Isaac Asimov — Lucky Starr — V4 1956 Lucky Starr Si Marele Soare Al Lui Mercur

Issac Asimov 


Issac Asimov 


Lucky Starr şi marele soare 
al lui Mercur 


Fantomele Soarelui. 

Lucky Starr şi micul său prieten, John Bigman Jones, 
mergând în spatele tânărului inginer, urcau rampa de 
legătură cu sasul care dădea spre suprafaţa planetei 
Mercur. 

„Cel puţin lucrurile se desfăşoară repede”, îşi zise Lucky. 

Ajunsese pe Mercur doar de o oră. Abia avusese vreme să- 
şi vadă nava, Shooting Starr, pusă la adăpost în hangarul 
subteran. Nu se întâlnise decât cu tehnicienii care se 
ocupau de formalităţile de aterizare şi de nava lui. 

Mai exact, cu tehnicienii aceia şi cu Scott Mindes, 
inginerul aflat la conducerea Proiectului Lumina. Fusese 
aproape ca şi cum tânărul bărbat le pregătise o ambuscadă, 
căci aproape imediat acesta sugerase o călătorie la 
suprafaţă. 

— Să admirăm peisajul, explicase el. 

Lucky nu l-a crezut, bineînţeles. Faţa cu bărbie mică a 
inginerului era bântuită de griji, şi gura îi tresărea nervos 
în timp ce vorbea. Ochii îi alunecau încolo şi încoace, 
nereuşind să susţină privirea calmă şi echilibrată a lui 
Lucky. 

Şi totuşi Lucky acceptase invitaţia de a vizita suprafaţa. 
Până în acel moment, tot ce ştia despre necazurile de pe 
Mercur era că acestea reprezentau o problemă agasantă 
pentru Consiliul Ştiinţei. Era dispus să-i facă jocul lui 
Mindes şi să vadă unde ajungea. 


Cât despre Bigman Jones, el era întotdeauna bucuros să-l 
urmeze pe Lucky oriunde şi oricând, cu sau fără motiv. 

Dar tocmai Bigman şi-a ridicat uimit sprâncenele în timp 
ce-şi îmbrăcau costumele spaţiale. El a dat din cap aproape 
nesesizabil câtre suportul pentru tocul de pistol ataşat la 
costumul lui Mindes. 

Lucky a încuviinţat din cap calm. Şi el remarcase că din 
toc se profila ameninţător mânerul unui blaster de mare 
calibru. 

Tânărul inginer ieşi primul pe suprafaţa planetei, urmat de 
Lucky Starr şi de Bigman Jones. 

Pentru o clipă, ei pierdură contactul unul cu celălalt în 
bezna aproape totală. Numai stelele erau vizibile, 
strălucind cu duritate în vidul rece. 

Bigman îşi reveni cel dintâi. Gravitaţia de pe Mercur era 
aproape egală cu cea de pe Marte. Nopțile marţiene erau 
aproape la fel de întunecate. Stelele de pe cerul nopţii 
arătau aproape la fel de strălucitoare. 

Vocea lui ascuţită răsună în receptoarele celorlalţi doi: 

— Hei, am început să văd câte ceva! 

Aceeaşi senzaţie o avea şi Lucky şi asta îl nedumerea. De 
bună seamă că lumina stelelor nu putea să fie atât de 
puternică. O ceaţă slabă, luminoasă plutea peste peisajul 
accidentat, mângâindu-i muchiile ascuţite cu o lumină 
palidă, lăptoasă. 

Lucky mai văzuse ceva de genul ăsta pe Lună, în timpul 
nopţii lungi de două săptămâni de acolo. Peisajul selenar 
era la fel de pustiu, de aspru şi de accidentat. Nici pe Lună, 
nici pe Mercur nu se manifestase de milioane de ani 
acţiunea vântului şi a ploii, care ar fi putut să mai 
îndulcească asprimile unui decor dezolant. Stâncile golaşe, 
mai reci decât ar fi în stare imaginaţia să reprezinte, se 
înălţau într-o lume lipsită de apă, fără a fi atinse de ger. 

Şi în noaptea selenară se putea observa aceeaşi lumină 
difuză, cu aspect lăptos. Numai că acolo, cel puţin peste o 
jumătate de Lună, domnea lumina de la Pământ. Când se 


afla în faza de vizibilitate maximă, planeta albastră 
strălucea de şaisprezece ori mai intens decât Luna plină. 

Aici, pe Mercur, lângă Observatorul Solar situat la Polul 
Nord, lumina aceea nu putea fi pusă pe seama nici unei 
planete apropiate. 

— Asta e lumina de la stele? Întrebă el într-un târziu, 
ştiind că nu era aşa. 

Scott Mindes răspunse plictisit: 

— E licărirea coroanei solare. 

— Pe Galaxie! Exclamă Lucky râzând uşor. Coroana solară, 
desigur! Ar fi trebuit să ştiu! 

— Ce să ştii? Strigă Bigman. Ce se-ntâmplă aici? Hei, 
Mindes, ia povesteşte-ne! 

— Întoarceţi-vă, spuse Mindes. Staţi cu spatele la ea. 

Toţi se întoarseră. Lucky fluieră uşor printre dinţi, iar 
Bigman scoase un țipăt de surpriză. Mindes nu zise nimic. 

O secţiune a orizontului se profila foarte clar pe o zonă 
sidefie a cerului. Fiecare neregularitate ascuţită a acelei 
părţi a orizontului se vedea cu o claritate remarcabilă. 
Deasupra, cerul era acoperit de o strălucire blândă, care 
scădea în intensitate cu înălţimea, pe o treime din distanţa 
până la zenit. Strălucirea consta din fascicole curbe de 
lumină palidă. 

— Aceea e coroana, domnule Jones, spuse Mindes. 

Cu toată uimirea care-l cuprinsese, Bigman nu-şi uitase 
propriile concepţii despre politeţe, aşa că spuse morocănos: 

— Spune-mi Bigman. Te referi la coroana din jurul 
Soarelui? Nu credeam că-i aşa de mare. 

— Are o grosime de peste un milion de mile, răspunse 
Mindes, iar aici ne aflăm pe Mercur, cea mai apropiată 
planetă de Soare. În acest moment distanţa până la Soare 
este de numai patruzeci şi opt de milioane de kilometri. 
Sunteţi de pe Marte, nu-i aşa? 

— Get-beget. 

— Ei bine, dac-aţi putea vedea Soarele în această clipă, aţi 
constata că e de vreo treizeci şi şase de ori mai mare faţă 


de cum este văzut de pe Marte, şi la fel este şi coroana. Şi 
de treizeci şi şase de ori mai strălucitoare. 

Lucky încuviinţă din cap. Soarele şi coroana lui ar părea 
de nouă ori mai mari decât ar fi văzute de pe Pământ. lar 
coroana nu ar putea fi văzută deloc de pe Pământ, cu 
excepţia perioadelor de eclipsă totală. 

Se părea că Mindes nu minţise întru totul. Erau privelişti 
care meritau să fi văzute pe Mercur. Încercă să-şi 
imagineze coroana, soarele pe care-l înconjura şi care era 
ascuns acum dincolo de orizont. Ar fi fost o privelişte 
maiestuoasă! 

Mindes continuă cu o voce în care se putea desluşi o 
amărăciune inconfundabilă: 

— Lumina asta a fost numită „fantoma albă a Soarelui”. 

— Îmi place asta. E o metaforă reuşită. 

— Reuşită? Replică cu înverşunare în glas Mindes. Mie nu 
mi se pare. Se vorbeşte prea multe despre fantome pe 
planeta asta. Planeta asta e ghinionistă rău. Nimic bun nu 
se întâmplă aici. Minele au eşuat... 

Lăsă fraza neterminată, iar Lucky îşi zise: „Să lăsăm 
chestia asta să fiarbă în suc propriu.” 

Apoi spuse cu glas tare: 

— Unde e fenomenul pe care trebuia să-l vedem, Mindes? 

— A, da. Va trebui să mai facem câţiva paşi. Nu prea 
departe, ţinând cont de gravitație, dar fiţi atenţi pe unde 
călcaţi. Nu avem drumuri pe aici, iar strălucirea coroanei 
poate fi extrem de derutantă. Aş sugera să aprindeţi 
lanternele de la căşti. 

Şi-o aprinse pe a lui în timp ce vorbea, şi un fascicul de 
lumină se aprinse busc de deasupra vizorului căştii sale, 
transformând solul într-un mozaic galben şi negru. Se 
aprinseră şi celelalte două lumini, iar cele trei siluete se 
urniră din loc, călcând greoi cu cizmele cu izolaţie groasă. 
Nu scoteau nici un zgomot în vid, dar fiecare din ei simţea 
vibraţiile uşoare provocate de fiecare pas. 


Mindes părea să mediteze la planetă în timp ce mergea. 
Spuse cu o voce joasă, încordată: 

— Urăsc planeta asta. Sunt aici de şase luni, doi ani 
mercurieni, şi sunt sătul până-n gât. Nici nu m-am aşteptat 
de fapt să zăbovesc aici mai mult de şase luni, şi uite că 
timpul a trecut şi nu s-a făcut nimic. Nimic. Totul e aiurea 
aici. E cea mai mică planetă. E cea mai apropiată de Soare. 
Are tot timpul îndreptată spre Soare aceeaşi faţă. Acolo - şi 
braţul lui se îndreptă în direcţia strălucirii coronare - este 
partea însorită, în care unele puncte se încălzesc atât de 
tare încât plumbul se topeşte iar sulful fierbe. Dincolo, în 
direcţia opusă, este singura suprafaţă planetară din întreg 
sistemul solar care nu vede niciodată Soarele. Tot ce e legat 
de această planetă este jalnic. 

Se opri din vorbit ca să sară peste o fisură lată de nici doi 
metri în suprafaţa planetei, o reminiscență a vreunui 
cutremur care se produsese pe Mercur în vremuri 
imemoriale, care nu se putuse vindeca fără concursul 
vântului şi al intemperiilor. Făcu săritura cu stângăcie, ca o 
ilustrare a unui pământean care, chiar şi pe Mercur, a 
rămas aproape de gravitația artificială a Cupolei 
Observatorului. 

Bigman plescăi din buze nemulţumit de imaginea văzută. 
EI şi Lucky depăşiră fisura abia lungind un pic pasul. 

După vreo patru sute de metri, Mindes spuse brusc: 

— O putem vedea de aici, şi am ajuns la timp. 

Se opri din mers, clătinându-se în faţă şi întinzându-şi 
braţele ca să-şi menţină echilibrul. Lucky şi Bigman se 
opriră cu mic salt, împrăştiind pietrişul. 

Lumina de la casca lui Mindes se stinse, în timp ce arăta 
ceva cu mâna. Lucky şi Bigman îţi stinseră şi ei luminile şi, 
uitându-se în direcţia indicată de Mindes, văzură o pată 
neregulată de culoare albă. 

Era strălucitoare, mai intensă decât orice lumină solară 
văzută de Lucky pe Pământ. 


— Aici e unghiul cel mai favorabil din care poate fi văzută, 
spuse Mindes. Este vârful Muntelui Negru şi Alb. 

— Aşa se numeşte? Întrebă Bigman. 

— Exact. Vă daţi seama de ce, nu-i aşa? Se află suficient de 
departe în direcţia nopţii faţă de Terminator - asta e graniţa 
dintre partea întunecată şi partea însorită. 

— Ştiu şi eu ce-i aia, replică indignat Bigman. Crezi că 
sunt vreun ignorant, sau ce? 

— Explicam doar. Există această mică zonă din jurul 
Polului Nord, şi o alta în jurul Polului Sud, în care 
Terminatorul nu se deplasează prea mult în timp ce Mercur 
înconjoară Soarele. Mai jos, la Ecuator, în acest moment, 
Terminatorul se deplasează cale de 1.100 km într-o direcţie 
timp de patruzeci şi patru de zile şi apoi se mişcă 1.100 km 
în direcţie opusă, în următoarele patruzeci şi patru de zile. 
Aici se mişcă doar vreo opt sute de metri cu totul, acesta 
fiind şi motivul pentru care este un loc bun pentru 
observator. Soarele şi stelele rămân nemişcate. În orice caz, 
Muntele Negru şi Alb este suficient de departe astfel încât 
doar jumătatea sa dinspre vârf din el să fie luminată, în cel 
mai favorabil caz. Pe urmă, pe măsură ce Soarele se 
îndepărtează, lumina urcă pe pantele muntelui. 

— Iar acum, interveni Lucky, doar vârful este luminat. 

— Numai vârful şi doar pe o lungime de cincizeci-şaizeci 
de centimetri, şi în curând va dispărea şi asta. Totul se va 
cufunda în întuneric vreme de o zi terestră sau două, după 
care lumina va începe să revină. 

Chiar în timp ce vorbea, pata albă începu să se micşoreze 
până la o dimensiune punctiformă care ardea ca o stea 
strălucitoare. 

Cei trei bărbaţi aşteptară. 

— Uitaţi-vă în altă parte, îi sfătui Mindes, ca să vă obişnuiţi 
ochii cu întunericul. 

Apoi, după câteva minute, le zise: 

— În regulă, puteţi să vă uitaţi din nou acolo. 

Lucky şi Bigman se uitară şi o vreme nu văzură nimic. 


Şi deodată peisajul căpătă o culoare sângerie. Sau mai 
exact o parte din el. La început a fost doar senzaţia de roşu. 
Pe urmă, începu să se desluşească o imagine: o coastă de 
munte neregulată care urca către un pisc. Piscul căpătase 
acum o culoare roşie intensă, roşul devenind mai închis şi 
scăzând în intensitate pe măsură ce ochiul cobora pe pantă 
în jos, până când devenea negru. 

— Ce-i asta? Întrebă Bigman. 

— Soarele, spuse Mindes, a coborât acum suficient de mult 
pentru ca, de pe vârful muntelui, tot ce rămâne deasupra 
orizontului să fie coroana şi protuberanţele. Protuberantele 
sunt jeturi de hidrogen gazos care se ridică la câteva mii de 
kilometri de suprafaţa solară, şi au o culoare roşie 
strălucitoare. Lumina emisă de ele este acolo tot timpul, dar 
în mod normal lumina Soarelui o face invizibilă. 

Încă o dată Lucky încuviinţă din cap. Şi protuberanţele 
erau ceva care de pe Pământ nu putea fi văzut decât în 
timpul eclipselor totale de Soare sau cu instrumente 
speciale, datorită atmosferei. 

— De fapt, adăugă Mindes cu glas scăzut, asta se numeşte 
„fantoma roşie a Soarelui”. 

— Deci avem două fantome, spuse pe neaşteptate Lucky. 
Una albă şi una roşie. Din cauza fantomelor porţi la 
dumneata un blaster, domnule Mindes? 

— Ce? Strigă Mindes. Despre ce vorbeşti? 

— Vreau să spun că ar fi timpul să ne dezvălui adevăratul 
motiv pentru care ne-ai adus aici. Sunt sigur că nu doar 
pentru peisaje, altfel n-ai fi purtat asupra ta un blaster pe 
această planetă pustie. 

Mindes avu nevoie de un scurt răgaz pentru a răspunde, 
dar în cele din urmă zise: 

— Tu eşti David Starr, nu-i aşa? 

— Întocmai, răspunse cu răbdare Lucky. 

— Eşti membru al Consiliului Ştiinţei. Eşti omul căruia i se 
spune Lucky Starr. 


Membrii Consiliului Ştiinţei evitau publicitatea şi lui Lucky 
îi veni oarecum greu să răspundă: 

— Aşa este. 

— Atunci nu m-am înşelat. Eşti unul dintre investigatorii 
lor de frunte şi ai venit aici să faci o anchetă despre 
Proiectul Lumina. 

Buzele lui Lucky se subţiară în timp ce se pregătea să 
răspundă. Ar fi preferat să nu fie aşa de uşor de recunoscut. 
Spuse: 

— Poate că da, poate că nu. De ce m-ai adus aici? 

— Ştiu că aşa este şi de-aia te-am adus aici, spuse Mindes, 
care începuse de-acum să gâfâie. Trebuie să-ţi spun 
adevărul înainte ca ceilalţi să-ţi umple capul cu... Cu 
minciuni. 

— Despre ce anume? 

— Despre eşecurile care au bântuit... Urăsc cuvântul 
ăsta... Despre eşecurile Proiectului Lumina. 

— Dar ai fi putut să-mi spui asta când ne aflam la Cupola 
Observatorului. De ce să mă aduci aici? 

— Din două motive, spuse inginerul, care continua să 
respire repezit şi cu dificultate. În primul rând, toţi 
consideră că vina-mi aparţine. Ei cred că nu pot să duc la 
bun sfârşit proiectul, că irosesc banii contribuabililor. Am 
vrut să te ţin departe de ei. Ai înţeles? Am vrut să te 
împiedic să-i asculţi pe ei mai întăi. 

— Şi de ce să creadă că e vina ta? 

— Pentru că, după părerea lor, sunt prea tânăr. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi doi. 

Lucky Starr, care nu era cu mult mai bătrân, spuse: 

— Şi al doilea motiv? 

— Am vrut să simţi ce înseamnă Mercur. Am vrut să 
absorbi... 

Rămase tăcut. Silueta îmbrăcată în costum spaţial a lui 
Lucky stătea dreaptă şi înaltă pe suprafaţa ostilă a lui 


Mercur, iar metalul de pe un umăr reflectă lumina lăptoasă 
a coroanei, „fantoma albă a Soarelui”. 

— Foarte bine, Mindes, să presupunem că accept afirmaţia 
ta cum că n-ai fi răspunzător de eşecurile proiectului. 
Atunci cine este? 

Vocea inginerului se auzi la început vag, ca un murmur, 
după care cuvintele prinseră contur: 

— Nu ştiu... Cel puţin... 

— Nu te înţeleg, spuse Lucky. 

— Uite ce e, spuse pe un ton disperat Mindes. Am făcut 
investigaţii, mi-am petrecut perioadele de veghe şi de somn 
încercând să găsesc vinovatul. Am urmărit mişcările 
tuturor. Mi-am notat momentele când au avut loc 
accidentele, când s-au produs întreruperi ale cablurilor sau 
când plăcile de conversie s-au spart. De un lucru sunt 
sigur... 

— Care-ar fi ăla? 

— Că nimeni din Cupolă nu poate fi răspunzător. Nimeni. 
Nu sunt decât vreo cincizeci de oameni acolo, cincizeci şi 
doi, ca să fiu mai exact, şi în ultimele şase ocazii când ceva 
rău s-a petrecut, am ştiut unde se afla şi ce făcea fiecare 
dintre ei. Nimeni nu s-a aflat în apropiere de locul 
accidentelor. 

Vocea îi devenise piţigăiată. Lucky spuse: 

— Atunci cum îţi explici aceste accidente? Cutremure? 
Acţiunea Soarelui? 

— Fantomele! 'Țipă inginerul cu disperare, fluturându-şi 
dezordonat braţele. Există o fantomă albă şi una roşie. Dar 
mai sunt şi fantome bipede. Le-am văzut, dar cine-o să mă 
creadă? Devenise aproape incoerent. Îţi spun eu... Îţi spun 
eu... 

— Fantome? Făcu Bigman. Eşti nebun? 

Deodată Mindes ţipă: 

— Nici voi nu mă credeţi. Dar am s-o dovedesc. Am să 
distrug fantoma. O să trag cu blasterul în nebunii care nu 
mă cred. Am să trag în toată lumea. În toată lumea! 


Cu un hohot de râs strident, trase blasterul din toc şi, cu o 
mişcare fulgerătoare, înainte ca Bigman să poată interveni, 
ridică blasterul spre Lucky şi apăsă trăgaciul. Câmpul 
distructiv invizibil al armei se declanşă... 

Nebun sau zdravân? 

Aşa şi-ar fi sfârşit viaţa Lucky dacă el şi Mindes s-ar fi aflat 
pe Pământ. 

Lui Lucky nu-i scăpase nebunia care se acumula în vocea 
lui Mindes. Aştepta cu prudenţă o întrerupere, o acţiune 
care să urmeze violenţei din frazele spuse cu glas întretăiat 
de către inginer. Şi totuşi nu se aşteptase la un atac direct 
cu blasterul. 

Când mâna lui Mindes s-a repezit la tocul armei, Lucky a 
sărit într-o parte. Pe Pământ, mişcarea s-ar fi produs prea 
târziu. 

Pe Mercur însă, lucrurile stăteau altfel. Gravitaţia micii 
planete fiind de două cincimi din cea terestră, muşchii 
contractaţi ai lui Lucky au propulsat corpul neobişnuit de 
uşor (cu tot costumul pe care-l purta) la o distanţă 
considerabilă în lateral. Mindes, neobişnuit cu gravitația 
scăzută, s-a împiedicat în momentul când s-a răsucit prea 
repede în intenţia ca fasciculul blasterului să urmărească 
mişcarea lui Lucky. 

Prin urmare, energia blasterului a lovit solul, la câţiva 
centimetri de corpul lui Lucky, săpând o groapă de treizeci 
de centimetri în stânca golaşă. 

Înainte ca Mindes să-şi revină şi să ţintească din nou, 
Bigman se năpusti asupra lui cu un salt elegant, care-l 
trăda pe omul obişnuit cu gravitația scăzută. 

Mindes căzu la sol. Ţipă ceva nedesluşit, apoi rămase 
tăcut, într-o stare de inconştienţă despre care nu se putea 
spune dacă era consecinţa căzăturii sau fusese provocată 
de apogeul emoţiilor sale febrile. 

Bigman nu credea în niciuna dintre variante. 

— Se preface! Strigă el cu fervoare. Ticălosul ăsta se dă 
lovit. 


Smulsese blasterul din mâna lipsită de vlagă a inginerului 
şi acum îl ţinea îndreptat spre capul acestuia. 

Lucky replică cu asprime: 

— Nimic din toate astea, Bigman. 

Bigman şovăi. 

— A încercat să te ucidă, Lucky. 

Era limpede că micuțul marțian nu ar fi fost nici pe 
jumătate la fel de furios dacă el însuşi s-ar fi aflat în pericol 
de moarte. Şi totuşi se dădu înapoi. 

Lucky se lăsă în genunchi ca să cerceteze prin vizor faţa 
lui Mindes, îndreptând fasciculul lămpii de la cască spre 
trăsăturile palide ale celuilalt. Verifică manometrul de 
presiune de la costumul lui Mindes şi se asigură că şocul 
căderii nu-i rupsese acestuia nici o articulaţie. Apoi, 
apucând corpul de gleznă şi de încheietura mâinii, îl săltă 
pe umăr şi se ridică în picioare. 

— Ne întoarcem la Cupolă, spuse el, şi, din păcate, la o 
problemă ceva mai complicată decât îşi închipuie Seful. 

Bigman oftă şi îl urmă îndeaproape pe Lucky, statura sa 
măruntă obligându-l aproape să alerge ca să ţină pasul cu 
prietenul său. Îşi ţinea blasterul la îndemână, păstrându-şi o 
poziţie care să-i permită, la nevoie, să tragă asupra lui 
Mindes, fără să-l lovească şi pe Lucky. 

„Şeful” era Hector Conway, liderul Consiliului Ştiinţei. În 
ocazii mai puţin oficiale, Lucky îi zicea „unchiul Hector”, dat 
fiind că Hector Conway, împreună cu Augustus Henree, se 
ocupaseră de creşterea micului Lucky după ce părinţii 
acestuia muriseră în urma unui atac al piraţilor în 
apropierea orbitei venusiene. 

Cu o săptămână în urmă, Conway îi spusese lui Lucky într- 
o doară, de parcă i-ar fi oferit o vacanţă: 

— Ce-ai zice de o călătorie pe Mercur, Lucky? 

— Ce s-a întâmplat, unchiule Hector? Întrebă Lucky 

— Nimic deosebit, spuse Conway încruntându-se, 
exceptând nişte manevre politice ieftine. Noi sprijinim un 
proiect destul de scump pe Mercur, una din acele activităţi 


de cercetare fundamentală din care s-ar putea să nu iasă 
nimic sau, dimpotrivă, s-ar putea transforma în ceva cu 
totul revoluţionar. E ca la jocurile de noroc. Toate chestiile 
astea aşa sunt. 

— Este ceva despre care ştiu? Întrebă Lucky. 

— Nu cred. E ceva destul de recent. Oricum, senatorul 
Swenson s-a repezit să o dea ca exemplu privind felul cum 
Consiliul iroseşte banii contribuabililor. Cunoşti textul. Face 
presiuni pentru declanşarea unei anchete, iar unul din 
oamenii lui a plecat pe Mercur acum câteva luni. 

— Senatorul Swenson? Înţeleg. 

Lucky încuviinţă din cap. Nu era nimic nou. În ultimele 
decenii. Consiliul Ştiinţei se instalase încetul cu încetul în 
fruntea luptei împotriva pericolelor care amenințau 
Pământul, atât din interiorul Sistemului Solar, cât şi din 
afara acestuia. În această epocă a civilizaţiei galactice, când 
omenirea se răspândea pe toate planetele din toate 
sistemele solare ale Căii Lactee, numai oamenii de ştiinţă 
puteau rezolva problemele omenirii. De fapt, doar savanții 
cu pregătire specială din cadrul Consiliului erau potriviţi 
pentru aceasta. 

Totuşi, existau unii membri ai guvernului terestru care se 
temeau de puterea crescândă a acestui Consiliu al Ştiinţei 
şi alţii care se foloseau de această temere pentru a-şi vedea 
împlinite propriile ambiţii. Senatorul Swenson era figura 
cea mai marcantă a acestui din urmă grup. Atacurile sale, 
îndreptate de regulă împotriva felului „păgubos” în care 
Consiliul susţinea cercetarea ştiinţifică, îi aduseseră 
celebritatea. 

Lucky întrebă: 

— Cine sunt cei aflaţi la conducerea proiectului de pe 
Mercur? Cineva cunoscut? 

— Se numeşte Proiectul Lumina, fiindcă veni vorba. lar cel 
aflat la conducere este un inginer pe care-l cheamă Scott 
Mindes. Un tânăr eminent, dar nu e omul potrivit să se 
descurce cu treaba asta. Cel mai supărător este faptul că, 


de când Swenson a declanşat toată această agitaţie, au 
început să se întâmple tot felul de chestii ciudate cu 
Proiectul Lumina. 

— Dacă vrei, am să mă duc să văd care-i treaba, unchiule 
Hector. 

— Bun. Accidentele şi evenimentele neplăcute nu 
înseamnă nimic, sunt sigur, dar nu trebuie să-l lăsăm pe 
Swenson să ne ducă într-o situaţie stingheritoare. Vezi ce 
pune la cale. Şi păzeşte-te de omul ăla al lui, Urteil. Are 
reputaţia unui individ capabil şi periculos. 

Deci, aşa începuse totul. Doar o mică anchetă pentru a 
aplana nişte dificultăţi de natură politică. Nimic mai mult. 

Lucky aterizase pe polul nordic al lui Mercur fără să se 
aştepte la nimic mai mult, şi în decurs de nici două ore se 
pomenise atacat cu blasterul. 

În timp ce se întorcea la Cupolă cu Mindes în spinare, 
Lucky se gândea: „Aici e vorba de ceva mai mult decât o 
simplă lucrătură politică.” 

Doctorul Karl Gardoma ieşi din micul salon de spital şi îi 
întâmpină pe Lucky şi Bigman cu o faţă sumbră. Tocmai îşi 
ştergea mâinile puternice cu o bucată de plastosorb, pe 
care o aruncă într-un coş de gunoi după ce termină. Faţa lui 
închisă la culoare, aproape măslinie, arăta tulburată, cu 
sprâncenele încruntate. Până şi părul lui negru, tuns scurt, 
părea să-i accentueze înfăţişarea posomorâtă. 

— Ei bine, doctore? Întrebă Lucky. 

Doctoral Gardoma răspunse: 

— L-am pus sub tranchilizante. O să-şi revină când o să se 
trezească. Nu ştiu dac-o să-şi amintească ce s-a întâmplat. 

— A mai avut atacuri de-astea până acum? 

— Nu de când a venit pe Mercur, domnule Starr. Nu ştiu 
ce s-a întâmplat înainte de asta, dar în aceste ultime luni a 
fost supus unei tensiuni considerabile. 

— De ce? 

— Se simte răspunzător pentru accidentele care au afectat 
progresul Proiectului Lumina. 


— Şi este răspunzător? 

— Nu, fireşte că nu. Dar puteţi vedea ce simte. E sigur că 
toată lumea dă vina pe el. Proiectul Lumina are o 
importanţă vitală. Au fost investite aici mari sume de bani şi 
eforturi umane. Mindes are în subordine zece constructori, 
toţi mai vârstnici decât el cu cinci până la zece ani, şi are în 
grijă o cantitate enormă de echipamente. 

— Cum se face de e atât de tânăr? 

Doctorul zâmbi sever, dar în pofida severităţii aparente, 
dinţii săi albi şi egali îi dădeau un aspect plăcut, chiar 
fermecător. 

— Optica subeterică, domnule Starr, este un domeniu 
complet nou al ştiinţei. Doar tinerii proaspăt ieşiţi de pe 
băncile şcolilor ştiu suficient de multe despre ea. 

— După cum vorbeşti, s-ar zice că ştii câte ceva despre 
acest subiect. 

— Numai ce mi-a spus Mindes. Ştii, am sosit pe Mercur pe 
aceeaşi navă şi m-a fascinat, m-a cucerit pur şi simplu cu 
lucrurile pe care mi-a spus că speră să le realizeze proiectul 
lui. Ştii ceva despre acest proiect? 

— Absolut nimic. 

— Ei bine, se ocupă de hiperspaţiu, acea porţiune a 
spaţiului situată în afara frontierei normale a spaţiului pe 
care îl cunoaştem. 

Legile naturii care se aplică spaţiului obişnuit nu sunt 
valabile pentru hiperspaţiu. De exemplu, în spaţiul obişnuit 
este imposibil să te deplasezi mai rapid decât lumina, astfel 
încât am avea nevoie de cel puţin patru ani ca să ajungem 
la steaua cea mai apropiată. În deplasarea prin hiperspaţiu, 
orice viteză este posibilă... 

Medicul se întrerupse pe neaşteptate, cu un zâmbet prin 
care parcă voia să-şi ceară scuze: 

— Dar desigur că ştii toate astea. 

— Presupun că majoritatea oamenilor ştiu că descoperirea 
zborului hiperspaţial a făcut posibilă călătoriile interstelare, 
spuse Lucky. Dar care-i treaba cu Proiectul Lumina? 


— Ei bine, zise doctorul Gardoma, în spaţiul obişnuit, 
lumina se deplasează în vid în linie dreaptă. Nu se curbează 
decât în apropierea unor câmpuri gravitaționale uriaşe. Pe 
de altă parte, în hiperspaţiu ea poate fi îndoită la fel de uşor 
ca un fir de bumbac. Poate fi concentrată, dispersată, 
îndoită înapoi. Aşa spune teoria hiperopticii cel puţin. 

— lar Scott Mindes probabil că se află aici pentru a testa 
această teorie. 

— Întocmai. 

— De ce aici? Întrebă Lucky. Adică, de ce tocmai pe 
Mercur? 

— Pentru că nu există nici o altă suprafaţă planetară în 
întreg Sistemul Solar unde să existe o asemenea 
concentrare de lumină pe o suprafaţă atât de mare. 
Efectele pe care le caută Mindes pot fi detectate cel mai 
uşor aici. Ar fi de o sută de ori mai scump să efectuezi 
experimentul pe Pământ, iar rezultatele ar fi de o sută de 
ori mai nesigure. Aşa mi-a spus Mindes. 

— Numai că acum ne confruntăm cu accidentele astea. 

Doctorul Gardoma pufni dispreţuitor. 

— Astea nu sunt accidente. Şi, domnule Starr, trebuie să li 
se pună capăt. Vă daţi seama ce ar însemna succesul 
Proiectului Lumina? 

Doctorul făcu o pauză de efect, apoi continuă lăsându-se 
furat de grandoarea viziunii. 

— Pământul nu va mai fi sclavul Soarelui. Stațiile spaţiale 
aflate pe orbită în jurul Pământului ar putea capta lumina 
solară, s-o împingă în hiperspaţiu şi s-o împrăştie în mod 
uniform pe întregul Pământ. Arşiţa deşertică şi frigul polar 
vor dispărea. Anotimpurile vor fi rearanjate în ordinea 
preferată de noi. Am putea controla clima controlând 
distribuţia luminii solare. Am putea avea o lumină solară 
eternă acolo unde vom dori; nopţi de orice lungime acolo 
unde vom dori. Pământul va fi un paradis cu aer 
condiţionat. 

— Îmi închipui că va lua ceva timp. 


— O mulţime de timp, dar e începutul... Uite, poate că 
greşesc aici, dar nu eşti dumneata David Starr, cel care a 
rezolvat problema otrăvirii alimentelor de pe Marte? 

Se simţea o asprime în vocea lui Lucky atunci când 
răspunse şi sprâncenele i se contractară uşor. 

— Ce te face să crezi asta? 

Doctorul Gardoma spuse: 

— La urma urmelor, sunt medic. Otrăvirile păreau la 
început să fie o boală epidemică, şi la vremea aceea am fost 
foarte interesat de subiect. Au circulat zvonuri despre un 
tânăr membru al consiliului care a jucat un rol esenţial în 
rezolvarea misterului, şi au fost menţionate şi nişte nume. 

— S-o lăsăm aşa, răspunse Lucky. Ca de obicei, era 
neplăcut surprins de orice aluzie că ar deveni un personaj 
cunoscut. Mai întâi Mindes, iar acum Gardoma. 

Doctorul insistă: 

— Dar dacă eşti acel Starr, atunci sper că te afli aici ca să 
pui capăt acestor aşa-zise accidente. 

Lucky se prefăcu că nu aude şi spuse: 

— Când voi putea să vorbesc cu Scott Mindes, doctore 
Gardoma? 

— Nu mai devreme de cel puţin douăsprezece ore. 

— Şi îşi va recăpăta raţiunea? 

— Sunt sigur de asta. 

O voce nouă, guturală şi cu un timbru baritonal, interveni: 

— Chiar eşti sigur, Gardoma? Să fie asta fiindcă ştii că 
băiatul nostru, Mindes, n-a fost niciodată irațional? 

Doctorul Gardoma se întoarse la auzul vocii şi nu făcu nici 
un efort ca să-şi ascundă dezgustul profund care i se 
întipărise pe faţă. 

— Ce cauţi aici, Urteil? 

— Îmi ţin ochii şi urechile deschise, deşi cred c-ai prefera 
să mi le ţin închise, replică nou venitul. 

Lucky şi Bigman se uitau la el cu curiozitate. Era un 
bărbat solid; nu foarte înalt, dar lat în umeri şi musculos. 


Avea obrajii vineţii din cauza bărbii nerase şi un aer mai 
curând neplăcut de autosuficienţă. 

Doctorul Gardoma spuse: 

— Poţi să faci ce vrei cu ochii şi urechile tale, dar nu în 
cabinetul meu, dacă nu te superi. 

— Şi de ce mă rog nu în biroul tău? Doar eşti doctor. 
Pacienţii au dreptul să vină aici. Poate că sunt un pacient. 

— Şi ce te doare? 

— Dar ăştia doi? Pe ei ce-i doare? Deficienţă hormonală, 
presupun, pentru unul din ei cel puţin. 

Ochii lui zăboviră alene pe statura lui Bigman Jones în 
timp ce rostea aceste cuvinte. 

Urmă un interludiu scurt în care Bigman se făcu alb la faţă 
şi păru să se umfle în pene. Se ridică încet de pe scaun, cu 
ochii mari şi holbaţi. Buzele i se mişcară în gol, ca şi cum ar 
fi pronunţat cuvintele „deficiență hormonală”, de parcă ar fi 
vrut să se convingă că într-adevăr auzise cuvintele şi că nu 
fusese o iluzie. 

Deodată, cu viteza de atac a unei cobre, Bigman se năpusti 
asupra matahalei dispreţuitoare din faţa sa. 

Dar Lucky se mişcă mai rapid, apucându-l pe Bigman de 
ambii umeri. 

— Uşurel, Bigman. 

Micul marțian se zbătu cu disperare. 

— Dar l-ai auzit, Lucky. L-ai auzit! 

— Nu acum, Bigman. 

Râsul lui Urteil se auzi ca un şir de lătrături ascuţite. 

— Dă-i drumul, amice. Am să-l împrăştii pe puştiul asta pe 
podea doar cu un deget. 

Bigman urlă şi se zvârcoli în strânsoarea lui Lucky, care 
spuse: 

— În locul tău, eu n-aş mai zice nimic, Urteil, altfel rişti să 
ajungi într-o situaţie extrem de neplăcută din care nici 
prietenul tău senatorul n-ar putea să te scoată. 

Când vorbi, ochii săi scânteiau ca nişte cuțite de gheaţă, 
iar vocea lui căpătă o sonoritate metalică. 


Urteil îi susţinu privirea preţ de o clipă, dar apoi cedă. 
Mormăi ceva despre o glumă. Respirația întretăiată a lui 
Bigman se calmă întrucâtva, şi după ce Lucky îşi slăbi 
strânsoarea, se aşeză din nou pe scaun, tremurând încă din 
pricina furiei aproape de nesuportat. 

Doctorul Gardoma, care urmărise încordat schimbul scurt 
de replici, spuse: 

— Îl cunoşti pe Urteil, domnule Starr? 

— După reputaţie. Este Jonathan Urteil, investigatorul 
itinerant al senatorului Swenson. 

— Mă rog, îi putem spune şi aşa, murmură Gardoma. 

— Şi eu te cunosc pe tine, David Starr, Lucky Starr, sau 
cum ţi-oi mai fi zicând, spuse Urteil. Eşti băiatul minune 
rătăcitor din slujba Consiliului Ştiinţei. Otrăvirile de pe 
Marte. Piraţii de pe asteroizi. Telepatia venusiană. Am 
greşit cumva lista? 

— Nu, răspunse Lucky fără nici o tonalitate. 

Urteil rânji triumfător: 

— Nu sunt prea multe lucruri pe care biroul senatorului să 
nu le ştie despre Consiliul Ştiinţei. De exemplu, ştiu despre 
tentativa de asasinat asupra ta, şi am venit aici să văd 
despre ce e vorba. 

— De ce? 

— Ca să-ţi dau un mic avertisment. Doar un mic 
avertisment prietenesc. Presupun că felcerul ăsta de-aici ţi- 
a spus ce băiat simpatic este Mindes. Doar o răbufnire 
nervoasă momentană, presupun că asta ţi-a spus. Sunt 
prieteni foarte buni, Mindes şi doctorul. 

— N-am spus decât... Începu doctorul Gardoma. 

— Dă-mi voie mie să spun, îl întrerupse Urteil. Scott 
Mindes e tot atât de inofensiv ca un asteroid de două tone 
care se îndreaptă spre o navă spaţială. N-a fost un acces de 
nebunie temporară când a îndreptat blasterul asupra ta. 
Ştia foarte bine ce face. A încercat să te ucidă cu sânge 
rece, Starr, şi dacă nu te păzeşti, data viitoare o să 


reuşească. Fiindcă poţi să pariezi pe cizmele până la şold 
ale micului tău prieten marțian că o să încerce din nou. 

Moartea aşteaptă într-o cameră. 

Liniştea care urmă păru plăcută tuturor cu excepţia lui 
Urteil. Deodată Lucky spuse: 

— De ce? Ce motiv ar avea? 

Urteil răspunse calm: 

— Pentru că i-e frică. A venit aici cu o investiţie de câteva 
milioane, bani pe care Consiliul i-a alocat cu largheţe, şi uite 
că nu reuşeşte să-şi facă experimentele să funcţioneze. Zice 
despre propria-i incompetenţă că ar fi ghinioane. În cele din 
urmă se va întoarce pe Pământ şi se va plânge despre 
planeta piază-rea, Mercur. Pe urmă o să obţină alţi bani de 
la Consiliu, sau mai exact de la contribuabili, pentru alte 
planuri nebuneşti. Acum tu ai venit pe Mercur ca să faci o 
anchetă iar el se teme de eventualitatea în care Consiliul ar 
putea afla o parte din adevăr. De aici poţi să deduci şi 
singur restul. 

Lucky spuse: 

— Dacă ăsta e adevărul, îl ştii deja. 

— Da, şi sper să-l şi dovedesc. 

— Dar înseamnă că şi tu reprezinţi un pericol pentru 
Mindes. După raţionamentul tău, pe tine ar trebui să 
încerce să te ucidă. 

Urteil rânji şi obrajii durdulii i se umflară până când faţa 
lui deveni mai lată decât lungă. 

— A încercat să mă ucidă. E cât se poate de adevărat. Dar 
de când lucrez pentru senator am trecut prin multe situaţii 
dificile aşa că pot să mă descurc şi singur. 

— Scott Mindes n-a încercat niciodată să te ucidă, nici pe 
tine, nici pe nimeni altcineva, interveni doctorul Gardoma, 
alb la faţă. Şi ştii foarte bine asta. 

Urteil nu-i răspunse direct, vorbindu-i în schimb lui Lucky. 

— Şi fereşte-te şi de doctor. Cum îţi spuneam, e foarte bun 
prieten cu Mindes. În locul tău, nu l-aş lăsa să mă trateze 
nici de o durere de cap. Pilulele şi injecţiile pot... 


Pocni din degete scoțând un zgomot ascuţit şi foarte 
sugestiv. Doctorul Gardoma rosti cu greutate: 

— Într-o zi, cineva o să te ucidă pentru... 

Urteil spuse nepăsător: 

— Da? Ai de gând cumva ca tu să fii ăla? 

Se întoarse ca să plece, şi spuse peste umăr: 

— A, era să uit. Am auzit că bătrânul ăla, Peverale, vrea să 
te vadă. E tare afectat că nu s-a organizat nici o primire 
oficială. E supărat chiar. Aşa că du-te să-l vezi şi mângâie-l 
pe creştet... Şi, Starr, încă un pont. După chestia asta, să nu 
foloseşti nici un costum de protecţie până când nu l-ai 
verificat să nu aibă vreo scurgere. Înţelegi ce vreau să 
spun? 

Zicând acestea, în sfârşit plecă. 

Trecură clipe lungi până când Gardoma îşi mai reveni cât 
de cât, înainte să poată vorbi fără să se sufoce. Apoi spuse: 

— Mă exasperează tot mai mult de fiecare dată când îl 
văd. E un mincinos, rău de gură... 

— Un individ extrem de viclean, spuse sec Lucky. Pare 
evident că una din metodele lui de atac este să spună în 
mod deliberat exact ceea ce a calculat că îşi va mânia mai 
mult oponentul. Un adversar mânios e pe jumătate 
neajutorat... Şi, Bigman, asta e valabil şi pentru tine. Nu e 
bine să te repezi aşa la oricine sugerează că ai avea sub un 
metru optzeci. 

— Lucky, se văită marţianul pitic, a spus că aş suferi de 
deficiență hormonală. 

— Atunci să aştepţi momentul cel mai favorabil ca să-l 
convingi de contrariul. 

Bigman bombăni revoltat şi bătu cu pumnul încleştat pe 
plasticul dur al cizmelor sale înalte până la şold, colorate în 
argintiu şi purpuriu (cizmele strident colorate pe care 
nimeni cu excepţia unui fermier marțian nu le-ar purta, şi 
fără de care nici un fermier marțian n-ar ieşi din casă. 
Bigman avea o duzină, care mai de care mai fistichie.) 

Lucky spuse: 


— Ei bine, să-l căutăm pe doctorul Peverale. E şeful 
Observatorului nu-i aşa? 

— Şeful întregii Cupole, spuse doctorul. În realitate, a 
îmbătrânit şi a cam pierdut contactul. Mă bucur să spun că 
îl urăşte pe Urteil la fel de mult ca oricare dintre noi, dar nu 
poate face nimic în privinţa asta. Nu-l poate înfrunta pe 
senator. Mă întreb dacă Consiliul Ştiinţei poate? Sfârşi el pe 
un ton sumbru. 

— Eu cred că da, replică Lucky. Acum nu uita că vreau să-l 
văd pe Mindes când se trezeşte. 

— În regulă. Ai grijă de tine. 

Lucky îl privi cu curiozitate: 

— Să am grijă de mine? Ce vrei să spui? 

Doctorul Gardoma roşi. 

— E doar o vorbă. O spun întotdeauna. N-am vrut să spun 
nimic deosebit prin asta. 

— Înţeleg. Ei bine, o să ne mai întâlnim. Hai, Bigman, şi nu 
mai sta aşa încruntat. 

Doctorul Peverale le strânse la amândoi mâinile cu o 
vigoare surprinzătoare pentru un om aşa de bătrân. Ochii 
săi negri erau aprinşi de îngrijorare şi păreau şi mai negri 
din cauza sprâncenelor albe care-i străjuiau. Părul lui, încă 
bogat, îşi păstrase într-o proporţie considerabilă culoarea 
iniţială şi avea o nuanţă gri închis. Obrajii plini de riduri şi 
pergamentoşi, deasupra cărora pomeţii osoşi ieşeau în 
evidenţă, contribuiau cel mai mult la impresia de bătrâneţe. 

Vorbi rar şi cu blândeţe: 

— Îmi pare rău, domnilor, şi sunt extrem de preocupat de 
faptul că aţi fost supuşi la o experienţă atât de tulburătoare 
la atât de puţin timp de la sosirea la Observator. Mă 
consider vinovat. 

— N-aveţi nici un motiv, doctore Peverale, spuse Lucky. 

— Greşeala e a mea, domnule. Dacă aş fi fost aici să vă 
întâmpin aşa cum s-ar fi cuvenit... Dar uite că s-a întâmplat 
să urmărim tocmai atunci o protuberanţă importantă şi 


anormală, şi mă tem că am lăsat profesia să mă răpească de 
la exprimarea cuvenită a ospitalităţii. 

— În orice caz, sunteţi iertat, spuse Lucky şi se uită într-o 
parte amuzat la Bigman, care urmărea cu gura căscată 
vorbirea manierată a bătrânului. 

— Nu pot fi iertat, spuse astronomul, dar mă încântă faptul 
că aţi încercat. Între timp, am ordonat ca locuinţa să vă fie 
pusă la dispoziţie. 

Îi luă de braţ pe amândoi şi îi conduse pe coridorul bine 
luminat dar îngust care ducea spre Cupolă. 

— Amenajările noastre utilitare sunt cam aglomerate, în 
special de la sosirea doctorului Mindes şi a inginerilor săi... 
Şi a altora. Totuşi, cred că o să găsiţi binevenit prilejul de a 
vă împrospăta forţele şi, poate, de a dormi. Veţi dori de 
mâncare, sunt sigur, şi vă va fi trimisă. Mâine vom avea 
timp suficient să faceţi cunoştinţă cu noi toţi, iar noi să 
aflăm scopul venirii voastre aici; Pentru mine. Garanţia 
Consiliului Ştiinţei este suficientă. Vom da un fel de banchet 
în cinstea voastră. 

Nivelul coridorului cobora pe măsură ce mergeau, 
ducându-i în măruntaiele planetei spre nivelul rezidenţial al 
Cupolei. 

— Sunteţi foarte amabil, spuse Lucky. Bănuiesc că voi avea 
şi prilejul de a vizita Observatorul. 

Peverale păru încântat de idee. 

— Voi fi la dispoziţia dumitale în această privinţă, şi sunt 
sigur că nu vei regreta timpul petrecut cu această vizită. 
Principalul nostru echipament se află instalat pe o 
platformă mobilă proiectată să se mişte o dată cu avansul 
sau retragerea Terminatorului. În felul acesta, o anumită 
porţiune a Soarelui poate fi menţinută permanent în 
câmpul vizual, în pofida mişcării lui Mercur. 

— Minunat? Dar acum, doctore Peverale, o întrebare. Ce 
părere aveţi despre doctorul Mindes? Aş aprecia foarte 
mult un răspuns sincer, neafectat de considerente 
diplomatice. 


Peverale se încruntă. 

— Eşti şi dumneata un inginer sub-temporal? 

— Nu tocmai, spuse Lucky, dar vă întrebasem despre 
doctorul Mindes. 

— Exact. Ei bine - şi astronomul păru gânditor - este un 
tânăr plăcut, competent, după părerea mea, dar nervos, 
foarte nervos. Se ofensează uşor, prea uşor aş zice. Defectul 
ăsta i-a ieşit în evidenţă o dată cu trecerea timpului, când 
lucrurile nu au mers tocmai bine cu proiectul său, iar asta l- 
a făcut şi mai irascibil, mai dificil de lucrat cu el. Mare 
păcat, fiindcă, după cum vă spuneam, altfel ar fi un tânăr 
plăcut. Îi sunt şef, desigur, atâta timp cât se află aici, dar nu 
mă prea amestec în treburile lui. Proiectul lui nu are nici o 
legătură cu activitatea Observatorului. 

— Şi ce părere aveţi despre Jonathan Urteil? 

Bătrânul astronom se opri brusc din mers şi spuse: 

— Ce-i cu el? 

— Cum se împacă cu lumea de-aici? 

— Nu sunt interesat să discut despre acest individ, spuse 
Peverale. 

Pentru un timp îşi continuară drumul în tăcere. Faţa 
astronomului se posomorâse. Lucky spuse: 

— Mai sunt şi alţi oameni aici din afara Cupolei? În afară 
de dumneavoastră şi oamenii pe care-i conduceţi, de 
Mindes şi oamenii lui şi de Urteil, mai sunt şi alţii? 

— Păi, doctorul Gardoma, desigur. 

— Nu-l consideraţi unul din oamenii dumneavoastră? 

— Ei bine, e doctor şi nu astronom. El asigură singurul 
serviciu de care Cupola are nevoie şi nu şi-l poate asigura 
cu ajutorul maşinilor. Are grijă de sănătatea noastră. E nou 
pe-aici. 

— Cât de nou? 

— L-a înlocuit pe vechiul doctor după ultimul schimb de un 
an. De fapt, doctorul Gardoma a sosit aici cu nava care i-a 
adus pe doctorul Mindes şi pe oamenii lui. 


— Schimbul de un an? Este un lucru obişnuit pentru 
doctorii de aici? 

— Şi pentru majoritatea oamenilor. Asta face dificilă 
păstrarea continuității, şi e greu să pregăteşti un om după 
care să-l vezi că pleacă. Dar pe de altă parte, Mercur nu eo 
planetă pe care să se trăiască uşor şi oamenii noştri trebui 
înlocuiţi frecvent. 

— Atunci câţi oameni noi aţi primit aici în ultimele şase 
luni? 

— Probabil că douăzeci. Cifra exactă se află în evidenţele 
noastre, dar cam asta e cifra. 

— Cu siguranţă că dumneavoastră înşivă vă aflaţi aici de 
ceva vreme. 

Astronomul râse 

— De mulţi ani. Îmi displace să mă gândesc la cât de mulţi 
au trecut. Şi doctorul Cook, adjunctul meu, se află aici de 
şase ani. Bineînţeles că luăm concedii dese... Ei bine, am 
ajuns la locuinţa dumneavoastră, domnilor. Dacă doriţi ceva 
anume, nu ezitaţi să mă înştiinţaţi. 

Bigman se uită în jurul lui. Camera era mică, dar avea 
două paturi care se puteau rabata la perete atunci când nu 
erau folosite; două fotolii care aveau aceeaşi particularitate; 
o combinaţie birou-scaun dintr-o singură piesă; un şifonier 
Mic; şi o sală de baie învecinată. 

— Hei, spuse el, oricum e mult mai bine decât pe navă, nu 
crezi? 

— Nu-i rău, spuse Lucky. Asta e probabil una din camerele 
lor cele mai bune. 

— Şi de ce nu? Spuse Bigman. Cred că el ştie cine eşti. 

— Ba eu cred că nu, Bigman, spuse Lucky. Credea că sunt 
un inginer sub-temporal. Tot ce ştie e că m-a trimis 
Consiliul. 

— Toţi ceilalţi ştiu cine eşti, remarcă Bigman. 

— Nu toţi. Mindes, Gardoma şi Urteil... Uite ce e, Bigman, 
ce-ar fi să te duci la baie. Între timp eu am să comand de 


mâncare şi am să cer să ne fie adusă de pe Shooting Starr 
trusa de utilitate generală. 

— Îmi convine, spuse Bigman cu voioşie. 

Bigman cânta cu voce tare în timp ce făcea duş. Aşa cum 
se întâmpla pe orice planetă lipsită de apă, apa pentru baie 
era strict raţionalizată, cu avertismente severe pe pereţi 
privind cantitatea maximă de apă care putea fi folosită. Dar 
Bigman se născuse şi crescuse pe Marte. Avea un imens 
respect pentru apă şi nici nu-i trecea prin cap să se 
bălăcească nepăsător în ea mai mult decât ar fi făcut-o într- 
un sos de friptură. Aşa că folosi detergent din abundență şi 
apă cu multă precauţie, cântând din toată inima în tot acest 
timp. 

Păşi în faţa uscătorului cu aer fierbinte şi sub presiune, 
care-i gâdila pielea cu jeturile sale de aer uscat iască, şi-şi 
plesni corpul cu palmele ca să sporească efectul. 

— Hei, Lucky, strigă el, ai mâncare pe masă? Mi-e foame. 

Îl auzi pe Lucky vorbind încet, dar nu reuşi să desluşească 
cuvintele 

— Hei, Lucky, repetă el şi ieşi din sala de baie. 

Pe birou se aflau două farfurii aburinde cu friptură de vită 
şi cartofi. (O uşoară asprime a aromei sugera faptul că cel 
puţin carnea era o imitație obţinută din bacteriile din 
grădinile submarine de pe Venus.) În orice caz, Lucky nu 
stătea la masă, ci era aşezat pe pat şi vorbea la aparatul de 
comunicaţie din încăpere. 

Chipul doctorului Peverale se profila pe placa de recepţie. 

Lucky spuse: 

— Ei bine, chiar era un fapt general cunoscut că asta va fi 
camera noastră? 

— Nu era un fapt general cunoscut, dar am dat ordin să vi 
se pregătească camera printr-o legătură neprotejată. Din 
cele cunoscute de mine, nu exista nici un motiv pentru 
păstrarea secretului. Presupun că oricine ne-ar fi putut 
auzi. Mai mult decât atât, camera voastră este una dintre 


puţinele care sunt rezervate pentru oaspeţii de vază. Nu e 
nici un secret în privinţa asta. 

— Înţeleg. Vă mulţumesc, domnule. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Absolut nimic, spuse Lucky zâmbind şi întrerupse 
legătura. Imediat după aceea zâmbetul îi dispăru şi pe faţă i 
se aşternu o expresie preocupată. 

— Pe naiba nu s-a-ntâmplat nimic! Explodă Bigman. Ce s- 
a-ntâmplat, Lucky? Şi să nu-mi spui mie că nu-i nimic în 
neregulă! 

— Da, ceva e în neregulă. Am cercetat echipamentul de 
aici. Îmi închipui că astea sunt nişte costume speciale 
pentru a fi folosite pe partea însorită a planetei. 

Bigman ridică unul din costumele care atârnau într-o nişă 
specială. Faţă de cât era de voluminos, era neobişnuit de 
uşor, calitate care nu putea fi atribuită gravitaţiei scăzute 
de pe Mercur deoarece aici, în Cupolă, gravitația era 
menţinută la nivelul normal de pe Pământ. 

Clătină din cap, nemulţumit. Ca de obicei, când trebuia să 
folosească un costum livrat din stoc, şi nu unul construit 
după specificaţii, trebuia să reducă la minim toate reglajele 
şi chiar şi aşa era incomod. Era preţul pe care era nevoit să- 
] plătească pentru faptul că nu era tocmai înalt. Întotdeauna 
gândea în termenii aceştia: „nu tocmai înalt”. Niciodată nu 
s-a gândit la cei o sută cincizeci şi opt de centimetri pe 
care-i măsura ca la ceva care însemna de fapt „scund”. 

— Pe nisipurile de pe Marte, văd că ne-au aşteptat cu toate 
cele pregătite! Pat. Baie. Mâncare. Costume. 

— Şi mai e încă ceva, spuse pe un ton grav Lucky. În 
camera asta ne aşteaptă şi moartea. Uită-te aici. 

Lucky ridică unul din braţele costumului mai mare. 
Articulația sferică a umărului se mişca uşor, dar acolo unde 
făcea racordul cu tija umărului era o întrerupere 
minusculă, aproape neobservabilă. Ar fi rămas neobservată 
dacă degetele lui Lucky nu ar fi desfăcut-o. 


Era o tăietură! Făcută de un om, evident! Izolaţia 
demonstra acest lucru. 

— Pe suprafaţa interioară, spuse Lucky. E o tăietură 
similară. Acest costum ar fi rezistat doar atât cât să mă 
ducă pe partea însorită a planetei, după care m-ar fi ucis 
fără probleme. 

Banchetul 

— Urteil! 'Ţipă Bigman dintr-o dată, cu o ferocitate care 
făcu să înţepenească fiecare muşchi al micului său trup. 
Ticălosul ăla nenorocit... 

— De ce Urteil? Întrebă calm Lucky. 

— Ne-a avertizat să avem grijă de costume, Lucky. Ţii 
minte? 

— Desigur. Şi tocmai asta am făcut. 

— Păi sigur. A aranjat totul ca să ne aburească. Găsim un 
costum tăiat şi zicem ia uite ce om minunat. După care, 
data viitoare suntem ca şi terminaţi. Nu te lăsa păcălit, 
Lucky. E un... 

— Stai o clipă, Bigman, nu te pripi! la priveşte lucrurile 
astfel. Urteil zice că Mindes a încercat să-l ucidă şi pe el. Să 
zicem că-l credem. Să presupunem că Mindes a încercat să 
meşterească costumul lui Urteil şi ăsta s-a prins la timp. 
Urteil ne-a avertizat să fim atenţi la aceeaşi şmecherie. 
Poate că Mindes a făcut asta. 

— Pe nisipurile marţiene, Lucky, nu se poate! Individul 
ăsta, Mindes, e îndopat cu somnifere, şi înainte de asta nu l- 
am scăpat din ochi din clipa în care am ajuns pe planeta 
asta nenorocită. 

— Bun. Dar de unde ştim că Mindes doarme acum şi se 
află sub tratament medical? Întrebă Lucky. 

— Gardoma zice... Începu Bigman şi se opri. 

— Exact. Gardoma zice! Totuşi, noi nu l-am văzut pe 
Mindes. Ştim doar ce ne-a spus doctorul Gardoma, iar acest 
doctor e foarte bun prieten cu Mindes. 

— Ăştia doi lucrează împreună, spuse Bigman cuprins de o 
convingere subită. Pe comete... 


— Stai, stai, stai, nu sări aşa. Pe marea galaxie, Bigman! 
Nu fac decât să-ncerc să-mi limpezesc ideile, şi tu iei în 
serios tot ce spun. 

Tonul lui era încărcat de reproş, dar nu depăşea limitele 
respectului faţă de micul său prieten. Lucky continuă: 

— Ştiu pe de altă parte că te-ai plâns de o mie de ori că 
nu-ţi spun tot ce-mi trece prin minte decât după ce s-a 
terminat totul. Uite de ce fac aşa, prostănacule! Imediat ce 
propun o teorie, gata, te-ai şi aprins, cu toate armele 
pregătite de tragere. 

— Îmi cer scuze, Lucky, spuse Bigman. Zi-i mai departe. 

— În regulă. Acum Urteil ăsta e uşor de suspectat. Nimeni 
nu-l place. Nici măcar doctorul Peverale. Ai văzut cum a 
reacţionat numai când i-am pomenit numele. Ne-am întâlnit 
cu el o singură dată şi l-ai şi pus la index... 

— Păi te cred şi eu, mormăi Bigman. 

— Şi nici mie nu mi-e prea simpatic. Oricine ar fi putut să 
taie costumul ăsta şi să spere că bănuiala va cădea asupra 
lui Urteil, în cazul în care fapta ar fi descoperită, şi ar fi fost 
sigur descoperită dacă ucidea pe cineva, dacă nu înainte. 

— Înţeleg toate astea, Lucky. 

— Pe de altă parte, continuă liniştit Lucky, Mindes a 
încercat deja să se descotorosească de mine cu blasterul. 
Dacă aia a fost o tentativă serioasă, atunci nu pare a fi tipul 
de om care să acţioneze indirect, de exemplu prin 
intermediul costumului. Cât despre doctorul Gardoma, nu-l 
văd implicându-se în uciderea unui membru al Consiliului 
doar din prietenie pentru Mindes. 

— Atunci care-i concluzia? Strigă Bigman nerăbdător. 

— Până în prezent nu e niciuna, spuse Lucky, exceptând 
poate faptul că vom merge la culcare. 

Aruncă pe paturi aşternuturile şi se duse la baie. 

Bigman privi în urma lui şi dădu din umeri. 

Scott Mindes stătea în capul oaselor în pat când Lucky şi 
Bigman intrară în locuinţa lui a doua zi de dimineaţă. Era 
palid şi părea obosit. 


— Salut, spuse el. Karl Gardoma mi-a povestit ce s-a 
întâmplat. Nici nu ştiţi cât de rău îmi pare. 

Lucky răspunse la asta dând din umeri. 

— Cum te simţi? Întrebă el. 

— Epuizat, dar în general bine. Voi lua parte la petrecerea 
pe care o dă în seara asta bătrânul Peverale. 

— E bine ce faci? 

— N-o să-l las pe Urteil să tragă spuza pe turta lui, spuse 
Mindes cu faţa înroşindu-i-se subit de ură, şi să spună la 
toată lumea că sunt nebun. Sau pe doctorul Peverale... 

— Doctorul Peverale se îndoieşte de sănătatea ta mintală? 
Întrebă încet Lucky. 

— Păi... Uite ce e, Starr, am făcut pe cercetaşul pe partea 
însorită a planetei cu un scuter-rachetă, încă de când 
accidentele au început să se înrăutăţească. Trebuia s-o fac. 
E proiectul meu. De două ori, până acum, am... Am văzut 
ceva. 

Mindes se opri şi Lucky îl îndemnă să vorbească: 

— Ce-ai văzut, doctore Mindes? 

— Aş vrea să pot fi mai sigur. De fiecare dată am văzut 
doar de la distanţă. Ceva care se mişca. Ceva care părea 
uman. Nu era unul din costumele noastre izolante, să ştii. 
Semăna mai mult cu un costum obişnuit. Ştii, metal ordinar. 

— Ai încercat să te apropii? 

— Da, şi a dispărut. Şi nici fotografiile nu arătau nimic. 
Doar pete de lumină şi de întuneric care ar fi putut să fie 
ceva sau să nu fie nimic. Ceva care se mişca sub Soare de 
parcă nici nu i-ar fi păsat de căldură sau de radiaţie. 
Câteodată rămânea chiar nemişcat sub Soare preţ de 
câteva minute. Asta m-a terminat. 

— E ciudat faptul că stătea nemişcat? 

Mindes râse scurt. 

— Pe partea însorită a lui Mercur? Sigur că e neobişnuit. 
Nimeni nu stă nemişcat. Cu tot costumul izolant şi celelalte 
măsuri de precauţie, îţi faci treaba cât de repede poţi şi o 
ştergi de-acolo în graba cea mai mare. La o apropiere atât 


de mare, e radiaţia, totuşi. Doar antrenamentul te poate 
învăţa să te expui cât mai puţin posibil. Costumele izolante 
nu constituie o protecţie totală împotriva radiaţiei gamma. 
Dacă trebuie să stai nemişcat, te ascunzi la umbra unei 
stânci. 

— Şi cum îţi explici toată povestea asta? 

Vocea lui Mindes deveni o şoaptă aproape ruşinată: 

— Nu cred că e om. 

— Doar n-ai să ne spui că e o fantomă bipedă, nu? 
Interveni Bigman pe neaşteptate, înainte ca Lucky să-l facă 
să tacă. 

Dar Mindes se mulţumi să clatine din cap. 

— Am folosit cumva termenul ăsta la suprafaţă? Parcă-mi 
amintesc... Nu, cred că e un mercurian. 

— Ce? Strigă Bigman, de parcă ar fi considerat că asta ar 
fi şi mai rău. 

— Cum altfel ar putea rezista astfel la căldura şi radiaţia 
Soarelui? 

— Atunci de ce ar mai avea nevoie de costum spaţial? 
Întrebă Lucky. 

— Păi, asta nu mai ştiu. Ochii lui Mindes se aprinseră şi fu 
cuprins de o agitaţie puternică. Dar e ceva. Când m-am 
întors la Cupolă, se ştia unde se află fiecare om şi fiecare 
costum, în orice moment. Doctorul Peverale n-ar autoriza o 
expediţie pentru o cercetare amănunţită. Zice că nu suntem 
echipați pentru aşa ceva. 

— L-ai spus şi lui ce mi-ai spus mie? 

— Cred că sunt nebun. Sunt sigur de asta. Crede că văd 
nişte reflexii şi că din ele creez oameni în imaginaţia mea. 
Dar nu-i aşa, Starr! 

— Ai luat legătura cu Consiliul Ştiinţei? Întrebă Lucky. 

— Cum aş putea? Doctorul Peverale nu m-ar susţine. Urteil 
ar spune că sunt nebun şi pe el l-ar crede, nu pe mine. Cine 
crezi că m-ar asculta? 

— Eu, zise Lucky. 


Mindes se ridică brusc în capul oaselor. Dădu să se prindă 
de mâneca celuilalt, dar se opri. Spuse cu un glas sufocat: 

— Atunci înseamnă că ai să faci o anchetă? 

— În felul meu, promise Lucky, o voi face. 

În seara aceea, ceilalţi erau deja adunaţi la masa de 
banchet când Lucky şi Bigman ajunseră acolo. Dincolo de 
murmurul de bun venit iscat la sosirea lor şi începuturile de 
prezentări, se simţea limpede că adunarea nu era deloc una 
plăcută. 

Doctorul Peverale stătea în capul mesei, cu buzele lui 
subţiri strânse şi obrajii scofâlciţi tremurând, menţinându-şi 
cu greu înfăţişarea demnă. La stânga sa se afla silueta 
impozantă a lui Urteil, rezemat de spătarul scaunului, 
degetele lui groase jucându-se cu buza unui pahar. 

Spre capătul celălalt al mesei stătea Scott Mindes, care 
arăta dureros de tânăr şi de obosit în timp ce se uita cu o 
frustrare mânioasă la Urteil. Lângă el se afla doctoral 
Gardoma, care urmărea scena cu o privire neliniştită şi 
preocupată, de parcă ar fi fost gata să intervină în cazul în 
care Mindes şi-ar fi pierdut cumpătul. 

Celelalte scaune, cu excepţia celor două aflate la dreapta 
doctorului Peverale, erau ocupate de diverşi oameni 
importanţi din ierarhia Observatorului. Unul dintre ei mai 
ales, Hanley Cook, al doilea la comanda Cupolei, îşi aplecă 
corpul înalt şi zvelt înainte şi strânse cu fermitate mâna 
întinsă de Lucky. 

Lucky şi Bigman îşi ocupară locurile şi salata fii servită. 

Urteil se grăbi să spună cu o voce aspră care acapară cu 
eficacitate conversaţia: 

— Tocmai ne întrebam înainte de venirea voastră dacă nu 
cumva ar trebui ca tânărul Mindes să vă relateze marile 
minuni rezervate Pământului care au rezultat de pe urma 
experimentelor sale. 

— Nici vorbă de aşa ceva, replică Mindes. Şi, dacă nu te 
superi, am să hotărăsc singur ce am să spun. 


— Ei haide, Scott, spuse Urteil cu un zâmbet larg, nu fi aşa 
de ruşinos. Ei bine, uite ce e, am să-i spun eu care-i treaba. 
Mâna doctorului Gardoma se lăsă, ca din întâmplare, pe 
umărul lui Mindes, iar tânărul inginer îşi reprimă un strigăt 

de indignare şi rămase tăcut. 

Urteil continuă: 

— Te previn, Starr, că va fi ceva interesant şi... 

Lucky îl întrerupse: 

— Ştiu câte ceva despre experimente. Rezultatul măreț al 
unei planete cu aer condiţionat este de-a dreptul posibil, 
după părerea mea. 

Urteil spuse dispreţuitor: 

— Nu zău? Mă bucur că eşti optimist. Bietul Scott nu 
reuşeşte nici măcar să pună la punct experimentul pilot. 
Sau cel puţin zice că nu poate, nu-i aşa, Scott? 

Mindes se ridică pe jumătate, dar încă o dată mâna 
doctorului Gardoma îl opri. 

Privirea lui Bigman se plimba de la un vorbitor la altul, 
oprindu-se asupra lui Urteil cu un dispreţ sumbru. Nu 
spuse nimic. 

Sosirea felului principal puse capăt pentru moment 
conversaţiei, iar doctorul Peverale încercă din răsputeri să 
o aducă pe canale mai puţin explozive. Pentru o vreme 
reuşi, dar deodată Urteil, care tocmai îşi înfipsese furculiţa 
într-o bucată de friptură, se aplecă spre Lucky şi spuse: 

— Vasăzică, eşti de părere că experimentul lui Mindes 
funcţionează, nu-i aşa? 

— Cred că este un experiment rezonabil. 

— Eşti nevoit să gândeşti astfel, fiind membru al 
Consiliului. Dar ce-ai zice dacă ţi-aş spune că experimentele 
de-aici sunt false; că ar putea fi efectuate pe Pământ cu 
cheltuieli de o sută de ori mai mici cu condiţia ca Consiliul 
să fie preocupat de economisirea banilor contribuabililor. 
Ce-ai zice dacă ţi-aş spune aşa ceva? 

— Indiferent de ce mi-ai spune, aş rămâne la aceeaşi 
părere, replică Lucky calm. Aş mai spune, domnule Urteil, 


că sunt şanse ca dumneata să minţi. Este talentul tău cel 
mai mare şi, cred, cea mai mare plăcere. 

Dintr-o dată, o tăcere profundă îi cuprinse pe participanţii 
la banchet, chiar şi pe Urteil. Obrajii lui durdulii se lăsară în 
jos şi ochii i se căscară de uimire. Cuprins: de o înflăcărare 
subită, se aplecă direct peste scaunul doctorului Peverale, 
ridicându-se de pe scaun, şi trânti mâna dreaptă pe masă, 
foarte aproape de farfuria lui Lucky. 

— Nici un lacheu al Consiliului... Începu el să urle. 

Exact în timp ce făcea asta, Bigman se mişcă şi el. Nimeni 
din cei aflaţi la masă nu văzu detaliile acelei mişcări, căci ea 
avu loc cu viteza unui şarpe care atacă, dar urletul lui Urteil 
se transformă într-un țipăt de spaimă. 

Mâna lui Urteil, care se lăsase pe masă într-un gest atât de 
dramatic, avea acum înfipt în ea mânerul metalic sculptat al 
unui cuţii energetic. 

Doctorul Peverale îşi trase brusc scaunul înapoi şi toţi cei 
aflaţi la masă, cu excepţia lui Bigman, scoaseră ţipete de 
exclamaţie. Chiar şi Lucky se arătă surprins. 

Vocea de tenor a lui Bigman se auzi plină de încântare: 

— Întinde-ţi degetele, hazna de ulei mineral ce eşti. 
Întinde-le şi pe urmă prelinge-te înapoi în scaunul tău. 

Urteil se uită năucit la micul său călău, fără să priceapă 
preţ de o clipă, după care îşi întinse foarte lent degetele. 
Mâna nu-i fusese nici măcar atinsă, nici un pic de piele nu 
fusese dată la o parte. Cuţitul energetic vibra înfipt în tăblia 
din plastic dur a mesei, lăsând la vedere trei centimetri din 
lama sa energetică ce răspândea o lumină tremurătoare 
(nu era materie, ci doar un câmp fin focalizat de forţă 
imaterială). Cuţitul pătrunsese în masă, croindu-şi drum cu 
precizie şi fără greş între al doilea şi al treilea deget al 
mâinii lui Urteil. 

Urteil îşi trase rapid mâna de parcă ar fi fost cuprinsă pe 
neaşteptate de flăcări. Bigman cârâi de plăcere şi spuse: 

— Iar data viitoare când ai să-ţi mai îndrepţi mâna asupra 
lui Lucky sau a mea, ticălosule, am să ţi-o retez. Ce-ai zice 


dacă ţi-aş spune asta? Şi, orice-ai vrea să spui, spune-o 
politicos. 

Zicând acestea, întinse mâna după cuțitul energetic, 
dezactivând câmpul de forţe când apucă mânerul, apoi îl 
vâri în teaca aproape invizibilă de la centură. 

Lucky spuse cu o uşoară încruntare: 

— N-am ştiut că prietenul meu e înarmat. Sunt sigur că îi 
pare rău că a deranjat această adunare, dar cred că 
domnul Urteil poate să se supere din cauza acestui 
incident. 

Cineva râse şi pe buzele lui Mindes apăru un mic zâmbet. 
Urteil se uita cu ochi aprinşi de mânie de la o faţă la alta şi 
spuse: 

— N-am să uit acest tratament. E evident pentru mine că 
senatorul are parte de puţină cooperare din partea 
dumneavoastră şi voi avea grijă să afle acest lucru. Dar 
până una alta, am să rămân aici. 

Îşi încrucişă braţele la piept, ca şi cum ar fi sfidat pe 
oricine ar fi încercat să-l facă să plece. 

Puţin câte puţin conversaţia căpătă un caracter general. 
Lucky îi spuse doctorului Peverale: 

— Ştiţi ceva, sir, chipul dumneavoastră mi se pare 
cunoscut. 

— Serios? Zise astronomul zâmbind oarecum stingherit. 
Nu cred că ne-am mai întâlnit vreodată. 

— Ei bine, aţi fost vreodată pe Ceres? 

— Pe Ceres? 

Bătrânul astronom se uită surprins la Lucky. Era vădit că 
încă nu-şi revenise de pe urma episodului cu cuțitul 
energetic. 

— Pe asteroidul ăsta se află cel mai mare observator 
astronomic din Sistemul Solar. Am lucrat acolo în tinereţe, 
şi chiar şi acum îl vizitez frecvent. 

— Atunci mă întreb dacă nu cumva v-am văzut pe acolo. 

În timp ce vorbea, Lucky nu se putea abţine să nu se 
gândească la zilele acelea palpitante când plecase în 


urmărirea căpitanului Anton şi a piraţilor săi, care-şi 
făcuseră vizuina la adăpostul asteroizilor. Şi îndeosebi la 
ziua când navele piraţilor au atacat însăşi inima teritoriului 
aparţinând Consiliului, chiar pe suprafaţa lui Ceres, 
învingând temporar prin însăşi îndrăzneala întreprinderii 
lor. 

Dar doctorul Peverale clătina din cap cu blândeţe: 

— Aş fi fost sigur, domnule, dacă aş fi avut plăcerea de avă 
vedea acolo. Dar sunt sigur că nu v-am văzut. 

— Păcat, zise Lucky. 

— Paguba e de partea mea, vă asigur. Dar de fapt a fost 
sezonul meu cel mai păgubos. Din cauza unui deranjament 
intestinal, am ratat toată agitația stârnită de raidul piraţilor. 
Am aflat de el numai din discuţiile pe care le-am auzit între 
infirmiere. 

Se opri ca să zâmbească cu blândeţe apoi continuă: 

— În aceste împrejurări nu e subiectul cel mai optimist de 
discuţie, dar trebuie să vă spun că m-am gândit mult în 
ultimul timp la accidentele care ne-au tulburat pe atât de 
mulţi dintre noi. Mi se pare că ar fi un moment potrivit ca să 
vă împărtăşesc toate gândurile mele legate de această 
chestiune. La urma urmei, doctorul Mindes se află aici. Am 
avut parte de o masă pe cinste. Şi, în sfârşit, am ceva 
interesant să vă spun. 

Urteil rupse o tăcere îndelungată ca să spună: 

— Dumneata, doctore Peverale? 

Astronomul răspunse cu amabilitate: 

— De ce nu? De multe ori în viaţă mi s-a întâmplat să am 
lucruri interesante de spus. Şi chiar acum voi spune ce am 
în minte. 

O gravitate subită îl cuprinse pe astronom, care continuă: 

— Cred că ştiu întregul adevăr, adevărul exact. Ştiu cine 
provoacă distrugerile legate de Proiectul Lumina şi de ce. 

De unde vine pericolul. 

Faţa blândă a bătrânului astronom părea încântată când 
se uită la cei adunaţi în jurul mesei, probabil pentru că 


reuşise să capteze în mod absolut atenţia tuturor. Lucky se 
uită şi el în jurul lui. Surprinse expresiile care întâmpinară 
declaraţia doctorului Peverale. Dispreţ se putea citi pe faţa 
lată a lui Urteil, o încruntare nedumerită pe cea a 
doctorului Gardoma şi una mai posomorâtă pe chipul lui 
Mindes. Ceilalţi afişau diferite grade de curiozitate şi de 
interes. 

Un om îi reţinu în mod deosebit atenţia lui Lucky. Era 
Hanley Cook, adjunctul doctorului Peverale. Individul îşi 
privea fix vârfurile degetelor şi faţa lui exprima parcă un 
dezgust plictisit. Când îşi ridică privirea, expresia i se 
schimbă şi căpătă o neutralitate prudentă. 

Cu toate acestea, Lucky îşi zise: „Va trebui să vorbesc cu 
omul ăsta.” 

După care atenţia i se îndreptă din nou asupra doctorului 
Peverale, care tocmai spunea: 

— Sabotorul nu poate fi unul dintre noi, desigur. Doctorul 
Mindes mi-a spus că a investigat acest aspect şi sunt sigur 
de asta. Chiar şi fără nici o investigaţie, sunt sigur că 
niciunul dintre noi n-ar fi capabil de o asemenea acţiune 
criminală. Totuşi, sabotorul trebuie să fie inteligent, 
deoarece distrugerile sunt prea deliberate, şi sunt 
direcționate cu prea multă exclusivitate împotriva 
Proiectului Lumina, pentru a fi doar consecinţa hazardului 
sau a unui factor neinteligent. Prin urmare... 

Bigman îl întrerupse agitat: 

— Hei, adică vreţi să spuneţi că pe Mercur există forme de 
viaţă băştinaşe? Mercurienii fac chestiile astea? 

Imediat se auzi o rumoare de comentarii confuze şi câteva 
râsete, care-l făcură pe Bigman să se înroşească. 

— Păi, zise micul marțian, nu asta vrea să spună doctorul 
Peverale? 

— Nu tocmai, spuse cu blândeţe doctorul Peverale. 

— Nu există nici un fel de formă de viaţă pe Mercur, spuse 
cu emfază unul dintre astronomi. Ăsta e un lucru de care 
suntem siguri. 


Lucky interveni: 

— Cât de siguri? A cercetat cineva problema? 

Astronomul care vorbise păru luat prin surprindere şi zise: 

— Au fost grupuri de explorare care s-au ocupat de treaba 
asta, cu siguranţă. 

Lucky zâmbi. Pe Marte întâlnise fiinţe inteligente despre 
care nu ştia nici un alt om. Descoperise fiinţe semi- 
inteligente pe Venus, unde nimeni n-ar fi crezut că ar exista. 
El unul nu era pregătit să accepte că de pe o planetă 
oarecare lipsea viaţa, şi chiar inteligenţa. 

— Câte grupe de explorare au fost? Spuse el. Cât de 
amănunţită a fost fiecare explorare? A fost cercetat fiecare 
kilometru pătrat? 

Astronomul nu-i răspunse. Se uită în altă pate, ridicând din 
sprâncene de parcă ar fi vrut să spună: la ce bun? 

Bigman zâmbi larg, pe faţa lui mică aşternându-se o 
expresie de satisfacţie. 

Doctorul Peverale spuse: 

— Dragul meu Starr, explorările nu au descoperit nimic. 
Deşi acceptăm ideea că nu este întru totul exclus să existe 
viaţă pe Mercur, probabilitatea existenţei sale este foarte 
mică. Să presupunem că singura formă de viaţă inteligentă 
din Galaxie este specia umană. În mod cert, este singura pe 
care o cunoaştem. 

Gândindu-se la fiinţele de pe Marte, Lucky nu putea fi de 
acord cu această părere, dar nu zise nimic şi-l lăsă pe 
bătrân să continue. 

Însă Urteil, care încetul cu încetul îşi recăpătase cumpătul, 
interveni: 

— Şi unde credeţi că ajungeţi cu ideea asta - întrebă el, şi 
apoi, în stilul lui caracteristic, adăugă - dacă credeţi că 
ajungeţi undeva? 

Doctorul Peverale nu-i răspunse direct lui Urteil. Se uită la 
chipurile celorlalţi, ignorându-l în mod intenţionat pe 
anchetatorul senatorial. În cele din urmă, spuse: 


— Adevărul este că există fiinţe umane şi în altă parte 
decât pe Pământ. Există oameni în multe sisteme stelare. 

O schimbare bizară se petrecu cu faţa astronomului: 
aceasta se contractă, se albi şi nările i se lărgiră, de parcă o 
mânie cruntă l-ar fi copleşit pe bătrân. 

— De exemplu, există oameni pe planetele din sistemul 
Sirius. Dacă ei sunt sabotorii? 

— Şi de ce-ar fi ei? Întrebă Lucky imediat. 

— De ce n-ar fi? Au mai comis agresiuni împotriva 
Pământului şi înainte. 

Asta cel puţin era adevărat. Lucky Starr însuşi ajutase, nu 
cu mult timp în urmă, la respingerea unei flotile de invazie 
siriusiană care poposise pe Ganymede, dar în acel caz ei 
părăsiseră Sistemul Solar fără să împingă lucrurile spre o 
confruntare finală. Totuşi, pe de altă parte, era ceva 
obişnuit pentru mulţi pământeni să dea vina pe siriusieni 
pentru orice mergea prost. 

Doctorul Peverale spunea pe un ton energic: 

— Am fost acolo. Am fost pe Sirius cu doar cinci luni în 
urmă. A trebuit să depăşesc multe piedici birocratice 
fiindcă pe Sirius nu sunt bine primiţi nici imigranții, nici 
vizitatorii, dar a fost o convenţie de astronomie interstelară 
şi am reuşit să obţin o viză. Eram hotărât să văd cu ochii 
mei şi trebuie să vă spun că n-am fost dezamăgit. 

Planetele din sistemul Sirius sunt slab populate şi sunt 
extrem de descentralizate. Trăiesc în unităţi familiale 
izolate, fiecare având propria sursă de energie şi propriile 
servicii. Fiecare are propriul grup de sclavi mecanici - nu 
există un alt termen adecvat - sclavi sub forma unor roboţi 
pozitronici, care fac muncile fizice. Oamenii de pe Sirius îşi 
păstrează un statut de aristocrație războinică. Oricare 
dintre ei poate manevra un crucişător spaţial. Nu-şi vor găsi 
odihna până când nu vor distruge Pământul. 

Bigman se foia neliniştit în scaun: 

— Pe nisipurile de pe Marte, numai să încerce! Atâta vă 
spun, numai să încerce. 


— Or să încerce atunci când vor fi pregătiţi cum se cuvine, 
spuse doctorul Peverale. Şi, dacă nu facem ceva rapid ca să 
preîntâmpinăm pericolul, vor învinge. În fond, cu ce putem 
să ne opunem lor? Avem o populaţie de câteva miliarde, e- 
adevărat, dar câţi dintre ei ştiu să se descurce în spaţiul 
cosmic? Suntem şase miliarde de iepuri, iar ei sunt un 
milion de lupi. Pământul e neajutorat şi cu fiecare an devine 
şi mai neajutorat. Ne hrânim cu cereale de pe Marte şi cu 
bacterii de pe Venus. Obţinem mineralele care ne trebuie 
de pe asteroizi şi, atunci când minele funcționau, le 
obţineam şi de pe Mercur. 

Doctorul Peverale tuşi şi apoi continuă: 

— Păi gândiţi-vă că dacă Proiectul Lumina reuşeşte, 
Pământul va deveni dependent de staţiile spaţiale până şi în 
felul cum îşi obţine lumina soarelui! Nu vedeţi cât de 
vulnerabili ne face asta? O expediţie de asalt de pe Sirius, 
care ne-ar ataca avanposturile din Sistem, ar putea provoca 
panică şi ar înfometa Pământul fără măcar să lupte cu noi 
direct. Şi credeţi că putem să le facem ceva în schimb? 
Indiferent câţi dintre ei am ucide, cei rămaşi sunt autonomi 
şi independenţi. Oricare dintre ei ar putea continua 
războiul. 

Pasiunea care-l cuprinsese pe bătrânul astronom aproape 
că-l lăsase fără suflu. Sinceritatea sa nu putea fi pusă la 
îndoială. Parcă se debarasase de ceva care-l sufoca. 

Privirea lui Lucky se întoarse asupra adjunctului 
doctorului Peverale, Hanley Cook. Individul îşi odihnea 
fruntea pe încheieturile osoase ale mâinii sale mari. Se 
înroşise la faţă, dar lui Lucky i se păru că se înroşise nu din 
pricina mâniei sau a indignării, ci din cauza unui sentiment 
de jenă. 

Scott Mindes rosti cu scepticism: 

— Şi care le-ar fi justificarea, doctore Peverale? Dacă se 
descurcă aşa de bine pe Sirius, ce rost ar avea să vină pe 
Pământ? Ce ar putea să obţină de la noi? Chiar dacă am 


presupune că vor cuceri Pământul, ar trebui să ne asigure 
existenţa... 

— Prostii! Replică astronomul. De ce-ar face-o? Ei ar avea 
nevoie de resursele şi nu de populaţia terestră. Să vă intre 
bine în cap. Or să ne lase să murim de foame. Asta ar face 
parte din politica lor. 

— Ei haide, interveni Gardoma. Asta e de necrezut. 

— Nu din cruzime, preciză doctorul Peverale. Ei ne 
dispreţuiesc. Ne consideră doar ceva mai evoluaţi decât 
nişte animale. Siriusienii sunt foarte mândri de rasa lor. De 
când pământenii au colonizat pentru prima oară Sirius, au 
avut foarte mare grijă de zestrea lor genetică pe care au 
perfecţionat-o până când au scăpat de boli şi de alte 
caracteristici pe care le consideră indezirabile. 

Toţi au o înfăţişare uniformă, în vreme ce pământenii au 
toate formele, mărimile şi culorile. Siriusienii ne consideră 
inferiori. De aceea nu ne permit să emigrăm pe Sirius. N-au 
vrut să mă lase să particip la convenţie până când guvernul 
nu a recurs la toate presiunile posibile. Astronomii din alte 
sisteme au fost cu toţii bine veniţi, cu excepţia celor de pe 
Pământ. 

lar viaţa umană, orice fel de viaţă umană, nu reprezintă 
mai nimic pentru ei, oricum. Maşinile constituie 
preocuparea loc centrală. l-am urmărit cum se poartă faţă 
de oamenii lor metalici. Aproape că au mai multă preţuire 
faţă de un robot siriusian decât faţă de un om de pe Sirius. 
Pentru ei, un robot valorează cât o sută de oameni de pe 
Pământ. Îşi iubesc roboții şi îi răsfaţă. Nimic nu e prea bun 
pentru ei. 

Lucky murmură: 

— Roboții sunt scumpi. Trebuie trataţi cu mare grijă. 

— Poate că aşa este, admise doctorul Peverale. Dar 
oamenii care s-au obişnuit să-şi facă griji despre problemei 
maşinilor, devin nepăsători faţă de nevoile oamenilor. 

Lucky Starr se aplecă în faţă, cu coatele pe masă, cu o 
privire serioasă şi având aşternută o expresie gravă pe faţa 


cu trăsături frumoase şi tinereşti. 

— Doctore Peverale, dacă siriusienii sunt aşa de mândri de 
rasa lor şi dacă pentru dezvoltarea rasei lor au ales 
uniformitatea, atunci pe termen lung se vor învinge singuri. 
Tocmai varietatea speciei umane i-a asigurat progresul. 
Pământul şi nu Sirius se află în avangarda cercetării 
ştiinţifice. Pământenii au colonizat Sirius în primul rând şi 
noi avansăm în noi direcţii în fiecare an, nu verii noştri de 
pe Sirius. Până şi roboții pozitronici de care aţi pomenit au 
fost inventaţi şi puşi la punct pe Pământ de către 
pământeni. 

— Da, spuse astronomul, dar pământenii nu se pot folosi 
de aceşti roboţi. Ne-ar da peste cap economia, iar noi 
punem confortul şi securitatea zilei de astăzi deasupra 
siguranţei zilei de mâine. Ne folosim de avansul nostru 
ştiinţific ca să devenim mai slabi. Sirius se foloseşte de 
progresele ştiinţei ca să devină mai puternic. În asta constă 
diferenţa şi totodată pericolul. 

Doctorul Peverale se aşeză din nou în scaun, cu o mină 
sumbră. Debarasorul mecanic începu să curețe masa. 

Lucky arătă spre el: 

— Ăsta e un fel de robot, dacă vreţi, spuse el. 

Debarasorul mecanic îşi vedea liniştit de treabă. Era un 
obiect cu suprafaţa netedă, care se mişca lin pe un câmp 
diamagnetic, astfel încât baza lui uşor curbată nu atingea 
efectiv podeaua. Tentaculele sale flexibile îndepărtau 
farfuriile cu delicateţa grijulie, plasându-le pe unele pe 
suprafaţa superioară, iar pe altele în interiorul unui 
dulăpior pe care-l avea fixat într-o parte. 

— Ăsta nu e decât un automat, spuse cu dispreţ doctorul 
Peverale. Nu are un creier pozitronic. Nu se poate adapta 
la schimbările sarcinii pe care o are de îndeplinit. 

— Să înţeleg deci, spuse Lucky, că după părerea 
dumneavoastră siriusienii sabotează Proiectul Lumina? 

— Da, asta susţin. 

— De ce ar face-o? 


Doctorul Peverale ridică din umeri. 

— Poate că asta face parte dintr-un plan mai vast. Nu ştiu 
ce alte probleme mai sunt în Sistemul Solar. Poate că e 
vorba de primele tatonări întâmplătoare care pregătesc 
invazia şi cucerirea finală. Proiectul Lumina în sine nu 
înseamnă nimic, în schimb, pericolul numit Sirius înseamnă 
totul. Aş vrea să pot face astfel încât Consiliul Ştiinţei, 
guvernul şi toţi pământenii să conştientizeze acest adevăr. 

Hanley Cook tuşi, şi vorbi pentru prima oară: 

— Siriusienii sunt oameni ca şi noi toţi. Dacă sunt pe 
această planetă, atunci unde sunt? 

Doctorul Peverale spuse cu răceală: 

— Asta ar trebui să afle o expediţie de explorare. O 
expediţie bine pregătită şi bine echipată. 

— Stai puţin, spuse Mindes, cu ochii scânteind de agitația 
care-l cuprinsese. Eu am fost pe partea însorită a acestei 
planete şi aş fi în stare să jur... 

— O expediţie bine pregătită şi bine echipată, repetă cu 
fermitate bătrânul astronom. Căutările făcute de unul 
singur nu au nici o relevanţă, Mindes. 

Inginerul se bâlbăi o clipă apoi se retrase într-o tăcere 
jenată. 

Lucky spuse pe neaşteptate: 

— Urteil, pari nemulţumit de treaba asta. Ce părere ai de 
versiunea prezentată de doctorul Peverale? 

Ochii lui Urteil se ridicară şi se opriră asupra lui Lucky cu 
o expresie de ură şi sfidare făţişă. Era limpede că nu uitase 
şi nu avea să uite schimbul de replici care avusese loc mai 
devreme. Apoi spuse: 

— Îmi păstrez părerea pentru mine. Dar am să vă spun 
totuşi că n-am să mă las prostit de indiferent ce se întâmplă 
la această masă în seara asta. 

Zicând acestea închise gura şi Lucky, după ce aşteptă un 
moment pentru alte remarci, se întoarse spre Peverale şi 
spuse: 


— Mă întreb dacă într-adevăr avem nevoie de o expediţie 
completă, domnule Peverale. Dacă pornim de la supoziţia că 
siriusienii se află aici, pe Mercur, n-am putea oare să 
deducem unde s-ar putea afla? 

— Haide, Lucky, interveni Bigman deodată. Arată-le cum. 

Doctorul Peverale întrebă: 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, ce-ar fi cel mai bine pentru siriusieni? Dacă au 
sabotat Proiectul Lumina la intervale frecvente, ar fi cel mai 
convenabil pentru ei să aibă o bază în apropierea 
proiectului. Dar, în acelaşi timp, ar trebui ca baza să nu fie 
uşor de detectat. E cert că în privinţa celei de-a doua 
cerinţe au avut succes. Acum, unde s-ar putea ascunde o 
asemenea bază convenabilă şi totuşi secretă? 

Lucky aruncă o privire înjur şi-şi continuă raţionamentul: 

— Să împărţim planeta Mercur în două părţi, partea 
însorită şi partea întunecată. Mie mi se pare că ar fi o 
prostie din partea lor să-şi stabilească baza pe partea 
însorită. Prea fierbinte, prea multă radiaţie, prea 
neospitalieră. 

Cook interveni: 

— Nu e mai neospitalieră decât partea întunecată. 

— Nu, nu, spuse Lucky grăbit, aici greşeşti. Partea însorită 
prezintă un mediu care este extrem de neobişnuit. Oamenii 
nu sunt deloc obişnuiţi cu el. Partea întunecată este în 
schimb ceva foarte familiar. Nu este decât un sol expus 
spaţiului, iar condiţiile spaţiului cosmic sunt foarte 
familiare. Partea întunecată este rece, dar nu e mai rece 
decât spaţiul cosmic. Este întunecată şi lipsită de aer, dar 
nu e mai întunecată decât orice regiune a spaţiului care nu 
e luminată direct de soare şi cu siguranţă nu e mai lipsită 
de aer. Oamenii au învăţat să trăiască confortabil în spaţiu 
şi pot să trăiască şi pe partea întunecată. 

— Continuaţi, spuse doctorul Peverale, cu ochii strălucind 
de interes. Continuaţi, domnule Starr. 


— Dar organizarea unei baze funcţionale pentru o 
perioadă de câteva luni nu e simplă. Trebuie să aibă o navă 
sau mai multe nave pentru ca, într-o bună zi, să se întoarcă 
pe Sirius. Sau, dacă urmează să fie recuperaţi de o navă 
venită din afară, ar trebui să aibă rezerve importante de 
alimente şi de apă, precum şi o sursă de energie. Toate 
acestea ocupă spaţiu, şi în afară de asta trebuie să fie siguri 
că nu vor fi detectaţi. Prin urmare, rămâne un singur loc 
unde ar putea să fie. 

— Unde, Lucky? Strigă Bigman, care nu mai putea sta 
locului de nerăbdare. El, cel puţin, nu avea nici o îndoială că 
orice-ar fi spus Lucky, aşa era. Unde? 

— Ei bine, spuse Lucky, când am ajuns prima oară aici, 
doctorul Mindes a pomenit de minele de pe Mercur, care au 
fost scoase din uz. Cu doar câteva minute în urmă, doctorul 
Peverale a vorbit despre minele de pe Mercur care cândva 
au funcţionat. Din asta am dedus că trebuie să existe pe 
planetă puțuri şi coridoare de mină părăsite, iar acestea 
trebuie să fie ori aici, ori la Polul Sud, dat fiind că regiunile 
polare sunt singurele locuri unde temperaturile extreme nu 
ating valori prea mari. Am dreptate? 

Cook spuse cu ezitare: 

— Da, există mine aici. Înainte de înfiinţarea 
Observatorului, Cupola a fost centrul minier. 

— Atunci ne aflăm deasupra unei gropi mari în suprafaţa 
planetei. Dacă siriusienii au reuşit să ascundă o bază de 
mari dimensiuni, unde ar putea ea să se afle? Aceasta este 
direcţia din care vine pericolul! 

Un murmur de apreciere făcu înconjurul mesei, dar fu 
întrerupt brusc de tonurile guturale ale lui Urteil. 

— "Totul e foarte frumos, spuse el, dar cu asta ce-am 
rezolvat? Ce-ai de gând să faci în privinţa asta? 

— Bigman şi cu mine, spuse Lucky, intenţionăm să intrăm 
în mine imediat ce suntem gata cu pregătirile. Dacă acolo 
se află ceva, vom descoperi. 

Pregătiri. 


Doctorul Gardoma întrebă cu un ton aspru: 

— Intenţionaţi să plecaţi singuri? 

— De ce nu? Interveni Urteil. Faptele de eroism nu costă 
mult. Bineînţeles că se vor duce singuri. Ei ştiu foarte bine 
că acolo nu se află nimeni şi nimic. 

— Nu vrei să mergi şi tu cu noi? Întrebă Bigman. Dacă ai 
lăsa gura aia mare acasă, ai putea încăpea într-un costum 
spaţial. 

— Tu însă nu cred că-ai putea să umpli un costum nici 
măcar dacă ţi-ai dubla dimensiunile, replică sarcastic Urteil. 

Doctorul Gardoma spuse din nou: 

— N-are nici un rost să mergeţi singuri dacă... 

— O investigaţie preliminară, spuse Lucky, n-o să facă nici 
un rău. De fapt, Urteil s-ar putea să aibă dreptate. În cel 
mai rău caz, vom ţine legătura cu Cupola, sperând să ne 
descurcăm cu orice siriusian am întâlni în cale. Eu şi 
Bigman suntem obişnuiţi să ne rezolvăm situaţiile dificile. 

— În afară de asta, adăugă Bigman cu un zâmbet larg pe 
faţa-i liliputană, nouă chiar ne plac situaţiile dificile. 

Lucky zâmbi şi se ridică în picioare. 

— Acum o să vă rugăm să ne scuzaţi... 

Urteil se ridică imediat, se întoarse şi plecă ţanţoş. Lucky îl 
urmări gânditor cu privirea un timp, apoi îl opri pe Hanley 
Cook, care tocmai trecea pe lângă ei. Îl prinse uşor de cot, 
iar Cook se uită ia el cu o privire îngrijorată: 

— Da. Ce doriţi, sir? 

Lucky întrebă pe un ton scăzut: 

— Pot să vă văd la locuinţa noastră, cât mai curând posibil? 

— Voi fi acolo în cincisprezece minute. E bine? 

— Perfect. 

Cook întârzie foarte puţin faţă de intervalul estimat. Intră 
cu paşi uşori în locuinţă, păstrând pe chip expresia 
preocupată care părea să fie o trăsătură constantă. Era un 
bărbat de aproape cincizeci de ani, cu o faţă ascuţită şi 
părul castaniu deschis, care începea să încărunţească. 
Lucky spuse: 


— Îmi cer scuze că am uitat să vă spunem unde e locuinţa 
noastră. Cook păru surprins: 

— Am ştiut unde aţi fost repartizat. 

— Păi atunci e bine. Vă mulţumim că aţi venit la solicitarea 
noastră. 

— Oh, făcu Cook, ezitând, apoi adăugă grăbit: 

— Cu plăcere, cu plăcere. 

— E o mică problemă cu costumele izolante din această 
cameră. Cele pe care intenţionam să le folosim pe partea 
însorită a planetei. 

— Cu costumele izolante? Doar n-am uitat filmul cu 
instrucţiuni, nu? 

— Nu, nu. Pe ăla l-am vizionat. E cu totul altceva. 

— E ceva în neregulă? 

— Ceva în neregulă? Strigă Bigman. Uitaţi-vă şi singur! 

Micul marțian îşi întinse braţele ca să lase să se vadă 
tăieturile. Cook se albi mai întâi la faţă, apoi se înroşi încet 
şi ochii i se măriră de groază. 

— Nu-nţeleg... E imposibil... Aici, în Cupolă! 

— Cel mai important e să le înlocuim. 

— Dar cine-ar fi putut să facă aşa ceva? Trebuie să aflăm! 

— N-are nici un rost să-l deranjăm pe doctorul Peverale. 

— Nu, nu, spuse Cook imediat, de parcă nici nu se gândise 
la asta până atunci. 

— Vom afla amănuntele la momentul potrivit. Până atunci 
aş dori să fie înlocuite. 

— Fireşte. Am să mă ocup de asta imediat. Nu-i de mirare 
că aţi vrut să mă vedeţi. Pe spaţiu... 

Se ridică în picioare rămas parcă fără grai şi dădu să 
plece. 

Dar Lucky îl opri. 

— O clipă, ăsta e un aspect minor. Sunt alte lucruri pe care 
trebuie să le discutăm. Apropo, înainte să trecem la 
altceva... Înţeleg că nu sunteţi de acord cu părerile 
doctorului Peverale în privinţa siriusienilor. 

Cook se încruntă. 


— Aş prefera să nu discutăm despre asta. 

— V-am urmărit în timp ce domnia sa vorbea. Mi s-a părut 
că dezaprobaţi spusele sale. 

Cook se aşeză din nou. Îşi împreună degetele osoase şi 
spuse: 

— E bătrân. De ani de zile are o obsesie în privinţa 
siriusienilor. Aproape că a devenit ceva patologic. Îi vede 
ascunşi pe sub pat. Dă vina pe ei pentru orice. De când s-a 
întors de pe Sirius e mai rău ca oricând, din cauza 
întâmplărilor prin care susţine că ar fi trecut. 

— Şi prin ce fel de întâmplări a trecut? 

— Nimic înfiorător, presupun. Dar l-au supus la o 
carantină. l-au repartizat o clădire separată. Uneori au fost 
prea politicoşi. Pe urmă i-au impus un robot pozitronic care 
să aibă grijă de serviciile sale personale. 

— A obiectat şi la asta? 

— Susţine că asta s-a întâmplat pentru că siriusienii n-au 
vrut să se apropie ei înşişi de el. Asta voiam să vă spun. 
Doctorul Peverale a luat totul ca pe o insultă. 

— Aţi fost împreună cu el acolo? 

Cook clătină din cap. 

— Sirius n-a vrut să accepte decât un singur om, iar el era 
şeful. Ar fi trebuit să mă duc eu. Serios vorbind, e deja prea 
bătrân... Prea bătrân. 

Cook vorbea pe un ton meditativ. Deodată îşi ridică 
privirea. 

— Apropo, tot ce v-am spus e strict confidenţial. 

— Absolut, îl asigură Lucky. 

— Dar prietenul dumitale? Spuse cu nesiguranţă Cook. 
Vreau să spun, ştiu că e un om de onoare, dar mi se pare că 
e cam... Ăă... Repezit. 

— Hei, începu Bigman ţepos. 

Cu un gest plin de afecţiune, Lucky îşi cobori mâna pe 
capul micului său prieten, ciufulindu-i părul de pe frunte. 

— Mda, e cam repezit, spuse el, după cum aţi văzut şi la 
banchet. Nu reuşesc mereu să-l opresc la timp şi uneori, 


când e supărat rău, se repede cu gura şi cu pumnii în loc să 
se folosească de cap. Asta e un lucru pe care trebuie să-l am 
mereu în minte. Totuşi, atunci când îi cer în mod expres să 
păstreze tăcerea asupra unui lucru, nu scoate o vorbă, aşa 
că asta e. 

— Mulţumesc, spuse Cook. 

Lucky continuă: 

— Ca să revenim la întrebarea mea iniţială. Sunteţi de 
acord cu îngrijorarea doctorului Peverale cu privire la 
siriusieni în cazul de faţă? 

— Nu ştiu. De unde-ar fi putut ei să afle de Proiectul 
Lumina şi de ce le-ar păsa? Nu-i văd trimițând nave şi 
oameni, riscând să intre în conflict cu Sistemul Solar doar 
pentru a rupe câteva cabluri. Bineînţeles, vă spun încă o 
dată, doctorul Peverale s-a simţit jignit de o bună bucată de 
vreme... 

— În ce sens? 

— Păi, Mindes şi oamenii lui s-au stabilit aici pe vremea 
când el se afla pe Sirius. I-a găsit aici când s-a întors. Ştia 
că vor veni în cele din urmă. Era ceva planificat de ani de 
zile. Cu toate acestea, a fost un şoc pentru el să revină şi să- 
i găsească aici. 

— A încercat să se descotorosească de Mindes? 

— Oh, nu, nimic de genul ăsta. A fost chiar prietenos. E 
doar sentimentul că într-o bună zi va fi şi el înlocuit, poate 
în curând, şi presupun că urăşte gândul ăsta. Aşa că-i face 
bine să preia conducerea şi să lanseze o afacere de 
proporţii împotriva siriusienilor. Asta e copilul lui, 
înţelegeţi? 

Lucky încuviinţă din cap, apoi spuse: 

— Spuneţi-mi, aţi fost vreodată pe Ceres? 

Cook îşi arătă surprinderea faţă de schimbarea 
subiectului, dar spuse: 

— Ocazional. De ce? 

— Cu doctorul Peverale? Singur? 


— De regulă, cu el. El merge acolo mai frecvent decât 
mine. 

Lucky zâmbi larg. 

— Aţi fost acolo atunci anul trecut când a avut loc raidul 
piraţilor? 

Cook zâmbi şi el. 

— Nu, dar bătrânul a fost. Am auzit povestea de mai multe 
ori. Era foarte supărat din cauza asta. Practic, el n-a fost 
niciodată bolnav, dar uite că de data asta a fost nevoit să 
stea pe tuşă. A ratat totul. 

— Ei, ce să-i faci, se mai întâmplă... Şi-acum, cred c-ar fi 
bine să trecem la problema centrală. Nu mi-a plăcut că l-am 
deranjat pe doctorul Peverale. Cum ziceai şi dumneata, e un 
om în vârstă. Eşti al doilea la comandă şi binişor mai 
tânăr... 

Lucky zâmbi. 

— Da, fireşte. Ce pot să fac? 

— E vorba de minele părăsite. Presupun că undeva în 
Cupolă se află documente, hărţi, ceva care ne va lămuri cu 
privire la dispunerea puţurilor principale şi aşa mai 
departe. Evident, nu putem rătăci la întâmplare. 

— Sunt sigur că există aşa ceva, confirmă Cook. 

— Şi ai putea să faci rost de ele şi poate să le consultăm 
împreună? 

— Da, fireşte. 

— Acum, din câte ştii, doctore Cook, sper că minele sunt în 
stare bună, nu? Adică nu există pericolul să se prăbuşească 
sau ceva de genul ăsta... 

— Oh nu, sunt sigur că aşa ceva n-ar fi posibil. Cupola a 
fost construită chiar deasupra unora dintre puțuri, şi a 
trebuit să facem nişte prospecţiuni atunci când s-a înfiinţat 
Observatorul. Puţurile sunt bine consolidate şi totalmente 
sigure, mai ales la gravitația de pe Mercur. 

— Cum se face, interveni Bigman, că minele au fost închise 
dacă sunt într-o stare aşa de bună? 


— O întrebare bună, spuse Cook şi un mic zâmbet răzbătu 
prin expresia sa statornică de melancolie. Vreţi s-auziţi 
explicaţia adevărată sau cea interesantă? 

— Pe-amândouă, spuse Bigman. 

Cook oferi ţigări celorlalţi, care refuzară, apoi îşi aprinse o 
ţigară, după ce o bătu distrat de dosul mâinii. 

— Adevărul sună cam aşa. Mercur are o densitate destul 
de mare şi s-a sperat că ar putea să constituie o sursă 
bogată de metale grele: plumb, argint, mercur, platină. Şi a 
fost, într-adevăr; nu atât de bogată precum se presupunea, 
dar destul. Din nefericire, exploatarea s-a dovedit 
neeconomică. Extragerea minereului de aici şi 
transportarea sa pe Pământ sau chiar şi pe Lună creştea 
preţul acestuia prea mult. 

Cât despre explicaţia interesantă, e vorba de cu totul 
altceva. La înfiinţarea Observatorului, acum cincizeci de 
ani, minele continuau să reprezinte un motiv de 
preocupare, deşi unele din ele începuseră să fie închise. 
Primii astronomi ajunşi aici au auzit poveşti de la mineri şi 
le-au transmis mai departe nou veniţilor. Face parte din 
zestrea de legende a planetei. 

— Ce fel de poveşti? Întrebă Bigman. 

— Se pare că au murit mineri în puțuri. 

— Pe nisipurile de pe Marte! Strigă Bigman. Păi se moare 
peste tot. Crezi că trăieşte cineva veşnic? 

— Ăştia au murit îngheţaţi. 

— Şi? 

— Era vorba de un fenomen misterios. În acele zile, 
puţurile erau destul de bine încălzite, iar costumele lor de 
protecţie erau funcţionale. Poveştile, după cum ştiţi, erau 
înflorite şi până la urmă s-a ajuns ca minerii să refuze să 
mai intre în mine altfel decât în grup, pe urmă n-au mai 
vrut să intre deloc şi minele au fost închise. 

Lucky încuviinţă din cap şi spuse: 

— Poţi să obţii planurile minelor? 


— Fără probleme. Şi am să trimit să înlocuiască şi 
costumul defect. 

Pregătirile au continuat ca pentru o mare expediţie. Un 
nou costum izolant a fost adus pentru a-l înlocui pe cel tăiat 
şi, după ce a fost testat, a fost pus deoparte. La urma 
urmelor, pe partea întunecată a planetei urmau să 
folosească costume spaţiale obişnuite. 

Au fost aduse hărţi pentru a fi studiate. Împreună cu Cook, 
Lucky a schiţat o un posibil traseu de explorare, urmând 
principalele puțuri miniere. 

Lucky îl lăsă pe Bigman să aibă grijă de ambalarea 
unităţilor auxiliare cu alimentele omogenizate şi cu apă 
(care puteau fi îngurgitate fără dezbrăcarea costumului), să 
se asigure de încărcarea unităţilor de alimentare cu 
energie, să verifice presiunea buteliilor de oxigen şi să 
inspecteze eficienţa funcţională a unităţii de eliminare a 
deşeurilor şi a recirculatorului de umezeală. 

În schimb el făcu o scurtă călătorie până la nava lor, 
Shooting Star. Făcu această călătorie pe la suprafaţă, 
purtând în spate un rucsac al cărui conţinut nu-l discută cu 
Bigman. Se întoarse fără el, dar aducând cu sine două 
obiecte mici care arătau ca două catarame de centură 
groase, uşor curbate, din oţel mat, având în centru un 
dreptunghi roşu cu suprafaţa sticloasă. 

— Ce-i aia? Întrebă Bigman. 

— Microergometre, răspunse Lucky. Sunt experimentale. 
Ştii, sunt la fel ca ergometrele de la bord, numai că alea 
sunt fixate de podea. 

— Ce pot să detecteze şmecheriile astea? 

— Nimic la o distanţă de trei sute de mii de kilometri, cum 
ar face-o un ergometru de navă, dar pot să detecteze totuşi 
surse de energie atomică până la o distanţă de vreo 
cincisprezece kilometri. Uite, Bigman, se activează de-aici. 
Vezi? 

Lucky apăsă cu unghia degetului mare pe o mică fantă 
situată pe partea laterală a mecanismului. O secţiune 


metalică pătrunse înăuntru, apoi afară şi imediat 
dreptunghiul roşu de la suprafaţă străluci intens. Lucky 
întoarse micul ergometru în toate direcţiile. Într-o anumită 
poziţie, micul dreptunghi străluci cu intensitatea unei nove. 

— Asta, zise Lucky, e probabil direcţia centralei electrice a 
Cupolei. Putem regla aparatul să elimine această indicație. 
E un pic mai dificil. 

Acţionă cu multă meticulozitate reglajul prin intermediul 
celor două butoane atât de discret poziţionate încât 
aproape că erau invizibile. 

Zâmbi în timp ce lucra, faţa sa tânără fiind luminată de 
plăcere. 

— Ştii, Bigman, ori de câte ori îl vizitez pe unchiul Hector, 
mă pricopsesc cu ultimele invenţii ale Consiliului. Zice că 
ţinând cont de riscurile pe care noi doi ni le asumăm de 
fiecare dată (ştii cum vorbeşte el) am avea nevoie de ele. 
Uneori, totuşi, am impresia că nu vrea decât ca cu ajutorul 
nostru să testeze pe teren aceste minunăţii tehnice. Ăsta, 
de exemplu, s-ar putea să fie utilpână la urmă. 

— În ce fel, Lucky? 

— Păi, mai întâi şi-ntâi, Bigman, dacă siriusienii s-au 
ascuns în mine, cu siguranţă că au o mică centrală 
electrică. Nu se poate altfel. Ar avea nevoie de energie 
pentru încălzire, pentru electroliza apei şi aşa mai departe. 
Acest ergometru ar trebui să detecteze acest lucru de la o 
distanţă suficientă. Şi, în al doilea rând... 

Rămase dintr-o dată tăcut, şi buzele lui Bigman se 
strânseră într-o expresie de tristeţe. Ştia ce înseamnă 
această tăcere. Lucky avea nişte gânduri despre care mai 
târziu avea să susţină că erau prea vagi pentru a merita să 
fie formulate cu glas tare. 

— Şi unul din ergometrele alea e pentru mine? Întrebă el. 

— Ai ghicit, spuse Lucky aruncând unul din aparate spre 
micul său prieten. Bigman îl prinse din zbor. 

Hanley Cook îi aştepta la ieşirea din apartament. Erau 
îmbrăcaţi în costume, dar îşi ţineau căştile la subsuoară. 


— M-am gândit să vă conduc până la cea mai apropiată 
intrare în puțuri, spuse Cook. 

— Mulţumim, răspunse Lucky. 

Era spre sfârşitul perioadei de somn din Cupolă. Oamenii 
aveau grijă întotdeauna să stabilească o alternanță între 
somn şi veghe, ca pe Pământ, chiar şi acolo unde lipsea 
alternanţa naturală între zi şi noapte. Lucky alesese în mod 
intenţionat acest moment, pentru că nu voia să intre în 
mine a fruntea unei procesiuni de gură-cască. În treaba 
asta primiseră sprijinul doctorului Peverale. 

Coridoarele Cupolei erau pustii. Iluminatul era discret, şi 
în timp ce mergeau o linişte grea părea să se lase asupra 
lor în vreme ce clănţănitul bocancilor pe podea se auzea şi 
mai tare. 

Cook se opri şi spuse: 

— Aceasta e Intrarea Doi. 

— În regulă, spuse Lucky. Sper că o să vedem în curând şi 
altă intrare. 

— Exact. 

Cook acţionă încuietoarea cu obişnuita sa gravitate 
posomorâtă, în vreme ce Lucky şi Bigman îşi puneau căştile, 
prinzându-le ferm cu ajutorul siguranţelor paramagnetice. 
Lucky trase în piept aerul artificial aproape cu plăcere, fiind 
obişnuit cu acesta. 

Mai întâi Lucky, apoi Bigman, păşiră în sas. Peretele se 
închise în urma lor. 

— Eşti gata, Bigman? Întrebă Lucky. 

— Cred şi eu, Lucky. 

Cuvintele lui răsunară în receptorul radio al lui Lucky şi 
mica sa siluetă se vedea ca o umbră în lumina extrem de 
slabă a sasului. 

Deodată zidul opus se deschise. Se simţea suflul uşor de 
aer care scăpa în vid. Cei doi prieteni trecură din nou prin 
deschizătură. 

O atingere a butoanelor de control externe şi zidul se 
închise iar în urma lor. De data asta, dispăru şi lumina. 


Rămaşi într-un întuneric absolut, cei doi se aflau în minele 
liniştite şi pustii de pe Mercur. 

Minele de pe Mercur. 

După ce îşi aprinseră luminile costumelor, întunericul se 
împrăştie pe o zonă restrânsă. Luminară un tunel care se 
întindea înaintea lor, din ce în ce mai întunecat până când 
se sfârşea într-o beznă absolută. Aşa cum se întâmpla 
mereu în vid, fasciculul luminos era perfect delimitat. Tot ce 
se afla în afara fasciculului, rămânea complet negru. 

Pământeanul înalt şi micul lui însoțitor marțian înfruntară 
întunericul şi porniră înainte spre măruntaiele planetei 
Mercur. 

Ajutat de lumina răspândită de sistemele de iluminare ale 
costumelor, Bigman cerceta cu curiozitate tunelul, care 
semăna cu cele pe care le văzuse pe Lună. Rotunjit şi 
netezit cu ajutorul blasterelor şi al procedurilor de 
dezintegrare, tunelul se întindea drept şi uniform. Pereţii 
erau curbați şi se împreunau în tavanul stâncos. Secţiunea 
transversală ovală, uşor aplatizată deasupra şi aplatizată 
considerabil în partea inferioară contribuia la o mare 
rezistenţă structurală. 

Bigman îşi auzea paşii prin aerul din interiorul costumului. 
Paşii lui Lucky îi simţea doar ca pe nişte neînsemnate şocuri 
vibratorii. Nu era tocmai un sunet, dar pentru un om care-şi 
petrecuse o mare parte din viaţă în vid sau la presiuni 
apropiate de vid precum Bigman, era aproape la fel de 
semnificativ. Putea „auzi” vibrația materialului solid aşa 
cum un pământean normal ar auzi vibrația aerului care se 
numeşte „sunet”. 

Periodic treceau pe lângă coloane din rocă lăsate 
neprelucrate care serveau drept contraforți pentru 
straturile de stâncă situate între tavanul tunelului şi 
suprafaţă. Şi în privinţa asta semănau cu minele de pe 
Lună, exceptând faptul că aici contraforţii erau şi mai groşi, 
şi mai numeroşi, ceea ce era explicabil deoarece Mercur, 


aşa mic cum este, are o gravitație de două ori şi jumătate 
mai mare decât cea a Lunii. 

Tunelele se ramificau pornind din puţul principal prin care 
se deplasau. Lucky, care lăsa impresia că nu se grăbeşte 
deloc, se oprea la fiecare deschidere, pentru a compara 
situaţia cu hărţile pe care le avea la el. 

Pentru Bigman, aspectul cel mai melancolic al minelor îl 
constituiau vestigiile rămase de la oamenii care trecuseră 
cândva pe-aici: bolţurile cu care altădată erau prinse 
plafonierele care mențineau în coridoare o lumină 
apropiată de cea a zilei, urmele uşoare din locurile unde 
releele paramagnetice permiseseră cândva tracţiunea 
cărucioarelor cu minereu, nişele laterale în care trebuie să 
fi existat cândva camere, în care minerii îşi luau dejunul 
pregătit în bucătăriile de campanie, şi laboratoare, unde 
eşantioanele de minereu erau analizate. 

Totul era demontat acum, şi nu mai rămăseseră decât 
pereţii stâncoși. 

Dar Bigman nu era omul care să zăbovească prea mult 
asupra unor astfel de lucruri. Mai curând îl îngrijora lipsa 
de evenimente. Doar nu venise până aici doar ca să se 
plimbe. 

— Lucky, spuse el într-un târziu, ergometrul nu arată 
absolut nimic. 

— Ştiu, Bigman. Acoperire. 

O spusese pe un ton liniştit fără nici o intonaţie deosebită, 
dar Bigman ştia despre ce era vorba. Împinse comutatorul 
staţiei sale radio către o anumită poziţie în care acesta 
acţiona un scut de protecţie pentru unda purtătoare şi 
bruia mesajul. Nu făcea parte din dotarea normală a unui 
costum spaţial, dar pentru Lucky şi Bigman făcea parte din 
echipamentul obişnuit. Bigman adăugase din reflex 
dispozitivul de bruiere la elementele de control ale staţiei 
atunci când pregătise costumele. 

Inima lui Bigman începu să bată mai repede. Când Lucky 
cerea un fascicul focalizat şi bruiat între ei, pericolul era pe- 


aproape. Sau, în orice caz, mai aproape. 

— Ce s-a-ntâmplat, Lucky? 

— E timpul să stăm de vorbă. 

Vocea lui Lucky avea o sonoritate uşor îndepărtată, de 
parcă s-ar fi auzit venind din toate direcţiile. Asta se datora 
inevitabilei lipse de precizie a receptorului dispozitivului de 
bruiere, care lăsa mereu o mică fracțiune de „zgomot. 
Lucky spuse: 

— Acesta e Tunelul 7a, conform hărţii. Se întoarce pe o 
rută destul de simplă la unul din puţurile verticale ce duc la 
suprafaţă. Mă voi duce acolo. 

Uluit, Bigman replică: 

— Te vei duce acolo? De ce, Lucky? 

— Ca să ajung la suprafaţă, spuse Lucky râzând încet. Ce 
alt motiv aş putea avea? 

— Păi, de ce? 

— Pentru a merge pe la suprafaţă până la hangar şi la 
nava noastră. Când am fost ultima oară pe navă, mi-am luat 
costumul izolant cu mine. 

Bigman reflectă un timp apoi spuse: 

— Să înţeleg de-aici că te vei îndrepta spre partea 
însorită? 

— Întocmai. Mă voi îndrepta spre marele Soare. Cel puţin 
ştiu că n-am cum să mă rătăcesc, din moment ce nu trebuie 
decât să urmăresc strălucirea coroanei solare de la orizont. 
Ceea ce simplifică foarte mult situaţia. 

— Haide, Lucky, las-o baltă! Am crezut că în mine îi vom 
găsi pe siriusieni. N-ai demonstrat tu asta la banchet? 

— Nu, Bigman, n-am demonstrat-o. N-am făcut decât să 
vorbesc cât mai convingător, de parcă ar fi fost un lucru 
dovedit deja. 

— Atunci de ce nu mi-ai spus şi mie? 

— Întrucât am mai discutat despre asta şi-nainte, nu vreau 
să mă repet. Nu pot să risc ca tu să-ţi pierzi cumpătul într- 
un moment nepotrivit. Dacă ţi-aş fi spus că venirea noastră 
aici face parte dintr-un plan mai amplu şi dacă, din cine ştie 


ce motiv, Cook te-ar fi enervat, era posibil să-ţi scape ceva 
care-ar fi compromis totul. 

— Ba nu mi-ar fi scăpat nimic, Lucky. Numai că ţie nu-ţi 
place să dezvălui nimic până când nu ai totul pregătit în 
amănunt. 

— E şi ăsta un motiv, admise Lucky. În orice caz, asta-i 
situaţia. Am vrut ca toată lumea să creadă că mă voi duce 
să cercetez minele şi nimănui să nu-i treacă prin cap că aş 
avea de gând să ajung pe partea însorită a planetei. Cea 
mai bună metodă de a realiza acest lucru a fost ca nimeni, 
nici măcar tu, Bigman, să nu creadă altceva. 

— Şi poţi să-mi spui de ce, Lucky? Sau şi ăsta e un mare 
secret? 

— Pot să-ţi spun că am puternica impresie că sabotajele au 
în spate pe cineva din Cupolă. Nu cred în teoria siriusiană. 

Bigman se arătă dezamăgit. 

— Vrei să spui că aici în minele astea nu e nimic? 

— Se poate să mă înşel. Dar sunt de acord cu doctorul 
Cook. Este mult prea improbabil ca siriusienii să se 
întrebuinţeze într-atât încât să înfiinţeze o bază secretă pe 
Mercur doar pentru câteva acţiuni de sabotaj. Mult mai 
simplu ar fi fost ca, în acest scop, să mituiască un 
pământean ca s-o facă. În definitiv, cine-a tăiat costumele 
izolante? Asta, cel puţin, nu poate fi pusă pe seama 
siriusienilor. Nici măcar doctorul Peverale n-a sugerat că ar 
fi siriusieni în interiorul Cupolei. 

— În cazul ăsta, Lucky, cauţi un trădător? 

— Caut un sabotor. Ar putea fi un trădător plătit de 
siriusieni, sau ar putea acţiona din motive personale. Sper 
să găsesc răspunsul pe partea însorită a planetei. Şi mai 
sper ca perdeaua mea de fum privind invazia minelor să 
împiedice vinovatul să-şi găsească timp să-i ascundă urmele 
sau să-mi pregătească o primire incomodă. 

— Ce răspuns speri te aştepţi să găseşti? 

— Am să ştiu când am să aflu. 

— OK, spuse Bigman. Mă dau bătut. Să mergem. 


— Hei, stai niţeluş, strigă Lucky sincer tulburat. Pe 
Galaxie, am spus că mă voi duce acolo! Nu există decât un 
singur costum izolant. Tu rămâi aici! 

Pentru prima oară Bigman sesiză importanţa pronumelui 
folosit de Lucky, care spusese într-adevăr, mă voi duce” nu 
ne vom duce”. Şi totuşi, Bigman, bazându-se exclusiv pe 
experienţa trecută, presupusese că „mă” însemna de fapt 
„ne”. 

— Lucky! Ţipă el, oscilând între furie şi consternare. De ce 
trebuie să rămân? 

— Pentru că vreau ca oamenii din Cupolă să fie siguri că 
ne aflăm aici. Urmăreşti harta şi te ţii de traseul de care am 
vorbit, sau ceva apropiat. lei legătura cu Cook la fiecare 
oră. Le spui unde te afli, ce vezi, le spui adevărul; nu 
trebuie să inventezi nimic. În afară de faptul că le vei spune 
că sunt cu tine. 

Bigman reflectă asupra acestui aspect. 

— Şi dacă vor dori să vorbească cu tine? 

— Le spui că sunt ocupat. Le spui că trebuie să-ntrerupi 
legătura. Născoceşte ceva în aşa fel încât să creadă că sunt 
cu tine. Ai priceput? 

— În regulă. Pe nisipurile de pe Marte! Tu o să mergi pe 
partea însorită şi o să ai parte de toată distracţia, iar eu o 
să umblu brambura de colo-colo prin beznă şi-o să mă joc 
cu staţia radio. 

— Nu te-ntrista, Bigman, fiindcă s-ar putea să existe ceva 
în mine. N-am întotdeauna dreptate. 

— Pariez că de data asta ai. Nu e nimic aici. 

Lucky nu se putu abţine să nu glumească: 

— E moartea prin îngheţ de care a vorbit Cook. Ai putea să 
cercetezi chestia asta. 

Bigman nu gustă gluma prietenului său şi spuse: 

— Haide, las-o moartă. 

Urmă o scurtă pauză. Deodată Lucky îşi aşeză mâna pe 
umărul celuilalt. 


— Ai dreptate, Bigman, asta n-a avut nici un haz şi-mi cer 
scuze. Acum, serios vorbind, fruntea sus. O să fim din nou 
împreună peste puţină vreme. Ştii bine asta. 

Bigman îi dădu la o parte braţul lui Lucky şi spuse: 

— În regulă, nu-ţi mai da atâta osteneală. Dacă-mi spui că 
aşa trebuie să fac, aşa voi face. Numai că dacă n-am să mai 
fiu cu ochii pe tine, rişti să faci insolaţie pe-acolo, bivol mare 
ce eşti. 

— Am să-ncerc să mă păzesc, spuse râzând Lucky. Apoi se 
întoarse şi abia făcu doi paşi de-a lungul tunelului 7a că 
Bigman îl şi strigă: 

— Lucky! 

— Cee? 

Bigman îşi drese glasul. 

— Ai grijă, nu risca prosteşte, bine? De data asta n-am să 
mai fiu prin preajmă ca să te scot din necazuri. 

— Acum vorbeşti exact ca unchiul Hector, Bigman. Ce-ar fi 
ca şi tu să asculţi de propriile tale sfaturi? 

Era modalitatea cea mai făţişă de a-şi exprima afecțiunea 
adevărată pe care şi-o purtau reciproc. Lucky îi făcu cu 
mâna şi, după ce zăbovi o clipă în lumina împrăştiată de 
costumul lui Bigman, se întoarse încă o dată şi plecă. 

Bigman se uită în urma lui, urmărindu-i silueta care se 
topea în întunericul din jur până când dispăru după un colţ 
al tunelului. 

Simţi cum liniştea şi singurătatea îşi dublează intensitatea. 
Dacă n-ar fi fost John Bigman Jones, poate că s-ar fi lăsat 
copleşit de senzaţia de singurătate care-l cuprindea. 

Dar era John Bigman Jones aşa că strânse din dinţi şi pomi 
în lungul puţului principal cu paşi hotărâți. 

Cincisprezece minute mai târziu, Bigman făcu primul apel 
către Cupolă. Se simţea nenorocit. 

Cum de putuse să creadă că Lucky se aşteptase cu 
adevărat ca în mine să existe ceva interesant? Ar fi aranjat 
oare Lucky să se trimită apeluri radio pe care siriusienii să 
le intercepteze şi să le urmărească? 


Într-adevăr, era un fascicul îngust, dar mesajele nu erau 
codificate şi nici un fascicul nu era atât de îngust ca să nu 
poate fi interceptat cu răbdare. 

Se întrebă de ce Cook permisese un asemenea aranjament 
şi aproape imediat îi trecut prin minte că nici Cook nu 
credea în povestea cu siriusienii. Numai Bigman crezuse. 
Ce deştept! 

În clipele acelea, îi venea să muşte din carcasa unei nave 
spaţiale de furie. 

Luă legătura cu Cook şi îi transmise semnalul convenit 
pentru situaţii fără probleme. 

Vocea lui Cook se auzi imediat: 

— Totul e-n regulă? 

— Pe nisipurile de pe Marte, da! Lucky e în faţa mea cu 
vreo şase metri dar nu se vede absolut nimic. Uite ce, am 
transmis semnalul convenit pentru totul e limpede, aşa că 
data viitoare te rog să mă crezi fără să mai ceri vreo 
confirmare. 

— Vreau să vorbesc cu Lucky Starr. 

— De ce? Bigman se străduia cu un oarecare efort să-şi 
păstreze nonşalanţa. O să vorbeşti data viitoare. 

Cook avu o ezitare apoi spuse: 

— În regulă. 

Bigman încuviinţă sumbru din cap, numai pentru sine. Nu 
va mai fi o dată viitoare. Va transmite doar semnalul pentru 
„totul e în regulă” şi gata... Numai că nu ştia cât va mai 
trebui să rătăcească prin întuneric până să primească veşti 
de la Lucky. O oră? Două? Şase? Şi dacă treceau şase ore şi 
nu primea nici un semn de viaţă de la prietenul său? Cât 
mai trebuia să rămână acolo? Cât mai putea să rămână? 

Şi dacă Cook cerea la un moment dat amănunte specifice? 
Lucky îi spusese să descrie ce vede, dar dacă Bigman nu 
reuşea, din greşeală, să-şi joace rolul cum se cuvine? Dacă 
se dădea de gol şi lăsa să-i scape faptul că Lucky se afla de 
fapt pe partea în sorită a planetei? Lucky nu va mai avea 
niciodată încredere în el! Cu nimic! 


Înlătură acest gând din minte. Nu i-ar fi făcut nici un bine 
dacă s-ar fi concentrat asupra lui. 

Măcar de s-ar fi ivit ceva care să-l distragă. Altceva în 
afară de vid şi de întuneric, în afară de uşoara vibraţie a 
paşilor săi şi de sunetul propriei sale respiraţii. 

Se opri ca să-şi verifice poziţia în puţul principal. Pasajele 
laterale aveau săpate clar în pereţi litere şi numere de 
identificare, iar timpul nu acţionase în sensul ştergerii lor. 
Verificarea nu era deloc dificilă. 

Cu toate acestea, temperatura scăzută făcea harta fragilă 
şi dificil de manevrat şi asta nu avea darul de a-i îndulci 
starea psihică. Aprinse lumina panoului de control de pe 
piept gândindu-se să regleze deumidificatorul. Suprafaţa 
interioară a vizorului de la cască începea să se aburească 
de la umezeala respirației, probabil fiindcă temperatura din 
costum crescuse o dată cu furia sa, îşi spuse el. 

Tocmai terminase de reglat dispozitivul când îşi mişcă 
rapid capul într-o parte, ca şi cum dintr-o dată ar fi ciulit o 
ureche ca să asculte ce se petrecea acolo. 

Tocmai asta şi făcea. Se străduia să simtă ritmul vibraţiei 
slabe pe care o „auzea” acum doar pentru că se oprise din 
mers. 

Îşi ţinu respiraţia şi rămase la fel de nemişcat ca pereţii 
tunelului. 

— Lucky? Şuieră el în transmiţător. Lucky? 

Degetele mâinii sale drepte reglaseră butoanele de 
control. Unda purtătoare era bruiată. Nimeni altul n-ar fi 
putut să priceapă ceva din şoapta aceea uşoară. Dar Lucky 
ar fi înţeles şi curând vocea lui avea să îi răspundă. Bigman 
fu nevoit să recunoască ruşinat cât de binevenită avea să fie 
acea voce. 

— Lucky? Spuse el din nou. 

Vibraţia continuă. Nu se auzi nici un răspuns. 

Respirația lui Bigman se acceleră, mai întâi din cauza 
încordării nervoase, apoi datorită bucuriei sălbatice născută 


din entuziasmul care îl cuprindea ori de câte ori pericolul se 
afla pe aproape. 

În minele de pe Mercur se mai afla cineva împreună cu el. 
Altcineva în afară de Lucky. 

Atunci, cine? Un siriusian? Să fi avut până la urmă 
dreptate Lucky deşi crezuse că nu face decât să arunce o 
perdea de fum ca să-i amăgească pe ceilalţi? 

Posibil. 

Bigman îşi scoase blasterul din toc şi-şi stinse lumina 
costumului. 

Ştiau oare ceilalţi că el se afla aici? Veneau să-l prindă? 

Vibraţiile nu erau „sunetul” confuz şi aritmie specific unui 
grup de oameni. Pentru urechea exersată a lui Bigman, 
vibraţiile distinct separate erau „sunetul” paşilor unui 
singur om, care înainta ritmic. 

lar Bigman nu se sfia să dea ochi cu orice om, oriunde, şi 
în orice condiţii. 

În linişte, ridică mâna şi pipăi peretele cel mai apropiat. 
Vibraţiile se înteţeau sesizabil. Asta însemna că celălalt 
venea din direcţia aceea. 

Se mişcă înainte în bezna neagră, continuând să atingă 
uşor cu mâna peretele. Vibraţiile provocate de celălalt erau 
prea intense, prea lipsite de orice precauţie. Ori celălalt se 
credea singur în mină (aşa cum şi Bigman se crezuse până 
cu câteva clipe în urmă), ori, dacă într-adevăr îl urmărea pe 
Bigman, nu prea cunoştea particularităţile deplasării prin 
vid. 

Paşii lui Bigman se stinseseră până la un „murmur” în timp 
ce se deplasa ca o felină, în schimb vibraţiile provocate de 
celălalt nu prezentau nici o schimbare. Încă o dată, dacă 
celălalt îl urmărea pe Bigman după sunet, această subită 
modificare în felul de a se deplasa al acestuia ar fi trebuit 
să-şi găsească reflectarea în mişcările celuilalt. Dar întrucât 
nu se putea sesiza nimic, se impunea aceeaşi concluzie ca 
înainte. 


Bigman făcu la dreapta la prima ramificaţie laterală a 
tunelului şi-şi continuă drumul. Mâna care atingea peretele 
îl călăuzea instantaneu către celălalt. 

Şi deodată, în depărtare, se văzu lumina orbitoare a 
luminii unui alt costum. Bigman încremeni lipit de perete. 

Lumina dispăru. Celălalt trecuse pe lângă tunelul în care 
se afla Bigman, fără să înainteze de-a lungul lui. 

Bigman pomi grăbit înainte cu paşi uşori. Avea să găsească 
tunelul de legătură şi să ajungă în urma celuilalt. 

Atunci se vor întâlni. El, Bigman, reprezentând Pământul 
şi Consiliul Ştiinţei, şi duşmanul care reprezenta... pe cine? 

Duşmanul din mină. 

Bigman calculase corect. Lumina celuilalt sălta ritmic 
înaintea sa în momentul când găsi deschiderea. Celălalt nu 
era conştient de prezenţa lui. Aşa trebuia să fie. 

Bigman avea blasterul pregătit. Ar fi tras fără nici o 
ezitare, dar blasterul n-ar mai fi lăsat cine ştie ce în urmă. 
Morţii nu spun poveşti, iar inamicii morţi nu explică nici un 
mister. 

Îşi continuă urmărirea cu răbdare de felină, micşorând 
distanţa dintre ei, orientându-se după lumină şi încercând 
să estimeze natura inamicului. 

Cu blasterul pregătit pentru orice eventualitate, Bigman 
se pregăti pentru primul contact. Mai întâi, staţia radio! 
Degetele lui făcură reglajele pentru o transmisie locală 
generală. Era posibil ca duşmanul să nu poată recepționa 
semnalul pe lungimea de undă pe care transmitea Bigman. 
Improbabil, dar posibil. Foarte improbabil şi aproape 
imposibil! 

Şi totuşi n-avea importanţă. Rămânea oricum alternativa 
unei lovituri uşoare de blaster în perete. Ar fi fost o 
exprimare limpede a punctului său de vedere. Un blaster 
purta cu el autoritate şi avea un mod de a vorbi limpede, 
înţeles în orice limbă. 

Concentrând în vocea sa de tenor toată tăria de care era 
în stare, Bigman spuse: 


— Opreşte-te! Opreşte-te acolo unde te afli şi nu te 
întoarce! Am un blaster îndreptat asupra ta! 

Bigman aprinse lumina de la costumul său şi observă că 
duşmanul încremenise pe loc, fără să facă vreo tentativă de 
a se întoarce, ceea ce-i dădu de înţeles că receptase cum se 
cuvine mesajul. 

— Acum întoarce-te. Încet! 

Silueta se întoarse. Bigman îşi ţinea mâna dreaptă în calea 
fasciculului luminos al costumului. Învelişul metalic al mâinii 
era strâns ferm în jurul blasterului de mare calibru. În 
lumină, conturul acestuia se distingea liniştitor de clar. 

Bigman spuse: 

— Blasterul ăsta e complet încărcat. N-ar fi prima oară 
când omor pe cineva cu el şi ţintesc al naibii de bine! 

Nu-ncăpea nici o îndoială că duşmanul avea o staţie radio 
cu care recepționa, fiindcă se uită la blaster şi dădu să 
ridice mâna ca şi cum ar fi vrut să blocheze cu ea forţa de 
impact a blasterului. 

Bigman cercetă cu privirea ceea ce putea distinge din 
costumul duşmanului. Părea destul de convenţional (oare 
siriusienii foloseau şi ei modelele astea familiare?). Spuse 
scurt: 

— Ai staţia radio pornită? 

Deodată auzi un sunet şi tresări. Vocea pe care o auzea 
era una familiară, cu toată distorsiunea provocată de 
transmisia radio. 

— Eşti piticania, aşa-i? 

Niciodată în viaţa lui nu avu Bigman mai multă nevoie de 
stăpânire de sine pentru a nu se folosi de blaster. Chiar şi 
aşa, arma tresări convulsiv în mâna sa şi silueta din faţa lui 
se aplecă rapid într-o parte. 

— Urteil! Strigă Bigman. 

Surprinderea se preschimbă iute în dezamăgire. Nu era 
nici un siriusian, ci Urteil! 

Apoi un gând se strecură în mintea sa: „Ce căuta Urteil 
aici?” 


Urteil spuse: 

— Da, în faţa ta e Urteil, aşa că lasă jos puşcociul. 

— Ăsta am să-l las jos când o să am chef, replică Bigman. 
Ce cauţi aici? 

— Din câte ştiu, minele de pe Mercur nu sunt proprietatea 
ta particulară. 

— Atâta timp cât am blasterul în mână, uite că sunt, ticălos 
buhăit la faţă ce eşti. 

Bigman gândea intens şi, până la un punct, inutil. Ce putea 
să facă cu acest şarpe veninos? Dacă-l ducea înapoi la 
Cupolă s-ar fi aflat faptul că Lucky nu se mai afla în mină. 
Bigman le-ar fi putut spune că Lucky rămăsese în urmă, dar 
ceilalţi ar fi devenit ori îngrijoraţi, ori suspicioşi când Lucky 
n-ar fi dat nici un semn de viaţă. Şi de ce fărădelege l-ar fi 
putut acuza pe Urteil? Avea dreptate, oricine putea circula 
liber prin mine. 

Pe de altă parte, nu putea rămâne la nesfârşit cu arma 
îndreptată asupra celuilalt. 

Dacă Lucky ar fi fost aici, ar fi ştiut... 

Şi, ca şi cum un fulger telepatic ar fi străbătut vidul dintre 
ei, Urteil spuse pe neaşteptate: 

— Şi, apropo, unde-i Starr? 

— Asta, replică Bigman, nu-i un lucru care să te preocupe 
pe tine. Apoi, adăugă cuprins de o convingere subită: Ne 
urmăreai, aşa-i? Şi împinse puţin blasterul înainte, de parcă 
l-ar fi îndemnat pe celălalt să vorbească. 

Faţa acoperită de vizor a celuilalt cobori un pic ca şi cum 
ar fi vrut să vadă ce se întâmplă cu blasterul. Urteil spuse: 

— Şi dac-ar fi aşa? 

Se ajunsese din nou la un impas. Bigman spuse: 

— Mergeai pe un culoar lateral. Aveai de gând să ne sari în 
spate. 

— Cum îţi ziceam - şi dac-ar fi aşa? 

Vocea lui Urteil avea o tonalitate aproape nepăsătoare, de 
parcă individul ar fi fost totalmente relaxat, ca şi cum s-ar fi 
bucurat chiar că are un blaster îndreptat asupra sa. 


Urteil continuă: 

— Dar unde ţi-e prietenul? E pe-aproape? 

— Ştiu eu unde este şi nu trebuie să-ţi faci griji. 

— Ba uite că insist să-mi fac griji. Staţia ta e fixată pe 
transmisie locală, altfel nu te-aş auzi aşa de bine... le superi 
dacă dau drumul la jetul de fluid? Mi-e sete. 

Mâinile lui se mişcară încet. 

— Ai grijă! Îl preveni Bigman. 

— Doar o-nghiţitură. 

Bigman îl urmărea încordat. Nu se aştepta să apară pe 
neaşteptate vreo armă în mâna celuilalt, dar lumina 
costumului putea fi trecută brusc pe o intensitate orbitoare 
sau... Sau... Mă rog, orice. 

Dar degetele lui Urteil îşi terminară mişcarea în vreme ce 
Bigman aştepta nehotărât, şi nu se auzi decât zgomotul 
înghiţiturilor. 

— Te-ai speriat? Întrebă calm Urteil. 

Bigman nu avu nici o replică. 

Vocea lui Urteil deveni aspră: 

— Hai, cheamă-l pe omul ăsta. Cheamă-l pe Starr! 

Sub imperiul ordinului, mâinile lui Bigman dădură să se 
mişte apoi se opriră. 

Urteil râse: 

— Era cât pe-aci să reglezi radioul, este? Ai fi avut nevoie 
de transmisie la distanţă. Nu e în apropiere, nu-i aşa? 

— Nici pomeneală! Ţipă înfierbântat Bigman. 

Era ruşinat până peste poate. Maleficul Urteil era viclean. 
Deşi avea îndreptat un blaster împotriva sa, câştigase lupta, 
dovedindu-se stăpân pe situaţie, în vreme ce, cu fiecare 
secundă care trecea, poziţia lui Bigman, care nu putea nici 
să tragă, nici să lase blasterul în jos, nu putea nici să plece 
nici să rămână, devenea tot mai greu de susţinut. 

Un gând nebunesc îi trecu prin minte: 

— Şi de ce să nu trag? 

Dar ştia că nu poate. N-ar fi putut să ofere nici o explicaţie 
rezonabilă. Şi chiar dac-ar fi găsit una, moartea violentă a 


trimisului senatorului Swenson ar fi creat o încurcătură 
uriaşă Consiliului Ştiinţei. Şi lui Lucky! 

Dacă Lucky ar fi fost aici... 

În parte fiindcă îşi dorea atât de mult acest lucru, inima îi 
tresări când lumina lui Urteil se ridică uşor şi se îndreptă 
dincolo de el, după care îl auzi pe Urteil zicând: 

— Nu, se pare că până la urmă m-am înşelat şi tu ai 
dreptate. Uite-l că vine. 

Bigman se întoarse brusc şi zise: 

— Lucky...! 

Dacă ar fi fost în toate apele sale, Bigman ar fi aşteptat 
calm ca Lucky să ajungă până la ei, să simtă braţul lui Lucky 
pe umărul său, dar Bigman nu era în apele sale. Avea o 
postură imposibilă şi era animat de o dorinţă copleşitoare 
de a ieşi din acea situaţie. 

Abia avu timp să strige „Lucky” până să se prăbuşească 
sub impactul unui corp de două ori mai greu decât al său. 

Pentru câteva clipe rămase în posesia blasterului, dar 
degetele puternice cale celuilalt reuşiră nu după mult timp 
să-l deposedeze de arma mortală. Bigman rămase fără 
suflu, creierul i se înceţoşase de bruscheţea atacului şi 
blasterul zbură cât colo. 

Greutatea se ridică de pe el şi când dădu să se ridice în 
picioare, Urteil stătea deasupra lui şi Bigman se pomeni 
privind în ţeava propriului său blaster. 

— Am şi eu unul, spuse pe un ton sumbru Urteil, dar cred 
că acum am să-l folosesc pe-al tău. Nu te mişca. Rămâi 
acolo unde eşti. În patru labe. Aşa. 

Niciodată în viaţa lui Bigman nu se urâse atâta. Să se lase 
păcălit în halul ăsta. Aproape că-şi merita moartea. Aproape 
că ar fi preferat să moară decât să fie nevoie să dea 
vreodată ochii cu Lucky şi să-i spună: „S-a uitat în spatele 
meu şi a zis că vii, aşa că m-am întors...” 

Spuse cu vocea strangulată: 

— Trage, dacă ai curaj. Trage şi Lucky o să pună mâna pe 
tine şi-o să aibă grijă să-ţi petreci tot restul zilelor în lanţuri, 


pe cel mai mic şi mai rece asteroid care a fost folosit 
vreodată drept închisoare. 

— Lucky o să facă una ca asta? Unde e? 

— Găseşte-l. 

— Am să-l găsesc pentru că tu o să-mi spui unde e. Şi-ai să- 
mi mai spui şi de ce a coborât aici, în mine, din capul 
locului. Ce făcea aici? 

— Voia să-i găsească pe siriusieni. Doar l-ai auzit. 

— Să găsească gaz de cometă! Mărâi Urteil. Imbecilul ăla 
senil, Peverale, n-are decât să vorbească despre siriusieni, 
dar prietenul tău n-a crezut nici o secundă în povestea asta. 
A venit aici dintr-un alt motiv. Spune-mi-l. 

— De ce-aş face-o? 

— Ca să-ţi salvezi viaţa nenorocită. 

— Ăsta nu-i un motiv suficient pentru mine, spuse Bigman, 
apoi se ridică în picioare şi făcu un pas înainte. 

Urteil se dădu înapoi până când se rezemă de peretele 
tunelului. 

— Încă o mişcare şi-am să trag cu cea mai mare plăcere. 
N-am aşa de mare nevoie de informaţia ta. Aş economisi 
timp, dar nu prea mult. Dac-aş petrece mai mult de cinci 
minute cu tine ar fi într-adevăr o pierdere. Acum dă-mi voie 
să-ţi spun exact ce cred. Poate că aşa o să-ţi dai seama câ tu 
şi prietenul tău de tinichea nu păcăliţi pe nimeni. Niciunul 
din voi nu e bun decât de trucuri cu cuțite energetice 
împotriva unui om neînarmat. 

Bigman se gândi cu tristeţe: „Asta-l roade pe ticălos. L-am 
făcut de cacao în faţa băieţilor şi acum ar vrea să mă vadă 
târându-mă pe jos”. 

— Dacă ai de gând să vorbeşti atâta, spuse el adunând cât 
putu de mult dispreţ în voce, mai bine trage. Prefer să fiu 
împuşcat cu blasterul decât să mor de plictiseală 
ascultându-te. 

— Nu te pripi, micuţule, nu te pripi. În primul rând, 
senatorul Swenson va distruge Consiliul Ştiinţei. Nu eşti 
decât un articol, şi încă unul neînsemnat. lar prietenul tău 


Starr e doar un alt articol, şi nu unul foarte mare. Eu sunt 
cel care o să provoace distrugerea. Am adus Consiliul în 
postura pe care ne-am dorit-o. Oamenii de pe Pământ ştiu 
că e corupt până în măduva oaselor, că funcţionarii săi 
irosesc banii contribuabililor şi îşi burduşesc propriile 
buzunare... 

— Asta-i o minciună sfruntată, îl întrerupse Bigman. 

— O să-i lăsăm pe alţii să decidă în privinţa asta. După ce 
vom face o breşă în propaganda mincinoasă pusă la cale de 
Consiliu, vom vedea ce gândesc oamenii. 

— Numai să încercaţi asta. N-aveţi decât să încercaţi! 

— Aşa şi intenţionăm. Dar vom şi reuşi. Şi asta va fi proba 
numărul unu: voi doi în mină. Ştiu de ce vă aflaţi aici. Auzi, 
siriusienii! Starr ori l-a convins pe Peverale să spună 
povestea asta, ori doar a profitat de ea. Am să-ţi spun eu ce 
făceaţi voi doi aici. Vă jucaţi de-a siriusienii. Vreţi să 
organizaţi o tabără siriusiană pe care să le-o arătaţi 
celorlalţi. „I-am gonit cu mâinile goale”, o să spună Starr. 
„Eu, Lucky Starr, marele erou.” Undele subeterice vor face 
mare caz din asta iar Consiliul va anula în secret Proiectul 
Lumina. Au muls tot ce se putea mulge din el şi acum vor 
să-şi salveze pielea... Numai că nu vor reuşi pentru că am 
să-l prind pe Starr în flagrant şi-o să se vadă cât de mare e 
musca de pe căciula lui. Şi tot aşa se va întâmpla şi cu 
Consiliul. 

Bigman se sufoca de furie. Ardea de dorinţa de a-l sfâşia 
pe celălalt cu mâinile goale, dar reuşi până la urmă să se 
stăpânească. Ştia de ce Urteil vorbea aşa cum vorbea. Asta 
se întâmpla pentru că individul nu ştia atât cât pretindea. 
Încerca să-l înfurie pe Bigman ca să-l facă să spună cât mai 
multe. 

Cu o voce scăzută, Bigman încercă să răstoarne situaţia în 
favoarea sa. 

— Ştii bine, ticălos nenorocit, că dacă cineva ţi-ar face o 
înţepătură şi-ar lăsa să iasă gazul de cometă care te umple, 
ţi-ar ieşi la iveală sufletul cât o alună. Dacă ar scoate 


putreziciunea din tine, n-ar mai rămâne decât un sac de 
piele murdară. 

Urteil strigă: 

— Destul! 

Dar Bigman ţipă şi mai tare cu vocea-i piţigăiată. 

— Trage, pirat laş ce eşti. Ţi-ai arătat laşitatea la masă. 
Îndrăzneşte să mă înfrunţi, de la bărbat la bărbat, cu 
mâinile, goale, şi-ai să-ţi arăţi iar laşitatea, umflat cum eşti. 

Bigman era acum foarte încordat. Trebuia să-l lase pe 
Urteil să acţioneze sub imperiul impulsului. Dacă Urteil 
trăgea din impuls, Bigman era pregătit să sară. Era posibil 
să moară, dar exista totodată o şansă... 

Dar Urteil păru doar să devină mai ţeapăn şi mai rece: 

— Dacă nu vorbeşti, am să te ucid. Şi n-am să păţesc 
nimic. Am să spun că am fost în legitimă apărare. 

— N-o să-ţi meargă cu Lucky. 

— O să aibă propriile lui necazuri pe cap. Când o să termin 
cu el, părerile lui n-or să mai valoreze nici cât o ceapa 
degerată. 

Blasterul din mâna lui Urteil rămânea ferm pe poziţie. 

— Te bate gândul să faci o încercare? 

— Cu cine, cu tine? Întrebă Bigman. 

— Depinde de tine, spuse cu răceală Urteil. 

Bigman aşteptă, aşteptă fără să spună nici un cuvânt în 
vreme ce braţul lui Urteil devenea tot mai ţeapăn iar casca 
îi cobora uşor de parcă ar fi luat ţinta, deşi de la distanţa 
aceea era greu să rateze. 

Bigman număra clipele, încercând să aleagă secunda în 
care să facă saltul disperat pentru a-şi salva viaţa, aşa cum 
făcuse Lucky când Mindes trăsese asupra lui. Dar acum nu 
mai era nimeni care să sară pe Urteil aşa cum Bigman 
sărise pe Mindes cu acel prilej. lar Urteil nu era cuprins de 
panică şi nici nu avea mintea înceţoşată ca Mindes. Ar fi râs 
şi ar fi ţintit din nou. 

Mugşchii lui Bigman se încordară pentru saltul final. Nu se 
aşteptă să trăiască mai mult de cinci secunde. 


Întuneric şi lumină. 

Dar în timp ce stătea cu tot corpul încordat, cu muşchii 
picioarelor aproape vibrând în stadiul de început al 
contracţiei, Bigman auzi un neaşteptat strigăt răguşit de 
surpriză. 

Stăteau amândoi acolo, într-o lume cenugşie, întunecată, în 
care fiecare fascicul de lumină reuşea să-l scoată în 
evidenţă pe purtătorul celuilalt fascicul. Dincolo de 
fasciculele luminoase nu era absolut nimic, aşa încât 
traversarea câmpului vizual de către o siluetă în mişcare nu 
avu nici un sens la început. 

Prima lui reacţie, primul lui gând a fost: Lucky! Se 
întorsese oare Lucky? Reugşise el cumva să răstoarne 
situaţia în favoarea lor? 

Dar mişcarea se produse din nou şi gândul la Lucky 
dispăru. 

Era ca şi cum un fragment din peretele stâncos se 
dislocase singur şi plutea în jos într-o cădere leneşă 
caracteristică gravitaţiei scăzute de pe Mercur. 

O „funie” de piatră care nu se ştie cum era flexibilă îl lovi 
pe Urteil în umăr şi... Se lipi! O astfel de funie îi cuprinsese 
deja talia. O alta se mişca lent, unduindu-se în toate 
direcţiile de parcă ar fi făcut parte dintr-o lume ireală a 
mişcării cu încetinitorul. Dar în timp ce capătul ei încercuia 
braţul lui Urteil şi atingea învelişul metalic de pe pieptul 
acestuia, braţul şi pieptul fură lipite între ele. Era ca şi cum 
leneşa şi aparent fragila rocă era animată de forţa 
irezistibilă a unui boa constrictor. 

Dacă prima reacţie a lui Urteil fusese una de surpriză, 
acum în vocea lui nu se mai putea sesiza decât teroare 
pură. 

— Sunt reci, cârâi el răguşit. Sunt reci! 

Mintea înfierbântată a lui Bigman nu reuşea să asimileze 
noua situaţie. Un fragment din stânca aia se înfăşurase pe 
braţul şi încheietura mâinii lui Urteil. Mânerul blasterului 
rămăsese strâns ferm. 


O ultimă funie cobori plutind în jos. Semănau atât de tare 
cu stânca încât erau invizibile până când nu se desprindeau 
de perete. 

Funiile erau conectate între ele ca un organism unic, dar 
nu exista un nucleu, un „corp”. Parc-ar fi fost o caracatiţă 
din stâncă, alcătuită numai din tentacule. 

Bigman suferi un fel de explozie de gânduri. 

Se gândi la roca în care se dezvoltase viaţa de-a lungul 
epocilor de evoluţie ale planetei. O formă de viaţă complet 
diferită faţă de tot ceea ce se cunoştea pe Pământ. O vietate 
care trăia doar cu „firimituri” de căldură. 

Şi de ce nu? Tentaculele se puteau târi dintr-un loc într- 
altul, căutând orice fărâmă de căldură care ar fi putut să 
existe. Bigman le putea vedea migrând spre Polul Nord al 
planetei atunci când prima colonie de oameni s-a stabilit 
acolo. Mai întâi minele, apoi Observatorul le-a asigurat 
firişoare nesfârşite de căldură. 

Poate că şi omul constituia o pradă pentru ele. De ce nu? O 
fiinţă omenească constituia o sursă de căldură. Din când în 
când câte un miner răzleţ poate că era prins în capcană. 
Paralizat de răceala şi teroarea neaşteptate, ar fi fost 
incapabil să strige după ajutor. Câteva minute mai târziu 
epuizarea unităţii sale energetice ar fi făcut imposibil orice 
apel radio. Şi mai târziu, n-ar mai fi rămas din el decât o 
relicvă îngheţată. 

Povestea aiuritoare a lui Cook despre decesele din mine 
căpătau sens. 

Toate acestea trecură prin mintea lui Bigman aproape 
într-o străfulgerare în vreme ce el rămase nemişcat, încă 
frământat de năuceala provocată de neaşteptata 
întorsătură a evenimentelor. 

Vocea lui Urteil se auzea ca un amestec între un geamăt şi 
un gâfâit şuierător. 

— Nu... Pot... Ajută-mă... Ajută... E rece... Rece... 

Bigman strigă: 

— 'Ţine-te bine. Vin la tine. 


Îi dispăruse într-o clipită din minte orice gând că omul 
acesta era un duşman, că doar cu câteva clipe în urmă 
acesta se aflase pe punctul de a-l ucide cu sânge rece pe 
Bigman. Pentru micul marțian nu mai avea importanţă 
decât un singur lucru: era vorba de un om prins fără 
putinţă de scăpare în strânsoarea unei făpturi non-umane. 

Încă de când omul părăsise pentru prima oară Pământul şi 
se aventurase să înfrunte pericolele şi misterele spaţiului 
cosmic, se statornicise o lege fermă, deşi nescrisă. 
Conflictele între oameni trebuie uitate atunci când oamenii 
aveau de înfruntat un inamic comun, cum ar fi forţele 
umane şi non-umane de pe alte planete. 

Se poate ca nu toată lumea să fi aderat la acea lege, dar 
Bigman o respecta. 

Dintr-un salt ajunse lângă Urteil şi începu să tragă de 
braţul lui. Urteil bâigui: 

— Ajută-mă... 

Bigman trase de blasterul pe care Urteil continua să-l 
strângă în mână, căutând să evite tentaculul. Observă în 
treacăt că tentaculul cu pricina nu se încovoia uniform aşa 
cum ar fi făcut un şarpe. Se îndoia în secţiuni, ca şi cum ar 
fi fost alcătuit din numeroase fragmente rigide asamblate 
laolaltă. 

Cealaltă mână a lui Bigman, în încercarea de a-l trage 
cumva pe Urteil într-o parte, intră preţ de o clipă în contact 
cu unul din tentacule şi sări cât colo într-un gest reflex. 
Frigul era ca un ţurţure de gheaţă, penetrându-i şi 
arzându-i mâna. 

Orice metodă ar fi folosit creaturile alea pentru extragerea 
căldurii, nu semăna cu nimic din cele auzite de el. 

Bigman trase cu disperare de blaster, icnind şi opintindu- 
se. Nu observă de la început atingerea străină de pe spatele 
său, dar deodată răceala se lăsă asupra lui şi nu-l mai 
părăsi. Când încercă să sară într-o parte, constată că nu 
mai putea. Un tentacul se desprinsese şi îl prinsese în 
îmbrăţişarea lui mortală. 


Atât de strâns lipiţi erau unul de celălalt cei doi bărbaţi 
încât ai fi zis că sunt siamezi. 

Durerea fizică provocat de frig spori în intensitate şi 
Bigman smuci de blaster ca un posedat. Parcă începea să 
cedeze? 

Vocea lui Urteil îl făcu să tresară când murmură: 

— N-are rost... 

Urteil se clătină şi apoi, încet, sub atracţia slabă a planetei 
Mercur, se prăbuşi într-o parte, trăgându-l şi pe Bigman 
după el. 

Corpul lui Bigman era amorţit. Senzaţiile dispăreau. Abia- 
şi mai putea da seama dacă mai ţinea în mână ţeava 
blasterului sau nu. Dacă-l mai ţinea, mai rezista acesta la 
smucirile lui laterale violente, aproape sălbatice, sau era 
vorba doar de reminiscenţele unei dorinţe? 

Lumina de la costum slăbea în intensitate în timp ce 
energia unităţii de alimentare se scurgea în tentaculele 
vorace. 

Moartea prin congelare nu putea fi prea departe. 

Lucky, după ce-l lăsase pe Bigman în minele de pe Mercur 
şi îşi pusese costumul izolant în liniştea din nava Shooting 
Starr adăpostită în hangar, ieşi afară pe suprafaţa planetei 
şi îşi întoarse faţa către „fantoma albă a Soarelui”. 

Preţ de câteva minute lungi rămase nemişcat, fascinat de 
luminescenţa lăptoasă a coroanei solare. 

Cu gesturi absente, în timp ce continua să privească, îşi 
flexa câte unul picioarele musculoase. Costumul izolant 
funcţiona mult mai lin ca un costum spaţial obişnuit. Asta în 
combinaţie cu greutatea sa extrem de redusă dădea celui 
care-l purta senzaţia ciudată că nu purta nici un fel de 
costum. Într-un mediu evident lipsit de atmosferă, senzaţia 
era deconcertantă, dar Lucky îndepărtă din minte orice 
sentiment de nelinişte şi cercetă cerul cu privirea. 

Stelele erau la fel de numeroase şi de luminoase ca în 
spaţiul cosmic liber şi nu le dădu o atenţie prea mare. 
Altceva dorea el să vadă. Trecuseră de-acum două zile, 


după timpul standard terestru, de când văzuse ultima oară 
aceste ceruri. În două zile, Mercur se deplasase pe o 
distanţă egală cu a patruzeci şi patra parte din orbita sa în 
jurul Soarelui. Asta însemna că peste opt grade de cer 
apăruseră la orizontul estic şi peste opt grade dispăruseră 
la orizontul vestic. Asta însemna că puteau fi văzute stele 
noi. 

De asemenea, şi planete noi. În acest interval ar fi trebuit 
ca Venus şi Pământul să se înalțe amândouă deasupra 
orizontului. 

Şi într-adevăr apăruseră. Venus era mai sus, o scânteiere 
ca de diamant de lumină albă, mult mai strălucitoare decât 
se văzuse vreodată de pe Pământ. De pe Pământ, 
observarea lui Venus era dezavantajoasă, pentru că se afla 
între planeta albastră şi Soare, astfel că atunci când Venus 
se afla cel mai aproape, Pământul nu-i putea vedea decât 
partea întunecată. De pe Mercur, Venus putea fi văzută în 
toată splendoarea ei. 

În acel moment, Venus se afla la cincizeci şi trei de 
milioane de kilometri de Mercur. În poziţia de maximă 
apropiere, distanţa scădea la aproape treizeci şi trei de 
milioane de kilometri, şi atunci o privire ageră o putea zări 
ca pe un disc minuscul. 

Chiar şi în situaţia actuală, lumina sa rivaliza aproape cu 
cea a coroanei solare şi, privind cu atenţie solul, Lucky îşi 
zise că putea distinge o umbră dublă care pornea de la 
picioarele sale, una înceţoşată formată de lumina coroanei, 
şi alta mai clară formată de Venus. Se întrebă dacă, în 
circumstanţe ideale, nu s-ar fi format o umbră triplă, cea 
de-a treia fiind formată de chiar lumina Pământului. 

Găsi şi Pământul, fără dificultate. Era foarte aproape de 
linia orizontului şi, deşi era mai strălucitor decât orice stea 
sau planetă de pe propriul său cer, părea palidă în 
comparaţie că splendoarea planetei Venus. Era mai slab 
luminat de Soare, care se afla la o distanţă mai mare; avea 
nori mai puţini şi prin urmare reflecta o parte mai mică din 


lumina pe care o primea. Mai mult decât atât, faţă de 
Mercur se afla la o distanţă dublă în comparaţie cu Venus. 

Şi totuşi, într-o anumită privinţă era incomparabil mai 
interesant. Dacă lumina lui Venus era de un alb pur, lumina 
Pământului era de un albastru verzui. 

Şi mai mult decât atât, în apropierea sa, tocmai traversând 
orizontul, se vedea lumina mai mică şi gălbuie a Lunii. 
Împreună, Pământul şi Luna alcătuiau o privelişte unică pe 
cerurile celorlalte planete din interiorul orbitei lui Jupiter. O 
planetă dublă, traversând maiestuos cerurile una în 
compania celeilalte, cea mai mică dintre ele înconjurând-o 
pe cealaltă într-o mişcare care, pe fondul cerului, părea ca 
o mică oscilație în jurul unei poziţii de echilibru. 

Lucky se delectă cu priveliştea poate ceva mai mult decât 
ar fi trebuit, dar nu se putu abţine. Din când în când, 
exigenţele vieţii sale îl purtau departe de planeta lui de 
origine, şi asta i-o făcea cu atât mai dragă. Toate 
cvadrilioanele de fiinţe omeneşti răspândite în întreaga 
Galaxie îşi aveau originea pe Pământ. De fapt, pe parcursul 
celei mai mari părţi a istoriei sale, Pământul fusese singura 
casă a omului. Ce om putea privi fără emoție la pata de 
lumină a Pământului? 

Lucky îşi mută privirea în altă parte, clătinând din cap. 
Avea treabă de făcut. 

Pomi la drum cu salturi ferme către lumina coroanei, 
păstrându-se aproape de suprafaţă aşa cum se cuvenea la o 
gravitație scăzută, ţinând aprinsă lumina costumului şi 
privirea fixată pe solul din faţa lui, ca să se ferească de 
neregularităţile grosolane. 

Avea o idee despre ce-ar putea descoperi, dar era doar o 
intuiţie, nesusţinută de nici o dovadă palpabilă. Lucky avea 
oroare să discute despre astfel de idei vagi, care uneori nu 
erau mai mult decât nişte intuiţii. Îi displăcea chiar şi să 
zăbovească asupra lor în propria sa minte. Era prea mare 
pericolul să ajungi să te obişnuieşti cu ideea, să începi să te 


bazezi pe ea ca pe un adevăr, să-ţi blochezi fără să vrei 
mintea faţă de posibilităţi alternative. 

Văzuse acest efect cuprinzându-l pe exuberantul Bigman, 
gata oricând să creadă şi să treacă la fapte. Nu o dată 
văzuse cum posibilităţi vagi deveniseră convingeri ferme în 
mintea lui Bigman... 

Zâmbi cu blândeţe când se gândi la micul cocoş. Poate că 
era uneori imprudent şi repezit, dar era loial şi lipsit de 
orice teamă. Lucky prefera să-l aibă pe Bigman alături de 
el, decât o flotă de crucişătoare spaţiale cu echipaje 
alcătuite din uriaşi. 

Îi era dor de micuțul marțian acum, în timp ce înainta de-a 
lungul reliefului mercurian şi ca să scape de această 
senzaţie stingheritoare îşi îndreptă gândurile către 
problema pe care o avea de rezolvat. 

Din nefericire, existau prea multe tendinţe divergente. 

Mai întâi, era Mindes însuşi, nervos, instabil, nesigur pe el 
însuşi. Până la urmă, rămăsese neclar dacă atacul său 
asupra lui Lucky fusese o nebunie temporară sau ceva 
deliberat. Apoi era Gardoma, prietenul lui Mindes. Era oare 
un idealist captivat de Proiectul Lumina, sau era alături de 
Mindes din raţiuni practice. Dacă aşa stăteau lucrurile, 
atunci ce erau ei de fapt? 

Urteil, pe de altă parte, constituia un focar central de 
necazuri. Era hotărât să distrugă Consiliul şi obiectivul 
principal al atacurilor sale era Mindes. Mindes îl ura, 
fireşte, şi la fel îl ura şi Gardoma. Doctorul Peverale îl ura 
într-o manieră mult mai reţinută. Nici măcar nu acceptase 
să discute despre individ cu Lucky. 

La banchet, Cook păruse să se ferească să discute sau 
măcar să se uite în direcţia lui Urteil. Să fi fost asta numai 
pentru că Cook dorea cu ardoare să evite limba ascuţită a 
lui Urteil sau mai existau şi alte motive specifice? 

Cook nu avea o părere prea bună nici despre Peverale. 
Era ruşinat de preocuparea bătrânului astronom faţă de 
siriusieni. 


Şi, dincolo de toate celelalte lucruri, rămânea o întrebare 
la care trebuia să se dea un răspuns: cine tăiase costumul 
lui Lucky? 

Erau prea mulţi factori. Lucky avea un şir de gânduri care 
şerpuia printre aceşti factori, dar deocamdată linia aceea 
era slabă. Din nou evită să se concentreze asupra acelor 
gânduri. Trebuia să-şi păstreze mintea deschisă. 

Terenul se înălța într-o pantă ascendentă iar el îşi reglase 
salturile astfel încât să se adapteze automat la modificarea 
reliefului. Atât de preocupat era de gândurile sale încât 
imaginea pe care o văzu când ajunse în vârful pantei îl luă 
pe nepregătite şi-l ului. 

Marginea superioară a Soarelui era deasupra orizontului 
neregulat şi totuşi nu era chiar Soarele. Se vedeau doar 
protuberanţele de la marginea Soarelui, de fapt, o mică 
parte din ele. 

Protuberanţele erau de culoare roşu-aprins şi una dintre 
ele, situată chiar în centrul celor vizibile, era alcătuită din 
panglici de foc care se mişcau în sus şi spre exterior cu 
încetineală. 

Clară şi strălucitoare pe fondul stâncos al lui Mercur, 
neatenuată de atmosferă, neînceţoşată de praf, era o 
imagine de o frumuseţe incredibilă. Limbile de foc păreau 
să răsară din crusta întunecată a lui Mercur de parcă 
orizontul planetei ar fi fost cuprins de flăcări sau un vulcan 
de dimensiuni gigantice ar fi erupt brusc şi ar fi rămas în 
toiul erupției. 

Şi totuşi acele protuberanţe erau mai mult decât orice ar fi 
putut să apară pe Mercur. Lucky ştia că cea pe care o 
privea era destul de mare ca să înghită o sută de aştri de 
mărimea Pământului sau cinci mii de mărimea lui Mercur. 
Şi iat-o cuprinsă de un incendiu atomic, luminându-l pe 
Lucky şi tot ceea ce-l înconjura. 

Stinse lumina costumului ca să vadă mai bine. 

Suprafeţele rocilor îndreptate direct către protuberanţe 
erau scăldate de o lumină roşu-aprins, în vreme ce toate 


celelalte suprafeţe erau negre precum cărbunele. Era ca şi 
cum cineva pictase cu dâre de roşu un puț fără fund. Pe 
drept era numită „fantoma roşie a Soarelui”. 

Umbra mâinii lui Lucky se vedea ca o pată neagră pe 
pieptul costumului său. Terenul din faţa sa era şi mai 
înşelător deoarece peticele de lumină care surprindeau 
orice neregularitate păcăleau ochiul într-o estimare falsă a 
naturii suprafeţei. 

Lucky aprinse din nou lumina costumului şi pomi către 
protuberanţele răspândite pe curbura lui Mercur, Soarele 
înălțându-se cu câte şase minute de arc la fiecare milă pe 
care o parcurgea. 

Asta însemna că mai avea de parcurs mai puţin de un 
kilometru şi jumătate până când Soarele avea să fie vizibil 
iar el se va afla pe partea însorită a planetei. 

Lucky nu avea de unde să ştie că în acele clipe Bigman 
înfrunta moartea prin congelare. În timp ce se îndrepta 
spre partea însorită a planetei, nu avea în minte decât un 
gând: aici se află pericolul şi cheia problemei, şi tot aici se 
află şi soluţia. 

Partea însorită. 

Erau vizibile acum şi mai multe protuberanţe. Culoarea lor 
roşie devenise şi mai strălucitoare. Coroana nu scăzuse în 
intensitate (nu exista atmosferă care să împrăştie lumina 
protuberanţelor şi să atenueze nuanțele mai întunecate), 
dar părea acum mai puţin importantă. Stelele continuau să 
se vadă şi aveau să rămână vizibile, chiar şi atunci când 
discul Soarelui se vedea în întregime pe cer, dar cine le-ar 
mai fi putut acorda vreo atenţie acum? 

Lucky înainta cu nerăbdare cu salturi ritmice, o modalitate 
de deplasare pe care o putea menţine ore în şir fără să se 
simtă prea obosit, în condiţiile date, avea senzaţia că ar fi 
putut menţine un astfel de ritm chiar şi sub acţiunea 
gravitaţiei terestre. 

Şi deodată, fără nici un avertisment, fără vreo lumină 
premonitorie pe cer, fără nici un indiciu atmosferic, apăru 


Soarele! 

Mai exact, se văzu o linie subţire care era Soarele. Era o 
linie de o intensitate insuportabilă care mărginea o 
crestătură în stâncă situată la orizont, ca şi cum vreun 
pictor celest ar fi dat un contur alb strălucitor stâncii 
cenuşii. 

Lucky se uită în urmă. Dincolo de relieful neregulat din 
spatele său se vedeau petele roşii ale protuberanţelor. Dar 
acum, exact la picioarele sale, era un ocean de lumină albă, 
care făcea să scânteieze formațiunile cristaline. 

Se mişcă din nou înainte, iar linia de lumină deveni mai 
întâi o pată mică, apoi una mare. 

Conturul Soarelui se putea vedea cu claritate, ridicându-se 
puţin deasupra orizontului spre centru şi curbându-se lin în 
jos spre părţile laterale. Curbura era surprinzător de mică 
pentru cineva obişnuit cu curbura Soarelui văzut de pe 
Pământ. 

Strălucirea intensă a Soarelui nu reuşea să acopere 
protuberanţele care se târau de-a lungul marginii sale ca 
nişte şerpi de foc. Bineînţeles, protuberanţele erau 
răspândite pe toată suprafaţa Soarelui, dar nu putea fi 
văzute decât la marginea acestuia. Pe întinderea discului 
solar ele se pierdeau într-o lumină strălucitoare. 

Şi peste toate acestea era coroana. 

În timp ce privea, Lucky se minuna de modul în care 
costumul izolant fusese adaptat scopului pentru care fusese 
creat. 

O simplă privire fugară aruncată spre Soarele lui Mercur 
ar fi provocat orbire permanentă ochilor neprotejaţi. Pe 
lângă lumina vizibilă, a cărei intensitate era îndeajuns de 
dăunătoare, mai erau şi radiaţiile ultraviolete dure, 
nefiltrate de atmosferă, care ar fi provocat moartea 
văzului... Şi în cele din urmă, chiar şi a vieţii. 

Dar sticla din care era făcut vizorul căştii de protecţie 
avea o asemenea structură moleculară încât să-şi micşoreze 
transparenţa pe măsură ce creştea intensitatea luminii care 


cădea pe ea. Doar o mică fracțiune dintr-un procent al 
intensității luminoase pătrundea prin sticla vizorului, astfel 
că Lucky putea să privească directă către Soare, aproape 
fără să fie jenat. Cu toate acestea, lumina coroanei şi a 
stelelor ajungea nestânjenită la ochii săi. 

Costumul izolant îl proteja şi în alte privinţe. Era 
impregnat cu plumb şi bismut, nu atât cât să-i crească 
excesiv de mult greutatea, dar suficient pentru a bloca 
ultravioletele şi radiaţiile X de la Soare. Costumul era 
încărcat cu o sarcină pozitivă care avea rolul de a deflecta 
lateral cea mai mare parte a radiaţiilor cosmice. Câmpul 
magnetic al lui Mercur era slab, dar mica planetă era 
apropiată de Soare şi densitatea radiaţiei cosmice era 
mare. Cu toate acestea, radiaţia cosmică era compusă din 
protoni încărcaţi pozitiv astfel încât la impactul cu 
încărcătura pozitivă a costumului sufereau o respingere 
electrostatică. 

În fine, costumul îl proteja bineînţeles împotriva căldurii, 
nu numai prin compoziţia sa izolatoare dar şi datorită 
suprafeţei sale reflectorizante, de fapt un strat molecular 
pseudo-lichid care putea fi activat prin atingerea unui 
buton. 

La drept vorbind, reflectă Lucky, ţinând cont de avantajele 
costumelor izolante, era regretabil că acestea nu 
constituiau standardul de. Protecţie pentru toate condiţiile. 
Dar îşi dădu seama că, din păcate, slăbiciunea sa 
structurală, consecinţă a absenței metalului în cantitate 
reală, îl făcea nepotrivit pentru folosinţă acolo unde 
protejarea împotriva căldurii şi a radiaţiei nu constituia 
factorul principal de luat în consideraţie. 

Lucky pătrunsese deja pe o distanţă de o milă în interiorul 
părţii însorite şi încă nu resimțea efectele neplăcute ale 
căldurii insuportabile de afară. 

Asta nu avu darul să-l surprindă. Pentru cei rămaşi acasă, 
ale căror cunoştinţe despre spaţiul cosmic se rezumau la 
detaliile sugerate de filmele de acţiune transmise prin 


spaţiul subeteric, partea îndreptată spre Soare oricărei 
planete lipsite de atmosferă nu era altceva decât o masă 
solidă de căldură nedeviată. 

Totuşi, aceasta constituia o simplificare excesivă a 
realităţii. Totul depindea de cât de sus se afla Soarele pe 
cer. De exemplu, din acest punct de pe Mercur, din care 
doar o porţiune din Soare se vedea deasupra orizontului, o 
cantitate relativ mică de căldură ajungea la suprafaţa 
planetei, şi în plus acea cantitate mică era împrăştiată pe o 
suprafaţă întinsă de sol, căci radiaţia lovea suprafaţa 
aproape la orizontală. 

„Clima” se schimba pe măsură ce pătrundeai mai adânc în 
suprafaţa însorită şi în final, când ajungeai la acel loc în 
care Soarele avea o poziţie verticală pe cer, situaţia 
devenea aşa cum o descriau filmele din subeteric. 

În plus, nu trebuiau neglijate umbrele. În absenţa aerului, 
lumina şi căldura se deplasau în linie dreaptă. Niciuna din 
ele nu putea ajunge în interiorul zonelor de umbră, cu 
excepţia unor cantităţi mici care erau reflectate acolo 
dinspre porțiunile învecinate luminate de soare. Prin 
urmare umbrele aveau o temperatură extrem de scăzută şi 
o culoare neagră precum cărbunele, deşi Soarele rămânea 
fierbinte şi strălucitor. 

Lucky devenea tot mai conştient de aceste umbre. La 
început, după ce apăruse conturul superior al Soarelui, pe 
solul acoperit aproape în întregime de umbră se vedeau 
doar ici-colo câteva pete de lumină. Acum, pe măsură ce 
Soarele se înălța tot mai sus, petele de lumină se întindeau 
tot mai mult şi se uneau între ele, până când umbrele 
căpătară contururi distincte în spatele stâncilor şi 
dealurilor. 

La un moment dat, Lucky pătrunse deliberat în umbra 
unei ridicături stâncoase având o lăţime de circa o sută de 
metri, şi avu senzaţia că preţ de câteva clipe lungi ajunsese 
din nou pe partea întunecată a planetei. Căldura solară, pe 
care abia dacă o sesizase atunci când cădea direct asupra 


sa, deveni evidentă prin lipsă odată ajuns în zona umbrită, 
în jurul umbrei solul scânteia în lumina solară, dar în 
interiorul umbrei avea nevoie de lumina costumului pentru 
a vedea pe unde calcă. 

Nu putu să nu remarce diferenţele dintre suprafeţele 
aflate în umbră faţă de cele situate în lumină. Căci pe 
partea însorită, cel puţin, Mercur avea totuşi un fel de 
atmosferă. Nu era vorba de ceva în accepţia terestră a 
termenului, căci nu exista nici azot, nici oxigen şi nici dioxid 
de carbon sau vapori de apă. Totuşi, pe suprafaţa însorită, 
în unele locuri mercurul ajungea la temperatura de 
fierbere. Sulful devenea lichid şi astfel apăreau câţiva 
compuşi volatili. Urme de vapori ale unor astfel de 
substanţe se ataşau de suprafaţa supraîncălzită a planetei. 
Vaporii aceştia îngheţau pur şi simplu în zonele umbroase. 

Lucky percepu subit acest detaliu atunci când degetele 
sale izolate şterseră suprafaţa întunecată a unui afloriment 
îngheţat şi se mânjiră cu o brumă îngheţată de mercur 
strălucitor. Acesta se transformă rapid în picături lipicioase 
în momentul când trecu în lumina soarelui pentru ca apoi să 
se evapore lent. 

Treptat, Soarele părea să devină tot mai fierbinte. Asta nu- 
l îngrijoră pe Lucky. Chiar dacă temperatura atingea cote 
insuportabile, se putea ascunde oricând într-o zonă 
umbroasă. 

Radiațiile de înaltă frecvenţă constituiau probabil un motiv 
mai serios de îngrijorare. Dar dacă expunerea era de scurtă 
durată, Lucky nu credea că ar reprezenta un pericol real. 
Lucrătorii de pe Mercur aveau oroare de radiaţii deoarece 
erau expuşi permanent la cantităţi mici. Lucky îşi aminti de 
accentul pus de către Mindes asupra faptului că sabotorul 
pe care îl văzuse rămăsese nemişcat în lumina Soarelui. Era 
firesc ca Mindes să fie tulburat de acest detaliu. Când 
expunerea era cronică, orice prelungire a timpului de 
expunere era o prostie. Totuşi, în cazul lui Lucky, expunerea 
avea să fie de scurtă durată... Sau cel puţin aşa spera. 


Traversă în fugă peticele de sol negricios ce se evidenţiau 
sumbru pe suprafaţa mercuriană care în general avea o 
culoare cenuşiu-roşcată. Culoare destul de familiară, pentru 
că semăna cu solul marțian, un amestec de silicați cu adaos 
de oxid de fier, care îi dădea nuanţa roşiatică. 

Negrul era cel care provoca uimire. Acolo unde acesta 
apărea, solul era categoric mai fierbinte, căci negrul 
absoarbe mai mult căldura solară. 

Din alergare, se îndoi şi luă de jos un pumn de sol din 
porțiunile negre, pe care îl cercetă cu privirea. Era 
sfărâmicios. Putea fi grafit, fier sau sulfat de cupru. Putea fi 
o mulţime de alte lucruri, dar ar fi fost în stare să parieze că 
era o varietate impură de sulfat de fier. 

În sfârşit se opri în umbra unei stânci ca să facă o evaluare 
a situaţiei. Aprecie că într-o oră şi jumătate parcursese 
circa douăzeci şi patru de kilometri, judecând după faptul 
că Soarele se ridicase deja aproape în întregime deasupra 
orizontului. (Oricum, în acele clipe era mai interesat să 
soarbă din rezerva de mixtură nutritivă lichidă a costumului 
decât să estimeze distanţele.) 

Undeva la stânga sa erau cablurile Proiectului Lumina al 
lui Mindes. Spre dreapta se aflau altele. Poziţia lor exactă 
nu avea importanţă. Acestea acoperea sute de kilometri 
pătraţi, şi să rătăceşti fără ţintă printre ele ca să cauţi un 
sabotor ar fi fost o prostie. 

Mindes încercase acest lucru şi eşuase. Dacă obiectul pe 
care îl văzuse fusese într-adevăr sabotorul, se poate să fi 
fost un avertisment venit din interiorul Cupolei. Mindes nu 
făcuse nici un secret din faptul că se îndrepta spre partea 
însorită. 

În schimb, Lucky nu suflase o vorbă despre acest lucru, 
astfel că spera să nu primească nici un avertisment. 

Şi mai dispunea de o formă de ajutor care-i lipsise lui 
Mindes. Scoase micul său ergometru din buzunarul în care- 
] vârâse. Îl ţinu în palma făcut căuş în faţa sa, în lumina 
costumului. 


Odată activat, ecranul său indicator de culoare roşie se 
lumină cu o furie incredibilă în momentul în care îl ţinu în 
lumina soarelui. Lucky zâmbi uşor şi reglă micul aparat 
pentru a compensa radiaţia de înaltă frecvenţă de la Soare. 

Pata luminoasă a indicatorului dispăru. 

Apoi, cu răbdare, Lucky ieşi în lumină şi scană orizontul în 
toate direcţiile. Unde se afla o sursă de energie atomică în 
afară de Soare? Găsi, bineînţeles, o indicație dinspre 
Cupolă, dar lumina indicatoare datorată acelei zone spori în 
intensitate atunci când îndreptă ergometrul în jos. Centrala 
energetică a Cupolei era situată la o adâncime de un 
kilometru şi jumătate şi avu nevoie de o înclinare de 
douăzeci de grade ca să obţină indicaţia maximă din locul 
unde se afla. 

Se întoarse încet, ţinând cu delicateţe ergometrul între 
degetele arătătoare ale ambelor mâini pentru ca materialul 
opac al costumului să nu blocheze radiaţia „trădătoare”. Se 
mai roti o dată şi apoi încă o dată încercă din nou. 

Nu mai încăpea nici o îndoială! 

Lucky privi în direcţia în care apăruse acea strălucire şi se 
îndreptă într-acolo. Nu încercă să-şi ascundă temerea că 
poate nu era vorba decât de o zonă cu minereu radioactiv. 

Zări unul din cablurile lui Mindes la circa un kilometru şi 
jumătate distanţă. 

Nu era un cablu izolat, ci mai curând o reţea de cabluri, pe 
jumătate îngropate în sol. Merse de-a lungul lor preţ de 
câteva sute de metri şi ajunse la o placă metalică pătrată cu 
latura de circa 1,20 m şi cu suprafaţa extrem de lucioasă. 
Reflecta stelele asemenea unei bălți de apă limpede. 

Lucky se gândi că dacă s-ar fi plasat într-o poziţie 
corespunzătoare ar fi putut vedea reflexia Soarelui. Sesiză 
că placa îşi schimba unghiul de elevaţie, căpătând o poziţie 
mai apropiată de verticală. Se uită în depărtare ca să vadă 
dacă poziţia ei se modifica în aşa fel încât să prindă lumina 
Soarelui. 


Când privi înapoi, rămase uimit. Placa metalică nu mai 
reflecta lumina ci căpătase o culoare neagră atât de intensă 
încât se părea că nici toată lumina Soarelui n-ar fi fost în 
stare s-o lumineze. 

Deodată, sub ochii lui, negreala tremură, se destrămă şi 
începu să se fragmenteze. 

Era din nou strălucitoare. 

O urmări pe parcursul a încă trei cicluri, în vreme ce 
unghiul de elevaţie o aducea la o poziţie din ce în ce mai 
apropiată de verticală. Mai întâi o reflexie de o intensitate 
incredibilă; apoi, o întunecare completă. Lucky îşi dădu 
seama că în timpul fazei de înnegrire lumina era absorbită, 
iar în timpul fazei de strălucire, lumina era reflectată. 
Alternanţa de faze putea fi perfect regulată sau poate că 
urma 0 succesiune deliberat neregulată. Nu putea pierde 
timpul să afle şi chiar dac-ar fi avut era îndoielnic că 
cunoştinţele sale de hiperoptică i-ar fi îngăduit să înţeleagă 
scopul acelei instalaţii. 

Era de presupus că sute sau chiar mii de asemenea 
pătrate interconectate prin intermediul reţelei de cabluri şi 
alimentate toate de la o micropilă atomică din interiorul 
Cupolei absorbeau şi reflectau lumina într-o manieră 
prestabilită la diferite unghiuri faţă de Soare. Probabil că 
asta, într-un fel oarecare, putea forţa energia luminoasă să 
străbată hiperspaţiul într-o manieră controlată. 

Şi se mai putea presupune că acele cabluri rupte ca şi 
plăcile sparte împiedicau configuraţia generală să 
funcţioneze corespunzător. 

Lucky îşi încercă din nou ergometrul. Era mult mai 
strălucitor acum şi încă o dată urmări direcţia indicată. 

Mai strălucitor, şi mai strălucitor! Orice-ar fi fost ceea ce 
urmărea el, era ceva care-şi schimba poziţia. Sursa aceea 
de radiaţii gamma nu avea o poziţie fixă pe suprafaţa lui 
Mercur. 

Iar asta însemna că nu era doar un afloriment de minereu 
radioactiv. Era ceva portabil ceea ce îi dădea de înţeles lui 


Lucky că era vorba de un om sau de ceva aparţinând unui 
om. 

Lucky zări mai întâi silueta ca un punct în mişcare, negru 
pe fondul luminat ca de incendiu al solului. Imaginea i-a 
apărut după o lungă expunere la Soare, când tocmai căuta 
un loc umbros în care să stea până când elimina căldura 
acumulată. 

În loc de asta, acum se pomeni că îşi accelerează 
înaintarea. Aprecie că temperatura din afara costumului 
său nu atinsese încă punctul de fierbere al apei. Din 
fericire, în interior era mult mai scăzută. 

Se gândi sumbru: „Dacă Soarele ar fi deasupra capului şi 
nu la orizont, nici măcar aceste costume n-ar mai fi de nici 
un folos”. 

Silueta nu-i dădu nici o atenţie. Îşi continuă propriul drum, 
paşii pe care-i făcea demonstrând că nu avea nici pe 
departe îndemânarea lui Lucky în a se descurca cu 
gravitația scăzută. Totuşi, în ciuda stângăciei mişcărilor, 
reuşea să devoreze spaţiul. 

Nu purta costum izolant. Chiar şi de la mare distanţă, 
suprafaţa expusă privirii lui Lucky era evident una metalică. 

Lucky se opri pentru scurt timp la umbra unei stânci, dar 
se forţă să iasă iar în teren deschis înainte de a fi avut timp 
să se răcească suficient. 

Silueta părea neafectată de căldură. Cel puţin în timpul 
cât Lucky a urmărit-o n-a schiţat nici un gest de a se 
adăposti la umbră, deşi a trecut foarte aproape de câteva 
zone umbroase. 

Lucky dădu din cap gânditor. Totul se potrivea perfect. 

Îşi mări viteza. Căldura începuse aproape să capete 
consistenţă: o simţea ca pe ceva palpabil. Dar acum mai 
avea doar câteva clipe. 

Renunţase la salturile de înălţime joasă. Îşi concentra 
toată forţa musculară în salturi lungi, de câte patru metri. 

Strigă: 

— Hei, tu de-acolo! Întoarce-te! 


Rosti cuvintele cu toată autoritatea pe care o putea aduna 
în glas, sperând ca celălalt să-i poată recepționa semnalul 
radio şi să nu fie nevoit să se rezume la limbajul semnelor. 

Încet, silueta se întoarse iar nările lui Lucky se lărgiră într- 
o expresie de satisfacţie calmă. Cel puţin, până în acel 
moment, gândurile i se adevereau, căci silueta nu era un 
om - nu avea absolut nimic uman! 

Sabotor! 

Silueta era înaltă, chiar mai înaltă decât Lucky. Avea de 
fapt peste doi metri înălţime şi avea o statură impozantă. 
Tot ce se putea vedea cu ochiul liber era metal lucios, care 
reflecta lumina acolo unde cădeau razele Soarelui şi avea 
un aspect întunecat acolo unde razele solare nu ajungeau. 

Dar dincolo de învelişul metalic nu era un trup din carne şi 
sânge, ci doar şi mai mult metal, angrenaje, ţevi, o 
micropilă care alimenta silueta cu energie nucleară şi 
producea radiaţiile gamma pe care Lucky le detectase cu 
ergometrul său de buzunar. 

Membrele arătării erau monstruoase şi stătea în faţa lui 
Lucky cu picioarele crăcănate. În loc de ochi avea două 
celule fotoelectrice care emiteau o lumină roşu-închis. Gura 
era o tăietură practicată în metalul din partea joasă a feţei. 

Era un om mecanic, un robot, şi lui Lucky nu-i trebui mai 
mult de o privire ca să ştie că nu era un robot de fabricaţie 
terestră. Pământul inventase robotul pozitronic, dar nu 
construise niciodată un model ca ăsta. 

Lucky spuse: 

— Nu pot auzi sunetele în vid, robotule! 

Vorbise autoritar, ştiind că era esenţial să sublinieze din 
primele clipe faptul că era un om şi, prin urmare, un 
stăpân. 

— Porneşte staţia radio. 

Şi deodată, deşi gura robotului rămase nemişcată, o voce 
se auzi în receptorul lui Lucky, aspră şi neplăcută auzului, 
cuvintele fiind nefiresc distanţate în timp: 

— Ce treabă aveţi, domnule? De ce vă aflaţi aici? 


— Nu-mi pune întrebări, spuse Lucky. De ce eşti tu aici? 

Un robot nu putea spune decât adevărul. 

— Am primit ordinul de a distruge anumite obiecte situate 
la anumite intervale. 

— Cine ţi-a dat ordinul? 

— Am primit ordinul să nu răspund la această întrebare. 

— Eşti fabricat pe Sirius? 

— Am fost construit pe una din planetele Confederaţiei 
Siriene. 

Lucky se încruntă. Vocea creaturii era de-a dreptul 
neplăcută. 

Puţinii roboţi de fabricaţie terestră pe care Lucky avusese 
prilejul să-i vadă în laboratoarele experimentale fuseseră 
echipați cu dispozitive vocale care, prin sunet direct sau 
prin intermediul undelor radio, păreau la fel de plăcute şi 
naturale precum vocea unui om cultivat. Cu siguranţă că 
siriusienii ar fi îmbunătăţit această caracteristică. 

Mintea lui Lucky trecu imediat la o problemă mai 
presantă. El spuse: 

— Trebuie să găsesc o zonă umbroasă. Vino cu mine. 

— 'Te voi conduce spre cea mai apropiată umbră, spuse 
robotul imediat, pornind imediat în mers săltat, picioarele 
sale metalice mişcându-se cu o oarecare neregularitate. 

Lucky porni în urma arătării. Nu avea nevoie să fie condus 
ca să ajungă la umbră, dar rămase în urmă ca să poată 
urmări mersul robotului. 

Ceea ce de la distanţă i se păruse a fi un mers stângaci, de 
la apropiere se vădea a fi un şchiopătat pronunţat. Mersul 
şchiopătat şi glasul aspru erau două imperfecţiuni la acest 
robot a cărui înfăţişare exterioară dădea impresia unei 
magnifice minuni mecanice. 

Îl frapă cu tărie gândul că era posibil ca robotul să nu fi 
fost reglat pentru căldura şi radiaţia de pe Mercur. Probabil 
că expunerea la radiaţii îl deteriorase. Omul de ştiinţă din 
Lucky simţi o undă de regret la acest gând. Robotul era 
prea frumos ca să merite o asemenea soartă. 


Privi maşinăria cu admiraţie. Sub craniul masiv din oţel 
cromat se afla un ovoid delicat dintr-un compus spongios 
glatină-iridiu având aproximativ dimensiunile creierului 
uman. În interiorul lui, cvadrilioane de cvadrilioane de 
pozitroni luau viaţă şi dispăreau în intervale de milionimi de 
secundă. Pe parcursul apariţiei şi al dispariţiei lor, pozitronii 
urmau trasee prestabilite care duplicau, într-o manieră 
simplificată, celulele responsabile cu gândirea ale creierului 
omenesc. 

Inginerii calculaseră acele trasee pozitronice astfel încât 
să fie favorabile omenirii şi în ele proiectaseră „cele trei legi 
ale roboticii”. 

Prima Lege spunea că un robot nu putea face rău unei 
fiinţe omeneşti sau să permită să i se facă rău. Nimic nu 
avea prioritate faţă de acest precept. Nimic nu i se putea 
substitui. 

A Doua Lege spunea că un robot trebuie să se supună 
ordinelor cu excepţia celor care ar încălca Prima Lege. 

A Treia Lege îngăduia unui robot să se protejeze, cu 
condiţia ca Prima şi A Doua Lege să nu fie încălcate. 

Lucky ieşi din scurta sa reverie atunci când robotul se 
împiedică şi aproape căzu. Nu se vedea nici o 
neregularitate a solului pe care Lucky să o poată vedea, nici 
o groapă înşelătoare care să fi putut provoca incidentul. 
Dacă ar fi existat aşa ceva, o dungă de umbră neagră ar fi 
semnalat-o. 

În acel punct, solul era neted ca-n palmă. Pasul robotului 
se frânsese pur şi simplu fără nici un motiv şi îl aruncase 
într-o parte. Robotul îşi reveni după ce se agită frenetic un 
timp. Apoi îşi reluă mersul către umbră, ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat. 

Lucky îşi zise: „Hotărât lucru, e în stare proastă de 
funcţionare”. 

Intrară în zona umbroasă împreună şi Lucky îşi aprinse 
lumina costumului, după care spuse: 


— Nu faci bine că distrugi echipamente utile. Faci rău 
oamenilor. 

Pe faţa robotului nu se citea nici o emoție; nici nu s-ar fi 
putut să apară. Nici în vocea sa nu se simţi vreo emoție 
când spuse: 

— Mă supun ordinelor. 

— Asta e A Doua Lege, spuse cu severitate Lucky. Nu te 
poţi supune unor ordine care fac rău unor fiinţe omeneşti. 
Asta ar însemna să încalci Prima Lege. 

— Nu am văzut nici un om. Nu am făcut rău nimănui. 

— Ai făcut rău unor oameni pe care nu i-ai văzut. Îţi spun 
eu asta. 

— Nu am făcut rău nici unui om, replică robotul cu 
încăpățânare iar Lucky se încruntă la auzul repetiţiei lipsite 
de rațiune. În pofida înfăţişării lustruite, probabil că nu era 
un model prea avansat. 

Robotul continuă: 

— Am primit instrucţiuni să evit oamenii. Am fost avertizat 
când au venit oamenii, dar nu am fost avertizat în privinţa 
ta. 

Lucky privi dincolo de umbră la peisajul mercurian 
scânteietor, roşcat şi cenuşiu în cea mai mare parte, dar 
pătat de o zonă întinsă de material sfărâmicios de culoare 
neagră care părea a fi extrem de obişnuit în această 
regiune a planetei. Se gândi la Mindes care zărise robotul 
de două ori (relatarea lui căpăta sens acum) şi îl pierduse 
atunci când încercase să se apropie. Din fericire, propria sa 
invazie secretă a părţii însorite în combinaţie cu folosirea 
ergometrului fuseseră încununate de succes. 

Lucky spuse pe neaşteptate şi pe un ton care nu dădea 
drept la replică: 

— Cine te-a avertizat să eviţi oamenii? 

Lucky nu se aştepta cu adevărat să-l ia prin surprindere 
pe robot, gândindu-se că mintea unui robot este totuşi o 
maşinărie. Nu poate fi păcălită, aşa cum nu poţi „pacăli” 


lumina unui costum spaţial să se aprindă ducând mâna la 
întrerupător şi prefăcându-te că ai închis contactul. 

Robotul spuse: 

— Am primit instrucţiuni să nu răspund la această 
întrebare. 

Apoi, cu încetineală, de parcă ar fi pronunţat cuvintele 
împotriva voinţei sale, robotul adăugă: 

— Nu doresc ca tu să îmi mai pui astfel de întrebări. Ele 
mă tulbură. 

Lucky îşi spuse: „încălcarea Primei Legi ar fi şi mai 
tulburătoare”. 

Cu paşi măsuraţi, ieşi din umbră la lumina soarelui, apoi îi 
spuse robotului care venea în urma lui: 

— Care e numărul tău de serie? 

— RL-726. 

— Foarte bine, RL-726, înţelegi că eu sunt un om? 

— Da. 

— Nu sunt echipat ca să suport căldura soarelui de pe 
Mercur. 

— Nici eu, zise robotul. 

— Mi-am dat seama de asta, spuse Lucky gândindu-se la 
felul cum robotul fusese cât pe-aci să cadă cu câteva minute 
mai devreme. Cu toate acestea, un om este mult mai slab 
echipat pentru aşa ceva decât un robot. Înţelegi acest 
lucru? 

— Da. 

— Acum, ascultă-mă. Vreau să-ţi încetezi activităţile 
distructive şi vreau să-mi spui cine ţi-a ordonat să distrugi 
echipamentul. 

— Am primit instrucţiuni... 

— Dacă nu mi te supui, spuse Lucky cu glas tare, voi 
rămâne aici în lumina soarelui până când voi fi ucis iar tu 
vei fi încălcat Prima Lege, deoarece ai permis ca eu să fiu 
omorât deşi ai fi putut să împiedici acest lucru. 

Lucky aşteptă cu inima strânsă. Declaraţia unui robot nu 
putea fi acceptată ca dovadă, fireşte, în orice tribunal, dar l- 


ar fi asigurat că se află pe calea cea bună dacă i-ar fi spus 
ceea ce se aştepta să audă de la el. 

Dar robotul nu spuse nimic. Ezita. Un ochi clipi pe 
neaşteptate (încă o imperfecţiune!) apoi se trezi la viaţă. Se 
auzi mai întâi un ţipăt strident, apoi un mormăit ca de beţiv: 

— Te voi transporta la loc sigur. 

— Mă voi opune şi vei fi nevoit să-mi faci rău. Dacă-mi 
răspunzi la întrebare, mă voi întoarce de bună voie la 
umbră, şi astfel îmi vei fi salvat viaţa fără să mi se întâmple 
nimic rău. 

Tăcere. 

Lucky spuse: 

— Ai de gând să-mi spui cine ţi-a ordonat să distrugi 
echipamentul? 

Deodată robotul făcu un salt înainte, oprindu-se la o 
jumătate de metru de Lucky. 

— 'Ţi-am spus să nu îmi mai pui această întrebare. 

Mâinile se ridicară ca şi cum ar fi vrut să-l apuce pe Lucky 
dar nu-şi duseră mişcarea până la capăt. 

Lucky privea cu severitate dar fără să-şi facă griji. Un 
robot nu putea face rău unei fiinţe omeneşti. 

Dar iată că pe neaşteptate robotul ridică una din acele 
mâini puternice şi o duse la cap într-un gest care semăna 
izbitor de mult cu cel al unui om suferind de o durere de 
cap. 

Durere de cap! 

Un gând brusc îşi făcu loc în mintea lui Lucky. Pe Marea 
Galaxie! Fusese orb! Dăduse dovadă de o orbire prostească, 
de-a dreptul criminală! 

Nu picioarele robotului funcționau prost, nici vocea lui şi 
nici ochii. Cum ar fi putut căldura să le afecteze? Însuşi 
creierul pozitronic era cel care fusese afectat, nu avea cum 
să fie altfel. Acesta fusese expus direct la căldura şi 
radiaţiile soarelui mercurian pentru cât timp? Câteva luni? 

Creierul acela era deja parţial deteriorat, de bună seamă. 


Dacă robotul ar fi fost o fiinţă omenească, s-ar fi putut 
spune despre el că se afla într-una din etapele unei căderi 
psihice. Sau că se afla într-o fază incipientă de nebunie. 

Un robot nebun! Adus în pragul nebuniei de căldură şi 
radiaţie! 

Cât de valabile mai puteau rămâne cele trei legi ale 
roboticii într-un creier pozitronic deteriorat? 

Iar acum Lucky Starr stătea în faţa robotului şi îl ameninţa 
cu propria sa moarte, în vreme ce acelaşi robot, aproape 
nebun, se apropia de el cu braţele întinse. 

Însăşi dilema în care Lucky îl plasase pe robot ar fi putut 
să-i agraveze nebunia. 

Prudent, Lucky bătu în retragere, zicând: 

— 'Te simţi bine? 

Robotul nu-i răspunse. Paşii săi se iuţiră. 

Lucky se gândi: „Dacă e gata să încalce Prima Lege, 
înseamnă că e în pragul unei descompuneri complete. Un 
creier pozitronic ar trebui să fie făcut bucăţi ca să fie 
capabil de aşa ceva”. 

Totuşi, pe de altă parte, robotul rezistase luni întregi. 
Putea să mai reziste probabil alte câteva luni. 

Vorbi încercând cu disperare să întârzie deznodământul şi 
căutând să mai câştige ceva timp pentru a gândi. Spusse: 

— 'Te doare capul? 

— Doare? Spuse robotul. Nu înţeleg semnificaţia 
cuvântului. 

Lucky spuse: 

— Mi-e din ce în ce mai cald. Ar fi mai bine să ne retragem 
la umbră. 

Nu mai putea fi vorba de a se lăsa să moară de căldură. Se 
retrase pe jumătate alergând. 

Vocea robotului se auzi bubuind: 

— Mi s-a spus să împiedic orice interferenţă cu ordinele 
care mi s-au dat. 

Lucky se întinse după blaster şi oftă. Ar fi fost mare păcat 
dacă ar fi fost obligat să distrugă robotul. Era o realizare 


măreaţă a omului, iar Consiliul ar fi putut trage foloase 
cercetându-i caracteristicile tehnice. Şi îi repugna să-l 
distrugă fără măcar să fi obţinut informaţia dorită. Lucky 
spuse: 

— Opreşte-te în locul în care te afli. 

Braţele robotului se mişcară spasmodic în încercarea de a- 
Il prinde şi Lucky scăpă ca prin urechile acului sărind într-o 
parte, profitând din plin de gravitația scăzută de pe Mercur. 

Dacă ar fi reuşit să se strecoare la umbră; dacă robotul |- 
ar fi urmat până acolo... 

Poate că răcoarea ar fi calmat traseele pozitronice 
deranjate. Poate se îmblânzea, poate devenea mai rezonabil 
şi Lucky ar fi fost scutit de necesitatea de a-l distruge. 

Lucky se feri din nou şi robotul trecu încă o dată pe lângă 
el, picioarele sale metalice ridicând pietrişul negru care 
cădea imediat înapoi pe sol, întrucât Mercur nu avea o 
atmosferă care să-l ţină cât de cât suspendat. Era o 
confruntare stranie, paşii omului şi ai robotului rămânând 
neauziţi în vidul cosmic. 

Lucky căpătă un dram de încredere. Mişcările robotului 
deveniseră mai bruşte. Controlul său asupra angrenajelor şi 
releelor care-i dirijau membrele era imperfect şi gradul de 
imperfecţiune sporea de la o clipă la alta. 

Şi totuşi robotul făcea o tentativă evidentă de a-l scoate 
din umbră. În mod categoric şi fără nici o umbră de îndoială 
încerca să-l ucidă. 

Cu toate acestea, Lucky nu se putea hotărî să folosească 
blasterul. 

Se opri brusc în loc. Robotul se opri şi el. Se aflau faţă în 
faţă, la un metru şi jumătate distanţă, pe peticul negru de 
sulfură de fier. Culoarea neagră parcă făcea căldura şi mai 
mare şi Lucky simţi cum îl cuprinde slăbiciunea. Robotul 
stătea ameninţător între Lucky şi umbră. 

Lucky spuse: 

— Dă-te la o parte din calea mea. 

Îi venea greu să vorbească. 


Robotul spuse: 

— Mi s-a spus să împiedic orice interferenţă cu ordinele 
care mi s-au dat. Iu te-ai amestecat unde nu trebuia. 

Lucky nu mai avea de ales. Îşi făcuse un calcul greşit. 
Niciodată nu-i trecuse prin cap să pună la îndoială 
valabilitatea celor trei legi ale roboticii, indiferent de 
circumstanţe. Înţelesese prea târziu adevărul, iar greşelile 
sale de raţionament îl aduseseră la următoarea situaţie: 
pericolul în care se afla propria sa viaţă şi necesitatea de a 
distruge un robot. 

Ridică blasterul cu tristeţe. 

Şi aproape imediat îşi dădu seama că din nou calculase 
greşit. Lăsase prea mult timp să treacă şi acumularea de 
căldură şi oboseală făcuse din corpul său o maşină la fel de 
imperfectă ca şi cea a robotului. Braţele sale se ridicară cu 
încetineală şi pentru mintea şi vederea sa obosită robotul 
părea să aibă proporţii duble. 

Robotul se mişcă iute şi de data asta corpul obosit al lui 
Lucky nu reuşi să reacționeze suficient de rapid. Blasterul îi 
fu smuls din mână şi zbură cât colo. Braţul lui Lucky fu 
prins în strânsoarea mâinii metalice, în vreme ce celălalt 
braţ metalic îi cuprinse talia. 

Nici în cele mai favorabile împrejurări Lucky nu ar fi putut 
să se opună muşchilor de oţel ai omului mecanic. Nici o 
fiinţă omenească nu ar fi putut. Acum simţea că-i dispăruse 
orice capacitate de rezistenţă. Simţea numai căldura. 

Robotul îl strânse pe Lucky şi mai tare, îndoindu-l pe spate 
ca pe o păpuşă de cârpe. Lucky se gândi ca prin ceaţă la 
slăbiciunea structurală a costumului izolant. Poate că un 
costum spaţial obişnuit l-ar fi protejat faţă de forţa 
robotului. Dar un costum izolant nu putea face asta. În orice 
clipă, o secţiune a sa se putea îndoi şi ceda. 

Lucky îşi agită fără speranţă braţul rămas liber, zgăriind 
cu degetele pietrişul negru de jos. 

Un gând îi trecu fulgerător prin minte. Încercă cu 
disperare să-şi coordoneze muşchii într-o ultimă tentativă 


de a scăpa de moartea inevitabilă în mâinile unui robot 
nebun. 

Preludiul unui duel. 

Situaţia critică a lui Lucky era ca o reflectare în oglindă Ia 
problemele cu care se confruntase Bigman cu câteva ore 
mai devreme. Viaţa lui Bigman fusese pusă în pericol nu de 
căldură, ci de îngheţ. Era prins în strânsoarea unor „funii” 
din piatră la fel de ferm cum era prins Lucky în strânsoarea 
de metal a robotului. Într-o anumită privinţă, totuşi, situaţia 
lui Bigman mai păstra o speranţă. Mâna lui amorţită se 
prinsese cu disperare de blasterul înţepenit în mâna lui 
Urteil. 

Iar blasterul începea să se mişte. De fapt, se desprinse 
atât de brusc încât nu lipsi mult ca degetele îngheţate ale 
lui Bigman să-l scape. 

— Pe nisipurile de pe Marte! Bombăni el şi ţinu strâns 
arma. 

Dac-ar fi ştiut unde se afla un punct vulnerabil al 
tentaculelor, dacă ar fi putut trage în orice parte a acelor 
tentacule fără să-l ucidă pe Urteil sau pe el însuşi, problema 
lui ar fi fost simplă. Dar aşa, nu-i mai rămânea decât să 
meargă la risc. 

Reglă cu stângăcie butonul de intensitate, apăsându-l în 
jos. Se simţea cuprins de somnolenţă, ceea ce era un semn 
rău. Trecuseră câteva minute de când nu mai auzise nici un 
semn de viaţă de la Urteil. 

Scăzuse la minim intensitatea. Încă ceva: trebuia să 
ajungă la activator cu degetul arătător, fără să scape arma. 

Pe Spaţiu! Nu trebuia să scape blasterul! 

Degetul lui arătător atinse punctul potrivit şi apăsă. 

Blasterul se încălzi. Putea să-şi dea seama de asta după 
strălucirea roşie întunecată a reţelei de pe ţeava armei. 
Asta era rău pentru reţea, căci un blaster nu era conceput 
pentru a fi folosit ca armă termică, dar nu mai conta. 

Cu puterea care-i mai rămăsese, Bigman aruncă blasterul 
cât de departe putu. 


Avu în acel moment impresia că realitatea oscilă preţ de o 
clipă, ca şi cum s-ar fi aflat la limita inconştienţei. 

Deodată simţi primul undă de căldură, un firicel firav de 
căldură trimis spre corpul său de instalaţia termică a 
costumului şi scoase un strigăt slab de bucurie. Căldura era 
suficientă pentru a-i semnala că energia nu mai era 
absorbită direct în corpurile lacome ale tentaculelor 
consumatoare de căldură. 

Îşi mişcă braţele. Ridică un picior. Erau libere. Tentaculele 
dispăruseră. 

Lumina de la costum se aprinse şi văzu cu claritate locul 
unde fusese aruncat blasterul. Locul, dar nu şi blasterul. 
Acolo unde ar fi trebuit să se afle arma nu se vedea decât o 
masă cenuşie de tentacule încâlcite, care se mişcau cu 
lentoare. 

Tremurând din toate încheieturile, Bigman smulse 
blasterul lui Urteil, fixându-l la intensitate minimă şi 
aruncându-l dincolo de poziţia primului. Asta ar fi ţinut 
departe creatura dacă energia primului s-ar fi epuizat. 

Bigman spuse cu nerăbdare în glas: 

— Hei, Urteil. Mă auzi? 

Nu primi nici un răspuns. 

Cu forţele care-i mai rămăseseră, trase după el silueta 
îmbrăcată în costum. Lumina de la costumul lui Urteil licări, 
şi indicatorul de la unitatea energetică arăta că nu se golise 
complet. Temperatura din interiorul costumului acestuia ar 
fi trebuit să revină rapid la normal. 

Bigman chemă Cupola. În acele momente, nu mai era 
posibilă nici o altă decizie. În starea de slăbiciune în care se 
aflau, cu rezervele de energie diminuate, o nouă întâlnire 
cu formele de viaţă mercuriene le-ar fi adus moartea. Şi va 
reuşi el cumva să protejeze poziţia lui Lucky? 

Oamenii au ajuns la ei surprinzător de repede. 

După ce bău două ceşti de cafea şi se delectă cu o masă 
caldă, înconjurat de lumina şi căldura Cupolei, Bigman 
putea acum să vadă recentele evenimente terifiante într-o 


perspectivă corespunzătoare. Devenise deja o amintire 
neplăcut. 

Doctorul Peverale îi dădea târcoale cu o atitudine care era 
pe jumătate cea a unei mame grijulii, pe jumătate cea a 
unui bătrân neliniştit. Părul lui cenuşiu era răvăşit. 

— Eşti sigur că totul e în regulă, Bigman? Nici un fel de 
efecte negative? 

— Mă simt minunat. Mai bine ca niciodată, insistă Bigman. 
Problema e, doctore, ce face Urteil? 

— S-ar părea c-o să fie bine. Vocea astronomului deveni 
mai rece. Doctorul Gardoma l-a consultat şi ne-a dat veşti 
încurajatoare despre starea sa. 

— Bun, zise Bigman aproape cu satisfacţie. 

Doctorul Peverale spuse cu oarecare surprindere: 

— Te preocupă starea lui? 

— Cred şi eu, doctore. Am planuri pentru el. 

Doctorul Hanley Cook intră în cameră, aproape tremurând 
de agitaţie. 

— Am trimis oameni în mine ca să vedem dacă putem 
surprinde vreo creatură. Au luat cu ei elemente de 
încălzire. Ştiţi, ca o momeală pentru peşti. 

Şi, întorcându-se spre Bigman, adăugă: 

— Ai avut noroc că ai scăpat. 

Bigman se arătă ofensat şi spuse cu voce piţigăiată: 

— N-a fost noroc, a fost inteligenţă. M-am gândit că cel 
mai mult le place căldura pură şi le-am dat-o. 

Doctorul Peverale plecă, dar Cook rămase şi începu să 
vorbească despre creaturi, mergând agitat prin încăpere şi 
făcând tot felul de speculaţii. 

— Închipuieşte-ţi! Vechile poveşti despre moartea prin 
congelare în mine erau adevărate! Sută la sută adevărate! 
Numai când te gândeşti! Nişte tentacule din piatră 
acţionând ca nişte bureţi de căldură, absorbind energia 
oriunde reuşesc să stabilească contactul. Eşti sigur pe 
descrierea pe care ai făcut-o, Bigman? 


— Bineînţeles că sunt sigur. Când ai să prinzi una, o să te 
convingi. 

— Ce descoperire! 

— Cum se face că n-au mai fost descoperite până acum? 
Întrebă Bigman. 

— După spusele tale, ele se contopesc cu mediul 
înconjurător. Mimetism de protecţie. Pe urmă, ele atacă 
doar oameni izolaţi. 

Cook începu să vorbească mai repede, cu mai multă 
însufleţire, frământându-şi degetele. 

— Poate că e vorba de un soi de instinct, o inteligenţă 
rudimentară care le ţine ascunse vederii. Sunt sigur de 
asta'. Este un gen de inteligenţă care le ţine departe de noi. 
Ele ştiu că nu sunt în siguranţă decât în întuneric, aşa că 
atacă doar oameni izolaţi, neînsoţiţi. Pe urmă, timp de vreo 
treizeci de ani, în mine n-a mai apărut nici un om. 
Preţioasele lor nuclee de căldură neobişnuită au dispărut şi 
totuşi nu s-au lăsat sufocate de tentaţia de a invada Cupola. 
Dar când în cele din urmă oamenii au apărut din nou în 
mine, acea tentaţie s-a dovedit prea mare şi una dintre 
creaturi a atacat, deşi era vorba de doi oameni, nu de unul 
singur. Asta le-a fost fatal. În felul acesta au fost 
descoperite. 

— De ce nu se duc pe partea însorită a planetei dacă vor 
energie şi dacă sunt atât de inteligente precum zici? 
Întrebă Bigman. 

— Poate că acolo e prea cald, spuse imediat Cook. 

— S-au repezit la blaster şi era aproape incandescent. 

— Poate că partea însorită este prea încărcată de radiaţii 
dure. S-ar putea să nu fie adaptate la asta. Sau poate că 
există o altă specie de asemenea creaturi pe partea 
însorită. De unde să ştim? Poate că cele de pe partea 
întunecată trăiesc de pe urma minereurilor radioactive şi a 
luminii coronare. 

Bigman săltă din umeri. Asemenea speculaţii i se păreau 
neprofitabile. 


Gândurile lui Cook părură să se schimbe şi ele. Privi 
gânditor la Bigman, frecându-şi ritmic bărbia cu degetul. 

— Vasăazică, i-ai salvat viaţa lui Urteil 

— Exact. 

— Poate că e mai bine aşa. Dacă Urteil ar fi murit, ar fi dat 
vina pe tine. Senatorul Swenson v-ar fi făcut viaţa amară şi 
ţie, şi lui Starr şi Consiliului. Indiferent ce explicaţie ai fi 
dat, ai fi fost acolo când Urteil a murit iar Swenson n-ar fi 
avut nevoie de mai mult. 

— Ascultă, zise Bigman foindu-se neliniştit, când o să ajung 
să-l văd pe Urteil? 

— În momentul în care doctorul Gardoma o să spună că 
poţi să-l vezi. 

— Atunci, ia legătura cu el prin cablu şi zi-i să spună că 
pot. 

Privirea lui Cook rămase fixată pe micul marțian. 

— Ce-ai de gând? 

Şi întrucât Bigman trebuia să facă aranjamente legate de 
gravitație, el îi explică lui Cook o parte din planul său. 

Doctorul Gardoma deschise uşa şi îi făcu semn din cap lui 
Bigman că poate intra. 

— E la dispoziţia ta, Bigman, spuse el în şoaptă. Eu nu-l 
vreau. 

leşi din încăpere şi Bigman şi Urteil rămaseră din nou 
singuri, faţă în faţă. 

Jonathan Urteil era uşor palid în locurile unde barba 
nerasă nu-i acoperea faţa, dar ăsta era singurul semn care-i 
trăda zbuciumul interior. Îşi întinse buzele într-un rânjet 
sălbatic. 

— Sunt întreg, dacă asta ai venit să vezi. 

— Da, de-aia am venit. Şi totodată să-ţi pun o întrebare. 
Mai ai în cap tâmpenia aia despre Lucky că ar organiza o 
falsă bază siriusiană în mine? 

— Am de gând s-o dovedesc. 

— Uite ce e, ticălosule, ştii bine că e o minciună, iar tu vei 
falsifica dovezile dacă vei putea. Ai să le falsifici. Acum nu 


mă aştept să cazi în genunchi şi să-mi mulţumeşti că ţi-am 
salvat viaţa... 

— O clipă! Încet, faţa lui Urteil se înroşi. Tot ce-mi 
amintesc e că chestia aia m-a luat prin surprindere. A fost 
un accident. După aceea, nu ştiu ce s-a întâmplat. Ceea ce 
spui tu n-are nici un sens pentru mine. 

Bigman ţipă de-a dreptul furios: 

— Bulgăre de praf cosmic ce eşti, ai strigat după ajutor! 

— Ai martori? Nu-mi amintesc nimic. 

— Şi cum crezi c-ai scăpat? 

— Nu cred nimic. Poate că arătarea a plecat singură. Poate 
că n-a fost nimic. Poate că am fost lovit de o cădere de 
pietre şi n-am mai ştiut nimic. Dac-ai venit aici aşteptându- 
te să-ţi plâng pe umăr şi să-ţi promit c-am să-ţi cruţ 
prietenul, o să suferi o dezamăgire. Dacă nu mai ai nimic 
altceva de spus, la revedere. 

— Uiţi ceva, Urteil, spuse Bigman. Ai încercat să mă ucizi. 

— Ai martori? Acum, dacă nu pleci, am să-mi umflu obrajii 
şi-o să te zbor de-aici, piticanie! 

Bigman rămase calm, dând dovadă de un adevărat eroism. 

— Am să-nchei un târg cu tine, Urteil. Ai proferat toate 
amenințările care ţi-au trecut prin minte numai pentru că 
eşti cu un centimetru mai înalt decât mine şi cu un kilogram 
mai greu, dar te-ai târât în genunchi cu singura ocazie când 
m-am dat la tine. 

— Da, sigur, când tu aveai un cuţit energetic iar eu eram 
neînarmat. Nu uita acest amănunt. 

— lar eu spun că eşti laş. Hai să ne luptăm acum. Fără 
arme. Sau eşti prea slăbit? 

— Prea slăbit pentru tine? Nici dac-aş sta doi ani în spital 
şi tot n-aş fi prea slab pentru tine! 

— Atunci luptă-te! În faţa martorilor! Putem folosi spaţiul 
din sala generatorului electric. Am aranjat asta cu Hanley 
Cook. 

— Cook trebuie că te urăşte. Şi ce-a zis Peverale? 

— Nu l-a întrebat nimeni. Şi Cook nu mă urăşte. 


— Părea tare dornic să-ţi facă felul. Dar nu cred c-am să-i 
dau această satisfacţie. De ce m-aş lupta cu un chil jumate 
de piele şi vânt? 

— Eşti laş? 

— Am zis, de ce? Ai spus că vrei să-ncheiem o înţelegere. 

— Exact. Dacă câştigi, eu n-am să suflu o vorbă despre ce 
s-a-ntâmplat în mine, ce s-a întâmplat cu adevărat. Dacă 
înving eu, laşi în pace Consiliul. 

— Ce mai înţelegere! Şi de ce mi-aş face eu griji despre 
orice ai putea spune despre mine? 

— Nu ţi-e frică să pierzi, nu-i aşa? 

— Pe spaţiu! 

Exclamaţia era suficientă prin ea însăşi. 

Bigman spuse: 

— Şi atunci? 

— Probabil că mă crezi un prost. Dacă mă lupt cu tine în 
faţa martorilor, voi fi acuzat de crimă. Dacă-mi pun un 
deget pe tine, te-am făcut chisăliţă. Du-te şi găseşte-ţi altă 
metodă de sinucidere. 

— Bun. Cu cât eşti mai greu decât mine? 

— Cu vreo cincizeci de kilograme, spuse dispreţuitor 
Urteil. 

— Cincizeci de kilograme de grăsime, pufni Bigman şi faţa- 
i liliputană se strâmbă într-o grimasă feroce. Să-ţi spun o 
chestie. Hai să luptăm la gravitația planetei Mercur. Asta îţi 
dă un avantaj de douăzeci de kilograme. Şi-ţi păstrezi 
avantajul inerţiei. 'Ţi se pare corect? 

— Pe spaţiu, zise Urteil, mi-ar plăcea să-ţi ard una numai 
aşa, ca să-ţi lipesc gura aia mare peste faţa aia nenorocită! 

— Uite că ţi se oferă şansa. Ne-am înţeles? 

— Pe Pământ, ne-am înţeles! Am să-ncerc să nu te ucid, 
dar asta e tot ce pot să fac. Ai căutat-o cu lumânarea. 

— Corect. Acum să mergem. Să mergem. 

Şi Bigman era atât de nerăbdător încât începu să ţopăie în 
timp ce vorbea, făcând şi câteva mişcări de antrenament cu 
pumnii. De fapt, atât de mare era dorinţa sa de a purta 


acest duel încât nici o clipă nu se gândi la Lucky şi nici nu 
avu vreun presentiment al dezastrului. N-avea de unde să 
ştie că, cu câtva timp în urmă, Lucky luptase într-un duel 

mai periculos decât cel pe care-l propunea acum Bigman. 

Nivelul de alimentare cu energie avea generatoare uriaşe 
şi echipament greu, dar mai dispunea şi de un spaţiu 
adecvat întrunirilor personalului. Era cea mai veche parte a 
Cupolei. În primele zile, înainte ca primul puț de mină să fie 
săpat în solul mercurian, primii ingineri constructori 
dormiseră pe paturi de campanie în spaţiul dintre 
generatoare. Chiar şi acum acel spaţiu era folosit pentru 
proiecţiile de filme tridimensionale. 

Acum era folosit ca ring, iar Cook, împreună cu alţi cinci- 
şase tehnicieni, stăteau pe margine, neştiind ce să creadă. 

— Numai atâţi? Întrebă Bigman. 

— Mindes şi oamenii lui sunt pe partea însorită a planetei, 
răspunse Cook. Mai sunt zece oameni în mine care caută 
funiile tale de piatră, iar restul supraveghează 
instrumentele. 

Se uită cu oarecare teamă la Urteil şi spuse: 

— Eşti sigur că ştii ce faci, Bigman? 

Urteil era gol până la brâu. Avea pieptul şi umerii acoperiţi 
e un păr des şi îşi mişca muşchii cu o bucurie de atlet. 

Bigman privi cu indiferenţă în direcţia adversarului său. 

— Totul e pus la punct în legătură cu gravitația? 

— Avem totul pregătit la semnal. Am aranjat controalele în 
aşa fel încât restul Cupolei să nu fie afectat. Urteil a fost de 
acord? 

— Fireşte, spuse Bigman zâmbind. Totul e-n regulă amice. 

— Aşa sper şi eu, spuse cu fervoare Cook. 

Se auzi glasul lui Urteil: 

— Când începem? 

Apoi, privind în jur la micul grup de spectatori, întrebă: 

— Are cineva curajul să parieze pe maimuţă? 

Unul dintre tehnicieni se uită la Bigman cu un rânjet 
stingher. Bigman, care între timp se dezbrăcase şi el până 


la brâu, arăta surprinzător de vânos, dar diferenţa de 
gabarit dădea confruntării o aparenţă grotescă. 

— Nu se fac pariuri aici, spuse tehnicianul. 

— Sunteţi gata? Strigă Cook. 

— Eu sunt gata, anunţă Urteil. 

Cook îşi umezi buzele palide şi acţionă comutatorul 
principal. Se auzi o schimbare de tonalitate în huruitul 
monoton al generatoarelor. 

Bigman se clătină din cauza pierderii bruşte de greutate. 
La fel păţiră şi ceilalţi. Urteil se împiedică dar îşi reveni 
rapid şi avansă cu graţie în mijlocul spaţiului liber. Nu se 
obosi să-şi ridice braţele ci rămase în aşteptare, într-o 
postură de relaxare completă. 

— Dă-i drumul, gânganie, spuse el. 

Consecințele unui duel. 

În ceea ce-l privea, Bigman înainta cu mişcări delicate ale 
picioarelor, care se translatau în paşi lenți şi graţioşi, de 
parcă s-ar fi aflat pe arcuri. 

Şi într-un fel aşa era. Gravitaţia de la suprafaţa lui Mercur 
era aproape exact aceeaşi ca şi gravitația de pe suprafaţa 
marțiană, ceea ce-l făcea să se simtă ca acasă. Ochii săi 
calmi, cenuşii, priveau cu intensitate, urmărind fiecare 
unduire a corpului lui Urteil, fiecare încordare neaşteptată 
a vreunui muşchi atunci când să se străduia să-şi menţină 
poziţia verticală. 

Greşelile de calcul chiar şi în menţinerea propriului 
echilibru erau inevitabile atunci când te mişcai într-o 
gravitație cu care nu erai obişnuit. 

Bigman se mişcă pe neaşteptate, mişcându-se de pe un 
picior pe celălalt şi dintr-o parte în alta într-o mişcare 
fragmentată care era în acelaşi timp complet derutantă şi 
amuzantă. 

— Ce-i asta? Urlă exasperat Urteil. Un vals marțian? 

— Ceva de genul ăsta, spuse Bigman. Întinse braţele 
lateral şi apoi îl izbi într-o parte pe Urteil cu un pocnet 
răsunător, făcând matahala să se clatine. 


Se auzi un suspin din mulţime şi un strigăt: 

— Hei, băiete! 

Bigman rămase pe loc, cu mâinile în şolduri, aşteptând ca 
Urteil să-şi recapete echilibrul. 

Urteil reuşi acest lucru în câteva secunde, dar acum pe o 
parte a corpului se lăfăia o pată roşie urâtă, iar pe fiecare 
obraz îi apăruseră pete şi mai urâte. 

Îşi aruncă cu forţă braţul înainte, cu palma pe jumătate 
desfăcută, ca şi cum o plesnitură ar fi fost de ajuns ca să 
alunge pe totdeauna această insectă dăunătoare. 

Dar lovitura îşi continuă traiectoria, trăgându-l şi pe Urteil 
după ea. Bigman eschivase, lăsând un spaţiu de câţiva 
milimetri între el şi braţul în mişcare, cu aprecierea sigură 
a unui corp perfect coordonat. Eforturile lui Urteil de a-şi 
opri mişcarea indusă de inerție îl dezechilibrară serios, 
aducându-l înapoi spre Bigman. 

Bigman îşi puse piciorul pe turul pantalonilor lui Urteil şi-l 
împinse uşor. Reculul îl făcu să ţopăie înapoi în celălalt 
picior, dar Urteil căzu lent pe faţă într-o mişcare cu 
încetinitorul grotescă. 

De pe laturi se auzi un hohot neaşteptat de râs. 

Unul dintre spectatori strigă: 

— M-am răzgândit, Urteil. Pariez. 

Urteil nu dădu semne că ar fi auzit provocarea. Era din 
nou faţă-n faţă cu Bigman şi din colţul buzelor sale groase 
un firicel de salivă lipicioasă îşi croia drum în jos spre colţul 
bărbiei. 

— Creşteţi gravitația! Urlă el răguşit. Aduceţi-o la normal! 

— Ce-ai păţit, butoiaş? Îl întrebă batjocoritor Bigman. Nu- 
ţi ajunge un handicap de douăzeci de kilograme? 

— Am să te omor! Am să te omor! Urlă Urteil. 

— Hai, îndrăzneşte! 

Bigman îşi depărta braţele de trup, parcă invitându-l 
batjocoritor. 

Dar Urteil nu-şi pierduse întru totul raţiunea. Se mişcă în 
jurul lui Bigman, şchiopătând uşor, şi spuse: 


— O să-mi recapăt eu picioarele de la gravitație normală, 
gânganie, şi de oriunde te voi apuca am să smulg o bucată 
din tine. 

— Hai, apucă-mă! 

Dar printre oamenii care urmăreau duelul se aşternuse o 
tăcere stingheră. Urteil era ca un butoi dezechilibrat, cu 
picioarele crăcănate şi braţele bătând frenetic aerul. Îşi 
menținea echilibrul, adaptându-se la ritmul gravitaţiei. 

Prin comparaţie, Bigman era un lujer zvelt. Poate că era 
grațios şi sigur pe el ca un dansator, şi totuşi arăta jalnic de 
mărunt. 

Dar Bigman nu părea îngrijorat. Propulsându-se brusc cu 
picioarele, făcu un salt înainte care-l proiectă sus în aer, iar 
când Urteil se repezi la silueta care se înălța, Bigman îşi 
ridică picioarele şi ateriză în spatele adversarului său 
înainte ca acesta să aibă timp să se întoarcă. 

Se auziră aplauze furtunoase şi Bigman zâmbi larg. 

Execută o manevră care semăna cu o piruetă atunci când 
se feri de unul din braţele puternice care-l amenințau, 
întinzând în acelaşi timp mâna şi lovind cu muchia palmei 
bicepsul celuilalt. 

Urteil îşi reţinu ţipătul şi se răsuci din nou. 

Urteil reuşea să păstreze un calm impresionant în faţa 
tuturor acestor provocări spectaculoase. Bigman, pe de altă 
parte, încerca prin toate mijloacele să-l irite şi să-l scoată 
din sărite pe Urteil, căutând să-l atragă într-o mişcare 
necontrolată care l-ar fi făcut să-şi piardă echilibrul. 

Înainte şi înapoi; lovituri rapide şi puternice, pe care 
celălalt abia le resimțea ca pe nişte înţepături. 

Dar în mintea micuţului marțian îşi făcea loc un nou 
respect faţă de Urteil. Ticălosul suporta cu stoicism 
manevrele. Îşi păstra poziţia ca un urs care se apără de 
atacurile unui câine de vânătoare. lar Bigman era câinele 
de vânătoare care nu putea decât să se agite la marginea 
domeniului, să mârâie, să lovească scurt şi să se păstreze 
dincolo de raza de acţiune a labelor ursului. 


Urteil chiar semăna cu un urs cu corpul său mare şi păros, 
cu ochii lui mici şi injectaţi şi faţa fălcoasă şi acoperită de 
barba nerasă. 

— Luptă, ticălosule! Strigă dispreţuitor Bigman. Eu sunt 
singurul care oferă spectatorilor un spectacol. 

Urteil îşi clătină capul încet şi spuse: 

— Vino mai aproape. 

— Bineînţeles, spuse Bigman şi deodată atacă. 

De data asta Urteil era cât se poate de pregătit. Nu-şi 
mişcă nici capul, nici braţele, dar piciorul lui stâng ţâşni în 
faţă. 

Bigman se îndoi, sau încercă să se îndoaie de mijloc, dar 
manevra nu-i prea reuşi. Şutul tras de Urteil îl lovi drept în 
gleznă, făcându-l să ţipe de durere. 

Mişcarea lui Urteil îl purtă înainte şi Bigman, cu un brânci 
rapid aplicat în spatele oponentului său acceleră mişcarea 
cu pricina. 

De data asta, Urteil, mai obişnuit cu gravitația, nu se mai 
lăsă aruncat înainte atât de departe şi-şi reveni mult mai 
repede, în vreme ce Bigman, cu glezna cuprinsă de flăcările 
durerii, se deplasa cu o stângăcie înspăimântătoare. 

Scoţând un strigăt sălbatic, Urteil atacă şi Bigman, 
pivotând pe piciorul teafăr, nu reuşi să fie destul de rapid. 
Urteil îl prinse cu nădejde de umăr şi de cot şi amândoi 
căzură la sol. 

Un geamăt se ridică din rândurile spectatorilor şi Cook, 
alb la faţă, strigă: „Opriţi lupta!” cu o voce răguşită. 

Urteil se ridică în picioare, ţinându-l strâns pe Bigman, 
ridicându-l pe micul marțian de parc-ar fi fost un fulg. 
Bigman, cu faţa schimonosită de durere, se zvârcoli 
încercând să stea pe picioarele sale. 

Urteil îi mârâi în ureche: 

— Ai crezut că eşti şmecher păcălindu-mă să lupt în 
condiţii de gravitație scăzută. Mai crezi chestia asta? 

Bigman nu stătu prea mult pe gânduri. Va trebui să pună 
măcar un picior pe podea... Sau pe rotula lui Urteil, căci 


piciorul său drept se sprijinea momentan pe genunchiul lui 
Urteil şi asta trebuia să rezolve situaţia. 

Bigman apăsă cu putere în jos şi îşi aruncă corpul pe 
spate. 

Urteil se legănă în faţă. Mişcarea în sine n-ar fi fost 
periculoasă pentru Urteil, dar încercând să se echilibreze 
se lăsă pe spate. lar Bigman, care se aştepta la mişcarea 
asta, îşi schimbă centrul de greutate şi împinse cu putere 
înainte. 

Urteil căzu atât de rapid încât spectatorii nici nu băgară 
de seamă cum se întâmplase. Bigman reuşi să se elibereze 
pe jumătate. 

Se ridică în picioare rapid ca o felină, deşi braţul drept îi 
rămăsese blocat. Bigman îşi cobori braţul stâng pe 
încheietura lui Urteil şi-şi ridică genunchiul cu forţă spre 
cotul celuilalt. 

Urteil urlă şi-i dădu drumul lui Bigman în momentul în 
care îşi schimbă poziţia ca să nu se-aleagă cu braţul rupt. 

Bigman profită de şansa care i se oferise cu repeziciunea 
unui fulger. Îşi eliberă mâna blocată continuând să-l strângă 
pe Urteil de încheietură. Îl apucă cu mâna liberă pe Urteil 
de braţ, deasupra cotului, îl ţinea acum cu două mâini pe 
Urteil de braţul stâng. 

Urteil se chinuia să se ridice în picioare şi, în timp ce făcea 
asta, corpul lui Bigman se aplecă şi apoi se ridică o dată cu 
mişcarea de ridicare a lui Urteil. 

Mugşchii lui Bigman, în combinaţie cu mişcarea de ridicare 
a lui Urteil, înălţară corpul solid al acestuia din urmă de la 
sol într-o mişcare lentă, o demonstraţie impresionantă a 
ceea ce se putea face într-un câmp de gravitație scăzută. 

Simţindu-şi muşchii întinşi până aproape de limita ruperii, 
Bigman ridică şi mai sus corpul lui Urteil, apoi îi dădu 
drumul, privindu-l în timp ce zbura dezordonat într-o 
traiectorie parabolică ce părea grotesc de înceată după 
standardele terestre. 


Toată lumea privea şi toţi fură luaţi prin surprindere de 
neaşteptata schimbare de gravitație. Cu forţa şi viteza unui 
trăsnet, gravitația îşi recăpătă valoarea terestră, iar 
Bigman căzu în genunchi răsucindu-şi dureros glezna. 
Spectatorii căzură şi ei într-un cor confuz de ţipete de 
durere şi uimire. 

Bigman abia reuşi să surprindă cu coada ochiului ce i se 
întâmplă lui Urteil. Schimbarea de gravitație îl prinsese 
aproape de punctul cel mai înalt al parabolei, trăgându-l în 
jos cu o acceleraţie bruscă. Capul lui se lovi de unul din 
stâlpii de susţinere ai unuia dintre generatori şi se auzi un 
pârâit strident. 

Bigman, ridicându-se amorţit în picioare, îşi scutură capul 
încercând să-şi limpezească mintea. Se poticni şi-l zări pe 
Urteil întins nemişcat pe jos şi pe Cook care stătea aplecat 
asupra lui. 

— Ce s-a întâmplat? Strigă Bigman. Ce s-a-ntâmplat cu 
gravitația? 

Ceilalţi repetară întrebarea. Din câte-şi putea da seama 
Bigman, Cook era singurul care rămăsese pe propriile 
picioare, singurul care părea să gândească. 

Cook spunea: 

— Nu gravitația mă-ngrijorează acum, ci Urteil. 

— E rănit? Strigă careva. 

— Nu mai e, spuse Cook ridicându-se în picioare. Sunt 
destul de sigur că e mort. 

Neliniştiţi, toţi cei de faţă făcură cerc în jurul cadavrului. 
Bigman spuse: 

— Ar fi mai bine să-l aducem pe doctoral Gardoma. 

Abia dacă-şi auzi vorbele. Un gând îndrăzneţ îi trecu prin 
minte. 

— O să avem necazuri, spuse Cook. Tu l-ai ucis, Bigman. 

— Ba nu, a murit din cauza schimbării de gravitație. 

— Asta o să fie greu de explicat. Tu l-ai aruncat. 

— O să fac faţă oricăror probleme. Nu vă faceţi griji. 

Cook îşi umezi buzele şi se uită într-o parte. 


— O să-l chem pe Gardoma. 

Gardoma sosi după cinci minute şi după puţin timp 
confirmă că verdictul lui Cook fusese corect. 

Medicul se ridică în picioare ştergându-şi mâinile de o 
batistă şi spuse: 

— E mort. Fractură de craniu. Cum s-a întâmplat? 

Mai mulţi încercară să vorbească dar Cook le făcu semn să 
tacă, spunând: 

— O luptă crâncenă între Bigman şi Urteil... 

— Între Bigman şi Urteil?! Explodă Gardoma. Cine a 
permis una ca asta? Aţi înnebunit cu toţii? Chiar vă 
închipuiaţi că Bigman o să-l poată înfrunta... 

— Hei, uşurel, uşurel! Eu sunt cel care-am rămas teafăr. 

Supărat, Cook încercă să se apere: 

— Aşa e, Gardoma, Urteil a murit. lar Bigman a insistat 
pentru această luptă. Recunoşti asta, nu? 

— Recunosc, nici o problemă, spuse Bigman. Tot eu am 
cerut să luptăm la gravitația mercuriană. 

Doctorul Gardoma făcu ochii mari. 

— La gravitație mercuriană? Aici? 

Se uită la propriile picioare, întrebându-se parcă dacă nu 
cumva simţurile îi jucau o festă şi, de fapt, era mai uşor 
decât se simţea. 

— Acum nu ne mai aflăm la gravitația mercuriană, spuse 
Bigman, deoarece câmpul pseudo-gravitaţional a trecut 
brusc la gravitație terestră într-un moment crucial. Bum! 
Chiar aşa! Asta l-a ucis de fapt pe Urteil, nu subsemnatul. 

— Ce a determinat câmpul pseudogravitaţional să treacă 
la valoarea terestră? Întrebă Gardoma. 

O clipă nu-i răspunse nimeni, apoi Cook zise: 

— Se poate să fi fost un scurt... 

— Prostii, îl întrerupse Bigman. Mânerul e ridicat. Nu 
putea să se ridice singur. 

Urmă o nouă tăcere şi încă una stingheră. 

Unul dintre tehnicieni îşi drese glasul şi spuse: 


— Poate că în agitația luptei, cineva s-a mişcat şi l-a ridicat 
cu umărul, fără măcar să-şi dea seama. 

Ceilalţi aprobară cu convingere. Unul dintre ei spuse: 

— Pe spaţiu! S-a întâmplat pur şi simplu! 

Cook zise: 

— Va trebui să raportez întregul incident. Bigman... 

— Ei bine, spuse calm micul marțian, sunt arestat pentru 
omucidere? 

— N-nu, spuse Cook şovăind. N-o să te arestez, dar va 
trebui să raportez şi până la urmă s-ar putea să fii arestat. 

— Aha. Păi, mulţumesc că m-aţi prevenit. 

Pentru prima oară de când se întorsese de la mine, 
Bigman se pomeni gândindu-se la Lucky. „Uite ce necaz îl 
aşteaptă pe Lucky la întoarcere”, îşi spuse el. 

Şi totuşi micul marțian se simţea cuprins de un val de 
agitaţie ciudată, fiindcă era sigur că putea ieşi din acel 
necaz... Şi totodată să-i demonstreze nişte chestii lui Lucky 
cu această ocazie. 

O nouă voce interveni: 


— Bigman! 

Toată lumea ridică privirea. Era Peverale, coborând pe 
rampa care ducea la nivelele superioare. 

— Pe marele spaţiu, Bigman, eşti acolo? Şi Cook? Apoi 
adăugă aproape cu arţag: Ce se-ntâmplă aici? 

Nimeni nu păru în stare să spună vreo vorbuliţă. Ochii 
bătrânului astronom căzură pe cadavrul lui Urteil şi spuse 
cu oarecare surprindere: 

— E mort? 

Spre uimirea lui Bigman, Peverale nu părea prea interesat 
de acest lucru. Nici măcar nu aşteptă răspunsul la 
întrebare, că se şi întoarse către Bigman. 

— Unde-i Lucky Starr? 

Bigman deschise gura dar nu se auzi nici un sunet. În cele 
din urmă abia reuşi să spună cu glas firav: 

— De ce întrebaţi? 

— Mai e în mine? 

— Păi... 

— Sau e pe partea însorită? 

— Vreau să ştiu de ce întrebaţi. 

— Mindes, spuse cu nerăbdare Peverale, a ieşit să-şi 
controleze zona ocupată de cabluri. Face asta uneori. 

— Şi? 

— Şi ori e nebun, ori greşeşte când spune că l-a văzut 
acolo pe Lucky Starr. 

— Unde? Întrebă Bigman deodată. 

Gura doctorului Peverale se strânse într-o expresie de 
dezaprobare. 

— Înseamnă că într-adevăr este acolo. E clar. Ei bine, se 
pare că prietenul tău Lucky Starr a avut necazuri cu un om 
mecanic, cu un robot... 

— Un robot! 

— Şi după spusele lui Mindes, care nu a coborât la sol dar 
aşteaptă ca o echipă să fie trimisă acolo, Lucky Starr este 
mort! 

Preludiul unui proces. 


În momentul în care zăcea prins în inexorabila strânsoare 
a robotului, Lucky se aştepta să moară pe loc, iar când 
acest lucru nu se petrecu imediat, o speranţă firavă încolţi 
în sufletul lui. 

Să fi fost faptul că robotul, având adânc întipărită în 
mintea-i torturată imposibilitatea de a ucide o fiinţă 
omenească, s-a pomenit că este incapabil să comită gestul 
final acum când chiar trebuia s-o facă? 

Pe urmă se gândi că nu era vorba de aşa ceva, căci i se 
părea că strânsoarea robotului se intensifica încetul cu 
încetul. 

Strigă cu toată puterea de care mai era în stare: 

— Dă-mi drumul! 

Apoi îşi ridică mâna liberă din poziţia în care rămăsese 
atârnând. Mai rămăsese o ultimă şansă, o şansă slabă, 
aproape insignifiantă. 

Îşi ridică mâna spre capul robotului. Nu-şi putea întoarce 
capul ca să vadă, căci robotul i-l ţinea strâns lipit de 
propriul său piept. Mâna îi alunecă pe suprafaţa metalică 
netedă a craniului robotului de două ori, de trei ori, de 
patru ori. Apoi îşi îndepărtă mâna. 

Nu mai putea face nimic altceva. 

Deodată... Să fi fost doar un renghi al imaginaţiei, sau într- 
adevăr strânsoarea robotului slăbise? Să fi trecut în sfârşit 
marele Soare al lui Mercur de partea sa? 

— Robotul! Strigă el. 

Robotul scoase un sunet, dar semăna doar cu scârţâitul 
unor angrenaje ruginite. 

Strânsoarea robotului slăbea într-adevăr. Acum era 
momentul să ajute evoluţia evenimentelor chemând în joc 
ceea ce o mai fi rămas din Legile Roboticii. 

Lucky spuse cu răsuflarea întretăiată: 

— Nu poţi face rău unei fiinţe omeneşti. 

Robotul răspunse: „Nu pot...” poticnindu-se şi, fără nici un 
avertisment, căzu la sol. 


Strânsoarea îi rămăsese constantă, de parcă fusese 
cuprins de rigiditatea morţii. Lucky spuse: 

— Robotule, dă-mi drumul! 

Tresărind, robotul îşi slăbi strânsoarea. Nu în întregime, 
dar Lucky îşi eliberă picioarele şi reuşi să-şi mişte capul. 
Spuse: 

— Cine ţi-a ordonat să distrugi echipamentul? 

Nu se mai temea de reacţia necontrolată a robotului la 
această întrebare. Ştia că el fusese cel care adusese acea 
minte pozitronică la dezintegrarea totală. Dar în ultimele 
stadii de dinaintea disoluţiei, era posibil ca vreo 
reminiscență a Legii a Doua să fi rămas valabilă. Repetă 
întrebarea: 

— Cine ţi-a ordonat să distrugi echipamentul? 

Robotul scoase un sunet nedesluşit: 

— Ăă... Ăă... 

Apoi, contactul radio se întrerupse, înnebunindu-l pe 
Lucky, iar gura robotului se închise şi se deschise de două 
ori, ca şi cum în ceasul al treisprezecelea ar fi încercată să 
comunice prin intermediul sunetelor obişnuite. 

După care, nimic. 

Robotul era mort. 

Acum, după ce pericolul imediat al morţii iminente 
trecuse, Lucky îşi simţea mintea înceţoşată. Nu avea 
energia necesară să-şi desfacă în întregime membrele 
robotului înfăşurate pe corpul lui. Controalele radio 
fuseseră zdrobite în îmbrăţişarea robotului. 

Ştia că mai întâi de toate trebuia să-şi recapete forţele. 
Pentru asta trebuia să iasă cât mai repede de sub acţiunea 
directă a radiaţiei marelui Soare al lui Mercur. Asta 
însemna să ajungă la umbra stâncii din apropiere, la care 
nu reuşise să ajungă în timpul duelului cu robotul. 

Cu trupul săgetat de dureri, îşi strânse picioarele sub el. 
Apoi începu să-şi târască corpul către umbra stâncii, 
trăgând toată greutatea robotului după el. Încă o dată. Încă 
o dată. Manevra părea să dureze o veşnicie. 


Încă o dată. Încă o dată. 

Avea impresia că nu mai avea nici pic de putere în picioare 
şi nici nu mai simţea nimic, iar robotul părea să cântărească 
o tonă. 

Chiar şi la gravitația scăzută de pe Mercur, încercarea 
părea să-i depăşească puterile şi numai voinţa pură era cea 
care-l făcea să mai înainteze. 

Mai întâi ajunse la umbră cu capul. Lumina slăbi brusc în 
intensitate. Aşteptă, gâfâind, şi pe urmă, cu un efort care 
aproape că-i provocă o ruptură musculară, se trase de-a 
lungul solului încă o dată, şi încă o dată. 

Acum se afla la umbră. Unul din picioarele robotului 
rămăsese în lumina soarelui, trimițând reflexii în toate 
direcţiile. Lucky privi ameţit peste umăr şi observă acest 
amănunt. Apoi, aproape cu recunoştinţă, se lăsă furat de 
starea de inconştienţă. 

Mai târziu au fost intervale de timp în care percepţia 
senzorială îi reveni. 

Apoi, mult mai târziu, zăcea liniştit, conştient că se afla pe 
un pat moale, şi încerca să-şi readucă în minte acele 
intervale. Îi rămăseseră în memorie imagini fragmentate 
ale unor oameni apropiindu-se, o vagă impresie de mişcare 
într-un vehicul propulsat cu jet reactiv, apoi vocea lui 
Bigman, ascuţită şi neliniştită. Pe urmă, parcă o idee mai 
clar, îngrijirile unui medic. 

După aceea, o nouă pauză, urmată de amintirea limpede a 
doctorului Peverale care îi punea întrebări cu o voce 
blândă. Lucky îşi aminti că răspunsese destul de raţional, 
aşa că partea cea mai dificilă a chinului său trebuie să fi 
trecut deja. Deschise ochii. 

Doctorul Gardoma se uita la el sumbru, având încă în 
mână o seringă hipodermică. 

— Cum te simţi? Întrebă el. 

— Cum ar trebui să mă simt? Întrebă Lucky zâmbind. 

— Mort, aş zice, după cele prin care ai trecut. Dar ai o 
constituţie fizică remarcabilă, aşa că eşti viu. 


Bigman, care se agitase neliniştit prin preajmă, pătrunse 
în câmpul vizual al lui Lucky şi spuse: 

— Nu trebuie să-i mulţumeşti lui Mindes pentru asta. De 
ce naiba n-a coborât capsomanul ăla ca să-l salveze pe 
Lucky după ce a reperat piciorul robotului? Ce mai aştepta? 
Voia să-l lase pe Lucky să moară? 

Doctorul Gardoma puse deoparte seringa şi se spălă pe 
mâini. Cu spatele le Bigman, spuse: 

— Scott Mindes a fost convins că Lucky murise. Singurul 
lui gând a fost să stea deoparte astfel ca nimeni să nu-l 
poată acuza că el ar fi fost criminalul. Ştia că mai încercase 
o dată să-l ucidă pe Lucky şi că ceilalţi îşi vor aminti de asta. 

— Cum a putut să gândească aşa de data asta. Robotul... 

— Mindes se află el însuşi sub presiune zilele astea. A 
chemat după ajutor. Ăsta era cel mai bun lucru pe care-l 
putea face. 

Lucky spuse: 

— Linişteşte-te, Bigman, n-am fost în pericol. Am adormit 
la umbră iar acum sunt bine. Ce-i cu robotul, Gardoma? A 
fost salvat? 

— L-am adus în Cupolă. Totuşi, creierul s-a dus, e imposibil 
de studiat. 

— Păcat, spuse Lucky. 

Medicul îşi ridică vocea: 

— Gata, Bigman, să mergem. Trebuie să-l lăsăm să 
doarmă. 

— Hei... Protestă indignat Bigman. 

Lucky se grăbi să intervină: 

— E-n regulă, Gardoma. De fapt, chiar voiam să vorbesc cu 
el între patru ochi. 

Doctorul Gardoma ezită apoi săltă din umeri. 

— Ai nevoie de somn, dar am să-ţi dau o jumătate de oră. 
Pe urmă va trebui să plece. 

— Va pleca. 

De îndată ce rămaseră singuri, Bigman îl apucă pe Lucky 
de umăr şi-l zgâlţâi cu violenţă, spunându-i cu vocea 


gâtuită: 

— Maimuţoi tembel. Dacă arşiţa nu l-ar fi terminat pe 
robot exact la timp... ca în filmele de pe subeterice... 

Lucky zâmbi fără voioşie. 

— N-a fost o coincidenţă, Bigman. Dac-aş fi aşteptat un 
final ca în subeterice, acum aş fi fost mort. A trebuit să-l 
păcălesc pe robot. 

— Cum? 

— Carcasa în care avea creierul era foarte bine lustruită. 
Reflecta o mare parte din radiaţia solară. Asta însemna că 
temperatura creierului său pozitronic era destul de mare 
pentru a-i afecta „raţiunea”, dar nu suficient de mare 
pentru a-l scoate definitiv din funcţiune. Din fericire, o mare 
parte din solul mercurian din zona asta este alcătuită dintr- 
o substanţă neagră care se poate detaşa uşor. Am reuşit să-i 
întind pe cap nişte substanţă din asta. 

— Şi ce-ai realizat cu asta? 

— Negrul absoarbe căldura, Bigman. Nu o reflectă. 
Temperatura creierului a crescut rapid şi robotul a murit 
aproape instantaneu. În orice caz, am scăpat ca prin 
urechile acului... Totuşi, să lăsăm asta. Ce s-a întâmplat aici 
cât timp am fost plecat? Ceva de semnalat? 

— Ceva? Mamă-mamă! Ascultă! 

Şi, în timp ce Bigman povestea, Lucky îl ascultă într- 
adevăr, cu o expresie care devenea tot mai gravă pe măsură 
ce firul povestirii se depăna. 

Când relatarea ajunse la sfârşit, Lucky se încruntase de-a 
dreptul supărat. 

— Şi de ce zici că te-ai luptat cu Urteil? A fost o prostie! 

— Lucky, spuse ofuscat Bigman, a fost strategie, 
întotdeauna spui că mă reped orbeşte înainte şi nu sunt în 
stare să pun la cale o şiretenie. Ei află că asta a fost o 
şiretenie. Ştiam că-l pot umili la gravitație scăzută... 

— S-ar părea că n-a lipsit mult să nu reuşeşti. Ai glezna 
scrântită. 


— Am alunecat, a fost un accident. În afară de asta, am 
învins. A fost vorba de un târg pe care l-am încheiat cu 
Urteil. Putea să facă mult rău Consiliului cu minciunile sale, 
dar în cazul în care învingeam ne-ar fi lăsat în pace. 

— Şi ai putut să-l crezi pe cuvânt? 

— Păi... Începu Bigman, tulburat. 

Lucky continuă: 

— Zici că i-ai salvat viaţa. De bună seamă că a ştiut acest 
lucru şi totuşi asta nu l-a convins să renunţe la scopurile 
sale. Te-ai gândit că s-ar fi putut să procedeze la fel şi în 
urma luptei voastre? 

— Păi... Făcu Bigman din nou. 

— Mai ales dacă pierdea şi, prin urmare, ar fi fost furios la 
culme pentru că a fost umilit de faţă cu toată lumea... Să-ţi 
spun eu cum stau lucrurile, Bigman. Ai făcut-o pentru că 
voiai să-l baţi şi să te răzbuni pentru că şi-a bătut joc de 
tine. Chestia cu târgul încheiat cu el a fost doar un pretext 
care să-ţi ofere prilejul să te baţi. Am dreptate? 

— Of, Lucky! Pe nisipurile de pe Marte... 

— Ei bine, mă înşel? 

— Am vrut să închei un târg... 

— Dar în primul rând voiai să te baţi şi-acum uite ce 
încurcătură ai provocat. 

Bigman lăsă privirea-n jos. 

— Îmi pare rău. 

Lucky se îmblânzi dintr-o dată. 

— O, măreaţă Galaxie! Bigman, nu sunt supărat pe tine. 
De fapt, pe mine sunt supărat. Am apreciat greşit robotul 
ăla şi era cât pe ce să fiu ucis pentru că n-am judecat. Aş fi 
putut să văd că era defect şi n-am făcut nici o clipă legătura 
cu efectul căldurii asupra creierului său pozitronic până n-a 
fost aproape prea târziu... Ei bine, trecutul ne oferă o lecţie 
pentru viitor, dar altfel s-o lăsăm baltă. Întrebarea e ce 
facem cu situaţia lui Urteil. 

Lui Bigman îi reveni dintr-o dată inima la loc. 


— În orice caz, spuse el, ticălosul nu are cum să ne mai 
supere. 

— Aşa este, spuse Lucky, dar ce facem cu senatorul 
Swenson? 

— Hram. 

— Ce explicaţie o să dăm? Consiliul Ştiinţei este investigat 
şi, ca urmare a unei lupte provocate de unul din apropiații 
Consiliului, cineva care este aproape membru, anchetatorul 
moare. Asta n-o să dea bine... 

— A fost un accident. Câmpul pseudogravitaţional... 

— N-o să ne fie de nici un folos. Va trebui să vorbesc cu 
Peverale şi... 

Bigman se înroşi şi spuse repede: 

— E doar un moşulică. Nu acordă nici cea mai mică atenţie 
acestei întâmplări. 

Lucky se ridică într-un cot. 

— Cum adică, nu acordă nici cea mai mică atenţie? 

— Păi chiar aşa, spuse Bigman cu vehemenţă. A venit acolo 
când Urteil zăcea mort pe podea şi, în afară de faptul că a 
întrebat dacă e mort, n-a mai zis nimic. 

— N-a mai zis nimic? 

— Absolut nimic. Pe urmă a tot întrebat unde eşti şi a spus 
că Mindes raportase că un robot te-a ucis. 

Lucky îl privea fix pe Bigman. 

— Asta a fost tot? 

— Asta a fost tot, spuse Bigman încurcat. 

— Ce s-a mai întâmplat de atunci? Haide, Bigman, tu nu 
vrei să vorbesc cu Peverale. De ce? 

Bigman se uită într-o parte. 

— Haide, Bigman. 

— Ei bine, voi fi judecat, sau ceva de genul ăsta. 

— Judecat! 

— Peverale zice că e vorba de o crimă şi că va provoca 
agitaţie pe Pământ. Zice că trebuie stabilite 
responsabilităţile. 

— În regulă. Când are loc procesul? 


— Of, Lucky. Nu voiam să-ţi spun. Doctorul Gardoma a 
spus că nu trebuie să te amărăşti. 

— Ia nu te mai purta ca o cloşcă, Bigman. Când are loc 
procesul? 

— Mâine la ora două după-amiaza, ora standard a 
sistemului solar. Dar nu ai de ce să-ţi faci griji, Lucky. 

— Cheamă-l pe Gardoma, spuse Lucky. 

— De ce? 

— Fă cum ţi-am spus. 

Bigman ieşi din încăpere şi, când se întoarse, doctorul 
Gardoma era cu el. 

Lucky spuse: 

— Nu-i aşa că nu există nici un motiv pentru care să nu mă 
pot ridica din pat mâine la ora două după-amiaza? 

Doctorul Gardoma ezită. 

— Aş prefera să nu te grăbeşti. 

— Nu-mi pasă de ce preferi dumneata. N-o să mor din 
asta, nu-i aşa? 

— N-ai muri nici dacă te-ai ridica din pat chiar acum, 
domnule Starr, spuse jignit doctorul Gardoma. Dar nu ar fi 
indicat. 

— În regulă atunci. Acum spune-i doctorului Peverale că 
voi lua parte la procesul lui Bigman. Ştiai despre asta, 
presupun? 

— Da. 

— Toată lumea ştia în afară de mine, aşa e? 

— Nu erai într-o situaţie care... 

— Spune-i doctorului Peverale că voi lua parte la proces şi 
că nu trebuie să înceapă fără mine. 

— Am să-i spun, dar acum ar fi mai bine să te culci. Vino cu 
mine, Bigman. 

Bigman protestă: 

— Doar o secundă. 

Se duse iute lângă patul lui Lucky şi spuse: 

— Uite, Lucky, nu trebuie să te necăjeşti. Am toată situaţia 
sub control. 


Lucky ridică sprâncenele. Bigman, mai-mai să plesnească 
de îngâmfare, spuse: 

— Am vrut să-ţi fac o surpriză, fir-ar să fie! Pot să dovedesc 
că n-am avut nici un amestec în faptul că Urteil şi-a rupt 
gâtul. Am rezolvat cazul. (Se bătu cu pumnul în piept.) Eu L- 
am rezolvat. Eu! Bigman! Ştiu cine e vinovat pentru toate. 

— Cine? Întrebă Lucky. 

Dar Bigman se grăbi să spună: 

— Nu! Nucţi spun nimic. Vreau să-ţi demonstrez că am şi 
altceva în minte decât bătăile cu pumnii. De data asta eu 
am să dirijez spectacolul iar tu ai să fii spectator, asta e. Ai 
să afli la proces. 

Micul marțian îşi încreţi faţa plin de încântare, execută un 
mic pas de dans şi-l urmă pe doctorul Gardoma la ieşirea 
din încăpere, purtând pe faţă un triumf voios. 

Procesul. 

A doua zi, Lucky intră în biroul doctorului Peverale cu 
puţin înainte de ora două după-amiaza. 

Ceilalţi se adunaseră deja. Doctorul Peverale, aşezat la 
biroul său vechi şi plin de hârtii, dădu din cap cu 
amabilitate la sosirea lui, iar Lucky răspunse cu gravitate; 

— Bună ziua, domnule Peverale. 

Atmosfera semăna cu cea din seara banchetului. Cook era 
acolo, bineînţeles, şi arăta, ca-ntotdeauna, neliniştit şi, 
oarecum, slăbit. Stătea într-un fotoliu mare la dreapta 
doctorului Peverale, iar trupul firav al lui Bigman se foia şi 
mai-mai că se pierdea într-un fotoliu la fel de mare, aflat la 
stânga astronomului. 

Mindes era şi el prezent, posomorât, desfăcându-şi din 
când în când degetele împreunate pentru a bate darabana 
pe picior. Doctorul Gardoma stătea lângă el, apatic, şi-şi 
ridică pleoapele grele pentru a-l privi dezaprobator pe 
Lucky atunci când intră. Mai erau de faţă şefii de 
departamente şi alţi astronomi. 

De fapt, singurul om care fusese prezent la banchet iar 
acum lipsea era Urteil. 


Doctorul Peverale începu în maniera sa blândă: 

— Putem începe acum. Mai întâi, câteva cuvinte pentru 
domnul Starr. Am înţeles că Bigman v-a vorbit despre 
această procedură ca despre un proces. le rog să fii sigur 
că nici vorbă e aşa ceva. Dacă va fi cazul unui proces, iar eu 
sper că nu, el va avea loc pe Pământ, cu judecători calificaţi 
şi avocaţi în regulă. Noi nu încercăm aici decât să adunăm 
laolaltă elementele unui raport pentru a fi transmis la 
Consiliul Ştiinţei. 

Doctorul Peverale aranjă puţin talmeş-balmeşul de pe 
biroul său şi continuă: 

— Daţi-mi voie să vă explic de ce e nevoie de un raport 
complet, în primul rând, ca urmare a îndrăzneţei 
pătrunderi a domnului Starr pe partea însorită a planetei, 
sabotorul care provoca probleme proiectului doctorului 
Mindes a fost oprit. S-a dovedit a fi un robot de fabricaţie 
siriusiană, care acum nu mai este în stare de funcţiune. 
Domnule Starr... 

— Da? Spuse Lucky. 

— Chestiunea prezintă o asemenea importanţă încât mi- 
am luat libertatea de a vă chestiona atunci când aţi fost 
adus aici şi vă aflaţi într-o stare de semi-inconştienţă. 

— Mi-amintesc de asta destul de bine, răspunse Lucky. 

— Vreţi să confirmaţi o parte din acele răspunsuri acum, 
pentru a fi consemnate în raport? 

— Da. 

— În primul rând, sunt implicaţi şi alţi roboţi? 

— Robotul nu s-a referit la asta, dar nu cred că au mai fost 
şi alţii. 

— Oricum, nu a precizat în mod specific că ar fi singurul 
robot de pe Mercur. 

— Nu. 

— Atunci ar putea fi mulţi alţii. 

— Nu cred. 

— E vorba doar de opinia dumneavoastră, totuşi. Robotul 
n-a spus că n-ar mai fi şi alţii. 


— Nu, nu a spus. 

— Foarte bine, atunci. Câţi siriusieni au fost implicaţi? 

— Robotul nu mi-a spus, pentru că a primit instrucţiuni să 
n-o facă. 

— A precizat poziţia bazei invadatorilor? 

— N-a spus nimic în această privinţă. Nu a făcut nici un fel 
de precizare cu privire la siriusieni. 

— Dar robotul era de fabricaţie siriusiană, nu-i aşa? 

— A recunoscut acest lucru. 

— Aha, făcu doctorul Peverale fără umor. În cazul acesta, 
mi se pare evident că pe Mercur se găsesc siriusieni care 
acţionează împotriva noastră. Consiliul Ştiinţei trebuie 
prevenit în acest sens. Trebuie întreprinsă o cercetare 
organizată a planetei şi, dacă siriusienii reuşesc să ne scape 
şi să părăsească planeta, trebuie măcar să se conştientizeze 
pericolul siriusian. 

Cook interveni stingherit: 

— Mai e şi problema formelor de viaţă mercuriene, 
doctore Peverale. Consiliul va trebui informat şi în această 
privinţă. 

Se adresă apoi întregii adunări. 

— Una dintre fiinţe a fost capturată ieri şi... 

Bătrânul astronom îl întrerupse oarecum agasat: 

— Da, doctore Cook, fără doar şi poate că Consiliul va fi 
informat. Totuşi, problema siriusiană este cea care ar trebui 
să rămână prioritară. Celelalte chestiuni trebuie sacrificate 
în favoarea pericolului imediat. De exemplu, propun ca 
doctorul Mindes să-şi abandoneze proiectul până când 
Mercur va fi făcut sigur pentru pământeni. 

— O clipă, vă rog, sări Mindes ca ars. Aici au fost investiţi o 
groază de bani, ca să nu mai vorbim de timp, de eforturi 
Şi... 

— Am spus, până când Mercur va deveni sigur. N-am 
sugerat o renunțare definitivă la Proiectul Lumina. Şi 
întrucât este necesar să acordăm prioritate pericolului 
mercurian, va trebui să ne asigurăm că protectorul lui 


Urteil, senatorul Swenson, va fi împiedicat să ridice 
obstrucţii pornind de la chestiuni secundare. 

Lucky spuse: 

— Cu alte cuvinte, vreţi să-i dăm senatorului un ţap 
ispăşitor în persoana lui Bigman, legat frumos de mâini şi 
de picioare şi cu o etichetă lipită pe frunte. Situaţie în care, 
în vreme ce el se va ocupa cu sfâşierea lui Bigman, 
vânătoarea de siriusieni poate continua pe Mercur fără nici 
un amestec din afară. 

Astronomul îşi ridică sprâncenele albe. 

— Un ţap ispăşitor, domnule Starr? Noi nu vrem decât 
adevărul. 

— Păi atunci continuaţi, spuse Bigman, foindu-se fără 
odihnă în scaun. O să aveţi adevărul. 

— Bun, spuse doctorul Peverale. Având în vedere că ai fost 
personajul central, vrei să începi dumneata? Povesteşte-ne 
tot ce s-a întâmplat între tine şi Urteil, cu propriile tale 
cuvinte. Aş aprecia însă conciziunea. Şi nu uita, aceste 
proceduri sunt înregistrate pe microfilm cu sunet. 

Bigman spuse: 

— Vreţi să depun jurământul? 

Peverale clătină din cap. 

— Nu ne aflăm la un proces oficial. 

— Cum doriţi! 

Şi, cu o surprinzătoare detaşare, Bigman relată povestea, 
începând cu ironiile lui Urteil la adresa înălţimii sale şi 
continuând cu întâlnirea neaşteptată din mine, până când 
ajunse la duel. Nu omise decât amenințările lui Urteil cu 
acţiunile îndreptate împotriva lui Lucky Starr şi a 
Consiliului. 

Doctorul Gardoma urmă la rând, confirmând cele 
întâmplate cu prilejul primei întâlniri dintre Bigman şi 
Urteil şi descriind totodată, spre aducere aminte, scena de 
la masa de banchet. Continuă cu descrierea tratamentului 
aplicat lui Urteil după întoarcerea din mine. 


— Şi-a revenit repede din starea de hipotermie. Nu i-am 
cerut amănunte şi nici el nu mi le-a oferit. Totuşi, a întrebat 
de Bigman şi, când i-am spus că Bigman n-avea nici o 
zgârietură, aş zice că antipatia lui faţă de Bigman i-a 
crescut şi mai mult. Nu s-a comportat ca şi cum Bigman i-ar 
fi salvat viaţa. Trebuie să precizez însă că, din observaţiile 
mele asupra sa, nu mi s-a părut că Urteil ar putea fi victima 
unui atac de gratitudine. 

— Asta e numai o părere, interveni grăbit doctorul 
Peverale, şi aş recomanda să nu creăm confuzie cu astfel de 
afirmaţii. 

Urmă doctorul Cook. Se concentră asupra duelului, 
spunând: 

— Bigman a insistat asupra luptei. Asta e tot ce se poate 
spune. Eu am avut impresia că dacă aş aranja o astfel de 
confruntare la gravitație scăzută, aşa cum mi-a sugerat 
Bigman, cu martori, nu se va putea întâmpla nimic rău. 
Putem interveni dacă treaba se agrava. M-am temut că, 
dacă aş refuza, s-ar fi putut ca între cei doi lupta să aibă loc 
fără martori şi că asta ar putea avea consecinţe grave. 
Desigur, acele consecinţe n-ar fi putut fi mai grave decât s- 
au dovedit a fi, dar nu mi-am închipuit una ca asta. 
Recunosc că ar fi trebuit să mă consult cu dumneavoastră, 
doctore, Peverale. 

Doctorul Peverale încuviinţă din cap: 

— Cu siguranţă că aşa ar fi trebuit să faci. Dar chestia e 
acum că Bigman a insistat ca lupta să aibă loc şitotela 
cerut să se desfăşoare la gravitație scăzută, nu-i aşa? 

— Aşa este. 

— Şi ţi-a dat asigurări că îl va omori pe Urteil în astfel de 
condiţii. 

— Mai exact, a spus că „îl va ucide pe ticălos”. Cred că 
vorbea doar la modul figurat. Sunt sigur că nu a plănuit cu 
adevărat să-l omoare. 

Doctorul Peverale se întoarse către Bigman. 

— Ai ceva de comentat în această privinţă? 


— Da, am. Şi dat fiind că doctorul Cook se află la bară, aş 
vrea să-i pun câteva întrebări. 

Doctorul Peverale se arătă surprins: 

— Aici nu suntem la un proces. 

— Ascultaţi-mă, spuse Bigman cu înflăcărare. Moartea lui 
Urteil nu a fost un accident. A fost o crimă şi vreau să-mi 
daţi şansa s-o dovedesc. 

Liniştea provocată de această declaraţie nu dură decât o 
clipă, fiind urmată de un murmur confuz. 

Vocea lui Bigman se ridică până la a se auzi aproape ca un 
scâncet ascuţit. 

— Sunt hotărât să-i pun întrebări domnului Hanley Cook. 

Lucky Starr spuse cu răceală: 

— Vă sugerez să-l lăsaţi pe Bigman să meargă până la 
capăt, doctore Peverale. 

Bătrânul astronom era întruchiparea derutei. 

— Serios vorbind... Nu cred... Bigman nu poate... 

Se bâlbâi îngrozitor şi deodată tăcu. Bigman spuse: 

— Mai întâi, doctore Cook, cum de-a ajuns Urteil să afle 
traseul pe care Lucky şi cu mine îl urmam în mine? 

Cook se înroşi la faţă. 

— N-am ştiut că ar fi aflat de traseu. 

— Nu ne-a urmărit direct. A mers pe o rută paralelă, ca şi 
cum ar fi intenţionat să ne prindă din urmă şi să ne pice în 
spate mult în interiorul minelor, după ce ne-am fi convins că 
suntem singuri şi nu ne urmăreşte nimeni. Pentru a face 
asta, trebuia să fie sigur de traseul pe care intenţionam să-l 
urmăm. Acum Lucky şi cu mine am pus la punct acel traseu 
cu tine şi cu nimeni altcineva. Nici Lucky, nici eu nu i-am 
spus lui Urteil. Atunci cine? 

Cook se uită disperat în jurul lui, de parcă ar fi cerut 
ajutor. 

— Nu ştiu. 

— Nu e evident că tu i-ai spus? 

— Nu. Poate că a auzit. 


— Nu putea să audă nişte semne făcute pe o hartă, 
doctore Cook... Să lăsăm asta, deocamdată. M-am luptat cu 
Urteil şi dacă gravitația ar fi rămas la valoarea normală de 
pe Mercur şi acum ar fi fost în viaţă. Numai că gravitația a 
crescut brusc la valoarea terestră exact la momentul 
potrivit pentru a-l ucide. Cine a făcut asta? 

— Nu ştiu. 

— Tu ai fost primul care-ai ajuns lângă Urteil. Ce făceai 
acolo? Te asigurai că e mort? 

— Resping această acuzaţie. Doctore Peverale... 

Cook îşi întoarse faţa înroşită spre şeful său. Doctorul 
Peverale întrebă cuprins de agitaţie: 

— Îl acuzi cumva pe doctorul Cook de a-l fi ucis pe Urteil? 

— Ascultaţi-mă, spuse Bigman. Schimbarea bruscă de 
gravitație m-a tras la sol. Când m-am sculat de jos, toţi 
ceilalţi se ridicau în picioare sau se mai aflau încă la sol. 
Când o greutate de 40-50 de kilograme îţi cade în spate 
fără avertisment, nu te ridici în picioare în graba mare. Dar 
Cook s-a ridicat. Nu numai că se ridicase în picioare, dar 
ajunsese deja lângă Urteil şi stătea aplecat deasupra lui. 

— Ce dovedeşte asta? Întrebă Cook. 

— Dovedeşte că nu te-ai prăbuşit când gravitația a 
crescut, altfel nu ai fi ajuns acolo aşa de repede. Şi de ce nu 
te-ai prăbuşit când gravitația a crescut? Pentru că te 
aşteptai să crească şi erai pregătit pentru asta. Şi de ce te 
aşteptai să crească? Pentru că tu ai apăsat pârghia. 

Cook se întoarse spre doctorul Peverale: 

— Aceasta e persecuție. E o nebunie. 

Dar doctorul Peverale se uita la secundul său cu o groază 
nedisimulată. Bigman continuă: 

— Daţi-mi voie să reconstitui faptele. Cook lucra mână-n 
mână cu Urteil. Numai aşa Urteil ar fi putut afla de traseul 
nostru din mine. Dar el colabora cu Urteil de teamă. Poate 
că Urteil îl şantaja. Oricum, singura modalitate prin care 
Cook putea să scape era să-l omoare pe Urteil. Când am 
spus că aş putea să-l ucid pe ticălos la gravitație scăzută, 


poate că i-am implantat ideea în minte, iar după ce a 
început lupta, a stat în aşteptare în apropierea mânerului. 
Asta e toi. 

— O clipă, spuse iute Cook, aproape înecându-se. Asta e 
0...€e0... 

— Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt, spuse Bigman. 
Dacă teoria mea e corectă, şi sunt sigur că este, atunci 
Urteil trebuie să aibă ceva în scris, sau o înregistrare pe 
film sau pe alt suport, pe care o ţinea ca pe o sabie 
deasupra capului lui Cook. Altfel, Cook nu s-ar fi simţit 
încolţit până la punctul de a comite o crimă. Deci, căutaţi 
printre lucrurile lui Cook. Veţi găsi ceva şi acel ceva va 
constitui dovada. 

— Sunt de acord cu Bigman, spuse Lucky. 

Doctorul Peverale spuse într-o stare de extremă tulburare: 

— Presupun că e singura modalitate de a lămuri lucrurile, 
deşi cum... 

Aerul păru să iasă brusc din doctorul Cook, lăsându-l palid, 
zguduit şi neajutorat. 

— Aşteptaţi, spuse el cu glas firav. Vă voi explica. 

Şi toate feţele se întoarseră spre el. 

Obrajii supţi ai lui Cook erau scăldaţi de transpiraţie. 
Mâinile îi tremurau vizibil. 

— Urteil a venit la mine la puţin timp după sosirea pe 
Mercur şi mi-a spus că ancheta Observatorul. A spus că 
senatorul Swenson avea dovezi despre ineficienţa şi 
pierderile provocate de funcţionarea acestuia. A mai spus 
că era evident că doctorul Peverale trebuia scos la pensie. 
Că era un bătrân incapabil să se ridice la înălţimea 
responsabilităţii. A mai spus că eu aş putea fi un înlocuitor 
potrivit. 

Doctorul Peverale, care ascultase primele fraze cu 
surprindere, strigă: 

— Cook! 

— Sunt de acord cu el, spuse pe un ton sumbru Cook. Într- 
adevăr, sunteţi prea bătrân. Oricum eu conduc treburile în 


timp ce sunteţi ocupat până peste cap cu mania asta legată 
de siriusieni. 

Cook se întoarse din nou către Lucky. 

— Urteil mi-a spus că dacă-l voi sprijini în anchetă va avea 
grijă ca eu să fiu următorul director. L-am crezut; toată 
lumea ştie că senatorul Swenson este un om puternic. l-am 
furnizat o mulţime de informaţii. Unele din ele au fost în 
scris şi semnate. A spus că are nevoie de ele pentru 
procedurile juridice de după aceea. Şi pe urmă... pe urmă a 
început să mă şantajeze cu acele informaţii scrise. A reieşit 
că era mult mai interesat de Proiectul Lumina şi de 
Consiliul Ştiinţei. Voia să mă folosesc de poziţia mea pentru 
a deveni un soi de spion personal în folosul lui. Mi-a dat de 
înţeles limpede că dacă refuzam se va duce la doctorul 
Peverale cu dovezile faptelor mele. Asta ar fi pus capăt 
carierei mele, ar fi pus capăt la tot. 

Cook îşi drese glasul şi continuă: 

— Eram nevoit să spionez pentru el. A trebuit să-i dau 
informaţia referitoare la traseul pe care urmau să plece 
Starr şi Bigman în mine. L-am ţinut la curent cu tot ce făcea 
Mindes. De fiecare dată când îi cedam puţin, mă cufundam 
şi mai neajutorat sub puterea lui. Până într-o zi când mi-am 
dat seama că până la urmă mă va zdrobi, indiferent cât de 
mult l-aş fi ajutat. Era în stare de aşa ceva. Am început să 
simt că singura modalitate prin care puteam să scap deel 
era să-l ucid. Dacă aş fi ştiu cum... Pe urmă Bigman a venit 
la mine cu planul lui de a lupta cu Urteil la gravitație 
scăzută. Era cât se poate de încrezător că-l va putea 
înfrânge pe Urteil. M-am gândit atunci că aş putea... Era o 
şansă de una la sută, sau poate de una la mie, dar mi-am zis 
că nu mai aveam nimic de pierdut. Aşa că am stat lângă 
panoul de control al câmpului pseudogravitaţional şi mi-am 
aşteptat şansa. Aceasta a venit şi Urteil a murit. A 
funcţionat perfect. M-am gândit că va fi considerat un 
accident. Chiar dacă Bigman intra în belea, Consiliul avea 


să-i salveze pielea. Nimeni nu avea de suferit cu excepţia lui 
Urteil, şi o merita cu vârf şi îndesat. Oricum, asta este. 

În tăcerea uluită care a urmat, doctorul Peverale spuse cu 
glas răguşit: 

— În circumstanţele date, Cook, desigur că te vei 
considera eliberat din toate funcţiile şi sub stare de ar... 

— Hei, staţi aşa, staţi aşa! Strigă Bigman. Mărturisirea nu 
este completă încă. Uite ce e, Cook, asta a fost a doua oară 
când ai încercat să-l ucizi pe Urteil, nu-i aşa? 

— A doua oară? Spuse Cook uluit. 

— Păi cum rămâne cu costumele „aranjate”? Urteil ne-a 
prevenit în privinţa asta, aşa că trebuie să se fi confruntat 
cu o situaţie de genul ăsta. A dat de înţeles că Mindes ar fi 
de vină, dar Urteil era un ticălos mincinos şi nimic din ce 
spunea nu trebuia crezut ca atare. Ce vreau să spune cătu 
ai încercat să-l ucizi pe Urteil în felul acesta, dar a 
descoperit lucrătura şi te-a obligat să-l transferi în camera 
noastră după ce am venit aici. Pe urmă ne-a avertizat în 
privinţa costumelor, numai ca să ne facă să credem că ar fi 
de partea noastră şi ca să-l bage în rahat pe Mindes. Nu-i 
aşa? 

— Nu, strigă Cook. Nu! Nu am nimic de-a face cu costumul 
izolant. Nimic. 

— Ei haide, începu Bigman. Doar n-o să credem... 

Dar de data asta Lucky se ridică în picioare şi spuse: 

— E-n regulă, Bigman. Cook nu are nici o vină în privinţa 
costumelor. Poţi să-l crezi. Omul vinovat pentru costumele 
tăiate este acelaşi care e vinovat de chestia cu robotul. 

Bigman se uita la prietenul lui fără să-i vină a crede. 

— 'Te referi la siriusieni, Lucky? 

— Nu mă refer la siriusieni, spuse Lucky. Nu există nici un 
siriusian pe Mercur. Niciodată n-au existat. 

Consecințele unui proces. 

Vocea profundă a doctorului Peverale devenise răguşită 
din cauza consternării. 

— Nu există siriusieni? Îţi dai seama ce spui, Starr? 


— Perfect. Lucky Starr se duse la biroul doctorului 
Peverale, se aşeză pe un colţ al acestuia şi se întoarse cu 
faţa la adunare. Doctorul Peverale îmi va confirma această 
afirmaţie după ce îmi voi fi expus raţionamentul. 

— Eu să-ţi confirm afirmaţia? le asigur că nu aidecesăte 
temi, pufni bătrânul astronom, cu o expresie de 
dezaprobare profundă. Nici nu merită să discutăm... 
Apropo, va trebui să-l arestăm pe Cook. 

Se ridică pe jumătate în picioare. Lucky îl îndemnă să se 
aşeze la loc pe scaun. 

— E-n regulă, sir. Bigman va avea grijă ca doctorul Cook 
să rămână sub control. 

— N-o să vă fac nici un fel de probleme, spuse cu glas 
înăbuşit Cook. Bigman îşi trase fotoliul aproape de el, 
pentru orice eventualitate. 

— Să ne aducem aminte, doctore Peverale, de seara 
banchetului şi de propriile dumneavoastră cuvinte despre 
roboții siriusieni... Apropo, doctore Peverale, ştiaţi de multă 
vreme că există un robot pe planetă, nu-i aşa? 

Astronomul răspunse jenat: 

— Ce vrei să spui? 

— Doctorul Mindes v-a relatat că ar fi văzut siluete 
umanoide în mişcare, îmbrăcate în costume spaţiale cu 
aspect metalic, care păreau totodată să reziste la radiaţia 
solară mai bine decât te-ai fi aşteptat de la un om. 

— Asta am văzut, interveni Mindes, şi ar fi trebuit să-mi 
dau seama că ceea ce vedeam era un robot. 

— Nu aveai experienţa pe care o are doctorul Peverale cu 
roboții, spuse Lucky, care se întoarse din nou spre bătrânul 
astronom. Sunt sigur că aţi suspectat existenţa roboților de 
fabricaţie siriusiană imediat ce Mindes a raportat ceea ce 
văzuse. Descrierea lui se potrivea perfect. 

Astronomul încuviinţă dând încet din cap. 

— Eu, pe de altă parte, n-am bănuit că ar fi vorba de 
roboţi mai mult decât Mindes. Totuşi, după banchet, când 
dumneavoastră, doctore Peverale, aţi discutat despre Sirius 


şi roboții săi, am avut impresia foarte acută că asta ar fi 
explicaţia. De bună seamă că şi dumneavoastră v-aţi gândit 
la fel. 

Doctorul Peverale încuviinţă din cap din nou şi spuse: 

— Mi-am dat seama că noi singuri nu putem face nimic 
împotriva unei incursiuni a siriusienilor. De aceea l-am 
descurajat pe Mindes. 


(în acest moment Mindes se făcuse palid la faţă şi 
bombănea ceva numai de el auzit.) 

Lucky continuă: 

— N-aţi raportat niciodată Consiliului Ştiinţei? 

Doctorul Peverale ezită: 

— M-am temut că n-or să mă creadă şi că nu voi reuşi 
decât să-i determin să mă înlocuiască. Cinstit vorbind, nu 
ştiam ce să fac. Era evident că nu mă puteam folosi de 
Urteil. Era interesat numai de planurile lui. Când ai venit 
tu, Starr - spuse bătrânul astronom cu o voce mai profundă, 
mai cursivă parcă - am simţit că aş putea avea în sfârşit un 
aliat, şi pentru prima oară m-am simţit în stare să vorbesc 
despre Sirius, despre pericolul pe care îl reprezintă, despre 
roboţi. 

— Da, spuse Lucky, şi vă mai amintiţi cum aţi descris 
afecțiunea siriusienilor pentru roboții lor? Aţi folosit 
cuvântul „dragoste”. Aţi spus că siriusienii îşi răsfaţă 
roboții; că-i iubesc; că nimic nu e prea bun pentru ei. Aţi 
spus că preţuiesc un robot cât o sută de pământeni. 

— Bineînţeles, spuse doctorul Peverale. Ăsta e adevărul. 

— Păi dacă-şi iubesc atât de mult roboții, de ce-ar trimite 
unul din ei pe Mercur, fără izolaţie şi neadaptat la radiaţia 
solară? De ce şi-ar condamna unul dintre roboţi la o moarte 
înceată, chinuitoare, sub acţiunea Soarelui? 

Doctorul Peverale rămase tăcut, cu buza de jos tremurând. 

Lucky continuă: 

— Până şi eu abia m-am putut hotărî să trag în robot cu 
blasterul, deşi mi-a pus viaţa în pericol, şi eu nu sunt 


siriusian. Ar fi putut oare un siriusian să fie atât de crud 
faţă de un robot? 

— Importanţa misiunii... Începu doctorul Peverale. 

— Să admitem, spuse Lucky. Eu nu spun că siriusienii n-ar 
trimite un robot pe Mercur în scopuri de sabotaj, dar, pe 
Marea Galaxie, mai întâi de toate i-ar fi izolat creierul. 
Chiar dacă am lăsa deoparte marea lor dragoste pentru 
roboţi, e o chestie de bun simţ. l-ar fi putut prelungi 
funcţionarea în felul acesta. 

Se auzi un murmur de aprobare din partea adunării. 

— Dar, se bâlbâi doctorul Peverale, dacă nu siriusienii, 
atunci cine... 

— Ei bine, spuse Lucky, să vedem ce indicii avem. Numărul 
unu. Mindes a zărit robotul de două ori şi tot de două ori 
acesta a dispărut când Mindes a încercat să se apropie. 
Robotul m-a informat ulterior că primise instrucţiuni să 
evite oamenii. Evident, fusese avertizat că Mindes plecase 
în căutarea sabotorului. Este tot atât de evident că trebuie 
să fi fost avertizat de cineva din interiorul Cupolei. Totuşi, n- 
a fost avertizat în privinţa mea, pentru că eu anunţasem că 
voi merge în mine. 

Lucky făcu o pauză apoi continuă: 

— Indiciul numărul doi. În timp ce robotul zăcea gata să 
moară, l-am întrebat încă o dată cine i-a dat ordinele. N-a 
putut să spună decât „Ăă... Ăă.” Pe urmă staţia radio s-a 
oprit şi gura i s-a mişcat de parcă ar fi vrut să pronunţe 
două silabe. 

Bigman strigă dintr-o dată, înflăcărarea care-l cuprinsese 
făcând să i se ridice părul roşcat din cap. 

— Urteil! Robotul încerca să spună Urteil! Ticălosul ăla 
împuţit a fost sabotorul tot timpul. Se potriveşte la fix! Se 
potriveşte... 

— Posibil, spuse Lucky, posibil. Vom vedea. Mie mi s-a 
părut că era posibil ca robotul să încerce să spună de fapt 
„Pământean [1] ,. 


— Şi la fel de posibil, spuse Peverale, e că a fost doar un 
sunet vag scos de un robot aflat pe moarte, sunet lipsit de 
orice semnificaţie. 

— Posibil, admise Lucky. Dar iată că am ajuns la indiciul 
numărul trei, care devine instantaneu concludent. Robotul 
era de fabricaţie siriusiană şi ce om din cei aflaţi aici, în 
Cupolă, ar fi avut şansa să intre în posesia unui robot 
siriusian? A fost vreunul din noi pe una din planetele lui 
Sirius? 

Ochii lui Peverale se îngustară: 

— Eu am fost. 

— Exact, spuse Lucky Starr, şi nimeni altcineva. Ăsta e 
răspunsul pe care-l căutaţi. 

Urmă o stare de derută generalizată şi Lucky solicită 
linişte. Apoi spuse cu o voce autoritară şi cu faţa solemnă: 

— În calitate de membru al Consiliului Ştiinţei, declar din 
acest moment trecerea în subordinea mea a acestui 
observator. Doctorul Peverale este înlocuit din funcţia de 
director. Am luat legătura cu Cartierul General al 
Consiliului de pe Pământ şi o navă se îndreaptă deja 
încoace. Se vor lua măsurile corespunzătoare. 

— Cer să fiu ascultat, strigă doctorul Peverale. 

— Veţi fi ascultat, spuse Lucky, dar mai întâi ascultați care 
sunt argumentele împotriva dumneavoastră. Sunteţi 
singurul om de aici care a avut posibilitatea să fure un 
robot siriusian. Doctorul Cook ne-a spus că aţi primit un 
robot pentru servicii personale pe timpul şederii 
dumneavoastră pe Sirius. E adevărat? 

— Da, dar... 

— L-aţi trimis pe nava dumneavoastră când nu aţi mai avut 
nevoie de el. Într-un fel sau altul aţi reuşit să-i păcăliţi pe 
siriusieni. Probabil că nici n-au visat vreodată că cineva ar fi 
în stare să comită ceea ce pentru ei constituie o crimă 
oribilă, şi anume furtul de roboţi. Probabil că tocmai de 
aceea nu au luat nici o măsură de precauţie împotriva 
acestui gen de evenimente. În plus, are sens să 


presupunem că robotul încerca să spună „Pământean” când 
l-am întrebat cine i-a dat ordinele. Eraţi singurul 
pământean de pe Sirius. Probabil că atunci când a fost 
repartizat în serviciul dumneavoastră, a auzit că vi se 
spunea „Pământeanul” şi aşa se gândea el la 
dumneavoastră. În fine, cine ar fi putu să ştie mai bine când 
ar fi posibil ca cineva să exploreze partea însorită? Cine l-ar 
fi putut informa cel mai bine pe robot prin radio când se 
afla în siguranţă şi când trebuia să se ascundă? 

— Neg totul, spuse doctorul Peverale cu înverşunare. 

— Nu are nici un rost să negaţi, spuse Lucky. Dacă insistaţi 
să vă susţineţi nevinovăția, Consiliul va trebui să trimită pe 
cineva pe Sirius pentru informaţii. Robotul mi-a spus că 
numărul de serie este RL-726. 

Dacă autorităţile siriene ne vor confirma că robotul pe 
care vi l-au repartizat cât timp v-aţi aflat pe Sirius avea 
seria RL-726 şi că acest a dispărut cam în perioada când aţi 
plecat de pe Sirius, asta vă va condamna. 

Mai mult, furtul robotului s-a produs pe Sirius şi întrucât 
avem un tratat de extrădare cu planetele siriene, s-ar putea 
să fim obligaţi să vă predăm în custodia lor. V-aş sfătui, 
doctore Peverale, să mărturisiţi şi să lăsaţi justiţia terestră 
să-şi facă treaba, decât să vă susţineţi nevinovăția şi să 
riscaţi pedeapsa pe care v-ar putea-o aplica cei de pe Sirius 
pentru că le-aţi furat unul din iubiții lor roboţi şi l-aţi ucis în 
chinuri groaznice. 

Doctorul Peverale privea la adunare cu nişte ochi jalnici, 
care nu mai vedeau nimic. Încet, cu mişcări fragmentate, se 
prăbuşi la podea. 

Doctorul Gardoma se grăbi să-i controleze inima. 

— E viu, dar cred c-ar fi mai bine să-l mutăm pe un pat. 

Două ore mai târziu, avându-i de-o parte şi de alta pe 
doctorul Gardoma şi pe Lucky Starr, şi în contact subeteric 
cu Cartierul General al Consiliului, doctorul Lance Peverale 
îşi dicta confesiunea. 


În timp ce se îndepărtau rapid de Mercur, deşi ştia cu 
siguranţă că acum emisarii Consiliului puseseră stăpânire 
pe situaţie, eliberându-l de orice responsabilitate, Lucky 
continua să se simtă încordat. Expresia lui era gravă şi 
meditativă. 

Bigman, pe faţă o expresie de nelinişte, spuse: 

— Care-i problema, Lucky? 

— Îmi pare rău pentru bătrânul Peverale. În felul lui, a fost 
bine intenţionat. Siriusienii sunt într-adevăr un pericol, 
chiar dacă nu atât de iminent precum credea el. 

— Consiliul nu l-ar fi predat celor de pe Sirius, nu-i aşa? 

— Probabil că nu, dar temerile sale faţă de Sirius au fost 
îndeajuns de mari ca să-l forţeze să mărturisească. A fost un 
şiretlic plin de cruzime, dar necesar. Oricât de patriotice i- 
ar fi fost motivele, a fost forţat să comită o tentativă de 
crimă. Şi Cook a fost incitat să comită o crimă, ceea ce n-a 
diminuat gravitatea faptei sale, indiferent cât de proastă 
părere avem despre Urteil. 

Bigman spuse: 

— Şi până la urmă ce avea bătrânul împotriva Proiectului 
Lumina, Lucky? 

— Peverale a spus-o limpede la banchet, zise posomorât 
Lucky. Totul s-a lămurit în seara aceea. Ţi-aduci aminte, se 
plângea că Pământul devine tot mai slab bazându-se pe 
alimente şi pe resurse importate. A spus că Proiectul 
Lumina ar face Pământul dependent de staţiile spaţiale prin 
însăşi maniera în care îşi va obţine lumina solară. El voia ca 
Pământul să fie cât mai independent din punctul ăsta de 
vedere astfel încât să reziste în faţa pericolului siriusian. 

În mintea sa uşor dezechilibrată, trebuie să-şi fi făcut 
socoteala că ar ajuta la obţinerea unei asemenea 
independenţe sabotând Proiectul Lumina. Probabil că într-o 
primă fază el n-a adus aici robotul decât ca pe o 
demonstraţie spectaculoasă a puterii siriusienilor. 
Constatând progresele Proiectului Lumina la întoarcere, a 
transformat robotul într-un sabotor. 


Când Urteil a sosit aici, la început s-a temut probabil că 
Urteil o să-şi bage nasul în afacerea Proiectul Lumina şi o 
să-l dea în vileag. Aşa că a plasat un costum izolant 
spintecat în camera lui Urteil, dar acesta a descoperit 
lucrătura. Poate că Urteil chiar a crezut că Mindes era 
vinovatul. 

Bigman spuse: 

— Aşa e, dacă stai să te gândeşti. Prima oară când l-am 
întâlnit pe bătrân nici nu voia să discute despre Urteil, atât 
era de furios pe el. 

— Întocmai, spuse Lucky, şi nu exista nici un motiv evident 
pentru care ar fi trebuit să fie astfel, ca în cazul lui Mindes, 
de exemplu. M-am gândit că o fi vorba de vreun motiv pe 
care nu-l cunosc. 

— Asta te-a făcut să fii cu ochii pe el de la început, Lucky? 

— Nu, a fost altceva. A fost costumul izolant din camera 
noastră. Omul care avusese prilejul cel mai favorabil să facă 
asta era chiar Peverale. Tot el ar fi fost şi cel mai în măsură 
să se descotorosească de costum după ce l-ar fi ucis pe cel 
care l-ar fi purtat. El ştia cel mai bine ce cameră ne fusese 
repartizată şi totodată putea să repartizeze şi costumul. 
Totuşi, ceea ce m-a deranjat a fost motivul. De ce să fi vrut 
să mă ucidă? 

În aparenţă, numele meu nu însemna nimic pentru el. La 
prima noastră întrevedere a întrebat dacă nu cumva sunt 
inginer sub-temporal ca Mindes. Asta în vreme ce Mindes 
mi-a recunoscut numele şi a încercat să mă atragă de 
partea lui, pentru a-l ajuta. Doctorul Gardoma auzise de 
mine în legătură cu otrăvirile de pe Marte. Urteil ştia totul 
despre mine, desigur. M-am întrebat dacă nu cumva şi 
doctorul Peverale auzise totuşi de mine. 

De exemplu, a fost Ceres, unde noi doi am zăbovit o vreme 
în timpul bătăliei împotriva piraţilor. Acolo se află cel mai 
mare observator din Sistemul Solar. Să nu fi fost doctorul 
Peverale acolo la acea dată? L-am întrebat şi a negat că ne- 
am fi întâlnit acolo. A recunoscut că a vizitat Ceres, iar Cook 


ne-a spus ulterior că bătrânul se ducea destul de des pe 
Ceres. Peverale a ţinut apoi să explice, fără vreun imbold 
din partea mea, că fusese bolnav la pat în timpul raidului 
piraţilor, amănunt confirmat după aceea de Cook. Prin asta 
s-a trădat, îngrijorarea l-a făcut pe bătrânul astronom să 
vorbească prea mult. 

Micul marțian privea nedumerit. 

— Nu-nţeleg cum vine asta. 

— E simplu. Dacă Peverale a fost pe Ceres de mai multe 
ori, de ce a simţit nevoia să-şi construiască un alibi tocmai 
pentru momentul când a avut loc raidul piraţilor? De ce 
pentru atunci şi nu pentru altă dată? Evident, ştia cu ce 
prilej fusesem eu pe Ceres şi a încercat să-şi facă un alibi 
pentru acea ocazie. Încă o dată este evident că ştia cine 
sunt. Acum, dacă mă cunoştea, de ce a încercat să mă ucidă 
pe mine, ca şi pe Urteil de altfel? Amândoi ne-am confruntat 
după cum ştii cu problema costumelor izolante spintecate. 
Amândoi eram anchetatori. De ce se temea Peverale? 

Pe urmă a început să vorbească la banchet despre 
siriusieni şi despre roboţi şi lucrurile au început să se 
limpezească. Dintr-o dată relatarea lui Mindes căpăta sens, 
şi am ştiut imediat că singurii care-ar fi putut aduce un 
robot pe Mercur erau ori siriusienii, ori doctorul Peverale. 
Mie mi s-a părut că răspunsul era doctorul Peverale, care 
încerca să se folosească acum de siriusieni ca de un soi de 
asigurare. Dacă robotul era găsit şi sabotajul era oprit, ar fi 
servit ca o perdea de fum pentru a-i ascunde vina şi, mai 
mult, ar fi fost o bună propagandă anti-siriusiană. 

Aveam nevoie de dovezi. Altfel, senatorul Swenson ar fi 
țţipat că noi ridicam o perdea de fum pentru a acoperi 
incompetenţa şi extravaganţele Consiliului. Aveam nevoie 
de dovezi solide. Cu Urteil la faţa locului, n-am mai 
îndrăznit să discut problema cu nimeni, Bigman, nici măcar 
cu tine. 

Bigman oftă dezgustat. 

— Când o să ajungi să ai încredere în mine, Lucky? 


— Când o să fiu sigur că o să fii în stare să eviţi de trucuri 
ieftine precum luatul la trântă cu oameni de două ori mai 
solizi ca tine, replică Lucky cu un zâmbet care mai atenuă o 
parte din asprimea dojenii. Oricum, am hotărât să capturez 
robotul pe partea însorită a planetei şi să-l folosesc ca 
dovadă. Manevra nu mi-a reuşit şi am fost nevoit să-l oblig 
pe doctorul Peverale să mărturisească. 

Lucky clătină din cap. Bigman spuse: 

— Şi cum rămâne cu Swenson acum? 

— Scorul e egal, cred, spuse Lucky. Nu poate face prea 
multe în legătură cu moartea lui Urteil, dat fiind că-l putem 
folosi pe doctorul Cook ca martor pentru a scoate la iveală o 
parte din trucurile murdare ale lui Urteil. Nici noi nu putem 
face prea multe împotriva lui, întrucât doi dintre oamenii de 
frunte ai Observatorului de pe Mercur au fost eliberaţi din 
funcţie pentru încălcări ale legii. Cum îţi spuneam, scorul e 
egal deocamdată. 

— Pe nisipurile de pe Marte! Spuse cu nădutf Bigman. 
Înseamnă că ticălosul o să ne stea în coastă altădată. 

Dar Lucky clătină din cap. 

— Nu, senatorul Swenson nu constituie un motiv adevărat 
de îngrijorare pentru noi. E lipsit de scrupule şi periculos, 
dar tocmai din acest motiv ţine Consiliul în stare de alertă, 
ne împiedică să ne culcăm pe o ureche. În plus, adăugă el 
gânditor, Consiliul Ştiinţei are nevoie de critici, la fel ca şi 
Congresul şi guvernul. Dacă vreodată Consiliul ar începe să 
se considere mai presus de critici, ar putea veni o vreme 
când ar considera necesar să instaureze o dictatură asupra 
Pământului şi în mod cert eu n-aş dori să se întâmple una ca 
asta. 

— Mă rog, se poate să fie cum zici, spuse Bigman 
nesatisfăcut de răspuns, dar mie nu-mi place de Swenson. 

Lucky râse şi îi ciufuli părul lui Bigman. 

— Nici mie, dar de ce să ne facem griji pentru asta acum? 
Uite acolo afară sunt stelele şi cine ştie unde vom merge 
săptămâna viitoare, sau de ce? 


SFÂRŞIT 


[1] în limba engleză, pronunția cuvintelor Urteil şi 
Earthman (Pământean) începe cu silaba care în limba 
română se poate transcrie aproximativ „ăă” (n.tr.).