap. 

Peste câteva minute, sosi al doilea tehnician, iar Grosvenor 
îi fixă şi lui în ureche un receptor subliminal minuscul. Făcu 
acelaşi lucru, pe rând, cu toţi ceilalţi patru tehnicieni care i 
se păruseră mai receptivi. 

Apoi, fredonând încet, aduse o nouă butelie cu gaz 
hipnotic şi o înlocui pe cea din dulap. De data aceasta, 
Maiden şi alţi patru dintre oamenii lui căzură într-o transă 


adâncă. Doi avură o reacţie slabă; unul păru să-şi revină 
complet din uşoara ameţeală provocată de primele 
emanaţii, iar un altul nu dădu nici un fel de semn. 

Grosvenor hotări să se mulţumească cu unsprezece dintre 
cei cincisprezece tehnicieni. Kent avea să fie neplăcut 
surprins de apariţia atâtor chimişti geniali. 

Totuşi, victoria definitivă era încă departe. Pentru a o 
obţine, era probabil nevoie de un atac direct împotriva lui 
Kent însuşi. 

Grosvenor pregăti la repezeală o înregistrare pentru o 
emisiune experimentală destinată micilor aparate acustice 
şi începu să se plimbe printre oameni, pentru a vedea cum 
reacţionează. Patru dintre ei păreau tulburaţi de ceva. 
Grosvenor se apropie de unul dintre aceştia, care clătină 
mereu din cap. 

— Ce-i cu dumneata? Îl întrebă. 

— Aud o voce, râse omul, stânjenit. Ce prostie! 

— Se aude tare? 

— Nu. Parcă s-ar depărta, dar revine mereu... 

— O să dispară, îl linişti Grosvenor. Creierul omenesc 
reacţionează uneori astfel când e suprasolicitat. Pun pariu 
că nu mai auzi vocea, acum, când îţi vorbesc şi nu te mai 
gândeşti la ea. 

Omul îşi lăsă capul pe un umăr, ca şi cum şi-ar fi încordat 
auzul. 

— Da, a dispărut, zise el, răsuflând uşurat, începusem să 
mă cam neliniştesc. 

Grosvenor îi linişti destul de uşor pe alţi doi tehnicieni, dar 
pe al treilea, care continua să audă vocea, fu nevoit să-l ia 
de-o parte şi, să-i scoată aparatul sub pretextul că vrea să-i 
examineze urechea. Omul avea probabil nevoie de o 
pregătire suplimentară. 

Grosvenor le vorbi pe scurt celorlalţi, apoi se întoarse, 
mulţumit, în cabinetul tehnic, unde pregăti o serie de benzi, 
reglându-le astfel, încât să emită din sfert în sfert de oră 
câte trei minute. Când ajunse din nou în vestibul, văzu că 


totul e în ordine şi-şi spuse că se putea bizui pe oamenii 
aceia. leşi aşadar pe coridor şi se îndreptă spre ascensoare. 

Peste câteva minute, intră în secţia matematicienilor şi 
ceru să-l vadă pe Morton. Spre uimirea lui, fu primit de 
îndată. 

Pe Morton îl găsi instalat comod înapoia unui pupitru 
masiv. Directorul îi arată un fotoliu, în care Grosvenor se 
grăbi să se aşeze. 

Se afla pentru prima oară în biroul lui Morton, aşa că privi 
plin de curiozitate de jur împrejur. Încăperea părea 
spațioasă şi un perete întreg era acoperit cu un ecran 
telescopic. În clipa aceea, ecranul era orientat spre spaţiu 
într-un unghi ce lasă să se vadă, de la un capăt la altul, 
uriaşa galaxie, în care Soarele nu era decât un firicel de 
praf. Se puteau vedea şi nenumărate stele care, deşi nu 
făceau parte din galaxie, se roteau o dată cu ea în spaţiu, 
strălucind prin ceața depărtării. 

La vederea lor, Grosvenor îşi aminti că Space Beagle 
trecea tocmai acum printr-un arhipelag de stele 
asemănător. 

După formulele de politeţe obişnuite, îl întrebă pe Morton: 

— Vom poposi cumva pe unul din aştrii acestui arhipelag? 
Ce hotărâre s-a luat? 

— S-a hotărât să nu ne oprim, răspunse Morton, 
scuturând din cap. Iar eu sunt de acord. Ne îndreptăm spre 
o altă galaxie şi n-are rost să ne mai pierdem vremea - o să 
lipsim şi aşa destul de mult de acasă. 

Morton se aplecă peste birou şi apucă o hârtie, apoi se 
rezemă din nou de spătarul fotoliului şi spuse, cam abrupt: 

— Am auzit că ai fost invadat. 

Grosvenor zâmbi acru, gândindu-se la satisfacția pe care o 
încercaseră anumiţi membri ai expediției la auzul acestei 
veşti. Reuşise să-i facă pe unii dintre membrii expediției să-i 
simtă prezenţa îndeajuns de mult pentru a se teme de 
posibilităţile ascunse în nexialism. Oamenii aceştia - fără a fi 


devenit, cu toţii, partizanii lui Kent - nu ar fi acceptat o 
intervenţie a lui Morton. 

Grosvenor venise la director cu scopul de a se lămuri dacă 
acesta înţelegea situaţia. După ce-i povesti pe scurt cele 
întâmplate, îi spuse: 

— Domnule Morton, v-aş ruga să-i ordonaţi lui Kent să se 
retragă. 

De fapt, nu dorea câtuşi de puţin să se dea un asemenea 
ordin; voia doar să-şi dea seama dacă şi Morton era 
conştient că situaţia devenise periculoasă. 

Directorul îi răspunse, cu blândeţe în glas: 

— În definitiv, ai un spaţiu prea mare pentru un singur om. 
De ce să nu-l împarţi cu o altă secţie? 

În faţa acestei atitudini neutre, Grosvenor se văzu nevoit 
să insiste: 

— Să înţeleg oare că, la bordul acestei nave, orice şef de 
secţie are posibilitatea de a ocupa spaţiul unei alte secţii, 
fără a obţine în prealabil autorizaţia conducerii? 

Morton nu-i răspunse numaidecât. Jucându-se cu un 
creion, rămase tăcut câtva timp, apoi rosti, cu un zâmbet 
dezabuzat: 

— Am impresia că înţelegi greşit poziţia mea. Înainte de a 
lua o hotărâre privind vreun şef de secţie, trebuie să mă 
consult cu ceilalţi şefi de secţii. Să presupunem că aş înscrie 
această chestiune pe ordinea de zi şi ca adunarea ar hotări 
să-i acorde lui Kent permisiunea de a ocupa spaţiul, pe care 
l-a şi ocupat în secţia dumitale. Rezultatul ar fi 
permanentizarea situaţiei. M-am gândit că nu ţi-ar face 
plăcere să-ţi vezi definitiv limitat spaţiul, încheie Morton, cu 
un surâs complice. 

Grosvenor îi întoarse zâmbetul, mulţumit că-şi atinsese 
scopul. 

— Mă bucur că am sprijinul dumneavoastră în această 
problemă. Pot să mă bizui, deci, pe dumneata, că nu-l vei 
lăsa pe Kent să înscrie chestiunea pe ordinea de zi? 


Morton nu se arătă defel surprins de această bruscă 
schimbare de atitudine, ci spuse, cu vădită satisfacţie: 

— Ordinea de zi depinde în bună măsură de mine. Cei din 
secţia mea o pregătesc, iar eu o prezint. Şefii de secţii pot 
vota pentru introducerea cererii lui Kent pe ordinea de zia 
unei viitoare şedinţe, dar nu şi pe ordinea de zi a şedinţei în 
curs. 

— Din câte înţeleg, spuse Grosvenor, Kent a şi cerut 
aprobarea pentru a prelua patru din încăperile secţiei 
mele?! 

Morton dădu din cap. Punând la loc hârtia pe care o luase 
de pe birou, apucă un calendar şi-l privi, gânditor. 

— Viitoarea şedinţa are loc peste două zile. lar 
următoarele, din săptămână în săptămână, dacă nu cumva 
mă voi hotări să le amân. Cred că aş putea să anulez fără 
nici o dificultate şedinţa programată de azi în douăsprezece 
zile, spuse el ca şi cum ar fi gândit cu glas tare. Şi, punând 
la loc calendarul, se ridică brusc şi adăugă: vei avea astfel 
un răgaz de douăzeci şi două de zile ca să te aperi! 

Grosvenor se ridică încetişor din fotoliu. Nu voia să facă 
nici un comentariu asupra „răgazului” ce i se acorda. 
Deocamdată, acesta i se părea mai mult decât suficient, dar 
n-avea rost să i-o spună lui Morton. Ar fi putut crede că se 
gândeşte numai la el. Trebuia să recapete controlul asupra 
propriei sale secţii sau, dacă nu, să se recunoască învins. 

— Aş dori să vă mai spun ceva, rosti el într-un târziu. Cred 
că am şi eu dreptul să comunic direct cu ceilalţi şefi de 
secţii atunci când port costumul spaţial. 

— Sunt sigur că a fost o simplă scăpare din vedere, îi 
răspunse Morton, zâmbind. Voi avea grijă să fie remediată. 
Se despărţiră, strângându-şi mâinile. Întorcându-se spre 
secţia lui, Grosvenor îşi spuse că nexialismul începe să 

câştige teren, deşi pe căi ocolite. 

Când intră în vestibul, rămase surprins văzându-l pe 
Siedel într-un colţ, de unde-i supraveghea pe chimişti. 
Psihologul îl observă şi se apropie de el, spunându-i: 


— Tinere, nu crezi că treaba asta e cam imorală? 

Grosvenor îşi dădu seama, nu fără oarecare nelinişte, că 
Siedel ghicise natura experienţei la care-i supusese pe 
chimişti. 

— Da, domnule, se grăbi el să-i răspundă, fără să-şi 
trădeze neliniştea. E ceva cu totul imoral, încerc exact 
acelaşi sentiment pe care l-ai încerca şi dumneata dacă ţi-ai 
vedea invadată secţia, prin încălcarea flagrantă a 
drepturilor dumitale legale. 

„Ce-o fi căutând aici? Se întrebă el în gând. L-o fi rugat 
Kent să facă o anchetă?” 

Siedel era un bărbat voinic, cu nişte ochi negri, 
strălucitori. 

— Nu m-ai înţeles bine, îi spuse el, mângâindu-şi bărbia. 
Dar îmi dau seama că te consideri în legitimă apărare. 

Grosvenor îşi schimbă tactica. 

— Te referi la metoda de învăţământ pe care o aplic 
acestor oameni? Îl întrebă el. 

Nu simţea nici o mustrare de cuget. Oricare ar fi fost 
motivele prezenţei lui Siedel aici, trebuia cu orice preţ să o 
folosească în propriul său interes. Speranţa de care se 
agăța era să-i provoace psihologului un conflict interior, 
pentru a-l face neutru în lupta dintre el însuşi şi Kent. 

— Da, recunoscu Siedel, cu o undă de ironie în glas. La 
rugămintea domnului Kent, i-am examinat pe acei membri 
ai secţiei sale al căror comportament i se părea anormal. 
Acum, e de datoria mea să-i comunic domnului Kent 
diagnosticul meu. 

— De ce? Îl întrebă Grosvenor, foarte serios. Domnule 
Siedel, secţia mea a fost invadată de un om care mă 
duşmăneşte pentru că am declarat deschis că nu voi vota 
pentru el. De vreme ce a acţionat contrar legilor în vigoare 
la bordul acestei nave, am tot dreptul să mă apăr cum pot. 
Te rog, de aceea, să rămâi neutru în acest conflict pur 
personal. 


— Nu înţelegi, replica Siedel, încruntând din sprâncene. 
Mă aflu aici în calitatea mea de psiholog. Constat că i-ai 
hipnotizat pe aceşti oameni fără permisiunea lor, ceea ce mi 
se pare cu totul imoral. Mă miră că te aşteptai să mă 
asociez la o asemenea faptă. 

— Te asigur că morala mea personală e la fel de strictă ca 
şi a dumitale. Deşi i-am hipnotizat pe aceşti oameni fără 
permisiunea lor, n-am profitat de ocazie pentru a le face 
vreun rău, cât de mic. De aceea, nu văd pentru ce ar trebui 
să te simţi obligat să-i ţii partea lui Kent. 

— Pretinzi că-i doar un conflict între dumneata şi Kent? Îl 
întreba Siedel, încruntat. 

— În esenţă, da, răspunse Grosvenor, ghicind ce-avea să 
urmeze. 

— Şi totuşi, nu pe Kent l-ai hipnotizat, ci pe alţii care n-au 
nici o vină! 

Grosvenor îşi aminti cum se comportaseră cei patru 
chimişti la conferinţă lui. Nu toţi fuseseră „nevinovaţi”. 

— Nu voi discuta acum cu dumneata pe această temă, 
spuse el. Ţi-aş putea răspunde că, de când e lumea, 
majoritatea celor ce nu gândesc a plătit scump pentru 
supunerea oarbă în faţa unor conducători, cărora le 
executau ordinele fără a se osteni să le cerceteze motivele. 
Dar prefer să-ţi pun o întrebare. 

— Poftim! 

— Ai intrat în cabinetul meu tehnic? 

Siedel dădu din cap fără să spună nimic. 

— Ai văzut benzile? 

— Da. 

— Ai văzut ce teme tratează? 

— Teme legate de chimie. 

— Altceva nici nu le predau, zise Grosvenor. Îmi concep 
secţia ca pe-un centru de educaţie. Cei care intră cu forţa 
aici primesc, cu sau fără voia lor, o anumită educaţie. 

— Mărturisesc că nu văd cum vei putea scăpa de ei în felul 
acesta, spuse Siedel. Totuşi, voi fi bucuros să-i raportez 


domnului Kent despre acţiunile dumitale. Cred că n-ar 
putea avea nimic împotriva ca oamenii lui să înveţe mai 
multă chimie. 

Grosvenor tăcu. Ştia bine ca domnul Kent nu va fi tocmai 
fericit când va vedea ca nişte subalterni de-ai lui vor ajunge, 
curând, să posede la fel de multe cunoştinţe ca şi dânsul în 
propria-i specialitate. 

Când Siedel ieşi pe coridor, Grosvenor îl urmări cu 
privirea, spunându-şi, cam mâhnit, că va trebui să-şi 
schimbe planul, deoarece psihologul nu va întârzia să-l 
informeze pe Kent. Era însă prea devreme pentru a recurge 
la măsuri drastice de autoapărare. O acţiune hotărâtă, 
energică ar fi putut produce la bord tocmai situaţia pe care 
voia s-o preîntâmpine. Deşi avea unele rezerve în legătură 
cu teoria ciclică a istoriei, admitea că toate civilizațiile 
cunoscute trecuseră prin acelaşi proces - naştere, 
îmbătrânire şi moarte. Înainte de a lua noi măsuri, era 
preferabil să stea de vorbă cu Korita, ca să-l întrebe ce 
capcane ar fi putut să-l pândească pe drum. 

Îl găsi pe savantul japonez în biblioteca B, situată undeva 
în fundul navei, la acelaşi etaj cu secţia de nexialism. Korita 
tocmai ieşea, iar Grosvenor îl însoţi şi-i vorbi fără nici o 
introducere despre problema ce-l frământă. 

Korita nu-i răspunse numaidecât. Abia când ajunseră la 
celălalt capăt al coridorului, îi spuse, cu îndoiala în glas: 

— Sunt sigur, prietene, că-ţi dai seama cât de greu este să 
rezolvi o anumită problemă pe baza unor generalizări, căci 
teoria ciclică a istoriei nu oferă decât generalizări. 

— Totuşi, unele analogii poate că mi-ar putea fi de folos, 
stărui Grosvenor. Din ceea ce am citit pe această temă, am 
înţeles că ne aflăm în faza târzie, în „iarna” civilizaţiei 
noastre. Cu alte cuvinte, suntem pe cale să săvârşim erorile 
ce ne vor duce la pieire. Deşi eu am părerile mele, te-aş 
ruga totuşi să-mi vorbeşti despre această problemă. 

— Voi încerca să-ţi explic pe scurt, spuse Korita, scuturând 
din umeri. Conform acestei teorii, fazele târzii, sau 


„hibernale”, ale civilizaţiilor au că principală trăsătura 
comună faptul că individul înţelege din ce în ce mai clar 
esenţa fenomenelor. Oamenii resping explicaţiile bazate pe 
superstiții sau teorii supranaturale asupra a ceea ce se 
petrece în minţile şi în trupurile lor, ca şi în lumea 
înconjurătoare. Acumularea treptată a cunoştinţelor face ca 
până şi minţile cele mai simple să înţeleagă, în sfârşit, şi să 
respingă pretenţiile unei minorităţi la o aşa-zisă 
„superioritate ereditară”. Începe atunci o implacabilă luptă 
pentru afirmarea personalităţii. 

Korita tăcu o clipă, apoi continuă: 

— Această luptă constituie elementul cel mai caracteristic 
al perioadelor „hibernale”. Din fericire, sau din nefericire, 
lupta se desfăşoară de obicei în cadrul unui sistem de legi, 
care tinde să protejeze minoritatea privilegiată. 

Mai devreme sau mai târziu, un grup sfârşeşte prin a se 
ridica deasupra celorlalte. Odată ajunşi la putere, 
conducătorii restabilesc „ordinea” într-un mod atât de 
sângeros, încât masele se supun înfricoşate. Şi astfel, 
progresăm rapid spre sistemul castelor din străvechea 
Indie şi spre alte sisteme sociale, cum ar fi cel existent la 
Roma prin anul 300 al erei noastre. Individul ocupă, din 
naştere, o anumită poziţie socială şi nu se poate ridica 
deasupra ei... Spune-mi, te rog, această scurtă trecere în 
revistă îţi este de vreun folos? 

— Îţi repet că încerc să rezolv problema pe care mi-a pus- 
o Kent, în aşa fel încât să nu cad în păcatul săvârşit de 
oamenii egoişti ai civilizaţiilor târzii despre care vorbeai. 
Vreau să ştiu dacă e cazul să sper că mă pot apăra fără a 
agrava conflictele existente la bordul navei noastre. 

— Dacă vei reuşi, va fi o victorie unică, răspunse Korita, 
surâzând. Istoriceşte problema n-a fost până acum 
rezolvată global. Îţi doresc noroc, tinere! În clipa aceea se 
petrecu un lucru extraordinar. 

Se opriseră în faţa „camerei de sticlă” care, de fapt, nu era 
de sticlă, şi nici cameră propriu-zisă nu era, ci un fel de nişă 


în peretele exterior al coridorului, mărginită de un enorm 
ecran curb turnat dintr-un metal atât de transparent, încât 
dădea impresia unei breşe regulate lăsată de constructori 
în carcasa navei. 

Dincolo de acest ecran se întindeau tenebrele spaţiului. 

Grosvenor observase, distrat, că nava ajunsese la 
marginea micului arhipelag de stele; se mai vedeau doar 
câţiva din miile de sori ai galaxiei. Dădu să deschidă gura 
pentru a-i spune lui Korita că i-ar face plăcere să mai stea 
de vorbă cu el, dar nu putu spune nimic. Drept în faţa lui, 
pe „sticla” aceea, apăruse imaginea tulbure a unei femei cu 
o pălărie de pene pe cap. Imaginea pâlpâia, că flacăra unei 
lumânări. Grosvenor simţi că muşchii oculari i se contractă 
peste măsură. O clipă, nu mai ştiu ce-i cu el. Apoi, i se păru 
că aude zgomote şi că vede fulgere. Era o senzaţie 
dureroasă. „Halucinaţii hipnotice!” îşi spuse, într-o 
străfulgerare ce-l făcu să se înfioare. 

Gândul acesta îl salvă. Educaţia nexialistă primită îi 
îngăduia să respingă spontan asemenea imagini hipnotice. 
Răsucindu-se pe călcâie, răcni în videocomunicatorul cel 
mai apropiat: 

— Nu vă uitaţi la imagini! Sunt hipnotice! Suntem atacați! 

Dând să plece, se izbi de trupul lui Korita, care leşinase. 
Se lăsă în genunchi şi strigă: 

— Korita, mă auzi? 

— Da! 

— Nu te supui decât instrucţiunilor mele, ai înţeles? 

— Da. 

— Începi să te destinzi, să uiţi. Eşti calm. Imaginile prind 
să se şteargă, iată, au şi dispărut! Cu totul! Înţelegi? Au 
dispărut cu totul! 

— Înţeleg. 

— Ele nu te mai pot tulbura. De fapt, ori de câte ori vezi o 
imagine, îţi aduce aminte de o scenă plăcută de-acasă. E 
clar? 

— Foarte clar. 


— Acum începi să te trezeşti. O să număr până la trei. 
Când o să spun „trei”, o să fii treaz de-a binelea. Unu... 
doi... trei! Trezeşte-te! 

Korita deschise ochii. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el, cu uimire în glas. 

Grosvenor îi explică în grabă, apoi îi spuse: 

— Şi acum, urmează-mă! Imaginea luminoasă îmi stăruie 
în ochi, în ciuda puterii mele de contra-sugestie. 

Grosvenor îl trase pe arheolog după el pe coridor spre 
secţia de nexialism. La primul colţ, fura nevoiţi să se 
oprească - un trup zăcea întins pe podea. 

Grosvenor îl lovi, destul de tare, ca să-l trezească. 

— Mă auzi? Îl întrebă pe cel căzut. 

— Da, zise omul, tresărind. 

— Ascultă, ascultă! Imaginile luminoase nu mai au nici o 
putere asupra ta. Ridică-te! Eşti treaz. 

Omul se ridică şi se repezi gesticulând la Grosvenor. 
Aceasta se feri în lături, astfel încât omul alerga mai 
departe, orbeşte, fără să-şi întoarcă privirea, deşi 
Grosvenor îl striga. 

— Cred că l-am trezit prea târziu! Oftă nexialistul, 
apucându-l de braţ pe Korita. Japonezul scutură din cap, 
buimăcit, şi-şi îndrepta privirea spre perete. 

Din vorbele pe care le rosti, Grosvenor înţelese că 
eforturile de a-l sugestiona, nu fuseseră încununate de un 
succes deplin. 

— Ce sunt aceste imagini? Întreba Korita. 

— Nu te uita la ele! Îi porunci Grosvenor, deşi îi venea lui 
însuşi foarte greu să nu le privească. 

Trebuia să clipească mereu din ochi pentru a para 
semnalele luminoase emise de imaginile de pe pereţi. La 
început, avusese impresia că-i înconjurat de imagini, dar 
observă curând că siluetele femeieşti - unele duble, ceea ce 
era foarte bizar - ocupau zonele transparente sau 
translucide ale pereţilor. Deşi existau sute de zone de acest 
fel, ele erau totuşi limitate. Din loc în loc, întâlneau alte 


victime, înşirate pe coridoare. De două ori dădură peste 
nişte oameni treji. Unul îi privi cu un aer absent şi nu se 
dădu la o parte din calea lor. Celălalt scoase un țipăt, îşi 
apucă arma şi trase. Raza ucigaşă pulsă, lovindu-se de 
perete, chiar lângă Grosvenor. Acesta reuşi totuşi să-l 
dezarmeze pe agresor, doborându-l cu un pumn. Omul - un 
partizan al lui Kent - îi aruncă o privire rea, mârâind: 

— Spion afurisit! O să-ţi arătăm noi ţie! Deşi intrigat de 
purtarea bizară a individului, Grosvenor merse mai 
departe, dar pe măsură ce se apropia de secţia de 
nexialism, simţea că-i sporeşte neliniştea. Dacă un chimist 
putea fi stimulat atât de uşor să-l urască, la ce grad de ură 
vor fi ajuns ceilalţi cincisprezece care-i invadaseră secţia? 

Răsuflă uşurat când îi văzu pe toţi întinşi pe podea, în 
nesimţire. După ce făcu rost, în grabă, de două perechi de 
ochelari negri - una pentru el şi alta pentru Korita - 
îndreptă un baraj de raze luminoase asupra pereţilor, 
tavanelor şi podelelor. Imaginile se şterseră numaidecât. 

Grosvenor merse apoi în cabinetul tehnic şi începu să 
împartă, prin radio, ordine oamenilor pe care îi hipnotizase. 
Prin uşa deschisă, putu urmări reacţia a doi dintre ei: nu 
păreau să-l asculte. După vreo cinci minute, îşi dădu seama 
că imaginile hipnotice ale atacatorilor puseseră stăpânire 
pe minţile acestor oameni, zădărnicind efectul cuvintelor pe 
care le-ar fi putut rosti el. Exista chiar posibilitatea ca ei să 
se trezească foarte curând şi să se năpustească asupra lui. 

Cu ajutorul lui Korita, îi târî până în baie şi-i încuie 
înăuntru. Un lucru era de pe acum evident şi anume că 
atacatorii folosiseră o hipnoză mecanic-vizuală de o 
asemenea forţă, încât i-ar fi putut cădea el însuşi victima, 
dacă nu ar fi acţionat prompt. Dar ceea ce se petrecuse nu 
se limita la o simplă viziune. Atacatorii încercaseră să-i 
controleze, prin imagine, creierul. Grosvenor era la curent 
cu toate experienţele făcute în acest domeniu, aşa că ştia - 
deşi atacatorii păreau să o ignore - că sistemul nervos al 


omului nu putea fi dirijat de altcineva decât cu ajutorul unui 
encefalostat sau al unui aparat asemănător. 

Din ceea ce era cât pe-aci să păţească el însuşi, deducea 
ca ceilalţi oameni fuseseră precipitaţi într-un somn adânc, 
sau că, din pricina halucinaţiilor, nu mai ştiau ce fac. 

Nu-i rămânea decât să se ducă pe puntea de comandă şi 
să activeze scutul energetic al navei. Oricare ar fi fost sursa 
atacului - fie o altă navă, fie vreo planetă - acestea ar fi 
neutralizat efectiv undele trimise de inamic. 

Grosvenor se strădui din răsputeri să pună în funcţiune 
câteva proiectoare mobile, capabile să intercepteze 
imaginile, în drumul lui spre postul de control. Tocmai fixa 
ultimul contact când simţi o uşoară ameţeală, care se risipi 
însă numaidecât. Era senzaţia pe care o încerca de obicei 
după o schimbare bruscă a direcţiei navei. 

„Nu cumva direcţia navei fusese schimbată?” se întrebă şi- 
şi făgădui să verifice... mai târziu. 

— Vreau să fac o experienţă, îi spuse el lui Korita. Te rog 
să rămâi aici. 

Grosvenor îşi transportă proiectoarele într-un coridor din 
apropiere şi le aşeză pe platforma din spatele unui 
transportor cu tracţiune electrică. Se urcă apoi la volanul 
acestuia şi porni spre ascensoare. 

Trecuseră vreo zece minute de când văzuse prima 
imagine. 

Coti pe coridorul ce ducea spre ascensoare cu o viteză de 
douăzeci şi cinci de mile pe oră, o viteză destul de mare 
într-un spaţiu atât de îngust. În nişa din fata ascensoarelor, 
doi oameni erau încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. 
Nici nu-l băgară în seamă pe Grosvenor, într-atât de 
preocupaţi erau să se bată, icnind şi înjurând. Luminile 
proiectate de el nu părură să le stingă ura. Erau adânc 
cufundaţi în halucinaţia lor, oricare ar fi fost aceasta. 

Grosvenor intră cu transportorul în ascensorul cel mai 
apropiat şi apăsă pe butonul de coborâre. 


Începuse să spere că nu va găsi pe nimeni pe puntea de 
comandă. 

Speranţa i se spulberă, însă, chiar în clipa când ajunse în 
dreptul coridorului principal: acesta era plin de oameni. Se 
ridicaseră baricade, iar în aer plutea un miros caracteristic 
- de ozon. Armele pocneau, fumegând. Grosvenor privi cu 
atenţie prin grilajul ascensorului, încercând să priceapă ce 
se întâmpla. Situaţia era foarte gravă. Cele două intrări ale 
postului de control erau blocate de zeci de vehicule 
electrice răsturnate, înapoia cărora stăteau ghemuiţi o 
mulţime de oameni în uniforme militare. Grosvenor îl zări 
printre aceştia pe căpitanul Leeth, iar la celălalt capăt îl 
recunoscu pe Morton, ascuns înapoia baricadei unuia din 
grupurile de atacatori. 

Totul era cât se poate de clar. Ostilitatea, reprimată până 
mai adineaori, izbucnise făţiş, aţăâţată de imaginile acelea. 
Oamenii de ştiinţă trecuseră la atac împotriva militarilor, pe 
care-i urau demult, în neştire. La rândul lor, militarii se 
simțeau în sfârşit liberi să-şi exprime furia şi disprețul faţă 
de savanţi. 

Grosvenor ştia însă că nu acestea erau sentimentele reale 
ale unora şi ale altora. În mod normal, mintea omenească 
ţine în cumpănă nenumărate impulsuri contrarii, încât omul 
izbuteşte să-şi trăiască viaţa fără să se lase dominat exclusiv 
de un sentiment sau altul. Echilibrul acesta complicat 
fusese rupt în cazul de faţă; ca urmare, o întreagă expediţie 
era în pericol de a fi distrusă de un inamic al cărui scop nu 
putea fi decât bănuit. 

În orice caz căile de acces spre puntea de comandă erau 
blocate. 

Grosvenor se retrase, în silă, spre propria lui secţie. 

Korita îl întâmpină în prag, exclamând: 

— Priveşte! 

Şi-i arată spre un ecran de pe perete care era în legătură 
directă cu puntea de comandă aflată în partea din faţă a 


navei. Pe ecran apăruseră o serie de linii subţiri, extrem de 
încâlcite la prima vedere. 

Privind cu atenţie, Grosvenor observă că nava descrie o 
curbă largă, care părea s-o orienteze spre o stea albă, 
strălucitoare. Computerul de pe puntea de comandă fusese 
setat de cineva să ajusteze periodic direcţia navei, pe 
această traiectorie. 

— Crezi că-i opera inamicului? Îl întrebă Korita. 

Grosvenor clătină din cap, mai mult uimit decât alarmat. 
Judecând după dimensiunile, luminozitatea şi spectrul ei, 
steaua aceea se afla la o distanţă de circa patru ani-lumină. 
Nava străbătea cam un an-lumină în cinci ore, dar viteza ei 
părea să se accelereze. Un calcul sumar îi îngădui lui 
Grosvenor să conchidă că nava ar putea ajunge în 
aproximativ unsprezece ore în vecinătatea stelei. 

Cu o mişcare bruscă, deconectă ecranul. Îl străfulgerase 
gândul că acela care schimbase direcţia navei urmărea, 
poate, distrugerea ei. În acest caz, rămâneau numai vreo 
zece ore, timp în care catastrofa putea fi evitată. 

Deşi în clipa aceea nu avea nici un plan în minte, 
Grosvenor îşi spunea că numai un atac împotriva 
inamicului, cu ajutorul tehnicilor hipnotice, putea fi eficace. 

Între timp, trebuia să încerce încă o dată să pătrundă pe 
puntea de comandă. Pentru asta, însă, avea nevoie de un 
aparat care să poată acţiona direct asupra celulelor 
cerebrale. Existau mai multe aparate de acest fel, dar mai 
toate puteau fi folosite doar în scopuri medicale. Singura 
excepţie o constituia encefalostatul, un aparat ce putea fi 
folosit la transmiterea unor impulsuri de la un creier la 
altul. 

Deşi ajutat de Korita, lui Grosvenor îi trebuiră multe 
minute pentru a pune la punct unul din aceste aparate şi 
alte câteva minute pentru a-i verifica buna funcţionare. 
Fiind un aparat extrem de delicat, trebui să-l aşeze în 
transportor pe o platformă pneumatică, antişoc. Toate 
aceste operaţiuni îi luară treizeci şi şapte de minute. 


După aceea, avu o discuţie scurtă, dar destul de aprinsă, 
cu arheologul japonez, care ar fi vrut să-l însoţească. În cele 
din urmă, Korita consimţi să rămână locului, pentru a păzi 
baza de operaţiuni. 

Grosvenor porni cu transportorul spre puntea de 
comandă, având grijă să nu zdruncine encefalostatul. Viteza 
redusă îl enerva, dar îi îngăduia în schimb să observe 
schimbările ce se petrecuseră între timp. 

Nevăzând decât foarte puţini oameni căzuţi în nesimţire, 
îşi spuse că mai toţi ceilalţi se treziseră din transa 
hipnotică. Era un fenomen obişnuit în hipnotism. Acum, 
oamenii aceia erau supuşi altor stimuli, probabil pentru a-i 
face să acţioneze sub impulsul unor porniri îndelung 
înfrânate. Nişte oameni care, în mod normal, nutriseră unii 
faţă de alţii doar o vagă antipatie, o vedeau transformată 
brusc într-o ură sângeroasă. Ceea ce era îngrozitor, era 
faptul că nici nu-şi dădeau seama de această schimbare. 
Căci echilibrul mintal al oamenilor putea fi rupt fără ştirea 
lor, fie prin transplantarea într-un mediu neprielnic, fie 
printr-un atac de felul aceluia care fusese dezlănţuit 
împotriva navei. Şi într-un caz şi în celălalt, oamenii se 
comportau ca şi cum noile lor convingeri ar fi fost la fel de 
adânc înrădăcinate în ei ca şi cele vechi. 

Grosvenor deschise uşa ascensorului în dreptul punţii de 
comandă, dar se trase repede înapoi. Un blaster îşi trimitea 
jeturile incendiare de-a lungul coridorului. Pereţii metalici 
ardeau, cu un zgomot şuierător. Grosvenor putu zări 
cadavrele a trei oameni. Deodată, auzi o explozie puternică 
şi flăcările conteniră. Un fum albastru întuneca aerul şi o 
căldură înăbuşitoare se răspândi pe coridor. Dar şi fumul şi 
căldura dispărură în câteva secunde. Era limpede că 
sistemul de ventilaţie, măcar el continua să funcţioneze. 

Grosvenor privi cu luare-aminte: coridorul părea pustiu. 
Deodată, însă, îl zări pe Morton, pe jumătate ascuns într-o 
nişă, la câţiva paşi mai încolo. 


Aproape în acelaşi timp îl văzu şi Morton pe el şi-i făcu 
semn să se apropie. Grosvenor şovăi, apoi îşi dădu seama că 
trebuia să rişte. leşi aşadar cu transportorul din ascensor şi 
străbătu ca fulgerul spaţiul ce-l despărţea de Morton. 
Acesta îl întâmpina, plin de nerăbdare: 

— Eşti omul de care aveam nevoie! Trebuie neapărat să-i 
smulgem căpitanului Leeth controlul asupra navei, înainte 
ca grupul lui Kent să-şi poată organiza atacul. 

Morton avea privirea calmă şi lucidă a unui om care lupta 
pentru dreptate şi nu părea să considere necesară o 
explicaţie. 

— Avem nevoie de ajutorul dumitale, mai ales împotriva lui 
Kent, urmă el. Chimiştii lui ne-au atacat cu o substanţă pe 
care n-am mai văzut-o până acum. Deocamdată, 
ventilatoarele noastre au respins această substanţă, 
trântindule-o în obraz, numai că au început să-şi instaleze 
propriile lor ventilatoare. Marea noastră problemă este 
următoarea: vom avea oare răgazul de a-l învinge pe Leeth 
înainte ca grupul lui Kent să ne atace cu toate forţele sale? 

Problema timpului îl preocupa şi pe Grosvenor. Îşi duse 
discret mâna dreaptă la încheietura celei stângi şi atinse 
comutatorul care controla emisia encefalostatului. 

— Am un plan, domnule director. Cred că ar putea fi 
eficace împotriva inamicului, spuse el îndreptând 
encefalostatul spre Morton. 

Acesta îi răspunse, fără să ridice privirea: 

— Ai adus cu dumneata un encefalostat şi l-ai pus în 
funcţiune. Ce urmăreşti să obţii? 

Grosvenor rămase cu gura căscată: nu se aşteptase ca 
Morton să fie familiarizat cu aceste aparate. Se gândi totuşi 
că ar putea încerca să folosească aparatul. 

— Da, aş vrea să utilizez encefalostatul, recunoscu el, 
Morton şovăi o clipă, apoi spuse: 

— Judecând după gândurile ce-mi vin în minte, este pe 
punctul de a emite... Se opri, apoi adăugă, aţâţat: 


— E foarte bine! Dacă ai izbuti să-i faci să creadă că am 
fost atacați din afară... Nu-şi sfârşi fraza, ci se adânci din 
nou în gânduri, mijindu-şi ochii şi ţuguindu-şi buzele. În cele 
din urmă spuse: 

— Căpitanul Leeth a încercat de două ori să cadă la 
învoiala cu mine. Acum mă voi preface că accept, iar 
dumneata te vei duce la oamenii lui, cu aparatul ăsta al 
dumitale. Vom trece la atac, în clipa când ne vei da 
semnalul. Îţi dai seama, continuă el pe un ton demn, că n-aş 
duce tratative cu Kent sau cu Leeth decât în măsura în care 
mi-ar folosi la dobândirea victoriei. Sper că înţelegi, nu-i 
aşa? 

Grosvenor îl găsi pe căpitanul Leeth pe puntea de 
comandă. Căpitanul îl întâmpină cu o cordialitate cazonă: 

— Lupta asta dintre savanţi ne-a pus pe noi, militarii, într-o 
situaţie penibilă. Suntem nevoiţi să apărăm puntea de 
comandă şi sala motoarelor, pentru a ne face astfel datoria 
faţă de expediţia noastră. Este exclus, desigur, să-i lăsăm pe 
unii sau alţii să câştige, adăugă el scuturând cu gravitate 
din cap. În ultimă instanţă noi, militarii, suntem gata să ne 
jertfim pentru a împiedica victoria vreuneia dintre cele 
două tabere. 

Explicaţia căpitanului îl uimi pe Grosvenor. Se întrebase, 
până atunci, dacă nu cumva tocmai Leeth schimbase 
direcţia navei, îndreptând-o spre astrul acela. Căpitanul îi 
confirmă acum, cel puţin parţial, această bănuială. Acesta 
pornea, pare-se, de la ideea că victoria unuia sau altuia 
dintre grupuri era de neconceput; de aici, până la ideea că 
întreaga expediţie trebuia să fie sacrificată, nu era probabil 
decât un pas, un pas foarte mic. 

Grosvenor îşi îndrepta, discret, encefalostatul spre 
căpitanul Leeth. 

Unde cerebrale, pulsaţii rapide transmise de la axoni la 
dendrite, de la dendrite la axoni, pe un itinerariu dinainte 
stabilit, dependent de asociaţiile anterioare - era un proces 
care se desfăşura la nesfârşit în interiorul creierului 


omenesc, printre cele douăzeci de milioane de celule 
nervoase ale sale. Fiecare celulă îşi avea propriul echilibru 
electrocoloidal, rezultat dintr-un joc complicat între 
tensiunile şi impulsurile primite. Abia după mulţi ani de 
cercetări fuseseră, treptat, puse la punct nişte aparate 
capabile să detecteze cu oarecare precizie sensul fluxului 
de energie din interiorul creierului. 

Primul encefalostat fusese un urmaş direct al faimosului 
electroencefalograf. Dar rostul lui era contrariul celui al 
electroencefalografului, şi anume de a furniza unde 
cerebrale artificiale de diverse tipuri. Cu ajutorul acestui 
aparat, puteai stimula orice parte a creierului cuiva, 
stârnind astfel gânduri, emoţii şi vise, sau chiar amintiri 
îngropate adânc în memoria respectivului. Nu era, în sine, 
un instrument de dominație. Subiectul îşi păstra 
personalitatea. Totuşi, aparatul putea transmite impulsurile 
cuiva unei alte persoane. Şi cum impulsurile variau în 
funcţie de gândurile persoanei emitente, persoana care le 
primea era influenţată într-un mod foarte capricios. 

Căpitanul Leeth, care nu observase prezenţa aparatului, 
nu-şi dădu aşadar seama că gândurile nu-i mai aparţineau. 

— Bombardamentul de imagini la care este supusă nava 
face din cearta savanților o trădare de neiertat, spuse el şi 
reluă, după o clipă de tăcere: iată planul meu. 

Planul acesta prevedea folosirea blasterelor, sporirea 
tensiunii musculare prin accelerarea vitezei de zbor, 
precum şi exterminarea parţială a ambelor grupuri de 
savanţi. Căpitanul Leeth nici nu pomeni de inamicul din 
afară şi nu păru să-şi dea seama că-şi dezvăluia planul în 
faţa unui emisar al taberei adverse. În încheiere, îi spuse lui 
Grosvenor: 

— Voi avea nevoie de serviciile dumitale. Ca nexialist, care 
ai o imagine de ansamblu asupra relaţiilor dintre diverse 
ştiinţe, poţi juca un rol decisiv împotriva celorlalţi savanţi... 

Descurajat şi obosit, Grosvenor se dădu bătut. Prea era 
mare haosul ca să-i poată veni de hac de unul singur. 


Oriîncotro îşi îndrepta privirile, vedea numai oameni 
înarmaţi. Zărise peste douăzeci de cadavre. Dintr-un 
moment într-altul, armistițiul fragil încheiat între căpitanul 
Leeth şi directorul Morton putea fi sfâşiat de jeturile 
blasterelor. Chiar în clipa aceea auzi uruitul ventilatoarelor 
puse în funcţiune de Morton pentru a respinge atacul lui 
Kent. 

Grosvenor se întoarse, oftând, spre căpitanul Leeth şi-i 
spuse: 

— Am nevoie de nişte instrumente din propria-mi secţie. 
N-ai vrea să mă conduci până la ascensoarele de serviciu? 
M-aş putea întoarce aici în cinci minute. 

Peste câteva minute, Grosvenor intră cu transportorul pe 
uşa din dos a secţiei sale. Acum ştia precis ce avea de făcut. 
Planul care la început i se păruse cam fantezist i se 
impunea acum că singurul realizabil. 

Trebuia să-i atace pe agresorii străini cu propriile lor arme 
hipnotice, lovind în miriadele lor de imagini. 

Grosvenor îşi începu pregătirile de luptă sub privirile 
curioase ale lui Korita. La un moment dat, în timp ce fixa 
nişte dispozitive electronice la encefalostat, Korita se 
apropie şi-l privi în tăcere. Japonezul părea să-şi fi revenit 
pe deplin din şocul suferit. 

Grosvenor îşi tot ştergea faţa năduşita. Şi totuşi nu era 
cald, temperatura din încăpere era normală. Când îşi 
termina pregătirile, îşi dădu seama că trebuie să se 
oprească puţin, pentru a-şi analiza starea de nelinişte. După 
o clipă de gândire îşi spuse că de vină era faptul că nu ştia 
destul despre inamic. 

Nu ajungea că avea o ipoteză asupra modului cum acţiona 
inamicul. Trebuia să dezlege taina acestui inamic, care se 
înfăţişa sub forma unor siluete şi chipuri femeieşti, uneori 
duble. Grosvenor simţea nevoia să acţioneze pe o bază 
logică solidă. Planul lui putea avea sorţi de izbânda doar 
printr-o cunoaştere temeinică a duşmanului. 

Se întoarse spre Korita şi-l întrebă: 


— În ce stadiu de civilizaţie crezi că s-ar putea afla aceste 
fiinţe? 

Arheologul se aşeză într-un fotoliu şi-i spuse, ţuguindu-şi 
buzele: 

— Aş dori să-ţi cunosc planul. 

Japonezul păli la auzul detaliilor descrise de Grosvenor şi 
nu se putu opri să-l întrebe, aparent fără legătură: 

— Cum se face că m-ai putut salva pe mine, dar nu şi pe 
ceilalţi? 

— În cazul tău am putut interveni fără întârziere. Sistemul 
nervos al omului învaţă prin repetare. ie, imaginile lor 
luminoase nu-ţi apăruseră la fel de des ca şi celorlalţi. 

— Nu există oare nici o posibilitate de a evita această 
catastrofă? Întrebă Korita, pe un ton sumbru. 

— Dacă toţi membrii expediției ar fi primit o educaţie 
nexialistă, această posibilitate ar fi existat, pentru că 
educaţia nexialistă dezvoltă şi rezistenţa la hipnoză, printr- 
o cunoaştere nemijlocită a fenomenului. Dar te rog, 
domnule Korita, să-mi răspunzi la întrebarea pe care ţi-am 
pus-o: în ce stadiu al istoriei se află aceste fiinţe? 

Fruntea arheologului era brobonată de sudoare. 

— Prietene, nu-mi poţi cere să fac de pe acum 
generalizări. Ce ştim noi despre aceste fiinţe? 

Grosvenor înjura în gând: înţelegea nevoia arheologului de 
a discuta, dar timpul trecea în mod primejdios. 

— Nişte fiinţe capabile, ca acestea, să folosească hipnoza 
de la distanţă sunt probabil în stare să-şi stimuleze reciproc 
creierul, adică să practice exact genul de telepatie pe care 
oamenii nu-l pot realiza decât cu ajutorul encefalostatului. 
Korita, adăugă el aţâţat, ce efect ar putea avea asupra unei 
civilizaţii capacitatea de a citi gândurile fără ajutorul unor 
aparate speciale? 

Arheologul spuse, ridicându-se în picioare: 

— După părerea mea, posibilitatea de a citi gândurile ar 
paraliza dezvoltarea. De aceea, cred că fiinţele astea se află 
într-un stadiu foarte primitiv. 


Grosvenor rămase cu gura căscată. 

— Nu-ţi dai seama? Urmă arheologul, cu ochii strălucitori. 
Capacitatea de a citi gândurile altuia ţi-ar da impresia că-l 
cunoşti perfect. Pe această bază, se poate dezvolta un 
sistem de certitudini absolute. Cum să te mai îndoieşti, când 
ştii? Asemenea fiinţe ar parcurge rapid toate etapele 
civilizaţiei, pentru a ajunge la decadenţă. 

Arheologul îi descrise cu însufleţire lui Grosvenor modul 
cum diferite civilizaţii de pe Pământ şi de pe alte planete se 
epuizaseră, sărăcind şi decăzând până la acea stare, afirmă 
el, când deveneau duşmanii oricărei schimbări. 

— Nu cumva tocmai teama de schimbare i-a făcut să ne 
atace nava? 

— 'Tot ce se poate, răspunse Korita, prudent. 

Grosvenor se gândi că trebuia să acţioneze pe baza teoriei 
arheologului. Nu avea o altă ipoteză de lucru. Luând o 
asemenea variantă ca punct de plecare, putea încerca s-o 
verifice cu ajutorul uneia din imaginile acelea. 

Îşi aruncă privirea asupra ceasului şi se înfiora; nu-i mai 
rămăseseră nici şapte ore pentru a salva nava! 

Fără a mai pierde timp, concentră asupra encefalostatului 
o rază de lumină. Apoi desfăşură repede un ecran în faţa 
razei, astfel încât o mică zonă de sticlă rămase cufundată în 
întuneric, primind doar lumină proiectată cu intermitențe 
de aparat. 

În clipa aceea, pe ecran apăru o imagine. Era o imagine 
dublă, iar Grosvenor izbuti s-o studieze liniştit, graţie 
aparatului. Rămase uluit de ceea ce văzu. Deşi imaginea 
avea o formă vag omenească, înţelegea de ce îi evocase la 
început o femeie; faţa ei dublă era încununată de un panaş 
auriu. Dar capul, deşi părea de pasăre, avea ceva omenesc. 
Faţa îi era acoperită cu un soi de vinişoare, ca nişte sârme 
îngrămădite ici-colo în aşa fel încât s-ar fi zis că-s obrajii şi 
nasul unui om. 

Cea de-a doua pereche de ochi se afla cu vreo două degete 
deasupra celei dintâi; acelaşi interval despărţea şi cea de-a 


doua gură de prima, ceea ce dădea impresia unui nou cap, 
crescut literalmente din celălalt. Se vedeau şi un alt rând de 
umeri, cu două braţe scurte ce se terminau în nişte mâini 
superbe, uimitor de lungi şi delicate. În ansamblu, figura 
avea ceva femeiesc. 

Grosvenor îşi spuse că braţele şi mâinile celor două făpturi 
se vor despărţi probabil la un moment dat şi atunci al doilea 
trup va putea să-şi suporte propria greutate. 
Partenogeneza. Reproducere fără mijlocirea sexului. O 
mlădiţă crescută din trunchiul matern ajunge să se 
despartă de acesta, devenind de sine stătătoare. 

Imaginea proiectată pe ecran părea să aibă şi nişte 
rămăşiţe de aripi. Smocuri de pene se vedeau la 
„încheieturi”. Trupul, uimitor de drept, era acoperit cu o 
tunică de un albastru scânteietor. Veşmântul acesta 
ascundea toate celelalte vestigii ale unui posibil trecut 
păsăresc. 

Un lucru era clar: pasărea asta nu putea să zboare prin 
propriile-i forţe. 

Korita îl întrebă pe Grosvenor, cu deznădejde în glas: 

— Cum o s-o faci să înţeleagă că eşti dispus să te laşi 
hipnotizat, în schimbul unor informaţii? 

Fără să spună un cuvânt, Grosvenor se ridică şi încercă să 
deseneze pe o tablă neagră imaginea. Repetă de zeci de ori 
desenul, până când, după vreo cincizeci de minute, 
imaginea se şterse de pe perete şi în locul ei apăru un oraş. 

Nu era un oraş mare, iar la început Grosvenor îl zări de 
sus, parcă de pe un munte. Clădirile i se părură foarte 
înalte, foarte înguste şi atât de îngrămădite una într-alta, 
încât îşi spuse că etajele inferioare rămâneau în umbra 
aproape toată ziua. Grosvenor se întrebă, în treacăt, dacă 
nu cumva această particularitate se explică prin 
deprinderile nocturne ale locuitorilor de demult ai oraşului. 

Vrând să-şi facă o imagine de ansamblu, încetă să mai 
privească separat clădirile. Mai presus de orice, ar fi vrut să 
afle ce rol jucase maşinismul în civilizaţia acestor fiinţe, în 


ce fel comunicau între ele, şi dacă oraşul din imagine era 
cel de unde pornise atacul împotriva navei. 

Nu văzu nici maşini, nici avioane, nici rachete nimic 
asemănător mijloacelor de comunicaţie interastrală folosite 
de oameni, mijloace care, pe Pământ, necesitau uzine 
uriaşe, întinse pe suprafeţe mari. Îşi spuse, de aceea, că 
atacul avea o altă sorginte. 

Chiar în clipa când făcea această descoperire, imaginea 
din faţa lui se schimbă. Acum nu mai vedea de sus oraşul, ci 
doar o clădire, aproape de centru. Tranziţia de la o imagine 
la alta avusese loc într-o clipită. Şi nu trecuse nici un minut 
de când reuşise să-şi exprime, cu ajutorul desenului de pe 
tablă, dorinţa de a primi informaţii! 

Acum privea cu atenţie clădirea aceea. Spaţiul ce o 
despărţea de clădirile vecine nu părea să depăşească trei- 
patru metri. Deodată, însă, văzu un lucru pe care nu-l 
observase „de sus”: clădirile erau legate între ele, la toate 
etajele, prin nişte trotuare foarte înguste, de numai câţiva 
centimetri. Pe aceste trotuare circulau pietonii din oraşul 
păsărilor. 

Chiar sub el, Grosvenor zări doi indivizi care înaintau 
tacticos unul spre celălalt pe un trotuar, fără să le pese că 
acesta era suspendat la vreo treizeci de metri deasupra 
solului, îşi ridicau câte un picior în aer şi, rasucindu-şi-l 
încet, îl puneau pe trotuar, lângă celălalt, fără să se 
oprească din mers. La alte nivele, alţi indivizi păşeau în 
acelaşi fel degajat, cu aceleaşi mişcări complicate. Privindu- 
i, Grosvenor înţelese că aveau nişte oase subţiri şi poroase 
şi că erau foarte uşori. 

Perspectiva se schimbă de câteva ori, înfăţişând de fiecare 
dată câte un alt unghi al străzii. Grosvenor avu impresia că 
asistă la toate fazele posibile, ale procesului de 
reproducere. Unii dintre indivizii aceia păreau atât de 
„evoluaţi”, încât braţele şi picioarele le erau slobode, ca şi 
aproape tot restul trupului. Alţii, însă, continuau să rămână 


în starea în care-i văzuse la început. În toate cazurile, 
„mama” nu părea să fie afectată de greutatea noului trup. 

Grosvenor încercă să privească în interiorul uneia dintre 
clădiri, dar imaginea de pe perete începu să se estompeze. 
Peste câteva clipe, oraşul dispăru cu totul, iar în locul lui 
apăru o siluetă dublă. Degetele acesteia erau îndreptate 
spre encefalostat, ceea ce însemna că-şi îndeplinise 
obligaţiile faţă de Grosvenor şi că aştepta să şi le 
îndeplinească şi el pe ale sale, ceea ce era o naivitate din 
parte-i. Şi totuşi, Grosvenor nu avea încotro. Trebuia să-şi 
îndeplinească obligaţiile. 

— Sunt calm şi destins, spunea vocea înregistrată a lui 
Grosvenor. Gândurile mele sunt clare. Ceea ce văd nu se 
leagă neapărat de lucrurile pe care le privesc. Ceea ce aud 
ar putea să pară lipsit de sens centrilor auditivi ai creierului 
meu. Dar am văzut oraşul aşa cum şi-l imaginează ei. Fie că 
ceea ce văd şi aud are sau nu are vreun sens, eu rămân 
calm şi destins... 

Grosvenor îşi ascultă atent vorbele, apoi se întoarse spre 
Korita şi-i spuse: 

— Asta-i tot. 

Desigur, se putea întâmpla ca la un moment dat, să nu mai 
audă desluşit mesajul, deşi acesta ar fi continuat să i se 
întipărească adânc în creier. Cu urechea mereu la pândă, 
Grosvenor îşi examină pentru ultima oară encefalostatul şi-l 
găsi în perfectă stare. 

— Mă branşez pentru cinci ore, îi explică el arheologului. 
Dacă apeşi pe asta (şi-i arătă un buton roşu) mă poţi 
deconecta chiar şi mai devreme. Dar să n-o faci decât în caz 
de urgenţă. 

— Ce numeşti dumneata „urgenţă”? 

— Dacă vom fi atacați, răspunse Grosvenor, cu şovăială în 
glas. 

Ar fi preferat să-şi acorde un răgaz mai mare. Dar nu era 
vorba doar de un experiment ştiinţific, ci de o luptă pe viaţă 


şi pe moarte. Gata să treacă la acţiune, îşi duse mâna la 
cadranul aparatului şi aşteptă. 

Sosise momentul. Încă puţin şi inteligenta acelui neam 
păsăresc ar fi pus stăpânire pe sistemul lui nervos, 
încercând să-l dirijeze, aşa cum făcuse şi cu ceilalţi membri 
ai expediției. 

Era convins că va avea de înfruntat inteligenţa colectivă a 
unui grup bine sudat. Nu observase nici o maşină, nici un 
vehicul cu roţi, fie el cât de rudimentar. O clipă, avusese 
impresia că fiinţele acestea folosesc un fel de camere de 
televiziune, dar acum era sigur că văzuse oraşul prin ochii 
locuitorilor săi. Aceştia aveau simţul telepatiei la fel de 
dezvoltat ca însuşi văzul. Energia mintală a milioane de 
fiinţe putea străbate o distanţă de ani-lumină. Nici nu aveau 
nevoie de maşini. 

Grosvenor nu putea spera să prevadă rezultatul încercării 
sale de a se integra în inteligenţa lor colectivă. 

Ascultând mereu înregistrarea, el îşi modifica uşor ritmul 
gândurilor, printr-o răsucire a cadranului encefalostatului. 
Trebuia să fie foarte prudent. Chiar să fi vrut, tot n-ar fi 
putut să se pună la unison cu aceşti extratereştri. Pulsaţiile 
astea ritmice ascundeau toate nuanțele posibile ale raţiunii 
şi ale demenţei. Trebuia să capteze doar undele care ar fi 
apărut ca „normale” în graficul unui psihiatru. 

Aparatul le proiecta pe o rază de lumină care, la rândul ei 
se reflectă direct pe imagine. Făptura din spatele imaginii 
nu părea afectată de aceste schimbări. 

Dar, neaşteptându-se la rezultate tangibile, Grosvenor nu 
era dezamăgit. Era încredinţat că rezultatul se va manifesta 
numai prin unele modificări în structura imaginilor emise 
de inamic, modificări înregistrate de propriul lui sistem 
nervos. 

Deşi îi venea greu să se concentreze asupra imaginii, nu se 
dădu bătut, ci continuă s-o privească ţintă. 

— Sunt calm şi destins; gândurile îmi sunt clare... 


Cuvintele acestea îi răsunară puternic în urechi, dar 
numai o clipă; în clipa următoare nu mai auzi decât un zvon 
depărtat, ca un bubuit de tunet, care se stinse şi el, fiind 
înlocuit de un murmur, ca acela al unei scoici uriaşe. 
Grosvenor zări deodată o lumină pâlpâitoare, că licărul unui 
felinar printr-o ceaţă deasă. 

— Sunt încă stăpân pe mine, îşi spuse. Primesc impresii 
senzoriale prin sistemul nervos al făpturii din imagine, iar 
ea primeşte la rându-i impresii prin sistemul meu nervos. 

Putea să-şi permită să mai aştepte. Putea să şadă acolo şi 
să aştepte până când întunericul se va risipi, iar creierul lui 
va începe să interpreteze datele senzoriale pe care i le 
transmitea sistemul nervos al acelei făpturi. Putea să stea 
ŞI... 

Se opri. Cum adică, să stea? Oare stătea şi ea? Grosvenor 
îşi încorda atenţia. Auzi deodată, în depărtare, un glas: 

— Fie că ceea ce văd şi aud are sau n-are vreun sens, eu 
rămân calm... 

Simţi o mâncărime pe nas şi-şi spuse: „Ei nu au nas, din 
câte mi-am putut da seama. De aceea, e vorba fie de nasul 
meu, fie de o iluzie...” 

Dădu să se scarpine, dar simţi un junghi în stomac. S-ar fi 
îndoit de durere, dacă ar fi putut, dar nu putea - nu putea 
nici să-şi scarpine nasul, nici să-şi pună mâinile pe pântec. 

Înţelese atunci că mâncărimea şi durerea nu veneau din 
propriu-i trup. Şi nu aveau neapărat vreo corespondenţă în 
sistemul nervos al făpturii aceleia. Două forme de viaţă 
foarte evoluate îşi trimiteau una alteia semnale pe care 
niciuna dintre ele nu era în stare să le interpreteze. 
Grosvenor avea avantajul că se aşteptase la acest lucru. 
Străinul, care, potrivit teoriei lui Korita, se afla într-un 
stadiu primitiv, nu se putuse aştepta la aşa ceva. 

Mâncărimea înceta brusc. Durerea din stomac se 
transformă într-un fel de apăsare, ca aceea pe care o simţi 
după un prânz prea îmbelşugat. În schimb, avu senzaţia că 
un ac înroşit îi împunge fiecare vertebră. La jumătatea 


spinării, acul se prefăcu într-un ţurţure de gheaţă, care 
începu să se topească şi să-i curgă ca un şuvoi rece spre 
sale. Ceva (o mână? O bucată de metal? Un cleşte?) îl apucă 
de braţ şi aproape că-i smulse muşchii. Lui Grosvenor îi veni 
să urle de durere şi fu cât pe ce să-şi piardă cunoştinţa. 

Senzaţia aceea dispăru, ca şi celelalte, dar el rămase 
profund zdruncinat, deşi ştia că totul fusese iluzie. Nimic nu 
se întâmplase aievea, nici în trupul lui, nici în cel al fiinţei- 
pasăre. Creierul lui nu făcea decât să primească, prin 
mijlocirea ochilor nişte impulsuri, pe care le interpreta 
greşit, într-o astfel de relaţie, plăcerea se putea preface în 
durere şi toate senzațiile deveneau posibile, indiferent de 
natura stimulilor. Nu se aşteptase ca erorile de interpretare 
să fie atât de flagrante. 

Deodată, simţi că buzele îi sunt atinse de ceva moale şi 
jilav. Un glas îi şopti: 

— Sunt iubit! 

Grosvenor respinse ideea. Nu, nu „iubit”! Avu impresia că, 
încă o dată, creierul lui încearcă să interpreteze impulsurile 
unui sistem nervos ale cărui reacţii erau cu totul diferite de 
acelea ale unui om. Înlocui „sunt iubit” cu „sunt stimulat 
de...” apoi lăsă senzaţia să-şi urmeze cursul. Dar nu izbuti 
să afle ce anume simţise. Oricum, nu era o senzaţie 
dezagreabilă. Papilele gustative îi erau gâdilate de ceva 
dulce. Ochii i se umeziră şi nu mai simţi nici o încordare. În 
minte îi răsări imaginea unei flori, o garoafă roşie, superbă, 
ca acelea care creşteau pe Pământ - deci nu putea avea nici 
o legătură cu flora din lumea Rimilor. 

„Rimii” îşi spuse, cuprins de un soi de fascinaţie. Numele 
acesta venea cumva din noaptea spaţiului? I se părea, fără 
să ştie de ce, că era un nume perfect potrivit. lotuşi, o 
îndoială stăruia în mintea lui. Nu putea fi sigur. Deşi 
ultimele senzaţii fuseseră, toate, plăcute, o aştepta cu 
oarecare nelinişte pe cea următoare. Lumina rămânea 
tulbure şi ceţoasă. Deodată, ochii începură parcă să i se 
umezească din nou şi simţi o mâncărime în picioare. 


Senzaţia trecu, lăsându-l însă într-o stare de fierbinţeală. 
Simţea că se înăbuşă. 

— E doar o iluzie! Îşi spuse. Nu mi se întâmplă nimic 
asemănător. 

Se linişti. Acum nu mai auzea decât murmurul acela 
monoton şi nu mai vedea decât lumina aceea difuză, 
învăluitoare. Grosvenor se gândi că metoda lui era, poate, 
destul de bună ca să-i permită, cu timpul, să exercite un 
anumit control asupra unuia sau chiar a câtorva 
extratereştri. Dar ceea ce-i lipsea era tocmai timpul. Fiece 
secundă îl aducea mai aproape de pieire. Acolo - de fapt, 
aici (o clipă, se zăpăcise) - una dintre cele mai mari şi mai 
costisitoare nave construite vreodată de oameni înghiţea 
distanţele cu o viteză absurdă. 

Grosvenor nu auzea zgomote decât când o anumită zonă 
sensibilă de pe suprafaţa cortexului era stimulată. O altă 
zonă, cea de deasupra urechii, producea vise şi amintiri. 
Harta creierului omenesc fusese de mult trasată. 

Poziţia precisă a zonelor de excitabilitate se deosebea de 
la un individ la altul, dar structura generală a creierului 
rămânea totdeauna aceeaşi, la toţi. 

Ochiul omenesc normal e un mecanism destul de obiectiv. 
Lentilele trimit pe retină o imagine reală. Judecând după 
imaginile oraşului lor, transmise de Rimi, aceştia aveau şi ei 
nişte ochi capabili de obiectivitate. Dacă ar fi izbutit să-şi 
coordoneze centrii vizuali cu ochii Rimilor, Grosvenor ar fi 
putut să pună bază pe imaginile primite. 

Minutele treceau. Grosvenor se întreba, disperat, dacă va 
reuşi sau nu să stabilească un contact util, în cele cinci ore 
ce-i mai rămâneau. Începuse să se îndoiască de 
înţelepciunea hotărârii sale. Când încerca să-şi ridice mâna 
spre panoul de control a encefalostatului, nu obținea, 
aparent, nici un rezultat. Doar câteva senzaţii vagi, printre 
care aceea a mirosului caracteristic al cauciucului ars. 

Pentru a treia oară, ochii i se umeziră, dar imaginea, 
foarte clară, pe care o întrezări se spulberă numaidecât. 


Datorită tehnicilor tahistoscopice deprinse la Institut, 
Grosvenor izbuti totuşi să păstreze în minte imaginea. Era 
ca şi cum s-ar fi aflat în interiorul uneia dintre acele clădiri 
înalte şi înguste, un interior vag luminat de reflexele razelor 
de soare ce pătrundeau prin uşile deschise. Nu existau 
ferestre, iar în loc de pardoseală erau nişte podeţe, pe care 
şedeau câteva din fiinţele acelea cu aspect de pasăre. 
Pereţii aveau numeroase uşi, care indicau prezenţa unor 
dulapuri şi magazii. 

Aceasta viziune îl bucură şi, în acelaşi timp, îl nelinişti. 
Presupunând că ar fi stabilit un contact cu sistemul nervos 
al acelei fiinţe, astfel încât să poată auzi cu urechile ei, 
vedea cu ochii ei şi simţi până la un punct aceleaşi senzaţii, 
ar fi reuşit oare să-i influenţeze şi reacţiile musculare? Ar fi 
putut oare să o silească să umble, să-şi întoarcă capul, să-şi 
mişte braţele şi să se comporte aşa cum voia el? Atacul 
împotriva navei fusese dezlănţuit de un grup de fiinţe care 
acționau, gândeau şi simțeau la unison. Punând stăpânire 
pe unul dintre membrii grupului, putea oare controla întreg 
grupul? 

Viziunea aceea fugară îi apăruse probabil prin ochii unui 
singur individ. Ceea ce simţise până acum nu părea să 
indice contactul cu un grup. Era ca un om închis într-o 
cameră întunecoasă, în faţa unui perete prevăzut cu o 
ferestruică acoperită cu câteva placi transparente, care ar 
fi lăsat să se strecoare o lumină difuză. În răstimpuri, câte o 
imagine răzbătea pe acolo, lăsându-l să întrezărească 
lumea din afară. Imaginile reflectau, mai mult ca sigur, 
realitatea. În schimb, de sunetele care pătrundeau printr-o 
altă deschizătură, dintr-un perete lateral, nu putea fi sigur; 
şi nici de impresiile ce-i veneau prin alte orificii din tavan şi 
din podea. 

Urechea omenească poate percepe până la douăzeci de 
mii de vibrații pe secundă. Pentru anumite vietăţi, auzul 
începe abia de la acest prag. În stare de hipnoză, oamenii 
pot fi făcuţi să râdă în hohote, chiar când sunt torturați, şi 


să urle de durere când sunt gâdilaţi. Ceea ce provoacă 
durere anumitor fiinţe poate să nu însemne nimic pentru 
altele. 

Grosvenor încerca să se destindă - tot nu putea face 
altceva decât să aştepte. 

Deodată îl străfulgeră gândul că s-ar putea să existe o 
legătură între ideile lui şi impresiile pe care le primea. La 
ce se gândise, oare, înainte de a întrezări imaginea 
interiorului acelei clădiri? Îşi aminti că văzuse un ochi pe 
dinăuntru. 

Legătura era atât de evidentă, încât se înfiora. Mai era 
ceva. Până în prezent, se străduise să vadă şi să simtă prin 
intermediul sistemului nervos al acelei fiinţe-pasăre. Dar 
reuşita acestor încercări depindea de stabilirea unui 
contact cu grupul care dezlănţuise atacul împotriva navei. 

Înţelese deodată că pentru a putea controla grupul, 
trebuia mai întâi să-şi controleze propriul creier. Trebuia să 
pună în umbră unele din zonele acestuia şi, dimpotrivă, să 
sensibilizeze la maximum alte zone, astfel încât viitoarele 
impresii să-şi poată lăsa cât mai uşor amprenta. Practicase 
îndeajuns de temeinic autohipnoza pentru a putea atinge 
ambele obiective. 

La început era, fireşte, viziunea. Pe baza ei, trebuia, apoi, 
să-şi asigure controlul asupra mugşchilor fiinţei prin 
mijlocirea căreia acţiona grupul. 

Gândurile îi fură curmate de o avalanşă de lumini colorate. 
Însemna că eforturile sale de a se autosugestiona erau 
eficace. lar când imaginea din faţa lui se limpezi brusc şi 
rămase clară, nu mai avu nici o îndoiala că se afla pe calea 
cea bună. 

Vedea, ca şi data trecută, interiorul uneia din clădirile 
acelea înalte. Pentru că nu cumva imaginea să se destrame, 
Grosvenor îşi concentră întreaga atenţie asupra muşchilor 
Rimului. 

Din păcate, însă, nu înţelegea mecanismul ce-i punea în 
mişcare. Viziunea lui nu putea, fireşte, să surprindă în 


amănunt milioanele de reflexe musculare care însoțeau 
ridicarea unui singur deget. Se concentra atunci asupra 
unui braţ, dar degeaba. 

Deşi descumpănit, Grosvenor se hotări să recurgă la 
hipnoza prin simbol, folosind adică un cuvânt-cheie. Şi iată 
că unul din braţele fiinţei începu să se ridice, încet, încă un 
cuvânt-cheie, şi tot trupul fiinţei se ridică. Grosvenor o făcu 
apoi să-şi întoarcă, încet, capul. Actul de a privi îi aminti 
fiinţei-pasăre că dulapul sau sertarul privit îi aparţinea. 
Fiinţa îşi recunoştea bunurile, dar nu arata nici un interes. 

Grosvenor izbuti cu greu să-şi stăpânească emoția. Cu o 
răbdare tenace, sili fiinţa-pasăre să se ridice în picioare, să- 
şi înalțe braţele şi să le coboare, apoi să se plimbe de colo 
până colo pe „trotuar”. În cele din urmă, o aduse înapoi şi o 
sili să se aşeze din nou. 

Pesemne că era perfect sincronizat şi sensibil la cea mai 
neînsemnată sugestie, căci nu apuca bine să se 
concentreze, că se şi pomeni invadat de un mesaj ce părea 
să vorbească atât minţii cât şi simţurilor sale. Grosvenor îşi 
tălmaci automat gândurile tulburi într-un limbaj familiar: 

— Celulele cheamă! Celulele se tem! Celulele cunosc, vai, 
durerea! În lumea Rimilor e întuneric. Depărtează-te de 
acest Rim... Umbre, tenebre, vârtejuri... Celulele trebuie 
să-l alunge... Dar nu au puterea. Era firesc să încerce o 
apropiere de fiinţa ieşită din beznă adâncă, fiindcă nu ştiau 
că-i un duşman... Noaptea e din ce în ce mai întunecoasă. 
Toate celulele ar vrea să dea înapoi... Dar nu pot... 
Grosvenor îşi dădu seama, îngrozit, că tot ceea ce se 
întâmplase până acum putea fi interpretat la fel de bine în 
acest fel, ca şi în sens contrar. Situaţia era gravă. Dacă 
dezastrul ce se produsese la bordul navei era rezultatul 
încercărilor stângace ale acestor fiinţe-pasări de a stabili un 
contact prietenesc, ce catastrofe n-ar fi fost ele în stare să 
dezlănţuie printr-o ostilitate făţişa?! 

El personal se afla într-o situaţie şi mai penibilă: dacă ar fi 
rupt legătura cu aceste fiinţe, ar fi însemnat să le redea 


întreaga libertate. Inclusiv libertatea de a ataca şi de a 
încerca să distrugă nava. 

N-avea deci altă cale decât să persevereze, în speranţa că 
va izbuti la un moment dat să schimbe în favoarea lui 
situaţia. 

Încercă mai întâi să intre în contact cu o altă fiinţă-pasăre. 

— Sunt iubit! Îşi spuse, reproducând în mod deliberat 
senzaţia care-l zăpăcise ceva mai înainte. Sunt iubit de 
corpul-matcă din care mă nasc şi mă împlinesc, îi 
împărtăşesc gândurile, dar am şi început să văd cu proprii 
mei ochi şi ştiu că sunt unul din grup... 

Aşa cum se aşteptase, tranziţia se făcu brusc. Degetele 
mai mici, ale celei de-a doua perechi de mâini, se mişcară, 
iar umerii fragili se arcuiră. Grosvenor se întoarse apoi din 
nou spre fiinta-mamă. Experienţa i se părea atât de reuşită, 
încât se simţea gata să facă pasul cel mare, menit să-l pună 
în legătură cu sistemul nervos al unei fiinţe-pasăre. 

Şi de data aceasta îşi atinse scopul, prin stimularea 
centrilor nervoşi corespunzători. Deodată avu senzaţia că 
se afla pe un deal năpădit de tufe sălbatice. Chiar în faţa lui 
curgea un pârâiaş, dincolo de care un soare portocaliu îşi 
urma crugul pe o boltă viorie, smălțuită de nori lânoşi. 
Grosvenor îşi sili noul „mediu” să se răsucească, pentru a 
privi o căsuţă cocoţată pe pari, într-un crâng răsărit ceva 
mai încolo pe malul pârâiaşului. Alte case nu se vedeau. Se 
apropie şi, privind înăuntru, zări două păsări, aşezate pe o 
stinghie. Amândouă îşi ţineau ochii închişi. 

Poate că şi ele luau parte la atacul împotriva navei, îşi 
spuse Grosvenor. 

Îşi concentră atenţia asupra unei fiinţe care se afla într-o 
zonă a planetei unde era încă noapte. De data aceasta, 
transferul fu şi mai rapid. Se pomeni într-un oraş întunecat, 
cu clădiri şi alei fantomatice şi începu să intre în legătură cu 
diverşi Rimi. Nu înţelegea clar de ce izbutea să stabilească 
un contact cu sistemul nervos al unora dintre ei mai uşor 
decât cu al altora. Poate că unii erau mai sensibili la stimulii 


lui. Sau poate că făceau parte din familia primei fiinţe- 
pasăre cu care intrase în contact. După ce reuşi să 
stabilească legături cu peste două duzini de Rimi răspândiţi 
pe întreaga planetă, Grosvenor îşi spuse că avea acum o 
vedere de ansamblu asupra acesteia. 

Se afla într-o lume de piatră şi lemn, ai cărei locuitori erau 
legaţi între ei prin relaţii organice, la nivelul sistemului lor 
nervos. lată o seminţie care izbutise să evite civilizaţia 
tehnologică a omului, graţie unei cunoaşteri în profunzime 
a tainelor materiei şi energiei. 

Grosvenor hotări că putea trece, liniştit, la penultima 
etapă a contraatacului sau. Se concentra aşadar asupra 
unui gând menit să caracterizeze una din fiinţele care 
asaltaseră nava. După un răstimp ce i se păru destul de 
scurt, avu senzaţia că priveşte nava printr-o imagine. Prima 
lui grijă fu să se întrebe cum se desfăşura lupta. Dar trebuia 
să-şi înfrângă curiozitatea, deoarece avea de făcut lucruri 
mult mai importante. Voia să influenţeze un grup numeros - 
alcătuit poate din milioane de fiinţe - să le influenţeze în aşa 
măsură, încât să le oblige să se retragă cât mai departe de 
navă. 

Acum era limpede că le putea capta gândurile, aşa cum şi 
ele i le puteau capta pe ale lui. Asocierea lui cu sistemul 
nervos al atâtor fiinţe nici n-ar fi fost posibilă altfel. 

Grosvenor îşi proiecta aşadar gândurile în noapte: 

— Trăiţi într-un univers, despre care nu ştiţi nimic altceva 
decât ceea ce vă sugerează imaginile sub care vi se 
înfăţişează. Dar imaginile astea nu sunt Universul însuşi... 
Ele nu vă arată Universul în totalitatea lui. Există multe 
lucruri pe care nu le puteţi percepe direct, neavând 
simţurile necesare. În interiorul Universului există o ordine. 
lar dacă ordinea imaginilor din voi nu este aceeaşi ca 
ordinea din Univers, înseamnă că vă amăgiţi... 

Pentru a-i influenţa pe Rimi, Grosvenor trebuia să le 
schimbe ideile fundamentale. E ceea ce încerca să facă, în 
mod deliberat, cu sânge rece, pornind de la ipoteza că Rimii 


erau lipsiţi de apărare. Acestea erau primele idei noi cu 
care făceau cunoştinţă după nenumărate generaţii, iar 
Grosvenor nu se îndoia că şocul lor va fi formidabil. 
Civilizaţia Rimilor era o civilizaţie de tip rural, întemeiată pe 
nişte certitudini pe care nimeni nu le contestase până în 
prezent. Existau în istorie suficiente exemple ce dovedeau 
că viitorul unor astfel de civilizaţii putea fi influenţat în chip 
hotărâtor de un duşman slab numericeşte. Imensa 
împărăție a Indiei s-a năruit sub asaltul câtorva mii de 
englezi. La fel, toate popoarele de ţărani din Antichitate au 
fost cucerite uşor şi nu şi-au revenit decât în clipa când au 
început să-şi dea seama că viaţa nu se reducea la ceea ce 
pretindeau sistemele lor rigide. 

Rimii erau extrem de vulnerabili. Metoda lor de a 
comunica unii cu alţii, deşi foarte originală, îi expunea 
primejdiei de a fi influenţaţi colectiv. Grosvenor îşi repeta 
de nenumărate ori mesajul, adăugând de fiecare dată câte 
ceva în legătură cu nava, ca de pildă: „Schimbaţi imaginea 
de care vă folosiţi în relaţia cu cei de pe navă, apoi 
retrageţi-o. Schimbaţi imaginea, pentru a le da prilejul să 
doarmă şi să se odihnească, apoi retrageţi-o... Intervenţia 
voastră prietenească a provocat mari pagube navei. Şi noi 
suntem prietenoşi faţă de voi, dar felul vostru de a vă 
manifesta prietenia ne-a făcut rău.” 

Continuă multă vreme să-şi transmită ordinele prin 
această imensă reţea nervoasă - nici el nu ştia câta vreme, 
poate două ore - până când contactul cu imaginea de pe 
perete fu întrerupt automat, printr-un declic al 
encefalostatului. 

Se pomeni atunci din nou în decorul familiar. 
Nemaivăzând nici o imagine pe perete, îi aruncă o privire 
lui Korita, care dormea adânc în fotoliu. 

Grosvenor se înfioră, amintindu-şi de ordinul pe care-l 
dăduse oamenilor: 

Odihniţi-vă şi dormiţi. Acesta era rezultatul: toţi oamenii 
aflaţi la bordul navei adormiseră. 


După ce-l trezi pe Korita, Grosvenor ieşi în fugă pe coridor. 
Pretutindeni zări oameni adormiţi; cât despre pereţi, erau 
albi, fără nici o imagine! 

Ajuns pe puntea de comandă, trebui să sară peste trupul 
căpitanului Leeth, care zăcea pe podea, lângă tabloul de 
control. Răsuflând uşurat, apăsă pe tasta care dirija fluxul 
de energie spre scutul de protecţie al navei. 

Peste câteva clipe, cocoţat pe unul din scaunele de control, 
Elliott Grosvenor schimba poziţia navei. 

Înainte de a părăsi puntea, avu grijă să pună sistemul de 
control al direcţiei sub un cod reglat pentru zece ore, spre 
a preîntâmpina astfel riscul ca vreunul dintre oameni să se 
trezească din somn, stăpânit de dorinţa autodistrugerii. 
Ajuns din nou pe coridor, începu să dea primul ajutor 
răniților. 

Cum aceştia erau toţi adormiţi, trebuia să le ghicească 
suferinţele, ceea ce-i venea destul de uşor. Acelora pe care-i 
auzea răsuflând greu, le administra plasmă sanguină. Celor 
care prezentau răni mai grave, le făcea câte o injecție 
calmantă, iar arsurile le trata cu nişte alifii speciale. Cu 
ajutorul lui Korita transporta şapte muribunzi în salonul de 
reanimare, unde izbuti să-i readucă la viaţă pe patru dintre 
ei. Rămâneau treizeci şi doi de morţi, pentru care nu se mai 
putea face nimic. 

Grosvenor şi Korita continuau să-i îngrijească pe răniţi, 
când, deodată, un tehnician-geolog se trezi, căscă şi începu 
să geamă, deznădăjduit. Grosvenor ghici că omului îi 
revenea memoria, dar îl lăsă să se ridice în picioare şi să se 
apropie. Tehnicianul îi privi uimit pe cei doi şi le spuse în 
cele din urmă: 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

În curând o duzină de ajutoare munceau cot la cot cu ei, 
scoțând în răstimpuri câte o exclamaţie ce dovedea că-şi 
dădeau seama că asupra navei se abătuse un vânt de 
nebunie. 


Grosvenor nu-i observă pe căpitanul Leeth şi pe Morton 
decât când aceştia începură să discute cu Korita. Când 
japonezul plecă, ei se apropiară de Grosvenor şi-l invitară la 
o şedinţă pe puntea de comandă. Grosvenor se întrebă dacă 
cei doi îşi aminteau de cele întâmplate, căci nu arareori 
hipnoza provoca o amnezie spontană. Dacă ei nu şi-ar fi 
amintit de nimic, lui Grosvenor i-ar fi venit foarte greu să le 
explice în mod convingător ce anume se întâmplase. 

De aceea, răsuflă uşurat când îl auzi pe căpitanul Leeth 
spunându-i: 

— Domnule Grosvenor, trecând în revistă rezultatele 
dezastruoase ale evenimentelor petrecute, domnul Morton 
şi cu mine ne-am amintit de încercarea dumitale de a ne 
convinge că suntem victimele unui atac din afară. Domnul 
Korita ne-a vorbit adineaori despre acţiunile dumitale, la 
care a fost martor. Te-aş ruga să le explici şefilor de secţii, 
adunaţi aici, ce anume s-a întâmplat. 

Lui Grosvenor îi trebui mai bine de o oră pentru a face o 
dare de seamă completă. După ce sfârşi, cineva îl întrebă: 

— Să înţeleg oare că de fapt a fost vorba de o încercare a 
acelor fiinţe de a stabili un contact amical cu noi? 

— Ei bine, da! Răspunse Grosvenor. 

— Vrei să spui că n-are rost să-i distrugem cu torpilele 
noastre? Mai întrebă celălalt, cu asprime în glas. 

— N-ar folosi la nimic, spuse Grosvenor, cât se poate de 
calm. Am putea, totuşi, să ne ducem acolo şi să stabilim un 
contact mai direct. 

Căpitanul Leeth se grăbi să-i răspundă: 

— Ne-ar lua prea mult timp. Mai avem de străbătut o cale 
lungă. Şi adăugă, pe un ton acru: de altfel, pare o civilizaţie 
foarte plicticoasă. 

— Ce ai de spus, domnule Grosvenor? Îl întrebă Morton. 

— Căpitanul se referă, presupun, la faptul că această 
civilizaţie e lipsită de orice tehnologie, răspunse Grosvenor. 
Dar organismele vii pot avea satisfacţii chiar fără ajutorul 
unor maşini - mă gândesc la plăcerea de a mânca şi de a 


bea şi la bucuria de a trăi printre cei dragi. După părerea 
mea, aceste păsări cunosc satisfacția de a gândi la unison şi 
de a-şi perpetua specia. A fost o vreme când omul nu 
cunoştea bucurii mult mai mari şi, totuşi, socotea că duce o 
viaţă civilizată. lar pe vremea aceea au existat, ca şi acum, 
oameni mari. 

— Dumneata, însă, n-ai ezitat să le tulburi modul de viaţă, 
spuse cu răutate von Grossen. 

Grosvenor nu se lăsă descumpănit, ci îi răspunse, calm: 

— Nu e bine nici pentru păsări, nici pentru oameni să ducă 
o existenţă prea specializată. Eu n-am făcut decât să le 
înfrâng rezistenţa faţă de ideile noi, ceea ce încă n-am 
reuşit să realizez la bordul acestei nave. 

În sală se auziră râsete, iar oamenii începură să plece. 
Grosvenor îl văzu apoi pe Morton discutând cu Yemens, 
singurul chimist prezent la şedinţă. 

Yemens - care era mâna dreaptă a lui Kent - părea 
încruntat şi scutură mereu din cap. În cele din urmă spuse 
şi el ceva, apoi îi strânse mâna lui Morton şi plecă. 
Directorul se apropie de Grosvenor şi-i şopti: 

— Chimiştii îşi vor lua în decurs de douăzeci şi patru de 
ore instalaţiile aduse în secţia dumitale, cu condiţia să nu 
mai pomeneşti de cele întâmplate. Domnul Yemens... 

— Dar ce părere are Kent? Îi tăie vorba Grosvenor. 

— Kent a inhalat nişte gaze şi va trebui să stea la pat mai 
multe luni... 

— Bine, dar între timp vor avea loc alegerile! Exclamă 
Grosvenor. 

Morton şovăi, înainte de a-i răspunde: 

— Exact. Asta înseamnă că eu voi câştiga alegerile fără 
nici o opoziţie, deoarece singurul contracandidat era Kent. 

Grosvenor tăcu, gândindu-se la noua situaţie. Îi părea bine 
ca Morton va continua să fie director. Dar ce se va întâmpla 
cu toţi acei nemulţumiţi care-l sprijiniseră pe Kent? 

— Domnule Grosvenor, aş vrea să-ţi cer o favoare, cu titlu 
personal, îi spuse Morton. L-am convins pe domnul Yemens 


că ar fi absurd să se continue atacul pornit de Kent 
împotriva dumitale. Dar te-aş ruga să păstrezi tăcerea 
asupra acestui lucru şi să nu încerci să-ţi exploatezi victoria. 
Dacă te întreabă cineva, răspunde-i ca de vină e accidentul 
lui Kent, dar nu ridica dumneata chestiunea. Îmi promiţi? 

Grosvenor îi făgădui, apoi îl întrebă, cu oarecare şovăială: 

— Aş putea să fac o propunere? 

— Bineînţeles! 

— Ce-ar fi să-l numiţi pe Kent ca locţiitor al 
dumneavoastră? 

Morton îl privi perplex. 

— lată o propunere la care nu m-aş fi aşteptat din partea 
dumitale, îi spuse în cele din urmă. În ce mă priveşte, nu 
ard de nerăbdare să-i ridic moralul lui Kent. 

— Nu-i vorba de moralul lui Kent, replică Grosvenor. 

Morton rămase tăcut un timp, apoi rosti încet şi parcă în 
silă: 

— Presupun că în felul acesta aş putea contribui la 
destinderea atmosferei. 

— Părerea pe care o aveţi despre Kent se aseamănă, văd, 
cu a mea, zise nexialistul. 

Morton izbucni în râs. 

— Există la bordul acestei nave zeci de oameni pe care i-aş 
prefera ca locţiitori, dar ca să fie pace îţi voi urma sfatul. 

Se despărţiră. Grosvenor nu mai era chiar atât de 
satisfăcut cum păruse. Nu avea sentimentul că plecarea 
chimiştilor din secţia de nexialism era o victorie personală. 
Totuşi, această soluţie era preferabilă unei lupte care ar fi 
putut deveni prea aprigă. 

Ixtl aştepta nemişcat în noaptea nemărginită. Timpul se 
scurgea încet spre veşnicie, iar spaţiul era învăluit într-o 
beznă de nepătruns. Prin această beznă întrezărea nişte 
pete de lumină rece. Ştia că fiecare dintre ele era o galaxie 
de stele scânteietoare, deşi de la distanţa asta pâlpâiau ca 
nişte fuioare de ceaţă. Acolo clocotea viaţa, înmulţindu-se 
pe miriadele de planete ce se roteau la nesfârşit în jurul 


sorilor lor. Tot aşa colcăise odinioară viaţa şi în mâlurile din 
străvechiul Glor, înainte ca o explozie cosmică să fi nimicit 
puternică seminţie a ixtlilor şi să-i fi azvârlit propriul trup în 
hăurile intergalactice. 

Tragedia lui era că supravieţuise acelui cataclism. Energia 
care impregna spaţiul îi menținea în viaţa trupul, din ce în 
ce mai slăbit. Un singur gând îi stăpânea mintea - gândul că 
s-ar putea să nimerească din nou într-un sistem galactic, pe 
o planetă pe care să găsească un atât de râvnit guul. 

Gândul acesta, repetat de nenumărate ori, făcea acum 
parte din însăşi fiinţa lui. Era ca o imagine ce se desfăşura 
la nesfârşit în faţa ochilor minţii sale. Imaginea asta, laolaltă 
cu ţipetele luminoase pe care le zărea în hăul întunecos, 
alcătuiau toată lumea lui. 

Pe vremuri, simţurile îi fuseseră foarte ascuţite, dar de 
când începuse săşi piardă puterea nu mai capta semnale 
decât de la o distanţă de câţiva ani-lumină. Aşa şi acum, 
abia dacă desluşi primele semnale ce-i indicau prezenţa 
navei. Energie, materie... Impresii vagi se învălmăşeau în 
creierul lui amorţit. Simţi o durere aprigă, ca şi cum un 
muşchi, multă vreme nefolosit, ar fi prins să-i zvâcnească. 

Durerea se potoli. Gândul se spulberă. Creierul se 
scufundă din nou în somnu-i adânc. Ixtl se întoarse în 
vechea şi deznădăjduita lume a beznei presărate cu pete de 
lumină. Însăşi ideea de energie şi de materie deveni vagă, 
ca un vis. 

Deodată, însă, mesajul îşi croi încă o dată drum, undeva, la 
periferia conştiinţei lui Ixtl. Trupul lui vlăguit se simţi 
scuturat de un fior. Cele patru braţe i se întinseră, iar cele 
patru picioare îi zvâcniră, mânate de o forţă oarbă. Era 
doar o reacţie musculară. Privirea lui năucă şi împrăştiată 
se însufleţi brusc. Cu un efort extraordinar, îşi concentra 
toate energiile în direcţia de unde veneau semnalele. 

Dar chiar în timp ce făcea acest efort, punctul de unde 
porneau semnalele se şi deplasase în spaţiu. Abia atunci îl 
străfulgeră gândul că putea fi vorba de o navă 


intergalactică. O clipă, se temu să nu-i piardă urma, pentru 
totdeauna. Lărgindu-şi câmpul de percepţie, simţi din nou, 
cu putere, prezenţa materiei şi a energiei. De data asta n-o 
mai lăsa să-i scape. Simţurile lui, întinse ca o coardă, se 
concentrară într-o singură rază, care începu să absoarbă cu 
lăcomie mari cantităţi de energie din navă - prea mari ca să 
le poată asimila. Întocmai ca o lipitoare monstruoasă, 
continuă totuşi să le absoarbă, de la distanţă. 

Obişnuit, de atâta vreme, cu un regim frugal, nici nu 
îndrăznea să folosească această energie uriaşă. Prefera să 
lase o parte din ea să se scurgă înapoi în spaţiu. Dar 
cantitatea reţinută de propriu-i trup îl făcu să se trezească 
la viaţă. Înnebunit de perspectivele ce i se deschideau în 
faţă, se topi întreg în raza care brăzda spaţiul. 

Deşi stoarsă de energie, nava continua să înainteze în 
virtutea inerţiei, depărtându-se tot mai mult de el, întâi cu 
un an-lumină, apoi cu doi, apoi cu trei... Deznădăjduit, Ixtl 
îşi dădu seama că nava îi va scăpa printre degete, în ciuda 
eforturilor sale. Deodată, însă, nava se opri, în plin zbor, 
încremenind în spaţiu. Era încă la mare distanţă, dar nu se 
mai depărta. 

Ixtl înţelese ce se întâmplase. Cei de la bordul navei îi 
simţiseră prezenta şi se opriseră pentru a vedea ce se 
petrece. Faptul că izbutiseră să frâneze brusc nava indica o 
tehnologie foarte avansată, deşi Ixtl nu-şi putea da seama 
ce metodă de antiacceleraţie folosiseră. Existau mai multe 
posibilităţi. El însuşi avusese de gând să se oprească, 
convertindu-şi viteza într-o acţiune electronică în interiorul 
propriului său corp, ceea ce ar fi dus la o foarte 
neînsemnata pierdere de energie. Electronii din fiecare 
atom şi-ar fi sporit uşor viteza - foarte uşor - iar această 
viteză s-ar fi transformat în mişcare, la un nivel 
MiCroscopic... 

Tocmai la acest nivel simţi Ixtl ca nava era foarte aproape 
de el. 


Ceea ce urmă, se petrecu prea fulgerător pentru a lăsa loc 
gândurilor. Între el şi nava se interpuse un scut energetic 
impenetrabil. Concentrarea unei cantităţi de energie atât 
de mari puse în mişcare releele automate din corpul lui, 
ceea ce-l făcu să se oprească mai devreme cu o fracțiune de 
microsecunda decât ar fi dorit. Ceea ce însemna, în termeni 
de distanţă, la peste treizeci de mile. 

Nava îi apărea acum că un punct luminos în noaptea 
spaţiului. Probabil că fiinţele din interiorul ei nu-l puteau 
vedea, din pricina scutului. Ixtl se gândi că scanerele fine 
de la bordul navei îl simţiseră că se apropie, ca un proiectil, 
şi că ecranul fusese instalat pentru a-i para lovitura. 

Ixtl se afla acum la numai câţiva metri de bariera aproape 
invizibilă, care-l despărţea de ţintă mult râvnită. Se uita cu 
lăcomie şi cu speranţa la sferă aceea enormă de metal, care 
scânteia ca un giuvaer pe catifeaua neagră a nopţii. Efortul 
fizic pe care trebuise să-l facă îl împiedicase să se 
gândească la Posibilităţile uriaşe ce i s-ar fi deschis în fata 
odată ajuns la bordul navei. 

— Cum naiba poate trăi cineva în spaţiul inter-galactic?! 
Grosvenor auzi prin videocomunicatorul din costumul lui 
spaţial vocea iritată a celui care pusese întrebarea. Oamenii 

se strânseră şi mai mult unii într-alţii, parcă neliniştiţi de 
întrebare. Pentru Grosvenor, însă, prezenţa celorlalţi nu era 
de ajuns, căci îşi dădea seama de imensitatea beznei ce 
învăluia, ca un giulgiu, nava, lipindu-se până şi de 
hublourile ei luminate. 

Abia acum simţea aceasta imensitate, în toată grozăvia ei. 
Privise de atâtea ori, prin hublouri, noaptea de afară, încât 
devenise indiferent. Acum, însă, îşi dădea seama că până şi 
cele mai depărtate frontiere stelare atinse de navă nu 
reprezentau decât un punct în această noapte neagră, care 
se întindea în toate direcţiile, pe distanţe echivalente cu 
miliarde de ani-lumină. 

Vocea directorului Morton răsună deodată prin tăcerea 
înfricoşată ce se lăsase: 


— Gunlie Lester, te chem din interiorul navei! Gunlie 
Lester! 

Nu peste multă vreme, cel chemat răspunse: 

— Da, domnule director! 

Grosvenor recunoscu glasul şefului secţiei de astronomie. 

— Ascultă, Gunlie, urma directorul, îţi încredinţez o treabă 
pe măsură creierului dumitale astro-matematic. Te-aş ruga 
să calculezi ce probabilitate există ca motoarele navei să se 
oprească tocmai în acest punct al spaţiului. Îţi dau câteva 
ore. Cuvintele acestea avură darul de a scoate şi mai mult 
în relief dramatismul situaţiei. Deşi era el însuşi expert în 
matematică, Morton apela acum la cunoştinţele unui alt 
matematician. 

Astronomul râse, apoi replică pe un ton grav: 

— N-am nevoie de nici un calcul. Ar trebui să dispunem de 
un nou sistem de notație pentru a putea exprima aritmetic 
această probabilitate. Matematic vorbind, ceea ce s-a 
întâmplat e o imposibilitate. Iată o navă încărcată cu 
oameni, care se opreşte pentru reparaţii la jumătatea 
drumului dintre două galaxii. Aşa ceva nu s-a mai pomenit 
de la începutul erei călătoriilor intergalactice. Un punct 
minuscul nu se poate întâlni cu un alt punct, şi mai 
minuscul, decât dacă spaţiul ar fi plin până la saturație. 

Grosvenor avea, însă, o explicaţie ceva mai plauzibilă: cele 
două evenimente se puteau afla într-o relaţie de cauză- 
efect. 

Unul din pereţii sălii maşinilor fusese perforat de o 
explozie puternică. 

Torente de energie se revărsaseră în spaţiu. 

Dădu să vorbească, dar închise numaidecât gura. Trebuia 
să ţină seama de toate implicaţiile unei astfel de ipoteze. 
Trebuia să calculeze cantitatea de energie pierdută în 
câteva minute. Dar cifrele care-i veniră în minte când 
încerca să facă acest calcul erau atât de uriaşe, încât 
excludeau automat ipoteza concepută de el. Nici măcar o 
mie de corli n-ar fi fost în stare să absoarbă o asemenea 


cantitate de energie; însemna, deci că la mijloc fuseseră şi 
nişte maşini. 

Deodată auzi pe cineva spunând: 

— Ar trebui să trimitem o unitate mobilă împotriva acestor 
fiinţe! 

Vocea tremurătoare îl nelinişti pe Grosvenor, dar şi pe 
ceilalţi, aşa că Morton simţi nevoia să-i îmbărbăteze: 

— S-ar putea ca acest demon oribil, ieşit parcă dintr-un 
coşmar, să fie o fiinţă mai inofensivă decât pisicuţa aceea 
drăgălaşă, care ne-a atacat acum câteva luni... Ce părere 
ai, Smith? 

Biologul răspunse, cu o logică rece: 

— Pe cât pot să-mi dau seama privindu-l de la distanţă, 
demonul are picioare şi braţe, ceea ce indică o evoluţie pur 
planetară. Dacă e o fiinţă inteligentă, va începe să 
reacționeze la schimbarea mediului ambiant, chiar în clipa 
când o vom închide în cuşcă. Poate că-i un înţelept 
venerabil, care meditează în liniştea desăvârşită, a 
spaţiului. Sau poate că e, dimpotrivă, un tânăr ucigaş, 
osândit la exil şi mistuit de dorinţa de a se întoarce acasă, la 
propria-i civilizaţie. 

— Păcat că n-a venit cu noi şi Korita, spuse Pennons, cu o 
voce calmă. Expunerea lui despre planeta pisicilor ne 
dăduse o oarecare imagine despre ceea ce ne aştepta. 


— Korita e aici, domnule Pennons! Îl întrerupse japonezul, 
a cărui voce răsuna limpede în videocomunicator. Am 
urmărit, ca mulţi alţii, ceea ce se întâmplă şi trebuie să 
recunosc că sunt impresionat de imaginea pe care o văd pe 
ecran. Mă tem, însă, că teoria mea privitoare la ciclurile 
istoriei ar putea fi primejdioasă în actualul stadiu, când nu 
dispunem de nici un fel de fapte concrete. În cazul 
„pisicuţei” aveam de-a face cu o făptură care trăia pe o 
planetă pustie şi lipsită de hrană, printre ruinele unui oraş 
mort. Aici, însă, avem de-a face cu o fiinţă care trăieşte în 
spaţiu, la o distanţă de un sfert de milion de ani-lumină de 
planeta cea mai apropiată, şi căreia îi lipseşte, pare-se, nu 
numai hrana, dar şi orice mijloc de locomoţie spaţială. De 
aceea, iată ce vă propun: menţineţi scutul de protecţie, 
lăsând doar o deschizătură prin care să poată trece cuşca. 
După ce făptura va fi închisă în cuşcă, studiaţi-o, analizaţi-i 
toate gesturile şi reacţiile, scanaţi-i organele interne, 
pentru a vedea cum funcţionează în vidul spaţial. Aflaţi tot 
ce puteţi despre ea, ca să ştim pe cine aducem la bord. Să 
evităm însă vărsarea de sânge. Să fim cât se poate de 
precauţi! 

— Ceea ce spune domnul Korita mi se pare foarte 
rezonabil! Exclamă Morton şi începu să împartă ordine. 

Din interiorul navei fură aduse alte aparate, care fură 
instalate pe suprafaţa ei. Fu adus şi un scaner, pe care-l 
ataşară de cuşca mobilă. 

Grosvenor asculta neliniștit instrucţiunile date de Morton 
oamenilor care manevrau cuşca: 

— Deschideţi larg portiţa şi închideţi-o de îndată ce va 
intra înăuntru! 

Aveţi grijă să nu se agaţe de zăbrele! 

„Dacă am ceva de obiectat, acum e momentul”, îşi spuse 
Grosvenor. Nu vedea, însă, ce anume ar fi putut obiecta. Ar 
fi putut, desigur, să formuleze unele îndoieli. Ar fi putut 
împinge până la concluzia lor logică afirmaţiile lui Gunlie 
Lester, arătând ca cele petrecute nu erau un rod al 


hazardului. Ar fi putut chiar să sugereze că o hoardă 
întreaga de monştri stătea la pândă pe aproape, aşteptând 
ca semenul lor să fie capturat. 

În realitate, fuseseră luate toate măsurile de precauţie 
împotriva unor astfel de eventualităţi. Deschizând scutul 
energetic doar atât cât să permită trecerea cuştii, puteau fi 
siguri că nu ofereau inamicului o ţintă uşoară. Învelişul 
exterior al navei putea fi rupt, iar oamenii trimişi afară 
puteau fi omorâţi, dar nava însăşi ar fi rămas intactă. 

Inamicul s-ar fi pomenit în faţa unei nave blindate, 
manevrată de nişte fiinţe capabile să ducă fără cruţare 
lupta, până la atingerea ţelului lor. 

Grosvenor se hotări aşadar să se abţină de la orice 
comentariu şi să nu-şi dea pe faţă îndoielile. 

— Are cineva de spus ceva? Întrebă Morton. 

— Da, răspunse von Grossen. Aş dori să se procedeze la un 
examen aprofundat al monstrului, ceea ce ne-ar lua, cred, 
cel puţin o săptămână, sau cel mult o lună. 

— Cu alte cuvinte, vrei să rămânem aici, în timp ce experţii 
noştri tehnici ar examina monstrul? 

— Da, recunoscu fizicianul. 

Morton se gândi câteva clipe, apoi rosti încet: 

— Va trebui să supun aprobării celorlalţi propunerea 
dumitale. Am pornit într-o expediţie de explorare. Avem tot 
ce ne trebuie pentru a transporta mii de specimene 
extraterestre. Ca savanţi, totul ne interesează. Totul se 
cuvine cercetat. Totuşi, dacă am rămâne încremeniţi în 
spaţiu câte o lună întreagă pentru fiecare dintre 
specimenele pe care vrem să le luăm la bord, călătoria 
noastră ar dura cinci sute de ani, în loc de cinci sau zece, şi 
ar îndreptăţi toate obiecțiile posibile. Evident, fiecare 
specimen trebuie examinat şi tratat cu atenţia pe care o 
merită. 

— Eu aş spune să ne mai gândim, stărui von Grossen. 

— Mai are cineva vreo obiecţie? Întreba Morton. Şi, 
întrucât nimeni nu-i răspunse, conchise: Bine, băieţi, duceţi- 


vă şi prindeţi-l! 

Ixtl aştepta. Prin faţa ochilor i se perindau, ca într-un 
caleidoscop, amintirile tuturor lucrurilor şi priveliştilor 
întrezărite vreodată. Într-o străfulgerare îşi văzu şi planeta 
natală, de mult pustiită. Se simţi mândru şi plin de dispreţ 
faţă de aceste fiinţe bipede care ar fi vrut să-l captureze. 

Îşi aminti că, într-o vreme, cei din neamul lui fuseseră în 
stare să controleze mişcarea în spaţiu a unor întregi 
sisteme solare. Asta, înainte de a fi renunţat la călătoriile 
spaţiale în sine şi de a fi trecut la o viaţă mai liniştită şi mai 
frumoasă, în armonie cu forţele naturii. 

Privi spre cuşca aceea care venea drept spre el. Scutul se 
deschise pentru a-i face loc şi se închise numaidecât. Chiar 
să fi vrut, Ixtl n-ar fi putut profita de deschiderea acestuia 
într-un răstimp atât de scurt. Dar el nici nu voia asta. 
Trebuia să aibă grijă să nu facă nici o mişcare suspectă 
până nu va ajunge în interiorul navei. 

Lada cu gratii de metal se apropia încet de el. Cei doi 
bipezi oare o conduceau stăteau cu ochii la pândă. Unul 
dintre ei ţinea în mâna o armă - Ixtl simţi că-i încărcată cu 
proiectile atomice. Era o armă vrednică de oarecare 
admiraţie, deşi îşi avea limitele ei: putea fi folosită împotriva 
lui doar în afara navei, căci în interiorul acesteia ar fi 
declanşat o reacţie prea violentă. 

Gândul acesta îi întări şi mai mult hotărârea de a pătrunde 
în navă! 

Deodată, poarta metalică a cuştii se căscă şi se închise fără 
zgomot după el. Ixtl se agăţă de bara cea mai apropiată, 
apucând-o zdravăn. „Acum, nu mai am de ce să mă tem!” îşi 
spuse, îmbătat de propria-i putere. 

Se simţea sporit deopotrivă fizic şi mintal. Roiuri de 
electroni liberi ţâşneau din organismul lui, căutând să se 
unească cu electronii altor structuri atomice. După atâţia 
ani de deznădejde, era în sfârşit salvat! Indiferent ce avea 
să se întâmple, controlul asupra sursei de energie a acestei 
cuşti îl va izbăvi pentru totdeauna de vechea neputinţă de 


a-şi dirija mişcările. Nu va mai fi niciodată la cheremul 
capricioasei forţe de atracţie a unor galaxii îndepărtate. De 
aici înainte, va putea să se deplaseze în orice direcţie va 
vrea. 

În timp ce stătea agăţat de gratii, cuşca începu să se mişte 
spre navă. Scutul energetic se deschise pentru a-i face loc 
şi se închise numaidecât. Văzuţi de aproape, bipezii îi 
păreau minusculi, iar faptul că aveau nevoie de costume 
spaţiale dovedea incapacitatea lor de a se adapta la medii 
radical diferite, ceea ce însemna că, din punct de vedere 
fizic, se aflau pe o treaptă joasă a evoluţiei. Totuşi, n-ar fi 
fost înţelept să le subaprecieze realizările ştiinţifice. Aveau 
nişte minţi agere, capabile să creeze şi să folosească 
maşinării puternice. Chiar acum aduseseră câteva aparate, 
desigur cu scopul de a-l examina şi de a-i descoperi 
intenţiile şi resorturile intime. Nu, nu putea îngădui un 
asemenea examen! 

Văzu că unii dintre bipezi aveau câte două arme, nu una 
singură, şi că le ţineau vârâte în nişte teci prinse de 
mânecile costumului spaţial. Una dintre armele acestea 
semăna cu puşca atomică, cu care fusese deja ameninţat. 
Cealaltă avea un mâner strălucitor şi transparent - probabil 
o armă cu radiaţii. Cei doi bipezi instalaţi deasupra cuştii 
aveau şi ei câte o astfel de armă. 

În clipa când cuşca ajunse în laboratorul improvizat la 
repezeală, un scaner fu împins către deschizătura îngusta 
dintre două gratii. Ixtl se săltă atunci până în tavanul cuştii. 
Devenind, brusc, sensibil la undele ultrascurte, putu desluşi 
sursa de energie a armei ca pe un punct luminos, drept în 
faţa lui. 

Un braţ cu opt degete subţiri ca nişte sârme ţâşni cu 
iuţeala fulgerului şi, trecând prin metal, smulse arma din 
teaca unuia din oamenii de pe cuşcă. Silindu-se din 
răsputeri să-şi menţină echilibrul, Ixtl îndreptă arma spre 
scaner şi spre grupul de oameni din spatele lui, apoi apăsă 
pe trăgaci şi sări jos. Nimeni nu-şi dădea seama cine a tras. 


Acum nu-i mai era frică. Energia trecuse prin scaner şi 
atinsese, într-o măsură mai mare sau mai mică, aproape 
toate aparatele din laboratorul improvizat. Înregistrarea nu 
mai era bună de nimic şi întregul aparat trebuia verificat 
din nou, ba poate chiar înlocuit. Dar mai ciudat era că totul 
se petrecuse aparent întâmplător. 

Grosvenor auzi înjurături în videocomunicator şi înţelese, 
nu fără un sentiment de satisfacţie, că şi ceilalţi se luptau cu 
radiaţiile şfichiuitoare, al căror şoc era numai parţial 
atenuat de costumele lor spaţiale. Obişnuindu-şi ochii, putu 
vedea din nou suprafaţa curbă pe care stătea şi, dincolo de 
ea, hăul negru, fără fund, al spaţiului. Văzu şi cuşca de 
metal, ca o pată printre umbre. 

Unul din oamenii de pe cuşcă îi spuse lui Morton: 

— Sunt dezolat, domnule director, mi-a căzut arma de la 
brâu şi s-a descărcat singură! 

Grosvenor se grăbi să intervină: 

— E puţin probabil, având în vedere absenţa virtualăa a 
gravitaţiei. 

— Ai dreptate, Grosvenor, îi răspunse Morton. A observat 
careva dintre voi vreun lucru neobişnuit? 

— Poate că am lovit-o fără să-mi dau seama, zise omul a 
cărui armă provocase incidentul. 

Grosvenor auzi deodată vocea lui Smith, bolborosind în 
videocomunicator: 

— Animal erizipelos, strabismatic, steatopigian... Nu auzi 
restul, dar bănui că era o înjurătură specială a biologului. 

Acesta urmă, ceva mai potolit: 

— O clipă, daţi-mi voie să-mi amintesc ce am văzut. Mă 
aflam chiar aici, în linia de foc şi aş putea să jur că monstrul 
s-a mişcat, înainte ca arma să se fi descărcat asupra mea. 
Am impresia că a sărit spre tavanul cuştii. Ştiu bine că era 
prea întuneric ca să pot vedea clar, însă... 

Nu-şi sfârşi fraza. 

Morton îi porunci lui Crane să aprindă reflectorul, iar când 
lumina puternică a acestuia se revarsă în cuşcă, îl zăriră pe 


Ixtl ghemuit în fundul ei. Grosvenor se înfioră la vederea 
trupului cilindric cu reflexe metalice, a ochilor că nişte 
tăciuni aprinşi, a degetelor subţiri ca de sârmă. Monstrul 
era de-a dreptul hidos. 

Auzi în videocomunicator vocea lui Siedel: 

— Probabil că el se considera fermecător! Vorbele astea 
hazlii izbutiră să spargă gheaţa. 

Cineva spuse: 

— Dacă viaţa înseamnă evoluţie şi dacă totul evoluează cu 
un anumit scop, de ce o fi având nevoie creatura asta de 
picioare şi braţe atât de dezvoltate? Ar fi interesant să 
vedem ce are în burtă. Din păcate scanerul nu ne mai poate 
fi de folos. Radiațiile i-au alterat sistemul optic şi senzorii şi 
cred că înregistrarea a fost distrusă în întregime. Să 
încercam o nouă scanare? 

— Nu! Răspunse Morton, cu şovăială în glas, dar se grăbi 
să adauge, pe un ton ceva mai ferm: Am pierdut mult timp. 
La urma urmei, putem să reconstituim condiţiile de vid 
spaţial în laboratoarele noastre, fără ca nava să stea pe 
loc... 

— Să înţeleg oare din aceste cuvinte că nu vei ţine seama 
de propunerea mea? Îl întrebă von Grossen. Făcusem 
propunerea ca monstrul să fie supus unui examen timp de 
cel puţin o săptămână, înainte de a fi adus la bord. 

Morton păru să şovăie, apoi întrebă: 

— Mai are cineva vreo obiecţie? 

— Cred că n-ar fi bine să renunţăm la orice măsură de 
precauţie. Ar însemna să trecem de la o extremă la alta. 

— Altcineva? Întreba Morton, foarte calm. 

— Dumneata, Smith? 

— Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să-l aducem la 
bord, spuse Smith. Să nu uităm că vedem pentru prima 
oară o fiinţă care trăieşte în spaţiu. Până şi „pisicuţa” aceea, 
care ştia să se adapteze atât la oxigen cât şi la clor, avea 
nevoie de oarecare căldură şi n-ar fi putut supravieţui în 
frigul şi-n vidul din spaţiu. În cazul în care mediul natural al 


acestei creaturi nu e spaţiul, trebuie să aflăm de ce şi cum a 
ajuns acolo unde am găsit-o. 

— Văd că va trebui să punem la vot chestiunea, zise 
Morton, încruntând din sprâncene. Am putea fixa în jurul 
cuştii un înveliş de metal care să absoarbă o parte din 
energia scutului de protecţie, Soluţia asta te-ar mulţumi, 
von Grossen? 

— Da, mi se pare rezonabilă, răspunse acesta. Dar va 
trebui să mai discutăm înainte de a dezactiva scutul. 

— După ce vom porni din nou la drum, dumneata şi ceilalţi 
veţi putea discuta cât poftiţi, până la terminarea călătoriei. 
Dar dumneata, Grosvenor, nu mai ai nimic de zis? 

— Eu consider că scutul este eficient, răspunse nexialistul. 

— Are cineva vreo obiecţie? Mai întrebă Morton. 

Întrucât nu se ridică nimeni, directorul le porunci 
oamenilor de pe cuşca: 

— Aduceţi-o încoace, ca s-o pregătim pentru transferul de 
energie. 

În clipa când motoarele porniră, Ixtl simţi vibraţiile 
metalului şi văzu că gratiile se mişcă. Apoi avu senzaţia 
plăcută, a unei gâdilături în tot trupul. Se petrecea în el 
ceva care-l împiedica să gândească. Până să-şi revină, se 
pomeni pe suprafaţa aspră a învelişului exterior al navei. Se 
ridică în picioare, cu un fel de mârăit, înțelegând ce se 
întâmplase: după ce descărcase arma, uitase să-şi 
reajusteze atomii; de aceea putuse să treacă adineauri prin 
pardoseala metalică a cugştii. 

— Dumnezeule! Exclamă Morton, îngrozit. 

Târându-se ca o omidă lungă şi roşcată pe suprafaţa navei, 
Ixtl ajunse la ecluza pneumatică şi, strecurându-se prin cele 
două porţi interioare, se pomeni la capătul unui coridor 
lung, scăldat în lumină. 

Se simţea, deocamdată, în siguranţă şi ştia că, în iminenta 
bătălie pentru cucerirea navei, dispunea de un avantaj 
important, pe lângă superioritatea lui individuală: 
adversarii lui încă nu-i cunoşteau planul necruţător. 


Douăzeci de minute mai târziu, în sala de şedinţe a punţii 
de comandă, Grosvenor îi urmărea cu privirea pe Morton şi 
pe căpitanul Leeth, care discutau în şoaptă într-unul din 
rândurile de scaune din apropierea panoului de control. 

Sala era înţesată de oameni. Cu excepţia câtorva paznici 
postați în centrele-cheie, toată lumea fusese convocată la 
şedinţă. Militarii şi ofiţerii lor, şefii secţiilor ştiinţifice şi 
membrii acestora, personalul administrativ şi tehnicienii, se 
aflau cu toţii fie în sală, fie pe coridoarele învecinate. 

Se auzi un clopoțel. Treptat, murmurul conversaţiei 
conteni. Clopoţelul sună din nou, iar în tăcerea ce se lăsă, 
căpitanul Leeth vorbi astfel: 

— Domnilor, precum vedeţi, suntem asaltaţi de probleme. 
Încep să cred că în trecut, noi, militarii, nu i-am apreciat 
cum se cuvine pe oamenii de ştiinţă. Eu însumi eram 
convins că-şi petrec toată viaţa în laboratoarele lor, departe 
de primejdii. Se pare însă că savanții au darul de a stârni 
din senin fulgerele... 

Căpitanul Leeth şovăi o clipă, apoi continuă pe acelaşi ton 
uşor glumeţ: 

— Directorul Morton şi cu mine am căzut de acord că 
militarii nu pot face faţă singuri acestei situaţii. Atâta timp 
cât monstrul va rămâne în libertate, fiecare dintre noi va 
trebui să se apere. Înarmaţi-vă şi circulaţi în grupuri - cu 
cât mai numeroase, cu atât mai bine. Ar fi absurd să vă 
închipuiţi că situaţia prezentă nu va pune în pericol viaţa 
unora dintre noi, adăugă el pe un ton grav. Poate că eu 
însumi voi fi victima sau poate unul dintre voi. Pregătiţi-vă 
sufleteşte. Obişnuiţi-vă cu ideea. lar dacă vă va fi dat să 
înfruntaţi acest monstru primejdios, apăraţi-vă până la 
ultima suflare, încercaţi să-l luaţi prizonier. Suferinţa, sau 
moartea, să nu vă fie zadarnică! Şi acum, urmă el 
întorcându-se cu faţa spre Morton, directorul va conduce o 
dezbatere privitoare la folosirea imensului capital ştiinţific 
cu care e înzestrată această navă. Domnule Morton, aveţi 
cuvântul. 


Morton păşi încet înainte. Statura lui înaltă şi masivă 
părea mai puţin impunătoare sub giganticul panou de 
control din spatele lui. Ochii lui cenuşii se rotiră prin 
încăpere fără să se oprească asupra cuiva, ca şi cum ar fi 
vrut să-şi dea seama de starea de spirit colectivă. După ce 
lăudă atitudinea căpitanului Leeth, directorul continuă 
astfel: 

— Analizându-mi propriile amintiri despre cele întâmplate, 
pot spune că nimeni - nici măcar eu însumi - nu e vinovat 
de prezenţa monstrului la bord. Dacă vă amintiţi, am 
hotărât cu toţii să-l aducem la bord într-o cuşcă. Această 
măsura de precauţie a întrunit adeziunea tuturor, inclusiv a 
spiritelor celor mai critice, dar e regretabil că nu a putut fi 
luată la timp. Monstrul a pătruns astfel în navă într-un mod 
pe care n-am avut cum să-l prevedem. Morton tăcu şi-şi roti 
încă o dată privirea prin încăpere, apoi adăugă: sau poate 
că vreunul dintre voi a avut mai mult decât o simplă 
presimţire? Dacă da, să ridice mâna. 

Grosvenor îşi întoarse capul, dar nu văzu pe nimeni 
ridicând mâna. 

Deodată, îşi dădu seama, cu uimire, ca ochii directorului 
erau aţintiţi asupra lui. 

— Domnule Grosvenor, îi spuse Morton, oare nexialismul 
ţi-a îngăduit să prevezi ca făptura aceasta este în stare să 
treacă printr-un perete? 

— Nu, răspunse Grosvenor, răspicat. 

— Mulţumesc, zise Morton. 

Părea satisfăcut, în orice caz nu mai puse nimănui vreo 
întrebare. Grosvenor ghicise ca Morton va încerca să-şi 
justifice propria atitudine, ceea ce însemna că lucrurile 
stăteau destul de prost la bordul navei. Dar pe Grosvenor îl 
interesa mai ales faptul că directorul se referise la 
nexialism ca la un fel de autoritate supremă. Deodată auzi 
din nou vocea lui Morton: 

— Siedel, dă-ne, te rog, o explicaţie de ordin psihologic 
asupra celor întâmplate. 


— Înainte de a trece la capturarea monstrului, trebuie să 
ne clarificăm imaginea despre el, răspunse şeful secţiei de 
psihologie. Iată o fiinţă care, deşi înzestrată cu braţe şi cu 
picioare, e totuşi în stare să plutească şi să supravieţuiască 
în spaţiu. Cu toate că se lasă închisă într-o cuşcă, ştie că 
această cuşcă nu o poate ţine prizonieră. Ba chiar iese din 
cuşcă, ceea ce ar fi o prostie din parte-i, dacă n-ar dori ca 
noi să vedem că-i în stare de o asemenea ispravă. Când o 
fiinţă inteligentă comite o greşeală, ea are totdeauna un 
motiv, un motiv întemeiat. În cazul de faţă trebuie să ne 
întrebăm de unde vine şi de ce se află aici această fiinţă. L- 
aş ruga pe Smith să ne vorbească despre structura ei 
biologică. 

Smith se ridică şi vorbi, pe un ton sumbru: 

— Am mai discutat despre evidenta origine planetară a 
mâinilor şi picioarelor sale. Capacitatea de a trăi în spaţiu 
este fără îndoială un indiciu grăitor al unei anumite evoluţii. 
După părerea mea, avem de-a face cu o fiinţă aparţinând 
unei specii care a dezlegat tainele ultime ale biologiei. Dacă 
aş şti prin ce mijloace am putea captura o astfel de fiinţă 
capabilă să treacă printr-un perete, v-aş spune: prindeţi-o şi 
omorâţi-o pe loc! 

Sociologul Kellie, un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu 
chelie şi cu nişte ochi mari, inteligenţi, ceru cuvântul şi 
spuse: 

— O fiinţă capabilă să se adapteze la viaţă în vid ar putea 
deveni stăpâna Universului. Specia ei ar invada toate 
planetele, toate galaxiile. Roiuri de fiinţe de acest fel ar 
împânzi spaţiul. În realitate, însă, noi ştim că în galaxia 
noastră nu există o astfel de specie. lată un paradox asupra 
căruia merita să reflectăm. 

— Nu înţeleg prea bine ce vrei să spui, Kellie, îl admonestă 
Morton. 

— Vreau să spun pur şi simplu ca o specie care ar fi 
dezlegat tainele ultime ale biologiei ar fi cu multe milenii 
înaintea omenirii. Ea ar avea capacitatea de a se adapta la 


orice mediu. Potrivit legilor biodinamice, s-ar putea 
răspândi până-n cele mai depărtate colţuri ale Universului, 
exact ceea ce încearcă să facă şi omul. 

— Da, e un paradox, recunoscu Morton, dar un paradox 
care nu dovedeşte că monstrul ar fi o fiinţă superioară. 
Korita, vrei să ne spui ceva despre istoria monstrului? 

— Mă tem că, nici de această dată, nu vă pot fi de prea 
mare folos, începu japonezul. Cunoaşteţi teoria potrivit 
căreia viaţa urmează un curs ascendent, printr-o serie de 
cicluri. Fiecare dintre aceste cicluri porneşte de la faza 
rurală. Țăranul, legat de peticul său de pământ, se duce la 
târg să-şi vândă produsele; cu timpul, târgul se transformă 
într-un orăşel, din ce în ce mai puţin legat de pământ. Aşa 
apar oraşele şi naţiunile, apoi marile metropole 
cosmopolite, între care are loc o distrugătoare luptă pentru 
putere. Întrebarea care se pune este următoarea: Monstrul 
acesta se află în faza rurală, sau în faza megalopolisurilor, 
adică a marilor oraşe? 

Ascultându-l pe Korita, Grosvenor se gândea ca fiecărei 
faze a unui asemenea ciclu istoric trebuie să-i corespundă şi 
o anumită psihologie. Existau şi numeroase alte explicaţii 
posibile, în afară de cea bazată pe vechea teorie 
spengleriană a ciclurilor. Korita ar fi putut oare să prevadă 
comportarea monstrului pe baza teoriei sale ciclice? 
Probabil că nu, dar în clipa de faţă, pentru ei era singura 
teorie pe care o cunoşteau şi care le oferea posibilitatea de 
a aborda această problemă. 

— Ascultă, Korita, spuse Morton după un timp ţinând 
seama că ştim atât de puţine lucruri despre această fiinţă şi 
presupunând că ea se află în faza de megalopolis a ciclului 
său istoric, care e, după părerea dumitale, trăsătura ei 
fundamentală? 

— O inteligenţă virtualmente invincibilă, în propriul ei 
mediu, n-ar săvârşi nici un fel de greşeală şi n-ar putea fi 
învinsă decât în împrejurări ce i-ar scăpa de sub control. 

Morton îşi întoarse privirea spre Grosvenor, apoi zise: 


— Am ajuns de curând la concluzia că nexialismul ne-ar 
putea oferi o soluţie la problemele noastre. Fiind o 
concepţie globală despre viaţă, ea ne poate ajuta să luăm o 
hotărâre grabnică, într-un moment când o astfel de 
hotărâre se impune. Te-aş ruga să ne expui punctul 
dumitale de vedere asupra monstrului. 

— Nu vă pot oferi decât o concluzie bazată pe propriile 
mele observaţii, răspunse Grosvenor, ridicându-se. Aş 
putea, desigur, să vă prezint mica mea teorie în privinţa 
modului cum am intrat în contact cu această fiinţă, dar 
prefer să vă vorbesc despre felul cum ar trebui să 
lichidăm... 

Nu-şi sfârşi fraza, căci în clipa aceea vreo şase oameni îşi 
făcură apariţia, croindu-şi drum prin mulţimea strânsă la 
intrarea sălii. Directorul se întorsese cu faţa spre căpitanul 
Leeth, care păşea spre intruşi. Grosvenor îl recunoscu, 
printre ei, pe Pennons, mecanicul-şef. 

— Ai terminat, domnule Pennons? Îl întrebă căpitanul. 

— Da, domnule, răspunse Pennons şi continuă, pe un ton 
grav: ar fi bine că toţi oamenii să poarte costume spaţiale, 
precum şi încălțări şi mănuşi izolante. 

— Am încărcat cu electricitate pereţii dormitoarelor, spuse 
Leeth. Având în vedere că s-ar putea să mai treacă un timp 
până la capturarea monstrului, n-are rost să riscăm să fim 
omorâţi în paturile noastre. Noi... Dar ce-i, domnule 
Pennons? 

Pennons se uita la un mic instrument pe care-l ţinea în 
mână. 

— Suntem cu toţii aici, domnule căpitan? Întrebă el încet. 

— Da, toţi, cu excepţia paznicilor din sala maşinilor. 

— Atunci... atunci monstrul a fost prins în câmpul de forţă. 
Trebuie să-l încercuim cât mai repede. 

Tocmai când se întorcea din expediţia lui prin etajele 
inferioare ale navei, Ixtl fu luat prin surprindere de furtuna 
pustiitoare ce se abătu asupră-i din senin. Cu o clipă 
înainte, savurase gândul că-şi va ascunde guulii în cala 


metalică a navei, iar acum era prins în furtuna năprasnică 
din centrul unui câmp de forţă! 

Mintea i se întunecase. Electronii descătuşaţi înlăuntrul lui 
încercau să se integreze nucleelor atomice întâlnite în cale, 
dar ele îl respingeau violent, zbătându-se să-şi păstreze 
echilibrul. În aceste lungi şi fatidice clipe, organismul lui 
flexibil, admirabil echilibrat, aproape că se prăbuşi. Ceea 
ce-l salvă fu geniul colectiv al speciei sale, care prevăzuse 
această situaţie primejdioasă, anticipând chiar şi 
posibilitatea unui contact cu radiaţii puternice. Cu iuţeala 
fulgerului, trupul lui Ixtl îşi schimba mereu forma, 
suportând de fiecare dată, timp de câte o fracțiune de 
microsecundă, formidabila sarcină. În cele din urmă, izbuti 
să se desprindă de perete. 

Se gândi atunci la perspectivele pe care i le deschidea 
noua situaţie. De bună seamă că oamenii vor încerca să-l 
încercuiască, venind de pe toate coridoarele. Ochii îi 
străluciră la gândul că va putea să pună gheara pe unul 
dintre ei şi să-i testeze proprietăţile de guul, pentru a vedea 
dacă e bun. 

Nu avea timp de pierdut, aşa că se repezi spre cel mai 
apropiat perete nemagnetizat şi începu să alerge din 
încăpere în încăpere, pe un itinerar paralel cu coridorul 
principal. Ochii lui ageri deosebeau siluetele oamenilor care 
treceau în goană pe coridor. Unul, doi, trei, patru, cinci - al 
cincilea rămăsese parcă în urma celorlalţi. 

Ixtl ieşi ca o nălucă din perete şi se năpusti cu o forţă 
irezistibilă asupra bietului om. Cele patru braţe de culoarea 
focului se întinseră şi îl strânseră ca într-o menghină. 
Nenorocitul se împotrivi o clipă, apoi se prăbuşi, fără vlagă, 
pe spate. Ixtl văzu însă ca gura i se tot deschidea şi 
închidea, spasmodic: cerea desigur ajutor. Îl lovi peste gură 
cu o labă, dar omul nu-şi pierdu cunoştinţa şi nu înceta să 
se zvârcolească decât în clipa când îşi vâri ghearele în 
pieptul lui. 


Ixtl începu să-i scormonească prin trup, având grijă să nu-i 
sfâşie toate țesuturile, căci nu voia să-şi omoare victima. 
Carnea acesteia trebuia să rămână vie. 

În timp ce braţele-i lungi şi subţiri îşi croiau drum prin 
trupul omului, Ixtl simţi deodată în tălpi vibraţiile unor paşi 
ce se apropiau. Veneau dintr-o singură direcţie, dar veneau 
repede. Cuprins de panică, făcu greşeala de a-şi accelera 
mişcările. Degetele lui atinseră inima omului, care încetă 
numaidecât să bată. 

O clipă mai târziu, degetele scormonitoare ale lui Ixtl 
descopereau stomacul şi intestinele omului. Şi le trase însă 
repede înapoi, cu un mârâit furios, căci găsise ceea ce 
căuta, numai că, din cauza neatenţiei lui, nu-i mai era de 
nici un folos. Pe de altă parte, nu se aşteptase ca fiinţele 
acestea inteligente să moară atât de uşor. Asta însemna că 
erau în puterea lui. 

Doi oameni cu câte o armă în mână apărură de după un 
colţ al coridorului, dar se opriră brusc la vederea 
monstrului care, aplecat peste cadavrul camaradului lor, îi 
întâmpină cu un mârâit ameninţător. Până să-şi vină ei în 
fire, monstrul trecu prin peretele cel mai apropiat, iar 
silueta lui roşcată dispăru ca şi cum nici n-ar fi fost. 

Ixtl avea acum un plan destul de precis: va captura o 
jumătate de duzină de oameni şi-i va transforma în guuli, 
apoi îi va omori pe toţi ceilalţi, deoarece nu i-ar mai fi putut 
folosi la nimic. După aceea, nu-i rămânea decât să 
pornească spre galaxia către care se îndrepta nava şi, odată 
ajuns acolo, să pună stăpânire pe prima planetă locuită. 
Cucerirea întregului Univers ar fi urmat în scurt timp. 

Grosvenor se oprise, împreună cu mulţi alţii, în faţa unui 
ecran de perete pe care tocmai era proiectată imaginea 
grupului strâns în jurul tehnicianului mort. Ar fi preferat să 
fie la faţa locului, dar i-ar fi trebuit câteva minute ca să 
ajungă acolo şi, între timp, ar fi pierdut contactul. De aceea 
se hotărâse să aştepte, ca să vadă şi să audă totul. 


Morton apărea în prim-plan, la câţiva paşi de doctorul 
Eggert, care stătea aplecat peste cadavru. 

Directorul avea o expresie încordată. 

— Ei, doctore? Întrebă el cu un glas şoptit. 

Doctorul Eggert se ridică de lângă cadavru şi se întoarse 
spre Morton, astfel încât faţa îi apăru pe ecran. 

— O criză de inimă, zise doctorul, încruntat. 

— Cum aşa? 

Doctorul îşi întinse mâinile, parcă într-un gest de apărare 
şi spuse: 

— Ştiu că inima lui era în perfectă stare, doar îl 
examinasem de atâtea ori! Totuşi nu văd altă cauză posibilă 
a decesului decât o criză de inimă. 

— Nu mă miră, spuse cineva, pe un ton acru. Era cât pe ce 
să-mi sară şi mie inima din piept când am văzut monstrul pe 
coridor! 

— Pierdem timpul! 

Grosvenor recunoscu vocea lui von Grossen înainte de a-l 
vedea. 

Fizicianul stătea ceva mai încolo, între doi colegi. 

— Încă am mai putea să-i venim de hac monstrului, dar nu 
palavragind despre el şi leşinând ori de câte ori ne apare în 
faţă. Dacă e să-i cad victima, mi-ar plăcea să ştiu că savanții 
cei mai grozavi din epoca noastră nu-mi deplâng soarta, ci- 
şi scormonesc creierii pentru a găsi un mijloc să mă 
răzbune. 

— Ai dreptate, recunoscu Smith. Ceea ce ne 
dezavantajează e complexul nostru de inferioritate. N-a 
trecut nici o oră de când monstrul s-a strecurat la bord şi 
iată că viaţa unora dintre noi e ameninţată. Eu, unul, accept 
riscul. Dar hai să ne organizăm în vederea luptei. 

Grosvenor auzi vocea directorului: 

— Domnule Pennons, ai de rezolvat o problemă. Cât timp 
ne-ar lua ca să băgăm curent în planşeele navei, la toate 
cele treizeci de etaje, pe o suprafaţă de circa două mile 
pătrate? 


Grosvenor nu-l putea vedea pe mecanicul-şef, dar ajungea 
să-i audă glasul ca să-şi dea seama cât de speriat era: 

— Aş putea face treaba asta cam într-o oră, însă cu riscul 
de a distruge nava. Nu vreau să intru în detalii, dar să ştiţi 
că o energizare necontrolată ar putea provoca moartea 
tuturor membrilor expediției. 

— Totuşi, ai putea măcar să sporeşti cantitatea de energie 
a pereţilor, nu-i aşa, domnule Pennons? Stărui Morton. 

— Nu! Exclamă Pennons. Pereţii n-ar rezista, s-ar topi! 

— Pereţii n-ar rezista?! Îngâna cineva. Îţi dai seama, 
domnule, ce putere îi atribui acestui monstru? 

O expresie de consternare se zugrăvi pe feţele tuturor. 
Deodată, Grosvenor auzi vocea lui Korita: 

— Domnule director, vă urmăresc printr-un 
videocomunicator de pe puntea de comandă. În legătură cu 
afirmaţia că am avea de-a face cu o fiinţă superioară, aş 
vrea să vă amintesc că monstrul s-a prins totuşi în câmpul 
de forţă şi că, nefiind în stare să pătrundă în dormitoare, a 
fost nevoit să se retragă. Comportarea monstrului 
dovedeşte că face şi el greşeli. 

— Observaţia dumitale mi-a adus aminte de teoria despre 
care vorbiseşi mai înainte, spuse Morton. Judecând după 
comportarea lui, monstrul se afla în stadiul rural. 

— Exact, răspunse Korita, cu o însufleţire neobişnuită. 
Incapabil să înţeleagă forţa organizării, monstrul îşi va 
închipui probabil că, pentru a pune stăpânire pe navă, 
ajunge să lupte contra oamenilor aflaţi la bordul ei. 

— Chiar şi fără să se unească strâns, fiinţele astea tot ar fi 
un pericol! Comentă un tehnician, pe un ton acru. Eu... 

Nu-şi sfârşi însă vorba, căci începu să urle cu gura larg 
deschisă şi cu ochii ieşiţi din orbite. Toţi ceilalţi se dădură 
înapoi, îngroziţi. 

În centrul ecranului apăruse Ixtl. 

Stătea acolo, ca un demon înfricoşător, ieşit din flăcările 
iadului. Ochii îi străluceau, dar nu mai părea alarmat. Luase 


măsura acestor fiinţe şi ştia acum că, pentru a scăpa de 
focul armelor lor, ajungea să treacă printr-un perete. 

Venise să caute un guul, drept în mijlocul acestui grup, şi 
în acelaşi timp să-i bage în sperieţi pe toţi ceilalţi. 

Grosvenor nu-şi credea ochilor privind scena. Doar câţiva 
oameni se vedeau pe ecran. 

— Von Grossen şi doi tehnicieni, foarte aproape de Ixtl. 
Morton stătea în spatele lui von Grossen, iar lângă unul 
dintre tehnicieni putea fi văzut, parţial, Smith. Monstrul îi 
domina pe toţi cu silueta lui masivă, cilindrică. 

Morton rupse tăcerea, spunând cu o voce calmă, în timp 
ce-şi lua mâna de pe mânerul transparent al armei: 

— Nu încercaţi să trageţi, căci se mişcă fulgerător. De 
altfel, nici n-ar fi venit aici dacă n-ar fi fost sigur că nu-l 
putem atinge cu armele noastre. Nu putem risca un eşec. 
S-ar putea ca aceasta să fie ultima noastră şansă. Toate 
echipele de intervenţie urgentă care mă aud acum să se 
posteze deasupra, dedesubtul şi în jurul acestui coridor! 
Adăugă el pe un ton imperios. Aduceţi cu voi blasterele şi 
tunurile radiante portabile, ba chiar şi pe cele 
semiportabile! Ţineţi întreaga zona sub tirul radiaţiilor 
voastre! Daţi-i drumul! 

— Bună idee, directore! Exclamă căpitanul Leeth, a cărui 
faţă apăru pe ecran, acoperind, o clipă, imaginea 
monstrului. Încearcă să rezişti timp de trei minute, până la 
sosirea noastră! 

Faţa lui dispăru la fel de repede precum apăruse. 

Grosvenor se depărtă de ecran. Îşi dădea seama că-i prea 
departe pentru a-şi putea face o idee exactă şi într-o 
asemenea situaţie un nexialist nu s-ar fi încumetat să 
intervină. Nefăcând parte din nici o echipă, se gândea să se 
alăture lui Morton şi celorlalţi, în zona periculoasă. 

Alergând într-acolo, auzi prin videocomunicator vocea lui 
Korita, care împărțea sfaturi de la oarecare distanţă: 

— Domnule Morton, foloseşte-te de prilej, dar nu conta pe 
succes. Nu uita că monstrul ne-a luat din nou prin 


surprindere. N-are importanţă dacă ne atacă intenţionat 
sau întâmplător. Oricare i-ar fi intenţiile, rezultatul este că 
ne pune pe jăratic. Încă n-am izbutit nici măcar să ne 
limpezim gândurile. 

Grosvenor intrase într-un lift care cobora. Când ajunse jos, 
deschise uşa şi o zbughi pe coridor, unde auzi din nou vocea 
lui Korita: 

— Sunt convins că, datorită uriaşelor resurse de care 
dispunem la bordul acestei nave, putem veni de hac oricărei 
creaturi - bineînţeles, numai uneia... 

Grosvenor nu mai auzi restul vorbelor lui Korita, căci 
cotise după un colţ al coridorului. Drept în faţa lui văzu 
monstrul şi oamenii care-l înfruntau. 

Von Grossen tocmai desena ceva într-un carnet. Nu fără 
oarecare nelinişte, Grosvenor văzu că savantul se apropie 
de Ixtl şi-i întinde foaia cu desenul. După o clipă de ezitare, 
monstrul arunca o privire asupra desenului, apoi se trase 
înapoi, mârâind. 

— Ce naiba faci?! Exclamă directorul. 

— I-am arătat în ce fel putem să-l învingem, răspunse von 
Grossen, cu un zâmbet silit. I-am... 

Nu-şi sfârşi vorba. Morton, care bănuise pesemne ce-o să 
se întâmple, paşi înainte, încercând parcă instinctiv să-l 
apere pe von Grossen. Grosvenor văzu cum o labă cu nişte 
degete lungi şi subţiri, ca de sârmă, se abate asupra 
directorului. Acesta fu azvârlit înapoi spre grupul de 
oameni, făcându-l să-şi piardă echilibrul. Morton se ridică 
numaidecât şi puse mâna pe armă, dar încremeni brusc. 

Ca printr-o lentilă deformată, Grosvenor văzu că monstrul 
îl ţinea pe von Grossen în cleştele a două braţe de culoarea 
focului. Bietul savant se zbătea zadarnic: braţele acelea 
subţiri, dar vânjoase, îl strângeau zdravăn, deşi von 
Grossen era un bărbat voinic. Grosvenor ar fi vrut să tragă, 
dar n-avea cum să-l nimerească pe monstru fără a-l lovi şi 
pe savant. Tirul nu putea omori un om, ci putea, cel mult, 
să-l facă să-şi piardă cunoştinţa. Nexialistul se vedea pus în 


faţa unei dileme: să tragă, în speranţa că şi monstrul îşi va 
pierde cunoştinţa, sau să încerce cu orice preţ să obţină 
informaţii de la von Grossen? Alese cea de-a doua soluţie. 

— Von Grossen, îl strigă el pe fizician, ce anume i-ai 
arătat? Cum îl putem învinge? 

Von Grossen îl auzi, căci îşi întoarse capul, dar în clipa 
aceea se petrecu un lucru de necrezut: monstrul făcu un 
salt şi dispăru în perete, cu fizician cu tot. O clipă, 
Grosvenor crezu că e victima unei iluzii optice. Vedea însă 
cât se poate de clar peretele dur şi strălucitor, iar lângă 
acesta, unsprezece oameni năduşiţi şi speriaţi, dintre care 
şapte îşi frământau zadarnic armele. 

— Suntem pierduţi! Bâigui unul dintre ei. Dacă-i în stare 
să ne modifice structurile atomice şi să ne treacă printr-un 
perete solid, ne luptăm cu el fără sorţi de izbândă! 

Remarca asta îl scoase din sărite pe Morton, care se 
străduia să-şi păstreze sângele rece în împrejurările cele 
mai grele. 

— Nu-i adevărat, cât suntem încă în viaţă, avem toate 
şansele să-l învingem! Exclamă el, furios. Apoi strigă prin 
videocomunicator: 

— Căpitane Leeth, care-i situaţia? 

Pe ecran apărură capul şi umerii comandantului. 

— Nimic de semnalat, răspunse acesta. Locotenentul Clay 
pretinde că a văzut o umbră roşie dispărând printr-un 
planşeu. Ne-am putea limita, pentru moment, cercetările în 
partea de jos a navei. Echipele noastre de intervenţie 
tocmai se pregăteau să treacă la atac. Nu ne-aţi dat 
suficient răgaz. 

— Nici n-am fi avut cum, replică Morton, pe un ton înţepat. 
Grosvenor, care asculta această discuţie, îşi spuse că nu 
era chiar aşa. Von Grossen se lăsase prins vrând să-i arate 
monstrului, printr-o schemă, că putea fi învins. Era un gest 
tipic egoist, cu slabe şanse de a da rezultate. Gestul acesta 
nu făcea decât să confirme obiecțiile lui Grosvenor 
împotriva acţiunilor unilaterale ale unor specialişti 


incapabili să conlucreze într-un mod inteligent. Atitudinea 
lui von Grossen avea în spatele ei un comportament vechi 
de secole. O astfel de atitudine fusese îndreptăţită în prima 
fază a cercetărilor ştiinţifice, dar avea o valoare limitată 
acum, când fiecare element nou făcea necesară 
coordonarea şi integrarea mai multor ştiinţe. 

Grosvenor se îndoia că von Grossen descoperise cu 
adevărat un mijloc de a-l învinge pe Ixtl. Nu putea crede că 
un singur specialist ar ţi fost în stare să găsească un mijloc 
eficace. Desenul pe care fizicianul îl arătase monstrului era 
probabil limitat la cunoştinţele din propriul său domeniu. 

Deodată îl auzi pe Morton întrebând: 

— Bănuieşte careva dintre voi cam ce-o fi desenat von 
Grossen pe hârtia aceea? 

Grosvenor aştepta ca altcineva să răspundă, însă cum toţi 
tăceau, se hotări să vorbească: 

— Cred că eu, domnule director. 

— 'Te ascultăm, zise Morton după ce şovăi o clipă. 

— Singurul mijloc prin care putem capta atenţia unui 
extraterestru este de a-i pune sub ochi un simbol universal 
valabil, începu Grosvenor. Întrucât von Grossen este 
fizician, simbolul folosit de el poate fi lesne ghicit. 

Făcu o pauză pentru a-şi roti privirea prin sală. Îşi dădea 
seama că fusese cam melodramatic, dar nu avea încotro. În 
ciuda simpatiei pe care i-o arăta Morton, nu era recunoscut 
ca o autoritate de către ceilalţi, astfel încât socotea nimerit 
să le ofere măcar unora dintre ei ocazia de a ghici singuri. 

— Hai, tinere, îl încuraja Morton. Nu ne mai ţine încordaţi! 

— Un atom, spuse Grosvenor. 

Cei din jurul lui îl priviră buimaci. 

— Bine, dar asta n-are nici un sens! Exclamă Smith. De ce 
tocmai un atom? 

— Nu orice fel de atom, fireşte, adaugă Grosvenor. Aş 
pune rămăşag că Von Grossen a desenat, pentru monstru, 
structura atomică particulară a metalului din care e făcut 
învelişul navei noastre. 


— Ai dreptate! Exclamă directorul. 

— O clipă! Interveni căpitanul Leeth, apărând pe ecran. 
Nu mă pricep la fizică, recunosc, dar aş vrea să ştiu de ce 
are dreptate. 

— Grosvenor vrea să spună că doar două componente ale 
navei sunt confecţionate din acel metal ultrarezistent, şi 
anume: învelişul exterior şi sala motoarelor. Dacă ai fi fost 
cu noi în momentul când am capturat monstrul, ai fi băgat 
de seamă că, după ce s-a strecurat prin fundul cuştii, a fost 
oprit de metalul dur al învelişului exterior al navei. E 
limpede, aşadar, că nu poate trece prin metalul acela. lar 
faptul că, pentru a pătrunde în navă, a fost nevoit să treacă 
prin ecluza pneumatică, e o dovadă în plus. Mă mir că ideea 
asta nu nea venit numaidecât. 

— Dacă von Grossen i-a dezvăluit monstrului secretul 
sistemului nostru de apărare, n-ar fi oare posibil să-i fi 
arătat şi reţelele electrice instalate de noi în pereţii navei? 
Întrebă căpitanul. 

Morton îi aruncă o privire iscoditoare lui Grosvenor, care 
spuse: 

— În momentul acela, monstrul luase deja contact cu 
reţelele noastre, fără ca acest contact să-i fi provocat 
moartea. Von Grossen era convins că a găsit ceva nou. Şi 
apoi, nu poţi desena pe hârtie un câmp de forţă, decât cu 
ajutorul unei ecuaţii, bazate pe nişte simboluri arbitrare. 

— Iată un raţionament foarte încurajator, zise căpitanul 
Leeth. Bine că avem măcar un loc unde putem fi în 
siguranţă, şi anume sala motoarelor. Poate că şi circuitele 
electrice din pereţii dormitoarelor ne apară până la un 
punct. Încep să înţeleg de ce von Grossen era convins că 
aceste reţele ne asigură un oarecare avantaj. De aici 
înainte, întreg personalul va rămâne exclusiv în această 
zonă a navei şi n-o va putea părăsi decât cu aprobare 
specială. 

După ce repetă acest ordin printr-un videocomunicator, 
căpitanul adăugă: 


— Şefii de secţii să se pregătească să răspundă la unele 
întrebări legate de specialităţile lor. Anumite misiuni vor fi 
încredințate probabil unor persoane cu înaltă calificare. 
Domnule Grosvenor, te poţi considera o astfel de persoană. 
Doctore Eggert, fii bun şi împarte pilule antisomn celor 
care ţi le vor cere. Nimeni nu mai are dreptul să doarmă 
atâta timp cât monstrul rămâne în viaţă. 

— Bună treabă, căpitane! Exclamă directorul. 

Căpitanul dădu din cap şi dispăru din imagine. 

Pe coridor, un tehnician întreba, cu glas şovăitor: 

— Şi von Grossen? 

— Singurul mijloc de a-l ajuta pe von Grossen este de a-l 
nimici pe cel care l-a răpit! Îi răspunse Morton, cu asprime. 

În vasta sală a motoarelor, oamenii păreau nişte pitici 
pierduţi într-un palat al uriaşilor. Un val de lumină albastră, 
strălucitoare, mătură tavanul, făcându-l pe Grosvenor să 
clipească, fără voia lui. Şi, aşa cum lumina asta îi tulbură 
ochii, un sunet ciudat îi zbuciuma nervii - un sunet 
înfricoşător, ca un bubuit de tunet, provocat de o colosală 
revărsare de energie. 

Nava continua să străbată spaţiul, înfundându-se din ce în 
ce mai rapid în hăul negru, căscat între galaxia spiralată, în 
care Pământul reprezenta doar un punct rotitor, şi o altă 
galaxie, aproape la fel de imensă. 

Pe acest fundal se desfăşura acum o luptă decisivă: cea 
mai mare şi mai ambițioasă expediţie trimisă vreodată în 
spaţiu înfrunta cea mai teribilă primejdie întâlnită în afara 
sistemului solar. 

Grosvenor era convins de asta. Acum, nu mai aveau de-a 
face cu o fiinţă ca acel corl, care supravieţuise 
experienţelor biologice practicate asupra animalelor de pe 
planeta pisicilor de către locuitorii ei căzuţi ei înşişi victime 
unor războaie nimicitoare. Primejdia ce-i ameninţa acum nu 
se putea compara nici cu aceea pe care o înfruntaseră din 
partea Rimilor. După încercarea lui nereuşită de a stabili un 
contact cu aceştia, Grosvenor izbutise să le controleze toate 


mişcările, repurtând astfel de unul singur o victorie 
împotriva întregii lor seminţii. 

Monstrul stacojiu era însă un adversar cu totul aparte. 

Căpitanul Leeth urca treptele scării de fier ce ducea spre 
un balconaş. O clipă mai târziu, Morton veni şi el acolo, 
ţinând în mână un teanc de hârtii. După ce i le arătă 
căpitanului, directorul li se adresa astfel oamenilor din sală: 

— Acesta este primul moment de răgaz pe care-l avem de 
când monstrul s-a strecurat la bord, în urmă cu mai puţin 
de două ore - da, oricât de neverosimil ar părea, n-au 
trecut de-atunci nici două ore! Căpitanul Leeth şi cu mine 
am citit recomandările făcute de şefii de secţii. Am împărţit 
aceste recomandări în două categorii. Vom vorbi mai târziu 
despre prima categorie, în care intră recomandările de 
ordin teoretic. Cealaltă categorie, în care intra 
recomandările privitoare la mijloacele practice de luptă 
contra inamicului, are fireşte prioritate. 

Îngăduiţi-mi, mai întâi, să vă asigur că noi toţi dorim să se 
ia măsuri urgente pentru a-l găsi şi a-l salva pe von 
Grossen. Domnule Zeller, comunică-le celor prezenţi planul 
dumitale. 

Zeller, un bărbat vioi, în vârstă de vreo patruzeci de ani, 
care preluase conducerea secţiei de metalurgie după 
uciderea lui Breckenridge de către Corl, se ridică şi spuse: 

— De îndată ce am descoperit că monstrul nu poate 
pătrunde prin aliajul metalic folosit de noi, ne-am decis să 
fabricăm din acest aliaj un costum spaţial special. Asistentul 
meu a şi început să lucreze la confecţionarea acestui 
costum, care urmează să fie gata în vreo trei ore. Pentru 
depistarea monstrului vom utiliza, fireşte, un scaner cu 
fluorit. Dacă are cineva de făcut vreo sugestie... 

— De ce nu confecţionaţi mai multe costume? Întrebă 
cineva. 

— Nu dispunem decât de o cantitate foarte mică de 
material, îi răspunse Zeller. Am putea, desigur, să obţinem o 
cantitate mai mare, prin transmutaţie, dar ne-ar lua prea 


mult timp. Nu trebuie să uitaţi că secţia noastră a fost 
totdeauna o secţie relativ puţin importantă. Ne vom socoti 
norocoşi dacă vom izbuti să confecţionăm măcar un costum 
într-un răstimp atât de scurt. 

Întrucât nu-i mai puse nimeni nici o întrebare, Zeller se 
întoarse în atelierul de lângă sala motoarelor. 

Morton ridică mâna pentru a cere să se facă linişte, apoi 
spuse: 

— În ce mă priveşte, cred că, de îndată ce vom avea un 
costum de protecţie, ne va fi mult mai uşor să-l găsim pe 
von Grossen. Ca să ne împiedice să-l găsim, monstrul ar 
trebui să-l mute dintr-un loc în altul. 

— De unde ştim că-i încă în viaţă? Întreba cineva. 

— Păi, monstrul ar fi putut să ia cadavrul celui ucis dar n-a 
făcut-o, pentru că ne vrea vii, nu morţi, însemnările lui 
Smith ne oferă unele explicaţii posibile, dar vom discuta mai 
târziu despre ele. 

Directorul tăcu o clipă, apoi continuă: 

— Printre planurile de atac propuse, am aici unul 
prezentat de doi tehnicieni din secţia de fizică şi unul 
propus de domnul Elliott Grosvenor. Căpitanul Leeth şi cu 
mine am discutat aceste planuri cu mecanicul-şef Pennons 
şi cu alţi specialişti şi am ajuns la concluzia că planul 
domnului Grosvenor comportă riscuri prea mari pentru 
membrii expediției, de aceea nu-l vom folosi decât în caz de 
forţă majoră. Vom trece în schimb la aplicarea imediată a 
celuilalt plan, dacă nu se vor ridica obiecţii importante. Au 
fost încorporate în acest plan o serie de sugestii făcute de 
diverşi specialişti, modificându-i parţial varianta iniţială. 
Ştiu că se obişnuieşte ca oamenii să-şi expună singuri ideile, 
dar cred că, pentru a câştiga timp, e mai bine să vă prezint 
eu însumi, pe scurt, planul asupra căruia s-au pus de acord 
specialiştii. Cei doi fizicieni, Lomas şi Hindley, recunosc că 
planul lor nu poate fi dus la îndeplinire decât dacă monstrul 
ne va lăsa să facem racordările necesare şi e probabil că ne 
va lăsa. 


Planul prevede crearea unor scuturi de energie în 
planşeele etajelor şapte şi nouă - numai în planşee, nu şi în 
pereţi. Până-n prezent, monstrul nu a făcut nici un efort 
sistematic de a ne masacra. Având, potrivit domnului Korita, 
o „mentalitate rurală”, monstrul încă nu a înţeles că-i vorba 
de-o luptă „care pe care”. Mai devreme sau mai târziu, însă, 
tot va înţelege. Între timp noi îl vom prinde la etajul opt, 
între două câmpuri de forţă şi-l vom supune tirului 
proiectoarelor noastre. Domnul Grosvenor îşi va da, cred, 
seama că planul acesta este mult mai puţin riscant decât al 
lui şi, ca atare, i-am acordat prioritate. 

Grosvenor înghiţi în sec, înainte de a replica, pe un ton 
sarcastic: 

— Dacă e vorba de riscuri, de ce nu rămânem cu toţii 
închişi aici, în sala motoarelor, aşteptând ca monstrul să ne 
atace? Vă asigur că nu încerc să-mi promovez propriile idei, 
dar după părerea mea... planul expus adineaori e lipsit de 
orice valoare! 

Morton păru sincer mirat. 

— Nu crezi că-i o judecată cam prea aspră? Întrebă el, 
încruntând din sprâncene. 

— Dacă am înţeles bine, zise Grosvenor, planul prezentat 
de dumneavoastră este o variantă modificată a celui propus 
iniţial. La ce anume s-a renunţat? 

— Cei doi fizicieni propuneau să fie energizate patru etaje, 
răspunse directorul. 

Grosvenor rămase pe gânduri. Nu avea câtuşi de puţin 
intenţia de a pune bețe în roate cuiva. Dacă s-ar fi arătat 
prea stăruitor în criticile lui, risca să nici nu i se mai ceară 
părerea. 

— Aşa ar fi fost mai bine, spuse el. 

Căpitanul Leeth interveni în discuţie, vorbind peste 
umărul lui Morton: 

— Domnule Pennons, explică, te rog, de ce nu e cazul să fie 
energizate mai mult de două etaje. 

Mecanicul-şef păşi în faţă şi spuse, încruntat: 


— Principalul motiv este că ne-ar lua trei ore în plus şi ştim 
cu toţii că factorul timp e esenţial. Dacă timpul n-ar conta, 
ar fi preferabil să energizăm, sub control, întreaga navă, cu 
pereţi cu tot. În felul acesta, monstrul nu ne-ar mai putea 
scăpa. Dar o astfel de operaţiune ne-ar lua vreo cincizeci de 
ore. Aşa cum am mai spus, o energizare necontrolată ar 
însemna o adevărată sinucidere. Se cuvine, de asemenea, 
să avem în vedere un factor pur uman. Dacă monstrul ne va 
ataca, o va face împins de dorinţa de a pune gheara pe unul 
dintre noi. Or, fiecare din noi vrea şi trebuie să 
supravieţuiască. În cele trei ore de care avem nevoie pentru 
a ne pune planul în aplicare, nu vom dispune de-un alt 
mijloc de apărare decât tunurile radiante portabile şi 
armele uşoare. Nu putem risca să folosim arme mai grele în 
interiorul navei şi chiar şi pe cele pomenite adineaori 
trebuie să le mânuim cu prudenţă, căci sunt mortale. 
Bineînţeles, fiecare va trebui să se apere cu propria sa 
armă. Dar hai să începem! 

— Nu te grăbi! Zise căpitanul Leeth, vizibil stânjenit. Poate 
că domnul Grosvenor mai are de făcut vreo obiecţie. 

— Dacă am avea timp, spuse Grosvenor, ar fi poate 
interesant să vedem cum reacţionează monstrul la energia 
cu care vrem să încărcăm planşeele navei. 

— Nu înţeleg ce rost au toate discuţiile astea, exclamă 
cineva. Păi, dacă monstrul nimereşte între două etaje 
energizate, s-a zis cu el, ştim bine că nu mai are cum să 
scape! 

— Nu ştim nimic despre aşa ceva, replică Grosvenor cu 
hotărâre. Ceea ce ştim este ca monstrul a intrat într-un 
câmp de forţă şi totuşi a scăpat. Presupun că nu i-a plăcut 
să rămână acolo. De fapt, e limpede că nu putea să rămână 
mult timp într-un astfel de câmp energetic. Din nefericire, 
nu putem ridica în calea lui un baraj de energie. Aşa cum a 
spus şi domnul Pennons, pereţii s-ar topi. După părerea 
mea, monstrul ne-a dejucat planurile. 

Căpitanul Leeth părea descumpănit. 


— Domnilor, interveni el, obiecţia adusă este, cred, 
întemeiată. De ce nu s-a discutat despre acest aspect? 

— Eu am propus ca Grosvenor să ia parte la discuţii, dar 
mi s-a obiectat că, potrivit obiceiului, autorul unui plan nu 
poate participa la discutarea lui. Din acelaşi motiv n-au fost 
invitaţi nici cei doi fizicieni. 

— N-am impresia că domnul Grosvenor e conştient de 
grozăvia afirmațiilor sale, spuse Siedel. Eram cu toţii 
convinşi că scutul de protecţie al navei este una din cele 
mai grandioase realizări ştiinţifice ale omenirii. Mie, 
personal, îmi dădea un sentiment de linişte. Şi acum, 
dumnealui vine şi ne spune că monstrul acela poate trece 
prin el. 

— N-am spus că scutul ar fi vulnerabil, domnule Siedel, 
protestăa Grosvenor. Dimpotrivă, avem temeiuri să credem 
că monstrul nu poate trece prin el. Dacă mai ţineţi minte, a 
aşteptat ca noi să-l aducem în interiorul navei. Dar 
energizarea propusă constituie un sistem defensiv mult mai 
precar decât cel prevăzut în varianta iniţială. 

— N-ai totuşi impresia că experţii au constatat o 
asemănare între cele două variante? Îl întrebă psihologul. 
Raționamentul lor ar fi cam acesta: dacă energizarea nu 
reuşeşte, atunci suntem pierduţi. Prin urmare, trebuie să 
reuşească! 

— Am sentimentul că domnul Siedel a pus degetul pe rană, 
spuse căpitanul Leeth, cu un glas obosit. 

— Ar fi poate cazul să studiem şi planul domnului 
Grosvenor, propuse Smith. 

Căpitanul Leeth se întoarse cu faţa spre Morton, care 
şovăi o clipă, înainte de a vorbi: 

— Domnul Grosvenor ne propunea să ne împărţim într-un 
număr de grupuri egal cu acela al proiectoarelor atomice 
de care dispunem... 

— Energie atomică, în interiorul navei?! Exclamă un 
fizician. 


Oamenii începură să vocifereze, dar când se potoliră, 
Morton continua ca şi cum nu l-ar fi întrerupt nimeni: 

— Avem patruzeci şi unu de proiectoare. Dacă am accepta 
planul domnului Grosvenor, fiecare dintre aceste 
proiectoare ar urma să fie manevrat de un grup de militari, 
în timp ce noi, ceilalţi, am lua poziţie prin apropiere, ca să-l 
atragem pe monstru. Militarii ar primi ordin să tragă, chiar 
dacă vreunul dintre noi s-ar afla în bătaia proiectorului. Se 
prea poate că acest plan să fie cel mai eficient dintre câte s- 
au propus. Totuşi, cruzimea lui ne-a şocat pe toţi. Ideea dea 
trage în oamenii noştri, deşi nu e nouă, este mult mai greu 
de acceptat decât îşi închipuie, cred, domnul Grosvenor. 
Trebuie de altfel să adaug, cu toată sinceritatea, că a existat 
şi un alt considerent care i-a determinat pe savanţi să 
respingă acest plan. Căpitanul Leeth susţinea că oamenii 
meniţi să slujească drept momeală monstrului trebuie să fie 
neînarmaţi. Pentru marea noastră majoritate, aşa ceva e 
inadmisibil, căci orice om are dreptul să se apere. De aceea 
am votat pentru celălalt plan. Personal, sunt în favoarea 
planului domnului Grosvenor, dar continui să mă opun 
condiţiei puse de căpitanul Leeth. 

Auzind de această condiţie, Grosvenor îşi întoarse faţa 
spre căpitanul Leeth, care-i înfrunta privirea. 

— Cred că ar trebui să accepţi riscul, domnule căpitan, îi 
spuse Grosvenor, cu hotărâre în glas. 

— Bine, răspunse căpitanul, înclinându-se uşor. Renunţ la 
propunere. 

Morton părea intrigat de această scurtă discuţie. După ce- 
i privi de câteva ori când pe unul când pe celălalt, directorul 
cobori treptele înguste, de metal, şi se apropie de 
Grosvenor căruia îi spuse în şoaptă: 

— Când mă gândesc că nici nu bănuiam ce o să se 
întâmple! E limpede că-şi închipuie că, într-un moment de 
criză... 

Nu-şi sfârşi fraza, dar îşi aţinti privirea asupra căpitanului 
Leeth. 


— Cred că acum îşi dă seama că a făcut o greşeală, zise 
Grosvenor, împăciuitor. 

— În fond, poate că nici n-a greşit prea mult, recunoscu 
Morton. Instinctul de conservare îşi spune totdeauna 
cuvântul copleşind orice alte considerente. Totuşi, e mai 
bine să trecem peste acest aspect. Savanţii s-ar simţi jigniţi, 
iar noi avem şi aşa destule disensiuni la bord. 

Morton se întoarse cu faţa spre public şi rosti cu glas tare: 

— Domnilor, vă rog să vă pronunţaţi asupra planului 
domnului Grosvenor. Cei care sunt în favoarea lui, să ridice 
mâna! 

Spre marea dezamăgire a nexialistului, doar vreo cincizeci 
de mâini, se ridicară. 

— Cei care sunt contra, să ridice mâna, zise Morton. 

De data aceasta se ridicară doar vreo douăsprezece mâini. 

Morton arătă cu degetul spre un om din primul rând de 
scaune: 

— Dumneata n-ai ridicat mâna nici într-un caz, nici în 
celălalt. De ce? 

— Sunt neutru, răspunse omul, scuturând din umeri. Nu 
ştiu dacă sunt pentru sau contra. Nu am suficiente date ca 
să mă pot pronunţa. 

— Dar dumneata? Îl întreba Morton pe un altul. 

— Ce se întâmplă cu radiaţiile secundare? Spuse omul. 

— Le vom bloca, îi răspunse căpitanul Leeth. Vom închide 
ermetic întreaga zonă. Apoi întorcându-se spre Morton: 
Directore, nu înţeleg de ce mai zăbovim. Au fost cincizeci şi 
nouă de voturi pentru şi paisprezece contra planului lui 
Grosvenor. Cu toate că autoritatea mea asupra savanților 
este limitată chiar în timp de criză, consider că votul a fost 
clar. 

— Bine, dar aproape opt sute de oameni s-au abținut! 
Protestă Morton, contrariat. 

— E dreptul lor, replica Leeth, pe un ton categoric. E de 
presupus că un om în toată firea ştie ce vrea. Însăşi ideea 


de democraţie se bazează pe această presupunere, în 
consecinţă, ordon să trecem de îndată la acţiune. 

Morton şovăi o clipă, apoi rosti încet: 

— Ei bine, domnilor, mă supun. Cred că e cazul să pornim 
la treabă. Întrucât pregătirea proiectoarelor atomice ne va 
lua oarecare timp, să începem prin a energiza etajele şapte 
şi nouă. Pe cât îmi dau seama, am putea combina cele două 
planuri, reţinând unele elemente din fiecare, în funcţie de 
felul cum vor evolua lucrurile. 

— Aşa mai merge! Exclamă cineva, cu vizibilă satisfacţie - 
o satisfacţie ce părea împărtăşită de mulţi. În această 
atmosferă ceva mai destinsă, oamenii începură să 
părăsească enorma sală. 

— Ideea acestui compromis a fost genială, îi spuse 
Grosvenor lui Morton. 

— O ţineam în rezervă, îi răspunse directorul, acceptând 
cu gravitate complimentul. În relaţiile mele cu oamenii, am 
observat că nu e vorba doar de rezolvat o problemă sau 
alta, ci şi de potolit tensiunea dintre cei cărora le revine 
sarcina de a o rezolva. În momentele de primejdie, trebuie 
să acţionezi prompt. Dar acţiunea se cuvine îmbinată cu 
destinderea, obţinută prin toate mijloacele posibile. Ei bine, 
tinere, îţi doresc noroc! Sper că vei ieşi nevătămat din 
această încercare, încheie el şi îi întinse mâna. 

Strângându-i-o, Grosvenor îl întrebă: 

— În cât timp pot fi instalate tunurile atomice? 

— Cam într-o oră, poate ceva mai mult. Între timp, vom fi 
apăraţi de celelalte arme... 

La vederea oamenilor, Ixtl se repezi spre etajul al şaptelea 
- o siluetă monstruoasă strecurându-se prin pereţi şi 
planşee. De două ori îl zăriră oamenii şi-şi descărcară 
armele asupra lui. Între ele şi armele de mână, pe care le 
văzuse până acum există o mare deosebire - ca aceea 
dintre viaţă şi moarte. Ele zguduiau pereţii prin care Ixtl se 
strecura ca să scape de focul lor. O dată, o radiaţie îi atinse 
una dintre labe, făcându-l să se poticnească sub violenta 


şocului. Laba îşi reveni la normal într-o fracțiune secundă, 
dar Ixtl era conştient acum de limitele rezistenţei lui la 
aceste arme puternice. 

Totuşi, nu era alarmat. Prin repeziciunea, viclenia şi 
capacitatea de a-şi calcula precis fiecare mişcare, putea 
neutraliza efectul acestor noi arme. Lucrul cel mai 
important era: ce anume aveau de gând oamenii? Evident 
că, închizându-se în sala motoarelor, puseseră la punct un 
plan, pe care acum îl îndeplineau cu hotărâre. 

Ixtl le urmărea, cu ochii strălucitori, orice manevră. Pe 
coridoare, oamenii trudeau aplecaţi peste nişte cazane 
turtite, de metal negru. Flăcări albe ţâşneau cu furie prin 
găurile din capacele acestor cazane, aproape orbindu-i pe 
bipezi. Costumele lor spaţiale, făcute dintr-un material 
altminteri transparent, ca sticla, deveniseră opace, pentru a 
atenua şocul luminii, dar aceasta era încă destul de 
puternică. Din cazane ieşeau nişte benzi lungi şi 
scânteietoare. Fiecare dintre aceste benzi era smulsă 
numaidecât de câte o maşină care o reducea la 
dimensiunile dorite şi o trântea pe podeaua metalică. Ixtl 
observa că podeaua era, încet, încet, acoperită de aceste 
benzi. Iar în clipa când ajungeau jos, nişte refrigeratoare 
enorme le absorbeau imediat căldura. 

La început, Ixtl refuză să ţină seama de aceste observaţii, 
preferând să-şi scormonească creierii pentru a da de firul 
unei manevre tainice şi complicate. În curând, însă, îşi 
spuse că la mijloc nu era nimic altceva decât ceea ce vedea. 
Oamenii încercau pur şi simplu să introducă energie în 
planşeele a două etaje. Mai târziu, dându-şi seama că 
această capcană nu foloseşte la nimic, aveau să încerce 
probabil alte metode. 

Ixtl nu putea să ştie precis când anume avea să devină 
periculos pentru el sistemul lor defensiv. Ştia însă că, în 
clipa când îl va socoti periculos, putea foarte uşor să rupă 
contactele şi să pornească în urmărirea oamenilor. 


Plin de dispreţ, încetă să se mai gândească la această 
problemă. Oamenii ăştia parcă s-ar fi înţeles să-i servească 
pe tavă guulii de care încă mai avea nevoie. Îşi alese aşadar 
cu grijă viitoarea victimă. Omul pe care îl omorâse fără să 
vrea îi îngăduise să constate că stomacul şi intestinele sunt 
potrivite scopului său. De aceea, era hotărât să-i vâneze 
îndeosebi pe bipezii cu stomacul mare. 

Până să aibă oamenii răgazul de a-l prinde în raza unui 
proiector, Ixtl o şi zbughi împreună cu unul dintre ei. 
Ajustându-şi structura atomică, trecu rapid prin tavan spre 
etajul inferior, apoi traversă şi planşeul acestuia şi ajunse, 
cu prada lui, în enorma cală a navei. 

Cala devenise pentru el un teritoriu familiar: îl explorase 
încă de la început, când îl adusese pe von Grossen. Porni 
aşadar cu paşi siguri spre peretele din fund. Erau 
îngrămădite acolo, până în tavan, o sumedenie de lăzi. 
Croindu-şi drum printre ele sau ocolindu-le, ajunse în 
interiorul unei ţevi uriaşe, destul de înalta ca să încapă în 
ea. Ţeava asta făcea parte dintr-o lungă reţea de aer 
condiţionat. 

În ţeavă era întuneric, dar ochii lui, sensibili la radiaţiile 
infraroşii, desluşeau o lumină difuză. Ixtl îşi aşeză noua 
victimă lângă trupul lui von Grossen, apoi îşi vâri cu grijă 
una din labe în propriu-i piept şi, scoțând de acolo un ou, îl 
depuse în stomacul victimei. 

Aceasta continua să se zbată, dar Ixtl nu se sinchisea - ştia 
bine ce-o să urmeze. Încet, încet, trupul începu să 
înţepenească. Cuprins de panică, omul se zvârcolea, dându- 
şi seama că paralizează. Ixtl îl ţinea strâns, aşteptând să se 
termine reacţia chimică. În cele din urmă, omul rămase 
nemişcat, cu toţi muşchii înţepeniţi. Ochii îi erau larg 
deschişi, iar faţa îi şiroia de sudoare. 

Peste câteva ore, din ouăle depuse în stomacurile celor doi 
oameni aveau să iasă nişte pui leit cu Ixtl, care vor creşte 
hrănindu-se cu substanţa acestor oameni. Satisfăcut, se 


întoarse sus, pentru a căuta şi alte victime, alte cuiburi în 
care să-şi poată pune la clocit ouăle. 

În timp ce el cobora în cala cu trupul celei de-a treia 
victime, oamenii lucrau la etajul al nouălea. Pe coridor se 
rostogoleau valuri de căldură, stârnite de un vânt drăcesc. 
Deşi costumele spaţiale erau prevăzute cu câte un 
dispozitiv de refrigerare, oamenii se sufocau de căldură şi 
asudau de zor, muncind ca nişte roboţi. În plus, ochii le erau 
orbiţi de lumina puternică. 

Deodată, Grosvenor îl auzi pe un om de lângă el 
exclamând: 

— Uite-i că vin! 

Grosvenor se întoarse în direcţia arătată de omul acela şi 
se simţi scuturat de un fior. Maşina autopropulsată care 
înainta spre ei era un fel de sferă, nu prea mare, învelită cu 
un strat de wolfram, într-o latură avea o umflătură în formă 
de cioc. Partea ei strict funcţională era montată pe un 
suport, sprijinit el însuşi pe patru roţi de cauciuc. 

În jurul lui Grosvenor, oamenii încetaseră lucrul şi se 
zgâiau, livizi, la monstruoasa maşina. Unul dintre ei se 
întoarse brusc spre Grosvenor şi-i spuse, furios: 

— Dumneata eşti de vină, Grosvenor. lare-aş vrea să-ţi 
mut fălcile, înainte de-a fi iradiat de unul din proiectilele 
astea! 

— Păi, dacă o să fii omorât, o să mor şi eu odată cu 
dumneata! Îi replică, foarte calm, Grosvenor. 

Vorbele astea părură să-l potolească puţin pe celălalt, deşi 
continuă să bombăne: 

— Ce prostie! Nu se putea găsi o metodă mai bună decât 
folosirea unor oameni ca momeli? 

— Ba da, ar mai fi o cale, zise Grosvenor. 

— Care anume? 

— Să ne sinucidem! Răspunse Grosvenor, foarte serios. 

Omul se zgâi la el, apoi se depărtă, bodogănind ceva 
despre cei puşi pe glume idioate. Grosvenor se întoarse, 
zâmbind, către ceilalţi oameni, şi-şi dădu numaidecât seama 


că le pierise cheful de a lucra. Atmosfera era încărcată. Toţi 
erau „cu capsa pusă”. 

Ştiind că sunt folosiţi ca momeală, se temeau de moarte. 
Nimeni nu putea fi imun la această spaimă, deoarece voinţa 
de a supravieţui era înrădăcinată în însuşi codul lor genetic. 
Nişte militari cu pregătire superioară, cum era căpitanul 
Leeth, se puteau preface nepăsători, dar chiar sub calmul 
lor aparent se ascundea o anume încordare. Cât despre 
Grosvenor, simţea şi el primejdia, dar fiind convins că 
alesese calea cea bună, era hotărât să o urmeze, pentru a-şi 
pune în aplicare planul. 

— Atenţie, toată lumea! 

Grosvenor tresări, odată cu toţi ceilalţi, la auzul glasului 
din videocomunicator. Era glasul comandantului militar al 
navei: 

— Toate proiectoarele sunt în poziţie de tragere, la etajele 
şapte, opt şi nouă. Am discutat împreună cu ofiţerii mei 
despre riscurile la care ne expunem şi vă facem 
următoarele recomandări: dacă zăriţi monstrul, trântiţi-vă 
îndată pe jos, fără să mai staţi pe gânduri! Toţi cei din 
echipele de trăgători să-şi regleze numaidecât tirul! Nu veţi 
putea evita radiaţiile secundare, dar sunt convins că, dacă 
vă veţi trânti numaidecât pe podea, doctorul Eggert şi 
oamenii lui din sala motoarelor vor putea să vă salveze. 

În încheiere, pot să vă asigur că fiecare dintre noi îşi face 
datoria. Cu excepţia medicilor şi a celor trei pacienţi ai lor, 
toţi oamenii aflaţi la bordul navei sunt expuşi aceloraşi 
primejdii. Ofițerii mei au fost repartizaţi în diferite grupuri. 
Directorul Morton se află la etajul şapte. Domnul 
Grosvenor, al cărui plan îl punem acum în aplicare, se află 
la etajul nouă. Vă doresc noroc, domnilor! 

După o clipă de tăcere, şeful echipei de trăgători de lângă 
Grosvenor exclamă, voios: 

— Hai, băieţi! Acum, că ne-am reglat tirul, nu mai e nici un 
pericol, dacă ne trântim la timp pe podea. 


— Îţi mulţumesc, amice! Îi spuse Grosvenor. Un 
biomatematician îl îndemnă pe Grosvenor să-i mai spună 
militarului o vorbă bună. 

— Mie mi-au fost întotdeauna simpatici militarii, zise un 
altul. 

Grosvenor, însă, nici nu auzea vorbele celor din jur. Se 
gândea din nou la faptul că oamenii erau folosiţi ca 
momeală şi că nici un grup nu va şti când anume va fi în 
primejdie un alt grup. În „momentul critic” - momentul în 
care mica pilăa atomică începea să producă o cantitate 
enormă de energie, fără a exploda - din ţeava tunului, avea 
să ţâşnească un fascicul luminos, revărsând în jur radiaţii 
invizibile. 

După încetarea acestui bombardament tăcut, 
supraviețuitorii îl puteau preveni pe căpitanul Leeth, care la 
rândul lui putea avertiza celelalte grupuri. 

— Domnule Grosvenor! 

La auzul vocii pătrunzătoare, nexialistul se trânti maşinal, 
lovindu-se zdravăn, dar se ridică imediat, căci recunoscu 
glasul căpitanului. 

Ceilalţi se ridicară şi ei, furioşi. 

— La naiba, asta nu se face! Bombăni unul dintre ei. 

Grosvenor se apropie de videocomunicator şi, fără să-şi ia 
ochii de pe coridorul din faţa lui, întrebă: 

— Da, căpitane? 

— Fii bun şi coboară numaidecât la etajul şapte! Pe 
coridorul central. 

— Da, domnule. 

Grosvenor porni, stăpânit de presimţiri rele; după tonul cu 
care-i vorbise căpitanul, era clar că se întâmplase ceva. 

Când se apropie de locul acela, văzu o scenă de coşmar. 
Unul din tunurile atomice era răsturnat, lângă el zăceau 
rămăşiţele calcinate a trei dintre cei patru servanţi. Al 
patrulea zăcea fără cunoştinţă alături, dar încă se mai 
zvârcolea, atins desigur de radiaţii. 


Dincolo de tunul acesta, se vedeau vreo douăzeci de 
oameni, morţi sau în nesimţire, printre care şi directorul 
Morton. 

Sanitari îmbrăcaţi în haine de protecţie ridicau din când în 
când câte un trup şi-l transportau cu vehiculele lor. 

Era clar că operaţiunea de salvare începuse cu câtva timp 
înainte, ceea ce însemna că existau şi alte victime; doctorul 
Eggert şi asistenții săi transformaseră sala motoarelor într- 
o cameră de reanimare. Grosvenor se opri în faţa uneia din 
baricadele ridicate în grabă la o cotitură a coridorului. 
Căpitanul Leeth se afla acolo şi, deşi palid, părea calm. În 
câteva minute, îi povesti lui Grosvenor tot ce se întâmplase. 
Zărindu-l pe Ixtl, un tânăr tehnician, cuprins de panică, 
uitase să se trântească pe podea şi, la vederea tunului cu 
ţeava întoarsa spre el, trăsese în servanţii acestuia, chiar în 
momentul în care era slobozită şarja. Probabil că servanţii 
avuseseră un moment de ezitare când îl văzuseră pe 
tehnician între ei şi monstru. În clipa următoare, trei dintre 
ei se prăbuşiră peste tun şi, agăţându-se instinctiv de ţeava 
lui, îl răsuciră fără să vrea. Tunul se rostogoli departe de ei, 
târându-l pe al patrulea servant, care, din nefericire, apasă 
o clipă pe detonator. Cei trei camarazi ai săi, aflându-se în 
bătaia tunului, muriră pe loc. Tunul sfârşi prin a se izbi de 
un perete, pulverizându-l. 

Morton şi grupul lui, care nu se aflau în linia de foc, 
fuseseră atinşi de radiaţiile secundare. 

Încă nu se putea şti precis cât de gravă era starea lor, dar 
în cel mai bun caz aveau să rămână la pat un an de zile, iar 
câţiva aveau desigur să moară. 

— N-am fost destul de operativi, încheie căpitanul Leeth. 
Toate astea s-au petrecut cu numai câteva secunde după ce 
încetasem să le vorbesc oamenilor, dar a trecut aproape un 
minut până să vină aici un om, curios să vadă ce se 
întâmplase. Nu m-aş fi aşteptat că o echipă întreagă să fie 
nimicită aşa, dintr-odată! 


Grosvenor tăcea. Aşadar, acesta era motivul pentru care 
căpitanul Leeth nu voise să le dea arme savanților. Într-un 
moment de primejdie, omul se apără, nu se poate stăpâni, 
întocmai ca un animal, luptă orbeşte pentru a-şi salva viaţa. 

Grosvenor nu putea uita că Morton, dându-şi seama că 
savanții nu vor să se lase dezarmaţi, propusese un modus 
operandi menit să facă acceptabilă pentru toţi folosirea 
energiei atomice. 

— De ce m-ai chemat, căpitane? Întrebă el. 

— Am impresia că acest eşec îţi compromite planul. Ce 
părere ai? 

— Elementul surpriză a dispărut, recunoscu Grosvenor, în 
silă. Monstrul a atacat fără să bănuiască ce-l aşteaptă. De 
aici înainte, va fi mai prudent. 

Parcă-l vedea pe monstru scoţându-şi printr-un perete 
capul roşcat, pentru a scruta coridorul, înainte de a se 
năpusti asupra servanţilor şi a-l răpi pe unul dintre ei. 
Singura măsură de protecţie eficace ar fi fost instalarea 
unui al doilea tun, pentru al acoperi pe cel dintâi. Dar cum 
nu existau la bord decât patruzeci şi unu de tunuri, o astfel 
de măsură era exclusă. 

— A mai răpit vreun om? Întrebă Grosvenor dând din cap. 

— Nu. 

Ca şi ceilalţi, Grosvenor se întreba ce motiv îl mâna pe 
monstru să răpească oameni vii. O explicaţie putea fi 
împrejurarea că, potrivit teoriei lui Korita, monstrul era 
preocupat de grijă de a se reproduce. Grosvenor 
întrevedea, îngrozit, posibilitatea unui adevărat masacru. 

— Eu, unul, sunt sigur că se va întoarce, spuse căpitanul 
Leeth. Cred că ar trebui să lăsăm deocamdată tunurile 
acolo unde sunt şi să terminăm energizarea, însă pe trei 
etaje. Al şaptelea a şi fost energizat, iar al nouălea e 
aproape gata, aşa că ar trebui să trecem şi la al optulea 
etaj. În ceea ce priveşte şansele de reuşită ale unui astfel de 
plan, să nu uităm că monstrul a capturat până acum trei 
oameni, în afară de von Grossen. De fiecare dată a fugit cu 


victima în jos, în direcţia calei. Propun ca, de îndată ce vom 
termina energizarea celor trei etaje, să-l pândim la etajul al 
nouălea. Dacă va mai răpi încă un om, vom aştepta puţin, 
apoi domnul Pennons va activa scuturile energetice din 
planşee. 

Monstrul va încerca să treacă prin planşeul celui de-al 
optulea etaj, dar va constata că a fost energizat La fel 
planşeul etajului şapte. Iar dacă va încerca să treacă prin 
tavan, se va izbi de aceeaşi barieră mortală. 

Căpitanul Leeth tăcu, privindu-l gânditor pe Grosvenor, 
apoi adăugă: 

— Ştiu că, după părerea dumitale, contactul cu un singur 
câmp de forţă nu e suficient pentru a-l da gata pe monstru. 
Dar te-ai arăta mai puţin categoric în ipoteza că s-ar ciocni 
de două câmpuri de forţă, nu-i aşa? 

Grosvenor îi răspunse, după o clipă de şovăire: 

— Sunt de acord. În realitate, însă, nu putem şti precis 
cum va reacţiona la acest contact. Poate că vom avea o 
surpriză plăcută. 

EI, personal, se îndoia, dar ştia că, în actuala situaţie, 
trebuia să ţină seama de părerile şi speranţele oamenilor. 
Unii dintre ei nu puteau fi clintiţi din convingerile lor decât 
cu ajutorul faptelor. Dacă realitatea îi va sili să-şi schimbe 
ideile, atunci - numai atunci - vor fi pregătiţi sufleteşte să 
accepte soluţii mai drastice. 

Grosvenor învăţa, încet dar sigur, arta de a-i influenţa pe 
oameni. Nu era de ajuns să ştii multe şi să ai dreptate. 
Oamenii trebuiau convinşi cu argumente. Câteodată, era 
nevoie de prea mult timp pentru a-i convinge. Alteori nu 
puteau fi convinşi cu nici un chip. Civilizaţii întregi se 
prăbuşiseră, bătălii fuseseră pierdute, nave fuseseră 
distruse din pricină că omul sau grupul de oameni care 
deţineau ideile salvatoare refuzaseră să-şi piardă timpul 
pentru a-şi convinge semenii. 

Grosvenor era însă hotărât să lupte prin toate mijloacele 
aflate la îndemâna lui, pentru că un asemenea lucru să nu 


se întâmple pe nava Space Beagle. 

— Putem lăsa proiectoarele atomice acolo unde le-am 
instalat, până când vom energiza toate cele trei etaje. După 
aceea le vom lua de acolo. Energizarea va declanşa 
„momentul critic” chiar şi fără ajutorul tunurilor. 

Şi astfel, Grosvenor renunţă la propriu-i plan de luptă 
împotriva inamicului. 

Oamenilor le trebuiră aproape două ore pentru 
energizarea etajului al optulea. În acest răstimp, Ixtl îşi făcu 
de două ori apariţia. Îi mai rămăseseră şase ouă şi 
intenţiona să le folosească pe toate, afară de două. Singurul 
lui necaz era ca pentru fiecare guul trebuia să piardă foarte 
mult timp. Oamenii păreau dornici să se apere cu îndârjire, 
iar prezenţa tunurilor atomice îl obliga să-i atace mai ales 
pe cei care le mânuiau. 

În ciuda acestor obstacole, fiecare dintre atacurile lui era 
un model de precizie. Ixtl nu se simţea câtuşi de puţin 
îngrijorat. Dimpotrivă, era sigur de el. 

Când oamenii isprăviră lucrul la etajul opt şi trecură la 
etajul al nouălea, Grosvenor îl auzi pe căpitanul Leeth 
spunându-i mecanicului-sef: 

— Domnule Pennons, eşti gata să activezi scuturile? 

— Da, domnule căpitan, îi răspunse Pennons prin 
videocomunicator, şi adăugă, pe un ton sumbru: am şi 
pierdut cinci oameni şi vom mai pierde cel puţin încă unul. 

— Aţi auzit, domnilor? Încă unul. Unul dintre noi va trebui, 
vrând-nevrând, să servească drept momeală! 

Glasul care rostise aceste cuvinte îi era cunoscut lui 
Grosvenor, deşi nu-l mai auzise de mult. 

— Aici Gregory Kent, urmă glasul. Vă vorbesc din sala 
motoarelor, unde sunt la adăpost de primejdie. Doctorul 
Eggert vrea să mă reţină încă o săptămână. Motivul pentru 
care vă vorbesc acum este ca printre hârtiile lui Morton, 
primite de la căpitanul Leeth, am găsit o notă pe care l-aş 
ruga pe Kellie să ne-o explice. E vorba de clarificarea unui 


amănunt foarte important pentru înţelegerea întregii 
situaţii. E preferabil să o cunoaştem în toată grozăvia ei. 

În videocomunicator răsună vocea spartă a sociologului: 

— Iată raţionamentul meu. Când l-am descoperit noi, 
monstrul se afla la o distanţă de un sfert de milion de ani- 
lumină de cel mai apropiat sistem stelar şi era în aparenţă 
lipsit de orice mijloc de locomoţie spaţială. Imaginaţi-vă ce 
înseamnă o asemenea distanţă şi întrebaţi-vă cât timp i-ar 
trebui unui obiect oarecare ca s-o străbată, la voia 
întâmplării. Deţin aceste cifre de la Lester şi l-aş ruga să vă 
spună şi vouă ce mi-a comunicat mie. 

— Aici Lester! Glasul astronomului suna ciudat de aspru. 
Cunoaşteţi, mai toţi, teoria la modă privitoare la originile 
Universului. Există date care permit să se creadă că acesta 
a luat fiinţă ca urmare a distrugerii unui alt Univers, acum 
câteva miliarde de ani. Se consideră că, peste alte câteva 
miliarde de ani, Universul nostru va dispărea într-un 
cataclism teribil, despre a cărui natură putem emite doar 
unele ipoteze. În ce priveşte problema ridicată de Kellie, nu 
vă pot oferi decât o imagine. Să presupunem că monstrul 
roşu ar fi fost proiectat în spaţiu când a avut loc acea 
explozie cosmică. S-ar fi pomenit atunci în spaţiul 
intergalactic, fără nici o posibilitate de a-şi schimba 
direcţia. În aceste condiţii, ar fi fost condamnat să cutreiere 
spaţiul, fără încetare şi fără a se putea apropia de vreo stea. 
Asta voiai să ştii, Kellie? Încă ceva. Vă mai amintiţi, cred, 
cele spuse de mine nu de mult, în legătură cu paradoxul pe 
care-l reprezintă faptul că monstrul nu s-a răspândit ca 
specie în întreg Universul. În mod logic, dacă ar fi avut 
posibilitatea să-l populeze, ar fi făcut-o. Bănuim, însă, ca 
specia lui a stăpânit probabil cândva Universul care l-a 
precedat pe al nostru. Fireşte, monstrul ar dori să pună 
stăpânire pe Universul nostru - e o ipoteză plauzibilă în 
orice caz. 

— Sunt sigur, spuse Kent, ca oamenii de ştiinţă aflaţi la 
bordul acestei nave înţeleg necesitatea de a emite ipoteze 


asupra unor probleme în care dispunem deocamdată de 
foarte puţine date concrete. Cred că e bine să ne închipuim 
că avem de-a face cu un supravieţuitor al speciei care a 
dominat cândva un întreg Univers. S-ar putea să nu fie 
singurul supravieţuitor. Să sperăm că nici o altă navă 
terestră nu va întâlni vreodată asemenea fiinţe. Biologic 
vorbind, s-ar putea să fie cu miliarde de ani înaintea 
noastră. lată de ce trebuie să cerem fiecărui membru al 
expediției un maximum de efort, mergând chiar până la 
jertfă de sine... 

Un țipăt sfâşietor îl împiedica să-şi termine fraza: 

— A pus gheara pe mine!. Repede!. Îmi rupe costumul! 

Restul se pierdu într-un fel de bolboroseală. 

— E Dack! Exclamă Grosvenor. 

Recunoscuse vocea asistentului-sef al secţiei de geologie. 

În videocomunicator se auzi o altă voce: 

— A coborât! L-am văzut cu ochii mei! 

— Şi totuşi am activat scuturile! Spuse Pennons, destul de 
calm. 

Grosvenor îşi plecă privirea: sub picioarele lui strălucea o 
flacără albastră, superbă. Limbi subţiri de foc se ridicau 
spre costumul lui de protecţie, contrariate parcă de 
rezistenţă acestuia. Nu se auzea nici un zgomot. Grosvenor 
privi buimac în lungul coridorului, acoperit cu un covor de 
flăcări albastre, spectrale. O clipă, avu iluzia că privirea lui 
străbate până în fundul navei. Îşi veni repede în fire. 

Nu-şi putea lua ochii de la aceste flăcări lacome, care se 
zbăteau să-i străpungă costumul. 

Pennons vorbi din nou, de data asta în şoaptă: 

— Dacă planul nostru a reuşit, diavolul ăla se află acum la 
etajul şapte sau opt. 

Căpitanul Leeth dădu ordin ca toţi oamenii cu numele de 
la A la L. să-l urmeze la etajul şapte, iar cei cu numele de la 
M la Z să-l urmeze pe Pennons la etajul opt. 

După ce ieşiră din ascensor, la etajul şapte, oamenii din 
echipa lui Leeth, printre care şi Grosvenor, o porniră pe 


coridor, până când dădură peste un trup întins pe 
pardoseala metalică: parcă ar fi fost țintuit acolo de focul 
albastru. 

— Sloboziţi-l! Porunci căpitanul. 

Doi oameni înaintară încet şi atinseră trupul. Văpaia 
albastră se năpusti asupra lor, ca şi cum ar fi vrut să-i 
alunge. Oamenii începură să tragă trupul şi izbutiră să-l 
smulgă din cătuşele de foc, apoi îl duseră cu un ascensor 
până la etajul al zecelea, care nu fusese energizat. 
Grosvenor porni într-acolo odată cu ceilalţi. Aşezat pe 
podea, trupul continua să se zbată vreme de câteva minute, 
descărcând torente de energie, apoi se linişti, treptat, ca şi 
cum şi-ar fi dat duhul. 

— Aştept raportul dumitale, domnule Pennons! Tună 
căpitanul. 

Mecanicul-şef îi răspunse, după o clipă de tăcere: 

— Oamenii sunt răspândiţi în cele trei etaje, conform 
planului, şi scanează necontenit cu aparatele lor. Dacă 
monstrul e pe aproape, va fi văzut. Trebuie să mai aşteptăm 
cel puţin o jumătate de oră. 

După ce trecu şi aceasta jumătate de oră, Pennons 
raportă, cu dezamăgire în glas: 

— Nimic! Domnule căpitan, pesemne c-a reuşit să se 
strecoare... 

În telecomunicatoare răsună deodată o voce plângăreaţa: 

— Şi acum ce ne facem? 

Grosvenor avu sentimentul că vorbele astea exprimau 
îndoielile şi neliniştile tuturor oamenilor aflaţi la bordul 
navei. 

Se lăsase o tăcere grea. Mai-marii navei, de obicei atât de 
guralivi, păreau să-şi fi pierdut graiul. Cât despre 
Grosvenor, se gândea cu oarecare teamă la noul său plan şi, 
deşi îşi dădea seama de situaţia critică în care se găsea 
expediţia, era hotărât să mai aştepte. De altfel, nici n-ar fi 
avut dreptul să vorbească primul. 

Cel care rupse tăcerea fu Kent: 


— S-ar părea că duşmanul nostru e în stare să treacă la fel 
de uşor printrun perete energizat ca şi printr-unul 
neenergizat. Deşi e probabil că experienţa asta nu-i face 
nici o plăcere, îşi revine atât de repede, încât durerea 
simțită la un etaj dispare până să ajungă la etajul următor. 

— Aş dori să aud raportul domnului Zeller, interveni 
căpitanul Leeth. Unde eşti, domnule Zeller? 

— Aici, răspunse metalurgistul prin videocomunicator. 
Costumul de protecţie e gata, domnule căpitan. Şi am 
început cercetările în cala navei. 

— Cât timp ar lua confecţionarea unor costume de 
protecţie pentru toţi membrii expediției? 

Zeller rămase pe gânduri câteva clipe, apoi răspunse: 

— Ar trebui să punem pe roate un atelier în care să 
fabricăm uneltele necesare pentru confecţionarea în serie a 
unor astfel de costume, din acelaşi aliaj. lotodată, ar trebui 
să folosim una din pilele termice pentru a spori duritatea 
aliajului. După părerea mea, primul costum din serie ar 
putea fi gata peste vreo două sute de ore. 

Grosvenor îşi spuse că nu era o cifră exagerată: fabricarea 
unui aliaj rezistent era un proces extrem de anevoios. 
Căpitanul Leeth părea să fi amuţit la auzul cuvintelor lui 
Zeller. Cel care vorbi fu Smith: 

— Cred că nici soluţia asta nu e bună. Şi întrucât 
energizarea întregii nave ne-ar lua şi ea prea mult timp, nu 
văd ce-am mai putea face. 

Vocea tărăgănată a lui Gourlay, specialistul în transmisiuni, 
răsuna cu o vioiciune neobişnuită: 

— Nu văd de ce aceste soluţii n-ar fi valabile. Suntem încă 
în viaţă. Propun să ne punem pe treabă şi să realizăm cât 
mai mult, în cel mai scurt timp posibil. 

— Ce te face să crezi că monstrul n-ar fi în stare să 
distrugă chiar şi cel mai rezistent aliaj? Îl întrebă Smith, cu 
răceală. E o fiinţă evoluată, iar cunoştinţele sale în materie 
de fizică le depăşesc probabil pe ale noastre. De unde ştii că 
n-are puterea de a emite nişte radiaţii capabile să distrugă 


totul în cale? Ai uitat că şi felina aceea era în stare să 
pulverizeze metalele? 

— Aşadar, după părerea dumitale, nu ne rămâne altceva 
decât să capitulăm? Exclamă Gourlay, dispreţuitor. 

— Nu! Replică biologul, furios. Ceea ce vreau eu este să ne 
păstrăm judecata. Să nu ne repezim orbeşte spre un ţel cu 
neputinţă de atins! 

În videocomunicator se auzi vocea lui Korita: 

— Personal, sunt de acord cu părerea lui Smith. Voi merge 
chiar mai departe decât el, spunând că avem de-a face cu 
un inamic care-şi va da curând seama că nu trebuie să ne 
lase nici un răgaz. Din acest motiv, şi din altele, socot că 
monstrul nu ne va permite să energizăm întreaga navă. 

Căpitanul Leeth rămase tăcut, dar vocea lui Kent se auzi 
iarăşi, din sala motoarelor: 

— Korita, ce crezi că va face când îşi va da seama că-i 
periculos să mai aştepte? 

— Va începe să ucidă. Nu văd cum l-am putea împiedica 
altfel decât refugiindu-ne cu toţii în sala motoarelor. Dar 
cred, ca şi Smith, că ar putea fi în stare, după un timp, să 
pătrundă chiar şi acolo. 

— Ai vreo propunere? Îl întrebă căpitanul Leeth. 

— Sincer vorbind, nu! Răspunse Korita. Nu trebuie să 
uităm că avem de-a face cu o fiinţă aflată pe treapta rurală 
a dezvoltării speciei sale. Pentru o fiinţă aflată în această 
fază, nimic nu poate fi mai sfânt decât bucăţică de teren şi 
fiul ce o moşteneşte. Ea se agaţă ca o plantă de peticul sau 
de pământ, în care-şi înfige rădăcinile şi din care-şi soarbe 
seva. lată cum văd eu lucrurile. Deocamdată, nu pot 
propune nici o soluţie practică. 

— Nu prea înţeleg la ce ne-ar putea folosi analiza asta, 
zise căpitanul Leeth. Îi rog pe toţi şefii de secţii să se 
consulte prin telecomunicatoare cu personalul aflat în 
subordinea lor şi să-mi raporteze peste cinci minute dacă 
există vreo propunere vrednică de a fi luată în seamă. 


Grosvenor, care nu avea pe nimeni în subordinea lui, îi 
ceru voie căpitanului să-i pună câteva întrebări lui Korita, în 
timp ce ceilalţi şefi de secţii se consultau cu subalternii lor. 
Căpitanul Leeth îi permise, aşa că Grosvenor i se adresa 
arheologului: 

— Domnule Korita, îmi acorzi câteva minute? 

— Cine întreabă? 

— Grosvenor. 

— A, da, domnule Grosvenor, acum îţi recunosc vocea. 
Poftim! 

— Ne-ai vorbit de tenacitatea cu care fiinţa aceasta se 
agaţă de peticul sau de proprietate. Dacă monstrul se află 
pe treapta rurală a dezvoltării speciei sale, crezi că ar fi 
capabil să-şi imagineze o altă atitudine faţă de proprietate, 
cum ar fi de pildă atitudinea noastră? 

— Sunt sigur că nu. 

— Aşadar, şi-ar întemeia toate planurile pe convingerea că, 
fiind încolţiţi în spaţiul strâmt al acestei nave, n-avem cum 
să scăpăm. 

— Raționamentul lui e destul de logic: dacă am părăsi 
nava, n-am putea supravieţui. 

— Bine, dar noi ne aflăm într-un stadiu în care 
proprietatea particulară nu contează prea mult şi, în orice 
caz, nu mai suntem legaţi orbeşte de ea! 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, replică japonezul, nedumerit. 

— Păi, nu fac decât să duc analiza dumitale la concluzia ei 
logica, în situaţia de faţă... 

— Domnule Grosvenor, îl întrerupse căpitanul cred că 
încep să înţeleg unde vrei să ajungi. Ai de gând să ne propui 
un nou plan, nu-i aşa? 

— Da, recunoscu nexialistul, cu o voce tremurătoare. 

— Domnule Grosvenor, sunt sigur că ne vei oferi o soluţie 
îndrăzneață şi plină de imaginaţie, şi te-aş ruga s-o expui... 
însă peste cinci minute. 

Cinci minute mai târziu Grosvenor îşi expuse aşadar planul 
în faţa tuturor membrilor expediției. După ce isprăvi, îl auzi 


pe Smith spunându-i în şoaptă: 

— Bravo, Grosvenor! Ştiu că va trebui să-i sacrificăm pe 
von Grossen şi pe ceilalţi, poate chiar pe noi toţi, dar ai 
dreptate. Proprietatea particulară nu e ceva sacru pentru 
noi. Cât despre von Grossen şi ceilalţi patru, adăugă el pe 
un ton aspru - încă n-am avut răgazul să-ţi vorbesc despre 
nota pe care i-o dădusem lui Morton - pentru toţi cinci, cred 
că moartea ar însemna o adevărată binecuvântare. 

— Ai dreptate, Smith! Exclamă cineva. Cu cât vor muri mai 
repede, cu atât mai bine va fi pentru ei! 

— Să mergem în sala motoarelor! Porunci căpitanul Leeth. 
Nol... 

Dar un glas aţâţat îl întrerupse - era glasul lui Zeller: 

— Repede, domnule căpitan! Trimite de îndată oameni şi 
proiectoare în cală! I-am găsit în conducta de aer 
condiţionat. Monstrul e aici, dar îl ţin respect cu arma mea, 
deşi nu-i poate face prea mult rău. Repede, repede! 

Căpitanul Leeth începu să împartă ordine, cu repeziciunea 
unei mitraliere, iar oamenii dădură buzna spre ascensoare. 

— Toţi savanții şi ajutoarele lor să se îndrepte spre 
ecluzele pneumatice! Militarii să mă urmeze! Probabil că nu 
vom fi în stare să-l încolţim şi să-l ucidem în cală. Dar, 
domnilor, continuă el pe un ton ferm şi solemn, ne vom 
descotorosi de monstru, cu orice preţ! Nu ne mai putem 
gândi doar la vieţile noastre. 

Când îi văzu pe oameni că se apropie şi-i iau guulii, Ixtl se 
retrase, cuprins pentru prima oară de teama înfrângerii. Ar 
fi vrut să se repeadă asupra lor şi să-i zdrobească, dar 
văzându-le armele acelea scânteietoare, se dădu înapoi, 
copleşit de presimţiri rele. Pierduse iniţiativa. Oamenii 
aveau să-i descopere în curând ouăle şi să le distrugă, 
zadarnicindu-i astfel încercarea de a se înmulţi. 

De aici înainte trebuia să urmărească un singur ţel: să 
ucidă. Faptul că se gândise în primul rând la reproducere îl 
uimea acum din cale-afară. Pierduse un timp preţios. Dar, 
pentru a putea ucide, avea nevoie de o armă nimicitoare. 


Fără să stea mult pe gânduri, se îndreptă spre laboratorul 
cel mai apropiat. 

Ajuns acolo, se puse numaidecât pe treabă, mânat de o 
nelinişte pe care n-o mai încercase până atunci. În timp ce 
trupul şi faţa îi erau aplecate peste utilaj, tălpile lui 
sensibile înregistrară o schimbare bruscă a vibraţiilor din 
interiorul navei Se opri din lucru şi rămase la pândă, până 
când înţelese: motoarele amuţiseră. Uriaşa navă se oprise 
din zbor şi încremenise în spaţiu. Stăpânit de o spaimă 
nelămurită, Ixtl reîncepu să lucreze, mişcându-şi febril 
degetele lungi şi negre ca nişte sârme. 

Deodată se opri din nou, copleşit de aceeaşi senzaţie a 
unei primejdii iminente. Se propti zdravăn pe picioare, 
încordându-şi toţi muşchii şi, în sfârşit, înţelese ce se 
întâmpla: nu mai simţea vibraţiile oamenilor. Aceştia 
părăsiseră nava! 

Ixtl se repezi spre cel mai apropiat perete, abandonându- 
şi arma făurită cu atâta trudă. Singura lui speranţă era 
acum să iasă afară, în noaptea spaţiului. 

Începu să alerge pe coridoarele pustii, printre pereţii 
strălucitori, care păreau să-şi bată joc de el întreaga lume a 
acestei nave, atât de plină de făgăduieli până mai adineaori, 
devenise un cazan drăcesc, ale cărui flăcări puteau să 
ţâşnească în orice moment. Răsuflă uşurat când văzu în faţa 
lui o ecluză pneumatică. Trecu fulgerător prin primul ei 
compartiment, apoi prin al doilea, prin al treilea - şi se 
pomeni din nou în noaptea neagră de afară. Încredinţat că 
oamenii îl pândesc, undeva pe aproape, se lansă cu putere 
în spaţiu. 

Pe măsură ce se depărta de navă, se simţea tot mai uşor. 
În urma lui, luminile hublourilor păliseră, acoperite de o 
văpaie albăstruie, nefirească. Flacăra asta albastră, care 
ţâşnea parcă prin toţi porii imensei nave, sfârşi prin a se 
stinge şi ea, cu încetul. Dar înainte de a se fi stins cu totul, 
formidabilul scut energetic apăru din nou, interzicându-i 
pentru totdeauna lui Ixtl accesul la navă. În unele hublouri 


începură iarăşi să pâlpâie lumini, din ce în ce mai 
strălucitoare, pe măsură ce puternicele motoare îşi 
reveneau din şocul năprasnic. 

Ixtl se întoarse din drum şi se apropie cu băgare de 
seamă. Acum, când plutea în spaţiu, putea deveni lesne 
ţinta acelor tunuri atomice, mânuite fără nici un risc de 
către oamenii din navă. Oprindu-se la vreo jumătate de milă 
de scut, văzu cu nelinişte nişte umbre care se strecurau 
printr-o deschizătură din coasta navei. Erau „bărcile de 
salvare” ale oamenilor, fantomatice în lumină strălucitoare 
a hublourilor. 

Deschizătura se închise, iar uriaşa sferă metalică se mistui 
în noapte, lăsând o dâră luminoasă, ca o galaxie. 

Timpul se târa, leneş, spre veşnicie. Ixtl plutea, 
deznădăjduit, prin noaptea nemărginită, gândindu-se fără 
să vrea la puii lui care nu aveau să se mai nască şi la 
Universul pe care-l pierduse pentru totdeauna! 

Grosvenor nu-l slăbea din ochi pe chirurg, care îşi înfipse 
bisturiul electric în stomacul celui de-al patrulea om. 
Ultimul ou fu scos şi depus pe fundul cuvei înalte de metal 
dur. Erau nişte ouă rotunde, cenuşii, iar unul dintre ele 
părea uşor crăpat. 

Se aflau acolo mai mulţi oameni, cu armele ridicate şi cu 
ochii aţintiţi asupra crăpăturii care se tot lărgea. Deodată 
se ivi din ea un cap urât, rotund stacojiu, cu nişte ochi mici 
şi o gură subţire. Capul se răsuci pe gâtu-i scurt, iar ochii îi 
fulgerară pe oameni cu o privire feroce. Cu o repeziciune 
care aproape că-i lua prin surprindere, monstrul se ridică şi 
încerca să iasă din cuvă, dar, alunecând pe pereţii ei 
metalici, căzu înapoi şi se topi în flăcările scuipate de 
armele oamenilor. 

— Ia închipuiţi-vă că ne-ar fi scăpat şi că s-ar fi strecurat 
prin peretele din faţă! Exclamă Smith, lingându-şi buzele. 

Nimeni nu-i răspunse. Toţi erau cu ochii pe cuvă. Ouăle, 
care se topeau încet în flăcări, sfârşiră prin a arde cu o 
strălucire aurie. 


Doctorul Eggert, care stătea aplecat peste trupul lui von 
Grossen, exclamă deodată: 

— A, muşchii încep să i se relaxeze, iar ochii se deschid! 
Presupun că-şi dă seama ce se întâmplă. Paralizia i-a fost 
provocată de prezenţa oului în stomac, dar acum, când oul 
i-a fost scos, începe să-şi vină în fire. Nu-i nimic grav. Cred 
că au să-şi revină şi ceilalţi în curând. Dar ce-i cu monstrul? 

Căpitanul Leeth îi răspunse: 

— Doi oameni din navetele de salvare pretind că au văzut 
un fel de flacără rosie ţâşnind prin principala ecluza 
pneumatică, în clipa când noi supuneam întreaga navă unei 
energii oarecum necontrolate. Trebuie să fi fost monstrul, 
fiindcă nu i-am găsit nicăieri cadavrul. Totuşi Pennons şi 
echipa lui scanează toate compartimentele navei, aşa că în 
curând vom avea o imagine clară. Uite-l că vine. Ei, 
domnule Pennons? 

Mecanicul-şef se apropie şi depuse pe una din mese un 
obiect metalic ciudat. 

— Încă n-am nimic precis de raportat, dar am găsit acest 
obiect în laboratorul de fizică. Ce credeţi că ar putea fi? 

Grosvenor se pomeni lângă masă, odată cu ceilalţi şefi de 
secţii, care se înghesuiau să privească obiectul. Acesta 
părea să fie un aparat fragil, cu o reţea complicată de 
sârme încolăcite în jurul a trei ţevi care traversau trei sfere 
mici ce răspândeau o lumină argintie, bizară. Această 
lumină pătrundea prin masă, făcând-o transparentă ca 
sticla. Dar şi mai straniu era faptul ca sferele acelea 
absorbeau căldură ca nişte bureţi termici. Grosvenor 
întinse braţul spre cea mai apropiată dintre sfere, dar simţi 
ca mâna îi înţepeneşte şi că toată căldura iese din ea, aşa că 
şi-o retrase grabnic. 

— Cred c-ar fi mai bine să-i lăsăm pe fizicieni să facă 
cercetările cuvenite, spuse căpitanul Leeth. Von Grossen îşi 
va reveni destul de repede. Spui că ai găsit acest obiect în 
laborator, Pennons? 

Pennons dădu din cap. 


— S-ar părea că monstrul tocmai lucra la acest obiect 
când a simţit că se întâmpla ceva, spuse Smith. A ghicit 
adevărul, de vreme ce a părăsit nava. lar faptul acesta pare 
să-ţi infirme teoria, Korita! Spuneai că, având o mentalitate 
rurală, nici nu şi-ar fi putut imagina că vom ieşi din navă. 

Un zâmbet vag lumina faţa palidă a arheologului. 

— Domnule Smith, rosti acesta politicos, nu încape nici o 
îndoiala că şi-a închipuit ce vom face. Probabil că era pe 
treapta cea mai de sus a „ruralităţii”. 

— Bine-ar fi să avem şi noi unele din însuşirile acestei 
„ruralităţi”, exclamă Pennons. Ştiţi că ne trebuie cel puţin 
trei luni ca să reparăm stricăciunile pricinuite de trei 
minute de energizare necontrolată? La un moment dat m- 
am temut că... 

Căpitanul Leeth îl întrerupse, zâmbind: 

— Îţi voi sfârşi eu fraza, domnule Pennons. Te temeai ca 
nava va fi complet distrusă. Cred că mai toţi ne-am dat 
seama la ce risc enorm ne expunem adoptând planul final al 
domnului Grosvenor. Ştiam prea bine că am fi putut rămâne 
izolaţi în spaţiu la o distanţă de sute de mii de ani-lumină de 
Pământ! 

— Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă monstrul ar fi reuşit 
să pună stăpânire pe navă? Spuse cineva. De bună seamă 
că ar fi plecat cu ea, pentru a încerca să cucerească 
întreaga galaxie. 

— Dumnezeule! Exclamă cineva. Să nu mai lăsăm 
niciodată alt monstru la bordul acestei nave! Nervii mei n- 
ar mai rezista, iar eu nu mai sunt omul cumsecade care s-a 
îmbarcat la începutul expediției! 

— Ai exprimat gândul nostru, al tuturor! Rosti Kent, care 
preluase conducerea expediției. 

Cineva îi şopti ceva la ureche lui Grosvenor, dar atât de 
încet, încât nexialistul nu desluşi nici un cuvânt. Şoapta fu 
urmată de un fel de tril, la fel de neînțeles ca şi cuvintele. 

Grosvenor îşi roti maşinal privirea. 


Se afla în studioul din propria-i secţie şi nu mai era nimeni 
acolo. Porni cu paşi şovăitori spre auditoriu, dar când 
deschise uşa nu văzu nici acolo pe nimeni. 

Se întoarse perplex la masa lui de lucru, întrebându-se 
dacă nu cumva cineva aţintise asupra lui un encefalostat: 
era singura explicaţie pe care-o putea da iluziei auditive de 
adineaori. 

Respinse însă numaidecât această explicaţie, spunându-şi 
că encefalostatele erau eficace doar de la mică distanţă. 
Mai mult încă, secţia de nexialism era protejată împotriva 
mai tuturor undelor. Şi apoi Grosvenor cunoştea prea bine 
procesele mentale, generatoare de iluzii, ca să poată trece 
cu uşurinţă peste ceea ce simţise mai înainte. 

Ca măsură de prevedere, exploră toate cele cinci încăperi 
ale secţiei şi-şi verifica encefalostatele. Le găsi în stare 
normală şi la locurile lor. Se întoarse aşadar în studio şi-şi 
reîncepu cercetările asupra imaginilor hipnotice folosite de 
Rimi împotriva navei, imagini pe care reuşise să le 
înregistreze. 

Deodată tresări, îngrozit, căci auzise din nou şoapta aceea, 
la fel de catifelată ca prima oară, dar parcă ostilă şi 
amenințătoare acum. 

Uluit, Grosvenor îşi spuse că era, desigur, un encefalostat: 
cineva îi excita de la distanţă creierul, cu un aparat atât de 
puternic, încât undele lui pătrundeau chiar prin pereţii 
ecranaţi ai studioului. 

Tot întrebându-se cine ar fi putut să fie, ajunse la concluzia 
că undele veneau din secţia de psihologie, aşa că-l chemă la 
telefon pe Siedel. Auzind vocea lui Siedel, Grosvenor începu 
să-i explice, calm, ce se întâmplase, dar psihologul îi tăie 
vorba: 

— Tocmai mă pregăteam să te chem. Credeam că 
dumneata eşti de vină... 

— Vrei să spui că şi dumneata ai simţit ceva? Îl întrebă 
Grosvenor, încercând să-şi imagineze implicaţiile unei 
asemenea ipoteze. 


— Ceea ce mă surprinde este faptul că ai simţit şi 
dumneata, în ciuda pereţilor ecranaţi cu care ţi-ai 
înconjurat sediul. De douăzeci de minute încoace, tot 
primesc reclamaţii, dar unele din aparatele mele au fost 
afectate chiar mai devreme. 

— Care aparate? 

— Detectorul de unde cervicale, aparatul de înregistrare a 
impulsurilor nervoase şi câteva detectoare electronice 
ultrasensibile... Kent se pregăteşte să convoace o adunare 
generală în auditoriumul punţii de comandă. Ne revedem 
acolo. 

Dar Grosvenor nu-l lăsă să pună punct conversaţiei, ci îl 
întrebă: 

— S-a discutat deja despre problema asta? 

— Mda... Am ajuns cu toţii la o anumită concluzie. 

— Care anume? 

— Că suntem pe cale de a pătrunde în marea galaxie M-33 
şi că undele vin probabil de acolo. 

Grosvenor avu un râs nervos. 

— Da, e o ipoteză plauzibilă. Voi reflecta asupra ei şi-ţi voi 
spune părerea mea. De altfel, ne vedem peste câteva 
minute. 

— Pregăteşte-te să suferi un şoc la ieşirea pe coridor. 
Acolo, presiunea e continuă. Sunete, jocuri de lumini, vise, 
emoţii - suntem supuşi unei acţiuni stimulatoare puternice. 

Grosvenor scutură din cap şi întrerupse legătura, pentru 
a-şi pune în ordine înregistrările. Dar abia se apucă de 
lucru, că pe ecranul videocomunicatorului apăru Kent care-i 
chema pe oameni la şedinţă. Peste un minut, când deschise 
uşa şi ieşi pe coridor, Grosvenor îşi dădu seama că Siedel nu 
exagerase: valuri de excitaţii îi asaltau creierul. Deşi năucit, 
porni totuşi spre puntea de comandă. 

Se aşeză printre ceilalţi. Noaptea nemărginită a spaţiului, 
care împresura nava, îşi murmura avertismentele, când 
înfricoşate, când amenințătoare. 

Grosvenor auzi pe cineva spunând, în spatele lui: 


— După părerea mea, ar trebui să ne întoarcem acasă. 
Neputând identifica vocea, Grosvenor privi peste umăr, 
dar omul nu mai spuse nimic. Privind din nou drept în faţa 
lui, Grosvenor observă că locţiitorul directorului, Kent, nu-şi 

lua ochii de pe display-ul telescopului; parcă nici n-ar fi 
auzit remarca omului sau ar fi socotit că nici nu merită un 
răspuns. 

În tăcerea ce se lăsase, Grosvenor îşi potrivi 
videocomunicatorul pe braţul fotoliului, în aşa fel încât să 
poată avea o imagine directă, deşi cam tulbure, a scenei 
contemplate de Kent şi de Lester prin telescop. 
Concentrându-şi atenţia, văzu că nava ajunsese în 
vecinătatea unui sistem galactic, ale cărui stele erau însă 
atât de departe, încât nebuloasa M-33 din Andromeda - 
ţinta expediției - se reflecta în telescop ca o puzderie de 
puncte strălucitoare. 

Grosvenor îşi ridică privirea tocmai în clipa când Lester 
spunea, depărtându-se de telescop: 

— Se petrece un fenomen de necrezut. Vibraţiile pe care 
le percepem provin dintr-o galaxie de miliarde de sori. 
Domnule Kent, am impresia că problema asta depăşeşte 
sfera astronomiei. 

— Orice fenomen legat de o galaxie intră în sfera 
astronomiei, îi replică celălalt, ridicându-şi privirea de pe 
display. Ai putea oare să-mi spui ce altă ştiinţa se ocupă de 
astfel de fenomene? 

— Proporţiile fenomenului sunt de-a dreptul fantastice, 
rosti Lester, cu şovăială în glas. Cred că nici nu poate fi 
vorba, deocamdată, de un fenomen galactic. Aceste vibrații 
ar putea fi purtate de o radiaţie îndreptată asupra navei 
noastre. 

Kent se întoarse spre oamenii aşezaţi în fotolii în faţa 
uriaşului panou de control şi întrebă: 

— Are cineva ceva de spus sau de propus? 

Grosvenor îşi roti privirile, sperând că omul pe care-l 
auzise ceva mai înainte va lua din nou cuvântul, dar 


speranţa lui se dovedi deşartă. Era limpede ca oamenii nu 
se mai simțeau la fel de liberi să-şi spună cuvântul, ca pe 
vremea când erau conduşi de Morton. Într-un fel sau altul, 
Kent le dăduse a înţelege că punea preţ doar pe opiniile 
şefilor de secţii. Era, de asemenea, clar că el, personal, 
refuza să considere nexialismul ca o disciplină serioasă. 
Luni în şir, menţinuse relaţii corecte cu Grosvenor, pe baza 
unui contact redus la minimum. În acest timp, Kent îşi 
consolidase poziţia, impunând adoptarea a diferite moţiuni 
care confereau secţiei sale mai multă autoritate în anumite 
probleme, sub pretextul evitării paralelismelor. 

Grosvenor ştia prea bine că numai un alt nexialist ar fi 
putut înţelege ce importanţă avea, pentru moralul 
membrilor expediției, încurajarea iniţiativelor individuale, 
chiar cu riscul de a sacrifica o parte din eficacitate. De 
aceea, nici nu se ostenise să protesteze împotriva 
restricţiilor suplimentare impuse de noul director unor 
oameni care şi aşa erau înghesuiți ca într-o temniţă între 
pereţii navei. Din fundul auditoriumului, se auzi vocea lui 
Smith: 

— Văd că domnul Grosvenor se foieşte pe scaun. Nu 
cumva e prea politicos ca să ia cuvântul înaintea unora mai 
vârstnici decât el? Spune, domnule Grosvenor, ce-ţi trece 
prin cap? 

Grosvenor aştepta să se potolească râsetele celorlalţi 
(numai Kent nu râdea), apoi vorbi: 

— Acum câteva minute, cineva a propus să ne întoarcem 
acasă. Aş vrea ca omul care a făcut această propunere să 
ne explice motivele sale. 

Nimeni nu-i răspunse. Grosvenor îl văzu pe Kent 
încruntându-se. Faptul că printre membrii expediției se afla 
unul care nu avea curajul de a-şi susţine făţiş o opinie, fie ea 
trecătoare, era într-adevăr straniu. Mulţi din sală priveau în 
jur, uimiţi. 

— Când a făcut cineva o astfel de propunere? Întrebă 
Smith. Nu-mi amintesc s-o fi auzit. 


— Nici eu! Spuseră într-un glas câţiva oameni. 

Lui Kent îi străluceau ochii: era limpede că se pregătea să 
intervină în discuţie, ca şi cum s-ar fi aşteptat la un triumf 
personal. 

— Să punem lucrurile la punct, zise el. A existat sau nu o 
astfel de propunere? A mai auzit-o careva? Ridicaţi mâinile. 

Nu se ridică nici o mâna. 

— Domnule Grosvenor, rosti Kent pe un ton răutăcios, ce 
anume ai auzit dumneata? 

— Pe cât îmi amintesc, răspunse Grosvenor cu glas apăsat, 
acestea au fost cuvintele pe care le-am auzit: „După 
părerea mea, ar trebui să ne întoarcem acasă”... Sunt 
convins că vorbele astea au fost rezultatul unei excitaţii a 
centrilor auditivi ai creierului meu. Cineva din afara navei 
are interesul ca noi să ne întoarcem acasă, iar eu i-am 
simţit dorinţa. Bineînţeles că nu vă ofer decât o explicaţie 
posibilă, nu o analiză obiectivă. 

— Domnule Grosvenor, spuse Kent pe un ton înţepat, noi, 
ceilalţi, ne întrebam cum se face că numai dumneata ai 
auzit cuvintele acelea? 

Grosvenor îi răspunse cu gravitate, ignorând zeflemeaua 
lui Kent: 

— Mă întreb eu însumi acelaşi lucru. Îmi aduc aminte că, 
în timpul invaziei Rimilor, creierul mi-a fost supus unor 
excitaţii intense. Poate că tocmai de aceea am devenit mai 
sensibil la astfel de mesaje. 

Această sensibilitate acută explică, poate, şi faptul că 
auzise cuvintele cu pricina între pereţii ecranaţi ai secţiei 
sale. 

Kent rânjea, ceea ce nu era de mirare: chimistul arătase 
nu o dată că prefera să nu se mai gândească la acele fiinţe- 
păsări şi la influenţa lor asupra inteligenţei membrilor 
expediției. 

— Am avut privilegiul de a asculta o înregistrare a dării 
dumitale de seamă despre acel episod, spuse el cu acreală. 
Dacă-mi amintesc bine, afirmai că ai putut dobândi victoria 


numai datorită faptului că Rimii aceia nu erau în stare să 
priceapă cât de greu e să controlezi sistemul nervos al unei 
fiinţe dintro altă lume. Cum îţi explici, aşadar, ca fiinţă 
despre care vorbeşti acum şi care s-ar afla, chipurile, în 
afara navei, a izbutit să-ţi stimuleze cu o precizie 
matematică anumiţi centri ai creierului, în aşa fel încât să 
auzi tocmai cuvintele cu pricina? 

Atât tonul, cât şi întreaga atitudine a lui Kent trădau o 
pornire personală. 

— Domnule director, îi răspunse Grosvenor uşor enervat, e 
clar că fiinţa care mi-a stimulat creierul e capabilă să 
cunoască problemele legate de sistemul nervos al unei 
fiinţe dintr-o altă lume. Nu e neapărat nevoie să credem că 
ne cunoaşte şi limba. Şi apoi, nu a reuşit decât parţial, 
fiindcă sunt singurul om care a răspuns la stimulii ei. După 
părerea mea, nu e cazul deocamdată să discutăm despre 
felul cum am reacţionat eu la aceşti stimuli, ci trebuie să 
vedem mai degrabă ce avem de făcut. 

McCann, geologul-şef, îşi drese glasul şi spuse: 

— Grosvenor are dreptate. Cred, domnilor, că trebuie să 
ne împăcăm cu gândul că am pătruns pe domeniul altcuiva! 
Al cuiva care e cineva! 

Kent îşi muşcă buzele şi dădu să vorbească, dar şovăi 
înainte de a o face: 

— Cred că nu e bine să ne băgăm în cap că avem 
suficiente dovezi pentru a trage o concluzie. Dar în acelaşi 
timp sunt de părere că trebuie să acţionăm ca şi cum am 
avea de-a face cu o inteligenţă superioară celei omeneşti, 
cu o formă de viaţă mai puternică decât cele pe care le 
cunoaştem noi. 

Pe puntea de comandă se făcu linişte. Oameni păreau 
tulburaţi şi încercau să-şi dea curaj, încleştându-şi fălcile şi 
mijindu-şi ochii. 

Kellie, sociologul, rupse tăcerea, cu vocea lui catifelată: 

— Îmi pare bine ca nimeni nu dă semne că ar dori să ne 
întoarcem din drum. Ca slujitori ai guvernului nostru şi ai 


întregii omeniri, avem datoria de a investiga posibilităţile pe 
care ni le oferă o nouă galaxie, mai ales acum, când formă 
ei de viaţa dominantă ştie de existenţa noastră. Vă rog să 
remarcaţi cămi însuşesc ipoteza domnului Kent şi că 
vorbesc ca şi cum am avea efectiv dea face cu o fiinţă 
inteligentă. Faptul că aceasta a fost capabilă să stimuleze 
creierul a măcar unuia dintre noi dovedeşte că ne-a 
observat cu atenţie şi că ştie multe despre noi. Asta ne 
obligă să aflăm la rândul nostru cât mai multe despre ea. 

Kent îşi recăpătase aplombul. 

— Domnule Kellie, ce părere ai despre locul către care ne 
îndreptăm? Îl întrebă el pe sociolog. 

Acesta îi răspunse, potrivindu-şi ochelarii pe nas: 

— lată un subiect foarte vast, domnule director! Dar cred 
că murmurul acela ar putea fi echivalentul undelor radio 
care se încrucişează în spaţiul propriei noastre galaxii. Ar 
putea să fie doar nişte semnale care vestesc bunăoară 
ieşirea noastră dintr-o zonă pustie şi intrarea într-o regiune 
populată. 

Văzând că nimeni n-are nici o obiecţie, Kellie continuă: 

— Nu uitaţi că şi omul şi-a lăsat pecetea de neşters pe 
propria-i galaxie. În efortul lui de a readuce la viaţă atâţia 
sori morţi, el a aprins focuri sub forma novelor ce se pot 
vedea de la o distanţă de zeci de galaxii. De asemenea, a 
schimbat orbitele unor planete şi a făcut să crească 
vegetaţia în lumea moartă a altora. Deşerturi arse de sori 
mai dogoritori decât cel ce ne luminează Pământul au fost 
înlocuite cu oceane fremătătoare de viaţă. Până şi prezenţa 
noastră aici, în această navă uriaşă, este expresie a puterii 
omului, putere mult mai răzbătătoare decât murmurul pe 
care-l auzim acum. 

— Scuză-mă, îi întrerupse Gourlay, dar omul nu şi-a lăsat 
în Cosmos o pecete permanentă. Nu înţeleg cum poţi s-o 
compari cu vibraţiile astea atât de vii, în care eu văd nişte 
forme de gândire atotputernice şi atotînvăluitoare - întreg 
spaţiu cosmic răsună de ele! Acum nu mai avem de-a face 


cu un motan cu tentacule, sau cu un monstru oarecare, 
dintr-o specie „rurală”. Ar putea fi vorba de o sumedenie de 
minţi care-şi vorbesc una alteia în timpul şi-n spaţiul lor. 
Aceasta este civilizaţia celei de-a doua galaxii, iar dacă unul 
din purtători ei de cuvânt ne-a avertizat... 

Gourlay amuţi brusc şi-şi acoperi faţa cu palmele, ca 
pentru a se apăra. 

Nu era singurul: în întreaga sală, oamenii se ghemuiră în 
fotolii deoarece Kent îşi apucase arma şi începuse să tragă. 
Abia după ce-şi vâri instinctiv capul între umeri, Grosvenor 
observă că ţintea undeva în spatele lui. 

Auzi apoi un urlet de durere, urmat de un bubuit care 
zgudui pardoseala. 

Întorcându-şi faţa, odată cu ceilalţi, Grosvenor văzu, uluit, 
un enorm monstru blindat, care se zvârcolea pe podea în 
fundul sălii. În clipa următoare, o replică exactă, cu ochii 
roşii, a primului monstru se materializă în aer şi se prăbuşi 
cu zgomot ceva mai încolo. Un al treilea îşi făcu apariţia, 
căzu peste al doilea şi, după ce se rostogoli de câteva ori, se 
ridică mugind. 

Peste câteva secunde, în sală se aflau o duzină de monştri. 

Grosvenor îşi scoase arma şi trase. Urletele drăceşti se 
înteţiră. Solzi metalici se izbeau, scrâşnind, de metalul 
pereţilor şi al pardoselii, ciocănite de nişte labe grele, cu 
gheare de oţel. 

Toţi oamenii din jurul lui Grosvenor trăgeau acum, dar 
mereu alţi monştri se materializau. Grosvenor se târi peste 
două rânduri de scaune şi sări spre platformă cea mai de 
jos a tabloului de comandă. Văzându-l că se apropie, Kent 
încetă să tragă şi-l întâmpină, cu un glas mânios: 

— Ce cauţi aici, laşule?! 

Grosvenor îi dădu un pumn zdravăn, care-l trânti la 
pământ, iar armă îi zbură din mână. Când sări pe platforma 
următoare, îl văzu pe Kent târându-se spre armă. Convins 
că voia să tragă în el, Grosvenor se grăbi să ajungă la 
comutatorul care punea în funcţiune uriaşul scut cu energie 


polivalentă al navei. Acţionându-l, se trânti fulgerător pe 
platformă - tocmai la timp, căci radiaţia armei lui Kent 
atinse tabloul de comandă exact în locul unde, cu o clipă 
mai înainte, fusese capul nexialistului. Kent se ridică în 
picioare, strigând ca un apucat: 

— Nu pricepusem ce vrei să faci! 

Scuza asta îl lăsă rece pe Grosvenor. Kent încerca desigur 
să-şi justifice fapta criminală pretinzând că urmărise doar 
să pedepsească un dezertor. Prea furios că să poată vorbi, 
Grosvenor trecu pe lângă Kent, fără să-l privească. 

Luni de zile îl răbdase pe chimist dar purtarea acestuia îl 
convinsese acum că nu era vrednic de postul de director. În 
săptămânile grele ce-i aşteptau, subiectivismul şi 
nervozitatea lui Kent ar fi putut deveni fatale pentru 
expediţie. 

Când cobori pe platforma cea mai de jos, Grosvenor 
începu să tragă, pentru a-i ajuta pe ceilalţi Cu coada 
ochiului văzu că trei dintre ei puneau în poziţie blasterul. În 
clipa când acesta începu să-şi trimită jeturile de foc, 
monştrii îşi şi pierdură cunoştinţa sub efectul energiei 
moleculare, aşa că putură fi lesne omorâţi. 

Abia acum, când primejdia trecuse, Grosvenor înţelese că 
monştrii aceştia fuseseră transportaţi aici de la o distanţă 
de sute de ani-lumină. Era ca un coşmar prea fantastic ca 
să poată fi adevărat. 

Dar mirosul de carne arsă dovedea că acest coşmar era 
cât se poate de real. La fel, sângele cenuşiu-albastru care 
mânjea podeaua. lar dovada supremă o constituiau cele 
zece-douăsprezece cadavre solzoase risipite prin încăpere. 

Când Grosvenor îl revăzu pe Kent, câteva minute mai 
târziu, acesta împărțea, foarte calm, ordine printr-un 
videocomunicator. Cadavrele fură ridicate cu ajutorul unor 
macarale speciale. Videocomunicatoarele vuiau de atâtea 
mesaje. În curând lucrurile se lămuriră pe deplin. 

Monştrii fuseseră teleportaţi doar pe puntea de comandă. 
Radarul nu înregistrase prezenţa nici unui obiect concret, 


ca de pildă o navă inamică. Până la steaua cea mai 
apropiată era o distanţă de cel puţin o mie de ani-lumină. 
Oamenii de pe punte înjurau de mama focului, aflând 
despre toate aceste lucruri. 

— O mie de ani-lumină! Exclamă Selenski, pilotul-şef. Păi, 
la o astfel de distanţă n-am putea să transmitem nici un 
mesaj fără ajutorul unor radiotelescoape! 

Căpitanul Leeth veni în fugă şi, după ce se consultă în 
grabă cu câţiva savanţi, convocă un consiliu de război. 

— Nu e nevoie să subliniez cât de periculoasă e situaţia în 
care ne aflăm, începu el. Nava noastră înfruntă, după toate 
aparențele, o civilizaţie galactică ostilă. Deocamdată 
suntem la adăpost înapoia scutului nostru energetic. 
Primejdia este de asemenea natură, încât ne impune 
obiective limitate, deşi nu prea limitate. Trebuie să aflăm 
motivul pentru care am fost avertizaţi să facem cale- 
ntoarsă. Trebuie să descoperim natura primejdiei şi să 
măsurăm inteligenţa ce se ascunde îndărătul ei. Văd că 
biologul nostru şef continuă să examineze cadavrele 
monştrilor. Domnule Smith, despre ce fel de animale e 
vorba? 

— Pe Pământ ar fi putut să apară ceva asemănător în 
epoca dinozaurilor, răspunse biologul ridicându-şi privirea 
de pe monstrul pe care-l examinase. Judecând după 
dimensiunile foarte mici ale cutiei craniene, inteligenţa 
acestei specii trebuie să fie foarte redusă. 

— Domnul Gourlay e de părere că aceste fiinţe ar fi putut 
să fie teleportate prin hiperspaţiu, spus Kent. Ar fi poate 
bine să-şi dezvolte ideea. 

Căpitanul Leeth îi dădu cuvântul lui Gourlay care începu, 
cu glasul său tărăgănat: 

— E vorba doar de o teorie, de o teorie foarte recentă, 
potrivit căreia Universul ar fi ca un balon uriaş. Când îl 
înţepi, balonul începe să se dezumfle, dar încearcă în 
acelaşi timp să-şi astupe gaura. Un obiect care a pătruns 
prin învelişul balonului, nu iese neapărat afară prin acelaşi 


punct. Dacă am izbuti să controlăm în vreun fel acest 
fenomen, l-am putea folosi ca pe-un mijloc de teleportare şi 
de telecomunicaţie. Ştiu bine ca toate acestea par o 
fantezie, dar trebuie să recunoaşteţi că şi cele ce s-au 
întâmplat adineaori par tot aşa. 

— E greu să credem în existenţa unor fiinţe dotate cu o 
inteligenţă superioară într-atât inteligenţei noastre, spuse 
Kent. Există desigur soluţii în problemele hiperspaţiului, 
soluţii simple, pe care oamenii noştri de ştiinţă n-au ştiut să 
le găsească, poate vom afla câte ceva. 

Kent tăcu o clipă, apoi continuă: 

— Korita, tăcerea dumitale mi se pare stranie. Ce-ar fi să 
ne spui cum vezi dumneata situaţia? 

Arheologul se ridică şi, întinzându-şi mâinile într-un gest 
de neputinţă, zise: 

— Nu-s în stare să vă ofer nici măcar o ipoteză. Va trebui 
să aflăm ceva mai multe despre motivele atacului, înainte 
de a putea face unele comparații bazate pe teoria ciclică a 
istoriei. De pildă, dacă atacatorii urmăreau cumva să pună 
stăpânire pe nava cred că au săvârşit o greşeală. Dacă 
intenţia lor era doar să ne sperie, atacul a fost încununat de 
succes. Korita se aşeză, în mijlocul râsetelor celorlalţi, dar 
Grosvenor observă că faţa căpitanului Leeth rămăsese 
gravă. 

— În ce priveşte motivele, zise acesta, m-am gândit la o 
posibilitate cam neplăcută, dar pe care trebuie s-o luăm în 
considerare, căci ar corespunde faptelor întâmplate. Iată 
despre ce este vorba: n-ar fi oare posibil ca această 
inteligenţă superioară să fi dorit să afle de unde venim? 

După felul cum se foiau oamenii pe scaune, se vedea clar 
că vorbele căpitanului atinseseră o coardă sensibilă. 

— Să privim lucrurile din... punctul ei de vedere, urmă 
căpitanul. lată că se apropie o navă: în direcţia dinspre care 
vine, există un număr mare de galaxii, de nebuloase, de 
formaţiuni stelare. Unde anume se situează planeta de 
origine a navei? Domnule Kent, dacă eşti de acord, aş 


propune să examinăm unele din sistemele planetare ale 
acestei galaxii. 

— N-am nimic împotrivă, răspunse Kent. lar dacă nu mai 
exista obiecţii, declar şedinţa... 

— Domnule Kent, îl întrerupse Grosvenor, ridicând mâna. 

— Declar şedinţa închisă! Stărui Kent. 

Oameni rămaseră pe locurile lor, iar directorul păru să 
şovăie, apoi spuse, pe un ton cam stingherit: 

— Domnule Grosvenor, ai cuvântul. 

— Deşi e greu de crezut că fiinţa aceea ar putea fi în stare 
să ne interpreteze simbolurile, eu socot că ar trebui să 
distrugem hărţile noastre stelare zise Grosvenor. 

— Eram pe punctul de a propune acelaşi lucru, exclamă 
von Grossen, aţâţat. Continuă, Grosvenor! 

În sală se auziră murmure aprobatoare. 

— Acţiunile noastre, urmă Grosvenor, se întemeiază pe 
convingerea că scutul exterior ne poate apăra. În realitate, 
nu avem de ales. Dar în momentul când vom debarca pe 
planetă ar fi poate bine să luăm cu noi câteva encefalostate 
mari. Le-am putea folosi pentru a bruia undele psihice şi a 
evita, astfel, să ni se mai citească gândurile. 

Şi de data aceasta, oamenii îşi manifestară zgomotos 
aprobarea. 

— Ai terminat, domnule Grosvenor? Îl întrebă Kent, cu 
răceală în glas. 

— Încă un lucru, răspunse Grosvenor. Ar fi bine ca şefii de 
secţii să facă un inventar al materialelor de care dispun, 
pentru a le putea distruge în eventualitatea capturării navei 
şi pentru a împiedica astfel un viitor atac împotriva 
omenirii. 

Grosvenor se aşeză înconjurat de tăcerea împietrită a 
celorlalţi. 

Pe măsură ce timpul trecea, devenea tot mai clar că 
inamicul se abţinea de la orice nouă iniţiativa - sau poate că 
scutul îi respingea toate atacurile. Oricum, nu mai avu loc 
nici un incident. 


Sorii de la marginea galaxiei păreau de o pustietate 
dezolantă. Primul dintre ei răsări ca un uriaş bulgar de 
lumină, arzând în noaptea spaţiului. Lester şi oamenii lui 
localizară cinci planete îndeajuns de apropiate de acest 
soare, pentru a merita să fie studiate. Una dintre ele părea 
locuită: o lume de păduri virgine învăluite în ceaţă şi pline 
de animale gigantice. După ce zbură la mică altitudine 
deasupra unei mări interioare şi a unui imens ţinut 
mlăştinos, nava se depărtă. Nu exista nici o urmă de 
civilizaţie, cu atât mai puţin vreun indiciu al civilizaţiei 
superioare pe care avuseseră temei să o bănuiască. 

După ce străbătu trei sute de ani-lumină, nava ajunse la un 
mic soare de un roşu incandescent, în jurul căruia gravitau 
două planete. Una dintre acestea era locuită - tot o lume de 
păduri virgine învăluite în ceața şi pline de animale din 
specia saurienilor. Se depărtară de ea fără s-o exploreze 
după ce survolară o mlaştină imensă şi un ţinut cu vegetaţie 
luxuriantă. 

Alte stele le răsăriră în faţă, înfipte ca nişte ace 
scânteietoare în catifeaua neagră a spaţiului. Un soare 
enorm, alb-albastriu, înconjurat de cel puţin douăzeci de 
planete, îi atrase atenţia lui Kent. Nava porni într-acolo cu 
repeziciune. Şapte planete, aflate mai aproape de soarele 
acela, păreau nişte iaduri pe care nu puteai spera să 
întâlneşti vreo formă de viaţă. Nava trecu pe lângă trei 
planete foarte apropiate una de alta şi locuite, apoi se 
depărtă, fără a le mai cercetă pe celelalte. 

În urma navei, cele trei planete păduroase se roteau în 
jurul soarelui fierbinte care le zămislise. 

Kent îi convocă pe şefii de secţii şi pe asistenții lor şi le 
spuse, fără nici o introducere: 

— Personal, cred că dovezile pe care le avem deocamdată 
nu sunt concludente. Dar Lester m-a rugat stăruitor să vă 
convoc. Poate că vom afla câte ceva. 

Privindu-l, Grosvenor rămase surprins de expresia de 
satisfacţie ce lumina faţa omuleţului. „Ce-o fi punând la 


cale?” se întrebă. I se părea ciudat ca directorul locţiitor 
ţinea să precizeze, încă de la început, că, dacă şedinţa va 
avea rezultate bune, el, personal, nu va revendica nici un 
merit. 

Kent i se adresă, aşadar, pe un ton prietenos şefului secţiei 
de astronomie: 

— Fii bun, Gunlie, şi explică-te singur. 

Astronomul se urcă pe prima platformă. Era un bărbat 
înalt şi deşirat, ca şi Smith, cu nişte ochi albaştri, ca două 
mărgele pe o faţa inexpresivă. 

— Domnilor, începu el cu oarecare emoție în glas, cele trei 
planete locuibile erau triplete identice, rezultate dintr-un 
proces artificial. Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră sunteţi 
familiarizați cu teoria curentă privitoare la formarea 
sistemelor planetare, îi asigur pe acei dintre 
dumneavoastră care nu o cunosc ca repartiţia masei în 
sistemul pe care l-am explorat adineaori este imposibilă din 
punct de vedere dinamic. Pot afirma categoric că două 
dintre cele trei planete au fost artificial aduse în actuala lor 
poziţie. După părerea mea, ar trebui să ne întoarcem şi să 
studiem îndeaproape fenomenul. Cineva pare să creeze în 
mod deliberat asemenea planete, dar nu-mi dau seama de 
ce. 

Astronomul tăcu şi-i aruncă lui Kent o privire aprigă. 
Acesta înaintă şi spuse, cu un zâmbet vag: 

— Gunlie mi-a cerut să dispun întoarcerea navei la una din 
acele planete împădurite. Supun această chestiune unei 
discuţii, urmată de vot. 

„Prin urmare, asta era!” îşi spuse Grosvenor, apreciind 
abilitatea lui Kent, fără să o şi admire. Acesta nu făcuse nici 
un efort pentru a se împotrivi planului astronomului - poate 
că nici nu era contra lui. Convocând o şedinţă în care 
propriu-i punct de vedere nu putea fi decât minoritar, Kent 
dovedea că se supune procedurii democratice. Era un 
mijloc abil, deşi cam demagogic, de a capta bunăvoința 
oamenilor. 


V 


Propunerea lui Lester stârnise, de fapt, obiecţii serioase, 
dar Kent nu părea să aibă cunoştinţă de ele, căci dacă ar fi 
avut, ar fi însemnat că nu-i pasă de pericolele ce amenințau 
nava. 

După ce astronomul răspunse la diferite întrebări 
neesenţiale puse de câţiva savanţi, Grosvenor se ridică şi 
spuse: 

— Aş dori să susţin punctul de vedere adoptat de domnul 
Kent în această problemă. 

— Domnule Grosvenor, îi răspunse Kent cu răceală, 
atitudinea colegilor dumitale mi se pare foarte clară şi mă 
îndoiesc ca prelungirea discuţiei... 

Nu-şi sfârşi fraza: dându-şi deodată seama de rostul adânc 
al celor spuse de Grosvenor, rămase ca trăsnit şi-şi aruncă 
privirea în jur, ca şi cum ar fi cerut ajutor celorlalţi. Văzând 
că nimeni nu spune nimic, murmură: 

— Ai cuvântul, domnule Grosvenor. 

— Domnul Kent are dreptate, începu acesta. E prea 
devreme ca să tragem concluzii. Până în prezent am 
explorat trei planete, dar ar fi trebuit să explorăm cel puţin 
treizeci, alese la întâmplare. Ţinând seama de scopul 
cercetărilor noastre, treizeci de planete reprezintă un 
minimum. Aş fi bucuros să supun acest calcul al meu 
matematicienilor spre verificare. Încă ceva: pentru a poposi 
pe vreuna din planete, ar trebui să ieşim de după scutul 
protector şi să fim gata să înfruntam un atac-surpriză din 
partea unui inamic îndeajuns de inteligent pentru a-şi 
trimite forţele prin hiperspaţiu. Îmi imaginez ce s-ar 
întâmpla dacă un miliard de tone de materie s-ar abate 
asupra noastră în vreme ce am explora vreo planetă. 

După părerea mea, domnilor, ne trebuie o lună sau chiar 
două de pregătiri temeinice. În acest răstimp, fireşte, am 
putea vizita cât mai multe sisteme solare. Dacă am constata 
că şi planetele lor locuibile sunt de tip primitiv, atunci am 
avea o bază solidă pentru ipoteza domnului Lester că au 
fost create artificial. Domnule Kent, încheie Grosvenor după 


o scurtă pauză, am exprimat exact punctul dumneavoastră 
de vedere? 

— Aproape exact, domnule Grosvenor, îi răspunse Kent 
care-şi recăpătase stăpânirea de sine. Dacă nu mai are 
nimeni nimic de spus, să punem la vot propunerea lui 
Gunlie. 

— O retrag! Exclamă astronomul. Mărturisesc că nu mă 
gândisem la unele din neajunsurile legate de o debarcare 
prematură. 

Kent şovăi o clipă, apoi spuse: 

— Dacă vreunul dintre dumneavoastră doreşte să susţină 
propunerea lui Gunlie... 

Cum, însă, nu se ridică nimeni, Kent continuă, pe un ton 
suficient: 

— Aş vrea ca fiecare şef de secţie să-mi pregătească un 
raport detaliat în legătură cu modul cum ar putea contribui 
la reuşita unei eventuale debarcări. Asta-i tot, domnilor. 

Când ieşi pe coridor, Grosvenor simţi cum cineva îl apucă 
de braţ. Întorcându-se, îl recunoscu McCann, şeful secţiei 
de geologie, care-i spuse: 

— În ultimele luni am fost atât de ocupat lucrările de 
reparaţii, încât n-am avut răgazul să te invit în secţia mea. 
Presupun că, atunci când vom debarca pe vreo planetă, 
utilajul secţiei de geologie va fi folosit în scopuri pentru 
care nici nu a fost destinat. Un nexialist ar putea atunci să 
ne fie de mare folos. 

— O să trec mâine-dimineaţă, îi răspunse Grosvenor. 
Vreau mai întâi să-mi pregătesc recomandările pentru 
director. 

McCann îi aruncă o privire grăbită, păru să şovăie, apoi îl 
întrebă: 

— Eşti convins că nu le va privi cu interes, nu-i aşa? 

„Prin urmare, antipatia lui faţă de Kent fusese observată şi 
de alţii!” îşi spuse Grosvenor. Apoi, cu glas tare: 

— Ba da, fiindcă aşa nu va fi obligat să-mi recunoască 
meritele. 


— Bine, băiete, îţi doresc noroc! Îi mai spuse McCann, şi 
dădu să plece, dar Grosvenor îl opri: 

— După părerea dumitale, pe ce se bazează popularitatea 
lui Kent ca şef? 

McCann rămase pe gânduri câteva clipe, apoi răspunse: 

— E uman. Adică are preferinţe şi antipatii. Se enervează, 
e iute la mânie, face greşeli, deşi pretinde că e infailibil. 
Arde de nerăbdare să ajungă director. Când nava se va 
întoarce pe Pământ, se va face mult caz de şeful expediției. 
Fiecare dintre noi are câte ceva din Kent. Da, e un om... 

— Bag de seamă că n-ai pomenit nimic de calităţile care l- 
ar putea recomanda pentru postul de director. 

— Nu-i un post de importanţă vitală. Un director se poate 
bizui pe sfaturile experţilor în orice chestiune. E greu să 
exprimi în cuvinte farmecul lui Kent, dar cred totuşi că 
savanții, fiind totdeauna complexaţi de învinuirea de 
intelectualism ce li se aduce, sunt bucuroşi să aibă în 
fruntea lor un om capabil de emoţii puternice şi, în acelaşi 
timp, cu merite ştiinţifice indiscutabile. 

— Nu sunt de acord cu afirmaţia dumitale că postul de 
director ar fi lipsit de importanţă vitală. Totul depinde de 
omul care ocupă acest post şi de felul cum îşi foloseşte 
considerabila autoritate. 

— Oamenilor de felul dumitale, care se călăuzesc exclusiv 
după logică, le vine totdeauna greu să înţeleagă succesul 
unui Kent, în faţa căruia nu au niciodată şansa de a câştiga 
o bătălie politică. 

— Nu fidelitatea faţă de metoda ştiinţifică le strică 
tehnologilor, ci integritatea lor, spuse Grosvenor, cu un 
zâmbet amar. Adesea, tehnologii înţeleg tactica folosită 
contra lor mai bine decât o înţelege cel care o foloseşte, dar 
nu se pot hotări să se răzbune prin aceleaşi mijloace, căci s- 
ar simţi înjosiţi. 

— Vrei să spui că dumneata n-ai asemenea scrupule? Îl 
iscodi McCann. 

Grosvenor nu-i răspunse. 


— Să zicem că ai fi ajuns la concluzia că domnul Kent 
trebuie eliminat, stărui geologul. Ce-ai face în acest caz? 

— Deocamdată, gândurile mele se menţin în sfera 
legalităţii, răspunse Grosvenor, cu prudenţă şi spre uimirea 
lui, văzu că McCann răsuflă uşurat. 

— Sunt bucuros să aflu că intenţiile dumitale rămân în 
cadrul legalităţii, îi spuse geologul, apucându-l prieteneşte 
de braţ. Încă de la conferinţa aceea a dumitale, am înţeles 
ceea ce pare să fi scăpat deocamdată tuturor celorlalţi, şi 
anume, că eşti, potenţial, cel mai periculos om de la bordul 
acestei nave. Cunoştinţele de ansamblu pe care le posezi ar 
putea fi, dacă te-ai apleca într-un anumit scop, mult mai 
fatale decât orice atac din afară. 

— Exagerezi, replică Grosvenor, scuturând din cap, uimit. 
Un singur om poate fi lesne omorât. 

— Observ că nu negi câtuşi de puţin faptul că posezi 
cunoştinţele la care m-am referit. 

Grosvenor îi întinse mâna. 

— Îţi mulţumesc pentru părerea bună pe care-o ai despre 
mine. Deşi foarte exagerată, mă stimulează din punct de 
vedere moral. 

Cea de-a treizeci şi una stea pe care-o explorară avea 
structura şi dimensiunile Soarelui. Una din cele trei planete 
ale sale se rotea pe o orbită de optzeci de milioane de mile. 
Ca toate celelalte lumi locuibile pe care le văzuseră, era 
acoperită de păduri virgine şi de ape întinse. 

Nava îi străbătu învelişul atmosferic şi începu să zboare la 
joasă altitudine: o enormă sferă metalică, într-un tărâm 
fantastic. 

În laboratorul secţiei de geologie, Grosvenor observa cu 
atenţie instrumentele care cercetau natura terenului 
survolat. Era o treabă foarte complicată, care cerea mare 
atenţie, deoarece, pentru a interpreta datele 
instrumentelor, era nevoie de o minte integratoare, 
deprinsă cu procesele asociative. Fluxul continuu de 
semnale ultrasonice, emise de pe navă, trebuia canalizat la 


timp în computerele care efectuau analizele şi comparaţiile 
necesare. Grosvenor adăugase tehnicilor clasice folosite de 
McCann unele procedee de mare fineţe, proprii 
nexialismului, astfel încât, sub ochii lor, se închega acum un 
tablou uimitor de complet al scoarţei planetei. 

Grosvenor rămase o oră întreagă în laborator, cufundat în 
observaţiile şi gândurile sale. Prin structura lor moleculară 
şi prin compoziţia lor, diferitele straturi observate indicau o 
anumită unitate geologică: noroi, gresie, argilă, granit, 
materiale organice - probabil zăcăminte de cărbuni - 
silicați sub formă de nisip, apă... 

Deodată, acele cadranelor pe care le avea sub ochi se 
răsuciră, pentru a se opri, însă, numaidecât. Reacţia lor 
indică indirect prezenţa unui strat compact de minereu de 
fier, cu urme de carbon şi de molibden... „Oţel!” exclamă 
Grosvenor şi acţionă o tastă, care declanşa un şir întreg de 
evenimente: o alarmă începu să sune, McCann sosi în fugă, 
iar nava se opri din zbor. La câţiva paşi de Grosvenor, 
McCann începu să discute cu Kent. 

— Da, domnule director, oţel, nu doar minereu de fier! 
Avem un detector capabil să discearnă deosebirile de acest 
fel. S-ar putea să fie vorba de o aşezare îngropată - sau 
ascunsă - în mâlurile junglei. 

— Vom afla în câteva zile, spuse Kent, pe un ton foarte sec. 

Printr-o deschizătură practicată în scutul energetic, fură 
coborâte pe planetă o serie de agregate - excavatoare şi 
macarale gigantice, benzi transportoare şi alte utilaje - 
potrivit unui plan pus la punct cu atâta migală, încât, o 
jumătate de oră mai târziu, nava putu să se avânte din nou 
în spaţiu. 

Operațiunile de excavare fură în întregime teleghidate. 
Nişte oameni cu pregătire specială urmăreau pe ecranele 
videocomunicatoarelor desfăşurarea operaţiunilor, dirijând 
maşinile care le efectuau. 

În decurs de patru zile, acestea săpară o groapă adâncă 
de şaptezeci şi cinci de metri, lată de o sută douăzeci de 


metri şi lungă de două sute patruzeci, groapa în care 
zăceau rămăşiţele fantastice ale unui oraş dispărut. 

Clădirile se năruiseră parcă sub o povară prea grea. 
Străzile se aflau chiar în fundul gropii şi la acelaşi nivel 
începură să iasă la iveală şi osemintele. Se dădu ordin ca 
săpăturile să înceteze şi fură trimise câteva navete de 
salvare. Grosvenor luă loc la bordul uneia dintre ele, 
împreună cu McCann. 

Amândoi se pomeniră în curând, laolaltă cu alţi savanţi, în 
faţă rămăşiţelor unui schelet. 

— Deşi e atât de zdrobit, cred că o să-l pot reconstitui, zise 
Smith. 

Degetele lui experte începură să potrivească oasele. 

— Patruped! Exclamă el după ce supuse unul din picioare 
la un examen fluoroscopic. Patrupedul ăsta e mort de vreun 
sfert de veac. 

Grosvenor se depărtă. Sfărâmăturile acestea, îşi spunea, 
ascundeau, poate, secretul principalelor caracteristici fizice 
ale unei seminţii dispărute. Era însă puţin probabil ca 
scheletele să le ofere vreo explicaţie în legătură cu 
identitatea monştrilor implacabili care o exterminaseră. 
Scheletele aparţineau unor victime, nu acelor asasini fără 
milă. 

Grosvenor se apropie de McCann, care tocmai examina o 
probă luată din săpăturile de pe una din străzi. 

— Cred că ar fi bine să facem un releveu stratigrafic al 
acestei zone, mergând şi mai în adâncime, spuse geologul. 

O maşină perforatoare se puse numaidecât în mişcare. Pe 
măsură ce aceasta îşi croia drum prin straturile de argilă şi 
de rocă, Grosvenor cerceta probele ce i se aduceau. Din 
când în când, le sfărâma pentru a le supune unei analize 
chimice. 

După vreo oră, când „bărcile” se întoarseră la navă, 
McCann îi putu prezenta lui Kent un raport destul de 
detaliat. Grosvenor nu luă parte la discuţia celor doi. 


— Domnule director, începu McCann, vă aduceţi aminte, 
cred, că mi s-a cerut să lămuresc problema dacă planeta 
asta este sau nu artificială. Se pare că este. Straturile de 
sub suprafaţa noroioasă par să aparţină unei planete mai 
vechi şi mai evoluate. Deşi e greu de crezut că un strat de 
jungla ar fi putut să fie adus de pe o altă planetă şi aşternut 
pe cea de faţă, totuşi avem dovezi că aşa s-a întâmplat. 

— Dar oraşul? Întrebă Kent. Cum de-a fost distrus? 

— Pe baza celor câteva calcule pe care le-am putut face, 
afirm cu oarecare circumspecţie ca ravagiile constatate de 
noi s-ar putea datora presiuni unor enorme cantităţi de 
rocă, pământ şi apă. 

— Aţi găsit vreun indiciu în privinţa epoci când s-a produs 
catastrofa? 

— Avem câteva indicii geofizice. În unele locuri, noua 
suprafaţă a format depresiuni în cea veche prin exercitarea 
unei simple presiuni. Avem o serie de cifre care, cu ajutorul 
unui calculator, ne-ar putea ajuta să stabilim cauza 
slăbiciunii stratului inferior Un matematician competent - 
adaugă McCann referindu-se la Grosvenor fără să-l 
numească - a calculat că presiunea a început să se exercite 
abia cu vreo sută de ani în urmă. Întrucât geologia se ocupă 
de fenomene ce se desfăşoară pe perioade lungi, de mii şi 
chiar milioane de ani, aparatele noastre nu pot face altceva 
decât să verifice calculele manuale - ele nu ne pot furniza 
date precise. 

— Îţi mulţumesc, rosti Kent cu gravitate. Constat că 
dumneata şi echipa dumitale aţi făcut o treabă temeinică. 
Încă o întrebare: aţi găsit cumva, în cercetările voastre, 
vreun indiciu privind natura inteligenţei care a fost în stare 
să provoace un asemenea cataclism? 

— Nu, n-am găsit, răspunse geologul, dar asta e părerea 
mea personală, fără a mă fi consultat cu asistenții mei. 

Pentru McCann, explorarea acestei planete constituia 
începutul unei anchete menite să ducă la depistarea 
inamicului. Pentru Grosvenor, însă, această explorare 


reprezenta veriga finală a unui lanţ întreg de descoperiri şi 
raționamente, prima verigă fiind murmurele bizare pe care 
le auzise nu demult în spaţiu. 

Cunoştea identitatea acelei inteligente monstruoase şi 
bănuia țelul teribil urmărit de ea. De asemenea, analizase 
cu grijă ceea ce se cuvenea făcut. 

Problema lui nu mai era să descopere care-i pericolul. 
Ajunsese la un stadiu în care trebuia, mai presus de orice, 
să-şi impună soluţia, făcându-i pe ceilalţi s-o accepte fără 
nici o rezervă. Din nefericire, oamenii aceştia, care nu 
stăpâneau decât cunoştinţele câte unui singur domeniu, sau 
cel mult două, nu puteau - sau nu voiau - să înţeleagă 
implicaţiile celui mai înfricoşător pericol care ameninţase 
vreodată existenţa întregului Univers intergalactic. Soluţia 
lui Grosvenor risca să devină obiectul unei controverse 
aprige. 

Problema i se părea, aşadar, politică, nu numai ştiinţifică. 
Conştient de natura iminentei dezbateri, nexialistul îşi 
spunea că trebuia să adopte o tactică fără greş şi s-o pună 
în aplicare cu cea mai mare hotărâre. 

Deşi era prea devreme ca să poată prevedea limitele 
acţiunii sale, avea sentimentul că nu trebuie să-şi fixeze 
vreo limită. Trebuia să facă tot ceea ce era necesar. 

Când simţi că-i gata să treacă la acţiune, Grosvenor îi 
trimise lui Kent următorul mesaj: 

Dragă domnule Kent, Am de făcut o comunicare 
importantă tuturor şefilor de secţii, o comunicare în 
legătură cu inteligenţa stranie a cărei prezenţă am simţit-o 
în această galaxie. Posed acum suficiente dovezi despre 
esenţa ei pentru a putea trece la o acţiune pe scară largă. 

V-aş ruga să convocați o şedinţă specială, la care să-mi pot 
expune soluţia pe care o propun. 

Al dumneavoastră, sincer, ELLIOTI GROSVENOR. 

În aşteptarea unui răspuns, Grosvenor îşi luă pe tăcute 
lucrurile pe care le mai avea în cabină şi le duse în secţia de 


nexialism. Era ultimul act al unui plan de apărare, care 
prevedea şi eventualitatea unui asediu. 

Răspunsul sosi a doua zi dimineaţă: 

Dragă domnule Grosvenor, l-am comunicat domnului Kent 
esenţa mesajului dumneavoastră de ieri după-amiază. 
Domnul Kent vă propune să completaţi formularul ataşat, 
nr. A-16-4, şi se miră că nu aţi procedat astfel din capul 
locului. 

Suntem în posesia altor dovezi şi sugestii în legătură cu 
problema în discuţie. Propunerea dumneavoastră va fi 
examinată cu atenţie, odată cu celelalte. 

Vă rog să prezentaţi cât mai curând formularul completat 
cum se cuvine. 

Al dvs. 

JOHN FOHRAN (pentru dl. Kent) 

Grosvenor citi mesajul cu un zâmbet amar, Kent îl criticase 
desigur în fata secretarului, deşi se silise, poate, să-şi 
stăpânească ura ce o nutrea împotriva unicului nexialist 
aflat la bord. Ura aceasta avea totuşi să izbucnească odată 
şi odată - probabil într-un moment critic, cum spusese 
Korita. Cine ştie câte civilizaţii vor fi pierit din vina 
egoismului monumental al anumitor indivizi. 

Cu toate că nu intenţionase, la început, să furnizeze vreo 
informaţie, Grosvenor se hotări să completeze formularul 
primit de la secretarul lui Kent, limitându-se însă la 
înşirarea dovezilor, fără a le interpreta şi fără a-şi expune 
soluţia. La rubrica „Recomandări”, scrise: „Concluzia va 
apărea cu claritate oricărei persoane competente.” 

În realitate, fiecare din dovezile citate de el era cunoscută 
de unul sau altul dintre oamenii de ştiinţă aflaţi la bordul 
navei, iar materialul în ansamblu se găsea probabil de 
multe săptămâni pe biroul lui Kent Grosvenor se duse să-şi 
înmâneze personal raportul. Deşi nu se aştepta la un 
răspuns prompt, se întoarse în secţia lui, unde ceru chiar să 
i se aducă şi mâncarea. După vreo patruzeci şi opt de ore 
sosi următoarea notă a lui Kent: 


Dragă domnule Grosvenor, Parcurgând formularul nr. A- 
16-4, pe care mi l-aţi trimis, constat că aţi omis să vă 
precizaţi recomandările. Întrucât am primit recomandările 
altor secţii şi intenţionăm să alcătuim un plan de ansamblu 
pe baza celor mai valoroase dintre aceste recomandări, v- 
am ruga să ni le trimiteţi neîntârziat pe ale dvs. 

GREGORY KENT, locţiitor al directorului. 

Faptul că directorul îi răspunsese personal îl convinse pe 
Grosvenor că nimerise drept la ţintă şi că momentul critic 
era iminent. 

Începu prin a-şi administra nişte droguri care provocau 
simptome foarte asemănătoare cu ale gripei. Aşteptând ca 
drogurile să-şi facă efectul, Grosvenor îi scrise lui Kent un 
alt mesaj, prin care-l anunţa că e prea bolnav ca să-şi poată 
prezenta recomandările. „Acestea nici n-ar putea fi expuse 
pe scurt, deoarece ar trebui să cuprindă un număr mare de 
raționamente bazate pe datele multor ştiinţe. În orice caz, 
ar fi înţelept să se înceapă de pe acum o campanie de 
propagandă, menită să-i obişnuiască pe membrii expediției 
cu ideea că ar trebui să rămână în spaţiu încă cinci ani 
peste termenul fixat iniţial.” 

După ce transmise şi acest mesaj, Grosvenor telefonă la 
biroul doctorului Eggert. Evenimentele păreau să se 
precipite într-o cadență mai rapidă decât prevăzuse el. 
Peste vreo zece minute, doctorul Eggert sosi cu trusa lui şi 
începu să-l examineze. În clipa aceea, se auziră paşi pe 
coridor, iar peste alte câteva clipe Kent intră pe uşă, 
împreună cu doi vlăjgani, asistenţi la secţia de chimie. 

Doctorul Eggert privi peste umăr şi, recunoscându-l pe 
Kent, îl salută jovial: 

— Hello, Greg! 

Apoi îşi îndrepta întreaga atenţie asupra lu Grosvenor. 

— Ei bine, amice, spuse el în cele din urmă, se pare că 
avem de-a face cu un microb. E de-a dreptul surprinzător! 
Oricâte măsuri de protecţie am lua în popasurile noastre pe 
alte planete, se găseşte totdeauna câte un virus sau câte o 


bacterie care răzbeşte! Te voi duce jos, în camera de 
carantină. 

— Prefer să rămân aici. 

Doctorul Eggert se încruntă, apoi scutură din umeri şi 
spuse, vârându-şi instrumentele în trusă: 

— În cazul dumitale, se poate. Îţi voi trimite de îndată un 
infirmier. Cu microbii străini nu-i de joacă! 

Kent scoase un fel de mârâit. Grosvenor îl privi întrebător, 
cu prefăcută mirare. 

— Ce se întâmplă, doctore? Întrebă Kent, pe un ton 
plictisit. 

— Încă nu pot spune nimic. Vom vedea ce indică analizele 
de laborator. l-am luat toate probele posibile. Deocamdată, 
singurele simptome sunt febră şi probabil puţin lichid în 
plămâni. Îmi pare rău, Greg, dar nu te pot lăsa să-i vorbeşti. 
S-ar putea să fie ceva grav la mijloc. 

— Trebuie totuşi să ne asumăm acest risc! Exclamă Kent. 
Domnul Grosvenor e în posesia unor informaţii preţioase şi 
sunt sigur că are încă destulă putere ca să mi le dea. 

Doctorul Eggert se întoarse spre Grosvenor şi-l întreba: 

— Cum te simţi? 

— De vorbit, pot vorbi, răspunse el cu o voce stinsă. 

Simţea că-i ard obrajii şi că îl dor ochii, dar unul din 
motivele ce-l îndemnaseră să-şi provoace boala era 
speranţa că îl va sili pe Kent să vină la el, ceea ce se şi 
întâmplase. 

Celălalt motiv era că nu dorea să ia parte la nici o şedinţă 
convocată de Kent. Aici, în propria-i secţie - şi numai aici - 
se putea apăra împotriva măsurilor pripite pe care ceilalţi 
le-ar fi putut adopta contra lui. 

Doctorul îşi privi ceasul şi spuse, adresându-li-se atât lui 
Kent cât şi lui Grosvenor: 

— Voi trimite un infirmier. Discuţia voastră trebuie să 
înceteze înainte de sosirea lui. S-a înţeles? 

— Perfect! Zise Kent, cu o vioiciune silită, iar Grosvenor 
dădu din cap. 


Când ajunse la uşă, doctorul Eggert mai spuse: 

— Domnul Fander va fi aici peste vreo douăzeci de minute. 

După ce doctorul ieşi, Kent se apropie încet de marginea 
patului şi rămase acolo câteva clipe, apoi spuse, pe un ton 
aparent blajin: 

— Nu înţeleg ce urmăreşti. De ce nu ne împărtăşeşti 
informaţiile pe care le deţii? 

— Eşti cu adevărat surprins, domnule Kent? Îl întrebă 
Grosvenor. 

Celălalt nu-i răspunse, iar Grosvenor avu impresia că 
interlocutorul său se stăpânea cu greu. În cele din urmă, 
Kent rosti, cu o voce încordata: 

— Sunt şeful acestei expediţii şi-ţi cer să-ţi formulezi de 
îndată recomandările! 

Grosvenor scutură încet din cap -- se simţea apăsat de 
febră. 

— Nu ştiu ce să-ţi răspund, domnule Kent. Eşti un om 
căruia i se pot prevedea destul de uşor reacţiile. Mă 
aşteptam să-mi tratezi scrisorile în felul cum le-ai tratat. Mă 
aşteptam să te văd venind aici... împreună cu doi gealaţi. În 
aceste condiţii, cred că am dreptul să cer să-i convoci pe 
şefii de secţii, pentru a-mi da posibilitatea să le prezint 
personal recomandările mele. 

Dacă ar fi avut răgazul, şi-ar fi ridicat braţul ca să se 
apere: mai furios decât bănuise el, Kent îl plesni peste gură, 
exclamând: 

— 'Te crezi deştept, ai?! Pretinzi că eşti bolnav? Oamenii 
loviți de anumite boli stranii îşi ies uneori din minţi şi 
trebuie trataţi fără menajamente, ca să nu pună în 
primejdie viaţa celor mai buni prieteni ailor! 

Grosvenor îl privi ca printr-o ceaţă, cu mâna lipită de 
obrazul lovit. Din pricina slăbiciunii şi a fierbinţelii pe care o 
simţea, izbuti cu greu să-şi vâre în gura antidotul. 
Prefăcându-se că-şi duce mâna la gură, înghiţi antidotul, 
apoi spuse, cu un glas tremurător: 

— Bine, sunt nebun. Ei şi? 


Deşi surprins de această reacţie, Kent nu lăsa să i se vadă 
mirarea. 

— De fapt, ce doreşti? Îl întrebă el, pe un ton sec. 

Grosvenor avu o senzaţie de greață, pe care şi-o învinse, 
însă, numaidecât. 

— Vreau să lansezi o campanie de propagandă având ca 
temă ideea că descoperirile făcute în legătură cu inamicul 
nostru impun prelungirea expediției cu încă cinci ani. 
Deocamdată, atât. După aceea, îţi voi împărtăşi ceea ce 
doreşti să ştii. 

Începuse să se simtă ceva mai bine. Antidotul îşi făcea 
efectul. Febra scădea. Iar el vorbise foarte serios. 

Kent deschise de două ori gura pentru a spune ceva, dar 
de fiecare dată se stăpâni. În cele din urmă, rosti cu un glas 
înăbuşit: 

— E tot ce ne poţi oferi în momentul de faţă? 

Sub pătură, degetele lui Grosvenor se întinseră spre 
marginea patului, gata-gata să apese pe un buton ascuns 
acolo. 

— Îţi jur că vei afla ceea ce doreşti să afli, spuse el. 

— Exclus! Mârâi Kent. Nu pot subscrie la o asemenea idee 
nebunească. Oamenii n-ar accepta nici măcar un an în plus! 
— Prezenţa dumitale aici dovedeşte că nu crezi că-i vorba 

de o idee nebunească. 

— E cu neputinţă! Izbucni Kent, încleştându-şi pumnii. 
Cum aş putea să-mi justific atitudinea în faţa şefilor de 
secţii? 

Privindu-l pe omuleţ, Grosvenor îşi spuse că momentul 
critic era iminent. 

— Nu va trebui să le explici nimic deocamdată. Va trebui 
doar să le promiţi că-i vei ţine la curent. 

Unul dintre tehnicieni, care nu-l slăbea din ochi pe Kent, 
interveni în discuţie: 

— Şefule, am impresia că dumnealui nu-şi dă seama că stă 
de vorbă cu directorul expediției. Ce-ar fi să-i dăm o lecţie? 


Kent făcu un pas înapoi, apoi se opri şi spuse, scuturând cu 
putere din cap: 

— Ai dreptate, Bredder. Nu ştiu ce mi-a venit să încerc să-l 
CONviNg. 

Aşteaptă puţin, să încui uşa. Pe urmă, o să... 

— În locul dumitale, n-aş închide uşa, îi tăie vorba 
Grosvenor. Ar declanşa toate semnalele de alarmă de pe 
navă. 

Kent, care apucase să pună mâna pe clanţă, se opri şi se 
întoarse spre pat. 

— În regulă, zise el cu un zâmbet acru, te vom scărmăna 
cu uşa deschisă. Hai, vorbeşte, amice! 

Cei doi tehnicieni înaintară spre Grosvenor. 

— Bredder, exclamă acesta, ţi s-a spus vreodată ce 
înseamnă o sarcină electrostatică periferică? 

Văzând că cei doi şovăie, nexialistul adăugă, cu răceală în 
glas: 

— Dacă mă atingeţi, o să ardeţi de vii! Mâinile au să vi se 
umple de băşici, faţa o să vi se... 

Cei doi tehnicieni se depărtară. Bredder începu să-i 
arunce priviri neliniştite lui Kent. 

— Cantitatea de electricitate acumulată într-un trup 
omenesc n-ar fi în stare să ucidă nici măcar o muşcă, zise 
Kent, furios. 

— Domnule Kent, replică Grosvenor, nu ţi se pare că te-ai 
aventurat în afara domeniului dumitale? Electricitatea nu 
se află în corpul meu, dar o vei simţi în propriul dumitale 
trup dacă mă vei atinge! 

Kent îşi scoase arma şi o reglă, cu un gest hotărât. 

— Înapoi! Le porunci el celor doi asistenţi. O să-i 
administrez un şoc de o zecime de secundă. N-o să-l facă 
să-şi piardă cunoştinţa, dar o să-l scuture zdravăn! 

— În locul dumitale, n-aş face una ca asta, Kent! Spuse 
Grosvenor, calm. Te previn. 

Dar Kent nu-l auzi, sau era prea furios că să-i dea atenţie. 
Radiația îl orbi pe Grosvenor. Auzi un şuierat şi un trosnet, 


apoi un țipăt de durere - al lui Kent. Acesta încercă să-şi 
arunce arma, care parcă i se lipise de mâna. În cele din 
urmă aceasta căzu pe podea, cu un zgomot metalic. Kent se 
clătină pe picioare, ţinându-şi la piept mâna rănită. 

— De ce nu m-ai ascultat? Îl întrebă Grosvenor cu un soi 
de milă. Plăcile astea de pe pereţi au o sarcină electrică 
foarte mare. Şi întrucât radiaţia ionizează aerul, ai 
declanşat un şoc electric care-a anulat imediat energia 
slobozita de armă. Sper că nu te-ai ars prea tare. 

Kent îşi recăpătase stăpânirea de sine. Era palid, dar calm, 
deşi cu nervii încordaţi. 

— Povestea asta o să te coste scump! Mârâi el printre 
dinţi. Când oamenii vor afla prin ce mijloace încerci să-ţi 
impui ideile... 

Se opri şi le făcu semn celor doi vlăjgani. 

— Hai să plecăm, nu mai avem ce caută aici, deocamdată! 

La vreo opt minute după plecarea lor, sosi Fander. 
Grosvenor trebui să-i explice, cu răbdare, că nu mai era 
bolnav. Şi mai greu îi veni să-l convingă pe doctorul Eggert, 
chemat de tânărul infirmier. Grosvenor se cam dăduse în 
vileag, dar nu-i păsa: pentru că drogul pe care-l folosise să 
poată fi descoperit, ar fi fost nevoie de cercetări 
îndelungate. 

În cele din urmă, doctorul şi infirmierul îl lăsară singur, nu 
înainte de a-l sfătui să mai rămână o zi-două acolo. 
Grosvenor îi asigura că aşa va face şi chiar avea de gând să 
rămână. Secţia de nexialism avea să devină fortăreaţa lui, în 
zilele rele ce se anunțau. 

Nu-şi dădea prea bine seama ce măsuri puteau fi luate 
împotriva lui, dar era pregătit pentru orice eventualitate. 

La vreo oră după plecarea doctorului şi a infirmierului, 
auzi clinchetul căsuţei poştale. Era un mesaj din partea lui 
Kent, în legătură cu o şedinţă convocată, chipurile, „la 
cererea domnului Elliott Grosvenor”. Mesajul cita din prima 
scrisoare trimisă de Grosvenor lui Kent, fără a pomeni nimic 
de cele întâmplate mai adineaori, şi se încheia astfel: 


„Având în vedere activitatea de până acum a domnului 
Grosvenor, locţiitorul directorului consideră că este cazul 
să-i dea cuvântul.” 

Kent adăugase, dedesubt, cu mâna lui: „Dragă domnule 
Grosvenor, deoarece eşti bolnav, l-am rugat pe domnul 
Gourlay să-ţi facă legătura prin videocomunicator cu sala 
de şedinţe, ca să poţi participa la discuţii stând în pat.” 

La ora sorocită, Grosvenor îşi conectă videocomunicatorul 
cu puntea de comandă. Pe ecran apăru întreaga încăpere, 
ceea ce însemna că imaginea era transmisă prin releul cel 
mare, situat chiar deasupra panoului de control. Grosvenor 
îşi văzu pe ecran propria faţă, mărita de vreo zece ori. 
Pentru prima oară i se rezerva un loc de frunte la o şedinţă, 
reflectă el, cu o ironie amară. 

Mai toţi şefii de secţii îşi şi ocupaseră locurile în sală. Kent, 
care avea mâna stânga bandajată, discuta ceva cu căpitanul 
Leeth. Pesemne însă ca discuţia lor era pe sfârşite, 
deoarece Kent îşi ridică privirea spre Grosvenor, zâmbind, 
apoi şi-o întoarse spre sala şi spuse: 

— Domnilor, vă fac legătura cu domnul Grosvenor, fără nici 
un preambul. 

Şi, ridicându-şi din nou privirea, adăuga, cu acelaşi 
zâmbet maliţios: 

— Domnule Grosvenor, ai cuvântul. 

— Domnilor, începu Grosvenor, acum o săptămână mă 
aflam în posesia unui număr de dovezi suficient de mare 
pentru a îndreptăţi o acţiune împotriva inteligenţei 
necunoscute, întâlnită în această galaxie. Afirmația mea ar 
putea să vi se pară ieşită din comun. Recunosc, de 
asemenea, că, din păcate, nu sunt în măsură să vă ofer 
decât o interpretare personală a faptelor. Nu pot dovedi 
tuturor celor prezenţi că fiinţa despre care vorbesc există 
cu adevărat. Unii dintre dumneavoastră îşi vor da seama că 
raţionamentul meu este corect. Alţii, nefiind familiarizați cu 
anumite domenii ale ştiinţei, vor socoti, desigur, concluziile 
mele discutabile. Mi-am scormonit creierii pentru a găsi un 


mijloc de a vă convinge că soluţia mea e singura capabilă să 
salveze nava. În acest scop, vă voi relata experienţele pe 
care le-am făcut. 

Grosvenor nu pomeni nimic de stratagema la care 
recursese pentru a-şi putea face auzite opiniile. În ciuda 
celor întâmplate, nu voia să-l irite şi mai mult pe Kent. 

— Aş dori acum să-l chem ca martor pe domnul Gourlay, 
continuă el. Domnule Gourlay, fii bun şi explică-le colegilor 
dumitale ce s-a întâmplat cu C- 9. 

Şeful serviciului de transmisiuni îi aruncă o privire 
întrebătoare lui Kent şi, văzând că acesta încuviinţează 
printr-o clătinare a capului, spuse: 

— Nu pot afirma cu precizie când anume a apărut C-9. 
Pentru acei dintre dumneavoastră care nu ştiu despre ce e 
vorba, voi spune că C-9 este un scut energetic secundar, 
care intră automat în funcţiune în clipa când pulberea din 
spaţiul ambiant atinge o densitate care ar putea deveni 
periculoasă pentru o navă în zbor. Densitatea aparentă a 
pulberii într-o anumită zonă a spaţiului este, fireşte, relativ 
mai ridicată la vitezele mari decât la cele reduse. Prezenţa 
unei cantităţi neobişnuite de pulbere a fost observată 
pentru prima oară de către unul dintre asistenții mei, cu 
puţin înainte de invazia acelor monştri. Asta e tot! Încheie 
Gourlay şi se aşeză la loc. 

Grosvenor i se adresă apoi lui von Grossen: 

— Domnule von Grossen, ce anume a descoperit secţia 
dumitale în legătură cu pulberea din spaţiul acestei galaxii? 
Mătăhălosul von Grossen se foi în fotoliul lui şi spuse, fără 

să se ridice: 

— N-am găsit nimic extraordinar. E drept că pulberea e 
ceva mai densă decât în jurul propriei noastre galaxii. Am 
reuşit să culegem unele mostre cu ajutorul unor plăci 
puternic ionizate, de pe care am ras apoi pulberea - o 
pulbere îndeobşte solidă, conţinând câteva elemente simple 
şi urmele a numeroase substanţe compuse, formate poate 
în momentul condensării. De asemenea, conţinea şi puţin 


gaz în stare liberă, mai ales hidrogen. Din păcate, mostrele 
aduse de noi seamănă probabil foarte puţin cu pulberea 
existentă în spaţiu: încă n-am reuşit să punem la punct un 
procedeu eficient de prelevare a pulberii în starea ei 
naturală. Pulberea suferă modificări chiar în cursul 
procesului de prelevare, aşa că putem să emitem doar 
ipoteze asupra modului cum există ea în spaţiu. 
Deocamdată, nu vă pot spune mai mult! Încheie fizicianul, 
ridicându-şi braţele, într-un gest de neputinţă. 

— Aş putea să-i rog şi pe ceilalţi şefi de secţii să ne 
comunice constatările lor, zise Grosvenor. Socot, însă, că le 
pot rezuma eu însumi, fără a nedreptăţi pe nimeni. Atât 
secţia domnului Smith cât şi cea a domnului Kent au 
întâmpinat aceleaşi dificultăţi ca şi secţia domnului von 
Grossen. Mi se pare că domnul Smith a experimentat 
asupra lui însuşi efectele pulberii, după ce a constatat că 
animalele închise de el într-o cuşcă saturată cu pulberea 
aceea nau păţit absolut nimic. Domnule Smith, ai ceva să ne 
spui în legătură cu acest subiect? 

— Dacă încerci să demonstrezi că avem de-a face cu o 
formă de viaţă, experienţa mea nu-ţi poate servi drept 
argument, răspunse Smith. Recunosc că am putut preleva 
mostra cea mai apropiată de starea ei reală, abia când am 
făcut o incursiune în afara navei, cu un vehicul căruia i-am 
lăsat deschise, o clipă, porţile. În compoziţia chimică a 
aerului s-au produs atunci unele modificări lipsite de 
importantă. 

— Acestea sunt faptele, vorbi din nou Grosvenor. Am făcut 
eu însumi o incursiune în afara navei, lăsând că pulberea 
din spaţiu să pătrundă în vehiculul meu. Problema care mă 
interesa era următoarea: dacă avem de-a face cu o formă 
de viaţă, cu ce se hrăneşte? De aceea, am supus unei 
analize aerul adus în vehicul. Am omorât apoi câteva 
animale mici şi am analizat din nou aerul. Le-am trimis 
domnilor Kent, von Grossen şi Smith probe din aerul de 
dinainte şi din cel de după experienţa făcută. Au fost 


observate unele modificări chimice mărunte, care ar fi 
putut fi lesne puse pe seama unor erori de analiză. Aş dori, 
însă, să-l rog pe domnul von Grossen să vă spună ce anume 
a descoperit. 

Von Grossen se ridică şi spuse, clipind din ochi, uimit şi 
încruntat: 

— N-am impresia că asta ar constitui o dovadă. Ştiu doar 
că moleculele de aer din proba luată „după” conţineau o 
sarcină electrică uşor mărită. 

Sosise momentul hotărâtor. Grosvenor scrută feţele 
colegilor săi, aşteptând ca măcar în ochii unuia dintre ei să 
se aprindă lumina înţelegerii. Dar parcă încremeniseră cu 
toţii, sub efectul aceleiaşi perplexităţi. 

În cele din urmă, cineva remarcă, pe un ton ironic: 

— Presupun că ceea ce se aşteaptă de la noi este să 
tragem concluzia că avem de-a face cu o inteligenţă 
ascunsă în pulberea cosmică. E prea de tot pentru mine! 

Grosvenor nu spuse nimic. Saltul mintal pe care ar fi vrut 
să-l determine la colegii săi era mult mai mare decât îşi 
închipuia acel individ ironic. Deşi copleşit de o adâncă 
dezamăgire, se pregăti pentru pasul următor. 

— Hai, domnule Grosvenor! 1 se adresă Kent pe un ton 
tăios. Explică-te, ca să putem lua o hotărâre. 

Grosvenor vorbi, cam în silă: 

— Domnilor, sunt foarte mâhnit de faptul că încă nu vă daţi 
seama unde vreau să ajung. Prevăd că vom avea necazuri. 
Gândiţi-vă la situaţia în care mă găsesc. V-am înfăţişat toate 
datele problemei, descriindu-vă până şi experienţele ce mi- 
au permis să-l identific pe inamicul nostru. Sunt sigur că 
unii dintre dumneavoastră îmi veţi contesta concluziile. Şi 
totuşi, dacă nu mă înşel - şi sunt convins că nu mă înşel - ar 
fi un dezastru pentru omenire, ca şi pentru orice formă de 
viaţă inteligentă din Univers, dacă dumneavoastră aţi 
refuza să adoptați planul de acţiune preconizat de mine. 
Oricum, majoritatea va hotări, iar eu nu mă voi mai putea 
opune hotărârii ei prin nici un mijloc legal. 


Se opri, pentru a-i lăsa pe toţi să se pătrundă de această 
idee. Mulţi începură să schimbe priviri neliniştite. 

— Nu vă pripiţi! Exclamă Kent. Eu m-am şi izbit de zidul 
de piatră al egoismului acestui individ! 

Era prima remarcă ostilă rostită de la începerea şedinţei. 

Grosvenor îi aruncă o privire fugară, apoi continuă: 

— Îmi revine penibilă misiune de a vă informa, domnilor, 
că, în această situaţie, problema încetează să mai fie 
ştiinţifică, devenind politică. În consecinţă, mă văd nevoit să 
insist ca soluţia mea să fie acceptată. Trebuie întreprinsă o 
campanie eficace de propagandă, cu participarea domnului 
Kent şi a tuturor şefilor de secţii, campanie menită să-i 
obişnuiască pe toţi oamenii cu gândul că nava noastră va 
rămâne în spaţiu încă cinci ani tereştri - deşi vă trebui să 
acţionăm ca şi cum ar fi vorba de cinci ani astrali. Aş dori ca 
fiecare şef de secţie să înţeleagă că însăşi reputaţia lui 
atârnă de rezolvarea acestei probleme. După părerea mea, 
primejdia e atât de mare, încât certurile noastre mărunte, 
pe lângă că ne-ar dezonora, ne-ar răpi un timp preţios. 

Grosvenor le explică apoi pe scurt în ce consta această 
primejdie şi, fără să aştepte reacţia oamenilor, îşi expuse 
planul de acţiune. 

— Va trebui să găsim nişte planete bogate în fier şi să 
folosim capacitatea de producţie a navei noastre pentru a 
fabrica un număr mare de torpile atomice. Prevăd că va 
trebui să rămânem aproape un an în această galaxie, 
lansând între timp la întâmplare torpilele. După ce vom fi 
făcut astfel imposibilă existenţa inamicului în această zonă a 
spaţiului, vom pleca, oferindu-i ocazia de a ne urmări - într- 
un moment când nici nu va avea altă scăpare decât să ne 
urmărească, în speranţa că-l vom duce la o sursă de hrană 
mai sigură. Va trebui să fim foarte atenţi ca nu cumva să-l 
aducem în propria noastră galaxie. 

Grosvenor făcu o pauză, apoi reluă, pe un ton calm: 

— lată, domnilor, ce am ţinut să vă spun. Văd pe feţele 
unora dintre dumneavoastră că opiniile sunt împărţite şi că 


e de aşteptat o controversă aprigă... 

În sală se aşternu o linişte adâncă. 

— Cinci ani! Murmură cineva într-un târziu. 

Ca la un semn, oamenii începură să se foiască pe scaune. 

— Ani tereştri, se grăbi Grosvenor să precizeze. 

Trebuia să insiste asupra acestui amănunt. Alesese 
dinadins o cifră care părea mai mare decât echivalentul ei 
în ani astrali. Timpul astral, cu ora lui de o sută de minute, 
cu ziua de douăzeci de ore şi cu anul de trei sute şaizeci de 
zile, fusese născocit din considerente pur psihologice. 
Odată deprinşi cu ziua mai lungă a acestui calendar, 
oamenii erau înclinați, să uite unităţile de măsură ale 
timpului „clasic”. 

lată de ce Grosvenor se aştepta acum că oamenii să fie 
mulţumiţi, dându-şi seama că, de fapt, li se cerea să mai 
rămână în spaţiu doar vreo trei ani, în loc de cinci. 

— Mai doreşte cineva să facă vreo observaţie? Întrebă 
Kent. 

Von Grossen spuse, pe un ton plictisit: 

— Nu pot accepta analiza propusă de domnul Grosvenor. 
Realizările sale din trecut mi-au inspirat un profund 
respect, dar acum dumnealui ne cere să luăm drept bune 
nişte afirmaţii pe care nu le-am putea accepta decât dacă 
near oferi anumite probe concrete. Refuz să cred că 
nexialismul e o ştiinţă atât de atotcuprinzătoare, încât doar 
cei formaţi la şcoala ei ar putea înţelege unele fenomene 
ceva mai complexe. 

— Nu cumva te pripeşti să respingi un lucru pe care nici 
nu ţi-ai dat osteneala să-l studiezi? Îl întreba Grosvenor. 

— Tot ce se poate, răspunse von Grossen, scuturând din 
umeri. 

— Din câte văd, spuse Zeller, ne aşteaptă ani mulţi de 
eforturi anevoioase pentru punerea în aplicare a unui plan, 
de a cărui eficienţă nu ne vom putea convinge niciodată. 

Grosvenor îşi dădu seama că nu avea altă cale decât să-şi 
apere punctul de vedere împotriva tuturor obiecţiilor 


posibile. Miza era prea importantă. Nu-şi putea permite să 
ţină seama de sentimentele lor. 

— Eu voi şti dacă planul reuşeşte, iar acei dintre 
dumneavoastră care veţi binevoi să veniţi la secţia de 
nexialism şi să învăţaţi câte ceva despre metodele mele, veţi 
şti de asemenea ceea ce voi şti şi eu la timpul potrivit. 

— Trebuie să-i recunoaştem domnului Grosvenor meritul 
că ne oferă întotdeauna posibilitatea de a ne ridica la 
nivelul domniei sale, zise Smith, cu un zâmbet sardonic. 

— Alte observaţii? Întrebă Kent, pe un ton triumfător. 

Câţiva oameni din sală părură dornici să ia cuvântul, dar 
se răzgândiră. 

— Ca să nu mai pierdem timpul, urmă Kent, eu zic să 
supunem la vot propunerea domnului Grosvenor, şi Kent 
înaintă încet în sală. Grosvenor nu-i vedea faţa, dar îi 
bănuia expresia arogantă. 

— Îi rog pe toţi cei ce sunt pentru propunerea domnului 
Grosvenor să ridice mâna - nu uitaţi că e vorba de 
prelungirea cu încă cinci ani a duratei expediției noastre! 

Nu se ridica nici o mână. Cineva spuse, pe un ton ţâfnos: 

— O asemenea problemă nu se poate rezolva pe moment, 
trebuie să reflectăm serios la ea. 

— Să încercam totuşi să ne facem o idee despre părerile 
oamenilor în acest moment, răspunse Kent. E important 
pentru noi toţi să ştim ce gândesc oamenii de ştiinţă 
participanţi la această expediţie. Îi rog pe cei care sunt 
contra să ridice mâna. 

Toţi cei prezenţi ridicară mâinile, în afară de trei: Korita, 
McCann şi von Grossen. 

Grosvenor observa apoi că şi căpitanul, care stătea lângă 
Kent, se abţinuse. 

— Căpitane Leeth, exclamă Grosvenor, a sosit momentul să 
preiei controlul asupra navei, aşa cum îţi dă dreptul însuşi 
statutul ei. Pericolul este evident! 

Căpitanul îi răspunse, cu o voce tărăgănată: 


— Aşa ar fi, domnule Grosvenor, dacă ne-am afla în faţa 
unui inamic vizibil. Dar în situaţia de faţă nu pot face 
altceva decât să urmez indicaţiile experţilor. 

— Nu există la bord decât un singur expert, replică 
Grosvenor, cu răceală. Ceilalţi sunt nişte amatori care se 
menţin la suprafaţa lucrurilor. 

Această remarcă păru să-i îngheţe pe mai toţi cei prezenţi. 
Câţiva dădură să protesteze, dar preferară să tacă, deşi se 
vedea cât de colo că fierb de mânie. 

În cele din urmă, tot căpitanul Leeth vorbi, pe un ton 
potolit: 

— Domnule Grosvenor, nu pot fi de acord cu afirmaţiile 
dumitale, care mi se par neîntemeiate. 

— Ei bine, acum ştim ce părere are despre noi domnul 
Grosvenor! Exclamă Kent. 

Acesta nu părea revoltat de insultă în sine. Atitudinea lui 
era a unui om foarte binedispus, ba chiar pus pe glume. 
Uitase pesemne că, în calitate de locţiitor al directorului, 
avea datoria de a veghea că şedinţa să se desfăşoare într-o 
atmosferă demnă şi civilizată. 

— Domnule Kent, i se adresă Meader, şeful subsecţiei de 
botanică, nu înţeleg cum poţi tolera o remarcă atât de 
insolentă. 

— Foarte bine, ridicaţi-vă în apărarea drepturilor voastre! 
Exclamă Grosvenor. Universul e în pericol de moarte, dar 
voi trebuie să vă păstraţi sentimentul demnităţii. 

McCann, care tăcuse până atunci, i se adresă 
arheologului, pe un ton stânjenit: 

— Korita, spune-mi, te rog, dacă ar exista într-adevăr în 
spaţiu, o fiinţă ca aceea descrisă de Grosvenor, cum s-ar 
putea ea oare încadra în teoria ciclică a istoriei? 

— Mă tem că nu s-ar putea încadra mai deloc răspunse 
arheologul, clătinând din cap. Am putea presupune cel mult 
existenţa unei forme de viaţă primare. Dar ceea ce mă 
preocupă în şi mai mare măsură, adăugă el rotindu-şi 
privirea prin sală, este modul cum teoria ciclică îşi găseşte o 


ilustrare în purtarea unora dintre colegii mei. Aceştia par 
să se bucure de înfrângerea unui om, ale cărui izbânzi ne- 
au cam tulburat pe toţi. E drept ca şi purtarea lui lasă de 
dorit. Da, domnule Grosvenor, continuă Korita, ridicându-şi 
privirea mâhnită, declaraţia dumitale m-a dezamăgit 
profund! 

— Domnule Korita, replică Grosvenor, pe un ton grav, dacă 
aş fi adoptat o altă atitudine, n-ai fi avut nici măcar 
privilegiul de a mă auzi spunându-le acestor domni - dintre 
care pentru unii nutresc o admiraţie sinceră - ceea ce le-am 
spus şi le voi mai spune! 

— Sunt convins că membrii acestei expediţii vor face tot ce 
este necesar, fără a-şi precupeţi eforturile, zise Korita. 

— Îmi vine greu să cred. Am impresia că mulţi dintre ei s- 
au lăsat influenţaţi de faptul că planul meu le cere să mai 
rămână încă cinci ani în spaţiu. E o tristă necesitate, dar te 
asigur că nu există altă soluţie. De fapt, mă aşteptam la 
această reacţie, zise el tâios. Domnilor, m-aţi silit să recurg 
la un mijloc pe care-l regret nespus. lată ultimatumul meu! 

— Ultimatum?! Exclamă Kent, alb ca varul. 

Grosvenor continuă, fără să-l bage în seamă: 

— Dacă până mâine-dimineaţa la orele zece planul meu nu 
va fi acceptat, voi prelua conducerea navei. Toţi cei aflaţi la 
bordul ei vor trebui să-mi execute ordinele. Bineînţeles, mă 
aştept că savanții să-şi unească eforturile pentru a încerca 
să se împotrivească planului meu. Vă previn, însă, că orice 
împotrivire ar fi zadarnică. 

Spunând acestea, Grosvenor întrerupse legătura cu 
puntea de comandă, fără a se sinchisi de vociferările 
oamenilor. 

Cam la o oră după şedinţă, Grosvenor îl văzu pe ecranul 
videocomunicatorului pe McCann: 

— Aş dori să vin să te văd. 

— Pofteşte! Îi răspunse Grosvenor, vesel. 

Geologul păru să şovăie: 

— Presupun că ai pus capcane pe coridor. 


— Mda... dacă vrei să le numeşti astfel, recunoscu 
Grosvenor. Dar n-o să te deranjeze cu nimic. 

— Să zicem că aş veni cu gândul ascuns de a te asasina... 

— Aici, în secţia mea, n-ai putea să mă omori nici măcar cu 
un ciomag, replica Grosvenor, pe un ton categoric, menit 
să-i impresioneze pe eventualii ascultători. 

— Bine, sosesc! Exclamă McCann şi întrerupse legătura. 

Era desigur foarte aproape, căci nu trecu nici un minut şi 
detectoarele ascunse pe coridor începură să-i semnaleze 
prezenţa. Deodată, capul şi umerii îi apărură pe display-ul 
videocamerei de supraveghere, iar peste câteva clipe 
McCann intra pe uşa deschisă de Grosvenor. 

Se opri puţin în prag, apoi înaintă şi spuse, clătinând din 
cap: 

— În ciuda asigurărilor dumitale, am avut senzaţia că zeci 
de arme erau aţintite asupra mea. Şi totuşi n-am văzut 
nimic. Nu cumva totul e o farsă? 

— Nu, răspunse încet Grosvenor. Sunt eu însumi neliniştit. 
Mi-ai zdruncinat încrederea în dumneata, zău că nu mă 
aşteptam să vii aici cu o bombă. 

— Te asigur că nu am nici o bombă, protestă geologul, 
perplex. Dacă aparatele dumitale indică vreo... 

Nu-şi sfârşi gândul, ci, scoţându-şi haina, începu să se 
scotocească. 

Deodată, mişcările i se încetiniră. Palid la faţă, scoase la 
iveală un obiect cenuşiu şi subţire, lung de vreo două 
degete. 

— Ce-i asta? Îngână el. 

— Un aliaj de plutoniu stabilizat. 

— Atomic?! 

— Nu, nu e radioactiv, sub această formă. Dar ar putea fi 
dizolvat într-un gaz radioactiv, cu ajutorul undelor unui 
emiţător de înaltă frecvenţă, iar gazul ne-ar putea provoca 
arsuri amândurora. 

— Grove, îţi jur că nu ştiam nimic! 

— Ai spus cuiva că vii la mine? 


— Fireşte. Zona asta a navei e blocată. 

— Cu alte cuvinte, a trebuit să ceri voie să treci?! 

— Da. De la Kent. 

Grosvenor şovăi o clipă, apoi spuse: 

— Te-aş ruga să te gândeşti bine, înainte de a-mi 
răspunde. Ai avut cumva impresia, în timp ce vorbeai cu 
Kent, că în încăpere era cald? 

— A, da, acum îmi amintesc, am avut senzaţia că mă sufoc. 

— Cât a durat? 

— O secundă sau două. 

— Hm! Asta înseamnă că ai rămas fără cunoştinţă vreo 
zece minute. 

— Fără cunoştinţă? A, ticălosul ăla m-o fi drogat! 

— Aş putea să aflu precis ce doză ţi-a administrat. O 
analiză a sângelui ne-ar lămuri pe deplin. 

— Fă-o, te rog! Asta ar dovedi că... 

Grosvenor îi tăie vorba: 

— Ar dovedi un singur lucru, şi anume, că ai fost supus 
unei experienţe, dar nu neapărat împotriva voinţei 
dumitale. Nici un om sănătos la cap n-ar accepta să asiste la 
dizolvarea aliajului de plutoniu „Pua-72”. Aparatele mele de 
control indică limpede că, de cel puţin un minut încoace, 
cineva încearcă tocmai acest lucru. 

McCann deveni şi mai livid. 

— Grave, exclamă el, m-am săturat de nemernicul ăla! 
Recunosc că, fiind într-o stare sufletească foarte proastă, i- 
am promis că-i voi raporta despre discuţia noastră, dar 
intenţionam să te previn că-i voi raporta... 

— Bine, Don, te cred, spuse Grosvenor, zâmbind. Ia loc, te 
TOg. 

— Ce facem cu obiectul ăsta? Îl întrebă geologul, 
întinzându-i „bomba”. 

Grosvenor o apucă şi o vâri într-o nişă unde-şi ţinea 
materialele radioactive. Apoi se întoarse şi se aşeză, 
spunând: 


— Îmi face impresia că vom fi atacați. Singura posibilitate 
pe care o are Kent de a-şi justifica atitudinea este să se 
asigure că vom fi salvaţi la timp pentru că medicii să ne 
poată îngriji rănile provocate de arsurile radioactive. Putem 
urmări atacul, chiar pe ecranul acesta. 

Atacul fu înregistrat mai întâi de detectoarele electronice. 
Pe un tablou de comandă scăpărară scântei. Se auzi şi o 
sonerie. 

Pe ecran, apărură deodată siluetele atacatorilor. Vreo 
duzină de oameni îmbrăcaţi în costume spaţiale înaintau pe 
coridor. Grosvenor îi recunoscu pe von Grossen şi pe doi 
asistenţi ai săi din secţia de fizică; mai erau acolo patru 
chimişti - dintre care doi de la secţia de biochimie - trei 
experţi în transmisiuni şi doi ofiţeri de artilerie. La urma 
veneau trei soldaţi, înarmaţi cu un blaster mobil, un tun 
termoradiant şi un lansator de bombe cu gaz. 

— Nu există vreo altă intrare în secţia dumitale? Întrebă 
McCann, foindu-se neliniştit pe scaun. 

— Exista, dar e bine păzită. 

— Dar sus şi jos? Mai întrebă geologul, arătând spre tavan 
şi spre podea. 

— Sus, e o magazie, iar jos o sală de cinematograf. Ambele 
sunt păzite. 

Tăcură un timp. Apoi, când oamenii de pe coridor se 
opriră, McCann spuse: 

— Mă surprinde prezenţa lui von Grossen printre ei. 
Credeam că-i un admirator al dumitale. 

— L-am cam usturat calificându-l drept „amator”, ca şi pe 
ceilalţi. Acum vine să se convingă personal de puterile mele. 

Pe coridor, atacatorii păreau să se sfătuiască între ei. 

— Dar pe dumneata ce te-a adus aici? Îl întrebă Grosvenor 
pe geolog. 

McCann îi răspunse, fără a-şi lua ochii de pe ecran: 

— Voiam să ştii că nu eşti absolut singur. Mai mulţi colegi 
m-au rugat să-ţi spun că sunt alături de dumneata. Dar nu-i 
momentul să vorbim despre asta. 


— Ba e un moment la fel de bun ca oricare altul. 

McCann nu păru să-l audă. 

— Nu văd cum ai putea să-i opreşti, spuse el îngrijorat. Au 
arme destul de puternice ca să-ţi doboare pereţii. 

Cum Grosvenor tăcea, geologul adăugă, privindu-l drept în 
ochi: 

— O să fiu sincer cu dumneata. Sunt convins că ai 
dreptate, dar metodele dumitale mi se par cam imorale. 

— Alternativa este să candidez în alegeri împotriva lui 
Kent. Deoarece e numai locţiitor de director şi n-a fost el 
însuşi ales, aş putea probabil să determin ţinerea unor 
alegeri de azi într-o lună. 

— Şi de ce n-o faci? 

— Pentru că mi-e frică, răspunse Grosvenor, înfiorându-se. 
Fiinţa aceea... din spaţiu... moare de foame. Ar putea să ne 
atace dintr-un moment într-altul. Nu, nu putem aştepta o 
lună! 

— Totuşi, spuneai că planul dumitale este s-o alungi din 
galaxia aceasta şi că ar fi nevoie de un an întreg... 

— Ai încercat vreodată să-i iei o bucată de carne unui 
animal carnivor? Îl întrebă Grosvenor. Animalul se agaţă de 
ea, nu-i aşa? Ba chiar se bate pentru bucata de carne. Sunt 
convins că, în clipa când îşi va da seama că încercam să-l 
alungăm, inamicul nostru va rezista cu înverşunare. 

— Înţeleg, spuse McCann. Mai ales că, trebuie să 
recunoşti, şansele dumitale de a câştiga în alegeri sunt 
egale cu zero. 

— Ba aş câştiga! Replică Grosvenor. Poate că nu mă vei 
crede, dar în realitate e foarte uşor să convingi nişte 
oameni preocupaţi exclusiv de plăcerile, de emoţiile sau de 
ambițiile lor. Nu m-am gândit la tactica electorală pe care 
aş folosi-o. De fapt, ea e folosită de multe secole. Dar 
încercările făcute pentru a o analiza n-au mers până la 
esenţă. Până de curând, relaţiile dintre fiziologie şi 
psihologie erau cunoscute doar teoretic. Abia nexialismul 
le-a aşezat pe o bază concretă, precisă. 


— Ce viitor îi prevezi dumneata omenirii? Întrebă McCann. 
Crezi că vom deveni cu toţii nexialişti? 

— La bordul acestei nave nexialismul este o necesitate. 
Dar pentru omenire, în ansamblul ei, aşa ceva mi se pare 
deocamdată greu de realizat. Totuşi, cu timpul, nimeni nu 
va mai avea vreo scuză pentru necunoaşterea a tot ceea ce 
se poate cunoaşte. De ce să rămână ignorant? De ce să 
ridice spre cerul planetei sale nişte ochi năuci, orbiţi de 
superstiție şi de ignoranță, şi să se lase amăgit de alţii 
îngăduindu-le să ia hotărâri de importanţă vitală? Istoria 
civilizaţiilor din Antichitate ne dovedeşte limpede ce soartă 
îi aşteaptă pe oameni când reacţionează orbeşte la anumite 
situaţii sau când se supun unor doctrine false... Pentru 
moment, ne putem fixa un ţel limitat. Trebuie să-i facem pe 
oameni să fie sceptici. Țăranul isteţ, dar analfabet, care nu 
credea decât în ceea ce vedea, este strămoşul spiritual al 
savantului. La orice nivel de înţelegere s-ar afla, scepticul 
compensează parţial lipsa lui de cunoştinţe prin această 
atitudine: „Dovedeşte-mi! Sunt deschis la minte, dar 
vorbele nu-s de ajuns ca să mă convingă!” 

— Voi, nexialiştii, vreţi să spargeţi tiparele teoriei ciclice a 
istoriei, asta ai în vedere? 

Grosvenor şovăi o clipă, înainte de a răspunde: 

— Mărturisesc că nu am fost niciodată prea convins de 
valoarea teoriei ciclice. Argumentele lui Korita, însă, mi-au 
produs o impresie puternică. Evident, teoria trebuie supusă 
unei revizuiri substanţiale. Termeni ca „rasă” sau „sânge” 
sunt lipsiţi de sens, dar anumite fapte par să confirme că 
teoria conţine unele idei inspirate din realitate. 

McCann îşi aţintise din nou privirea asupra ecranului. 

— Atacatorii nu au aerul că se grăbesc, exclamă el uimit. 
Totuşi, n-ar fi venit aici dacă n-ar fi avut un anumit plan. 

Grosvenor nu-i răspunse. 

— Nu cumva s-or fi ciocnit de dispozitivul dumitale de 
apărare? Îl întrebă McCann, aruncându-i o privire 
iscoditoare. 


Cum Grosvenor continua să tacă, geologul sări în picioare 
şi, apropiindu-se de ecran, îl privi cu atenţie. Doi dintre 
atacatori şedeau în genunchi. 

— Ce-or fi făcând? Întrebă el, nedumerit. Ce i-o fi ţinând în 
loc? 

— Se silesc să nu cadă prin pardoseală, spuse Grosvenor 
aţâţat. 

Glasul îi tremura uşor, în ciuda eforturilor sale de a se 
stăpâni. Tot ce făcea acum era ceva nou pentru el. Teoretic, 
avea desigur cunoştinţele necesare, dar acum era vorba de 
punerea lor în practică. Era pe cale de a întreprinde o 
acţiune care nu mai fusese niciodată realizată în felul 
acesta. Se folosea de datele mai multor ştiinţe, adaptându- 
le la condiţiile mediului în care le aplică. 

Şi iată că planul lui prindea viaţă - aşa cum se aşteptase, 
de altfel. Planul acesta, atât de cuprinzător, nu era 
subminat de nici o eroare. Dar, deşi totul decurgea aşa cum 
prevăzuse el, Grosvenor era foarte emoţionat. 

— Pardoseala se va prăbuşi? Îl întrebă McCann, revenind 
lângă el. 

— Văd că n-ai înţeles, îi răspunse Grosvenor clătinând din 
cap. Pardoseala rămâne neschimbată. Ei, însă, se înfundă în 
ea, iar dacă vor continua să înainteze vor cădea! Tare-aş 
vrea să văd ce mutră va face Gourlay când oamenii lui îi vor 
raporta despre acest fenomen! Adaugă Grosvenor, râzând. 
Fenomenul nu-i altceva decât o materializare a teoriei lui 
despre „balon”, a noţiunii lui de hiperspaţiu, la care am 
adăugat o idee luată din petrogeologie şi două aplicaţii de 
chimie industrială. 

— Petrogeologie? Se miră McCann. A, te referi desigur la 
metoda recentă de extracţie a țițeiului fără foraj! Se 
creează la suprafaţă condiţiile necesare... Dar stai niţel! 
Există un factor care... 

— Există zeci de factori, prietene! Îi tăie vorba Grosvenor. 
Îţi repet că e o muncă de laborator. Cu foarte puţină 
energie obţii o sumedenie de reacţii. 


— De ce n-ai folosit unele din trucurile astea şi împotriva 
felinei, sau a monstrului roşu? Îl întrebă McCann. 

— i-am mai spus. În cazul de faţă e vorba de o situaţie pe 
care am creat-o eu însumi. Am muncit ore întregi pentru a- 
mi pune pe picioare instalaţia, ceea ce n-am avut răgazul să 
fac împotriva acelor monştri. Crede-mă, dacă aş fi fost eu 
şeful expediției, n-am fi pierdut atâtea vieţi în situaţiile de 
care ai pomenit. 

— De ce n-ai preluat comanda? 

— Era prea târziu. Nu mai era timp. Şi apoi nava asta a 
fost construită cu mulţi ani înainte de a lua fiinţă Institutul 
de Nezxialism. Am fost mulţumiţi că ni s-a oferit posibilitatea 
de a crea o secţie la bordul navei. 

— Dar ca să poţi prelua mâine comanda, ar trebui să ieşi 
din laboratorul dumitale, zise McCann. Apoi, aruncând o 
privire spre ecran, exclamă: şi-au adus plutele 
antigravitaţionale! Vor desigur să plutească spre 
laboratorul dumitale! 

Grosvenor nu-i răspunse. Văzuse şi el plutele. 

Plutele antigravitaţionale aveau la bază acelaşi principiu 
ca şi antiacceleraţia. Oamenii descoperiseră că un obiect a 
cărui inerție a fost învinsă are o reacţie de ordin molecular, 
dar nu inerentă structurii materiei. Un câmp 
antigravitaţional deplasează uşor electronii pe orbitele lor, 
creând astfel o tensiune moleculară care duce la o 
restructurare generală a atomilor. 

Materia astfel modificată se comportă ca şi cum ar fi 
imună la efectele normale ale accelerării sau încetinirii. O 
navă prevăzută cu un sistem de antiacceleraţie se poate 
opri în plin zbor, chiar dacă ar înainta cu o viteză de 
milioane de mile pe secundă. 

Atacatorii se urcară cu arme cu tot pe plutele lungi şi 
înguste, apoi, cu ajutorul propulsiei magnetice, înaintară 
spre o uşă deschisă, aflată cu vreo şaizeci de metri mai 
încolo. După ce străbătură vreo cincisprezece metri, 


încetiniră, se opriră şi făcură cale întoarsă, apoi se opriră 
din nou. 

Grosvenor se întoarse de la tabloul de comandă, unde 
meşterise ceva, şi se aşeză lângă McCann. 

— Ce-ai făcut? Îl întrebă acesta, perplex. 

— După cum ai văzut, atacatorii se propulsau cu ajutorul 
unor magneţi orientaţi spre pereţii de oţel. Le-am opus un 
câmp antimagnetic. Procedeul nu e nou, dar în cazul de faţă 
e vorba de un proces termic simplu, asemănător celui care 
are loc în corpul fiecăruia dintre noi, când reținem căldura 
din afară. Acum, vor trebui să recurgă la motoarele cu 
reacţie, la elicele propulsoare sau chiar la... vâsle. 

— Nu, n-au să-şi bată capul cu astfel de lucruri, zise 
McCann, privind ecranul. Îşi vor folosi tunurile 
termoradiante! Ar fi mai bine să închizi uşa! 

— Aşteaptă! 

— Bine, dar riscăm să ardem de vii! 

— Îţi repet că am folosit un procedeu termic. Sub 
presiunea acestui nou flux de energie, întreaga masă 
metalică va căuta să-şi menţină echilibrul la un nivel ceva 
mai jos. Uite! 

Jeturile de radiaţii deveniseră albe, de un alb care-l făcu 
pe McCann să exclame: 

— Gheaţă! Cum naiba?. 

Chiar sub ochii lor, pereţii şi pardoseala se acoperiră de 
gheaţă. Un curent de aer rece pătrunse în încăpere. 
McCann începu să tremure. 

— A sosit, cred, momentul să-i aduc înapoi, spuse 
Grosvenor, ridicându-se în picioare. N-aş vrea să păţească 
ceva. 

Porni spre un perete de care era rezemat un instrument, 
cu o tastatură complexă, cu douăzeci şi cinci de rânduri de 
taste minuscule, de diferite culori. 

Fiecare rând cuprindea câte douăzeci şi cinci de taste. 

McCann se apropie şi el de acest instrument şi-l privi cu 
mirare. 


— Ce-i obiectul ăsta? Nu-mi amintesc să-l fi văzut 
vreodată. 

Cu o mişcare rapidă, aproape neglijentă, Grosvenor apăsă 
pe şapte taste, apoi răsuci un comutator. Se auzi un sunet 
limpede, melodios, al cărui ecou stărui multă vreme în aer. 

— Ce asociaţii ţi-a trezit acest sunet? Îl întrebă Grosvenor 
pe geolog. 

McCann păru să şovăie. Faţa lui avea o expresie ciudată. 

— Mi s-a părut că văd o orgă într-o biserică. Apoi imaginea 
s-a schimbat: m-am pomenit la o adunare electorală, unde 
candidatul recurgea la o muzică antrenanta pentru a-şi 
înveseli publicul... Aşadar, acesta e mijlocul prin care ai 
putea câştiga alegerile?! 

— Unul din mijloace. 

— Ai o putere extraordinară, omule! 

— O putere care-i afectează pe ceilalţi, nu însă şi pe mine. 

— Bine, dar eşti condiţionat! Şi nu poţi spera să 
condiţionezi întreaga omenire. 

— Un prunc e condiţionat atunci când învăţa să umble, să- 
şi mişte braţele, să vorbească. De ce să nu extindem 
condiţionarea la hipnotism, la reacţiile chimice, la efectele 
nutriţiei? Acest lucru, care a fost posibil încă în urmă cu 
sute de ani, ar preîntâmpina multe boli şi dureri de cap, ca 
să nu mai vorbesc de catastrofele provocate de ignorarea 
de către om a ceea ce se petrece în propriu-i trup şi în 
propriu-i suflet. 

— Cum funcţionează? Întrebă McCann, întorcându-şi 
privirea spre instrumentul acela în formă de fus. 

— E o combinaţie de cristale şi circuite electrice. Ştii cum 
poate electricitatea să deformeze anumite structuri 
cristaline. Vibraţia ultrasonică pe care-o emite stimulează 
direct creierul, fără a poposi în auz. Pot cânta la acest 
instrument întocmai ca un muzician, creând stări sufleteşti 
prea profunde pentru ca ascultătorul obişnuit să li se poată 
împotrivi. 

McCann se întoarse la scaunul lui şi se aşeză. 


— Mă sperii! Murmură el, pălind. Metodele dumitale mi se 
par, îţi repet, imorale. 

Grosvenor îl privi cu atenţie, apoi se aplecă asupra 
instrumentului şi apăsă pe o altă tasta. De data asta, ieşi un 
sunet mai trist şi mai dulce, parcă lipicios, căci ecoul lui 
stărui multă vreme. 

— Ei, ce reacţie ai avut acum? Întrebă Grosvenor. 

— Mi-am amintit de maică-mea, răspunse McCann, cu un 
glas şovâitor. M-a apucat subit dorul de casă. Aş fi vrut să... 

— A nu, e prea periculos! Îl întrerupse Grosvenor, 
încruntându-se. Dacă aş merge mai departe pe linia asta, 
unii dintre oameni ar ajunge să stea chirciţi, ca în burta 
mamei... Dar acum? Întrebă el apăsând pe încă o tastă, 
care declanşa un sunet ca un clinchet de clopoței. 

— Parcă aş fi iar copil şi aş fi trimis la culcare murmură 
McCann. Tii, ce somn mi s-a făcut! Şi, fără să vrea, căscă. 

Grosvenor deschise sertarul unei măsuţe de lângă 
instrument şi scoase de acolo doua caschete dintr-un 
material translucid. 

— Pune-ţi-o pe cap, îi spuse el geologului, întinzându-i una 
dintre caschete şi punându-si-o pe cealaltă pe propriu-i cap. 

McCann făcu la fel, cam în silă, şi spuse: 

— Cred că n-am nici o înclinaţie pentru machiavelism. Ştiu, 
îmi vei spune că nu-i prima oară când nişte sunete lipsite de 
semnificaţie sunt folosite pentru a stârni emoţii şi a-i 
influenţa pe oameni. 

— Oamenii consideră că un lucru e moral sau imoral în 
funcţie de asociaţiile de idei pe care acel lucru le stârneşte 
în momentul respectiv, sau în clipa când îşi aduc aminte de 
el. Asta nu înseamnă că nu poate exista nici o etică valabilă. 
Personal, subscriu la ideea conform căreia criteriul moral 
trebuie să fie folosul pe care un lucru îl aduce unui număr 
cât mai mare de oameni, cu condiţia să nu implice 
exterminarea, schingiuirea sau lipsirea de drepturi a 
indivizilor care nu s-ar conforma acelui criteriu. Societatea, 
trebuie să înveţe să-i salveze pe oamenii bolnavi sau 


neştiutori. Te rog să remarci, adăugă el, că nu m-am mai 
folosit niciodată până acum de acest instrument. N-am 
recurs la hipnotism decât atunci când Kent mi-a invadat 
secţia. Am însă de gând să folosesc şi de data asta 
hipnotismul. De la începutul călătoriei noastre aş fi putut să 
influenţez o sumedenie de oameni, stimulându-i în fel şi 
chip, fără ca ei să bănuiască nimic, de ce n-am făcut-o? 
Pentru că Institutul de Nezxialism are un cod etic pe care 
absolvenţii săi îl respectă şi care face parte din însăşi fiinţa 
lor. Mi-ar veni foarte greu să încalc aceste principii. 

— Nu cumva le încalci chiar acum? 

— Nu. 

— Atunci, am impresia că-i vorba de nişte principii cam 
elastice. 

— Aşa e. Atunci când sunt convins, ca în cazul de faţă, că 
acţiunile mele sunt îndreptăţite, n-am nici o problemă de 
ordin sentimental. Cred că dumneata vezi în mine un 
dictator dornic să pună stăpânire, cu de-a sila, pe o ţară 
democratică. E o imagine falsă, căci la bordul unei nave în 
zbor nu se poate guverna decât prin metode 
cvasidemocratice. Nu uita că, la întoarcere, aş putea fi tras 
la răspundere. 

— Presupun că ai dreptate, oftă McCann, aruncând o 
privire spre ecran. 

Grosvenor privi şi el şi văzu că atacatorii încercau să 
înainteze sprijinindu-se de perete, dar înaintau foarte încet, 
căci mâinile li se înfundau în perete. 

— Ce-ai de gând să faci? Îl întrebaă McCann. 

— Am de gând să-i adorm, uite-aşa! Şi apăsă pe-o tastă. 

Clinchetul de clopoței răsună la fel de slab ca şi data 
trecută, dar oamenii de pe coridor se cufundară într-un 
somn adânc. 

— Asta se va repeta din zece în zece minute spuse 
Grosvenor, ridicându-se. Am instalat peste tot difuzoare 
care preiau sunetele şi le amplifică. Vino. 

— Unde mergem? 


— Vreau să instalez un întrerupător de circuit în 
principalul panou de control energetic al navei. 

Grosvenor se duse să caute întrerupătorul în magazia de 
înregistrări pe suporturi magnetice şi, peste câteva clipe, 
ieşi pe coridor, urmat de McCann. 

Pe coridor întâlniră numai oameni adormiţi. McCann îi 
privea, mut de uimire. 

— E greu de crezut că omul poate fi o fiinţă atât de 
neajutorată! Exclamă el în cele din urmă. 

— Ba şi mai rău decât îţi închipui, zise Grosvenor. 

Când ajunseră în sala motoarelor, Grosvenor se târi spre 
panoul de control pentru a-şi instala întrerupătorul. 
Operaţiunea asta nu-i luă mai mult de zece minute. Cobori 
apoi în tăcere şi nu se osteni să-i dea vreo explicaţie lui 
McCann. 

— Să nu pomeneşti nimănui despre asta, îi spuse. Dacă vor 
descoperi întrerupătorul, va trebui să mă întorc şi să 
instalez un altul. 

— Ai de gând să-i trezeşti? Îl întrebă McCann. 

— Da. De îndată ce mă voi întoarce în secţia mea. Dar mai 
întâi aş vrea să mă ajuţi să-i transport pe von Grossen şi pe 
ceilalţi în dormitoarele lor. Vreau să trezesc în sufletul lui 
von Grossen un sentiment de scârbă faţă de sine însuşi. 

— Crezi că va capitula? 

— Nu. 

Grosvenor nu se înşelase. A doua zi dimineaţă, la orele 
zece, apăsă pe un buton care trimise curentul electric prin 
întrerupătorul instalat în ajun. 

De-a lungul şi de-a latul navei, luminile începură să 
pâlpâie: era o versiune nexialistă a procedeelor hipnotice 
folosite de Rimi. Toţi membrii expediției se pomeniră 
hipnotizaţi, fără să-şi dea măcar seama. Grosvenor îşi puse 
în funcţiune „maşina de emoţii”, stârnind mai ales gânduri 
de curaj şi de sacrificiu, de slujire a semenilor în faţa 
pericolului. Izbuti chiar să creeze cadrul emoţional prielnic 
ideii că timpul trecea de câteva ori mai repede decât 


înainte. Grosvenor puse apoi în funcţiune întreaga reţea de 
telecomunicaţii a navei şi dădu câteva ordine precise. După 
care, le spuse oamenilor că fiecare dintre ei va trebui să 
răspundă spontan la un cuvânt de ordine, pe care nu-l 
putea şti dinainte şi pe care urma să-l uite îndată după 
aceea. 

După ce-i făcu să nu-şi mai amintească nimic despre 
hipnoză, Grosvenor cobori în sala motoarelor şi scoase 
întrerupătorul. Apoi se întoarse în propria-i secţie şi-l 
chemă pe Kent. 

— Îmi retrag ultimatumul. Sunt gata să mă predau. Mi-am 
dat subit seama că nu mă pot opune dorințelor celorlalţi 
membri ai expediției. Te-aş ruga să convoci o nouă şedinţă 
la care voi lua parte personal. Intenţionez, desigur, să 
propun din nou un război total împotriva inteligenţei 
extratereştrilor din această galaxie. 

Grosvenor nu se miră când şefii de secţii declarară cu o 
stranie unanimitate că, în faţa atâtor dovezi, trebuia să se 
treacă urgent la combaterea inamicului. 

Locţiitorul directorului primi mandat să organizeze o 
ofensivă necruțătoare, fără a ţine seama de sacrificiile 
membrilor expediției. 

Grosvenor observa, amuzat, că însuşi Kent aproba 
necesitatea acestei acţiuni, deşi cam în silă. 

Marea bătălie între om şi inteligenţa extraterestră era, 
aşadar, pe punctul să înceapă. 

Anabis umplea ca o masă informă spaţiul celei de-a doua 
galaxii. Miliardele de particule ale corpului său fremătau 
uşor, ferindu-se instinctiv de radiaţiile distrugătoare ale 
celor două sute de miliarde de sori scânteietori, dar ţinând 
sub presiune miriadele de planete clocotitoare de viaţă, în 
speranţa caşi va astâmpăra insaţiabila foame. 

Înspăimântătoarea certitudine că va muri de foame îi 
cuprinsese întreaga fiinţă. Toate celulele uriaşului său 
organism, de la cele mai depărtate până la cele mai 


apropiate, îi transmiteau aceeaşi ştire: nu mai aveau 
suficientă hrană. 

Anabis îşi dădea seama că săvârşise o eroare fatală, 
lăsându-se să crească fără măsură, în zorii existenţei sale. 
Pe atunci, viitorul îi apărea fără limite. Trupul i se putea 
întinde la nesfârşit în spaţiul galactic. Anabis crescuse, 
aşadar, cu exuberanţa unui organism inferior, dar sortit 
unui destin ieşit din comun. Căci era, totuşi, inferior. La 
început, nu fusese decât un gaz ţâşnind dintr-o mlaştină 
învăluită în neguri. Un gaz inodor, incolor şi insipid, însă ale 
cărui elemente aveau să se combine, printr-o întâmplare, în 
aşa fel, încât să dea naştere vieţii. 

Mai întâi, sub forma unui vălătuc de ceaţă, perceptibil, 
desfăşurându-se deasupra apelor nămoloase, cufundându- 
se din nou în adâncul lor şi ieşind apoi la suprafaţă, din ce 
în ce mai consistent din ce în ce mai mult stăpânit de 
dorinţa de a fi de faţă ori de câte ori vreo vietate - orice fel 
de vietate - era ucisă. 

Căci moartea altora era viaţa lui. Pe atunci, nu ştia că 
procesul graţie căruia putea supravieţui era unul dintre 
cele mai complexe procese chimice existente în natură. 
Ceea ce îl interesa era plăcerea, nu cunoaşterea. Ce 
bucurie simţea când putea să se năpustească asupra a două 
insecte care se băteau, bâzâind furioase, şi să le învăluie ca 
într-o mantie de aburi, până ce forţă vitală a insectei învinse 
începea să se topească în propria lui substanţa. 

Urmase o lungă perioadă, în timpul căreia viaţa lui Anabis 
se mărginise la această oarbă căutare a hranei, într-o lume 
redusă la mlaştina ascunsă în neguri. Dar chiar în cadrul 
acela strâmt, scăldat într-o lumină difuză, începuse să se 
dezvolte, pe nesimţite, şi, pe măsură ce se dezvolta, simţea 
nevoia să se hrănească mai mult, nu doar cu insectele 
muribunde găsite la întâmplare. 

Şi astfel, agonisise oarecare cunoştinţe; învățase, de pildă, 
să deosebească insectele care vânau de cele care cădeau 
pradă, ajunsese să ştie orele de vânătoare ale tuturor 


speciilor şi locurile unde stăteau la pândă gângăniile lipsite 
de aripi; pe cele zburătoare îi venea mai greu să le 
urmărească, deşi îşi aveau şi ele tabieturile lor. Anabis 
învățase să se folosească de substanţă lui gazoasă pentru a 
împinge pe nesimţite victimele spre destinul lor. 

În felul acesta, ajunsese să procure hrana în cantităţi 
suficiente, apoi mai mult decât suficiente. Dar crescând 
mereu, îi era mereu foame. Şi simţea că şi dincolo de 
mlaştina aceea trebuie să existe viaţă. 

Într-o bună zi, încumetându-se mai departe decât oricând 
înainte, dădu peste două jivine uriaşe, solzoase, încleştate 
într-o luptă sângeroasă. Când substanţa vitală a jivinei 
învinse începu să-i curgă prin trupul inform, Anabis simţi o 
bucurie necunoscută până atunci, un adevărat extaz 
prilejuit de imensa cantitate de energie absorbită. În câteva 
ore, în timp ce învingătorul îşi devora prada încă 
fremătătoare, Anabis crescu de milioane de ori. 

În ziua şi în noaptea următoare substanţa lui învălui 
întreaga lume a junglei. Anabis se întinse peste toate mările 
şi continentele, apoi se răsuci în sus, până dincolo de norii 
cei veşnici prin care se strecura lumina curată a soarelui. 
Abia mai târziu, când deveni o fiinţă inteligentă, izbuti să 
înţeleagă ce se întâmplase atunci. Ori de câte ori trupul i se 
mărea, absorbea anumite gaze din atmosfera 
înconjurătoare. Pentru ca acest proces de absorbţie să 
poată avea loc, era nevoie de două lucruri - de hrană şi de 
razele ultraviolete ale soarelui. În mlaştina lui de baştină, 
doar o cantitate infimă de raze izbuteau să răzbească prin 
straturile dense ale atmosferei saturate de apă. 

leşind din negură, Anabis întâlni, aşadar, lumina razelor 
ultraviolete şi începu să crească într-un ritm fantastic. A 
doua zi, el atinse ţărmul planetei celei mai apropiate. 
Curând după aceea, ajunse la hotarele galaxiei şi-şi întinse, 
maşinal, tentaculele spre materia incandescentă a altor 
sisteme stelare Acolo, însă, cunoscu pentru prima oară 


înfrângerea, căci stelele acelea depărtate nu păreau să 
ofere nimic substanţei sale lacome. 

Anabis învăţa pe măsură ce se hrănea. La început, îşi 
închipuise, ca gândurile îi aparţin. Treptat, însă, avea să-şi 
dea seama că energia nervoasă absorbită din trupul 
vietăţilor învinse nu-i aducea doar substanţa cerebrală a 
acestora, ci şi pe aceea a învingătorilor. Gândurile lui erau 
deopotrivă ale învinşilor şi ale învingătorilor. Anabis îşi 
însuşi astfel şiretenia mai multor animale de pradă, ca şi 
tactica defensivă a celor vânate. Dar ici, colo, pe diferite 
planete, luase contact cu alte forme de inteligenţă - cu 
fiinţe gânditoare şi cu civilizaţii întregi, întemeiate pe 
ştiinţă. 

De la ele învățase, printre multe altele, să-şi concentreze 
în aşa fel elementele constitutive, încât să „perforeze” 
spaţiul şi, strecurându-se prin găurile făcute, să iasă afară 
tocmai în celălalt capăt. În felul acesta, ajunsese să 
transporte mari cantităţi de materie, începuse chiar să 
împădurească planetele, deoarece în păduri putea găsi cel 
mai uşor energia vitală de care avea nevoie. Transporta 
prin hiperspaţiu câte o junglă întreagă, sau proiecta câte o 
planetă rece mai aproape de soarele ei... 

Dar tot nu era de ajuns. 

Ori de câte ori se hrănea, creştea şi mai mult. În ciuda 
inteligenţei sale formidabile, nu izbutea să-şi găsească 
echilibrul. Stăpânit de o teamă cumplită, se vedea 
condamnat să piară într-un viitor apropiat. 

Sosirea navei îi trezise o nouă speranţă. Subţiindu-se şi 
lungindu-se într-o anumită direcţie, va porni pe urmele 
navei, oriîncotro s-ar îndrepta aceasta. Va începe astfel o 
luptă deznădăjduită pentru supravieţuire, sărind din 
galaxie în galaxie, întinzându-se tot mai departe în noaptea 
nemărginită. Mânat de o singură speranţă - că va putea să 
acopere cu păduri suprafaţa planetelor, şi de un singur 
gând - ca spaţiul nu avea limite. 


Pentru oameni era totuna dacă lucrau pe lumină sau pe 
întuneric. Nava se aşezase pe o întinsă suprafaţă metalică. 
Lumina ţâşnea prin toate hublourile. Reflectoarele îşi 
proiectau razele asupra şirurilor de agregate care săpau 
gropi enorme în această lume de fier. La început, o singură 
maşină fabrică din fierul acesta torpile, câte una pe minut, 
şi le lansa, numaidecât în spaţiu. 

A doua zi în zori, maşina aceea începu să fabrice maşini 
asemănătoare cu ea. Cu ajutorul unor roboţi, fierul era 
turnat în noile agregate. În curând, sute şi mii de agregate 
de acest fel începură să fabrice torpile subţiri şi negre, care 
îşi luau zborul în noapte, răspândindu-şi de jur împrejur 
substanţa radioactivă. Timp de treizeci de mii de ani, aceste 
torpile aveau să-şi împrăştie atomii distrugători. Ele erau 
menite să rămână în câmpul gravitațional al galaxiei, fără a 
cădea vreodată pe vreo planetă sau în vreun soare. 

În vreme ce la orizont mijeau încet zorii trandafirii ai celei 
de-a doua dimineţi, mecanicul-şef Pennons raporta prin 
reţeaua de videocomunicatoare: 

— Producem acum nouă mii de bucăţi pe secundă şi socot 
că putem lăsa liniştiţi maşinile să-şi termine treaba. Am 
instalat un scut energetic limitat în jurul planetei, pentru a 
împiedica orice intervenţie. Încă puţin şi amicul nostru va 
începe să simtă un gol în stomacu-i gigantic. E timpul să 
pornim la drum. 

Timpul avea să vină, însă, abia peste câteva luni, când se 
hotărâră să pornească spre nebuloasa NGC-50 347. 
Astronomul Lester explică astfel sensul acestei alegeri: 

— Galaxia aceea se afla la o depărtare de nouă sute de 
milioane de ani-lumină. Dacă inteligenţa asta gazoasă se va 
lua după noi, ea se va pierde în noaptea fără sfârşit a 
spaţiului. 

Când Lester se aşeză, Grosvenor se ridică şi vorbi astfel: 

— Vă daţi, cred, seama cu toţii că nu vom merge chiar 
până la nebuloasa aceea. Ne-ar trebui sute, sau poate mii 
de ani, ca să ajungem la ea. Vrem doar să ducem această 


fiinţă vrăjmaşă într-un loc din spaţiu unde va muri de 
foame. lar noi vom şti că a murit, dacă nu vom mai auzi 
murmurul gândurilor sale. 

Era ceea ce avea să se întâmple, foarte curând. 

Grosvenor intră în sala de cursuri a secţiei sale şi văzu că 
numărul cursanților lui crescuse din nou. Toate scaunele 
erau ocupate; ba, se mai aduseseră scaune şi din camerele 
alăturate. Îşi începu conferinţa astfel: 

— Problemele de care se ocupă nexialismul sunt probleme 
de ansamblu. Omul a împărţit viaţa şi materia în 
compartimente distincte şi cu toate că foloseşte câteodată 
unele cuvinte ce dovedesc că-şi dă seama de unitatea 
întregii naturi, el continuă să se comporte ca şi cum acest 
Univers unic şi schimbător ar fi alcătuit din numeroase 
părţi, care ar funcţiona separat. Metodele despre care vom 
vorbi în astă-seară... 

Făcu o pauză, pentru a-şi privi publicul. Deodată, zări în 
fundul sălii o faţă ce-i era familiară, totuşi. 

— Metodele despre care vom vorbi vor demonstra că 
această distincţie între realitate şi comportamentul uman 
poate fi înlăturată. 

În vreme ce Grosvenor expunea aceste metode, în fundul 
sălii Gregory Kent lua primele sale notițe la cursul de 
nexialism. 

Cu mica-i încărcătură de reprezentanţi ai civilizaţiei 
umane, nava Space Beagle gonea cu o viteză din ce în ce 
mai mare prin noaptea fără sfârşit. 

Şi fără început. 


SFÂRŞIT 


1 Beagle a fost nava pe care tânărul naturalist Charles 
Darwin s-a îmbarcat în 1631 într-o expediţie de cercetări 


ştiinţifice care avea să dureze cinci ani (n. tr.). 

2 E vorba de aşa-numitul „timp stelar”, bazat pe ora deo 
sută de minute şi pe ziua de douăzeci de ore. O săptămână 
cuprinde zece zile, o lună are treizeci de zile, iar un an, trei 
sute şaizeci de zile. Zilele poartă câte un număr, în loc de 
nume, iar prima zi a calendarului e socotită ziua lansării 
navei în spaţiu (n. a.)