Isaac Asimov — Lucky Starr — David Starr, Ranger Spatial

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


David Starr, Ranger spațial 


Prunele de pe Marte 


David Starr se uita exact la el, aşa că văzu ce se întâmplă. 
Îl văzu murind. 

David îl aştepta răbdător pe doctorul Henree şi, între timp, 
se bucura de atmosfera celui mai nou restaurant din 
International City. 

Urma să fie prima lui sărbătorire adevărată după ce 
obținuse gradul şi calificarea de membru cu drepturi 
depline în Consiliul Ştiinţei. 

Nu-l deranja să aştepte. Cafe Supreme lucea încă de 
vopselurile în cromosilicon proaspăt aplicate. Lumina difuză 
care se împrăştia uniform în toată sala nu avea o sursă 
vizibilă. La capătul de la perete al mesei unde stătea David 
se afla un mic cub strălucitor care conţinea o replică 
tridimensională în miniatură a unei orchestre ce oferea un 
fundal muzical liniştitor. Bagheta dirijorului era doar o 
lumină de câţiva milimetri în mişcare şi, desigur, masa era 
una de tipul Sanito, ultima invenţie în materie de câmp 
antigravitaţional, care, în afara unui pâlpâit domol, părea 
aproape invizibilă. 

Ochii căprui ai lui David cercetau celelalte mese pe 
jumătate ascunse în separeuri, asta nu din plictiseală, ci 
doar pentru că oamenii îl interesau mai mult decât orice 
chestie tehnică pe care ar fi putut s-o prezinte Cafe 
Supreme. Televiziunea tridimensională şi câmpurile 
antigravitaţionale erau nişte minuni cu zece ani în urmă, 
acum însă deveniseră arhicunoscute. Spre deosebire de 
asta, oamenii nu se schimbau. Chiar şi acum, la zece mii de 


ani după construirea piramidelor şi la cinci mii de ani de la 
prima bombă atomică, erau încă un mister nerezolvat şi o 
minune mereu nouă. 

Erau acolo o tânără îmbrăcată cu o rochie drăguță, râzând 
amabil cu cel care stătea în faţa ei; un bărbat între două 
vârste, cu haine de sărbătoare ce păreau că-l stânjenesc, 
tot apăsând pe butoanele meniului de la chelenerul-robot în 
timp ce soţia şi cei doi copii priveau solemn; precum şi doi 
oameni de afaceri discutând înfocat în timp ce-şi savurau 
desertul. 

Totul se întâmplă exact când privirea lui David ajunse la 
cei doi oameni de afaceri. Unul dintre ei, cu faţa 
congestionată, mişcându-se convulsiv, încercă să se ridice. 
Celălalt, aproape strigând, întinse mâna într-un gest slab de 
ajutor, dar primul deja căzuse pe scaun şi începuse să 
alunece sub masă. 

David se ridică de la primele semne de agitaţie şi, cu 
picioarele lui lungi, parcurse din trei salturi mari distanţa 
dintre cele două mese. Ajunse acolo, atinse un buton de 
lângă televizorul tridimensional şi imediat apăru o cortină 
violetă cu desene fluorescente, închizând complet separeul. 
Asta pentru a nu mai atrage atenţia. Mulţi dintre cei 
prezenţi acolo preferau să se bucure de acest fel de izolare. 

Abia atunci îi reveni vocea celuilalt bărbat de la masă. 

— Manning e bolnav. Are un atac de apoplexie. Eşti 
doctor? Întrebă el. 

Vocea lui David era calmă şi avea un ton normal ce dădea 
încredere. 

— Stai liniştit şi nu scoate nici o vorbă. O să-l chemăm pe 
director şi vom face tot ce se poate, spuse el. 

Deşi cel care părea mort era destul de bine făcut, David îl 
apucă şi îl ridică ca pe o păpuşă de cârpă. Împinse la o 
parte masa cât putu de mult, în timpul ăsta degetele lui 
fiind separate nefiresc de câţiva centimetri de câmp 
antigravitaţional. Apoi îl întinse pe bărbatul bolnav pe scaun 


şi, desfăcându-i cusătura Magnode la cămaşă, începu să-i 
facă respiraţie artificială. 

David nu-şi făcea nici o iluzie că-l va putea salva. Cunoştea 
simptomele: înroşirea bruscă, pierderea respirației şi a 
glasului, cele câteva minute de luptă între viaţă şi moarte, 
apoi sfârşitul. 

Cortina se dădu la o parte. Cu o promptitudine admirabilă, 
directorul răspunsese la semnalul de urgenţă pe care David 
îl transmisese înainte să-şi părăsească masa. Directorul era 
un tip scund şi gras, îmbrăcat în negru, cu haine bine 
ajustate cu o croială conservatoare. Faţa lui avea o expresie 
agitată. 

— Cineva din această aripă... Spuse directorul amuţind 
îndată ce ochii lui înregistrară imaginea. 

Celălalt bărbat care supravieţuise începu să vorbească cu 
o viteză isterică. 

— Mâncam atunci când prietenului meu i s-a făcut rău. 
Despre omul acesta nu ştiu nimic, nu ştiu cine este. 

David abandonă încercările de a readuce la viaţă victima, 
încercări ce păreau a nu da nici un rezultat. Îşi trecu mâna 
prin părul castaniu de pe frunte, apoi întrebă: 

— Dumneavoastră sunteţi directorul? 

— Sunt Oliver Gaspere, directorul restaurantului Cafe 
Supreme, răspunse uluit durduliul. A fost acţionat semnalul 
de urgenţă de la masa nr. 87 şi, când am ajuns acolo, nu era 
nimeni. Mi s-a spus că un tânăr tocmai a intrat în separeul 
de la masa nr. 94, am venit aici şi văd ceea ce văd! 

Apoi se întoarse spunând: 

— Am să chem doctorul. David îl opri: 

— O clipă. Nu mai e de nici un folos. Omul ăsta e mort! 

— Ce? Strigă celălalt bărbat aflat la masă. Apoi se repezi 
strigând: 

— Manning! 

David Starr îl trase înapoi împingându-l spre tăblia 
nevăzută a mesei. 


— Linişteşte-te. Nu-l mai poţi ajuta şi nici nu e momentul 
să facem gălăgie. 

— Nu, nu, aprobă grăbit Gaspere. Nu trebuie să-i 
deranjăm pe ceilalţi clienţi. Dar, vedeţi dumneavoastră, un 
doctor tot va trebui să-l examineze pe bietul om pentru a 
determina cauza morţii. Nu pot permite nici o încălcare a 
regulilor în restaurantul meu. 

— Îmi pare rău, domnule Gaspere, dar interzic ca acest 
om să fie examinat, indiferent de cine, în acest moment. 

— Ce spuneţi? Dacă acest om moare de atac de cord... 

— Vă rog, să fim cooperanţi şi să nu mai purtăm discuţii 
fără rost. Cum vă cheamă, domnule? 

Bărbatul de la masă rămas în viaţă răspunse înfundat: 

— Eugene Forester. 

— Păi, domnule Forester, aş vrea să ştiu exact ce aţi 
mâncat dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră. 

— Domnule! Zise micuțul director uitându-se la David cu 
nişte ochi ieşiţi din orbite. Sugeraţi că ceva din mâncare ar 
fi cauzat asta? 

— Nu sugerez nimic. Întreb. 

— Nu ai nici un drept să pui întrebări. Cine eşti? Eşti un 
nimeni. O să chem un doctor să-l examineze pe bietul om. 

— Domnule Gaspere, asta e o problemă de competenţa 
Consiliului Ştiinţei. 

Rulându-şi mâneca din Metallit flexibil, David îşi descoperi 
încheietura mâinii. Preţ de o clipă, tot ce se putea vedea era 
doar piele, dar în câteva secunde o pată ovală se închise la 
culoare, făcându-se apoi neagră. În interiorul ei, mici 
puncte luminoase clipeau şi se mişcau formând însemnul 
familiar ce reprezenta Carul Mare şi constelația Orion. 

Buzele directorului începură să tremure. Consiliul Ştiinţei 
nu era o agenţie guvernamentală oficial recunoscută, dar 
membrii ei erau chiar mai puternici decât guvernul. 

— Îmi pare rău, domnule, spuse directorul. 

— Nu sunt necesare scuzele. Acum, domnule Forester, îmi 
răspunzi la prima întrebare? 


— Am mâncat meniul special numărul trei, murmură 
Forester. 

— Amândoi? 

— Da. 

— Nu a comandat nimeni altceva? Întrebă David. 

Studiase acest meniu la masa lui. Cafe Supreme avea în 
meniu delicatese extraterestre, dar meniul numărul trei era 
unul format numai din mâncăruri specific pământene: supă 
de legume, cotlet de vițel, cartofi copţi, mazăre, îngheţată şi 
cafea. 

— Da, s-a mai comandat, răspunse Forester încruntându- 
se. Manning a cerut la desert prune marţiene. 

— lar dumneata nu? 

— Nu. 

— Şi unde sunt acum prunele? 

David mâncase şi el aşa ceva. Erau prune crescute în 
uriaşele sere de pe Marte, zemoase şi fără sâmburi, având o 
uşoară aromă de scorţişoară. Forester spuse: 

— Le-a mâncat. Ce credeţi? 

— Cu cât timp înainte să i se facă rău? 

— Cu vreo cinci minute, aşa cred. Nici nu ne terminasem 
cafeaua, spuse Forester pălind. Erau otrăvite? 

David nu răspunse. Se întoarse cu faţa la director şi îl 
întrebă: 

— Ce ştii despre prunele de pe Marte? 

— Totul e în regulă cu prunele de pe Marte. Totul. 

Gaspere apucă perdelele separeului şi începu să le scuture 
nervos, dar cu toate astea nu uită să vorbească pe cel mai 
jos ton posibil: 

— Prunele erau dintr-un transport proaspăt de pe Marte, 
transport testat şi aprobat de guvern. Am servit sute de 
porţii numai în ultimele trei seri. Nu s-a întâmplat nimic de 
felul ăsta până acum. 

— Ar trebui să dai ordin să se elimine prunele de pe Marte 
din lista cu deserturi până când le vom putea cerceta din 
nou. Şi în caz că nu sunt de vină prunele, ar fi bine să 


punem într-o cutie tot ce a mai rămas de la masă pentru 
cercetări. 

— Imediat. Imediat. 

— Şi bineînţeles, nu vorbeşti cu nimeni despre asta. 
Directorul se întoarse în câteva minute ştergându-şi 
sprâncenele cu o batistă subţire. 

— Nu înţeleg. Chiar nu înţeleg, repeta la infinit. 

David strânse farfuriile de plastic folosite pe care se mai 
aflau încă resturi de mâncare, adăugând ce mai rămăsese 
din pâinea prăjită; reacoperi ceştile cernite din care fusese 
băută cafeaua şi le puse deoparte. Gaspere încetă cu 
frecarea înnebunită a palmelor şi întinse un deget spre 
întrerupătorul de la marginea mesei. 

Dar David se mişcă rapid şi directorul se sperie când îşi 
văzu încheietura mâinii strânsă ca într-o menghină. 

— Dar, domnule, firimiturile! 

— Le iau eu şi pe astea! 

David îşi folosi briceagul pentru a strânge toate 
firimiturile, oţelul alunecând uşor pe „nimicul” câmpului 
antigravitaţional. Se îndoia de utilitatea unor astfel de 
mese. Transparenţa lor desăvârşită numai relaxantă nu 
putea fi. Imaginea farfuriilor şi a tacâmurilor aşezate pe 
„nimic” creau o senzaţie de încordare celor aflaţi la masă, 
iar pentru a se evita acest lucru, câmpul trebuia lăsat 
defazat pentru a induce scântei de interferenţă continue, 
care dădeau iluzia de substanţialitate. 

Erau populare în restaurante pentru că la sfârşitul unei 
mese era suficient să extinzi un câmp de forţă cu numai 
câţiva centimetri pentru a curăța firimiturile rămase. David 
îl lăsă pe director să facă extinderea numai după ce 
strânsese tot de pe masă şi îndepărtase siguranţa printr-o 
atingere de deget. De-abia atunci Gaspere îşi folosi cheia 
specială. Instantaneu apăru o suprafaţă nouă şi absolut 
curată. 

— Un moment! Spuse David. 


Apoi îşi aruncă ochii la faţa metalică a ceasului de la mână, 
dând puţin la o parte un colţ al paravanului. 

— Doctore Henree! Spuse aproape în şoaptă. 

Bărbatul înalt şi slab, între două vârste, aşezat pe scaunul 
pe care stătuse David în urmă cu cincisprezece minute, se 
ridică şi se uită la el surprins. 

David îi zâmbea. 

— Aici! 

Apoi îşi puse un deget pe buze. 

Doctorul Henree se ridică. Hainele îi atârnau neglijent, iar 
părul lui rar era pieptănat cu grijă pentru a ascunde chelia. 

— David dragă, deja eşti aici? M-am gândit că întârzii. S-a 
întâmplat ceva? Întrebă doctorul Henree. 

Zâmbetul lui David pieri imediat. 

— Încă unul, spuse el. 

Doctorul Henree intră în separeu, se uită la cel care 
murise şi şopti: 

— Dumnezeule! 

— Ăsta e numai un fel de a vedea lucrurile, îi răspunse 
David. 

— Cred... Zise doctorul scoţându-şi ochelarii şi trecând cu 
raza de forţă slabă a curăţătorului-stilou peste lentile 
înainte de a şi-i pune înapoi la ochi. Cred că ar fi bine să 
închidem restaurantul. 

Gaspere deschise şi închise gura fără a scoate nici un 
sunet, exact ca un peşte. Într-un final reuşi să articuleze cu 
o voce aproape sugrumată: 

— Să închidem restaurantul! A fost deschis doar o 
săptămână. Asta înseamnă faliment. Faliment total! 

— Nu, numai pentru o oră. Va trebui să luăm cadavrul de- 
aici şi să cercetăm bucătăriile. Sunt convins că vreţi să 
înlăturăm orice suspiciune în legătură cu otrăvirea dacă se 
poate şi, în plus, nu ar fi prea convenabil pentru 
dumneavoastră ca noi să facem aceste lucruri în prezenţa 
clienţilor. 


— Foarte bine atunci. O să am grijă să aveţi la dispoziţie 
restaurantul, dar îmi trebuie o oră pentru a-i lăsa pe clienţi 
să-şi termine masa. Sper să nu se facă nici un fel de 
publicitate. 

— Nici o grijă, aveţi cuvântul meu. 

Faţa plină de riduri a doctorului Henree era o mască de 
îngrijorare. 

— David, se adresă el tânărului, sună tu la Council Hall şi 
cere să vorbeşti cu Conway. Există nişte proceduri în cazuri 
de genul ăsta. El va şti ce să facă. 

— Trebuie să rămân şi eu? Întrebă deodată Forester. Mi-e 
cam rău. 

— David, ăsta cine e? Întrebă doctorul Henree. 

— Cel care a luat masa cu victima. Îl cheamă Forester. 

— Atunci îmi pare rău, domnule Forester, dar va trebui să 
vă suportaţi răul aici. 

Restaurantul era rece şi neprimitor acum când nu mai era 
nici un client. Câteva echipe de investigaţii se perindaseră 
în tăcere. Cercetaseră bucătăriile atom cu atom. Nu mai 
rămăseseră în restaurant decât doctorul Henree şi David 
Starr, care stăteau acum la masă într-un separeu gol. Nu 
era aprinsă nici o lumină, iar televizoarele tridimensionale 
deveniseră nişte cuburi moarte de sticlă. 

Doctorul Henree dădea din cap şi se gândea cu voce tare: 

— Nu vom afla nimic. Sunt sigur de asta din proprie 
experienţă, îmi pare rău, David. Nu aşa aveam de gând să 
sărbătorim. 

— Avem destul timp pentru asta mai târziu. Mi-ai scris 
despre cazurile astea de otrăviri, aşa că eram într-un fel 
pregătit. Totuşi, nu eram conştient de tot acest secret care 
pare necesar până la urmă. Aş fi fost mai discret dacă aş fi 
ştiut. 

— Nu. Nu foloseşte la nimic. Nu putem ascunde asta la 
nesfârşit, încetul cu încetul vor apărea mici scurgeri de 
informaţii. Oamenii văd alţi oameni murind în timp ce 
mănâncă şi apoi aud despre alte cazuri de oameni morţi. 


Toţi mor numai în timp ce mănâncă. E rău, dar va fi şi mai 
rău. Oricum, o să discutăm mai mult despre asta mâine, 
când ne vom întâlni cu Conway. 

— O clipă! Zise David uitându-se în ochii bătrânului. E 
ceva care te îngrijorează mai mult decât moartea unui om 
sau moartea a o mie de oameni. Despre ce e vorba? 

Doctorul Henree oftă. 

— Mi-e teamă, David, că Pământul e în mare pericol. Cei 
mai mulţi din Consiliu nu cred asta, iar Conway este doar pe 
jumătate convins, dar eu sunt sigur că această aşa-zisă 
otrăvire a mâncării este o încercare inteligentă şi brutală 
de a prelua controlul asupra vieţii economice şi a 
guvernului de pe Pământ. Şi până acum, David, nu avem 
nici un indiciu care să ne conducă la cel care se află în 
spatele acestei ameninţări, şi nici nu ştim cum se va 
termina. Consiliul Ştiinţei are mâinile legate! 

Grânarul din spaţiu. 

Hector Conway, preşedintele Consiliului Ştiinţei, se uita 
pe, fereastra apartamentului aflat la ultimul nivel din 
Science Tower, clădirea înaltă care domina suburbiile din 
partea nordică a uriaşului International City. Oraşul începea 
să strălucească în amurg. Peste puţin timp totul se va 
transforma în puncte lucitoare de lumină albă de-a lungul 
trotuarelor suspendate. Clădirile se vor lumina luând forma 
unor pietre preţioase o dată cu fiecare fereastră ce începea 
să strălucească. Aproape în centrul ferestrei se puteau 
vedea cupolele sălilor Congresului între care parcă era 
cuibărită reşedinţa guvernului. 

Era singur în birou, iar încuietoarea automată era 
programată să se deschidă doar la amprentele doctorului 
Henree. Putea simţi cum presiunea asupra lui creşte. David 
Starr venea la el. Crescuse dintr-o dată, parcă în mod 
miraculos, şi era gata să primească prima lui misiune ca 
membru al Consiliului. Avea senzaţia că-şi aşteaptă propriul 
fiu. Şi, într-un fel, chiar aşa şi era. David Starr era fiul lui, al 
lui şi al doctorului Augustus Henree. 


La început au fost trei: el, Gus Henree şi Lawrence Starr. 
Cât de bine şi-l amintea pe Lawrence Starr! Toţi trei 
făcuseră şcoala împreună, intraseră în Consiliu împreună, 
făcuseră primele investigaţii împreună; apoi Lawrence 
Starr fusese avansat. Era de aşteptat, fiind de departe cel 
mai bun dintre ei trei. 

Aşa că primise o misiune la o staţie temporară de pe 
Venus, şi atunci, pentru prima dată, cei trei nu mai fuseseră 
împreună. Plecase cu soţia şi copilul lui. Soţia sa era 
Barbara. Frumoasa Barbara Starr! Nici el, nici Henree nu 
se căsătoriseră niciodată, şi niciunul nu-şi amintea să fi 
întâlnit vreo femeie care să poată fi comparată cu Barbara. 
Când s-a născut David, ei deveniseră unchiul Gus şi unchiul 
Hector, ajungând la un moment dat să-i spună chiar 
propriului tată unchiul Lawrence. 

Şi apoi, în timpul călătoriei spre Venus, a avut loc atacul 
piraţilor. Fusese un masacru. Vasele piraţilor nu luau 
prizonieri în spaţiu, şi în două ore, mai mult de o sută de 
oameni îşi pierduseră viaţa. Printre ei se aflau Lawrence şi 
Barbara. 

Conway îşi putea aminti ziua, chiar minutul, când ştirea a 
ajuns la Science Tower. Nave de patrulare ţâşniseră în 
spaţiu în urmărirea piraţilor şi atacaseră adăposturile 
asteroidului cu o furie cum nu se mai întâlnise. Nu a putut 
nimeni spune vreodată dacă i-au prins pe acei răufăcători 
care jefuiseră nava de transport ce se îndrepta spre Venus, 
dar puterea piraţilor fusese distrusă de la acea dată. 

Dar vasele de patrulare au găsit altceva: o mică navă de 
salvare care se mişca pe o orbită nesigură între Pământ şi 
Venus şi emitea semnalele radio pentru ajutor. Înăuntru era 
numai un copil. Un copil de patru ani înspăimântat şi singur, 
care ore întregi a repetat pe un ton hotărât: „Mama mi-a 
spus că nu trebuie să plâng.” 

Era David Starr. Povestea lui văzută prin ochi de copil era 
una trunchiată, dar interpretarea destul de uşoară. Conway 
putea totuşi să-şi dea seama cum au fost acele ultime 


minute în interiorul navei atacate: Lawrence Starr murind 
în camera de comandă, luptând cu proscrişii care încercau 
să intre acolo; Barbara, cu blasterul în mână, împingându-l 
cu disperare pe David în nava de salvare, încercând să 
stabilească comenzile ca s-o lanseze în spaţiu. Şi apoi? 

Avea o armă în mână. Atât cât a putut, probabil că a 
folosit-o împotriva piraţilor, iar când nu se mai putea face 
nimic a întors-o spre ea. 

Conway suferea când se gândea la asta. Suferea, şi încă o 
dată îşi dorea să i se fi permis să însoţească navele de 
patrulare ca să poată, cu mâinile lui, să ajute la 
transformarea peşterilor asteroidului în gheizere 
incandescente de distrugere atomică. Dar membrii 
Consiliului Ştiinţei erau, spuneau ei, mult prea valoroşi 
pentru a-şi risca viaţa în acţiuni poliţieneşti, aşa că 
rămăsese acasă şi citise ştirile pe măsură ce se derulau pe 
ecranul teleproiectorului de ştiri. 

Dintre toţi membrii Consiliului, el şi Augustus Henree îl 
adoptaseră pe David Starr, consacrându-şi viaţa scopului de 
a face să dispară din mintea copilului acele ultime amintiri 
oribile din spaţiu. I-au fost amândoi şi mamă şi tată; au avut 
personal grijă de educaţia lui. L-au crescut cu un singur 
gând în minte: să facă din el ceea ce fusese cândva 
Lawrence Starr. 

Băiatul le-a depăşit aşteptările. Crescuse la fel de înalt ca 
Lawrence, atingând un metru optzeci şi cinci, era sprinten 
şi în acelaşi timp masiv, cu nervii tari şi muşchii puternici ai 
unui atlet, dar cu mintea ascuţită a unui savant genial. Şi în 
plus, părul lui castaniu care părea puţin ondulat, ochii mari 
şi căprui, o gropiţă în bărbie care dispărea când zâmbea 
erau toate moştenite de la Barbara. 

A trecut ca vântul prin Academie, lăsând în urmă scântei şi 
cenuşa spulberată din fostele recorduri, atât în clasă, cât şi 
pe terenurile de antrenament. 

Conway fusese neliniştit. 

— Nu e un lucru normal, Gus. Îşi depăşeşte tatăl. 


lar Henree, care nu făcea risipă de vorbe, trăsese din pipă 
şi zâmbise mândru. 

— Nu-mi place să vorbesc aşa, continuase Conway, pentru 
că o să râzi de mine, dar în chestia asta ceva nu e normal. 
Adu-ţi aminte că acest copil a fost abandonat în spaţiu două 
zile, doar cu peretele subţire al navei de salvare între el şi 
radiaţia solară. A fost doar la o sută doisprezece milioane 
de kilometri de soare, în timpul unei activităţi solare 
maxime. 

— Din ce spui, se înţelege doar că David ar fi trebuit să fie 
ars de viu. 

— Păi, nu ştiu, a mormăit Conway. Efectul radiaţiilor 
asupra ţesuturilor vii, ţesuturilor umane vii, îşi are misterul 
lui. 

— Normal! Nu e un domeniu în care să poţi experimenta 
prea mult. 

David terminase colegiul cu cea mai mare medie din 
istorie. Reuşise să facă lucrări originale în biofizică în anul 
terminal. Era cea mai tânără persoană care devenise 
vreodată membru cu drepturi depline al Consiliului Ştiinţei. 

Conway pierduse toate astea. Acum patru ani fusese ales 
preşedinte al Consiliului Ştiinţei. Era o onoare pentru care 
şi-ar fi dat viaţa, deşi ştia că, dacă Lawrence Starr ar fi 
trăit, alegerea ar fi fost îndreptată spre o direcţie mai bună. 

Şi a rămas doar cu nişte întâlniri întâmplătoare cu tânărul 
David Starr, pentru că a fi preşedinte al Consiliului Ştiinţei 
însemna ca viaţa ta să se reducă doar la problemele 
nesfârşite ale galaxiei. Chiar şi la probele de absolvire îl 
văzuse pe David doar de la distanţă. În ultimii patru ani 
probabil că nu-i vorbise mai mult de patru ori. 

Aşa că inima începu să-i bată cu putere când auzi uşa 
deschizându-se. Se întoarse, venind repede să-i întâmpine 
pe cei doi. 

— Bătrâne Gus! David, băiete! Exclamă el strângându-le 
cu putere mâinile. 


Trecuse o oră. Venise noaptea şi tot mai depanau amintiri 
în loc să se apuce serios de lucru. 

David fu cel care sparse gheaţa: 

— Am văzut prima otrăvire astăzi, unchiule Hector. Ştiam 
destule pentru a preveni panica, dar aş fi vrut să ştiu mai 
multe pentru a preveni otrăvirea. 

Conway replică calm: 

— Nimeni nu ştie atât de mult. Presupun, Gus, că a fost şi 
de data asta un aliment de pe Marte. 

— Nu putem fi siguri, Hector. Dar în meniu au fost şi nişte 
prune de pe Marte. 

— Cred că o să-mi spui tot ce am nevoie să ştiu în legătură 
cu asta, spuse David Starr. 

— E simplu ca bună-ziua, răspunse Conway. Îngrozitor de 
simplu. În ultimele patru luni, aproximativ două sute de 
oameni au murit imediat după ce au mâncat alimente 
provenite de pe Marte. Nu este o otravă cunoscută; 
simptomele nu sunt asemănătoare cu cele ale vreunei boli 
cunoscute. Apare o blocare rapidă şi completă a nervilor ce 
controlează diafragma şi muşchii pieptului. Asta provoacă o 
paralizie a plămânilor, paralizie ce duce în cinci minute la 
un deznodământ fatal. 

— E mai mult decât atât. În puţinele cazuri când am ajuns 
la timp, am încercat să fac victimelor respiraţie artificială, 
aşa cum ai procedat şi tu, şi chiar să conectăm pacientul la 
plămâni artificiali. Toţi au murit în cinci minute. Inima e şi 
ea afectată. Autopsiile n-au dezvăluit nimic, decât o 
paralizie a nervilor care trebuie să fi fost incredibil de 
rapidă. 

— Şi în legătură cu mâncarea care i-a otrăvit? Întrebă 
David. 

— Nici un indiciu, răspunse Conway. Întotdeauna este timp 
pentru felul de mâncare otrăvit să fie consumat complet. 
Alte mostre din acelaşi fel de la aceeaşi masă sau din 
bucătărie sunt inofensive. Le-am dat spre consum unor 


animale şi chiar unor voluntari umani. Conţinutul stomacal 
al persoanelor decedate a oferit rezultate incerte. 

— Atunci de; unde ştiţi că mâncarea este otrăvită, în 
definitiv? 

— Deoarece legătura dintre moarte şi consumarea unui 
produs de pe Marte, de fiecare dată, fără nici o excepţie, 
este mai mult decât o coincidenţă. 

— Şi evident că nu e contagios, replică David gânditor. 

— Nu. Mulţumesc stelelor pentru asta. Chiar aşa fiind, e 
destul de rău. Până acum am ţinut totul secret cum am 
putut mai bine, cu întreaga cooperare a Poliţiei Planetare. 
Două sute de morţi în patru luni, raportat la populaţia 
întregului Pământ, este încă un fenomen controlabil, dar 
această rată s-ar putea să crească. Şi dacă pământenii îşi 
dau seama că orice înghiţitură de mâncare provenită de pe 
Marte ar putea fi ultima, consecinţele ar fi îngrozitoare. 
Chiar dacă am spune clar că rata victimelor este de numai 
cincizeci de oameni pe lună la o populaţie de cinci miliarde, 
fiecare persoană s-ar gândi cu siguranţă că este una dintre 
aceste cincizeci. 

— Aşa e, spuse David, şi asta ar însemna că piaţa de 
importuri de produse marţiene ar fi distrusă. Ar fi destul de 
rău pentru sindicatele de fermieri de pe Marte. 

— Doar asta? Întrebă Conway ridicând din umeri, lăsând 
de-o parte problema sindicatelor de fermieri ca fiind ceva 
de mică importanţă. Nu vezi nimic altceva? 

— Ba da. Îmi dau seama că agricultura de pe Pământ nu 
poate hrăni cinci miliarde de oameni. 

— Exact! Nu ne putem descurca fără mâncarea adusă de 
pe planetele-colonii. Pe Pământ s-ar declanşa foametea în 
numai şase săptămâni. Totuşi, dacă oamenilor le va fi frică 
de mâncarea de pe Marte, noi nu putem preveni asta, şi nici 
nu ştiu cât o mai putem amâna. Fiecare nouă victimă 
înseamnă o nouă criză. Vor afla de cea de-acum posturile de 
ştiri? Va ieşi adevărul la iveală acum? Şi în plus, mai e şi 
teoria lui Gus! 


Doctorul Henree se lăsă pe spate, îndesând uşor tutunul în 
pipă. 

— Sunt destul de sigur, David, că otrăvirea asta, care se 
întinde ca o epidemie, nu este un fenomen natural. Este 
mult prea răspândită. Apare într-o zi în Bengal, ziua 
următoare la New York, peste două zile în Zanzibar. 
Trebuie să fie ceva pus la cale. 

— Îţi spun eu... Începu Conway. 

— Lasă-l să continue, unchiule Hector, interveni David. 

— Dacă vreun grup ar avea de gând să preia controlul 
asupra Pământului, ce mişcare mai bună ar putea face 
decât să lovească în punctul cel mai slab, rezervele noastre 
de hrană? Pământul este cea mai populată planetă din toată 
galaxia. Aşa şi trebuie să fie, din moment ce este leagănul 
omenirii. Dar faptul ăsta ne face să fim într-un fel cei mai 
vulnerabili, de vreme ce depindem de alţii. Grânarul nostru 
este în spaţiu: pe Marte, pe Ganymede şi pe Europa. Dacă 
opreşti în orice fel importurile, fie prin piraterie, fie prin 
metoda mai subtilă care este folosită acum, devenim rapid 
neajutoraţi. Asta e tot. 

— Dar, replică David, dacă ar fi vorba despre asta, cei 
implicaţi n-ar contacta guvernul, fie şi numai pentru a da un 
ultimatum? 

— Aşa s-ar părea, dar probabil că aşteaptă momentul 
potrivit; aşteaptă ca totul să fie „copt”. Sau poate tratează 
direct cu fermierii de pe Marte. Coloniştii au concepţiile lor, 
nu au încredere în pământeni, şi, de fapt, dacă-şi văd 
mijloacele de trai amenințate, s-ar putea să se alăture 
acestor criminali. Poate, spuse doctorul Henree scoțând 
fumul pe nas, chiar ei sunt... Dar nu voi acuza pe nimeni. 

— Şi care e sarcina mea? Întrebă David. Ce trebuie să fac? 
— Lasă-mă să-i spun eu, interveni Conway. David, am vrea 
să te duci la Central Laboratories de pe Lună. Vei face parte 
din echipa de cercetători care investighează cazul. Acum ei 
primesc probe din fiecare transport de hrană ce părăseşte 

planeta Marte. Încercăm să descoperim ceva otrăvit. 


Jumătate din probe sunt testate pe şobolani; toate resturile 
din mâncarea consumată de victime sunt analizate prin 
toate mijloacele ce ne stau la dispoziţie. 

— Înţeleg! Şi dacă unchiul Gus are dreptate, atunci 
presupun că ai o altă echipă pe Marte? 

— Nişte oameni foarte bine pregătiţi. Dar până una alta, 
eşti gata să pleci pe Lună mâine noapte? 

— Sigur! lar dacă asta este tot, pot pleca să mă pregătesc? 

— Desigur. 

— Şi e vreo problemă dacă plec cu nava mea? 

— Nici vorbă! 

Cei doi oameni de ştiinţă, singuri în cameră, se uitară mult 
timp la luminile feerice ale oraşului înainte ca vreunul 
dintre ei să vorbească. 

În cele din urmă, Conway zise: 

— Cât de mult seamănă cu Lawrence! Dar încă e atât de 
tânăr! Va fi periculos pentru el. 

— Chiar crezi c-o să meargă? Întrebă Henree. 

— Desigur! Răspunse Conway râzând. Ai auzit ultima lui 
întrebare despre Marte. Nu are nici o intenţie să se ducă pe 
Lună. Îl cunosc destul de bine. Şi e cel mai bun mod de a-l 
proteja. Rapoartele oficiale vor spune că pleacă pe Lună; 
oamenii de la Central Laboratories sau primit ordine să 
raporteze sosirea lui. Când va ajunge pe Marte, 
conspiratorii tăi, dacă ei există, nu vor avea nici un motiv 
să-l ia drept un membru al Consiliului, şi cu siguranţă nu-şi 
va da numele pentru că va fi mult prea ocupat să ne 
păcălească pe noi, cel puţin aşa crede el. 

— E deştept, adăugă Conway. Ar fi în stare să facă ceva ce 
noi ceilalţi n-am putea face. Din fericire, este încă tânăr şi 
poate fi uşor manevrat. Peste câţiva ani nu va mai fi posibil. 
Ne va ghici intenţiile oricând! 

Comunicatorul începu să sune încet. Conway îl deschise. 

— Ce e? 

— Un mesaj personal pentru dumneavoastră, domnule. 


— Pentru mine? Transmite-l. (Se uită mirat la Henree). 
Doar n-o fi de la conspiratorii de care tot trâncăni. 

— Deschide-l şi uită-te, sugeră Henree. 

Conway deschise plicul. Rămase uimit o clipă. Apoi râse 
puţin, aruncându-i plicul deschis lui Henree şi trântindu-se 
înapoi în fotoliu. Henree citi. Erau doar două rânduri, care 
spuneau: „E Marte, aşa cum aţi vrut voi!” Semnat: „David”. 
Henree începu să râdă zgomotos: 

— L-ai manevrat, cum să nu! Şi Conway râse şi el. 

Fermierii de pe Marte. 

Pentru un pământean, Pământul e doar Pământ. E doara 
treia planetă de la steaua cunoscută de locuitorii galaxiei ca 
fiind Soarele. În geografia oficială, Pământul era oricum 
mai mult: includea toate astrele sistemului solar. Marte era 
la fel de Pământ ca şi Pământul însuşi, iar bărbaţii şi femeile 
care locuiau aici erau atât de „pământeni” de parcă trăiau 
pe planeta-mamă. Asta şi din punct de vedere legal. Votau 
pentru reprezentanţi în Congresul Planetar ca şi pentru 
Preşedintele Planetei. 

Dar atât şi nimic mai mult. Pământenii de pe Marte se 
considerau o rasă mai bună şi oarecum distinctă, şi cel care 
venea pentru prima dată aici avea de parcurs un drum lung 
mai înainte ca „fermierul” de pe Marte să-l considere 
altceva decât un turist ocazional fără importanţă. 

David Starr îşi dădu seama de asta îndată ce intră în 
clădirea pentru angajarea fermierilor. Imediat, o piticanie 
de om era pe urmele lui. O adevărată piticanie. Avea 
aproape un metru cincizeci şi nasul lui s-ar fi frecat de 
pieptul lui David dacă ar fi stat faţă în faţă. Avea părul de un 
roşcat spălăcit pieptănat pe spate, o gură mare şi purta 
îmbrăcămintea tipic marțiană: haina petrecută cu gulerul 
descheiat şi cizmele colorate strident, înalte până la şold. 

În timp ce David se îndrepta spre ghişeul deasupra căruia 
scria cu litere strălucitoare „Angajări la ferme”, auzi 
zgomot de paşi în urma lui şi o voce de tenor strigă: 


— Stai o clipă! Frânează, prietene! Micuţul stătea în faţa 
lui. 

— Pot să te ajut cu ceva? Întrebă David. Piticania îl cercetă 
din cap până în picioare, apoi ridică o mână sprijinind-o 
neglijent de talia pământeanului. 

— Când ai coborât de pe pasarelă? Întrebă, juma' de om'. 

— Care pasarelă? 

— Eşti destul de bine făcut pentru un pământean ca tine. 
Ce s-a întâmplat, n-ai mai avut loc acolo? 

— Da, sunt de pe Pământ. 

Micuţul îşi cobori pe rând mâinile lovindu-le cu putere de 
cizme. Era gestul tipic al fermierilor care indica dorinţa de 
a se impune. 

— În cazul ăsta, spuse el, presupun că te oferi să aştepţi şi 
să laşi un localnic să-şi rezolve treburile. 

— Cum ţi-e voia, răspunse David. 

— Şi dacă nu-ţi convine că ţi-am luat rândul, putem să 
discutăm după ce terminăm aici sau oricând doreşti. Mă 
cheamă Bigman. Sunt John Bigman Jones, dar poţi să 
întrebi pe oricine din oraş de Bigman pentru a da de mine. 

Făcu o pauză apoi adăugă: 

— Asta, pământeanule, e porecla mea. Te deranjează cu 
ceva? 

— Deloc, răspunse David serios. 

— Foarte bine, spuse Bigman şi apoi se îndreptă spre 
birou, în timp ce David se aşeză să aştepte cu un zâmbet pe 
buze, după ce micuțul se întoarse cu spatele. 

Venise pe Marte de mai puţin de douăsprezece ore, destul 
cât să-şi înregistreze nava sub un nume fals în enormele 
hangare de sub suprafaţa planetei aflate în afara oraşului, 
să închirieze o cameră pentru noapte la unul din hoteluri şi 
să petreacă câteva ore din acea dimineaţă plimbându-se 
prin oraşul de sub cupolă. 

Existau doar trei oraşe de felul ăsta pe Marte, şi era 
normal să fie atât de puţine având în vedere cheltuielile 
necesare întreţinerii uriaşelor cupole şi generării 


enormelor cantităţi de energie folosite pentru menţinerea 
unei temperaturi şi unei gravitaţii asemănătoare cu cele de 
pe Pământ. Acest oraş, Wingrad, numit aşa după Robert 
Clark Wingrad, primul om care ajunsese pe Marte, era cel 
mai mare. 

Nu se deosebea prea mult de un oraş de pe Pământ; 
semăna cu o bucată de Pământ decupată şi adusă pe altă 
planetă; era ca şi cum oamenii de pe Marte, la aproximativ 
cincizeci şi şase de milioane de kilometri distanţă, trebuiau 
să ascundă într-un fel acest lucru de ei înşişi. În centrul 
oraşului, unde cupola elipsoidală avea aproape o jumătate 
de kilometru înălţime, se înălţau chiar clădiri de douăzeci 
de etaje. 

Lipsea doar un singur lucru. Nu exista soare şi nici un cer 
albastru. Cupola era translucidă, iar când apărea soarele, 
lumina se întindea uniform peste cei douăzeci şi cinci de 
kilometri pătraţi ai oraşului. Intensitatea luminii în orice 
zonă a cupolei era scăzută, aşa încât „cerul” pentru oamenii 
din oraş era de un galben deschis. Impresia lăsată era 
aceea a unei zile noroase de pe Pământ. 

Când se aşternea noaptea, cupola pălea şi se ascundea în 
negura lipsită de stele a cerului. Dar atunci se aprindeau 
luminile de pe străzi, şi oraşul Wingrad semăna mai mult ca 
oricând cu Pământul. În interiorul clădirilor lumina 
artificială era folosită şi ziua şi noaptea. 

David Starr deveni dintr-o dată atent la gălăgia iscată de 
nişte voci puternice. 

Bigman mai era încă la birou ţipând: 

— Îţi spun că e vorba de o listă neagră. M-ai pus pe lista 
neagră! Pe Jupiter! 

Omul de la birou părea nervos. Avea nişte perciuni mari cu 
care se juca tot timpul. 

— Nu avem nici o listă neagră, domnule Jones... Spuse 
funcţionarul. 

— Numele meu este Bigman. Care-i problema? [i-e frică 
să arăţi că suntem prieteni? În primele zile mi-ai spus 


Bigman. 

— Nu avem nici o listă neagră, Bigman. Dar nu se mai 
caută fermieri. 

— Ce tot spui? Tim Jenkins a fost angajat alaltăieri în două 
minute. 

— Jenkins avea experienţă ca... 

— Mă pot descurca oricând cu o rachetă la fel de bine ca 
Tim. 

— În listele noastre eşti înscris ca semănător. 

— Şi sunt unul bun, n-au nevoie de semănători? 

— Uite, Bigman, spuse omul din spatele biroului, am 
numele tău trecut în registru. Asta e tot ce pot să fac. Te 
anunţ dacă apare ceva. 

Apoi îşi concentra atenţia asupra registrului din faţa sa, 
cercetând listele cu o nepăsare bine calculată. 

Bigman se întoarse, apoi îi strigă peste umăr: 

— Bine, dar nu mă mişc de aici, şi următoarea cerere de 
serviciu o iau eu. Dacă nu mă vor, vreau să-i aud spunându- 
mi mie lucrul ăsta. Mie, înţelegi? Mie, ]. Bigman ]., personal! 

Omul din spatele biroului nu zise nimic. Bigman se aşeză, 
bombănind. David Starr se ridică şi se apropie de birou. 
Nici un alt fermier nu intrase pentru a-i lua rândul. 

— Aş dori un loc de muncă, spuse el. 

Funcţionarul îşi ridică privirea, trase spre el un formular 
de cerere de serviciu necompletat şi o imprimantă de 
mărimea unei palme. 

— Ce fel de loc de muncă? Întrebă într-un târziu omul de 
la birou. 

— Orice fel de muncă disponibilă la o fermă. Bărbatul de la 
birou puse jos imprimanta: 

— Eşti de pe Marte? 

— Nu, domnule. Sunt de pe Pământ. 

— Îmi pare rău, nimic disponibil. 

— Ascultă-mă! Insistă David. Pot să muncesc şi am nevoie 
de o slujbă. Pe Galaxie! E vreo lege care interzice munca 
pământenilor? 


— Nu, dar nu poţi face mare lucru la o fermă dacă n-ai 
experienţă. 

— Şi totuşi, am nevoie de o slujbă. 

— Sunt o mulţime în oraş. La ghişeul următor. 

— Nu am nevoie de o slujbă în oraş. 

Omul din spatele biroului se uită cu subânţeles la el, iar lui 
David nu-i fu greu să înţeleagă acea privire. Oamenii 
veneau pe Marte din mai multe motive, iar unul dintre ele 
era că Pământul devenise mai puţin „confortabil” pentru ei. 
Când era căutat vreun fugar, oraşele de pe Marte erau 
scotocite în întregime (oricum şi ele aparţineau 
Pământului), dar nimeni nu găsise niciodată vreun fugar la 
fermele de pe Marte. Pentru Sindicatele Fermierilor, cei 
mai buni angajaţi erau aceia care nu aveau unde să se ducă 
în altă parte. Pe aceştia îi protejau şi aveau grijă să nu-i dea 
pe mâna autorităţilor de pe Pământ. 

— Cum te numeşti? Întrebă funcţionarul, întorcându-şi 
privirea asupra formularului. 

— Dick Williams, răspunse David, dând numele sub care îşi 
înregistrase nava. 

Funcţionarul nu-i ceru nici un act de identificare. 

— Unde pot lua legătura cu tine? 

— La hotelul Landis, camera 212. 

— Ai lucrat vreodată în zone cu gravitație mică? 
Întrebările continuară, majoritatea rubricilor rămânând 
goale. 

Funcţionarul oftă, puse formularul într-un aparat care îl 
fotografie şi-l îndosarie automat, apoi îl puse alături de 
dosarele celor care aşteptau un loc de muncă. 

— O să te anunţăm noi, spuse el. Dar tonul lui nu-ţi dădea 
nici o speranţă. 

David se întoarse. Nu se aşteptase să rezolve mare lucru, 
dar cel puţin se înscrisese pentru a i se oferi o slujbă la o 
fermă. Următorul pas... 

David privi spre uşă. Trei oameni intrau în biroul de 
angajări şi tipul micuţ, Bigman, sări nervos de pe scaun. Se 


uita acum la ei şi mâinile îi stăteau departe de şolduri cu 
toate că nu avea nici o armă pe care David ar fi putut să o 
vadă. 

Noii sosiți se opriră, iar unul dintre cei doi care erau în 
spate începu să râdă şi zise: 

— Se pare că e Bigman, marele pitic. Poate caută ceva de 
lucru, şefule. 

Cel care vorbise era lat în umeri şi avea nasul turtit. În 
gură ţinea un trabuc „zdrenţuit” din tutun verde de pe 
Marte, şi părea că are nevoie stringentă să se bărbierească. 

— Gura, Griswold! Se răsti bărbatul din faţă. 

Era un tip durduliu, nu prea înalt, şi pielea moale de pe 
obraji şi de pe ceafa era lucioasă şi fără riduri. Salopeta lui 
era tipic marțiană, fireşte, dar materialul era mult mai bun 
decât al oricăruia dintre fermierii din încăpere. Cizmele 
înalte până la şold erau împodobite cu spirale roz şi 
trandafirii. 

În toate călătoriile sale ulterioare pe Marte, David n-avea 
să întâlnească două perechi de cizme identice sau care să 
poată fi categorisite altfel decât ţipătoare. Acesta era 
însemnul individualităţii printre fermieri. 

Bigman se apropie de cei trei, cu pieptul umflat şi cu faţa 
schimonosită de furie. 

— Aş vrea să-mi dai actele înapoi, Hennes. Am dreptul la 
ele. Hennes era grăsanul din faţă. 

— Nu meriţi nici un act, Bigman. 

— Nu pot să obţin alt serviciu fără scrisori de 
recomandare. Am lucrat pentru tine doi ani şi mi-am făcut 
treaba. 

— Ai făcut mai mult decât trebuia. Dă-te din calea mea! Îl 
dădu la o parte pe Bigman, se apropie de birou şi spuse: 

— Am nevoie de un semănător experimentat - unul foarte 
bun. Vreau să fie destul de înalt ca să vadă şi să ia locul 
unui pitic de care trebuie să mă descotorosesc. 

Bigman înţelese. 


— Pe Jupiter! Strigă el. Ai dreptate, am făcut mai mult 
decât era treaba mea. Vrei să spui că lucram şi atunci când 
nu trebuia să lucrez. Am fost de serviciu destul de mult ca 
să te văd cum ieşeai cu maşina în deşert noaptea. Numai că 
în dimineaţa următoare te făceai că nu ştii nimic, dar m-ai 
dat afară pentru c-am vorbit despre asta, şi fără scrisori de 
recomandare... 

Hennes se uită enervat peste umăr. 

— Griswold, dă-l pe prostul ăsta afară! Zise el. 

Bigman nu se retrase, cu toate că Griswold l-ar fi făcut 
bucăţi. Spuse cu glas tare: 

— Bine. Câte unul pe rând. 

Dar David Starr se apropie încet de ei. 

— Îmi stai în cale, prietene! Zise Griswold. Am un gunoi de 
aruncat afară. 

Din spatele lui David, Bigman strigă: 

— Nu-i nimic, pământene. Lasă-l pe mâna mea. David nu-l 
luă în seamă. 

— Ăsta pare să fie un loc public, prietene, îi spuse el lui 
Griswold. Avem toţi dreptul să stăm aici. 

— Ar fi mai bine să nu ne certăm, îl avertiză Griswold. 

Apoi puse o mână puternică pe umărul lui David, ca şi cum 
ar fi vrut să-l dea la o parte. 

Dar mâna stângă a lui David ţâşni şi prinse încheietura 
mâinii întinse de Griswold, iar cu cealaltă mână îl lovi în 
umăr. Griswold se rostogoli pe spate, lovindu-se puternic de 
peretele care despărţea camera în două. 

— Prefer să mă cert, prietene, spuse David. Funcţionarul 
se ridică în picioare cu un strigăt. Alţi lucrători din birou 
începură să scoată capetele prin ferestrele ghişeelor, dar 
niciunul nu interveni. Bigman râse şi îl bătu pe David pe 
spate. 

— Destul de bine pentru un tip de pe Pământ! 

Un moment, Hennes păru că amuţise. Celălalt fermier, 
scund şi cu barbă, cu tenul alb al unuia care petrecuse prea 
mult timp sub lumina solară nu prea puternică de pe Marte 


şi prea puţin timp sub luminile artificiale solare ale oraşului, 
rămase cu gura căscată. 

Griswold îşi reveni repede, apoi îşi scutură capul. Dădu la 
o parte trabucul ce-i căzuse din gură. Îşi ridică privirea şi 
ochii lui aruncară fulgere. Se depărta de perete şi, pentru o 
clipă, în mână îi apăru o strălucire metalică. 

David se dădu la o parte şi ridică braţul. Cilindrul mic şi 
încovoiat care stătea confortabil între antebraţ şi corp 
alunecă de-a lungul mânecii căzând exact în mâna care îl 
prinse cu siguranţă. 

— Ai grijă Griswold! Strigă Hennes. Are un blaster. 

— Aruncă cuțitul, spuse David. 

Griswold înjură ca un apucat, dar obiectul de metal căzu 
pe podea. Bigman ţâşni şi ridică cuțitul, râzând pe 
înfundate de încurcătura în care intrase bărbosul. 

David întinse mâna spre cuţit şi se uită la el. 

— O şmecherie „inocentă” pentru un fermier, spuse el. Ce 
spune legea de pe Marte despre arme de genul ăsta? 

Ştia că acel cuţit era arma cea mai periculoasă din galaxie. 
La exterior era pur şi simplu un mic mâner din oţel pur, 
puţin mai gros decât mânerul unui cuţit, dar cu toate astea 
era destul de uşor de ţinut în palmă. În interior avea un 
dispozitiv care putea genera un câmp de forţă invizibil ce 
atingea aproape douăzeci şi cinci de centimetri, ascuţit ca o 
lamă şi care putea străpunge orice material obişnuit. 
Împotriva lui nu se putea folosi nici armura, şi din moment 
ce putea tăia oasele la fel de uşor ca şi carnea, orice 
înjunghiere cu el era fatală. 

Hennes se aşeză între ei. 

— Dar licenţa pentru blaster unde-ţi e, pământeanule? 
Lasă blasterul jos şi o dăm la pace. Treci înapoi, Griswold, 
adăugă Hennes. 

— O clipă! Strigă David în timp ce Hennes dădea să plece. 
Ai nevoie de un om, nu-i aşa? 

Hennes se întoarse ridicând din sprâncene uşor amuzat. 

— Da. Am nevoie de un om. 


— Bine. Eu am nevoie de o slujbă. 

— Caut un semănător cu experienţă. Eşti calificat pentru 
asta? 

— Păi, nu. 

— Ai recoltat vreodată? Te descurci cu o maşină de nisip? 
În două cuvinte, pari a fi, dacă te-aş judeca după 
îmbrăcăminte - se dădu câţiva paşi înapoi ca şi cum ar fi 
vrut să-l măsoare mai bine - doar un pământean care ştie 
să umble cu un blaster. Nu te pot folosi la nimic. 

— Nu şi dacă-ţi spun că mă interesează otrăvirea 
mâncării, şopti David. 

Expresia feţei lui Hennes nu se schimbă; nici măcar nu 
clipi. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, zise el. 

— Gândegşte-te mai bine. 

Zâmbea fin, şi era chiar o urmă de umor în acel zâmbet. 

— Să lucrezi la o fermă pe Marte nu e ceva uşor, spuse 
Hennes. 

— Nici eu nu sunt un tip „uşor”, replică David. Celălalt se 
uită încă o dată la silueta lui zveltă. 

— Bine, poate că nu eşti. Atunci te vom adăposti şi-ţi vom 
asigura masa. Vei începe cu trei rânduri de haine şi o 
pereche de cizme. Ai cincizeci de dolari pentru primul an, 
plătiţi la sfârşitul anului. Dacă nu faci anul, pierzi cei 
cincizeci de dolari. 

— Destul de corect. Ce fel de muncă? 

— Singura de care eşti în stare. Ajutor la bucătărie. Dacă 
înveţi, o să avansezi, dacă nu, acolo îţi petreci anul. 

— S-a făcut. Dar Bigman? 

Bigman, care se uitase când la unul, când la celălalt, 
protestă zgomotos: 

— Nu, nu, domnule. Eu nu lucrez pentru viermele ăsta de 
nisip şi nu vă sfătuiesc nici pe dumneavoastră. 

David răspunse peste umăr: 

— Doar pentru puţin timp, numai cât să-ţi iei scrisorile de 
recomandare înapoi. 


— Bine, răspunse Bigman, o lună, poate. 

— Ţi-e prieten? Întrebă Hennes. 

— Nu vin fără el, zise cu încăpățânare David. 

— Bine, atunci îl iau şi pe el. O lună, dar trebuie să-şi ţină 
gura. Nu e plătit, primeşte doar actele. Să mergem. Maşina 
mea de nisip aşteaptă afară. 

Maşina de nisip se deschise chiar atunci, dar David putea 
vedea fantele în care alunecau panourile, asta pentru ca 
maşina să fie protejată de furtunile de nisip de pe Marte. 
Roţile erau foarte late ca să micşoreze tendinţa de 
scufundare atunci când treceau peste porţiuni de nisip moi. 
Suprafaţa geamurilor era şi ea redusă pe cât posibil, iar 
acolo unde era prezentă se îmbina cu metalul din jur de 
parcă fuseseră sudate împreună. 

Străzile nu erau foarte populate şi nimeni nu dădea nici o 
atenţie imaginii obişnuite a unor fermieri cu o maşină de 
Nisip. 

— Noi o să stăm în faţă. Pământeanule, tu şi prietenul tău 
o să staţi în spate, spuse Hennes. 

Fermierul spuse asta în timp ce se instala la volan. Panoul 
de comandă se afla în mijloc, în partea din faţă a maşinii, cu 
un scut împotriva vântului deasupra. Griswold se aşeză la 
dreapta lui Hennes. 

Bigman se aşeză pe bancheta din spate iar David urma să 
facă acelaşi lucru. Dar cineva era în spatele lui. David se 
întoarse, în timp ce Bigman strigă dintr-o dată: 

— Fii atent! 

Cel de-al doilea om de încredere al lui Hennes apărea în 
uşa maşinii, faţa lui albă şi nerasă părând nervoasă şi 
încordată. David se mişcă rapid, dar era mult prea târziu. 

Ultima imagine văzută de David fu gura lucitoare a unei 
arme în mâna unuia dintre acoliţii lui Hennes, apoi mai auzi 
un zgomot de motor. Nu mai simţi nimic. O voce ce părea că 
vine de foarte departe zise: 

— Bine, Zukis. Treci în spate şi ai grijă. 


Vorbele parcă veneau de la capătul unui tunel. Avu o vagă 
senzaţie de mişcare şi apoi nimic. 

David Starr se prăbuşi pe spate în scaun şi din corpul lui 
dispăru ultimul semn de viaţă. 

Viaţă Extraterestră. 

Petice de lumină intermitentă pluteau peste David Starr. 
Încet, devenea conştient de furnicăturile din tot corpul şi de 
apăsarea din spate. Apăsarea se datora faptului că stătea 
întins cu faţa în sus pe o saltea foarte tare. Ştia că 
furnicăturile pe care le simţea erau urmarea razei pistolului 
sonic ale cărui radiaţii acționau asupra centrilor nervoşi de 
la baza creierului. 

Mai înainte ca luminile să devină pentru el ceva coerent, 
mai înainte de a fi conştient cu adevărat de ceea ce-l 
înconjura, David simţi că cineva îi zgâlţâia umerii şi nişte 
palme puternice îi loveau obrajii. Lumina îl orbi şi îşi ridică 
braţul care îl furnica pentru a se apăra de următoarea 
palmă. 

Bigman era aplecat deasupra lui, iar faţa sa micuță cu 
nasul rotund şi cârn aproape că o atingea pe ceaalui 
David. 

— Pe Ganymede, am crezut că te-au terminat! 

David se ridică sprijinindu-se în cotul care-l durea şi zise: 

— Am senzaţia că aşa şi este. Unde suntem? 

— În închisoarea fermei. Orice încercare de evadare ar fi 
zadarnică. Uşa e încuiată şi ferestrele au gratii. 

Micuţul arăta dezamăgit. David se căută la subsuori. Îi 
luaseră Blasterele. Normal! Era de aşteptat! 

— Au tras şi-n tine, Bigman? Bigman scutură din cap. 

— Zukis m-a pus la pământ cu patul armei. 

Arătă cu degetul o regiune a capului, în silă dar cu grijă. 
Apoi începu să se umfle în pene: 

— Dar mai întâi aproape că i-am rupt mâna. 

Deodată se auziră paşi dincolo de uşă. David se ridică şi 
aşteptă, în încăpere intră Hennes însoţit de un bărbat mai 
în vârstă cu o faţă prelungă şi obosită, scoasă în evidenţă de 


nişte ochi albaştri care păleau sub sprâncenele cărunte şi 
stufoase ce păreau să se unească într-o singură linie. Era 
îmbrăcat într-un costum de oraş care semăna mult cu cele 
de pe Pământ. Nu avea nici măcar cizmele tipic marţiene. 
Hennes i se adresă întâi lui Bigman: 

— Du-te la bucătărie, şi prima dată când strănuţi fără 
permisiune te-am ras! 

Bigman se încruntă, îi făcu un semn lui David - ca şi cum i- 
ar fi spus „Ne mai vedem, pământene!” - şi ieşi ţanţoş 
făcându-şi cizmele să zornăie. 

Hennes îl urmări plecând şi apoi încuie uşa în urma lui. Se 
întoarse apoi către bărbatul cu sprâncenele cărunte. 

— Ăsta e, domnule Makian. Zice că-l cheamă Williams. 

— Ai riscat când ai tras în el, Hennes. Dacă l-ai fi omorât, o 
pistă prețioasă s-ar fi dus pe apa sâmbetei. 

Hennes ridică din umeri. 

— Era înarmat. Nu puteam risca. În orice caz, e aici, 
domnule. David îşi zise că discutau despre el ca şi cum nici 
n-ar fi fost prezent sau ar fi fost doar o piesă de mobilier. 

Makian se întoarse spre el şi se uită cu o privire aspră. 

— Tu, de colo, eu sunt proprietarul acestei ferme. Tot ce 
vezi pe o rază de o sută de kilometri e al meu. Eu hotărăsc 
cine e liber şi cine trebuie închis, cine munceşte şi cine 
flămânzeşte; chiar şi cine trăieşte şi cine moare. Pricepi? 

— Da, răspunse David. 

— Atunci răspunde cinstit şi n-are de ce să-ţi fie frică. Nu 
încerca să ascunzi nimic, că oricum vom scoate totul de la 
tine într-un fel sau altul. S-ar putea chiar să te omorâm. 
Pricepi? 

— Perfect. 

— Numele tău e Williams? 

— Este singurul nume pe care o să-l spun pe Marte. 

— Destul de corect. Ce ştii despre mâncarea otrăvită? 
David îşi cobori picioarele de pe pat şi apoi răspunse: 

— Sora mea a murit, într-o după-amiază, imediat după ce 
a mâncat nişte pâine cu gem. Avea doisprezece ani şi zăcea 


moartă având încă gem pe faţă. Am chemat un doctor. A 
spus că e din cauza mâncării otrăvite şi ne-a cerut să nu 
mai mâncăm nimic din casă până când nu se întoarce cu un 
echipament de analiză sigur. Nu s-a mai întors niciodată. A 
venit altcineva în schimb. Cineva care avea mai multă 
putere. Era însoţit de câţiva oameni îmbrăcaţi în haine 
civile. Ne-a cerut să-i povestim cum s-a întâmplat. Apoi ne-a 
spus: „A fost un infarct.” l-am replicat că e ridicol pentru că 
sora mea n-avea nimic la inimă, dar nu a vrut să ne asculte. 
Ne-a spus că dacă răspândim poveşti ridicole despre 
mâncare otrăvită s-ar putea să avem probleme. Apoi a luat 
borcanul cu gem. S-a enervat tare mult pe noi pentru că 
ştersesem gemul de pe buzele surorii mele. Am încercat să 
iau legătura cu doctorul nostru, dar asistenta lui spunea 
mereu că nu era acolo. Am intrat cu forţa în cabinetul lui şi 
l-am găsit. Dar, tot ce mi-a spus a fost că greşise 
diagnosticul. Părea că-i e frică să vorbească despre asta. 
Am fost la poliţie, dar nici ei n-au vrut să mă asculte. 
Borcanul de gem pe care l-a luat omul acela era singurul 
lucru din casă din care sora mea mâncase, nu şi restul 
familiei. Borcanul era deschis de puţin timp şi fusese 
importat de pe Marte. Suntem oameni de modă veche şi ne 
place mâncarea tradiţională. Gemul era singurul aliment de 
pe Marte pe care-l aveam în casă. Am încercat să aflu din 
ziare dacă au mai existat cazuri de otrăvire. Totul mi se 
părea foarte dubios. M-am dus chiar la International City. 
Mi-am părăsit slujba şi am hotărât că, într-un fel sau altul, 
tot am să aflu din ce cauză a murit sora mea şi am să-l 
pedepsesc pe vinovat. Nicăieri n-am aflat nimic, dar apoi au 
apărut poliţiştii cu un mandat de arestare pe numele meu. 
Aproape că mă aşteptam la asta, aşa că le-am luat-o înainte. 
Am venit pe Marte din două motive. Primul: era singurul 
chip de a scăpa de închisoare (dar observ că nu e chiar 
aşa!) şi al doilea, din cauza unui lucru pe care l-am aflat. Au 
fost două sau trei morţi suspecte în International City şi de 
fiecare dată numai la restaurante care serveau mâncăruri 


de pe Marte. M-am gândit atunci că răspunsul îl voi găsi pe 
Marte. 

Makian îşi plimba degetul gros de-a lungul bărbiei lui 
enorme. 

— Povestea ţine, Hennes. Tu ce crezi? Întrebă el. 

— Cred că ar trebui să iei nume şi date şi apoi să verifici 
povestea. Nu ştim cine e acest om. 

Makian replică nemulţumit. 

— Ştii că nu putem face asta, Hennes. Nu vreau să fac 
nimic ce ar putea să răspândească toată povestea asta. Ar 
putea distruge tot sindicatul. 

Apoi se întoarse spre David şi zise: 

— O să-l trimit pe Benson, agronomul nostru, să stea de 
vorbă cu tine. 

După care i se adresă iar lui Hennes: 

— Stai aici până vine Benson. 

XXX 

Până la venirea lui Benson trecu o jumătate de oră. În tot 
acest timp, David stătu întins nepăsător pe patul de 
campanie fără a-i acorda nici o atenţie lui Hennes, care făcu 
şi el acelaşi lucru. 

Apoi uşa se deschise şi se auzi o voce: 

— Sunt Benson. 

Era vocea uşoară şi ezitantă a unui individ cu o faţă 
rotundă ce părea că are patruzeci de ani, cu un păr de 
culoarea nisipului, şi care purta nişte ochelari ce parcă nu 
aveau ramă. 

Benson intră şi spuse: 

— Bânuiesc că tu eşti Williams? 

— Da, răspunse David Starr. 

Benson se uită atent la tânărul pământean. Apoi întrebă: 

— Eşti violent? 

— Sunt neînarmat, preciza David, şi mă aflu într-o fermă 
plină de oameni gata să mă ucidă la prima greşeală. 

— Corect. Ne laşi singuri, Hennes? Hennes se ridică în 
picioare şi protestă: 


— Nu eşti în siguranţă, Benson! 

— Te rog, Hennes. 

Ochii liniştiţi ai lui Benson priviră pe deasupra ochelarilor. 
Hennes plecă bombănind, lovindu-şi cu palma una din 
cizme în semn de nemulţumire. Benson încuie uşa în urma 
lui. 

— Vezi dumneata, domnule Williams, spuse el de parcă s- 
ar fi scuzat, în ultima jumătate de an am devenit un om 
important aici. Chiar şi Hennes mă ascultă. Dar încă nu m- 
am obişnuit cu asta. 

Zâmbi apoi continuă: 

— Povesteşte-mi. Domnul Makian mi-a spus că ai fost 
martorul unei otrăviri cu mâncare foarte ciudate. 

— Da, e vorba de otrăvirea surorii mele. 

— Oh! Exclamă Benson pălind. Îmi pare sincer rău. Ştiu că 
trebuie să fie dureros să vorbeşti despre asta, dar aş putea 
să aflu detaliile? E foarte important. 

David repetă povestea pe care i-o spusese puţin mai 
devreme lui Makian. 

— S-a întâmplat atât de repede? Întrebă Benson. 

— N-au trecut decât cinci sau zece minute după ce-a 
mâncat. 

— Îngrozitor! Îngrozitor! Nici nu-ţi trece prin minte cât de 
periculos este acest lucru, spuse el frecându-şi mâinile cu 
nervozitate. 

— În orice caz, domnule Williams, ar trebui să-ţi prezint 
întreaga poveste. Ai ghicit cea mai mare parte din ea, dar 
într-un fel mă simt dator, având în vedere ce s-a întâmplat 
cu sora dumitale. Noi toţi cei de pe Marte suntem 
răspunzători până nu se lămureşte acest mister. Aceste 
otrăviri au loc de luni întregi. Nu multe, dar destule pentru 
a ne pune pe gânduri. Am parcurs în sens invers drumul 
alimentelor otrăvite dar, cu siguranţă, acesta nu duce la nici 
o fermă. Totuşi am descoperit un lucru: toate alimentele 
otrăvite sunt îmbarcate într-un spaţioport din Wingrad City; 
celelalte două oraşe de pe Marte sunt „curate”, cel puţin 


până acum. Asta indică faptul că sursa de infecţie este în 

interiorul oraşului, iar Hennes verifică această ipoteză. A 
fost plecat în cercetări pe cont propriu, noaptea, dar nu a 
aflat nimic. 

— Înţeleg, asta explică remarcile lui Bigman, îl întrerupse 
David. 

— Ce? Faţa lui Benson dădu pentru o clipă senzaţia că este 
încurcat, apoi păru că se lămureşte. Aaa! Vorbeşti de tipul 
ăla mic care ţipă tot timpul. L-a surprins pe Hennes plecând 
odată, iar Hennes l-a dat afară. Hennes e un om impulsiv, 
dar după părerea mea se înşeală. E normal ca toată 
mâncarea să treacă prin Wingrad City. Este singurul 
spaţioport din întreaga emisferă. Dar şi domnul Makian 
crede că aceste otrăviri se fac deliberat de către-o 
persoană, sau un grup. Cel puţin el şi alţi câţiva membri ai 
sindicatului au primit unele mesaje care le cereau să-şi 
vândă fermele pentru un preţ ridicol de mic. Dar în aceste 
mesaje nu se menţionează nimic de otrăviri, şi nu există 
nimic care să dovedească legătura între ofertele de 
cumpărare şi aceste oribile otrăviri. 

David asculta atent. 

— Şi cine a făcut aceste oferte? Întrebă el. 

— Păi, de unde să ştim? Am văzut scrisorile şi singurul 
lucru pe care-l spun nu foloseşte la nimic: dacă ofertele 
sunt acceptate, Sindicatul trebuie să transmită un mesaj 
codificat într-o anumită bandă subeterică. Preţul oferit, se 
spune în scrisori, se va micşora cu zece la sută în fiecare 
lună. 

— Scrisorile nu pot fi urmărite? 

— Mă tem că nu. Irec prin poşta obişnuită cu ştampila 
poştală a unui asteroid. Cine ar putea cerceta asteroizii? 

— A fost informată poliţia planetară? Benson râse încetişor 
apoi răspunse: 

— Crezi că domnul Makian, sau vreun alt membru al 
Sindicatului, ar anunţa poliţia pentru un lucru ca ăsta? 
Pentru ei e o declaraţie personală de război. Se pare că nu 


cunoşti prea bine mentalitatea marțiană, domnule Williams. 
Nu apelezi la lege decât în cazul în care recunoşti că e ceva 
care te depăşeşte. Dar nici un fermier nu va face asta 
vreodată. Am sugerat ca informaţia să fie trimisă la 
Consiliul Ştiinţei, dar domnul Makian n-a vrut să facem nici 
asta. A spus că şi Consiliul lucrează la acest caz fără succes, 
iar dacă sunt atât de proşti se poate descurca oricum fără 
ei. Şi aici intervin eu. 

— Cercetezi şi dumneata otrăvirile? 

— Da. Sunt agronomul acestei ferme. 

— Ăsta e titlul pe care ţi l-a acordat domnul Makian. 

— Ăăă... La modul strict, un agronom este o persoană 
specializată în agricultura ştiinţifică. Sunt specialist în 
principiile menţinerii fertilităţii, rotația culturilor şi 
probleme de genul ăsta. M-am specializat în problemele 
agriculturii de pe Marte. Nu sunt mulţi specialişti ca mine, 
aşa că poţi obţine o poziţie bună, cu toate că fermierii se 
enervează câteodată, spunând despre noi că suntem 
„tocilari” fără pic de experienţă. Sunt specialist şi în 
botanică şi bacteriologie, aşa că am fost numit de domnul 
Makian responsabil cu întreg proiectul de cercetări de pe 
Marte privind otrăvirile. Ceilalţi membri ai Sindicatului 
cooperează şi ei. 

— Şi ce-aţi găsit, domnule Benson? 

— Până la urmă, la fel de puţin ca şi Consiliul Ştiinţei, ceea 
ce nu e de mirare având în vedere echipamentul şi ajutorul 
redus de care dispun eu în comparaţie cu ei. Dar am şi 
câteva teorii. Otrăvirea e mult prea rapidă ca să fie făcută 
de altceva decât de o bacterie toxică. Asta cel puţin dacă 
luăm în considerare blocarea nervilor care are loc alături 
de celelalte simptome. Am impresia că e o bacterie de pe 
Marte. 

— Cum? 

— Există viaţă pe Marte. Când au venit aici pământenii 
pentru prima dată, Marte avea o mulţime de forme simple 
de viaţă. Existau alge gigantice de culoare verde-albastru 


care puteau fi văzute cu ajutorul telescoapelor chiar mai 
înainte de prima călătorie în spaţiu. Existau forme de viaţă 
precum bacteriile care trăiau pe aceste alge şi chiar un fel 
de insecte care se mişcau liber şi-şi produceau singure 
mâncarea, la fel ca plantele. 

— Şi încă mai există? 

— Păi, normal. E adevărat că le-am distrus complet de pe 
solul marțian înainte de a face aceste suprafeţe prielnice 
fermelor şi de a introduce speciile noastre de bacterii, cele 
necesare dezvoltării plantelor aduse de noi. Dar în zonele 
necultivate, viaţa specifică planetei încă mai există. 

— Dar atunci, cum pot să afecteze plantele noastre? 

— Asta e o întrebare bună! Vezi, fermele de pe Marte nu 
sunt ca cele de pe Pământ, cu care te-ai obişnuit. Pe Marte, 
fermele nu sunt deschise la soare şi aer. Soarele pe Marte 
nu dă destulă căldură pentru plantele aduse de pe Pământ, 
şi aici nu există nici ploaie. Dar, în schimb, pe Marte avem 
un sol bun, fertil, şi destul de mult bioxid de carbon, 
esenţial pentru viaţa plantelor. Deci, culturile de pe Marte 
se fac sub acoperişuri mari de sticlă. Sunt însămânţate, 
îngrijite, recoltate de maşinării aproape complet 
automatizate, aşa că fermierii sunt în primul rând nişte buni 
„maşinişti”! Fermele sunt irigate printr-un sistem de ţevi 
întinse pe toată planeta care iau apă din calota glaciară, îţi 
spun toate astea ca să-ţi dai seama că nu e uşor să infectezi 
plantele. Toate recoltele sunt păzite din toate direcţiile, mai 
puţin de dedesubt. 

— Şi asta ce vrea să însemne? 

— Înseamnă că dedesubt sunt faimoasele peşteri de pe 
Marte şi că în interiorul lor s-ar putea să fie marţieni 
inteligenţi. 

— Vrei să spuneţi oameni marţieni? 

— Nu oameni. Dar organisme la fel de inteligente ca şi 
oamenii. Am motive serioase să cred că există fiinţe 
inteligente pe Marte, băştinaşi, care sunt gata să gonească 
pământenii nepoftiţi de pe planeta lor! 


Cina 

— Ce motive? Întrebă David. 

Benson îl privi puţin încurcat. Îşi trecu mâna prin păr, 
mângâindu-şi şuviţele rare şi cărunte care nu reuşeau să 
ascundă liniile roz de chelie care îi acopereau capul. 

— Niciunul care să convingă Consiliul Ştiinţei. Niciunul pe 
care să-l pot prezenta domnului Makian. Dar eu cred că am 
dreptate. 

— Vrei să vorbim despre ceva anume? 

— Păi, nu ştiu. Cinstit să fiu, a trecut mult timp de când n- 
am mai vorbit decât cu fermieri. Este evident că dumneata 
ai făcut studii superioare. Ce-ai absolvit? 

— Istoria, răspunse prompt David. Lucrarea mea de 
diplomă a fost despre relaţiile politice internaţionale în 
perioada atomică timpurie. 

— Oh! Exclamă Benson cu o privire dezamăgită. Şi nici un 
curs de ştiinţe? 

— Am avut câteva de chimie şi unul de zoologie. 

— Înţeleg. Mă gândeam că aş putea să-l conving pe 
domnul Makian să te lase să mă ajuţi în laborator. N-ar fi 
mult de muncă, cu atât mai mult cu cât nu aio pregătire 
ştiinţifică, dar e de departe mai bine decât orice te-ar pune 
Hennes să faci. 

— Îţi mulţumesc, domnule Benson. Dar ce spuneai despre 
marţieni? 

— A, da! E destul de simplu. S-ar putea să nu ştii că există 
peşteri enorme în subsolul marțian, chiar la câţiva kilometri 
adâncime. Atât ştim din datele cutremurelor de pământ, 
sau, mai bine spus, a cutremurelor de sol marțian. Unii 
oameni de ştiinţă susţin că peşterile sunt rezultatul acţiunii 
de eroziune naturală a apei din zilele când Marte mai avea 
încă oceane, dar apoi s-au detectat unele radiaţii, care nu 
pot avea sursa decât în interiorul planetei şi care nu pot fi 
provocate de oameni, dar trebuie să fie provocate de nişte 
fiinţe inteligente. Semnalele sunt prea regulate pentru a fi 
de altă natură. Există o logică, dacă stai şi te gândeşti la 


asta. La începutul existenţei acestei planete, apa şi oxigenul 
erau în cantităţi suficiente pentru a întreţine viaţa, dar 
gravitația fiind jumătate din cea a Pământului; amândouă 
substanţele s-au scurs încet în spaţiu. Dacă au existat 
marţieni inteligenţi, atunci probabil că au prevăzut asta. 
Poate că au construit caverne enorme în subsolul planetei 
în care să reţină destul aer şi destulă apă pentru a-şi 
continua la nesfârşit existenţa, dacă îşi mențineau populaţia 
stabilă. Şi acum să presupunem că aceşti marţieni află că 
suprafaţa planetei lor adăposteşte din nou viaţă, viaţă 
inteligentă. Să presupunem că îi deranjează sau chiar le 
este frică de o eventuală întâlnire cu noi. Ceea ce noi 
numim otrăvire a mâncării, s-ar putea de fapt să fie război 
bacteriologic. 

— Înţeleg ce vrei să spui, spuse gânditor David. 

— Dar ar înţelege asta Sindicatul? Sau Consiliul Ştiinţei? 
Nu contează. O să lucrezi cu mine cât mai curând şi poate 
atunci vom fi în stare să-i convingem. 

Zâmbi apoi întinse o mână moale care aproape că dispăru 
în mâna mult mai puternică a lui David Starr. 

— Cred că o să te lase să ieşi acum, spuse Benson. 

Chiar l-au lăsat să iasă, şi David avu pentru prima dată 
ocazia să observe inima unei ferme de pe Marte. Normal, 
ferma era şi ea acoperită de o cupolă ca şi oraşele. David 
fusese sigur de asta încă de când îşi recăpătase cunoştinţa. 
Nu poţi să respiri aer curat şi să trăieşti la o gravitație 
egală cu cea a Pământului decât în interiorul unei cupole. 

Cum era de aşteptat, cupola era mai mică decât cea a 
oraşului, în cel mai înalt punct avea treizeci de metri, iar 
structura ei translucidă era vizibilă în cele mai mici detalii, 
în timp ce raze de lumină albă fluorescentă întreceau 
strălucirea luminii solare. Întreaga cupolă se întindea pe o 
suprafaţă care depăşea un kilometru pătrat. 

În prima seară, David avu puţin timp să-şi extindă 
cercetările. Domul părea plin de oameni care trebuiau 
hrăniţi de trei ori pe zi. Mai ales seara, după o zi de muncă 


plină, păreau că nu se mai satură. David stătea nepăsător în 
spatele tejghelei în timp ce fermierii cu farfurii de plastic 
treceau prin dreptul lui. David a aflat mai târziu că farfuriile 
erau făcute special pentru uzul fermelor de pe Marte. La 
căldura mâinilor umane ele puteau fi modelate şi se putea 
împacheta hrana atunci când era nevoie ca masa să fie 
luată în deşert. Astfel modelate, ele păstrau hrana caldă şi o 
fereau de nisip. În interiorul fermei, farfuriile puteau fi din 
nou întinse şi folosite ca de obicei. 

Fermierii nu-i dădeau lui David nici un fel de atenţie. 
Numai Bigman, a cărui faţă se vedea pe la mese unde tot 
înlocuia sticlele cu sos sau recipientele cu tot felul de 
mirodenii, îi făcu un semn. Micuţul căzuse mult în ierarhia 
fermei, dar suporta asta cu stoicism. 

— Doar pentru o singură lună, îi explicase el odată în 
bucătărie când se prepara supa şi bucătarul şef îşi părăsise 
postul pentru câteva minute, iar cei mai mulţi dintre băieţi 
ştiu care e treaba şi nu-mi îngreunează situaţia. Recunosc, 
mai sunt Griswold, Zukis şi restul trupei, şobolanii care 
încearcă să ajungă undeva fiind slugile prea-supuse ale lui 
Hennes. Dar, până la urmă, de ce m-ar interesa? Stau 
numai câteva săptămâni. 

— Să nu te deranjeze că băieţii nu se împrietenesc cu tine, 
îi spusese elaltă dată. Ştiu că eşti pământean, dar nu ştiu, 
spre deosebire de mine, că eşti destul de tare pentru un 
pământean. Hennes sau Griswold sunt tot timpul cu ochii pe 
mine ca să se asigure că nu le spun, altfel ar fi auzit băieţii 
totul de la mine. Dar, nici o problemă, or să afle ei până la 
urmă! 

Numai că totul lua timp. Pentru David situaţia rămânea la 
fel: un fermier cu farfuria; o porţie mare de piure, un 
polonic de mazăre, şi o bucată mică de friptură (carnea era 
mult mai rară decât vegetalele pe Marte, din moment ce 
era importată de pe Pământ). Fermierul îşi lua apoi singur o 
farfurie cu o prăjitură şi o cană de cafea. Apoi un alt fermier 
cu o altă tavă; o altă porţie de piure, un alt polonic de 


mazăre şi aşa mai departe. Pentru ei, David Starr părea era 
doar un pământean cu un polonic într-o mână şi cu o 
furculiţă enormă în cealaltă. Nu era nici măcar o faţă: era 
doar un polonic şi o furculiţă. 

Bucătarul îşi băgă capul pe uşă. Ochii lui porcini cercetară 
atent mulţimea agitată din sală. 

— Hei! Williams! Mişcă-ţi picioarele şi du nişte mâncare în 
sala specială de mese. 

Makian, Benson, Hennes, şi alţii care erau consideraţi 
importanţi din punctul de vedere al poziţiei sau serviciului, 
cinau singuri într-o cameră. Stăteau la mese şi erau serviţi 
acolo. David trecuse prin asta şi mai înainte. Pregăti tăvile 
speciale şi le duse acolo pe o masă cu rotile. 

Se strecură tăcut printre mese, începând cu cea la care 
stăteau Makian, Hennes şi alţi doi. Zăbovi puţin la masa lui 
Benson. Acesta primi tava cu un zâmbet întrebând „Ce mai 
faci?”, apoi începu să mănânce cu poftă. David, cu un aer de 
chelner conştiincios, dădu la o parte nişte firimituri 
invizibile. Astfel reuşi să ajungă cu gura la urechea lui 
Benson iar buzele lui abia dacă se mişcară în timp ce 
murmură: 

— A fost otrăvit cineva aici la fermă? 

Benson reacţiona de la primele cuvinte şi se uită rapid la 
David. La fel de repede însă întoarse capul, încercând să 
pară indiferent. Apoi dădu din cap în semn că nu. 

— Dar legumele sunt de pe Marte, nu-i aşa? Murmură 
David. Apoi o voce nouă răsună în cameră. Era un strigăt 
puternic din celălalt colţ al încăperii. 

— Pe Jupiter, lungan idiot de pe Pământ, mişcă-te odată! 

Era Griswold cu faţa lui bărboasă. „S-ar părea că din când 
în când se mai şi bărbiereşte, îşi zise David, din moment ce 
barba nu-i creşte niciodată mai mult, dar nici n-a fost văzut 
vreodată cu ea mai scurtă.” 

Griswold mânca la ultima masă la care ajunse David. Încă 
mai mormăia, evident scos din fire. 


— Adu tava, afurisitule! Mai repede! Mai repede! Strigă 
încă o dată Griswold. David se îndreptă spre masa lui fără 
să se grăbească, iar mâna lui Griswold ce ţinea o furculiţă 
se întinse rapid. David se mişcă mult mai iute şi furculiţa 
făcu un zgomot ascuţit când atinse plasticul mesei. 

Ţinând tava într-o mână, David prinse pumnul lui Griswold 
cu cealaltă. Strânsoarea lui devenea din ce în ce mai 
puternică. Ceilalţi trei de la masă îşi împinseră în spate 
scaunele înroşindu-se la faţă. 

Vocea lui David, joasă, rece şi amenințătoare răsună exact 
atât de tare cât să audă Griswold. 

— Potoleşte-te şi cere-ţi porţia frumos, altfel ţi-o pun pe 
toată în cap. 

Griswold încercă să se mişte, dar David nu slăbi 
strânsoarea. Apoi îşi puse genunchiul în spatele scaunului 
lui Griswold pentru ca acesta să nu se depărteze de masă. 

— Cere frumos, zise David, zâmbind înşelător. Ca un băiat 
bine crescut. 

Griswold fornăia nervos. Furculiţa îi căzu dintre degetele 
amorţite de durere. 

— Pot să iau tava? Murmură el. 

— Şi mai cum? 

— Te rog, reuşi el să pronunţe în cele din urmă. 

David cobori tava apoi dădu drumul mâinii lui Griswold din 
care dispăruse tot sângele, lăsându-i o culoare albă. Victima 
îşi masă mâna strivită apoi se întinse după furculiţă. Se uită 
la David furios, dar nu întâlni decât zâmbetul şi indiferența 
din ochii acestuia. Fermele de pe Marte erau locuri dure 
unde fiecare trebuia să-şi poarte singur de grijă. 

Makian se ridicase în picioare. 

— Williams! Strigă el. 

— Domnule? Zise David apropiindu-se. 

Makian nu se referi în mod direct la cele întâmplate, dar 
se uită cu atenţie la David, de parcă l-ar fi văzut pentru 
prima oară şi i-ar fi plăcut ce vede. 

— Ai vrea să mergi la verificări mâine? Îl întrebă el. 


— Verificări, domnule? Ce sunt astea? 

Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, David cercetă masa 
cu privirea. Friptura lui Makian dispăruse, dar mazărea era 
neatinsă iar din piure de-abia dacă luase de câteva ori. Nu 
avea, aparent, apetitul lui Hennes, care golise tava. 

— Verificarea” e un control lunar în întreaga fermă a 
tuturor plantelor şi serelor. E un vechi obicei. Căutăm 
posibile spargeri accidentale ale geamurilor, analizăm 
starea maşinilor de recoltat şi a conductelor de irigație ca şi 
eventualii hoţi. Pentru verificări ne trebuie oricât de mulţi 
oameni buni putem găsi. 

— Mi-ar plăcea să vin, domnule. 

— Bine. Aşa mi-am zis şi eu. 

Makian se întoarse spre Hennes, care ascultase toată 
discuţia calm şi nepăsător. 

— Îmi place stilul băiatului, Hennes. S-ar putea să iasă din 
el un adevărat fermier. Şi, Hennes... 

Vocea lui Makian scăzu în intensitate, iar David, care se 
îndepărta, nu mai putu să audă, dar din privirea scurtă şi 
încruntată pe care Makian i-o aruncă lui Griswold, pricepu 
că nu avea cum să-i aducă vreun compliment fermierului 
veteran. 

XXX 

David Starr auzi paşii în interiorul cabanei sale şi acţiona 
chiar mai înainte de a se trezi de-a binelea. Alunecă într-o 
parte a patului şi se ascunse sub el. Văzu, în lumina palidă a 
lămpilor fluorescente de veghe ce pătrundea pe fereastră, 
forma vagă a unor picioare. Luminile de veghe erau 
permise pe tot cuprinsul fermei în perioada de somn pentru 
a se diminua întunericul total ce se aşternea peste cupolă. 

David aşteptă o clipă, apoi auzi foşnetul aşternuturilor. 
Cineva căuta cu înfrigurare prin tot patul. O voce murmură: 

— Pământeanule! Pământeanule! Unde cometa 
cometelor... David atinse unul din picioare. Necunoscutul îşi 
trase repede piciorul şi icni speriat. 


Urmă o pauză, apoi un cap, cu contururi vagi în întuneric, 
se apropiat încet de el. 

— Pământeanule? Ce faci aici? 

— Unde altundeva aş putea să dorm, Bigman? Îmi place 
sub pat. 

— Aş fi putut să ţip de spaimă şi pe urmă aş fi încurcat-o 
rău de tot, şopti micuțul furios. Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Acum este momentul! Zise David râzând pe înfundate, 
în timp ce se băga la loc în pat. 

— Eşti un gândac spaţial destul de suspicios pentru un 
pământean. 

— Normal, replică David, intenţionez să trăiesc ani lungi şi 
fericiţi. 

— Dacă nu eşti atent, n-ai nici o şansă. 

— Nu? 

— Nu. Nici nu ştiu de ce mă aflu aici. Dacă sunt prins, adio 
scrisori de recomandare! Fac asta doar pentru că m-ai 
ajutat când aveam nevoie, şi acum mă revanşez. Ce i-ai 
făcut păduchelui de Griswold? 

— A fost doar o mică altercaţie în sala de mese specială. 

— O mică altercaţie? Era nebun de furie. Hennes a făcut 
tot ce i-a stat în putinţă ca să-l calmeze. 

— Şi asta ai venit să-mi spui, Bigman? 

— În parte, da. Erau în spatele garajelor după stingere. 
Nu ştiau că sunt şi eu prin preajmă, dar nici eu nu le-am dat 
vreun motiv să creadă asta. Oricum, Hennes scotea untul 
din Griswold; prima, că s-a luat de tine când era de faţă 
Bătrânul, şi a doua, că n-a avut curajul să termine ce a 
început. Griswold era prea nervos ca să mai vorbească 
raţional. Din cât am ghicit eu, se umfla în pene spunând că 
o să-ţi scoată maţele. Hennes a spus... 

Bigman făcu o scurtă pauză apoi continuă: 

— Nu tu mi-ai spus că Hennes e curat din punctul tău de 
vedere? 

— Aşa pare. 

— Dar plimbările lui nocturne... 


— Nu l-ai văzut decât o dată. 

— O dată e de ajuns. Dacă nu era nimic rău, de ce nu poţi 
să-mi spui adevărul? 

— Nu e treaba mea, Bigman, dar nu pare să fie nimic rău 
în acele plimbări. 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce nu te lasă în pace? 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, atunci când Griswold a terminat de vorbit, Hennes 
a spus să mai aştepte. A spus că vei fi şi tu mâine la 
verificări şi atunci o să fie momentul. Aşa că m-am gândit că 
ar fi bine să vin să te avertizez, pământeanule. Mai bine nu 
veni la verificări. 

Vocea lui David rămase la fel de calmă. 

— Ce-a vrut să spună Hennes? 

— Asta e tot ce-am auzit. S-au depărtat şi nu i-am putut 
urmări fără să nu fiu descoperit. Bănuiesc însă că e destul 
de clar. 

— Probabil. Dar să presupunem că încercăm să aflăm 
exact ce vor. 

Bigman se apropie mai mult de David de parcă ar fi 
încercat să citească ceva pe faţa lui în ciuda întunericului 
total. 

— Şi cum vrei să faci asta? 

— Tu cum crezi? Replică la rândul lui David. O să fiu la 
verificări mâine şi o să le dau o şansă băieţilor să-mi arate. 
— Nu poţi să faci asta! Rosti dintr-o suflare Bigman. Nu 
poţi să li te împotriveşti singur într-o verificare. Nu ştii 

nimic despre Marte, pământean fără minte! 

— Atunci, spuse pe un ton flegmatic David, presupun că 
asta ar însemna sinucidere. Om trăi şi-om vedea! 

Îl bătu pe Bigman pe umăr, se întoarse pe o parte şi-şi 
reluă somnul. 

„Înainte!” 

Freamătul verificărilor începu în interiorul cupolei care 
acoperea ferma de îndată ce primele neoane au fost 
aprinse. Era un zgomot sălbatic şi o agitaţie nebună. 


Maşinile de nisip erau înşirate şi fiecare fermier îşi făcea 
ultimele verificări. 

Makian era peste tot, dar nu zăbovea prea mult într-un 
singur loc. Hennes, cu stilul lui categoric, cu vocea 
puternică, stabilea fermierii care urmau să participe la 
verificare şi fixa pentru fiecare în parte zona de care 
trebuia să se ocupe din marea întindere a fermei. Ridică 
privirea când ajunse în dreptul lui David şi se opri lângă el. 

— Williams, zise el, mai eşti hotărât să mergi la verificări? 

— N-aş pierde asta pentru nimic în lume! 

— Bine! Pentru că n-ai o maşină a ta, o să-ţi dau una din 
stocul de rezerve. Din moment ce ţi-am dat-o, este treaba ta 
să ai grijă de ea şi s-o ţii în stare de funcţionare. Plata 
pentru orice reparaţie sau stricăciune pe care consider că 
ai fi putut s-o eviţi, o vei suporta din salariul tău. Înţeles? 

— Corect! 

— O să faci parte din echipa lui Griswold. Ştiu că voi doi nu 
vă înţelegeţi, dar el este cel mai bun om al nostru, iar tu nu 
eşti decât un pământean fără experienţă. N-aş vrea să pun 
în cârca altuia mai puţin priceput pe unul ca tine. Poţi să 
conduci o maşină de nisip? 

— Cred că mă descurc cu orice fel de vehicul după puţină 
practică. 

— 'Te descurci, ai? O să-ţi dăm şansa să arăţi ce poți. 
Hennes vru să plece, dar se opri şi zise: 

— Dar tu unde crezi că te duci? 

Bigman tocmai intra în camera de adunare. Era îmbrăcat 
cu un echipament nou, iar cizmele îi erau lustruite oglindă. 
Avea părul uns şi faţa curată. 

— La verificare, mister Hennes. Nu sunt închis şi încă mai 
am gradul de fermier, cu toate că m-aţi pus să lucrez la 
bucătărie. Asta înseamnă că pot să merg la verificări. Şi mai 
înseamnă că am încă dreptul la vechea mea maşină şi la 
vechea mea echipă. 

Hennes dădu din umeri apoi răspunse: 


— Ai citit destul de bine regulile, Bigman, şi presupun că ai 
dreptate. Dar încă o săptămână, Bigman, o săptămână! Pe 
urmă, dacă-ţi mai arăţi nasul pe teritoriul lui Makian, o să 
pun pe cineva să te strivească. 

Bigman răspunse cu un gest ameninţător în timp ce 
Hennes se depărta, apoi se întoarse spre David. 

— Ai folosit vreodată un aparat de respirat, 
pământeanule? 

— Niciodată. Dar, oricum, am auzit de ele. 

— Să auzi de ele nu e totuna cu a le folosi. Am verificat eu 
unul şi pentru tine. Fii atent, am să te-nvăţ cum să ţi-l pui. 
Nu, nu, scoate degetele mari de acolo. Uite-te cum îmi ţin 
mâinile. Acum peste cap, şi ai grijă să nu ai curelele 
răsucite la ceafa, altfel mai târziu o să te doară capul. Acum 
poţi să vezi prin el? 

Partea superioară a feţei lui David era transformată într-o 
monstruozitate înrămată în plastic, iar cele două furtunare, 
care veneau de la tuburile de oxigen şi treceau de o parte şi 
de alta a bărbiei, alungau orice urmă de înfăţişare umană 
din el. 

— Ai probleme cu respiraţia? Întrebă Bigman. 

David lupta cu îndârjire să tragă aer. Îşi dădu jos masca de 
respirat. 

— Cum îi dai drumul? Nu văd nici un buton. Bigman se 
amuza copios. 

— Asta e plata pentru sperietura de aseară. Nu ai nevoie 
de nici un buton. Tuburile încep să pompeze oxigen imediat 
ce căldura şi presiunea feţei tale iau contact cu masca; tot 
aşa, se opreşte automat când o dai jos. 

— Ceva nu merge la ea. Eu... 

— Nu e nimic stricat. Pompează oxigen la jumătate din 
presiunea normală pentru a se potrivi cu presiunea 
atmosferică de pe Marte, şi nu poţi să respiri cu ea aici 
înăuntru când te afli la presiunea şi atmosfera specifică 
Pământului. În deşert totul o să fie normal. Şi o să-ţi şi 
ajungă, căci, deşi e jumătate din normal, e numai oxigen. O 


să ai la fel de mult oxigen cât ai avut de fiecare dată. Fii 
atent la un singur lucru. Inspiră pe nas, şi expiră pe gură. 
Dacă expiri pe nas o să-ţi abureşti ocularele şi, crede-mă, 
asta n-o să fie bine. 

Bigman se învârti ţanţoş în jurul lui David şi apoi dădu din 
cap. 

— Nu ştiu ce să fac cu cizmele tale. Alb şi negru! Arăţi ca 
un deşeu sau ceva de genul ăsta! Apoi privi în jos la creaţia 
lui în purpuriu şi galben-verzui peste măsură de satisfăcut. 

— O să mă descurc. Mai bine te-ai duce la maşina ta. Se 
pare că sunt cu toţii gata de plecare. 

— Ai dreptate. Păi, ai grijă. Fii atent la schimbarea de 
gravitație. E destul de greu dacă nu eşti obişnuit cu ea. Şi, 
pământeanule... 

— Da! 

— Fii cu ochii-n patru! Ştii ce vreau să zic. 

— Mulţumesc. Aşa voi face. 

Maşinile de nisip se aliniau în grupe de câte nouă. Erau 
mai mult de o sută, lângă fiecare aflându-se câte un fermier 
care îşi tot verifica tabloul de comandă sau cauciucurile 
maşinii. Fiecare vehicul avea mai multe însemne care 
vroiau să fie şi pline de umor. Maşina de nisip repartizată 
lui David era plină de astfel de mesaje începând cu un 
„Păzea, fetelor!”, pictat pe botul de forma unui glonţ, şi 
terminând cu „Nu e o furtună de nisip, sunt doar eu”, pictat 
pe bara de protecţie. 

David intră în maşină şi închise uşa. 1 se potrivea perfect. 
Toate liniile erau rotunjite. Exact deasupra lui se afla o 
supapă care filtra şi refiltra aerul permiţând o echilibrare a 
presiunii din maşină şi din afara ei. Geamul nu arăta prea 
curat. Stratul subţire depus pe el stătea drept dovadă a 
zecilor de furtuni pe care le înfruntase şi prin care trecuse 
cu bine. David găsi panoul de control al maşinii destul de 
familiar. Era, în cea mai mare parte, la fel ca la celelalte 
maşini. Cele câteva butoane necunoscute îşi dezvăluiră 
utilitatea după ce le acţiona. 


Griswold ajunse lângă el, gesticulând furios. Apoi deschise 
uşa maşinii lui David. 

— Coboară apărătorile din faţă, idiotule! Nu ne îndreptăm 
spre nici o furtună. 

David căută butonul potrivit pe care îl găsi imediat lângă 
volan. Scuturile împotriva vântului, care păreau lipite de 
metalul maşinii, coborâră singure ascunzându-se în 
soclurile lor. Vizibilitatea se îmbunătăţi instantaneu. 
„Normal, îşi zise David. Atmosfera de pe Marte nu va 
genera vreun vânt care să ne deranjeze şi, în plus, pe Marte 
e vară. Nu poate fi prea frig”. 

— Hei, pământene! Se auzit o voce. 

David privi în sus. Bigman îi făcea du mâna. Se număra şi 
el printre cei nouă oameni care formau echipa lui Griswold. 
David îi răspunse la salut. 

O parte a cupolei se ridică. Nouă maşini se strecurară 
încet în secţiunea de presurizare. Apoi poarta se închise în 
spatele lor. După câteva minute se deschise din nou, sasul 
rămânând gol, şi intrară alte nouă maşini. 

Vocea lui Griswold se auzi deodată puternic şi clar, exact 
lângă urechea lui David. Se întoarse şi văzu un mic difuzor 
încorporat în capota maşinii chiar deasupra capului său. 
Deschizătură mică cu sită fină de la capătul mânerului 
manşei era un microfon. 

— Echipa numărul 8, gata? 

Apoi vocile au început să răsune consecutiv: „Numărul 1, 
gata.” „Numărul 2, gata”. Urmă o pauză după numărul 
şase. Numai câteva secunde. Apoi se auzi vocea lui David: 
„Numărul 7, gata.” După care urmă: „Numărul 8, gata.” 
Vocea lui Bigman se făcu auzită ultima: „Numărul 9, gata”. 

O parte a cupolei se ridică din nou şi maşinile din faţa lui 
David se puseră în mişcare. David apăsă uşor pe rezistor, 
acţionând bobinele pentru a permite accesul curentului 
electric în motor. Maşina lui de nisip se deplasă brusc 
înainte, mai-mai să se lovească de spatele celei din faţă. 
David luă piciorul de pe rezistor din cauza şocului şi simţi 


maşina tremurând sub el. Apoi, uşurel, o redresa. Secţiunea 
din cupolă îi prinse ca într-un tunel, închizându-se în 
spatele lor. 

David îşi dădu seama de şuieratul aerului pompat din sas 
înapoi în interiorul cupolei. Inima începu să-i bată cu 
putere, dar mâinile lui erau bine prinse de volan. 

Hainele fluturau pe el, iar aerul se strecura de sub ele 
acolo unde cizmele întâlneau coapsa. Simţea nişte 
furnicături pe mâini şi în bărbie şi avea un sentiment de 
dilatare. Înghiţi de multe ori în sec pentru a scăpa de 
durerea din ce în ce mai puternică din urechi. După cinci 
minute, David răsufla din greu din cauza efortului pe care-l 
făcea pentru a aduna oxigenul necesar. 

Ceilalţi îşi puneau aparatele de respirat. Făcu şi el acelaşi 
lucru, şi oxigenul începu să pătrundă lin pe nări. Respiră 
adânc, dând aerul afară pe gură. Braţele şi picioarele încă îl 
mai furnicau, dar această senzaţie dispărea încetul cu 
încetul. 

Acum secţiunea se deschidea în faţa lor, şi nisipul tare şi 
roşu de pe Marte strălucea în lumina plăpândă a soarelui. 
Apoi, după ce poarta exterioară a secţiunii se ridică, răsună 
un strigăt ţâşni din gâturile a opt fermieri. 

„Înainteee!” Şi prima maşină din şir porni. 

Era strigătul tradiţional al fermierilor, care în atmosfera 
rarefiată de pe Marte avea o tonalitate ascuţită, aproape 
soprano. 

David acţiona rezistorul şi porni încet dincolo de linia ce 
despărţea metalul cupolei de solul marțian. 

Şi atunci simţi şocul! 

Schimbarea rapidă de gravitație era ca o cădere liberă de 
la câteva sute de metri. Cincizeci şi cinci de kilograme din 
cele nouăzeci şi unu ale sale dispărură imediat ce trecu 
linia, lăsându-l cu un gol în stomac. Se ţinu strâns de volan 
în timp ce senzaţia de cădere, cădere, cădere persista. 
Maşina de nisip coti brusc. 


Se auzi vocea lui Griswold care rămânea la fel de groasă 
chiar şi în goliciunea ridicolă pe care i-o dădea vocii aerul 
rarefiat ce transmitea atât de slab undele sonore. 

— Numărul 8! Înapoi în rând! 

David se lupta cu volanul, se lupta cu propriile senzaţii, se 
lupta pentru a vedea clar. Trase cu greutate oxigen prin 
aparatul de respirat şi răul trecu. 

Îl putea vedea pe Bigman privind îngrijorat spre el. Ridică 
o mână de pe volan pentru a-i face semn, dar numai pentru 
o clipă, fiindcă apoi se concentra asupra drumului. 

Deşertul marțian era aproape plat, plat şi pustiu. Nici 
măcar o tufa nu exista aici. Acea zonă era moartă şi fusese 
părăsită de cine ştie câte mii de milioane de ani. Dar brusc 
îi veni în minte gândul că poate se înşela. Poate că nisipul 
deşertului fusese acoperit cu microorganisme albastre- 
verzui până în clipa în care pământenii au venit şi le-au ars 
pentru a-şi construi ferme. 

Maşinile stârneau un praf slab care se ridica încet, ca şi 
cum ar fi fost într-un film văzut cu încetinitorul. Praful se 
aşternea la fel de încet în urma lor. 

Maşina lui David avea probleme. Mări viteza, din ce în ce 
mai mult, apoi îşi dădu seama că ceva nu merge bine. 
Celelalte maşini din faţa lui nu se ridicau de la sol, pe când 
el sărea ca un iepure. La cea mai neînsemnată 
imperfecţiune a solului, la cea mai mică piatră, maşina lui se 
ridica în aer. Era purtată în sus, câţiva centimetri, roţile 
învârtindu-se în gol. Cobora la fel de uşor, apoi se repezea 
înainte cu o smucitură atunci când roţile aflate în mişcare 
se blocau la atingerea solului. 

Asta îl făcu să piardă teren, iar atunci când începu să 
mărească viteza, săriturile se înmulţiră. Cauza era 
gravitația mică, dar ceilalţi reuşeau să o compenseze. David 
se întreba cum. 

Se făcea din ce în ce mai frig. Chiar dacă era vară pe 
Marte, David îşi zise că temperatura e puţin deasupra 
limitei de îngheţ. Putea privi direct soarele de pe cer. Era 


un soare mic pe un cer purpuriu pe care cu greutate se 
puteau observa trei sau patru stele. Aerul era prea rarefiat 
pentru a le ascunde sau pentru a împrăştia lumina în aşa fel 
încât să se formeze cerul albastru de pe Pământ. 

Vocea lui Griswold se auzi din nou: 

— Maşinile unu, patru şi şapte, la stânga. Maşinile doi, 
cinci şi opt, pe centru. Maşinile trei, şase şi nouă, la 
dreapta. Maşinile doi şi trei se vor ocupa de subsecţiunile 
lor. 

Maşina lui Griswold, cea cu numărul unu, începuse să facă 
o curbă la stânga, iar David, urmărind-o cu privirea, 
observă linia neagră ce se vedea la orizont în partea stângă. 
Numărul patru urmă numărului unu, şi David trase 
puternic de volan pentru a se înscrie în viraj. 

Ceea ce urmă îl găsi pe David nepregătit. Maşina lui intră 
într-un derapaj atât de puternic încât abia îşi dădu seama 
ce se întâmplă. Se prinse cu disperare de volan rotindu-l în 
direcţia derapajului. Opri alimentarea şi simţi roţile 
scrâşnind în timp ce maşina continua să se rotească. 
Deşertul se învârtea în faţa ochilor lui şi nu mai percepea 
decât culoarea lui incandescentă. 

Apoi se auzi în difuzor vocea subţire a lui Bigman: 

— Acţionează frâna de urgenţă. E la dreapta rezistoarelor. 
David căută disperat frâna de urgenţă, deşi nu ştia cum 
arată, dar picioarele, care îl dureau îngrozitor, nu reuşiră 
să găsească nimic. În faţa lui, linia neagră a orizontului 
apăru şi dispăru. Era mult mai distinctă şi mai clară. Deşi o 
zărise doar o clipă, David îşi dădu seama imediat de natura 
ei. Era una din fisurile de pe Marte, lungă şi dreaptă. La fel 
ca una din numeroasele fisuri de pe Lună, era o crăpătură 
în scoarţa planetei, apărută de-a lungul milioanelor de ani 
de când acest corp ceresc se usca. Fisurile erau mai late de 
trei metri şi nimeni nu le sondase adâncimea. 

— E un buton mic de culoare roz, strigă Bigman. Apasă 
peste tot! 


David făcu întocmai, apoi simţi ceva coborând sub 
degetele lui de la picioare. Mişcarea rapidă a maşinii de 
nisip deveni un scârţâit rebel care aproape că îl scotea din 
minţi. Praful formă adevăraţi nori, înăbuşindu-l şi 
întunecând totul înjur. 

Se aplecă pe volan şi aşteptă. Era clar că maşina încetinea. 
Până la urmă se opri definitiv. 

Se aşeză înapoi pe scaun şi respiră liniştit pentru o clipă. 
Apoi îşi scoase aparatul de respirat, îi şterse interiorul în 
timp ce aerul rece îi înţepa nasul şi ochii, apoi şi-l puse la 
loc. Hainele erau de un roşu cenuşiu din cauza prafului şi 
avea bărbia plină de acelaşi praf roşu. Îi putea simţi 
uscăciunea pe buze, iar interiorul maşinii era şi el plin de 
praf. 

Alte două maşini opriră lângă el. Griswold se dădu jos 
dintr-una, cu faţa lui bărboasă, monstruos de urâtă din 
cauza aparatului de respirat. David îşi dădu seama de ce 
purtau toţi fermierii bărbi. Ele serveau ca protecţie 
împotriva frigului şi a vântului tăios de pe Marte. 

Griswold se apropia mârâind, arătându-şi dinţii îngălbeniţi 
şi stricaţi. 

— Pământene, reparaţiile pentru această maşină de nisip 
vor fi făcute din salariul tău. Hennes te-a avertizat! 

David deschise uşa şi sări din maşină. Pe dinafară maşina 
era o epavă. Cauciucurile erau sfâşiate, din ele ieşind nişte 
„dinţi” enormi care erau desigur frânele de urgenţă. 

— Nici un bănuţ nu va fi oprit din salariul meu, Griswold, 
Ceva nu a fost în regulă cu maşina. 

— Aşa e. Şoferul. Un pămpălău de şofer, asta nu a fost în 
regulă cu maşina. 

O altă maşină venea scoțând un sunet ascuţit, iar Griswold 
se întoarse să vadă cine era. 

— Pleacă de-aici, muscă-n lapte ce eşti! Întoarce-te la 
treaba ta, rosti Griswold, iar barba lui parcă se zbârlise. 

Bigman se dădu jos din maşină. 

— Nu, până nu mă uit la maşina pământeanului. 


Bigman cântărea mai puţin de douăzeci şi trei de 
kilograme pe Marte, şi dintr-o singură săritură lungă ajunse 
lângă David. Se aplecă pentru o clipă, apoi se îndreptă. 

— Unde sunt tijele de greutate, Griswold? Întrebă el. 

— Ce sunt tijele de greutate, Bigman? Zise David. Micuţul 
îi răspunse dintr-o suflare: 

— Atunci când foloseşti maşinile astea la gravitație mică, 
se pun nişte traverse groase la fiecare ax al roţilor. Le dai 
jos atunci când eşti la gravitație mare. Îmi pare rău, 
prietene, dar nu m-am gândit nici o clipă că asta ar putea fi 
ce... 

David îl opri. Micuţul tăcu brusc. Asta explica de ce maşina 
lui se ridica la fiecare hârtop în timp ce ale celorlalţi păreau 
lipite de sol. 

David se întoarse către Griswold. 

— Nu ştiai că lipsesc tijele? Griswold începu să înjure: 

— Fiecare om răspunde de maşina lui. Dacă n-ai observat 
că lipsesc, asta te priveşte. 

Toate maşinile se adunaseră în jurul lor. Fuseseră 
împresuraţi de un cerc de oameni bărboşi. Toţi erau tăcuţi 
şi niciunul nu încerca să intervină. 

Bigman sări ca ars: 

— Cap sec ce eşti, omul ăsta e un începător! Nu te poţi 
aştepta să... 

— Potoleşte-te, Bigman, spuse David. E treaba mea. Te 
întreb din nou, Griswold. Ai ştiut de asta dinainte? 

— 'Ţi-am mai spus, pământene. În deşert fiecare are grijă 
de pielea lui. Nu stau să te dădăcesc. 

— Bine. În cazul ăsta o să am singur grijă de mine chiar 
din momentul ăsta. 

David se uită înjur. Era chiar pe marginea fisurii. Câţiva 
metri, şi ar fi fost un om mort! 

— Oricum, va trebui să ai şi tu grijă de tine, pentru că o să 
iau maşina ta. Poţi să o conduci pe a mea înapoi la fermă 
sau să rămâi aici. E treaba ta! 

— Pe Marte! 


Mâna lui Griswold lovi una din cizme, iar mulţimea din 
jurul lor începu să strige: 

— Luptă dreaptă! Luptă dreaptă! 

Legile din deşertul de pe Marte erau dure, dar nu 
permiteau avantaje considerate necinstite. Asta era de la 
sine înţeles. Numai prin nişte înţelegeri mutuale de acest 
fel orice om putea să fie protejat de vreun cuţit energetic în 
spate sau de vreo rază de blaster în burtă. Griswold se uită 
la feţele dure din jurul lui şi zise: 

— Bine, aşa o să facem când ne vom întoarce la fermă. Şi 
acum la muncă! 

— O să ne luptăm la fermă dacă vrei. Dar până atunci, 
fereşte-te din calea mea! 

David păşi fără grabă înainte, iar Griswold se dădu înapoi. 
— Ageamiu prost! Nu ne putem lupta cu aparatele astea 
de respirat pe faţă! Ai vreun pic de creier în căpăţâna aia? 

— Atunci dă-l jos pe-al tău, şi voi face şi eu la fel, spuse 
David. Învinge-mă în luptă dreaptă, dacă poţi. 

— Luptă dreaptă! Strigară cei din jurul lor. 

— Ori lupţi cinstit, ori renunţi, Griswold! Zise Bigman. 

Făcu o săritură înainte şi smulse blasterul din cizma lui 
Griswold. David puse mâna pe aparatul de respirat şi 
întrebă: 

— Gata? 

— Voi număra până la trei! Spuse Bigman. 

Bărbaţii ţipau agitaţi. Aşteptau cu nerăbdare să vadă ce 
avea să urmeze. Griswold aruncă o privire sălbatică în jurul 
lui. Bigman începuse numărătoarea: 

— Unu... 

Când ajunse la trei, David îşi scoase aparatul de respirat şi 
îl aruncă într-o parte împreună cu buteliile de oxigen. 
Stătea acolo, neprotejat, ţinându-şi răsuflarea în atmosfera 
irespirabilă a planetei Marte. 

Descoperirea. 

Griswold nu se mişcă iar aparatul de respirat rămase la 
locul lui. Drept răspuns, un mormăit ameninţător se auzi 


din partea spectatorilor. 

David se mişcă cât de repede putu, măsurându-şi paşii de 
teama gravitaţiei mici. Făcu o săritură stângace (era ca şi 
cum ar fi fost în apă) şi îl prinse pe Griswold de umăr. Se 
răsuci într-o parte pentru a se feri de lovitura de genunchi 
a fermierului. Apoi întinse o mână spre bărbia lui Griswold, 
prinse aparatul de respirat şi i-l smulse de pe faţă. 

Griswold se întinse după el cu mic urlet, apoi îşi dădu 
seama că trebuie să închidă gura din cauza lipsei de aer. Se 
depărtă, ezitând o clipă. Apoi îi dădu încet un ocol lui David. 

Trecuse aproape un minut de când David trăsese ultima 
gură de aer. Plămânii săi luptau din greu. Griswold, cu ochii 
injectaţi, se ghemui ca să sară, încercând să-l păcălească pe 
David. Avea picioarele iuți şi mişcările pline de graţie. Se 
obişnuise cu gravitația mică şi putea să-şi stăpânească 
mişcările. David îşi dădu seama cu groază că el s-ar putea 
să nu fie în stare de asta. O mişcare rapidă şi puţin 
chibzuită l-ar fi putut face să se prăbuşească. 

Fiecare secundă sporea încordarea. David se ferea şi 
urmărea atent faţa lui Griswold care devenea din ce în ce 
mai schimonosită. Trebuia să-l aştepte pe fermier. Şi el avea 
plămâni de atlet. Dar Griswold mânca şi bea prea mult 
pentru a fi într-o formă bună. Apoi zări fisura. Era undeva la 
un metru şi jumătate în spatele lui: o margine abruptă ce 
părea aproape perpendiculară. Înspre ea încerca Griswold 
să-l împingă. 

David se opri din retragere. În zece secunde, Griswold 
trebuia să atace. Era nevoit. Şi aşa şi făcu. 

David se lăsă într-o parte şi îşi împinse adversarul cu 
umărul. Se răsuci în urma impactului şi lăsă forţa de rotaţie 
să se adauge la cea a pumnului său care lovi falca lui 
Griswold. 

Lovitura îl făcu pe Griswold să se clatine. Dădu aerul afară 
cu un pufăit puternic şi-şi umplu plămânii cu un amestec de 
argon, neon, şi dioxid de carbon. Apoi, uşor, se prăbuşi la 
pământ. Cu un ultim efort, Griswold încercă să se ridice, 


reuşi pe jumătate, dar căzu din nou, clătinându-se în 
încercarea de a-şi menţine echilibrul... 

Urechile lui David percepeau un strigăt confuz. Cu 
picioarele tremurânde, surd şi orb la orice în afară de 
aparatul de respirat de pe sol, David se întoarse la maşină. 
Forţându-şi corpul supus la tortură - care acum avea mare 
nevoie de oxigen - să se mişte încet şi cu demnitate, îşi 
prinse în spate buteliile de oxigen şi-şi puse aparatul de 
respirat. Apoi, în sfârşit, trase o gură de oxigen care îi 
pătrunse în plămâni ca un torent de apă rece într-un 
stomac deshidratat. 

Trecut un minut, timp în care nu putu să facă nimic altceva 
decât să respire, pieptul său enorm ridicându-se şi 
coborând cu mişcări rapide şi ample. Apoi deschise ochii. 

— Unde e Griswold? 

Toţi erau în jurul lui, Bigman fiind cel mai aproape. 

— N-ai văzut? Zise Bigman surprins. 

— Ştiu că l-am pus la pământ. 

David se uită împrejur. Griswold nu era nicăieri. Bigman 
făcu o mişcare cu mâna arătând în jos. 

— În fisură. 

— Ce? Zise David încruntându-se. Asta e o glumă proastă, 
adăugă el. 

— Nu, nu. 

— A plonjat peste margine ca un săritor în piscină. 

— Milioane de asteroizi! A fost vina lui! 

— Un caz clar de legitimă apărare pentru tine, 
pământene. Toţi vorbeau în aceeaşi clipă. 

— Un moment! Ce s-a întâmplat? L-am aruncat eu peste 
buza fisurii? 

— Nu, pământene! Strigă Bigman. Nu e vina ta. L-ai lovit 
şi viermele a căzut. Apoi a încercat să se ridice. A căzut din 
nou şi când a încercat să-şi recapete echilibrul, a căzut cu 
capul în hău, prea orb să vadă ce era în faţa lui. Am încercat 
să-l prindem, dar n-am avut timp, şi dus a fost. Dacă nu s-ar 


fi străduit să te ducă spre marginea fisurii pentru a te 
arunca acolo, lucrurile s-ar fi petrecut cu totul altfel. 

David se uita la fermieri şi fermierii se uitau la el. În cele 
din urmă, unul dintre ei întinse o mână grea. 

— Frumos spectacol, fermierule! 

O spusese calm, dar însemna o aprobare, care sparse 
gheaţa. 

Bigman strigă triumfător, sări doi metri în sus, apoi cobori 
uşor, cu picioarele răsucindu-se sub el într-o mişcare pe 
care nici un balerin, oricât de expert, n-ar fi putut s-o 
realizeze la gravitația de pe Pământ. Ceilalţi se înghesuiau 
acum lângă el. Bărbaţi care i se adresaseră lui David până 
acum cu „pământeanule” sau „tu”, sau nu i se adresaseră 
deloc, îl băteau acum pe spate spunându-i că era un 
adevărat „marţian” cu care ar putea să se mândrească. 

— Să continuăm verificările! Avem nevoie de Griswold să 
ne arate cum? Întrebă Bigman. 

— Nu! Strigară ei drept răspuns. 

— Atunci ce mai aşteptăm? Răcni Bigman intrând în 
maşină. 

— Hai, fermierule! Strigară ei la David, care sări în maşina 
lui Griswold şi o puse în mişcare. 

Strigătul „înainteze!” se făcut încă o dată auzit în 
pustietăţile de pe Marte. 

Vestea se împrăştie prin receptoarele radio de la bordul 
maşinilor, trecând peste spaţiile goale dintre zonele 
acoperite de sticlă ale fermei, în timp ce David îşi manevra 
maşina de-a lungul coridoarelor din interiorul pereţilor de 
sticlă, vestea morţii lui Griswold ajunsese în toate colţurile 
fermei. 

Cei opt oameni care mai rămăseseră din ceea ce fusese 
echipa lui Griswold se adunară din nou în lumina slab 
roşiatică a soarelui palid de pe Marte, pentru a relua 
drumul înapoi spre cupola fermei, drum pe care îl 
parcurseseră în acea dimineaţă. Când ajunseră la 


destinaţie, David devenise deja o persoană foarte 
cunoscută. 

Nu era o masă de seară normală în acea zi. Se luase masa 
în deşert înainte de întoarcere aşa că, la mai puţin de o 
jumătate de oră de la terminarea verificărilor, oamenii se 
adunaseră în faţa clădirii principale aşteptând. 

Nu se îndoia nimeni că până la acea oră Hennes şi 
bătrânul aflaseră despre bătaie. Erau acolo mulţi din „gaşca 
lui Hennes” - oameni care fuseseră angajaţi după ce 
Hennes devenise supraveghetor şef şi ale căror interese 
erau legate strâns de cele ale şefului lor - care voiau să fie 
siguri că vestea ajunsese la el. Aşa că oamenii aşteptau 
bucuroşi urmările. Asta nu pentru că îl urau pe Hennes. Era 
un tip eficient şi nu se purta ca o brută. Dar nu era prea 
iubit. Se purta rece şi distant, lipsindu-i acel spirit de echipă 
care îl caracterizase pe fostul supraveghetor şef. Pe Marte, 
unde lipseau diferenţierile sociale, asta era o deficiență 
serioasă pe care oamenii nu se abţineau să nu o respingă. 
lar Griswold era oricum, numai popular nu. 

Una peste alta, era mai multă agitaţie decât văzuse ferma 
lui Makian în trei ani marţieni, iar un an marțian este doar 
cu o lună mai mic decât unul de pe Pământ. 

În momentul în care apăru David, se auziră strigăte de 
îmbărbătare, iar în mijlocul mulţimii se făcut culoar, cu 
toate că de o parte se afla un grup ce îi arunca priviri ostile 
şi posace. 

Probabil că strigătele se auziră şi înăuntru, pentru că 
Makian, Benson, Hennes şi alţi câţiva ieşiră afară. David 
urcă prima treaptă de la scara care ducea la uşă iar Hennes 
veni până la capătul scării unde se opri şi privi în jos. 

— Domnule, am venit să vă explic incidentul de astăzi, 
spuse David. 

— Un angajat valoros al fermelor Makian a murit astăzi 
din cauza unei dispute cu tine. Poate explicaţia ta să 
schimbe lucrul ăsta? Întrebă Hennes pe un ton calm. 


— Nu, domnule, dar Griswold a fost învins în luptă 
dreaptă. 

— Griswold a încercat să-l ucidă pe băiat. A uitat din 
greşeală să-i pună la maşină tijele de greutate, se auzi o 
voce din mulţime. 

Ca răspuns la vorbele acelea cu subânţeles, din mulţime 
răsunară câteva râsete răzlețe. 

Hennes păli, Strânse pumnul după care întrebă: 

— Cine a spus asta? 

Se făcu linişte, apoi, din primul rând al mulţimii, se auzi o 
voce subţire şi spăsită: 

— Vă rog, domnule profesor, nu sunt eu de vină. 

Era Bigman cu mâinile împreunate în faţa lui, privind 
ruşinat în jos. 

Râsetele răsunară din nou, dar de data asta mult mai 
puternice. Hennes îşi ascunse cu greu furia. 

— Pretinzi că s-a atentat la viaţa ta? Îl întrebă el pe David. 

— Nu, domnule. Pretind doar că a fost o luptă dreaptă, şi 
am martori şapte fermieri. Un bărbat care intră într-o luptă 
dreaptă trebuie să dea tot ce poate. Vreţi să stabiliţi noi 
reguli? 

Un strigăt de aprobare se auzi din partea mulţimii. 
Hennes se uită la el, apoi strigă: 

— Îmi pare rău de voi toţi că sunteţi atraşi şi vă agitaţi 
pentru ceva de care o să vă pară rău mai târziu. Acum, 
înapoi la muncă, toţi, şi să fiţi siguri că seara asta nu va fi 
uitată aşa de uşor. Cât despre tine, Williams, vom cerceta 
cazul. Nu se va opri aici. 

Apoi intră nervos înapoi în clădirea principală, urmat, 
după un moment de ezitare, de toţi ceilalţi. 

David fu chemat în biroul lui Benson dis-de-dimineaţă în 
acea zi. Fusese o noapte lungă de petrecere pe care David 
nu putu s-o refuze şi nici nu avu cum să se retragă la un 
moment dat, de aceea căscă zdravăn când se opri să 
ferească pragul. 

— Intră, Williams, spuse Benson. 


Era îmbrăcat cu un halat negru iar biroul avea acel miros 
caracteristic care provenea de la cuşti le de şoareci şi 
hamsteri. 

— Pari somnoros. Stai jos, îl îndemnă Benson zâmbind. 

— Mulţumesc, răspunse David. Chiar sunt somnoros. Cu 
ce-ţi pot fi de folos? 

— Nu, cu ce-ţi pot fi eu de folos, Williams. Ai probleme, şi 
ai putea să ai chiar probleme şi mai mari. Mi-e temă că nu 
cunoşti condiţiile de pe Marte. Domnul Makian are 
autoritatea legală să te împuşte dacă moartea lui Griswold 
este considerată crimă. 

— Fără nici un fel de proces? 

— Nu, dar Hennes poate găsi destul de uşor doisprezece 
fermieri care să gândească la fel ca el. 

— Ar avea probleme cu ceilalţi fermieri dacă ar face aşa, 
nu? 

— Ştiu. l-am explicat asta lui Hennes de sute de ori 
noaptea trecută. Nu cred că mă înţeleg prea bine cu el. 
Este mult prea dictatorial pentru mine; ţine prea mult la 
ideile lui, cum ar fi cea de detectiv particular despre care ţi- 
am vorbit data trecută. lar domnul Makian a fost întru totul 
de acord cu mine, Trebuie să-l lase pe Hennes să aibă grijă 
de toate problemele cu oamenii, de asta n-a intervenit ieri, 
dar i-a spus lui Hennes după aceea, între patru ochi, că nu 
va sta deoparte să-şi vadă ferma distrusă din cauza unui 
nenorocit ca Griswold, iar Hennes a trebuit să promită că 
va lăsa totul aşa pentru un timp. Dar nu va uita aşa repede, 
şi nu e bine să-l ai duşman pe Hennes aici. 

— Va trebui să risc, nu-i aşa? 

— Putem reduce la minim acest risc. L-am întrebat pe 
Makian dacă pot să te folosesc aici. Ai putea fi cu adevărat 
de ajutor, chiar şi fără pregătire ştiinţifică. Poţi să hrăneşti 
animalele şi să cureţi cuştile. 'Tle-aş putea învăţa cum să le 
anesteziezi şi să le faci injecții. Nu e prea mult, dar te-ar 
putea ţine departe de Hennes şi am putea preveni 


subminarea moralului fermei, lucru pe care nu ni-l putem 
permite, după cum ar trebui să ştii. Ce zici, ai vrea? 

David replică pe un ton grav: 

— Ar fi mai degrabă o coborâre pe scara socială pentru un 
bărbat căruia i s-a spus că este un fermier sadea. 

— Fii serios, Williams, se încruntă Benson. Nu mai lua de 
bună ce-ţi spun proştii ăia. Fermier! Hm! Este o denumire 
pompoasă pentru un ţăran pe jumătate dus la şcoală, şi 
nimic mai mult. Ai fi un prost dacă ai lua în seamă 
aprecierile lor deformate despre poziţia socială. Uite, dacă 
lucrezi cu mine, ai putea ajuta la dezlegarea misterului 
otrăvirilor; ai putea ajuta la răzbunarea surorii tale. Pentru 
asta ai venit pe Marte, nu-i aşa? 

— O să lucrez pentru tine, încuviinţă David. 

— Foarte bine. 

Faţa rotundă a lui Benson se lumină de un zâmbet de 
uşurare. 

XXX 

Bigman se uită precaut prin deschizătura uşii. Aproape că 
şopti: 

— Hei! 

David se întoarse şi închise uşa cuştii. 

— Salut, Bigman. 

— Benson e prin preajmă? 

— Nu. E plecat toată ziua. 

—O.K. 

Bigman intră, păşind cu grijă de parcă ar fi vrut să prevină 
orice atingere, fie şi din greşeală, a hainelor cu vreun obiect 
din laborator. 

— Să nu-mi spui că ai ceva împotriva lui Benson. 

— Cine, eu? Nu. Doar că e un pic... Ştii tu. 

Dădu de câteva ori cu degetul în tâmplă apoi întrebă: 

— Ce fel de om sănătos ar veni pe Marte să se prostească 
cu nişte animăluţe? Şi apoi, ne spune totdeauna cum să 
facem însămânţările şi recoltările. Ce ştie el? Nu poţi învăţa 
nimic despre fermele de pe Marte în vreo facultate de pe 


Pământ. La asta încearcă să pară mai bun decât noi. 
Înţelegi ce vreau să spun? Trebuie să-i închidem gura din 
când în când. 

Se uită cu tristeţe la David. 

— Şi acum, uită-te la tine. Te-a îmbrăcat frumos într-o 
cămaşă de noapte, punându-te să te joci de-a dădaca cu un 
şoarece. Cum de l-ai lăsat? 

— E ceva de scurtă durată, răspunse David. 

— Bine. 

Bigman, stând pe gânduri câteva clipe, îi întinse o mână cu 
stângăcie. 

— Aş vrea să-mi iau rămas bun. 

— Pleci? Îl întrebă David strângându-i mâna. 

— Luna mea aici s-a terminat. Am hârtiile, aşa că pot să-mi 
găsesc de lucru în altă parte. Îmi pare bine că ne-am 
întâlnit, pământeanule. Poate când se va termina şi timpul 
tău de stat aici ne vom întâlni din nou. Nu cred că vrei să 
stai cu Hennes. 

— O clipă! Zise David fără să-i dea drumul la mănă. O să 
pleci la Wingrad City acum, nu-i aşa? 

— Da. Până-mi găsesc o slujbă. 

— Bine. Aşteptam asta de o săptămână. Nu pot părăsi 
ferma, Bigman, aşa că ai vrea să-mi faci un serviciu? 

— Mai încape vorbă! Numai spune-mi ce. 

— E puţin riscant. Va trebui să te întorci aici. 

— Nici o problemă. Nu mi-e frică de Hennes. Sunt destule 
moduri de a ne întâlni de care el nu are habar. Am lucrat la 
ferma lui Makian cu mult timp înainte să fie el aici. 

David îl forţă pe Bigman să se aşeze pe un scaun. Apoi se 
lăsă pe vine lângă el şi începu să şoptească: 

— Fii atent, la colţul străzilor Canal şi Phobos din Wingrad 
City există o mică bibliotecă. Aş vrea să-mi aduci nişte filme 
şi un aparat de proiecţie. Informaţiile care te vor duce la 
filmele de care am nevoie se află în acest plic... 

Bigman se repezi fulgerător cu mâna, apucând mâneca lui 
David şi ridicând-o. 


— Hei, ce faci? Întrebă David. 

— Vreau să văd ceva, răspunse gâfâind Bigman. Dezgolise 
încheietura mâinii lui David, cu partea interioară în sus. 

David nu-şi retrase mâna. Se uita şi el la curios la 
încheietură. 

— Care e problema? 

— Nu asta, bombăni Bigman. 

— Chiar aşa? 

David îşi trase fără pic de efort mâna din strânsoarea lui 
Bigman arătându-şi cealaltă încheietură. Le ţinea pe 
amândouă în faţa lui. 

— Ce cauţi? 

— Ştii prea bine ce caut. Mi-am zis că faţa ta mi-e familiară 
de când ai venit aici. Nu ştiam de unde să te iau. Îmi vine 
să-mi trag palme. Ce fel de pământean ar veni aici şi, în mai 
puţin de o lună, ar fi tratat ca orice fermier adevărat? Şi am 
aşteptat să mă trimiţi la biblioteca de la Consiliul Ştiinţei 
înainte să sar pe tine. 

— Nu te înţeleg, Bigman. 

— Eu cred că da, David Starr. Strigă numele aproape 
triumfător. 

Întâlnire nocturnă 

— Potoleşte-te, omule! Strigă David. Bigman cobori glasul: 

— Te-am văzut destul de des pe benzile video. Dar de ce 
nu apare pe încheietura ta semnul? Am auzit că toţi 
membrii Consiliului au acest semn. 

— De unde ai auzit asta? Şi cine ţi-a spus că biblioteca de 
la colţul străzilor Canal şi Phobos este sediul Consiliului 
Ştiinţei? 

Bigman se înroşi. 

— Nu te uita de sus la acest fermier, mister. Am trăit în 
oraş. Am fost chiar la şcoală. 

— Scuzele mele. N-am vrut să sune aşa. O să mă mai ajuţi? 

— Nu, până nu înţeleg ce e cu încheieturile. 

— Nu e mare lucru. Este un tatuaj necolorat care se 
înnegreşte în aer, dar asta numai când vreau eu. 


— Cum vine asta? 

— E în legătură cu emoţiile. Fiecare emoție umană este 
însoţită de un hormon anume din sânge. Acesta şi numai 
acesta activează tatuajul. lar eu ştiu emoția care-l 
activează. 

David nu făcu nimic vizibil, dar, încet, o pată apăru pe 
suprafaţa interioară a încheieturii de la mâna dreaptă, 
pentru ca mai apoi să se închidă la culoare. Punctele aurii 
ale Carului Mare şi ale constelaţiei Orion străluciră pentru 
o clipă şi apoi totul dispăru subit. 

Faţa lui Bigman se lumină iar mâinile lui coborâră pentru 
a-şi lovi cizmele, gest ce devenise un tic. David îi prinse cu 
putere mâinile. 

— Hei! Exclamă Bigman. 

— Nu te agita, te rog. Eşti de partea mea? 

— Nici nu se pune problema. O să mă întorc la noapte cu 
lucrurile pe care mi le-ai cerut şi o să-ţi spun şi unde ne 
putem întâlni. E un loc afară, lângă Secţiunea Doi... 

Continuă şoptind instrucţiuni. 

— Bine. Uite plicul, spuse David încuviinţând din cap. 
Bigman îl luă şi îl puse între cizmă şi coapsă, apoi zise: 

— Cizmele de bună calitate au un buzunar în partea de 
sus, mister Starr. Ştiai asta? 

— Da. Nici tu nu te uita de sus la acest fermier! lar numele 
meu este în continuare Williams. Mai rămâne un singur 
lucru de spus. Bibliotecarul Consiliului este singurul care 
poate să desfacă în siguranţă plicul. Oricine altcineva care 
încearcă acest lucru va fi rănit. 

Bigman deveni băţos. 

— Nimeni altcineva nu-l va deschide. Există oameni mai 
puternici decât mine. Poate crezi că eu nu ştiu asta, dar nu 
e aşa. Cu toate astea, mai puternic sau nu, nimeni, dar 
absolut nimeni nu va lua plicul de la mine înainte să mă 
omoare. Şi în plus, nici nu mi-a trecut prin cap să-l deschid, 
dacă la asta te-ai gândit. 


— M-am gândit, recunoscu David. M-am gândit la toate 
posibilităţile, dar la asta cel mai puţin. 

Bigman zâmbi, lovi în glumă cu pumnul bărbia lui David, 
apoi plecă. 

Benson se întoarse înainte de ora cinei. Avea o înfăţişare 
nefericită iar obrajii lui cărnoşi păreau că îşi pierd culoarea. 

— Ce mai faci, Williams? Întrebă el cu indiferenţă. 

David îşi spăla mâinile înmuindu-le în soluţia specială de 
detergent care era universal folosită pe Marte în scopul 
ăsta. Îşi retrase mâinile sub un jet de aer cald pentru a le 
usca, în timp ce apa în care se spălase se scurgea într-un 
rezervor unde era purificată şi transportată din nou în 
rezerva centrală. Apa era foarte scumpă pe Marte şi era 
folosită şi refolosită de câte ori era posibil. 

— Pari obosit, domnule Benson, spuse David. 

Benson închise cu grijă uşa în spatele lui. Apoi începu să 
vorbească. 

— Şase oameni au murit ieri otrăviţi. Asta e rata cea mai 
mare pentru o singură zi. Devine din ce în ce mai rău pe zi 
ce trece şi se pare că nu putem face nimic. 

Se uită apoi la rândul de cuşti spunând: 

— Toate animalele sunt în viaţă, presupun? 

— Toate sunt în viaţă. 

— Atunci, eu ce pot să fac? În fiecare zi Makian mă 
întreabă; dacă am descoperit ceva. Crede c-o să găsesc 
vreo soluţie dimineaţa sub pernă? Astăzi am fost la 
silozurile de grăunţe, Williams. Era un ocean de grâu, mii şi 
mii de tone gata pentru a fi trimise pe Pământ. M-am 
scufundat în el de sute şi sute de ori. Cincizeci de grăunţe 
de aici, cincizeci de grăunţe de acolo. Am încercat fiecare 
colţ de la fiecare hambar. l-am pus să se scufunde la o 
jumătate de metru pentru a lua probe. Dar la ce bun? În 
situaţia de faţă ar fi o estimare „generoasă” să presupun că 
un grăunte dintr-un miliard este infestat. 

Atinse cu cotul geanta pe care o adusese. 


— Crezi că în cele cincizeci de mii de grăunţe pe care le 
am cu mine se găseşte acea una la un miliard? Şansa ar fi 
de unu la douăzeci de mii! 

— Domnule Benson, mi-ai spus că n-a murit nimeni aici la 
fermă, cu toate că se mănâncă aproape numai alimente de 
pe Marte, zise David. 

— Cel puţin din câte ştiu eu, aşa e. 

— Dar în restul planetei a mai murit cineva? Benson se 
încruntă. 

— Nu ştiu. Presupun că nu, altfel aş fi auzit. Dar, desigur, 
viaţa nu e aşa de bine organizată aici pe Marte cum e pe 
Pământ. Un fermier moare şi este pur şi simplu incinerat 
fără nici un fel de formalităţi. Aici oamenii nu-şi fac atâtea 
probleme. Dar de ce vrei să ştii asta? Îl întrebă el cu un ton 
aspru. 

— Mă gândeam că dacă este un germen de pe Marte, 
oamenii de pe această planetă ar trebui să fie mai obişnuiţi 
cu el decât cei de pe Pământ. S-ar putea chiar să fie imuni. 

— Bine! Nu e o ideea rea pentru unul care nu este om de 
ştiinţă. Până la urmă chiar e o idee bună. O să mă gândesc 
la ea. 

Se întinse ca să-l bată uşor pe umăr apoi adăugă: 

— Du-te şi mănâncă. Mâine o să începem să hrănim 
animalele cu noile probe. 

În timp ce David pleca, Benson, cu faţa la geanta lui, ridica 
cu grijă pacheţelele marcate, unul dintre ele putând conţine 
grăuntele otrăvit. Până mâine aceste probe vor fi pisate, 
fiecare grămadă de pulbere va fi amestecată, apoi separată 
cu migală în douăzeci de alte probe, unele pentru hrănirea 
animalelor, altele pentru teste. 

Până mâine! David zâmbi. Se întreba unde va fi mâine. Se 
întreba dacă mâine va mai fi în viaţă. 

XXX 

Cupola fermei adormise ca un monstru preistoric, încolăcit 
pe suprafaţa planetei Marte. Luminile fluorescente de 
veghe erau străluciri pale pe acoperişul cupolei. În acea 


tacere, vibraţiile aparatelor pentru aer, care comprimau 
atmosfera de pe Marte la nivelul normal al celei de pe 
Pământ şi care adăugau umezeala şi oxigenul rezultat de la 
plantele din interiorul serelor, cu toate că erau de obicei de 
neperceput, seara li se auzea zbârnâitul slab. 

David se mişca repede de la o umbră la alta cu o prudenţă 
care nu era până la urmă aşa de necesară. Nu era nimeni 
treaz. Cupola era la mică distanţă deasupra lui, David 
trebuind să se aplece mult atunci când ajunse la Hangarul 
17. Părul lui chiar atinse cupola. 

Uşa era deschisă şi David păşi înăuntru. Raza lanternei 
stilou mătură zidurile din interior. Găsi panoul de comandă. 
Butoanele nu erau marcate, dar instrucţiunile lui Bigman 
fuseseră destul de clare. Apăsă butonul galben. Se auzi un 
sunet uşor, urmă o pauză, apoi un zgomot de aer sub 
presiune. Era mult mai puternic decât fusese în ziua 
verificării şi, din moment ce camera de presiune era una 
mică, făcută pentru trei sau patru oameni şi nu pentru nouă 
maşini de nisip, presiunea aerului scăzu mult mai repede. 

Îşi puse aparatul de respirat, aşteptă ca şuieratul să 
dispară, liniştea indicându-i echilibrarea presiunii. Abia 
atunci apăsă butonul roşu. Peretele din afară culisă, iar el 
ieşi. 

De data aceasta nu încerca să controleze o maşină. Cobori 
pe nisipul rece şi tare şi aşteptă ca senzațiile de rău din 
stomac să treacă, în timp ce se obişnuia cu schimbarea de 
gravitație. Trecură cam două minute până să se întâmple 
asta. Alte câteva schimbări de gravitație, se gândi David, şi 
va avea ceea ce fermierii numeau „picioare 
antigravitaţionale”. 

Se ridică, se întoarse pentru a se orienta, şi apoi rămase 
aproape involuntar mut de fascinaţie! 

Era pentru prima dată când vedea cerul de pe Marte 
noaptea. Stelele erau cele cunoscute de pe Pământ, 
aranjate în aceleaşi constelații familiare. Distanţa de la 
Pământ la Marte, cât era ea de mare, era insuficientă 


pentru a modifica percepţia poziţiei relative a unor stele 
depărtate. Dar, cu toate că stelele erau neschimbate ca 
poziţie, cât de diferită era strălucirea lor! 

Aerul rarefiat de pe Marte nu le micşora, ci le lăsa 
puternice şi cu o strălucire de nestemate. Nu era nici o 
Lună, desigur! Niciuna aşa cum o ştim noi pe Pământ. Cei 
doi sateliți ai planetei Marte, Phobos şi Deimos, erau două 
obiecte care zburau la zece-cincisprezece kilometri 
deasupra planetei, doi bolovani zburând liberi în spaţiu. 
Chiar dacă erau mult mai aproape de Marte decât este 
Luna de Pământ, ei nu arătau ca nişte discuri ci doar ca alte 
două simple stele. 

Le căută, cu toate că îşi dădu seama că puteau fi foarte 
bine în cealaltă parte a planetei. Undeva la mică înălţime, 
pe linia vestică a orizontului, observă altceva. Încet îşi 
întoarse privirea într-acolo. Era de departe cel mai 
strălucitor obiect de pe cer, cu o nuanţă de un verde 
albăstrui pal, care nu era egalată în frumuseţe de nimic din 
ce putea vedea. Separat de el, şi aproape de mărimea 
soarelui văzut de pe Marte, era un alt obiect, mai galben, şi 
el destul de strălucitor, dar care pălea în faţa strălucirii 
vecinului său. 

David nu avea nevoie de hartă pentru a identifica cele 
două obiecte. Erau Luna şi Pământul, „steaua dublă” a 
nopţilor de pe Marte. 

Îşi depărta privirea de le ele, apoi se întoarse cu faţa la 
stânca ce se vedea în lumina lanternei-stilou şi începu să 
meargă într-acolo. Bigman îi spusese să se ghideze după 
acele stânci. Noaptea era răcoroasă pe Marte, iar David era 
conştient de puterea soarelui, aflat la două sute zece 
milioane de kilometri de Marte. 

Maşina de nisip era invizibilă, sau aproape invizibilă în 
lumina slabă a stelelor, şi auzi motorul torcând cu mult timp 
înainte să o poată vedea. 

— Bigman! Strigă David, şi micuțul ieşi imediat din 
maşină. 


— Pe Jupiter! Începusem să cred că te-ai rătăcit, spuse 
Bigman. 

— De ce merge motorul? 

— E la mintea cocoşului! Altfel cum aş putea să nu îngheţ? 
Cu toate astea, n-o să fim auziţi. Cunosc acest loc. 

— Ai filmele? 

— Dacă le am? Ascultă, nu ştiu ce-ai scris în mesajul pe 
care l-ai transmis, dar; imediat au apărut cinci sau şase 
savanţi care au început să roiască în jurul meu ca sateliții. 
„Mister Jones” în sus, „Mister Jones” în jos, la care eu am 
spus, „Numele meu e Bigman”. Oricum nu s-au potolit, au 
continuat cu „Mister Bigman, dacă nu vă deranjează”. 
Oricum, înainte să se însereze aveau deja - şi Bigman 
începu să numere pe degete - pentru mine patru filme, 
două proiectoare, o cutie la fel de mare ca mine pe care nu 
am deschis-o, şi mi-au împrumutat - sau dăruit - maşina 
asta de nisip în care să le car. 

David zâmbi, dar nu răspunse. Intră în maşină unde era 
cald şi, grăbit de parcă ar fi vrut să întreacă noaptea 
trecătoare, introduse în aparat benzile video potrivindu-l 
pentru proiecţie. Vizionarea directă ar fi fost de preferat, 
fiind mai rapidă, dar chiar în interiorul cald al maşinii 
aparatul de respirat era necesar, iar ecranul transparent ce 
îi acoperea ochii făcea vizionarea directă imposibilă. 

Încet, maşina se strecură în noapte repetând aproape 
exact drumul făcut de echipa lui Griswold în ziua 
verificărilor. 

— Nu înţeleg, făcu Bigman. 

Mormăise aceste cuvinte fără nici un rezultat timp de 
cincisprezece minute şi acum fusese nevoit să repete de 
două ori cu voce tare pentru a primi un răspuns de la 
David. 

— Ce nu înţelegi? 

— Nu înţeleg ce faci. Unde te duci. Mă gândesc că e şi 
treaba mea, pentru că de acum înainte o să stau cu tine. M- 
am gândit astăzi, mister St... Williams, şi m-am gândit mult. 


Domnul Makian a fost cam răutăcios de câteva luni încoace, 
iar înainte nu era chiar deloc un tip aşa rău. Hennes a venit 
atunci şi a început să dea ordine peste tot. Şi mai e şi 
„Şcolitul” de Benson, care dintr-o dată îşi bagă nasul peste 
tot. Înainte să înceapă povestea asta era un nimeni, iar 
acum a intrat în gaşcă cu toţi şefii. Apoi, colac peste pupăză, 
ai apărut şi tu, iar Consiliul Ştiinţei este gata să-ţi pună tot 
la dispoziţie. Se pune ceva mare la cale, ştiu, şi vreau să iau 
şi eu parte la asta. 

— Chiar vrei? Îl întrebă David. Ai văzut hărţile pe are le- 
am vizionat? 

— Normal. Doar hărţi vechi de pe Marte. Le-am văzut de 
milioane de ori. 

— Dar pe cele cu porţiuni haşurate? Ştii ce reprezintă 
acele zone? 

— Orice fermier îţi poate spune asta. Se presupune că 
sunt caverne dedesubt, cu toate că eu nu cred. Fii atent 
cum gândesc eu: cum naiba poate cineva să spună că există 
nişte găuri la trei kilometri în subsol dacă nimeni nu a fost 
acolo ca să le vadă? Răspunde-mi! 

David nu se obosi să-i explice lui Bigman ştiinţa 
seismografiei, dar în schimb îl întrebă: 

— Ai auzit vreodată de marţieni? Bigman se grăbi să-i 
răspundă: 

— Normal. Ce fel de întrebare... Apoi maşina frână cu un 
scrâşnet şi începu să tremure când micuțul strânse puternic 
volanul. Vrei să spui marţieni adevărații Marţieni, marţienii 
Nu oameni ca noi de pe Marte? Marţieni care trăiesc aici 
dinainte să vină oamenii? 

Râsul lui subţire răsună puternic în interiorul maşinii, şi 
atunci când îşi recapătă suflul - e dificil să râzi şi să respiri 
în acelaşi timp cu un aparat de respirat pe faţa - spuse: 

— Ai stat de vorbă cu Benson. David rămase imun la 
veselia celuilalt. 

— De ce spui asta? Întrebă el. 


— L-am surprins odată pe Benson citind astfel de cărţi şi 
am râs de el de ne-am prăpădit. Ne-a făcut ţărani ignoranţi, 
iar eu am căutat cuvântul în dicţionar şi le-am spus băieţilor 
ce a vrut să zică cu asta. L-am vorbit de rău şi l-am 
„aranjat” aşa din greşeală, dacă înţelegi ce vreau să spun. 
De atunci n-a mai scos o vorbă despre marţieni în faţa 
noastră: n-a mai avut curajul. Mă gândesc, totuşi, că şi-a 
închipuit că dacă eşti pământean o să înghiţi asemenea 
vrăjeli. 

— Eşti sigur că sunt vrăjeli? 

— Normal. Ce altceva ar putea fi? Oamenii au venit pe 
Marte de sute şi sute de ani. Niciunul n-a văzut marţieni. 

— Şi dacă sunt în cavernele lor la trei kilometri dedesubt? 

— Nici cavernele nu le-a văzut nimeni. Şi, în plus, cum au 
ajuns marţienii acolo? Oamenii au cercetat fiecare colţişor 
al planetei şi e sigură treaba că nu sunt nicăieri scări care 
coboară. Şi nici lifturi. 

— Eşti sigur? Eu am văzut una ieri. 

— Ce? Zise Bigman uitându-se în spate. Glumeşti? 

— Nu era o scară, dar era o gaură. Şi avea cel puţin trei 
kilometri adâncime. 

— A, vorbeşti de fisură. Asta nu înseamnă nimic! Marte e 
plin de fisuri. 

— Exact, Bigman. Am aici harta detaliată a tuturor 
fisurilor de pe Marte. Chiar aici. E un lucru ciudat în 
legătură cu ele, care nu a fost observat până acum. Spun 
asta din concluziile pe care le-am putut trage studiind 
lucrările de geografie pe care mi le-ai adus. Nici o fisură nu 
trece peste o cavernă. 

— Şi asta ce dovedeşte? 

— Are o anumită logică. Dacă vrei să construieşti o 
cavernă în care să se menţină aerul, ai vrea o gaură în 
acoperiş? Fiecare fisură se află în apropierea unei caverne, 
dar fără s-o atingă, ca şi cum marţienii se foloseau de fisuri 
ca de nişte intrări în cavernele pe care le construiau. 


Maşina de nisip se opri. În lumina slabă a proiectoarelor, 
care transmiteau încă imagini ale hărților proiectate 
simultan pe suprafaţa albă şi plană a ecranelor din 
interiorul maşinii, Bigman, cu faţa încruntată, se uită către 
David. 

— Aşteaptă o clipă. Aşteaptă o clipită. Unde mergem? 

— La fisură, Bigman. Cam la trei kilometri depărtare de 
locul unde a căzut Griswold. Acolo se apropie fisura cel mai 
mult de caverna aflată sub ferma lui Makian. 

— Şi după ce ajungem acolo? 

— Odată ajunşi acolo, o să cobor în ea, răspunse David 
calm. 

Interiorul fisurii 

— Vorbeşti serios? Întrebă Bigman. 

— Foarte serios, răspunse David. 

— Vrei să spui că există cu adevărat marţieni? Zise el 
încercând să zâmbească. 

— M-ai crede dacă ţi-aş spune că există? 

— Nu. 

Apoi adăugă repede: 

— Dar oricum nu contează. Am spus că vreau şi eu să iau 
parte la asta, şi n-o să dau înapoi. 

Şi maşina porni mai departe. 

Când maşina se apropie de fisură, prima geană de lumină 
a dimineţii de pe cerul planetei Marte începuse să alunge 
umbrele terenului sinistru. Merseseră încet timp de o 
jumătate de oră, puternicele lumini din faţă scrutând 
întunericul, ca nu cumva, aşa cum spusese Bigman să 
găsească fisura „prea repede”. 

David cobori din maşină şi se apropie de spărtura enormă. 
La acea oră, nici o lumină nu pătrundea înăuntrul ei. Era o 
gaură neagră şi înfricoşătoare care se întindea în toate 
direcţiile cât vedeai cu ochii, cealaltă margine fiind doar o 
proeminenţă cenuşie fără formă. David îşi îndreptă în jos 
lanterna şi raza ei nu se lovi de nimic. 


— Eşti sigur că ăsta e locul? Întrebă Bigman venind în 
spatele lui. 

David se uită la el şi îi răspunse: 

— Conform hărților, ăsta e locul cel mai apropiat de o 
cavernă. La ce distanţă suntem de cea mai apropiată 
clădire a fermei? 

— Cel puţin trei kilometri. 

Pământeanul dădu din cap. Fermierilor nu le prea plăcea 
să vină aici decât atunci când erau nevoiţi, ca în cazul 
verificărilor. 

— N-are nici un rost să mai pierdem timpul, spuse David. 

— Până la urmă, cum ai de gând să cobori? Întrebă 
Bigman. David scosese deja din maşină cutia pe care 
Bigman o adusese de la Wingrad City. O desfăcu şi goli 
conţinutul. 

— Ai văzut vreodată aşa ceva? Întrebă David. 

Bigman scutură din cap. Răsuci între degetul mare şi 
arătător o bucată din ea. Era o pereche de corzi lungi 
având legate între ele, la intervale de treizeci de centimetri, 
nişte bucăţi de frânghie mătăsoasă. 

— Presupun că e o scară de frânghie, răspunse Bigman. 

— Da, dar nu e din frânghie, îi explică David. Este silicon 
împletit, mai uşor decât magneziul, mai rezistent decât 
oţelul şi nu e afectat de temperaturile de pe Marte. Cel mai 
frecvent se foloseşte pe Lună, unde gravitația e mică iar 
munţii sunt înalţi. Pe Marte nu prea se foloseşte fiindcă 
terenul e plat. De fapt, am avut mare noroc că cei de la 
Consiliu au putut găsi una în oraş. 

— La ce-ţi foloseşte asta? Întrebă Bigman trecând prin 
mâini toată lungimea corzii până când aceasta se termină 
cu un bulb gros de metal. 

— Fii atent cu asta! Îl avertiză David. Dacă siguranţa nu e 
pusă, te-ai putea răni destul de rău. 

Apoi, luându-l uşor din mâna lui Bigman, cuprinse bulbul 
cu mâinile lui puternice şi roti fiecare mână în direcţii 


opuse. Se auzi un sunet ascuţit, dar atunci când lăsă bulbul 
din mână acesta părea neschimbat. 

— Acum fii atent. 

Solul nisipos se subţie şi dispăru pe măsură ce se 
apropiară de fisură, marginea acesteia fiind din rocă pură. 
David se aplecă şi, cu o uşoară apăsare, atinse bulbul de la 
capătul scării de piatra care era de un roşu pal în lumina 
dimineţii. Apoi îşi luă mâna de pe el, bulbul rămânând acolo 
aşezat într-o poziţie ciudată. 

— Ridică-l, spuse David. 

Bigman se uită la el, se aplecă şi trase. O clipă păru năucit. 
Bulbul nu se mişcase de la locul lui. Apoi trase cu toată 
puterea şi tot nu se întâmplă nimic. 

Se ridică nervos şi zise: 

— Ce i-ai făcut? David zâmbi. 

— Când nu e pusă siguranţa, orice presiune în vârful 
bulbului generează un câmp de forţă de aproape douăzeci 
şi cinci de centimetri care taie în stâncă. Capătul câmpului 
se extinde apoi în toate direcţiile pe o rază de aproape zece 
centimetri pentru a forma un alt câmp de forţă în formă de 
„T”. Marginile câmpului nu sunt ascuţite, ci rotunjite, astfel 
încât să nu poţi desprinde scara trăgând de ea dintr-o parte 
în alta. Singurul mod de a desprinde un bulb este să spargi 
roca din jurul lui. 

— Şi tu cum o să-l desfaci? 

David trecu prin mâini cei treizeci de metri de scară până 
când ajunse la un bulb identic aflat la celălalt capăt. Îl roti şi 
apoi îl prinse de rocă. Rămase acolo şi, după câteva 
secunde, primul bulb se desprinse şi căzu. 

— Dacă activezi un bulb, spuse el, celălalt se dezactivează 
imediat. Sau, bineînţeles, dacă pui siguranţa la un bulb 
activat, explică el aplecându-se pentru a-i arăta lui Bigman, 
acesta este „dezactivat”. Iar celălalt este neafectat, încheie 
el ridicându-l. 

Bigman se aplecă. În locul unde se aflaseră cei doi bulbi 
erau acum două găuri mici de zece centimetri adânci în 


stâncă. Erau mult prea mici pentru a-i încăpea degetul în 
ele. 

David Starr îi spuse lui Bigman: 

— Am apă şi mâncare pentru o săptămână. Mă tem că 
oxigenul nu va dura mai mult de două zile, dar tu aşteaptă 
oricum o săptămână. Dacă nu mă întorc până atunci, iată o 
scrisoare pe care trebuie s-o duci la sediul Consiliului. 

— O clipă! Tu crezi cu adevărat în basmele astea cu 
marţieni... 

— Nu e vorba doar de asta. S-ar putea să alunec. Scara de 
frânghie ar putea fi defectă. S-ar putea s-o prind de o rocă 
fisurată. Se poate întâmpla orice! Deci, mă pot baza pe 
tine? 

Bigman părea dezamăgit. 

— Dar asta pare cu adevărat o aventură. Şi eu trebuie să 
stau aici sus când tu îţi asumi toate riscurile? 

— Aşa lucrează adevăratele echipe, Bigman! Ştii asta. 

Se opri pe marginea fisurii. Soarele trecea de linia 
orizontului în faţa lor, iar cerul se făcea din negru purpuriu. 
În schimb fisura rămânea un abis întunecat şi de nepătruns. 
Atmosfera rarefiată de pe Marte nu împrăştia prea bine 
lumina şi numai atunci când soarele era exact deasupra ei 
noaptea neagră a fisurii dispărea. 

David aruncă cu greu scara în interiorul fisurii. Nu făcu 
nici un zgomot atunci când se lovi de piatră, şi rămase 
întinsă, menţinută de bulbul înfipt pe buza fisurii. Apoi 
auziră, treizeci de metri în jos, celălalt bulb lovind de câteva 
ori piatra. 

David trase de frânghie pentru a-i testa rezistenţa, apoi, 
apucând prima treaptă cu amândouă mâinile, dispăru şi el 
în abis. Coborârea îi dădu, în primul moment, senzaţia că e 
un fulg care coboară cu o viteză de cel puţin două ori mai 
mică decât cea pe care ar fi avut-o pe Pământ, dar senzaţia 
încetă după câteva clipe. Greutatea lui nu era mult diferită 
de cea pe care ar fi avut-o pe Pământ, datorită celor două 


tuburi de oxigen, ambele cu cea mai mare capacitate 
disponibilă de la fermă. 

David îşi săltă capul deasupra buzei fisurii. Bigman se uita 
cu nişte ochi mari la el. 

— Acum pleacă şi ia maşina cu tine. Du înapoi la Consiliu 
filmele şi proiectoarele şi lasă-mi scuterul. 

— Bine, răspunse Bigman. 

Toate maşinile aveau la ele un scuter în formă de 
platformă pe patru roţi care se putea deplasa cu jumătate 
din viteza maşinii. Nu erau prea confortabile, nu aveau nici 
o protecţie împotriva frigului şi, mai rău, nici împotriva 
prafului sau a furtunilor de nisip. Totuşi când o maşină se 
strica la kilometri distanţă de fermă, era mai bine să mergi 
într-un scuter decât să aştepţi să fii găsit. 

David Starr privi în jos. Era prea întuneric ca să vadă 
capătul scării, a cărui strălucire licărea în întuneric. Lăsă 
picioarele libere, cobori de pe marginea fisurii şi apoi în jos 
pe scară numărând treptele. Când ajunse la a optzecea, 
atinse capătul liber al scării şi îl apucă după ce îşi prinsese 
un braţ între două trepte pentru a-şi lăsa amândouă mâinile 
libere. 

Când prinse în mână bulbul de jos, se întinse în partea 
dreaptă şi îl apăsă de stâncă. Bulbul rămase fără probleme 
acolo. Trase tare de el, dar acesta rămase fixat. David trecu, 
cât putu de repede, de la poziţia de dinainte pe cealaltă 
parte a scării, care era acum ancorată. O mână îi râmase 
prinsă de porţiunea de scară pe care tocmai o părăsise, 
aşteptând ca aceasta să cadă. Imediat ce scara căzu, trase 
puternic de mână pentru ca bulbul de deasupra să se 
depărteze de el în cădere. 

Simţi o uşoară mişcare de balans atunci când bulbul care 
fusese agăţat de buza fisurii cu treizeci de secunde înainte, 
lovi peretele fisurii undeva la şaizeci de metri adâncime de 
suprafaţă planetei Marte. Apoi privi în sus. Deasupra era o 
fâşie mare de cer purpuriu, dar ştia că se va micşora o dată 
cu fiecare treaptă coborâtă. 


Cobora, şi la fiecare optzeci de trepte ancora din nou 
scara, mai întâi la dreapta celei vechi şi apoi la stânga, 
menţinând în general un drum drept la coborâre. 

Trecură şase ore şi David se opri încă o dată pentru a mai 
mânca puţin din raţia concentrată şi pentru a mai lua o 
gură de apă din bidonaş. lot ce putea face pentru a se 
odihni era să-şi prindă picioarele în trepte, slăbind astfel 
presiunea din mâini. Nicăieri de-a lungul coborârii nu 
găsise vreo porţiune orizontală de stâncă unde să-şi tragă 
răsuflarea. Cel puţin nu în raza lanternei lui. 

Asta era rău şi din alte puncte de vedere. Unul dintre ele 
era urcatul înapoi - presupunând că va mai urca vreodată 
înapoi - care ar fi trebuit făcut tot prin metoda greoaie de a 
înfige fiecare bulb cât mai sus posibil. Asta se putea face - şi 
fusese făcut - pe Lună. Pe Marte, în schimb, gravitația era 
cel puţin de două ori mai mare decât pe satelitul natural 
terestru şi tot acest proces ar fi fost îngrozitor de lent, mult 
mai lent decât era cel de coborâre. Şi coborârea - îşi dădu 
seama cu părere de rău David - era destul de lentă. Nu 
coborâse mai mult de un kilometru şi jumătate. 

În jos totul era întunecat. Deasupra, fâşia de cer îngustată 
acum şi mai mult se mai luminase. David se hotări să 
aştepte. Ceasul lui, potrivit după fusul orar de pe Pământ, îi 
arăta că era trecut de unsprezece, dar se putea folosi de el 
şi pe Marte, unde perioada de rotaţie era doar cu o 
jumătate de oră mai mare decât cea a Pământului. Peste 
puţin timp soarele va fi exact deasupra lui. 

Îşi dădea seama că hărţile cavernelor de pe Marte erau cel 
mult nişte simple aproximări făcute în funcţie de acţiunea 
undelor în scoarţa planetei. Luând în considerare erorile 
foarte mici existente, s-ar fi putut afla la câţiva kilometri 
distanţă de intrarea într-o cavernă. 

Şi, în plus, s-ar fi putut să nu existe nici un fel de intrare. 
Cavernele ar putea fi doar fenomene naturale, cum sunt 
Peşterile Carlsbad de pe Pământ. Cu excepţia că toate 
cavernele de pe Marte se întindeau pe sute de kilometri. 


Aştepta, aproape gata să-l ia somnul, atârnat de scară 
deasupra hăului, în întuneric şi tăcere. Îşi mişcă degetele 
amorţite. Chiar şi în mănuşi, frigul de pe Marte se făcea 
simţit. Cât timp coborâse, mişcarea îi menţinuse 
temperatura ridicată, dar acum când stătea pe loc, frigul 
începea să-l înţepe. 

Aproape că (se hotărâse să-şi reînceapă coborârea pentru 
a nu îngheţa, când văzu apărând prima rază de lumină. 
Privi în sus şi văzu lumina slabă a soarelui coborând. 
Deasupra buzei fisurii, în pata mică de cer pe care o putea 
vedea, apărea soarele. Trecură zece minute până când 
lumina atinse intensitatea maximă, atunci când întreg 
globul strălucitor deveni în totalitate vizibil. Cu toate că era 
mic pentru un pământean, soarele era aproape cât un sfert 
din lăţimea fisurii. David ştia că lumina nu va dura decât o 
jumătate de oră, sau chiar mai puţin, iar după aceea 
întunericul se va aşterne din nou pentru încă douăzeci şi 
patru de ore. 

Se uită repede înjur, balansându-se pentru a avea o 
vedere mai amplă. Peretele fisurii nu era deloc drept, ci 
neregulat, dar peste tot vertical. Ca şi cum în scoarţa 
planetei ar fi fost făcută o tăietură cu un cuţit cu zimţi, dar 
unul care tăiase drept în jos. Peretele opus era cu mult mai 
aproape decât fusese la suprafaţă, dar David se gândi că ar 
trebui să coboare mai mult de doi-trei kilometri pentru a-l 
putea atinge. 

Şi totuşi nu apărea nimic. Nimic! 

Dar imediat văzu o fâşie întunecată. Răsuflă uşurat. Într- 
un loc apărea ceva întunecat. De fiecare dată când o stâncă 
ieşită în afară arunca o umbră, aceasta forma o pată 
neagră. Atât doar că fâşia pe care o vedea David era 
dreptunghiulară. Avea, sau cel puţin aşa părea, unghiuri 
drepte. Trebuia să fie ceva artificial. Arăta ca un fel de uşă 
construită în stâncă. 

Apucă repede bulbul de jos, îl îndreptă cât de mult putu în 
direcţia petei, prinse celălalt bulb în timp ce cădea şi îl fixă 


cât mai departe în aceeaşi direcţie. Făcu aceleaşi mişcări 
cât de repede putu, sperând cu disperare ca lumina 
soarelui să se menţină şi ca acea pată să nu fie cumva o 
iluzie. 

Soarele traversase fisura şi ajunsese acum pe buza de pe 
care coborâse David. Stânca pe care o vedea fusese roşu- 
galbenă iar acum devenise din nou gri. Dar era încă lumină 
pe celălalt perete al fisurii şi încă mai putea vedea destul de 
bine. Ajunsese la mai puţin de treizeci de metri distanţă şi 
fiecare schimbare de bulb îl aducea cu un metru mai 
aproape. 

Strălucind, lumina trecuse pe celălalt perete, iar amurgul 
se apropia atunci când David ajunse la marginea petei. 
Mâinile lui înmănuşate apucară marginea unei spărturi ce 
fusese făcută în stâncă. 

Era fină. Nu avea nici un fel de asperitate sau defect. 
Probabil că fusese făcută de o fiinţă inteligentă. 

Nu mai avea nevoie de lumina solară. Raza lanternei era 
suficientă. Trase scara în scobitura din stâncă şi atunci când 
dădu drumul unui bulb îl simţi lovindu-se puternic de roca 
de dedesubt. Era o margine orizontală! 

Cobori repede şi, în câteva minute, stătea pe rocă. Pentru 
prima dată în mai mult de şase ore stătea pe ceva solid. 
Găsi bulbul dezactivat al scării şi îl înfipse în rocă undeva la 
nivelul taliei, dădu jos scara, apoi trase siguranţa şi scoase 
bulbul. Pentru prima dată în mai mult de şase ore ambele 
capete ale scării erau libere. 

David îşi înfăşură scara în jurul braţului şi al taliei şi se 
uită în jur. Scobitura din faţa stâncii era înaltă de trei metri 
şi avea o lăţime de doi metri. Îndreptă lumina lanternei în 
faţă şi înainta până când ajunse la o stâncă care bloca 
drumul. 

Stânca era şi ea lucrată de fiinţe inteligente. Nu putea fi 
altfel. Dar rămânea ca un fel de barieră în calea 
cercetărilor lui. 


Simţi apoi o durere instantanee în urechi şi se întoarse 
rapid. Nu putea fi decât o singură explicaţie. Într-un fel, 
presiunea aerului din jurul lui creştea. Se îndreptă spre 
marginea terasei şi nu fu surprins să descopere că 
deschizătura pe care intrase era acum barată de o stâncă 
ce nu fusese mai înainte acolo. Apăruse în acel loc fără nici 
un fel de zgomot. 

Inima începu să-i bată cu putere. Se afla, desigur, într-un 
fel de cameră de depresurizare. Îşi scoase cu grijă aparatul 
de respirat şi trase o gură de aer. Îl simţea plăcut şi cald în 
plămâni. 

Înainta spre stânca care îi bloca drumul aşteptând cu 
încredere să se ridice. 

Exact aşa se întâmplă, dar cu o clipă înainte de asta, David 
îşi simţi braţele strânse dintr-o dată pe lângă corp ca şi cum 
ar fi fost prins de un lasou de oţel şi apoi strâns cu putere. 
Avu timp să scoată doar un strigăt de surpriză, apoi îşi simţi 
picioarele legate în acelaşi fel. 

De-abia atunci uşa din interior se deschise şi intrarea în 
cavernă deveni liberă, dar David Starr nu putea să mişte 
nici mâinile, nici picioarele. 

Naşterea Rătăcitorului în Spaţiu. 

David aştepta. Nu avea nici un rost să vorbească la pereţi. 
Se presupunea că entităţile care construiseră aceste 
caverne şi care' putuseră să-l imobilizeze în acest fel aveau 
în mână toate atuurile. 

Se simţi ridicat în aer, apoi aplecat pe spate până când 
linia corpului său deveni paralelă cu solul. Încercă să-şi 
ridice capul pentru a vedea, dar acesta rămase nemişcat. 
Legăturile nu erau atât de puternice ca cele care îi 
strânseseră braţele. Era mai degrabă senzaţia unui ham 
catifelat, asta cel puţin până acum. 

O forţă îl împinse înainte foarte încet. Era ca şi cum ar fi 
intrat într-o apă caldă, parfumată, dar în care se putea 
respira. În momentul în care părăsi camera de 
depresurizare, îl cuprinse un somn fără vise. 


David Starr deschise ochii neavând nici o senzaţie de 
trecere a timpului, dar cu senzaţia unei forme de viaţă 
lângă el. Nu putea descrie exact forma pe care o lua acea 
senzaţie. Era în primul rând conştient de căldură. O căldură 
dintr-o zi toridă de vară de pe Pământ. În al doilea rând, era 
înconjurat de o lumină roşie, atât cât să-i ajungă pentru a 
vedea în jur. Cu ajutorul ei, David abia distinse zidurile micii 
încăperi atunci când îşi întoarse capul în toate direcţiile. Nu 
văzu nicăieri nici o mişcare: nu era nicăieri nici o urmă de 
viaţă. 

Şi totuşi undeva în apropierea lui se petrecea ceva ce avea 
drept cauză activitatea unei fiinţe inteligente. David îşi 
dădu seama de asta într-un fel pe care nu-l putea explica. 

Încercă cu grijă să-şi mişte o mână, reuşind asta fără nici o 
greutate. Nedumerit, se ridică în picioare şi îşi dădu seama 
că se află pe o suprafaţă moale, dar a cărei natură nu o 
putea preciza în semiîntunericul din cameră. 

Deodată se auzi o voce: 

— Creatura este conştientă de ceea ce o înconjoară... 
Ultima parte a propoziției era o adunătură de sunete fără 
sens. 

David nu putu identifica direcţia din care venea vocea. 
Părea că vine din toate părţile şi de nicăieri. 

Apoi se făcu auzită o a doua voce. Era altfel, diferenţa fiind 
de abia sesizabilă. Vocea era mai uşoară, într-un fel mult 
mai feminină: 

— "Te simţi bine, creatură? 

— Nu vă pot vedea, răspunse David. 

Prima voce - David se gândi la ea ca la o voce de bărbat - 
vorbi din nou. 

— Este cum am spus eu... Din nou acele sunete de 
neînțeles. Nu eşti dotat pentru a vedea mintea, a continuat 
vocea. 

Ultimele cuvinte erau greu de înţeles, dar lui David i s-au 
părut că spun „a vedea mintea”. 


— Pot să văd materia, spuse el, dar aici este puţină lumină, 
încât abia văd. 

Urmă o clipă de tăcere, ca şi cum cei doi ar discuta 
separat, apoi în mâna lui David apăru un obiect. Era 
lanterna lui. 

— Are asta, se auzi din nou vocea masculină, vreo 
semnificaţie pentru tine privitor la lumină? 

— Desigur. Nu vezi? 

O aprinse şi apoi împrăştie o rază de lumină în jurul lui. În 
cameră nu era nici un fel de formă de viaţă. Suprafaţa pe 
care stătea era transparentă şi situată undeva la un metru 
deasupra podelei. 

— Este cum am spus, rosti vocea feminină bucuroasă. 
Vederea creaturii este activată de radiaţii de unde scurte. 

— Dar cel mai mult din radiaţia instrumentului este în 
infraroşu. E cum m-am gândit eu, protestă celălalt. 

Lumina îşi schimba intensitatea în timp ce se auzea acea 
voce, devenind întâi portocalie, apoi roşie, şi la sfârşit albă. 
David interveni: 

— Puteţi să răciţi camera? 

— Dar a fost potrivită la temperatura corpului tău. 

— Oricum, aş dori să fie mai răcoare. 

Cel puţin erau cooperanţi. Un vânt rece trecu peste David, 
fiind binevenit şi într-un fel plăcut. Lăsă temperatura să 
scadă la 20 de grade înainte să-i oprească. 

— Cred că voi comunicaţi direct cu mintea mea. Presupun 
că din cauza asta vă aud vorbind engleza internaţională, 
rosti David. 

Vocea masculină spuse: 

— Ultima frază nu o înţeleg, dar cu siguranţă comunicăm. 
Cum crezi că s-ar întâmpla toate astea altfel? 

David dădu din cap. Asta se întâmpla simultan cu acel 
zgomot ocazional. Când se folosea o noţiune pe care David 
nu putea să o asocieze cu vreo imagine din mintea lui, nu 
putea percepe decât un zgomot. Ca un „zgomot de fond” 
mental. 


Vocea feminină se făcu din nou auzită: 

— În istoria timpurie a rasei noastre există legende care 
spun că minţile noastre erau aproape una de cealaltă, şi că 
noi comunicam cu ajutorul simbolurilor pentru ochi şi 
urechi. Pornind de la întrebarea ta, nu pot decât să mă 
întreb dacă acesta este şi cazul rasei tale, creatură? 

— Da, aşa este, răspunse David. Cât timp a trecut de când 
m-aţi adus în cavernă? 

Vocea masculină zise: 

— Nu mai mult de o rotaţie planetară. Ne cerem scuze 
pentru neplăcerile pe care ţi le-am cauzat, dar era prima 
noastră şansă de a studia una din creaturile de la suprafaţă 
aflate în viaţă. Am mai recuperat câteva înainte, una chiar 
cu puţin timp înainte, dar niciuna nu a fost funcţională, şi 
cantitatea de informaţii obţinută a fost totuşi limitată. 

David se întrebă dacă nu era chiar cadavrul lui Griswold 
cel pe care îl recuperaseră de curând. Apoi întrebă precaut: 

— Examinarea mea s-a terminat? Vocea feminină răspunse 
imediat: 

— Ţi-e teamă să nu-ţi facem vreun rău. În mintea ta există 
impresia limpede că noi am fi atât de sălbatici încât să 
intervenim asupra funcţiilor tale vitale pentru a obţine 
cunoştinţe. Cât de groaznic! 

— Îmi pare rău că v-am ofensat. Asta se întâmplă doar 
pentru că metodele voastre îmi sunt necunoscute. 

Vocea masculină spuse: 

— Noi cunoaştem tot ce avem nevoie. Suntem capabili să 
facem o analiză a corpului tău moleculă cu moleculă, fără 
contact fizic. Dovezile psihomecanismelor noastre sunt 
suficiente. 

— Ce sunt aceste psihomecanisme? 

— Cunoşti transformările psihomateriale? 

— Mă tem că nu. 

Urmă o pauză, apoi vocea masculină vorbi concis: 

— Tocmai ţi-am investigat creierul. Mă tem că, judecând 
după textură, cantitatea de principii ştiinţifice îţi este 


insuficientă pentru a înţelege explicaţiile mele. 

David se simţi neputincios. 

— Scuzele mele, spuse el. 

— O să-ţi pun câteva întrebări, continuă vocea masculină. 

— Începeţi, sir. 

— Ce înseamnă ultima parte a propoziției tale? 

— Este un mod respectuos de adresare. Urmă o pauză, 
după care vocea se auzi din nou: 

— Aha, înţeleg. Complicaţi simbolurile de comunicare în 
conformitate cu persoana căreia vă adresaţi. Un vechi 
obicei. Dar să trecem la subiect. Spune-mi, creatură, radiezi 
enorm de multă căldură. Eşti bolnav sau aşa este normal? 

— Da, este normal. Corpurile moarte pe care le-aţi 
examinat erau fără îndoială la temperatura mediului 
înconjurător, oricare ar fi fost aceea. Dar atâta timp cât 
sunt funcţionale, corpurile noastre menţin o temperatură 
potrivită nouă. 

— Atunci, nu sunteţi de pe această planetă? 

— Mai înainte să vă răspund, pot să întreb care ar fi 
atitudinea voastră faţă de creaturile asemănătoare mie, 
dacă nu am fi originari de pe această planetă? 

— Te asigur că tu şi semenii tăi ne sunteţi indiferenți, cu 
excepţia faptului că, până acum, ne-aţi făcut curioşi. Văd în 
mintea ta că nu eşti sigur de motivele noastre. Văd că ţi-e 
teamă de ostilitatea noastră. Lasă la o parte aceste gânduri. 

— Nu poţi citi în mintea mea răspunsurile la întrebări? De 
ce mă întrebi direct pe mine? 

— Nu pot citi decât emoţii şi atitudini generale în absenţa 
comunicaţiei. Totuşi, eşti o creatură, şi nu poţi înţelege. 
Pentru informaţii precise, comunicarea implică un efort de 
voinţă. Dacă asta te ajută să te linişteşti, te informez că 
avem toate motivele să credem că eşti membru al unei rase 
care nu aparţine acestei planete, în primul rând, compoziţia 
ţesuturilor tale este diferită de aceea a oricăror fiinţe care 
au existat vreodată pe faţa acestei planete. Căldura 
corpului tău indică faptul că vii din altă lume, una mai caldă. 


— Ai dreptate. Vin de pe Pământ. 

— Nu înţeleg ultimul cuvânt. 

— De pe planeta de lângă voi în direcţia soarelui. 

— Aşa! Asta e foarte interesant. În vremea când rasa 
noastră s-a retras în caverne, în urmă cu circa o jumătate 
de milion de mişcări de revoluţie, ştiam că planeta voastră 
adăposteşte viaţă, probabil nu inteligentă. Era atunci rasa 
voastră inteligentă? 

— Cât de cât, răspunse David. 

Trecuseră un milion de ani pământeni de când marţienii 
părăsiseră suprafaţa planetei lor. 

— Asta este cu adevărat interesant. Trebuie să duc 
această informaţie direct la Memoria Centrală. Vino,... 

— Lasă-mă să mai rămân,... Aş vrea să comunic în 
continuare cu această creatură. 

— Cum doreşti. 

Vocea feminină spuse: 

— Povesteşte-mi despre lumea ta. 

David începu să vorbească liber. Simţea o osteneală 
plăcută. Nu mai avea nici o suspiciune şi nu-l mai împiedica 
nimic să răspundă sincer şi complet. Aceste fiinţe erau 
prietenoase. Şi începu să ofere informaţii. 

La un moment dat, ea întrerupse legătura cu mintea lui, 
iar David se opri brusc. 

Întrebă supărat: 

— Ce-am spus? 

— Nimic rău, îl linişti vocea feminină. Am descătuşat toate 
inhibiţiile din mintea ta. Nu este legal să fac asta, şi nu aş fi 
îndrăznit dacă... ar fi fost aici. Dar tu eşti doar o creatură şi 
eu sunt atât de curioasă! Ştiam că suspiciunile tale sunt 
mult prea profunde pentru a te lăsa să vorbeşti fără să te 
ajut puţin, iar suspiciunile tale sunt atât de nefondate! Noi 
nu v-am putea face nici un rău nici unei creaturi de-a 
voastră atâta timp cât nu interveniţi asupra noastră. 

— Deja am făcut asta, nu-i aşa? Întrebă David. Ocupăm 
planeta voastră de la un capăt la altul. 


— Acum mă testezi iar. Nu ai încredere în mine. Suprafaţa 
planetei nu ne interesează. Aceasta este casa noastră. Şi 
totuşi - vocea feminină sună ca un şuierat - trebuie să fie o 
adevărată plăcere să călătoreşti de pe o lume pe alta. Ştim 
şi noi că există multe planete şi mulţi sori în spaţiu. Când te 
gândeşti că nişte creaturi ca voi locuiesc peste tot. Este atât 
de interesant încât sunt tare mulţumită că am simţit la timp 
cum coborai neîndemânatic spre noi. Şi astfel am putut face 
acea intrare. 

— Ce?! Strigă David fără să se poată abţine, deşi ştia că 
undele acustice ale corzilor lui vocale rămâneau neauzite şi 
că numai gândurile minţii erau percepute. Vrei să spui că tu 
ai făcut acea intrare? 

— Nu singură. M-a ajutat... De asta ni s-a dat şansa să te 
investigăm. 

— Dar cum ai făcut asta? 

— Cum adică, cum? Prin voinţă. 

— Nu înţeleg. 

— Dar e simplu. Nu poţi să vezi în mintea mea? A, am 
uitat. Tu eşti o creatură. Vezi, când ne-am retras în caverne, 
am fost nevoiţi să distrugem milioane de metri cubi de 
materie pentru a ne face loc aici. Nu aveam unde să 
depozităm materia, aşa că am transformat-o în energie şi... 

— Nu, nu, nu te înţeleg. 

— Nu înţelegi? În cazul ăsta, tot ce-ţi pot spune este că 
această energie a fost stocată în aşa fel încât să poată fi 
captată oricând printr-un simplu efort al minţii. 

— Dar dacă toată materia care a existat odată în aceste 
caverne a fost convertită în energie... 

— Asta a fost ceva! Cu siguranţă. Trăim din acea energie 
de jumătate de milion de mişcări de revoluţie, şi s-a calculat 
că e suficientă pentru alte douăzeci de milioane de mişcări 
de revoluţie. Chiar mai înainte de a părăsi suprafaţa 
planetei, studiasem raportul dintre minte şi materie, şi de 
când am venit în caverne ne-am perfecţionat ştiinţa la un 
aşa grad încât am renunţat la materie pentru uzul nostru 


personal. Suntem creaturi formate din spirit pur şi energie, 
care nu mor şi nu se mai nasc. Eu sunt aici cu tine, dar din 
moment ce nu poţi să percepi mintea, nu poţi fi conştient de 
mine decât cu mintea ta. 

— Dar, cu siguranţă că fiinţe ca voi pot stăpâni tot 
universul. 

— Te temi că o să ne disputăm universul cu nişte amărâte 
de fiinţe materiale ca voi? Că ne vom lupta pentru un loc 
între stele? 

Asta e ceva prostesc. Tot universul este aici cu noi. Ne 
suntem suficienţi nouă înşine. 

David tăcu. Apoi, încet, îşi puse mâinile în cap în timp ce 
senzaţia calmă de comuniune îi cuprindea mintea. Era 
pentru prima dată când avea acest sentiment şi rămase mut 
în faţa intimităţii lui. 

Ea continuă: 

— Din nou scuzele mele. Dar eşti o creatură aşa de 
interesantă! Mintea ta îmi spune că semenii tăi sunt în mare 
pericol şi tu ai impresia că noi suntem cauza. le asigur, 
creatură, că nu este aşa. 

Spuse asta în cel mai simplu mod cu putinţă. David nu 
putea să nu creadă. 

— Cealaltă fiinţă care era cu tine a spus că țesuturile mele 
au o chimie diferită de cea a oricăror forme de viaţă de pe 
Marte. Pot să întreb cum? 

— Este compusă dintr-un material care are la bază azotul. 

— Proteine, explică David. 

— Nu înţeleg cuvântul. 

— Din ce sunt compuse țesuturile voastre? 

— Din... Este ceva diferit. Practic nu avem azot în ele. 

— Atunci nu poţi să-mi oferi hrană? 

— Mă tem că nu... A spus că orice fel de materie organică 
de pe planeta noastră ar fi otrăvitoare pentru tine. Am 
putea să fabricăm componente simple asemănătoare tipului 
tău de materie cu care ai putea să te hrăneşti, dar 
materialul azotic care formează cea mai mare parte a 


ţesuturilor tale ne depăşeşte fără un studiu detaliat. Ţi-e 
foame, creatură? 

Era o frântură de simpatie şi de grijă în gândurile ei. David 
continua să se gândească la ea ca la o voce. 

— Deocamdată am mâncarea mea, spuse el. Vocea 
feminină replică: 

— Mi se pare neplăcut să mă gândesc la tine ca la o simplă 
creatură. Care este numele tău? 

Apoi adăugă, ca şi cum s-ar fi temut că nu e înţeleasă. 

— Cum te identifică semenii tăi? 

— Mă cheamă David Starr. 

— Nu înţeleg, cu excepţia faptului că se face o referire la 
stelele din univers. Te numesc aşa pentru că eşti un călător 
prin stele? 

— Nu, mulţi oameni călătoresc prin spaţiu. Starr nu are 
nici un înţeles deosebit până acum. Este doar un sunet 
pentru a mă identifica, aşa cum numele voastre sunt nişte 
simple sunete. Cel puţin ele nu generează nici o imagine în 
mintea mea; nu pot să le înţeleg. 

— Ce păcat. Ar trebui să ai un nume care să arate că eşti 
un rătăcitor în spaţiu; felul în care mergi dintr-un colţ în 
celălalt al universului. Dacă aş fi fost o creatură la fel ca 
tine, mi se pare că ar fi fost potrivit să fiu numită 
„Rătăcitorul în Spaţiu”. 

Şi aşa, de pe buzele unei creaturi pe care nu o putea 
vedea şi a cărei adevărată formă nu o va putea vedea 
niciodată, David Starr auzi, pentru prima dată, numele sub 
care va fi cunoscut în toată galaxia. 

Furtuna. 

În mintea lui; David răsună deodată o voce mai gravă. 

— Salutări, creatură!... Ţi-a dat un nume bun, auzi David. 
Vocea feminină se făcu din nou auzită: 

— O să te las pe tine... 

După pierderea acestui contact mai vag din mintea sa, 
David îşi dădu seama că posesoarea vocii feminine nu mai 
era în contact mental cu el. Se întoarse îngrijorat, având din 


nou iluzia că exista o direcţie din care veneau aceste voci, 
şi-şi dădu seama că din nou mintea lui nepregătită încerca 
să interpreteze după vechile metode ceva cu care nu 
intrase în contact niciodată. Dar vocea nu venea dintr-o 
anumită direcţie. Era doar în interiorul minţii lui. 

Creatura cu vocea gravă îşi dădu seama de această 
dificultate. 

— Eşti tulburat de neputinţa simţurilor tale de a mă 
detecta, iar eu nu vreau să fii tulburat. Aş putea lua forma 
fizică a unei creaturi asemănătoare ţie, dar asta ar fi o 
postură săracă şi nedemnă. Ajunge atât? 

David Starr urmări strălucirea ce apăru în aer chiar în faţa 
lui. Era o rază de lumină verde-albăstruie, înaltă de 
aproape doi metri şi lată o jumătate de metru. 

— Este suficient atât, răspunse David. Vocea gravă 
continuă: 

— Bun. Acum să-ţi explic cine sunt. Sunt Administratorul... 
A ajuns la mine raportul capturării unui specimen viu din 
noua formă de viaţă de la suprafaţă. Eu o să-ţi examinez 
mintea. 

Funcţia noii fiinţe nu fusese pentru David decât o 
adunătură de sunete, dar simţise imediat demnitatea şi 
responsabilitatea care răzbătuse din ea. Cu toate astea 
răspunse ferm: 

— Aş prefera să rămâi afară din mintea mea. 

— Prudenţa, rosti vocea gravă, este de înţeles şi de lăudat. 
Totuşi, examinarea mea va fi limitată la exterior. O să am 
grijă să nu-ţi încalc intimitatea. 

David îşi încorda muşchii fără nici un rezultat. Câteva 
minute nu simţi nimic. Chiar şi iluzia unei atingeri ca de fulg 
pe mintea lui. Iluzie ce apăruse atunci când fusese examinat 
de fiinţa cu vocea feminină, dispăru la noua inspecţie 
evident mai experimentată. Şi, cu toate astea, David era 
conştient, neînţelegând cum se putea întâmpla asta, de 
compartimentele minţii sale care erau deschise cu grijă, 
apoi închise la fel, fără vreun fel de durere sau tulburare. 


La un moment dat, vocea gravă rosti: 

— Îţi mulţumesc. Vei fi eliberat şi dus din nou la suprafaţă 
peste puţin timp. 

David întrebă sfidător: 

— Ce ai găsit în mintea mea? 

— Destul ca să-mi fie milă de semenii tăi. Noi, cei din Viaţa 
Interioară, am fost odată la fel ca voi, aşa că, într-un fel, vă 
înţelegem. Oamenii voştri nu se află în echilibru cu 
universul. Aveţi o minte iscoditoare care caută să înţeleagă 
ceea ce este aproape de neînțeles, fără a fi înzestrați cu 
simţul profund şi adevărat care vă poate dezvălui 
Realitatea. În încercarea voastră zadarnică de a căuta 
umbrele care vă înconjoară, aţi călătorit în spaţiu până la 
cele mai îndepărtate limite ale galaxiei. Am avut dreptate... 
V-a numit bine. Sunteţi cu adevărat o rasă de Rătăcitori în 
Spaţiu. Totuşi, la ce vă foloseşte rătăcirea? Adevărata 
victorie este în interior. Pentru a înţelege universul 
material, va trebui mai întâi să vă separați de el aşa cum am 
făcut noi. Ne-am întors privirea de la stele spre noi înşine. 
Ne-am retras în cavernele din lumea noastră şi ne-am 
părăsit corpurile. Cu noi nu există moarte, decât atunci 
când o minte se odihneşte; nici naştere, decât atunci când o 
minte care se duce să se odihnească trebuie să fie înlocuită. 

— Şi totuşi, spuse David, nu vă sunteţi suficienţi. Unii 
dintre voi suferă de curiozitate. Fiinţa cu care am vorbit 
mai înainte vroia să ştie mai multe lucruri despre Pământ. 

— Este născută de curând. Viaţa ei nu este egală cu o sută 
de mişcări de revoluţie ale planetei în jurul Soarelui. 
Controlul ei asupra minţii nu este perfect. Noi, cei care 
suntem maturi, putem concepe cu uşurinţă toate modelele 
după care s-ar putea desfăşura istoria voastră. Câteva 
dintre ele pot fi înţelese şi de tine, şi nu vom termina 
niciodată presupunerile în legătură cu lumea voastră, iar 
fiecare gând va fi la fel de fascinant şi de stimulator ca şi 
realitatea însăşi. Cu timpul,... Va învăţa că aşa este. 

— Chiar şi tu te-ai deranjat să-mi examinezi mintea. 


— Asta pentru a mă asigura că presupunerile mele sunt 
adevărate. Rasa voastră are capacitatea de a evolua. După 
cele mai bune presupuneri, peste un milion de mişcări de 
revoluţie ale acestei plante - o clipă din viaţa galaxiei - s-ar 
putea să vedem rasa voastră obţinând Viaţa Interioară. Asta 
va fi bine. Rasa mea va avea un semen în eternitate, iar 
această tovărăşie ne va servi tuturor. 

— Spui că s-ar putea s-o obţinem, spuse David cu 
prudenţă. 

— Specia voastră are unele tendinţe pe care semenii mei 
nu le-au avut niciodată. Din mintea ta pot vedea cu uşurinţă 
că sunt tendinţe împotriva binelui tuturor. 

— Dacă vorbeşti de lucruri precum războaie şi crime, 
atunci poţi vedea în mintea mea că majoritatea oamenilor 
luptă împotriva tendinţelor anti-sociale şi că victoriile 
noastre împotriva lor, aşa lente cum sunt, sunt totuşi sigure. 

— Văd asta. Văd chiar mai mult. Văd că şi tu doreşti binele 
tuturor. Ai o minte puternică şi sănătoasă, o esenţă pe care 
aş fi mândru să o văd la semenii mei. Aş vrea să te ajut în 
năzuinţele tale. 

— Cum? Întrebă David. 

— Mintea ta e din nou plină de suspiciuni. Eliberează-te de 
tensiune. 'Le asigur că ajutorul meu nu se va face printr-o 
intervenţie în activităţile semenilor tăi. O astfel de 
intervenţie va fi de neînțeles pentru voi şi nedemnă pentru 
mine. Lasă-mă să-ţi prezint cele două lucruri 
necorespunzătoare de care şi tu însuţi eşti conştient. 
Primul, din moment ce eşti compus din materie instabilă, 
eşti o creatură care nu are permanenţă. Nu numai că te vei 
descompune după câteva mişcări de revoluţie, dar mai 
înainte de asta eşti supus la tot felul de lucruri dureroase. 
Al doilea, crezi că lucrezi mai bine în secret; totuşi, cu puţin 
timp înainte, un semen de-al tău ţi-a recunoscut adevărata 
identitate, cu toate că ai pretins că eşti altcineva. E 
adevărat ce am spus? 


— E adevărat, răspunse David. Dar ce pot face? Vocea 
gravă dădu răspunsul: 

— Soluţia este deja în mâna ta. 

Şi imediat apăru în mâna lui David ceva subţire. Degetele 
lui erau gata să o scape înainte să-şi dea seama că ţine 
ceva. Era o bucată aproape fără greutate din... Din ce? 

Vocea gravă răspunse calm la gândul nerostit: 

— Nu e nici pânză, nici fibră, nici plastic, nici metal. Nu e 
materie, aşa cum înţelegeţi voi materia. Este... Puneţi-o pe 
faţă. 

David făcu ce îi spusese vocea şi ea se desfăcu în mâini de 
parcă ar fi fost vie, mulându-se perfect pe toată suprafaţa 
frunţii, ochilor şi nasului său, neîmpiedicându-l totuşi să 
respire sau să clipească. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă David. 

Mai înainte ca el să termine de rostit acele cuvinte, o 
oglindă făcută din energie apăru în faţa lui la fel de repede 
ca gândul. Se putea vedea în ea, dar destul de vag. 
Costumul lui de fermier, de la cizme până la rever, apăru 
înconjurat de o ceaţă care se schimba continuu, ca şi cum 
ar fi fost un fum subţire ce plutea dar nu dispărea niciodată. 
De la buza de sus până în creştetul capului totul era pierdut 
într-o strălucire luminoasă care nu împiedica vederea, dar 
prin care din exterior nu se vedea nimic. După ce se privi în 
oglindă, aceasta dispăru, întorcându-se în depozitul de 
energie din care fusese scoasă. 

David întrebă: 

— Aşa mă văd ceilalţi? 

— Da, dacă şi ei au acelaşi aparat senzorial ca şi tine. 

— Dar pot vedea perfect. Asta înseamnă că razele de 
lumină pot pătrunde în interiorul scutului. Atunci cum se 
face că nu-l pot părăsi, arătându-mi astfel faţa? 

— Pot părăsi scutul, după cum spui, dar sunt transformate 
la trecerea prin scut, lăsând să se vadă numai ce poţi vedea 
în oglindă. Pentru a-ţi explica asta ar trebui să folosesc 
concepte pe care mintea ta nu le-ar înţelege. 


— Şi restul? 

Mâna lui David se mişcă prin fumul care îl înconjura fără 
să simtă ceva. 

Vocea gravă răspunse la gândul nerostit: 

— Tu nu simţi nimic. Dar ceea ce ţie ţi se pare a fi fum este 
de fapt o barieră rezistentă la orice radiaţie de unde scurte, 
care este de netrecut pentru orice obiect material cu masa 
mai mare decât a unei molecule. 

— Vrei să spui că este un scut de forţă personal? 

— E o descriere rudimentară, dar asta este. 

— Pe Jupiter! Asta e imposibil! S-a dovedit clar că nu poate 
exista un câmp de forţă destul de mic pentru a proteja un 
om de radiaţii şi de inerția materială care ar putea fi 
generată de o maşină ce poate fi purtată de un om. 

— Da, asta e adevărat pentru orice fel de ştiinţă pe care 
aţi putea să o dezvoltați, voi. Dar masca pe care o porţi nu 
este o sursă de energie. Este de fapt un dispozitiv de 
stocare a energiei care, de exemplu, se poate încărca prin 
expunerea pentru câteva minute la o radiaţie solară care 
trebuie să fie cel puţin egală în intensitate cu cea de pe 
Marte. Ba chiar mai mult, masca este un mecanism care 
eliberează acea energie la comanda minţii. Întrucât mintea 
ta nu poate controla această putere, dispozitivul a fost 
adaptat la caracteristicile creierului tău şi va acţiona de 
fiecare dată când vei avea nevoie de ea. Acum scoate-ţi 
masca. 

David îşi duse mâinile la ochi şi, răspunzând voinţei lui, 
masca se desprinse de faţă rămânând doar o bucată de 
voal. Vocea gravă se făcu auzită pentru ultima dată: 

— Şi acum trebuie să pleci, Rătăcitorule în Spaţiu! 

Şi David Starr îşi pierdu cunoştinţa în modul cel mai plăcut 
pe care şi-l putea imagina. 

Nu simţi nici un fel de trecere atunci când îşi reveni. Îşi 
recapătă cunoştinţa dintr-o dată. Nu avu nici un moment de 
nesiguranţă - de genul „Ce se-ntâmplă cu mine?” - şi nici 
nu-şi puse întrebarea „Unde mă aflu?” 


Ştia cu siguranţă că stătea pe suprafaţa planetei, că purta 
din nou aparatul de respirat şi că respira prin el; că în 
spatele lui era exact buza fisurii, de care ancorase pentru 
prima dată scara pentru a-şi începe coborârea; ştia că la 
stânga lui, pe jumătate ascuns între stânci, se afla scuterul 
pe care i-l lăsase Bigman. 

Era conştient şi de felul în care ajunsese la suprafaţă. Dar 
toate astea nu aparţineau memoriei lui: era o informaţie 
care îi fusese introdusă deliberat în minte, poate ca un 
ultim lucru cu care marţienii voiau să-l impresioneze, 
demonstrându-i puterea lor de a transforma materia în 
energie şi invers. Făcuseră pentru el un tunel până la 
suprafaţă. Îl ridicaseră în ciuda gravitaţiei cu o viteză 
aproape similară cu cea a unei rachete, transformând 
stânca dinaintea lui în energie care, după trecerea sa, se 
transformase la loc în stâncă. Şi tot acest proces durase 
până când ajunsese la suprafaţă. 

În mintea lui stăruiau chiar şi nişte cuvinte pe care nu le 
auzise în mod conştient. Cuvintele aparţineau vocii feminine 
şi erau dătătoare de speranţă: „Nu te teme, Rătăcitorule în 
Spaţiu!” 

După primii paşi, David îşi dădu seama că atmosfera şi 
căldura specifice Pământului, pregătite pentru el în 
cavernă, acum dispăruseră. Din cauza acestui contrast, 
simţi frigul de pe Marte mai pătrunzător ca niciodată, iar 
vântul care bătea i se păru cel mai puternic pe care îl 
simţise de când venise pe planetă. Soarele era la orizont, 
spre est, la fel cum fusese atunci când coborâse în hău. Era 
al doilea răsărit? Nu avea cum să socotească trecerea 
timpului în intervalele în care fusese inconştient, dar era 
aproape sigur că nu trecuseră mai mult de două răsărituri. 

Cerul părea acum diferit. Era mai albastru, iar soarele 
mult mai roşu. David se încruntă, apoi ridică din umeri. 
Începuse să se obişnuiască cu terenul marțian. Îi devenise 
mult mai familiar şi începuse să interpreteze semnele la fel 
ca pe Pământ. 


Cel mai bine ar fi să se întoarcă cât mai repede la cupola 
fermei. Scuterul nu era nici pe departe la fel de rapid sau 
de confortabil ca o maşină de nisip. Deci, cu cât se întorcea 
mai repede, cu atât mai bine. 

Cercetă formațiunile de stânci şi se simţi un adevărat 
expert. Fermierii găseau drumul prin ceea ce părea un 
deşert fără urme folosind această metodă. Mergeau pe 
lângă o stâncă ce „arată ca un pepene verde pe o pălărie”, 
apoi o ţineau în acea direcţie până când ajungeau lângă 
ceva ce „seamănă cu o rachetă cu motoarele descentrate” 
şi îşi continuau drumul mai departe spre o altă stâncă ce 
„aduce cu o cabană cu acoperişul căzut înăuntru” Era o 
metodă primitivă dar, pentru a te orienta astfel, nu aveai 
nevoie de nici un instrument, ci doar de o memorie vizuală 
şi o imaginaţie de pictor, iar fermierii nu duceau lipsă de 
niciuna dintre ele. 

David mergea pe drumul arătat de Bigman, pentru a se 
întoarce cât mai repede posibil şi pentru a nu risca să se 
rătăcească printre formațiunile stâncoase mai puţin 
spectaculoase. Scuterul înainta, sărind nebuneşte atunci 
când atingea vreo ridicătură şi stârnind nori de praf când 
atingea din nou solul. David îl conducea stând cu tălpile 
bine înfipte în locaşurile de jos şi strângând puternic în 
mâini o lesă de metal. Nu avea deloc de gând să micşoreze 
viteza. Chiar dacă vehiculul se răsturna, riscurile unui 
accident erau foarte mici datorită gravitaţiei existente pe 
Marte. 

Altceva îl opri însă. Avea în gură un gust ciudat şi simţea 
un fel de mâncărime pe maxilar şi pe şira spinării. În gură îi 
stăruia un gust ciudat de nisip, iar când privi în spate, văzu 
un nor de praf aruncat de scuter ca un jet de rachetă. Era 
totuşi ciudat că acel praf reuşea să ajungă la el, să-l 
înconjoare şi să-i umple gura. 

Praf în faţă şi în jur! Pe Galaxie! Gândul care îi veni minte 
îi provocă un fior rece pe şira spinării. 


Reduse viteza şi se îndreptă spre un adăpost în stâncă 
unde nu mai putea stârni praf. Se opri şi aşteptă ca aerul să 
devină curat. Dar nu se întâmplă aşa! Îşi dădu seama că 
toată cavitatea sa bucală era plină cu praf. Înţelese acum de 
ce soarele arăta mai roşu iar cerul mult mai albastru. Asta 
se întâmpla din cauza prafului din aer care împrăştia mai 
multă lumină, luând din albastrul soarelui şi adăugându-l la 
cer. Buzele i se uscau iar mâncărimea pe care o simţea 
începea să se întindă pe tot corpul. 

Înţelese, sări pe scuter şi porni cu cea mai mare viteză 
printre stânci, pietre şi nisip. 

Praf! 

Praf! 

Chiar şi pe Pământ oamenii ştiau despre furtunile de praf 
de pe Marte, furtuni ce semănau numai ca denumire cu 
furtunile de nisip din deserturile terestre. Furtunile de aici 
erau cele mai periculoase din întregul sistem solar. Nici un 
om, prins la fel ca David Starr acum, nu supravieţuise, în 
toată istoria planetei, unei astfel de furtuni. Oamenii 
trecuseră prin chinurile morţii la treizeci de metri de 
cupolă, fără a fi în stare să parcurgă distanţa, în timp ce 
oamenii din dom nu avuseseră curajul sau nu se putuseră 
aventura să-i recupereze fără o maşină de nisip. 

David Starr ştia că îl aştepta o moarte cu o agonie 
prelungită. Praful se strecura deja între aparatul de 
respirat şi pielea feţei. Îşi simţea deja ochii umezindu-se şi 
clipind de durere. 

Piesa lipsă. 

Originea furtunilor de pe Marte nu era înţeleasă. Ca şi 
Luna, suprafaţa planetei Marte este, la o scară mai mare, 
acoperită cu praf fin. Spre deosebire de Lună, Marte are o 
atmosferă capabilă să ridice astfel de praf. Atmosfera 
marțiană este rarefiată, iar vânturile nu bat pe suprafeţe 
mari. 

Numai că, din când în când, din motive necunoscute, dar 
probabil având o legătură cu bombardamentele de 


electroni din spaţiu, praful se încarcă electric şi fiecare 
particulă de praf îşi respinge vecinii. Chiar şi fără vânt au 
tendinţa de a se ridica. Fiecare pas iscă un nor de praf care 
refuză să se aşeze la loc, dar care zboară şi se împrăştie în 
aer. 

Când acest nor întâlneşte un curent de: aer, se poate 
spune că se formează o adevărată furtună de praf. Praf care 
nu este niciodată atât de gros încât să împiedice vederea; 
dar nu în asta constă pericolul furtunilor. Ceea ce ucide e 
mai degrabă felul în care se împrăştie peste tot acest praf. 

Particulele de praf sunt extrem de fine şi astfel pot penetra 
orice. Hainele nu le pot opri; un adăpost în stâncă nu este 
de nici un ajutor şi nici aparatele de respirat cu marginile 
lor elastice, strânse pe faţă, nu pot opri particulele să-şi 
croiască drum înăuntru. 

În punctul maxim al unei furtuni sunt de ajuns două 
minute pentru a produce o iritaţie insuportabilă, cinci 
minute pentru a orbi un om şi cincisprezece minute pentru 
a-l omori. Chiar şi o furtună medie, atât de uşoară încât nici 
măcar să nu fie remarcată de cei care sunt expuşi la ea, 
este suficientă pentru a înroşi pielea expusă şi pentru a 
produce aşa-numitele arsuri de furtună. 

David Starr ştia toate astea şi chiar mai mult. Ştia că 
pielea lui se înroşea. Expira puternic dar asta nu-l ajuta în 
nici un fel să-şi curețe gâtul plin de praf. Încercă să-şi ţină 
gura închisă, să respire numai printr-o mică deschizătură. 
Nici asta nu-l ajută în nici un fel. Praful intra croindu-şi 
drum printre buze. Scuterul trosnea din toate încheieturile 
acum când praful avea acelaşi efect asupra motorului ca şi 
asupra lui David. 

Avea acum ochii umflaţi şi aproape închişi. Lacrimile, 
curgând şiroaie, se strângeau la baza aparatului de respirat 
şi acopereau deschizăturile pentru ochi prin care oricum nu 
se mai putea vedea nimic. 

Nimic nu putea opri acele mici particule de praf, poate 
doar sudurile unei cupole sau o maşină de nisip. Nimic 


altceva. Nimic? 

Cu toată mâncărimea înnebunitoare şi cu toate torturile 
prin care trecea atunci când respira, David se gândea cu 
disperare la marţieni. Ştiuseră ei oare de furtuna ce urma 
să aibă loc? Puteau ei oare să ştie? L-ar fi trimis la suprafaţă 
dacă ar fi ştiut? În momentul în care îi examinaseră mintea, 
ar fi trebuit să afle că avea doar un scuter cu care putea 
ajunge la fermă. Ar fi putut chiar să-l transporte la 
suprafaţă lângă fermă sau, de ce nu, chiar înăuntru. 

Au ştiut sigur că afară erau toate condiţiile pentru a se 
forma o furtună de praf. Îşi aducea aminte că fiinţa cu vocea 
gravă a fost atât de directă atunci când a luat decizia de a-l 
transporta la suprafaţă, ca şi cum s-ar fi grăbit să facă asta 
la timp pentru ca David să fie prins de furtună. 

Şi totuşi, ultimele cuvinte ale vocii feminine, cuvinte pe 
care nu le auzise în mod conştient şi care, cu siguranţă, au 
fost introduse în mintea lui în timp ce era adus la suprafaţă 
fuseseră: „Nu te teme, Rătăcitorule în Spaţiu.” 

Soluţia îi veni în minte chiar în clipa în care se gândi la 
aceste cuvinte. Căută cu o mână în buzunare iar cu cealaltă 
îşi scoase aparatul de respirat. Imediat ce făcu asta, ochii şi 
nasul, parţial protejaţi până atunci, primiră o nouă rafală de 
praf care îl ardea şi îi irita faţa. 

Imediat simţi nevoia să strănute, dar se abţinu. Inspirația 
involuntară i-ar fi umplut plămânii cu o mare cantitate de 
praf şi asta i-ar fi fost fatal. 

Dar în acel moment ridică fâşia de pânză pe care o scosese 
din buzunar şi o înfăşură pe faţă şi pe ochi, punându-şi apoi 
peste ea aparatul de respirat. 

De-abia atunci strănută. Asta însemna că va trage o 
enormă cantitate de gaz atmosferic nefolositor, dar fără nici 
un firicel de praf. Urmă o inspiraţie, trăgând o cantitate cât 
mai mare de oxigen, o evacua apoi cu putere, eliminând 
astfel praful din gură şi alternând asta cu inhalarea aerului 
pe gură pentru a preveni o „beţie” cu oxigen. 


Pe măsură ce lacrimile îi curăţau praful din ochi şi nici un 
firicel nu mai pătrundea prin mască, David îşi dădu seama 
că putea să vadă din nou. Membrele şi corpul se vedeau 
neclar prin ceața răspândită de câmpul de forţă şi era 
conştient că partea de sus a capului era invizibilă în 
strălucirea măştii. 

Moleculele de aer puteau trece prin scut, dar oricât de 
mici ar fi fost, particulele de praf, erau destul de mari 
pentru a fi oprite. David putea vedea acest lucru cu ochii 
lui. Fiecare particulă de praf care lovea scutul era oprită iar 
energia mişcării ei era transformată în lumină, astfel încât 
la fiecare încercare de penetrare a scutului apărea o mică 
luminiţă. David îşi văzu corpul ca un ocean de astfel de 
luminiţe una lângă alta, la fel de strălucitor ca şi soarele de 
pe Marte care, deşi roşu şi înceţoşat de praf, lăsa să se 
întrezărească într-un fel de semiintuneric solul planetei. 

David îşi scutură hainele. Norii de praf stârniţi imediat 
erau mult prea fini pentru a fi văzuţi, chiar dacă scutul nu 
împiedica pătrunderea luminii. Praful ieşea din scut dar nu 
mai putea pătrunde înapoi. Treptat, David nu mai avea pe el 
aproape nici un fir de praf. Se uită cu neîncredere la scuter 
şi încercă să pornească motorul. Nu se auzi decât un 
zgomot scurt şi apoi tăcere. Era de aşteptat. Diferite de 
maşinile de nisip, scuterele nu aveau, nu puteau avea, 
motoarele acoperite. 

Era obligat să meargă pe jos. Gândul acesta nu-l sperie. 
Cupola fermei era la mai puţin de trei kilometri, iar el avea 
destul oxigen. Buteliile erau pline. Marţienii avuseseră grijă 
de asta înainte de a-l trimite la suprafaţă. 

Acum înţelegea. Marţienii ştiuseră de furtună. Ba chiar 
era posibil ca acele fiinţe „să-i fi dat o mână de ajutor”. Ar fi 
fost ciudat ca, în ciuda experienţei îndelungate în privinţa 
climei de pe Marte şi a ştiinţei lor avansate, să nu fi învăţat 
cauzele fundamentale şi mecanismele care generează 
furtunile de praf. Dar chiar şi trimiţându-l afară în mijlocul 
furtunii, ştiau că avea mijlocul perfect de apărare în 


buzunar. Nu-l avertizaseră nici de încercarea ce-l aştepta, 
nici de mijlocul de apărare pe care îl avea în buzunar. Totul 
începea să aibă un sens acum. Dacă el era omul care să 
merite ca dar un scut-forţă, va trebui, sau cel puţin ar 
trebui să-şi dea seama singur când era cazul să-l folosească. 
Dacă nu-i trecea prin cap asta, însemna că nu era persoana 
potrivită. 

David se înfiora şi strânse din dinţi când, pornind la drum, 
hainele i se atinseră de pielea inflamată. Marţienii fuseseră 
nemiloşi atunci când îi riscaseră viaţa, dar aproape că era 
de acord cu ei. Se gândise repede cum sa se salveze, dar nu 
se mândrea cu asta. Ar fi putut să descopere soluţia mult 
mai repede. 

Câmpul de forţă care îl înconjura îl ajuta la mers. Observă 
că scutul îi acoperea şi talpa cizmelor aşa că acestea nu 
intrau niciodată în contact cu suprafaţa planetei, stând 
ridicate la un centimetru deasupra solului. Forţa de 
respingere dintre el şi planetă era elastică ca şi cum s-ar fi 
aflat pe nişte arcuri de oţel. Acest lucru împreună cu 
gravitația mică îi permiteau să micşoreze distanţa dintre el 
şi cupola fermei în salturi uriaşe. 

Se grăbea. În acea clipă, mai mult decât orice, simţea 
nevoia unei băi fierbinţi. 

XXX 

În momentul în care David ajunse la una din intrările 
cupolei, partea cea mai rea a furtunii trecuse, iar fulgerele 
de pe scutul de forţă se reduseseră la nişte luminiţe infime. 
Acum îşi putea da jos masca. 

Când uşile metalice se deschiseră, toată lumea se holbă la 
el, apoi urmară strigăte în timp ce toţi fermierii de serviciu 
se înghesuiră în jurul lui. 

— Pe Jupiter! E Williams! 

— Băiete, unde-ai fost? 

— Ce s-a întâmplat? 

Şi peste toate acele întrebări venite de-a valma se făcu 
auzit un strigăt pătrunzător: 


— Cum ai supravieţuit unei furtuni de praf? Întrebarea 
răsună puternic apoi urmă un moment de linişte. Cineva 
spuse: 

— Uitaţi-vă la faţa lui! E ca o roşie decojită. 

Era o exagerare, dar nu prea departe de adevăr pentru a 
nu-i impresiona pe toţi cei prezenţi acolo. Mâinile se 
întindeau spre gulerul lui care fusese puternic strâns în 
jurul gâtului pentru a se proteja de frigul marțian. Îl puseră 
imediat pe un scaun şi îl chemară pe Hennes. 

Hennes veni în zece minute, dându-se jos dintr-un scuter 
şi apropiindu-se cu o privire care arăta că era enervat şi 
mânios. Nu se arăta deloc uşurat că un angajat al lui se 
întorsese teafăr. 

— Ce se întâmplă, Williams? Întrebă el mânios. David îşi 
ridică ochii şi spuse calm: 

— M-am rătăcit. 

— Aha, deci aşa îi spui tu? Plecat de două zile înseamnă 
rătăcit. Şi cum ai reuşit? 

— Am ieşit să mă plimb şi să iau o gură de aer şi am ajuns 
prea departe. 

— Ai crezut că aveai nevoie să iei o gură de aer şi ţi-au 
trebuit două nopţi marţiene? le aştepţi să cred asta? 

— Lipseşte vreo maşină de nisip? 

Unul dintre fermieri interveni repede în timp ce Hennes 
continua să se înroşească de nervi. 

— E terminat, domnule Hennes. A fost afară în furtună. 

— Nu fi prost, replică Hennes. Dacă l-ar fi prins furtuna, 
acum n-ar mai fi în viaţă. 

— Păi, ştiu, continuă fermierul, dar uitaţi-vă la el. 

Hennes se uită la el. Roşeaţa gâtului şi a umerilor era un 
argument care nu putea fi uşor înlăturat. 

— Ai fost prins de furtună? Întrebă Hennes. 

— Mă tem că da, răspunse calm David. 

— Şi cum ai reuşit să scapi? 

— A apărut un om, spuse David. Un om înconjurat de fum 
şi de lumină. Praful nu-l deranja. Spunea că îl cheamă 


Rătăcitorul în Spaţiu. 

Imediat fermierii prezenţi se adunară în jurul lor. Hennes 
se întoarse spre ei furios, faţa lui durdulie deformată de un 
rictus violent. 

— Căraţi-vă mai repede de-aici! Strigă el. Înapoi la muncă! 
Tu, Jonnitel, adu mai repede o maşină de nisip aici. 

Abia după o oră îi fu permis lui David să facă baia fierbinte 
pe care o ceruse. Hennes nu dăduse voie nimănui să se 
apropie de el. De sute de ori, în timp ce măsura cu paşii 
podeaua biroului său, oprindu-se în mijlocul camerei, se 
întorsese furios şi îl întrebase pe David: 

— Ce e cu acest Rătăcitor în Spaţiu? Unde l-ai întâlnit? Ce- 
a spus? Ce-a făcut? Ce sunt fumul şi lumina pe care le-ai 
văzut? 

La toate întrebările David răspunsese dând uşor din cap: 

— Am plecat să mă plimb. M-am rătăcit. Cineva pe nume 
Rătăcitorul în Spaţiu m-a adus înapoi. 

În cele din urmă, Hennes se dădu bătut. Doctorul fermei 
veni pentru a prelua cazul. David îşi făcu baie. Corpul îi fu 
uns cu tot felul de alifii şi i se făcură injecții cu hormoni. Nu 
putu să scape de injecţia cu Soporit. Adormi mai înainte ca 
acul să fie scos din el. 

David se trezi în aşternuturi curate şi uscate la infirmerie. 
Roşeaţa pielii îi dispăruse considerabil. Ştia că se vor 
întoarce din nou ca să-l asalteze cu întrebări, ştia asta, dar 
acum va trebui să-i înfrunte cu adevărat. 

Era sigur că avea răspunsul la misterul mâncării otrăvite; 
aproape tot răspunsul. Îi mai lipseau câteva piese, şi 
desigur, dovada legală. 

Auzi paşi uşori în spatele patului şi rămase nemişcat. Aşa 
de repede? Dar nu era decât Benson care îi apăru imediat 
în faţă. Benson, cu buzele lui groase, părul rar şi 
dezordonat, a cărui faţă era o mască de îngrijorare. Avea cu 
el ceva ce semăna cu o puşcă foarte veche. 

— Williams, eşti treaz? Întrebă el. 

— Tu nu vezi? Răspunse David. 


Benson îşi trecu mâna peste fruntea plină de transpiraţie. 

— Nu ştie nimeni că sunt aici. Presupun că nici nu aş avea 
voie să mă aflu aici. 

— De ce? 

— Hennes e convins că eşti implicat în otrăvirea mâncării. 
Ne-a înnebunit cu asta şi pe mine şi pe Makian. Susţine că 
ai fost plecat undeva şi că nu ai nimic de spus decât poveşti 
ridicole. În ciuda a tot ce pot face, mi-e teamă că ai 
probleme mari. 

— În ciuda a tot ceea ce poţi face?! Deci tu nu crezi teoria 
lui Hennes în legătură cu implicarea mea în toată povestea 
asta? 

Benson se aplecă şi David îi putu simţi pe faţă căldura 
răsuflării când acesta şopti: 

— Nu, nu cred. Nu, pentru că eu cred în povestea ta. De 
asta am şi venit aici. Trebuie să te întreb despre creatura 
de care tot vorbeşti, de cea pe care pretinzi că ai văzut-o 
învăluită în fum şi lumină. Eşti sigur că n-a fost o 
halucinație, Williams? 

— L-am văzut, spuse David. 

— De unde ştii că era uman? Vorbea engleza? 

— Nu vorbea, dar avea formă de om. David spuse uitându- 
se fix la Benson: 

— Crezi că e vreun marțian? 

— Ah, te gândeşti la teoriile mele, zise Benson zâmbind. 
Da, cred că era un marțian. Gândeşte omule, gândeşte! les 
la iveală acum şi fiecare informaţie este vitală. Mai avem 
atât de puţin timp! 

— De ce mai avem puţin timp? Spuse David ridicându-se 
într-un cot. 

— Normal că nu ştii ce s-a întâmplat din moment ce ai fost 
plecat! Sincer, Williams, suntem cu toţii disperaţi. 

Ridică cu mâna acel lucru care arăta ca o puşcă şi 
continuă cu amărăciune: 

— Ştii ce e asta? 

— Am mai văzut-o. 


— Este harponul meu pentru prelevarea probelor; invenţie 
proprie, îl iau cu mine când mă duc la silozurile din oraş. 
Harponul aruncă o bilă goală pe dinăuntru, legată de el cu 
o coardă metalică, într-un siloz, să zicem de cereale. La un 
anumit timp după ce bila este aruncată, în ea apare o 
deschizătură care permite scobiturii din interior să se 
umple cu boabe. Apoi bila se închide din nou. O trag înapoi 
şi scot din ea cerealele culese la întâmplare. Prin varierea 
timpului dintre aruncarea bilei şi deschiderea ei pot fi luate 
probe de la adâncimi diferite din hambar. 

— E ingenios, spuse David, dar de ce o ai acum la tine? 

— Pentru că mă gândesc dacă ar trebui să o arunc în 
convertorul de materie după ce plec de la tine. A fost 
singura mea armă cu care am luptat împotriva celor 
vinovaţi de otrăviri. Nu mi-a fost de nici un ajutor până 
acum, şi cu siguranţă că nu-mi va fi nici de-acum înainte. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă David întinzându-se şi 
apucându-l cu putere pe Benson de umăr. Spune-mi! 

Benson se îndoi de durere apoi zise: 

— Fiecare membru al Sindicatului a primit o nouă 
scrisoare de la autorul otrăvirilor. Nu e nici o îndoială că 
scrisorile şi otrăvirile sunt opera aceloraşi oameni, sau, mai 
degrabă, entităţi. Asta se precizează clar în ultima 
scrisoare. 

— Ce spun? 

— Ce mai contează detaliile? Răspunse Benson dând din 
umeri. Important e că cer o cedare totală din partea 
noastră, altfel otrăvirile se vor înmulţi de mii de ori. Cred că 
se poate face asta, şi chiar va fi făcut, iar dacă lucrurile se 
vor întâmpla astfel, arunci Pământul şi Marte, ba chiar 
întreg sistemul solar va fi cuprins de panică. Se ridică în 
picioare şi continuă: 

— I-am spus şi lui Makian, ca şi lui Hennes, că eu te cred, 
că acest Rătăcitor în Spaţiu este cheia poveştii, dar ei n-au 
vrut să mă asculte. Cred că Hennes mă suspectează că sunt 
complicele tău. 


Benson spuse asta gândindu-se la propriile lui greşeli. 

— Cât timp mai avem? Întrebă David. 

— Două zile. Nu, asta a fost ieri. Mai avem treizeci şi şase 
de ore. 

Treizeci şi şase de ore! 

David trebuia să acţioneze repede. Foarte repede! Dar 
poate că mai era timp. Fără să ştie, Benson îi oferise pe tavă 
piesa lipsă a misterului. 

Consiliul intervine. 

Benson plecă zece minute mai târziu. Nimic din ce-i 
spusese David nu-l satisfăcea în legătură cu teoriile lui 
privind relaţia dintre marţieni şi otrăviri, iar neliniştea lui 
crescuse destul de repede. 

— N-aş vrea ca Hennes să mă prindă aici, zise el. Am 
avut... O înţelegere. 

— Dar Makian? El e de partea noastră, nu-i aşa? 

— Asta nu ştiu. Aproape că va fi ruinat peste două zile. Nu 
cred că mai are aşa de mult curaj pentru a-l susţine pe 
Hennes. Oricum, mai bine plec. Dacă îţi vine vreo idee, 
orice, adu-mi într-un fel la cunoştinţă, da? 

Întinse o mână. David i-o strânse uşor, după care Benson 
plecă. 

David se ridică din pat. Neliniştea lui crescuse de când se 
trezise. Hainele stăteau aruncate pe un scaun în celălalt 
capăt al camerei. Cizmele se aflau la marginea patului. Nu 
avusese curajul să le cerceteze cât timp fusese împreună cu 
Benson; de-abia dacă îndrăznise să se uite la ele. 

„Poate, îşi zise el pesimist, nu căutaseră în ele.” Cizmele 
unui fermier sunt sacre. Să furi ceva din ele sau să furi o 
maşină de nisip în deşert sunt nişte crime de neiertat. Chiar 
după ce moare, fermierul este incinerat cu cizmele din care 
nu este scos nimic. 

David căută în interiorul fiecărui buzunar al cizmelor, dar 
nu găsi nimic. Într-unul avusese o batistă, iar în celălalt 
câteva monede. Cu siguranţă că îi scotociseră hainele. Era 
de aşteptat! Dar, după toate aparențele, nu întrecuseră 


măsura căutându-i şi în cizme. Îşi ţinu respiraţia atunci 
când introduse mâna în interiorul cizmei. Pielea fină îi 
ajunse la subsuoară şi se strânse atunci când degetele 
atinseră talpa. Un sentiment de uşurare îl cuprinse atunci 
când simţi materialul subţire ca un voal al măştii primite de 
la marţieni. 

Ascunsese masca acolo pentru cazul în care ar fi fost 
percheziţionat chiar înainte de baie, dar nu anticipase 
injecţia cu soporit. Avusese un noroc chior că nu-i căutaseră 
pe talpa cizmelor. Va trebui să fie mai precaut pe viitor. 

Puse masca într-un buzunar şi îl închise. Îşi ridică cizmele; 
fuseseră lustruite în timp ce dormea. Cineva îi făcuse acest 
serviciu, dezvăluind respectul aproape instinctiv pe care îl 
arătau fermierii pentru cizme, oricui ar fi aparţinut ele. 

Hainele lui fuseseră şi ele spălate. Fibrele strălucitoare de 
plastic din care era făcut costumul miroseau a nou. 
Buzunarele erau goale, desigur, dar sub scaun stăteau 
grămadă toate lucrurile pe care le conţinuseră. Se uită prin 
ele. Nu părea să lipsească nimic. Găsi chiar şi batista şi cele 
câteva monede pe care le avea. 

Îşi puse pe el hainele de piele şi şosetele, apoi salopeta şi 
la urmă cizmele. Tocmai îşi încheia cureaua când un fermier 
bărbos intră pe uşă. 

David se uită la el şi spuse pe un ton rece: 

— Ce vrei, Zukis? 

Fermierul răspunse pe acelaşi ton: 

— Unde crezi că pleci, pământeanule? 

Ochii lui sclipeau de răutate, iar pentru David privirea lui 
Zukis era aceeaşi ca cea din prima zi în care se întâlniseră. 
David îşi amintea de maşina lui Hennes aflată în faţa clădirii 
pentru angajări la ferme, de el stând pe scaun şi parcă 
vedea şi acum faţa bărboasă a lui Zukis privindu-l cu ură, în 
timp ce primea din plin un foc de armă mai înainte de a se 
putea apăra. 

— Nicăieri unde ar trebui să-ţi cer ţie permisiunea, 
răspunse David. 


— Aşa? Te înşeli, mister, pentru că o să stai chiar aici. 
Ordinul lui Hennes. 

Zukis se aşeză în cadrul uşii. Două blastere atârnau la 
vedere de o parte şi de alta a centurii sale. Bărbosul 
aştepta. Apoi apăru o spărtură cu dinţi galbeni în barba lui 
atunci când zâmbi. 

— Cred că te-ai cam răzgândit, pământeanule, ai? 

— Poate, spuse David. Cineva a fost la mine chiar acum. 
Cum vine asta? Nu erai de pază? 

— Taci! Se răsti Zukis. 

— Sau ai fost cumva plătit să te uiţi în altă parte puţin 
timp? S-ar putea ca asta să nu-i prea placă lui Hennes. 

Scuipatul lui Zukis trecu la câţiva centimetri de cizma lui 
David. 

— Ai curaj să repeţi figura asta fără blastere? Întrebă 
David. 

— Stai potolit dacă vrei să primeşti ceva de mâncare, 
pământeanule! Zise Zukis. 

Închise uşa după el şi o încuie. După câteva clipe se auzi 
zgomotul provocat de lovirea cu un obiect metalic. Zukis se 
întorcea cu o tavă pe care se afla mâncare: un terci galben 
şi ceva verde ce părea făcut din frunze. 

— Salată de vegetale, spuse Zukis, prea bună pentru tine. 

Un deget gros, negru de mizerie, se vedea la un capăt al 
tăvii. Celălalt capăt al ei stătea pe încheietură, astfel încât 
mâna fermierului nu se vedea. 

David se îndreptă sărind într-o parte, îşi îndoi picioarele 
sub el, sărind apoi pe salteaua patului. Zukis, surprins, se 
întoarse speriat, dar David, folosind arcurile patului, se 
avântă spre el. 

Se lovi puternic de fermier, dădu cu mâna în tavă făcându- 
| pe celălalt s-o scape, în timp ce mâna cealaltă lovi puternic 
barba fermierului. 

Zukis căzu cu un strigăt răguşit. Piciorul lui David se aşeză 
pe mâna cu care fermierul ţinuse tava. Următorul strigăt 


deveni unul de agonie în timp ce degetele zdrobite se 
desfăcură lăsând să cadă blasterul. 

David luă mâna de pe barba fermierului şi, prinzându-l de 
cealaltă mână, se întinse după al doilea blaster, îi ridică 
mâna până la ceafă după care trase puternic de ea. 

— Linişte sau ţi-o rup! Zise David. Zukis se potoli şi, 
gâfâind obosit, întrebă: 

— Ce urmăreşti? 

— De ce-ai ascuns un blaster sub tavă? 

— Trebuia să mă protejez, nu? Dacă săreai pe mine când 
eu aveam mâinile ocupate cu tava? 

— Atunci de ce n-ai trimis pe altcineva cu tava, iar tu să-l 
acoperi? 

— Nu m-am gândit la asta, se plânse Zukis. 

David mai strânse încă puţin iar gura lui Zukis se 
schimonosi de durere. 

— Şi dacă ai spune adevărul? 

— Tre... Trebuia să te ucid. 

— Şi ce i-ai fi spus lui Makian? 

— Că ai încercat să evadezi. 

— Asta a fost ideea ta? 

— Nu, a lui Hennes. Ia-te de el! Eu doar primesc ordine. 
David îi dădu drumul. Ridică unul dintre blastere şi-l trase 
pe celălalt din toc. 

— Ridică-te! 

Zukis se rostogoli într-o parte. Scoase un geamăt de 
durere atunci când încercă să se ridice sprijinindu-se în 
mâna dreaptă care îi fusese zdrobită, asta şi din cauza 
umărului aproape fracturat. 

— Ce vrei să faci? Nu ai împuşca un om neînarmat, nu? 

— Tu n-ai face asta? 

O nouă voce se făcu auzită. 

— Lasă armele, Williams, se auzi o voce puternică. 

David întoarse repede capul. Hennes se afla în cadrul uşii 
cu blasterele ridicate. În spatele lui stătea Makian, cu faţa 
întunecată şi brăzdată de riduri. Faţa lui Hennes arăta 


destul de clar ce avea de gând, iar blasterele lui erau 
pregătite. 

David lăsă armele pe care tocmai le luase de la Zukis. 

— Împinge-le încoace! David le împinse. 

— Şi acum, spune ce s-a întâmplat? 

— Ştii ce s-a întâmplat. Zukis a încercat un mic asasinat la 
ordinele tale, iar eu n-am stat cu braţele încrucişate, spuse 
David. 

Zukis începu să se bâlbâie: 

— Nu, domnule Hennes. Nu, domnule. Nu, n-a fost nimic 
de genul ăsta. Eu îi aduceam de mâncare când a sărit pe 
mine. Aveam mâinile ocupate cu tava; n-am avut nici o 
şansă să mă apăr. 

— Taci! Spuse Hennes cu dispreţ. Vorbim despre asta mai 
târziu. leşi şi într-o clipă să fii înapoi cu o pereche de 
cătuşe. 

Zukis dispăru repede. Makian spuse calm: 

— De ce-ţi trebuie cătuşe? 

— Pentru că omul ăsta e un impostor periculos, domnule 
Makian. Vă amintiţi că l-am adus aici pentru că părea să ştie 
ceva în legătură cu otrăvirile. 

— Da, da, aşa e. 

— Ne-a spus o poveste despre sora lui care a murit 
otrăvită cu nişte gem de pe Marte. Am verificat toată 
povestea. N-au fost prea multe morţi prin otrăvire care să 
semene cu asta şi care să fi ajuns la cunoştinţa autorităţilor. 
N-am găsit nimic despre vreo fetiţă de doisprezece ani cu 
vreun frate de vârsta lui Williams, care să fi murit din cauza 
gemului. 

Makian era surprins. 

— De cât timp ai ştiut asta, Hennes? 

— Aproape de când am venit aici. Dar am lăsat-o aşa. L-am 
pus pe Griswold să-l urmărească... 

— Vrei să spui să mă ucidă, îl întrerupse David. 

— Da, ai spune asta, considerând că tu l-ai ucis pentru că a 
fost destul de prost ca să-l suspectezi tu, spuse Hennes 


după care continuă întorcându-se spre Makian. Apoi a 
reuşit să ajungă lângă pămpălăul de Benson, unde putea 
afla de toate progresele noastre în investigarea otrăvirilor. 
Şi, colac peste pupăză, acum trei nopţi s-a strecurat afară 
din cupolă dintr-un motiv pe care nu vrea să-l explice. Vreţi 
să-l ştiţi? Se dusese să raporteze celui care l-a angajat - 
celui care se află în spatele afacerii. E mai mult decât o 
coincidenţă că ultimatumul a venit în timp ce era el plecat. 

— Şi tu unde ai fost? Întrebă brusc David. Nu m-ai mai 
urmărit după ce a murit Griswold? Dacă ştiai că mă duc 
unde presupui tu, de ce n-ai trimis oameni după mine? 

Makian păru năucit, apoi zise: 

— Păi... 

David îl întrerupse: 

— Lăsaţi-mă să termin, domnule Makian. Cred că nici 
Hennes nu a fost în cupolă în noaptea în care eu am plecat, 
şi nici a doua zi n-a fost aici. Unde ai fost, Hennes? 

Hennes făcu un pas în faţă, iar gura lui se schimonosi de 
furie. Pumnul lui David era chiar lângă faţa lui. Nu credea 
că Hennes va trage, dar era gata să folosească scutul dacă 
va fi nevoie. 

Makian puse o mână tremurândă pe umărul lui Hennes. 

— Mai bine să-l lăsăm în seama Consiliului. David interveni 
rapid: 

— Ce e cu Consiliul? 

— Nu e treaba ta! Spuse Hennes nervos. 

Zukis adusese cătuşele. Erau nişte vergi de plastic care 
puteau fi îndoite în orice fel şi apoi blocate într-o anumită 
poziţie. Erau cu mult mai puternice decât frânghiile sau 
decât cătuşele de metal. 

— Ridică-ţi mâinile! Ordonă Hennes. 

David se supuse fără să protesteze. Vergile fură înfăşurate 
de două ori în jurul încheieturilor sale. Zukis, evident 
satisfăcut, le strânse puternic, apoi trase siguranţa, ceea ce 
genera o rearanjare a moleculelor care întări plasticul. 


Toată energia emanată încălzi cătuşele. Cealaltă pereche fu 
înfăşurată în jurul gleznelor. 

David se aşeză liniştit pe pat. Într-o mână încă mai ţinea 
scutul-mască. Remarca lui Makian despre Consiliu era un 
semn pentru el că nu va sta prea mult încătuşat. Până 
atunci se hotărâse să lase lucrurile să-şi urmeze cursul. 

— Ce e cu Consiliul? Întrebă David din nou. 

Dar nu mai avu nevoie de răspuns. Se auzi un strigăt din 
afara camerei, apoi un bărbat grăbit intră în forţă pe uşă 
strigând: 

— Unde e Williams? 

Era chiar Bigman, mare cât viaţa, care nu era aşa de 
mare. Nu dădu atenţie nimănui îndreptându-se direct spre 
David. 

— Nu auzisem c-ai trecut printr-o furtună de prafpână 
când n-am intrat în cupolă. Pe Ceres, cred că te-ai prăjit 
bine! Dar cum de-ai supravieţuit? Eu... Eu... 

Apoi observă poziţia lui David şi se întoarse furios: 

— Pe Jupiter! Cine l-a legat pe băiat în felul ăsta? 

Hennes se abţinuse până atunci. Întinse o mână, îl prinse 
brutal pe Bigman de guler şi îl ridică de la podea. 

— 'Ţi-am spus ce-o să se întâmple, vierme, dacă te mai 
prind pe-aici! 

— Dă-mi drumul, ticălos nenorocit! Am dreptul să fiu aici! 
Ai o fracțiune de secundă să-mi dai drumul sau vei 
răspunde în faţa Consiliului Ştiinţei! 

— Pe Marte! Dă-i drumul, Hennes, spuse Makian. Hennes 
îl lăsă să cadă. 

— Şterge-o de-aici! 

— Nici vorbă. Sunt acreditat de Consiliu aici. Am venit cu 
doctorul Silvers. Întreabă-l. 

Apoi arătă cu capul spre bărbatul din cadrul uşii. Numele i 
se potrivea. Părul lui era culoarea argintului iar mustaţa 
avea şi ea aceeaşi nuanţă. 

— Dacă-mi permiteţi, spuse doctorul Silvers, o să preiau 
eu conducerea. Guvernul din International City de pe 


Pământ a declarat stare de urgenţă în tot Sistemul. Din 
acest moment, toate fermele vor fi sub comanda Consiliului 
Ştiinţei. Am fost desemnat să preiau fermele Makian. 

— Mă aşteptam la aşa ceva, murmură nefericit Makian. 

— Descătuşaţi-l, ordonă doctorul Silvers. 

— E periculos, spuse Hennes. 

— Îmi asum toată responsabilitatea. Bigman sări şi-şi lovi 
călcâiele. 

— Executarea, Hennes, spuse el în culmea fericirii. Hennes 
păli de furie, dar nu scoase nici un cuvânt. 

XXX 

Trecuseră trei ore de când doctorul Silvers se întâlnise cu 
Makian în sectorul de protocol al fermei. 

— Am nevoie de toate registrele voastre cu producţia de 
pe ultimele şase luni. Trebuie să stau de vorbă cu doctorul 
Benson despre progresele pe care le-a făcut în investigarea 
otrăvirilor. Avem la dispoziţie şase săptămâni pentru a 
rezolva problema. Nici o clipă mai mult. 

— Şase săptămâni! Izbucni Hennes. Vrei să spui o singură 
Zi. 

— Nu, domnule. Dacă nu găsim o soluţie până la expirarea 
ultimatumului, toate exporturile de pe Marte vor fi sistate. 
Nu ne vom da bătuţi atâta timp cât mai există vreo şansă. 

— Pe Jupiter! Spuse Hennes. Pământul va muri de foame. 

— Nu în şase săptămâni, replică doctorul Silvers. 
Rezervele de hrană vor ajunge destul dacă vor fi 
raţionalizate. 

— Dar o să fie panică şi vor începe demonstrațiile, spuse 
Hennes. 

— Adevărat, răspunse doctorul Silvers hotărât, va fi ceva 
neplăcut. 

— O să ruinaţi sindicatele fermierilor, se plânse Makian. 

— Oricum vor fi ruinate. În seara asta aş vrea să vorbesc 
cu doctorul Benson. Vom avea o discuţie în patru mâine la 
prânz. Mâine noapte, dacă nu se va găsi o soluţie aici pe 
Marte sau în laboratoarele centrale de pe Lună, se instituie 


embargoul şi se vor face pregătiri pentru o întâlnire cu toţi 
fermierii din sindicatele de pe Marte. 

— De ce? Întrebă Hennes. 

— Pentru că, spuse doctorul Silvers, există motive care ne 
fac să credem că indiferent cine ar fi implicat în această 
crimă nebunească, este un apropiat al fermelor. Ştie prea 
multe în legătură cu fermele pentru ca noi să nu tragem 
concluzia asta. 

— Şi cu Williams ce se va întâmpla? 

— L-am interogat. Rămâne la povestea lui, care este, 
trebuie să recunosc, destul de ciudată. Va fi trimis în oraş 
unde va fi interogat în continuare, sub hipnoză dacă va fi 
necesar. 

Se auzi semnalul de la uşă. 

— Deschide uşa, domnule Makian, spuse doctorul Silvers. 
Makian făcu asta, ca şi cum nu ar fi fost proprietarul celei 
mai mari ferme de pe Marte şi, în acest fel, unul din cei mai 
bogaţi şi mai puternici oameni din sistemul solar. 

Intră Bigman, uitându-se provocator la Hennes. 

— Williams este sub pază într-o maşină de nisip care se 
îndreaptă spre oraş. 

— Bine, spuse doctorul Silvers strângând din buze. 

La doi kilometri distanţă de cupolă, maşina de nisip se 
opri. David Starr, cu aparatul de respirat pe faţă, cobori din 
ea, îi făcu semn cu mâna şoferului. Acesta scoase capul 
afară şi spuse: 

— "Ţine minte, intrarea 17! O să te aştepte un om de-al 
nostru care o să-ţi dea drumul înăuntru! 

David zâmbi şi dădu din cap. Se uită la maşina care se 
îndepărta spre oraş şi apoi o porni înapoi spre fermă. 

Oamenii din Consiliu cooperaseră, desigur. Fuseseră de 
acord să-l lase să se întoarcă singur în secret, dar nimeni, 
nici măcar doctorul Silvers nu ştia scopul acestei cereri. 

Avea piesele întregului puzzle, dar încă nu avea dovada. 

„Eu sunt Rătăcitorul în Spaţiu” 


Hennes intră în dormitorul lui cuprins de oboseală şi 
mânie. Oboseala se datora orelor înaintate. Era aproape 
trei dimineaţa. Nu prea se odihnise în ultimele două nopţi, 
ba chiar mai mult, nu scăpase de tensiune în ultimele şase 
luni. Şi totuşi i se păruse necesar să ia parte la 
interminabila discuţie pe care o avusese acest doctor 
Silvers cu Benson. 

Doctorul Silvers nu fusese de acord, şi asta a fost picătura 
care a umplut paharul. Doctorul Silvers! Un bătrân 
incompetent care venise de la oraş gândindu-se că va putea 
rezolva totul într-o zi şi o noapte, când întreaga ştiinţă de 
pe Pământ şi de pe Marte se străduia de luni întregi fără 
nici un folos! 

Hennes era nervos şi pe Makian, care se înmuiase ca o 
pereche de cizme bine cremuite şi ajunsese un fel de lacheu 
în faţa acestui prost cu părul alb. Makian! Acum două 
decenii ajunsese aproape o legendă, despre el spunându-se 
că era cel mai puternic proprietar al celei mai puternice 
ferme de pe Marte. 

Şi mai era şi Benson, cu amestecul lui în planurile lui 
Hennes, împotrivindu-se planului de a-l neutraliza cât mai 
uşor şi mai rapid pe acel novice băgăcios, pe acel Williams. 
Şi Griswold, împreună cu Zukis, doi proşti care nu fuseseră 
în stare să facă paşii necesari pentru a avea câştig de cauză 
asupra slăbiciunii lui Makian şi a sentimentalismului lui 
Benson. 


Se gândi mult dacă ar trebui să ia o pastilă de Soporit. În 
această noapte îşi dorea odihna necesară în perspectiva 
agitaţiei zilei de mâine şi, în plus, o dată cu somnul ar fi 
putut să-i treacă şi mânia. 

Dădu din cap. Nu! Nu putea risca să rămână neajutorat 
din cauza drogurilor în timpul unor posibile evenimente 
importante din acea noapte. 

Făcu totuşi un compromis şi, atingând întrerupătorul, 
comandă închiderea magnetică a uşii. Chiar o testă pentru 
a verifica funcţionarea circuitelor electromagnetice. Uşile 
personale în atmosfera „masculină” şi liberă de la fermă 
erau aşa de rar încuiate încât nu ar fi fost ceva neobişnuit 
ca una dintre ele să aibă izolaţia deteriorată sau unele fire 
desprinse, asta fără ca cineva să-şi fi dat seama de-a lungul 
anilor. Din câte ştia el, uşa lui nu fusese încuiată niciodată 
de când luase în primire postul. 

Dar circuitele funcționau perfect. Uşa nici măcar nu 
tremură când trase de ea. Destul cu verificatul uşilor! 

Oftă din greu, se aşeză pe pat şi-şi scoase pe rând cizmele. 
Îşi frecă picioarele obosit, oftă din nou, apoi sări brusc, atât 
de brusc încât nici nu-şi dădu seama că se mişcă. 

Se uita complet năucit. Nu putea fi adevărat. Nu putea fi 
adevărat! Asta însemna că povestea prostească a lui 
Williams era adevărată. Însemna că poveştile ridicole spuse 
de Benson despre marţieni s-ar putea dovedi până la 
urmă... 

Nu! Refuză să creadă asta. I-ar fi fost mult mai uşor să 
creadă că mintea lui, lipsită de somn, se ţinea de şotii. 

Totuşi, întunericul camerei era luminat de o strălucire 
albăstruie care împrăştia lumină. Cu ajutorul ei putea vedea 
patul, pereţii, scaunul, dulapul, chiar şi cizmele care erau 
exact unde la aşezase. Putea vedea creatura care avea 
numai o lumină acolo unde ar fi trebuit să aibă capul şi nici 
o altă formă în jur; mai degrabă un fel de fum. 

Simţi peretele în spatele lui. Nici măcar nu fusese 
conştient că se dăduse câţiva paşi înapoi. 


Obiectul vorbi, iar vorbele lui erau seci şi răsunătoare de 
parcă ar fi avut un ecou: 

— Eu sunt Rătăcitorul în Spaţiu! 

Hennes se îndreptă. La început fusese surprins, după care 
se strădui să se calmeze. Apoi spuse cu o voce fermă: 

— Ce vrei? 

Rătăcitorul în Spaţiu nu se mişcă şi nici nu vorbi, iar 
Hennes rămase cu ochii fixaţi la el. 

Fermierul aşteptă cu inima bătând puternic, dar lucrul 
acela învăluit în fum şi lumină nu făcu nici o altă mişcare. S- 
ar fi putut chiar să fie un robot programat doar să-şi spună 
numele. Pentru o clipă, Hennes se gândi că aşa stăteau 
lucrurile, dar imediat abandonă acest gând. Stătea chiar 
lângă fişet şi, cu toată mirarea de care era stăpânit, nu 
putea să uite asta. Încet, mâna lui începu să se mişte. 

În lumina pe care o degaja obiectul, mişcarea lui era 
vizibilă, dar cu toate astea nu atrăgea atenţia. Hennes puse 
mâna pe birou, într-un gest ce se vroia nevinovat. „Robot, 
marțian, om, sau orice ar fi fost, îşi zise Hennes, nu avea de 
unde să ştie secretul biroului.” Se ascunsese în cameră 
aşteptând, dar nu o percheziţionase. Sau dacă o făcuse, 
însemna că fusese o treabă de profesionist, din moment ce 
ochii atenţi ai lui Hennes nu descoperiseră nimic anormal în 
cameră; nimic care să nu fi fost la locul lui; nimic care să nu 
fi trebuit să fi fost acolo, cu excepţia Rătăcitorului în Spaţiu. 

Degetele lui atinseră o crestătură făcută în lemnul 
biroului. Era un mecanism cunoscut, deţinut de majoritatea 
administratorilor fermelor de pe Marte. Într-un fel era ceva 
de modă veche, la fel ca biroul de lemn importat şi el. Era o 
veche tradiţie care data de pe vremea pionieratului lipsit de 
legi pe Marte, dar tradiţiile dispăreau greu. Micuța 
crestătură se mişcă încet sub degetul lui, făcând să se 
deplaseze o mică bucată de lemn. Mâna lui Hennes se 
îndreptă fulgerător spre blasterul pe care îl dezvăluise mica 
deschizătură. 


Cu toate că ţinea în mână blasterul ochind un punct letal, 
creatura nu se mişcă. În mâinile ei nu părea să fie nici o 
armă. 

Hennes, încrezător, se dădu înapoi. Robot, marțian sau 
om, obiectul nu putea să reziste unui foc de blaster. Era o 
armă mică, iar proiectilul pe care îl folosea avea o mărime 
neglijabilă. Vechile „puşti” din timpurile antice aveau 
gloanţe de metal, adevărate pietroaie în comparaţie cu 
acesta. Dar micul proiectil al blasterului era aproape 
mortal. Odată aflat în mişcare, orice l-ar fi oprit, făcea să 
acţioneze un detonator atomic care convertea o fracțiune 
submicroscopică din masa proiectilului în energie, şi în 
această conversiune, obiectul care îl oprea, orice ar fi fost, 
metal, piatră sau carne de om, era distrus, totul fiind însoţit 
de un sunet ce semăna cu o lovitură de deget pe un 
cauciuc. 

— Cine eşti? Ce vrei? Spuse Hennes pe un ton ce 
împrumutase ceva din ameninţarea blasterului. 

Încă o dată creatura vorbi, repetând cu o voce domoală: 

— Sunt Rătăcitorul în Spaţiu! 

Buzele lui Hennes se arcuiră violent atunci când trase. 
Proiectilul părăsi ţeava, porni drept spre obiectul învăluit în 
fum, îl atinse şi se opri. Se opri instantaneu la un 
centimetru de ţintă. Nici unda de şoc nu trecu de scutul 
care absorbi forţa mişcării convertind-o într-un fulger 
luminos. 

Dar fulgerul nu putu fi văzut. Era acoperit de puternica 
strălucire a proiectilului de blaster convertit în energie, 
oprit, neavând nimic în jurul lui care să mascheze lumina 
generată. Era ca şi cum un soare de dimensiunea unui ac ar 
fi apărut pentru o fracțiune de secundă în cameră. 

Hennes, cu un strigăt sălbatic, îşi duse mâinile la ochi deşi 
parcă ar fi vrut să se protejeze de explozie. Dar era prea 
târziu. După câteva minute, când îndrăzni să-şi deschidă 
pleoapele, ochii lui iritaţi şi arşi nu îi dezvăluim nimic. Cu ei 
deschişi sau închişi nu vedea altceva decât o negură în care 


apăreau puncte roşii. Nu îl putu vedea nici pe Rătăcitorul în 
Spaţiu în mişcare, repezindu-se la cizmele lui, căutând în 
buzunare cu nişte mâini abile, deschizând circuitul 
magnetic al uşii, apoi strecurându-se afară din cameră mai 
înainte ca mulţimea de oameni cu strigătele lor de panică să 
se adune inevitabil. 

Hennes avea încă mâna la ochi atunci când îi auzi venind. 

— Prindeţi-l! Prindeţi-l! Puneţi mâna pe el, fricoşi în cizme 
negre ce sunteţi! Strigă el. 

— Nu e nimeni! Se auziră deodată câteva voci. Apoi cineva 
adăugă: 

— Cu toate astea, miroase a blaster. 

— Ce se-ntâmplă, Hennes? Se auzi vocea autoritară a 
doctorului Silvers. 

— Intruşi, răspunse Hennes, foindu-se nervos. Nu l-a văzut 
nimeni? Ce se întâmplă cu voi? Sunteţi... 

Nu putu să spună cuvântul. În ochii din care clipea nervos 
şi se umezeau, treptat, lumina începea să pătrundă din nou. 
Nu putuse să spună „orbi”. 

Silvers întrebă din nou: 

— Cine era intrusul? Poţi să-l descrii? 

Dar Hennes nu putu decât să dea din cap neajutorat. Ce 
putea să explice? Putea să le spună de coşmarul învăluit în 
fum care putea vorbi şi în faţa căruia un proiectil de blaster 
nu putea decât să explodeze prematur fără să-l rănească? 

Doctorul James Silvers se întoarse în cameră dus pe 
gânduri. Toată această gălăgie care îl scosese din cameră 
înainte să-şi fi terminat pregătirile pentru somn, apoi fuga 
fără sens după o nălucă şi lipsa explicaţiilor lui Hennes nu 
erau pentru el decât nişte mici motive de supărare. Nu se 
gândea decât la ziua de mâine. 

Nu avea nici un pic de încredere în victorie, nici un pic de 
încredere în embargo. Chiar dacă s-ar opri exporturile de 
alimente! Chiar dacă câţiva de pe Pământ ar înţelege de ce, 
sau, mai rău, ar trage propriile lor concluzii, rezultatele tot 


ar putea fi mai înspăimântătoare decât cele ale unei otrăviri 
în masă. 

Acest David Starr arăta încrezător, dar până acum 
acţiunile lui nu-i insuflaseră încredere. Povestea lui despre 
Rătăcitorul în Spaţiu era prea grozavă, nu făcea decât să 
arunce bănuieli asupra unor oameni ca Hennes, ba chiar 
era să-l aducă la un pas de moarte. Fusese un mare noroc 
că el, Silvers, a apărut la timp. Îi spusese doar vag de planul 
lui de a părăsi oraşul şi de a se întoarce în secret la fermă. 
Dar, când Silvers a primit scrisoarea de la Starr, adusă de 
omul acela mic, Bigman - cum singur îşi spunea în total 
dezacord cu realitatea - a contactat imediat sediul 
Consiliului de pe Pământ. I s-a confirmat că David Starr 
trebuia ascultat fără reţineri. 

Şi totuşi, cum putea un tip atât de tânăr... 

Doctorul Silvers se opri. Ceva ciudat! Uşa de la cameră, pe 
care o lăsase întredeschisă în grabă, rămăsese tot aşa, dar 
nici o lumină nu răzbătea pe coridor. Şi totuşi nu stinsese 
lumina atunci când plecase! Îşi putea aminti strălucirea ei 
în spate în momentul în care se grăbea să coboare scările. 

O stinsese cineva dintr-un exces de zel? Puțin probabil. 

Din cameră nu se auzea nici un sunet. Îşi scoase blasterul, 
deschise larg uşa şi se îndreptă direct spre locul unde ştia 
că se află întrerupătorul. 

O mână îi acoperi brusc gura. 

Încercă să se răsucească, dar mâna care îl ţinea era mare 
şi puternică, iar vocea pe care o auzi răsună familiar. 

— Nu e nici o problemă, doctore Silvers. Doar că nu 
vroiam să mă daţi de gol. 

Mâna se dădu la o parte şi doctorul Silvers spuse: 

— Starr? 

— Da. Închideţi uşa. Se pare că această cameră e locul cel 
mai sigur cât timp continuă cercetările. În orice caz, trebuie 
să vă vorbesc. V-a spus Hennes ce s-a întâmplat? 

— Nu, nu chiar. Eşti cumva implicat în asta? 


Zâmbetul lui David îşi păstră toată discreţia în penumbra 
camerei. 

— Într-un fel, doctore Silvers. Hennes a primit vizita 
Rătăcitorului în Spaţiu şi, în confuzia creată, am putut să 
ajung la camera dumneavoastră fără, sper, să fi fost văzut 
de cineva. 

Vocea bătrânului membru al Consiliului se ridică în ciuda 
calmului care îl caracteriza: 

— Ce tot spui? Nu prea am chef de glume. 

— Nu glumesc. Rătăcitorul în Spaţiu există. 

— Nu ţine. Povestea nu l-a impresionat pe Hennes, iar eu 
merit să aflu adevărul. 

— Acum îl impresionează pe Hennes, sunt sigur, iar 
dumneavoastră veţi avea adevărul mâine. Între timp, 
ascultaţi-mă. Rătăcitorul în Spaţiu există, după cum am 
spus, iar el este marea noastră speranţă. Jocul nostru e un 
joc pe muchie de cuţit şi, cu toate că ştiu cine se află în 
spatele otrăvirilor, asta nu-mi foloseşte la nimic. Nu avem 
de-a face cu un criminal sau doi care intenţionează să 
câştige câteva milioane dintr-un şantaj ci, mai degrabă, cu 
un grup bine organizat care intenţionează să preia 
controlul asupra întregului sistem solar. Şi ar putea realiza 
asta, sunt sigur, chiar dacă am prinde şefii, şi nu ne-am da 
seama de majoritatea detaliilor conspirației pentru a o 
înăbuşi încă din faşă. 

— Spune-mi cine e liderul, îi ceru doctorul Silvers hotărât, 
iar Consiliul îşi va da seama de detaliile necesare. 

— Graba strică treaba, replică David la fel de hotărât. 
Trebuie să avem răspunsul, întreg răspunsul în mai puţin 
de douăzeci şi patru de ore. O victorie după acest termen 
nu va opri moartea a milioane de oameni de pe Pământ. 

— Atunci ce ai de gând? Întrebă doctorul Silvers. 

— Teoretic, răspunse David, ştiu cine este criminalul şi 
cum operează. Ca să nu tăgăduiască, îmi mai trebuie o 
dovadă, pe care o voi avea până dimineaţă. Pentru a obţine 
o mărturisire de la el, va trebui să-i distrugem complet 


moralul... Aici trebuie să ne folosim de Rătăcitorul în 
Spaţiu. De fapt chiar a început procesul de distrugere a 
moralului. 

— Iar acest Rătăcitor în Spaţiu! Eşti fascinat de această 
nălucă. Dacă există cu adevărat, dacă nu e o şmecherie de-a 
ta căreia chiar trebuie să-i cad victimă, atunci cine e şi ce e? 

— Nu vă pot da alte detalii. Nu pot să vă spun decât că ştiu 
că e de partea noastră. Am încredere în el ca şi în mine 
însumi şi îmi asum întreaga responsabilitate pentru 
acţiunile lui. Trebuie să procedaţi cum vă spun eu, doctore 
Silvers, sau vă avertizez că am să merg mai departe fără 
dumneavoastră. Importanţa acestei probleme este atât de 
mare încât nici dumneavoastră nu-mi puteţi sta în cale. 

Din vocea lui răzbătea o hotărâre de nezdruncinat. 
Doctorul Silvers nu putea vedea în întuneric expresia de pe 
faţa lui David, dar, într-un fel, nici nu era nevoie. 

— Ce vrei să fac? Întrebă Silvers convins. 

— Mâine va trebui să vă întâlniți cu Makian, Benson şi 
Hennes. Luaţi-l pe Bigman cu dumneavoastră ca gardă de 
corp. Este mic, dar e iute şi nu-i e teamă de nimic. 
Înconjuraţi clădirea centrală cu oameni ai Consiliului, şi vă 
sfătuiesc să aibă la ei, pentru orice eventualitate, blastere 
cu repetiţie şi grenade fumigene. Şi acum, fiţi atent. Între 
orele doisprezece şi cincisprezece minute şi doisprezece şi 
treizeci de minute lăsaţi intrarea din spate nepăzită. O să 
garantez eu siguranţa ei. Să nu păreţi surprins, orice s-ar 
întâmpla mai târziu. 

— O să fii şi tu acolo? 

— Nu. Prezenţa mea nu va fi necesară. 

— Atunci? 

— Veţi primi o vizită din partea Rătăcitorului în Spaţiu. 
Ştie tot ce ştiu şi eu, iar, oricum, din partea lui acuzaţiile vor 
fi şi mai nimicitoare pentru criminal. 

Doctorul Silvers simţi cum se înfiripă în el o undă de 
speranţă. 

— Crezi că vom reuşi? 


Urmă o clipă de tăcere. Apoi David Starr spuse: 

— De unde să ştiu? Nu pot decât să sper. 

Pauza următoare se prelungi. Doctorul Silvers simţi un 
curent de aer ca şi cum uşa s-ar fi deschis. Se întoarse spre 
întrerupător. Camera fu inundată de lumină, dar nu mai era 
nimeni acolo în afară de el. 

Rătăcitorul în Spaţiu preia controlul. 

David Starr se mişcă cât de repede putu. Nu mai rămăsese 
mult din noapte. O parte din agitaţie şi din tensiune 
începuse să dispară, iar oboseala cumplită pe care nu voia 
să o ia în seamă îl copleşea puţin câte puţin. 

Raza lanternei strălucea într-un colţ sau altul al camerei. 
Spera cu adevărat ca ceea ce căuta să nu fie în spatele 
uşilor speciale. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, ar fi trebuit să 
folosească forţa şi nu se simţea în stare să atragă tocmai 
acum atenţia. Nu vedea acolo nici un seif; nimic care să 
semene cu aşa ceva. Asta era pe de o parte bine, dar pe de 
altă parte era şi rău. Ce căuta el nu putea fi greu de găsit, 
dar putea să nu fie deloc în cameră. 

Ar fi fost păcat având în vedere modul bine plănuit în care 
obținuse cheile de la cameră. Hennes nu avea cum să-şi 
revină aşa de repede după tot ce i se întâmplase. 

David zâmbi. Fusese la început la fel de surprins ca şi 
Hennes. „Eu sunt Rătăcitorul în Spaţiu” fuseseră primele 
cuvinte pe care le spusese prin scut de la ieşirea din 
cavernele marţienilor. Nu-şi putea aminti cum suna vocea 
lui acolo. Probabil că nici nu o auzea cu adevărat. Poate că, 
sub influenţa marţienilor, doar îşi simţea gândurile aşa cum 
le simţea pe ale lor. 

Aici, la suprafaţă, sunetul vocii lui îl lăsase mut de uimire. 
Rezonanţa şi tonul puternic fuseseră de-a dreptul 
neaşteptate. Dar într-o clipă îşi revenise şi înţelesese. Cu 
toate că scutul lăsa moleculele de aer să treacă, probabil că 
le încetinea. O asemenea interferenţă modifica desigur 
undele sonice. 


Lui David nu-i părea rău de asta. Vocea, aşa cum se auzea 
ea, putea fi de folos. 

Scutul rezistase bine la radiaţiile blasterului. Raza nu 
fusese oprită complet şi putuse să vadă totul cu ochii lui. 
Până la urmă efectul asupra lui fusese un nimic, în 
comparaţie cu cel suferit de Hennes. 

Metodic, chiar când se gândea la toate astea, David 
inspecta conţinutul rafturilor şi al dulapurilor. 

Raza de lumină se opri o clipă. David lăsă la o parte 
celelalte aparate pentru a lua în mână un mic obiect de 
metal. Îl studie în lumina lanternei. Atinse un buton care 
schimbă ceva, după care urmări atent ce se întâmpla. 

Inima îi bătea cu putere. 

Era dovada finală. Dovada tuturor speculațiilor sale - 
speculaţii care fuseseră foarte logice şi foarte complete, dar 
până acum nu se putuse baza decât pe logică. Acum logica 
se năştea din ceva făcut din molecule, ceva care putea fi 
simţit şi pipăit. 

Îl puse în cizmele lui înalte, alături de mască şi de cheile 
pe care i le luase lui Hennes cu puţin timp în urmă în acea 
noapte. 

Încuie uşa după el şi păşi afară. Cupola începea să devină 
cenuşie. Peste puţin timp, fluorescentele principale vor fi 
aprinse iar ziua va începe oficial. Ultima zi, fie pentru 
criminali, fie pentru civilizaţia de pe Pământ. 

Între timp mai avea cel puţin şansa să doarmă. 

Ferma lui Makian era cufundată într-o tăcere de gheaţă. 
Puţini fermieri îşi dădeau cu părerea despre cele ce se 
întâmplau. Era ceva serios, desigur, dar nimeni nu putea 
spune mai mult. Câţiva dintre ei şopteau că Makian fusese 
prins cu nereguli financiare, dar nimeni nu credea asta. Nu 
era nici măcar logic, căci pentru aşa ceva nu ar fi fost 
trimisă armata. 

Dar în jurul clădirii centrale se învârteau oameni în 
uniformă care aveau în mâini blastere cu repetiţie. Pe 
acoperişul clădirii fuseseră instalate două piese de artilerie 


iar zona dimprejur fusese evacuată. Ioţi fermierii, cu 
excepţia celor care erau necesari la menţinerea 
principalelor anexe, erau consemnați în barăci. Puţinii care 
rămăseseră primiseră ordine clare să-şi vadă doar de 
treaba lor. 

La ora douăsprezece şi cincisprezece minute, cei doi 
bărbaţi care patrulau separat la intrarea din spatele clădirii 
se depărtară lăsând zona nepăzită. La douăsprezece şi 
treizeci de minute îşi reluară patrularea. Unul dintre 
artileriştii de pe acoperiş susţinu după aceea că văzuse pe 
cineva intrând în clădire în acel interval de timp. Admisese 
că îl zărise doar o fracțiune de secundă, dar descrierea lui 
nu prea avea sens deoarece pretindea că văzuse ceea ce 
părea a fi un om în flăcări. 

Doctorul Silvers nu era sigur de nimic. Nu ştia deloc cum 
să înceapă discuţia. Se uită la ceilalţi patru care stăteau în 
jurul mesei. 

Primul era Makian. Arăta de parcă nu ar mai fi dormit de o 
săptămână. Probabil că aşa şi era. Până acum nu scosese 
nici un cuvânt. Silvers chiar se întreba dacă Makian era 
conştient de ce se întâmplă în jurul lui. 

Urma Hennes. Acesta purta ochelari negri. Şi-i scotea din 
când în când iar ochii lui erau injectaţi şi furioşi. Acum doar 
stătea acolo mormăind pentru sine. 

Cel de-al treilea era Benson. Avea faţa tristă şi nefericită. 
Doctorul Silvers petrecuse câteva ore cu el cu o noapte în 
urmă şi nu avea nici o îndoială că toate investigaţiile lui fără 
nici un rezultat erau o ruşine şi o durere pentru el. Îi 
vorbise despre marţieni, marţieni adevăraţi, ca fiind cauza 
otrăvirilor, dar Silvers ştia că nu trebuie să-l ia în serios. 

Ultimul era Bigman. Singura persoană veselă dintre toţi. 
Cu siguranţă că el nu înţelegea decât o parte a adevăratei 
crize. Stătea cu spatele rezemat de speteaza scaunului, 
evident mulţumit că se afla la masă cu oameni importanţi, 
savurându-şi din plin rolul. 


Şi mai era un scaun pe care Silvers îl adusese la masă. 
Stătea acolo gol, în aşteptare. Nimeni nu comentase acest 
lucru. 

Doctorul Silvers întreținea conversaţia făcând tot felul de 
remarci lipsite de importanţă, încercând astfel să-şi 
mascheze propria îngrijorare. Ca şi acel scaun gol, şi el 
aştepta. 

La douăsprezece şi şaisprezece minute privi în sus şi se 
ridică încet în picioare. Nu putu să articuleze nici un sunet. 
Bigman îşi împinse scaunul şi se prăbuşi cu el. Hennes se 
întoarse brusc şi apucă masa cu nişte degete care deveniră 
albe de încordare. Benson privi şi el cu un murmur. Numai 
Makian părea nemişcat. Ochii lui se ridicară, apoi privi ca şi 
cum ar fi văzut un alt element de neînțeles într-o lume care 
devenise prea mare şi prea ciudată pentru el. 

— Eu sunt Rătăcitorul în Spaţiu, spuse arătarea din cadrul 
uşii. 

În luminile puternice ale camerei, strălucirea care îi 
înconjura capul era într-un fel atenuată, iar fumul din jurul 
lui era cumva mai substanţial decât îl văzuse Hennes cu o 
noapte mai înainte. 

Rătăcitorul în Spaţiu intră. Aproape instantaneu toţi cei 
din cameră îşi dădură scaunele la o parte lăsând loc liber 
lângă masă, aşa că singurul scaun gol rămase izolat. 

Rătăcitorul în Spaţiu se aşeză, cu faţa ascunsă în spatele 
luminii şi cu braţele aşezate în faţă pe masă, dar fără să o 
atingă. Între masă şi braţe rămăseseră câţiva centimetri de 
spaţiu gol. 

— Am venit să vorbesc cu criminalii! Spuse Rătăcitorul. 
Hennes rupse tăcerea apăsătoare care se aşternuse: 

— Vrei să spui hoţii? Zise el cu vocea plină de venin. 

Mâna lui se mişcă spre ochelarii întunecaţi, dar nu îi dădu 
la o parte. Degetele îi tremurau vizibil. 

Vocea Rătăcitorului în Spaţiu era calmă şi înceată, iar 
vorbele lui păreau a avea un ecou puternic. 


— Este adevărat că sunt un hoţ. Uite cheile pe care le-am 
sustras din cizmele tale. Nu mai am nevoie de ele. 

O strălucire de metal clipi pe deasupra mesei spre 
Hennes, dar acesta nu le ridică. 

Rătăcitorul în Spaţiu continuă: 

— Dar furtul a avut loc pentru a opri o crimă mai mare. 
Este crima şefului fermei care petrece periodic nopţi întregi 
în Wingrad City pentru investigaţii particulare referitoare la 
otrăviri. 

Faţa mică a lui Bigman se strâmbă, evident plină de 
încântare. 

— Hei! Hennes! Spuse el. Se pare că te-au citit! 

Dar Hennes avea ochi şi urechi doar pentru arătarea din 
celălalt capăt al mesei. 

— Şi e vreo crimă în asta? Întrebă el. 

— Crima este, acuză Rătăcitorul în Spaţiu, o călătorie 
scurtă în direcţia asteroizilor. 

— De ce? În ce scop? 

— Nu de pe asteroizi a venit ultimatumul criminalilor? 

— Mă acuzi că aş fi în spatele otrăvirilor? Neg asta. Cer o 
dovadă. Asta dacă tu crezi că ai nevoie de vreo dovadă. 
Poate crezi că mascarada ta mă poate forţa să admit o 
minciună. 

— Unde ai fost cu două nopţi înainte de venirea 
ultimatumului? 

— N-o să răspund. N-ai dreptul să mă întrebi nimic. 

— O să răspund eu pentru tine. Marea maşinărie a 
otrăvirilor îşi are sediul pe asteroizi, unde s-a adunat ce a 
mai rămas din vechile bande de pirați. Creierul se află aici, 
la fermele lui Makian. 

Imediat Makian se ridică în picioare tremurând şi începu 
să vorbească. 

Rătăcitorul în Spaţiu îi făcu semn să se aşeze jos, cu o 
mişcare fermă a mâinii învăluite de fum, şi continuă: 

— Tu, Hennes, eşti mesagerul. 


Hennes îşi scoase acum ochelarii. Faţa lui umflată şi 
lucioasă avea, din cauza ochilor injectaţi, o mină 
mormântală. 

— Mă plictiseşti, Rătăcitorule în Spaţiu, sau cum te 
numeşti, zise el. Această întrunire, din câte am înţeles eu, 
avea drept scop discutarea mijloacelor de combatere a 
otrăvirilor. Dacă este transformată într-o adunare pentru 
acuzaţii stupide făcute de un actor amărât, eu plec. 

Doctorul Silvers se întinse peste Bigman pentru a-l prinde 
pe Hennes de încheietura mâinii. 

— Te rog să rămâi, Hennes. Aş vrea să aud mai multe 
despre asta. Nimeni n-o să te condamne fără o dovadă 
clară. 

Hennes îndepărtă mâna doctorului şi se ridică de pe 
scaun. Bigman spuse încet: 

— Mi-ar plăcea să te văd împuşcat, Hennes, şi asta e exact 
ce se va întâmpla dacă încerci să ieşi din cameră. 

— Bigman are dreptate, adăugă Silvers. Sunt oameni 
înarmaţi afară cu instrucţiuni clare să nu permită nimănui 
să plece fără ordine de la mine. 

Hennes strânse pumnii apoi spuse: 

— N-am să mai adaug nici un cuvânt la această procedură 
ilegală. Sunteţi toţi martori că sunt reţinut cu forţa. 

Hennes se aşeză încrucişându-şi braţele. Rătăcitorul în 
Spaţiu vorbi din nou: 

— Şi totuşi, Hennes este doar mesagerul. E un criminal 
prea mare pentru a fi adevăratul criminal. 

Benson spuse cu sfială: 

— Dar acum te contrazici. 

— Numai aparent, răspunse Rătăcitorul. Să cercetăm 
crima. Putem afla multe despre un criminal din natura 
crimei pe care o comite. În primul rând, există faptul că 
până acum au murit doar câţiva oameni. Probabil ca aceşti 
criminali ar fi obţinut ce-şi doreau mult mai repede 
începând cu otrăviri la o scara mare, în loc să amenințe 
şase luni, timp în care au riscat să fie capturați şi să nu 


obţină nimic. Ce înseamnă asta? Se pare că şeful ezită într- 
un fel să ucidă. Asta, cu siguranţă, nu-i stă în fire lui 
Hennes. Am obţinut cele mai multe informaţii de la 
Williams, care nu e acum cu noi, şi de la care ştiu că, după 
sosirea lui la fermă, Hennes a încercat de mai multe ori să-l 
omoare. 

Hennes, uitându-şi hotărârea de a nu scoate nici un 
cuvânt, strigă: 

— Minciună! 

Rătăcitorul în Spaţiu continuă fără a-l lua în seamă: 

— Aşa că Hennes n-ar avea nici o reţinere faţă de ideea de 
crimă. Deci, va trebui să găsim pe cineva mai „blând”. Şi 
totuşi, ce anume face ca o persoană blândă să omoare 
oameni pe care nu i-a văzut niciodată şi care nu i-au făcut 
nici un rău? La urma urmelor, cu toate că un procent 
nesemnificativ din populaţia Pământului a fost otrăvit, 
numărul morţilor atinge câteva sute. Cincizeci dintre ei 
erau copii. Probabil că, în cazul ăsta, există o dorinţă de 
bogăţie şi de putere care copleşeşte toată această blândeţe. 
Ce stă în spatele acestei dorinţe? Probabil o viaţă plină de 
frustrări care l-a făcut să urască groaznic întreaga omenire, 
dorind să le arate celor care-l dispreţuiesc cât de puternic 
este el cu adevărat. Deci căutăm un om care ar avea un 
complex de inferioritate avansat. Unde putem găsi unul ca 
el? 

Toţi se uitau la Rătăcitorul în Spaţiu cu un interes care li 
se citea în priviri. Până şi Makian devenise acum interesat. 
Benson se încruntă auzind cele spuse, iar lui Bigman îi 
pierise zâmbetul de pe faţă. Rătăcitorul în Spaţiu continuă: 

— Şi cea mai importantă dovadă apare după sosirea lui 
Williams la fermă. A fost întâi suspectat că e spion. Povestea 
despre otrăvirea surorii sale a fost uşor dovedită ca fiind 
falsă. Hennes, după cum am mai spus, a vrut chiar să-l 
omoare. Şeful, cu mustrări de conştiinţă, a adoptat o altă 
metodă. A încercat să-l neutralizeze pe Williams făcându-şi-l 
prieten şi pretinzând că nu-l poate suporta pe Hennes. Şi 


acum să punem totul cap la cap. Ce ştim despre liderul 
criminalilor? Este un om cu mustrări de conştiinţă care a 
părut prietenos cu Williams şi neprietenos cu Hennes. Un 
om cu un complex de inferioritate ce a rezultat dintr-o viaţă 
plină de frustrări, pentru că era diferit de ceilalţi, unul mai 
Mic... 

Urmă o mişcare rapidă. Un scaun se îndepărtă de masă, 
iar una din persoane se dădu înapoi rapid cu blasterul în 
mână. Benson se ridică în picioare şi strigă: 

— Pe Jupiter! Bigman! 

Doctorul Silvers strigă şi el neajutorat: 

— Dar... Dar... L-am adus aici ca bodyguard. E înarmat! 
Pentru o clipă Bigman stătu nemişcat, cu blasterul pregătit, 
urmărindu-i pe fiecare cu ochii lui mici. 

Soluţia. 

Bigman spuse cu o voce fermă: 

— Să nu ne pripim să tragem vreo concluzie. S-ar părea că 
Rătăcitorul în Spaţiu m-a descris pe mine, dar până acum 
nu mi-a pronunţat numele. 

Toţi îl urmăreau atent. Niciunul nu scotea o vorbă. 

Bigman îşi răsuci dintr-o dată blasterul, îl prinse de ţeava 
şi îl aruncă pe masă, unde alunecă zgomotos în direcţia 
Rătăcitorului în Spaţiu. 

— Vă spun că nu sunt cel pe care-l căutaţi şi, drept 
dovadă, iată arma mea. 

Degetele Rătăcitorului, parţial învăluite de fum, se 
întinseră spre el. 

— Şi eu spun că nu eşti cel care îl căutăm, zise el, iar 
blasterul alunecă înapoi spre Bigman. 

Bigman se întinse după el, îl puse în toc şi se aşeză la loc. 

— Şi acum, spune mai departe, Rătăcitorule. 

— Ar fi putut să fie Bigman, dar există multe motive care 
ne opresc să credem asta. Primul ar fi acela că 
neînțelegerile dintre Bigman şi Hennes au apărut cu mult 
înainte de sosirea lui Williams la fermă. 

Doctorul Silvers protestă: 


— Dar fii atent! Dacă liderul pretindea că nu se înţelege cu 
Hennes, s-ar putea ca asta să nu fi fost doar de dragul lui 
Williams. Putea să fie un plan pus la punct cu mult timp 
înainte. 

Rătăcitorul în Spaţiu continuă: 

— Punctul dumneavoastră de vedere, doctore Silvers este 
corect, dar gândiţi-vă şi la ce urmează. Şeful, oricare ar fi 
el, trebuie să aibă controlul complet al tacticii bandei de 
criminali. Ar trebui să-şi impună resentimentul faţă de 
crimă în faţa celor mai periculoşi răufăcători din întreg 
sistemul solar. Şi asta nu o putea face decât într-un singur 
fel, şi anume aranjând totul astfel încât ei să nu poată 
continua fără el. Dar cum? Simplu! Controlând producerea 
otrăvii şi metoda de otrăvire. Cu siguranţă că Bigman nu 
poate face nimic din toate astea. 

— De unde ştii? Întrebă Silvers. 

— Simplu. Bigman nu are pregătirea necesară pentru a 
putea crea şi produce o nouă otravă mai puternică decât 
toate otrăvurile cunoscute. Nu are nici laboratoare pentru 
acest lucru şi nici pregătirea botanică şi bacteriologică în 
acest sens. Nu are acces la silozurile din Wingrad City. Dar 
toate astea i se potrivesc lui Benson! 

Agronomul, transpirând abundent, rosti cu strigăt slab: 

— Ce-ai de gând? Mă pui la încercare la fel ca şi pe 
Bigman? 

— Pe Bigman nu l-am pus la încercare, spuse Rătăcitorul 
în Spaţiu. Nici măcar nu l-am acuzat. Dar pe tine te acuz, 
Benson. Tu eşti creierul şi liderul acestui plan de otrăviri! 

— Nu-i adevărat. Eşti nebun! 

— Deloc. Sunt cât se poate de sănătos! Williams te-a 
suspectat de prima dată şi mi-a comunicat suspiciunile lui. 

— Dar nu avea nici un motiv. Am fost cât se poate de 
deschis faţă de el. 

— Mult prea deschis. Ai făcut greşeala de a-i spune opinia 
despre acea bacterie de pe Marte care creşte pe produsele 
fermei şi care ar fi sursa otrăvirilor. Ca agronom, ar fi 


trebuit să ştii că asta e imposibil. Viaţa de pe Marte nu este 
formată din proteine şi ea nu poate hrăni plantele de pe 
Pământ mai mult decât le-ar hrăni o stâncă. Aşa că ai spus 
intenţionat o minciună. Asta l-a făcut pe Williams să se 
întrebe dacă nu cumva ai făcut tu vreun extract dintr-o 
bacterie de pe Marte. Extractul ar fi otrăvitor. Nu eşti de 
acord cu mine? 

Benson protestă violent: 

— Dar cum aş fi putut răspândi otrava? Nu are nici un 
sens ce spui. 

— Ai acces la transporturile fermelor lui Makian. După 
primele otrăviri, ai putut aranja să obţii probe din silozurile 
aflate în oraş. I-ai povestit lui Williams cât de meticulos 
adunai probe din diferite silozuri, de la diferite adâncimi ale 
silozurilor. I-ai spus cum foloseşti acel harpon pe care chiar 
tu însuţi l-ai inventat. 

— Dar ce e rău în asta? 

— Chiar prea mult. leri noapte am obţinut de la Hennes 
nişte chei. Le-am folosit pentru a ajunge în singurul loc 
încuiat din fermă - laboratorul tău. Acolo am găsit asta. 

Ridică în lumină un mic obiect de metal. Doctorul Silvers 
întrebă: 

— Ce e ăla, Rătăcitorule în Spaţiu? 

— Este aparatul cu care lua probe Benson. Se potriveşte la 
capătul puştii harpon. Fiţi atenţi cum funcţionează. 

Rătăcitorul în Spaţiu atinse un mic buton aflat la un capăt 
al dispozitivului. 

— Acţionând harponul, acesta aruncă acest dispozitiv de 
prindere. Aşa! Acum priviţi. 

Urmă un bâzâit slab. După cinci secunde, zgomotul încetă, 
iar capătul din faţă al dispozitivului se desfăcu, rămase aşa 
preţ de o secundă, apoi se închise la loc. 

— Aşa e făcut să funcţioneze! Strigă Benson. N-am făcut 
nici un secret din asta! 

— Nu, n-ai făcut, spuse Rătăcitorul cu severitate. Te-ai 
certat cu Hennes zile întregi pentru Williams. N-ai avut 


curajul să-l ucizi. Abia la urmă ai venit cu harponul la 
Williams pentru a vedea dacă îl va surprinde în vreun fel şi-l 
va da de gol. Dar n-a fost aşa, şi oricum Hennes nu mai 
putea aştepta. Zukis avea instrucţiuni clare să-l omoare. 

— Dar ce e în neregulă cu acest dispozitiv? 

— Să vă arăt din nou cum funcţionează. Dar de data asta, 
doctore Silvers, fiţi atent la partea dinspre dumneavoastră 
a dispozitivului. 

Doctorul Silvers se aplecă peste masă, privind atent. 
Bigman, cu blasterul scos pentru a doua oară, îi urmărea 
atent pe Hennes şi pe Benson. Makian stătea în picioare iar 
obrajii lui traşi se înroşiseră. 

Pentru a doua oară dispozitivul fu pregătit, încă o dată 
gura lui se deschise, dar acum toţi puteau vedea partea 
indicată, unde o bucată de metal se trase înapoi dezvăluind 
o mică gaură în care strălucea o substanţă vâscoasă. 

— Iată, spuse Rătăcitorul în Spaţiu, puteţi vedea ce se 
întâmpla. De fiecare dată când Benson lua câte o probă, 
câteva boabe de grâu, o bucată de fruct, o frunză de 
lăptucă erau mânjite cu această substanţă incoloră, de fapt 
un extras otrăvitor dintr-o bacterie de pe Marte. Este o 
otravă simplă, fără îndoială, care nu e afectată de procesele 
de preparare a mâncării şi apare într-o bucată de pâine, un 
borcan de gem sau în mâncarea unui copil. Benson bătu cu 
pumnul în masă. 

— E o minciună! O minciună sfruntată! 

— Bigman, ordonă Rătăcitorul în Spaţiu, astupă-i gura. 
Stai lângă el şi nu-l lăsa să se mişte. 

— Rătăcitorule în Spaţiu, protestă doctorul Silvers, ai adus 
dovezi clare, dar trebuie să-l laşi să se apere. 

— Nu mai avem timp, replică Rătăcitorul în Spaţiu, iar 
dovada care o să vă satisfacă va veni imediat. 

Bigman îşi folosi batista ca pe un căluş. Benson se zbătu 
un timp, dar apoi se aşeză în tăcere, plin de sudoare, când 
patul blasterului din mâna lui Bigman îl lovi zgomotos în 
ţeastă. 


— Data viitoare, îi puse în vedere Bigman, te voi lovi destul 
de tare ca să te ia somnul; şi poate am să-ţi fac şi un cucui. 

Rătăcitorul în Spaţiu se ridică. 

— "Toţi l-aţi suspectat, sau aţi pretins că-l suspectaţi pe 
Bigman când am vorbit prima dată despre un om cu un 
complex de inferioritate pentru că este mic. Sunt multe 
feluri de a fi mic, nu numai în înălţime. Bigman 
compensează înălţimea cu firea bătăioasă şi cu felul în care 
îşi susţine cu voce tare opiniile. Oamenii îl respectă pentru 
asta. Benson, trăind aici pe Marte printre oameni de 
acţiune, este catalogat ca „un fermier tocilar”, este ignorat 
ca fiind slab de înger şi privit de sus de oameni pe care îi 
consideră inferiori. Să nu fii în stare să compensezi asta 
decât prin crime pline de laşitate este un alt fel de a fi mic, 
unul mult mai groaznic. Dar Benson este bolnav mental. A 
obţine o mărturisire din partea lui ar fi dificil, poate chiar 
imposibil. Dar Hennes este la fel de bun pentru a ne 
dezvălui activităţile viitoare ale criminalilor. Ne poate spune 
exact unde anume în zona asteroizilor îi putem găsi pe 
acoliţii lor. Ne poate spune unde este stocată otrava ce va fi 
folosită la miezul nopţii. Ne-ar putea spune multe lucruri. 

Pe faţa lui Hennes apăru un rânjet. 

— Aş putea să nu vă spun nimic, şi n-am să vă spun nimic. 
Dacă ne împuşcaţi pe amândoi, lucrurile se vor petrece ca 
şi cum am fi în viaţă. Aşa că puteţi să v-o faceţi cu mâna 
voastră! 

— Vei vorbi, întrebă Rătăcitorul în Spaţiu, dacă îţi 
garantăm siguranţa personală? 

— Cine ar crede în garanţia ta? Răspunse Hennes. O să 
rămân la povestea mea. Sunt nevinovat. Dacă ne ucideţi, nu 
rezolvaţi nimic. 

— Îţi dai seama că dacă nu vorbeşti, milioane de bărbaţi, 
femei şi copii vor muri? 

Hennes dădu nepăsător din umeri. 

— Foarte bine, continuă Rătăcitorul în Spaţiu. Am auzit 
destul de multe despre efectele otrăvii create de Benson. 


Odată aflată în stomac, absorbţia ei se face foarte repede; 
nervii pieptului sunt paralizaţi; victima nu mai poate 
respira. Este, de fapt, o strangulare dureroasă care 
durează cinci minute. Dar asta doar dacă otrava este în 
stomac. 

În timp ce vorbea, Rătăcitorul în Spaţiu scoase din 
buzunar o mică bilă de sticlă. Deschise dispozitivul de 
prelevat probe şi trecu bila peste suprafaţa vâscoasă până 
când strălucirea sticlei pieri fiind acoperită în totalitate cu 
otravă. 

— Dar lucrurile stau cu totul altfel dacă otrava ar fi pusă 
chiar între buze. Ar fi absorbită mult mai încet, iar efectul ei 
va fi treptat. Makian, strigă el brusc, iată-l pe omul care te-a 
trădat! A folosit ferma ta pentru a organiza otrăvirile şi 
pentru a ruina sindicatele fermierilor. Pune-i cătuşele! 

Rătăcitorul în Spaţiu aruncă o pereche de cătuşe pe masă. 

Makian, cu un strigăt de furie reţinută prea mult timp, se 
repezi la Hennes. Un moment, dorinţa de răzbunare îi dădu 
din nou puterea din tinereţe, iar Hennes i se împotrivi fără 
nici un folos. 

Când Makian se dădu la o parte, Hennes era legat de 
scaun, mâinile îi erau prinse la spate, iar încheieturile 
încătuşate strâns. 

Makian spuse nervos: 

— După ce mărturiseşti, va fi plăcerea mea să te rup în 
bucăţi cu mâinile goale. 

Rătăcitorul în Spaţiu făcu înconjurul mesei apropiindu-se 
încet de Hennes şi având între degete micuța bilă de sticlă 
mânjită cu otravă. Hennes încercă să se ferească. La 
celălalt capăt al mesei, Benson începu să se mişte violent, 
dar Bigman îl făcu din nou să se potolească. 

Rătăcitorul în Spaţiu prinse între degete buza de jos a lui 
Hennes şi o trase în afară dezvelindu-i dinţii. Hennes 
încercă să se smulgă din strânsoare, dar degetele 
Rătăcitorului strânseră mai puternic şi Hennes scoase un 


strigăt înfundat. Rătăcitorul în Spaţiu lăsă să cadă bila de 
sticlă în spaţiul dintre buze şi dinţi. 

— Cred că e nevoie de zece minute până când vei absorbi 
destul de multă otravă prin papile pentru a-şi face efectul, 
spuse el calm. Dacă eşti de acord să cooperezi, vom scoate 
bila înainte de termen şi te vom lăsa să-ţi clăteşti gura. 
Altfel, otrava îşi va face încet efectul. Treptat, va deveni din 
ce în ce mai greu să respiri şi, până la urmă, într-o oră vei 
muri strangulat încet. Dacă mori, oricum nu rezolvi nimic, 
pentru că demonstraţia va fi extrem de plină de învăţăminte 
pentru Benson, cu care vom proceda apoi la fel pentru a 
afla adevărul. 

Pe tâmplele lui Hennes apărură picături de sudoare. 
Scoase nişte sunete de parcă s-ar fi înecat. 

Rătăcitorul în Spaţiu aşteptă răbdător. La un moment dat 
Hennes strigă: 

— O să vorbesc! O să vorbesc! Scoate-mi-o din gură! 
Scoate-mi-o! 

Vorbele erau mormăite prin buzele lui strâmbe, dar pe 
faţă i se vedeau clar frica şi intenţia de a vorbi. 

— Bun! Doctore Silvers, ar fi bine să notezi. 

Trecură trei zile până când doctorul Silvers se întâlni cu 
David Starr. Nu dormise prea mult în aceste ultime trei zile 
şi era obosit, dar nu atât de obosit încât să nu treacă să-l 
vadă pe David. Bigman, care nu-l părăsise pe doctorul 
Silvers în tot acest interval, era la fel de bucuros să-l vadă 
pe David. 

— A mers, spuse bucuros Silvers. Sunt sigur că ai auzit. A 
mers nesperat de bine. 

— Ştiu, zise David zâmbind, Rătăcitorul în Spaţiu mi-a 
spus tot... 

— Înseamnă că l-ai mai văzut de atunci. 

— Da, dar numai pentru câteva clipe. 

— A dispărut imediat după aceea. L-am menţionat în 
raport, trebuia chiar. Dar oricum, mi s-a părut că mă fac de 
râs. Până la urmă îi am pe Makian şi pe Bigman ca martori. 


— Şi pe mine, spuse David. 

— Da. Bine oricum că s-a terminat. Am localizat rezerva de 
otravă şi am curăţat asteroizii. Avem doisprezece oameni 
care vor primi închisoare pe viaţă, dar până la urmă 
descoperirea lui Benson va fi de ajutor. Experimentele lui 
privind viaţa de pe Marte sunt, într-un fel, revoluţionare. 
Asta face posibilă crearea unor noi serii de antibiotice. Dacă 
prostul ar fi încercat să ajungă cineva în ştiinţă, sunt sigur 
că ar fi ajuns un om important. Numai cu mărturisirea lui 
Hennes am putut să-l oprim. 

— Mărturia a fost pregătită cu grijă. Rătăcitorul în Spaţiu 
a început să-l intimideze cu o noapte înainte. 

— Da, oricum mă îndoiesc că cineva ar fi putut să se opună 
pericolului de otrăvire la care a fost expus Hennes. De fapt, 
ce s-ar fi întâmplat dacă Hennes ar fi fost nevinovat? 
Rătăcitorul în Spaţiu a riscat. 

— Nu chiar. Acolo nu a fost nici un pic de otravă. Benson 
ştia asta. Crezi că ar fi lăsat prelevatorul de probe în 
laborator cu otravă pe el ca dovadă împotriva lui? Crezi că 
ar fi ţinut otrava unde ar fi putut fi găsită accidental? 

— Dar otrava de pe bilă... 

— Era simplă gelatină, fără nici un gust. Benson şi-ar fi dat 
seama de asta. Din cauza asta nu a încercat Rătăcitorul să 
obţină vreo mărturisire de la el. De asta i-a ţinut gura 
închisă, ca să-l împiedice să-l avertizeze pe Hennes. Dar şi 
el şi-ar fi putut da seama dacă n-ar fi fost orbit de panică. 

— Mii de comete! Spuse doctorul Silvers sec. 

Încă îşi mai freca bărbia în timp ce spunea că se va 
retrage să se odihnească. 

David se întoarse spre Bigman. 

— Şi acum ce o să faci, Bigman? 

— Doctorul Silvers mi-a oferit o slujbă permanentă la 
Consiliu, răspunse Bigman. Dar nu cred c-o să accept. 

— De ce? 

— Păi, am să-ţi spun, mister Starr. Mi-am gândit că o să 
merg cu tine, oriunde ai pleca de acum încolo. 


— Nu mă duc nicăieri, doar pe Pământ. 

Erau singuri, dar Bigman se uită cu prudenţă în spate 
înainte de a spune ceva. 

— Mi se pare mie că o să te duci în multe locuri în afară de 
Pământ, Rătăcitorule în Spaţiu. 

— Cum? 

— Da. Am ştiut de prima dată când ai apărut învăluit în 
fum şi lumină. De asta nu te-am luat în serios când m-ai 
acuzat că eu sunt criminalul, spuse Bigman cu faţa numai 
un zâmbet. 

— Crezi că ştii ce spui? 

— Sigur. N-am putut să-ţi văd faţa sau detaliile costumului, 
dar purtai cizme şi aveai aceeaşi înălţime şi aceeaşi 
constituţie. 

— Coincidenţă! 

— Se poate. N-am putut vedea forma cizmelor, dar am 
văzut totuşi ceva din ele, de exemplu culoarea. lar tu eşti 
singurul fermier de care am auzit vreodată că acceptă să 
poarte cizme vopsite doar în alb şi negru! 

David Starr îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă. 

— Ai câştigat. Chiar vrei să fim împreună? 

— Aş fi mândru! 

David întinse mâna, iar Bigman i-o strânse cu putere. 

— Atunci, împreună să fim, oriunde vom merge! Spuse 
David. 

Ramsai 


SFÂRŞIT