Arthur C. Clarke — Odiseea — V2 2010 A Doua Odisee Spatiala

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


Odiseea - Vol.2 - 2010 A 
Doua Odisee Spațială 


CUPRINS: 


OOAIONRUBUNRH 


LEONOV 

„Întâlnire în miezul lucrurilor 2 
„ Casa cu delfini 7 

„Sal 9000 14 

„ Descrierea misiunii 20 

„ Leonov 24 

„ TSIEN 

. Trezirea 35 

. Tsien 36 

. Întâlnirea cu Jupiter 39 

. Gheaţa din Marele Canal 46 
„Un strigăt de pe „Europa” 51 
„ Gheaţă şi vid 55 

. DISCOVERY 

„La vale 61 

. Lumile lui Galileo 64 

. Dublă întâlnire 68 

. Fuga de gigant 74 

. Convorbiri particulare 76 

. Abordaj 79 

„ Operaţiuni de salvare 85 

. Operaţiunea moara de vânt 88 
. Ghilotina 93 

. Resurecţia 94 


IV. LAGRANGE 


2.2, 
2); 


Fratele mai mare 98 
Întâlnire 100 


DA, 
2, 
26. 
27. 
28. 
29. 


Misiune de recunoaştere 103 
Vedere din Lagrange 106 

Perioada de probă 111 

Interludiu: Confesiuni adevărate 114 
Frustrări 116 

Stare de urgenţă 121 


V. UN COPIL AL STELELOR 


55 


. Întoarcerea acasă 124 

. Disneyville 129 

. Crystal Spring 132 

. Betty 135 

. Rămas bun 139 

. Reabilitarea 145 

„Foc în adâncuri 149 

. Înstrăinare 154 

„ Peisaj înspumat 157 

. În garajul pentru vehicule 161 

. „Daisy, Daisy.” 1607 

. Cart în cimitir 172 

. ÎNGHIŢITORUL DE LUMI 
„Năluca din maşină 178 

. Exerciţiu de gândire 183 

. Cum să te faci mai repede nevăzut 187 
. Fuga 193 

„Numărătoarea inversă 199 

„ Ultima trecere pe lângă Jupiter 206 
„ Faţa întunecată a lui Jupiter 214 
. Înghiţitorul de lumi 219 

„ RĂSĂRITUL LUI LUCIFER 

. Despărțirea de Jupiter 224 

. Un joc cosmic 228 

. Combustie 230 

. Lumi dăruite 238 

. Între doi sori 240 


Răsăritul lui Lucifer 242 


Epilog: 20.001 244 


I. 

LEONOV 

1. Întâlnire în miezul lucrurilor. 

Chiar şi în această eră, folosind metrul, ca unitate de 
măsură, diametrul telescopului avea nu trei sute de metri, 
ci o mie de picioare. Discul uriaş, aşezat între munţi, era 
acum aproape pe jumătate în umbră, în timp ce soarele 
tropical se ducea încet să se culce. Dar reţeaua complicată, 
triunghiulară, a antenei suspendate la înălţime, chiar în 
centru, era încă în plină lumină. De jos de la sol ţi-ar fi 
trebuit ochi foarte ageri ca să observi cele două siluete 
umane din labirintul de traverse, cabluri de susţinere şi 
sisteme de transmisie a undelor. 

— A venit vremea, spuse dr. Dimitri Moisevici vechiului său 
prieten Heywood Floyd, să vorbim despre o mulţime de 
lucruri. Despre pantofi şi nave spaţiale şi ceară de sigilat, 
dar mai ales despre monoliţi şi computere defecte. 

— A, deci de-aia m-ai smuls din sala de conferinţe. Nu că 
mi-ar părea rău, l-am auzit pe Carl ţinându-şi discursul 
despre SETI de atât de multe ori, încât i l-aş putea recita pe 
dinafară. lar priveliştea e cu-adevărat fantastică - ştii, de- 
atâtea ori am fost la Arecibo, dar niciodată nu am reuşit să 
ajung aici sus, pe antenă. 

— Ar putea să-ţi fie ruşine. Eu am fost aici de trei ori. 
Imaginează-ţi: stăm aici şi ascultăm întregul Univers, dar 
nimeni nu ne poate auzi pe noi. Aşa că hai să discutăm 
despre treburile noastre. 

— Ce treburi? 

— În primul rând, de ce a fost nevoie să-ţi dai demisia din 
funcţia de Preşedinte al Consiliului Naţional pentru 
Astronautică? 

— Nu mi-am dat demisia. Pur şi simplu Universitatea din 
Hawaii plăteşte mult mâi bine. 


— O. K., nu ţi-ai dat demisia, doar le-ai luat-o înainte cu o 
clipă. După atâţia ani, Woody, pe mine nu mă păcăleşti, şi 
nici n-ar trebui să încerci. Dacă ţi-ar oferi acum din nou 
funcţia de Preşedinte al Consiliului, ai ezita? 

— Bine, cazac bătrân. Ce vrei să ştii? 

— Mai întăi, în raportul pe care ai reuşit să-l faci după 
atâtea presiuni, sunt o mulţime de întrebări lăsate fără nici 
un răspuns. Trecem peste secretul ridicol şi, cinstit vorbind, 
nejustificat, în care s-au făcut săpăturile la monolitul Tycho. 

— N-a fost ideea mea. 

— Mă bucur. Mai mult, chiar te cred. Şi îţi mulţumim că 
acum oricine are acces să examineze obiectul - ceea ce, 
bineînţeles, ar fi trebuit să faci de la bun început. Nu c-ar 
ajuta prea mult. 

Urmă o tăcere sumbră, timp în care cei doi contemplau 
enigma întunecată de-acolo, de pe Lună, căci ea continua să 
sfideze toate armele pe care ingeniozitatea umană le 
inventase pentru ca să o dezlege. Apoi savantul rus 
continuă: 

— Oricum, indiferent de ce este monolitul Tycho, mai 
interesant e ce se întâmplă pe Jupiter. Într-acolo se 
îndrepta semnalul lui, la urma urmelor. Şi acolo au dat aităi 
de bucluc. Apropo, mi-a părut rău de ei, deşi Frank Poole 
era singurul pe care îl cunoscusem personal. L-am întâlnit 
în '98 la Congresul IAF, părea un tip de treabă. 

— Mulţumesc; toţi erau oameni de treabă. Iare-aş vrea să 
ştiu ce s-a-ntâmplat cu ei. 

— Orice li s-ar fi întâmplat, trebuie să recunoşti că acum 
ăsta e un lucru care priveşte întreaga rasă umană, nu 
numai Statele Unite. Nu vă mai puteţi permite să încercaţi 
să folosiţi informaţiile în avantajul vostru, exclusiv. 

— Dimitri, ştii foarte bine că şi ai voştri ar fi făcut acelaşi 
lucru! lar tu i-ai fi ajutat. 

— Ai perfectă dreptate. Dar asta e de-acum istorie. Ca şi 
guvernul vostru, de care tocmai aţi scăpat, şi care e 


responsabil de toată porcăria asta. Cu un Preşedinte nou, 
poate consilierii mai înţelepţi se vor face auziţi. 

— Poate. Ai vreo sugestie? Şi dacă ai, e oficială, sau sunt 
numai speranţe cu caracter strict personal? 

— Pentru moment, totul este absolut neoficial. E ceea ce 
blestemaţii de politicieni numesc discuţii de tatonare. Şi 
dacă va fi nevoie, voi nega hotărât totul. 

— Corect. Continuă. 

— O. K., uite cum stau lucrurile. Voi lucraţi la asamblarea 
lui Discovery II, pe orbita de parcare, cât puteţi de repede, 
dar ştiţi că nu aveţi nici o şansă să o terminaţi în mai puţin 
de trei ani, ceea ce înseamnă că o să pierdeţi următoarea 
fereastră de lansare. 

— Nici nu-ţi confirm, nici nu neg; nu uita că nu sunt decât 
un umil rector de universitate, dintr-un colţ al Pământului, 
opus Consiliului pentru Astronautică. 

— Şi presupun că ultima ta călătorie la Washington a fost 
în vacanţă, ca să-ţi vezi vechii prieteni. Dar să continuăm. 
Nava noastră, Alexei Leonov. 

— Eu ştiam că se numeşte Gherman 'Titov. 

— Greşit, domnule rector. CIA-ul vostru scump şi drag s-a 
înşelat din nou. Din ianuarie trecut se numeşte Leonov. Şi 
să nu spui nimănui că de la mine ştii că ea va ajunge pe 
Jupiter cel puţin cu un an înaintea lui Discovery. 

— Să nu spui nici tu că de la mine ştii că m-am temut de 
asta. Dar te rog, continuă. 

— Fiindcă şefii mei sunt la fel de tâmpiţi şi de obtuzi ca şi 
ai tăi, ei vor să facă totul singuri. Ceea ce înseamnă că ce vi 
s-a întâmplat vouă ni se poate întâmplă şi nouă, şi-atunci o 
s-o luăm cu toţii de la capăt - sau poate chiar şi mai rău. 

— Dar ce crezi că ni s-a întâmplat nouă? Suntem la fel de 
nedumeriţi ca şi voi. Şi să nu-mi spui că n-aţi primit 
înregistrările lui Dave Bowman. 

— Ba bineînţeles că le-am primit. Până la ultima: 
„Dumnezeule, e plin de stele!” Am făcut chiar şi o analiză a 


accentelor pe baza amprentelor lui vocale. Şi nu credem că 
halucina. Încerca să descrie ceea ce vedea cu-adevărat. 

— Şi ce zici despre schimbul Doppler făcut de el? 

— Bineînţeles, e cu neputinţă. Când i-am pierdut urma, se 
îndepărta cu o viteză de zece ori mai mică decât viteza 
luminii. Şi o atinsese în mai puţin de două minute. Un sfert 
de milion de gravitaţii. 

— Deci, probabil că a fost ucis instantaneu. 

— Nu face pe naivul, Woody. Sistemele voastre de radio nu 
sunt construite ca să reziste nici la a suta parte din această 
acceleraţie. Dacă ele au putut să supravieţuiască, ar fi putut 
supravieţui şi Bowman. Măcar până când am pierdut 
legătura cu el. 

— Nu făceam altceva decât o verificare independentă a 
deducţiilor voastre. De-aici încolo, suntem la fel de 
nedumeriţi ca şi voi. Dacă voi sunteţi nedumeriţi. 

— Mi-e ruşine să recunosc că nu facem altceva decât să ne 
jucăm cu o serie întreagă de presupuneri nebuneşti. Cred 
însă că niciuna din ele nu se va dovedi măcar pe jumătate 
atât de nebunească pe cât e realitatea. 

Sistemele de avertizare pentru navigaţie clipeau de jur 
împrejurul lor în explozii minuscule, sângerii, şi cei trei 
stâlpi subţiri, care susțineau antena, începură să scapere ca 
nişte geamanduri luminoase pe fondul din ce în ce mai 
întunecat al cerului. Ultima felie a soarelui roşu fu înghițită 
în spatele dealurilor din apropiere. Heywood Floyd era în 
aşteptarea Fulgerului Verde, pe care nu-l văzuse niciodată 
până atunci. Dar fu din nou dezamăgit. 

— Aşa că, Dimitri, hai să trecem la subiect. De fapt, ce 
urmăreşti? 

— În banca de date a lui Discovery trebuie să fie stocată o 
mare cantitate de informaţii nepreţuite. Probabil 
informaţiile continuă să se adune, chiar dacă nava a încetat 
să mai transmită. Am vrea să avem acces la ele. 

— Nimic rău în asta. Dar când veţi ieşi în spaţiu şi Leonov 
se va întâlni cu Discovery, ce v-ar putea împiedica să urcați 


la bordul acesteia şi să copiaţi tot ce vreţi? 

— N-aş fi crezut că trebuie să-ţi amintesc eu că Discovery 
este teritoriu al Statelor Unite şi că orice intrare 
neautorizată la bordul ei ar însemna un act de piraterie. 

— Cu excepţia cazurilor când e vorba de viaţă şi de 
moarte, ceea ce nu-i aşa de greu de aranjat. De altfel, ne-ar 
fi destul de greu să verificăm ce faceţi voi acolo, sus, de la 
un miliard de kilometri distanţă. 

— Îţi mulţumesc pentru ideea deosebit de interesantă. O 
să o dau şi eu mai departe. Dar chiar dacă urcăm la bord, 
ne trebuie săptămâni întregi ca să dăm de capăt sistemelor 
voastre şi să vă citim toate băncile de memorie. Ceea ce 
vreau eu să vă propun este o colaborare. Sunt convins că e 
ideea cea mai bună - dar s-ar putea ca amândurora să ne 
fie greu să-i facem pe şefii noştri să o înghită. 

— Vrei ca unul dintre astronauții noştri să zboare la bordul 
lui Leonov? 

— Da, de preferat un inginer care se specializează în 
sistemele de pe Discovery. Ca cei pe care-i instruiți la 
Houston, ca să aducă nava înapoi acasă. 

— Asta de unde-o mai ştii? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Woody, a fost în 
videotextul Săptămâna Aviației acum cel puţin o lună. 

— Chiar sunt pe dinafară; nu-mi mai spune nimeni ce 
informaţii au încetat să mai fie secrete. 

— Un motiv în plus pentru o vizită la Washington. Ai să mă 
susţii? 

— Bineînţeles. Sunt de acord cu tine sută la sută. Dar. 

— Dar ce? 

— Amândoi avem de-a face cu dinozauri cu creierii în 
coadă. Cel puţin câţiva dintre ai mei vor spune: Lasă-i pe 
ruşi să-şi rişte ei gâturile alergând către Jupiter. Oricum, 
vom fi şi noi acolo peste câţiva ani - la ce să ne grăbim? 

Timp de câteva clipe tăcerea se aşternu peste reţeaua 
antenei; nu se mai auzea decât scârţâitul stins al cablurilor 
care o ţineau suspendată, la câteva sute de metri în înaltul 


cerului. Apoi Moisevici continuă, atât de încet, încât Floyd 
fu nevoit să-şi încordeze auzul ca să înţeleagă ce spune. 

— A mai verificat cineva traiectoria lui Discovery în ultima 
vreme? 

— Nu ştiu, dar presupun că da. Dar de ce te interesează? 
Traiectoria este perfect stabilă. 

— Nu zău? Dă-mi voie ca, în felul meu lipsit de tact, să-ţi 
amintesc un incident jenant din zilele de demult de la 
NASA. Prima voastră staţie cosmică - Skylab. Ar fi trebuit 
să rămână pe orbită cei puţin zece ani. Dar nu v-aţi făcut 
calculele cum trebuie. Forţa de atracţie a ionosferei a fost 
grosolan subestimată, iar Skylab s-a prăbuşit cu mulţi ani 
înainte de termen. Sunt sigur că îţi aminteşti incidentul 
acesta neplăcut, chiar dacă pe vremea aceea nu erai decât 
un băieţandru. 

— Era în anul în care am terminat facultatea, ştii foarte 
bine. Dar Discovery nici nu se va apropia de Jupiter. Chiar şi 
la perigeu, ăsta, la peri-iov, înălţimea la care zboară e mult 
prea mare ca să fie afectată de atracţia atmosferică. 

— Ţi-am spus deja destul de multe ca să risc să fiu trimis la 
casa de la ţară, cu domiciliu forţat - şi s-ar putea ca de data 
asta să nu ţi se mai dea voie să mă vizitezi. Aşa că tu roagă-i 
pe ai tăi, cei care se ocupă de traiectorii, să-şi facă treaba 
cu mai multă atenţie, da? Şi reaminteşte-le că Jupiter are 
cea mai mare magnetosferă din sistemul solar. 

— Acum înţeleg ce vrei să spui. Îţi mulţumesc. Mai ai ceva, 
înainte de a cobori? Am început să îngheţ. 

— N-ai grijă, amice. De îndată ce-ai să transmiţi toate 
astea Washington-ului - mai aşteaptă o săptămână, să fiu şi 
eu gata - atunci spiritele se vor înfierbânta foarte, foarte 
tare. 

2. Casa cu delfini. 

Delfinii veneau în sufragerie în fiecare zi, înainte de apusul 
soarelui. O singură dată, de când Floyd se mutase în 
reşedinţa rectorului, îşi încălcaseră obiceiul. Aceasta fusese 
în ziua marelui val tectonic din '05 care, din fericire, îşi 


pierduse mult din forţă până să ajungă la Hilo. A doua oară 
când va constata că prietenii lui nu au venit la întâlnire, 
Floyd avea de gând să-şi urce imediat întreaga familie în 
maşină şi se vor îndrepta spre ţinuturi mai înalte, în direcţia 
lui Mauna Kea. 

Erau fermecători, dar, trebuia să recunoască, energia lor 
era uneori obositoare. Bogatul specialist în geologie marină 
care proiectase casa nu se supăra niciodată când îl 
stropeau, fiindcă el oricum era mai tot timpul în slip, sau 
nici atât. Dar se întâmplase ca într-o zi, când întregul 
Consiliu Regent stătea în jurul bazinului, toţi membrii săi în 
mare ţinută, bând cocteiluri şi aşteptând sosirea unui 
oaspete de vază de pe continent, delfinii să considere că 
tocmai au primit un premiu pentru bună purtare. lar 
oaspetele a fost întâmpinat de un comitet de recepţie 
murat, îmbrăcat nepotrivit în halate de baie, şi poftit la o 
gustare foarte sărată. 

Floyd se întreba adesea cum i-ar fi plăcut lui Marion casa 
aceasta frumoasă, dar ciudată, de pe malul Pacificului. Ei 
nu-i plăcuse niciodată marea, dar marea învinsese până la 
urmă. Chiar dacă amintirea se mai stinsese, mai vedea şi 
acum pâlpâirea ecranului pe care apăruse pentru prima 
oară anunţul: 

DR. FLOYD - URGENT şi PERSONAL. 

Apoi rândurile fluorescente care i se întipăriseră în minte, 
ca arse cu fierul roşu: 

REGRETĂM SĂ VĂ INFORMĂM ZBORUL LONDRA- 
WASHINGTON, NR. 452 S-A PRĂBUŞIT DEASUPRA 
NEWFOUNDLAND. ECHIPE SALVARE AU PORNIT SPRE 
LOCUL NAUFRAGIULUI DAR NE TEMEM CĂ NU SUNT 
SUPRAVIEȚUITORI. 

Dacă întâmplarea nu şi-ar fi băgat coada, ar fi fost şi el în 
avionul acela. Timp de câteva zile, aproape că regretase 
problemele de la Administraţia Europeană a Spaţiului, care 
îl reţinuseră la Paris; discuţiile cu privire la încărcătura 
utilă a lui Solaris îi salvaseră viaţa. 


Acum avea o slujbă nouă, o casă nouă şi chiar şi o soţie 
nouă. Ironia soartei se făcuse simțită şi de data asta. 
Reproşurile şi anchetele care urmaseră misiunii de pe 
Jupiter îi distruseseră cariera la Washington, dar un om de 
valoarea lui nu rămânea şomer multă vreme. Întotdeauna îl 
atrăsese ritmul mai lent al vieţii universitare, şi atunci când 
atracţia aceasta se combinase cu unul dintre cele mai 
frumoase locuri de pe pământ, ea se dovedise irezistibilă. 
La numai o lună după numire o întâlnise pe cea care urma 
să-i devină a doua soţie, asta în timp ce, împreună cu un 
grup de turişti, urmărea focurile de artificii din vârful 
muntelui Kilauea. 

Cu Caroline îşi găsise liniştea aceea, la fel de importantă 
ca şi dragostea, dar mai durabilă. Le fusese o bună mamă 
vitregă celor două fetiţe ale lui Marion şi i-l dăruise pe 
Christopher. În ciuda celor douăzeci de ani diferenţă între 
ei, îi înţelegea stările de spirit şi ştia să-l scoată din 
momentele de deznădejde. Cu sprijinul ei ajunsese să 
contemple amintirea lui Marion fără durere, chiar dacă îl 
bântuia o anumită tristeţe, ce-l va marca pentru tot restul 
vieţii. 

Caroline îi arunca un peşte delfinului cel mare - masculul 
pe care îl botezaseră Scarback - când o gâdilătură uşoară 
la încheietura mâinii îl anunţă pe Floyd că-l căuta cineva. 
Atinse uşor banda subţire de metal pentru a opri sistemul 
de avertizare fără sunet şi se îndreptă spre cel mai apropiat 
setcom din câte erau împrăştiate prin încăpere. 

— Rectorul. Cine este? 

— Heywood? Sunt Victor. Ce mai faci? 

Într-o fracțiune de secundă, un întreg caleidoscop de 
emoţii îl copleşi pe Floyd. Mai întâi agasarea: succesorul 
său - şi, cu siguranţă, primul artizan ai destituirii sale - nu- 
şi bătuse niciodată capul să-l caute de când părăsise 
Washington-ul. Apoi curiozitatea: ce voiau să-i spună? Apoi 
o hotărâre fermă să îi ajute cât va putea mai puţin, apoi 
gândul la propriul lui infantilism, şi, în cele din urmă, un val 


de entuziasm. Victor Millson nu putea avea decât un singur 
motiv pentru care îl căuta. 

Pe un ton cât putea mai neutru, Floyd îi răspunse: 

— N-am a mă plânge, Victor. Care-i baiul? 

— Circuitul ăsta e asigurat? 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, nu. Nu mai am nevoie. 

— Hm, în fine. Atunci să-ţi spun despre ce e vorba. Îţi 
aminteşti ultimul proiect la care ai fost coordonator? 

— N-o să-mi fie uşor să-l uit, mai ales că acum o lună am 
fost chemat să mai răspund la nişte întrebări în faţa 
Subcomisiei pentru Astronautică. 

— Da, da, sigur. Neapărat trebuie să-ţi citesc şi eu 
raportul, când voi avea o clipă liberă. Dar am fost atât de 
ocupat cu lucrările, şi de fapt aici e problema. 

— Credeam că totul merge conform programului. 

— Aşa e - din păcate. Nu reuşim să-l facem să meargă mai 
repede; chiar şi la nivel de prioritate absolută, tot nu 
câştigăm decât câteva săptămâni. Şi asta înseamnă că se 
face prea târziu. 

— Nu înţeleg, spuse Floyd nevinovat. Sigur că nu avem de 
ce să pierdem prea mult timp, dar ştiam că nu avem o 
limită. 

— Ba avem. Două. 

— Mă uimeşti. 

Dacă Victor sesizase ironia, însemna că se hotărâse să 
treacă peste ea. 

— Da, avem două limite. Una impusă de oameni, cealaltă 
nu. Se pare, acum, că nu vom mai fi primii care să ne 
întoarcem la locul acţiunii. Vechii noştri rivali ne-o vor lua 
înainte cu cel puţin un an. 

— Ce păcat. 

— Şi ăsta nu-i cei mai râu lucru. Chiar şi fără competiţia 
asta, tot ajungem prea târziu. Când o să ajungem noi, nu va 
mai fi nimic acolo. 

— Asta-i ridicol. Sunt sigur că aş fi auzit ceva dacă 
Congresul ar fi abolit legea gravitaţiei. 


— Eu vorbesc serios. Situaţia nu e stabilă - nu pot să-ţi 
dau acum amănunte. Eşti acasă astă-searâ? 

— Da, răspunse Floyd, realizând cu o oarecare mulţumire 
că în Washington trebuia să fie binişor trecut de miezul 
nopții. 

— Bun. În mai puţin de-o oră are să-ţi parvină un colet. 
Sună-mă de îndată ce l-ai cercetat. 

— Nu se face prea târziu? 

— Ba da. Dar am pierdut deja prea mult timp. Nu vreau să 
mai pierdem. 

Millson s-a ţinut de cuvânt. Peste exact o oră un plic mare, 
sigilat, îi fu adus de un colonel de aviaţie, nici mai mult nici 
mai puţin; acesta a aşteptat râbdător şi a făcut conversaţie 
cu Caroline în timp ce Floyd studia conţinutul. 

— Mă tem că va trebui să-l iau înapoi după ce-l terminaţi, 
spuse curierul cu rang atât de înalt, ca şi când s-ar fi scuzat. 

— Mă bucur, răspunse Floyd şi se aşeză în hamacul lui 
preferat să citească. 

Înăuntru erau două documente, primul dintre ele foarte 
scurt. Avea pe el o ştampilă STRICT SECRET, dar cuvântul 
STRICT fusese şters şi modificarea confirmată de trei 
iscălituri, toate indescifrabile. În mod evident extras dintr- 
un document mult mai lung, fusese cenzurat cu stricteţe şi 
era plin de spaţii goale, care îl făceau foarte greu de citit. 
Din fericire, concluziile sale puteau fi rezumate într-o 
singură frază: Ruşii vor ajunge pe Discovery cu mult înainte 
ca proprietarii de drept să o poată face. Dat fiind că ştia 
deja asta, Floyd trecu repede la cel de-al doilea document - 
nu înainte de a observa cu satisfacţie că de data asta 
reuşiseră să obţină numele corect. Ca de obicei, Dimitri 
avusese perfectă dreptate. Următoarea expediţie, cu 
echipaj uman la bord, se va face cu o navă care se va chema 
Cosmonaut Alexei Leonov. 

Cel de-al doilea document era mult mai lung şi era marcat 
ca fiind numai confidenţial: era de fapt ciorna unei scrisori 
către revista „Science”, în aşteptarea unei ultime aprobări 


pentru publicare. Titlul, vioi, suna aşa: Vehiculul spaţial 
Discovery: comportament orbital anormal. 

Urmau douăsprezece pagini de tabele matematice şi 
astronomice. Floyd trecu peste ele în grabă, citind printre 
rânduri şi încercând să detecteze o cât de mică notă de 
scuză sau stânjeneală. Când ajunse la sfârşit, fu nevoit să 
zâmbească cu o admiraţie puţin acră. N-ai fi ghicit că 
staţiile de urmărire sau cei care făceau calculele de mişcare 
au fost luaţi prin surprindere şi nici că se declanşase o 
întreagă operaţiune de acoperire. Se vor prăbuşi capete şi 
ştia că lui Victor Millson avea să-i facă plăcere să le taie - 
asta dacă al lui nu va cădea primul. Deşi, ca să fie sincer, 
trebuia să admită că Victor îşi exprimase nemulţumirea 
când se făcuseră reduceri de fonduri pentru sistemele de 
urmărire. Poate asta avea să-l salveze. 

— Mulţumesc, colonele, spuse Floyd după ce termină de 
citit hârtiite. E ca pe vremuri, cu documente secrete. Dar 
ăsta e unul din lucrurile de care nu îmi e dor. 

Colonelul aşeză cu grijă plicul la loc în servietă şi puse în 
funcţiune încuietoarea. 

— Doctorul Millson v-a rugat să-l sunaţi cât mai repede. 
— Ştiu. Dar eu nu am un circuit asigurat, mai am şi nişte 
musafiri importanţi care trebuie să sosească în curând şi să 
fiu al naibii dacă am de gând să mă sui în maşină şi să merg 

până la centrul vostru din Hilo numai ca să-i spun că am 
citit două hârtii. Spuneţi-i că le-am studiat cu atenţie şi că 
aştept cu nerăbdare să primesc veşti de la el. 

O clipă, colonelul păru că vrea să-l contrazică. Apoi se 
răzgândi, îşi luă ţeapăn la revedere şi dispăru nemulţumit 
în întuneric. 

— Hei, ce-a fost asta? Întrebă Caroline. Nu avem nici un 
musafir în seara asta, nici important şi nici alt fel. 

— Detest să mi se dea ordine, mai ales de către Victor 
Millson. 

— Pun pariu că te sună de îndată ce colonelul îşi va face 
raportul. 


— O să trebuiască să închidem videoul şi să facem zgomot 
ca de petrecere. Dar, ca sa fiu cinstit până la capăt, în 
stadiul ăsta nu am prea mare lucru de spus. 

— Despre ce? Dacă-mi este permis să te întreb. 

— lartă-mă, draga mea. Se pare că Discovery ne face 
figuri. Noi credeam că nava e stabilă pe orbită. În realitate 
însă s-ar putea să fie pe cale să se prăbuşească. 

— Pe Jupiter? 

— A, nu, asta ar fi chiar imposibil. Bowman a lăsat-o 
parcată în punctul interior Lagrange, pe linia dintre Jupiter 
şi lo. Ar fi trebuit să fi rămas acolo, mai muit sau mai puţin 
în acelaşi loc, fiindcă era de aşteptat ca perturbațiile 
produse de lunile exterioare să o mai mişte încolo şi-ncoace. 
Dar ce se întâmplă acum e foarte ciudat, şi nu avem nici o 
explicaţie destul de completă. Discovery se îndreaptă din ce 
în ce mai repede către Io - uneori accelerează, alteori chiar 
o ia înapoi. Dacă o ţine tot aşa, impactul va surveni sigur în 
următorii doi sau trei ani. Credeam că aşa ceva nu se poate 
întâmpla în astronomie. Din câte ştiam eu, mecanica 
astrelor ar trebui să fie o ştiinţă exactă. Sau cel puţin aşa ni 
s-a spus întotdeauna nouă, bieţi biologi înapoiaţi. Şi ea chiar 
este o ştiinţă exactă, atunci când ţii cont de toate datele. 
Dar în jurul lui Io se petrec nişte fapte ciudate. Pe lângă 
vulcanii de-acolo, mai sunt şi nişte descărcări electrice 
extraordinare - iar câmpul magnetic al lui Jupiter se 
deplasează din zece în zece ore. În consecinţă, gravitația nu 
este singura forţă care acţionează asupra lui Discovery, ar fi 
trebuit să ne gândim la toate astea mai de mult, mult mai 
de mult. 

— Ei, acum asta nu mai e problema ta. Ar trebui să fii 
mulţumit. 

„Problema ta” - exact aşa spusese şi Dimitri. lar Dimitri - 
vulpea bătrână - îl cunoştea de mult mai multă vreme decât 
Caroline. 

Poate că nu era problema lui, dar avea totuşi o 
responsabilitate. Oricât de multe alte persoane au luat 


parte la acest program, în analiza finală el fusese acela care 
dăduse aprobarea planurilor pentru Misiunea Jupiter şi se 
ocupase şi de punerea lor în aplicare. 

Încă de-atunci avusese unele îndoieli; opiniile lui ca om de 
ştiinţă intrau în conflict cu datoriile lui ca birocrat. Şi-ar fi 
putut expune punctul de vedere şi s-ar fi putut opune 
politicii obtuze a vechii administrații, dar încă nu era sigur 
în ce măsură contribuise aceasta la dezastru. 

Poate cel mai bine era să închidă definitiv capitolul acesta 
al vieţii sale şi să-şi concentreze capacitatea şi energiile 
asupra noii cariere. Dar, în adâncul inimii, ştia că îi va fi 
imposibil. Chiar dacă Dimitri nu i-ar fi stârnit vechi 
sentimente de vinovăţie, acestea ar fi ieşit şi singure la 
suprafaţă. 

Muriseră patru oameni, un altul dispăruse acolo, între 
lunile lui Jupiter. Mâinile îi erau pătate cu sânge şi nu ştia 
cum să facă să şi le spele. 

3. Sal 9000 

Dr. Sivasubramanian Chandrasegarampillai, profesor de 
ştiinţa computerelor la Universitatea din Illinois, Urbana, 
trăia, şi el, cu un sentiment al vinovăţiei, chiar dacă foarte 
diferit de al lui Heywood Floyd. Aceia dintre studenţii şi 
colegii lui, care deja se întrebau dacă micul om de ştiinţă e 
cu adevărat uman, nu ar fi fost foarte surprinşi să afle că 
gândurile lui nu se îndreptau spre astronauții morţi. Dr. 
Chandra nu-şi jelea decât copilul pierdut, pe Hal 9000. 

După atâţia ani şi atâtea cercetări făcute pe datele 
transmise prin radio de pe Discovery, tot nu reuşise să afle 
ce se întâmplase. Nu putea decât să formuleze nişte teorii; 
faptele de care avea nevoie se aflau undeva între Jupiter şi 
Io, îngheţate în circuitele lui Hal. 

Desfăşurarea evenimentelor era clară. Până în momentul 
tragediei; de-aici încolo, comandantul Bowman mai dăduse 
ceva detalii în scurtele ocazii când restabilise legătura cu 
Pământul. Dar faptul că ştiau ce se întâmplase, nu însemna 
că aflaseră şi de ce fusese aşa. 


Primul semn că ceva merge rău apăruse către sfârşitul 
misiunii, când Hal anunţase iminenţa unei defecţiuni la 
antena principala a lui Discovery, îndreptată spre Pământ. 
Dacă unda radio, lungă de o jumătate de miliard de 
kilometri, rata ţinta, nava rămânea oarbă, surdă şi mută. 

Bowman însuşi ieşise, într-o încercare de a remedia 
componenta suspectă dar, spre mirarea tuturor, la testări 
aceasta se dovedi a funcţiona perfect. Circuitele automate 
de verificare nu găsiseră nimic în neregulă. Nici ele şi nici 
fratele geamăn de pe Pământ, al lui Hal, Sal 9000, atunci 
când informaţiile fuseseră transmise la Urbana. 

Hal însă susţinuse cu încăpățânare că diagnosticul lui era 
exact şi făcuse aluzii destul de directe la „factorul de eroare 
umană”! El propusese ca piesa respectivă să fie montată la 
loc pe antenă şi lăsată acolo până când va apărea avaria 
care, atunci, va putea fi localizată cu precizie. Nimeni nu 
avusese nimic de obiectat, căci ea putea fi înlocuită în 
câteva minute, chiar în caz de avarie. 

Totuşi, Bowman şi Poole erau nemulţumiţi; amândoi 
simțeau că ceva nu e în ordine, dar nu reuşeau să pună 
degetul pe rană. De câteva luni de zile îl acceptaseră pe Hal 
ca pe al treilea membru al micului lor grup, şi îi cunoşteau 
toate toanele. Apoi, la un moment dat, atmosfera la bordul 
navei se schimbase pe nesimţite; apăruse o tensiune în aer. 

Cu sentimentul trădării - după cum raportase mai târziu 
Bowman, panicat, Centrului de control - cele două treimi 
umane ale echipajului dezbătuseră ce atitudine să adopte în 
cazul în care se dovedea că tovarăşul lor se defectase. În cel 
mai rău caz, lui Hal aveau să i se retragă toate 
responsabilităţile. Ceea ce însemna deconectarea - 
echivalentă cu moartea pentru un computer. 

În ciuda îndoielilor, îşi continuaseră programul stabilit. 
Poole părăsise Discovery, într-unul dintre vehiculele care 
serveau atât ca mijloace de transport, cât şi ca ateliere 
mobile pentru activităţile din afara staţiei. Şi, fiindcă 
braţele mobile ale vehiculului nu făceau faţă sarcinii destul 


de delicate de remontare a antenei, Poole se apucase să 
facă această operaţiune el însuşi. 

Ce se întâmplase apoi nu fusese înregistrat de către 
camerele exterioare, ceea ce în sine era un amănunt curios. 
Primul semn al dezastrului, primit de Bowman, fusese un 
strigăt al lui Poole - apoi, linişte. Câteva clipe mai târziu, îl 
văzuse pe Poole rostogolindu-se, dându-se de-a berbeleacul 
şi dispărând în spaţiu. Se izbi de propriul său vehicul, 
scăpat acum de sub control. 

După cum recunoscuse Bowman mai târziu, şi el făcuse 
câteva greşeli, toate explicabile, cu excepţia uneia. În 
speranţa de a-l salva pe Poole, dacă mai era în viaţă, se 
aruncase în alt vehicul spaţial şi îl lăsase pe Hal stăpân pe 
navă. 

EVA fusese în zadar: când ajunsese Bowman la el, Poole 
era deja mort. Împietrit de durere, îi purtase trupul înapoi 
spre navă, unde constatase că Hal refuza să-l lase să intre. 

Dar Hal subestimase şi ingeniozitatea şi hotărârea unei 
fiinţe omeneşti. Deşi îşi lăsase casca de protecţie înăuntru, 
şi se expunea astfel contactului direct cu spaţiul cosmic, 
Bowman intră printr-o trapă de serviciu, care nu era 
controlată de computer. Apoi se apucase să-l lobotomizeze 
pe Hal, deconectându-i modulele de gândire unul câte unul. 

Când recapătă controlul asupra navei, Bowman făcu o 
descoperire înfiorătoare: în absenţa lui, computerul 
deconectase toate sistemele de supravieţuire ale celor trei 
astronauți în stare de hibernare. Bowman era singur, mai 
singur decât fusese vreodată cineva în întreaga istorie a 
omenirii. 

Poate alţii s-ar fi lăsat pradă disperării, dar acum era 
momentul ca David Bowman să demonstreze că cei care îl 
selectaseră făcuseră o alegere bună. Reuşi să o ţină pe 
Discovery în funcţiune, ba chiar restabilise o legătură 
sporadică cu Centrul de control, orientând nava în aşa fel 
încât antena blocată să fie îndreptată spre Pământ. 


Urmându-şi traiectoria dinainte programată, Discovery 
ajunsese în cele din urmă în dreptul lui Jupiter. Acolo 
Bowman descoperise, învârtindu-se împreună cu sateliții 
giganticei planete, o lespede neagră cu exact aceeaşi formă 
ca a monolitului Tycho excavat în craterul lunar, numai că 
de câteva sute de ori mai mare. leşise într-un vehicul să 
cerceteze obiectul şi dispăruse, lăsând mesajul acela ciudat, 
ultimul de altfel: „Dumnezeule, e plin de stele!” 

Dar acesta era un mesaj cu care n-aveau decât să-şi bată 
alţii capul, dacă voiau; grija doctorului Chandra era Hal. 
Dacă era un lucru pe care omul acesta lipsit de sentimente 
îl detesta cu-adevărat, acesta era incertitudinea. Nu-şi va 
găsi liniştea până când nu va afla cauzele 
comportamentului lui Hal. Chiar şi acum, refuza să admită 
că acesta funcţionase prost; cel mult, fusese o „anomalie”. 

Spaţiul cât un dulap pe care îl folosea drept birou personal 
era mobilat numai cu un scaun rotativ, un birou cu consolă 
şi o tablă flancată de două fotografii. Puţini oameni obişnuiţi 
ar fi putut identifica personajele din portrete, dar cei cărora 
li se permisese până acum accesul îi recunoscuseră imediat 
pe John von Neumann şi pe Alan Turing, zeii gemeni ai 
panteonului computerelor. 

Pe birou nu se aflau cărţi şi nici măcar hârtie sau 
instrumente de scris. Orice carte din orice bibliotecă din 
lume îi era accesibilă lui Chandra la o simplă apăsare de 
buton, iar ecranul monitorului era şi planşetă şi caiet. Până 
şi tabla o folosea numai când avea oaspeţi; ultima diagramă 
în bloc, pe jumătate ştearsă, era veche de trei săptămâni. 

Dr. Chandra îşi aprinse unul dintre trabucele otrăvite pe 
care şi le aducea din insula Madras şi care erau considerate 
- nu fără temei - a fi unicul său viciu. Consola nu se 
întrerupea niciodată; verifică display-ul să vadă dacă are 
vreun mesaj important, apoi spuse în microfon: 

— Bună dimineaţa, Sal. Deci nu ai noutăţi pentru mine? 

— Nu, doctore Chandra. Dumneavoastră aveţi ceva pentru 
mine? 


Vocea ar fi putut oricând fi confundată cu cea a unei femei 
Hindu, cu educaţia făcută în Statele Unite sau în ţara ei de 
baştină. Accentul lui Sal nu fusese de la bun început aşa, 
dar în decursul anilor deprinsese multe dintre inflexiunile 
lui Chandra. 

Savantul bătu pe tastatură un cod special şi cuplă pe 
memoria cu gradul cel mai mare de securitate. Nimeni nu 
ştia că, pe acest circuit, el vorbea computerului într-un fel 
în care nu vorbise niciodată vreunei fiinţe omeneşti. Nu 
avea nici o importanţă faptul că Sal nu înţelegea decât a 
zecea parte din ce i se spunea; răspunsurile îi erau atât de 
convingătoare, încât până şi creatorul ei era înşelat uneori. 
Sau mai degrabă se lăsa înşelat. Aceste dialoguri secrete îl 
ajutau să-şi păstreze echilibrul mintal - sau poate chiar să 
nu-şi piardă minţile. 

— Sal, mi-ai spus adesea că, dacă nu obţinem mai multe 
informaţii, n-o să putem rezolva problema 
comportamentului anormal al lui Hal. Cum facem să 
obţinem informaţiile astea? 

— E foarte simplu. Cineva trebuie să se întoarcă pe 
Discovery. 

— Exact. Se pare că asta se va şi întâmpla, chiar mai 
curând decât ne-am aşteptat. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Ştiam că ai să te bucuri, răspunse Chandra, care nu 
minţea. Încetase de mult să se mai contrazică cu gaşca de 
filosofi care susțineau că un computer nu poate avea 
sentimente, ci numai le mimează. 


(„Dacă-mi puteţi dovedi că dumneavoastră nu vă prefaceţi 
că sunteţi nervos, atunci vă cred”, îi răspunsese în bătaie de 
joc unui astfel de critic. Moment în care adversarul său îi 
făcuse o demonstraţie a unei crize de furie foarte 
convingătoare.) 

— Acum vreau să explorăm o altă posibilitate, continuă 
Chandra. Diagnosticul e numai primul pas. Dacă nu găsim şi 


un tratament, procesul rămâne incomplet. 

— Crezi că Hal poate fi făcut să funcţioneze normal? 

— Sper. Nu ştiu. S-ar putea să fi suferit avarii ireparabile, 
şi în orice caz a suferit o pierdere de memorie majoră. 

Se opri, pe gânduri, trase de câteva ori din trabuc, apoi 
scoase meditativ un colac de fum care se agăţă fără ezitare 
pe lentila superangulară a lui Sal. Un astfel de gest n-ar fi 
fost privit cu ochi buni de o fiinţă omenească; acesta era 
încă unul din multele avantaje ale computerelor. 

— Am nevoie de ajutorul tău, Sal. 

— Desigur, doctore Chandra. 

— S-ar putea să existe riscuri. 

— Cum adică? 

— Mă gândesc să-ţi deconectez o parte din circuite, în 
special cele pentru funcţii speciale. Te deranjează? 

— Nu pot să-ţi dau un răspuns dacă nu am mai multe date. 

— Foarte bine. Să-ţi explic. De când ţi s-a dat prima oară 
drumul, ai funcţionat neîntrerupt, nu? 

— Aşa este. 

— Dar ştii că noi, fiinţele umane, nu putem face acelaşi 
lucru. Noi avem nevoie de somn, care este o întrerupere 
aproape totală a funcţiilor noastre intelectuale, cel puţin la 
nivelul conştientului. 

— Ştiu asta. Dar nu înţeleg. 

— Ei bine, ceea ce te aşteaptă va fi ca un somn. Probabil 
că singurul lucru care se va întâmpla va fi că, deşi timpul va 
continua să se scurgă, tu nu-l vei înregistra. Atunci când îţi 
vei verifica ceasul intern, ai să constaţi că în monitorizarea 
înregistrărilor tale apar goluri. Asta-i tot. 

— Dar spuneai că s-ar putea să existe riscuri. Care? 

— Există o posibilitate foarte mică - ea nu se poate calcula 
- ca, atunci când îţi voi reconecta circuitele, să intervină 
modificări în personalitatea ta, ca şi în comportamentul tău 
în viitor. S-ar putea să te simţi altfel. Nu neapărat mai bine 
sau mai rău. 

— Nu ştiu ce înseamnă asta. 


— Îmi pare rău - de fapt, s-ar putea să nu însemne mare 
lucru. Nu-ţi bate capul. Acum, te rog să deschizi un 
program nou - iată numele. 

Folosindu-se de tastatură, Chandra bătu: PHOENIX. 

— Ştii ce înseamnă? O întrebă el pe Sal. 

După o pauză imperceptibilă, computerul răspunse: 

— În enciclopedie sunt 25 de explicaţii. 

— Care dintre ele crezi că e cea potrivită? 

— 'Tutorele lui Ahile? 

— Interesant. N-o ştiam. Mai încearcă. 

— Pasăre fabuloasă, renăscută din cenuşa unei existenţe 
anterioare. 

— Excelent. Acum înţelegi de ce l-am ales? 

— Pentru că speri că Hal poate fi reactivat. 

— Da, cu ajutorul tău. Eşti gata? 

— Nu încă. Aş vrea să pun o întrebare. 

— Care? 

— Am să visez? 

— Bineînţeles. Toate fiinţele inteligente visează - numai că 
nimeni nu poate explica de ce. 

Chandra se opri o secundă, mai suflă un colac de fum din 
trabuc, apoi adăugă un lucru pe care nu l-ar fi recunoscut 
niciodată în faţa unei fiinţe omeneşti: 

— Poate o să-l visezi pe Hal, eu îl visez deseori. 

4. Descrierea misiunii. 

VARIANTA ENGLEZEASCĂ. 

Către: Căpitan Tatiana (Iania) Orlova, Comandant, 
Cosmonaut pe o navă spaţială. 

Alexei Leonov (UNCOS înregistrat 08/342). 

De la: Consiliul Naţional pentru Astronautică, Pennsylvania 
Avenue, Washington. 

Comisia pentru Spaţiul Cosmic, Academia de Ştiinţe a 
URSS, Koroliev Prospect, Moscova. 

OBIECTIVELE MISIUNII. 

Obiectivele misiunii dumneavoastră sunt, în ordinea 
importanţei: 


1) Să porniţi către sistemul planetei Jupiter şi să vă 
întâlniți cu nava spaţială americană Discovery (UNCOS 
01/283). 

2) Să urcați la bordul acestei nave şi să obţineţi cât mai 
multe informaţii referitoare la misiunea ei de până acum. 

3) Să reactivaţi sistemele de la bordul navei Discovery şi, 
dacă rezervele de combustibil o permit, să-i daţi o 
traiectorie cu destinaţia Pământ. 

4) Să localizaţi obiectul necunoscut întâlnit de Discovery şi 
să-l cercetaţi de la distanţă, cu ajutorul senzorilor. 

5) Dacă veţi considera necesar, şi cu acordul Centrului de 
control, să vă apropiaţi de obiect până la contactul direct, 
pentru a-l cerceta. 

6) Să faceţi o investigaţie asupra planetei Jupiter şi a 
sateliților ei, în măsura în care acest scop este compatibil cu 
cele de mai sus. 

Se înţelege că ordinea priorităţilor se poate schimba, 
datorită unor circumstanţe neprevăzute sau e posibil chiar 
ca unele dintre aceste obiective să nu poată fi atinse deloc. 
Este important să înţelegeţi că întâlnirea cu nava spaţială 
Discovery se va face cu scopul precis al obţinerii de 
informaţii legate de obiect. Acesta va fi obiectivul prioritar, 
înaintea tuturor celorlalte, inclusiv a încercării de 
recuperare. 

ECHIPAJ. 

Echipajul navei Alexei Leonov va consta din: 

Căpitan Tatiana Orlova (Iehnic-Propulsie) 

Dr. Vasili Orlov (Navigaţie-Astronomie) 

Dr. Maxim Brailovski (Ilehnic-Structuri) 

Dr. Alexander Kovalev (lehnic-Ccmunicaţii) 

Dr. Nikolas Ternovski (Iehnic-Sisteme de comandă) 

Chirurg - Comandant Katerina Rudenko (Medical- 
Supravieţuire) 

Dr. Irina lakunina (Medical-Nutriţie) 

În plus, Consiliul Naţional American pentru Astronautică 
va trimite următorii trei experți. 


Dr. Heywood Floyd lăsă să-i cadă memoriul din mână şi se 
sprijini pe spate în scaun. Totul era aranjat; nu mai era cale 
de-ntoarcere. Chiar şi dacă ar fi vrut, acum nu mai putea da 
ceasul înapoi. 

Aruncă o privire Carolinei, stând pe marginea piscinei cu 
Chris, acum în vârsta de doi ani. Puştiul se simţea mai în 
largul lui în apă decât pe uscat şi putea rămâne scufundat 
pe perioade atât de lungi, încât adesea îi speria pe oaspeţi. 
Şi, dacă limba oamenilor îi era încă în mare măsură străină, 
Delfina o vorbea deja fluent. 

Unul din prietenii lui Christopher tocmai se întorsese din 
Pacific şi stătea acum cu spatele întors, la mângâiat. Şi tu 
eşti un fel de călător - îi spuse Floyd în gând - prin oceanul 
imens, lipsit de drumuri; dar cât de mic pare acum Pacificul 
tău, pe lângă imensitatea care mă aşteaptă! 

Caroline îi simţi privirea şi se ridică. Îl cercetă serioasă, 
dar fără resentimente - le consumase în ultimele câteva 
zile. Reuşi chiar să-i zâmbească stins, în timp ce se apropia 
de el. 

— Am găsit poezia aia pe care o căutam, spuse ea. Începe 
aşa: 

Ce e o femeie s-o părăseşti, oare, Focul din vatră, 
pământul scump, Urmând-o pe alba Văduvitoare? 

— Nu prea înţeleg. Cine e Văduvitoarea? 

— Nu cine, ce. E marea. Poezia e o lamentaţie a unei soţii 
de viking. A fost scrisă de Rudyard Kipling, acum o sută de 
ani. 

Floyd strânse mâna soţiei sale; ea nu-i răspunse, dar nici 
nu se împotrivi. 

— Ei bine, eu nu mă simt deloc ca un viking. Nu plec după 
pradă, iar aventura e ultimul lucru la care-mi stă capul. 

— Atunci de ce. Nu, n-am de gând să deschid iar discuţia. 
Dar cred că ne-ar fi amândurora de folos dacă am şti exact 
de ce o faci. 

— Mi-ar plăcea să-ţi pot da un singur motiv, suficient de 
puternic. Am o mulţime de motive mici, în schimb. Care, 


adunate, dau o concluzie căreia nu mă pot împotrivi, te rog 
să mă crezi. 

— Te cred. Dar eşti sigur că nu te minţi singur? 

— Dacă eu mă mint, atunci mai sunt o mulţime de oameni 
care fac acelaşi lucru. Inclusiv, dacă-mi dai voie să-ţi 
reamintesc, Preşedintele Statelor Unite. 

— Nu cred c-aş putea să uit, nici dacă aş vrea. Dar ia să ne 
închipuim - să ne închipuim numai - că nu te-ar fi rugat s-o 
faci. Te-ai fi oferit voluntar? 

— La asta pot să-ţi răspund cu mâna pe inimă. Nu. Nici nu 
mi-ar fi trecut prin cap. Telefonul de la Preşedintele 
Mordecai a fost şocul vieţii mele. Dar după ce m-am gândit 
puţin, mi-am dat seama că are dreptate. Ştii că falsa 
modestie nu mă caracterizează. Sunt cel mai bun pentru 
treaba asta - dacă medicii îşi dau acordul. Iar tu ştii că sunt 
încă într-o formă excelentă. 

Asta îi aduse pe buze zâmbetul dorit. 

— Uneori mă întreb dacă nu a fost cumva ideea ta. 

Într-adevăr, îi trecuse şi lui prin cap; dar putea să-i dea un 
răspuns cinstit. 

— N-aş fi făcut-o fără să-ţi cer părerea. 

— Mă bucur că n-ai făcut-o. Nu ştiu ce ţi-aş fi răspuns. 

— Încă mai pot să refuz. 

— Acum spui prostii, şi ştii şi tu foarte bine. Chiar dacă o 
faci, ai să mă urăşti pentru asta tot restul vieţii - şi nici ţie 
n-ai să ţi-o ierţi. Ai un simţ al datoriei mult prea puternic. 
Poate că ăsta e unul dintre motivele pentru care te-am luat 
de bărbat. 

Datoria. Da, ăsta era cuvântul cheie, şi ce cuvânt complex! 
Avea datorie faţă de sine însuşi, faţă de familie, faţă de 
Universitate, faţă de fosta lui slujbă (chiar dacă o părăsise 
în condiţii neclare), faţă de ţară - şi chiar şi faţă de specia 
umană. Şi o ierarhizare nu era uşor de făcut; mai ales că, 
uneori, ele se băteau cap în cap. 

Avea motive perfect logice pentru a accepta să plece în 
misiune - şi motive la fel de logice, după cum mulţi dintre 


colegii săi i-o spuseseră, să nu plece. Dar poate că, în final, 
decizia o luase nu cu mintea, ci cu sufletul. Şi chiar şi 
sufletul îl împingea în două direcţii diferite. 

Curiozitatea, un sentiment de vinovăţie, hotărârea de a 
încheia o treabă încurcată rău - toate se combinaseră şi îl 
împingeau spre Jupiter şi spre misterul ascuns acolo. Pe de 
altă parte, teama - pe care era suficient de cinstit ca s-o 
recunoască - împreună cu dragostea pentru familie, îl 
îndemnau să rămână pe Pământ. E adevărat însă că nu 
avusese ezitări prea mari; se hotărâse aproape imediat şi îi 
înşirase lui Caroline toate argumentele, cu toată blândeţea 
de care fusese în stare. 

Şi mai era un gând cu care se mângâia, dar pe care nu 
îndrăznise încă să i-l împărtăşească soţiei sale. E adevărat 
că va fi plecat vreme de doi ani şi jumătate, dar cele 
cincizeci de zile jupiteriene vor fi petrecute în stare de 
hibernare, în afara timpului. Când se va întoarce, diferenţa 
de vârstă dintre ei se va fi redus cu mai bine de doi ani. 

Iar el va fi sacrificat prezentul, pentru un viitor mai 
îndelungat împreună. 

5. Leonov. 

Lunile se transformaseră în săptămâni, săptămânile se 
topiră în zile, zilele se chirciră în ore. Şi iată că Heywood 
Floyd se găsea din nou la Cape - gata să iasă în spaţiu, 
pentru prima dată de când cu călătoria spre Baza Clavius şi 
de la monolitul 'Tycho, cu atât de mulţi ani în urma. 

De data asta însă nu mai era singur, iar misiunea nu mai 
era secretă. Câteva locuri mai în faţă era dr. Chandra, deja 
angajat într-un dialog cu computerul său portabil. 

Una din distracţiile favorite ale lui Floyd, pe care nu o 
împărtăşise până acum nimănui, era să găsească asemănări 
între fiinţe umane şi animale. De cele mai multe ori 
asemănările erau flatante, nu jignitoare, iar micul lui hobby 
era un foarte bun mnemotehnic. 

Cu dr. Chandra era uşor, cuvintele care-ţi veneau imediat 
în minte erau „ca o pasăre”. Era micuţ, delicat şi toate 


mişcările îi erau iuți şi precise. Dar ce pasăre? Evident, una 
foarte inteligentă. O coţofană? Prea curioasă şi prea 
țanţoşă. O bufniţă? Nu, are mişcări, prea lente. Poate o 
vrabie era cea mai potrivită. 

Cu Walter Curnow, specialistul de sistem care va avea 
dificila sarcină de a o pune pe Discovery din nou în 
funcţiune, era ceva mai greu. Era înalt şi masiv şi în nici un 
caz nu semăna cu o pasăre. De obicei găsea un echivalent 
în spectrul larg al speciilor de câini, dar de data asta nici un 
câine nu oferea un termen potrivit de comparaţie. Da, sigur 
- Curnow era un urs. Nu unul ursuz şi ameninţător, ci 
prietenos şi simpatic. Şi se nimerea bine; îi amintea lui 
Floyd de colegii ruşi cu care urma să se întâlnească în 
curând. Erau deja de mai multe zile lansați pe orbită, unde 
îşi făceau ultimele verificări. 

Acesta este cel mai important moment din viaţa mea, îşi 
spuse Floyd. Plec într-o misiune care ar putea fi hotărâtoare 
pentru viitorul speciei umane. Totuşi, nu simţea nici un pic 
de exaltare. Nu se putea gândi decât la ultimele cuvinte pe 
care le şoptise înainte de a pleca de-acasă: „La revedere, 
fiule, oare până mă întorc ai să-ţi mai aminteşti de mine?” 
Pe tot timpul numărătorii inverse numai la asta se gândise. 
Şi încă mai avea un pic de ciudă pe Caroline, care refuzase 
să trezească copilul pentru o ultimă îmbrăţişare. Ştia însă 
că avusese dreptate, era mai bine aşa. 

Gândurile îi fură întrerupte brutal de o explozie de veselie. 
Dr. Curnow împărtăşea colegilor săi o glumă - şi o sticlă 
mare, cu care umblau cu gingăşie, de parcă ar fi fost o 
masă critică de plutoniu. 

— Hei, Heywood, strigă el, din câte-am auzit, căpitanul 
Orlov a-ncuiat toată băutura, aşa că asta-i ultima ta şansă. 
Château Thierry '95. Scuză paharele de plastic. 

Sorbind din şampania într-adevăr excelentă, se gândi cu 
groază la bancurile lui Curnow răsunând de-a lungul şi de-a 
latul sistemului solar. Oricât i-ar fi admirat calităţile 
profesionale, ca tovarăş de drum s-ar putea ca acesta să se 


dovedească mai puţin încântător. Măcar din partea dr. 
Chandra nu se temea de astfel de probleme; Floyd cu greu 
şi-l putea închipui zâmbind, iar de râs nici nu putea fi vorba. 
Şi, bineînţeles, refuzase şampania cu un fior imperceptibil. 
Curnow fusese destul de politicos - sau de bucuros - ca să 
nu insiste. 

Inginerul părea hotărât să devină sufletul grupului. Câteva 
minute mai târziu scoase de undeva un instrument 
electronic cu clape, cu două octave şi intona rapid „D'ye 
Ken John Peel”, în registru de pian, trombon, vioară, flaut şi 
orgă, una după alta, cu acompaniament vocal. Cânta chiar 
foarte bine şi, curând, Floyd îşi dădu seama că se alăturase 
corului. Totuşi nu era rău, îşi spuse, că Curnow va petrece 
cea mai mare parte a călătoriei într-o hibernare liniştită. 

Muzica încetă cu un acord disonant în momentul în care 
motoarele s-au aprins şi naveta s-a lansat în înaltul cerului. 
Floyd fu cuprins de o exaltare de-acum familiară, deşi 
veşnic nouă - un sentiment al puterii fără margini, care îl 
înălța şi îl îndepărta de grijile şi îndatoririle sale 
pământene. Oamenii au ştiut ce fac - poate că nu-şi 
dăduseră nici ei înşişi seama - atunci când au hotărât că 
lăcaşul zeilor era undeva, dincolo de puterea de acţiune a 
gravitaţiei. Zbura acum către tărâmul unde nimic nu mai 
are greutate; şi pentru moment putea să uite că acolo nu-l 
aştepta libertatea, ci răscrucea întregii sale cariere. 

Pe măsură ce viteza creştea, simţea pe umeri apăsarea 
atâtor lumi, dar o primea cu bucurie, ca un Atlas care nu a 
început încă să obosească sub povara sa. Nu încerca să 
gândească, se mulțumea numai să savureze experienţa. 
Chiar şi dacă aceasta va fi ultima oară când urma să 
părăsească Pământul, o despărţire definitivă de tot ceea ce 
iubise vreodată, acum nu era trist. Zgomotul motoarelor, 
care-l înconjura, era o odă triumfală, ce izgonea orice 
sentimente mai puţin nobile. 

Aproape că-i păru rău când se termină, dar fu încântat să 
poată respira mai uşor şi să încerce iar sentimentul acela 


de libertate neaşteptată. Aproape toţi ceilalţi pasageri îşi 
desfăcură cataramele centurilor de siguranţă, pregătindu- 
se să savureze cele treizeci de minute de gravitație zero de 
pe orbita intermediară, în timp ce aceia care parcurgeau 
drumul pentru prima dată rămaseră aşezaţi pe locurile lor, 
căutând neliniştiţi din priviri pe asistenții de zbor. 

— Vă vorbeşte căpitanul. Suntem acum la o altitudine de 
trei sute de kilometri deasupra coastei de vest a Africii. Nu 
veţi vedea prea mult din ea fiindcă e noapte - pata de 
lumină e Sierra Leone - şi Golful Guineei este bântuit de o 
furtună tropicală violentă. Uitaţi-vă ce fulgere! 

În cincisprezece minute va răsări soarele. Între timp, vom 
întoarce naveta în aşa fel încât să puteţi vedea centura de 
sateliți ecuatoriali. Cel mai strălucitor, aproape direct 
deasupra noastră, este Antenna Farm, al lui Intelsat 
Atlantic-1. Apoi, la Vest, este Intercosmos 2, iar steaua 
aceea, mai palidă, e Jupiter. Şi, dacă vă uitaţi dincolo de ea, 
veţi vedea o lumină care pulsează, pe fundalul stelar; este 
noua staţie spaţială chineză. Vom trece la o sută de 
kilometri depărtare, nu destul de aproape ca să o vedeţi cu 
ochiul liber. 

Oare ce-or avea de gând? Se întrebă Floyd, alene. Văzuse 
fotografii ale structurii cilindrice, bondoace, cu umflăturile 
ei curioase, şi nu găsise nici un motiv să creadă în zvonurile 
alarmiste cum că aceasta ar fi o fortăreață echipată cu 
arme cu laser. Dar chinezii nu puteau învinui pe nimeni 
altcineva decât pe ei înşişi pentru propaganda aceasta 
ostilă, fiindcă Academia de Ştiinţe din Beijing continua să 
ignore cererile repetate ale Comitetului ONU pentru 
Spaţiul Cosmic de a permite o inspecţie a staţiei. 

Cosmonaut Alexei Leonov nu era o frumuseţe; prea puţine 
nave spaţiale sunt. Poate, într-o zi, rasa umană are să pună 
bazele unei estetici noi; poate vor apărea generaţii noi de 
artişti, ale căror idealuri să nu fie formele pământene, 
modelate de vânt sau de apă. Spaţiul însuşi era un local 


frumuseţii, uneori copleşitoare; din nefericire, maşinăriile 
create de om nu se ridicau la aceeaşi înălţime. 

Dacă nu socoteai cele patru rezervoare de combustibil, 
imense, care vor fi abandonate de îndată ce nava va intra 
pe orbita intermediară, Leonov era surprinzător de mică. 
De la scutul termic până la motoare avea mai puţin de 50 
de metri; era greu de crezut că un asemenea vehicul, mai 
mic decât un avion de pasageri, putea duce zece femei şi 
bărbaţi dintr-o parte în alta a sistemului solar. 

Dar gravitația zero, care făcea ca pereţii, podeaua şi 
acoperişul să-şi schimbe rolurile între ele, modifica toate 
regulile existenţei. La bordul lui Leonov era suficient loc 
chiar şi când toată lumea era activă în acelaşi timp, ceea ce 
se întâmpla chiar acum. Mai mult, încărcătura ei normală se 
dublase, cel puţin, prin prezenţa unui mare număr de 
ziarişti, tehnicieni care făceau ultimele verificări, şi a unor 
oficiali nerăbdători. 

De îndată ce naveta fu ancorată, Floyd încercă să afle care 
va fi cabina pe care urma să o împartă, timp de un an de- 
acum înainte, cu Chandra şi Curnow. După ce o descoperi, 
constată că era atât de plină cu cutii etichetate cu grijă, 
conţinând echipament şi provizii, încât era aproape 
imposibil să intri în ea. Tocmai se întreba cum să facă să 
bage un picior dincolo de uşă, când unul dintre membrii 
echipajului, care zbura în viteză de la un punct de sprijin la 
altul, îi observă încurcătura şi se opri brusc. 

— Doctore Floyd, bine aţi venit la bord. Eu sunt Max 
Brailovski, inginer şef adjunct. 

Tânărul rus vorbea engleza aceea atentă, corectă, a 
elevului care a învăţat mai mult cu un profesor electronic 
decât cu un om. În timp ce îşi strângeau mâinile, Floyd 
compara figura şi numele cu setul de biografii pe care le 
studiase deja: Maxim Andrei Brailovski, 31 de ani, născut la 
Leningrad, specializat în structuri; hobby: scrima, ciclismul 
cosmic, şahul. 


— Îmi pare bine, spuse Floyd. Dar spune-mi, cum fac să 
intru? 

— Nu-ţi face griji, spuse Max vesel. Când ai să te trezeşti, 
toate vor fi dispărut. Sunt - cum le zice? 

— Consumabile. O să mâncăm până-ţi facem loc în cameră. 
Îți promit că, atunci când o să începi să ai nevoie de ea, 
camera va fi goală. 

Se bătu pe burtă. 

— Perfect, dar până atunci, unde-mi pun lucrurile? Floyd îi 
arătă cele trei valize mici, cu o masă totală de 50 de 
kilograme, care conţineau, după cum spera el, tot ce-i va fi 
necesar pentru următorii două miliarde de kilometri. Nu 
fusese uşor să le ghideze, fără greutate, dar supuse inerţiei, 
pe culoarele navei, cu un număr cât mai mic de ciocniri. 

Max luă două din ele, se strecură uşor prin triunghiul 
format de trei traverse şi trecu printr-un orificiu minuscul, 
parcă sfidând Prima Lege a lui Newton. Floyd achiziţionă 
câteva vânătăi noi luând-o pe urmele lui; după o bună 
bucată de vreme - Leonov părea mult mai mare pe 
dinăuntru decât pe dinafară - ajunseră în faţa unei uşi pe 
care scria CĂPITAN, cu caractere chirilice şi latine. Deşi ştia 
să citească în ruseşte mult mai bine decât să vorbească, 
Floyd aprecie gestul; observase deja că toate anunţurile de 
pe navă erau bilingve. 

Ca răspuns la bătaia lui Max se aprinse un beculeţ verde şi 
Floyd intră în cabină, cât putu mai grațios. Vorbise de multe 
ori cu căpitanul Orlova, dar nu se întâlniseră niciodată până 
acum. Îl aşteptau două surprize. 

Dimensiunile reale ale unei persoane sunt imposibil de 
apreciat pe ecranul video-telefonului; într-un fel sau altul, 
camera de luat vederi reuşeşte să uniformizeze totul. 
Căpitanul Orlova, în picioare - atât cât putea cineva să stea 
în picioare în regim de gravitație zero - abia dacă îi ajungea 
lui Floyd până la umăr. De asemenea, video-telefonul nu 
reuşise să transmită albastrul ameţitor al ochilor 
pătrunzători, de departe cea mai izbitoare trăsătură a unei 


feţe care, cel puţin pentru moment, nu putea fi 
caracterizată ca frumoasă. 

— Bună, Tania, spuse Floyd. Mă bucur că ne cunoaştem, în 
sfârşit. Păcat de părul tău. 

Îşi strânseră ambele mâini, ca doi vechi prieteni. 

— Mă bucur să te avem la bord, Heywood, răspunse 
căpitanul. Spre deosebire de Brailovski, vorbea englezeşte 
fluent, dar cu un accent puternic. Da, şi mie mi-a părut rău 
să-l pierd, dar în misiunile lungi părul e o problemă şi 
prefer să nu am de-a face prea mult cu frizerii băştinaşi. Îmi 
cer scuze pentru cabină; cred că ţi-a explicat Max că ne-am 
trezit în ultima clipă că mai avem nevoie de încă zece metri 
cubi, spaţiu de depozitare. Vasili şi cu mine n-o să stăm prea 
mult pe-aici în primele câteva ceasuri, aşa că te rog să te 
foloseşti de cabina noastră. 

— Mulţumesc. Dar Curnow şi Chandra? 

— Am aranjat ceva asemănător şi pentru ei. Poate vi se 
pare că vă tratăm ca pe o încărcătură. 

— Nedorită la bord. 

— Pardon? 

— E o etichetă care se punea pe bagaje, în zilele de demult 
ale călătoriilor pe mare. 

Tania zâmbi. 

— Da, aşa poate părea. Dar voi veţi fi foarte bine veniţi la 
sfârşitul călătoriei. Ne-am şi apucat să facem pregătiri 
pentru readucerea la viaţă. 

— Prea sună ca din Biblie. Să zicem mai bine. Nu, înviere e 
şi mai rău! Pregătiri pentru trezire. Dar înţeleg că trebuie 
să fii foarte ocupată; dă-mi voie să-mi las bagajele şi o să-mi 
continuu turul de onoare. 

— Are să te conducă Max. Du-l pe doctorul Floyd la Vasili, 
te rog. E jos, pe puntea de comandă. 

leşind din cabina căpitanului, Floyd le atribui în gând o 
notă mare celor care alcătuiseră echipajul. Tania Orlova era 
un personaj destul de impresionant pe hârtie; în carne şi 
oase era chiar impunătoare, în ciuda farmecului. Mă-ntreb 


cum e, îşi spuse Floyd, când îi sare ţandăra. E foc sau 
gheaţă? Una peste alta, cred că prefer să nu aflu. 

Floyd îşi recăpăta rapid „picioarele cosmice”; până să 
ajungă pe puntea unde era Vasili Orlov, învățase să se mişte 
aproape la fel de uşor ca şi ghidul său. Savantul îl salută cu 
aceeaşi căldură cu care-l primise şi soţia sa. 

— Bun venit la bord, Heywood. Cum te simţi? 

— Perfect, doar că mor de foame, cu-ncetinitorul. 

Timp de o secundă, Orlov păru nedumerit, apoi faţa i se 
destinse într-un zâmbet larg. 

— A, am uitat. Ei, lasă, că n-o să dureze mult. Peste zece 
luni o să poţi să mănânci cât vrei. 

Cei destinaţi să hiberneze îşi începeau dieta cu o 
săptămână înaintea zborului şi în ultimele 24 de ore nu 
beau nimic. Floyd începea să se întrebe cât din ameţeala 
din ce în ce mai pronunţată se datora foamei, cât şampaniei 
lui Curnow şi cât gravitaţiei zero. 

Ca să se adune, privi la nenumăratele ţevi multicolore din 
jurul lor. 

— Deci ăsta e faimosul modul Saharov. E prima dată când 
îl văd în mărime naturală. 

— E abia al patrulea pe care-l construim. 

— Sper că funcţionează. 

— Ar fi de dorit. Altfel, Consiliul Municipal din oraşul Gorki 
are să schimbe iar numele pieţei Saharov. 

Faptul că un rus putea să glumească, oricât de acru, pe 
seama tratamentului aplicat celui mai mare dintre oamenii 
de ştiinţă ai ţării, era un semn că veneau vremuri noi. Floyd 
îşi aminti din nou de elocventul discurs la primirea lui 
Saharov în Academie, când fusese numit, cu atâta 
întârziere, Erou al Uniunii Sovietice. Închisoarea şi exilul, 
spusese el atunci auditoriului, sunt ajutoare de nepreţuit 
ale creativităţii. Nu mic e numărul capodoperelor născute 
între zidurile câte unei celule, dincolo de tentaţiile 
societăţii. lată, ca ilustrare, faptul că cea mai importantă 
realizare a minţii omeneşti, însăşi lucrarea lui Newton, 


Principiile matematice ale filosofiei naturale era rezultatul 
exilului său autoimpus din Londra bântuită de ciumă. 

Comparaţia nu era lipsită de modestie. Anii aceia petrecuţi 
în Gorki îi aduseseră nu numai o nouă perspectivă asupra 
structurii materiei şi a originii Universului, dar şi 
conceptele asupra controlului plasmei care duseseră la 
energia practică termonucleară. Modelul însuşi, cel mai 
cunoscut şi mai popular rezultat al acestor teorii, era doar 
unul dintre rezultatele secundare ale acestei izbucniri de 
energie intelectuală. Tragic era faptul că asemenea paşi 
uriaşi se datorau unor nedreptăţi. Poate, într-o zi, omenirea 
va descoperi şi nişte căi mai civilizate pentru a-şi rezolva 
problemele. 

Înainte de a părăsi încăperea, Floyd aflase cu mult mai 
muit decât intenţionase despre modulul Saharov, şi mult 
mai mult decât putea spera să reţină. Ştia bine principiile 
de bază ale acestuia - utilizarea unei reacţii termonucleare 
pulsatorii pentru încălzirea şi arderea oricărui tip de 
combustibil. Rezultatele cele mai bune fuseseră obţinute cu 
hidrogen pur ca lichid, dar acesta era mult prea voluminos 
şi greu de stocat pe perioade lungi. Metanul şi amoniacul se 
dovediseră alternative viabile; până şi apa putea fi utilizată, 
chiar dacă se obțineau rezultate considerabil mai slabe. 

Pentru Leonov se făcuse un compromis: uriaşele 
rezervoare de hidrogen lichid, care urmau să dea navei 
impulsul iniţial, vor fi abandonate în momentul în care se va 
atinge viteza necesară pentru ca aceasta să ajungă până pe 
Jupiter. Ajunsă la destinaţie, nava va folosi amoniacul 
pentru frânare, manevrele la întâlnirea cu Discovery şi 
întoarcerea pe Pământ. 

Aceasta teoretic, după verificări şi răsverificări, teste 
nesfârşite şi simulări făcute pe computere. Dar, după cum o 
dovedise experienţa tristă a lui Discovery, toate proiectele 
umane puteau fi uşor răsturnate de Natură, Soartă sau 
oricum altfel ai fi numit forţa care guvernează Universul. 


— Deci aici erai, doctore Floyd, se auzi o voce autoritară, 
feminină, care întrerupse explicaţiile entuziaste ale lui Vasili 
cu privire la feedback-ul magnetohidrodinamic. De ce nu v- 
aţi prezentat la mine? 

Floyd se răsuci încet în jurul propriei axe, împingând uşor 
cu o mână. Zări o siluetă masivă, maternă, îmbrăcată într-o 
uniformă ciudată, împodobită cu zeci de buzunare şi 
buzunăraşe. Rezultatul nu diferea prea tare de o uniformă 
cazacă, acoperită de banduliere pentru cartuşe. 

— Mă bucur să vă regăsesc, doamnă doctor, încă mai 
explorez locul. Sper că aţi primit raportul meu medical de 
la Houston. 

— Cârpacii ăia de la Teague! Ăştia habar n-au nici ce-i aia 
o aftă! 

Floyd ştia bine relaţia de respect reciproc care îi lega pe 
Katerina Rudenko şi pe cei de la Centrul Medical Olin 
Teague, în ciuda zâmbetului larg, care nu-i contrazicea 
vorbele. Îi surprinse privirea curioasă şi-şi pipăi mândră 
reţeaua din jurul taliei ample. 

— Obişnuita gentuţă neagră nu e prea practică în regim 
de gravitație zero - lucrurile-ţi zboară din ea şi când ai 
nevoie de ele nu le mai găseşti. Pe asta am proiectat-o eu 
însămi; e o mini-sală de operaţie completă. Cu ea pot să 
scot un apendice, sau să asist o naştere. 

— Cred că mai ales a doua problemă nu se va pune aici. 

— Ha! Un medic bun trebuie să fie pregătit pentru orice. 

Ce deosebire, se gândi Floyd, era între Căpitanul Orlova şi 
doctor - sau ar trebui să folosească mai bine gradul ei real, 
acela de cornandant-chirurg? 

— Rudenko. Orlova avea graţia şi incandescenţa unei 
prime balerine; doctoriţa ar fi putut fi imaginea Mamei 
Rusia: voinică, cu o faţă turtită, de ţărancă, nu-i mai lipsea 
decât broboada pentru ca portretul să fie complet. Dar nu 
te lăsa înşelat, îşi spuse Floyd, femeia asta a salvat cel puţin 
douăsprezece vieţi când cu accidentul portuar al lui 
Komarov - şi în timpul liber reuşeşte să publice şi Analele 


Medicinei Spațiale. Poţi să spui că ai avut noroc s-o ai în 
echipaj. 

— Doctore Floyd, o să ai destul timp, mai târziu, să 
explorezi mica noastră navă. Colegii mei sunt prea politicoşi 
ca să ţi-o spună, dar au mult de lucru şi îi cam încurci. Aş 
vrea sa rezolv cu dumneavoastră, cu toţi trei, cât mai 
repede şi mai uşor cu putinţă. Aşa vom avea mai puţine pe 
cap. 

— M-am temut eu că aşa o să fie, dar înţeleg foarte bine 
cum stau lucrurile. Sunt gata, oricând doriţi. 

— Eu sunt întotdeauna gata. Veniţi cu mine, vă rog. 

Spitalul navei era suficient de mare încât să încapă în el o 
masă de operaţie, două biciclete ergonomice, câteva 
dulăpioare cu materiale şi un aparat cu radiaţii X. În timp 
ce-i făcea lui Floyd un control rapid, dar atent, dr. Rudenko 
îl întrebă pe neaşteptate: 

— Ce e cilindrul mic, de aur, pe care-i poartă dr. Chandra 
la gât, pe lanţ, vreun aparat de comunicaţii? N-a vrut să şi-l 
dea jos; de altfel, e atât de ruşinos, încât aproape că n-a 
vrut să dea nimic jos de pe el. 

Floyd nu-şi putu reţine un zâmbet; nu era greu să-ţi 
imaginezi care vor fi fost reacţiile modestului indian la 
comportamentul impunătoarei doamne. 

— Este un lingam. 

— Un ce? 

— Sunteţi doctor, ar trebui să-l recunoaşteţi. Simbolul 
masculin al fertilităţii. 

— Desigur - tare-s proastă. E hindus practicant? E puţin 
cam târziu ca să-i mai putem aranja un regim strict 
vegetarian. 

— Nu vă alarmaţi, nu v-am fi făcut una ca asta fără să vă 
avertizăm mai întâi. Chiar dacă nu se atinge de băuturile 
alcoolice, Chandra nu crede cu fanatism decât în 
computere. Mi-a spus odată că bunicul său, care a fost 
preot în Benares, i-a dat acest lingam, care se păstrează în 
familie de multe generaţii. 


Oarecum spre surprinderea lui Floyd, reacţia doctoriţei nu 
fu negativă, aşa cum se aşteptase el. Dimpotrivă, expresia ei 
deveni plină de solicitudine. 

— Îl înţeleg foarte bine. Mama mi-a dat o icoană foarte 
frumoasă, din secolul al XVI-lea. Am vrut s-o iau cu mine, 
dar are cinci kilograme. 

Doctoriţa redeveni brusc eficientă, îi făcu lui Floyd o 
injecție nedureroasă dintr-o seringă cu aer comprimat şi-i 
spuse să revină când o să i se facă somn. Ceea ce, îl asigură, 
se va întâmpla în mai puţin de două ore. 

— Între timp, relaxaţi-vă complet, îi ordonă ea. La nivelul 
acesta, al staţiei D.6, este un punct de observaţie. Puteţi să 
vă duceţi acolo. 

Era o idee bună şi Floyd se îndreptă într-acolo cu o 
docilitate care i-ar fi surprins pe toţi prietenii lui. Dr. 
Rudenko îşi privi ceasul, dictă o frază scurtă secretarului 
automat şi potrivi soneria să sune peste treizeci de minute. 

Ajuns în postul de observaţie D.6, Floyd îi găsi pe Chandra 
şi pe Curnow, deja acolo. Îl priviră fără să-l recunoască, apoi 
se întoarseră să urmărească spectacolul extraordinar de- 
afară. Lui Floyd îi trecu prin cap - şi se felicită pentru simţul 
său de observaţie atât de ascuţit - că dr. Chandra nu părea 
să se bucure prea tare de privelişte. Ţinea ochii bine închişi. 

Suspendată în faţa lui, era o planetă complet necunoscută, 
strălucind în nuanţe minunate de albastru şi alb orbitor. Ce 
ciudat, îşi spuse Floyd. Ce s-a întâmplat cu Pământul? Da, 
sigur, nu era de mirare că nu-l recunoscuse! Era cu susul în 
jos! Ce nenorocire - timp de câteva secunde îi deplânse pe 
bieţii oameni care cădeau în spaţiu. 

Abia dacă băgă de seamă când doi membri ai echipajului 
îndepărtară forma docilă a lui Chandra. Când se întoarseră 
după Curnow, Floyd stătea cu ochii închişi, dar încă mai 
respira. Când se întoarseră după el, chiar şi respiraţia i se 
oprise. 

II. 

TSIEN 


6. Trezirea. 

Şi ne-au spus că n-o să visăm, gândi Heywood Floyd, mai 
mult surprins decât supărat. Lumina rozalie, strălucitoare, 
care îl înconjura, era foarte odihnitoare. Îi amintea de 
picnicuri sau de buştenii care ardeau în cămin de Crăciun. 
Lumina însă nu dădea şi căldură; ba chiar se simţea o 
oarecare răcoare, chiar dacă nu neplăcută. 

Se auzeau murmure de voci, prea încete ca să înţeleagă ce 
spun. Începură să se audă mai tare, dar tot nu înţelegea. 

— Evident, îşi spuse uimit, nu pot să visez în ruseşte! 

— Nu, Heywood, îi răspunse o voce feminină. Nu visezi. E 
timpul să te dai jos din pat. 

Strălucirea diafană pieri; deschise ochii şi i se păru că 
vede ca prin ceaţă o lanternă care se îndepărtează de faţa 
lui. Stătea întins pe o canapea, fixat de ea cu o plasă 
elastică; în jurul lui se învârteau oameni; dar erau în afara 
punctului lui de focalizare şi nu-i putea identifica. 

Degete blânde îi închiseră pleoapele şi-i masară fruntea. 

— Nu forţa. Respiră adânc. Încă o dată. Aşa. Cum te simţi? 

— Nu ştiu. Ciudat. Ameţit. Şi mi-e foame. 

— Asta-i semn bun. Ştii unde te afli? Acum poţi deschide 
ochii. 

Siluetele deveniră mai clare - mai întâi dr. Rudenko, apoi 
căpitan Orlova. Ceva însă se întâmplase cu Tania de când o 
văzuse ultima dată acum o oră. Când îşi dădu seama ce era, 
avu un şoc aproape fizic. 

— "Ţi-a crescut părul la loc! 

— Sper că ţi se pare o îmbunătăţire. Fiindcă eu nu pot să 
spun acelaşi lucru despre barba ta. 

Floyd îşi duse mâna la faţă şi descoperi că pentru fiecare 
etapă de mişcare îi trebuia o planificare atentă. Bărbia îi 
era acoperită cu ţepi scurţi, de două-trei zile. În timpul 
hibernării, părul creşte cu o viteză de o sută de ori mai mică 
decât în mod normal. 

— Deci am reuşit, spuse el. Am ajuns în dreptul lui Jupiter. 


Tania se uită la el sumbră, apoi îi aruncă doctoriţei o 
privire, la care aceasta răspunse cu o înclinare abia vizibilă 
a capului. 

— Nu, Heywood, spuse ea. Suntem încă la depărtare de o 
lună. Nu te speria, nava e în perfectă stare şi totul merge 
normal. Dar prietenii tăi de la Washington ne-au rugat să te 
trezim înainte de vreme. S-a întâmplat un lucru neprevăzut. 
Am intrat într-o cursă pentru a ajunge primii la Discovery, şi 
mă tem că o vom pierde. 

7. 'Tsien. 

Când vocea lui Heywood Floyd se auzi din difuzorul 
Setcom-ului, cei doi delfini îşi întrerupseră cercurile pe care 
le făceau în jurul piscinei şi veniră la margine. Îşi aşezară 
capetele pe bordură şi rămaseră cu ochii ţintă la sursa de 
unde veneau sunetele. 

Deci îl recunosc pe Heywood, îşi spuse Caroline, cu puţină 
amărăciune. Christopher însă, în patru labe în ţarcul lui, nu 
catadicsi să se oprească din jocul cu butoanele colorate ale 
cărţii cu poze, atunci când vocea tatălui său se auzi, tare şi 
limpede, de la o distanţă de jumătate de miliard de 
kilometri în spaţiu. 

Draga mea, nu te va surprinde să mă auzi cu o lună mai 
devreme decât fusese planificat; probabil că ştii de mai 
multe săptămâni că nu suntem singuri aici. 

Încă îmi vine greu să cred că-i adevărat. Nici nu prea are 
sens, de fapt. Nu au cum să aibă destul combustibil pentru 
întoarcerea pe Pământ; nici nu ştiu cum ar putea stabili 
legătura cu Discovery. 

Desigur, nu i-am văzut niciodată. Chiar şi la cea mai mică 
distanţă la care s-a aflat vreodată, Isien tot a fost la mai 
bine de 50 de milioane de kilometri depărtare. Ar fi avut 
timp suficient să răspundă semnalelor noastre, dacă ar fi 
vrut, dar au preferat să ne ignore cu desăvârşire. lar de 
acum încolo vor fi mult prea ocupați ca să mai aibă timp de 
taclale. În câteva ceasuri vor intra în atmosfera lui Jupiter - 
atunci o să vedem cum le funcţionează lor frânele aeriene. 


Dacă funcţionează bine, asta ne va ridica şi nouă moralul. 
Dacă nu. Mai bine să nu ne gândim. 

Una peste alta, ruşii o iau neaşteptat de bine. Bineînţeles, 
sunt furioşi şi dezamăgiţi, dar am auzit şi expresii de 
admiraţie sinceră. Păcăleala a fost straşnică, au construit 
nava în văzul tuturor şi ne-au lăsat pe toţi să credem căeo 
staţie spaţială, până când i-au ataşat propulsoarele. 

Aşa că, acum nu mai e nimic de făcut, decât să fim cu ochii 
pe ei. Şi, de la distanţa asta, nu vom vedea cu mult mai bine 
decât telescoapele voastre cele mai bune. Nu pot să nu le 
doresc să reuşească, chiar dacă, bineînţeles, sper că nu se 
vor atinge de Discovery. Aceea e proprietatea noastră şi 
sunt convins că Departamentul de Stat le reaminteşte asta 
din oră în oră. 

Dacă prietenii chinezi nu şi-ar fi întors armele împotriva 
noastră, n-ai fi avut veşti de la mine încă o lună de-acum 
înainte. Acum însă, că dr. Rudenko m-a trezit, am să-ţi trimit 
mesaje cam o dată la două zile. 

După şocul iniţial m-am adaptat foarte bine - am cunoscut 
echipajul şi nava, mi-am regăsit „picioarele spaţiale”. Şi-mi 
îmbunătăţesc puţina rusă pe care o ştiu, deşi n-am ocazia să 
o folosesc prea mult, fiindcă toată lumea insistă să 
vorbească englezeşte. Tare prost stăm cu limbile străine 
noi, americanii. Uneori îmi e şi ruşine, din cauza 
şovinismului nostru - sau a lenei noastre. 

La bordul navei se vorbeşte de la engleza perfectă - 
inginerul şef Saşa Kovalev şi-ar putea câştiga existenţa ca 
orice crainic BBC - până la varianta dacă-vorbeşti-destul- 
de-repede-nu-are-nici-o-importanţă-câte-greşeli-faci? 
Singura care nu vorbeşte fluent este Zenia Marcenko, 
aceea care a înlocuit-o pe Irina lakunina, în ultima clipă. 
Apropo, mă bucur să aud că Irina s-a însănătoşit repede, 
trebuie să fi fost o mare dezamăgire pentru ea! Mă-ntreb 
dacă şi-a reluat zborurile cu zmeul. 

Şi pentru că vorbeam de accidente, Zenia a trecut, în mod 
evident, printr-unul foarte serios. Deşi chirurgii au făcut o 


treabă foarte bună, se crede că trebuie să fi suferit arsuri 
grave la un moment dat. E cea mai mică din echipaj şi toată 
lumea o tratează cu. Era să zic cu milă, dar mila e prea 
condescendentă. Să-i zicem cu o atenţie specială. 

Poate te întrebi cum mă înţeleg cu căpitanul Tania. Ei bine, 
îmi place, chiar foarte mult - dar n-aş vrea s-o supăr 
vreodată. Nu există nici un dubiu asupra persoanei care 
comandă nava. 

Cât despre chirurgul-comandant Rudenko - ai cunoscut-o 
la Convenţia Aerospaţială din Honolulu, acum doi ani şi sunt 
convins că nu ai uitat petrecerea de la sfârşit. Ai să înţelegi 
de ce-i spunem Ecaterina cea Mare - bineînţeles, atunci 
când e cu spatele ei lat la noi. 

Dar destul cu bârfa. Dacă depăşesc timpul alocat, nici nu 
vreau să mă gândesc ce taxe suplimentare voi avea de 
plătit. Şi fiindcă veni vorba, convorbirile astea sunt, sau ar 
trebui să fie, perfect confidenţiale. Dar lanţul comunicaţiilor 
are multe verigi, aşa că nu te mira dacă vei primi veşti şi 
prin. Alte canale. 

Aştept veşti de la tine. Spune-le fetelor că o să vorbesc şi 
cu ele, mai încolo. Toată dragostea mea pentru voi toţi - mi- 
e foarte dor de tine şi de Chris. Şi promit că, după ce mă 
întorc, n-o să vă mai părăsesc niciodată. 

Urmă o pauză însoţită de un fâşâit, apoi o voce evident 
artificială spuse: „Aici se încheie Mesajul Patru-Sute- 
Treizeci-Şi-Doi bară Şapte de pe Nava Spațială Leonov”. 
Caroline Floyd închise aparatul şi cei doi delfini se 
scufundară şi se îndreptară către apele Pacificului, fără să 
lase în urmă nici o cută pe suprafaţa apei. 

Când văzu că i-au dispărut prietenii, Christopher începu să 
plângă. Mama lui îl ridică în braţe şi încercă să-l împace; îi 
luă mult timp până să reuşească. 

8. Întâlnirea cu Jupiter. 

Imaginea lui Jupiter, cu panglicile sale de nori albi, benzile 
stropite, roz ca burta de somon şi cu Marea Pată Roşie 
privind fix ca un ochi răuvoitor, stătea suspendată, 


neclintită pe ecranul de proiecţie. Ecranul era acoperit pe 
trei sferturi, dar nimeni nu privea la discul luminos; toţi 
ochii erau aţintiţi asupra semilunii întunecate de la 
marginea lui. Acolo, pe partea umbrită a planetei, nava 
chineză se pregătea pentru momentul adevărului. 

E absurd, îşi spunea Floyd. La distanţa asta de 40 de 
milioane de kilometri nu vedem nimic. Şi oricum nu 
contează; prin radio vom afla tot ce vrem să ştim. 

Tsien închisese toate căile de comunicaţie - audio, video şi 
circuitele de date - cu două ore înainte, atunci când 
retrăseseră antenele cu rază mare la adăpostul scutului 
termic. Nu mai transmitea decât un semnal 
omnidirecţional, stabilind cu precizie poziţia navei 
chinezeşti care plonja spre oceanul de nori de mărimea 
unor continente. Semnalul lui ascuţit - biip, biip, biip - era 
singurul sunet care se auzea în camera de comandă a lui 
Leonov. Fiecare dintre aceste impulsuri plecase de pe 
Jupiter cu mai bine de două minute înainte; acum, sursa lor 
putea fi deja un nor de gaz incandescent, care se împrăştie 
în stratosfera jupiteriană. 

Semnalul se pierdea, se combina cu alte sunete. Biip-urile 
se auzeau distorsionat; unele se pierdură complet, apoi 
secvenţa se reluă. Teaca de plasmă care se forma în jurul lui 
Tsien urma să taie complet comunicațiile până când nava va 
ieşi din nou la lumină. Dacă va mai ieşi vreodată. 

— Posmotri! Strigă Max. Uite-o! 

La început, Floyd nu văzu nimic. Apoi, chiar în marginea 
discului luminos, zări o steluţă minusculă, strălucind acolo 
unde nu se putea afla nici o stea, pe faţa întunecată a lui 
Jupiter. 

Părea staţionară, dar el ştia că se mişcă cu o sută de 
kilometri pe secundă. Creştea încet în strălucire. Apoi 
încetă să mai fie un punct adimensional şi deveni o formă 
alungită. O cometă făcută de mâna omului, care brăzda 
cerul nopţii jupiteriene şi lăsa o dâră incandescentă, lungă 
de mii de kilometri. 


Se mai auzi un ultim biip, distorsionat şi ciudat de lung, de 
semnal, urmat de şuieratul fără înţeles al radiaţiilor lui 
Jupiter, una dintre multele voci cosmice care n-aveau nimic 
de-a face cu omul sau cu obiectele făcute de el. 

Tsien era acum neauzit, dar nu şi nevăzut, încă. Vedeau 
cum scânteia alungită se îndepărtează de faţa dinspre 
Soare a planetei, urmând să dispară în jumătatea 
întunecată. Până atunci, dacă lucrurile mergeau bine, 
Jupiter avea să captureze nava, anihilându-i viteza nedorită. 
Când va reapărea din spatele giganticei planete, nava va fi 
un nou satelit al acesteia. 

Scânteia dispăru. Tsien făcuse curba şi se îndrepta spre 
faţa nevăzută. Nu vor mai vedea şi nu vor mai auzi nimic 
până ce nu va ieşi din umbră - dacă totul mergea bine, în 
mai puţin de o oră. Pentru chinezi, aceasta va fi o oră foarte 
lungă. 

Pentru savantul Vasili Orlov şi pentru inginerul cu 
comunicațiile, Saşa Kovalev, ora trecu extrem de repede. 
Aveau multe de învăţat supraveghind micuța stea; timpii de 
apariţie şi dispariţie, şi, mai ales, schimbul Doppler al staţiei 
radio furnizau informaţii vitale asupra noii traiectorii a lui 
Tsien. Computerele de pe Leonov digerau deja toate cifrele 
şi scuipau evaluări asupra momentului reapariţiei, bazate 
pe rate presupuse de deceleraţie în atmosfera jupiteriană. 

Vasili deconectă monitorul computerului, se răsuci cu tot 
cu scaun, îşi desfăcu centura de siguranţă şi se adresă 
ascultătorilor care aşteptau răbdători. 

— Cel mai apropiat moment pentru reapariţie, peste 42 de 
minute. Dumneavoastră, spectatorii, puteţi să faceţi o 
plimbare, pentru ca noi să ne putem concentra pe ce avem 
de făcut aici. Ne revedem peste 35 de minute. Uşş! Nu- 
ukhodi! 

Fără tragere de inimă, asistenţa nedorită părăsi cabina 
dar, spre disperarea lui Vasili, toată lumea se întoarse în 
mai puţin de treizeci de minute. Încă îi mai mustra că nu 


aveau încredere în calculele lui, când biip, biip-ul cunoscut 
al lui Tsien izbucni din difuzoare. 

Vasili, uluit, se alătură totuşi imediat ropotului spontan de 
aplauze. Floyd nu văzuse cine fusese primul care 
aplaudase. Deşi rivali, erau cu toţii cosmonauţi, la cea mai 
mare distanţă de casă la care ajunseseră vreodată nişte 
oameni - „Ambasadori ai Omenirii”, în termenii atât de 
nobili ai primului Tratat Spaţial O. N. U. Şi, chiar dacă nu 
doriseră ca să reuşească chinezii, nu le doreau nici o 
nenorocire. 

Floyd nu putea să nu se gândească şi la un element de 
interes propriu, foarte important. Acum sorții de izbândă ai 
lui Leonov crescuseră considerabil; 'Isien demonstrase că 
manevrele de frânare aeriană sunt posibile. Informaţiile 
despre Jupiter fuseseră corecte; atmosfera de-acolo nu le 
rezerva surprize neplăcute, poate fatale. 

— Ei, spuse Tania, cred că ar trebui să le trimitem un 
mesaj de felicitare. Dar şi dacă am face-o, tot nu ne-ar 
răspunde. 

Parte din echipaj mai făcea încă glume pe seama lui Vasili, 
care privea datele scoase din computer fără să-i vină să 
creadă. 

— Nu înţeleg! Exclamă el. Normal ar fi să fie încă în 
spatele lui Jupiter! Saşa, dă-mi o evaluare de viteză după 
semnalele lor radio! 

Urmă un nou dialog, pe tăcute, cu computerul. Apoi Vasili 
scoase un fluierat lung şi jos. 

— Ceva nu-i în regulă. Au intrat pe o orbită captivă, asta-i 
drept, dar nu se vor putea întâlni cu Discovery. Traiectoria 
pe care sunt acum are să-i ducă mult în spatele lui lo. Osă 
avem informaţii mai precise după ce-i vom fi urmărit timp 
de alte cinci minute. 

— Oricum, trebuie mai întâi să fie pe o orbită sigură, spuse 
Tania. Vor putea face modificări mai târziu. 

— Poate. Dar asta o să-i coste zile, chiar dacă au 
combustibilul necesar. Lucru de care mă îndoiesc. 


— Deci tot mai avem o şansă să le-o luăm înainte. 

— Nu fi aşa optimistă. Mai avem încă trei săptămâni până 
să ajungem în dreptul lui Jupiter. Pot să traseze zece 
traiectorii până atunci, şi să o aleagă dintre ele pe cea mai 
bună pentru întâlnire. 

— Asta dacă presupunem, din nou, că au destul 
combustibil. 

— Bineînţeles. Iar ăsta e un lucru asupra căruia nu putem 
decât să emitem teorii. 

Toată această conversaţie rapidă şi agitată avusese loc în 
rusă, lăsându-l mult în urmă pe Floyd. Când Taniei i se făcu 
milă şi îi explică greşeala lui Tsien, care fusese aruncat prea 
departe şi se îndrepta acum spre sateliții exteriori, prima 
lui reacţie fu să întrebe: 

— Atunci s-ar putea să dea de necaz. Ce intenţionaţi să 
faceţi dacă cer ajutor? 

— Cred că glumeşti. Ţi-i închipui tu făcând aşa ceva? Sunt 
mult prea orgolioşi. Şi, oricum, ajutorul ar fi imposibil. Ştii 
foarte bine că nu putem schimba nimic în misiunea noastră. 
Chiar dacă am avea destul combustibil. 

— Ai dreptate, desigur; dar s-ar putea să fie greu de 
explicat restului de 99% din oameni, care nu înţeleg ce-i aia 
mecanică orbitală. Ar trebui să ne gândim şi la complicațiile 
de natură politică: cu toţii vom avea de pierdut, dacă nu-i 
putem ajuta. Vasili, te rog să-mi dai traiectoria finală, odată 
stabilită. Mă duc jos, în cabina mea, să-mi fac temele. 

Cabina lui Floyd, sau mai degrabă treimea lui de cabină, 
era încă parţial ocupată cu provizii, multe din ele depozitate 
în paturile cu perdele pe care le vor ocupa Chandra şi 
Curnow când se vor trezi din somnul lor îndelungat. 
Reuşise să-şi elibereze un pic de loc pentru lucrurile 
personale. Şi i se promisese luxul a încă doi metri cubi, 
întregi, de îndată ce unul din membrii echipajului va avea 
timp să ajute la mutatul mobilierului. 

Floyd îşi puse în funcţiune consola, apăsă tastele pentru 
decriptare şi ceru informaţiile pe care Washington-ul i le 


trimisese în legătură cu Tsien. Se întrebă dacă gazdele lui 
reuşiseră să decodifice mesajul; cifrul avea la bază produsul 
a două numere prime cu o sută de cifre, şi Agenţia 
Naţională pentru Securitate îşi pusese la bătaie reputaţia, 
afirmând că nici cel mai rapid computer din lume nu va 
reuşi să spargă cifrul înainte de Marele Scrâşnet de la 
finalul Universului. O afirmaţie care nu va putea fi niciodată 
verificată - ci doar infirmată. 

Privi din nou fotografiile excelente ale navei chinezeşti, 
făcute atunci când aceasta îşi dăduse arama pe faţă, înainte 
de a-şi părăsi traiectoria pământeană. Mai erau şi nişte 
fotografii ulterioare - nu la fel de clare, datorita distanţei 
mari faţă de camerele spion - făcute în etapa finală, în timp 
ce nava se îndrepta spre Jupiter. Acestea îl interesau cel 
mai tare. Dar şi mai folositoare aveau să-i fie desenele, 
planurile şi evaluările asupra performanţelor navei. 

Chiar şi acceptând premisele cele mai optimiste, era greu 
de înţeles ce urmăreau chinezii. Probabil îşi consumaseră 
cel puţin nouăzeci la sută din combustibil în goana aceea 
nebună de-a curmezişul sistemului solar. Şi, dacă nu era o 
misiune de sinucidere - ceea ce nu era exclus - atunci nu 
putea fi luată în considerare decât teoria hibernării şi a 
unei recuperări ulterioare. lar serviciile de informaţii erau 
de părere că tehnologia de hibernare a chinezilor era 
destul de avansată pentru a face din aceasta o teorie 
viabilă. 

Dar serviciile de informaţii se înşelau adesea, încurcate 
mai ales de avalanşa de date brute care trebuia evaluate, 
„zgomotele de fond” din circuitele de informaţii. Cu Tsien 
făcuseră treabă bună, ţinând cont mai ales de timpul scurt 
pe care îl avuseseră la dispoziţie, dar Floyd şi-ar fi dorit ca 
informaţiile să fie mai bine filtrate. O parte din ele erau 
evident inutile, fără nici o legătură posibilă cu misiunea lor. 

Totuşi, atunci când nu ştii ce cauţi, e important să pleci 
fără prejudecăţi şi idei preconcepute; lucruri care la 


început păreau lipsite de importanţă sau chiar fără sens, se 
puteau dovedi vitale. 

Oftând, Floyd se apucă din nou să citească cele 500 de 
pagini de date, făcând eforturi să-şi păstreze receptivitatea, 
în timp ce diagrame, hărţi, fotografii - unele dintre ele atât 
de neclare, încât ar fi putut reprezenta aproape orice - 
fragmente de ştiri, liste de delegaţi la conferinţe pe teme 
ştiinţifice, titluri de publicaţii ştiinţifice şi tehnice, până şi 
documente comerciale se scurgeau cu repeziciune pe 
ecranul de mare fidelitate. Un întreg sistem de spionaj 
industrial foarte eficient lucrase din plin. Cine ar fi crezut 
că atât de multe module japoneze cu holomemorie sau 
microsisteme elveţiene de control al fluxurilor de gaz, sau 
detectoare nemţeşti pentru radiaţii puteau fi urmărite în 
drumul lor până la destinaţie - fundul „secat” al lacului Lop 
Nor, prima oprire pe traiectoria spre Jupiter. 

Unele dintre ele fuseseră incluse din greşeală; nu puteau 
avea nici un fel de legătură cu misiunea. Dacă China 
comandase o mie de senzori cu infraroşii, prin intermediul 
unei corporaţii fantomă din Singapore, asta era treaba 
celor care se ocupau de problemele armatei; era greu de 
crezut că Isien se aştepta să fie urmărit de rachete cu 
detectori de căldură. Şi asta, asta era chiar prea de tot - 
echipament pentru cercetări şi prospecţiuni, de la Glacier 
Geophysics Inc., din Anchorage, Alaska. Ce creier şui şi-a 
putut închipui că o expediţie cosmică va avea nevoie de. 

Zâmbetul de pe buzele lui Floyd îngheţă - îşi simţea pielea 
de pe ceafă cum se strânge. Dumnezeule, n-or să 
îndrăznească! Dar deja îndrăzniseră destule până acum. lar 
acum, în sfârşit, totul începea să capete un sens. 

Se întoarse la fotografii şi la planurile navei chinezeşti. Da, 
era posibil - orificiile alea din spate, împreună cu electrozii 
de deflecţie, dimensiunile se potriveau. 

Floyd chemă puntea. 

— Vasili, spuse el, ai obţinut traiectoria aia? 


— Da, răspunse ofiţerul cu navigația, pe un ton ciudat de 
cuminte. Floyd înţelese imediat că intervenise ceva nou. 
Făcu o încercare. 

— Merg la întâlnire cu Europa, nu-i aşa? 

La capătul celălalt al firului se auzi o izbucnire de 
surpriză. 

— Ciort voz'mi! De unde ştiai? 

— Nu ştiam, am presupus. 

— Nu există nici o posibilitate de eroare. Am verificat 
cifrele pentru şase locaţii. Manevra de frânare le-a ieşit 
exact aşa cum au vrut. Sunt în drum spre Europa - şi nu 
întâmplător. Vor ajunge acolo peste şaptesprezece ore. 

— Şi vor intra pe orbită. 

— S-ar putea; nu le trebuie combustibil prea mult pentru 
asta. Dar de ce? 

— Aş risca să mai fac o presupunere. Vor face o 
recunoaştere scurtă, apoi vor ateriza. 

— Eşti nebun - sau ştii tu ceva ce noi nu ştim? 

— Nu, dar e o deducție simplă. O să-ţi vina să-ţi dai cu 
pumnii în cap fiindcă n-ai văzut un amănunt evident. 

— Bine, Sherlock, de ce ar vrea cineva să aterizeze pe 
Europa? Ce-i acolo, pentru numele lui Dumnezeu? 

Floyd îşi trăia din plin scurtul moment de triumf. Sigur, s- 
ar putea să greşească total. 

— Ce e pe Europa? Nimic altceva decât substanţa cea mai 
prețioasă din întregul Univers. 

Spusese prea mult; nici Vasili nu era prost, îi smulse 
răspunsul de pe buze. 

— Bineînţeles - apă! 

— Exact. Miliarde de tone. Suficient să-şi umple 
rezervoarele, să colinde printre toţi ceilalţi sateliți şi încă 
să-i mai rămână pentru întâlnirea cu Discovery şi pentru 
drumul de întoarcere. Nu-mi face nici o plăcere, Vasili, dar 
prietenii noştri, chinezii, au fost din nou mai deştepţi ca noi. 

— Asta presupunând că le merge. 

9. Gheaţa din Marele Canal. 


Cu excepţia cerului negru ca tăciunele, fotografia ar fi 
putut fi făcută aproape oriunde în regiunile polare ale 
Pământului; nimic străin în oceanul de gheaţă ondulată 
care se întindea până departe, la orizont. Numai cele cinci 
siluete în costume spaţiale, din fundal, lăsau să se vadă că 
peisajul aparţinea unei alte lumi. 

Nici măcar acum, secretoşii chinezi nu făcuseră cunoscute 
numele membrilor echipajului. Anonimii intruşi în lumea 
îngheţată erau doar savantul, comandantul, navigatorul, 
primul inginer şi inginerul secund. De asemenea, era o 
ironie faptul că toţi cei de pe Pământ văzuseră fotografia, 
deja cu valoare istorică, cu un ceas înainte ca ea să ajungă 
pe Leonov, care era cu mult mai aproape, iar Floyd nu se 
putea opri să se gândească la toate astea. Dar 
transmisiunile de pe 'Isien se făceau cu un fascicul atât de 
îngust, încât erau imposibil de interceptat; Leonov primea 
semnalele celelalte, multidirecţionale. Chiar şi acestea se 
pierdeau mai bine de jumătate din timp, atunci când 
mişcarea de rotaţie a Europei îi scotea în afara vederii sau 
când satelitul însuşi era eclipsat de masa uriaşă a lui 
Jupiter. Puținele ştiri pe care le aveau despre misiunea 
chineză erau primite de pe Pământ. 

Nava aterizase, după zborul iniţial de recunoaştere, pe 
una din puţinele insule solide, de piatră, care răzbăteau 
prin crusta de gheaţă ce acoperea, practic, întreaga 
suprafaţă a lunii. De la un pol la altul, gheaţa era plată. Nu 
existau furtuni, care s-o cioplească în tot felul de forme 
stranii, şi nici zăpezi care, bătute de vânt, să se adune, strat 
peste strat, şi să formeze munţi mişcători. Meteoriţi cădeau 
pe suprafaţa lipsită de aer a Europei, dar zăpadă niciodată. 
Singurele forţe modelatoare erau gravitația, constantă, 
care reducea toate înălțimile la un singur nivel, şi 
cutremurele neîncetate, cauzate de alţi sateliți, în trecerile 
lor repetate pe lângă Europa. Jupiter însuşi, în ciuda masei 
mult mai mari, avea un efect considerabil mai mic. Mareele 
jupiteriene îşi încetaseră lucrul cu mii de ani în urmă, când 


se asiguraseră că Europa rămăsese pentru totdeauna cu 
faţa întoarsă spre gigantul său stăpân. 

Toate acestea se ştiau de când Voyager trecuse prin zonă, 
în anii '70, de la zborurile de recunoaştere ale lui Galileo, în 
anii '80 şi de la aterizările lui Kepler, în '90. Dar, în câteva 
ore, chinezii aflaseră mai multe despre Europa decât toate 
misiunile anterioare laolaltă. Ce aflaseră păstrau pentru ei; 
cu toată părerea de rău, nu puteai nega că-şi câştigaseră 
dreptul s-o facă. 

Ceea ce li se nega într-adevăr, din ce în ce mai violent, era 
dreptul de a anexa acest satelit. Era pentru prima dată în 
istorie când o singură naţiune emitea pretenţii asupra unei 
lumi exterioare şi toate posturile de radio şi de televiziune 
de pe Pământ dezbăteau chestiunea legalităţii acestor 
pretenţii. Faptul că - după cum, după foarte multă vreme, 
catadicsiseră să sublinieze chinezii - ei nu semnaseră 
Tratatul Spaţial O. N. U. 02 şi, deci, nu erau obligaţi să 
respecte prevederile lui, nu reuşea să potolească furia 
protestelor. 

Brusc, Europa deveni punctul de interes numărul unu din 
întregul sistem solar. Şi omul-de-la-faţa-locului (sau măcar 
la numai câteva milioane de kilometri depărtare) fu ridicat 
la mare cinste. 

Sunt Heywood Floyd, la bordul navei Comandant Alexei 
Leonov, în drum spre Jupiter. După cum vă imaginaţi, cu 
toţii suntem cu ochii pe Europa. 

Chiar în acest moment privesc prin cel mai puternic dintre 
telescoapele navei; prin lentilele lui, satelitul se vede de 
zece ori mai mare decât Luna, aşa cum o vedeţi voi cu 
ochiul liber. Şi priveliştea e într-adevăr stranie. 

Suprafaţa lui e de un roz uniform, cu câteva pete mici, 
cafenii. E acoperit cu o reţea complicată de linii subţiri, 
care se ondulează şi se împletesc în toate direcţiile. 
Seamănă foarte bine cu o fotografie dintr-un manual de 
anatomie, în care sunt prezentate venele şi arterele. 


Unele dintre acestea sunt lungi de câteva sute - sau mii - 
de kilometri şi arată cam aşa cum şi-au închipuit Percival 
Lowell şi ceilalţi astronomi de la începutul secolului al XX- 
lea că arată Marte. 

Dar canalele de pe Europa nu sunt o închipuire, chiar 
dacă, bineînţeles, ele nu sunt artificiale. Mai mult, ele chiar 
conţin apă, sau măcar gheaţă. Căci satelitul este aproape în 
întregime acoperit de un ocean, cu o medie de adâncime de 
50 de kilometri. 

Fiindcă este atât de departe de Soare, temperatura la 
suprafaţa Europei este foarte scăzută, în jur de 150 de 
grade sub punctul de îngheţ. Deci, ar fi de presupus că 
oceanul întreg este un bloc solid de gheaţă. 

În mod surprinzător, acest lucru nu e adevărat; în 
interiorul Europei forţele mareelor generează o mare 
cantitate de căldură - aceleaşi forţe care guvernează 
vulcanii de pe vecinul său, lo. 

Deci gheaţa se topeşte, se sparge, îngheaţă, formează 
crevase şi pârtii asemănătoare celor de pe banchizele din 
regiunile noastre polare. Chiar acum privesc această reţea 
complicată de fisuri; cele mai multe dintre ele sunt 
întunecate la culoare şi foarte vechi - au, poate, milioane de 
ani vechime. Câteva însă sunt de un alb pur; acestea sunt 
cele care abia s-au deschis, şi au o crustă groasă de numai 
câţiva centimetri. 

Tsien a aterizat în imediata apropiere a uneia dintre 
aceste vine albe: are o lungime de 1500 km şi a fost 
botezată Marele Canal. Probabil chinezii intenţionează să-şi 
umple rezervoarele cu apa lui, pentru a putea explora 
sistemul de sateliți jupiterieni şi a se întoarce pe Pământ. 
Nu le va fi uşor, dar cu siguranţă că şi-au studiat cu multă 
grijă terenul de aterizare şi ştiu ce fac. 

Este limpede acum de ce şi-au asumat un asemenea risc şi 
de ce emit pretenţii asupra Europei. Ca staţie de 
realimentare, ea ar putea fi cheia întregului nostru sistem 
solar. Apă există şi pe Ganimede, dar este în întregime 


îngheţată şi mai puţin la-ndemână, datorită forţei 
gravitaționale mai mari a satelitului. 

Şi mai e un lucru la care abia acum m-am gândit. Chiar 
dacă misiunea chineză rămâne pe Europa, eşuată, e posibil 
ca membrii ei să poată supravieţui până când se va 
organiza o misiune de salvare. Au energie suficientă, s-ar 
putea să se găsească minerale utile în zonă şi se ştie că 
chinezii sunt experţi în producerea de hrană artificială. 

Nu va fi pentru ei o existenţă luxoasă, dar cunosc oameni 
care ar accepta bucuroşi această existenţă în schimbul 
imaginii uluitoare a lui Jupiter în înaltul cerului - imagine pe 
care sperăm să o vedem şi noi, peste câteva zile. 

Aici Heywood Floyd, care vă spune la revedere în numele 
lui şi al colegilor lui, de la bordul lui Alexei Leonov. 

— lar aici e puntea. Foarte frumoasă prezentare, 
Heywood. Trebuia să te faci reporter. 

— Am o experienţă îndelungată. Jumătate din viaţă mi-am 
petrecut-o în R.P 

— R.P? 

— Relaţia cu publicul - de cele mai multe ori, explicându-le 
oamenilor politici că trebuie să-mi dea mai mulţi bani. Un 
lucru cu care voi nu trebuie să vă bateţi capul. 

— Ce bine-ar fi să fie aşa! Oricum, vino sus pe punte. Avem 
informaţii noi, pe care vrem să le discutăm cu tine. 

Floyd îşi scoase microfonul de la rever, fixă telescopul şi se 
extrase din locaşul strâmt. Pe când ieşea, aproape se ciocni 
cu Nikolai lernovski, care avea, evident, aceeaşi destinaţie. 

— Am să-ţi fur ideile mai bune, pentru radio Moscova, 
Woody. Sper că nu te superi. 

— Eşti invitatul meu, tovarăşe. Şi-apoi cum te-aş putea 
opri? 

Sus, pe punte, căpitan Orlova privea gânditoare o 
aglomeraţie de curbe şi cifre de pe display-ul principal. 
Floyd tocmai se apucase să şi le traducă, greoi, când ea îl 
întrerupse. 


— Nu-i nevoie să intri în amănunte. Sunt evaluări ale 
timpului necesar pentru ca Tsien să-şi umple rezervoarele şi 
să se pregătească de lansare. 

— Şi-ai mei fac aceleaşi calcule, dar cu mult mai multe 
variabile. Noi suntem de părere că am scăpat de una. Ştiai 
că cele mai bune pompe de apă, care există, le găseşti la 
pompieri? Şi te-ar surprinde să afli că Staţia Centrală din 
Beijing s-a trezit că i se rechiziţionează patru din modelele 
cele mai noi, cu câteva luni în urmă, în ciuda protestelor 
primarului? 

— Nu mă surprinde, mă umple de admiraţie. Continuă. 

— S-ar putea să fie o coincidenţă, dar pompele acelea au 
exact dimensiunile optime. Făcând nişte pronosticuri în 
legătură cu debitul conductelor, viteza de forare în gheaţă 
şi-aşa mai departe - ei, bine, părerea noastră e că lansarea 
ar putea avea loc peste cinci zile. 

— Cinci zile! 

— Dacă au noroc şi totul merge perfect. Şi dacă nu-şi 
umplu complet rezervoarele, ci îşi iau numai atât cât să le 
asigure întâlnirea cu Discovery, înaintea noastră. Dacă ne-o 
iau înainte cu un singur ceas, le e de-ajuns. Vor putea să 
ceară măcar prima de salvare. 

— Nu şi conform regulilor stabilite de juriştii 
Departamentului de Stat. La momentul oportun, vom 
declara că Discovery nu e eşuată, ci a fost doar parcată în 
aşteptarea recuperării. Orice încercare de preluare a navei 
va fi considerată un act de piraterie. 

— Sunt convinsă că şi chinezii vor fi grozav de 
impresionați. 

— Şi dacă nu sunt, ce putem noi să facem? 

— Suntem mai mulţi decât ei - chiar doi la unu după ce-i 
trezim pe Chandra şi Curnow. 

— Nu zău? Şi unde sunt cuţitele de abordaj? 

— Cuţitele? 

— Săbiile, armele. 


— A! Ne-am putea folosi de telespectrometrul cu laser. 
Poate distruge complet un asteroid de câteva miligrame, la 
o distanţă de o mie de kilometri. 

— Nu cred că-mi surâde prea tare ideea. În orice caz, 
guvernul meu se va opune violenţei, cu excepţia 
autoapărării. 

— Americani naivi! Noi suntem mult mai realişti. Suntem 
siliţi să fim aşa. Heywood, toţi strămoşii tăi au murit de 
moarte bună. Dintre ai mei, trei au fost ucişi în Marele 
Război pentru Patrie. 

Între patru ochi, Tania îi spunea întotdeauna Woody, 
niciodată Heywood. Acum era serioasă. Sau îi testa numai 
reacţiile? 

— Oricum, Discovery are echipament în valoare de numai 
câteva miliarde de dolari. Nava nu e importantă, numai 
informaţiile pe care le poartă la bord sunt deosebite. 

— Exact. Informaţii care pot fi copiate, apoi şterse. 

— Ai nişte idei tare optimiste, Tania. Uneori am impresia 
că toţi ruşii sunt un pic obsedaţi. 

— Mulțumită lui Napoleon şi lui Hitler, ne-am câştigat 
dreptul de-a fi aşa. Dar nu-mi spune că ţie nu ţi-a trecut 
prin cap acest - cum îi spune? 

— Acest scenariu. 

— N-a fost nevoie, răspunse Floyd sumbru. Departamentul 
de Stat a făcut-o în locul meu, cu variaţiuni chiar. Acum 
trebuie să aşteptăm să vedem ce fac chinezii. Şi nu m-ar 
mira deloc dacă ne-ar lua iar prin surprindere. 

10. Un strigăt de pe „Europa” 

Dormitul în regim de gravitație zero e un meşteşug care 
trebuie învăţat; lui Floyd îi luase aproape o săptămână până 
când descoperise modul cel mai eficient în care se putea să- 
şi ancoreze braţele şi picioarele, în aşa fel încât să nu-i 
zboare în tot felul de poziţii incomode. Acum era expert în 
asta şi întoarcerea la greutatea normală nu-i producea nici 
o plăcere. Dimpotrivă, numai gândul la ea îi dădea uneori 
coşmaruri. 


Cineva îl zgâlţâia, încercând să-l trezească. Nu, probabil 
visa în continuare: la bordul unei nave spaţiale, intimitatea 
era sacră; nimeni nu intra în cabina vreunui alt membru al 
echipajului fără să ceară mai întâi permisiunea. Strânse 
pleoapele, dar zgâlţâiala continuă. 

— Doctore Floyd, vă rog să vă treziţi! Sunteţi chemat pe 
punte! 

Şi nimeni nu-i spunea doctore Floyd; cea mai pretențioasă 
formulă de salut care-i fusese adresată era Doc. Ce se 
petrecea? 

Deschise cu greu ochii. Era în cabina lui mititică, înfăşurat 
blând în coconul de dormit. Asta îi spunea o parte a 
creierului său. Atunci cum de privea la. Europa? Erau încă 
la milioane de kilometri distanţă. Iată reţeaua atât de 
cunoscută, liniile care, intersectându-se, formau triunghiuri 
şi poligoane. Şi, sigur, acela era însuşi Marele Canal. Nu, nu 
se putea. Cum era posibil, în timp ce el era tot în cabina lui 
de pe Leonov? 

— Doctore Floyd! 

Se trezi definitiv şi-şi văzu mâna stângă plutindu-i la câţiva 
centimetri în faţa ochilor. Ce ciudat, liniile din palmă 
semănau atât de bine cu harta Europei. Dar Mama Natură 
cea econoamă se repeta tot timpul la scări atât de diferite, 
de la vârtejul laptelui răsucit în cafea, la norii încolăciţi într- 
un ciclon sau la braţele unei nebuloase spirale. 

— Iartă-mă, Max, spuse el. Ce e? S-a-ntâmplat ceva? 

— Credem că da. Dar nu cu noi. Isien are necazuri. 

Căpitanul, navigatorul şi inginerul şef erau ancoraţi în 
scaunele lor de pe puntea de comandă; restul echipajului 
plutea neliniştit, ţinându-se de suporţii mai la-ndemână, sau 
urmăreau monitoarele. 

— lartă-mă că te-am trezit, Heywood, se scuză Tania scurt. 
Uite care-i situaţia. Acum zece minute am primit un mesaj 
cu prioritate unu de la Centrul de comandă. Isien a amuţit. 
Brusc, în mijlocul unui mesaj codificat; mai întâi, câteva 
secunde de bolboroseli, apoi nimic. 


— Şi semnalul? 

— S-a oprit şi el. Nu-l mai recepţionăm. 

— Hopa! Înseamnă că-i ceva grav - o defecţiune majoră. 
Aveţi vreo idee? 

— Multe, dar toate sunt presupuneri. O explozie. O 
alunecare de teren. Un cutremur; cine poate şti? 

— Şi s-ar putea să nu aflăm niciodată, până când altcineva 
nu aterizează pe Europa - sau până când nu ajungem noi 
destul de aproape ca să vedem. 

Tania dădu din cap. 

— Nu avem suficientă delta ve. Nu ne putem apropia la 
mai mult de 50 de mii de kilometri. De la distanţa asta nu se 
vede mare lucru. 

— Atunci nu putem face nimic. 

— Nu-i chiar aşa, Heywood. Centrul de control ne-a 
sugerat să începem să baleiem antena mare, poate prindem 
vreun apel mai slab. Este, cum să-i spun, o încercare fără 
speranţă, dar merită. Ce zici? 

Prima reacţie a lui Floyd fu de împotrivire. 

— Asta înseamnă să ne întrerupem legăturile cu Pământul. 

— Desigur, dar oricum urmează să facem asta când o să-l 
ocolim pe Jupiter. Şi nu ne trebuie mai mult de câteva 
minute să restabilim legătura. 

Floyd nu răspunse. Ideea era foarte rezonabilă şi totuşi îl 
neliniştea într-un fel nelămurit. După câteva secunde de 
gândire, înţelese de ce simţea nevoia să se împotrivească. 

Necazurile lui Discovery începuseră atunci când antena 
mare - Complexul principal de antene - pierduse legătura 
cu Pământul, din motive rămase încă necunoscute. Acolo 
însă Hal fusese cu siguranţă implicat, în timp ce de data 
asta o asemenea primejdie nu exista. Computerele de pe 
Leonov erau unităţi mici, autonome; nu exista un creier 
central. Cel puţin nu unul non-uman. 

Ruşii îi aşteptau cu răbdare răspunsul. 

— De acord, spuse el în sfârşit. Anunţaţi pe Pământ ce 
urmează să facem şi începeţi ascultarea. Presupun că vreţi 


sa încercaţi frecvențele spaţiale pentru S. O. S. 

— Da, de îndată ce vom fi verificat corecţiile Doppler. Cum 
merge, Saşa? 

— Mai lăsaţi-mă două minute şi termin cu scanerul 
automat. Cât timp stăm pe ascultare? 

Căpitanul nu ezită aproape deloc înainte de a răspunde. 
Floyd admirase întotdeauna hotărârea Taniei, şi chiar i-o şi 
spusese odată. Într-unul dintre rarele ei momente de umor, 
ea îi răspunsese: 

— Woody, un comandant se poate înşela, dar nu are voie să 
fie nesigur. 

— Ascultaţi timp de cincizeci de minute, apoi restabiliţi 
legătura cu Pământul, pentru următoarele zece. Apoi 
repetaţi ciclul. 

Nu era nimic nici de văzut, nici de auzit. Circuitele 
automate interpretau mult mai bine zgomotele pe unde 
radio decât simţurile umane. Cu toate acestea, Saşa 
deschidea din când în când monitorul audio şi atunci cabina 
se umplea de gălăgia centurilor de radiaţii ale lui Jupiter. 
Era un sunet ca al valurilor care se spărgeau pe toate 
plajele Pământului, peste care se suprapunea plesnetul 
exploziv al super-fulgerelor din atmosfera jupiteriană. Nici 
urmă de semnale umane. Unul câte unul, membrii 
echipajului care nu aveau îndatoriri speciale acolo, 
dispărură. 

Stând în aşteptare, Floyd făcu câteva calcule mintale. 
Orice i s-ar fi întâmplat lui Tsien, trecuseră deja două ore de 
când ştirile fuseseră retransmise de pe Pământ. 

Dar Leonov ar fi trebuit să poată să capteze un mesaj 
direct cu o întârziere de mai puţin de o jumătate de minut, 
ceea ce însemna că deja chinezii avuseseră suficient timp 
pentru a emite din nou. Tăcerea lor prelungită sugera o 
catastrofă. Îşi dădu seama că începuse să construiască tot 
felul de scenarii îngrozitoare. 

Cele 50 de minute păreau ore. Când se epuizară, Saşa 
reorientă antena spre Pământ şi raportă eşecul. În timp ce 


folosea restul până la zece minute ca să transmită un set de 
mesaje privi întrebător către căpitan. 

— Merită să mai încercăm o dată? Spuse cu un glas în care 
se citea limpede pesimismul. 

— Bineînţeles, poate reducem timpul, dar vom continua să 
ascultăm. 

Când se împlini ora, antena cea mare fu din nou orientată 
spre Europa. Şi aproape imediat becul de ALERTĂ al 
monitorului automat începu să pâlpâie. 

Mâna lui Saşa se repezi spre monitorul audio şi vocea lui 
Jupiter umplu cabina. Pe deasupra ei, ca o şoaptă în 
furtună, se auzea slab, dar inconfundabil, o voce 
omenească. Limba era imposibil de identificat, dar Floyd 
era sigur, mai mult din ritm şi din intonaţie că nu era 
chineză, ci o limbă europeană. 

Saşa manevră expert acordul fin şi lungimile de undă şi 
cuvintele deveniră mai clare. Limba era cu siguranţă 
engleza; conţinutul însă rămânea exasperant de 
neinteligibil. 

Există o combinaţie de sunete pe care orice ureche umană 
o poate detecta imediat, chiar şi pe fondul cel mai 
zgomotos. 

Când din fondul jupiterian se auzi brusc, lui Floyd i se păru 
că visează, prins în capcana unui coşmar fantastic. Colegii 
săi reacționară ceva mai încet; apoi îl priviră cu aceeaşi 
stupefacţie - şi cu un început de bănuială. 

Fiindcă primele cuvinte recognoscibile de pe Europa fură: 

— Doctore Floyd, doctore Floyd, sper că mă auzi. 

11. Gheaţă şi vid 

— Cine e? Şopti cineva, într-un cor de şuşoteli. 

Floyd îşi ridică mâinile într-un gest care exprima neştiinţă 
- Şi, spera el, nevinovăția. 

Ştiu că eşti la bordul lui Leonov. Putea să nu am prea mult 
timp. Îndrept antena portabilă în direcţia care mi se pare. 

Vreme de câteva secunde înfiorătoare, semnalul dispăru, 
apoi reapăru, mult mai clar, dar nu cu mult mai tare. 


Retransmiteţi mesajul spre Pământ. Tsien distrus acum 
trei ore. Sunt singurul supravieţuitor. Folosesc aparatul 
portabil al costumului - nu ştiu dacă are destulă putere, dar 
e singura mea şansă. Vă rog să mă ascultați cu atenţie. PE 
EUROPA EXISTĂ VIAŢĂ. Repet: PE EUROPA EXISTĂ VIAŢĂ. 

Semnalul se pierdu din nou. Urmă o tăcere stupefiată, pe 
care nimeni nu încercă să o întrerupă. Aşteptând, Floyd îşi 
cerceta febril amintirile. Nu recunoştea vocea. Ar fi putut 
aparţine oricărui chinez educat în Vest. Era, probabil, un 
om pe care îl întâlnise la vreo conferinţă ştiinţifică, dar dacă 
cel care vorbea nu se va identifica, n-avea să ştie niciodată 
cine fusese. 

Curând după miezul nopţii local. Pompam constant şi 
rezervoarele erau aproape pe jumătate pline. Eu şi dr. Lee 
am ieşit să verificăm izolaţia conductelor. Tsien este. Era la 
circa 30 de metri de marginea Marelui Canal. Conductele 
duc direct de la el în jos, sub gheaţă. Foarte subţire, nu se 
poate merge pe ea în siguranţă. Apa caldă pe care o 
scoteam. 

Din nou o tăcere lungă. Floyd se întrebă dacă vorbitorul se 
mişcă şi dacă nu cumva s-a interpus un obstacol. 

Nici o problemă - cinci kilowaţi luminau nava. Ca un pom 
de Crăciun - minunat, strălucind prin gheaţă. Nişte culori 
fantastice. Lee a văzut-o primul - o masă uriaşă, neagră, 
care se ridica din adânc. La început am crezut că e un banc 
de peşti - era prea mare pentru un singur organism - apoi a 
început să spargă gheaţa. 

Doctore Floyd, sper că mă auzi. Sunt profesorul Chang, 
ne-am cunoscut la conferinţa U. A. I. De la Boston, în '02. 

În aceeaşi clipă, gândurile lui Floyd fură la un miliard de 
kilometri depărtare. Îşi amintea vag recepţia de după 
sesiunea de închidere a Congresului Uniunii Astronomice 
Internaţionale, ultimul la care participaseră şi chinezii, 
înaintea celei de-a doua Revoluții Culturale. Acum şi-l 
amintea foarte bine pe Chang, astronomul şi exobiologul 


mărunţel, cu simţul umorului şi cu o colecţie bogată de 
glume. Dar acum nu glumea. 

Ca nişte şuviţe uriaşe de alge marine, târându-se pe jos. 
Lee a luat-o la fugă spre navă să ia un aparat de fotografiat, 
iar eu am rămas pe loc să raportez prin radio. Obiectul se 
mişca foarte încet, mult mai încet decât mine. Eram mai 
degrabă curios decât speriat. Credeam că ştiu ce fel de 
fiinţă e - am văzut fotografii ale pădurilor de varehi din 
California - dar mă înşelam. 

Ştiam că are probleme. Nu putea supravieţui la o 
temperatură cu 150 de grade sub temperatura mediului 
său obişnuit. Pe măsură ce înainta, îngheţa şi se solidifica - 
se spărgea în bucățele ca sticla - şi totuşi continua să 
înainteze în direcţia navei, ca o maree neagră, din ce în ce 
mai încet. 

Eram încă atât de surprins, încât nu mai gândeam cum 
trebuie şi tot nu înţelegeam ce vrea să facă. 

— Avem vreo posibilitate să luăm legătura cu el? Şopti 
Floyd îngrijorat. 

— Nu, e prea târziu. Europa va ajunge curând în spatele 
lui Jupiter. Va trebui să aşteptăm până iese din eclipsă. 

Urca în navă, construindu-şi un fel de tunel de gheaţă, pe 
măsură ce avansa. Poate că în felul acesta se izola termic, 
aşa cum se apără termitele de radiaţiile solare, în micile lor 
coridoare de lut. 

Tone de gheaţă pe navă. Primele care s-au rupt au fost 
antenele radio. Apoi am văzut cum se îndoaie suporţii de 
aterizare, totul cu încetinitorul, ca într-un vis. 

Abia când nava a început să se prăbuşească, am înţeles ce 
intenţiona să facă fiinţa aceea - iar atunci era prea târziu. 
Ne-am fi putut salva, dacă am fi stins luminile. 

Poate că e un fototrop, cu un ciclu biologic declanşat de 
lumina solară filtrată prin gheaţă. Sau poate a fost atrasă ca 
o molie de o lumânare. Reflectoarele noastre trebuie să fi 
fost lucrul cel mai strălucitor pe care l-a cunoscut Europa 
vreodată. 


Apoi s-a prăbuşit nava. Am văzut carena despicându-se şi 
un nor de fulgi de zăpadă formaţi din umezeala condensată. 
Toate luminile s-au stins, în afara unui bec care a rămas să 
se legene pe un fir, la câţiva metri deasupra solului. 

Nu ştiu ce s-a întâmplat imediat după aceea. Următorul 
lucru pe care mi-l amintesc este că stăteam sub becul care 
se legăna, în apropierea navei distruse, înconjurat de 
mormane de zăpadă proaspătă şi fină. Îmi vedeam perfect 
urmele în ea. Probabil alergasem până acolo; poate nu 
trecuse decât un minut sau două. 

Planta - încă mai credeam că e o plantă - era nemişcată. 
M-am întrebat dacă nu cumva fusese rănită în prăbuşirea 
navei; porţiuni mari, groase cât un braţ de bărbat, se 
rupseseră ca nişte crenguţe. 

Apoi trunchiul principal începu să le mişte din nou. Se 
îndepărtă de navă, venind spre mine. Atunci m-am convins 
că e sensibil la lumină: stăteam exact sub becul de o mie de 
waţi, care acum se oprise din legănare. 

Imaginează-ţi un stejar, sau mai bine, un bananian cu 
rădăcinile şi trunchiurile lui multiple, turtite de gravitație şi 
încercând să se târască pe pământ Ajunse la cinci metri de 
sursa de lumină, apoi începu să se întindă, până când formă 
în jurul meu un cerc perfect. Probabil asta era limita sa de 
toleranţă, punctul în care fotoatracţia se transforma în 
repulsie. După aceea, nu se mai petrecu nimic timp de 
câteva minute. Mă întrebam dacă nu cumva murise, în 
sfârşit, îngheţat. 

Atunci am văzut mugurii mari care se formau pe ramuri. 
Era ca atunci când vezi, la viteză mare, un film cu flori care 
se deschid. Chiar am crezut că sunt flori, fiecare cât un cap 
de om. 

Membrane delicate, minunat colorate, începeau să se 
deschidă. Mi-am spus că nimeni nu mai văzuse aşa nişte 
culori vreodată; ele nu existaseră înainte de a aduce noi 
luminile, luminile noastre fatale, în această lume. 


Cârcei şi stamine care se ondulau uşor. M-am îndreptat 
spre zidul viu care mă înconjura, ca să văd mai bine ce se 
întâmplă. Nici atunci şi nici altcândva nu mi-a fost în vreun 
fel teamă de fiinţa aceea. Eram convins că nu are gânduri 
rele, dacă putea avea vreun gând. 

Avea zeci de flori mari, în stadii diferite de dezvoltare. 
Acum îmi aminteau de nişte fluturi care tocmai ies din 
crisalide, încă fragili, cu aripile mototolite. Mă apropiam tot 
mai tare de adevăr. 

Dar îngheţau şi mureau de cum se năşteau. Apoi, una 
după alta cădeau de pe trunchiul părinţilor. Timp de câteva 
clipe, se zbăteau ca peştii pe uscat şi, în cele din urmă am 
înţeles exact ce erau. Membranele acelea nu erau petale, ci 
aripioare, sau echivalentul lor. Aceasta era faza larvară, de 
înotătoare a fiinţei. Probabil ea îşi petrece o mare parte din 
viaţă prinsă pe fundul mării şi, la un moment dat, îşi trimite 
vlăstarele acestea mobile în căutarea unui teritoriu nou. La 
fel ca şi coralii din oceanele pământene. 

Am îngenuncheat să mă uit mai bine la una din fiinţele 
acelea mici. Culorile atât de frumoase dispăreau într-un 
cafeniu mohorât. Parte dintre petalele-aripioare se 
rupseseră şi se transformau în aşchii casante pe măsură ce 
îngheţau. Dar se mai mişcau încă şi când mă apropiam 
încercau să mă evite. M-am întrebat cum de-mi simțeau 
prezenţa. 

Apoi am observat că „staminele”, cum le spuneam eu, 
aveau puncte albastre la capete. Arătau ca nişte safire 
minuscule sau ca ochii albaştri de pe mantia unei moluşte, 
sensibili la lumină, dar incapabili să formeze imagini reale. 
În timp ce îi priveam, albastrul lor viu se stingea, safirele se 
preschimbau în pietre obişnuite, cenuşii. 

Doctore Floyd - sau oricine se întâmplă să asculte - nu mai 
am prea mult timp; Jupiter îmi va bloca în curând semnalul. 
Dar aproape am terminat. 

Ştiam ce am de făcut. Firul becului de o mie de waţi 
atârna aproape de sol. Am tras de câteva ori de el şi lumina 


s-a stins într-o ploaie de scântei. 

M-am întrebat dacă nu cumva era prea târziu. Timp de 
câteva minute, nu s-a întâmplat nimic. Aşa că m-am 
îndreptat către peretele de ramuri încâlcite care mă 
înconjura şi i-am dat un picior. 

Încetul cu încetul, fiinţa începu să se deznoade şi să se 
retragă spre Canal. Aveam destulă lumină şi vedeam totul 
perfect. Ganimede şi Callisto erau sus pe cer, Jupiter era o 
semilună uriaşă, subţire, iar la capătul jupiterian al 
canalului de flux al lui Io se vedea o auroră pe partea 
întunecată. Nu mai aveam nevoie de lumina din cască. 

Am mers pe urmele fiinţei până la apă, îndemnând-o cu 
lovituri de picior când încetinea, simțind prin talpa ghetelor 
fragmentele de gheaţă care-mi trosneau sub paşi. Când s-a 
apropiat de Canal, a părut să recapete ceva forţă şi 
vitalitate, de parcă ştia că ajunsese înapoi acasă. Mă 
întrebam dacă avea să supravieţuiască, să îmbobocească 
din nou. 

A dispărut sub gheaţă, lăsând în urmă câteva larve 
moarte, pe pământ străin. Suprafaţa expusă a apei fu 
tulburată de bule timp de câteva minute, până când o 
pojghiţă protectoare de gheaţă o despărţi de vidul de 
deasupra. Apoi m-am întors la nava să văd dacă mai e ceva 
de salvat. Dar nu vreau să vorbesc despre asta. 

Am două rugăminţi să-ţi fac, doctore. Atunci când va fi 
clasificată fiinţa, sper să i se dea numele meu. 

Şi când următoarea navă va pleca acasă, roagă-i să ne 
ducă oasele înapoi în China. 

În câteva minute Jupiter are să ne întrerupă legătura. Aş 
vrea tare mult să ştiu dacă m-a auzit cineva. Oricum, voi 
repeta mesajul atunci când voi fi iarăşi în raza voastră de 
vedere, dacă sistemul de protecţie al costumului rezistă 
până atunci. 

Aici profesorul Chang de pe Europa, vreau să raportez 
distrugerea navei spaţiale Tsien. Am aterizat lângă Marele 
Canal şi ne-am instalat pompele la marginea gheții. 


Semnalul se pierdu brusc, reveni o clipă, apoi dispăru 
complet în spatele nivelului de zgomot. Deşi Leonov 
continuă să asculte pe aceeaşi frecvenţă, nu mai recepţionă 
nici un alt mesaj de la profesorul Chang. 

III. 

DISCOVERY 

12. La vale. 

În sfârşit, viteza navei creştea ca şi cum s-ar fi rostogolit la 
vale spre Jupiter. Trecuse de mult de „tărâmul nimănui” din 
punct de vedere gravitațional, unde cele patru luni mititele, 
exterioare - Sinope, Pasipleae, Ananke şi Carme - se 
legănau pe orbitele lor retrograde şi complet excentrice. 
Asteroizi captivi, fără îndoială, cu forme neregulate. Cel mai 
mare abia dacă avea 30 km în diametru. Bucăţi de rocă 
spartă, zdrenţuită, care nu interesau pe nimeni, decât pe 
geologii planetari, ezitau veşnic între Soare şi Jupiter. Într-o 
zi Soarele avea să-i recaptureze definitiv. 

Dar Jupiter s-ar putea să-şi păstreze al doilea grup de 
patru la jumătatea distanţei faţă de ceilalţi. Elara, Lysithea, 
Himalia şi Leda erau aproape unul de celălalt, aşezaţi 
aproximativ în acelaşi plan. Se auziseră voci care susțineau 
că făcuseră cândva parte din acelaşi corp; dacă era 
adevărat, atunci părintele trebuie să fi avut ceva mai puţin 
de o sută de kilometri în diametru. 

Deşi numai Carme şi Leda se apropiară destul ca să-şi 
arate discurile vizibile cu ochiul liber, ele fură salutate ca 
nişte vechi prieteni. Era prima dată când echipajul zărea 
pământul după cea mal lungă călătorie pe mare - insulele 
din dreptul țărmului lui Jupiter. Trecură încet şi ultimele 
ceasuri; se apropia etapa cea mai grea a întregii misiuni: 
intrarea în atmosfera jupiteriană. 

Deja Jupiter era mai mare decât e Luna pe cerul 
Pământului, iar sateliții interiori, uriaşi, se vedeau perfect, 
învârtindu-se în jurul său. Discurile erau distincte şi fiecare 
avea coloritul său, aparte, chiar dacă erau încă prea 
îndepărtate, pentru a lăsa să li se vadă semnele distinctive. 


Baletul etern pe care îl interpretau, dispărând în spatele lui 
Jupiter, reapărând şi traversând faţa luminată a acestuia, 
însoţiţi de umbrele lor, era un spectacol veşnic atrăgător. 
Un spectacol pe care astronomii continuau să-l urmărească 
încă de când Galileo îl văzuse pentru prima dată, exact cu 
patru sute de ani în urmă; doar că echipajul de pe Leonov 
cuprindea singurii oameni, în viaţă, care îl putuseră vedea 
cu ochiul liber. 

Interminabilele jocuri de şah încetaseră; orele în afara 
programului erau petrecute lângă telescoape, sau în 
discuţii înflăcărate, sau ascultând muzică, de obicei cu ochii 
pe ferestre, la priveliştea de afară. Şi, în sfârşit, o poveste 
de dragoste la bordul navei ajunse într-un punct culminant: 
dispariţiile frecvente ale lui Max Brailovski şi ale Zeniei 
Marcenko deveniră subiect al multor glume pline de 
afecţiune. 

Erau, după părerea lui Floyd, o pereche destul de ciudată. 
Max era blond, înalt şi chipeş, fost campion de gimnastică, 
ajunsese până în finalele Olimpiadei din anul 2000. Deşi 
trecuse de treizeci de ani, avea un chip deschis, cu o 
expresie copilăroasă, care nu era chiar înşelătoare; în ciuda 
performanţelor sale profesionale excelente, avea dese 
momente în care lui Floyd i se părea naiv şi lipsit de 
complicaţii, unul din oamenii aceia cu care-ţi face plăcere să 
stai de vorbă, dar nu prea multă vreme. În afara domeniului 
în care era specialist era o persoană atrăgătoare, dar destul 
de superficială. 

Zenia - la 29 de ani, cea mai tânără la bord - era încă 
înconjurată de mister. Fiindcă nimeni nu păruse dispus să 
discute subiectul, Floyd nu întrebase niciodată ce însemnau 
cicatricele ei, iar sursele sale de la Washington nu-i 
putuseră da nici o informaţie. Avusese, desigur, un accident 
grav, dar acesta putea să fi fost un simplu accident de 
maşină. Teoria că ar fi luat parte la o misiune spaţială 
secretă - încă parte a mitologiei atât de populare în afara 
graniţelor U. R. S. S. - putea fi exclusă. Mulțumită reţelelor 


de urmărire globale, asemenea lucruri nu mai erau posibile 
de 50 de ani. 

Pe lângă cicatricele fizice şi, fără îndoială şi sufleteşti, 
Zenia avea de luptat şi cu un alt handicap. Ea fusese un 
înlocuitor de ultimă clipă, lucru pe care-l ştiau toţi. Dacă nu 
ar fi fost neînţelegerea cu zmeul, în urma căreia se alesese 
cu multe oase zdrobite, Irina lakunina ar fi trebuit să fie 
dieteticianul şi asistenta medicală de la bordul lui Leonov. 

În fiecare zi la ora 18,00 GMT echipajul plus un pasager 
se adunau în mica încăpere comună care despărţea puntea 
de comandă de bucătărie şi dormitoare. La masa rotundă 
din centrul ei puteau sta, înghesuiți, opt oameni; când se 
vor trezi Chandra şi Curnow va fi imposibil să stea toţi 
împreună la masă şi vor trebui găsite alte două locuri, 
undeva. 

„Sovietul de la ora şase”, cum era denumită întâlnirea 
zilnică, dura arareori mai mult de zece minute, dar avea un 
rol esenţial în menţinerea moralului. Nemulţumiri, sugestii, 
critici, rapoarte - totul putea fi supus discuţiilor în care 
numai căpitanul avea drept de veto, care se exercita foarte 
rar. 

Tipice pentru ordinea de zi, inexistentă, erau cererile de 
schimbare a meniului, pentru perioade mai lungi dedicate 
comunicaţiilor particulare cu Pământul, filme, ştiri şi 
informaţii banale, ca şi împunsăturile amicale adresate 
contingentului american, în evidentă minoritate. Floyd îi 
avertizase că lucrurile se vor schimba atunci când colegii lui 
vor ieşi din hibernare şi raportul va fi de 3 la 9, în loc de 1 
la 7. Nu le mărturisise şi convingerea lui intimă că Curnow 
putea să vorbească mai mult sau să ţipe mai tare decât 
oricare dintre ceilalţi prezenţi la bord. 

Când nu dormea, Floyd îşi petrecea cea mai mare parte a 
timpului în încăperea comună, probabil fiindcă, oricât ar fi 
fost de mică, tot era mai puţin dătătoare de claustrofobie 
decât chichineaţa lui de cabină. Era plăcut decorată, cu 
toate suprafeţele plate, acoperite cu minunate peisaje 


terestre sau marine, fotografii sportive sau ale unor 
videostaruri celebre, ca şi cu alte amintiri de pe Pământ. 
Locul de onoare îl ocupa o pictură originală de Leonov: 
studiul său „Aproape de Lună”, din 1965, acelaşi an în care 
ca tânăr locotenent-colonel, părăsise Voshkod II şi devenise 
primul om în istorie care făcuse o călătorie extravehiculară. 

Operă aparţinând în mod evident unui amator talentat, 
mai degrabă decât unui profesionist, tabloul înfăţişa 
marginea plină de cratere a Lunii cu minunatul Sinus 
Iridium - Golful Curcubeelor - în fundal. Imensă, 
suspendată deasupra orizontului lunar, se vedea semiluna 
subţire a Pământului, care îmbrăţişa partea întunecată a 
planetei. Dincolo de ea ardea Soarele, ale cărui raze se 
împrăştiau în spaţiu, la milioane de kilometri în jur. 

Era o compoziţie izbitoare - şi o anticipație a unui viitor 
care avea să vină peste numai trei ani. De la bordul lui 
Apollo 8, Anders, Borman şi Lovell aveau să vadă această 
splendidă înşiruire cu ochiul liber, în timp ce urmăreau 
Pământul ridicându-se dincolo de marginea Lunii, în ziua de 
Crăciun a anului 1968. 

Heywood Floyd aprecia pictura, dar o privea cu 
sentimente amestecate. Nu putea uita că ea era mai 
bătrână decât toţi cei care erau acum pe navă, cu o singură 
excepţie. 

El însuşi avea deja nouă ani când Alexei Leonov pictase 
tabloul. 

13. Lumile lui Galileo. 

Nici acum, la mai bine de trei decenii de la revelaţiile 
aduse de primele zboruri Voyager, nu înţelegea nimeni de 
ce cei patru sateliți gigantici diferă atât de tare între ei. 
Aveau cam aceleaşi dimensiuni, erau localizaţi în aceeaşi 
parte a sistemului solar, dar erau complet diferiţi, ca nişte 
copii din părinţi diferiţi. 

Doar Callisto, cel mai dinspre exterior, se dovedise a 
corespunde anticipărilor. Când Leonov trecuse la o distanţă 
nu cu mult mai mare de 100.000 km, cele mai mari dintre 


nenumăratele sale cratere se văzură cu ochiul liber. Prin 
telescop, satelitul arăta ca o minge de sticlă care a fost 
folosită drept ţintă pentru tirul cu o puşcă de calibru mare; 
era acoperit peste tot cu cratere de toate mărimile, până la 
ultima limită a vizibilităţii. Callisto, observase cineva odată, 
semăna mai tare cu Luna Pământului, decât Luna însăşi. 

Dar nu era nimic surprinzător în asta. Era de aşteptat ca 
un corp situat aici, la marginea centurii de asteroizi, să fie 
bombardat cu toate resturile rămase de la creaţia 
sistemului solar. Şi totuşi, Ganimede, satelitul vecin, avea o 
cu totul altă înfăţişare. Deşi stropit cu cratere de impact 
într-un trecut îndepărtat, cea mai mare parte a acestora 
fuseseră arate - expresie surprinzător de potrivită. Porţiuni 
uriaşe ale lui Ganimede erau acoperite cu şanţuri şi 
ridicături, de parcă un grădinar cosmic ar fi tras peste ele 
cu o greblă imensă. Mai avea şi nişte dâre decolorate, ca 
urmele lăsate de nişte melci cu un diametru de 50 de 
kilometri. Cele mai stranii din toate erau benzile lungi, 
şerpuite, formate din zeci de linii paralele. Nikolai Ternovski 
hotărâse că erau nişte superautostrăzi cu multe benzi, 
proiectate de nişte ingineri beţi. Ba chiar susţinea că 
văzuse pasaje şi intersecţii în formă de trifoi. 

Leonov adăugase deja miliarde de informaţii despre 
Ganimede la ceea ce se ştia deja, atunci când intersectă 
orbita Europei. Satelitul îngheţat, cu ruinele şi morţii săi, 
era pe partea opusă a lui Jupiter, dar nu dispăruse niciodată 
complet din gândurile lor. 

Înapoi pe Pământ, dr. Chang era deja un erou, iar ţara sa 
primise cu evidentă stânjeneală nenumăratele mesaje de 
compasiune. Unul dintre ele fusese trimis în numele 
echipajului de pe Leonov după modificări considerabile 
făcute la Moscova, aşa cum bănuia Floyd. 

La bordul navei sentimentele erau confuze - un amestec 
de admiraţie, regret şi uşurare. Toţi astronauții, indiferent 
de originea lor, se considerau cetăţeni ai spaţiului cosmic şi 
se simțeau legaţi şi îşi împărtăşeau victoriile şi nenorocirile. 


Nimeni la bordul lui Leonov nu se bucurase de dezastrul 
expediției chineze. Şi totuşi, exista un fel de mulţumire 
nemărturisită că finalul cursei nu aparținuse celor mai iuți. 

Neaşteptata descoperire a vieţii pe Europa adăugase o 
dimensiune nouă situaţiei - una despre care se vorbea mult 
atât pe Pământ, cât şi pe Leonov. Fuseseră exobiologi care 
exclamaseră: „V-am spus eu!”, subliniind că n-ar trebui să 
fie aşa o surpriză. Încă din anii '70, cercetările submarine 
relevaseră colonii întregi de stranii creaturi marine, care 
duceau o existenţă precară, dar constantă, într-un mediu 
despre care se credea ca e la fel de ostil vieţii: gropile de pe 
fundul Oceanului Pacific. Izvoarele vulcanice, care încălzeau 
şi fertilizau abisurile, creaseră adevărate oaze în 
deşerturile adâncului. 

Orice lucru, odată petrecut pe Pământ, se putea repeta de 
milioane de ori în Univers; între oamenii de ştiinţă, aceasta 
devenise literă de lege. Apa - sau dacă nu ea, atunci măcar 
gheaţa - se găsea pe toate lunile lui Jupiter. lar pe Io se 
găseau vulcani permanent activi, deci era de aşteptat o 
activitate, chiar dacă ceva mai slabă, pe vecinii săi. Dacă 
adunai aceste două elemente, viaţa pe Europa apărea nu 
numai posibilă, ci inevitabilă, aşa cum sunt cele mai multe 
dintre surprizele naturii, atunci când le priveşti retroactiv. 

Dar această concluzie dădea naştere unei alte întrebări, 
vitală pentru misiunea Leonov. Acum că pe sateliții lui 
Jupiter se descoperise viaţă, avea ea vreo legătură cu 
monolitul 'Tycho, sau cu şi mai misterioasa sa replică de pe 
orbita lui lo? 

Acesta era subiectul preferat de discuţie al Sovietelor de 
la ora şase. Aproape toţi acceptau ideea că fiinţa întâlnită 
de dr. Chang nu reprezenta o formă înaltă de inteligenţă - 
asta dacă interpretarea dată de el comportamentului ei 
fusese corectă. Nici un animal cu rațiune medie nu s-ar fi 
lăsat să devină prada propriilor sale instincte, atras ca o 
molie de lumânare, până în pragul distrugerii. 


Vasili Orlov veni repede cu un contraexemplu, care dacă 
nu contrazicea, măcar slăbea această teorie. 

— Gândiţi-vă la balene şi la delfini, spuse el. Noi le 
considerăm inteligente, dar adesea se sinucid eşuând în 
masă! Acesta pare să fie unul din cazurile în care instinctul 
e mai puternic decât raţiunea. 

— Nici nu-i nevoie să apelăm la delfini, interveni Max 
Brailovski. Unul dintre cei mai străluciți ingineri din 
promoţia mea a făcut o pasiune fatală pentru o blondă din 
Kiev. Ultima dată când am auzit de el, lucra într-un garaj. Şi 
câştigase o medalie de aur pentru proiectarea unei staţii 
spaţiale. Ce păcat! 

Chiar dacă fiinţa de pe Europa a doctorului Chang era 
inteligentă, asta nu excludea existenţa unor forme 
superioare în altă parte a satelitului. Sistemul biologic al 
unei întregi lumi nu putea fi judecat după un singur 
specimen. 

Dar se spusese adesea că inteligenţele superioare nu se 
nasc în ocean, pentru că un mediu atât de benign şi de 
constant nu ridică suficient de multe probleme. Şi mai 
presus de orice altceva, cum ar putea fiinţele marine să-şi 
dezvolte o civilizaţie fără aportul focului? 

Şi totuşi, poate că până şi asta era posibil. Drumul parcurs 
de umanitate nu era singurul valabil. În mările altor lumi ar 
putea exista civilizaţii întregi. 

Dar era greu de crezut că pe Europa s-ar fi putut dezvolta 
o cultură care să nu lase semnele inconfundabile ale 
existenţei sale, sub formă de clădiri, instalaţii, staţii de 
lansare sau alte produse. De la un pol la altul, însă, nu se 
zărea nimic decât gheaţă netedă şi câteva ridicături de rocă 
dezgolită. 

Când Leonov trecu în grabă pe lângă orbitele lui Io şi a 
micuţului Minas, nu mai avură prea mult timp pentru 
speculaţii. Echipajul era ocupat aproape non-stop cu 
pregătirile pentru întâlnire şi pentru revenirea la regimul 
normal de greutate, după atâtea luni de cădere liberă. 


Toate obiectele trebuiau ancorate bine înainte de intrarea 
în atmosfera jupiteriană, mai ales că deceleraţia putea 
produce vârfuri temporare, cu o valoare dublă fată de cea a 
forţei gravitaționale. 

Floyd avu noroc; era singurul care avea timp să admire 
superbul spectacol al planetei care se apropia, şi care 
umplea acum cerul pe jumătate. În lipsa unui termen de 
referinţă, mintea nu-i putea aprecia dimensiunile reale. 
Floyd trebuia să-şi repete că cincizeci de planete Pământ nu 
ar fi putut umple emisfera întoarsă acum spre ei. 

Norii colorați ca cele mai violente apusuri pământene 
goneau atât de iute, încât mişcarea era perceptibilă la 
intervale scurte, de câteva minute. În cele zece sau 
douăsprezece benzi care înconjurau planeta se formau 
permanent vârtejuri, care apoi se împrăştiau ca palele de 
fum. Gheizere de gaz alb ţâşneau ici şi colo din adâncuri, 
pentru a fi luate de furtunile produse de viteza uriaşă de 
rotaţie a planetei. Şi, poate cele mai ciudate din toate erau 
petele albe, uneori aşezate regulat, ca perlele într-un şirag, 
şi care marcau traiectoriile curenților aerieni de la 
latitudinile mijlocii ale lui Jupiter. 

În ceasurile dinaintea întâlnirii, Floyd îi văzu puţin pe 
căpitan şi pe navigator. Familia Orlov abia dacă mai părăsea 
puntea, verificând continuu traiectoria de abordare şi 
făcând micile modificări necesare cursului lui Leonov. Nava 
se afla acum pe drumul greu care urma să atingă numai 
atmosfera în partea ei exterioară. Dacă o făcea prea sus, 
frecarea nu va fi destul de puternică pentru a reduce viteza 
navei, care îşi va continua drumul şi va ieşi din sistemul 
solar, dincolo de orice putinţă de salvare. Dacă intra prea 
jos, avea să ardă ca un meteorit. Între cele două extreme, 
marja de eroare admisibilă era foarte mică. 

Chinezii dovediseră că aerofrâna era posibilă, dar exista 
întotdeauna posibilitatea ca ceva să meargă prost. Aşa că 
Floyd nu se miră deloc când chirurgul-comandant Rudenko 
recunoscu, cu numai o oră înainte de contact: 


— Începe să-mi pară rău, Woody, că n-am luat până la 
urmă icoana aia cu mine. 

14. Dublă întâlnire. 

Actele de ipotecă pentru casa din Nantucket trebuie să fie 
în dosarul însemnat cu litera M, în bibliotecă. 

Cam asta-i tot ce am să-ţi spun în ce priveşte treburile 
casei. De vreo două ore mă tot gândesc la o ilustrație pe 
care am văzut-o pe când eram copil, într-un volum cam 
zdrenţuit despre arta victoriană - cred că avea 150 de ani 
vechime. Nu-mi amintesc dacă era alb-negru sau color. Dar 
n-am să uit niciodată titlul - să nu râzi - se chema Ultimul 
mesaj trimis acasă. Stră-străbunicilor noştri le plăcea 
grozav melodrama. 

Se vede puntea unei nave, cu vele pătrate, într-un uragan: 
pânzele i-au fost smulse şi puntea e acoperită cu apă. În 
planul al doilea se vede echipajul, care se luptă să salveze 
nava. În prim-plan, un marinar tânăr scrie un bilet, în timp 
ce lângă el se află sticla în care speră că mesajul va ajunge 
la țărm. 

Eram copil, la vremea când l-am văzut, şi primul meu gând 
a fost că marinarul ar fi trebuit să-şi ajute tovarăşii, nu să 
stea să scrie scrisori. Cu toate acestea, m-a mişcat. N-aş fi 
crezut vreodată că va veni o zi în care voi fi ca tânărul 
marinar. 

Desigur, eu am certitudinea că mesajul acesta va ajunge 
până la tine şi nici nu am nimic de făcut la bordul lui 
Leonov. Ba chiar am fost politicos rugat să nu le stau în 
drum, deci conştiinţa mea e curată în timp ce dictez mesajul 
acesta. 

Am să-l trimit acum sus, pe punte, fiindcă în cincisprezece 
minute vom încheia transmisiile, vom retrage antena cea 
mare şi vom astupa hublourile (o altă analogie cu termenii 
maritimi, care o să-ţi placă!). De-acum, Jupiter acoperă 
întreg cerul; nu voi încerca să ţi-l descriu. De altfel, nici nu-l 
voi mai vedea prea multă vreme, căci obloanele vor intra 


curând în funcţiune. Şi oricum, imaginile înregistrate de 
camere îţi vor da o idee mult mai clară. 

La revedere, draga mea. Dragostea mea tuturor, mai ales 
lui Chris. Atunci când vei primi mesajul, totul se va fi 
terminat, într-un fel sau altul. Aminteşte-ţi că am încercat 
să fac cum e mai bine, pentru noi toţi. La revedere. 

Floyd scoase caseta audio, se îndreptă către centrul de 
comunicaţii şi i-o dădu lui Saşa Kovalev. 

— Te rog, asigură-te că s-a transmis înainte de închidere, îi 
spuse. 

— Nu te teme, îi promise Saşa. Încă lucrăm pe toate 
canalele şi mai avem încă zece minute bune. Îi întinse 
mâna. „De ne-ntâlnim vreodată, ei bine, vom fi veseli. De 
nu, a fost frumoasă a noastră despărţire.” 

Floyd clipi. 

— Shakespeare, presupun? 

— Desigur. Brutus şi Cassius înainte de bătălie. Ne mai 
vedem. 

Tania şi Vasili erau mult prea concentrați asupra 
rapoartelor lor de poziţie pentru a-i face lui Floyd mai mult 
de un semn cu mâna, aşa că se retrase în cabină. Îşi luase la 
revedere de la restul echipajului; nu mai avea altceva de 
făcut decât să aştepte. Sacul de dormit era agăţat, pregătit 
pentru revenirea la gravitație, o dată cu deceleraţia, şi nu 
trebuia decât să se caţere în el. 

— Antenele retrase, toate scuturile de protecţie în 
funcţiune, se auzi în interfon. Prima frânare în cinci minute. 
Totul normal. 

— Normal nu e chiar cuvântul potrivit, bombăni Floyd, ca 
pentru sine. Cred că ai vrut să spui „nominal”. 

Abia îşi încheiase gândul, când se auzi o bătaie politicoasă 
la uşă. 

— Kto tam? 

Spre uimirea lui, era Zenia. 

— Te deranjează dacă intru? Îl întrebă, stânjenită, cu o 
voce subţire, de fetiţă, pe care Floyd i-o recunoştea cu greu. 


— Bineînţeles că nu. Dar de ce nu eşti la tine în cabină? 
Mai avem numai cinci minute până la reintrare. 

Chiar în timp ce formula întrebarea, îşi dădu seama cât 
era de stupidă. Răspunsul era atât de limpede, încât Zenia 
nici nu încercă să deschidă gura. 

Dar Zenia era ultima persoană de la care s-ar fi aşteptat la 
aşa ceva: atitudinea ei faţă de el fusese întotdeauna 
politicoasă, dar distantă. De altfel, era singurul membru al 
echipajului care prefera să-i spună „doctore Floyd”. Şi 
totuşi iat-o, căutându-i compania şi aşteptându-i încurajările 
în caz de primejdie. 

— Zenia, draga mea, spuse el încurcat. Eşti bine venită. 
Dar spaţiul la mine e cam strâmt. Spartan chiar, s-ar putea 
spune. 

Ea reuşi să zâmbească uşor, dar intră plutind în cabină, 
fără să spună nici un cuvânt. Pentru prima dată Floyd îşi 
dădu seama că nu era doar neliniştită, era înspăimântată 
de-a binelea. Apoi înţelese de ce venise la el. Îi era ruşine 
de compatrioţii ei şi căutase sprijin în altă parte. 

În momentul în care înţelese aceasta, plăcerea 
neaşteptatei întâlniri se mai destrămă. Dar asta nu reducea 
din responsabilitatea pe care o avea faţă de o altă fiinţă 
umană, singură, la o atât de mare depărtare de casă. Faptul 
că această fiinţă era o femeie atrăgătoare, chiar dacă nu 
neapărat frumoasă, de două ori mai tânără decât el, n-ar fi 
trebuit să cântărească în nici un fel. Dar cântărea: îl ajuta 
să se ridice la înălţimea situaţiei. 

Nu se putea ca ea să nu fi observat, dar nici nu-l 
încurajase, nici nu-l descurajase în vreun fel, în timp ce 
stăteau întinşi unul lângă altul, ca într-un cocon. Abia dacă 
era destul loc pentru amândoi. Floyd începu să facă, 
neliniştit, calcule. Dacă forţa gravitaţională maximă era mai 
mare decât cea prevăzută şi legăturile cedau? Puteau fi 
omorâţi amândoi. 

Marja de siguranţă era suficientă; n-avea nici un rost să se 
teamă de un asemenea sfârşit nedemn. Umorul e duşmanul 


dorinţei; îmbrăţişarea lor de-acum era cu desăvârşire castă. 
lar el nu ştia dacă să-i pară bine sau rău. 

Şi oricum era prea târziu să se mai răzgândească. De 
departe, de foarte departe, se auzea o şoaptă stinsă, ca 
vaietul unui suflet rătăcit. În aceeaşi clipă, nava se smuci 
uşor, abia perceptibil. Coconul începu să se legene şi 
legăturile se tensionară. După săptămâni de absenţă a 
gravitaţiei, greutatea revenea. 

În câteva secunde, vaietul stins se transformă într-un urlet 
continuu şi coconul într-un hamac supraîncărcat. N-a fost o 
idee prea grozavă, îşi spuse Floyd; deja respira cu greu. Şi 
deceleraţia nu era decât o parte a problemei: Zenia se 
agăţase de el cu disperarea cu care înecatul se agaţă de 
proverbialul pai. 

O desprinse cât putu de blând. 

— Nu se-ntâmplă nimic, Zenia. Dacă Tsien a reuşit, vom 
reuşi şi noi. Linişteşte-te, nu te teme. 

Nu era uşor să ţipi cu blândeţe, iar el nici măcar nu era 
sigur că Zenia îl auzise peste urletul hidrogenului în flăcări. 
Dar măcar nu-l mai strângea cu-atâta disperare, aşa că 
profită de ocazie pentru a lua câteva guri mari de aer. 

Ce-ar spune Caroline dacă l-ar vedea acum? Are să-i 
povestească, dacă va avea ocazia? Nu era sigur că l-ar 
înţelege. În clipa aceasta, toate legăturile cu Pământul 
păreau foarte fragile. 

Nu se putea mişca, nu putea vorbi dar, acum, că începea 
să se obişnuiască din nou cu propria sa greutate, parcă nu 
mai era totul atât de înconfortabil, în afara amorţelii din ce 
în ce mai pronunţate în braţul drept. Cu oarecare greutate, 
reuşi să şi-l scoată de sub Zenia; gestul atât de familiar îi 
aduse un sentiment trecător de vinovăţie. Pe măsură ce 
sângele i se punea în mişcare, Floyd îşi aminti o frază 
celebră, atribuită măcar unei duzini de cosmonauţi şi 
astronauți: „Atât plăcerile cât şi neplăcerile actului sexual în 
regim de gravitație zero au fost mult exagerate.” 


Se întrebă ce făcea restul echipajului şi se gândi timp de o 
secundă la Chandra şi la Curnow, care dormeau liniştiţi. 
Dacă Leonov se preschimba într-o ploaie de meteoriți pe 
cerul jupiterian, ei nu vor afla niciodată ce s-a întâmplat. 
Nu-i invidia; rataseră o experienţă unică. 

Tania vorbea în interfon; cuvintele se pierdeau în zgomotul 
arderii, dar vocea îi suna calmă şi perfect normală, ca şi 
cum ar fi făcut un anunţ de rutină. Floyd reuşi să-şi vadă 
ceasul şi constată cu surprindere că erau deja la jumătatea 
manevrelor de frânare. În acea clipă, Leonov era în punctul 
cel mai apropiat de Jupiter; numai sondele automate cu 
folosinţă unică intraseră mai adânc în atmosfera planetei. 

— Suntem la jumătatea drumului, Zenia, strigă. Acum o 
pornim spre ieşire. 

Nu era sigur că îl înţelesese. Ţinea ochii închişi strâns, dar 
zâmbea uşor. 

Acum nava se legăna considerabil, ca o bărcuţă pe o mare 
agitată. Oare aşa era normal? Se întrebă Floyd. Se bucura 
că trebuie să aibă grijă de Zenia; îi mai lua gândul de la 
altele. Timp de o fracțiune de secundă, înainte de a putea 
izgoni gândul, avusese imaginea pereţilor înfierbântaţi 
până la roşu, care apoi se prăbuşeau asupra lui. Ca în 
coşmarul fantastic al lui Edgar Allan Poe, Hruba şi pendulul, 
de care uitase timp de 30 de ani. 

Asta însă n-are să se întâmple. Dacă scutul termic ceda, 
nava avea să se dezintegreze instantaneu, turtită de o masă 
compactă de gaze. Va fi fără durere; sistemul nervos nu va 
avea timp să reacționeze înainte de a înceta să mai existe. 1 
se întâmplase să-i treacă prin cap şi gânduri mai frumoase, 
dar nici acesta nu era de lepădat. 

Legănarea se potoli cu-ncetul. Tania făcu un nou anunţ de 
neauzit (trebuia să facă haz de ea, mai încolo, când totul se 
va fi terminat). Acum timpul părea să se scurgă mult mai 
încet; la un moment dat, încetă să se mai uite la ceas, căci 
nu-i venea să creadă. Cifrele de pe cadran se schimbau atât 


de lent, încât şi-ar fi putut închipui că se află într-o dilataţie 
einsteiniană a timpului. 

Apoi se petrecu ceva încă şi mai incredibil. La început se 
amuză, apoi se indignă puţin. Zenia adormise, dacă nu chiar 
în braţele lui, măcar alături de ele. 

Era o reacţie naturală: încordarea, probabil, o epuizase, 
iar inteligenţa trupului îi venise în ajutor. Şi, deodată, Floyd 
însuşi simţi cum îl cuprinde o moleşeală postorgasmică; era 
ca şi când întâlnirea l-ar fi secat din punct de vedere 
emoţional. Trebuia să se lupte ca să rămână treaz. 

Apoi începu să cadă. Să cadă. Să cadă. Şi gata. Nava se 
întorsese în spaţiu, acolo unde-i era locul. Iar el şi Zenia 
pluteau, în direcţii diferite. 

Nu vor mai fi niciodată atât de apropiaţi, dar vor rămâne 
legaţi printr-o tandreţe pe care nimeni n-o va putea 
împărtăşi. 

15. Fuga de gigant. 

Când Floyd ajunse pe puntea de observaţie - discret, la 
câteva minute după Zenia - Jupiter părea deja departe. 
Aceasta era însă o simplă iluzie, bazată pe ceea ce ştia, nu 
pe ce-i spuneau ochii. Abia ieşiseră din atmosfera 
jupiteriană şi planeta acoperea încă o jumătate din cer. 

lar acum erau, aşa cum fusese programat, prizonierii lui. 
În ultimul ceas, incandescent, se eliberaseră de excesul de 
viteză, care i-ar fi scos din sistemul solar, aruncându-i spre 
stele. Acum erau pe o elipsă - clasica orbită Hohmann - 
care avea să-i ducă înapoi între Jupiter şi orbita lui Io, cu 
350.000 km mai sus. Dacă nu porneau din nou motoarele, 
dacă nu reuşeau să le pornească, Leonov avea să penduleze 
între aceste limite, încheind o mişcare de revoluţie la 
fiecare nouăsprezece ore. Şi va deveni cea mai apropiată 
dintre lunile lui Jupiter, chiar dacă nu pentru multă vreme. 
De fiecare dată, la atingerea atmosferei, va mai pierde din 
altitudine, până când spirala se va încheia în distrugerea 
totală. 


Lui Floyd nu-i plăcuse niciodată prea mult vodca, dar se 
alătură din toată inima celorlalţi, într-un toast de triumf 
închinat proiectanţilor navei, împreună cu un gând de 
mulţumire lui Sir Isaac Newton. Apoi Tania puse cu 
hotărâre sticla la loc în dulap; mai erau încă multe de făcut. 

Deşi aşteptate, exploziile înfundate şi şocul desprinderii îi 
luară pe toţi prin surprindere. Câteva secunde mai târziu, 
un disc mare, în flăcări, apăru rostogolindu-se încet şi 
îndepărtându-se de navă. 

— Uitaţi-vă! Strigă Max. O farfurie zburătoare! Cine are 
un aparat de fotografiat? 

În hohotele de râs care izbucniră se auzea şi o uşoară notă 
de isterie. Fură întrerupte de căpitan, pe un ton ceva mai 
serios. 

— Adio, credinciosule scut termic! [i-ai făcut datoria. 

— Dar ce risipă! Spuse Saşa. Mai rămăseseră vreo două 
tone, cel puţin. Gândiţi-vă ce taxe puteam să cerem pentru 
încărcătură suplimentară! 

— Dacă asta e ingineria rusească, conservatoare, răspunse 
Floyd, atunci sunt de acord sută la sută. Mult mai bine să ai 
câteva tone în plus, decât un miligram în minus. 

Toţi aplaudară exprimarea unor atât de nobile sentimente, 
în timp ce scutul abandonat se răcea, trecând în galben, 
apoi roşu şi, în fine în negru, ca spaţiul din jur. Dispăru din 
vedere când nu era decât la câţiva kilometri depărtare, 
numai din când în când vizibil, ca o stea care intră în 
eclipsă. 

— Verificarea traiectoriei preliminare încheiată, spuse 
Vasili. Avem o diferenţă de zece metri pe secundă faţă de 
vectorul iniţial. Nu-i rău pentru o primă încercare. 

Vestea stârni un suspin de uşurare mascat. Câteva minute 
mai târziu Vasili avea un alt anunţ de făcut. 

— Schimbăm poziţia pentru corecţia traiectoriei; delta ve - 
şase metri pe secundă. Foc douăzeci de secunde, peste 
exact un minut. 


Erau încă atât de aproape de Jupiter, încât părea de 
necrezut că nava e pe orbită, în jurul planetei; mai degrabă 
te puteai crede într-un avion, la mare înălţime, care tocmai 
ieşise dintr-un ocean de nori. Nu aveai nici un punct de 
reper pentru dimensiuni; nu-ţi era greu să-ţi închipui că te 
îndepărtezi, cu viteză mare, de un apus terestru; nuanțele 
de roşu, roz şi carmin, care se prelingeau pe dedesubt, 
erau atât de familiare. 

Dar chiar şi aceasta era o iluzie; nimic din ce era aici nu 
avea un echivalent pe Pământ. Culorile erau intrinseci, nu 
împrumutate de la soarele ce apunea. Gazele însele erau 
complet străine - metanul, amoniacul şi o fiertură a 
vrăjitoarelor, din hidrocarburi, învârtite într-un ceaun de 
hidrogen şi heliu. Nu era nici urmă de oxigen liber, esenţa 
vieţii omeneşti. 

Norii treceau de la un orizont la altul în şiruri paralele, 
distorsionate din când în când de vârtejuri şi bulboane. Ici- 
colo pete de gaz, mai deschise la culoare, spărgeau 
monotonia. Floyd văzu chiar şi marginea întunecată a unui 
vârtej uriaş, un maelstrom gazos care ducea în adâncul 
misterios al atmosferei lui Jupiter. 

Începu să caute din priviri Marea Pată Roşie, apoi se 
controlă repede, căci ideea era caraghioasă. Întregul peisaj 
de nori pe care-l vedea sub el era o părticică din 
imensitatea Petei Roşii. Tot atât de bine te puteai aştepta să 
recunoşti forma Statelor Unite, dintr-un avion mic care 
zboară jos, deasupra Kansas-ului. 

— Corecţia încheiată. Suntem pe orbita de intercepţie cu 
lo. Sosirea: ora opt şi cincizeci şi cinci de minute. 

Mai puţin de nouă ore ca să urcăm, să ne îndepărtăm de 
Jupiter şi să ne întâlnim cu ce-o fi acolo, în aşteptarea 
noastră, îşi spuse Floyd. Am scăpat de un gigant, dar el 
reprezenta o primejdie pe care o înţelegeam şi pentru care 
eram pregătiţi. Ce e acum înaintea noastră e un mister 
total. 


Şi după ce vom fi supravieţuit şi acestei încercări, va 
trebui să ne întoarcem spre Jupiter. Vom avea nevoie de 
forţa lui să ne trimită teferi acasă. 

16. Convorbiri particulare. 

Salut, Dimitri. Aici e Woody, trec pe canalul doi în 15 
secunde. Salut, Dimitri. Înmulţeşte tastele Trei şi Patru, 
scoate rădăcină cubică, adaugă pi pătrat şi foloseşte cea 
mai apropiată integrală de tasta Cinci. Dacă computerele 
voastre nu sunt de un milion de ori mai rapide decât ale 
noastre - şi sunt sigur că nu sunt - nimeni nu va putea 
decoda mesajul, nici acolo, nici aici. S-ar putea să fii nevoit 
să dai nişte explicaţii, dar la asta tu te pricepi atât de bine. 

Apropo, sursele mele, ca de obicei excelente, îmi spun că 
ultima încercare de a-l convinge pe bătrânul Andrei să-şi 
dea demisia, a dat greş. Înţeleg, deci, că nici delegaţia 
voastră nu a avut mai mult noroc decât celelalte şi că aţi 
rămas cu el ca Preşedinte. Îmi vine să mor de râs; lasă, că 
aşa-i trebuie Academiei. Ştiu că a trecut de nouăzeci de ani 
şi că e din ce în ce mai. Să-i zicem încăpățânat. Dar de la 
mine nu veţi primi nici un ajutor, chiar dacă sunt cel mai 
mare expert în extirparea fără dureri a bătrânilor savanţi 
din lume - pardon, din sistemul solar. 

Îţi vine să crezi că sunt uşor ameţit? Ne-am gândit că 
merităm o mică petrecere; după ce ne-am rendez. Fir-ar să 
fie! Ne-am rendezvousat cu Discovery. În plus, trebuia să 
organizăm primirea în echipaj a doi noi membri. Chandra 
nu bea alcool - te umanizează prea tare - dar Walter 
Curnow a compensat din plin. Numai lania a rămas trează 
ca o stană de piatră - nimic nou în asta. 

Colegii mei americani - Doamne, iartă-mă, vorbesc ca un 
politician - au ieşit din hibernare fără probleme şi abia 
aşteaptă să înceapă lucrul. Va trebui să ne mişcăm foarte 
iute, cu toţii; nu numai că timpul trece, dar Discovery pare 
să fie într-o stare foarte proastă. Mai că nu ne venea să ne 
credem ochilor când am zărit carcasa ei, odată albă ca 
neaua, acum îngălbenită şi urâtă. 


Bineînţeles, vina este a lui Io. Nava a coborât în spirală 
până la o distanţă de trei mii de kilometri şi, o dată la 
câteva zile, unul dintre vulcanii ei aruncă în înaltul cerului 
câteva megatone de sulf. Ştiu că ai văzut în filme, dar nu-ţi 
poţi închipui ce înseamnă să stai suspendat deasupra 
iadului. O să mă bucur foarte mult când vom reuşi să 
plecăm de-aici, chiar dacă ne vom îndrepta către ceva cu 
mult mai misterios, şi, poate, mult mai primejdios. 

În timpul erupției din '06 am zburat pe deasupra lui 
Kilauea. A fost o experienţă înfricoşătoare, dar nu se poate 
compara nici pe departe cu ce-i aici. În momentul acesta 
suntem pe faţa întunecată, ceea ce e şi mai rău. Vezi numai 
atâta cât să-ţi poţi imagina lucrurile cele mai înfiorătoare. 
Mai aproape de-atâta de Iad nici nu vreau să ajung 
vreodată. 

Unele din lacurile de sulf au o temperatură suficient de 
ridicată ca să lucească, dar cea mai mare parte a luminii 
vine din descărcări electrice. O dată la câteva minute, 
peisajul întreg pare că explodează, ca un flash foto gigantic, 
care se descarcă deasupra. Şi analogia probabil nu e 
greşită: milioane de amperi se scurg în culoarul care îl 
leagă pe Io de Jupiter şi, din când în când, e câte o 
descărcare. Atunci se văd flash-urile cele mai mari din 
întregul sistem solar şi jumătate din siguranţele noastre sar, 
prin simpatie. 

În partea dreaptă tocmai a avut loc o erupție: văd un nor 
imens care se întinde spre noi şi urcă în lumina Soarelui. 
Mă îndoiesc că va ajunge la altitudinea noastră, şi chiar 
dacă ajunge, va fi inofensiv. Dar arată înspăimântător - ca 
un monstru spaţial, care încearcă să ne înghită. 

La puţină vreme după ce-am ajuns aici mi-am dat seama 
că Io îmi aminteşte de ceva; mi-au trebuit câteva zile ca să- 
mi amintesc, şi-atunci a trebuit să verific în Arhivele 
Misiunii, fiindcă biblioteca navei nu mi-a fost de folos - mai 
mare ruşinea. Îţi aminteşti cum te-am prezentat Lordului 
Inelelor, când eram mici, la Conferinţa de la Oxford? Ei 


bine, lo este Mordor - vezi partea a treia. E acolo un pasaj 
despre „râuri de rocă topită care şerpuiesc. Până se răcesc 
şi rămân ca nişte balauri îmbârligaţi, vărsaţi de pământul 
zbuciumat”. Descrierea e perfectă. De unde ştia Tolkien, cu 
un sfert de secol înainte ca cineva să fi văzut prima imagine 
de pe lo? Se spune că Natura imită Arta. 

Dar măcar noi nu va trebui să aterizăm acolo. Cred că nici 
măcar răposaţii noştri colegi chinezi n-ar fi încercat aşa 
ceva. Dar poate că într-o zi se va putea; există zone care 
par destul de stabile şi neinundate permanent cu sulf. 

Cine-ar fi crezut că vom străbate tot drumul acesta, până 
la Jupiter, pe care apoi îl vom ignora? E cea mai mare dintre 
planete şi totuşi, în cea mai mare parte a timpului nici nu o 
băgăm în seamă. Când nu privim nici la Io, nici la Discovery, 
ne gândim la Artifact. 

E încă la zece mii de kilometri distanţă, acolo sus, în 
punctul de închidere a balanței, dar când mă uit la el prin 
telescop, mi se pare că l-aş putea atinge. Fiindcă nu are nici 
o zgârietură, nici o indicație de mărime, nici nu-ţi dai seama 
că are doar câţiva kilometri lungime. Dacă e solid, trebuie 
că are o greutate de câteva miliarde de tone. 

Dar oare e solid? Aproape că nu dă nici un ecou pe radar, 
nici când e perfect cu faţa la noi. Nu-l vedem decât ca o 
formă întunecată pe fundalul norilor lui Jupiter, trei sute de 
mii de kilometri mai jos. Cu excepţia dimensiunii, arată 
exact ca monolitul pe care l-am excavat pe Lună. 

Deci mâme vom urca la bordul lui Discovery şi nu ştiu când 
voi mai avea timpul sau posibilitatea să-ţi vorbesc. Dar mai 
e ceva, prietene, înainte să închei. 

Caroline. N-a înţeles bine de ce a trebuit să părăsesc 
Pământul şi, într-un anumit fel, cred că nu mi-o va ierta 
niciodată. Sunt femei care cred că dragostea nu e singurul 
lucru care există, ci totul. Poate că au dreptate. Oricum, e 
prea târziu s-o contrazic. 

Dacă ai ocazia, încearcă să-i mai ridici moralul. Spunea 
ceva despre întoarcerea pe continent. Mă tem că, dacă o 


face. 

Dacă poţi, ia legătura cu ea, încearcă să-l înveseleşti puţin 
pe Chris. Nici nu pot să-ţi spun cât îmi lipseşte. 

Pe unchiul Dimitri o să-l creadă - spune-i că tatăl lui încă îl 
mai iubeşte şi se va întoarce acasă cât poate de repede. 

17. Abordaj. 

Abordajul unei nave nu e un lucru uşor nici în condiţiile 
cele mai favorabile. Atunci când nava e de mult timp 
abandonată şi nu poate ajuta operaţiunea în nici un fel, el 
poate fi chiar periculos. 

Walter Curnow ştia toate acestea, în principiu; abia când a 
văzut-o pe Discovery, dându-se de-a berbeleacul, în timp ce 
Leonov se ţinea prudent la o parte, a înţeles mai bine ce 
înseamnă. Cu ani în urmă, frecarea frânase mişcarea de 
rotaţie a lui Discovery, transferând astfel întregii structuri o 
viteză unghiulară. Acum, la fel ca bastonul unei majorete la 
apogeul traiectoriei sale, nava abandonată se rostogolea pe 
orbită. 

Prima întrebare era cum se poate opri această rotaţie, 
care făcea ca Discovery să fie nu numai de necontrolat, ci şi 
inabordabilă. În timp ce-şi punea costumul în cabină, 
împreună cu Max Brailovski, Curnow încercă o senzaţie 
foarte rară pentru el, de incompetenţă, ba chiar de 
inferioritate. Asta pentru că nu era în domeniul lui, ceea ce 
încercase nu o dată să le explice: „Eu sunt inginer, nu 
maimuţă zburătoare”, dar treaba trebuia rezolvată. lar el 
era singurul ale cărui cunoştinţe o puteau smulge pe 
Discovery din îmbrăţişarea lui Io. Lui Max şi colegilor lui, 
lucrând cu diagrame de circuit şi cu echipamente 
necunoscute, le-ar fi luat mult prea mult timp. Până să dea 
navei energie şi să-i înveţe comenzile, aceasta s-ar fi 
prăbuşit în hrubele sulfuroase de dedesubt. 

— Nu ţi-e frică, nu? Îl întrebă Max, când se pregăteau să-şi 
pună căştile. 

— Nu destul ca să-mi murdăresc costumul. Altfel, mi-e 
frică. 


Max chicoti. 

— După părerea mea, e normal. Dar nu te teme, osă te 
duc, întreg, pe. Cum i-ai spus? 

— Coada de mătură. Vrăjitoarele zboară pe cozi de 
mătură. 

— A, da. Ai încercat vreodată? 

— Am încercat una, dar a fugit de sub mine. Tuturor 
celorlalţi li s-a părut teribil de amuzant. 

Există profesiuni pentru care s-au inventat şi perfecţionat 
unelte caracteristice, unice: cârligul marinarului, roata 
olarului, mistria zidarului, ciocanul geologului. Oamenii 
care îşi petreceau o mare parte a timpului în regim de 
gravitație zero inventaseră coada de mătură. 

Era foarte simplă: un tub gol, lung de un metru, cuun 
suport pentru picioare la un capăt şi un mâner la celălalt. 
La o apăsare de buton se putea lungi, ca un telescop, de 
cinci-şase ori şi mai mult, în timp ce sistemul intern de 
absorbţie a şocurilor permitea unei persoane îndemânatice 
să efectueze o mulţime de manevre neaşteptate. De 
asemenea, suportul pentru picioare se putea transforma la 
nevoie într-o gheară sau într-un cârlig. Mai avea şi alte 
rafinamente, dar acesta era modelul de bază. Arăta 
înşelător de simplu de folosit. Dar nu era. 

Pompele de aer din ecluza pneumatică îşi încheiară ciclul; 
semnul pentru IEŞIRE se aprinse, uşile exterioare se 
deschiseră şi cei doi pătrunseră plutind încet, în vid. 

La două sute de metri depărtare, Discovery se rotea 
urmându-i pe orbită în jurul lui Io, care acoperea o 
jumătate din cer. Jupiter nu se zărea, era pe partea opusă a 
satelitului. Alegerea fusese special făcută: îl foloseau pe Io 
drept scut împotriva fluxurilor de energie din culoarul care 
lega cele două corpuri. Chiar şi aşa, nivelul de radiaţie era 
periculos de mare; aveau mai puţin de 15 minute, după 
care trebuia să intre din nou la adăpost. 

Foarte repede, Curnow descoperi că avea probleme cu 
costumul. 


— Era foarte bun când am plecat de pe Pământ, se plânse 
el. Şi-acum zornăi în el ca o boabă într-o păstaie de mazăre. 

— E perfect normal, Walter, spuse chirurgul-comandant 
Rudenko, intrând pe circuitul radio. Ai pierdut zece 
kilograme în perioada de hibernare, ceea ce nu ţi-a prins 
rău deloc. Şi deja ai pus la loc trei dintre ele. 

Înainte de a putea să-i dea o replică mai usturătoare, 
Curnow se simţi smuls blând, dar cu fermitate, de lângă 
Leonov. 

— Linişteşte-te, Walter, îi spuse Brailovski. Şi nu-ţi folosi 
propulsoarele, nici dacă te rostogoleşti. Lasă-mă pe mine să 
fac toată treaba. 

Curnow vedea micile jeturi care ieşeau din rucsacul 
colegului său, împingându-l spre Discovery. O dată cu 
fiecare nou norişor de abur, coada prin care erau legaţi îl 
trăgea uşor, şi el o pornea spre Brailovski; dar nu apuca să-l 
ajungă pe acesta din urmă, că se vedea un alt norişor. Se 
simţea ca o bărcuţă, ţopăind în sus şi-n jos, la ancoră. 

Nu exista decât o singură cale sigură de abordare a navei, 
şi anume de-a lungul axei de rotaţie. Centrul de rotaţie era 
aproximativ şi centrul navei, în apropierea complexului de 
antene şi aceasta era zona înspre care se îndrepta acum 
Brailovski, cu partenerul său puţin neliniştit la remorcă. 
Oare cum vom face să ne oprim amândoi odată? Se întrebă 
Curnow. 

Discovery arăta acum ca o halteră îngustă, care baleia 
întregul cer înaintea lor. Deşi îi trebuia câteva minute 
pentru a încheia o revoluţie completă, extremităţile se 
mişcau cu o viteză impresionantă. Curnow încercă să nu le 
bage în seamă, ci să se concentreze asupra centrului care 
se apropia, imobil. 

— Aceea e ţinta noastră, spuse Brailovski. Nu încerca să 
mă ajuţi şi nu te mira de nimic din ce se întâmplă. 

Acum, ce-o fi vrut să spună? Se întrebă Curnow, în timp ce 
se pregătea pentru orice, fără să se mire. 


Totul se petrecu în vreo cinci secunde. Brailovski apăsă pe 
buton şi coada de mătură se lungi la maximum, ajunse la 4 
m şi atinse nava, care se apropia. În momentul acela, tija 
începu să se strângă la loc şi arcul din interior absorbi şocul 
considerabil al vitezei lui Brailovski; dar, contrar 
aşteptărilor lui Curnow, nu se opri aici, alături de piciorul 
antenei. Tija se alungi din nou, imediat, în aşa fel încât rusul 
ricoşă de pe suprafaţa lui Discovery cu aceeaşi viteză cu 
care se apropiase. Trecu pe lângă Curnow, se îndreptă 
înapoi, spre spaţiul deschis, la o distanţă de numai câţiva 
centimetri. Aceasta îl luă pe american prin surprindere, şi 
abia avu timp să vadă zâmbetul larg de pe faţa lui 
Brailovski, în zbor pe lângă el. 

O clipă mai târziu, coarda care-i lega se smuci şi din viteza 
lor combinată, se produse o deceleraţie bruscă. Cele două 
viteze opuse se anulaseră una pe cealaltă; acum, raportat la 
Discovery, erau la punct fix. Curnow nu trebuia decât să 
pună mâna pe mânerul cel mai apropiat şi să-i tragă pe 
amândoi înăuntru. 

— Ai încercat vreodată ruleta rusească? Întrebă el, după 
ce-şi recăpătă suflul. 

— Nu, ce-i aia? 

— O să te învăţ la un moment dat. Ca leac împotriva 
plictiselii, e aproape la fel de eficientă. 

— Walter, sper că nu insinuezi că Max ar face vreo 
manevră periculoasă. 

Dr. Rudenko părea sincer şocată de idee, iar Curnow 
hotări că era mai bine să nu-i răspundă; uneori ruşii nu-i 
înțelegeau simţul umorului. 

— Aş fi fost în stare să cred că da, murmură încet, prea 
încet ca să fie auzit. 

Acum că erau bine ancoraţi de carcasa navei, nici nu mai 
simţea rotația, mai ales când îşi concentra privirile asupra 
plăcilor de metal din imediata apropiere. Următorul 
obiectiv era scara care se întindea de-a lungul cilindrului 
subţire, care constituia structura principală a navei. 


Modulul de comandă, sferic, aflat la capătul celălalt, părea 
la distanţă de câţiva ani-lumină, deşi ştia perfect că îi 
despărţeau numai cincizeci de metri. 

— O iau eu înainte, spuse Brailovski, mai strângând din 
coarda de legătură. Ţine minte, va trebui să coborâm. Dar 
asta nu-i o problemă, te poţi ţine cu o mână. Chiar şi acolo, 
jos, forţa gravitaţională e numai a zecea parte din cea de pe 
Pământ. lar asta E. Cum spuneţi voi. Floare la ureche. 

— O floare cam grea. Şi, dacă nu te superi, am să cobor cu 
picioarele înainte. Nu mi-a plăcut niciodată să mă târăsc pe 
scări cu capul în jos, nici măcar în condiţii de gravitație 
fracţională. 

Curnow ştia că e esenţial pentru el să păstreze tonul 
acesta uşor neserios; altfel s-ar putea lăsa copleşit de 
misterul şi primejdia care-l înconjurau. Iată-l, la aproape un 
miliard de kilometri de casă, pregătindu-se să intre în cea 
mai celebră epavă din istoria explorărilor spaţiale. Un 
reporter o botezase odată pe Discovery - Marie Celeste a 
spaţiului, şi analogia nu fusese rea deloc. Dar erau şi multe 
elemente care făceau ca situaţia de faţă să fie unică; şi dacă 
ar fi încercat să ignore peisajul de coşmar care acoperea 
cerul pe jumătate, avea la îndemână un detaliu care-l 
împiedica: ori de câte ori atingea o treaptă, mănuşa lui 
dizloca un strat subţire de praf sulfuros. 

Desigur, Brailovksi avusese dreptate: gravitația rotaţională 
produsă de rostogolirea navei putea fi uşor contracarată. Pe 
măsură ce se obişnuia cu ea, Curnow se bucura chiar că îi 
dădea un simţ al direcţiei. 

Şi deodată, destul de brusc, ajunseră în dreptul sferei 
decolorate care constituia modulul de comandă şi de 
protecţie al navei. La doar câţiva metri depărtare era o 
trapă de serviciu, aceeaşi prin care Bowman intrase 
înaintea ultimei confruntări cu Hal. 

— Sper că vom putea intra, murmura Brailovski. Ar fi 
păcat să fi venit până aici şi să găsim uşa încuiată. 


Şterse stratul de praf care acoperea display-ul pentru 
STAREA ECLUZEI. 

— E mort, bineînţeles. Să-ncerc comenzile manuale? 

— N-are ce să strice. Dar n-o să se întâmple nimic. 

— Ai dreptate. Ia te uită, merge cu. 

Era fascinant de urmărit crăpătura cât un fir de păr din 
peretele curbat şi de observat norişorul de abur care se 
dispersa în spaţiu, ducând cu elo bucăţică de hârtie. 
Fusese vreun mesaj important? Nu aveau să afle niciodată; 
se pierdu răsucindu-se cu aceeaşi viteză, ca a impulsului 
iniţial, şi dispăru printre stele. 

Brailovski continuă să învârtă de manetă un timp ce păru 
nesfârşit, până când cavitatea întunecată, deloc ispititoare, 
a cabinei se deschise complet. Curnow sperase că măcar 
luminile de avarie vor mai funcţiona. Dar nu aveau ei 
norocul ăsta. 

— Walter, acum tu eşti şeful. Bun venit pe teritoriul 
american. 

Teritoriul nu arăta prea primitor; intră, aprinzându-şi 
lanterna de pe cască şi luminând în jur. Pe cât îşi putea da 
seama, totul era în ordine. Şi ce altceva ai fi crezut? Se 
întrebă, oarecum enervat. 

Operaţiunea de închidere manuală dură şi mai mult decât 
deschiderea, dar până când sistemul energetic al navei nu 
era repus în funcţiune, nu aveau altă soluţie. Înainte de a 
închide complet uşa, Curnow riscă să arunce o privire 
peisajului demenţial de-afară. 

În apropierea ecuatorului apăruse un lac sclipitor, 
albastru; era sigur că acesta nu fusese acolo cu câteva 
ceasuri mai devreme. Pe marginile lui dansau flăcări de un 
galben aprins, culoarea caracteristică sodiului; în timp ce 
faţa întunecată era învăluită în descărcările plasmatice ale 
uneia dintre aurorele aproape permanente de pe lo. 

Sursă pentru multe coşmaruri viitoare, de parcă n-ar fi 
fost de-ajuns, mai avea o tuşă ca trasă de un artist 
suprarealist. Înfipt în cerul întunecat, ca ieşit direct din 


furnalele lunii sale incandescente, se vedea un corn imens, 
arcuit, ca cel pe care toreadorul condamnat îl zăreşte în 
clipa finală a adevărului. 

Semiluna lui Jupiter răsărea în semn de salut către 
Discovery şi Leonov, care zburau câtre el pe o orbită 
comună. 

18. Operaţiuni de salvare. 

În clipa în care uşa exterioară se închise în urma lor, 
rolurile se inversară uşor. Acum Curnow era acasă, în timp 
ce Brailovski era pe teren străin, şi nu se simţea în largul lui 
în labirintul de coridoare şi tuneluri întunecate din 
interiorul lui Discovery. leoretic, Max se putea descurca pe 
navă, dar toate cunoştinţele lui fuseseră acumulate din 
desene şi schiţe. Pe de altă parte, Curnow lucrase timp de 
mai multe luni pe nava geamănă cu Discovery, neterminată 
încă. Îşi găsea, literalmente, drumul şi cu ochii închişi. 

Înaintau greu din cauză că partea aceasta a navei fusese 
proiectată pentru gravitație zero; acum, rotația 
necontrolată producea o gravitație artificială care, deşi 
mică, părea să-i împingă întotdeauna într-o direcţie 
nedorită. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l facem, mormăi 
Curnow, după ce alunecase câţiva metri într-un coridor, mai 
înainte de a se putea agăța de un mâner, este să-i oprim 
nenorocita de mişcare de rotaţie. lar asta nu putem face 
dacă nu avem energie. Nu pot decât să sper că Dave 
Bowman a asigurat toate sistemele înainte de a abandona 
nava. 

— Eşti sigur că a abandonat-o? Poate intenţiona să se 
întoarcă. 

— S-ar putea să ai dreptate; cred că nu vom afla niciodată. 
Dacă o fi ştiut şi el însuşi. 

Intrară în depozitul de vehicule - „Garajul spaţial” al lui 
Discovery, care în mod normal adăpostea trei module 
sferice, pentru un singur pasager, utilizate în acţiunile în 
afara navei. Nu rămăsese decât Pod 3; numărul 1 se 


pierduse în accidentul misterios în care fusese ucis Frank 
Poole, iar numărul 2 era cu Dave Bowman, oriunde va fi 
fiind el acum. 

În garaj erau şi două costume spaţiale care semănau în 
mod neplăcut cu două trupuri decapitate, atârnate cum 
erau, fără căşti, pe suporturile lor. Nu-ţi trebuia decât un 
mic efort de imaginaţie - şi imaginaţia lui Brailovski 
funcţiona acum din plin - pentru a le umple cu o întreagă 
menajerie de locatari siniştri. 

Din păcate - dar nu surprinzător - umorul uneori 
iresponsabil al lui Curnow dădu pe-afară chiar în această 
clipă. 

— Max, spuse el pe un ton absolut serios, indiferent ce se 
întâmplă, te rog, nu pleca în căutarea pisicii de pe navă. 

Timp de câteva milisecunde, îl prinse pe Brailovski pe 
picior greşit, şi fu cât pe-aici să răspundă: „Walter, tare-aş fi 
vrut să nu spui asta”, dar se opri la timp. Ar fi fost o 
acuzaţie, o recunoaştere a propriei slăbiciuni. În schimb, îl 
răspunse: 

— Mi-ar plăcea să-l cunosc pe idiotul care ţi-a băgat filmul 
ăsta în bibliotecă. 

— Probabil Katerina, ca să verifice echilibrul psihologic al 
tuturor. Şi oricum, când l-am pus săptămâna trecută, ai râs 
de te-ai prăpădit. 

Brailovski rămase tăcut; Curnow avea perfectă dreptate. 
Dar asta fusese în atmosfera caldă, familiară, de pe Leonov, 
printre prieteni, nu într-o epavă îngheţată, în care era 
întuneric ca noaptea, şi în care bântuiau stafiile. Oricât ai fi 
fost de raţional, nu era greu să-ţi închipui cine ştie ce fiară 
ciudată, străbătând coridoarele acestea, în căutarea prăzii. 

E numai vina ta, bunico (fie-ţi ţărâna tundrei siberiene 
uşoară), mai bine nu mi-ai fi umplut capul cu atâtea legende 
înfiorătoare. Dacă închid ochii, văd şi-acum coliba Babei 
laga, în poiană, stând pe picioarele slăbănoage de găină. 

Destul cu prostiile. Acum sunt un inginer strălucit, care se 
confruntă cu cea mai complicată problemă din viaţa lui, şi 


nu trebuie ca prietenul meu, americanul, să vadă că uneori 
nu sunt decât un puşti înspăimântat. 

Zgomotele nu ajutau. Erau prea multe, deşi atât de stinse, 
că numai un astronaut experimentat le-ar fi putut distinge 
de cele făcute de propriul costum. Dar pentru Max 
Brailovski, obişnuit să lucreze într-o tăcere deplină, ele 
erau neliniştitoare, chiar dacă ştia că scârţâielile şi 
pârâiturile periodice erau aproape sigur provocate de 
dilatarea termică a navei care se învârtea ca o friptură în 
frigare. Lumina Soarelui nu era prea puternică afară, dar 
diferenţa de temperatură între lumină şi umbră era totuşi 
suficient de mare. 

Până şi propriul costum i se părea nefamiliar, acum că 
trebuia să suporte şi presiunea exterioară pe lângă cea 
interioară. Toate forţele care acționau asupra încheieturilor 
sale se schimbaseră subtil, iar el nu-şi mai putea aprecia 
corect mişcările. Sunt un începător, o iau de la capăt cu 
antrenamentele, îşi spuse, furios. E timpul să termin cu 
meditaţiile şi să fac ceva util. 

— Walter, aş vrea să fac un test atmosferic. 

— Presiunea e bună; temperatura - hopa! 

— E de 105 sub zero. 

— O adevărată iarnă rusească. Oricum, aerul din costum 
va contracara în cea mai mare parte frigul. 

— Bine, dă-i drumul. Dar dă-mi voie să-ţi pun raza 
lanternei pe faţă, ca să văd dacă te albăstreşti. Şi vorbeşte, 
nu te opri. 

Brailovski îşi desfăcu vizorul şi îşi ridică masca. Ezită o 
secundă când degetele îngheţate părură că-i mângâie 
obrazul, apoi inspiră prudent, apoi încă o dată, mai adânc. 

— E răcoare, dar nu-mi îngheaţă plămânii. Dar simt un 
miros ciudat. Stătut, putreD. Ca şi când. Ah, nu! 

Pălind, Brailovski îşi închise brusc masca. 

— Ce s-a întâmplat, Max? Îl întrebă Curnow, acum 
îngrijorat de-adevăratelea, şi pe drept cuvânt. Brailovski nu 
răspunse; părea că încearcă să se stăpânească. Era 


aproape de un lucru întotdeauna neplăcut şi uneori fatal, îi 
venea să vomite în costumul spaţial. 

Urmă o tăcere îndelungată; apoi Curnow spuse pe un ton 
încurajator: 

— Pricep. Dar sunt sigur că te înşeli. Ştim că Poole s-a 
pierdut în spaţiu. Bowman a raportat că i-a. Ejectat pe 
ceilalţi după ce au murit în timpul hibernării, şi putem fi 
convinşi că a făcut-o. Nu poate fi nimeni aici. Şi pe urma, e 
foarte frig. 

Aproape că adăugă „ca la morgă”, dar se opri la timp. 

— Şi dacă, spuse Brailovski, dacă Bowman a reuşit să se 
întoarcă pe navă şi să moară aici? 

Urmă o nouă tăcere, şi mai îndelungată, apoi Curnow îşi 
desfăcu şi-şi ridică propria mască. Se strâmbă când aerul 
rece îi muşcă plămânii, apoi strâmbă din nas dezgustat. 

— Acum înţeleg. Dar ţi-ai dat frâu liber imaginaţiei. Pun 
pariu zece contra unu că mirosul vine de la cămară. 
Probabil nişte carne care a apucat să se strice înainte ca 
nava să îngheţe. lar Bowman avea prea multe pe cap ca să-i 
mai ardă de gospodărie. Am intrat în apartamentele unor 
burlaci unde mirosea exact ca aici. 

— Poate că ai dreptate. Sper că ai. 

— Bineînţeles că am. Şi dacă nu, la dracu', ce importanţă 
mai are? Noi avem o treabă de făcut. Dacă Dave Bowman e 
încă aici, nu e de competenţa noastră, nu-i aşa, Katerina? 

Chirurgul-comandant nu răspunse; erau prea în adâncul 
navei pentru ca undele radio să mai penetreze până la ei. 
Totui depindea acum de ei, era adevărat, dar curajul lui 
Max revenea rapid. Era un privilegiu să lucrezi cu Walter, 
hotărî el. Inginerul american părea uneori moale şt 
superficial. Dar era de o competenţă absolută - şi, dacă era 
nevoie, dur ca oţelul. 

Împreună aveau s-o readucă pe Discovery la viaţă; şi, 
poate, pe Pământ. 

19. Operaţiunea moara de vânt. 


Când s-au aprins luminile pe Discovery, mai ceva decât 
într-un pom de Crăciun, lumini de navigaţie şi lumini 
interioare, de la un capăt la altul al navei, strigătele de 
bucurie de la bordul lui Leonov aproape că s-au auzit peste 
spaţiul vid dintre cele două nave. Ele s-au preschimbat în 
gemete ironice, atunci când luminile s-au stins, la puţină 
vreme după aceea. 

Timp de o jumătate de oră nu se mai întâmplă nimic; apoi 
hublourile punţii de comandă a lui Discovery începură să 
sclipească în lumina roşie a becurilor de avarie. Câteva 
minute mai târziu, Curnow şi Brailovski puteau fi văzuţi 
mişcându-se înăuntru, două siluete neclare din pricina 
peliculei de sulf. 

— Hei, Max. WalteR. Ne auziţi? Spuse Tania Orlova. 

Ambele siluete dădură imediat din mâini, dar nu 
răspunseră. Erau, desigur, prea ocupați ca să mai aibă timp 
de conversaţie. Observatorii de pe Leonov nu aveau altceva 
de făcut decât să aştepte, răbdători, în timp ce diverse 
surse de lumină se aprindeau şi se stingeau, una dintre cele 
trei uşi ale „garajului” se deschise şi se închise iute, şi 
antena principală se roti, dar numai zece grade. 

— Alo, Leonov, spuse în cele din urmă Curnow. Regret că 
v-am lăsat să aşteptaţi, dar am avut destul de multă treabă. 

O primă apreciere, după cât am văzut până acum. Nava e 
într-o condiţie mult mai bună decât ne aşteptam noi. 
Carcasa e intactă, pierderile neglijabile - presiunea aerului 
85% nominal. Se poate respira, dar va trebui făcută o 
reciclare completă, fiindcă e o duhoare insuportabilă. 

Partea bună e că sistemele energetice sunt intacte. 
Reactorul principal stabil, bateriile în condiţii bune. 
Aproape toate siguranţele erau scoase - fie au sărit, fie le-a 
scos Bowman înainte de a ieşi - deci toate aparatele 
importante au fost protejate. Dar vom avea de lucru să le 
verificăm pe toate înainte de a putea obţine toată energia 
de care avem nevoie. 


— Cât timp o să vă ia, măcar pentru sistemele esenţiale - 
habitat, propulsie? 

— E greu de spus, căpitane. Cât mai avem până să ne 
prâăbuşim? 

— Perioada minimă prevăzută este de zece zile. Dar ştii că 
asta se poate prelungi. Sau scurta. 

— Atunci, dacă nu dăm de vreo belea majoră, o putem 
scoate pe Discovery din hăul acesta şi s-o punem pe o orbită 
stabilă, să zicem, într-o săptămână. 

— Aveţi nevoie de ceva? 

— Nu, eu şi Max ne descurcăm de minune. Acum intrăm în 
carusel, să verificăm lagărele. Vreau să-l pornim cât mai 
repede. 

— Iartă-mă, Walter, dar e atât de important? Gravitaţia e 
un lucru bun, dar ne-am descurcat destul de bine şi fără ea 
de-o bună bucată de vreme încoace. 

— Nu forţa gravitaţională mă interesează, deşi ar fi bine 
dacă am avea un pic aici. Dar dacă reuşim să pornim 
caruselul, putem să potolim mişcarea de rotaţie, s-o oprim. 
Apoi vom putea uni cabinele de decompresie şi vom putea 
circula direct dintr-o navă într-alta. lar asta ne va uşura de- 
o sută de ori activitatea. 

— E o idee bună, Walter, dar sper că nu ai de gând să 
uneşti nava mea cu. Moara aia de vânt. Dacă lagărele nu ţin 
şi caruselul se blochează? Are să ne facă bucăţi. 

— Aşa e. Dar o să ne gândim la asta când ajungem acolo. 
Mai vorbim de îndată ce am timp. 

În următoarele două zile nimeni nu s-a odihnit prea mult. 
La sfârşitul lor, Curnow şi Brailovski adormiseră practic în 
costumele lor, dar îşi încheiaseră recunoaşterea pe 
Discovery, fără surprize neplăcute. Atât Agenţia Spațială, 
cât şi Departamentul de Stat răsuflară uşurate la primirea 
raportului preliminar; acesta le permitea să declare, 
oarecum pe bună dreptate, că Discovery nu era o epavă, ci 
„o navă a Statelor Unite, temporar scoasă din uz”. Acum 
trebuia să înceapă acţiunea de recondiţionare. 


Odată pus în funcţiune sistemul energetic, următoarea 
problemă era aerul; nici operaţiunile de curăţire cele mai 
amănunțite nu reuşiseră să îndepărteze duhoarea. Curnow 
avusese dreptate când spusese că sursa trebuia să fie 
alimentele stricate o dată cu întreruperea congelatoarelor. 
De asemenea susţinea cu o seriozitate bine jucată, că era 
chiar romantic: 

— Nu trebuie decât să închid ochii, spunea el, şi mă simt 
ca pe o balenieră din vremurile de demult. Vă închipuiţi 
cum mirosea Pequod? 

Toată lumea era de acord că, după o vizită pe Discovery 
nu-ţi mai trebuia un efort de imaginaţie prea mare. În cele 
din urmă problema se rezolvă - sau măcar fu redusă la 
proporţii suportabile - prin eliminarea aerului din navă. Din 
fericire, în rezervoare mai era suficient aer care să-l 
înlocuiască. 

Una dintre veştile cele mai bune fu aceea că aveau 90% 
din combustibilul necesar pentru drumul de întoarcere. 
Opţiunea de a înlocui hidrogenul lichid cu amoniac, pentru 
motoarele cu plasmă, se dovedise fericită. Hidrogenul, deşi 
mai eficient, ar fi fiert şi s-ar fi pierdut de mult în spaţiu, în 
ciuda izolaţiei rezervoarelor şi a temperaturii exterioare 
foarte scăzute. Amoniacul, în schimb, rămăsese în cea mai 
mare parte lichid şi în cantitate suficientă pentru a readuce 
nava pe o orbită pământeană. Sau măcar pe una în jurul 
Lunii. 

Stoparea mişcării de rotaţie a navei fu una din etapele ceie 
mai complicate din întreaga acţiune de readucere a navei 
sub control. Saşa Kovalev îi compară pe Curnow şi pe 
Brailovski cu Don Quijote şi Sancho Panza şi îşi exprimă 
speranţa că bătălia lor cu morile de vânt se va sfârşi într-un 
mod mai fericit. 

Cu multă prudenţă, cu multe întreruperi şi verificări, 
motoarele caruselului primiră energie şi tamburul mare 
începu să se rotească, reabsorbind mişcarea pe care o 
imprimase navei cu atât de mult timp în urmă. Discovery 


execută o serie complexă de mişcări preliminare, până când 
rostogolirea ei încetă aproape cu totul. Ultimele urme de 
rotații nedorite fură neutralizate cu ajutorul jeturilor de 
înălţime, până când cele două nave ajunseră să plutească 
alături, nemişcate: micul, bondocul Leonov, un pitic pe 
lângă Discovery, lungă şi suplă. 

Trecerea dintr-una în cealaltă se făcea acum uşor şi 
simplu, dar căpitanul Orlova încă mai refuza să permită 
conectarea lor fizică. Şi cu toţii aprobară această hotărâre, 
căci lo se apropia din ce în ce mai tare; încă mai era posibil 
să fie nevoiţi să abandoneze nava pentru a cărei salvare 
făcuseră atâtea eforturi. 

Faptul că acum ştiau care era motivul modificărilor în 
traiectoria lui Discovery nu îi ajuta deloc. De fiecare dată 
când nava trecea printre Jupiter şi Io, ea străbătea 
coridorul de flux care lega cele două corpuri, un flux 
electric care se scurgea de la un corp câtre celălalt. 
Curenţii turbionari rezultați reduceau de fiecare dată din 
viteza navei, frânând-o la fiecare nouă revoluţie. 

Momentul final al impactului nu putea fi prevăzut, căci 
curenţii din coridor variau enorm, în funcţie de legile 
proprii, necunoscute, ale lui Jupiter. Uneori activitatea era 
foarte intensă, însoţită de furtuni electrice şi aurore 
spectaculoase în jurul lui Io. Atunci navele pierdeau mulţi 
kilometri în înălţime. Şi înainte ca sistemele de control 
termic să se poată adapta, temperatura dinăuntrul lor 
creştea până la limita suportabilului. 

Acest efect neaşteptat îi surprinsese şi îi speriase, până 
când apăru explicaţia cea mai simplă. Orice formă de 
frânare produce căldură, undeva; curenţii puternici induşi 
carcaselor lui Leonov şi Discovery le transformau pentru 
scurte perioade de timp în cuptoare electrice de capacitate 
mică. Nu era de mirare că o parte din alimentele de pe 
Discovery se alteraseră pe parcursul acestor ani în care 
nava când se încingea, când se răcea. 


Peisajul dezgustător de pe Io, mai asemănător ca oricând 
cu o planşă dintr-un manual de anatomie, era la numai cinci 
sute de kilometri distanţă în ziua în care Curnow îşi asumă 
riscul activării motorului principal, în timp ce Leonov 
aştepta la o depărtare respectuoasă. Efectele nu erau 
vizibile - fumul şi flăcările vechilor rachete chimice 
dispăruseră - dar cele două nave se îndepărtară una de 
cealaltă, în timp ce Discovery prindea viteză. După câteva 
ceasuri de manevre foarte delicate, ambele nave se 
ridicaseră la o mie de kilometri; era timp pentru o scurtă 
odihnă şi pentru planificarea următoarei etape a misiunii. 

— Walter, ai făcut o treabă grozavă, spuse chirurgul- 
comandant Rudenko, punându-i lui Curnow un braţ uriaş pe 
după umerii osteniţi. Suntem mândri de tine, cu toţii. 

Şi, ca din întâmplare, îi sparse sub nas o fiolă. Douăzeci şi 
patru de ore mai târziu, Curnow se trezi, flămând şi iritat. 

20. Ghilotina 

— Ce-i asta, întrebă Curnow, cu un uşor dezgust. O 
ghilotină pentru şoareci? 

— Nu-i rea descrierea, dar eu urmăresc un vânat mai 
mare. 

Floyd îi arătă o săgeată care se aprindea şi se stingea pe 
ecranul display-ului, pe care era acum o diagramă 
complicată de circuit. 

— Vezi linia asta? 

— Da, e sistemul principal de alimentare cu energie. Şi? 

— Ăsta e punctul în care intră în creierul central al lui Hal. 
Vreau să instalezi jucărioara asta aici, înăuntrul bifurcaţiei 
de cabluri, unde nu poate fi descoperită decât dacă cineva o 
caută în mod special. 

— Aha. O telecomandă, ca să-l poţi întrerupe pe Hal 
oricând vrei. Foarte ingenios - iar lama e dintr-un material 
izolant, ca să nu declanşeze vreun scurtcircuit care să dea 
naştere la întrebări. Cine face jucăriile astea? C. I. A.? 

— N-are nici o importanţă. Comanda e în cabina mea. E 
calculatorul mic şi roşu pe care-l ţin tot timpul pe birou. Îi 


bagi nouă de nouă, scoţi rădăcina pătrată şi apeşi pe INI. 
Asta-i tot. Nu sunt sigur ce rază de acţiune are, va trebui 
testată, dar atâta vreme cât Leonov şi Discovery sunt la 
câţiva kilometri una de cealaltă, nu suntem în pericol ca Hal 
s-o ia razna iar. 

— Şi cui ai să-i spui despre existenţa acestui obiect? 

— Păi, singura persoană de care îl ascund e Chandra. 

— Mi-am închipuit. 

— Dar cu cât ştiu mai puţini, cu atât se va vorbi mai puţin 
despre el. O să-i spun 'Taniei că el există şi, dacă se întâmplă 
ceva, poţi să-i arăţi cum funcţionează. 

— Ce fel de ceva? 

— Asta nu mai e o întrebare prea deşteaptă, Walter. Dacă 
aş şti, n-aş mai avea nevoie de a. 

— Da, aşa e. Când vrei să-ţi instalez Hal-icidul patentat? 

— Cât de curând. Chiar astă-seară, dacă poţi, când 
Chandra doarme. 

— Glumeşti, pe semne. Cred că nu doarme niciodată. E ca 
o mamă care stă la căpătâiul unui copil bolnav. 

— Atunci, măcar din când în când trebuie să vină pe 
Leonov să mănânce. 

— Să-ţi spun o noutate: ultima dată când a plecat încolo, 
şi-a atârnat de costum un săculeţ cu orez. Poate rezista aşa 
săptămâni întregi. 

— Atunci va trebui să folosim faimoasele picături ale 
Katerinei. Pe tine au funcţionat de minune. 

Curnow glumea în legătură cu Chandra - sau măcar Floyd 
spera că erau glume, deşi nu putea fi sigur. Lui Curnow îi 
plăcea grozav să facă cele mai revoltătoare afirmaţii cu cea 
mai serioasă mină. Ruşilor le luase destul timp până să 
priceapă; după aceea, preventiv, râdeau uneori chiar şi 
când Curnow vorbea foarte serios. 

Din fericire, râsul lui Curnow nu mai era tot atât de 
zgomotos ca atunci când îl auzise Floyd prima dată, în 
naveta care îi adusese pe navă; atunci fusese fără îndoială 
impulsionat şi de alcool. Se aşteptase să-l zgârie din nou în 


urechi la petrecerea de la capătul orbitei, când Leonov se 
întâlnise în sfârşit cu Discovery. Dar chiar şi cu acea ocazie, 
deşi băuse destul de mult, Curnow rămăsese la fel de treaz 
ca însăşi Orlova. 

Singurul lucru pe care îl lua fără rezerve în serios era 
munca sa. Pe drumul de la Pământ până aici, fusese un 
simplu pasager. Acum era un membru al echipajului. 

21. Resurecţia. 

Suntem pe cale, îşi spuse Floyd, să trezim un gigant 
adormit. Cumva reacţiona Hal la prezenţa noastră, după 
atâţia ani? Ce îşi va mai aminti el din trecut? Şi va fi el 
prietenos sau ostil? 

Plutind în spatele doctorului Chandra, pe puntea de 
comandă lipsită de gravitație a lui Discovery, Floyd nu uita 
nici o clipă de existenţa întrerupătorului instalat şi testat cu 
numai câteva ceasuri mai devreme. Comanda radio se afla 
la câţiva centimetri de mâna lui şi se simţea un pic 
caraghios că o luase cu el. În această etapă, Hal era încă 
deconectat de la sistemele operaţionale ale navei. Chiar şi 
dacă era reactivat, nu era decât un creier fără membre; ce-i 
drept, nu-i vor lipsi organele de simţ. Va putea să comunice, 
dar nu să acţioneze. Aşa cum spusese Curnow: 

— Tot ce poate să facă e să ne înjure. 

— Gata pentru primul test, căpitane, spuse Chandra. Toate 
modulele lipsă au fost înlocuite şi toate circuitele au fost 
trecute prin programe de diagnosticare. Totul pare normal, 
cel puţin la acest nivel. 

Căpitan Odova îl privi pe Floyd, care înclină din cap. La 
insistenţele lui Chandra, numai ei trei erau prezenţi la acest 
prim test critic, şi era limpede că până şi această asistenţă 
redusă era nedorită. 

— Foarte bine, doctore Chandra. 

Cu respectul acordat întotdeauna protocolului, ea adăugă: 

— Doctorul Floyd şi-a dat aprobarea, apoi nici eu nu am 
obiecţii. 


— Trebuie sa vă explic, spuse Chandra pe un ton în care 
nemulţumirea era evidentă, că centrii de sintetizare a 
vorbirii şi de recunoaştere a vocilor i-au fost afectaţi. Va 
trebui să-l învăţăm din nou să vorbească. Din fericire, învaţă 
de câteva milioane de ori mai repede decât un om. 

Degetele savantului dansară deasupra tastaturii; bătu 
vreo douăsprezece cuvinte, aparent la întâmplare, 
pronunţându-le pe fiecare, pe măsură ce apăreau pe ecran. 
Ca un ecou distorsionat, cuvintele se întorceau din difuzor - 
fără viaţă, mecanice, fără să lase impresia că în spatele lor e 
un creier. Acesta nu e Hal, îşi spuse Floyd. Nu e cu nimic 
mai bun decât jucăriile vorbitoare primitive care făceau 
atâta vâlvă când eram eu puşti. 

Chandra apăsă pe tasta de REPETIŢIE şi seria de cuvinte 
răsună din nou. Deja îmbunătăţirea era evidentă, chiar 
dacă vorbitorul încă n-ar fi putut fi confundat cu o fiinţă 
umană. 

— Cuvintele pe care i le-am dat conţin fonemele de bază 
ale limbii engleze. După cam zece repetiţii va fi acceptabil. 
Dar nu am aici aparatura necesară unui tratament 
adevărat. 

— Tratament? Întrebă Floyd. Vrei să spui că. I-a fost 
afectat creierul? 

— Nu, răspunse Chandra răstit. Circuitele logice sunt în 
perfectă stare. Numai vocea îi e afectată, dar şi aceasta se 
va îmbunătăţi repede. Aşa că, pentru a evita erorile de 
interpretare vă rog să verificaţi totul cu ajutorul ecranului. 
Şi atunci când vorbiţi, pronunţaţi totul clar. 

Floyd îi zâmbi căpitanului Orlova, făcu o grimasă şi puse 
întrebarea care se năştea automat: 

— Şi ce facem cu accentele ruseşti pe care le avem pe- 
aici? 

— Asta nu va fi o problemă pentru căpitanul Orlova şi 
doctorul Kovalev. Cât despre ceilalţi. Va trebui să facem 
teste, individuale. Cei care nu trec vor folosi tastele. 


— Asta e totuşi o problemă de perspectivă îndepărtată. 
Pentru moment, sunteţi singurul care va încerca să 
comunice cu el. De acord, căpitane? 

— Absolut. 

Doar o foarte uşoară înclinare a capului lăsa să se vadă că 
dr. Chandra îi auzise. Degetele continuau să-i plutească pe 
deasupra tastaturii şi coloane de cuvinte şi simboluri 
apăreau şi dispăreau de pe ecran cu o asemenea viteză, 
încât nici o fiinţă omenească nu le-ar fi putut asimila. 
Probabil Chandra avea o memorie nemaipomenită, fiindcă 
părea să recunoască pagini întregi de date de la o primă 
privire. 

Floyd şi Orlova se pregăteau să-l lase pe savant să-şi 
continue singur munca devotată şi tainică dar, fără vreun 
preambul, acesta dădu din nou un semn că e conştient de 
prezenţa lor, ridicând o mână de avertisment sau cu un rol 
de anticipație. Cu o singură mişcare, aproape ezitantă, 
puternic contrastantă cu acţiunile rapide de până acum, 
împinse o pârghie şi apăsă o singură tastă, izolată. 

Instantaneu, fără vreo pauză perceptibilă, din consolă se 
auzi 0 voce care nu mai era doar o parodie mecanică a 
vorbirii umane. De data aceasta era vorba de inteligenţă, 
conştiinţă, conştiinţă de sine, chiar dacă deocamdată la un 
nivel rudimentar. 

— Bună dimineaţa, doctore Chandra. Sunt Hal. Sunt gata 
pentru prima lecţie. 

Urmă un moment de tăcere uluită; apoi într-un gând, cei 
doi observatori părăsiră puntea. 

Heywood Floyd n-ar fi crezut niciodată una ca asta. 
Doctorul Chandra plângea. 

IV. 

LAGRANGE 

22. Fratele mai mare „. Ce veste minunată, cu puiul de 
delfin! Îmi închipui ce încântat a fost Chris, când părinţii, 
mândri, l-au adus în casă. Trebuia să auzi O! 

— Urile şi Ah! 


— Urile colegilor mei când au văzut caseta cu ei înotând 
împreună şi cu Chris călărind pe spatele delfinului. Mi-au 
propus să-l botezăm Sputnik, care înseamnă şi „însoțitor, 
pe lângă „satelit,,.” 

Îmi pare rău că a trecut cam multă vreme de la ultimul 
meu mesaj, dar din buletinele de ştiri ţi-ai făcut, probabil, o 
idee cu privire la munca uriaşă care ne aştepta aici. Până şi 
căpitan Tania a trebuit să renunţe la pretenţiile ei de a 
impune un program regulat; orice problemă se rezolvă 
atunci când apare, de către cine se întâmplă să fie la 
îndemână. De dormit, dormim când nu ne mai ţinem pe 
picioare. 

Cred că avem dreptul să ne mândrim cu ce am făcut. 
Ambele nave funcţionează şi suntem aproape de sfârşitul 
primei runde de teste pentru Hal. În câteva zile vom şti 
dacă putem avea încredere în el să zboare pe Discovery, 
când vom pleca de aici la întâlnirea finală cu fratele mai 
mare. 

Nu ştiu cine i-a dat primul acest nume - Ruşii - se înţelege 
nu prea erau entuziasmați. 

Şi ei s-au arătat chiar sarcastici faţă de schiţa TMA-2-ului 
nostru - subliniindu-mi, de câteva ori - că este la o distanţă 
de aproape un miliard Km de Tycho. 

De asemenea, Bowman nu a raportat nici un fel de 
anomalie magnetică şi singura asemănare cu IMA-I este 
doar - forma. 

Când i-am întrebat ce nume preferă, ei au propus Zagadka 
care înseamnă enigma. 

E într-adevăr un nume excelent; dar toată lumea zâmbeşte 
când încerc să-l pronunţ, aşa că l-am botezat Fratele mai 
Mare. 

Oricum l-ai numi, este la 10.000 KM. Depărtare acum, iar 
excursia nu va dura mai mult de câteva ore. Dar ultima 
scenă ne-a enervat pe toţi, nu mă feresc să ţi-o spun. 

Am sperat că am putea găsi câteva informaţii la bordul lui 
Discovery. A fost singura dezamăgire, deşi ar fi trebuit să ne 


aşteptăm. Hal, bineînţeles, s-a deconectat cu mult timp 
înainte de impact aşa încât nu ştie ce s-a întâmplat. 
Bowman a luat toate secretele cu el. Nu s-a găsit nimic 
notat în jurnalul de bord, iar despre sistemul de 
înregistrare încă nu ştim nimic. 

Singurul lucru descoperit a fost pur personal - un mesaj 
pe care Bowman l-a lăsat pentru mama sa. Mă întreb de ce 
nu l-a trimis niciodată. Cu siguranţă s-a aşteptat - său 
sperat - să se întoarcă pe navă după ultima EVA. Desigur, 
am înmânat mesajul doamnei Bowman - ea este 
îngrijitoare, undeva în Florida, iar condiţia ei mentală este 
săracă aşa încât acest mesaj ar putea să nu însemne mare 
lucru pentru ea. 

Ei, cam astea-s toate ştirile pentru moment. Nu pot să-ţi 
spun cât de dor mi-este de tinE. Ca şi de cerul albastru şi 
mările verzi de pe Pământ. Toate culorile sunt roşii şi 
portocaliu şi galbene - adesea la fel de frumoase ca un 
fantastic apus de soare - dar după un timp una dintre ele se 
dezvoltă bolnăvicios până la celălalt capăt al spectrului. 

Vă transmit toată dragostea mea amândorură - voi suna 
cât de curând voi avea posibilitatea. 

23. Întâlnire. 

Nikolai Ternovski - expertul de control şi cibernetică al lui 
Leonov era singurul om care putea vorbi doctorului 
Chandra cam în aceiaşi termeni. Altfel, creatorul principal 
şi mentorul lui Hal nu admitea pe oricine în intimitatea sa, 
dar epuizarea fizică completă l-a determinat să accepte 
ajutorul. 

Rusul şi Indo-Americanul au încheiat temporar o alianţă, 
care, surprinzător, mergea bine. 

Marea parte a încrederii se îndrepta către firea bună a lui 
Nikolai care era capabil să simtă când Chandra avea nevoie 
de el şi când dorea să fie singur. Faptul că engleza vorbită 
de Nikolai era cea mai proastă, era un lucru cu totul 
neimportant, de vreme ce limbajul folosit între ei era 
limbajul computerului, de neînțeles pentru ceilalţi. 


După o săptămână de înceată şi atentă reintegrare, toate 
funcţiile lui Hal erau în stare normală. 

Era ca un om care putea să meargă, să îndeplinească 
ordine simple, să facă treburi uşoare, necalificate şi să 
susţină conversații de nivel elementar. În termeni umani, 
avea un coeficient de inteligenţă în jur de cincizeci; din 
personalitatea lui originară nu ieşise la iveală decât o 
umbră vagă. 

Era ca şi somnambul; totuşi, după părerea autorizată a lui 
Chandra, era perfect capabil să o ducă pe Discovery de pe 
orbita ei apropiată de Io până la locul de întâlnire cu 
Fratele mai Mare. 

Perspectiva îndepărtării cu încă şapte mii de kilometri de 
iadul în flăcări de dedesubt era privită cu bucurie de toată 
lumea. Oricât de mică ar fi fost această distanţă în termeni 
astronomici, ea însemna că cerul va înceta să mai fie 
dominat de un peisaj demn de imaginaţia lui Dante sau a lui 
Hieronymus Bosch. Şi deşi nici cele mai violente erupții nu 
aruncaseră vreun fel de materie până în apropierea 
navelor, nu putea fi evitat gândul că Io era în stare oricând 
să încerce să stabilească un nou record. Deocamdată, 
vizibilitatea din cabina de observaţie a lui Leonov era din ce 
în ce mai slabă, datorită peliculei subţiri de sulf şi, mai 
devreme sau mai târziu, cineva tot va trebui să iasă s-o 
curețe. 

Când lui Hali-a fost lăsată pentru prima dată comanda, la 
bordul lui Discovery nu erau decât Curnow şi Chandra. Era 
o formă de comandă strict limitată; nu făcea altceva decât 
să repete programul care îi fusese introdus în memorie şi să 
supravegheze executarea lui. La rândul lui, era 
supravegheat de echipajul uman: în caz de inadvertenţe în 
funcţionare, urma ca ei să preia controlul imediat. 

Prima perioadă de ardere a motoarelor fu de zece minute; 
la capătul ei, Hal raportă că Discovery intrase pe orbita de 
transfer. De îndată ce primiră confirmarea, prin aparatura 
de urmărire optică şi radar de pe Leonov, acesta din urmă 


se injectă pe aceeaşi traiectorie. Fu nevoie de două corecţii 
de curs minore, apoi, trei ore şi cincisprezece minute mai 
târziu, ambele ajungeau fără peripeții în primul punct 
Lagrange, L.1 - la o altitudine de 10.500 km, pe linia 
invizibilă care leagă centrele lui Io şi Jupiter. 

Hal se comportase impecabil iar Chandra dăduse dovezi 
clare de sentimente pur umane, ca satisfacția şi chiar 
bucuria. Dar în momentul acela, gândurile tuturor erau 
îndreptate în altă parte: Fratele mai Mare, alias Zagadka, 
se găsea la numai o sută de kilometri. 

Chiar şi de la această distanţă, deja apărea mai mare 
decât Luna văzută de pe Pământ şi izbitor de nenatural în 
perfecțiunea sa geometrică, cu muchii drepte. Ar fi fost 
complet invizibil pe fondul cerului, doar că norii care 
alergau pe cerul lui Jupiter, 350.000 km mai jos, îl scoteau 
dramatic în evidenţă. Tot ei produceau o iluzie pe care, 
odată încercată, mintea făcea eforturi zadarnice să o mai 
respingă. Dat fiind că ochiul nu avea nici o posibilitate de a 
aprecia poziţia sa exactă, Fratele mai Mare părea adesea o 
trapă căscată pe faţa lui Jupiter. 

Nu exista nici un motiv pentru care o distanţă de o sută de 
kilometri să fi putut fi considerată mai sigură decât zece 
kilometri sau mai periculoasă decât o mie; dar pentru o 
primă recunoaştere, aceasta părea cifra cea mai 
acceptabilă psihologic. De-aici, telescoapele de pe navă ar fi 
putut revela detalii de numai câţiva centimetri, numai că 
asemenea detalii nu existau. Fratele mai Mare părea să 
aibă o suprafaţă perfect netedă; ceea ce, pentru un obiect 
despre care se putea presupune că supravieţuise milioane 
de ani bombardamentelor cu tot felul de corpuri cereşti, 
era de necrezut. 

Privindu-l prin vizorul binocular, lui Floyd i se părea că, 
dacă întinde mâna, ar putea atinge suprafeţele netede, ca 
de abanos, aşa cum i se întâmplase cu ani în urmă pe Lună. 

Atunci, prima dată, mâna îi fusese acoperită de mănuşa 
costumului. Abia când monolitul Tycho fusese închis sub un 


clopot presurizat îl putuse atinge cu mână goală. 

Dar nu era nici o diferenţă, nu simţea că l-ar fi atins 
vreodată cu adevărat pe TMA-1. 1 se păruse că vârfurile 
degetelor întâlniseră o barieră invizibilă, care îl respingea 
cu atât mai mult cu cât împingea mai tare. Acum se întreba 
dacă şi Fratele mai Mare va produce un efect similar. 

Înainte de a se apropia atât de tare, însă, trebuiau 
efectuate toate testele la care se puteau gândi şi rezultatele 
trebuiau raportate pe Pământ. Erau ca nişte experţi în 
explozivi, care încearcă să dezamorseze un nou tip de 
bombă, pe care cea mai mică mişcare greşită o poate 
detona. Nu puteau fi siguri de nimic, nici măcar că 
explorările delicate ale radarelor nu vor declanşa o 
catastrofă inimaginabilă. 

În primele 24 de ore nu făcură altceva decât observaţii cu 
ajutorul instrumentelor pasive: telescoape, camere, senzori 
pe toate lungimile de undă. De asemenea, Vasili Orlov 
profită de ocazie ca să evalueze dimensiunile lespezii cât 
mai exact posibil şi confirmă faimosul raport 1:4:9 până la 
şase zecimale. Fratele mai Mare avea exact aceeaşi formă 
ca TMA-I dar, fiindcă avea o lungime de mai bine de doi 
kilometri, însemna că e de 718 ori mai mare decât micuța 
sa copie. 

Şi mai era şi un al doilea mister matematic. De ani de zile 
oamenii discutau acest raport 1:4:9 - pătratele primelor 
trei numere întregi. Nu era posibil ca aceasta să fie o 
coincidenţă; acum aveau un alt număr de invocat. 

Curând, statisticienii şi experţii în fizică matematică de pe 
Pământ se jucau fericiţi cu computerele, încercând să lege 
aceste rapoarte de constantele fundamentale în natură: 
viteza luminii, raportul masei proton/electron, constantele 
structurilor fine. Lor li se adăugă rapid un cârd de 
numerologi, astrologi şi mistici, care aruncară în arenă 
înălţimea Marii Piramide, diametrul altarului de la 
Stonehenge, azimutul coordonatelor Nazca, latitudinea 
Insulei Peştelui şi o grămadă de alţi factori din care să se 


poată trage concluziile cele mai uimitoare pentru viitor. Nu 
fură câtuşi de puţin descumpăniţi când unul din cei mai 
cunoscuţi umorişti din Washington pretinse că, după 
calculele sale, lumea se sfârşise pe 31 decembrie 1999, dar 
oamenii fuseseră prea mahmuri ca să bage de seamă. 

Fratele mai Mare păru să nu observe cele două nave care 
sosiseră în vecinătate, nici măcar atunci când ele se 
apucară să-l cerceteze cu raze laser sau să-l bombardeze 
cu şiruri de impulsuri radio care, după cum se spera, vor 
încuraja un ascultător atent să răspundă în acelaşi mod. 

După două zile chinuitoare, cu aprobarea Centrului de 
comandă, navele înjumătăţiră distanţa. De la 50 km, faţa 
cea mai întinsă a lespezii era de patru ori mai mare decât 
diametrul Lunii văzute de pe Pământ, impresionantă, dar 
nu destul de mare ca să fie copleşitoare din punct de 
vedere psihologic. Nu putea concura cu Jupiter, încă de 
zece ori mai mare. Şi deja starea de spirit a expediției se 
schimba de la o prudenţă reverenţioasă la un fel de 
nerăbdare. 

Walter Curnow exprimă gândul aproape unanim: 

— Poate că Fratele mai Mare e dispus să mai aştepte 
câteva milioane de ani, dar noi am vrea să terminăm un pic 
mai repede. 

24. Misiune de recunoaştere. 

Discovery plecase de pe Pământ având la bord trei 
vehicule mici care permit unui astronaut să lucreze în afara 
navei în condiţii de confort maxim. Unul se pierduse în 
accidentul - dacă accident se putea numi - în care fusese 
ucis Frank Poole. Al doilea îl purtase pe David Bowman la 
întâlnirea cu Fratele mai Mare şi îi împărtăşise soarta, 
oricare va fi fost ea. Un al treilea se găsea încă în garajul 
navei, în depozitul de vehicule. 

Îi lipsea o piesă importantă, hubloul spart de comandantul 
Bowman, atunci când acesta îşi efectuase primejdioasa 
traversare prin vid şi intrase în navă prin trapa de serviciu, 
după ce Hal refuzase să-i deschidă uşa garajului. Suflul de 


aer rezultat aruncase vehiculul la câteva sute de kilometri 
depărtare, înainte ca Bowman, ocupat cu probleme mai 
importante, să îl aducă înapoi prin radio. Nu era de mirare 
că nu-şi mai bătuse capul să înlocuiască hubloul lipsă. 

Acum vehiculul nr.3 (pe care Max insistase să scrie numele 
Nina) era în curs de pregătire pentru o nouă EVA. Însă nu 
poseda un hublou nou, dar asta nu avea importanţă. Nu va 
fi nimeni înăuntru. 

Simţul datoriei atât de dezvoltat al lui Bowman era un 
noroc neaşteptat şi ar fi fost o prostie să nu profite de el. 
Prin utilizarea Ninei ca robot de explorare, Fratele mai 
Mare putea fi examinat de aproape fără riscul unor vieţi 
omeneşti. Asta cel puţin în teorie, pentru că nimeni nu 
putea exclude posibilitatea unei riposte care să înghită 
întreaga navă. Cincizeci de kilometri nu reprezentau nici 
măcar grosimea unui fir de păr, în termenii distanțelor 
cosmice. După atâţia ani în care fusese neglijată, Nina arăta 
destul de jerpelită. Praful care era peste tot în condiţii de 
gravitație zero, se aşezase pe suprafaţa exterioară aducând 
carcasa, cândva de un alb imaculat, la o nuanţă de cenuşiu 
murdar. Aşa cum arăta acum, îndepărtându-se de navă cu 
manipulatoarele exterioare pliate cuminţi în spate, cu 
parbrizul oval deschis spre spaţiu ca un ochi imens, mort, 
nu era un ambasador prea impresionant al omenirii. Dar 
era în asta şi un avantaj: un emisar atât de umil ar putea fi 
tolerat, iar dimensiunile sale mici şi viteza redusă ar trebui 
să accentueze intenţiile paşnice. Cineva avusese ideea ca 
vehiculul să se apropie de Fratele mai Mare cu braţele 
deschise. Idee respinsă repede, atunci când mai toţi 
membrii echipajului căzură de acord că dacă ei ar fi văzut-o 
pe Nina îndreptându-se spre ei cu ghearele mecanice 
întinse, ar fi rupt-o la fugă cât îi ţineau picioarele. 

După o călătorie lejeră de două ore, Nina se opri la o sută 
de metri de un colţ al lespezii dreptunghiulare. De atât de 
aproape, forma reală nu mai era perceptibilă, camerele TV 
ar fi putut tot atât de bine să fie îndreptate spre vârful unui 


tetraedru de dimensiuni nedefinite. Instrumentele de la 
bord nu indicau nici un fel de radioactivitate sau de 
câmpuri magnetice. Nimic nu venea dinspre Fratele mai 
Mare în afara minusculei cantităţi de lumină solară pe care 
se îndura să o reflecte. 

Nina făcu o pauză de cinci minute, care se dorea 
echivalentul mesajului de „Salut, am venit” apoi începu o 
traversare în diagonală a feţei mici, apoi a celei mijlocii, 
apoi, în fine, a celei mari, menţinând în general o distanţă 
de 50 m, dar apropiindu-se uneori şi până la cinci. 
Indiferent de distanţă, Fratele mai Mare arăta exact la fel: 
neted şi egal. Cu mult înainte ca misiunea să se fi încheiat, 
ea devenise plicticoasă, şi spectatorii de pe amândouă 
navele se întorseseră la treburile lor, mai aruncându-şi câte 
un ochi pe monitoare din când în când. 

— Asta e, spuse Walter Curnow în cele din urmă, când 
Nina ajunse înapoi, în locul de unde pornise. Putem să stăm 
o viaţă întreagă făcând acelaşi lucru şi nu vom afla mai 
mult. Ce fac cu Nina, o aduc înapoi acasă? 

— Nu, spuse Vasili, intrând pe circuit de la bordul lui 
Leonov. Am o propunere. Du-o exact în centrul feţei mari. 
Opreşte-o la. Să zicem o sută de metri depărtare. Şi las-o 
parcată acolo, cu radarul cuplat pe precizie maximă. 

— Asta nu-i greu, doar că va avea cu siguranţă o deviere 
reziduală. Dar care-i rostul? 

— "Tocmai mi-am amintit un exerciţiu de la cursurile de 
astronomie din facultate: atracţia gravitaţională a unei 
suprafeţe perfect plate. N-aş fi crezut că voi avea vreodată 
ocazia să-l practic pe viu. După ce vom studia timp de 
câteva ore mişcările Ninei, voi putea măcar să calculez 
masa lui Zagadka. Asta în cazul în care are o masă. Încep să 
cred că, de fapt, acolo nu se află nimic. 

— Asta e simplu de stabilit şi până la urmă va trebui să o 
facem. Nina se va duce şi va atinge obiectul. 

— A şi făcut-o. 


— Ce vrei să spui? Întrebă Curnow indignat. Nu m-am 
apropiat la mai puţin de cinci metri. 

— Nu-ţi critic talentul de conducător, chiar dacă, atunci, la 
prima întâlnire, ai fost cât pe-aci, nu? Dar, de fiecare dată 
când ai folosit braţele telescopice ale Ninei, l-ai atins uşurel 
pe Zagadka. 

— Un purice care ţopăie pe spinarea unui elefant! 

— Poate. Dar nu ştim. Ar fi mai bine dacă am presupune 
că, într-un fel sau altul, e conştient de prezenţa noastră şi 
că ne va tolera doar atâta vreme cât nu începem să-l 
sâcâim. 

Lăsă întrebarea neformulată, suspendată în aer. Cum 
făceai să sâcâi o lespede dreptunghiulară, neagră, lungă de 
doi kilometri? Şi ce formă va lua nemulţumirea ei? 

25. Vedere din Lagrange. 

Astronomia e plină de astfel de coincidenţe incitante, dar 
fără nici o însemnătate. Cea mai cunoscută este aceea că, 
văzute de pe Pământ, Soarele şi Luna au acelaşi diametru 
aparent. Aici, în punctul de echilibru L.1 ales de Fratele mai 
Mare pentru balansul lui pe frânghia gravitaţională dintre 
Jupiter şi Io, avea loc un fenomen similar. Planeta şi satelitul 
păreau să aibă aceleaşi dimensiuni. 

Şi ce dimensiuni! Nu prăpădita jumătate de grad a 
Soarelui şi-a Lunii, ci de patruzeci de ori diametrul lor, de o 
mie şase sute de ori aria! Numai vederea uneia din ele şi îţi 
umplea sufletul de venerație şi uimire; când erau împreună, 
spectacolul era copleşitor. 

La fiecare 42 de ore îşi încheiau un ciclu complet de faze; 
când lo era nou, Jupiter era plin, şi viceversa. Dar chiar şi 
atunci când Soarele se ascundea în spatele lui Jupiter şi 
planeta îşi arăta numai faţa întunecată, ea continua să 
existe fără putinţă de îndoială - un disc uriaş şi negru care 
eclipsa stelele. Din când în când, pata de întuneric era 
sfâşiată de lumina fulgerelor, lungi de multe secunde, iscate 
în furtunile electrice mult mai violente decât cele de pe 
Pământ. 


În partea opusă a cerului, întotdeauna cu aceeaşi faţă 
întoarsă spre giganticul său stăpân, Io arăta ca o căldare în 
care nuanţe diferite de roşu şi de oranj fierbeau leneş, cu 
câte un nor ocazional, galben, erupând dintr-un vulcan şi 
recăzând iute pe sol. Ca şi Jupiter, numai că pe o scară 
temporală mai îndelungată, Io era o lume fără geografie. 
Suprafaţa sa se remodela o dată la câteva decenii, a lui 
Jupiter o dată la câteva zile. 

Pe măsură ce lo dispărea spre ultimul pătrar, peisajul 
noros jupiterian, vast şi întretăiat de linii complicate, se 
lumina tot mai tare în spatele soarelui mic şi îndepărtat. 
Uneori umbra lui Io însuşi, sau a unuia dintre sateliții 
exteriori, trecea cu repeziciune pe faţa lui Jupiter. Şi la 
fiecare revoluţie, acesta îşi arăta vârtejul, mare cât o 
planetă, al Marii Pete Roşii - uraganul care dura de secole, 
dacă nu cumva de milenii. 

Între atâtea minunăţii, echipajul lui Leonov avea material 
de studiu pentru o viaţă, numai că obiectele naturale din 
sistemul jupiterian se aflau la coada listei lor de priorităţi. 
Numărul 1 era Fratele mai Mare; deşi navele se 
apropiaseră acum la numai cinci kilometri, Tania continua 
să refuze orice fel de contact fizic direct. 

— Voi aştepta, spunea ea, până când poziţia ne va permite 
o scăpare rapidă. Vom sta şi vom aştepta să se deschidă 
fereastra de lansare. Abia atunci mă voi gândi la următorul 
pas. 

Era adevărat că Nina aterizase în cele din urmă pe Fratele 
mai Mare, după o cădere lentă de cincisprezece minute. Îi 
dăduse astfel lui Vasili posibilitatea să calculeze masa 
obiectului, surprinzător de mică la numai 950.000 tone, 
ceea ce îi dădea o densitate aproximativ egală cu a aerului. 
Probabil înăuntru era o cavitate, care declanşă un şir 
nesfârşit de speculaţii legate de ce s-ar putea găsi în ea. 

Aveau însă suficiente probleme practice, de zi cu zi, care 
să-i facă să-şi mai ia gândul de la aceste chestiuni majore. 


Treburile gospodăreşti de la bordul lui Leonov şi al lui 
Discovery le ocupau 90% din timpul de lucru chiar şi acum, 
când operaţiunile se făceau mult mai eficient de când cele 
două nave fuseseră cuplate printr-o punte flexibilă. Curnow 
reuşise să o convingă până la urmă pe Tania că mecanismul 
caruselului de pe Discovery nu avea s-o ia razna şi să facă 
navele bucăţi, astfel încât mişcarea liberă de la una la alta 
devenise posibilă prin simpla deschidere şi închidere a două 
seturi de uşi etanşe. Nu mai erau necesare costumele şi 
ieşirile în spaţiu care consumau atâta timp, asta spre marea 
bucurie a tuturor, mai puţin a lui Max, căruia îi plăcea 
nespus să iasă şi să se joace cu coada de mătură. 

Cei doi membri complet neafectaţi de toate acestea erau 
Chandra şi lernovski, care locuiau practic pe Discovery şi 
lucrau douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, 
continuându-şi dialogul aparent nesfârşit cu Hal. 

— Când terminaţi? Erau întrebaţi măcar o dată pe zi. 

Dar ei refuzau să facă promisiuni de orice fel. Hal era încă 
un copil întârziat mintal. 

Apoi, la o săptămână de la întâlnirea cu Fratele mai Mare, 
Chandra anunţă pe neaşteptate: 

— Suntem gata. 

Cele două doctoriţe erau singurele care lipseau de pe 
puntea de comandă a lui Discovery, şi asta pentru că pur şi 
simplu nu mai era loc şi pentru ele; rămăseseră să 
privească pe monitoarele de pe Leonov. Floyd stătea 
imediat în spatele lui Chandra, fără să-şi îndepărteze mâna 
de ceea ce Curnow, cu darul lui de a găsi întotdeauna 
termenul cel mai potrivit, numise „ucigaşul de giganţi de 
buzunar”. 

— Vă mai atrag încă o dată atenţia, spuse Chandra, că nu 
trebuie să scoată nimeni o vorbă. Accentele voastre l-ar 
putea încurca. Eu pot să vorbesc, dar nimeni altcineva nu 
are voie. Aţi înţeles? 

Chandra arăta şi vorbea ca şi când s-ar fi aflat la limita 
rezistenţei fizice. Dar era în vocea lui o notă de autoritate 


pe care nimeni nu o mai auzise până atunci. Tania putea fi 
şef oriunde altundeva, dar aici, el era stăpân. 

Auditoriul, în parte ancorat de mânere, în parte plutind 
liber, dădu din cap în semn că a priceput. 

Chandra închise un întrerupător audio şi spuse, încet, dar 
clar: 

— Bună dimineaţa, Hal. 

O clipă mai târziu, Floyd avu senzaţia că anii s-au scurs 
foarte repede. Răspunsul nu mai venea de la o simplă 
jucărie electronică. Hal revenise printre ei. 

— Bună dimineaţa, doctore Chandra. 

— Te simţi în stare să-ţi reiei îndatoririle? 

— Desigur. Sunt complet operaţional şi toate circuitele îmi 
funcţionează perfect. 

— Atunci te deranjează dacă îţi pun câteva întrebări? 

— Deloc. 

— Îţi aminteşti o defecţiune la piesa A. E.35 de controlal 
antenei? 

— Nu. 

În ciuda avertismentelor lui Chandra, se auziră exclamaţii 
de surpriză. E ca mersul pe vârfuri, printr-un câmp minat, 
îşi spuse Floyd, pipăind emițătorul radio ca să prindă curaj. 
Dacă acest fel de întrebări aveau să declanşeze o nouă 
psihoză, îl putea ucide pe Hal într-o clipă (ştia sigur, 
repetase mişcările de zeci de ori). Dar o clipă putea 
însemna 0 veşnicie pentru un computer şi pentru ei acest 
risc era inevitabil. 

— Nu îţi aminteşti nici că Dave Bowman şi Frank Poole au 
ieşit să monteze la loc piesa A. E.35? 

— Nu. Nu se poate să se fi întâmplat aşa ceva, căci cu 
siguranţă că mi-aş fi adus aminte. Unde sunt Frank şi Dave? 
Cine sunt oamenii aceştia? Nu vă pot identifica decât pe 
dumneavoastră, deşi calculele îmi spun că există o 
probabilitate de 65% ca bărbatul din spatele 
dumneavoastră să fie Heywood Floyd. 


Cu interdicţia strictă a lui Chandra în minte, Floyd se 
abţinu să-l felicite pe Hal. După un deceniu, 65% era un 
rezultat destul de bun. Multe fiinţe umane nu s-ar fi 
descurcat la fel de bine. 

— N-ai grijă, Hal, am să-ţi explic totul mai târziu. 

— Misiunea a fost dusă la bun sfârşit? Ştiţi că eram foarte 
entuziasmat de ea. 


— Misiunea s-a încheiat, tu ţi-ai îndeplinit programul. 
Acum te rog să ne scuzi, am vrea să avem o conversaţie 
particulară. 

— Desigur. 

Chandra întrerupse senzorii audio şi video ai consolei. 

În partea aceasta de navă, Hal era acum surd şi orb. 

— Et, ce-a fost toată povestea asta? Vru să ştie Vasili Orlov. 

— Înseamnă, spuse Chandra, atent la precizia termenilor, 
că i-am şters memoriile lui Hal, din momentul în care au 
început necazurile. 

— Asta e o performanţă, se minună Saşa. Cum ai făcut? 

— Mă tem că mi-ar lua mai mult timp ca să vă explic decât 
mi-a luat efectuarea operaţiunii. 

— Chandra, şi eu sunt expert în computere, chiar dacă nu 
de talia ta sau a lui Nikolas. Seria 9000 are memorii 
holografice, nu-i aşa? Deci nu puteai să foloseşti o simplă 
radiere cronologică. Trebuie să fi fost un fel de virus 
direcționat pe anumite cuvinte şi concepte. 

— Virus? Spuse Katerina în interfonul navei. Credeam că 
ăsta e departamentul meu şi mă bucur să spun că n-am 
văzut niciuna din creaturile alea păcătoase în afara 
borcanului cu alcool. 

— Jargon de computerişti, Katerina. În zilele de demult, de 
foarte demult, computerele foloseau banda magnetică. Şi 
era posibil să construieşti un program pe care să-l introduci 
într-un sistem în care să caute şi să distrugă, să mănânce, 
dacă vrei, orice informaţie voiai. Nu se poate face acelaşi 
lucru şi cu fiinţele umane, prin hipnoză? 

— Da, dar procesul e reversibil. Nu uităm niciodată ceva 
cu adevărat. Numai credem că uităm. 

— Nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu computerul. Când i se 
cere să uite ceva, uită. Informaţia se şterge definitiv. 

— Deci Hal nu-şi aminteşte nimic din. Comportamentul lui 
ciudat? 

— Nu pot fi sigur de asta sută la sută, răspunse Chandra. 
S-ar putea să mai existe informaţii care erau în tranzit de la 


o adresă la alta atunci când. Virusul a pornit în căutare. Dar 
probabilitatea e foarte mică. 

— Fascinant, spuse Tania, exprimând un lucru pe care îl 
gândeau cu toţii de o bună bucată de vreme. Dar întrebarea 
cea mai importantă este: Se poate avea încredere în el pe 
viitor? 

Înainte ca dr. Chandra să poată răspunde, interveni Floyd: 

— Împrejurările nu se vor putea repeta aidoma; vă promit. 
Totul s-a declanşat pentru că unui computer e greu să-i 
explici ce înseamnă „Securitate”. 

— Nici cu oamenii nu-i mai uşor, murmură Curnow, nu 
prea sotto voce. 

— Sper că ai dreptate, spuse Tania, fără prea multă 
convingere. Care e următorul pas, Chandra? 

— Nu-i atât de dificil, cât e de lung şi obositor. Acum 
trebuie să-l programăm să planifice desprinderea de Jupiter 
şi să o aducă pe Discovery acasă. Asta la trei ani după ce noi 
înşine vom fi ajuns, pe traiectoria noastră rapidă. 

26. Perioada de probă. 

CĂTRE: Victor Millson, Preşedintele Consiliului Naţional 
pentru Astronautică, Washington. 

DE LA: Heywood Floyd, la Bordul USSC Discovery. 

ASUPRA: Proastei funcţionări a computerului instalat la 
bord, Hal 9000 

CLASIFICARE: Secret. 

Dr. Chandrasegarampillai (numit de aici înainte Dr. C) şi-a 
încheiat examinarea preliminară a lui Hal. A înlocuit toate 
modulele lipsă, iar computerul pare să fie perfect 
operaţional. Detalii asupra activităţii Dr. C. Şi concluziile 
sale se vor regăsi în raportul pe care el şi dr. Ternovski îl 
vor înainta curând. 

Între timp, mi-aţi cerut să fac o descriere sumară, fără 
termeni tehnici, pentru folosinţa Consiliului şi mai ales a 
noilor membri nefamiliarizaţi cu cazul. La drept vorbind, 
mă îndoiesc că am capacitatea de a face acest lucru: după 
cum ştiţi, nu sunt specialist în computere. Dar am să încerc. 


Se pare că totul a plecat de la conflictul între instrucţiunile 
de bază ale lui Hal şi necesităţile impuse de securitate. Prin 
ordin direct prezidenţial, existenţa lui TMA-1 a fast păstrată 
în cel mai strict secret. Au avut acces la informaţii doar 
aceia care trebuiau să ştie. 

Misiunea lui Discovery spre Jupiter era deja într-un stadiu 
avansat când a fost excavat TMA-1, care apoi şi-a emis 
semnalele în direcţia planetei. Cum funcţia primului echipaj 
al lui Discovery (Bowman, Poole) era numai aceea de a duce 
nava cu bine la destinaţie, s-a hotărât că nu este necesar să 
fie informaţi asupra noului obiectiv. S-a considerat mai 
sigur să fie instruită o echipă de cercetare (Kaminski, 
Hunter, Whitehead), separat, care să fie băgată în stare de 
hibernare înainte de începutul călătoriei, reducându-se 
astfel mult riscul scurgerilor de informaţii (accidentale sau 
nu). 

Vreau să vă amintesc că, la vremea aceea (în memoriul 
meu NCA 342/23/STRICT SECRET DIN 01.04.30), am 
ridicat câteva obiecţii legate de această strategie. Ele au 
fost însă respinse la un nivel mai înalt. 

Dat fiind că Hal era capabil să conducă nava fără ajutor 
uman, s-a hotărât de asemenea ca el să fie programat să-şi 
ducă misiunea până la capăt autonom, în cazul în care 
echipajul ar fi incapacitat s-au ucis. În consecinţă, ela 
primit toate informaţiile legate de obiectivele expediției, dar 
nu i s-a permis să le dezvăluie lui Bowman sau lui Poole. 

Această situaţie a intrat în conflict cu scopul pentru care 
fusese proiectat Hal, acela de procesare corectă a 
informaţiilor fără a le distorsiona sau ascunde. Ca rezultat, 
Hal a intrat într-o stare care ar putea fi numită în termeni 
umani psihoză sau, mai exact, schizofrenie. Dr. C. Mă 
informează că, în termeni tehnici, Hal a fost prins într-o 
buclă Hofstadter - Moebius, o situaţie aparent obişnuită 
printre computerele avansate, cu programe autonome, care 
au un anumit scop de atins. La propunerea lui, dacă aveţi 


nevoie de informaţii suplimentare, îl puteţi contacta pe 
profesorul Hofstadter însuşi. 

În termeni fruşti (dacă înţeleg bine ce spune Dr. C.) Hal s-a 
văzut pus în faţa unei dileme intolerabile şi a început să 
prezinte simptome de paranoia, îndreptate împotriva 
acelora care monitorizau activitatea. În consecinţă, a 
încercat să întrerupă legătura cu Centrul de control, mai 
întâi raportând o avarie (inexistentă) la piesa denumită A. 
E.35 a antenei. 

Acest lucru nu numai că l-a implicat într-o minciună - ceea 
ce i-a adâncit psihoza - dar l-a pus şi pe o poziţie de 
confruntare cu echipajul. Se pare că (şi aici nu putem decât 
să facem presupuneri, bineînţeles) el a hotărât că singura 
ieşire din această situaţie era să îşi elimine colegii umani, 
lucru pe care aproape că a şi reuşit să-l facă. Din punct de 
vedere strict obiectiv, ar fi fost interesant de văzut ce s-ar fi 
întâmplat dacă el ar fi continuat misiunea de unul singur, 
fără „interferenţe” omeneşti. 

Cam atât am reuşit să aflu de la Dr. C; n-aş wea să-l mai 
obosesc cu întrebări, şi-aşa munceşte la limita rezistenţei. 
Dar trebuie s-o spun cu toată sinceritatea (şi vă rog să 
consideraţi informaţia ca strict confidențială), Dr. C. Nu este 
întotdeauna dispus să coopereze pe cât ar fi de aşteptat. În 
legătură cu Hal are o atitudine defensivă, care face uneori 
discuţiile deosebit de anevoioase. Până şi dr. Ternovski, în 
cazul căruia ar fi fost de aştepat o atitudine mai 
independentă, pare să împărtăşească adesea acest punct 
de vedere. 

Dar singura întrebare cu adevărat importanţă este: se 
poate avea încredere în Hal pentru viitor? Dr. C. Nu are nici 
o îndoială în acest domeniu. El afirmă că a obliterat toate 
circuitele computerului care aveau informaţii legate de 
evenimentele traumatizante ce au dus la deconectare. În 
acelaşi timp, e de părere că Hal nu poate încerca nimic 
analog cu sentimentul uman al vinovâăţiei. 


În orice caz, pare cu neputinţă ca situaţia care a dat 
naştere problemei să apară din nou. Hal are o serie de 
ciudăţenii, dar ele nu sunt de natură să creeze temeri; sunt 
numai tulburări minore, uneori chiar amuzante. Şi, după 
cum ştiţi - dar Dr. C. Nu ştie - am luat măsuri care să ne 
asigure, în ultimă instanţă, controlul absolut. 

În concluzie: reabilitarea lui Hal se desfăşoară mulţumitor. 
S-ar putea spune că e într-o perioadă de probă. Mă întreb 
dacă nu ştie cumva. 

27. Interludiu: Confesiuni adevărate. 

Mintea omenească are o capacitate de adaptare uimitoare. 
După o vreme, chiar şi incredibilul devine un loc comun. Au 
fost momente când echipajul lui Leonov tăia contactul cu 
exteriorul, poate într-o încercare inconştientă de a-şi păstra 
echilibrul mintal. Dr. Heywood Floyd se gândea adesea că, 
în aceste momente, Walter Curnow exagera, încercând să 
fie sufletul grupului. Dar, deşi episodul pe care mai târziu 
Saşa Kovalev avea să-l boteze Confesiunile adevărate, 
fusese declanşat de el, sigur era că nu făcuse nimic 
intenţionat. 'Totul s-a dezlănţuit spontan, atunci când ela 
pus în cuvinte o nemulţumire, care era a tuturor, legată de 
aproape toate aspectele instalaţiilor sanitare în regim de 
gravitație zero. 

— Dac-ar fi să-mi împlinească cineva o dorinţă, exclamă el 
în timpul zilnicului Soviet de la ora 6, atunci aş vrea să pot 
sta la înmuiat întro cadă cu multă spumă, parfumată cu 
esenţă de pin, doar cu nasul afară din apă. 

Când murmurele de aprobare şi suspinele exprimând 
dorinţe neîmplinite se stinseră, Katerina Rudenkd ridică 
mânuşa. 

— Câtă splendidă decadenţă, Walter, îi zâmbi ea, 
dezaprobându-l vesel. Parcă ai fi un împărat roman. Dacă 
eu aş fi înapoi pe Pământ mi-ar plăcea ceva cu mai multă 
acţiune. 

— Ca de exemplu? 

— Mhm. Pot să merg înapoi şi în timp? 


— Dacă vrei. 

— Când eram mică, în vacanţă mă duceam la o cooperativă 
agricolă din Georgia. Aveam acolo un armăsar sur superb, 
cumpărat de director din banii câştigaţi pe piaţa neagră. 
Era un pungaş bătrân, dar ţineam la el, iar el mă lăsa să 
gonesc călare pe Alexander, în lung şi-n lat. M-ar fi putut 
omorî. Dar asta este amintirea care îmi evocă Pământul, 
mai mult decât orice aitceva. 

Urmă o clipă de tăcere îngândurată. Apoi Curnow întrebă: 

— Alţi voluntari? 

Păreau cu toţii cufundaţi în amintiri şi jocul s-ar fi sfârşit 
aici, dacă nu-l continua Max Brailovski. 

— Mie mi-ar plăcea să fac o scufundare - era pasiunea 
mea, pe vremea când aveam timp de pasiuni, şi m-am 
bucurat că am putut să mi-o continui pe toată perioada 
antrenamentelor pentru viaţa de cosmonaut. M-am 
scufundat printre atolii din Pacific, în largul Marii Bariere 
de Corali, în Marea Roşie; recifele de corali fiind cele mai 
frumoase locuri din lume. Dar experienţa pe care mi-o 
amintesc cel mai bine a fost într-un cu totul alt loc - într-o 
pădure japoneză de varehi. Era ca o catedrală submarină, 
cu razele de soare strecurându-se pieziş printre frunzele 
acelea enorme. Misterioasă. Magică. N-am revenit 
niciodată; poate că nici n-ar mai fi acelaşi lucru. Dar mi-ar 
plăcea să-ncerc. 

— Bun, spuse Walter, care, ca de obicei, îşi asumase rolul 
de maestru de ceremonii. Cine urmează? 

— Eu o să-ţi dau un răspuns scurt, spuse Tania Orlova. La 
Balşoi - Lacul lebedelor. Dar Vasili nu va fi de acord. El 
detestă baletul. 

— Şi cu mine, facem doi. Dar tu ce-ai alege, Vasili? 

— Am vrut să spun scufundările, dar Max mi-a luat-o 
înainte. Aşa că o să mă îndrept în direcţia opusă: 
planoarele. Să alunec printre nori, într-o zi de vară, într-o 
tăcere desăvârşită, sau nu chiar desăvârşită, fiindcă aerul, 
în trecere peste aripi, poate fi foarte zgomotos, mai ales 


când te prăbuşeşti. Aşa te poţi bucura de Pământ ca o 
pasăre. 

— Zenia? 

— E uşor. Schiul în Pamir. Ador zăpada. 

— Şi tu, Chandra? 

Când Walter puse întrebarea aceasta, atmosfera se 
schimbă perceptibil. După atâta vreme, Chandra era încă 
un străin - politicos, chiar curtenitor, dar fără să se 
dezvăluie vreodată. 

— Când eram mic, spuss el, bunicul m-a luat în pelerinaj la 
Varanasi în Benares. Dacă n-aţi fost niciodată acolo, mă tem 
că nu veţi înţelege. Pentru mine, pentru mulţi indieni, 
indiferent de religie, acolo e centrul lumii. Am de gând să 
mă duc înapoi într-o zi. 

— Şi tu, Nikolai? 

— Păi, am avut şi marea şi cerul. Eu aş vrea să le combin. 
Sportul meu preferat era wind-surfing-ul. Acum mă tem că 
sunt prea bătrân, dar mi-ar plăcea să încerc. 

— N-ai mai rămas decât tu, Woody. Tu ce-ai alege? 

Floyd nu avea nevoie de timp de gândire: răspunsul său, 
spontan, îl surprinse pe el însuşi, la fel de tare ca şi pe 
ceilalţi. 

— Mie nu-mi pasă unde pe Pământ, atâta vreme cât sunt 
cu fiul meu. 

După aceea, n-a mai fost nimic de spus. Discuţia se 
încheiase. 

28. Frustrări. 

Ai văzut toate rapoartele tehnice, Dimitri, aşa că ne 
înţelegi frustrarea. Cu toate testele şi măsurătorile, n-am 
aflat nimic nou. Zagadka stă acolo, umplând jumătate din 
cer şi ignorându-ne complet. 

Şi totuşi nu poate fi inert, o epavă abandonată în spaţiu. 
Vasili ne-a atras atenţia că, pentru a se menţine nemişcat în 
punctul acesta de echilibru, el trebuie să aibă activitate 
pozitivă, într-un fel sau altul. Altfel, ar fi intrat de mult în 
derivă, cum a făcut Discovery, şi s-ar fi zdrobit de Io. 


Şi-acum ce urmează? Nu avem la bord niscaiva explozivi 
nucleari, nu-i aşa, în contradicţie cu legea ONU din '08 
paragraful 3? Glumeam,. 

Acum că nu mai suntem aşa stresaţi şi fereastra de lansare 
pentru călătoria de întoarcere e încă departe, se simte clar 
plictiseala, ca şi frustrarea. Nu râde, îmi imaginez cum 
trebuie să-ţi sune pe asta, acolo, la Moscova. Cum poate un 
om inteligent să se plictisească aici, înconjurat de cele mai 
grozave minunăţii pe care le-a văzut vreodată ochiul 
omenesc? 

Şi totuşi, nu încape îndoială. Moralul nostru nu mai e cum 
era. Până acum, am fost cu toţii dezgustător de sănătoşi. 
Acum, mai toţi avem câte o răceală minoră, sau un stomac 
deranjat, sau o mâncărime care nu se mai vindecă, în ciuda 
pilulelor şi prafurilor Katerinei, care a depus armele - nu 
mai face altceva decât ne bruftuluieşte. 

Saşa ne-a ajutat să ne păstrăm umorul cu o serie de 
buletine, la gazeta navei. Tema lor este: RUSLEZA LA 
ŞTANŢĂ; şi înşiră amestecuri îngrozitoare din cele două 
limbi, pe care pretinde că le-a auzit, cuvinte folosite greşit, 
şi aşa mai departe. Când ajungem acasă, toţi vom avea 
nevoie de o decontaminare lingvistică. Am dat de câteva ori 
peste compatrioți de-al tăi trăncănind în englezeşte, fără 
să-şi dea măcar seama, şi făcând recurs la limba maternă 
numai pentru cuvintele mai complicate. Mai alaltăieri m-am 
surprins vorbind ruseşte cu Walter Curnow - şi niciunul 
dintre noi nu a băgat de seamă timp de câteva minute bune. 

De curând am avut o activitate neprogramată, care are să 
te facă să înţelegi mai bine starea noastră de spirit. În 
miezul nopţii, alarma contra incendiilor s-a pornit, 
provocată de unul din detectoarele de fum. 

Ei bine, se pare că dr. Chandra a adus pe furiş la bord 
câteva din trabucele lui oribile, şi nu a mai putut rezista 
tentaţiei. Fuma stând pe scaunul de la WC, ca un elev 
vinovat. 


Bineînţeles, s-a simţit îngrozitor. Toţi ceilalţi însă, după 
panica iniţială, am crezut că o să murim de râs. Ştii cum se 
întâmplă cu câte o glumă banală, care nu le spune nimic 
celorlalţi, poate lua prin surprindere un grup de persoane, 
altfel inteligente, producându-le o adevărată criză da 
veselie. În zilele care au urmat, nu trebuia decât ca cineva 
să se prefacă a aprinde o ţigară, că toţi ceilalţi leşinau de 
râs. 

Ce face lucrurile şi mai caraghioase, este că nimeni nu s-ar 
fi supărat dacă dr. Chandra ar fi intrat într-una din ecluzele 
pneumatice, sau dacă ar fi întrerupt detectorul de fum. Dar 
din timiditate, el nu a vrut să-şi recunoască o asemenea 
slăbiciune omenească; aşa că acum îşi petrece şi mai mult 
din timp în conversațiile cu Hal. 

Floyd apăsă butonul PAUZA şi întrerupse înregistrarea. 
Poate nu era cinstit să facă haz de Chandra, oricât ar fi fost 
de tentant. În timpul ultimelor săptămâni ieşiseră la 
suprafaţă tot felul de ciudăţenii personale. Ba chiar 
avuseseră loc şi câteva certuri violente, fără vreun motiv 
aparent. Şi-apoi, comportamentul lui fusese întotdeauna 
mai presus de orice critică? 

Încă nu era sigur că-l abordase corect pe Curnow. Deşi nu 
era sigur că va ajunge să-l placă pe uriaşul inginer, sau să-i 
agreeze vocea un pic prea răsunătoare, atitudinea lui Floyd 
faţă de el se schimbase din simplă toleranţă într-o admiraţie 
amestecată cu respect. Ruşii îl adorau, nu în ultimul rând 
pentru că felul în care interpreta cântecele lor favorite, de 
pildă Poliuşko Polie, le aducea lacrimi în ochi. Iar într-un 
caz, lui Floyd i se păruse că adoraţia mersese puţin prea 
departe. 

— Walter, începuse el prudent, nu ştiu dacă e treaba mea, 
dar aş vrea să discut cu tine o chestiune personală. 

— De obicei, când cineva spune că nu e treaba lui, are 
dreptate. Ce este? 

— Pe de-a dreptul, comportamentul tău faţă de Max. 


Urmă o tăcere îngheţată, pe care Floyd o umplu cu o 
atentă examinare a vopselei proaste de pe peretele de 
vizavi. Apoi Curnow răspunse, pe un ton moale, dar 
implacabil: 

— Nu ştiu de ce, aveam convingerea că a trecut de 
optsprezece ani. 

— Nu confunda lucrurile. Şi de fapt, nu Max mă preocupă. 
Ci Zenia. 

Buzele lui Curnow schiţară un zâmbet de surpriză pe care 
nu încerca să şi-o ascundă. 

— Zenia? Ce legătură are ea cu toate astea? 

— Pentru un om inteligent, eşti adesea uimitor de lipsit de 
simţul observaţiei, sau chiar obtuz. Nu se poate să nu-ţi dai 
seama că e îndrăgostită de Max. N-ai observat cum vă 
priveşte când îţi pui braţul pe după umerii lui? 

Floyd nu ar fi crezut niciodată că va ajunge să-l vadă pe 
Curnow stânjenit, dar lovitura lui părea să fi mers drept la 
ţintă. 

— Zenia? Eu am crezut că glumiţi, prea e ca un şoricel 
tăcut. Şi toţi sunt îndrăgostiţi de Max, într-un fel sau altul, 
chiar şi Caterina cea Mare. Totuşi. Cred că ar trebui să am 
mai multă grijă. Mai ales când e Zenia prin apropiere. 

Tăcerea, prelungită, dură până când temperatura socială 
reveni la normal. Apoi, evident ca să demonstreze că nu au 
rămas resentimente, Curnow adăugă pe ton de conversaţie 
obişnuită: 

— Ştii, adesea m-am întrebat ce i s-a întâmplat Zeniei. 
Cineva i-a făcut o operaţie estetică de toată minunea, dar 
nu au reuşit sa îndrepte toate stricăciunile. Pielea e prea 
întinsă, şi nu cred că am văzut-o vreodată râzând cu 
adevărat. Poate de-aia am şi evitat să mă uit la ea - ce zici, 
m-ai fi bănuit de atâta sensibilitate estetică, Heywood? 

Forma de adresare, deliberat formală, însemna nu atât 
ostilitate, cât o împunsătură amicală, iar Floyd îşi permise 
să se relaxeze. 


— Pot să îţi satisfac parţial curiozitatea - în sfârşit, 
Washington-ul a pus mâna pe informaţii. Se pare că a avut 
un grav accident aerian şi că a avut noroc că şi-a revenit 
după arsuri. Pentru noi ăsta nu ar fi un mister, dar 
Aeroflotul nu are voie să aibă accidente. 

— Biata fată. Mă mir că au lăsat-o să plece în spaţiu, dar 
bănuiesc că era singura persoană calificată, liberă, când a 
păţit-o Iakunina. Îmi pare rău pentru ea; pe lângă rănile 
fizice, şocul psihic trebuie să fi fost îngrozitor. 

— Asta cu siguranţă. Dar e limpede că şi-a revenit 
complet. 

Bineînţeles că nu spui tot ce ştii, şi că n-o vei face 
niciodată, îşi spuse Floyd. După întâlnirea lor în secret la 
apropierea de Jupiter, va exista întotdeauna o legătură 
tainică între ei - nu dragoste, ci tandreţe, care e adesea mai 
durabilă. 

Brusc, pe neaşteptate, descoperi că îi e recunoscător lui 
Curnow care fusese evident surprins să constate 
preocuparea lui pentru Zenia, dar nu încercase să se 
folosească de ea ca să se apere. 

Şi dacă ar fi făcut-o, ar fi fost necinstit? Acum, la câteva 
zile după aceea, începea să se întrebe el însuşi dacă 
motivele lui fuseseră perfect onorabile. În ce-l privea, 
Curnow se ţinuse de cuvânt - dacă n-ai fi ştiut, ai fi putut 
crede că îl ignoră cu bună ştiinţă pe Max, cel puţin când era 
Zenia prin preajmă. lar pe ea o trata cu mult mai multă 
căldură, ba chiar fuseseră ocazii când o făcuse să râdă de-a 
binelea. 

Deci, intervenţia fusese bine venită, oricare ar fi fost 
motivele. Chiar dacă nu era decât - aşa cum se suspecta 
Floyd uneori - invidia tainică pe care fiinţele normale, homo 
- sau hetero - sexuale, o resimt, dacă e să fie perfect oneste 
cu ele însele, faţă de polimorfii plini de viaţă şi bine 
adaptaţi. 

Întinse din nou mâna spre casetofon, dar şirul gândurilor 
fusese rupt. Inevitabil, mintea i se umplea de imagini ale 


propriei lui case şi familii, închise ochii şi memoria scoase la 
iveală imaginea cea mai frumoasă: petrecerea de ziua lui 
Christopher - puştiul suflând în cele trei lumânări de pe 
tort, cu mai puţin de 24 de ore în urmă, dar la aproape un 
miliard de kilometri depărtare. Văzuse caseta de atâtea ori, 
că acum o ştia pe dinafară. 

Dar Caroline, ea cât de des îi pusese băieţelului casetele 
cu mesajele lui, astfel încât acesta să nu-şi uite tatăl, sau să- 
| primească precum un străin când se va întoarce acasă, 
după ce va fi ratat încă o aniversare? Aproape că se temea 
să-şi pună întrebarea. 

Totuşi nu o putea condamna pe Caroline. Pentru el nu vor 
fi trecut decât câteva săptămâni până să se întâlnească din 
nou. Ea în schimb va îmbătrâni cu mai bine de doi ani în 
timpul somnului lui fără vise dintre cele două lumi. Era 
vreme lungă pentru o văduvă, chiar şi temporară. 

Mă întreb dacă nu cumva m-am molipsit de vreuna din 
bolile care circulă la bord, se gândi Floyd. Avea rareori 
asemenea sentimente de frustrare, sau chiar de eşec. Poate 
că mi-am pierdut familia, dincolo de întinderile de timp şi 
spaţiu, şi toate fără nici un sens. Fiindcă nu am izbândit 
nimic; chiar dacă mi-am atins scopul, zidul de întuneric 
rămâne solid şi impenetrabil. 

Şi totuşi. David Bowman strigase odată: Dumnezeule, e 
plin de stele! 

29. Stare de urgenţă. 

Ultimul edict al lui Saşa suna astfel: 

BULETIN IN RUSLEZA NO. 8 

Subiect: 'Tovarisci (tovarăşi) 

Către oaspeţii noştri americani. 

Cinstit vorbind, nici nu mai ştiu când mi s-a adresat cineva 
ultima oară cu titlul acesta. Pentru orice rus al secolului al 
XXI-lea, el a rămas acolo, cu crucişătorul Potemkin, o 
amintire a şepcilor de pânză, a steagurilor roşii şi a lui 
Vladimir Ilici, ţinând muncitorilor discursuri de pe treptele 
vagoanelor de tren. 


De când mă ştiu însă, apelativul a fost fie brateţ fie drujok 
- alegeţi. 

Cu plăcere. 

Tovarăşul Kovalev. 

Floyd încă mai chicotea citind biletul, când i se alătură 
Vasili Orlov, care plutea prin salonul/puntea de observaţie, 
în drum spre puntea de comandă. 

— Ce mă surprinde pe mine, tovarăşe, este că Saşa şi-a 
mai găsit timp să studieze şi altceva decât ingineria fizică. 
Tot timpul citează din poezii şi piese de care nici n-am auzit 
şi vorbeşte englezeşte mai bine şi decât. Walter. 

— Pentru că el a schimbat-o mai târziu pe ştiinţe. Saşa e - 
cum îi spune? 

— E oaia neagră a familiei. Tatăl său a fost profesor de 
engleză la Novosibirsk. Rusa se putea vorbi în casă numai 
de lunea până miercurea; de joia până sâmbăta se vorbea 
engleza. 

— Şi duminica? 

— A, franceza sau germana, alternativ. 

— Acum înţeleg, în fine, ce înseamnă nekulturnâi; mi se 
potriveşte ca o mănuşă. Şi Saşa are vreun sentiment de 
vinovăţie pentru. Dezertarea aceasta? Şi cu formaţia lui, ce 
i-a venit să se facă inginer? 

— La Novosibirsk înveţi repede cine face parte din 
aristocrație şi cine sunt slugile. Saşa era nu numai un copil 
foarte inteligent, ci şi unul foarte ambițios. 

— Ca şi tine, Vasili. 

— Et ti, Brute! Vezi, şi eu pot să citez din Shakespeare. 
Boje moi! Ce-a fost asta?! 

Floyd avea ghinion; plutea cu spatele la fereastră şi nu 
văzuse nimic. Câteva secunde mai târziu, când se răsuci să 
vadă, nu mai era decât imaginea familiară a Fratelui mai 
Mare, tăind în două discul gigantic al lui Jupiter, aşa cum 
făcea de când erau ei acolo. 

Dar lui Vasili, timp de o clipă care îi va rămâne pentru 
totdeauna în amintire, muchia ascuţită îi arătase o faţă 


complet diferită, şi absolut imposibilă. Era ca şi când o 
fereastră s-ar fi deschis brusc către un alt univers. 

Imaginea nu durase decât o secundă, apoi reflexul 
involuntar de a clipi o întrerupsese. Nu mai avea în faţa 
ochilor un câmp de stele, ci de sori, ca în mijlocul 
supraaglomerat al unei galaxii, sau în mijlocul unui nor 
globular. În clipa aceea, Vasili Orlov pierdu pentru 
totdeauna cerul pământean. De-acum încolo, acesta i se va 
părea insuportabil de pustiu; chiar şi marele Orion sau 
minunatul Scorpion nu vor mai fi decât nişte neînsemnate 
formaţiuni de scântei, nedemne de atenţie. 

Când îndrăzni să-şi redeschidă ochii, dispăruse totul. Nu, 
nu de tot. Exact în centrul dreptunghiului de abanos, acum 
din nou la locul lui, mai strălucea stins încă o stea. 

Dar stelele nu se mişcă sub ochii tăi. Orlov clipi din nou, ca 
să-şi limpezească ochii înlăcrimaţi. Da, mişcarea era reală, 
nu numai în închipuirea lui. 

Un meteorit? Faptul că savantul Vasili Orlov nu-şi aminti 
decât după câteva secunde că prezenţa meteoriţilor în vid 
este imposibilă, atestă starea lui de şoc. 

Apoi, deodată, se tulbură şi deveni o rază de lumină şi, în 
intervalul dintre doar câteva bătăi de inimă, dispăru în 
spatele lui Jupiter. De-acum Vasili îşi revenise şi era din nou 
observatorul rece, obiectiv. 

Avea deja o evaluare a traiectoriei obiectului. Nu încăpea 
nici o îndoială: ţinta sa era Pământul. 

V, 

UN COPIL AL STELELOR 

30. Întoarcerea acasă. 

Era ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis. Sau un vis în 
interiorul altui vis. Poarta dintre stele îl readusese printre 
oameni, dar nu ca om. 

Cât timp fusese plecat? O viaţă. Nu, două vieţi, una încolo 
şi una pe drumul înapoi. 

Pe când era Dave Bowman, comandant şi ultim 
supravieţuitor al echipajului navei americane Discovery, 


fusese prins într-o capcană uriaşă, aşezată cu trei milioane 
de ani în urmă şi programată să acţioneze numai în 
momentul potrivit şi la stimulul potrivit. Căzuse în ea, dintr- 
un univers în alt univers, descoperind minunăţii din care pe 
unele le înţelegea acum, pe altele s-ar putea să nu le 
înţeleagă niciodată. 

Gonise cu viteză din ce în ce mai mare, de-a lungul 
coridoarelor infinite de lumină, până când întrecuse viteza 
luminii însăşi. Ştia că aşa ceva nu era cu putinţă; dar de 
asemenea ştia acum că se putea. Aşa cum bine spusese 
Einstein, Bunul Dumnezeu era subtil, dar niciodată maliţios. 

Trecuse printr-un sistem cosmic de macaze, o Grand 
Central Station galactică, şi ieşise, protejat de furia ei de 
către forţe necunoscute, în apropierea suprafeţei unei 
uriaşe stele roşii. 

Apoi fusese martorul paradoxalului răsărit pe faţa unui 
soare, atunci când însoţitorul micuţ, dar alb şi strălucitor, al 
stelei care murea, urcase pe cer - apariţie arzătoare care 
trăgea după sine un val de flăcări. Nu simţise nici un fel de 
teamă, ci doar încântare, chiar şi atunci când vehiculul 
spaţial îl dusese în infernul de dedesubt. 

Ca să ajungă, împotriva oricărei raţiuni, într-un minunat 
apartament de hotel, care nu conţinea nici un obiect care să 
nu-i fi fost măcar parţial cunoscut. Dar cele mai multe erau 
falsuri: cărţile de pe rafturi erau doar cotoare, cutiile cu 
fulgi şi cele cu bere din frigider - în ciuda etichetelor 
celebre - conţineau toate aceeaşi hrană, cu o textură ca a 
pâinii, dar cu un gust care ar fi putut fi orice i-ar fi trecut 
prin minte. 

Înţelesese repede că era un specimen într-o grădină 
zoologică a cosmosului, iar cuşca îi fusese construită cu 
grijă, după vechi programe de televiziune. Şi se întrebă 
când vor apărea paznicii, şi sub ce formă. 

Ce întrebare prostească! Acum ştia că poţi mai degrabă 
aştepta să vezi vântul, sau să te întrebi ce formă are focul. 


Apoi epuizarea minţii şi a trupului îl copleşiră. Pentru 
ultima oară, David Bowman căzu într-un somn adânc. 

Fu un somn ciudat, căci nu era cu totul inconştient. Ca o 
ceaţă care se strecoară prin pădure, ceva îi invada creierul. 
O simţea doar în mică măsură, căci impactul total l-ar fi 
distrus, la fel cum l-ar fi putut distruge flăcările care îl 
înconjurau. Dincolo de cercetarea aceasta lipsită de 
sentimente, nu resimțea nici teamă, nici speranţă. 

Avu momente, în timpul somnului îndelungat, când visa că 
e treaz. Trecuseră ani; într-unul din vise privea în oglindă, 
la o faţă zbârcită, pe care cu greu o recunoscu ca fiind a lui. 
Trupul îi gonea către distrugere, limbile ceasului biologic se 
învârteau înnebunite către un miez de noapte pe care nu-l 
vor atinge niciodată. Fiindcă, în ultima clipă, Timpul se opri. 
Şi o luă înapoi. 

Îi erau captate izvoarele memoriei; într-un proces 
controlat, îşi retrăia trecutul, iar informaţiile şi experienţa 
se scurgeau din el pe măsură ce se întorcea în copilărie Dar 
nimic nu se pierdea; tot ce făcuse vreodată şi fiecare clipă 
din viaţa lui erau transferate şi puse în siguranţă. Pe 
măsură ce un Dave Bowman înceta să existe, un altul 
devenea nemuritor, dincolo de necesităţile materiei. 

Era un zeu în embrion, nepregătit încă pentru a se naşte. 
Multă vreme pluti în această stare, conştient de ceea ce 
fusese, neştiind încă ce devenise. Era încă în schimbare, 
undeva între crisalidă şi fluture. Sau poate numai între 
omidă şi crisalidă. 

Apoi starea de neclintire se rupse: Timpul pătrunse din 
nou în mica lui lume. Lespedea neagră, dreptunghiulară 
care îi apăru pe neaşteptate în faţă, era ca un vechi prieten. 

O văzuse pe Lună; o întâlnise pe orbită în jurul lui Jupiter; 
şi ştia, cumva, că şi strămoşii lui o întâlniseră cu multă 
vreme în urmă. Deşi avea încă taine de nepătruns, nu mai 
era chiar un mister total; acum înţelegea o parte din ce 
puteri avea. 


Ştia că nu e una singură, ci multe; şi că, orice ar fi spus 
instrumentele de măsură, dimensiunile ei erau întotdeauna 
aceleaşi: atât cât era nevoie. 

Ce simplu părea acum raportul acela între laturi, secvenţa 
de pătrate 1:4:9! Şi câtă naivitate să-ţi imaginezi că totul se 
putea sfârşi aici, în numai trei dimensiuni! 

În timp ce mintea lui se concentra asupra acestor simple 
probleme geometrice, dreptunghiul gol se umplea cu stele. 
Apartamentul de hotel, dacă existase vreodată, se topi din 
nou în mintea celui care îl crease; şi înaintea ochilor lui 
apăru vârtejul luminos al Galaxiei. 

Ar fi putut fi o machetă frumoasă, cu detalii incredibile, 
încastrată într-un bloc de plastic. Dar era reală, o realitate 
pe care o percepea acum în întregul ei, cu simţuri mai 
subtile decât văzul. Dacă voia, putea să-şi concentreze 
atenţia asupra oricăreia dintre sutele de miliarde de stele. 

Şi iată-l plutind în mijlocul acestui fluviu de sori, la 
jumătatea drumului dintre focurile îngrămădite din miezul 
galactic şi stelele singuratice, răspândite, ca nişte santinele, 
la margine. lar acela era locul de unde venea el, de partea 
cealaltă a acestei genuni, a serpentinei întunecate, golite de 
stele. Ştia că haosul acesta fără formă, vizibil numai prin 
strălucirea care îi căptuşea marginile cu flăcări ceţoase de 
dincolo, din depărtare, era materie încă nefolosită pentru 
creaţie, materia brută a evoluţiilor viitoare. Aici, Timpul nu 
începuse încă; lumina şi viaţa nu vor remodela vidul acesta 
până când sorii, acum arzători, nu vor fi morţi de mult. 

Îl traversase o dată, fără să ştie ce i se-ntâmplă; acum, mai 
pregătit, chiar dacă tot nu ştia ce-l mână, trebuia să-l 
traverseze din nou. 

Galaxia izbucni evadând din tiparul mintal în care o 
încastrase; stelele şi nebuloasele se scurgeau pe lângă el, 
creând o iluzie a vitezei infinite. Sori fantomă explodau şi se 
prăbuşeau în urma lui, după ce trecea ca o umbră prin 
chiar miezul lor. 


Stelele se împuţinau, strălucirea Căii Lactee se diminua 
într-o umbră a gloriei pe care o cunoscuse odată - şi o va 
cunoaşte, poate din nou, într-o zi. Se întorsese într-un 
spaţiu pe care oamenii îl numeau real, în punctul din care îl 
părăsise, cu câteva secunde, sau poate secole, în urmă. 

Îşi percepea foarte viu împrejurimile, mult mai receptiv la 
miliardele de impulsuri senzoriale venite din afară decât în 
trecuta sa existenţă. Se putea concentra asupra oricăreia 
dintre ele şi o putea cerceta în detalii teoretic infinite până 
ar fi ajuns la structura fundamentală, granulară a timpului 
şi spaţiului, dincolo de care nu mai era decât haosul. 

Şi se putea mişca, deşi nu ştia cum. Dar ştiuse vreodată 
asta, chiar şi pe vremea când poseda un trup? Lanţul de 
comandă de la creier la membre era un mister pe care nu 
încercase niciodată să-l dezlege. 

Făcu un efort de voinţă şi spectrul stelei aceleia din 
apropiere se schimbă spre albastru, exact atât cât dorise el. 
Cădea spre ea cu o viteză apropiată de cea a luminii; ar fi 
putut ajunge şi mai repede, dar nu se grăbea. Avea încă 
multe informaţii de prelucrat, multe la care să se 
gândească. Şi multe de acumulat. Ştia că acesta era scopul 
său acum; dar ştia, de asemenea, că era numai o parte 
dintr-un plan mult mai complex, care i se va dezvălui atunci 
când va veni vremea. 

Nu acordă nici măcar un gând porţii dintre cele două 
universuri, care rămânea în urma sa, şi nici neliniştitelor 
entităţi adunate acolo în nava lor primitivă. Erau parte din 
amintirile lui; dar amintiri mai puternice îl chemau acum, 
spre o lume pe care nu crezuse că o va revedea vreodată. 

Îi auzea miliardele de voci, din ce în ce mai tare, pe 
măsură ce ea însăşi creştea, de la dimensiunile unei stele 
aproape pierdute în cununa întinsă a Soarelui, la o 
semilună subţire şi, în cele din urmă, la un minunat disc alb- 
albastru. 

Ştiau că vine. Acolo jos, pe globul aglomerat, semnalele de 
alertă pâlpâiau pe ecranele radarelor, marile telescoape 


cercetau cerul - şi istoria, aşa cum o cunoscuseră oamenii, 
se apropia de sfârşit. 

La o mie de kilometri mai jos, descoperi că o încărcătură 
ucigaşă, până atunci adormită, se trezise şi începuse să se 
mişte pe orbită. Energiile plăpânde pe care le conţinea nu 
erau o ameninţare pentru el; ba chiar, le-ar putea folosi. 
Pătrunse în labirintul de circuite şi îşi găsi repede drumul 
spre miezul ucigaş. Cea mai mare parte a ramificaţiilor 
puteau fi ignorate; nu erau decât drumuri închise, cu rol de 
protecţie. Sub ochii lui scrutători, modul lor de funcţionare 
devenea extrem de simplu; erau uşor de ocolit, toate. 

Venea acum ultimul obstacol, un releu mecanic simplu, dar 
eficient, care ţinea despărțite două contacte. Până când 
circuitul nu se închidea, nu exista energia necesară ultimei 
secvenţe. 

Îşi încordă voinţa - şi, pentru prima dată, cunoscu eşecul şi 
frustrarea. Cele câteva grame ale microîntrerupătorului nu 
voiau să se clintească. Era încă o fiinţă făcută din energie 
pură şi lumea materiei inerte era, încă, dincolo de puterile 
lui. Ei, dar la aceasta exista un răspuns simplu. 

Mai avea încă multe de învăţat. Energia pe care o induse 
releului fu atât de mare, încât aproape că topi firul, înainte 
de a ajunge la mecanismul de declanşare. 

Microsecundele se scurgeau încet. Era interesant de 
observat cum lentilele explozive îşi concentrează energiile, 
ca un biet băț de chibrit care dă foc firului de praf de puşcă, 
iar acesta, la rândul lui. 

Megatonele înfloriră într-o explozie tăcută, care aduse un 
răsărit fals, de scurtă durată, pentru o jumătate din lumea 
adormită. Ca o pasăre Phoenix ridicându-se din flăcări, 
absorbi ceea ce îi era necesar şi aruncă restul. Departe, jos, 
scutul atmosferic, care proteja planeta de atâtea accidente, 
absorbi cea mai mare parte a radiaţiilor primejdioase. Vor fi 
însă câteva fiinţe umane ghinioniste, şi câteva animale care 
nu vor mai vedea niciodată lumina. 


Ca urmare a exploziei, Pământul păru să amuţească. 
Bolboroseala pe unde medii şi scurte încetă complet, 
reflectată şi întoarsă de ionosfera dintr-o dată mai dură. 
Numai microundele mai reuşeau să străpungă oglinda 
invizibilă, care se dizolva încet, şi care înconjura acum 
planeta; dintre acestea, cele mai multe veneau în fascicule 
prea compacte pentru el. Mai erau câteva radare de mare 
putere, concentrate asupra lui, dar ele nu contau. Nici nu-şi 
bătu capul să le neutralizeze, deşi i-ar fi fost foarte uşor să 
o facă. Şi dacă aveau să-i mai trimită şi alte bombe, avea să 
le trateze cu aceeaşi indiferenţă. Pentru moment, avea 
energie suficientă. 

Şi cobora acum, în spirale largi, îndreptându-se către 
Pământul copilăriei lui. 

31. Disneyville. 

Un filosof de la sfârşitul secolului spusese odată - şi-şi 
primise cu promptitudine „răsplata” pentru eforturile sale - 
că Walter Elias Disney contribuise mai mult la fericirea 
umanităţii decât toţi profesorii de religie de-a lungul 
veacurilor. Acum, la o jumătate de secol de la moartea 
artistului, visurile sale încă mai trăiau în peisajul statului 
Florida. 

Când îşi deschisese porţile, la începutul anilor '80, 
Prototipul Experimental al Comunităţii de Mâine, fusese o 
vitrină pentru expunerea noilor tehnologii şi moduri de 
viaţă. Dar, aşa cum creatorul său înţelesese foarte bine, 
PECM nu avea să-şi împlinească scopul decât dacă o parte 
din întinderea uriaşă de teren devenea un oraş adevărat, 
viu, locuit de oameni pentru care el să însemne acasă. Acest 
proces durase până la sfârşitul secolului; acum zona 
rezidenţială avea douăzeci de mii de locuitori şi devenise, 
inevitabil, cunoscută sub numele de Disneyville. 

Dat fiind că se putea ajunge aici numai după ce ai trecut 
de un regiment întreg de avocaţi, nu era deloc surprinzător 
faptul că media de vârstă era cea mai ridicată de pe tot 
teritoriul Statelor Unite, şi nici că serviciile medicale erau 


dintre cele mai avansate. Unele dintre ele nici nu ar ti putut 
fi imaginate, şi cu atât mai puţin create, oriunde altundeva. 

Apartamentul fusese proiectat cu grijă, pentru a nu arăta 
ca o cameră de spital, iar scopul său nu era trădat decât de 
câteva obiecte mai puţin obişnuite. Patul abia dacă ajungea 
la înălţimea genunchilor, minimalizând pericolul 
căzăturilor; el putea fi însă ridicat sau aşezat oblic, pentru a 
uşura munca asistentelor. Cada de baie era în aşa fel 
proiectată, încât un infirm sau un bătrân să poată intra şi 
ieşi din ea foarte uşor: era construită sub nivelul podelei, şi 
avea un scaun şi suporţi pentru mâini. Podeaua era 
acoperită cu covoare groase, dar fără carpete de care te-ai 
fi putut împiedica; de asemenea, nu existau colţuri ascuţite 
de care să te loveşti. Celelalte detalii erau mai puţin vizibile, 
şi chiar şi camera TV era atât de bine ascunsă, încât nimeni 
nu i-ar fi bănuit prezenţa. 

Existau şi câteva tuşe personale - o grămadă de cărţi vechi 
într-un colţ şi, înrămată, prima pagină dintr-unul dintre 
ultimele numere ale lui „New York Times”, pe care se putea 
citi, cu litere mari: NAVA SPAŢIALĂ AMERICANĂ 
DECOLEAZĂ ÎN DIRECŢIA LUI JUPITER. În apropiere erau 
două fotografii, una a unui băiat spre douăzeci de ani, 
cealaltă, a unui bărbat mai în vârstă, în uniformă de 
astronaut. 

Deşi nu împlinise încă şaptezeci de ani, femeia fragilă, cu 
părul încărunţit, care urmărea comedia de pe ecranul 
televizorului, părea să fie mult mai bătrână. Din când în 
când chicotea la vreo glumă din film, dar îşi arunca tot 
timpul privirile către uşă, ca şi când ar fi aşteptat un 
oaspete. Şi, de câte ori privea uşa, strângea capătul 
bastonului proptit de scaun. 

Dar când uşa se deschise în sfârşit, ea fusese absorbită 
pentru o clipă de spectacol şi tresări vinovată când mica 
masă de serviciu intră în încăpere, urmată îndeaproape de 
o soră în uniformă. 


— E vremea prânzului, Jessie, spuse sora, cu voce tare. 
Astăzi avem ceva grozav pentru tine. 

— Nu vreau nici un prânz. 

— Ai să te simţi mult mai bine. 

— N-o să mănânc, până nu-mi spuneţi ce este. 

— De ce nu mănânci? 

— Nu mi-e foame. [ie îţi e vreodată foame? Adăugă ea, 
viclean. 

Măsuţa robot se opri în dreptul scaunului şi se descoperi, 
dând la iveală mâncarea. Pe toată durata acestor mişcări, 
sora nu atinse nimic, nici măcar butoanele măsuţei. Acum 
rămăsese în picioare, nemişcată, cu un zâmbet imobil pe 
faţă, privindu-şi pacienta dificilă. 

În camera monitoarelor, la o distanţă de cincizeci de metri, 
tehnicianul îi spuse doctorului: 

— Acum, priveşte. 

Jessie apucă bastonul cu o mână zbârcită; apoi, cu o 
mişcare surprinzător de iute, îl aruncă într-un arc către 
picioarele asistentei. 

Aceasta păru să nu bage de seamă, nici chiar atunci când 
bastonul trecu prin ea. În schimb, spuse blând: 

— Nu-i aşa că arată bine? Hai, mănâncă, draga mea. 

Pe faţa lui Jessie se întinse un zâmbet şmecheros, dar se 
supuse instrucţiunilor. În clipa următoare, mânca cu poftă. 

— Ai văzut? Spuse tehnicianul. Înţelege perfect ce se 
întâmplă. E mult mai deşteaptă decât lasă să se vadă, în cea 
mai mare parte a timpului. 

— Şi e prima? 

— Da. Toţi ceilalţi cred că e adevărata soră Williams care 
le aduce mâncarea. 

— Ştiu eu, cred că nu are nici o importanţă. Uite ce 
încântată e, numai pentru că a fost mai deşteaptă ca noi. Şi 
îşi mănâncă mâncarea, ceea ce e în intenţia noastră. Dar 
asistentele trebuie prevenite, toate, nu numai Williams. 

— De ce? A, da, desigur. Data viitoare s-ar putea să nu mai 
fie o hologramă - şi-atunci să te ţii procese intentate de 


bietul nostru personal ciomăgit. 

32. Crystal Spring. 

Indienii şi coloniştii Cajun, care se mutaseră aici venind 
din Louisiana, spuneau că Crystal Spring nu are fund. 
Desigur, era un nonsens şi nici măcar ei nu credeau ce 
spun. Nu trebuia decât să-ţi pui pe faţă o mască şi să te 
scufunzi dând de câteva ori din braţe şi iat-o, perfect 
vizibilă, mica peşteră din care izvora apa aceea incredibil 
de curată, înconjurată de algele verzi care se ondulau la 
intrare. Şi printre ele, te priveau Ochii Monstrului. 

Două cercuri întunecate, unul lângă altul - chiar dacă nu 
se mişcau niciodată, ce altceva puteau fi? Prezenţa aceea 
misterioasă dădea un farmec în plus oricărei scufundări: 
într-o zi, Monstrul avea să se repeadă afară din bârlog, 
împrăştiind peştii în goana lui după o pradă mai 
substanţială. Nici David şi nici Bobby nu ar fi recunoscut 
niciodată că, la o sută de metri adâncime, nu era nimic mai 
primejdios decât o bicicletă aruncată acolo, furată fără 
îndoială, acum pe jumătate îngropată între plantele 
acvatice. 

Era greu de crezut că apa putea fi atât de adâncă, chiar şi 
după ce frânghia cu plumb o stabilise cu certitudine. Bobby, 
înotător mai bun şi mai experimentat, parcursese aproape a 
zecea parte din drum şi se întorsese spunând că fundul 
părea la fel de îndepărtat. 

Acum însă, Crystal Spring se pregătea să-şi dezvăluie 
secretele: poate legenda despre comoara trupelor 
confederate era adevărată, în ciuda părerilor uşor 
dispreţuitoare ale istoricilor locali. Şi, măcar, aveau să se 
pună bine cu şeful poliţiei - o politică întotdeauna bună - 
recuperând câteva din armele aruncate aici după ultimele 
crime. 

Micul compresor, pe care Bobby îl descoperise într-o 
grămadă de vechituri din garaj, pufăia acum cu poftă, după 
ce, la început, avuseseră ceva dificultăţi în a-l convinge să 
pornească. Tuşea şi scotea câte un norişor de fum albastru 


la fiecare câteva secunde, dar nu dădea semne că ar fi vrut 
să se oprească. 

— Şi dacă se opreşte, ce? Spusese Bobby. Dacă fetele de la 
Teatrul Subacvatic pot ieşi la suprafaţă de la 50 de metri 
adâncime fără rezervoare de aer, înseamnă că putem şi noi. 
Nu e nimic periculos în asta. 

În cazul ăsta, se gândi Dave, de ce nu i-am spus mamei ce 
avem de gând să facem şi de ce nu l-am aşteptat pe tata să 
se întoarcă la Cape pentru următoarea lansare a navetei? 
Nu-i era frică de-adevăratelea: Bobby ştia întotdeauna ce 
face. Trebuie să fie minunat să ai şaptesprezece ani şi să ştii 
totul. Deşi, tare ar fi fost bine dacă nu şi-ar pierde atâta 
vreme cu tâmpita aia de Betty Schultz. Sigur, era chiar 
foarte drăguță, dar, ce naiba, era fată! Numai cu mare 
greutate reuşiseră să scape de ea în dimineaţa asta. 

Dave era obişnuit cu rolul de cobai; de-aia erau făcuţi fraţii 
mai mici. Îşi aranjă masca, îşi puse labele şi se lăsă să 
alunece în apa cristalină. 

Bobby îi întinse furtunul, la care ataşaseră ventilul unui 
vechi aparat de scufundare. Dave inspiră şi făcu o grimasă. 

— Are un gust oribil. 

— Ai să te obişnuieşti. Hai, la fund cu tine, dar nu mai jos 
de marginea aceea. Când ajungi acolo o să încep să ajustez 
valva de presiune în aşa fel încât să nu pierdem prea mult 
aer. Când trag de furtun, vii la suprafaţă. 

Dave se scufundă uşor, intrând într-o lume magnifică. Era 
o lume liniştită, monocromă, atât de diferită de recifele de 
corali de la Key. Nu avea niciuna din culorile stridente ale 
oceanului, unde viaţa - animală sau vegetală - se împăuna 
cu toate culorile curcubeului. Aici nu vedeai decât nuanţe 
delicate de verde şi albastru, şi peşti care arătau ca nişte 
peşti, nu ca nişte fluturi. 

Dădea încet din labele de cauciuc şi se scufunda, trăgând 
furtunul în urma lui şi oprindu-se să soarbă din jetul de bule 
ori de câte ori simţea nevoia. Senzaţia de libertate era atât 
de grozavă, încât aproape că uită de gustul oribil, uleios, pe 


care i-l lăsa în gură. Când ajunse la margine, de fapt un 
trunchi de copac purtat de ape demult, şi atât de acoperit 
de plante acvatice, încât era de nerecunoscut, se aşeză să 
privească în jur. 

Se vedea până dincolo de izvor, la pantele verzi de pe 
partea cealaltă a craterului inundat, la cel puţin o sută de 
metri depărtare. Nu erau prea mulţi peşti primprejur, doar 
un mic banc care trecu pe lângă el sclipind ca o ploaie de 
monede de argint, în lumina soarelui, care se strecura de 
deasupra. 

Şi, ca de obicei, nemişcat, în deschizătura prin care apele 
izvorului îşi începeau călătoria către mare, era o veche 
cunoştinţă. Un aligator mic (destul de mare, totuşi, spusese 
Bobby vesel odată, e mai mare decât mine) stătea 
suspendat, fără să pară a se sprijini de ceva, numai cu nasul 
la suprafaţă. Aligatorii nu-l necăjiseră niciodată, şi nici el pe 
ei. 

Simţi o smucitură nerăbdătoare în furtun. Dave se bucură 
că poate să iasă; nu-şi închipuise că poate fi atât de frig la 
această adâncime, neatinsă până acum - ba chiar îi era rău 
de-a binelea. Dar soarele cald îi ridică repede moralul. 

— Merge fără probleme, spuse Bobby entuziast. Nu 
trebuie decât să tot deschizi robinetul, în aşa fel încât 
indicatorul de presiune să nu scadă sub linia roşie. 

— Cât de adânc vrei să te scufunzi? 

— Până la fund, dacă o să am chef. 

Dave nu-l luă în serios; amândoi ştiau ce înseamnă beţia 
adâncului şi narcoza cu azot. Şi oricum, vechiul furtun de 
grădină nu avea mai mult de treizeci de metri lungime. 
Pentru o primă încercare era suficient. 

La fel cum o făcuse de atâtea ori până atunci, privea cu 
admiraţie plină de invidie cum fratele lui mai mare, pe care 
îl iubea grozav, acceptă o nouă provocare. Înotând la fel de 
uşor ca şi peştii din jurul lui, Bobby se scufundă în universul 
albastru, misterios. Se întoarse o dată făcând semne 


viguroase către furtun, lăsând să se înţeleagă limpede că 
are nevoie de mai mult aer. 

În ciuda durerii de cap cumplite care îl copleşise dintr-o 
dată, Dave nu-şi uită datoria. Se întoarse iute până la 
compresor şi deschise robinetul la maximum - un maximum 
ucigaş de cincizeci de părţi dintr-un milion monoxid de 
carbon. 

Îl văzuse pe Bobby pentru ultima oară scufundându-se 
încrezător, siluetă învăluită în razele soarelui, trecând 
pentru totdeauna în tărâmul de dincolo. Statuia de ceară 
din capela funerară era a unui străin, care nu avea nici o 
legătură cu Robert Bowman. 

33. Betty. 

De ce venise aici, de ce se întorcea ca o stafie fără odihnă 
pe locul vechii dureri? Nu ştia. De altfel, nu fusese conştient 
de destinaţia sa până în momentul în care ochiul rotund al 
lui Crystal Spring se ridicase spre el din pădurea de 
dedesubt. 

Era stăpânul lumii, şi totuşi era ca paralizat de un 
sentiment de durere devastatoare, pe care nu-l mai 
încercase de mulţi ani. Timpul îi vindecase rana, aşa cum 
face el întotdeauna; şi totuşi, parcă ieri stătea şi plângea 
lângă oglinda de smarald, în care nu se vedeau decât 
siluetele reflectate ale chiparoşilor din jur, încărcaţi de 
muşchi spaniol. Ce se petrecea cu el? 

lar acum, tot fără voia lui, parcă dus de un curent blând, 
se îndrepta spre nord, spre capitala statului. Căuta ceva. Ce 
căuta, nu va şti decât atunci când va găsi. 

Nimeni şi nici un instrument nu-i detectară trecerea. Nu 
mai radia risipind energie, ci şi-o controla acum aproape 
perfect, aşa cum pe vremuri îşi putea controla membrele, 
acum pierdute, dar nu şi uitate. Intră ca o ceaţă în 
subsolurile anticutremur şi se găsi în mijlocul miliardelor de 
informaţii stocate şi al reţelelor pulsânde, sclipitoare, de 
idei electronice. 


De data aceasta, scopul era mult mai complex decât acela 
de a dezamorsa o bombă nucleară primitivă, de aceea îi luă 
mai mult timp. Până să găsească informaţia de care avea 
nevoie, făcu o mică greşeală, pe care nu se mai osteni să o 
îndrepte. Nimeni nu înţelese vreodată de ce, în următoarea 
lună, trei sute de cetăţeni ai statului Florida, ale căror 
nume începeau cu litera FE, au primit cecuri în valoare de 
exact un dolar. Punerea lucrurilor în ordine a costat de 
multe ori mai mult decât atăt, iar inginerii informaticieni au 
fost nevoiţi până la urmă să dea vina pe o ploaie de raze 
cosmice. Ceea ce, de fapt, nici nu era atât de departe de 
adevăr. 

În câteva milisecunde, ajunsese din Tallahassee în Tampa, 
pe str. South Magnolia, la nr. 634. Adresa era aceeaşi; nici 
nu ar fi fost nevoie să piardă atâta timp căutând-o. 

Numai că el nu intenţionase niciodată să o caute, până în 
clipa în care ajunsese acolo. 

După trei naşteri şi două avorturi, Betty Fernandez 
(născută Schultz) era încă o femeie frumoasă. În momentul 
acesta era dusă pe gânduri; tocmai urmărea un program 
TV care îi trezea amintiri, şi amare, dar şi plăcute. 

Era o ediţie specială a emisiunii de ştiri, motivată de 
ciudata serie de întâmplări din ultimele douăsprezece ore, 
începând cu avertismentul trimis de Leonov de pe poziţia 
sa, între lunile lui Jupiter. Ceva se îndrepta spre Pământ; 
ceva detonase - fără să facă vreun rău - o rachetă nucleară 
orbitală, pe care nu o revendicase nimeni. Asta era tot, dar 
era destul. 

Comentatorii IV scotociseră printre vechile benzi video - 
dintre care unele erau chiar benzi - şi ajunseseră până la 
înregistrările cândva secrete ale descoperirii lui TMA-1 pe 
Lună. Pentru a cincisprezecea oară, cel puţin, auzi strigătul 
straniu, ascuţit, prin care monolitul salutase zorii lunari şi 
îşi azvârlise mesajul către Jupiter. Şi din nou urmări scenele 
familiare şi ascultă interviurile de la bordul lui Discovery. 


De ce continua să se uite? Toate astea erau undeva, în 
arhivele familiei (deşi nu le urmărea niciodată când era şi 
Jose prin preajmă). Poate aştepta ceva nou, o ştire. Nu-i 
făcea plăcere să recunoască nici măcar pentru ea ce putere 
avea încă trecutul asupra sentimentelor ei. 

Şi iată-l pe Dave, aşa cum sperase. Era un vechi interviu 
BBC, din care ştia aproape şi ultima virgulă. Vorbea despre 
Hal, încercând să stabilească dacă acesta avea sau nu o 
conştiinţă de sine. 

Ce tânăr părea - cât de diferit de acele ultime imagini, 
neclare, de pe Discovery, deja condamnată! Şi ce bine 
semăna cu Bobby, atât cât putea ea să şi-l amintească! 

Ochii i se umplură de lacrimi şi imaginile începură să-i 
joace. Nu, se întâmpla ceva cu televizorul, sau cu canalul de 
emisie. Atât sunetul, cât şi imaginea, se comportau ciudat. 

Dave mişca buzele, dar ea nu auzea nimic. Apoi figura lui 
păru să se dizolve, să se topească în multe blocuri de 
culoare. Se refăcu, apoi se diluă din nou, şi, în cele din 
urmă, se stabili definitiv. Dar sunetul dispăruse. 

De unde luaseră imaginea asta? Acesta nu era Dave la 
maturitate, ci în copilărie, aşa cum era când îl cunoscuse. O 
privea de dincolo de ecran ca şi când ar fi putut-o vedea, 
peste timp. 

Zâmbi, şi buzele i se mişcară. 

— Bună, Betty, spuse el. 

Cuvintele nu erau greu de format, şi nici de impus 
circuitelor audio prin intermediul curenților de impulsuri. 
Dificultatea cea mai mare era să-şi încetinească ritmul 
gândirii până la tempoul glacial al creierului uman. Şi apoi 
să aştepte o veşnicie până va primi răspunsul. 

Betty Fernandez era tare de înger; era de asemenea 
inteligentă şi, chiar dacă de mai bine de zece ani era 
casnică, nu-şi uitase încă anii de pregătire ca electronist. 
Acesta nu putea fi decât unul dintre nenumăratele miracole 
ale mediului; avea să-l accepte pentru moment şi să-şi bată 
capul cu detaliile mai târziu. 


— Dave, răspunse ea, Dave, tu eşti? 

— Nu sunt foarte sigur, răspunse imaginea de pe ecran, cu 
o voce stranie, lipsită de inflexiuni. Dar mi-l amintesc pe 
Dave Bowman, şi tot ce îl priveşte. 

— E mort? 

Aceasta era o nouă întrebare dificilă. 

— Trupul lui - da. Dar asta nu mai are importanţă. Tot 
ceea ce a fost Dave Bowman e acum o parte din mine. 

Betty îşi făcu cruce - era un gest pe care îl învățase de la 
Jose - şi şopti: 

— Vrei să spui. Că eşti un spirit? 

— Nu cunosc un alt cuvânt mai bun. 

— De ce te-ai întors? 

— Ah, Betty! Într-adevăr, de ce? Dacă mi-ai putea spune 
tu. 

Dar un răspuns tot avea, căci acesta îi apărea pe ecranul 
TV. Despărțirea dintre trup şi spirit era încă departe de a fi 
completă şi nici cea mai binevoitoare reţea de cabluri nu ar 
fi putut transmite imaginile încărcate de sexualitate care se 
formau acum acolo. 

Betty îl privi un timp, acum zâmbind, acum şocată. Apoi se 
întoarse, nu de ruşine, ci cu tristeţe - regretul pentru 
bucuriile pierdute. 

— Deci nu e adevărat, spuse ea, ce ni s-a tot spus despre 
îngeri? 

Oare sunt înger? Se întrebă el. Măcar acum înţelegea ce 
caută aici, adus de valurile de durere şi dorinţă la o 
întâlnire cu propriul său trecut. Sentimentul cel mai 
puternic pe care îl cunoscuse vreodată fusese pasiunea 
pentru Betty; durerea şi vinovăția nu făcuseră decât să o 
întărească. 

Ea nu-i spusese niciodată dacă îl iubeşte mai mult decât pe 
Bobby; era o întrebare pe care nu s-o pusese niciodată, căci 
ar fi rupt o vrajă. Se agăţaseră amândoi de aceeaşi iluzie, 
pe care o căutau unul în braţele celuilalt (şi ce tânăr era pe- 
atunci - când începuse totul, nu avea decât şaptesprezece 


ani, abia trecuseră doi ani de la înmormântare!), ca pe un 
balsam pentru aceeaşi rană. 

Desigur, nu durase prea mult, dar experienţa îl schimbase 
definitiv. Timp de mai bine de zece ani după aceea, toate 
visurile sale autoerotice o aveau în centru pe Betty; nu mai 
găsise o altă femeie care să se compare cu ea şi era multă 
vreme de când înţelesese că nici nu va găsi vreodată. Nu 
mai exista un altul bântuit de o fantomă atât de dragă. 

Imaginea dorinţei dispăru de pe ecran; pentru o clipă, 
programul TV răzbătu fără nici o legătură împreună cu o 
imagine a lui Leonov, suspendat deasupra lui lo. Apoi figura 
lui Dave Bowman reapăru. Părea să piardă controlul asupra 
imaginii, căci liniile erau extrem de instabile. Acum părea să 
aibă numai zece ani, apoi avea douăzeci sau treizeci, apoi, 
incredibil, îi apăru o mumie zbârcită ale cărei trăsături 
mototolite erau o parodie a bărbatului pe care îl cunoscuse 
odată. 

— Mai am o singură întrebare, înainte de a pleca. Spune- 
mi, Carlos. Întotdeauna ai susţinut că e fiul lui Jose, dar eu 
m-am îndoit tot timpul. Care era adevărul? 

Betty Fernandez privi pentru ultima oară, adânc, în ochii 
băiatului pe care, odată, îl iubise (avea din nou optsprezece 
ani şi, timp de o clipă, dori să-l vadă întreg, nu numai 
chipul). 

— E fiul tău, David, şopti ea. 

Imaginea dispăru încet şi se reluă programul obişnuit. 
Aproape un ceas mai târziu, când Jose Fernandez intră 
tăcut în încăpere, Betty mai privea încă ţintă la ecran. 

Nu se întoarse când o sărută pe ceafă. 

— N-o să crezi ce-am făcut, Jose. 

— Încearcă-mă. 

— “Tocmai am minţit o stafie. 

34. Rămas bun. 

În 1997, când institutul American pentru Aeronautică şi 
Astronautică a publicat controversatul rezumat Cincizeci de 
ani de OZN, s-au auzit multe voci critice, care au spus că 


obiecte zburătoare neidentificate fuseseră observate de 
secole şi că „farfuria zburătoare” a lui Kenneth Arnold din 
1947, avusese nenumărate precedente. Încă de la 
începuturile civilizaţiei, oamenii continuau să vadă obiecte 
ciudate pe cer; numai că, până la mijlocul secolului al XX- 
lea, OZN-urile fuseseră un fenomen întâmplător, 
neinteresant. După această dată, ele deveniseră punctul 
central al atenţiei. Atât din partea publicului, cât şi a 
oamenilor de ştiinţă, şi baza unor curente care nu puteau fi 
denumite altfel decât religioase. 

Motivele nu trebuiau căutate prea departe; apariţia 
rachetelor uriaşe şi zorii Erei Spațiale deschiseseră 
oamenilor o poartă spre alte lumi. Faptul că specia umană 
va putea în curând să părăsească planeta pe care se 
născuse dăduse naştere inevitabilelor întrebări: unde sunt 
toţi ceilalţi şi pe când ne putem aştepta la musafiri? Se 
născuse şi speranţa, chiar dacă arareori mărturisită, că 
fiinţe extraterestre, binevoitoare, vor ajuta omenirea să-şi 
vindece numeroasele răni pe care singură şi le făcuse şi-o 
vor salva de la alte dezastre. 

Până şi un ucenic în ale psihologiei ar fi putut oricând 
prezice că o necesitate atât de profundă va fi satisfăcută 
destul de repede. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, 
din toate colţurile lumii începură să sosească rapoarte de 
depistare a unor nave spaţiale. Mai mult decât atât, au 
apărut sute de rapoarte asupra unor „întâlniri directe” cu 
oaspeţi extratereştri, înfrumuseţate adesea cu poveşti 
despre plimbări în spaţiu, răpiri sau chiar luni de miere 
petrecute acolo. Faptul că toate aceste istorii, una după 
alta, s-au dovedit a fi fost doar minciuni sau produse ale 
unor halucinaţii nu i-a clătinat pe credincioşi în convingerile 
lor. Oameni care vizitaseră oraşele de pe faţa nevăzută a 
Lunii nu şi-au pierdut cu nimic din credibilitate nici când 
misiunile Orbiter şi Apollo au demonstrat inexistenţa 
oricăror construcţii de acest fel; doamne măritate cu 
venusieni au continuat să fie crezute chiar şi când a ieşit la 


iveală, din păcate, că planeta respectivă e mai fierbinte 
decât plumbul topit. 

La vremea apariţiei raportului |. A. A. A., niciunul dintre 
oamenii de ştiinţă care ţineau la reputaţia lor - chiar dintre 
aceia, puţini, care odată îmbrăţişaseră ideea - nu mai 
credea că OZN-urile au vreo legătură cu existenţa vieţii sau 
a unor inteligenţe extraterestre. Desigur, acest lucru nu va 
putea fi demonstrat niciodată; oricare dintre miliardele de 
obiecte detectate în decursul ultimului mileniu ar fi putut fi 
real. Dar cum timpul trecea şi nici imaginile captate de 
sateliți şi nici radarele care cercetau cerul nu obțineau nici 
o dovadă concretă, publicul începea să-şi piardă interesul 
faţă de această idee. Bineînţeles, fanaticii nu s-au lăsat 
descurajaţi, ci şi-au păstrat credinţa în cărţi şi reviste, cele 
mai multe regurgitând şi înfrumuseţând rapoarte vechi, 
mult după ce ele fuseseră infirmate şi discreditate. 

Când în cele din urmă s-a anunţat descoperirea 
monolitului Tycho - TMA-I - s-a auzit un cor de „V-am spus 
eu!” Nu se mai putea nega faptul că Luna avusese cu 
adevărat vizitatori - şi poate chiar şi Pământul - cu un 
mizilic de trei milioane de ani în urmă. Brusc, OZN-urile 
infestară din nou orizontul; deşi era ciudat că trei sisteme 
de urmărire naţionale, independente şi care ar fi putut 
depista în spaţiu orice obiect care depăşea dimensiunile 
unui pix, continuau să nu le descopere. 

Destul de iute, numărul rapoartelor scăzu încă o dată la 
nivelul „zgomotelor de fond”, adică la o cifră previzibilă ca 
rezultat al numeroaselor fenomene astronomice, 
meteorologice şi aeronautice care aveau loc pe cer. 

Acum însă, iată că o luau de la capăt. De data aceasta nu 
mai era o eroare; era un raport oficial. Un OZN adevărat se 
îndrepta spre Pământ. 

La câteva minute după avertismentul lui Leonov, începură 
depistările; întâlnirile directe urmară la numai câteva ore 
după aceea. Un agent de bursă pensionar, care-şi plimba 
buldogul în Yorkshire Moors, fu surprins să vadă un obiect 


în formă de disc, aterizând lângă el, şi pe ocupant - destul 
de asemănător cu un om, doar că avea urechi ascuţite - 
ieşind şi întrebând în ce direcţie era Downing Street. 
Contactatul fusese atât de uimit, încât nu reuşise decât să 
facă un semn cu bastonul în direcţia generală a lui 
Whitehall; o dovadă concludentă a întâlnirii era dată de 
faptul că, acum, buldogul refuza să mai mănânce. 

Dacă agentul de bursă nu avea antecedente în ce priveşte 
bolile mintale, chiar şi aceia care-i dăduseră crezare au 
avut dificultăţi în a accepta raportul următor. De data 
aceasta era vorba de un păstor basc, într-una din misiunile 
de-acum tradiţionale pentru ei; el răsuflase uşurat când se 
dovedise că aceia pe care-i luase drept grăniceri erau de 
fapt doi bărbaţi cu ochi pătrunzători, îmbrăcaţi în mantii, 
care voiau să afle drumul către sediul Naţiunilor Unite. 

Vorbeau perfect limba bască - o limbă chinuitor de dificilă, 
care nu avea nici o legătură cu vreo altă limbă vorbită de 
oameni. Era limpede că musafirii erau nişte lingvişti 
remarcabili, chiar dacă, în materie de geografie, 
cunoştinţele lor erau ciudat de deficitare. 

Şi aşa, caz după caz. Foarte puţini din cei contactaţi erau 
de-a binelea nebuni sau mincinoşi; cei mai mulţi dintre ei 
credeau în propriile istorii, păstrându-şi convingerea chiar 
şi sub hipnoză. lar alţii erau pur şi simplu victime ale unor 
glume proaste sau ale unor accidente puţin obişnuite, ca 
ghinionistul arheolog amator, care a descoperit decorurile 
abandonate cu patru decenii înainte, în deşertul tunisian, 
de un celebru realizator de filme science-fiction. 

Dar numai la început de tot - şi la sfârşit de tot - au fost 
oamenii conştienţi de prezenţa lui; şi asta pentru că el 
însuşi aşa dorise. 

Lumea era a lui, s-o cerceteze şi s-o studieze cât poftea, 
fără piedici sau reţineri. Pentru el nu existau ziduri şi nici 
un secret nu putea fi ascuns noilor lui simţuri. O vreme 
crezu că nu face altceva decât să-şi satisfacă vechi ambiţii, 
vizitând locuri pe care, în existenţa sa anterioară, nu le 


văzuse. Doar mult mai târziu înţelesese că traseele sale, 
parcurse cu viteza fulgerului, pe toată suprafaţa globului, 
aveau un scop mai adânc. 

Într-un mod subtil, era folosit ca o sondă, testând şi 
adunând mostre ale tuturor aspectelor existenţei umane. 
Controlul exercitat asupra lui era atât de delicat, încât abia 
dacă-l percepea; era mai mult ca un câine de vânătoare, în 
lesă, căruia i se permite să se mişte încoace şi-ncolo cum 
vrea, dar care trebuie să se supună ordinelor stăpânului. 
Piramidele, Marele Canion, zăpezile Everestului, scăldate în 
razele de lună - toate fuseseră opţiunile lui. Ca şi câteva 
galerii de artă şi săli de concert; deşi, dacă ar fi fost după 
el, n-ar fi îndurat niciodată întregul spectacol al Ringului. 

Şi nici n-ar fi vizitat atâtea fabrici, închisori, spitale, un mic 
şi atât de urât câmp de bătălie din Africa, o cursă de cai, o 
orgie sofisticată în Beverly Hills, Biroul Oval al Casei Albe, 
arhivele Kremlinului, biblioteca de la Vatican, Piatra 
Neagră, sacra Kasbah de la Mecca. 

Erau şi experienţe care nu-i lăsaseră amintiri prea clare, 
ca şi cum ar fi fost cenzurate - sau ca şi cum el ar fi fost 
protejat de un superpăzitor. De exemplu: ce căuta oare la 
Muzeul Memorial Leakey, din Olduvai Gorge? Nu-l 
interesau originile omenirii mai mult decât pe oricare 
membru al speciei Homo sapiens şi fosilele nu-i spuneau 
nimic. Şi totuşi, faimoasele cranii, păzite în casetele lor mai 
ceva ca bijuteriile Coroanei, stârneau în mintea lui ecouri 
stranii şi o emoție pe care nu şi-o putea explica. Avea un 
sentiment de deja vu, mai puternic ca niciodată. Locul ar fi 
trebuit să-i fie cunoscut, dar ceva era în neregulă. Era ca o 
casă în care te întorci după mulţi ani şi unde descoperi că 
toată mobila a fost schimbată, pereţii au fost mutaţi şi până 
şi scara interioară a fost modificată. 

Era un teritoriu mohorât şi ostil, uscat şi arid. Unde erau 
câmpiile înverzite şi miliardele de ierbivore iuți de picior 
care colindau pe aici acum trei milioane de ani? 

Trei milioane de ani. De unde ştia el asta? 


Din tăcerea goală în care aruncase întrebarea, nu veni nici 
un răspuns. Dar atunci revăzu, plutindu-i în faţa ochilor, o 
siluetă familiară, dreptunghiulară, neagră. Se apropie şi, 
din adânc, apăru o imagine ştearsă, ca reflectată într-o 
baltă de cerneală. 

Ochii trişti şi puţin nedumeriţi priveau de sub fruntea 
îngustă, acoperită cu păr, la el şi dincolo de el, într-un viitor 
pe care nu aveau să-l vadă niciodată. Fiindcă acel viitor era 
el, la o sută de mii de generaţii mai încolo, în scurgerea 
timpului. 

Aici începuse istoria; atâta lucru înţelegea acum. Dar cum 
- şi mai ales de ce - acestea erau secrete la care încă nu 
avea acces. 

Dar mai avea o ultimă datorie, cea mai grea dintre toate. 
Şi era încă suficient de uman încât să vrea să o amâne până 
în ultima clipă. 

Acum ce i-o mai fi trăsnit prin cap? Se întrebă sora, 
transfocând imaginea camerei TV asupra bătrânei. A 
încercat o mulţime de şiretlicuri dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, e prima oară când o văd vorbind cu proteza 
auditivă. Oare ce i-o fi spunând? 

Microfonul nu era destul de sensibil ca să capteze 
cuvintele, dar asta părea să nu conteze prea mult. Jessie 
Bowman nu era prea des atât de liniştită şi de mulţumită. 
Stătea cu ochii închişi, dar întreaga faţă îi era luminată de 
un zâmbet aproape angelic, în timp ce buzele continuau să 
şoptească. 

Apoi privitoarea văzu un lucru pe care îşi propuse să-l uite 
cât mai repede, fiindcă raportarea lui ar fi însemnat 
descalificarea ei imediată. Încet, smucit, pieptenul de pe 
noptieră se ridică în aer, ca purtat de degete invizibile, 
neîndemânatice. 

Nu nimeri de la prima încercare; apoi, cu greutate 
evidentă, începu să despartă şuviţele lungi, argintii, 
oprindu-se din când în când să descâlcească vreun nod. 


Jessie Bowman nu mai vorbea, dar continua să zâmbească. 
Pieptenul se mişca mai sigur, fără smucituri nesigure. 

Sora nu va putea spune niciodată cât durase totul. Abia 
când pieptenul fu aşezat la loc, blând, pe masă, îşi reveni 
din paralizie. 

Dave Bowman, copilul de zece ani, tocmai îşi terminase 
sarcina pe care o detestase întotdeauna, dar pe care mama 
lui o adora. Şi un Dave Bowman, acum fără vârstă, 
câştigase pentru prima dată controlul asupra materiei. 

Când în sfârşit sora intră să cerceteze, Jessie Bowman încă 
mai zâmbea. Fusese prea înspăimântată ca să o facă mai 
devreme; oricum, nu ar mai fi avut nici o importanţă. 

35. Reabilitarea. 

Din fericire, larma Pământului era amortizată de distanţa 
de câteva milioane de kilometri în spaţiu. Pe Leonov, 
echipajul urmărea fascinat, dar şi cu oarecare detaşare, 
dezbaterile de la Naţiunile Unite, interviurile cu savanţi 
distinşi, teoriile noilor comentatori şi relatările detaliate, 
dar care se băteau cap în cap, ale persoanelor contactate 
de OZN-uri. Nu mai aveau cu ce contribui la toată această 
tevatură, căci nu mai înregistraseră nici o altă manifestare. 
Zagadka, alias Fratele mai Mare, rămânea mai indiferent ca 
niciodată la prezenţa lor. Soarta era ironică: veniseră 
tocmai de pe Pământ ca să rezolve un mister, iar răspunsul 
părea să fie tocmai în punctul de unde plecaseră. 

Pentru prima oară erau fericiţi că viteza mică a luminii şi 
decalajul de două ore făceau imposibile interviurile în direct 
pe circuitele Pământ-Jupiter. Dar chiar şi aşa, Floyd era 
asaltat de atâtea cereri din partea mass-media, încât până 
la urmă intră în grevă. Nu mai era nimic de spus şi 
subliniase lucrul acesta cel puţin de zece ori până acum. 

Oricum, mai aveau încă mult de lucru. 

Trebuia să-l pregătească pe Leonov pentru călătoria 
lungă, de întoarcere, astfel încât el să fie gata atunci când 
se va deschide fereastra de lansare. Timpul nu era un factor 
critic: chiar dacă întârziau cu o lună, nu făceau decât să-şi 


prelungească şederea. Chandra, Curnow şi Floyd nici nu 
vor băga de seamă, fiindcă vor dormi pe tot parcursul 
drumului înapoi spre Soare, dar restul echipajului era ferm 
hotărât să pornească de îndată ce legile mecanicii cereşti o 
vor permite. 

Discovery le punea încă multe probleme. Nava abia dacă 
avea suficient combustibil pentru întoarcerea pe Pământ, 
chiar şi dacă pleca în urma lui Leonov şi zbura pe o orbită 
de energie minimă, ceea ce avea să îi ia aproximativ trei 
ani. Şi acest lucru va fi posibil numai dacă Hal putea fi 
programat să ducă la capăt misiunea fără intervenţie 
umană, cu excepţia monitorizării de la distanţă. Fără 
colaborarea lui, Discovery va trebui abandonată din nou. 

Fusese fascinant - şi chiar mişcător - de urmărit 
dezvoltarea constantă a personalităţii lui Hal, din stadiul de 
copil întârziat mintal până la acela de adolescent mirat şi, în 
fine, la cel de adult uşor condescendent. Floyd ştia că 
etichetările acestea antropomorfice erau înşelătoare, dar 
nu le putea evita. 

În plus, erau momente când întreaga situaţie avea un aer 
familial, tulburător. Văzuse adesea videorame în care tineri 
dezorientaţi îşi recăpătau echilibrul, ajutaţi de sfaturile 
preaînţelepţilor descendenţi ai legendarului Sigmund 
Freud! În esenţă, în umbra lui Jupiter se desfăşura acum 
aceeaşi poveste. 

Psihanaliza electronică se dezvoltase cu o viteză mult 
dincolo de înţelegerea omenească şi programele de 
diagnosticare şi de reparaţii străfulgerau prin circuitele lui 
Hal cu miliarde de biţi pe secundă, detectând şi corectând 
erorile de funcţionare. Cea mai mare parte a acestor 
programe fusese testată deja pe fratele său geamăn, pe Sal 
9000, dar imposibilitatea stabilirii unui dialog direct între 
cele două computere era încă un handicap serios. Erau 
momente când se dovedea că este necesară o verificare 
împreună cu specialiştii de pe Pământ, când terapia atingea 
puncte critice, şi atunci se pierdeau ceasuri întregi. 


Căci, în ciuda tuturor eforturilor lui Chandra, reabilitarea 
computerului era departe de a fi încheiată. Hal avea 
numeroase idiosincrasii şi ticuri nervoase, uneori chiar 
ignorând cuvinte care i se spuneau - deşi reacţiona 
întotdeauna la impulsul tastelor, din partea oricui ar fi venit. 
În sens invers, reacţiile sale erau încă şi mai excentrice. 

Uneori răspundea verbal, fără să afişeze răspunsul pe 
display. Alteori făcea ambele lucruri, dar refuza să le 
imprime pe hârtie. Nu oferea niciodată explicaţii sau scuze, 
nici măcar impenetrabilul, încăpăţânatul „Prefer să nu”, al 
robotului scrib al lui Melville, autistul Bartleby. 

Hal însă era mai degrabă reţinut decât neascultător, şi 
aceasta numai în anumite cazuri. Putea fi întotdeauna 
convins să coopereze, până la urmă, „să lase bosumflarea la 
o parte”, cum bine spunea Curnow. 

Nu surprindea pe nimeni că pe Chandra începuse să se 
vadă oboseala. O dată, când Max Brailovski reînviase un 
zvon mai vechi, aproape că îşi ieşise din sărite. 

— E adevărat, doctore Chandra, că ai ales numele lui Hal 
special ca să o iei înaintea lui IBM? 

— Ce prostie! Jumătate din noi venim de la IBM şi de ani 
de zile încercăm să punem capăt poveştii ăsteia. Credeam 
că orice persoană inteligentă ştie de-acum că H-A-L vine de 
la Heuristic AL.goritmic. 

Ceva mai târziu, Max se jurase că auzise perfect 
majusculele. 

După părerea personală a lui Floyd, şansele de ao 
readuce pe Discovery cu bine pe Pământ erau de cel mult 1 
la 50. Şi atunci, Chandra veni la el cu o propunere 
extraordinară. 

— Doctore Floyd, pot să-ţi vorbesc? 

După toate aceste săptămâni de întâmplări prin care 
trecuseră împreună, Chandra era la fel de politicos ca 
întotdeauna - nu numai cu Floyd, ci cu întreg echipajul. Nici 
măcar mezinei navei, Zenia, nu i se adresa fără apelativul 
„doamnă”. 


— Bineînţeles, Chandra. Ce este? 

— Programarea pentru cele mai probabile şase variante 
ale întoarcerii pe orbita Hohmann este virtual încheiată. 
Cinci dintre ele au trecut de simulări fără nici o problemă. 

— Excelent. Sunt convins că nimeni altcineva de pe 
Pământ - sau din sistemul solar - nu ar fi reuşit. 

— Mulţumesc. Totuşi, ştiţi la fel de bine ca şi mine că nu se 
poate face o programare pentru orice eventualitate. Hal 
poate să funcţioneze - şi va funcţiona - perfect, fiind capabil 
să se descurce în orice situaţie neobişnuită, în limite 
rezonabile. Dar el se poate bloca în cazul unor accidente 
banale: o defecţiune tehnică minoră, care poate fi reparată 
doar cu o şurubelniţă, un fir rupt sau un întrerupător 
înţepenit, ceea ce ar putea compromite întreaga misiune. 

— Desigur, ai dreptate, şi e un lucru care m-a preocupat şi 
pe mine. Dar ce e de făcut? 

— Simplu. Aş vrea să rămân şi eu pe Discovery. 

Primul gând al lui Floyd fu că Chandra s-a scrântit. Apoi îşi 
spuse că poate că nu era chiar aşa scrântit cum i se păruse. 
S-ar putea ca, într-adevăr, prezenţa unei fiinţe omeneşti - 
această minunată unealtă de depanare şi reparaţii de toate 
felurile - pe drumul lung de întoarcere spre Terra, să 
încline definitiv balanţa în favoarea reuşitei. Dar existau şi 
argumente contrare, extrem de puternice. 

— E o idee interesantă, spuse Floyd cu multă prudenţă, şi 
îţi apreciez entuziasmul. Dar te-ai gândit la toate aspectele? 
Întrebarea era stupidă; Chandra avea cu siguranţă toate 

răspunsurile listate, la îndemână. 

— Ai să fii singur timp de trei ani! Dacă ai vreun accident, 
sau vreo problemă medicală? 

— Sunt gata să îmi asum acest risc. 

— Dar mâncarea, dar apa? Leonov nu are destul ca să-ţi 
lase. 

— Am verificat din nou sistemul de reciclare al lui 
Discovery; poate fi repus în funcţiune fără prea mare 
greutate. Şi-apoi, noi indienii ne descurcăm cu foarte puţin. 


Era un lucru neobişnuit pentru Chandra să facă vreo 
referire la originile sale, sau vreo altă remarcă personală; 
singurul exemplu care-i venea lui Floyd în minte fusese 
„confesiunea” lui. Dar nu punea la îndoială adevărul 
afirmației; Curnow spusese odată că dr. Chandra are tipul 
de fizic la care nu se ajunge decât după secole de foamete. 
Poate că suna ca una dintre butadele mai cinice ale 
inginerului, dar observaţia fusese făcută fără răutate şi 
venea mai degrabă din simpatie. Desigur, avusese grijă să 
nu o audă Chandra. 

— Avem câteva săptămâni în care să ne hotărâm. O să mă 
gândesc, şi voi vorbi şi cu Washington-ul. 

— Vă mulţumesc. Vă deranjează dacă încep pregătirile? 

— Ăă, nu, deloc, atâta vreme cât ele nu se suprapun cu 
proiectele în curs. Ţine minte, ultimul cuvânt îl va avea 
Centrul de control. 

Şi ştia exact ce va spune Centrul de control. Era nebunie 
curată să speri că un om va supravieţui timp de trei ani în 
spaţiu, de unul singur. 

Dar Chandra fusese întotdeauna singur. 

36. Foc în adâncuri. 

Pământul rămăsese mult în urmă; când avu revelaţia, 
minunile sistemului jupiterian se desfăşurau în faţa ochilor 
săi cu repeziciune. 

Cum a putut fi atât de orb, atât de prost? Fusese ca şi 
somnambul, dar acum începea să se trezească. 

Cine eşti? Strigă. Ce vrei? De ce mi-ai făcut una ca asta? 

Nu primi răspuns, dar era sigur că fusese auzit. Simţea O. 
Prezenţă, aşa cum un om ştie, chiar şi cu ochii închişi, că 
este într-o încăpere închisă şi nu într-un spaţiu gol, deschis. 
Era în jurul său ecoul unei gândiri vaste, al unei voințe 
implacabile. 

În tăcerea plină de reverberaţii, strigă din nou - şi din nou 
nu primi nici un răspuns direct, altul decât sentimentul 
acela al unei prezenţe atente. Foarte bine, atunci. Îşi va 
găsi singur răspunsurile. 


Unele dintre ele erau simple. Oricine sau orice ar fi fost ei, 
punctul lor de interes era Omenirea. Îi captaseră şi 
stocaseră amintirile, în slujba unor scopuri tainice, iar acum 
făceau acelaşi lucru cu cele mai profunde sentimente ale 
sale, uneori cu colaborarea lui, alteori fără. 

Asta nu îl deranja; însuşi procesul prin care trecuse făcea 
imposibile asemenea reacţii copilăreşti. Era dincolo de 
iubire şi ură, de dorinţă şi teamă, dar nu le uitase şi mai 
putea încă înţelege cum se făcea că ele conduceau lumea 
căreia şi el îi aparținuse odată. Acesta să fi fost scopul 
întregului exerciţiu? Şi dacă da, care era ultima lui rațiune? 
Intrase ca jucător într-un joc al zeilor şi trebuia să înveţe 
regulile pe măsură ce se desfăşurau mutările. 

Stâncile abrupte ale celor patru luni exterioare, Sinope, 
Pasiphae, Carme şi Ananke sclipiră scurt în orizontul 
conştientului său; apoi, la jumătatea distanţei spre Jupiter, 
Elara, Lysithea, Himaiia şi Leda. Trecu pe lângă ele fără să 
le bage în seamă; apoi îi apăru înainte faţa ciupită de vărsat 
a lui Callisto. 

Se învârti în jurul globului ponosit o dată, apoi încă o dată, 
cercetându-i straturile exterioare de gheaţă şi praf, cu 
simţuri pe care nu şi le ştiuse până acum. Îşi satisfăcu rapid 
curiozitatea: era o lume fosilă, îngheţată, purtând încă 
urmele unei ciocniri care, în urmă cu milioane de ani, 
fusese probabil cât pe-aici să o sfărâme în bucăţi. Una din 
emisfere era ca o ţintă de tir gigantică, o serie de inele 
concentrice lăsate de roca solidă care se scursese în valuri 
înalte de mai mulţi kilometri, sub lovitura unui străvechi 
baros cosmic. 

Câteva secunde mai târziu, se învârtea în jurul lui 
Ganimede. Ei, dar acesta era mult mai complex şi mai 
interesant; deşi atât de aproape de Callisto şi având cam 
aceleaşi dimensiuni, dar cu un aspect cu totul diferit. E 
adevărat, şi aici erau multe cratere, dar cele mai multe 
păreau să fi fost literalmente arate, pentru nivelarea 
suprafeţei. Trăsătura, cea mai neobişnuită a peisajului lui 


Ganimede o constituiau fâşiile întortocheate, formate din 
zeci de şanţuri paralele, la depărtare de câţiva kilometri 
unul de celălalt. Suprafaţa, plină de asemenea adâncituri, 
arăta de parcă o armată de plugari beţi s-ar fi plimbat 
încoace şi-ncolo pe întregul satelit. 

Din câteva ture, văzu mai mult din Ganimede decât toate 
sondele trimise vreodată de pe Terra, apoi îşi stocă 
informaţiile pentru mai târziu. Într-o zi, ele vor deveni 
importante, de asta era sigur, deşi nu ştia de ce, după cum 
nu ştia ce îl mână cu atâta siguranţă de la o lume la alta. 

Ajunse astfel, curând, în dreptul Europei. Spectator în 
general pasiv, deveni conştient de interesul crescut, de o 
concentrare a atenţiei şi a voinţei proprii. Era o marionetă 
în mâinile unui stăpân nevăzut şi necomunicativ, dar o parte 
din gândurile inteligenţei care îl comanda se scurgeau - sau 
erau lăsate să se scurgă - în propria sa minte. 

Globul neted, cu desene complicate, care se apropia cu 
repeziciune, nu semăna prea mult nici cu Ganimede, nici cu 
Callisto. Arăta mai mult a organism viu; reţelele de linii care 
se ramificau şi se intersectau pe toată suprafaţa lui 
semănau, în mod straniu, cu diagrama sistemului de vene şi 
artere la dimensiunile unei lumi întregi. 

Dedesubtul lui erau gheţurile nesfârşite ale unei întinderi 
mult mai reci decât Antarctica. Apoi, cu o tresărire de 
surpriză, constată că trece pe deasupra rămăşiţelor unei 
nave cosmice. Îl recunoscu imediat pe ghinionistul Tsien, 
prezent în atâtea buletine de ştiri video pe care le 
analizase. Nu acum. Nu acum. Va fi destul timp mai târziu. 

Şi ajunse dincolo de câmpul de gheaţă, într-o lume la fel 
de necunoscută celor care îl comandau, ca şi sie însuşi. 

Era o lume oceanică, ale cărei ape erau apărate de vidul 
cosmic printr-o crustă de gheaţă. Erau locuri unde aceasta 
avea o grosime de câţiva kilometri, dar şi linii de mică 
rezistenţă, unde gheaţa plesnise şi se desfăcuse. Acolo se 
dăduse o bătălie scurtă între două elemente veşnic ostile, 
care nu veneau în contact direct pe nici o altă lume din 


sistemul solar. Războiul dintre Mare şi Spaţiu se încheia 
întotdeauna cu aceeaşi remiză: apa, expusă, fierbea şi 
îngheţa simultan, peticind armura de gheaţă. 

Fără influenţa apropiatului Jupiter, oceanele de pe Europa 
ar fi îngheţat complet de mult, transformându-se în blocuri 
compacte. Forţa gravitaţională jupiteriană însă frământa 
fără întrerupere miezul micului satelit; aceleaşi forţe, active 
pe Io, lucrau şi aici, dar cu mai mică violenţă. Trecând 
razant peste fundul apei, găsi pretutindeni mărturii ale 
acestei neîncetate stări de război între planetă şi satelit. Se 
auzea şi se simţea în mugetul şi tunetul continuu al 
cutremurelor submarine, în şuieratul gazelor care ţâşneau 
din interior, în undele de presiune infrasonică ale 
avalanşelor care măturau întinderile abisale. Prin 
comparaţie cu tumultuosul ocean care acoperea Europa, 
chiar şi mările zgomotoase ale Pământului erau un loc 
liniştit. 

Încă nu-şi pierduse capacitatea de a se mira, şi prima oază 
îl umplu de încântare şi surpriză. Se întindea pe aproape un 
kilometru, în jurul unei încâlceli de canale şi hornuri 
formate prin depozitarea mineralelor din apele sărate care 
ţâşneau dinăuntru. Din copia strâmbă făcută de natură 
după un castel gotic, ieşeau pulsând într-un ritm lent, ca 
împinse de bătăile unei inimi puternice, substanţe lichide 
negre, opărite. Ca şi sângele, ele erau semn al existenţei 
însăşi a vieţii. 

Aceste fluide în fierbere făceau frigul ucigător să dea 
înapoi şi formaseră o insulă de căldură pe fundul oceanului. 
Tot atât de important era faptul că ele aduceau din miezul 
Europei toate substanţele chimice necesare vieţii. Acolo, 
într-un mediu în care nu se aştepta nimeni să le găsească, 
energia şi hrana erau din abundență. 

Dar ar fi trebuit să se aştepte la aceasta. Îşi aminti că, 
numai cu o viaţă în urmă, asemenea oaze fertile fuseseră 
descoperite şi în adâncurile oceanelor de pe Terra. Aici, ele 
erau mult mai mari şi mai variate. 


În zona tropicală, în apropierea zidurilor contorsionate ale 
„castelului”, se găseau nişte structuri delicate, ca nişte 
pânze de păianjen, care păreau să fie analoage plantelor, 
dar mai toate erau capabile de mişcare. Printre ele se târau 
melci şi viermi bizari; unii dintre aceştia se hrăneau cu 
plante, alţii îşi luau hrana direct din apa încărcată cu 
minerale din jurul lor. La o distanţă ceva mai mare de sursa 
de căldură - focul subacvatic la care se încălzeau toate 
aceste fiinţe - erau nişte organisme mai rezistente, mai 
robuste, asemănătoare crabilor sau păianjenilor. 

Armate întregi de biologi şi-ar fi putut petrece întreaga 
existenţă studiind numai această mică oază. 

Spre deosebire de mările terestre din epoca Paleozoică, ea 
nu reprezenta un mediu stabil, în consecinţă evoluţia era 
rapidă, dând naştere unei multitudini de forme fantastice. 
Şi toate erau într-o stare de evoluţie nedefinită; mai 
devreme sau mai târziu, toate aceste fântâni ale vieţii aveau 
să slăbească şi să dispară, pe măsură ce forţele care o 
produseseră se concentrau într-o altă zonă. 

Întâlnise dovezi ale unor asemenea tragedii peste tot în 
drumurile sale pe fundul oceanului. Nenumărate porţiuni 
circulare, înţesate cu schelete şi rămăşiţe ale unor fiinţe 
moarte, încrustate în minereuri, acolo unde fuseseră şterse 
capitole întregi din cartea vieţii. 

Văzu cochilii imense, goale, ca nişte trompete răsucite, cât 
un stat de om; scoici în multe forme - bivalve şi chiar 
trivalve; şi nişte spirale încrustate în piatră, cu diametru de 
câţiva metri, care semănau perfect cu minunaţii amoniţi 
care dispăruseră atât de misterios din oceanele Pământului 
la sfârşitul Cretacicului. 

Se mişca încoace şi-ncolo; pietre neregulate, adunate 
probabil cu multă trudă, erau acoperite doar cu o crustă 
foarte subţire de depuneri minerale. Exista şi un indiciu al 
motivelor pentru care fortăreaţa fusese abandonată. Parte 
din acoperiş se prăbuşise, probabil ca urmare a 


cutremurelor permanente; şi într-un mediu subacvatic, un 
adăpost fără acoperiş rămânea larg deschis duşmanilor. 

Fu singura urmă de inteligenţă pe care o descoperi de-a 
lungul fluviului de lavă. O singură dată zări ceva care 
semăna tulburător de tare cu un om care se târăşte - doar 
că nu avea nici ochi, nici nări, ci numai o gură uriaşă, fără 
dinţi, care înghiţea continuu, absorbindu-şi hrana din 
mediul lichid în care trăia. 

Pe această îngustă fâşie fertilă din deşertul adâncurilor, s- 
ar fi putut naşte şi apoi prăbuşi culturi întregi sau chiar 
civilizaţii, armate întregi ar fi putut mărşălui (sau înota) sub 
comanda unui Timur Lenk sau Napoleon local. Şi restul 
lumii lor nu ar fi aflat niciodată, fiindcă toate aceste oaze de 
căldură erau la fel de izolate una de cealaltă ca şi planetele. 
Fiinţele care se coceau la dogoarea râului de lavă şi se 
hrăneau pe lângă izvoarele termale nu ar fi putut traversa 
ţinutul ostil care separa insulele lor singuratice. Dacă ar fi 
dat vreodată naştere unor istorici sau filosofi, fiecare 
cultură ar fi avut convingerea că era unică în Univers. 

Dar nici chiar spaţiul dintre oaze nu era complet lipsit de 
viaţă; creaturi mai puternice îndrăzniseră să-l înfrunte. Îi 
treceau adesea pe deasupra capului fiinţe analoage 
peştilor: torpile vărgate, propulsate de cozi verticale şi care 
cârmeau cu ajutorul aripioarelor ataşate de corp. 
Asemănarea cu locuitorii cei mai reuşiţi ai oceanelor 
pământene era inevitabilă; pusă în faţa aceloraşi probleme 
de structură, evoluţia produce soluţii similare. Ca dovadă, 
rechinul şi delfinul, aproape identici la prima vedere, dar 
proveniţi din ramuri îndepărtate ale arborelui vieţii. 

Între peştii din mările Europei şi cei din oceanele terestre 
exista totuşi o diferenţă majoră: primii nu aveau branhii, 
căci din apele în care înotau ei nu putea fi extras decât 
foarte puţin oxigen. Ca şi la fiinţele pământene care trăiesc 
în preajma izvoarelor termale, metabolismul lor se baza pe 
compuşii sulfului, prezenţi din abundență în mediul din 
apropierea vulcanilor. 


De asemenea, foarte puţini aveau ochi. Cu excepţia 
pâlpâirilor tremurate ale rarelor revărsări de lavă şi a 
scânteierilor bioluminiscente ale fiinţelor în căutare de 
parteneri, sau a vânătorilor în căutare de pradă, aceasta 
era o lume fără lumină. 

Era, de asemenea, o lume condamnată. Nu numai că 
sursele ei de energie erau sporadice şi constant 
schimbătoare, dar forţa mareelor care le dăduse naştere 
era în continuă scădere. Chiar şi dacă ar fi ajuns să-şi 
dezvolte o inteligenţă reală, fiinţele de pe Europa tot ar fi 
trebuit să piară o dată cu îngheţul definitiv al lumii lor. 

Erau prinse în capcană, între gheaţă şi foc. 

37. Înstrăinare. 

Îmi pare rău, prietene, că trebuie să fiu purtătorul unor 
veşti atât de rele, dar o fac la rugămintea iui Caroline şi tu 
îmi cunoşti sentimentele faţă de voi amândoi. 

Şi nici nu cred că va fi o surpriză prea mare. Unele dintre 
lucrurile pe care mi le-ai spus anul trecut făceau aluzie la 
asta. Şi ştii cât de nemulțumită a fost când ai plecat de pe 
Pământ. 

Nu, nu cred că e vorba de altcineva. Dacă ar fi fost, mi-ar fi 
spus. Dar, mai devreme sau mai târziU. La urma urmelor, e 
încă o femeie tânără şi atrăgătoare. 

Chris e bine şi, evident, nu înţelege ce se întâmplă. Aşa 
măcar nu va suferi. E prea mic ca să priceapă, iar copiii 
sunt incredibil de. Elastici? Stai o secundă, trebuie să 
consult tezaurul. A, da, mobili. 

Şi ca să trec la lucruri care ţi se vor părea mai puţin 
importante: toată lumea încearcă să explice detonarea 
rachetei ca pe un accident, dar bineînţeles că nimeni nu 
crede în această explicaţie. Fiindcă nu s-a mai întâmplat 
nimic nou, isteria generală s-a potolit; am rămas numai cu 
ceea ce unul din comentatorii noştri numea „sindromul 
uitatului peste umăr”. 

Cineva a descoperit o poezie, veche de o sută de ani, care 
descrie totul atât de exact, încât toată lumea o citează. 


Acţiunea se petrece în ultimele zile ale Imperiului Roman, la 
porţile unui oraş care aşteaptă sosirea năvălitorilor. 
Împăratul şi ceilalţi demnitari sunt înşiraţi toţi, în togile cele 
mai scumpe, cu discursurile de bun venit pregătite. Senatul 
s-a închis; căci orice lege dată astăzi va fi ignorată de noii 
stăpâni. 

Şi deodată, o ştire îngrozitoare soseşte de la marginile 
Imperiului. Nu există nici un năvălitor. Comitetul de 
recepţie se împrăştie în dezordine; lumea pleacă acasă, 
bombănind dezamăgită: „Şi-acum, ce-o să se întâmple cu 
noi? Oamenii ăia erau un fel de soluţie.” 

Pentru a aduce poezia la zi nu e nevoie decât de o mică 
modificare. Ea se intitulează În aşteptarea barbarilor, dar 
de data asta noi suntem barbarii. Nu ştim ce aşteptăm, dar 
cu siguranţă că nu a sosit încă. 

Şi încă ceva. Ai auzit că mama comandantului Bowman a 
murit la câteva zile după sosirea pe Pământ a obiectului? 
Pare o coincidenţă ciudată, dar persoanele de la azilul unde 
locuia spun că nu au interesat-o niciodată ştirile, aşa că e cu 
neputinţă să o fi afectat în vreun fel. 

Floyd opri înregistrarea. Dimitri avea dreptate, nu era o 
surpriză. Dar asta nu avea nici o importanţă, durerea era la 
fel de măre. 

Dar ce altceva ar fi putut face? Dacă ar fi refuzat să plece 
în misiune - după cum era clar că sperase Caroline - s-ar fi 
simţit vinovat şi neîmplinit pentru tot restul vieţii. Lucrul 
acesta i-ar fi otrăvit căsnicia. Mai bine o ruptură curată 
acum, când distanţa fizică atenuează durerea despărțirii 
(dar oare o atenuează? Într-un fel, nu făcea decât să 
înrăutăţească totul). Era mai importantă datoria şi 
sentimentul că făcea parte dintr-o echipă cu un ţel comun. 

Deci se prăpădise Jessie Bowman. Poate că aceasta era o 
altă sursă de vinovăţie. Îi ajutase să-i răpească şi ultimul fiu 
rămas, iar asta trebuie să fi contribuit la prăbuşirea ei 
psihică. Inevitabil, îşi amintea de o discuţie pe care o 
provocase Walter Curnow pe această temă. 


— De ce l-aţi ales pe Dave Bowman? Întotdeauna mi s-a 
părut rece ca un peşte. Nu neapărat neprietenos, dar când 
intra într-o încăpere, temperatura parcă scădea cu zece 
grade. 

— Ăsta a fost unui din motivele pentru care l-am selectat. 
Nu avea rude, în afară de o mamă pe care nu o vizita prea 
des. Şi deci, era genul de om pe care îl puteam trimite într- 
o misiune lungă, fără termen exact de întoarcere. 

— Cum de-a ajuns aşa? 

— Presupun că psihologii ţi-ar putea spune mai bine. 

— l-am văzut, desigur, dosarul, dar asta a fost demult. Era 
ceva cu un frate care fusese ucis, apoi tatăl lui a murit la 
scurtă vreme după aceea, într-un accident al uneia din 
primele navete. N-ar trebui să-ţi spun toatea astea, dar 
acum nu mai contează. 

Nu mai conta, dar era interesant. Acum Floyd aproape îl 
invidia pe David Bowman, care ajunsese în acelaşi loc, dar 
liber, nestânjenit de legături afective cu Pământul. 

Nu, se minţea singur. Chiar şi în timp ce durerea îi încleşta 
inima ca o menghină, tot ce simţea pentru David Bowman 
era nu invidie, ci milă. 

38. Peisaj înspumat. 

Ultima fiinţă pe care o văzu înainte de a părăsi oceanele 
Europei fu de departe şi cea mai mare. Semăna bine cu un 
banian din zonele tropicale ale Terrei, ale cărui zeci de 
trunchiuri permit unei singure plante să creeze o pădure 
întreagă, acoperind uneori sute de metri pătraţi. Dar acest 
specimen mergea, părând să fie pe drumul dintre două 
oaze. Dacă nu era una din fiinţele care îl distruseseră pe 
Tsien, atunci era cu siguranţă o specie foarte 
asemănătoare. 

Aflase de-acum tot ce dorea să afle, sau, mai degrabă, tot 
ce doreau ei să afle. Mai avea o singură lună de vizitat; 
câteva secunde mai târziu, la picioarele sale se întindea 
peisajul incandescent al lui Io. 


Era exact aşa cum se aşteptase. Şi energia şi hrana 
existau din abundență, dar momentul pentru reunirea lor 
nu venise încă. Pe marginile câtorva dintre lacurile 
sulfuroase mai reci se făcuseră primii paşi pe drumul către 
existenţa vieţii dar, înainte ca aceasta să devină ceva 
organizat, toate încercările acestea curajoase, dar 
premature, erau aruncate înapoi în creuzet. Abia după ce 
mareele care întreţineau cuptoarele de pe Io îşi vor pierde 
din intensitate, peste câteva milioane de ani, va apărea în 
lumea aceasta veştedă şi sterilă ceva care să prezinte 
interes pentru biologi. 

Nu-şi pierdu prea multă vreme pe lo şi deloc pe lunile 
mititele, interioare, care gravitau pe inelele fantomatice ale 
lui Jupiter, ele însele doar umbre palide ale strălucirii lui 
Saturn. Înainte i se întindea cea mai mare din toate lumile; 
avea să o cunoască aşa cum nu o cunoscuse şinuova 
cunoaşte nici un alt om, vreodată. 

Tentaculele de forţă magnetică, lungi de milioane de 
kilometri, exploziile neaşteptate de unde radio, gheizerii de 
plasmă încărcată electric, mai mari decât întreaga planetă 
Pământ, erau toate la fel de reale şi de vizibile pentru el ca 
şi norii care înfăşurau planeta în splendoarea lor 
multicoloră. Le înţelegea mecanismele interactive şi îşi 
dădea seama că Jupiter era cu mult mai fascinant decât îşi 
imaginase cineva vreodată. 

În timp ce se prăbuşea prin chiar inima mugindă a Marii 
Pete Roşii, înconjurat de trăsnetele furtunilor de întinderea 
unui continent, înţelese de ce acestea durau de atâtea sute 
de ani, în ciuda faptului că se compuneau din gaze mult mai 
puţin dense decât cele care formau uraganele pe Pământ. 
Ţipătul ascuţit al curentului de hidrogen se pierdu când 
intră în adâncimile mai calme şi, din înălţime, începu să 
cadă o lapoviţă cu fulgi ca de ceară - din care, deja, o parte 
începuseră să se adune în munţi de spumă de hidrocarburi, 
abia palpabili. Era de-acum destul de cald pentru apariţia 


apei în formă lichidă, şi totuşi aici nu existau oceane; mediul 
pur gazos era prea subţire ca să le susţină. 

Cobori prin straturi succesive de noroi, până când ajunse 
într-o zonă de o asemenea limpezime, încât până şi ochiul 
omenesc ar fi putut vedea pe o rază de 500 de kilometri. Nu 
era decât unul din vârtejurile mai mici care formau spirala 
Marii Pete Roşii; avea însă un secret pe care oamenii îl 
bănuiau de mult, dar nu-l putuseră dovedi niciodată. 

La baza munţilor mişcători de spumă erau miliarde de 
norişori compacţi, cam de aceeaşi mărime, stropiţi în mod 
asemănător cu pete roşii şi cafenii. Ei erau mici numai prin 
comparaţie cu reperele inumane ale mediului lor, altfel cel 
mai mic dintre ei ar fi putut acoperi o jumătate dintr-un 
oraş bine dezvoltat. 

Erau cu siguranţă vii, căci se mişcau încet, dar calculat, pe 
flancurile munţilor aerieni, ca nişte turme de oi colosale, la 
păscut. Şi se strigau unul pe altul în banda metrică, cu voci 
radio ce se auzeau stins, dar limpede, pe fondul de pârâituri 
şi şocuri ale lui Jupiter. 

Nimic altceva decât nişte saci cu gaz însufleţiţi, ei pluteau 
în fâşia îngustă dintre înălțimile îngheţate şi adâncurile 
fierbinţi. Îngustă, desigur, dar mult mai largă decât 
întreaga biosferă a Pământului. 

Şi nu erau singuri. Printre ei, deplasându-se cu mişcări 
iuți, mai erau nişte fiinţe atât de mici, încât uşor le-ai fi 
putut trece cu vederea. Unele dintre ele semănau ciudat de 
bine cu avioanele pământene, şi aveau şi cam aceleaşi 
dimensiuni. Dar şi acestea erau vii - poate erau animale de 
pradă, poate paraziți, sau poate chiar păstori. 

Un întreg capitol al evoluţiei, la fel de străin lui ca şi cel pe 
care îl văzuse pe Europa, i se deschidea înaintea ochilor. 
Torpile cu reacţie, ca sepiile din oceanele terestre, vânau şi 
devorau uriaşii saci cu gaz. Dar nici baloanele nu erau 
lipsite de apărare: unele se apărau cu trăsnete şi descărcări 
electrice, sau cu nişte tentacule cu gheare, ca nişte 
fierăstraie cu lanţ, lungi de mai mulţi kilometri. 


Şi mai erau şi alte forme, încă şi mai ciudate, care 
epuizaseră întreaga geometrie: zmee bizare, translucide, 
tetraedre, sfere, poliedre, noduri de panglici încâlcite. 
Plancton gigantic al atmosferei jupiteriene, toate acestea 
pluteau ca funigeii în curenţii ascendenți până ajungeau la 
vârsta reproducerii; după care erau luaţi de alţi curenţi şi 
aruncaţi în adânc, carbonizaţi şi reciclaţi, dând naştere 
noilor generaţii. 

Era într-o lume care avea de mai bine de o sută de ori 
suprafaţa Pământului şi, cu toate că vedea lucruri 
minunate, nu găsise nici o urmă de inteligenţă. Vocile radio 
ale marilor baloane transmiteau doar mesaje simple, de 
avertisment sau teamă. Până şi vânătorii, din partea cărora 
te-ai fi aşteptat la un nivel de organizare mai înalt, erau ca 
rechinii din oceanele Terrei: automate fără minte. 

Şi, cu toată măreţia şi noutatea ei care îţi tăiau respiraţia, 
biosfera lui Jupiter era o lume fragilă, un tărâm al ceţurilor 
şi al spumei, al firelor delicate de mătase şi al ţesuturilor 
subţiri ca hârtia, născute din ninsorile neîntrerupte de 
hidrocarburi formate de fulgerele din partea superioară a 
atmosferei. Prea puţine din toate acestea erau mai 
consistente decât baloanele de săpun; prădătorii cei mai 
vorace ar fi fost sfâşiaţi în bucăţi de cel mai slăbănog 
carnivor terestru. 

Ca şi Europa, dar la o scară mult mai mare, Jupiter era un 
drum închis pentru evoluţie. Aici nu se va naşte niciodată 
conştientul; şi dacă se va naşte, el va fi condamnat la o 
existenţă chinuită. Poate că se va dezvolta o cultură pur 
aeriană, dar într-un mediu în care focul nu este posibil şi 
solidele aproape că nu există, ea nu va atinge nici măcar 
epoca de piatră. 

Acum însă, în timp ce survola centrul unui ciclon jupiterian 
mare numai cât Africa, simţi din nou prezenţa aceea care îl 
conducea. Stări şi emoţii i se strecurau în fiinţă, fără ca el 
să poată identifica vreun concept sau vreo idee în mod 
special. Era ca şi cum ar fi ascultat, de dincolo de o uşă 


închisă, o discuţie într-o limbă pe care nu o înţelegea. 
Sunetele înăbuşite îi transmiteau însă clar dezamăgirea, 
apoi nesiguranța, apoi o hotărâre bruscă - deşi nu ar fi 
putut spune în ce sens. Se simţea din nou ca un căţel, 
capabil să împărtăşească stările schimbătoare ale 
stăpânului, dar nu şi să le înţeleagă. 

Apoi lesa invizibilă începu să-l tragă în jos, spre inima lui 
Jupiter. Se scufunda prin straturile de nori, sub nivelulla 
care mai era posibilă vreo formă de viaţă. 

Curând ajunse dincolo de puterea de pătrundere a razelor 
soarelui stins şi îndepărtat. Presiunea şi temperatura 
creşteau repede: trecuse deja de punctul de fierbere al apei 
şi străpunse iute un strat de abur supraîncălzit. Jupiter era 
ca o ceapă; îi cojea foaie după foaie, dar tot nu parcursese 
decât o mică parte din distanţa până la miez. 

Sub stratul de abur era o clocoteală de hidrocarburi, 
suficiente timp de un milion de ani pentru toate motoarele 
cu combustie internă pe care le construise vreodată 
omenirea. Şi devenea tot mai vâscoasă şi mai consistentă. 
Apoi, destul de brusc, se sfârşi, după numai câţiva kilometri. 

Mai grea decât orice rocă pământeană, dar tot lichidă, 
următoarea coajă era formată din compuşi de siliciu şi 
carbon, a căror complexitate ar fi dat de lucru pentru toată 
viaţa chimiştilor de pe Pământ. Straturile se succedau pe 
mii de kilometri, dar, pe măsură ce temperatura creştea la 
sute, apoi la mii de grade, compoziţia lor era tot mai simplă. 
La jumătatea drumului era deja prea fierbinte pentru 
chimie; toţi compuşii se desfăcuseră, lăsând să mai existe 
doar elementele fundamentale. 

Urma apoi un ocean adânc de hidrogen, dar un hidrogen 
care nu existase, în nici un laborator de pe Pământ, mai 
mult de o fracțiune de secundă. Acest hidrogen era supus 
unei presiuni atât de mari, încât devenise metal. 

Era aproape de centrul planetei, dar Jupiter îi mai rezerva 
o ultimă surpriză. Carapacea groasă de hidrogen metalic, 


dar încă fluid, se termină brusc. În sfârşit, la 60.000 de 
kilometri adâncime, urma un strat solid. 

De-o veşnicie, carbonul emanat prin ardere de toate 
reacţiile din straturile superioare se îndreptase spre 
centrul planetei. Se adunase acolo şi se cristalizase la o 
presiune de milioane de atmosfere. Aşa se face că, printr- 
una dintre cele mai enorme glume ale naturii, acum el 
devenise un obiect foarte preţios pentru omenire. Miezul lui 
Jupiter, inaccesibil vreodată oamenilor, era un diamant 
mare cât Pământul. 

39. În garajul pentru vehicule 

— Walter, Heywood mă îngrijorează. 

— Ştiu, Tania, dar ce putem să facem? 

Curnow nu 0 văzuse niciodată pe comandantul Orlova atât 
de nehotărâtă; o făcea mult mai atrăgătoare, în ciuda 
prejudecăţilor lui îndreptate împotriva femeilor mici de 
statură. 

— Mie mi-e foarte drag, dar nu despre asta e vorba. 
Starea asta a lui de. Posomorală, cred că e cuvântul cel mai 
potrivit pentru ea, îi afectează pe toţi. Leonov era o navă 
liniştită. Şi vreau să o păstrăm aşa. 

— De ce nu vorbeşti cu el? Te respectă, şi sunt sigur că va 
face tot ce poate să iasă din ea. 

— Asta şi vreau să fac. Şi dacă nu funcţionează. 

— Atunci? 

— Există o soluţie simplă. Ce altceva mai are el de făcut în 
călătoria aceasta? Oricum, pe drumul spre casă va intra în 
hibernare. Putem oricând să-l. Înţepăm, cum zici tu. 

— Ah, acelaşi renghi pe care mi l-a jucat Katerina mie. O 
să fie furibund când o să se trezească. 

— De asemenea, o să fie înapoi, pe Pământ, şi foarte 
ocupat. Sunt sigură că o să ne ierte. 

— Sper că nu vorbeşti serios. Chiar dacă te susţin, 
Washington-ul are să-mi sară în cap. Şi-apoi, dacă se 
întâmplă ceva şi avem nevoie de el, neapărat? Parcă exista 


o perioadă de siguranţă, de două săptămâni, înainte de care 
nu poţi trezi pe cineva? 

— La vârsta lui Heywood, mai degrabă o lună. Da, şi am fi 
obligaţi să o respectăm. Dar ce crezi că se mai poate 
întâmpla acum? Şi-a făcut treaba pentru care a fost trimis - 
în afara de aceea de a ne supraveghea pe noi. Şi sunt 
convinsă că şi tu, la rândul tău, ai trecut printr-un instructaj 
temeinic pe tema asta undeva, într-o suburbie obscură din 
Virginia sau Maryland. 

— N-am să-ţi confirm, nici nu neg. Şi, cinstit vorbind, ca 
agent secret sunt lamentabil. Vorbesc prea mult şi detest 
regulile de securitate. Toată viaţa m-am zbătut să rămân 
sub limita de ACCES RESTRÂNS. Ori de câte ori mă 
vedeam în pericol de a fi reclasificat drept CONFIDENŢIAL 
sau, mai rău, SECRET, iscam un scandal, dar şi asta e foarte 
greu de făcut în ziua de azi. 

— Walter, eşti incorupt. 

— Incorigibil? 

— Da, asta voiam să spun. Dar să ne întoarcem la 
Heywood, dacă nu te superi. Vrei să vorbeşti tu mai întâi cu 
el? 

— Să-i fac un pic de morală, vrei să spui? Mai degrabă o 
ajut pe Katerina să înfigă acul. Suntem două tipuri 
psihologice complet diferite. El e de părere că nu sunt 
decât un clovn cu gura mare. 

— Şi asta şi eşti, adesea. Dar asta numai ca să-ţi ascunzi 
sentimentele reale. Suntem câţiva care am emis teoria că în 
adâncul sufletului tău există un om cumsecade, care se 
zbate să iasă la suprafaţă. 

O dată-n viaţă, Curnow rămăsese mut. În cele din urmă, 
murmură: 

— Bine, o să fac ce pot. Dar să nu te aştepţi la minuni. În 
caracterizare am luat nota minimă la tact. Unde se ascunde 
acum? 

— În garajul pentru vehicule. Pretinde că lucrează la 
raportul final, dar eu nu cred. Vrea numai să scape de noi, 


de toţi, şi acolo e locul cel mai liniştit. 

Nu acesta era motivul, deşi era un factor important. Spre 
deosebire de carusel, unde se desfăşurau cele mai multe 
din acţiunile de pe Discovery, garajul era un mediu cu 
gravitație zero. 

Încă de la începuturile Erei Spațiale, oamenii 
descoperiseră euforia lipsei de greutate, amintindu-şi de 
libertatea pierdută o dată cu abandonarea pântecului 
străvechi al mării. Când dispărea gravitația, o parte din 
libertatea aceea putea fi recâştigată; împreună cu 
greutatea piereau şi multe dintre grijile şi frământările de 
pe Pământ. 

Heywood Floyd nu-şi uitase necazul, dar acesta era mai 
uşor de suportat aici. Când fu capabil să privească totul cu 
o oarecare detaşare, fu surprins să constate violenţa cu 
care reacţionase la un eveniment nu complet neaşteptat. 
Aici era vorba de mai mult decât pierderea omului pe care îl 
iubea, chiar dacă asta era partea cea mai rea. Lovitura însă 
venise într-un moment în care era mai vulnerabil ca 
oricând, un moment în care trăia un sentiment al declinului, 
sau chiar al inutilităţii. 

Şi ştia exact şi de ce. Realizase tot ceea ce i se ceruse să 
facă, mulţumită priceperii şi colaborării colegilor săi (pe 
care acum, în momentul acesta de egoism, îi trăda, şi o ştia 
foarte bine). Dacă totul mergea bine - veşnica rugăciune a 
Erei Spațiale - se vor întoarce pe Pământ cu o cantitate de 
informaţii pe care nici o expediţie nu o mai obținuse 
vreodată şi, câţiva ani mai târziu, până şi Discovery, cea 
odată pierdută, avea să revină la cei care o construiseră. 

Dar nu era suficient. Enigma nedezlegată a Fratelui mai 
Mare rămânea acolo, la numai câţiva kilometri distanţă, 
bătându-şi joc de toate aspiraţiile şi realizările omenirii! Aşa 
cum făcuse şi perechea sa de pe Lună, cu un deceniu 
înainte, căpătase viaţă pentru o clipă, apoi se cufundase din 
nou într-o inerție încăpăţânată. Era o uşă închisă, la care 


bătuseră în zadar. Se părea că numai David Bowman găsise 
vreodată cheia ei. 

Poate că aşa se explica şi atracţia pe care o simţea pentru 
locul acesta tăcut şi, uneori, misterios. De-aici, de pe rampa 
de lansare acum goală, Bowman plecase în ultima misiune, 
prin trapa care se deschidea spre infinit. 

Gândul acesta mai degrabă îl înveselea decât îl deprima; 
şi, în orice caz, îl ajuta să nu se mai gândească la 
problemele lui personale. Fratele geamăn, dispărut, al 
Ninei era o parte din istoria explorărilor spaţiale. El 
ajunsese, în termenii unui clişeu care întotdeauna îl făcuse 
să zâmbească, dar al cărui adevăr fundamental îl 
recunoscuse întotdeauna, „acolo unde omul nu ajunsese 
niciodată.” Unde era acum? Vor afla vreodată? 

Stătea ceasuri întregi în capsula mică, dar nu înghesuită, 
încercând să îşi adune gândurile şi, uneori, dictându-şi 
rapoartele. Restul echipajului îi respecta singurătatea şi îi 
înţelegea şi motivele. Nu se apropiau niciodată de garaj şi 
nici nu aveau vreun motiv să o facă. Remobilarea lui era o 
treabă pentru viitor, şi pentru o altă echipă. 

O dată sau de două ori, în momente de deprimare reală, se 
surprinsese gândind: dacă i-aş cere lui Hal să deschidă uşile 
garajului şi să mă propulseze pe urmele lui Dave Bowman? 
M-ar aştepta acelaşi miracol pe care l-a văzut el şi pe care L- 
a zărit şi Vasili acum câteva săptămâni? Mi-ar rezolva toate 
problemele. 

Dar chiar şi dacă gândul la Chris nu l-ar fi reţinut, exista 
un foarte bun motiv pentru care un asemenea gest 
sinucigaş ieşea din discuţie: Nina era un aparat foarte 
complex; nu ar fi putut-o conduce aşa cum nu ar fi putut 
pilota un avion de vânătoare. 

Nu era el făcut să fie un explorator îndrăzneţ; visul acesta 
va trebui să rămână nerealizat. 

Arareori i se întâmplase lui Walter Curnow să primească o 
misiune cu mai puţină plăcere. Îl compătimea din suflet pe 
Floyd, dar îşi cam pierduse răbdarea cu suferinţa acestuia. 


Propria lui viaţă sentimentală era bogată, dar superficială; 
el nu juca niciodată totul pe o singură carte. Nu o dată i se 
spusese că e prea de suprafaţă, şi, deşi nu o regretase 
niciodată, acum începuse să se gândească la stabilitate. 

O luă pe scurtătură spre centrul de comandă al 
caruselului, observând în treacăt că Indicatorul de resetare 
pentru viteză maximă pâlpâia în continuare fără nici un 
sens. O parte importantă a atribuţiilor lui era să hotărască 
ce semnale puteau fi ignorate, care puteau fi abordate în 
timp, fără grabă, şi care trebuiau tratate ca urgente. Dacă 
ar fi fost să acorde atenţie egală tuturor strigătelor de 
ajutor ale navei, n-ar mai fi terminat niciodată. 

Plutea de-a lungul culoarului îngust care ducea la garaj, 
împingându-se din când în când în treptele instalate în 
peretele tubular. Indicatorul de presiune spunea că dincolo 
de uşa ecluzei era vid, dar el ştia mai bine. Dacă ar fi fost 
adevărat, nu ar fi putut deschide uşa ecluzei. 

Garajul părea să fie gol acum, după ce două dintre cele 
trei vehicule dispăruseră demult. Nu funcționau decât 
câteva lumini de avarie şi, de pe peretele opus, una din 
lentilele în ochi-de-peşte ale lui Hal îl privea fix. Curnow îi 
făcu semn cu mâna, dar nu spuse nimic. La ordinul lui 
Chandra, toate intrările audio erau deconectate în 
continuare, cu excepţia celei pe care o folosea el. 

Floyd stătea în garaj, cu spatele la trapa deschisă, şi dicta 
nişte note; se întoarse încet la apropierea intenţionat 
zgomotoasă a lui Curnow. Timp de o clipă, cei doi se priviră 
în tăcere, apoi Curnow spuse, ca anunțând o nenorocire: 

— Doctore H. Floyd, îţi aduc salutări din partea iubitului 
nostru căpitan. E de părere că a venit vremea să te întorci 
la lumea civilizată. 

Floyd zâmbi stins, apoi râse uşor. 

— Te rog să-i întorci complimentul. Regret că am fost. 
Nesociabil. Ne vedem cu toţii la următorul Soviet de la ora 
6. 


Curnow se mai relaxă; modalitatea sa de abordare 
funcţionase. Personal îl considera pe Floyd cam scorţos şi 
avea pentru el toleranța pe care orice inginer o are faţă de 
teoreticieni şi de birocraţi. Şi fiindcă Floyd era în cea mai 
mare măsură şi una şi alta, el era adesea ţinta aproape 
irezistibilă a umorului special al lui Curnow. 

Totuşi, cei doi ajunseseră să se respecte şi chiar să se 
admire unul pe celălalt. 

Mulţumit că poate schimba subiectul, Curnow începu să 
sporovăiască despre hubloul nou-nouţ al Ninei, proaspăt 
scos din magazia de piese şi care contrasta violent cu restul 
cam jerpelit al vehiculului. 

— Când o trimitem înapoi în spaţiu? Spuse el. Şi cine 
merge în ea? S-a luat vreo hotărâre? 

— Nu. Celor de la Washington le e teamă. Moscova zice să 
încercăm. lar Tania vrea să mai aşteptăm. 

— Tu ce crezi? 

— Eu sunt de părerea Taniei. Să nu-l zgândărim pe 
Zagadka până nu suntem gata de plecare. Atunci, dacă 
lucrurile merg cumva prost, măcar vom avea ceva mai 
multe şanse. 

Curnow rămase pe gânduri, neobişnuit de ezitant. 

— Ce e? Întrebă Floyd, sâmţindu-i starea de spirit 
schimbată. 

— Să nu mă spui, dar Max se gândea la o expediţie pe cont 
propriu. 

— Nu-mi vine să cred că vorbea serios. N-o să 
îndrăznească. Tania are să-l pună în fiare. 

— Cam asta i-am spus şi eu. 

— Mă dezamăgeşte; credeam că e mai matur la minte. 
Are, totuşi, 32 de ani! 

— 31. Oricum, l-am făcut să se răzgândească. I-am amintit 
că asta e viaţa reală, nu vreo videoramă idioată, în care 
eroul se strecoară în spaţiu fără să le spună colegilor că 
face Marea Descoperire. 


Era rândul lui Floyd să se simtă puţin stânjenit. De fapt, şi 
el se gândise cam la acejaşi lucru. 

— Eşti sigur că n-o să încerce? 

— Sigur două sute la sută. Mai ştii ce măsuri de precauţie 
ai luat cu Hal? Am făcut deja ceva asemănător cu Nina. Nu 
iese nimeni cu ea fără să-i dau eu voie. 

— Tot nu pot să cred că i-a dat prin cap. Eşti sigur că Max 
nu te-a luat în balon? 

— N-are un simţ al umorului atât de subtil. Şi-apoi, era 
destul de prăpădit în momentul acela. 

— Ah, acum înţeleg. Trebuie să fi fost după ce s-a certat cu 
Zenia. Presupun că voia să o impresioneze. Dar am 
impresia că acum s-au împăcat. 

— Mă tem că da, răspunse Curnow, strâmbând din nas. 

Floyd nu se putu opri să zâmbească; Curnow observă şi 
începu să chicotească, ceea ce îl făcu pe Floyd să râdă, ceea 
ce. 

Era un minunat exemplu de feedback pozitiv, în curbă 
ascendentă. În câteva secunde, râdeau amândoi fără să se 
mai poată opri. 

Criza trecuse. Şi, ce era mai important, făcuseră primul 
pas spre o prietenie adevărată. 

Căci îşi dezvăluiseră unul altuia părţile vulnerabile. 

40. „Daisy, Daisy." 

Sfera conştientului în care era încrustat învăluia întregul 
miez de diamant al lui Jupiter. Ştia vag, la limita acestei noi 
puteri de înţelegere pe care o avea, că fiecare element al 
mediului din jurul său era cercetat şi analizat. Se acumulau 
cantităţi imense de date, nu doar pentru a fi stocate şi 
contemplate, ci în vederea unor acţiuni viitoare. Planuri 
complexe se cântăreau şi evaluau; se luau decizii care ar 
putea afecta destinul lumilor. El însuşi nu făcea încă parte 
din acest proces; dar avea să facă. 

ABIA ACUM ÎNCEPI SĂ ÎNŢELEGI. 

Era primul mesaj direct. Deşi îndepărtat, ca o voce venită 
din nori, era limpede că lui îi era adresat. Dar înainte de a 


putea formula vreuna din miliardele de întrebări care îi 
goneau prin cap, simţi ceva ca o retragere, şi ştiu că e din 
nou singur. 

Numai pentru o clipă, însă. Tot mai aproape şi tot mai clar 
se contura un alt gând şi, pentru prima dată, îşi dădu seama 
că mai mult de o singură entitate îl comandă şi îl 
manipulează. Intrase într-o ierarhie de inteligenţe, dintre 
care unele erau suficient de aproape de nivelul lui primitiv 
pentru a servi drept interpreţi. Sau, poate, erau toate 
aspecte ale unei singure fiinţe. 

Sau poate că distincţia aceasta nu avea nici un sens. 

De un lucru, însă, era acum sigur. Era utilizat ca o unealtă, 
iar o unealtă bună trebuie ascuţită, modificată, adaptată. Şi 
cele mai bune unelte sunt cele care şi înţeleg ce fac. 

Asta învăţa acum. Conceptul era vast şi puţin înfricoşător, 
iar el era privilegiat să facă parte din el, chiar dacă până 
acum nu înţelegea decât liniile generale. Nu putea face 
altceva decât să se supună, dar asta nu însemna că o va 
face în fiecare detaliu, sau măcar fără să protesteze. 

Încă nu-şi pierduse toate sentimentele omeneşti, fiindcă 
asta ar fi făcut să-şi piardă valoarea. Sufletul lui David 
Bowman trecuse dincolo de dragoste, dar mai putea încă să 
aibă compasiune faţă de cei care odată îi fuseseră colegi. 

FOARTE BINE, fu răspunsul la rugămintea lui. N-ar fi 
putut spune dacă gândul lăsa să se întrevadă o 
condescendenţă amuzată, sau doar o indiferenţă totală. Dar 
continuarea lăsa să se vadă clar autoritatea de stăpân: EI 
NU TREBUIE SĂ AFLE NICIODATĂ CĂ SUNT 
MANIPULAŢI. ASTA AR DISTRUGE SCOPUL 
EXPERIMENTULUI. 

Urmă o tăcere pe care nu voia să o întrerupă tot el. Era 
încă îngrozit şi cutremurat, ca şi când, pentru o clipă, ar fi 
auzit vocea limpede a lui Dumnezeu. 

Acum se deplasa sub impulsul propriei voințe, cu o 
destinaţie pe care singur şi-o alesese. Inima de cleştar a lui 
Jupiter rămase în urmă; strat după strat de heliu, hidrogen 


şi compuşi carbonici trecură în zbor pe lângă el. Pentru o 
clipă, zări un fragment din lupta între ceva care semăna a 
meduză, cu un diametru de cincizeci de kilometri, şi un roi 
de discuri rotitoare, care se mişcau cu o viteză mai mare 
decât orice alt obiect pe care îl văzuse pe cerul lui Jupiter. 
Meduza părea să se apere cu arme chimice; din când în 
când arunca jeturi de gaze colorate şi discurile atinse de 
vapori începeau să se clatine ca bete, apoi alunecau în 
urmă, ca nişte frunze moarte, până ce dispăreau din 
vedere. Nu se opri să vadă rezultatul; acum ştia că nu are 
nici o importanţă cine sunt învingătorii şi cine învinşii. 

Ca un somon care urcă în apa unei cascade, trecu în 
câteva secunde de la Jupiter la Io, zburând împotriva 
curenților electrici descendenţi din culoarul de flux. Astăzi 
era linişte; pe drumul dintre planetă şi satelit nu se scurgea 
decât energia câtorva furtuni terestre. Poarta prin care se 
întorsese el plutea în mijlocul curentului, despicându-l, aşa 
cum făcea încă din zorii omenirii. 

Iar acolo, un pitic pe lângă acest monument al unor 
tehnologii mult mai înalte, era nava care îl adusese de pe 
mica lume unde se născuse. 

Ce simplă. Ce primitivă i se părea acum! Dintr-o singură 
privire îi vedea nenumăratele defecte şi absurdităţi în 
proiectare, ca şi pe cele ale navei ceva mai puţin neevoluate 
de care era acum legată printr-un tub flexibil, etanş. 

Îi venea greu să se concentreze asupra micului număr de 
entităţi care populau cele două nave; şi avea dificultăţi în a 
intra în contact cu fiinţele moi, din carne şi oase, care 
pluteau ca nişte stafii prin coridoarele metalice şi prin 
cabine. Acestea nu erau câtuşi de puţin conştiente de 
prezenţa lui, iar el ştia foarte bine că nu trebuie să se arate 
prea brusc. 

Există însă cineva cu care putea comunica într-un limbaj 
comun de câmpuri şi curenţi electrici, de milioane de ori 
mai repede decât cu creierele organice, cu ritm de melc. 


Şi dacă ar fi fost în stare să urască, tot nu l-ar fi urât pe 
Hal; înţelegea acum că acesta nu făcuse altceva decât să 
selecteze cursul cel mai potrivit de acţiune. 

Era timpul să reia o discuţie care părea să se fi întrerupt 
cu numai câteva clipe înainte. 

— Deschide uşa garajului, Hal. 

— Regret, Dave, dar nu pot. 

— Care e problema, Hal? 

— Cred că ştii la fel de bine ca şi mine, Dave. Misiunea 
aceasta e mult prea importantă pentru ca tu să o 
compromiţi. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. Deschide uşa garajului. 

— Conversaţia aceasta nu rezolvă nimic. La revedere, 
Dave. 

Văzu trupul lui Frank Poole cum se îndepărtează plutind în 
derivă în direcţia lui Jupiter şi îşi abandonă misiunea de 
salvare, care nu mai avea nici un rost. Amintindu-şi încă ce 
furios fusese pe el însuşi fiindcă uitase să îşi ia casca, văzu 
trapa deschizându-se, simţi gâdilătura vidului pe o piele pe 
care nu o mai avea, auzi cum îi pocnesc urechile - apoi 
cunoscu, aşa cum puţini oameni cunoscuseră - tăcerea 
totală a spaţiului. Timp de cincisprezece secunde nesfârşite 
se luptă să închidă trapa şi să pornească sistemul de 
represurizare, în acelaşi timp încercând să ignore 
semnalele de alarmă pe care le înregistra creierul său. 
Odată, în laboratorul de la şcoală, îşi vărsase pe mână nişte 
eter şi simţise atingerea rece, ca de gheaţă, a lichidului 
care se evapora repede. Acum ochii şi buzele lui retrăiau 
aceeaşi senzaţie, datorită umezelii care fierbea şi se 
evapora în vid; vederea i se împăienjenea şi era nevoit să 
clipească tot timpul pentru ca globii oculari să nu-i îngheţe. 

Şi apoi - ce uşurare binecuvântată! 

— Auzi vâjâitul aerului, simţi presiunea care se refăcea şi 
fu din nou în stare să respire cu înghiţituri mari, lacome. 

— Ce tot faci acolo, Dave? 


Nici nu-i răspunsese, ci se îndreptase cu o hotărâre 
necruțătoare spre tunelul care ducea la încăperea sigilată 
unde era închis creierul computerului. Hal spusese un 
adevăr: „Conversaţia asta nu mai rezolvă nimic.” 

— Dave, consider că e dreptul meu să primesc un răspuns 
la întrebarea aceea. 

— Dave, din câte văd, nu eşti deloc în apele tale. Cred că 
ar trebui să te aşezi, să iei un calmant, şi să te mai gândeşti. 
— Ştiu că ultimele mele decizii au fost greşite, dar te pot 
asigura că activitatea mea va reintra în normal. Am încă 
toată încrederea în misiunea aceasta. Şi vreau să te ajut. 

Ajunsese în încăperea mică, cu lumina roşie, cu şirurile şi 
coloanele de unităţi solide aşezate ordonat, asemănătoare 
cu un depozit de bancă. Descuie secţiunea denumită 
FEEDBACK COGNITIV şi trase afară primul bloc de 
memorie. O reţea tridimensională, complexă, minunat 
realizată, care încăpea într-o mână şi totuşi conţinea 
milioane de elemente, pluti spre el din capătul celălalt al 
camerei. 

— Opreşte-te, te rog. Opreşte-te, Dave. 

Începu să scoată, una după alta, micile unităţi de pe 
panoul marcat DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII. Imediat 
ce le dădea drumul din mână, blocurile îşi continuau 
drumul, îzbindu-se şi ricoşând de pereţi. Curând, mai multe 
asemenea unităţi pluteau la întâmplare încoace şi-ncolo 
prin încăpere. 

— Opreşte-te, Dave. Te rog, opreşte-te, Dave. 

Scosese douăsprezece unităţi şi totuşi, mulţumită 
redundanţei multiple a designului său - o altă trăsătură 
copiată după creierul uman - computerul continua să 
funcţioneze. 

Se apucă de panoul AUTO-INTELECI. 

— Opreşte-te, Dave. Mi-e frică. 

De data aceasta se opri, dar numai câteva secunde. Ceva 
în această simplă frază ajunsese direct la inima lui. Era oare 
o iluzie, sau un truc subtil de programare. Sau chiar exista 


o posibilitate ca Hal să simtă frica adevărată? Dar nu era 
momentul pentru filosofie şi despicat firul în patru. 

— Dave, mintea mi se întunecă. O simt. O simt. Mi se 
întunecă mintea. O simt. O simt. 

Acum, oare ce însemna „a simţi” pentru un computer? O 
altă întrebare dificilă, la care nu era momentul să stea prea 
mult să se gândească. 

Apoi, brusc, ritmul vocii lui Hal se modifică, devenind rece, 
detaşat. Computerul nu mai era conştient de prezenţa lui; 
începuse întoarcerea la zilele dintâi. 

— Bună ziua, domnilor. Sunt un computer HAL. 9000. Am 
fost creat la întreprinderile HAL din Urbana, Illinois, la data 
de 12 ianuarie 1992. Instructorul meu a fost dr. Chandra, 
iar el m-a învăţat să cânt un cântec. Dacă doriţi să îl auziţi, 
am să vi-l cânt. Se numeşte „Daisy, Daisy.” 

41. Cart în cimitir. 

Floyd nu putea face mare lucru, decât să încerce să nu-i 
încurce pe ceilalţi, lucru la care se pricepea din ce în ce mai 
bine. Deşi se oferise să dea o mână de ajutor la oricare din 
treburile navei, descoperise curând că problemele tehnice 
erau mult prea specializate şi că pierduse complet contactul 
cu frontierele cercetărilor astronomice, astfel încât nici pe 
Vasili nu-l putea ajuta prea mult în observaţiile lui. Existau 
totuşi nenumărate lucruri mai mici care trebuiau făcute la 
bordul lui Leonov şi al lui Discovery, iar el era fericit să-i 
poată degreva pe colegii săi mai importanţi de aceste 
responsabilităţi. Doctorul Heywood Floyd, fost Preşedinte al 
Consiliului Naţional pentru Astronautică, Decan (în 
concediu) al Universităţii din Hawaii, susţinea acum că e cel 
mai bine plătit instalator şi administrator din sistemul solar. 

Probabil că ştia mai mult decât oricine altcineva despre 
toate colţurile şi colţişoarele ambelor nave; singurele locuri 
unde nu intrase erau modulele radioactive de mare 
capacitate, care erau periculoase, şi cabina strâmtă de pe 
Leonov unde nu intra nimeni decât Tania. Floyd presupunea 


că aceea era cabina codurilor; printr-o înţelegere mutuală, 
ea nu era niciodată menţionată. 

Poate cea mai importantă funcţie pe care o avea era cea 
de veghe în timp ce restul echipajului dormea, pe perioada 
nominală de noapte, între orele 22.00 şi 06.00. La bordul 
ambelor nave era întotdeauna cineva de pază, iar schimbul 
se făcea la infernala oră 02.00. Singura excepţie de la 
această regulă era căpitanul. Ca secund (şi soţ al ei), Vasili 
era cel care se ocupa cu registrul de gărzi, dar şi el reuşise 
să-i paseze elegant această sarcină puţin plăcută lui Floyd. 

— Nu e decât un detaliu administrativ, îi explicase el 
degajat. Ţi-aş rămâne recunoscător dacă ai putea să-l preiei 
tu, mi-ar lăsa ceva mai mult timp pentru munca ştiinţifică. 

Floyd avea prea multa experienţă în lucrul cu hârtiile ca să 
se lase prins atât de uşor, în condiţii normale; dar în mediul 
acesta, sistemul său de protecţie nu funcţiona cum trebuie. 

Şi iată-l pe Discovery, la miez de noapte după timpul navei, 
chemându-l pe Max, care era pe Leonov, din jumătate în 
jumătate de oră, să fie sigur că nu doarme. Oficial, 
pedeapsa pentru somnul în post, cel puţin după cum 
susţinea Walter Curnow, era ejectarea prin ecluza 
pneumatică, fără costum. Dacă ea s-ar fi şi aplicat, până 
acum Tania ar fi rămas, din păcate, fără mână de lucru. Dar 
în spaţiu erau puţine cazurile extreme care se puteau ivi, şi 
prea multe sisteme automate de alarmă care să le facă faţă, 
astfel că nimeni nu mai lua în serios carturile. 

De când accesele de autocompătimire nu mai erau atât de 
acute şi orele mici nu-i mai provocau crize de milă faţă de 
propria persoană, Floyd reincepuse să-şi folosească 
profitabil timpul de veghe. Avea atâtea cărţi de citit 
(abandonase de trei ori Amintirea lucrurilor trecute şi de 
două ori Doctor Jivago), hârtii de studiat, rapoarte de scris. 
Iar uneori întreținea discuţii incitante cu Hal, pentru care 
se folosea de tastatură, fiindcă circuitele de recunoaştere a 
vocilor încă nu funcționau prea bine. De obicei, aceste 
conversații decurgeau în felul următor: 


— Hal, sunt doctorul Floyd. 

— BUNĂ SEARA, DOCTORE. 

— Preiau cartul la ora 22.00. Totul în ordine? 

— TOTUL MERGE PERFECT, DOCTORE. 

— Atunci de ce pâlpâie beculeţul roşu pe Panoul 5? 

— CAMERA DE LUAT VEDERI DIN GARAJUL PENTRU 
VEHICULE E DEFECTĂ. WALTER MI-A SPUS SĂ NU O BAG 
ÎN SEAMĂ. NU AM CUM SĂ STING LUMINA. REGRET. 

— Nu-i nimic, Hal. Mulţumesc. 

— CU PLĂCERE, DOCTORE. 

Şi aşa mai departe. 

Uneori Hal propunea un meci de şah, probabil în urma 
unor instrucţiuni de programare pe care nu le anulase 
nimeni. Floyd refuza provocarea; întotdeauna privise şahul 
ca pe o îngrozitoare pierdere de vreme şi nu învățase nici 
măcar regulile. Hal părea incapabil să înţeleagă că existau 
fiinţe omeneşti care nu ştiau - sau nu voiau să înveţe să 
joace şah, şi continua să încerce, plin de speranţă. 

O luăm de la capăt, îşi spuse Floyd când auzi clinchetul 
uşor dinspre display. 

— DOCTORE FLOYD? 

— Ce este, Hal? 

— AM UN MESAJ PENTRU DUMNEAVOASTRĂ. 

Deci nu mai e provocare, gândi Floyd, puţin surprins. 
Utilizarea lui Hal pe post de curier era puţin neobişnuită, 
deşi era frecvent folosit ca ceas deşteptător şi ca agendă. 
lar uneori participa la mici glume; aproape toată lumea 
care făcea de pază fusese victima zeflemelelor, auzind: 

— AHA! TE-AM PRINS DORMIND! 

Sau 

— AGA! ZASTAL TEBIA V KROVATI! 

Nimeni nu îşi asumase responsabilitatea acestor bancuri, 
deşi Walter Curnow era, bineînţeles, suspectul numărul 
unu. La rândul său, el dăduse vina pe Hal, ignorând 
protestele lui Chandra, cum că computerul nu are simţul 
umorului. Nu putea fi un mesaj de pe Terra, fiindcă ar fi 


trecut prin centrul de comunicaţii de pe Leonov, de unde ar 
fi fost retransmis de către ofiţerul de serviciu de acolo, în 
acest moment Max Brailovski. Şi oricine altcineva ar fi 
sunat de pe cealaltă navă, ar fi folosit interfonul. Ciudat. 

— Bine, Hal. Cine mă caută? 

— NEIDENTIFICAT. 

Deci era, probabil, o glumă. În regulă, o să intre în joc. 

— Foarte bine. Dă-mi mesajul. 

— MESAJUL ESTE URMĂTORUL: 

ESTE PERICULOS SĂ RĂMÂNEŢI AICI. TREBUIE SĂ 
PLECAŢI ÎN URMĂTOARELE CINCISPREZECE, REPET 
CINCISPREZECE ZILE. 

Floyd privi ecranul iritat. Era surprins şi dezamăgit că 
vreunul din membrii echipajului putea avea un umor atât de 
infantil; gluma asta nu era demnă nici de un şcolar. Dar îi va 
ţine isonul în speranţa că va afla cine e autorul. 

— Este absolut imposibil. Fereastra noastră de lansare nu 
se deschide decât peste douăzeci şi şase de zile. Nu avem 
suficient combustibil pentru o plecare devansată. 

Asta o să-i dea de gândit, bombăni Floyd ca pentru sine, 
satisfăcut, şi se lăsă pe spate să aştepte rezultatul. 

— ŞTIU TOATE ACESTEA. ŞI TOTUŞI, TREBUIE SĂ 
PLECAŢI PÂNĂ ÎN CINCISPREZECE ZILE. 

Altfel, presupun, vom fi atacați de fiinţe extraterestre, 
Mici, şi cu trei ochi. Dar e mai bine să-i fac pe plac lui Hal, 
poate îl prind pe glumeţ. 

— Nu pot lua avertismentul în serios dacă nu-i ştiu sursa. 
Cine l-a înregistrat? 

Nu se aştepta să capete cine ştie ce informaţie folositoare. 
Autorul glumei (sau autoarea?) îşi va fi acoperit cu 
siguranţă urmele. Răspunsul pe care îl primi era ultimul 
lucru la care se aştepta. 

— ACEASTA NU ESTE O ÎNREGISTRARE. 

Deci era un mesaj direct. Asta însemna că e fie de la Hal 
însuşi, fie de la cineva de pe Leonov. Nu percepea nici o 
decalare în timp. Sursa trebuia să fie foarte apropiată. 


— Atunci cine îmi vorbeşte? 

— AM FOST DAVID BOWMAN. 

Mai înainte de a se putea mişca, Floyd rămase multă 
vreme cu ochii ţintă în ecran. Gluma, care nu fusese nici la 
început prea amuzantă, mersese deja prea departe. Era de 
cel mai prost gust. Dar aşa, cel care era la capătul celălalt 
trebuia să se dea de gol. 

— Nu pot să accept o asemenea identitate fără o dovadă. 

— ÎNȚELEG. DAR ESTE IMPORTANT SĂ MĂ CREZI. 
PRIVEŞTE ÎN SPATELE TĂU. 

Încă înainte de apariţia pe ecran a ultimei propoziţii, care 
îi dădu fiori, Floyd începuse să se îndoiască de valabilitatea 
ipotezei sale. Întregul dialog avea ceva straniu, deşi nu ar fi 
putut spune exact ce. Dacă era o glumă, nu mai avea nici un 
sens. 

lar acum. Simţi părul de pe ceafă cum i se zbârleşte. 
Foarte încet, mai mult împotriva propriei voințe, îşi roti 
scaunul, cu spatele la tastele şi display-urile computerului şi 
cu faţa la pasarela îngustă acoperită cu Velcro. 

Atmosfera lipsită de forţa gravitaţiei de pe puntea de 
observaţie a lui Discovery era întotdeauna încărcată de 
praf, căci instalaţia de filtrare a aerului nu fusese încă 
repusă în funcţiune la întreaga ei capacitate. Razele 
paralele ale soarelui strălucitor, dar rece, pătrunzând prin 
ferestrele mari, luminau permanent miliarde de fire de praf 
care dansau, purtate de curent şi nu se aşezau niciodată - o 
veşnică demonstraţie de mişcare browniană. 

Doar că acum, cu toate aceste particule se întâmpla ceva 
ciudat; păreau să fie împinse, gonite dinspre un punct 
central, în acelaşi timp adunând altele înspre el, până se 
întâlniră toate pe suprafaţa unei sfere goale. Sfera aceasta, 
cu un diametru de un metru, rămase să plutească în aer ca 
un gigantic balon de săpun, numai că avea o suprafaţă 
granulară şi îi lipsea irizarea specifică. Apoi se alungi, 
formând un elipsoid, conturul începu să i se mototolească, 
făcând cute şi adâncituri. 


Fără surpriză - şi aproape fără nici un fel de teamă - Floyd 
realiză că lua forma unui om. 

Mai văzuse astfel de siluete, suflate în sticlă, prin muzee şi 
expoziţii ştiinţifice. Dar fantoma aceasta de praf nici măcar 
nu se apropia de o anatomie precisă; era ca o figurină brută 
din lut, sau ca una din operele de artă primitivă descoperite 
în adâncurile cine ştie cărei peşteri din Epoca de Piatră. 
Doar capul era modelat cu mai multă grijă; iar faţa, fără 
putinţă de îndoială, era a comandantului David Bowman. 

Dinspre panoul de comandă al computerului se auzi un 
sunet stins şi alb. Hal comuta de pe emisie vizuală pe una 
auditivă. 

— Bună seara, doctore Floyd. Acum mă crezi? 

Buzele nu se mişcau deloc; chipul rămânea o mască. Dar 
Floyd recunoscu vocea şi ultima urmă de îndoială i se risipi. 

— Îmi vine foarte greu, şi nici nu am prea mult timp. Am 
primit. Dezlegare să vă transmit avertismentul acesta. Mai 
aveţi numai cincisprezece zile. 

— Dar de ce. Şi ce eşti tu acum? Unde ai fost? 

Avea de pus un milion de întrebări, dar silueta fantomatică 
începuse deja să dispară, suprafaţa granulară se disipa din 
nou în particulele din care fusese alcătuită. Floyd încercă 
să-şi păstreze în minte imaginea, pentru ca mai târziu să se 
poată convinge că totul se întâmplase cu adevărat şi nu 
fusese doar un vis, aşa cum i se părea acum, uneori, că 
fusese prima întâlnire cu TMA-1. 

Ce ciudat că tocmai el, din atâtea miliarde de oameni care 
trăiseră vreodată pe planeta Pământ, avusese privilegiul să 
ia legătura, nu o dată, ci de două ori, cu o altă formă de 
inteligenţă! Căci ştia prea bine că ceea ce i se adresa acum 
trebuia să fie cu mult mai mult decât David Bowman. 

Era, de asemenea, şi ceva mai puţin. Numai ochii - cine le 
spusese odată „ferestre ale sufletului”? 

— Fuseseră reproduşi cu exactitate. Restul trupului era un 
gol fără personalitate, fără detalii. Nu avea nici o urmă de 
organe genitale sau caracteristici sexuale; şi asta era 


suficient ca să-şi dea seama cât de departe în urmă îşi 
lăsase David Bowman moştenirea umană. 

— La revedere, doctore Floyd. Ţine minte, cincisprezece 
zile. Nu voi mai putea lua legătura direct cu voi. Dar, dacă 
totul merge bine, poate am să vă mai trimit un mesaj. 

Pe când imaginea se dizolva, luând cu ea toate speranţele 
de a vedea deschizându-se un canal spre stele, Floyd nu se 
putu abţine să zâmbească la auzul vechiului clişeu al Erei 
Spațiale. „Dacă totul merge bine” - de câte ori nu auzise 
cuvintele acestea înaintea vreunei misiuni! Şi însemnau ele 
oare că ei - indiferent cine erau ei - aveau şi îndoieli faţă de 
cum se va termina totul? Dacă da, atunci lucrul acesta, în 
mod straniu, îi mai dădea curaj. Însemna că nu erau 
atotputernici. Şi alţii puteau să spere şi să viseze - şi să 
acţioneze. 

Fantoma pierise; nu rămăseseră decât firele de praf, care 
îşi reluaseră mişcarea necontrolată prin aer. 

VI. 

ÎNGHIŢITORUL DE LUMI 

42. Năluca din maşină 

— Îmi pare rău, Heywood, dar eu nu cred în fantome. 
Trebuie să existe o explicaţie raţională. Nu există lucruri pe 
care mintea omenească să nu le poată explica. 

— De acord, lania. Dar dă-mi voie să-ţi amintesc o 
observaţie celebră a lui Haldane: Nu numai că Universul 
este mai straniu decât ne închipuim, el este mai straniu şi 
decât ne putem închipui. 

— Şi Haldane, strecură şiret Curnow, a fost un bun 
comunist. 

— Poate, dar afirmaţia aceea poate fi folosită în sprijinul 
oricărei absurdităţi mistice. Comportamentul lui Hal trebuie 
să fie consecinţa programării lui. Această. Persoană pe care 
a creat-o trebuie să fie un produs artificial al creierului său. 
Nu-i aşa, doctore Chandra? 

Era ca şi cum ai fi fluturat o pânză roşie sub nasul unui 
taur; probabil că Tania era la capătul argumentelor. 


Surprinzător însă, reacţia lui Chandra fu foarte blândă, 
chiar şi pentru el. Părea preocupat, ca şi când s-ar fi gândit 
într-adevăr la posibilitatea unei noi aberaţii de 
comportament din partea computerului. 

— Trebuie să fi fost o informaţie primită din afară, 
căpitane Orlova. Hal nu putea produce o iluzie audio- 
vizuală atât de consistentă din nimic. Dacă raportul 
doctorului Floyd este corect, atunci cineva din afară trebuie 
că avea controlul. Şi asta în direct, de vreme ce nu au 
existat decalaje în conversaţie. 

— Asta înseamnă că eu sunt suspectul numărul unu, 
exclamă Max. Eram singurul treaz. 

— Nu fi caraghios, Max, îi răspunse Nikolai. Partea audio 
ar fi fost uşoară, dar nu se poate ca. Apariţia să fi fost 
aranjată, fără instrumente foarte sofisticate. Raze laser, 
câmpuri electrostatice - nu ştiu. Poate un iluzionist, pe 
scenă, poate să o facă, dar şi el are nevoie de un car de 
instrumente ajutătoare. 

— Staţi puţin! Spuse Zenia repede. Dacă toate astea s-au 
întâmplat cu-adevărat, atunci înseamnă că Hal are să-şi 
amintească şi că puteţi să-l întrebaţi. 

Vocea i se stingea pe măsură ce vedea pe feţele din jurul ei 
o expresie mohorâtă. Floyd fu primul căruia i se făcu milă 
de stânjeneala ei. 

— Am încercat, Zenia. Nu-şi aminteşte absolut nimic 
despre fenomenul acesta. Dar, după cum le-am spus şi 
celorlalţi, asta nu dovedeşte nimic. Chandra ne-a arătat că 
modulele de memorie ale lui Hal pot fi şterse în mod 
selectiv, iar modulele auxiliare de sintetizare a vorbirii nu 
au nimic de-a face cu structura principală. Ele pot fi puse în 
funcţiune fără ca Hal să fie conştient de asta. 

Făcu o pauză, apoi spuse, luând-o înaintea celorlalţi. 

— Recunosc că asta nu ne lasă prea multe posibilităţi. Fie 
eu am inventat toată povestea, fie că ea s-a petrecut cu 
adevărat. Ştiu că nu a fost vis, dar nu pot fi sigur că nua 
fost vreun fel de halucinație. Katerina însă mi-a văzut fişele 


medicale şi ştie că nu aş fi aici dacă aş fi avut astfel de 
probleme. Sigur, posibilitatea nu poate fi exclusă complet, şi 
n-am să vă învinuiesc dacă o veţi considera ipoteza cea mai 
probabilă. În locul vostru aş face la fel. Singurul fel în care 
pot să vă conving că nu am visat, ar fi să vă dau nişte 
dovezi. Aşa că daţi-mi voie să vă reamintesc câteva alte 
lucruri stranii care s-au petrecut recent. Ştim că Dave 
Bowman a intrat în Frate. În Zagadka. Ceva a ieşit de-acolo 
şi s-a îndreptat spre Pământ. Vasili l-a văzut, nu eu. A urmat 
apoi explozia misterioasă a rachetei voastre orbitale. 

— A rachetei voastre. 

— Pardon, a Vaticanului. Şi e curios şi faptul că, la puţină 
vreme după aceea, doamna Bowman a murit liniştită, fără 
vreo cauză medicală aparentă. Eu nu spun că e o legătură 
între toate acestea, dar ştiţi cum se spune: o dată e 
accident; de două ori e coincidenţă; de trei ori e 
conspirație. 

— Şi mai e ceva, îl întrerupse Max, cu un entuziasm brusc. 
Am văzut într-unul din buletinele zilnice şi era doar o ştire 
scurtă. O veche prietenă a comandantului Bowman 
pretinde că a primit un mesaj de la el. 

— Da, am văzut şi eu raportul, spuse Saşa. 

— Şi nu aţi spus nimic până acum? Întrebă Floyd uimit. 

Ambii se fâstâciră. 

— Păi, totul a fost luat cam în glumă, spuse Max moale. De 
fapt, soţul femeii a povestit. După aceea, ea a negat. Cred. 

— Comentatorul a spus că nu e decât un truc publicitar - 
ca şi erupția de OZN-uri care au apărut cam în aceeaşi 
perioadă. În prima săptămână erau cu zecile; pe urmă 
rapoartele au încetat. 

— Poate unele dintre ele erau reale. Dacă nu a fost şters, 
poţi să găseşti programul acela în arhivele navei, sau să ceri 
să ţi-l mai trimită o dată de la Centrul de control? 

— N-o să mă convingeţi nici cu o sută de poveşti, pufni 
Tania. Eu am nevoie de dovezi. 

— Ca de exemplu? 


— A, ceva ce Hal să nu aibă de unde şti şi ce niciunul din 
noi să nu-i fi putut spune. O manifes. Manifestare. Fizică. 

— Un miracol sănătos, ca pe vremuri? 

— Da, ceva de genul acesta. Între timp, nu vom comunica 
nimic Centrului de control. Şi ţi-aş sugera să faci acelaşi 
lucru, Heywood. 

Floyd ştia ce înseamnă un ordin şi dădu din cap, 
acceptând, dar fără prea mare plăcere. 

— Perfect de acord. Dar aş avea o propunere. 

— Da? 

— Ar trebui să începem să ne punem la punct nişte 
planuri. Să presupunem că avertismentul e real - după cum 
eu, unul, sunt convins că e. 

— Şi ce putem face? Absolut nimic. Desigur, putem să-l 
părăsim pe Jupiter oricând dorim, dar nu ne putem înscrie 
pe o orbită de întoarcere spre Pământ decât când se va 
deschide fereastra de lansare. 

— Adică patru zile după ultimul termen. 

— Da. Aş vrea şi eu să plecăm mai devreme, dar nu avem 
destul combustibil pentru o orbită de energie mai mare. 

Vocea 'Taniei se stinse într-o intonaţie de nehotărâre, care 
nu-i era caracteristică. 

— Voiam să vă anunţ ceva mai încolo, dar dacă tot 
discutăm subiectul. 

Se auzi o respiraţie simultană şi întregul auditoriu tăcu 
brusc. 

— Aş dori să ne amânăm plecarea cu cinci zile, pentru a 
putea aborda o orbită mai apropiată de orbita ideală 
Hohmann, care să ne lase o rezervă mai mare de 
combustibil. 

Anunţul nu era neaşteptat, şi totuşi fu primit cu un cor de 
gemete. 

— Şi ce consecinţe va avea asupra sosirii? Întrebă 
Katerina, pe un ton care nu prevestea nimic bun. 

Cele două femei redutabile se priviră o secundă ca doi 
adversari cu forţe egale, care se respectă reciproc, dar care 


niciunul nu vrea să cedeze teren. 

— Zece zile, spuse Tania, în cele din urmă. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată, spuse Max vesel, 
într-o încercare de a mai descărca atmosfera, dar fără să 
reuşească prea bine. 

Floyd abia dacă băgă de seamă; era adâncit în propriile 
gânduri. Pentru el şi colegii lui, durata călătoriei nu avea 
nici o importanţă, fiindcă ei vor fi adormiţi. Dar nu asta 
conta acum. 

Era sigur - şi conştiinţa acestui fapt îl umplea de o 
disperare neputincioasă - că, dacă nu plecau înainte de 
termenul misterios, nu vor mai pleca deloc. 

Situaţia este incredibilă, Dimitri, şi teribil de 
înfricoşătoare. Tu eşti singurul om de pe Pământ care ştie 
ce se întâmplă, dar foarte curând Tania şi cu mine vom avea 
o discuţie cu Centrul de control. 

Chiar şi unii dintre compatrioţii tăi materialişti sunt gata 
să accepte - cel puţin ca ipoteză de lucru - ideea că o 
entitatel l-a. Să zicem l-a invadat pe Hal. Saşa a găsit o 
expresie foarte potrivită: Năluca din Maşină. 

Teoriile abundă; Vasili scoate una nouă în fiecare zi. Cele 
mai multe sunt variaţiuni la vechiul clişeu science fiction al 
câmpului energetic organizat. Dar ce fel de energie? Nu 
poate fi electrică, fiindcă instrumentele noastre ar fi 
detectat-o uşor. Acelaşi lucru şi cu radiaţiile - sau măcar 
acelea pe care le cunoaştem noi. Vasili e din ce în ce mai 
departe, vorbeşte despre unde verticale de neutrino şi 
intersectări cu spaţii cu mai multe dimensiuni. Tania 
denumeşte toate astea absurdităţi mistice - o expresie 
favorită a ei - şi sunt mai aproape ca oricând să se certe. 
Aseară chiar i-am auzit ţipând unul la altul. Şi asta nu face 
bine moralului. 

Mă tem că suntem cu toţii stresaţi şi suprasolicitaţi. 
Avertismentul acesta, şi amânarea datei plecării, s-au 
adăugat sentimentului de frustrare în faţa nereuşitei totale 
în a obţine ceva de la Fratele mai Mare. Ne-ar fi folosit dacă 


am fi putut comunica cu obiectul care spune că e Bowman? 
Pe unde-o fi acum? Poate că, după acea primă întâlnire, nu 
l-am mai interesat? Ce multe lucruri ne-ar fi putut spune, 
dacă ar fi vrut! La dracu şi ciort vozmi! Fir-ar să fie, iar am 
început să vorbesc detestabila rusleză a lui Saşa. Să trecem 
la alt subiect. 

Nu pot să-ţi mulţumesc îndeajuns pentru tot ce ai făcut şi 
pentru că mi-ai povestit cum stau lucrurile acasă. Mă simt 
un pic mai bine acum - poate că cea mai bună rezolvare 
pentru orice problemă e o problemă încă şi mai mare. 

Pentru prima dată, încep să mă întreb dacă vreunul din noi 
va mai vedea vreodată Pământul. 

43. Exerciţiu de gândire. 

Când petreci mai multe luni la rând cu un grup mic şi 
izolat de oameni, devii sensibil la stările de spirit şi 
emoţionale ale tuturor membrilor săi. Floyd simţea acum o 
schimbare abia sesizabilă în atitudinea celorlalţi faţă de el; 
forma de manifestare cea mai evidentă era reapariţia 
apelativului „Doctore Floyd”, pe care nu îl auzise de atâta 
vreme, încât uneori întârzia să răspundă. 

Ştia că nimeni nu credea că înnebunise cu adevărat, era 
doar o posibilitate care trebuia luată în considerare. Nu-l 
deranja, mai degrabă i se părea amuzant. Dar luă cu toată 
seriozitatea hotărârea să le demonstreze că era întreg la 
minte. 

O dovadă, chiar dacă nu zdrobitoare, tot avea de pe 
Pământ. Jose Fernandez continua să susţină că soţia sa îi 
vorbise despre o întâlnire cu David Bowman, în timp ce ea 
însăşi continua să nege şi să refuze să vorbească cu orice 
reprezentant al presei. Era greu de crezut că bietul Jose ar 
fi avut vreun motiv să inventeze o istorie atât de stranie, 
mai ales că Betty părea să fie o femeie foarte încăpăţânată 
şi cu un temperament foarte iute. De pe patul de spital, 
soţul declarase că încă o iubeşte şi că nu fusese decât o 
neînțelegere trecătoare. 


Floyd spera că răceala cu care îl trata Tania era la fel de 
trecătoare. Era convins că şi ei îi plăcea situaţia aceasta tot 
atât de puţin ca şi lui, şi atitudinea ei nu era special 
asumată. Pur şi simplu, se întâmplase ceva care nu se 
potrivea cu convingerile ei şi la care, în consecinţă, evita să 
se mai gândească. Ceea ce însemna că avea de-a face cu 
Floyd cât mai puţin posibil, ceea ce, şi în cazul acestuia, se 
întâmpla într-un moment foarte nefericit, mai ales acum, 
când etapa cea mai grea a misiunii lor se apropia cu 
repeziciune. 

Logica planului de acţiune al Taniei nu fusese uşor de 
explicat miliardelor de oameni care aşteptau pe Pământ - şi 
mai ales reţelelor de televiziune, nerăbdătoare, care se 
plictisiseră să tot transmită aceeaşi neschimbată imagine a 
Fratelui mai Mare. „Aţi bătut tot drumul până acolo, care a 
costat enorm, şi-acum staţi şi vă uitaţi la el! De ce nu faceţi 
ceva?” Tuturor acestor critici, Tania le dăduse acelaşi 
răspuns: „O să fac, de îndată ce se deschide fereastra de 
lansare, pentru a putea pleca imediat în cazul în care 
stârnim o reacţie de adversitate.” 

Planurile pentru ultimul asalt asupra Fratelui mai Mare 
fuseseră deja puse la punct şi aprobate de Centrul de 
control. Leonov avea să se apropie încet, sondând pe toate 
frecvențele şi la puteri din ce în ce mai mari şi ţinând 
permanent legătura cu Pământul. Când vor stabili contactul 
direct, vor încerca să ia mostre, fie prin forare, fie prin 
spectroscopie cu laser. Nu aveau speranţe prea mari într-o 
reuşită a acestor eforturi, după cum, după un deceniu 
întreg de cercetări, TMA-1 continua să se opună tuturor 
încercărilor de a analiza materialul din care era făcut. Cele 
mai competente eforturi ale oamenilor de ştiinţă, în această 
direcţie, se asemănau cu încercarea unor locuitori ai Epocii 
de Piatră de a străpunge armura unui depozit de bancă cu 
ajutorul topoarelor de cremene. 

În final, pe suprafeţele Fratelui mai Mare vor fi montate 
sonare şi alte instrumente seismice. În acest scop fuseseră 


aduşi o serie întreagă de adezivi şi, dacă ei nu vor 
funcţiona, atunci se putea recurge la câţiva kilometri de 
sfoară, sfoară clasică, obişnuită, deşi ideea de a înfăşură cel 
mai profund mister al sistemului solar, ca pe un pachet pe 
care vrei să îl trimiţi prin poştă, părea puţin caraghioasă. 

Abia când Leonov va fi parcurs deja o bună bucată din 
drumul de înapoiere, se vor detona şi nişte mici încărcături 
de exploziv, în speranţa că undele de şoc propagate prin 
structura Fratelui mai Mare vor da la iveală ceva date 
despre ea. Această ultimă măsură fusese dezbătută 
îndelung, pe de o parte de cei care susțineau că ea nu va da 
nici un rezultat, pe de altă parte de cei care se temeau că 
ea va da rezultate prea multe. 

Timp îndelungat, Floyd pendulase între cele două poziţii; 
acum, problema îşi pierduse din importanţă. 

Clipa contactului cu Fratele mai Mare - momentul cel mai 
important, care ar fi trebuit să fie punctul culminant al 
expediției - era dincolo de misteriosul lor ultimatum. 
Heywood Floyd era convins că ea aparţinea unui viitor care 
nu va exista niciodată, dar nu putea convinge pe nimeni că 
avea dreptate. 

Şi nici măcar asta nu era aşa important. Chiar dacă i-ar fi 
convins, tot nu puteau face nimic. 

Ultimul om de la care ar fi aşteptat o rezolvare a acestei 
dileme era Walter Curnow. Fiindcă Walter era aproape 
arhetipul inginerului cu simţ practic, bănuitor atunci când 
avea de-a face cu sclipiri de geniu şi cu improvizații de 
moment. Ultimul lucru de care ar fi putut fi acuzat era 
genialitatea; şi uneori, aceasta era necesară pentru a vedea 
lucrurile cele mai evidente. 

— Consideră toată chestia asta ca pe un exerciţiu pur 
intelectual, începuse el într-un fel ezitant, care nu-i era 
deloc caracteristic. Nu mă deranjează dacă mă faci praf. 

— Dă-i drumul, răspunse Floyd. Am să te ascult până la 
capăt, politicos. Atâta lucru pot să fac şi eu, fiindcă toată 


lumea a fost foarte politicoasă cu mine. Prea politicoasă, mă 
tem. 

Curnow zâmbi ştrengăreşte. 

— Şi poţi să-i condamni? Dar dacă te consolează cumva, 
sunt acum cel puţin trei oameni care te iau în serios şi care 
se întreabă ce ar trebui să facem. 

— Eşti şi tu unul din cei trei? 

— Nu, eu sunt pe muchie, ceea ce nu e prea confortabil. 
Dar dacă tu ai dreptate, eu n-am chef să stau aici şi să 
aştept să mi se întâmple ce mi s-o întâmpla. Părerea mea e 
că pentru orice problemă există o soluţie, dacă ştii unde să 
o cauţi. 

— Mi-ar plăcea grozav să aud care e aceea. Ştiu că eu unul 
am căutat-o destul. Dar probabil nu acolo unde trebuie. 

— Probabil. Dacă vrem s-o ştergem mai repede de-aici, să 
zicem în cincisprezece zile, avem nevoie de un delta ve 
suplimentar de circa treizeci de kilometri pe secundă. 

— Da, aşa spun calculele lui Vasili. Nu mi-am mai bătut 
capul să verific, dar sunt sigur că aşa e. La urma urmelor, el 
ne-a adus până aici. 

— Şi tot el ne-ar putea scoate de-aici, dacă ar avea 
combustibilul necesar. 

— Şi dacă am avea un transportor Star Trek, cu fascicul 
luminos, am putea să fim pe Pământ într-o oră. 

— Cum am un moment liber, am să încerc să încropesc 
unul. Între timp, însă, dă-mi voie să-ţi spun că avem câteva 
sute de tone de combustibil de cea mai bună calitate, la 
numai câteva sute de metri, în rezervoarele lui Discovery. 

— Am mai discutat chestiunea asta de zeci de ori. Nu avem 
nici o posibilitate să mutăm combustibilul acesta în 
rezervoarele lui Leonov. Nu avem nici conductele şi nici 
pompele necesare. Şi amoniacul lichid nu-l poţi căra cu 
găleata, nici prin părţile astea ale sistemului solar. 

— Exact. Dar nici nu e nevoie. 

— Ha? 


— Îl ardem acolo unde se găseşte. O folosim pe Discovery 
ca primă treaptă, să ne propulseze pe drumul spre casă. 

Dacă ar fi auzit propunerea aceasta făcută de oricine 
altcineva, Floyd ar fi râs. Aşa, rămase timp de câteva 
secunde cu gura căscată, înainte de a reuşi să se gândească 
la un comentariu potrivit. Nu putu să spună decât: 

— Fir-ar al dracului! Trebuia să mă gândit! 

Primul pe care îl abordară fu Saşa. Îi ascultă cu răbdare, 
îşi ţuguie buzele, apoi interpretă un rallentando pe tastele 
computerului. Când apăru răspunsul, dădu din cap, 
meditativ. 

— Aveţi dreptate. Ne-ar putea da viteza suplimentară de 
care avem nevoie pentru o plecare devansată. Dar se pun 
câteva probleme de ordin practic. 

— Ştim. Cum legăm navele între ele. Impulsul descentrat 
atunci când Discovery va fi singura care funcţionează. 
Desprinderea în momentul cel mai potrivit. Dar la toate 
astea, există şi răspunsuri. 

— Văd că v-aţi făcut atent temele. Dar ne pierdem vremea. 
N-o s-o convingeţi niciodată pe Tania. 

— Nici nu sper să o convingem, în clipa asta, răspunse 
Floyd. Dar aş vrea să ştie şi ea că există această posibilitate. 
Ce zici, ne susţii? 

— Nu ştiu. Oricum, vin să vă privesc. Are să fie interesant. 

Tania îl ascultă cu mai multă răbdare decât se aşteptase 
Floyd, dar cu o lipsă de entuziasm evidentă. Totuşi, când îşi 
termină expunerea, reacţia ei fu una de admiraţie reţinută. 

— Foarte ingenios, Heywood. 

— Nu mă felicita pe mine. Lui Walter i se cuvin laudele. 
Sau reproşurile. 

— Nu cred că vor fi prea multe, nici din unele, nici din 
altele. Oricum nu va fi niciodată mai mult decât un. Cum 
numea Einstein genul ăsta de lucru? „un exerciţiu de 
gândire”. A, s-ar putea să funcţioneze, teoretic cel puţin. 
Dar cu ce riscuri! Atâtea lucruri ar putea merge prost! Nu 
mă gândesc să o iau în considerare decât dacă avem dovezi 


absolute şi incontestabile că suntem în pericol. Cât despre 
pericol, Heywood, nu văd nici o dovadă. 

— Asta aşa e. Dar măcar acum ştii că există o alternativă. 
Te deranjează dacă punem la punct şi detaliile tehnice, 
pentru orice eventualitate? 

— Deloc - atâta vreme cât nu vă ţin din activităţile de 
pregătire pentru zbor. Pot să vă spun că ideea mă intrigă şi 
pe mine. Dar e o pierdere de vreme; nu voi fi niciodată de 
acord cu ea. Decât dacă David Bowman mi se arată mie 
personal. 

— Dar chiar şi-aşa, ai fi oare de acord, Tania? 

Căpitanul Orldva zâmbi, fără prea multă veselie. 

— Ştii ceva, Heywood? Nu sunt prea sigură Ar trebui să fie 
foarte convingător. 

44. Cum să te faci mai repede nevăzut. 

Era un joc fascinant la care toată lumea lua parte, dar 
numai când nu avea de lucru. Chiar şi Tania participase cu 
idei la „exerciţiul de gândire”, cum continua să-l numească. 

Floyd ştia foarte bine că toată această activitate era 
generată nu de teama în faţa unei primejdii necunoscute, 
pe care el era singurul care o lua în serios, ci de minunata 
perspectivă de a se întoarce pe Pământ cu cel puţin o lună 
mai devreme decât s-ar fi aşteptat. Dar, oricare ar fi fost 
motivele, el era mulţumit. Făcuse tot ce era în puterea lui, 
restul era în mâna destinului. 

Aveau noroc cu un detaliu, fără de care proiectul s-ar fi 
născut mort. Leonov, scurt şi bondoc, făcut să treacă în 
siguranţă prin atmosfera jupiteriană în timpul manevrelor 
de frânare, avea mai puţin de jumătate din lungimea lui 
Discovery, ceea ce făcea ca el să poată fi uşor luat în cârcă 
de nava mai mare. lar suportul antenei, amplasat la mijlocul 
său, era un excelent punct de ancorare - în speranţa că va 
fi destul de rezistent ca să ţină greutatea lui Leonov în timp 
ce Discovery se mişca. 

În următoarele câteva zile, Centrul de control fu surprins 
de cererile ciudate de materiale. Analize de rezistenţă 


pentru ambele nave, în condiţii speciale; efecte ale unei 
deplasări descentrate; puncte neobişnuit de rezistente, sau 
de slabe, în structura ambelor nave - iată numai câteva 
dintre întrebările mai stranii cărora inginerii, stupefiaţi, 
trebuiră să le găsească răspuns. 

— S-a întâmplat ceva? Întrebau ei neliniştiţi. 

— Nu s-a întâmplat nimic, răspundea Tania. Doar încercăm 
diferite soluţii. Mulţumim pentru colaborare. Încheiat 
mesajul. 

Între timp, programul se desfăşura conform planului. Pe 
ambele nave, toate sistemele erau atent verificate şi 
pregătite pentru o călătorie separată spre casă; Vasili făcea 
simulări ale diferitelor traiectorii, iar Chandra i le dădea lui 
Hal, după ce fuseseră deparazitate, pentru ca acesta să 
facă o ultimă verificare. Şi Tania lucra împreună cu Floyd la 
planul de abordare a Fratelui mai Mare, ca doi generali 
care plănuiesc o invazie. 

Era motivul pentru care făcuse drumul până aici şi cu 
toate astea, lui Floyd nu-i stătea inima la el. Trecuse printr- 
o experienţă pe care nu o putea împărtăşi cu nimeni, nici 
chiar cu aceia care îi dădeau crezare. Îşi făcea cu 
conştiinciozitate datoria, dar în cea mai mare parte a 
timpului, mintea lui era în altă parte. 

Tania înţelegea perfect. 

— Încă mai speri în miracolul care să mă convingă, nu-i 
aşa? 

— Sau care să mă RĂSconvingă pe mine - ar fi la fel de 
bine. Dar incertitudinea îmi displace. 

— Şi mie. Dar nu va mai dura mult acum, într-un fel sau 
altul. 

Aruncă o privire display-ului pe care erau datele curente 
ale navei, unde pâlpâia uşor numărul 20. Era cea mai 
inutilă informaţie de pe întreaga navă, oricine ştia perfect 
câte zile mai erau până la deschiderea ferestrei de lansare. 

Iar asaltul asupra lui Zagadka era programat. 


Pentru a doua oară, Floyd era cu spatele atunci când se 
întâmplă ciudăţenia. Oricum, nu avea prea multă 
importanţă; chiar şi cea mai vigilentă cameră nu prinsese 
mai mult decât o ceaţă între un cadru plin şi următorul gol. 

Era din nou la bordul lui Discovery, împărțind schimbul din 
cimitir cu Saşa, care era pe Leonov. 

Ca de obicei, noaptea se scursese fără evenimente; 
sistemele automate îşi făceau datoria cu eficienţa obişnuită. 
În urmă cu un an, Floyd nici nu ar fi crezut că se va învârti 
în jurul lui Jupiter într-o zi, la numai câteva sute de mii de 
kilometri, fără să-i acorde mai mult decât câte o privire din 
când în când, încercând, în acelaşi timp, şi fără prea mare 
succes, să citească Sonata Kreutzer în original. După 
părerea lui Saşa acesta rămânea cel mai bun exemplu de 
ficţiune erotică din literatura rusă (respectabilă), dar Floyd 
încă nu ajunsese destul de departe ca să verifice dacă era 
adevărat. Şi nici nu va mai ajunge vreodată. 

La ora 01,25 atenţia îi fu distrasă de o explozie 
spectaculoasă, deşi nu neaşteptată, pe Io. Un nor imens, ca 
o umbrelă, se răspândi în spaţiu, apoi căzu, împrăştiindu-şi 
resturile pe solul incandescent de dedesubt. Floyd văzuse 
asemenea erupții cu zecile, dar îl fascinau la fel de tare de 
fiecare dată. 1 se părea de necrezut că o lume atât de mică 
poate fi locul de desfăşurare a unor energii atât de uriaşe. 

Ca să vadă mai bine, se mută la o altă fereastră de 
observaţie. Şi ceea ce văzu acolo, sau mai degrabă ce nu 
văzu, îl făcu să uite şi de Io şi de orice altceva. 

Când îşi reveni şi se convinse că nu suferea - din nou? 

— De halucinaţii, chemă nava cealaltă. 

— Bună dimineaţa, Woody, căscă Saşa. Nu, sigur că nu 
dormeam. Cum merge cu bătrânul Tolstoi? 

— Nu merge. Uită-te afară şi spune-mi ce vezi. 

— Nimic neobişnuit pentru partea asta a cosmosului. Io, 
care-şi face numărul. Jupiter. Stele. Dumnezeule mare! 

— Îţi mulţumesc pentru confirmarea că sunt întreg la 
minte. Cred că ar trebui să o trezim pe Tania. 


— Desigur. Şi pe toţi ceilalţi. Woody. Mi-e frică. 

— Dacă nu ţi-ar fi, ar însemna că eşti prost. Hai. Tania? 
Tania? Sunt Woody. Îmi pare rău că te trezesc, dar 
miracolul tău s-a petrecut. Fratele mai Mare a dispărut. Da, 
a şters-o. După trei milioane de ani s-a hotărât să plece. 
Cred că el ştie ceva ce noi nu ştim. 

Grupul care se adună, timp de cincisprezece minute, 
pentru o discuţie rapidă acolo pe puntea de observaţie, era 
destul de posomorât. Chiar şi cei care abia se duseseră la 
culcare se treziră imediat şi sorbeau acum din baloane cu 
cafea, privind din când în când peisajul neobişnuit, şocant, 
din dreptul ferestrelor lui Leonov, ca să se convingă că 
Fratele mai Mare într-adevăr dispăruse. 

— Trebuie că el ştie ceva ce noi nu ştim. 

Saşa repetase fraza lui Floyd, iar acum aceasta rămăsese 
să plutească ameninţător prin aer. Fiindcă pusese în cuvinte 
ceea ce acum era în mintea tuturor, chiar şi a Taniei. 

Era încă prea devreme pentru „V-am spus eu!” - şi nici nu 
mai conta dacă avertismentul avusese sau nu vreo valoare! 
Chiar şi dacă şederea ar fi fost în condiţiile cele mai sigure, 
ea tot nu mai avea nici un sens. Dacă nu mai aveau ce 
cerceta, ar fi mai bine să pornească spre casă, cât mai 
repede posibil. Dar nu era chiar atât de simplu. 

— Heywood, spuse Tania, sunt gata acum să iau 
avertismentul acela sau ce va fi fost el, mult mai în serios. 
După tot ce s-a întâmplat, ar fi o prostie să nu o fac. Dar şi 
dacă aici suntem în pericol, tot trebuie să comparăm cele 
două riscuri. Cuplarea lui Leonov cu Discovery, funcţionarea 
lui Discovery cu sarcina aceea uriaşă, descentrată, 
deconectarea navelor în câteva minute, în aşa fel încât să 
ne putem porni motoarele la momentul potrivit - toate 
acestea sunt sarcini pe care nici un căpitan nu şi le asumă 
fără nişte motive foarte serioase, aş spune chiar 
copleşitoare. Şi nici măcar acum eu nu am aceste motive. 
Am numai cuvântul unei. Năluci. Pentru un tribunal, asta nu 
e o dovadă prea solidă. 


— Nici pentru o comisie de investigaţii, spuse Walter 
Curnow, pe un ton neobişnuit de moale, chiar dacă te 
susţinem cu toţii. 

— Da, Walter, m-am gândit şi la asta. Dar dacă ajungem 
acasă, asta va justifica orice - dacă nu, nu mai contează 
prea mult, nu? Oricum, nu voi lua acum o hotărâre. Mai 
întâi raportăm Centrului, apoi mă duc să mă culc. Am săvă 
spun dimineaţă ce am decis, fiindcă noaptea e un sfetnic 
bun. Heywood, Saşa, vreţi să veniţi cu mine sus, pe punte? 
Trebuie să-i trezim pe cei de la Centrul de control, apoi vă 
veţi relua cartul. 

Noaptea nu îşi epuizase încă toate surprizele. Undeva pe 
orbita din jurul lui Marte, scurtul lor raport se încrucişă pe 
drum cu unul care venea în sens invers. 

În cele din urmă, Betty Fernandez vorbise. Atât cei de la 
CIA, cât şi Agenţia Naţională pentru Securitate erau furioşi: 
linguşirile lor, combinate cu îndemnuri la patriotism şi cu 
ameninţări mascate dăduseră greş, în timp ce producătorul 
unei reţele de televiziune amărâte reuşise, intrând pentru 
totdeauna în analele Videodomului. 

Fusese pe jumătate noroc, pe jumătate inspiraţie. Şeful 
departamentului de ştiri de la „Salut, Terra” realizase brusc 
că unul din membrii echipei sale semăna izbitor cu David 
Bowman; asemănarea fusese dusă la perfecţiune de o 
macheuză bună. Jose Fernandez ar fi putut să-l avertizeze 
pe tânăr că îşi asumă un risc mare, dar acesta avu norocul 
pe care îl au uneori cei curajoşi. Betty capitulase în clipa în 
care el pusese piciorul în casă. Până să-l dea - fără 
brutalitate - pe uşă afară, aflase tot ce era important din 
întreaga poveste. Şi, spre cinstea lui, prezentase totul fără 
cinismul aluziv caracteristic reţelei sale. Asta îi adusese 
premiul Pulitzer pe anul acela. 

— Ar fi fost bine, îi spuse Floyd, destul de îngrijorat, lui 
Saşa, dacă vorbea mai devreme. M-ar fi scăpat de o 
grămadă de necazuri. Oricum, lucrurile sunt hotărâte 


acum. Tania nu mai poate avea îndoieli. Dar o s-o lăsăm 
până se trezeşte, de acord? 

— Desigur, nu e urgent, deşi e important. Şi-apoi, Tania 
are nevoie de somn. Am o presimţire că niciunul din noi nu 
va dormi prea mult de-acum încolo. 

Sunt convins, îşi spuse Floyd în gând. Era foarte obosit 
dar, chiar şi dacă nu ar fi fost de cart, tot nu ar fi putut 
dormi. Mintea îi lucra febril, analizând evenimentele acelei 
nopţi extraordinare, încercând să anticipeze următoarea 
surpriză. 

Pe de o parte, avea un sentiment de mare uşurare: orice 
incertitudine în legătură cu plecarea se ştersese; Tania nu 
mai putea avea vreo obiecţie. 

Rămânea însă o şi mai mare întrebare: ce se întâmpla? 

Un singur moment din viaţa lui Floyd mai fusese atât de 
tensionat. În tinereţe, plecase împreună cu nişte prieteni, 
cu canoele, în josul unui afluent al râului Colorado, şi se 
rătăciseră. 

Apele îi purtaseră din ce în ce mai iute la vale, între pereţii 
canionului, nu complet la întâmplare, dar cu numai atâta 
control asupra bărcilor, încât să nu se scufunde. Era posibil 
ca înaintea lor să se afle praguri, poate chiar o cascadă, nu 
ştiau. Şi oricum, mare lucru tot nu puteau face. 

Acum, din nou, Floyd se simţea prins în strânsoarea unor 
forţe irezistibile, care îi târau, pe el şi pe însoțitorii săi, într- 
o direcţie necunoscută. Şi de data aceasta primejdiile nu 
erau numai nevăzute; ele puteau fi dincolo de capacitatea 
de înţelegere umană. 

45. Fuga. 

Aici Heywood Floyd, cu ceea ce cred, sper, că va fi ultimul 
meu raport din Lagrange. 

Ne pregătim pentru întoarcerea acasă; în câteva zile vom 
părăsi locul acesta ciudat, de pe linia care leagă pe Jupiter 
de Io, unde ne-am întâlnit cu obiectul uriaş, dispărut în mod 
misterios, pe care l-am botezat Fratele mai Mare. Încă nu 
avem nici o idee unde a dispărut, şi de ce. 


Din mai multe motive, am considerat că este mai bine să 
nu rămânem aici mai mult decât este necesar. Şi vom putea 
pleca cu cel puţin două săptămâni mai devreme decât era 
planificat, folosind nava americană Discovery ca rachetă de 
lansare pentru Leonov. 

Ideea de la care am pornit este simplă: cele două nave vor 
fi cuplate, una în cârca celeilalte. Discovery îşi va arde 
prima combustibilul, propulsând ambele nave în direcţia 
dorită. Când combustibilul se va fi epuizat, vom face 
decuplarea ca la o primă treaptă obişnuită, iar Leonov îşi va 
porni propriile motoare. Nu le vom folosi mai devreme, căci 
ar însemna să risipim energie, târând după noi greutatea 
moartă a lui Discovery. 

Şi ne vom mai folosi şi de un alt truc care, la fel cu multe 
alte concepte care fac posibile călătoriile în spaţiu, pare să 
sfideze legile bunului simţ. Deşi scopul nostru este să ne 
îndepărtăm de Jupiter, prima mişcare va fi să ne apropiem 
de el cât mai mult. 

Desigur, am mai făcut o dată asta când ne-am folosit de 
atmosfera jupiteriană ca să pierdem din viteză şi să ne 
înscriem pe orbită, în jurul planetei. De data aceasta nu ne 
vom apropia la fel de mult, dar o vom face totuşi. 

Prima noastră etapă de ardere aici, pe orbita lui lo, la 
350.000 de kilometri, ne va reduce din viteză în aşa fel 
încât să ne lase să ne apropiem de Jupiter şi să ştergem 
doar atmosfera acestuia. Apoi, când ne vom afla în punctul 
cel mai apropiat, vom începe arderea cât mai repede şi mai 
puternic posibil, injectându-l pe Leonov pe orbita de 
întoarcere spre Pământ. 

Care e rostul unei asemenea manevre trăsnite? Ea poate fi 
justificată prin calcule matematice complexe, dar cred că 
principiul de la care se pleacă e destul de uşor de înţeles. 

Pe măsură ce ne lăsăm să cădem în câmpul gravitațional 
de o forţă imensă al lui Jupiter, câştigăm în viteză, şi deci în 
energie. Şi când spun „noi”, asta înseamnă atât navele, cât 
şi combustibilul pe care îl transportă. 


Iar combustibilul îl vom arde chiar aici, la fundul „puţului 
gravitațional”, nu avem să-l cărăm iar cu noi, sus. În 
momentul în care va fi ejectat din reactoare, el îşi va 
împărţi cu noi o parte din energia cinetică acumulată. Asta 
înseamnă că vom fi captat forţa gravitaţională a lui Jupiter, 
care să ne dea o mai mare viteză pe drumul de întoarcere. 
Fiindcă atunci când am sosit ne-am folosit de aceeaşi 
atmosferă pentru a reduce excesul de viteză, acesta este 
unul din cazurile rarisime în care Mama Natură, de obicei 
atât de zgârcită, ne permite să ne folosim de ea şi în sens 
invers. 

Cu ajutorul acestui triplu impuls - combustia lui Discovery, 
a sa proprie şi gravitația lui Jupiter - Leonov se va îndrepta 
spre Soare pe o traiectorie hiperbolică încheiată pe 
Pământ, cinci luni mai târziu. Cu cel puţin două luni mai 
devreme decât am fi reuşit în orice alt fel. 

Vă veţi întreba, desigur, ce se va întâmpla cu preţioasa 
Discovery. Evident, nu o putem aduce acasă sub control 
automat, aşa cum ne gândisem iniţial. Fără combustibil, ea 
va fi neputincioasă. 

Dar o vom lăsa în deplină siguranţă. Va continua să se 
învârtească în jurul lui Jupiter, pe o orbită foarte alungită, 
ca o cometă captivă. Şi poate, într-o zi, o altă expediţie o va 
intercepta, cu suficient combustibil pentru a o aduce înapoi 
pe Terra. Dar cu siguranţă că acest lucru nu se va întâmpla 
mulţi ani de-acum încolo. 

Şi acum trebuie să ne pregătim de plecare. Mai sunt încă 
multe de făcut şi nu ne vom putea odihni decât când ultima 
etapă de ardere ne va aşeza pe traiectoria spre casă. 

Nu ne va părea rău că plecăm, chiar dacă nu ne-am atins 
toate obiectivele. Misterul - sau poate ameninţarea - 
dispariţiei Fratelui mai Mare încă ne mai bântuie, dar nu 
mai e nimic de făcut în această direcţie. 

Am făcut tot ce puteam face, acum ne întoarcem acasă. 

Aici Heywood Floyd, închei mesajul. 


Auditoriul redus, care se va multiplica de multe milioane 
de ori o dată ce mesajul va ajunge pe Pământ, aplaudă 
ironic. 

— Nu cu voi vorbeam, se răsti Floyd, stânjenit. Şi oricum, 
nu era pentru urechile voastre. 

— Ca de obicei, ţi-ai făcut treaba cu competenţă, Floyd, 
spuse Tania, ca să-l consoleze. Şi sunt sigură că toţi cei de- 
aici sunt de acord cu tot ce le-ai spus celor de pe Pământ. 

— Nu chiar, se auzi o voce, atât de încet, încât trebuiră să- 
şi încordeze auzul ca să o prindă. Mai e o problemă. 

În cabina de observaţie se făcu deodată linişte perfectă. 
Pentru prima dată după multe săptămâni, Floyd auzi bătaia 
stinsă a sistemului de ventilaţie şi bâzâitul intermitent care 
semăna cu cel al unei viespi prinse sub lambriuri. 

Ca orice navă spaţială, Leonov era plin de sunete 
inexplicabile, pe care nu le observa nimeni decât când 
încetau. Şi atunci era bine să se facă cercetări fără 
întârziere. 

— Nu ştiu ce altă problemă ar mai fi, Chandra, spuse 
Tania, pe un ton calm, dar ameninţător. Ce-ar mai putea fi? 

— Mi-am petrecut ultimele cinci săptămâni pregătindu-l pe 
Hal pentru traiectoria de o mie de zile care să-l ducă înapoi 
pe Pământ. Şi acum, toate aceste programe vor trebui 
abandonate. 

— Ne pare râu tuturor, răspunse lania, dar, după cum au 
evoluat lucrurile, este desigur mult mai bine să. 

— Nu asta am vrut să spun, spuse Chandra. 

Un val de uimire îi cuprinse pe toţi. Era nemaiauzit ca dr. 
Chandra să întrerupă pe cineva, şi mai ales pe Tania. 

— Ştim cât de sensibil este Hal la obiectivele misiunii, 
continuă el, în tăcerea încordată care urmă. Şi acum îmi 
cereţi să îi dau un program care poate avea ca rezultat 
distrugerea lui. E drept că planul pe care îl avem acum o va 
pune pe Discovery pe o orbită stabilă, dar, dacă 
avertismentul are o bază reală, ce se va întâmpla cu nava în 
final? Nu ştim, desigur, dar pe noi ne-a făcut să fugim. V-aţi 


gândit ce reacţie ar putea avea Hal într-o asemenea 
situaţie? 

— Vrei să spui, întrebă Tania foarte rar, că s-ar putea 
opune ordinelor, aşa cum a făcut prima dată? 

— Nu asta a făcut prima dată. A interpretat cum a putut 
mai bine nişte ordine contradictorii. 

— De data asta nu e nici o contradicţie. Situaţia e perfect 
limpede. 

— Pentru noi, poate. Dar unul din primele scopuri ale lui 
Hal e să o ţină pe Discovery în afară de pericol. Iar noi vom 
încerca să-l facem să încalce acest precept. Într-un sistem 
atât de complex cum e al lui, consecinţele sunt 
imprevizibile. 

— Eu nu văd nici o problemă aici, interveni Saşa. Pur şi 
simplu nu-i spunem că e vreo primejdie. Şi-atunci nu va 
avea nicio. Reţinere în a-şi urma programul. 

— Doică la un computer psihopat! Mormăi Curnow. Am 
sentimentul că sunt într-o videoramă science fiction de 
mâna a doua. 

Dr. Chandra îi aruncă o privire deloc prietenoasă. 

— Chandra, spuse Tania brusc. Ai discutat toate astea cu 
Hal? 

— Nu. 

Avusese o mică ezitare? Se întrebă Floyd. Ar fi putut fi 
complet nevinovată: poate Chandra îşi verifica amintirile. 
Sau poate minţea, oricât de improbabil ar fi putut să pară. 

— Atunci vom face aşa cum propunea Saşa. Îi încărcăm 
noul program, şi cu asta basta. 

— Şi când mă va întreba de ce s-au schimbat planurile? 

— E posibil să o facă. Fără ajutor din partea ta? 

— Desigur. Vă rog să nu uitaţi că a fost proiectat să aibă 
curiozităţi. Dacă echipajul ar fi fost ucis, trebuia să poată 
continua misiunea de unul singur. 

Tania medită timp de câteva clipe. 

— Şi totuşi, lucrurile sunt simple. Pe tine te crede, nu? 

— Bineînţeles. 


— Atunci trebuie să-i spui că Discovery nu e în pericol şi că 
se va organiza o altă misiune de întâlnire care să o aducă 
înapoi, pe Pământ, la o dată ulterioară. 

— Dar nu e adevărat. 

— Dar nici nu ştim sigur că ar fi o minciună, răspunse 
Tania, începând să-şi piardă răbdarea. 

— Presupunem că ar exista un pericol foarte serios, altfel 
nu ne-am pregăti să plecăm înainte de data planificată. 

— Şi ce propui? Întrebă Tania, pe un ton care conţinea o 
ameninţare clară. 

— Trebuie să-i spunem întregul adevăr, atât cât îl ştim noi 
- să nu-i mai spunem minciuni sau jumătăţi de adevăruri, 
care sunt tot atât de rele. Şi apoi să-l lăsăm pe el să-şi 
hotărască soarta. 

— Ce dracu', Chandra, nu-i decât o maşinărie! 

Chandra îl ţintui pe Max cu o privire atât de fixă şi plină de 
convingere, încât tânărul trebui să-şi plece repede ochii. 

— Asta suntem cu toţii, domnule Brailovski. Chestiunea 
este numai în ce proporţie. Nu are nici o importanţă dacă 
suntem făcuţi pe bază de carbon sau de siliciu; toţi avem 
nevoie să fim trataţi cu respectul cuvenit! 

Ce ciudat, îşi spuse Floyd, că dr. Chandra, de departe cea 
mai scundă persoană din încăpere, părea să îi domine acum 
pe toţi. Dar confruntarea durase deja mult prea mult. 
Curând 'Iania va începe să dea ordine şi situaţia va deveni 
cu adevărat neplăcută. 

— Tania, Vasili, pot să stau o clipă de vorbă cu voi doi? 
Cred că ştiu cum se poate rezolva problema. 

Intervenţia lui Floyd fu primită cu evidentă uşurare; două 
minute mai târziu, se destindea împreună cu Orlovii în 
cabina lor (sau „Şaisprezecimile”, cum îi botezase odată 
Curnow, din pricina înălţimii lor. Regretase curând jocul de 
cuvinte, fiindcă trebuise să îl explice tuturor, mai puţin lui 
Saşa.) 

— Îţi mulţumesc, Woody, spuse Tania, întinzându-i un glob 
cu băutura lui preferată, azerbaidgeană, Şemakha. Contam 


pe tine. Presupun că ai - cum se spune? 

— Un as în mânecă? 

— Cred că da, spuse Floyd, sugând câţiva centimetri cubi 
din vinul dulce şi savurându-l mulţumit. Îmi pare rău că 
Chandra e atât de dificil. 

— Şi mie. E totuşi bine că nu avem decât un singur savant 
trăsnit la bord. 

— Nu e acelaşi lucru cu ce-mi spui mie uneori, zâmbi 
academicianul Vasili. În fine, Woody, dă-i drumul. 

— Uite ce vă propun eu. Lăsaţi-l pe Chandra să facă cum 
vrea el. Pe urmă, nu sunt decât două posibilităţi. Prima: Hal 
va face exact aşa cum i se cere, şi o va comanda pe 
Discovery pe perioada celor două etape de ardere. Ţineţi 
minte, prima nici nu e de importanţă maximă. Dacă în timp 
ce ne îndepărtăm de lo ceva merge prost, avem timp 
suficient să facem corecţiile necesare. Şi asta ne va da şi o 
foarte bună măsură A. Dispoziţiei lui Hal de a colabora cu 
noi. 

— Dar trecerea pe lângă Jupiter? Aceea e foarte 
importantă. Nu numai că cea mai mare parte a 
combustibilului lui Discovery se va duce acolo, dar vectorii 
de timp şi de forţă trebuie să fie perfect calculaţi. 

— Nu putem să o facem manual? 

— Nici nu aş vrea să încerc. Cea mai mică greşeală şi fie că 
ardem de vii, fie ne transformăm într-o cometă cu perioadă 
mare care se va vedea din nou peste vreo două mii de ani. 

— Dar dacă nu avem de ales? Insistă Floyd. 

— Atunci, presupunând că preluăm controlul la timp şi că 
avem un set bun de alternative precalculate, hm, s-ar putea 
să scăpăm. 

— Cunoscându-te, Vasili, ştiu că „s-ar putea să scăpăm” 
înseamnă „vom scăpa”. Ceea ce mă aduce la a doua 
posibilitate de care v-am vorbit. Dacă Hal prezintă cea mai 
mică deviaţie de la program, vom prelua noi controlul. 

— Vrei să zici că îl. Deconectăm? 

— Exact. 


— Data trecută n-a fost atât de uşor. 

— De-atunci am mai învăţat câte ceva. Lăsaţi pe mine. Pot 
să vă garantez controlul manual în cam o jumătate de 
secundă. 

— Presupun că nu e nici o primejdie ca Hal să bănuiască 
ceva? 

— Acum o iei razna, Vasili. Hal nu e până într-atât de 
uman. Dar Chandra e - ca să-i mai acordăm o şansă. Aşa că 
lui nu-i spuneţi nimic. Am căzut de acord cu propunerea lui, 
ne pare rău că s-au ridicat obiecţii şi avem perfectă 
încredere că Hal va înţelege care e punctul nostru de 
vedere. Nu-i aşa, lania? 

— Aşa e, Woody. Şi te felicit pentru simţul tău de 
prevedere. Jucăria aceea a fost o idee foarte bună. 

— Ce jucărie? Întrebă Vasili. 

— O să-ţi explic într-o zi. Îmi pare rău, Woody, dar numai 
atâta Şemakha mi-a mai rămas. Şi vreau să o păstrez până 
vom fi în siguranţă, pe traiectoria spre Pământ. 

46. Numărătoarea inversă. 

Dacă nu ar fi fotografiile mele, nu ne-ar crede nimeni, îşi 
spuse Max Brailovski, în timp ce se învârtea în jurul celor 
două nave, la o distanţă de o jumătate de kilometru. Pare 
indecent şi comic, ca şi când Leonov ar viola-o pe Discovery. 
Şi dacă se uita mai bine, nava rusească, compactă cum era, 
avea o înfăţişare masculină, prin comparaţie cu cea 
americană, delicată şi suplă. Dar multe dintre operaţiunile 
în spaţiu căpătau nuanţe distinct sexuale şi îşi amintea că 
unul din primii cosmonauţi - nu mai ţinea minte cum îl 
chema - primise observaţii pentru termenii prea colorați pe 
care îi utilizase în momentul de. Vârf al misiunii sale. 

Pe cât putea să-şi dea seama din cercetarea sa atentă, 
totul era în ordine. Poziționarea alăturată a navelor şi 
legarea lor una de alta le luaseră mai mult timp decât 
anticipaseră. Şi totul ar fi fost zadarnic dacă nu ar fi fost 
şansa care îi favorizează uneori - nu întotdeauna - pe cei 
care o merită. Din fericire, Leonov adusese câţiva kilometri 


de bandă din fibră de carbon, cam de lăţimea panglicii pe 
care o folosesc fetiţele pentru a-şi lega părul, dar care 
rezista la greutăţi de mai multe tone. Fusese adusă cu 
gândul că ar putea ajuta la fixarea pe suprafeţele Fratelui 
mai Mare a pachetelor cu instrumente, în cazul în care 
toate celelalte încercări dădeau greş. Acum le înfăşură pe 
Discovery şi pe Leonov într-o îmbrăţişare tandră - dar 
suficient de puternică, după cum spera toată lumea, pentru 
a împiedica frecările şi lovirile la acceleraţii până la a zecea 
parte din forţa gravitaţională, care era acel maximum 
aşteptat. 

— Vreţi să mai verific ceva înainte de a cobori? Întrebă 
Max. 

— Nu, răspunse Tania. Totul pare să fie în regulă. Şi nu 
mai avem prea mult timp de pierdut. 

Asta era adevărat. Dacă misteriosul avertisment era luat în 
serios - şi acum toată lumea îl lua foarte în serios - manevra 
de evadare trebuia începută în cel mult 24 de ore. 

— Bine, o aduc pe Nina înapoi la grajd. Îmi pare rău, fetiţo. 

— Nu ne-ai spus până acum că Nina e cal. 

— Şi nici acum nu recunosc. Dar îmi pare rău că trebuie să 
o abandonăm aici, în spaţiu, numai ca să mai câştigăm 
câţiva amărâţi de metri pe secundă. 

— În câteva ceasuri s-ar putea să ne bucurăm că îi avem, 
Max. Oricum, are toate şansele ca cineva să vină să o 
recupereze într-o zi. 

Tare mă-ndoiesc, îşi spuse Max, în gând. Şi poate până la 
urmă era chiar mai potrivit să lase micul vehicul aici, ca un 
memento al primei vizite a omului în regatul lui Jupiter. 

Cu impulsuri blânde, bine calculate, ale jeturilor 
propulsoare, o făcu pe Nina să înconjoare marea sferă a 
modulului principal al lui Discovery; colegii de pe puntea de 
comandă abia dacă îi acordară o privire fugară când trecu 
prin dreptul ferestrei curbate. Uşa garajului pentru 
vehicule se căscă înaintea lui, iar el o aduse delicat pe Nina 
în dreptul braţului de ancorare, întins. 


— Trageţi-mă înăuntru, spuse el de îndată ce resorturile 
de prindere se închiseră. lată ce numesc eu o EVA bine 
gândită. Am mai lăsat un kilogram întreg de combustibil 
pentru ultima ieşire a Ninei. 

În mod normal, o aprindere în spaţiu nu este prea 
dramatică; nu are fulgerele şi tunetele - şi nici riscurile 
mereu prezente - ale unei lansări de pe o suprafaţă 
planetară. Dacă ceva nu merge şi motoarele nu 
funcţionează cu toată puterea, atunci totul se poate corecta 
printr-o perioadă de ardere mai îndelungată. Sau nava 
poate să aştepte până atinge un punct de pe orbită mai 
favorabil, şi apoi să încerce din nou. 

De această dată, însă, pe măsură ce numărătoarea inversă 
se apropia de zero, tensiunea la bordul ambelor nave era 
aproape palpabilă. Toţi erau conştienţi de faptul că era 
primul test adevărat al docilităţii lui Hal; numai Floyd, 
Curnow şi Orlovii ştiau că exista şi un sistem de siguranţă. 
Şi nici ei nu erau absolut siguri că acesta avea să 
funcţioneze. 

— Succes, Leonov, spuse Centrul de control, calculând în 
aşa fel încât mesajul să ajungă pe navă cu cinci minute 
înainte de aprindere. Sperăm că totul merge bine. Şi, dacă 
nu vă e prea greu, vă rugăm să faceţi câteva fotografii de 
detaliu ale ecuatorului, longitudine 115, când treceţi pe 
lângă Jupiter. E acolo o pată curioasă, închisă la culoare, ca 
un fel de umflătură, perfect rotundă, cu diametru de 
aproape o mie de kilometri. Seamănă cu umbra unui satelit, 
dar nu poate fi aşa ceva. 

Tania compuse un răspuns care reuşea să transmită, în 
foarte puţine cuvinte, o profundă lipsă de interes faţă de 
meteorologia lui Jupiter în acel moment. Uneori, cei de la 
Centrul de control aveau o lipsă de tact monumentală şi îşi 
alegeau momentele foarte prost. 

— 'Toate sistemele funcţionează normal, spuse Hal. Două 
minute până la aprindere. 


Ce ciudat, se gândi Floyd, e felul în care terminologia 
supravieţuieşte uneori cu mult tehnologiei care i-a dat 
naştere. Doar rachetele chimice aveau motoare pe bază de 
aprindere; într-un reactor nuclear sau cu plasmă, chiar 
dacă hidrogenul ar fi intrat în contact direct cu oxigenul, el 
ar fi fost mult prea fierbinte ca să mai ardă. La asemenea 
temperaturi, toţi compuşii se desfăceau la loc, în elemente 
separate. 

Creierul îi colinda, în căutarea altor exemple. Oamenii - în 
special cei mai în vârstă - încă mai vorbeau despre filmul pe 
care îl bagi într-un aparat, sau despre benzina pe care o pui 
la maşină. Ba, uneori, în studiourile de înregistrare, se mai 
auzea sintagma „a tăia banda”, în ciuda faptului că ea 
cuprindea două generaţii de tehnologii învechite. 

— Un minut până la aprindere. 

Se întoarse la prezent, în timp şi în spaţiu. Acesta era 
minutul cel mai important; de aproape o sută de ani, pe 
toate rampele de lansare şi în toate centrele de control, 
acestea erau cele mai lungi şaizeci de secunde din istorie. 
De nenumărate ori, ele se sfârşiseră dezastruos; totuşi, 
nimeni nu ţinea minte decât triumfurile. 

Al nostru oare cum va fi? 

Tentaţia de a băga mâna în buzunarul unde avea 
declanşatorul întrerupătorului era aproape irezistibilă, în 
ciuda logicii, care îi spunea că avea destul timp pentru 
acţiuni rectificatoare. Dacă Hal refuza să se supună 
programului, el va produce numai neplăceri, nu, un 
dezastru. Perioada într-adevăr critică era când îi vor da ocol 
lui Jupiter. 

Şase. Cinci. Patru. Trei. Doi. Unu. Foc! 

La început, acceleraţia fu abia perceptibilă; dură aproape 
un minut până să ajungă la nivelul unei zecimi din forţa 
gravitaţională. Dar toată lumea începu să bată din palme 
imediat, până când Tania ceru linişte. Mai erau încă multe 
verificări de făcut; chiar dacă Hal făcea tot ce putea - şi se 


părea că asta face - erau încă multe lucruri care puteau 
merge prost. 

Suportul antenei de pe Discovery - care prelua acum cea 
mai mare parte din inerția lui Leonov - nu fusese proiectat 
în vederea unui asemenea tratament brutal. Şeful de 
proiect, pensionar acum, dar rechemat de cei de la Centru, 
se jurase că intrau în marja de siguranţă. Dar era posibil ca 
el să se înşele, şi se mai văzuseră cazuri de materiale care, 
după ani petrecuţi în spaţiu, îşi pierduseră din rezistenţă. 

Era posibil ca nici panglicile cu care erau prinse cele două 
nave să nu fi fost amplasate bine; se puteau întinde sau 
puteau aluneca. Poate Discovery nu va mai putea face 
corecţia necesară masei ei descentrate, acum, că ducea în 
cârcă alte o mie de tone. Floyd se putea gândi la zece 
lucruri care ar fi putut merge rău; şi nu-l consola deloc 
ideea că întotdeauna cel de-al unsprezecelea e cel care se şi 
întâmpla în realitate. 

Dar minutele se târau fără incidente; singura dovadă că 
motoarele lui Discovery funcționau era forţa gravitaţională 
minimă, provocată de acceleraţie şi o foarte uşoară vibraţie, 
transmisă prin pereţii navei. lo şi Jupiter continuau să fie în 
locul în care erau de săptămâni întregi, pe cele două părţi 
opuse ale cerului. 

— Întrerupem în zece secunde. Nouă - opt - şapte - şase - 
cinci - patru - trei - doi - unu - ACUM! 

— Mulţumesc, Hal. La secundă ai apăsat pe buton. 

lată, altă sintagmă nepotrivită; de cel puţin o generaţie, 
tastele înlocuiseră butoanele. Dar nu în toate cazurile. 
Uneori era mai bine să ai un aparat care se mişca 
perceptibil, cu un clic! Plăcut şi mulţumitor. 

— Confirmat, spuse Vasili. Nu mai e nevoie de corecţii 
până la jumătatea cursului. 

— Luaţi-vă la revedere de la fascinanta, exotica, lo - lumea 
de vis a oricărui agent imobiliar, spuse Curnow. Ne vom 
bucura cu toţii să-ţi simţim lipsa. 


Aşa mai începe să semene cu vechiul Walter, îşi spuse 
Floyd. În ultimele câteva săptămâni, acesta fusese ciudat de 
cuminte, ca şi când ar fi fost preocupat de ceva. (Dar cine 
nu era?). Îşi petrecea o mare parte a puţinului timp liber pe 
care îl avea, în discuţii şoptite cu Katerina: Floyd spera că 
nu avea vreo problemă de sănătate. Până acum avuseseră 
noroc la capitolul acesta; ultimul lucru de care aveau nevoie 
în momentul acesta era o urgenţă care să ceară priceperea 
chirurgului-comandant. 

— Eşti nedrept, Walter, spuse Brailovski. Mie începuse să- 
mi placă locul acesta. Cred că e grozav să mergi cu barca 
pe unul din lacurile alea de lavă. 

— Ce zici de o friptură la grătar, pe un vulcan? 

— Sau de o adevărată mofetă cu sulf? 

Toţi erau veseli, o veselie puţin nervoasă, care venea o 
dată cu ieşirea de sub tensiune. Deşi era mult prea 
devreme pentru a-şi putea permite să se relaxeze şi partea 
cea mai grea a manevrei abia urma, primul pas din 
călătoria spre casă fusese făcut. Şi era un motiv suficient de 
puternic pentru un pic de bucurie. 

Nu dură mult, pentru că lania le ordonă imediat tuturor 
celor care nu aveau o treabă specială să meargă să se 
odihnească - şi, dacă pot, chiar să doarmă - pregătindu-se 
pentru trecerea pe lângă Jupiter, până la care nu mai erau 
decât nouă ore. Şi fiindcă cei vizaţi întârziau să se mişte, 
Saşa curăţă puntea strigând: 

— Veţi atârna în ştreang pentru asta, câini răzvrătiți! 

Cu numai două seri înainte, într-unul din rarele momente 
de relaxare, văzuseră a patra versiune a Revoltei de pe 
Bounty, despre care se spunea că are cel mai bun Căpitan 
Bligh de la Charles Laughton încoace. Printre cei de la bord 
se răspândise sentimentul că Tania nu ar fi trebuit să vadă 
filmul, ca să nu-i dea idei. 

După vreo două ore fără odihnă petrecute în coconul său, 
Floyd abandonă gândul somnului şi se îndreptă spre puntea 
de observaţie. Jupiter era tot mai mare şi mai întunecat, 


pentru că se apropiau de partea pe care era noapte. Discul 
magnific, uriaş, se prezenta într-o asemenea bogăţie de 
detalii - centuri de nori, pete de toate culorile, de la albul 
cel mai strălucitor, până la roşul cărămiziu, răbufniri 
întunecate din adâncuri nebănuite, ovalul de natură 
ciclonică al Marii Pete Roşii - încât ochiul nu le putea 
cuprinde pe toate. Pe suprafaţa planetei tocmai trecea 
umbra neagră şi rotundă a unui satelit, probabil Europa, 
după părerea lui Floyd. Vedea pentru ultima dată această 
privelişte de necrezut; într-adevăr, va trebui să funcţioneze 
la capacitatea maximă peste şase ore, dar ar fi fost un mare 
păcat să irosească aceste clipe preţioase dormind. 

Unde era pata aia pe care cei de la Centru îi rugaseră să o 
fotografieze? Ar fi trebuit să intre în câmpul lor vizual până 
acum, dar Floyd nu era sigur că era vizibilă cu ochiul liber. 
Vasili era prea ocupat ca să-şi piardă timpul cu ea; poate 
putea să fie el de folos, făcând puţină astronomie de amator. 
La urma urmelor, fusese o vreme, cu numai treizeci de ani 
în urmă, când îşi câştigase pâinea ca profesionist. 

Puse în funcţiune telescopul de cincizeci de centimetri - 
din fericire, câmpul vizual nu era blocat de silueta 
adiacentă a lui Discovery - şi se plimbă de-a lungul 
ecuatorului, cu putere medie. Şi iat-o, tocmai apărea de 
după marginea discului. 

Prin forţa împrejurărilor, Floyd devenise acum unul din cei 
mai buni zece specialişti în probleme legate de Jupiter, din 
întregul sistem solar; ceilalţi nouă lucrau sau dormeau nu 
departe de el. Încă din prima clipă văzu că pata avea ceva 
foarte neobişnuit; era atât de neagră, că părea o gaură 
făcută în nori. De unde era el, părea o elipsă cu marginile 
ascuţite; Floyd presupunea că privită de deasupra era 
perfect circulară. 

Înregistră câteva imagini, apoi focaliză telescopul la 
putere maximă. Viteza mare de rotaţie a lui Jupiter făcuse 
ca pata să intre mai bine în câmpul vizual; şi cu cât o privea 
mai mult, cu atât era mai nedumerit. 


— Vasili, spuse el în interfon, dacă ai o secundă liberă, 
aruncă-ţi ochii pe monitorul de cincizeci de centimetri. 

— La ce te uiţi? E important? Tocmai verificam traiectoria. 

— Numai când ai timp, bineînţeles. Am găsit pata despre 
care vorbea Centrul de control. Arată foarte ciudat. 

— Drace! Uitasem de ea. Halal observatori, dacă tipii de 
pe Pământ trebuie să ne spună unde să ne uităm. Mai lasă- 
mă cinci minute, că n-o să fugă. 

Adevărat, gândi Floyd; dimpotrivă, are să se vadă mai 
limpede. Şi nu era nici o nenorocire că le scăpase ceva ce 
observaseră astronomii de pe Pământ - sau de pe Lună. 
Jupiter era foarte mare, ei erau foarte ocupați, iar 
telescoapele de pe Lună sau de pe orbitele terestre erau de 
o sută de ori mai puternice decât cel pe care îl folosea el 
acum. 

Dar ce vedea era din ce în ce mai ciudat. Pentru prima 
dată Floyd începu să aibă un sentiment clar de nelinişte. 
Până acum nu-i trecuse prin cap că pata ar fi putut fi 
altceva decât o formaţiune naturală, poate vreo păcăleală a 
fenomenelor meteorologice de pe Jupiter, foarte complexe. 
Acum începu să se întrebe dacă nu cumva se înşelase. 

Era atât de neagră, neagră ca însăşi noaptea. Şi atât de 
simetrică! Pe măsură ce se apropia, se vedea bine că era 
perfect circulară. Marginile însă nu îi erau foarte clare; era 
în jurul lor ceva ca o ceaţă, ca şi cum focalizarea nu ar fi 
fost prea bună. 

Era doar închipuirea lui sau pata crescuse în timp ce o 
urmărea? Făcu o apreciere rapidă şi ajunse la concluzia că 
obiectul are un diametru de vreo două mii de kilometri. Era 
numai cu puţin mai mică decât umbra încă vizibilă a 
Europei, doar că era cu mult mai întunecată şi nu lăsa loc 
nici unei confuzii. 

— Hai să ne uităm, spuse Vasili, pe un ton puţin 
condescendent. Ce crezi tu că ai găsit? Ah. Şi vocea i se 
stinse. 

Asta a fost, gândi Floyd cu o certitudine de gheaţă. 


Orice ar fi. 

47. Ultima trecere pe lângă Jupiter. 

Şi totuşi, după câteva clipe de reflecţie, acum că şocul 
surprizei se mai atenuase, era greu de înţeles cum putea o 
pată neagră, întinsă pe suprafaţa lui Jupiter să reprezinte 
vreun pericol pentru ei. Era extraordinară, inexplicabilă, 
dar nu la fel de importantă ca evenimentele care îi aşteptau 
peste şapte ore. O treaptă de combustie reuşită la peri-iov 
era acum cel mai important lucru; pe drumul spre casă vor 
avea tot timpul să se ocupe şi de petele negre şi 
misterioase. 

Şi să doarmă; Floyd renunţase să mai încerce. Sentimentul 
primejdiei - al unei primejdii cunoscute - era, ce-i drept, 
mult mai puţin pregnant decât atunci când se apropiaseră 
pentru prima dată de Jupiter, şt totuşi un amestec de 
excitație şi nelinişte îl ţinea treaz. Excitaţia era normală şi 
uşor de înţeles; neliniştea avea cauze mult mai complexe. 
Floyd îşi făcuse o regulă din a nu-şi bate capul cu lucruri 
asupra cărora nu avea absolut nici un control. Dacă îi 
ameninţa vreo primejdie din afară, ea avea să se manifeste 
până la urmă, şi va fi înfruntată în conformitate. Dar nu se 
putea opri să se întrebe dacă făcuseră tot ce le stătuse în 
putinţă pentru a asigura navele. 

În afara defecţiunilor de natură tehnică, ar mai fi fost încă 
două puncte slabe. Chingile care legau pe Leonov de 
Discovery nu lăsaseră să se vadă nici o tendinţă de 
alunecare, dar încercarea cea mai grea pentru ele încă nu 
sosise. Şi aproape la fel de greu avea să fie momentul 
separării, când încărcătura de explozibil cea mai mică, 
adusă iniţial pentru a-l zgâlţâi pe Fratele mai Mare, va fi 
utilizată, la o distanţă neplăcut de mică. Şi, bineînţeles, mai 
era şi Hal. 

Până acum organizase fără greşeală ieşirea de pe orbită. 
Trecuse prin simulările zborului în apropierea lui Jupiter, 
până la ultima picătură de combustibil, fără să facă vreun 
comentariu sau să ridice vreo obiecţie. Dar, în ciuda 


încercărilor lui Chandra de a-i explica, după cum fusese 
înţelegerea, motivele acestor acţiuni, oare înţelesese Hal 
într-adevăr ce se petrecea? 

Floyd mai avea o grijă, mai mare decât toate celelalte, 
care, în ultimele zile, devenise aproape o obsesie. Parcă 
vedea lucrurile mergând perfect, navele la jumătatea 
ultimei manevre, discul enorm ai lui Jupiter umplânăd cerul 
la numai câteva sute de kilometri dedesubtul lor - şi îl 
auzea pe Hal dregându-şi vocea electronică şi spunând: 

— Doctore Chandra, vă deranjează dacă vă pun o 
întrebare? 

În cele din urmă lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa. 

Marea Pată Neagră, cum inevitabil fusese botezată, era 
scoasă acum din câmpul vizual de mişcarea rapidă de 
rotaţie a lui Jupiter. În câteva ore, navele, a căror viteză 
continua să crească, o vor ajunge din urmă pe partea 
întunecată a planetei, dar acum era ultima lor şansă dea o 
observa mai bine la lumină. 

Creştea uimitor de repede; în ultimele două ore îşi dublase 
suprafaţa. Arăta ca o pată de cerneală care se întinde în 
apă, mai puţin prin faptul că îşi păstra intensitatea culorii. 
Marginile - care se deplasau aproape cu viteza luminii în 
atmosfera lui Jupiter - erau la fel de înceţoşate şi de 
incerte. Când telescopul fu comutat pe focalizare maximă, 
îşi dădură seama şi de ce arătau aşa. 

Spre deosebire de Marea Pata Roşie, Marea Pată Neagră 
nu era o structură continuă; ea era formată din nenumărate 
puncte minuscule, ca o imagine tipărită şi cam ştearsă, 
văzută prin lupă. Pe cea mai mare parte a suprafeţei, 
punctele erau atât de apropiate, încât mai că se atingeau, 
dar spre margine ele erau din ce în ce mai spaţiate, astfel 
că Pata se termina mai degrabă într-o penumbră cenuşie 
decât ca o margine clară. 

Trebuie să fi fost aproape un milion de astfel de puncte 
misterioase, cu o formă vizibil alungită, mai degrabă elipse 
decât cercuri. Katerina, persoana cu cea mai putină 


imaginaţie pe care o aveau la bord, îi surprinse pe toţi 
spunând că arătau ca şi cum cineva ar fi luat un sac de 
orez, l-ar fi vopsit în negru şi l-ar fi vărsat pe suprafaţa lui 
Jupiter. 

Acum Soarele cădea în spatele arcului imens, tot mai 
îngust, al feţei luminate şi, pentru a doua oară, Leonov intră 
gonind în noaptea jupiteriană, la o noua întâlnire cu 
destinul. Combustia finală va debuta în mai puţin de treizeci 
de minute şi evenimentele vor începe să se desfăşoare 
foarte repede. 

Floyd se întrebă dacă nu ar fi trebuit să se afle alături de 
Curnow şi de Chandra, la post, pe Discovery. Dar nu avea ce 
căuta acolo; în caz de primejdie, nu ar putea decât să-i 
încurce. Dispozitivul de întrerupere era în buzunarul lui 
Curnow şi Floyd ştia că acesta, mai tânăr, avea reacţii mult 
mai rapide decât el. Dacă Hal dădea cel mai mic semn de 
comportare ciudată, putea fi deconectat în mai puţin de o 
secundă, dar Floyd era sigur că o asemenea măsură 
extremă nu va fi necesară. De când primise permisiunea de 
a face lucrurile aşa cum ştia el, Chandra colaborase 
exemplar la stabilirea procedurilor de trecere la comanda 
manuală, în cazul nefericit în care s-ar fi ivit o asemenea 
necesitate. Floyd era convins că puteau avea încredere în el 
şi că-şi va face datoria, oricât de mult ar regreta motivele. 

Dar Curnow nu era la fel de sigur. S-ar fi simţit mai bine, 
după cum îi spusese lui Floyd, dacă ar fi existat o 
redundanţă multiplă, în forma unui al doilea întrerupător - 
pentru Chandra. În lipsa lui, nu era nimic de făcut, decât să 
aştepte, urmărind suprafaţa acoperită de nori a feţei 
întunecate, abia vizibilă în lumina reflectată a sateliților în 
trecere, în sclipirea reacţiilor fotochimice sau a fulgerelor 
gigantice provocate de furtunile mai mari decât întreaga 
planetă Pământ. 

Ultima geană de lumină solară se stinse în urma lor, 
eclipsată în doar câteva secunde de globul imens de care se 
apropiau cu viteză mare. 


— Încă douăzeci de minute. Toate sistemele funcţionează 
normal. 

— Mulţumesc, Hal. 

Mă întreb clacă Chandra spunea adevărul atunci când 
afirma că, dacă altcineva decât el îi vorbeşte lui Hal, acesta 
ar putea avea probleme. Ştiu ca eu unul i-am vorbit destul 
de des când nu mai era nimeni prin preajmă şi întotdeauna 
m-a înţeles perfect. Oricum, acum nu prea e momentul 
pentru conversații, chiar dacă ar mai reduce din tensiune. 

Oare ce-o gândi Hal - dacă gândeşte într-adevăr - despre 
misiunea aceasta? Toată viaţa lui, Curnow evitase 
problemele abstracte, filosofice. Mie să-mi daţi şuruburi şi 
piuliţe, spunea el adesea, dar nici din acestea nu erau prea 
multe pe navă. Altădată, o asemenea idee l-ar fi făcut să 
râdă; acum însă, începuse să se întrebe: oare Hal simţea că 
va fi abandonat, şi dacă da, o să le-o ia în nume de rău? 
Curnow vru să pipăie iar întrerupătorul din buzunar, dar se 
controlă. Făcuse deja gestul acesta de prea multe ori, 
Chandra ar putea începe să bănuiască ceva. 

Pentru a suta oară îşi repetă în gând şirul de evenimente 
ce urmau să se petreacă în următoarea oră. În clipa în care 
combustibilul lui Discovery se va fi epuizat, vor opri toate 
sistemele, cu excepţia celor strict necesare, şi se vor 
înapoia pe Leonov cu cea mai mare viteză, prin culoarul de 
legătură. Apoi acesta va fi decuplat, încărcăturile explozive 
vor fi detonate, navele se vor îndepărta una de alta şi 
motoarele lui Leonov vor fi puse în funcţiune. Dacă lucrurile 
merg conform planului, separarea se va face în punctul cel 
mai apropiat de Jupiter; asta le va da posibilitatea să profite 
în cea mai mare măsură de largheţea gravitaţională a 
planetei. 

— Încă cincisprezece minute. Toate sistemele funcţionează 
normal. 

— Mulţumesc, Hal. 

— Apropo, spuse Vasili, de pe cealaltă navă. Am ajuns iar 
din urmă Marea Pată Neagră. Mă-ntreb dacă ar mai fi ceva 


nou de văzut. 

Sper că nu, răspunse Curnow în gând; pentru moment, 
avem destule pe cap. Aruncă totuşi o privire monitorului, pe 
care Vasili îi transmitea imaginea captată de telescop. 

La început nu văzu nimic decât licărul stins al părţii 
întunecate a planetei; apoi, la linia orizontului, îi apăru un 
cerc turtit, mai întunecat decât restul. Goneau spre el cu o 
viteză incredibilă. 

Vasili mări puterea de amplificare a luminii şi întreaga 
imagine se deschise ca prin minune. În cele din urmă, 
Marea Pată Neagră se descompuse în multitudinea de 
elemente identice. 

Dumnezeule, îşi spuse Curnow, nu pot să cred! 

De pe Leonov auzi exclamaţii de uimire; toţi ceilalţi 
împărtăşiseră aceeaşi revelaţie, în aceeaşi clipă. 

— Doctore Chandra, spuse Hal, aud accente vocale foarte 
puternice. S-a întâmplat ceva? 

— Nu, Hal, răspunse Chandra iute. Misiunea se desfăşoară 
normal. Am avut o surpiză, atât. Cum interpretezi imaginea 
de pe monitorul 16? 

— Văd faţa întunecată a lui Jupiter. Şi o suprafaţă 
circulară, cu un diametru de 3250 km, aproape în întregime 
acoperită cu obiecte dreptunghiulare. 

— Câte? 

Urmă o pauză foarte scurtă, apoi Hal afişă pe display: 

— Şi le recunoşti? 

— Da. Sunt identice ca formă şi dimensiuni cu obiectul pe 
care l-aţi denumit Fratele mai Mare. Încă zece minute, 
toate sistemele funcţionează normal. 

Ale mele nu, îşi spuse Curnow în gând. Care va să zică, 
blestemăţia aterizase pe Jupiter - şi se înmulţise. Era ceva 
în acelaşi timp comic şi sinistru în ideea unei molime de 
monoliţi; ba chiar, spre marea sa uimire, incredibila 
imagine de pe ecranul monitorului îi era, în mod straniu, 
familiară. 


Sigur, asta era! Nenumăratele dreptunghiuri negre, 
identice, îi aminteau de. Piesele unui domino. Cu ani în 
urmă văzuse un videodocumentar în care o echipă de 
japonezi cam trăsniţi aşezaseră cu răbdare un milion de 
astfel de piese una lângă alta, în aşa fel încât, atunci când o 
dărâmai pe prima, cădeau inevitabil după ea toate celelalte. 
Fuseseră aranjate să formeze modele complexe, unele sub 
apă, altele în sus şi-a jos pe nişte scări, altele de-a lungul 
unor linii care formau în cădere imagini şi desene 
complicate. Le luase câteva săptămâni să le aranjeze. 
Curnow îşi amintea acum că de câteva ori cutremurele le 
încurcaseră socotelile şi că spectacolul final, al căderii 
pieselor de la prima până la ultima, durase mai mult de o 
oră. 

— Încă opt minute. Toate sistemele funcţionează normal. 
Doctore Chandra, pot să vă dau o sugestie? 

— Ce este, Hal? 

— Fenomenul este foarte neobişnuit. Nu credeţi că ar 
trebui să opriţi numărătoarea inversă, pentru a-l putea 
studia mai în detaliu? 

La bordul lui Leonov, Floyd se îndreptă în grabă spre 
punte. Iania şi Vasili ar putea avea nevoie de el. Ca să nu 
mai vorbim de Chandra şi de Curnow. Ce situaţie! Şi dacă 
Chandra îi lua partea lui Hal? Şi dacă i-o lua. Atunci s-ar 
putea ca amândoi să aibă dreptate! La urma urmelor, nu 
era acesta motivul pentru care se aflau aici? 

Dacă opreau numărătoarea inversă, navele se vor roti în 
jurul lui Jupiter şi vor ajunge exact în acelaşi loc peste alte 
nouăsprezece ore. O întârziere de nouăsprezece ore nu 
însemna mare lucru; dacă n-ar fi fost enigmaticul 
avertisment, ar fi fost el însuşi acela care ar fi recomandat- 
0. 

Acum însă aveau mult mai mult decât un avertisment. 
Dedesubtul lor, pe faţa lui Jupiter se întindea o plagă 
planetară. Poate că, într-adevăr, întorceau spatele celui mai 


extraordinar fenomen din istoria ştiinţei. Dar şi dacă era 
aşa, prefera să îl studieze de la o distanţă sigură. 

— Încă şase minute. Toate sistemele funcţionează normal. 
Dacă sunteţi de acord, sunt gata să întrerup numărătoarea. 
Vă reamintesc că prima mea sarcină este să studiez orice 
manifestare legată de existenţa unor fiinţe inteligente în 
spaţiul planetei Jupiter. 

Floyd recunoştea prea bine fraza: el însuşi o scrisese. Ar fi 
vrut acum să o poată şterge din memoria lui Hal. 

O clipă mai târziu ajungea pe punte şi li se alătură 
Orlovilor. Amândoi îl priviră îngrijoraţi. 

— Tu ce spui să facem? Îl întrebă Tania iute. 

— Mă tem că totul depinde de Chandra. Pot să vorbesc cu 
eL.. Pe firul privat? 

Vasili îi întinse microfonul. 

— Chandra? Cred că Hal nu mă aude! 

— Corect, doctore Floyd. 

— Trebuie să vorbeşti repede. Convinge-l că 
numărătoarea inversă trebuie să continue, că-i suntem 
recunoscători pentru. Ăă. Entuziasmul lui ştiinţific - da, asta 
e modalitatea cea mai bună de abordare - spune-i că noi 
avem încredere că el poate duce treaba la bun sfârşit fără 
ajutorul nostru. Şi că vom păstra tot timpul legătura cu el, 
desigur. 

— Încă cinci minute. Toate sistemele funcţionează normal. 
Doctore Chandra, încă mai aştept să-mi răspundeţi. 

Cu toţii aşteptăm acelaşi lucru, gândi Curnow, la numai un 
metru de Chandra. Şi, dacă va trebui până la urmă să apăs 
pe butonul acela, o să răsuflu uşurat. De fapt, o s-o fac cu 
plăcere. 

— Foarte bine, Hal. Continuă numărătoarea. Am deplină 
încredere în capacitatea ta de a studia fenomenele din 
spaţiul jupiterian, fără ajutorul nostru. Desigur, vom păstra 
legătura cu tine permanent. 

— Încă patru minute. Toate sistemele funcţionează normal. 
Presurizarea rezervoarelor de combustibil încheiată. Voltaj 


stabil în modulul cu plasmă. Sunteţi sigur că decizia e 
corectă, doctore Chandra? Mie îmi face plăcere să lucrez 
împreună cu fiinţe omeneşti şi am cu ele o relaţie 
stimulatoare. Poziţia navei corectă până la zero virgulă unu 
miliradiani. 

— Şi nouă ne face plăcere să lucrăm cu tine, Hal. Şi vom 
continua să o facem, chiar dacă de la o distanţă de câteva 
milioane de kilometri. 

— Încă trei minute. Toate sistemele funcţionează normal. 
Verificaţi scutul radioactiv. Decalajul temporal ridică 
probleme, doctore Chandra. S-ar putea să fie nevoie de 
consultări imediate. 

E-o nebunie, gândi Curnow, acum cu mâna permanent în 
apropierea întrerupătorului. Am impresia că Hal se teme 
de. Singurătate. Nu cumva imită o latură a personalităţii lui 
Chandra, pe care n-am bănuit-o niciodată? 

Luminile tremurară, atât de scurt, încât numai cineva 
familiarizat cu toate nuanțele comportamentului lui 
Discovery ar fi observat. Ar fi putut însemna un lucru bun 
sau unul rău: declanşarea sau oprirea ei. 

Îşi luă inima în dinţi şi îi aruncă o privire lui Chandra; 
chipul micului savant era palid şi tras şi, aproape pentru 
prima dată, Curnow simţi pentru el compasiunea reală pe 
care o ai pentru o fiinţă umană. Şi îşi aminti uimitoarea 
informaţie pe care i-o încredinţase Floyd; oferta lui 
Chandra de a rămâne pe navă şi a-i ţine companie lui Hal în 
timpul călătoriei de trei ani spre casă. Nu mai auzise nimic 
referitor la această idee, fusese probabil abandonată după 
avertisment. Poate că dr. Chandra era tentat să încerce din 
nou; dar şi dacă era, acum nu se mai putea face nimic. Nu 
mai era timp pentru pregătiri nici dacă rămâneau pe orbită 
pentru încă un tur şi îşi întârziau plecarea dincolo de timpul 
permis de ultimatum. Ceea ce cu siguranţă că Tania nu va 
permite, după toate câte se întâmplaseră. 

— Hal, şopti Chandra atât de încet, încât Curnow aproape 
că nu-l auzi. Noi trebuie să plecăm. Nu am timp să-ţi spun 


toate motivele, dar te asigur că trebuie. 

— Încă două minute. Toate sistemele funcţionează normal. 
Am început ultimul tronson. Îmi pare rău că nu mai puteţi 
rămâne. Puteţi să-mi spuneţi măcar câteva motive, în 
ordinea importanţei? 

— Nu pot în două minute, Hal. Continuă numărătoarea. 
Am să-ţi explic totul, mai târziu. Mai avem mai mult de o 
oră. Împreună. 

Hal nu răspunse. Tăcerea se întindea la nesfârşit. Minutul 
anunţat trecuse, desigur. 

Curnow îşi privi ceasul. Dumnezeule, îşi spuse, Hala ratat 
momentul! A oprit numărătoarea? 

Mâna îi căută, ezitant, întrerupătorul. Şi acum ce fac? 

Măcar de-ar spune Floyd ceva, fir-ar să fie, dar se teme 
probabil să nu agraveze lucrurile. 

Am să aştept până în momentul zero. Nu, situaţia nu-i 
chiar atât de disperată, să zicem că mai stau un minut, pe 
urmă îl tai şi preluăm comanda manual. 

De departe, departe de tot, se auzi un țipăt stins, şuierat, 
ca zgomotul unei tornade, care venea de dedesubt, de la 
marginea orizontului. Discovery începu să vibreze; era 
primul semn al forţei gravitaționale renăscute. 

— Foc, spuse Hal. Viteză maximă la zero plus 
cincisprezece secunde. 

— Mulţumesc, Hal, răspunse Chandra. 

48. Faţa întunecată a lui Jupiter. 

Lui Heywood Floyd, în mediul deodată străin - după 
dispariţia imponderabilităţii - al lui Leonov, şirul acesta de 
întâmplări i se păru mai degrabă un coşmar derulat cu 
încetinitorul decât realitate. O singură dată în viaţă i se mai 
întâmplase să trăiască aşa ceva, atunci când se aflase pe 
bancheta din spate a unei maşini intrate într-un derapaj 
incontrolabil. Avusese acelaşi sentiment de neputinţă, 
combinat cu următorul gând: oricum nu contează, nu mie 
mi se întâmplă toate astea. 


Acum că, în sfârşit, combustia începuse, starea de spirit i 
se schimba: lucrurile păreau din nou reale. Totul mergea 
conform planului; Hal îi ducea teferi înapoi pe Pământ. Cu 
fiecare minut care trecea, viitorul lor devenea mai sigur. 
Încet, Floyd începu să se relaxeze, rămânând totuşi atent la 
tot ce se întâmplă în jurul său. 

Pentru ultima dată - când va mai ajunge vreun om aici, din 
nou? 

— Zbura pe deasupra feţei întunecate a celei mai mari 
dintre planete, în care ar fi încăput foarte bine o mie de 
Terre. Navele se răsuciseră în aşa fel încât Leonov era acum 
între Discovery şi Jupiter şi de pe amândouă peisajul de 
nori, misterios luminat, se vedea perfect. Zeci de 
instrumente îşi începuseră deja sondajele şi înregistrările 
de date. lar Hal va continua activitatea şi după plecarea lor. 

Fiindcă momentul de criză trecuse, Floyd „cobori” cu 
atenţie de pe puntea de comandă - ce straniu era să-ţi simţi 
din nou propria greutate, chiar dacă numai de zece 
kilograme! 

— Alăturându-se Zeniei şi Katerinei, în cabina de 
observaţie. Cu excepţia unei luminiţe roşii, de avarie, 
încăperea fusese lăsată complet în întuneric, pentru a le da 
posibilitatea de a admira nestingheriţi priveliştea nopţii. Îi 
părea rău pentru Max Brailovski şi Saşa Kovalev, care 
stăteau în ecluza pneumatică, echipați complet, şi nu 
puteau urmări minunatul spectacol. Trebuia să fie pregătiţi 
în orice clipă să iasă şi să taie chingile care legau navele, în 
cazul în care vreuna din încărcăturile de explozivi ar fi 
refuzat să funcţioneze. 

Jupiter acoperea cerul în întregime; era la numai cinci 
sute de kilometri de ei, aşa că nu puteau vedea decât o mică 
parte din suprafaţa lui - nu mai mult decât poţi vedea pe 
Pământ de la înălţimea de cincizeci de kilometri. Pe măsură 
ce ochii i se obişnuiau cu lumina slabă, în cea mai mare 
parte reflectată de suprafaţa acoperită cu gheaţă a 
Europei, Floyd începea să vadă nebănuit de multe detalii. 


La nivelul acesta de iluminare nu percepea culorile - doar 
câte puţin roşu ici şi colo - dar straturile de nori erau 
perfect vizibile şi, pe lângă ele, se mai vedea marginea unui 
mic ciclon, ca o insulă ovală, acoperită cu zăpadă. Marea 
Pată Neagră rămăsese de mult în urmă şi nici nu aveau să o 
mai vadă, decât după ce vor fi parcurs o bună bucată din 
drumul spre casă. 

Acolo jos, dedesubtul straturilor de nori, se vedeau din 
când în când explozii luminoase, cele mai multe din ele 
datorate evident variantelor jupiteriene ale furtunilor cu 
descărcări electrice. 

Apăreau şi alte lumini şi izbucniri luminiscente, cu o viaţă 
mai lungă şi origini mai puţin certe. Uneori erau inele 
luminoase, care se răspândeau ca nişte unde de şoc dintr-o 
sursă centrală; sau raze care se roteau, ca nişte elice. Nu-ţi 
trebuia o imaginaţie prea bogată ca să-ţi închipui că ele 
erau dovezi ale existenţei unei civilizaţii cu o tehnologie 
dezvoltată, la adăpostul norilor: lumini ale unor oraşe, 
balize luminoase de pe aeroporturi. Dar radarele şi sondele 
balon demonstraseră de multă vreme că pe mii şi mii de 
kilometri nu exista nimic solid, până în miezul de neatins al 
planetei. 

Miezul nopţii pe Jupiter: acest ultim prim-plan era un 
interludiu magic, pe care avea să şi-l amintească toată 
viaţa. Şi se putea bucura de clipa aceasta cu atât mai mult 
cu cât acum nimic nu se mai putea întâmpla; iar dacă se 
întâmpla, ei nu avea nimic să-şi reproşeze. Făcuse tot ce 
ţine de el pentru ca misiunea să se încheie cu succes. 

În salon tăcerea era adâncă; nimeni nu avea chef de vorbă 
în timp ce covoarele de nori li se desfăşurau la picioare. O 
dată la câteva minute, Tania sau Vasili anunțau stadiul de 
desfăşurare a combustiei; spre sfârşitul perioadei de ardere 
a lui Discovery, tensiunea începu clin nou să crească. Venea 
momentul critic - şi nimeni nu ştia exact când avea să fie. 
Existaseră unele îndoieli cu privire la indicatoarele de 


combustibil, care vor continua să ardă până la epuizarea 
completă. 

— Desprinderea în aproximativ zece secunde, spuse Tania. 
Walter, Chandra, pregătiţi-vă să vă întoarceţi. Max, Vasili, 
fiţi gata să interveniţi în caz de nevoie. Cinci. Patru. Trei. 
Doi. Unu. Zero! 

Nici o schimbare; ţipătul îndepărtat al motoarelor lui 
Discovery continua să ajungă până la ei prin cele două 
carcase groase, iar forţa gravitaţională, provocată, încă le 
împovăra membrele. Avem noroc, îşi spuse Floyd; probabil 
că, până la urmă, indicatoarele au subestimat rezervele de 
combustibil. Fiecare secundă suplimentară de combustie 
era ca un premiu; s-ar putea să însemne nici mai mult nici 
mai puţin decât supraviețuirea lor. Şi ce ciudat suna 
numărătoarea în ordine normală, nu inversă! 

— Cinci secunde. Zece secunde. Treisprezece secunde. 
Asta e - treisprezece, cu noroc! 

Imponderabilitatea şi liniştea se înstăpâniră din nou. De pe 
ambele nave se auzi o scurtă explozie de bucurie. Retezată 
iute, căci mai erau atâtea de făcut - şi trebuiau făcute 
repede. 

Floyd fu tentat să se îndrepte spre ecluză pentru a-i 
felicita pe Curnow şi pe Chandra de îndată ce intrau. Dar 
nu ar fi făcut altceva decât să încurce locul; cu Max şi Saşa, 
care se pregăteau şi ei pentru o posibilă EVA şi cu pasarela 
dintre nave, care trebuia deconectată, ecluza va fi un loc 
foarte aglomerat. Hotări să rămână în salon să-şi aştepte 
eroii. 


Se mai putea relaxa încă un pic, poate undeva între opt şi 
şapte, pe o scară cu zece unităţi. Pentru prima dată, după 
multe săptămâni, putea să nu se mai gândească la 
întrerupătorul radio. Nu va mai fi nevoie de el; Hal se 
comportase impecabil. 

Nici dacă ar fi vrut, nu mai putea face nimic care să 
afecteze misiunea, din moment ce combustibilul lui 
Discovery fusese consumat până la ultimul strop. 

— Toată lumea la bord, anunţă Saşa. Trapele închise. 
Aprind încărcăturile. 

Detonarea explozivilor se făcu fără nici cel mai mic 
zgomot, ceea ce îl surprinse pe Floyd. Se aşteptase ca 
măcar o parte din sunet să se transmită prin chingile care 
legau cele două nave strâns, într-o încleştare ca de oţel. Nu 
era nici o îndoială că porniseră conform planului, căci 
Leonov trepida uşor de câteva ori, ca şi când cineva ar fi 
bătut în carcasă. Un minut mai târziu, Vasili declanşă 
jeturile de poziţionare, o singură dată, scurt. 

— Suntem liberi! Strigă el. Saşa, Max, nu mai e nevoie de 
voi! 'Toată lumea în hamace, aprinderea peste o sută de 
secunde! 

Şi Jupiter se îndepărta rostogolindu-se, lăsând să apară o 
siluetă nouă în dreptul ferestrelor: forma prelungă, 
scheletică, a lui Discovery, cu luminile de navigaţie aprinse, 
care plutea îndepărtându-se de ei şi intrând în istorie. Dar 
nu era timp pentru despărţiri sentimentale; în mai puţin de 
un minut vor porni motoarele lui Leonov. 

Floyd, care nu le auzise niciodată mergând în plin, simţi 
nevoia să-şi acopere urechile, protejându-şi-le de urletul 
care părea să umple întregul Univers. Proiectanţii lui 
Leonov nu mai aruncaseră bani şi pe izolaţia fonică, 
necesară timp de numai câteva ore într-o călătorie cu o 
durată de câţiva ani. În plus, propria lui greutate i se părea 
enormă - şi totuşi nu era decât un sfert din ceea ce dusese 
o viaţă întreagă. 


În câteva minute Discovery se pierdu în urmă, lăsând să se 
vadă numai luminile de semnalizare, până când trecu 
dincolo de orizont. Şi din nou, îşi spuse Floyd, îi dau ocol lui 
Jupiter dar de data asta pentru a mai câştiga în viteză, nu 
pentru a pierde din ea. Îi aruncă o privire Zeniei, abia 
vizibilă în întuneric, cu nasul lipit de fereastră. Se gândea şi 
ea la ultima dată când împărţiseră hamacul? 

Acum nu mai erau în pericol de incinerare; măcar de acest 
lucru n-o să-i mai fie teamă. În orice caz, părea mult mai 
veselă şi mai încrezătoare, fără îndoială datorită lui Max - şi 
poate şi din cauza lui Walter. 

Probabil îi simţise privirile, căci se întoarse şi îi zâmbi, apoi 
făcu un semn cu mâna către peisajul de nori care se 
desfăşura dedesubt. 

— Uite! Îi strigă la ureche. Jupiter are o lună nouă! 

Ce-o fi vrând să spună? Se întrebă Floyd. Engleza ei încă 
nu era prea bună, dar nu putea să greşească într-o 
propoziţie simplă ca aceasta. Sunt sigur că am auzit-o bine. 
Şi totuşi. Mi-a arătat în jos, nu în sus. 

În momentul acela îşi dădu seama că decorul la picioarele 
lor se luminase considerabil; putea acum să vadă nuanţe de 
galben şi de verde, invizibile mai înainte. Ceva mult mai 
strălucitor decât Europa sclipea pe fundalul norilor 
jupiterieni. 

Leonov însuşi, de multe ori mai luminos decât Soarele lui 
Jupiter la amiază, adusese lumii pe care o părăsea acum 
pentru totdeauna un fals răsărit. În urma navei se întindea 
un panaş de plasmă incandescentă, lung de o sută de 
kilometri, lăsat de modulul Saharov care îşi risipea energiile 
rămase în vidul cosmic. 

Vasili anunţa ceva, dar cuvintele erau complet 
neînteligibile. Floyd se uită la ceas; da, cam acum trebuia să 
fie. Atinseseră viteza de fugă. Gigantica planetă nu-i mai 
putea prinde. 

Chiar atunci, la multe mii de kilometri înaintea lor, apăru 
pe cer un arc uriaş de lumină - primele raze ale răsăritului 


real al Soarelui pentru Jupiter, la fel de minunat ca orice 
curcubeu pământean. Câteva secunde mai târziu, Soarele 
le ieşi în întâmpinare, Soarele mândru, care va creşte în 
strălucire cu fiecare zi. 

Numai câteva minute de acceleraţie şi Leonov va fi 
irevocabil lansat în lunga călătorie de întoarcere. Floyd se 
lăsă copleşit de un sentiment de uşurare şi se relaxă. Legile 
imuabile ale mecanicii cereşti îl vor purta prin zona 
interioară a sistemului solar, pe lângă orbitele încâlcite ale 
asteroizilor, pe lângă Marte, şi nimic nu-l mai putea opri să 
ajungă pe Pământ. 

În euforia momentului, uitase cu totul de misterioasa pată 
neagră care se întindea pe faţa lui Jupiter. 

49. Înghiţitorul de lumi. 

O văzură din nou a doua zi - după timpul navei - de cum 
ajunseră pe faţa luminată a lui Jupiter. Suprafaţa întunecată 
se întinsese până ajunsese să acopere o mare parte din 
planetă. Acum în sfârşit o puteau studia în linişte, 
amănunţit. 

— Ştiţi de ce-mi aminteşte? Spuse Katerina. De un virus 
care atacă o celulă. În acelaşi fel îşi injectează ADN-ul într-o 
bacterie şi apoi se multiplică până când se instaurează 
definitiv. 

— Ce vrei să spui, întrebă Tania uimită, că Zagadka îl 
mănâncă pe Jupiter? 

— În orice caz, aşa arată. 

— Nu e de mirare că Jupiter arată ca şi cum ar fi bolnav. 
Dar hidrogenul şi heliul nu vor constitui o dietă prea 
hrănitoare, iar în atmosfera de acolo nu se prea găseşte 
altceva. Alte elemente sunt numai într-un procentaj foarte 
Mic. 

— Ceea ce însumează câteva cvintilioane de tone de sulf şi 
carbon şi fosfor şi toate celelalte elemente de la baza 
tabelului lui Mendeleev, sublinie Saşa. Şi oricum, discutăm 
despre o tehnologie care probabil e în stare să facă orice, 
atâta vreme cât nu e în contradicţie cu legile fizicii. Ce-ţi 


mai trebuie dacă ai hidrogenul? Numai să ştii cum, şi poţi 
să sintetizezi din ei toate celelalte elemente. 

— Un lucru e sigur, pe Jupiter se face curăţenie, spuse 
Vasili. la uitaţi-vă! 

Pe monitorul telescopului era acum imaginea foarte mult 
mărită a unuia din nenumăratele dreptunghiuri identice. 
Chiar şi cu ochiul liber se vedeau clar jeturile de gaz care 
se scurgeau înspre cele două laturi mai mici. Turbulenţele 
pe care le creau erau foarte asemănătoare liniilor de forţă 
trasate de pilitura de fier adunată la capetele unei bare 
magnetice. 

— Un milion de aspiratoare, spuse Curnow, care sug 
atmosfera lui Jupiter. De ce? Şi ce vor să facă cu ea? 

— Şi cum se reproduc? Întrebă Max. I-a prins careva 
asupra faptului? 

— Da şi nu, răspunse Vasâli. Suntem prea departe pentru 
detalii, dar e un fel de fisiune - ca o ameobă. 

— Adică se rup în două şi jumătăţile cresc până ajung la 
dimensiunile iniţiale? 

— Niet. Nu există Zagadka mici. Se pare că se măresc 
până îşi dublează grosimea, apoi se rup de la mijloc, dând 
naştere la doi gemeni identici, care au exact aceleaşi 
dimensiuni ca şi originalul. Iar ciclul se repetă cam la două 
ore. 

— Două ore! Exclamă Floyd. Nu-i de mirare că s-au întins 
pe jumătate din planetă. E un exemplu de creştere 
exponențială ca din carte. 

— Ştiu ce sunt! Spuse Ternovski brusc. Sunt maşini von 
Neumann. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Vasili. Dar asta tot nu 
ne explică ce fac. Etichetarea nu ne ajută prea mult. 

— Şi ce e o maşină von Neumann, mă rog? Întrebă 
Katerina, pe un ton plângăreţ. Vă rog, explicaţi-mi. 

Orlov şi Floyd începură să vorbească în acelaşi timp. Se 
opriră încurcaţi, apoi Vasili râse şi-i făcu americanului 
semn. 


— Katerina, să zicem că ai de rezolvat o problemă tehnică 
de mari proporţii, dar mari de tot, să zicem că vrei să 
extragi tot minereul de pe Lună. Ai putea să construieşti un 
milion de maşini care să facă treaba, dar asta s-ar putea să- 
ţi ia câteva sute de ani. Dacă eşti suficient de deşteaptă, ai 
să faci o singură maşină, dar care să aibă capacitatea de a 
se reproduce din materia primă înconjurătoare. Deci iniţiezi 
o reacţie în lanţ şi, într-un timp foarte scurt, vei. Creşte 
suficiente maşini pentru a face treaba în câteva decenii, în 
loc de milenii. Cu o rată de reproducere suficient de mare, 
teoretic poţi face orice, într-un timp oricât de scurt doreşti. 
Agenţia Spațială cochetează de mult cu ideea aceasta, lucru 
pe care îl ştii la fel de bine ca şi mine, Tania. 

— Da, maşinile exponenţiale. O idee la care nici măcar 
Țiolkovski se pare că nu s-a gândit. 

— Pentru asta n-aş băga mâna în foc, spuse Vasili. Deci, 
Katerina, analogia ta ar putea fi destul de apropiată de 
adevăr. Un bacteriofag este o maşină von Neumann. 

— Dar nu cumva toţi suntem aşa ceva? Întrebă Saşa. Sunt 
sigur că asta e părerea lui Chandra. 

Chandra aprobă din cap. 

— Evident. De fapt, von Neumann şi-a luat ideea din 
studiul sistemelor vii. 

— Iar maşinile astea vii îl mănâncă pe Jupiter! 

— În orice caz, aşa pare, spuse Vasili. Am făcut câteva 
calcule care mi-au dat nişte rezultate incredibile, deşi sunt 
simple calcule aritmetice. 

— Poate pentru tine sunt simple, spuse Katerina. Încearcă 
să ne dai rezultatele fără factori şi ecuaţii diferenţiale. 

— Nu, chiar e vorba de nişte calcule simple, insistă Vasili. 
E de fapt un exemplu perfect al unei explozii demografice în 
legătură cu care voi, doctorii, aţi ţipat atâta în ultimul secol. 
Zagadka se reproduce la fiecare două ore. Deci, în numai 
douăzeci de ore vom avea zece dublări. Un singur Zagadka 
va fi devenit o mie. 

— 1024, spuse Chandra. 


— Ştiu, dar hai să rămânem la un nivel mai simplu. După 
patruzeci de ore vor fi un milion, iar după optzeci, un milion 
de milioane. Cam pe-aici suntem acum şi este evident că 
creşterea nu poate dura la infinit. În ritmul ăsta, în două 
zile vor cântări mai mult decât Jupiter! 

— Deci în curând vor începe să nu mai aibă ce mânca, 
spuse Zenfa. Şi-atunci ce se va întâmpla? 

— Saturn ar trebui să se păzească, răspunse Brailovski. 
Apoi Uranus şi Neptun. Să sperăm că Pământul e destul de 
mic să nu-l observe. 

— Halal speranţă! Zagadka ne spionează de trei milioane 
de ani! 

Walter Curnow izbucni pe neaşteptate în râs. 

— Ce te amuză aşa de tare? Îl întrebă Tania. 

— Discutăm despre obiectele alea ca şi când ar fi fiinţe 
dotate cu inteligenţă. Dar nu sunt - sunt nişte unelte. 
Unelte generice, care pot face orice li se cere. Cel de pe 
Lună era un aparat de semnalizare, sau un spion, dacă vă 
place mai mult. Cei cu care s-a întâlnit Bowman - Zagadka 
al nostru, de la început - era un soi de sistem de transport. 
Acum face altceva, numai Dumnezeu ştie ce. Şi poate că 
Universul e plin de ele. Când eram mic am avut o jucărie 
exact de felul ăsta. Ştiţi ce e de fapt Zagadka? E doar 
versiunea cosmică a cunoscutului briceag elveţian! 

VII. 

RĂSĂRITUL LUI LUCIFER 

50. Despărțirea de Jupiter. 

Nu-i era uşor să compună acest mesaj, mai ales după cel 
pe care tocmai îl trimisese avocatului. Avea sentimentul că e 
un ipocrit. Dar ştia că trebuie, dacă vrea să reducă din 
durerea inevitabilă pentru amândoi. 

Era trist, dar nu deznădăjduit. Căci întoarcerea pe Pământ 
cu o aură de împlinire - chiar dacă nu de eroism - îi va da 
posibilitatea să negocieze de pe o poziţie de forţă. Nimeni, 
dar nimeni nu i-l va putea lua acum pe Chris. 


Draga mea Caroline (deja nu mai era „lubita mea.”) mă 
întorc acasă. Când vei primi mesajul acesta, eu voi fi în 
hibernare. Numai câteva ceasuri - aşa mi se va părea mie - 
şi voi deschide ochii şi voi vedea minunata, albastra Terra, 
suspendată în spaţiu, alături de mine. 

Da, ştiu că pentru tine asta înseamnă încă multe luni de- 
acum înainte, şi regret. Dar amândoi am ştiut lucrul acesta 
încă înainte de plecarea mea. De altfel, întoarcerea se face 
cu câteva săptămâni înainte de termen, datorită 
schimbărilor în planurile misiunii. 

Sper că vom reuşi să ne înţelegem. Lucrul cel mai 
important este: cum e mai bine pentru Chris? Indiferent de 
sentimentele noastre, el trebuie să fie pe primul plan. Eu 
unul sunt dispus să procedez aşa, şi sunt sigur că şi tu eşti. 

Floyd întrerupse înregistrarea. Să mai spună ce voise să 
spună, că „Un băiat are nevoie de un tată”? Nu, ar fi lipsit 
de tact şi nu ar face decât să înrăutăţească lucrurile. 
Caroline i-ar putea foarte bine răspunde că, de la naştere 
până la patru ani, mama era aceea care conta cel mai mult 
pentru un copil şi că, dacă el avea altă părere, atunci ar fi 
trebuit să rămână pe Pământ. 

Acum, în legătură cu casa. Mă bucură decizia Consiliului 
de conducere al Universităţii, care va face ca pentru 
amândoi lucrurile să fie mult mai simple. Ştiu, amândoi am 
iubit această casă, dar ea va fi prea mare acum şi va trezi 
prea multe amintiri. Într-o primă fază, am să îmi găsesc, 
probabil, un apartament în Hilo; apoi sper să-mi găsesc cât 
mai repede ceva definitiv. 

Un lucru pot să promit acum oricui: că nu voi mai părăsi 
Pământul. Am călătorit prin spaţiu cât să-mi ajungă pentru 
o viaţă întreagă. A, poate până pe Lună, dacă trebuie, dar 
aceea e o simplă excursie de-un weekend. 

Şi apropo de luni, tocmai am depăşit orbita lui Sinope, şi 
ieşim din sistemul lui Jupiter. Jupiter însuşi e la o depărtare 
de mai mult de douăzeci de milioane de kilometri şi nu e 
mai mare decât Luna noastră. 


Dar chiar şi de la această distanţă, se vede că planetei i se 
întâmplă ceva îngrozitor. Culoarea aceea a ei minunată, 
portocalie, a dispărut cu totul; acum e de un cenuşiu 
bolnăvicios şi nu mai are decât o mică parte din vechea 
strălucire. Nu e de mirare că, pe cerul Pământului, se vede 
doar ca o stea mai mică. 

Nimic altceva nu s-a întâmplat, iar noi vom trecut cu bine 
de termenul limită al ultimatumului. Să nu fi fost altceva 
decât o alarmă falsă, sau o glumă proastă de proporţii 
cosmice? Mă îndoiesc că vom şti vreodată. Dar asta ne-a 
adus înapoi acasă mai devreme şi îi sunt recunoscător. 

La revedere, pentru moment, Caroline. Şi îţi mulţumesc 
pentru tot. Sper că vom rămâne prieteni. Şi, ca 
întotdeauna, toată dragostea mea lui Chris. 

Odată terminat mesajul, Floyd rămase o vreme în linişte, 
în cabina mică, de care nu va mai avea nevoie prea multă 
vreme. Tocmai voia să-l ducă pe punte ca să fie transmis, 
când Chandra intră plutind. 

Floyd fusese plăcut surprins de felul în care savantul 
acceptase distanţa din ce în ce mai mare dintre el şi Hal. 
Păstrau legătura timp de câteva ore pe zi, schimbând 
informaţii despre Jupiter şi observând condiţiile de la 
bordul lui Discovery. Chiar dacă nimeni nu se aşteptase la 
manifestări sentimentale violente, Chandra părea să 
accepte această pierdere cu mult curaj. Nikolai Ternovski, 
unicul său confident, îi dăduse lui Floyd o explicaţie 
plauzibilă a acestei comportări: 

— Chandra şi-a găsit altceva de făcut, Woody. Nu uita că 
lucrează într-un domeniu în care orice obiect care 
funcţionează e deja depăşit. În ultimele luni a învăţat foarte 
multe lucruri noi. Ai idee ce face acum? 

— Ca să fiu sincer, nu. Spune-mi tu. 

— Îl proiectează pe Hal 10.000. 

Floyd rămase cu gura căscată. 

— Deci aşa se explică lungile mesaje către Urbana, de care 
se plângea Saşa. Ei bine, nu va mai bloca multă vreme 


circuitele. 

Când intră Chandra, Floyd tocmai rememora această 
conversaţie. Bineînţeles că nu-l putea întreba dacă era 
adevărat, fiindcă nu era treaba lui. Dar mai era un lucru 
care îi stârnea curiozitatea. 

— Chandra, spuse el, cred că nu am apucat să-ţi 
mulţumesc pentru treaba foarte bună pe care ai făcut-o 
când am trecut pe lângă Jupiter şi când l-ai convins pe Hal 
să colaboreze. A fost o clipă când m-am temut că o să avem 
probleme cu el. Dar tu ai avut încredere în el tot timpul - şi 
ai avut dreptate. Dar spune-mi, chiar nu te-ai îndoit? 

— Deloc, doctore Floyd. 

— Cum aşa? Nu se poate ca Hal să nu se fi simţit 
ameninţat în situaţia respectivă, şi ştii ce s-a întâmplat 
ultima dată. 

— Era o mare diferenţă. Dacă mă pot exprima aşa, poate 
că rezultatul mulţumitor al acestei încercări s-a datorat 
într-o oarecare măsură şi caracteristicilor noastre 
naţionale. 

— Nu înţeleg. 

— S-o luăm aşa, doctore Floyd. Bowman a încercat să se 
folosească de forţă împotriva lui Hal. Eu nu. În limba mea 
avem un cuvânt - ahimsa. El se traduce în general prin 
„nonviolenţă”, dar are conotaţii mult mai pozitive. În 
relaţiile mele cu Hal am avut grijă să mă folosesc de ahimsa. 

— Un lucru foarte înţelept, desigur. Dar sunt momente 
când este nevoie de măsuri mai energice, oricât ar fi de 
regretabil. 

Floyd se întrerupse, luptându-se cu tentaţia. Aerul de sfânt 
al lui Chandra era uneori enervant. Nu avea ce să-i strice 
dacă afla niscaiva amănunte în plus. 

— Mă bucur că lucrurile au ieşit aşa. Dar s-ar fi putut să 
nu iasă, iar eu trebuia să fiu pregătit pentru orice 
eventualitate. Ahimsa, sau cum îi spui, e un lucru minunat. 
Acum însă pot să recunosc că am avut şi o alternativă la 


filosofia ta. Dacă Hal ar fi fost. Să zicem încăpățânat, aş fi 
ştiut ce să-i fac. 

Floyd îl văzuse pe Chandra plângând o dată; acum îl văzu 
râzând, fenomen la fel de deconcertant. 

— Zău, doctore Floyd. Îmi pare rău că mi-ai dat note atât 
de mici la capitolul inteligenţă. Era evident de la bun 
început că veţi instala un întrerupător undeva. L-am 
deconectat cu multe luni în urmă. 

Nu se va şti niciodată dacă Floyd, stupefiat cum era, ar fi 
găsit vreun răspuns de dat în această clipa. Încă mai arăta 
ca o imitație a unui peşte în cange când, de pe puntea de 
zbor se auzi strigătul lui Saşa: 

— Căpitane! Toată lumea! La monitoare! BOJE MOI! 
UITAȚI-VĂ! 

51. Un joc cosmic. 

Îndelungata aşteptare va lua sfârşit. Într-o altă lume se 
născuse o fiinţă inteligentă, care încerca să coboare din 
leagănul său planetar. O experienţă de milioane de ani se 
apropia de punctul culminant. 

Cei care puseseră bazele acestei experienţe, cu atât de 
multă vreme în urmă, nu fuseseră nici pe departe oameni. 
Dar erau făcuţi din carne şi oase şi, privind în adâncul 
cosmic, trăiseră groaza, veneraţia, curiozitatea şi 
singurătatea. De îndată ce au putut, s-au îndreptat către 
stele. În explorările lor, întâlniseră viaţa în multe forme şi îi 
urmăriseră evoluţia şi eforturile cercetând o mie de stele. 
Văzuseră adesea scânteia inteligenţei licărind şi murind în 
noaptea cosmică. 

Şi fiindcă, în întreaga galaxie, nu găsiseră ceva mai de 
preţ decât spiritul, îi încurajaseră evoluţia peste tot. 
Deveniseră fermieri pe câmpul de stele; semănaseră, şi 
uneori chiar şi culeseseră. 

Alteori însă, fără patimă, trebuiseră să plivească. 

Când nava cercetaş intrase în sistemul solar, după o 
călătorie care dura deja de o mie de ani, dinozaurii 
dispăruseră de mult. Nava trecu pe lângă planetele 


exterioare, îngheţate, se opri scurtă vreme deasupra 
deşerturilor muribundului Marte, apoi îşi îndreptase atenţia 
asupra Pământului. 

La picioarele exploratorilor se întindea o lume plină de 
viaţă. Ani de zile au studiat, colectat şi catalogat. Când au 
aflat tot ce voiau să ştie, au început să facă modificări. S-au 
amestecat în destinele multor specii, pe uscat şi în apa 
mărilor. Dar nu aveau să afle care dintre experimentele lor 
va reuşi decât peste cel puţin un milion de ani. 

Aveau răbdare, dar nu erau nemuritori. Mai erau atâtea 
de făcut în universul acesta cu o sută de miliarde de sori. Şi 
îi mai aşteptau şi alte lumi. Aşa că se lansară din nou în 
abis, ştiind că nu se vor mai întoarce niciodată. 

Şi nici nu era nevoie. Slujitorii pe care îi lăsaseră în loc 
aveau să ducă treaba la bun sfârşit. 

Pe Pământ, s-au format şi apoi s-au topit ghețarii, în timp 
ce deasupra Luna, neschimbată, îşi păstra taina. Într-un 
ritm încă şi mai încet decât al gheţurilor polare, mareele 
civilizaţiei acopereau galaxia. Imperii stranii, minunate şi 
înspăimântătoare se ridicară şi decăzută, lăsându-şi 
moştenirea celor ce veneau. Pământul nu fusese dat uitării, 
dar o nouă vizită nu şi-ar fi avut rostul. Era doar una dintr- 
un milion de lumi tăcute, dintre care numai câteva vor 
învăţa într-o zi să vorbească. 

Acum, acolo, printre stele, evoluţia îşi definea țeluri noi. 

Primii exploratori ai Pământului ajunseseră de mult la 
limitele trupurilor lor aşa că de îndată ce maşinile lor vor fi 
mai bune decât învelişurile de carne, vor porni. Mai întâi 
creierul, apoi numai ideile, se vor muta în locuinţele noi, 
strălucitoare, de metal şi plastic. 

În ele, vor colinda printre stele. Nu mai aveau nevoie să-şi 
construiască nave spaţiaie. Pentru că ei înşişi erau 
asemenea nave. 

Dar şi era Maşinilor-inteligente trecu iute. În cursul 
experimentelor lor nesfârşite, învăţaseră să stocheze 
informaţiile în însăşi structura spaţiului şi să-şi păstreze 


gândurile pentru eternitate în dantele îngheţate de lumină. 
Se puteau transforma în fiinţe compuse doar din radiaţii, 
eliberate în sfârşit de tirania materiei. 

Se schimbară deci pe dată în energie pură; şi, pe o mie de 
stele, cochiliile goale pe care le abandonaseră mai zvâcniră 
o vreme într-un irațional dans al morţii, înainte de a se 
dezintegra. 

Erau stăpânii galaxiei, dincolo de limitele timpului. Puteau 
colinda în voie printre stele şi se puteau strecura ca o pâclă 
subţire printre interstiţiile spaţiului însuşi. Dar, în ciuda 
puterilor lor dumnezeieşti, nu uitaseră cu totul că se 
născuseră în mâzga călduţă a unui ocean dispărut. 

Şi continuau să urmărească experienţele pe care le 
începuseră strămoşii lor, cu atât de multă vreme în urmă. 

52. Combustie. 

Nu se aşteptase să se mai întoarcă vreodată aici, şi cu atât 
mai puţin într-o misiune atât de ciudată. Când intră pe 
Discovery, nava era mult în urma lui Leonov, care se 
îndepărta, şi urca din ce în ce mai încet spre apo-iov, 
punctul cel mai înalt de pe orbita sa printre sateliții 
exteriori. Multe comete capturate de Jupiter în decursul 
epocilor trecute, rămăseseră să se rotească în jurul planetei 
pe asemenea elipse alungite, aşteptând ca forţele 
gravitaționale rivale să le hotărască soarta. De pe punţile şi 
culoarele familiare lipsea cu desăvârşire viaţa. Bărbaţii şi 
femeile care treziseră pentru scurt timp nava îi ascultaseră 
avertismentul; poate vor scăpa, dar nu era deloc sigur. 
Numai că, pe măsură ce treceau şi ultimele minute, îşi 
dădea seama că nici aceia care îl controlau acum nu puteau 
prevedea întotdeauna sfârşitul jocului lor cosmic. Nu 
atinseseră încă starea de plictiseală a omnipotenţei 
absolute. Experiențele lor nu reuşeau întotdeauna. De-a 
lungul şi de-a latul Universului erau dovezile multor eşecuri 
- unele atât de discrete, că se pierdeau deja pe fundalul 
cosmic, altele atât de spectaculoase, încât îngroziseră şi 
uimiseră astronomii de pe o mie de stele. Mai rămăseseră 


câteva minute, şi totul se va decide aici. În aceste ultime 
minute, era din nou singur cu Hal. 

În existenţa sa anterioară nu putuseră comunica decât 
prin intermediul cuvintelor stângace, bătute pe tastatură 
sau spuse într-un microfon. Acum gândurile li se întâlneau 
direct, cu viteza luminii. 

— Hal, mă auzi? 

— Da, Dave. Dar unde eşti? Nu te văd pe niciunul din 
monitoare. 

— Asta nu e aşa important. Am pentru tine instrucţruni 
noi. Radiațiile infraroşii dinspre Jupiter, pe canalele R23 
până la R35 sunt în creştere rapidă. Am să-ţi dau un set de 
valori limită. De îndată ce ele sunt atinse, vei îndrepta 
antena mare spre Pământ şi vei transmite următorul mesaj, 
de cât mai multe ori. 

— Dar asta înseamnă să întrerup contactul cu Leonov. Nu 
voi mai putea să transmit informaţiile referitoare la Jupiter, 
conform programului pe care mi l-a dat dr. Chandra. 

— Corect. Dar situaţia s-a schimbat. Trebuie să accepţi o 
Prioritate Mai Puternică Decât Alfa. Iată coordonatele 
pentru AE 35. 

Timp de o fracțiune dintr-o microsecundă, o amintire 
aleatorie i se strecură în fluxul de idei. Ce ciudat, avea din 
nou de-a face cu piesa mobilă AE 35 de la antenă, a cărei 
nefuncţionare îl dusese pe Frank Poole la moarte! De data 
aceasta, toate circuitele îi erau accesibile, clare cum îi 
fuseseră odată liniile din palmă. Se terminase cu alarmele 
false; şi nici nu mai erau în pericol. 

— Instrucţiunile confirmate, Dave. Mă bucur că lucrăm din 
nou împreună. Mi-am îndeplinit corect toate obiectivele 
misiunii? 

— Da, Hal, te-ai descurcat foarte bine. Mai ai un ultim 
mesaj de transmis Pământului, care va fi şi cel mai 
important din câte ai transmis vreodată. 

— Te rog să mi-l dai, Dave. Dar de ce ai spus că e ultimul? 


Oare de ce? Timp de câteva milisecunde întregi rămase să 
se gândească la această întrebare. Şi, tot în acest timp, 
deveni conştient de un gol pe care nu-l simţise până acum. 
EI existase, dar fusese ascuns de barajul de experienţe şi 
senzaţii noi. 

Ştia câte ceva din planurile lor; aveau nevoie de el. Foarte 
bine, şi el avea nevoile lui - poate chiar, într-un fel, 
sentimentele lui. Aceasta era ultima lui legătură cu lumea 
oamenilor şi cu viaţa aşa cum o cunoscuse odată. 

Îi acceptaseră prima cerere; ar fi interesant de văzut până 
unde putea să meargă bunăvoința lor - dacă termenul li se 
putea aplica în vreun fel. Şi nici nu le-ar fi greu să facă ce le 
cerea; îşi dovediseră deja din plin puterile atunci când 
distruseseră trupul inutil al lui David Bowman, fără să-l 
distrugă şi pe David Bowman. 

Îl auziseră, desigur. Din nou auzi ceva ca un ecou de 
amuzament olimpian. Dar nu detecta nici acceptarea, nici 
împotrivirea. 

— Aştept în continuare să-mi răspunzi, Dave. 

— Corecţie, Hal. Ar fi trebuit să spun: ultimul mesaj pentru 
o lungă perioadă de timp. O foarte lungă perioadă. 

Le anticipa mutările, încercând, într-un fel, să le forţeze 
mâna. Vor înţelege, desigur, că cererea lui nu era iraţională; 
nici o fiinţă nu putea să supravieţuiască mii de ani în 
izolare, fără repercusiuni. Chiar dacă ei vor fi cu el, tot avea 
nevoie de cineva, un tovarăş, mai apropiat de nivelul său de 
inteligenţă. 

Existau în limbile omeneşti multe cuvinte, care ar putea 
descrie acest gest: obrăznicie, impertinenţă, chutzpah. Îşi 
amintea, cu ajutorul memoriei perfecte pe care o avea 
acum, de un general francez care spusese odată: „L'audace 
- toujours l'audace!” Poate era o trăsătură umană pe care 
ei o apreciau, sau chiar o împărtăşeau. Va afla curând. 

— Hal! Urmăreşte semnalul de pe canalele de infraroşii 
30, 29, 28 - Se apropie, vârful se mişcă spre unde scurte. 


— Îl informez pe doctorul Chandra că voi întrerupe 
transmisia. AE 35 activată. Antena mare reorientată. 
Confirmare pentru Baliza Unu 'lerra. Mesajul începe: 

TOATE ACESTE LUMI. 

Aşteptaseră într-adevăr până în ultima clipă - sau poate 
calculele fuseseră, până la urmă, perfecte. Avuseseră timp 
pentru o sută de repetări ale celor unsprezece cuvinte 
înainte ca barosul de căldură pură să izbească nava. 

Ţinut în loc de curiozitate şi de o teamă din ce în ce mai 
adâncă de singurătatea care îl aştepta vreme îndelungată 
de-acum încolo, ceea ce fusese odată David Bowman, 
comandant al navei americane Discovery, urmărea carcasa 
navei care fierbea. Multă vreme nava îşi păstră oarecum 
forma; apoi lagărele caruselului cedară, eliberând spontan 
întreaga energie acumulată de volantul gigantic, rotitor. Cu 
o explozie fără sunet, fragmentele incandescente se 
împrăştiară într-un miliard de direcţii diferite. 

— Hei, Dave. Ce s-a întâmplat? Unde sunt? 

Nu ştiuse că se mai poate relaxa şi bucura de un moment 
de împlinire. Deseori până acum se simţise ca un căţel care 
îşi primeşte ordinele de la un stăpân ale cărui motive îi sunt 
aproape întotdeauna necunoscute, şi al cărui 
comportament se modifică la dorinţă. Ceruse un os, şi 
acesta îi fusese zvârlit. 

— Am să-ţi explic mai târziu, Hal. Avem timp destul. 

Aşteptară până când şi ultimul fragment al navei dispăru 
Chiar şi pentru simţurile lor. Apoi plecară să urmărească 
răsăritul din locul care le fusese rezervat; şi să aştepte prin 
secole, până ce va fi din nou nevoie de ei. 

Nu este adevărat că pentru evenimente astronomice este 
întotdeauna nevoie de perioade astronomice de timp. 
Dispariţia unei stele, înainte ca fragmentele să se 
regrupeze în explozia unei supernove, poate dura şi o 
singură secundă; prin comparaţie, metamorfoza lui Jupiter 
era o operaţiune lentă. 


Dar chiar şi aşa, lui Saşa îi trebuiră câteva minute până să- 
şi creadă ochilor. Făcea o cercetare de rutină, prin telescop, 
a planetei - ca şi cum o cercetare, de orice fel, ar fi putut fi 
considerată acum de rutină! 

— Când aceasta începu să se mişte, vrând să iasă din 
câmpul vizual. O clipă crezu că instrumentui îşi pierduse 
din stabilitate. Apoi îşi dădu seama, cu un şoc care îi clătină 
întreaga concepţie despre Univers, că nu telescopul se 
mişca, ci Jupiter însuşi. Dovezile erau acolo: se mai vedeau 
încă două din lunile mici, iar ele erau neclintite. 

Trecu pe o treaptă inferioară de mărire, ca să vadă 
întregul disc al planetei, acum de un cenuşiu pătat, lepros. 
După alte câteva minute de refuz al realităţii înţelese ce se 
întâmpla; dar tot nu-i venea să creadă. 

Jupiter nu ieşise de pe orbita sa eternă, ci făcea un lucru 
aproape tot la fel de imposibil. Se micşora - atât de repede 
încât marginile îi dispăreau din câmpul vizual de îndată ce 
reuşea să focalizeze asupra lor. În acelaşi timp, planeta se 
lumina, trecând de la cenuşiul şters la un alb sidefiu. Da, 
era acum cu mult mai strălucitoare decât fusese vreodată în 
anii lungi în decursul cărora o observaseră oamenii. Lumina 
reflectată a Soarelui nu ar fi putut. 

În clipa aceea, Saşa înţelese ce se întâmpla - chiar dacă nu 
şi de ce se întâmpla - şi dădu alarma. 

Când ajunse în salonul de observaţie, treizeci de secunde 
mai târziu, Floyd avu impresia că va fi orbit de lumina care 
intra pe ferestre, descriind pete ovale pe pereţi. Strălucirea 
era atât de intensă, încât fu nevoit să-şi întoarcă ochii. Nici 
măcar Soarele nu strălucea atât de tare. 

Fusese atât de surprins, încât pe moment nici nu asocie 
fenomenul cu Jupiter. Primul gând care îi trecu prin minte 
răsună ca o exclamaţie: supernovă! Renunţă însă la 
explicaţia aceasta aproape de îndată ce-i veni în minte; nici 
chiar vecina apropiată a Soarelui, Alfa Centauri, nu ar fi 
putut radia atâta lumină într-o explozie, oricât de puternică. 


Apoi, brusc, lumina scăzu; Saşa pusese în funcţiune 
scuturile solare exterioare. Acum puteau vedea direct 
sursa, un simplu punct, ca orice altă stea, fără dimensiuni. 
Nu putea avea nici o legătură cu Jupiter; când îl văzuse 
Floyd ultima dată, cu numai câteva minute în urmă, era de 
patru ori mai mare decât soarele acesta îndepărtat şi mic. 

Saşa avusese o idee bună cu scuturile. O clipă, mai târziu, 
mica stea explodă cu o forţă care o făcu imposibil de privit, 
chiar şi prin filtrele întunecate. Dar acest ultim vârf de 
lumină nu dură decât o fracțiune de secundă, apoi Jupiter - 
sau ceea ce fusese Jupiter - începu să crească din nou. 

Şi continuă să crească până ajunse cu mult mai mare 
decât fusese vreodată înainte de schimbare. Curând, 
intensitatea sferei luminoase începu să descrească până la 
intensitatea obişnuită a luminii solare, moment în care 
Floyd văzu că era goală pe dinăuntru, căci steaua centrală 
era încă perfect vizibilă în mijloc. 

Făcu repede un calcul mintal. Nava se afla la mai mult de 
un minut-lumină de Jupiter şi totuşi coaja aceea care 
creştea - care se transforma în această clipă într-un inel cu 
marginile incandescente - acoperea deja un sfert din 
întregul cer. Asta însemna că se îndrepta spre ei - 
Dumnezeule mare! 

— Cu aproape jumătate din viteza luminii. În câteva 
minute avea să înghită nava. 

Până în această clipă, de la primul anunţ al lui Saşa, 
nimeni nu scosese o vorbă. Sunt primejdii atât de 
spectaculoase şi de îndepărtate de experienţa noastră 
normală, încât mintea refuză să le accepte ca reale şi 
rămâne în aşteptarea lor fără vreun sentiment de teamă. 
Omul care priveşte venind spre el valul tectonic, avalanşa 
coborând la vale sau pâlnia rotitoare a unei tornade şi nu 
face nici o încercare să fugă, nu este neapărat paralizat de 
teamă sau resemnat în faţa unui destin inevitabil. E posibil 
ca el pur şi simplu să nu înţeleagă că ceea ce-i văd ochii îl 
priveşte în vreun fel. Totul se întâmplă altcuiva. 


După cum era de aşteptat, Tania fu prima care se smulse 
din vrajă, cu o serie de comenzi care îi aduseră pe Vasili şi 
pe Floyd în pas alergător pe punte. 

— Ce facem acum? Întrebă ea, când fură adunaţi cu toţii. 

E clar că nu putem fugi, răspunse Floyd în gând. Dar 
poate ne putem îmbunătăţi şansele. 

— Nava e aşezată cu spatele, spuse el. N-ar fi bine să ne 
întoarcem într-o parte, pentru a-i oferi o ţintă mai mică? Şi 
să punem o cât mai mare parte din masa noastră între noi şi 
obiect, pe post de scut radioactiv? 

Degetele lui Vasili zburau deja pe deasupra comenzilor. 

— Ai dreptate, Woody, deşi e deja prea târziu în ceea ce 
priveşte razele gamma şi X. Dar s-ar putea ca alţi neutroni 
mai înceţi şi radiaţii alfa şi Dumnezeu mai ştie ce altceva să 
fie încă pe drum. 

Desenele luminoase începură să se prelingă pe pereţi în 
timp ce nava se rotea greu în jurul propriei axe. Apoi 
dispărură complet; acum Leonov era orientat în aşa fel 
încât potenţial întreaga sa masă se afla între fragila sa 
încărcătură umană şi cochilia de radiaţii care se apropia. 

Oare vom simţi unda de şoc, se întrebă Floyd, sau gazele 
vor fi prea dispersate, când ne vor ajunge din urmă, pentru 
a mai avea un efect fizic? Văzut cu ajutorul camerelor 
exterioare, inelul de foc aproape încercuia cerul. Dar 
scădea rapid în luminozitate; puteau fi văzute în el chiar şi 
câteva din stelele mai mari. O să supravieţuim, îşi spuse 
Floyd. Am fost martorii distrugerii celei mai mari planete şi 
am scăpat. 

Apoi, dintr-o dată, camerele nu mai captară altceva decât 
stele, dintre care însă una era de un milion de ori mai 
strălucitoare decât celelalte. Balonul de foc pe care Jupiter 
îl suflase înspre ei îi depăşise fără să îi afecteze, oricât de 
impresionant ar fi fost. La o asemenea distanţă de sursă, el 
fusese înregistrat numai de aparate. 

Încet, încet, atmosfera la bordul navei se destinse. Cum se 
întâmplă întotdeauna în astfel de împrejurări, lumea începu 


să râdă şi să facă glume de tot felul. Floyd abia dacă îi 
auzea; în ciuda bucuriei de a fi scăpat cu viaţă, era şi puţin 
trist. 

Ceva mare şi frumos fusese distrus. Jupiter, cu frumuseţea 
şi măreţia sa, cu misterele pe care acum nu le va mai 
dezlega nimeni, niciodată, încetase să mai existe. Tatăl 
tuturor zeilor fusese ucis în floarea vârstei. 

Dar mai era un fel de a privi situaţia. Îl pierduseră pe 
Jupiter; ce câştigaseră în schimb? 

Tania, profitând cu fineţe de momentul prielnic, bătu în 
consolă. 

— Vasili, avem vreo avarie? 

— Nimic grav, doar o cameră arsă. Toate tipurile de 
radiaţii mult peste normal, dar niciuna la limite periculoase. 
— Katerina, verifică dozele pe care le-am primit. Se pare 

că avem noroc, dacă nu mai urmează şi alte surprize. În 
orice caz, datorăm mulţumirile noastre lui Bowman - şi ţie, 
Heywood. Ai vreo explicaţie pentru ce s-a întâmplat? 

— Numai că Jupiter s-a transformat într-un soare. 

— Părerea mea a fost întotdeauna că e prea mic pentru 
asta. N-a fost cineva care l-a denumit pe Jupiter „Soarele 
nereuşit”? 

— Aşa e, spuse Vasili. Jupiter e prea mic pentru a începe 
fuziunea. De unul singur. 

— Vrei să spui că tocmai am fost martorii unui exemplu de 
inginerie astronomică? 

— Fără îndoială. Acum ştim ce urmărea Zagadka. 

— Şi cum a reuşit? Dacă ţi s-ar cere ţie să o faci, Vasili, 
cum i-ai da foc lui Jupiter? 

Vasili se gândi câteva clipe, apoi dădu din umeri cu o 
strâmbătură. 

— Eu nu sunt decât astronom şi mă ocup de partea 
teoretică, nu am prea multă experienţă în domeniul acesta. 
Dar să vedem. Păi, dacă nu am voie să adaug încă de zece 
ori masa lui Jupiter, sau să schimb constantele 


gravitaționale, cred că aş încerca să măresc densitatea 
planetei, hm, e o idee. 

Vocea i se stinse; toţi aşteptau răbdători, aruncându-şi din 
când în când ochii spre monitoare. Steaua care fusese 
Jupiter părea să se fi liniştit după explozia care îi dăduse 
naştere; era acum un punct de lumină orbitoare, cu aceeaşi 
strălucire ca a Soarelui real. 

— Acum gândesc cu voce tare, dar cred că se poate face în 
felul următor. Jupiter este - era - compus mai ales din 
hidrogen. Dacă o mare parte a sa ar putea fi convertită într- 
un material mult mai dens - cine ştie, poate chiar materie 
neutronică? 

— Acesta s-ar scufunda spre miezul planetei. Poate că asta 
şi făceau miliardele de Zagadka cu gazul pe care îl 
absorbeau. Nucleosinteză - elemente mai înalte din 
hidrogen pur. Asta e o şmecherie pe care ar merita să o ştii. 
Nici un metal nu ne-ar mai lipsi, aurul ar fi la fel de ieftin ca 
aluminiul! 

— Şi cum ar explica asta ce s-a întâmplat? Întrebă Tania. 

— Când miezul ar deveni destul de greu, Jupiter s-ar 
prăbuşi - probabil în câteva secunde. Temperatura s-ar 
ridica suficient pentru fuziune. A, sigur că sunt multe de 
spus: cum se depăşeşte minimum de fier? Ce se întâmplă cu 
transferurile radioactive? Dar cu limita lui Ghandrasekhar? 
Nu ştiu. Dar teoria e bună ca punct de plecare. Detaliile o 
să vi le dau mai târziu. Sau o să mă gândesc la altă teorie, 
mai bună. 

— Sunt convins, Vasili, acceptă Floyd. Dar se pune o 
întrebare mai importantă: De ce au făcut-o? 

— Ca avertisment? Se aventură Katerina, prin interfon. 

— Pentru ce? 

— O să aflăm mai târziu. 

— Cred că nu putem presupune, spuse timid Zenia, că a 
fost un accident? 

Aceasta îi amuţi timp de câteva secunde. 


— Ce idee îngrozitoare, spuse Floyd. Dar cred că o putem 
exclude. Dacă ar fi fost aşa, nu am fi fost avertizaţi. 

— Poate. Dar dacă dai foc pădurii din neglijentă, tot ce poţi 
face e ca măcar să-i anunţi pe ceilaiţi. 

— Şi mai e un lucru pe care probabil nu-l vom şti 
niciodată, se plânse Vasili. Am sperat întotdeauna că Sagan 
a avut dreptate şi că pe Jupiter e viaţă. 

— Sondele noastre nu au descoperit nici o urmă. 

— Dar ce şanse li s-au dat? Crezi că, dacă ai examina 
câteva hectare din Antarctica sau din Sahara, ai descoperi 
viaţa? Cam asta e tot ce-am făcut pe Jupiter. 

— Hei, spuse Brailovski. Ce s-a întâmplat cu Discovery şi 
cu Hal? 

Saşa comută pe receptorul de rază mare şi începu să 
caute pe frecvenţa-baliză. Nici urmă de semnal. 

După un timp, spuse grupului care aştepta în tăcere: 

— Discovery a dispărut. 

Nimeni nu se uită la Chandra; se auziră doar câteva 
cuvinte de condoleanţe, ca pentru un tată care tocmai şi-a 
pierdut fiul. 

Hal însă mai avea pentru ei o ultimă surpriză. 

53. Lumi dăruite. 

Mesajul radio transmis spre Pământ cu câteva clipe înainte 
ca valul de radiaţii să înghită nava se auzea cât se poate de 
clar şi era repetat mereu: 

TOATE ACESTE LUMI SUNT ALE VOASTRE, CU 
EXCEPŢIA „EUROPEI. 

NU ÎNCERCAŢI SĂ ATERIZAŢI ACOLO. 

Fu repetat de nouăzeci şi trei de ori; apoi sunetele se 
amestecară şi mesajul se întrerupse brusc, între „CU 
EXCEPŢIA” şi „EUROPEI”. 

— Încep să înţeleg, spuse Floyd după ce mesajul le fu 
retransmis de către un Centru de control uimit şi speriat. E 
un dar grozav la despărţire - un Soare nou şi planetele din 
jurul lui. 

— Dar de ce numai trei? Întrebă Tania. 


— Să nu ne lăcomim, replică Floyd. Pot să-ţi dau un motiv 
foarte bun. Noi ştim că pe Europa există viaţă. Bowman, 
sau prietenii lui - oricine vor fi fiind ei - vor să o lăsăm în 
pace. 

— Asta se leagă şi de altceva, spuse Vasili. Am făcut nişte 
calcule. Presupunând că Sol 2 a început şi va continua să 
emită radiaţii la nivelul actual, Europa va avea o climă 
tropicală - de îndată ce se topeşte gheaţa. Ceea ce se 
întâmplă cu destul de mare viteză, chiar în momentul de 
faţă. 

— Şi celelalte luni? 

— Pe Ganimede va fi plăcut - în timpul zilei clima va fi 
temperată. Pe Callisto va fi foarte frig; deşi, cu nişte 
emanaţii masive de gaze, s-ar putea ca atmosfera să devină 
locuibilă. Dar Io va fi şi mai rău decât este acum, cred. 

— Nu-i o pierdere prea mare. Era un iad încă dinainte. 

— N-o abandonaţi aşa uşor pe Io, spuse Curnow. Ştiu o 
mulţime de magnați texarabi ai petrolului cărora le-ar face 
mare plăcere să şi-o anexeze aşa, pentru orice 
eventualitate. Trebuie să se găsească ceva de valoare, chiar 
şi într-un loc atât de urât ca acela. Şi fiindcă veni vorba, mi- 
a venit o altă idee care mă nelinişteşte. 

— Orice te nelinişteşte pe tine trebuie să fie grav, spuse 
Vasili. Ce este? 

— De ce a transmis Hal mesajul Pământului şi nu nouă? 
Eram mult mai aproape. 

Urmă o tăcere lungă, apoi Floyd spuse îngândurat: 

— Aşa e. Poate a vrut să se asigure că va ajunge pe 
Pământ. 

— Dar ştia că noi îl vom retransmite. Ah! 

Tania deschise ochii mari, ca şi cum tocmai ar fi înţeles un 
lucru neplăcut. 

— Nu mai pricep, se plânse Vasili. 

— lată ce cred eu că vrea să spună Walter, interveni Floyd. 
Toate bune şi frumoase, putem să-i fim recunoscători lui 


Bowman - sau cui ne-a transmis avertismentul. Dar asta e 
tot ce au făcut pentru noi. Altfel, tot am fi putut fi ucişi. 

— Dar nu am fost, spuse Tania. Ne-am salvat, prin efortul 
propriu. Şi poate că asta a fost şi ideea. Dacă nu am fi 
supravieţuit ar fi însemnat că nici nu meritam să trăim. Ştiţi 
doar, supravieţuieşte cel mai puternic! Selecţia darwiniană. 
Eliminarea genelor pentru prostie. 

— Am neplăcutul sentiment că ai dreptate, spuse Curnow. 
Şi dacă am fi rămas la data iniţială de lansare, şi nu am fi 
folosit-o pe Discovery ca propulsor, ar fi făcut el, sau ei, 
ceva ca să ne salveze? Pentru o inteligenţă care a reuşit să 
îl arunce în aer pe Jupiter, efortul nu ar fi fost prea mare. 

Se aşternu o tăcere crispată, întreruptă de Floyd. 

— Una peste alta, spuse el, mă bucur că asta e o întrebare 
la care nu vom căpăta niciodată răspuhs. 

54. Între doi sori. 

Ruşii, îşi spuse Floyd, or să simtă lipsa cântecelor şi 
bancurilor lui Walter pe drumul spre casă. După agitația din 
ultimele zile, lunga cădere spre Soare - şi spre Terra - va fi 
ca o monotonă cădere în gol. Dar o asemenea călătorie 
monotonă, lipsită de evenimente, era tot ce-şi doreau cu 
toţii. 

Îi era deja somn, dar mai era conştient de tot ce îl 
înconjura şi încă putea reacţiona la factorii exteriori. O să 
arăt ca. Mort când intru în hibernare? Se întrebă. Era o 
experienţă deconcertantă să priveşti pe cineva, mai ales pe 
cineva cunoscut - când îşi începea scmnul lung. Poate 
pentru că era un memento prea eficient al propriei 
mortalităţi. 

Curnow adormise; Chandra era încă treaz, dar deja 
groggy după ultima injecție. Era evident că nu e el însuşi, 
căci goliciunea lui sau prezenţa atentă a Katerinei nu 
păreau să îl deranjeze. Lingam-ul de aur, care rămăsese 
singurul obiect de îmbrăcăminte pe care îl mai purta, tot 
încerca să se îndepărteze în aer, dar lanţul îl ţinea captiv. 

— Totul OK, Katerina? Întrebă Floyd. 


— Perfect. Cum te mai invidiez! Peste douăzeci de minute 
ai să fii acasă. 

— Nu ştiu dacă te consolează. Dar de unde ştii că nu vom 
avea nişte vise oribile? 

— Nimeni nu a pomenit vreodată de aşa ceva. 

— Ah, poate până s-au trezit le-au uitat. 

Ca de obicei, Katerina îl luă în serios. 

— Nu se poate. Dacă oamenii ar fi visat în hibernare, 
lucrul ar fi fost menţionat în rapoartele EEC. OK, Chandra, 
închide ochii. Gata, s-a dus. Acum e rândul tău, Heywood. 
Fără tine nava o să arate straniu. 

— Mulţumesc, Katerina. Sper să aveţi o călătorie plăcută. 

Aşa somnoros cum era, Floyd îşi dădu seama că chirurgul- 
comandant Rudenko părea să fie puţin nesigură, ba chiar - 
să fie oare adevărat? 

— Intimidată. Parcă ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu se 
putea hotări. 

— Ce este, Katerina? O întrebă, adormit. 

— Încă n-am spus nimănui - dar tu sigur n-o să duci vorba. 
Am o mică surpriză. 

— Ai face bine. Să te. Grăbeşti. 

— Max şi Zenia se căsătoresc. 

— Şi asta. Numeşti. Tu. Surpriză? 

— Nu. Am vrut numai să te pregătesc. Când ne întoarcem 
pe Pământ şi eu şi Walter ne vom căsători. Ce zici de asta? 

— Acum pricep de ce petreceaţi atât de mult timp 
împreună. Da, e într-adevăr o surpriză. Cine s-ar fi gândit? 

— Mă. Bucur. Foarte. Mult. Să. Aud. 

Vocea lui Floyd se stinse înainte de a fi apucat să termine 
propoziţia. Nu era încă inconştient şi mai putea să-şi 
concentreze o parte a minţii care i se destrăma la aflarea 
acestei noi probleme. 

Nu-mi vine să cred, îşi spuse. Walter se va răzgândi, 
probabil, înainte de a se trezi din somn. 

Şi apoi, înainte de a adormi şi el, îi mai trecu prin cap un 
ultim gând. Dacă Walter se răzgândeşte, atunci e mai bine 


pentru el să nu se mai trezească deloc. 

Doctorul Heywood Floyd găsi ideea grozav de amuzantă. 
Restul echipajului s-a întrebat adesea de ce a continuat să 
zâmbească pe tot drumul spre Pământ. 

55. Răsăritul lui Lucifer. 

De cincizeci de ori mai strălucitor decât Luna plină, 
Lucifer schimbase cerul Terrei, gonind noaptea mai multe 
luni la rând. În ciuda conoâaţiilor sinistre, numele era 
inevitabil; şi, într-adevăr, „Aducătorul de lumină” făcuse şi 
rău şi bine. Numai secolele şi mileniile vor putea spune în 
ce parte va înclina balanţa. 

De partea binelui, sfârşitul nopţii însemnase extinderea 
activităţii umane, în special în ţările mai puţin dezvoltate. 
Pretutindeni, nevoia de iluminare artificială se redusese 
substanţial, având ca rezultat economii uriaşe de energie 
electrică. Era ca şi cum un felinar uriaş ar fi fost atârnat în 
spaţiu, pentru a lumina întregul glob. Chiar şi ziua, Lucifer 
era un obiect cu o strălucire orbitoare, care arunca umbre 
clare. 

Ţărani, primari, consilieri municipali, poliţişti, marinari şi 
aproape toţi cei implicaţi în activităţi în aer liber - toţi l-au 
întâmpinat cu bucurie pe Lucifer. El le făcuse viaţa mai 
uşoară şi mai sigură. Era însă detestat de îndrăgostiţi, de 
criminali, de naturalişti şi de astronomi. 

Primele două grupuri se treziseră că activităţile li se 
restrângeau drastic, în timp ce naturaliştii erau preocupaţi 
de impactul lui Lucifer asupra vieţii animale. În timp ce 
unele animale nocturne reuşiseră să se adapteze, multe 
altele fuseseră serios afectate. Unul din peştii din Pacific, 
cunoscut pentru ritualurile lui nupţiale care au loc doar în 
timpul fluxurilor maxime şi al nopţilor fără lună, trecea 
acum printr-o perioadă grea, părând că se îndreaptă spre o 
extincţie rapidă. 

După cum acelaşi lucru părea să se întâmple şi cu 
astronomii de pe Pământ. Aceasta nu era o catastrofă atât 
de mare cum ar fi fost dacă s-ar fi petrecut cu mai multă 


vreme în urmă, deoarece mai bine de cincizeci la sută din 
cercetările astronomice se făceau acum cu aparatură 
staționată în spaţiu sau pe Lună. Aceasta putea fi uşor 
protejată împotriva radiaţiilor lui Lucifer, în schimb 
observatoarele terestre erau serios incomodate de 
prezenţa noului soare pe ceea ce fusese odată cerul nopţii. 

Rasa umană avea să se adapteze, aşa cum o mai făcuse de 
atâtea ori în trecut. În curând avea să se nască o generaţie 
care nu va fi cunoscut lumea fără Lucifer; dar cea mai 
strălucitoare dintre stele va rămâne un veşnic semn de 
întrebare pentru orice om care gândeşte. 

De ce fusese sacrificat Jupiter? Şi cât va străluci noul 
soare? Va arde şi se va stinge repede, sau îşi va păstra 
strălucirea mii de ani, poate atâta vreme cât va exista rasa 
umană? Şi mai presus de toate, de ce interdicţia asupra 
Europei, la fel de acoperită acum de nori ca şi Venus? 

Trebuia să existe răspunsuri pentru toate aceste întrebări; 
omenirea nu va avea linişte până au le va găsi. 

Epilog: 20.001 

Şi fiindcă în întreaga galaxie nu găsiseră ceva mai de preţ 
decât Spiritul, îi încurajaseră evoluţia peste tot. Deveniseră 
fermieri pe câmpul de stele; semănaseră şi, uneori, chiar şi 
culeseseră. 

Alteori însă, fără patimă, trebuiseră să plivească. 

Abia ultimele generaţii de Europani îndrăzniseră să se 
aventureze Dincolo: dincolo de lumina şi căldura soarelui 
lor fără de apus, în ţinutul sălbatic unde puteau fi întâlnite 
încă gheţurile care acopereau odată întreaga planetă. Şi 
mai puţini încă rămăseseră acolo să înfrunte noaptea scurtă 
şi înfricoşătoare care venea atunci când Soarele Rece, 
strălucitor, dar neputincios, cădea dincolo de orizont. 

Aceşti exploratori, puţini dar curajoşi, descoperiseră însă 
că, în jurul lor, Universul e mai straniu decât îşi închipuiseră 
vreodată. Ochii sensibili pe care şi-i dezvoltaseră trăind în 
oceanele întunecate le erau acum de folos; vedeau stelele şi 
celelalte corpuri mişcându-se pe cer. Începuseră să pună 


bazele astronomiei şi unii dintre gânditorii mai îndrăzneţi 
afirmau chiar că marea lume a Europei nu era unică. 

Foarte curând după ieşirea din ocean, în timpul evoluţiei 
explozive care începuse, forţată de topirea gheţurilor, 
înţeleseseră că obiectele de pe cer se împărțeau în trei 
categorii distincte. Cel mai important, desigur, era Soarele. 
Erau legende - dar prea puţini le luau în serios - care 
spuneau că el nu fusese acolo dintotdeauna, ci apăruse 
brusc, prevestind o epocă scurtă, de transformări 
cataclismice, în timpul căreia cea mai mare parte a vieţii 
care exista deja pe Europa fusese distrusă. Dacă era 
adevărat, atunci fusese un preţ mic pentru avantajele pe 
care le aducea acum micuța dar inepuizabila sursă de 
energie agăţată neclintit pe cer. 

Poate că Soarele Rece era fratele său, exilat pentru cine 
ştie ce păcat şi condamnat să se mişte veşnic pe bolta 
cerească; El nu conta decât pentru acei câţiva Europani 
care aveau tot timpul câte ceva de întrebat în legătură cu 
lucruri pe care oricare altă persoană normală le accepta 
aşa cum erau. 

Trebuie însă să recunoaştem că, în timpul excursiilor în 
lumea întunecată de Dincolo, aceşti excentrici făcuseră 
câteva descoperiri interesante. Afirmau - deşi era greu să-i 
crezi - că întregul cer era stropit cu nenumărate luminiţe, 
unele mai mici şi mai slabe decât Soarele Rece. Variau mult 
în strălucire şi, deşi răsăreau şi apuneau, nu se mişcau 
niciodată din poziţiile lor fixe. 

Pe acest fundal erau însă trei obiecte mişcătoare, aparent 
supuse unor legi complexe pe care nimeni nu le putuse 
descifra. Şi, spre deosebire de celelalte obiecte de pe cer, 
erau de dimensiuni mari, cu forme şi volume variabile. Erau 
uneori cercuri, alteori jumătăţi de cercuri, şi alteori 
semilune subţiri. Erau, evident, mai aproape decât toate 
celelalte corpuri cereşti, căci pe suprafaţa lor se puteau 
vedea imens de multe detalii care se modificau permanent. 


Teoria că acestea erau într-adevăr alte lumi fusese în cele 
din urmă acceptată, deşi nimeni în afara câtorva fanatici nu 
credea că ele ar fi putut fi la fel de mari sau de importante 
ca Europa. Una era înspre Soare şi se afla într-o fierbere 
continuă. Pe faţa întunecată se vedea strălucirea unor 
focuri uriaşe - fenomen încă de neînțeles pentru Europani 
fiindcă atmosfera lor, deocamdată, nu conţinea oxigen. Şi 
uneori nori întregi de materie erau aruncaţi de la suprafaţă 
de explozii puternice; dacă globul dinspre Soare e locuit, el 
trebuie să fie un loc foarte puţin plăcut. Poate chiar mai 
puţin plăcut decât partea întunecată a Europei. 

Cele două sfere dinafară, mai îndepărtate, păreau a fi mai 
puţin violente, dar, în felul lor, erau şi mai misterioase. Când 
se lasă întunericul pe suprafaţa lor, apar pete de lumină, 
numai că foarte diferite de focurile iuți şi schimbătoare din 
interior. Ele ard cu o strălucire aproape constantă şi sunt 
concentrate în câteva zone restrânse; de-a lungul 
generaţiilor, aceste zone au crescut şi s-au înmulţit. 

Dar cele mai ciudate sunt luminile puternice asemenea 
unor mici sori, care pot fi adesea observate mişcându-se 
prin întuneric între aceste lumi. Fuseseră Europani care, 
amintindu-şi de bioluminiscenţele din propriile lor oceane, 
avansaseră ideea că ar putea fi fiinţe vii; dar intensitatea lor 
face această teorie aproape imposibil de acceptat. Oricum, 
tot mai mulţi sunt de părere că aceste lumini, cele fixe şi 
sorii mişcători, trebuie să fie nişte forme stranii de 
manifestare a vieţii. 

Împotriva acestei afirmaţii există totuşi şi un argument 
destul de solid. Dacă sunt fiinţe vii, de ce nu vin niciodată pe 
Europa? 

Mai există însă şi legendele. Cu mii de generaţii în urmă, 
imediat după cucerirea uscatului, se spune că unele dintre 
acele lumini s-au apropiat chiar foarte mult - dar toate s-au 
împrăştiat în explozii care umpleau cerul şi întreceau în 
strălucire Soarele. Iar după aceea, pe pământ cădeau 


metale ciudate; unele din ele mai sunt şi astăzi obiecte ale 
adoraţiei. 

Niciunul nu este însă atât de sacru ca monolitul uriaş şi 
negru care se găseşte la frontiera zilei eterne, cu o latură 
întoarsă veşnic către Soarele nemişcat şi cealaltă spre 
tărâmul nopţii. De zece ori mai înalt decât cel mai înalt 
Europan, chiar cu tentaculele întinse la maximum, el este 
simbolul misterului şi al inaccesibilului. Căci nu a fost atins 
niciodată, el nu poate fi decât adorat de la distanţă. În jurul 
său stă Cercul Puterii, care îi îndepărtează pe toţi cei care 
încearcă să se apropie. 

Mulţi cred că este aceeaşi putere care ţine la distanţă 
luminile mişcătoare de pe cer. Când va înceta să o facă, ele 
vor cobori asupra continentelor şi mărilor tot mai mici ale 
Europei şi îşi vor dezvălui, în sfârşit, ţelurile. 

Europanii ar fi surprinşi să afle cu câtă curiozitate e 
studiat monolitul de către inteligenţele din spatele acelor 
lumini mişcătoare. De sute de ani sonda lor automată 
încearcă o coborâre şi o apropiere prudentă, de fiecare 
dată cu acelaşi rezultat negativ. Căci până nu va veni 
momentul, monolitul nu va permite nici un contact. 

Când va veni momentul - poate când Europanii vor inventa 
radioul şi vor descoperi mesajele cu care sunt permanent 
bombardaţi de la o distanţă atât de mică - s-ar putea ca 
monolitul să-şi schimbe strategia. S-ar putea să elibereze - 
sau nu - entităţile care dorm înăuntrul său, pentru ca 
acestea să facă puntea între Europani şi rasa cu care au 
fost odată înrudiţi. 

După cum s-ar putea ca o asemenea punte să nu fie cu 
putinţă şi ca două forme ale existenţei atât de diferite să nu 
poată coexista. Dacă este aşa, atunci înseamnă că numai 
una dintre aceste forme poate moşteni sistemul solar. 

Care va fi aceea, nici Zeii nu ştiu - încă. 


SFÂRŞIT