Isaac Asimov — Ratacitor in spatiu

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Prunele de pe Marte 


David Starr se uita exact la el, aşa că văzu ce se întâmplă. 
Îl văzu murind. 

David îl aştepta răbdător pe doctorul Henree şi, între timp, 
se bucura de atmosfera celui mai nou restaurant din 
International City. 

Urma să fie prima lui sărbătorire adevărată după ce 
obținuse gradul şi calificarea de membru cu drepturi 
depline în Consiliul Ştiinţei. 

Nu-l deranja să aştepte. Cafe Supreme lucea încă de 
vopselurile în cromosilicon proaspăt aplicate. Lumina difuză 
care se împrăştia uniform în toată sala nu avea o sursă 
vizibilă. La capătul de la perete al mesei unde stătea David 
se afla un mic cub strălucitor care conţinea o replică 
tridimensională în miniatură a unei orchestre ce oferea un 
fundal muzical liniştitor. Bagheta dirijorului era doar o 
lumină de câţiva milimetri în mişcare şi, desigur, masa era 
una de tipul Sanito, ultima invenţie în materie de câmp 
antigravitaţional, care, în afara unui pâlpâit domol, părea 
aproape invizibilă. 

Ochii căprui ai lui David cercetau celelalte mese pe 
jumătate ascunse în separeuri, asta nu din plictiseală, ci 
doar pentru că oamenii îl interesau mai mult decât orice 
chestie tehnică pe care ar fi putut s-o prezinte Cafe 
Supreme. Televiziunea tridimensională şi câmpurile 
antigravitaţionale erau nişte minuni cu zece ani în urmă, 
acum însă deveniseră arhicunoscute. Spre deosebire de 
asta, oamenii nu se schimbau. Chiar şi acum, la zece mii de 
ani după construirea piramidelor şi la cinci mii de ani de la 


prima bombă atomică, erau încă un mister nerezolvat şi o 
minune mereu nouă. 

Erau acolo o tânără îmbrăcată cu o rochie drăguță, râzând 
amabil cu cel care stătea în faţa ei; un bărbat între două 
vârste, cu haine de sărbătoare ce păreau că-l stânjenesc, 
tot apăsând pe butoanele meniului de la chelenerul-robot în 
timp ce soţia şi cei doi copii priveau solemn; precum şi doi 
oameni de afaceri discutând înfocat în timp ce-şi savurau 
desertul. 

Totul se întâmplă exact când privirea lui David ajunse la 
cei doi oameni de afaceri. Unul dintre ei, cu faţa 
congestionată, mişcându-se convulsiv, încercă să se ridice. 
Celălalt, aproape strigând, întinse mâna într-un gest slab de 
ajutor, dar primul deja căzuse pe scaun şi începuse să 
alunece sub masă. 

David se ridică de la primele semne de agitaţie şi, cu 
picioarele lui lungi, parcurse din trei salturi mari distanţa 
dintre cele două mese. Ajunse acolo, atinse un buton de 
lângă televizorul tridimensional şi imediat apăru o cortină 
violetă cu desene fluorescente, închizând complet separeul. 
Asta pentru a nu mai atrage atenţia. Mulţi dintre cei 
prezenţi acolo preferau să se bucure de acest fel de izolare. 

Abia atunci îi reveni vocea celuilalt bărbat de la masă. 

— Manning e bolnav. Are un atac de apoplexie. Eşti 
doctor? întrebă el. 

Vocea lui David era calmă şi avea un ton normal ce dădea 
încredere. 

— Stai liniştit şi nu scoate nici o vorbă. O să-l chemăm pe 
director şi vom face tot ce se poate, spuse el. 

Deşi cel care părea mort era destul de bine făcut, David îl 
apucă şi îl ridică ca pe o păpuşă de cârpă. Împinse la o 
parte masa cât putu de mult, în timpul ăsta degetele lui 
fiind separate nefiresc de câţiva centimetri de câmp 
antigravitaţional. Apoi îl întinse pe bărbatul bolnav pe 
scaunşi, desfăcându-i cusătura Magnode la cămaşă, începu 
să-i facă respiraţie artificială. 


David nu-şi făcea nici o iluzie că-l va putea salva. Cunoştea 
simptomele: înroşirea bruscă, pierderea respirației şi a 
glasului, cele câteva minute de luptă între viaţăşi moarte, 
apoi sfârşitul. 

Cortina se dădu la o parte. Cu o promptitudine admirabilă, 
directorul răspunsese la semnalul de urgenţă pe care David 
îl transmisese înainte să-şi părăsească masa. Directorul era 
un tip scund şi gras, îmbrăcat în negru, cu haine bine 
ajustate cu o croială conservatoare. Faţa lui avea o expresie 
agitată. 

— Cineva din această aripă..., spuse directorul amuţind 
îndată ce ochii lui înregistrară imaginea. 

Celălalt bărbat care supravieţuise începu să vorbească cu 
o viteză isterică. 

— Mâneam atunci când prietenului meu i s-a făcut rău. 
Despre omul acesta nu ştiu nimic, nu ştiu cine este. 

David abandonă încercările de a readuce la viaţă victima, 
încercări ce păreau a nu da nici un rezultat. Îşi trecu mâna 
prin părul castaniu de pe frunte, apoi întrebă: 

— Dumneavoastră sunteţi directorul? 

— Sunt Oliver Gaspere, directorul restaurantului Cafe 
Supreme, răspunse uluit durduliul. A fost acţionat semnalul 
de urgenţă de la masa nr. 87 şi, când am ajuns acolo, nu era 
nimeni. Mi s-a spus că un tânăr tocmai a intrat în separeul 
de la masa nr. 94, am venit aici şi văd ceea ce văd! 

Apoi se întoarse spunând: 

— Am să chem doctorul. David îl opri: 

— O clipă. Nu mai e de nici un folos. Omul ăsta e mort! 

— Ce? strigă celălalt bărbat aflat la masă. Apoi se repezi 
strigând: 

— Manning! 

David Starr îl trase înapoi împingându-l spre tăblia 
nevăzută a mesei. 

— Linişteşte-te. Nu-l mai poţi ajuta şi nici nu e momentul 
să facem gălăgie. 


— Nu, nu, aprobă grăbit Gaspere. Nu trebuie să-i 
deranjăm pe ceilalţi clienţi. Dar, vedeţi dumneavoastră, un 
doctor tot va trebui să-l examineze pe bietul om pentru a 
determina cauza morţii. Nu pot permite nici o încălcare a 
regulilor în restaurantul meu. 

— Îmi pare rău, domnule Gaspere, dar interzic ca acest 
om să fie examinat, indiferent de cine, în acest moment. 

— Ce spuneţi? Dacă acest om moare de atac de cord... 

— Vă rog, să fim cooperanţi şi să nu mai purtăm discuţii 
fără rost. Cum vă cheamă, domnule? 

Bărbatul de la masă rămas în viaţă răspunse înfundat: 

— Eugene Forester. 

— Păi, domnule Forester, aş vrea să ştiu exact ce aţi 
mâncat dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră. 

— Domnule! zise micuțul director uitându-se la David cu 
nişte ochi ieşiţi din orbite. Sugeraţi că ceva din mâncare ar 
fi cauzat asta? 

— Nu sugerez nimic. Întreb. 

— Nu ai nicijun drept să pui întrebări. Cine eşti? Eşti un 
nimeni. O să chem un doctor să-l examineze pe bietul om. 

— Domnule Gaspere, asta e o problemă de competenţa 
Consiliului Ştiinţei. 

Rulându-şi mâneca din Metallit flexibil, David îşi descoperi 
încheietura mâinii. Preţ de o clipă, tot ce se putea vedea era 
doar piele, dar în câteva secunde o pată ovală se închise la 
culoare, facân-du-se apoi neagră. În interiorul ei, mici 
puncte luminoase clipeau şi se mişcau formând însemnul 
familiar ce reprezenta Carul Mare şi constelația Orion. 

Buzele directorului începură să tremure. Consiliul Ştiinţei 
nu era o agenţie guvernamentală oficial recunoscută, dar 
membrii ei erau chiar mai puternici decât guvernul. 

— Îmi pare rău, domnule, spuse directorul. 

— Nu sunt necesare scuzele. Acum, domnule Forester, îmi 
răspunzi la prima întrebare? 

— Am mâncat meniul special numărul trei, murmură 
Forester. 


— Amândoi? 

— Da. 

— Nu a comandat nimeni altceva? întrebă David. 

Studiase acest meniu la masa lui. Cafe Supreme avea în 
meniu delicatese extraterestre, dar meniul nrumărul trei 
era unul format numai din mâncăruri specific pământene: 
supă de legume, cotlet de vițel, cartofi copţi, mazăre, 
îngheţată şi cafea. 

— Da, s-a mai comandat, răspunse Forester încruntându- 
se. Manning a cerut la desert prune marţiene. 

— lar dumneata nu? 

— Nu. 

— Şi unde sunt acum prunele? 

David mâncase şi el aşa ceva. Erau prune crescute în 
uriaşele sere de pe Marte, zemoase şi fără sâmburi, având o 
uşoară aromă de scorţişoară. Forester spuse: 

— Le-a mâncat. Ce credeţi? 

— Cu cât timp înainte să i se facă rău? 

— Cu vreo cinci minute, aşa cred. Nici nu ne terminasem 
cafeaua, spuse Forester pălind. Erau otrăvite? 

David nu răspunse. Se întoarse cu faţa la director şi îl 
întrebă: 

— Ce ştii despre prunele de pe Marte? 

— Totul e în regulă cu prunele de pe Marte. Totul. 

Gaspere apucă perdelele separeului şi începu să le scuture 
nervos, dar cu toate astea nu uită să vorbească pe cel mai 
jos ton posibil: 

— Prunele erau dintr-un transport proaspăt de pe Marte, 
transport testat şi aprobat de guvern. Am servit sute de 
porţii numai în ultimele trei seri. Nu s-a întâmplat nimic de 
felul ăsta până acum. 

— Ar trebui să dai ordin să se elimine prunele de pe Marte 
din lista cu deserturi până când le vom putea cerceta din 
nou. Şi în caz că nu sunt de vină prunele, ar fi bine să 
punem într-o cutie tot ce a mai rămas de la masă pentru 
cercetări. 


— Imediat. Imediat. 

— Şi bineînţeles, nu vorbeşti cu nimeni despre asta. 
Directorul se întoarse în câteva minute ştergându-şi 
sprâncenele cu o batistă subţire. 

— Nu înţeleg. Chiar nu înţeleg, repeta la infinit. 

David strânse farfuriile de plastic folosite pe care se mai 
aflau încă resturi de mâncare, adăugând ce mai rămăsese 
din pâinea prăjită; reacoperi ceştile cernite din care fusese 
băută cafeaua şi le puse deoparte. Gaspere încetă cu 
frecarea înnebunită a palmelor şi întinse un deget spre 
întrerupătorul de la marginea mesei. 

Dar David se mişcă rapid şi directorul se sperie când îşi 
văzu încheietura mâinii strânsă ca într-o menghină. 

— Dar, domnule, firimiturile! 

— Le iau eu şi pe astea! 

David îşi folosi briceagul pentru a strânge toate 
firimiturile*, oţelul alunecând uşor pe „nimicul” câmpului 
antigravitaţional. Se îndoia de utilitatea unor astfel de 
mese. Transparenţa lor desăvârşită numai relaxantă nu 
putea fi. Imaginea farfuriilor şi a tacâmurilor aşezate pe 
„nimic” creau o senzaţie de încordare celor aflaţi la masă, 
iar pentru a se evita acest lucru, câmpul trebuia lăsat 
defazat pentru a induce scântei de interferenţă continue, 
care dădeau iluzia de substanţialitate. 

Erau populare în restaurante pentru că ce la sfârşitul unei 
mese era suficient să extinzi un câmp de forţă cu numai 
câţiva centimetri pentru a curăța firimiturile rămase. David 
îl lăsă pe director să facă extinderea numai după ce 
strânsese tot de pe masă şi îndepărtase siguranţa printr-o 
atingere de deget. De-abia atunci Gaspere îşi folosi cheia 
specială. Instantaneu apăru o suprafaţă nouă şi absolut 
curată. 

— Un moment! spuse David. 

Apoi îşi aruncă ochii la faţa metalică a ceasului de la mână, 
dând puţin la o parte un colţ al paravanului. 

— Doctore Henree! spuse aproape în şoapta. 


Bărbatul înalt şi slab, între două vârste, aşezat pe scaunul 
pe care stătuse David în urmă cu cincisprezece minute, se 
ridicăşi se uită la el surprins. 

David îi zâmbea. 

— Aici! 

Apoi îşi puse un deget pe buze. 

Doctorul Henree se ridică. Hainele îi atârnau neglijent, iar 
părul lui rar era pieptănat cu grijă pentru a ascunde chelia. 

— David dragă, deja eşti aici? M-am gândit că întârzii. S-a 
întâmplat ceva? întrebă doctorul Henree. 

Zâmbetul lui David pieri imediat. 

— Încă unul, spuse el. 

Doctorul Henree intră în separeu, se uită la cel care 
murise şi şopti: 

— Dumnezeule! 

— Ăsta e numai un fel de a vedea lucrurile, îi răspunse 
David. 

— Cred..., zise doctorul scoţându-şi ochelarii şi trecând cu 
raza de forţă slabă a curăţătorului-stilou peste lentile 
înainte de a şi-i pune înapoi la ochi. Cred că ar fi bine să 
închidem restaurantul. 

Gaspere deschise şi închise gura fără a scoate nici un 
sunet, exact ca un peşte. Într-un final reuşi să articuleze cu 
o voce aproape sugrumată: 

— Să închidem restaurantul! A fost deschis doar o 
săptămână. Asta înseamnă faliment. Faliment total! 

— Nu, numai pentru o oră. Va trebui să luăm cadavrul de- 
aici şi să cercetăm bucătăriile. Sunt convins că vreţi să 
înlăturăm orice suspiciune în legătură cu otrăvirea dacă se 
poate şi, în plus, nu ar fi prea convenabil pentru 
dumneavoastră ca noi să facem aceste lucruri în prezenţa 
clienţilor. 

— Foarte bine atunci. O să am grijă să aveţi la dispoziţie 
restaurantul, dar îmi trebuie o oră pentru a-i lăsa pe clienţi 
să-şi termine masa. Sper să nu se facă nici un fel de 
publicitate. 


— Nici o grijă, aveţi cuvântul meu. 

Faţa plină de riduri a doctorului Henree era o mască de 
îngrijorare. 

— David, se adresă el tânărului, sună tu la Council Hali şi 
cere să vorbeşti cu Conway. Există nişte proceduri în cazuri 
de genul ăsta. El va şti ce să facă. 

— Trebuie să rămân şi eu? întrebă deodată Forester. Mi-e 
cam rău. 

— David, ăsta cine e? întrebă doctorul Henree. 

— Cel care a luat masa cu victima. Îl cheamă Forester. 

— Atunci îmi pare rău, domnule Forester, dar va trebui să 
vă suportaţi răul aici. 

Restaurantul era rece şi neprimitor acum când nu mai era 
nici un client. Câteva echipe de investigaţii se perindaseră 
în tăcere. Cercetaseră bucătăriile atom cu atom. Nu mai 
rămăseseră în restaurant decât doctorul Henree şi David 
Starr, care stăteau acum la masă într-un separeu gol. Nu 
era aprinsă nici o lumină, iar televizoarele tridimensionale 
deveniseră nişte cuburi moarte de sticlă. 

Doctorul Henree dădea din cap şi se gândea cu voce tare: 

— Nu vom afla nimic. Sunt sigur de asta din proprie 
experienţă, îmi pare rău, David. Nu aşa aveam de gând să 
sărbătorim. 

— Avem destul timp pentru asta mai târziu. Mi-ai scris 
despre cazurile astea de otrăviri, aşa că eram într-un fel 
pregătit. Totuşi, nu eram conştient de tot acest secret care 
pare necesar până la urmă. Aş fi fost mai discret dacă aş fi 
ştiut. 

— Nu. Nu foloseşte la nimic. Nu putem ascunde asta la 
nesfârşit, încetul cu încetul vor apărea mici scurgeri de 
informaţii. Oamenii văd alţi oameni murind în timp ce 
mănâncă şi apoi aud despre alte cazuri de oameni morţi. 
Toţi mor numai în timp ce mănâncă. E rău, dar va fi şi mai 
rău. Oricum, o să discutăm mai mult despre asta mâine, 
când ne vom întâlni cu Conway. 


— O clipă! zise David uitându-se în ochii bătrânului. E ceva 
care te îngrijorează mai mult decât moartea unui om sau 
moartea a o mie de oameni. Despre ce e vorba? 

Doctorul Henree oftă. 

— Mi-e teamă, David, că Pământul e în mare pericol. Cei 
mai mulţi din Consiliu nu cred asta, iar Conway este doar pe 
jumătate convins, dar eu sunt sigur că această aşa-zisă 
otrăvire a mâncării este o încercare inteligentă şi brutală 
de a prelua controlul asupra vieţii economice şi a 
guvernului de pe Pământ. Şi până acum, David, nu avem 
nici un indiciu care să ne conducă la cel care se află în 
spatele acestei ameninţări, şi nici nu ştim cum se va 
termina. Consiliul Ştiinţei are mâinile legate! 

2. Grânarul din Spaţiu. 

Hector Coirjvay, preşedintele Consiljiului Ştiinţei, se uita 
pe, fereastra apartamentului aflat la ultimul nivel din 
Science Tower, clădirea înaltă care domina suburbiile din 
partea nordică a uriaşului International City. Oraşul începea 
să strălucească în amurg. Peste puţin timp totul se va 
transforma în puncte lucitoare de lumină albă de-a lungul 
trotuarelor suspendate. Clădirile se vor lumina luând forma 
unor pietre preţioase o dată cu fiecare fereastră ce începea 
să strălucească. Aproape în centrul ferestrei se puteau 
vedea cupolele sălilor Congresului între care parcă era 
cuibărită reşedinţa guvernului. 

Era singur în birou, iar încuietoarea automată era 
programată să se deschidă doar la amprentele doctorului 
Henree. Putea simţi cum presiunea asupra lui creşte. David 
Starr venea la el. Crescuse dintr-o dată, parcă în mod 
miraculos, şi era gata să primească prima lui misiune ca 
membru al Consiliului. Avea senzaţia că-şi aşteaptă propriul 
fiu. Şi, într-un fel, chiar aşa şi era. David Starr era fiul lui, al 
lui şi al doctorului Augustus Henree. 

La început au fost trei: el, Gus Henree şi Lawrence Starr. 
Cât de bine şi-l amintea pe Lawrence Starr! Toţi trei 
făcuseră şcoala împreună, intraseră în Consiliu împreună, 


făcuseră primele investigaţii împreună; apoi Lawrence 
Starr fusese avansat. Era de aşteptat, fiind de departe cel 
mai bun dintre ei trei. 

Aşa că primise o misiune la o staţie temporară de pe 
Venus, şi atunci, pentru prima dată, cei trei nu mai fuseseră 
împreună. Plecase cu soţia şi copilul lui. Soţia sa era 
Barbara. Frumoasa Barbara Starr! Nici el, nici Henree nu 
se căsătoriseră niciodată, şi niciunul nu-şi amintea să fi 
întâlnit vreo femeie care să poată fi comparată cu Barbara. 
Când s-a născut David, ei deveniseră unchiul Gus şi unchiul 
Hector, ajungând la un moment dat să-i spună chiar 
propriului tată unchiul Lawrence. 

Şi apoi, în timpul călătoriei spre Venus, ă avut loc atacul 
piraţilor. Fusese un masacru. Vasele piraţilor nu luau 
prizonieri în spaţiu, şi în două ore, mai mult de o sută de 
oameni îşi pierduseră viaţa. Printre ei se aflau Lawrence şi 
Barbara. 

Conway îşi putea aminti ziua, chiar minutul, când ştirea a 
ajuns la Science Tower. Nave de patrulare ţâşniseră în 
spaţiu în urmărirea piraţilor şi atacaseră adăposturile 
asteroidului cu o furie cum nu se mai întâlnise. Nu a putut 
nimeni spune vreodată dacă i-au prins pe acei răufăcători 
care jefuiseră nava de transport ce se îndrepta spre Venus, 
dar puterea piraţilor fusese distrusă de la acea dată. 

Dar vasele de patrulare au găsit altceva: o mică navă de 
salvare care se mişca pe o orbită nesigură între Pământ şi 
Venus şi emitea semnalele radio pentru ajutor. Înăuntru era 
numai un copil. Un copil de patru ani înspăimântat şi singur, 
care ore întregi a repetat pe un ton hotărât: „Mama mi-a 
spus că nu trebuie să plâng.” 

Era David Starr. Povestea lui văzută prin ochi de copil era 
una trunchiată, dar interpretarea destul de uşoară. Conway 
putea totuşi să-şi dea seama cum au fost acele ultime 
minute în interiorul navei atacate: Lawrence Starr murind 
în camera de comandă, luptând cu proscrişii care încercau 
să intre acolo; Barbara, cu blasterul în mână, împingându-l 


cu disperare pe David în nava de salvare, încercând să 
stabilească comenzile ca s-o lanseze în spaţiu. Şi apoi? 

Avea o armă în mână. Atât cât a putut, probabil că a 
folosit-o împotriva piraţilor, iar când nu se mai putea face 
nimic a întors-o spre ea. 

Conway suferea când se gândea la asta. Suferea, şi încă o 
dată îşi dorea să i se fi permis să însoţească navele de 
patrulare ca să poată, cu mâinile lui, să ajute la 
transformarea peşterilor asteroidului în gheizere 
incandescente de distrugere atomică. Dar membrii 
Consiliului Ştiinţei erau, spuneau ei, mult prea valoroşi 
pentru a-şi risca viaţa în acţiuni poliţieneşti, aşa că 
rămăsese acasă şi citise ştirile pe măsură ce se derulau pe 
ecranul tele-proiectorului de ştiri. 

Dintre toţi membrii Consiliului, el şi Augustus Henree îl 
adoptaseră pe David Starr, consacrându-şi viaţa scopului de 
a face să dispară din mintea copilului acele ultime amintiri 
oribile din spaţiu. I-au fost amândoi şi mamă şi tată; au avut 
personal grijă de educaţia lui. L-au crescut cu un singur 
gând în minte: să facă din el ceea ce fusese cândva 
Lawrence Starr. 

Băiatul le-a depăşit aşteptările. Crescuse la fel de înalt ca 
Lawrence, atingând un metru optzeci şi cinci, era sprinten 
şi în acelaşi timp masiv, cu nervii tari şi muşchii puternici ai 
unui atlet, dar cu mintea ascuţită a unui savant genial. Şi în 
plus, părul lui castaniu care părea puţin ondulat, ochii 
marişi căprui, o gropiţă în bărbie care dispărea când 
zâmbea erau toate moştenite de la Barbara. 

A trecut ca vântul prin Academie, lăsând în urmă scântei şi 
cenuşa spulberată din fostele recorduri, atât în clasă, cât şi 
pe terenurile de antrenament. 

Conway fusese neliniştit. 

— Nu e un lucru normal, Gus. Îşi depăşeşte tatăl. 

lar Henree, care nu făcea risipă de vorbe, trăsese din pipă 
şi zâmbise mândru. 


— Nu-mi place să vorbesc aşa, continuase Conway, pentru 
că o să râzi de mine, dar în chestia asta ceva nu e normal. 
Adu-ţi aminte că acest copil a fost abandonat în spaţiu două 
zile, doar cu peretele subţire al navei de salvare între el şi 
radiaţia solară. A fost doar la o sută doisprezece milioane 
de kilometri de soare, în timpul unei activităţi solare 
maxime. 

— Din ce spui, se înţelege doar că David ar fi trebuit să fie 
ars de viu. 

— Păi, nu ştiu, a mormăit Conway. Efectul radiaţiilor 
asupra ţesuturilor vii, ţesuturilor umane vii, îşi are misterul 
lui. 

— Normal! Nu e un domeniu în care să poţi experimenta 
prea mult. 

David terminase colegiul cu cea mai mare medie din 
istorie. Reuşise să facă lucrări originale în biofizică în anul 
terminal. Era cea mai tânără persoană care devenise 
vreodată membru cu drepturi depline al Consiliului Ştiinţei. 

Conway pierjiuse toate astea. Acum patru ani fusese ales 
preşedinte al Consiliului Ştiinţei. Era o onoare pentru care 
şi-ar fi dat viaţa, deşi ştia că, dacă Lawrence Starr ar fi 
trăit, alegerea ar fi fost îndreptată spre o direcţie mai bună. 

Şi a rămas doar cu nişte întâlniri întâmplătoare cu tânărul 
David Starr, pentru că a fi preşedinte al Consiliului Ştiinţei 
însemna ca viaţa ta să se reducă doar la problemele 
nesfârşite ale galaxiei. Chiar şi la probele de absolvire îl 
văzuse pe David doar de la distanţă. În ultimii patru ani 
probabil că nu-i vorbise mai mult de patru ori. 

Aşa că inima începu să-i bată cu putere când auzi uşa 
deschi-zându-se. Se întoarse, venind repede să-i întâmpine 
pe cei doi. 

— Bătrâne Gus! David, băiete! exclamă el strângându-le 
cu putere mâinile. 

Trecuse o oră. Venise noaptea şi tot mai depanau amintiri 
în loc să se apuce serios de lucru. 

David fu cel care sparse gheaţa: 


— Am văzut prima otrăvire astăzi, unchiule Hector. Ştiam 
destule pentru a preveni panica, dar aş fi vrut să ştiu mai 
multe pentru a preveni otrăvirea. 

Conway replică calm: 

— Nimeni nu ştie atât de mult. Presupun, Gus, că a fost şi 
de data asta un aliment de pe Marte. 

— Nu putem fi siguri, Hector. Dar în meniu au fost şi nişte 
prune de pe Marte. 

— Cred că o să-mi spui tot ce am nevoie să ştiu în legătură 
cu asta, spuse David Starr. 

— E simplu ca bună-ziua, răspunse Conway. Îngrozitor de 
simplu. În ultimele patru luni, aproximativ două sute de 
oameni au murit imediat după ce au mâncat alimente 
provenite de pe Marte. Nu este o otravă cunoscută; 
simptomele nij sunt asemănătoare cu cele ale vreunei boli 
cunoscute. Apare o blocare rapidă şi completă a nervilor ce 
controlează diafragma şi muşchii pieptului. Asta provoacă o 
paralizie a plămânilor, paralizie ce duce în cinci minute la 
un deznodământ fatal. 

— E mai mult decât atât. În puţinele cazuri când am ajuns 
la timp, am încercat să fac victimelor respiraţie artificială, 
aşa cum ai procedat şi tu, şi chiar să conectăm pacientul la 
plămâni artificiali. Toţi au murit în cinci minute. Inima e şi 
ea afectată. Autopsiile n-au dezvăluit nimic, decât o 
paralizie a nervilor care trebuie să fi fost incredibil de 
rapidă. 

— Şi în legătură cu mâncarea care i-a otrăvit? întrebă 
David. 

— Nici un indiciu, răspunse Conway. Întotdeauna este timp 
pentru felul de mâncare otrăvit să fie consumat complet. 
Alte mostre din acelaşi fel de la aceeaşi masă sau din 
bucătărie sunt inofensive. Le-am dat spre consum unor 
animale şi chiar unor voluntari umani. Conţinutul stomacal 
al persoanelor decedate a oferit rezultate incerte. 

— Atunci de; unde ştiţi că mâncarea este otrăvită, în 
definitiv? 


— Deoarece legătura dintre moarte şi consumarea unui 
produs de pe Marte, de fiecare dată, fără nici o excepţie, 
este mai mult decât o coincidenţă. 

— Şi evident că nu e contagios, replică David gânditor. 

— Nu. Mulţumesc stelelor pentru asta. Chiar aşa fiind, e 
destul de rău. Până acum am ţinut totul secret cum am 
putut mai bine, cu întreaga cooperare a Poliţiei Planetare. 
Două sute de morţi în patru luni, raportat la populaţia 
întregului Pământ, este încă un fenomen controlabil, dar 
această rată s-ar putea să crească. Şi dacă pământenii îşi 
dau seama că orice înghiţitură de mâncare provenită de pe 
Marte ar putea fi ultima, consecinţele ar fi îngrozitoare. 
Chiar dacă am spune clar că rata victimelor este de numai 
cincizeci de oameni pe lună la o populaţie de cinci miliarde, 
fiecare persoană s-ar gândi cu siguranţă că este una dintre 
aceste cincizeci. 

— Aşa e, spuse David, şi asta ar însemna că piaţa de 
importuri de produse marţiene ar fi distrusă. Ar fi destul de 
rău pentru sindicatele de fermieri de pe Marte. 

— Doar asta? întrebă Conway ridicând din umeri, lăsând 
de-o parte problema sindicatelor de fermieri ca fiind ceva 
de mică importanţă. Nu vezi nimic altceva? 

— Ba da. Îmi dau seama că agricultura de pe Pământ nu 
poate hrăni cinci miliarde de oameni. 

— Exact! Nu ne putem descurca fără mâncarea adusă de 
pe planetele-colonii. Pe Pământ s-ar declanşa foametea în 
numai şase săptămâni. Totuşi, dacă oamenilor le va fi frică 
de mâncarea de pe Marte, noi nu putem preveni asta, şi nici 
nu ştiu cât o mai putem amâna. Fiecare nouă victimă 
înseamnă o nouă criză. Vor afla de cea de-acum posturile de 
ştiri? Va ieşi adevărul la iveală acum? Şi în plus, mai e şi 
teoria lui Gus! 

Doctorul Henree se lăsă pe spate, îndesând uşor tutunul în 
pipă. 

— Sunt destul de sigur, David, că otrăvirea asta, care se 
întinde ca o epidemie, nu este un fenomen natural. Este 


mult prea răspândită. Apare într-o zi în Bengal, ziua 
următoare la New York, peste două zile în Zanzibar. 
Trebuie să fie ceva pus la cale. 

— Îţi spun eu... începu Conway. 

— Lasă-l să continue, unchiule Hector, interveni David. 

— Dacă vreun grup ar avea de gând să preia controlul 
asupra Pământului, ce mişcare mai bună ar putea face 
decât să lovească în punctul cel mai slab, rezervele noastre 
de hrană? Pământul este cea mai populată planetă din toată 
galaxia. Aşa şi trebuie să fie, din moment ce este leagănul 
omenirii. Dar faptul ăsta ne face să fim într-un fel cei mai 
vulnerabili, de vreme ce depindem de alţii. Grânarul nostru 
este în spaţiu: pe Marte, pe Ganymede şi pe Europa. Dacă 
opreşti în orice fel importurile, fie prin piraterie, fie prin 
metoda mai subtilă care este folosită acum, devenim rapid 
neajutoraţi. Asta e tot. 

— Dar, replică David, dacă ar fi vorba despre asta, cei 
implicaţi n-ar contacta guvernul, fie şi numai pentru a da un 
ultimatum? 

— Aşa s-ar părea, dar probabil că aşteaptă momentul 
potrivit; aşteaptă ca totul să fie „copt”. Sau poate tratează 
direct cu fermierii de pe Marte. Coloniştii au concepţiile lor, 
nu au încredere în pământeni, şi, de fapt, dacă-şi văd 
mijloacele de trai amenințate, s-ar putea să se alăture 
acestor criminali. Poate, spuse doctorul Henree scoțând 
fumul pe nas, chiar ei sunt... Dar nu voi acuza pe nimeni. 

— Şi care e sarcina mea? întrebă David. Ce trebuie să fac? 
— Lasă-mă să-i spun eu, interveni Conway. David, am vrea 
să te duci la Central Laboratories de pe Lună. Vei face parte 
din echipa de cercetători care investighează cazul. Acum ei 
primesc probe din fiecare transport de hrană ce părăseşte 

planeta Marte. Încercăm să descoperim ceva otrăvit. 
Jumătate din probe sunt testate pe şobolani; toate resturile 
din mâncarea consumată de victime sunt analizate prin 
toate mijloacele ce ne stau la dispoziţie. 


— Înţeleg! Şi dacă unchiul Gus are dreptate, atunci 
presupun că ai o altă echipă pe Marte? 

— Nişte oameni foarte bine pregătiţi. Dar până una alta, 
eşti gata să pleci pe Lună mâine noapte? 

— Sigur! lar dacă asta este tot, pot pleca să mă pregătesc? 

— Desigur. 

— Şi e vreo problemă dacă plec cu nava mea? 

— Nici vorbă! 

Cei doi oameni de ştiinţă, singuri în cameră, se uitară mult 
timp la luminile feerice ale oraşului înainte ca vreunul 
dintre ei să vorbească. 

Încele din urmă, Conway zise: 

— Cât de mult seamănă cu Lawrence! Dar încă e atât de 
tânăr! Va fi periculos pentru el. 

— Chiar crezi c-o să meargă? întrebă Henree. 

— Desigur! răspunse Conway râzând. Ai auzit ultima lui 
întrebare despre Marte. Nu are nici o intenţie să se ducă pe 
Lună. Îl cunosc destul de bine. Şi e cel mai bun mod de a-l 
proteja. Rapoartele oficiale vor spune că pleacă pe Lună; 
oamenii de la Central Laboratories sau primit ordine să 
raporteze sosirea lui. Când va ajunge pe Marte, 
conspiratorii tăi, dacă ei există, nu vor avea nici un motiv 
să-l ia drept un membru al Consiliului, şi cu siguranţă nu-şi 
va da numele pentru că va fi mult prea ocupat să ne 
păcălească pe noi, cel puţin aşa crede el. 

— E deştept, adăugă Conway. Ar fi în stare să facă ceva ce 
noi ceilalţi n-am putea face. Din fericire, este încă tânăr şi 
poate fi uşor manevrat. Peste câţiva ani nu va mai fi posibil. 
Ne va ghici intenţiile oricând! 

Comunicatorul începu să sune încet. Conway îl deschise. 

— Ce e? 

— Un mesaj personal pentru dumneavoastră, domnule. 

— Pentru mine? Transmite-l. (Se uită mirat la Henree). 
Doar n-o fi de la conspiratorii de care tot trâncăni. 

— Deschide-l şi uită-te, sugeră Henree. 


Conway deschise plicul. Rămase uimit o clipă. Apoi râse 
puţin, aruncându-i plicul deschis lui Henree şi trântindu-se 
înapoi în fotoliu. Henree citi. Erau doar două rânduri, care 
spuneau: „E Marte, aşa cum aţi vrut voi!” Semnat: „David”. 
Henree începu să râdă zgomotos: 

— L-ai manevrat, cum să nu! Şi Conway râse şi el. 

3. Fermierii de pe Marte. 

Pentru un pământean, Pământul e doar Pământ. E doara 
treia planetă de la steaua cunoscută de locuitorii galaxiei ca 
fiind Soarele. În geografia oficială, Pământul era oricum 
mai mult: includea toate astrele sistemului solar. Marte era 
la fel de Pământ ca şi Pământul însuşi, iar bărbaţii şi femeile 
care locuiau aici erau atât de „pământeni” de parcă trăiau 
pe planeta-mamă. Asta şi din punct de vedere legal. Votau 
pentru reprezentanţi în Congresul Planetar ca şi pentru 
Preşedintele Planetei. 

Dar atât şi nimic mai mult. Pământenii de pe Marte se 
considerau o rasă mai bună şi oarecum distinctă, şi cel care 
venea pentru prima dată aici avea de parcurs un drum lung 
mai înainte ca „fermierul” de pe Marte să-l considere 
altceva decât un turist ocazional fără importanţă. 

David Starr îşi dădu seama de asta îndată ce intră în 
clădirea pentru angajarea fermierilor. Imediat, o piticanie 
de om era pe urmele lui. O adevărată piticanie. Avea 
aproape un metru cincizeci şi nasul lui s-ar fi frecat de 
pieptul lui David dacă ar fi stat faţă în faţă. Avea părul de un 
roşcat spălăcit pieptănat pe spate, o gură mare şi purta 
îmbrăcămintea tipic marțiană: haina petrecută cu gulerul 
descheiat şi cizmele colorate strident, înalte până la şold. 

În timp ce David se îndrepta spre ghişeul deasupra căruia 
scria cu litere strălucitoare „Angajări la ferme”, auzi 
zgomot de paşi în urma lui şi o voce de tenor strigă: 

— Stai o clipă! Frânează, prietene! Micuţul stătea în faţa 
lui. 

— Pot să te ajut cu ceva? întrebă David. Piticania îl cercetă 
din cap până în picioare, apoi ridică o mână sprijinind-o 


neglijent de talia pământeanului. 

— Când ai coborât de pe pasarelă? întrebă, juma' de om”. 

— Care pasarela? 

— Eşti destul de bine făcut pentru un pământean ca tine. 
Ce s-a întâmplat, n-ai mai avut loc acolo? 

— Da, sunt de pe Pământ. 

Micuţul îşi cobori pe rând mâinile lovindu-le cu putere de 
cizme. Era gestul tipic al fermierilor care indica dorinţa de 
a se impune. 

— În cazul ăsta, spuse el, presupun că te oferi să aştepţi şi 
să laşi un localnic să-şi rezolve treburile. 

— Cum ţi-e voia, răspunse David. 

— Şi dacă nu-ţi convine că ţi-am luat rândul, putem să 
discutăm după ce terminăm aici sau oricând doreşti. Mă 
cheamă Bigman. Sunt John Bigman Johnes, dar poţi să 
întrebi pe oricine din oraş de Bigman pentru a da de mine. 

Făcu o pauză apoi adăugă: 

— Asta, pământeanule, e porecla mea. Te deranjează cu 
ceva? 

— Deloc, răspunse David serios. 

— Foarte bine, spuse Bigman şi apoi se îndreptă spre 
birou, în timp ce David se aşeză să aştepte cu un zâmbet pe 
buze, după ce micuțul se întoarse cu spatele. 

Venise pe Marte de mai puţin de douăsprezece ore, destul 
cât să-şi înregistreze nava sub un nume fals în enormele 
hangare de sub suprafaţa planetei aflate în afara oraşului, 
să închirieze o cameră pentru noapte la unul din hoteluri şi 
să petreacă câteva ore din acea dimineaţă plimbându-se 
prin oraşul de sub cupolă. 

Existau doar trei oraşe de felul ăsta pe Marte, şi era 
normal să fie atât de puţine având în vedere cheltuielile 
necesare întreţinerii uriaşelor cupole şi generării 
enormelor cantităţi de energie folosite pentru menţinerea 
unei temperaturi şi unei gravitaţii asemănătoare cu cele de 
pe Pământ. Acest oraş, Wingrad, numit aşa după Robert 


Clark Wingrad, primul om care ajunsese pe Marte, era cel 
mai mare. 

Nu se deosebea prea mult de un oraş de pe Pământ; 
semăna cu o bucată de Pământ decupată şi adusă pe altă 
planetă; era ca şi cum oamenii de pe Marte, la aproximativ 
cincizeci şi şase de milioane de kilometri distanţă, trebuiau 
să ascundă într-un fel acest lucru de ei înşişi. În centrul 
oraşului, unde cupola elipsoidală avea aproape o jumătate 
de kilometru înălţime, se înălţau chiar clădiri de douăzeci 
de etaje. 

Lipsea doar un singur lucru. Nu exista soare şi nici un cer 
albastru. Cupola era translucidă, iar când apărea soarele, 
lumina se întindea uniform peste cei douăzeci şi cinci de 
kilometri pătraţi ai oraşului. Intensitatea luminii în orice 
zonă a cupolei era scăzută, aşa încât „cerul” pentru oamenii 
din oraş era de un galben deschis. Impresia lăsată era 
aceea a unei zile noroase de pe Pământ. 

Când se aşternea noaptea, cupola pălea şi se ascundea în 
negura lipsită de stele a cerului. Dar atunci se aprindeau 
luminile de pe străzi, şi oraşul Wingrad semăna mai mult ca 
oricând cu Pământul. În interiorul clădirilor lumina 
artificială era folosită şi ziua şi noaptea. 

David Starr deveni dintr-o dată atent la gălăgia iscată de 
nişte voci puternice. 

Bigman mai era încă la birou ţipând: 

— Îţi spun că e vorba de o listă neagră. M-ai pus pe lista 
neagră! Pe Jupiter! 

Omul de la birou părea nervos. Avea nişte perciuni mari cu 
care se juca tot timpul. 

— Nu avem nici o listă neagră, domnule Jones..., spuse 
funcţionarul. 

— Numele meu este Bigman. Care-i problema? Ţi-e frică 
să arăţi că suntem prieteni? În primele zile mi-ai spus 
Bigman. 

— Nu avem nici o listă neagră, Bigman. Dar nu se mai 
caută fermieri. 


— Ce tot spui? Tim Jenkins a fost angajat alaltăieri în două 
minute. 

— Jenkins avea experienţă ca... 

— Mă pot descurca oricând cu o rachetă la fel de bine ca 
Tim. 

— În listele noastre eşti înscris ca semănător. 

— Şi sunt unul bun, n-au nevoie de semănători? 

— Uite, Bigman, spuse omul din spatele biroului, am 
numele tău trecut în registru. Asta e tot ce pot să fac. Te 
anunţ dacă apare ceva. 

Apoi îşi concentra atenţia asupra registrului din faţa sa, 
cercetând listele cu o nepăsare bine calculată. 

Bigman se întoarse, apoi îi strigă peste umăr: 

— Bine, dar nu mă mişc de aici, şi următoarea cerere de 
serviciu o iau eu. Dacă nu mă vor, vreau să-i aud spunându- 
mi mie lucrul ăsta. Mie, înţelegi? Mie, ]. Bigman ]., personal! 

Omul din spatele biroului nu zise nimic. Bigman se aşeză, 
bombănind. David Starr se ridică şi se apropie de birou. 
Nici un alt fermier nu intrase pentru a-i lua rândul. 

— Aş dori un loc de muncă, spuse el. 

Funcţionarul îşi ridică privirea, trase spre el un formular 
de cerere de serviciu necompletat şi o imprimantă de 
mărimea unei palme. 

— Ce fel de loc de muncă? întrebă într-un târziu omul de 
la birou. 

— Orice fel de muncă disponibilă la o fermă. Bărbatul de la 
birou puse jos imprimanta: 

— Eşti de pe Marte? 

— Nu, domnule. Sunt de pe Pământ. 

— Îmi pare rău, nimic disponibil. 

— Ascultă-mă! insistă David. Pot să muncesc şi am nevoie 
de o slujbă. Pe Galaxie! E vreo lege care interzice munca 
pământenilor? 

— Nu, dar nu poţi face mare lucru la o fermă dacă n-ai 
experienţă. 

— Şi totuşi, am nevoie de o slujbă. 


— Sunt o mulţime în oraş. La ghişeul următor. 

— Nu am nevoie de o slujbă în oraş. 

Omul din spatele biroului se uită cu subîinţeles la el, iar lui 
David nu-i fu greu să înţeleagă acea privire. Oamenii 
veneau pe Marte din mai multe motive, iar unul dintre ele 
era că Pământul devenise mai puţin „confortabil” pentru ei. 
Când era căutat vreun fugar, oraşele de pe Marte erau 
scotocite în întregime (oricum şi ele aparţineau 
Pământului), dar nimeni nu găsise niciodată vreun fugar la 
fermele de pe Marte. Pentru Sindicatele Fermierilor, cei 
mai buni angajaţi erau aceia care nu aveau unde să se ducă 
în altă parte. Pe aceştia îi protejau şi aveau grijă să nu-i dea 
pe mâna autorităţilor de pe Pământ. 

— Cum te numeşti? întrebă funcţionarul, întorcându-şi 
privirea asupra formularului. 

— Dick Williams, răspunse David, dând numele sub care îşi 
înregistrase nava. 

Funcţionarul nu-i ceru nici un act de identificare. 

— Unde pot lua legătura cu tine? 

— La hotelul Landis, camera 212. 

— Ai lucrat vreodată în zone cu gravitație mică? 
întrebările continuară, majoritatea rubricilor rămânând 
goale. 

Funcţionarul oftă, puse formularul într-un aparat care îl 
fotografie şi-l îndosarie automat, apoi îl puse alături de 
dosarele celor care aşteptau un loc de muncă. 

— O să te anunţăm noi, spuse el. Dar tonul lui nu-ţi dădea 
nici o speranţă. 

David se întoarse. Nu se aşteptase să rezolve mare lucru, 
dar cel puţin se înscrisese pentru a i se oferi o slujbă la o 
fermă. Următorul pas... 

David privi spre uşă. Trei oameni intrau în biroul de 
angajări şi tipul micuţ, Bigman, sări nervos de pe scaun. Se 
uita acum la ei şi mâinile îi stăteau departe de şolduri cu 
toate că nu avea nici o armă pe care David ar fi putut să o 
vadă. 


Noii sosiți se opriră, iar unul dintre cei doi care erau în 
spate începu să râdă şi zise: 

— Se pare că e Bigman, marele pitic. Poate caută ceva de 
lucru, şefule. 

Cel care vorbise era lat în umeri şi avea nasul turtit. În 
gură ţinea un trabuc „zdrenţuit” din tutun verde de pe 
Marte, şi părea că are nevoie stringentă să se bărbierească. 

— Gura, Griswold! se răsti bărbatul din faţă. 

Era un tip durduliu, nu prea înalt, şi pielea moale de pe 
obraji şi de pe ceafa era lucioasă şi fără riduri. Salopeta lui 
era tipic marțiană, fireşte, dar materialul era mult mai bun 
decât al oricăruia dintre fermierii din încăpere. Cizmele 
înalte până la şold erau împodobite cu spirale roz şi 
trandafirii. 

În toate călătoriile sale ulterioare pe Marte, David n-avea 
să întâlnească două perechi de cizme identice sau care să 
poată fi categorisite altfel decât ţipătoare. Acesta era 
însemnul individualităţii printre fermieri. 

Bigman se apropie de cei trei, cu pieptul umflat şi cu faţa 
schimonosită de furie. 

— Aş vrea să-mi dai actele înapoi, Hennes. Am dreptul la 
ele. Hennes era grăsanul din faţă. 

— Nu meriţi nici un act, Bigman. 

— Nu pot să obţin alt serviciu fără scrisori de 
recomandare. Am lucrat pentru tine doi ani şi mi-am făcut 
treaba. 

— Ai făcut mai mult decât trebuia. Dă-te din calea mea! îl 
dădu la o parte pe Bigman, se apropie de birou şi spuse: 

— Am nevoie de un semănător experimentat - unul foarte 
bun. Vreau să fie destul de înalt ca să vadă şi să ia locul 
unui pitic de care trebuie să mă descotorosesc. 

Bigman înţelese. 

— Pe Jupiter! strigă el. Ai dreptate, am făcut mai mult 
decât era treaba mea. Vrei să spui că lucram şi atunci când 
nu trebuia să lucrez. Am fost de serviciu destul de mult ca 
să te văd cum ieşeai cu maşina în deşert noaptea. Numai că 


în dimineaţa următoare te făceai că nu ştii nimic, dar m-ai 
dat afară pentru c-am vorbit despre asta, şi fără scrisori de 
recomandare... 

Hennes se uită enervat peste umăr. 

— Griswold, dă-l pe prostul ăsta afară! zise el. 

Bigman nu se retrase, cu toate că Griswold l-ar fi făcut 
bucăţi. Spuse cu glas tare: 

— Bine. Câte unul pe rând. 

Dar David Starr se apropie încet de ei. 

— Îmi stai în cale, prietene! zise Griswold. Am un gunoi de 
aruncat afară. 

Din spatele lui David, Bigman strigă: 

— Nu-i nimic, pământene. Lasă-l pe mâna mea. David nu-l 
luă în seamă. 

— Ăsta pare să fie un loc public, prietene, îi spuse el lui 
Griswold. Avem toţi dreptul să stăm aici. 

— Ar fi mai bine să nu ne certăm, îl avertiză Griswold. 

Apoi puse o mână puternică pe umărul lui David, ca şi cum 
ar fi vrut să-l dea la o parte. 

Dar mâna stângă a lui David ţâşni şi prinse încheietura 
mâinii întinse de Griswold, iar cu cealaltă mână îl lovi în 
umăr. Griswold se rostogoli pe spate, lovindu-se puternic de 
peretele care despărţea camera în două. 

— Prefer să mă cert, prietene, spuse David.; Funcţionarul 
se ridică în picioare cu un strigăt. Alţi lucrători din birou 
începură să scoată capetele prin ferestrele ghişeelor, dar 
niciunul nu interveni. Bigman râse şi îl bătu pe David pe 
spate. 

— Destul de bine pentru un tip de pe Pământ! 

Un moment, Hennes păru că amuţise. Celălalt fermier, 
scund şi cu barbă, cu tenul alb al unuia care petrecuse prea 
mult timp sub lumina solară nu prea puternică de pe Marte 
şi prea puţin timp sub luminile artificiale solare ale oraşului, 
rămase cu gura căscată. 

Griswold îşi reveni repede, apoi îşi scutură capul. Dădu la 
o parte trabucul ce-i căzuse din gură. Îşi ridică privirea şi 


ochii lui aruncară fulgere. Se depărta de perete şi, pentru o 
clipă, în mână îi apăru o strălucire metalică. 

David se dădu la o parte şi ridică braţul. Cilindrul mic şi 
încovoiat care stătea confortabil între antebraţ şi corp 
alunecă de-a lungul mânecii căzând exact în mâna care îl 
prinse cu siguranţă. 

— Ai grijă Griswold! strigă Hennes. Are un blaster. 

— Aruncă cuțitul, spuse David. 

Grinswold înjură ca un apucat, dar obiectul de metal căzu 
pe podea. Bigman ţâşni şi ridică cuțitul, râzând pe 
înfundate de încurcătura în care intrase bărbosul. 

David întinse mâna spre cuţit şi se uită la el. 

— O şmecherie „inocentă” pentru un fermier, spuse el. Ce 
spune legea de pe Marte despre arme de genul ăsta? 

Ştia că acel cuţit era arma cea mai periculoasă din galaxie. 
La exterior era pur şi simplu un mic mâner din oţel pur, 
puţin mai gros decât mânerul unui cuţit, dar cu toate astea 
era destul de uşor de ţinut în palmă. În interior avea un 
dispozitiv care putea genera un câmp de forţă invizibil ce 
atingea aproape douăzeci şi cinci de centimetri, ascuţit ca o 
lamă şi care putea străpunge orice material obişnuit. 
Împotriva lui nu se putea folosi nici armura, şi din moment 
ce putea tăia oasele la fel de uşor ca şi carnea, orice 
înjunghiere cu el era fatală. 

Hennes se aşeză între ei. 

— Dar licenţa pentru blaster unde-ţi e, pământeanule? 
Lasă blasterul jos şi o dăm la pace. Treci înapoi, Griswold, 
adăugă Hennes. 

— O clipă! strigă David în timp ce Hennes dădea să plece. 
Ai nevoie de un om, nu-i aşa? 

Hennes se întoarse ridicând din sprâncene uşor amuzat. 

— Da. Am nevoie de un om. 

— Bine. Eu am nevoie de o slujbă. 

— Caut un semănător cu experienţă. Eşti calificat pentru 
asta? 

— Păi, nu. 


— Ai recoltat vreodată? Te descurci cu o maşină de nisip? 
În două cuvinte, pari a fi, dacă te-aş judeca după 
îmbrăcăminte - se dădu câţiva paşi înapoi ca şi cum ar fi 
vrut să-l măsoare mai bine - doar un pământean care ştie 
să umble cu un blaster. Nu te pot folosi la nimic. 

— Nu şi dacă-ţi spun că mă interesează otrăvirea 
mâncării, şopti David. 

Expresia feţei lui Hennes nu se schimbă; nici măcar nu 
clipi. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, zise el. 

— Gândegşte-te mai bine. 

Zâmbea fin, şi era chiar o urmă de umor în acel zâmbet. 

— Să lucrezi la o fermă pe Marte nu e ceva uşor, spuse 
Hennes. 

— Nici eu nu sunt un tip „uşor”, replică David. Celălalt se 
uită încă o dată la silueta lui zveltă. 

— Bine, poate că nu eşti. Atunci te vom adăposti şi-ţi vom 
asigura masa. Vei începe cu trei rânduri de haine şi o 
pereche de cizme. Ai cincizeci de dolari pentru primul an, 
plătiţi la sfârşitul anului. Dacă nu faci anul, pierzi cei 
cincizeci de dolari. 

— Destul de corect. Ce fel de muncă? 

— Singura de care eşti în stare. Ajutor la bucătărie. Dacă 
înveţi, o să avansezi, dacă nu, acolo îţi petreci anul. 

— S-a făcut. Dar Bigman? 

Bigman, care se uitase când la unul, când la celălalt, 
protestă zgomotos: 

— Nu, nu, domnule. Eu nu lucrez pentru viermele ăsta de 
nisip şi nu vă sfătuiesc nici pe dumneavoastră. 

David răspunse peste umăr: 

— Doar pentru puţin timp, numai cât să-ţi iei scrisorile de 
recomandare înapoi. 

— Bine, răspunse Bigman, o lună, poate. 

— 'Ţi-e prieten? întrebă Hennes. 

— Nu vin fără el, zise cu încăpățânare David. 


— Bine, atunci îl iau şi pe el. O lună, dar trebuie să-şi ţină 
gura. Nu e plătit, primeşte doar actele. Să mergem. Maşina 
mea de nisip aşteaptă afară. 

Maşina de nisip se deschise chiar atunci, dar David putea 
vedea fantele în care alunecau panourile, asta pentru ca 
maşina să fie protejată de furtunile de nisip de pe Marte. 
Roţile erau foarte late ca să micşoreze tendinţa de 
scufundare atunci când treceau peste porţiuni de nisip moi. 
Suprafaţa geamurilor era şi ea redusă pe cât posibil, iar 
acolo unde era prezentă se îmbina cu metalul din jur de 
parcă fuseseră sudate împreună. 

Străzile nu erau foarte populate şi nimeni nu dădea nici o 
atenţie imaginii obişnuite a unor fermieri cu o maşină de 
Nisip. 

— Noi o să stăm în faţă. Pământeanule, tu şi prietenul tău 
o să staţi în spate, spuse Hennes. 

Fermierul spuse asta în timp ce se instala la volan. Panoul 
de comandă se afla în mijloc, în partea din faţă a maşinii, cu 
un scut împotriva vântului deasupra. Griswold se aşeză la 
dreapta lui Hennes. 

Bigman se aşeză pe bancheta din spate iar David urma să 
facă acelaşi lucru. Dar cineva era în spatele lui. David se 
întoarse, în timp ce Bigman strigă dintr-o dată: 

— Fii atent! 

Cel de-al doilea om de încredere al lui Hennes apărea în 
uşa maşinii, faţa lui albă şi nerasă părând nervoasă şi 
încordată. David se mişcă rapid, dar era mult prea târziu. 

Ultima imagine văzută de David fu gura lucitoare a unei 
arme în mâna unuia dintre acoliţii lui Hennes, apoi mai auzi 
un zgomot de motor. Nu mai simţi nimic. O voce ce părea că 
vine de foarte departe zise: 

— Bine, Zukis. Treci în spate şi ai grijă. 

Vorbele parcă veneau de la capătul unui tunel. Avu o vagă 
senzaţie de mişcare şi apoi nimic. 

David Starr se prăbuşi pe spate în scaun şi din corpul lui 
dispăru ultimul semn de viaţă. 


4. Viaţă Extraterestră. 

Petice de lumină intermitentă pluteau peste David Starr. 
Încet, devenea coştient de furnicăturile din tot corpul şi de 
apăsarea din spate. Apăsarea se datora faptului că stătea 
întins cu faţa în sus pe o saltea foarte tare. Ştia că 
furnicăturile pe care le simţea erau urmarea razei pistolului 
sonic ale cărui radiaţii acționau asupra centrilor nervoşi de 
la baza creierului. 

Mai înainte ca luminile să devină pentru el ceva coerent, 
mai înainte de a fi conştient cu adevărat de ceea ce-l 
înconjura, David simţi că cineva îi zgâlţâia umerii şi nişte 
palme puternice îi loveau obrajii. Lumina îl orbi şi îşi ridică 
braţul care îl furnica pentru a se apăra de următoarea 
palmă. 

Bigman era aplecat deasupra lui, iar faţa sa micuță cu 
nasul rotund şi cârn aproape că o atingea pe ceaalui 
David. 

— Pe Ganymede, am crezut că te-au terminat! 

David se ridică sprijinindu-se în cotul care-l durea şi zise: 

— Am senzaţia că aşa şi este. Unde suntem? 

— În închisoarea fermei. Orice încercare de evadare ar fi 
zadarnică. Uşa e încuiată şi ferestrele au gratii. 

Micuţul arăta dezamăgit. David se căută la subsuori. Îi 
luaseră Blasterele. Normal! Era de aşteptat! 

— Au tras şi-n tine, Bigman? Bigman scutură din cap. 

— Zukis m-a pus la pământ cu patul armei. 

Arătă cu degetul o regiune a capului, în silă dar cu grijă. 
Apoi începu să se umfle în pene: 

— Dar mai întâi ajyoape că i-am rupt mâna. 

Deodată se auziră paşi dincolo de uşă. David se ridică şi 
aşteptă, în încăpere intră Hennes însoţit de un bărbat mai 
în vârstă cu o faţă prelungă şi obosită, scoasă în evidenţă de 
nişte ochi albaştri care păleau sub sprâncenele cărunte şi 
stufoase ce păreau să se unească într-o singură linie. Era 
îmbrăcat într-un costum de oraş care semăna mult cu cele 


de pe Pământ. Nu avea nici măcar cizmele tipic marţiene. 
Hennes i se adresă întâi lui Bigman: 

— Du-te la bucătărie, şi prima dată când strănuţi fără 
permisiune te-am ras! 

Bigman se încruntă, îi făcu un semn lui David - ca şi cum i- 
ar fi spus „Ne mai vedem, pământene!” - şi ieşi ţanţoş 
făcându-şi cizmele să zornăie. 

Hennes îl urmări plecând şi apoi încuie uşa în urma lui. Se 
întoarse apoi către bărbatul cu sprâncenele cărunte. 

— Ăsta e, domnule Makian. Zice că-l cheamă Williams. 

— Ai riscat când ai tras în el, Hennes. Dacă l-ai fi omorât, o 
pistă prețioasă s-ar fi dus pe apa sâmbetei. 

Hennes ridică din umeri. 

— Era înarmat. Nu puteam risca. În orice caz, e aici, 
domnule. David îşi zise că discutau despre el ca şi cum nici 
n-ar fi fost prezent sau ar fi fost doar o piesă de mobilier. 

Makian se întoarse spre el şi se uită cu o privire aspră. 

— Tu, de colo, eu sunt proprietarul acestei ferme. Tot ce 
vezi pe o rază de o sută de kilometri e al meu. Eu hotărăsc 
cine e liber şi cine trebuie închis, cine munceşte şi cine 
flămânzeşte; chiar şi cine trăieşte şi cine moare. Pricepi? 

— Da, răspunse David. 

— Atunci răspunde cinstit şi n-are de ce să-ţi fie frică. Nu 
încerca să ascunzi nimic, că oricum vom scoate totul de la 
tine într-un fel sau altul. S-ar putea chiar să te omoram. 
Pricepi? 

— Perfect. 

— Numele tău e Williams? 

— Este singurul nume pe care o să-l spun pe Marte. 

— Destul de corect. Ce ştii despre mâncarea otrăvită? 
David îşi cobori picioarele de pe pat şi apoi răspunse: 

— Sora mea a murit, într-o după-amiază, imediat după ce 
a mâncat nişte pâine cu gem. Avea doisprezece ani şi zăcea 
moartă având încă gem pe faţă. Am chemat un doctor. A 
spus că e din cauza mâncării otrăvite şi ne-a cerut să nu 
mai mâncăm nimic din casă până când nu se întoarce cu un 


echipament de analiză sigur. Nu s-a mai întors niciodată. A 
venit altcineva în schimb. Cineva care avea mai multă 
putere. Era însoţit de câţiva oameni îmbrăcaţi în haine 
civile. Ne-a cerut să-i povesim cum s-a întâmplat. Apoi ne-a 
spus: „A fost un infarct.” l-am replicat că e ridicol pentru că 
sora mea n-avea nimic la inimă, dar nu a vrut să ne asculte. 
Ne-a spus că dacă răspândim poveşti ridicole despre 
mâncare otrăvită s-ar putea să avem probleme. Apoi a luat 
borcanul cu gem. S-a enervat tare mult pe noi pentru că 
ştersesem gemul de pe buzele surorii mele. Am încercat să 
iau legătura cu doctorul nostru, dar asistenta lui spunea 
mereu că nu era acolo. Am intrat cu forţa în cabinetul lui şi 
l-am găsit. Dar, tot ce mi-a spus a fost că greşise 
diagnosticul. Părea că-i e frică să vorbească despre asta. 
Am fost la poliţie, dar nici ei n-au vrut să mă asculte. 
Borcanul de gem pe care l-a luat omul acela era singurul 
lucru din casă din care sora mea mâncase, nu şi restul 
familiei. Borcanul era deschis de puţin timp şi fusese 
importat de pe Marte. Suntem oameni de modă veche şi ne 
place mâncarea tradiţională. Gemul era singurul aliment de 
pe Marte pe care-l aveam în casă. Am încercat să aflu din 
ziare dacă au mai existat cazuri de otrăvire. Totul mi se 
părea foarte dubios. M-am dus chiar la International City. 
Mi-am părăsit slujba şi am hotărât că, într-unfel sau altul, 
tot am să aflu din ce cauză a murit sora mea şi am să-l 
pedepsesc pe vinovat. Nicăieri n-am aflat nimic, dar apoi au 
apărut poliţiştii cu un mandat de arestare pe numele meu. 
Aproape că mă aşteptam la asta, aşa că le-am luat-o înainte. 
Am venit pe Marte din două motive. Primul: era singurul 
chip de a scăpa de închisoare (dar observ că nu e chiar 
aşa!); şi al doilea, din cauza unui lucru pe care l-am aflat. 
Au fost două sau trei morţi suspecte în International City şi 
de fiecare dată numai la restaurante care serveau 
mâncăruri de pe Marte. M-am gândit atunci că răspunsul îl 
voi găsi pe Marte. 


Makian îşi plimba degetul gros de-a lungul bărbiei lui 
enorme. 

— Povestea ţine, Hennes. Tu ce crezi? întrebă el. 

— Cred că ar trebui.să iei nume şi date şi apoi să verifici 
povestea. Nu ştim cine e acest om. 

Makian replică nemulţumit. 

— Ştii că nu putem face asta, Hennes. Nu vreau să fac 
nimic ce ar putea să răspândească toată povestea asta. Ar 
putea distruge tot sindicatul. 

Apoi se întoarse spre David şi zise: 

— O să-l trimit pe Benson, agronomul nostru, să stea de 
vorbă cu tine. 

După care i se adresă iar lui Hennes: 

— Stai aici până vine Benson. 

Până la venirea lui Benson trecu o jumătate de oră. În tot 
acest timp, David stătu întins nepăsător pe patul de 
campanie fără a-i acorda nici o atenţie lui Hennes, care făcu 
şi el acelaşi lucru. 

Apoi uşa se deschise şi se auzi o voce: 

— Sunt Benson. 

Era vocea uşoară şi ezitantă a unui individ cu o faţă 
rotundă ce părea că are patruzeci de ani, cu un păr de 
culoarea nisipului, şi care purta nişte ochelari ce parcă nu 
aveau ramă. 

Benson intră şi spuse: 

— Bânuiesc că tu eşti Williams? 

— Da, răspunse David Starr. 

Benson se uită atent la tânărul pământean. Apoi întrebă: 

— Eşti violent? 

— Sunt neînarmat, preciza David, şi mă aflu într-o fermă 
plină de oameni gata să mă ucidă la prima greşeală. 

— Corect. Ne laşi singuri, Hennes? Hennes se ridică în 
picioare şi protestă: 

— Nu eşti în siguranţă, Benson! 

— Te rog, Hennes. 


Ochii liniştiţi ai lui Benson priviră pe deasupra ochelarilor. 
Hennes plecă bombănind, lovindu-şi cu palma una din 
cizme în semn de nemulţumire. Benson încuie uşa în urma 
lui. 

— Vezi dumneata, domnule Williams, spuse el de parcă s- 
ar fi scuzat, în ultima jumătate de an am devenit un om 
important aici. Chiar şi Hennes mă ascultă. Dar încă nu m- 
am obişnuit cu asta. 

Zâmbi apoi continuă: 

— Povesteşte-mi. Domnul Makian mi-a spus că ai fost 
martorul unei otrăviri cu mâncare foarte ciudate. 

— Da, e vorba de otrăvirea surorii mele. 

— Oh! exclamă Benson pălind. Îmi pare sincer rău. Ştiu că 
trebuie să fie dureros să vorbeşti despre asta, dar aş putea 
să aflu detaliile? E foarte important. 

David repetă povestea pe care i-o spusese puţin mai 
devreme lui Makian. 

— S-a întâmplat atât de repede? întrebă Benson. 

— N-au trecut decât cinci sau zece minute după ce-a 
mâncat. 

— Îngrozitor! Îngrozitor! Nici nu-ţi trece prin mintecât de 
periculos este acest lucru, spuse el frecându-şi mâinile cu 
nervozitate. 

— În orice caz, domnule Williams, ar trebui să-ţi prezint 
întreaga poveste. Ai ghicit cea mai mare parte din ea, dar 
într-un fel mă simt dator, având în vedere ce s-a întâmplat 
cu sora dumitale. Noi toţi cei de pe Marte suntem 
răspunzători până nu se lămureşte acest mister. Aceste 
otrăviri au loc de luni întregi. Nu multe, dar destule pentru 
a ne pune pe gânduri. Am parcurs în sens invers drumul 
alimentelor otrăvite dar, cu siguranţă, acesta nu duce la nici 
o fermă. Totuşi am descoperit un lucru: toate alimentele 
otrăvite sunt îmbarcate într-un spaţioport din Wingrad City; 
celelalte două oraşe de pe Marte sunt „curate”, cel puţin 
până acum. Asta indică faptul că sursa de infecţie este în 
interiorul oraşului, iar Hennes verifică această ipoteză. A 


fost plecat în cercetări pe cont propriu, noaptea, dar nu a 
aflat nimic. 

— Înţeleg, asta explică remarcile lui Bigman, îl întrerupse 
David. 

— Ce? Faţa lui Benson dădu pentru o clipă senzaţia că este 
încurcat, apoi păru că se lămureşte. Aaa! Vorbeşti de tipul 
ăla mic care ţipă tot timpul. L-a surprins pe Hennes plecând 
odată, iar Hennes l-a dat afară. Hennes e un om impulsiv, 
dar după părerea mea se înşeală. E normal ca toată 
mâncarea să treacă prin Wingrad City. Este singurul 
spaţioport din întreaga emisferă. Dar şi domnul Makian 
crede că aceste otrăviri se fac deliberat de către-o 
persoană, sau un grup. Cel puţin el şi alţi câţiva membri ai 
sindicatului au primit unele mesaje care le cereau să-şi 
vândă fermele pentru un preţ ridicol de mic. Dar în aceste 
mesaje nu se menţionează nimic de otrăviri, şi nu există 
nimic care să dovedească legătura între ofertele de 
cumpărare şi aceste oribile otrăviri. 

David asculta atent. 

— Şi cine a făcut aceste oferte? întrebă el. 

— Păi, de unde să ştim? Am văzut scrisorile şi singurul 
lucru pe care-l spun nu foloseşte la nimic: dacă ofertele 
sunt acceptate, Sindicatul trebuie să transmită un mesaj 
codificat într-o anumită bandă subeterică. Preţul oferit, se 
spune în scrisori, se va micşora cu zece la sută în fiecare 
lună. 

— Scrisorile nu pot fi urmărite? 

— Mă tem că nu. Irec prin poşta obişnuită cu ştampila 
poştală a unui asteroid. Cine ar putea cerceta asteroizii? 

— A fost informată poliţia planetară? Benson râse încetişor 
apoi răspunse: 

— Crezi că domnul Makian, sau vreun alt membru al 
Sindicatului, ar anunţa poliţia pentru un lucru ca ăsta? 
Pentru ei e o declaraţie personală de război. Se pare că nu 
cunoşti prea bine mentalitatea marțiană, domnule Williams. 
Nu apelezi la lege decât în cazul în care recunoşti că e ceva 


care te depăşeşte. Dar nici un fermier nu va face asta 
vreodată. Am sugerat ca informaţia să fie trimisă la 
Consiliul Ştiinţei, dar domnul Makian n-a vrut să facem nici 
asta. A spus că şi Consiliul lucrează la acest caz fără succes, 
iar dacă sunt atât de proşti se poate descurca oricum fără 
ei. Şi aici intervin eu. 

— Cercetezi şi dumneata otrăvirile? 

— Da. Sunt agronomul acestei ferme. 

— Ăsta e titlul pe care ţi l-a acordat domnul Makian. 

— Ăăă... La modul strict, un agronom este o persoană 
specializată în agricultura ştiinţifică. Sunt specialist în 
principiile menţinerii fertilităţii, rotația culturilor şi 
probleme de genul ăsta. M-am specializat în problemele 
agriculturii de pe Marte. Nu sunt mulţi specialişti ca mine, 
aşa că poţi obţine o poziţie bună, cu toate că fermierii se 
enervează câteodată, spunând despre noi că suntem 
„tocilari” fără pic de experienţă. Sunt specialist şi în 
botanică şi bacteriologie, aşa că am fost numit de domnul 
Makian responsabil cu întreg proiectul de cercetări de pe 
Marte privind otrăvirile. Ceilalţi membri ai Sindicatului 
cooperează şi ei. 

— Şi ce-aţi găsit, domnule Benson? 

— Până la urmă, la fel de puţin ca şi Consiliul Ştiinţei, ceea 
ce nu e de mirare având în vedere echipamentul şi ajutorul 
redus de care dispun eu în comparaţie cu ei. Dar am şi 
câteva teorii. Otrăvirea e mult prea rapidă ca să fie făcută 
de altceva decât de o bacterie toxică. Asta cel puţin dacă 
luăm în considerare blocarea nervilor care are loc alături 
de celelalte simţrtome. Am impresia că e o bacterie de pe 
Marte. 

— Cum? 

— Există viaţă pe Marte. Când au venit aici pământenii 
pentru prima dată, Marte avea o mulţime de forme simple 
de viaţă. Existau alge gigantice de culoare verde-albastru 
care puteau fi văzute cu ajutoriţi teleşcoapelor chiar mai 
înainte de prima călătorie în spaţiu. Existau forme de viaţă 


precum bacteriile care trăiau pe aceste alge şi chiar un fel 
de insecte care se mişcau liber şi-şi produceau singure 
mâncarea, la fel ca plantele. 

— Şi încă mai există? 

— Păi, normal. E adevărat că le-am distrus complet de pe 
solul marțian înainte de a face aceste suprafeţe prielnice 
fermelor şi de a introduce speciile noastre de bacterii, cele 
necesare dezvoltării plantelor aduse de noi. Dar în zonele 
necultivate, viaţa specifică planetei încă mai există. 

— Dar atunci, cum pot să afecteze plantele noastre? 

— Asta e o întrebare bună! Vezi, fermele de pe Marte nu 
sunt ca cele de pe Pământ, cu care te-ai obişnuit. Pe Marte, 
fermele nu sunt deschise la soare şi aer. Soarele pe Marte 
nu dă destulă căldură pentru plantele aduse de pe Pământ, 
şi aici nu există nici ploaie. Dar, în schimb, pe Marte avem 
un sol bun, fertil, şi destul de mult bioxid de carbon, 
esenţial pentru viaţa plantelor. Deci, culturile de pe Marte 
se fac sub acoperişuri mari de sticlă. Sunt însămânţate, 
îngrijite, recoltate de maşinării aproape complet 
automatizate, aşa că fermierii sunt în primul rând nişte buni 
„maşinişti”! Fermele sunt irigate printr-un sistem de ţevi 
întinse pe toată planeta care iau apă din calota glaciară, îţi 
spun toate astea ca să-ţi dai seama că nu e uşorsă infectezi 
plantele. 'Toate recoltele sunt păzite din toate direcţiile, mai 
puţin de dedesubt. 

— Şi asta ce vrea să însemne? 

— Înseamnă că dedesubt sunt faimoasele peşteri de pe 
Marte şi că în interiorul lor s-ar putea să fie marţieni 
inteligenţi. 

— Vreisă spuneţi oameni marţieni? 

— Nu oameni. Dar organisme la fel de inteligente ca şi 
oamenii. Am motive serioase să cred că există fiinţe 
inteligente pe Marte, băştinaşi, care sunt gata să gonească 
pământenii nepoftiţi de pe planeta lor! 

5. Cina 

— Ce motive? întrebă David. 


Benson îl privi puţin încurcat. Îşi trecu mâna prin păr, 
mângâindu-şi şuviţele rare şi cărunte care nu reuşeau să 
ascundă liniile roz de chelie care îi acopereau capul. 

— Niciunul care să convingă Consiliul Ştiinţei. Niciunul pe 
care să-l pot prezenta domnului Makian. Dar eu cred că am 
dreptate. 

— Vrei să vorbim despre ceva anume? 

— Păi, nu ştiu. Cinstit să fiu, a trecut mult timp de când n- 
am mai vorbit decât cu fermieri. Este evident că dumneata 
ai făcut studii superioare. Ce-ai absolvit? 

— Istoria, răspunse prompt David. Lucrarea mea de 
diplomă a fost despre relaţiile politice internaţionale în 
perioada atomică timpurie. 

— Oh! exclamă Benson cu o privire dezamăgită. Şi nici un 
curs de ştiinţe? 

— Am avut câteva de chimie şi unul de zoologie. 

— Înţeleg. Mă gândeam că aş putea să-l conving pe 
domnul Makian să te lase să mă ajuţi în laborator. N-ar fi 
mult de muncă, cu atât mai mult cu cât nu aio pregătire 
ştiinţifică, dar e de departe mai bine decât orice te-ar pune 
Hennes să faci. 

— Îţi mulţumesc, domnule Benson. Dar ce spuneai despre 
marţieni? 

— A, da! E destul de simplu. S-ar putea să nu ştii că există 
peşteri enorme în subsolul marțian, chiar la câţiva kilometri 
adâncime. Atât ştim din datele cutremurelor de pământ, 
sau, mai bine spus, a cutremurelor de sol marțian. Unii 
oameni de ştiinţă susţin că peşterile sunt rezultatul acţiunii 
de eroziune naturală a apei din zilele când Marte mai avea 
încă oceane, dar apoi s-au detectat unele radiaţii, care nu 
pot avea sursa decât în interiorul planetei şi care nu pot fi 
provocate de oameni, dar trebuie să fie provocate de nişte 
fiinţe inteligente. Semnalele sunt prea regulate pentru a fi 
de altă natură. Există o logică, dacă stai şi te gândeşti la 
asta. La începutul existenţei acestei planete, apa şi oxigenul 
erau în cantităţi suficiente pentru a întreţine viaţa, dar 


gravitația fiind jumătate din cea a Pământului; amândouă 
substanţele s-au scurs încet în spaţiu. Dacă au existat 
marţieni inteligenţi, atunci probabil că au prevăzut asta. 
Poate că au construit caverne enorme în subsolul planetei 
în care să reţină deştul aer şi destulă apă pentru a-şi 
continua la nesfârşit existenţa, dacă îşi mențineau populaţia 
stabilă. Şi acum să presupunem că aceşti marţieni află că 
suprafaţa planetei lor adăposteşte din nou viaţă, viaţă 
inteligentă. Să presupunem că îi deranjează sau chiar le 
este frică de o eventuală întâlnire cu noi. Ceea ce noi 
numim otrăvire a mâncării, s-ar putea de fapt să fie război 
bacteriologic. 

— Înţeleg ce vrei să spui, spuse gânditor David. 

— Dar ar înţelege asta Sindicatul? Sau Consiliul Ştiinţei? 
Nu contează. O să lucrezi cu mine cât mai curând şi poate 
atunci vom fi în stare să-i convingem. 

Zâmbi apoi întinse o mână moale care aproape că dispăru 
în mâna mult mai puternică a lui David Starr. 

— Cred că o să te lase să ieşi acum, spuse Benson. 

Chiar l-au lăsat să iasă, şi David avu pentru prima dată 
ocazia să observe inima unei ferme de pe Marte. Normal, 
ferma era şi ea acoperită de o cupolă ca şi oraşele. David 
fusese sigur de asta încă de când îşi recăpătase cunoştinţa. 
Nu poţi să respiri aer curat şi să trăieşti la o gravitație 
egală cu cea a Pământului decât în interiorul unei cupole. 

Cum era de aşteptat, cupola era mai mică decât cea a 
oraşului, în cel mai înalt punct avea treizeci de metri, iar 
structura ei translucidă era vizibilă în cele mai mici detalii, 
în timp ce raze de lumină albă fluorescentă întreceau 
strălucirea luminii solare. Întreaga cupolă se întindea pe o 
suprafaţă care depăşea un kilometru pătrat. 

În prima seară, David avu puţin timp să-şi extindă 
cercetările. Domul părea plin de oameni care trebuiau 
hrăniţi de trei ori pe zi. Mai ales seara, după o zi de muncă 
plină, păreau că nu se mai satură. David stătea nepăsător în 
spatele tejghelei în timp ce fermierii cu farfurii de plastic 


treceau prin dreptul lui. David a aflat mai târziu că farfuriile 
erau făcute special pentru uzul fermelor de pe Marte. La 
căldura mâinilor umane ele puteau fi modelate şi se putea 
împacheta hrana atunci când era nevoie ca masa să fie 
luată în deşert. Astfel modelate, ele păstrau hrana caldă şi o 
fereau de nisip. În interiorul fermei, farfuriile puteau fi din 
nou întinse şi folosite ca de obicei. 

Fermierii nu-i dădeau lui David nici un fel de atenţie. 
Numai Bigman, a cărui faţă se vedea pe la mese unde tot 
înlocuia sticlele cu sos sau recipientele cu tot felul de 
mirodenii, îi făcu un semn. Micuţul căzuse mult în ierarhia 
fermei, dar suporta asta cu stoicism. 

— Doar pentru o singură lună, îi explicase el odată în 
bucătărie când se prepara supa şi bucătarul şef îşi părăsise 
postul pentru câteva minute, iar cei mai mulţi dintre băieţi 
ştiu care e treaba şi nu-mi îngreunează situaţia. Recunosc, 
mai sunt Griswold, Zukis şi restul trupei, şobolanii care 
încearcă să ajungă undeva fiind slugile prea-supuse ale lui 
Hennes. Dar, până la urmă, de ce m-ar interesa? Stau 
numai câteva săptămâni. 

— Să nu te deranjeze că băieţii nu se împrietenesc cu tine, 
îi spusese elaltă dată. Ştiu că eşti pământean, dar nu ştiu, 
spre deosebire de mine, că eşti destul de tare pentru un 
pământean. Hennes sau Griswold sunt tot timpul cu ochii pe 
mine ca să se asigure că nu le spun, altfel ar fi auzit băieţii 
totul de la mine. Dar, nici o problemă, or să afle ei până la 
urmă! 

Numai că totul lua timp. Pentru David situaţia rămânea la 
fel: un fermier cu farfuria; o porţie mare de piure, un 
polonic de mazăre, şi o bucată mică de friptură (carnea era 
mult mai rară decât vegetalele pe Marte, din moment ce 
era importată de pe Pământ). Fermierul îşi lua apoi singur o 
farfurie cu o prăjitură şi o cană de cafea. Apoi un alt fermier 
cu o altă tavă; o altă porţie de piure, un alt polonic de 
mazăre şi aşa mai departe. Pentru ei, David Starr părea era 
doar un pământean cu un polonic într-o mână şi cu o 


furculiţă enormă în cealaltă. Nu era nici măcar o faţă: era 
doar un polonic şi o furculiţă. 

Bucătarul îşi băgă capul pe uşă. Ochii lui porcini cercetară 
atent mulţimea agitată din sală. 

— Hei! Williams! Mişcă-ţi picioarele şi du nişte mâncare în 
sala specială de mese. 

Makian, Benson, Hennes, şi alţii care erau consideraţi 
importanţi din punctul de vedere al poziţiei sau serviciului, 
cinau singuri într-o cameră. Stăteau la mese şi erau serviţi 
acolo. David trecuse prin asta şi mai înainte. Pregăti tăvile 
speciale şile duse acolo pe o masă cu rotile. 

Se strecură tăcut printre mese, începând cu cea la care 
stăteau Makian, Hennes şi alţi doi. Zăbovi puţin la masa lui 
Benson. Acesta primi tava cu un zâmbet întrebând „Ce mai 
faci?”, apoi începu să mănânce cu poftă. David, cu un aer de 
chelner conştiincios, dădu la o parte nişte firimituri 
invizibile. Astfel reuşi să ajungă cu gura la urechea lui 
Benson iar buzele lui abia dacă se mişcară în timp ce 
murmură: 

— A fost otrăvit cineva aici la fermă? 

Benson reacţiona de la primele cuvinte şi se uită rapid la 
David. La fel de repede însă întoarse capul, încercând să 
pară indiferent. Apoi dădu din cap în semn că nu. 

— Dar legumele sunt de pe Marte, nu-i aşa? murmură 
David. Apoi o voce nouă răsună în cameră. Era un strigăt 
puternic din celălalt colţ al încăperii. 

— Pe Jupiter, lungan idiot de pe Pământ, mişcă-te odată! 

Era Griswold cu faţa lui bărboasă. „S-ar părea că din când 
în când se mai şi bărbiereşte, îşi zise David, din moment ce 
barba nu-i creşte niciodată mai mult, dar nici n-a fost văzut 
vreodată cu ea mai scurtă.” 

Griswold mânca la ultima masă la care ajunse David. Încă 
mai mormăia, evident scos din fire. 

— Adu tava, afuristule! Mai repede! Mai repede! strigă 
încă o dată Griswold. David se îndreptă spre masa lui fără 
să se grăbească, iar mâna lui Griswold ce ţinea o furculiţă 


se întinse rapid. David se mişcă mult mai iute şi furculiţa 
făcu un zgomot ascuţit când atinse plasticul mesei. 

Ţinând tava într-o mână, David prinse pumnul lui Griswold 
cu cealaltă. Strânsoarea lui devenea din ce în ce mai 
puternică. Ceilalţi trei de la masă îşi împinseră în spate 
scaunele înroşindu-se la faţă. 

Vocea lui David, joasă, rece şi amenințătoare răsună exact 
atât de tare cât să audă Griswold. 

— Potoleşte-te şi cere-ţi porţia frumos, altfel ţi-o pun pe 
toată în cap. 

Griswold încercă să se mişte, dar David nu slăbi 
strânsoarea. Apoi îşi puse genunchiul în spatele scaunului 
lui Griswold pentru ca acesta să nu se depărteze de masă. 

— Cere frumos, zise David, zâmbind înşelător. Ca un băiat 
bine crescut. 

Griswold fornăia nervos. Furculiţa îi căzu dintre degetele 
amorţite de durere. 

— Pot să iau tava? murmură el. 

— Şi mai cum? 

— Te rog, reuşi el să pronunţe în cele din urmă. 

David cobori tava apoi dădu drumul mâinii lui Griswold din 
care dispăruse tot sângele, lăsându-i o culoare albă. Victima 
îşi masă mâna strivită apoi se întinse după furculiţă. Se uită 
la David furios, dar nu întâlni decât zâmbetul şi indiferența 
din ochii acestuia. Fermele de pe Marte erau locuri dure 
unde fiecare trebuia să-şi poarte singur de grijă. 

Makian se ridicase în picioare. 

— Williams! strigă el. 

— Domnule? zise David apropiindu-se. 

Makian nu se referi în mod direct la cele întâmplate, dar 
se uită cu atenţie la David, de parcă l-ar fi văzut pentru 
prima oară şi i-ar fi plăcut ce vede. 

— Ai vrea să mergi la verificări mâine? îl întrebă el. 

— Verificări, domnule? Ce sunt astea? 

Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, David cercetă masa 
cu privirea. Friptura lui Makian dispăruse, dar mazărea era 


neatinsă iar din piure de-abia dacă luase de câteva ori. Nu 
avea, aparent, apetitul lui Hennes, care golise tava. 

— Verificarea” e un control lunar în întreaga fermă a 
tuturor plantelor şi serelor. E un vechi obicei. Căutăm 
posibile spargeri accidentale ale geamurilor, analizăm 
starea maşinilor de recoltat şi a conductelor de irigație ca şi 
eventualii hoţi. Pentru verificări ne trebuie oricât de mulţi 
oameni buni putem găsi. 

— Mi-ar plăcea să vin, domnule. 

— Bine. Aşa mi-am zis şi eu. 

Makian se întoarse spre Hennes, care ascultase toată 
discuţia calm şi nepăsător. 

— Îmi place stilul băiatului, Hennes. S-ar putea să iasă din 
el un adevărat fermier. Şi, Hennes... 

Vocea lui Makian scăzu în intensitate, iar David, care se 
îndepărta, nu mai putu să audă, dar din privirea scurtă şi 
încruntată pe care Makian i-o aruncă lui Griswold, pricepu 
că nu avea cum să-i aducă vreun compliment fermierului 
veteran. 

David Starr auzi paşii în interiorul cabanei sale şi acţiona 
chiar mai înainte de a se trezi de-a binelea. Alunecă într-o 
parte a patului şi se ascunse sub el. Văzu, în lumina palidă a 
lămpilor fluorescente de veghe ce pătrundea pe fereastră, 
forma vagă a unor picioare. Luminile de veghe erau 
permise pe tot cuprinsul fermei în perioada de somn pentru 
a se diminua întunericul total ce se aşternea peste cupolă. 

David aşteptă o clipă, apoi auzi foşnetul aşternuturilor. 
Cineva căuta cu înfrigurare prin tot patul. O voce murmură: 

— Pământeanule! Pământeanule! Unde cometa 
cometelor... David atinse unul din picioare. Necunoscutul îşi 
trase repede piciorul şi icni speriat. 

Urmă o pauză, apoi un cap, cu contururi vagi în întuneric, 
se apropiat încet de el. 

— Pământeanule? Ce faci aici? 

— Unde altundeva aş putea să dorm, Bigman? îmi place 
sub pat. 


— Aş fi putut să ţip de spaimă şi pe urmă aş fi încurcat-o 
rău de tot, şopti micuțul furios. Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Acum este momentul! zise David râzând pe înfundate, în 
timp ce se băga la loc în pat. 

— Eşti un gândac spaţial destul de suspicios pentru un 
pământean. 

— Normal, replică David, intenţionez să trăiesc ani lungi şi 
fericiţi. 

— Dacă nu eşti atent, n-ai nici o şansă. 

— Nu? 

— Nu. Nici nu ştiu de ce mă aflu aici. Dacă sunt prins, adio 
scrisori de recomandare! Fac asta doar pentru că m-ai 
ajutat când aveam nevoie, şi acum mă revanşez. Ce i-ai 
făcut păduchelui de Griswold? 

— A fost doar o mică altercaţie în sala de mese specială. 

— O mică altercaţie? Era nebun de furie. Hennes a făcut 
tot ce i-a stat în putinţă ca să-l calmeze. 

— Şi asta ai venit să-mi spui, Bigman? 

— În parte, da. Erau în spatele garajelor după stingere. 
Nu ştiau că sunt şi eu prin preajmă, dar nici eu nu le-am dat 
vreun motiv să creadă asta. Oricum, Hennes scotea untul 
din Griswold; prima, că s-a luat de tine când era de faţă 
Bătrânul, şi a doua, că n-a avut curajul să termine ce a 
început. Griswold era prea nervos ca să mai vorbească 
raţional. Din cât am ghicit eu, se umfla în pene spunând că 
o să-ţi scoată maţele. Hennes a spus... 

Bigman făcu o scurtă pauză apoi continuă: 

— Nu tu mi-ai spus că Hennes e curat din punctul tău de 
vedere? 

— Aşa pare. 

— Dar plimbările lui nocturne... 

— Nu l-ai văzut decât o dată. 

— O dată e de ajuns. Dacă nu era nimic rău, de ce nu poţi 
să-mi spui adevărul? 

— Nu e treaba mea, Bigman, dar nu pare să fie nimic rău 
în acele plimbări. 


— Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce nu te lasă în pace? 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, atunci când Griswold a terminat de vorbit, Hennes 
a spus să mai aştepte. A spus că vei fi şi tu mâine la 
verificări şi atunci o să fie momentul. Aşa că m-am gândit că 
ar fi bine să vin să te avertizez, pământeanule. Mai bine nu 
veni la verificări. 

Vocea lui David rămase la fel de calmă. 

— Ce-a vrut să spună Hennes? 

— Asta e tot ce-am auzit. S-au depărtat şi nu i-am putut 
urmări fără să nu fiu descoperit. Bănuiesc însă că e destul 
de clar. 

— Probabil. Dar să presupunem că încercăm să aflăm 
exact ce vor. 

Bigman se apropie mai mult de David de parcă ar fi 
încercat să citească ceva pe faţa lui în ciuda întunericului 
total. 

— Şi cum vrei să faci asta? 

— Tu cum crezi? replică la rândul lui David. O să fiu la 
verificări mâine şi o să le dau o şansă băieţilor să-mi arate. 
— Nu poţi să faci asta! rosti dintr-o suflare Bigman. Nu 
poţi să li te împotriveşti singur într-o verificare. Nu ştii 

nimic despre Marte, pământean fără minte! 

— Atunci, spuse pe un ton flegmatic David, presupun că 
asta ar însemna sinucidere. Om trăi şi-om vedea! 

Îl bătu pe Bigman pe umăr, se întoarse pe o parte şi-şi 
reluă somnul. 

6. „Înainte!” 

Freamătul verificărilor începu în interiorul cupolei care 
acoperea ferma de îndată ce primele neoane au fost 
aprinse. Era un zgomot sălbatic şi o agitaţie nebună. 
Maşinile de nisip erau înşirate şi fiecare fermier îşi făcea 
ultimele verificări. 

Makian era peste tot, dar nu zăbovea prea mult într-un 
singur loc. Hennes, cu stilul lui categoric, cu vocea 
puternică, stabilea fermierii care urmau să participe la 


verificare şi fixa pentru fiecare în parte zona de care 
trebuia să se ocupe din marea întindere a fermei. Ridică 
privirea când ajunse în dreptul lui David şi se opri lângă el. 

— Williams, zise el, mai eşti hotărât să mergi la verificări? 

— N-aş pierde asta pentru nimic în lume! 

— Bine! Pentru că n-ai o maşină a ta, o să-ţi dau una din 
stocul de rezerve. Din moment ce ţi-am dat-o, este treaba ta 
să ai grijă de ea şi s-o ţii în stare de funcţionare. Plata 
pentru orice reparaţie sau stricăciune pe care consider că 
ai fi putut s-o eviţi, o vei suporta din salariul tău. Înţeles? 

— Corect! 

— O să faci parte din echipa lui Griswold. Ştiu că voi doi nu 
vă înţelegeţi, dar el este cel mai bun om al nostru, iar tu nu 
eşti decât un pământean fără experienţă. N-aş vrea să pun 
în cârca altuia mai puţin priceput pe unul ca tine. Poţi să 
conduci o maşină de nisip? 

— Cred că mă descurc cu orice fel de vehicul după puţină 
practică. 

— 'Te descurci, ai? O să-ţi dăm şansa să arăţi ce poți. 
Hennes vru să plece, dar se opri şi zise: 

— Dar tu unde crezi că te duci? 

Bigman tocmai intra în camera de adunare. Era îmbrăcat 
cu un echipament nou, iar cizmele îi erau lustruite oglindă. 
Avea părul uns şi faţa curată. 

— La verificare, mister Hennes. Nu sunt închis şi încă mai 
am gradul de fermier, cu toate că m-aţi pus să lucrez la 
bucătărie. Asta înseamnă că pot să merg la verificări. Şi mai 
înseamnă că am încă dreptul la vechea mea maşină şi la 
vechea mea echipă. 

Hennes dădu din umeri apoi răspunse: 

— Ai citit destul de bine regulile, Bigman, şi presupun că ai 
dreptate. Dar încă o săptămână, Bigman, o săptămână! Pe 
urmă, dacă-ţi mai arăţi nasul pe teritoriul lui Makian, o să 
pun pe cineva să te strivească. 

Bigman răspunse cu un gest ameninţător în timp ce 
Hennes se depărta, apoi se întoarse spre David. 


— Ai folosit vreodată un aparat de respirat, 
pământeanule? 

— Niciodată. Dar, oricum, am auzit de ele. 

— Să auzi de ele nu e totuna cu a le folosi. Am verificat eu 
unul şi pentru tine. Fii atent, am să te-nvăţ cum să ţi-l pui. 
Nu, nu, scoate degetele mari de acolo. Uite-te cum îmi ţin 
mâinile. Acum peste cap, şi ai grijă să nu ai curelele 
răsucite la ceafa, altfel mai târziu o să te doară capul. Acum 
poţi să vezi prin el? 

Partea superioară a feţei lui David era transformată într-o 
monstruozitate înrămată în plastic, iar cele două furtunaşe, 
care veneau de la tuburile de oxigen şi treceau de o parte şi 
de alta a bărbiei, alungau orice urmă de înfăţişare umană 
din el. 

— Ai probleme cu respiraţia? întrebă Bigman. 

David lupta cu îndârjire să tragă aer. Îşi dădu jos masca de 
respirat. 

— Cum îi dai drumul? Nu văd nici un buton. Bigman se 
amuza copios. 

— Asta e plata pentru sperietura de aseară. Nu ai nevoie 
de nici un buton. Tuburile încep să pompeze oxigen imediat 
ce căldura şi presiunea feţei tale iau contact cu masca; tot 
aşa, se opreşte automat când o dai jos. 

— Ceva nu merge la ea. Eu... 

— Nu e nimic stricat. Pompează oxigen la jumătate din 
presiunea normală pentru a se potrivi cu presiunea 
atmosferică de pe Marte, şi nu poţi să respiri cu ea aici 
înăuntru când te afli la presiunea şi atmosfera specifică 
Pământului. În deşert totul o să fie normal. Şi o să-ţi şi 
ajungă, căci, deşi e jumătate din normal, e numai oxigen. O 
să ai la fel de mult oxigen cât ai avut de fiecare dată. Fii 
atent la un singur lucru. Inspiră pe nas, şi expiră pe gură. 
Dacă expiri pe nas o să-ţi abureşti ocularele şi, crede-mă, 
asta n-o să fie bine. 

Bigman se învârti ţanţoş în jurul lui David şi apoi dădu din 
cap. 


— Nu ştiu ce să fac cu cizmele tale. Alb şi negru! Arăţi ca 
un deşeu sau ceva de genul ăsta! Apoi privi în jos la creaţia 
lui în purpuriu şi galben-verzui peste măsură de satisfăcut. 

— O să mă descurc. Mai bine te-ai duce la maşina ta. Se 
pare că sunt cu toţii gata de plecare. 

— Ai dreptate. Păi, ai grijă. Fii atent la schimbarea de 
gravitație. E destul de greu dacă nu eşti obişnuit cu ea. Şi, 
pământeanule... 

— Da! 

— Fii cu ochii-n patru! Ştii ce vreau să zic. 

— Mulţumesc. Aşa voi face. 

Maşinile de nisip se aliniau în grupe de câte nouă. Erau 
mai mult de o sută, lângă fiecare aflându-se câte un fermier 
care îşi tot verifica tabloul de comandă sau cauciucurile 
maşinii. Fiecare vehicul avea mai multe însemne care 
vroiau să fie şi pline de umor. Maşina de nisip repartizată 
lui David era plină de astfel de mesaje începând cu un 
„Păzea, fetelor!”, pictat pe botul de forma unui glonţ, şi 
terminând cu „Nu e o furtună de nisip, sunt doar eu”, pictat 
pe bara de protecţie. 

David intră în maşină şi închise uşa. 1 se potrivea perfect. 
Toate liniile erau rotunjite. Exact deasupra lui se afla o 
supapă care filtra şi refiltra aerul permiţând o echilibrare a 
presiunii din maşină şi din afara ei. Geamul nu arăta prea 
curat. Stratul subţire depus pe el stătea drept dovadă a 
zecilor de furtuni pe care le înfruntase şi prin care trecuse 
cu bine. David găsi panoul de control al maşinii destul de 
familiar. Era, în cea mai mare parte, la fel ca la celelalte 
maşini. Cele câteva butoane necunoscute îşi dezvăluiră 
utilitatea după ce le acţiona. 

Griswold ajunse lângă el, gesticulând furios. Apoi deschise 
uşa maşinii lui David. 

— Coboară apărătorile din faţă, idiotule! Nu ne îndreptăm 
spre nici o furtună. 

David căută butonul potrivit pe care îl găsi imediat lângă 
volan. Scuturile împotriva vântului, care păreau lipite de 


metalul maşinii, coborâră singure ascunzându-se în 
soclurile lor. Vizibilitatea se îmbunătăţi instantaneu. 
„Normal, îşi zise David. Atmosfera de pe Marte nu va 
genera vreun vânt care să ne deranjeze şi, în plus, pe Marte 
e vară. Nu poate fi prea frig”. 

— Hei, pământene! se auzit o voce. 

David privi în sus. Bigman îi făcea du mâna. Se număra şi 
el printre cei nouă oameni care formau echipa lui Griswold. 
David îi răspunse la salut. 

O parte a cupolei se ridică. Nouă maşini se strecurară 
încet în secţiunea de presurizare. Apoi poarta se închise în 
spatele lor. După câteva minute se deschise din nou, sasul 
rămânând gol, şi intrară alte nouă maşini. 

Vocea lui Griswold se auzi deodată puternic şi clar, exact 
lângă urechea lui David. Se întoarse şi văzu un mic difuzor 
încorporat în capota maşinii chiar deasupra capului său. 
Deschizătură mică cu sită fină de la capătul mânerului 
manşei era un microfon. 

— Echipa numărul 8, gata? 

Apoi vocile au început să răsune consecutiv: „Numărul 1, 
gata.” „Numărul 2, gata”. Urmă o pauză după numărul 
şase. Numai câteva secunde. Apoi se auzi vocea lui David: 
„Numărul 7, gata.” După care urmă: „Numărul 8, gata.” 
Vocea lui Bigman se făcu auzită ultima: „Numărul 9, gata”. 

O parte a cupolei se ridică din nou şi maşinile din faţa lui 
David se puseră în mişcare. David apăsă uşor pe rezistor, 
acţionând bobinele pentru a permite accesul curentului 
electric în motor. Maşina lui de nisip se deplasă brusc 
înainte, mai-mai să se lovească de spatele celei din faţă. 
David luă piciorul de pe rezistor din cauza şocului şi simţi 
maşina tremurând sub el. Apoi, uşurel, o redresa. Secţiunea 
din cupolă îi prinse ca într-un tunel, închizându-se în 
spatele lor. 

David îşi dădu seama de şuieratul aerului pompat din sas 
înapoi în interiorul cupolei. Inima începu să-i bată cu 
putere, dar mâinile lui erau bine prinse de volan. 


Hainele fluturau pe el, iar aerul se strecura de sub ele 
acolo unde cizmele întâlneau coapsa. Simţea nişte 
furnicături pe mâini şi în bărbie şi avea un sentiment de 
dilatare. Înghiţi de multe ori în sec pentru a scăpa de 
durerea din ce în ce mai puternică din urechi. După cinci 
minute, David răsufla din greu din cauza efortului pe care-l 
făcea pentru a aduna oxigenul necesar. 

Ceilalţi îşi puneau aparatele de respirat. Făcu şi el acelaşi 
lucru, şi oxigenul începu să pătrundă lin pe nări. Respiră 
adânc, dând aerul afară pe gură. Braţele şi picioarele încă îl 
mai furnicau, dar această senzaţie dispărea încetul cu 
încetul. 

Acum secţiunea se deschidea în faţa lor, şi nisipul tare şi 
roşu de pe Marte strălucea în lumina plăpândă a soarelui. 
Apoi, după ce poarta exterioară a secţiunii se ridică, răsună 
un strigăt ţâşni din gâturile a opt fermieri. 

„Înainteee!” Şi prima maşină din şir porni. 

Era strigătul tradiţional al fermierilor, care în atmosfera 
rarefiată de pe Marte avea o tonalitate ascuţită, aproape 
soprano. 

David acţiona rezistorul şi porni încet dincolo de linia ce 
despărţea metalul cupolei de solul marțian. 

Şi atunci simţi şocul! 

Schimbarea rapidă de gravitație era ca o cădere liberă de 
la câteva sute de metri. Cincizeci şi cinci de kilograme din 
cele nouăzeci şi unu ale sale dispărură imediat ce trecu 
linia, lăsându-l cu un gol în stomac. Se ţinu strâns de volan 
în timp ce senzaţia de cădere, cădere, cădere persista. 
Maşina de nisip coti brusc. 

Se auzi vocea lui Griswold care rămânea la fel de groasă 
chiar şi în goliciunea ridicolă pe care i-o dădea vocii aerul 
rarefiat ce transmitea atât de slab undele sonore. 

— Numărul 8! Înapoi în rând! 

David se lupta cu volanul, se lupta cu propriile senzaţii, se 
lupta pentru a vedea clar. Trase cu greutate oxigen prin 
aparatul de respirat şi răul trecu. 


Îl putea vedea pe Bigman privind îngrijorat spre el. Ridică 
o mână de pe volan pentru a-i face semn, dar numai pentru 
o clipă, fiindcă apoi se concentra asupra drumului. 

Deşertul marțian era aproape plat, plat şi pustiu. Nici 
măcar o tufa nu exista aici. Acea zonă era moartă şi fusese 
părăsită de cine ştie câte mii de milioane de ani. Dar brusc 
îi veni în minte gândul că poate se înşela. Poate că nisipul 
deşertului fusese acoperit cu microorganisme albastre- 
verzui până în clipa în care pământenii au venit şi le-au ars 
pentru a-şi construi ferme. 

Maşinile stârneau un praf slab care se ridica încet, ca şi 
cum ar fi fost într-un film văzut cu încetinitorul. Praful se 
aşternea la fel de încet în urma lor. 

Maşina lui David avea probleme. Mări viteza, din ce în ce 
mai mult, apoi îşi dădu seama că ceva nu merge bine. 
Celelalte maşini din faţa lui nu se ridicau de la sol, pe când 
el sărea ca un iepure. La cea mai neînsemnată 
imperfecţiune a solului, la cea mai mică piatră, maşina lui se 
ridica în aer. Era purtată în sus, câţiva centimetri, roţile 
învâr-tindu-se în gol. Cobora la fel de uşor, apoi se repezea 
înainte cu o smu-citură atunci când roţile aflate în mişcare 
se blocau la atingerea solului. 

Asta îl făcusă piardă tren, iar atunci când începu să 
mărească viteza, săriturile se înmulţiră. Cauza era 
gravitația mică, dar ceilalţi reuşeau să o compenseze. David 
se întreba cum. 

Se făcea din ce în ce mai frig. Chiar dacă era vară pe 
Marte, David îşi zise că temperatura e puţin deasupra 
limitei de îngheţ. Putea privi direct soarele de pe cer. Era 
un soare mic pe un cer purpuriu pe care cu greutate se 
puteau observa trei sau patru stele. Aerul era prea rarefiat 
pentru a le ascunde sau pentru a împrăştia lumina în aşa fel 
încât să se formeze cerul albastru de pe Pământ. 

Vocea lui Griswold se auzi din nou: 

— Maşinile unu, patru şi şapte, la stânga. Maşinile doi, 
cinci şi opt, pe centru. Maşinile trei, şase şi nouă, la 


dreapta. Maşinile doi şi trei se vor ocupa de subsecţiunile 
lor. 

Maşina lui Griswold, cea cu numărul unu, începuse să facă 
o curbă la stânga, iar David, urmărind-o cu privirea, 
observă linia neagră ce se vedea la orizont în partea stângă. 
Numărul patru urmă numărului unu, şi David trase 
puternic de volan pentru a se înscrie în viraj. 

Ceea ce urmă îl găsi pe David nepregătit. Maşina lui intră 
într-un derapaj atât de puternic încât abia îşi dădu seama 
ce se întâmplă. Se prinse cu disperare de volan rotindu-l în 
direcţia derapajului. Opri alimentarea şi simţi roţile 
scrâşnind în timp ce maşina continua să se rotească. 
Deşertul se învârtea în faţa ochilor lui şi nu mai percepea 
decât culoarea lui incandescentă. 

Apoi se auzi în diftizor vocea subţire a lui Bigman: 

— Acţionează frâna de urgenţă. E la dreapta rezistoarelor. 
David căută disperat frâna de urgenţă, deşi nu ştia cum 
arată, dar picioarele, care îl dureau îngrozitor, nu reuşiră 
să găsească nimic. În faţa lui, linia neagră a orizontului 
apăru şi dispăru. Era mult mai distinctă şi mai clară. Deşi o 
zărise doar o clipă, David îşi dădu seama imediat de natura 
ei. Era una din fisurile de pe Marte, lungă şi dreaptă. La fel 
ca una din numeroasele fisuri de pe Lună, era o crăpătură 
în scoarţa planetei, apărută de-a lungul milioanelor de ani 
de când acest corp ceresc se usca. Fisurile erau mai late de 
trei metri şi nimeni nu le sondase adâncimea. 

— E un buton mic de culoare roz, strigă Bigman. Apasă 
peste tot! 

David făcu îiitocmai, apoi simţi ceva coborând sub 
degetele lui de la picioare. Mişcarea rapidă a maşinii de 
nisip deveni un scârţâit rebel care aproape că îl scotea din 
minţi. Praful formă adevăraţi nori, înăbuşindu-l şi 
întunecând totul înjur. 

Se aplecă pe volan şi aşteptă. Era clar că maşina încetinea. 
Până la urmă se opri definitiv. 


Se aşeză înapoi pe scaun şi respiră liniştit pentru o clipă. 
Apoi îşi scoase aparatul de respirat, îi şterse interiorul în 
timp ce aerul rece îi înţepa nasul şi ochii, apoi şi-l puse la 
loc. Hainele erau de un roşu cenuşiu din cauza prafului şi 
avea bărbia plină de acelaşi praf roşu. Îi putea simţi 
uscăciunea pe buze, iar interiorul maşinii era şi el plin de 
praf. 

Alte două maşini opriră lângă el. Griswold se dădu jos 
dintr-una, cu faţa lui bărboasă, monstruos de urâtă din 
cauza aparatului de respirat. David îşi dădu seama de ce 
purtau toţi fermierii bărbi. Ele serveau ca protecţie 
împotriva frigului şi a vântului tăios de pe Marte. 

Griswold se apropia mârâind, arătându-şi dinţii îngălbeniţi 
şi stricaţi. 

— Pământene, reparaţiile pentru această maşină de nisip 
vor fi făcute din salariul tău. Hennes te-a avertizat! 

David deschise uşa şi sări din maşină. Pe dinafară maşina 
era o epavă. Cauciucurile erau sfâşiate, din ele ieşind nişte 
„dinţi” enormi care erau desigur frânele de urgenţă. 

— Nici un bănuţ nu va fi oprit din salariul meu, Griswold, 
Ceva nu a fost în regulă cu maşina. 

— Aşa e. Şoferul. Un pămpălău de şofer, asta nu a fost în 
regulă cu maşina. 

O altă maşină venea scoțând un sunet ascuţit, iar Griswold 
se întoarse să vadă cine era. 

— Pleacă de-aici, muscă-n lapte ce eşti! Întoarce-te la 
treaba ta, rosti Griswold, iar barba lui parcă se zbârlise. 

Bigman se dădu jos din maşină. 

— Nu, până nu mă uit la maşina pământeanului. 

Bigman cântărea mai puţin de douăzeci şi trei de 
kilograme pe Marte, şi dintr-o singură săritură lungă ajunse 
lângă David. Se aplecă pentru o clipă, apoi se îndreptă. 

— Unde sunt tijele de greutate, Griswold? întrebă el. 

— Ce sunt tijele de greutate, Bigman? zise David. Micuţul 
îi răspunse dintr-o suflare: 


— Atunci când foloseşti maşinile astea la gravitație mică, 
se pun nişte traverse groase la fiecare ax al roţilor. Le dai 
jos atunci când eşti la gravitație mare. Îmi pare rău, 
prietene, dar nu m-am gândit nici o clipă că asta ar putea fi 
ce... 

David îl opri. Micuţul tăcu brusc. Asta explica de ce maşina 
lui se ridica la fiecare hârtop în timp ce ale celorlalţi păreau 
lipite de sol. 

David se întoarse către Griswold. 

— Nu ştiai că lipsesc tijele? Griswold începu să înjure: 

— Fiecare om răspunde de maşina lui. Dacă n-ai observat 
că lipsesc, asta te priveşte. 

Toate maşinile se adunaseră în jurul lor. Fuseseră 
împresuraţi de un cerc de oameni bărboşi. Toţi erau tăcuţi 
şi niciunul nu încerca să intervină. 

Bigman sări ca ars: 

— Cap sec ce eşti, omul ăsta e un începător! Nu te poţi 
aştepta să... * 

— Potoleşte-te, Bigman, spuse David. E treaba mea. Te 
întreb din nou, Griswold. Ai ştiut de asta dinainte? 

— 'Ţi-am mai spus, pământene. În deşert fiecare are grijă 
de pielea lui. Nu stau să te dădăcesc. 

— Bine. În cazul ăsta o să am singur grijă de mine chiar 
din momentul ăsta. 

David se uită înjur. Era chiar pe marginea fisurii. Câţiva 
metri, şi ar fi fost un om mort! 

— Oricum, va trebui să ai şi tu grijă de tine, pentru că o să 
iau maşina ta. Poţi să o conduci pe a mea înapoi la fermă 
sau să rămâi aici. E treaba ta! 

— Pe Marte! 

Mâna lui Griswold lovi una din cizme, iar mulţimea din 
jurul lor începu să strige: 

— Luptă dreaptă! Luptă dreaptă! 

Legile din deşertul de pe Marte erau dure, dar nu 
permiteau avantaje considerate necinstite. Asta era de la 
sine înţeles. Numai prin nişte înţelegeri mutuale de acest 


fel orice om putea să fie protejat de vreun cuţit energetic în 
spate sau de vreo rază de blaster în burtă. Griswold se uită 
la feţele dure din jurul lui şi zise: 

— Bine, aşa o să facem când ne vom întoarce la fermă. Şi 
acum la muncă! 

— O să ne luptăm la fermă dacă vrei. Dar până atunci, 
fereşte-te din calea mea! 

David păşi fărăgrabă înainte, iar Griswold se dădu înapoi. 
— Ageamiu prost! Nu ne putem lupta cu aparatele astea 
de respirat pe faţă! Ai vreun pic de creier în căpăţâna aia? 

— Atunci dă-l jos pe-al tău, şi voi face şi eu la fel, spuse 
David. Învinge-mă în luptă dreaptă, dacă poţi. 

— Luptă dreaptă! strigară cei din jurul lor. 

— Ori lupţi cinstit, ori renunţi, Griswold! zise Bigman. 

Făcu o săritură înainte şi smulse blasterul din cizma lui 
Griswold. David puse mâna pe aparatul de respirat şi 
întrebă: 

— Gata? 

— Voi număra până la trei! spuse Bigman. 

Bărbaţii ţipau agitaţi. Aşteptau cu nerăbdare să vadă ce 
avea să urmeze. Griswold aruncă o privire sălbatică în jurul 
lui. Bigman începuse numărătoarea: 

— Unu... 

Când ajunse la trei, David îşi scoase aparatul de respirat şi 
îl aruncă într-o parte împreună cu buteliile de oxigen. 
Stătea acolo, neprotejat, ţinându-şi răsuflarea în atmosfera 
nerespirabilă a planetei Marte. 

7. Descoperirea. 

Griswold nu se mişcă iar aparatul de respirat rămase la 
locul lui. Drept răspuns, un mormăit ameninţător se auzi 
din partea spectatorilor. 

David se mişcă cât de repede putu, măsurându-şi paşii de 
teama gravitaţiei mici. Făcu o săritură stângace (era ca şi 
cum ar fi fost în apă) şi îl prinse pe Griswold de umăr. Se 
răsuci într-o parte pentru a se feri de lovitura de genunchi 


a fermierului. Apoi întinse o mână spre bărbia lui Griswold, 
prinse aparatul de respirat şi i-l smulse de pe faţă. 

Griswold se întinse după el cu mic urlet, apoi îşi 
dăduseama că trebuie să închidă gura din cauza lipsei de 
aer. Se depărta, ezitând o clipă. Apoi îi dădu încet un ocol 
lui David. 

Trecuse aproape un minut de când David trăsese ultima 
gură de aer. Plămânii săi luptau din greu. Griswold, cu ochii 
injectaţi, se ghemui ca să sară, încercând să-l păcălească pe 
David. Avea picioarele iuți şi mişcările pline de graţie. Se 
obişnuise cu gravitația mică şi putea să-şi stăpânească 
mişcările. David îşi dădu seama cu groază că el s-ar putea 
să nu fie în stare de asta. O mişcare rapidă şi puţin 
chibzuită l-ar fi putut face să se prăbuşească. 

Fiecare secundă sporea încordarea. David se ferea şi 
urmărea atent faţa lui Griswold care devenea din ce în ce 
mai schimonosită. Trebuia să-l aştepte pe fermier. Şi el avea 
plămâni de atlet. Dar Griswold mânca şi bea prea mult 
pentru a fi într-o formă bună. Apoi zări fisura. Era undeva la 
un metru şi jumătate în spatele lui: o margine abruptă ce 
părea aproape perpendiculară. Înspre ea încerca Griswold 
să-l împingă. 

David se opri din retragere. În zece secunde, Griswold 
trebuia să atace. Era nevoit. Şi aşa şi făcu. 

David se lăsă într-o parte şi îşi împinse adversarul cu 
umărul. Se răsuci în urma impactului şilăsă forţa de rotaţie 
să se adauge la cea a pumnului său care lovi falca lui 
Griswold. 

Lovitura îl făcu pe Griswold să se clatine. Dădu aerul afară 
cu un pufăit puternic şi-şi umplu plămânii cu un amestec de 
argon, neon, şi dioxid de carbon. Apoi, uşor, seprăbuşi la 
pământ. Cu un ultim efort, Griswold încercă să se ridice, 
reuşi pe jumătate, dar căzu din nou, clătinându-se în 
încercarea de a-şi menţine echilibrul... 

Urechile lui David percepeau un strigăt confuz. Cu 
picioarele tremurânde, surd şi orb la orice în afară de 


aparatul de respirat de pe sol, David se întorse la maşină. 
Forţându-şi corpul supus la tortură - care acum avea mare 
nevoie de oxigen - să se mişte încet şi cu demnitate, îşi 
prinse în spate buteliile de oxigen şi-şi puse aparatul de 
respirat. Apoi, în sfârşit, trase o gură de oxigen care îi 
pătrunse în plămâni ca un torent de apă rece într-un 
stomac deshidratat. 

Trecut un minut, timp în care nu putu să facă nimic altceva 
decât să respire, pieptul său enorm ridicându-se şi 
coborând cu mişcări rapide şi ample. Apoi deschise ochii. 

— Unde e Griswold? 

Toţi erau în jurul lui, Bigman fiind cel mai aproape. 

— N-ai văzut? zisea Bigman surprins. 

— Ştiu că l-am pus la pământ. 

David se uită împrejur. Griswold nu era nicăieri. Bigman 
făcu o mişcare cu mâna arătând în jos. 

— În fisură. 

— Ce? zise David încruntându-se. Asta e o glumă proastă, 
adăugă el. 

— Nu, nu. 

— A plonjat peste margine ca un săritor în piscină. 

— Milioane de asteroizi! A fost vina lui! 

— Un caz clar de legitimă apărare pentru tine, 
pământene. Toţi vorbeau în aceeaşi clipă. 

— Un moment! Ce s-a întâmplat? L-am aruncat eu peste 
buza fisurii? 

— Nu, pământene! strigă Bigman. Nu e vina ta. L-ai lovit şi 
viermele a căzut. Apoi a încercat să se ridice. A căzut din 
nou şi când a încercat să-şi recapete echilibrul, a căzut cu 
capul în hău, prea orb să vadă ce era în faţa lui. Am încercat 
să-l prindem, dar n-am avut timp, şi dus a fost. Dacă nu s-ar 
fi străduit să te ducă spre marginea fisurii pentru a te 
arunca acolo, lucrurile s-ar fi petrecut cu totul altfel. 

David se uita la fermieri şi fermierii se uitau la el. În cele 
din urmă, unul dintre ei întinse o mână grea. 

— Frumos spectacol, fermierulel. 


O spusese calm, dar însemna o aprobare, care sparse 
gheaţa. 

Bigman strigă triumfător, sări doi metri în sus, apoi cobori 
uşor, cu picioarele răsucindu-se sub el într-o mişcare pe 
care nici un balerin, oricât de expert, n-ar fi putut s-o 
realizeze la gravitația de pe Pământ. Ceilalţi se înghesuiau 
acum lângă el. Bărbaţi care i se adresaseră lui David până 
acum cu „pământeanule” sau „tu”, sau nu i se adresaseră 
deloc, îl băteau acum pe spate spunându-i că era un 
adevărat „marţian” cu care ar putea să se mândrească. 

— Să continuăm verificările! Avem nevoie de Griswold să 
ne arate cum? întrebă Bigman. 

— Nu! strigară ei drept răspuns. 

— Atunci ce mai aşteptăm? răcni Bigman intrând în 
maşină. 

— Hai, fermierule! strigară ei la David, care sări în maşina 
lui Griswold şi o puse în mişcare. 

Strigătul „înainteee!” se făcut încă o dată auzit în 
pustietăţile de pe Marte. 

Vestea se împrăştie prin receptoarele radio de la bordul 
maşinilor, trecând peste spaţiile goale dintre zonele 
acoperite de sticlă ale fermei, în timp ce David îşi manevra 
maşina de-a lungul coridoarelor din interiorul pereţilor de 
sticlă, vestea morţii lui Griswold ajunsese* în toate colţurile 
fermei. 

Cei opt oameni care mai rămăseseră din ceea ce fusese 
echipa lui Griswold se adunară din nou în lumina slab 
roşiatică a soarelui palid de pe Marte, pentru a relua 
drumul înapoi spre cupola fermei, drum pe care îl 
parcurseseră în acea dimineaţă. Când ajunseră la 
destinaţie, David devenise deja o persoană foarte 
cunoscută. 

Nu era o masă de seară normală în acea zi. Se luase masa 
în deşert înainte de întoarcere aşa că, la mai puţin de o 
jumătate de oră de la terminarea verificărilor, oamenii se 
adunaseră în faţa clădirii principale aşteptând. 


Nu se îndoia nimeni că până la acea oră Hennes şi 
bătrânul aflaseră despre bătaie. Erau acolo mulţi din „gaşca 
lui Hennes” - oameni care fuseseră angajaţi după ce 
Hennes devenise supraveghetor şef şi ale căror interese 
erau legate strâns de cele ale şefului lor - care voiau să fie 
siguri că vestea ajunsese la el. Aşa că oamenii aşteptau 
bucuroşi urmările. Asta nu pentru că îl urau pe Hennes. Era 
un tip eficient şi nu se purta ca o brută. Dar nu era prea 
iubit. Se purta rece şi distant, lipsindu-i acel spirit de echipă 
care îl caracterizase pe fostul supraveghetor şef. Pe Marte, 
unde lipseau diferenţierile sociale, asta era o deficiență 
serioasă pe care oamenii nu se abţineau să nu o respingă. 
lar Griswold era oricum, numai popular nu. 

Una peste alta, era mai multă agitaţie decât văzuse ferma 
lui Makian în trei ani marţieni, iar un an marțian este doar 
cu o lună mai mic decât unul de pe Pământ. 

În momentul în care apăru David, se auziră strigăte de 
îmbărbătare, iar în mijlocul mulţimii se făcut culoar, cu 
toate că de o parte se afla un grup ce îi arunca priviri ostile 
şi posace. 

Probabil că strigătele se auziră şi înăuntru, pentru că 
Makian, Benson, Hennes şi alţi câţiva ieşiră afară. David 
urcă prima treaptă de la scara care ducea la uşăiar Hennes 
veni până la capătul scării unde se opri şi privi în jos. 

— Domnule, am venit să vă explic incidentul de astăzi, 
spuse David. 

— Un angajat valoros al fermelor Makian a murit astăzi 
din cauza unei dispute cu tine. Poate explicaţia ta să 
schimbe lucrul ăsta? întrebă Hennes pe un ton calm. 

— Nu, domnule, dar Griswold a fost învins în luptă 
dreaptă. 

— Griswold a încercat să-l ucidă pe băiat. A uitat din 
greşeală să-i pună la maşină tijele de greutate, se auzi o 
voce din mulţime. 

Ca răspuns la vorbele acelea cu subînţeles, din mulţime 
răsunară câteva râsete răzlețe. 


Henjies păli, Strânse pumnul după care întrebă: 

— Cine a spus asta? 

Se făcu linişte, apoi, din primul rând al mulţimii, se auzi o 
voce subţire şi spăsită: 

— Vă rog, domnule profesor, nu sunt eu de vină. 

Era Bigman cu mâinile împreunate în faţa lui, privind 
ruşinat în jos. 

Râsetele răsunară din nou, dar de data asta mult mai 
puternice. Hennes îşi ascunse cu greu furia. 

— Pretinzi că s-a atentat la viaţa ta? îl întrebă el pe David. 

— Nu, domnule. Pretind doar că a fost o luptă dreaptă, şi 
am martori şapte fermieri. Un bărbat care intră într-o luptă 
dreaptă trebuie să dea tot ce poate. Vreţi să stabiliţi noi 
reguli? 

Un strigăt de aprobare se auzi din partea mulţimii. 
Hennes se uită la el, apoi strigă: 

— Îmi pare rău de voi toţi că sunteţi atraşi şi vă agitaţi 
pentru ceva de care o să vă pară rău mai târziu. Acum, 
înapoi la muncă, toţi, şi să fiţi siguri că seara asta nu va fi 
uitată aşa de uşor. Cât despre tine, Williams, vom cerceta 
cazul. Nu se va opri aici. 

Apoi intră nervos înapoi în clădirea principală, urmat, 
după un moment de ezitare, de toţi ceilalţi. 

David fu chemat în biroul lui Benson dis-de-dimineaţă în 
acea zi. Fusese o noapte lungă de petrecere pe care David 
nu putu s-o refuze şi nici nu avu cum să se retragă la un 
moment dat, de aceea căscă zdravăn când se opri să 
ferească pragul. 

— Intră, Williams, spuse Benson. 

Era îmbrăcat cu un halat negru iar biroul avea acel miros 
caracteristic care provenea de la cuşti le de şoareci şi 
hamsteri. 

— Pari somnoros. Stai jos, îl îndemnă Benson zâmbind. 

— Mulţumesc, răspunse David. Chiar sunt somnoros. Cu 
ce-ţi pot fi de folos? 


— Nu, cu ce-ţi pot fi eu de folos, Williams. Ai probleme, şi 
ai putea să ai chiar probleme şi mai mari. Mi-e temă că nu 
cunoşti condiţiile de pe Marte. Domnul Makian are 
autoritatea legală să te împuşte dacă moartea lui Griswold 
este considerată crimă. 

— Fără nici un fel de proces? 

— Nu, dar Hennes poate găsi destul de uşor doisprezece 
fermieri care să gândească la fel ca el. 

— Ar avea probleme cu ceilalţi fermieri dacă ar face aşa, 
nu? 

— Ştiu. l-am explicat asta lui Hennes de sute de ori 
noaptea trecută. Nu cred că mă înţeleg prea bine cu el. 
Este mult prea dictatorial pentru mine; ţine prea mult la 
ideile lui, cum ar fi cea de detectiv particular despre care ţi- 
am vorbit data trecută. lar domnul Makian a fost întru totul 
de acord cu mine, Trebuie să-l lase pe Hennes să aibă grijă 
de toate problemele cu oamenii, de asta n-a intervenit ieri, 
dar i-a spus lui Hennes după aceea, între patru ochi, că nu 
va sta deoparte să-şi vadă ferma distrusă din cauza unui 
nenorocit ca Griswold, iar Hennes a trebuit să promită că 
va lăsa totul aşa pentru un timp. Dar nu va uita aşa repede, 
şi nu e bine să-l ai duşman pe Hennes aici. 

— Va trebui să risc, nu-i aşa? 

— Putem reduce la minim acest risc. L-am întrebat pe 
Makian dacă pot să te folosesc aici. Ai putea fi cu adevărat 
de ajutor, chiar şi fără pregătire ştiinţifică. Poţi să hrăneşti 
animalele şi să cureţi cuştile. 'Tle-aş putea învăţa cum să le 
anesteziezi şi să le faci injecții. Nu e prea mult, dar te-ar 
putea ţine departe de Hennes şi am putea preveni 
subminarea moralului fermei, lucru pe care nu ni-l putem 
permite, după cum ar trebui să ştii. Ce zici, ai vrea? 

David replică pe un ton grav: 

— Ar fi mai degrabă o coborâre pe scara socială pentru un 
bărbat căruia i s-a spus că este un fermier sadea. 

— Fii serios, Williams, se încruntă Benson. Nu mai lua de 
bună ce-ţi spun progştii ăia. Fermier! Hm! Este o denumire 


pompoasă pentru un ţăranpe jumătate dus la şcoală, şi 
nimic mai mult. Ai fi un prost dacă ai lua în seamă 
aprecierile lor deformate despre poziţia socială. Uite, dacă 
lucrezi cu mine, ai putea ajuta la dezlegarea misterului 
otrăvirilor; ai putea ajuta la răzbunarea surorii tale. Pentru 
asta ai venit pe Marte, nu-i aşa? 

— O să lucrez pentru tine, încuviinţă David. 

— Foarte bine. 

Faţa rotundă a lui Benson se lumină de un zâmbet de 
uşurare. 

Bigman se uită precaut prin deschizătura uşii. Aproape că 
şopti: 

— Hei! 

David se întoarse şi închise uşa cuştii. 

— Salut, Bigman. 

— Benson e prin preajmă? 

— Nu. E plecat toată ziua. 

—O.K. 

Bigman intră, păşindcu grijă de parcă ar fi vrut să prevină 
orice atingere, fie şi din greşeală, a hainelor cu vreun obiect 
din laborator. 

— Să nu-mi spui că ai ceva împotriva lui Benson, 

— Cine, eu? Nu. Doar că e un pic... ştii tu. 

Dădu de câteva ori cu degetul în tâmplă apoi întrebă: 

— Ce fel de om sănătos ar veni pe Marte să se prostească 
cu nişte animăluţe? Şi apoi, ne spune totdeauna cum să 
facem însămânţările şi recoltările. Ce ştie el? Nu poţi învăţa 
nimic despre fermele de pe Marte în vreo facultate de pe 
Pământ. La asta încearcă să pară mai bun decât noi. 
Înţelegi ce vreau să spun? Trebuie să-i închidem gura din 
când în când. 

Se uită cu tristeţe la David. 

— Şi acum, uită-te la tine. Te-a îmbrăcat frumos într-o 
cămaşă de noapte, punându-te să te joci de-a dădaca cu un 
şoarece. Cum de l-ai lăsat? 

— E ceva de scurtă durată, răspunse David. 


— Bine. 

Bigman, stând pe gânduri câteva clipe, îi întinse o mână cu 
stângăcie. 

— Aş vrea să-mi iau rămas bun. 

— Pleci? îl întrebă David strângându-i mâna. 

— Luna mea aici s-a terminat. Am hârtiile, aşa că pot să-mi 
găsesc de lucru în altă parte. Îmi pare bine că ne-am 
întâlnit, pământeanule. Poate când se va termina şi timpul 
tău de stat aici ne vom întâlni din nou. Nu cred că vrei să 
stai cu Hennes. 

— O clipă! zise David fără să-i dea drumul la mănă. O să 
pleci la Wingrad City acum, nu-i aşa? 

— Da. Până-mi găsesc o slujbă. 

— Bine. Aşteptam asta de o săptămână. Nu pot părăsi 
ferma, Bigman, aşa că ai vrea să-mi faci un serviciu? 

— Mai încape vorbă! Numai spune-mi ce. 

— E puţin riscant. Va trebui să te întorci aici. 

— Nici o problemă. Nu mi-e frică de Hennes. Sunt destule 
moduri de a ne întâlni de care el nu are habar. Am lucrat la 
ferma lui Makian cu mult timp înainte să fie el aici. 

David îl forţă pe Bigman să se aşeze pe un scaun. Apoi se 
lăsă pe vine lângă el şi începu să şoptească: 

— Fii atent, la colţul străzilor Canal şi Phobos din Wingrad 
City există o mică bibliotecă. Aş vrea să-mi aduci nişte filme 
şi un aparat de proiecţie. Informaţiile care te vor duce la 
filmele de care am nevoie se află în acest plic... 

Bigman se repezi fulgerător cu mâna, apucând mâneca lui 
David şi ridicând-o. 

— Hei, ce faci? întrebă David. 

— Vreau să văd ceva, răspunse gâfâind Bigman. Dezgolise 
încheietura mâinii lui David, cu partea interioară în sus. 

David nu-şi retrase mâna. Se uita şi el la curios la 
încheietură. 

— Care e problema? 

— Nu asta, bombăni Bigman. 

— Chiar aşa? 


David îşi trase fără pic de efort mâna din strânsoarea lui 
Bigman arătându-şi cealaltă încheietură. Le ţinea pe 
amândouă în faţa lui. 

— Ce cauţi? 

— Ştii prea bine ce caut. Mi-am zis că faţa ta mi-e familiară 
de când ai venit aici. Nu ştiam de unde să te iau. Îmi vine 
să-mi trag palme. Ce fel de pământean ar veni aici şi, în mai 
puţin de o lună, ar fi tratat ca orice fermier adevărat? Şi am 
aşteptat să mă trimiţi la biblioteca de la Consiliul Ştiinţei 
înainte să sar pe tine. 

— Nu te înţeleg, Bigman. 

— Eu cred că da, David Starr. Strigă numele aproape 
triumfător. 

8. Întâlnire nocturna 

— Potoleşte-te, omule! strigă David. Bigman cobori glasul: 

— Te-am văzut destul de des pe benzile video. Dar de ce 
nu apare pe încheietura ta semnul? Am auzit că toţi 
membrii Consiliului au acest semn. 

— De unde ai auzit asta? Şi cine ţi-a spus că biblioteca de 
la colţul străzilor Canal şi Phobos este sediul Consiliului 
Ştiinţei? 

Bigman se înroşi. 

— Nu te uita de sus la acest fermier, mister. Am trăit în 
oraş. Am fost chiar la şcoală. 

— Scuzele mele. N-am vrut să sune aşa. O să mă mai ajuţi? 

— Nu, până nu înţeleg ce e cu încheieturile. 

— Nu e mare lucru. Este un tatuaj necolorat care se 
înnegreşte în aer, dar asta numai când vreau eu. 

— Cum vine asta? 

— E în legătură cu emoţiile. Fiecare emoție umană este 
însoţită de un hormon anume din sânge. Acesta şi numai 
acesta activează tatuajul. lar eu ştiu emoția care-l 
activează. 

David nu făcu nimic vizibil, dar, încet, o pată apăru pe 
suprafaţa interioară a încheieturii de la mâna dreaptă, 
pentru ca mai apoi să se închidă la culoare. Punctele aurii 


ale Carului Mare şi ale constelaţiei Orion străluciră pentru 
o clipă şi apoi totul dispăru subit. 

Faţa lui Bigman se lumină iar mâinile lui coborâră pentru 
a-şi lovi cizmele, gest ce devenise un tic. David îi prinse cu 
putere mâinile. 

— Hei! exclamă Bigman. 

— Nu te agita, te rog. Eşti de partea mea? 

— Nici nu se pune problema. O să mă întorc la noapte cu 
lucrurile pe care mi le-ai cerut şi o să-ţi spun şi unde ne 
putem întâlni. E un loc afară, lângă Secţiunea Doi... 

Continuă şoptind instrucţiuni. 

— Bine. Uite plicul, spuse David încuviinţând din cap. 
Bigman îl luă şi îl puse între cizmă şi coapsă, apoi zise: 

— Cizmele de bună calitate au un buzunar în partea de 
sus, mister Starr. Ştiai asta? 

— Da. Nici ţu nu te uita de sus la acest fermier! lar numele 
meu este în continuare Williams. Mai rămâne un singur 
lucru de spus. Bibliotecarul Consiliului este singurul care 
poate să desfacă în siguranţă plicul. Oricine altcineva care 
încearcă acest lucru va fi rănit. 

Bigman deveni băţos. 

— Nimeni altcineva nu-l va deschide. Există oameni mai 
puternici decât mine. Poate crezi că eu nu ştiu asta, dar nu 
e aşa. Cu toate astea, mai puternic sau nu, nimeni, dar 
absolut nimeni nu va lua plicul de la mine înainte să mă 
omoare. Şi în plus, nici nu mi-a trecut prin cap să-l deschid, 
dacă la asta te-ai gândit. 

— M-am gândit, recunoscu David. M-am gândit la toate 
posibilităţile, dar la asta cel mai puţin. 

Bigman zâmbi, lovi în glumă cu pumnul bărbia lui David, 
apoi plecă. 

Benson se întoarse înainte de ora cinei. Avea o înfăţişare 
nefericită iar obrajii lui cărnoşi păreau că îşi pierd culoarea. 

— Ce mai faci, Williams? întrebă el cu indiferenţă. 

David îşi spăla mâinile înmuindu-le în soluţia specială de 
detergent care era universal folosită pe Marte în scopul 


ăsta. Îşi retrase mâinile sub un jet de aer cald pentru a le 
usca, în timp ce apa în care se spălase se scurgea într-un 
rezervor unde era purificată şi transportată din nou în 
rezerva centrală. Apa era foarte scumpă pe Marte şi era 
folosită şi refolosită de câte ori era posibil. 

— Pari obosit, domnule Benson, spuse David. 

Benson închise cu grijă uşa în spatele lui. Apoi începu să 
vorbească. 

— Şase oameni au murit ieri otrăviţi. Asta e rata cea mai 
mare pentru o singură zi. Devine din ce în ce mai rău pe zi 
ce trece şi se pare că nu putem face nimic. 

Se uită apoi la rândul de cuşti spunând: 

— Toate animalele sunt în viaţă, presupun? 

— Toate sunt în viaţă. 

— Atunci, eu ce pot să fac? În fiecare zi Makian mă 
întreabă; dacă am descoperit ceva. Crede c-o să găsesc 
vreo soluţie dimineaţa sub pernă? Astăzi am fost la 
silozurile de grăunţe, Williams. Era un ocean de grâu, mii şi 
mii de tone gata pentru a fi trimise pe Pământ. M-am 
scufundat în el de sute şi sute de ori. Cincizeci de grăunţe 
de aici, cincizeci de grăunţe de acolo. Am încercat fiecare 
colţ de la fiecare hambar. l-am pus să se scufunde la o 
jumătate de metru pentru a lua probe. Dar la ce bun? În 
situaţia de faţă ar fi o estimare „generoasă” să presupun că 
un grăunte dintr-un miliard este infestat. 

Atinse cu cotul geanta pe care o adusese. 

— Crezi că în cele cincizeci de mii de grăunţe pe care le 
am cu mine se găseşte acea una la un miliard? Şansa ar fi 
de unu la douăzeci de mii! 

— Domnule Benson, mi-ai spus că n-a murit nimeni aici la 
fermă, cu toate că se mănâncă aproape numai alimente de 
pe Marte, zise David. 

— Cel puţin din câte ştiu eu, aşa e. 

— Dar în restul planetei a mai murit cineva? Benson se 
încruntă. 


— Nu ştiu. Presupun că nu, altfel aş fi auzit. Dar, desigur, 
viaţa nu e aşa de bine organizată aici pe Marte cum e pe 
Pământ. Un fermier moare şi este pur şi simplu incinerat 
ftră nici un fel de formalităţi. Aici oamenii nu-şi fac atâtea 
probleme. Dar de ce vrei să ştii asta? îl întrebă el cu un ton 
aspru. 

— Mă gândeam că dacă este un germen de pe Marte, 
oamenii de pe această planetă ar trebui să fie mai obişnuiţi 
cu el decât cei de pe Pământ. S-ar putea chiar să fie imuni. 

— Bine! Nu e o ideea rea pentru unul care nu este om de 
ştiinţă. Până la urmă chiar e o idee bună. O să mă gândesc 
la ea. 

Se întinse ca să-l bată uşor pe umăr apoi adăugă: 

— Du-te şi mănâncă. Mâine o să începem să hrănim 
animalele cu noile probe. 

În timp ce David pleca, Benson, cu faţa la geanta lui, ridica 
cu grijă pacheţelele marcate, unul dintre ele putând conţine 
grăuntele otrăvit. Până mâine aceste probe vor fi pisate, 
fiecare grămadă de pulbere va fi amestecată, apoi separată 
cu migală în douăzeci de alte probe, unele pentru hrănirea 
animalelor, altele pentru teste. 

Până mâine! David zâmbi. Se întreba unde va fi mâine. Se 
întreba dacă mâine va mai fi în viaţă. 

Cupola fermei adormise ca un monstru preistoric, încolăcit 
pe suprafaţa planetei Marte. Luminile fluorescente de 
veghe erau străluciri pale pe acoperişul cupolei. În acea 
tacere, vibraţiile aparatelor pentru aer, care comprimau 
atmosfera de pe Marte la nivelul normal al celei de pe 
Pământ şi care adăugau umezeala şi oxigenul rezultat de la 
plantele din interiorul serelor, cu toate că erau de obicei de 
neperceput, seara li se auzea zbârnâitul slab. 

David se mişca repede de la o umbră la alta cu o prudenţă 
care nu era până la urmă aşa de necesară. Nu era nimeni 
treaz. Cupola era la mică distanţă deasupra lui, David 
trebuind să se aplece mult atunci când ajunse la Hangarul 
17. Părul lui chiar atinse cupola. 


Uşa era deschisă şi David păşi înăuntru. Raza lanternei 
stilou mătură zidurile din interior. Găsi panoul de comandă. 
Butoanele nu erau marcate, dar instrucţiunile lui Bigman 
fuseseră destul de clare. Apăsă butonul galben. Se auzi un 
sunet uşor, urmă o pauză, apoi un zgomot de aer sub 
presiune. Era mult mai puternic decât fusese în ziua 
verificării şi, din moment ce camera de presiune era una 
mică, făcută pentru trei sau patru oameni şi nu pentru nouă 
maşini de nisip, presiunea aerului scăzu mult mai repede. 

Îşi puse aparatul de respirat, aşteptă ca şuieratul să 
dispară, liniştea indicându-i echilibrarea presiunii. Abia 
atunci apăsă butonul roşu. Peretele din afară culisă, iar el 
ieşi. 

De data aceasta nu încerca să controleze o maşină. Cobori 
pe nisipul rece şi tare şi aşteptă ca senzațiile de rău din 
stomac să treacă, în timp ce se obişnuia cu schimbarea de 
gravitație. Trecură cam două minute până să se întâmple 
asta. Alte câteva schimbări de gravitație, se gândi David, şi 
va avea ceea ce fermierii numeau „picioare 
antigravitaţionale”. 

Se ridică, se întoarse pentru a se orienta, şi apoi rămase 
aproape involuntar mut de fascinaţie! 

Era pentru prima dată când vedea cerul de pe Marte 
noaptea. Stelele erau cele cunoscute de pe Pământ, 
aranjate în aceleaşi constelații familiare. Distanţa de la 
Pământ la Marte, cât era ea de mare, era insuficientă 
pentru a modifica percepţia poziţiei relative a unor stele 
depărtate. Dar, cu toate că stelele erau neschimbate ca 
poziţie, cât de diferită era strălucirea lor! 

Aerul rarefiat de pe Marte nu le micşora, ci le lăsa 
puternice şi cu o strălucire de nestemate. Nu era nici o 
Lună, desigur! Niciuna aşa cum o ştim noi pe Pământ. Cei 
doi sateliți ai planetei Marte, Phobos şi Deimos, erau două 
obiecte care zburau la zece-cincisprezece kilometri 
deasupra planetei, doi bolovani zburând liberi în spaţiu. 
Chiar dacă erau mult mai aproape de Marte decât este 


Luna de Pământ, ei nu arătau ca nişte discuri ci doar ca alte 
două simple stele. 

Le căută, cu toate că îşi dădu seama că puteau fi foarte 
bine în cealaltă parte a planetei. Undeva la mică înălţime, 
pe linia vestică a orizontului, observă altceva. Încet îşi 
întoarse privirea într-acolo. Era de departe cel mai 
strălucitor obiect de pe cer, cu o nuanţă de un verde 
albăstrui pal, care nu era egalată în frumuseţe de nimic din 
ce putea vedea. Separat de el, şi aproape de mărimea 
soarelui văzut de pe Marte, era un alt obiect, mai galben, şi 
el destul de strălucitor, dar care pălea în faţa strălucirii 
vecinului său. 

David nu avea nevoie de hartă pentru a identifica cele 
două obiecte. Erau Luna şi Pământul, „steaua dublă” a 
nopţilor de pe Marte. 

Îşi depărta privirea de le ele, apoi se întoarse cu faţa la 
stânca ce se vedea în lumina lanternei-stilou şi începu să 
meargă într-acolo. Bigman îi spusese să se ghideze după 
acele stânci. Noaptea era răcoroasă pe Marte, iar David era 
conştient de puterea soarelui, aflat la două sute zece 
milioane de kilometri de Marte. 

Maşina de nisip era invizibilă, sau aproape invizibilă în 
lumina slabă a stelelor, şi auzi motorul torcând cu mult timp 
înainte să o poată vedea. 

— Bigman! strigă David, şi micuțul ieşi imediat din maşină. 

— Pe Jupiter! Începusem să cred că te-ai rătăcit, spuse 
Bigman. 

— De ce merge motorul? 

— E la mintea cocoşului! Altfel cum aş putea să nu îngheţ? 
Cu toate astea, n-o să fim auziţi. Cunosc acest loc. 

— Ai filmele? 

— Dacă le am? Ascultă, nu ştiu ce-ai scris în mesajul pe 
care l-ai transmis, dar; imediat au apărut cinci sau şase 
savanţi care au început să roiască în jurul meu ca sateliții. 
„Mister Jones” în sus, „Mister Jones” în jos, la care eu am 
spus, „Numele meu e Bigman”. Oricum nu s-au potolit, au 


continuat cu „Mister Bigman, dacă nu vă deranjează”. 
Oricum, înainte să se însereze aveau deja - şi Bigman 
începu să numere pe degete - pentru mine patru filme, 
două proiectoare, o cutie la fel de mare ca mine pe care! nu 
am deschis-o, şi mi-au împrumutat - sau dăruit - maşina 
asta de nisip în care să le car. 

David zâmbi, dar nu răspunse. Intră în maşină unde era 
cald şi, grăbit de parcă ar fi vrut să întreacă noaptea 
trecătoare, introduse în aparat benzile video potrivindu-l 
pentru proiecţie. Vizionarea directă ar fi fost de preferat, 
fiind mai rapidă, dar chiar în interiorul cald al maşinii 
aparatul de respirat era necesar, iar ecranul transparent ce 
îi acoperea ochii făcea vizionarea directă imposibilă. 

Încet, maşina se strecură în noapte repetând aproape 
exact drumul făcut de echipa lui Griswold în ziua 
verificărilor. 

— Nu înţeleg, făcu Bigman. 

Mormăise aceste cuvinte fără nici un rezultat timp de 
cincisprezece minute şi acum fusese nevoit să repete de 
două ori cu voce tare pentru a primi un răspuns de la 
David. 

— Ce nu înţelegi? 

— Nu înţeleg ce faci. Unde te duci. Mă gândesc că e şi 
treaba mea, pentru că de acum înainte o să stau cu tine. M- 
am gândit astăzi, mister St... Williams, şi m-am gândit mult. 
Domnul Makian a fost cam răutăcios de câteva luni încoace, 
iar înainte nu era chiar deloc un tip aşa rău. Hennes a venit 
atunci şi a început să dea ordine peste tot. Şi mai e şi 
„Şcolitul” de Benson, care dintr-o dată îşi bagă nasul peste 
tot. Înainte să înceapă povestea asta era un nimeni, iar 
acum a intrat în gaşcă cu toţi şefii. Apoi, colac peste pupăză, 
ai apărut şi tu, iar Consiliul Ştiinţei este gata să-ţi pună tot 
la dispoziţie. Se pune ceva mare la cale, ştiu, şi vreau să iau 
şi eu parte la asta. 

— Chiar vrei? îl întrebă David. Ai văzut hărţile pe are le- 
am vizionat? 


— Normal. Doar hărţi vechi de pe Marte. Le-am văzut de 
milioane de ori. 

— Dar pe cele cu porţiuni haşurate? Ştii ce reprezintă 
acele zone? 

— Orice fermier îţi poate spune asta. Se presupune că 
sunt caverne dedesubt, cu toate că eu nu cred. Fii atent 
cum gândesc eu: cum naiba poate cineva să spună că există 
nişte găuri la trei kilometri în subsol dacă nimeni nu a fost 
acolo ca să le vadă? Răspunde-mi! 

David nu se obosi să-i explice lui Bigman ştiinţa 
seismografiei, dar în schimb îl întrebă: 

— Ai auzit vreodată de marţieni? Bigman se grăbi să-i 
răspundă: 

— Normal. Ce fel de întrebare... apoi maşina frână cu un 
scrâşnet şi începu să tremure când micuțul strânse puternic 
volanul. Vrei să spui marţieni adevărații Marţieni, marţienii 
Nu oameni ca noi de pe Marte? Marţieni care trăiesc aici 
dinainte să vină oamenii? 

Râsul lui subţire răsună puternic în interiorul maşinii, şi 
atunci când îşi recapătă suflul - e dificil să râzi şi să respiri 
în acelaşi timp cu un aparat de respirat pe faţa - spuse: 

— Ai stat de vorbă cu Benson. David rămase imun la 
veselia celuilalt. 

— De ce spui asta? întrebă el. 

— L-am surprins odată pe Benson citind astfel de cărţi şi 
am râs de el de ne-am prăpădit. Ne-a făcut ţărani ignoranţi, 
iar eu am căutat cuvântul în dicţionar şi le-am spus băieţilor 
ce a vrut să zică cu asta. L-am vorbit de rău şi l-am 
„aranjat” aşa din greşeală, dacă înţelegi ce vreau să spun. 
De atunci n-a mai scos o vorbă despre marţieni în faţa 
noastră: n-a mai avut curajul. Mă gândesc, totuşi, că şi-a 
închipuit că dacă eşti pământean o să înghiţi asemenea 
vrăjeli. 

— Eşti sigur că sunt vrăjeli? 

— Normal. Ce altceva ar putea fi? Oamenii au venit pe 
Marte de sute şi sute de ani. Niciunul n-a văzut marţieni. 


— Şi dacă sunt în cavernele lor la trei kilometri dedesubt? 

— Nici cavernele nu le-a văzut nimeni. Şi, în plus, cum au 
ajuns marţienii acolo? Oamenii au cercetat fiecare colţişor 
al planetei şi e sigură treaba că nu sunt nicăieri scări care 
coboară. Şi nici lifturi. 

— Eşti sigur? Eu am văzut una ieri. 

Ce? zise Bigman uitându-se în spate. Glumeşti? 

— Nu era o scară, dar era o gaură. Şi avea cel puţin trei 
kilometri adâncime. 

— A, vorbeşti de fisură. Asta nu înseamnă nimic! Marte e 
plin de fisuri. 

— Exact, Bigman. Am aici harta detaliată a tuturor 
fisurilor de pe Marte. Chiar aici. E un lucru ciudat în 
legătură cu ele, care nu a fost observat până acum. Spun 
asta din concluziile pe care le-am putut trage studiind 
lucrările de geografie pe care mi le-ai adus. Nici o fisură nu 
trece peste o cavernă. 

— Şi asta ce dovedeşte? 

— Are o anumită logică. Dacă vrei să construieşti o 
cavernă în care să se menţină aerul, ai vrea o gaură în 
acoperiş? Fiecare fisură se află în apropierea unei caverne, 
dar fără s-o atingă, ca şi cum marţienii se foloseau de fisuri 
ca de nişte intrări în cavernele pe care le construiau. 

Maşina de nisip se opri. În lumina slabă a proiectoarelor, 
care transmiteau încă imagini ale hărților proiectate 
simultan pe suprafaţa albă şi plană a ecranelor din 
interiorul maşinii, Bigman, cu faţa încruntată, se uită către 
David. 

— Aşteaptă o clipă. Aşteaptă o clipită. Unde mergem? 

— La fisură, Bigman. Cam la trei kilometri depărtare de 
locul unde a căzut Griswold. Acolo se apropie fisura cel mai 
mult de caverna aflată sub ferma lui Makian. 

— Şi după ce ajungem acolo? 

— Odată ajunşi acolo, o să cobor în ea, răspunse David 
calm. 

9. Interiorul Fisurii 


— Vorbegşti serios? întrebă Bigman. 

— Foarte serios, răspunse David. 

— Vrei să spui că există cu adevărat marţieni? zise el 
încercând să zâmbească. 

— M-ai crede dacă ţi-aş spune că există? 

— Nu. 

Apoi adăugă repede: 

— Dar oricum nu contează. Am spus că vreau şi eu să iau 
parte la asta, şi n-o să dau înapoi. 

Şi maşina porni mai departe. 

Când maşina se apropie de fisură, prima geană de lumină 
a dimineţii de pe cerul planetei Marte începuse să alunge 
umbrele terenului sinistru. Merseseră încet timp de o 
jumătate de oră, puternicele lumini din faţă scrutând 
întunericul, ca nu cumva, aşa cum spusese Bigman să 
găsească fisura „prea repede”. 

David cobori din maşină şi se apropie de spărtura enormă. 
La acea oră, nici o lumină nu pătrundea înăuntrul ei. Era o 
gaură neagră şi înfricoşătoare care se întindea în toate 
direcţiile cât vedeai cu ochii, cealaltă margine fiind doar o 
proeminenţă cenuşie fără formă. David îşi îndreptă în jos 
lanterna şi raza ei nu se lovi de nimic. 

— Eşti sigur că ăsta e locul? întrebă Bigman venind în 
spatele lui. 

David se uită la el şi îi răspunse: 

— Conform hărților, ăsta e locul cel mai apropiat de o 
cavernă. La ce distanţă suntem de cea mai apropiată 
clădire a fermei? 

— Cel puţin trei kilometri. 

Pământeanul dădu din cap. Fermierilor nu le prea plăcea 
să vină aici decât atunci când erau nevoiţi, ca în cazul 
verificărilor. 

— N-are nici un rost să mai pierdem timpul, spuse David. 

— Până la urmă, cum ai de gând să cobori? întrebă 
Bigman. David scosese deja din maşină cutia pe care 


Bigman o adusese de la Wingrad City. O desfăcu şi goli 
conţinutul. 

— Ai văzut vreodată aşa ceva? întrebă David. 

Bigman scutură din cap. Răsuci între degetul mare şi 
arătător o bucată din ea. Era o pereche de corzi lungi 
având legate între ele, la intervale de treizeci de 
centimentri, nişte bucăţi de frânghie mătăsoasă. 

— Presupun că e o scară de frânghie, răspunse Bigman. 

— Da, dar nu e din frânghie, îi explică David. Este silicon 
împletit, mai uşor decât magneziul, mai rezistent decât 
oţelul şi nu e afectat de temperaturile de pe Marte. Cel mai 
frecvent se foloseşte pe Lună, unde gravitația e mică iar 
munţii sunt înalţi. Pe Marte nu prea se foloseşte fiindcă 
terenul e plat. De fapt, am avut mare noroc că cei de la 
Consiliu au putut găsi una în oraş. 

— La ce-ţi foloseşte asta? întrebă Bigman trecând prin 
mâini toată lungimea corzii până când aceasta se termină 
cu un bulb gros de metal. 

— Fii atent cu asta! îl avertiză David. Dacă siguranţa nu e 
pusă, te-ai putea răni destul de rău. 

Apoi, luându-l uşor din mâna lui Bigman, cuprinse bulbul 
cu mâinile lui puternice şi roti fiecare mână în direcţii 
opuse. Se auzi un sunet ascuţit, dar atunci când lăsă bulbul 
din mână acesta părea neschimbat. 

— Acum fii atent. 

Solul nisipos se subţie şi dispăru pe măsură ce se 
apropiară de fisură, marginea acesteia fiind din rocă pură. 
David se aplecă şi, cu o uşoară apăsare, atinse bulbul de la 
capătul scării de piatra care era de un roşu pal în lumina 
dimineţii. Apoi îşi luă mâna de pe el, bulbul rămânând acolo 
aşezat într-o poziţie ciudată. 

— Ridică-l, spuse David. 

Bigman se uită la el, se aplecă şi trase. O clipă păru năucit. 
Bulbul nu se mişcase de la locul lui. Apoi trase cu toată 
puterea şi tot nu se întâmplă nimic. 

Se ridică nervos şi zise: 


— Ce i-ai făcut? David zâmbi. 

— Când nu e pusă siguranţa, orice presiune în vârful 
bulbului generează un câmp de forţă de aproape douăzeci 
şi cinci de centimetri care taie în stâncă. Capătul câmpului 
se extinde apoi în toate direcţiile pe o rază de aproape zece 
centimetri pentru a forma un alt câmp de forţă în formă de 
„T”. Marginile câmpului nu sunt ascuţite, ci rotunjite, astfel 
încât să nu poţi desprinde scara trăgând de ea dintr-o parte 
în alta. Singurul mod de a desprinde un bulb este să spargi 
roca din jurul lui. 

— Şi tu cum o să-l desfaci? 

David trecu prin mâini cei treizeci de metri de scară până 
când ajunse la un bulb identic aflat la celălalt capăt. Îl roti şi 
apoi îl prinse de rocă. Rămase acolo şi, după câteva 
secunde, primul bulb se desprinse şi căzu. 

— Dacăactivezi un bulb, spuse el, celălalt se dezactivează 
imediat. Sau, bineînţeles, dacă pui siguranţa la un bulb 
activat, explică el aplecându-se pentru a-i arăta lui Bigman, 
acesta este „dezactivat”. Iar celălalt este neafectat, încheie 
el ridicându-l. 

Bigman se aplecă. În locul unde se aflaseră cei doi bulbi 
erau acum două găuri mici de zece centimetri adânci în 
stâncă. Erau mult prea mici pentru a-i încăpea degetul în 
ele. 

David Starr îi spuse lui Bigman: 

— Am apă şi mâncare pentru o săptămână. Mă tem că 
oxigenul nu va dura mai mult de două zile, dar tu aşteaptă 
oricum o săptămână. Dacă nu mă întorc până atunci, iată o 
scrisoare pe care trebuie s-o duci la sediul Consiliului. 

— O clipă! Tu crezi cu adevărat în basmele astea cu 
marţieni... 

— Nu e vorba doar de asta. S-ar putea să alunec. Scara de 
frânghie ar putea fi defectă. S-ar putea s-o prind de o rocă 
fisurată. Se poate întâmpla orice! Deci, mă pot baza pe 
tine? 

Bigman părea dezamăgit. 


— Dar asta pare cu adevărat o aventură. Şi eu trebuie să 
stau aici sus când tu îţi asumi toate riscurile? 

— Aşa lucrează adevăratele echipe, Bigman! Ştii asta. 

Se opri pe marginea fisurii. Soarele trecea de linia 
orizontului în faţa lor, iar cerul se făcea din negru purpuriu. 
În schimb fisura rămânea un abis întunecat şi de nepătruns. 
Atmosfera rarefiată de pe Marte nu împrăştia prea bine 
lumina şi numai atunci când soarele era exact deasupra ei 
noaptea neagră a fisurii dispărea. 

David aruncă cu greu scara în interiorul fisurii. Nu făcu 
nici un zgomot atunci când se lovi de piatră, şi rămase 
întinsă, menţinută de bulbul înfipt pe buza fisurii. Apoi 
auziră, treizeci de metri în jos, celălalt bulb lovind de câteva 
ori piatra. 

David trase de frânghie pentru a-i testa rezistenţa, apoi, 
apucând prima treaptă cu amândouă mâinile, dispăru şi el 
în abis. Coborârea îi dădu, în primul moment, senzaţia că e 
un fulg care coboară cu o viteză de cel puţin două ori mai 
mică decât cea pe care ar fi avut-o pe Pământ, dar senzaţia 
încetă după câteva clipe. Greutatea lui nu era mult diferită 
de cea pe care ar fi avut-o pe Pământ, datorită celor două 
tuburi de oxigen, ambele cu cea mai mare capacitate 
disponibilă de la fermă. 

David îşi săltă capul deasupra buzei fisurii. Bigman se uita 
cu nişte ochi mari la el. 

— Acum pleacă şi ia maşina cu tine. Du înapoi la Consiliu 
filmele şi proiectoarele şi lasă-mi scuterul. 

— Bine, răspunse Bigman. 

Toate maşinile aveau la ele un scuter în formă de 
platformă pe patru roţi care se putea deplasa cu jumătate 
din viteza maşinii. Nu erau prea confortabile, nu aveau nici 
o protecţie împotriva frigului şi, mai rău, nici împotriva 
prafului sau a furtunilor de nisip. Totuşi când o maşină se 
strica la kilometri distanţă de fermă, era mai bine să mergi 
într-un scuter decât să aştepţi să fii găsit. 


David Starr privi în jos. Era prea întuneric ca să vadă 
capătul scării, a cărui strălucire licărea în întuneric. Lăsă 
picioarele libere, cobori de pe marginea fisurii şi apoi în jos 
pe scară numărând treptele. Când ajunse la a optzecea, 
atinse capătul liber al scării şi îl apucă după ce îşi prinsese 
un braţ între două trepte pentru a-şi lăsa amândouă mâinile 
libere. 

Când prinse în mână bulbul de jos, se întinse în partea 
dreaptă şi îl apăsă de stâncă. Bulbul rămase fără probleme 
acolo. Trase tare de el, dar acesta rămase fixat. David trecu, 
cât putu de repede, de la poziţia de dinainte pe cealaltă 
parte a scării, care era acum ancorată. O mână îi râmase 
prinsă de porţiuneai de scară pe care tocmai o părăsise, 
aşteptând ca aceasta să cadă. Imediat ce scara căzu, trase 
puternic de mână pentru ca bulbul de deasupra să se 
depărteze de el în cădere. 

Simţi o uşoară mişcare de balans atunci când bulbul care 
fusese agăţat de buza fisurii cu treizeci de secunde înainte, 
lovi peretele fisurii undeva la şaizeci de metri adâncime de 
suprafaţă planetei Marte. Apoi privi în sus. Deasupra era o 
fâşie mare de cer purpuriu, dar ştia că se va micşora o dată 
cu fiecare treaptă coborâtă. 

Cobora, şi la fiecare optzeci de trepte ancora din nou 
scara, mai întâi la dreapta celei vechi şi apoi la stânga, 
menţinând în general un drum drept la coborâre. 

Trecură şase ore şi David se opri încă o dată pentru a mai 
mânca puţin din raţia concentrată şi pentru a mai lua o 
gură de apă din bidonaş. lot ce putea face pentru a se 
odihni era să-şi prindă picioarele în trepte, slăbind astfel 
presiunea din mâini. Nicăieri de-a lungul coborârii nu 
găsise vreo porţiune orizontală de stâncă unde să-şi tragă 
răsuflarea. Cel puţin nu în raza lanternei lui. 

Asta era rău şi din alte puncte de vedere. Unul dintre ele 
era urcatul înapoi - presupunând că va mai urca vreodată 
înapoi - care ar fi trebuit făcut tot prin metoda greoaie de a 
înfige fiecare bulb cât mai sus posibil. Asta se putea face - şi 


fusese făcut - pe Lună. Pe Marte, în schimb, gravitația era 
cel puţin de două ori mai mare decât pe satelitul natural 
terestru şi tot acest proces ar fi fost îngrozitor de lent, mult 
mai lent decât era cel de coborâre. Şi coborârea - îşi dădu 
seama cu părere de rău David - era destul de lentă. Nu 
coborâse mai mult de un kilometru şi jumătate. 

În jos totul era întunecat. Deasupra, fâşia de cer îngustată 
acum şi mai mult se mai luminase. David se hotări să 
aştepte. Ceasul lui, potrivit după fusul orar de pe Pământ, îi 
arăta că era trecut de unsprezece, dar se putea folosi de el 
şi pe Marte, unde perioada de rotaţie era doar cu o 
jumătate de oră mai mare decât cea a Pământului. Peste 
puţin timp soarele va fi exact deasupra lui. 

Îşi dădea seama că hărţile cavernelor de pe Marte erau cel 
mult nişte simple aproximări făcute în funcţie de acţiunea 
undelor în scoarţa planetei. Luând în considerare erorile 
foarte mici existente, s-ar fi putut afla la câţiva kilometri 
distanţă de intrarea într-o cavernă. 

Şi, în plus, s-ar fi putut să nu existe nici un fel de intrare. 
Cavernele ar putea fi doar fenomene naturale, cum sunt 
Peşterile Carlsbad de pe Pământ. Cu excepţia că toate 
cavernele de pe Marte se întindeau pe sute de kilometri. 

Aştepta, aproape gata să-l ia somnul, atârnat de scară 
deasupra hăului, în întuneric şi tăcere. Îşi mişcă degetele 
amorţite. Chiar şi în mănuşi, frigul de pe Marte se făcea 
simţit. Cât timp coborâse, mişcarea îi menţinuse 
temperatura ridicată, dar acum când stătea pe loc, frigul 
începea să-l înţepe. 

Aproape că (se hotărâse să-şi reînceapă coborârea pentru 
a nu îngheţa, când văzu apărând prima rază de lumină. 
Privi în sus şi văzu lumina slabă a soarelui coborând. 
Deasupra buzei fisurii, în pata mică de cer pe care o putea 
vedea, apărea soarele. Trecură zece minute până când 
lumina atinse intensitatea maximă, atunci când întreg 
globul strălucitor deveni în totalitate vizibil. Cu toate că era 
mic pentru un pământean, soarele era aproape cât un sfert 


din lăţimea fisurii. David ştia că lumina nu va dura decât o 
jumătate de oră, sau chiar mai puţin, iar după aceea 
întunericul se va aşterne din nou pentru încă douăzeci şi 
patru de ore. 

Se uită repede înjur, balansându-se pentru a avea o 
vedere mai amplă. Peretele fisurii nu era deloc drept, ci 
neregulat, dar peste tot vertical. Ca şi cum în scoarţa 
planetei ar fi fost făcută o tăietură cu un cuţit cu zimţi, dar 
unul care tăiase drept în jos. Peretele opus era cu mult mai 
aproape decât fusese la suprafaţă, dar David se gândi că ar 
trebui să coboare mai mult de doi-trei kilometri pentru a-l 
putea atinge. 

Şi totuşi nu apărea nimic. Nimic! 

Dar imediat văzu o fâşie întunecată. Răsuflă uşurat. Într- 
un loc apărea ceva întunecat. De fiecare dată când o stâncă 
ieşită în afară arunca o umbră, aceasta forma o pată 
neagră. Atât doar că fâşia pe care o vedea David era 
dreptunghiulară. Avea, sau cel puţin aşa părea, unghiuri 
drepte. Trebuia să fie ceva artificial. Arăta ca un fel de uşă 
construită în stâncă. 

Apucă repede bulbul de jos, îl îndreptă cât de mult putu în 
direcţia petei, prinse celălalt bulb în timp ce cădea şi îl fixă 
cât mai departe în aceeaşi direcţie. Făcu aceleaşi mişcări 
cât de repede putu, sperând cu disperare ca lumina 
soarelui să se menţină şi ca acea pată să nu fie cumva o 
iluzie. 

Soarele traversase fisura şi ajunsese acum pe buza de pe 
care coborâse David. Stânca pe care o vedea fusese roşu- 
galbenă iar acum devenise din nou gri. Dar era încă lumină 
pe celălalt perete al fisurii şi încă mai putea vedea destul de 
bine. Ajunsese la mai puţin de treizeci de metri distanţă şi 
fiecare schimbare de bulb îl aducea cu un metru mai 
aproape. 

Strălucind, lumina trecuse pe celălalt perete, iar amurgul 
se apropia atunci când David ajunse la marginea petei. 


Mâinile lui înmănuşate apucară marginea unei spărturi ce 
fusese făcută în stâncă. 

Era fină. Nu avea nici un fel de asperitate sau defect. 
Probabil că fusese făcută de o fiinţă inteligentă. 

Nu mai avea nevoie de lumina solară. Raza lanternei era 
suficientă. Trase scara în scobitura din stâncă şi atunci când 
dădu drumul unui bulb îl simţi lovindu-se puternic de roca 
de dedesubt. Era o margine orizontală! 

Cobori repede şi, în câteva minute, stătea pe rocă. Pentru 
prima dată în mai mult de şase ore stătea pe ceva solid. 
Găsi bulbul dezactivat al scării şi îl înfipse în rocă undeva la 
nivelul taliei, dădu jos scara, apoi trase siguranţa şi scoase 
bulbul. Pentru prima dată în mai mult de şase ore ambele 
capete ale scării erau libere. 

David îşi înfăşură scara în jurul braţului şi al taliei şi se 
uită în jur. Scobitura din faţa stâncii era înaltă de trei metri 
şi avea o lăţime de doi metri. Îndreptă lumina lanternei în 
faţă şi înainta până când ajunse la o stâncă care bloca 
drumul. 

Stânca era şi ea lucrată de fiinţe inteligente. Nu putea fi 
altfel. Dar rămânea ca un fel de barieră în calea 
cercetărilor lui. 

Simţi apoi o durere instantanee în urechi şi se întoarse 
rapid. Nu putea fi decât o singură explicaţie. Într-un fel, 
presiunea aerului din jurul lui creştea. Se îndreptă spre 
marginea terasei şi nu fu surprins să descopere că 
deschizătura pe care intrase era acum barată de o stâncă 
ce nu fusese mai înainte acolo. Apăruse în acel loc fără nici 
un fel de zgomot. 

Inima începu să-i bată cu putere. Se afla, desigur, într-un 
fel de cameră de depresurizare. Îşi scoase cu grijă aparatul 
de respirat şi trase o gură de aer. Îl simţea plăcut şi cald în 
plămâni. 

Înainta spre stânca care îi bloca drumul aşteptând cu 
încredere să se ridice. 


Exact aşa se întâmplă, dar cu o clipă înainte de asta, David 
îşi simţi braţele strânse dintr-o dată pe lângă corp ca şi cum 
ar fi fost prins de un lasou de oţel şi apoi strâns cu putere. 
Avu timp să scoată doar un strigăt de surpriză, apoi îşi simţi 
picioarele legate în acelaşi fel. 

De-abia atunci uşa din interior se deschise şi intrarea în 
cavernă deveni liberă, dar David Starr nu putea să mişte 
nici mâinile, nici picioarele. 

10. Naşterea Rătăcitorului în Spaţiu. 

David aştepta. Nu avea nici un rost să vorbească la pereţi. 
Se presupunea că entităţile care construiseră aceste 
caverne şi care' putuseră să-l imobilizeze în acest fel aveau 
în mână toate atuurile. 

Se simţi ridicat în aer, apoi aplecat pe spate până când 
linia corpului său deveni paralelă cu solul. Încercă să-şi 
ridice capul pentru a vedea, dar acesta rămase nemişcat. 
Legăturile nu erau atât de puternice ca cele care îi 
strânseseră braţele. Era mai degrabă senzaţia unui ham 
catifelat, asta cel puţin până acum. 

O forţă îl împinse înainte foarte încet. Era ca şi cum ar fi 
intrat într-o apă caldă, parfumată, dar în care se putea 
respira. În momentul în care părăsi camera de 
depresurizare, îl cuprinse un somn fără vise. 

David Starr deschise ochii neavând nici o senzaţie de 
trecere a timpului, dar cu senzaţia unei forme de viaţă 
lângă el. Nu putea descrie exact forma pe care o lua acea 
senzaţie. Era în primul rând conştient de căldură. O căldură 
dintr-o zi toridă de vară de pe Pământ. În al doilea rând, era 
înconjurat de o lumină roşie, atât cât să-i ajungă pentru a 
vedea în jur. Cu ajutorul ei, David abia distinse zidurile micii 
încăperi atunci când îşi întoarse capul în toate direcţiile. Nu 
văzu nicăieri nici o mişcare: nu era nicăieri nici o urmă de 
viaţă. 

Şi totuşi undeva în apropierea lui se petrecea ceva ce avea 
drept cauză activitatea unei fiinţe inteligente. David îşi 
dădu seama de asta într-un fel pe care nu-l putea explica. 


Încercă cu grijă să-şi mişte o mână, reuşind asta fără nici o 
greutate. Nedumerit, se ridică în picioare şi îşi dădu seama 
că se află pe o suprafaţă moale, dar a cărei natură nu o 
putea preciza în semiîntunericul din cameră. 

Deodată se auzi o voce: 

— Creatura este conştientă de ceea ce o înconjoară... 
Ultima parte a propoziției era o adunătură de sunete fără 
sens. 

David nu putu identifica direcţia din care venea vocea. 
Părea că vine din toate părţile şi de nicăieri. 

Apoi se făcu auzită o a doua voce. Era altfel, diferenţa fiind 
de abia sesizabilă. Vocea era mai uşoară, într-un fel mult 
mai feminină: 

— 'Te simţi bine, creatură? 

— Nu vă pot vedea, răspunse David. 

Prima voce - David se gândi la ea ca la o voce de bărbat - 
vorbi din nou. 

— Este cum am spus eu,... Din nou acele sunete de 
neînțeles. Nu eşti dotat pentru a vedea mintea, a continuat 
vocea. 

Ultimele cuvinte erau greu de înţeles, dar lui David i s-au 
părut că spun „a vedea mintea”. 

— Pot să văd materia, spuse el, dar aici este puţină lumină, 
încât abia văd. 

Urmă o clipă de tăcere, ca şi cum cei doi ar discuta 
separat, apoi în mâna lui David apăru un obiect. Era 
lanterna lui. 

— Are asta, se auzi din nou vocea masculină, vreo 
semnificaţie pentru tine privitor la lumină? 

— Desigur. Nu vezi? 

O aprinse şi apoi împrăştie o rază de lumină în jurul lui. În 
cameră nu era nici un fel de formă de viaţă. Suprafaţa pe 
care stătea era transparentă şi situată undeva la un metru 
deasupra podelei. 

— Este cum am spus, rosti vocea feminină bucuroasă. 
Vederea creaturii este activată de radiaţii de unde scurte. 


— Dar cel mai mult din radiaţia instrumentului este în 
infraroşu. E cum m-am gândit eu, protestă celălalt. 

Lumina îşi schimba intensitatea în timp ce se auzea acea 
voce, devenind întâi portocalie, apoi roşie, şi la sfârşit albă. 
David interveni: 

— Puteţi să răciţi camera? 

— Dar a fost potrivită la temperatura corpului tău. 

— Oricum, aş dori să fie mai răcoare. 

Cel puţin erau cooperanţi. Un vânt rece trecu peste David, 
fiind binevenit şi într-un fel plăcut. Lăsă temperatura să 
scadă la 20 de grade înainte să-i oprească. 

— Cred că voi comunicaţi direct cu mintea mea. Presupun 
că din cauza asta vă aud vorbind engleza internaţională, 
rosti David. 

Vocea masculină spuse: 

— Ultima frază nu o înţeleg, dar cu siguranţă comunicăm. 
Cum crezi că s-ar întâmpla toate astea altfel? 

David dădu din cap. Asta se întâmpla simultan cu acel 
zgomot ocazional. Când se folosea o noţiune pe care David 
nu putea să o asocieze cu vreo imagine din mintea lui, nu 
putea percepe decât un zgomot. Ca un „zgomot de fond” 
mental. 

Vocea feminină se făcu din nou auzită: 

— În istoria timpurie a rasei noastre există legende care 
spun că minţile noastre erau aproape una de cealaltă, şi că 
noi comunicam cu ajutorul simbolurilor pentru ochi şi 
urechi. Pornind de la întrebarea ta, nu pot decât să mă 
întreb dacă acesta este şi cazul rasei tale, creatură? 

— Da, aşa este, răspunse David. Cât timp a trecut de când 
m-aţi adus în cavernă? 

Vocea masculină zise: 

— Nu mai mult de o rotaţie planetară. Ne cerem scuze 
pentru neplăcerile pe care ţi le-am cauzat, dar era prima 
noastră şansă de a studia una din creaturile de la suprafaţă 
aflate în viaţă. Am mai recuperat câteva înainte, una chiar 


cu puţin timp înainte, dar niciuna nu a fost funcţională, şi 
cantitatea de informaţii obţinută a fost totuşi limitată. 

David se întrebă dacă nu era chiar cadavrul lui Griswold 
cel pe care îl recuperaseră de curând. Apoi întrebă precaut: 

— Examinarea mea s-a terminat? Vocea feminină răspunse 
imediat: 

— Ţi-e teamă să nu-ţi facem vreun rău. În mintea ta există 
impresia limpede că noi am fi atât de sălbatici încât să 
intervenim asupra funcţiilor tale vitale pentru a obţine 
cunoştinţe. Cât de groaznic! 

— Îmi pare rău că v-am ofensat. Asta se întâmplă doar 
pentru că metodele voastre îmi sunt necunoscute. 

Vocea masculină spuse: 

— Noi cunoaştem tot ce avem nevoie. Suntem capabili să 
facem o analiză a corpului tău moleculă cu moleculă, fără 
contact fizic. Dovezile psiho-mecanismelor noastre sunt 
suficiente. 

— Ce sunt aceste psiho-mecanisme? 

— Cunoşti transformările psiho-materiale? 

— Mă tem că nu. 

Urmă o pauzp, apoi vocea masculină vorbi concis: 

— Tocmai ţi-am investigat creierul. Mă tem că, judecând 
după textură, cantitatea de principii ştiinţifice îţi este 
insuficientă pentru a înţelege explicaţiile mele. 

David se simţi neputincios. 

— Scuzele mele, spuse el. 

— O să-ţi pun câteva întrebări, continuă vocea masculină. 

— Începeţi, sir. 

— Ce înseamnă ultima parte a propoziției tale? 

— Este un mod respectuos de adresare. Urmă o pauză, 
după care vocea se auzi din nou: 

— Aha, înţeleg. Complicaţi simbolurile de comunicare în 
conformitate cu persoana căreia vă adresaţi. Un vechi 
obicei. Dar să trecem la subiect. Spune-mi, creatură, radiezi 
enorm de multă căldură. Eşti bolnav sau aşa este normal? 


— Da, este normal. Corpurile moarte pe care le-aţi 
examinat erau fărăândoială la temperatura mediului 
înconjurător, oricare ar fi fost aceea. Dar atâta timp cât 
sunt funcţionale, corpurile noastre menţin o temperatură 
potrivită nouă. 

— Atunci, nu sunteţi de pe această planetă? 

— Mai înainte să vă răspund, pot să întreb care ar fi 
atitudinea voastră faţă de creaturile asemănătoare mie, 
dacă nu am fi originari de pe această planetă? 

— Te asigur că tu şi semenii tăi ne sunteţi indiferenți, cu 
excepţia faptului că, până acum, ne-aţi făcut curioşi. Văd în 
mintea ta că nu eşti sigur de motivele noastre. Văd că ţi-e 
teamă de ostilitatea noastră. Lasă la o parte aceste gânduri. 

— Nu poţi citi în mintea mea răspunsurile la întrebări? De 
ce mă întrebi direct pe mine? 

— Nu pot citi decât emoţii şi atitudini generale în absenţa 
comunicaţiei. Totuşi, eşti o creatură, şi nu poţi înţelege. 
Pentru informaţii precise, comunicarea implică un efort de 
voinţă. Dacă asta te ajută să te linişteşti, te informez că 
avem toate motivele să credem că eşti membru al unei rase 
care nu aparţine acestei planete, în primul rând, compoziţia 
ţesuturilor tale este diferită de aceea a oricăror fiinţe care 
au existat vreodată pe faţa acestei planete. Căldura 
corpului tău indică faptul că vii din altă lume, una mai caldă. 

— Ai dreptate. Vin de pe Pământ. 

— Nu înţeleg ultimul cuvânt. 

— De pe planeta de lângă voi în direcţia soarelui. 

— Aşa! Asta e foarte interesant. În vremea când rasa 
noastră s-a retras în caverne, în urmă cu circa o jumătate 
de milion de mişcări de revoluţie, ştiam că planeta voastră 
adăposteşte viaţă, probabil nu inteligentă. Era atunci rasa 
voastră inteligentă? 

— Cât de cât, răspunse David. 

Trecuseră un milion de ani pământeni de când marţienii 
părăsiseră suprafaţa planetei lor. 


— Asta este cu adevărat interesant. Trebuie să duc 
această informaţie direct la Memoria Centrală. Vino.,... 

— Lasă-mă să mai rămân,... Aş vrea să comunic în 
continuare cu această creatură. 

— Cum doreşti. 

Vocea feminină spuse: 

— Povesteşte-mi despre lumea ta. 

David începu să vorbească liber. Simţea o osteneală 
plăcută. Nu mai avea nici o suspiciune şi nu-l mai împiedica 
nimic să răspundă sincer şi complet. Aceste fiinţe erau 
prietenoase. Şi începu să ofere informaţii. 

La un moment dat, ea întrerupse legătura cu mintea lui, 
iar David se opri brusc. 

Întrebă supărat: 

— Ce-am spus? 

— Nimic rău, îl linişti vocea feminină. Am descătuşat toate 
inhibiţiile din mintea ta. Nu este legal să fac asta, şi nu aş fi 
îndrăznit dacă... ar fi fost aici. Dar tu eşti doar o creatură şi 
eu sunt atât de curioasă! Ştiam că suspiciunile tale sunt 
mult prea profunde pentru a te lăsa să vorbeşti fără să te 
ajut puţin, iar suspiciunile tale sunt atât de nefondate! Noi 
nu v-am putea face nici un rău nici unei creaturi de-a 
voastră atâta timp cât nu interveniţi asupra noastră. 

— Deja am făcut asta, nu-i aşa? întrebă David. Ocupăm 
planeta voastră de la un capăt la altul. 

— Acum mă testezi iar. Nu ai încredere în mine. Suprafaţa 
planetei nu ne interesează. Aceasta este casa noastră. Şi 
totuşi - vocea feminiţiă sună ca un şuierat trebuie să fie o 
adevărată plăcere să călătoreşti de pe o lume pe alta. Ştim 
şi noi că există multe planete şi mulţi sori în spaţiu. Când te 
gândeşti că nişte creaturi ca voi locuiesc peste tot. Este atât 
de interesant încât sunt tare mulţumită că am simţit la timp 
cum coborai neîndemânatic spre noi. Şi astfel am putut face 
acea intrare. 

— Ce! strigă David fărăsă se poată abţine, deşi ştia că 
undele acustice ale corzilor lui vocale rămâneau neauzite şi 


că numai gândurile minţii erau percepute. Vrei să spui că tu 
ai făcut acea intrare? 

— Nu singură. M-a ajutat... De asta ni s-a dat şansa să te 
investigăm. 

— Dar cum ai făcut asta? 

— Cum adică, cum? Prin voinţă. 

— Nu înţeleg. 

— Dar e simplu. Nu poţi să vezi în mintea mea? A, am 
uitat. Tu eşti o creatură. Vezi, când ne-am retras în caverne, 
am fost nevoiţi să distrugem milioane de metri cubi de 
materie pentru a ne face loc aici. Nu aveam unde să 
depozităm materia, aşa că am transformat-o în energie şi... 

— Nu, nu, nu te înţeleg. 

— Nu înţelegi? În cazul ăsta, tot ce-ţi pot spune este că 
această energie a fost stocată în aşa fel încât să poată fi 
captată oricând printr-un simplu efort al minţii. 

— Dar dacă toată materia care a existat odată în aceste 
caverne a fost convertită în>energie... 

— Asta a fost ceva! Cu siguranţă. Trăim din acea energie 
de jumătate de milion de mişcări de revoluţie, şi s-a calculat 
că e suficientă pentru alte douăzeci de milioane de mişcări 
de revoluţie. Chiar mai înainte de a părăsi suprafaţa 
planetei, studiasem raportul dintre minte şi materie, şi de 
când am venit în caverne ne-am perfecţionat ştiinţa la un 
aşa grad încât am renunţat la materie pentru uzul nostru 
personal. Suntem creaturi formate din spirit pur şi energie, 
care nu mor şi nu se mai nasc. Eu sunt aici cu tine, dar din 
moment ce nu poţi să percepi mintea, nu poţi fi conştient de 
mine decât cu mintea ta. 

— Dar, cu siguranţă că fiinţe ca voi pot stăpâni tot 
universul. 

— Te temi că o să ne disputăm universul cu nişte amărâte 
de fiinţe materiale ca voi? Că ne vom lupta pentru un loc 
între stele? 

Asta e ceva prostesc. Tot universul este aici cu noi. Ne 
suntem suficienţi nouă înşine. 


David tăcu. Apoi, încet, îşi puse mâinile în cap în timp ce 
senzaţia calmă de comuniune îi cuprindea mintea. Era 
pentru prima dată când avea acest sentiment şi rămase mut 
în faţa intimităţii lui. 

Ea continuă: 

— Din nou scuzele mele. Dar eşti o creatură aşa de 
interesantă! Mintea ta îmi spune că semenii tăi sunt în mare 
pericol şi tu ai impresia că noi suntem cauza. Te asigur, 
creatură, că nu este aşa. 

Spuse asta în cel mai simplu mod cu putinţă. David nu 
putea să nu creadă. 

— Cealaltă fiinţă care era cu tine a spus că țesuturile mele 
au o chimie diferită de cea a oricăror forme de viaţă de pe 
Marte. Pot să întreb cum? 

— Este compusă dintr-un material care are la bază azotul. 

— Proteine, explică David. 

— Nu înţeleg cuvântul. 

— Din ce sunt compuse țesuturile voastre? 

— Din... Este ceva diferit. Practic nu avem azot în ele. 

— Atunci nu poţi să-mi oferi hrană? 

— Mă tem că nu...a spus că orice fel de materie organică 
de pe planeta noastră ar fi otrăvitoare pentru tine. Am 
putea să fabricăm componente simple asemănătoare tipului 
tău de materie cu care ai putea să te hrăneşti, dar 
materialul azotic care formează cea mai mare parte a 
ţesuturilor tale ne depăşeşte fără un studiu detaliat. Ţi-e 
foame, creatură? 

Era o frântură de simpatie şi de grijă în gândurile ei. David 
continua să se gândească la ea ca la o voce. 

— Deocamdată am mâncarea mea, spuse el. Vocea 
feminină replică: 

— Mi se pare neplăcut să mă gândesc la tine ca la o simplă 
creatură. Care este numele tău? 

Apoi adăugă, ca şi cum s-ar fi temut că nu e înţeleasă. 

— Cum te identifică semenii tăi? 

— Mă cheamă David Starr. 


— Nu înţeleg, cu excepţia faptului că se face o referire la 
stelele din univers. Te numesc aşa pentru că eşti un călător 
prin stele? 

— Nu, mulţi oameni călătoresc prin spaţiu. Starr nu are 
nici un înţeles deosebit până acum. Este doar un sunet 
pentru a mă identifica, aşa cum numele voastre sunt nişte 
simple sunete. Cel puţin ele nu generează nici o imagine în 
mintea mea; nu pot să le înţeleg. 

— Ce păcat. Ar trebui să ai un nume care să arate că eşti 
un rătăcitor în spaţiu; felul în care mergi dintr-un colţ în 
celălalt al universului. Dacă aş fi fost o creatură la fel ca 
tine, mi se pare că ar fi fost potrivit să fiu numită 
„Rătăcitorul în Spaţiu”. 

Şi aşa, de pe buzele unei creaturi pe care nu o putea 
vedea şi a cărei adevărată formă nu o va putea vedea 
niciodată, David Starr auzi, pentru prima dată, numele sub 
care va fi cunoscut în toată galaxia. 

11. Furtuna. 

În mintea lui; David răsună deodată o voce mai gravă. 

— Salutări, creatură!... ţi-a dat un nume bun, auzi David. 
Vocea feminină se făcu din nou auzită: 

— O să te las pe tine... 

După pierderea acestui contact mai vag din mintea sa, 
David îşi dădu seama că posesoarea vocii feminine nu mai 
era în contact mental cu el. Se întoarse îngrijorat, având din 
nou iluzia că exista o direcţie din care veneau aceste voci, 
şi-şi dădu seama că din nou mintea lui nepregătită încerca 
să interpreteze după vechile metode ceva cu care nu 
intrase în contact niciodată. Dar vocea nu venea dintr-o 
anumită direcţie. Era doar în interiorul minţii lui. 

Creatura cu vocea gravă îşi dădu seama de această 
dificultate. 

— Eşti tulburat de neputinţa simţurilor tale de a mă 
detecta, iar eu nu vreau să fii tulburat. Aş putea lua forma 
fizică a unei creaturi asemănătoare ţie, dar asta ar fi o 
postură săracă şi nedemnă. Ajunge atât? 


David Starr urmări strălucirea ce apăru în aer chiar în faţa 
lui. Era o rază de lumină verde-albăstruie, înaltă de 
aproape doi metri şi lată o jumătate de metru. 

— Este suficient atât, răspunse David. Vocea gravă 
continuă: 

— Bun. Acum să-ţi explic cine sunt. Sunt Administratorul... 

A ajuns la mine raportul capturării unui specimen viu din 
noua formă de viaţă de la suprafaţă. Eu o să-ţi examinez 
mintea. 

Funcţia noii fiinţe nu fusese pentru David decât o 
adunătură de sunete, dar simţise imediat demnitatea şi 
responsabilitatea care răzbătuse din ea. Cu toate astea 
răspunse ferm: 

— Aş prefera să rămâi afară din mintea mea. 

— Prudenţa,rosti vocea gravă, este de înţeles şi de lăudat. 
Totuşi, examinarea mea va fi limitată la exterior. O să am 
grijă să nu-ţi încalc intimitatea. 

David îşi încorda muşchii fără nici un rezultat. Câteva 
minute nu simţi nimic. Chiar şi iluzia unei atingeri ca de fulg 
pe mintea lul. Iluzie ce apăruse atunci când fusese 
examinat de fiinţa cu vocea feminină, dispăru la noua 
inspecţie evident mai experimentată. Şi, cu toate astea, 
David era conştient, neînţelegând cum se putea întâmpla 
asta, de compartimentele minţii sale care erau deschise cu 
grijă, apoi închise la fel, fără vreun fel de durere sau 
tulburare. 

La un moment dat, vocea gravă rosti: 

— Îţi mulţumesc. Vei fi eliberat şi dus din nou la suprafaţă 
peste puţin timp. 

David întrebă sfidător: 

— Ce ai găsit în mintea mea? 

— Destul ca să-mi fie milă de semenii tăi. Noi, cei din Viaţa 
Interioară, am fost odată la fel ca voi, aşa că, într-un fel, vă 
înţelegem. Oamenii voştri nu se află în echilibru cu 
universul. Aveţi o minte iscoditoare care caută să înţeleagă 
ceea ce este aproape de neînțeles, fără a fi înzestrați cu 


simţul profund şi adevărat care vă poate dezvălui 
Realitatea. În încercarea voastră zadarnică de a căuta 
umbrele care vă înconjoară, aţi călătorit în spaţiu până la 
cele mai îndepărtate limite ale galaxiei. Am avut dreptate.,... 
v-a numit bine. Sunteţi cu adevărat o rasă de Rătăcitori în 
Spaţiu. Totuşi, la ce vă foloseşte rătăcirea? Adevărata 
victorie este în interior. Pentru a înţelege universul 
material, va trebui mai întâi să vă separați de el aşacum am 
făcut noi. Ne-am întors privirea de la stele spre noi înşine. 
Ne-am retras în cavernele din lumea noastră şi ne-am 
părăsit corpurile. Cu noi nu există moarte, decât atunci 
când o minte se odihneşte; nici naştere, decât atunci când o 
minte care se duce să se odihnească trebuie să fie înlocuită. 

— Şi totuşi, spuse David, nu vă sunteţi suficienţi. Unii 
dintre voi suferă de curiozitate. Fiinţa cu care am vorbit 
mai înainte vroia să ştie mai multe lucruri despre Pământ. 

—, Este născută de curând. Viaţa ei nu este egală cu o sută 
de mişcări de revoluţie ale planetei în jurul Soarelui. 
Controlul ei asupra minţii nu este perfect. Noi, cei care 
suntem maturi, putem concepe cu uşurinţă toate modelele 
după care s-ar putea desfăşura istoria voastră. Câteva 
dintre ele pot fi înţelese şi de tine, şi nu vom termina 
niciodată presupunerile în legătură cu lumea voastră, iar 
fiecare gând va fi la fel de fascinant şi de stimulator ca şi 
realitatea însăşi. Cu timpul... va învăţa că aşa este. 

— Chiar şi tu te-ai deranjat să-mi examinezi mintea. 

— Asta pentru a mă asigura că presupunerile mele sunt 
adevărate. Rasa voastră are capacitatea de a evolua. După 
cele mai bune presupuneri, peste un milion de mişcări de 
revoluţie ale acestei plante - o clipă din viaţa galaxiei - s-ar 
putea să vedem rasa voastră obţinând Viaţa Interioară. Asta 
va fi bine. Rasa mea va avea un semen în eternitate, iar 
această tovărăşie ne va servi tuturor. 

— Spui că s-ar putea s-o obţinem, spuse David cu 
prudenţă. 


— Specia voastră are unele tendinţe pe care semenii mei 
nu le-au avut niciodată. Din mintea ta pot vedea cu uşurinţă 
că sunt tendinţe împotriva binelui tuturor. 

— Dacă vorbeşti de lucruri precum războaie şi crime, 
atunci poţi vedea în mintea mea că majoritatea oamenilor 
luptă împotriva tendinţelor anti-sociale şi că victoriile 
noastre împotriva lor, aşa lente cum sunt, sunt totuşi sigure. 

— Văd asta. Văd chiar mai mult. Văd că şi tu doreşti binele 
tuturor. Ai o minte puternică şi sănătoasă, o esenţă pe care 
aş fi mândru să o văd la semenii mei. Aş vrea să te ajut în 
năzuinţele tale. 

— Cum? întrebă David. 

— Mintea ta e din nou plină de suspiciuni. Eliberează-te de 
tensiune. 'Le asigur că ajutorul meu nu se va face printr-o 
intervenţie în activităţile semenilor tăi. O astfel de 
intervenţie va fi de neînțeles pentru voi şi nedemnă pentru 
mine. Lasă-mă să-ţi prezint cele două lucruri 
necorespunzătoare de care şi tu însuţi eşti conştient. 
Primul, din moment ce eşti compus din materie instabilă, 
eşti o creatură care nu are permanenţă. Nu numai că te vei 
descompune după câteva mişcări de revoluţie, dar mai 
înainte de asta eşti supus la tot felul de lucruri dureroase. 
Al doilea, crezi că lucrezi mai bine în secret; totuşi, cu puţin 
timp înainte, un semen de-al tău ţi-a recunoscut adevărata 
identitate, cu toate că ai pretins că eşti altcineva. E 
adevărat ce am spus? 

— E adevărat, răspunse David. Dar ce pot face? Vocea 
gravă dădu răspunsul: 

— Soluţia este deja în mâna ta. 

Şi imediat apăru în mâna lui David ceva subţire. Degetele 
lui erau gata să o scape înainte să-şi dea seama că ţine 
ceva. Era o bucată aproape fără greutate din... Din ce? 

Vocea gravă răspunse calm la gândul nerostit: -Nu e nici 
pânză, nici fibră, nici plastic, nici metal. Nu e materie, aşa 
cum înţelegeţi voi materia. Este... Puneţi-o pe faţă. 


David făcu ce îi spusese vocea şi ea se desfăcu în mâini de 
parcă ar fi fost vie, mulându-se perfect pe toată suprafaţa 
frunţii, ochilor şi nasului său, neîmpiedicându-l totuşi să 
respire sau să clipească. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă David. 

Mai înainte ca el să termine de rostit acele cuvinte, o 
oglindă făcută din energie apăru în faţa lui la fel de repede 
ca gândul. Se putea vedea în ea, dar destul de vag. 
Costumul lui de fermier, de la cizme până la rever, apăru 
înconjurat de o ceaţă care se schimba continuu, ca şi cum 
ar fi fost un fum subţire ce plutea dar nu dispărea niciodată. 
De la buza de sus până în creştetul capului totul era pierdut 
într-o strălucire luminoasă care nu împiedica vederea, dar 
prin care din exterior nu se vedea nimic. După ce se privi în 
oglindă, aceasta dispăru, întorcându-se în depozitul de 
energie din care fusese scoasă. 

David întrebă: 

— Aşa mă văd ceilalţi? 

— Da, dacă şi ei au acelaşi aparat senzorial ca şi tine. 

— Dar pot vedea perfect. Asta înseamnă că razele de 
lumină pot pătrunde în interiorul scutului. Atunci cum se 
face că nu-l pot părăsi, arătându-mi astfel faţa? 

— Pot părăsi scutul, după cum spui, dar sunt transformate 
la trecerea prin scut, lăsând să se vadă numai ce poţi vedea 
în oglindă. Pentru a-ţi explica asta ar trebui să folosesc 
concepte pe care mintea ta nu le-ar înţelege. 

— Şi restul? 

Mâna lui David se mişcă prin fumul care îl înconjura fără 
să simtă ceva. 

Vocea gravă răspunse la gândul nerostit: 

— Tu nu simţi nimic. Dar ceea ce ţie ţi se pare a fi fum este 
de fapt o barieră rezistentă la orice radiaţie de unde scurte, 
care este de netrecut pentru orice obiect material cu masa 
mai mare decât a unei molecule. 

— Vrei să spui că este un scut de forţă personal? 

— E o descriere rudimentară, dar asta este. 


— Pe Jupiter! Asta e imposibil! S-a dovedit clar că nu poate 
exista un câmp de forţă destul de mic pentru a proteja un 
om de radiaţii şi de inerția materială care ar putea fi 
generată de o maşină ce poate fi purtată de un om. 

— Da, asta e adevărat pentru orice fel de ştiinţă pe care 
aţi putea să o dezvoltați, voi. Dar masca pe care o porţi nu 
este o sursă de energie. Este de fapt un dispozitiv de 
stocare a energiei care, de exemplu, se poate încărca prin 
expunerea pentru câteva minute la o radiaţie solară care 
trebuie să fie cel puţin egală în intensitate cu cea de pe 
Marte. Ba chiar mai mult, masca este un mecanism care 
eliberează acea energie la comanda minţii. Întrucât mintea 
ta nu poate controla această putere, dispozitivul a fost 
adaptat la caracteristicile creierului tău şi va acţiona de 
fiecare dată când vei avea nevoie de ea. Acum scoate-ţi 
masca. 

David îşi duse mâinile la ochi şi, răspunzând voinţei lui, 
masca se desprinse de faţă rămânând doar o bucată de 
voal. Vocea gravă se făcu auzită pentru ultima dată: 

— Şi acum trebuie să pleci, Rătăcitorule în Spaţiu! 

Şi David Starr îşi pierdu cunoştinţa în modul cel mai plăcut 
pe care şi-l putea imagina. 

Nu simţi nici un fel de trecere atunci când îşi reveni. Îşi 
recapătă cunoştinţa dintr-o dată. Nu avu nici un moment de 
nesiguranţă - de genul „Ce se-ntâmplă cu mine?” - şi nici 
nu-şi puse întrebarea „Unde mă aflu?” 

Ştia cu siguranţă că stătea pe suprafaţa planetei, că purta 
din nou aparatul de respirat şi că respira prin el; că în 
spatele lui era exact buza fisurii, de care ancorase pentru 
prima dată scara pentru a-şi începe coborârea; ştia că la 
stânga lui, pe jumătate ascuns între stânci, se afla scuterul 
pe care i-l lăsase Bigman. 

Era conştient şi de felul în care ajunsese la suprafaţă. Dar 
toate astea nu aparţineau memoriei lui: era o informaţie 
care îi fusese introdusă deliberat în minte, poate ca un 
ultim lucru cu care marţienii voiau să-l impresioneze, 


demonstrându-i puterea lor de a transforma materia în 
energie şi invers. Făcuseră pentru el un tunel până la 
suprafaţă. Îl ridicaseră în ciuda gravitaţiei cu o viteză 
aproape similară cu cea a unei rachete, transformând 
stânca dinaintea lui în energie care, după trecerea sa, se 
transformase la loc în stâncă. Şi tot acest proces durase 
până când ajunsese la suprafaţă. 

În mintea lui stăruiau chiar şi nişte cuvinte pe care nu le 
auzise în mod conştient. Cuvintele aparţineau vocii feminine 
şi erau dătătoare de speranţă: „Nu te teme, Rătăcitorule în 
Spaţiu!” 

După primii paşi, David îşi dădu seama că atmosfera şi 
căldura specifice Pământului, pregătite pentru el în 
cavernă, acum dispăruseră. Din cauza acestui contrast, 
simţi frigul de pe Marte mai pătrunzător ca niciodată, iar 
vântul care bătea i se păru cel mai puternic pe care îl 
simţise de când venise pe planetă. Soarele era la orizont, 
spre est, la fel cum fusese atunci când coborâse în hău. Era 
al doilea răsărit? Nu avea cum să socotească trecerea 
timpului în intervalele în care fusese inconştient, dar era 
aproape sigur că nu trecuseră mai mult de două răsărituri. 

Cerul părea acum diferit. Era mai albastru, iar soarele 
mult mai roşu. David se încruntă, apoi ridică din umeri. 
Începuse să se obişnuiască cu terenul marțian. Îi devenise 
mult mai familiar şi începuse să interpreteze semnele la fel 
ca pe Pământ. 

Cel mai bine ar fi să se întoarcă cât mai repede la cupola 
fermei. Scuterul nu era nici pe departe la fel de rapid sau 
de confortabil ca o maşină de nisip. Deci, cu cât se întorcea 
mai repede, cu atât mai bine. 

Cercetă formațiunile de stânci şi se simţi un adevărat 
expert. Fermierii găseau drumul prin ceea ce părea un 
deşert fără urme folosind această metodă. Mergeau pe 
lângă o stâncă ce „arată ca un pepene verde pe o pălărie”, 
apoi o ţineau în acea direcţie până când ajungeau lângă 
ceva ce „seamănă cu o rachetă cu motoarele descentrate” 


şi îşi continuau drumul mai departe spre o altă stâncă ce 
„aduce cu o cabană cu acoperişul căzut înăuntru” Era o 
metodă primitivă dar, pentru a te orienta astfel, nu aveai 
nevoie de nici un instrument, ci doar de o memorie vizuală 
şi o imaginaţie de pictor, iar fermierii nu duceau lipsă de 
niciuna dintre ele. 

David mergea pe drumul arătat de Bigman, pentru a se 
întoarce cât mai repede posibil şi pentru a nu risca să se 
rătăcească printre formațiunile stâncoase mai puţin 
spectaculoase. Scuterul înainta, sărind nebuneşte atunci 
când atingea vreo ridicătură şi stârnind nori de praf când 
atingea din nou solul. David îl conducea stând cu tălpile 
bine înfipte în locaşurile de jos şi strângând puternic în 
mâini o lesă de metal. Nu avea deloc de gând să micşoreze 
viteza. Chiar dacă vehiculul se răsturna, riscurile unui 
accident erau foarte mici datorită gravitaţiei existente pe 
Marte. 

Altceva îl opri însă. Avea în gură un gust ciudat şi simţea 
un fel de mâncărime pe maxilar şi pe şira spinării. În gură îi 
stăruia un gust ciudat de nisip, iar când privi în spate, văzu 
un nor de praf aruncat de scuter ca un jet de rachetă. Era 
totuşi ciudat că acel praf reuşea să ajungă la el, să-l 
înconjoare şi să-i umple gura. 

Praf în faţă şi în jur! Pe Galaxie! Gândul care îi veni minte 
îi provocă un fior rece pe şira spinării. 

Reduse viteza şi se îndreptă spre un adăpost în stâncă 
unde nu mai putea stârni praf. Se opri şi aşteptă ca aerul să 
devină curat. Dar nu se întâmplă aşa! Îşi dădu seama că 
toată cavitatea sa bucală era plină cu praf. Înţelese acum de 
ce soarele arăta mai roşu iar cerul mult mai albastru. Asta 
se întâmpla din cauza prafului din aer care împrăştia mai 
multă lumină, luând din albastrul soarelui şi adăugân-du-l la 
cer. Buzele i se uscau iar mâncărimea pe care o simţea 
începea să se întindă pe tot corpul. 

Înţelese, sări pe scuter şi porni cu cea mai mare viteză 
printre stânci, pietre şi nisip. 


Praf! 

Praf! 

Chiar şi pe Pământ oamenii ştiau despre furtunile de praf 
de pe Marte, furtuni ce semănau numai ca denumire cu 
furtunile de nisip din deserturile terestre. Furtunile de aici 
erau cele mai periculoase din întregul sistem solar. Nici un 
oM. Prins la fel ca David Starr acum, nu supravieţuise, în 
toată istoria planetei, unei astfel de furtuni. Oamenii 
trecuseră prin chinurile morţii la treizeci de metri de 
cupolă, fără a fi în stare să parcurgă distanţa, în timp ce 
oamenii din dom nu avuseseră curajul sau nu se putuseră 
aventura să-i recupereze fără o maşină de nisip. 

David Starr ştia că îl aştepta o moarte cu o agonie 
prelungită. Praful se strecura deja între aparatul de 
respirat şi pielea feţei. Îşi simţea deja ochii umezindu-se şi 
clipind de durere. 

12. Piesa Lipsa. 

Originea furtunilor de pe Marte nu era înţeleasă. Ca şi 
Luna, suprafaţa planetei Marte este, la o scară mai mare, 
acoperită cu praf fin. Spre deosebire de Lună, Marte are o 
atmosferă capabilă să ridice astfel de praf. Atmosfera 
marțiană este rarefiată, iar vânturile nu bat pe suprafeţe 
mari. 

Numai că, din când în când, din motive necunoscute, dar 
probabil având o legătură cu bombardamentele de 
electroni din spaţiu, praful se încarcă electric şi fiecare 
particulă de praf îşi respinge vecinii. Chiar şi fără vânt au 
tendinţa de a se ridica. Fiecare pas iscă un nor de praf care 
refuză să se aşeze la loc, dar care zboară şi se împrăştie în 
aer. 

Când acest nor întâlneşte un curent de: aer, se poate 
spune că se formează o adevărată furtună de praf. Praf care 
nu este niciodată atât de gros încât să împiedice vederea; 
dar nu în asta constă pericolul furtunilor. Ceea ce ucide e 
mai degrabă felul în care se împrăştie peste tot acest praf. 


Particulele de praf sunt extrem de fine şi astfel pot penetra 
orice. Hainele nu le pot opri; un adăpost în stâncă nu este 
de nici un ajutor şi nici aparatele de respirat cu marginile 
lor elastice, strânse pe faţă, nu pot opri particulele să-şi 
croiască drum înăuntru. 

În punctul maxim al unei furtuni sunt de ajuns două 
minute pentru a produce o iritaţie insuportabilă, cinci 
minute pentru a orbi un om şi cincisprezece minute pentru 
a-l omori. Chiar şi o furtună medie, atât de uşoară încât nici 
măcar să nu fie remarcată de cei care sunt expuşi la ea, 
este suficientă pentru a înroşi pielea expusă şi pentru a 
produce aşa-numitele arsuri de furtună. 

David Starr ştia toate astea şi chiar mai mult. Ştia că 
pielea lui se înroşea. Expira puternic dar asta nu-l ajuta în 
nici un fel să-şi curețe gâtul plin de praf. Încercă să-şi ţină 
gura închisă, să respire numai printrio mică deschizătură. 
Nici asta nu-l ajută în nici un fel. Praful intra croindu-şi 
drum printre buze. Scuterul trosnea din toate încheieturile 
acum când praful avea acelaşi efect asupra motorului ca şi 
asupra lui David. 

Avea acum ochii umflaţi şi aproape închişi. Lacrimile, 
curgând şiroaie, se strângeau la baza aparatului de respirat 
şi acopereau deschizăturile pentru ochi prin care oricum nu 
se mai putea vedea nimic. 

Nimic nu putea opri acele mici particule de praf, poate 
doar sudurile unei cupole sau o maşină de nisip. Nimic 
altceva. Nimic? 

Cu toată mâncărimea înnebunitoare şi cu toate torturile 
prin care trecea atunci când respira, David se gândea cu 
disperare la marţieni. Ştiuseră ei oare de furtuna ce urma 
să aibă loc? Puteau ei oare să ştie? L-ar fi trimis la suprafaţă 
dacă ar fi ştiut? În momentul în care îi examinaseră mintea, 
ar fi trebuit să afle că avea doar un scuter cu care putea 
ajunge la fermă. Ar fi putut chiar să-l transporte la 
suprafaţă lângă fermă sau, de ce nu, chiar înăuntru. 


Au ştiut sigur că afară erau toate condiţiile pentru a se 
forma o furtună de praf. Îşi aducea aminte că fiinţa cu vocea 
gravă a fost atât de directă atunci când a luat decizia de a-l 
transporta la suprafaţă, ca şi cum s-ar fi grăbit să facă asta 
la timp pentru ca David să fie prins de furtună. 

Şi totuşi, ultimele cuvinte ale vocii feminine, cuvinte pe 
care nu le auzise în mod conştient şi care, cu siguranţă, au 
fost introduse în mintea lui în timp ce era adus la suprafaţă 
fuseseră: „Nu te teme, Rătăcitorule în Spaţiu.” 

Soluţia îi veni în minte chiar în clipa în care se gândi la 
aceste cuvinte. Căută cu o mână în buzunare iar cu cealaltă 
îşi scoase aparatul de respirat. Imediat ce făcu asta, ochii şi 
nasul, parţial protejaţi până atunci, primiră o nouă rafală de 
praf care îl ardea şi îi irita faţa. 

Imediat simţi nevoia să strănute, dar se abţinu. Inspirația 
involuntară i-ar fi umplut plămânii cu o mare cantitate de 
praf şi asta i-ar fi fost fatal. 

Dar în acel moment ridică fâşia de pânză pe care o scosese 
din buzunar şi o înfăşură pe faţă şi pe ochi, punându-şi apoi 
peste ea aparatul de respirat. 

De-abia atunci strănută. Asta însemna că va trage o 
enormă cantitate de gaz atmosferic nefolositor, dar fără nici 
un firicel de praf. Urmă oi inspiraţie, trăgând o cantitate cât 
mai mare de oxigen, o evacua apoi cu putere, eliminând 
astfel praful din gură şi alternând asta cu inhalarea aerului 
pe gură pentru a preveni o „beţie” cu oxigen. 

Pe măsură ce lacrimile îi curăţau praful din ochi şi nici un 
firicel nu mai pătrundea prin mască, David îşi dădu seama 
că putea să vadă din nou. Membrele şi corpul se vedeau 
neclar prin ceața răspândită de câmpul de forţă şi era 
conştient că partea de sus a capului era invizibilă în 
strălucirea măştii. 

Moleculele de aer puteau trece prin scut, dar oricât de 
mici ar fi fost, particulele de praf, erau destul de mari 
pentru a fi oprite. David putea vedea acest lucru cu ochii 
lui. Fiecare particulă de praf care lovea scutul era oprită iar 


energia mişcării ei era transformată în lumină, astfel încât 
la fiecare încercare de penetrare a scutului apărea o mică 
luminiţă. David îşi văzu corpul ca un ocean de astfel de 
luminiţe una lângă alta, la fel de strălucitor ca şi soarele de 
pe Marte care, deşi roşu şi înceţoşat de praf, lăsa să se 
întrezărească într-un fel de semiintuneric solul planetei. 

David îşi scutură hainele. Norii de praf stârniţi imediat 
erau mult prea fini pentru a fi văzuţi, chiar dacă scutul nu 
împiedica pătrunderea luminii. Praful ieşea din scut dar nu 
mai putea pătrunde înapoi. Treptat, David nu mai avea pe el 
aproape nici un fir de praf. Se uită cu neîncredere la scuter 
şi încercă să pornească motorul. Nu se auzi decât un 
zgomot scurt şi apoi tăcere. Era de aşteptat. Diferite de 
maşinile de nisip, scuterele nu aveau, nuputeau avea, 
motoarele acoperite. 

Era obligat să meargă pe jos. Gândul acesta nu-l sperie. 
Cupola fermei era la mai puţin de trei kilometri, iar el avea 
destul oxigen. Buteliile erau pline. Marţienii avuseseră grijă 
de asta înainte de a-l trimite la suprafaţă. 

Acum înţelegea. Marţienii ştiuseră de furtună. Ba chiar 
era posibil ca acele fiinţe „să-i fi dat o mână de ajutor”. Ar fi 
fost ciudat ca, în ciuda experienţei îndelungate în privinţa 
climei de pe Marte şi a ştiinţei lor avansate, să nu fi învăţat 
cauzele fundamentale şi mecanismele care generează 
furtunile de praf. Dar chiar şi trimiţându-l afară în mijlocul 
furtunii, ştiau că avea mijlocul perfect de apărare în 
buzunar. Nu-l avertizaseră nici de încercarea ce-l aştepta, 
nici de mijlocul de apărare pe care îl avea în buzunar. Totul 
începea să aibă un sens acum. Dacă el era omul care să 
merite ca dar un scut-forţă, va trebui, sau cel puţin ar 
trebui să-şi dea seama singur când era cazul să-l folosească. 
Dacă nu-i trecea prin cap asta, însemna că nu era persoana 
potrivită. 

David se înfiora şi strânse din dinţi când, pornind la drum, 
hainele i se atinseră de pielea inflamată. Marţienii fuseseră 
nemiloşi atunci când îi riscaseră viaţa, dar aproape că era 


de acord cu ei. Se gândise repede cum sa se salveze, dar nu 
se mândrea cu asta. Ar fi putut să descopere soluţia mult 
mai repede. 

Câmpul de forţă care îl înconjura îl ajuta la mers. Observă 
că scutul îi acoperea şi talpa cizmelor aşa că acestea nu 
intrau niciodată în contact cu suprafaţa planetei, stând 
ridicate la un centimetru deasupra solului. Forţa de 
respingere dintre el şi planetă era elastică ca şi cum s-ar fi 
aflat pe nişte arcuri de oţel. Acest lucru împreună cu 
gravitația mică îi permiteau să micşoreze distanţa dintre el 
şi cupola fermei în salturi uriaşe. 

Se grăbea. În acea clipă, mai mult decât orice, simţea 
nevoia unei băi fierbinţi. 

În momentul în care David ajunse la una din intrările 
cupolei, partea cea mai rea a furtunii trecuse, iar fulgerele 
de pe scutul de forţă se reduseseră la nişte luminiţe infime. 
Acum îşi putea da jos masca. 

Când uşile metalice se deschiseră, toată lumea se holbă la 
el, apoi urmară strigăte în timp ce toţi fermierii de serviciu 
se înghesuiră în jurul lui. 

— Pe Jupiter! E Williams! 

— Băiete, unde-ai fost? 

— Ce s-a întâmplat? 

Şi peste toate acele întrebări venite de-a valma se făcu 
auzit un strigăt pătrunzător: 

— Cum ai supravieţuit unei furtuni de praf? întrebarea 
răsună puternic apoi urmă un moment de linişte. Cineva 
spuse: 

— Uitaţi-vă la faţa lui! E ca o roşie decojită. 

Era o exagerare, dar nu prea departe de adevăr pentru a 
nu-i impresiona pe toţi cei prezenţi acolo. Mâinile se 
întindeau spre gulerul lui care fusese puternic strâns în 
jurul gâtului pentru a se proteja de frigul marțian. Îl puseră 
imediat pe un scaun şi îl chemară pe Hennes. 

Hennes veni în zece minute, dându-se jos dintr-un scuter 
şi apropiindu-se cu o privire care arăta că era enervat şi 


mânios. Nu se arăta deloc uşurat că un angajat al lui se 
întorsese teafăr. 

— Ce se întâmplă, Williams? întrebă el mânios. David îşi 
ridică ochii şi spuse calm: 

— M-am rătăcit. 

— Aha, deci aşa îi spui tu? Plecat de două zile înseamnă 
rătăcit. Şi cum ai reuşit? 

— Am ieşit să mă plimb şi să iau o gură de aer şi am ajuns 
prea departe. 

— Ai crezut că aveai nevoie să iei o gură de aer şi ţi-au 
trebuit două nopţi marţiene? le aştepţi să cred asta? 

— Lipseşte vreo maşină de nisip? 

Unul dintre fermieri interveni repede în timp ce Hennes 
continua să se înroşească de nervi. 

— E terminat, domnule Hennes. A fost afară în furtună. 

— Nu fi prost, replică Hennes. Dacă l-ar fi prins furtuna, 
acum n-ar mai fi în viaţă. 

— Păi, ştiu, continuă fermierul, dar uitaţi-vă la el. 

Hennes se uită la el. Roşeaţa gâtului şi a umerilor era un 
argument care nu putea fi uşor înlăturat. 

— Ai fost prins de furtună? întrebă Hennes. 

— Mă tem că da, răspunse calm David. 

— Şi cum ai reuşit să scapi? 

— A apărut un om, spuse David. Un om înconjurat de fum 
şi de lumină. Praful nu-l deranja. Spunea că îl cheamă 
Rătăcitorul în Spaţiu. 

Imediat fermierii prezenţi se adunară în jurul lor. Hennes 
se întoarse spre ei furios, faţa lui durdulie deformată de un 
rictus violent. 

— Căraţi-vă mai repede de-aici! strigă el. Înapoi la muncă! 
Tu, Jonnitel, adu mai repede o maşină de nisip aici. 

Abia după o oră îi fu permis lui David să facă baia fierbinte 
pe care o ceruse. Hennes nu dăduse voie nimănui să se 
apropie de el. De sute de ori, în timp ce măsura cu paşii 
podeaua biroului său, oprindu-se în mijlocul camerei, se 
întorsese furios şi îl întrebase pe David: 


— Ce e cu acest Rătăcitor în Spaţiu? Unde l-ai întâlnit? Ce- 
a spus? Ce-a făcut? Ce sunt fumul şi lumina pe care le-ai 
văzut? 

La toate întrebările David răspunsese dând uşor din cap: 

— Am plecat să mă plimb. M-am rătăcit. Cineva pe nume 
Rătăcitorul în Spaţiu m-a adus înapoi. 

În cele din urmă, Hennes se dădu bătut. Doctorul fermei 
veni pentru a prelua cazul. David îşi făcu baie. Corpul îi fu 
uns cu tot felul de alifii şi i se făcură injecții cu hormoni. Nu 
putu să scape de injecţia cu Soporit. Adormi mai înainte ca 
acul să fie scos din el. 

David se trezi în aşternuturi curate şi uscate la infirmerie. 
Roşeaţa pielii îi dispăruse considerabil. Ştia că se vor 
întoarce din nou ca să-l asalteze cu întrebări, ştia asta, dar 
acum va trebui să-i înfrunte cu adevărat. 

Era sigur că avea răspunsul la misterul mâncării otrăvite; 
aproape tot răspunsul. Îi mai lipseau câteva piese, şi 
desigur, dovada legală. 

Auzi paşi uşori în spatele patului şi rămase nemişcat. Aşa 
de repede? Dar nu era decât Benson care îi apăru imediat 
în faţă. Benson, cu buzele lui groase, părul rar şi 
dezordonat, a cărui faţă era o mască de îngrijorare. Avea cu 
el ceva ce semăna cu o puşcă foarte veche. 

— Williams, eşti treaz? întrebă el. 

— Tu nu vezi? răspunse David. 

Benson îşi trecu mâna peste fruntea plină de transpiraţie. 

— Nu ştie nimeni că sunt aici. Presupun că nici nu aş avea 
voie să mă aflu aici. 

— De ce? 

— Hennes e convins că eşti implicat în otrăvirea mâncării. 
Ne-a înnebunit cu asta şi pe mine şi pe Makian. Susţine că 
ai fost plecat undeva şi că nu ai nimic de spus decât poveşti 
ridicole. În ciuda a tot ce pot face, mi-e teamă că ai 
probleme mari. 

— În ciuda a tot ceea ce poţi face?! Deci tu nu crezi teoria 
lui Hennes în legătură cu implicarea mea în toată povestea 


asta? 

Benson se aplecă şi David îi putu simţi pe faţăcăldura 
răsuflării când acesta şopti: 

— Nu, nu cred. Nu, pentru că eu cred în povestea ta. De 
asta am şi venit aici. Trebuie să te întreb despre creatura 
de care tot vorbeşti, de cea pe care pretinzi că ai văzut-o 
învăluită în fum şi lumină. Eşti sigur că n-a fost o 
halucinație, Williams? 

— L-am văzut, spuse David. 

— De unde ştii că era uman? Vorbea engleza? 

— Nu vorbea, dar avea formă de om. David spuse uitându- 
se fix la Benson: 

— Crezi că e vreun marțian? 

— Ah, te gândeşti la teoriile mele, zise Benson zâmbind. 
Da, cred că era un marțian. Gândeşte omule, gândeşte! les 
la iveală acum şi fiecare informaţie este vitală. Mai avem 
atât de puţin timp! 

— De ce mai avem puţin timp? spuse David ridicându-se 
într-un cot. 

— Normal că nu ştii ce s-a întâmplat din moment ce ai fost 
plecat! Sincer, Williams, suntem cu toţii disperaţi. 

Ridică cu mâna acel lucru care arăta ca o puşcă şi 
continuă cu amărăciune: 

— Ştii ce e asta? 

— Am mai văzut-o. 

— Este harponul meu pentru prelevarea probelor; invenţie 
proprie, îl iau cu mine când mă duc la silozurile din oraş. 
Harponul aruncă o bilă goală pe dinăuntru, legată de el cu 
o coardă metalică, într-un siloz, să zicem de cereale. La un 
anumit timp după ce bila este aruncată, în ea apare o 
deschizătură care permite scobiturii din interior să se 
umple cu boabe. Apoi bila se închide din nou. O trag înapoi 
şi scot din ea cerealele culese la întâmplare. Prin varierea 
timpului dintre aruncarea bilei şi deschiderea ei pot fi luate 
probe de la adâncimi diferite din hambar. 

— E ingenios, spuse David, dar de ce o ai acum la tine? 


— Pentru că mă gândesc dacă ar trebui să o arunc în 
convertorul de materie după ce plec de la tine. A fost 
singura mea armă cu care am luptat împotriva celor 
vinovaţi de otrăviri. Nu mi-a fost de nici un ajutor până 
acum, şi cu siguranţă că nu-mi va fi nici de-acum înainte. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă David întinzându-se şi 
apucându-l cu putere pe Benson de umăr. Spune-mi! 

Benson se îndoi de durere apoi zise: 

— Fiecare membru al Sindicatului a primit o nouă 
scrisoare de la autorul otrăvirilor. Nu e nici o îndoială că 
scrisorile şi otrăvirile sunt opera aceloraşi oameni, sau, mai 
degrabă, entităţi. Asta se precizează clar în ultima 
scrisoare. 

— Ce spun? 

— Ce mai contează detaliile? răspunse Benson dând din 
umeri. Important e că cer o cedare totală din partea 
noastră, altfel otrăvirile se vor înmulţi de mii de ori. Cred că 
se poate face asta, şi chiar va fi făcut, iar dacă lucrurile se 
vor întâmpla astfel, arunci Pământul şi Marte, ba chiar 
întreg sistemul solar va fi cuprins de panică. Se ridică în 
picioare şi continuă: 

— l-am spus şi lui Makian, ca şi iui Hennes, că eu te cred, 
că acest Rătăcitor în Spaţiu este cheia poveştii, dar ei n-au 
vrut să mă asculte. Cred că Hennes mă suspectează că sunt 
complicele tău. 

Benson spuse asta gândindu-se la propriile lui greşeli. 

— Cât timp mai avem? întrebă David. 

— Două zile. Nu, asta a fost ieri. Mai avem treizeci şi şase 
de ore. 

Treizeci şi şase de ore! 

David trebuia să acţioneze repede. Foarte repede! Dar 
poate că mai era timp. Fără să ştie, Benson îi oferise pe tavă 
piesa lipsă a misterului. 

13. Consiliul Intervine. 

Benson plecă zece minute mai târziu. Nimic din ce-i 
spusese David nu-l satisfăcea în legătură cu teoriile lui 


privind relaţia dintre marţieni şi otrăviri, iar neliniştea lui 
crescuse destul de repede. 

— N-aş vrea ca Hennes să mă prindă aici, zise el. Am 
avut... o înţelegere. 

— Dar Makian? El e de partea noastră, nu-i aşa? 

— Asta nu ştiu. Aproape că va fi ruinat peste două zile. Nu 
cred că mai are aşa de mult curaj pentru a-l susţine pe 
Hennes. Oricum, mai bine plec. Dacă îţi vine vreo idee, 
orice, adu-mi îritr-un fel la cunoştinţă, da? 

Întinse o mână. David i-o strânse uşor, după care Benson 
plecă. 

David se ridică din pat. Neliniştea lui crescuse de când se 
trezise. Hainele stăteau aruncate pe un scaun în celălalt 
capăt al camerei. Cizmele se aflau la marginea patului. Nu 
avusese curajul să le cerceteze cât timp fusese împreună cu 
Benson; de-abia dacă îndrăznise să se uite la ele. 

„Poate, îşi zise el pesimist, nu căutaseră în ele.” Cizmele 
unui fermier sunt sacre. Să furi ceva din ele sau să furi o 
maşină de nisip în deşert sunt nişte crime de neiertat. Chiar 
după ce moare, fermierul este incinerat cu cizmele din care 
nu este scos nimic. 

David căută în interiorul fiecărui buzunar al cizmelor, dar 
nu găsi nimic. Într-unui avusese o batistă, iar în celălalt 
câteva monede. Cu siguranţă că îi scotociseră hainele. Era 
de aşteptat! Dar, după toate aparențele, nu întrecuseră 
măsura căutându-i şi în cizme. Îşi, ţinu respiraţia atunci 
când introduse mâna în interiorul cizmei. Pielea fină îi 
ajunse la subsuoară şi se strânse atunci când degetele 
atinseră talpa. Un sentiment de uşurare îl cuprinse atunci 
când simţi materialul subţire ca un voal al măştii primite de 
la marţieni. 

Ascunsese masca acolo pentru cazul în care ar fi fost 
percheziţionat chiar înainte de baie, dar nu anticipase 
injecţia cu soporit. Avusese un noroc chior că nu-i câutaseră 
pe talpa cizmelor. Va trebui să fie mai precaut pe viitor. 


Puse masca într-un buzunar şi îl închise. Îşi ridică cizmele; 
fuseseră lustruite în timp ce dormea. Cineva îi făcuse acest 
serviciu, dezvăluind respectul aproape instinctiv pe care îl 
arătau fermierii pentru cizme, oricui ar fi aparţinut ele. 

Hainele lui fuseseră şi ele spălate. Fibrele strălucitoare de 
plastic din care era iăcut costumul miroseau a nou. 
Buzunarele erau goale, desigur, dar sub scaun stăteau 
grămadă toate lucrurile pe care le conţinuseră. Se uită prin 
ele. Nu părea să lipsească nimic. Găsi chiar şi batista şi cele 
câteva monede pe care le avea. 

Îşi puse pe el hainele de piele şi şosetele, apoi salopeta şi 
la urmă cizmele. Tocmai îşi încheia cureaua când un fermier 
bărbos intră pe uşă. 

David se uită la el şi spuse pe un ton rece: 

— Ce vrei, Zukis? 

Fermierul răspunse pe acelaşi ton: 

— Unde crezi că pleci, pământeanule? 

Ochii lui sclipeau de răutate, iar pentru David privirea lui 
Zukis era aceeaşi ca cea din prima zi în care se întâlniseră. 
David îşi amintea de maşina lui Hennes aflată în faţa clădirii 
pentru angajări la ferme, de el stând pe scaun şi parcă 
vedea şi acum faţa bărboasă a lui Zukis privindu-l cu ură, în 
timp ce primea din plin un foc de armă mai înainte de a se 
putea apăra. 

— Nicăieri unde ar trebui să-ţi cer ţie permisiunea, 
răspunse David. 

— Aşa? Te înşeli, mister, pentru că o să stai chiar aici. 
Ordinul lui Hennes. 

Zukis se aşeză în cadrul uşii. Două blastere atârnau la 
vedere de o parte şi de alta a centurii sale. Bărbosul 
aştepta. Apoi apăru o spărtură cu dinţi galbeni în barba lui 
atunci când zâmbi. 

— Cred că te-ai cam răzgândit, pământeanule, ai? 

— Poate, spuse David. Cineva a fost la mine chiar acum. 
Cum vine asta? Nu erai de pază? 

— Taci! se răsti Zukis. 


— Sau ai fost cumva plătit să te uiţi în altă parte puţin 
timp? S-ar putea ca asta să nu-i prea placă lui Hennes. 

Scuipatul lui Zukis trecu la câţiva centimetri de cizma lui 
David. 

— Ai curaj să repeţi figura asta fără blastere? întrebă 
David. 

— Stai potolit dacă vrei să primeşti ceva de mâncare, 
pământeanule! zise Zukis. 

Închise uşa după el şi o încuie. După câteva clipe se auzi 
zgomotul provocat de lovirea cu un obiect metalic. Zukis se 
întorcea cu o tavă pe care se afla mâncare: un terci galben 
şi ceva verde ce părea făcut din frunze. 

— Salată de vegetale, spuse Zukis, prea bună pentru tine. 

Un deget gros, negru de mizerie, se vedea la un capăt al 
tăvii. Celălalt capăt al ei stătea pe încheietură, astfel încât 
mâna fermierului nu se vedea. 

David se îndreptă sărind într-o parte, îşi îndoi picioarele 
sub el, sărind apoi pe salteaua patului. Zukis, surprins, se 
întoarse speriat, dar David, folosind arcurile patului, se 
avântă spre el. 

Se lovi puternic de fermier, dădu cu mâna în tavă făcându- 
| pe celălalt s-o scape, în timp ce mâna cealaltă lovi puternic 
barba fermierului. 

Zukis căzu cu un strigăt răguşit. Piciorul lui David se aşeză 
pe mâna cu care fermierul ţinuse tava. Următorul strigăt 
deveni unul de agonie în timp ce degetele zdrobite se 
desfăcură lăsând să cadă blasterul. 

David luă mâna de pe barba fermierului şi, prinzându-l de 
cealaltă mână, se întinse după al doilea blaster, îi ridică 
mâna până la ceafă după care trase puternic de ea. 

— Linişte sau ţi-o rup! zise David. Zukis se potoli şi, 
gâfâind obosit, întrebă: 

— Ce urmăreşti? 

— De ce-ai ascuns un blaster sub tavă? 

— Trebuia să mă protejez, nu? Dacă săreai pe mine când 
eu aveam mâinile ocupate cu tava? 


— Atunci de ce n-ai trimis pe altcineva cu tava, iar tu să-l 
acoperi? 

— Nu m-am gândit la asta, se plânse Zukis. 

David mai strânse încă puţin iar gura lui Zukis se 
schimonosi de durere. 

— Şi dacă ai spune adevărul? 

— Tre... trebuia să te ucid. 

— Şi ce i-ai fi spus lui Makian? 

— Că ai încercat să evadezi. 

— Asta a fost ideea ta? 

— Nu, a lui Hennes. Ia-te de el! Eu doar primesc ordine. 
David îi dădu drumul. Ridică unul dintre blastere şi-l trase 
pe celălalt din toc. 

— Ridică-te! 

Zukis se rostogoli într-o parte. Scoase un geamăt de 
durere atunci când încercă să se ridice sprijinindu-se în 
mâna dreaptă care îi fusese zdrobită, asta şi din cauza 
umărului aproape fracturat. 

— Ce vrei să faci? Nu ai împuşca un om neînarmat, nu? 

— Tu n-ai face asta? 

O nouă voce se făcu auzită. 

— Lasă armele, Williams, se auzi o voce puternică. 

David întoarsa repede capul. Hennes se afla în cadrul uşii 
cu blasterele ridicate. În spatele lui stătea Makian, cu faţa 
întunecată şi brăzdată de riduri. Faţa lui Hennes arăta 
destul de clar ce avea de gând, iar blasterele lui erau 
pregătite. 

David lăsă armele pe care tocmai le luase de la Zukis. 

— Împinge-le încoace! David le împinse. 

— Şi acum, spune ce s-a întâmplat? 

— Ştii ce s-a întâmplat. Zukis a încercat un mic asasinat la 
ordinele tale, iar eu n-am stat cu braţele încrucişate, spuse 
David. 

Zukis începu să se bâlbâie: 

— Nu, domnule Hennes. Nu, domnule. Nu, n-a fost nimic 
de genul ăsta. Eu îi aduceam de mâncare când a sărit pe 


mine. Aveam mâinile ocupate cu tava; n-am avut nici o 
şansă să mă apăr. 

— Taci! spuse Hennes cu dispreţ. Vorbim despre asta mai 
târziu. leşi şi într-o clipă să fii înapoi cu o pereche de 
cătuşe. 

Zukis dispăru repede. Makian spuse calm: 

— De ce-ţi trebuie cătuşe? 

— Pentru că omul ăsta e un impostor periculos, domnule 
Makian. Vă amintiţi că l-am adus aici pentru că părea să ştie 
ceva în legătură cu otrăvirile. 

— Da, da, aşa e. 

— Ne-a spus o poveste despre sora lui care a murit 
otrăvită cu nişte gem de pe Marte. Am verificat toată 
povestea. N-au fost prea multe morţi prin otrăvire care să 
semene cu asta şi care să fi ajuns la cunoştinţa autorităţilor. 
N-am găsit nimic despre vreo fetiţă de doisprezece ani cu 
vreun frate de vârsta lui Williams, care să fi murit din cauza 
gemului. 

Makian era surprins. 

— De cât timp ai ştiut asta, Hennes? 

— Aproape de când am venit aici. Dar am lăsat-o aşa. L-am 
pus pe Griswold să-l urmărească... 

— Vrei să spui să mă ucidă, îl întrerupse David. 

— Da, ai spune asta, considerând că tu l-ai ucis pentru că a 
fost destul de prost ca să-l suspectezi tu, spuse Hennes 
după care continuă întorcându-se spre Makian. Apoi a 
reuşit să ajungă lângă pămpălăul de Benson, unde putea 
afla de toate progresele noastre în investigarea otrăvirilor. 
Şi, colac peste pupăză, acum trei nopţi s-a strecurat afară 
din cupolă dintr-un motiv pe care nu vrea să-l explice. Vreţi 
să-l ştiţi? Se dusese să raporteze celui care l-a angajat - 
celui care se află în spatele afacerii. E mai mult decât o 
coincidenţă că ultimatumul a venit în timp ce era el plecat. 

— Şi tu unde ai fost? întrebă brusc David. Nu m-ai mai 
urmărit după ce a murit Griswold? Dacă ştiai că mă duc 
unde presupui tu, de ce n-ai trimis oameni după mine? 


Makian păru năucit, apoi zise: 

— Păi... 

David îl întrerupse: 

— Lăsaţi-mă să termin, domnule Makian. Cred că nici 
Hennes nu a fost în cupolă în noaptea în care eu am plecat, 
şi nici a doua zi n-a fost aici. Unde ai fost, Hennes? 

Hennes făcu un pas în faţă, iar gura lui se schimonosi de 
furie. Pumnul lui David era chiar lângă faţa lui. Nu credea 
că Hennes va trage, dar era gata să folosească scutul dacă 
va fi nevoie. 

Makian puse o mână tremurândă pe umărul lui Hennes. 

— Mai bine să-l lăsăm în seama Consiliului. David interveni 
rapid: 

— Ce e cu Consiliul? 

— Nu e treaba ta! spuse Hennes nervos. 

Zukis adusese cătuşele. Erau nişte vergi de plastic care 
puteau fi îndoite în orice fel şi apoi blocate într-o anumită 
poziţie. Erau cu mult mai puternice decât frânghiile sau 
decât cătuşele de metal. 

— Ridică-ţi mâinile! ordonă Hennes. 

David se supuse fărăsă protesteze. Vergile fură înfăşurate 
de două ori în jurul încheieturilor sale. Zukis, evident 
satisfăcut, le strânse puternic, apoi trase siguranţa, ceea ce 
genera o rearanjare a moleculelor care întări plasticul. 
Toată energia emanată încălzi cătuşele. Cealaltă pereche fu 
înfăşurată în jurul gleznelor. 

David se aşeză liniştit pe pat. Într-o mână încă mai ţinea 
scutul-mască. Remarca lui Makian despre Consiliu era un 
semn pentru el că nu va sta prea mult încătuşat. Până 
atunci se hotărâse să lase lucrurile să-şi urmeze cursul. 

— Ce e cu Consiliul? întrebă David din nou. 

Dar nu mai avu nevoie de răspuns. Se auzi un strigăt din 
afara camerei, apoi un bărbat grăbit intră în forţă pe uşă 
strigând: 

— Unde e Williams? 


Era chiar Bigman, mare cât viaţa, care nu era aşa de 
mare. Nu dădu atenţie nimănui îndreptându-se direct spre 
David. 

— Nu auzisem c-ai trecut printr-o furtună de prafpână 
când n-am intrat în cupolă. Pe Ceres, cred că te-ai prăjit 
bine! Dar cum de-ai supravieţuit? Eu... Eu... 

Apoi observă poziţia lui David şi se întoarse furios: 

— Pe Jupiter! Cine l-a legat pe băiat în felul ăsta? 

Hennes se abţinuse până atunci. Întinse o mână, îl prinse 
brutal pe Bigman de guler şi îl ridică de la podea. 

— "Ţi-am spus ce-o să se întâmple, vierme, dacă te mai 
prind pe-aici! 

— Dă-mi drumul, ticălos nenorocit! Am dreptul să fiu aici! 
Ai o fracțiune de secundă să-mi dai drumul sau vei 
răspunde în faţa Consiliului Ştiinţei! 

— Pe Marte! Dă-i drumul, Hennes, spuse Makian. Hennes 
îl lăsă să cadă. 

— Şterge-o de-aici! 

— Nici vorbă. Sunt acreditat de Consiliu aici. Am venit cu 
doctorul Silvers. Întreabă-l. 

Apoi arătă cu capul spre bărbatul din cadrul uşii. Numele i 
se potrivea. Părul lui era culoarea argintului iar mustaţa 
avea şi ea aceeaşi nuanţă. 

— Dacă-mi permiteţi, spuse doctorul Silvers, o să preiau 
eu conducerea. Guvernul din Internatioanl Cityde pe 
Pământ a declarat stare de urgenţă în tot Sistemul. Din 
acest moment, toate fermele vor fi sub comanda Consiliului 
Ştiinţei. Am fost desemnat să preiau fermele Makian. 

— Mă aşteptam la aşa ceva, murmură nefericit Makian. 

— Descătuşaţi-l, ordonă doctorul Silvers. 

— E periculos, spuse Hennes. 

— Îmi asum toată responsabilitatea. Bigman sări şi-şi lovi 
călcâiele. 

— Executarea, Hennes, spuse el în culmea fericirii. Hennes 
păli de furie, dar nu scoase nici un cuvânt. 


Trecuseră trei ore de când doctorul Silvers se întâlnise cu 
Makian în sectorul de protocol al fermei. 

— Am nevoie de toate registrele voastre cu producţia de 
pe ultimele şase luni. Trebuie să stau de vorbă cu doctorul 
Benson despre progresele pe care le-a făcut în investigarea 
otrăvirilor. Avem la dispoziţie şase săptămâni pentru a 
rezolva problema. Nici o clipă mai mult. 

— Şase săptămâni! izbucni Hennes. Vrei să spui o singură 
Zi. 

— Nu, domnule. Dacă nu găsim o soluţie până la expirarea 
ultimatumului, toate exporturile de pe Marte vor fi sistate. 
Nu ne vom da bătuţi atâta timp cât mai există vreo şansă. 

— Pe Jupiter! spuse Hennes. Pământul va muri de foame. 

— Nu în şase săptămâni, replică doctorul Silvers. 
Rezervele de hrană vor ajunge destul dacă vor fi 
raţionalizate. 

— Dar o să fie panică şi vor începe demonstrațiile, spuse 
Hennes. 

— Adevărat, răspunse doctorul Silvers hotărât, va fi ceva 
neplăcut. 

— O să ruinaţi sindicatele fermierilor, se plânse Makian. 

— Oricum vor fi ruinate. În seara asta aş vrea să vorbesc 
cu doctorul Benson. Vom avea o discuţie în patru mâine la 
prânz. Mâine noapte, dacă nu se va găsi o soluţie aici pe 
Marte sau în laboratoarele centrale de pe Lună, se instituie 
embargoul şi se vor face pregătiri pentru o întâlnire cu toţi 
fermierii din sindicatele de pe Marte. 

— De ce? întrebă Hennes. 

— Pentru că, spuse doctorul Silvers, există motive care ne 
fac să credem că indiferent cine ar fi implicat în această 
crimă nebunească, este un apropiat al fermelor. Ştie prea 
multe în legătură cu fermele pentru ca noi să nu tragem 
concluzia asta. 

— Şi cu Williams ce se va întâmpla? 

— L-am interogat. Rămâne la povestea lui, care este, 
trebuie să recunosc, destul de ciudată. Va fi trimis în oraş 


unde va fi interogat în continuare, sub hipnoză dacă va fi 
necesar. 

Se auzi semnalul de la uşă. 

— Deschide uşa, domnule Makian, spuse doctorul Silvers. 
Makian făcu asta, ca şi cum nu ar fi fost proprietarul celei 
mai mari ferme de pe Marte şi, în acest fel, unul din cei mai 
bogaţi şi mai puternici oameni din sistemul solar. 

Intră Bigman, uitându-se provocator la Hennes. 

— Williams este sub pază într-o maşină de nisip care se 
îndreaptă spre oraş. 

— Bine, spuse doctorul Silvers strângând din buze. 

La doi kilometri distanţă de cupolă, maşina de nisip se 
opri. David Starr, cu aparatul de respirat pe faţă, cobori din 
ea, îi făcu semn cu mâna şoferului. Acesta scoase capul 
afară şi spuse: 

— "Ţine minte, intrarea 17! O să te aştepte un om de-al 
nostru care o să-ţi dea drumul înăuntru! 

David zâmbi şi dădu din cap. Se uită la maşina care se 
îndepărta spre oraşşi apoi o porni înapoi spre fermă. 

Oamenii din Consiliu cooperaseră, desigur. Fuseseră de 
acord să-l lase să se întoarcă singur în secret, dar nimeni, 
nici măcar doctorul Silvers nu ştia scopul acestei cereri. 

Avea piesele întregului puzzle, dar încă nu avea dovada. 

14. „Eu Sunt Rătăcitorul în Spaţiu” 

Hennes intră în dormitorul lui cuprins de obosealăşi 
mânie. Oboseala se datora orelor înaintate. Era aproape 
trei dimineaţa. Nu prea se odihnise în ultimele două nopţi, 
ba chiar mai mult, nu scăpase de tensiune în ultimele şase 
luni. Şi totuşi i se păruse necesar să ia parte la 
interminabila discuţie pe care o avusese acest doctor 
Silvers cu Benson. 

Doctorul Silvers nu fusese de acord, şi asta a fost picătura 
care a umplut paharul. Doctorul Silvers! Un bătrân 
incompetent care venise de la oraş gândindu-se că va putea 
rezolva totul într-o zi şi o noapte, când întreaga ştiinţă de 


pe Pământ şi de pe Marte se străduia de luni întregi fără 
nici un folos! 

Hennes era nervos şi pe Makian, care se înmuiase ca o 
pereche de cizme bine cremuite şi ajunsese un fel de lacheu 
în faţa acestui prost cu părul alb. Makian! Acum două 
decenii ajunsese aproape o legendă, despre el spunându-se 
că era cel mai puternic proprietar al celei mai puternice 
ferme de pe Marte. 

Şi mai era şi Benson, cu amestecul lui în planurile lui 
Hennes, împotrivindu-se planului de a-l neutraliza cât mai 
uşor şi mai rapid pe acel novice băgăcios, pe acel Williams. 
Şi Griswold, împreună cu Zukis, doi proşti care nu fuseseră 
în stare să facă paşii necesari pentru a avea câştig de cauză 
asupra slăbiciunii lui Makian şi a sentimentalismului lui 
Benson. 


Se gândi mult dacă ar trebui să ia o pastilă de Soporit. În 
această noapte îşi dorea odihna necesară în perspectiva 
agitaţiei zilei de mâine şi, în plus, o dată cu somnul ar fi 
putut să-i treacă şi mânia. 

Dădu din cap. Nu! Nu putea risca să rămână neajutorat 
din cauza drogurilor în timpul unor posibile evenimente 
importante din acea noapte. 

Făcu totuşi un compromis şi, atingând întrerupătorul, 
comandă închiderea magnetică a uşii. Chiar o testă pentru 
a verifica funcţionarea circuitelor electromagnetice. Uşile 
personale în atmosfera „masculină” şi liberă de la fermă 
erau aşa de rar încuiate încât nu ar fi fost ceva neobişnuit 
ca una dintre ele să aibă izolaţia deteriorată sau unele fire 
desprinse, asta fără ca cineva să-şi fi dat seama de-a lungul 
anilor. Din câte ştia el, uşa lui nu fusese încuiată niciodată 
de când luase în primire postul. 

Dar circuitele funcționau perfect. Uşa nici măcar nu 
tremură când trase de ea. Destul cu verificatul uşilor! 

Oftă din greu, se aşeză pe pat şi-şi scoase pe rând cizmele. 
Îşi frecă picioarele obosit, oftă din nou, apoi sări brusc, atât 
de brusc încât nici nu-şi dădu seama că se mişcă. 

Se uita complet năucit. Nu putea fi adevărat. Nu putea fi 
adevărat! Asta însemna că povestea prostească a lui 
Williams era adevărată. Însemna că poveştile ridicole spuse 
de Benson despre marţieni s-ar putea dovedi până la 
urmă... 

Nu! Refuză să creadă asta. I-ar fi fost mult mai uşor să 
creadă că mintea lui, lipsită de somn, se ţinea de şotii. 

Totuşi, întunericul camerei era luminat de o strălucire 
albăstruie care împrăştia lumină. Cu ajutorul ei putea vedea 
patul, pereţii, scaunul, dulapul, chiar şi cizmele care erau 
exact unde la aşezase. Putea vedea creatura care avea 
numai o lumină acolo unde ar fi trebuit să aibă capul şi nici 
o altă formă în jur; mai degrabă un fel de fum. 

Simţi peretele în spatele lui. Nici măcar nu fusese 
conştient că se dăduse câţiva paşi înapoi. 


Obiectul vorbi, iar vorbele lui erau seci şi răsunătoare de 
parcă ar fi avut un ecou: 

— Eu sunt Rătăcitorul în Spaţiu! 

Hennes se îndreptă. La început fusese surprins, după care 
se strădui să se calmeze. Apoi spuse cu o voce fermă: 

— Ce vrei? 

Rătăcitorul în Spaţiu nu se mişcă şi nici nu vorbi, iar 
Hennes rămase cu ochii fixaţi la el. 

Fermierul aşteptă cu inima bătând puternic, dar lucrul 
acela învăluit în fum şi lumină nu făcu nici o altă mişcare. S- 
ar fi putut chiar să fie un robot programat doar să-şi spună 
numele. Pentru o clipă, Hennes se gândi că aşa stăteau 
lucrurile, dar imediat abandonă acest gând. Stătea chiar 
lângă fişet şi, cu toată mirarea de care era stăpânit, nu 
putea să uite asta. Încet, mâna lui începu să se mişte. 

În lumina pe care o degaja obiectul, mişcarea lui era 
vizibilă, dar cu toate astea nu atrăgea atenţia. Hennes puse 
mâna pe birou, într-un gest ce se vroia nevinovat. „Robot, 
marțian, om, sau orice ar fi fost, îşi zise Hennes, nu avea de 
unde să ştie secretul biroului.” Se ascunsese în cameră 
aşteptând, dar nu o percheziţionase. Sau dacă o făcuse, 
însemna că fusese o treabă de profesionist, din moment ce 
ochii atenţi ai lui Hennes nu descoperiseră nimic anormal în 
cameră; nimic care să nu fi fost la locul lui; nimic care să nu 
fi trebuit să fi fost acolo, cu excepţia Rătăcitorului în Spaţiu. 

Degetele lui atinseră o crestătură făcută în lemnul 
biroului. Era un mecanism cunoscut, deţinut de majoritatea 
administratorilor fermelor de pe Marte. Într-un fel era ceva 
de modă veche, la fel ca biroul de lemn importat şi el. Era o 
veche tradiţie care data de pe vremea pionieratului lipsit de 
legi pe Marte, dar tradiţiile dispăreau greu. Micuța 
crestătură se mişcă încet sub degetul lui, făcând să se 
deplaseze o mică bucată de lemn. Mâna lui Hennes se 
îndreptă fulgerător spre blasterul pe care îl dezvăluise mica 
deschizătură. 


Cu toate că ţinea în mână blasterul ochind un punct letal, 
creatura nu se mişcă. În mâinile ei nu părea să fie nici o 
armă. 

Hennes, încrezător, se dădu înapoi. Robot, marțian sau 
om, obiectul nu putea să reziste unui foc de blaster. Era o 
armă mică, iar proiectilul pe care îl folosea avea o mărime 
neglijabilă. Vechile „puşti” din timpurile antice aveau 
gloanţe de metal, adevărate pietroaie în comparaţie cu 
acesta. Dar micul proiectil al blasterului era aproape 
mortal. Odată aflat în mişcare, orice l-ar fi oprit, făcea să 
acţioneze un detonator atomic care convertea o fracțiune 
submicroscopică din masa proiectilului în energie, şi în 
această conversiune, obiectul care îl oprea, orice ar fi fost, 
metal, piatră sau carne de om, era distrus, totul fiind însoţit 
de un sunet ce semăna cu o lovitură de deget pe un 
cauciuc. 

— Cine eşti? Ce vrei? spuse Hennes pe un ton ce 
împrumutase ceva din ameninţarea blasterului. 

Încă o dată creatura vorbi, repetând cu o voce domoală: 

— Sunt Rătăcitorul în Spaţiu! 

Buzefe lui Hennes se arcuiră violent atunci când trase. 
Proiectilul părăsi ţeava, porni drept spre obiectul învăluit în 
fum, îl atinse şi se opri. Se opri instantaneu la un 
centimetru de ţintă. Nici unda de şoc nu trecu de scutul 
care absorbi forţa mişcării convertind-o într-un fulger 
luminos. 

Dar fulgerul nu putu fi văzut. Era acoperit de puternica 
strălucire a proiectilului de blaster convertit în energie, 
oprit, neavând nimic în jurul lui care să mascheze lumina 
generată. Era ca şi cum un soare de dimensiunea unui ac ar 
fi apărut pentru o fracțiune de secundă în cameră. 

Hennes, cu un strigăt sălbatic, îşi duse mâinile la ochi deşi 
parcă ar fi vrut să se protejeze de explozie. Dar era prea 
târziu. După câteva minute, când îndrăzni să-şi deschidă 
pleoapele, ochii lui iritaţi şi arşi nu îi dezvăluim nimic. Cu ei 
deschişi sau închişi nu vedea altceva decât o negură în care 


apăreau puncte roşii. Nu îl putu vedea nici pe Rătăcitorul în 
Spaţiu în mişcare, repezindu-se la cizmele lui, căutând în 
buzunare cu nişte mâini abile, deschizând circuitul 
magnetic al uşii, apoi strecurându-se afară din cameră mai 
înainte ca mulţimea de oameni cu strigătele lor de panică să 
se adune inevitabil. 

Hennes avea încă mâna la ochi atunci când îi auzi venind. 

— Prindeţi-l! Prindeţi-l! Puneţi mâna pe el, fricoşi în cizme 
negre ce sunteţi! strigă el. 

— Nu e nimeni! se auziră deodată câteva voci. Apoi cineva 
adăugă: 

— Cu toate astea, miroase a blaster. 

— Ce se-ntâmplă, Hennes? se auzi vocea autoritară a 
doctorului Silvers. 

— Intruşi, răspunse Hennes, foindu-se nervos. Nu l-a văzut 
nimeni? Ce se întâmplă cu voi? Sunteţi... 

Nu putu să spună cuvântul. În ochii din care clipea nervos 
şi se umezeau, treptat, lumina începea să pătrundă din nou. 
Nu putuse să spună „orbi”. 

Silvers întrebă din nou: 

— Cine era intrusul? Poţi să-l descrii? 

Dar Hennes nu putu decât să dea din cap neajutorat. Ce 
putea să explice? Putea să le spună de coşmarul învăluit în 
fum care putea vorbi şi în faţa căruia un proiectil de blaster 
nu putea decât să explodeze prematur fărăsă-l rănească? 

Doctorul James Silvers se întorse în cameră dus pe 
gânduri. Toată această gălăgie care îl scosese din cameră 
înainte să-şi fi terminat pregătirile pentru somn, apoi fuga 
fără sens după o nălucă şi lipsa explicaţiilor lui Hennes nu 
erau pentru el decât nişte mici motive de supărare. Nu se 
gândea decât la ziua de mâine. 

Nu avea nici un pic de încredere în victorie, nici un pic de 
încredere în embargo. Chiar dacă s-ar opri exporturile de 
alimente! Chiar dacă câţiva de pe Pământ ar înţelege de ce, 
sau, mai rău, ar trage propriile lor concluzii, rezultatele tot 


ar putea fi mai înspăimântătoare decât cele ale unei otrăviri 
în masă. 

Acest David Starr arăta încrezător, dar până acum 
acţiunile lui nu-i insuflaseră încredere. Povestea lui despre 
Rătăcitorul în Spaţiu era prea grozavă, nu făcea decât să 
arunce bănuieli asupra unor oameni ca Hennes, ba chiar 
era să-l aducă la un pas de moarte. Fusese un mare noroc 
că el, Silvers, a apărut la timp. Îi spusese doar vag de planul 
lui de a părăsi oraşul şi de a se întoarce în secret la fermă. 
Dar, când Silvers a primit scrisoarea de la Starr, adusă de 
omul acela mic, Bigman - cum singur îşi spunea în total 
dezacord cu realitatea - a contactat imediat sediul 
Consiliului de pe Pământ. I s-a confirmat că David Starr 
trebuia ascultat fără reţineri. 

Şi totuşi, cum putea un tip atât de tânăr... 

Doctorul Silvers se opri. Ceva ciudat! Uşa de la cameră, pe 
care o lăsase întredeschisă în grabă, rămăsese tot aşa, dar 
nici o lumină nu răzbătea pe coridor. Şi totuşi nu stinsese 
lumina atunci când plecase! Îşi putea aminti strălucirea ei 
în spate în momentul în care se grăbea să coboare scările. 

O stinsese cineva dintr-un exces de zel? Puțin probabil. 

Din cameră nu se auzea nici un sunet. Îşi scoase blasterul, 
deschise larg uşa şi se îndreptă direct spre locul unde ştia 
că se află întrerupătorul. 

O mână îi acoperi brusc gura. 

Încercă să se răsucească, dar mâna care îl ţinea era mare 
şi puternică, iar vocea pe care o auzi răsună familiar. 

— Nu e nici o problemă, doctore Silvers. Doar că nu 
vroiam să mă daţi de gol. 

Mâna se dădu la o parte şi doctorul Silvers spuse: 

— Starr? 

— Da. Închideţi uşa. Se pare că această cameră e locul cel 
mai sigur cât timp continuă cercetările. În orice caz, trebuie 
să vă vorbesc. V-a spus Hennes ce s-a întâmplat? - - Nu, nu 
chiar. Eşti cumva implicat în asta? 


Zâmbetul lui David îşi păstră toată discreţia în penumbra 
camerei. 

— Într-un fel, doctore Silvers. Hennes a primit vizita 
Rătăcitorului în Spaţiu şi, în confuzia creată, am putut să 
ajung la camera dumneavoastră fără, sper, să fi fost văzut 
de cineva. 

Vocea bătrânului membru al Consiliului se ridică în ciuda 
calmului care îl caracteriza: 

— Ce tot spui? Nu prea am chef de glume. 

— Nu glumesc. Rătăcitorul în Spaţiu există. 

— Nu ţine. Povestea nu l-a impresionat pe Hennes, iar eu 
merit să aflu adevărul. 

— Acum îl impresionează pe Hennes, sunt sigur, iar 
dumneavoastră veţi avea adevărul mâine. Între timp, 
ascultaţi-mă. Rătăcitorul în Spaţiu există, după cum am 
spus, iar el este marea noastră speranţă. Jocul nostru e un 
joc pe muchie de cuţit şi, cu toate că ştiu cine se află în 
spatele otrăvirilor, asta nu-mi foloseşte la nimic. Nu avem 
de-a face cu un criminal sau doi care intenţionează să 
câştige câteva milioane dintr-un şantaj ci, mai degrabă, cu 
un grup bine organizat care intenţionează să preia 
controlul asupra întregului sistem solar. Şi ar putea realiza 
asta, sunt sigur, chiar dacă am prinde şefii, şi nu ne-am da 
seama de majoritatea detaliilor conspirației pentru a o 
înăbuşi încă din faşă. 

— Spune-mi cine e liderul, îi ceru doctorul Silvers hotărât, 
iar Consiliul îşi va da seama de detaliile necesare. 

— Graba strică treaba, replică David la fel de hotărât. 
Trebuie să avem răspunsul, întreg răspunsul în mai puţin 
de douăzeci şi patru de ore. O victorie după acest termen 
nu va opri moartea a milioane de oameni de pe Pământ. 

— Atunci ce ai de gând? întrebă doctorul Silvers. 

— "Teoretic, răspunse David, ştiu cine este criminalul şi 
cum operează. Ca să nu tăgăduiască, îmi mai trebuie o 
dovadă, pe care o voi avea până dimineaţă. Pentru a obţine 
o mărturisire de la el, va trebui să-i distrugem complet 


moralul... Aici trebuie să ne folosim de Rătăcitorul în 
Spaţiu. De fapt chiar a început procesul de distrugere a 
moralului. 

— Iar acest Rătăcitor în Spaţiu! Eşti fascinat de această 
nălucă. Dacă există cu adevărat, dacă nu e o şmecherie de-a 
ta căreia chiar trebuie să-i cad victimă, atunci cine e şi ce e? 

— Nu vă pot da alte detalii. Nu pot să vă spun decât că ştiu 
că e de partea noastră. Am încredere în el ca şi în mine 
însumi şi îmi asum întreaga responsabilitate pentru 
acţiunile lui. Trebuie să procedaţi cum vă spun eu, doctore 
Silvers, sau vă avertizez că am să merg mai departe fără 
dumneavoastră. Importanţa acestei probleme este atât de 
mare încât nici dumneavoastră nu-mi puteţi sta în cale. 

Din vocea lui răzbătea o hotărâre de nezdruncinat. 
Doctorul Silvers nu putea vedea în întuneric expresia de pe 
faţa lui David, dar, într-un fel, nici nu era nevoie. 

— Ce vrei să fac? întrebă Silvers convins. 

— Mâine va trebui să vă întâlniți cu Makian, Benson şi 
Hennes. Luaţi-l pe Bigman cu dumneavoastră ca gardă de 
corp. Este mic, dar e iute şi nu-i e teamă de nimic. 
Înconjuraţi clădirea centrală cu oameni ai Consiliului, şi vă 
sfătuiesc să aibă la ei, pentru orice eventualitate, blastere 
cu repetiţie şi grenade fumigene. Şi acum, fiţi atent. Între 
orele doisprezece şi cincisprezece minute şi doisprezece şi 
treizeci de minute lăsaţi intrarea din spate nepăzită. O să 
garantez eu siguranţa ei. Să nu păreţi surprins, orice s-ar 
întâmpla mai târziu. 

— O să fii şi tu acolo? 

— Nu. Prezenţa mea nu va fi necesară. 

— Atunci? 

— Veţi primi o vizită din partea Rătăcitorului în Spaţiu. 
Ştie tot ce ştiu şi eu, iar, oricum, din partea lui acuzaţiile vor 
fi şi mai nimicitoare pentru criminal. 

Doctorul Silvers simţi cum se înfiripă în el o undă de 
speranţă. 

— Crezi că vom reuşi? 


Urmă o clipă de tăcere. Apoi David Starr spuse: 

— De unde să ştiu? Nu pot decât să sper. 

Pauza următoare se prelungi. Doctorul Silvers simţi un 
curent de aer ca şi cum uşa s-ar fi deschis. Se întoarse spre 
întrerupător. Camera fu inundată de lumină, dar nu mai era 
nimeni acolo în afară de el. 

15. Rătăcitorul în Spaţiu Preia Controlul. 

David Starr se mişcă cât de repede putu. Nu mai rămăsese 
mult din noapte. O parte din agitaţie şi din tensiune 
începuse să dispară, iar oboseala cumplită pe care nu voia 
să o ia în seamă îl copleşea puţin câte puţin. 

Raza lanternei strălucea într-un colţ sau altul al camerei. 
Spera cu adevărat ca ceea ce căuta să nu fie în spatele 
uşilor speciale. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, ar fi trebuit să 
folosească forţa şi nu se simţea în stare să atragă tocmai 
acum atenţia. Nu vedea acolo nici un seif; nimic care să 
semene cu aşa ceva. Asta era pe de o parte bine, dar pe de 
altă parte era şi rău. Ce căuta el nu putea fi greu de găsit, 
dar putea să nu fie deloc în cameră. 

Ar fi fost păcat având în vedere modul bine plănuit în care 
obținuse cheile de la cameră. Hennes nu avea cum să-şi 
revină aşa de repede după tot ce i se întâmplase. 

David zâmbi. Fusese la început la fel de surprins ca şi 
Hennes. „Eu sunt Rătăcitorul în Spaţiu” fuseseră primele 
cuvinte pe care le spusese prin scut de la ieşirea din 
cavernele marţienilor. Nu-şi putea aminti cum suna vocea 
lui acolo. Probabil că nici nu o auzea cu adevărat. Poate că, 
sub influenţa marţienilor, doar îşi simţea gândurile aşa cum 
le simţea pe ale lor. 

Aici, la suprafaţă, sunetul vocii lui îl lăsase mut de uimire. 
Rezonanţa şi tonul puternic fuseseră de-a dreptul 
neaşteptate. Dar într-o clipă îşi revenise şi înţelesese. Cu 
toate că scutul lăsa moleculele de aer să treacă, probabil că 
le încetinea. O asemenea interferenţă modifica desigur 
undele sonice. 


Lui David nu-i părea rău de asta. Vocea, aşa cum se auzea 
ea, putea fi de folos. 

Scutul rezistase bine la radiaţiile blasterului. Raza nu 
fusese oprită complet şi putuse să vadă totul cu ochii lui. 
Până la urmă efectul asupra lui fusese un nimic, în 
comparaţie cu cel suferit de Hennes. 

Metodic, chiar când se gândea la toate astea, David 
inspecta conţinutul rafturilor şi al dulapurilor. 

Raza de lumină se opri o clipă. David lăsă la o parte 
celelalte aparate pentru a lua în mână un mic obiect de 
metal. Îl studie în lumina lanternei. Atinse un buton care 
schimbă ceva, după care urmări atent ce se întâmpla. 

Inima îi bătea cu putere. 

Era dovada finală. Dovada tuturor speculațiilor sale - 
speculaţii care fuseseră foarte logice şi foarte complete, dar 
până acum nu se putuse baza decât pe logică. Acum logica 
se năştea din ceva făcut din molecule, ceva care putea fi 
simţit şi pipăit. 

Îl puse în cizmele lui înalte, alături de mască şi de cheile 
pe care i le luase lui Hennes cu puţin timp în urmă în acea 
noapte. 

Încuie uşa după el şi păşi afară. Cupola începea să devină 
cenuşie. Peste puţin timp, fluorescentele principale vor fi 
aprinse iar ziua va începe oficial. Ultima zi, fie pentru 
criminali, fie pentru civilizaţia de pe Pământ. 

Între timp mai avea cel puţin şansa să doarmă. 

Ferma lui Makian era cufundată într-o tăcere de gheaţă. 
Puţini fermieri îşi dădeau cu părerea despre cele ce se 
întâmplau. Era ceva serios, desigur, dar nimeni nu putea 
spune mai mult. Câţiva dintre ei şopteau că Makian fusese 
prins cu nereguli financiare, dar nimeni nu credea asta. Nu 
era nici măcar logic, căci pentru aşa ceva nu ar fi fost 
trimisă armata. 

Dar în jurul clădirii centrale se învârteau oameni în 
uniformă care aveau în mâini blastere cu repetiţie. Pe 
acoperişul clădirii fuseseră instalate două piese de artilerie 


iar zona dimprejur fusese evacuată. Ioţi fermierii, cu 
excepţia celor care erau necesari la menţinerea 
principalelor anexe, erau consemnați în barăci. Puţinii care 
rămăseseră primiseră ordine clare să-şi vadă doar de 
treaba lor. 

La ora douăsprezece şi cincisprezece minute, cei doi 
bărbaţi care patrulau separat la intrarea din spatele clădirii 
se depărtară lăsând zona nepăzită. La douăsprezece şi 
treizeci de minute îşi reluară patrularea. Ufnul dintre 
artileriştii de pe acoperiş susţinu după aceea că văzuse pe 
cineva intrând în clădire în acel interval de timp. Admisese 
că îl zărise doar o fracțiune de secundă, dar descrierea lui 
nu prea avea sens deoarece pretindea că văzuse ceea ce 
părea a fi un om în flăcări. 

Doctorul Silvers nu era sigur de nimic. Nu ştia deloc cum 
să înceapă discuţia. Se uită la ceilalţi patru care stăteau în 
jurul mesei. 

Primul era Makian. Arăta de parcă nu ar mai fi dormit de o 
săptămână. Probabil că aşa şi era. Până acum nu scosese 
nici un cuvânt. Silvers chiar se întreba dacă Makian era 
conştient de ce se întâmplă în jurul lui. 

Urma Hennes. Acesta purta ochelari negri. Şi-i scotea din 
când în când iar ochii lui erau injectaţi şi furioşi. Acum doar 
stătea acolo mormăind pentru sine. 

Cel de-al treilea era Benson. Avea faţa tristă şi nefericită. 
Doctorul Silvers petrecuse câteva ore cu el cu o noapte în 
urmă şi nu avea nici o îndoială că toate investigaţiile lui fără 
nici un rezultat erau o ruşine şi o durere pentru el. Îi 
vorbise despre marţieni, marţieni adevăraţi, ca fiind cauza 
otrăvirilor, dar Silvers ştia că nu trebuie să-l ia în serios. 

Ultimul era Bigman. Singura persoană veselă dintre toţi. 
Cu siguranţă că el nu înţelegea decât o parte a adevăratei 
crize. Stătea cu spatele rezemat de speteaza scaunului, 
evident mulţumit că se afla la masă cu oameni importanţi, 
savurându-şi din plin rolul. 


Şi mai era un scaun pe care Silvers îl adusese la masă. 
Stătea acolo gol, în aşteptare. Nimeni nu comentase acest 
lucru. 

Doctorul Silvers întreținea conversaţia făcând tot felul de 
remarci lipsite de importanţă, încercând astfel să-şi 
mascheze propria îngrijorare. Ca şi acel scaun gol, şi el 
aştepta. 

La douăsprezece şi şaisprezece minute privi în sus şi se 
ridică încet în picioare. Nu putu să articuleze nici un sunet. 
Bigman îşi împinse scaunul şi se prăbuşi cu el. Hennes se 
întoarse brusc şi apucă masa cu nişte degete care deveniră 
albe de încordare. Benson privi şi el cu un murmur. Numai 
Makian părea nemişcat. Ochii lui se ridicară, apoi privi ca şi 
cum ar fi văzut un alt element de neînțeles într-o lume care 
devenise prea mare şi prea ciudată pentru el. 

— Eu sunt Rătăcitorul în Spaţiu, spuse arătarea din cadrul 
uşii. 

În luminile puternice ale camerei, strălucirea care îi 
înconjura capul era într-un fel atenuată, iar fumul din jurul 
lui era cumva mai substanţial decât îl văzuse Hennes cu o 
noapte mai înainte. 

Rătăcitorul în Spaţiu intră. Aproape instantaneu toţi cei 
din cameră îşi dădură scaunele la o parte lăsând loc liber 
lângă masă, aşa că singurul scaun gol rămase izolat. 

Rătăcitorul în Spaţiu se aşeză, cu faţa ascunsă în spatele 
luminii şi cu braţele aşezate în faţă pe masă, dar tară să o 
atingă. Între masă şi braţe rămăseseră câţiva centimetri de 
spaţiu gol. 

— Am venit să vorbesc cu criminalii! spuse Rătăcitorul. 
Hennes rupse tăcerea apăsătoare care se aşternuse: 

— Vrei să spui hoţii? zise el cu vocea plină de venin. 

Mâna lui se mişcă spre ochelarii întunecaţi, dar nu îi dădu 
la o parte. Degetele îi tremurau vizibil. 

Vocea Rătăcitorului în Spaţiu era calmă şi înceată, iar 
vorbele lui păreau a avea un ecou puternic. 


— Este adevărat că sunt un hoţ. Uite cheile pe care le-am 
sustras din cizmele tale. Nu mai am nevoie de ele. 

O strălucire de metal clipi pe deasupra mesei spre 
Hennes, dar acesta nu le ridică. 

Rătăcitorul în Spaţiu continuă: 

— Dar furtul a avut loc pentru a opri o crimă mai mare. 
Este crima şefului fermei care petrece periodic nopţi întregi 
în Wingrad City pentru investigaţii particulare referitoare la 
otrăviri. 

Faţa mică a lui Bigman se strâmbă, evident plină de 
încântare. 

— Hei! Hennes! spuse el. Se pare că te-au citit! 

Dar Hennes avea ochi şi urechi doar pentru arătarea din 
celălalt capăt al mesei. 

— Şi e vreo crimă în asta? întrebă el. 

— Crima este, acuză Rătăcitorul în Spaţiu, o călătorie 
scurtă în direcţia asteroizilor. 

— De ce? În ce scop? 

— Nu de pe asteroizi a venit ultimatumul criminalilor? 

— Mă acuzi că aş fi în spatele otrăvirilor? Neg asta. Cer o 
dovadă. Asta dacă tu crezi că ai nevoie de vreo dovadă. 
Poate crezi că mascarada ta mă poate forţa să admit o 
minciună. 

— Undeai fost cu două nopţi înainte de venirea 
ultimatumului? 

— N-o să răspund. N-ai dreptul să mă întrebi nimic. 

— O să răspiind eu pentru tine. Marea maşinărie a 
otrăvirilor îşi are sediul pe asteroizi, unde s-a adunat ce a 
mai rămas din vechile bande de pirați. Creierul se află aici, 
la fermele lui Makian. 

Imediat Makian se ridică în picioare tremurând şi începu 
să vorbească. 

Rătăcitorul în Spaţiu îi făcu semn să se aşeze jos, cu o 
mişcare fermă a mâinii învăluite de fum, şi continuă: 

— Tu, Hennes, eşti mesagerul. 


Hennes îşi scoase acum ochelarii. Faţa lui umflată şi 
lucioasă avea, din cauza ochilor injectaţi, o mină 
mormântală. 

— Mă plictiseşti, Rătăcitorule în Spaţiu, sau cum te 
numeşti, zise el. Această întrunire, din câte am înţeles eu, 
avea drept scop discutarea mijloacelor de combatere a 
otrăvirilor. Dacă este transformată într-o adunare pentru 
acuzaţii stupide făcute de un actor amărât, eu plec. 

Doctorul Silvers se întinse peste Bigman pentru a-l prinde 
pe Hennes de încheietura mâinii. 

— Te rog să rămâi, Hennes. Aş vrea să aud mai multe 
despre asta. Nimeni n-o să te condamne fără o dovadă 
clară. 

Hennes îndepărtă mâna doctorului şi se ridică de pe 
scaun. Bigman spuse încet: 

— Mi-ar plăcea să te văd împuşcat, Hennes, şi asta e exact 
ce se va întâmpla dacă încerci să ieşi din cameră. 

— Bigman are dreptate, adăugă Silvers. Sunt oameni 
înarmaţi afară cu instrucţiuni clare să nu permită nimănui 
să plece fără ordine de la mine. 

Hennes strânse pumnii apoi spuse: 

— N-am să mai adaug nici un cuvânt la această procedură 
ilegală. Sunteţi toţi martori că sunt reţinut cu forţa. 

Hennes se aşeză încrucişându-şi braţele. Rătăcitorul în 
Spaţiu vorbi din nou: 

— Şi totuşi, Hennes este doar mesagerul. E un criminal 
prea mare pentru a fi adevăratul criminal. 

Benson spuse cu sfială: 

— Dar acum te contrazici. 

— Numai aparent, răspunse Rătăcitorul. Să cercetăm 
crima. Putem aflai multe despre un criminal din natura 
crimei pe care o comite. În primul rând, există faptul că 
până acum au murit doar câţiva oamerii. Probabil ca aceşti 
criminali ar fi obţinut ce-şi doreau mult mai repede 
începând cu otrăviri la o scara mare, în loc să amenințe 
şase luni, timp în care au riscat să fie capturați şi să nu 


obţină nimic. Ce înseamnă asta? Se pare că şeful ezită într- 
un fel să ucidă. Asta, cu siguranţă, nu-i stă în fire lui 
Hennes. Am obţinut cele mai multe informaţii de la 
Williams, care nu e acum cu noi, şi de la care ştiu că, după 
sosirea lui la fermă, Hennes a încercat de mai multe ori să-l 
omoare. 

Hennes, uitându-şi hotărârea de a nu scoate nici un 
cuvânt, strigă: 

— Minciună! 

Rătăcitorul în Spaţiu continuă fără a-l lua în seamă: 

— Aşa că Hennes n-ar avea nici o reţinere faţă de ideea de 
crimă. Deci, va trebui să găsim pe cineva mai „blând”. Şi 
totuşi, ce anume face ca o persoană blândă să omoare 
oamenipe care nu i-a văzut niciodată şi care nu i-au făcut 
nici un rău? La urma urmelor, cu toate că un procent 
nesemnificativ din populaţia Pământului a fost otrăvit, 
numărul morţilor atinge câteva sute. Cincizeci dintre ei 
erau copii. Probabil că, în cazul ăsta, există o dorinţă de 
bogăţie şi de putere care copleşeşte toată această blândeţe. 
Ce stă în spatele acestei dorinţe? Probabil o viaţă plină de 
frustrări care l-a făcut să urască groaznic întreaga omenire, 
dorind să le arate celor care-l dispreţuiesc cât de puternic 
este el cu adevărat. Deci căutăm un om care ar avea un 
complex de inferioritate avansat. Unde putem găsi unul ca 
el? 

Toţi se uitau la Rătăcitorul în Spaţiu cu un interes care li 
se citea în priviri. Până şi Makian devenise acum interesat. 
Benson se încruntă auzind cele spuse, iar lui Bigman îi 
pierise zâmbetul de pe faţă. Rătăcitorul în Spaţiu continuă: 

— Şi cea mai importantă dovadă apare după sosirea lui 
Williams la fermă. A fost întâi suspectat că e spion. Povestea 
despre otrăvirea surorii sale a fost uşor dovedită ca fiind 
falsă. Hennes, după cum am mai spus, a vrut chiar să-l 
omoare. Şeful, cu mustrări de conştiinţă, a adoptat o altă 
metodă. A încercat să-l neutralizeze pe Williams făcându-şi-l 
prieten şi pretinzând că nu-l poate suporta pe Hennes. Şi 


acum să punem totul cap la cap. Ce ştim despre liderul 
criminalilor? Este un om cu mustrări de conştiinţă care a 
părut prietenos cu Williams şi neprietenos cu Hennes. Un 
om cu un complex de inferioritate ce a rezultat dintr-o viaţă 
plină de frustrări, pentru că era diferit de ceilalţi, unul mai 
Mic... 

Urmă o mişcare rapidă. Un scaun se îndepărtă de masă, 
iar una din persoane se dădu înapoi rapid cu blasterul în 
mână. Benson se ridică în picioare şi strigă: 

— Pe Jupiter! Bigman. 

Doctorul Silvers strigă şi el neajutorat: 

— Dar... Dar... L-am adus aici ca bodyguard. E înarmat! 
Pentru o clipă Bigman stătu nemişcat, cu blasterul pregătit, 
urmărindu-i pe fiecare cu ochii lui mici. 

16. Soluţia. 

Bigman spuse cu o voce fermă: 

— Să nu ne pripim să tragem vreo concluzie. S-ar părea că 
Rătăcitorul în Spaţiu m-a descris pe mine, dar până acum 
nu mi-a pronunţat numele. 

Toţi îl urmăreau atent. Niciunul nu scotea o vorbă. 

Bigman îşi răsuci dintr-o dată blasterul, îl prinse de ţeava 
şi îl aruncă pe masă, unde alunecă zgomotos în direcţia 
Rătăcitorului în Spaţiu. 

— Vă spun că nu sunt cel pe care-l căutaţi şi, drept 
dovadă, iată arma mea. 

Degetele Rătăcitorului, parţial învăluite de fum, se 
întinseră spre el. 

— Şi eu spun că nu eşti cel care îl căutăm, zise el, iar 
blasterul alunecă înapoi spre Bigman. 

Bigman se întinse după el, îl puse în toc şi se aşeză.la loc. 

— Şi acum, spune mai departe, Rătăcitorule. 

— Ar fi putut să fie Bigman, dar există multe motive care 
ne opresc să credem asta. Primul ar fi acela că 
neînțelegerile dintre Bigman şi Hennes au apărut cu mult 
înainte de sosirea lui Williams la fermă. 

Doctorul Silvers protestă: 


— Dar fii atent! Dacă liderul pretindea că nu se înţelege cu 
Hennes, s-ar putea ca asta să nu fi fost doar de dragul lui 
Williams. Putea să fie un plan pus la punct cu mult timp 
înainte. 

Rătăcitorul în Spaţiu continuă: 

— Punctul dumneavoastră de vedere, doctore Silvers este 
corect, dar gândiţi-vă şi la ce urmează. Şeful, oricare ar fi 
el, trebuie să aibă controlul complet al tacticii bandei de 
criminali. Ar trebui să-şi impună resentimentul faţă de 
crimă în faţa celor mai periculoşi răufăcători din întreg 
sistemul solar. Şi asta nu o putea face decât într-un singur 
fel, şi anume aranjând totul astfel încât ei să nu poată 
continua fără el. Dar cum? Simplu! Controlând producerea 
otrăvii şi metoda de otrăvire. Cu siguranţă că Bigman nu 
poate face nimic din toate astea. 

— De unde ştii? întrebă Silvers. 

— Simplu. Bigman nu are pregătirea necesară pentru a 
putea crea şi produce o nouă otravă mai puternică decât 
toate otrăvurile cunoscute. Nu are nici laboratoare pentru 
acest lucru şi nici pregătirea botanică şi bacteriologică în 
acest sens. Nu are acces la silozurile din Wingrad City. Dar 
toate astea i se potrivesc lui Benson! 

Agronomul, transpirând abundent, rosti cu strigăt slab: 

— Ce-ai de gând? Mă pui la încercare la fel ca şi pe 
Bigman? 

— Pe Bigman nu l-am pus la încercare, spuse Rătăcitorul 
în Spaţiu. Nici măcar nu l-am acuzat. Dar pe tine te acuz, 
Benson. Tu eşti creierul şi liderul acestui plan de otrăviri! 

— Nu-i adevărat. Eşti nebun! 

— Deloc. Sunt cât se poate de sănătos! Williams te-a 
suspectat de prima dată şi mi-a comunicat suspiciunile lui. 

— Dar nu avea nici un motiv. Am fost cât se poate de 
deschis faţă de el. 

— Mult prea deschis. Ai făcut greşeala de a-i spune opinia 
despre acea bacterie de pe Marte care creşte pe produsele 
fermei şi care ar fi sursa otrăvirilor. Ca agronom, ar fi 


trebuit să ştii că asta e imposibil. Viaţa de pe Marte nu este 
formată din proteine şi ea nu poate hrăni plantele de pe 
Pământ mai mult decât le-ar hrăni o stâncă. Aşa că ai spus 
intenţionat o minciună. Asta l-a făcut pe Williams să se 
întrebe dacă nu cumva ai făcut tu vreun extract dintr-o 
bacterie de pe Marte. Extractul ar fi otrăvitor. Nu eşti de 
acord cu mine? 

Benson protestă violent: 

— Dar cum aş fi putut răspândi otrava? Nu are nici un 
sens ce spui. 

— Ai acces la transporturile fermelor lui Makian. După 
primele otrăviri, ai putut aranja să obţii probe din silozurile 
aflate în oraş. I-ai povestit lui Williams cât de meticulos 
adunai probe din diferite silozuri, de la diferite adâncimi ale 
silozurilor. I-ai spus cum foloseşti acel harpon pe care chiar 
tu însuţi l-ai inventat. 

— Dar ce e rău în asta? 

— Chiar prea mult. leri noapte am obţinut de la Hennes 
nişte chei. Le-am folosit pentru a ajunge în singurul loc 
încuiat din fermă - laboratorul tău. Acolo am găsit asta. 

Ridică în lumină un mic obiect de metal. Doctorul Silvers 
întrebă: 

— Ce e ăla, Rătăcitorule în Spaţiu? 

— Este aparatul cu care lua probe Benson. Se potriveşte la 
capătul puştii harpon. Fiţi atenţi cum funcţionează. 

Rătăcitorul îin Spaţiu atinse un mic buton aflat la un capăt 
al dispozitivului. 

— Acţionând harponul, acesta aruncă acest dispozitiv de 
prindere. Aşa! Acum priviţi. 

Urmă un bâzâit slab. După cinci secunde, zgomotul încetă, 
iar capătul din faţă al dispozitivului se desfăcu, rămase aşa 
preţ de o secundă, apoi se închise la loc. 

— Aşa e făcut să funcţioneze! strigă Benson. N-am făcut 
nici un secret din asta! 

— Nu, n-ai făcut, spuse Rătăcitorul cu severitate. Te-ai 
certat cu Hennes zile întregi pentru Williams. N-ai avut 


curajul să-l ucizi. Abia la urmă ai venit cu harponul la 
Williams pentru a vedea dacă îl va surprinde în vreun fel şi-l 
va da de gol. Dar n-a fost aşa, şi oricum Hennes nu mai 
putea aştepta. Zukis avea instrucţiuni clare să-l omoare. 

— Dar ce e în neregulă cu acest dispozitiv? 

— Să vă arăt din nou cum funcţionează. Dar de data asta, 
doctore Silvers, fiţi atent la partea dinspre dumneavoastră 
a dispozitivului. 

Doctorul Silvers se aplecă peste masă, privind atent. 
Bigman, cu blasterul scos pentru a doua oară, îi urmărea 
atent pe Hennes şi pe Benson. Makian stătea în picioare iar 
obrajii lui traşi se înroşiseră. 

Pentru a doua oară dispozitivul fu pregătit, încă o dată 
gura lui se deschise, dar acum toţi puteau vedea partea 
indicată, unde o bucată de metal se trase înapoi dezvăluind 
o mică gaură în care strălucea o substanţă vâscoasă. 

— Iată, spuse Rătăcitorul în Spaţiu, puteţi vedea ce se 
întâmpla. De fiecare dată când Benson lua câte o probă, 
câteva boabe de grâu, o bucată de fruct, o frunză de 
lăptucă erau mânjite cu această substanţă incoloră, de fapt 
un extras otrăvitor dintr-o bacterie de pe Marte. Este o 
otravă simplă, fără îndoială, care nu e afectată de procesele 
de preparare a mâncării şi apare într-o bucată de pâine, un 
borcan de gem sau în mâncarea unui copil. Benson bătu cu 
pumnul în masă. 

— E o minciună! O minciună sfruntată! 

— Bigman, ordonă Rătăcitorul în Spaţiu, astupă-i gura. 
Stai lângă el şi nu-l lăsa să se mişte. 

— Rătăcitorule în Spaţiu, protestă doctorul Silvers, ai adus 
dovezi clare, dar trebuie să-l laşi să se apere. 

— Nu mai avem timp, replică Rătăcitorul în Spaţiu, iar 
dovada care o să vă satisfacă va veni imediat. 

Bigman îşi folosi batista ca pe un căluş. Benson se zbătu 
un timp, dar apoi se aşeză în tăcere, plin de sudoare, când 
patul blasterului din mâna lui Bigman îl lovi zgomotos în 
ţeastă. 


— Data viitoare, îi puse în vedere Bigman, te voi lovi destul 
de tare ca să te ia somnul; şi poate am să-ţi fac şi un cucui. 

Rătăcitorul în Spaţiu se ridică. 

— "Toţi l-aţi suspectat, sau aţi pretins că-l suspectaţi pe 
Bigman când am vorbit prima dată despre un om cu un 
complex de inferioritate pentru că este mic. Sunt multe 
feluri de a fi mic, nu numai în înălţime. Bigman 
compensează înălţimea cu firea bătăioasă şi cu felul în care 
îşi susţine cu voce tare opiniile. Oamenii îl respectă pentru 
asta. Benson, trăind aici pe Marte printre oameni de 
acţiune, este catalogat ca „un fermier tocilar”, este ignorat 
ca fiind slab de înger şi privit de sus de oameni pe care îi 
consideră inferiori. Să nu fii în stare să compensezi asta 
decât prin crime pline de laşitate este un alt fel de a fi mic, 
unul mult mai groaznic. Dar Benson este bolnav mental. A 
obţine o mărturisire din partea lui ar fi dificil, poate chiar 
imposibil. Dar Hennes este la fel de bun pentru a ne 
dezvălui activităţile viitoare ale criminalilor. Ne poate spune 
exact unde anume în zona asteroizilor îi putem găsi pe 
acoliţii lor. Ne poate spune unde este stocată otrava ce va fi 
folosită la miezul nopţii. Ne-ar putea spune multe lucruri. 

Pe faţa lui Hennes apăru un rânjet. 

— Aş putea să nu vă spun nimic, şi n-am să vă spun nimic. 
Dacă ne împuşcaţi pe amândoi, lucrurile se vor petrece ca 
şi cum am fi în viaţă. Aşa că puteţi să v-o faceţi cu mâna 
voastră! 

— Vei vorbi, întrebă Rătăcitorul în Spaţiu, dacă îţi 
garantăm siguranţa personală? 

— Cine ar crede în garanţia ta? răspunse Hennes. O să 
rămân la povestea mea. Sunt nevinovat. Dacă ne ucideţi, nu 
rezolvaţi nimic. 

— Îţi dai seama că dacă nu vorbeşti, milioane de bărbaţi, 
femei şi copii vor muri? 

Hennes dădu nepăsător din umeri. 

— Foarte bine, continuă Rătăcitorul în Spaţiu. Am auzit 
destul de multe despre efectele otrăvii create de Benson. 


Odată aflată în stomac, absorbţia ei se face foarte repede; 
nervii pieptului siint paralizaţi; victima nu mai poate 
respira. Este, de fapt, o strangulare dureroasă care 
durează cinci minute. Dar asta doar dacă otrava este în 
stomac. 

În timp ce vorbea, Rătăcitorul în Spaţiu scoase din 
buzunar o mică bilă de sticlă. Deschise dispozitivul de 
prelevat probe şi trecu bila peste suprafaţa vâscoasă până 
când strălucirea sticlei pieri fiind acoperită în totalitate cu 
otravă. 

— Dar lucrurile stau cu totul altfel dacă otrava ar fi pusă 
chiar între buze. Ar fi absorbită mult mai încet, iar efectul ei 
va fi treptat. Makian, strigă el brusc, iată-l pe omul care te-a 
trădat! A folosit ferma ta pentru a organiza otrăvirile şi 
pentru a ruina sindicatele fermierilor. Pune-i cătuşele! 

Rătăcitorul în Spaţiu aruncă o pereche de cătuşe pe masă. 

Makian, cu un strigăt de furie reţinută prea mult timp, se 
repezi la Hennes. Un moment, dorinţa de răzbunare îi dădu 
din nou puterea din tinereţe, iar Hennes i se împotrivi fără 
nici un folos. 

Când Makian se dădu la o parte, Hennes era legat de 
scaun, mâinile îi erau prinse la spate, iar încheieturile 
încătuşate strâns. 

Makian spuse nervos: 

— După ce mărturiseşti, va fi plăcerea mea să te rup în 
bucăţi cu mâinile goale. 

Rătăcitorul în Spaţiu făcu înconjurul mesei apropiindu-se 
încet de Hennes şi având între degete micuța bilă de sticlă 
mânjită cu otravă. Hennes încercă să se ferească. La 
celălalt capăt al mesei, Benson începu să se mişte violent, 
dar Bigman îl făcu din nou să se potolească. 

Rătăcitorul în Spaţiu prinse între degete buza de jos a lui 
Hennes şi o trase în afară dezvelindu-i dinţii. Hennes 
încercă să se smulgă din strânsoare, dar degetele 
Rătăcitorului strânseră mai puternic şi Hennes scoase un 


strigăt înfundat. Rătăcitorul în Spaţiu lăsă să cadă bila de 
sticlă în spaţiul dintre buze şi dinţi. 

— Cred că e nevoie de zece minute până când vei absorbi 
destul de multă otravă prin papile pentru a-şi face efectul, 
spuse el calm. Dacă eşti de acord să cooperezi, vom scoate 
bila înainte de termen şi te vom lăsa să-ţi clăteşti gura. 
Altfel, otrava îşi va face încet efectul. Treptat, va deveni din 
ce în ce mai greu să respiri şi, până la urmă, într-o oră vei 
muri strangulat încet. Dacă mori, oricum nu rezolvi nimic, 
pentru că demonstraţia va fi extrem de plină de învăţăminte 
pentru Benson, cu care vom proceda apoi la fel pentru a 
afla adevărul. 

Pe tâmplele lui Hennes apărură picături de sudoare. 
Scoase nişte sunete de parcă s-ar fi înecat. 

Rătăcitorul în Spaţiu aşteptă răbdător. La un moment dat 
Henens strigă: 

— O să vorbesc! O să vorbesc! Scoate-mi-o din gură! 
Scoate-mi-o! 

Vorbele erau mormăite prin buzele lui strâmbe, dar pe 
faţă i se vedeau clar frica şi intenţia de a vorbi. 

— Bun! Doctore Silvers, ar fi bine să notezi. 

Trecură trei zile până când doctorul Silvers se întâlni cu 
David Starr. Nu dormise prea mult în aceste ultime trei zile 
şi era obosit, dar nu atât de obosit încât să nu treacă să-l 
vadă pe David. Bigman, care nu-l părăsise pe doctorul 
Silvers în tot acest interval, era la fel de bucuros să-l vadă 
pe David. 

— A mers, spuse bucuros Silvers. Sunt sigur că ai auzit. A 
mers nesperat de bine. 

— Ştiu, zise David zâmbind, Rătăcitorul în Spaţiu mi-a 
spus tot... 

— Înseamnă că l-ai mai văzut de atunci. 

— Da, dar numai pentru câteva clipe. 

— A dispărut imediat după aceea. L-am menţionat în 
raport, trebuia chiar. Dar oricum, mi s-a părut că mă fac de 
râs. Până la urmă îi am pe Makian şi pe Bigman ca martori. 


— Şi pe mine, spuse David. 

— Da. Bine oricum că s-a terminat. Am localizat rezerva de 
otravă şi am curăţat asteroizii. Avem doisprezece oameni 
care vor primi închisoare pe viaţă, dar până la urmă 
descoperirea lui Benson va fi de ajutor. Experimentele lui 
privind viaţa de pe Marte sunt, într-un fel, revoluţionare. 
Asta face posibilă crearea unor noi serii de antibiotice. Dacă 
prostul ar fi încercat să ajungă cineva în ştiinţă, sunt sigur 
că ar fi ajuns un om important. Numai cu mărturisirea lui 
Hennes am putut să-l oprim. 

— Mărturia a fost pregătită cu grijă. Rătăcitorul în Spaţiu 
a început să-l intimideze cu o noapte înainte. 

— Da, oricum mă îndoiesc că cineva ar fi putut să se opună 
pericolului de otrăvire la care a fost expus Hennes. De fapt, 
ce s-ar fi întâmplat dacă Hennes ar fi fost nevinovat? 
Rătăcitorul în Spaţiu a riscat. 

— Nu chiar. Acolo nu a fost nici un pic de otravă. Benson 
ştia asta. Crezi că ar fi lăsat prelevatorul de probe în 
laborator cu otravă pe el ca dovadă împotriva lui? Crezi că 
ar fi ţinut otrava unde ar fi putut fi găsită accidental? 

— Dar otrava de pe bilă... 

—. Era simplă gelatină, fără nici un gust. Benson şi-ar fi 
dat seama de asta. Din cauza asta nu a încercat Rătăcitorul 
să obţină vreo mărturisire de la el. De asta i-a ţinut gura 
închisă, ca să-l împiedice să-l avertizeze pe Hennes. Dar şi 
el şi-ar fi putut da seama dacă n-ar fi fost orbit de panică. 

— Mii de comete! spuse doctorul Silvers sec. 

Încă îşi mai freca bărbia în timp ce spunea că se va 
retrage să se odihnească. 

David se întoarse spre Bigman. 

— Şi acum ce o să faci, Bigman? 

— Doctorul Silvers mi-a oferit o slujbă permanentă la 
Consiliu, răspunse Bigman. Dar nu cred c-o să accept. 

— De ce? 

— Păi, am să-ţi spun, mister Starr. Mi-am gândit că o să 
merg cu tine, oriunde ai pleca de acum încolo. 


— Nu mă duc nicăieri, doar pe Pământ. 

Erau singuri, dar Bigman se uită cu prudenţă în spate 
înainte de a spune ceva. 

— Mi se pare mie că o să te duci în multe locuri în afară de 
Pământ, Rătăcitorule în Spaţiu. 

— Cum? 

— Da. Am ştiut de prima dată când ai apărut învăluit în 
fum şi lumină. De asta nu te-am luat în serios când m-ai 
acuzat că eu sunt criminalul, spuse Bigman cu faţa numai 
un zâmbet. 

— Crezi că ştii ce spui? 

— Sigur. N-am putut să-ţi văd faţa sau detaliile costumului, 
dar purtai cizme şi aveai aceeaşi înălţime şi aceeaşi 
constituţie. 

— Coincidenţă! 

— Se poate. N-am putut vedea forma cizmelor, dar am 
văzut totuşi ceva din ele, de exemplu culoarea. lar tu eşti 
singurul fermier de care am auzit vreodată că acceptă să 
poarte cizme vopsite doar în alb şi negru! 

David Starr îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă. 

— Ai câştigat. Chiar vrei să fim împreună? 

— Aş fi mândru! 

David întinse mâna, iar Bigman i-o strânse cu putere. 

— Atunci, împreună să fim, oriunde vom merge! spuse 
David. 

PARTEA AII-A CAPCANA. 

Nava Blestemată. 

Cincisprezece minute până la decolare! Atlas aştepta să-şi 
ia zborul. Formele zvelte şi bine conturate ale navei spaţiale 
străluceau în lumina Pământului care străpungea bezna 
nopţii lunare. Prova ei curbată era îndreptată spre spaţiu. 
Vidul cosmic o înconjura, iar dedesubt se afla praful selenar. 
Nu avea nici un fel de echipaj. La bord nu era nimeni. 

Doctorul Hector Conway, preşedintele Consiliului Ştiinţei, 
întrebă nerăbdător: 

— Cât e ceasul, Gus? 


Nu se simţea prea bine în birourile Consiliului de pe Lună. 
Pe Pământ ar fi stat la ultimul etaj al obeliscului din piatră şi 
fier căruia i se spunea Science Tower S-ar fi putut uita pe 
fereastră spre International City. 

Aici, pe Lună au făcut tot ce le-a stat în putinţă. Birourile 
aveau ferestre false cu desene strălucitoare în spatele lor. 
Erau colorate cât mai realist, iar luminile din spatele lor îşi 
modificau intensitatea de-a lungul zilei simulând astfel 
amiaza, crepusculul şi seara. În timpul perioadei de somn 
emiteau chiar o lumină obscură de un albastru închis. 

Dar asta nu era suficient pentru un pământean ca Hector 
Conway. Ştia că dacă ar sparge geamurile nu ar găsi în 
spatele lor decât nişte miniaturi pictate şi dacă le-ar sparge 
şi pe astea ar ajunge ori într-o altă cameră, ori chiar la 
stânca selenară. 

Doctorul Augustus Henree, cel căruia i se adresase 
Conway, se uită la ceas, apoi spuse între două fumuri de 
pipă: 

— Mai sunt cincisprezece minute. Nu avem de ce să ne 
facem griji. Atlas funcţionează perfect, chiar ieri i-am făcut 
ultimele verificări. 

— Ştiu asta.i Părul lui Conway era alb complet şi părea mai 
bătrân decât Henree, lunganul cu faţa subţire. Lucky mă 
îngrijorează. 

— Lucky? 

— Mă tem că a devenit un reflex, spuse Conway cu un 
zâmbet timid. Vorbesc despre David Starr. Dar toată lumea 
i-a spus zilele astea Lucky. Nu i-ai auzit? 

— Lucky Starr, hm? Numele i se potriveşte. Dar ce e cu el? 
Până la urmă a fost ideea lui, nu? 

— Exact. E genul lui de idei. Mă gândesc să nu se 
năpustească asupra Consulatului Sirian de pe Lună. 

— Chiar aş vrea să facă asta. 

— Nu glumi! Câteodată mă gândesc că tu îl încurajezi în 
ideea lui de a face totul de unul singur. De asta am venit aici 
pe Lună, ca să fiu cu ochii pe el, şi pe navă. 


— Dacă pentru asta ai venit aici, să ştii că nu prea-ţi faci 
treaba. 

— Eee, nu pot să-l urmăresc peste tot ca o mămică. Dar, 
oricum, Bigman e cu el. I-am spus pişpiriului că îl jupoi de 
viu dacă Lucky se hotărăşte să atace Consulatul Sirian de 
unul singur. 

Pe Henree îl bufni râsul. 

— Îţi spun eu că aşa o să facă, mormăi Conway. Şi ce e mai 
râu, e că o să scape fără probleme. 

— Păi, şi atunci? 

— Asta o să-l încurajeze, şi într-o zi va risca un pic mai 
mult, iar el este un om prea valoros ca să-l pierdem. 

John Bigman Jones se legăna mergând pe podeaua din lut 
bine bătătorit, cărând cu cea mai mare grijă cutia de bere. 
Nu erau câmpuri antigravitaţionale în afara oraşului, aşa că 
aici la spaţioport trebuia să te descurci cum puteai cu 
gravitația de pe Lună. Din fericire, Bigman fusese născut şi 
crescut pe Marte, unde gravitația era doar de două ori mai 
mică decât cea normală, aşa că pentru el nu era un lucru 
deosebit de greu. Acum cântărea doar nouă kilograme. Pe 
Marte ar fi cântărit douăzeci şi trei, iar pe Pământ cincizeci 
şi cinci. 

Ajunse la santinelă care îl privea amuzată. Santinela era 
îmbrăcată în uniformele Gărzii Naţionale de pe Lună şi era 
obişnuită cu gravitația mică. 

John Bigman Jones îi strigă: 

— Hei! Nu sta acolo ca o statuie! Ţi-am adus o bere. Fac eu 
cinste! 

Santinela păru surprinsă, apoi spuse cu o urmă de regret 
în glas: 

— Nu pot să beau în timpul serviciului. 

— Bine. O s-o beau eu. Eu sunt John Bigman Jones. Poţi să- 
mi spui Bigman. 

Îi venea doar până la bărbie santinelei, care nu era foarte 
înaltă, dar Bigman îşi întinse mâna ca şi cum santinela ar 
putea ajunge la ea fără probleme. 


— Eu sunt Bert Wilson. Eşti de pe Marte? 

Se uită la cizmele roşu-purpuriu ale lui Bigman. Nimeni în 
afară de un fermier marțian nu ar fi avut curajul să iasă cu 
ele. Bigman se uită mândru la cizme. 

— Normal! Sunt aici de o săptămână. Pe Spaţiu! Ce pietroi 
mai e şi luna asta! Voi nu ieşiţi niciodată afară? 

— Câteodată. Când e necesar. Nu prea ai multe de văzut 
pe-aici. 

— Chiar aş vrea să ies. Nu prea-mi place să stau închis. 

— În spatele meu, acolo, e o ieşire. 

Bigman urmări degetul mare care arăta în spate, peste 
umărul sergentului. Coridorul - destul de prost luminat la 
acea distanţă de Luna City - se strâmta într-o spărtură în 
zid. 

— Dar nu am costum, spuse Bigman. 

— N-ai putea să ieşi nici dacă ai avea aşa ceva. Momentan, 
nimeni n-are voie să iasă fără permis. 

— De ce? 

Wilson dădu răspunsul căscând: 

— Au o navă acolo care e gata să plece - se uită la ceas — 
peste vreo douăsprezece minute. Poate o să se mai 
liniştească lucrurile după aia. Nu prea ştiu nici eu ce se 
întâmplă. 

Santinela se legănă pe călcâie şi urmări ultima picătură de 
bere cum se scurgea pe gâtul lui Bigman. 

— Auzi, n-ai luat cumva berea de la Pasty's Port Bar? E 
multă lume acolo? 

— Nu e nimeni. Fii atent! O să-ţi ia cincisprezece secunde 
să te duci până acolo şi să-ţi iei una. Eu oricum n-am nimic 
de făcut. O să stau aici şi o să am grijă să nu se întâmple 
nimic cât timp eşti plecat. 

Wilson se uită pofticios în direcţia barului. 

— Mai bine nu. 

— Cum vrei! 

Aparent, niciunul dintre cei doi nu observă silueta care 
trecu prin spatele lor pe coridor, apoi prin spărtura din 


stâncă unde uşa uriaşă a ecluzei bara calea spre exterior. 

Wilson făcu câţiva paşi spre bar, ca şi cum l-ar fi atras, dar 
apoi spuse: 

— Nu! Mai bine nu! 

Zece minute până la lansare. 

Fusese ideea lui Lucky Starr. Era în biroul lui Conway în 
ziua în care ajunsese ştirea că T. S. S. Waltham Zachary 
fusese jefuit de pirați, încărcătura furată, tot echipajul mort 
în spaţiu, şi cei mai mulţi dintre pasageri captivi. Cei din 
navă au încercat o luptă zadarnică care ar fi avariat nava şi 
i-ar fi făcut pe pirați să o considere nesemnificativă. Dar, cu 
toate astea, furaseră tot ce putea fi de furat, chiar şi 
motoarele. 

— Centura de asteroizi e duşmanul nostru! Spuse Lucky. O 
sută de mii de stânci! 

— Chiar mai multe, îl completă Conway aruncându-şi 
ţigara. Dar ce putem face? Chiar de pe vremea Imperiul 
Terestru asta a devenit o grijă; cei de pe asteroizi au fost 
mai tari decât noi. De zeci de ori am fost să curăţăm 
cuiburile de acolo, şi de fiecare dată am lăsat destule 
pentru le da posibilitatea să se înmulțească din nou. Acum 
douăzeci şi cinci de ani... 

Bătrânul membru al Consiliului se opri brusc. În urmă cu 
douăzeci şi cinci de ani, părinţii lui Lucky fuseseră ucişi în 
spaţiu iar el, pe atunci un băieţel, fusese catapultat în 
spaţiu. 

— Problema e că nici măcar nu ştim unde se află toţi 
asteroizii, spuse Lucky iar ochii lui căprui nu lăsară să se 
întrezărească nici o durere. 

— Normal că nu! Ar trebui o sută de ani şi o sută de nave 
pentru a culege informaţiile necesare despre asteroizi. Ca 
să nu mai vorbim de faptul că forţa de gravitație a lui 
Jupiter le va schimba în permanenţă orbita. 

— Am putea totuşi să încercăm. Dacă trimitem o navă, 
piraţii ar putea să nu-şi dea seama că e ceva imposibil şi să 


se teamă de consecinţele unei cartografieri. Dacă îşi dau 
seama ce facem, nava va fi atacată. 

— Bun, şi pe urmă? 

— Să presupunem că am trimite o navă complet 
automatizată, complet echipată, dar fără nici un om la bord. 

— Se poate, dar e destul de scump. 

— Dar s-ar putea să merite! Să presupunem că am echipa- 
o cu navete de salvare proiectate să părăsească automat 
nava când senzorii înregistrează modelul energetic al unui 
motor hiperatomic. Ce crezi că ar face piraţii? 

— Ar transforma navetele de salvare în nişte bucăţi de 
metal pierdute în spaţiu, ar urca la bordul navei şi ar lua-o 
la baza lor. 

— Una din bazele lor! Corect! Si dacă văd navele de 
salvare plecând, atunci nu vor fi surprinşi dacă nu găsesc 
pe nimeni la bord. Oricum, ar fi o navă de supraveghere 
neînarmată. Nu te aştepţi ca echipajul să opună rezistenţă. 

— Bine, bine, unde vrei să ajungi cu asta? 

— Să presupunem în continuare că este programată să 
explodeze imediat ce temperatura absolută este mai mare 
de douăzeci de grade, lucru ce se va întâmpla dacă este 
adusă într-un hangar de pe asteroizi. 

— Deci propui o capcană? 

— Una gigantică! Ar distruge un întreg asteroid. Ar putea 
distruge zeci de nave ale piraţilor. Mai mult, observatoarele 
noastre de pe Ceres, Vesta, Juno, Pallas pot recepționa 
lumina exploziei. Apoi, dacă îi putem localiza pe piraţii în 
viaţă am putea obţine informaţii care ne-ar putea fi 
folositoare. 

— Înţeleg! 

Şi aşa au început să lucreze la Atlas. 

Silueta întunecată din interiorul scobiturii care ducea pe 
suprafaţa lunii lucra cu o rapiditate sigură. Panoul de 
control de la uşa camerei de depresurizare era încuiat, dar 
cedă imediat sub fasciculul filiform al pistolului termic. 
Discul de metal blindat se deschise imediat. Degetele 


înmănuşate lucrară cu repeziciune. Apoi discul fu înlocuit şi 
lipit la loc cu fascicul mai larg şi mai rece al aceluiaşi pistol. 

Uşa de la cameră se deschise. Alarma care în mod normal 
ar fi sunat de fiecare dată când se întâmpla acest lucru 
rămase tăcută de data asta; circuitele ei fuseseră scoase din 
funcţiune. Umbra intră în camera de depresurizare, apoi 
uşa se închise în spatele ei. Mai înainte de a deschide uşa ce 
dădea la suprafaţă care era chiar în faţ” sasului, desfăcu 
materialul din plastic flexibil pe care îl avea la subraţ. Intră 
în el, acesta acoperindu-l complet şi mulându-se pe corpul 
lui. Nu avea decât o deschizătură din silicon transparent în 
dreptul ochilor. Un mic rezervor de oxigen lichid era legat 
de un furtun care ducea la aparatul de respirat s' era prins 
de centură. Era un semicostum spaţial, proiectat doar 
pentru scurte ieşiri în zone lipsite de oxigen, care nu 
garanta o autonomie mai mare de o jumătate de oră. 

Speriat, Wilson îşi roti capul. 

— Ai auzit? 

Bigman privi uimit la santinelă. 

— N-am auzit nimic. 

— Pot să jur că a fost uşa de la camera de depresurizare. 
Totuşi, nu se aude alarma. 

— Ar trebui să se audă? 

— Normal. Trebuie să ştii când se deschide uşa. Sună 
alarma când e aer înăuntru, iar în rest stă aprins un bec. 
Altfel cineva ar putea să deschidă uşa şi să scoată astfel tot 
aerul din coridor sau dintr-o navă. 

— Păi atunci, dacă nu s-a auzit nici o alarmă, n-ai de ce să- 
ţi faci probleme. 

— De asta nu sunt prea sigur! 

Cu nişte salturi mari, de câte şase metri la gravitația de pe 
Lună, santinela ajunse la uşă. Se opri lângă panoul de 
comandă şi activă trei grupuri de becuri fluorescente care 
făcură lumină ca în miezul zilei. 

Bigman îl urmă, sărind cu stângăcie, de fiecare dată 
riscând să-şi piardă echilibrul şi să aterizeze în nas. 


Wilson avea blasterul scos. Cercetă uşa, apoi se întoarse să 
se uite din nou pe coridor. 

— Eşti sigur că nu ai auzit nimic? 

— Nimic, răspunse Bigman, dar, desigur, nici nu eram 
atent. Cinci minute până la lansare. 

Praful selenar se ridica pe măsură ce siţueta în costum 
spaţial se îndrepta spre Atlas. Nava strălucea în lumina 
pământului, dar suprafaţa fără atmosferă a Lunii nu 
transmitea lumina nici măcar câţiva centimetri în umbra 
munţilor care înconjurau spaţioportul. 

Cu trei salturi lungi silueta trecu de porţiunea luminată şi 
ajunse în umbra neagră aruncată de navă. 

Se urcă pe scară, sărind câte zece trepte odată. Ajunse la 
sasul de depresurizare al navei. După câteva clipe se 
deschise apoi se închise la loc. 

Atlas avea un pasager. Un singur pasager! 

Santinela stătea în faţa uşii care i se părea că arăta 
dubios. Bigman continua să trăncănească. 

— A trecut aproape o săptămână. Trebuie să umblu după 
prietenul meu şi să am grijă să nu dea de necaz. Cum o fi 
asta pentru un cowboy al spaţiului ca mine?! N-am avut nici 
o ocazie să... 

Santinela, îngrijorată, îl întrerupse: 

— Mai potoleşte-te, prietene. Uite care-i treaba, eşti un 
puşti de treabă, dar las-o pe altă dată. 

Pentru o clipă se uită la panoul de control al încuietorii. 

— Asta e ciudat, spuse el. 

Bigman se umfla ameninţător. Faţa lui mică se înroşea. Îl 
apucă de umăr pe bărbatul de gardă şi îl întoarse aproape 
gata să-şi piardă şi el echilibrul. 

— Hei, amice, pe cine faci tu puşti? 

— Auzi, lasă-mă-n pace! 

— O clipă! Avem ceva de lămurit! Să nu crezi că mă las 
călcat în picioare dacă sunt mai mic decât ceilalţi. Hai, 
ridică-i. Hai, hai! Ridică-ţi pumnii sau îţi împrăştii nasul pe 
toată faţa! 


Bigman sărea de colo-colo în jurul santinelei. Wilson se 
uita la ei uimit. 

— Ce te-a apucat? Nu te mai prosti! 

— Aha! Ţi-e frică! 

— Nu pot să mă bat cât timp sunt de gardă. Şi, în plus, n- 
am vrut să te jignesc. Am o treabă de făcut şi nu am timp de 
tine. 

Bigman îşi cobori pumnii şi spuse: 

— Mi se pare că nava decolează. 

Nu se auzea nimic, desigur, căci sunetul nu trece prin vid, 
dar podeaua de sub ei vibra ca răspuns la loviturile de 
ciocan ale jetului rachetei care ridica nava de la suprafaţa 
astrului. 

— Asta e bine, spuse Wilson dând din cap, cred că nu mai 
are nici un rost să fac vreun raport. Oricum e prea târziu. 

Uitase de panoul de control. 

Lansare! 

Ţevile de evacuare din ceramică se deschiseră sub Atlasşi 
motoarele principale porniră şi ele cu furie. Încet şi 
maiestuos nava se ridica şi se mişca greoi. Apoi viteza 
crescu. Străpunse cerul negru micşorându-se până ajunse 
doar o stea între atâtea altele, iar apoi dispăru complet. 

Doctorul Henree se uită pentru a cincisprezecea oară la 
ceas şi spuse: 

— A plecat. Trebuie să fi plecat până acum. 

Îndreptă capătul pipei spre cadranul ceasului bătând de 
câteva ori în el. 

— Să întrebăm autorităţile portului, se agită Conway. 

Peste cinci secunde se uitau amândoi la groapa de lansare 
pe ecranul de proiecţie tridimensională. Era încă deschisă. 
Chiar şi la temperaturile scăzute de pe Lună, partea 
întunecată a gropii mai fumega încă. 

— A fost o navă frumoasă, spuse Conway dând din cap. 

— Încă mai este! 

— Eu mă gândesc la ea ca la trecut. În câteva săptămâni 
va fi o ploaie de metal topit. E o navă cu un destin tragic. 


— Să sperăm că pe undeva e o bază de-a piraţilor cşre va 
avea şi ea un destin tragic. 

Henree dădu din cap gânditor. 

Amândoi îşi întoarseră privirile când uşa se deschise. Era 
doar Bigman. 

Venea spre ei zâmbind. 

— E bine să fii din nou în Luna City. Poţi să simţi cum te 
întorci la greutatea normală o dată cu fiecare pas. Bătu din 
picioare apoi sări de câteva ori. Încercaţi asta unde am fost 
eu şi o să vă daţi cu capul de tavan, apoi o să arâtaţi ca nişte 
fraieri. 

Conway întrebă încruntat: 

— Unde e Lucky? 

— Ştiu unde este, răspunse Bigman. lot timpul ştiu unde 
este. Ştiţi că Atlas tocmai a decolat? 

— Da, da, ştim asta, dar unde e Lucky? 

— Pe Atlas, normal. Unde credeaţi că o să fie! 

Scursurile Spaţiului. 

Doctorul Henree scăpă din mână pipa care se lovi de 
podeaua de linolit. Nu fusese atent. 

— Ce? 

Conway se înroşi, iar faţa lui grăsuţă de culoare roz ieşea 
în evidenţă prin contrast cu părul alb. 

— E o glumă? 

— Nu. S-a urcat pe navă cu cinci minute înainte de 
lansare. Eu am stat de vorbă cu santinela, Wilson parcă îl 
chema, şi i-am atras atenţia. Era să mă iau la bătaie cu el şi 
i-aş fi arătat o şmecherie veche, spuse executând un un-doi 
cu pumnii rapid în aer, dar nu l-au ţinut curelele. 

— L-ai lăsat? Nu ne-ai avertizat? 

— Cum aş fi putut? Trebuie să fac ce mi-a spus Lucky. Mi-a 
spus că trebuie să se urce pe navă în ultima clipă şi fără să 
afle nimeni, fiindcă dumneavoastră sau doctorul Henree l- 
aţi fi oprit. 

Conway oftă. 


— A făcut-o. Pe Spaţiu, Gus, ar fi trebuit să-mi dau seama 
că nu pot avea încredere înjumătăţea asta de marțian! 
Bigman, prostule! Ştiai că nava asta e o capcană. 

— Normal. Şi Lucky ştie. Mi-a spus să nu trimiteţi nici o 
navă după el, altfel lucrurile nu vor ieşi cum trebuie. 

— Nu vor ieşi cum trebuie, nu-i aşa?! Într-o oră va fio 
armată după el. 

Henree îşi prinse prietenul de încheietură. 

— Poate nu, Hector. Noi nu ştim ce are de gând, dar putem 
avea încredere în el că o să se descurce cu bine, orice s-ar 
întâmpla. Să nu intervenim. 

Conway se trânti pe scaun plin de nervi. 

— A spus ne întâlnim cu el pe Ceres şi, doctore Conway, a 
mai spus că trebuie să vă păstraţi calmul, zise Bigman. 

— Fir-ai să... începu Conway, dar Bigman deja plecase din 
cameră în grabă. 

Linia orbitei lui Marte era în spatele lui, iar Soarele se 
micşora din ce în ce mai mult. 

Lucky Starr era îndrăgostit de liniştea spaţiului. De când 
terminase studiile şi intrase în Consiliu, spaţiul cosmic 
fusese casa lui, mai degrabă decât suprafaţa vreunei 
planete. Atlas era o navă confortabilă. Fusese încărcată cu 
provizii pentru un echipaj întreg, această cantitate fiind 
diminuată cu volumul pe care l-ar fi consumat echipajul 
până ajungea la asteroizi. Atlas trebuia să arate plină; până 
în momentul apariţiei navelor de pirați trebuia să pară ca şi 
cum ar avea oameni la bord. 

Aşa că Lucky mancă o friptură Syntho din fermenţi de pe 
Venus, pateuri de pe Marte şi friptură de pui fără oase de 
pe Pământ. 

O să se îngraşe, se gândi el, privind stelele. 

Era aproape de cel mai mare asteroid, Ceres. Acesta avea 
opt sute de kilometri diametru; Vesta era de cealaltă parte 
a soarelui, dar lo şi Pallas erau la vedere. 

Dacă ar fi folosit telescopul navei ar mai fi descoperit mai 
mulţi, mii, poate chiar zeci de mii de asteroizi. Erau 


aproape infiniţi ca număr. 

Odată se credea că a existat o planetă între Marte şi 
Jupiter, şi că ar fi explodat în milioane de fragmente, dar se 
pare că n-a fost aşa. Jupiter era de vină. Influenţa sa 
gravitaţională a fragmentat continuitatea spaţiului pe o 
rază de milioane de kilometri în jurul său în perioada în 
care sistemul solar de-abia lua viaţă. Rocile dintre el şi 
Marte nu s-au putut niciodată aduna într-o singură planetă 
pentru că Jupiter le atrăgea în continuu spre el. Şi aşa s-au 
format sute de mii de lumi. 

Patru erau cele mai mari. Fiecare avea câte o sută de 
kilometri sau chiar mai mult în diametru. Erau alte cincizeci 
care aveau diametrul între douăzeci şi o sută de kilometri. 
Apoi urmau miile - nimeni nu ştia cu exactitate câte - care 
aveau diametrul între un kilometru şi zecile de mii care 
erau mai mici de un kilometru şi jumătate în diametru, dar 
mai mari său la fel de mari ca Marea Piramidă. 

Erau atât de multe încât astronomii le spuneau „scursurile 
spaţiului”. 

Asteroizii erau împrăştiaţi în toată zona dintre Marte şi 
Jupiter, fiecare rotindu-se pe orbita lui. Nici un alt sistem 
planetar cunoscut de om în toată galaxia nu avea o 
asemenea centură de asteroizi. 

Într-un fel era bine. Asteroizii formau un avanpost spre 
celelalte planete. Dar într-un fel era şi rău. Orice criminal 
care putea scăpa intrând în centura de asteroizi avea 
şansele cele mai mari să nu mai fie prins. Poliţia nu putea 
cerceta toţi aceşti munţi zburători. 

Asteroizii cei mici alcătuiau un fel de „ţară a nimănui”. Pe 
cei mai mari erau observatoare astronomice populate, ca de 
exemplu pe Ceres. Pe Pallas erau mine de beriliu, în timp ce 
pe Vesta şi pe Io se aflau importante rezervoare de 
combustibil. Dar tot mai rămâneau cincizeci de mii de 
asteroizi destul de mari asupra cărora Imperiul Terestru nu 
avea nici un fel de putere. Unii erau destul de mari pentru a 
deveni hangare pentru nave. Alţii erau prea mici ca să 


adăpostească o navă mică şi rezervele de combustibil, 
hrană şi apă care îi erau necesare, spre exemplu, pentru o 
perioadă de şase luni de zile. 

Şi pe deasupra era imposibil să-i cartografiezi. Chiar şi în 
timpurile preistorice, mai înainte de călătoriile spaţiale, 
când doar o mie cinci sute erau cunoscuţi, aceştia fiind cei 
mai mari, cartografierea era imposibilă. Orbitele lor 
fuseseră calculate prin observaţie telescopică şi cu toate 
astea asteroizii erau „pierduţi” pentru ca mai apoi să fie 
„Jăsiţi” din nou. 

Lucky se trezi din gândurile lui. Ergometrul sensibil 
recepta pulsaţii din afară. Ajunse la panoul de control la 
navei dintr-un singur pas. 

Emanaţiile constante de energie solară, fie că erau directe 
sau erau unde mici reflectate de planete, erau scoase din 
calcul. Ce recepta ergometrul acum era pulsaţia 
intermitentă caracteristică a unui motor hiperatomic. 

Lucky conecta ergograful şi tipul de energie se distinse de 
celelalte linii. Urmări hârtia inscripționată care ieşea din 
aparat şi muşchii fălcilor se strânseră cu putere. 

Dintotdeauna existase probabilitatea ca Atlas să 
întâlnească o navă obişnuită de comerţ sau o navă de 
pasageri, dar modelul energetic nu era unul caracteristic 
acestor tipuri de nave. Motoarele navei care se apropia 
aveau o concepţie avansată, diferită de aceea a oricărei alte 
nave din flota terestră. 

Trecură cinci minute până când avu suficiente informaţii 
pentru a putea să calculeze distanţa şi direcţia sursei de 
energie. Ajusta ecranul pentru vedere telescopică şi câmpul 
de stele străluci pe toată suprafaţa ecranului. Cu grijă, 
căută prin infinita tăcere, infinita distanţă şi infinita 
nemişcare a stelelor până când o strălucire de mişcare îi 
apăru în faţă şi ergometrul afişă mai mulţi de zero. 

Era un pirat. Nu mai încăpea nici o îndoială. Îi putea 
distinge formele, jumătate din navă strălucind în lumina 
soarelui şi cealaltă jumătate putând fi observată cu ajutorul 


luminilor hublourilor. Era o navă uşoară, graţioasă, forma ei 
sugerând rapiditate şi manevrabilitate ridicate. Şi mai avea 
şi o înfăţişare extraterestră. 

„Concepţie siriană”, se gândi Lucky. 

Urmări cum nava creşte pe ecran. Să fi fost oare o navă la 
fel ca cea pe care o văzuseră mama şi tatăl lui în ultima zi a 
vieţii lor? 

De-abia dacă îşi mai amintea de părinţii lui, dar văzuse 
fotografii cu ei şi auzise poveşti fără sfârşit despre 
Lawrence şi Barbara Starr de la Henree şi Conway. Erau 
inseparabili, înaltul şi seriosul Gus Henree, colericul şi 
perseverentul Hector Conway, şi agitatul şi zâmbăreţul 
Larry Starr. Trecuseră împreună prin şcoală, absolviseră în 
acelaşi timp, intraseră în Consiliu ca unul singur şi-şi 
îndepliniseră misiunile împreună. 

Apoi Lawrence Starr a fost promovat şi desemnat să ia 
comanda postului de pe Venus. El, soţia lui, şi copilul lui de 
patru ani erau aproape de Venus când nava piraţilor a 
atacat. 

Ani de-a rândul Lucky îşi imaginase plin de amărăciune 
cum a fost ultima oră pe o navă condamnată la pieire. Mai 
întâi, anihilarea motoarelor principale de la pupa, înainte ca 
piraţii şi victimele lor să se întâlnească. Apoi distrugerea 
camerelor de depresurizare şi abordarea. Echipajul şi 
pasagerii îmbrăcându-se cu costumele spaţiale pentru a 
compensa pierderea aerului pricinuită de distrugerea 
sasurilor. Echipajul înarmat şi pregătit. Pasagerii 
îngrămădindu-se în camere, fără prea multă speranţă. 
Femei plângând. Copii ţipând. 

Tatăl lui nu se afla printre cei care se ascundeau. Tatăl lui 
era un membru al Consiliului. Trebuia să fie înarmat şi să 
lupte. Lucky era sigur de asta. Avea o amintire, una destul 
de scurtă care i se întipărise în minte. Tatăl lui, un bărbat 
înalt şi puternic, stătea cu un blaster ridicat şi expresia de 
pe faţa lui era una foarte rar întâlnită în viaţa lui, aceea de 
furie, în timp ce uşa de la camera de comandă exploda într- 


o mare de fum negru. lar mama lui, cu faţa udă şi murdară, 
dar care se putea vedea cu claritate prin vizorul costumului 
spaţial, îl împingea într-o navă de salvare, 

— Nu plânge, David, totul o să fie bine. 

Acestea erau singurele cuvinte pe care îşi amintea că le-ar 
fi spus mama sa vreodată. A urmat un tunet în spatele lui şi 
a fost lipit de perete. 

L-au găsit într-o navă de salvare, două zile mai târziu, 
urmărind semnalul automat de ajutor emis de radio. 

Guvernul lansase atunci o impresionantă campanie 
împotriva piraţilor de pe asteroizi şi Consiliul Ştiinţei îşi 
aruncase ultimele resurse în acea luptă. Pentru pirați s-a 
dovedit că a ataca şi a ucide un membru al Consiliului nu 
era un lucru prea favorabil. Toate ascunzătorile de pe 
asteroizi care au fost localizate au fost transformate în praf 
iar ameninţarea piraţilor a fost redusă la o simplă pâlpâire 
timp de douăzeci de ani. 

Dar, deseori, Lucky se întreba dacă localizaseră nava 
piraţilor pe care se aflaseră cei care îi uciseseră părinţii. Nu 
era nici un mod de a afla asta. 

lar acum ameninţarea renăscuse, dar într-un mod mai 
puţin spectaculos şi mult mai periculos. Pirateria nu mai era 
o problemă individuală acum. Apăruse un atac organizat 
asupra comerţului terestru. Din felul cum era purtat acest 
război, Lucky a simţit că în spatele lui trebuie să se afle o 
singură persoană, o singură direcţie strategică. lar el 
trebuia să găsească tocmai această persoana inteligenta. 

Îşi ridică din nou ochii spre ergometru. Semnalele de 
energie deveniseră puternice. Cealaltă navă era în 
interiorul zonei în care regulile spaţiului cereau mesaje de 
rutină pentru identificare reciprocă, în acelaşi timp, se afla 
şi la o distanţă de la care un pirat ar fi făcut prima lui 
mişcare ostilă. 

Podeaua se zdruncină sub picioarele liii Lucky. Nu era o 
lovitură de blaster, ci mai degrabă reculul unei nave de 
salvare care tocmai fusese lansată. Pulsaţiile de energie 


deveniseră destul de puternice pentru a le activa 
dispozitivele automate de control. 

O altă zdruncinătură. Şi o alta. Cinci la număr. 

Urmări nava care se apropia din ce în ce mai mult. De 
obicei piraţii trăgeau asupra navelor de salvare, pe de o 
parte din pură plăcere perversă, pe de altă parte pentru a-i 
împiedica pe cei fugiţi să descrie nava agresoare, 
presupunând că nu o făcuseră deja cu ajutorul sub- 
etericelor. 

De data asta, piraţii ignorară navele de salvare. Se 
apropiară în zona în care puteau fi văzuţi. Unda magnetică 
se declanşa, prinse carcasa lui Atlasşi cele două nave se 
treziră legate una de cealaltă, mişcarea lor prin spaţiu fiind 
perfect sincronizată. 

Lucky aşteptă. 

Auzi uşa camerei de depresurizare deschizându-se şi apoi 
închizându-se la loc. Auzi lovituri de picioare şi sunetul 
căştilor care erau desfăcute, iar apoi sunet de voci. 

Nu se mişcă. 

O siluetă apăru în cadrul uşii. Casca şi mănuşile fuseseră 
scoase, dar restul costumului spaţial acoperit cu gheaţă nu 
fusese îndepărtat. Asta se întâmpla cu costumele spaţiale 
când treceau de la temperatura de zero absolut în aerul 
cald şi umed din interiorul unei nave. Gheaţa începea să se 
topească. 

Piratul îl văzu pe Lucky doar după ce tăcu doi paşi în 
camera de comandă. Se opri, faţa lui îngheţă într-o expresie 
aproape comică de surpriză. Lucky avu timp să observe 
parul negru şi rar, nasul lung, şi o cicatrice albă care ţinea 
de la nară până la canin împărțind buza de sus în două părţi 
inegale. 

Lucky suportă privirea uimită a piratului cu calm. Nu se 
temea că va fi recunoscut. Membrii Consiliului care aveau 
misiuni active lucrau întotdeauna fără publicitate, din 
simplul motiv că un tip mult prea cunoscut nu mai putea fi 
aşa de folositor. Faţa tatălui său apăruse pe subeterice abia 


după moartea sa. Cu amărăciune, Lucky se gândi că poate 
mai multă publicitate în timpul vieţii ar fi putut să prevină 
atacul piraţilor. Dar asta era o prostie, desigur. Până ce 
piraţii i-ar fi văzut faţa lui Lawrence Starr, atacul ar fi ajuns 
oricum prea departe pentru a fi oprit. 

Am un blaster, spuse Lucky. O să-jl folosesc doar dacă o să 
întinzi mâna după al tău. Nu te mişca. 

Piratul deschisese gura să spună ceva, dar o închise la loc. 

— Dacă vrei să-i chemi şi pe ceilalţi, dă-i drumul, spuse 
Lucky. Piratul se holbă suspicios, apoi, cu ochii la blaster, 
strigă: 

— Pe Spaţiu, e un tip cu oarmă aici! Urmă un râset, după 
care se auzi: 

— Linişte! 

Un alt bărbat intră în cameră. 

— Dă-te la o parte, Dingo, spuse el. 

Îşi dăduse jos întreg costumul spaţial, imaginea nefiind 
deloc potrivită cu decorul unei nave spaţiale. Hainele lui 
păreau cumpărate de la cel mai mare magazin de modă din 
International City, şi s-ar fi potrivit mai degrabă la o 
petrecere de seară de pe Pământ. Cămaşa lui era ca 
mătasea, copie ce nu putea fi făcută decât din cel mai bun 
plastex. Strălucirea ei nu era ţipătoare, ci mai degrabă 
subtilă, iar pantalonii lui strânşi la gleznă se potriveau aşa 
de bine cu centura cu ornamente încât păreau făcute pe 
comandă. Purta o brățară care se asorta cu centura şi o 
eşarfa moale azurie. Părul lui rar, castaniu şi cârlionţat 
arăta ca şi cum ar fi primit îngrijiri frecvente. 

Era cu un cap şi jumătate mai mic decât Lucky, şi după 
felul în care se mişca, Lucky îşi dădu seama că ar fi făcut o 
eroare să se lase înşelat de impresia de slăbiciune sugerată 
de costumul de june-prim pe care îl purta. 

Noul venit spuse binevoitor: 

— Mă numesc Anton. Vrei să laşi arma jos? 

— Şi să fiu împuşcat? întrebă Lucky. 


— S-ar putea să fii împuşcat până la urmă, dar nu acum. 
Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări mai întâi. 

Lucky'nu se mişcă. 

— O să mă ţin de cuvânt, spuse Anton înroşindu-se uşor în 
obraji. Este singura mea calitate dintre cele pe care 
oamenii le numesc virtuţi, dar ţin la ea. 

Lucky lăsă jos blasterul iar Anton îl ridică. Îl întinse apoi 
celuilalt pirat. 

— Pune-l deoparte, Dingo şi ieşi de aici, zise el după care 
se întoarse spre Lucky. Ceilalţi pasageri au scăpat cu navele 
de salvare. Corect? 

— Asta e evident o capcană, Anton... 

— Căpitane Anton”, te rog, îl întrerupse zâmbind, dar 
nările lui răsuflară de parcă ar fi aruncat flăcări. 

— Bine, atuiţici e o capcană, căpitane Anton. E clar că ştiai 
că nu există nici un pasager sau nici un fel de echipaj la 
bordul acestei nave. Ai ştiut înainte de a intra aici. 

— Adevărat? Cum poţi să demonstrezi asta? 

— Te-ai apropiat de navă fărăsă dai nici un semnal sau să 
tragi un foc de avertisment. Nu ai avut deloc viteză. Ai 
ignorat navele de salvare când s-au catapultat. Oamenii tăi 
au intrat pe navă fără nici un fel de grijă ca şi cum nu s-ar fi 
aşteptat la nici un fel de rezistenţă. Tipul care m-a găsit pe 
mine avea blasterul în toc. De aici vine această concluzie. 

— Foarte bine. Şi ce faci tu pe o navă fără echipaj şi fără 
pasageri? 

— Am venit să te văd pe dumneata, căpitane Anton, replică 
Lucky cu zâmbetul pe buze. 

3. Duel Verbal. 

Expresia de pe faţa lui Aijton nu se schimbă. 

— Şi acum mă vezi. 

— Dar nu între patru ochi, căpitane. 

Buzele lui Lucky se subţiară şi apoi se închiseră foarte 
calculat. 

Anton se uită rapid în jurul lui. Cu costumele spaţiale mai 
mult sau mai puţin desfăcute, vreo zece dintre oamenii săi 


apăruseră în încăpere şi urmăreau discuţia cu un interes 
crescând. 

Căpitanul se înroşi dintr-o dată, apoi strigă la ei: 

— La treabă, scursorilor. Vreau un raport complet despre 
nava asta. Ţineţi armele pregătite. S-ar putea să mai fie 
oameni la bord, şi dacă mai e prins cineva la fel ca Dingo, va 
fi aruncat în vidul cosmic. 

Cei din jur se mişcară încet şi şovăitor. Anton începu să 
țipe la ei: 

— Repede! Repede! Cu o mişcare fulgerătoare scoase la 
iveală un blaster. Număr până la trei şi trag. Unu... doi... 

Imediat cei din cameră plecară. 

Anton se întoarse din nou spre Lucky. Clipea din ochi iar 
nările albe îi fremătau la fiecare inspiraţie şi expiraţie. 

— Disciplina e un lucru important, spuse el răsuflând 
puternic. Trebuie să le fie frică de mine. Trebuie să le fie 
frică de mine, mai mult decât le-ar fi de arestarea de către 
Terrestrial Navy. Dacă aşa stau lucrurile atunci o navă este 
o singură minte şi un singur braţ. Braţul meu şi mintea 
mea. 

„Da, se gândi Lucky, o singură minte şi un singur braţ, dar 
ale cui? Ale tale?” 

Zâmbetul reveni pe faţa lui Anton, un zâmbet prietenesc şi 
deschis. 

— Şi acum, spune-mi ce vrei. 

Lucky arătă cu degetul către blasterul pregătit. Apoi 
zâmbi la fel către Anton. 

— Ai de gând să tragi? Dacă da, ce mai stai? Anton dădu 
din cap. 

— Pe Spaţiu! Joci tare. O să trag când o să am chef. Aşa îmi 
place. Cum te cheamă? 

Blasterul rămase ridicat ca o ameninţare mortală. 

— Williams, căpitane. 

— Eşti un om înalt, Williams. Arăţi a fi destul de puternic. 
Şi totuşi eu stau în faţa ta şi nu trebuie decât să apăs cu 
degetul şi eşti un om mort. Asta mi se pare ceva instructiv. 


Doi oameni şi un blaster, ăsta e secretul puterii. Te gândeşti 
vreodată la putere, Williams? 

— Câteodată. 

— Puterea dă sens vieţii, nu-i aşa? 

— Poate. 

— Văd că eşti nerăbdător să facem afaceri. Să începem. De 
ce ai venit aici? 

— Am auzit de pirați. 

— Noi suntem oamenii de pe asteroizi, Williams. Nu avem 
alt nume. 

— Asta-mi convine. Am venit să mă alătur oamenilor de pe 
asteroizi. 

— Ne flatezi, dar degetul meu încă mai e pe contactul 
blasterului. De ce vrei să ni te alături? 

— Viaţa e plicticoasă pe Pământ, căpitane. Un om ca mine 
poate să fie un contabil sau un inginer liniştit. Poate chiar să 
conducă o fabrică sau să stea în spatele unui birou şi să 
voteze la întâlnirile consiliului de administraţie. Indiferent 
de situaţie, e vorba de rutină. Mi-aş cunoaşte viaţa de la 
început până la sfârşit. Nu ar mai fi nici un fel de aventură, 
nici un fel de nesiguranţă. 

— Eşti un filosof, Williams. Continuă. 

— Desigur, mai sunt şi coloniile, dar nu mă simt atras de o 
viaţă de fermier pe Marte sau de una de supraveghetor de 
rezervoare pe Venus. Ce m-ar atrage ar fi viaţa pe asteroizi. 
Să trăieşti dur şi la limită. Un om poate obţine putere la fel 
ca şi tine. Cum ai şi spus, puterea dă sens vieţii. 

— Aşa că te-ai îmbarcat clandestin la bordul unei nave 
goale? 

— Nu ştiam că e goală. Trebuia să mă îmbarc undeva. 
Preţul unei călătorii spaţiale e mare, iar paşapoarte pentru 
asteroizi nu se mai dau aşa de uşor astăzi. Ştiam că nava 
asta face parte dintr-o expediţie de cartografiere. Aşa se 
auzise. Ştiam că se îndreaptă spre asteroizi. Aşa că am 
aşteptat până la lansare. Atunci toţi sunt ocupați cu ultimele 
detalii şi camerele de depresurizare sunt încă deschise. Am 


avut un prieten care a „scos din circulaţie” o santinelă. M- 
am gândit că nava o să se oprească pe Ceres. Asta e prima 
bază pentru orice expediţie spre asteroizi. Odată ajuns 
acolo mi se părea că aş putea să scap fără probleme. Tot 
echipajul ar fi fost format doar din astronomi şi 
matematicieni. la-le ochelarii şi or să fie orbi. Ameninţă-i cu 
un blaster şi or să moară de frică. Odată ajuns pe Ceres aş 
fi putut contacta într-un fel pira... oamenii de pe asteroizi. 
Simplu! 

— Numai că ai avut o surpriză când te-ai văzut la bordul 
navei. Nu-i aşa? întrebă Anton. 

— Cam aşa. Nu era nimeni la bord şi, înainte să-mi dau 
seama că nu era nimeni, nava deja decolase. 

— Ce înseamnă asta, Williams? 'Tu ce crezi? 

— Nu-mi trece nimic prin cap. Mă depăşeşte. 

— Păi atunci să vedem dacă putem afla ceva. Noi doi. Făcu 
un semn cu blasterul şi spuse puternic: Hai! 

Şeful piraţilor ieşi primul din camera de comandă şi intră 
în coridorul central al navei. Un grup de oameni apăru 
printr-o uşă aflată în faţa lor. Comentau între ei încet, dar 
imediat făcură linişte când îl zăriră pe Anton. 

— Veniţi încoace! strigă el. 

Imediat se apropiară. Unul dintre ei îşi şterse cu dosul 
palmei mustaţa încărunţită şi spuse: 

— Nu mai e nimeni la bord, căpitane. 

— Bine. Ce credeţi despre asta? 

Erau patru oameni. Dar în câteva clipe numărul lor începu 
să crească pe măsură ce alţii li se alăturau. 

Vocea lui Anton deveni mai puternică, iar el părea evident 
enervat: 

— Ce credeţi despre navă? 

Dingo veni în faţă. Nu mai avea costumul spaţial, iar Lucky 
îl putea vedea acum în întregime. Apariţia lui dezvăluia o 
imagine neplăcută. Era mare şi greoi, iar braţele lui erau 
uşor îndoite şi atârnau de nişte umeri ieşiţi în afară. Avea 


smocuri de păr pe degete iar cicatricea de pe buza de sus 
se „mişca” repede. Se uita încruntat spre Lucky. 

— Nu-mi place, răspunse el. 

— Nu-ţi place nava? întrebă Anton nervos. 

Dingo ezită. Îşi îndreptă braţele, îşi trase umerii înapoi, 
după care spuse: 

— Pute! 

— De ce? De ce spui asta? 

— Aş putea să o fac bucăţi cu un deschizător de conserve, 
întreabă-i şi pe ceilalţi şi o să fie de acord cu mine. Cutia 
asta e făcută cu scobitoarea. N-o să ţină mai mult de trei 
luni. 

Se auzi imediat un murmur de aprobare. Bărbatul cu 
mustaţa căruntă spuse: 

— Mă scuzaţi, căpitane, dar cablajul e fixat cu bandă 
adezivă. E o treabă făcută de mântuială. Izolaţia e aproape 
arsă deja. 

— 'Toate sudurile au fost făcute în grabă, spuse un altul. 
Marginile tablelor sudate stau răzgâiate, uite-aşa, spuse el 
arătând cu degetul în ce stare se aflau sudurile. 

— Dar despre reparaţii ce spuneţi? întrebă Anton. 

— Ne-ar lua un an şi-o duminică! Nu se merită. Oricum, nu 
putem să le facem aici. Ar trebui s-o ducem pe una dintre 
pietre, răspunse Dingo. 

Anton se întoarse spre Lucky explicându-i amabil: 

— Aşa le spunem noi asteroizilor, „pietre”, înţelegi? Lucky 
încuviinţă. 

— Aparent oamenilor mei nu prea le convine să luăm nava. 
De ce crezi că guvernul de pe Pământ ar trimite o navă 
goală, care pe deasupra mai e făcută şi în plesneală? 

— Pentru mine e din ce în ce mai confuz, spuse Lucky. 

— Atunci să terminăm investigaţiile! 

Anton plecă primul. Lucky îl urmă îndeaproape. Restul se 
alinie în spatele lor în tăcere. Lucky simţea o împunsătură 
în ceafă. Spatele lui Anton era drept şi nu arăta că acestuia 
i-ar fi frică, era ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la nici un atac 


din partea lui Lucky. Era normal să se simtă aşa. Zece 
oameni înarmaţi erau pe urmele lui Lucky. 

Cercetară nişte camere mici, fiecare construită în dorinţa 
de a economisi spaţiul. Trecură prin camera calculatoarelor, 
printr-un mic observator, apoi laboratorul foto, bucătăria şi 
dormitoarele. 

Coborâră la nivelul următor printr-un tub strâmt şi curbat 
în interiorul căruia pseudocâmpul gravitațional era 
dezactivat aşa că prin el se putea cobori şi se putea urca la 
fel de uşor. Lucky era primul, iar Anton îl urma aşa de 
aproape încât de abia avu timp să se dea la o parte - 
picioarele lui îndoindu-se încet datorită greutăţii - înainte 
ca şeful piraţilor să cadă pe el. Cizmele spaţiale grele au 
trecut la câţiva centimetri de faţa lui. 

Lucky îşi recapătă echilibrul şi se întoarse furios, dar 
Anton stătea în faţa lui zâmbind mieros, iar blasterul era 
îndreptat exact spre inima lui Lucky. 

— Mii de scuze, spuse el. Noroc că eşti foarte agil 

— Da, murmură Lucky. 

La acest nivel se aflau camera motoarelor, generatoarele 
de energie şi cabinele unde fuseseră navetele de salvare. 
Tot aici erau şi rezervoarele de combustibil, magaziile de 
alimente şi apă, instalaţiile de împrospătare a aerului, 
precum şi scuturile atomice. 

Anton murmură: 

— Ce crezi despre toate astea? Prost lucrate, poate, dar cu 
toate astea nu văd nimic stricat. 

— E greu să-mi dau seama, replică Lucky. 

— Dar ai stat pe nava asta zile în şir. 

— Da, dar nu mi-am petrecut timpul cercetând-o. Am 
aşteptat doar să ajungă undeva. 

— Aha! Păi atunci, înapoi la nivelul de sus. 

Acum Lucky era primul... în tubul de comunicare. De data 
asta ateriza uşor şi sări doi metri cu graţia unei feline. 

Trecură câteva secunde până apăru şi Anton din tub. 

— Nu prea eşti în apele tale, ai? Lucky se înroşi. 


Piraţii apărură şi ei unul câte unul Anton nu îi aşteptă şi 
porni din nou pe coridor. 

— Ştii, spuse el, ai crede că am cercetat toată nava. Cei 
mai mulţi ar spune asta. Iu nu? 

— Nu, răspunse Lucky calm. N-aş spune. Nu am fost la 
spălător. 

Anton se încruntă şi, mai mult de câteva clipe, în locul 
bunăvoinţei pe faţa lui aoăru o umbră de mânie. 

Dar imediat aceasta trecu. Îşi aranja o şuviţă rebelă de păr 
apoi, studiindu-şi cu interes dosul palmei, spuse: 

— Bine, hai să ne uităm şi acolo. 

Câţiva dintre pirați fluierară admirativ, iar restul scoaseră 
nişte sunete exclamative de diferite feluri când uşa se 
deschise. 

— Foarte frumos, murmură Anton. Foarte frumos. Chiar 
luxos, aş putea spune! 

Şi aşa şi era, fărăândoială! Erau acolo trei duşuri în 
separeuri, cu ţevi pentru apă cu şampon (nici caldă, nici 
rece) şi ţevi pentru apa folosită la clătit (rece şi caldă). Erau 
acolo şi şase chiuvete de culoarea fildeşului dotate cu 
şampoane, uscătoare de păr şi aparate dE. Masaj cu jet 
acicular. Nu lipsea nimic din ce ar fi fost necesar. 

— Cu siguranţă aici nu a fost făcut nimic de mântuială, 
exclamă Anton. E ca o emisiune de la televiziunile 
subeterice, nu-i aşa, Williams? La ce te duce cu gândul 
asta? 

— Nu ştiu, sunt cam încurcat. 

Zâmbetul lui Anton dispăru ca un jet de rachetă trecând 
prin dreptul unui vizor de costum spaţial. 

— Eu nu sunt. Vino încoace, Dingo! Şeful piraţilor se 
adresă lui Lucky: 

— Fii atent, e ceva simplu. Avem o navă cu nimeni la bord, 
totul a fost făcut cât mai ieftin posibil ca şi cum ar fi fost 
făcut în cea mai mare grabă, dar baia este ultima modă. De 
ce? Cred că pentru a avea cât mai multe ţevi înbaie. Dar de 


ce? Ca să nu ne dăm seama că una sau două din ele sunt 
false... Dingo, care dintre ele? 

Dingo lovi cu piciorul una dintre ele. 

— Nu cu piciorul, bastard cretin ce eşti! Distruge-o! 

Dingo îi urmă sfatul şi un pistol termic străluci câteva 
clipe. Imediat scoase afară nişte fire. 

— Ce sunt astea, Williams? întrebă Anton. 

— Nişte fire, răspunse sec Lucky. 

— Ştiu asta, cap sec. Dintr-o dată deveni extrem de furios. 
Ce altceva? O să-ţi spun eu ce altceva. Firele asta sunt 
construite pentru a arunca în aer fiecare gram de atomită 
de la bordul navei imediat ce vom ajunge cu ea la bază. 

— De unde ştii astea? sări Lucky. 

— Eşti surprins? Nu ştiai că asta e o mare capcană? Nu 
ştiai că trebuia să o luăm cu noi la bază pentru reparaţii? 
Nu ştiai că am fi explodat şi noi şi întreaga bază? Tu eşti aici 
momeala care trebuia să ne păcălească până la capăt. 
Numai că eu nu mă las păcălit! 

Toţi oamenii lui se apropiară de ei. Dingo se lingea pe 
buze. Cu o mişcare scurtă, Anton îşi scoase blasterul, iar în 
ochii lui nu se citea nici o urmă de milă. 

— Stai! Pe Galaxie, stai! Nu ştiu nimic despre asta. Nu ai 
nici un drept să mă împuşti fără nici un motiv. 

Se încorda pentru o săritură, o ultimă luptă înainte de 
moarte. 

— Nici un drept! Anton, cu ochii la el, îşi cobori dintr-o 
dată blasterul. Cum îndrăzneşti să spui că nu am nici un 
drept? Am toate drepturile pe această navă. 

— Nu poţi să ucizi un om bun. Oamenii de pe asteroizi au 
nevoie de un om bun. Nu renunţa la unul pentru nimic. Un 
murmur neaşteptat veni din partea piraţilor. Cineva spuse: 

— Are curaj, căpitane. Poate am putea... Imediat amuţi 
când Anton se întoarse spre el. Anton era din nou cu faţa la 
Lucky. 

— Ce te face să fii un om bun, Williams? Răspunde-mi şi o 
să mă mai gândesc. 


— Pot să rezist în faţa oricăruia de aici. Cu pumnii goi sau 
cu orice armă. 

— Aşa? Anton îşi dezveli dinţii. Aţi auzit asta? Urmă un 
zgomot afirmativ. 

— E întrecerea ta, Williams. Orice fel de armă. Bine! Scapă 
cu viaţă şi n-ai să fii împuşcat. Vei fi considerat membru al 
echipajului. 

— Am cuvântul tău, căpitane? 

— Ai cuvântul meu, şi eu nu mi-l încalc niciodată. Tot 
echipajul m-a auzit. Dacă scapi cu viaţă! 

— Cu cine lupt? întrebă Lucky. 

— Cu Dingo. E bun. Oricine îl învinge e foarte bun. 

Lucky măsură din priviri grămada de muşchi şi tendoane 
care era în faţa lui, ochii lui mici sclipind de nerăbdare şi 
aprobându-l ursuz pe Căpitan. 

— Ce fel de arme? întrebă el ferm. Sau ne luptăm cu 
pumnii? 

— Arme! Arme reactive, pentru a fi mai exact. În spaţiu! 
Pentru un moment, lui Lucky îi fu greu să-şi păstreze calmul 
necesar. 

Anton zâmbi. 

— 'Ţi-e teamă că nu va fi un test prea bun pentru tine? 
Dacă e aşa te înşeli. Dingo e cel mai bun cu astfel de arme 
din toată flota. 

Inima lui Lucky începu să bată puternic. Un duel cu arme 
reactive îţi cerea să fii expert. Era ceva binecunoscut! Jucat 
aşa cum o făcuse el în şcoală, era un sport. Practicat de 
profesionişti... era mortal! 

lar el nu era un profesionist! 

4. Duel în Fapte. 

Piraţii se adunaseră pe învelişul exterior al navei Atlas şi al 
propriei lor nave de construcţie siriană. Unii stăteau în 
picioare, susținuți de câmpul magnetic al cizmelor cu care 
erau încălţaţi. Alţii, ca să vadă mai bine, se lăsaseră să 
plutească liber, păstrându-şi poziţia prin intermediul unui 
cablu magnetic scurt ataşat la carena navei. 


La o distanţă de cincizeci de mile una de cealaltă fuseseră 
montate două porţi asemănătoare celor de fotbal, din folie 
metalică. La bordul navei nu ocupau mai mult de un metru 
pătrat, dar acum foliile subţiri de beriliu-magneziu se 
întinseseră pe o distanţă de circa treizeci de metri. 
Neumbrite şi nedeteriorate în vasta pustietate a spaţiului, 
acestea se aflau în mişcare de rotaţie, iar reflexiile 
intermitente ale soarelui pe suprafeţele lor scânteietoare 
trimitea fascicule vizibile de la câţiva kilometri. 

— Cunoaşteţi regulile. 

Vocea lui Anton se auzi puternic în urechile lui Lucky şi, 
probabil, la fel de puternic în urechile lui Dingo. 

Lucky percepea costumul spaţial al adversarului său ca pe 
o pată luminată de soare la vreo opt sute de metri 
depărtare. Naveta de salvare care-i adusese acolo se 
îndepărta deja cu repeziciune către nava piraţilor. 

— Cunoaşteţi regulile, spuse vocea lui Anton. Este declarat 
învins cel care ajunge să fie împins înapoi către propria 
poartă. Dacă niciunul dintre oponenți nu este împins înapoi, 
pierde cel a cărui armă se epuizează prima. Fără limită de 
timp. Fără poziţie de afară din joc. Aveţi cinci minute ca să 
vă pregătiţi. Nu aveţi voie să folosiţi armele până când nu 
auziţi comanda. 

„Vasăzică, fără poziţie de afară din joc”, îşi zise Lucky. Ăsta 
era şiretlicul. 

Duelurile reactive ca sport legal nu puteau avea loc la o 
distanţă mai mare de o sută de mile de un asteroid care să 
aibă cel puţin optzeci de kilometri în diametru. Acesta ar fi 
exercitat o atracţie gravitaţională definită, chiar dacă slabă, 
asupra jucătorilor. Ar fi fost suficient pentru a salva un 
concurent rămas în spaţiu cu arma epuizată. Chiar dacă nu 
venea vreo navetă de salvare să-l recupereze, nu trebuia 
decât să stea liniştit şi, în câteva ore, sau cel mult într-o zi- 
două, ar fi plutit înapoi spre suprafaţa asteroidului. 

Aici însă nu se găsea nici un asteroid mai acătării pe o rază 
de câteva sute de mii de kilometri. Un impuls mai serios ar 


fi putut continua la nesfârşit. Ar fi sfârşit, mai mult sau mai 
puţin probabil, în Soare, la multă vreme după ce nefericitul 
concurent ar fi murit sufocat din lipsă de oxigen. În astfel 
de condiţii, de regulă era de la sine înţeles că, atunci când 
unul dintre competitori trecea dincolo de nişte limite 
prestabilite, se lua o pauză până la revenirea acestuia. 

A spune „fără poziţie de afară din joc” echivala cu a spune 
„pe viaţă şi pe moarte”. 

Vocea lui Anton se auzi limpede şi strident după ce 
străbătuse cei câţiva kilometri care-l separau pe acesta de 
receptorul radio din casca lui Lucky: 

— Două minute până la start. Reglaţi semnalele corporale. 
Lucky ridică mâna şi închise comutatorul fixat pe piept. 
Folia metalică colorată care fusese fixată magnetic mai 
devreme pe casca lui începu să se rotească. Era o poartă de 
fotbal miniaturală. Silueta lui Dingo, care cu o clipă înainte 
abia se distingea ca un punct întunecat, începu să emită o 
culoare roşie intermitentă. Lucky ştia că propriul său 
semnal era verde. lar porţile-ţintă erau de un alb pur. 

Chiar şi în acele momente, gândurile lui Lucky zburau 
departe, încă de la început încercase să facă o obiecţie. 
Spusese: 

— Uite ce e, toate bune şi frumoase, n-am nimic de zis. Dar 
în timp ce noi stăm aici şi ne prostim, o navă de patrulare 
guvernamentală ar putea... 

Anton i-a tăiat-o dispreţuitor: 

— Las-o baltă. Nici o navă de patrulare n-ar avea curajul 
să se aventureze până aici. O sută de nave abia aşteaptă 
semnalul nostru şi, dac-ar fi să spălăm putina, avem la 
dispoziţie o mie de bolovani care să ne adăpostească. Aşa că 
pune mâna şi îmbracă-ţi costumul! 

O sută de nave! O mie de asteroizi! Dacă aşa stăteau 
lucrurile, însemna că până atunci piraţii nu-şi dăduseră 
arama pe faţă. Ce naiba se întâmpla? 

— A mai rămas un minut! anunţă vocea lui Anton. 


Cuprins de gânduri negre, Lucky ridică cele două arme 
reactive. Acestea aveau formă de L, fiind conectate prin 
intermediul unor tuburi elastice, dintr-un material 
cauciucat, de recipienţii de gaz toroidali, umpluţi cu dioxid 
de carbon la presiune ridicată, care fuseseră prinşi în jurul 
taliei sale. Pe vremuri, tuburile de legătură fuseseră din 
metal. Dar, deşi erau mai rezistente, asta le făcea mai grele, 
ducând la sporirea impulsului şi inerţiei armelor propriu- 
zise. În duelurile reactive, rapiditatea ochirii şi a tragerii 
era esenţială. Imediat ce a fost inventat siliciul fluorurat, 
care îşi păstra flexibilitatea chiar şi la temperaturile 
spaţiului cosmic, fărăsă devină lipicios sub acţiunea directă 
a razelor solare, materialul mai uşor a fost imediat adoptat 
pentru fabricarea tubulaturii de legătură. 

— Trageţi când sunteţi gata! strigă Anton. 

Una din armele lui Dingo fu declanşată preţ de o clipită. 
Dioxidul de carbon lichid din rezervorul său de gaz ţâşni cu 
violenţă prin orificiul cât un vârf de ac al armei. Gazul 
îngheţă instantaneu formând o tijă de cristale minuscule la 
o distanţă de cincisprezece centimetri de punctul său de 
emergenţă. Deşi timpul de emisie nu depăşise o jumătate 
de secundă, se formase o tijă de cristale lungă de câteva 
mile. Impulsul astfel format îl proiectă pe Dingo în sens 
contrar. Era un efect comparabil, în miniatură, cu propulsia 
prin jet reactiv a rachetelor. 

„Liniile” de cristal fulgerară de trei ori şi se pierdură în 
depărtare. Erau îndreptate exact în direcţia opusă faţă de 
Lucky şi de fiecare dată Dingo se apropia tot mai rapid de 
adversarul său. Starea reală a lucrurilor era înşelătoare. 
Singura schimbare vizibilă cu ochii era creşterea lentă în 
intensitate a semnalului emis de costumul lui Dingo, dar 
Lucky ştia că distanţa dintre ei se micşora cu o iuţeală 
ameţitoare. 

Ceea ce Lucky nu ştia era ce strategie să aplice, ce 
defensivă ar fi fost cea mai adecvată. Rămase în aşteptare, 
lăsând mişcările ofensive ale celuilalt să se desfăşoare. 


Dingo ajunsese acum destul de aproape ca să poată fi 
perceput ca o siluetă umană cu cap şi patru membre. Se 
deplasa într-o parte, fărăsă facă nici o mişcare ca să-şi 
regleze direcţia. Părea mulţumit că se îndrepta departe, 
spre stânga lui Lucky. 

Lucky continuă să aştepte. Larma confuză a ţipetelor care 
răsunau în casca lui se mai domolise. Acestea proveneau de 
la emiţătoarele deschise ale spectatorilor. Deşi aceştia se 
aflau prea departe ca să-i vadă pe cei doi adversari, puteau 
să urmărească trecerea semnalelor corporale şi fulgerele 
fasciculelor de dioxid de carbon. Lucky se gândi că 
spectatorii aşteptau ceva. Ceva ce nu întârzie să se 
întâmple. 

O salvă de dioxid de carbon, urmată imediat de alta, 
apărură la dreapta lui Dingo, şi direcţia lui de zbor coti 
brusc spre poziţia tânărului membru al Consiliului. Lucky îşi 
ridică arma, gata să tragă în jos şi să evite astfel lupta corp 
la corp. Se gândea că asta era cea mai bună strategie, în 
rest mişcându-se cât mai încet şi cât mai puţin posibil, cu 
scopul de a-şi economisi rezerva de dioxid de carbon. 

Dar zborul lui Dingo nu continuă spre Lucky. Trase un 
fascicul lung drept în faţa lui şi începu să se retragă. Lucky 
îl urmări cu privirea dar fasciculul luminos ajunse prea 
târziu la ochii săi. 

Într-adevăr, fasciculul de dioxid de carbon tras ultima oară 
de Dingo fusese îndreptat înainte, dar în acel moment 
acesta se deplasa spre stânga, iar din compunerea celor 
două mişcări rezultă o traiectorie care-l avea la capătul ei 
pe Lucky. Fasciculul îl lovi exact în umăr. 

Lucky avu senzaţia unei lovituri dure. Cristalele erau ele 
minuscule, dar se întindeau pe distanţe de câţiva kilometri 
şi se deplasau cu viteze de ordinul kilometrilor pe secundă. 
Impactul cu cristalele nu dură mai mult de o fracțiune de 
secundă. Costumul lui Lucky tremură sub forţa şocului şi 
imediat auzi urletele entuziaste ale spectatorilor. 

— I-ai tras-o, Dingo! 


— Ce lovitură! 

— Exact spre poartă. la uitaţi-vă la el! 

— A fost minunat. Minunat! 

— Ia priviţi cum se rostogoleşte! 

Undeva, în ffundal, se auzeau nişte mţirmure care nu 
păreau la fel de exuberante. 

Lucky se rostogolea sau, mai exact, avea senzaţia că cerul 
şi toate stelele de pe el se rostogoleau. Stelele treceau 
peste vizorul căştii sale ca nişte dâre luminoase, de parcă ar 
fi fost scânteierile miliardelor de cristale de dioxid de 
carbon. 

Nu mai vedea nimic în afara numeroase lor pete 
înceţoşate. Pentru o clipă, simţi că forţa impactului îl 
deposedase de puterea de a gândi. 

O lovitură în plex şi alta în şale îi spori şi mai mult 
mişcarea de rostogolire în spaţiu. 

Trebuia să facă neapărat ceva, altfel Dingo avea toate 
şansele să-l transforme în minge de fotbal de la un capăt la 
altul al Sistemului Solar. Mai întâi trebuia să oprească 
rotația şi să-şi recapete poziţia. Se rostogolea pe 
„diagonala” corpului său, cu umărul drept peste şoldul 
stâng. Orienta arma în opoziţie cu acea mişcare şi expedie 
fascicule scurte de dioxid de carbon. 

Stelele îşi încetiniră rotirea până când începură să defileze 
ca nişte puncte bine definite prin faţa vizorului. Cerul îşi 
recapătă aspectul cu care era familiarizat aici, în spaţiu. 

O stea licări parcă prea puternic. Lucky ştiu că era propria 
sa poartă. În direcţie aproape diametral opusă se afla 
semnalul corporal roşu-furios al lui Dingo. Lucky nu putea 
să se retragă în spatele porţii sale căci asta ar fi însemnat 
sfârşitul duelului iar el ar fi pierdut partida. Dincolo de 
poartă, pe o rază de o milă, era perimetrul standard pentru 
un sfârşit de meci. Pe de altă parte, nici nu-şi putea permite 
să se apropie de oponentul său. 

Aduse arma drept deasupra capului său, închise contactul 
şi îl menţinu apăsat. Numără un minut întreg până eliberă 


contactul şi de-a lungul celor şaizeci de secunde simţi 
presiunea pe partea superioară a căştii sale în timp ce se 
deplasa accelerat în jos. 

Era o manevră disperată, pentru că în felul acesta irosise 
rezerva de dioxid de carbon pentru cel puţin o jumătate de 
oră. 

Cuprins de furie, Dingo ţipă răguşit: 

— Laş nenorocit! Măscărici afurisit ce eşti! 

La fel, şi ţipetele publicului deveniră tot mai puternice. 

— Ia uitaţi-vă cum fuge! 

— A trecut de Dingo. Dingo, prinde-l! 

— Hei, Williams, te lupţi sau ce naiba faci? 

Lucky văzu din nou imaginea stacojie a adversarului său. 

Trebuia să se menţină în mişcare. Nu putea face nimic 
altceva. Dingo era un expert şi putea lovi un meteorit de 
câţivacentimetri trecând ca fulgerul pe lângă el. În vreme 
ce el, gândi Lucky cu regret, abia dacă ar fi nimerit 
asteroidul Ceres de la o milă depărtare. 

Se folosi de cele două arme pe rând. Spre stânga, spre 
dreapta; apoi, rapid, spre dreapta, spre stânga şi din nou 
spre dreapta. 

Nu-i servi la nimic. Parcă ghicindu-i dinainte mişcările, 
Dingo o lua pe scurtătură, apropiindu-se inexorabil. 

Lucky simţi cum transpiraţia i se adună pe frunte şi brusc 
îşi dădu seama de linişte. Nu-şi putea aminti cu precizie 
când anume se întâmplase, dar era ca şi cum se rupsese un 
fir. La un moment dat se auzeau ţipetele şi râsetele piraţilor, 
iar în clipa următoare domnea liniştea inertă a spaţiului, 
unde sunetele nu puteau fi auzite niciodată. 

Să fi trecut dincolo de raza de acţiune a navelor? 
Imposibil! Emiţătoarele costumelor, chiar şi cele mai simple, 
erau capabile să trimită semnalul pe o distanţă de câteva 
mile în spaţiu. Roti la maximum butonul pentru sensibilitate 
de pe piept. 

— Căpitane Anton! 

Numai că de răspuns îi răspunse vocea lui Dingo: 


— Nu ţipa! le aud. 

— Time outceru Lucky. S-a-ntâmplat ceva cu staţia mea 
radio! Dingo se apropiase din nou suficient de mult ca să 
poată fi perceput ca o siluetă umană. Încă un fulger 
cristalin şi ajunse şi mai aproape. Lucky se îndepărtă, dar 
piratul se ţinu pe urmele lui. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, spuse Dingo. Doar un radio 
„prelucrat”. Am aşteptat. O, cât am aşteptat. Aş fi putut să 
te împing dincolo de poartă de mult, dar am aşteptat să se 
oprească staţia mai întâi. E doar un mic tranzistor pe care l- 
am „meşterit” înainte să-ţi îmbraci costumul. Totuşi, cu 
mine mai poţi să vorbeşti. Transmite pe o distanţă de doi- 
trei kilometri. Sau măcar poţi să vorbeşti cu mine pentru 
câtva timp. 

Îşi savura propria glumă şi râse în hohote. 

— Nu pricep, spuse Lucky. 

Dingo îi răspunse cu o voce aspră, încărcată de cruzime: 

— M-ai surprins pe navă cu blasterul în toc. Acolo m-ai 
prins la-nghesuială. M-ai făcut de râs. Nimeni n-are voie să 
mă prindă la-nghesuială şi să mă facă de râs în faţa 
căpitanului şi să mai şi trăiască mult după aia. N-am să te 
înving în lupta asta ca să te termine altcineva. Am să-ţi vin 
de hac chiar eu, aici, cu mâinile mele! 

Dingo era acum mult mai aproape. Lucky aproape că-i 
putea distinge faţa în spatele vizorului gros al căştii. 

Lucky renunţă la manevrele de eschivare care nu-i 
slujiseră la nimic. În felul acesta, îşi dădu seama că nu făcea 
decât să fie mereu prins pe picior greşit. Se gândi la un 
zbor în linie dreaptă, accelerând spre exterior cu viteză 
crescândă atâta timp cât îl ţinea rezerva de dioxid de 
carbon. 

Şi după aia? Şi putea să se mulţumească să moară în timp 
ce fugea de pericol? 

Trebuia să-şi înfrunte adversarul. Îndreptă arma către 
Dingo, dar Dingo dispăruse de acolo în momentul când 
fasciculul de cristale trecu prin punctul în care fusese cu o 


clipă înainte. Încercă iarăşi şi iarăşi, dar Dingo era un 
demon zburător. 

Până când, dintr-o dată, Lucky simţi impactul dur al rafalei 
trase de arma adversarului său şi începu din nou să se 
rostogolească. Încercă cu disperare să se opună mişcării de 
rotaţie, dar înainte să reuşească o astfel de manevră, simţi 
forţa zdrobitoare a unui corp care se ciocnea de al lui. 

Dingo îi îmbrăţişase pur şi simplu costumul şi-l ţinea 
strâns. 

Cască lângă cască. Vizor lângă vizor. Lucky se holba la 
cicatricea albicioasă care tăia în două buza de sus a lui 
Dingo. Dingo zâmbi şi cicatricea se lăţi. 

— Salut, amice, zise el. Încântat de întâlnire. 

Pentru o clipă, Dingo păru să se îndepărteze plutind, sau 
cel puţin aşa lăsă impresia, în timp ce slăbi strânsoarea 
braţelor. Coapsele piratului ţineau strâns ca într-o 
menghină genunchii lui Lucky care nu mai putea să se 
mişte. Muşchii puternici ai lui Lucky se încordară fără folos. 

Retragerea parţială a lui Dingo nu avusese alt scop decât 
să-i elibereze braţele. Cu o mână ridică arma pe care o 
ţinea cu patul înainte. Acesta cobori cu iuţeală spre vizorul 
lui Lucky şi capul acestuia avu o mişcare de recul 
dureroasă. Braţul implacabil se ridică din nou, în vreme ce 
celălalt era încleştat în jurul gâtului lui Lucky. 

— 'Ţine-ţi capul nemişcat, latră piratul. Trebuie să termin 
trebşoara asta. 

Lucky ştia că individul vorbea cât se poate de serios, aşa 
că se hotări să acţioneze. Sticla din care era construit 
vizorul era rezistentă şi dură, dar nu putea rezista la 
nesfârşit sub asaltul loviturilor piratului. 

Ridică braţul către casca lui Dingo şi-i împinse capul înapoi 
cu muchia palmei înmănuşate. Dingo îşi legănă capul într-o 
parte, slăbind braţul lui Lucky. Cobori patul armei pentru a 
doua oară. 

Lucky dădu drumul ambelor sale arme, lăsându-le să 
atârne de tuburile de legătură şi, cu o mişcare sigură, 


apucă tuburile de la armele piratului. Le strecură printre 
degetele mănuşilor sale de oţel. Muşchii braţelor i se 
umflară şi se încordară dureros. Încleşta dinţii şi simţi cum 
sângele i se urcă la cap. 

Dingo, cu gura deformată de o nerăbdare voioasă, neglija 
totul în afară de faţa răsturnată a victimei sale din spatele 
vizorului, schimonosită, credea el, de teamă. Patul armei 
cobori încă o dată. O crăpătură mică, în formă de stea, 
apăru în locul unde metalul izbise vizorul. 

Deodată altceva cedă şi tot universul păru cuprins de 
haos. 

Într-o succesiune rapidă, cele două tuburi de legătură de 
la armele lui Dingo se desprinseră şi două jeturi 
incontrolabile de dioxid de carbon ţâşniră din tuburile 
rupte. 

Tuburile se ondulau ca nişte şerpi cuprinşi de nebunie, iar 
Lucky fu aruncat când într-o direcţie, când în cealaltă, ca 
reacţie violentă la acceleraţia nebună şi de necontrolat. 

Dingo ţipă surprins şi slăbi strânsoarea. 

Cei doi adversari aproape că se separaseră, dar Lucky se 
ţinu strâns de gleznele piratului. 

Fluxul de dioxid de carbon slăbi în intensitate şi Lucky se 
caţără pe piciorul adversarului său. 

Acum stăteau aparent nemişcaţi. Impulsurile aleatorii ale 
fasciculului îi lăsaseră fără nici o mişcare perceptibilă de 
rotaţie. Tuburile armelor reactive ale lui Dingo, acum inerte 
şi flasce, stăteau îndreptate spre ultima lor poziţie. Totul 
părea nemişcat, nemişcat ca moartea. 

Dar asta era o iluzie. Lucky ştia că se deplasau cu o viteză 
de câţiva kilometri pe secundă în direcţia în care-i trimisese 
ultimul jet de gaz. Erau singuri şi pierduţi în spaţiu, numai 
ei doi. 

5. Ermitul de pe „Stâncă” 

Lucky era acum în spatele lui Dingo şi-l ţinea strâns cu 
picioarele în jurul taliei. 


— Mă auzi, Dingo, nu-i aşa? Nu ştiu unde suntem şi nici 
unde mergem. Aşa că avem nevoie unul de celălalt, Dingo. 
Eşti gata să facem o înţelegere? Tu poţi afla unde suntem 
pentru că semnalele receptorului tău ajung până la nave, 
dar nu te poţi întoarce fără dioxid de carbon. Eu am destul 
pentru amândoi, dar am nevoie de tine pentru a şti cum să 
ajungem înapoi. 

Lucky spuse totul încet şi hotărât, dar Dingo îi strigă: 

— În spaţiu cu tine, spionule! Când o să termin cu tine o să 
am şi armele tale. 

— Nu cred, îi replică Lucky calm. 

— Te gândeşti că o să le rupi şi pe-alea, nu? N-ai decât! N- 
ai decât, bandit nemernic ce eşti! La ce-o să-ţi folosească? 
Căpitanul o să vină după mine oriunde aş fi, în timp cetuo 
să pluteşti cu casca spartă şi cu sângele îngheţat pe faţă. 

— Nu e chiar aşa, prietene. Ştii, ai ceva în spate. Poate nu 
poţi să o simţi prin metalul costumului, dar e acolo, te 
asigur. 

— O armă reactivă. Şi ce! Nu face nici două parale atâta 
timp cât suntem lipiţi unul de altul. 

Dar braţele lui se opriră din încercarea de a-l înşfacă pe 
Lucky. Acesta îi spuse cu o voce lipsită de griji: 

— N-oi fi eu un specialist în astfel de arme, dar oricum ştiu 
mai multe decât tine despre ele. Orice rafală se întinde pe 
câţiva kilometri. Nu există nici un fel de rezistenţă a aerului 
care să o încetinească şi care să stânjenească jetul de gaz, 
dar există o rezistenţă internă, întotdeauna există o 
turbulenţă în interiorul jetului. Cristalele se lovesc între ele 
şi încetinesc. Jetul de gaz se lărgeşte. Dacă nu nimereşte 
ţinta, se răspândeşte în spaţiu şi dispare, dar dacă o atinge, 
tot loveşte ca un armăsar după câţiva kilometri de avânt. 

— Ce naiba'tot trăncăneşti acolo? Unde vrei să ajungi? 
Piratul se răsuci cu forţa unui taur făcându-l pe Lucky să 
geamă când îl strânse la loc. 

— Doar atât, spuse Lucky. Ce crezi că se întâmplă când 
jetul de dioxid de carbon te loveşte de la câţiva centimetri, 


mai înainte ca turbulenţa să-i fi micşorat viteza? Nu 
ghiceşti? O să-ţi spun eu. O să treacă prin costumul şi prin 
corpul tău ca flacăra unui aparat de sudură. 

— Eşti nebun! Vorbeşti prostii! 

Dingo înjură cu furie, dar dintr-o dată încetă să se mai 
mişte. 

— Atunci încearcă, îl avertiză Lucky. Încearcă vreo 
mişcare! Arma mea e în spatele tău şi sunt cu mâna pe 
trăgaci. Încearcă. 

— Mă păcăleşti, se răsti Dingo. Nu câştigi corect. 

— Vizorul meu este spart, spuse Lucky. Toţi îşi vor da 
seama cine pe cine a tras pe sfoară. Ai jumătate de minut să 
te gândeşti. 

Secundele se scurseră în tăcere. Lucky sesiză mişcarea 
mâinii lui Dingo. 

— Adio, Dingo! spuse el. 

— Aşteaptă! Aşteaptăstrigă el cu disperare. Nu fac altceva 
decât să extind raza de transmitere. 

Imediat chemă nava: 

— Căpitane Anton... Căpitane Anton... 

A fost nevoie de o oră şi jumătate pentru a ajunge înapoi la 
navă. 

Atlas se mişca din nou în spaţiu urmărit cu grijă de piraţii 
care o capturaseră. Unele dintre circuitele automate 
fuseseră trecute pe manual, iar trei pirați se aflau la 
conducerea ei. Ca şi înainte, avea pe lista de pasageri doar 
o singură persoană - Lucky Starr. 

Lucky fusese consemnat într-o cabină şi nu a văzut 
echipajul decât atunci când i s-a adus masa. „Mâncarea de 
pe Atlas”, se gândi Lucky. Sau, cel puţin ce mai rămăsese 
din ea. Cea mai mare parte a alimentelor şi tot 
echipamentul care nu era necesar pentru manevrarea 
navei fusese dus imediat pe vasul piraţilor. 

Primul prânz i-a fost adus de toţi cei trei pirați care 
formau echipajul provizoriu al navei. Erau toţi slabi şi cu 
tenul închis datorită razelor solare nefiltrate din spaţiu. 


Îi dădură tava în tăcere, inspectară cabina meticulos şi 
rămaseră acolo în timp ce el deschise conservele şi lăsă 
conţinutul să se încălzească, apoi plecară înapoi cu 
resturile. 

— Staţii jos, le spuse Lucky. Nu trebuie să staţi în picioarej 
cât timp mănânc. ' 

Nu răspunseră. Unul dintre ei, cel mai slab, cu un nas ce 
fusese spart şi acum părea împrăştiat pe toată faţa, şi cu 
mărul lui Adam ieşit mult în evidenţă, se uită la ceilalţi, ca şi 
cum ar fi vrut să accepte invitaţia. Dar nu primi nici un 
răspuns. 

Următoarea masă a fost adusă doar de „Nas Spart”. Puse 
jos tava, se îndreptă spre uşă şi o deschise. Se uită de-a 
lungul coridorului, închise uşa şi spuse: 

— Numele meu este Martin Maniu. Lucky zâmbi la el şi 
spuse la rândul lui: 

— lar pe mine mă cheamă Bill Williams. Ceilalţi nu vor să 
vorbească cu mine, nu? 

— Ei sunt prieteni cu Dingo. Eu nu. Poate că eşti un om al 
guvernului, cum crede Căpitanul, sau poate că nu eşti. Dar 
în ce mă priveşte, oricine îi face asta lui Dingo, e un tip de 
treabă. Face pe deşteptul şi se dă mare. Când am ajuns 
prima dată aici, m-a provocat la duel. Era gata-gata să mă 
proiecteze pe un asteroid. Asta fără nici un motiv. A pretins 
că a făcut o greşeală, dar el nu greşeşte niciodată în astfel 
de dueluri. Ţi-ai făcut destui prieteni, domnule dragă, când 
te-ai întors cu ticălosul ăla pus cu botul pe labe. 

— Mă bucur de asta. 

— Dar acum ai grijă. N-o să te uite. Să nu rămâi singur cu 
el douăzeci de ani de-acum înainte. Eu te-am avertizat. Îl 
roade, asta e. L-ai păcălit că poţi să tai prin trei centimetri 
de metal cu dioxid de carbon. Toată lumea râde de el acum, 
iar el e nebun de furie. Nebun cu adevărat! E cel mai bun 
lucru care s-a întâmplat vreodată. Sper ca Şeful să te 
accepte. 

— Şeful? Căpitanul Anton? 


— Nu, Şeful. Şeful cel mare. Auzi, mâncarea pe care ai 
adus-o pe navă e bună, în special carnea. Piratul plescăi din 
buze zgomots. Te plictiseşti de piure de fermenţi, asta mai 
ales când eşti conducătorul unei ferme. 

Lucky strânse firimiturile rămase. 

— Cine e ăsta? 

— Cine? 

— Şeful. 

Maniu ridică din umeri. 

— Pe Spaţiu! Nu ştiu. Doar nu crezi că unul ca mine l-ar 
cunoaşte pe Şef. Numai unii dintre băieţi vorbesc despre el. 
E la mintea cocoşului că cineva e şeful. 

— Organizaţia voastră e destul de complicată. 

— Auzi, nici nu-ţi închipui până nu o să ni te alături. Fii 
atent, eram falit când am ajuns aici. Nu ştiam ce să mai fac. 
M-am gândit că o să atac câteva nave şi apoi o să-mi iau 
partea mea şi totul o să se termine. Gândeam că ar fi mai 
bine decât să mori de foame cum se întâmpla cu mine. 

— Şi nu e aşa? 

— Nu. N-am fost niciodată la un raid. Puţini dintre noi se 
duc. Doar câţiva ca Dingo. El se duce mereu. Îi place, 
nenorocitul! Cei mai mulţi dintre noi se duc la femei 
câteodată. Piratul zâmbi. Am soţie şi un copil. Nu-ţi vine a 
crede acum, nu-i aşa? Bine, avem un proiect al nostru. 
Avem propriile noastre ferme. Câteodată îmi fac şi eu 
datoria în spaţiu, ca de exemplu acum. E o viaţă uşoară. Ar 
putea să-ţi meargă bine dacă ni te alături. Un tip aşa de 
arătos ca tine ar putea să-şi găsească o soţie imediat şi să 
se aşeze la casa lui. Sau e destul de multă aventură, dacă 
asta cauţi. Da, domnule Bill. Sper ca Şeful să te accepte. 

Lucky îl urmă spre uşă. 

— Auzi, unde mergem de fapt? La una din baze? 

— Pe una din stânci, am impresia. Care o fi mai aproape. O 
să stai acolo până vine răspunsul. Aşa se întâmplă de obicei. 
Şi nu le spune băieţilor, sau oricui altcuiva că am vorbit cu 
tine. O. K., prietene? adăugă el ieşind pe uşă. 


— Nici o problemă. 

Rămas din nou singur, Lucky îşi lovi palma încet şi uşor cu 
pumnul. Şeful! Era doar un fel de a spune? Doar o bârfa? 
Sau înseamnă ceva? Şi restul conversaţiei? 

Trebuia să aştepte. Pe Galaxie! Ar trebui să le treacă prin 
cap lui Conway şi lui Henree să mai aştepte ceva timp până 
să intervină. 

Lucky nu a avut prilejul să vadă.“stânca” în timp ce Atlas 
se apropia de ea. Nu a putut să o vadă pană când, avându-l 
în faţă pe Martin Maniu şi în spate un alt pirat, păşi afară 
din camera de depresurizare în spaţiu şi aceasta îi apăru la 
o sută de metri în jos. 

Asteroidul era unul tipic. Lucky, măsţirându-l din priviri, s- 
a gândit că nu poate avea mai mult de trei kilometri pe cea 
mai mare dimensiune a lui. Era neregulat şi stâncos ca şi 
cum un gigant ar fi rupt un vârf de munte şi l-ar fi aruncat 
în spaţiu. Partea dinspre Soare era gri închis, iar el se rotea 
destul de vizibil, umbrele schimbându-se şi modificându-şi 
poziţia. 

Se aruncă spre asteroid după ce ieşi din sas, luându-şi 
avânt ca la o săritură de la trambulină. Stâncile pluteau 
parcă spre el. Când mâinile lui au atins solul, inerția a 
împins în jos corpul, făcându-l să se rotească cu nişte 
mişcări acrobatice până când s-a putut prinde de un colţ de 
stâncă pentru a se opri. 

Se ridică în picioare. Stânca aproape că dădea iluzia de 
suprafaţă planetară. Cele mai apropiate ridicături în stâncă 
nu aveau nimic în spatele lor, doar hăul cosmic. Stelele, 
mişcându-se vizibil în timp ce stânca se rotea, erau nişte 
lumini strălucitoare. Nava, care fusese pusă pe o orbită în 
jurul asteroidului, rămânea nemişcată deasupra. 

Un pirat îi conduse cale de vreo cincisprezece metri spre o 
ridicătură în stâncă ce nu se distingea între celelalte. 
Parcurse distanţa din două mari salturi. În timp ce ei 
aşteptau ca o secţiune a ridicăturii să se dea la o parte, din 


deschizătură apăru o siluetă îmbrăcată într-un costum 
spaţial. 

— O. K., Herm, spuse cu o voce groasă unul din pirați, uite- 
|. De-acum e-n grija ta. 

Vocea care se auzi în aparatul de emisie recepţie al lui 
Lucky era calmă şi mai degrabă obosită. 

— Domnilor, cât timp va sta cu mine? 

— Până când o să ne întoarcem să-l luăm. Şi nu pune 
întrebări. Piraţii făcură cale întoarsă şi săriră spre navă. 
Gravitaţia asteroidului nu putu face nimic pentru a-i opri. 
Se micşorară constant şi, după câteva minute, Lucky văzu 
un mic fulger de cristale când unul dintre ei îşi corecta 
direcţia cu ajutorul unei arme reactive; era una de 
dimensiuni mici, folosită curent în astfel de scopuri şi care 
făcea parte din echipamentul standard. Gazul cu care 
funcţiona se afla într-un cartuş în interiorul acesteia. 

Peste câteva minute jeturile din spate ale navei străluciră 
având culoarea roşie, iar nava începu şi ea să se micşoreze. 
Nu folosea la nimic să vadă în ce direcţie se îndrepta, era 
conştient de asta, daca nu ştia care era poziţia lui în spaţiu. 
Nu putea preciza decât că se află undeva în centura de 

asteroizi. 

Era aşa de adâncit în gânduri încât aproape că tresări 
când auzi vocea uşoară a celuilalt bărbat de pe asteroid. 

— E frumos aici. les aşa de rar încât uneori uit. Fii atent! 
spuse el. 

Lucky se întoarse în partea stângă. Soarele mic se ivea 
deasupra marginii ascuţite a asteroidului. Într-o clipă era 
atât de puternic încât nici nu te puteai uita la el. Era ca o 
monedă de aur strălucitoare. Cerul, mai înainte negru, 
rămase la fel de negru, iar stelele apărură la fel de mari. 
Aşa se întâmpla într-o lume fărăatmosferă unde nu era praf 
pentru a împrăştia lumina şi pentru a transforma cerul într- 
un albastru adânc. 

— În douăzeci şi cinci de minute sau mai puţin o să apună 
din nou. Câteodată, când Jupiter este cel mai aproape, îl 


poţi vedea ca o bucată de marmură, cu cei patru sateliți ca 
nişte lumini aliniate într-o formaţiune militară. Dar asta se 
întâmplă o dată la trei ani jumătate. Nu se va întâmpla 
acum, spuse calm omul de pe asteroid. 

— Oamenii aceia ţi-au spus Herm. E numele tău? Eşti unul 
dintre ei? întrebă Lucky direct. 

— Vrei să spui dacă sunt un pirat? Nu. Dar trebuie să 
recunosc că le sunt un fel de complice. Nici numele meu nu 
este Herm. Ăsta e doar un termen cu care se adresează în 
general ermiţilor. Numele meu, domnule, este Joseph 
Patrick Hansen, şi din moment ce vom fi camarazi pentru o 
perioadă nedefinită sper că vom fi şi prieteni. 

Întinse o mână înmănuşată în metal iar Lucky o strânse cu 
putere. 

— Eu sunt Bill Williams, spuse el. Zici că eşti un ermit. Vrei 
să spui că locuieşti aici tot timpul? 

— Exact. 

Lucky se uită înjur la bucăţile de granit şi de siliciu şi se 
încruntă. 

— Nu arată prea atrăgător. 

— Oricum, o să mă străduiesc să fie cât mai confortabil 
pentru dumneata. 

Ermitul atinse un loc din stâncă pe unde venise şi o bucată 
din ea se dădu la o parte pentru a doua oară. Lucky observă 
că marginile fuseseră rotunjite şi îndreptate cu lastium sau 
un material asemănător pentru a se asigura o etanşeitate 
perfectă. 

— Poftim înăuntru, domnule Williams, îl invită ermitul. 
Lucky păşi înăuntru. Uşa din stâncă se închise în spatele lui. 
Imediat ce s-a închis, un mic bec fluorescent se aprinse şi 
îndepărtă întunericul. Camera de depresurizare era atât de 

mare încât încăpeau în ea doi oameni. 

Un mic semnal de culoare roşie clipi, iar ermitul spuse: 

— Poţi să-ţi deschizi casca acum. Avem aer. 

În timp ce vorbea îşi scoase şi el casca. 


Lucky făcuşi el la fel şi îşi umplu plămânii cu aer curat. Nu 
era rău deloc. Fără discuţie era mult mai bun decât aerul de 
pe navă. 

Dar imediat ce uşa din interiorul camerei de 
depresurizare se deschise, Lucky rămase cu răsuflarea 
întretăiată. 

6. Ce Ştia Ermitul. 

Lucky văzuse câteva camere luxoase chiar şi pe Pământ. 
Avea cincisprezece metri lungime şi aproape zece lăţime. 
Un balcon o înconjura. Pe toată suprafaţa pereţilor erau 
aliniate video-cărţi. Un proiector de perete era aşezat pe un 
piedestal, iar pe un altul se afla o miniatură a galaxiei ce 
părea făcută din nestemate. Lumina avea o sursă indirectă. 

Imediat ce a pus piciorul în cameră a simţit forţa 
motoarelor ce generau câmpul pseudo-gravitaţional. Nu 
era potrivit la gravitația normală a Pământului. După cum o 
simţea i se părea a fi undeva între cea terestră şi cea 
marțiană. Dădea o senzaţie plăcută de uşurime, dar avea 
destulă forţă pentru a permite coordonarea completă a 
muşchilor. 

Ermitul îşi scoase costumul spaţial şi îl puse deasupra unui 
recipient de plastic, în care stratul gros de brumă ce se 
depusese pe costum la trecerea de la frigul spaţial la aerul 
cald şi umed al camerei se putea scurge o dată cu topirea. 

Era înalt şi drept, faţa lui lipsită de riduri avea o culoare 
roz, dar părul lui era destul de alb, la fel ca şi sprâncenele 
lui groase, în timp ce venele ieşeau în evidenţă pe spatele 
mâinilor. 

— Vrei să te ajut să-ţi scoţi costumul? întrebă el politicos. 

— Nu e nici o problemă, spuse Lucky revenindu-şi din 
uimire. E desul de neobişnuită locuinţa dumitale, adăugă el 
repede. 

— Îţi place? întrebă Hansen zâmbind. Mi-a luat mulţi ani s- 
o fac să arate ca acum. Nu-mi lipseşte nimic. 

Spunând asta părea plin de o mândrie tăcută. 


— Îmi imaginez, zise Lucky. Trebuie să ai un generator 
pentru lumină şi pentru a menţine pseudo-gravitaţia. Cred 
că ai şi un aparat de purificare şi înlocuire a aerului, 
rezerve de apă, de hrană - tot ce-ţi trebuie. 

— Aşa e. 

— Viaţa unui ermit nu e chiar aşa de rea. Ermitul era 
evident măgulit şi mulţumit. 

— N-are de ce să fie, spuse el. Stai jos, domnule Williams, 
stai jos. Vrei ceva de băut? 

— Nu, nu mulţumesc. 

Lucky se aşeză într-un fotoliu. Aparent, era un fotoliu 
normal, dar în spate avea un câmp diamagnetic slab care 
cedă la greutatea lui atât cât să-i permită un balans care 
mulă fotoliul după formele corpului său. 

— Poţi să-mi aduci în schimb o ceaşcă de cafea? 

— Nici o problemă! 

Bătrânul intră într-o firidă. În câteva secunde era înapoi 
cu o cană de cafea aburindă şi mirositoare şi o alta pentru 
el. 

Braţul fotoliului lui Lucky dezvălui o scobitură mică la o 
atingere a degetului lui Hansen iar ermitul puse una din 
căni în ea. În timp ce făcea asta se opri o clipă pentru a se 
uita la tânărul bărbat. 

— Ce e? întrebă Lucky uitându-se în sus. 

— Nimic, nimic, răspunse Hansen dând din cap. 

Stăteau unul în faţa celuilalt. Luminile din interiorul 
camerei se diminuară în intensitate până când locul în care 
stăteau cei doi rămase singurul inundat de lumină. 

— Şi acum, dacă o să scuzi curiozitatea unui om bătrân, 
spuse ermitul, aş vrea să te întreb de ce ai venit aici? 

— N-am venit. Am fost adus, replică Lucky. 

— Vrei să spui că nu eşti unul dintre... Hansen se opri. 

— Nu, nu sunt pirat. Cel puţin nu încă. 

Hansen lăsă cana din mână şi se uită puţin încurcai. 

— Nu înţeleg. Poate am spus lucruri pe care nu ar fi 
trebuit să le spun. 


— Nu-ţi face griji. O să fiu unul dintre ei destul de curând. 
Lucky îşi termină cafeaua şi apoi, alegându-şi cu grijă 
cuvintele, începu cu îmbarcarea lui pe Atlas de pe Lună şi 
continuă cu tot ce se întâmplase. 

Hansen asculta absorbit. 

— Şi eşti sigur că asta vrei să faci, tinere, acum că ai văzut 
puţin din această viaţă? 

— Sunt sigur. 

— Pentru Pământ, de ce? 

— Exact. Pentru Pământ şi ce mi-a făcut. Nu e loc să 
trăieşti acolo. Tu de ce ai venit aici? 

— Mi-e tearfră că e o poveste prea lungă. Nu trebuie să te 
sperii. N-am s-o spun. Am cumpărat acest asteroid cu mult 
timp înainte ca loc pentru vacanţă şi a început să-mi placă. 
Am continuat să măresc spaţiul de locuit, am cumpărat 
mobilă şi video-cărţi de pe Pământ încetul cu încetul. La un 
moment dat mi-am dat seama că am aici tot ce-mi trebuie. 
Aşa că m-am întrebat, de ce să nu rămân aici? Şi am rămas. 

— Normal. De ce nu? Eşti destul de inteligent. Pe Pământ 
totul e aiurea. Prea mulţi oameni. Prea multe slujbe 
plicticoase. E aproape imposibil să ajungi pe planete, şi 
dacă ajungi, nu poţi decât să faci muncă manuală. Nu e nici 
o oportunitate pentru un bărbat decât dacă vine pe 
asteroizi. Nu sunt destul de bătrân pentru a mă stabili 
undeva, ca tine. Dar pentru un tip tânăr e o viaţă liberă şi 
plină de aventuri. Poţi deveni chiar şef. 

— Cei care sunt deja şefi nu prea-i iubesc pe aceia care au 
gânduri de şefie în cap. Anton, spre exemplu. L-am văzut şi 
mi-am dat seama. 

— Se poate, dar până acum s-a ţinut de cuvânt, spuse 
Lucky. A spus că dacă-l înving pe Dingo o să-mi dea şansa să 
mă alătur oamenilor de pe asteroizi. Se pare totuşi că am 
şansa asta. 

— Se pare doar că eşti aici, şi asta e tot. Dacă se întoarce 
cu vreo dovadă, sau ce numeşte el dovadă, că eşti un om al 
guvernului? 


— Imposibil. 

— Şi totuşi? Doar aşa, ca să scape de tine? 

Lucky se întunecă la faţă şi din nou Hansen se uită la el 
curios, încruntându-se puţin. 

— Nu va putea, replică Lucky. Îi poate fi de folos un om 
bun, şi el ştie asta. Şi în plus, de ce îmi predici mie astea? 
Nu eşti şi tu aici, de partea lor? 

Hansen se uită în jos. 

— E adevărat. N-ar trebui să intervin. Doar că am stat aici 
singur foarte mult timp. Sunt în stare să vorbesc prea mult 
când apare cineva, doar ca să aud sunetul vocilor. Hei, s-a 
făcut vremea cinei. M-aş bucura să cinezi cu mine, fie şi în 
tăcere, dacă preferi aşa. Sau vorbim despre ce vrei tu. 

— Bine, mulţumesc, domnule Hansen. Fără supărare. 

— Bine. 

Lucky îl urmă pe Hansen într-un mic oficiu în care erau 
aliniate conserve de mâncare şi tot felul de concentrate. 
Niciuna din mărcile de mâncare familiare lui Lucky nu se 
afla acolo. În loc de asta conţinutul fiecărei conserve era 
descris în nişte gravuri colorate care făceau parte şi ele din 
metalul cutiei. 

— Obişnuiam să ţin carnea proaspătă într-o cameră 
specială de răcire. Poţi să scazi oricât temperatura pe un 
asteroid, dar sunt doi ani de când n-am mai făcut rost de 
hrană de felul ăsta, spuse Hansen. 

Alese şase feluri de conserve de pe rafturi şi un recipient 
de lapte concentrat. La sugestia lui, Lucky luă un bidon 
sigilat cu apă de pe un raft de jos. 

Ermitul aşeză repede masa. Conservele erau cu auto- 
încălzire şi când se desfăceau se transformau într-o farfurie 
cu vesela necesară. 

— Afară am umplut o vale întreagă cu chestii dintr-astea. 
Folosite, bineînţeles. Tot ce s-a strâns în douăzeci de ani, 
spuse Hansen plin de amuzament arătând spre cutii. 

Mâncarea era bună, dar ciudată. Era pe bază de fermenţi, 
de tipul celor produşi numai de Imperiul Terestru. Nicăieri 


în galaxie nu era o acumulare mai mare de populaţie, 
nicăieri nu erau atâtea miliarde, încât să se dezvolte cultura 
de fermenţi. Pe Venus, unde erau produse cele mai multe 
culturi de fermenţi, se putea crea aproape orice fel de 
imitație de mâncare: fripturi, alune, unt, bomboane. Erau la 
fel de hrănitoare ca şi cele reale./Pentru Lucky însă, gustul 
nu era chiar venusian. Aveau un gust oarecum mai 
pronunţat. 

— Scuză-mă că sunt „gălăgios”, spuse el, dar toate astea 
cer bani, nu-i aşa? 

— Da, iar eu am ceva bani. Am investiţii pe Pământ. 
Cecurile mele erau de fiecare dată onorate sau cel puţin 
aşa se întâmpla până acum doi ani. 

— Ce s-a întâmplat atunci? 

— Hrana a încetat să mai sosească. Era prea riscant din 
cauza piraţilor. A fost o lovitură grea. Aveam strânse o 
mulţime de rezerve de toate felurile, dar pot să-mi imaginez 
cum a putut să fie pentru ceilalţi. 

— Ceilalţi? 

— Ceilalţi ermiţi. Sunt sute ca mine. Dar nu toţi sunt la fel 
de norocoşi. Foarte puţini dintre ei îşi permit să-şi facă o 
lume aşa de confortabilă, dar oricum se descurcă. De obicei 
sunt oameni bătrâni ca mine, cu soțiile decedate şi copiii 
mari; o lume ciudată şi diferită cu oameni care sfârşesc 
singuri. Dacă au ceva pus deoparte, pot lua un asteroid. 
Guvernul nu le cere nimic. Pot obţine orice asteroid, dacă 
are mai puţin de opt kilometri diametru. Apoi, dacă vor, pot 
investi într-un aparat de recepţie sub-eteric şi astfel pot fi la 
curent cu ce se întâmplă în univers. Dacă nu, îşi pot lua 
video-cărţi sau pot aranja să li se aducă transcrieri ale 
ştirilor o dată pe an la venirea navelor cu provizii sau, dacă 
preferă, pot doar să mănânce, să se odihnească şi să 
doarmă. Câteodată îmi doresc să-i cunosc pe câţiva dintre 
ei. 

— De ce nu ai făcut-o? 


— Am simţit uneori nevoia, dar nu sunt oameni foarte 
sociabili. Până la urmă au venit aici să fie singuri, de fapt ca 
şi mine. 

— Păi, atunci de ce nu ai plecat când nava cu provizii a 
încetat să mai vină? 

— Nu a fost aşa de la început. M-am gândit că guvernul o 
să restabilească cu siguranţă situaţia şi oricum aveam 
destul de multe rezerve pentru o lună. De fapt, probabil că 
aş fi putut să rezist şi un an, economisind. Dar au apărut 
vasele piraţilor. 

— Şi te-ai alăturat lor? 

Ermitul se încruntă. Sprâncenele i se împreunară într-o 
încruntare încurcată şi îşi terminară masa în linişte. 

La sfârşit strânse farfuriile şi vesela şi le puse într-un 
recipient din perete aflat în firida ce ducea spre cămară. 
Lucky auzi un zdrăngănit slab metalic şi care se diminua 
rapid. 

— Câmpul pseudo-gravitaţional nu se întinde asupra 
ghenei. Un singur jet de aer şi imediat vor ajunge în valea 
de care ţi-am povestit, asta cu toate că se află la un 
kilometru şi jumătate de aici. 

— Mi se pare mie, spuse Lucky, că dacă arunci un jet mai 
puternic de aer poţi să scapi de toate cutiile deodată. 

— Aşa ar fi. Cred că cea mai mare parte a ermiţilor fac 
acest lucru. Poate chiar toţi. Mie nu-mi place ideea, totuşi. 
Ar fi o pierdere de metal şi de aer. Poate vom avea nevoie 
vreodată de ele. Cine ştie! Cu toate că unele dintre ele se 
vor împrăştia pe ici pe colo, sunt sigur că altele vor 
înconjura asteroidul ca nişte mici sateliți şi nu e prea demn 
să te gândeşti că eşti însoţit pe orbită de gunoaie. Vrei să 
fumezi? Nu? Te deranjează dacă fumez eu? 

Aprinse un trabuc şi suflă mulţumit. 

— Oamenii de pe asteroizi nu pot furniza tutun regulat aşa 
că asta a devenit un lux pentru mine. 

— Ei îţi furnizează şi restul de provizii? întrebă Lucky. 


— Exact. Apă, piese de schimb pentru motoare, şi materie 
primă pentru energie. E o înţelegere. 

— Şi tu ce faci pentru ei? 

Ermitul studie capătul aprins al trabucului. 

— Nu prea multe. Ei folosesc această lume. Aterizează cu 
navele aici şi eu nu-i raportez. Ei nu intră aici, iar ce fac ei 
în altă parte nu e treaba mea. Nici nu vreau să ştiu. E mai 
sigur aşa. Câteodată lasă oameni aici, la fel cum s-a 
întâmplat cu tine, şi sunt luaţi înapoi după un timp. Cred că 
se opresc pentru reparaţii din când în când. În schimb îmi 
aduc provizii. 

— Nu-i ajută şi pe ceilalţi ermiţi? 

— N-am de unde să ştiu. Probabil. 

— Asta înseamnă că ar fi nevoie de o grămadă de provizii. 
De unde le-or fi luând? 

— Capturează nave. 

— Nu e destul pentru a aproviziona sute de ermiţi şi pe ei 
înşişi. Vreau să spun că asta ar însemna să aibă o mulţime 
nave. 

— Nu am de unde să ştiu. 

— Nu te interesează? Duci o viaţă uşoară, dar poate că 
mâncarea pe care tocmai am mâncat-o a venit de pe o navă 
al cărei echipaj este acum o masă de corpuri îngheţate care 
înconjoară un asteroid la fel ca şi gunoiul. Te-ai gândit 
vreodată la asta? 

Ermitul se înroşi dureros. 

— Te răzbuni pe mine pentru predica pe care ţi-am ţinut-o 
mai devreme. Ai dreptate, dar ce pot săfac? Eu nu am 
abandonat sau trădat guvernul. Ei m-au abandonat şi m-au 
trădat. Proprietăţile mele de pe Pământ aduc venituri 
plătind taxele. Eu de ce nu sunt protejat atunci? Am 
înregistrat acest asteroid la 'Terrestrial Outer World Bureau 
cu bună credinţă. E o parte a proprietăţii terestre. Am toate 
drepturile să aştept protecţie împotriva piraţilor. Dacă 
această protecţie nu mai vine, dacă sursele mele de 
aprovizionare spun că nu-mi mai pot aduce mâncare la nici 


un preţ, eu ce vrei să fac? Poţi spune că aş fi putut să mă 
întorc pe Pământ, dar cum aş fi putut să las toate astea? 
Aici am lumea mea. Cărţile mele, toate filmele clasice care 
îmi plac. Am chiar o copie după Shakespeare; o filmare 
directă a paginilor unei cărţi vechi. Am hrană, băutură, 
linişte: nu aş putea găsi nicăieri în univers un loc mai 
confortabil. Cu toate astea să nu crezi că a fost o alegere 
uşoară. Am un transmiţător sub-eteric. Pot comunica cu 
Pământul. Am o mică navă care poate face călătoria până la 
Ceres. Oamenii de pe asteroizi ştiu asta, dar au încredere în 
mine. Ştiu că nu am de ales. Cum ţi-am mai spus şi la 
început, sunt deja un complice. I-am ajutat. Asta, din punct 
de vedere legal, mă face să fiu un pirat. Înseamnă 
închisoare, probabil execuţie dacă mă întorc. Dacă nu, dacă 
mă eliberează în schimbul dovezilor, oamenii de pe asteroizi 
n-or să uite asta niciodată. O să mă găsească oriunde aş 
merge, asta în cazul în care nu mi se oferă din partea 
guvernului protecţie pe viaţă. 

— Se pare că nu stai aşa de bine, spuse Lucky. 

— Da? întrebă la rândul lui ermitul. Aş putea să obţin o 
protecţie completă, cu un ajutor adecvat. 

Era rândul lui Lucky: 

— N-am de unde să ştiu. 

— Eu cred că da. 

— Nu te înţeleg. 

— Uite, o să-ţi dau un sfat în schimbul ajutorului. 

— Eu nu pot face nimic. Tu ce vrei să-mi spui? 

— Pleacă de pe asteroid înainte ca Anton şi oamenii lui să 
se întoarcă. 

— Niciodată. Am venit aici să mă alătur lor, nu să mă 
întorc acasă. 

— Dacă nu pleci acum, o să rămâi pentru totdeauna. O să 
rămâi aici sub formă de cadavru. N-or să te lase să faci 
parte din nici un echipaj. Nu corespunzi, mister. 

Faţa lui Lucky se strâmbă de mânie. 

— Despre ce tot vorbeşti, bătrâne? 


— Ei poftim, când te enervezi, se vede de la o poştă. Nu 
eşti Bill Williams, fiule. Care e relaţia ta cu Lawrence Starr 
de la Consiliul Ştiinţei? Eşti cumva fiul lui Starr? 

7. Spre Ceres. 

Lucky se încruntă. Îşi simţi muşchii de la mâna dreaptă 
încordându-se ca şi cum s-ar întinde spre o coapsă de care 
nu atârna nici un blaster. Nu făcu nici o mişcare. Îşi stăpâni 
perfect vocea. 

— Al cui fiu? Despre ce tot vorbeşti? 

— Sunt sigur de asta. Ermitul se aplecă înainte uitându-se 
atent la încheietura mâinii lui Lucky. L-am cunoscut bine pe 
Lawrence Starr. A fost prietenul meu. M-a ajutat odată când 
am avut cu adevărat nevoie. Tu eşti imaginea lui. Nu am 
cum să mă înşel. 

Lucky îşi trase mâna înapoi. 

— Nu are nici un sens ceea ce spui. 

— Ascultă-mă, fiule, s-ar putea să fie important pentru tine 
să nu-ţi dezvălui identitatea. Poate că nu ai încredere în 
mine. Bine, eu nu-ţi spun să ai. Lucrez cu piraţii şi am 
recunoscut-o. Dar, te rog, ascultă-mă. Oamenii de pe 
asteroizi au o organizaţie bună. S-ar putea să le ia câteva 
săptămâni, dar dacă Anton te suspectează, n-or să se 
oprească până nu-ţi fac felul. N-o să-i păcălească nici o 
povestioară de genul ăsta. Or să afle adevărul şi or să-şi dea 
seama cine eşti. Poţi să fii sigur de asta! Or să-ţi afle 
adevărata identitate. Pleacă, îţi spun. Pleacă! 

— Dacă aş fi tipul ăsta care presupui tu, bătrâne, nu vei 
avea şi tu probleme? înţeleg că vrei să-mi dai nava ta. 

— Da. 

— Şi tu ce o să faci când se vor întoarce piraţii? 

— N-o să fiu aici. Nu înţelegi? Vreau să vin cu tine. 

— Şi să laşi baltă tot ce ai aici? Bătrânul ezită. 

— Da, e destul de greu. Dar n-o să maiam o şansă ca asta 
vreodată. Eşti un om cu influenţă, trebuie să fii. Eşti, poate, 
membru al Consiliului Ştiinţei. Eşti aici în misiune secretă. 
Or să te creadă. 


Poţi să mă protejezi, să garantezi pentru mine. O să ai 
grijă să nu fiu acuzat, o să ai grijă să nu mi se întâmple 
nimic din cauza piraţilor. O să le convină celor din Consiliu, 
tinere. O să le spun tot ce ştiu despre pirați. O să cooperez 
cu tot ce-mi stă în putinţă. 

— Unde îţi ţii nava? întrebă Lucky. 

— Asta înseamnă că batem palma? 

Nava era într-adevăr mică. Cei doi au ajuns la ea printr-un 
coridor strâmt, unul în spatele celuilalt, siluetele lor 
arătând din nou grotesc acoperite de costumele spaţiale. 

— Ceres e destul de aproape ca să o găsim cu telescopul 
navei? întrebă Lucky. 

— Da. 

— Poţi să o recunoşti fără probleme? 

— Cu siguranţă. 

— Atunci să ne îmbarcăm. 

Capătul frontal al cavernei fără aer în care se afla nava se 
deschise în afară de îndată ce porniră motoarele navei. 

— Control radio, spuse Hansen. 

Nava avea combustibil şi era complet echipată. Mergea 
lin, ridicându-se cu libertatea şi cu uşurinţa ce erau posibile 
numai în locurile în care forţa gravitaţională lipsea aproape 
cu desăvârşire. Pentru prima dată Lucky văzu asteroidul lui 
Hansen din spaţiu. Văzu pentru o clipă valea în care se 
aflau cutiile aruncate, mai strălucitoare decât rocile din jur, 
doar cu o clipă înainte ca aceasta să intre în umbră. 

— Acum spune-mi. Eşti fiul lui Lawrence Starr, nu-i aşa? 
întrebă Hansen. 

Lucky văzuse un blaster încărcat la maxim şi 
harnaşamentul corespunzător. Răspunse în timp ce şi-l 
punea. 

— Numele meu este David Starr. Cei mai mulţi îmi spun 
Lucky. 

Ceres e un fel de monstru printre asteroizi. Are aproape 
opt sute de kilometri diametru, şi stând pe el, un om de talie 
medie cântăreşte chiar un kilogram şi jumătate. Are o 


formă aproape sferică şi, dacă te afli lângă el, poţi spune că 
este chiar o planetă. 

Totuşi, dacă Pământul ar fi gol pe dinăuntru ar trebui să 
pui în el cam patru mii de corpuri cereşti de mărimea lui 
Ceres pentru a-l umple. 

Bigman stăteia pe suprafaţa asteroiduliii, îmbrăcat într-un 
costum spaţial care fusese umplut până la refuz cu greutăţi 
din plumb şi încălţat cu bocanci cu tălpi groase de treizeci 
de centimetri, tot din plumb. Fusese ideea lui, dar nu-i era 
de nici un folos. Tot cântărea mai puţin de două kilograme, 
iar la fiecare mişcare risca să fie aruncat în spaţiu. 

Se afla pe Ceres de mai bine de patru zile, şi de la zborul 
rapid cu Henree şi Conway de pe Lună aştepta acest 
moment, aştepta ca Lucky Starr să transmită mesajul radio 
prin care să-i anunţe că se întoarce. Gus Henree şi Hector 
Conway erau neliniştiţi din cauza asta, le era frică să nu fi 
murit şi erau îngrijoraţi. El, Bigman, ştia mai bine. Le-a 
spus că Lucky putea să treacă prin orice. Când mesajul lui 
Lucky sosi într-un târziu, le-a spus-o din nou. 

Dar cu toate astea, acolo, pe solul îngheţat de pe Ceres, 
unde nimic nu era între el şi stele, se lăsă cuprins de un 
sentiment de uşurare. 

De unde stătea el, se uita direct la domul observatorului, 
cele mai joase vârfuri ale lui ridicându-se doar puţin 
deasupra liniei orizontului. Era cel mai mare observator din 
tot Imperiul Terestru, dintr-un motiv foarte logic. 

În acea parte a sistemului solar, în interiorul orbitei lui 
Jupiter, planetele Venus, Pământ şi Marte aveau atmosferă 
şi erau din această cauză foarte nepotrivite pentru 
observaţiile astronomice. Chiar şi o atmosferă aşa de 
rarefiată ca a planetei Marte făcea de nedistins cele mai 
fine detalii. Deforma şi făcea să tremure imaginile stelelor 
prezentând în general o imagine neclară a lucrurilor. 

Cel mai mare obiect lipsit de atmosferă de pe orbita lui 
Jupiter era Mercur, dar era aşa de aproape de Soare încât 
observatorul din zona lui întunecată era specializat în 


analizarea Soarelui. Telescoapele relativ mici erau 
suficiente în acest sens. 

Cel de-al doilea mare obiect era Luna. Din nou, şi aici 
circumstanţele dictau o anume specializare. Prognoza 
meteorologică de pe Pământ, spre exemplu, devenise o 
adevărată ştiinţă exactă pe termen lung, din moment ce 
atmosfera Pământului putea fi văzută ca un întreg de la o 
distanţă de patruzeci de mii de kilometri. 

lar cel de-al treilea obiect ca mărime şi care nu avea 
atmosferă era Ceres, iar el era cel mai bun dintre toate. 
Gravitaţia lui aproape insesizabilă permitea aducerea de 
lentile uriaşe şi de oglinzi fără pericolul spargerii, fără 
problema presiunii, asta în ciuda greutăţii lor. Structura 
tubului telescopic însuşi nu necesita nici ea o putere 
deosebită. Ceres era de trei ori mai departe de Soare decât 
era Luna, iar intensitatea luminii solare era redusă la o 
optime. Mişcarea de revoluţie rapidă a lui Ceres menținea 
aproape constantă temperatura. Pe scurt, Ceres era ideal 
pentru observarea stelelor şi a celorlalte planete. 

Cu doar o zi înainte Bigman văzuse planeta Saturn prin 
telescopul cu reflexie având diametrul de două mii cinci 
sute de centimetri, şlefuirea enormei oglinzi necesitând 
douăzeci de ani de efort şi de muncă necontenite. 

— Prin ce mă uit? întrebă el. Toţi râseră la el. 

— Nu te uiţi prin nimic, veni şi răspunsul. 

Trei dintre ei reglară imediat controalele cu grijă, fiecare 
făcând ceva care era în perfectă coordonare cu ceilalţi doi, 
până când se arătară satisfăcuţi de rezultat. Luminile slabe 
de culoare roşie se diminuară din ce în ce mai mult, iar în 
locul gol în care stăteau ieşi la iveală un glob de lumină. O 
altă atingere a controalelor şi imediat imaginea se focaliză. 

Bigman fluieră cu admiraţie. Era Saturn! 

Era Saturn, mare de un metru, aşa cum îl văzuse din 
spaţiu de zeci de ori. Cele trei inele ale lui erau 
strălucitoare, iar Bigman putea să vadă cei trei sateliți ca 
pe nişte luni de marmură. În spate apărea un număr infinit 


de stele. Bigman vroia să se învârtă în jurul ei pentru a 
vedea şi partea ascunsă, dar imaginea nu se schimba în 
timp ce se mişca în jurul ei. 

— E doar o imagine, îi spuseră ei, o iluzie. Oriunde ai sta 
vezi acelaşi lucru. 

Acum, de pe suprafaţa asteroidului, Bigman putea vedea 
planeta Saturn cu ochiul liberi. Era doar un punct alb dar 
mult mai strălucitor decât stelele din jur. Era de două ori 
mai strălucitor decât părea de pe Pământ, şi asta pentru că 
era cu treizeci şi două de milioane de kilometri mai 
aproape. Pământul era de partea cealaltă a lui Ceres, 
aproape de soarele de mărimea unui bob de mazăre. 
Pământul nu era aşa de impresionant în mărime pentru că 
Soarele îl făcea să pară a fi un pitic. 

În casca lui Bigam de auziră sunete imediat ce apelul ieşi 
din radioreceptorul lăsat deschis. 

— Hei, micuţule, pune-ţi picioarele la spinare! Vine o navă. 
Bigman sări la auzul cuvintelor, agitându-şi picioarele şi 
mâinile. 

— Cui îi spui tu „micuţule”? strigă el. Dar celălalt izbucni 
în râs. 

— Auzi, cât ceri pe o lecţie de zbor, piticanie? 

— O să-ţi arăt eu „piticanie”, strigă Bigman furios. Atinsese 
vârful parabolei pe care o descrisese şi începea să coboare 
încet şi şovăielnic. 

— Cum te cheamă, deşteptule? Spune-ţi numele şi-am să-ţi 
aranjez pipota imediat ce-o să ies din costumul ăsta! 

— Crezi că poţi să ajungi la pipota mea? veni răspunsul 
plin de ridiculizare şi Bigman fu gata să explodeze dacă nu 
ar fi văzut o navă care cobora la orizont. 

Făcu nişte salturi enorme dar neîndemânatice pe 
suprafaţa de 2,5 kilometri;pătraţi a spaţioportului amenajat 
pe asteroid, încercând să aprecieze exact punctul în care va 
ateriza nava. 

Aceasta cobori învăluită în jeturi de aburi, atingând solul 
ca un fulg, iar când uşile camerelor de depresurizare se 


deschiseră şi silueta înaltă îmbrăcată în costum a lui Lucky 
cobori, Bigman, strigând de bucurie, făcu un salt mare şi 
ajunse lângă el. 

Conway şi Henree îl primiră ceva mai rezervaţi, dar nu 
mai puţin bucuroşi. Îi strânseră mâna lui Lucky, vrând parcă 
să confirme, prin simplul contact al epidermelor, legătura 
de sânge dintre ei. 

Lucky râse. 

— Gata, vreţi să terminaţi? Lăsaţi-mă să respir! Ce se 
întâmplă? Credeaţi că n-o să mă mai întorc? 

— Uite care-i treaba, spuse Conway, mai bine ne-ai 
consulta înainte să-ţi iei tălpăşiţa bazându-te pe ideea unui 
bătrân nebun. 

— Păi, acum, chiar dacă e vorba de ideile unor bătrâni 
nebuni, dar altfel nu m-aţi fi lăsat. 

— Nu contează asta. Te pot aresta pentru ce ai făcut. le 
pot închide pe loc. Te pot suspenda. Te pot da afară din 
Consiliu, spuse Conway. 

— Pe care dintre ele o s-o faci? 

— Pe niciuna, tânăr nebun crescut peste măsură! Dar 
poate că o să-ţi trag o mamă de bătaie ca să-ţi bagi odată 
minţile în cap! 

Lucky se întoarse spre Augustus Henree. 

— N-o să-l laşi, nu-i aşa? 

— Sincer, cfed că o să-i dau o mână de ajutor. 

— Atunci mă dau bătut. Uite, e aici un gentleman pe care 
aţi. Vrea să-l cunoaşteţi. 

Până atunci, Hansen rămăsese în spate şi era evident 
amuzat de schimbul de replici. Cei doi membri ai Consiliului 
erau prea atenţi la Lucky Starr pentru a fi sesizat prezenţa 
lui. 

— Doctore Conway, spuse Lucky, doctore Henree, 
dumnealui este Joseph P Hansen, proprietarul navei pe 
care am folosit-o pentru a mă întoarce. Mi-a fost de mare 
ajutor. 


Bătrânul ermit strânse mâinile celor doi membri ai 
Consiliului. 

— Presupun că nu aveţi de unde să-i cunoaşteţi pe doctorii 
Henree şi Conway, spuse Lucky. 

Ermitul încuviinţă din cap. 

— În cazul ăsta, continuă el, aflaţi că sunt oameni 
importanţi din Consiliul Ştiinţei. După ce veţi mânca şi vă 
veţi odihni sunt sigur că vor sta de vorbă cu dumneavoastră 
şi vă vor ajuta. 

O oră mai târziu, cei doi membri ai Consiliului se întâlniră 
cu Lucky având nişte expresii serioase pe faţă. Doctorul 
Henree punea tutun în pipă cu un deget mic şi fuma în 
tăcere în timp ce asculta povestirea lui Lucky despre pirați. 

— I-ai spus toate astea lui Bigman? întrebă el. 

— Tocmai am stat de vorbă cu el, răspunse Lucky. 

— Şi n-a sărit pe tine că nu l-ai luat şi pe el? 

— N-a fost prea încântat, admise Lucky. 

Dar întrebările lui Conway erau îndreptate spre subiecte 
mai serioase. 

— O navă proiectată de sirieni, zici? întrebă el ca pentru 
sine. 

— Fără nici o îndoială, răspunse Lucky. Cel puţin avem o 
informaţie sigură. 

— O informaţie de genul ăsta nu merita riscul, spuse 
Conway sec. Sunt mult mai tulburat de o altă informaţie pe 
care o avem acum. E evident că organizaţia siriană s-a 
infiltrat în Consiliu. 

Henree încuviinţă şi el grav din cap. 

— Da, şi eu am observat asta. E foarte rău. 

— Cum aţi aflat? întrebă Lucky. 

— Pe Galaxie, e evident, băiete. Recunosc că am avut o 
echipă destul de mare la construcţia navei şi chiar cu cele 
mai bune precauţii nu puteam preveni o scurgere de 
informaţii. Cu toate astea, nu trebuie uitat că doar câţiva 
dintre membrii Consiliului ştiau că nava era o capcană şi 
maniera exactă în care aceasta va exploda. Undeva în acel 


mic grup există un spion, deşi puteam să bag mâna în foc că 
toţi erau de încredere, spuse el dând din cap. Nu există o 
altă explicaţie. 

— Nici nu trebuie să te gândeşti la altceva, spuse Lucky. 

— Da? Şi mă rog de ce nu? 

— Pentru că acel contact sirian a fost temporar. Ambasada 
siriană a avut informaţiile de la mine. 

8. Bigman Preia Controlul 

— Indirect, desigur, printr-unul din spionii lor cunoscuţi, 
spuse Lucky ceva mai tare în timp ce bărbaţii în vârstă se 
uitau uimiţi la el. 

— Nu te înţeleg deloc, spuse Henree cu o voce joasă, în 
vreme ce Conway rămăsese fără grai. 

— Era necesar. Trebuia să mă infiltrez în rândul piraţilor 
fărăsă stârnesc bănuieli. Dacă mă găseau pe o navă pe care 
o credeau a fi una de cartografiere, m-ar fi omorât imediat. 
Pe de altă parte, dacă m-ar fi găsit pe o navă capcană, peste 
al cărei secret ar fi dat ca din întâmplare, m-ar fi luat ca pe 
o valoare sau ca pe ceva ce poate fi folosit mai târziu. Nu 
înţelegeţi? Pe o navă de cartografiere eram doar un 
membru al echipajului care nu a reuşit să fugă la timp. Pe o 
navă capcană, nu eram decât un nenorocit ghinionist care 
nu ştia în ce intră. 

— S-ar fi putut să te împuşte oricum. Ar fi putut să vadă 
dubla cursă întinsă şi să creadă că eşti un spion. De fapt, 
aproape că aşa a şi fost. 

— Adevărat! Aproape, admise Lucky. Conway explodă şi el 
într-un final: 

— Şi atunci, cum rămâne cu planul original? Trebuia sau 
nu trebuia să aruncăm în aer una dintre baze? Numai când 
mă gândesc la timpul pe care l-am petrecut pentru a 
construi Atlas-ul1 9 toţi banii pe care i-a înghiţit... 

— La ce bun să fi aruncat în aer una din bazele lor? 
Vorbeam despre un hangar mare cu nave ale piraţilor, dar 
de fapt asta era ce ne doream noi. O organizaţie care se 
bazează pe asteroizi trebuie să fie una descentralizată. 


Probabil că piraţii nu au mai mult de trei sau patru nave în 
acelaşi loc. Nici nu ar fi loc pentru mai multe. Să arunci în 
aer trei sau patru nave înseamnă foarte puţin în comparaţie 
cu ce s-ar fi reuşit dacă aş fi putut să mă infiltrez în 
organizaţia lor. 

— Dar nu ai reuşit, spuse Conway. Cu tot riscul tău 
prostesc şi tot nu ai reuşit. 

— Din păcate, căpitanul care a capturat Atlas-ul era prea 
suspicios, sau, poate prea inteligent pentru noi. O să încerc 
să nu-i mai subestimez de acum înainte. Dar nu e totul 
pierdut. Ştim cu siguranţă că Sirius se aflăân spatele lor. Şi, 
în plus, îl mai avem şi pe prietenul meu ermit. 

— N-o să ne fie de nici un ajutor, spuse Conway. Din câte 
ne-ai povestit despre el, mi s-a părut că tot ce vroia era să 
aibă cât mai puţin de a face cu piraţii. Aşa că ce poate să 
ştie el? 

— S-ar putea să ne poată spune mai multe decât crede el 
însuşi că ar fi posibil, zise Lucky cu răceală. Spre exemplu, 
există o informaţie pe care poate să ne-o dea, informaţie ce 
îmi poate permite să-mi continui eforturile de luptă 
împotriva piraţilor din interior. 

— Nu o să mai pleci din nou acolo, spuse Conway grăbit. 

— Nici nu am de gând, replică Lucky. Conway se încruntă. 

— Unde e Bigman? 

— Pe Ceres. Nu-ţi face nici o grijă. De fapt - o umbră trecu 
pe faţa lui Lucky - ar fi trebuit să fie aici. Întârzierea începe 
să mă pună pe gânduri. 

John Bigman Jones folosi permisul special pentru a trece 
de paznicul de la uşa Turnului de Control. Mormăia ceva 
pentru sine în timp ce aproape că alerga de-a lungul 
coridoarelor. 

Uşoara roşeaţă de pe nasul său cârn diminua imaginea 
părului roşu ridicat în smocuri ca nişte pari de gard. Lucky 
îi spunea deseori că îşi ţine părul ridicat pentru a părea mai 
înalt, dar el nega hotărât asta. 


Ultima uşă a Turnului de Control se deschise când el 
întrerupse fasciculul fotoelectric. Intră şi se uită în cameră. 

Trei oameni lucrau acolo. Unul cu nişte căşti pe urechi 
stătea la receptorul sub-eteric, celălalt era în faţa 
calculatorului, iar al treilea urmărea un ecran radar. 

— Care dintre voi, creiere de găină, m-a strigat mai înainte 
Piticanie? 

Cei trei se întoarseră deodată, uimiţi şi încruntaţi. 
Bărbatul cu căştile depărta una de la urechi şi-i strigă: 

— Cine mai eşti şi tu? Şi cum dracu' ai ajuns aici? Bigman 
stătea drept şi răsufla puternic din micul lui piept. 

— Mă numesc John Bigman Jones. Prietenii îmi spun 
Bigman. Ceilalţi îmi spun Mr. Jones. Nimeni nu-mi spune 
mie Piticanie şi rămâne întreg. Aş vrea să ştiu care dintre 
voi a făcut o asemenea greşeală. 

Bărbatul care purta căşti spuse: 

— Numele meu este Lem Fisk şi poţi să-mi spui cum vrei 
atâta timp cât o faci în altă parte. Şi acum ieşi de aici, altfel 
vin după tine, te iau de un picior şi te arunc afară. 

Tipul de la calculator adăugă şi el: 

— Lem, ăsta e nebunul care umbla prin spaţioport cu puţin 
timp înainte. N-are rost să ne pierdem timpul cu el. Cheamă 
gărzile să-l dea afară. 

— Prostii, spuse Lem Fisk, n-avem nevoie de gărzi pentru 
el. Îşi scoase de tot căştile şi lăsă aparatul de recepţie al 
sub-etericelor pe SEMNAL AUTOMAT, apoi spuse: 

— Auzi, fiule, ai venit aici şi ne-ai pus o întrebare frumoasă 
pe un ton frumos. Acum o să-ţi dau şi eu un răspuns frumos. 
Eu ţi-am spus piticanie, dar nu te enerva. Am motiv. Eşti un 
tip foarte înalt. Ai gâtul neobişnuit de lung şi buzunarele 
foarte adânci! Pe prietenii mei îi amuză când îţi spun 
Piticanie. 

Căută în buzunarul de la pantaloni şi scoase de acolo o 
tabacheră din plastic. Zâmbetul de pe faţa lui era 
binevoitor. 


— Coboară, strigă Bigman. Coboară şi o să fac eu să-ţi 
piară simţul umorului cu câţiva pumni. 

— Calm, calm, spuse Fisk, făcând ca o găină care-şi 
cheamă puii. Uite, ia o ţigară. King size. Aproape la fel de 
mare ca şi tine. Se pot naşte confuzii, dacă stau să mă 
gândesc. N-o să ne mai dăm seama dacă tu fumezi ţigara 
sau ţigara te fumează pe tine. 

Ceilalţi doi izbucniră în râs. 

Bigman se înroşise la faţă şi cu greu îşi mai găsea 
cuvintele. 

— Deci nu vrei să lupţi? 

— Prefer să fumez. Păcat că nu vrei şi tu. 

Fisk se întinse pe spate, alese o ţigară şi o ţinu în faţă ca şi 
cum i-ar fi admirat albul nu prea intens. 

— Oricum nu mă pot deranja să lupt cu un copil, continuă 
el. Zâmbi, duse ţigara la buze şi văzu că acestea nu 
prinseseră nimic între ele. 

Degetele îi rămăseseră în poziţia de dinainte, dar nu era 
nici o ţigară între ele. 

— Fii atent, Lem, strigă tipul de la ecran. Are un pistol cu 
ace. 

— Nu e pistol cu ace, strigă Bigman, e doar un buzzer. 

Era o mare diferenţă. Un proiectil de buzzer, deşi arăta ca 
un ac, era fragil şi nu exploda. Buzzerele era folosite pentru 
antrenament şi simulări. Lovind pielea omului, un ac de 
buzzer nu face prea mult rău, dar ustură ca dracu'. 

Zâmbetul lui Fisk dispăru complet. 

— Ai grijă, dementule, strigă el. Poţi să orbeşti un om cu 
chestia aia. 

Pumnul lui Bigman rămase la nivelul ochilor. Ţeava 
buzzerului ieşea printre degetul mijlociu şi inelar. 

— Nu o să te orbesc, spuse Bigman. Dar pot să fac în aşa 
fel încât să nu mai poţi să stai jos o lună de zile. După cum 
vezi, nu stau deloc rău cu precizia. Şi tu, strigă el peste 
umăr la cel care se afla la calculator, dacă te mai mişti un 


centimetru spre alarmă, o să primeşti un ac drept în 
mânuţă. 

— Ce vrei? întrebă Fisk. 

— Vino aici şi luptă. 

— Împotriva unui buzzer? 

— O să-l las jos. Cu pumnii. O luptă dreaptă. Prietenii tăi 
pot să vadă asta. 

— Nu pot să lovesc pe cineva mai mic decât mine. 

— Atunci nu ar trebui nici să-l insulţi, spuse Bigman 
ridicând buzzerul. Şi să ştii că nu sunt mai mic decât tine. 
Poate că aşa arăt pe dinafară, dar în interior sunt la fel de 
mare ca şi tine, poate chiar mai mare. Număr până la trei. 

Închise un ochi în timp ce ţinti. 

— Pe Galaxie! înjură Fisk. Vin la tine. Băieți, sunteţi 
martori că m-a forţat. O să încerc să nu-l rănesc prea tare 
pe idiotul ăsta. 

Sări jos din scaunul lui. Bărbatul de la calculator îi luă 
locul la sub-eterice. 

Fisk avea un metru cincizeci, cu douăzeci de centimetri 
mai înalt decât Bigman a cărui siluetă zveltă era mai mult a 
unui puşti decât a unui bărbat. Dar muşchii lui Bigman erau 
nişte arcuri de oţel perfect coordonate. Îl aşteptă pe celălalt 
să se apropie fără nici un fel de expresie pe faţă. 

Fisk nu se deranja să ridice garda. Doar îşi întinse mâna 
dreaptă ca şi cum era gata să-l apuce pe Bigman de guler şi 
să-l arunce pe uşa ce era încă deschisă. 

Bigman trecu pe sub braţul lui. Stânga şi dreapta lui 
răsunară în plexul solar al celuilalt într-un rapid un-doi, şi 
aproape în aceeaşi clipă se feri din faţa lui. 

Fisk se înverzi la faţă şi se aşeză, ţinându-se de stomac şi 
gemând de durere. 

— Ridică-te, băiat mare ce eşti, spuse Bigman. Ie aştept. 

Cei doi oameni din turn rămaseră îngheţaţi văzând ce 
întorsătură luaseră lucrurile. 

Încet, Fisk se ridică în picioare. Faţa lui strălucea de 
mânie, dar se apropie mult mai uşor. 


Bigman se feri din calea lui. 

Fisk se întinse în faţă. Îl rată pe Bigman cu cinci 
centimetri. Fisk aruncă o dreaptă. Lovitura lui ajunse doar 
la doi centimetri de falca lui Bigman. 

Bigman ţopăia ca o plută într-o apă agitată. Braţele lui se 
ridicau din când în când pentru a preântâmpina o lovitură. 

Fisk, zbierând ca un apucat, se repezi orbeşte la 
adversarul lui liliputan. Bigman se dădu la o parte şi palma 
lui deschisă lovi puternic obrazul bine bărbierit al celuilalt. 
Lovi cu un zgomot puternic, la fel ca un meteorit care 
loveşte primele straturi de aer dens deasupra unei planete. 
Urmele celor patru degete erau bine conturate în roşu pe 
faţa lui Fisk. 

Pentru un moment Fisk rămase pe loc, complet ameţit. 
Unduin-du-se ca un şarpe, Bigman reveni, pumnii lui 
mişcându-se în sus pentru a lovi puternic falca lui Fisk, care 
căzu în genunchi. 

Brusc, Bigman deveni conştient de alarma care suna 
constant. 

Fără o clipă de ezitare, se întoarse pe călcâie şi părăsi 
încăperea. Făcu semn cu mâna la cele trei gărzi uimite care 
alergau pe coridor şi dus fu! 

— Şi de ce îl aşteptăm pe Bigman? întrebă Conway. 

— Uite cum văd eu situaţia, răspunse Lucky. Nu există 
ceva de care să avem nevoie mai mult decât informaţii 
despre pirați. Vreau să spun informaţii din interior. Am 
încercat să le obţin eu, dar lucrurile nu au mers exact cum 
am sperat. Acum sunt pus la index. Ei mă ştiu cu toţii. Dar 
nu-l cunosc pe Bigman. Nu are nici o legătură oficială cu 
Consiliul. Acum, ideea mea e că dacă putem să punem la 
cale, pentru a fi cât mai real, o acuzaţie împotriva lui, poate 
să se strecoare de pe Ceres în nava ermitului... 

— Oh, pe Spaţiu... murmură Conway. 

— Vă rog să mă ascultați! O să se ducă la asteroidul 
ermitului. Dacă piraţii sunt acolo, bine! Dacă nu, atunci va 


lăsa nava la vedere şi-i va aştepta înăuntru. E un loc destul 
de confortabil pentru a aştepta. 

— Şi ei or să vină, spuse Henree, şi or să-l împuşte. 

— Nicidecum. Tocmai de-aia o să ia nava ermitului. Piraţii 
trebuie să afle unde a plecat Hansen, ca să nu mai zic de 
mine, de unde a venit Bigman, cum a făcut rost de navă. 
Trebuie să afle. Asta îi va da lui Bigman timp să vorbească. 

— Şi să explice cum de a ales asteroidul lui Hansen dintre 
toţi ceilalţi? Asta va însemna destul de multă vorbă. 

— Pentru asta nu va fi nevoie de nici o explicaţie. Nava 
ermitului era pe Ceres, unde se află şi acum. Am aranjat să 
o las nepăzită, astfel încât să o poată lua. Va găsi în jurnalul 
de bord coordonatele spaţio-temporale ale asteroidului de 
pe care a venit nava. Nu va fi decât un asteroid oarecare 
pentru el, nici mai bun, nici mai rău decât altele, un loc de 
refugiu uride va aştepta ca lucrurile de pe Ceres să se 
liniştească. 

— E un risc, spuse Conway. 

— Bigman ştie asta. Şi vă spun acum, trebuie să ne 
asumăm riscul. Pământul subestimează ameninţarea 
piraţilor până într-acolo încât... 

Se opri când semnalul luminos al Communi-tube-ului 
începu să clipească. 

Conway, cu o mişcare nervoasă a mâinii, întrerupse 
analizorul de semnal apoi se ridică în picioare. 

— E pe lungimea de undă a Consiliului şi, pe Galaxie, e 
unul din codurile Consiliului. 

Micul ecran de deasupra Communi-tube-ului se lumina şi 
se întuneca într-o succesiune caracteristică. 

Conway scoase din buzunar o tijă metalică şi o introduse 
într-o fantă din aparatul de comunicaţii. Tija era un decodor 
din cristalit, partea sa activă constând într-o anumită 
configuraţie a unor cristale mici de wolfram încrustate într- 
o matrice de aluminiu. Acesta filtra semnalul subeteric într- 
un anumit fel. Fără grabă, Conway reglă decodorul, 
împingându-l înăuntru şi scoţându-l din nou până când 


anihila efectul produs de un dispozitiv similar ca formă, dar 
cu funcţii opuse, aflat la celălalt capăt al semnalului. 

Momentul reglării complete fu urmat de o focalizare 
imediată a ecranului. 

Lucky se ridică pe jumătate în picioare. 

— Bigman! strigă el. Pe spaţiu, unde eşti? 

— În spaţiu, unde să fiu?! replică Bigman zâmbind ca un 
ghiduş. La o sută cincizeci de mii de kilometri de Ceres. 
Sunt în nava ermitului. 

Conway şopti furios: 

— Şi ăsta e încă unul din şiretlicurile tale? Parcă ziceai că 
e pe Ceres? 

— Şi eu am crezut asta, răspunse Lucky. Ce s-a întâmplat, 
Bigman? 

— Ai spus că trebuie să acţionăm repede, aşa că am 
aranjat eu lucrurile. Unul dintre deştepţii de la Turnul de 
Control îmi tot dădea de furcă. Aşa că am dat puţin cu el de 
pământ şi am plecat, spuse el râzând. Întreabă la camera 
de gardă şi vezi dacă nu caută un tip cu semnalmentele 
mele din cauza unei plângeri de asalt şi violenţă împotriva 
lui. 

— Ăsta nu e cel mai înţelept lucru pe care puteai să-l faci, 
spuse Lucky pe un ton grav. O să ai de furcă mult pentru a-i 
convinge pe oamenii de pe asteroizi că eşti un tip în stare 
de o asemenea agresiune. Nu vreau să te jignesc, dar eşti 
cam mărunţel pentru aşa ceva. 

— O să dobor şi câţiva dintre ei, replică Bigman. Or să mă 
creadă. Dar nu de asta am vrut să vorbim. 

— Atunci de ce? 

— Cum ajung la asteroidul tipului ăla? Lucky se încruntă. 

— Te-ai uitat în jurnalul de bord? 

— Pe Galaxie! M-am uitat peste tot. Am căutat chiar şi sub 
saltea. Nu găsesc nici un fel de coordonate nicăieri. 

Îngrijorarea din privirea lui Lucky se înteţi. 

— Asta e destul de ciudat. De fapt e mai rău decât ciudat. 
Fii atent, Bigman, spuse el repede şi hotărât, reglează-ţi 


viteza la valoarea vitezei lui Ceres. Dă-mi coordonatele tale 
faţă de Ceres acum şi păstrează acea poziţie, orice ai face, 
până te chem eu din nou. Eşti prea aproape de Ceres 
pentru a fi deranjat de pirați, dar dacă ajungi mai departe 
s-ar putea să nu-ţi fie bine. Mă auzi? 

— Recepţionat. Stai să calculez coordonatele. Lucky le 
notă şi întrerupse legătura. 

— Pe Spaţiu! Când o să învăţsă nu mai fac presupuneri? 

— N-ar fi mai bine să-i spui lui Bigman să se întoarcă? 
interveni Henree. Este o înscenare destul de proastă şi cel 
mai bun lucru pe care poţi să-l faci, acum câ nu ai 
coordonatele, este să renunţi. 

— Să renunţ? întrebă Lucky. Să renunţ la singurul asteroid 
despre care ştiu sigur că e bază a piraţilor? Mai ştii tu un 
altul? Unul singur? Trebuie să găsim asteroidul. Este 
singurul nostru indiciu din interior în toată această 
încâlceală. 

— Are dreptate aici, Gus, spuse Conway. E o bază acolo. 
Lucky atinse grăbit un întrerupător al intercomului şi 
aşteptă. Se auzi vocea lui Hansen, pe jumătate adormit dar 
agitat: 

— Alo! Alo! 

Lucky răspunse prompt: 

— Aici e Lucky Starr, Mr. Hansen. Mă scuzaţi că vă 
deranjez, dar vă rog să veniţi jos în camera doctorului 
Conway cât mai repede cu putinţă. 

Vocea ermitului se auzi după o pauză: 

— Nici o problemă, dar nu ştiu unde e. 

— Gardianul.de la uşa dumneavoastră vă va conduce. O să- 
i spun şi lui. Puteţi să veniţi în două minute? 

— Oricum în două şi jumătate tot ajung, spuse el bine 
dispus. Deja se părea că se mai trezise. 

— E bine. 

Hansen veni la timp. Lucky îl aştepta. 

Se opri pentru o clipă, ţinând uşa deschisă. Spuse apoi 
gardianului: 


— A fost vreo problemă la bază mai devreme? Un atac, 
ceva de genul ăsta? 

Gardianul păru surprins. 

— Da, domnule. Bărbatul care a fost lovit refuză cu toate 
astea să depună plângere. Susţine că a fost luptă dreaptă. 

Lucky închise uşa după care spuse: 

— E normal. Oricărui om normal i s-ar părea destul de 
neplăcut să se trezească în camera de gardă şi să admită că 
a fost bătut de cineva de statura lui Bigman. O să sun 
autorităţile şi o să le spun să înregistreze acuzaţia pe hârtie 
pentru cazier... Mr. Hansen. 

— Da, ce e, domnule Starr? 

— Am o întrebare al cărei răspuns nu am vrut să se audă 
pe tot intercomul. Spuneţi-mi care sunt coordonatele 
asteroidului dumneavoastră. Cele standard ca şi cele 
temporale, desigur. 

Hansen se uită la el şi ochii lui albaştri se măriră. 

— Păi, s-ar putea să vă vină greu de crezut, dar nu vă pot 
spune. 

9. Asteroidul Care Nu Era. 

Lucky îi întâlni ochii nemişcaţi. 

— Asta e greu de crezut, Mr. Hansen. Mă gândeam că ar 
trebui să vă ştiţi coordonatele la fel de bine cum îşi ştie 
orice locuitor de pe planetă adresa. 

Ermitul se uită în jos şi spuse pe un ton moale: 

— Aşa ar trebui. E adresa mea, e adevărat. Cu toate astea, 
nu 0 ştiu. 

— Dacă acest om încearcă să ne mintă..., spuse Conway. 
Lucky interveni: 

— Eu zic să nu ne pripim. Să ne păstrăm răbdarea, dacă 
se poate. Mr. Hansen ar trebui să aibă o explicaţie. 

Toţi îl aşteptau pe ermit să vorbească. 

Coordonatele numeroaselor corpuri cereşti din galaxie 
reprezintă cheia de boltă a călătoriilor în spaţiu. Ele 
îndeplinesc aceeaşi funcţie pe care o au la suprafaţa 
bidimensională a unei planete liniile de latitudine şi 


longitudine. Dar, dat fiind că spaţiul este tridimensional, şi 
corpurile cereşti se mişcă în aproape orice direcţie, 
coordonatele necesare sunt mult mai complicate. 

În primul rând există o poziţie de zero standard. În cazul 
Sistemului Solar, soarele este standardul. Pornind de la 
acest standard, sunt necesare trei numere. Primul este 
distanţa unui obiect ori a unei poziţii faţă de Soare. Al 
doilea şi al treilea număr sunt două măsuri ale unor 
unghiuri care indică poziţia unui obiect în raport cu o linie 
imaginară care uneşte Soarele de centrul galaxiei. Dacă 
sunt cunoscute trei seturi ale acestor coordonate, la 
momente diferite, orbita unui corp ceresc poate fi calculată, 
la fel ca şi poziţia lui faţă de Soare, ce poate fi stabilită 
pentru orice moment. 

Navele îşi pot calcula coordonatele în raport cu Soarele 
sau, dacă le convine mai mult, în raport cu cel mai apropiat 
corp ceresc de o mărime respectabilă, oricare ar fi el. Pe 
Liniile Lunare, spre exemplu, pe care navele călătoresc de 
la Lună la Pământ, Pământul era cunoscut ca „punct zero”. 
Chiar coordonatele Soarelui pot fi calculate în funcţie de 
centrul galaxiei şi de Primul Meridian al galaxiei, dar asta 
nu este important decât în călătoriile interstelare. 

O parte din aceste consideraţii ar fi putut să-i treacă prin 
minte lui Hansen, în timp ce stătea în faţa celor trei membri 
ai Consiliului care se uitau fix la el. Era greu de spus. 

— Da, pot să explic, spuse Hansen dintr-o dată. 

— Aşteptăm, zise Lucky. 

— Nu am avut niciodată ocazia, în cei cincisprezece ani, să 
folosesc coordonatele. Nu mi-am părăsit deloc asteroidul de 
doi ani, iar înainte de asta, nu făceam decât una sau două 
călătorii pe an, până la Ceres sau Vesta, pentru a aduce 
provizii. Cu aceste prilejuri, foloseam coordonatele locale 
pe cale le calculam pe loc. Nu mi-am făcut niciodată un 
tabel pentru că nu am avut nevoie. Nu plecam decât o zi 
sau două, cel mult trei, iar stânca mea nu putea să se 
depărteze prea mult. Merge cu tot şuvoiul, mai încet decât 


Ceres sau Vesta când este mai departe de Soare şi mai 
repede când e mai aproape. Când mă întorceam la poziţia 
pe care o calculasem, stânca mea nu se deplasase decât cu 
o sută şaizeci de mii de kilometri de la punctul de plecare, 
dar întotdeauna era destul de aproape pentru a o găsi cu 
telescopul navei. Apoi mă ghidam după ochi. Nu foloseam 
niciodată coordonatele solare standard pentru că nu aveam 
nevoie, şi asta e tot. 

— Înţeleg deci, zise Lucky, că nu vă puteţi întoarce la 
asteroidul dumneavoastră acum. Sau aţi calculat 
coordonatele înainte să plecaţi? 

— Niciodată nu m-am gândit, spuse ermitul trist, a trecut 
aşa de mult de când am părăsit pentru ultima dată 
asteroidul încât nu am dat nici o secundă atenţie problemei. 
Nu m-am gândit la asta până când nu m-aţi chemat aici. 

Doctorul Henree interveni: 

— Staţi! Staţi! spuse ridicând o pipă plină de tutun şi 
pufăind puternic. S-ar putea să mă înşel, Mr. Hansen, dar 
prima dată când ai luat asteroidul a trebuit să faci o cerere 
la 'Terrestrial Outer World Bureau. Nu-i aşa? 

— Da, răspunse Hansen, dar nu a fost decât o formalitate. 

— S-ar putea. Nu contest asta. Totuşi, coordonatele 
asteroidului ar trebui să fie înregistrate acolo. 

Hansen se gândi o clipă apoi dădu din cap. 

— Mă tem că nu, doctore Henree. Ei nu iau decât 
coordonatele; standard pentru data de 1 ianuarie. Asta 
doar pentru a identifica asteroidul - e ca un cod numeric - 
în cazul unor dispute asupra dreptului de proprietate. Nu 
au fost interesaţi de mai mult şi nu puteţi calcula o orbită cu 
un singur set de numere. 

— Dar şi dumneavoastră trebuie să aveţi valorile orbitale. 
Lucky ne-a spus că aţi folosit pentru prima dată asteroidul 
ca loc de vacanţă. Asta înseamnă că le puteaţi găsi de la an 
la an. 

— Asta s-a întâmplat acum cincisprezece ani, doctore 
Henree. Am avut valorile. Ele sunt undeva pe asteroid în 


carnetul meu, dar nu le ştiu pe de rost. 

Lucky, cu ochii lui căprui întunecaţi, spuse: 

— Asta e tot pentru moment, Mr. Hansen. Gardianul o să 
vă ducă înapoi în cameră şi o să vă anunţăm când o să avem 
nevoie de dumneavoastră. Şi, Mr. Hansen, adăugă el în timp 
ce ermitul se ridică, dacă vă amintiţi coordonatele, daţi-ne 
de veste. 

— Aveţi cuvântul meu, Mr. Starr, spuse Hansen grav. 

Cei trei erau din nou singuri. Lucky întinse mâna spre 
Communi-tube. 

— Fă-mi legătura, spuse el. 

Vocea omului de la Central Comunications se auzi: 

— Mesajul de dinainte era pentru dumneavoastră, 
domnule? Nu l-am putut descifra, aşa că m-am gândit... 

— Ai făcut bine. Fă-mi legătura, te rog. 

Lucky regla dispozitivul de codificare şi folosi coordonatele 
lui Bigman pentru a orienta raza sub-eterică. 

— Bigman, spuse el când faţa celuilalt apăru pe ecran, 
deschide din nou jurnalul de bord. 

— Lucky, ai coordonatele? 

— Nu încă. Ai deschis jurnalul? 

— Da. 

— Este o bucată de hârtie ruptă pe undeva prin el? Una cu 
nişte calcule pe ea? 

— Aşteaptă. Da. Uite-o. 

— 'Ţine-o în faţa transmiţătorului. Vreau să o văd. 

Lucky luă o bucată de hârtie din faţa Jui şi copie tot de pe 
ea. 

— Bine, Bigman, dă-o la o parte. Acum fii atent şi rămâi pe 
recepţie. M-ai înţeles? Stai acolo, orice-ai face, până când 
primeşti ordine de la mine. lerminat. 

Lucky se întoarse către cei doi bărbaţi mai în vârstă. 

— Am condus nava ermitului de la asteroid spre Ceres din 
ochi. Am ajustat cursul de trei sau patru ori, folosindu-mă 
de telescop şi de instrumentele cu vernier pentru observaţii 
şi măsurători. lată calculele mele. 


Conway încuviinţă din cap. 

— Acum presupun că vrei să refaci calculele în sens invers 
pentru a găsi coordonatele asteroidului. 

— E destul de simplu, mai ales dacă ne folosim de 
observatorul de pe Ceres. 

Conway se ridică cu mişcări greoaie. 

— Nu pot să nu mă gândesc că faci prea mult caz din asta, 
dar o să-ţi urmez instinctul pentru un timp. Să mergem la 
observator. 

Coridoarele şi lifturile îi duseră aproape de suprafaţa lui 
Ceres, opt sute de metri deasupra birourilor Consiliului 
Ştiinţei de pe asteroid. Era destul de frig acolo, căci 
observatorul trebuia menţinut la o temperatură constantă, 
cât mai aproape de cea de la suprafaţă, şi pe care omul o 
putea suporta. 

Încet şi cu atenţie un tehnician tânăr descifra calculele lui 
Lucky, introducându-le într-un computer şi controlând 
operaţiile. 

Doctoral Henree, într-un scaun nu prea confortabil, se 
ghemuia şi părea că încearcă să se încălzească de la pipă, 
ţinându-şi mâinile noduroase strânse în jurul căpăcelului 
pipei. 

— Sper ca asta să ne ducă undeva, spuse el. 

— Ar fi bine, adăugă Lucky. Se aşeză înapoi pe scaun 
fixând gânditor zidul din faţa lui. Uite ce e, unchiule Hector, 
te-ai referit la „instinctul” meu cu puţin timp înainte. Nu e 
instinct, nu mai e. Acest tip de piraterie e total diferii de cel 
de acum douăzeci şi cinci de ani. 

— Navele lor sunt mai greu de prins sau de oprit, dacă 
asta vrei să spui, zise Conway. 

— Da, dar nu e ciudat că raidurile lor sunt restrânse doar 
la zona centurii de asteroizi? Numai aici, în centura 
asteroizilor comerțul a fost afectat. 

— Sunt precauţi. Acum douăzeci şi cinci de ani, când 
navele lor ajungeau până la Venus, am fost forţaţi să punem 
la cale o ofensivă pentru a-i distruge. Acum ei rămân în 


regiunea asteroizilor, iar guvernul ezită să ia măsuri 
costisitoare. 

— Până aici totul e corect, spuse Lucky, dar cum se 
aprovizionează? Întotdeauna s-a presupus că piraţii nu 
atacă doar pentru distracţie, ci pentru a pune mâna pe 
nave, mâncare, apă şi alte provizii. Ai zice că acum mai mult 
decât oricând asta le-ar fi necesar. Căpitanul Anton s-a 
lăudat la mine cu sute de nave şi mii de lumi. Se poate să fi 
fost o minciună pentru a mă impresiona, dar nu s-a grăbit 
deloc cu duelul ăla, plutind în spaţiul liber câteva ore, ca şi 
cum nu i-ar fi fost frică de vreo intervenţie a guvernului. lar 
Hansen a spus chiar mai mult, că piraţii au pus stăpânire pe 
multe stânci ale ermiţilor pentru a le folosi ca locuri de 
staţionare. Există sute de asteroizi care aparţin ermiţilor. 
Dacă piraţii au căzut la învoială cu o bună parte dintre ei, 
atunci tot înseamnă că sunt o organizaţie extinsă. Şi acum 
să vedem de unde iau ei atâta hrană pentru a menţine o 
organizaţie atât de mare, şi în acelaşi timp să pună la cale 
raiduri mai multe decât au pus piraţii de acum douăzeci şi 
cinci de ani? Piratul acela, Martin Maniu, mi-a vorbit de 
neveste şi familii. Hansen are mâncare de fermenţi pe 
asteroidul lui, iar fermenţii nu veneau de pe Venus. Cunosc 
gustul fermenţilor de pe Venus. 

Lucky îşi drese glasul şi continuă: 

— Şi acum puneţi-le pe toate cap la: cap. Îşi produc hrana 
în micile lor ferme din cavernele asteroizilor. Pot lua dioxid 
de carbon direct din calcare, apă şi oxigen de pe sateliții lui 
Jupiter. Maşinile şi generatoarele de energie pot fi 
importate de la sirieni sau obţinute din raidurile ocazionale. 
Raidurile îi alimentează cu noi recruți, atât femei, cât şi 
bărbaţi. Concluzia pe care o tragem este că Sirius creează 
un guvern independent împotriva noastră. Se foloseşte de 
oameni nemulţumiţi pentru a crea o societate extinsă, care 
va fi dificil sau imposibil de distrus dacă aşteptăm prea 
mult. Şefii, „căpitanii” de felul lui Anton, aleargă după 
putere în primul rând şi cu siguranţă sunt dispuşi să dea 


jumătate din Imperiul 'Terestru sirienilor, dacă ei pot păstra 
cealaltă jumătate. 

Conway clătină din cap şi interveni: 

— Este o structură mult prea mare faţă de fundamentul 
fragil de dovezi pe către îl deţii. Mă îndoiesc că putem 
convinge guvernul. 

Consiliul Ştiinţei nu poate face mai mult, după cum ştii. 
Din păcate, nu avem o flotă proprie. 

— Ştiu. Din cauza asta avem nevoie de mai multe 
informaţii. Acum, când suntem la începutul jocului, dacă 
putem găsi bazele lor principale, dacă putem pune mâna pe 
şefii lor, dacă le putem afla legăturile cu sirienii... 

— Ei bine? 

— Atunci părerea mea este că putem scăpa de ei. Sunt 
convins că „omul obişnuit de pe asteroizi”, pentru a-i cita 
chiar pe ei, nu are nici cea mai vagă idee că a devenit o 
marionetă în mâna sirienilor. Probabil că este nemulţumit 
de Pământ. S-ar putea să creadă că este nedreptăţit, să fie 
indignat că nu poate găsi o slujbă sau că nu poate avansa, 
că nu-i merge atât de bine pe cât ar crede el de cuviinţă. S- 
ar putea să fie atras de ceea ce i se pare o viaţă mai bună. 
Sau poate toate astea la un loc. Totuşi, e un drum lung până 
la a spune că-şi doreşte să ia partea celui mai rău duşman 
al Pământului. Când va afla că liderii lui l-au păcălit să facă 
asta, atunci ameninţarea piraţilor va dispărea. 

Lucky se opri din şoptit atunci când tehnicianul se apropie 
de ei ţinând o casetă pe care era perforat codul 
computerului. 

— Auzi, spuse el, calculele pe care mi le-ai dat sunt sigur 
corecte? 

— Sigur. De ce? spuse Lucky. Tehnicianul dădu din cap. 

— Ceva nu e în regulă. Coordonatele finale plasează 
asteroidul tău în zona interzisă. Asta o demonstrează şi 
mişcarea lui. Deci e imposibil. 

Lucky îşi ridică sprâncenele. Tehnicianul avea dreptate în 
legătură cu zonele interzise. Nici un asteroid nu putea fi 


găsit în interiorul lor. Aceste zone reprezentau porţiuni din 
centura de asteroizi în care asteroizii, dacă existaseră, ar fi 
avut perioade de revoluţie în jurul Soarelui egale cu o 
fracţie pară din perioada de revoluţie de doisprezece ani a 
lui Jupiter. Asta ar fi însemnat că asteroizii şi Jupiter s-ar fi 
apropiat în continuu, la fiecare câţiva ani în aceeaşi zonă 
din spaţiu. Gravitaţia lui Jupiter ar fi mutat încet asteroizii 
din acea zonă. În cele două miliarde de ani de când s-au 
format planetele, Jupiter a eliminat toţi asteroizii din zona 
interzisă. 

— Eşti sigur că toate calculele sunt corecte? întrebă Lucky. 

Tehnicianul ridică din umeri ca şi cum ar fi spus „îmi 
cunosc meseria”. Dar cu voce tare nu spuse decât atât: 

— Putem să verificăm prin telescop. Cel de două mii cinci 
sute de centimetri e ocupat, dar oricum nu e bun pentru 
obiectele apropiate. O să mergem la unul mai mic. Mă 
urmaţi, vă rog? 

Observatorul în sine era aproape ca un templu, cu 
numeroase telescoape drept altare. Oamenii erau absorbiți 
de munca lor şi nu se opriră atunci când tehnicianul intră 
cu cei trei membri ai Consiliului. 

Tehnicianul îi conduse într-una dintre aripile în care fusese 
divizată enorma cavernă. 

— Charlie, îi strigă el unui tânăr chelit prematur, poţi să o 
porneşti pe Bertha? 

— De ce? spuse Charlie luându-şi privirea de la nişte 
fotografii cu puncte luminoase asupra cărora era aplecat. 

— Aş vrea să cercetez punctul reprezentat de 
coordonatele astea, spuse el întinzându-i un filmul de 
computer. 

Charlie se uită la el şi se încruntă. 

— Pentru ce? E o zonă interzisă acolo. 

— Nu vrei totuşi s-o focalizezi? îi ceru tehnicianul. E o 
problemă a Consiliului Ştiinţei. 

— Oh! Da, sir, spuse el devenind dintr-o dată mai 
binevoitor. Nu-mi va lua mult timp. 


Închise un contact şi o diafragmă flexibilă se închise 
undeva sus, obturând tubul lui „Bertha”, un telescop de trei 
sute de centimetri folosit pentru obiectele apropiate. 
Diafragma etanşeiză telescopul şi Lucky putu desluşi 
deasupra ei zumzetul uşor al trapei de la suprafaţă. 
„Ochiul” mare al lui Bertha se ridică, diafragma se debloca 
şi telescopul începu să scruteze cerul. 

— De obicei, explică Charlie, o folosim pe Bertha pentru 
fotografii. Rotaţia lui Ceres e mult prea rapidă pentru 
observare telescopică normală. Punctul care te interesează 
pe tine este deasupra orizontului. Asta înseamnă că ai 
noroc. 

Charlie se aşeză lângă ocular, ridicând axul telescopului ca 
şi cum ar fi fost trompa rigidă a unui elefant gigantic. 
Telescopul se roti şi tânărul astronom îl îndreptă spre cer. 
Focaliză cu grijă imaginea. Se ridică de la locul lui şi cobori 
treptele unei scări atârnate de zid. La o atingere a 
degetului său o porţiune de sub telescop se dădu la o parte 
şi dezvălui un ecran pe care erau trasate nişte linii negre. 
Cu o serie de oglinzi şi lentile se putea focaliza şi mări 
imaginea transmisă de telescop. 

Nu se vedea nimic. 

— Asta este, spuse Charlie. Folosind o riglă ca arătător 
adăugă: 

— Acest mic punct strălucitor este Metis, care e un 
asteroid destul de mare. Are treizeci şi opt de kilometri 
diametru, dar este la câteva milioane de kilometri 
depărtare. Aici poţi vedea câteva luminiţe la o distanţă de 
un milion şase sute de mii de kilometri de punctul care te 
interesează. Dar ele sunt într-o parte, în afara zonei 
interzise. Am acoperit stelele prin polarizare, altfel n-am 
mai fi înţeles nimic din imagine. 

— Mulţumesc, spuse Lucky. Vocea lui sună destul de trist. 

— Cu plăcere. Sunt bucuros să vă ajut de câte ori pot. 

Erau în lift îndreptându-se spre nivelele de jos când Lucky 
spuse ca pentru el: 


— Nu se poate. 

— De ce nu? întrebă Henree. Calculele tale erau greşite. 

— Cum se poate asta? Doar am ajuns pe Ceres. 

— Probabil că ai vrut să faci un calcul şi ai scris ceva din 
greşeală. Apoi ai corectat în minte şi ai uitat să corectezi şi 
pe hârtie. 

Lucky dădu din cap în sernn că nu e de acord. -Nu se 
poate să fi făcut asta. Nu se poate... O clipă. Pe Galaxie! 
strigă el uitându-se nervos la cei doi. 

— Ce se întâmplă, Lucky? 

— Merge! Pe Spaţiu, se potriveşte! Fiţi atenţi, m-am 
înşelat! Nu suntem deloc la începutul jocului. Suntem chiar 
spre finalul lui. S-ar putea chiar să fie prea târziu. I-am 
subestimat din nou. 

Liftul ajunsese la nivelul corespunzător. Uşa se deschise 
iar Lucky ieşi afară cu un singur salt. Conway alergă după 
el şi îl prinse de braţ întorcându-l. 

— Despre ce tot vorbeşti? 

— Plec. Nici să nu vă gândiţi să mă opriţi. Şi, dacă nu mă 
întorc, forţaţi guvernul pentru binele Pământului să facă 
pregătiri importante. Altfel piraţii s-ar putea să ia controlul 
întregului Sistem Solar într-un an. Poate chiar mai 
devreme. 

— De ce? întrebă Conway nervos. Pentru că n-ai putut să 
găseşti un asteroid? 

— Exact, spuse Lucky. 

10. Asteroidul Care Era. 

Bigman îi adusese pe Conway şi pe Henree pe Ceres cu 
nava lui Lucky, Shooting Star, şi pentru asta Lucky era 
bucuros. Asta însemna că se putea duce în spaţiu cu ea, că 
putea să-i simtă puntea sub picioare, că putea să-i ţină în 
mână manşa. 

Shooting Star era o navă pentru două persoane, 
construită la un an după expediţia lui Lucky printre 
fermierii de pe Marte. Înfăţişarea ei era atât de 
înşelătoarepe cât putea să o facă ştiinţa modernă. Avea 


aproape forma unui iaht spaţial cu linii graţioase, iar 
lungimea ei era doar de vreo două ori mai mare decât cea a 
„bărcii” lui Hansen. Nici un călător în spaţiu nu ar fi 
considerat-o mai mult decât jucăria vreunui tip bogat, 
rapidă poate, dar nu prea rezistentă la nişte lovituri mai 
puternice. Cu siguranţă nu ar fi părut tipul potrivit de navă 
cu care să te aventurezi în locurile pline de pericole dintre 
asteroizi. 

O cercetare a interiorului navei ar fi schimbat o parte din 
aceste păreri. Motoarele hiperatomice erau la fel cu cele 
ale unui crucişător armat de zece ori mai greu decât 
Shooting Star. Rezervele ei de energie erau enorme, iar 
capacitatea scutului magnetic era suficientă pentru a opri 
cel mai mare proiectil care putea fi lansat împotriva ei de 
orice cuirasat. Din punct de vedere ofensiv masa ei nu-i 
permitea să fie de primă mână, dar putea lupta cu orice 
navă de aceeaşi greutate. 

Nu fu de mirare că Bigman sări de bucuirie când intră în 
camera de depresurizare şi îşi scoase costumul. 

— Pe Spaţiu, spuse Bigman, sunt bucuros că am plecat de 
pe cealaltă conservă zburătoare. Ce facem cu ea? 

— Le-am spus să trimită o navă de pe Ceres care să o 
preia. Ceres era în spatele lor, la sute de mii de kilometri 
depărtare. În aparenţă era aproape jumătate din diametrul 
Lunii văzute de pe Pământ. 

— Cum de m-ai lăsat să iau şi eu parte la asta, Lucky? 
întrebă Bigman curios. De unde schimbarea asta bruscă de 
planuri? Trebuia să mă duc singur din câte ştiam eu. 

— Nu există nici un fel de coordonate spre care să te 
îndrepţi, îi comunică cu tristeţe lui Bigman evenimentele 
din ultima oră. Bigman fluieră. 

— Atunci încotro mergem? 

— Nu sunt sigur, răspunse Lucky, dar ţintim spre locul 
unde ar trebui să fie stânca ermitului acum. 

Studie ecranele şi adăugă: 

— Şi totodată plecăm de aici repede. 


Şi chiar plecară repede. Acceleraţia mare a navei făcea ca 
viteza acesteia să crească cu repeziciune. Bigman şi Lucky 
erau prinşi în scaunele lor diamagnetice şi presiunea care 
creştea se răspândi pe toată suprafaţa corpurilor lor. 
Concentrația de oxigen din cabină era ajustată de 
purificatorul de aer sensibil la acceleraţie, permițându-le 
astfel să respire fără probleme. Curelele g (g fiind simbolul 
pentru acceleraţie) pe care le purtau amândoi erau uşoare 
şi nu le stânjeneau mişcările, dar sub presiunea datorată 
accelerației se strângeau şi le protejau oasele, mai ales 
coloana vertebrală. Un brâu din nylotex le proteja regiunea 
abdominală de pericole neprevăzute. 

Şi accesoriile cabinelor fuseseră proiectate de experţi ai 
Consiliului Ştiinţei pentru a permite o acceleraţie cu 
douăzeci-treizeci la sută mai mare decât a celorlalte nave 
ale flotei. 

Chiar şi această viteză, destul de mare, nu era decât 
jumătate din cât era în stare nava. 

Când viteza se stabiliza, Shooting Star se afla la opt 
milioane de kilometri de Ceres, şi dacă Lucky sau Bigman 
ar fi vrut să-l caute, ar fi constatat că acesta devenise doar 
un punct luminos, mai slab decât celelalte stele de pe cer. 

— Auzi, Lucky, vroiam să te întreb ceva. Mai ai scutul 
licăritor? Lucky încuviinţă din cap şi Bigman se uită 
înmărmurit. 

— Atunci, bizon mare şi prost ce eşti, spuse micuțul, de ce 
nu l-ai luat cu tine când ai plecat la vânătoare de pirați? 

— L-am avut cu mine, spuse Lucky calm. L-am avut cu 
mine de când mi l-au dat marţienii. 

Aşa cum Lucky şi Bigman ştiau (şi nimeni altcineva din 
galaxie nu), marţienii la care se referise Lucky nu erau 
fermierii de pe Marte. 

Erau o rasă de creaturi imateriale, descendenţi ai unei 
inteligenţe străvechi, aflată cândva la suprafaţa planetei 
Marte în perioada în care aceasta nu-şi pierduse încă 
oxigenul şi apa. Acum trăiau confortabil în izolarea lor după 


ce au creat caverne enorme în subsolul planetei distrugând 
kilometri cubi de materie şi convertind acea materie în 
energie pentru a o folosi de-a lungul timpului. Abandonân- 
du-şi corpurile materiale şi trăind ca energie pură, 
existenţa lor a rămas ascunsă pământenilor. Doar Lucky 
pătrunsese în fortăreaţa lor şi obținuse ca un suvenir din 
acea călătorie ciudată ceea ce Bigman numea „scutul 
licăritor”. 

Enervarea lui Bigman crescu. 

— Păi, atunci de ce nu l-ai folosit? Ce se întâmplă cu tine? 
— Ai o părere greşită despre scut, Bigman. Nu poate face 
orice. Nu-mi dă să mănânc şi nu măşterge la gură când sunt 

la ananghie. 

— Am văzut ce poate face. Şi poate face destule. 

— Poate, într-un anumit fel. Poate absorbi orice fel de 
energie. 

— Ca şi energia unui blaster. Nu o să negi asta, băiete, nu-i 
aşa? 

— Nu, recunosc că aş fi imun la loviturile de blaster. Scutul 
ar absorbi orice fel de energie dacă masa acelui corp nu e 
prea mare sau prea mică. Spre exemplu, un cuţit sau un 
glonţ obişnuit nu poate intra prin el, cu toate că un glonţmă 
poate doborî. Un baros mare poate intra prin scut, şi dacă 
totuşi nu poate, forţa lui tot mă va distruge. Şi, pe 
deasupra, moleculele de aer pot intra prin scut ca şi cum 
acesta nu ar exista pentru că sunt prea mici pentru a fi 
oprite. Îţi spun toate astea pentru a înţelege că dacă îmi 
puneam scutul şi Dingo mi-ar fi spart viziera când eram 
amândoi prinşi unul de altul în spaţiu oricum aş fi murit. 
Scutul nu ar fi putut să oprească ieşirea aerului din 
costumul meu. 

— Dacă l-ai fi folosit de prima dată, nu ai mai fi avut nici o 
problemă. Îmi amintesc atunci când l-ai folosit pe Marte, 
spuse Bigman zâmbind. Strălucea pe tot corpul tău, la fel ca 
un fum, dar mai luminos, astfel încât nu puteai fi văzut 


decât în obscuritate. Asta cu excepţia feţei tale, care nu era 
decât o pată de lumină albă. 

— Da, spuse Lucky calm, i-aş fi speriat. Ar fi tras asupra 
mea cu blasterul şi nu aşfi păţit nimic. Aşa că ar fi plecat de 
pe Atlas, s-ar fi depărtat la zece kilometri şi ar fi aruncat în 
aer nava. Ar fi însemnat moarte sigură. Nu uita că scutul e 
doar un scut. Nu-ţi conferă puteri ofensive. 

— Nu o să-l inai foloseşti niciodată? întrebă Bigman. 

— Când voi fi nevoit. Până atunci nu. Dacă îl folosesc prea 
mult, efectul lui va dispărea. Îi va fi găsit punctul slab şi voi 
fi o ţintă pentru toţi cei cu care mă voi confrunta. 

Lucky studie instrumentele. Spuse apoi calm: 

— Fii gata din nou pentru acceleraţie. 

— Hei... mai apucă să spună Bigman. 

Apoi, când fu împins înapoi în scaun, începu să respire cu 
greutate şi nu mai spuse nimic. Roşeaţa din ochii lui 
începea să se accentueze şi avea senzaţia că pielea îi este 
trasă înapoi de parcă ar fi încercat să i se desprindă de pe 
oase. 

De data asta, Shooting Star atinsese valoarea maximă a 
accelerației. 

Dură numai cincisprezece minute. Spre sfârşit, Bigman 
devenise aproape inconştient. Apoi se relaxa şi simţi cum 
viaţa îi revine în corp. 

Lucky îşi scutura capul din cap şi respira cu putere. 

— Hei, n-a fost deloc amuzant, spuse Bigman. 

— Ştiu, replică la rândul lui Lucky. 

— Şi ce rost a avut? Nu mergeam destul de repede? 

— Nu chiar. Dar acum totul e în regulă. Am scăpat de ei. 

— De cine? 

— De cei care ne urmăreau. Am fost urmăriţi, Bigman, din 
secunda în care ai pus piciorul pe navă. Uită-te la 
ergometru. 

Bigman se uită la el. Ergometrul semăna cu cel de pe Atlas 
numai cu numele. Acela era un model primitiv construit în 
scopul de a detecta radiaţiile unui motor pentru a arunca în 


spaţiu navetele de salvare. Ăsta era singurul lui scop. 
Ergometrul de pe Shooting Star putea recepta tipul de 
radiaţie emis de motorul hiperatomic al unei nave chiar de 
mărimea unei capsule de salvare, şi asta de la o distanţă de 
trei milioane şase sute de mii de kilometri. 

Chiar şi acum linia trasată cu cerneală de pe hârtie oscila 
foarte uşor, dar periodic. 

— Asta nu e nimic, spuse Bigman. 

— A fost, cu puţin timp înainte. Uită-te. 

Lucky derula cilindrul de hârtie care trecuse deja de ac. 
Oscilaţiile crescură în amplitudine, fiind mult mai distincte. 
— Putea fi orice navă. Putea fi o naval de transport de pe 

Ceres. 

— Nu. În primul rând, a încercat să ne urmărească şi a 
reuşit destul de bine, ceea ce înseamnă că are şiea un 
ergometru destul de bun. Şi pe lângă asta, ai mai văzut 
vreodată o asemenea configuraţie energetică? 

— Nu exact ca asta, Lucky. 

— Eu am văzut, la nava care a abordat Atlasul. Acest 
ergometru e mult mai bun la analiza modelului, dar 
asemănarea e clară. Motorul navei care ne urmăreşte este 
unul de tip sirian. 

— Vrei să spui că e nava lui Anton? 

— Ea sau o alta la fel. Nu contează. Oricum, i-am pierdut 
pe drum. 

— În acest moment, spuse Lucky, ne aflăm exact în locul 
unde ar trebui să fie asteroidul ermitului, plus sau minus o 
sută cincizeci de kilometri. 

— Nu e nimic aici, spuse Bigman. 

— Exact. Gravimetrele nu înregistrează nici o masă 
asteroidală nicăieri în jurul nostru. Suntem în ceea ce 
astronomii numesc o zonă interzisă. 

— Aha, spuse Bigman făcând pe înțeleptul. Înţeleg. 

Lucky zâmbi. Nu era nimic de înţeles. O zonă interzisă din 
centura de asteroizi nu arăta diferit de o altă porţiune care 
era plină de asteroizi, sau cel puţin nu cu ochiul liber. În 


cazul în care nu se află nici un asteroid pe o rază de o sută 
cincizeci de kilometri, se vedea acelaşi lucru. Stele sau 
obiecte care seamănau cu stelele umpleau cerul. Dacă 
unele dintre ele erau asteroizi nu-ţi puteai da seama decât 
dacă urmăreai ore în şir care dintre „stele” îşi schimbă 
repede poziţia; sau puteai folosi pentru asta telescopul 
navei. 

— Păi, atunci ce facem? întrebă Lucky. 

— Ne uităm în jur. S-ar putea să ne ia câteva zile. 
Traiectoria Shooting Star-ului se schimbă brusc. Se depărta 
de Soare, de zona interzisă spre cea mai apropiată 
constelație de asteroizi. Gravimetrele începură să-şi mişte 
acele; imediat simţiră atracţia unor mase aflate la distanţă. 

Lumile acelea mici se perindară prin faţa hubloului, 
fiecare fiind urmărită până când făcea o mişcare de rotaţie 
completă. Apoi nava se muta la o alta. Viteza Shooting Star- 
ului scăzuse încât părea că aproape se târa, dar zecile de 
kilometri se transformau în sute, mii şi apoi în milioane. O 
mulţime de asteroizi trecură prin faţa lor. 

— Ar fi mai bine să mănânci ceva, spuse Bigman. 

Dar Lucky se: mulţumi cu nişte sandvişuri şi cu scurte 
perioade de somn în timp ce el şi Bigman urmăreau cu 
rândul ecranul, ergometrul şi gravimetrele. 

Apoi, cu un asteroid în faţă, Lucky spuse cu voce 
încordată: 

— Cobor. 

Bigman fu surprins. 

— Ăsta e asteroidul? spuse el uitându-se la forma lui. Îl 
recunoşti? 

— Cred că da, Bigman. În orice caz, o să-l cercetez. 

Le luă o jumătate de oră pentru a manevra nava în umbra 
asteroidului. 

— Ţine-o aici, spuse Lucky. Cineva trebuie să stea pe navă, 
şi tu eşti ăla. Nu uita. Poate fi detectată, dar dacă este în 
umbră, cu luminile şi cu motoarele la minimum, le va fi 


destul de dificil. Conform ergometrelor, nu există nici o 
navă în spaţiul dinjurul nostru. Corect? 

— Corect! 

— Cel mai important lucru de care trebuie să ţii cont este 
ăsta: nu veni după mine pentru nimic în lume. Când termin 
o să vin eu la tine. Dacă nu mă întorc în douăsprezece ore şi 
nici nu am dat nici un semn de viaţă, atunci te duci înapoi 
pe Ceres cu raportul, dar numai după ce ai fotografiat 
asteroidul din toate unghiurile. 

Bigman se încăpăţâna: 

— Nu. 

— Ăsta e raportul, spuse Lucky calm. Scoase o capsulă 
personală din buzunarul din interior. Capsula este adresată 
doctorului Conway, numai el o poate deschide. Trebuie să 
intre în posesia acestor informaţii, indiferent ce mi s-ar 
întâmpla. Ai înţeles? 

— Ce e în ea? întrebă Bigman nefăcând nici un gest pentru 
a o lua. 

— Doar teorii, mă tem. Nu le-am vorbit despre ele fiindcă 
am venit aici pentru a aduna dovezi ca să le susţin. Dacă nu 
pot face asta, atunci cel puţin teoriile trebuie să ajungă la 
ei. Conway s-ar putea să le creadă şi s-ar putea să conjvingă 
guvernul să acţioneze conform lor. 

— Nu o să fac asta, spuse Bigman, nu te părăsesc. 

— Bigman, dacă nu am încredere în tine că faci corect ce 
ne priveşte pe amândoi, nu o să-mi mai fii de prea mult folos 
dacă ies cu bine din asta. 

Bigman îşi întinse mâna. Capsula personală era acum la el. 

— Bine, spuse el. 

Lucky cobori prin camera de depresurizare spre suprafaţa 
asteroidului, încetinindu-şi căderea cu ajutorul jetului 
reactiv al costumului. Ştia că asteroidul era aproape de 
aceeaşi mărime cu cel al ermitului. Avea aproape aceeaşi 
formă pe care şi-o amintea. Era destul de crestat, iar 
porţiunea luminată de soare avea aceeaşi culoare. Toate 
astea, de fapt, ar fi putut fi adevărate pentru orice asteroid. 


Dar mai era încă ceva. Ceva foarte greu de copiat. 

Din buzunarul de la brâu scoase un mic instrument care 
arăta ca o busolă. De fapt era un radar de buzunar. 
Emiţătorul lui putea genera unde scurte iradio pe aproape 
orice lungime de undă. Unele octave puteau fi parţial 
reflectate de stâncă, iar altele puteau fi transmise la 
distanţe destul de mari. 

În prezenţa unui strat gros de stâncă reflecţia radiaţiilor 
activa un ac de pe un ecran. În prezenţa unui strat subţire 
de stâncă, ca, spre exemplu o suprafaţa dedesubtul căreia 
se afla o peşteră sau vreo gaură, unele radiaţii penetrau şi 
mergeau dincolo de perete, altele erau reflectate. În acest 
fel avea loc o dublă respingere, un lucru care se petrecea în 
mai puţin de o secundă. Ca răspuns la această dublă 
reflexie, acul „tremura” în mod caracteristic de două ori. 

Lucky urmări instrumentul în timp ce se mişca printre 
vârfurile stâncoase. Acul se mişcă o dată, apoi urmă imediat 
o mişcare secundară. Inima lui Lucky începu să bată mai 
tare. Asteroidul era gol pe dinăuntru. Trebuia găsit locul 
unde mişcările secundare ale acului erau cele mai 
puternice, pentru că acolo golul era cel mai aproape de 
suprafaţă. Acolo ar fi trebuit să se afle camera de 
depresurizare. 

Pentru câteva secunde gândurile lui Lucky erau 
concentrate la ac. Nu fu conştient de cablul magnetic care 
venea spre el exact dinspre orizontul apropiat. 

Nu fu conştient de el până când acesta se înfăşură în jurul 
lui, strângându-se puternic, forţa lui aproape aruncându-i 
corpul lipsit de greutate deasupra asteroidului apoi înapoi 
la suprafaţa lui, unde rămase întins pe jos neajutorat. 

11. Luptă Corp La Corp. 

Trei lumini veniră de la orizontşi se îndreptară spre corpul 
nemişcat al lui Lucky. În întunericul din noaptea 
asteroidului nu putea vedea siluetele celor care însoțeau 
acele lumini. 


Deodată auzi o voce care era bine cunoscutul mârâit al 
piratului Dingo. 

— Nu-ţi chema prietenul de sus. Am aici un aparat care 
poate să-ţi intercepteze unda. Dacă încerci, te omor 
imediat, turnătorule. 

Rosti cu putere ultimul cuvânt: termenul care îi umplea de 
mulţumire pe toţi cei certaţi cu legea şi care îi desemna pe 
cei consideraţi informatori ai poliţiei sau ai oricărui organ al 
legii. 

Lucky nu scoase nici un sunet. Din momentul în care 
simţise pentru prima dată tremurul costumului sub 
biciuirea cablului magnetic îşi dăduse seama că picase într- 
o capcană. Să-l cheme pe Bigman mai înainte de a afla 
maimult despre natura capcanei ar fi însemnat să pună în 
pericol Shooting Star, şi asta fără să-i fie de mare ajutor. 

Dingo se aşeză deasupra lui, cu un picior într-o parte şi cu 
celălalt în cealaltă parte. În lumina unei lanterne Lucky 
putu să întrezăreascăviziera lui Dingo şi ochelarii groşi de 
la ochii lui. Lucky ştia că erau ochelari infraroşii, capabili să 
transforme radiaţiile de căldură în lumină. Chiar fără 
lanterne şi în întunericul de pe asteroid ar fi fost în stare să- 
l vadă după energia pe care o emana. 

— Ce se întâmplă, turnătorule? întrebă Dingo. Eşti 
speriat? Dingo ridică piciorul şi-l cobori brusc, încercând să 
lovească viziera lui Lucky cu călcâiul. Acesta îşi întoarse 
capul repede pentru a lăsa lovitura să cadă cu putere pe 
partea metalică acăştii, dar Dingo se opri la jumătatea 
drumului. Începu să râdă puternic. 

— N-o să scapi aşa de uşor, turnătorule, spuse el. Vocea lui 
se schimbă când vorbi cu ceilalţi doi pirați. 

— Săriţi peste vârf şi deschideţi camera de depresucizare. 

Pentru un moment cei doi ezitară. Unul dintre ei spuse: 

— Dar, Dingo, căpitanul a spus că... 

— La treabă sau încep cu el şi termin cu voi, îi ameninţă 
Dingo, în faţa amenințării cei doi făcură saltul. Dingo îi 
spuse lui Lucky: 


— Şi acum să presupunem că te ducem în camera de 
depresurizare. 

Încă mai ţinea în mână capătul cablului magnetic. Cu o 
atingere a butonului închise curentul şi îl demagnetiza 
pentru o clipă. Se dădu într-o parte şi-l trase puternic spre 
el. Lucky, târât pe suprafaţa asteroidului, sări şi se rostogoli 
parţial în afara cablului. Dingo atinse din nou butonul şi 
astfel ce mai rămăsese înfăşurat din cablu se strânse în 
jurul lui Lucky. 

Dingo trase în sus de bici. Lucky urmă şi el aceeaşi 
traiectorie, în timp ce Dingo îl manevra cu talent pentru a-şi 
menţine şi el echilibrul. Lucky era atârnat undeva sus iar 
Dingo mergea cu el ca şi cum ar fi fost balonul unui copil la 
capătul unei sfori. 

Luminile celorlalţi doi redeveniră vizibile din nou după 
cinci minute. Străluceau într-o pată de întuneric ale cărei 
forme regulate erau o dovadă suficientă pentru a-ţi da 
seama că acolo se află o cameră de depresurizare. 

— Pârtie! “m un pachet de trimis! strigă cu putere Dingo. 
Demagnetiza din nou cablul şi îl trase în jos, ridicându-se 
cincisprezece centimetri în aer când făcu asta. Lucky se roti 

rapid, ieşind complet din cablu. 

Dingo făcu un salt şi îl prinse. Cu abilitatea unui om 
obişnuit cu lipsa de gravitație, încercă se oprească 
sforţările lui Lucky de a se elibera, şi îl aruncă în direcţia 
camerei de depresurizare. Îşi opri căderea lui pe spate cu 
douăjeturi ale armei sale reactive din dotarea costumului şi 
se îndreptă la timp pentru a-l vedea pe Lucky intrând pe 
uşă. 

Ce urmă se putu vedea destul de clar în lumina celor două 
lanterne alepiraţilor. Prins de câmpul pseudogravitaţional 
din camera de depresurizare, Lucky fu atras dintr-o dată în 
jos şi lovi podeaua cu un zgomot şi o forţă care îl făcură să- 
şi piardă suflul. Râsul lui Dingo ca răgetul de măgar se făcu 
auzit în casca lui. 


Uşa din afară se închise, iar cea din interior se deschise. 
Lucky se ridică în picioare, fiind chiar bucuros de prezenţa 
gravităţii. 

— Intră, turnătorule, spuse Dingo ţinând în mână un 
blaster. 

Lucky se opri când intră în interiorul asteroidului. Ochii lui 
se mişcară dintr-o parte în alta în timp ce bruma se aduna 
pe marginile ocularului. Ceea ce vedea nu era biblioteca 
ermitului Hansen, ci un coridor enorm al cărui tavan era 
susţinut de numeroşi piloni. Nu putea să vadă până în 
capătul celălalt. Deschizături pentru camere punctau 
regulat pereţii coridoarelor. Oameni se mişcau grăbiţi în 
toate direcţiile şi se simţea mirosul de ozon şi de ulei de 
maşină. În depărtare se putea auzi huruitul caracteristic al 
unor motoare hiperatomice gigantice. 

Era evident că asta nu era celula ermitului, ci o mare 
fabrică, în interiorul unui asteroid. 

Lucky îşi muşcă buza şi se întrebă gânditor dacă toate 
aceste informaţii vor muri o dată cu el. 

— Înăuntru, turnătorule! Intră aici, îi comandă Dingo. 

Era o cameră de provizii, rafturile şi depozitele erau pline, 
dar acolo nu se mai afla nimeni în afară de ei. 

— Auzi, Dingo, zise unul dintre pirați puţin speriat, de ce îi 
arătăm toate astea? Nu cred că... 

— Atunci nu comenta, spuse Dingo izbucnind în râs. Nu-ţi 
face nici o grijă, nu va mai spune nimănui ce a văzut. 
Garantez eu asta. Am ceva de terminat cu el. Scoateţi-i 
costumul. 

În timp ce vorbea îşi scotea şi el costumul. Păşi afară din 
el, arătând monstruos de butucănos. O mână mângâie dosul 
păros al celeilalte. Era clar că savura momentul. 

Lucky vorbi ferm: 

— Căpitanul Anton nu ţi-a dat niciodată ordine să mă ucizi. 
Continui cu ostilitățile şi asta nu o să-ţi aducă nimic bun. 
Sunt un om valoros pentru căpitan şi el ştie asta. 


Dingo se aşeză pe marginea unei lăzi cu bucăţi de metal 
cu un zâmbet pe faţă. 

— Dacă te-aş asculta, turnătorule, aş avea impresia că ai 
dreptate. Dar nu ne-ai păcălit pe noi, nici măcar o clipă. 
Când te-am lăsat pe stâncă împreună cu ermitul, ce crezi că 
am făcut de fapt? Am urmărit. Căpitanul Anton nu e un 
prost. M-a trimis înapoi. Mi-a spus: Urmăreşte stânca aia şi 
raportează ce se întâmplă. L-am văzut pe ermit plecând cu 
nava. Le-aş fi putut distruge acolo în spaţiu dar am urmat 
ordinele. Am stat lângă Ceres o zi şi am zărit nava ermitului 
ridicându-se din nou în spaţiu. Am aşteptat mai mult. Apoi 
am văzut cealaltă navă venind să o întâmpine. Omul de pe 
nava ermitului a urcat pe nava ta şi te-am urmărit când ai 
plecat. Lucky nu se abţinu să nu zâmbească. 

— Vrei să spui că ai încercat să mă urmăreşti. Faţa lui 
Dingo deveni roşie. Imediat se răsti la el: 

— Bine! Ai fost mai rapid! Cei de teapa ta sunt buni la 
fugă. Şi ce-i cu asta? N-aveam nici o nevoie să te urmăresc. 
Doar am venit aici şi am aşteptat. Ştiam unde te îndrepţi. 
Te-am prins, nu-i aşa? 

— Bine, dar cu ce te-ai ales? Am fost neînarmat pe stânca 
ermitului. Eu nu aveam nici o armă, în timp ce ermitul avea 
un blaster. Trebuia să fac ce-mi spune. A vrut să se întoarcă 
pe Ceres şi m-a forţat pentru a putea spune că a fost răpit 
dacă era prins de oamenii de pe asteroizi. Chiar tu ai spus 
că am plecat cât am putut de repede de pe Ceres pentru a 
veni direct aici. 

— Pe o navă guvernamentală destul de frumoasă, nu? 

— Am furat-o. Şi? Asta nu înseamnă decât că mai aveţi o 
navă pentru flota voastră. Şi una bună. 

Dingo se uită la ceilalţi pirați. 

— Nu-i aşa că ne aruncă praf de cometă în ochi? 

— Te avertizez din nou. Dacă mi se va întâmpla ceva, 
căpitanul Anton va da vina pe tine. 

— Nu! strigă Dingo. Pentru că ştie cine eşti. La fel şi eu, 
Mr. David Lucky Starr. Şi acum vino în mijlocul camerei. 


Dingo se ridică şi le spuse celor doi acoliţi ai lui: 

— Luaţi lăzile de aici. Puneţi-le deoparte. 

Toţi se uitară la faţa lui congestionată în timp ce el spunea 
asta. Corpul rotund şi musculos al lui Dingo era un pic 
aplecat, capul era înfundat între umerii ieşiţi în afară, iar 
picioarele lui groase şi cam crăcănate se lipiră cu fermitate 
de podea. Cicatricea de pe buza de sus era de un alb intens. 

— Există metode uşoare prin care te pot termina şi 
metode frumoase. Nu-mi plac informatorii, mai ales cei care 
mă păcălesc într-un duel. Aşa că, mai înainte de a termina 
cu tine, o să te fac bucățele. 

Lucky, care arăta înalt şi zvelt în comparaţie cu celălalt, 
spuse: 

— Eşti destul de bărbat să te ocupi de mine singur, Dingo, 
sau o să te ajute cei doi prieteni ai tăi? 

— N-am nevoie de nici un ajutor, frumuşelule, spuse el 
râzând. Dar, dacă încerci să fugi, ei or să te oprească, au 
bice neuronice şi or să te „oprească” cu adevărat, zise el. 
Apoi se adresă celorlalţi doi: Şi să le folosiţi dacă trebuie. 

Lucky îl aşteptă pe celălalt să facă prima mişcare. Ştia că 
cea mai proastă tactică, şi care i-ar fi fatală, ar fi să se lase 
angrenat într-o luptă corp la corp. Dacă l-ar lăsa pe pirat 
să-i prindă pieptul între cele două enorme braţe s-ar alege 
cu siguranţă cu coastele rupte. 

Pumnul lui Dingo se dădu în spate, apoi veni cu toată 
puterea în faţă. Lucky stătu pe loc atât cât putu, apoi se feri 
în partea dreaptă, îl prinse pe adversar de mâna stângă, îl 
împinse înainte avantajat de forţa celuilalt şi-i lovi cu 
piciorul glezna. 


Dingo veni în faţă necontrolat, apoi se prăbuşi. Dar se 
ridică imediat; cu un obraz crăpat şi cu luminiţe de nebunie 
dansându-i în ochi. 

Se repezi nebuneşte spre Lucky care se retrase agil spre 
peretele pe care stăteau aliniate lăzile. 

Lucky se apucă de marginea lăzii de sus, îşi ridică 
picioarele şi apoi le aruncă înainte. Dingo le primi din plin 
în piept şi se opri pentru o clipă. Lucky se feri din faţa lui şi 
se află din nou liber în centrul camerei. 

Unul dintre pirați strigă: 

— Hei, Dingo, hai să nu ne mai prostim. Dingo răsuflă 
furios în timp ce striga: 

— Îl omor! Îl omor! 

Dar acum devenise ceva mai precaut. Ochii lui de-abia se 
vedeau de grăsimea şi de cartilajele care îi înconjurau. Veni 
spre el, urmărindu-l atent pe Lucky, aşteptând momentul în 
care ar putea lovi. 

— Ce se întâmplă Dingo? îi strigă Lucky. Ţi-e frică de 
mine? [i s-a făcut cam repede frică pentru unul cu o „gură” 
aşa de mare caata! 

Cum era de aşteptat pentru Lucky, Dingo strigă ceva de 
neînțeles şi se năpusti direct spre el. Lucky nu avu nici o 
problemă să eschiveze acea furie de taur. Muchia palmei 
sale lovi puternic şi rapid ceafa lui Dingo. Lucky văzuse 
mulţi oameni pierzându-şi cunoştinţa după o asemenea 
lovitură şi destui care muriseră. Dar Dingo de-abia se 
mişcă. Dădu din cap şi se întoarse mârâind. Mergea drept 
spre Lucky care se mişca agil prin cameră. Lucky lovi 
puternic cu pumnul care ateriza pe obrazul crăpat al lui 
Dingo. Sângele ţâşni, dar Dingo nu făcu nimic pentru a 
bloca lovitura, şi când aceasta aterizase nici măcar nu clipi. 

Lucky se răsuci şi-l lovi puternic pe pirat încă de două ori. 
Dingo nu dădu nici un fel de atenţie loviturilor. Venea tot 
timpul spre el. 

Dintr-o dată, luându-l pe Lucky prin surprindere, căzu ca 
un om care şi-a pierdut echilibrul. Dar braţele lui se 


întinseră'ân cădere şi una dintre mâini prinse glezna 
dreaptă a lui Lucky care căzu la rândul lui. 

— Te-am prins, şopti Dingo. Într-o clipă îşi întinse mâinile 
pentru a-l prinde pe Lucky de mijloc şi, strânşi unul de 
celălalt, se rostogoliră pe podea. 

Lucky simţi presiunea crescând şi strângându-l iar 
durerea îl inundă în interior avansând ca o flacără. Simţi în 
ureche răsuflarea fetidă a lui Dingo. 

Braţul drept al lui Lucky era liber, dar cel stâng rămăsese 
prins în menghina fără scăpare a braţelor celuilalt. Cu 
ultima umbră din puterea care-l părăsea, Lucky îşi ridică 
pumnul drept. Acesta nu parcurse mai mult de zece 
centimetri, atingând punctul unde bărbia lui Dingo întâlnea 
gâtul cu o forţă care trimise junghiuri de durere pe toată 
lungimea braţului lui Lucky. 

Strânsoarea lui Dingo slăbi pentru o clipă iar Lucky, 
zbătându-se, se eliberă din îmbrăţişarea mortală şi se ridică 
în picioare. 

Dingo se ridică mai încet. Ochii lui erau sticloşi iar sângele 
i se scurgea într-un colţ al gurii. 

— Biciul! Biciul! murmură el cu voce groasă. 

Pe neaşteptate se întoarse către unul dintre piraţii care 
rămăseseră muţi. Smuci arma din mâna acestuia şi îl 
îmbrânci cu putere. 

Lucky încercă să se ferească, dar biciul neuronic era 
deasupra lui. Îl atinse pe partea dreaptă şi, stimulându-i 
nervii din acea zonă, fu inundat de un val de durere. Corpul 
lui Lucky înţepeni şi căzu din nou la pământ. 

Pentru o clipă simţurile lui nu înregistrară decât confuzie 
şi, fiind conştient de asta, aştepta ca moartea să vină din 
clipă în clipă. Auzi vag o voce de pirat. 

— Hei, Dingo, căpitanul ne-a spus să facem în aşa fel încât 
să pară un accident. E un membru al Consiliului Ştiinţei şi... 

Lucky nu mai auzi nimic altceva. 

Când îşi recapătă cunoştinţa, avu senzaţia că mii de ace 
erau înfipte pe toată partea lui dreaptă şi constată că era 


iar îmbrăcat în costumul spaţial. Tocmai îi puneau casca. 
Dingo, cu buzele umflate, cu obrazul şi cu falca vinete, se 
uita la el cu răutate. 

O voce se auzi în uşă. Un bărbat intră grăbit şi începu să 
vorbească mult şi repede. Lucky îl auzi spunând: 

—. Pentru postul 247. Am ajuns în situaţia să nu mai pot 
ţine pasul cu toate cererile. Nici măcar nu pot să menţin 
orbita noastră dreaptă încât să merg în paralel şi cu 
corectarea coordonatelor lui... 

Vocea se stinse. Lucky îşi întoarse capul şi văzu un om mic 
cu ochelari şi cu părul cărunt. Era chiar în faţa uşii uitându- 
se, nevenindu-i să creadă şi plin de uimire la dezordinea din 
faţa lui. 

— leşi afară, îi strigă Dingo. 

— Dar am venit să iau ceva... 

— Mai târziu! 

Micul om plecă şi casca fu potrivită pe capul lui Lucky. 

Îl scoaseră din nou afară prin camera de depresurizare 
spre o suprafaţă care era acum luminată de Soare. O 
catapultă aştepta pe o stâncă relativ plată. Funcționarea ei 
nu era un mister pentru Lucky. O macara automată trăgea 
înapoi un levier de metal care se apleca încet din ce în ce 
mai mult până când se întindea complet la orizontală. Nişte 
hamuri uşoare erau ataşate de levierul îndoit şi apoi 
înfăşurate în jurul taliei lui Lucky. 

— Stai nemnişcat, îi spuse Dingo. 

Vocea lui era vagă şi înfundată. Era ceva în neregulă cu 
radio-receptorul căştii, se gândi Lucky. 

— Îţi pierzi oxigenul. Şi ca să te simţi mai bine te anunţcă 
o să trimitem nişte nave pentru a-l dobori pe prietenul tău 
mai înainte ca el să ia viteză dacă are de gând să-şi ia 
tălpăşiţa. 

După o clipă Lucky simţi vibrația levierului când acesta fu 
eliberat. Reveni elastic la poziţia iniţialăcu o forţă 
incredibilă. Cataramele din jurul lui se desfăcură uşor şi el 
zbură cu o viteză de peste un kilometru şi jumătate pe 


minut, fără ca mişcarea să-i fie încetinită de vreun câmp 
gravitațional. Văzu o singură imagine a asteroidului cu 
piraţii care se uitau în sus după el. Totul se micşora rapid în 
faţa ochilor lui. 

Îşi inspecta costumul. Ştia deja că radio-receptorut căştii 
fusese dezafectat. Cu siguranţă potenţiometml atârna 
distrus. Asta însemna că vocea lui nu putea fi auzită decât la 
câţiva kilometri în spaţiu. Îi lăsaseră arma reactivă de la 
costumul spaţial. O încercă şi nu se întâmplă nimic. 
Rezervele ei de gaz erau terminate. 

Era neajutorat. Nu-l mai despărţea de o moarte înceată şi 
neplăcută decât un singur cilindru de oxigen. 

12. Navă Contra Navă. 

Cu strângere de inimă, Lucky cântări situaţia în care se 
afla. Credea că poate ghici planurile piraţilor. Pe de o parte, 
vroiau să scape de el fiindcă era limpede că ştia prea multe. 
Pe de altă parte, era necesar ca ei să vrea să fie găsit mort 
în aşa fel încât Consiliul Ştiinţei să nu fie în stare să 
dovedească în mod concludent că moartea lui s-a datorat 
violenţei piraţilor. 

Cu mult timp înainte, piraţii făcuseră greşeala să omoare 
un agent al Consiliului, iar furia rezultată a fost una 
zdrobitoare. Vor fi mult mai prudenţi de data asta. 

Lucky se gândi: Piraţii vor ataca Shooting Star, ecranându- 
Il pentru a-l împiedica pe Bigman să trimită un semnal de 
ajutor. Apoi vor putea folosi tunul asupra carcasei navei. 
Asta va semăna foarte mult cu o coliziune cu un meteorit. 
Pentru a da un plus de veridicitate,şi-ar putea trimite 
inginerii la bord pentru a defecta activatoarele scuturilor. 
Ar arăta ca şi cum ar fi apărut o defecţiune care a 
împiedicat activarea scuturilor la apropierea meteoritului. 

I-ar fi cunoscut întregul parcurs prin spaţiu, Lucky ştia 
asta. Nu exista nimic care să-l devieze de la traiectoria 
imprimată iniţial. Mai târziu, după ce el ar fi murit, l-ar 
recupera şi l-ar trimite să se rotească pe o orbită în jurul 
navei distruse. Cei care-l vor descoperi (şi probabil că una 


din navele lor va trimite un raport anonim despre asta) vor 
ajunge la o concluzie evidentă: Bigman aflându-se la 
comanda navei, manevrând-o până la sfârşit, ucis la datorie. 
Pe de altă parte, Lucky, agitându-se în costum, ar fi distrus 
emițătorul radioului încorporat în costum în timpul acestei 
agitaţii. Nu a mai avut cu ce să ceară ajutor. Şi-a terminat 
gazul armei reactive într-o încercare disperată şi inutilă de 
a găsi un loc în care să fie în siguranţă. Şi aşa a murit. 

Nu mergea. Nici Conway, nici Henree nu puteau crede că 
Lucky ar fi avut grijă doar de propria lui siguranţă în timp 
ce Bigman ar fi rămas loial la controlul navei. Dar chiar 
dacă planul lor nu ar fi reuşit, piraţii s-ar fi ales cu 
satisfacția morţii lui Lucky Starr. Şi, ceea ce era chiar mai 
rău, o dată cu Lucky Starr ar fi dispărut şi toate informaţiile 
pe care le avea el. 

Preţ de o clipă se înfurie amarnic pe sine însuşi pentru că 
nu i-a împărtăşit toate suspiciunile lui Conway şi lui Henree 
mai înainte de a pleca, că a aşteptat până la îmbarcarea pe 
ShootingStarr, înainte de a-şi prepara capsula personală. 
Imediat îşi recapătă stăpânirea de sine. Nimeni nu l-ar fi 
crezut fără dovezi. 

Pentru acest motiv trebu ia să se întoarcă. 

Trebuia! 

Dar cum? La ce e bun „trebuie” când cineva e singur şi 
neajutorat în spaţiu doar cu ceva oxigen pentru câteva ore 
şi nimic mai mult? Oxigen! 

Lucky se gândi: „Ăsta este oxigenul meu!” Oricine în afară 
de Dingo i-ar fi scos tot oxigenul din cilindri, lăsând doar 
resturile pentru ca moartea să survină cât mai repede. Dar, 
din câte îl cunoştea Lucky pe Dingo, piratul îl trimisese cu 
un cilindru plin doar pentru a-i prelungi agonia. 

Foarte bine! El va schimba asta. Va folosi oxigenul altfel. Şi 
dacă dădea greş, moartea va veni mai repede, asta în ciuda 
iui Dingo. 

Doar că nu trebuia să dea greş. 


Asteroidul trecuse prin faţa ochilor lui periodic în timp ce 
se rotea în spaţiu. La început era o stâncă ce se micşora din 
ce în ce mai mult, colţurile lui neregulate desluşindu-se clar 
în lumina soarelui. Apoi devenise o stea strălucitoare şi un 
singur punct luminos. Strălucirea începea acum să pălească 
rapid. Imediat ce asteroidul devenea destul de palid pentru 
a nu mai fi decât una din milioanele de stele totul era 
sfârşit. Nu mai era mult timp până atunci. 

Degetele lui neîndemânatice, înmănuşate în metal, deja 
căutau tubul flexibil ce ducea de la locul de intrare a aerului 
aflat chiar sub mască până la cilindrul cu oxigen aflat în 
spate. Răsuci cu putere şurubul careţinea furtunul pentru 
oxigen strâns ataşat de cilindru. 

Acesta cedă. Se opri pentru a-şi umple casca şi costumul 
cu oxigen. În mod normal oxigenul curgea încet din 
rezervor în măsura în care era folosit de plămânii 
oamenilor. Dioxidul de carbon şi apa rezultate din respiraţie 
erau absorbite în cea mai mare parte de substanţele 
chimice din recipientele închise cu valve ce erau ataşate pe 
suprafaţa interioară a plăcilor de la pieptul costumului. 
Rezultatul era că oxigenul era menţinut la o presiune de un 
sfert din atmosfera Pământului. Asta era perfect, din 
„moment ce trei sferturi din atmosfera Terrei este oricum 
azot, gaz care nu contribuie cu nimic la procesul respirației. 

Se lăsa astfel loc unor concentraţii mai mari, ceva mai 
mari decât la presiune atmosferică normală, dar nu într- 
atât încât să producă efecte toxice periculoase. Lucky lăsă 
oxigenul să se scurgă în costumul său. 

Apoi îşi închise valva de sub mască şi scoase cilindrul de la 
locul lui. 

Cilindrul semăna cu o armă reactivă, destul de neobişnuită 
totuşi. Pentru o persoană izolată în spaţiu a folosi drept 
combustibil de propulsare oxigenul preţios care l-ar fi putut 
salva de la moarte însemna fie disperare, fie o hotărâre 
fermă. 


Lucky deschise valva de reducţie şi eliberă un jet de 
oxigen în spaţiu. Nu era nici o urmă de cristale de data 
asta. Oxigenul, spre deosebire de monoxidul de carbon, 
îngheaţă doar la temperaturi foarte scăzute şi, mai înainte 
de a pierde destulă căldură pentru a îngheţa, deja era 
dispersat în spaţiu. Gaz sau solid, a treia lege de mişcare a 
lui Newton rămânea valabilă. În timp ce gazul era 
împrăştiat într-o direcţie, Lucky era împins în cealaltă, 
conform principiului acţiunii şi reacţiunii. 

Rotirea lui încetini. Cu grijă, aşteptă să vadă asteroidul în 
întregime înainte de a-şi opri rotirea. 

Era încă destul de departe de asteroid. Acum nu era mai 
strălucitor decât celelalte stele învecinate. Îşi putea imagina 
că deja greşise ţinta, dar îşi alungă din minte orice fel de 
îndoială. 

Îşi fixă ferm ochii pe acea pată de lumină pe care o credea 
a fi asteroidul şi lăsă jetul cilindrului să iasă în direcţia 
opusă. Se întrebă dacă avea destul pentru a inversa direcţia 
în care se îndrepta. În acel moment, n-avea cum să-şi dea 
seama de asta. 

În orice caz, trebuia să mai rămână cu ceva gaz. Va avea 
nevoie de el pentru o manevrare în jurul asteroidului, să 
ajungă pe partea lui întunecată, să-l găsească pe Bigman şi 
nava, doar dacă nu... 

Doar dacă nu cumva nava plecase sau fusese distrusă de 
pirați. 

Lui Lucky i se părea că vibrația din mâna sa datorată 
jetului de oxigen scădea în intensitate. Ori cilindrul era pe 
cale să se golească, ori scădea temperatura. Îl ţinea 
departe de costum astfel încât nu mai absorbea căldură de 
la acesta. De la costum rezervoarele de oxigen obțineau 
destulă căldură pentru ca gazul să poată fi respirabil, iar 
cilindrii de dioxid de carbon pentru a-şi menţine conţinutul 
gazos. În vidul din spaţiu, căldura se putea pierde doar prin 
radiaţii, un proces destul de lent, dar, cu toate astea, 


cilindrul cu oxigen avusese destul timp pentru a pierde 
temperatură. 

Înconjură cilindrul cu braţele, îl strânse la piept şi aşteptă. 

I se păru că trecură ore, dar numai cincisprezece minute 
se scurseră înainte ca asteroidul să i se pară mai strălucitor. 
Se apropia din nou de el? Era doar imaginaţia care îi juca 
feste? Alte cincisprezece minute şi acesta deveni o 
strălucire distinctă în spaţiu. Lucky mulţumi şansei care l-a 
aruncat pe partea luminată de soare a asteroidului astfel 
încât îl putea vedea ca pe o ţintă perfectă. 

Îi venea din ce în ce mai greu să respire. Nu se punea 
problema unei asfixieri cu dioxid de carbon, căci gazul 
dispărea imediat ce expira. Cu toate astea, fiecare 
inspiraţie făcea să dispară o cantitate din preţiosul oxigen. 
Încercă să respire mai puţin, să-şi închidă ochii, să se 
odihnească. Oricum, nu putea face nimic până când nu 
ajungea la asteroid şi trecea de el. Acolo, pe partea lui 
întunecată, se putea ca Bigman încă să mai aştepte. 

Apoi, dacă putea ajunge lângă el, dacă l-ar putea chema 
prin radio mai înainte să leşine, atunci ar mai fi o şansă. 

Orele trecură încet, ca o tortură pentru Bigman. Îşi dorea 
cu disperare să coboare, dar nu avea curajul. Se gândi că 
dacă inamicul ar fi existat acolo, ar fi apărut până acum. 
Apoi se dojeni aspru şi ajunse la concluzia că această linişte 
desăvârşită şi această lipsă de agitaţie nu era decât o 
capcană, iar Lucky fusese prins. 

Aşeză în faţa lui capsula personală a lui Lucky şi se întrebă 
ce conţine. Ce bine-ar fi fost dac-ar fi existat vreun mod de 
a o deschide, de a citi micul microfilmul din interior. Dacă ar 
putea face asta, ar putea să o transmită spre Ceres, ar 
putea să scape de ea, şi va fi liber să se repeadă spre 
asteroid. Îi va putea distruge pe toţi, îl va putea scoate pe 
Lucky din orice încurcătură în care ar fi intrat. 

Nu! În primul rând nu îndrăznea să folosească sub- 
etericele. E adevărat că piraţii nu ar putea sparge codul, 


dar ar detecta unda iar el primise instrucţiuni clare să nu 
dezvăluie poziţia navei. 

În plus, la ce folosea să se gândească să spargă o capsulă 
personală? O rază de căldură ar putea să o topească şi să o 
distrugă, o încărcătură atomică ar putea să o dezintegreze, 
dar nimic nu o putea deschide lăsându-i mesajul intact în 
afara amprentei persoanei pentru care fusese 
„personalizată”. Şi cu asta basta! 

Mai mult de şase ore trecuseră până când aparatele de 
detectare a câmpurilor pseudo-gravitaţionale au dat un 
semnal de alarmă. 

Bigman se trezi din visul său de neputinţă şi se uită 
surprins la ergometru. Pulsaţiile mai multor nave se 
amestecau în nişte curbe complicate care se topeau precum 
un şarpe de la o configuraţie la alta. 

Scutul Shooting Starr-ului, care până acum se menţinuse 
la o putere scăzută dar suficientă pentru a respinge 
eventualele „resturi', (termenul folosit de obicei în spaţiu 
pentru meteoriţii care călătoreau prin spaţiu şi care aveau 
un diametru mai mic de trei centimetri) îşi spori 
intensitatea la maxim. Bigman auzi sunetul puternic al 
scutului devenind strident. Unul câte unul, lăsă vizoarele cu 
rază mică de acţiune să se activeze, şir după şir. 

Începu să se agite. Navele se ridicau de pe asteroid din 
moment ce nu puteau fi detectate mai departe. Asta 
însemna că trebuie să-l fi prins pe Lucky; probabil că deja 
murise. Nu-i mai păsa câte nave veneau acum spre el. Le va 
dobori pe toate, una câte una. 

Se încruntă. Prima rază de Soare apăru în unul din 
vizoare. Regla dispozitivul de ochire şi îl centră. Apoi scoase 
ceva ce semăna cu o claviatură de pian şi, prinsă într-un 
fascicul invizibil de energie, nava piraţilor străluci. 

Strălucirea nu se datora vreunei acţiuni directe asupra 
fuzelajului ei, ci era mai degrabă rezultatul absorbției de 
energie de către scutul de protecţie al navei inamice. 


Străluci din ce în ce mai puternic Apoi scăzu în intensitate 
când inamicul se întoarse şi se depărta. 

O a doua şi oa treia navă îşi făcură apariţia. Un proiectil 
îşi croia drum spre Shooting Star. În vidul din spaţiu nu 
avea nici un fel de strălucire, nu scotea nici un fel de sunet, 
dar prins în lumina soarelui deveni un punct strălucitor de 
lumină. Deveni un mic cerc în vizor, apoi unul din ce în ce 
mai mare, până când dispăru din câmpul vizual. 

Bigman ar fi putut să se ferească, să dispară cu Shooting 
Starr-ul departe de traiectoria acestuia, dar se gândi: 
„Lasă-l să lovească”. Vroia să-i lase să vadă cu ce au dea 
face. Poate că semăna cu jucăria unui bogătaş, dar nu vor 
reuşi să o scoată din funcţiune cu câteva lovituri de 
„praştie”. 

Proiectilul îşi atinse ţinta şi se lovi cu putere oprindu-se în 
scutul magnetic al navei, care străluci pentru o clipă. Nava 
se mişcă şi ea încet, absorbind impulsul care trecuse de 
scut. 

— Şi acum să vă întoarcem favorul, murmură Bigman. 

Nava lui nu avea la bord nici un fel de proiectile, 
explozibile sau orice altceva, dar rezerva sa de proiectoare 
energetice era variată şi destul de puternică. 

Mâna lui se opri deasupra butoanelor blasterului când 
văzu într-unui din vizoare ceva care îi aduse o urmă de 
încruntare pe faţa lui mică dar hotărâtă, ceva care arăta ca 
un om îmbrăcat într-un costum spaţial. 

Era destul de ciudat că o navă era mult mai vulnerabilă în 
faţa unui om îmbrăcat într-un costum spaţial decât în faţa 
celor mai performante arme de la o altă navă. O navă 
inamică putea fi detectată uşor de detectoarele 
gravitaționale de la o distanţă de câţiva kilometri, iar de 
ergonometre de la o distanţă de câteva mii de kilometri. Un 
om îmbrăcat în costum spaţial nu putea fi semnalat de 
detectorul gravitațional doar de la câteva sute de metri, iar 
de ergonometre în nici o situaţie. 


Mai mult, scutul magnetic era cu atât mai eficient cu cât 
viteza proiectilului era mai mare. Bucăţi enorme de metal 
care veneau cu zeci de kilometri pe secundă puteau fi 
oprite instantaneu. Un singur om, plutind doar cu 
şaisprezece kilometri pe oră, sesiza existenţa respectivului 
scut decât printr-o încălzire uşoară a costumului. 

Lasă zece oameni să se apropie de navă şi numai cu o 
deosebită îndemânare îi vei putea dobori pe toţi. Dacă doi 
ori trei reuşeau să penetreze scutul şi să ajungă să distrugă 
uşa de la camera de depresurizare cu blasterul, nava pe 
care o atacaseră era serios avariată. 

Şi acum Bigman văzu doar un mic punct care nu putea să 
însemne decât avangarda unei astfel de escadrile ucigaşe. 
Imediat orienta unul din vizoarele secundare pe direcţia 
puctului luminos. Silueta ajunsese chiar în faţa lui, iar 
Bigman era gata să tragă când receptorul radio scoase 
nişte sunete. 

Pentru o clipă rămase năucit. Piraţii atacaseră fără 
avertisment iar el nu încercase să comunice, să spună că se 
predă, să ofere ceva. Atunci ce era? 

Ezită, apoi sunetele deveniră cuvinte ce începură să se 
repete: 

— Bigman... Bigman... Bigman... 

Bigman sări de pe scaun, ignorând bărbatul îmbrăcat în 
costum, lupta, totul. 

— Lucky, tu eşti? 

— Sunt lângă navă... Costumul spaţial... Aer... nu mai 
am... 

— Pe galaxie! 

Bigman, alb la faţă, aduse nava lângă omul aflat în spaţiu, 
cel pe care era gata să-l distrugă. 

Bigman se uită la Lucky care, cu casca dată jos, încă mai 
trăgea cu lăcomie aer în piept. 

— Mai bine tc-ai odihni, Lucky. 

— Mai târziu, replică el scoţându-şi costumul. Au atacat 
deja? Bigman încuviinţă din cap. 


— Nu contează. Îşi sparg dinţii dacă-l muşcă pe bătrânul 
Shooter. 

— Au dinţi mai puternici decât lasă să se vadă, spuse 
Lucky. Trebuie să plecăm repede. Îşi vor aduce artileria 
grea, şi nici rezervele noastre de energie n-or să ne ajungă 
la nesfârşit. 

— De unde or să aducă nave grele? 

— E o bază importantă de pirați jos! Poate cea mai mare 
bază! 

— Vrei să spui că nu este asteroidul ermitului? 

— Vreau să spun că trebuie să o ştergem! 

Se aşeză la pupitrul de comandă al navei, încă palid la faţă 
din cauza încercării prin care trecuse. Pentru prima dată 
stânca de sub ei îşi modifică poziţia de pe ecran. Chiar şi în 
timpul atacului, Bigman ascultase ordinul lui Lucky de a sta 
pe loc timp de douăsprezece ore. 

Stânca devenea din ce în ce mai mare. 

Bigman protestă: 

— Dacă tot vrei să o ştergem, de ce aterizăm? 

— Nu aterizăm. 

Lucky urmări ecranul atent în timp ce cu o mână regla 
controalele blasterului greu al navei. Intenţionat mări şi 
reduse din intensitatea razei până când aceasta putea 
acoperi o arie destul de mare, dar energia era redusă la 
intensitatea unei raze de căldură obişnuită. 

Aşteptă câteva clipe, din motive pe care curiosul Bigman 
nu putea să le întrezărească, şi apoi trase. Urmă o 
strălucire puternică pe suprafaţa asteroidului care se 
transformă imediat într-o străfulgerare de culoare roşie 
care în următoarele minute se întunecă. 

— Şi acum să mergem, spuse Lucky, şi pe măsură ce alte 
nave se ridicau în spirală de la baza piraţilor nava lor 
acceleră. 

O jumătate de oră mai târziu, cu asteroidul lăsat departe 
în spaţiu şi navele care îi urmăreau mult în spate, spuse: 

— Fă-mi legătura cu Ceres, vreau să vorbesc cu Conway. 


— OK, Lucky. Fii atent, am coordonatele asteroidului. Să le 
trimit la bază? Putem trimite o flotă şi... 

— Nu foloseşte la nimic, spuse Lucky, şi nicinu ne e 
necesar. Bigman făcu nişte ochi mari. 

— Doar nu vrei să spui că ai distrus asteroidul cu o singură 
rază de blaster? 

— Normal că nu. De-abia l-am atins, răspunse Lucky. Ai 
făcut legătura cu Ceres? 

— Am ceva probleme, zise Bigman nervos. Ştia că Lucky 
era într-una din fazele lui când avea gura cusută şi nu vroia 
să ofere nici un fel de detaliu. Stai! L-am găsit! Dar... 
Transmit toţi alarmă generală! 

Nu era nevoie să explice asta. Apelul era pătrunzător şi 
necodat. 

— Apel general către toate unităţile din afara planetei 
Marte. Ceres este atacat de forţe ostile, se presupune că 
sunt pirați... Apel general către toate unităţile... 

— Pe Galaxie! spuse Bigman. Lucky adăugă şi el printre 
dinţi: 

— Sunt întotdeauna cu un pas în faţa noastră orice am 
face. Trebuie să ne întoarcem! Repede! 

13. Atac! 

Navele se apropiau într-o coordonare perfectă. O întreagă 
escadrilă atacă, direct Observatorul. În replică, aproape 
inevitabil, forţele de apărare de pe Ceres şi-au concentrat 
forţele în acel punct. 

Atacul nu se desfăşura la intensitate maximă. Navă după 
navă plonja pentru a lansa raze de energie într-un scut ce 
era evident indestructibil. Niciuna nu şi-a asumat riscul de 
a ataca generatoarele de energie aflate în subsol, loc pe 
care ei îl ştiau cu siguranţă. Navele guvernului ieşiră în 
spaţiu şi bateriile de la sol deschiseră şi ele focul. La sfârşit 
două nave ale piraţilor erau distruse în momentul în care 
scuturile lor cedară iar ele făcură explozie împrăştiind 
vapori strălucitori. O altă navă din ale cărei rezerve de 
energie rămăseseră doar câteva picături putea fi capturată 


într-o eventuală misiune de urmărire. Dar aceasta a fost 
imediat distrusă, probabil chiar de către echipaj. 

Chiar în timpul desfăşurării atacului, unii dintre apărători 
şi-au dat seama că s-ar putea să fie o şmecherie. Mai târziu, 
desigur, au văzut asta clar. În timp ce Observatorul era 
atacat, trei nave au aterizat pe asteroid la câteva sute de 
kilometri distanţă. Piraţii au coborât din nave şi, purtaţi de 
„sănii spaţiale” şi înarmaţi cu arme de mână şi tunuri 
blaster portabile, au atacat sasurile rezidenţiale. 

Uşile fură distruse iar piraţii în costume spaţiale năvăliră 
pe coridoarele din care ieşise aerul. La nivelele de sus se 
aflau fabrici şi birouri, dar ocupanţii lor fuseseră evacuaţi 
de la primul semnal de alarmă. Locul lor fusese luat de 
membrii în costume spaţiale ai miliției locale care au luptat 
brav, dar nu se puteau pune cu profesioniştii diN. Flota 
piraţilor. 

La nivelele de jos, în apartamentele liniştite de pe Ceres a 
răsunat de asemenea zgomotul armelor. Imediat au fost 
trimise semnale de ajutor. Apoi, aproape la fel de repede 
cum veniseră, piraţii se retraseră. 

După ce plecară, oamenii de pe Ceres îşi numărară 
victimele. Cincisprezece ceresieni erau morţi iar mai mulţi 
suferiseră răniri mai mult sau mai puţin grave; la aceştia se 
adăugau şi cinci pirați morţi. Daunele aduse clădirilor erau 
şi ele foarte mari. 

— Şi un singur om, îi explică Conway furios lui Lucky după 
ce acesta sosi mai târziu, lipseşte. Numai că el nu se află pe 
lista locuitorilor şi am fost în stare să ţinem numele lui 
departe de buletinele de ştiri. 

Lucky găsi pe Ceres o agitaţie aproape isterică acum după 
ce raidul luase sfârşit. De o generaţie nici un inamic nu mai 
îndrăznise să atace un obiectiv terestru important. Trebuise 
să treacă prin trei puncte de inspecţie mai înainte de a i se 
permite să aterizeze. 

Stătea în sala Consiliului cu Henree şi Conway şi spuse cu 
amărăciune: 


— Deci Hansen a dispărut! De asta e atâta fierbere aici! 

— Trebuie să recunoaştem, spuse Henree grav, că 
bătrânul ermit avut curaj. Când piraţii au intrat în bază a 
insistat să ia un costum, să pună mâna pe un blaster şi să 
plece alături de membrii miliției. 

— Dar erau destui milițieni, replică Lucky. Dacă ar fi rămas 
aici, ne-arfi făcut un serviciu şi mai mare. Cum de nu l-ai 
oprit? În asemenea circumstanţe era el o persoană căreia 
să-i fi permis să facă un asemenea lucru? Vocea lui Lucky, 
de obicei calmă avea în ea o urmă de furie reţinută. 

Conway răspunse calm: 

— Noi nu eram cu el. Garda pe care am lăsat-o cu ela 
trebuit să se prezinte la datorie. Hansen a insistat să li se 
alăture şi cel care-l păzea a decis că putea să-şi 
îndeplinească cele două îndatoriri în acelaşi timp, să lupte 
cu piraţii şi să-l păzească şi pe ermit. 

— Dar nu l-a păzit pe ermit. 

— În asemenea împrejurări nici nu poate fi acuzat de ceva. 
Garda l-a văzut pe Hansen ultima dată când ataca un pirat. 
Apoi, când piraţii se retrăgeau, ia-l de unde nu-i. Corpul lui 
Hansen nu a fost recuperat. Probabil că, viu sau mort, e în 
mâinile piraţilor. 

— Aşa se pare, zise Lucky. Şi acum să vă spun ce mare 
greşeală e asta. Sunt sigur că întreg atacul de pe Ceres a 
fost plănuit numai pentru a-l captura pe Hansen. 

Henree se întinse după pipă. 

— Ştii, Hector, îi spuse el lui Conway, aproape că sunt 
tentat să-i dau dreptate lui Lucky în cazul ăsta. Atacul 
asupra observatorului a fost unul mizerabil, o diversiune 
care să ne atragă dispozitivele de apărare. Singurul lucru 
pe care l-au reuşit a fost capturarea lui Hansen. 

Conway oftă cu putere. 

— O singură scurgere de informaţii cum era cea a 
ermitului nu merita să rişti treizeci de nave. 

— Asta e buba, replică vehement Lucky. În momentul ăsta 
poate că merita. 'Ţi-am povestit de asteroidul pe care am 


fost şi ce fel de generatoare frebuie să fi avut. Să 
presupunem că se aflau la momentul în care erau gata să 
facă pasul decisiv! Să presupunem că Hansen ştia data şi 
locul unde va avea loc acest atac decisiv! Să presupunem că 
ştie planul exact! 

— Atunci de ce nu ne-a spus? 

— Poate, răspunse Henree, aştepta să folosească acest 
material pentru a-şi cumpăra imunitatea. Nu am avut 
niciodată ocazia să discutăm cu el problema asta. Trebuie 
să admiţi, Hector, că dacă ar fi avut o asemenea informaţie 
nu contează numărul de nave supuse riscului. Şi trebuie să 
admiţi şi supoziţia lui Lucky că sunt gata pentru atacul 
decisiv. 

Lucky îi sfredeli cu privirea pe cei doi. 

— De ce spui asta, unchiule Gus? Ce s-a întâmplat? 

— Spune-i, Hector, continuă Henree. 

— De ce să-i spunem lui totul? mârâi Conway. M-am 
săturat de misiunile astea gen „Călărețul singuratic”. De- 
abia aşteaptă să plece acum pe Ganymede. 

— Ce e pe Ganymede? întrebă rece Lucky. 

Din câte ştia el, pe Ganymede nu era nimic sau în orice caz 
foarte puţin care să intereseze pe cineva. Era cel mai mare 
satelit al lui Jupiter, dar fiind foarte aproape de planetă 
făcea destul de dificilă manevrarea navelor, aşa încât 
călătoriile spaţiale în vecinătatea lui nu erau rentabile. 

— Spune-i, repetă Henree. 

— Uite, spuse Conway. Fii atent. Ştiam că Hansen este 
important. Motivul pentru care nu l-am avut sub observaţie 
îndeaproape, motiyul pentru care eu şi Gus nu am fost 
acolo, a fost că mai înainte cu două ore de atacul piraţilor a 
sosit un raport de la Consiliu care ne punea în vedere faptul 
că existau dovezi că forţe siriene au aterizat pe Ganymede. 

— Ce fel de dovezi? 

— Au fost interceptate semnale sub-eterice în fascicul 
ultrafocalizat. E o poveste lungă, dar important este că, mai 
mult din întâmplare decât voit, câteva fragmente de cod au 


fost receptate. Experții spun că este un cod sirian şi ştim 
sigur că pe Ganymede nu e nici o instalaţie terestră care să 
transmită mesaje într-un fascicul aşa de îngust. Eu şi Gus 
urma să-l luăm pe Hansen şi să ne întoarcem pe Pământ 
când au atacat piraţii, asta e tot. Şi acum tot trebuie să ne 
întoarcem pe Pământ. Cu sirienii ieşiţi la rampă, un război 
poate să izbucnească oricând! 

— Înţeleg, spuse gânditor Lucky. Bine, înainte de a ne 
întoarce pe Pământ mai e un singur lucru pe care vreau să-l 
verific. Aveţi filmat atacul piraţilor? Presupun că defensiva 
de pe Ceres nu era aşa de dezorganizată încât să nu filmeze 
un astfel de eveniment? 

— A fost filmat. Dar la ce te aştepţi să ne folosească asta? 

— Vă spun după ce le văd. Oricum eu i-amvăzut pe pirați. 

Oameni în uniforma flotei stelare purtând însemnele unor 
gade înalte proiectau imagini strict secrete a ceea ce urma 
să fie numit în istorie drept „raidul asupra Ceresului”. 

— Douăzeci şi şapte de nave au atacat Observatorul. Aşa 
e? întrebă Lucky. 

— Corect, spuse comandantul. Nu mai multe de atât. 

— Bine. Şi acum să vedem dacă am înţeles bine şi restul 
faptelor. Două nave au fost distruse în timpul atacului iar 
cea de a treia în timpul urmăririi. Cele douăzeci şi patru s- 
au retras, dar aţi tras unul sau două focuri asupra lor în 
retragere. 

Comandantul zâmbi. 

— Dacă sugerezi că una dintre ele a aterizat pe Ceres şi 
încă se ascunde aici, te înşeli. 

— Dacă este vorba de cele douăzeci şi patru de nave, 
poate. Dar alte trei nave au aterizat pe Ceres, iar echipajele 
lor au atacat camerele de depresurizare de la Massey. Unde 
sunt filmele cu acestea? 

— Din păcate nu avem prea multe, admise comandantul. 
Ne-au luat complet prin surprindere. Dar avem filme cu ele, 
pe când se retrăgeau, iar pe alea ţi le-am arătat. 


— Da, aşa eşte, şi sunt doar două navf în filmele alea. 
Martorii oculari au raportat că au aterizat trei. 

Comandantul spuse rigid: 

— Iar trei nave au decolat şi s-au retras. Sunt martori 
oculari care susţin asta de asemenea. 

— Dar nu ai filme decât cu două? 

— Păi... da. 

— Mulţumesc. 

Înapoi în birou, Conway spuse: 

— Ce e cu toate astea, Lucky? 

— M-am gândit că nava căpitanului Anton trebuie să se 
afle într-un loc interesant. Filmul mi-a întărit supoziţiile. 

— Şi unde era? 

— Nicăieri. Asta era interesant. Nava lui e singura pe care 
o pot recunoaşte, dar cu toate astea niciuna dintre nave nu 
semăna câtuşi de puţin cu ea. E destul de ciudat pentru că 
Anton trebuie să fie unul din cei mai buni oameni ai lor, 
altfel nu l-ar fi trimis după Atlas. Sau ar fi ciudat dacă n-ar fi 
adevărat că Ceres a fost atacat de treizeci de nave, iar noi 
nu avem filmate decât douăzeci şi nouă. Cea de a treizecea 
care lipsea era a lui Anton! 

— Şi eu îmi puteam da seama de asta, spuse Conway. Şi ce 
am rezolvat? 

— Atacul asupra Observatorului nu a fost decât un 
simulacru. Asta au recunoscut acum până şi navele de 
apărare. Importante erau cele trei nave care au atacat 
camera de depresurizare, nave aflate sub comanda lui 
Anton. Două dintre ele s-au alăturat escadrilei în retragere, 
un simulacru în simulacru! Cea de a treia navă, în care era 
şi Anton, singura pe care nu am văzut-o, a continuat cu 
misiunea principală a zilei. A plecat pe o cu totul altă 
traiectorie. Oamenii noştri l-au văzut ridicându-se în spaţiu 
dar a virat aşa de mult încât navele noastre, urmărind 
escadrila de bază a inamicului din toate puterile, nu l-au 
putut prinde pe film. 

Conway spuse nefericit: 


— O să spui acum că se îndreaptă spre Ganymede. 

— Dar nu se leagă toate? Piraţii, oricât ar fi de bine 
organizaţi, nu pot ataca Pământul şi tot ce-i aparţine de unii 
singuri. Darpot să aranjeze un zbor de diversiune. Pot ţine 
destule nave terestre să patruleze la nesfârşit în centura de 
asteroizi pentru a le permite sirienilor să învingă tot ce a 
mai rămas. Pe de altă parte, Sirius nu poate duce în 
siguranţă un război la opt ani-lumină de planeta lor decât 
dacă se bazează pe un ajutor puternic de pe asteroizi. 
Oricum, opt ani-lumină înseamnă şaptezeci şi cinci de 
trilioane de kilometri. Nava lui Anton se îndreaptă spre 
Ganymede pentru a-i asigura de ajutor şi pentru a da 
semnalul de începere a războiului. Fără avertisment, 
desigur. 

— Măcar dacă, murmură Conway, am fi descoperit baza 
lor de pe Ganymede mai devreme. 

— Chiar şi cu ce am aflat de pe Ganymede, spuse Henree, 
nu ne-am fi dat seama de gravitatea situaţiei fără cele două 
incursiuni ale lui Lucky pe asteroizi. 

— Ştiu. Scuzele mele, Lucky. Dar avem foarte puţin timp să 
facem ceva. Trebuie să-i lovim în inimă instantaneu. O 
escadrilă de nave trimise la baza lor de pe asteroidul de 
care ne-a vorbit Lucky... 

— Nu, spuse Lucky. Nu ajută la nimic. 

— De ce spui asta? 

— Nu vrem să începem un război, chiar şi cu o victorie. 
Asta e ce vor ei să facem. Fii atent, unchiule Hector, piratul 
Dingo ar fi putut să mă „prăjească” chiar acolo, pe asteroid. 
În schimb, a primit ordine să mă trimită în spaţiu. Pentru un 
timp m-am gândit că făceau asta pentru ca moartea mea să 
pară un accident. Acum cred că intenţia lor era să enerveze 
Consiliul. Urmau să transmită că au omorât un membru al 
Consiliului, nu vroiau deloc să ascundă asta, atrăgându-ne 
într-un atac pripit. Unul din motivele raidului asupra 
Ceresului trebuie să fi fost că aveau nevoie şi de o altă 
provocare. 


— Şi dacă începem războiul cu o victorie? 

— Aici, de partea aceasta a Soarelui? Şi să lăsăm de 
partea cealaltă Pământul fără cele mai importante unităţi 
ale flotei? Cu navele siriene aşteptând pe Ganymede, de 
asemenea de partea cealaltă a Soarelui? Presupun că o să 
fie o victorie foarte costisitoare. Cel mai bun lucru pe care îl 
avem de făcut nu este să începem un război, ci să-l 
prevenim. 

— Cum? 

— Nimic nu o să se întâmple până când nava lui Anton n-o 
să ajungă pe Ganymede. Să presupunem că îl putem 
intercepta şi putem împiedica întâlnirea. 

— Interceptarea e mai mult noroc, spuse Conway cu 
îndoială în glas. 

— Nu şi dacă mă duc eu. Shooting Star este cel mai rapid 
şi are cele mai bune ergometre din toată flota. 

— Să te duci tu? 

— Nu ar fi sigur să trimiţi unităţi ale flotei. Sirienii de pe 
Ganymede nu au cum să fie siguri că atacul nu se îndreaptă 
împotriva lor. Imediat vor trece la contraatac şi asta ar 
însemna războiul pe care tocmai încercăm să-l evităm. Nava 
mea ar părea neputincioasă pentru ei. Vor sta pregătiţi, şi 
nimic mai mult. 

— Eşti mult prea entuziast, Lucky, încercă să-l tempereze 
Henree. Anton are douăsprezece ore înaintea ta. Nici 
măcar Shooting Star nu-l poate ajunge. 

— Ba poate. Şi, o dată ce l-am prins, unchiule Gus, cred că 
pot forţa oamenii de pe asteroizi să se predea. Fără ei, 
Sirius nu va ataca şi nu va fi nici un fel de război. 

Cei doi rămaseră muţi în faţa lui. Lucky spuse încrezător: 

— M-am întors de două ori până acum. 

— De fiecare dată a fost pe jumătate miracol, mormăi 
Conway. 

— Celelalte daţi nu am ştiut cu cine aveam de-a face. 
Trebuia să-mi dau seama. De data asta însă ştiu. Ştiu exact. 
O să încălzesc Shooting Star şi o să fac aranjamentele 


necesare cu Observatorul de pe Ceres în timpul ăsta. Voi 
doi puteţi să faceţi legătura sub-eterică cu Pământul. Vorbiţi 
cu Coordonatorul... 

— Lasă asta lin seama mea, fiule. Mă ocup de afacerile 
guvernului dinainte să te naşti tu. Şi, Lucky, te rog să ai 
grijă de tine! 

— Păi, n-am avut întotdeauna, unchiule Hector? Unchiule 
Gus? Le strânse mâinile cu căldură şi părăsi încăperea. 

Bigman îşi scutura praful de pe el nefericit. 

— Mi-am îmbrăcat costumul. Am tot ce-mi trebuie, spuse 
el. 

— Nu poţi să mergi, Bigman, îmi pare rău. 

— De ce nu? 

— Pentru că am s-o iau pe o scurtătură spre Ganymede. 

— Şi ce dacă? Ce fel de scurtătură? Lucky zâmbi printre 
dinţi. 

— O să trec prin Soare! 

leşi pe câmp îndreptându-se spre Shooting Star, lăsându-l 
pe Bigman cu gura căscată. 

14. Spre Ganymede Via Soare. 

O hartă tridimensională a sistemului solar avea mai 
degrabă înfăţişarea unei farfurii plate. În centru ar fi 
Soarele, astrul cel mai mare al sistemului. Şi este cu 
adevărat cel mai mare, din moment ce conţine 99,8% din 
toată materia sistemului solar. Cu alte cuvinte cântăreşte de 
cinci sute de ori mai mult decât restul obiectelor din 
sistemul solar puse laolaltă. 

În jurul Soarelui se rotesc planetele. Toate au o mişcare de 
revoluţie aproape în acelaşi plan, iar acest plan este numit 
ecliptică. 

În momentul în care călătoresc de la o planetă la alta, 
navele spaţiale urmăresc de obicei ecliptica. Făcând acest 
lucru ele se află în interiorul undelor sub-eterice ale 
comunicării interplanetare şi pot face opriri intermediare 
destul de uşoare în drumul lor spre destinaţie. Câteodată, 
când o navă are nevoie de o viteză mai mare sau vrea să nu 


fie detectată, se îndepărtează de ecliptică. Mai ales atunci 
când trebuie să treacă în cealaltă parte a Soarelui. 

Asta, se gândea Lucky, intenţionează să facă şi Anton cu 
nava lui. Se va ridica deasupra „farfuriei” care este sistemul 
solar, va face un arc sau un pod deasupra Soarelui, şi va 
cobori înapoi în „farfurie” de partea cealaltă, undeva în 
vecinătatea lui Ganymede. Cu siguranţă Anton trebuie să 
se|fi îndreptat în acea direcţie, altfel forţele de apărare de 
pe Ceres nu ar fi avut cum să nu-l filmeze. Era aproape în 
natura omului să facă toate observările spaţionautice în 
interiorul eclipticei. În momentul în care le-ar fi venit ideea 
să caute departe de ecliptică, Anton ar fi fost prea departe 
pentru a fi observat. 

Dar, se gândea Lucky, erau şanse ca Anton să nu fi părăsit 
definitiv ecliptica. Ar fi adoptat acea traiectorie ca şi cum 
asta ar fi avut de gând, dar s-ar fi întors. Avantajele unei 
asemenea întoarceri erau multiple. Centura de asteroizi se 
extinde complet în jurul Soarelui, în sensul că asteroizii 
sunt uniform distribuiţi pe toată traiectoria. Rămânând în 
interiorul centurii, Anton ar fi putut să se ascundă printre 
asteroizi tot drumul până la aproape o sută şaizeci de 
milioane de kilometri de Ganymede. Asta i-ar fi adus un plus 
de siguranţă. Guvernul terestru renunţase practic la 
puterea lui asupra asteroizilor şi, exceptând rutele către cei 
patru mari asteroizi, navele guvernului nu ajungeau în acea 
zonă. Mai mult chiar, dacă vreuna ar ajunge acolo, Anton se 
va afla întotdeauna într-o poziţie favorabilă pentru a putea 
cere întăriri de la una din bazele lor de pe asteroizi. 

Da, se gândea Lucky, Anton va rămâne în interiorul 
centurii. Pe de o parte pentru că aşa gândea, pe de altă 
parte pentru că avea planurile lui, Lucky ridică Shooting 
Star deasupra eclipticei într-un arc strâns. 

Soarele era cheia. Era cheia întregului sistem. Era un 
drum închis şi punctul de virare pentru orice navă pe care 
omul o putea construi. Pentru a călători dintr-o parte în 
cealaltă a sistemului, orice navă trebuia să descrie o curbă 


pentru a evita soarele. Nici o navă cu pasageri nu s-a 
apropiat la mai puţin de optzeci şi cinci de milioane de 
kilometri, distanţa dintre Venus şi Soare. Chiar şi acolo, 
sistemele de răcire erau imperios necesare pentru 
confortul pasagerilor. 

Navele tehnice puteau fi proiectate pentru o călătorie spre 
Mercur, aflat la o distanţă care variază faţă de Soare de la 
şaizeci şi şapte milioane de kilometri într-o parte a orbitei, 
la patruzeci şi cinci de milioane de kilometri în cealaltă. 
Navele trebuie să o atingă la cea mai depărtată zonă de 
soare. La mai puţin de patruzeci şi şase de milioane de 
kilometri o mulţime de metale se topesc. 

Totuşi nave foarte specializate sunt construite pentru o 
observare mai îndeaproape a Soarelui. Fuzelajul lor era 
impregnat cu un câmp electric puternic de natură ciudată 
care induce un fenomen cunoscut ca „pseudo-lichefiere” în 
stratul molecular exterior. Un asemenea înveliş reflecta 
căldura aproape în totalitate, doar o mică fracțiune 
penetrând în navă. Văzute de afară asemenea nave par 
adevărate oglinzi. Chiar şi aşa, destulă căldură pătrunde 
pentru a ridica temperatura în interior aproape de punctul 
de fierbere al apei la o distanţă de zece milioane de 
kilometri de Soare, recordul de apropiere. Chiar dacă omul 
ar putea suporta asemenea temperatură, nu ar putea 
supravieţui radiaţiilor de unde scurte care se transmit de la 
Soare la o asemenea distanţă, radiaţii care ar putea ucide 
orice fiinţă în câteva secunde. 

Dezavantajul poziţiei Soarelui în cazul călătoriilor spaţiale 
era evident în asemenea caz, când Ceres era de o parte a 
Soarelui, în timp ce Pământul şi Jupiter se aflau în cealaltă 
parte, aproape diametral opuse. Dacă te aflai în centura de 
asteroizi, distanţa dintre Ceres şi Ganymede era de circa un 
miliard şi şase sute de milioane de kilometri. Dacă soarele 
putea fi ignorat şi s-ar putea trece prin el, distanţa ar fi 
doar de un miliard de kilometri, mai puţin cu aproape 
patruzeci de procente. 


lată ce vroia să facă Lucky, în măsura posibilităţilor. 

Conducea ShootingStar cu înverşunare, ducându-şi 
practic existenţa în scaunul antigravitaţional, mâncând şi 
dormind acolo, simțind în permanenţă presiunea 
accelerației. Îşi acorda o pauză de cincisprezece minute la 
fiecare oră. 

Trecu mult deasupra orbitei planetelor Marte şi Pământ, 
dar nu era nimic de văzut acolo, nici măcar cu telescopul 
navei. Pământul era de partea cealaltă a Soarelui iar Marte 
era poziţionat aproape la un unghi drept faţă de el. 

Deja Soarele era la mărimea lui normală, văzut de pe 
Pământ, şi nu-l putea vedea decât prin cele mai puternic 
polarizate ecrane. Încă puţin şi va trebui aparatură 
stroboscopică. 

Indicatoarele de radioactivitate începură să clipească din 
când în când. În interiorul orbitei Pământului densitatea 
radiaţiilor pe unde scurte a atins valori respectabile. În 
interiorul orbitei lui Venus erau necesare precauţii speciale, 
cum ar fi purtarea unui costum semispaţial care era 
impregnat cu plumb. 

„Eu, gândea Lucky, va trebui să am ceva mai bun decât 
plumbul”. La apropierea de Soare pe care urma s-o facă el 
plumbul nu-i va fi de nici un ajutor. Nimic material nu va 
putea fi de nici un ajutor. 

Pentru prima dată după aventura lui de pe Marte cu un an 
înainte, Lucky scoase dintr-o punguţă specială ataşată de 
încheietura de la mână obiectul fără consistenţă, 
semitransparent, pe care îl obținuse de la fiinţele 
energetice de pe Marte. 

Trecuse deja mult timp de când renunţase să mai facă 
orice fel de speculație în legătură cu metoda prin care 
fusese obţinut obiectul. Era dezvoltarea unei ştiinţe care 
avea un milion de ani avans faţă de cea cunoscută de pe 
Pământ şi care urma o cale necunoscută. Era de neînțeles 
pentru el la fel cum ar fi nava spaţială pentru un om 


primitiv, fiind la fel de imposibil de copiat. Dar dădea 
rezultate! Şi asta conta! 

Şi-o puse pe cap. Se mulă după forma craniului său ca şi 
cum ar fi avut viaţă proprie, iar în acest timp corpul lui 
începu parcă să emită lumină. Era ca şi cum corpul i-ar fi 
fost acoperit de un miliard de licurici, şi din cauza asta 
Bigman îl denumea „scutul licăritor”. Pe faţa şi pe capul său 
era o parte dură şi strălucitoare care îi acoperea trăsăturile 
în totalitate, fără a opri lumina să-i pătrundă în ochi. 

Era un scut energetic, creat de entităţile de pe Marte 
pentru nevoile lui Lucky. Însemna că era impermeabil la 
orice formă de energie în afară de cele care-i erau necesare 
organismului său, cum ar fi o anumită intensitate a luminii 
vizibile şi o anume cantitate de energie. Gazele treceau 
liber, aşa încât Lucky putea respira în voie, iar gazele 
încălzite în trecere erau răcite intrând în corp la o 
temperatură adecvată. 

Când ShootingStar-ul trecu de orbita lui Venus, 
îndreptându-se spre Soare, Lucky se învălui permanent în 
câmpul energetic. În timp ce îl purta, nu putea să mănânce 
sau să bea, dar asta nu avea să dureze mai mult de ozi. 

Călătorea cu o viteză extraordinară, mult mai mare decât 
oricare alta atinsă mai înainte. La impulsul nebunesc al 
motoarelor hiperato-mice se adăuga şi inimaginabila 
atracţie a câmpului gravitațional al Soarelui. Zbura cu 
milioane de kilometri pe oră. 

Activă scutul electric care puse în acţiune moleculele 
exterioare ale pseudo-lichidului, şi chiar se felicită când 
făcu asta, pentru că insistase în timpul construirii 
ShootingStar-ului să se adauge acest accesoriu. 
Termocuplul, care înregistrase până acum temperaturi mai 
mari de o sută de grade, începu să arate o scădere. 
Ecranele se înnegriră în timp ce scuturile de metal 
coborâră pe glassitul gros pentru a le feri de spargere şi 
pentru a împiedica să pătrundă căldura Soarelui. 


În momentul în care depăşi orbita lui Mercur aparatele de 
înregistrare a radiaţiilor o luară razna. Semnalele lor erau 
continue. Lucky atinse cu o mână învăluită de luminiţe 
ecranele lor şi sunetul încetă. Până la cele mai puternice 
raze gamma, radiaţiile penetrau şi umpleau nava, dar erau 
oprite de aura imaterială care îi înconjura corpul. 

Temperatura!care atinsese un minim dej douăzeci şi şapte 
de grade începu să crească din nou, în ciuda scutului de 
oglinzi din jurul navei. Trecu de şaptezeci de grade şi tot 
continua să crească. Gravimetrele indicau că Soarele 
trebuie să fie doar la şaisprezece milioane de kilometri 
depărtare. 

O farfurie plină cu apă, pe care Lucky o pusese pe masă şi 
care scotea aburi de o oră, începu să bolborosească de-a 
dreptul. Termocuplul atinse acum punctul de fierbere al 
apei, o sută de grade Celsius. 

Shooting Star, gonind pe lângă Soare, era acum la opt 
milioane de kilometri de astru. Nu se va apropia mai mult. 
De fapt se afla în partea aflată cel mai la exterior a păturii 
celei mai rarefiate a atmosferei solare, coroana solară. Din 
moment ce Soarele este în totalitate gazos (cu toate că cea 
mai mare parte a gazului este un tip ce nu poate fi obţinut 
nici în cele mai extreme condiţii de laborator de pe 
Pământ), nu are o suprafaţă, iar „atmosfera” lui face parte 
chiar din Soare. Trecând prin coroana solară, Lucky trecea, 
de fapt, aşa cum îi spusese lui Bigman, prin Soare. 

Curiozitatea îl împingea. Nici un om nu mai fusese aşa de 
aproape de Soare. Cu siguranţă, orice om care ar face asta, 
nu va putea să se uite la Soare doar cu ochii săi neajutoraţi. 
Cea mai scurtă străfulgerare din incredibila radiaţie a 
Soarelui ar însemna moarte instantanee. 

Dar el purta scutul de energie primit de la marţieni. Va 
putea el să reziste la radiaţia solară de la doar opt milioane 
de kilometri? Simţi că nu trebuie să-şi asume un asemenea 
risc, dar cu toate astea curiozitatea puse complet stăpânire 
pe el. Cel mai important ecran al navei era dotat cu o serie 


de orificii stroboscopice, care ar putea arăta, una câte una, 
fiecare o serie de şaizeci şi patru de imagini ale Soarelui, 
fiecare câte o milionime de secundă la patru secunde. 
Pentru ochi (ca şi pentru cameră), ar părea o expunere 
continuă, dar de fapt fiecare bucată de sticlă nu va prinde 
decât a patra parte dintr-o milionime din radiaţia solară 
emisă. Chiar şi asta necesită nişte lentile special proiectate, 
chiar opace. 

Degetele lui Lucky se mişcară neîndurător, aproape fără o 
voinţă conştientă, asupra controalelor. Nici nu se putea 
gândi să piardă o asemenea şansă. Ajusta direcţia 
telescoapelor spre Soare folosindu-se de gravimetre şi de 
indicatoare. 

Apoi îşi întoarse capul şi stabili contactul. Trecu o secundă, 
apoi trecu şi cea de-a doua. Îşi imagină o creştere a căldurii 
în spatele gâtului: pe jumătate chiar aşteptă unda mortală 
de radiaţii. Dar nimic nu se întâmplă. 

Se întoarse încet. 

Ce văzu avea să-i rămână pentru toată viaţa întipărit în 
minte. O suprafaţă strălucitoare, ondulându-se şi 
încreţindu-se, umplu ecranul. Era o porţiune din Soare. Nu 
putea vedea întregul pe ecran, ştia asta, pentru că la 
asemenea distanţă, Soarele era de douăzeci de ori mai 
mare decât părea pe Pământ şi acoperea de patru sute de 
ori mai mult din cer. 

Pe ecran se puteau vedea şi două pete solare, negre, în 
contrast cu acea strălucire. Fibre de un alb strălucitor se 
curbau în interiorul lor pentru ca mai apoi să dispară. Erau 
arii de activitate care sporeau în intensitate şi se mişcau pe 
ecran sub ochii lui. Asta nu se datora mişcării de rotaţie, 
care, chiar la ecuator nu era mai mare de patru mii de 
kilometri pe oră, ci mai degrabă extraordinarei viteze la 
care ajunsese ShootingStar. 

În timp ce se uita, jeturi de gaz roşu, arzător izbucniră 
spre el, diminuându-se în peisajul încălzit la maxim şi 


transformându-se într-un negru fumuriu când se 
îndepărtau de Soare şi se răceau. 

Lucky schimbă vizorul, prinzând în imagine o porţiune din 
marginea curbată a Soarelui, iar acum gazul incandescent 
(aceste fenomene sunt numite „proeminenţe” şi constau în 
emanaţii gigantice de hidrogen) apăreau de un roşu aprins 
pe negrul cerului. Se împrăştiau cu încetinitorul, subţiindu- 
se şi luând forme fantastice. Lucky ştia că fiecare dintre ele 
poate înghiţi zece planete de mărimea Pământului, şi că 
Pământul putea fi aruncat în pata de soare pe care tocmai o 
văzuse fără a face măcar o izbitură considerabilă. 

Închise stroboscoapele cu o mişcare rapidă. Cu toate că 
din punct de vedere fizic nu i se putea întâmpla nimic, nici 
un om nu putea să se uite la Soare fărăsă devină marcat de 
insignifianţa Pământului şi a tuturor lucrurilor pământeşti. 

Shooting Star ocolise pe jumătate Soarele şi se îndepărta 
rapid trecând de orbitele lui Mercur şi Venus. Acum 
decelera. Prova navei era opusă direcţiei de mers iar 
puternicele motoare jucau rolul de frâne. 

Imediat ce trecu de orbita lui Venus, Lucky îşi scoase 
scutul şi îl puse deoparte. Sistemul de răcire al navei 
încerca să scape de excesul de căldură. Apa de băut era 
încă aproape fiartă iar conservele alimentare erau 
deformate acolo unde lichidul din interior ajunsese îp stare 
gazoasă. 

Soarele se micşora de acum. Lucky se uită la el. Încă mai 
era o sferă strălucitoare. Neregularităţile lui, petele lui în 
mişcare şi proeminenţele nu se mai puteau vedea. Doar 
coroana, mereu vizibilă din spaţiu, care putea fi văzută de 
pe Pământ doar în timpul eclipselor, se întindea în toate 
direcţiile pe milioane de kilometri. Lucky tremură 
involuntar doar gândindu-se că trecuse prin ea. 

Trecu la douăzeci şi patru de milioane de kilometri de 
Pământ şi prin telescop descoperi liniile familiare ale 
continentelor ieşind prin masele albe de nori zdrenţuiţi. Se 
simţi năpădit de dorul de casă şi o nouă hotărâre de a feri 


de război miliardele de oameni care mişunau ocupați şi 
care ocupau planeta de origine a tuturor oamenilor ce 
vieţuiau acum dispersaţi toate sistemele solare ale galaxiei. 

Apoi şi Pământul se depărta. 

Trecând de Marte şi reintrând în centura de asteroizi, 
Lucky ţintea sistemul lui Jupiter, sistemul solar în miniatură 
din interiorul celui mare. În centrul lui se afla Jupiter, mai 
mare decât toate celelalte planete la un loc. În jurul lui se 
roteau patru sateliți, trei dintre ei, lo, Europa şi Callisto, 
aproape de mărimea lunii, iar cel de-al patrulea, Ganymede, 
cu mult mai mare. De fapt, Ganymede era mai mare decât 
Mercur şi aproape la fel de mare ca Marte. În plus erau 
acolo zeci de alţi sateliți, variind în mărime de la câteva sute 
de kilometri până la nişte stânci lipsite de importanţă. 

În telescopul navei, Jupiter devenea un glob galben 
strălucitor, pe care se vedeau dungi pale de portocaliu; una 
dintre ele, ce ieşea în evidenţă, era cândva cunoscută ca 
„Marea pată roşie”. Trei dintre cei patru sateliți, inclusiv 
Ganymede, se aflau de o parte a lui Jupiter, iar cel de-l 
patrulea se afla de partea cealaltă. 

Lucky comunicase aproape toată ziua cu birourile 
Consiliului de pe Lună. Ergometrele lui sondau spaţiul ca 
nişte degete întinse. Detectase multe nave, dar Lucky nu le 
urmărea decât pe cele care aveau un motor sirian pe care l- 
ar fi recunoscut cu siguranţă imediat ce ar fi apărut. 

Nu dădu greş. La o distanţă de treizeci şi două de milioane 
de kilometri primele trepidaţii îi treziră suspiciunea. Viră în 
acea direcţie, iar curbele caracteristice deveniră din ce în 
ce mai pronunţate. 

La o sută şaizeci de mii de kilometri telescopul navei o 
arătă ca pe un punct slab. La şaisprezece mii de kilometri 
prinsese deja formă şi era nava lui Anton. 

La o mie şase sute de kilometri (Ganymede aflându-se la 
optzeci de milioane de kilometri de ambele nave), Lucky 
trimise primul mesaj, şi-i ceru lui Anton să întoarcă nava 
spre Pământ. 


La o sută şaizeci de kilometri Lucky primi un răspuns - o 
descărcare de energie care făcu generatoarele lui să 
geamă şi care clătină Shooting Star-ul ca şi cum s-ar fi lovit 
cu o altă navă. 

Faţa obosită a lui Lucky deveni tensionată. 

Nava lui Anton era mai bine înarmată decât se aştepta. 

15. Răspuns Parţial. 

Timp de o oră, manevrele celor două naive au fost 
indecise. Lucky avea o navă mai bună şi mai rapidă, dar 
căpitanul Anton avea un echipaj. Fiecare din oamenii lui 
Anton putea face un anumit lucru. Unul se putea relaxa în 
timp ce altul putea să fie atent, al treilea putea controla 
panoul reactoarelor, iar Anton putea conduce operaţiunile. 

Lucky, încercând să facă totul deodată şi de unul singur, 
trebuia să se bazeze pe cuvinte. 

— Anton, nu poţi ajunge pe Ganymede, iar prietenii tăi nu 
vor îndrăzni să rişte să apară aici mai înainte de a şti ce se 
întâmplă... Eşti terminat, Anton; îţi cunoaştem toate 
planurile... Nu-ţi foloseşte la nimic să transmiţi mesajul spre 
Ganymede, Anton; îţi mascăm sub-etericele de la tine spre 
Jupiter... Navele guvernului se îndreaptă spre noi, Anton... 
Clipele-ţi sunt numărate. Nu ai prea multe, doar dacă nu te 
predai... Renunţă, Anton. Renunţă. 

În timpul ăsta, Shooting Star trebuia să evite cel mai 
concentrat foc pe care Lucky îl văzuse vreodată. Dar nu 
toate loviturile puteau fi evitate. Rezervele de energie ale 
Shooter-ului începură să se diminueze. Lui Lucky i-ar fi 
plăcut să creadă că şi nava lui Anton suferea la fel. Dar 
chiar el trăsese câteva focuri din care niciunul nu-şi 
atinsese practic ţinta. 

Nu îndrăznea să-şi ia ochii de pe ecran. Navele terestre 
care se apropiau nu vor putea ajunge la ei decât peste 
câteva ore. În aceste ore, dacă Anton îi distrugea rezervele 
de energie, se depărta de el şi se putea îndrepta spre 
Ganymede, în timp ce Shooting Star, care abia se mişca, nu 


va putea decât să-l urmărească fără a-l prinde... Sau dacă o 
flotă a piraţilor ar apărea dintr-o dată pe ecran... 

Lucky nu avu curajul să ducă mai departe aceste gânduri. 
Poate că se înşelase că nu a încredinţat guvernului de prima 
dată interceptarea navelor. Nu, îşi spuse, numai Shooting 
Star ar fi putut să-l prindă pe Anton la optzeci de milioane 
de kilometri de Ganymede; mai mult decât atât, numai 
ergometrele Shooter-ului l-ar fi putut descoperi. La această 
distanţă de Ganymede nu era nici o problemă să cheme 
unităţi ale flotei pentru a-l ucide. Mai aproape de 
Ganymede orice acţiune a flotei ar fi fost nesigură. 

Receptorul lui Lucky, deschis tot timpul, se activă dintr-o 
dată. Apăru faţa zâmbitoare şi fără griji a lui Anton. 

— Văd că ai scăpat şi de data asta de Dingo. 

— Şi de data asta? întrebă Lucky. Deci recunoşti că a avut 
ordin să mă ucidă în duel? 

Un tentacul de energie se îndreptă spre nava lui Lucky, 
transfor-mându-se dintr-o dată într-o rază de forţă 
distrugătoare. Lucky viră într-o parte cu atâta putere încât 
aproape că se rostogpoli. 

— Nu veni prea aproape, spuse Anton râzând, era cât pe- 
aci să te ating cu ultima rază. Desigur că Dingo avea nişte 
ordine. Ştim ce facem. Dingo nu ştia cu adevărat cine eşti, 
dar eu ştiam. Aproape de la început. 

— Păcat că nu ai putut să te foloseşti de ce ştiai, replică 
Lucky. 

— Dingo a fost cel care m-a încurcat. S-ar putea să te 
amuze dacă ai afla că a fost, să spunem, executat. E râu să 
faci greşeli. Dar oricum nu are rost o asemenea conversaţie 
acum. Vroiam doar să-ţi spun că ne-am distrat, dar acum o 
să plec. 

— Nu ai unde să te duci, spuse hotărât Lucky. 

— O să încerc pe Ganymede. 

— Vei fi oprit. 

— De navele guvernului? Încă nu le pot vedea. Şi nu există 
niciuna care să mă poată prinde la timp. 


— Eu te pot prinde. 

— M-ai prins. Dar ce poţi face cu mine? Din felul în care 
lupţi, trebuie să fii singur la bord. Dacă aş fi ştiut asta de la 
început, nici nu m-aş mai fi deranjat cu tine atâta timp. Nu 
poţi să lupţi cu un întreg echipaj. 

Lucky spuse cu o voce joasă şi intensă: 

— Te pot lovi. Te pot distruge complet. 

— Da, o dată cu tine. Adu-ţi aminte de asta. 

— Asta nu o să mai conteze. 

— Te rog. Vorbeşti de parcă ai fi un cercetaş. Urmează 
acum să-mi reciţi jurământul patrulei de cercetaşi spaţiali 
juniori. 

Lucky ridică vocea: 

— Voi, cei de la bord, ascultați! În momentul în care 
căpitanul vostru încearcă să se îndrepte spre Ganymede, o 
să intru în nava voastră! Asta e moarte sigură pentru voi, 
dacă nu vă predaţi. Vă promit la toţi un proces corect. Vă 
promit la toţi cea mai mare consideraţie dacă vă hotărâți să 
cooperaţi. Nu-l lăsaţi pe Anton să vă piardă vieţile de dragul 
unor prieteni sirieni. 

— Dă din gură, slugoi al guvernului, dă din gură, veni 
răspunsul lui Anton. Îi las să asculte. Ştiu şi ei ce fel de 
proces îi aşteaptă şi, de asemenea, ce fel de consideraţie. O 
injecție cu otravă enzimatică. 

Degetele lui imitară gestul cuiva care înfige un ac în piele. 

— Nu le este frică de tine. Aşa că, adio, slugoi al 
guvernului, continuă Anton. 

Acele de la gravimetrele lui Lucky arătară nişte fluctuații 
slabe în timp ce nava lui Anton prinse viteză şi se îndepărtă. 
Lucky se uită pe ecrane. Unde sunt navele guvernului? Pe 
Spaţiu, unde sunt navele guvernului? 

Acceleră. Acele gravimetrelor începură din nou să arate 
nişte fluctuații mai puternice. 

Distanţa dintre cele două nave începu să se micşoreze. 
Nava lui Anton crescu viteza; la fel făcuşi Shooting Star. 


Dar puterile de acceleraţie ale Shooter-ului erau mult mai 
mari decât ale navei piraţilor. 

Surâsul de pe faţa lui Anton nu dispăru. 

— Optzeci de kilometri, spuse el. Făcu o pauză, apoi spuse: 
şaptezeci. După o altă pauză, zise: şaizeci. Ţi-ai spus 
rugăciunile, băieţaş? 

Lucky nu-l asculta. Pentru el nu mai exista o altă şansă. Va 
trebui să intre în el. Mai degrabă decât să-l lase pe Anton să 
reuşească, mai degrabă decât să lase Pământul să fie târât 
într-un război, va trebui să-i oprească pe pirați prin 
sinucidere, dacă nu mai exista nici o altă şansă. Navele 
aveau o traiectorie curbă, una spre cealaltă, într-o tangentă 
lungă şi lentă. 

— Cincizeci, spuse Anton cu nepăsare. Nu sperii pe 
nimeni. O să te faci de râs până la urmă. Virează şi pleacă 
acasă, Starr. 

— Patruzeci, replică Lucky ferm. Ai cincisprezece minute 
să te predai, altfel mori. 

Se gândi că şi el mai avea de trăit doar cincisprezece 
minute până să învingă sau să moară. 

O faţă apăru în spatele lui Anton pe ecran. Ţinea un deget 
pe buzele palide şi strânse. S-ar putea ca Lucky să fi clipit. 
Încercă să se ascundă privind în altă parte apoi să 
privească din nou spre Anton. 

Ambele nave erau la viteză maximă. 

— Ce se întâmplă, Starr? întrebă Anton. Ţi-e frică? Inima-ţi 
bate cu putere? Buzele lui erau desfăcute iar ochii i se 
mişcau repede. 

Lucky îşi dădu seama dintr-o dată că Anton se bucura, că 
situaţia asta nu era pentru el decât un joc incitant, o 
situaţie prin care el îşi putea demonstra puterea. Lucky 
înţelese în acel moment că Anton nu se va preda, că va 
permite să fie distrus mai degrabă decât să dea înapoi. 
Lucky se gândi că nu mai putea scăpa cu viaţă. 

— Douăzeci, spuse Lucky. 


Faţa lui Hansen era în spatele lui Anton. Faţa ermitului! Şi 
avea ceva în mână. 

— Cincisprezece, continuă numărătoarea Lucky. Şase 
minute. O să intru în tine! Pe Spaţiu, o să te lovesc! 

Era un blaster! Hansen avea un blaster. 

Lucky începu să respire repede. Dacă Anton se întorcea... 

Dar Anton, dacă va putea, nu va înceta nici o secundă să 
privească faţa lui Lucky. Aştepta să vadă frica apărând şi 
crescând. Lucky înţelegea clar asta din expresia piratului. 
Anton nu s-ar fi întors nici pentru un sunet mult mai 
puternic decât ridicarea uşoară a unui blaster. 

Anton primi focul în spate. Moartea veni prea repede 
pentru ca zâmbetul optimist să dispară de pe faţa lui şi, cu 
toate că viaţa îl părăsise, pe faţa încă mai stăruia bucuria lui 
plină de cruzime. Căzu în faţa ecranului şi, pentru o clipă, 
faţa lui rămase lipită acolo, mai mare decât în realitate, 
holbându-se la Lucky cu nişte ochi lipsiţi de viaţă. 

Lucky îl auzi pe Hansen strigând. 

— Înapoi cu toţii. Vreţi să muriţi? Ne predăm. Vino şi ia-ne, 
Starr! 

Lucky viră de pe direcţia de acceleraţie cu două grade. 
Destul pentru a-i feri. 

Ergometrele lui înregistrau acum motoarele navelor 
guvernamentale care se apropiau. În sfârşit veneau. 

Ecranele fixate pe nava lui Anton erau albe ca un semn de 
capitulare. 

Era aproape o axiomă că flota nu era întotdeauna foarte 
mulţumită atunci când Consiliul Ştiinţei intervenea prea 
mult în ceea ce considerau ei a fi de domeniul armatei. Asta 
în special când era o operaţiune spectaculos de reuşită. 
Lucky Starr ştia asta foarte bine. Era aproape pregătit 
pentru dezaprobarea destul de slab mascată a amiralului. 

— Doctorul Conway ne-a explicat destul de bine situaţia, 
Starr, şi îţi mulţumim pentru acţiunile tale. Oricum, trebuie 
să fii conştient că flota cunoştea de mult pericolul sirian şi 
avea un plan al ei. Aceste acţiuni independente din partea 


Consiliului pot fi problematice. Ar trebui să-i menţionezi 
asta şi doctorului Conway. Acum mi s-a cerut de către 
Coordonator să cooperez cu Consiliul în stadiile următoare 
ale luptei împotriva piraţilor, dar, zise arătându-şi 
nemulţumirea, nu pot fi de acord cu sugestia ta de a amâna 
atacul asupra lui Ganymede. Cred că flota este capabilă să 
ia propriile decizii când este vorba de bătălie şi de victorie. 

Amiralul nu era în apele lui, nefiind obişnuit să se consulte 
de pe poziţii de egalitate cu cineva, mai ales când acel 
cineva avea jumătate din vârsta lui. Faţa lui pătrăţoasă cu 
mustaţa scurtă şi căruntă arăta din plin asta. 

Lucky era obosit. Această stare puse stăpânire pe el acum 
când nava lui Anton fusese imobilizată iar echipajul închis. 
Reuşi totuşi să fie respectuos. 

— Cred că dacă vom face mai întâi curăţenie pe asteroizi, 
sirienii de pe Ganymede vor înceta să mai fie o problemă. 

— Pe Galaxie, omule, cum vrei să „faci curăţenie”? 
Încercăm asta de douăzeci şi cinci de ani fără nici un 
rezultat. Să faci curăţenie pe asteroizi e ca şi cum ai încerca 
să vânezi fantome. Cât despre baza siriană, ştim unde este 
şi-i cunoaştem foarte bine forţa, spuse amiralul zâmbind 
scurt. Sigur, îi vine destul de greu Consiliului să-şi dea 
seama că şi flota este la fel de bine informată. Poate chiar 
mai bine. Spre exemplu, ştiu că unitatea de sub comanda 
mea ajunge pentru a le distruge forţa de pe Ganymede. 
Suntem gata de confruntare. 

— Nu mă îndoiesc că aşa este şi că sunteţi gata să-i 
învingeţi pe sirieni. Dar cei de pe Ganymede nu sunt 
singurii sirieni care există. Poate că sunteţi gata pentru 
bătălie, dar sunteţi gata pentru un război lung şi costisitor? 

Amiralul se înroşi. 

— Mi s-a cerut să cooperez, dar nu pot face asta riscând 
siguranţa Pământului. Nu pot, orice s-ar întâmpla, să ordon 
un plan care ar însemna dispersarea flotei noastre printre 
asteroizi, în timp ce o expediţie siriană se află în sistemul 
nostru solar. 


— Îmi acordaţi o oră? îl întrerupse Lucky. O oră pentru a 
vorbi cu Hansen, captivul de pe Ceres pe care l-am adus la 
bordul acestei nave mai înainte de a sosi dumneavoastră, 
domnule? 

— La ce bun asta? 

— Îmi acordaţi o oră pentru a vă arăta? Buzele amiralului 
se strânseră. 

— O oră poate fi valoroasă. Poate fi nepreţuită... Bine, dă-i 
drumul, dar repede. Să vedem ce o să obţii. 

— Hansen! strigă Lucky fără a-şi lua ochii calmi de la 
amiral. Ermitul intră din cuşetă. Avea o înfăţişare obosită, 
dar reuşi să schiţeze un zâmbet către Lucky. Prezenţa lui pe 
nava piraţilor aparent nu-l marcase. 

— Vă admiram nava, domnule Starr. E o „bucată de metal” 
pe cinste, spuse el. 

— Uite ce e, interveni amiralul, nu am timp de chestii d- 
astea. Treci la subiect, Starr! Lasă în pace nava. 

— lată situaţia, domnule Hansen, spuse Lucky. Am oprit 
nava lui Anton cu ajutorul dumitale nepreţuit pentru care îţi 
mulţumesc. Asta înseamnă că am întârziat ostilitățile cu 
Sirius. Dar, avem nevoie de mai mult decât o întârziere. 
Trebuie să îndepărtăm acest pericol definitiv, şi după cum 
spunea şi amiralul, avem destul de puţin timp. 

— Cum pot să vă ajut? întrebă Hansen. 

— Pur şi simplu răspunzând la întrebări, 

— Bucuros, dar v-am spus tot ce ştiam. Îmi pare rău că 
ceea ce ştiu s-a dovedit că valorează atât de puţin. 

— Cu toate astea piraţii vă considerau un om destul de 
periculos. Au riscat destul de mult pentru a vă smulge din 
mâinile noastre. 

— Pot să explic asta. 

— E posibil ca dumneata să deţii o informaţie fărăsă fii 
conştient de ea? Ceva ce le-ar putea fi fatal? 

— Nu văd cum. 

— Păi, aveau încredere în dumneata. Din informaţiile pe 
care mi le-ai oferit, eşti un om bogat; un om cu investiţii 


valoroase pe Pământ. Cu Siguranţă că eşti mai bine situat 
decât orice alt ermit Şi cu toate astea piraţii te tratează 
bine. Sau cel puţin nu te tratează rău. Nu-ţi distrug 
bunurile. Ba chiar ţi-au lăsat o casă destul de luxoasă, 
echipată complet. 

— Aminteşte-ţi, domnule Starr, i-am ajutat şi eu în schimb. 

— Nu prea mult. Mi-ai spus că le-ai permis să aterizeze pe 
asteroidul dumitale, să lase din când în când acolo câţiva 
oameni, şi asta era totul. Dacă te-ar fi omorât pur şi simplu 
ar fi putut avea asteroidul ca şi casa dumitale. În plus, nu ar 
mai fi avut de ce să se teamă că vei putea deveni un 
informator. Ceea ce, până la urmă, s-a şi întâmplat. 

Ochii lui Hansen se uitară în altă parte. 

— Cu toate astea, aşa stau lucrurile. V-am spus adevărul. 

— Da, ce mi-ai spus era adevărat. Dar nu era întregul 
adevăr. Cred că trebuie să existe un motiv mai bun pentru 
ca piraţii să aibă încredere completă în dumneata. Trebuie 
să fi ştiut că te-ar fi costat viaţa dacă te duceai la guvern. 

— Şi am spus asta, replică Hansen calm. 

— Ai spus că te incriminezi şi pe dumneata dacă îi ajuţi pe 
pirați, dar ei au avut încredere când au venit prima dată, 
mai înainte de a începe să-i ajuţi. Altfel te-ar fi scos din 
circuit de la început. Acum, lasă-mă să ghicesc. O să spun 
asta doar o singură dată: mai înainte de a deveni un ermit, 
ai fost pirat, Hansen, iar Anton şi oamenii lui ştiau asta. Ce- 
ai de spus? 

Hansen se făcu alb la faţă. 

— Ce-ai de spus, Hansen? întrebă pentru a doua oară 
Lucky. Vocea lui Hansen era foarte stinsă. 

— Ai dreptate, domnule Starr. Am fost odată membru de 
echipaj pe o navă a piraţilor. Asta se întâmpla cu mult timp 
în urmă. Am încercat să o ascund. M-am retras pe asteroizi 
şi m-am străduit să fiu considerat mort din punctul de 
vedere al Pământului. Când un nou grup de pirați a venit în 
sistemul solar şi au intervenit asupra mea, n-am mai avut 
nici o altă şansă decât să cad la învoială cu ei. Când ai 


aterizat pe asteroidul meu, a fost prima mea şansă de a 
fugi. Trecuseră douăzeci de ani, oricum. Şi am în favoarea 
mea faptul că mi-am riscat viaţa pentru a salva un membru 
al Consiliului. De-asta eram aşa de dornic de a lupta 
împotriva piraţilor în raidul asupra lui Ceres. Am vrut să 
mai adaug ceva în favoarea mea. În final, l-am omorât pe 
Anton, salvându-ţi viaţa în ultima clipă, şi lăsând Pământului 
timp pentru a-şi trage suflarea. În felul ăsta, chiar 
dumneata mi-ai spus, războiul poate fi prevenit. Am fost 
pirat, domnule Starr, dar asta a trecut, şi cred că mi-am 
plătit datoriile. 

— Bine, replică Lucky, atâta timp cât e adevărat. Acum 
spune-mi dacă ai pentru noi informaţii pe care nu le-ai 
menţionat înainte şi care ne-ar putea fi de folos? 

Hansen negă uşor din cap. 

— Nu ne-ai spus că ai fost pirat, adăugă Lucky. 

— Nu avea nici o importanţă, sincer. Şi oricum ţi-ai dat 
seama singur. Nu am încercat să neg. 

— Bine, atunci să vedem dacă mai găsim ceva pe care nu o 
să-l negi. Vezi, încă nu ne-ai spus întregul adevăr. 

Hansen păru surprins. 

— Ce a mai rămas? 

— Faptul că nu ai încetat vreodată să fii pirat. Faptul că tu 
eşti persoana de care mi s-a vorbit odată, şi asta de către 
un om din echipajul lui Anton, la puţin timp după duelul 
meu cu Dingo. Faptul că tu eşti aşa-zisul Şef. Dumneata, 
Hansen, eşti creierul piraţilor de pe asteroizi. 

16. Răspunsul Total. 

Hansen sări de pe scaun şi rămase aşa. Respirația lui ieşi 
greu printre buzele desfăcute. 

Amiralul, şi el la fel de uimit, strigă: 

— Pe Galaxie, omule! Ce înseamnă asta? Vorbeşti serios? 

— Aşează-te, Hansen, şi să încercăm să-i dăm de capăt. Să 
vedem cum sună asta. Dacă mă înşel, trebuie să apară o 
contradicţie pe undeva. Totul începe cu Anton care a 
debarcat pe Atlas. Anton era un om inteligent şi capabil, 


chiar dacă era destul de ciudat. Nu a avut încredere în 
mine şi în povestea mea. Mi-a făcut o fotografie 
tridimensională (asta nu era un lucru greu de făcut fără ca 
eu să nu observ) şi a trimis-o Șefului pentru instrucţiuni. 
Şeful a crezut că m-a recunoscut. Cu siguranţă, Hansen, 
dacă tu ai fi şeful, toate se leagă, pentru că, de fapt, când 
m-ai văzut în carne şi oase chiar m-ai recunoscut. Şeful a 
trimis înapoi un mesaj spunând că trebuia să fiu omorât. Pe 
Anton l-a amuzat să facă asta trimiţându-mă într-un duel cu 
Dingo. Dingo avea instrucţiuni clare să mă ucidă. Anton a 
recunoscut asta în ultima noastră conversaţie. Apoi, când 
m-am întors, având cuvântul lui Anton că dacă 
supraviețuiesc o să mi se acorde şansa să intru în 
organizaţie, a trebuit să preiei tu comanda. Am fost trimis 
pe asteroidul tău. 

Hansen izbucni: 

— Dar asta e nebunie curată. Nu ţi-am făcut nici un rău. 
Te-am adus înapoi pe Ceres. 

— Da, aşa este, şi ai venit şi tu cu mine. A fost ideea mea 
de a intra în organizaţia piraţilor să aflu ce se întâmplă din 
interior. Ai avut şi tu aceeaşi idee şi chiar ai obţinut 
rezultate mai bune. M-ai adus pe Ceres şi ai venit şi tu. Ai 
aflat cât de nepregătiţi suntem şi cât de mult subestimăm 
organizaţia piraţilor. Asta însemna că poţi merge înainte cu 
toată viteza. Raidul de pe Ceres are acum sens. Îmi 
imaginez că ai luat cumva legătura cu Anton. Sub-etericele 
de buzunar sunt destul de răspândite iar coduri destul de 
inteligente pot fi oricând elaborate. Ai ieşit pe coridoare nu 
ca să lupţi cu piraţii, ci să te alături lor. Nu te-au omorât, te- 
au „capturat”. Dacă povestea ta ar fi fost adevărată, atunci 
ai fi fost un informator periculos pentru ei. Ar fi trebuit să te 
distrugă imediat ce ai fi apărut în bătaia puştii. Dar ei nu ţi- 
au fac ut nici un rău. În loc de asta, te-au trimis pe nava- 
amiral a lui Anton, şi te-au luat cu ei pe Ganymede. Nici 
măcar nu erai legat sau sub supraveghere. A fost perfect 


posibil pentru tine să te mişti în linişte în spatele lui Anton şi 
să-l ucizi. Hansen strigă: 

— Dar am tras în el. De ce l-aş fi omorât dacă aş fi fost cine 
spui tu că sunt? 

— Pentru că era un maniac. Era gata să mă lase să-l lovesc 
mai degrabă decât să se predea sau să se ferească. Aveai 
planuri mai mari şi nu aveai nici o intenţie să mori pentru a- 
i satisface orgoliul. Ştiai că dacă îl vom opri pe Anton să 
contacteze Ganymede nu însemna decât o întârziere. 
Atacând mai târziu, Ganymede am fi provocat oricum 
războiul. Apoi, continuându-ţi rolul de ermit ai fi găsit o 
şansă să scapi şi să-ţi reiei vechea identitate. Ce însemna 
viaţa lui Anton şi pierderea unei nave în comparaţie cu 
toate astea? 

— Ce dovadă ai la tot ce ai spus? întrebă Hansen. Nu sunt 
decât presupuneri! Unde e dovada? 

Amiralul, care se uitase de la unul la altul în tot acest timp, 
intră şi el în joc. 

— Uite ce e, Starr, omul ăsta e prizonierul meu. O să 
obţinem adevărul de la el. 

— Răbdare, domnule amiral. Ora mea nu a trecut... 
Presupuneri, Hansen? Să mergem mai departe. Am 
încercat să ajung înapoi la asteroidul tău, Hansen, dar tu nu 
ai avut coordonatele, fapt destul de ciudat, cu toată 
explicaţia ta destul de bine gândită. Am calculat o serie de 
coordonate din traiectoria pe care am mers de la asteroidul 
tău spre Ceres, iar rezultatele îmi indicau coordonate în 
zona interzisă, loc în care asteroizii nu se pot afla dacă-şi 
urmează cursul lor natural. Din moment ce eram sigur de 
corectitudinea calculelor mele, mi-am dat seama că 
asteroidul tău era tot acolo unde fusese prima dată, înciuda 
cursului natural al lucrurilor. 

— Şi? Şi ce-i cu asta? interveni amiralul. 

— Vreau să spun că un asteroid nu trebuie să meargă pe 
orbita lui dacă este destul de mic. Poate avea motoare 
hiperatomice şi-şi poate părăsi orbita la fel ca şi o navă 


spaţială. Cum altfel îţi explici apariţia unui asteroid în zona 
interzisă? 

Hansen rispotă vehement: 

— Dacă spui tu nu e neapărat nevoie să fie şi adevărat. 
Nuştiu de ce-mi faci asta, Starr. Mă testezi? E o şmecherie? 

— Nu e nici o şmecherie, domnule Hansen, spuse Lucky. 
M-am întors pe asteroidul tău. M-am gândit că nu o să-l 
muţi prea departe. Un asteroid care se mişcă are destule 
avantaje. Nu contează de câte ori este detectat, de câte ori 
îi sunt notate coordonatele, observatorii şi cei care vor să-l 
urmărească pot fi îndepărtați doar printr-o mişcare în afara 
orbitei. Totuşi, a mişca un asteroid presupune şi unele 
riscuri. Un astronom aflat la un telescop care l-ar observa 
din întâmplare în acel moment, s-ar putea întreba de ce un 
asemenea asteroid se mişcă în afara eclipticei sau în zona 
interzisă. Sau, dacă e mai aproape, s-ar putea întreba de ce 
ar avea un asteroid jeturi de reactoare la un capăt, îmi 
închipui că deja îl mai mutaseşi o dată pentru a te întâlni cu 
nava lui Anton şi pentru ca eu să pot fi lăsat pe el. Eram 
sigur că nu-l vei mai muta prea departe aşa de repede. Aşa 
că m-am întors şi am căutat printre asteroizii din vecinătate 
pe unul care ar avea aceeaşi mărime şi formă. L-am găsit. 
Am găsit un asteroid care era de fapt o bază, o fabrică, şi un 
depozit în acelaşi timp, iar la suprafaţa lui am auzit zgomot 
de motoare superatomice în stare să-l mute prin spaţiu. O 
piesă importată de la sirieni, presupun. 

— Dar ăla nu era asteroidul meu, spuse Hansen. 

— Nu? Eu l-am găsit pe Dingo acolo. Se lăuda că nu a avut 
nici o nevoie să mă urmărească; că ştia unde mă duc. 
Singurul loc spre care ştia că mă îndrept era asteroidul tău. 
Din asta am tras concluzia că asteroidul tău şi cel pe care se 
află baza piraţilor este de fapt unul şi acelaşi. 

— Nu! Nu! strigă Hansen. Amiralul are dreptate. Există 
mii de asteroizi cu aceeaşi formă şi mărime ca al meu, şi nu 
sunt responsabil pentru orice remarcă făcută de un pirat. 


— lată o altă dovadă care s-ar putea să fie mai 
convingătoare pentru tine, continuă Lucky. Pe baza piraţilor 
între două stânci era o vale plină de conserve folosite. 

— Conserve folosite! strigă amiralul. Pe Galaxie, ce 
legătură are cu asta, Starr? 

— Hansen depozita conservele folosite într-o vale de pe 
asteroidul lui. Nu-i plăcea ca stânca lui să fie acompaniată 
de propriul ei gunoi. De fapt probabil că nu vroia ca ele să-i 
înconjoare asteroidul şi să-i dezvăluie poziţia. Am văzut 
valea plină de conserve când am plecat de pe asteroidul lui. 
Le-am văzut din nou când m-am apropiat de baza piraţilor. 
Acesta e motivul pentru care am ales acel asteroid pentru 
a-l cerceta şi nu altul. Uită-te la acest om, amirale, şi spune- 
mi dacă te poţi îndoi că am spus adevărul. 

Faţa lui Hansen era contorsionată de furie. Nu mai era 
acelaşi om. Orice urmă de bunăvoință dispăruse. 

— Bine. Şi ce dacă? Ce vrei? 

— Vreau să chemi Ganymede. Sunt sigur că tu ai condus 
tratativele cu ei mai înainte. Or să te recunoască. Spune-le 
că asteroizii se predau Pământului şi că îşi alătură forţele 
împotriva sirienilor dacă e necesar. 

— De ce aş face-o? Mă ai pe mine, dar nu ai asteroizii. Nu 
poţi să-i cureţi pe toţi. 

— Putem, dacă vom captura asteroidul tău. Are toate 
datele necesare, nu-i aşa? 

— Încearcă să-l găseşti, spuse Hansen, cu o voce răguşită, 
încearcă să dai de el într-o pădure de stânci. Chiar tu spui 
că se poate mişca. 

— Va fi uşor de găsit, spuse Lucky. Valea ta de conserve, 
Ştii, nu? 

— Încearcă. Uită-te la fiecare asteroid până găseşti valea. 
O să-ţi ia un milion de ani. 

— Nu. Doar o zi sau două. Când am părăsit baza piraţilor, 
m-am oprit doar atât cât să incendiez valea plină de 
conserve cu o rază de căldură. Le-am topit şi apoi le-am 
lăsat să se transforme prin îngheţ într-o bucată de metal 


deformată şi strălucitoare. Asteroidul nu are atmosferă care 
să le ruginească suprafaţa, aşa că ea rămâne ca şi porţile 
metalice folosite ca puncte de plecare într-un duel cu arme 
reactive. Când întâlneşte lumina solară trimite reflexii în 
fascicule focalizate. Tot ce are de făcut Observatorul de pe 
Ceres este să caute un asteroid de zece ori mai strălucitor 
decât ar trebui să fie în raport cu mărimea. l-am pus să 
înceapă cercetările chiar înainte de a pleca să interceptez 
nava lui Anton. 

— E o minciună. 

— Da? Cu mult înainte de a ajunge la Soare am primit un 
mesaj sub-eteric care includea o fotografie. Uite-o! 

Lucky o scoase de sub sugativa de pe birou. 

— Punctul luminos înconjurat este chiar asteroidul tău. 

— Crezi că mă poţi speria? 

— Ar trebui. Navele Consiliului deja au aterizat pe el. 

— Ce? strigă furios amiralul. 

— Nu mai era timp de pierdut, domnule, spuse Lucky. Am 
găsit apartamentele lui Hansen şi la celălalt capăt am găsit 
tunelul care îl conecta cu baza piraţilor. Am aici câteva 
documente sub-eterizate care conţin coordonatele 
principalelor baze, Hansen, şi chiar şi câteva din fotografiile 
bazelor. Dovada grăitoare, Hansen, nu-i aşa! 

Hansen se prăbuşi. Gura i se deschise iar sunete lipsite de 
coerenţă îi ieşiră din gură. 

— Am trecut prin toate astea, Hansen, pentru a te 
convinge că ai pierdut, spuse Lucky. Ai pierdut complet şi 
definitiv. Nu ai mai rămas decât cu viaţa ta. Nu-ţi fac nici o 
promisiune dar, dacă faci ce spun eu, poate vei reuşi să o 
salvezi. Vorbeşte cu Ganymede. 

Hansen se uita neajutorat la propriile degete. Amiralul 
vorbi plin de furie: 

— Consiliul a curăţat asteroizii? Au făcut-o deja? Nu s-au 
consultat cu amiralitatea? 

— Ce ai de spus, Hansen? întrebă Lucky. 

— Ce mai contează acum? O să chem Ganymede, spuse el. 


Conway, Henree şi Bigman erau la spaţioport pentru a-l 
întâmpina pe Lucky când se întoarse pe Pământ. Toţi cinară 
împreună în Camera de Sticlă aflată la cel mai înalt nivel al 
localului Planet Restaurant. Pereţii camerelor erau făcuţi 
din sticlă curbată şi transparentă şi puteau astfel privi 
luminile calde ale oraşului care păleau în câmpiile de 
dedesubt. 

— Am avut noroc că membrii Consiliului au fost capabili să 
ajungă în bazele piraţilor mai înainte ca aceasta să devină o 
treabă a armatei. Acţiunea militarilor nu ar fi rezolvat 
complet problema, spuse Henree. 

Conway aprobă şi el din cap. 

— Ai dreptate. Ar fi lăsat asteroizii vacanţi pentru o nouă 
bandă de pirați. Cea mai mare parte dintre aceşti oameni 
nici nu ştiau că luptă alături de sirieni. Erau mai degrabă 
oameni normali aflaţi în căutarea unei vieţi mai bune decât 
cea pe care o duceau. Cred că putem convinge guvernul să- 
i amnistieze pe toţi, în afară de cei care au participat efectiv 
la raiduri, şi aceştia din urmă nici nu sunt prea mulţi. 

— De fapt, continuă Lucky, ajutându-i să continue 
dezvoltarea asteroizilor, finanţând extinderea fermelor de 
enzime, aducându-le apă, aer şi energie, construim un zid 
de apărare pentru viitor. Cea mai bună protecţie împotriva 
criminalilor de pe asteroizi este o comunitate prosperă şi 
liniştită. În asta constă pacea. 

Bigman interveni şi el cu o voce războinică: 

— Nu te mai amăgi. E pace doar până când se hotărăsc 
sirienii să încerce din nou. 

Lucky puse mâna pe faţa încruntată a micuţului şi o 
împinse în joacă. 

— Bigman, cred că îţi pare rău că am evitat un război. Ce 
se întâmplă cu tine? Nu poţi să te bucuri şi tu ca restul 
lumii? 

— Auzi, Lucky, ai fi putut să ne spui şi nouă mai multe 
atunci, zise Conway. 


— Mi-ar fi plăcut, spuse Lucky, dar era necesar pentru 
mine ca să tratez cu Hansen singur. Erau motive personale. 

— Dar când a fost prima dată când l-ai bănuit, Lucky? Ce L- 
a dat de gol? vru să afle Conway. Faptul că asteroidul lui a 
pătruns într-o zonă interzisă? 

— Ăsta a fost ultimul lucru, admise Lucky, dar mi-am dat 
seama că nu era nici pe jumătate ermit la o oră după ce m- 
am întâlnit cu el. Mi-am dat seama că era, pentru mine, mai 
important decât oricine din toată galaxia. 

— Ce-ar fi să ne explici şi nouă asta? 

Conway înfipse furculiţa în ultima bucată de friptură şi 
mestecă mulţumit în continuare. 

— Hansen m-a recunoscut ca fiind fiul lui Lawrence Starr. 
Mi-a spus că s-a întâlnit cu tata odată, şi chiar s-a întâlnit. 
Oricum, oamenii Consiliului nu au parte de publicitate şi o 
întâlnire e necesară pentru a explica faptul că putea vedea 
asemănarea pe faţa mea. Dar recunoaşterea asta avea două 
aspecte ciudate. A văzut cel mai clar asemănarea când m- 
am enervat. Totuşi din ce mi-aţi spus, unchiule Conway şi 
unchiule Gus, tata se enerva destul de greu. „Zâmbăreţ” 
era adjectivul care i se atribuia cel mai des tatălui meu când 
se vorbea despre el. Şi, mai mult, când Hansen a venit pe 
Ceres, nu v-a recunoscut pe niciunul dintre voi. Chiar şi 
când v-a auzit numele n-a avut nici o reacţie. 

— Şi ce e rău cu asta? 

— Voi şi tata aţi fost tot timpul împreună, nu-i aşa? Cum s- 
ar fi putut ca Hansen să-l fi întâlnit pe tata şi să nu vă fi 
întâlnit pe voi doi? Şi mai mult chiar, să se întâlnească cu 
tata când era nervos şi în unele circumstanţe în care faţa lui 
a rămas bine întipărită în mintea lui Hansen, încât a reuşit 
să mă recunoască după douăzeci şi cinci de ani. Ar fi o 
singură explicaţie. Tata a fost fără voi doar în ultimul zbor 
spre Venus, iar Hansen a luat parte la acel măcel. Şi nici nu 
era acolo ca un simplu membru al echipajului. În mod 
normal, nici un simplu membru nu poate deveni destul de 
bogat pentru a fi în stare să amenajeze un asteroid şi să 


petreacă douăzeci de ani pentru a face o organizaţie mai 
mare din tot ce mai rămăsese. Trebuia să fie căpitanul navei 
care a atacat. Ar fi avut treizeci de ani atunci; destul de 
bătrân pentru a fi căpitan. 

— Pe Spaţiu! spuse Conway sec. Bigman strigă indignat: 

— Şi nu l-ai împuşcat cu mâna ta? 

— Cum puteam să fac asta? Aveam treburi mai importante 
decât o problemă personală. Da, e adevărat că mi-a ucis 
părinţii, dar a trebuit să fiu şi eu politicos cu el, cel puţin 
pentru o vreme. 

Lucky duse cana de cafea la buze şi se opri pentru a se 
uita din nou spre oraşul de jos. 

— Hansen va sta în închisoarea de pe Mercur pentru 
restul vieţii lui, ceea ce o pedeapsă mai mare decât o 
moarte uşoară. Sirienii au plecat de pe Ganymede, aşa că 
va fi pace. Asta e o recompensă mai mare pentru mine 
decât de zece ori moartea lui; şi un lucru mult mai bun 
pentru memoria părinţilor mei. 


SFÂRŞIT