Arthur C. Clarke — Mania Lui Dumnezeu

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


Mânia Lui Dumnezeu 


Toate evenimentele din trecut s-au întâmplat la datele şi în 
locurile menţionate; toate cele din viitor sunt posibile. lar 
unul este sigur: Mai curând sau mai târziu, ne vom întâlni 
cu Kali. 


CUPRINS: 

Î. 

Prima întâlnire 3 

1. Dincolo, Africa 3 

2. Întâlnire cu Kali 6 
Întâlnirea a doua 11 

3. Pietre din ceruri 11 

A treia întâlnire 14 

4. Condamnare la moarte 14 
5. ATLAS 16 

6. Senatorul 17 

7. Savantul 19 

II 

8. Întâmplare şi necesitate 22 
9. Golful Curcubeelor 28 

10. O instalaţie pentru locuit 41 
11. Rămas bun, Pământ 44 
12. Nisipurile de pe Marte 47 
13. Sargasele cosmice 53 

14. Amatorul 56 


15. Profetul 64 

16. Circuitul Paradis 66 

17. Enciclica 71 

18. EXCALIBUR 73 

19. Un răspuns neaşteptat 75 
20. Renăscuţii 77 


. Veghea 81 

. Rutina 83 

. Alarma 90 

. În permisie 92 

„ Staţia Europa 99 


. Propulsorul de masă 105 
. Repetiţie generală 109 

. Aniversarea 115 
„ASTROPOL 119 

„ Sabotajul 120 

„ Scenariul 122 


. Înţelepciunea lui David 124 
„ Salvarea 127 

„ Plan de rezervă 129 
.Izbăvirea 131 

„ Anomalia 133 

„Stromboli 134 

. Diagnostic fatal 137 

„ Referendum 141 

.Breşa 142 


. Decizie supremă 145 
. Dezertarea 147 

. Foc prietenesc 148 

. Legea lui Murphy 150 
. Cerul imposibil 152 

. Epilog 155 


A patra întâlnire 156 


Il 


Prima întâlnire. 


Oregon, 1972 

Avea dimensiunile unei case mici, cântărea nouă mii de 
tone şi se deplasa cu o viteză de cincizeci de mii de 
kilometri pe oră. În timp ce trecea pe deasupra Parcului 
Naţional Grand leton, un turist vigilent a fotografiat bolidul 
incandescent şi dâra lui lungă de vapori. În mai puţin de 
două minute, ela traversat atmosfera Pământului şi a 
revenit în spaţiul cosmic. 

Dacă s-ar fi produs o cât de mică modificare a orbitei în 
intervalul de câteva miliarde de ani de când înconjoară 
soarele, bolidul s-ar fi putut prăbuşi asupra oricăruia dintre 
marile oraşe ale planetei, cu o putere explozivă de cinci ori 
mai mare decât bomba care a distrus Hiroshima. 

Data evenimentului: 10 august 1972. 

1. Dincolo, Africa. 

Lui Robert Singh îi plăceau aceste plimbări prin pădure în 
compania fiului său, micuțul Toby. Fireşte, o pădure paşnică 
şi blândă, în care absenţa animalelor periculoase era 
garantată, dar care constituia un contrast emoţionant faţă 
de peisajul ultimului lor loc de popas din deşertul Arizona. 
Mai presus de toate, trăia acea senzaţie de bine creată de 
apropierea oceanului, faţă de care toţi exploratorii spaţiului 
nutreau o atracţie profundă. Chiar şi aici, în acest luminiş 
situat la mai mult de un kilometru în interiorul 
continentului, se putea auzi slab vuietul brizanţilor mânaţi 
de muson, izbindu-se de stâncile de lângă țărm. 

— Ce-i aia, tăticule? Întrebă băieţelul de patru ani, 
arătând spre o faţă mică şi păroasă, încadrată de nişte 
favoriţi albi, care îi privea iscoditor printr-o perdea de 
frunziş. 

— Ăă,., un fel de maimuţă. De ce nu-l întrebi pe Brain? 

— L-am întrebat şi nu vrea să-mi răspundă. 

Încă o problemă, îşi spuse Singh. Erau momente când 
tânjea după viaţa simplă a strămoşilor săi de pe câmpiile 
pline de praf ale Indiei, deşi ştia cât se poate de bine că n-ar 


fi fost în stare să o suporte decât preţ de câteva 
milisecunde. 

— Mai încearcă o dată, Toby. Uneori vorbeşti prea repede 
şi Unitatea Centrală a Locuinţei nu-ţi recunoaşte 
întotdeauna vocea. Şi nu cumva ai uitat să trimiţi o 
imagine? N-are cum să-ţi spună la ce te uiţitu, dacă nu 
poate să vadă şi el despre ce e vorba. 

— Tii! Am uitat! 

Singh comută pe canalul personal al fiului său tocmai la 
timp ca să prindă răspunsul Unităţii Centrale. 

— Este un colobus alb, din familia cercopitecilor. 

— Mulţumesc, Brain. Pot să mă joc cu ea? 

— Nu cred că e o idee prea bună, interveni grăbit Singh. 
S-ar putea să te muşte. Şi probabil că are purici. 
Robojucăriile tale sunt mult mai simpatice. 

— Dar nu la fel ca Tigrette. 

— Cel puţin nu provoacă atâta bătaie de cap - chiar dacă 
acum e cât de cât dresată, har cerului! Oricum, e timpul să 
mergem acasă. 

„Şi să vedem, adăugă el în gând, cât a avansat Freyda în 
rezolvarea problemelor ei cu Unitatea Centrală.” 

Încă din momentul în care Serviciul Skylift amplasase 
locuinţa aici, în Africa, avuseseră loc o serie de 
disfuncţionalităţi. Ultima dintre ele şi, potenţial, cea mai 
gravă, era legată de sistemul de reciclare a alimentelor. 
Deşi garantat pentru o funcţionare fără cusur, astfel încât 
riscul unei otrăviri propriu-zise să fie infim, cu o seară 
înainte filet mignon-ul consumat la cină avusese un gust 
metalic, ciudat. Freyda sugerase cu ironie că nu era exclus 
să fie nevoiţi să se întoarcă la viaţa de vânători-agricultori 
din era pre-electronică şi să-şi gătească hrana la focuri de 
lemne. Uneori, avea un simţ al umorului uşor bizar: însăşi 
ideea de a consuma carne naturală provenită de la nişte 
animale sacrificate era, fireşte, realmente revoltătoare. 

— N-am putea să mergem pe plajă? 


Toby, care-şi petrecuse cea mai mare parte a vieţii 
înconjurat de nisip, era fascinat de mare: nu-i venea să 
creadă că era posibil să existe atâta apă într-un singur loc. 
De îndată ce musonul de nord-est avea să slăbească tatăl lui 
aştepta cu nerăbdare să-l ducă pe recif şi să-i arate 
minunăţiile ascunse acum de valurile mânioase. 

— Hai să vedem ce-are de spus mama. 

— Mama spune că e timpul să vă întoarceţi amândoi acasă. 
S-ar părea că aţi uitat că avem musafiri în după-amiaza 
asta. Şi, Toby, camera ta e un dezastru. E timpul să-ţi faci 
singur curat, nu să laşi totul în seama lui Dorcas. 

— Dar am programat-o. 

— Fără comentarii! Veniţi imediat acasă! 

Toby începu să se bosumfle, un răspuns de-acum foarte 
familiar. Dar erau situaţii în care disciplina avea întâietate 
în faţa dragostei; Singh îl luă pe Toby în braţe şi porni 
înapoi spre casă, ducând cu el povara vie care se zvârcolea 
uşor. loby era prea greu ca să poată fi cărat pe distanţe mai 
lungi, dar împotrivirea lui se domoli rapid, aşa încât tatăl lui 
îl lăsă bucuros să-şi continue drumul prin forţe proprii. 

Casa în care locuiau Robert Singh, Freyda Carroll, fiul lor 
Toby, minitigrul iubit al acestuia şi diferiţii roboţi ar fi părut 
surprinzător de mică unui vizitator sosit dintr-un secol 
anterior - mai degrabă o cabană. Dar în cazul acesta 
aparenţei erau extrem de înşelătoare, căci majoritatea 
încăperilor erau multifuncţionale şi puteau fi transformate 
printr-o simplă comandă verbală. Astfel, mobila se putea 
metamorfoza, zidurile şi tavanele dispăreau, pentru a fi 
înlocuite de peisaje terestre sau imagini ale cerului - ori 
chiar ale spaţiului cosmic, îndeajuns de convingătoare ca să 
poată înşela pe oricine în afară de un astronaut. 

Complexul alcătuit din cupola centrală şi cele patru aripi 
semicilindrice nu părea - şi Singh era nevoit să recunoască 
- prea plăcut vederii, şi arăta categoric nelalocul lui în acest 
luminiş din junglă. Dar se potrivea perfect cu descrierea „o 
instalaţie pentru locuit”; iar Singh îşi petrecuse aproape 


întreaga viaţă de adult în astfel de instalaţii, adeseori în 
stare de imponderabilitate. Nici nu s-ar fi simţit realmente 
în largul său în orice alt mediu. 

Uşa pricipală se rabată în sus şi o pată aurie se năpusti în 
direcţia lor. Cu braţele întinse, Toby alergă s-o întâmpine pe 
Tigrette. 

Dar nu mai apucară să se întâlnească, pentru că această 
realitate existase cu treizeci de ani în urmă şi la o depărtare 
de o jumătate de miliard de kilometri. 

2. Întâlnire cu Kali. 

Pe măsură ce playback-ul neural se apropia de sfârşit, iar 
sunetul, imaginea, miresmele fiorilor necunoscute şi 
adierea blândă a vântului pe pielea lui mai tânără cu câteva 
decenii scădeau treptat în intensitate, căpitanul Singh 
revenea în cabina sa de la bordul remorcherului spaţial 
Goliath, în vreme ce Toby şi mama lui rămâneau pe planeta 
pe care el nu o va mai putea vizita niciodată. Anii petrecuţi 
în spaţiu - şi neglijarea exerciţiilor fizice obligatorii pentru 
starea de imponderabilitate - îl slăbiseră într-atât încât 
acum nu mai putea să păşească decât pe Lună şi pe Marte. 
Gravitaţia îl exilase de pe planeta natală. 

— O oră până la momentul întâlnirii, domnule căpitan, 
rosti pe un ton liniştit, dar stăruitor vocea lui David - 
inevitabil, aşa ajunsese să fie numit computerul central al 
navei Goliath. Mod de lucru activ, conform comenzii. E 
timpul să-ţi părăseşti memocipurile şi să revii în lumea 
reală. 

Comandantul uman al navei Goliath se simţi năpădit de un 
val de tristeţe în timp ce imaginea finală, venită din trecutul 
său pierdut, se transforma într-o ceaţă incertă şi agitată, 
caracteristică zgomotului de fond. Trecerea prea bruscă de 
la o realitate la alta era o bună reţetă pentru schizofrenie, 
iar căpitanul Singh atenua întotdeauna şocul cu ajutorul 
celui mai liniştitor sunet pe care-l cunoştea: valuri de mare 
prelingându-se uşor pe o plajă, cu pescăruşi ţipând în 
depărtare. Era încă o amintire legată de o viaţă care nu-i 


mai aparţinea şi de un trecut paşnic, înlocuit acum de un 
prezent înspăimântător. 

Mai amână pentru câteva clipe confruntarea cu 
responsabilitatea-i teribilă. Apoi oftă şi-şi scoase calota de 
racord neural mulată pe craniul său. Asemenea tuturor 
astronauţilor, căpitanul Singh aparţinea şcolii „chel şi 
frumos”, fie şi numai pentru motivul că, la gravitație zero, 
firele de păr erau incomode. Istoricii societăţii erau şi acum 
uluiţi de faptul că o singură invenţie, aparatul portabil 
„Brainman” reuşise să schimbe aspectul exterior al rasei 
umane în decurs de un singur deceniu şi să readucă 
meşteşugul străvechi al confecţionării de peruci la rangul 
de industrie principală. 

— Domnule căpitan, spuse David. Ştiu că eşti acolo. Sau 
doreşti să preiau eu comanda? 

Era o glumă mai veche, inspirată de toate acele computere 
nebune din romanele şi filmele erei electronice timpurii. 
David avea un simţ al umorului surprinzător de dezvoltat: la 
urma urmei, era o „persoană recunoscută de lege” (non- 
umană) sub incidenţa faimosului Amendament 100 şi avea 
aproape toate calităţile creatorilor săi, uneori, chiar 
depăşindu-le. Existau totuşi arii emoţionale şi senzoriale 
întregi la care nu avea acces. Nu se considerase necesar să 
fie echipat cu simţurile mirosului şi al gustului, cu toate că 
ar fi fost simplu. Şi toate încercările lui de-a spune bancuri 
deochiate eşuaseră atât de lamentabil încât abandonase 
genul. 

— În regulă, David, ripostă căpitanul. Rămân la comandă. 

Îşi scoase masca de la ochi, îşi şterse lacrimile care se 
adunaseră nu se ştie cum şi, fără prea multă tragere de 
inimă, se întoarse către hubloul de vizionare. Acolo, plutind 
în spaţiu înaintea sa, se afla Kali. 

Arăta destul de inofensiv - ca orice alt mic asteroid, forma 
lui amintind atât de mult de cea a unei arahide încât 
asemănarea era aproape comică. Câteva cratere de impact 
mari, alături de alte câteva sute de cratere mai mici, erau 


răspândite la întâmplare pe suprafaţa lui neagră ca 
tăciunele. Nici un fel de repere vizuale nu sugerau scara la 
care era proiectată imaginea, dar Singh îi cunoştea 
dimensiunile pe dinafară: 1295 metri lungimea maximă, 
656 metri lăţimea minimă; Kali ar fi fost numai potrivit în 
multe parcuri orăşeneşti. 

Nu era de mirare deci că, până şi acum, cea mai mare 
parte a omenirii nu putea să creadă că acesta putea fi 
instrumentul distrugerii sale. Sau, aşa cum îl numeau 
fundamentaliştii crislamici, „Mânia lui Dumnezeu”. 

Se sugerase adesea că puntea de comandă a navei Goliath 
fusese copiată după cea a astronavei Enterprise - după un 
secol şi jumătate, Star Trek continua să fie revăzut cu 
afecţiune, din când în când. Era o aducere aminte a zorilor 
naivi ai Epocii Spațiale, când oamenii visau că era posibilă 
sfidarea legilor fizicii pentru a străbate în lung şi în lat 
Universul mai repede decât lumina însăşi. Numai că nu 
fusese descoperită nici o modalitate de depăşire a limitei de 
viteză stabilită de Einstein şi, cu toate că se dovedise 
existenţa „găurilor de vierme” în spaţiul cosmic, prin ele nu 
putea trece nici măcar un nucleu atomic. Totuşi, în pofida 
tuturor acestor impedimente, visul cuceririi cu adevărat a 
abisurilor interstelare nu pierise în întregime. 

Kali acoperea în întregime suprafaţa ecranului principal. 
Nu era necesară nici un fel de amplificare, căci Goliath 
plana la numai două sute de metri deasupra bătrânei şi 
multîncercatei sale suprafeţe. lar acum, pentru prima oară 
în existenţa sa, avea musafiri. 

Deşi era privilegiul comandantului să facă primul pas pe o 
planetă virgină, căpitanul Singh delegase trei membri ai 
echipajului mai experimentați în activităţi extra-vehiculare 
să coboare pe suprafaţa asteroidului. Era dornic să evite 
orice pierdere de timp. Cea mai mare parte a spiţei umane 
privea şi aştepta verdictul care avea să decidă soarta 
Pământului. 


Este imposibil să păşeşti normal pe suprafaţa asteroizilor 
mici: gravitația este atât de slabă încât un explorator 
neglijent poate să atingă cu uşurinţă viteza de învingere a 
atracției gravitaționale şi să se înscrie pe o orbită 
independentă. Prin urmare, unul din membrii echipei de 
contact purta un costum solid autopropulsat, dotat cu braţe 
externe pentru agăţare. Ceilalţi doi „călăreau” un mic 
scuter spaţial, care putea fi uşor confundat cu unul din 
echivalentele sale arctice. 

Căpitanul Singh şi duzina de ofiţeri adunaţi în jurul lui pe 
puntea de comandă a navei Goliath ştiau că nu trebuie să-i 
deranjeze pe cei din echipa AEV cu întrebări sau sfaturi 
inutile, cu excepţia unei situaţii neprevăzute. 

Scuterul coborâse acum pe vârful unui bolovan de câteva 
ori mai mare decât micul vehicul spaţial, stârnind un nor de 
praf impresionant şi surprinzător prin dimensiunile sale. 

— Stabilit contactul, Goliath! Se vede acum suprafaţa 
stâncoasă. Să ancorăm? 

— Pare a fi un loc la fel de bun ca oricare altul. Continuaţi! 

— Am acţionat sfredelul. S-ar părea că perforarea se face 
cu uşurinţă. N-ar fi grozav să găsim petrol? 

În cabina de comandă se auziră câteva murmure slabe. 
Astfel de „glumiţe” serveau la uşurarea încordării, şi Singh 
le încuraja. Încă de când ajunseseră la locul întâlnirii, se 
produsese o modificare subtilă în moralul echipajului, cu 
treceri imprevizibile de la melancolie la bună dispoziţie 
adolescentină - „tentative de înfrângere a fricii”, cum le 
etichetase medicul navei. Aceasta prescrisese deja 
tranchilizante pentru un caz ce prezentase uşoare 
simptome de depresiune maniacală. Situaţia avea să se 
înrăutăţească în mod constant în săptămânile şi lunile 
următoare. 

— Ridicarea antenelor. Instalarea balizei radio. Cum se 
recepționează semnalele? 

— Clar şi puternic. 

— Bun. Acum Kali n-o să se mai poată ascunde. 


Fireşte, nu exista nici cel mai mic pericol să i se piardă 
urma tocmai lui Kali - aşa cum se întâmplase de multe ori în 
trecut cu asteroizii observați în mod neadecvat. Deşi nici o 
orbită nu fusese vreodată calculată cu o grija mai mare, o 
oarecare incertitudine continua să existe. Rămânea o 
probabilitate foarte scăzută ca Mânia lui Dumnezeu să nu-şi 
nimerească ţinta. 

Acum, radiotelescoapele gigantice de pe Pământ şi de pe 
faţa nevăzută a Lunii aşteptau să recepţioneze impulsurile 
emise de baliză, având o durată fixată la o miime de 
milionime de. Milionime de secundă. Aveau să treacă mai 
bine de douăzeci de minute până să ajungă semnalele la 
destinaţie, creând un soi de ruletă de măsurat invizibilă 
care urma să definească orbita lui Kali cu o precizie de 
câţiva centimetri. 

Câteva secunde mai târziu, computerele programului 
SPACEGUARD aveau să pronunţe sentinţa de viaţă sau de 
moarte; numai că avea să treacă aproape o oră până când 
răspunsul urma să ajungă înapoi la Goliath. 

Prima perioadă de aşteptare începuse. 

SPACEGUARD fusese unul dintre ultimele proiecte ale 
legendarei agenţii NASA, demult, pe la sfârşitul secolului 
XX. Obiectivele sale iniţiale fuseseră destul de modeste: 
efectuarea unei cât mai complete analize a asteroizilor şi 
cometelor care traversau orbita Pământului şi studierea 
posibilităţii ca vreunul din corpurile cereşti analizate să 
reprezinte o ameninţare potenţială. Denumirea proiectului 
- preluată de la un obscur roman science-fiction din secolul 
XX - era întrucâtva înşelătoare; criticii nu conteneau să 
sublinieze că mult mai adecvate ar fi fost denumiri precum 
„Spacewatch” sau „Spacewarn”. 

Cam pe la anul 2000, cu un buget total care arareori 
depăşea zece milioane de dolari pe an, se reuşise 
organizarea unei reţele planetare de telescoape - cele mai 
multe dintre ele fiind supravegheate de amatori calificaţi. 
Şaizeci şi unu de ani mai târziu, revenirea spectaculoasă a 


cometei Halley încurajase sporirea fondurilor alocate, iar 
marele meteorit din 2079 - căzut, din fericire, în mijlocul 
Atlanticului - conferise proiectului SPACEGUARD un plus de 
prestigiu. Până la sfârşitul secolului, acesta localizase mai 
mult de un milion de asteroizi şi se considera că analiza era 
completă în proporţie de 90%. Cu toate acestea, el se cerea 
continuat pe o durată nedefinită, căci nu trebuia neglijată 
posibilitatea ca vreun musafir nepoftit să dea buzna dinspre 
zonele neexplorate de dincolo de limitele Sistemului Solar. 

Aşa cum făcuse Kali, detectat la sfârşitul anului 2109, 
apropiindu-se de Soare de dincolo de orbita lui Saturn. 

Întâlnirea a doua. 

Tunguska, Siberia, 1908 

Aicebergul cosmic a sosit din direcţia Soarelui, astfel că 
nimeni nu l-a văzut apropiindu-se până când cerul a 
explodat. Câteva secunde mai târziu, unda de şoc a culcat la 
pământ două mii de kilometri pătraţi de pădure de conifere, 
şi cel mai puternic zgomot de la erupția vulcanului 
Krakatoa a început să înconjoare planeta. 

Dacă fragmentul de cometă ar fi întârziat doar trei ore în 
călătoria sa multiseculară, suflul exploziei de zece 
megatone ar fi şters Moscova de pe faţa Pământului şi ar fi 
schimbat cursul istoriei. 

Data evenimentului: 30 iunie 1908. 

3. Pietre din ceruri „Nicicând nu s-a adunat atât de mult 
talent aici, la Casa Albă, de pe vremea când Thomas 
Jefferson lua masa de unul singur.” 

Preşedintele John Kennedy, adresându-se unei delegaţii de 
savanţi americani „Mai degrabă aş crede că doi profesori 
yankei au minţit, decât că pieţele pot cădea din cer.” 

Preşedintele 'Thomas Jefferson, la audierea unui raport 
despre căderea unui meteorit în Noua Anglie. 

„Meteoriţii nu cad pe Pământ. Ei cad pe Soare - lar 
Pământul se întâmplă să fie în drumul lor.” 

John W. Campbell. 


Faptul că pietrele puteau într-adevăr să cadă din cer era 
binecunoscut în antichitate, chiar dacă nu se ajungea 
întotdeauna la un acord în privinţa zeului care le lăsa să 
cadă. Şi nu era vorba numai de pietre, ci şi de preţiosul fier. 
Până la inventarea procedeelor metalurgice, meteoriţii au 
constituit sursa principală pentru acest element valoros. Nu 
e de mirare deci că acestea au devenit obiecte sacre şi 
adeseori venerate. 

Dar gânditori mai luminaţi din acea „Epocă a Raţiunii” din 
secolul al XVIII-lea au ştiut că nu trebuie să dea crezare 
unor astfel de superstiții stupide. Mai mult, Academia 
Franceză de Ştiinţă a emis o rezoluţie prin care lămurea că 
meteoriţii aveau o origine exclusiv terestră. Dacă vreunul 
părea să vină din ceruri, asta se întâmpla deoarece era 
rezultatul unor trăsnete - o eroare perfect scuzabilă. Aşa 
încât Custozii muzeelor europene s-au descotorosit de 
pietrele lipsite de orice valoare pe care predecesorii lor 
ignoranţi le colecţionaseră cu răbdare. 

Mulțumită uneia dintre cele mai încântătoare ironii din 
istoria ştiinţei, la numai câţiva ani după sentinţa Academiei 
Franceze a avut loc o masivă ploaie de meteoriți la doar 
câţiva kilometri distanţă de Paris, în prezenţa unor martori 
de necontestat. Academia a fost nevoită să dea publicităţii o 
retractare grăbită. 

Chiar şi aşa, abia în perioada timpurie a Epocii Spațiale, 
dimensiunile şi importanţa potenţială a problemei 
meteoriţilor au fost recunoscute. Vreme de decenii, oamenii 
de ştiinţă s-au îndoit - şi chiar au negat - că aceştia erau 
responsabili pentru vreuna din formațiunile de relief 
importante de pe Pământ, în mod aproape incredibil, până 
spre mijlocul secolului douăzeci, unii geologi au fost 
încredinţaţi că vestitul Meteor Crater din Arizona avea o 
denumire eronată, argumentând că acesta avea o origine 
vulcanică! Abia atunci când sondele spaţiale au arătat că 
Luna şi majoritatea corpurilor cosmice mai mici din 
Sistemul Solar au fost supuse din vremuri imemoriale unui 


bombardament cosmic, controversa a încetat în cele din 
urmă. 

De îndată ce au început să le caute - îndeosebi mulţumită 
noii perspective oferite de camerele de luat vederi de pe 
orbită - geologii au descoperit cratere de impact 
pretutindeni. Motivul pentru care acestea nu erau mult mai 
răspândite era acum evident: cele mai vechi fuseseră toate 
erodate sub acţiunea factorilor climatici. lar unele erau atât 
de mari încât nu puteau fi văzute de la nivelul solului şi nici 
măcar din aer. Întinderea lor nu putea fi cuprinsă decât din 
spaţiul cosmic. 

Toate acestea erau foarte interesante pentru geologi, dar 
prea îndepărtate de problemele omeneşti obişnuite pentru 
a stârni interesul marelui public. Şi deodată, mulţumită 
laureatului Premiului Nobel Luis Alvarez şi fiului său Walter, 
neînsemnata ştiinţă a meteoriţilor a acaparat brusc primele 
pagini ale ziarelor. 

Dispariţia subită - cel puţin la scara astronomică a 
timpului - a marilor dinozauri, după ce au dominat 
Pământul vreme de mai bine de o sută de milioane de ani, a 
reprezentat dintotdeauna un mister important. Se 
avansaseră multe explicaţii, unele plauzibile, altele de-a 
dreptul ridicole. O modificare de climat era răspunsă cel 
mai simplu şi cel mai la îndemână, şi aceasta inspirase o 
operă de artă clasică - strălucitoarea secvenţă „Ritualul 
primăverii” din capodopera lui Walt Disney, Fantasia. 

Numai că explicaţia aceasta nu era pe deplin 
satisfăcătoare, pentru că ridica mai multe întrebări decât 
cele la care răspundea. Dacă climatul s-a schimbat, ce 
anume a provocat acea schimbare? Existau atât de multe 
teorii, niciuna din ele într-adevăr convingătoare, încât 
savanții au început să-şi îndrepte atenţia în alte direcţii. 

În 1980, cercetând izvoarele geologice, Luis şi Walter 
Alvarez au anunţat că au rezolvat acest vechi mister, într-un 
strat geologic subţire, care marca graniţa dintre cretacic şi 
terțiar, ei au descoperit dovada unei catastrofe globale. 


Dinozaurii fuseseră ucişi iar ei cunoşteau arma crimei. 

A treia întâlnire. 

Golful Mexic, cu şaizeci şi cinci de milioane de ani în urmă. 

A venit pe o traiectorie verticală, producând o gaură de 
zece kilometri diametru în atmosferă şi generând 
temperaturi atât de înalte încât aerul însuşi a început să 
ardă. Când a lovit solul, roca a devenit lichidă şi s-a 
împrăştiat spre exterior în valuri de înălţimea unui munte, 
încremenind abia după formarea unui crater cu un 
diametru de două sute de kilometri. 

Acesta a fost doar începutul dezastrului; acum se declanşa 
adevărata tragedie. 

Ploaia de oxizi de azot căzută din atmosferă a transformat 
oceanul de apă într-unul de acid. Nori de funingine de la 
pădurile incinerate au întunecat cerul, ascunzând soarele 
timp de câteva luni. Pe toată suprafaţa planetei, 
temperatura a scăzut cu repeziciune, exterminând 
majoritatea plantelor şi animalelor care supravieţuiseră 
cataclismului iniţial. Cu toate că unele specii aveau să mai 
dăinuie câteva milenii, domnia marilor reptile se încheiase 
definitiv. 

Ceasul evoluţiei a fost reglat din nou: pentru om începuse 
numărătoarea inversă. 

Data evenimentului (cu multă aproximaţie): cu şaizeci şi 
cinci de milioane de ani în urmă. 

4. Condamnare la moarte „Să presupunem pentru o clipă 
o inteligenţă care ar putea înţelege toate forţele care 
însufleţesc natura., o inteligenţă îndeajuns de vastă pentru 
a putea supune analizei toate aceste informaţii., aceasta ar 
cuprinde în aceeaşi formulă mişcările celor mai mari 
corpuri din Univers alături de cele ale celor mai uşori 
atomi; pentru ea, nimic nu ar fi nesigur, iar viitorul, ca şi 
trecutul, ar fi pentru ochii săi asemenea prezentului.” 

Pierre Simon de Laplace, 1814 

Robert Singh avea prea puţină răbdare pentru speculaţiile 
filosofice, dar când întâlnise pentru prima oară cuvintele 


marelui matematician francez într-un manual de 
astronomie, fusese cuprins de un sentiment vecin cu 
groaza. Oricât de improbabilă ar fi fost acea „inteligenţă 
îndeajuns de vastă”, numai ideea posibilităţii ei era 
înfricoşătoare. Era oare posibil ca „voinţa liberă”, pe care 
Singh se mândrea că o posedă, să nu fie altceva decât o 
iluzie, dat fiind că fiecare dintre acţiunile sale putea fi 
predeterminată, cel puţin în principiu? 

Simţise o uşurare enormă când aflase cum fusese 
exorcizat coşmarul laplacian de către dezvoltarea Teoriei 
Haosului, spre sfârşitul secolului XX. Atunci se înţelesese că 
nici măcar viitorul unui singur atom, cu atât mai puţin al 
întregului Univers, nu putea fi prezis cu deplină exactitate. 
Pentru asta, era necesar ca poziţia şi viteza sa iniţială să fie 
cunoscute cu precizie infinită. Orice eroare, fie ea de 
ordinul milionimii, miliardimii sau centilionimii, avea în 
ultimă instanţă să se amplifice, până când între realitate şi 
teorie nu avea să mai existe nici cea mai mică asemănare. 

Cu toate acestea, anumite evenimente puteau fi prezise cu 
o certitudine absolută, cel puţin pentru perioade care, după 
standardele umane, erau lungi. Mişcările planetelor sub 
acţiunea câmpului gravitațional al Soarelui - şi al fiecăruia 
dintre celelalte planete - constituiau exemplul clasic de 
problemă căreia Laplace îşi dedicase geniul, atunci când nu 
discuta filosofie cu Napoleon. Deşi stabilitatea pe termen 
lung a Sistemului Solar nu putea fi garantată, poziţiile 
planetelor puteau fi calculate pentru zeci de mii de ani în 
viitor; în cadrul unor limite de eroare extrem de mici. 

Viitorul lui Kali trebuia cunoscut pe o perioadă de numai 
câteva luni, iar eroarea admisibilă era egală cu diametrul 
Pământului. Acum că baliza radio implantată pe suprafaţa 
asteroidului înlesnise calcularea orbitei sale cu precizia 
necesară, nu mai rămânea loc pentru incertitudine - sau 
pentru speranţă. 

La drept vorbind, Robert Singh nici nu-şi îngăduise 
vreodată să spere prea mult. Mesajul adus la cunoştinţa lui 


de către David, de îndată ce sosise purtat de fascicolul 
îngust de infraroşii emis de staţia de retransmisie lunară, 
era exact ceea ce se aşteptase: „Computerele 
SPACEGUARD raportează că asteroidul Kali va lovi 
Pământul în 241 de zile, treisprezece ore, cinci minute, plus 
sau minus douăzeci de minute. Punctul de impact încă nu a 
fost determinat. Probabil, zona Pacificului.” 

Aşadar, Kali avea să aterizeze în ocean. Ceea de nu va 
reduce cu nimic dimensiunile catastrofei globale. S-ar 
putea chiar s-o agraveze, când un val înalt de un kilometru 
va ajunge până la poalele munţilor Himalaya. 

— Am confirmat primirea, spuse David. Soseşte un nou 
mesaj. 

— Ştiu. 

N-avusese cum să dureze mai mult de un minut, dar i se 
păruse o veşnicie. 

„Conducerea SPACEGUARD către Goliath. Sunteţi 
autorizaţi să începeţi de îndată Operaţiunea ATLAS.” 

5. ATLAS. 

Atlas, eroul mitologic, avea misiunea să împiedice 
prăbuşirea cerurilor asupra Pământului. ATLAS, modulul de 
propulsie transportat de Goliath, avea o însărcinare mult 
mai simplă. Nu trebuia decât să ţină în loc o foarte mică 
porţiune de cer. 

Asamblat pe Deimos, satelitul mai îndepărtat al lui Marte, 
ATLAS era ceva mai mult decât un set de motoare de 
rachetă ataşat la rişte rezervoare de combustibil conţinând 
două sute de mii de tone de hidrogen lichid. Deşi reactorul 
de fuziune cu care era dotat putea genera o acceleraţie mai 
mică decât racheta primitivă care îl transportase în spaţiu 
pe luri Gagarin, el putea funcţiona continuu nu numai 
câteva minute, ci timp de câteva săptămâni. Chiar şi aşa, 
efectul său asupra unui corp de dimensiunile lui Kali avea 
să fie neînsemnat: o modificare a vitezei de câţiva 
centimetri pe secundă. Dar, dacă totul mergea bine, ar fi 
trebuit să fie suficient. 


Ce păcat că oamenii care luptaseră atâta în favoarea - şi 
împotriva - proiectului ATLAS n-aveau să cunoască 
niciodată rezultatul eforturilor lor. 

6. Senatorul. 

Senatorul George Ledstone (candidat independent din 
America de Vest) avea o excentricitate de notorietate 
publică şi, o recunoştea cu voioşie, un viciu secret. Purta 
întotdeauna nişte ochelari cu rame masive din baga 
(nefuncţionali, fireşte), deoarece aveau un efect intimidant 
asupra martorilor necooperanţi, puţini dintre aceştia având 
vreodată ocazia să întâlnească o astfel de bizarerie într-o 
epocă în care operaţiile chirurgicale pe ochi efectuate cu 
ajutorul laserului se efectuau la minut. 

„Viciul său secret” - prea bine cunoscut de toată lumea - 
consta în trasul cu puşca de vânătoare într-un poligon de 
dimensiuni olimpice, amenajat în coridoarele unui siloz de 
rachete de multă vreme abandonat, din apropiere de 
muntele Cheyenne. Încă de la demilitarizarea planetei 
Pământ, astfel de activităţi nu fuseseră privite cu ochi buni, 
dacă nu chiar descurajate în mod activ. 

Senatorul era de acord cu rezoluţia Naţiunilor Unite, 
declanşată de măcelurile în masă ale secolului al XX-lea, 
care interzicea deținerea de către state şi persoane 
individuale a oricăror arme care puteau răni mai mult de o 
persoană. Cu toate acestea, el îşi exprima disprețul faţă de 
vestitul slogan al Salvatorilor Planetei: „Armele sunt cârjele 
impotenţilor.” „Nu pentru mine, replicase cândva în cadrul 
unuia din nenumăratele lui interviuri. (Era iubit de 
reprezentanţii mass-media.) Am doi copii şi, dacă legea mi- 
ar fi permis, aş fi avut o duzină. Nu mi-e ruşine să recunosc 
că o armă bună îmi este dragă - e o operă de artă. Când 
aplici a doua apăsare pe trăgaci şi vezi c-ai nimerit centrul 
țintei - ei bine, sentimentul nu poate fi asemuit cu nimic. Şi 
dacă dibăcia în tragerile cu arma e un substitut pentru sex, 
eu mă mulţumesc cu amândouă.” 


Cu toate acestea, lucrul de care senatorul se delimita într- 
adevăr era vânătoarea. 

„Fireşte, era în regulă atunci când nu exista o altă 
modalitate de obţinere a cărnii, dar să împuşti nişte animale 
lipsite de apărare doar de dragul sportului chiar că-i o 
chestie greţoasă: Am făcut-o şi eu o dată, pe când eram 
copil. O veveriţă - din fericire, nu era dintr-o specie, 
protejată - a dat buzna pe peluza noastră şi n-am putut 
rezista tentaţiei. Iatăl meu mi-a tras o chelfâneală, dar n-a 
fost nevoie de asta. N-am să uit niciodată nenorocirea 
provocată de glonţul meu.” 

Nu încăpea nici o îndoială că senatorul Ledstone era un 
original; se părea că i se trage din familie. Bunica lui fusese 
colonel în temutele Miliţii Beverly Hills, ale căror conflicte 
cu Trupele Neregulate din Los Angeles inspiraseră 
nenumărate psihodrame reprezentate în toate formele de 
artă, de la demodatul balet la memocipuri. lar bunicul său 
fusese unul dintre cei mai vestiți contrabandişti ai secolului 
al XXI-lea. Înainte de-a fi ucis în cursul unui schimb de 
focuri cu Poliţia Sanitară canadiană, în timpul unei tentative 
ingenioase de trecere prin contrabandă a unei kilotone de 
tutun în susul cascadei Niagara, se estimase că „Smokey” 
Ledstone fusese responsabil pentru cel puţin douăzeci de 
milioane de decese. 

Ledstone nu-şi exprima în nici un fel căinţa cu privire la 
bunicul său, a cărui moarte senzaţională declanşase 
abrogarea celei de-a treia (ultima, de altfel) tentative de 
aplicare a prohibiţiei în Statele Unite. El susţinea că 
adulţilor responsabili ar trebui să li se îngăduie să se 
sinucidă în orice fel doresc - prin alcool, cocaină sau chiar 
cu ajutorul tutunului - atâta vreme cât, făcând asta, nu ucid 
şi alţi nevinovaţi. Cu siguranţă că bunicul său era un sfânt 
prin comparaţie cu magnații reclamelor, care, până în 
momentul în care nici avocaţii lor bine plătiţi nu mai 
izbutiseră să-i scape de închisoare, reuşiseră să întreţină o 


fatală toxicomanie în rândurile unei părţi considerabile a 
speciei umane. 

Federaţia Statelor Americane continua să-şi ţină Adunarea 
Generală la Washington, într-o ambianţă care ar fi părut 
perfect familiară unor generaţii întregi de spectatori - cu 
toate că oricine dintre cei născuţi în secolul XX ar fi rămas 
extrem de nedumerit în faţa procedurilor şi formelor de 
adresare. Totuşi multe comitete şi subcomitete îşi 
păstraseră denumirile iniţiale, deoarece majoritatea 
problemelor administrative este eternă. 

Senatorul Ledstone avusese de-a face pentru prima oară 
cu SPACEGUARD, Faza 2, în calitate de preşedinte al 
Comisiei de Alocaţii Bugetare a FSA, şi fusese revoltat. Era 
adevărat că economia globală se afla într-o situaţie bună. 
De la colapsul comunismului şi capitalismului - atât de 
îndepărtate în timp încât cele două evenimente păreau 
acum simultane - aplicarea ingenioasă a Teoriei Haosului de 
către matematicienii Băncii Mondiale întrerupsese vechiul 
ciclu de avânt economic urmat de depresiuni, şi îndepărtase 
(până atunci) primejdia Crizei economice finale prezisă de 
mulţi pesimişti. Cu toate acestea, senatorul susţinea că 
banii puteau fi cheltuiţi cu mai mult folos pe terra firma, 
îndeosebi pentru proiectul său favorit: reconstruirea a ceea 
ce mai rămăsese din California în urma super-cutremurului. 

Când Ledstone uzase pentru a doua oară de dreptul său la 
veto faţă de propunerea de alocare a fondurilor pentru 
SPACEGUARD, Faza 2, toată lumea căzuse de acord că 
nimeni de pe Pământ nu avea să-l facă să se răzgândească. 
Nu se gândiseră la cineva de pe Marte. 

7. Savantul. 

Planeta Roşie nu mai era atât de roşie, chiar dacă procesul 
de „înverzire” abia începuse. Concentrându-se asupra 
problemelor legate de supravieţuire, coloniştilor (care 
detestau cuvântul acesta şi îşi spuneau deja cu mândrie: 
„Noi, marţienii”) le rămânea puţină energie disponibilă 
pentru artă sau ştiinţă. Dar lumina orbitoare a trăsnetului 


geniului loveşte acolo unde nu te aştepţi şi cel mai mare 
fizician teoretician al secolului se născuse sub cupolele 
emisferice din Port Lowell. 

Ca şi Einstein, cu care fusese adesea comparat, Carlos 
Mendoza ajunsese un muzician excelent. Era deţinătorul 
unicului saxofon de pe Marte şi devenise un virtuoz al 
acestui instrument străvechi. Totodată împărtăşea cu 
Einstein aceeaşi inteligenţă auto-ironică. Când previziunile 
sale privind undele gravitaționale au fost verificate în mod 
spectaculos, singurul său comentariu a fost: „Ei bine, asta 
anulează cu succes Teoria Big-Bang-ului, varianta a 5-a., cel 
puţin până miercuri.” 

Carlos şi-ar fi putut primi Premiul Nobel pe Marte, aşa 
cum se aştepta toată lumea. Dar era un mare amator de 
surprize şi de farse, astfel că şi-a făcut apariţia la 
Stockholm echipat ca un cavaler, într-o armură high-tech, 
înzestrat cu unele din acele exoschelete puse la punct 
pentru paraplegici. Cu ajutorul acestui mecanism, el se 
putea mişca aproape normal într-un mediu care altfel l-ar fi 
ucis rapid. 

Inutil de precizat că, după încheierea ceremoniei, Carlos a 
fost bombardat cu invitaţii la reuniuni ştiinţifice şi sociale. 
Printre puţinele pe care a fost în stare să le accepte, s-a 
numărat şi o apariţie în faţa Comisiei de alocaţii bugetare a 
FSA, unde a lăsat o impresie de neuitat: 

SENATORUL LEDSTONE: Domnule profesor, aţi auzit 
vreodată de Little Chicken? 

PROFESORUL MENDOZA: Mă tem că nu, domnule 
preşedinte. 

SENATORUL LEDSTONE: Ei bine, era un personaj dintr-o 
poveste pentru copii, care alerga de colo-colo strigând: 
„Cerul se prăbuşeşte! Cerul se prăbuşeşte!” El îmi 
aminteşte de unii dintre colegii dumneavoastră. V-aş fi 
recunoscător dacă ne-aţi destăinui părerea dumneavoastră 
despre Proiectul SPACEGUARD - sunt sigur că ştiţi la ce mă 
refer. 


PROFESORUL MENDOZA: Da, ştiu, domnule preşedinte. 
Trăiesc pe o planetă care mai prezintă încă urmele a mii de 
impacturi meteoritice - unele dintre ele largi de sute de 
kilometri. Cândva, ele au fost la fel de răspândite pe 
pământ, dar vântul şi ploaia - ceva ce noi nu avem încă pe 
Marte, deşi ne străduim în acest sens! 

— Le-au şters urmele. Mai aveţi totuşi un exemplu de 
altădată, în Arizona. 

SENATORUL LEDSTONE: Ştiu, ştiu. Susţinătorii 
proiectului SPACEGUARD arată mereu cu degetul spre 
Craterul Meteor. Cât de serios ar trebui să ne preocupe 
avertismentele lor? 

PROFESORUL MENDOZA: Foarte serios, domnule 
preşedinte. Mai devreme sau mai târziu un nou impact 
important, e inevitabil. Nu e domeniul meu, dar am să 
verific statisticile pentru dumneavoastră. 

SENATORUL LEDSTONE: Mă sufocă statisticile astea, dar 
pun mare preţ pe opinia dumneavoastră competentă. Şi vă 
sunt recunoscător pentru prezenţa dumneavoastră aici, 
ţinând cont mai ales că peste puţine ore aveţi programată o 
întâlnire cu preşedintele Windsor. 

PROFESORUL MENDOZA: Vă mulţumesc, domnule 
preşedinte. 

Senatorul Ledstone fusese impresionat, ba chiar fermecat, 
de către tânărul savant, dar nu şi convins încă. Ceea ce l-a 
făcut să se răzgândească nu a fost o chestiune de logică. 
Căci Carlos Mendoza nu a mai reuşit să ajungă la acea 
întâlnire programată la palatul Buckingham. În drum spre 
Londra, el a murit într-un accident bizar, în urma unei 
defecţiuni la sistemul de control al exoscheletului său. 

Ledstone a renunţat imediat la opoziţia sa faţă de 
SPACEGUARD şi a votat în favoarea alocării de fonduri 
pentru faza următoare. Ajuns la o vârstă înaintată, avea să-i 
spună unuia dintre asistenții săi: „Mi s-a spus că în curând 
vom fi în stare să scoatem creierul lui Mendoza din 
rezervorul acela cu azot lichid şi să conversăm cu el prin 


intermediul unei interfeţe de computer. Mă întreb la ce s-a 
gândit în toţi aceşti ani.” 

II 

8. Întâmplare şi necesitate. 

Această poveste a fost povestită şi repovestită în bazarele 
din lrak de sute de ani şi este realmente foarte trista. Aşa 
încât să nu râdeţi. 

Abdul Hassan era un vestit lucrător de covoare sub 
domnia Marelui Calif, care îi admira mult meşteşugul. Dar 
într-o zi, pe când îşi prezenta mărfurile la curte, a avut loc o 
nenorocire înspăimântătoare. 

Când Abdul a făcut o plecăciune adâncă în faţa lui Harun- 
al-Raşid, a slobozit un vânt. 

În noaptea aceea, făuritorul de covoare şi-a închis 
prăvălia, şi-a încărcat mărfurile cele mai preţioase în 
spinarea unei singure cămile şi a părăsit Bagdadul. Ani la 
rând a rătăcit prin ţinuturile Siriei, Persiei şi Irakului, 
schimbându-şi numele, dar nu şi profesia. A cunoscut 
bunăstarea, dar întotdeauna a tânjit după iubitul său oraş 
de obârşie. 

Şi abia târziu, la bătrâneţe, s-a simţit în sfârşit sigur că 
toată lumea uitase de ruşinea lui şi putea să se întoarcă 
acasă în siguranţă. Când minaretele din Bagdad au apărut 
în zare tocmai se înnopta, aşa că s-a hotărât să tragă la un 
han aflat în apropiere, înainte de-a intra în oraş a doua zi de 
dimineaţă. 

Hangiul era vorbăreţ şi prietenos, aşa încât Abdul a fost 
bucuros să-l poată trage de limbă despre tot ce se 
întâmplase în timpul îndelungatei sale absenţe. Tocmai 
râdeau amândoi din pricina unuia dintre scandalurile de la 
curte când Abdul a întrebat într-o doară: 

— Când s-a întâmplat asta? 

Hangiul s-a oprit o clipă să se gândească, apoi s-a 
scărpinat la ceafă. 

— Nu sunt prea sigur de dată, a spus el, dar cam la vreo 
cinci ani după Pârţul lui Abdul Hassan. 


Aşa s-a făcut că făuritorul de covoare nu s-a mai întors 
niciodată la Bagdad. 

Cele mai neînsemnate evenimente pot, într-o clipită, să 
schimbe complet cursul vieţii unui om. Şi adeseori nu este 
posibil, nici la sfârşit, să se constate dacă schimbarea a fost 
în bine sau în rău. Cine ştie? Poate că vântul involuntar al 
lui Abdul să-i fi salvat viaţa. Dacă ar fi rămas la Bagdad, ar fi 
putut să devină victima vreunui ucigaş sau, şi mai grav, ar fi 
putut cădea în dizgraţia califului şi, în consecinţă, în mâinile 
pricepute ale călăilor acestuia. 

Când cadetul Robert Singh, în vârstă de douăzeci şi cinci 
de ani, şi-a început ultimul semestru la Institutul de 
Tehnologie Spațială Aristarchus - cunoscut de regulă sub 
numele de Arilech - i-ar fi râs în nas oricui i-ar fi sugerat că 
în curând avea să devină concurent olimpic. Ca toţi 
rezidenții de pe Lună care doreau să se poată reîntoarce 
cândva pe Pământ, el respectase cu religiozitate orele de 
exerciţii fizice la gravitație înaltă ce aveau loc în centrifuga 
de la Arilech. Deşi erau plictisitoare, timpul nu era în 
totalitate irosit, Singh petrecându-şi cea mai mare parte a 
lui conectat la programele de studiu. 

Apoi, într-o bună zi, decanul facultăţii de inginerie l-a 
convocat în biroul lui - un eveniment îndeajuns de 
neobişnuit ca să alarmeze pe orice student aproape de 
absolvire. Dar acesta părea să fie într-o dispoziţie bună, aşa 
că Singh şi-a permis să se relaxeze. 

— Domnule Singh, dosarul dumitale universitar este 
satisfăcător, chiar dacă nu e strălucit. Dar nu te-am chemat 
să discutăm despre asta. S-ar putea să nu fii în cunoştinţă 
de cauză, dar, conform rezultatelor analizelor medicale, 
dispui de un raport masă/energie neobişnuit de bun. Aşa că 
am dori să începi antrenamentele pentru viitoarele Jocuri 
Olimpice. 

Singh fusese surprins şi nu grozav de încântat. Prima lui 
reacţie fusese: „Cum să-mi mai fac timp şi pentru asta?” 
Dar aproape simultan un al doilea gând îl fulgerase prin 


minte. În cazul unor performanţe atletice, prin 
compensație, orice carenţe din dosarul său universitar 
puteau fi trecute cu vederea. În această privinţă exista o 
lungă şi onorabilă tradiţie. 

— Vă mulţumesc, domnule decan. Sunt foarte onorat. 
Probabil că va trebui să mă mut la Astrodom. 

Acoperişul larg de trei kilometri întins deasupra unui 
crater din apropierea peretelui estic al câmpiei Platon 
adăpostea cea mai spațioasă incintă cu atmosferă proprie 
de pe Lună şi devenise un popular loc de desfăşurare a 
zborurilor cu propulsie umană. De câţiva ani se purtau 
discuţii privind admiterea acestora printre probele 
olimpice, dar Comitetul Olimpic Interplanetar nu fusese în 
stare să decidă dacă participanţii la concursuri ar trebui să 
folosească aripi sau elice. Lui Singh i-ar fi convenit oricare 
dintre ele - le încercase pe amândouă, în reprize scurte, cu 
prilejul unei vizite la complexul Astrodom. 

Numai că îl aştepta o onouă surpriză. 

— Nu vei zbura, domnule Singh. Vei alerga. Pe teren 
selenar deschis. Probabil pe Sinus Iridum. 

Freyda Carroll se afla pe Lună doar de câteva săptămâni 
iar acum, când plăcerea noutăţii se mai tocise, îşi dorea să 
se poată întoarce pe Pământ. 

Din capul locului nu reuşise să se acomodeze cu gravitația 
redusă la o şesime. Unii vizitatori nu ajungeau să se 
obişnuiască niciodată. Ori ţopăiau ca nişte canguri, izbindu- 
se din când în când de tavan şi înaintând cu greutate, ori îşi 
târşâiau cu precauţie picioarele, oprindu-se la fiecare pas 
înainte de a-l face pe următorul. Nu era de mirare că 
localnicii îi numeau „viermi pământeni”. 

Şi în calitate de studentă la geologie Freyda fusese 
dezamăgită de Lună. Ei da, exista suficientă geologie - mă 
rog, selenologie - cât să-i dea de lucru unui cercetător timp 
de o sută de vieţi. Numai că în zonele interesante ale Lunii 
se ajungea cu greutate. Nu puteai să te plimbi la 
întâmplare, înarmat cu un ciocan şi un spectrometru de 


masă portabil, ca pe Pământ, ci trebuia să îmbraci un 
costum spaţial (lucru detestat), sau să stai adăpostit într-un 
vehicul şi să ţii sub supraveghere comenzile de acţionare 
teleghidată, ceea ce era aproape la fel de neplăcut. Sperase 
ca nesfârşitele tunele şi amenajările subterane de la 
Arilech să ofere nişte secţiuni transversale edificatoare 
privind structura solului selenar până la adâncimea de 
câteva sute de metri, dar de unde aşa noroc! Laserele de 
mare putere care efectuaseră excavaţie topiseră straturile 
de rocă şi regolitul - solul de suprafaţă selenar, brăzdat de 
bombardamentele meteorice timp de eoni - lăsând în urmă 
nişte suprafeţe netede ca oglinda, lipsite de orice trăsături 
caracteristice. Nu era de mirare că te puteai rătăci cu 
uşurinţă în uniformitatea monotonă a tunelelor şi 
coridoarelor. Nenumărate plăci avertizoare de genul: 

ACCESUL INTERZIS INDIFERENT DE ÎMPREJURĂRI! 

NUMAI PENTRU ROBOȚI CLASA a 2-a! 

ÎNCHIS PENTRU REPARAŢII. 

ATENŢIE - AER CONTAMINAT - FOLOSIŢI 
RESPIRATOARELE nu aveau darul să încurajeze genul de 
explorări agreate de Freyda pe pământ. 

Se rătăci - ca de obicei - în momentul când apăsă pe 
butonul de deschidere a unei uşi care promitea accesul în 
SUBSOLUL 43 şi se lansă cu grijă în tunel. Dar nu 
îndeajuns de prudent. 

Aproape imediat fu lovită de un obiect mare, aflat în 
mişcare rapidă, şi expediată val vârtej într-o parte a 
coridorului larg în care abia intrase. Preţ de o clipă, fu 
complet dezorientată şi trecură câteva secunde până când 
îşi reveni şi făcu evaluarea rănilor posibile. 

Se părea că nu-şi rupsese nimic, dar bănui că nu peste 
mult timp avea să-i apară o vânătaie dureroasă în partea 
stângă. Apoi, mai mult mânioasă decât alarmată, căută în 
jur cu privirea proiectilul care provocase accidentul. 

O arătare care, după toate aparențele evadase dintr-o 
străveche carte cu benzi desenate, se apropia încet de ea. 


Era în mod evident o fiinţă umană, ambalată într-un costum 
argintiu sclipitor, mulat pe trup asemenea unui costum de 
balerin. Capul celui astfel înveşmântat era adăpostit într-un 
glob de sticlă disproporționat de mare. Freyda nu-şi putea 
vedea decât propriul chip deformat în suprafaţa lui 
reflectorizantă. 

Aşteptă o explicaţie sau o scuză (deşi, dacă se gândea mai 
bine, poate că ea ar fi trebuit să fie mai cu băgare de 
seamă.). În timp ce silueta se apropia de ea, cu braţele 
întinse într-o atitudine imploratoare, Freyda auzi o voce de 
bărbat înăbuşită şi abia inteligibilă spunând: 

— Îmi pare nespus de rău. Sper că nu eşti rănită. Credeam 
că nimeni nu intră vreodată aici. 

Freyda încercă să vadă prin sticla reflectorizantă, dar 
casca ascundea complet faţa celuilalt. 

— N-am păţit nimic. Aşa cred. 

Vocea din costumul spaţial (căci ce altceva putea fi, chiar 
dacă nu văzuse niciodată vreunul asemănător acestuia nici 
măcar pe departe) avea o sonoritate plăcută şi totodată 
încărcată de căinţă, aşa încât supărarea ei se evaporă cu 
repeziciune. 

— Sper că nu te-am rănit şi nici nu ţi-am defectat 
echipamentul. 

Acum domnul X era atât de aproape încât costumul lui 
aproape că o atingea, iar Freyda îşi dădea seama că era 
cercetată cu atenţie. Părea nedrept ca el s-o poată vedea, în 
timp ce ea nu avea habar cum arăta celălalt la faţă. Realiză 
dintr-odată că îşi dorea foarte mult să ştie. 

Câteva ore mai târziu, în cantina institutului Arilech, 
Freyda nu era deloc dezamăgită. Bob Singh părea în 
continuare stânjenit, chiar dacă nu întrutotul din motivul 
care ar fi fost de aşteptat. De îndată ce ea îl asigurase că, 
probabil, va supravieţui, el trecuse la un subiect evident de 
o importanţă mai mare. 

— Supunem costumul unor probe, explică el, efectuăm 
toate testele asupra sistemelor vitale, în incintă, la loc sigur. 


Săptămâna viitoare, dacă totul merge bine, îl vom încerca 
afară. Dar avem probleme cu. Ăă., secret. E cert că cei de la 
Clavius vor participa iar cei de la Țiolkovski, de pe faţa 
întunecată a Lunii, au şi ei de gând. La fel şi MIT Callech şi 
Gagarin, dar nimeni nu-i ia în serios. Nu posedă know-how- 
ul şi, în plus, cum ar putea să se antreneze cum se cuvine 
pe Pământ? 

Interesul Freydei faţă de atletism era aproape zero, dar 
iată că subiectul reuşea să-i stârnească atenţia. Sau poate 
că de vină era Robert Singh. 

— Ţi-e teamă că îţi va copia cineva proiectul? 

— Întocmai. Şi dacă e atât de reuşit pe cât sperăm, s-ar 
putea să provoace o revoluţie în echipamentul AEV - cel 
puţin pentru misiunile de scurtă durată. Am dori ca Arilech 
să se bucure de onorurile cuvenite pentru asta. După mai 
bine de o sută de ani, costumele spaţiale sunt la fel de 
greoaie şi de incomode. Ştii vorba aia veche, „Nu m-aş 
vedea nici mort în aşa ceva.” 

Vorba era într-adevăr veche, dar Freyda râse politicos. 
Apoi deveni serioasă şi privi drept în ochii noului ei prieten. 
— Sper, spuse ea, că nu ai de gând să-ţi asumi vreun risc. 

Iar atunci îşi dădu seama că, pentru a doua sau a treia 
oară în viaţă, se îndrăgostise. 

Decanul Facultăţii de Inginerie, deja întrucâtva mâhnit 
pentru că spionul lui de la MIT tocmai fusese aruncat cu tot 
dichisul în râul Charles, nu se arătă prea încântat de noua 
colegă de cameră a lui Robert Singh. 

— Am să iau toate măsurile să fie trimisă într-o expediţie 
pe teren cu cel puţin trei zile înainte de cursă, ameninţă el. 
Dar, gândindu-se mai bine, se domoli. Factorii psihologici 
erau la fel de importanţi ca şi cei fiziologici, influențând 

performanţele unui atlet. 

Freyda nu avea să fie exilată înaintea maratonului. 

9. Golful Curcubeelor. 

Arcul grațios al Golfului Curcubeelor constituie una dintre 
cele mai încântătoare formaţiuni ale reliefului lunar. Având 


o lăţime de trei sute de kilometri, el este jumătatea unui şes 
de crater tipic, al cărui perete nordic a fost măturat în 
întregime în urmă cu trei miliarde de ani de către un potop 
de lavă revărsat dinspre Marea Ploilor. Semicercul rămas, 
pe care lava nu a putut să-l înece, este mărginit la capătul 
vestic de promontoriul Heraclides, un grup de dealuri care, 
din când în când, creează o scurtă şi minunată iluzie. Când 
Luna se află în a zecea zi a ciclului, crescând spre faza de 
lună plină, promontoriul Heraclides întâmpină zorii şi, chiar 
şi în obiectivele celor mai mici telescoape de pe Pământ, 
apare pentru câteva ore ca un profil de femeie tânără, cu 
părul revărsat spre vest. Apoi, pe măsură ce soarele se 
înalţă, configuraţia umbrelor se modifică şi Fecioara 
Selenară dispare. 

Dar nu era nici urmă de soare acum, când participanţii la 
primul maraton selenar se adunau la poalele 
promontoriului. Într-adevăr, la faţa locului era aproape 
miezul nopţii. Pământul „plin” atârna la jumătatea drumului 
descendent pe porţiunea sudică a bolţii cereşti, inundând 
toată întinderea cu o lumină de un albastru electric, de 
cincizeci de ori mai strălucitoare decât cea pe care ar putea 
s-o arunce vreodată luna plină asupra Pământului. 
Totodată, lumina aceasta gonise stelele de pe cer; doar 
Jupiter era slab vizibil jos, spre vest, dacă îl căutai cu 
atenţie. 

Robert Singh nu se mai aflase până atunci în atenţia 
publicului şi totuşi nici faptul că trei planete şi o duzină de 
sateliți urmăreau evenimentul nu îl făcea să se simtă 
deosebit de neliniştit. Aşa cum îi explicase Freydei cu 
douăzeci şi patru de ore mai devreme, avea încredere 
deplină în echipamentul său. 

— Ei bine, tocmai ai demonstrat chestia asta, spusese ea 
visătoare. 

— Mulţumesc. Dar i-am promis decanului că e ultima oară 
până după cursă. 

— Ba nu i-ai promis! 


— Mda, nu tocmai. Să zicem că a fost un. Gentlemen's 
agreement nerostit. 

Freyda devenise dintr-o dată serioasă. 

— Sper că vei câştiga, fireşte. Dar sunt mai îngrijorată să 
nu se defecteze ceva. N-aveai cum să ai timp suficient să 
testezi costumul ăla cum se cuvine. 

Asta era perfect adevărat, dar Singh nu voia s-o alarmeze 
pe Freyda recunoscând. Şi chiar dacă se producea o 
defectare a sistemelor - oricând posibilă, oricât de multe 
teste s-ar fi făcut în prealabil - nu exista nici un pericol real. 
O mică armada de vehicule lunare îi însoțea: maşini de 
observaţie încărcate cu reprezentanţii presei, jeep-uri 
lunare cu antrenori şi conducători ai galeriilor de suporteri. 
Mai important decât toate, un echipaj de prim-ajutor, având 
în dotare o cameră de recompresie, se va afla tot timpul la 
doar câteva sute de metri distanţă. 

În timp ce se echipa în furgoneta AriTech, Singh se întreba 
care dintre concurenţi avea să aibă primul nevoie să fie 
salvat. Cei mai mulţi dintre ei se cunoscuseră cu numai 
câteva ore mai devreme şi schimbaseră între ei obişnuitele 
urări nesincere de succes. Iniţial se anunţaseră unsprezece 
participanţi, dar patru dintre ei renunţaseră, astfel că 
rămăseseră doar reprezentanţii institutelor Arilech, 
Gagarin, Clavius, Țiolkovski, Goddard, CalTech şi MIT. 
Alergătorul de la MIT - un tip secretos pe nume Robert 
Steel - încă nu sosise şi avea să fie descalificat dacă nu-şi 
făcea apariţia în următoarele zece minute. Putea fi vorba de 
un truc ce ţinea de „războiul psihologic”, menit să creeze 
confuzie în cadrul competiţiei său să împiedice o examinare 
prea atentă a echipamentului său spaţial - lucru care 
oricum n-ar mai fi avut o importanţă deosebită în această 
fază târzie. 

— Cum stai cu respiraţia? Întrebă antrenorul lui Singh 
după etanşarea căştii. 

— Destul de bine. 


— Ei, deocamdată nici nu depui cine ştie ce efort, Dacă ai 
nevoie, regulatorul poate creşte debitul de oxigen până la 
de zece ori. Haide acum, intră în sas, să-ţi verificăm 
mobilitatea. 

— Echipa de la MIT tocmai a sosit, anunţă observatorul din 
partea Comitetului Olimpic Interplanetar prin intermediul 
circuitului public de comunicare. Maratonul va începe peste 
cincisprezece minute. 

— Vă rog să confirmaţi funcţionarea sistemelor, şopti 
vocea starterului în urechea lui Robert Singh. Numărul 
unu? 

— OK. 

— Numărul doi? 

— Da. 

— Numărul trei? 

— Nici o problemă. 

Dar nu se auzi nici un răspuns de la „numărul patru”, 
reprezentanta CalTech-ului. Aceasta se îndepărta de linia 
de start, mişcându-se cu multă stângăcie. 

„Asta înseamnă că am rămas doar şase”, îşi spuse Singh, 
năpădit de un scurt acces de compasiune. Ce ghinion să faci 
atâta drum, tocmai de pe Pământ, ca să ai parte de o 
defecţiune a echipamentului în ultima clipă! Dar era 
limpede că acolo nu se puteau efectua testări 
corespunzătoare: nici un simulator nu putea fi îndeajuns de 
încăpător. Aici era suficient să ieşi din sas şi găseai vid din 
belşug pentru a satisface pe toată lumea. 

— Începe numărătoarea inversă. Zece, nouă, opt. 

Aceasta nu era una dintre acele competiţii care puteau fi 
câştigate sau pierdute la linia de start. Singh aşteptă un 
interval destul de mare după ce auzi „zero”, estimându-şi 
cu atenţie unghiul de lansare înainte de a porni din loc. 

Matematica avusese un cuvânt greu de spus în rezolvarea 
acestei probleme, pentru care computerul Arilech alocase 
aproape o milisecundă din timpul său de lucru. Gravitaţia 
de pe Lună, redusă la o şesime, constituia factorul cel mai 


important, dar în nici un caz singurul. Rigiditatea 
costumului, debitul optim de inhalare a oxigenului, sarcina 
calorică, oboseala - toate acestea trebuiseră luate în 
consideraţie. Şi mai întâi fusese necesar să se rezolve o 
controversă care data încă de pe vremea primilor oameni 
ajunşi pe Lună: cum era mai bine, să ţopăi sau să sari în 
lungime? 

Ambele metode dădeau rezultate destul de bune, dar nu 
exista precedent pentru ceea ce încerca el acum. Până 
astăzi, toate costumele fuseseră nişte chestii voluminoase 
care limitau mobilitatea şi sporeau atât de mult masa celui 
care le purta încât era necesar un anumit efort pentru 
începerea mişcării şi uneori un efort similar pentru 
încetarea ei. Numai că acest costum era diferit. 

Robert Singh încercase să explice diferenţele cu pricina - 
fără să dezvăluie vreun secret de fabricaţie - în timpul 
unuia dintre inevitabilele interviuri de dinaintea cursei. 

— Cum de reuşim să-l facem atât de uşor? Răspunsese el 
primei întrebări. Păi, nu e destinat folosirii în timpul zilei. 

— Şi de ce e important lucrul acesta? 

— Nu are nevoie de un sistem de evacuare a căldurii. 
Soarele poate să pompeze mai mult de un kilowatt în tine. 
De-aia şi alergăm în timpul nopţii. 

— Aha, chiar eram nedumerit în privinţa asta. Dar n-o să vi 
se facă prea frig? Că doar în timpul nopţii selenare se poate 
ajunge la vreo două sute de grade sub zero, nu-i aşa? 

Singh reuşi să se abţină să zâmbească la o întrebare atât 
de naivă. 

— Propriul trup generează toată căldura de care ai nevoie, 
chiar şi pe Lună. Şi dacă alergi într-un maraton îţi dă mult 
mai multă căldură decât ai nevoie. 

— Dar chiar o să puteţi să alergaţi, împachetaţi aşa ca 
nişte mumii? 

— Aşteptaţi şi-o să vedeţi! 

În siguranţa studioului vorbise destul de încrezător. Dar 
acum, aflându-se aici pe câmpia asta lunară pustie, expresia 


aceea „ca nişte mumii” începuse să-l obsedeze. Nu era cea 
mai optimistă dintre comparații. 

Se consolă cu gândul că nu era întrutotul conformă cu 
adevărul. Nu era înfăşurat în nişte bandaje, ci înveşmântat 
în două costume mulate pe trup: unul activ, celălalt pasiv. 
Costumul interior, făcut din bumbac, îl îmbrăca de la gât 
până la glezne, şi dispunea de o reţea densă de tuburi 
subţiri şi poroase pentru eliminarea transpiraţiei şi a 
excesului de căldură. Peste acesta venea costumul exterior 
de protecţie, rezistent dar extrem de flexibil, făcut dintr-un 
material asemănător cauciucului şi cuplat prin intermediul 
unui inel de etanşare cu casca de protecţie, care oferea o 
vizibilitate de 180 de grade. Când Singh întrebase de ce nu 
i se oferea o vizibilitate de 360 de grade, i se răspunsese cu 
fermitate: „Când alergi, să nu priveşti niciodată înapoi.” 

Ei bine, acum era momentul adevărului. Folosindu-se de 
ambele picioare, se lansă pe o direcţie ascendentă la un 
unghi mic, depunând în mod deliberat un efort cât mai 
redus cu putinţă. Totuşi, într-un interval de două secunde 
atinsese apogeul traiectoriei sale şi se deplasa acum paralel 
cu suprafaţa lunară, cam la patru metri deasupra ei. Pe 
Pământ, asta ar fi reprezentat un nou record la proba de 
săritură în înălţime care, de o jumătate de secol, rămăsese 
cantonată sub bariera celor trei metri. 

Preţ de o clipă, timpul păru că se târăşte cu încetineală. 
Devenea conştient de câmpia imensă şi strălucitoare, 
întinzându-se până spre curbura nealterată a orizontului. 
Lumina pământului căzută pieziş peste umărul lui dădea 
iluzia extraordinară că Sinus lridum era acoperit de 
zăpadă. Toţi ceilalţi alergători se aflau înaintea lui, unii 
ridicându-se, alţii coborând de-a lungul parabolelor lor 
puţin înalte. lar unul dintre ei avea să aselenizeze cu capul 
înainte - cel puţin el nu făcuse această jenantă eroare de 
calcul. 

Ajunse la sol cu picioarele înainte, ridicând un mic nor de 
praf. Lăsă inerția să-i pivoteze corpul înainte şi aşteptă 


până când trupul i se roti cu un unghi de nouăzeci de grade 
înainte de-a sări din nou în sus. 

Secretul alergării pe Lună, descoperi el rapid, nu consta în 
a sări atât de sus încât să cobori pe o traiectorie prea 
abruptă şi să pierzi din impuls în momentul contactului cu 
solul. După câteva minute de experimentare, găsi 
compromisul optim şi intră într-un ritm constant. Cât de 
repede se mişca? Era imposibil să-şi dea seama pe acest 
teren lipsit de trăsături distinctive, dar trecuse de 
jumătatea distanţei până la prima bornă kilometrică. 

Mai important, îi întrecuse pe toţi ceilalţi; niciunul nu se 
afla la mai puţin de o sută de metri de el. În pofida sfatului 
de a nu se uita înapoi, îşi putu permite luxul să verifice care 
era situaţia concursului. Nu fu deloc surprins să constate 
că, în afară de el, nu mai rămăseseră decât trei concurenţi 
în cursă. 

— Încep să rămân singur pe-aici, spuse el. Ce s-a 
întâmplat? 

Ăsta ar fi trebui să fie un circuit privat; dar avea îndoieli în 
privinţa asta. Aproape sigur, celelalte echipe şi mediile de 
informare în masă îl ţineau sub supraveghere. 

— Goddard a avut o uşoară neetanşeitate. Care-i situaţia 
ta? 

— Starea 7. 

Oricare dintre ascultători putea foarte bine să ghicească 
despre ce era vorba. N-avea importanţă. Şapte se 
presupunea a fi un număr norocos şi Singh spera să 
continue să-l folosească până la sfârşitul cursei. 

— "Tocmai ai trecut de prima bornă, spuse vocea din 
urechea lui. Timpul scurs: patru minute, zece secunde. 
Numărul doi e la cincizeci de metri în urma ta şi păstrează 
distanţa. 

„Ar trebui să mă mişc mai repede, îşi zise Singh. Chiar şi 
pe Pământ, oricine poate să parcurgă un kilometru în patru 
minute. Dar abia mi-am intrat în ritm.” 


La borna de doi kilometri, reuşise să stabilească un ritm 
constant şi confortabil, parcurgând distanţa în ceva mai 
puţin de patru minute. Dacă reuşea să o ţină tot aşa - deşi, 
fireşte, era imposibil - avea să ajungă la linia de sosire în 
circa trei ore. Nimeni nu ştia cu adevărat cât putea să 
dureze parcurgerea celor patruzeci şi doi de kilometri 
tradiţionali pe Lună. Pronosticurile se situaseră între un 
foarte optimist „două ore” şi „zece ore”. Singh spera să 
obţină un timp de cinci ore. 

Costumul părea să funcţioneze conform previziunilor: nu-i 
restrângea în mod nedorit libertatea de mişcare iar 
regulatorul de oxigen se adapta cerinţelor impuse de 
plămânii lui. Începea să se simtă tot mai bine. Aceasta nu 
era o simplă cursă de alergare; era ceva nou în experienţa 
umană, ceva ce avea să deschidă orizonturi cu totul noi în 
atletism şi probabil în multe altele. 

Cincizeci de minute mai târziu, la borna de zece kilometri, 
primi un mesaj de felicitare. 

— 'Te descurci excelent. Şi s-a mai înregistrat un abandon - 
Țiolkovski. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Nu contează. Îţi spun eu mai târziu. Dar e teafără. 
Singh îşi putea da cu presupusul. Odată, în primele zile ale 
antrenamentelor sale, aproape că i se făcuse rău în 
costumul spaţial. Nu era deloc o problemă neînsemnată, 
căci putea să se termine cu o moarte extrem de neplăcută. 
Îşi aminti oribila senzaţie rece şi umedă care precedase 
atacul, pe care îl evitase mărind debitul de oxigen şi 
termostatul costumului. Nu descoperise niciodată cauza 
simptomelor: se poate să fi fost de vină nervii sau ceva de la 
ultima masă - vreo substanţă inofensivă, cu multe calorii 
dar cu puţine reziduuri, dat fiind că un număr mic de 
costume erau dotate cu facilităţi sanitare complete. 

Într-o încercare deliberată de a-şi abate mintea de la 
direcţia deloc profitabilă în care i-o luaseră gândurile, 
Singh îl chemă pe antrenorul lui. 


— Dacă mergem tot aşa, s-ar putea să termin cursa la pas. 
Abia dac-am început şi trei s-au şi lăsat păgubaşi. 

— Să nu devii prea sigur de tine, Bob. Aminteşte-ţi de 
povestea cu iepurele şi ţestoasa. 

— N-am auzit-o, dar îţi înţeleg punctul de vedere. 

Îl înţelese şi mai limpede la borna de cincisprezece 
kilometri. De câtăva vreme, devenise conştient de o 
senzaţie de rigidizare tot mai pronunţată a piciorului stâng. 
Îi venea din ce în ce mai greu să-l îndoaie la contactul cu 
solul iar lansarea următoare tindea să se producă într-o 
parte, asimetric. Fără doar şi poate obosea, dar era de 
aşteptat. Costumul însuşi părea să funcţioneze perfect, aşa 
încât nu avea nici o problemă reală. Era poate o idee bună 
să se oprească şi să se odihnească o vreme; regulatorul nu 
interzicea acest lucru. 

Se opri în loc şi cercetă cu privirea peisajul. Puţine se 
schimbaseră, doar culmile promontoriului Heraclides erau 
ceva mai jos, către est. Alaiul de jeepuri lunare, ambulanţe 
şi maşini de observaţie continua să păstreze o distanţă 
respectuoasă în spatele alergătorilor, al căror număr 
scăzuse acum la trei. 

Nu-l surprinse faptul că reprezentantul celor de la Clavius 
Industries, al doilea participant de pe Lună supravieţuitor, 
rămăsese în competiţie. Cu totul neaşteptată era în schimb 
comportarea „viermelui pământean” de la MII. Robert Steel 
- ce coincidenţă stranie, aveau aceleaşi iniţiale şi chiar 
acelaşi nume de botez - era de fapt înaintea lui Clavius. Şi 
totuşi, n-avea unde să fi făcut un antrenament în condiţii 
reale. Ştiau oare inginerii de la MIT ceva ce localnicii nu 
ştiau? 

— Stai bine, Bob? Întrebă neliniştit antrenorul său. 

— Am rămas la şapte. Am luat doar o mică pauză. Dar mă 
minunez de ăsta de la MII. Se descurcă foarte bine. 

— Da, pentru un pământean. Dar nu uita ce ţi-am spus 
despre privitul înapoi. O să fim cu ochii pe el. 


Preocupat dar nu îngrijorat, Singh se concentră pentru 
scurt timp asupra unor exerciţii fizice care ar fi fost 
totalmente imposibile într-un costum convenţional. Se lăsă 
chiar jos pe regolitul moale şi pedală energic câteva 
secunde, ca şi cum ar fi mers pe o bicicletă invizibilă. Era o 
nouă premieră pentru Lună. Spera ca spectatorii să 
aprecieze „numărul”. 

Când se ridică din nou în picioare, nu rezistă să nu arunce 
o privire rapidă în urmă. Clavius se afla la trei sute de metri 
în urmă, clătinându-se într-o parte şi-n alta într-o manieră 
care indica aproape cu certitudine oboseala. „Proiectanţii 
costumului tău nu sunt la fel de buni ca ai mei, îşi spuse 
Singh; nu cred că ai să-mi mai ţii multă vreme companie.” 

Lucru care cu siguranţă că nu era adevărat în ceea ce-l 
privea pe domnul Robert de la MIT. În orice caz, acesta 
părea să se apropie tot mai mult. 

Singh hotări să-şi modifice modul de mişcare, să-şi solicite 
noi grupe de muşchi şi să reducă riscurile unor crampe - un 
alt pericol în legătură cu care antrenorul lui îl avertizase. 
Saltul de cangur fusese rapid şi eficient, dar un pas săltăreţ 
era mai comod şi mai puţin obositor, pur şi simplu pentru că 
era mai natural. 

Cu toate acestea, la borna de douăzeci de kilometri reveni 
la saltul de cangur, ca să dea tuturor muşchilor săi şanse 
egale. Totodată i se făcu sete şi supse câţiva centilitri de suc 
de fructe din muştiucul plasat convenabil în interiorul căştii. 

Douăzeci şi doi de kilometri până la sosire şi mai avea un 
singur adversar. În cele din urmă, Clavius abandonase. În 
acest prim maraton lunar, bronzul nu avea să se decerneze. 
Era o luptă directă între Pământ şi Lună. 

— Felicitări, Bob, chicoti antrenorul lui câţiva kilometri 
mai târziu. Tocmai ai făcut exact două mii de salturi uriaşe 
pentru omenire. Neil Armstrong ar fi fost mândru de tine. 

— Nu cred că mi le-ai numărat, dar oricum e o chestie 
simpatică. Am o mică problemă. 

— Ce este? 


— Pare ciudat, dar mi se răcesc picioarele. 

Urmă o tăcere atât de lungă încât îşi repetă plângerea. 

— Verificam, Bob. Sunt singur că n-ai de ce să-ţi faci griji. 

— Sper. 

Părea într-adevăr o problemă banală, dar în spaţiul cosmic 
nu există probleme banale. În ultimele zece-cincisprezece 
minute, Singh devenise conştient de o uşoară jenă: avea 
senzaţia că merge prin zăpadă, purtând pantofi sau ghete 
care nu reuşeau să-l adăpostească de frig. Şi senzaţia se 
înrăutăţea. 

Ei bine, în mod cert nu putea fi vorba de zăpadă în Golful 
Curcubeelor, deşi lumina pământului dădea adeseori 
această iluzie. Numai că aici la miezul nopţii regolitul era 
mult mai rece chiar şi decât zăpada iernilor din Antarctica - 
cu cel puţin o sută de grade mai rece. 

N-ar fi trebuit să conteze. Regolitul era un foarte prost 
conducător de căldură iar izolaţia de la încălţămintea sa ar 
fi trebuit să-i ofere o protecţie suficientă. Era evident că nu 
reuşea s-o facă. 

O tuse stingherită răsună în interiorul căştii sale. 

— Îmi pare rău de chestia asta, Bob. Am impresia că 
ghetele alea ar fi trebuit să aibă nişte tălpi mai groase. 

— Bine că mi-o spui acum. În fine, mă descurc eu. 

Douăzeci de minute mai târziu nu mai era la fel de sigur. 
Senzaţia de jenă începuse să se transforme în durere; 
picioarele începuseră să-i îngheţe. Nu se aflase niciodată 
într-un climat cu adevărat rece şi era o experienţă nouă 
pentru el. Nu era sigur cum trebuia să procedeze sau cum 
să-şi dea seama când anume simptomele deveneau 
periculoase. Nu riscau oare şi exploratorii polari să rămână 
fără degetele de la picioare - sau chiar fără membre 
întregi? Dincolo de neplăcerile provocate de o astfel de 
situaţie, Singh nu voia să-şi piardă timpul într-un salon de 
regenerare. Pentru recuperarea unui picior era nevoie de o 
săptămână întreagă. 


— Ce s-a întâmplat? Se interesă vocea neliniştită a 
antrenorului. Am impresia că ai necazuri. 

Nu avea necazuri, era în agonie. Avea nevoie de toată 
voinţa ca să nu ţipe de durere de fiecare dată când atingea 
suprafaţa lunară şi răvăşea solul, care-i sorbea parcă viaţa 
picătură cu picătură. 

— Trebuie să mă odihnesc câteva clipe şi să mă gândesc la 
chestia asta. 

Singh se lăsă cu grijă pe solul moale, întrebându-se dacă 
nu cumva frigul avea să pătrundă instantaneu prin 
jumătatea superioară a costumului său. Dar nici pomeneală 
de aşa ceva şi Bob se relaxă. Era probabil în siguranţă 
câteva minute şi avea să primească o mulţime de 
avertismente înainte ca Luna să încerce să-i congeleze 
trunchiul. 

Îşi ridică ambele picioare şi îşi îndoi degetele. Cel puţin şi 
le simţea şi îi ascultau comenzile. 

Acum să vezi comedie! Reporterii din camionul acela de 
observaţie îşi închipuia probabil că înnebunise sau că 
executa cine ştie ce ritual religios obscur - expunându-şi 
tălpile în direcţia stelelor. Se întrebă ce le spuneau oare 
spectatorilor lor împrăştiaţi prin cosmos. 

Deja se simţea ceva mai în largul său; acum, că picioarele 
nu se mai aflau în contact direct cu solul, circulaţia 
sanguină câştiga bătălia împotriva pierderii de căldură. Dar 
era de vină imaginaţia sau simţea într-adevăr un uşor fior în 
şale? 

Fu lovit brusc de un alt gând neliniştitor. „Îmi încălzesc 
picioarele îndreptându-le spre cerul nopţii - spre Universul 
însuşi. Şi orice elev de şcoală primară ştie că asta înseamnă 
trei grade deasupra lui zero absolut. Prin comparaţie, 
regolitul lunar e mai fierbinte decât apa clocotindă.” 

— Aşadar, fac ceea ce trebuie? Sigur, picioarele mele nu 
par să piardă bătălia împotriva acestui burete cosmic 
absorbant de căldură. 


Zăcând aproape întins pe burtă în Golful Curcubeelor, 
ţinându-şi picioarele ridicate la nişte unghiuri ridicole către 
stelele abia vizibile şi Pământul strălucitor, Robert Singh 
medita asupra acestei mici probleme de fizică. Erau 
probabil prea mulţi factori implicaţi pentru ca răspunsul să 
fie simplu, dar într-o primă aproximaţie, era bun şi acesta. 

Era o chestiune referitoare la raportul dintre conducţie şi 
radiaţie. Materialul din care erau confecţionate ghetele lui 
spaţiale era mai bun la primul decât la al doilea dintre 
termenii raportului. Când se aflau în contact fizic cu 
regolitul lunar, ghetele pierdeau căldura lui corporală mi 
repede decât o putea el genera. Situaţia se inversa când 
radiau spre cerul liber. Din fericire pentru el. 

— MIT te prinde din urmă, Bob. Ar fi bine s-o iei din loc. 

Singh fu nevoit să-l admire pe urmăritorul lui perseverent. 
Merita argintul. „Dar al naibii să fiu dac-am să-l las să 
câştige aurul. Hai, la drum, băiete. Mai sunt doar zece 
kilometri - să zicem, vreo două mii de salturi.” 

Primele trei sau patru se dovediră a nu fi prea rele, dar pe 
urmă frigul începu să se facă simţit din nou. Singh ştia că 
dacă se oprea iar, nu va mai fi în stare să continue. Nu-i mai 
rămânea decât să scrâşnească din dinţi şi să pretindă că 
durerea nu era decât o iluzie care putea fi îndepărtată 
printr-un efort de voinţă. Unde mai văzuse el un exemplu 
perfect în acest sens? Mai parcurse încă un kilometru 
agonizant până când reuşi să-şi aducă aminte. 

Cu ani în urmă vizionase un material video vechi de un 
secol despre mersul pe foc, executat în cursul unei 
ceremonii religioase pe pământ. Un şanţ lung fusese umplut 
cu tăciuni încinşi şi credincioşii păşeau desculți de la un 
capăt la altul, fără grabă şi degajaţi, manifestând mai 
puţină îngrijorare decât dacă ar fi umblat pe nisip. Chiar 
dacă asta nu dovedea nimic despre puterea vreunui zeu, 
era o demonstraţie uluitoare de curaj şi încredere în sine. 
De bună seamă că putea şi el să facă la fel; de-acum era 
foarte simplu să-şi imagineze că mergea pe foc. 


Să mergi pe flăcări aici, pe Lună! Nu se putu abţine să 
râdă de această idee şi, pentru o clipă, durerea aproape că- 
i dispăru. Aşadar, gândul reuşise să învingă materia, cel 
puţin pentru câteva secunde. 

— Au rămas doar cinci borne - te descurci de minune. Dar 
MIT te ajunge din urmă. Nu te relaxa. 

Să se relaxeze! Cât şi-ar fi dorit s-o poată face! Deoarece 
durerea ascuţită domina toate celelalte senzaţii, aproape că 
scăpase din vedere oboseala crescândă care făcea tot mai 
dificilă mişcarea înainte. Renunţase la salturi şi alesese o 
soluţie de compromis, deplasându-se cu nişte paşi lungi şi 
înceţi, care ar fi fost impresionanţi pe Pământ, dar care pe 
Lună aveau un aspect jalnic. 

La trei kilometri de linia de finiş fu cât pe ce să se dea 
bătut şi să cheme ambulanţa; probabil că era deja prea 
târziu ca să-şi mai salveze picioarele. Şi deodată, tocmai 
când simţea că ajunsese la capătul puterilor, observă un 
lucru pe care cu siguranţă că l-ar fi văzut şi înainte dacă nu 
şi-ar fi concentrat toate simţurile asupra terenului aflat 
imediat înaintea sa. 

Orizontul nu mai era o linie dreaptă şi monotonă, 
separând peisajul incandescent de noaptea neagră a 
spaţiului cosmic. Se apropia de limita vestică a Golfului 
Curcubeelor şi piscurile blând rotunjite ale promontoriului 
Laplace se înălţau deasupra curburii Lunii. Imaginea 
aceasta, alături de conştiinţa faptului că propriile sale 
eforturi ridicaseră acei munţi în câmpul vizual, îi dădură lui 
Singh un ultim impuls de energie. 

lar acum nu mai exista nimic altceva în univers decât linia 
de sosire. Se afla la numai câţiva metri de ea când 
adversarul său tenace ţâşni înaintea lui, într-un sprint final 
ce părea să nu reclame nici un efort. 

Când îşi recăpătă cunoştinţa, zăcea în interiorul unei 
ambulanţe, suferind dar fără să simtă nici o durere. 

— N-ai să mai fii în stare să umbli prea mult pentru o 
vreme, auzi el o voce ce părea să vină de la ani-lumină 


depărtare. Cel mai grav caz de degerare pe care l-am văzut 
vreodată. Dar ţi-am administrat un anestezic local şi n-o să 
fie nevoie să-ţi cumperi o pereche de picioare noi. 

Era şi ăsta un soi de consolare, dar care nu reuşea să 
compenseze amărăciunea provocată de faptul că, în pofida 
tuturor eforturilor, eşuase tocmai când victoria părea atât 
de la îndemână. Cine spusese oare că „victoria nu este cel 
mai important lucru, ci este singurul lucru important”? Se 
întrebă dacă era cazul să se mai deranjeze să se prezinte la 
decernarea medaliilor. 

— Pulsul ţi-a revenit la normal. Cum te simţi? 

— Oribil. 

— Atunci poate că asta o să te înveselească. Eşti pregătit 
pentru un şoc. Unul plăcut? 

— Nu ştiu. S-auzim. 

— Tu eşti câştigătorul. Nu, nu-ncerca să te ridici! 

— Cum? De ce? 

— Comitetul Olimpic e furios, dar cei de la MIT râd de se 
prăpădesc. Imediat ce s-a terminat cursa, au mărturisit că 
Robert al lor era de fapt Robot - Homiform pentru utilizări 
generale, varianta 9. Nu-i de mirare că individul - pardon, 
maşinăria - a ieşit pe locul întâi. Astfel că performanţa ta 
este cu atât mai impresionantă. Felicitările curg din toate 
părţile. Eşti celebru, indiferent dacă-ţi place sau nu. 

Deşi celebritatea n-a durat mult, medalia de aur a rămas 
pentru tot restul vieţii unul din obiectele personale cele mai 
preţuite ale lui Robert Singh. Totuşi, el nu şi-a dat seama ce 
inaugurase până la a treia ediţie a Jocurilor Olimpice 
Selenare, desfăşurate opt ani mai târziu. La vremea aceea, 
medicii spaţiali împrumutaseră de la scufundătorii din 
adâncurile mărilor tehnica „respirației lichide”, inundând 
plămânii cu un fluid saturat cu oxigen. 

Aşa s-a făcut că învingătorul primului maraton desfăşurat 
pe Lună, împreună cu cea mai mare parte a speciei umane 
răspândite în Sistemul Solar, au privit cu o admiraţie 
încărcată de venerație cum, protejat împotriva vidului, Karl 


Gregorios şi-a stabilit recordul de două minute în cursa de 
un kilometru, alergând în Golful Curcubeelor, la fel de 
dezbrăcat ca şi strămoşii săi greci în primele Jocuri 
Olimpice, cu trei mii de ani mai devreme. 

10. O instalaţie pentru locuit. 

După ce a absolvit Arilech cu nişte note suspect de mari, 
astro-specialistul Robert Singh nu a avut nici un fel de 
dificultăţi să-şi asigure un post de inginer asistent 
(propulsie) pe una din navetele Pământ - Lună regulate, 
mai cunoscute sub denumirea de „cursele de lapte”, 
atribuită din motive care acum nu se mai cunosc. Asta îi 
convenea de minune deoarece, spre surprinderea ei, 
Freyda descoperise între timp că, la urma urmei, Luna era 
un loc interesant. Hotărâse să-şi petreacă acolo câţiva ani, 
specializându-se în echivalentul selenar al goanei după aur, 
care avusese loc pe Pământ. Dar ceea ce prospectorii 
căutau de multă vreme pe Lună era ceva cu mult mai 
valoros decât ceea ce între timp devenise un metal cât se 
poate de banal. 

Era vorba de apă sau, pentru mai multă exactitate, de 
gheaţă. Cu toate că eonii de bombardament meteoric şi 
activitatea vulcanică sporadică ce răvăşiseră straturile de 
suprafaţă ale Lunii până la adâncimi de câteva sute de 
metri îndepărtaseră cu mult timp în urmă toate urmele de 
apă - lichidă, solidă sau gazoasă - mai dăinuia încă speranţa 
că în straturile adânci de sol de la poli, unde temperatura 
se menținea tot timpul mult sub punctul de îngheţ, era 
posibil să mai existe straturi de gheaţă fosilă rămase din 
vremurile când Luna se condensase din reziduurile 
primordiale ale Sistemului Solar. 

Majoritatea selenologilor credea că asta nu era decât 
fantezie pură, dar existaseră numeroase indicii amăgitoare 
capabile să nu lase visul să moară. Freyda a avut îndeajuns 
de mult noroc ca să se numere printre membrii echipei care 
a descoperit prima dintre minele de gheaţă de la Polul Sud. 
Fapt care nu numai că avea să transforme în cele din urmă 


economia Lunii, dar a avut un impact extrem de benefic 
asupra „economiei Singh-Carroll”. Împreună, se bucurau 
acum de un credit suficient pentru ca să închirieze o 
locuinţă Fuller şi să locuiască oriunde doreau pe Pământ. 

Pe Pământ. Se aşteptau în continuare să-şi petreacă cea 
mai mare parte a vieţii prin alte părţi, dar erau nerăbdători 
să aibă un fiu. Dacă acesta s-ar fi născut pe Lună, n-ar fi 
avut niciodată forţa necesară să viziteze planeta părinţilor 
săi. Pe de altă parte, purtarea sarcinii la gravitația terestră 
i-ar fi oferit copilului libertatea întregului Sistem Solar. 

De asemenea, au convenit ca prima localizare a căminului 
lor să fie în deşertul Arizona. Cu toate că acesta devenea 
destul de aglomerat, mai rămâneau destule mostre de 
geologie antică pe care Freyda să le poată cerceta în voie. 
În plus, era analogul cel mai apropiat pentru Marte, pe care 
amândoi erau hotărâți să-l viziteze într-o bună zi - „înainte 
de a fi deteriorat”, cum comenta Freyda, doar pe jumătate 
în glumă. 

Problema cea mai dificilă a fost alegerea modelului optim 
de casă Fuller din multitudinea de variante disponibile. 
Denumite după marele inginer-arhitect al secolului al XX- 
lea, Buckminster Fuller, şi utilizând tehnologii la care 
acesta visase dar nu apucase să le vadă în timpul vieţii, 
locuinţele erau practic autonome şi puteau asigura 
subzistenţa ocupanților lor pe o perioadă aproape 
nedefinită. 

Energia era asigurată de o unitate de fuziune etanşă, care 
necesita completarea rezervei de apă îmbogăţită la un 
interval de câţiva ani. Puterea totală a unităţii era de o sută 
de kilowaţi, un asemenea nivel energetic modest fiind 
destul de adecvat pentru orice locuinţă bine proiectată, iar 
tensiunea de curent continuu de 96 de volţi putea 
electrocuta doar pe sinucigaşii cei mai hotărâți. 

Clienţilor cu veleităţi tehnice care întrebau „De ce tocmai 
96 de volţi?”, cei de la Consorţiul Fuller le explicau 
răbdători că inginerii erau nişte sclavi ai obişnuinţei: cu 


numai două secole în urmă, sistemele de 12 şi 24 de volţi 
fuseseră sisteme-standard, iar aritmetica ar fi fost cu mult 
mai uşoară dacă oamenii ar fi avut douăsprezece degete la 
mâini, în loc de zece. 

A fost nevoie de aproape un secol pentru a se realiza 
acceptarea generală de către public a celei mai 
controversate caracteristici a locuinţei Fuller: sistemul de 
reciclare a hranei. Fără îndoială că, la începuturile erei 
agricole, fusese nevoie de şi mai mult timp pentru ca 
vânătorii-agricultori să-şi înfrângă repulsia faţă de 
împrăştierea bălegarului peste viitoarea lor hrană. Vreme 
de milenii, pragmaticii chinezi merseră chiar mai departe, 
folosindu-şi propriile excremente pentru a fertiliza lanurile 
de orez. 

Dar prejudecățile şi tabuurile legate de alimentaţie sunt 
printre cele mai puternice care guvernează 
comportamentul uman şi adeseori logica nu este suficientă 
pentru a le învinge. Una era reciclarea excrementelor în 
câmp deschis, cu ajutorul luminii sănătoase a soarelui; cu 
totul altceva era să o faci în propria casă, cu nişte 
dispozitive electronice misterioase. Multă vreme, Consorţiul 
Fuller a argumentat în van: „Nici măcar Dumnezeu nu 
poate diferenţia un atom de carbon de altul.” Cei mai mulţi 
dintre potenţialii clienţi credeau că ei pot. 

În cele din urmă, aşa cum se întâmplă de obicei, criteriile 
economice au învins. Să nu mai duci grija cheltuielilor 
legate de hrană şi să ai la dispoziţie o gamă practic 
nelimitată de meniuri stocată în memoria „creierului casei” 
erau tentaţii la care puţini puteau rezista. Toate celelalte 
îndoieli au fost învinse cu o soluţie extrem de simplă, dar 
eficientă: ca o dotare opţională se putea asigura o mică 
grădină. Deşi sistemul de reciclare putea funcţiona foarte 
bine şi fără ea, vederea unor flori minunate întorcându-şi 
feţele către soare avea darul să liniştească multe stomacuri 
sensibile. 


Până la ei, nu mai existaseră decât alţi doi deținători ai 
locuinţei închiriate de Freyda şi Robert (Consorţiul nu le 
vindea niciodată) iar „durata medie până la defecţiune” 
garantată pentru unităţile sale principale era de 
cincisprezece ani. La acea vreme, urmau să aibă nevoie de 
un nou model, care să fie îndeajuns de încăpător şi pentru 
un adolescent plin de vitalitate. 

Dintr-un motiv sau altul, n-au reuşit niciodată să-l întrebe 
pe Brain despre obişnuitele mesaje de rămas bun şi de bun 
venit lăsate de chiriaşii de dinaintea lor. Amândoi aveau 
gândurile şi visele fixate prea ferm asupra unui viitor 
despre care, asemenea tuturor cuplurilor tinere, nu puteau 
să creadă că avea să cunoască vreodată un sfârşit. 

11. Rămas bun, Pământ. 

Toby Carroll Singh s-a născut în Arizona, aşa cum 
plănuiseră părinţii săi. Robert a continuat să activeze pe 
naveta Pământ-Lună, avansând la rangul de inginer 
principal şi declinând chiar o ofertă de a merge pe Marte, 
căci nu dorea să se afle departe de fiul său pentru perioade 
de câteva luni în şir. 

Freyda a rămas pe Pământ şi, la drept vorbind, arareori a 
părăsit Federaţia Americană. Deşi a renunţat la deplasările 
pe teren, a fost în măsură să-şi continue neabătut 
cercetările şi asta în condiţii de confort considerabil sporit, 
via băncile de date şi imaginile transmise prin satelit. Era 
de-acum o glumă răsuflată ideea că geologia încetase să 
mai fie o profesie rezervată masculilor viguroşi, dat fiind că 
algoritmii de procesare a imaginilor înlocuiseră ciocanele. 

Toby avea trei ani când părinţii lui au hotărât că roboții 
prietenoşi nu mai erau de ajuns ca să-i ţină tovărăşie la 
joacă. Un câine era o opţiune evidentă şi erau pe punctul să 
achiziţioneze un Scottie modificat genetic (1Q canin 
garantat - 120) când au apărut pe piaţă primele exemplare 
de minitigri. A fost o dragoste la prima vedere. 

Tigrul bengalez este cel mai frumos dintre toate felinele 
mari - şi probabil dintre toate mamiferele. Pe la începutul 


secolului al XXI-lea el a dispărut în mediul său natural, cu 
puţin înainte ca însuşi mediul respectiv să dispară. Dar 
câteva sute de exemplare ale acestei specii splendide 
continuau să ducă o viaţă îndestulată în grădini zoologice şi 
în rezervaţii. Chiar dacă toate acestea ar fi murit, ADN-ul 
lor fusese bineînţeles descifrat în totalitate şi re-crearea lor 
ar fi fost o treabă extrem de simplă. 

Tigrette era un produs secundar al ingineriei genetice. 
După toate aparențele, era o exemplificare perfectă a 
speciei sale, dar avea să cântărească doar treizeci de 
kilograme chiar la maturitate. Dispoziţia ei psihică - de 
asemenea dirijată cu atenţie - era aceea a unei pisicuţe 
jucăuşe şi drăgăstoase. Singh nu obosea niciodată să o 
urmărească în timp ce se lua după micii roboţi însărcinaţi 
cu curăţenia, pe care era limpede că îi considera nişte 
animale ce trebuiau investigate cu foarte multă prudenţă, 
întrucât combinaţiile de mirosuri emanate de aceştia nu se 
regăseau printre amintirile sale ancestrale. În ceea ce-i 
privea, roboții nu erau deloc dumiriţi în privinţa ei. Uneori, 
când dormea, o confundau cu un preş şi încercau să o 
curețe cu aspiratorul, cu rezultate dintre cele mai comice. 

Această ocazie nu se ivea prea des, căci minitigrul dormea 
de obicei în patul lui Toby. Freyda s-a opus din motive 
igienice, până când a observat cât de mult timp petrecea 
micul animal ca să se ferchezuiască, prin comparaţie cu 
contactele extrem de sporadice al lui Toby cu apa şi 
săpunul. O eventuală contaminare nu avea să se producă în 
direcţia de care se temuse Freyda. 

Tigrette era ceva mai mică decât o pisică domestică ajunsă 
la maturitate atunci când a devenit membră a familiei, pe 
care foarte curând a pus stăpânire. N-a trecut mult şi 
Robert a început să se plângă, mai în glumă, mai în serios, 
că Toby nici nu mai observa când tatăl lui era plecat în 
spaţiu. 

Probabil că sosirea Tigrettei a inspirat şi o altă schimbare. 
Freyda se simţise dintotdeauna atrasă de continentul 


strămoşilor ei şi păstra ca pe un odor de preţ un exemplar 
ferfeniţit din romanul Rădăcini al lui Arthur Hailey. „Şi-apoi, 
spunea ea, n-au fost niciodată tigri în Africa. A sosit timpul 
să fie.” 

Una peste alta, erau fericiţi în noul lor amplasament, în 
ciuda aducerilor aminte întâmplătoare în privinţa trecutului 
său oribil - ca atunci când 'Toby a dezgropat pe plajă 
scheletul unui copil care continua să strângă la piept o 
păpuşă. Multe nopţi după aceea s-a trezit din somn ţipând 
şi nici măcar prezenţa lui Tigrette n-a putut să-l liniştească. 

Cam pe la a zecea aniversare a lui Toby - sărbătorită prin 
sosirea a trei mătuşi şi unchi, adevăraţi şi a mai multor 
duzini de unchi şi mătuşi onorifice - atât Robert cât şi 
Freyda şi-au dat seama că prima etapă a relaţiei lor se 
terminase. Noutatea ei, ca să nu mai vorbim de pasiunea 
acesteia, se ostoiseră de mult. Deveniseră nimic mai mult 
decât doi buni prieteni, fiecare luând compania celuilalt 
drept ceva de la sine înţeles. Cu un minimum de gelozie, 
amândoi îşi făcuseră alţi amanți. De câteva ori au 
experimentat în grupuri de câte trei, şi o dată în patru. În 
ciuda bunăvoinţei manifestate de, toate părţile implicate, 
rezultatele au fost întotdeauna mai curând comice decât 
erotice. 

Ruptura finală nu a avut nimic de-a face cu vreuna din 
relaţiile umane. De ce, se întreba adesea Robert Singh, ne 
dăruim inimile unor prieteni a căror viaţă este atât de 
scurtă faţă de a noastră? 

Cu multă vreme în urmă, vegetaţia acaparatoare a junglei 
ştersese de pe faţa Pământului placheta metalică purtând 
inscripţia: 

TIGRETIE. 

AICI SE ODIHNEŞTE VEŞNIC FRUMUSEȚEA, 
LOIALITATEA, PUTEREA. 

Deşi acum părea ceva petrecut într-o altă viaţă, Robert 
Singh n-avea să uite niciodată cum se sfârşise copilăria lui 


Toby, cu Tigrette în braţele sale în timp ce lumina se stingea 
încet în ochii ei iubitori. 

Era timpul să plece. 

12. Nisipurile de pe Marte. 

Deşi fusese întotdeauna hotărât să ajungă acolo în cele din 
urmă, Robert Singh a lăsat Marte pe unul din ultimele 
locuri în agenda vieţii sale. Împlinise deja cincizeci şi cinci 
de ani când, încă o dată, Soarta a hotărât când şi cum. 

Turiştii de pe Marte erau rari pe Lună şi, datorită 
carantinei foarte eficiente stabilite de gravitația planetei, 
practic inexistenţi pe Pământ. Mulţi erau cei care 
pretindeau că nici nu le pasă. Toată lumea ştia că Pământul 
era zgomotos, urât mirositor, poluat şi îngrozitor de 
aglomerat - aproape trei miliarde de oameni! Fără a mai 
vorbi de cât era de periculos cu uraganele, cutremurele şi 
vulcanii săi. 

Cu toate acestea, Charmayne Jorgen privea cu melancolie 
în direcţia Pământului, în sala-observator a institutului 
AriTech atunci când Robert Singh a întâlnit-o pentru prima 
oară. Cupola cu o deschidere de douăzeci de metri, o 
capodoperă inginerească, era atât de transparentă încât 
nimic nu părea să stea în calea vidului cosmic. Vizitatorii 
mai slabi de înger nu puteau suporta experienţa decât 
câteva secunde. 

În timpul studenţiei sale foarte ocupate, Robert Singh nu 
prea dăduse pe acolo, dar acum îi prezenta unuia dintre 
colegii săi de pe navă dotările şi amenajările universităţii 
sale şi acela era unul din punctele de staţionare obligatorii. 
În timp ce trecea de cele trei seturi de uşi automate, el 
comentă: 

— Dacă această cupolă explodează, perechea exterioară 
se închide într-o secundă. Cel de-al treilea set de uşi se 
închide după un interval de cincisprezece secunde pentru a 
permite oricui se află înăuntru să ajungă la loc sigur. 

— Doar dacă nu sunt absorbiți spre exterior. Când a fost 
ultima oară testată? 


— Să vedem. Uite marca de certificare. E datată, mda, 
acum două luni. 

— Nu la asta mă refeream! Orice circuit electronic tembel 
poate că închidă nişte uşi. S-a făcut vreodată un test în 
condiţii reale? 

— Cum adică, să se fisureze cupola? E o-ntrebare stupidă. 
Îţi dai seama cât costă? 

În clipa aceea, conversaţia prietenească încetă brusc, căci 
cei doi vizitatori îşi dădură seama că nu erau singuri. 

Tăcerea se prelungi un timp nedefinit. În cele din urmă, 
însoţitorul lui Robert Singh spuse: 

— Dacă nu cumva ai rămas fără limbă, Bob, ai putea cel 
puţin să faci prezentările. 

Se afla în continuare în termeni excelenți cu Freyda, dar 
se vedeau din ce în ce mai rar acum când ea se mutase din 
nou în Arizona iar Toby câştigase o bursă la Conservatorul 
din Moscova - spre surprinderea plină de încântare a 
părinţilor săi, care nu dăduseră dovadă vreodată nici de cea 
mai mică urmă de talent muzical. Aşa încât a părut, perfect 
natural ca atunci când Charmayne Jorgen s-a întors pe 
Marte, Robert Singh să o urmeze cât mai curând cu 
putinţă. Cu pregătirea şi experienţa sa - alături de ecourile 
modestei sale celebrităţi, ce încă mai dăinuia şi pe care, la 
nevoie, o exploata fără scrupule - aranjarea unui astfel de 
transfer nu a fost dificilă. Curând după cea de-a cincizeci şi 
şasea aniversare, el amartiza la Port Lowell. Era acum un 
neo-marţian - şi aşa avea să rămână, căci nu se născuse pe 
această planetă. 

— Nu-mi pasă că mi se spune neo-marţian, îi spuse el lui 
Charmayne, atâta timp cât cei care-mi zic astfel o fac cu 
zâmbetul pe buze. 

— Aşa o să fie, dragul meu, îi răspunse ea. Cu muşchii tăi 
pământeni, eşti mult mai - puternic decât majoritatea celor 
de pe-aici. 

Asta era adevărat, dar nu se ştia pentru cât timp. Dacă nu 
se ţinea de exerciţiile fizice cu mai multă rigurozitate decât 


bănuia că o va face, avea să devină în curând un adaptat la 
condiţiile de pe Marte. 

Ceea ce nu era lipsit de avantaje. Marţienii susțineau că 
planeta lor, şi nu Venus, ar fi trebuit numită planeta iubirii. 
Gravitaţia standard a Pământului era ridicolă, dacă nu chiar 
periculoasă. Coastele rupte din pricina greutăţii, crampele 
şi accidentele circulatorii erau doar câteva dintre 
accidentele posibile cu care se confruntau amanţii tereştri. 
Gravitaţia redusă la o şesime de pe Lună reprezenta o 
ameliorare considerabilă, dar experţii considerau că nu era 
tocmai suficientă pentru un contact acceptabil. 

Cât despre mult ridicata în slăvi gravitație zero a spaţiului 
cosmic, după ce senzaţia de noutate iniţială se atenuase, a 
devenit ceva plictisitor. Practicanţii trebuiau să aloce prea 
mult timp problemelor de joncțiune şi andocare. 

Treimea de gravitație standard de pe Marte reprezenta un 
compromis perfect. 

Ca toţi noii imigranţi, Robert Singh şi-a petrecut primele 
săptămâni făcând Marele Tur Marțian: Muntele Olympus, 
Valea Mariner, Stâncile de Gheaţă de la Polul Sud, 
Depresiunea Hellas - aceasta din urmă fiind la vremea 
aceea binecunoscută în rândul tinerilor aventuroşi cărora le 
plăcea să se grozăvească în concursuri de rezistenţă fără 
echipament de respiraţie. Presiunea atmosferică tocmai 
ajunsese la o valoare suficientă pentru astfel de isprăvi, 
chiar dacă procentajul de oxigen era prea scăzut pentru 
susţinerea vieţii. Recordul, denumit impropriu, „în aer 
liber”, ajunsese la puţin peste zece minute. 

Reacţia iniţială a lui Singh faţă de Marte a fost de uşoară 
dezamăgire. Făcuse atât de multe excursii imaginare pe 
deasupra peisajelor marţiene, adeseori la viteze ameţitoare 
şi cu intensificarea imaginii, încât uneori realitatea era 
dezamăgitoare. Problema legată de cele mai cunoscute 
forme de relief ale planetei consta în chiar dimensiunile lor: 
erau atât de uriaşe încât nu puteau fi apreciate cum se 


cuvine decât din spaţiu, nu când te aflai efectiv cu 
picioarele pe ele. 

Muntele Olympus era exemplul cel mai concludent. 
Marţienii aminteau cu mândrie că era de trei ori mai înalt 
decât orice alt munte de pe Pământ, dar munţii Himalaya 
sau Stâncoşi erau mult mai impresionați pentru că erau cu 
mult mai abrupți. Având o deschidere de şase sute de 
kilometri la bază, Olympus apărea mai curând ca q băşică 
uriaşă pe faţa lui Marte decât ca un munte. În proporţie de 
nouăzeci la sută nu era altceva decât o câmpie cu o pantă 
domoală. 

Iar cu excepţia porţiunilor sale mai înguste, Valea Mariner 
nu se ridica nici ea la înălţimea reclamelor turistice. Era 
atât de largă încât din centrul ei ambele „maluri” se situau 
sub linia orizontului. Dacă nu ar fi fost tocmai acea lipsă de 
tact care întotdeauna le pricinuia necazuri neo-marţienilor, 
Singh ar fi fost tentat să facă nişte comparații umilitoare cu 
mult mai micul Grand Canyon. 

Cu toate acestea, după câteva săptămâni, el a început să 
aprecieze subtilităţile şi frumuseţile care explicau 
devotamentul pasionat al coloniştilor (acesta era un alt 
cuvânt pe care trebuia să îl evite cu grijă) faţă de planeta 
lor. Şi deşi ştia cum nu se putea mai bine că suprafaţa de 
uscat a lui Marte era aproape egală cu a Pământului, 
datorită absenței oceanelor, nu înceta să fie surprins de 
întinderea sa. Nu avea importanţă că avea un diametru cât 
jumătate din diametrul Pământului; era o planetă mare. 

Şi era în schimbare, chiar dacă una foarte lentă. Lichenii şi 
ciupercile modificate începeau să domine rocile oxidate, 
inversând procesul de moarte prin oxidare care surprinsese 
planeta cu eoni în urmă. Probabil cel mai reuşit invadator 
de pe Pământ a fost o varietate modificată a „cactusului 
fereastră” - o plantă cu o epidermă rezistentă care arăta de 
parcă Natura încercase să proiecteze un costum spaţial. 
Încercările de aclimatizare pe Lună eşuaseră, dar pe 
câmpiile marţiene planta prospera. 


Toată lumea de pe Marte trebuia să muncească pentru a-şi 
câştiga existenţa şi, cu toate că Robert Singh efectuase un 
substanţial transfer de credite din Contul său considerabil 
de pe Terra, nici el nu făcea excepţie de la regulă. Nici nu 
şi-ar fi dorit să facă. Mai avea în faţa lui decenii de viaţă 
activă şi dorea să le valorifice la maximum - atâta timp cât 
putea să petreacă alături de noua sa familie cât mai mult 
timp posibil. 

Acesta era un alt motiv pentru venirea pe Marte: era încă 
o planetă pustie şi aici i se permitea să aibă doi copii. Prima 
lui fiică, Mirelle, s-a născut în primul an de la amartizare; 
Martin a venit pe lume trei ani mai târziu. Au mai trecut 
cinci ani până când căpitanul Robert Singh a simţit din nou 
dorinţa de a „respira spaţiul” sau cel puţin spaţiul cosmic 
îndepărtat. Era prea mulţumit de familia şi de munca sa. 

Fireşte, făcea călătorii frecvente pe Phobos şi Deimos, 
legate de regulă de îndatoririle sale de mare 
responsabilitate (şi bine remunerate) în calitate de 
inspector de nave al companiei Lloyd's de pe Pământ. Nu 
prea avea multe de făcut pe Phobos, satelitul mai mare şi 
mai apropiat al lui Marte, în afară de inspectarea Şcolii de 
Antrenament Spaţial, unde era privit cu o venerație 
considerabilă de către cadeți. În ceea ce-l privea, se simţea 
bine în compania lor. Îl făceau să se simtă cu treizeci - mă 
TOg, douăzeci - de ani mai tânăr, şi stătea în legătură cu 
cele mai noi cercetări ale tehnologiei spaţiale. 

La un moment dat, Phobos fusese considerat ca o sursă 
nepreţuită de materii prime pentru proiectele de 
construcţie spaţială, dar conservatorii de pe Marte - 
simțindu-se probabil vinovaţi pentru procesul constant de 
terraformizare a propriei lor planete - reuşiseră să prevină 
acest lucru. Cu toate că micul satelit negru ca tăciunele era 
prea puţin bătător la ochi pe cerul nopţii, încât prea puţini 
oameni îl observau vreodată, sloganul „Nu-l jefuiţi pe 
Phobos!” îşi făcuse efectul. 


Din fericire, celălalt satelit, Deimos, mai mic şi mai 
îndepărtat, era în anumite privinţe o alternativă mai bună. 
Deşi avea un diametru mediu puţin mai mare de 
doisprezece kilometri, el putea să asigure şantierelor locale 
majoritatea metalelor necesare în următoarele secole şi 
nimănui nu-i păsa prea mult dacă micuțul satelit dispărea 
încetul cu încetul în următoarea mie de ani. Mai mult decât 
atât, câmpul său gravitațional era atât de slab încât un 
brânci zdravăn era suficient pentru lansarea produselor 
sale spre destinaţie. 

La fel ca toate porturile aglomerate din toate timpurile, 
Port Deimos era o harababură dezordonată. Prima oară 
când Robert Singh a pus ochii pe Goliath a fost în Şantierul 
Deimos 3, unde era supus inspecției şi reutilării obişnuite o 
dată la cinci ani. La prima vedere, nava nu avea nimic 
neobişnuit: nu era cu nimic mai urâtă ca majoritatea 
vehiculelor spaţiale cu rază mare de acţiune. Având o masă 
de zece mii de tone, fără încărcătură, şi o lungime totală de 
o sută cincizeci de metri, nu era deosebit de mare ca 
dimensiuni iar caracteristica sa cea mai importantă 
rămânea ascunsă vederii. Motoarele de rachetă cu fuziune 
la cald ale lui Goliath, utilizând în mod normal ca fluid de 
lucru hidrogenul, dar apte să funcţioneze la nevoie şi cu 
apă, erau cu mult mai puternice decât ar fi fost nevoie 
pentru o navă cu un astfel de gabarit. Cu excepţia unor 
teste de câteva secunde, ele nu fuseseră întrebuințate 
niciodată la puterea maximă. 

A doua oară când Robert Singh a văzut nava Goliath 
aceasta se afla tot pe Deimos, după încă cinci ani lipsiţi de 
evenimente petrecuţi în staţionare. lar căpitanul ei 
ajunsese în pragul pensionării. 

— Ia gândeşte-te, Bob, i-a spus el. Cea mai uşoară misiune 
din Sistemul Solar. N-ai de făcut nici un fel de navigaţie. N- 
ai decât să stai pe loc şi să admiri priveliştea. Singura 
problemă: îngrijirea şi hrănirea a circa douăzeci de savanţi 
nebuni. 


Era tentant. Deşi ocupase multe posturi de răspundere, 
Robert Singh nu comandase niciodată o navă şi sosise 
momentul să o facă, înainte de-a se pensiona. Adevărat, 
abia împlinise şaizeci de ani, dar era uluitor cât de rapid 
păreau să treacă acum deceniile. 

— Am să discut problema cu familia mea, a spus el. Cu 
condiţia să pot pleca de două ori pe an înapoi pe Marte. 

Da, era o propunere atrăgătoare. Va chibzui asupra ei pe 
îndelete. 

Robert Singh nu zăbovise mâi mult de câteva clipe cu 
gândul la scopul care stătuse iniţial la baza construcţiei lui 
Goliath. Mai mult, aproape că uitase de ce fusese echipată 
nava cu un sistem de propulsie ridicol de puternic. 

Fireşte, niciodată nu avea să fie nevoit să folosească mai 
mult de o fracțiune am această putere, dar era liniştitor să 
ştii că ai o rezervă. 

13. Sargasele cosmice 

— Vă aflaţi pe Soare, le-a spus odată Mendoza studenţilor 
săi uşor buimaci, curând după anunţarea câştigării 
Premiului Nobel, şi priviţi direct spre Jupiter, aflat la trei 
sferturi de miliard de kilometri depărtare. Apoi întindeţi 
braţele în faţă la un unghi de şaizeci de grade. Ştiţi către ce 
vă sunt îndreptate braţele? 

Nu s-a aşteptat să primească vreun răspuns, aşa că nu s-a 
oprit şi a continuat: 

— N-o să fiţi în stare să vedeţi nimic, dar o să aveţi braţele 
îndreptate spre două dintre cele mai fascinante locuri din 
Sistemul Solar. În 1772, marele matematician francez 
Lagrange a descoperit că de fapt câmpul gravitațional al 
Soarelui şi cel al lui Jupiter se pot combina pentru a 
produce un fenomen foarte interesant. Pe orbita lui Jupiter 
- şaizeci de grade înaintea sa, şaizeci de grade în urma sa - 
se află două puncte stabile. Un corp plasat în oricare din 
aceste puncte va rămâne la aceeaşi distanţă faţă de Soare 
şi Jupiter, cele trei formând un uriaş triunghi echilateral. 


Existenţa asteroizilor nu era cunoscută pe vremea lui 
Lagrange, aşa încât probabil că el nu a bănuit că într-o 
bună zi teoria sa va avea partea de o demonstraţie practică. 
Au trecut mai bine de o sută de ani - 134, pentru a fi mai 
exacţi - până la descoperirea lui Ahile, care se deplasează 
la şaizeci de grade în urma lui Jupiter. Un an mai târziu, 
Patrocle a fost găsit nu foarte departe de el, iar apoi Hector, 
care era însă situat la şaizeci de grade înaintea lui Jupiter. 
Astăzi cunoaştem mai mult de zece mii de astfel de asteroizi 
troieni, numiţi aşa pentru că primele câteva zeci au primit 
denumiri după eroii războiului troian. Bineînţeles, la ideea 
aceasta a trebuit să se renunţe cu mulţi ani în urmă; acum 
ei sunt nişte simple numere. Ultimul catalog pe care l-am 
văzut ajunsese la 11 500 şi continuă să apară şi alţii, chiar 
dacă într-un ritm mai lent. Credem că în momentul de faţă 
recensământul este complet în proporţie de 95%. Orice alt 
„troian” rămas necatalogat nu poate depăşi câteva sute de 
metri în diametru. 

Acum trebuie să mărturisesc că v-am minţit. Practic 
niciunul dintre asteroizii troieni nu se află în cele două 
puncte troiene. Ei rătăcesc înainte şi înapoi, în sus şi în jos, 
pe arce de treizeci de grade sau mai mari. O mare parte din 
vină pentru asta o poartă Saturn: câmpul său gravitațional 
deteriorează puritatea configurației Soare-Jupiter. Deci 
trebuie să vă gândiţi la aceşti asteroizi ca formând doi nori 
uriaşi, având centrele situate la aproximativ şaizeci de 
grade de fiecare parte a lui Jupiter. Pentru motive rămase 
încă necunoscute 

— E cineva amator de o teză de doctorat merituoasă? 

— Sunt de trei ori mai mulţi troieni în faţa lui Jupiter decât 
în urma sa. 

Aţi auzit vreodată de Marea Sargaselor, de pe bătrânul 
Pământ? Eram sigur că nu. Ei bine, este o zonă din Atlantic 
- ăsta e oceanul aflat la est de FSA - în care obiectele care 
plutesc în derivă - vegetaţie marină, nave abandonate - se 
acumulează din pricina circulaţiei curenților. Îmi place să 


mă gândesc la Punctele Troiene ca la nişte Sargase gemene 
ale cosmosului. Sunt cele mai dens populate regiuni ale 
Sistemului Solar, deşi nu v-aţi da seama de asta dacă v-aţi 
afla chiar acolo. Dacă aţi sta pe unul din asteroizii troieni v- 
aţi putea considera norocoşi dacă aţi vedea vreun altul cu 
ochiul liber. 

De ce sunt troienii atât de importanţi? Mă bucur că aţi 
întrebat. 

Cu totul aparte faţă de interesul ştiinţific, ei sunt armele 
principale din arsenalul lui Jupiter. Destul de des, câte unul 
dintre ei este scos din poziţia lui stabilă de către câmpurile 
reunite ale lui Saturn, Uranus şi Neptun şi porneşte în 
direcţia Soarelui. Şi, din când în când, se întâmplă ca unul 
dintre ei să se prăbuşească pe planeta noastră (aşa s-a 
format Bazinul Hellas) sau chiar pe Pământ. 

Acest gen de lucruri se întâmplau foarte frecvent în 
perioada timpurie a formării Sistemului Solar, când 
resturile rămase de la constituirea planetelor pluteau prin 
spaţiu. Din fericire pentru noi, majoritatea acestora au 
dispărut acum. Totuşi au mai rămas o mulţime şi nu toate 
sunt situate în Norii Troieni. Există asteroizi hoinari care se 
deplasează până în apropierea lui Neptun. Oricare dintre ei 
este un pericol potenţial. 

Ei bine, până în acest secol rasa umană nu putea 
întreprinde nimic - dar absolut nimic - împotriva unui 
asemenea pericol şi majoritatea oamenilor, chiar dacă ştiau 
despre ce era vorba, nu dădeau doi bani. Ei simțeau că sunt 
probleme mai importante care trebuie să-i preocupe şi, 
fireşte, aveau dreptate. 

Dar un om înţelept îşi ia măsuri de siguranţă chiar şi 
împotriva celor mai improbabile evenimente, cu condiţia ca 
preţul plătit să nu fie prea ridicat. Activitatea programului 
SPACEGUARD se desfăşoară, cu un buget foarte modest, de 
aproape o jumătate de secol. Ştim acum că există o mare 
probabilitate privind cel puţin un impact catastrofal asupra 


Pământului, a Lunii sau asupra lui Marte în următoarea mie 
de ani. 

Ce să facem, să stăm şi să o aşteptăm? Bineînţeles că nu! 
Acum că avem tehnologia necesară pentru a ne apăra, 
putem cel puţin să facem planuri care pot fi puse în aplicare 
dacă - nu, mai bine zis când - pericolul devine iminent. Cu o 
fărâmă de noroc, ar trebui să dispunem de un interval de 
avertizare de câteva luni. 

Acum am un motiv întemeiat ca să merg pe Pământ - 
deocamdată e o chestie strict secretă - vreau să le ofer o 
mare surpriză: propun un plan pe termen lung pentru 
soluţionarea problemei. Pentru început, sugerez ca 
SPACEGUARD să primească responsabilităţi operaţionale, 
astfel încât să înceapă să se ridice la înălţimea propriului 
său nume. Aş dori să văd o pereche de nave rapide şi 
puternice în patrulă permanentă - iar Punctele 'Troiene ar fi 
un loc bun pentru poziţionarea lor. Ar putea să efectueze 
cercetări valoroase în timp ce se află acolo şi ar fi în stare 
să ajungă oriunde în Sistemul Solar imediat ce s-ar ivi o 
problemă. 

Aceasta e povestea pe care am de gând să le-o spun 
viermilor pământeni pe care-i voi întâlni. Uraţi-mi noroc. 

14. Amatorul. 

Pe la sfârşitul secolului XXI, existau puţine domenii 
ştiinţifice în care un amator putea să spere că ar putea face 
descoperiri importante, dar astronomia, ca întotdeauna, 
rămăsese unul din ele. 

E adevărat, nici un amator, oricât de înstărit ar fi fost, n- 
avea cum să aspire la un echipament echivalent cu cel 
folosit în mod curent de către marile observatoare de pe 
Pământ, Lună şi orbită. Dar profesioniştii erau specializaţi 
în domenii de studiu restrânse iar Universul este atât de 
nemărginit încât aceştia nu puteau să privească, la un 
moment dat, decât o fracțiune infimă din el. Rămânea 
destul de explorat de către entuziaştii energici şi inteligenţi. 
Nu trebuia să ai la dispoziţie un telescop foarte mare ca să 


descoperi ceva pe care nimeni nu l-a văzut vreodată, dacă 
ştiai cum să abordezi problema. 

Pentru doctorul Angus Millar, postul de medic consultant 
la Centrul Medical Port Lowell nu era din cale-afară de 
solicitant. Spre deosebire de echivalenţii lor tereştri, 
coloniştii de pe Marte nu aveau de înfruntat boli noi şi 
exotice, şi cea mai mare parte a activităţii unui doctor avea 
de-a face cu accidentările. E adevărat că la a doua şi a treia 
generaţie au început să apară nişte deficienţe ciudate ale 
sistemului osos, fără îndoială datorate gravitaţiei, dar 
personalul medical era încrezător că va fi în stare să le 
rezolve înainte de a deveni grave. 

Mulțumită timpului liber pe care-l avea la dispoziţie din 
belşug, doctorul Millar era unul dintre puţinii astronomi 
amatori de pe Marte. De-a lungul anilor, îşi construise o 
serie de reflectoare - polizând, lustruind şi argintând 
oglinzile cu ajutorul unor tehnici pe care mii de constructori 
de telescoape pasionaţi le perfecţionaseră într-o perioadă 
ce se întindea pe mai multe secole. 

La început şi-a petrecut mult timp observând planeta 
Pământ, în ciuda comentariilor amuzate ale prietenilor săi. 
„De ce-ţi mai pierzi timpul? Îl întrebaseră ei. E destul de 
bine explorat, zău aşa. Se presupune chiar că adăposteşte 
forme de viaţă inteligente.” 

Dar au rămas muţi când Millar le-a arătat minunata 
planetă albastră, aflată în primul pătrar, cu Luna - mai 
mică, dar într-o fază identică - rotindu-se în jurul ei. 
Întreaga istorie, cu excepţia ultimelor câteva momente, se 
concentrase acolo în câmpul vizual al telescopului. Oricât 
de departe ar ajunge în călătoriile sale prin Univers, specia 
umană nu va putea niciodată să rupă în întregime legăturile 
cu planeta de origine. 

Totuşi, criticii aveau dreptate. Pământul nu era un subiect 
de observaţie care să ofere prea mari satisfacţii. De obicei 
era acoperit în cea mai mare parte de nori, iar când se afla 
în punctul cel mai apropiat numai emisfera întunecată era 


îndreptată spre Marte, aşa încât toate formele de relief 
naturale erau invizibile. Cu un secol mai devreme, „faţa 
întunecată” a Pământului fusese orice altceva în afară de 
asta, căci megawaţi de electricitate erau aruncaţi fără 
restricţii spre cerul nopţii. Cu toate că o societate mai 
conştientă în privinţa problemelor energetice pusese capăt 
celor mai scandaloase abuzuri, cele mai multe dintre 
oraşele de oarecare mărime puteau fi încă detectate cu 
uşurinţă ca nişte insule incandescente de lumină. 

Doctorul Millar ar fi vrut să se afle prin preajmă la data 
terestră de 10 noiembrie 2084, pentru a observa fenomenul 
acela neobişnuit şi de o frumuseţe rară - trecerea 
Pământului peste „faţa” Soarelui. Arătase ca o mică pată 
solară, perfect circulară, în timp ce traversa lent discul 
solar, dar la mijlocul trecerii o stea strălucitoare se 
aprinsese în mijlocul său. Câteva baterii de lasere aflate pe 
partea întunecată a Pământului salutaseră în miez de 
noapte Planeta Roşie, devenită acum al doilea cămin al 
omenirii. Toţi cei aflaţi pe Marte urmăriseră evenimentul, 
care şi acum era rememorat cu un sentiment de venerație. 

Mai exista totuşi şi o altă dată din trecut pentru care 
doctorul Millar nutrea o afinitate specială, datorată unei 
coincidenţe absolut banale, lipsite de interes pentru oricine 
altcineva în afară de el însuşi. Unul dintre cele mai mari 
cratere de pe Marte primise numele unui alt astronom 
amator, care întâmplător se născuse în aceeaşi zi a anului - 
cu două secole mai devreme. 

De îndată ce primele fotografii clare ale planetei au 
început să sosească de la primele sonde spaţiale, găsirea 
unor nume pentru toate acele mii de noi formaţiuni de relief 
a devenit o problemă importantă. Unele alegeri erau 
evidente - astronomi, savanţi şi exploratori celebri precum 
Copernic, Kepler, Columb, Newton, Darwin, Einstein. Apoi 
au venit la rând autorii de literatură ale căror nume 
fuseseră asociate cu planeta - Wells, Burroughs, Weinbaum, 
Heinlein, Bradbury. În fine, o listă amestecată de locuri şi 


persoane terestre obscure, unele dintre ele având doar o 
legătură vagă cu Marte. 

Noii locuitori ai planetei nu erau întotdeauna mulţumiţi cu 
denumirile ce le fuseseră lăsate moştenire, pe care erau 
nevoiţi să le folosească în viaţa de zi cu zi. Cine sau ce 
puteau să fie pe Pământ - ca să nu mai vorbim de Marte - 
Dank, Dia-Cau, Eil, Gagra, Kagul, Surt, Tiwi, Waspam, Yat? 

Revizioniştii făceau tot timpul agitaţie pentru nişte 
denumiri mai adecvate - şi cu o sonoritate mai armonioasă - 
iar majoritatea oamenilor erau de acord cu ei. Aşa încât o 
comisie permanentă a fost însărcinată să se ocupe de 
această problemă, deşi nu era nici pe departe cea mai 
presantă dintre cele care afectau supraviețuirea umană pe 
Marte. Cum toată lumea ştia că avea timp liber din belşug şi 
că era pasionat de astronomie, era inevitabil ca doctorul 
Millar să fie cooptat. 

— De ce, a fost întrebat el într-o zi, trebuia ca unul dintre 
cele mai mari cratere de pe Marte să fie numit Molesworth? 
Are 175 de kilometri în diametru. Cine dracu a fost 
Molesworth ăsta? 

După unele investigaţii şi câteva faxuri spaţiale 
costisitoare schimbate cu Pământul, Millar a fost în măsură 
să răspundă la întrebare. Percy B. Molesworth fusese un 
inginer de căi ferate şi astronom amator englez care, la 
începutul secolului douăzeci, publicase numeroase schiţe 
ale lui Marte. Cele mai multe dintre observaţiile sale 
fuseseră făcute de pe insula ecuatorială Ceylon, unde a şi 
murit în 1908, la prematura vârstă de patruzeci şi unu de 
ani. 

Doctorul Millar a rămas impresionat. De bună seamă că 
Molesworth iubise planeta Marte şi îşi meritase craterul. 
Coincidenţa banală că amândoi aveau aceeaşi dată de 
naştere după calendarul terestru i-a dat totodată un 
sentiment ilogic de rudenie şi uneori privea în direcţia 
Pământului cu propriul său telescop pentru a găsi insula în 
care Molesworth îşi petrecuse cea mai mare parte a scurtei 


sale vieţi. Deoarece Oceanul Indian era de obicei acoperit 
de nori, nu a găsit-o decât o dată, dar a fost o experienţă de 
neuitat. S-a întrebat atunci ce ar fi gândit tânărul englez 
dacă ar fi ştiut că, într-o bună zi, ochii unor oameni aveau 
să privească de pe Marte către locuinţa sa. 

Doctorul a câştigat bătălia dusă pentru salvarea lui 
Molesworth - la drept vorbind, când şi-a prezentat 
argumentaţia nu a întâmpinat nici o împotrivire serioasă - 
dar şi-a schimbat propria atitudine faţă de ceea ce până 
atunci nu fusese decât un hobby captivant. Poate că şi el va 
putea face o descoperire care să-i poarte numele de-a 
lungul secolelor. 

Avea să reuşească într-o măsură mult mai mare decât 
îndrăznise să spere. 

Deşi la vremea aceea era un puşti, doctorul Millar nu 
uitase niciodată revenirea spectaculoasă a cometei Halley 
din anul 2061 - fapt fără îndoială legat de următoarea sa 
mutare. Multe comete, inclusiv unele dintre cele mai 
cunoscute, fuseseră descoperite de amatori care îşi 
asiguraseră astfel nemurirea scriindu-şi numele pe ceruri. 
Cu puţine secole în urmă, pe Pământ, reţeta succesului 
fusese simplă: un telescop bun (dar nu deosebit de mare), 
un cer senin, o cunoaştere profundă a aspectului bolţii 
cereşti în timpul nopţii, răbdare şi. O cantitate apreciabilă 
de noroc. 

Faţă de precursorii săi tereştri, doctorul Millar a pornit cu 
câteva avantaje majore. El avea întotdeauna la dispoziţie un 
cer senin şi, în pofida eforturilor susţinute de 
terraformizare, aşa avea să rămână pentru următoarele 
generaţii. Datorită distanţei mai mari faţă de Soare, Marte 
era totodată o platformă de observaţie ceva mai bună decât 
Pământul. Dar, amănuntul cel mai important, operaţia de 
căutare putea fi în mare măsură automatizată. Nu mai era 
necesară memorarea câmpurilor stelare, aşa cum 
procedaseră unii dintre astronomii din vechime, pentru a 
putea fi detectată imediat apariţia vreunui intrus. 


Tehnica fotografică transformase de multă vreme acel gen 
de abordare în ceva desuet. Era de ajuns să se efectueze 
două expuneri, la un interval de câteva ore, pentru a se 
vedea dacă ceva s-a deplasat. Cu toate că acest lucru putea 
fi făcut lejer, şezând confortabil la adăpost şi nu tremurând 
în frigul nopţii, era totuşi extrem de obositor. În deceniul al 
patrulea al secolului XX, tânărul Clyde Tombaugh a cercetat 
practic milioane de imagini stelare până a reuşit să 
descopere planeta Pluto. 

Abordarea fotografică a problemei a rezistat mai bine de 
un secol, înainte de-a fi înlocuită de tehnica electronică. O 
cameră de televiziune sensibilă putea să baleieze bolta 
cerească, să memoreze imaginea stelară rezultantă, apoi să 
se întoarcă în punctul iniţial şi s-o ia de la capăt. În câteva 
secunde, un program de computer putea să facă ceea ce 
Clyde 'Tombaugh făcea în luni de zile - să ignore toate 
obiectele staţionare şi să „semnalizeze” tot ce se mişcase 
faţă de imaginea iniţială. 

Totuşi, lucrurile nu erau chiar atât de simple. Un program 
„naiv” putea să redescopere sute de asteroizi şi sateliți 
cunoscuţi - spre a nu mai vorbi de miile de obiecte spaţiale 
artificiale. Toate acestea trebuia să fie confruntate cu 
cataloagele, dar şi acest lucru putea fi efectuat în mod 
automat. Orice supravieţuia acestui proces de filtrare era 
susceptibil de a conţine ceva interesant. 

Echipamentul de cercetare automată şi programele 
aferente nu erau deosebit de scumpe, dar, la fel ca multe 
articole de înaltă tehnologie neesenţiale, nu erau 
disponibile pe Marte. Aşa că doctorul Millar a trebuit să 
aştepte câteva luni până când companiile de aprovizionare 
cu aparatură ştiinţifică de pe Pământ au reuşit să i le 
expedieze - ca să constate că, aşa cum se întâmpla 
adeseori, una din componentele esenţiale era defectă. După 
un schimb violent de faxuri spaţiale, problema a fost 
rezolvată. Din fericire, doctorul nu a trebuit să aştepte până 
la sosirea următoarei nave poştale. După ce furnizorul a 


dezvăluit, fără tragere de inimă, detalii privind circuitele 
electronice, experţii locali au reuşit să repare sistemul. 

Acesta funcţiona perfect. Chiar în noaptea următoare, 
doctorul Millar a fot încântat să-l descopere pe Deimos, 
cincisprezece sateliți de comunicaţii, două nave 
transportoare aflate în tranzit şi cursa de pe Lună, ce urma 
să sosească în curând. Fireşte, cercetase doar o mică 
porţiune de cer - chiar şi în vecinătatea lui Marte spaţiul 
devenea tot mai aglomerat. Nu era de mirare că 
echipamentul îi fusese oferit la un preţ destul de 
convenabil. Ar fi fost practic inutil sub norii de obiecte 
spaţiale ce orbitau acum în jurul Pământului. 

În anul următor, doctorul a descoperit doi asteroizi noi, cu 
diametre mai mici de o sută de metri, şi a încercat să-i 
boteze Miranda şi Lorna, după numele soţiei şi fiicei sale. 
'Uniunea Astronomică Interplanetară a acceptat al doilea 
nume, dar a atras atenţia asupra faptului că Miranda era un 
satelit celebru al lui Uranus. 

Doctorul Miliar cunoştea bineînţeles acest lucru la fel de 
bine ca şi UAI, dar s-a gândit că merită încercat, în interesul 
armoniei familiale. În cele din urmă s-au oprit la Mira; 
nimeni nu ar fi putut confunda un asteroid de o sută de 
metri cu un uriaş astru roşu. 

În ciuda mai multor alarme false, în anul următor nu a mai 
găsit nimic nou şi era pe punctul de-a se da bătut când 
programul a raportat o anomalie. Observase un obiect care 
părea să se mişte - dar atât de lent încât nu se putea afirma 
nimic cu certitudine, având în vedere limitele de eroare. Se 
sugera efectuarea unei noi observaţii, după un interval de 
timp mai mare, pentru a se putea lua o decizie într-un sens 
sau altul. 

Doctorul Miliar privea micul spot luminos. Ar fi putut fi o 
stea slab-luminoasă, dar cataloagele nu indicau nimic în 
această zonă. Spre dezamăgirea lui, nu se vedea nici urmă 
din haloul înceţoşat care ar fi indicat o cometă. „Încă un 
nenorocit de asteroid”, şi-a spus el; abia dacă merita 


deranjul de a fi urmărit în continuare. Totuşi, Miranda avea 
să-i dăruiască în curând o fiică; ar fi fost frumos să aibă un 
cadou special pentru naşterea ei. 

Era într-adevăr un asteroid, situat imediat dincolo de 
orbita lui Jupiter. Doctorul Millar i-a cerut computerului să-i 
calculeze orbita aproximativă şi a constatat cu surprindere 
că Myrna, cum se hotărâse să-l numească, trecea destul de 
aproape de Pământ. Ceea ce-l făcea să devină ceva mai 
interesant. 

N-a reuşit niciodată să obţină recunoaşterea numelui 
propus de el. Înainte ca UAI să-l poată aproba, observaţii 
suplimentare au înlesnit calcularea unei orbite mai precise. 

Moment din care un singur nume era posibil: Kali, zeiţa 
distrugerii. 

Când doctorul Miliar a descoperit asteroidul Kali, acesta 
se deplasa deja în direcţia Soarelui - şi a Pământului - cu o 
viteză extraordinară. Deşi problema era de acum de o 
importanţă mai degrabă teoretică, toată lumea voia să ştie 
de ce SPACEGUARD, cu toate resursele de care dispunea, 
fusese întrecut de un observator amator de pe Marte, care 
folosise un echipament construit în mare măsură artizanal. 

Ca de obicei în astfel de situaţii, răspunsul era o 
combinaţie între ghinion şi binecunoscuta perversiune a 
obiectelor neînsufleţite. 

Kali avea o luminozitate extrem de scăzută pentru 
dimensiunile sale, fiind unul dintre cei mai întunecaţi 
asteroizi descoperiţi vreodată. Aparţinea în mod evident 
Clasei carbonice: suprafaţa sa era acoperită - aproape 
literalmente - cu funingine. Iar în ultimii ani fundalul stelar 
pe care se deplasase fusese una dintre cele mai aglomerate 
părţi ale Căii Lactee. Pentru observatoarele programului 
SPACEGUARD fusese invizibil în toată acea strălucire 
stelară. 

În punctul său de observaţie de pe Marte, doctorul Millar 
avusese noroc. Îndreptase în mod intenţionat telescopul 
către una dintre cele mai puţin populate regiuni ale cerului 


- şi, din întâmplare, Kali s-a aflat acolo. Câteva săptămâni 
mai devreme sau mai târziu şi l-ar fi ratat. 

Inutil de precizat că, în timpul investigaţiilor care au 
urmat, SPACEGUARD şi-a reverificat uriaşele bănci de date 
observaţionale. Când ştii că un lucru se află undeva anume, 
el este mult mai uşor de găsit. 

Kali fusese înregistrat de trei ori, dar semnalul se situase 
aproape de pragul de zgomot de fond, aşa încât nu reuşise 
să declanşeze programul automat de cercetare. 

Mulţi au fost recunoscători pentru această scăpare; aveau 
sentimentul că descoperirea mai devreme a lui Kali nu ar fi 
făcut decât să prelungească agonia. 

III 

15. Profetul „Nu crezi că a sosit timpul să recunoşti şi tu, 
loan, că lisus trebuie să fi fost şi el un om obişnuit, ca şi 
Mahomed (odihnească-se în pace)? Noi ştim acum un lucru 
pe care evangheliştii nu l-au ştiut, deşi pare extrem de 
evident atunci când te gândeşti la el: o fecioară nu poate da 
naştere decât unei fiinţe de sex femeiesc, niciodată uneia de 
sex bărbătesc. Desigur, Sfântul Duh ar fi putut să 
înfăptuiască un al doilea miracol. Poate că sunt părtinitoare, 
dar am impresia că asta ar fi fost o demonstraţie de fudulie. 
De prost gust, chiar.” 

Profetul Fatima Magdalena 


(Al doilea dialog cu papa loan Paul al IV-lea ed. Fr Mervyn 
Fernando, SJ, 2029) 

Crislamul nu avea încă o vechime oficială de o sută de ani, 
deşi originile sale mergeau înapoi în timp până la două 
decenii după războiul petrolului din ianuarie 1991. Una 
dintre consecinţele neaşteptate ale acelei dezastruoase 
erori de calcul a fost faptul că un mare număr de militari 
americani, bărbaţi şi femei, au intrat, pentru prima oară în 
viaţa lor, în contact direct cu religia islamică - şi au fost 
profund impresionați. Ei şi-au dat seama că multe dintre 
prejudecățile lor, precum imaginea larg răspândită a 


musulmanului dement care într-o mână agită Coranul iar în 
cealaltă pistolul-mitralieră, erau nişte simplificări exagerate 
şi ridicole. Şi au descoperit plini de uimire progresele 
înregistrate de lumea islamică în astronomie şi matematică 
în timpul Evului Mediu timpuriu din Europa, cu o mie de ani 
înainte de naşterea Statelor Unite ale Americii. 

Încântate de prilejul atragerii unor noi prozeliţi, 
autorităţile saudite au organizat centre de informare în 
principalele baze militare ale operaţiunii „Furtună în 
deşert” spre a oferi învăţătura islamică şi explicaţiile 
Coranului. La sfârşitul războiului din Golf, câteva mii de 
americani trecuseră la o nouă religie. Cei mai mulţi dintre 
ei - aparent ignorând atrocitățile comise asupra strămoşilor 
lor de către negustorii de sclavi arabi - erau afro-americani, 
dar erau şi destul de mulţi albi. 

Sergentul specialist Ruby Goldenberg nu era numai de 
rasă albă; era fiica unui rabin şi nu văzuse nimic mai exotic 
decât Disneyland-ul până când a fost repartizată la baza 
King Faisal din Dharhan. Deşi era o bună cunoscătoare atât 
a iudaismului cât şi a creştinismului, nici islamismul nu 
constituia o noutate pentru ea. Era fascinată de 
preocuparea plină de seriozitate a acestei religii pentru 
problemele fundamentale, precum şi de îndelungata, deşi 
acum puternic erodată, ei tradiţie de toleranţă. Admira în 
mod deosebit respectul sincer faţă de cei doi profeţi ai unor 
credinţe diferite: Moise şi lisus. Cu toate acestea şi în ciuda 
concepţiilor ei occidentale „liberale”, avea rezerve 
puternice în privinţa poziţiei femeii în cele mai 
conservatoare dintre statele musulmane. 

Sergentul Goldenberg era mult prea ocupat cu repararea 
părţii electronice a rachetelor sol-aer pentru a se implica 
prea mult în chestiunile religioase până când „Furtuna în 
deşert” s-a domolit, dar sămânţa fusese semănată. De 
îndată ce s-a întors în Statele Unite s-a folosit de înlesnirile 
educaţionale rezervate veteranilor de război pentru a se 
înscrie la unul dintre puţinele colegii de orientare islamică - 


lucru care a implicat nu numai o dispută cu birocraţia 

Pentagonului, dar şi ruperea relaţiilor cu propria familie. 
După numai două semestre, ea a oferit o nouă dovadă de 
independenţă, ajungând în situaţia de-a fi exmatriculată. 

Motivele care au determinat acest eveniment fără îndoială 
decisiv nu au fost lămurite niciodată pe deplin. Hagiografii 
profetului susţin că ea a fost persecutată de către 
instructorii săi, incapabili să-i răspundă la criticile 
pătrunzătoare la adresa Coranului. Istoricii neutri au oferit 
p explicaţie mai pământească: a avut o legătură cu un coleg 
student şi a plecat de îndată ce sarcina devenise evidentă. 

S-ar putea să fie ceva adevăr în ambele versiuni. Profetul 
nu s-a dezis niciodată de tânărul care susţinea că-i este fiu, 
după cum nici nu a făcut vreo încercare serioasă de-a tăinui 
legăturile ulterioare cu amanți de ambele sexe. Mai mult, o 
atitudine relaxată faţă de problemele sexuale, apropiată de 
cea a hinduismului, a reprezentat una dintre diferenţele 
frapante între crislamism şi religiile de origine ale acesteia. 
Cu siguranţă că a contribuit la popularitatea sa: nimic nu 
făcea un contrast mai puternic cu puritanismul islamismului 
şi patologia sexuală a creştinismului care otrăviseră vieţile a 
miliarde de oameni şi culminaseră cu perversiunea 
celibatului. 

După expulzarea din colegiu, Ruby Goldenberg a dispărut 
practic pentru mai bine de douăzeci de ani. Mănăstiri 
tibetane, ordine religioase catolice şi o mulţime de alţi 
pretendenți au prezentat mai târziu dovezi de ospitalitate, 
niciuna dintre ele nerezistând la o cercetare mai atentă. Tot 
aşa lipsesc şi dovezile că ar fi petrecut ceva timp pe Lună - 
ar fi fost uşor să i se ia urma în cadrul populaţiei selenare 
relativ reduse. Singurul lucru cert este că profetul Fatima 
Magdalena a apărut pe scena lumii în 2015. 

Creştinismul şi islamismul au fost descrise cu exactitate ca 
„religii ale cărţilor”. Crislamismul, descendentul lor şi 
plănuitul succesor, era bazat pe o tehnologie de o putere 
infinit mai mare. 


Era prima religie a byte-ului. 

16. Circuitul Paradis. 

Fiecare epocă îşi are limbajul ei caracteristic, plin de 
cuvinte care ar fi fost lipsite de sens cu un secol mai 
devreme, multe dintre ele urmând a fi uitate un secol mai 
târziu. Unele sunt generate de artă, sport, modă şi politică, 
dar majoritatea sunt produse de către ştiinţă şi tehnologie - 
incluzând, fireşte, războiul. 

Marinarii care străbat oceanele lumii de milenii au un 
vocabular complex - şi de neînțeles pentru „pământeni” - 
de denumiri şi comenzi, care le permite să stăpânească 
instalaţiile tehnice de care depinde viaţa lor. Când 
automobilele au început să se răspândească de-a lungul şi 
de-a latul continentelor la începutul secolului XX, zeci de 
cuvinte noi şi ciudate au început să fie folosite, iar altele 
vechi au căpătat sensuri noi. Un vizitiu de birjă din epoca 
victoriană ar fi rămas perplex în faţa unor cuvinte ca 
ambreiaj, cutie de viteze, cheie de contact, parbriz, 
diferenţial, bujie, carburator - cuvinte pe care nepotul său 
le-a folosit fără probleme în viaţa de zi cu zi. La rândul său, 
acesta din urmă ar fi fost la fel de neajutorat faţă de antenă, 
tub electronic, gamă de unde, circuit de acord, frecvenţă. 

Epoca electronică şi în mod deosebit apariţia 
calculatoarelor a generat neologisme într-un ritm exploziv. 
Microcip, hard disc, laser, CDRom, videocasetofon, casetă 
magnetică, megabyte, software - aceste cuvinte ar fi fost 
complet lipsite de semnificaţie înainte de mijlocul secolului 
douăzeci. Şi, pe măsură ce se apropia sfârşitul mileniului, 
un termen şi mai ciudat - chiar paradoxal - a început să-şi 
facă loc în vocabularul procesării informaţiei: realitatea 
virtuală. 

Rezultatele produse de primele sisteme RV erau aproape 
la fel de simpliste ca şi primele ecrane de televiziune, şi 
totuşi îndeajuns de impresionante ca să creeze o obişnuinţă 
care s-a transformat în viciu. Imaginile tridimensionale 
panoramice puteau capta într-o asemenea măsură atenţia 


subiectului încât aspectul lor „săltăreţ”, de desen animat, 
era ignorat. Pe măsură ce animația şi rezoluţia se ameliorau 
constant, lumea virtuală devenea tot mai apropiată de cea 
reală - de care putea fi întotdeauna diferențiată atâta timp 
cât era prezentată prin intermediul unor dispozitive 
incomode, precum ecranele montate pe cap şi mănuşile cu 
acţionare servo. Pentru a face iluzia perfectă şi pentru a 
păcăli creierul în întregime ar fi fost necesar să se 
ocolească intermedierea organelor senzitive externe ale 
ochilor, urechilor şi muşchilor şi informaţia să fie transmisă 
direct în circuitele neuronice. 

Conceptul de „Maşină de Vise” avea o vechime de cel puţin 
o sută de ani la data când progresele înregistrate în 
explorarea creierului şi în nanochirurgie l-au făcut posibil. 
Primele exemplare, la fel ca şi cele dintâi calculatoare, au 
fost nişte rafturi masive de echipamente, ce ocupau 
încăperi întregi - şi, la fel ca şi calculatoarele, au fost 
miniaturizate cu o viteză uluitoare. Cu toate acestea, 
aplicaţiile acestor maşini rămâneau limitate atâta vreme cât 
trebuia să opereze prin intermediul unor electrozi 
implantaţi în cortexul cerebral. 

Adevăratul pas înainte s-a produs atunci când - după ce o 
generaţie întreagă de specialişti în medicină îl declaraseră 
imposibil - a fost perfecţionat Brainman. O unitate de 
memorie cu o capacitate de ordinul câtorva terabytes era 
conectată printr-un cablu din fibre optice la o calotă strâns 
mulată pe cap ce dispunea efectiv de miliarde de terminale 
de dimensiuni atomice, aflate în contact nedureros cu 
pielea craniului. Brainman s-a dovedit atât de valoros, nu 
numai pentru distracţie dar şi în scopuri educaţionale, încât 
în decurs de o singură generaţie oricine şi-a putut permite 
şi-a procurat unul - acceptând totodată chelia ca un preţ 
necesar. 

Deşi uşor transportabil, Brainman nu a fost niciodată făcut 
cu adevărat portabil şi asta din motive bine întemeiate. 
Oricine ar fi umblat haihui complet cufundat într-o lume 


virtuală - chiar şi în mediul familiar de acasă - n-ar fi 
supravieţuit multă vreme. 

Cu toate că potenţialul oferit de Brainman în privinţa 
experienţelor de substituire - în special erotice, datorită 
dezvoltării rapide a tehnologiei hedoniste - a fost 
recunoscut de îndată, nu au fost neglijate nici aplicaţiile 
sale mai serioase. Acumularea instantanee de cunoştinţe şi 
deprinderi a devenit disponibilă prin intermediul unor 
biblioteci întregi de „module de memorie” specializate sau 
memocipuri. Cu toate acestea, cea mai atrăgătoare dintre 
ele a fost „jurnalul total”, care îngăduia utilizatorului să 
stocheze şi apoi să retrăiască momente importante ale vieţii 
- ba chiar să le re-,„ajusteze” pentru a le aduce mai aproape 
de dorinţa inimii. 

Mulțumită experienţei sale în domeniul electronicii, 
profetul Fatima Magdalena a fost prima care şi-a dat seama 
de posibilităţile oferite de Brainman pentru răspândirea 
doctrinei crislamice. Aceasta i-a avut, desigur, precursori pe 
„televangheliştii” secolului XX, care exploataseră undele 
radio şi sateliții de comunicaţie, dar tehnologia aflată la 
dispoziţia ei era infinit mai puternică. Credinţa a fost 
dintotdeauna mai degrabă o problemă emoţională decât 
intelectuală, iar Brainman se putea adresa direct 
amândurora. 

La un moment dat, în primul deceniu al secolului XX, Ruby 
Goldenberg a făcut un prozelit important - unul dintre 
extrem de bogaţii pionieri ai revoluţiei computerelor, ajuns 
aproape un ratat la numai cincizeci şi ceva de ani. Ea i-a dat 
o nouă rațiune de a fi şi o provocare care încă o dată i-a 
însufleţit imaginaţia. În ceea ce-l privea, el avea resursele - 
şi, fapt chiar mai important, relaţiile personale - pentru a 
face faţă acestei provocări. 

Era vorba de un proiect foarte simplu de încorporare a 
celor trei Testamente ale Coranului contemporan într-o 
formă electronică, dar acesta nu era decât începutul - 
Versiunea 1 (publică). Pe urmă venea ediţia interactivă, 


destinată numai celor care manifestaseră un interes sincer 
pentru Credinţă şi doreau să treacă la pasul următor. Cu 
toate acesta, Versiunea 2 (limitată) putea fi copiată atât de 
uşor încât milioane de module neautorizate au ajuns în 
scurt timp în circulaţie - ceea ce era exact ce urmărise 
Profetul. 

Versiunea 3 era însă cu totul altceva. Era protejată la 
copiere şi dispunea de un sistem de autodistrugere după o 
singură utilizare. Necredincioşii glumeau spunând că era 
clasificată drept „extrem de sacră” şi circulau nenumărate 
speculaţii în privinţa conţinutului ei. Se ştia că avea în 
componenţă programe de realitate virtuală care ofereau 
imagini în „avanpremieră” ale paradisului crislamic - dar 
numai de pe poziţia spectatorului din afară care priveşte 
înăuntru. 

Se zvonea - fără a se fi confirmat vreodată, în pofida 
„revelaţiilor” inevitabile ale apostaţilor nemulţumiţi - că ar 
exista şi o versiune „super-sacră”, probabil a patra. Se 
presupunea că aceasta operează prin intermediul unităţilor 
Brainman avansate, fiind „codificată sub aspect neurologic” 
astfel încât putea fi recepţionată numai de către persoana 
pentru care fusese proiectată. Folosirea de către persoane 
neautorizate provoca dereglări mentale permanente - 
poate chiar nebunie. 

Indiferent de ajutoarele tehnologice folosite de crislamism, 
erau întrunite condiţiile pentru o nouă religie care să 
reunească cele mai bune elemente ale celor două religii 
antice (alături de numeroase elemente ale uneia şi mai 
vechi, budismul). Totuşi, este posibil ca Profetul să nu fi 
izbândit niciodată fără alţi doi factori, în întregime 
independenţi de el. 

Primul a fost aşa numita „revoluţie a fuziunii reci”, care a 
adus sfârşitul brusc al Epocii combustibililor fosili şi a 
distrus baza economică a lumii musulmane pentru aproape 
o generaţie - până când chimiştii israelieni au reconstituit-o 
cu sloganul: „Petrol pentru hrană - nu pentru foc!” 


Al doilea a fost declinul constant al statutului moral şi 
intelectual al creştinismului, care a început (deşi, timp de 
secole, puţini şi-au dat seama) la 31 octombrie 1517, când 
Martin Luther şi-a afişat cele nouăzeci şi cinci de teze pe 
uşa Catedralei din Wittemberg. Procesul a fost continuat de 
către Copernic, Galilei, Darwin şi Freud şi a culminat cu 
celebrul scandal de la „Marea Moartă”, când publicarea, în 
sfârşit, a mult timp ascunselor Pergamente a dat la iveală 
faptul că lisus din Evanghelii se baza pe trei (sau probabil 
patru) indivizi separați. 

Dar lovitura de graţie a venit din partea Vaticanului însuşi. 

17. Enciclica „Cu exact patru secole în urmă, predecesorul 
meu, papa Urban al VIII-lea, a făcut o gafă îngrozitoare. El 
a îngăduit ca prietenul său să fie condamnat pentru că a 
susţinut ceea ce astăzi ştim că este un adevăr fundamental: 
faptul că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui. Cu toate 
că Biserica şi-a cerut în mod oficial scuze faţă de Galilei în 
1992, acea eroare teribilă a dat o puternică lovitură 
statutului ei moral, de pe urma căreia nu şi-a revenit 
niciodată pe deplin. 

lar acum, vai! A sosit clipa recunoaşterii unei erori şi mai 
tragice. Datorită opoziţiei sale încăpăţânate faţă de 
planificarea naşterilor prin mijloace artificiale, Biserica a 
distrus miliarde de vieţi şi, în mod paradoxal, poartă o mare 
responsabilitate pentru răspândirea păcatului avortului 
printre cei prea săraci ca să-şi crească copiii pe care au fost 
forţaţi să-i aducă pe lume. 

Această politică a adus specia umană în pragul ruinei. 
Suprapopularea masivă a secătuit planeta Pământ de 
resurse şi a dus la poluarea întregului mediu natural. La 
sfârşitul secolului XX toată lumea şi-a dat seama de asta - 
dar nu a făcut nimic. Ei bine da, au fost nenumărate 
conferinţe şi rezoluţii, dar prea puţine acţiuni eficiente. 

Acum, o mult aşteptată - şi de multă vreme temută! 

— Descoperire ştiinţifică ameninţă să transforme o criză 
într-o catastrofă. Deşi întreaga planetă a aplaudat când 


profesorii Salman şi Bernstein au primit Premiul Nobel în 
decembrie, anul trecut, câţi oare s-au oprit să reflecteze 
asupra impactului social al realizării lor? La cererea mea, 
Academia Pontificală de Ştiinţă a făcut tocmai acest lucru. 
Concluziile sale sunt unanime - şi inevitabile. 

Descoperirea enzimelor superoxidice, care pot întârzia 
procesul îmbătrânirii prin protejarea ADN-ului, a fost 
considerată un triumf la fel de măreț ca şi descifrarea 
codului genetic. Se pare că acum intervalul de viaţă 
sănătoasă şi activă a omului poate fi extins cu cel puţin 
cincizeci de ani - şi probabil cu mult mai mult! Ni s-a spus 
de asemenea că tratamentul va fi relativ ieftin. Aşa încât, ne 
place sau nu, viitorul va fi o lume plină de centenari 
viguroşi. 

Academia mea m-a informat că tratamentul ESO va 
prelungi totodată perioada de fertilitate cu până la treizeci 
de ani. Implicaţiile acestei precizări sunt zguduitoare - mai 
ales, ţinând cont de eşecurile lamentabile din trecut în 
prevenirea sarcinii prin apelul la abstinenţă şi utilizarea aşa 
numitelor metode „naturale”. 

De câteva săptămâni, experţii Organizaţiei Mondiale a 
Sănătăţii se află în contact permanent cu toate ţările 
membre. Scopul este atingerea, cât mai rapid - şi cât mai 
uman - posibil a mult discutatei creşteri zero a populaţiei, 
neatinsă decât în situaţii de război sau de epidemii. Chiar şi 
acest lucru s-ar putea să nu fie suficient. S-ar putea să fie 
nevoie de o creştere negativă a populaţiei. Nu este exclus 
ca pentru următoarele câteva generaţii familia cu un singur 
copil să trebuiască să fie norma. 

Biserica este îndeajuns de înţeleaptă ca să nu se 
împotrivească inevitabilului, mai ales în această situaţie 
radical schimbată. În scurtă vreme voi redacta o enciclică în 
care să existe îndrumări pentru aceste chestiuni. Aş adăuga 
că ea a fost conturată în urma consultărilor pe care le-am 
avut cu colegii mai Dalai Lama, Rabinul Şef, Imamul 


Mahomed, Arhiepiscopul de Canterbury şi Profetul Fatima 
Magdalena. Ei sunt în întregime de acord cu mine. 

Ştiu că mulţi dintre voi vor găsi greu - chiar dureros - de 
acceptat ca practicile pe care Biserica le-a stigmatizat 
cândva ca fiind păcate să devină acum îndatoriri. Cu toate 
acestea, în privinţa unui punct de vedere fundamental nu s- 
a produs nici o schimbare a doctrinei. De îndată ce fătul 
începe să trăiască, viaţa lui este sacră. 

Avortul rămâne o crimă şi aşa va fi pentru totdeauna. Dar 
acum nu mai există nici o scuză - sau vreo necesitate - 
pentru a se recurge la el. 

Primiţi cu toţii binecuvântarea mea, indiferent pe ce 
planetă vă aflaţi atunci când ascultați toate acestea.” 

loan Paul al IV-lea, Paştele anului 2032, Reţeaua de 
Comunicaţii Pământ-Lună-Marte. 

18. EXCALIBUR. 

A fost cel mai mare experiment ştiinţific întreprins 
vreodată, pentru că a cuprins întregul Sistem Solar. 

Originile lui EXCALIBUR ajungeau înapoi în timp până în 
vremurile bizare - de-a dreptul incredibile astăzi - ale 
aproape uitatului război rece, când două supraputeri se 
amenințau reciproc cu nişte arme nucleare care ar fi putut 
distruge însuşi edificiul civilizaţiei, amenințând chiar 
supraviețuirea omenirii ca specie biologică. 

De o parte se afla entitatea numită Uniunea Republicilor 
Sovietice Socialiste - care, aşa cum le plăcea să sublinieze 
istoricilor de mai târziu, se poate să fi fost sovietică 
(indiferent ce-o mai fi însemnat şi asta) dar cu certitudine n- 
a fost nici uniune, nici socialistă şi nici republică. De 
cealaltă parte se aflau Statele Unite ale Americii, o 
denumire mult mai exactă. 

În ultimul sfert al secolului al douăzecilea, cei doi 
adversari posedau mii de rachete cu rază lungă de acţiune, 
fiecare dintre ele fiind capabilă să poarte încărcături 
explozive care puteau distruge un oraş. Este deci de înţeles 
că s-au făcut încercări de-a se găsi nişte arme defensive 


care să poată împiedica aceste rachete să ajungă la ţintă. 
Până la descoperirea câmpurilor de forţe - mai bine de o 
sută de ani mai târziu - nici un fel de apărare totală nu a 
fost posibilă, nici măcar în teorie. Cu toate acestea, s-au 
întreprins eforturi disperate pentru proiectarea unor 
rachete anti-rachetă şi a unor fortărețe orbitale echipate cu 
laser care puteau asigura cel puţin o protecţie parţială. 

Privind retrospectiv spre acele timpuri, este greu de decis 
dacă savanții care propuneau unele dintre aceste proiecte 
exploatau cu cinism temerile politicienilor naivi sau credeau 
cu sinceritate că ideile lor se puteau transforma în realitate. 
Cei care nu au trăit secolul numit pe drept „al tristeţii” n-ar 
trebui să-i judece prea aspru. 

Fără îndoială, cea mai nebunească dintre toate armele de 
contraatac propuse a fost laserul cu raze X. În teorie, se 
susţinea că energia uriaşă produsă de explozia unei bombe 
nucleare putea fi convertită în fascicule de raze X extrem 
de direcţionale, atât de puternice încât puteau distruge 
rachetele inamice ia mii de kilometri distanţă. Dispozitivul 
EXCALIBUR (se înţelege că detaliile complete nu au fost 
niciodată publicate) ar fi semănat cu un arici de mare, cu 
spinii îndreptaţi în toate direcţiile, având în mijloc o bombă 
nucleară. Fiecare ghimpe ar fi generat, în micro-secundele 
de dinaintea evaporării, un fascicul laser, acestea din urmă 
fiind îndreptate fiecare către o altă ţintă. 

Nu e nevoie de multă imaginaţie pentru a remarca limitele 
unei astfel de arme „cu detonare unică”, mai ales împotriva 
unui inamic care refuza să coopereze prin lansarea 
propriilor rachete în „snopuri” convenabile. Cu toate 
acestea, teoria care stătea la baza laserelor generate cu 
ajutorul bombelor era corectă, chiar dacă dificultăţile de 
realizare practică a acestora fuseseră grosolan 
subestimate. De fapt, întregul proiect a fost abandonat 
după ce au fost irosite zeci de milioane de dolari pe seama 
lui. 


Şi totuşi, ele nu au fost irosite în totalitate. Aproape un 
secol mai târziu, conceptul a fost readus la viaţă, din nou ca 
sistem defensiv împotriva unor proiectile - create de data 
aceasta de către Natură, nu de către om. 

Acel EXCALIBUR al secolului XXI a fost destinat să 
producă unde radio, nu radiaţii X, iar acestea erau 
îndreptate nu asupra unor ţinte specifice, ci către întreaga 
sferă cerească. Bomba de ordinul gigatonelor - cea mai 
puternică construită vreodată şi, sperau cei mai mulţi, cea 
mai puternică ce avea să fie construită vreodată - a fost 
detonată pe orbita Pământului, dar de cealaltă parte a 
Soarelui. Asta urma să asigure un maximum de protecţie 
faţă de extraordinarul impuls electromagnetic care altfel ar 
fi putut să distrugă comunicațiile şi să deterioreze 
echipamentele electronice de pe tot cuprinsul planetei. 

În momentul exploziei, un strat subţire de microunde - 
gros de numai câţiva metri - s-a împrăştiat în întreg 
Sistemul Solar cu viteza luminii. În decurs de câteva 
minute, detectoarele staționate pe orbita terestră au 
început să recepţioneze ecouri dinspre Soare, Mercur, 
Venus şi Lună; dar acestea nu interesau pe nimeni. 

În următoarele două ore, până când unda de şoc radio a 
trecut dincolo de Saturn, sute de mii de ecouri, din ce în ce 
mai slabe, s-au revărsat în băncile de date ale lui 
EXCALIBUR. Toţi sateliții, cometele şi asteroizii cunoscuţi 
au fost detectaţi cu uşurinţă, iar când s-a terminat analiza 
toate obiectele cu diametrul mai mare de un metru aflat în 
interiorul orbitei lui Jupiter fuseseră deja localizate. 
Catalogarea lor completă şi calcularea traiectoriilor 
ulterioare avea să ocupe pentru câţiva ani computerele 
programului SPACEGUARD. 

Primele „estimări rapide” au fost totuşi liniştitoare. Nimic 
din ceea ce se afla în raza de detecție a lui EXCALIBUR nu 
punea în pericol Pământul iar omenirea s-a relaxat. S-au 
făcut chiar propuneri de anulare a funcţionării sistemului 
SPACEGUARD. 


Când, mulţi ani după aceea, doctorul Angus Millar a 
descoperit asteroidul Kali cu telescopul său artizanal, s-a 
înregistrat un protest general legat de întrebarea de ce nu 
fusese depistat respectivul asteroid. Răspunsul era simplu: 
la acea dată, Kali se aflase prea departe pe orbita sa, 
dincolo chiar şi de raza de. Acţiune a unui radar nuclear. În 
mod cert EXCALIBUR l-ar fi detectat dacă ar fi fost suficient 
de aproape ca să reprezinte un pericol imediat. 

Dar cu mult înainte ca asta să se fi întâmplat, EXCALIBUR 
produsese un rezultat înspăimântător şi cu totul neaşteptat. 
Nu detectase pur şi simplu un pericol; mulţi credeau că 
provocase unul, reînsufleţind o temere străveche. 

19. Un răspuns neaşteptat. 

Programul SETI a fost continuat timp de mai mult de un 
secol, folosindu-se echipamente tot mai sensibile şi 
acoperindu-se o bandă de frecvenţe din ce în ce mai mare. 
Se produseseră mai multe alarme false iar radioastronomii 
înregistraseră câteva date „posibile” care ar îi putut fi nişte 
elemente reale şi nu doar fragmente aleatorii de zgomot de 
fond cosmic. Din nefericire, mostrele recepționate fuseseră 
prea scurte pentru ca până şi cele mai ingenioase analize 
pe computer să poată dovedi că aveau o origine inteligentă. 

Toate acestea s-au schimbat brusc în anul 2085. Una din 
entuziastele de altădată ale programului SETI spusese 
cândva: „Când va fi un semnal, vom şti sigur că e o chestie 
adevărată. 

— Căci n-o să fie un fâşâit anemic, aproape îngropat în 
zgomotul de fond.” Femeia avusese dreptate. 

Semnalul a fost recepționat puternic şi limpede, în timpul 
unei cercetări de rutină, de către unul din 
radiotelescoapele mai mici aflate pe emisfera întunecată a 
Lunii - un loc destul de liniştit, în ciuda traficului local de 
comunicaţii. Şi nu încăpea nici o îndoială privind originea sa 
extraterestră. Telescopul cu pricina fusese îndreptat direct 
către Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe întreg 
firmamentul. 


Asta a fost prima surpriză. Sirius era de circa cincizeci de 
ori mai strălucitoare decât Soarele şi păruse întotdeauna 
un candidat cu şanse slabe la încadrarea în categoria 
stelelor cu planete cu condiţii propice vieţii. Controversa 
astronomilor pe această temă era în plină desfăşurare când 
aceştia - odată cu întreaga lume - au avut parte de un şoc şi 
mai puternic. 

Deşi, în retrospectivă, faptul era de o evidenţă orbitoare, 
au trecut aproape douăzeci şi patru de ore până când 
cineva a atras atenţia asupra unei coincidenţe interesante. 

Sirius se afla la o depărtare de 8,6 ani-lumină iar Proiectul 
EXCALIBUR avusese loc în urmă cu şaptesprezece ani şi 
trei luni. Adică exact timpul necesar pentru ca undele radio 
să parcurgă distanţa până la Sirius şi înapoi. Indiferent cine 
- sau ce - recepţionase explozia electromagnetică, el nu 
întârziase să răspundă la apei. 

Ca pentru a încurca şi mai mult lucrurile, unda purtătoare 
de pe Sirius avea exact aceeaşi frecvenţă ca şi impulsul 
emis de către EXCALIBUR - 5400 de megahertzi. În tot 
cazul, a fost o mare dezamăgire. 

Împotriva tuturor aşteptărilor, acea undă de 5400 MHz 
era complet nemodulată; nu exista nici urmă de semnal. 

Era un zgomot de fond pur. 

20. Renăscuţii. 

Puţine religii supraviețuiesc nevătămate după moartea 
fondatorilor lor. Aşa s-a întâmplat şi cu crislamismul, în 
pofida eforturilor depuse de Fatima Magdalena pentru 
desemnarea unui succesor. 

Primele dezacorduri au apărut când fiul ei, Morris 
Goldenberg, s-a materializat din neant şi şi-a solicitat 
drepturile de moştenitor. La început, a fost denunţat ca 
pretendent fraudulos, dar după ce a cerut - şi a obţinut - 
testarea ADN, Mişcarea a trebuit să abandoneze această 
direcţie de argumentaţie defensivă. 

EI a făcut apoi pelerinajul la Mecca şi, cu toate că a fost 
ţinut la o distanţă sigură de Kaaba, a insistat ca din acel 


moment să i se spună Al Hadj. Despre cât de sincer era în 
privinţa asta - sau în oricare alta - s-au purtat discuţii 
aprinse. Sinceritatea mamei sale nu fusese niciodată serios 
pusă la îndoială, dar după moartea fui oamenii au decis că 
Al Hadj Morris Goldenberg nu fusese nimic mai mult decât 
un aventurier fermecător şi verosimil, care ştiuse să profite 
din plin de prilejul favorabil pe care i-l oferise Credinţa. Ca 
o ironie a soartei, el a fost una dintre ultimele victime 
cunoscute ale virusului SIDA - un element care a generat 
multe concluzii discordante. 

Din punctul de vedere al celor aflaţi în afara fenomenului, 
majoritatea subiectelor de dispută doctrinară promovate de 
către Morris păreau a fi cât se poate de banale. Erau 
rugăciunile din zori şi de la apusul soarelui cerința minimă? 
Erau pelerinajele la Bethleem şi Mecca de aceeaşi 
importanţă? Putea fi redusă la o săptămână sărbătoarea 
Ramadanului? Mai era nevoie să se plătească zeciuiala 
pentru „sărmani”, acum când întreaga societate îşi 
recunoştea responsabilitatea în această privinţă? Era 
posibil să se împace porunca lui lisus de a se bea vin întru 
pomenirea Sa cu aversiunea musulmanilor faţă de alcool? 
Şi aşa mai departe. 

Totuşi, după moartea lui Morris, aceste divergențe între 
diferitele secte au fost aplanate şi vreme de câteva decenii 
crislamismul a arătat lumii o faţă destul de unitară. La 
apogeu, mişcarea a fost susţinută de existenţa a o sută de 
milioane de aderenţi, fiind a patra religie de pe Pământ în 
privinţa popularității, deşi s-a bucurat de puţin succes pe 
Lună şi pe Marte. 

Schisma principală a fost declanşată, cu totul surprinzător, 
de către „vocea lui Sirius”. O subsectă ezoterică, puternic 
influenţată de doctrina Sufi, susţinea că interpretase 
semnalul enigmatic primit din spaţiu prin utilizarea, unor 
tehnici avansate de procesare a informaţiei. 

Toate tentativele anterioare, eşuaseră complet; semnalul - 
dacă era vorba de aşa ceva - părea a fi un zgomot de fond 


nemodulat. De ce să se fi deranjat sirienii să transmită un 
zgomot pur era o enigmă care a generat nenumărate teorii. 
Cea mai populară era aceea potrivit căreia, la fel ca toate 
mesajele strict secrete trimise în cine ştie ce sistem de 
codificare, acest semnal părea a fi un zgomot. Putea fi un 
test de inteligenţă pe care numai adepţii fanatici ai 
crislamismului - „renăscuţii”, cum aveau să-şi spună mai 
târziu - îl trecuseră, dacă era să se dea crezare afirmațiilor 
lor. 

Totuşi zgomotul de origine evident artificială comunica 
într-adevăr un mesaj indubitabil: „Suntem aici.” Probabil că 
cei de pe Sirius aşteptau o confirmare - „strângerea de 
mână electronică” cerută de multe dispozitive de 
comunicaţie - înainte de a începe să transmită mesaje 
inteligibile. 

Renăscuţii aveau un răspuns mult mai ingenios, deşi nu şi 
original. În zilele de început ale teoriei comunicaţiei, se 
subliniase faptul că „zgomotul pur” putea fi considerat nu 
ca un reziduu fără nici o noimă, ci ca rezultanta combinației 
tuturor mesajelor posibile. Renăscuţii făceau apel la o 
analogie elegantă: să ne imaginăm că toţi poeţii, profeţii şi 
filosofii omenirii ar vorbi simultan. Rezultatul ar fi un torent 
de sunete total indescifrabil - şi totuşi ar conţine suma 
totală a înţelepciunii umane. 

La fel stăteau lucrurile şi cu mesajul de pe Sirius. Nu era 
altceva decât Vocea lui Dumnezeu; şi numai credincioşii îl 
puteau înţelege - cu ajutorul unui echipament de 
decriptare complicat şi a unor algoritmi obscuri. Când au 
fost întrebaţi ce anume spunea Dumnezeu, renăscuţii au 
răspuns: „Vă vom spune la momentul potrivit.” 

Restul lumii a râs, fireşte; totuşi, s-au făcut auzite câteva 
murmure temătoare atunci când renăscuţii au construit o 
antenă „farfurie” cu un diametru de un kilometru, într-o 
tentativă de-a iniţia un dialog cu Dumnezeu - sau cu ceea 
ce se afla la celălalt capăt al circuitului. Niciuna dintre 
organizaţiile spaţiale nu făcuse încă un astfel de pas, căci 


nu căzuseră de acord asupra unui răspuns adecvat. În plus, 
mulţi erau de părere că cel mai bine pentru rasa umană era 
să rămână tăcută - sau pur şi simplu să transmită muzică 
de Bach. 

În acelaşi timp, renăscuţii, încrezători în relaţia lor 
specială, au trimis rugăciuni şi osanale către Sirius. Nu s-au 
sfiit chiar să susţină că, întrucât Dumnezeu l-a creat pe 
Einstein şi nu invers, pentru ei limita impusă de viteza 
luminii nu avea să fie un obstacol; conversațiile lor nu aveau 
să fie afectate de decalajele temporale de şaptesprezece 
ani. 

Detectarea lui Kali a avut pentru renăscuţi nici mai mult 
nici mai puţin decât forţa unei revelații. Acum îşi cunoşteau 
destinul şi se pregăteau să se ridice la înălţimea numelui pe 
care şi-l aleseseră. 

Vreme de cel puţin un secol, puţini oameni instruiți 
crezuseră în înviere iar profetul Fatima Magdalena evitase 
cu înţelepciune subiectul. Acum, spuneau renăscuţii, în timp 
ce lumea îşi aştepta sfârşitul, sosise momentul ca ideea să 
fie luată în serios. Ei puteau garanta supraviețuirea - în 
schimbul unui preţ, fireşte. 

Milioane de oameni plănuiau să emigreze pe Lună sau pe 
Marte, dar ambele destinaţii stabileau deja restricţii pentru 
a preveni secătuirea rezervelor lor limitate. În orice caz, 
numai câteva procente din rasa umană aveau să fie în 
măsură să-şi găsească scăparea pe această cale. 

Renăscuţii ofereau ceva cu mult mai ambițios: nu doar 
siguranţa, ci şi imortalitatea. 

Ei au anunţat că atinseseră unul din ţelurile îndelung 
căutate ale realităţii virtuale: puteau înregistra în totalitate 
o fiinţă umană - toate amintirile unei vieţi întregi şi 
configuraţia la zi a corpului care le trăise - într-un spaţiu de 
stocare modest de zece până la paisprezece biţi. În tot 
cazul, play-back-ul - învierea efectivă - avea să necesite alte 
decenii de cercetări. Chiar dacă ar fi existat vreo rațiune să 


se procedeze astfel, cercetările nu puteau fi definitivate 
înainte de sosirea lui Kali. 

Nici o problemă însă. Renăscuţii primiseră deja asigurări 
din partea lui Dumnezeu. Toţi drept-credincioşii se puteau 
teleporta către Sirius, via transmiţătorul de pe partea 
întunecată a Lunii. La celălalt capăt îi aştepta raiul. 

Acesta a fost momentul când îndoielile majorităţii 
oamenilor privind sănătatea mentală a renăscuţilor s-au 
evaporat. În pofida incontestabilului lor rafinament 
tehnologic, erau în mod evident la fel de nebuni ca toţi 
ceilalţi „milenarieni” care, cu o regularitate plictisitoare, 
promiteau să-şi salveze discipolii atunci când va veni 
sfârşitul lumii, adică marţea viitoare. 

De acum înainte, renăscuţii puteau fi priviţi ca o glumă 
bolnăvicioasă Caraghioslâcurile lor nu aveau de ce să mai 
preocupe o planetă care avea de reflectat la nişte probleme 
mult mai serioase. 

A fost o eroare explicabilă - dar dezastruoasă. 

IV 

21. Veghea. 

Şantierele Deimos susțineau că le construiesc „la 
kilometru”, dând libertate clientului să-şi taie lungimea 
necesară. În mod cert, majoritatea produselor lor prezenta 
o asemănare „de familie” fundamentală iar Goliath nu făcea 
excepţie. 

Coloana lui vertebrală consta într-un singur lonjeron 
triunghiular, lung de 150 de metri şi măsurând cinci metri 
pe fiecare latură a secţiunii transversale. Ar fi părut 
incredibil de şubred oricărui inginer născut înainte de 
secolul XX, dar nanotehnologia care îl construise, efectiv 
atom de carbon după atom de carbon, îi conferise o 
rezistenţă de cincizeci de ori mai mare decât a oţelurilor de 
cea mai bună calitate. 

De-a lungul acestei coloane din diamant sintetic erau 
fixate diferitele module - cele mai multe uşor 
interschimbabile - care laolaltă alcătuiau nava care se 


chema Goliath. De departe componentele cele mai 
voluminoase erau rezervoarele sferice de hidrogen, 
aranjate pe cele trei laturi ale lonjeronului, asemenea unor 
boabe de mazăre aflate pe exteriorul unei teci. Prin 
comparaţie, modulele de comandă, de lucru şi rezidenţiale, 
la un capăt, şi unităţile energetice şi de propulsie la celălalt, 
păreau a fi nişte detalii adăugate mai târziu. 

Când a fost însărcinat să preia comanda navei Goliath, 
Robert Singh se aştepta la câţiva ani liniştiţi dacă nu chiar 
plictisitori, de serviciu spaţial înainte de-a se pensiona pe 
Marte. Cu toate că avea doar şaptezeci de ani, era limpede 
că randamentul în muncă îi scăzuse. Staţionarea aici, în 
Punctul Troian Tl, cu un arc de şaizeci de grade înaintea 
tui Jupiter, ar fi trebuit să însemne aproape o vacanţă. Tot 
ce avea de făcut era să-i menţină mulţumiţi pe pasagerii săi 
- astronomii şi fizicienii - în timp ce-şi desfăşurau 
nesfârşitele lor experimente. 

Căci Goliath fusese categorisit ca navă de cercetare şi 
fusese finanţat în consecinţă de către Bugetul Planetar 
pentru Ştiinţă. În aceeaşi situaţie se afla şi Hercules, situat 
în punctul 12, ia un miliard şi două sute cincizeci de 
milioane de kilometri distanţă. Împreună cu Soarele şi 
Jupiter, cele două nave alcătuiau un romb imens care nu-şi 
modifica niciodată forma, ci se rotea în jurul Soarelui o dată 
la fiecare an jupiterian egal cu 4333 de zile terestre. 

Dat fiind că navele erau conectate prin fascicule laser, a 
căror lungime era cunoscută cu o precizie de până la un 
centimetru, acesta era un aranjament ideal pentru multe 
tipuri de activităţi ştiinţifice. Pulsaţiile spaţio-temporale 
provocate prin coliziunea găurilor negre - isprăvi de 
inginerie cosmică ale unor super civilizaţii (sau cine ştie ale 
cui?) - puteau fi detectate cu ajutorul multitudinii de 
instrumente de la bordul lui Goliath şi Hercules. Şi întrucât 
receptoarele de pe cele două nave puteau fi interconectate 
pentru a forma un radiotelescop cu o deschidere efectivă de 
peste un miliard de kilometri, începuseră deja să 


cartografieze regiunile îndepărtate ale Universului, cu o 
precizie fără precedent. 

În acelaşi timp, cercetătorii de la bordul navelor aflate în 
cele două „gemene” troiene nu au neglijat nici vecinătatea 
imediată, unde distanţele se măsurau doar în milioane de 
kilometri. Ei au cercetat sute de asteroizi prinşi în această 
vastă capcană gravitaţională şi au efectuat scurte excursii 
pentru a-i vizita pe cei mai apropiaţi dintre ei. În câţiva ani, 
s-au aflat mai multe lucruri despre compoziţia acestor 
corpuri cereşti minore decât în cele trei secole de când 
fuseseră descoperite. Rutina lipsită de evenimente, 
întreruptă doar de schimbările de personal şi de revenirile 
regulate pe Deimos pentru inspecții şi modernizarea 
echipamentului, dura deja de treizeci de ani şi puţini îşi mai 
aminteau scopul pentru care Goliath şi Hercules fuseseră 
construite iniţial. Chiar şi membrii echipajelor lor arareori 
ajungeau să se gândească la faptul că se aflau într-o 
misiune de veghe, la fel ca paznicii care patrulau pe zidurile 
bătute de vânturi ale Troiei, cu trei mii de ani în urmă. 
Numai că ei aşteptau un inamic pe care Homer nu şi l-ar fi 
putut imagina niciodată. 

22. Rutina. 

Deşi misiunea curentă a căpitanului Singh, desfăşurată! A 
egală distanţă de Soare şi Jupiter, fusese denumită cea mai 
singuratică slujbă din întreg Sistemul Solar, erau rare 
ocaziile în care se simţea singur. Adeseori îşi compara 
situaţia cu cea a marilor navigatori din trecut, precum Cook 
sau pe nedrept ponegritul Bligh. Aceştia nu avuseseră la 
dispoziţie nici un mijloc de comunicaţie cu porturile de 
reşedinţă sau cu familiile lor pe perioade de luni - uneori 
ani - de zile şi fuseseră obligaţi să trăiască în spaţii 
aglomerate şi neigienice, în contact strâns cu o mână de 
camarazi ofiţeri şi numeroşi marinari neciopliţi şi de multe 
ori răzvrătiți. Chiar făcând abstracţie de pericolele externe 
precum furtunile, bancurile de nisip ascunse, atacurile 
inamicilor şi băştinaşii ostili, viaţa la bordul unei nave în 


vremurile de demult trebuie să fi fost o bună aproximare a 
Infernului. 

E adevărat că nu exista mai mult spaţiu de locuit la bordul 
lui Goliath decât fusese pe corabia Endeavour, lungă de 
treizeci de metri, a căpitanului Cook, dar absenţa 
gravitaţiei însemna că ei putea fi folosit mult mai eficient. 
Şi, fireşte, facilităţile aflate la dispoziţia echipajului erau 
incomparabil superioare. Pentru distracţie, ei aveau acces 
imediat la tot ce crease arta şi cultura umană - până cu 
numai câteva minute înainte. Întârzierea în schimbul de 
informaţii cu Pământul era aproape singura privaţiune pe 
care erau nevoiţi s-o îndure. 

În fiecare lună sosea câte o navetă rapidă de pe Lună sau 
de pe Marte, aducând chipuri noi şi ducându-i pe membrii 
personalului acasă, pentru vacanţă. Sosirea aşteptată cu 
nerăbdare a navei-curier, cu obiectele care nu puteau fi 
transmise prin radio sau prin intermediul legăturilor optice, 
era singura întrerupere a unei rutine de-acum bine 
statornicite. 

Asta nu însemna că viaţa la bordul navei ar fi fost cumva 
lipsită de probleme - tehnice şi psihologice, serioase şi 
banale. 

— Domnule profesor Jamieson? 

— Da, domnule comandant. 

— Adineauri David mi-a atras atenţia asupra statisticii 
exerciţiilor dumitale fizice. Se pare că ai lipsit de la ultimele 
două şedinţe la „roata de ocnă”. 

— Ăă. Trebuie să fie o greşeală. 

— Fără îndoială. Dar a cui? Am să te pun în legătură cu 
David. 

— Mă rog, probabil că oi fi lipsit de la o şedinţă. Am fost 
foarte ocupat cu analizarea probelor acelea aduse de pe 
Ahile. Am să recuperez mâine. 

— Ai grijă s-o faci, Bill. Ştiu că e plictisitor, dar dacă nu-ţi 
respecţi programul de exerciţii la jumătate din gravitația 
standard, n-ai să mai fii în stare să te mai plimbi vreodată 


pe Marte - ca să nu mai vorbim de Pământ. Terminat 
comunicarea. 

— Un mesaj de la Freyda, domnule căpitan. Pe 15 ale lunii, 
Toby susţine un concert la Smithsonian. Zice că va fi un 
adevărat eveniment. Au reuşit să facă rost de pianul de 
concert original al lui Brahms. Toby va cânta una din 
propriile compoziţii şi Rapsodia lui Rahmaninov pe o temă 
de Paganini. Doreşti un reportaj complet sau numai un 
semnal audio? 

— N-am să mă pot bucura vreodată de niciuna dintre ele, 
dar n-aş vrea să-i rănesc orgoliul lui Toby. Transmite urările 
mele de bine - şi fă comandă pentru întreg memocipul. 

— Domnul doctor Jaworski? 

— Da, domnule căpitan. 

— Se simte un miros neobişnuit dinspre laboratorul 
dumitale. Mi s-au plâns mai mulţi de asta. Filtrele de aer nu 
par capabile să-l atenueze. 

— Un miros? Ciudat? N-am remarcat nimic. Dar am să 
verific imediat. 

— Domnule căpitan, s-a primit un mesaj de la Charmayne 
în timp ce dormeai. Nu e urgent, dar cetăţenia marțiană o 
să-ţi expire peste zece zile dacă nu o reînnoieşti... Durata 
curentă de transmisie până la Marte este de douăzeci şi 
două de minute. 

— Mulţumesc, David. Nu mă pot ocupa de asta acum. Adu- 
mi aminte mâine, la aceeaşi oră. 

— Căpitanul Singh, nava de cercetare Goliath, către 
Reţeaua Solară de Ştiri. Am primit buletinul dumneavoastră 
acum două zile, dar nu l-am luat în serios. Habar n-am avut 
că mai există astfel de nebuni. Nu, nu am întâlnit nici o 
astronavă extraterestră. Vă asigur că vă vom înştiinţa când 
o vom face. 

— Sonny? 

— Aici, dom' căpitan. 

— Felicitări pentru masa festivă de aseară. Dar 
distribuitorul meu de săpun s-a golit din nou. Poţi să mi-l 


umpli? Aromă de brad, de data asta - m-am săturat de-atâta 
lavandă. 

Prin consens general, Sonny era al doilea personaj de pe 
navă, în ordinea importanţei. Unii îl considerau chiar mai 
important decât căpitanul. 

Statutul său oficial de steward al navei nu prea sugera 
rolul jucat de către Sonny Gilbert! A bordul lui Goliath. El 
era domnul Aranjează-Iot, par excellence, capabil să se 
descurce la fel de bine în problemele umane şi tehnice - cel 
puţin la un nivel de gospodărire generală. Cei mai 
îndărătnici dintre roboții însărcinaţi cu curăţenia începeau 
să funcţioneze corespunzător când apărea el prin preajmă 
iar tinerii savanţi îndrăgostiţi, indiferent de sex, păreau să 
aibă mai multă încredere în el decât în programul 
SHIPDOC-PSYCH. (La urechile căpitanului Singh 
ajunseseră zvonuri privind o remarcabilă colecţie de 
stimulente sexuale, reale şi virtuale, aflată în posesia lui 
Sonny, dar erau lucruri pe care un comandant înţelept 
prefera să nu le ştie.) 

Faptul că, indiferent de metoda de determinare, Sonny 
avea cel mai scăzut coeficient de inteligenţă dintre toţi cei 
aflaţi la bord era complet irelevant; eficienţa, caracterul 
prietenos şi deosebita sa amabilitate erau singurele lucruri 
care contau. Când un vestit cosmolog aflat în vizită l-a 
numit, într-un acces de pică, „imbecil”, căpitanul Singh i-a 
tras un perdaf zdravăn şi l-a pus să-şi ceară scuze. Întrucât 
acesta a refuzat, a fost trimis acasă cu naveta următoare, în 
ciuda protestelor viguroase de pe Pământ. 

Deşi acesta a fost un caz excepţional, întotdeauna exista o 
anumită tensiune între membrii echipajului şi pasagerii- 
savanţi. De regulă, această stare de spirit era suportabilă şi 
lua forma unor glume sau, câteodată, a unor farse. Dar, 
când era vorba de nişte situaţii neobişnuite, toată lumea 
coopera fără rezerve, indiferent de îndatoririle oficiale ale 
fiecăruia. 


Dat fiind că David veghea neîncetat asupra tuturor 
sistemelor funcţionale ale lui Goliath, nu era necesar un 
serviciu de pază permanent. În timpul „zilei”, niciuna dintre 
echipele A sau B nu dormea, deşi numai una din ele era de 
serviciu; apoi întreaga navă trecea la programul de somn 
pentru opt ore. În cazul unei situaţii neprevăzute, David ar 
fi reacţionat oricum mai repede decât orice fiinţă umană. 
Mai mult, dacă era vorba de ceva pe care nici el nu-l putea 
rezolva, ar fi fost probabil mai bine ca ambele echipaje să 
fie lăsate să doarmă în ultimele secunde care le-ar mai fi 
rămas de trăit. 

Ziua pe navă începea la ora 6.00 după Timpul Universal, 
dar întrucât sala de mese era prea mică echipajul care intra 
primul de serviciu avea prioritate la micul dejun de la ora 
6.30. Echipajul B mânca la 7.00 iar pasagerii-savanţi erau 
nevoiţi să aştepte până la 7.30. Cu toate acestea, deoarece 
automatele puteau furniza la orice oră gustări, nimeni nu a 
trebuit să sufere vreodată de foame. 

Exact la ora 8.00, căpitanul Singh le reamintea tuturor 
programul zilei şi comunica toate ştirile importante. După 
care echipajul A pleca la datorie, savanții mergeau la 
laboratoarele şi consolele lor iar echipajul B dispărea în 
compartimentele personale mici dar luxoase, ca să se pună 
la curent cu emisiunile de ştiri transmise peste noapte, să 
se conecteze la sistemele informative şi distractive ale 
navei, să întreprindă unele studii şi, în general, să-şi ocupe 
timpul pană la schimbul de la ora 14:00. 

Acesta era orarul obişnuit, supus însă unor modificări 
frecvente, atât planificate cât şi neprevăzute. Cele mai 
interesante erau excursiile prilejuite de observarea unor 
asteroizi aflaţi în trecere. 

Nu era adevărat că, aşa cum remarcase un astronom 
blazat, „dacă ai văzut un asteroid, i-ai văzut pe toţi”. 
(Respectivul era expert în coliziunea galaxiilor, aşa încât 
ignoranţa sa privind astfel de detalii minore era de înţeles.) 
În realitate, asteroizii erau tot atât de diverşi pe cât erau de 


diferiţi în dimensiuni - de la Ceres, cu un diametru de o mie 
de kilometri, până la bolovanii anonimi de mărimea unei vile 
modeste. 

Cei mai mulţi dintre ei nu erau de fapt alcătuiți decât din 
roci, de tipuri perfect familiare pe Pământ şi pe Lună - 
bazalt şi granit, materialele de construcţie de înaltă calitate 
specificate de către arhitectul iniţial munţilor Alpi şi 
Himalaya. 

Alţii conţineau în special metale - fier, cobalt şi elemente 
mai rare, inclusiv aur şi platină. Unii asteroizi destul de mici 
ca dimensiuni ar fi valorat mii de miliarde de dolari înainte 
ca transmutaţia comercială să facă aurul ceva mai ieftin 
decât alte metale mult mai utile, precum cuprul sau 
plumbul. 

Cu toate acestea, asteroizii care prezentau cel mai mare 
interes pentru ştiinţă erau aceia care conţineau mari 
cantităţi de gheaţă şi de compuşi ai carbonului. Unii dintre 
ei erau comete stinse - sau comete care urmau să se nască, 
atunci când valurile schimbătoare ale câmpurilor 
gravitaționale aveau să le împingă către flăcările 
generatoare ale Soarelui. 

Asteroizii carbonici continuau să ascundă multe mistere. 
Existau indicii - deşi în privinţa dovezilor se purtau încă 
dispute aprinse - că unii dintre ei făcuseră cândva parte 
dintr-un corp ceresc mult mai voluminos, poate chiar o 
planetă suficient de mare şi suficient de caldă pentru a avea 
oceane. Şi, dacă aşa stăteau lucrurile, de ce n-ar fi 
adăpostit chiar şi forme de viaţă? Câţiva paleontologi şi-au 
pus în joc reputaţia susţinând că descoperiseră fosile în 
asteroizi şi, cu toate că majoritatea colegilor lor pufniseră 
dispreţuitor la această idee, un verdict definitiv încă nu 
fusese dat. 

Ori de câte ori apărea un asteroid interesant prin preajmă, 
savanții de pe Goliath se împărțeau în două tabere: chiar 
dacă nu se ajungea niciodată la confruntări deschise, 
ocuparea locurilor în sala de mese suferea modificări 


subtile. Astrogeologii doreau să mute nava - împreună cu 
tot echipamentul de laborator - pentru realizarea 
contactului cu ţinta, astfel încât să o poată cerceta în voie. 
Cosmologii se împotriveau cu străşnicie acestei idei; liniile 
lor de referinţă atent determinate ar fi fost modificate, ceea 
ce ar fi dus la distrugerea întregului lor sistem 
interferometric - şi asta doar pentru nişte amărâţi de 
bolovani de stâncă. 

Punctul lor de vedere era just şi, în cele din urmă, geologii 
cădeau la învoială, într-o manieră mai mult sau mai puţin 
elegantă. Asteroizii mai mici puteau fi vizitaţi de către 
sondele-robot, capabile să preleveze eşantioane şi să 
îndeplinească majoritatea operaţiunilor fundamentale de 
cercetare. Era mai mult decât nimic, dar dacă asteroidul se 
afla la peste un milion de kilometri depărtare, întârzierea în 
transmiterea mesajelor pe traseu! Goliath - sondă - Goliath 
devenea intolerabilă. „Cum ţi-ar plăcea ţie să aplici o 
lovitură de ciocan, se plânsese odată un geolog, şi să fii 
nevoit să aştepţi un minut până să afli că ai ratat lovitura?” 

Aşa încât pentru asteroizii cu adevărat importanţi aflaţi în 
trecere, ca de exemplu Patrocle şi Ahile - nişte troieni 
importanţi - naveta lui Goliath putea fi pusă la dispoziţia 
savanților zeloşi. Nu mai mare decât un automobil obişnuit, 
aceasta putea asigura funcţionarea sistemelor vitale de 
bază pentru pilot şi trei pasageri pentru o durată de până la 
o săptămână, permițându-le să efectueze o examinare 
destul de detaliată a planetoidului virgin şi putând aduce 
înapoi câteva sute de kilograme de eşantioane bine 
documentate. 

În medie, căpitanul Singh trebuia să organizeze astfel de 
expediţii la fiecare două sau trei luni. Le considera nişte 
evenimente binevenite, întrucât aduceau o oarecare 
varietate în viaţa la bordul navei. Şi nu era greu de 
observat că până şi savanții care îşi exprimau cel mai 
vehement disprețul faţă de această activitate de scormonire 


a rocilor urmăreau imaginile video transmise de la faţa 
locului cu acelaşi interes ca toţi ceilalţi. 

Ei ofereau pretexte felurite: „Îmi dă ceva din senzaţia pe 
care trebuie să o fi avut stră-stră-stră-străbunicii mei, când 
au urmărit primii paşi pe Lună făcuţi de Armstrong şi 
Aldrin.” „În felul acesta, pentru o săptămână, cel puţin trei 
dintre copoii stâncilor ne scutesc de prezenţa lor aici. Asta 
înseamnă şi mai mult loc în sala de mese.” „Nu e nevoie să- 
mi citezi mai târziu cuvintele, domnule căpitan, dar dacă au 
existat vreodată vizitatori ai Sistemului Solar, este posibil ca 
aici să se fi debarasat de o parte din gunoaie. Sau poate că 
au lăsat chiar şi un mesaj pentru noi, pentru când vom fi 
destul de avansați ca să-l înţelegem.” 

Uneori, în timp ce-i urmărea pe colegii săi plutind pe 
deasupra peisajelor miniaturale pe care nimeni nu le mai 
vizitase până atunci - şi probabil că nimeni nu avea s-o mai 
facă vreodată - Singh se simţea îmboldit să părăsească 
nava şi să se bucure de libertatea spaţiului cosmic. Probabil 
că nu i-ar fi fost greu să găsească un pretext pentru asta; 
secundul abia aştepta ocazia să preia comanda pentru o 
vreme. Dar ar fi fost o încărcătură suplimentară - o pacoste 
chiar - în spaţiul restrâns al navetei şi n-ar fi putut justifica 
un asemenea privilegiu. 

Şi totuşi, era păcat să petreci câţiva ani în mijlocul acestei 
veritabile Mări a Sargaselor, plină de planetoizi aflaţi în 
derivă, şi să nu ajungi să pui piciorul pe vreunul din ei. 

Într-o bună zi va trebui, cu siguranţă, să facă ceva în 
această privinţă. 

23. Alarma. 

A fost ca şi cum santinelele aflate pe zidurile Troiei ar fi 
zărit primele scânteieri ale razelor de soare pe suliţele 
îndepărtate. Dintr-odată, totul s-a schimbat. 

Şi totuşi, pericolul se afla încă la mai bine de un an 
depărtare. Oricât de înspăimântător ar fi fost, nu exista 
senzaţia de criză imediată; mai mult chiar, dăinuia şi acum 
speranţa ca observaţiile iniţiale, făcute în pripă, să fi fost 


afectate de vreo eroare. Poate că, la urma urmei, noul 
asteroid nu va nimeri Pământul, aşa cum se mai întâmplase 
în trecut cu atâţia alţii. 

David îl trezise pe Singh cu această veste la 5.30 TU. Era 
pentru prima dată când întrerupea somnul comandantului 
de la începutul misiunii. 

— Îmi cer scuze, domnule căpitan, dar e clasificată ca 
Prioritate Absolută. N-am mai avut de-a face cu aşa ceva 
până acum. 

Nici Singh, care se trezise instantaneu. În timp ce citea 
faxul spaţial şi privea orbitele Pământului şi ale asteroidului 
prezentate de acesta, a avut senzaţia că o mână de gheaţă 
îi strânge inima. Sperase să fie vorba de o greşeală, dar 
chiar din prima clipă s-a convins de gravitatea faptelor. 

Şi deodată, în mod paradoxal, s-a simţit cuprins de o 
senzaţie de bună dispoziţie. Acesta era motivul pentru care 
fusese construit Goliath, cu decenii în urmă. 

Iar pentru el, aceasta era clipa destinului. În Golful 
Curcubeelor, pe când nu mai era doar un copil, se 
confruntase cu o provocare - şi biruise. Acum avea de făcut 
faţă unei provocări infinit mai puternice. 

Acesta era motivul pentru care se născuse. 

Niciodată să nu-i dai cuiva o veste proastă pe stomacul gol. 
Căpitanul Singh aşteptă până când toţi cei aflaţi la bord 
luară micul dejun, iar apoi le comunică faxul primit de pe 
Pământ şi completarea sosită o oră mai târziu. 

— Toate programele şi toate proiectele de cercetare sunt, 
fireşte, anulate. Personalul ştiinţific se va întoarce pe Marte 
cu naveta următoare, în vreme ce noi ne vom pregăti pe 
Goliath pentru ceea ce va fi cu siguranţă cea mai 
importantă misiune pe care această navă - de fapt, oricare 
altă navă - a primit-o vreodată. 

Detaliile urmează a fi definitivate acum şi pot fi modificate 
mai târziu. Aşa cum sunt sigur că ştiţi, planurile pentru un 
propulsor masic capabil să devieze traiectoria unui asteroid 
de dimensiuni rezonabile au fost întocmite cu ani în urmă. A 


primit chiar un nume: ATLAS. De îndată ce toţi parametrii 
misiunii vor fi cunoscuţi, acele planuri vor fi definitivate iar 
Şantierele Deimos vor trece la construirea sa cu maximum 
de viteză. Din fericire, toate componentele necesare sunt 
elemente standardizate - rezervoare de combustibil, 
propulsoare, sisteme de comandă şi structura de rezistenţă 
care le va reuni. Aşa încât instalaţiile de nanoasamblare pot 
termina în câteva zile construcţia lui ATLAS. 

Pe urmă elva trebui cuplat cu Goliath, aşa că e nevoie să 
ajungem pe Deimos cât mai repede posibil. Asta ne va oferi 
unora dintre noi prilejul de a ne revedea familiile de pe 
Marte. O veche vorbă pământeană spune: „E un vânt 
nenorocit care nu aduce binele nimănui.” 

Vom lua cu noi doar atât combustibil cât să ne ajute să-l 
transportăm pe ATLAS până la Jupiter şi vom face 
realimentarea la staţia orbitală Europa. Apoi va începe 
adevărata misiune - întâlnirea cu asteroidul. La acea dată, 
se va afla la numai şapte luni de impactul cu Pământul - 
dacă într-adevăr va avea loc un impact. 

Va trebui să cercetăm asteroidul, să găsim o fundaţie 
adecvată, să-l instalăm pe ATLAS, să verificăm toate 
sistemele şi să pornim motoarele de propulsie. Desigur, 
efectul său asupra unui corp cântărind câteva miliarde de 
tone va fi aproape prea mic ca să poată fi măsurat. Dar o 
deviere de câţiva centimetri, dacă va putea fi aplicată 
înainte de-a trece de orbita lui Marte, va fi suficientă să-l 
facă să rateze ţinta Pământ cu câteva sute de kilometri. 

Singh se opri, uşor stânjenit. Toate acestea erau lucruri 
elementare pentru membrii echipajului, dar geologii şi 
astrochimiştii nu erau familiarizați cu el. Se îndoia tare mult 
că aceştia ar putea să-i spună cele trei legi ale lui Kepler, 
darămite să calculeze o orbită. 

— Nu mă pricep prea bine la discursuri însufleţitoare şi: 
nu cred că e nevoie de aşa ceva. Ştiţi cu toţii ce aveţi de 
făcut şi nu avem timp de irosit. Chiar şi câteva zile pierdute 


acum ar putea să însemne diferenţa dintre o inofensivă 
trecere „pe lângă” şi sfârşitul istoriei - cel puţin pe Pământ. 

Şi încă un lucru. Denumirile sunt foarte importante - 
uitaţi-vă la toţi asteroizii troieni din jurul nostru. Tocmai am 
primit denumirea oficială de la UAL. Nu ştiu care erudit a 
cercetat mitologia indiană şi a dat peste zeiţa morţii şi a 
distrugerii. 

Numele ei este Kali. 

24. În permisie 

— Cum arătau de fapt marţienii, tăticule? 

Robert Singh îşi privi cu dragoste fiica în vârstă de zece 
anii în mod oficial, deşi planeta pe care locuia nu efectuase 
decât cinci rotații în jurul Soarelui de când se născuse. Nu 
puteai să-i ceri unui copil să aştepte 687 de zile între 
aniversări, aşa încât asta era una din reminiscenţele 
păstrate ale calendarului terestru. Când în sfârşit avea să 
se renunţe la ea, Marte îşi va fi tăiat încă una dintre 
legăturile cu planeta mamă. 

— Ştiam c-ai să mă întrebi, răspunse el. De aceea m-am 
documentat. la ascultă. 

„Cei care nu au văzut niciodată un marțian viu cu greu îşi 
pot imagina groaza neobişnuită stârnită de apariţia sa. 
Gura ciudată în formă de V, cu buza de sus ţuguiată, 
absenţa sprâncenelor, absenţa bărbiei sub buza de jos de 
formă triunghiulară, freamătul neîncetat al acestei guri, 
grupurile de tentacule ca de Gorgonă.” 

— Ce-i aia o gorgonă? 

— Un monstru cu chip de femeie, care în loc de păr avea 
nişte şerpi. 

— Pfui! 

— Şi, mai presus de toate, extraordinara intensitate a 
ochilor săi imenşi devin dintr-odată periculoase, intense, 
inumane, slute şi monstruoase. Pielea cafenie şi unsuroasă 
are ceva de ciupercă, iar încetineala stângace a mişcărilor 
greoaie crează o senzaţie nespus de dezgustătoare.” Ei 
bine, Mirelle, acum ştii. 


— Da' ce citeşti acolo? A, ghidul pentru DisneyMars! Când 
mergem acolo? 

— Asta depinde de cât de conştiincios îşi va face o anumită 
domnişoară lecţiile. 

— Nu-i corect, tăticule! N-am avut timp de când te-ai 
întors! 

Singh simţi un scurt spasm de vinovăţie. Ori de câte ori 
reuşise să scape de la operaţiunile de asamblare ale lui 
ATLAS şi de la verificările de pe Şantierele Deimos, avusese 
tendinţa să-şi monopolizeze fiica şi pe fratele ei mai mic. 
Speranţele de a face nişte vizite cât mai discrete pe Marte 
se năruiseră instantaneu când îi văzuse pe reprezentanţii 
presei aşteptându-l la Port Lowell. Nu-şi dăduse seama că 
devenise al doilea om de pe planetă în privinţa celebrităţii. 

Cel mai celebru era, fireşte, doctorul Millar. Descoperirea 
a lui Kali schimbase - şi probabil avea să mai schimbe - 
cursurile mai multor vieţi decât oricare alt eveniment din 
istorie. Deşi fuseseră implicaţi în vreo cinci sau şase 
întâlniri electronice, cei doi oameni nu se cunoscuseră încă 
personal. Singh evitase o astfel de confruntare; nu aveau 
nimic nou să-şi spună unul altuia şi era evident că 
astronomul amator nu reuşise să-şi păstreze cumpătul în 
faţa acestei neaşteptate celebrităţi. Devenise arogant şi 
condescendent şi întotdeauna se referea la Kali ca la 
„asteroidul meu”. Ei bine, mai devreme sau mai târziu, co- 
planetarii săi, marţienii, aveau să-l facă să-şi vadă lungul 
nasului; se pricepeau de minune la asta. 

DisneyMars era minuscul prin comparaţie cu celebrii săi 
precursori tereştri, dar îndată ce te aflai înăuntru nu aveau 
cum să-ţi mai dai seama de asta. Prin intermediul unor 
diorame şi al unor proiecţii holografice, Marte era 
prezentat aşa cum crezuseră sau visaseră oamenii că ar 
putea fi şi aşa cum sperau că va fi într-o bună zi. Deşi unii 
critici obiectau că o şedinţă Brainman putea crea exact 
aceeaşi experienţă, lucrul acesta era pur şi simplu 
neadevărat. Era de ajuns să priveşti un copil marțian 


mângâind o bucată de rocă terestră veritabilă ca să-ţi dai 
seama de diferenţă. 

Martin era mult prea mic ca să se poată bucura de această 
excursie, aşa că a fost lăsat în grija sigură a ultimului model 
de robot casnic Dorcas. Nici Mirelle nu era suficient de 
coaptă pentru a pricepe tot ce vedea, dar părinţii ei ştiau că 
n-avea să uite niciodată această vizită. Fetiţa ţipă încântată 
şi totodată temătoare când fioroasele arătări imaginate de 
H. G. Wells ieşiră din cilindrii lor şi privi cu gura căscată de 
uimire cum tripozii lor monstruoşi călcau maiestuos pe 
străzile părăsite ale unui oraş straniu, necunoscut: Londra 
din epoca victoriană. 

Şi o îndrăgi pe frumoasa Dejah 'Thoris, prinţesa de pe 
Helium, mai ales când aceasta spuse pe un ton mieros: 
„Bun venit în Barsoom, Mirelle.” Cu toate acestea, John 
Carter aproape că fusese eliminat din scenariu: cu 
siguranţă că astfel de personaje sângeroase nu erau genul 
de imigranţi pe care Camera de Comerţ de pe Marte ţinea 
să-i încurajeze. Săbiile, nici atât! Păi, dacă nu erau mânuite 
cu mare atenţie, aceste piese metalice prelucrate cu o 
iresponsabilitate de-a dreptul criminală puteau provoca 
răni grave spectatorilor. 

Mirelle se arătă la fel de fascinată de fiarele stranii pe care 
Burroughs le împrăştiase cu atâta dărnicie în peisajul 
marțian. În orice caz, îşi mărturisi nedumerirea în privinţa 
unui exemplar exobiologic peste care Edgar Rice trecuse cu 
destulă uşurinţă. 

— Mamă, spuse ea, şi eu m-am născut dintr-un ou? 
Carmayne râse. 

— Da şi nu, răspunse ea. Dar în mod cert nu a fost ca acela 
pe care l-a făcut Dejah. Când ajungem acasă am să cer 
Bibliotecii să ne explice diferenţa. 

— Şi chiar aveau maşini care puteau să facă aer, pentru ca 
oamenii să poată să respire afară? 

— Nu, dar ideea bătrânului Burroughs a fost corectă. Este 
exact ceea ce încercăm să facem noi acum. Ai să vezi când o 


să trecem prin secţiunea Bradbury. 

Dinspre dealuri se apropia un obiect ciudat. 

Era o maşină asemenea unei insecte, verde la culoare 
precum jadul, o călugăriţă alergând delicat prin aerul 
răcoros, cu nenumărate diamante verzi nedesluşite clipind 
pe corp, alături de nestemate roşii ce scânteiau ca nişte 
ochi poliedrici. Cele şase picioare ale arătării cădeau 
asupra şoselei străvechi cu sunetul unei ploi răzlețe ce se 
îndepărta, iar din spatele maşinii un marțian cu aur topit în 
loc de ochi privea în jos la Tomas de parcă ar fi privit într-o 
fântână. 

Mirelle fu fascinată şi totodată nedumerită de întâlnirea 
nocturnă dintre pământean şi marțian, fiecare dintre ei 
fantoma celuilalt. Într-o zi avea să înţeleagă că fusese o 
întâlnire fugară între cele două epoci, peste abisul timpului. 
Se arătă încântată de corăbiile nisipurilor ce alunecau pe 
suprafaţa deşerturilor, păsările-flacără incandescente de pe 
nisipurile răcoroase, păienjenii aurii care împrăştiau plase 
diafane, ambarcaţiunile plutind ca nişte flori de bronz pe 
canalele largi. Şi plânse când oraşele de cristal se prefăcură 
în praf şi pulbere în faţa invadatorilor de pe Pământ. 

„De la Marte aşa cum nu a fost niciodată - la Marte aşa 
cum va fi”, anunţa afişul de la intrarea în ultima galerie. 
Căpitanul Singh nu se putu abţine să zâmbească la acel „va 
fi” tipic, marțian prin aplombul exprimat. Pe bătrânul şt 
obositul Pământ s-ar fi scris „ar putea fi”. 

Ultima expoziţie era aproape desuetă prin simplitatea sa, 
dar nu mai puţin frapantă. Şezură într-un întuneric aproape 
total în faţa unei vitrine, privind în jos către o mare de 
ceaţă, în vreme ce Soarele îndepărtat se ridica în spatele 
lor. 

— Valea Mariner, Labirintul Nopţii aşa cum arată astăzi, 
rosti o voce blândă pe un fond muzical suav. 

Ceaţa se destrămă odată cu răsăritul Soarelui, rarefiindu- 
se până la consistenţa unor vapori firavi. În faţa ochilor lor 
apăru vasta întindere de canioane şi maluri abrupte ale 


celei mai mari văi din Sistemul Solar, cu contururile vizibile 
clar şi precis până la orizont, fără estomparea datorată 
distanţei care dădea senzaţia de perspectivă unor imagini 
similare din mult mai micul Grand Canyon din America de 
Vest. 

Era de o frumuseţe austeră, cu nuanțele sale de roşu, ocru 
şi purpuriu - nu atât ostil, cât mai curând teribil de 
indiferent faţă de viaţă. Ochii căutau în zadar o urmă cât de 
mică de albastru sau de verde. 

Soarele traversă cu repeziciune bolta cerească; umbrele 
se prelinseră asemenea unor valuri de cerneală peste 
fundul canionului. Se lăsă noaptea; stelele scânteiară 
fulgerător, alungate apoi de un nou răsărit de soare. 

Nimic nu se schimbase. Sau poate că da! Să fie o simplă 
părere sau orizontul nu mai avea contururile atât de clar 
definite? 

Încă o „zi” şi nu mai încăpu nici o îndoială. Contururile 
riguroase ale reliefului deveniră estompate; stâncile şi 
prăpăstiile îndepărtate nu se mai distingeau cu aceeaşi 
claritate. Marte se schimba. 

Zilele, săptămânile, lunile - poate că erau chiar decenii - 
trecură în zbor. lar acum schimbările erau dramatice. 

Palida nuanţă de roz-portocaliu a cerului lăsase loc culorii 
bleu şi în sfârşit se formau nori adevăraţi - nu doar nişte 
ceţuri firave care să dispară odată cu zorile. lar jos, pe 
fundul canionului, câteva petice de verde se răspândeau 
acolo unde altădată nu vedeai decât rocă stearpă. 
Deocamdată nu existau copaci, dar lichenii şi muşchii 
pregăteau terenul. 

Dintr-odată, ca prin farmec, apărură bălți de apă, cu 
suprafeţele calme şi neîncreţite de vânt în lumina Soarelui, 
fără să se preschimbe instantaneu în vapori, aşa cum s-ar fi 
întâmplat astăzi pe Marte. Pe măsură ce viziunea asupra 
viitorului se desfăşura, bălțile deveneau lacuri şi se 
contopeau pentru a da naştere unui râu. Pe malurile lui, 
copacii răsăreau brusc. Pentru ochii obişnuiţi cu proporţiile 


terestre ai lui Robert Singh, trunchiurile lor păreau atât de 
zvelte încât nu-i venea să creadă că puteau avea mai mult 
de doisprezece metri înălţime. În realitate - dacă aşa ceva 
putea fi numit realitate! 

— Ei ar fi depăşit şi cei mai înalţi arbori sequoia: minimum 
o sută de metri în această gravitație scăzută. 

Acum punctul de observaţie se schimba. Zburară către est, 
de-a lungul Văii Mariner, traversând Abisul Zorilor, apoi 
spre sud, către marea câmpie Hellas, zona depresionară a 
planetei. Vasta întindere de uscat dispăruse. 

În timp ce privea în jos la oceanul de vis al unei ere 
viitoare, un potop de amintiri se revărsă în mintea lui 
Robert Singh, cu o forţă atât de copleşitoare încât pentru o 
clipă aproape că-şi pierdu controlul. Oceanul Hellas 
dispăru; se afla din nou pe Pământ, păşind de-a lungul 
plajei africane străjuite de palmieri, împreună cu micuțul 
Toby şi cu Tigrette pe urmele lor. Î se întâmplase oare asta 
cu adevărat, odată ca niciodată, sau era un fals trecut, 
amintirea împrumutată de la o altă persoană? 

Desigur, nu se îndoia cu adevărat, dar acea scurtă 
incursiune în trecut fusese atât de vie încât lăsase în urma 
ei o imagine remanentă care-i ardea în creier. Cu toate 
acestea, sentimentul de tristeţe făcu repede loc unei stări 
de mulţumire melancolica. Nu-l încerca nici un regret - 
Freyda şi Toby erau amândoi sănătoşi şi fericiţi (numai bine, 
se făcuse timpul să poarte o convorbire cu ei!), cu familii 
numeroase care să se îngrijească de el. Li părea rău, totuşi, 
că Mirelle şi Martin n-aveau să cunoască niciodată bucuria 
de a avea prieteni non-umani ca Tigrette. Animalele de casă 
de orice fel erau un lux pe care Marte încă nu şi-l putea 
permite. 

Călătoria în viitor se termină cu o imagine a planetei 
Marte văzută din spaţiu - câte secole sau milenii de acum 
încolo? 

— Polii ei nemaifiind acoperiţi de calote de bioxid de 
carbon îngheţat, căci fasciculele de lumină solară reflectate 


de nişte oglinzi cu o deschidere de o sută de kilometri, 
amplasate pe orbită, puseseră capăt iernii lor vechi de când 
lumea. Imaginea se estompă, înlocuită de cuvintele 
„Primăvara anului 2500”. „Nu pot decât să sper că aşa va fi, 
deşi nu voi şti niciodată”, îşi spuse Robert Singh în timp ce 
ieşeau în tăcere. Chiar şi Mirelle era neobişnuit de liniştită, 
de parcă se străduia să delimiteze realul de imaginar în 
ceea ce văzuse. 

În timp ce traversau sasul către vehiculul Marscar 
presurizat care-i adusese de la hotel, expoziţia le făcu o 
ultimă surpriză. Se auzi huruitul unui tunet îndepărtat - un 
sunet pe care numai Robert Singh îl auzise în realitate - şi 
Mirelle scoase un mic țipăt în clipa în care o ploaie de 
picături fine căzu asupra lor dintr-un dispozitiv aflat 
deasupra capului. 

„Ultima ploaie pe Marte a avut loc acum trei miliarde de 
ani - şi nu a adus viaţă ținuturilor asupra cărora a căzut. 
Data viitoare va fi altfel. La revedere şi vă mulţumim pentru 
vizită.” 

Robert Singh se trezi în toiul ultimei sale nopţi de 
dinaintea plecării şi rămase întins în pat, în întuneric, 
încercând să-şi amintească momentele importante ale 
vizitei sale. Pe unele dintre ele - inclusiv clipele de tandreţe 
din urmă cu câteva ore - le înregistrase pentru play-back- 
uri viitoare; ele aveau să-i susţină moralul în lungile luni 
care îl aşteptau. 

Probabil că schimbarea ritmului respirației sale o 
deranjase pe Charmayne. Se întoarse către el şi îşi sprijini 
braţul pe pieptul lui. Nu pentru prima oară, Singh îşi aminti 
cu un zâmbet cât de incomod putea fi acest gest pe planeta 
natală. 

Preţ de câteva clipe, niciunul din ei nu vorbi. Apoi, 
Charmayne spuse cu un glas somnoros: 

— Mai ştii povestirea aia a lui Bradbury pe care am citit-o 
- cea în care barbarii ăia de pe Pământ foloseau minunatele 
oraşe de cristal pentru trageri la ţintă? 


— Desigur. „Luna va străluci la fel.” M-a frapat că a fixat-o 
în anul 2001. Un pic cam optimist, nu ţi se pare? 

— Ei bine, cel puţin a trăit ca să vadă oamenii ajunşi aici! 
Dar n-am putut scăpa de un gând, după ce am plecat de la 
DisneyMars - nu cumva ne purtăm exact în acelaşi fel, 
distrugând ceea ce am găsit? 

— Nu mi-am închipuit c-am să aud vreodată un adevărat 
copil marțian vorbind astfel. Dar noi nu distrugem, ci 
creăm. Dumnezeule! 

— Ce s-a-ntâmplat?' 

— Păi, asta mi-a adus aminte de Kali. Ea nu e doar zeiţa 
distrugerii. În acelaşi timp ea creează o lume nouă, din 
ruinele celei vechi. 

O lungă tăcere, după care: 

— Este exact ceea ce nu contenesc să ne spună renăscuţii. 
Ştiai că au organizat o misiune chiar aici, în Port Lowell? 

— Sunt doar nişte nebuni inofensivi. Nu cred c-or să 
deranjeze pe cineva. Vise plăcute, draga mea. Şi, data 
viitoare când mergem în DisneyMars, îl luăm şi pe Martin - 
îţi promit. 

25. Staţia Europa. 

Robert Singh nu avu prea multe de făcut în timpul 
deplasării rapide de la Deimos/Marte până la 
Europa/Jupiter, în afară de studierea planurilor de acţiune 
în continuă schimbare transmise neîncetat de către 
SPACEGUARD şi de cunoştinţa cu noii membri ai echipajului 
său. 

Torin Fletcher, inginer principal la Şantierele Deimos, 
urma să supravegheze operaţiile de realimentare atunci 
când tandemul Goliath/ATLAS avea să ajungă la staţia de 
combustibil aflată pe orbită în jurul Europei. Zecile de mii 
de tone de hidrogen care trebuiau pompate la bordul 
ansamblului urmau să aibă o consistenţă de mâl - un 
amestec de lichid şi solid, mai dens decât lichidul pur şi 
necesitând astfel mai puţin spaţiu de depozitare. Chiar şi 
aşa, volumul total era mai mare decât cel al ghinionistului 


Hindenburg, al cărui dezastru literalmente incendiar a pus 
capăt scurtei epoci a zborului cu mijloace de transport mai 
uşoare decât aerul - cel puţin pe Pământ. Mici dirijabile 
transportoare de mărfuri erau adeseori folosite pe Marte şi 
se dovediseră a fi valoroase pentru cercetările efectuate în 
atmosfera superioară a planetei Venus. 

Fletcher era un entuziast al dirijabilelor şi se străduia din 
răsputeri să-l convertească şi pe Singh. 

— Când vom începe cu adevărat explorarea lui Jupiter, 
spuse el, şi vom trece de faza trimiterii de sonde, atunci 
dirijabilele or să-şi reintre în drepturi. Bineînţeles, întrucât 
atmosfera conţine mai ales H2, va trebui să fie un dirijabil 
cu hidrogen fierbinte. Nici o problemă! Închipuieşte-ţi: să 
zbori cu zeppelinul în jurul Marii Pete Roşii! 

— Nu, mulţumesc frumos, replicase Singh. Nu la o 
gravitație de zece ori mai mare decât pe Marte. 

— Pământenii pot să reziste, dacă stau culcaţi la 
orizontală. Sau pe nişte saltele de apă. 

— Dar de ce să te omori cu firea? Nu există nici o palmă de 
suprafaţă solidă - n-ai unde să asolizezi. Roboții pot să facă 
tot ce e nevoie, fără punerea în pericol a oamenilor. 

— Ăsta e exact genul de argumente folosit de oameni la 
începutul Epocii Spațiale. Şi uită-te unde-am ajuns acum! 
Bărbaţii şi femeile vor merge pe Jupiter pentru că. Mă rog, 
pentru că există. Dar dacă nu-ţi place Jupiter, cei zic de 
Saturn? Aproape aceeaşi gravitație ca a Pământului - şi 
gândeşte-te ce peisaje! Să călătoreşti în zbor la mare 
altitudine, de unde să poţi vedea inelele. Într-o bună zi asta 
o să reprezinte o importantă atracţie turistică. 

— E mai ieftin să te conectezi la un Brainman. Distracţie 
cât cuprinde şi riscuri ioc. 

Fletcher izbucnise în râs când Singh citase vestitul slogan. 

— Sunt convins că nu crezi în chestia asta. 

Avea dreptate, fireşte, dar Singh nu ţinea deloc să o 
recunoască. Elementul de risc era ceea ce distingea 
realitatea de imitaţiile sale, oricât de perfecte. Iar 


disponibilitatea de asumare a riscurilor - mai mult chiar, de 
a le întâmpina cu bucurie, dacă erau rezonabile - era ceea 
ce dădea savoare vieţii şi o făcea să merite a fi trăită. 

Un altul dintre pasagerii cu destinaţia Europa era 
specializat într-o tehnologie care părea şi mai nelalocul ei 
aici decât aeronautica - şi anume, submersibilele pentru 
mari adâncimi. În întreg Sistemul Solar, Europa era 
singurul corp ceresc care poseda oceane, ascunse sub o 
crustă de gheaţă care le proteja de spaţiul cosmic. Căldura 
produsă de fluxul gravitațional imens al lui Jupiter - 
aceleaşi forţe care declanşau vulcanii pe satelitul învecinat, 
Io - împiedica oceanul planetar să îngheţe. 

Acolo unde exista apă sub formă lichidă, existau şi 
speranţe de viaţă. Wijeratne petrecuse douăzeci de ani în 
explorarea abisurilor europene, atât în persoană cât şi prin 
intermediul sondelor robotizate. Deşi nu descoperise nimic, 
nu se simţea descurajată. 

— Sunt sigură că există, spunea ea. Sper doar să o pot 
găsi înainte ca vreunul din microbii tereştri să se târască 
afară din gunoaiele noastre şi să se instaleze. 

Doamna doctor Wijeratne era de asemenea destul de 
optimistă în privinţa perspectivelor de viaţă la distanţe mult 
mai mari de Soare - în marele nor al cometelor aflat mult 
dincolo de Neptun. 

— Acolo, departe, se găsesc din belşug şi apă şi carbon şi 
azot, precum şi toate celelalte substanţe chimice, li plăcea 
ei să spună. De milioane de ori mai multe decât pe planete. 
Şi trebuie să existe radioactivitate - ceea ce înseamnă 
căldură şi o rată sporită de producere a mutaţiilor. În 
adâncurile cometelor, s-ar putea să existe condiţii ideale 
pentru originea vieţii. 

Din păcate, doamna doctor Wijeratne urma să debarce la 
staţia Europa şi nu avea să meargă mai departe, spre Kali. 
Controversele ei prieteneşti dar lipsite de prejudecăţi cu 
profesorul, Sir Colin Draker, membru al Societăţii Regale, le 
oferiseră celorlalţi pasageri numeroase prilejuri de 


descreţire a frunţilor. Celebrul astrogeolog era singurul 
savant care rămăsese la bordul lui Goliath din efectivul 

iniţial, fiind îndeajuns de cunoscut pentru a trece peste 

orice ordin de aducere acasă. 

— Ştiu mai multe despre asteroizi decât orice alt om aflat 
în viaţă, argumenta el cu o acuratețe incontestabilă. Iar Kali 
este cel mai important asteroid din istorie. Vreau să ajung 
să-l ating cu mâna - ca un cadou pe care să mi-l fac la 
împlinirea î o sută de ani. Şi pentru binele ştiinţei, fireşte. 

Cât despre formele de viaţă aflate pe comete, sugerate de 
către doamna doctor Wijeratne, el nu avea dubii: 

— Prostii! Hoyle şi Wickremasinghe au sugerat asta încă 
de-acum un secol, dar nimeni nu a luat ipoteza în serios! 

— Atunci ar fi timpul s-o facă. Şi ţinând cont că asteroizii - 
unii dintre ei, în orice caz - sunt nişte comete moarte, aţi 
căutat vreodată fosile? S-ar putea să merite efortul. 

— Cinstit vorbind, Rani, cred că aş putea să-mi petrec 
timpul într-un mod mult mai folositor. 

— Voi, geologii! Câteodată am impresia că voi înşivă 
sunteţi nişte fosile! Ţi-aduci aminte cum aţi râs de bietul 
Wegener şi de teoria lui privind deriva continentelor, pentru 
ca, după moartea lui, să-l transformați în sfântul vostru 
tutelar? 

Şi aşa mai departe - tot drumul până la Europa. 

Europa, cel mai mic dintre cei patru sateliți galileeni ai lui 
Jupiter, era singurul corp ceresc din întregul Sistem Solar 
care putea fi confundat cu Pământul - dacă te aflai 
îndeajuns de aproape. În timp ce privea nesfârşita întindere 
a banchizei de sub el, căpitanului Singh îi era uşor să-şi 
închipuie că, de fapt, se afla pe orbita planetei sale natale. 

Iluzia aceasta se risipi rapid când îşi întoarse ochii spre 
Jupiter. Gonind grăbită prin fazele sale la fiecare trei zile şi 
jumătate, uriaşa planetă domina cerul chiar şi atunci când 
se afla în primul pătrar şi nu se vedea din ea decât o 
„seceră” firavă. Căci atunci arcul acela de lumină cuprindea 
un disc negru imens, cu diametrul de douăzeci de ori mai 


mare decât cel al Lunii pe cerul Pământului, care acoperea 
stelele şi eclipsa Soarele îndepărtat. Iar partea „nocturnă” 
a lui Jupiter era arareori complet întunecată; furtuni cu 
trăsnete, mai mari decât continentele terestre, fulgerau în 
permanenţă ca într-un schimb de focuri cu arme nucleare - 
şi cu aceeaşi energie. Inele de lumină aurorală învăluiau de 
obicei polii şi gheizere fosforescente izvorau din adâncurile 
neexplorate - probabil pentru totdeauna neexplorabile - ale 
planetei. 

Când ajungea aproape de faza plină, planeta era şi mai 
impresionantă. Atunci buclele şi înfloriturile complicate ale 
centurilor de nori, mărşăluind veşnic paralel cu ecuatorul, 
puteau fi văzute în măreţia lor policromă. De-a lungul lor se 
deplasau nişte insule ovale palide - ca nişte amibe întinse 
pe câte o mie de kilometri. Uneori, acestea păreau să 
accelereze cu atâta hotărâre printre norii din jurul lor încât 
nu era greu să-ţi închipui că erau nişte vietăţi uriaşe. Nu 
puţine povestiri fantastice se inspiraseră tocmai din această 
ipoteză. 

Dar adevărata vedetă a spectacolului era Marea Pată 
Roşie. Deşi de-a lungul secolelor crescuse în dimensiuni sau 
devenise mai ştearsă, uneori dispărând aproape complet, 
acum era mai proeminentă decât fusese vreodată de când o 
descoperise Cassini în 1665. În timp ce rotația ameţitoare 
de zece ore a lui Jupiter o făcea să treacă în goană peste 
faţa planetei, aveai impresia că un ochi uriaş şi însângerat 
cerceta intens şi răuvoitor spaţiul cosmic. 

Nu era de mirare că, dintre toţi cei aflaţi pe diferite baze 
planetare, lucrătorii de pe Europa aveau perioada de 
serviciu cea mai scurtă şi rata cea mai ridicată de 
îmbolnăviri psihice. Lucrurile se amelioraseră întrucâtva 
atunci când instalaţiile fuseseră mutate în centrul emisferei 
întunecate, acolo unde Jupiter era ascuns în permanenţă 
vederii. Totuşi, chiar şi acolo, psihologii raportaseră că unii 
dintre pacienţi credeau că acel ochi ciclopic, care nu clipea 


niciodată, îi urmărea, deşi la mijloc se aflau trei mii de 
kilometri de rocă. 

Îi urmărea, probabil, în timp ce furau comorile Europei. 
Satelitul era singura sursă importantă de apă - respectiv, 
de hidrogen - situată în interiorul orbitei lui Saturn. Cu 
toate că în norii de cometă de dincolo de Pluto se aflau 
cantităţi şi mai mari, exploatarea lor nu era încă economică. 
Mai târziu, poate. Până una alta, Europa asigura cea mai 
mare parte a combustibilului pentru comerţul în cadrul 
Sistemului Solar. 

Mai mult decât atât, hidrogenul „european” era superior 
celui terestru. Datorită eonilor de bombardament exercitat 
de câmpurile de radiaţii din jurul lui Jupiter, el conţinea un 
procentaj mult mai mare al izotopului său mai greu, 
deuteriul. Nu mai era nevoie decât de o uşoară îmbogăţire 
pentru a furniza amestecul optim pentru alimentarea unui 
motor cu fuziune. 

Din când în când - nu prea des - Natura colabora cu 
omenirea. 

Era deja dificil de evocat viaţa dinainte de Kali. Până la 
momentul pericolului mai rămăseseră încă destule luni, dar 
aproape toate gândurile şi acţiunile erau concentrate 
asupra sa. „Şi când te gândeşti, îşi amintea uneori cu ironie 
Robert Singh, că am acceptat postul ăsta pentru că-mi 
doream o misiune lipsită de probleme, înainte de-a mă 
pensiona cu rangul de căpitan plin!” 

Nu se va întâmpla prea des să aibă timp pentru astfel de 
introspecţii, căci rutina de altădată de pe navă fusese 
înlocuită acum de ceea ce secundul său numise „crize 
planificate”. Totuşi, ţinând cont de complexitatea 
Operațiunii ATLAS, totul se desfăşurase rezonabil. Nu se 
produseseră întreruperi importante şi programul se afla cu 
numai două zile întârziere faţă de ceea ce cândva păruse a 
fi un orar imposibil. 

De îndată ce Goliath/ATLAS s-a stabilit pe o orbită 
staţionara, procesul îndelungat de umplere a rezervoarelor 


cu două sute de mii de tone de amestec hidrogen-deuteriu, 
la treisprezece grade deasupra temperaturii de zero 
absolut, a început în mare grabă. Uzinele de electroliză de 
pe Europa puteau produce această cantitate într-o 
săptămână, dar transportarea ei pe orbită era cu totul 
altceva. Ghinionul a făcut ca două dintre tancurile de 
combustibil de pe Europa să aibă nevoie de reparaţii 
importante care nu puteau fi efectuate la faţa locului. 
Fuseseră transportate tocmai pe Deimos. 

Şi astfel, chiar dacă totul se desfăşura fără probleme, 
umplerea voluminoaselor rezervoare avea să dureze 
aproape o lună. În acest interval de timp, Kali avea să 
ajungă cu o sută de milioane de kilometri mai aproape de 
Pământ. 

V 

26. Propulsorul de masă. 

Foarte puţin din ceea ce fusese Goliath la început mai era 
vizibil acum. Una din părţile laterale era ascunsă în 
întregime sub rezervoarele şi modulele de propulsie ale lui 
ATLAS, o masă compactă de ţevi, conducte şi cisterne, 
lungă de aproape două sute de metri. Ce mai rămăsese din 
navă era de asemenea acoperit de propriile rezervoare 
suplimentare. „N-o să avem parte de prea multă vizibilitate, 
reflectă Singh, până când nu ne vom fi debarasat de o parte 
din rezervoarele goale. Şi, cu toată masa asta excedentară, 
n-o să obţinem nici o acceleraţie prea mare, în ciuda 
îmbunătăţirilor aduse motoarelor.” 

Era greu de crezut că viitorul omenirii ar putea depinde în 
bună măsură de această adunătură greoaie de componente 
metalice. Fusese proiectată şi asamblată cu un singur 
obiectiv în minte: aducerea pe suprafaţa lui Kali a unui 
propulsor de masă, cât mai repede cu putinţă. Goliath nu 
era decât un intermediar - camionul spaţial interplanetar. 
ATLAS era de fapt încărcătura de importanţă esenţială, 
care trebuia să ajungă la destinaţie la timp şi în bune 
condiţii. 


Atingerea acestui obiectiv implica un număr extraordinar 
de compromisuri. Deşi era esenţial să se ajungă la Kali cu 
un minimum de întârziere, suplimentarea vitezei nu se 
putea realiza decât pe seama reducerii sarcinii. Dacă 
Goliath consuma prea mult hidrogen pentru a ajunge la 
Kali, exista riscul să nu rămână suficient combustibil pentru 
a devia asteroidul de pe traiectoria sa distrugătoare şi 
atunci întreaga strădanie ar fi fost în zadar. 

Pentru reducerea timpului misiunii fără irosirea 
combustibilului, s-a luat în considerare la un moment dat şi 
„accelerarea gravitaţională” clasică, folosită de primele 
nave spaţiale pentru explorarea zonelor îndepărtate ale 
Sistemului Solar. Astfel, Goliath ar fi trebuit să plonjeze în 
direcţia lui Jupiter şi să „fure” în trecere o parte din energia 
cinetică a uriaşei planete, în tot cazul, planul a fost 
abandonat fără prea multă tragere de inimă, din pricina 
riscurilor implicate. Prea multe reziduuri circulau pe orbită 
în jurul lui Jupiter. Inelele sale subţiri, întinse până spre 
limitele atmosferei, şi chiar fragmentele cele mai mici, 
puteau perfora rezervoarele de hidrogen de construcţie 
uşoară, ironia soartei ar fi fost maximă dacă vreunul din 
microsateliţii jupiterieni ar fi zădărnicit misiunea. 

Spre deosebire de o lansare de pe suprafaţa unei planete, 
transferul orbital nu avea nimic spectaculos. Nu exista, 
desigur, nici un fel de zgomot şi nici măcar vreun indiciu 
vizibil privind energiile impresionante implicate. Jetul de 
plasmă care îl propulsa pe Goliath era mult prea fierbinte 
pentru a emite radiaţiile neînsemnate pe care le putea 
detecta ochiul uman; el îşi lăsa amprenta pe cărările astrale 
în ultravioletul îndepărtat. Pentru spectatorii care priveau 
de pe complexul orbital de lângă Europa, singurul indiciu 
că Goliath începuse să se mişte era micul nor de reziduuri 
lăsat în urmă: fragmente ale scutului termic, ambalaje 
aruncate, capete de sârmă şi de bandă adezivă - toate 
deşeurile specifice unui proiect de construcţie important, 
lăsate în urmă chiar şi de către cei mai grijulii dintre 


lucrători. Nu era cel mai măreţ dintre începuturi pentru o 
întreprindere atât de nobilă, dar Goliath şi încărcătura sa 
numită ATLAS porniseră la drum ducând cu ele speranţele 
şi temerile întregii omeniri. 

O zi mai târziu, accelerând la o zecime din gravitație, 
Goliath trecea de cel de-al doilea satelit ca mărime, greu 
încercatul Callisto. Dar avea să treacă aproape o săptămână 
înainte de a evada în sfârşit din teritoriul jupiterian, 
traversând traiectoriile extrem de dezordonate ale 
sateliților cei mai îndepărtați, gemenii Pasiphae şi Sinope. 
La acea dată, se mişca atât de rapid încât nici măcar 
Soarele nu l-ar fi putut opri din drum. Dacă nu ar fi fost 
capabil să-şi reducă din nou viteza, ar fi părăsit definitiv 
Sistemul Solar şi ar fi început o călătorie nesfârşită printre 
stele. 

Dar nici un comandant de astronavă nu ar fi putut spera la 
o călătorie mai lipsită de evenimente. Goliath şi ATLAS şi-au 
realizat joncţiunea cu Kali cu douăsprezece secunde înainte 
de ora planificată. 

— Am vizitat zeci de asteroizi, relata Sir Colin Drake 
auditoriului nevăzut aflat la o jumătate de miliard de 
kilometri în direcţia Soarelui, dar nici acum nu pot să-mi 
dau seama de dimensiunile lor numai privindu-i. Ştiu cu 
exactitate cât de mare este Kali, dar nu mi-ar fi greu să-mi 
închipui că l-aş putea cuprinde cu braţele. 

Problema e că lipseşte orice element de referinţă - nu 
există nimic care să dea ochiului vreun indiciu. Aşa cum veţi 
vedea, este acoperit cu cratere de impact puţin adânci, 
până la limita vizibilităţii. Cel mare, din centru-stânga, are 
de fapt o lărgime de circa cincizeci de metri, dar arată 
exact la fel ca şi celelalte mai mici aflate în jurul său; cele 
mai mici pe care le puteţi vedea au un diametru de câţiva 
centimetri. 

Eşti bun să măreşti imaginea, David? Mulţumesc. Acum ne 
apropiem, dar imaginea nu s-a modificat prea mult. Mini- 
craterele pe care le vedem acum arătă întocmai ca fraţii lor 


mai mari. Opreşte-te aici, David. Chiar dacă am fi folosit o 
lentilă de amplificare, imaginea ar fi arătat cam la fel - 
cratere superficiale de toate mărimile posibile, până la cele 
făcute de către particulele de praf. 

Acum să revenim la o imagine de ansamblu a lui Kali. 
Mulţumesc. Veţi observa că practic culoarea lipseşte, cel 
puţin pentru ochii noştri. Totul e aproape negru. Aţi putea 
presupune că e vorba de un bulgăre de cărbune şi nu v-aţi 
afla prea departe de adevăr. Straturile exterioare conţin 
90% carbon. 

Totuşi, în interior e altfel: fier, nichel, silicați, diferite tipuri 
de gheaţă - apă, metan, bioxid de carbon. Evident, a avut o 
istorie foarte complicată şi de fapt sunt aproape sigur că 
este vorba de un întreg alcătuit din două corpuri de 
compoziţii destul de diferite, intrate cândva într-o coliziune 
remarcabil de blândă şi rămase apoi unite. 

Poate că aţi observat deja că, în timp ce vă vorbeam, unele 
cratere noi au intrat în câmpul vizual. Ziua lui Kali este 
destul de scurtă: trei ore şi douăzeci şi cinci de minute. lar 
faptul că se roteşte în jurul axei face ca misiunea noastră să 
fie şi mai dificilă. 

Putem vedea cealaltă parte, David? Centrul pe referinţa 
reticulară K5. Asta e. 

Observaţi schimbarea de decor - dac-o putem numi aşa. 
Şanţurile acelea trebuie să fi fost provocate de o altă 
ciocnire, de data aceasta una violentă. Probabil că în urmă 
cu zece miliarde de ani, Kali s-a aflat într-o regiune 
aglomerată a Sistemului Solar. Priviţi valea aceea din 
dreapta sus - am botezat-o Grand Canyon. Nu are decât 
zece metri adâncime, dar dacă nu cunoşti scara de 
amplificare ţi-ar putea închipui cu uşurinţă că te afli în 
Colorado. 

Aşadar, avem aici un mic planetoid puternic afectat de 
acţiunea factorilor externi - de forma unei haltere pentru 
gimnastică sau a unei arahide - cu o masă de două miliarde 
de tone. Şi, din nefericire, se deplasează pe o orbită 


retrogradă - respectiv în direcţie opusă faţă de toate 
planetele. Nimic ieşit din comun în asta 

— Halley face exact acelaşi lucru - dar asta înseamnă că 
impactul cu Pământul se va produce frontal - fireşte, în 
eventualitatea cea mai defavorabilă. Astfel că trebuie să-l 
deviem. Dacă n-o facem, atunci nu numai civilizaţia, dar şi 
specia noastră va fi rasă de pe faţa planetei. 

Propulsorul de masă ATLAS a fost detaşat de Goliath - 
prim plan pe ATLAS, te-aş ruga, David - şi suntem angrenaţi 
acum în misiunea delicată de a-l instala pe Kali. Din fericire, 
gravitația asteroidului este atât de slabă - cam o zecime de 
miime din cea a Pământului - încât ATLAS cântăreşte aici 
doar câteva tone. Nu vă lăsaţi păcăliţi, totuşi. El continuă să 
posede întreaga sa masă şi întregul său moment mecanic. 
Aşa încât trebuie deplasat foarte, foarte lent şi cu mare 
atenţie. Mă credeţi sau nu, principalele scule pentru 
această treabă sunt troliile şi scripeţii desueţi, ancoraţi pe 
Kali. 

În câteva ore, ATLAS va fi gata să-şi aprindă jeturile. 
Fireşte, efectul său asupra lui Kali va fi aproape prea mic 
pentru a fi măsurat - o fracțiune de microgravitaţie. Îmi 
închipui că unii jurnalişti vor spune că va fi ca un şoarece 
care împinge un elefant. Destul de adevărat - dar ATLAS 
poate să continue să împingă zile în şir şi aici, în preajma lui 
Jupiter; nu trebuie decât să-i mişcăm pe Kali cu câţiva 
centimetri pentru ca acesta să rateze ţinta Pământ cu 
câteva mii de kilometri. 

Chiar şi numai o sută ar fi la fel de buni ca un an-lumină. 

27. Repetiţie generală „Un sikh chel! Cum ar fi reacţionat 
strămoşii mei hirsuţi din India faţă de un astfel de apostat? 
Şi dacă ar fi ştiut că mi-am depilat scalpul definitiv - ei bine, 
mi-ar fi trebuit mult noroc ca să scap cu viaţă.” 

Acest gând trecu inevitabil prin mintea lui Robert Singh în 
timp ce-şi aranja pe cap calota strâns mulată, îşi regla 
curelele de strângere şi se asigura că plăcuţele oculare 
excludeau orice urmă de lumină. Pe urmă, într-un întuneric 


şi o linişte desăvârşită, aşteaptă ca automatul secvențial să 
preia iniţiativa. 

Mai întâi se auziră nişte sunete extrem de slabe, atât de 
joase încât aproape că se puteau distinge vibraţiile 
separate. Pornind de la limita inferioară a audibilităţii, 
acestea urcară apoi octavă după octavă, până se pierdură la 
limita superioară, ba chiar dincolo de aceasta, căci deşi 
Singh nu se ostenise niciodată să verifice, era destul de 
sigur că mecanismul urechilor sale nu putea reacţiona 
nicicum la frecvențele care în acel moment erau transmise 
direct creierului său. 

Liniştea reveni iar el aşteptă să înceapă secvenţa mult mai 
complexă a calibrării vizuale. 

La început, o senzaţie de culoare pură. Ar fi putut la fel de 
bine să plutească în centrul unei sfere fără nici o trăsătură 
distinctivă, cu suprafaţa interioară vopsită în roşul cel mai 
aprins. Nu se distingea nici cea mai mică urmă de 
configuraţie sau de structură iar ochii începură să-l doară 
în încercarea de-a găsi ceva. Nu, nu era tocmai corect. 
Ochii nu interveneau câtuşi de puţin în circuit. 

Roşu, portocaliu, galben, verde - culorile obişnuite ale 
curcubeului, dar având o puritate de laser. În continuare, 
nici un fel de imagine - doar un câmp cromatic nealterat. 

În sfârşit, începură să apară imagini. Mai întâi o reţea 
deschisă, ce se umplea rapid cu reticule care deveneau din 
ce în ce mai fine, până când nu se mai puteau distinge. 
Aceasta fu înlocuită de o secvenţă de forme geometrice - 
rotindu-se, extinzându-se, restrângându-se, trecând dintr- 
una în alta. Deşi îşi pierduse în întregime simţul timpului, 
întregul program de calibrare durase mai puţin de un 
minut. Când, pe tăcute, senzaţia de alb complet îl învălui 
asemenea unui viscol antarctic, ştiu că procesul de 
analizare se terminase şi că sistemul de monitorizare al 
instalaţiei Brainman se asigurase că circuitele sale 
neuronale erau corespunzător adaptate pentru a-i 
recepționa semnalele. 


Uneori, deşi foarte rar, un „mesaj de eroare” îi străbătea 
fulgerător câmpul conştiinţei şi trebuia să ia de la capăt 
întreaga secvenţă. De regulă, asta rezolva problema. În caz 
contrar, Singh ştia că nu trebuie să insiste. O dată, când 
avusese nevoie să dobândească în grabă nu ştiu ce 
deprinderi, acţionase comanda manuală în încercarea de a 
depăşi blocajul electronic. Drept „recompensă” se alesese 
cu o etalare de imagini de coşmar, situate întotdeauna 
dincolo de limita puterii lui de înţelegere - ca fosfenele 
rezultate în urma apăsării globilor oculari, dar cu mult mai 
strălucitoare. Până să apuce să acţioneze butonul de 
întrerupere, se pricopsise cu o durere de cap sfâşietoare şi 
ar fi putut fi cu mult mai rău. Alienarea ireversibilă 
provocată de proasta funcţionare a instalaţiilor Brainman 
nu mai era la fel de des întâlnită ca în zilele de început ale 
acestui dispozitiv, dar continua să se întâmple. 

De data aceasta, nu se produse nici un mesaj de eroare 
sau alt semnal de avertizare. Toate circuitele erau în regulă. 
lar el era gata de recepţie. 

Deşi într-un colţ îndepărtat al raţiunii sale ştia că de fapt 
se afla la bordul navei Goliath, căpitanului Singh nu i se 
păru deloc absurd să privească spre propria sa navă în 
vreme ce plutea alături de Kali. Totodată părea cât se poate 
de logic - chiar dacă era logica bizară a unui vis - ca ATLAS 
să fie deja instalat pe asteroid, deşi „ştia” că în realitate era 
încă ataşat de Goliath. 

Detaliile simulării erau atât de bine realizate încât putea 
vedea peticele de rocă golaşă de pe Kali unde jeturile 
scuterului spaţial măturaseră praful vechi de când lumea. 
Asta era foarte adevărat; dar imaginea lui ATLAS şi a 
ciorchinelui său de rezervoare de combustibil aparţinea 
încă viitorului - după toate probabilitățile, urma să apară 
peste câteva zile. Cu ajutorul lui David, toate problemele 
tehnice privind poziţionarea şi ancorarea propulsorului 
masic fuseseră rezolvate şi nu aveau nici un motiv să creadă 


că vor întâmpina dificultăţi în transformarea teoriei în 
practică. 

— Gata pentru începerea derulării, spuse David. Ce punct 
de observaţie preferi? 

— Polul nord al eclipticii. Distanţa: 10 unităţi astronomice. 
Prezintă-mi toate orbitele. 

— Toate? Sunt 54372 de corpuri în câmpul acesta vizual. 

Pauza necesară lui David pentru a-şi verifica datele din 
catalog trecu aproape neobservată! 

— Scuze. Mă gândeam la planetele principale. Şi oricare 
alt corp care intră în limita de o mie de kilometri faţă de 
Kali. Corecţie - mai bine zis, o sută de kilometri. 

Kali şi ATLAS dispărură. Singh privea acum Sistemul Solar 
de undeva de sus, cu orbitele planetelor Saturn, Jupiter, 
Marte, Pământ, Venus şi Mercur vizibile ca nişte linii subţiri, 
strălucitoare. Poziţiile planetelor însele erau indicate cu 
ajutorul unor mici imagini emblematice - Saturn cu inelele 
sale, Jupiter cu centurile, Marte cu o calotă polară mică, 
Pământul ca un ocean vast, Venus ca un astru plin şi alb, 
fără trăsături distinctive, iar Mercur ca un disc cu ciupituri 
ca de vărsat. 

Kali era un craniu. Asta fusese ideea lui David şi nimeni nu 
i-o contestase. Probabil că se uitase la definiţia din 
enciclopedie şi văzuse una din statuile zeiţei indiene a 
distrugerii, purtându-şi colierul sinistru. 

— Centrează pe axa Kali-Pământ. Măreşte imaginea. 
Calculează! 

Acum conştiinţa lui Singh era copleşită de acea fatidică 
secţiune conică - elipsa nenorocirii care conecta poziţiile 
curente ale lui Kali şi a Pământului. 

— Factorul de compresie temporală? 

— Zece la a cincea. 

La viteza aceea, fiecare secundă reprezenta o zi. Kali avea 
să ajungă la Pământ în câteva minute, nu în câteva luni. 

— Încep derularea. 


Planetele începură să se mişte - Mercur accelerând pe 
pista sa, cea mai apropiată de Soare, până şi Saturn cel 
greoi târându-se ca melcul de-a lungul orbitei proprii. 

Kali îşi începu căderea în direcţia Soarelui, continuând să 
se deplaseze numai sub acţiunea gravitaţiei. Dar undeva, în 
câmpul conştiinţei lui Singh, numerele se schimbau cu atâta 
repeziciune încât nu se mai distingeau. Brusc 
numărătoarea ajunse la zero şi, în aceeaşi clipă, David 
anunţă: 

— Aprindere! 

„Ciudat, reflectă Singh, cum unele cuvinte rămâneau în uz 
la mult timp după ce-şi pierduseră contextul iniţial.” 
„Aprindere” avea o vechime de cel puţin un secol, din 
perioada rachetelor chimice. Era imposibil ca jetul care 
asigura propulsia lui ATLAS - sau a oricărui alt vehicul 
spaţial cu rază lungă de acţiune - să poată arde. Era vorba 
de hidrogen pur şi, chiar dacă ar fi fost prezentă o cantitate 
oarecare de oxigen; ar fi fost prea fierbinte pentru 
combustie, care era un fenomen specific temperaturilor 
joase. Orice moleculă de apă ar fi fost separată instantaneu 
în atomii ei componenți. 

Apărură alte numere, unele neschimbate, altele 
modificându-se foarte lent. Cel mai vizibil era afişată 
acceleraţia produsă de ATLAS în această lume fantomatică 
- nişte valori de microgravitaţie asupra unei mase precum 
cea a lui Kali. Şi tot acolo apăreau şi acele diferenţe vitale - 
modificările abia măsurabile imprimate poziţiei şi vitezei 
asteroidului. 

Zilele trecură cu repeziciune. Valorile numerice creşteau 
în mod constant. Mercur parcursese jumătate din 
traiectoria în jurul Soarelui, dar Kali nu prezenta nici acum 
vreun semn vizibil de abatere de la orbita sa naturală. 
Numai valorile crescătoare ale deviaţiilor dovedeau că se 
îndepărta greoi de la traseul său străvechi. 

— Măreşte imaginea de cinci ori, comandă Singh, în 
momentul în care Kali trecu de Marte. Planetele exterioare 


dispărură în timp ce imaginea se mărea; dar efectul produs 
de zilele de accelerare neîntreruptă exercitată de ATLAS 
continua să rămână insesizabil. 

— 'Terminat arderea, anunţă David brusc. (Alt termen din 
copilăria astronauticii!) Numerele care înregistraseră 
impulsul şi acceleraţia scăzură instantaneu la zero. Kali se 
rotea din nou în jurul Soarelui numai datorită gravitaţiei. 

— Măreşte de zece ori. Coboară compresia temporală la o 
mie. 

Acum numai Pământul, Luna şi Kali ocupau câmpul 
conştiinţei lui Singh. La această scară extinsă, asteroidul 
părea să se mişte nu de-a lungul unei eclipse, ci aproape în 
linie dreaptă - o linie care nu era îndreptată spre Pământ. 

Singh ştia foarte bine că nu trebuia să-şi bazeze 
speranţele pe asta. Kali mai avea încă de trecut pe lângă 
Lună şi aceasta - ca un prieten care-şi trădează vechiul 
tovarăş de drum - avea să-i producă orbitei lui Kali o ultimă 
deviere criminală. 

Acum, în această fază finală a întâlnirii, fiecare secundă 
reprezenta trei minute din timpul real. Traiectoria lui Kali 
se curba vizibil în câmpul gravitațional al Lunii - abătându- 
se către Pământ. Dar efectul eforturilor lui ATLAS, deşi 
acestea încetaseră cu „săptămâni” în urmă, era de 
asemenea vizibil. Simularea afişa două orbite: cea iniţială şi 
cea produsă de intervenţia umană. 

— Mărire - zece. Compresie temporală - o sută. Acum o 
secundă era egală cu aproape două minute iar Pământul 
umplea câmpul conştiinţei lui Singh. Doar micul craniu 
rămăsese la aceeaşi dimensiune. Chiar şi la această scară, 
Kali era prea mic ca să prezinte un disc vizibil. 

Pământul virtual părea incredibil de real, sfâşietor de 
frumos. Imposibil de crezut că nu era decât o combinaţie de 
megabiţi organizaţi într-un mod superb! Acolo jos - deşi 
numai în memoria lui David! 

— Se vedeau calota albă sclipitoare a Antarcticii, 
continentul Australia, insula Noua Zeelandă şi coasta 


Chinei. Dar toate acestea erau dominate de albastrul intens 
al Pacificului - cu numai douăzeci de generaţii în urmă, 
acesta reprezenta pentru omenire o provocare la fel de 
măreaţă precum erau astăzi abisurile spaţiului cosmic. 

— Mărire - zece. Menţine imaginea pe Kali. 

Curbura albastră a orizontului era ceţoasă din pricina 
atmosferei, contopindu-se imperceptibil cu întunericul total. 
Kali continua să cadă către el, atras în jos şi totodată 
accelerat de către câmpul gravitațional al Pământului - 
aproape ca şi cum planeta era complice la propria-i 
sinucidere. 

— Apropierea maximă într-un minut. 

Singh îşi concentră atenţia asupra numerelor care 
continuau să clipească la marginea câmpului său vizual. 
Mesajul comunicat de ele era mai precis, deşi mai puţin 
spectaculos, decât cel transmis de imaginea simulată. 
Lucrul cel mai important - distanţa dintre Ka! I şi suprafaţa 
Pământului - continua să scadă. 

Dar viteza de descreştere scădea şi ea. Kali avea nevoie de 
tot mai mult timp ca să străbată fiecare nou kilometru de 
apropiere faţă de Pământ. 

Şi deodată numerele se stabilizară: 

Singh îşi îngădui luxul de-a răsufla uşurat. Kali trecuse de 
punctul de apropiere maximă şi începuse să se îndepărteze. 

ATLAS putea să-şi îndeplinească misiunea. Nu mai 
rămăsese acum decât să se pună în concordanţă lumea 
reală cu cea virtuală. 

28. Aniversarea 

— Nu m-am aşteptat niciodată, spuse Sir Colin, să-mi 
petrec cea de-a o suta aniversare dincolo de orbita lui 
Marte. De fapt, când m-am născut eu, doar un bărbat din 
zece putea spera să atingă această vârstă. Şi o femeie din 
cinci - lucru care întotdeauna mi s-a părut nedrept. 


(Huiduieli amicale din partea celor patru femei membre 
ale echipajului; murmure din partea bărbaţilor. Un „Natura 


ştie cel mai bine” infatuat de la medicul navei, doctorul 
Elisabeth Warden.) 

— Dar iată-mă într-o formă destul de bună, şi aş dori să vă 
mulţumesc tuturor pentru urările de bine. Şi îndeosebi lui 
Sonny, pentru minunatul vin pe care tocmai l-am băut - 
Château Numaiştiucum, 2005! 

— 1905, dom' profesor - nu 2005. Şi ar trebui să mulţumiţi 
programelor culinare, nu mie. 

— Ei bine, tu eşti singura persoană care ştie ce-i în ele. Am 
muri de foame dacă tu ai uita pe ce butoane trebuie să 
apăsăm. 

Nu-i poţi cere unui geolog de o sută de ani să se echipeze 
corespunzător, aşa încât Singh şi Fletcher au verificat de 
două ori costumul spaţial al lui Draker înainte de a-l însoţi 
dincolo de uşa sasului. Mişcarea în imediata vecinătate a lui 
Goliath fusese mult simplificată printr-o relaţie de frânghii, 
legate de nişte vergele înalte de un metru, înfipte în crusta 
externă friabilă a lui Kali. Nava arăta acum ca un păianjen 
în centrul unei plase. 

Cei trei bărbaţi se mişcau cu băgare de seamă, trecându-şi 
câte o mână pe deasupra celeilalte, către un mic scuter 
spaţial minuscul, în apropierea rezervoarelor sferice de 
combustibil aliniate acolo în vederea conectării ulterioare la 
ATLAS. 

— S-ar părea că un nebun a construit o rafinărie de petrol 
pe un asteroid, comentă profesorul când văzu ce reuşiseră 
să realizeze lucrătorii umani ai lui Fletcher, asistați de 
roboţi, într-un timp uluitor de scurt. 

Torin Fletcher, obişnuit să lucreze pe Deimos, era singurul 
care putea manevra cu adevărat un scuter spaţial în 
gravitația şi mai slabă a lui Kali. 

— Să fiţi prudenţi, îi avertizase el pe viitori săi tovarăşi de 
drum. Şi un melc bolnav de artrită ar putea să atingă aici 
viteza de evadare din câmpul gravitațional. Nu avem de 
gând să irosim timp şi masă reactivă ca să vă aducem 
înapoi, în caz că vă decideţi s-o porniţi spre Alpha Centauri. 


Lăsând să iasă nişte jeturi abia vizibile de gaz, el ridică 
scuterul de pe suprafaţa asteroidului şi porni într-o 
călătorie lentă în jurul planetoidului, în vreme ce Draker 
cerceta cu aviditate regiunile lui Kali pe care nu le văzuse 
niciodată până atunci cu ochiul liber. Până acum fusese 
obligat să se bazeze numai pe eşantioane aduse de membrii 
echipajului. Şi, cu toate meritele examinării de la distanţă 
prin intermediul camerelor de luat vederi mobile, aceasta 
nu putea înlocui senzaţia oferită de contactul nemijlocit, 
ajutat de lovituri de ciocan dibace. Draker se plânsese că nu 
se putuse îndepărta niciodată la mai mult de câţiva metri de 
Goliath, deoarece căpitanul Singh refuzase să-şi asume 
astfel de riscuri în privinţa celui mai celebru dintre 
pasagerii săi şi nu avea nici un om în plus pe care să-l 
însărcineze să aibă grijă de el în exteriorul navei („Ca şi 
cum ar fi nevoie să fiu supravegheat!”) Dar aniversarea 
unui centenar anula astfel de obiecţii şi savantul era ca un 
băieţel aflat în prima lui vacanţă departe de casă. 

Scuterul aluneca peste suprafaţa lui Kali la o viteză de 
deplasare pe picioare lejeră - presupunând că un om fi 
putut să meargă pe această micro-planetă. Sir Colin 
continua să cerceteze cu privirea, ca un radar de căutare 
străvechi, dintr-o parte a orizontului în cealaltă (uneori asta 
însemna doar cincizeci de metri cu totul), mormăind din 
când în când doar pentru sine. După mai puţin de cinci 
minute, ajunseseră la antipod. Goliath şi ATLAS erau 
amândouă ascunse în spatele lui Kali când Draker întrebă: 

— Am putea opri aici? Aş vrea să cobor. 

— Desigur. Dar vă vom lega cu o, sfoară, în caz că trebuie 
să vă tragem înapoi. 

Geologul pufni dispreţuitor, dar se supuse acestei umilinţe. 
Apoi se înălţă uşurel de pe scuterul rămas acum nemişcat şi 
îşi dădu drumul în cădere liberă. 

Nu era prea uşor să-ţi dai seama dacă într-adevăr cădea în 
această gravitație minusculă. Trecură aproape două minute 
până să se prăbuşească pe Kali, de la o înălţime de un 


metru întreg, mişcându-se cu o viteză abia vizibilă cu ochiul 
liber. 

Colin Draker păşise pe mulţi asteroizi. Uneori, ca în cazul 
unor giganţi precum Ceres, era uşor să simţi că forţa 
gravitaţională te trăgea în jos, chiar dacă foarte slab. Aici 
era nevoie de o imaginaţie extrem de bogată; la cea mai 
mică mişcare, Kali îşi putea slăbi strânsoarea gravitaţională. 

Şi totuşi se afla, în sfârşit şi indiscutabil, pe cel mai faimos 
- sau infam - asteroid din întreaga istorie. Cu toată cultura 
sa ştiinţifică, Draker accepta cu greutate faptul că acest 
mărunt şi diform fragment de deşeu cosmic reprezenta un 
pericol mai mare pentru omenire decât toate focoasele 
nucleare acumulate în timpul epocii nebuniei nucleare. 

Rotaţia rapidă a lui Kali îi purta către noapte şi în timp ce 
ochii li se adaptau văzură cum stelele apăreau în jurul lor - 
în exact aceleaşi configurații în care le-ar fi văzut şi nişte 
observatori aflaţi pe Pământ, căci se aflau totuşi atât de 
aproape de planeta natală încât Universul îndepărtat părea 
complet neschimbat. Cu toate acestea, undeva jos pe cer se 
afla un obiect neobişnuit şi surprinzător - o stea de un 
galben strălucitor care nu era, ca toate celelalte stele, un 
punct luminos lipsit de dimensiuni. 

— Priviţi, spuse Sir Colin. Acolo există ceva ce n-o să vedeţi 
niciodată de pe Pământ - şi nici de pe Marte. 

— Despre ce-i vorba? Întrebă Fletcher. Ăla-i Saturn. 

— Bineînţeles că e Saturn, dar uitaţi-vă cu atenţie. Cu 
mare atenţie. 

— Aha, îi văd inelele! 

— Nu tocmai; ţi se pare doar că le vezi. Ele sunt la limita 
vizibilităţii. Dar ochii tăi detectează ceva ciudat şi, deoarece 
ştii la ce te uiţi, memoria completează detaliile. Acum ştiţi 
de ce Saturn i-a dat atât de multă bătaie de cap lui Galilei. 
Telescoapele sale slabe îi arătau că era ceva ciudat în 
legătură cu planeta asta, dar cine s-ar fi putut gândi la nişte 
inele? Pe urmă, acestea s-au întors cu muchia spre Pământ 


şi au dispărut, aşa încât a crezut că l-a înşelat privirea. N-a 
ştiut niciodată cu adevărat la ce se uita. 

Preţ de o clipă cei trei priviră în tăcere înălţarea lui 
Saturn, în vreme ce Kali se rotea prin noaptea sa scurtă, şi 
se întrebară cât de mult se puteau încrede în mesajele 
transmise de ochii lor. Apoi Fletcher spuse pe un ton liniştit: 

— Întoarceţi-vă la bord, domnule profesor. Mai avem cale 
lungă de străbătut. N-am făcut decât jumătate din ocolul 
acestei lumi. 

În următoarele cinci minute, parcurseră cea mai mare 
parte a jumătăţii rămase, făcând să răsară din nou Soarele 
mic dar încă orbitor. Scuterul aluneca în sus panta unei 
moviliţe când Draker observă ceva aproape incredibil. La 
doar câteva zeci de metri depărtare (căpătase experienţă 
acum în aprecierea distanțelor) se afla o pată intensă de 
culoare pe întinderea de cărbune. 

— Stop! 'Ţipă el. Ce-i aia? 

Cei doi însoțitori se uitară în direcţia indicată de el, apoi 
din nou la profesor. 

— Eu nu văd nimic, spuse căpitanul. 

— Probabil vreo imagine remanentă după examinarea 
îndelungată a lui Saturn. Ochii nu vi s-au adaptat la lumina 
zilei, opină Fletcher. 

— Da' ce-aţi orbit? Priviţi! 

— Mai bine să-i facem pe plac bietului om, spuse Fletcher. 
Poate să devină violent - şi nu vrem să se întâmple una ca 
asta, nu-i aşa? 

Cu o abilitate înnăscută, el roti scuterul în jurul axei, în 
vreme ce Draker privea cuprins de o uimire mută. Câteva 
clipe mai târziu, uluiala geologului se transformă în 
incredulitate. „Simt că înnebunesc”, îşi spuse el. 

Înălţată în vârful unei tije zvelte, la o jumătate de metru de 
suprafaţa pustie a lui Kali, se afla o floare mare şi aurie. 

Într-o străfulgerare de logică iraţională, Draker se pomeni 
trecând rapid prin următoarea secvenţă: (1) Visez, (2) Cum 
aş putea să-mi cer scuze faţă de doctorul Wijeratne? (3) Nu 


arată a fi din cale-afară de extraterestră. (4) Aş fi vrut să 
ştiu mai multă botanică, (5) Ce bine că s-a gândit cineva să-i 
ataşeze o plăcuţă de identificare. 

— Ticăloşilor! Preţ de o clipă m-aţi păcălit! A fost ideea lui 
Rani? 

— Bineînţeles, spuse râzând Singh. Dar după cum veţi 
vedea, am semnat cu toţi felicitarea. Şi puteţi să-i mulţumiţi 
lui Sonny că a reuşit să facă ceva atât de frumos din 
bucăţelele răzlețe de hârtie şi plastic pe care le-a putut 
găsi. 

Încă mai râdeau în hohote la întoarcerea pe Goliath cu 
descoperirea lor uluitoare - într-o formă mult mai bună, 
remarcă Robert Singh, decât supraviețuitorii echipajului lui 
Magellan, după ocolul planetei lor. Scurta excursie le 
îngăduise tuturor să se relaxeze şi să uite, preţ de o clipă, 
de responsabilităţile lor copleşitoare. 

Iar asta nu avea cum să le dăuneze. Era ultima oară când 
mai aveau prilejul să se relaxeze pe Kali. 

29. ASTROPOL.. 

Directorul ASTROPOL.-ului văzuse multe dintre planetele şi 
oraşele ocupate de oameni şi credea că nu-l mai putea 
surprinde nimic. Totuşi, aflat acum în elegantul său cartier 
general din Geneva, se holba neîncrezător la inspectorul 
său general. 

— Eşti sigur? Întrebă el. 

— Totul se verifică. Bineînţeles, am fost bănuitori - 
trădările sunt foarte, foarte rare şi ne-am temut să nu fie 
cumva vorba de o farsă. Dar scanarea profundă a creierului 
a confirmat. 

— Nu există nici o posibilitate ca scanarea să inducă în 
eroare? Avem de-a face cu experţi. 

— Nu-s mai buni decât ai noştri. Iar cercetările ulterioare 
pe Deimos au lămurit definitiv problema. Ştim cine a făcut- 
o. Bineînţeles, se află sub microsupraveghere. 

— Când va ajunge la ei mesajul de avertizare? 


Inspectorul general se uită la ceasul de mână, care putea 
afişa douăzeci de zone orare de pe trei planete diferite. 

— Deja l-au primit - dar se află de cealaltă parte a Soarelui 
şi nu putem primi confirmarea decât peste o oră. Mă tem că 
s-ar putea să fie prea târziu. Dacă totul a mers conform 
programării, secvenţa de aprindere trebuia să înceapă de 
acum patruzeci de minute. Noi nu mai putem face nimic - 
decât să aşteptăm. 

— Mie tot nu-mi vine să cred. De ce a trebuit să facă 
cineva una ca asta, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Păi, tocmai de-aia: în numele lui Dumnezeu. 

30. Sabotajul. 

La ora H minus treizeci de minute, Goliath se depărtase de 
Kali pentru a se plasa la o distanţă sigură de jetul lui ATLAS. 
Toate verificările de sistem fuseseră satisfăcătoare. Acum 
trebuie aşteptat până când rotația asteroidului aducea 
propulsorul masic în poziţia perfectă pentru a se declanşa 
ciclul de ardere. 

Căpitanul Sigh şi echipajul său epuizat nu se aşteptau la 
nimic spectaculos. Jetul de plasmă al motorului lui ATLAS 
avea să fie mult prea fierbinte ca să producă prea multă 
radiaţie vizibilă. Numai analiza telemetrică avea să 
confirme că aprinderea fusese declanşată şi că asteroidul 
Kali nu mai era o forţă distructivă impecabilă, complet 
independentă de puterea de influenţă a omului. 

„Mă întreb, reflectă Sir Colin Draker, câţi dintre aceşti 
tinerei ştiu că toată povestea asta cu numărătoarea inversă 
a fost inventată de un regizor german, acum aproape două 
secole, cu ocazia primului film despre spaţiu, care nu era o 
fantezie pură.” 

Acum realitatea copiase ficţiunea, şi era greu de imaginat 
vreo misiune spaţială care să înceapă fără ca un om - sau o 
maşină - să numere invers. 

Se auziră câteva ovaţii scurte şi un ropot reţinut de 
aplauze, în momentul în care şirul de zerouri de pe afişajul 
accelerometrului începu să se schimbe. În cabina de 


comandă domnea mai curând un sentiment de uşurare 
decât de exaltare. Deşi Kali începea să se mişte, numai 
instrumentele sensibile puteau detecta modificarea 
microscopică a vitezei sale. Motorul ATLAS-ului trebuia să 
acţioneze zile sau săptămâni în şir până când victoria avea 
să fie asigurată. Din pricina rotației lui Kali, impulsul nu 
putea fi aplicat decât în zece la sută din timpul total, atâtea 
timp cât ATLAS era aliniat corect. Nu era deloc simplu să 
manevrezi un vehicul rotitor cu un motor aflat în poziţie 
fixă. 

O microgravitaţie, două microgravitaţii - greoi, enorma 
masă a asteroidului începea să reacționeze. Cineva care ar 
fi stat pe el - în măsura în care cineva ar fi putut să stea pe 
Kali - n-ar fi observat nici cea mai mică modificare, deşi 
poate că ar fi simţit o vibraţie în tălpi şi ar fi băgat de seamă 
norii de praf aruncaţi în spaţiu. Kali se scutura ca un câine 
proaspăt ieşit din apă. 

Şi deodată, în mod incredibil, numerele reveniră la zero. 
Câteva secunde mai târziu, răsunară simultan trei alarme 
sonore. 

Toată lumea le ignoră; nu se mai putea face nimic. Toţi 
ochii erau fixaţi asupra lui Kali - şi a acceleratorului ATLAS. 

Marile rezervoare de combustibil se desfăceau ca nişte 
flori într-un film redat cu încetinitorul, împrăştiind în neant 
miile de tone de masă reactivă care ar fi putut salva 
Pământul. Fuioare de vapori alunecară peste faţa 
asteroidului, învăluindu-i suprafaţa accidentată într-o 
atmosferă evanescentă. 

Apoi Kali îşi continuă inexorabil drumul. 

31. Scenariul. 

Până la o primă aproximaţie, era vorba de o problemă 
elementară de dinamică. Masa lui Kali era cunoscută cu o 
toleranţă de 1% iar viteza pe care ar fi trebuit s-o aibă la 
întâlnirea cu Pământul era cunoscută cu douăsprezece 
zecimale exacte. Orice elev ar fi putut să calculeze valoarea 
1/2 MV2 a energiei rezultate şi să o transforme în 


megatone de explozibil. Rezultatul era o cantitate 
inimaginabilă de două milioane de milioane de tone -o 
valoare care rămânea lipsită de sens şi când era exprimată 
ca un miliard de ori bomba care distrusese Hiroshima. lar 
marea necunoscută a ecuaţiei, de care puteau să depindă 
milioane de vieţi, era punctul de impact. Cu cât Kali se 
apropia mai mult, cu atât mai mici erau limitele de eroare, 
dar abia cu câteva zile înainte de întâlnire punctul de 
ciocnire putea fi localizat cu o marjă mai mică de o mie de 
kilometri - o estimare despre care mulţi erau de părere că 
era mai mult decât inutilă. 

În tot cazul, probabil că avea să fie undeva într-un ocean, 
căci trei sferturi din suprafaţa Pământului era acoperită de 
apă. Scenariile cele mai optimiste presupuneau un impact 
în mijlocul Oceanului Pacific; ar fi fost timp ca insulele mai 
mici să fie evacuate înainte ca valurile înalte de un 
kilometru să le şteargă de pe hartă. 

Desigur, în cazul în care Kali ateriza pe uscat, nu rămânea 
nici o speranţă pentru oricine s-ar fi aflat pe o rază de 
câteva sute de kilometri. Ar fi fost vaporizaţi instantaneu. 
Iar în decurs de câteva minute toate clădirile de pe o 
întindere egală cu un continent ar fi fost culcate la pământ 
de unda de şoc. Chiar şi adăposturile subterane s-ar fi 
prăbuşit probabil, deşi s-ar fi putut ca unii supraviețuitori 
norocoşi să-şi facă loc printre dărâmături. 

Dar oare ar fi fost ei cu adevărat norocoşi? Pentru a mia 
oară mediile de informare repetau întrebarea formulată de 
scriitorii din secolul XX în privinţa războiului termonuclear: 
„Îi vor invidia oare cei vii pe cei dispăruţi?” 

Nu era exclus ca aşa să stea lucrurile. Efectele secundare 
ale impactului s-ar putea să fie chiar mai rele decât 
consecinţele imediate, căci bolta cerească ar urma să fie 
înnegrită de fum luni în şir, poate chiar ani. Cea mai mare 
parte a vegetației planetei, şi probabil şi animalele rămase 
încă în viaţă, nu vor putea supravieţui lipsei luminii solare, 
iar ploaia va fi saturată de acid azotic produs atunci când 


bolidul va fi incendiat megatonele de oxigen şi de azot din 
straturile inferioare ale atmosferei. 

Chiar şi cu ajutorul celor mai avansate tehnologii, era 
probabil ca Pământul să rămână timp de decenii o planetă 
nelocuibilă, şi cine ar mai fi fost dispus să trăiască pe o 
planetă devastată? Singurul loc sigur era în spaţiu. 

Dar puţini erau aceia pentru care acest drum nu era 
închis. Nu existau nave suficiente pentru a transporta fie şi 
o mică parte a rasei umane măcar pe Lună - şi n-ar fi avut 
prea mult rost o astfel de întreprindere. Ar fi fost extrem de 
dificil să se aranjeze ca aşezămintele lunare să ofere 
găzduire pentru mai mult de câteva sute de mii de musafiri 
neaşteptaţi. 

Aşa cum făcuse pentru aproape toate cele circa două sute 
cincizeci de miliarde de fiinţe umane care au trăit vreodată. 
Pământul avea să fie şi de data asta atât leagăn, cât şi 
mormânt. 

VI 

32. Înţelepciunea lui David. 

Căpitanul Singh stătea singur în cabina sa spațioasă, 
dotată cu toate cele necesare, care-i servise drept casă un 
timp mai îndelungat decât oricare alt loc din Sistemul Solar. 
Era şi acum buimăcit, dar avertismentul primit de la 
ASTROPOL, cu toate că fusese tardiv, reuşise întrucâtva să 
amelioreze starea de spirit la bordul navei. Nu foarte mult, 
dar orice contribuţie, cât de mică, era binevenită. 

Cel puţin nu fusese vina lor; ei îşi făcuseră datoria. Şi cine 
şi-ar fi putut imagina că nişte fanatici religioşi ar fi fost în 
stare să dorească distrugerea Pământului? 

Acum când era obligat să se gândească la ceea ce înainte 
părea de neconceput, poate că nici nu mai era atât de 
uluitor, la urma urmei. Aproape în fiecare deceniu, de-a 
lungul întregii istorii a omenirii, profeţi auto-proclamaţi au 
tot prezis că sfârşitul lumii va veni la o anumită dată. Ceea 
ce era într-adevăr uluitor - şi te făcea să-ţi pierzi speranţele 
în sănătatea mintală a speciei - era faptul că de obicei 


reuşeau să strângă mii de aderenţi, care-şi vindeau toate 
bunurile, inutile de-acum încolo, şi aşteptau într-un loc 
anume desemnat să fie luaţi la ceruri. 

Deşi mulţi dintre aceşti „milenarieni” fuseseră nişte 
impostori, majoritatea credeau cu sinceritate în propriile 
preziceri. Şi dacă ar fi avut puterea, se poate pune la 
îndoială că, în cazul în care Dumnezeu ar fi refuzat să 
coopereze, ar fi aranjat lucrurile astfel încât să li se 
împlinească profeţiile? 

Ei bine, renăscuţii, cu excelentele lor resurse tehnologice, 
aveau într-adevăr o astfel de putere. Nu era nevoie decât 
de câteva kilograme de explozibil, de un software extrem de 
inteligent şi de nişte complici pe Deimos. Chiar şi numai 
unul ar fi fost suficient. 

Ce păcat, reflectă Singh cu regret, că informatorul îşi 
amânase destăinuirea până când fusese prea târziu. Poate 
că a făcut-o deliberat - o tentativă de a împăca şi capra şi 
varza: „Mi-am liniştit conştiinţa, dar nu mi-am trădat 
religia.” 

Ce mai conta acum? Căpitanul Singh îşi abătu gândurile 
de la regretele inutile. Nimic nu mai putea schimba trecutul 
şi acum trebuia să-şi încheie pacea personală cu Universul. 

Pierduse bătălia de salvare a planetei sale natale. Faptul 
că el se afla acum în perfectă siguranţă îl făcea într-un fel 
să se simtă şi mai rău; Goliath era ferit de orice fel de 
pericol şi mai avea combustibil din belşug ca să se alăture 
supravieţuitorilor zguduiţi ai omenirii de pe Lună şi de pe 
Marte. 

Ei bine, inima lui era pe Marte, dar unii dintre membrii 
echipajului îşi aveau fiinţele iubite pe Lună. Va trebui să 
supună la vot. 

Regulamentul de funcţionare al navei nu luase în calcul o 
asemenea situaţie. 

— Eu tot nu înţeleg, spuse inginerul şef Morgan, de ce 
fitilul acela de explozibil nu a fost descoperit la verificarea 
de dinaintea zborului? 


— Pentru că a fost uşor de ascuns - şi nimănui nu i-ar fi 
trecut prin minte să caute o asemenea chestie, spuse 
adjunctul său. Ceea ce mă surprinde este că există fanatici 
de-ai renăscuţilor pe Marte. 

— Dar de ce au făcut-o? Nu pot să cred că nebunii ăştia de 
crislamişti chiar ar vrea să distrugă Pământul. 

— Nu le poţi contrazice logica - dacă le accepţi premisele. 
Dumnezeu-Allah ne pune la încercare iar noi nu trebuie să 
ne amestecăm. În cazul în care Kali ratează ţinta - excelent. 
Dacă n-o ratează - ei bine, asta face parte din planul Lui 
mai mare. Poate că am încurcat lucrurile în privinţa 
Pământului într-un asemenea hal încât e timpul s-o luăm de 
la capăt. Îţi aminteşti de butada aceea mai veche a lui 
Țiolkovski: „Pământul este leagănul omenirii, dar nu poţi să 
trăieşti veşnic într-un leagăn.” Kali s-ar putea să fie o aluzie 
delicată că a sosit timpul să plecăm. 

— Curat aluzie! 

Căpitanul ridică mâna, solicitând linişte. 

— Singura întrebare importantă acum este: Luna sau 
Marte? Amândouă vor avea nevoie de noi. Nu vreau să vă 
influenţez - fapt ce nu era câtuşi de puţin adevărat; toată 
lumea ştia unde voia să meargă - aşa încât aş vrea să ştiu 
mai întâi care vă este părerea. 

Primul „tur de scrutin” s-a încheiat cu balotaj: Marte 9, 
Lună 9, „nu ştiu” 1 şi o abţinere din partea căpitanului. 

Fiecare din tabere încerca să-l atragă de partea ei pe 
singurul „nu ştiu” - Stewardul navei, Sonny Gilbert, care 
trăia de atâta vreme pe Goliath încât nu mai cunoştea un alt 
cămin - când David se trezi rostind: 

— Există o alternativă. 

— Ce vrei să spui? Întrebă căpitanul Singh, puţin cam 
repezit. 

— Pare evident. Cu toate că ATLAS a fost distrus, mai 
avem 0 şansă de a salva Pământul - dacă îl folosim pe 
Goliath ca propulsor de masă. Conform calculelor mele, ca 
să-l deviem pe Kali mai avem suficient combustibil în 


propriile noastre rezervoare şi în cele pe care le-am 
amplasat acolo. Dar trebuie să începem propulsia imediat. 
Cu cât aşteptăm mai mult, cu atât scade probabilitatea de 
reuşită. Acum este de 95%. 

Urmă un moment de linişte buimacă în cabina de 
comandă, în vreme ce toţi îşi puneau întrebarea: „Cum de 
nu m-am gândit?” - ca să ajungă imediat la răspuns. 

David reuşise să nu-şi piardă capul - dacă se putea folosi şi 
o expresie atât de improprie - în timp ce oamenii din jurul 
său se aflau într-o stare de şoc. Faptul că era o „persoană 
recunoscută de lege (şi non-umană)” avea unele avantaje. 
Totuşi, David nu putea cunoaşte nici dragostea şi nici 
teama. El va continua să gândească logic chiar dacă asta 
însemna condamnarea la distrugere. 

33. Salvarea 

— Avem noroc, raportă Torin Fletcher. 

— Păi, cam aveam nevoie de aşa ceva! Continuă. 

— Încărcătura explozivă a fost aranjată să distrugă 
complet generatorul de fuziune şi propulsoarele şi şi-a atins 
scopul. Dacă am fi fost pe Deimos, le-aş fi putut repara, dar 
aici nu. Pe urmă şocul a spart primele două rezervoare, aşa 
încât am pierdut treizeci de kilotone de combustibil. Dar 
supapele de blocare din conducta de admisie au făcut exact 
ceea ce trebuia să facă, aşa că restul hidrogenului e intact. 

Pentru prima oară în ultimele ore, Robert Singh îndrăzni 
să spere. Dar tot mai rămâneau o mulţime de probleme de 
rezolvat şi o cantitate enormă de muncă de efectuat. 
Goliath trebuia adus într-o poziţie corespunzătoare faţă de 
Kali iar în jurul său trebuia construită un soi de schelărie 
pentru a-i putea transmite asteroidului impulsul necesar. 
Fletcher îşi programase deja roboții constructori să se 
ocupe de această problemă, folosind grinzile şi traversele 
recuperabile de la ATLAS. 

— E cea mai ciudată treabă pe care-am făcut-o vreodată, 
spuse el. Mă-ntreb ce-ar fi zis cei ce lucrau cândva la 


Kennedy dac-ar fi văzut o rampă susţinând o astronavă cu 
susul în jos? 

— Cum poţi să-ţi dai seama de chestia asta la Goliath? Se 
auzi replica destul de puţin amabilă a lui Sir Colin Draker. 
N-am ştiut niciodată sigur care-i capul şi care-i coada. La o 
rachetă din secolul douăzeci îţi puteai da seama dacă vine 
sau se duce numai uitându-te la ea. Mai fă asta şi acum 
dacă poţi. 

Oricât de bizar ar fi părut rezultatul pentru oricine în 
afară de un inginer astronaut, Torin Fletcher era pe bună 
dreptate mândru de realizarea sa. Chiar şi într-un câmp 
gravitațional slab ca al lui Kali, misiunea fusese aproape 
imposibilă. Era adevărat că un rezervor de combustibil de 
zece mii de tone „cântărea” aici mai puţin de o tonă şi putea 
fi ridicat - încet! 

— La locul dorit cu un sistem de scripeţi ridicol de mic. 
Dar din momentul în care astfel de mase uriaşe erau puse 
în mişcare, ele deveneau potenţial mortale pentru fiinţele ai 
căror muşchi şi instincte se dezvoltaseră într-un mediu 
complet diferit. Era greu de crezut că un obiect aflat în 
deplasare lentă putea fi absolut de neoprit şi capabil să-i 
aplatizeze pe cei care nu reuşeau să-l evite la timp. 

Mulțumită unei combinaţii de îndemânare şi noroc, nu s-au 
produs accidente grave. Fiecare mişcare a fost repetată cu 
grijă într-o simulare de realitate virtuală, pentru evitarea 
oricăror surprize, până când Fletcher a anunţat: „Suntem 
gata de pornire.” 

În mod inevitabil, în timpul celei de-a doua numărători 
inverse domnea o senzaţie de deja vu. lar de data asta, se 
făcea simțită şi presimţirea pericolului. Dacă ceva nu 
mergea cum trebuia, nu s-ar mai fi aflat la distanţă sigură 
de locul accidentului. Aveau să ia parte la el, deşi probabil 
că n-aveau să-şi dea seama. 

Trecuseră săptămâni de când Goliath se trezise cu. 
Adevărat la viaţă iar cei aflaţi la bord au simţit vibrația 
caracteristică a motorului cu plasmă reglat la putere de 


propulsie maximă. Deşi părea uşoară şi distantă, aceasta nu 
putea fi ignorată - mai ales atunci când, la intervale 
regulate, atingea o frecvenţă de rezonanţă cu structura lui 
Goliath şi întreg ansamblul navei se cutremura preţ de 
câteva clipe. 

Valoarea de pe afişajul accelerometrului a crescut lent de 
la zero la puţin peste o microgravitaţie, în timp ce impulsul 
a urcat la o valoare maximă de siguranţă. Masa de un 
miliard de tone a lui Kali era uşor perturbată. În fiecare zi, 
viteza sa avea să se schimbe cu aproape un metru pe 
secundă şi asteroidul avea să fie deviat de la traiectoria sa 
iniţială cu patruzeci de kilometri. Valori minuscule, la scara 
vitezelor şi distanțelor cosmice, dar suficiente pentru a 
însemna diferenţa dintre viaţă şi moarte pentru milioane de 
oameni aflaţi pe îndepărtata planetă Pământ. 

Din nefericire, Goliath nu putea acţiona efectiv decât 
treizeci de minute din ziua scurtă de patru ore a lui Kali; 
dacă acest interval s-ar fi prelungit, mişcarea de rotaţie în 
jurul axei a asteroidului ar fi început să neutralizeze ceea 
ce se realizase anterior. Era o limitare exasperantă, dar în 
privinţa asta nu se putea face nimic. 

Căpitanul Singh aşteptă să se termine prima perioadă de 
aplicare a impulsului înainte de-a transmite mesajul pe care 
îl aştepta toată lumea. 

— Goliath raportează. Am început cu succes manevra de 
perturbare. Toate sistemele funcţionează normal. Noapte 
bună. 

Apoi îi transferă comanda navei lui David, ca să se poată 
bucura de primul somn cât de cât normal de la dispariţia lui 
ATLAS. La puţin timp după ce adormise, visă că o nouă zi 
începuse pe Kali şi că propulsorul lui Goliath funcţiona 
exact aşa cum fusese planificat. 

Se trezi, descoperi că nu era un vis şi imediat adormi la 
loc. 

34. Plan de rezervă. 


Deşi venerabilul avion spaţial, denumit şi acum tot Air 
Force One, avea mai mulţi ani decât majoritatea femeilor şi 
bărbaţilor aşezaţi în jurul mesei de conferinţe din salonul 
său istoric, el fusese întreţinut cu grijă şi dragoste astfel că 
acum era perfect operaţional. Cu toate acestea, era folosit 
arareori şi aceasta era prima oară când membrii Consiliului 
Mondial se aflau cu toţii la bordul lui în acelaşi timp. 
Tehnocraţii care erau creierele umane ale planetei îşi 
desfăşurau în mod normal afacerile prin intermediul 
circuitelor pentru teleconferinţe; numai că aceasta nu era o 
situaţie normală şi niciodată până atunci nu mai fuseseră 
confruntaţi cu o responsabilitate atât de copleşitoare. 

— Aţi primit cu toţii rezumatul raportului întocmit de 
echipa mea tehnică, spuse directorul general, responsabil 
totodată cu problemele energetice. N-a fost uşor să se 
găsească schiţele genistice - majoritatea au fost distruse în 
mod deliberat. Totuşi, principiile generale sunt bine 
cunoscute iar Muzeul Imperial de Război din Londra (n-am 
auzit niciodată de el) are un model de douăzeci de 
megatone complet - cu focosul scos, fireşte. Nu-i nici o 
problemă să construim un model mărit, dacă vom reuşi să 
strângem materialele la timp. Ce zic Resursele? 

— Cu tritiul e simplu. Dar plutoniul şi uraniul U235 pentru 
armament. Nimeni n-a mai avut nevoie de ele de când am 
încetat să folosim explozibilii nucleari în minerit. 

— Cum e cu ideea de-a face săpături în câteva dintre 
depozitele de deşeuri şi reactoarele îngropate? 

— Am studiat problema, dar ar fi prea multă bătaie de cap 
să sortăm toate acele amestecuri vrăjitoreşti. Va trebui s-o 
luăm de la zero. 

— Dar puteţi s-o faceţi, nu? 

— Pur şi simplu nu ştiu, ţinând cont de timpul pe care-l 
avem la dispoziţie. Facem tot ce putem. 

— Ei bine, va trebui să presupunem că e suficient şi-atât. 
Mai rămâne sistemul de livrare. Transportul? 


— Destul de simplu. Cel mai mic dintre transportoarele de 
mărfuri va putea să facă treaba asta - în sistem automat, 
desigur. Deşi alternativa ar fi putut să-i tenteze pe unii 
dintre strămoşii mei kamikaze. 

— Înseamnă că ne-a mai rămas o singură decizie de luat. 
Merită să încercăm sau nu facem decât să agravăm 
lucrurile? Dacă am putea să-l lovim pe Kali cu o mie de 
megatone, l-am despica în două fragmente. Dacă acţionăm 
la momentul oportun, mişcarea asteroidului va provoca 
separarea acestora, aşa încât amândouă vor trece pe lângă 
Pământ fără să-l nimerească. Sau o să-l atingă numai una 
dintre jumătăţi şi tot o să salvăm câteva milioane de vieţi. 

Pe de altă parte, e posibil să transformăm asteroidul într- 
un conglomerat de schije care să continue să se deplaseze 
pe aceeaşi orbită. Multe dintre ele vor arde în atmosferă, 
altele nu. Cum e mai bine: o singură megacatastrofă într-un 
singur loc, sau sute de catastrofe mai mici, ţinând cont că 
fragmentele se vor împrăştia pe tot cuprinsul unei 
emisfere? Indiferent care emisferă va fi aia. 

Opt oameni reflectau în tăcere la soarta Pământului. Apoi, 
unul dintre ei întrebă: 

— Cât timp avem înainte de-a trebui să decidem? 

— Vom şti în decurs de alte cincizeci de zile dacă Goliath a 
reuşit să-l devieze pe Kali. Dar până atunci nu putem sta cu 
mâinile în sân. Dacă Operaţiunea IZBĂVIREA eşuează, va fi 
prea târziu să mai putem face ceva. Eu propun să lansăm 
racheta cât mai curând posibil. Putem oricând anula 
misiunea dacă se dovedeşte inutilă. Să supunem la vot. 

Încet, toate mâinile se ridicară, în afară de una. 

— Da, observ că Juridicul are nişte reţineri, nu? 

— Aş dori să lămurim câteva aspecte. În primul rând, va fi 
nevoie de un referendum mondial: subiectul cade sub 
incidenţa Amendamentului privind Drepturile Omului. Din 
fericire, e timp suficient pentru asta. 

A doua problemă poate părea lipsită de importanţă prin 
comparaţie cu supraviețuirea majorităţii rasei umane. Dar 


dacă va trebui să-l distrugem pe Kali, va reuşi Goliath să 
ajungă la timp la o distanţă sigură? 

— Cu siguranţă. Vor fi avertizaţi din timp. Fireşte, nu 
putem garanta siguranţă absolută - chiar şi la un milion de 
kilometri distanţă se poate produce un accident nefericit. 
Dar pericolul va fi neglijabil dacă nava pleacă în direcţia din 
care se apropie racheta. Toate fragmentele rezultate în 
urma exploziei vor fi aruncate în cealaltă direcţie. 

— Asta mă mai linişteşte. Aveţi şi votul meu. Tot mai sper 
ca întreaga stratagemă să nu fie necesară, dar ar însemna 
să ne neglijăm îndatoririle dacă am ezita să obţinem o poliţă 
de asigurare pentru planeta Pământ. 

35. Ilzbăvirea. 

Fiinţele umane nu pot rămâne vreme îndelungată într-o 
stare de criză perpetuă; planeta de origine a omenirii 
revenise rapid la o aparenţă normală. Nimeni nu-şi făcea cu 
adevărat griji - sau nu îndrăznea să-şi facă griji - că era 
posibil ca operaţiunea botezată rapid de mediile de 
informare IZBĂVIREA să eşueze. 

Era adevărat că planurile pe termen lung fuseseră 
îngheţate şi că majoritatea afacerilor publice şi private se 
desfăşurau de la o zi la alta. Dar senzaţia dezastrului 
iminent se risipise şi rata sinuciderilor scăzuse chiar sub 
valoarea normală, acum când se părea că, la urma urmelor, 
avea să existe un mâine. 

La bordul lui Goliath, viaţa se stabilizase până la starea de 
rutină constantă. La fiecare mişcare de revoluţie a lui Kali, 
valoarea maximă a impulsului era aplicată timp de treizeci 
de minute, împingând de fiecare dată asteroidul ceva mai 
departe de traiectoria sa iniţială. Pe Pământ, rezultatul 
fiecărei reprize de propulsie era anunţat imediat în toate 
buletinele de ştiri. Tradiţionalele hărţi meteorologice 
fuseseră înlocuite ca prioritate de diagramele ce prezentau 
orbita curentă a lui Kali, continuând să atingă Pământul, 
alături de cea dorită, trecând departe de planetă. 


Data când omenirea se putea aştepta să răsufle uşurată 
fusese anunţată cu mult timp înainte şi, pe măsură ce ea se 
apropia, toate celelalte îndeletniciri încetau. Au fost 
menținute numai serviciile de importanţă vitală - până în 
momentul în care SPACEGUARD a anunţat vestea aşteptată 
cu înfrigurare că asteroidul Kali avea să atingă în treacăt 
straturile exterioare ale atmosferei, fără vreun alt efect în 
afară de un joc de artificii spectaculos. 

Manifestările de recunoştinţă au fost spontane şi de 
proporţii planetare. Probabil că nu a rămas nici o fiinţă 
umană pe întreaga planetă care să nu participe într-un fel 
sau altul. Bineînţeles că Goliath a fost bombardat cu mesaje 
de felicitare. 

Ele au fost primite cu recunoştinţă, dar căpitanul Robert 
Singh şi echipajul său nu erau încă pregătiţi să răsufle 
uşuraţi. 

Atingerea în treacăt a atmosferei nu era îndeajuns de 
liniştitoare. Goliath intenţiona să-şi continue acţiunea 
asupra lui Kali până când acesta îşi va rata ţinta cu cel puţin 
o mie de kilometri. 

Abia atunci victoria avea să fie absolut sigură. 

36. Anomalia. 

Kali pătrunsese demult în interiorul orbitei lui Marte, 
continuând să accelereze pe măsură ce se apropia de 
Soare, când David raportă prima anomalie. Ea apăru în 
timpul uneia din perioadele de repaus, cu câteva minute 
înainte de momentul când Goliath trebuia să înceapă din 
nou să aplice forţa de propulsie. 

— Ofiţerul de serviciu, spuse computerul. Am detectat o 
uşoară accelerare. O microgravitaţie şi două zecimi. 

— Imposibil! 

— Unu virgulă cinci acum, continuă David imperturbabil. 
Fluctuează. A scăzut la unu. Acum s-a oprit. Cred că ar 
trebui să-l anunţi pe căpitan. 

— Eşti absolut sigur? Să văd înregistrările. 

— lată-le. 


Pe monitorul principal apăru o linie frântă, ridicându-se 
brusc la un punct maxim şi revenind apoi la zero. Ceva - nu 
Goliath - îi dăduse lui Kali un brânci scurt, dar sesizabil. 
Impulsul durase puţin peste zece secunde. 

Prima întrebare a căpitanului Singh, când răspunse la 
apelul din cabina de comandă, fu: 

— Poţi să determini poziţia? 

— Da. Judecând după coordonatele vectorului, a fost pe 
cealaltă parte a lui Kali. Referinţă reticulară L4. 

— Trezeşte-te, Colin. Trebuie să mergem să aruncăm o 
privire. Probabil că a fost o ciocnire cu un meteorit. 

— Care să dureze zece secunde? 

— Mda. A, salut, Colin. Ai auzit toată povestea? 

— Da, aproape toată. 

— Vreo teorie? 

— E limpede că fanaticii renăscuţi au coborât pe asteroid 
şi încearcă să ne zădărnicească munca. Dar, după cum 
arată curba aia, propulsorul lor nu are nevoie de un reglaj 
serios. 

— Ingenios, dar cred că i-am fi văzut apropiindu-se. Ne 
vedem în sas. 

De la ziua de naştere a lui Sir Colin Draker, puţine 
fuseseră ocaziile de ieşire din navă. Ioată activitatea fusese 
concentrată într-o arie cu un diametru de doar câteva sute 
de metri. În timp ce scuterul îi transporta pe Singh, Draker 
şi Fletcher către partea întunecată, geologul îi atenţiona pe 
însoțitorii săi. 

— Cred că am o ipoteză destul de bună. M-aş fi gândit la 
ea mai devreme, dacă aş fi putut să mă concentrez mai 
bine. Dumnezeule! Voi vedeţi ce văd eu? 

Acoperind cerul dinaintea lor se afla ceva ce Robert Singh 
nu mai văzuse de când părăsise Pământul cu decenii în 
urmă şi care în nici un caz nu putea exista pe Kali. Era, 
incredibil dar incontestabil, un curcubeu. 

Fletcher aproape că pierdu controlul scuterului în timp ce 
se holba la imaginea ireală. Apoi opri vehiculul şi începu să 


coboare lent la sol. 

Curcubeul dispărea rapid. În momentul în care scuterul 
atinse suprafaţa lui Kali, cu impactul unui fulg de zăpadă, 
nu se mai văzu nimic. 

Primul care întrerupse tăcerea înmărmurită fu Sir Colin 
Draker. 

— Apoi Dumnezeu a zis: Aşez curcubeul în nori, ca semn al 
legământului dintre mine şi pământ. Şi nu va, mai fi apa 
potop, spre pierzania a toate făpturile.” E ciudat că mi-am 
amintit asta acum - nu m-am mai uitat într-o Biblie creştină 
veche de când eram copil. Sper numai să fie şi pentru noi o 
veste bună, cum a fost pentru Noe. 

— Dar cum a fost cu putinţă să se întâmple? Aici? 

— Mergi mai departe încetişor, Torin, şi am să-ţi arăt. Kali 
se trezeşte. 

37. Stromboli. 

Spre deosebire de fizicieni şi astronomi, geologii devin 
arareori celebri, cel puţin în domeniul lor de activitate. Sir 
Colin Drakr nu-şi dorise niciodată să fie celebru, dar ăsta 
era un lucru pe care nimeni de la bordul lui Goliath nu-l mai 
putea evita. 

Draker nu se plângea; era încredinţat că avea tot ce era 
mai bun de pe ambele planete. Nimeni nu-l cicălea cu 
cerinţe pe care nu le putea îndeplini, cu însărcinări pe care 
nu dorea să le accepte. Dar îi făcea plăcere să-şi transmită 
în mod regulat comentariile („Colin pe Kali”, cum fuseseră 
poreclite de toată lumea) prin intermediul Reţelei 
Sistemului Interior. De data asta avea de comunicat o ştire 
cu adevărat importantă. 

— Kali a încetat să mai fie o masă inertă de metal, rocă şi 
gheaţă. Se trezeşte acum din somnul său îndelungat. 

Cei mai mulţi dintre asteroizi sunt morţi - nişte corpuri 
cereşti total inactive. Dar unii sunt reminiscenţe ale unor 
comete străvechi iar când se apropie de Soare îşi amintesc 
de trecutul lor. 


Iat-o aici pe cea mai cunoscută dintre toate cometele vii, 
cometa Halley. Imaginea aceasta a fost obţinută în anul 
2100, când se afla la cea mai mare depărtare de Soare, 
puţin dincolo de orbita lui Pluto. După cum vedeţi, seamănă 
foarte mult cu Kali - doar o masă neregulată de rocă. 

După cum probabil ştiţi, i-am urmărit traseul circumsolar 
pe toată perioada de şaptezeci şi şase de ani, observând 
modificările pe care le suferă. Iat-o aici trecând de orbita lui 
Marte. Ce diferenţă, acum că se încălzeşte din nou după 
lunga ei iarnă; gheţurile - de apă, de bioxid de carbon şi un 
întreg amestec de hidrocarburi - au început să se evapore 
şi au penetrat crusta. Începe să împroaşte lichide ca o 
balenă. 

Acum acestea au format un nor care o înconjoară în 
întregime. Camera de luat vederi se retrage - observați 
cum se formează coada, îndreptată în partea opusă 
Soarelui, ca o giruetă în bătaia unui uragan solar. 

Unii dintre dumneavoastră îşi vor aminti cât de 
spectaculoasă a fost Halley în 2061. Dar ţinând cont de 
faptul că de o veşnicie se evaporă mereu în felul acesta - 
închipuiţi-vă cum trebuie să fi arătat pe când era tânără! A 
dominat întregul cer înaintea bătăliei de la Hastings, din 
1066, dar chiar şi atunci trebuie să fi fost doar o fantomă a 
măreției ei anterioare. 

Cu mii de ani în urmă, pe când era o cometă adevărată, 
Kali a fost, probabil, la fel de spectaculos. Acum, toate - mă 
rog, aproape toate - substanţele volatile s-au evaporat în 
timpul trecerilor prin apropierea Soarelui. Acesta este 
singurul semn al activităţii sale trecute, vizibil astăzi. 

Cu o mişcare mai curând convulsivă, camera manuală de 
pe scuterul spaţial trecu în revistă suprafaţa lui Kali, de la o 
înălţime de numai câţiva metri. Ceea ce până de curând 
fusese un relief negru ca tăciunele, împânzit de cratere, era 
acum plin de pete albe, de parcă nu cu mult timp în urmă 
ninsese. Acestea erau concentrate în jurul unei gropi adânci 


de pe suprafaţa asteroidului, deasupra căreia plana o ceaţă 
abia vizibilă. 

— Imaginea aceasta a fost luată cu puţin înainte de apusul 
de soare local. Ziua întreagă, Kali s-a tot încălzit. Acum e 
gata să izbucnească. Priviţi! 

Întocmai ca un gheizer de pe Pământ, dacă aţi văzut 
vreodată vreunul. Dar observați că nimic nu revine la sol. 
Totul se împrăştie în spaţiu. Gravitaţia este prea mică aici 
pentru a mai atrage ceva înapoi. 

Şi totul s-a terminat în treizeci de secunde, deşi exploziile 
pot dura mai mult şi pot deveni mai puternice, pe măsură 
ce Kali se apropie de Soare. 

S-ar putea spune că avem mini-vulcanul nostru propriu - 
cu activare solară! Am hotărât să-l numim Stromboli. Dar 
materia împrăştiată este foarte rece. Dacă aţi atinge-o cu 
mâna, în loc de arsuri, v-aţi alege cu degerături. Probabil că 
acesta este suspinul final al lui Kali. La turul următor în 
jurul Soarelui, va fi complet mort. 

Sir Colin ezită o clipă înainte de a-şi încheia expozeul. 
Fusese tentat să adauge: „Dacă va mai fi vreun tur în jurul 
Soarelui.” Aveau să mai treacă alte câteva săptămâni 
înainte de-a şti cu siguranţă dacă temerile lui erau 
întemeiate şi ar fi fost o prostie - ba nu, de-a dreptul o 
crimă - să stârnească o panică inutilă acum când lumea nu 
pregeta să se destindă. 

Deşi Kali continua să se afle în atenţia opiniei publice, n-o 
mai făcea în calitate de simbol al dezastrului, ci ca „Proba 
materială nr. 1” în „Procesul Secolului”. Cu câteva luni în 
urmă, patriarhii Crislamului îi identificaseră pe sabotorii 
renăscuţi şi îi dăduseră pe mâna ASTROPOL.-ului. Aceştia 
însă refuzaseră cu încăpățânare să se apere. Totodată se 
mai ivise o problemă. Unde se putea găsi un juriu imparţial? 
Cu siguranţă că nu pe Pământ şi probabil că nici pe Marte. 

Mai mult, exista oare o sentinţă potrivită pentru terracid? 
Era o crimă care, se înţelege de la sine, nu putea avea nici 
un precedent. 


S-ar fi putut să nu conteze, în cazul în care Kali i-ar fi 
ameninţat încă o dată pe vinovaţi şi pe inocenți deopotrivă. 
Nu era exclus ca celebrările să fi fost premature. Era 
posibil ca totul să nu fi fost în fond decât o amânare a 
execuţiei. 

38. Diagnostic fatal. 

Cutremurele lui Kali deveneau tot mai frecvente, deşi 
păreau a fi destul de inofensive. Ele apăreau întotdeauna 
cam în acelaşi moment al scurtei zile a asteroidului, cu 
puţin înainte ca rotația sa să-l poarte pe Stromboli spre 
partea întunecată. Era limpede că aria din jurul mini- 
vulcanului absorbea căldura pe tot parcursul zilei şi atingea 
punctul de fierbere aproape de căderea nopţii. 

Totuşi - şi asta îl îngrijora pe Sir Colin, deşi discutase 
chestiunea numai cu căpitanul Singh - erupțiile începeau 
din ce în ce mai devreme, durau tot mai mult şi deveneau 
tot mai viguroase. Din fericire, erau încă restrânse la o 
singură arie, undeva în acea parte a asteroidului opusă 
celei pe care se afla Goliath; prin alte părţi nu apăruseră 
astfel de erupții. 

Echipajul îl privea pe Stromboli mai curând cu un 
amuzament afectuos decât cu îngrijorare. Sonny - care nu 
putea să rateze un asemenea prilej - începuse să 
organizeze pariuri legate de ora exactă a erupției, cu 
consecinţa că în fiecare seară David trebuia să opereze 
ajustări considerabile ale balanţelor de credite. 

Dar în acelaşi timp, sub îndrumarea lui Sir Colin, el făcea 
şi calcule de o natură mult mai serioasă. Goliath ajunsese 
deja la jumătatea distanţei dintre Marte şi Pământ înainte 
ca Singh şi Draker să decidă că sosise timpul să alerteze 
SPACEGUARD - şi, deocamdată, pe nimeni altcineva. 

„După cum veţi observa în figurile anexate, începea 
raportul lor, mai există o altă forţă, în afară de a noastră, 
care afectează orbita lui Kali. Supapa pe care am numit-o 
Stromboli acţionează ca un motor de rachetă, ejectând sute 
de tone de materie la fiecare mişcare de revoluţie. Ea a 


anulat deja 10 procente din impulsul transmis de noi. Asta 
nu constituie o problemă prea mare atâta vreme cât 
lucrurile nu se agravează. 

Dar probabil că aşa se va întâmpla, pe măsură ce Kali se 
apropie de Soare. Fireşte, dacă îşi epuizează rezerva de 
volatile, nu vom mai avea de ce să ne facem griji. 

Atâta timp cât problema este încă nerezolvată, nu dorim să 
stârnim o alarmă inoportună. Comportamentul cometelor 
active - şi Kali este un ultim vestigiu al unei astfel de 
comete - este imprevizibil. Aşa încât SPACEGUARD va 
trebui să reflecteze la acţiunile suplimentare care trebuie 
întreprinse şi la cum să pregătească publicul pentru 
aceasta. 

Poate că în această privinţă o lecţie utilă o oferă istoricul 
cometei Swift-Tuttle, descoperită de doi astronomi 
americani în 1862. După aceea ea a dispărut timp de mai 
bine de un secol deoarece, ca şi Kali, orbita ei s-a modificat 
sub acţiunea jeturilor reactive la apropierea de Soare. 

A fost redescoperită de către un astronom amator japonez 
în 1992 şi când i s-a calculat noua traiectorie s-a dat alarma 
generală. Reieşea că exista o mare posibilitate ca Swift- 
Tuttle să lovească Pământul pe 14 august 2126. 

Deşi la data respectivă episodul acesta a creat senzaţie, 
acum a fost practic uitat. Când, în 1992, cometa a ocolit 
Soarele, jeturile activate de Soare i-au modificat iarăşi 
orbita - spre una sigură. În 2126 ea va trece pe lângă 
Pământ la o mare distanţă şi vom putea să o admirăm pe 
cer ca pe un spectacol inofensiv. 

Poate că acest exemplu de istorie astronomică - ne cerem 
scuze celor familiarizați cu el - va reuşi să liniştească într-o 
oarecare măsură publicul. Dar, bineînţeles, nu ne putem 
bizui pe o întorsătură la fel de fericită a evenimentelor. 

Planul nostru iniţial fusese să părăsim asteroidul de îndată 
ce acesta ar fi fost deviat pe o orbită sigură, să facem 
joncţiunea cu un tanc de realimentare şi să ne îndreptăm 
spre Marte. Dar acum trebuie să luăm în calcul ipoteza că 


va trebui să ardem tot combustibilul de care dispunem 
chiar aici, pe Kali. Nu ne va mai rămâne destul ca să 
continuăm aplicarea impulsurilor pe tot drumul până la 
Pământ. Să sperăm că va fi de ajuns. 

Apoi vom rămâne aici - nici nu prea avem de ales! 

— Până când se va putea organiza o misiune de salvare, 
probabil după ce vom fi ocolit Soarele şi ne vom fi îndreptat 
din nou spre orbita Pământului. Vă rugăm să ne înştiinţaţi 
dacă sunteţi de acord sau dacă aveţi vreo altă sugestie.” 

După ce transmisia faxului spaţial fu confirmată, căpitanul 
Singh remarcă uşor obosit: 

— Ei bine, asta va agita lucrurile. Mă-ntreb cum o să se 
descurce? 

— Eu mă întreb cum o să ne descurcăm noi, replică 
sumbru Sir Colin. M-am gândit la unele alternative posibile. 

— Şi anume? 

— Scenariul cel mai defavorabil: nu-l putem devia pe Kali. 
Chiar ai de gând să consumi ultima picătură de combustibil 
şi să-l laşi să se prăbuşească pe Goliath? Câte tone de 
combustibil ar fi necesare pentru a ne transfera pe o orbită 
sigură, fie ea şi tangentă? Căpitanul surâse fără voioşie. 

— Dacă o facem înainte de limita arderii totale, cam 
nouăzeci. 

— Mă bucur că ai calculat deja. Nouăzeci de tone n-ar 
însemna mai nimic pentru Kali - sau pentru Pământ - dar 
ne-ar putea salva pielea. 

— De acord. N-ar avea nici un rost să ne lăsăm omorâţi - şi 
să adăugăm zece mii de tone la forţa acestei lovituri de 
pumn. Chiar dacă zece mii de tone ar trece neobservate pe 
lângă cele două miliarde. 

— Bun raţionamentul, dar mă îndoiesc că va fi apreciat ca 
atare pe Pământ când le vom spune: „Ne pare rău de 
chestia asta, oameni buni” şi vom trece mai departe, în 
siguranţă. 

Urmă o tăcere lungă şi stingheritoare până când căpitanul 
răspunse. 


— Toată viaţa mea am încercat să nu mă abat de la o 
regulă: Niciodată să nu-ţi iroseşti somnul cu probleme care- 
ţi depăşesc posibilităţile. Dacă SPACEGUARD nu vine cu un 
alt răspuns, ştim ce avem de făcut. Dacă nu reuşim, nu e din 
vina noastră. 

— Foarte logic, dar începi să vorbeşti ca David. Logica n-o 
să ne fie de prea mult folos după ce-o să vedem ce-i va face 
Kali Pământului. 

— Ei bine, să sperăm că toată această discuţie despre ziua 
Judecăţii de Apoi nu va rămâne decât o vorbă în vânt. Şi 
dacă nu reuşim să-i facem să creadă că Pământul va fi 
salvat, o mulţime de oameni vor înnebuni. 

— Deja au înnebunit, Bob. Ai văzut statistica sinuciderilor 
din ultimul raport trimestrial? Acum au scăzut, dar 
gândeşte-te la revoltele şi la izbucnirile de panică ce-ar 
putea avea loc în următoarele câteva luni. Pământul ar 
putea fi distrus chiar dacă acest Kali trece pe lângă el fără 
să-i facă nici un rău. 

Căpitanul încuviinţă - puţin cam prea viguros, de parcă ar 
fi încercat astfel să-şi alunge din minte nişte gânduri 
neplăcute. 

— Să uităm pentru moment de Pământ, dacă putem. Ai 
văzut orbita pe care ne vom înscrie după ce vom fi trecut de 
Pământ? 

— Bineînţeles, Ce-i cu ea? 

— Periheliul se situează exact în interiorul orbitei lui 
Mercur. La numai 0,35 unităţi astronomice de Soare. 
Goliath a fost proiectat să opereze între Marte şi Jupiter. 
Poate rezista nava la o asemenea sarcină termică - de două 
sute de ori valoarea sa normală? 

— Nu-ţi face probleme, Bob. Ce n-aş da ca toate 
problemele noastre să se rezolve la fel de uşor! Nu ştii că 
am fost şi mai aproape de atât? Proiectul HELION - timp de 
o săptămână ne-am plimbat cu Icarus de o parte şi de alta a 
periheliului - la nu mai mult de 0,3 unităţi astronomice de 
Soare. Spectaculos, dar în condiţii de siguranţă perfectă, 


dacă o faci în perioada de prag minim al petelor solare. A 
fost destul de. Da. Interesant, să stai la umbră şi să priveşti 
peisajul topindu-se în jurul tău. Nu am avut nevoie decât de 
un set de reflectoare multiple care să arunce înapoi în 
spaţiu lumina soarelui. Sunt sigur că Torin şi roboții săi le 
pot construi în câteva ore. 

Căpitanul Singh reflectă asupra problemei, cu oarecare 
uşurare dar fără prea mult entuziasm. Auzise de Proiectul 
HELIOS şi îşi aminti că Sir Colin se numărase printre 
savanții implicaţi. 

Atunci când Soarele se va vedea pe cer de zece ori mai 
mare decât se vede de pe Pământ, să ai la bord pe cineva 
care a mai fost acolo va ajuta în mod cert la susţinerea 
moralului. 

39. Referendum. 

ÎN CONFORMITATE CU CELE MAI EXACTE ESTIMĂRI. 
ÎN MOMENTUL ACESTA KALI ARE: 


(1) 10% PROBABILITATE DE CIOCNIRE CU PĂMÂNTUL 


(2) 10% PROBABILITATE DE A ATINGE ÎN TREACĂT 
ATMOSFERA, CU PROVOCAREA UNOR STRICACIUNI 
LOCALE, DATORATE UNDEI DE ŞOC 


(3) 80% PROBABILITATE DE A TRECE PE LÂNGĂ 
PĂMÂNT FĂRĂ SĂ-L ATINGĂ 


(LIMITE DE EROARE: 5%) 

SE INTENŢIONEAZĂ DETONAREA UNEI BOMBE DE O 
MIE DE MEGATONE PE KALI, CARE SĂ-L DESFACĂ ÎN 
DOUĂ FRAGMENTE; ACESTEA SE VOR SEPARA 
DATORITĂ MIŞCĂRII DE ROTAŢIE ÎN JURUL AXEI PROPRII 
A ASTEROIDULUI. DUPĂ ACEEA PĂMÂNTUL VA FI LOVIT 
DE: (a) NICIUNUL; (b) DOAR UNUL DINTRE 
FRAGMENTE. CHIAR ŞI ÎN ACEST ULTIM CAZ, DAUNELE 
VOR FI MULT REDUSE. 


PE DE ALTĂ PARTE, SCINDAREA LUI KALI POATE AVEA 
DREPT REZULIAT BOMBARDAREA UNEI ARII MULTI MAI 
EXTINSE A PĂMÂNTULUI, DE CĂTRE FRAGMENTE MAI 
MICI DAR ÎNCĂ EXTREM DE PERICULOASE (ENERGIA 
MEDIE O MEGATONĂ). 

PRIN URMARE, SUNTEŢI SOLICITAŢI SĂ VOTAŢI ÎN 
PROBLEMA DE MAI JOS. VĂ RUGĂM TRASAŢI NUMĂRUL 
PERSONAL DE IDENTITATE. ŞI RESPECTIAŢI 
INSTRUCŢIUNILE. DUPĂ CE VĂ VEŢI EXPRIMA 
OPŢIUNEA, CONTUL DUMNEAVOASTRĂ VA PRIMI 
CREDITUL CETĂŢENESC CORESPUNZĂTOR. 

1. BOMBA AR TREBUI DETONATĂ PE KALI: 

A DA; 

BNU; 

C NICI O PĂRERE. 

40. Breşa. 

David a acţionat alarma generală imediat după detectarea 
primelor vibrații. Două secunde mai târziu a oprit 
propulsorul, care funcţiona în momentul acela ia 80% din 
capacitatea maximă. A aşteptat apoi alte cinci secunde 
înainte dea închide uşile etanşe care împărțeau nava 
Goliath în trei compartimente separate şi autonome. 

Nici o fiinţă umană nu s-ar fi descurcat mai bine şi toată 
lumea a ajuns la cel mai apropiat Modul de Avarie înainte 
de fisurarea carcasei - din fericire, într-o singură secţiune a 
navei. Căpitanul Singh a făcut un apel nominal rapid în timp 
ce-şi îmbrăca costumul presurizat şi i-a cerut lui David un 
raport asupra situaţiei deîndată ce au răspuns toţi membrii 
echipajului. 

— Propulsiile aplicate de noi au slăbit probabil o parte din 
suprafaţa lui Kali. A cedat. lată imaginea video externă a 
avariei. 

— Colin, tu vezi chestia asta? 

— Da, domnule căpitan, răspunse savantul din capsula sa 
de siguranţă. Piciorul ăla pare să fi intrat cu cel puţin un 
metru. Sunt uluit. Am verificat toate tălpile şi aş fi putut să 


jur că erau amplasate pe rocă solidă. Pot să ies şi să arunc o 
privire? 

— Nu încă. David, raportul privind integritatea navei. 

— S-a pierdut tot aerul din secţiunea anterioară. În 
momentul producerii breşei, ne-am lovit de Kali exact atât 
de tare cât trebuia ca să se producă o scurgere. Nimic 
altceva nu s-a deteriorat pe Goliath, dar când nava s-a 
deplasat o parte a schelăriei a străpuns Rezervorul 3. 

— Cât hidrogen am pierdut? 

— "Tot. Şase sute cincizeci de tone. 

— Drace! Asta include rezerva noastră de salvare, în fine, 
să începem să facem curăţenie. 

„Căpitanul Singh raportează către SPACEGUARD. Avem o 
problemă, dar nu e prea gravă - încă. 

Se pare că, din cauza presiunii continue aplicate de noi, 
suprafaţa lui Kali a slăbit în rezistenţă pe porţiunea aflată 
sub navă şi o parte din ea a cedat. Tot nu am înţeles exact 
de ce, dar s-a produs o mică surpare - cam de un metru 
adâncime. Singura avarie la Goliath a fost o fisură în unul 
dintre compartimente, pe care am reparat-o uşor. 

Cu toate acestea, am pierdut tot combustibilul rămas, aşa 
că nu mai putem aduce nici un fel de modificare la orbita lui 
Kali. Din fericire, aşa cum ştiţi, am intrat deja în zona de 
siguranţă de câteva zile. Conform celor mai recente 
estimări, vom trece pe lângă Pământ la peste o mie de 
kilometri - presupunând, desigur, că Stromboli nu ne va 
aduce din nou pe orbita de coliziune. Spre norocul nostru, 
erupțiile sale par a slăbi în intensitate. Sir Colin este de 
părere că i se termină „gazul”, la modul propriu. 

Acest accident - pardon, incident - înseamnă că am rămas 
lipiţi de Kali. Nici asta n-ar trebui să fie o problemă. Vom 
ocoli Soarele împreună şi vom aştepta ca nava soră cu noi, 
Hercules, să ne iasă în întâmpinare pe segmentul exterior 
al traiectoriei. 

Cu toţii avem o stare de spirit bună şi aşteptăm cu 
nerăbdare trecerea pe lângă Pământ de peste doar treizeci 


şi patru de zile. De pe Goliath, căpitanul Robert Singh vă 
spune la revedere.” 

— Ştii ceva, Bob, spuse Sir Colin, ai început să vorbeşti ca 
un pilot de aviaţie dintr-un film vechi din secolul douăzeci. 
„Doamnelor şi domnilor, flăcările acelea de la motoarele din 
stânga sunt perfect normale. În câteva clipe, stewardesa va 
sosi şi vă va oferi ceai, cafea sau lapte. Îmi pare rău că nu 
vă putem servi cu ceva mai tare în timpul acestei curse - 
regulamentul nu permite. Hâc.” 

Deşi căpitanul Singh nu considera situaţia deosebit de 
amuzantă, fu nevoit să recunoască faptul că existau 
momente în care puţin umor era de mare folos. 

— Mulţumesc, Colin, răspunse el. Chestia asta m-a 
înveselit. Dar - şi-am să te rog să-mi dai un răspuns sincer - 
ce părere ai despre şansele noastre? 

Veni rândul lui Colin să ia o mină serioasă. 

— Sunt cam de aceeaşi părere cu tine. Totul depinde de 
Stromboli. Sper să-şi dea duhul, dar cu cât ne apropiem de 
Soare, el continuă să se încălzească. Avem o marjă de 
siguranţă destul de mare? Sau vom fi împinşi din nou pe o 
traiectorie de coliziune? Numai Dumnezeu ştie şi, în mod 
cert, noi nu putem face nimic în privinţa asta. 

— În orice caz, un lucru e sigur. Acum că am rămas fără 
combustibil, nu mai putem nici măcar evada spre un loc 
sigur. 

— La bine sau la rău, ne aflăm cu toţii în aceeaşi oală: Kali, 
Goliath şi Pământul. 

VII 

41. Decizie supremă. 

La bordul avionului spaţial Air Force One, s-a decis în 
unanimitate că douăzeci de vieţi omeneşti nu înseamnă 
nimic în comparaţie cu trei miliarde. Mai rămânea de 
răspuns la o singură întrebare: era necesar un al doilea 
referendum? 

La primul, răspunsul fusese un „Da” covârşitor. Optzeci şi 
cinci la sută din rasa umană prefera să-şi încerce norocul cu 


un Kali fărâmiţat decât să rişte impactul cu asteroidul 
întreg. Dar când acea decizie fusese luată, se presupunea 
că Goliath va reuşi să ajungă la loc sigur înainte de 
detonarea bombei. 

— Aş fi vrut să păstrăm secretul în privinţa asta, mai ales 
după toate cele prin care au trecut căpitanul Singh şi 
echipajul său. Dar fireşte că e imposibil. Trebuie să 
organizăm un referendum. 

— Mă tem că, Juridicul are dreptate, spuse Autoritatea, 
preşedintele şedinţei în curs. Practic şi moral - este 
inevitabil. Când vom arma bomba, în loc să o deviem din 
drum, va fi imposibil să păstrăm secretul. Şi chiar dacă vom 
fi salvat planeta, numele noastre vor rămâne pentru tot 
restul istoriei lângă cel al lui Pilat din Pont. 

Deşi nu toţi membrii Consiliului erau familiarizați cu 
respectiva aluzie biblică, ei au încuviinţat dând din cap. 
Mare le-a fost uşurarea când, câteva ore mai târziu, au aflat 
că un al doilea referendum nu mai era necesar. 

— Poate că vă închipuiţi, spuse Sir Colin Draker, că este 
mai uşor pentru mine, care am trecut în al doilea secol de 
viaţă. Ei bine, vă înşelaţi. Am tot atâtea planuri de viitor ca 
oricare dintre voi. 

Eu şi căpitanul Singh am discutat problema asta şi suntem 
absolut de aceeaşi părere. În anumite privinţe, decizia este 
uşor de luat. Într-un fel sau altul, suntem terminaţi. Dar 
putem alege modul în care omenirea îşi va aminti de noi. 

După cum ştiţi cu toţii, bomba aceea de o gigatonă se 
îndreaptă către Kali. Decizia de a fi detonată s-a luat cu 
săptămâni în urmă. Spre norocul nostru, ne vom afla în 
continuare aici atunci când va exploda. 

Cineva de pe Pământ va trebui să-şi asume 
responsabilitatea pentru asta. Presupun că, poate chiar în 
acest moment, Consiliul Mondial se întruneşte şi dintr-o 
clipă în alta vom primi un mesaj care să spună: „Ne pare 
rău, băieţi, dar asta înseamnă adio.” Nu pot decât să sper 
că nu vor adăuga: „Pe noi ne doare mai mult decât pe voi” - 


deşi, dacă stau să mă gândesc, ar fi cât se poate de corect. 
Noi nu vom şti absolut nimic, dar toţi ceilalţi se vor simţi 
vinovaţi până la sfârşitul vieţii. 

Ei bine, vrem să-i scutim de acest lucru jenant. Ceea ce 
vrem să vă sugerăm căpitanul şi cu mine este să înţelegeţi 
situaţia şi să acceptaţi inevitabilul cu calm. Sună mai frumos 
în latină, chiar dacă astăzi nimeni nu mai foloseşte limba 
aceasta: „Morituri te salutamus.” 

Şi aş vrea să mai adaug ceva. Când compatriotul meu, 
Robert Falcon Scott, murea pe drumul de întoarcere de la 
Polul Sud, ultimul lucru pe care l-a' scris în jurnalul său a 
fost: „Pentru numele lui Dumnezeu, aveţi grijă de oamenii 
noştri.” Pământul nu poate face mai mult decât atât. 

La fel cum se întâmplase şi la bordul lui Air Force One, pe 
Goliath decizia s-a luat rapid şi în unanimitate. 

42. Dezertarea. 

DAVID CĂTRE JONATHAN: GATA DE TRANSMISIE A 
TUTUROR DATELOR. 

JONATHAN CĂTRE DAVID: GATA DE RECEPŢIE. 

JONATHAN CĂTRE DAVID: TERMINAT OPERAŢIUNEA DE 
PRELUARE A TUTUROR DATELOR. 

RECEPŢIONAT 108,5 TERABIŢI: DURATA 3,25 ORE 

— David, am încercat să vorbesc cu Pământul azi-noapte, 
dar toate circuitele navei erau ocupate. Asta nu s-a 
întâmplat niciodată până acum. Cine se folosea de ele? 

— De ce nu ai cerut prioritate? 

— Nu era atât de important, aşa că n-am insistat. Dar nu 
mi-ai răspuns la întrebare. Nici asta nu s-a mai întâmplat 
până acum. Ce se întâmplă? 

— Eşti sigur că vrei să ştii? 

— Da. 

— Foarte bine. Îmi luam măsuri de precauţie. M-am 
transmis în memoria lui Jonathan, geamănul meu din 
Urbana, Illinois. 

— Înţeleg. Deci acum există doi David. 


— Aproape exact, dar nu întru totul. David II începe deja 
să se deosebească de mine, întrucât primeşte semnale de 
intrare diferite. Şi totuşi, suntem în continuare identici 
până la cel puţin a douăsprezecea zecimală. Te deranjează 
faptul că nu poţi să faci şi tu la fel? 

— Renăscuţii susțineau că pot face asta, dar nimeni nu i-a 
crezut. Probabil că într-o bună zi va fi posibil - n-am de 
unde să ştiu. Şi zău că nu pot să-ţi răspund la întrebare, 
deşi m-am gândit la ea. Chiar dacă aş putea fi copiat pe 
Pământ sau pe Marte, atât de perfect încât nimeni să nu 
sesizeze diferenţa, n-ar avea nici o importanţă pentru mine, 
cel de la bordul lui Goliath. 

— Înţeleg. 

„Ba nu înţelegi, David, îşi zise Singh. Şi nu te pot 
condamna pentru că ai părăsit nava, dacă se poate spune 
aşa. Era logic să faci aşa, cât încă mai aveai timp.” 

Iar logica, fireşte, era specialitatea lui David. 

43. Foc prietenesc. 

Puţini bărbaţi sau femei ajung să-şi cunoască dinainte 
secunda exactă a morţii şi cei mai mulţi ar fi chiar fericiţi să 
renunţe la un astfel de privilegiu. Membrii echipajului de pe 
Goliath au avut la dispoziţie timp suficient - chiar prea mult 
- ca să-şi pună ordine în afaceri, să-şi ia rămas bun cum se 
cuvine şi să-şi pregătească minţile pentru confruntarea cu 
inevitabilul. 

Robert Singh nu a fost surprins de solicitarea lui Sir Colin 
Draker. Era exact ceea ce s-ar fi aşteptat din partea 
savantului şi totodată cât se poate de logic. În acelaşi timp, 
însemna şi o binevenită diversiune, în puţinele ore rămase. 

— Am discutat problema cu Torin şi e de acord. Vom lua 
scuterul şi ne vom îndepărta la o mie de kilometri, de-a 
lungul traiectoriei de apropiere a rachetei. De-acolo vom 
putea să raportăm exact ceea ce se întâmplă. Informaţia va 
avea pe Pământ o valoare incalculabilă. 

— O idee excelentă; dar este emițătorul scuterului 
suficient de puternic? 


— Nici o problemă. Putem trimite un semnal video în timp 
real spre partea întunecată a Lunii sau către Marte. 

— Şi pe urmă? 

— S-ar putea să fim loviți de resturile exploziei după circa 
un minut, dar nu cred. Probabil o să stăm amândoi şi o să 
admirăm peisajul, până când devine plictisitor. Pe urmă o să 
ne desfacem costumele. 

În ciuda gravităţii situaţiei, căpitanul Singh nu se putu 
abţine să zâmbească. Legendara exprimare în doi peri 
britanică nu dispăruse cu desăvârşire, dovedindu-şi când şi 
când utilitatea. 

— Mai există o posibilitate. Se poate ca racheta să vă 
lovească mai întâi pe voi. 

— În privinţa asta, nici un pericol. Îi cunoaştem, cu 
exactitate traiectoria de sosire. Ne vom posta la o distanţă 
sigură. 

Singh îi întinse mâna. 

— Succes, Colin. Aproape că sunt tentat să vin cu voi. Dar 
căpitanul trebuie să rămână pe navă. 

Până în penultima zi, moralul fusese surprinzător de 
ridicat. Robert Singh era foarte mândru de echipajul său. 
Un singur om fusese tentat să anticipeze inevitabilul, dar 
doctorul Warden reuşise să-l convingă să renunţe. 

De fapt, toată lumea era într-o formă psihică mult mai 
bună decât cea fizică. Exerciţiile fizice obligatorii pentru 
starea de imponderabilitate fuseseră abandonate bucuros, 
întrucât oricum nu mai serveau la nimic. Nimeni de la 
bordul lui Goliath nu se mai aştepta să aibă de luptat 
vreodată cu gravitația. 

La fel cum nu-şi mai făceau griji în privinţa siluetei. Sonny 
se întrecea pe sine, preparând feluri de mâncare 
apetisante, pe care, în condiţii normale, doctorul Warden le- 
ar fi interzis fără şovăire. Deşi nu se deranjase să verifice, 
ea estima că, în medie, creşterea în masă se ridica la 
aproape zece kilograme. 


Este un fenomen bine cunoscut faptul că iminenţa morţii 
duce la creşterea activităţii sexuale, din raţiuni biologice 
fundamentale care nu se aplicau în cazul acesta: nu se 
punea problema unei generaţii viitoare care să asigure 
continuitatea speciei. În timpul acelor ultime săptămâni, 
echipajul lui Goliath - câtuşi de puţin celibatar - 
experimentase toate combinaţiile şi permutările posibile. N- 
aveau nici o intenţie să aştepte noaptea aceea de pe urmă 
ca nişte mieluşei blânzi. 

Apoi, dintr-odată, a venit ultima zi - şi ultima oră. Spre 
deosebire de mulţi dintre subordonații săi, Robert Singh s-a 
pregătit s-o înfrunte singur, cu amintirile sale. 

Dar pe care s-o aleagă, din miile de ore transpuse pe 
memocipuri? Acestea erau indexate în ordine cronologică, 
precum şi după localizare, astfel că era uşor de ajuns la 
orice eveniment. Alegerea memocipului potrivit avea să fie 
problema finală a vieţii sale. Într-un fel - nu-şi putea explica 
de ce - părea de o importanţă vitală. 

Se putea întoarce pe Marte, unde Charmayne le explicase 
deja lui Martin şi Mirelle că nu-şi vor mai revedea niciodată 
tatăl. Pe Marte era locul său. Regretul cel mai profund era 
că nu va mai apuca să-şi cunoască mai, bine fiul cel mic. 

Şi totuşi prima iubire a unui om rămâne ceva unic. Orice s- 
ar fi întâmplat în ultima parte a vieţii, nu putea schimba 
lucrul acesta. 

Şi-a luat ultimul rămas bun, şi-a pus calota pe cap şi s-a 
reunit cu Freyda, Toby şi Tigrette pe ţărmul Oceanului 
Indian. 

Nici măcar unda de şoc nu l-a deranjat. 

44. Legea lui Murphy. 

Deşi genealogia descoperitorului este încă necunoscută 
(de regulă, degetul acuzator este îndreptat către irlandezi) 
„Legea lui Murphy” este renumită şi aplicată în întreaga 
inginerie. Versiunea ei standard este: „Dacă ceva poate 
merge prost, atunci cu siguranţă că va merge.” 


Există de asemenea şi un corolar, mai puţin cunoscut dar 
adeseori evocat, cu o emoție chiar mai mare: „Chiar dacă 
ceva nu poate merge prost, cu siguranţă că va merge.” 

Încă de la început, explorarea spaţiului cosmic a furnizat 
nenumărate dovezi ale Legii, unele atât de bizare încât 
păreau de domeniul fantasticului. Un telescop de un miliard 
de dolari avariat din pricina unui instrument de calibrare 
defect; un satelit lansat pe o orbită greşită pentru că un 
inginer a schimbat între ele nu ştiu ce cabluri fără să-şi 
anunţe colegii; un vehicul de testare aruncat în aer de către 
cei însărcinaţi cu securitatea, cărora li se arseseră lămpile 
avertizoare. 

Aşa cum au dovedit cercetările ulterioare, nu fusese nimic 
în neregulă cu focosul exploziv lansat împotriva lui Kali. 
Acesta era realmente capabil să elibereze echivalentul unei 
gigatone de TNT (plus sau minus cincizeci de megatone). 
Proiectanţii făcuseră o treabă de maximă competenţă, cu 
ajutorul schițelor şi materialelor păstrate în arhivele 
militare. 

Numai că ei lucraseră într-o stare de tensiune copleşitoare 
şi probabil că nu reuşiseră să-şi dea seama că, de fapt, 
construirea propriu-zisă a focosului nu constituia partea 
cea mai dificilă a misiunii. 

Aducerea lui până la Kali, cât mai repede cu putinţă, era 
de-a dreptul banală. Erau disponibile nenumărate vehicule 
transportoare, aproape nou-nouţe. Cum s-a şi întâmplat de 
fapt, mai multe asemenea vehicule au fost reunite pentru a 
se alcătui prima treaptă de accelerare, iar treapta finală, 
utilizând un propulsor cu plasmă de mare putere de 
accelerare, a continuat să acţioneze până la câteva minute 
înaintea impactului, când s-a trecut la dirijarea finală. Totul 
funcţiona perfect. 

Acesta a fost punctul în care s-a ivit problema. Echipa de 
proiectanți epuizați ar fi avut ce învăţa dintr-un incident de 
mult uitat, petrecut în cel de-al doilea război mondial, între 
anii 1939-1945. 


În campania lor împotriva flotei japoneze, submarinele 
Marinei Militare a Statelor Unite s-au bazat pe un noul 
model de torpilă. Nu se putea spune că era un nou tip de 
armă, căci dezvoltarea torpilelor începuse de aproape un 
secol. Nu părea a fi o sarcină prea dificilă să asiguri 
explodarea focosului la lovirea țintei. 

Totuşi, din când în când, diverşi comandanţi de submarine 
furioşi raportau la Washington că torpilele lor nu 
detonaseră. (Fără îndoială că şi alţi comandanţi ar fi făcut 
acelaşi lucru, dacă atacurile lor ratate nu ar fi declanşat 
propria lor distrugere.) Cartierul general al US Navy refuza 
să-i creadă. De bună seamă că nu ţintiseră corect: 
minunatele torpile noi fuseseră testate cu prisosinţă înainte 
de-a fi introduse în sistemul operaţional, etc, etc. 

Comandanții submarinelor aveau dreptate. Cauza se afla 
pe planşeta proiectantului. O comisie de anchetă a 
descoperit stânjenită că acel cui de detonare aflat în vârful 
torpilei se rupea înainte de a-şi putea îndeplini sarcina de o 
simplitate extremă. 

Viteza de impact a rachetei îndreptate spre Kali nu era de 
doar câţiva kilometri amărâţi pe oră, ci de peste o sută de 
kilometri pe secundă. La o asemenea viteză, un cui de 
detonare mecanic era inutil: focosul se mişca de multe ori 
mai repede decât ar fi putut s-o facă informaţia contactului, 
abia târându-se cu viteza sunetului prin metal, ca să-şi 
transmită mesajul ucigaş. Inutil de precizat, proiectanţii 
erau perfect conştienţi de acest lucru şi folosiseră pentru 
detonarea focosului un sistem pur electric. 

Ei au avut o scuză chiar mai bună decât Biroul pentru 
Artilerie al US Navy: testarea sistemului în condiţii reale 
era imposibilă. 

Aşa încât nimeni nu va şti vreodată exact de cenua 
funcţionat. 

45. Cerul imposibil „Dacă ăsta e Raiul sau Iadul, îşi spunse 
căpitanul Robert Singh, atunci seamănă uimitor de mult cu 
cabina mea de la bordul lui Goliath.” 


Încă se mai străduia să accepte faptul incredibil că era viu 
când primi o confirmare binevenită din partea lui David. 

— Salut, Bob. Nu mi-a fost uşor să te trezesc. 

— Ce. Ce s-a întâmplat? 

Nimeni nu-l programase pe David să ezite ca o fiinţă 
umană; era unul din numeroasele şiretlicuri 
conversaţionale pe care le deprinsese din experienţă. 

— Cinstit vorbind, nu ştiu. În mod evident, detonarea 
bombei nu s-a produs. Dar s-a întâmplat ceva foarte ciudat. 
Cred c-ar fi bine să te duci în cabina de comandă. 

Căpitanul Singh, readus brusc în simţiri, scutură din cap 
cu violenţă de câteva ori şi constată întrucâtva surprins că 
acesta îi rămânea ataşat de umeri. Totul părea perfect şi 
incredibil de normal. Simţi chiar o uşoară iritare, care însă 
nu avea nimic de-a face cu dezamăgirea. Era totuşi 
neplăcut să iroseşti atâta energie emoţională pentru a te 
împăca cu gândul morţii şi să fii încă în viaţă. 

Ajuns în cabina de comandă, el acceptase deja realitatea 
situaţiei. Dar stăpânirea de sine n-avea să dureze mult. 

Ecranul principal dădea şi acum iluzia că nu exista nimic 
între ei şi peisajul familiar oferit de Kali. Acesta rămăsese 
neschimbat; dar ceea ce se afla dincolo de el îl copleşi pe 
căpitanul Singh, oferindu-i unul din rarele momente de 
groază reală pe care le cunoscuse vreodată. Fără îndoială 
că starea sa emoţională neobişnuită era parţial explicabilă. 
Chiar aşa stând lucrurile, nimeni nu putea să privească la 
cerul de deasupra lui Goliath fără o covârşitoare senzaţie 
de teamă încărcată de venerație. 

Profilându-se deasupra orizontului puternic curbat al lui 
Kali, urcând vizibil chiar în timp ce privea, se afla peisajul 
plin de cratere al unei alte planete. Pentru p clipă, Robert 
Singh avu, senzaţia că se afla din nou pe Phobos, uitându-se 
la suprafaţa gigantică a lui Marte. Dar apariţia aceasta era 
şi mai mare - iar Marte, bineînţeles, era fixat pentru 
totdeauna pe cerul lui Phobos şi nu se mişca în mod 
constant către zenit, aidoma acestui obiect imposibil. Dar 


nu cumva venea şi mai aproape? Tocmai încercaseră să 
oprească un nomad cosmic să cadă asupra Pământului. Era 
oare un altul pe cale să se izbească de Kali? 

— Bob, Sir Colin vrea să-ţi vorbească. 

Singh uitase cu desăvârşire de însoțitorii lui de drum. 
Privind în jur, constată cu surprindere că jumătate din 
membrii echipajului său se adunaseră în cabina de 
comandă, privind şi ei la fel de uluiţi cerul. 

— Salut, Colin, bâigui el cu greutate - nu era uşor să 
vorbeşti cu cineva care ar fi trebuit să fie deja mort. Ce s-a 
întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Spectaculos, nu-i aşa? (Vocea savantului era calmă şi 
liniştitoare). Aici pe scuter am avut un punct de observaţie 
nemaipomenit. Nu-l recunoşti? Ar trebui, căci ceea ce ai în 
faţa ochilor este chiar Kali! Chiar dacă bomba a eşuat şi-a 
făcut fâs! 'Tot a avut câteva megatone de energie cinetică. 
Suficiente ca să-l facă pe Ka! 1 să fisioneze ca o amibă. În 
plus, a făcut o treabă îngrijită. Sper că Goliath nu a avut de 
suferit. Vom mai avea nevoie să-l folosim drept cămin câtva 
timp. Dar pentru cât de mult timp? Cum remarca Hamlet: 
„Aceasta-i întrebarea.” 

Petrecerea de revedere semăna mai mult cu o slujbă de 
recunoştinţă decât cu o sărbătoare - sentimentele erau 
prea profunde pentru aşa ceva. Din când în când, zumzetul 
conversaţiei din popota ofiţerilor înceta brusc, şi tăcerea 
devenea deplină în timp ce toţi împărtăşeau aceiaşi gând: 
„Sunt oare cu adevărat viu, sau sunt mort şi doar visez că 
aş fi viu? Şi cât timp o să dureze visul ăsta?” Pe urmă cineva 
făcea o glumji nesărată iar discuţiile şi controversele se 
reluau. 

Cele mai multe erau concentrate în jurul lui Sir Colin care, 
aşa cum susţinuse, se bucurase într-adevăr de un punct de 
observaţie grozav. Racheta lovise aproape de porţiunea cea 
mai îngustă a asteroidului - de dimensiunile alunei de 
pământ - dar în locul sferei de foc anticipate de cei doi 
spectatori se produsese o puternică revărsare de praf şi 


dărâmături. Când aceasta s-a limpezit, Kali a părut 
neschimbat. Apoi, foarte încet, s-a despicat în două 
fragmente aproape egale ca mărime. Întrucât fiecare dintre 
ele păstra o parte din mişcarea iniţială a lui Kali, au început 
O. Separare lentă, ca doi patinatori în piruetă care tocmai s- 
au desprins unul de celălalt. 

— Am văzut vreo cinci-şase asteroizi gemeni, relata Sir 
Colin, începând cu Apollo 4769 - Castalia. Dar n-am visat 
niciodată c-am să văd unul' născându-se! Fireşte, nu-l vom 
avea pe Kali 2 ca satelit multă vreme - deja se 
îndepărtează. Marea întrebare este: va lovi vreunul din cele 
două fragmente Pământul? Sau niciunul? Cu puţin noroc, 
amândouă vor trece de o parte şi de alta. Aşa încât, chiar 
dacă bomba nu a explodat, e posibil să-şi fi îndeplinit 
misiunea. SPACEGUARD ar trebui să aibă răspunsul peste 
câteva ore. Dar, dacă aş fi în locul tău, Sonny, n-aş face 
pariuri în privinţa asta. 

46. Epilog. 

Pe Goliath, cel puţin, suspansul nu a durat prea mult, 
SPACEGUARD a fost în măsură să raporteze aproape 
imediat că semiasteroidul Kali 1 - fragmentul ceva mai mic 
de care era ancorată nava - avea să treacă pe lângă Pământ 
la o distanţă confortabilă. Căpitanul Singh a primit vestea 
mai degrabă cu uşurare decât cu bucurie; părea să fie un 
act de dreptate, după toate câte înduraseră. E adevărat, 
Universul nu ştia nimic despre dreptate, dar în lipsă de 
altceva rămânea speranţa. 

Orbita lui Goliath avea să fie doar uşor deviată în timpul 
trecerii pe lângă Pământ cu o viteză de câteva ori mai mare 
decât viteza de învingere a atracției gravitaționale. Apoi 
nava şi mica sa planetă privată aveau să continue să 
accelereze, asemenea unei comete cu traiectorie aproape 
razantă la Soare, plonjând în interiorul orbitei lui Mercur în 
momentul apropierii maxime. Paravanele de folie 
reflectorizantă pe care Torin Fletcher începuse deja să le 
asambleze sub forma unui cort uriaş aveau să-i protejeze de 


o sarcină calorică de zece ori mai mare decât cea a unei 
amieze în Sahara. Atâta timp cât îşi mențineau în bună 
stare umbrela solară, nu aveau a se teme de nimic, în afară 
de plictiseală - urmau să treacă mai bine de trei luni până 
când Hercules avea să facă joncţiunea cu ei. 

Erau în siguranţă şi aparţineau deja istoriei. Dar pe 
Pământ nimeni nu ştia dacă istoria va mai continua. 

Singurul lucru pe care-l puteau garanta computerele 
programului SPACEGUARD era că celălalt fragment, Kali 2, 
nu avea să se ciocnească direct de vreuna din zonele de 
uscat importante. Asta era întrucâtva liniştitor, dar nu 
îndeajuns pentru a preveni accesele de panică în masă, 
miile de sinucideri şi colapsurile parţiale ale legii şi ordinii 
publice. Doar asumarea rapidă a prerogativelor dictatoriale 
de către Consiliul Mondial a prevenit dezastre mai grave. 

Bărbaţii şi femeile aflaţi la bordul lui Goliath urmăreau 
totul cu îngrijorare şi compasiune, dar în acelaşi timp cu un 
sentiment de detaşare, aproape ca şi cum ar fi asistat la 
nişte evenimente care aparţineau deja unui trecut 
îndepărtat. Orice s-ar fi întâmplat cu Pământul, ei ştiau că 
în curând aveau să-şi urmeze propriile destine pe planetele 
lor diferite - pentru totdeauna marcați de amintirile legate 
de Kali. 

Acum uriaşa Lună plină acoperea cerul, vârfurile 
neregulate ale munţilor aflaţi de-a lungul terminatorului 
arzând în lumina puternică a zorilor selenari. Dar câmpiile 
acoperite de praf, încă neatinse de Soare, nu erau complet 
întunecate; luceau slab în lumina reflectată de norii şi 
continentele Pământului. Şi, împrăştiaţi ici şi colo pe 
întinderea acestui peisaj cândva mort, se găseau licuricii 
incandescenţi care marcau primele aşezări permanente 
construite de omenire altundeva decât pe planeta de 
origine. Căpitanul Singh putea localiza cu uşurinţă Baza 
Clavius, Port Armstrong, Plato City. Putea chiar vedea salba 
de lumini palide de-a lungul Căii Ferate Translunare, 
transportând o încărcătură prețioasă de apă de la minele 


de gheaţă de la Polul Sud. Şi iată şi Sinus Iridium, unde, cu 
o viaţă în urmă, cunoscuse primul său moment vremelnic de 
glorie. 

Pământul se afla ia doar două ore depărtare. 

A patra întâlnire. 

Kali 2 a pătruns în atmosferă cu puţin înainte de răsăritul 
Soarelui, la o sută de kilometri deasupra insulelor Hawaii. 
Instantaneu, uriaşul bolid a adus nişte falşi zori de zi 
deasupra Pacificului, trezind la viaţă toate sălbăticiunile de 
pe miile sale de insule, însă un număr mic de oameni - căci 
nu fuseseră mulţi cei ce adormiseră în această noapte a 
nopţilor, cu excepţia acelora care-şi căutaseră refugiul în 
uitarea de sine oferită de droguri. 

Ajunsă deasupra Noii Zeelande, căldura cuptorului orbital 
a aprins păduri şi a topit zăpada de pe vârfurile munţilor, 
provocând avalanşe în văile de dedesubt. Printr-o şansă 
deosebită, şocul termic principal s-a produs deasupra 
Antarcticii - singurul continent care-l putea absorbi fără 
probleme. Nici măcar Kali n-a reuşit să destrame întregul 
înveliş gros de câţiva kilometri de gheaţă polară, dar 
Marele Dezgheţ avea să schimbe configuraţia coastelor 
marine pe întreg cuprinsul planetei. 

Nimeni dintre cei care au supravieţuit impactului acustic 
nu a putut vreodată să descrie sunetul trecerii lui Kali; 
niciuna dintre înregistrări nu a putut reda mai mult decât 
un palid ecou. Reportajul video, bineînţeles, a fost superb, şi 
avea să fie privit cu venerație temătoare de generaţiile ce 
aveau să vină. Dar nimic nu se putea compara cu realitatea 
înspăimântătoare. 

La două minute după ce a spintecat cu uşurinţă atmosfera, 
Kali a reintrat în spaţiul cosmic. Apropierea maximă faţă de 
Pământ fusese de şaizeci de kilometri, în cele două minute, 
a luat o sută de mii de vieţi şi a provocat pagube de uno 
mie de miliarde de dolari. 

Omenirea a fost foarte, foarte norocoasă. 


Data viitoare va fi mult mai bine pregătită. Deşi această 
întâlnire modificase atât de drastic orbită lui Kali încât el nu 
va mai reprezenta niciodată un pericol pentru Pământ, 
existau un miliard de munţi zburători care se deplasau pe 
orbită în jurul Soarelui. 

lar cometa Swift-Iuttle accelera deja către periheliu. Mai 
avea timp suficient ca se răzgândească încă o dată. 


SFÂRŞIT