Isaac Asimov — Lucky Starr — V5 1957 Lucky Starr Si Lunile Lui Jupiter

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Lucky Starr şi lunile lui 
Jupiter 


Necazuri pe Jupiter Nouă. 

Jupiter forma un cerc aproape perfect de lumină 
albicioasă, având cam jumătate din diametrul aparent al 
Lunii văzută de pe Pământ, dar cu o luminozitate de şapte 
ori mai mică, din cauza distanţei mari faţă de Soare. Chiar 
şi aşa, era o imagine frumoasă şi impresionantă. 

Lucky Starr se uita la ea gânditor. Luminile din sala de 
control erau stinse iar Jupiter era centrat pe ecran, a cărui 
lumină palidă făcea ca Lucky şi însoțitorii săi să pară nişte 
umbre. Lucky spuse: 

— Dacă Jupiter ar fi gol pe dinăuntru, Bigman, ai putea să 
bagi în el o mie trei sute de planete de mărimea Pământului 
şi tot n-ai reuşi să umpli tot spaţiul. Cântăreşte mai mult 
decât toate celelalte planete la un loc. 

Joe Bigman Jones, care nu îngăduia nimănui să-i spună 
altfel decât Bigman, deşi avea doar un metru cincizeci şi 
şase, şi asta dacă se ridica un pic pe vârfuri, avea o 
aversiune faţă de tot ce era mare, cu excepţia lui Lucky. 

— Şi la ce bun toate astea? Întrebă el. Nimeni nu se 
apropie de această planetă. 

— Probabil că nu vom asoliza niciodată pe ea, spuse Lucky, 
dar vom ajunge cât se poate de aproape de îndată ce navele 
Agrav vor fi puse la punct. 

— Atâta timp cât cei de pe Sirius se ocupă de treaba asta, 
spuse Bigman încruntându-se în întuneric, va fi nevoie să ne 
asigurăm noi înşine că aşa va fi. 


— Ei bine, Bigman, vom vedea. 

Bigman lovi cu pumnul său mic în palma mâinii stângi: 

— Pe nisipurile marţiene, Lucky, cât mai trebuie să 
aşteptăm aici? 

Se aflau în nava lui Lucky, Shooting Starr, care gravita pe 
o orbită în jurul lui Jupiter, după ce-şi sincronizase viteza cu 
cea a lui Jupiter Nouă, micul satelit al planetei, aflat pe 
orbita cea mai îndepărtată. 

Satelitul plutea nemişcat la o mie de mile depărtare. 
Oficial, purta numele de Adrastea, dar exceptându-i pe cei 
mai mari şi pe cei mai apropiaţi de planetă, sateliții lui 
Jupiter erau mai cunoscuţi după o titulatură numerică. 
Jupiter Nouă avea un diametru de doar o sută patruzeci şi 
cinci de kilometri, abia cât un asteroid, dar părea mai mare 
decât îndepărtatul Jupiter, aflat la douăzeci şi patru de 
milioane de kilometri distanţă. Satelitul era o stâncă 
colţuroasă, cenuşie şi ostilă în lumina slabă a Soarelui, şi 
abia dacă prezenta vreun interes. Atât Lucky, cât şi Bigman 
văzuseră sute de asemenea privelişti în centura de 
asteroizi. 

Totuşi, într-un fel, era deosebit. Sub crusta sa, o mie de 
oameni şi echipamente în valoare de câteva miliarde de 
dolari lucrau la construirea unor nave care să fie imune la 
efectele gravitaţiei. 

Cu toate acestea, Lucky prefera să privească la Jupiter. 
Chiar şi la o asemenea depărtare de navă (cam trei cincimi 
din distanţa dintre Venus şi Pământ în punctul de maximă 
apropiere), Jupiter se înfăţişa ca un disc suficient de mare 
pentru a-şi etala zonele colorate. Erau nişte dâre roz-pal şi 
verzui-albăstrii, de parcă un copil şi-ar fi înmuiat degetele 
în acuarele, trecându-şi-le apoi peste imaginea lui Jupiter. 

Frumuseţea planetei aproape că-l făcu pe Lucky să uite 
lipsa totală de viaţă de pe aceasta. Bigman fu nevoit să-şi 
repete întrebarea cu glas mai tare. 

— Hei, Lucky, cât o să mai trebuiască să aşteptăm aici? 


— Ştii foarte bine care-i răspunsul, Bigman. Până când 
comandantul Donahue vine să ne ia. 

— Mersi de informaţie. Eu vroiam să ştiu de fapt de ce 
trebuie să-l aşteptăm? 

— Pentru că aşa ne-a cerut. 

— Nu zău! Dar cine-şi închipuie individul ăsta că e? 

— Şeful proiectului Agrav, răspunse cu răbdare Lucky. 

— O fi el şef, dar nu trebuie să faci ce-ţi cere. 

Bigman înţelesese în mod profund care erau limitele 
puterii lui Lucky. Membru „plin” al Consiliului Ştiinţei, acea 
instituţie generoasă şi minunată care lupta cu inamicii 
Pământului din interiorul şi din afara Sistemului Solar, 
Lucky putea să facă după cum îl tăia capul, chiar şi faţă de 
cei mai mari şefi. 

Dar Lucky nu era dispus să procedeze astfel. Jupiter era 
un pericol cunoscut, o planetă otrăvită şi cu o gravitație de 
nesuportat. Dar situaţia de pe Jupiter Nouă era şi mai 
periculoasă deoarece nu erau cunoscute punctele exacte 
generatoare de pericol. Până când afla mai multe, Lucky îşi 
croia drum cu multă prudenţă. 

— Ai răbdare, Bigman, spuse el. 

Bigman mormăi ceva şi aprinse luminile. 

— Doar n-o să ne chiorâm toată ziua la Jupiter, nu? 

Se duse la mica vietate venusiană care plutea în cuşca ei 
umplută cu apă din colţul sălii de pilotaj. Se uită cu duioşie 
la ea, cu faţa înseninată de un zâmbet de plăcere. 
Broscuţele venusiene aveau mereu un astfel de efect 
asupra lui Bigman şi, de fapt, asupra oricui. 

Broasca-V provenea din oceanele venusiene, o făptură 
minusculă care părea uneori că e alcătuită numai din ochi şi 
picioare. Corpul ei verde, ca de broască, avea doar 
cincisprezece centimetri lungime. Cei doi ochi mari şi 
bulbucaţi păreau două afine, iar ciocul ei ascuţit şi puternic 
curbat se închidea şi se deschidea la intervale neregulate. 
În acel moment, avea cele şase picioare retrase, aşa încât 


stătea culcată pe fundul cuştii, dar când Bigman bătu în 
capacul de sus, acestea se întinseră ca nişte catalige. 

Era o arătare urâţică foc, dar Bigman se simţea bine în 
apropierea ei. Era o senzaţie căreia nu i se putea împotrivi. 
Oricine altcineva ar fi simţit la fel, căci broscuţa V avea grijă 
de asta. 

Bigman verifică cu atenţie cilindrul de dioxid de carbon 
care menținea apa din cuşcă bine saturată şi sănătoasă şi 
controlă temperatura apei, care trebuia să fie de 35 de 
grade. (Oceanele calde de pe Venus erau saturate de o 
atmosferă alcătuită din azot şi dioxid de carbon. Oxigenul 
liber, inexistent pe Venus cu excepţia oraşelor-cupolă de pe 
fundul oceanelor construite de oameni în zonele cu ape 
puţin adânci, ar fi fost cât se poate de dăunător pentru 
broscuţa V.) 

Bigman spuse: 

— Crezi că proviziile de buruieni sunt suficiente? 

Ca şi cum i-ar fi auzit replica, broscuţa reteză cu ciocul un 
fir de buruiană verde venusiană, care plutea prin cuşcă, şi 
începu s-o mestece încet. 

— O să ţină până ajungem pe Jupiter Nouă, spuse Lucky, şi 
deodată amândoi tresăriră la auzul semnalului de recepţie 
inconfundabil. 

După ce degetele lui Lucky reglară parametrii necesari, pe 
ecran apăru un chip sobru, îmbătrânit. 

— Aici Donahue, rosti o voce vioaie. 

— Da, comandante, răspunse Lucky. le aşteptam. 

— Atunci, eliberaţi siguranţele pentru ataşarea tubului. 

— Pe faţa comandantului se putea citi îngrijorarea - o 
expresie limpede de parcă ar fi fost scrisă cu litere mari cât 
nişte meteoriți de clasa I. 

În ultimele săptămâni, Lucky se obişnuise să citească o 
asemenea expresie pe feţele oamenilor. Ca de exemplu, pe 
chipul consilierului şef Hector Conway. Pentru acesta, Lucky 
era aproape ca un fiu, faţă de care nu simţea nevoia să se 
prefacă. 


Faţa rozalie a lui Conway, de obicei mai abilă şi inspirând 
siguranţă de sine sub claia de păr alb, exprima îngrijorarea. 

— De luni de zile aştept prilejul să-ţi vorbesc. 

— Necazuri? Întrebă liniştit Lucky. Abia se întorsese de pe 
Mercur de o lună şi timpul scurs de atunci şi-l petrecuse în 
apartamentul său din New York. N-am primit nici un apel 
de la dumneata. 

— Meritai şi tu o vacanţă, răspunse Conway ursuz. Mi-ar fi 
părut bine să-mi pot permite să te mai las liniştit o vreme. 

— Spune-mi despre ce e vorba, unchiule Hector? 

Ochii consilierului şef priviră stăruitor în cei ai tânărului 
înalt şi zvelt din faţa lui, părând să-şi găsească liniştea în 
ochii aceia căprui şi calmi. 

— Sirius! Spuse el. 

Lucky simţi un fior de emoție, provocată de gândul la o 
posibilă confruntare cu marele inamic. Să fie oare posibil, în 
sfârşit? 

Trecuseră secole de când primele expediţii terestre 
colonizaseră planetele celor mai apropiate stele. Noi 
societăţi se dezvoltaseră pe acele planete din afara 
sistemului solar. Societăţi independente care abia îşi mai 
aduceau aminte de originea lor pământeană. 

Pe planetele siriusiene se aflau cele mai vechi şi mai 
puternice dintre acele societăţi. Societatea se dezvoltase pe 
planete noi unde ultimele realizări ale ştiinţei fuseseră 
aduse pentru a transforma resursele nevalorificate. Nu era 
un secret pentru nimeni că siriusienii, care nutreau 
convingerea că reprezintă „crema” omenirii, aşteptau cu 
nerăbdare momentul când ar putea prelua stăpânirea 
asupra oamenilor de pretutindeni. Ca şi faptul că ei 
considerau Pământul, bătrâna planetă mamă, cel mai mare 
duşman al lor. 

În trecut, făcuseră tot ce le stătuse în puteri ca să-i ajute 
pe inamicii Pământului, aşa cum se întâmplase cu piraţii de 
pe asteroizi, dar niciodată nu se simţiseră îndeajuns de 
puternici pentru a risca un război făţiş. 


Dar acum? 

— Ce-i cu povestea asta legată de Sirius? Întrebă Lucky. 

Conway se lăsă pe spătarul fotoliului, bătând darabana pe 
tăblia mesei. 

— Sirius devine tot mai puternică în fiecare an. Dar 
planetele sale sunt subpopulate: abia numără câteva 
milioane de locuitori. Chiar şi acum sunt mai mulţi oameni 
în sistemul nostru solar decât există în tot restul galaxiei. 
Avem mai multe nave şi mai mulţi savanţi; încă mai deţinem 
o anumită superioritate. Dar, pe Spaţiu, această 
superioritate riscă să dispară dacă lucrurile vor continua să 
evolueze ca şi până acum. 

— În ce fel? 

— Siriusienii încep să afle anumite lucruri. Consiliul are 
dovezi indubitabile că Sirius deţine informaţii aduse la zi 
despre cercetările din cadrul proiectului Agrav. 

— Cum?! Mare Galaxie, cum de s-a întâmplat una ca asta? 
Lucky era pe bună dreptate surprins. Proiectul Agrav era 
unul dintre cele mai secrete programe terestre. Ăsta fusese 
şi motivul pentru care operaţiunile de construcţie propriu- 

zisă se realizau pe unul din sateliții lui Jupiter. 

Conway zâmbi cu amărăciune. 

— Tocmai asta-i întrebarea: cum de s-a întâmplat una ca 
asta? Tot soiul de informaţii se scurg către ei şi nu ştim 
cum. Informaţiile legate de Agrav sunt dintre cele mai 
importante. Am încercat să le oprim. N-a mai rămas nici un 
om din cadrul proiectului care să nu fi fost verificat riguros 
în privinţa loialității. Am luat toate măsurile de precauţie. Şi 
totuşi informaţiile continuă să se scurgă. Am plantat date 
false şi totuşi au ajuns la ei. Ştim asta de la serviciul nostru 
de spionaj. Am strecurat date în aşa fel încât să nu poată 
ajunge la ei, şi totuşi au ajuns. 

— Cum adică, „să nu poată ajunge la ei”? 

— Le-am răspândit în aşa fel încât nimeni - cu excepţia a 
cinci-şase persoane - să nu le sesizeze. Şi totuşi au fost 


depistate. Ar însemna că mai mulţi oameni cooperează într- 
o operaţiune conjugată de spionaj, ceea ce e de necrezut. 

— Sau că un singur om are acces pretutindeni, remarcă 
Lucky. 

— Ceea ce e la fel de imposibil. Trebuie să fie vorba de 
ceva nou, Lucky. Pricepi care sunt implicaţiile? Dacă Sirius 
a pus la punct o metodă nouă pentru a ne sonda creierele, 
nu mai suntem în siguranţă. N-am mai fi în stare să 
organizăm o defensivă împotriva lor. N-am mai putea să 
facem nici un fel de planuri împotriva lor. 

— Stai puţin, unchiule Hector. Mare Galaxie, acordă-ţi o 
clipă de răgaz. La ce te-ai referit când ai spus că ne 
sondează creierele? 

Lucky îşi fixă privirea tăioasă asupra bătrânului. 
Consilierul şef roşi: 

— Pe Spaţiu, Lucky, mă cuprinde disperarea. Nu găsesc 
altă explicaţie. Siriusienii trebuie să fi dezvoltat o formă de 
citire a gândurilor, ceva de genul telepatiei. 

— Şi de ce ţi-e jenă să sugerezi o asemenea posibilitate? 
Presupun că e posibil. Cunoaştem cel puţin un mijloc 
practic de telepatie: broaştele de pe Venus. 

— În regulă, spuse Conway. Şi eu m-am gândit la asta, dar 
ei nu au broaşte venusiene. Ştiu ce s-a întâmplat în 
cercetările legate de broaştele de pe Venus. E nevoie de 
câteva mii de asemenea vietăţi care să lucreze în 
combinaţie pentru a face posibilă telepatia. Ca să ţii câteva 
mii de broaşte oriunde altundeva în afară de Venus, ar fi 
teribil de incomod şi foarte uşor de detectat. Şi, fără 
broaştele de pe Venus, nu există nici o modalitate să 
stăpâneşti telepatia. 

— N-am găsit noi nici o altă modalitate, spuse Lucky încet. 
Până acum, cel puţin. Nu-i exclus ca siriusienii să ne-o fi 
luat-o înainte în cercetările legate de telepatie. 

— Fără broaşte venusiene? 

— Chiar şi fără ele. 


— Nu cred, replică Conway cu violenţă. Nu pot să cred că 
siriusienii au putut rezolva vreo problemă dintre cele în faţa 
cărora Consiliul Ştiinţei a rămas complet neajutorat. 

Pe Lucky, mândria bătrânului legată de organizaţia sa 
aproape că-l făcu să zâmbească, dar trebui să admită că aici 
era vorba nu numai de mândrie. Consiliul Ştiinţei 
reprezenta cea mai selectă adunare de intelectuali din 
toată galaxia şi de un secol până şi cea mai mică fărâmă de 
progres ştiinţific de oriunde din galaxie provenea de la 
Consiliu. 

Cu toate acestea, Lucky nu-şi putu reţine o mică 
înţepătură. 

— Sunt înaintea noastră în robotică. 

— Nu tocmai, replică prompt Conway. Numai în aplicaţii. 
Pământenii au inventat creierul pozitronic care a făcut 
posibilă crearea omului mecanic modern. Nu uita lucrul 
ăsta. Pământului i se pot atribui toate dezvoltările 
fundamentale. Atâta doar că Sirius a construit mai mulţi 
roboţi şi a perfecţionat unele detalii de inginerie. 

— Am constatat asta pe Mercur, spuse Lucky cu un ton 
sumbru. 

— Da, ştiu, Lucky. A fost o experienţă îngrozitoare. 

— Dar a trecut. Să ne concentrăm pe ce avem acum în faţa 
noastră. Situaţia stă cam aşa: siriusienii spionează într-o 
veselie iar noi n-avem cum să-i oprim. 

— Da. 

— lar proiectul Agrav este afectat foarte puternic. 

— Da. 

— Şi bănuiesc, unchiule Hector, că ceea ce vrei de la mine 
este să merg pe Jupiter Nouă şi să văd dacă pot afla mai 
multe în privinţa asta. 

Conway încuviinţă posomorât: 

— Asta vreau să te rog. E nedrept pentru tine. Am ajuns să 
te consider asul meu, atuul meu, un om căruia pot să-i 
încredinţez orice problemă, fiind sigur că o va rezolva. Şi 
totuşi, ce-ai putea să faci aici? Nu există metodă pe care 


Consiliul să n-o fi încercat şi cu toate astea n-am depistat 
nici un spion şi nici o metodă de spionaj. Ce am putea 
aştepta de la tine? 

— Nu e vorba numai de mine. Voi avea ajutor. 

— Bigman? Conway nu-şi putu reţine un zâmbet. 

— Nu numai el. Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. Din câte 
cunoşti, a ajuns vreo informaţie legată de cercetările 
privind broaştele venusiene pe Sirius? 

— Nu, spuse Conway. Din câte cunosc eu, nu a ajuns nici o 
informaţie. 

— Atunci voi cere să-mi fie încredinţată o broască. 

— O broască venusiană? O singură broască? 

— Întocmai. 

— Dar la ce ţi-ar folosi? Câmpul mental al unei singure 
broaşte e teribil de mic. N-ai să poţi citi gândurile numai cu 
ajutorul ei. 

— Adevărat, dar s-ar putea să prind emisii de emoţii 
puternice. 

— E posibil, zise Conway gânditor. Dar la ce ţi-ar folosi? 

— Încă nu sunt sigur. Totuşi, va fi un avantaj pe care 
anchetatorii de dinaintea mea nu l-au avut. O izbucnire 
emoţională neaşteptată din partea cuiva de acolo ar putea 
să-mi fie de folos, ar putea să-mi ofere motive de suspiciune, 
ar putea sugera o nouă pistă în desfăşurarea investigaţiei. 
În plus... 

— Da? 

— Dacă cineva posedă puteri telepatice, dezvoltate natural 
sau prin mijloace artificiale, aş putea detecta ceva mult mai 
puternic decât o adiere emoţională. S-ar putea să detectez 
chiar un gând conturat, înainte ca individul respectiv să afle 
destule din gândurile mele pentru a-şi proteja mintea. 
Înţelegi ce vreau să spun? 

— Dar şi el ţi-ar putea detecta emoţiile. 

— Teoretic, da, dar, ca să zic aşa, eu aş asculta emoţiile, pe 
când el nu. 

Conway se însenină la faţă: 


— E o speranţă slabă, dar, pe Spaţiu, e o speranţă! Am să- 
ţi obţin o broască venusiană... Dar nu uita un lucru, David. 

Numai în momentele de profundă îngrijorare Conway 
folosea numele adevărat al lui Lucky, cel cu care fusese 
cunoscut în toată copilăria sa. 

— Vreau să apreciezi cum se cuvine importanţa acestei 
misiuni. Dacă nu aflăm cum procedează cei de pe Sirius, 
înseamnă că într-adevăr sunt înaintea noastră. lar asta 
înseamnă că războiul nu mai poate fi amânat multă vreme. 
De asta atârnă războiul sau pacea. 

— Ştiu, răspunse Lucky încetişor. 

Supărarea comandantului. 

Şi astfel s-a întâmplat că Lucky, pământeanul, şi micul său 
prieten, Bigman Jones, marțian get-beget, au pornit într-o 
călătorie dincolo de centura de asteroizi, spre marginea 
sistemului nostru solar. Şi acesta era motivul pentru care îi 
însoțea un „băştinaş” de pe Venus, nicidecum un om, ci o 
mică făptură care ştia să citească şi să influenţeze 
gândurile. 

Acum pluteau la câteva mii de kilometri deasupra 
satelitului Jupiter Nouă şi aşteptau să fie conectaţi de nava 
comandantului prin intermediul unui tub transportor 
flexibil. Tubul făcea legătura între sasurile navelor formând 
un culoar de trecere pe care oamenii îl puteau folosi fără a 
mai fi nevoiţi să-şi îmbrace costumele spaţiale. Aerul din 
cele două nave se amesteca, iar un om obişnuit cu spaţiul, 
profitând de absenţa gravitaţiei, putea străbate întreg tubul 
în urma unui impuls iniţial, corectându-şi traiectoria în 
locurile unde tubul se curba cu ajutorul câte unui cot bine 
plasat. 

La deschiderea sasului, primul lucru vizibil fură mâinile 
comandantului. Acestea apucară marginile deschiderii şi 
împinseră în aşa fel încât comandantul făcu un salt şi cobori 
în câmpul de gravitație artificial localizat pe Shooting Starr 
(sau, cum i se mai spunea, câmpul pseudo-gravitaţional), 
abia clătinându-se un pic. Manevra fusese efectuată cu 


precizie şi Bigman, care era foarte exigent faţă de toate 
tehnicile folosite de astronauți, încuviinţă din cap aprobator. 

— Bun găsit, consilier Starr, mormăi Donahue ursuz. 

Era întotdeauna dificil să alegi între a spune „bună 
dimineaţa”, „bună ziua” sau „bună seara” în spaţiu unde, în 
sensul strict al termenilor, nu exista nici dimineaţă, nici 
după-amiază, nici seară. „Bun găsit” era termenul neutru 
adoptat de către astronauți. 

— Bine ai venit, comandante, spuse Lucky. Există oarece 
dificultăţi privind asolizarea noastră pe Jupiter Nouă care 
ar explica această întârziere? 

— Dificultăţi? Păi, depinde cum priveşti lucrurile. Se uită 
în jur şi se aşeză pe unul din scăunelele pentru piloţi. Am 
luat legătura cu cartierul general al Consiliului, dar mi-au 
spus că trebuie să tratez cu tine personal, de-aia am ajuns 
aici. 

Comandantul Donahue era un bărbat slab dar vânjos, care 
dădea impresia unei permanente încordări. Avea faţa 
brăzdată de riduri, iar părul cărunt prezenta urme care 
aminteau de culoarea sa castanie de altădată. Vene albăstrii 
îi ieşeau în evidenţă pe spatele mâinilor. Vorbea într-o 
manieră explozivă, „mitraliindu-şi” frazele într-o succesiune 
rapidă de cuvinte. 

— Ce anume să tratezi personal cu mine, domnule 
comandant? Întrebă Lucky. 

— Un singur lucru, domnule consilier. Vreau să te întorci 
pe Pământ. 

— De ce? 

Comandantul evită să-l privească direct pe Lucky în timp 
ce vorbea. 

— Avem o problemă legată de starea morală. Oamenii 
noştri au fost anchetați, anchetați şi iarăşi anchetați. De 
fiecare dată s-a constatat că sunt „curaţi”, şi de fiecare dată 
s-a declanşat o nouă anchetă. Nu le place chestia asta şi nici 
dumitale nu ţi-ar plăcea. Nu le place că asupra lor planează 
permanent suspiciunea. Iar eu sunt întru totul de partea 


lor. Nava noastră antigravitaţională este aproape gata şi nu 
e momentul potrivit ca oamenii mei să fie deranjaţi. l-am 
auzit vorbind despre o grevă. 

Lucky răspunse cu calm: 

— Chiar dacă oamenii dumitale au fost găsiţi curaţi, 
scurgerile de informaţii continuă. 

Donahue săltă din umeri. 

— Atunci alta trebuie să fie cauza. Ar trebui... 

Se întrerupse brusc şi o neaşteptată tonalitate prietenoasă 
îşi făcu apariţia în vocea lui: 

— Ce-i asta? 

Bigman îi urmări privirea şi se grăbi să-i răspundă: 

— E broscuţa noastră venusiană, comandante. Eu sunt 
Bigman. 

Comandantul nu luă în seamă încercarea de prezentare. 
În schimb, se apropie de broscuţă, privind fix la cuşca 
umplută cu apă. 

— Asta e o fiinţă de pe Venus, nu-i aşa? 

— Întocmai, spuse Bigman. 

— Am auzit de ele. Totuşi, e prima dată când văd aşa ceva. 
Simpatică făptură. 

Uşor amuzat, Lucky nu găsea deloc ciudat faptul că în 
mijlocul unei discuţii cât se poate de serioase, comandantul 
găsise de cuviinţă să-şi exprime subita admiraţie pentru 
micuța creatură acvatică de pe Venus. Broscuţa făcea ca 
acest lucru să fie inevitabil. 

Acum, mica fiinţă se uita la Donahue cu ochii ei negri, 
legănându-se pe picioarele extensibile şi clămpănind uşor 
din ciocul ca de papagal. În întreg universul cunoscut, 
mijloacele ei de supravieţuire erau unice. Nu avea nici un 
fel de arme defensive, nici un fel de armură. Nu avea 
gheare, dinţi sau coarne. Putea muşca într-adevăr cu ciocul, 
dar nu putea face rău vreunei creaturi mai mari decât ea 
însăşi. 

Cu toate acestea se înmulţea liber pe suprafaţa acoperită 
de alge a oceanului venusian, fără a fi deranjată de vreunul 


din animalele de pradă ale abisurilor marine, pur şi simplu 
pentru că broasca venusiană putea controla emoţiile. În 
mod instinctiv, făceau astfel încât celelalte forme de viaţă să 
le îndrăgească, să nutrească faţă de ele sentimente 
prietenoase, să nu aibă nici un fel de dorinţă de a le face 
rău. Şi făceau mai mult decât atât: prosperau. 

Acum era evident că această broscuţă îl umplea pe 
Donahue de un sentiment de prietenie, aşa încât 
comandantul arăta cu degetul spre ea prin cuşca de sticlă şi 
râse când o văzu aplecându-şi capul într-o parte şi 
retrăgându-şi picioarele atunci când Donahue îşi mişcă 
degetul în jos. 

— Presupun că nu ştii dacă am putea să aducem câteva 
vietăţi de-astea pe Jupiter Nouă, nu-i aşa, Starr? Întrebă el. 
Noi cei de-aici iubim foarte mult animalele, fiindcă ne aduc 
aminte de casă. 

— N-ar prea fi practic, spuse Lucky. Broaştele venusiene 
sunt dificil de întreţinut. Trebuie să li se asigure un sistem 
saturat cu dioxid de carbon. Oxigenul este otrăvitor pentru 
ele. Asta complică foarte mult lucrurile. 

— Vrei să spui că nu pot fi păstrate într-un vas deschis cu 
apă? 

— Uneori, pot fi ţinute şi aşa. De exemplu, aşa sunt ţinute 
pe Venus, unde dioxidul de carbon se găseşte din 
abundență şi unde oricând pot fi aruncate la loc în ocean 
dacă par nefericite. Pe o navă sau pe un astru fără 
atmosferă, ar fi mult prea costisitor să pompezi în continuu 
dioxidul de carbon în jur, aşa că un sistem închis e cel mai 
potrivit. 

— Aha, făcu comandantul uşor melancolic. 

— Revenind la subiectul iniţial al discuţiei noastre, spuse 
brusc Lucky, sunt nevoit să-ţi refuz sugestia de a mă 
întoarce pe Pământ. 

Trecură câteva clipe până când comandantul se scutură de 
vraja aruncată asupra lui de broscuţă. Se întunecă la faţă. 


— Sunt sigur că nu înţelegi întreaga situaţie, spuse el 
întorcându-se brusc şi privind în jos la Bigman. Să-l luăm de 
exemplu pe colaboratorul tău. 

Micul marțian, îndreptându-şi spatele, începu să se 
înroşească la faţă. 

— Mă numesc Bigman, zise el. V-am spus înainte. 

— Cu toate acestea, nu s-ar zice că eşti un om foarte mare, 
spuse comandantul. 

Şi cu toate că Lucky aşeză o mână liniştitoare pe umărul 
micului său prieten, nu fu de nici un folos, căci Bigman 
strigă: 

— Măreţia n-are nimic de-a face cu aspectul exterior, 
domnule. Mă numesc Bigman şi sunt într-adevăr un om 
mare, faţă de dumneata sau faţă de oricine ai vrea să dai ca 
exemplu, indiferent ce spune rigla. Şi dacă nu crezi... Îşi 
scutură viguros umărul stâng. Dă-mi pace, Lucky, te rog! 
Individul ăsta de-aici... 

— N-ai vrea să te opreşti măcar o clipă, Bigman? Interveni 
Lucky. Hai să vedem ce vrea domnul comandant să spună. 

Donahue se uitase cu surprindere la asaltul verbal, de 
altfel neaşteptat, al lui Bigman, încât spuse: 

— În orice caz, n-am avut nici o intenţie rea cu remarca 
mea. Dacă v-am jignit, îmi cer scuze. 

— Dacă m-aţi jignit? Spuse Bigman cu glas piţigăiat. Pe 
mine? Uite ce e, să ştiţi un singur lucru despre mine, 
domnule comandant, eu nu-mi pierd niciodată cumpătul şi, 
dat fiind că v-aţi cerut scuze, vom uita acest incident. 

Trase de centură şi-şi plesni palmele de cizmele din piele 
roşie şi portocalie, înalte până la genunchi. Acestea erau 
moştenirea sa de pe vremea când fusese fermier pe Marte 
şi nu se despărţea de ele niciodată (decât dacă le înlocuia 
cu altele care să aibă o combinaţie de culori la fel de 
stridentă.) 

— Vreau să fiu foarte direct cu tine, domnule Starr, spuse 
Donahue întorcându-se din nou către Lucky. Am aproape o 
mie de subalterni aici, pe Jupiter Nouă, şi toţi sunt nişte 


oameni duri. Aşa trebuie să fie, pentru că sunt departe de 
casă, fac o treabă dificilă şi înfruntă riscuri mari. Au ajuns 
să aibă propria lor concepţie despre viaţă şi este o 
concepţie aspră. De exemplu, nou-veniţii sunt întâmpinați 
cu ostilitate. Uneori, aceştia nu suportă şi se întorc acasă. 
Alteori, sunt răniţi. Dacă reuşesc să treacă cu bine de 
„iniţiere”, totul e în regulă. 

— E îngăduit oficial acest lucru? Întrebă Lucky. 

— Nu. Dar este permis neoficial. Într-un fel sau altul, 
trebuie să ne îngrijim de mulţumirea oamenilor şi nu ne 
putem permite să-i alienăm amestecându-ne în distracţiile 
lor grosolane. Oamenii valoroşi sunt greu de înlocuit aici. Să 
ştii că nu sunt mulţi cei dispuşi să vină pe sateliții lui Jupiter. 
În plus, această iniţiere este utilă şi în procesul de „filtrare” 
a impostorilor. Cei care nu trec cu bine încercările, probabil 
că vor eşua până la urmă şi în alte aspecte. locmai de aceea 
l-am pomenit pe prietenul dumitale. 

Comandantul ridică grăbit mâinile. 

— Să nu înţelegeţi greşit. Sunt de acord că are un suflet 
mare şi că este un om capabil şi tot ce vreţi voi. Dar va reuşi 
să treacă cu bine de ceea ce-l aşteaptă? Dar dumneata, 
domnule Starr? 

— Te referi la procedura de iniţiere? 

— Va fi foarte dură, domnule consilier, spuse Donahue. 
Oamenii ştiu de venirea voastră. Veştile circulă într-un fel 
sau altul. 

— Da, ştiu, murmură Lucky. 

Comandantul se încruntă: 

— În orice caz, ei ştiu că aţi venit să-i investigaţi şi nu se 
vor purta cu mănuşi cu voi. Sunt într-o dispoziţie oribilă, şi 
vă vor răni, domnule Starr. Pentru binele proiectului, 
pentru binele oamenilor mei şi pentru binele vostru, îţi cer 
să nu asolizezi pe Jupiter Nouă. Acum ţi-am spus ce-am avut 
de spus, cât am putut de direct. 

Bigman se uita uimit la schimbarea care se petrecea cu 
Lucky. Înfăţişarea sa de obicei calmă şi bine dispusă 


dispăruse cu desăvârşire. Ochii săi căprui-închis deveniseră 
duri şi liniile drepte ale feţei sale exprimau ceva ce Bigman 
văzuse rareori la el: mânie aprigă. Fiecare muşchi al 
corpului lui Lucky părea încordat. 

Lucky spuse cu glas răsunător: 

— Comandante Donahue, sunt membru al Consiliului 
Ştiinţei. Nu dau socoteală decât şefului consiliului şi 
preşedintelui Federaţiei Solare a Planetelor. Îţi sunt 
superior în grad şi prin urmare te vei supune deciziilor şi 
ordinelor mele. Consider avertismentul pe care mi l-ai dat 
ca fiind dovada propriei dumitale incompetenţe. Nu spune 
nimic, te rog. Ascultă-mă până la capăt. Este evident că nu- 
ţi stăpâneşti oamenii şi că nu eşti potrivit să comanzi. Vreau 
să-ţi spun că voi cobori pe Jupiter Nouă şi o să-mi desfăşor 
ancheta. Dacă dumneata nu eşti în stare, am să mă ocup eu 
de oamenii dumitale. 

Se întrerupse în vreme ce celălalt rămăsese cu gura 
căscată şi încerca în zadar să-şi recapete glasul. Adăugă 
răspicat: 

— M-ai înţeles, comandante? 

Comandantul Donahue, cu faţa congestionată, aproape de 
nerecunoscut, reuşi totuşi să zâmbească. 

— O să ajung cu asta direct la Consiliul Ştiinţei. Nici un 
puştan arogant nu-mi vorbeşte aşa, fie el membru al 
Consiliului sau nu. O să mă opun cu toată puterea mea de 
conducător oricărui reprezentant al Consiliului. Mai mult, 
avertismentul meu va fi de asemenea consemnat în raport 
şi, dacă ţi se va întâmpla ceva pe Jupiter Nouă, o să-mi 
asum bucuros riscul unei curţi marţiale. Nu o să te ajut cu 
nimic. De fapt... Sper să te înveţe băieţii de aici cum să te 
porti... 

Încă o dată rămase fără cuvinte. Se întoarse pe călcâie 
spre sasul deschis de care era legat tubul dintre cele două 
nave. Reuşi să intre dar nu se mai prinse de unul dintre 
mânere din cauza furiei şi se împiedică rău. 


Bigman urmări uimit cum călcâiele comandantului 
dispăreau prin tub. Furia celor doi fusese atât de puternică 
încât micul marțian o simţise în propria minte ca nişte 
valuri de căldură care se repezeau asupra lui. 

— Mamă, gagiul era într-adevăr nervos! L-ai cam scuturat, 
zise Bigman. 

— Era nervos. Nu e nici urmă de îndoială, îl aprobă Lucky. 

— Auzi, poate că el e spionul. El ştie cele mai multe. El are 
cele mai mari şanse, gândi cu voce tare Bigman. 

— Da, dar în acelaşi timp ela fost probabil investigat cel 
mai mult, aşa că teoria ta nu e chiar aşa solidă. Dar cel 
puţin ne-a ajutat la un mic experiment, aşa că data viitoare 
când ne întâlnim cu el va trebui să îmi cer scuze. 

— Scuze? Întrebă înspăimântat Bigman, considerând cu 
străşnicie că scuzele sunt ceva pe care doar ceilalţi trebuie 
să le ceară. De ce? 

— Haide, Bigman, chiar crezi că eu am vorbit serios când 
i-am spus toate lucrurile alea? 

— Deci nu erai nervos? 

— Nu foarte. 

— Vasăzică, ai jucat teatru? 

— Da, ai putea să-i spui şi aşa. Am vrut să-l enervez, să-l 
enervez foarte mult, şi am reuşit. Mi-am putut da seama de 
asta imediat. 

— Imediat? 

— Tu nu? N-ai simţit şi tu furia lui care se scurgea din el 
către tine? 

— Pe nisipurile lui Marte! Broasca V! 

— Te-ai prins. Ea a simţit furia lui şi ne-a retransmis-o. A 
fost necesar să aflu dacă o singură broască V poate face 
asta. Am testat-o noi pe Pământ, dar până când nu am văzut 
şi cum se comportă în condiţiile date, nu puteam fi sigur. 
Acum sunt. 

— A transmis totul cu fidelitate. 

— Ştiu. Aşa că se dovedeşte că avem o armă, cel puţin una 
până la urmă. 


Coridorul Agrav 

— Bună treabă, zise Bigman gata de luptă. Atunci suntem 
gata de plecare. 

— Stai calm, replică Lucky. la-o uşor. Asta nu eoarmă 
normală. O să simţim emoţii puternice dar s-ar putea ca 
niciodată să nu simţim una care să ne ofere cheia 
misterului. E ca şi cum ai avea ochi. Putem vedea, dar s-ar 
putea să nu observăm niciodată lucrul care ne interesează. 

— Tu o să reuşeşti! Spuse încrezător Bigman. 

Coborârea spre Jupiter Nouă îi reaminti foarte pregnant 
lui Bigman de nişte manevre similare din centura de 
asteroizi. După cum îi explicase Lucky în celelalte călătorii, 
cei mai mulţi dintre astronomi considerau Jupiter Nouă ca 
fiind un asteroid adevărat; un asteroid mai mare, care a fost 
capturat de imensa forţă gravitaţională a lui Jupiter cu 
milioane de ani în urmă. 

De fapt, Jupiter a capturat atât de mulţi asteroizi încât aici, 
la 200 de milioane de kilometri, se formase o mini-centură 
de asteroizi care aparţinea doar lui Jupiter. Patru erau cei 
mai mari asteroizi-sateliţi, aveau un diametru de la 70 la 
160 de kilometri şi purtau numele de Jupiter Doisprezece, 
Unsprezece, Opt şi Nouă. În plus mai erau şi alte sute de 
sateliți mai mici de un kilometru şi jumătate în diametru 
care nu purtau nici un număr şi erau aproape ignoraţi. 
Orbitele lor fuseseră cartografiate de-abia în urmă cu câţiva 
ani când Jupiter Nouă devenise centrul de cercetări 
antigravitaţionale, iar necesitatea deplasării către şi 
dinspre el a populaţiei de acolo a cerut-o. 

Satelitul care se apropia acoperise cerul şi se arăta ca o 
lume dură, plină de vârfuri înalte şi de canale pline de 
stânci neşlefuite de nici o undă de aer în milioane de ani de 
istorie. 

— Până la urmă, Lucky, interveni Bigman dus pe gânduri, 
pe spaţiu, de ce-i spune Jupiter Nouă? Nu e al nouălea de la 
Jupiter, cel puţin aşa arată atlasul. Jupiter Doisprezece e 
chiar mai aproape. 


Lucky zâmbi. 

— Problema cu tine, Bigman, e că te-ai învăţat prost. Doar 
pentru că te-ai născut pe Marte crezi că lumea a ajuns în 
spaţiu încă de la crearea ei. Nu e chiar aşa, doar de câteva 
mii de ani omul a construit prima navă spaţială. 

— Ştiu asta, replică indignat Bigman. Nu sunt un ignorant. 
Sunt şi eu un tip şcolit. Nu mai deversa deşteptăciune prin 
navă că începe să miroasă a creier încins. 

Lucky zâmbi şi apoi ciocăni de două ori în ţeasta lui 
Bigman. 

— Alo! Alo! E cineva acasă? 

Bigman încercă să-i plaseze un pumn în stomac lui Lucky, 
dar acesta din urmă îl prinse şi îl ţinu nemişcat pe micuţ. 

— Fii atent, e chiar foarte simplu. Mai înainte de 
inventarea călătoriei în spaţiu, oamenii erau constrânşi să 
stea pe Pământ, şi tot ce ştiau despre Jupiter era numai 
ceea ce vedeau prin telescop. Sateliții sunt numerotaţi în 
ordinea în care au fost descoperiţi. 

— Oh! Oftă Bigman smucindu-se. Săracii strămoşi! 

Apoi începu să râdă, aşa cum făcea de obicei, la gândul că 
oamenii ar fi prinşi într-o singură lume, tânjind după spaţiu, 
dar în tot acest timp încercând să scape de strânsoarea lui 
Lucky. 

Lucky continuă cu explicaţiile. 

— Cei patru sateliți mai mari ai lui Jupiter sunt numerotaţi 
Unu, Doi, Trei şi Patru, dar numerele se folosesc destul de 
rar. Mult mai cunoscute sunt numele: Io, Europa, 
Ganymede şi Calisto. Cel mai aproape de Jupiter şi unul 
foarte mic este satelitul cu numele Jupiter Cinci, asta în 
timp ce sateliții mai îndepărtați sunt numerotaţi până la 
Doisprezece. Cei care trec de Doisprezece au rămas 
nedescoperiţi până când omul a ajuns în spaţiu şi a atins 
Marte şi centura de asteroizi... Fii atent. Trebuie să ne 
pregătim de asolizare. 

Era interesant, se gândi Lucky, cum poţi să consideri o 
lume care are cincisprezece kilometri în diametru mică 


atunci când nu te afli în apropierea ei. Sigur, o asemenea 
lume e mică în comparaţie cu Jupiter, şi chiar cu Pământul. 
Dacă ai aşeza-o uşor pe pământ atunci cu siguranţă că s-ar 
potrivi perfect în statul Connecticut, aria ei fiind mai mică 
decât cea a statului Pennsylvania. 

Şi tot aşa, atunci când ajungi pe o lume mică, când nava ta 
intră într-un hangar enorm şi este direcţionată de nişte 
braţe (care acţionează împotriva unei forţe gravitaționale 
aproape nulă, dar împotriva unei inerţii depline), hangar 
care este situat într-o grotă destul de mare încât să încapă 
în ea sute de nave de dimensiunile lui Shooting Starr, lumea 
aceea nu mai pare a fi aşa de mică. 

Iar când te uiţi şi pe harta lui Jupiter Nouă care se află pe 
peretele unui birou şi începi să studiezi reţeaua de caverne 
subterane în care se lucrează la un proiect important, acea 
lume începe să ţi se pară chiar mare. Atât proiecția 
orizontală cât şi cea pe verticală a lucrărilor ce se efectuau 
pe Jupiter Nouă apăreau pe hartă, şi, cu toate că doaro 
mică parte a satelitului era folosită, Lucky îşi dădu seama că 
unele coridoare pătrundeau mai mult de trei kilometri în 
subsol şi că altele se întindeau, chiar la suprafaţă, pe mai 
mult de o sută şaizeci de kilometri. 

— Foarte interesant, spuse el încet locotenentului care se 
afla lângă el. 

Locotenentul Augustus Nevsky îl aprobă dând din cap. 
Uniforma lui era impecabilă. Avea o mustață mică, blondă 
iar ochii mari şi albaştri priveau ţintă înainte ca şi cum tot 
timpul ar fi urmărit ceva. 

— Şi încă ne mai dezvoltăm, spuse el plin de mândrie. 

Se prezentase cu un sfert de oră mai devreme, în clipa în 
care Lucky şi Bigman coborâseră din navă, ca fiind ghidul 
lor personal desemnat de comandantul Donahue. 

Lucky îl întrebase atunci amuzat: 

— Ghid? Sau gardian, locotenente? Eşti înarmat. 

Pe faţa lui nu se putea citi nici un fel emoție. 


— Armele mele sunt regulamentare pentru un ofiţer de 
serviciu. Şi o să vă daţi seama imediat că aveţi nevoie de un 
ghid aici. 

Dar părea să se relaxeze, şi imediat se simţi mândru 
atunci când vizitatorii îşi exprimară uimirea faţă de proiect. 

— Bineînţeles, în cazul absenței aproape totale a 
gravitaţiei sunt posibile nişte şmecherii inginereşti care n- 
ar merge pe Pământ. Coridoarele din interior practic nu au 
nevoie de nici un sprijin. 

Lucky dădu din cap şi apoi zise: 

— Am înţeles că prima navă Agrav este aproape gata să 
facă primul zbor. 

Pentru o clipă locotenentul nu spuse nimic. Într-o secundă 
stilul rigid reveni ca şi cum ar fi fost starea lui naturală. 
Apoi spuse băţos: 

— În primul rând o să vă arăt unde o să locuiţi. Se poate 
ajunge acolo foarte repede prin Agrav, asta dacă reuşesc să 
vă conving să mergeţi pe coridoarele Agr... 

— Hei! Lucky, strigă Bigman bucuros. Fii atent la asta! 

Lucky se întoarse. Nu era decât o pisicuţă care avea acea 
privire de solemnitate tristă pe care o au de obicei pisicile, 
şi cu spatele se arcuia către degetele lui Bigman. Începuse 
să toarcă. 

— Comandantul mi-a spus că vă plac animalele aici. Asta e 
a ta, locotenente? Întrebă Lucky. 

Ofiţerul roşi. 

— Toţi avem câte o parte din ea. Mai sunt câteva pisici prin 
zonă. Uneori vin cu navele de aprovizionare. Avem şi câţiva 
canari, un papagal, nişte hamsteri, peştişori. Nu mai mult 
de atât. Nu avem nimic în genul „chestiei” pe care o aveţi 
voi. 

În clipa în care se uită la vasul de la subraţul lui Lucky în 
care se afla broasca V, ochii lui avură o scânteie de invidie. 

Dar Bigman era concentrat asupra pisicii. Pe Marte nu 
exista nici un fel de viaţă animală şi orice fel de animăluţ de 
pe Pământ îl fascina. 


— Hei, Lucky, motanului îi place de mine. 

— E o „ea”, replică locotenentul, dar Bigman nu-i dădu nici 
un fel de atenţie. 

Pisica, cu coada ridicată ca o antenă, dar cu vârful puţin 
îndoit, trecu de Bigman, scăpându-i din mâini. 

Dar imediat încetă să mai toarcă şi prin mintea lui Bigman 
trecu un sentiment de puritatea cristalului care desemna 
foame şi poftă. 

Asta îl uimi pentru o clipă, dar apoi observă că pisica 
încetase să mai toarcă şi adoptase postura de vânătoare 
dictată de instinctele vechi de milioane de ani. 

Ochii ei verzi se uitau direct către broasca V. 

Dar instinctul, oricât ar fi fost el de puternic, dispăru 
aproape instantaneu. Pisica veni către recipientul de sticlă 
pe care îl ţinea Lucky, torcând plină de uimire. 

Şi pisicii îi plăcea broasca V. Trebuia să-i placă. 

— Locotenente, spuneai că va trebui să ajungem la locul 
unde suntem cazaţi prin coridoarele Agrav. Ai vrea să ne 
explici ce înseamnă asta? 

Locotenentul, care şi el se uita plin de afecţiune la broasca 
V, rămase o clipă tăcut pentru a se aduna înainte dea 
răspunde. 

— Da, e destul de simplu. Avem câmpuri gravitaționale 
artificiale ca pe orice alt asteroid sau ca pe toate navele 
spaţiale, de fapt. Ele sunt plasate la capetele fiecărui 
coridor, astfel încât să poţi să cazi de-a lungul lor în orice 
direcţie. E ca şi cum te-ai arunca într-o groapă pe Pământ. 

Lucky dădu din cap în semn că a înţeles. 

— Dar cât de repede cazi? 

— Ei, aici e şmecheria. În mod normal, gravitația 
acţionează în mod constant şi cazi din ce în ce mai repede... 

— De asta te şi întreb, interveni sec Lucky. 

— Bun, asta nu se întâmplă în cazul Agrav. Agrav este într- 
adevăr A-grav, înţelegi? Agrav poate fi folosit pentru a 
absorbi energia gravitaţională, pentru a o stoca şi pentru a 
o transfera. Deci, de fapt tu pici repede, dar nu din ce în ce 


mai repede. Cu un câmp gravitațional din cealaltă direcţie, 
poţi chiar să şi încetineşti căderea. Un coridor Agrav cu 
două câmpuri pseudo-gravitaţionale este simplu şi a fost 
folosit ca punct de plecare în dezvoltarea unei nave Agrav, 
care funcţionează cu un singur câmp gravitațional. Deci, 
locuinţele inginerilor, unde vor fi şi camerele voastre, sunt 
doar la un kilometru şi jumătate de aici şi calea cea mai 
scurtă este Coridorul A-2. Sunteţi gata? 

— O să fim în clipa în care o să ne explici cum funcţionează 
Agrav. 

— Asta nu e deloc o problemă. 

Locotenentul Nevsky le dădu amândurora câte un 
harnaşament uşor pe care îl ajustă la umeri şi la brâu, 
verificându-i rapid echipamentul de control. 

— Dacă mă urmaţi, domnilor, coridorul este la numai 
câţiva metri de aici, continuă el calm. 

Bigman ezită la intrarea în coridor. Nu îi era frică de 
spaţiu şi nici de căderi. Dar toată viaţa lui fusese obişnuit să 
se prindă de nişte mânere atunci când se afla sub influenţa 
gravitaţiei marţiene, sau chiar a uneia mai mici. De data 
asta câmpul pseudo-gravitaţional era fixat la gravitația de 
pe Pământ şi, sub influenţa lui, coridorul era un hău luminat 
puternic, care se îndrepta aparent în jos, cu toate că de fapt 
(cel puţin asta gândea Bigman) era paralel cu suprafaţa 
satelitului lui Jupiter. 

— Asta e partea pe care vom merge către locuinţele 
dumneavoastră. Dacă ar fi să venim din cealaltă direcţie, 
„jos” ni s-ar părea în cealaltă direcţie. Sau putem face „sus” 
şi „jos” ajustând costumele Agrav pe care vi le-am dat, zise 
locotenentul după care se uită la expresia de pe faţa lui 
Bigman şi completă: O să te prinzi de şmecherie pe măsură 
ce exersezi. După aia o să ţi se pară ceva normal. 

Păşi în interiorul coridorului şi nu căzu nici măcar un 
centimetru. Era ca şi cum ar fi stat pe o platformă invizibilă. 

— L-aţi setat la zero? Întrebă locotenentul. 


Bigman trecu imediat să facă ce i se spusese şi într-o clipă 
toată senzaţia de gravitație dispăru. Păşi alături de 
locotenent în coridor. 

Locotenentul duse mâna la butoanele de la centură şi 
apăsă repede, imediat începând să se scufunde luând din ce 
în ce mai multă viteză. Lucky îl urmă, şi Bigman, care ar fi 
preferat să se arunce în coridor la o gravitație dublă şi să 
fie zdrobit ca o prună stricată decât să admită că nu poate 
să facă ce face şi Lucky, trase cu putere aer în piept şi se 
lăsă să cadă. 

— Treci pe zero, strigă locotenentul, şi o să te mişti cu o 
viteză constantă. Haideţi, bucuraţi-vă! 

Din când în când se apropiau şi treceau de nişte inscripţii 
luminoase de culoare verde care spuneau: MERGEŢI PE 
BANDA ASTA. Din când în când se vedea câte o 
străfulgerare pe lângă ei, care nu era de fapt decât un om 
care trecea (cădea) în cealaltă direcţie. Toţi cei care 
treceau pe lângă ei aveau o viteză mult mai mare ca a lor. 

— Se mai întâmplă să se mai şi ciocnească oamenii, 
locotenente? Întrebă Lucky. 

— Mai deloc, răspunse locotenentul. Cei mai experimentați 
sunt tot timpul atenţi la cei care pot veni peste ei sau la cei 
peste care pot da, şi mai mult, e destul de uşor să 
încetineşti sau să iei viteză şi mai mare. Din când în când se 
mai întâmplă ca băieţii să se lovească înadins. E un gen de 
distracţie care se termină uneori cu vertebra cervicală 
ruptă, zise el uitându-se la Lucky. Băieţii noştri joacă destul 
de dur. 

— Am înţeles. Comandantul m-a avertizat, îi replică Lucky. 

Bigman, care se uitase tot timpul în jos de-a lungul 
tunelului în care continuau să se scufunde, începu să strige 
ca un apucat: 

— Hei, Lucky, asta e distracţie mâna întâi, dacă te prinzi 
de chestie! 

Şi îşi reglă câmpul Agrav în sens pozitiv. 


Începu să coboare din ce în ce mai repede, capul lui 
ajungând la nivelul picioarelor lui Lucky, apoi din ce în ce 
mai jos şi din ce în ce mai repede. 

Locotenentul Nevsky începu să strige alarmat. 

— Opreşte-te, descreieratule! Treci din nou pe negativ! 

Lucky strigă şi el autoritar: 

— Bigman, încetineşte! 

Îl ajunseră din urmă şi locotenentul se răsti la el furios: 

— Să nu mai faci niciodată aşa ceva! Sunt tot felul de 
bariere şi întreruperi de-a lungul tunelelor şi, dacă nu ştii 
pe unde mergi, ai putea să te zdrobeşti de una chiar atunci 
când zici că nu ţi se poate întâmpla nimic! 

— Hei, Bigman, îl strigă Lucky. Ia ţine tu broasca V. Asta o 
să-ţi mai dea ceva responsabilitate şi probabil că o să te 
facă să-ţi dai seama cum să te comporţi. 

— Ăă... Lucky, replică Bigman. Mă distram şi eu puţinel. Pe 
nisipurile de pe Marte, Lucky... 

— OK, nici o problemă, zise împăciuitor Lucky şi Bigman 
redeveni la fel de fericit într-o clipă. 

Bigman se uită din nou în jos. Să cazi la o viteză constantă 
nu era chiar acelaşi lucru ca şi cum ai fi căzut în spaţiu. În 
spaţiu ţi se părea că nimic nu se mişcă. O navă spaţială se 
putea mişca cu o viteză de sute de mii de kilometri pe oră şi 
cu toate asta ar mai exista senzaţia de nemişcare. Stelele 
de la distanţă păreau să nu se mişte. 

Aici, dimpotrivă, faptul că simţeai mişcarea era totul. 
Luminile şi deschizăturile, ca şi o mulţime de alte accesorii 
care străjuiau de o parte şi de alta coridorul, treceau pe 
lângă tine. 

În spaţiu, te aştepţi să nu fie „sus” şi „jos”, dar nici aici nu 
era, şi asta nu prea era în regulă. Atâta timp cât te uitai în 
„jJos”, dincolo de picioare ţi se părea că este în „jos” şi era 
bine. Când te uitai în „sus”, era într-adevăr o senzaţie că 
„sus” era de fapt tot „jos”, că stai cu capul în jos şi cazi în 
„sus”. Bigman se uită repede spre picioare pentru a scăpa 
de acea senzaţie neplăcută. 


— Nu te apleca prea mult în faţă, Bigman, îi zise 
locotenentul. Agrav funcţionează pentru a te ţine drept în 
direcţia căderii, dar dacă te apleci prea mult o să începi să 
te rostogoleşti. 

Bigman se îndreptă. 

— Nu e fatală o rostogolire de felul ăsta. Toţi cei care s-au 
obişnuit cu Agrav se pot îndrepta. E adevărat că începătorii 
nu vor reuşi chiar aşa de uşor. Acum o să încetinim. Treceţi 
pe negative şi staţi acolo. În jur de minus cinci. 

În timp ce vorbea locotenentul începuse să încetinească, 
picioarele ajungându-i chiar la nivelul ochilor lui Bigman. 

Bigman atinse şi el butoanele, încercând disperat să stea 
pe aceeaşi linie cu locotenentul. În timp ce încetinea „sus” 
şi „jos” deveniră exact aşa cum erau de fapt, dar invers. 
Stătea în cap. 

— Alo! Îmi vine sângele în cap! Zise Bigman. 

— Sunt nişte agăţătoare pe marginea coridorului. Prinde- 
te de una cu vârful piciorului şi apoi dă-i drumul repede, îi 
zise locotenentul. 

Făcu asta în timp ce vorbea. Capul îi veni înainte iar 
picioarele în poziţie inversă. Continuă să se rotească şi se 
opri cu o scurtă lovitură cu mâna în zid. 

Lucky îl urmă, iar Bigman care cădea cu picioarele sale 
scurte, reuşind să prindă în cele din urmă o agăţătoare. Se 
roti brusc şi se lovi cu cotul de perete, un pic cam tare, dar 
se alinie şi el. 

În sfârşit era din nou cu capul în sus. Nu mai cădea, ci se 
ridica, ca şi cum ar fi fost aruncat dintr-un tun, continuând 
să se ridice, dar cel puţin era cu capul în sus. 

Când ajunseseră să se mişte foarte încet, Bigman uitându- 
se către picioare, se gândi: o să cădem din nou. Dintr-o dată 
coridorul îi apăru ca un puț fără sfârşit şi i se strânse 
stomacul de emoție. 

Dar locotenentul spuse: 

— 'Treceţi la zero! 


Dintr-o dată se opriră. Se mişcau în sus încet, ca într-un 
lift, până când ajunseră la o încrucişare de coridoare unde 
locotenentul prinse o agăţătoare cu vârful piciorului şi se 
opri uşor. 

— Locuinţele inginerilor, domnilor, îi anunţă el calm. 

— Da, adăugă Lucky uşor, şi un comitet de primire. 

În acel loc îi aşteptau cel puţin cincizeci de oameni. 

— Ai spus că le place să joace dur, locotenente, zise Lucky, 
probabil vor să se joace chiar acum. 

Păşi ferm pe coridor. Bigman, cu nările fremătând de 
enervare şi fericit că se afla din nou pe o podea pseudo- 
agrav solidă, strânse bolul în care se afla broasca V şi se 
aşeză în spatele lui Lucky, cu faţa către cei de pe Jupiter 
Nouă care îi aşteptau. 

Iniţierea! 

Locotenentul Nevsky încercă să-şi încarce vorbele de 
autoritate în timp ce îşi ducea mâna la mânerul blasterului. 

— Voi, ce căutaţi aici? 

Dinspre mulţime veni un murmur uşor, dar mare parte 
dintre ei rămaseră tăcuţi. Ochii lor se îndreptau către cel 
care stătea în faţa lor, ca şi cum l-ar fi aşteptat pe el să 
vorbească. 

Liderul oamenilor de pe coridor zâmbea având o expresie 
aparent binevoitoare. Părul avea o tentă de portocaliu şi îl 
purta drept, cu o cărare pe mijloc. Avea maxilarele mari şi 
mesteca gumă. Era îmbrăcat în haine din fibră sintetică, la 
fel ca şi ceilalţi, dar spre deosebire de ei, cămaşa şi 
pantalonii lui erau ornamentaţi cu nasturi mari. Patru în 
faţă, doi pentru fiecare buzunar al cămăşii, şi patru pe 
fiecare parte a pantalonului. Se părea că nu aveau nici un 
fel de scop, erau doar pentru spectacol. 

— Summers, zise locotenentul, întorcându-se către el, ce e 
cu oamenii ăştia aici? 

Summers vorbi cu o voce calmă: 

— Păi, locotenente, ne-am gândit că ar fi bine să-l 
întâmpinăm pe noul tip. O să vadă multe de la noi. O să ne 


pună tot felul de întrebări. De ce să nu-l cunoaştem acum? 

Tot timpul cât vorbi stătu cu ochii pe Lucky Starr şi pentru 
o clipă în privirea lui a fost ceva de gheaţă care a tăiat tot 
calmul aparent al discursului. 

— Tu şi cu oamenii tăi ar trebui să fiţi acum la lucru! Zise 
locotenentul. 

— Ia-o mai uşor, locotenente, replică Summers mestecând 
gumă încet şi parcă bucurându-se de situaţie. Am muncit. 
Acum vrem doar să urăm un bun venit. 

Locotenentul nu prea era sigur care ar putea fi 
următoarea lui mutare. Se uită plin de îndoială către Lucky. 

— Care sunt camerele noastre, locotenente? Întrebă 
Lucky. 

— Camerele 2A şi 2B, domnule. Pentru a le găsi... 

— O să le găsesc eu. Sunt sigur că unul dintre oamenii de 
aici mă va ajuta. Locotenente Nevsky, acum că ne-ai condus 
până aici, cred că ai îndeplinit ordinul. O să ne mai 
revedem. 

— Nu pot să plec! Zise locotenentul aproape şoptit. 

— Cred că poţi. 

— Sigur că poţi! Interveni Summers, zâmbind mult mai 
larg decât înainte. Un bun venit nu cred că-i va face rău 
băiatului, continuă el fiind urmat de nişte râsete din partea 
asistenţei. Şi mai mult, ţi s-a spus să pleci. 

Bigman se apropie de Lucky şi murmură: 

— Lucky, lasă-mă să-i dau broasca V locotenentului, nu pot 
să lupt şi să am şi grijă de ea... 

— Tu doar ţine-o, replică Lucky. Vreau să fie aici... la 
revedere, locotenente! Eşti liber! 

Locotenentul ezită şi Lucky continuă pe un ton care, în 
ciuda calmului, tăie aerul ca un oţel: 

— A fost un ordin, locotenente! 

Imediat locotenentul Nevsky luă o poziţie milităroasă 
rigidă şi spuse tăios: 

— Da, domnule! 


Apoi, surprinzător, ezită pentru o clipă şi se uită la broasca 
V care se afla în bolul de la subraţul lui Bigman. 

— Aveţi grijă de chestia aia mică. 

Apoi se întoarse şi din doi paşi ajunse în coridorul Agrav, 
dispărând într-o clipă. 

Lucky se întoarse cu faţa către oameni. Nu-şi făcea nici un 
fel de iluzie. Erau cu zâmbetul pe buze şi gata să treacă la 
acţiune şi, dacă el nu ar fi reuşit să-i înfrunte şi să le arate 
că şi el e gata de acţiune, misiunea lui s-ar fi redus la un 
cuţit bont în faţa unei săbii bine ascuţite. Va trebui să-i 
învingă într-un fel. 

Zâmbetul lui Summers devenise brusc un rânjet. 

— Deci, prietene, băieţaşul în uniformă a plecat. Acum 
putem sta de vorbă. Eu sunt Red Summers. Pe tine cum te 
cheamă? 

Lucky îi zâmbi. 

— Numele meu este David Starr. Numele prietenului meu 
este Bigman. 

— Mi se pare mie sau ţi s-a spus Lucky când v-aţi tot şoptit 
acolo în spate? 

— Da, prietenii îmi spun Lucky. 

— Vai, nu-i aşa că e frumos? Şi vrei să fii norocos? 

— Ştii tu cum aş putea reuşi? 

— De fapt, Lucky Starr, cred că ştiu, zise el şi imediat pe 
faţă îi apăru ura. Pleacă de pe Jupiter Nouă. 

Din partea asistenţei veni un strigăt de aprobare şi câteva 
voci se făcură auzite: 

— Să plece! Să plece! 

Mulțimea începu să se apropie de el. Dar Lucky nu dădu 
nici un pas înapoi. 

— Am un motiv destul de important să fiu aici, pe Jupiter 
Nouă. 

— În cazul ăsta mă tem că nu eşti prea norocos, zise 
Summers. Eşti un începător şi arăţi cam slab, iar începătorii 
slabi dau de belea pe Jupiter Nouă. Ne facem griji în 
legătură cu tine. 


— Eu cred că nu o să păţesc nimic. 

— Asta crezi tu, ă? Zise Summers. Armand, vino aici! 

De undeva din spate se apropia un tip enorm cu o faţă 
rotundă, bine clădit, cu umerii mari şi cu pieptul gol. Era 
mai înalt decât Lucky cu un cap şi se uita către consilier cu 
un zâmbet care îi descoperea dinţii galbeni şi cu spaţii mari 
între ei. 

Ceilalţi începeau să se aşeze pe jos. Strigau fericiţi unul la 
altul, ca şi cum s-ar fi pregătit să fie spectatori la un meci. 

— Hei, Armand, ai grijă să nu calci pe copilaş! Strigă 
cineva din mulţime. 

Bigman scrută mulţimea din direcţia vocii, dar nu reuşi să- 
l identifice pe cel care vorbise. 

— Încă mai poţi să pleci, Starr, îi mai spuse Summers o 
dată. 

— Nu am nici cea mai mică intenţie să fac asta, mai ales 
acum când am impresia că pregătiţi un fel de distracţie aici. 

— Da, dar nu pentru tine, replică Summers. Fii atent, 
Starr, noi suntem gata pentru tine. Am fost gata de când am 
aflat că o să ne vizitezi. Ne-am cam săturat de voi, 
funcţionăraşii de pe Pământ. Oamenii mei sunt la fiecare 
nivel. Vom afla imediat dacă are de gând comandatul să 
intervină, şi dacă va interveni, atunci, pe Jupiter, suntem 
gata să intrăm în grevă. Aşa e? 

— Aşa e! Veni răspunsul mulţimii. 

— lar comandantul o ştie, continuă Summers, şi nu cred că 
va interveni. Aşa că asta ne dă nouă şansa să-ţi facem 
iniţierea, după care te voi întreba din nou dacă vrei să 
rămâi. Asta dacă mai eşti conştient. 

— Te chinui pentru nimic, zise Lucky. Ce rău ţi-am făcut? 

— Nu o să ne faci nici un rău, veni şi replica. Îţi garantez 
eu asta. 

Bigman sări şi el la ceartă cu vocea lui subţire. 

— Fii atent, şmechere, vorbeşti cu un consilier. le-ai 
gândit vreo clipă ce se poate întâmpla dacă încerci să te dai 
în bărci cu Consiliul Ştiinţei? 


Summers se uită la el mirat după care îşi puse pumnii în 
şolduri şi dându-şi capul pe spate începu să râdă. 

— Fiţi atenţi, oameni buni, vorbeşte. Mă tot întrebam ce e 
chestia asta. Mi se pare ca Lucky Fiţă şi-a adus cu el ţâncul 
ca să-l protejeze. 

Bigman se albi la faţă de enervare, dar sub acoperirea 
oferită de râsetele celor cincizeci de oameni de pe coridor, 
Lucky îi spuse fără să-şi mişte buzele: 

— Treaba ta e să ai grijă de broasca V, Bigman. Eu o să am 
grijă de Summers. Şi, pe galaxie, nu mai transmite furie. Nu 
pot să percep altceva de la broască decât furia ta. 

Bigman înghiţi în sec de trei ori. 

— Acum, zise calm Summers, Consilierul Fiţă, poate să 
manevreze în Agrav? 

— Tocmai am făcut-o, domnule Summers. 

— Păi, oricum va trebui să te testăm, asta ca să fim siguri. 
Nu ne permitem să avem pe cineva aici care nu a învăţat 
toate şmecheriile din Agrav. E periculos. Nu-i aşa? 

— Da! Strigară ceilalţi. 

— Armand, aici de faţă, zise Summers cu mâna pe umărul 
lui Armand, este cel mai bun profesor al nostru. O să ştii tot 
ce se poate şti despre manevrele din Agrav când o să 
termini lecţia cu el. Sau cel puţin cred că o să ştii dacă 
reuşeşti să nu-i stai în cale. Acum îţi sugerez să intri în 
Agrav. Armand va veni şi el după tine. 

— Şi dacă nu vreau? Întrebă Lucky. 

— Atunci oricum o să te aruncăm noi acolo şi Armand o să 
vină după tine! 

— Pari să fii hotărât, încuviinţă Lucky. Sunt ceva reguli în 
lecţia asta pe care o să o primesc? 

Urmă un hohot unanim, dar Summers îşi ridică mâinile 
pentru a potoli mulţimea. 

— Doar să nu stai în calea lui Armand, consiliere. Asta e 
singura regulă pe care trebuie să ţi-o aminteşti. Noi o să vă 
urmărim de pe marginea coridorului. Dacă încerci să ieşi 
din Agrav înainte de terminarea lecţiei, o să te aruncăm 


înapoi, şi ţi-am mai spus, la alte nivele sunt tot oamenii 
noştri, gata să facă acelaşi lucru. 

— Pe nisipurile de pe Marte, omul vostru e mai greu cu 
douăzeci şi cinci de kilograme decât Lucky şi este şi expert 
în Agrav! Strigă Bigman. 

Summers se întoarse către el cu o expresie mirare 
mimată. 

— Nu! Nu m-am gândit la asta! Ce ruşine! Spuse el 
arătându-se surprins, fapt ce declanşă râsetele asistenţei. 
Haide, Starr! Intră în coridor, Armand. Şi târăşte-l şi pe el 
dacă nu vrea să vină. 

— Nu e nevoie, zise Lucky. 

Se întoarse şi începu să se îndrepte către coridorul Agrav. 
Când picioarele îi ajunseră în aer se prinse cu degetele de 
zid, întorcându-se încet şi oprindu-se din rotire cu o altă 
atingere a zidului. Rămase acolo în aer cu faţa către ei. 

Manevra lui dădu naştere la un murmurat, încuviinţat şi 
de Armand, care vorbi pentru prima dată cu o voce de bas. 

— Nu e rău deloc, mister! 

Summers, cu dinţii strânşi şi încruntat îl lovi pe Armand în 
spate. 

— Nu vorbi, idiotule! Du-te după el şi fă-l praf! 

Armand înaintă încet zicând: 

— Hei, Red, hai să nu facem mare lucru din asta! 

— Treci acolo! Replică Summers înfuriat. Şi fă ce ţi-am 
spus. Ţi-am zis ce este cu el. Dacă nu scăpăm de el, osă ne 
trimită alţii. 

Ultimele vorbe rostite de Summers fiind o şoaptă care nu 
depăşi raza lor de discuţie. 

Armand intră în coridor şi veni faţă în faţă cu Lucky. 

Lucky Starr îl aştepta aproape nefiind cu gândul acolo. Era 
concentrat la emoţiile pe care i le transmitea broasca V. Pe 
unele le putea recunoaşte fără nici un fel de dificultate, atât 
natura cât şi autorul lor. Red Summers era cel mai uşor de 
detectat: teamă şi ură, ambele amestecate cu un sentiment 
anxios de triumf. Armand lăsa să se simtă un firicel de 


tensiune. Din când în când recepționa bucurie de la câte 
unul din cei prezenţi, uneori putând chiar să identifice 
autorul pentru că emoția se confunda cu vreun chiot. Toate 
astea trebuiau separate, bineînţeles, de furia lui Bigman. 

Dar acum se uită în ochii mici ai lui Armand şi îşi dădu 
seama că celălalt se mişca în sus şi în jos la numai câţiva 
centimetri de el. Armand atinse butoanele de la piept. 

Lucky era perfect concentrat. Celălalt alterna direcţia 
gravitaţională, jucându-se la butoane. Se aştepta să-l 
încurce pe Lucky? 

Lucky ştia că deşi era familiarizat cu starea de 
imponderabilitate din spaţiu, nu ştia prea multe despre 
lipsa de gravitație pe care o genera Agrav, pentru că nu era 
una absolută, ca în spaţiu, ci una care putea fi schimbată 
după voinţă. 

Şi dintr-o dată Armand căzu ca şi cum ar fi călcat pe o 
trapă-capcană, dar căzu în sus! 

În timp ce picioarele mari ale lui Armand treceau în sus de 
capul lui Lucky, se despărţiră ca şi cum ar fi vrut să prindă 
capul lui Lucky. 

Din reflex, Lucky îşi dădu capul pe spate, dar imediat ce 
făcu asta picioarele lui se mişcară înainte, corpul lui 
rotindu-se în jurul centrului de gravitație, şi pentru o clipă, 
rămas fără echilibru, începu să cadă. 

Lucky ştia unde greşise. Ar fi trebuit să se folosească de 
gravitație. Dacă Armand mergea în sus, Lucky ar fi trebuit 
să meargă cu el sau să treacă în jos de el. Şi acum va trebui 
să se folosească de forţa gravitaţională pentru a se 
îndrepta. La gravitație zero, s-ar fi rotit la infinit. 

Dar înainte ca degetele să-i atingă butoanele, Armand deja 
trecuse de brâul lui şi mergea din ce în ce mai repede în 
jos. În timp ce trecea din nou pe lângă Lucky, îl lovi cu cotul 
în coapsă. Armand se lăsă să cadă şi mai mult şi, în cădere, 
îl prinse cu degetele de gleznă, trăgându-l în jos după el. 
Armand trase cu putere încercând să-l prindă pe Lucky de 
umeri. Respirația lui îi suflă în păr. 


— Ai cam multe de învăţat, domnule, zise el. 

Lucky ridică braţele deasupra capului şi se despărţi de 
celălalt. 

Acţionă asupra controalelor şi îşi imprimă o mişcare în sus 
punând piciorul pe umărul celuilalt, accelerând dar în 
acelaşi timp încetinindu-l şi pe Armand. 1 se părea că acum 
este cu capul în jos şi că reacţiile îi erau încetinite. Sau nu 
cumva controalele Agrav nu răspundeau cum trebuie la 
comenzi? Le testă, dar lipsindu-i experienţa necesară, nu 
găsi nimic în neregulă cu ele. 

Armand era acum pe el, se arunca asupra lui, încercând 
să-şi folosească enorma masă pentru a-l manevra pe Lucky 
înspre zid. 

Lucky acţionă asupra butoanelor pentru a încerca să 
schimbe direcţia gravitaţiei. Îşi pregăti genunchii pentru o 
săritură care să coincidă cu schimbarea şi astfel să iasă din 
prinsoarea lui Armand. 

Dar câmpul lui Armand fu primul care schimbă direcţia, şi 
Lucky ajunse să fie aruncat din acea poziţie. 

Piciorul lui Armand se îndrepta spre spate, lovind peretele 
coridorului, din recul ajungând pe celălalt perete. Lucky se 
lovi cu putere de zid şi se rostogoli pe el până când glezna 
lui se prinse de unul din gardurile de metal, reuşind să 
scape din strânsoare. 

Armand îi şopti la ureche: 

— Ţi-a ajuns, mister? Spune-i lui Red că vrei să pleci. Nu 
vreau să te rănesc prea rău. 

Lucky dădu din cap în semn că nu. Ciudat, se gândiel, 
câmpul gravitațional al lui Armand a fost un pic mai rapid 
decât al lui. A simţit mâna lui Armand acţionând butoanele 
şi era sigur că ale lui au fost acţionate primele. 

Rotindu-se rapid, Lucky îl lovi cu putere în stomac cu 
cotul. Armand se încruntă şi în acea clipă Lucky îşi puse 
picioarele între ei şi le îndreptă. Cei doi se despărţiră şi 
Lucky era acum liber. 


Se depărtă de el chiar în clipa în care Armand se apropia, 
şi în următoarele minute Lucky se concentră să stea 
departe de el. Învăţa cum să folosească controalele şi îşi 
dădu seama că erau mai încete. Numai cu ajutorul 
agăţătorilor şi al întoarcerilor rapide reuşi să-l ţină departe 
pe Armand. 

Şi în timp ce plutea ca un fulg, lăsându-l pe Armand să 
treacă pe lângă el, acţionă butoanele de la Agrav şi văzu că 
nu răspundeau. Nu era nici un fel de schimbare de direcţie 
în câmpul gravitațional; nici un fel de senzaţie de 
accelerare sau decelerare. 

Dar Armand veni peste el încruntat şi Lucky fu lovit cu 
putere de peretele coridorului. 

Pistoale sonice şi vecini. 

Bigman era complet încrezător în capacitatea lui Lucky de 
a se descurca în orice situaţie cu o masă de carne, şi cu 
toate că simţea furie din partea acelei mase de oameni care 
nu-i sufereau, nu simţi nici un fel de frică. 

Summers se apropiase de marginea coridorului alături de 
un altul, un tip tuciuriu care comenta tot ce se întâmpla în 
coridor cu o voce stridentă, ca şi cum ar fi fost vreun meci 
pe subeterice. 

Când Armand l-a izbit pentru prima dată pe Lucky de zid, 
s-au făcut auzite o mulţime de strigăte de bucurie. Bigman 
îi înţelegea. Cu siguranţă că măscăriciul care comenta 
încerca tot timpul să îl înfunde pe Lucky. Stai un pic până se 
prinde Lucky de treaba cu Agrav; o să-l facă bucăţi pe tipul 
ăla, Armand. Bigman era sigur de asta. 

Dar când tipul tuciuriu strigă: „Armand l-a prins acum de 
cap. Manevrează pentru o a doua cădere, picioarele pe zid, 
retragere, extindere şi iată izbitura, o frumuseţe!” Bigman 
începu să nu mai fie aşa sigur pe el. 

Se apropie şi el de marginea coridorului. Nimeni nu-i 
dădea nici un fel de atenţie. Ăsta era un avantaj al staturii 
lui. Oamenii care nu-l cunoşteau aveau tendinţa să nu-l ia în 
seamă ca pe un posibil pericol, ba chiar să-l ignore. 


Bigman se uită în jos şi-l văzu pe Lucky împingându-se de 
zid iar pe Armand trecând de el şi apoi aşteptând pentru un 
alt atac. 

— Lucky! Strigă el. Stai departe! 

Strigătul se pierdu în hău, dar vorbele tuciuriului care 
acum îşi coborâse vocea pentru a-i spune ceva lui Red 
Summers ajunseră la Bigman. 

— Dă-i nişte putere, Red. Aşa nu mai e nici un fel de 
distracţie. 

— Nu vreau distracţie. Vreau ca Armand să termine 
treaba, veni răspunsul furios de la Summers. 

Bigman nu se prinse de prima dată, dar în câteva secunde 
îşi dădu seama. Ochii lui erau acum îndreptaţi către Red 
Summers, ale cărui mâini, strânse la piept, manipulau un 
obiect pe care Bigman nu putea să-l identifice. 

— Pe nisipurile de pe Marte! Strigă Bigman sărind înapoi. 
Tu! Summers! Trişor nenorocit! 

Asta era una din multele dăţi când Bigman se bucura că 
poartă un pistol sonic chiar în ciuda dezaprobării lui Lucky. 
Lucky îl considera o armă pe care nu te puteai baza pentru 
că era foarte greu de ochit cu ea, dar Bigman mai degrabă 
se îndoia de faptul că e mic de înălţime decât de arta lui în 
mânuirea acestui tip de armă. 

Când Summers nu se întoarse la strigătul lui Bigman, 
acesta strânse arma în pumn (din care nu se vedea decât 
un centimetru între al doilea şi al treilea deget) şi trase o 
dată. 

Instantaneu urmă o strălucire la cincisprezece centimetri 
de nasul lui Summers. Nu era foarte impresionant. De data 
asta nu fuseseră ionizate decât molecule de aer. Summers 
sări, panicat, panică transmisă şi de broasca V. 

— Hei! Strigă Bigman. Nu mişcă nimeni! Nu mişcă nimeni! 
Nenorociţi cu gunoi în capete pătrate ce sunteţi! 

O altă descărcare din pistol lovi aerul chiar deasupra 
capului lui Summers, unde toată lumea o putea vedea fără 
probleme. 


Foarte puţini oameni aveau asemenea pistoale, care erau 
scumpe şi pentru care se obținea cu greu licenţă, dar toţi 
ştiau cum arată o descărcare de la un pistol sonic, chiar 
dacă numai de la subeterice, şi toţi ştiau cât de mult 
răneşte o asemenea armă. 

Deodată, cei cincizeci de oameni rămaseră fără grai. 

Bigman era acum năpădit de frica pe care o transmiteau 
cei cincizeci de oameni. Se lipi cu spatele de zid. 

— Acum, fiţi atenţi cu toţii! Strigă Bigman. Câţi dintre voi 
ştiu că acest şmecher de Summers umblă la controalele 
Agrav ale prietenului meu? Lupta asta e trucată! 

Summers se apără disperat, dar tot plin de furie. 

— Nu e aşa, nu e aşa. 

— Da? Eşti un tip curajos, Summers, când ai cincizeci de 
tipi împotriva a doar doi. Să vedem cât de curajos eşti 
împotriva unui pistol sonic. Sigur, e greu de ţintit cu el, şi aş 
putea să greşesc. 

Strânse din nou pumnul şi de data asta descărcarea armei 
fu zgomotoasă şi lumina îi orbi pe spectatori, mai puţin pe 
Bigman, acesta fiind singurul dintre toţi care ştia când să 
închidă ochii pentru o fracțiune de secundă. 

Summers scoase un urlet. Era neatins, cu excepţia unui 
nasture de la cămaşă, care acum lăsase locul unei găuri. 

— Bine ochit, zise Bigman, dacă mi se permite o 
autoapreciere. Dar cred că aici nu e vorba de noroc. Te 
sfătuiesc să nu mişti, Summers. Gândeşte-te că eşti o 
stâncă, şmechere, şi dacă te-ai mişcat o să ratez şi cred că 
mai rău doare să-ţi pierzi o bucată de piele decât un 
nasture. 

Summers închise ochii. Pe frunte i se scurgeau broboane 
de transpiraţie. Bigman calculă distanţa şi trase de două 
ori. 

Pac! Pac! Încă doi nasturi de la cămaşa lui Summers 
zburară cât colo. 

— Pe nisipurile de pe Marte, asta e ziua mea norocoasă! 
Nu-i aşa că e chiar bine că ai aranjat să nu ne deranjeze 


nimeni? Şi acum hai să mai exersez un pic la ţintă... 

De data asta Summers începu să strige de durere. În 
cămaşă apăruse o gaură şi prin ea se putea vedea pielea 
înroşită. 

— Hopa! Nu chiar la fix, zise Bigman. Acum sunt cam 
emoţionat şi cred că pe următoarele două o să le ratez cam 
la o distanţă de vreo cinci centimetri... Asta dacă nu vrei 
totuşi să ne spui ceva. 

— Gata, strigă celălalt. E adevărat, am aranjat lupta. 

— Omul vostru era mai greu, începu Bigman. Omul vostru 
avea experienţă şi cu toate astea nu puteai să laşi să fie o 
luptă dreaptă? Nu vrei să rişti nimic, nu-i aşa? Lasă jos ce ai 
în mână... Şi voi ceilalţi să nu faceţi nici o mişcare. De aici 
înainte, pe coridor va fi o luptă dreaptă. Nimeni nu se mişcă 
până nu apare vreunul din coridor. 

Bigman se opri şi începu să se uite la pumnul în care ţinea 
pistolul, mişcându-l puţin într-o parte şi în alta. 

— Dar, dacă apare balonul vostru de slănină, cred că am 
să fiu un pic dezamăgit. Şi când sunt dezamăgit, nu mai ştiu 
ce fac. S-ar putea să fiu atât de dezamăgit încât să o iau 
razna şi să trag în mulţime, şi nu cred că puteţi face ceva să 
mă împiedicaţi să trag de zece ori. Deci dacă printre voi 
sunt zece tipi care s-au săturat de viaţă, n-au decât să spere 
ca băiatul vostru să-l învingă pe Lucky Starr. 

Bigman aşteptă disperat, ţinând cu mâna dreaptă pistolul, 
şi cu mâna stângă bolul în care se afla broasca V. Şi-ar fi 
dorit să-i spună lui Summers să anuleze lupta, dar se temea 
să nu-l enerveze pe Lucky. Îl ştia pe Lucky prea bine încât 
să-şi dea seama că lupta nu trebuia să se termine decât în 
favoarea lui. 

O siluetă trecu prin faţa coridorului, apoi o alta. Se auzi 
apoi o buşitură, ca şi cum cineva s-ar fi lovit de zid, apoioa 
doua, şi a treia. Apoi linişte. 

O siluetă apăru din nou, ţinând-o pe cealaltă de gleznă. 

Prima apăru în deschizătura coridorului; cea care o urma 
căzu la pământ ca un sac de nisip. 


Bigman strigă fericit. Cel care era în picioare era Lucky. 
Avea obrazul cam şifonat, dar Armand era cel inconştient. 

Cu ceva dificultate reuşiră să-l trezească pe Armand. La 
cap avea un cucui care semăna cu o mică portocală, iar un 
ochi era umflat şi nu putea să-l ţină deschis. Cu toate că 
buza de jos îi sângera, reuşi să zâmbească şi spuse: 

— Pe Jupiter, puştiul e ca o pisică. 

Se ridică în picioare şi îl îmbrăţişă pe Lucky. 

— Mamă, era ca şi cum m-aş fi luptat cu zece oameni acolo 
după ce s-a prins care e şmecheria. Puştiul e OK. 

În mod surprinzător, toţi începură să strige de bucurie. 
Broasca V începu să transmită în cele din urmă uşurare, 
apoi imediat bucurie. 

Armand zâmbi şi îşi şterse sângele de pe buză cu mâna 
stângă. 

— Acest consilier e OK. Oricine mai are un dinte împotriva 
lui va trebui să lupte cu mine. Unde e Red? 

Dar Red Summers dispăruse. La fel şi acel aparat pe care 
îl aruncase la ordinele lui Bigman. 

— Hei, mister Starr. Trebuie să-ţi spun, nu a fost ideea 
mea, dar Red ne-a spus că trebuie să scăpăm de voi, altfel 
vom avea o mulţime de necazuri. 

— Asta e o greşeală, zise Lucky ridicând mâna. Atenţie, nu 
vor fi nici un fel de necazuri pentru toţi cei care sunt loiali 
Pământului. Garantez asta. Lupta asta nu se menţionează în 
raport. A fost ceva agitaţie, dar cred că putem să o uităm, 
nu? Data viitoare când ne întâlnim, toţi vom fi calmi. Nu s-a 
întâmplat nimic. Da? 

Toţi începură să strige nebuneşte. Se auzeau strigăte de 
tot felul: 

— Tipul e OK! 

— Trăiască Consiliul! 

Lucky se pregătea să plece când îl strigă Armand. 

— Hei, stai un pic, zise el arătând cu un deget gros către 
broasca V. Ce e asta? 

— Un animal de pe Venus, replică Lucky. E al nostru. 


— E drăgălaş. 

Uriaşul se aplecă spre el. Ceilalţi se apropiau şi ei pentru a 
se uita şi pentru a face comentarii apreciative sau pentru a- 
i strânge mâna lui Lucky, spunându-i că au fost de la 
început de partea lui. 

Bigman, nervos din cauza înghesuielii, începu să strige. 

— Lucky, hai să mergem sau, pe Marte, jur că o să omor 
câţiva dintre tipii ăştia. 

Imediat se făcu linişte şi toţi cei de faţă se dădură înapoi 
pentru a le face loc celor doi. 

Lucky se dădu înapoi când Bigman îi puse o compresă cu 
apă rece pe obrazul învineţit după ce ajunseră în camera 
lor. 

— Unii dintre cei de acolo, începu el, ziceau ceva despre 
pistoale sonice, dar în toată hărmălaia aia nu prea am prins 
toată povestea. Cred că îmi spui totuşi ce s-a întâmplat. 

Cu jumătate de gură, Bigman îi povesti tot. 

— Mi-am dat eu seama că nu mai puteam să controlez 
câmpul Agrav, dar am presupus că e vreo defecţiune, mai 
ales după ce şi-a revenit când am căzut a doua oară. Nu mi- 
am închipuit că tu şi Red Summers vă luptaţi pentru mine. 

— Ce naiba, Lucky, crezi că l-aş fi lăsat să facă o şmecherie 
ca asta? Zise Bigman zâmbind. 

— Ar mai fi existat şi alte metode decât pistolul. 

— Nimic altceva nu i-ar fi îngheţat aşa, zise Bigman. Ce-ai 
fi vrut, să le arăt degetul şi să le spun că nu sunt cuminţei? 
Mai mult, a trebuit chiar să-i fac să se scape în chiloţi de 
frică. 

— De ce? Întrebă Lucky nervos. 

— Ei, şi tu, ai căzut de două ori când lupta era aranjată, şi 
nu ştiam dacă mai ai destulă forţă să o duci la capăt. Urma 
să-i spun lui Summers să anuleze lupta. 

— Asta ar fi fost rău. Nu am fi obţinut nimic. 

— M-am gândit eu la asta, dar am fost cam nervos. 

— Nici o problemă. După ce controalele au început să 
răspundă la comenzi, lucrurile au mers chiar bine. Armand 


era sigur că m-a învins. Şi când şi-a dat seama că mai pot 
lupta, am avut impresia că nu mai reuşea să se adune. Asta 
se întâmplă deseori cu cei care nu au pierdut niciodată. 
Când nu înving de prima dată, nu mai gândesc bine şi nu 
mai înving deloc. 

— Da, Lucky, zise Bigman zâmbind. 

Lucky rămase tăcut pentru câteva minute apoi zise: 

— Nu-mi place acel „da, Lucky”. Ce ai făcut? 

— Păi, zise Bigman punând o ultimă pată de culoare de 
piele pe vânătaie şi dându-se câţiva paşi mai în spate pentru 
a-şi admira lucrarea, nu m-am putut abţine să sper că vei 
învinge, nu? 

— Nu, cred că nu. 

— Şi le-am spus tuturor că în clipa în care învinge Armand 
o să împuşc cât pot dintre ei. 

— Cred că nu vorbeai serios. 

— Poate că eram foarte serios. Oricum, cel puţin aşa au 
crezut ei; apoi au fost siguri după ce i-am zburat patru 
nasturi de la cămaşă lui Summers. Aşa că erau vreo 
cincizeci de tipi, inclusiv Summers, care transpirau sperând 
ca Armand să piardă şi tu să câştigi. 

— Ah, deci asta e, zise Lucky. 

— Păi, nu m-am putut abţine dacă broasca V era acolo şi-ţi 
transmitea toate gândurile, nu? 

— Deci Armand nu a mai luptat cum trebuie pentru că 
mintea lui era încărcată de dorinţele celorlalţi de a pierde, 
zise Lucky dezamăgit. 

— Adu-ţi aminte, Lucky, două căderi trişate. Nu a fost o 
luptă cinstită. 

— Da, ştiu. Poate am avut nevoie de ajutorul ăsta. 

Semnalul de la uşă licări pentru o clipă şi Lucky îşi ridică 
sprâncenele. 

— Cine o fi? 

Apăsă butonul şi uşa se deschise. 

Un bărbat grăsuţ, cu părul rar şi cu ochii de culoare 
albastru-deschis, se uita la ei fără să clipească. În mână 


ţinea o bucată de o formă ciudată dintr-un metal sclipitor 
pe care o tot rotea. Din când în când bucata îi dispărea 
printre degete, parcurgând distanţa de la degetul mare la 
cel mic şi înapoi ca şi cum ar fi fost ceva viu. Bigman se uita 
la el fascinat. 

— Numele meu este Harry Norrich, zise el. Eu sunt 
vecinul vostru. 

— Bună ziua, zise Lucky. 

— Tu eşti Lucky Starr, iar el este Bigman Jones, nu-i aşa? 
Vreţi să veniţi pe la mine pentru câteva minute? Faceţi o 
vizită, bem ceva? 

— Eşti foarte amabil, zise Lucky. Suntem bucuroşi să 
venim. 

Norrich se întoarse cam ţeapăn şi merse înaintea lor pe 
coridor până la o uşă. Cu o mână atingea din când în când 
peretele. Lucky şi Bigman îl urmau, ultimul ţinând broasca 
V, 

— Nu intraţi, domnilor? Zise el dându-se la o parte ca să le 
facă loc. Vă rog, luaţi loc. Am auzit o mulţime de lucruri 
despre voi până acum. 

— Cum ar fi? Întrebă Bigman. 

— Cum ar fi lupta lui Lucky cu Big Armand şi ce bun ţintaş 
e Bigman. Povestea s-a împrăştiat repede. Mă îndoiesc că ar 
mai fi cineva pe Jupiter Nouă care să nu fi auzit de asta. 
Ăsta e unul dintre motivele pentru care v-am chemat. Am 
vrut să vorbesc cu voi despre acest lucru. 

Începu să toarne cu atenţie în două pahare un lichior 
roşiatic. Pentru o clipă Lucky îşi ţinu mâna la câţiva 
centimetri de pahar, aşteptând să i-l întindă, apoi se întinse 
şi îl luă din mâna lui Norrich. Lucky puse paharul lângă el. 

— Ce e pe masa de lucru? Întrebă Bigman. 

Camera lui Norrich, pe lângă mobila normală, avea ceva 
care arăta ca o masă de lucru cu o bancă în faţa ei. Pe masă 
se aflau împrăştiate o mulţime de piese iar în centru era o 
structură ciudată, înaltă de vreo cincisprezece centimetri, 
dar cu marginea inegală. 


— Asta? Întrebă Norrich trecând cu mâna peste suprafaţa 
mesei şi ajunse la structura care se afla în mijloc. Este un 3- 
D. 

— Un ce? 

— Un puzzle tridimensional. Japonezii le aveau de mii de 
ani. Sunt la fel ca nişte jocuri de puzzle simple, cu piese de 
diferite forme care se potrivesc. Ăsta, spre exemplu, când 
va fi gata, va fi un model al unui generator Agrav. Eu l-am 
conceput şi tot eu l-am şi construit. 

Ridică o piesă de metal şi o puse în interiorul structurii. 
Piesa se potrivi perfect. 

— Acum iei o altă piesă. 

Mâna stângă i se mişca încet deasupra structurii în timp 
ce dreapta căuta printre celelalte piese, de unde scoase una 
pe care o potrivi perfect la locul ei. 

Bigman, fascinat, se duse către el, dar imediat sări înapoi 
când de sub masă se auzi un urlet de animal. 

Un câine ieşi de sub masă şi îşi puse labele din faţă pe 
bancă. Era un ciobănesc german mare care se uita intens la 
Bigman. 

— Hei, să ştii că l-am călcat din greşeală. 

— Ah, nu e decât Mutt, zise Norrich. Nu face nimănui nici 
un rău doar dacă îl calci pe coadă. E câinele meu. Şi ochii 
mei. 

— Ochii tăi? 

Lucky interveni cu o voce joasă. 

— Domnul Norrich este orb, Bigman. 

Moartea intră în joc. 

Bigman se dădu un pas înapoi. 

— Îmi pare rău. 

— Nu are de ce să-ţi pară rău, spuse Norrich vesel. M-am 
obişnuit şi nu mai e nici o problemă. Sunt tehnician şef şi 
mă ocup de construirea motoarelor experimentale. Nu am 
nevoie de nimeni să mă ajute, mai ales la aceste jocuri 
tridimensionale. 


— Îmi închipui că sunt şi un fel de antrenament foarte bun, 
zise Lucky. 

— Adică vrei să spui că poţi să asamblezi chestiile astea 
fără să le vezi? 

— Nu e chiar aşa de greu pe cât îţi închipui. Exersez de 
câţiva ani buni şi până la urmă eu le-am făcut şi le ştiu toate 
şmecheriile. Fii atent, Bigman, am aici unul simplu. Are o 
formă simplă, de ou. Poţi să îl desfaci? 

Bigman luă ovoidul uşor şi îl întoarse în mână uitându-se la 
piesele care se potriveau perfect. 

— De fapt, continuă Norrich, singurul lucru pentru care 
am nevoie de Mutt este să mă conducă pe coridoare. 

Se aplecă şi-şi mângâie câinele după ureche, iar câinele 
deschise gura într-un căscat dezvăluind nişte colţi albi şi o 
limbă rozalie. Lucky putea simţi dragostea lui Norrich 
pentru câine prin intermediul broaştei V. 

— Eu nu pot să folosesc coridoarele Agrav, zise Norrich, 
din moment ce nu am cum să ştiu când să decelerez, aşa că 
trebuie să merg pe coridoarele obişnuite, iar Mutt mă 
conduce. E cam lung drumul, dar e un exerciţiu bun, şi în 
felul ăsta Mutt şi cu mine ştim cel mai bine Jupiter Nouă, 
nu-i aşa Mutt?... Ai reuşit, Bigman? 

— Nu, veni răspunsul, e dintr-o singură bucată. 

— Nu e chiar aşa. Dă-l încoace. 

Bigman i-l întinse iar degetele lui Norrich trecură peste 
suprafaţa ovoidului. 

— Vezi pătratul ăsta mic de aici? Îl apeşi şi se desface. 
Apucă bucata care iese în capul celălalt şi întoarce-o la 180 
de grade în sensul invers al acelor de ceasornic, şi în felul 
ăsta se va desface tot. Vezi? Acum şi restul poate fi scos. 
Întâi asta, apoi asta, şi aşa mai departe. Aliniază piesele în 
ordinea în care le-ai scos. Apoi pune-le la loc în ordine 
inversă. La sfârşit pune piesa-cheie şi se va potrivi singură. 

Bigman se uită cu îndoială la piesele separate şi se aplecă 
spre ele. 


— Cred că voiai să discutăm despre comitetul de primire 
de la sosirea noastră, domnule Norrich. Ai spus la un 
moment dat că vrei să vorbim despre lupta mea cu Armand. 

— Da, consilier Starr, asta vroiam. Vroiam să înţeleg. Am 
venit aici pe Jupiter Nouă de când a început proiectul 
Agrav. Unii pleacă atunci când se încinge atmosfera, alţii 
rămân, lor li se alătură novicii; dar există ceva care îi 
caracterizează pe toţi. Sunt foarte nesiguri. 

— De ce? 

— Din mai multe motive. În primul rând, este tot pericolul 
pe care îl presupune proiectul. Am avut o mulţime de 
accidente şi am pierdut sute de oameni. Eu mi-am pierdut 
vederea acum cinci ani şi într-un fel am fost norocos. S-ar fi 
putut să fiu mort acum. În al doilea rând, oamenii de aici 
sunt izolaţi de familie şi de prieteni. Realmente izolaţi. 

— Dar îmi închipui că sunt o mulţime de oameni aici care 
se bucură de o asemenea izolare, zise Lucky. 

În clipa în care spuse asta zâmbi. Nu era un secret pentru 
nimeni faptul că oamenii care într-un fel sau altul intraseră 
cândva în conflict cu legea reuşeau să găsească de lucru 
într-una din lumile-pionier. Mereu era nevoie de oameni 
care să lucreze în domuri într-o atmosferă artificială şi sub 
influenţa unor câmpuri pseudo-gravitaţionale, iar cei care 
se ofereau voluntari nu prea erau întrebaţi foarte multe. 
Dar nu era nimic rău în asta. Asemenea voluntari au ajutat 
Pământul şi omenirea în condiţii vitrege, şi într-un fel 
plăteau pentru faptele făcute. 

Norrich încuviinţă la auzul vorbelor lui Lucky. 

— Văd că nu eşti deloc naiv, şi mă bucur de asta. Lăsând la 
o parte ofiţerii şi inginerii specialişti, cred că jumătate din 
oamenii de aici au cazier pe Pământ, şi o mare parte din 
cealaltă jumătate ar trebui să aibă cazier dacă poliţia ar şti 
totul. Mă îndoiesc că unul din cinci îşi dă adevăratul nume. 
Oricum, îţi dai seama ce tensiune se creează când apare 
investigator după investigator. Ştim că este căutat un spion 
siriusian, dar fiecare dintre ei se teme că la iveală va ieşi 


propriul păcat şi că va fi târât înapoi în vreo închisoare pe 
Pământ. Toţi vor să se întoarcă pe Pământ, dar vor să o facă 
anonim, nu cu cătuşe electrice la mâini. Din cauza asta i-a 
stârnit Red Summers. 

— Summers e şeful pe aici dacă el a luat conducerea? Are 
un cazier aşa de încărcat pe Pământ? 

Bigman îşi ridică ochii din puzzle şi spuse dur: 

— Poate vreo crimă, nu? 

— Nu, veni replica energică a lui Norrich. Trebuie să 
înţelegeţi ceva despre Summers. A avut o viaţă nefericită: 
probleme acasă, părinţi vitregi. S-a înhăitat cu cine nu 
trebuia. A fost, într-adevăr, la închisoare, dar pentru 
infracţiuni minore. Dacă ar fi rămas pe Pământ viaţa lui s-ar 
fi pierdut în van. Dar a venit pe Jupiter Nouă. Şi-a făcut o 
viaţă aici. S-a angajat aici ca un simplu muncitor dar a 
reuşit să înveţe multe. A învăţat ingineria construcţiilor, 
mecanica câmpurilor de forţă, şi tehnica Agrav. A fost 
promovat într-un post cu responsabilităţi şi acolo face o 
treabă minunată. Este respectat, admirat, plăcut de toată 
lumea. Îi place să aibă un loc unde să fie respectat şi să aibă 
o poziţie şi nu se sperie decât la gândul că s-ar putea 
întoarce pe Pământ la viaţa pe care o ducea înainte. 

— Sigur, o urăşte atât de mult, interveni din nou Bigman, 
încât, a încercat să-l omoare pe Lucky trişând. 

— Da, zise Norrich încruntându-se, am auzit că folosea un 
oscilator sub-fazic pentru a neutraliza controalele 
consilierului. Asta a fost o prostie din partea lui, dar intrase 
deja în panică. Până la urmă tipul e tare de treabă. Când 
fostul Mutt a murit... 

— Fostul Mutt? Întrebă Lucky. 

— Am avut un alt câine înaintea ăstuia căruia îi spuneam 
tot Mutt. A murit într-un scurtcircuit al unui câmp de forţă 
care a mai ucis mulţi oameni. Nu ar fi trebuit să fie acolo, 
dar uneori câinilor le place să se aventureze. Şi ăsta face la 
fel atunci când nu îl folosesc, dar se întoarce de fiecare 
dată. 


Se aplecă şi îl bătu uşor pe câine într-o parte, iar Mutt 
închise un ochi şi începu să lovească podeaua cu coada. 

— Oricum, după ce primul Mutt a murit, am avut impresia 
pentru un timp că nu pot să primesc un alt câine înapoi şi 
că va trebui să fiu trimis acasă. Aici nu sunt de nici un folos 
fără să văd. Asemenea câini nu se găsesc foarte uşor, tot 
timpul sunt liste de aşteptare. Administraţia de aici de pe 
Jupiter Nouă nu a vrut să tragă nici un fel de sfori pentru că 
nu erau chiar aşa de dornici să se audă că angajau ca 
inginer un orb. În Congres, economiştii de-abia aşteaptă o 
asemenea publicitate. Aşa că Summers m-a rezolvat. S-a 
folosit de relaţiile pe care le avea pe Pământ şi mi l-a adus 
pe Mutt. Nu era chiar foarte legal, chiar a fost ceva care se 
numeşte trafic, dar Summers şi-a riscat poziţia de aici 
pentru a face unui prieten o favoare, şi pentru asta îi 
datorez multe. Sper că vă veţi aminti că Summers poate 
face şi astfel de lucruri şi nu o să-i faceţi probleme pentru 
ce s-a întâmplat mai devreme. 

— Nu o să-i fac nimic, zise Lucky. N-aveam nici un fel de 
intenţie să-i fac ceva nici înainte de conversaţia noastră. Cu 
toate astea, sunt sigur că adevăratul nume al lui Summers 
şi cazierul lui sunt cunoscute Consiliului şi o să verificăm 
toate faptele. 

Norrich roşi. 

— Chiar te rog să faci aşa. O să vezi că nu e chiar atât de 
rău. 

— Sper şi eu. Dar spune-mi altceva. Chiar dacă a avut loc 
tot tărăboiul, nu a fost nici un fel de încercare din partea 
conducerii să intervină. Nu ţi se pare asta ciudat? 

Norrich începu să râdă. 

— Deloc. Nu cred că lui Donahue, comandatul nostru, îi 
pasă dacă eşti omorât, doar că asta trebuie să se facă fără 
„publicitate”. Are acum probleme mult mai mari decât tu şi 
investigația ta. 

— Probleme mai mari? 


— Sigur. Şeful proiectului este schimbat o dată pe an; asta 
e politica de rotaţie a cadrelor în armată. Donahue e al 
şaselea şef pe care îl avem, dar este şi de departe cel mai 
bun. Nu a încercat să facă din acest proiect o tabără 
militară. I-a lăsat pe oameni mai liberi şi în felul ăsta a 
reuşit să obţină şi rezultate. Acum prima navă cu sistem 
Agrav e gata să plece din clipă în clipă. Unii spun că e doar 
o chestiune de zile. 

— Aşa de repede? 

— Se prea poate. Dar problema e că Donahue urmează să 
fie eliberat din funcţie în mai puţin de o lună. O întârziere 
acum poate însemna că nava nu va mai fi lansată sub 
conducerea comandantului Donahue, ci de-abia după ce va 
veni înlocuitorul. Succesorul lui va fi cel care se va bucura 
de toată gloria, va intra în cărţile de istorie şi Donahue va 
pierde tot. 

— Nu mă mai miră că nu te vrea pe Jupiter Nouă, Lucky, 
zise Bigman. Nu mă mai miră că nu te vrea în preajmă, 
Lucky. 

— Nu te enerva, Bigman, zise Lucky încruntându-se. 

— Javra! Continuă Bigman. Sirius poate ataca Pământul 
fără nici o problemă atâta timp cât el are şansa să meargă 
cu nava lui jegoasă. 

Bigman strânse pumnul stâng şi imediat se auzi un mârâit 
dinspre Mutt. 

Norrich interveni repede. 

— Ce faci, Bigman? 

— Ce? Întrebă Bigman uimit. Nu fac nimic. 

— Faci un gest ameninţător? 

Bigman îşi lăsă repede mâna în jos. 

— Nu chiar. 

— Trebuie să ai grijă când eşti în jurul lui Mutt. A fost 
antrenat să aibă grijă de mine... Fii atent, o să-ţi arăt. Vino 
spre mine şi fă-te că vrei să dai cu pumnul în mine. 

— Nu e nevoie. Înţelegem, încercă să-i facă renunţe Lucky. 


— Te rog, zise Norrich. Nu e nici un pericol. O să-l opresc 
pe Mutt la timp. De fapt, ăsta e şi un antrenament pentru 
el. Toţi de aici se poartă aşa de frumos cu mine încât am 
impresia că Mutt nici nu-şi mai aduce aminte ce a fost 
învăţat. Haide, Bigman. 

Bigman înaintă câţiva paşi şi-şi ridică mâna. Dintr-o dată 
Mutt se ridică, deschise ochii şi îşi arătă colții, muşchii fiind 
întinşi ca un arc, iar din gât scoase un mârâit care nu 
prevestea nimic bun. 

Bigman se dădu repede înapoi şi Norrich spuse: 

— Jos, Mutt! 

Câinele se supuse. Lucky putea simţi clar încărcătura de 
tensiune şi relaxarea din mintea lui Bigman, apoi triumful 
lui Norrich. 

— Cum stai cu jocul de puzzle, Bigman? Întrebă Norrich. 

Micuţul marțian, cu o voce în care se putea citi 
exasperarea, replică: 

— Mă dau bătut. Am pus două piese şi asta e totcepot să 
fac. 

Norrich pufni în râs. 

— E o chestiune de practică, simplă. Fii atent. 

Luă două piese din mâna lui Bigman şi continuă: 

— Nu e nici un fel de minune. Pe astea două le-ai pus 
greşit. 

Roti una dintre piese, apoi o uni cu cealaltă, adăugă o alta, 
apoi încă una, până când ajunse să ţină în mână şapte piese 
care formau un ovoid cu o gaură în mijloc. Luă şi cea dea 
opta piesă, o puse la locul ei, o roti jumătate de ax invers 
faţă de acele ceasornicului şi completă ovoidul. 

— Gata! 

Luă oul complet şi-l aruncă în aer după care îl prinse, în 
timp ce Bigman se uita la el nervos. 

Lucky se ridică. 

— Domnule Norrich, o să ne mai vedem. Să ştii că o să ţin 
minte remarcile la adresa lui Summers. Mulţumim şi pentru 
băutură. 


Băutura rămăsese neatinsă pe masă. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, zise Norrich 
strângându-le mâinile. 

A trebuit să treacă ceva timp până când Lucky să poată 
adormi. Stătea întins în întunericul camerei, undeva la sute 
de metri sub suprafaţa lui Jupiter Nouă, ascultând sforăitul 
lui Bigman din camera alăturată şi gândindu-se la tot ce se 
petrecuse în timpul zilei. Se gândea analizând şi 
reanalizând tot ce se întâmplase până acum. 

Ceva îl deranja! Ceva care s-a întâmplat şi care nu ar fi 
trebuit să se întâmple; sau ceva care ar fi trebuit să se 
întâmple şi totuşi nu s-a întâmplat. 

Dar era obosit şi totul era ireal şi ciudat în acea lume 
jumătate de vis şi jumătate realitate. Ceva îi veni totuşi în 
minte. Încercă să reţină, dar gândul fugi la fel de repede 
cum venise. 

Şi dimineaţă nu mai ştia nimic. 

Bigman îl strigă din camera lui pe Lucky în timp ce acesta 
din urmă se usca sub jetul de aer cald după ce îşi făcuse 
duşul. 

Micuţul marțian striga cât putea de tare. 

— Hei, Lucky, am reîncărcat rezerva de dioxid de carbon 
pentru broasca V şi am pus şi nişte mâncare. O s-o iei cu 
tine la întâlnirea cu comandantul ăla nenorocit, nu? 

— Sigur, Bigman, veni răspunsul. 

— Atunci totul e aranjat. Ce zici dacă m-ai lăsa să-i spun 
comandantului ce cred eu despre el? 

— Hei, Bigman. 

— Pie! E rândul meu la duş acum. 

La fel ca toţi oamenii din sistemul solar care erau pe alte 
planete decât pe Pământ, Bigman se bălăcea în apă de câte 
ori avea ocazia, iar un duş pentru el era o adevărată 
plăcere. Lucky se pregăti sufleteşte pentru o sesiune de 
urlete de tenor pe care Bigman le numea cântece. 

Intercomul sună în clipa în care Bigman era lansat într-un 
dubios fragment de piesă care era mai mult decât fals şi 


Lucky tocmai terminase de îmbrăcat. 

Lucky se apropie de consolă pentru a activa recepţia. 

— Aici Starr. 

— Starr! Se auzi vocea şi pe monitor apăru faţa 
comandantului Donahue. Avea buzele strânse şi o expresie 
potrivnică pe faţă în timp ce se uita la Lucky. Am auzit ceva 
despre o luptă dintre tine şi unul dintre cei care lucrează 
aici. 

— Da? 

— Văd că nu ai nimic. 

— La fel şi celălalt, zise Lucky zâmbind. 

— Îţi aduci aminte că te-am avertizat. 

— Nu fac nici un fel de plângere. 

— Din moment ce nu vrei să depui plângere, şi fiind în 
interesul proiectului, vreau să te întreb dacă vei face vreun 
raport în ceea ce priveşte această problemă. 

— Dacă nu se dovedeşte că are vreo legătură cu problema 
pentru care am venit eu aici, incidentul nu va fi menţionat. 

— Bine! Exclamă dintr-o dată mai liniştit Donahue. Mă 
întreb dacă aş putea extinde această atitudine şi asupra 
întâlnirii noastre de azi de dimineaţă. Poate fi înregistrată 
pentru un raport confidenţial şi aş prefera... 

— Nu e nevoie să discutăm problema, comandante. 

— Foarte bine! Exclamă din nou comandantul, relaxarea 
lui transformându-se acum în cordialitate. Atunci ne vedem 
într-o oră. 

Lucky era conştient că Bigman îşi terminase duşul şi că tot 
cântecul lui nu mai era acum decât o mormăială. Acum se 
oprise şi mormăitul, şi urmă un moment de tăcere. 

— Da, comandante, foarte..., spuse Lucky în transmiţător 
când Bigman izbucni într-un adevărat urlet. 

— Lucky! 

Lucky se ridică instantaneu şi ajunse din doi paşi la uşa 
care le separa camerele. 

Dar Bigman era în faţa uşii înaintea lui, cu ochii măriţi de 
oroare. 


— Lucky! Broasca V! E moartă! A fost omorâtă! 

Robotul intră în joc. 

Bolul de plastic în care se aflase broasca V era acum spart, 
iar podeaua era udă şi plină de plante. Broasca V, pe 
jumătate acoperită cu ierburi, era într-adevăr moartă. 

Acum că murise şi nu mai putea controla emoţiile, Lucky 
se putea uita la ea fără să i se impună să o îndrăgească, la 
fel ca şi ceilalţi care intrau în raza ei de influenţă. Era totuşi 
nervos, cel mai mult pe el, pentru că se lăsase păcălit. 

Bigman, de-abia ieşit de sub duş, având pe el doar chiloţii, 
strângea din pumni. 

— E vina mea, Lucky. Numai vina mea. Am strigat aşa de 
tare în baie încât nu am auzit pe nimeni venind. 

Formularea „venind” nu era foarte potrivită. Ucigaşul nu 
intrase pur şi simplu. Butoanele de deschidere erau topite 
cu ceva ce părea să fie un proiector de energie de un 
calibru foarte mare. 

Lucky se îndreptă către intercom. 

— Comandante Donahue? 

— Da, ce s-a întâmplat? E ceva rău? 

— O să ne vedem într-o oră. 

Întrerupse conexiunea şi se întoarse la Bigman care era 
marcat de eveniment. 

— E vina mea, Bigman, zise Lucky supărat. Unchiul Hector 
a spus că siriusienii nu au descoperit până acum 
capacităţile emoţionale ale broaştelor V, iar eu am acceptat 
asta fără să mă gândesc. Dacă aş fi fost mai puţin optimist 
în ceea ce priveşte ignoranţa siriusienilor, niciunul dintre 
noi nu am fi scăpat acea creatură din ochi, nici măcar 
pentru o secundă. 

Locotenentul Nevsky strigă după ei în timp ce Lucky şi 
Bigman îşi părăseau camerele. 

— Sunt bucuros, domnule, începu el cu o voce joasă, că nu 
vi s-a întâmplat nimic ieri. Nu v-aş fi lăsat acolo dacă nu mi- 
aţi fi ordonat aşa de strict. 

— Nici o problemă, locotenente, zise Lucky absent. 


Mintea lui se tot întorcea la clipa de dinainte de a dormi, 
când un gând a reuşit să iasă din subconştient, risipindu-se 
apoi. Dar cum nu mai putea să şi-l amintească, şi mintea lui 
Lucky trecu la alte probleme. 

Intrară în coridorul Agrav şi de data asta părea plin de 
oameni care circulau într-un flux aproape continuu în 
ambele direcţii. Era o atmosferă de „început de zi de lucru”. 
Cu toate că oamenii lucrau în subteran şi acolo nu exista zi 
sau noapte, ciclul de douăzeci şi patru de ore mai era 
valabil. Omenirea adusese familiara rotaţie a pământului pe 
toate lumile pe care le colonizase. Şi cu toate că oamenii 
lucrau în schimburi continue, cei mai mulţi era desemnaţi 
să lucreze în „schimbul de zi”, de la nouă la cinci, Ora 
Solară Standard. 

Acum era puţin înainte de orele nouă, iar în coridoarele 
Agrav era înghesuială din cauza tuturor celor care mergeau 
către posturile de lucru. Era un sentiment de „dimineaţă” 
aproape ca şi cum soarele s-ar fi aflat la răsărit iar roua ar 
scălda iarba. 

Doi oameni stăteau la masă în clipa în care Lucky şi 
Bigman intrară în camera de conferinţe. Unul dintre ei era 
comandantul Donahue, a cărui faţă purta masca unei 
tensiuni reţinute. Comandantul se ridică şi îl prezentă pe 
celălalt: James Panner, inginerul-şef şi conducătorul civil al 
proiectului. Panner era un tip grăsuţ cu nişte ochi negri şi 
gâtul ca de taur. Purta o cămaşă de culoare închisă, dar 
care nu avea nici un fel de emblemă şi nici nu era încheiată 
la gât. 

Locotenentul Nevsky salută şi se retrase. Comandantul 
Donahue se uită cum se închide uşa şi spuse: 

— Fiind numai noi patru, cred că putem trece la discuţii 
serioase. 

— Noi patru şi o pisică, zise Lucky uitându-se la creatura 
care se urcase pe masă şi se uita la el solemn. Asta nu e 
pisica pe care am văzut-o ieri, nu-i aşa? 

Comandantul se încruntă. 


— Poate că da. Poate că nu. Avem o grămadă de pisici pe 
aici. Oricum, presupun că nu suntem aici ca să discutăm 
despre animale de casă? 

— Dimpotrivă, comandante, cred că ăsta va fi un subiect 
de discuţie cu care o să începem şi pe care l-am ales 
intenţionat. Îţi mai aminteşti de animalul nostru? 

— Ah, micuța creatură venusiană? Zise comandantul cu o 
căldură neaşteptată. Îmi aduc aminte de ea. Era..., dar se 
opri ca şi cum şi-ar fi dat seama că în absenţa ei nu vedea 
motivul entuziasmului. 

— Da, micuța creatură venusiană, replică Lucky, avea nişte 
capacităţi ciudate. Putea detecta emoția, putea transmite 
emoția. Putea chiar şi să impună o anumită emoție. 

Comandantul făcu ochii mari, dar Panner spuse cu o voce 
puternică: 

— Am auzit la un moment dat un zvon de genul ăsta, 
consilier. Am râs. 

— Nu ar fi trebuit. Este adevărat. De fapt, comandante 
Donahue, scopul pentru care am cerut această întrevedere 
a fost să aranjez ca fiecare persoană implicată în proiect să 
fie interogată de mine în prezenţa broaştei V. Voiam să fac o 
analiză emoţională. 

Comandantul era încă pe jumătate uimit. 

— Şi ce ai fi putut să dovedeşti cu asta? 

— Poate că nimic. Totuşi aş fi vrut să încerc. 

Panner interveni. 

— Ai fi vrut? Foloseşti trecutul, consilier. 

Lucky se uită solemn la cei doi oficiali ai proiectului. 

— Broasca V a murit. 

— A fost omorâtă în dimineaţa asta! Interveni furios 
Bigman. 

— Cine a omorât-o? Întrebă comandantul. 

— Nu ştim. 

Comandantul se lăsă cu spatele pe scaun. 

— Atunci presupun că investigaţiile tale iau sfârşit până 
când animalul poate fi înlocuit. 


— Nu o să aştept nimic. Simplul fapt că broasca V este 
moartă îmi spune multe lucruri, iar problema devine mult 
mai gravă. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Toţi se uitau la el. Chiar şi Bigman se uita către Lucky 
absolut surprins. 

— V-am spus că broasca putea transmite sau impune 
emoţii. Chiar şi tu, comandante, ai avut de-a face cu asta. Îi 
aduci aminte ce sentimente ai trăit atunci când ai văzut 
broasca V pe nava mea ieri? Erai foarte stresat, şi cu toate 
astea, când ai văzut broasca, îţi aduci aminte ce ai simţit? 

— Da, parcă mă vrăjise, recunoscu comandantul. 

— Poţi să spui de ce, gândindu-te acum la ce s-a întâmplat? 

— Nu, nu-mi trece nimic prin cap. De fapt creatura era 
chiar urâtă. 

— Da, şi cu toate astea ţi-a plăcut. Nu te-ai putut abţine. Ai 
fi putut să-i faci vreun rău? 

— Cred că nu. 

— Eu sunt sigur că nu. Nici o făptură cu emoţii nu ar fi 
putut. Dar cineva totuşi a făcut-o. Cineva a omorât-o. 

— Şi ai de gând să ne explici acest paradox? Interveni 
Panner. 

— E chiar foarte simplu de explicat. Nici o făptură cu 
emoţii. Un robot nu are emoţii. Să presupunem că undeva 
pe Jupiter Nouă se află un robot, un om mecanic în forma 
perfectă a unui om. 

— Vrei să spui un umanoid? Explică comandantul 
Donahue. Imposibil. Asemenea chestii sunt basme. 

— Comandante, îl întrerupse Lucky, cred că nu eşti pus la 
punct cu faptul că siriusienii sunt foarte pricepuţi în 
construirea roboților. Cred că sunt în stare să folosească un 
om de pe Jupiter Nouă, unul loial, ca model; să construiască 
un robot având forma lui şi apoi să îl înlocuiască. Un 
asemenea umanoid ar putea avea simţuri speciale, care l-ar 
face spionul perfect. Spre exemplu, ar putea să vadă în 
întuneric sau să simtă lucrurile dincolo de ziduri groase. Cu 


siguranţă ar putea transmite informaţii prin undele 
subeterice cu ajutorul unui dispozitiv încorporat. 

Comandantul dădu din cap. 

— Ridicol. Un om ar fi putut să omoare foarte simplu 
broasca V. Un om disperat ar fi putut să treacă peste acea 
influențare emoţională pe care o emitea animalul. La asta 
te-ai gândit? 

— Da, zise Lucky. Dar de ce să fie un om aşa de disperat, 
de ce să fie atât de sălbatic încât să omoare broasca V? Cel 
mai evident motiv este acela că broasca V reprezenta un 
pericol, chiar prin faptul că era inofensivă. Singurul pericol 
din partea ei ar fi fost că ar fi putut să transmită emoţiile 
ucigaşului. Să presupunem că aceste emoţii ar fi însemnat 
darea în vileag a ucigaşului ca fiind spion? 

— Dar cum se poate întâmpla asta? Întrebă Panner. 

Lucky se întoarse către el. 

— Dacă ucigaşul nostru nu ar fi avut deloc emoţii? Un om 
fără emoţii nu ar fi fost dat imediat de gol că este un 
robot?... Sau să mergem pe altă cale. De ce să omoare doar 
broasca V? Deja intrat în camerele noastre, riscând atât de 
mult, găsind pe unul dintre noi la duş şi pe celălalt vorbind 
la intercom, deci amândoi nepregătiţi şi descoperiţi, de ce 
ucigaşul nu ne-a omorât pe noi în locul broaştei V? Mai 
mult, de ce nu ne-a ucis pe noi şi broasca V? 

— Probabil că nu a avut timp, zise comandantul. 

— E un alt motiv, parcă mai plauzibil, replică Lucky. 
Cunoşti cele trei Legi al Roboticii, regulile de 
comportament pe care toţi roboții sunt construiți să le 
respecte? 

— Le ştiu la modul general, nu pot să le citez. 

— Eu pot, zise Lucky, şi cu permisiunea voastră am să o 
fac, asta pentru a-mi susţine teoria. Prima lege este: Un 
robot nu poate răni o fiinţă umană sau, prin pasivitate, nu 
poate permite ca să fie pricinuit vreun rău unei fiinţe 
omeneşti. Cea de a doua lege este: Un robot trebuie să se 
supună ordinelor date de fiinţele umane cu excepţia 


ordinelor care vin în conflict cu prima lege. lar cea de a 
treia sună aşa: Un robot trebuie să-şi protejeze propria 
existenţă atâta timp cât acest lucru nu intră în conflict cu 
primele două legi. 

Panner dădu din cap. 

— Bine, bine, consilier, dar ce dovedeşte asta? 

— Unui robot i se poate ordona să omoare broasca V, care 
este un animal. Îşi va risca existenţa, din moment ce 
protejarea ei este de-abia a treia lege, pentru a se supune 
ordinelor, care e legea a doua. Dar nu i se poate ordona să 
mă omoare pe mine sau pe Bigman, din moment ce noi 
suntem fiinţe umane, iar prima lege este cea care are 
supremație asupra tuturor. Un spion uman ne-ar fi ucis pe 
noi şi broasca V; un robot nu putea să ucidă decât broasca 
V. Toate indică acelaşi punct, comandante. 

Comandantul se gândi un timp apoi spuse: 

— Şi ce propui să facem? Să trecem prin raze X pe toţi 
oamenii din proiect? 

— Nu, veni imediat răspunsul. Nu e chiar aşa de simplu. 
Acţiunea de spionaj nu se face aici, ci în altă parte. Dacă aici 
se află un robot umanoid, probabil că mai sunt şi alţii în altă 
parte. Cel mai bine ar fi să prindem cât mai mulţi dintre ei; 
poate chiar pe toţi. Dacă suntem prea dornici să-i prindem 
pe toţi cei care sunt sub nasul nostru, ceilalţi s-ar putea să 
fie scoşi de aici şi să fie folosiţi altă dată. 

— Atunci ce propui să facem? 

— Să lucrăm încet. O dată ce suspectezi un robot, sunt 
multe feluri să-l faci să se dea de gol fără ca el să-şi dea 
seama. Şi nici nu încep chiar de la zero. Spre exemplu, 
comandante, ştiu că nu eşti robot, din moment ce ţi-am 
detectat emoţiile ieri. De fapt, în mod deliberat ţi-am indus 
mânie pentru a-mi testa broasca V, şi pentru asta îţi cer să 
mă ierţi. 

Donahue se făcu negru la faţă. 

— Eu, robot? 


— Aşa cum am mai spus, te-am folosit doar pentru a-mi 
testa broasca. 

— Nu ai nici un motiv să te simţi sigur în legătură cu mine, 
consilier, zise Panner. Eu nu am dat niciodată ochii cu 
broasca V. 

— Asta aşa e, zise Lucky. Nu eşti încă curat. Scoate-ţi 
cămaşa. 

— Ce? Strigă indignat Panner. De ce? 

— Gata, nu te mai suspectăm. Un robot ar fi trebuit să se 
supună ordinului. 

Comandantul lovi cu putere biroul. 

— Termină! Asta ia sfârşit aici. Nu o să te las să testezi sau 
să enervezi oamenii în nici un fel. Eu am o treabă de făcut 
pe acest satelit, consilier Starr; am o navă Agrav pe care 
trebuie să o ridic în spaţiu. Oamenii mei au fost toţi 
investigaţi şi au fost consideraţi curaţi. Povestea ta cu 
roboții este subţire şi eu nu subscriu la ea. [i-am spus de 
ieri, Starr, că nu vreau să te am aici pe Jupiter Nouă, 
deranjându-mi oamenii şi jucându-te cu moralul lor. Ai 
considerat că poţi să mă insulţi. Acum spui că a fost doar 
pentru a-ţi testa animalul, fapt ce nu mă face să mă simt 
mai puţin insultat. Nu am nevoie să cooperez cu tine. Şi am 
să-ţi spun şi ce am făcut. Am oprit orice mijloc de 
comunicaţie cu Pământul. Jupiter Nouă este acum în stare 
de urgenţă. Acum am puterile unui dictator militar. 
Înţelegi? 

Ochii lui Lucky se îngustară. 

— Prin funcţia mea de membru al Consiliului Ştiinţei eu te 
întrec în grad. 

— Da, şi cum ai de gând să-ţi impui rangul? Oamenii mei o 
să mi se supună şi au primit deja ordine. O să fii reţinut cu 
forţa dacă încerci în orice fel, prin vorbă sau faptă, să intri 
în conflict cu ordinele mele. 

— Şi care sunt ordinele? 

— Mâine, spuse Comandantul Donahue, la orele 6:00 p.m, 
Ora Solară Standard, prima navă funcţională Agrav care 


există va zbura de pe Jupiter Nouă pe Jupiter Unu, satelitul 
Io. După ce ne întoarce, după ce ne întoarcem, consilier 
Starr, şi nici măcar cu o oră mai devreme, poţi să-ţi 
desfăşori investigaţiile. Şi dacă vrei să iei legătura cu 
Pământul şi să aranjezi procedurile pentru Curtea Marţială, 
o să fiu gata. 

Comandantul Donahue se uita hotărât la Lucky. 

Lucky îl întrebă pe Panner: 

— Nava este gata? 

— Cred că da, zise Panner. 

— Plecăm mâine, zise Donahue. Ei, consilier Starr, faci ce 
îţi spun eu sau voi fi nevoit să te arestez? 

Tăcerea care s-a lăsat a fost una plină de tensiune. Bigman 
aproape că îşi ţinea respiraţia. Pumnii comandantului se 
strângeau şi se desfăceau iar nasul lui aproape se albise. 
Panner scoase o bucată de gumă din buzunarul cămăşii, o 
scoase din ţiplă cu o mână şi o duse la gură. 

Lucky îşi desfăcu mâinile şi lăsându-se cu spatele pe scaun 
anunţă: 

— Sunt bucuros să cooperez cu tine, Comandante. 

Orbire. 

Bigman era mai mult decât furios. 

— Lucky! Îl laşi să ne oprească investigația pur şi simplu? 

— Nu chiar, Bigman. O să fim la bordul navei Agrav şi o să 
ne continuăm şi investigaţiile de aici. 

— Nu, domnule, sări comandantul. Nu o să te afli la bord. 
Nici să nu-ţi treacă asta prin cap. 

— Şi cine va fi la bord, comandante? Tu, presupun? 

— Eu. De asemenea şi Panner, pe postul de inginer şef. Doi 
dintre ofiţerii mei, alţi cinci ingineri, şi cinci membri 
obişnuiţi ai echipajului. Eu şi Panner ca responsabili pentru 
proiect; cei cinci ingineri pentru a conduce nava; restul 
pentru serviciile pe care le-au adus proiectului. 

— Ce fel de servicii? Întrebă Lucky gânditor. 

Panner îl întrerupse pentru a interveni. 

— Cel mai bun exemplu ar fi Harry Norrich, care... 


— Vorbiţi de tipul orb, zise Bigman surprins. 

— Atunci înseamnă că îl cunoaşteţi? Spuse Panner. 

— Da, l-am cunoscut seara trecută, replică Lucky. 

— Bun, continuă Panner, Norrich a fost aici de la începutul 
proiectului. Şi-a pierdut vederea atunci când s-a aruncat 
între două contacte pentru a împiedica un câmp de forţă să- 
şi schimbe sensul. A stat în spital timp de cinci luni, iar ochii 
nu au mai putut fi recuperaţi. Prin actul său de curaj a 
salvat vieţile a două sute de oameni şi a salvat şi proiectul, 
pentru că un accident aşa de mare de la început ar fi 
însemnat că nu ar mai fi fost alte aprobări din partea 
Congresului. Asemenea lucruri îţi dau dreptul să te afli pe 
prima navă Agrav care a zburat vreodată. 

— Păcat că nu va reuşi să vadă Jupiter atât de aproape, 
dar cum se va descurca la bordul navei? Întrebă Bigman 
deja încruntat. 

— O să-l ia pe Mutt, sunt sigur de asta. E un câine care nu 
face probleme, veni replica din partea lui Panner. 

— Asta era tot ce voiam să ştiu, zise Bigman nervos. Dacă 
voi puteţi să luaţi un câine, atunci puteţi să mă luaţi şi pe 
mine şi pe Lucky. 

Comandantul Donahue se uita nerăbdător la ceas. Îşi puse 
palmele pe masă ca şi cum ar fi vrut să se ridice şi li se 
adresă celor prezenţi. 

— Cred că am terminat această întâlnire, domnilor. 

— Nu chiar, veni replica din partea lui Lucky. Mai avem 
doar un punct pe lista noastră pe care nu l-am lămurit. 
Bigman l-a formulat în termeni duri, dar trebuie să 
recunosc că are dreptate. Noi doi vom fi pe nava Agrav 
când va pleca de aici. 

— Nu, spuse Donahue. E imposibil. 

— Masa a doi indivizi nu mai poate fi suportată de navă? 
Întrebă Lucky. 

— Am putea muta un munte, răspunse Panner râzând. 

— Atunci vă lipseşte spaţiul? 

Comandantul se uită urât la Lucky. 


— Nu o să vă ofer nici un fel de motiv. Nu veţi fi luaţi 
pentru că asta e decizia mea. E clar? 

În ochii lui se instală satisfacția, iar lui Lucky nu-i fu deloc 
greu să-şi dea seama că acum comandantul plătea poliţele 
pentru modul în care i se adresase cu o zi înainte la bordul 
navei Shooting Starr. 

— Cred că cel mai bine ar fi să ne iei şi pe noi, 
comandante, replică Lucky foarte calm. 

— De ce? Veni replica ironică din partea comandantului. O 
să fiu eliberat din funcţie la ordinele Consiliului Ştiinţei? Nu 
veţi putea să comunicaţi cu Pământul până nu mă întorc, iar 
după aia mă pot elibera din funcţie dacă vor. 

— Cred că nu ai gândit-o cum trebuie, comandante. Ar 
putea să te elibereze din funcţie retroactiv. De fapt, te 
asigur că aşa vor face. În ceea ce priveşte rapoartele 
conducerii, prima navă Agrav îşi va efectua zborul 
inaugural sub comanda celui care te va succeda în funcţie, 
oricine va fi el. De asemenea şi jurnalele călătoriei ar putea 
fi modificate pentru a arăta în mod oficial că nu ai fost la 
bord. 

Comandantul Donahue se albise. Se ridică şi, pentru o 
clipă, toţi avură impresia că se va arunca asupra lui Lucky. 

— Deci, care va fi decizia ta, comandante? Întrebă Lucky 
pe acelaşi ton calm. 

— Puteţi veni şi voi, zise Donahue pe o voce aproape 
nenaturală. 

Lucky îşi petrecu restul zilei în arhivă, studiind dosarele 
diferiților angajaţi ai proiectului, în timp ce Bigman, sub 
îndrumarea lui Panner, mergea din laborator în laborator şi 
vizita nişte săli de testare enorme. 

De-abia după masa de seară reuşiră să rămână numai ei 
doi. Tăcerea lui Lucky nu era ceva neobişnuit, din moment 
ce tânărul consilier nu era vorbăreţ din fire, dar acum era 
prea încruntat iar Bigman recunoscu semnul de îngrijorare. 

— Nu facem nici un fel de progres, nu-i aşa, Lucky? 
Întrebă Bigman. 


— Nimic foarte interesant, trebuie să recunosc, zise Lucky 
dând din cap. 

Din bibliotecă adusese cu el un film şi Bigman se uită la 
titlul lui: Robotică avansată. Calm, Lucky derulă începutul 
filmului prin monitor. 

— Şi o să fii toată seara prins cu asta, Lucky? Întrebă 
Bigman cam agitat. 

— Mă tem că da, Bigman. 

— E vreo problemă dacă mă duc la Norrich să-mi ţină 
companie? 

— Nici o problemă, îi răspunse Lucky care avea deja 
aparatul de proiecţie la ochi şi se întinsese pe spate cu 
braţele încrucişate pe piept. 

Bigman deschise uşa şi rămase acolo pentru o clipă, un pic 
nervos. Ar fi trebuit să discute asta întâi cu Lucky, ştia că ar 
fi trebuit să o facă, dar tentaţia... 

Apoi îşi spuse: „Nu o să fac nimic. O să verific ceva. Dacă 
mă înşel, mă înşel şi ce rost are să-l mai deranjez pe Lucky. 
Dar dacă se dovedeşte adevărat, atunci chiar am ceva să-i 
spun.” 

Uşa se deschise imediat ce sună şi în faţa lui se afla 
Norrich, cu ochii fixaţi spre uşă, aşezat la birou unde se afla 
o tablă de şah cu nişte piese de formă ciudată. 

— Da? Zise el. 

— Sunt Bigman, replică micuțul marțian. 

— Bigman! Vino. Aşează-te. A venit cu tine şi consilierul 
Starr? 

Uşa se închise în spatele lui şi Bigman se uită în camera 
puternic luminată. Strânse din dinţi. 

— E ocupat. Cât despre mine, sunt plin până peste cap de 
Agrav. Doctorul Panner mi-a oferit un tur al satelitului, 
numai că eu nu pricep mare lucru din toată povestea asta. 

— Nu eşti singurul, zise zâmbind Norrich, dar dacă laşi 
deoparte matematica, o mare parte din tehnica Agrav nu e 
chiar aşa de greu de înţeles. 


— Nu? Poţi să-mi explici şi mie? Zise Bigman aşezându-se 
pe un scaun mare chiar în faţa lui Norrich şi începând să se 
uite pe masa de lucru a acestuia. Mutt stătea chiar între 
picioarele lui şi se uita la el cu ochi strălucitori. 


(„Fă-l să vorbească, Bigman. Fă-l să vorbească până 
găseşti o breşă, sau până faci o breşă.”) 

— Fii atent aici, începu Norrich explicaţia, ţinând în mână 
o piesă. Gravitaţia este o formă de energie. Un obiect ca 
piesa pe care o am eu acum în mână. Se află sub influenţa 
câmpului gravitațional, dar nu i se permite să se mişte şi 
atunci se spune că are energie potenţială. Dacă am da 
drumul piesei, energia potenţială s-ar transforma în 
mişcare sau, cum i se mai spune, energie cinetică. Întrucât 
continuă să se mişte sub influenţa forţei gravitaționale în 
timp ce cade, va cădea din ce în ce mai repede, explică 
Norrich lăsând piesa să cadă. 

— Până când, poc, zise Bigman în clipa în care obiectul 
atinse podeaua. 

Norrich se aplecă lăsând impresia că ar fi vrut să o ridice 
şi apoi zise: 

— Vrei să mi-o dai înapoi Bigman? Nu ştiu sigur unde s-a 
rostogolit. 

Bigman era dezamăgit. O ridică şi i-o dădu înapoi. 

— Până acum nu se putea face decât un singur lucru cu 
energia potenţială: putea fi convertită în energie cinetică. 
Bineînţeles, energia cinetică putea fi şi ea folosită mai 
departe. Spre exemplu, căderea apei din cascada Niagara 
este folosită pentru a produce energie electrică, dar asta e 
altceva. În spaţiu forţa de gravitație dă naştere mişcării şi 
atât. Să luăm ca exemplu sistemul de sateliți al lui Jupiter. 
Faţă de Jupiter noi avem o mare cantitate de energie 
potenţială. Dacă am încerca să mergem către Jupiter Unu, 
satelitul Io, care este la 500 000 de kilometri de Jupiter, 
atunci vom cădea pe parcursul acestor mii de kilometri. 
Astfel vom atinge o viteză înspăimântătoare pe care trebuie 


să o contracarăm împingând în direcţia opusă cu un motor 
hiperatomic. Asta înseamnă un consum enorm de energie. 
Apoi, dacă ratăm aterizarea doar cu foarte puţin, riscăm să 
cădem în continuare, şi astfel nu putem ajunge decât într- 
un singur loc, Jupiter, iar Jupiter înseamnă moarte 
instantanee. Apoi, chiar dacă aterizăm în siguranţă pe Io, 
atunci avem probleme să ajungem înapoi pe Jupiter Nouă, 
pentru că asta ar însemna să ne înălţăm pe toată distanţa 
împotriva atracției gravitaționale a lui Jupiter. Cantitatea de 
energie necesară unei asemenea călătorii dus-întors este 
imposibil de obţinut. 

— Şi Agrav? Întrebă Bigman. 

— Ah! Cu Agrav lucrurile stau altfel. Odată folosit 
convertorul Agrav, energia potenţială poate fi convertită în 
altceva decât energie cinetică. În coridorul Agrav, spre 
exemplu, forţa gravitaţională dintr-o direcţie este folosită 
pentru a reîncărca câmpul gravitațional din direcţia opusă 
căderii tale. Cei care cad în cealaltă direcţie oferă energie 
pentru ceilalţi. În felul ăsta în timpul căderii nu ai nevoie să 
accelerezi. Şi cazi la orice viteză mai mică decât cea 
normală a unei căderi. Înţelegi? 

Bigman nu era chiar aşa de sigur că înţelege, dar spuse: 

— Da, da, continuă. 

— În spaţiu e altceva. Nu există un al doilea câmp 
gravitațional pentru a schimba energia. În loc de asta, este 
convertită în energie hiperatomică şi conservată. În felul 
acesta, o navă spaţială poate cădea de pe Jupiter Nouă 
către Io cu orice viteză mai mică decât cea normală, fără să 
fie nevoită să folosească energie pentru a decelera. În fapt 
nu se foloseşte nici un fel de energie decât atunci când se 
fac ultimele ajustări pentru atingerea vitezei orbitale a 
satelitului lo. De asemenea şi siguranţa este deplină din 
moment ce nava se află tot timpul sub control. Dacă ar fi 
nevoie, gravitația lui Jupiter ar putea fi redusă la zero. Să te 
întorci pe Jupiter Nouă înseamnă consum de energie, asta 
n-ai cum să o schimbi. Dar acum poţi să foloseşti energia pe 


care ai conservat-o în condensatorul hiperatomic de câmp. 
Energia câmpului gravitațional al lui Jupiter este folosită de 
asemenea pentru a te împinge înapoi. 

— Sună bine, zise Bigman rotindu-se pe scaun pentru că 
nu reuşea să înţeleagă nimic. Ce e chestia aia de pe birou 
cu care te prosteşti? Întrebă dintr-o dată el. 

— Şah, veni răspunsul. Tu joci şah? 

— Puțin, se destăinui Bigman. Lucky m-a învăţat, dar nu e 
nici un fel de distracţie să joci cu el. Mereu iese învingător. 
Dar cum poţi să joci şah? Întrebă Bigman. 

— 'Te referi la faptul că sunt orb? 

— Îhâ.. 

— E OK. Nu e nici o problemă dacă îmi spui că sunt orb. Şi 
e şi foarte uşor să-ţi explic. Tabla este magnetizată, iar 
piesele sunt făcute dintr-un aliaj magnetic uşor, pentru ca 
să rămână acolo unde sunt aşezate dacă îmi mişc mâna pe 
acolo neatent. Ia, încearcă şi tu, Bigman. 

Bigman se întinse să ia o piesă. O ridică, dar avu senzaţia 
că fusese lipită de tablă cu sirop dulce. 

— Şi după cum vezi, nu sunt nişte piese de şah obişnuite. 

— Mai mult ca cele de dame, se încruntă Bigman. 

— Şi asta tot ca să nu le răstorn. Dar nu sunt plate, au 
nişte gravuri, care pot fi identificate prin atingere şi care 
seamănă cu piesele normale ca să poată să le înveţe şi alţii 
atunci când joacă cu mine. Încearcă şi tu. 

Bigman nu avu nici un fel de problemă. Cercul cu nişte 
puncte ridicate era regina în timp ce crucea din mijlocul 
altei piese simboliza regele. Piesele cu nişte tăieturi pe 
diagonală erau nebunii, cercul ridicat cu pătrate erau 
turnurile iar urechile de cai sculptate erau caii. Mai 
rămâneau pionii care aveau gravate nişte cercuri. 

Bigman rămase şocat. 

— Acum ce faci? Joci singur? 

— Nu, rezolv o problemă. Piesele sunt aranjate astfel încât 
nu e decât o singură metodă prin care albul învinge din 
exact trei mutări iar eu încerc să-mi dau seama de ele. 


— Dar cum poţi să-ţi dai seama care sunt albele şi care 
sunt negrele? Întrebă dintr-o dată Bigman. 

— Dacă te uiţi atent, începu Norrich râzând, o să vezi că 
pe margine albele sunt sculptate iar negrele nu sunt. 

— Aha. Dar tot trebuie să-ţi aminteşti unde sunt toate 
piesele aşezate? 

— Asta nu e foarte greu, zise Norrich. La început ţi se pare 
că trebuie să ai o memorie fotografică, dar de fapt tot ce 
trebuie să fac este să-mi trec mâna peste piese din când în 
când. Vezi că pătratele sunt marcate şi ele. 

Bigman începu să respire mai repede. Uitase de pătratele 
de pe tabla de şah, şi ele erau sculptate. Se simţea de parcă 
şi el ar fi jucat tot un fel de joc de şah şi fusese învins. 

— Te deranjează dacă mă uit şi eu? Spuse el. Poate 
reuşesc să-mi dau eu seama de mişcări. 

— Deloc, zise Norrich. Chiar mi-ar plăcea. Stau pe 
problema asta de o jumătate de oră şi deja am început să- 
mi pierd calmul. 

Timp de un minut în cameră se instală o linişte deplină şi 
apoi Bigman se ridică, cu toţi muşchii întinşi la maxim, 
încercând să meargă fără să scoată nici un fel de zgomot. 
Scoase din buzunar o mică lanternă şi se apropie de zid cu 
mişcări lente. Norrich nu se mişcă deloc din poziţia lui de 
deasupra tablei de şah. Bigman se uită către Mutt, dar 
câinele nu făcea nici el nici o mişcare. 

Atinse zidul şi, respirând greu, atinse încet consola de 
comandă a intensității luminii din cameră. Într-o clipă 
lumina se stinse şi se instală un întuneric de nepătruns. 

Bigman îşi aminti direcţia în care se afla Norrich. Ridică 
lanterna. 

Auzi un zgomot surd şi apoi vocea surprinsă a lui Norrich: 

— De ce ai stins lumina, Bigman? 

— Asta e, strigă Bigman triumfător şi aprinse lanterna, 
după care îndreptă fasciculul de lumină în faţa lui Norrich. 
Nu eşti deloc orb, spionule! 

Nava Agrav 


— Nu ştiu ce faci, dar pe spaţiu, omule, nu face nici o 
mişcare bruscă pentru că rişti să sară Mutt pe tine! Strigă 
Norrich. 

— Ştii foarte bine ce fac, zise Bigman, pentru că vezi 
destul de bine că scot pistolul şi cred că ai auzit cât de bine 
ţintesc. Dacă Mutt se mişcă în vreun fel, s-a terminat cu el. 

— Nu-i face rău lui Mutt, te rog! 

Bigman se dădu înapoi simțind spaima din vocea celuilalt. 

— Doar taci din gură şi vino spre mine. Mergem să vorbim 
cu Lucky. Şi dacă trecem pe coridor pe lângă cineva, nu faci 
altceva decât să spui bună ziua. Eu o să fiu lângă tine, ştii 
prea bine! 

— Nu pot să merg fără Mutt, zise Norrich. 

— Ba poţi, veni replica. E doar la cinci paşi pe coridor. 
Chiar dacă ai fi fost cu adevărat orb, ai fi putut să te 
descurci, un tip ca tine care face tot felul de puzzle-uri şi 
alte şmecherii de genul ăsta... 

Lucky îşi ridică ecranul din faţa ochilor când auzi uşa 
deschizându-se. 

— Bună ziua, Norrich. Unde e Mutt? 

Bigman i-o luă înainte. 

— Mutt este în camera lui Norrich, iar Norrich nu are 
nevoie de el. Norrich nu este deloc orb! 

— Ce? 

— Prietenul tău se înşeală, domnule Starr. Ce vreau eu să 
spun... 

— Linişte! Sări la el Bigman. O să vorbeşti când ţi se va da 
voie, de-abia atunci poţi să comentezi ce vrei. 

Lucky îşi încrucişă braţele. 

— Dacă nu te deranjează, Norrich, aş vrea să aud ce are 
de spus Bigman. Şi, până una alta, Bigman, nu vrei să laşi la 
o parte pistolul? 

Bigman lăsă pistolul supărat. 

— Fii atent, Lucky, l-am suspectat pe şmecher încă de la 
început. Acele jocuri de puzzle m-au pus pe gânduri. Parcă 
era un pic prea bun. Imediat m-am gândit că este un spion. 


— Asta e a doua oară când mă faci spion, strigă Norrich. 
Nu mai suport chestia asta. 

— Fii atent, Lucky, continuă Bigman fără să-l bage în 
seamă pe Norrich, e o mişcare destul de deşteaptă să aiun 
spion despre care se crede că ar fi orb. Ar putea vedea o 
mulţime de chestii la care nici nu se gândesc unii. Oamenii 
nu s-ar mai ascunde. Nu ar mai ascunde lucruri. Ar putea 
să se uite la o mulţime de documente importante şi ceilalţi 
s-ar gândi că nu e decât sărmanul de Norrich care nu poate 
să vadă. Dar mai degrabă cred că nu se mai gândesc la 
Nimic. 

Norrich arăta din ce în ce mai uimit. 

— Dar sunt orb. Dacă e vorba de puzzle am explicat... 

— Sigur că ai explicat, îl imită Bigman. De ani de zile nu 
faci decât să dai explicaţii. Cum se face că stai în camera ta 
cu lumina aprinsă? Când am intrat eu acum o jumătate de 
oră, luminile erau aprinse. Nu le-a aprins pentru mine. 
Întrerupătorul era prea departe de el. De ce? 

— De ce nu? Replică Norrich. Pentru mine nu contează 
oricum, dar poate că ţin lumina aprinsă pentru că aşa m-am 
obişnuit sau pentru cei care vin să mă viziteze. 

— Corect, zise Bigman. Asta ne arată că poate găsi 
explicaţii pentru orice, cum poate juca şah, cum poate 
identifica piesele, orice. La un moment dat chiar a uitat 
când a scăpat una dintre piese şi s-a aplecat să o ridice dar 
şi-a amintit în ultima clipă şi m-a pus pe mine să i-o dau. 

— Normal, explică Norrich, pot să spun unde a căzut ceva 
după sunet. Dar piesa aia s-a rostogolit. 

— Haide, continuă să explici, zise Bigman. Asta nu te va 
ajuta pentru că este un lucru pe care nu vei putea să-l 
explici niciodată. Lucky, am avut de gând să-l testez. Am 
vrut să sting lumina şi apoi să-i pun lanterna în ochi la 
intensitate maximă. Dacă nu ar fi fost orb ar fi sărit la mine 
sau cel puţin ar fi clipit. Imediat ce am stins lumina, 
prăpăditul a uitat şi s-a apucat să mă întrebe de ce am 


stins-o. De unde ştia el că am stins eu lumina, Lucky? De 
unde ştia? 

— Dar..., începu Norrich. 

— Poate simţi piesele de puzzle şi de şah şi tot felul de alte 
chestii, dar nu are cum să simtă când se stinge lumina. Asta 
trebuie să vadă. 

— Cred că e momentul să-l lăsăm şi pe Norrich să spună 
ceva, îl opri Lucky. 

— Mulţumesc, zise Norrich. Oi fi eu orb, dar câinele meu 
nu este. Când ai stins lumina, pentru mine nu a contat, aşa 
cum v-am mai spus şi mai înainte, dar pentru Mutt asta 
înseamnă că e ora de culcare şi se duce în colţul lui. În plus 
am auzit şi paşii lui Bigman îndreptându-se către 
întrerupător. Încerca să se mişte fără nici un sunet, dar 
cineva care a fost orb timp de cinci ani poate auzi şi cel mai 
uşor pas. Imediat după ce s-a oprit din mers, l-am auzit pe 
Mutt îndreptându-se spre colţul său. Nu cred că trebuie să 
te gândeşti prea mult ca să-ţi dai seama de ce s-a întâmplat. 
Bigman era la întrerupătorul de lumini şi Mutt se pregătea 
să doarmă. Evident că stinsese lumina. 

Inginerul îşi întoarse faţa întâi către Bigman, apoi spre 
Lucky ca şi cum ar fi aşteptat să audă un răspuns. 

— Da, înţeleg. Se pare că vă datorăm nişte scuze. 

— Dar, Lucky..., zise Bigman pe un ton tare nefericit. 

— Gata, Bigman! Îl opri Lucky dând din cap. Să nu te 
cramponezi niciodată de o teorie care nu se verifică. Cred 
că înţelegeţi, domnule Norrich, că Bigman nu a făcut decât 
ce a crezut că este de datoria sa. 

— Ar fi fost mai bine dacă ar fi pus nişte întrebări înainte 
să treacă la fapte, replică cu răceală Norrich. Acum pot să 
plec? 

— Bineînţeles. Iar ca o solicitare oficială, vă rog să nu 
menţionaţi nimic în legătură cu asta nimănui. E foarte 
important. 

— Da, asta înseamnă arestare abuzivă, ştiu şi eu, dar o să 
fac uitat incidentul. 


Merse către uşă, atinse uşor panoul de comandă şi, după 
ce uşa se deschise, ieşi. 

— A fost o şmecherie. Nu ar fi trebuit să-l laşi să plece, zise 
Bigman întorcându-se imediat către Lucky. 

Lucky îşi puse bărbia în palma dreaptă lăsând impresia că 
este dus pe gânduri. 

— Nu, Bigman, nu el este cel pe care îl urmărim. 

— Dar trebuie să fie, Lucky. Chiar dacă este orb, cu 
adevărat orb, ăsta e un argument împotriva lui. Sigur, 
Lucky, continuă agasat Bigman, s-ar fi putut apropia de 
broasca V fără să o vadă. El ar fi putut să o omoare. 

— Nu, Bigman, îi răspunse Lucky dând din cap. Influenţa 
broaştei V este mentală, indiferent dacă cel asupra căreia 
se exercită o vede sau nu. Este un contact mental direct. 
Ăsta e un lucru pe care nu prea avem cum să-l fentăm. 
Trebuie să fie un robot cel care a făcut-o. Trebuie, iar 
Norrich nu este un robot. 

— De unde ştii că nu?... Dar Bigman se opri. 

— Văd că deja ţi-ai răspuns la întrebare. Am simţit emoţiile 
sale la prima întâlnire, când broasca V era cu noi. Are 
emoţii, nu e robotul şi nu e cel pe care îl căutăm. 

Dar în clipa în care rosti toate acele cuvinte, pe faţa lui 
apăru un semn de întrebare şi aruncă cartea despre 
robotică ca şi cum s-ar fi lipsit de ajutorul ei. 

Prima navă Agrav care fusese construită vreodată se 
numea Jovian Moon şi nu semăna deloc cu nici un fel de 
navă spaţială pe care o văzuse vreodată Lucky. Era destul 
de mare pentru a fi o navă de clasa întâi, dar zona în care 
se aflau pasagerii şi echipajul era înghesuită în faţă, din 
moment ce nouă zecimi din navă erau ocupate de 
convertorul Agrav şi de condensatoarele de câmp de forţă 
hiperatomic. Undeva în secţiunea mediană erau nişte 
proeminențe curbate care semănau cu aripile de liliac. 
Cinci într-o parte, cinci în cealaltă parte. 

Lui Lucky i se spusese că erau folosite la secţionarea 
liniilor de forţă ale câmpului gravitațional, convertind astfel 


gravitația în energie hiperatomică. Era o explicaţie simplă, 
şi cu toate astea dădeau navei un aspect sinistru. 

Nava se afla acum într-o groapă săpată în solul de pe 
Jupiter Nouă. Tavanul din beton fusese retras şi toată zona 
era acum sub influenţa gravitaţiei de pe Jupiter Nouă şi de 
asemenea expusă la lipsa de atmosferă de pe Jupiter Nouă. 

Cu toate astea, toţi oamenii care lucrau la proiect, aproape 
o mie, erau adunaţi în acest amfiteatru natural. Lucky nu 
mai văzuse atâţia oameni în costume spaţiale strânşi la un 
loc. Era o stare de nervozitate datorată evenimentului care 
se manifesta prin tot felul de sărituri posibile datorită lipsei 
de gravitație. 

„Şi unul dintre aceşti oameni de aici nu e deloc om 
gândi Lucky. 

Dar care? Şi cum ar putea să-şi dea seama de asta? 

Comandantul Donahue ţinu un scurt discurs despre cât de 
devotați au fost toţi acestui proiect iar cei o mie de inşi 
făcură linişte, impresionați. În acest timp Lucky, căutând pe 
cer planeta Jupiter, văzu un mic obiect lângă el care nu era 
o stea, ci o mică pată de lumină, curbată în formă de 
semilună, aproape prea mică pentru a fi văzută. Dacă 
Jupiter Nouă ar fi avut o atmosferă, nu s-ar mai fi distins 
deloc forma curbată a petei luminoase. 

Lucky ştia că micuța semilună era Ganymede, Jupiter Trei, 
cel mai mare satelit al planetei gigant Jupiter. Era aproape 
de trei ori mai mare decât Luna, mai mare chiar decât 
planeta Mercur. Era aproape la fel de mare ca Marte. Când 
flota Agrav va fi completă, Ganymede va deveni o lume 
foarte importantă a sistemului solar. 

Comandantul Donahue boteză nava cu emoție în glas iar 
asistenţa începu să intre în grupuri de câte cinci-şase prin 
diferite sasuri în interiorul lui Jupiter Nouă. 

Doar cei care trebuiau să urce la bordul lui Jovian Moon 
rămaseră afară. Unul câte unul intrară în navă, primul fiind 
comandantul Donahue. 


LLA 


se 


Lucky şi Bigman intrară ultimii. Comandantul Donahue se 
îndepărtă de sas după ce intrară cei doi, aruncându-le 
priviri deloc prietenoase. 

Bigman se aplecă spre urechea lui Lucky şi şopti: 

— Ai văzut, Lucky, că la bord se află şi Red Summers? 

— Ştiam. 

— E javra care a încercat să te omoare. 

— Ştiu, Bigman. 

Nava se ridica de pe Jupiter Nouă cu o lentoare ce părea a 
fi mai degrabă un târâş maiestuos. Gravitaţia de pe Jupiter 
Nouă nu era decât o optime faţă de cea de pe Pământ, şi cu 
toate că nava avea sute de tone, nu asta era cauza pentru 
încetineala cu care se mişca. Chiar dacă ar fi lipsit complet 
gravitația, nava şi-ar fi păstrat toată inerția iniţială. Era la 
fel de greu să urneşti materia, sau, după ce ai făcut asta, să 
o opreşti sau să îi schimbi direcţia. 

Dar la început încet, apoi din ce în ce mai repede, groapa 
rămânea în urmă. Jupiter Nouă se pierdea în spatele lor şi 
prin hublouri nu se mai vedea decât ca un bolovan ceva mai 
mare. Constelaţiile erau ca un praf pe cerul negru iar 
Jupiter arăta ca o marmură strălucitoare. 

James Panner se apropie de ei şi îşi puse mâinile pe umerii 
lor. 

— Domnilor, aţi vrea să mergeţi cu mine în cabină să luăm 
masa? Nu o să fie nimic de văzut aici multă vreme. 

Gura lui foarte mare schiţă un zâmbet şi deschizând gura 
îţi lăsa impresia că nu are gât şi că de fapt capul este o 
continuare a corpului. 

— Mulţumim, zise Lucky. Eşti foarte amabil că ne inviţi. 

— OK, zise Panner, comandantul nu o să vă invite şi ceilalţi 
sunt foarte suspicioşi în legătură cu voi doi. Nu vreau să vă 
simţiţi singuri. Va fi o călătorie destul de lungă. 

— Doctore Panner, tu nu eşti suspicios la adresa mea? 
Întrebă sec Lucky. 

— Sigur că nu. Aminteşte-ţi că m-ai testat şi am trecut 
testul. 


Cabina lui Panner era atât de mică încât cei trei de-abia 
dacă încăpeau. Era evident că pe această primă navă Agrav 
locurile pentru pasageri erau pe cât de mici posibil le-ar fi 
putut gândi nişte ingineri. Panner deschise trei cutii de raţii 
din hrana concentrată care era universală pe navele 
spaţiale. Pentru Lucky şi pentru Bigman era aproape ca 
acasă; mirosul raţiilor care se încălzeau, zidurile care te 
înghesuiau dincolo de care era vidul cosmic şi zumzăitul 
motoarelor hiperatomice care converteau câmpul energetic 
în forţă motrice sau în energia consumată de cei aflaţi în 
navă. 

Dacă s-ar adeveri vreodată acea credinţă despre „muzica 
sferelor”, nu putea fi alta decât zgomotul motoarelor 
hiperatomice care erau esenţa zborului spaţial. 

— "Tocmai am trecut de viteza de desprindere de Jupiter 
Nouă, asta înseamnă că ne putem opri oricând fără să 
riscăm să cădem pe suprafaţa lui. 

— Asta înseamnă că suntem în cădere liberă către Jupiter. 

— Da, având cam douăzeci de milioane de kilometri de 
cădere. Imediat ce viteza va creşte suficient de mult, o să 
trecem pe Agrav. 

Îşi scoase din buzunar ceasul în clipa în care rostea 
ultimele cuvinte. Era un disc de metal strălucitor. Apăsă un 
butonaş şi pe suprafaţa lui apărură cifrele. O linie mai 
strălucitoare îl înconjura, făcându-se roşie pe jumătate de 
arc de cerc până când roşul acoperea tot cercul, apoi 
făcându-se alb din nou. 

— Ar trebui să trecem pe sistemul Agrav curând? Întrebă 
Lucky. 

— Da, destul de curând, zise Panner. 

Puse ceasul pe masă şi cei trei mâncară în tăcere. 

Panner ridică din nou ceasul. 

— Mai puţin de un minut. Ar trebui să fie complet automat. 

Cu toate că inginerul vorbea calm, mâna în care ţinea 
ceasul tremura aproape imperceptibil. 

— Acum, zise el. 


După care se lăsă tăcerea. Tăcere completă. 

Zumzăitul motoarelor hiperatomice încetase. Energia 
necesară pentru a ţine aprinse luminile navei şi pentru a 
face să funcţioneze câmpul pseudo-gravitaţional era 
furnizată acum de câmpul gravitațional al lui Jupiter. 

— La mustață! Perfect! Spuse Panner lăsând deoparte 
ceasul şi cu toate că zâmbetul de pe faţa lui mare era unul 
reţinut, se putea citi totuşi o mare uşurare. Acum suntem 
pe o navă Agrav care funcţionează complet în sistem Agrav. 

— Felicitări! Mă bucur că sunt la bordul ei! Zise Lucky 
zâmbind şi el. 

— Cred şi eu că te bucuri. Ţi-ai dat silinţa. Săracul 
Donahue. 

— Îmi pare rău că i-am forţat mâna, dar nu am avut de 
ales. Într-un fel sau în altul trebuia să fiu la bord, zise Lucky 
Cu 0 voce gravă. 

Ochii lui Panner se îngustară la gravitatea din vocea lui 
Lucky. 

— Trebuia? 

— Trebuia! E mai mult ca sigur că la bordul acestei nave 
se află acum spionul pe care îl căutăm. 

Măruntaiele navei 

— De ce? Întrebă Panner evident uimit. 

— Cu siguranţă că siriusienii vor să afle dacă nava 
funcţionează de fapt. Dacă metoda lor de spionaj este 
verificată, şi se pare că, până acum cel puţin, aşa au stat 
lucrurile, de ce să nu continue şi la bordul navei? 

— Vrei să spui că unul din cei paisprezece oameni de la 
bord este de fapt robot? 

— Exact asta vreau să spun. 

— Dar oamenii de la bord au fost aleşi cu mult timp 
înainte. 

— Cu siguranţă că siriusienii ştiau care sunt metodele şi 
motivele unei asemenea alegeri, aşa cum ştiu şi totul despre 
acest proiect şi cu siguranţă că şi-au manevrat robotul 
umanoid astfel încât să se afle printre cei aleşi. 


— Asta înseamnă că îi crezi foarte buni, murmură Panner. 

— Trebuie să recunosc că aşa e, replică Lucky. Mai există 
totuşi o alternativă. 

— Care ar fi aia? 

— Robotul s-a ascuns pe undeva pe navă. 

— Foarte puţin probabil, zise Panner. 

— Dar destul de posibil. Ar fi putut urca foarte uşor la 
bord în toată confuzia creată atunci când şi-a rostit 
comandantul discursul de lansare. Am încercat să urmăresc 
nava, dar mi-a fost imposibil. Mai mult, cam nouă zecimi din 
navă înseamnă compartimentul motoarelor, unde cred că e 
destul loc să te ascunzi. 

Panner stătu o clipă să se gândească. 

— Nu e chiar atât de mult loc pe cât îţi închipui tu. 

— Dar trebuie să căutăm prin toată nava. Ne ajuţi, doctore 
Panner? 

— Eu? 

— Da. Ca inginer şef ştii mai bine decât oricine tot ce 
conţine compartimentul motoarelor. Noi o să mergem cu 
tine. 

— Stai. E inutil. 

— Dacă nu s-a ascuns nimeni, doctore, atunci tot am 
câştigat ceva. Ştim că putem restrânge cercetările la cei 
care se află legal pe navă. 

— Doar noi trei? 

— În cine mai putem avea încredere să ne ajute, când pe 
oricine am întreba ar putea fi de fapt robotul pe care îl 
căutăm? Să nu mai discutăm asta, doctore. Eşti dispus să ne 
ajuţi să cercetăm nava? Îţi cer ajutorul ca membru al 
Consiliului Ştiinţei. 

— Cred că atunci nu mai am ce face, zise Panner 
ridicându-se de pe scaun, dar nefiind convins încă. 

leşind din cameră urcară pe tubul îngust care ducea până 
la primul nivel al motoarelor. Lumina era scăzută în 
intensitate şi, fireşte, indirectă, astfel încât enormele 
motoare să nu arunce nici un fel de umbră. 


De asemenea nu se auzea nici un fel de sunet, nici un fel 
de zumzăit care să indice existenţa acelor forţe enorme. 
Bigman, uitându-se în jur, constată cu uimire că nimic nu 
seamănă cu o astronavă normală, cum ar fi Shooting Starr. 

— "Totul e acoperit, zise el. 

Panner dădu din cap şi comentă cu o voce joasă. 

— Totul este automatizat până la maximum. Intervenţia 
umană a fost redusă la minimum. 

— Dar cu reparaţiile cum rămâne? 

— Nu cred că vom avea nevoie, zise inginerul zâmbind. 
Avem circuite şi echipamente duble la fiecare pas, toate 
permit intrarea automată în funcţiune după o 
autoverificare. 

Panner era în faţa lor, conducându-i prin deschizături 
înguste dar tot timpul mergând încet de parcă s-ar fi temut 
în orice clipă că cineva s-ar fi putut arunca asupra lui. 

Nivel după nivel, de la holul central şi până pe toate 
lateralele, Panner verifica toate colţişoarele navei, ca un 
adevărat expert. 

În cele din urmă ajunseră la ultimul nivel, acolo unde se 
aflau tuburile de la motoarele hiperatomice care aruncau 
impulsuri în spate pentru ca nava să înainteze (atunci când 
nava era în zbor obişnuit.) 

Din interiorul navei jeturile de test se vedeau ca nişte ţevi 
netede, fiecare de două ori mai groase ca un om, intrând în 
navă şi ajungând până la acea structură complicată care 
adăpostea motoarele hiperatomice. 

— Hei, jeturile! Înăuntru! Zise Bigman. 

— Nu, îl calmă Panner. 

— De ce nu? Un robot s-ar putea ascunde acolo fără nici 
un fel de problemă. E adevărat că e în spaţiu, dar asta nu e 
nici o problemă pentru un robot. 

— Impulsurile hiperatomice, zise Lucky, i-ar fi fost de 
ajuns, şi până acum o oră au fost destule din astea. Nu, 
jeturile nu intră în discuţie. 


— Atunci, zise Panner, nu e nimeni în compartimentul 
motoarelor. Şi nimic. 

— Eşti sigur? 

— Da. Nu e nici un loc în care să nu fi căutat şi drumul pe 
care am mers a fost special ales astfel încât să nu ne poată 
ocoli nimeni pentru a ne ieşi în spate. 

Vocile lor aveau un mic ecou. 

— Pe nisipurile de pe Marte, Lucky, asta înseamnă că au 
mai rămas paisprezece. 

— Mai puţin de atât, replică Lucky. Trei dintre oamenii de 
la bord au fost verificaţi şi au emoţii: comandantul 
Donahue, Harry Norrich şi Red Summers. Asta înseamnă 
unsprezece. 

— Nu uita de mine, zise Panner. Am refuzat să execut 
ordinul. Asta înseamnă zece. 

— Asta ridică un punct de discuţie interesant, rosti Lucky. 
Cunoşti ceva despre robotică? 

— Eu? N-am avut niciodată de-a face cu un robot. 

— Exact, zise Lucky. Oamenii au inventat creierul 
pozitronic şi i-au dezvoltat cele mai importante capacităţi, 
dar, cu excepţia câtorva specialişti, tehnicienii de pe Terra 
nu ştiu nimic despre robotică, pur şi simplu pentru că noi 
nu folosim roboţi. Nu se predă la şcoală şi nici nu apare în 
practică. Eu ştiu cele trei legi şi cam atât. Comandantul 
Donahue n-a putut nici măcar să citeze cele trei legi. Cei de 
pe Sirius, pe de altă parte, cu o economie saturată de 
roboţi, trebuie să cunoască totul despre aceste maşinării. 
leri am petrecut o foarte bună bucată de timp citind o carte 
de robotică avansată pe care am găsit-o la biblioteca de 
proiectare. Apropo, era singura despre acest subiect. 

— Şi? 

— Mi-am dat seama că cele trei legi nu sunt aşa de simple 
pe cât mi-am închipuit... Să mergem, totuşi. Putem să 
reverificăm motoarele la întoarcere, zise el mişcându-se 
către nivelul cel mai de jos. Spre exemplu, m-am gândit că 
ar fi de ajuns să-i dau fiecărui om de pe navă un ordin 


stupid şi apoi să văd care se supune. Dar asta nu e neapărat 
adevărat. leoretic este posibil să ajustezi creierul pozitronic 
al unui robot pentru a îndeplini numai acele ordine care fac 
parte în mare din îndatoririle sale. Ordinele care sunt 
contrare sau irelevante ar putea fi urmate dacă sunt 
precedate de alte cuvinte, ca un fel de cod, care ar 
identifica persoana care dă ordinele. În felul ăsta un robot 
poate fi condus cum trebuie de cei care l-au creat, dar în 
acelaşi timp ar fi insensibil la ordinele străinilor. 

Panner, care-şi pusese mâinile pe mânerele din tubul care- 
i ducea la nivelul de sus, se uită la Lucky. 

— Vrei să spui că atunci când m-ai pus să-mi dau jos 
cămaşa şi eu nu te-am ascultat nu am dovedit nimic? 

— Am spus că s-ar putea să nu fi dovedit nimic, doctore 
Panner, din moment ce a-ţi da jos cămaşa nu era o parte din 
îndatoririle tale şi ordinul meu s-ar putea să nu fi fost dat 
cum trebuie. 

— Atunci mă acuzi că aş fi robot? 

— Nu. E foarte puţin probabil să fii robot. Siriusienii, 
atunci când au ales un membru al proiectului pentru a fi 
înlocuit cu un robot, cu siguranţă că nu s-ar fi oprit la 
inginerul şef. Pentru ca un robot să ducă la bun sfârşit 
această misiune ar fi trebuit să ştie atât de multe despre 
Agrav încât siriusienii să nu poată fi în stare să-i ofere 
respectivele cunoştinţe. Căci, dacă ar fi putut, atunci n-ar 
mai fi avut nevoie de un spion. 

— Mersi, zise Panner întorcându-se către mânere, dar 
oprindu-se imediat când auzi vocea lui Bigman. 

— Nu mişca, Panner! Strigă micuțul marțian cu pistolul în 
mână. Stai un pic, Lucky, de unde ştim noi că are habar de 
Agrav? Noi doar presupunem asta. Nu ne-a demonstrat 
nimic. Când Jovian Moon a intrat pe Agrav, unde era el? 
Stătea cu noi de vorbă, acolo era. 

— M-am gândit şi la asta, Bigman, şi ăsta e motivul pentru 
care l-am luat pe Panner cu noi. Ştie totul în camera 
motoarelor. L-am urmărit în timp ce inspecta şi nu ar fi 


reuşit să o facă cu atâta siguranţă dacă nu ar fi fost un 
expert. 

— Asta îţi ajunge, marţianule? Întrebă Panner cu furia din 
voce reţinută. 

Bigman puse la loc pistolul şi, fără nici un alt cuvânt, 
Panner cobori pe scară. 

Se opriră la un alt nivel verificându-l pentru a doua oară. 

— OK, zise Panner, asta înseamnă că mai rămân zece: doi 
ofiţeri de armată, patru ingineri, patru lucrători. Ce propui 
să facem? Să-i trecem pe toţi prin detectorul cu raze X? 
Ceva de genul ăsta? 

Lucky dădu din cap în semn că nu. 

— E mult prea riscant. Se pare că siriusienii au învăţat să 
folosească o mică şmecherie pentru a se proteja. Se ştie 
foarte bine că folosesc roboţi pentru a transmite mesajele 
sau pentru a executa nişte misiuni care se doresc secrete 
de cel care dă ordinele. Acum, e evident că un robot nu 
poate păstra un secret dacă cineva îi cere să-l dezvăluie, 
bineînţeles cunoscând formula corectă. Ce fac atunci 
siriusienii? Simplu, instalează un explozibil care e declanşat 
de încercarea de a forţa robotul să spună secretul. 

— Vrei să spui că în clipa în care treci un robot prin 
instalaţia cu raze X, va exploda? 

— Există destul de multe şanse să se întâmple asta. Cel 
mai mare secret al său este identitatea, şi explozia poate fi 
declanşată de orice acţiune la care s-au gândit siriusienii că 
l-ar putea deconspira - zise Lucky după care adăugă pe un 
ton de regret - dar nu se aşteptau la o broască V, împotriva 
ei nu era nici un fel de dispozitiv. Au fost nevoiţi să-i ordone 
robotului să omoare broasca V. Asta a fost de preferat dacă 
voiau să-şi menţină robotul în viaţă şi de nedetectat. 

— Dar robotul nu ar răni oameni dacă explodează? Nu ar 
încălca prima lege? Întrebă Panner sarcastic. 

— Nu. Declanşarea exploziei se va face în urma unei 
întrebări, sau ceva de genul ăsta, nu a unei acţiuni a 
robotului. 


Toţi trei se îndreptau către un alt nivel. 

— Atunci ce vrei să faci, consilier Starr? Vru să ştie Panner. 

— Nu ştiu, răspunse Lucky sincer. Robotul trebuie făcut să 
se dea de gol într-un fel. Cele trei legi, indiferent de cum 
sunt modificate şi ocolite, trebuie să se aplice. Trebuie să fii 
doar un cunoscător al roboticii pentru a cunoaşte 
avantajele celor trei legi. Dacă aş şti cum să forţez un robot 
să facă ceva care să arate că nu este uman, dar să nu 
declanşez explozia; dacă aş putea să manipulez cele trei 
legi astfel încât să intre în conflict şi să paralizez complet 
creatura... 

Panner interveni nervos: 

— Dacă aştepţi ajutor din partea mea, consilier, aştepţi 
degeaba. Ţi-am mai spus că nu ştiu nimic despre robotică. 

Panner se întoarse brusc. 

— Ce-a fost asta? Întrebă el. 

— Nu am auzit nimic, replică Bigman care se uita şi el în 
aceeaşi direcţie. 

Fără nici un cuvânt, Panner trecu de ei, se aplecă pe sub o 
ţeavă metalică şi trecu în partea cealaltă. 

Se depărtase aproape cât putuse de mult, ceilalţi doi 
urmându-l, când spuse: 

— Cineva cred că a trecut pe lângă rectificatoare. Lăsaţi- 
mă să trec din nou. 

Lucky se uita încruntat în acea pădure de cabluri răsucite 
care parcă nu avea sfârşit. 

— Eu nu văd nimic în neregulă, zise Lucky. 

— Am putea să le testăm, doar ca să fim siguri, zise 
Panner. 

Deschise o uşiţă şi căută ceva uitându-se peste umăr. 

— Nu mişcaţi, zise el. 

— Nu s-a întâmplat nimic, nu e nimic aici, vorbi Bigman. 

Panner se relaxă. 

— Ştiam. V-am spus să nu mişcaţi pentru că nu voiam să vă 
retez vreun braţ când am dat drumul unui câmp de forţă. 

— Ce câmp de forţă? 


— Am creat un câmp pe coridor. Nu puteţi să vă mişcaţi, 
sunteţi exact ca într-o cutie de oţel. 

— Pe Marte, Lucky, el e robotul! Strigă Bigman întinzând 
mâinile. 

— Nu încerca nimic cu pistolul sonic! Strigă dintr-o dată 
Panner. Mă omorâţi şi nu mai puteţi să ieşiţi niciodată de 
acolo! Zise el uitându-se la ei cu nişte ochi strălucitori. 
Atenţie, energia poate trece printr-un câmp de forţă, dar 
materia nu, nici măcar moleculele de aer. Aerul de acolo e 
singurul pe care îl mai aveţi. Mă omorâţi şi o să vă sufocaţi 
mai înainte ca cineva să vă poată ajuta. 

— Ţi-am spus eu că e robotul, strigă şi mai nervos Bigman. 

Panner râse scurt după care continuă: 

— Te înşeli. Nu eu sunt robotul. Dar dacă există unul, 
atunci ştiu sigur cine e! 

Pe linia sateliților 

— Cine? Întrebă Bigman grăbit să afle. 

— Evident crede că e unul dintre noi, veni răspunsul din 
partea lui Lucky. 

— Mersi! Îl completă Panner. Cum poţi să explici asta? Ai 
zis ceva de ascuns, ai vorbit la un moment dat de cineva 
care s-a chinuit să ajungă la bordul lui Jovian Moon. Şi mai 
vorbim de tupeu! Nu sunteţi voi cei doi care s-au chinuit să 
ajungă la bordul navei? Nu am fost şi eu martor la 
strădaniile voastre? 

— Aşa este, zise Lucky. 

— Şi m-ai dus aici jos ca să poţi să investighezi fiecare 
pătrăţică de navă. Ai încercat să mă păcăleşti cu povestiri 
despre robotică crezând că eu n-o să-mi dau seama că de 
fapt tu vrei să vezi toată nava. 

— Avem dreptul să facem asta! El e Lucky Starr! Sări 
Bigman. 

— Spune el că e Lucky Starr. Dacă e membru al Consiliului 
Ştiinţei, atunci o poate dovedi şi ştie şi cum să o facă. Dacă 
m-aş fi prins mai devreme, v-aş fi cerut să vă identificaţi 
înainte să vă aduc aici. 


— Nici acum nu e prea târziu, zise Lucky calm. Vezi bine 
de la distanţă? Întrebă el ridicându-şi braţul şi trăgând 
mâneca. 

— Nici să nu te gândeşti să mă apropii, zise Panner nervos. 

Lucky nu spuse nimic. Lăsă ca totul să fie dovedit de 
încheietura mâinii sale. Pielea de pe suprafaţa interioară a 
încheieturii părea să fie normală, dar cu mulţi ani înainte 
fusese tratată genetic printr-o metodă mai mult decât 
complicată. Răspunzând la un simplu efort de voinţă al lui 
Lucky, pielea se înnegri pe suprafaţa delimitată de un oval. 
În interiorul lui câteva puncte galbene formau acum Carul 
Mare şi Orionul. 

Panner oftă ca şi cum ar fi rămas fără aer în plămâni. 
Foarte puţini oameni avuseseră până acum şansa să vadă 
semnul Consiliului Ştiinţei, dar toţi cei care trecuseră de 
vârsta copilăriei ştiau ce era, semnul de identificare suprem 
şi de nefalsificat al unui membru al Consiliului Ştiinţei. 

Panner nu mai avea nici o soluţie. 'Tăcut, anulă câmpul de 
forţă şi se dădu câţiva paşi înapoi. 

Bigman se repezi la el. 

— Ar trebui să-ţi sparg capul, neno... 

Lucky îl trase înapoi. 

— Bigman, nu are nici un rost. Tipul avea dreptul să ne 
suspecteze la fel cum l-am suspectat şi noi. Potoleşte-te. 

Panner dădu din umeri. 

— Părea destul de logic. 

— Trebuie să recunosc şi eu asta. Acum cred că putem 
avea încredere unul în celălalt. 

— Tu poate, zise inginerul şef. Tu te-ai identificat. Dar pe 
piticul cu gură mare? Pe el cine-l identifică? 

Iritat, Bigman începu să bolborosească incoerent şi Lucky 
se băgă între cei doi. 

— Îl identific eu şi îmi asum toată responsabilitatea... 
Acum zic să ne întoarcem în zona personalului până nu vor 
începe să ne caute. Bineînţeles că tot ce s-a întâmplat aici e 
strict confidenţial. 


Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, începură să urce 
spre zona unde aveau camerele. 

Camera care le fusese repartizată avea un pat supraetajat 
şi un spălător din care nu puteai scoate decât un firicel de 
apă. Chiar şi camerele înghesuite de pe Shooting Starr 
erau un lux în comparaţie cu ea. 

Bigman stătea turceşte în patul de sus în timp ce Lucky se 
spăla. Vorbeau în şoaptă, conştienţi de urechile care puteau 
fi ciulite dincolo de pereţii camerei. 

— Fii atent, Lucky, dacă m-aş duce la toţi membrii 
echipajului, adică la fiecare despre care nu ştim nimic? Şi 
mă duc la ei şi îi enervez, le zic tot felul de prostii, să sară la 
bătaie? Nu crezi că cel care nu mă va lovi e robotul? 

— Deloc. Poate că nu ar vrea să încalce ordinele şi 
disciplina pe navă, sau s-ar putea să ştie cât de bine te 
pricepi la pistolul sonic, sau s-ar putea să nu vrea să intre în 
conflict cu Consiliul Ştiinţei, sau chiar să nu vrea să dea 
într-un tip mai mic. 

— Ei, şi tu, Lucky. 

Bigman tăcu preţ de un minut, apoi spuse gânditor. 

— Mă tot întreb, de unde poţi să fii sigur că e un robot pe 
navă? Mă tot gândesc să nu fi rămas pe Jupiter Nouă. E 
posibil. 

— Ştiu că se poate şi cu toate astea sunt sigur că robotul 
este la bordul navei. Asta e. Sunt sigur şi nu ştiu de ce sunt 
sigur, zise Lucky încruntându-se apoi lăsându-se pe spate 
începu să se lovească gânditor cu degetul în barbă. Din 
prima zi când am ajuns pe Jupiter Nouă s-a întâmplat ceva. 

— Ce? 

— Dacă aş şti! Mi-a venit la un moment dat ideea. Ştiam 
exact ce, sau credeam că ştiu, chiar înainte să adorm în 
prima seară, dar a dispărut. Nu mai pot să-mi aduc aminte. 
Dacă aş fi fost pe Pământ, m-aş fi supus unei sondări a 
creierului. Pe galaxie, jur că aş fi făcut-o! Am încercat toate 
şmecheriile posibile. M-am gândit intens la asta, mi-am luat 
mintea de la orice. Când am fost cu Panner în secţiunea 


motoarelor am încercat să nu mă mai gândesc la asta. M- 
am gândit că în clipa în care o să discut problema o să-mi şi 
amintesc. Nu a fost aşa. La fel se întâmplă şi cu celălalt 
gând. Din cauza lui cred că robotul e unul dintre oamenii de 
la bord. Am făcut o deducție în subconştient. Dacă aş reuşi 
să-mi dau seama de ea, am avea imediat soluţia. Dacă aş 
reuşi... 

Vocea lui Lucky suna acum aproape a disperare. 

Bigman nu-l mai văzuse până atunci pe Lucky aşa de 
frustrat. 

— Hei, lasă, mai bine hai să tragem pe dreapta. 

— Da, ar fi mai bine. 

Câteva minute mai târziu, în întuneric, Bigman şopti: 

— Auzi, Lucky, ce te face să fii sigur că nu eu sunt robotul? 

— Pentru că siriusienii nu ar putea face un robotcu o 
moacă aşa de urâtă ca a ta, zise Lucky ridicând apoi repede 
un cot pentru a se apăra de o pernă aruncată de Bigman. 

După câteva zile, la jumătatea distanţei către Jupiter 
trecuseră deja de câteva lumi mai populate, dintre care 
Jupiter Şase, Şapte şi Zece erau singurele care aveau o 
denumire oficială. Jupiter Şapte era vizibilă ca o stea 
strălucitoare pe când celelalte erau mult prea departe 
astfel încât se amestecau printre constelații. 

Jupiter se vedea acum cam de mărimea Lunii văzută de pe 
Pământ. Şi pentru că nava se apropia de planetă având 
soarele în spate, Jupiter era mai tot timpul în faza „plină.” 
Toată partea vizibilă era scăldată în lumina soarelui. Pe ea 
nu se vedea avansând nici o umbră a nopţii. 

Şi, cu toate că era de mărimea Lunii, Jupiter nu era la fel 
de strălucitor ca şi Luna. Suprafaţa acoperită de nori 
reflecta de opt ori lumina pe care o primea, la fel ca şi 
pulberea de pe Lună. Problema era că Jupiter primea doar 
unu pe douăzeci şi şapte din lumina pe care o primea luna 
pe kilometru pătrat. Rezultatul era că acum avea doar o 
treime din strălucirea pe care o are Luna văzută de pe 
pământ. 


Dar cu toate astea era mult mai spectaculos decât luna. 
Centurile sale se vedeau acum mult mai accentuat, nişte 
linii maronii pe un fond negru. Se putea observa foarte uşor 
ovalul care purta numele de Marea Pată Roşie, care apărea 
într-o parte a planetei şi apoi dispărea în cealaltă. 

— Azi, Lucky, Jupiter arată ca şi cum nu ar fi cu adevărat 
rotund, zise Bigman. Aşa e sau e doar o iluzie optică? 

— Deloc, răspunse Lucky, Jupiter nu este cu adevărat 
rotund. E turtit la poli. Ai auzit că şi Pământul e turtit la 
poli, nu? 

— Sigur, dar nu am observat. 

— Sigur că nu. Fii atent. Hai să ne gândim. Pământul are 
la ecuator diametrul de patruzeci de mii de kilometri şi se 
roteşte în jurul propriei axe în douăzeci şi patru de ore, 
astfel încât un punct de pe ecuator se deplasează cu o 
viteză de circa 1600 km/h. Forţa centrifugă rezultantă 
umflă Pământul la ecuator, astfel încât la mijloc diametrul 
are cu patruzeci şi trei de kilometri mai mult decât distanţa 
dintre cei doi poli. Diferenţa relativă dintre cele două 
diametre e doar o treime dintr-un procent, aşa că, văzut din 
spaţiu, Pământul arată ca o sferă perfectă. 

— Aha! 

— Acum să luăm exemplul lui Jupiter. Diametrul de la 
ecuator este de unsprezece ori mai mare decât al 
Pământului, adică patru sute patruzeci de mii de kilometri, 
şi cu toate astea se roteşte în jurul axei sale în doar zece 
ore; mai puţin cu cinci minute de zece ore, ca să fim mai 
exacţi. Un punct de pe ecuatorul lui se mişcă cu o viteză de 
aproape 45000 km/h, deci mai repede de 28 ori decât orice 
punct de pe pământ. Astfel forţa centrifugă este mult mai 
mare, deci umflătura de la ecuator este şi mai mare, mai 
ales pentru că materialul din stratul solului de pe Jupiter 
este mult mai uşor decât scoarţa terestră. Diametrul lui 
Jupiter la ecuator este cu peste nouă mii şase sute de 
kilometri mai mare decât cel de la poli. Diferenţa dintre ele 


este de aproape cincisprezece procente şi chestia asta e 
chiar foarte uşor de văzut. 

Bigman se uită la cercul de lumină turtit şi murmură: 

— Pe Marte! 

Soarele rămânea în spatele lor şi era nevăzut în timp ce ei 
coborau din ce în ce mai mult către Jupiter. Traversară 
orbita lui Callisto, Jupiter Patru, cel mai îndepărtați dintre 
sateliții principali ai lui Jupiter, dar nu reuşiră să-l vadă. 
Callisto era o lume aflată la două milioane de kilometri de 
Jupiter şi era la fel de mare ca Mercur, dar era în cealaltă 
parte a orbitei, neapărând decât ca o pată aproape de 
Jupiter şi intrând în eclipsă. 

Ganymede, care era Jupiter Trei, era mai aproape şi se 
vedea acum ca un disc cam de trei ori mai mic decât Luna 
văzută de pe Pământ. Era înclinat într-o parte încât se 
putea vedea şi o parte din suprafaţa sa învăluită în noapte. 
Cu toate astea era în al treilea pătrar, cu o lumină palidă şi 
fără nici un fel de trăsătură care să-l scoată în evidenţă. 

Lucky şi Bigman nu prea erau băgaţi în seamă de restul 
echipajului. Comandantul nu le vorbea niciodată şi nici 
măcar nu se uita la ei când se întâmpla să-i întâlnească. 
Norrich, atunci când era condus de Mutt, dădea din cap 
bucuros aşa cum făcea de câte ori detecta prezenţa unui 
om. Când Bigman îi răspundea la salut, acea plăcere de pe 
faţă îi dispărea. La o simplă smucitură a lesei, câinele 
înţelegea că trebuie să meargă mai departe. 

Cei doi se simțeau mult mai bine să mănânce în camera 
lor. 

— Cine se cred amărâţii ăştia? Mormăi încruntat Bigman. 
Chiar şi Panner se preface că are treabă când suntem noi 
prin preajmă. 

— În primul rând, Bigman, atunci când comandantul face 
să fie atât de evident că noi nu suntem pe lista lui de 
favoriţi, subordonații nu sunt nici ei foarte prietenoşi. În al 
doilea rând, relaţiile noastre cu câţiva dintre ei nu au fost 
foarte cordiale încă de la început. 


— M-am întâlnit cu Red Summers azi, zise Bigman. El 
venea din camera motoarelor şi eu am stat acolo în faţa lui. 

— Ce s-a întâmplat? Nu ai... 

— Nu am făcut nimic. Am stat acolo aşteptându-l să 
înceapă ceva, sperând să înceapă ceva, dar doar a zâmbit şi 
a trecut pe lângă mine. 

Toţi cei prezenţi la bordul navei Jovian Moon urmăreau să 
vadă cum Ganymede va eclipsa Jupiter. De fapt nu era o 
eclipsă adevărată. Ganymede acoperea doar o treime din 
Jupiter. Ganymede era la aproape un milion de kilometri 
distanţă şi avea aproape jumătate din suprafaţa Lunii aşa 
cum era ea văzută de pe Pământ. Jupiter se afla la distanţă 
dublă, dar era acum un glob de lumină, de paisprezece ori 
mai mare decât Ganymede, cu un aspect înfiorător. 

Ganymede se întâlnea cu Jupiter undeva mai jos de 
ecuator şi încet cele două globuri păreau să se contopească 
unul cu celălalt. Când Ganymede a intrat în zona lui Jupiter 
a făcut un cerc de lumină mai slabă pentru că Ganymede 
are o atmosferă mult mai rarefiată decât Jupiter şi reflectă 
mult mai puţină lumină decât primeşte. Chiar dacă lucrurile 
nu ar fi stat chiar aşa, fenomenul ar fi fost vizibil şi când ar 
fi traversat centurile lui Jupiter. 

Partea memorabilă a avut loc în clipa în care întunericul în 
care era învăluită partea din spate a lui Ganymede a atins 
perfect discul lui Jupiter. După cum oamenii îşi explicau unii 
altora în şoaptă, umbra lui Ganymede cădea peste Jupiter. 

Umbra, vizibilă numai la margini, se mişca o dată cu 
Ganymede, dar încetul cu încetul începea să-l depăşească. 
Felia de întuneric se îngusta tot mai mult până la jumătatea 
eclipsei, când Ganymede, Jupiter şi Jovian Moon ajunseră 
toate în linie dreaptă cu soarele, iar umbra dispăru 
complet, acoperită de planeta care o generase. 

Apoi, în timp ce Ganymede continua să se mişte, umbra 
începea să avanseze, apărând înaintea ei, apoi subţire, apoi 
din ce în ce mai groasă, până când ambele părăsiră globul 
lui Jupiter. 


Întreaga eclipsă dură trei ore. 

Jovian Moon atinse şi depăşi orbita lui Ganymede când 
satelitul era în celălalt capăt al orbitei lui de şapte zile în 
jurul lui Jupiter. 

Dar de data asta avea loc un eveniment important. Oameni 
cu nave obişnuite (dar nu foarte des) ajunseseră uneori pe 
Ganymede şi asolizaseră acolo, dar niciunul, nici o fiinţă 
umană, nu ajunsese atât de aproape de Jupiter. lar acum 
exact asta făcea Jovian Moon. 

Nava trecu la o distanţă de o sută şaizeci de mii de 
kilometri de Europa, Jupiter Doi. Era cel mai mic dintre 
sateliții apropiaţi ai lui Jupiter având doar trei mii de 
kilometri în diametru. Doar cu puţin mai mic decât Luna, 
apropierea îl făcea să pară de două ori mai mare decât 
Luna văzută de pe Pământ. Nişte pete negre puteau fi 
considerate lanţuri muntoase. Telescoapele navei au 
demonstrat că, într-adevăr, asta erau. Munţii semănau cu 
cei de pe Mercur şi nu era nici un semn de cratere la fel ca 
pe Lună. Din loc în loc erau zone strălucitoare care 
semănau cu nişte întinderi de gheaţă. 

Dar ei coborau mai mult, lăsând orbita satelitului Europa 
în spate. 

Io era cel mai mare dintre sateliții apropiaţi de Jupiter, 
fiind aproape cât Luna. Distanţa faţă de Jupiter era de 
patru sute şaizeci de mii de kilometri, cu foarte puţin mai 
mare decât distanţa dintre Pământ şi Lună. 

Dar aici asemănarea se încheia. În timp ce gravitația 
blândă a Pământului mişca Luna în jurul lui într-o perioadă 
de patru săptămâni, Io, prins în câmpul gravitațional al lui 
Jupiter, se rotea pe o orbită destul de mare în doar 
patruzeci şi două de ore. În timp ce luna se mişcă în jurul 
Pământului cu o viteză de o mie şase sute de kilometri pe 
oră, lo se deplasează în jurul lui Jupiter la o viteză de 
treizeci şi cinci de mii de kilometri pe oră, iar asolizarea pe 
el era destul de dificilă. 


Nava însă era perfect manevrabilă. Merse înaintea lui Io şi 
opri dispozitivul Agrav exact la fix. 

Brusc, zumzâitul motoarelor hiperatomice invadă din nou 
nava cu o cascadă de sunete asurzitoare după liniştea din 
ultimele săptămâni. 

Jovian Moon devie de la orbita sa, fiind supusă acum 
efectului de acceleraţie al câmpului gravitațional al lui Io. 
După aceea se plasă pe o orbită în jurul satelitului la o 
distanţă de şaisprezece mii de kilometri, astfel încât globul 
auriu al lui lo umplea tot cerul. 

Îl înconjură dinspre partea luminată către cea întunecată, 
venind din ce în ce mai jos. Aripile ca de liliac ale navei, 
folosite pentru dispozitivul Agrav, fuseseră retrase pentru a 
nu fi deformate de atmosfera rarefiată a lui lo. 

Apoi, în cele din urmă, începu să se audă un şuierat care 
provenea de la frecarea pereţilor navei cu atmosfera. 

Viteza scădea tot mai mult, dar la fel şi altitudinea. 
Motoarele laterale ale navei erau întoarse în jos, către Io, 
iar jeturile hiperatomice se treziră la viaţă, atenuând 
căderea, şi lent, Jovian Moon ajunse pe suprafaţa lui lo. 

La bordul navei se instală o veselie isterică. Chiar şi Lucky 
şi Bigman erau bătuţi pe spate de oamenii care până atunci 
îi evitaseră pe tot parcursul călătoriei. 

După o oră, în bezna nopţii de pe Io, avându-l pe 
comandantul Donahue în frunte, oamenii de pe Jovian 
Moon, toţi în costume spaţiale, ieşeau unul câte unul pe 
suprafaţa lui Jupiter Unu. 

Şaisprezece oameni. Primele fiinţe umane care ajunseseră 
pe lo! 

Mai exact, se gândi Lucky, cincisprezece oameni. Şi un 
robot, Cerul şi zăpezile de pe Io. 

Primul lucru pe care se opriră să-l admire a fost Jupiter. 
Jupiter era cel care îi lăsă fără grai. Nu se putea spune 
nimic despre el, nu se auzea nimic în căşti. Era mai presus 
de orice s-ar fi putut spune. 


Jupiter era un gigant, acoperind mai mult de o optime din 
cer. Dacă ar fi fost vizibil în întregime, ar fi fost de două mii 
de ori mai strălucitor decât Luna plină, dar umbra nopţii lua 
din el o treime. 

Zonele strălucitoare şi centurile întunecate care îl 
înconjurau nu mai erau doar maro. Erau destul de aproape 
pentru a li se vedea culorile adevărate: roz, verde, albastru, 
purpuriu, toate strălucitoare. Marginile benzilor erau 
zimţate şi îşi schimbau forma, ca şi cum atmosfera ar fi fost 
tulburată de furtuni puternice, şi probabil că aşa şi era. 
Atmosfera rarefiată şi foarte clară a lui lo nu reuşea să 
ascundă nici cel mai mic detaliu al acelei suprafeţe care îşi 
schimba tot timpul forma. 

Marea Pată Roşie se vedea perfect. Îţi lăsa impresia unui 
curent de gaz care se rotea leneş. 

Priviră vreme îndelungată, dar Jupiter nu-şi schimba 
poziţia. Stelele treceau pe lângă el, dar Jupiter rămânea tot 
acolo, undeva jos în partea de vest a cerului. Nu avea cum 
să se mişte, căci Io nu arăta spre Jupiter decât o parte, în 
timp ce se rotea în jurul lui. Pe jumătate din suprafaţa lui Io, 
Jupiter nu răsărea niciodată, iar pe cealaltă jumătate nu 
apunea. Oriunde te-ai fi aflat pe Io, Jupiter se afla tot timpul 
la orizont, jumătate văzut, jumătate nevăzut. 

— Ce loc bun pentru un telescop! Murmură Bigman pe 
lungimea de undă alocată lui Lucky în şedinţa de informare 
de dinaintea asolizării. 

— O să se instaleze unul imediat, şi tot felul de alte 
echipamente, replică Lucky. 

Bigman îi atinse casca lui Lucky pentru a-i atrage atenţia 
arătându-i cu degetul ceva. 

— Fii atent la Norrich. Săracul, nu poate vedea nimic din 
toate astea! 

— L-am observat mai înainte. Măcar îl are pe Mutt cu el. 

— Da! Pe nisipurile de pe Marte, s-au chinuit destul de 
mult pentru Norrich! Câinele are un costum spaţial special. 
Am urmărit când i l-au pus şi tu verificai asolizarea. Au fost 


nevoiţi să-l testeze să vadă dacă poate auzi ordinele şi dacă 
se supune şi dacă îl mai recunoaşte pe Norrich după ce s-a 
îmbrăcat şi el în costumul spaţial. Se pare că totul mers 
cum trebuie. 

Lucky dădu din cap. Dintr-un singur impuls se mişcă spre 
Norrich. Gravitaţia de pe lo era cu foarte puţin mai mare 
decât cea de pe Lună, iar Bigman şi el se descurcau cât de 
poate de bine cu ea. 

Din două salturi ajunseră la el. 

— Norrich, zise Lucky trecând pe lungimea de undă 
alocată inginerului. 

În general nu puteai spune care era direcţia sunetului 
auzit în căşti, iar ochii lipsiţi de lumină ai lui Norrich se 
uitau neajutoraţi în jur. 

— Cine e? Întrebă el. 

— Lucky Starr, veni răspunsul. 

Lucky veni în faţa lui, şi chiar şi prin viziera de la cască 
putea vedea fericirea de pe faţa lui Norrich. 

— "Te bucuri că eşti aici? 

— Fericit? Poţi să-i spui şi aşa. Jupiter e frumos? 

— Foarte frumos! Vrei să ţi-l descriu? 

— Nu. Nu e nevoie. L-am văzut prin telescop când mai 
aveam ochi, iar acum pot să-l văd în minte. Doar că... Nu 
ştiu dacă ai putea să înţelegi. Noi suntem printre puţinii 
oameni care au ajuns pentru prima dată pe o lume nouă. Îţi 
dai seama ce grup deosebit suntem? 

Întinse mâna după Mutt dar nu reuşi decât să atingă casca 
de metal a câinelui. Prin viziera curbată Lucky vedea limba 
câinelui şi ochii care se mişcau în toate direcţiile, ca şi cum 
ar fi fost tulburat de tot ce se afla în jurul lui sau de 
prezenţa vocii stăpânului, dar fără corpul lui cu care se 
obişnuise. 

— Săracul Mutt! Gravitaţia mică l-a cam speriat, zise 
Norrich cu o voce joasă. Nu cred că o să-l mai ţin mult 
afară. 

Dar imediat începu din nou să vorbească cu înflăcărare: 


— Gândeşte-te numai la trilioanele de oameni din galaxie. 
Gândeşte-te cât de puţini sunt cei care au norocul să ajungă 
primii pe o lume nouă. Cred că ai putea să-i numeri pe 
degete. Janofski şi Sterling pe Lună, Ching, primul om pe 
Marte, Lubell şi Smith, primii pe Venus. Adună-i. la-i şi pe 
cei care au ajuns pe asteroizi sau pe planetele din afara 
sistemului solar. Adună-i pe toţi şi ai să vezi ce puţini sunt. 
Şi noi suntem printre ei. Eu sunt printre ei. 

Îşi întinse mâinile ca şi cum ar fi gata să îmbrăţişeze 
întregul satelit. 

— Şi asta i-o datorez lui Summers. Când a gândit noua 
tehnică pentru contact, care era doar o problemă de rotor 
înclinat, a însemnat o economisire de două milioane de 
dolari şi a încă un an de muncă, şi nici măcar nu e un 
mecanic antrenat, dar l-au lăsat să urce la bordul navei. Ştii 
ce a spus? Că şi eu meritam un loc printre ei. Ei nu l-au 
contrazis, dar au obiectat că sunt orb. Atunci le-a adus 
aminte de ce eram orb şi le-a spus că nu merge fără mine. 
Aşa că am ajuns amândoi aici. Ştiu că nu te dai în vânt după 
Summers, dar pentru mine asta înseamnă Summers când 
mă gândesc la el. 

Vocea comandantului se auzi în toate căştile: 

— La muncă, oameni buni. Jupiter rămâne tot acolo. Vă 
uitaţi la el mai târziu. 

Timp de patru ore se descărcă nava, se aranjă 
echipamentul, se întinseră corturi. De asemenea erau 
pregătite şi corturi cu atmosferă normală pentru a fi 
folosite ca posibile cartiere generale cu oxigen în afara 
navei. 

Dar cu toate asta nu puteai să-i împiedici pe oameni să se 
uite la cer. 

Europa se afla cel mai aproape, fiind ceva mai mică decât 
Luna văzută de pe Pământ. Ganymede, ceva mai mic, era 
aproape de zenit şi era în al doilea pătrar. Calisto era doar 
un sfert din mărimea Lunii văzută de pe Pământ şi se mişca 
aproape de Jupiter, şi la fel ca şi Jupiter, se vedea doar două 


treimi. Niciunul dintre sateliții naturali ai lui Jupiter nu 
dădea nici măcar un sfert din lumina pe care o degaja Luna 
plină şi păreau neînsemnaţi în prezenţa lui Jupiter. 

Bigman comenta exact acest fapt. 

Lucky se uită la micul marțian şi, după ce studie orizontul 
estic, spuse: 

— Crezi că nimic nu poate să fie mai ceva decât Jupiter 
aici, nu? 

— Da, cel puţin aici, nu cred, zise Bigman. 

— Atunci fii atent aici, îl avertiză Lucky. 

În atmosfera rarefiată a lui lo nu era nici un fel de 
strălucire care să-i avertizeze. Apoi, undeva pe linia 
dealurilor, apăru o strălucire de-a lungul gheții, iar peste 
şapte secunde soarele apăru la orizont. 

Era un soare de mărimea unei perle, un cerculeţ de un alb 
strălucitor, şi cu toată lumina pe care o transmitea Jupiter, 
acest pigmeu reuşea să-l întreacă. 

Reuşiseră să instaleze telescopul exact la timp pentru a 
vedea cum Calisto dispărea după Jupiter. Unul câte unul, 
toţi cei trei sateliți vor trebui să facă la fel. Io, cu toate că 
rămânea tot timpul cu faţa la Jupiter, se rotea în jurul lui în 
patruzeci şi două de ore. Asta însemna că soarele şi 
celelalte stele păreau să se deplaseze pe cerul lui Io în acele 
patruzeci şi două de ore. 

În ceea ce priveşte sateliții, lo se mişca mai repede decât 
ceilalţi, şi tot timpul îi întrecea în cursa în jurul lui Jupiter. 
Pe Calisto, care era cel mai depărtat şi cel mai lent, îl 
întrecea primul; în felul ăsta Calisto trecea pe cerul lui Io în 
două zile. Ganymede făcea acelaşi lucru în patru zile şi 
Europa în şapte. Fiecare mergeau de la est la vest şi fiecare 
trebuia să treacă prin spatele lui Jupiter. 

Toată lumea era nerăbdătoare să vadă eclipsa lui Calisto, 
care era prima. Chiar şi Mutt părea să fie afectat de ea. 
Deja se obişnuise cu gravitația scăzută şi Norrich îl mai lăsa 
din când în când liber în costumul în care zburda destul de 
grotesc, încercând fără nici un spor să adulmece tot ce 


întâlnea. În cele din urmă, atunci când Calisto atinse Jupiter 
şi trecu în spatele lui, nimeni nu mai reuşea să scoată nici 
un cuvânt. Până şi Mutt se aşezase şi privea cerul cu limba 
scoasă. 

Dar soarele era cel pe care îl aşteptau de fapt. Mişcarea 
lui aparentă era din ce în ce mai rapidă faţă de a celorlalţi 
sateliți. Trecu de Europa (a cărei lumină nici măcar nu se 
mai văzu), rămânând în eclipsă timp de treizeci de secunde. 

Ganymede era deja în spatele lui Jupiter înainte ca soarele 
să îl ajungă, iar Calisto, ieşind de sub umbra lui Jupiter, era 
acum undeva la orizont. 

Acum mai rămăseseră Soarele şi Jupiter. 

Oamenii priveau nerăbdători în timp ce soarele de 
mărimea unei perle urca la orizont. Pe măsură ce urca, faza 
lui Jupiter era din ce în ce mai mică. Porțiunea luminată 
fiind, normal, cea dinspre soare. Jupiter deveni „semilună” 
apoi se mări treptat. 

În atmosfera rarefiată de pe Io, cerul aflat în lumina 
soarelui era de un purpuriu întunecat şi doar stelele care 
degajau mai puţină lumină deveniseră invizibile. Pe tot 
acest fundal ardea uriaşa semilună care se umfla către 
soare. 

Era ca şi cum piatra lui David, expediată de o praştie 
cosmică, ar fi încercat să ţintească fruntea lui Goliat. 

Lumina lui Jupiter se micşoră şi mai mult până când deveni 
un contur gălbui. Soarele aproape că îl atingea. 

În momentul atingerii, oamenii începură să strige. Îşi 
obturaseră vizierele căştilor pentru a se putea uita la 
lumina intensă, dar în câteva clipe nu mai era nevoie de 
asta pentru că lumina ajunsese la o intensitate suportabilă. 

Dar cu toate acestea nu dispăru definitiv. Soarele trecuse 
de marginea lui Jupiter, dar încă se mai vedea prin 
atmosfera densă de heliu şi hidrogen a gigantului. 

De acum Jupiter era complet în umbră, dar atmosfera lui 
se trezise la viaţă, deformând prin refracție lumina solară 


care trecea prin ea şi pe lângă conturul planetei, 
transformând-o într-o peliculă de lumină lăptoasă. 

Pelicula luminoasă creştea din ce în ce mai mult pe măsură 
ce soarele trecea şi mai mult în spatele lui Jupiter. Corpul 
lui Jupiter era acum înconjurat de lumină şi într-o parte se 
zărea un bulb luminos. Era un inel de diamant pe cer, 
destul de mare pentru a cuprinde în volumul său două mii 
de globuri de mărimea Lunii văzute de pe Pământ. 

Şi soarele se mişca şi mai mult în spatele lui Jupiter aşa 
încât lumina începu să mai piardă din intensitate, până 
când nu se mai văzu nimic, cu excepţia semilunii satelitului 
Europa. Cerul era negru şi aparţinea stelelor. 

— Şi aşa o să fie timp de cinci ore, îi zise Lucky lui Bigman. 
Apoi totul se va repeta în sens invers când soarele va ieşi 
din spatele lui Jupiter. 

— Şi toate astea se întâmplă la fiecare patruzeci şi două de 
ore? Întrebă Bigman uimit. 

— Da. 

Panner se apropie de ei în ziua următoare şi îi strigă. 

— Ce faceţi? Noi am cam terminat treaba aici, zise el 
arătând toată valea care era acum plină de echipament. O 
să plecăm destul de curând şi cea mai mare parte a 
instalaţiilor o să rămână aici. 

— Da? Întrebă Bigman surprins. 

— De ce nu? Nu e nimic viu pe satelit care să strice ceva şi 
aici nu poate fi vorba de condiţii meteo. Toate sunt protejate 
împotriva amoniacului din atmosferă şi o să se păstreze 
perfect până la a doua expediţie, explică el. După care 
continuă cu 0 voce joasă: 

— Consilier Starr, e cineva pe lungimea ta de undă? 

— Receptoarele mele nu detectează pe nimeni. 

— Ai vrea să mergi la o plimbare cu mine? Spuse el şi se 
îndreptă către vale pe panta uşoară a dealurilor care o 
înconjurau. 

Cei doi îl urmară îndeaproape. 


— Trebuie să-mi cer scuze dacă ţi s-a părut că sunt 
neprietenos pe navă. Dar m-am gândit că e mai bine aşa. 

— Nu e absolut nici o problemă, îl asigură Lucky. 

— M-am gândit să încerc şi eu o investigaţie pe cont 
propriu, şi am considerat că cel mai bine e să nu fim văzuţi 
împreună. M-am gândit să urmăresc totul cu mare atenţie 
şi credeam că am să prind pe cineva dându-se de gol, 
făcând ceva care nu se potriveşte unui om, dacă înţelegi ce 
vreau să-ţi spun. Mă tem că am dat greş. 

Amândoi ajunseră în vârful primului deal şi Panner se uită 
în spate. 

— Uite-te puţin la câinele ăla. Se bucură de gravitația 
scăzută, zise el către Lucky. 

Mutt învățase câte ceva în ultimele zile. Îşi arcuia corpul în 
clipa în care se lansa în nişte salturi de câte şase metri şi 
părea că efectiv se bucură de ele. 

Panner trecu pe frecvenţa care îi fusese rezervată lui 
Norrich pentru a-şi striga câinele. 

— Hei, Mutt, băiete, vino aici, începu să strige el apoi 
fluierând scurt. 

Bineînţeles că Mutt auzi şi începu să vină în salturi mari 
către ei. Lucky trecu şi el pe frecvenţa câinelui şi îi auzi 
lătratul. 

Panner îi făcu semn cu mâna şi câinele se îndreptă către 
ei, apoi se opri şi se uită înapoi ca şi cum s-ar fi întrebat 
dacă e corect să-şi părăsească stăpânul. Dar continuă să se 
apropie, deşi mult mai încet. 

Cei doi îşi continuară drumul. 

— Un robot de pe Sirius care să păcălească un om trebuie 
să fie ceva destul de bine făcut. O examinare obişnuită cred 
că nu l-ar putea da de gol, zise Lucky. 

— A mea nu a fost obişnuită, protestă Panner. 

Vocea lui Lucky vădea aproape un fel de amărăciune. 

— Încep să cred că orice examinare făcută de cineva care 
nu este un expert în robotică, nu poate fi decât ceva 
obişnuit. 


Trecură pe lângă ceva care semăna cu un fel de râu dintr- 
o substanţă care era aproape ca zăpada, strălucind în 
lumina lui Jupiter, şi Bigman se uită la el cu uimire. 

— Chestia asta se topeşte doar dacă te uiţi la ea, zise el. 

Luă în mâna înmănuşată puţin şi totul se topi la fel ca 
untul pe plită. Se uită înapoi şi în locurile în care cei trei 
păşiseră apăruseră nişte găuri mari. 

— Nu e zăpadă, îl lămuri Lucky, este amoniac îngheţat, 
Bigman. Amoniacul se topeşte la o temperatură mai mică cu 
44 de grade mai mică decât gheaţa, iar căldura care 
radiază din costumele noastre o topeşte mult mai repede. 

Bigman se aruncă înainte, lăsând la fiecare pas făcut nişte 
găuri destul de mari. 

— E amuzani. 

— Vezi dacă ai dat drumul la încălzitor, dacă vrei să te joci 
în zăpadă, îi strigă Lucky. 

— E dat drumul, veni răspunsul de la Bigman care cobora 
o vale în nişte salturi mari, sărind cu capul înainte. 

Se mişca la fel ca un scafandru, dar cu încetinitorul, apoi 
atinse amoniacul, şi pentru o clipă dispăru. Apoi se ridică în 
picioare. 

— E ca şi cum te-ai scufunda într-un nor, Lucky. Mă auzi? 
Hai, încearcă şi tu! E mai bine decât să faci schi pe nisip pe 
Lună. 

— Mai târziu, Bigman, veni replica lui Lucky care apoi se 
întoarse către Panner. Spre exemplu, ai încercat în vreun 
fel să testezi pe vreunul dintre oameni? 

Cu coada ochiului Lucky îl putea vedea pe Bigman 
plonjând pentru a doua oară, şi după câteva secunde îşi 
întoarse cu totul privirea în acea direcţie. 

— Bigman! Strigă el nervos după câteva clipe. Bigman! 
Strigă a doua oară şi mai nervos. 

Apoi începu să alerge. 

Vocea lui Bigman se auzi în cele din urmă, dar foarte încet 
şi fără suflu. 

— Respir... Lovit de stâncă... Aici un râu... 


— Stai acolo, vin la tine! 

Lucky şi Panner veneau către el cu paşi mari. 

Lucky ştia ce se întâmplase. Temperatura la suprafaţa lui 
Io nu era cu foarte mult mai mare decât punctul de topire al 
amoniacului. Sub zăpadă curgeau râuri din acea substanţă 
sufocantă care exista din belşug pe planetele de dincolo de 
orbita terestră şi pe sateliții lor. 

Apoi se auzi Bigman prin radio care se îneca. 

— Rupt furtunul de aer... Intră amoniac... Mă sufoc... 

Lucky ajunse la gaura lăsată de corpul lui Bigman şi se 
uită în jos. Râul de amoniac era cât se poate de vizibil, 
coborând în josul dealului printre pietre. Probabil de una 
dintre ele se spărsese furtunul de aer al lui Bigman. 

— Bigman, unde eşti? 

Şi cu toate că Bigman răspunse abia auzit „Aici!”, nu era 
de găsit. 

Căderea. 

Lucky se aruncă fără să mai stea pe gânduri în râu, 
coborând încet sub influenţa gravitaţiei de pe Jupiter. Era 
furios pe acea încetineală a căderii, pe entuziasmul 
copilăresc care îl prindea atât de repede pe Bigman, şi, 
neprevăzut, pe el însuşi pentru că nu îl oprise la timp pe 
prietenul său. 

Lucky ajunse în râu şi amoniacul se ridică în aer în stropi 
mici, apoi căzu repede la loc cu o viteză surprinzătoare. 
Atmosfera rarefiată a lui lo nu putea susţine picăturile în 
pofida gravitaţiei scăzute. 

În râul de amoniac nu era nici un fel de forţă ascensională, 
ca în apă. Dar Lucky nu se aştepta deloc la asta. Amoniacul 
lichid era mai puţin dens decât apa şi avea o forţă 
ascensională mult mai mică. Şi nici forţa curentului nu era 
foarte mare sub influenţa gravitaţională a lui lo. Dacă 
Bigman nu şi-ar fi spart furtunul de aer ar fi putut pur şi 
simplu să păşească afară din râu. 

Aşa însă... 


Lucky se aruncă în direcţia de scurgere a râului. Undeva 
în faţă era micul marțian care se lupta cu amoniacul 
otrăvitor. Dacă spărtura furtunului era destul de mare sau 
dacă se mărise în vreun fel pentru a permite lichidului să 
intre, Lucky ar fi ajuns prea târziu. 

Deja ar putea să fie prea târziu, se gândi el şi simţi o 
strângere de inimă la acest gând. 

O siluetă trecu de Lucky, scufundându-se în amoniac. 
Dispăru, lăsând un tunel pe care amoniacul îl acoperi încet. 

— Panner, strigă Lucky. 

— Aici, veni răspunsul inginerului care îşi puse mâna pe 
umărul lui Lucky. A fost Mutt. A venit în fugă în clipa în care 
ai strigat. Amândoi eram pe lungimea lui de undă. 

Amândoi mergeau prin amoniac în căutarea câinelui. Apoi 
îl văzură întorcându-se. 

— L-a găsit pe Bigman, strigă Lucky fericit. 

Braţele lui Bigman erau în jurul câinelui, şi cu toate că 
asta îi stânjenea mişcările, gravitația scăzută îi permitea lui 
Mutt să facă nişte salturi respectabile folosindu-se doar de 
muşchii de la umeri. 

Chiar în clipa în care Lucky se aplecă după Bigman, 
micuțul marțian îşi dădu drumul şi căzu. 

Lucky îl ridică pe umăr. Nu mai era timp de investigaţii sau 
de vorbă. Nu mai era timp decât pentru un singur lucru. 
Fixă nivelul de oxigen al prietenului său la maxim şi, cu 
Bigman pe umăr, alergă către navă. Chiar şi cu gravitația 
scăzută de pe Io, Lucky nu mai fugise niciodată cu atâta 
disperare. Cu atâta grabă atingea doar pământul la fiecare 
salt, încât lăsa impresia de zbor la mică înălţime. 

Panner venea din spate iar Mutt alerga şi el pe urmele lui 
Lucky. 

Lucky selectă frecvenţa comună pentru a-i anunţa pe toţi 
să pregătească unul dintre corturile presurizate. 

Lucky intră în cort abia oprindu-se din alergare. În spatele 
lui se închise automat uşa, în interior năvălind aer la 


presiune mare pentru a recupera pierderea de presiune din 
clipa deschiderii. 

Repede îi scoase lui Bigman casca şi apoi, mai încet, restul 
costumului. 

Căută să vadă dacă îi mai bate inima şi spre uşurarea lui 
găsi o bătaie slabă. Cortul era, bineînţeles, echipat cu o 
trusă de prim ajutor. Făcu injecţiile necesare pentru 
stimulare generală şi aşteptă căldura şi aerul să facă restul. 

În cele din urmă ochii lui Bigman se deschiseră şi 
focalizară destul de greu pe Lucky. Buzele i se mişcară fără 
nici un fel de sunet, dar Lucky îşi dădu seama ce voia să 
spună: 

— Lucky. 

Lucky râse uşurat şi apoi îşi scoase şi el costumul spaţial. 
La bordul lui Jovian Moon, Norrich se opri la uşa deschisă 
a camerei unde Bigman îşi continua convalescenţa. Ochii săi 

lipsiţi de vedere erau plini de căldură. 

— Cum se simte bolnavul? 

Bigman se roti în pat şi strigă: 

— Bine! Pe Marte, mă simt nemaipomenit, dacă nu ar fi 
Lucky ăsta care vrea să mă vadă în pat, aş zburda pe aici! 

Lucky se încruntă la el. 

Bigman îl ignoră şi continuă. 

— Hei, Mutt, vino încoace! Mutt! Băiete, aici! 

Mutt, fără costum acum, veni către Bigman dând din 
coadă, ochii săi inteligenţi parcă bucurându-se că este în 
viaţă. 

Bigman îl luă plin de afecţiune de gât cu braţele lui mici. 

— Ăsta da prieten! Ai auzit ce a făcut, Norrich, nu? 

— Toată lumea a auzit, răspunse acesta, văzându-se clar 
mândria pe care o născuse fapta câinelui său. 

— De-abia îmi amintesc, începu Bigman, înainte să mi se 
rupă de tot filmul. Am tras o gură de amoniac şi nu mai 
puteam să mă îndrept. M-am rostogolit în josul dealului, 
trecând prin zăpada de amoniac ca şi cum nu ar fi fost 
nimic. Apoi am văzut că vine ceva spre mine şi am fost sigur 


că e Lucky, când am auzit mişcându-se ceva. Dara datla o 
parte destul de multă zăpadă ca să pot vedea că e Mutt. 
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că l-am prins în braţe. 

— Şi asta e o chestie bună, zise Lucky. Timpul necesar 
pentru ca eu să te găsesc ar fi însemnat sfârşitul tău. 

Bigman se răţoi la Lucky. 

— Şi tu acuma, Lucky, faci din ţânţar armăsar. Nu s-ar fi 
întâmplat nimic dacă nu mi-aş fi strivit furtunul de aer de o 
piatră. Şi dacă m-aş fi gândit să setez presiunea de oxigen 
la maximum, aş fi putut să ţin amoniacul afară. Prima gură 
pe care am tras-o mi-a pus capac. Nu mai puteam să 
gândesc. 

Panner trecu şi el pe-acolo şi se interesă de starea 
marţianului. 

— Cum te simţi, Bigman? 

— Pe nisipurile de pe Marte! Toată lumea are impresia că 
sunt invalid sau handicapat! Nu am nimic! Chiar şi 
comandantul a trecut pe aici şi a reuşit să-mi vorbească cât 
poate el de frumos. 

— Ei, zise Panner, poate că a trecut peste supărarea lui. 

— Niciodată, replică Bigman. Vrea să se asigure că zborul 
nu o să aibă vreo victimă. Vrea ca raportul să fie curat, ăsta 
e motivul. 

— Totul e pregătit pentru decolare? Întrebă Panner 
zâmbind. 

— Plecăm de pe 10? Întrebă Lucky. 

— Într-o oră. Oamenii reîncarcă echipamentul pe care îl 
luăm înapoi şi îl securizează pe cel lăsat aici. Dacă voi doi 
aţi reuşi să ajungeţi în cabina de pilotaj după ce plecăm, ar 
trebui să veniţi. O să avem o privelişte a lui Jupiter cum nu 
aţi mai văzut. 

Panner îl scărpină după ureche pe Mutt şi plecă. 

Transmiseră prin radio către Jupiter Nouă momentul 
plecării de pe Io, la fel cum făcuseră cu câteva zile mai 
devreme când asolizaseră pe satelit. 


— De ce nu transmitem şi către Pământ? Consilierul şef 
Conway trebuie să afle că am reuşit! 

— Oficial, zise Lucky, nu am reuşit până când nu ne 
întoarcem pe Jupiter Nouă. 

Lucky nu adăugă cu voce tare că el nu era deloc 
nerăbdător să se întoarcă pe Jupiter Nouă, şi chiar mai 
puţin nerăbdător să stea de vorbă cu Conway. Până la urmă, 
nu reuşise nimic în misiunea asta. 

Ochii lui căprui trecură în vedere toată camera de control. 
Inginerii şi echipajul erau la posturile lor pentru decolare. 
Comandantul, cei doi ofiţeri şi Panner erau şi ei în camera 
de control. 

Lucky se întrebă în legătură cu cei doi ofiţeri, la fel cum se 
întrebase de nenumărate ori despre ceilalţi oameni de pe 
navă pe care nu avusese ocazia să-i examineze în prezenţa 
broaştei V. În diferite ocazii vorbise cu toţi, la fel şi Panner, 
chiar de mai multe ori. Le cercetase camerele. Împreună cu 
Panner le verificase dosarele. Nu găsiseră nimic. 

Se va întoarce pe Jupiter Nouă fără să fi găsit robotul, şi 
apoi va fi şi mai greu de localizat, şi ar fi nevoit în cele din 
urmă să se întoarcă la Consiliu fără să fi dus la bun sfârşit 
misiunea. 

Încă o dată, din disperare, se duse cu gândul la razele X, 
sau la orice alt mijloc de inspecţie forţată. Ca întotdeauna, 
în minte îi veni posibila declanşare a unei explozii, probabil 
una nucleară. 

Cu siguranţă va distruge robotul. Va ucide cu siguranţă 
treisprezece oameni şi o navă nepreţuită. Dar cel mai rău, 
nu va mai găsi nici o altă cale de a detecta ceilalţi roboţi de 
care era sigur că spionau şi în alte părţi ale Confederaţiei 
Solare. 

— Plecăm! 

Strigătul neaşteptat al lui Panner avu darul să-i risipească 
pentru moment gândurile. 

Se auzi un şuierat puternic generat de acceleraţia iniţială, 
apoi presiunea tot mai mare generată de acceleraţie şi, în 


cele din urmă, suprafaţa lui Io începu să se îndepărteze din 
ce în ce mai mult. 

Telescopul nu putea să-l cuprindă în întregime pe Jupiter, 
era mult prea mare. Se centră pe Marea Pată Roşie şi îi 
urmări rotația în jurul planetei. 

— Am trecut pe Agrav, da, dar este doar ceva temporar, 
doar să-l lăsăm pe lo să se despartă de noi. 

— Dar noi cădem acum spre Jupiter, zise Bigman. 

— Aşa e, dar numai până în momentul propice. Apoi 
trecem pe hiperatomice şi mergem către Jupiter într-o 
orbită hiperbolică. Imediat ce ne-am stabilit pe orbită, 
oprim motoarele şi-l lăsăm pe Jupiter să facă toată treaba. 
Ne vom apropia cel mai mult de Jupiter la două sute 
patruzeci de mii de kilometri. Gravitaţia lui Jupiter ne va 
roti în jur şi ne va împinge către Jupiter Nouă, ca şi cum am 
fi o piatră aruncată de o praştie. În momentul respectiv 
punem în funcţiune motoarele hiperatomice. Profitând de 
acest „efect de praştie”, conservăm ceva energie pe care 
am fi folosit-o dacă am fi plecat direct de pe Io, şiosă 
putem avea şi nişte imagini de foarte aproape ale lui 
Jupiter. Mai sunt cinci minute! Zise el uitându-se la ceas. 

Se referea la momentul în care nava urma să treacă de pe 
Agrav pe motoare hiperatomice şi să intre pe orbita lui 
Jupiter. 

— Momentul, continuă Panner, uitându-se la ceas, este 
calculat în aşa fel încât să fim pe cât posibil pe direcţia lui 
Jupiter Nouă. Trebuie să ajungem pe Jupiter Nouă cu cât 
mai multă energie din cea cu care am plecat. Cu cât mai 
multă, cu atât mai favorabil pentru Agrav. Eu mi-am fixat 
ţinta la optzeci şi cinci de procente. Dacă ne-am putea 
întoarce cu nouăzeci, asta ar fi superlativ. 

— Să presupunem că ne întoarcem cu mai mută energie 
decât am plecat, interveni Bigman. Cum ar fi? 

— Ar fi super-superlativ, Bigman, dar e imposibil. Există 
ceva care se numeşte a doua lege a termodinamicii care nu 
ne lasă să ieşim cu un bilanţ energetic pozitiv, şi nici măcar 


pe zero. Trebuie să avem o pierdere. Mai avem un minut, 
zise el zâmbind larg. 

Exact în secunda respectivă sunetul motoarelor 
hiperatomice umplu nava şi Panner îşi puse ceasul în 
buzunar cu o expresie satisfăcută. 

— De aici înainte, spuse el, până la manevrele de aterizare 
pe Jupiter Nouă, totul este automatizat. 

De-abia termină de rostit ultimele cuvinte că zumzăitul 
motoarelor încetă, iar lumina din cameră se stinse. Peste o 
secundă se aprinse din nou, dar pe panoul de comandă era 
un semn roşu care spunea AVARIE. 

Panner sări în picioare. 

— Pe spaţiu, ce...? 

Părăsi camera de comandă în viteză lăsându-i pe ceilalţi să 
se uite în urma lui având pe faţă diferite expresii de groază. 

Comandantul se albi, faţa lui plină de riduri nemaifiind 
decât o mască de oboseală. 

Lucky se hotărî brusc şi porni în viteză după Panner şi 
bineînţeles că Bigman îl urmă pe Lucky. 

Imediat dădură peste inginerii care ieşeau din 
compartimentul motoarelor. 

— Domnule! Strigă unul dintre ei. 

— Ce e, omule? Întrebă grăbit Panner. 

— Sistemul Agrav s-a oprit, domnule. Nu poate fi activat. 

— Dar hiperatomicele? 

— Rezerva principală e scurtcircuitată. Am oprit-o chiar la 
timp ca să nu explodeze. Dacă o atingem, toată nava se va 
face bucăţi. Toată energia acumulată va exploda. 

— Atunci mergem pe rezervorul de avarie? 

— Da. 

Faţa lui Panner era congestionată. 

— La ce ne foloseşte asta? Nu putem să intrăm pe orbită în 
jurul lui Jupiter cu rezervorul de avarie. Nici nu se pune 
problema. Lăsaţi-mă să trec. 

Inginerul se dădu la o parte şi Panner intră. Lucky şi 
Bigman erau pe urmele lui. 


Niciunul dintre cei doi nu mai ajunsese în compartimentul 
motoarelor din prima zi când se urcaseră la bordul lui 
Jovian Moon. Scena era acum total diferită. Nu mai era 
tăcerea aceea maiestuoasă, nu mai era senzaţia de forţe 
puternice care lucrează netulburate. 

În locul lor se auzeau oamenii care discutau în jurul lor. 

Panner ajunse la nivelul al treilea. 

— Acum ce se mai întâmplă? Întrebă el. Exact ce s-a 
întâmplat? 

Omenii se dădură deoparte şi toţi arătau către 
mecanismele stricate, furioşi şi disperaţi. 

De pe scări se auziră alţi paşi şi apoi comandantul îşi făcu 
şi el apariţia. 

— Ce se întâmplă, consiliere? 1 se adresă el lui Lucky care 
stătea calm într-o parte. 

Era pentru prima dată când i se adresa lui Lucky din clipa 
în care părăsiseră Jupiter Nouă. 

— Defecţiuni grave, comandante, răspunse Lucky. 

— Cum s-a întâmplat asta? Panner? 

Panner îşi ridică ochii de la obiectul care îi fusese întins 
pentru examinare. 

— Pe spaţiu, ce mai vrei? Strigă nervos. 

— De ce s-a permis ca ceva să meargă prost? Întrebă 
comandantul Donahue cu nările fremătând. 

— Nu s-a permis nimic! 

— Atunci cum numeşti tu asta? 

— Sabotaj, comandante. Sabotaj deliberat! 

— Ce? 

— Cinci relee gravitaționale au fost distruse şi înlocuitorii 
au fost luaţi şi nu pot fi găsiţi. Controlul jetului hiperatomic 
a fost scurtcircuitat şi nu se mai poate repara. Nimic din 
toate astea nu se putea întâmpla din accident. 

Comandantul se uită la inginerul şef. 

— Mai poate fi făcut ceva? Întrebă el sec. 

— Poate că cele cinci relee pot fi găsite sau reconstruite 
din resturi. Nu sunt sigur. Poate reuşim să reparăm şi 


controlul. Dar ne va lua câteva zile şi nu garantez nici un fel 
de rezultat. 

— Zile! Strigă comandantul. Nici vorbă de aşa ceva. 
Cădem spre Jupiter! 

Urmă o clipă de tăcere şi Panner rosti ceea ce toţi 
gândeau. 

— Aşa e, comandante. Cădem spre Jupiter şi nu ne putem 
opri la timp. Asta însemnă că suntem terminaţi, 
comandante. Suntem morţi! 

Aproape de Jupiter 

— Nimeni nu moare atâta timp cât mai are puterea să 
gândească, rupse tăcerea cu o voce hotărâtă Lucky. Cine se 
descurcă mai bine la comenzile navei? 

— Maiorul Brant, răspunse comandantul Donahue. Ele 
navigatorul. 

— Acum e în cabina de control? 

— Da. 

— Să mergem la el. Vreau Efemeridele planetare 
detaliate... Panner, tu şi oamenii tăi rămâneţi aici şi 
improvizații. 

— La ce bun?... Începu Panner să comenteze. 

— Poate că nu foloseşte la nimic, îl întrerupse imediat 
Lucky. Dacă e aşa o să ne prăbuşim pe Jupiter şi o să murim 
după câteva ore de muncă. Acum îţi dau un ordin. La 
muncă! 

— Dar..., începu comandantul Donahue care părea uimit 
de acel cuvânt. 

— În calitate de membru al Consiliului Ştiinţei, preiau 
comanda navei. Dacă vrei să discutăm asta, o să-lpun pe 
Bigman să te încuie în cabină şi putem să mai stăm de 
vorbă la audierile de la curtea marţială, presupunând că 
supravieţuim. 

Lucky se întoarse cu spatele şi se îndreptă către scara 
centrală. Bigman îi făcu semn comandantului Donahue cu 
degetul mare şi porni în urma lui. 


Panner se uită după ei cum se îndepărtau şi apoi se răsti la 
oamenii lui: 

— Gata, cadavre ambulante ce sunteţi. Nu are nici un rost 
să aşteptăm sfârşitul cu degetul în gură. Toată lumea la 
muncă! 

Lucky ajunse în camera de control. 

— Ce se întâmplă? Întrebă ofiţerul de acolo cu buzele albe 
de spaimă. 

— Tu eşti maiorul Brant, zise Lucky. Nu am fost prezentat 
cum trebuie, dar asta nu mai contează. Eu sunt consilierul 
David Starr, şi vei primi ordine de la mine. Treci la 
computer şi fă tot ce-ţi spun cât mai repede cu putinţă. 

Lucky avea în faţă Efemeridele planetare. Ca mai toate 
cărţile mari de referinţă, era în format normal de carte şi 
nu pe film. Întoarcerea paginilor era calea cea mai rapidă 
pentru găsirea unei informaţii, mult mai rapidă decât 
derularea unei cărţi-film de la un capăt la celălalt. 

Lucky întorcea paginile cu o îndemânare, căutând printre 
rândurile şi coloanele de numere care localizau fiecare 
bucăţică de materie din sistemul solar care avea mai mult 
de şaisprezece kilometri în diametru (unele şi sub) aflate la 
un anumit moment în timpul standard, dar şi planul lor de 
revoluţie şi viteza de mişcare. 

— la următoarele coordonate, plus mişcarea şi calculează 
caracteristicile orbitei şi poziţiei acestui punct din această 
clipă şi pentru următoarele momente timp de patruzeci şi 
opt de ore, îi spuse Lucky. 

Degetele maiorului parcă zburau pe tastatură. 

Chiar în acelaşi moment, Lucky continuă: 

— Calculează în funcţie de poziţia noastră actuală şi de 
viteza orbitei noastre faţă de Jupiter punctul de intersecţie 
cu obiectul ale cărui coordonate le-ai calculat. 

Din nou maiorul execută rapid ordinul. 

Computerul afişă rezultatele. 

— La punctul de intersecţie, care este diferenţa de timp 
dintre navă şi obiect? Întrebă Lucky. 


Maiorul tastă din nou operaţiile. 

— Ratăm cu patru ore, douăzeci şi unu de minute şi 
patruzeci şi patru de secunde. 

— Bun, calculează cu cât ar trebui să crească viteza navei 
pentru a atinge exact acel punct. Foloseşte ca timp de 
referinţă o oră de acum înainte. 

Comandantul Donahue interveni şi el. 

— Nu putem face nimic cât suntem atât de aproape de 
Jupiter. Energia de avarie nu ne poate îndepărta de el. 
Chiar nu înţelegi asta? 

— Nu i-am cerut maiorului să încerce să ne îndepărtăm, 
comandante. l-am cerut să accelereze nava spre Jupiter, cu 
toată viteza înainte. 

Comandantul sări ca ars. 

— Spre Jupiter? 

Calculatorul afişa acum rezultatele. 

— Poţi să accelerezi atât cu energia pe care o avem? 
Întrebă Lucky. 

— Cred că da, zise maiorul. 

— Atunci fă-o! 

— Spre Jupiter? Mai întrebă încă o dată comandantul. 

— Da, exact. Io nu este primul satelit de lângă Jupiter. 
Almatea, Jupiter Cinci este cel mai aproape. Dacă reuşim să 
ne intersectăm cu orbita lui, putem asoliza pe el. Dacă 
ratăm, atunci ne-am grăbit moartea cu două ore. 

Bigman simţi o rază de speranţă. Situaţia nu era disperată 
dacă Lucky era în acţiune, dar până în acea clipă nici el nu- 
şi dăduse seama de intenţiile lui. Dar acum îşi amintea de 
discuţia cu Lucky pe această temă. Sateliții erau numerotaţi 
în ordinea în care fuseseră descoperiţi. Almatea era un 
satelit mic, doar de câteva sute de kilometri în diametru, şi 
fusese descoperit după cei patru mari sateliți. Aşa că, deşi 
purta numele de Jupiter Cinci, era cel mai aproape de 
Jupiter. Într-un fel mai toată lumea avea tendinţa să uite 
asta. Pentru că lo era numit Jupiter Unu, aveai întotdeauna 


tendinţa să te gândeşti că între Jupiter şi el nu mai era 
NIMIC. 

Exact peste o oră Jovian Moon începea să accelereze către 
Jupiter, grăbindu-se către o capcană mortală. 

Acum nu se mai uita nimeni la Jupiter cu toate că, pe 
măsură ce timpul se scurgea, acesta devenea din ce în ce 
mai mare. În centrul atenţiei lor rămânea o porţiune din 
câmpul de stele aflat la o distanţă considerabilă de 
marginea lui Jupiter. Zona apărea pe monitoare mărită la 
maxim. Exact în acel loc ar fi trebuit să apară Jupiter Cinci, 
la întâlnirea cu o navă care cobora către uriaşul Jupiter. Fie 
nava va reuşi să atingă acea bucată de stâncă şi astfel să se 
salveze, fie va rata şi va fi pierdută pe vecie. 

— Uite-l, zise Bigman nerăbdător. Începe să se distingă 
discul luminos al satelitului. 

— Calculează poziţia şi mişcarea, ordonă Lucky. Apoi 
verifică prin computer orbita. 

Ordinul se execută imediat. 

— E necesară vreo corecție? Întrebă Lucky. 

— Va trebui să încetinim cu... 

— Lasă cifrele. Fă-o! 

Jupiter Cinci se rotea în jurul lui Jupiter în douăsprezece 
ore cu o viteză de aproape patru mii opt sute de kilometri 
pe oră. Era o dată şi jumătate mai rapid ca Io şi câmpul 
gravitațional era doar a douăsprezecea parte din cel al lui 
Io. Din ambele motive, ţinta era foarte greu de atins. 

Mâinile maiorului Brant tremurau când ajusta orbita navei 
pentru a o înclina exact cât trebuia pentru a se întâlni cu 
Jupiter Cinci, a trece pe sub el şi apoi pentru a-l înconjura, 
potrivind vitezele exact pentru clipa care să-i permită 
gravitaţiei satelitului să-i plaseze pe o orbită în jurul lui. 

Acum Jupiter Cinci era un obiect mare şi strălucitor. Dacă 
rămânea aşa era bine. Dacă începea să se micşoreze, 
însemna că rataseră. 

— Am reuşit, şopti maiorul Brant şi capul îi căzu în palmele 
tremurânde exact în clipa în care le ridică de pe panoul de 


control al navei. 

Chiar şi Lucky îşi închise pentru câteva clipe ochii uşurat. 

Dintr-un singur punct de vedere era diferit acum pe 
Jupiter Cinci decât fusese pe Io. Acolo, tot echipajul fusese 
bucuros, toţi urmăriseră cerul mai înainte de a se apuca de 
lucru în acea vale. 

Aici, pe Jupiter Cinci, nimeni nu ieşi din Jovian Moon. 
Nimeni nu văzu ce era de văzut. 

Oamenii rămaseră la bordul navei şi se apucară de lucru 
pentru a repara motoarele. Nu mai conta nimic altceva. 
Dacă nu reuşeau, asolizarea pe Jupiter Cinci nu reuşise 
decât să le amâne moartea şi să le-o transforme într-o 
agonie îndelungată. 

Nici o navă normală nu va putea ateriza pe Jupiter Cinci 
pentru a-i recupera şi nu exista sau nu va exista nici o altă 
navă Agrav înainte de un an cel puţin. Dacă dădeau greş, 
vor avea destul timp să vadă spectacolul oferit de Jupiter în 
timp ce îşi aşteptau moartea. 

Dar în condiţii mai normale, spectacolul merita văzut. Era 
la fel ca pe lo, dar totul de două sau trei ori mai frumos. 

Din punctul în care asolizase Jovian Moon, marginea de jos 
a lui Jupiter părea să acopere tot orizontul. Datorită lipsei 
atmosferei, gigantul părea atât de aproape încât privitorul 
avea impresia că ar fi putut să-şi afunde mâna în acel cerc 
de lumină. 

De la orizont Jupiter se întindea în sus, aproape jumătate 
până la zenit. În clipa în care Jovian Moon asolizase, Jupiter 
era aproape în faza plină, iar în interiorul acelui cerc plin 
de linii şi puncte strălucitoare ai fi putut pune mii de cercuri 
de Lună plină. Jupiter acoperea aproape a şaisprezecea 
parte din tot cerul vizibil. 

— Şi pentru că Jupiter Cinci se rotea în jurul lui Jupiter în 
douăsprezece ore, sateliții naturali vizibili - acum patru, nu 
trei ca pe Io, din moment ce Io era acum şi el un satelit - se 
mişcau mai repede de trei ori decât pe Io. La fel stelele şi 
orice alt lucru de pe cer, cu excepţia lui Jupiter, către care 


satelitul avea îndreptată întotdeauna aceeaşi faţă şi, prin 
urmare, rămânea nemişcat pe cer. 

În cinci ore soarele trebuia să răsară şi va fi exact ca pe Io; 
va fi singurul lucru neschimbat. Dar va trebui să alerge în 
jurul unui Jupiter de patru ori mai mare şi cu o viteză de 
trei ori mai mare, rezultând o eclipsă de o sută de ori mai 
frumoasă şi mai terifiantă. 

Dar nimeni nu o văzu. Se derulă în timp ce Jovian Moon 
era pe lo şi nimeni nu o văzu. Nimeni nu avea timp. Nimeni 
nu avea curajul. 

Panner se aşeză în cele din urmă, cu ochii umflaţi şi 
înroşiţi de oboseală. Vocea lui era o şoaptă răguşită. 

— OK! Toată lumea la posturi. Vom face o simulare. 

Panner nu mai dormiseră de patruzeci de ore. Ceilalţi 
lucraseră în schimburi, dar Panner nu se oprise nici să 
mănânce şi nici să doarmă. 

Bigman, care se desemnase singur pentru muncă 
necalificată, pentru cărat, măsurat şi alte munci sub 
supraveghere, nu avea nici un fel de loc într-o simulare, nu 
avea nici o îndatorire. Aşa că porni să-l caute pe Lucky pe 
care îl găsi în cabina de comandă împreună cu comandantul 
Donahue. 

Lucky îşi scosese cămaşa şi îşi ştergea umerii, faţa şi 
braţele cu un prosop. 

În clipa în care îl văzu pe Bigman spuse fericit: 

— Nava o să meargă, Bigman. O să plecăm destul de 
curând. 

— Nu facem decât o simulare, zise Bigman ridicându-şi 
ochii. 

— O să meargă. Acest Jim Panner face minuni. 

— Consilier Starr, mi-ai salvat nava, zise dintr-o dată 
comandantul Donahue. 

— Nu, nu. Panner merită toate laudele. Cred că jumătate 
din motor e făcut din bucăţi şi lipituri, dar va merge. 

— Ştii ce vreau să spun, consilier. Ne-ai adus pe Jupiter 
Cinci când noi eram gata să renunţăm şi să intrăm în 


panică. Mi-ai salvat nava şi am să raportez totul când o să 
fiu dus în faţa curţii marţiale pe Pământ, pentru că am 
refuzat să cooperez cu tine pe Jupiter Nouă. 

Lucky roşi stânjenit. 


— Nu pot să permit asta, comandante. Este important ca 
un consilier să se ferească de publicitate. În ceea ce 
priveşte raportul oficial, tu vei apărea tot timpul în poziţia 
de comandant al navei. Nu se va menţiona nici un fel de 
acţiune a mea. 

— Imposibil. Nu-mi pot permite să primesc laude pentru 
ce ai făcut tu. 

— Va trebui. Este un ordin. Şi hai să nu mai aducem vorba 
de curtea marţială. 

Comandatul Donahue se ridică plin de mândrie. 

— Merit curtea marţială. M-ai avertizat de prezenţa 
agenţilor siriusieni. Nu te-am ascultat şi în felul ăsta nava a 
fost avariată. 

— Vina este şi a mea, zise Lucky calm. Am fost la bordul 
navei şi nu am reuşit să previn acest fapt. Oricum, dacă 
putem duce înapoi sabotorul, nu se va mai pune problema 
curţii marţiale. 

— Sabotorul, bineînţeles, este robotul despre care m-ai 
avertizat. Cum am putut să fiu atât de orb! 

— Mă tem că nu vezi problema aşa cum ar trebui. Nu a 
fost robotul. 

— Nu a fost robotul? 

— Un robot nu ar fi putut să saboteze nava. Asta ar fi 
însemnat să facă rău oamenilor, deci să încalce Prima Lege. 

Comandantul se încruntă când se gândi la asta. 

— S-ar putea să nu fi ştiut că face vreun rău. 

— 'Toţi de la bordul acestei nave, inclusiv umanoidul, 
înţelegem principiul Agrav. Robotul ştia cu siguranţă că face 
ceva rău. În orice caz cred că am identificat sabotorul, sau îl 
vom identifica destul de repede. 

— Da? Cine e, consilier Starr? 

— Păi, să ne gândim pentru o clipă. Dacă un om sabotează 
o navă pentru a se asigura fie că va exploda, fie va cădea pe 
Jupiter, ori este un nebun, ori o persoană atât de devotată 
scopului său încât să rămână pe navă. 

— Da, cred că da. 


— Din clipa în care am părăsit lo, sasurile nu s-au deschis 
niciodată. Dacă s-ar fi deschis atunci am fi observat căderi 
de presiune. Atunci ne mai rămâne o posibilitate, sabotorul 
este pe Io. E încă acolo, dacă nu a fost luat deja. 

— Cum să fie luat? Nici o navă nu poate ajunge pe lo cu 
excepţia celei pe care ne aflăm noi. 

Lucky spuse zâmbitor: 

— Nici o navă terestră. 

— Cu siguranţă niciuna siriusiană, veni replica din partea 
comandantului. 

— Eşti sigur? 

— Da, sunt sigur, se încruntă comandantul. Şi că tot veni 
vorba, aşteaptă o clipă. Toţi au raportat că sunt la bord 
înainte să plecăm de pe Io. Nu am fi plecat dacă nu ar fi fost 
toată lumea pe navă. 

— În cazul ăsta toată lumea e la bord. 

— Aşa se pare. 

— Bun, zise Lucky. Panner a ordonat oamenilor să treacă 
la posturile lor. În cazul acestei simulări se cunosc exact 
locurile lor. Cheamă-l pe Panner şi întreabă-l dacă lipseşte 
cineva. 

Comandantul Donahue porni intercomul şi îl chemă pe 
Panner. 

Cu oarecare întârziere se auzi vocea obosită a lui Panner. 

— Urma să vă informez eu, comandante. Simularea a fost 
perfectă. Putem pleca. Dacă avem noroc o să ţină totul până 
pe Jupiter Nouă. 

— Foarte bine, spuse comandantul. Munca ta va fi 
recunoscută, Panner. Dar sunt toţi oamenii la locurile lor? 

Dintr-o dată faţa lui Panner se încruntă. 

— Nu! Am vrut să vă spun! Nu dăm de Summers. 

— Red Summers, strigă Bigman. Ucigaşul nenorocit. 
Lucky... 

— Stai o clipă, Bigman, îl întrerupse Lucky. Doctore 
Panner, vrei să spui că Summers nu e în cabina lui? 


— Nu e nicăieri. Dacă nu ar fi imposibil, eu aşzicecânue 
la bord. 

— Mulţumim, spuse Lucky şi se întinse să încheie 
comunicarea. Comandante? 

— Auzi, Lucky, începu Bigman. Ţi-aduci aminte când ţi-am 
spus că l-am întâlnit ieşind din camera motoarelor? Ce 
căuta el acolo? 

— Acum ştim, zise Lucky. 

— Şi ştim destul ca să-l şi prindem, zise comandantul alb la 
faţă. Asolizăm pe lo... 

— Stai, îl opri Lucky, mai avem ceva. E ceva mai important 
decât un trădător. 

— Ce? 

— Problema robotului. 

— Asta poate aştepta. 

— Poate că nu, comandante. N-ai spus tu că toţi au 
raportat că sunt la bordul navei înainte de a pleca de pe Io. 
Dacă e aşa, atunci înseamnă că raportul e fals. 

— Şi? 

— Cred că trebuie să găsim sursa acelui raport fals. Un 
robot nu poate sabota o navă, dar dacă omul a sabotat deja 
nava fără ca robotul să ştie, robotului i-ar fi destul de 
simplu să-l ajute pe om, dacă acesta i-ar cere-o. 

— Adică vrei să spui că cel responsabil pentru raportul fals 
este robotul pe care îl căutăm? 

Lucky se opri. Încercă să nu spere prea mult, să nu se 
simtă triumfător, şi cu toate astea argumentaţia părea 
perfectă. 

Trădătorule! 

— Atunci, maiorul Levinson, zise comandantul Donahue 
încruntându-se. Şi cu toate astea mi se pare imposibil să 
cred. 

— Ce e imposibil? Întrebă Lucky. 

— Că e robot. El e cel care a făcut raportul. El ţine toate 
rapoartele noastre. Îl ştiu foarte bine şi pot să jur cănue 
robot. 


— O să-i punem câteva întrebări comandante. Şi încă ceva, 
începu Lucky pe un ton serios, nu-l acuza că e robot, nu-l 
întreba dacă e robot şi nici măcar nu sugera că ar putea fi. 
Nu face nimic din care să tragă concluzia că îl suspectăm. 

— De ce? Întrebă comandantul uimit. 

— Siriusienii au o metodă de a-şi proteja roboții. Orice 
suspiciune poate declanşa un explozibil din interiorul 
maiorului, dacă este într-adevăr robot. 

— Pe spaţiu! Exclamă comandantul speriat. 

Maiorul Levinson dădea aceleaşi semne de oboseală care 
se vădeau pe faţa tuturor celor aflaţi la bordul navei, dar cu 
toate astea reuşi să stea milităreşte în poziţia de drepţi. 

— Da, domnule! 

— Consilierul Starr are să-ţi pună câteva întrebări, spuse 
precaut comandantul Donahue. 

Maiorul Levinson se întoarse cu faţa la Lucky. Era înalt, 
aproape cât Lucky, cu un păr drept, ochii albaştri şi cu o 
faţă îngustă. 

— "Toţi oamenii se aflau la bordul lui Jovian Moon la 
plecarea de pe lo şi dumneata ai fost cel care ai definitivat 
raportul. Aşa stau lucrurile, maior Levinson? Întrebă Lucky. 

— Da, domnule. 

— I-ai văzut pe toţi, în parte? 

— Nu domnule, am folosit intercomul. Fiecare om a 
răspuns din cabină în clipa desprinderii de pe Io. 

— Fiecare? Ai auzit vocea fiecăruia? Fiecare voce în parte? 

Maiorul Levinson se uita uimit. 

— Cred că da. Ăsta nu e un lucru de care să-ţi aminteşti. 

— Cu toate astea e foarte important şi îţi cer să-ţi 
aminteşti. 

Maiorul se încruntă şi-şi aplecă puţin capul. 

— Aha, stai un pic. Dacă stau să mă gândesc, Norrich a 
răspuns pentru Summers pentru că Summers era în baie, 
spuse el apoi continuă grăbit. Stai un pic, chiar acum 
Summers este căutat. 

Lucky ridică mâna. 


— Nu contează asta, domnule maior. Vrei să-l cauţi pe 
Norrich şi să-l trimiţi încoace? 

Norrich apăru la braţul maiorului Levinson. Era mai mult 
decât uimit. 

— Comandante, nimeni nu poate să-l găsească pe Red 
Summers. Ce s-a întâmplat cu el? Întrebă Norrich. 

Lucky răspunse în locul comandantului. 

— Încercăm să ne dăm seama. Tu ai raportat că Summers 
e prezent când maiorul Levinson a făcut numărătoarea 
înainte de plecarea de pe Io? 

Inginerul orb roşi. 

— Da. 

— Maiorul spune că i-ai comunicat că Summers este în 
baie. Aşa era? 

— Păi... Nu, nu era, consilier Starr. A coborât de pe navă 
pentru o clipă ca să ia nişte echipament pe care îl lăsase în 
urmă. Nu voia să aibă probleme cu comandantul din cauza 
neatenţiei şi mi-a cerut să-l acopăr. Mi-a spus că se va 
întoarce înainte de plecare. 

— Şi? 

— Eu... Eu cred... Am avut impresia că s-a întors. Mutt a 
lătrat şi am fost sigur că Summers s-a întors, dar cum eu nu 
am nimic de făcut la decolare, m-am dus să trag un pui de 
somn şi cred că nu am dat destulă atenţie faptului. Apoi a 
urmat toată nebunia din camera motoarelor şi după aia 
nimeni nu s-a mai gândit decât la reparaţii. 

— Atenţie! Către tot echipajul! Decolăm! Toată lumea la 
posturi! Se auzi vocea lui Panner prin intercom. 

Jovian Moon era din nou în spaţiu, ridicându-se împotriva 
gravitaţiei lui Jupiter cu ajutorul energiei economisite. 
Consuma energie la o rată care ar fi epuizat cinci nave 
obişnuite şi numai un tremur uşor în sunetul 
hiperatomicelor sugera că mecanismul navei era refăcut 
din bucăţi. 

Panner discuta acum despre energia pe ar fi trebuit să o 
conserve. 


— Aşa cum stăm acum, o să ne întoarcem doar cu 
şaptezeci şi cinci la sută din energia cu care am plecat, 
când în mod normal ar fi trebuit să avem optzeci şi cinci sau 
nouăzeci. Dacă mai asolizăm încă o dată pe Io şi mai 
decolăm o dată o să ne întoarcem cu numai cincizeci. Şi nici 
nu ştiu dacă mai rezistăm la o altă plecare. 

— Dar trebuie să-l prindem pe Summers, şi ştii de ce, îi 
spuse Lucky. 

— Nu sunt aşa de sigur că îl vom găsi, Bigman, zise Lucky 
uitându-se cum lo se măreşte din nou pe monitoarele navei. 

— Doar nu crezi că siriusienii l-au luat, nu? Întrebă 
Bigman neîncrezător. 

— Nu, dar Io e destul de mare. Dacă se îndreaptă către un 
loc de întâlnire, s-ar putea să nu mai dăm niciodată de el. 
Eu sper să rămână în acelaşi loc. Ar trebui să care aer, 
hrană, apă dacă s-ar mişca, aşa că cel mai logic pentru elar 
fi să rămână în acelaşi loc. Mai ales că nu are nici un motiv 
să creadă că ne vom întoarce după el. 

— Ar fi trebuit să ne dăm seama că el e, Lucky, zise 
Bigman. A încercat să te omoare de prima dată. De ce ar fi 
vrut să facă asta dacă nu ar fi lucrat pentru siriusieni? 

— Nu te contrazic, Bigman, dar adu-ţi aminte de un lucru, 
căutam un spion. Summers nu poate fi spion. El nu avea nici 
un fel de acces la informaţiile scurse. Imediat ce a fost clar 
că e vorba de un robot, l-am scos din calcule pe Summers. 
Broasca V ne-a arătat că are emoţii, aşa că nu poate fi 
robotul, deci nu poate fi spion. Dar asta nu l-a împiedicat să 
fie trădător şi sabotor, şi nu ar fi trebuit să las căutarea 
unui spion să-mi ascundă o asemenea posibilitate, zise 
Lucky dând din cap. Ăsta pare să fie un caz plin de 
dezamăgiri. Dacă ar fi fost oricine altcineva care să-l fi 
acoperit pe Summers în afară de Norrich, atunci am fi avut 
şi robotul. Problema e că Norrich e singurul care a 
cooperat cu Summers, fiind convins că nu face nici un fel de 
rău. El era prieten cu Summers. Şi până la urmă Norrich e 


nevinovat pentru faptul că nu ştie dacă Summers s-a întors 
pe navă. Nu ai ce să-i faci, e orb. 

— Şi mai mult, şi el a avut emoţii, aşa că nu poate fi robot, 
îl completă Bigman. 

— Adevărat, încuviinţă Lucky, dar în acelaşi timp se 
încruntă în tăcere. 

Se apropiau tot mai mult de suprafaţa lui lo, aproape 
exact în acelaşi punct ca şi prima dată. Punctele şi umbrele 
din vale se transformau treptat în echipamentul pe care îl 
lăsaseră acolo. 

Lucky cercetă cu privirea prin telescop. 

— Aţi lăsat pe Io vreun cort presurizat? Întrebă Lucky. 

— Nu, răspunse comandantul. 

— Atunci însemnă că l-am găsit. Un cort este întins exact 
în spatele stâncii. Ai lista cu materialele care lipsesc de la 
bord? 

Comandantul îi întinse lista fără nici un comentariu şi 
Lucky o studie. 

— Bigman şi cu mine mergem după el, zise Lucky. Mă 
îndoiesc că vom avea nevoie de vreun ajutor. 

Soarele micuţ era acum sus pe cer şi Bigman şi Lucky 
călcau pe propriile lor umbre. Jupiter era ca o semilună. 

Lucky începu să vorbească cu Bigman pe lungimea de 
undă a acestuia. 

— Dacă nu doarme, trebuie să fi văzut nava. 

— Sau a plecat deja, îşi manifestă neîncrederea Bigman. 

— Mă îndoiesc că a plecat. 

— Pe nisipurile de pe Marte! Strigă exact în aceeaşi clipă 
Bigman. Lucky, fii atent acolo sus! 

O siluetă se profila exact pe linia stâncilor. Era de un 
negru intens în contrast cu galbenul strălucitor al lui 
Jupiter. 

— Nu mişca, se auzi o voce plictisită şi joasă pe lungimea 
de undă a lui Lucky. Am un blaster. 

— Summers, zise Lucky, vino jos şi predă-te. 


— Am ghicit bine lungimea, nu-i aşa, consilier Starr? Vocea 
lui Summers trăda oboseala, în ciuda tonului batjocoritor. 
Cu toate că era destul de uşor după înălţimea prietenului 
tău... Îndreptaţi-vă către navă sau vă omor pe amândoi. 

— Nu are rost să blufezi, veni replica lui Lucky. De la 
distanţa asta nu poţi să ne loveşti nici dacă te lăsăm să tragi 
până mâine. 

— Să ştii că şi eu sunt înarmat, se auzi dintr-o dată şi 
vocea plină de furie a lui Bigman, şi eu pot să te nimeresc 
chiar de la distanţa asta. [ine cont de asta şi nici măcar să 
nu te gândeşti să-ţi mişti vreun deget către butonul de 
activare. 

— Aruncă blasterul şi predă-te! Îi mai strigă Lucky încă o 
dată. 

— Niciodată! 

— De ce nu? Cui îi eşti loial? Îl întrebă Lucky. Celor de pe 
Sirius? 'Ţi-au promis că vor veni să te ia? Dacă e aşa, atunci 
te-au minţit şi te-au trădat. Nu merită loialitatea ta. Spune- 
mi unde e baza siriusienilor din sistemul Jupiter? 

— Se pare că ştii foarte multe! De ce nu-ţi dai singur 
seama? 

— Ce combinaţie de subunde foloseşti pentru a-i contacta? 

— Şi pe asta trebui s-o găseşti singur... Nu veniţi mai 
aproape! 

— Ajută-ne, Summers, şi o să fac tot ce-mi stă în putinţă 
pentru a-ţi asigura un tratament mai uşor pe Pământ. 

— Pe cuvânt de consilier? Întrebă Summers râzând slab. 

— Da. 

— Nu am nevoie de el. Plecaţi înapoi la navă. 

— De ce te-ai întors împotriva semenilor tăi, Summers? Ce 
ți-au oferit siriusienii? Bani? 

— Bani! Se auzi vocea furioasă a celuilalt. Vrei să ştii ce 
mi-au oferit? Am să-ţi spun. Şansa unei vieţi decente, 
continuă Summers, cei doi putând să-i audă scrâşnetul 
dinţilor. Ce aveam eu pe Pământ? Mizerie. O planetă 
înghesuită cu nici un fel de şansă ca să-mi fac un nume sau 


o poziţie. Peste tot eram înconjurat de milioane de oameni 
care se mâncau unul pe celălalt pentru existenţă, şi atunci 
când am încercat să prind şi eu ceva, am fost trimis la 
închisoare. Atunci m-am gândit că în clipa în care mi se 
oferă posibilitatea să mă răzbun pe Pământ, am s-o fac. 

— Ce aştepţi să primeşti de la siriusieni pentru a avea o 
viaţă decentă? 

— M-au invitat să imigrez pe planetele lor, dacă vrei să ştii, 
zise el oprindu-se în timp ce respiraţia îi devenise 
şuierătoare. Acolo sunt lumi noi. Lumi curate. Acolo e loc 
pentru oameni ca mine; au nevoie de oameni capabili ca 
mine acolo. Mi se oferă o şansă. 

— Nu o să ajungi niciodată acolo. Când vin după tine? 

Summers nu mai spunea nimic. 

— Recunoaşte, continuă Lucky. Nu vin după tine. Nu au să- 
ţi ofere nici un fel de viaţă decentă, de fapt nu-ţi oferă nici 
un fel de viaţă. Pentru tine nu au decât moartea. Trebuiau 
să vină până acum, nu? 

— Nu. 

— Nu minţi! Asta nu te ajută la nimic. Am verificat tot ce 
lipseşte de pe Jovian Moon. Ştim exact cât oxigen ai luat de 
la bordul navei. Recipientele de oxigen sunt greu de cărat, 
chiar şi la gravitația de pe Io, atunci când trebuie să le iei şi 
să nu fii văzut. Rezerva ta de aer e pe terminate, nu-i aşa? 

— Am destul aer, veni replica lui Summers. 

— Eu zic că e pe terminate, spuse Lucky. Nu vezi că 
siriusienii nu vin după tine? Nu pot veni după tine fără 
Agrav şi ei nu au Agrav. Pe galaxie, omule, te-ai lăsat 
omorât din cauza viselor despre planetele siriusienilor într- 
o păcăleală de genul ăsta? Acum, spune-mi, ce-ai făcut 
pentru ei? 

— Am făcut pentru ei tot ce mi-au cerut, şi nici n-a fost 
mult. Nici măcar nu regret, strigă el aproape fără aer, doar 
că nu am reuşit să termin Jovian Moon. Cum ai reuşit să o 
salvezi? Am distrus-o... Am distrus-o..., termină el de vorbit 
înecându-se. 


Lucky îi făcu semn lui Bigman şi se avântă într-un salt 
caracteristic pentru lumile cu gravitație mică. Bigman îl 
urmă, sărind într-o parte pentru a nu-i oferi lui Summers o 
singură ţintă. 

Summers trase cu blasterul care scoase un sunet înfundat 
şi slab, atât cât era posibil în atmosfera rarefiată a lui lo. La 
câţiva centimetri de locul unde se aflase Lucky se formă un 
carter. 

— Nu mă prinzi, strigă Summers cu o violenţă destul de 
moale. Nu mă întorc pe Pământ. Or să vină să mă ia. 
Siriusienii vor veni după mine. 

— Sus, Bigman, zise Lucky. 

Ajunse la stânci. Sări înainte şi, prinzând o stâncă ieşită în 
afară, se ridică şi mai sus. La o forţă gravitaţională de şase 
ori mai mică, un om, chiar şi în costum spaţial, putea 
întrece o capră de munte la căţărat. 

Summers strigă foarte slab. Îşi duse mâinile la cască şi se 
lăsă să cadă în spatele stâncilor. 

Lucky şi Bigman ajunseră în vârf. Pe partea cealaltă 
stâncile erau abrupte, colţuroase. Summers arăta ca o 
păpuşă care cădea cu faţa în jos şi cu membrele desfăcute, 
lovindu-se cu faţa de sol. 

— Să punem mâna pe el, Lucky, strigă Bigman şi sări mult 
înainte. 

Lucky îl urmă. 

O asemenea săritură ar fi însemnat moarte curată pe 
Pământ, chiar şi pe Marte. Dar pe Io nu era mare lucru. 

Amândoi atinseră solul cu picioarele îndoite şi se lăsară să 
se rostogolească pentru a mai reduce din forţa impactului. 
Lucky se ridică primul în picioare şi se îndreptă către 
Summers care era întins pe jos fără nici un fel de mişcare. 

Bigman apăru şi el. 

— Hei, asta nu a fost o săritură chiar aşa de uşoară... Ce se 
întâmplă cu nenorocitul? 

— A murit, zise Lucky. Mi-am dat seama că nu mai are 
oxigen după cum vorbea. Era aproape inconştient. Din 


cauza asta l-am atacat. 

— Poţi să stai o grămadă în starea de inconştienţă, spuse 
Lucky. 

Lucky dădu din cap în semn că nu. 

— Ela vrut să fie sigur că nu-l vom prinde în viaţă. Chiar 
înainte de a sări a trecut sistemul de filtrare de la cască 
pentru atmosfera otrăvitoare de pe Io şi s-a lovit cu faţa de 
stânci. 

Se dădu la o parte şi Bigman văzu faţa zdrobită. 

— Păcat de el, prostul! Zise Lucky. 

— Păcat de el, trădătorul! Sări indignat Bigman. Cred că 
avea răspunsul şi nu a vrut să ni-l spună. Acum nu mai 
poate. 

— Nu are nevoie, Bigman, zise Lucky. Cred că acum ştiu 
răspunsul. 

Robotul! 

— Îl ştii? Întrebă cu o voce mirată micul marțian. Cum e 
treaba, Lucky? 

— Nu acum, refuză să răspundă Lucky. 

Se uită în jos la Summers, ai cărui ochi se îndreptau către 
spaţiu. 

— Summers mai are ceva distinctiv, zise el, e primul om 
care a murit pe lo. 

Se uită în sus. Soarele era chiar la marginea lui Jupiter. 
Planeta devenea doar un cerc argintiu de atmosferă 
crepusculară. 

— O să se întunece, anunţă Lucky. Să mergem la navă. 

Bigman măsura cu pasul cabina în care se aflau. Erau doar 
trei paşi într-o direcţie şi trei în cealaltă, dar el continua să 
o măsoare. 

— Dar dacă ştii, Lucky, de ce nu... 

— Nu pot să procedez în mod normal, îl opri Lucky, şi apoi 
să risc o explozie. Lasă-mă să o fac atunci când şi cum cred 
eu de cuviinţă. 

În tonul lui răzbătea o anume fermitate care îl linişti pe 
Bigman. 


— Atunci de ce mai pierdem timpul pe Io pentru 
nenorocitul mort de acolo? E mort. Nu mai avem nimic de 
făcut. 

— Un singur lucru, zise Lucky exact în clipa în care se 
aprinse lumina ce anunţa că e cineva la uşă se aprinse. 
Deschide, Bigman, trebuie să fie Norrich. 

Aşa era. În cameră intră inginerul orb împreună cu Mutt. 

Ochii albaştri ai lui Norrich clipeau repede. 

— Am auzit de Summers, spuse el. E grav că a încercat 
să... Să... E gravcă a fost un trădător. Şi cu toate astea îmi 
pare rău pentru el. 

— Mi-am închipuit că aşa o să fie, încuviinţă Lucky. De asta 
te-am şi chemat. Acum pe Io e întuneric. Soarele e în 
eclipsă. Când se termină eclipsa, vii cu mine să-l îngropăm 
pe Summers? 

— Bucuros. Ar trebui să facem asta pentru orice om, nu? 

Mâna lui Norrich se lăsă în jos către Mutt şi câinele se 
apropie şi se mişcă încet pe lângă stăpânul lui ca şi cum ar 
fi ştiut că trebuie să-i ofere alinare. 

— M-am gândit că vrei să vii, continuă Lucky. Dincolo de 
orice, ai fost prietenul lui. Poate că ai vrea să-i aduci 
ultimele omagii. 

— Mulţumesc. Mi-ar plăcea, spuse Norrich, ochii lui fără 
lumină fiind umezi. 

Lucky stătea acum în faţa comandantului Donahue, exact 
înainte de a ieşi pe suprafaţa lui Io. 

— Va fi ultima ieşire. După ce ne întoarcem, plecăm către 
Jupiter. 

— Bine, zise comandantul, iar în ochii lor se citea o 
înţelegere tăcută. 

Lucky îşi puse casca şi în celălalt colţ al camerei, degetele 
lui Norrich se mişcau delicat pe costumul spaţial al lui Mutt, 
pentru a se asigura că toate legăturile sunt în regulă. În 
interiorul căştii de o formă ciudată în care intra capul lui 
Mutt se auzi un lătrat slab. Era evident că Mutt ştia că vor 
pleca într-o plimbare la gravitație scăzută şi se bucura. 


Primul mormânt de pe Io era gata. Fusese săpat cu 
lopeţile cu câmp de forţă în solul stâncos. În jurul lui erau 
pietre iar la un capăt avea ca semn un bolovan de formă 
ovală. 

Cei trei stăteau în jurul lui în timp ce Mutt se plimba la 
distanţă, încercând cu disperare, ca întotdeauna, să 
cerceteze cu nasul tot ce întâlneşte, cu toate că metalul şi 
sticla specială de la cască îi blocau simţul mirosului. 

Bigman, care ştia ce aştepta Lucky de la el, dar nu 
înţelegea de ce, aştepta tensionat. 

Norrich stătea cu capul aplecat. 

— A fost un om care şi-a dorit ceva foarte mult, a făcut râu 
din cauza asta şi astfel a plătit, rosti el. 

— A făcut ce i-au ordonat siriusienii, adăugă Lucky. Asta a 
fost crima lui. A comis sabotaj şi... 

Norrich se îndreptă în clipa în care Lucky făcu pauza. 

— Şi ce? Întrebă el. 

— Şi te-a adus pe tine pe navă. A refuzat să se alăture 
echipajului fără tine. Chiar tu mi-ai spus că numai cu 
ajutorul lui ai fost admis pe Jovian Moon, zise Lucky apoi 
vocea îi deveni gravă. Tu eşti un robot spion adus aici de 
siriusieni. Faptul că eşti orb te face să pari inocent în faţa 
celorlalţi care fac parte din proiect, dar nu ai nevoie să vezi. 
Tu eşti cel care ai omorât broasca V şi tu eşti cel care l-ai 
acoperit pe Summers să iasă din navă. Moartea ta nu 
înseamnă nimic, aşa cum spune Legea a Treia. Şi m-ai 
păcălit cu acea emoție pe care am simţit-o cu ajutorul 
broaştei V, dar acum ştiu că este o emoție sintetică 
implantată de stăpânii tăi. 

Ăsta era semnalul pe care îl aştepta Bigman. Îşi ridică 
blasterul şi se repezi la Norrich ale cărui proteste 
incoerente nu reuşeau să devină fraze inteligibile. 

— Ştiam eu că tu eşti, strigă Bigman, şi acum te fac bucăţi. 

— Nu e adevărat, reuşi să articuleze Norrich, regăsindu-şi 
vocea. 

Îşi ridică mâinile şi se rostogoli înainte. 


Şi dintr-o dată Mutt se îndreptă către ei venind prin 
lumina palidă. Se repezi furios să parcurgă cei patru sute 
de metri care îl despărţeau de cei trei, alergând către 
Bigman. 

Bigman nu-i dădea atenţie. Îl prinse cu o mână pe Norrich 
de umăr. Cu cealaltă scoase blasterul. 

Şi deodată Mutt se prăbuşi! 

În clipa în care ajunsese la trei metri de cei doi care se 
luptau, picioarele îi înţepeniră, rostogolindu-se către ei şi în 
cele din urmă oprindu-se. Prin geamul căştii i se puteau 
vedea colții ca şi cum s-ar fi oprit la jumătatea unui lătrat. 

Bigman îşi păstra poziţia amenințătoare asupra lui 
Norrich, ca şi cum amândoi ar fi fost îngheţaţi. 

Lucky se apropie de animal cu paşi repezi. Se folosi de 
lopata de forţă ca de un cuţit şi despică costumul lui Mutt 
de la gât până la coadă. 

Apoi, tensionat despică şi pielea din spatele gâtului, 
căutând cu degetele în interior. Găsi o sferă mică ce nu 
părea a fi făcută din os. Trase de ea şi aceasta opuse 
rezistenţă. Îşi ţinu respiraţia şi smulse firele care o legau, 
ridicându-se apoi uşurat. Baza creierului ar fi cel mai logic 
loc în care să fi fost aşezat un mecanism activat de creier. 
Acum Mutt nu mai ameninţa pe nimeni. 

Norrich strigă ca şi cum ar fi ştiut instinctiv ce s-a 
întâmplat. 

— Câinele meu! Ce-i faceţi câinelui meu? 

— Nu e câine, Norrich, zise Lucky încet. Nu a fost 
niciodată. E robot. Hai Bigman, ajută-l tu să meargă la 
navă. Eu o să-l car pe Mutt. 

Lucky şi Bigman erau în camera lui Panner. Jovian Moon 
era din nou în zbor, iar Io se îndepărta rapid, ajungând să 
fie un bânuţ strălucitor pe cer. 

— Ce l-a dat de gol? Întrebă Panner. 

— O mulţime de lucruri pe care eu nu le-am observat la 
timp, răspunse Lucky. Toate indiciile se îndreptau către 
Mutt, dar eu eram aşa de hotărât să găsesc un robot 


umanoid, atât de convins că un robot trebuie să arate 
omeneşte încât am trecut cu vederea adevărul care îmi era 
mai mult decât evident. 

— Bun, atunci ce ai văzut? 

— Când Summers a sărit de pe stânci, m-am uitat la el şi 
m-am gândit la Bigman căzând în râul de amoniac. Mi-am 
zis că nu mai e nici un Mutt care să-l salveze... 

— Cum? Nu înţeleg. 

— Cum l-a salvat Mutt pe Bigman? Câinele a venit de 
undeva din spatele nostru şi Bigman era undeva sub 
gheaţă, noi nu puteam să-l vedem. Cu toate astea Mutt a 
plonjat, a ajuns la Bigman fără nici un pic de ezitare şi l-a 
scos afară. Noi suntem gata să acceptăm asta fără să ne 
gândim pentru că ne aşteptăm ca orice câine să găsească 
unele lucruri pe care noi nu le putem găsi, cu ajutorul 
mirosului. Dar capul lui Mutt era în cască. Nu putea nici să-l 
vadă şi nici să-l simtă după miros pe Bigman, dar cu toate 
astea nu a avut nici un fel de problemă în a-l găsi. Trebuie 
să fi fost implicat un simţ neobişnuit de percepţie. O să 
aflăm exact când va fi examinat de experţii noştri în 
robotică. 

— Acum când explici, zise Panner, totul pare clar. Câinele 
trebuia să se dea de gol pentru că Prima Lege îl obliga să 
nu permită moartea unei fiinţe umane. 

— Aşa e, continuă Lucky. Imediat ce au apărut suspiciuni 
asupra lui Mutt, şi alte lucruri au început să completeze 
jocul de puzzle. E adevărat că Summers l-a adus pe Norrich 
la bord, dar făcând asta, l-a adus şi pe Mutt. Mai mult, chiar 
Summers i l-a adus pe Mutt lui Norrich de prima dată. Sunt 
mari şanse să fie un lanţ de spioni pe Pământ a căror unică 
sarcină este să distribuie aceşti roboţi celor care lucrează la 
centrele de cercetare secrete. Câinii sunt spionii perfecţi. 
Dacă găseşti un câine că se uită în hârtiile tale sau umblă 
printr-o secţiune secretă a laboratorului, îţi faci griji? Mai 
degrabă îl mângăi şi îi dai câţiva biscuiţi. M-am uitat şi eu în 
interiorul lui Mutt şi cred că are un transmiţător subeteric 


care îl ţine în contact cu stăpânii lui siriusieni. Ei pot vedea 
ce vede şi el, pot auzi ce aude şi el. Spre exemplu, au văzut 
broasca V, şi-au dat seama de pericol şi i-au ordonat să o 
omoare. Poate fi învăţat să folosească un proiector de 
energie care să topească un închizător de uşă. Chiar dacă e 
prins, sunt mari şansele să se spună că a fost un accident, 
un câine care s-a jucat cu o armă pe care a găsit-o. Dar 
imediat ce mi-am dat seama de toate astea, am fost doar la 
începutul unei probleme practice. Trebuie să prind câinele 
intact. Eram sigur că şi cea mai mică suspiciune va declanşa 
explozia. Aşa că în primul rând l-am dus pe Norrich 
împreună cu Mutt la o distanţă apreciabilă de navă, 
pretinzând că îi vom săpa mormântul lui Summers. Normal 
că am lăsat o notă comandantului Donahue, pentru cazul în 
care nu mă întorceam, astfel încât Pământul să verifice toţi 
câinii din centrele de cercetare. 

— Apoi l-am acuzat pe Norrich... 

— Pe nisipurile de pe Marte, Lucky! Îl întrerupse Bigman. 
Pentru o clipă chiar m-ai păcălit cu Norrich şi cu emoţiile 
implantate pentru a păcăli broasca V. 

— Nu, Bigman, continuă Lucky. Dacă ne-ar fi putut păcăli 
cu emoţiile implantate, ce rost ar mai fi avut să omoare 
broasca V? Nu, eu am vrut doar să mă asigur. Dacă cei de 
pe Sirius ascultau prin Mutt, trebuiau convinşi într-un fel că 
pornisem pe o pistă falsă. În plus am aranjat în aşa fel încât 
să-i ofer lui Mutt prilejul să se manifeste. Deci Bigman l-a 
atacat, conform instrucţiunilor, pe Norrich. Fiind un câine 
pentru orbi, Mutt a fost construit cu un simţ puternic de 
apărare a stăpânului în faţa oricărui atac, şi supunere faţă 
de Legea a Doua. De obicei aici nu e nici un fel de 
problemă. Foarte puţini oameni atacă un orb şi cei care o 
fac se opresc de obicei la un lătrat sau un mârâit mai serios 
al câinelui. Dar Bigman a continuat atacul şi Mutt, pentru 
prima dată de când a fost construit, a trebuit să ducă 
ordinul până la capăt, dar cum ar fi putut să facă asta? Nu 
putea să-i facă rău lui Bigman. Prima Lege. Dar nu putea 


nici să permită să i se facă rău lui Norrich. Pentru Mutt a 
fost o dilemă care l-a paralizat. O dată ce s-ar fi întâmplat 
asta, am mizat pe faptul că bomba nu se mai poate 
declanşa. Aşa că am scos-o şi nu am mai avut nici un fel de 
problemă. 

— Da, finuţ lucrat, îl aprobă Panner după ce trase puternic 
aer în piept. 

— Finuţ? Întrebă Lucky suflând puternic. Aş fi putut să fac 
asta din prima zi când am ajuns pe Jupiter Nouă, dacă m-aş 
fi gândit mai bine. Aproape că îmi dădusem seama. Gândul 
mi-a fulgerat prin minte tot timpul, dar nu am reuşit să-l 
prind. 

— Ce a fost, Lucky? Încă nu m-am prins, zise Bigman. 

— E simplu. Broasca V poate detecta emoţiile atât ale 
animalelor cât şi ale oamenilor. Am avut un exemplu când 
am ajuns pe Jupiter Nouă. Am detectat foamea în mintea 
pisicii. Apoi, mai târziu ne-am întâlnit cu Norrich care te-a 
pus să te faci că dai în el pentru a-ţi arăta cât de devotat e 
Mutt. Aşa ai şi făcut. Am detectat emoţiile lui Norrich, pe 
ale tale, dar cu toate că Mutt arăta toate semnele 
exterioare de furie, prin broasca V nu am simţit nici o urmă 
de asemenea emoție. 

— Deci asta l-a dat de gol, Lucky! Data viitoare ar trebui să 
se gândească de două ori înainte să se pună cu noi! Zise 
Bigman triumfător. 

— Nu ar trebui să fim aşa de încrezători, Bigman, nu ştim 
ce ne mai aşteaptă acum din partea siriusienilor, mai ales că 
am reuşit să le descoperim metoda de spionaj... 


SFÂRŞIT