Arthur C. Clarke — Fintinile Paradisului

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


Frântânile Paradisului 


CUPRINS: 

PALATUL 

„ Kalidasa 2 

. Inginerul 7 

„ Fântânile 13 

„ Stânca Diavolului 15 

. Prin telescop 22 

„ Artistul 26 

. Palatul Regelui-Zeu 29 

. Malgara 37 

. Filament 38 

10. Ultimul Pod 41 

11. Prinţesa tăcută 50 

II. TEMPLUL 

12. Starglider 59 

13. Umbră la răsărit 61 

14. Educaţia lui Starglider 66 
15. Bodhidharma 69 

16. Conversaţie cu Starglider 74 
17. Parakarma 78 

18. Fluturii de aur 84 

19. Pe malurile Lacului Saladin 86 
20. Podul care dansează 92 
21. Sentinţă 97 

III. CLOPOTUL 

22. Apostază 102 

23. Lundozer 104 

24. Degetul lui Dumnezeu 112 
25. Ruletă orbitală 114 

26. Noaptea dinainte de Vesak 116 
27. Staţia Ashoka 118 


O OA DUP UWNRI 


28. Prima coborâre 122 

29. Apropiere finală 126 

30. Legiunile Regelui 130 

31. Exod 132 

IV. TURNUL 

32. Expres spaţial 136 

33. CORA 141 

34. Ameţeală 143 

35. Starglider plus optzeci 151 
36. Cerul crud 152 

37. Diamantul de un miliard de tone 157 
V ASCENSIUNE 

38. Un loc al furtunilor tăcute 161 
39. Soarele rănit 164 

40. Capătul liniei 168 

41. Meteorit 171 

42. Moarte pe orbită 172 

43. Pericol 174 

44. O peşteră în cer 177 

45. Omul pentru misiune 182 
46. Păianjen 185 

47. Dincolo de auroră 191 

48. Noapte la vilă 196 

49. O călătorie cu hopuri 199 
50. Moliile căzătoare 202 

51. Pe verandă 204 

52. Celălalt pasager 207 

53. Stingere 211 

54. Teoria relativităţii 214 

55. Andocare 216 

56. Privelişte de pe balcon 221 
57. Ultimul răsărit 224 
EPILOG: Triumful lui Kalidasa 228 


[. 

PALATUL 

1. Kalidasa. 

Coroana devenea tot mai grea cu fiecare an. Când 
venerabilul Bodhidharma Mahanayake Thero i-o pusese 
prima dată pe cap, cu atâta şovăială, Prinţul Kalidasa fusese 
surprins de uşurimea ei. Douăzeci de ani mai târziu, Regele 
Kalidasa se lipsea bucuros de banda de aur încrustată cu 
giuvaeruri, ori de câte ori eticheta curţii o permitea. 

Iar eticheta nu se prea respecta aici, pe vârful măturat de 
vânturi al fortăreței de piatră; puţini soli sau petiţionari 
căutau să obţină o audienţă pe înălțimile ei interzise. Mulţi 
din cei ce băteau drumul până la Yakkagala renunţau 
înaintea ultimei ascensiuni, întorcându-se înapoi prin fălcile 
deschise ale leului culcat, parcă mereu pregătit să sară de 
pe faţada de stâncă. 

Un rege bătrân n-ar fi reuşit niciodată să şadă pe un tron 
atât de apropiat de cer. Într-o zi, Kalidasa va fi prea slab 
pentru a urca în propriul lui palat. Se îndoia însă că va 
apuca ziua aceea; nenumăraţii lui duşmani îl vor scuti de 
umilinţele vârstei. 

Aceşti duşmani îşi strângeau acum rândurile. Privi spre 
nord, ca şi cum ar fi zărit deja armatele fratelui său vitreg, 
întorcându-se să revendice tronul stropit de sânge din 
Taprobane. Dar ameninţarea lui era încă departe, dincolo 
de mările zbuciumate de muson. Cu toate că el, Kalidasa, 
avea mai multă încredere în spioni decât în astrologi, era 
reconfortant să ştie că de astă dată şi unii şi alţii spuneau 
acelaşi lucru. 

Malgara, complotând şi cerând sprijinul regilor străini, 
aşteptase aproape douăzeci de ani. Şi totuşi, un duşman 
mai răbdător şi mai subtil se găsea mult mai aproape, 
privind mereu de pe cerul sudic. 

Conul perfect al lui Sri Kanda, Muntele Sacru, părea 
foarte aproape astăzi, ridicându-se peste câmpia centrală. 
De la începuturile timpului strecurase teamă şi respect în 


sufletul tuturor celor ce-l văzuseră. Kalidasa fusese 
întotdeauna conştient de prezenţa lui stânjenitoare, de 
puterea pe care o simboliza. 

Cu toate acestea, Mahanayake Thero nu dispunea de 
armată, nu avea elefanţi de luptă dresați să atace urlând şi 
rotind cu trompa trunchiuri de copaci. Marele Preot era 
doar un bătrân în robă portocalie, ale cărui singure 
posesiuni le reprezentau un bol de cerşetor şi o frunză de 
palmier să-l apere de soare. În timp ce novicii şi călugării de 
rang mai mic psalmodiau scripturile în jurul său, el 
rămânea nemişcat cu picioarele încrucişate - şi cumva, 
influenţa destinul regilor. Foarte ciudat. 

Aerul era aşa de limpede, încât Kalidasa vedea templul, 
micşorat de distanţă la un vârf alb de săgeată, înfipt sus pe 
Sri Kanda. Nu arăta câtuşi de puţin ca un lucru ieşit din 
mâna omului şi regelui îi aducea aminte de munţii încă mai 
înalţi pe care îi zărise în tinereţe, pe vremea când fusese 
jumătate oaspete, jumătate ostatic, la curtea lui Mahinda 
cel Mare. Toţi giganţii care străjuiau imperiul lui Mahinda 
purtau astfel de coroane, alcătuite dintr-o substanţă 
sclipitoare, cristalină, pentru care în limbajul din Taprobane 
nu exista cuvânt. Hindugşii credeau că reprezintă un fel de 
apă, transformată magic, însă Kalidasa râdea la auzul unor 
asemenea superstiții. 

Lucirea de fildeş se găsea la o distanţă de trei zile de mers 
- una pe drumul regal, prin păduri şi câmpuri cu orez şi alte 
două de-a lungul scării spiralate pe care el nu avea s-o mai 
urce niciodată, deoarece la capătul ei se afla singurul 
inamic de care se temea şi pe care nu-l putea înfrânge. 
Uneori îi invidia pe pelerini, când le vedea torţele formând 
o linie de foc pe faţa muntelui. Cel mai umil dintre cerşetori 
era în stare să salute răsăritul sfânt şi să primească 
binecuvânta rea zeilor, dar nu conducătorul acestui întreg 
tărâm. 

Avea în schimb propriile-i consolări, chiar dacă de scurtă 
durată. Păzite de şanţuri şi de metereze, se întindeau 


bazinele, fântânile şi grădinile plăcerii unde risipise averile 
regatului. lar când se simţea obosit de ele, îi rămâneau 
doamnele Stâncii - cele din sânge şi carne, chemate din ce 
în ce mai rar, şi cele două sute de nemuritoare, cărora 
adeseori le împărtăşea gândurile, fiindcă numai în ele putea 
să aibă încredere. 

Un tunet bubui pe cerul vestic. Kalidasa îşi întoarse 
privirea de la muntele ameninţător către speranţa 
îndepărtată a ploii. Musonul întârziase anotimpul acesta. 
Lacurile artificiale menite să alimenteze complexul sistem 
de irigaţii al insulei erau aproape goale. La această dată a 
anului ar fi trebuit să zărească lucirile celui mai mare dintre 
toate - cel pe care, după cum ştia prea bine, supuşii săi încă 
îndrăzneau să-l denumească cu numele tatălui său: 
Paravana Samudra, Marea lui Paravana. 

Lacul fusese terminat cu treizeci de ani în urmă, după o 
trudă de generaţii. În zile mai fericite, tânărul Prinţ 
Kalidasa stătuse mândru alături de tatăl său când marile 
porţi ale barajului se deschiseseră, iar apa dătătoare de 
viaţă năvălise pe pământul însetat. În tot regatul nu 
existase privelişte mai frumoasă decât oglinda 
tremurătoare a acelui imens lac făcut de om, reflectând 
domurile şi turnurile din Ranapura, Oraşul de Aur, capitală 
antică pe care el o abandonase pentru a-şi împlini visul. 

Tunetul bubui încă o dată, dar Kalidasa ştia că 
promisiunea lui era falsă. Chiar aici, pe piscul Stâncii 
Diavolului, aerul rămânea nemişcat şi mort; nu bătea 
niciunul din vânturile întâmplătoare, bruşte, ce vesteau 
musonul. Până la sosirea ploilor, poate că şi foametea avea 
să se adauge grijilor sale. 

— Maiestate, rosti vocea răbdătoare a Şambelanului, solii 
sunt gata de plecare. Doresc să vă salute. 

Ah, da, cei doi ambasadori albi veniţi de dincolo de oceanul 
vestic! Îi părea rău să-i vadă plecând, deoarece ei îi 
aduseseră veşti, în taprobaneza lor îngrozitoare, despre 


multe minunăţii - deşi niciuna, erau oricând gata să admită, 
nu egala palatul său fortăreață din înaltul cerului. 

Kalidasa întoarse spatele muntelui cu creastă albă şi 
peisajului arid, strălucitor, şi începu să coboare treptele de 
granit spre sala de primire. În urma lui, Şambelanul şi 
ajutoarele sale purtau daruri din fildeş şi pietre preţioase 
pentru bărbaţii înalţi, mândri, aşteptând să-şi ia rămas bun. 
Curând aveau să ducă comorile din Taprobane peste mare, 
într-un oraş mai tânăr cu secole decât Ranapura; şi poate, 
pentru un scurt răstimp, să risipească gândurile negre ale 
Împăratului Hadrian. 

Cu mantia o flacără portocalie pe fundalul zidurilor albe 
ale templului, Mahanayake Thero merse încet spre 
parapetul nordic. Departe dedesubt se întindea tabla de 
şah a câmpiilor semănate cu orez, dintr-un capăt al 
orizontului în celălalt, liniile negre ale canalelor de irigație, 
lucirea albastră a lui Paravana Samudra - şi, dincolo de 
acea mare interioară, domurile sacre ale Ranapurei plutind 
ca nişte baloane fantomatice, imposibil de voluminoase dacă 
apreciai corect distanţa. Treizeci de ani privise panorama 
veşnic schimbătoare, dar ştia că n-avea niciodată să 
cuprindă din ochi toate detaliile efemerei complexităţi. 
Culorile, hotarele se modificau cu fiecare anotimp - de fapt, 
cu fiecare trecere a unui nor. Chiar şi în ziua când el va 
trece în neființă, gândi Bodhidharma, va fi ceva nou de 
văzut. 

Un singur lucru distona cu armonia desăvârşită a 
peisajului. Deşi mărunt de la această altitudine, bolovanul 
cenuşiu al Stâncii Diavolului arăta ca un intrus. Legenda 
spunea că Yakkagala era un fragment al piscului purtător 
de leac pe care maimuţa-zeu Hanuman îl scăpase, în vreme 
ce ducea atât munte cât şi plantă camarazilor răniţi în lupta 
de la Ramayana. 

De la distanţă era imposibil, bineînţeles, să distingi 
detaliile nebuniei lui Kalidasa, cu excepţia unei linii subţiri 
de la periferia grădinilor plăcerii. Totuşi, odată văzută, 


impactul Stâncii Diavolului nu se putea uita. Mahanayake 
Thero vedea cu ochii minţii, la fel de limpede ca şi cum ar fi 
stat între ele, labele imense ale leului ţâşnind din peretele 
de piatră, în vreme ce deasupra se ridicau meterezele 
unde, îţi venea uşor să crezi, Regele blestemat continua 
încă să se plimbe. 

Tunetul se prăbuşi din înaltul cerului, crescând rapid la un 
asemenea vacarm de forţă încât muntele însuşi păru să se 
zguduie. Într-o serie de bubuituri continui alergă pe boltă, 
pierind apoi spre est. Secunde lungi, ecourile se rotiră la 
marginile orizontului. 

Nimeni nu putea să considere tunetul acesta ca pe un 
semn al ploilor. Până la ele mai erau trei săptămâni, iar 
Centrul de Control Musonic nu greşea niciodată cu mai 
mult de douăzeci şi patru de ore. După ce reverberaţiile se 
stinseră, Marele Preot se răsuci către însoţitorul său. 

— Atâta despre coridoarele lor de reintrare! Rosti el cu 
ceva mai multă supărare decât ar fi trebuit să-şi permită un 
exponent al Dharmei. Ai înregistrat măsurătorile? 

Tânărul călugăr vorbi scurt în microfonul-brăţară şi 
aşteptă răspunsul. 

— Da, au atins o sută douăzeci. Asta înseamnă cinci 
decibeli în plus faţă de vechiul record. 

— Trimite obişnuitul protest Centrului Kennedy sau 
Gagarin, oricare din ele ar fi vinovat. Ba dacă stau şi mă 
gândesc, plânge-te la amândouă. Nu că va fi vreo diferenţă, 
bineînţeles. 

În vreme ce cu ochii urmărea norul de vapori dizolvându- 
se încet pe cer, Venerabilul Bodhidharma Mahanayake 
Thero - al optzeci şi cincilea purtător al numelui - avu o 
vedenie bruscă şi teribil de ne-călugărească: Kalidasa ar fi 
dispus de un tratament corespunzător pentru piloţii liniilor 
spaţiale interesate numai de raportul dolari pe kilogram 
urcat pe orbită - ceva care probabil să implice trasul în 
ţeapă, sau elefanţi cu tălpile de metal, ori uleiul încins. 


Însă viaţa fusese, fireşte, mult mai simplă cu două mii de 
ani în urmă. 

2. Inginerul. 

Prietenii, al căror număr din păcate scădea cu fiecare an, 
îl numeau Johan. Lumea, când îşi amintea de el, îi spunea 
Raja. De fapt, numele lui întreg rezuma cinci sute de ani de 
istorie: Johan Oliver de Alwis Sri Rajasinghe. 

E.xistase o vreme când turiştii veniţi să viziteze Stânca 
Diavolului îl vânau cu camere de filmat şi cu casetofoane, 
dar astăzi o întreagă generaţie nu avea habar de zilele în 
care chipul lui constituise cea mai familiară faţă a 
Sistemului Solar. Nu regreta gloria trecută, deoarece 
fusese însoţită de recunoştinţa întregii omeniri. Îi adusese 
însă şi regrete tardive pentru greşeli comise, remuşcări 
pentru vieţile distruse atunci când, cu ceva mai multă 
răbdare şi prevedere, le-ar fi putut salva. 

Era simplu acum, din perspectiva istoriei, să vadă ce ar fi 
trebuit să facă ca să evite criza Auckland, ori ca să-i adune 
laolaltă, contra voinţei lor, pe semnatarii Tratatului de la 
Samarkand. Să se învinovăţească singur pentru erorile 
inevitabile ale trecutului reprezenta o prostie; şi totuşi 
existau momente în care conştiinţa îl durea mai tare decât 
rana vechiului glonte patagonian. 

Nimeni nu crezuse că retragerea lui va dura atât de mult. 
„Le vei întoarce în şase luni”, îi declarase Chu, Preşedintele 
Lumii. „Puterea viciază.” „Nu în cazul meu”, replicase cu 
destulă sinceritate. 

Deoarece puterea i se oferise; el unul nu o căutase. Şi 
întotdeauna fusese un soi de putere specială, limitată - 
consultativă şi nu executivă. Era numai Asistent Special - 
Ambasador - pentru Probleme Politice, direct răspunzător 
în faţa Preşedintelui şi a Consiliului, cu un personal ce nu 
depăşise niciodată un număr de zece persoane-unsprezece, 
dacă-i includea pe ARISTOTEL. (Propria lui consolă încă 
dispunea de acces la memoria şi băncile de procesare ale 
lui Ari, şi discutau unul cu celălalt de câteva ori pe an). Spre 


final însă, Consiliul ajunsese să-i accepte invariabil sfatul, 
iar lumea îi acordase lui cea mai mare parte din creditul 
datorat birocraţilor anonimi ai Diviziei Păcii. 

Şi aşa ajunsese Ambasadorul Rajasinghe să primească 
toate onorurile, deplasându-se dintr-un punct de încordare 
în altul, vindecând amorul propriu într-un loc, dezamorsând 
crize într-altul, manipulând adevărul cu îndemânare 
desăvârşită. Fără să mintă niciodată, bineînţeles; aşa ceva i- 
ar fi fost fatal. Fără memoria infailibilă a lui Ari n-ar fi reuşit 
să ţină sub control întortocheatul păienjeniş de intrigi pe 
care era nevoit uneori să-l ţeasă, astfel ca omenirea să 
trăiască în pace. Atunci când a început să-i placă jocul în 
sine, a înţeles că sosise vremea de plecare. 

Aceasta se petrecuse cu douăzeci de ani înainte şi nu 
regretase niciodată decizia luată. Cei ce pronosticaseră că 
plictiseala va învinge acolo unde tentaţiile puterii eşuaseră 
nu-şi cunoşteau omul şi nu-i înțelegeau originile. El se 
întorsese pe câmpiile şi pădurile tinereţii sale, şi astăzi 
locuia la un kilometru depărtare de stânca mare şi 
misterioasă care îi dominase copilăria. Într-adevăr, vila i se 
găsea pe terenul împrejmuit de şanţul adânc cu apă, acolo 
unde se aflau grădinile plăcerii, iar fântânile construite de 
arhitectul lui Kalidasa clipoceau acum în grădina lui Johan, 
după o tăcere de două mii de ani. Apa curgea în conductele 
originale din piatră; nimic nu se schimbase, exceptând 
cisternele de sus din vârf, umplute astăzi de efortul 
pompelor electrice şi nu prin sudoarea sclavilor. 

Obţinerea acestei bucăţi de pământ scăldate în istorie îi 
oferise lui Johan mai multă satisfacţie decât întreaga 
carieră, căci îşi împlinise un vis în care aproape nu 
îndrăznise să spere. Realizarea necesitase întreaga sa 
îndemânare diplomatică, alături de un delicat şantaj în 
Departamentul Arheologic. Întrebări fuseseră puse mai 
târziu în Adunarea de Stat; din fericire, nu primiseră 
răspuns. 


Era izolat de toţi turiştii, exceptându-i doar pe cei mai 
hotărâți dintre ei, de o extensie a şanţului şi ferit de 
privirile lor de un zid gros alcătuit din exemplare mutante 
de Ashoka, strălucind de flori pe tot parcursul anului. 
Arborii găzduiau şi câteva familii de maimuțe, amuzante la 
privit, dar care uneori invadau locuinţa, furând orice obiect 
portabil ce lua ochii. În astfel de momente se isca un scurt 
război între specii, cu artificii şi ţipete simieneşti de pericol 
înregistrate pe bandă, capabile să-i deprime pe oameni cel 
puţin la fel de mult ca pe maimuţele care se întorceau 
destul de repede, întrucât învăţaseră de mult că nimeni nu 
le făcea cu adevărat vreun rău. 

Unul din cele mai grozave apusuri din Iaprobane 
transfigura cerul vestic, când un mic electrotriciclu se ivi 
printre copaci, oprindu-se lângă coloanele de granit ale 
porticului. (Un Chola veritabil, ultima perioadă Ranapura, şi 
prin urmare un anacronism total. Dar numai profesorul 
Paul Sarath comentase faptul şi desigur că o făcea mereu.) 

Datorită unei experienţe lungi şi amare, Rajasinghe 
învățase să nu se-ncreadă niciodată în prima impresie, dar 
nici să o ignore. Pe jumătate se aşteptase ca Vannevar 
Morgan să fie, aidoma succeselor sale, un bărbat impozant. 
În schimb, inginerul era mult sub înălţimea medie şi la 
prima vedere părea chiar plăpând. Corpul lui zvelt era însă 
numai muşchi, iar părul negru ca pana corbului încadra o 
faţă arătând considerabil mai tânără decât cei cincizeci şi 
unu de ani ai săi. 

Raportul video din fişierele biografice ale lui Ari nu-l 
favorizase. Ar fi trebuit să fie un poet romantic ori un 
pianist, sau poate un mare actor, vrăjind mii de spectatori 
cu talentul său. Rajasinghe recunoştea forţa atunci când o 
vedea, de vreme ce ea constituise obiectul ocupaţiei sale; 
iar acum ceea ce vedea în faţă era forţă. Fii atent la oamenii 
Mici, îşi spusese adeseori, fiindcă ştia că ci sunt motoarele şi 
zguduitorii lumii. 


Cu acest gând îl trecu un prim fior de înţelegere. Aproape 
în fiecare săptămână, vechi prieteni şi duşmani soseau în 
acest colţ îndepărtat să schimbe veşti şi gânduri, să depene 
amintiri. Îi plăceau aceste vizite; îi ofereau un program 
regulat de viaţă. Totuşi, ştia întotdeauna cu mare acuratețe 
scopul întâlnirilor şi subiectele care urmau să fie acoperite. 

Dar din câte îşi dădea seama Rajasinghe, el şi Morgan nu 
aveau interese comune dincolo de cele ale unor persoane 
obişnuite ale prezentului. Nu se cunoşteau şi nu mai 
discutaseră niciodată înainte. Într-adevăr, abia recunoscuse 
numele lui Morgan. Şi mai neobişnuit era faptul că 
inginerul îl rugase să păstreze confidenţialitatea 
întrevederii. 

Deşi Rajasinghe acceptase, nu o făcuse cu plăcere. În viaţa 
lui paşnică nu mai exista nevoia de secret. Ultimul lucru pe 
care-l dorea acum era ca cine ştie ce secret să-i apese 
existenţa bine orânduită. Terminase cu Securitatea pentru 
totdeauna. Cu zece ani în urmă - nu cumva cu mai mult? 

— Gărzile sale de corp fuseseră retrase la propria sa 
cerere. 

Ceea ce-l supăra însă cel mai mult nu era secretul, ci 
totala sa ignoranţa în materie. Inginerul Şef (Sol) al 
Corporaţiei de Construcţii Terestre nu bătuse mii de 
kilometri doar pentru a-i cere autograful, ori ca să exprime 
uzualele platitudini turistice. Trebuia să fi venit cu un scop 
precis - şi, oricât se străduia, Rajasinghe nu-şi închipuia 
care era acesta. 

Chiar în zilele sale de activitate, Rajasinghe nu avusese 
niciodată ocazia să trateze cu CCI-ul. Cele trei divizii ale 
corporației - Sol, Mare şi Spaţiu - imense cum erau, făceau 
cele mai puţine probleme din toate corpurile specializate de 
lucru ale Federaţiei Terestre. Numai atunci când avea loc o 
răsunătoare defecţiune tehnică, ori o coliziune frontală cu 
interesele vreunui grup cu preocupări ecologice ori istorice, 
CCT ieşea din umbra. Ultima confruntare de acest gen se 
desfăşurase în jurul Conductei Antarctice, acel miracol de 


inginerie al secolului douăzeci şi unu, construită ca să 
pompeze cărbune fluidizat din vastele depozite polare spre 
fabricile şi uzinele energetice ale lumii. Într-un atac de 
euforie ecologică, CCT propusese demolarea ultimei 
secţiuni de conductă şi redarea Pământului pinguinilor. 

Imediat se făcuseră auzite strigătele de protest ale 
arheologilor industriali, ultragiaţi de asemenea vandalism, 
şi ale naturaliştilor, argumentând că pinguinii erau pur şi 
simplu îndrăgostiţi de conducta abandonată. Ea le oferea 
adăpost la un standard de care nu se bucuraseră niciodată 
înainte, contribuind astfel la o explozie demografică 
nestăvilită nici măcar de balenele ucigaşe. Drept urmare, 
CCT depusese armele fără să lupte. 

Rajasinghe nu ştia dacă Morgan avusese vreo legătură cu 
acest mărunt scandal. Oricum nu mai avea importanţă, din 
moment ce numele său era astăzi asociat de cel mai mare 
triumf al corporației. 

Fusese botezat Ultimul Pod, şi probabil îşi merita 
denumirea. Rajasinghe privise, alături de o jumătate din 
populaţia Pământului, clipa în care secţiunea finală fusese 
ridicată de Graf Zeppelin II - el însuşi o minune. Toate 
facilităţile de lux ale aeronavei fuseseră date jos ca să se 
economisească greutate, faimoasa piscină golită, iar 
reactoarele pompaseră excesul de căldură în pungile cu 
gaz, mărind forţa ascensională. Pentru prima dată o sarcină 
de peste o mie de tone fusese ridicată la trei kilometri în 
văzduh; şi totul, fără îndoială spre dezamăgirea multor 
milioane de spectatori, se derulase fără incidente. 

Nici un vas nu avea să maitreacă de Coloanele lui Hercule 
fără să salute cel mai măreț pod construit vreodată de om, 
un pod cum probabil nu va mai exista un altul. Turnurile 
gemene de la joncţiunea Mediteranei cu Atlanticul erau ele 
însele cele mai înalte structuri din lume, privindu-se unul pe 
celălalt pe deasupra a cincisprezece kilometri de spaţiu gol, 
exceptând fireşte, incredibilul, delicatul arc al Podului 


Gibraltar. Însemna un privilegiu să-i întâlnească 
constructorul, chiar dacă acesta întârziase cu un ceas. 

— Scuzele mele, domnule Ambasador, spuse Morgan 
coborând din vehicul. Sper că întârzierea mea nu v-a 
supărat prea tare. 

— Deloc. Timpul meu îmi aparţine. Aţi mâncat, sper? 

— Da. Când mi-au anulat legătura cu Roma, cel puţin mi- 
au oferit un prânz excelent. 

— Probabil mai bun decât v-ar oferi Hotelul Yakkagala. V- 
am rezervat o cameră pentru la noapte; hotelul se găseşte 
la un kilometru distanţă. Mi-e teamă că va trebui să 
amânăm discuţia până după micul dejun. 

Morgan arătă dezamăgit, însă ridică din umeri. 

— Mă rog, am suficient de lucru ca să nu mă plictisesc. 
Presupun că hotelul dispune de facilităţi executive, sau cel 
puţin de un terminal standard. 

Rajasinghe râse. 

— N-aş garanta pentru nimic mai sofisticat decât un 
telefon. Dar am o propunere mai interesantă. Într-o 
jumătate de oră voi conduce nişte prieteni pe Stâncă. Este 
vorba de un spectacol „son-et-lumiere” pe care vi-l 
recomand cu căldură; sunteţi binevenit să vă alăturaţi nouă. 

Vedea că Morgan ezită, în căutarea unei scuze politicoase. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, însă 
neapărat trebuie să iau legătura cu biroul. 

— Puteţi folosi consola mea. Vă promit, veţi găsi 
spectacolul fascinant şi nu durează decât o oră. Ah, era să 
uit, nu doriţi să se ştie că vă aflaţi aici. Mă rog, vă voi 
prezenta drept doctorul Smith de la Universitatea din 
Tasmania. Sunt convins că prietenii mei nu vă vor 
recunoaşte. 

Rajasinghe nu intenţionase să-şi supere oaspetele, însă 
scurta licărire de iritare din ochii lui Morgan nu putea fi 
confundată. Instinctele fostului diplomat intrară imediat în 
joc; reţinu reacţia pentru referinţe ulterioare. 


— Da, sunt sigur că nu mă vor recunoaşte, încuviinţă 
Morgan, iar Rajasinghe observă nuanţa de amărăciune din 
vocea lui. Dr. Smith e foarte bine. Şi acum, dacă-mi daţi 
voie, voi utiliza terminalul. 

Interesant, gândi Rajasinghe conducându-şi vizitatorul în 
vilă, însă probabil lipsit de importanţă. Ipoteză provizorie: 
Morgan era un bărbat frustrat, poate chiar dezamăgit. Era 
greu de imaginat motivul, dat fiind faptul că se detaşa ca 
unul din liderii profesiunii sale. Ce altceva putea să-şi mai 
dorească? 

Exista un răspuns evident. Rajasinghe cunoştea 
simptomele prea bine, chiar şi numai pentru că în cazul său 
boala îl măcinase multă vreme. 

„Faima-i un ghimpe.”, recită el în tăcerea gândurilor. Cum 
era mai departe? „Acea finală infirmitate a unui creier 
nobil/Să dispreţuieşti plăcerea şi să trăieşti muncind.” 

Da, ar fi putut explica nemulţumirea pe care antenele sale 
sensibile o detectaseră. Şi deodată îşi aduse aminte că 
uriaşul curcubeu ce lega Europa de Africa era aproape 
invariabil numit Podul, uneori Ultimul Pod sau Podul 
Gibraltar, însă niciodată Podul lui Morgan. 

Ei bine, socoti Rajasinghe, dacă eşti în căutare de faimă, 
domnule Morgan, nu aici o vei găsi. Atunci, pentru numele a 
mii de yakka, de ce ai venit în micul şi liniştitul Taprobane? 

3. Fântânile. 

Zile de-a rândul, elefanţi şi sclavi trudiseră sub soarele 
crud, ridicând nesfârşitul lanţ de găleți pe faţa stâncii. 

— E gata? Întreba regele iar şi iar. 

— Nu, maiestate, îi răspundea meşterul constructor. 
Rezervorul nu e încă plin. Poate mâine. 

Ziua de mâine sosise în cele din urmă, iar acum întreaga 
curte se afla adunată în grădinile plăcerii, sub tende din 
pânză strălucitor colorată. Regele însuşi era răcorit de 
evantaie mari, mânuite de curteni ce-l mituiseră pe 
Şambelan pentru acest privilegiu plin de risc. Reprezenta o 
onoare în stare să conducă spre bogăţie, ori la moarte. 


Ochii tuturor fixau faţa Stâncii şi personajele mărunte 
foindu-se în vârful ei. Un steag flutură, o trâmbiţă sună 
scurt. Departe jos, lucrătorii mişcară frenetic leviere, 
traseră de funii. Lung timp nu se întâmplă nimic. 

Un început de încruntare începuse să se întindă pe chipul 
regelui şi întreaga curte tremura. Chiar şi unduirea 
evantaielor încetini o clipă, ca mai apoi să se accelereze 
iarăşi când mânuitorii acestora îşi reamintiră hazardul 
sarcinii lor. 

Apoi un strigăt uriaş se rostogoli dinspre lucrătorii de la 
picioarele Yakkagalei, un chiot de bucurie şi triumf care 
încet, încet se răspândi în jur, preluat fiind de toţi cei 
aliniaţi de-a lungul straturilor de flori. Şi împreună cu el se 
auzi un alt sunet, nu la fel de puternic, dar totuşi dând 
impresia de forţă irezistibilă, grăbită să împlinească un 
anume ţel. 

Una după alta, ţâşnind din pământ ca printr-o vrajă, 
subţiri coloane de apă se ridicară pe cerul fără nori. La o 
înălţime de patru ori mai mare decât cea a unui om se 
desfăcură în flori de stropi. Lumina soarelui, irizând prin 
ele, născu o ceaţă colorată în nuanțele curcubeului, care 
multiplică stranietatea şi splendoarea scenei. Nicicând, în 
întreaga istorie din Taprobane, ochii omului nu fuseseră 
martorii unei asemenea minuni. 

Regele zâmbi, iar curtenii îndrăzniră să respire iarăşi. De 
această dată conductele subterane nu cedaseră sub 
presiunea apei; spre deosebire de nenorocoşii predecesori, 
făuritorii lor aveau o şansă să ajungă la bătrâneţe la fel de 
mare cu toţi ceilalţi ce lucrau pentru Kalidasa. 

La fel de imperceptibil ca soarele în asfinţit, jeturile 
pierdeau din înălţime. În prezent nu mai treceau de un stat 
de om; rezervoarele umplute cu atâta chin erau aproape 
goale. Însă Regele fusese satisfăcut. Ridică mâna, iar 
fântânile se lăsară şi se ridicară încă o dată ca într-un ultim 
gest de curtoazie adus tronului, apoi se prăbuşiră în linişte. 
O vreme, cercuri concentrice tulburară pânzele de apă ale 


bazinelor, înainte ca ele să redevină oglinzi perfecte, 
încadrând imaginea eternei Stânci. 

— Lucrătorii au muncit bine, rosti Kalidasa. Redaţi-le 
libertatea. 

Cât de bine munciseră, fireşte, ei n-aveau să înţeleagă 
niciodată, deoarece nimeni nu putea să împărtăşească 
viziunile singuratice ale unui rege-artist. Admirând 
grădinile impecabil îngrijite din jurul Yakkagalei, Kalidasa 
simţi mai multă mulţumire decât oricând. 

Aici, la picioarele Stâncii Diavolului, concepuse şi crease 
Paradisul. Mai rămânea ca în vârful ei să construiască Raiul. 

4. Stânca Diavolului. 

Ingeniosul spectacol de sunet şi lumină avea încă puterea 
să îl mişte, deşi Rajasinghe îl urmărise de zeci de ori şi 
cunoştea fiecare şmecherie a programării. Orice vizitator al 
Stâncii trebuia în mod obligatoriu să îl vadă, cu toate că unii 
critici, precum Paul Sarath, se plângeau că nu era altceva 
decât istorie servită la minut turiştilor. Totuşi, istorie la 
minut era mai bine decât deloc, din moment ce Sarath şi 
colegii săi continuau să se contrazică zgomotos asupra 
secvenţei exacte a evenimentelor de acum două mii de ani. 

Micul amfiteatru privea spre peretele vestic al Yakkagalei, 
cu cele două sute de locuri grijuliu amplasate astfel încât 
fiecare spectator să privească proiectoarele laser din 
unghiurile potrivite. Spectacolul începea la aceeaşi oră pe 
tot parcursul anului - 19. 00 fix - în clipa când, invariabil, 
apusul ecuatorial se ştergea de pe cer. 

Deja întunericul se instalase, făcând Stânca vizibilă doar 
ca o umbră uriaşă eclipsând stelele timpurii. Din negură 
veni răpăitul rar al unor tobe înfundate, apoi se auzi o voce 
calmă şi impersonală: 

— Aceasta este povestea unui rege care şi-a ucis tatăl şi 
care, la rândul lui, a căzut victimă fratelui său. În istoria 
sângeroasă a omenirii, faptele în sine nu constituie o 
noutate. Însă acest rege a lăsat în urmă un monument etern 
şi o legendă ce a sfidat timpul. 


Rajasinghe aruncă o privire scurtă spre Vannevar Morgan, 
stând în întuneric în dreapta sa. Cu toate că nu-i zărea 
decât profilul, ştia că vizitatorul său fusese deja prins de 
vraja istorisirii. În stânga, ceilalţi doi musafiri, prieteni vechi 
din zilele diplomaţiei, erau la fel de fermecaţi. După cum îl 
asigurase pe Morgan, nu îl recunoscuseră pe domnul 
Smith; sau în orice caz, acceptaseră cu politeţe camuflajul. 

— Se numea Kalidasa şi s-a născut la o sută de ani după 
Christos, în Ranapura, Oraşul Aurului - vreme de secole 
capitala regilor din Taprobane. Însă naşterea sa a fost 
umbrită. 

Muzica deveni mai puternică, flautele şi corzile 
alăturându-se tobei pentru a trasa o melodie regală, 
obsedantă în aerul nopţii. Un punct luminos începu să ardă 
pe suprafaţa Stâncii; brusc se extinse şi parcă o fereastră 
magică se deschise spre trecut, dezvăluind o lume mai vie şi 
mai colorată decât realitatea însăşi. 

Dramatizarea era excelentă, gândi Morgan. Se bucura că 
lăsase curtoazia să prevaleze asupra instinctului de a lucra. 
Fu martor la fericirea Regelui Paravana când concubina 
favorită îi dărui primul fiu - şi înţelese de ce fericirea fu în 
acelaşi timp mărită, dar şi umbrită când, la numai douăzeci 
şi patru de ore mai încolo, Regina însăşi aduse pe lume un 
mai bun pretendent la tron. Deşi primul în timp, Kalidasa 
nu avea să fie primul în drepturi; astfel se stabiliră 
circumstanţele tragediei. 

— În primii ani de copilărie, Kalidasa şi fratele său vitreg, 
Malgara, au fost nedespărţiţi. Au crescut împreună, 
inconştienţi de rivalitatea propriilor destine şi de intrigile ce 
se ţeseau în jurul lor. Prima neînțelegere n-a avut nimic de- 
a face cu incidentul de la naştere; la mijloc a stat un bine 
intenţionat şi inocent cadou. 

La curtea Regelui Paravana au sosit soli aducând daruri 
din multe ţări: mătase din Cathay, aur din Hindustan, 
armuri lucitoare din imperiala Romă. Iar într-o zi, un simplu 


vânător se aventură în marele oraş, purtând cu el un dar 
care spera să placă familiei regale. 

Morgan auzi în jur un cor involuntar de „ooh” şi „aah”. Cu 
toate că animalele nu-i plăcuseră niciodată în mod deosebit, 
trebuia să admită că maimuţica albă ca zăpada, ghemuindu- 
se atât de încrezătoare în braţele tânărului Prinţ Kalidasa, 
era cu totul specială. De pe feţişoara zbârcită, doi ochi 
imenşi priveau peste secole - şi peste misterioasa, deşi nu 
de netrecut, prăpastie dintre om şi animal. 

După spusele cronicilor, nimic asemănător nu se mai 
văzuse înainte. Blana maimuţei era albă ca laptele, ochii 
rozalii precum rubinele. Unii o considerau un semn benefic, 
alţii o prevestire rea, deoarece albul reprezintă culoarea 
doliului şi a jeluirii. Şi aceste temeri, vai, aveau să fie 
confirmate. 

Prinţul Kalidasa îşi iubea micul animal şi îl numise 
Hanuman, după puternicul zeu-maimuţă al Ramayanei. 
Bijutierul regelui îi construise o trăsurică de aur, unde 
Hanuman şedea solemn în vreme ce era purtat prin curte, 
spre amuzamentul şi încântarea privitorilor. 

La rândul lui, Hanuman îl iubea pe Kalidasa la fel de mult 
şi nu permitea nimănui să îl atingă. Mai cu seamă era gelos 
pe Prinţul Malgara, ca şi cum ar fi simţit rivalitatea viitoare. 
Apoi, într-o zi fără noroc, îl muşcă pe moştenitorul tronului. 

Muşcătura a fost un fleac, consecinţele imense. Câteva zile 
mai târziu Hanuman muri otrăvit, fără îndoială din ordinul 
Reginei. Acesta a fost sfârşitul copilăriei lui Kalidasa. Se 
spune că după aceea el nu a maiiubit şi nu s-a mai încrezut 
într-o fiinţă omenească. Iar prietenia cu Malgara se 
transformă în duşmănie amară. 

Nu a fost singurul necaz provocat de moartea maimuţei. 
Din ordinul Regelui, un mormânt special a fost ridicat 
pentru Hanuman, în stilul tradiţional cu formă de clopot, 
sau dagobă. 

Aşa ceva constituia un lucru extraordinar şi trezi 
numaidecât ostilitatea călugărilor. Dagobele erau rezervate 


relicvelor lui Buddha, iar actul părea să fie un sacrilegiu 
deliberat. 

Poate că într-adevăr aşa şi era, căci Regele Paravana 
căzuse sub influenţa unui swami hindus şi întorsese spatele 
credinţei budiste. Deşi Prinţul Kalidasa era pe atunci prea 
tânăr ca să fie implicat în acest conflict, mare parte din ura 
călugărilor s-a îndreptat spre el. Astfel a început o feudă ce 
avea să sfâşâăie în bucăţi regatul în anii următori. 

Ca în multe alte povestiri ale străvechilor cronici 
taprobane, timp de aproape două mii de ani nu a existat nici 
o dovadă că istoria lui Hanuman şi a prinţului Kalidasa era 
şi altceva decât o legendă fermecătoare. Apoi, în 2015, o 
echipă de arheologi de la Harvard a descoperit fundaţiile 
unui mic mausoleu pe terenurile vechiului palat Ranapura. 
Mausoleul părea distrus în mod intenţionat. Cărămizile şi 
pietrele suprastructurii dispăruseră în întregime. Obişnuita 
încăpere cu relicve din subsol era goală, aparent jefuită de 
conţinutul ei cu secole în urmă. Studenţii aveau însă unelte 
la care vechii căutători de comori nu puteau nici să viseze. 
Scanarea neutrinică a dezvăluit o altă cameră secretă, la o 
adâncime mai mare. Sala de deasupra nu reprezenta decât 
o cursă şi îşi servise bine țelul. Încăperea secretă încă 
adăpostea ghemul de dragoste şi ură pe care-l purtase de-a 
lungul vremii - spre prezentul lui loc de odihnă din Muzeul 
Ranapura. 

Morgan se considerase întotdeauna, şi pe bună dreptate, 
un om destul de lucid şi nesentimental, ce nu se lăsa furat 
de emoţii. Iotuşi de această dată, spre marea lui 
stânjeneală (spera că însoțitorii să nu remarce) îşi simţi 
ochii umeziţi. Cât de ridicol, îşi spuse furios, ca o muzică 
dulceagă şi o naraţiune cântată să aibă un asemenea efect! 
N-ar fi crezut niciodată că vederea jucăriei unui copil îl va 
determina să verse lacrimi. 

Apoi înţelese, într-o străfulgerare de aducere aminte care- 
i aduse înaintea ochilor un moment petrecut cu patruzeci 
de ani în urmă, de ce fusese atât de mişcat. Îşi revăzu zmeul 


îndrăgit plutind şi unduind deasupra parcului din Sydney, 
acolo unde îşi petrecuse mare parte din copilărie. Parcă 
simţea căldura soarelui, vântul uşor mângâindu-i spatele - 
vântul trădător care brusc încetase să mai sufle, lăsând 
zmeul să se prăbuşească spre pământ. Acesta se înţepenise 
în crengile unui stejar uriaş, mai bătrân decât ţara din câte 
se spunea, iar el continuase, prosteşte, să tragă de sfoară 
ca să îl elibereze. 

Astfel învățase prima lecţie despre rezistenţa materialelor, 
o lecţie pe care nu avea niciodată să o uite. 

Sfoara se rupsese în dreptul nodului şi zmeul se 
rostogolise nebuneşte pe cerul verii, pierzând încet din 
altitudine. El alergase pe malul apei, în speranţa că va 
cădea pe uscat. Vântul nu ascultase însă rugăminţile unui 
băieţel. 

Multă vreme plânsese, privind fragmentele distruse, 
asemănătoare unei corăbii eşuate, derivând pe apele 
portului către marea deschisă, până dispărură din vedere. 
Fusese prima din acel şir de tragedii mărunte care 
modelează copilăria unui om, fie că mai târziu îşi aminteşte 
sau nu de ele. 

Şi totuşi ce pierduse Morgan atunci fusese doar o jucărie 
lipsită de viaţă; lacrimile sale erau mai degrabă de frustrare 
decât de durere adevărată. Prinţul Kalidasa avusese o 
cauză mult mai adâncă pentru mâhnire. În interiorul micii 
caleşti de aur, arătând încă de parcă abia ieşise din mâinile 
bijutierului, se găsea un ghem de oase mici. 

Morgan pierdu o parte din înşiruirea evenimentelor 
ulterioare. Când ochii i se limpeziră, trecuseră deja mai 
bine de zece ani, o complexă ceartă de familie se afla în 
progres, iar el nu mai era sigur cine pe cine omora. După ce 
armatele au încetat să se înfrunte şi ultima secure a căzut 
la pământ, Prinţul Malgara şi Regina Mamă fugiseră în 
India, iar Kalidasa pusese mâna pe coroană, întemniţându- 
şi tatăl. 


Reţinerea uzurpatorului de a-l executa pe Paravana nu 
venea din devoțiune filială, ci din credinţa că bătrânul Rege 
poseda cine ştie ce comoară, păstrată pentru Malgara. Atât 
timp cât Kalidasa nutrea această convingere, Paravana se 
ştia în siguranţă. Dar în cele din urmă, falsa pretenţie îl 
obosi. 

— Îţi voi arăta adevărata mea avere, îi spuse fiului său. Dă- 
mi o trăsură, şi am să te conduc la ea. 

Ultima sa călătorie însă, spre deosebire de micuțul 
Hanuman, Paravana o făcu într-o căruţă veche. Cronicile zic 
că avea o roată ruptă, şi că scârţâise pe tot parcursul 
drumului - genul de detaliu care trebuia să fie adevărat, 
căci nici un istoric nu şi-ar fi dat osteneală să inventeze un 
asemenea amănunt. 

Spre surprinderea lui Kalidasa, tatăl său ordonă să fie dus 
la marele lac artificial din centrul regatului, realizare care-i 
ocupase cea mai mare parte a domniei. Merse în lungul 
barajului şi îşi privi propria statuie, înaltă de două ori cât el 
şi cu ochii aţintiţi dincolo de ape. 

— Adio, bătrân prieten, rosti înclinându-se în faţa figurii de 
piatră, simbolizând gloria şi puterea sa pierdută, ţinând 
veşnic în mâini harta de piatră a acestei mări interioare. 
Protejează-mi moştenirea. 

Apoi, urmărit îndeaproape de Kalidasa şi de gărzile 
acestuia, coborâse treptele barajului, fără să se oprească la 
marginea lacului. Când undele îi ajunseseră până la brâu, 
făcu mâinile cupă şi luă în ele apă aruncându-şi-o pe 
creştet, după care se întoarse cu mândrie şi triumf spre 
Kalidasa. 

— Aici, fiule, strigă el arătând spre întinderile nesfârşite 
de apă dătătoare de viaţă, aici, aici se află întreaga mea 
avere! 

— Ucideţi-l! Ţipase Kalidasa, nebun de furie şi 
dezamăgire. 

Iar soldaţii îi dăduseră ascultare. 


Astfel deveni Kalidasa stăpânul insulei Taprobane, dar cu 
un preţ pe care puţini oameni ar fi avut curajul să-l 
plătească: după cum scriu cronicarii, trăia cu „spaima lumii 
de apoi şi a fratelui său”. Mai devreme sau mai târziu, 
Malgara avea să se întoarcă ca să-şi ia în stăpânire tronul 
cuvenit. 

Timp de câţiva ani, asemeni lungului şir de regi dinaintea 
sa, Kalidasa ţinuse curte în Ranapura. Apoi, din raţiuni 
nedezvăluite de istorie, abandonă capitala regală în 
favoarea izolatului monolit stâncos al Yakkagalei, la 
patruzeci de kilometri în interiorul junglei. 

Au fost unii care au susţinut că Regele căuta o fortăreață 
inaccesibilă, unde să fie ferit de răzbunarea fratelui său. 
Însă la sfârşit îi refuzase protecţia. Dacă Yakkagala era doar 
o citadelă, de ce fusese înconjurată de imense grădini ale 
plăcerii, a căror realizare trebuie să fi necesitat tot atâta 
muncă cât zidurile şi şanţurile însele? Şi, mai cu seamă, de 
ce frescele? 

În vreme ce naratorul punea această întrebare, întreaga 
faţă vestică a Stâncii se materializă din întuneric - nu aşa 
cum era în prezent, ci cum fusese în urmă cu două mii de 
ani. O friză începând de la o sută de metri de la sol şi 
întinzându-se pe toată lăţimea Stâncii fusese netezită şi 
acoperită cu ipsos, iar pe ea fuseseră pictate portretele, de 
la brâu în sus, a nenumărate femei frumoase, în mărime 
naturală. Unele erau văzute din profil, altele din faţă, toate 
conform aceluiaşi model de bază. 

Cu pieile gălbui, cu pieptul voluptuos, erau înveşmântate 
fie doar în giuvaieruri, fie în cele mai străvezii mătăsuri. 
Unele aveau coafuri complicate, altele purtau coroane. 
Multe aveau în mâini cupe cu flori, ori ţineau delicat între 
degetul mare şi arătător boboci gingaşi. Cu toate că 
jumătate din figuri aveau pielea mai închisă la culoare şi 
păreau a fi slujnicele celor dintâi, nu erau deloc mai puţin 
elaborate în coafuri şi bijuterii. 


Odată, au existat mai bine de două sute de portrete. Însă 
ploile şi vântul le-au distrus pe toate cu excepţia a douăzeci, 
protejate de un ieşind de piatră. 

Un colţ al imaginii se mări. Unul câte unul, ultimele 
supraviețuitoare ale visului lui Kalidasa ieşiră plutind din 
întuneric, către muzica banalizată, totuşi în mod unic 
potrivită, a „Dansului lui Anitra”. Desfigurate de 
anotimpuri, ani, oameni, nu-şi pierduseră frumuseţea 
originală. Culorile erau proaspete, neşterse de lumina a mai 
bine de jumătate de milion de apusuri. Zeiţe sau femei, 
păstraseră vie legenda Stâncii Diavolului. 

Nimeni nu ştie cine au fost, ce au însemnat, şi de ce au fost 
create cu o astfel de migală într-un loc inaccesibil. Teoria 
acceptată afirmă că erau fiinţe cereşti şi că toate eforturile 
lui Kalidasa se îndreptaseră spre a crea un rai pe pământ, 
populându-l cu zeii corespunzători. 

Poate el însuşi se considerase un rege-zeu, cum se 
credeau faraonii Egiptului; poate de aceea a împrumutat de 
la ei imaginea Sfinxului, stând de strajă la intrarea în palat. 

Scena se schimbă, înfăţişând de astă dată Stânca de la 
depărtare, reflectată într-un mic lac de la baza ei. Apele 
tremurară, silueta Yakkagalei flutură şi se topi. Când se 
formă a doua oară, Stânca era încoronată de ziduri, 
metereze şi turnuri, suspendate pe întreaga culme. Era 
imposibil să le vezi cu claritate; imaginile rămâneau mereu 
aţâţător nefocalizate, asemeni unui vis. Nimeni nu avea să 
ştie vreodată cum arătase cu adevărat palatul aerian al lui 
Kalidasa, înainte de a fi distrus de cei ce doreau să-i şteargă 
din istorie până şi numele. 

— Şi aici a trăit vreme de douăzeci de ani, aşteptând un 
sfârşit care ştia că va veni. Spionii lui trebuie să-i fi spus că, 
sprijinit de regii Hindustanului, Malgara îşi aduna răbdător 
armata. 

În cele din urmă, Malgara a sosit. De pe piscul Stâncii, 
Kalidasa i-a văzut pe invadatori mărşăluind dinspre nord. 


Poate se credea invulnerabil acolo sus, însă nu a dorit să-şi 
verifice credinţa. 

A părăsit adăpostul marii fortărețe şi a ieşit călare să-şi 
întâmpine fratele, pe terenul neutru dintre cele două 
armate. Mulţi ar dori să ştie ce cuvinte au schimbat atunci 
cei doi. Unii spun că s-au îmbrăţişat înainte de a se 
despărţi. Poate e adevărat. 

Apoi armatele s-au ciocnit precum valurile mării. Kalidasa 
lupta la el acasă, cu oameni care cunoşteau terenul, şi la 
început a părut sigur că victoria îi aparţine. După care a 
avut loc unul din acele incidente ce hotărăsc soarta 
naţiunilor. 

Uriaşul elefant de luptă al lui Kalidasa, împodobit cu 
însemnele regale, s-a întors să ocolească o zonă 
mlăştinoasă. Apărătorii au crezut că Regele se retrage. 
Moralul a scăzut. S-au împrăştiat care încotro, povestesc 
cronicile, ca pleava suflată de vânturătoare. 

Kalidasa a fost găsit pe câmpul de luptă, mort de propriul 
pumnal. Malgara a devenit rege, iar Yakkagala a fost 
abandonată junglei, ca să nu fie descoperită decât după 
şaptesprezece veacuri. 

5. Prin telescop 

— Viciul meu secret, îl numea Rajasinghe, cu fals 
amuzament dar şi regret. Trecuseră ani de când nu mai 
urcase pe vârful Yakkagalei şi, cu toate că putea să zboare 
acolo ori de câte ori dorea, nu-i oferea acelaşi sentiment de 
împlinire. Să urci fără efort însemna să pierzi cele mai 
fascinante detalii arhitectonice. Nimeni nu putea spera să 
înţeleagă mintea lui Kalidasa fără să-i urmeze paşii pe 
întreg traseul, de la grădinile plăcerii până la palatul 
suspendat. 

Exista totuşi un substitut, dătător de profunde satisfacţii 
unui vârstnic. Cu ani de zile în urmă achiziţionase un 
telescop puternic şi compact de douăzeci de centimetri. Cu 
ajutorul lui era în stare să colinde întregul perete vestic al 
Stâncii, parcurgând iarăşi calea către vârf străbătută de 


atâtea ori în trecut. Privind prin ocularul dublu, îşi imagina 
că este suspendat în aer, suficient de aproape de zidul de 
granit ca întinzând mâna să-l atingă. 

Târziu după-amiaza, când razele soarelui reuşeau să 
privească sub ieşindul de piatră protector, Rajasinghe vizita 
frescele, aducând salutul său doamnelor curţii. Deşi le 
iubea pe toate, avea favoritele lui. Uneori vorbea în linişte 
cu ele, utilizând cele mai arhaice fraze şi cuvinte pe care le 
ştia, perfect conştient de faptul că taprobaneza lui cea mai 
arhaică se plasa cu o mie de ani în viitorul lor. 

La fel de mult îl amuza să-i privească pe cei vii şi să le 
studieze reacţiile în vreme ce urcau pe Stâncă, se 
fotografiau unul pe altul pe culme, sau admirau frescele. Ei 
n-aveau cum să bănuie că erau însoţiţi de un invizibil - şi 
invidios - spectator, mişcându-se fără efort alături, ca o 
fantomă, atât de aproape încât le observa fiecare expresie 
şi fiecare detaliu de îmbrăcăminte. Atât de puternic era 
telescopul, încât dacă Rajasinghe ar fi fost capabil să 
citească de pe buze, ar fi putut să tragă cu urechea la 
conversațiile turiştilor. 

Dacă asta se numea indiscreţie, era destul de inofensivă, 
iar „viciul” său numai secret nu era, întrucât Rajasinghe se 
arăta încântat să-l împărtăşească oaspeţilor. Telescopul 
oferea una din cele mai bune prezentări ale Yakkagalei, iar 
de multe ori servise şi în alte scopuri folositoare. De câteva 
ori Rajasinghe alertase paznicii împotriva vânătorilor de 
suveniruri, iar mulţi turişti, uimiţi, se văzuseră prinşi 
gravându-şi inițialele pe suprafaţa Stâncii. 

Rareori însă folosea telescopul dimineaţa, fiindcă soarele 
se afla de cealaltă parte a Yakkagalei şi se zăreau prea 
puţine lucruri pe umbrita faţă vestică. Din câte îşi aducea 
aminte, niciodată nu-l utilizase atât de devreme după 
răsărit, în răstimpul în care încă savura obiceiul local al 
ceaiului servit în pat, împrumutat de la plantatorii europeni 
cu trei secole în urmă. 


Totuşi acum, privind pe geamul larg deschis ce-i oferea o 
panoramă aproape completă a Stâncii, fu surprins să vadă o 
figură minusculă mişcându-se pe creastă, în parte 
profilându-se pe cerul limpede. Vizitatorii nu urcau 
niciodată atât de repede după răsărit; paznicii descuiau 
porţile ascensorului spre fresce abia peste o oră. Curios, 
Rajasinghe se întrebă cine era pasărea cea matinală? 

leşi din pat, îşi puse un sarog de batist strălucitor şi merse 
pe verandă spre pilonul de beton care îi susţinea telescopul. 
Promiţându-şi în gând, a cincizecea oară, să procure o husă 
nouă instrumentului, îndreptă cilindrul scurt spre Stâncă. 

Aş fi putut paria! Îşi spuse cu o plăcere considerabilă, în 
vreme ce comuta pe grosisment maxim. Aşadar, spectacolul 
din scara precedentă îl impresionase pe Morgan, cum şi 
trebuia să se întâmple. Inginerul studia singur, în scurtul 
timp avut la dispoziţie, cum îşi făcuseră treaba arhitecţii lui 
Kalidasa. 

Apoi Rajasinghe observă ceva de-a dreptul alarmant. 
Morgan mergea chiar pe muchia platoului, la numai câţiva 
centimetri de prăpastia de care puţini turişti îndrăzneau să 
se apropie. Mulţi nu aveau curajul să şadă nici măcar în 
Tronul Elefantului, cu picioarele atârnându-le deasupra 
abisului; acum însă inginerul îngenunchease lângă acesta, 
ţinându-se neglijent doar cu o mână de sculptură şi 
întinzându-se în gol pentru a cerceta stânca de dedesubt. 
Rajasinghe, care nu fusese niciodată în largul său nici pe 
înălțimile familiare ale Yakkagalei, abia de suporta să se 
uite. 

După câteva minute de observaţie neîncrezătoare, decise 
că Morgan făcea parte dintre acei oameni, puţini la număr, 
deloc afectaţi de înălţimi. Memoria lui Rajasinghe, încă 
excelentă dar care se încăpăţâna să-i joace feste uneori, 
încerca să-i comunice ceva. Nu traversase pe sârmă odată 
un francez cascada Niagara, iar la mijlocul ei se mai şi 
oprise să-şi gătească o masă? Dacă dovezile documentare 


n-ar fi fost copleşitoare, Rajasinghe n-ar fi dat niciodată 
crezare poveştii. 

Şi mai exista un amănunt relevant pentru acest caz - un 
incident care-l privea direct pe Morgan. Ce anume? 
Morgan. Morgan. Nu ştiuse practic nimic despre el până 
acum o săptămână. 

Da, asta era. O scurtă controversă care amuzase mass 
media o zi sau două, şi atunci probabil auzise prima dată 
rostit numele lui Morgan. 

Inginerul Şef al proiectului Gibraltar anunţase atunci o 
noutate uimitoare. Deoarece toate vehiculele urmau să 
beneficieze de ghidaj automat, nu exista nici un motiv ca să 
se monteze parapeţi pe marginile podului. Eliminarea lor 
economisea astfel mii de tone. 

Fireşte, întreaga lumea considerase ideea total oribilă. Ce 
s-ar întâmpla, întrebase publicul, dacă ghidajul unui vehicul 
ar ceda, iar maşina s-ar îndrepta spre margine? 

Inginerul Şef avea răspunsul pregătit. Din păcate, avea 
însă prea multe. 

Dacă ghidajul se defecta, frânele ar fi intrat automat în 
acţiune, după cum ştia oricine, iar vehiculul s-ar fi oprit în 
mai puţin de o sută de metri. Numai pe benzile exterioare 
exista posibilitatea ca o maşina să se prăbuşească peste 
margine, şi pentru aceasta ar fi trebuit o defecţiune totală a 
ghidajului, a senzorilor şi frânelor, eveniment probabil o 
dată la douăzeci de ani. 

Până aici, toate bune şi frumoase. Dar Inginerul Şef 
adăugase o precizare. Poate că nu intenţionase să fie dată 
publicităţii, poate glumise. Continuase afirmând că în cazul 
unui astfel de accident, cu cât mai repede se prăbuşea 
maşina fără să-i deterioreze frumosul pod, cu atât el ar fi 
fost mai fericit. 

Nu mai e nevoie de spus ca Podul fusese totuşi înzestrat pe 
margini cu cabluri deflectoare. Din câte ştia Rajasinghe, 
nimeni nu căzuse încă în Mediterană. Oricum, Morgan 
părea foarte hotărât să se sacrifice gravitaţiei aici, pe 


Yakkagala. Altminteri, mişcările sale ar fi fost dificil de 
explicat. 

Iar acum ce făcea? Îngenunchease pe o latură a Tronului 
Elefantului şi ţinea în mână o cutiuţa paralelipipedică, cam 
de mărimea şi forma unei cărţi de modă veche. Rajasinghe 
abia dacă o zărea, iar maniera în care inginerul o utiliza n- 
avea nici un sens. Poate ca era un soi de analizor, deşi nu 
vedea de ce, pe Morgan l-ar fi interesat compoziţia 
Yakkagalei. 

Dorea să construiască ceva aici? Nu i s-ar fi permis, 
desigur, iar Rajasinghe nu-şi putea închipui altă atracţie 
posibilă a locului; regii megalomani lipseau de pe piaţă. În 
orice caz, datorita reacției inginerului din seara 
precedentă, era sigur că Morgan nu auzise de Yakkagala 
înaintea sosirii sale în 'Taprobane. 

Şi atunci Rajasinghe, care întotdeauna se mândrise cu 
stăpânirea sa de sine în cele mai dramatice şi neaşteptate 
situaţii, scoase un strigat involuntar de groază. Vannevar 
Morgan păşise dincolo de faţa stâncii, în prăpastie... 

6. Artistul 

— Aduceţi persanul, porunci Kalidasa imediat după ce-şi 
recăpătă respiraţia. Urcuşul de la fresce la Tronul 
FElefantului nu era dificil, iar acum zidurile ce împrejmuiau 
treptele de pe faţa Stâncii îi confereau şi siguranţă. Era 
însă obositor. Câţi ani încă, se întreba Kalidasa, va fi în stare 
să parcurgă drumul fără ajutor? Sclavii ar fi putut să-l 
poarte, dar asta ar fi umbrit demnitatea lui de Rege. Şi n-ar 
fi tolerat ca alţi ochi decât ai săi să admire cele o sută de 
zeițe şi o sută de însoţitoare, la fel de frumoase, din suita 
curții lui celeste. 

Aşa că de acum încolo, zi şi noapte, o strajă va sta mereu 
la capătul scărilor, singurul drum din palat spre raiul 
particular creat de Kalidasa. După zece ani de trudă, visul 
lui se împlinise. Orice ar fi afirmat împotrivă-i acei călugări 
geloşi de pe muntele lor, el, Kalidasa, devenise în sfârşit un 
zeu. 


În ciuda anilor petrecuţi sub soarele taproban, Firdaz avea 
pielea deschisă la culoare a unui roman. Astăzi, închinându- 
se în faţa regelui, părea încă şi mai palid. Kalidasa îl privi 
gânditor, apoi îl gratifică cu unul din rarele sale zâmbete de 
aprobare. 

— Ai lucrat bine, persane, îi spuse. Crezi că mai există 
undeva în lume un artist în stare să te depăşească? 

Mândria se luptă vizibil cu precauţia înainte ca Firdaz să 
răspundă ezitant: 

— Niciunul pe care să-l cunosc, Maiestate. 

— Şi te-am plătit bine? 

— Sunt foarte mulţumit. 

Răspunsul, socoti Kalidasa, nu era tocmai exact. Mereu 
sosiseră cereri pentru mai mulţi bani, mai mulţi lucrători, 
materiale scumpe ce nu se găseau decât pe tărâmuri 
îndepărtate. Însă artiştii nu înțelegeau problemele 
economice, şi nu cunoşteau cum fusese stoarsă vistieria de 
costurile enorme ale palatului şi ale împrejurimilor lui. 

— Şi acum că munca ta s-a terminat, ce îţi doreşti? 

— Aş dori permisiunea Maiestăţii Voastre să mă întorc în 
Isfahan, să-mi văd iarăşi poporul. 

Răspunsul era cel aşteptat de Kalidasa, iar Regele regreta 
sincer decizia pe care trebuia s-o ia. Pe drumul lung spre 
Persia se găseau însă prea mulţi regi ce n-ar fi permis ca 
meşterul artist din Yakkagala să le alunece printre degete 
cu uşurinţă. lar zeitățile pictate pe peretele vestic trebuiau 
să rămână unice în lume. 

— Există o problemă, rosti sec şi Firdaz deveni mai palid, 
iar umerii îi căzură la auzul vorbelor. 

Un rege nu e nevoit să se explice nimănui, dar acum un 
artist i se adresa altui artist. 

— M-ai ajutat să devin un zeu. Această veste s-a întins deja 
până în depărtări. Dacă pleci de sub protecţia mea, alţii îţi 
vor cere să lucrezi la fel. 

Un moment, meşterul rămăsese tăcut. Singurul sunet era 
tânguitul vântului, care arareori înceta să se plângă 


întâlnind acest neaşteptat obstacol în calea sa. Apoi Firdaz 
spuse, atât de încet încât Kalidasa abia de reuşi să îl audă: 

— Mi se interzice aşadar să plec? 

— Ai voie să pleci, luând cu tine destulă avere să-ţi ajungă 
pentru toată viaţa. Însă cu singura condiţie să nu mai 
lucrezi niciodată pentru un alt prinţ. 

— Sunt gata să promit, replică Firdaz, cu o grabă 
imperceptibilă. 

Kalidasa îşi clătină capul cu tristeţe. 

— Am învăţat să nu mă încred în cuvântul artiştilor. Mai 
ales atunci când ei nu se mai află în puterea mea. Aşa că 
sunt nevoit să întăresc această promisiune. 

Spre surpriza lui Kalidasa, Firdaz nu mai păru nesigur. 
Era ca şi cum ar fi luat o mare hotărâre şi se simţea dintr- 
odată liniştit. 

— Înţeleg, glăsui persanul, îndreptându-se din spate. Apoi 
cu bună ştiinţă întoarse spatele regelui, ca şi cum stăpânul 
său regesc ar fi încetat să mai existe şi privi direct în 
soarele dogoritor. 

Soarele, ştia Kalidasa, constituia zeul persanilor, iar 
cuvintele murmurate de Firdaz reprezentau probabil o 
rugăciune în limba sa. Dar existau zei mai cumpliţi ce erau 
totuşi adoraţi, iar artistul privea fix acel disc orbitor ca şi 
cum ar fi ştiut că era ultimul lucru pe care avea vreodată 
să-l mai vadă. 

— Opriţi-l, strigă regele. 

Gărzile se repeziră înainte, dar era deja târziu. Deşi orbit 
de lumină, Firdaz se mişcă cu precizie. Din trei paşi ajunse 
lângă parapet şi se aruncă în gol. Nu scoase nici un sunet în 
lungul arc descris în cădere spre grădinile plănuite de el 
însuşi cu atâţia ani în urmă, şi nici un ecou nu se auzi când 
arhitectul Yakkagalei atinse fundaţiile propriei capodopere. 

Kalidasa jelise zile în şir, însă jalea i se transformase în 
furie când ultima scrisoare a persanului spre Isfahan fu 
interceptată. Cineva îl avertizase pe Firdaz că la sfârşitul 


muncii avea să fie orbit; iar aceasta constituia o minciună 
blestemată. 

Nu descoperise niciodată sursa zvonului, cu toate că nu 
puţini muriseră încet înainte de a-şi dovedi nevinovăția. Îl 
întrista gândul că arhitectul dăduse crezare unei asemenea 
minciuni; ar fi trebuit să ştie că un tovarâş artist nu i-ar fi 
furat niciodată darul văzului. 

Kalidasa nu era un om crud ori nerecunoscător. L-ar fi 
încărcat pe Firdaz cu aur - sau cel puţin cu argint - şi l-ar fi 
petrecut în calea sa cu servitori să îl slujească pentru tot 
restul vieţii. 

N-ar mai fi avut nevoie să-şi folosească vreodată mâinile, 
iar după un timp, nu le-ar mai fi simţit nici lipsa. 

7. Palatul Regelui-Zeu. 

Vannevar Morgan nu dormise bine, ceea ce era neobişnuit 
la el. Întotdeauna se mândrise cu stăpânirea sa de sine, de 
cunoaşterea propriilor emoţii şi motive. Dacă nu putea 
dormi, voia să cunoască şi de ce. 

Încet, urmărind strălucirea primelor raze de soare pe 
tavanul dormitorului de hotel, auzind trilurile păsărilor 
necunoscute, începu să-şi pună ordine în gânduri. N-ar fi 
reuşit niciodată să devină unul din inginerii şefi ai 
Construcţiilor Terestre dacă nu şi-ar fi plănuit dinainte viaţa 
pentru a evita surprizele. Deşi nimeni nu era imun la 
accidentul şansei sau destinului, el îşi luase toate măsurile 
posibile ca să-şi asigure cariera şi, mai presus de orice, 
reputaţia. Viitorul îi era ferit de primejdii; chiar dacă murea 
subit, programele înregistrate în băncile de memorie ale 
computerelor i-ar fi protejat visul adorat, dincolo de 
mormânt. 

Până ieri nu auzise niciodată de Yakkagala; într-adevăr, 
până cu câteva săptămâni în urmă abia dacă ştiuse vag de 
existenţa insulei Taprobane, până în clipa când logica 
căutării îl purtase inexorabil către ea. La ora asta ar fi 
trebuit să fie plecat deja, în vreme ce misiunea lui nici nu 
începuse încă. Nu-l deranja uşoara modificare de program; 


ceea ce îl deranja era sentimentul de a fi împins de forţe 
situate dincolo de înţelegerea lui. 

Totuşi, starea de emoție poseda o rezonanţă familiară. O 
mai trăise înainte când, copil fiind, se jucase cu zmeul în 
Kiribilli Park, alături de monoliţii de granit ce sprijiniseră 
odată Podul Portului Sydney. 

Aceşti doi munţi gemeni îi dominaseră copilăria şi-i 
controlaseră destinul. Probabil oricum ar fi devenit inginer, 
dar locul său de naştere îl determinase să fie un constructor 
de poduri. Şi astfel ajunsese să fie primul om care să 
păşească din Maroc în Spania, cu apele mânioase ale 
Mediteranei zbuciumându-se la trei kilometri dedesubt - 
fără a-şi închipui în acel moment de triumf uimitoarea 
provocare ce-i marca viitorul. 

Dacă izbândea în această întreprindere, va fi celebru timp 
de secole. Deja, mintea, puterea, voinţa îi erau solicitate la 
maximum; nu avea timp de distracţii. Şi totuşi fusese 
fascinat de realizările unui inginer-arhitect mort de două 
mii de ani şi (aparţinând unei culturi total străine. În plus, îl 
chinuia misterul lui Kalidasa însuşi. Ce scop urmărise 
construind Yakkagala? Poate că fusese un monstru, însă 
caracterul său avea ceva ce atinsese o coarda sensibilă în 
adâncurile sufletului lui Morgan. 

Soarele avea să răsară în treizeci de minute. Până la 
dejunul cu Ambasadorul Rajasinghe mai erau două ceasuri. 
Timp suficient, iar o a doua ocazie s-ar fi putut să nu mai 
apară. 

Morgan nu era omul care să piardă vremea. Îşi puse nişte 
pantaloni şi o bluză în mai puţin de un minut, în schimb 
verificarea încălțămintei dură considerabil mai mult. Cu 
toate că nu mai urcase de mult pe munţi, întotdeauna avea 
la el o pereche de cizme uşoare; în meseria sa, adeseori le 
găsea esenţiale. 

Închisese în urmă uşa camerei când prin minte îi trecu un 
gând. Un moment rămase ezitând pe coridor, apoi surâse şi 


ridică din umeri. Nu va face nici un rău şi nimeni nu va şti 
vreodată. 

Întors în încăpere, Morgan descuie servieta şi scoase 
dinăuntru o cutie mică, plată, de mărimea unui calculator 
de buzunar. Îi verifică bateriile şi o prinse de catarama de 
metal a centurii. Acum era pregătit să pătrundă în regatul 
bântuit de stafii al lui Kalidasa, să facă faţă oricăror demoni. 

Soarele se ridică pe cer, revărsând o binevenită căldură, în 
vreme ce Morgan trecea prin spărtura masivului zid care 
forma sistemul defensiv exterior al fortăreței. Înaintea lui, 
traversate de un pod îngust de piatră, se aflau apele 
liniştite ale şanţului de apărare, întinzându-se în linie 
perfect dreaptă pe o jumătate de kilometru de fiecare 
parte. O mică flotilă de lebede înotă cu speranţă către el 
printre lujere de crini, dar se dispersară dând din aripi 
când deveni limpede că nu aveau să primească nimic de 
mâncare. Dincolo de pod ajunse în faţa unui alt zid, mai mic, 
şi urcă şirul de trepte săpate în piatră. Acolo, înaintea lui se 
găseau grădinile plăcerii, dominate de faţa perpendiculară 
a Stâncii. 

De-a lungul axului grădinilor, jeturile fântânilor arteziene 
se ridicau şi cădeau într-un ritm lent, ca şi cum ar fi respirat 
încet la unison. În preajmă nu mai era nimeni; întreaga 
privelişte a Yakkagalei îi aparţinea doar lui. Cu greu ar fi 
putut să fie oraşul-fortăreaţă mai singuratic, chiar şi pe 
durata celor şaptesprezece veacuri în care fusese acoperit 
de junglă, între moartea lui Kalidasa şi redescoperirea sa 
de către arheologii secolului al nouăsprezecelea. 

Morgan trecu de linia fântânilor, simțind picăturile fine de 
apă udându-i pielea şi se opri o clipă să admire canalele 
minunat sculptate, în mod vizibil originale, menite să 
evacueze prea plinul apei. Se întrebă cum ridicaseră apa 
inginerii hidrotehnişti ai acelor vremuri, ce diferenţe de 
presiune reuşiseră să stăpânească. Acele jeturi verticale 
trebuie să fi fost cu adevărat uimitoare pentru cei ce le 
priveau prima oară. 


În faţă se aşternea acum un şir abrupt de trepte de granit, 
atât de înguste încât Morgan abia putea păşi cu cizmele. 
Oare constructorii acestui loc extraordinar aveau picioarele 
aşa de mici? Îşi puse întrebarea. Sau reprezenta o viclenie 
a arhitectului, menită să descurajeze vizitatorii nepoftiţi? În 
mod cert, ar fi fost dificil pentru soldaţi să atace pe o scară 
înclinată la şaizeci de grade, cu treptele croite parcă pentru 
pitici. 

O platformă micuță, apoi o scară identică şi Morgan se 
pomeni într-o galerie lungă, uşor ascendentă, tăiată în 
partea de jos a Stâncii. Se găsea la mai bine de cincizeci de 
metri deasupra Câmpiei înconjurătoare, însă priveliştea era 
complet blocată de un perete înalt, acoperit cu un strat de 
tencuială galbenă. Piatra de deasupra ieşea atât de mult în 
afară, încât îi dădea impresia că înaintează într-un tunel, de 
unde doar o fâşie îngustă de cer era vizibilă. 

Mortarul de pe zid părea complet nou şi neuzat; era 
aproape imposibil de crezut că meşterii terminaseră lucrul 
de două mii de ani. Ici-colo, totuşi, suprafaţa lucioasă fusese 
zgâriată de obişnuitele mesaje ale vizitatorilor dornici de 
nemurire. Puţine din inscripţii erau în alfabete cunoscute 
lui Morgan; ultima dată observata era 1931. Probabil după 
aceea Departamentul Arheologic intervenise să prevină 
asemenea acte de vandalism. Majoritatea mesajelor 
fuseseră scrise cu literele curgătoare şi rotunde din 
Taprobane. Morgan îşi reaminti din spectacolul ultimei 
nopţi că multe erau poeme, datând din secolele doi şi trei. O 
scurtă perioadă după moartea lui Kalidasa, Yakkagala 
cunoscuse un prim moment ca atracţie turistică, mulţumită 
legendelor încă vii ţesute în jurul Regelui blestemat. 

La jumătatea galeriei de stâncă, Morgan ajunse la uşa 
încuiată la această oră a micului lift ce urca către 
faimoasele fresce, exact la douăzeci de metri mai sus. Se 
întinse încercând să le observe, însă ele erau acoperite de 
platforma de observaţie pentru vizitatori, lipită ca un cuib 
de pasăre de faţa stâncii. Unii dintre turişti se mulţumeau 


cu fotografii după ce zăreau localizarea ameţitoare a 
frescelor, îi spusese Rajasinghe. 

Pentru prima dată, Morgan putea să aprecieze unul din 
misterele principale ale Yakkagalei. Nu cum fuseseră 
pictate frescele - o schelă din bambus ar fi rezolvat 
problema - ci de ce. Odată terminate, nimeni nu le-ar mai fi 
văzut aşa cum trebuie. Din galeria de dedesubt apăreau 
pieziş, iar de la baza Stâncii nu însemnau mai mult decât 
nişte pete colorate, de nerecunoscut. Poate, sugeraseră 
unii, constituiau reprezentări pur religioase ori magice, ca 
acele picturi ale Epocii de Piatră descoperite în 
profunzimile unor peşteri aproape inaccesibile. 

Frescele trebuiau să aştepte venirea paznicilor care să 
descuie liftul. Erau însă multe alte lucruri de văzut. Morgan 
străbătuse doar o treime din drumul spre vârf, iar galeria 
continua să urce lin, lipită de marginea Stâncii. 

Înaltul zid galben lăsă locul unui parapet, iar Morgan reuşi 
încă o dată să observe ţinutul înconjurător. Acolo dedesubt 
se întindea întreaga arhitectură a grădinilor plăcerii, iar el 
se descoperi în stare să le aprecieze nu numai dimensiunile 
enorme (Versailles-ul era oare mai mare?), dar şi planul 
bine gândit, modul în care şanţul şi fortificațiile exterioare 
le protejau de pădurea devoratoare. 

Nimeni nu ştia ce copaci, arbuşti şi flori crescuseră aici în 
zilele lui Kalidasa, în schimb dispunerea lacurilor, canalelor, 
aleilor şi fântânilor rămăsese exact aşa cum o lăsase el. 
Privind în jos spre jeturile de apă, Morgan îşi aminti brusc 
un citat din spectacol: „De la 'Taprobane până în Paradis 
sunt patruzeci de leghe; uneori, murmurul Fântânilor 
Paradisului se poate auzi.” 

Savură cuvintele în minte: Fântânile Paradisului. Încercase 
Kalidasa să creeze, aici pe pământ, o grădină destinată 
zeilor, să-şi asigure propriul loc printre divinităţi? Dacă aşa 
stăteau lucrurile, nu era de mirare că preoţii îl acuzaseră 
de blasfemie şi aruncaseră un blestem asupra întregii sale 
opere. 


În cele din urmă, lunga galerie străbătând întreaga faţă 
vestică a Stâncii se termină cu un alt şir abrupt de trepte, 
deşi de această dată treptele erau mult mai generoase în 
mărime. Palatul se afla însă departe. Scările conduceau pe 
un platou larg, vizibil artificial. Aici se găsea tot ce mai 
rămăsese din giganticul monstru leonin, care altădată 
dominase peisajul şi inspirase groază tuturor celor ce-l 
priviseră. 'Ţâşnind din stâncă se vedeau labele uriaşei fiare 
ghemuite; ghearele singure ajungeau la jumătatea unui stat 
de om. 

Nu mai rămăsese nimic altceva decât o altă scară de 
granit, urcând printre grămezile de piatră ce formaseră 
cândva probabil capul animalului. Chiar în ruină, ansamblul 
dădea fiori. Oricine îndrăznea să se apropie de ultima 
reşedinţă a Regelui. 

Ascensiunea finală a fațadei de piatră - într-adevăr, puţin 
ieşită în afară - se făcea pe o serie de scări metalice, 
protejate cu apărători pentru a-i linişti pe cei nervoşi. Dar 
pericolul real, fusese avertizat Morgan, nu-l constituia 
ameţeala. Roiuri de viespi, în mod normal liniştite, ocupau 
mici scobituri în stâncă, iar vizitatorii care făceau prea mult 
zgomot le deranjaseră uneori cu urmări fatale. 

Cu două mii de ani în urmă, faţa nordică a Yakkagalei 
fusese acoperită cu pereţi crenelaţi şi forturi, un fundal 
potrivit sfinxului taprobanez, iar în spatele acelor ziduri 
trebuie să fi existat scări oferind un urcuş uşor spre vârf. 
Timpul, anotimpurile şi mâna răzbunătoare a omului 
măturaseră totul. Rămăsese doar stânca goală, brăzdată de 
miliarde de şănţuleţe orizontale, de ieşinduri înguste care 
odinioară suportaseră fundaţiile clădirilor. 

Brusc, urcuşul luă sfârşit. Morgan se trezi stând pe o mică 
insulă, plutind la două sute de metri deasupra peisajului de 
arbori şi câmpii, plat în toate direcţiile cu excepţia sudului 
unde munţii centrali spărgeau orizontul. Era complet izolat 
de restul lumii şi totuşi se simţea stăpân peste tot ceea ce 
reuşea să cuprindă cu privirile. Numai atunci când stătuse 


între nori, pe podul dintre Africa şi Europa, mai trăise 
asemenea momente de extaz aerian. Se afla într-adevăr în 
reşedinţa unui Rege-Zeu, iar ruinele palatului acestuia se 
găseau pretutindeni în jur. 

Un labirint de ziduri năruite, niciunul trecând de brâul 
unui om, grămezi de cărămizi sparte şi alei acoperite cu 
granit acopereau întreaga suprafaţă a platoului, până la 
marginea prăpastiei. Morgan observă şi o cisternă, tăiată 
adânc în rocă, probabil un rezervor de apă. Atât timp cât 
ţineau proviziile, o mână de oameni hotărâți ar fi apărat 
acest loc oricât de mult; dacă însă se intenţionase ca 
Yakkagala să fie o fortăreață, sistemul ei defensiv nu fusese 
niciodată pus la încercare. Fatala întâlnire dintre Kalidasa şi 
fratele său se desfăşurase departe dincolo de metereze. 

Aproape uitând de timp, Morgan hoinări prin fundaţiile 
palatului care altădată încoronase Stânca. Încerca să 
pătrundă în mintea arhitectului, studiind ceea ce mai 
rămăsese din creaţia lui. De ce se afla această alee aici? 
Oare zborul frânt al treptelor conducea la un etaj superior? 
Dacă această nişă în formă de coşciug săpată în piatră era o 
baie, cum se alimenta cu apă şi cum era golită? Cercetarea 
sa se dovedea atât de fascinantă încât devenise nesimţitor 
la arsura tot mai puternică a soarelui, dogoritor pe un cer 
fără de nori. 

Departe jos, lumea de un verde smarald se trezea la viaţă. 
Asemeni unor albine viu colorate, un roi de tractoare-robot 
se grăbeau spre câmpurile de orez. Improbabil cum părea, 
un elefant împingea un autobuz pe drumul pe care acesta îl 
părăsise luând curba cu viteză exagerată. Morgan putea 
chiar să audă vocea ascuţită a conducătorului animalului, 
ghemuit în spatele imenselor urechi. Iar un şuvoi de turişti 
se scurgea ca o armată de furnici prin grădinile plăcerii, din 
direcţia principală a Hotelului Yakkagala. Nu se va mai 
bucura multă vreme de singurătate. 

Oricum, terminase aproape explorarea ruinelor - deşi la o 
adică ai fi putut să petreci o viaţă investigându-le în detaliu. 


Fu fericit să se odihnească o vreme pe o bancă de granit 
minunat sculptată, chiar la marginea abisului de două sute 
de metri, oferind priveliştea întregului orizont sudic. 

Morgan îşi lăsă ochii să colinde pe linia depărtată a 
munţilor, parţial învăluiţi de o ceaţă albăstruie pe care 
soarele dimineţii încă nu o dispersase. Examinând în voie 
peisajul, realiză că ceea ce el presupusese a fi o formaţiune 
noroasă nu era deloc aşa ceva. Acel con ceţos nu constituia 
o construcţie efemeră a vântului şi vaporilor. Simetria lui, 
ridicându-se deasupra rudelor sale mai mici, nu putea fi 
confundată. 

Un moment, şocul recunoaşterii îi goli mintea de orice 
altceva în afară de un sentiment de venerație, aproape 
superstiţios. Nu ştiuse că Muntele Sacru era vizibil cu atâta 
limpezime de pe Yakkagala. Iată-l însă acolo, ieşind lent din 
umbra nopţii, pregătindu-se pentru o nouă zi şi, dacă 
Morgan izbutea, pentru un nou viitor. 

Îi cunoştea dimensiunile, îi cunoştea geologia. Îi trăsese 
conturul hărţii folosind stereofotografii şi îl scanase cu 
ajutorul sateliților. Dar să-l privească acum cu proprii ochi îl 
făcea real; până în clipa aceea totul fusese teorie, uneori 
nici măcar atât. Nu o dată, în scurtele ore cenuşii dinaintea 
răsăritului, Morgan se trezise din coşmaruri unde întregul 
său proiect îi apăruse ca o fantasmagorie care, departe de 
a-i aduce faimă, îl făcea de râsul întregii lumi. „Nebunia lui 
Morgan”, aşa-i numiseră odată podul unii din colegi. Cum îi 
vor spune ultimului vis? 

Obstacolele ridicate de om nu-l opriseră însă niciodată din 
drum. Natura era adevăratul său oponent - duşmanul 
prietenos care nu trişa, întotdeauna juca cinstit, dar care 
profita invariabil de cea mai mică neatenţie sau omisiune. 
Toate forţele ei se concentrau astăzi pentru el în acel 
îndepărtat con albastru, binecunoscut dar pe care nu-l 
simţise încă sub tălpi. 

Aşa cum Kalidasa procedase adesea din chiar acest loc, 
Morgan privi îndelung peste câmpiile verzi şi fertile, 


cântărind provocarea şi analizându-şi strategia. Pentru 
Kalidasa, Sri Kanda simbolizase atât puterea preoţilor cât şi 
cea a zeilor, conspirând laolaltă împotriva lui. În prezent 
zeii dispăruseră; în schimb, preoţii rămăseseră. 
Reprezentau un lucru pe care Morgan nu îl pricepea şi prin 
urmare înţelegea să îl trateze cu respect precaut. 

Sosise timpul să coboare. Nu trebuia să întârzie din nou, 
mai cu seamă din vina lui de astă dată. Ridicându-se de pe 
lespedea de stâncă unde şezuse, gândul ce-l măcinase de 
câteva minute luă forme precise. Era ciudat să plasezi o 
bancă atât de ornamentată, susţinută de minunaţii ei 
elefanţi de piatră, chiar la marginea prăpastiei. 

Morgan nu era în stare să reziste unei asemenea 
provocări intelectuale. Aplecându-se peste abis, încercă 
iarăşi să-şi acorde mintea sa de inginer cu cea a colegului 
mort de două milenii. 

8. Malgara. 

Nici măcar cei mai apropiaţi tovarăşi de arme nu reuşiră 
să citească expresia de pe chipul prinţului Malgara când, 
pentru ultima dată, acesta îşi privi fratele cu care împărţise 
copilăria. Câmpul de luptă era tăcut; până şi vaietele 
răniților fuseseră domolite cu ierburi vindecătoare, ori cu 
sabia. 

După un lung răstimp, Prinţul se răsuci spre figura 
înveşmântată în galben de alături: 

— Tu l-ai încoronat, venerabile Bodhidharma. Acum îi poţi 
face încă un serviciu. Vezi să primească onorurile cuvenite 
unui rege. 

Un moment, Marele Preot nu rosti nimic. Apoi răspunse 
încet: 

— Ne-a distrus templele şi a alungat preoţii. Dacă s-a 
închinat vreodată vreunui zeu, atunci acela a fost Shiva. 

Malgara îşi dezveli dinţii în zâmbetul dur pe care 
Mahanayake 'Thero avea să-l cunoască prea bine în anii ce-i 
mai rămâneau de trăit. 


— Sfinţia voastră, rosti Prinţul cu o voce încărcată de 
venin, el a fost primul născut al lui Paravana cel Mare, a stat 
pe Tronul din Taprobane, iar răul pe care l-a făcut a murit 
împreună cu el. După ce trupul îi va fi ars, să ai grijă ca 
relicvele să fie înmormântate cum se cuvine înainte să 
îndrăzneşti să pui iarăşi piciorul pe Sri Kanda. 

Mahanayake 'Thero se înclină, chiar dacă cu un spate 
ţeapăân: 

— Aşa se va face, potrivit dorințelor voastre. 

— Şi încă un lucru, rosti Malgara, adresându-se de astă 
dată aghiotanţilor săi. Faima fântânilor lui Kalidasa a ajuns 
până la noi, în Hindustan. Le vom vedea o dată, înainte să 
pornim spre Ranapura. 

Din inima grădinilor plăcerii, ce-i oferiseră atâta încântare, 
fumul rugului funerar al lui Kalidasa se ridică pe cerul lipsit 
de nori, deranjând păsările de pradă care se adunaseră din 
toate colţurile. Cu mulţumire întunecată, deşi uneori 
obsedat de amintiri, Malgara privi simbolul triumfului său 
înălțându-se în spirale în sus, vestind întregii ţări că o nouă 
domnie începuse. 

Continuând parcă vechea rivalitate, apa fântânilor concură 
cu focul, înălțându-se pe boltă înainte de a cade şi a sparge 
oglinzile bazinelor. Cu mult înainte ca limbile de foc să-şi 
termine treaba însă, rezervoarele începură să se golească şi 
jeturile se năruiră. Înainte să ţâşnească iarăşi în grădinile 
lui Kalidasa, Imperiul Roman avea să se destrame, armatele 
Islamului vor traversa Africa, Copernic va detrona Pământul 
din centrul Universului, Declaraţia Americană de 
Independenţă va fi semnată, iar oamenii vor fi călcat pe 
Lună. 

Malgara aşteptă ca rugul să se dezintegreze într-o 
explozie finală de scântei. În vreme ce ultimele rotocoale de 
fum învăluiau faţa Yakkagalei, îşi ridică privirea spre palatul 
din vârf şi îl fixă mult timp, cu înţelegere. 

— Nici un om nu trebuie să sfideze zeii, glăsui într-un 
târziu. Să fie distrus. 


9. Filament 

— Aproape că mi-aţi provocat un atac de cord, spuse 
Rajasinghe acuzator, turnând cafeaua. La început am 
crezut că aveţi vreun mecanism antigravitaţional, dar până 
şi eu ştiu că aşa ceva nu e posibil. Cum aţi reuşit? 

— Scuzele mele, îi răspunse Morgan cu un zâmbet. Dacă 
aş fi ştiut că mă urmăriţi, v-aş fi prevenit, căci vă dau 
cuvântul meu că întregul exerciţiu nu a fost plănuit. 
Intenţionasem să dau doar o raită, însă banca aceea de 
piatră m-a intrigat. M-am întrebat de ce se află chiar la 
marginea falezei şi aşa am început să explorez. 

— Nu-i nici un mister. Odată, acolo se găsea o podea, 
probabil din lemn, de unde nişte scări coborau spre frescele 
de dedesubt. Încă se mai văd găurile unde se ancoraseră în 
piatră. 

— Ceea ce am observat şi cu, rosti Morgan cu reproş. Ar fi 
trebuit să mă gândesc că altcineva le descoperise. 

Cu două sute cincizeci de ani înainte, completă în gând 
Rajasinghe. Acel englez nebun şi energic, Arnold 
Lethbridge, primul director al Departamentului Arheologic 
din Taprobane. A coborât pe faţa Stâncii, exact cum ai 
procedat tu. Mă rog, nu chiar exact. 

Morgan scosese cutia metalică responsabilă de miracol. 
Singurele elemente vizibile erau doar câteva butoane şi un 
mic ecran. Oricine ar fi considerat-o un simplu aparat de 
comunicaţii. 

— Asta e, rosti mândru. Din moment ce m-aţi văzut făcând 
o plimbare de o sută de metri pe verticală, sigur aveţi deja o 
idee cum anume funcţionează. 

— Bunul simţ mi-a sugerat un răspuns, însă nici chiar 
excelentul meu telescop nu l-a confirmat. Aş fi jurat că nu 
era nimic care să vă susţină. 

— Nu e demonstraţia pe care am intenţionat-o, dar 
probabil nu a fost rea. Şi acum, trucul meu standard de 
atragere a clienţilor. Vă rog să puneţi degetul în acest inel. 


Rajasinghe ezită. Morgan ţinea torul de metal, cam de 
două ori mai mare decât o verighetă, ca şi cum ar fi fost 
electrizat. 

— Îmi va produce un şoc? Întrebă. 

— Şoc nu, mai degrabă o surpriză. Încercaţi să-l trageţi. 

Cu destulă precauţie, Rajasinghe apucă inelul şi aproape 
că-l scăpă din mână. Părea viu şi legat de Morgan, mai 
precis de cutia din mâna inginerului. După care cutia 
scoase un fel de zumzet, iar Rajasinghe îşi simţi degetul 
atras de o forţă miraculoasă. Magnetism? Îşi puse 
întrebarea. Desigur că nu; nici un magnet nu se comporta 
într-o asemenea manieră. Improbabila lui ipoteză era 
corectă; într-adevăr, nu exista nici o altă explicaţie. El şi 
Morgan se angajaseră într-o veritabilă luptă cu odgonul - 
cu un cablu invizibil însă. 

Deşi Rajasinghe îşi încordă ochii, nu zări nici urmă de fir 
ori sârmă care să lege inelul din mâna lui de cutia mânuită 
de Morgan ca lanseta unei undiţe. Întinse mâna liberă să 
exploreze spaţiul dintre ei, dar inginerul i-o dădu repede la 
o parte. 

— Îmi pare rău, zise el. Toţi încearcă mişcarea asta când 
văd ce se întâmplă. Aţi fi putut să vă tăiaţi foarte rău. 

— Aşadar există un fir invizibil. Deştept, însă la ce 
foloseşte, altfel decât pentru şmecherii de salon? 

Morgan zâmbi larg. 

— Nu vă condamn pentru această concluzie; constituie 
reacţia obişnuită. Numai că e complet greşită. Motivul 
pentru care nu zăriţi firul este acela că are doar câţiva 
microni în diametru. Mult mai subţire decât pânza de 
păianjen. 

În sfârşit, socoti Rajasinghe, folosirea depreciatului 
adjectiv era pe deplin justificată. 

— Incredibil. Ce este? 

— Rezultatul a două sute de ani de fizică a solidelor. Dacă 
totuşi vă interesează, constituie un cristal de diamant 
continuu pseudo-monodimensional - cu toate că nu-i format 


din carbon pur. Mai conţine o serie de elemente în cantităţi 
strict controlate. Poate fi produs în masă doar în staţiile 
orbitale, acolo unde gravitația nu interferează cu procesul 
de creştere. 

— Fascinant, şopti Rajasinghe, aproape pentru sine. Trase 
de câteva ori de inel să se convingă că tensiunea mai era 
prezentă şi că totul nu era o halucinație a sa. 

— Bănui că aşa ceva va avea o mulţime de aplicaţii 
tehnice. Ar face un minunat tăietor de brânză. 

Morgan râse. 

— Un om poate tăia un copac doar în câteva minute. În 
schimb e dificil de mânuit, ba chiar periculos. A trebuit să 
proiectăm mosoare speciale pentru a-l rula şi derula. Noi le- 
am spus „sfârleze”. Aceasta este acționată electric, în 
scopuri demonstrative. Motorul e capabil să ridice câteva 
sute de kilograme şi mereu îi găsesc noi întrebuinţări. Micul 
test de astăzi nu a fost câtuşi de puţin întâiul de acest gen. 

Codindu-se, Rajasinghe scoase degetul din inel. Acesta 
căzu, oprindu-se apoi într-o mişcare de pendulare fără 
vreun suport vizibil, până ce Morgan apăsă un buton iar 
sfârleaza îl retrase cu un bâzâit uşor. 

— Nu aţi bătut tot acest drum, doctore Morgan, doar ca să 
mă uimiţi cu ultimele minuni ale ştiinţei, deşi sunt 
impresionat. Vreau să ştiu ce legătură au acestea cu 
persoana mea. 

— O mare legătură, domnule Ambasador, răspunse 
inginerul, serios şi formal. Aveţi foarte mare dreptate 
socotind că acest material va avea multe aplicaţii, dintre 
care pe unele abia acum începem să le întrezărim. 

lar una din ele, spre bine sau spre rău, va face din liniştita 
dumneavoastră insuliţă centrul lumii. Nu - nu doar al lumii. 
Al întregului Sistem Solar. 

Datorită acestui filament, Taprobane va deveni un cap de 
pod către planete. Şi într-o bună zi, poate, către stele. 

10. Ultimul Pod. 


Paul şi Maxine erau doi dintre cei mai buni şi mai vechi 
prieteni ai săi, deşi până în acest moment nu se văzuseră 
niciodată şi, din câte ştia Rajasinghe, nici nu-şi vorbiseră. 
Existau şi puţine motive pentru care ar fi făcut-o; nimeni 
din afara insulei Iaprobane nu auzise vreodată de 
profesorul Sarath, în schimb întregul Sistem Solar ar fi 
recunoscut-o numaidecât pe Maxine Duval, după chip ori 
după voce. 

Cei doi oaspeţi se alungiseră în şezlongurile bibliotecii, în 
vreme ce Rajasinghe se aşezase în faţa consolei vilei. Cu 
toţii priveau un al patrulea personaj, aşteptând nemişcat în 
faţa lor. 

Prea nemişcat. Un vizitator din trecut, necunoscând nimic 
din miracolele zilnice ale electronicii actuale, ar fi decis 
după câteva secunde că priveşte o superbă figurină de 
ceară. Totuşi, o examinare mai atentă ar fi scos la iveală 
două fenomene deconcertante. „Păpuşa” era suficient de 
transparentă ca lumina puternică să treacă prin ea, iar 
picioarele i se transformau în ceaţă la câţiva centimetri 
deasupra covorului. 

— Îl recunoşti pe acest om? Întrebă Rajasinghe. 

— Nu l-am văzut niciodată în viaţa mea, replică imediat 
Sarath. Ar fi bine să fie cineva important, dacă tot m-ai 
târât aici de la Maharamba. Tocmai eram pe cale să 
deschidem camera relicvelor. 

— Eu a trebuit să renunţ la concursul de catamarane de 
pe lacul Saladin, rosti Duval cu faimoasa ei voce de 
contralto, conţinând destulă enervare ca să pună la locul lui 
pe oricine cu o piele mai sensibilă decât profesorul Sarath. 
Şi îl cunosc, desigur. Vrea să construiască un pod din 
Taprobane în Hindustan? 

Rajasinghe râse. 

— Nu. De două secole dispunem de un excelent serviciu de 
transport. Îmi pare rău că v-am deranjat pe amândoi 
cerându-vă să veniţi aici - cu toate că tu, Maxine, de 
douăzeci de ani îmi tot promiţi că vii. 


— Adevărat. Femeia oftă. Petrec însă atâta timp în studio, 
încât uneori uit că afară se întinde o lume reală, populată 
de cinci mii de prieteni dragi şi de vreo cincizeci de 
milioane de cunoştinţe apropiate. 

— În care categoric l-ai include pe dr. Morgan? 

— L-am întâlnit de trei-patru ori. I-am luat şi un interviu 
special când a fost terminat podul Gibraltar. Un personaj 
impresionant. 

Venind din partea Masxinei Duval, aprecierea avea o 
greutate aparte, socoti Rajasinghe. Vreme de mai bine de 
treizeci de ani, Duval fusese probabil cel mai respectat 
membru al profesiunii sale dificile, câştigând toate 
onorurile pe care aceasta i le putea oferi. Un premiul 
Pulitzer, trofeul Global Times, premiul David Snow 
reprezentau doar vârful icebergului. Şi recent revenise pe 
teren, după doi ani de profesorat la Universitatea Columbia, 
în jurnalistică electronică. 

Toate acestea o mai domoliseră, dar nu îi încetiniseră felul 
de a fi. Nu mai era feminista dură care odată remarcase: 
„De vreme ce femeile sunt mai bune la făcut copii, probabil 
Natura a lăsat şi bărbaţilor un talent oarecare în 
compensație. Pentru moment însă, nu văd care anume.” 
Totuşi, nu de mult dezarmase cu ieşirea ei pe preşedintele 
unei adunări: „Sunt ziaristă, la naiba, nu ziarist!” 

Nimeni nu-i pusese vreodată feminitatea la îndoială. 
Fusese căsătorită de patru ori, iar felul cum îşi alegea 
coechipierii pentru operare la distanţă ajunsese vestit. 
Indiferent de sex, aceştia erau oricum întotdeauna tineri şi 
atletici, pentru a se mişca cu uşurinţă în pofida celor 
aproape douăzeci de kilograme de echipament de 
comunicaţie de pe umeri. Invariabil, colaboratorii lui Duval 
erau foarte masculini şi bine făcuţi. Pe seama ei circula 
chiar şi o glumă, dar complet lipsită de ranchiună, din 
moment ce şi cei mai înfocaţi rivali o plăceau la fel de mult 
cum o invidiau. 


— Îmi pare rău de cursă, însă observ că Marlin III a 
câştigat şi fără tine, spuse Rajasinghe. Cred de asemenea 
că vei admite că invitaţia mea e mult mai importantă. Dar 
să-l lăsăm pe Morgan să se explice singur. 

Eliberă butonul de PAUZĂ al proiectorului, iar statuia se 
însufleţi. 

— Mă numesc Vannevar Morgan. Sunt Inginerul-şef al 
Construcţiilor Terestre, Divizia Sol. Ultimul meu proiect l-a 
constituit podul Gibraltar. Acum vreau să vă vorbesc despre 
ceva incomparabil mai ambițios. 

Rajasinghe îşi studie oaspeţii. Morgan le captivase atenţia, 
după cum se şi aşteptase dealtfel. 

Se lăsă pe spate în fotoliu şi se pregăti să asculte 
prezentarea acum familiarului şi totuşi incredibilului 
proiect. Ciudat, gândi, cât de uşor se acceptau convențiile 
displayului, ignorându-se erorile destul de mari ale 
controlului de înclinare şi nivel. Chiar şi faptul că Morgan se 
mişca, în vreme ce de fapt rămânea în acelaşi loc, alături de 
complet falsa perspectivă a fundalului exterior, nu reuşea să 
clatine iluzia realităţii. 

— Era Spațială are aproape două sute de ani. limp de mai 
bine de jumătate din acest interval, civilizaţia noastră a fost 
strict dependentă de armata de sateliți care înconjoară 
astăzi Pământul. 

Comunicaţiile globale, previziunile şi controlul 
meteorologic, resursele solului şi ale oceanelor, serviciile 
bancare, poştale şi de informaţii - dacă s-ar întâmpla ceva 
sistemelor spaţiale, ne-am scufunda pur şi simplu într-un Ev 
Mediu. În haosul ce ar rezulta, bolile şi foametea ar decima 
mare parte din specia umană. 

Privind dincolo de Pământ, astăzi când avem colonii 
autonome pe Marte, Mercur şi Lună, când exploatăm 
bogăţiile incalculabile ale asteroizilor, întrevedem 
începuturile unui veritabil comerţ interplanetar. Deşi a 
durat ceva mai mult decât au prezis optimiştii, a devenit 


evident că doborârea intangibilităţii văzduhului reprezintă 
un modest preludiu la cucerirea spaţiului. 

Acum însă suntem confruntaţi cu o problemă 
fundamentală, un obstacol ridicat în calea oricărui progres 
real. Deşi munca de cercetare a generaţii întregi a făcut din 
rachetă cel mai sigur mod de propulsie. 

— Ce, s-a gândit la biciclete? Murmură Sarath. 

— Vehiculele spaţiale sunt încă foarte puţin eficiente. Mai 
rău, efectul lor asupra mediului este devastator. În ciuda 
tuturor încercărilor de a controla coridoarele de 
pătrundere în atmosferă, zgomotul lansărilor şi al 
aterizărilor deranjează milioane de persoane. Produsele de 
evacuare sunt pompate în straturile atmosferice superioare 
unde au declanşat schimbări climatice, poate cu efecte 
deosebit de serioase. Toată lumea îşi aduce aminte de criza 
cancerului de piele a secolului douăzeci, cauzată de 
ultraviolete, şi costul astronomic al chimicalelor necesare 
refacerii ozonosferei. 

Totuşi, dacă interpolăm creşterea traficului până la 
sfârşitul secolului, vom descoperi că tonajul care trebuie 
ridicat pe orbită va creşte cu aproape cincizeci la sută. 
Acest lucru nu se poate realiza fără o serie de costuri 
insuportabile asupra modului nostru de viaţă - ori chiar 
asupra existenţei noastre. lar inginerii de propulsie nu pot 
face nimic. Ei aproape au atins limitele absolute ale 
performanţei stabilite de legile fizicii. 

Ce alternativă avem? De veacuri, oamenii visează la 
antigravitaţie şi la motoare „stelare”. Nimeni nu a găsit însă 
cea mai mica dovadă că aceste lucruri sunt posibile; astăzi 
credem că reprezintă simple fantezii. 

Şi totuşi, în chiar deceniul lansării primului satelit 
artificial, un îndrăzneţ inginer rus a conceput un sistem 
capabil să trimită rachetele în muzee. Au trecut ani până ca 
cineva să-l ia În serios pe Yuri Artsutanov. Au trecut două 
secole înainte ca tehnologia noastră să ajungă la înălţimea 
viziunii sale. 


Ori de câte ori asculta înregistrarea, Rajasinghe avea 
impresia că din acest moment Morgan se însufleţea cu 
adevărat. Era uşor să vezi de ce; inginerul pătrunsese în 
propriul său domeniu, renunțând să mai transmită 
informaţii din afara experienţei sale. Iar în pofida rezervei 
şi temerilor lui, Rajasinghe nu se putea opri să nu 
împărtăşească câte ceva din acest entuziasm. Un sentiment 
care în prezent îl încerca arareori. 

— Mergeţi afară în orice noapte senină, reluă Morgan, şi 
veţi observa acea minune atât de comună a epocii noastre - 
stelele care nu apun şi nu răsar, rămânând fixate în acelaşi 
punct pe cer. Noi, părinţii şi bunicii noştri, am încetat să 
mai privim ca pe ceva deosebit sateliții geostaţionari şi 
staţiile spaţiale ce se deplasează deasupra ecuatorului cu 
aceeaşi viteză de rotaţie ca şi Pământul, suspendaţi fiind 
astfel mereu deasupra aceluiaşi loc. 

Întrebarea pusă de Artsutanov avea sclipirea copilărească 
a geniului adevărat. Un om deştept nu numai că nu s-ar fi 
gândit niciodată la ea, dar ar fi şi desconsiderat-o imediat 
ca absurdă. 

Dacă legile mecanicii celeste permit unui obiect să rămână 
fixat pe cer, nu ar fi posibil să se coboare de pe acest obiect 
un cablu pe pământ, şi astfel să se stabilească un lift care să 
lege Pământul de Cosmos? 

Nu era nimic greşit în teorie, în schimb problemele 
practice erau enorme. Calculele au indicat că nici un 
material nu era suficient de rezistent pentru o asemenea 
sarcină. Cel mai bun oţel s-ar rupe sub propria greutate cu 
mult înainte de a acoperi distanţa de treizeci de mii de 
kilometri ce separă Pământul de orbita sincronă. 

Pe de altă parte, nici chiar cele mai puternice oţeluri nu se 
apropiau de limitele teoretice de rezistenţă. La scară 
microscopică, în laborator se creaseră materiale cu un 
punct de rupere mult mai ridicat. Dacă ar fi fost produse în 
cantităţi mari, visul lui Artsutanov ar fi putut să devină 


realitate - iar economia transportului spaţial s-ar fi 
transformat total. 

Înainte de sfârşitul secolului douăzeci, materiale super- 
rezistente - hiperfilamentele - au început să iasă din 
laboratoare. Erau însă extrem de scumpe, costând de mai 
multe ori greutatea lor în aur. Pentru un sistem capabil să 
vehiculeze întreg traficul orbital ar fi fost necesare milioane 
de tone. Aşa că visul a rămas vis - până acum câteva luni. 

Astăzi, fabricile spaţiale sunt în stare sa producă cantităţi 
practic nelimitate de hiperfilament. În sfârşit putem să 
construim Liftul Spaţial - sau Turnul Orbital, după cum 
prefer să-l denumesc eu. Într-un anume sens este un turn, 
ridicându-se clar deasupra atmosferei şi mergând încă mai 
departe, mult mai departe. 

Morgan se topi, asemeni unei stafii brusc exorcizate. Fu 
înlocuit de imaginea unui Pământ de mărimea unei mingi de 
fotbal, rotindu-se lent. La un braţ deasupra lui, fixată mereu 
deasupra aceluiaşi punct de pe ecuator, o steluţă sclipitoare 
marca poziţia satelitului sincron. 

De la stea, două linii subţiri de lumină începură să crească, 
una din ele înspre Pământ, cealaltă în direcţie opusă, spre 
spaţiul cosmic. 

— Când construieşti un pod, reluă vocea fără trup a lui 
Morgan, porneşti de la capete şi sfârşeşti cu mijlocul. Cu 
Turnul Orbital va fi exact pe dos. Plecând de la satelitul 
geostaţionar, trebuie să construim în sus şi în jos în acelaşi 
timp, după un program foarte atent. Ţelul este să păstrăm 
centrul de gravitație întotdeauna în punctul staționar. Dacă 
nu o facem, satelitul se va deplasa pe o orbită nepotrivită, 
începând încet să deriveze în jurul planetei. 

Linia descendentă de lumină atinse ecuatorul; simultan, 
extensia exterioară încetă să mai crească. 

— Înălţimea totală va fi de cel puţin patruzeci de mii de 
kilometri, iar ultima sută de kilometri va reprezenta partea 
critică, întrucât aici Turnul va fi supus acţiunii uraganelor. 
Nu va deveni stabil până ce nu va fi solid ancorat la sol. 


Şi în acel moment, pentru prima dată în istorie vom avea o 
scară către cer - un pod către aştri. Un simplu lift, acţionat 
ieftin de energie electrică, va înlocui zgomotoasele şi 
costisitoarele rachete, ce vor rămâne să fie utilizate doar 
pentru sarcinile normale de transport în adâncul spaţiului. 
lată aici un posibil design al Turnului Orbital. 

Globul rotitor dispăru, în vreme ce imaginea plonja spre 
Turn, străbătându-i zidurile ca să dezvăluie secţiunea 
transversală. 

— Veţi observa că el este format din patru tuburi identice - 
două pentru traficul ascendent, două pentru cel 
descendent. Gândiţi-vă la el ca la o autostradă verticală cu 
patru benzi, de pe pământ la orbita sincronă. Centrale de 
fuziune plasate din loc în loc vor asigura întreaga energie 
necesară; întrucât nouăzeci la sută din energie va fi 
recuperată, costul net pe pasager va fi de numai câţiva 
dolari. Atunci când capsulele vor cădea iarăşi spre pământ, 
motoarele lor vor acţiona ca frâne magnetice, generând 
electricitate. Spre deosebire de navele de mare altitudine, 
nu-şi vor irosi energia încălzind atmosfera sau provocând 
tunete sonice; ea va fi pompată înapoi în sistem. S-ar putea 
spune că trenurile care coboară le vor alimenta pe cele 
care urcă. Astfel că şi în cazul celei mai critice estimări, 
Liftul Spaţial va fi de o sută de ori mai eficient decât orice 
rachetă. 

În plus, nu există nici o limită de trafic, deoarece la nevoie 
ar putea fi adăugate tuburi adiţionale. Dacă va veni clipa 
când un milion de persoane pe zi vor dori să viziteze 
Pământul, ori să-l părăsească, Turnul Orbital va face faţă. 
La urma urmei, metrourile marilor noastre oraşe reuşeau 
odată să facă tot atăt. 

Rajasinghe atinse un buton, oprind vocea lui Morgan. 

— Restul este oarecum tehnic. Continuă să explice cum 
Turnul va funcţiona ca o praştie cosmică, lansând 
încărcături spre Lună sau spre alte planete, fără a folosi 


câtuşi de puţin propulsia reactivă. Cred însă că aţi văzut 
destul ca să vă faceţi o idee generală. 

— Mintea mea e buimăcită corespunzător, spuse Sarath. 
Dar pentru numele lui Dumnezeu, ce legătură au toate 
astea cu mine? Sau cu dumneata? 

— Toate la vremea lor, Paul. Comentarii, Maxine? 

— Poate că până la urmă te voi ierta. Asta ar putea cu 
adevărat să fie povestea deceniului, sau a secolului. De ce 
însă graba, ca nu mai pomenim de secret? 

— Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg, şi aici tu mă 
poţi ajuta. Bănui că Morgan luptă pe mai multe fronturi; 
pregăteşte un anunţ în viitorul apropiat, însă nu vrea să 
acţioneze până nu e sigur de terenul pe care calcă. Mi-a 
pus la dispoziţie prezentarea subînţelegând faptul că ea nu 
va ajunge pe circuitele publice de informaţie. De aceea a 
trebuit să vă chem aici. 

— Ştie de această întâlnire? 

— Desigur. A fost chiar bucuros când i-am zis că doresc să 
discut cu tine, Maxine. Este evident că are încredere şi te 
doreşte aliat. Cât despre tine, Paul, l-am asigurat că eşti în 
stare să păstrezi un secret vreme de şase zile fără să faci 
apoplexie. 

— Numai dacă există motive foarte întemeiate. 

— Începe să se facă lumină, rosti la rândul ei, Duval. Mă 
uimiseră câteva lucruri, dar acum ele capătă un sens. Mai 
întâi de toate, acesta constituie un proiect spaţial; iar 
Morgan este Inginerul Şef al diviziei terestre. 

— Şi? 

— Tu întrebi, Johan? Gândeşte-te la războiul birocratic ce 
se va declanşa când proiectanţii de rachete şi industria 
aerospațială vor auzi vestea! Imperii de trilioane de dolari 
vor ajunge la răscruce, numai pentru început. Dacă nu-i 
extrem de prudent, lui Morgan i se va spune „Mulţumim 
foarte mult, de acum înainte ne vom ocupa noi. Încântaţi de 
cunoştinţă.” 


— Pricep, însă Morgan are argumente solide. În definitiv, 
Turnul Orbital este o clădire, nu un vehicol. 

— Când avocaţii vor intra pe rol, nu va mai fi. Nu există 
prea multe clădiri a căror etaje superioare se mişcă cu zece 
kilometri pe secundă, sau oricum, mai repede decât 
parterul. 

— Aici probabil ai atins un punct sensibil. Întâmplător, 
când am mărturisit că ameţesc la gândul unui turn 
ridicându-se o bună parte din drumul către Lună, Morgan 
mi-a răspuns: „Atunci nu vă gândiţi ca la un turn urcând în 
sus; gândiţi-vă la un pod conducând afară.” Încă mă strădui, 
fără prea mare succes. 

— Ah! Exclamă Duval. lată încă o piesă a jocului de puzzle. 
Podul. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştiaţi că preşedintele Construcţiilor Terestre, acel 
măscărici pompos de senator Collins, a vrut ca podul 
Gibraltar să-i poarte numele? 

— Nu, dar faptul explică într-adevăr o serie de lucruri. Mie 
personal îmi place Collins. Ne-am întâlnit de câteva ori şi l- 
am găsit un om foarte plăcut şi inteligent. N-a făcut la 
vremea lui nişte lucrări de geotermie de mâna întâi? 

— Acum 0 mie de ani, iar dumneata nu reprezinţi o 
ameninţare pentru reputaţia sa. Cu tine se poate purta 
drăguţ. 

— Şi cum a fost salvat Podul de la o asemenea soartă? 

— A avut loc o mică revoluţie de palat printre inginerii 
seniori de la CCI. Morgan, bineînţeles, nu a fost deloc 
implicat. 

— De aceea îşi ţine aşii în mânecă! Încep să-l admir din ce 
în ce mai mult. În schimb în prezent a întâlnit un obstacol 
pe care nu ştie cum să-l depăşească. L-a descoperit cu 
câteva zile în urmă şi a trebuit să se oprească, dezarmat. 

— Lasă-mă să ghicesc, propuse Duval. E un obicei bun şi 
mă ajută să rămân în fruntea haitei. Îmi cam dau seama de 
ce a venit aici. Capătul terestru al sistemului trebuie să fie 


pe ecuator; altminteri nu s-ar obţine verticalitatea. Ca 
turnul acela din Pisa, înainte să cadă. 

— Eu nu văd. Începu Sarath, ridicând din umeri. Ah, ba da. 
Vocea i se stinse într-o tăcere gânditoare. 

— Deci, continuă Duval, există un număr limitat de 
plasamente posibile pe ecuator. Cea mai mare parte sunt în 
ocean, nu? lar Taprobane constituie unul din ele, chiar dacă 
nu văd ce avantaj în plus prezintă faţă de Africa sau 
America de Sud. Ori poate că Morgan vrea să se asigure din 
toate părţile? 

— Ca de obicei, draga mea Maxine, puterile tale de 
deducție sunt fenomenale. Eşti pe calea cea bună, dar mai 
departe n-ai să ajungi. Cu toate că Morgan a făcut tot 
posibilul să-mi explice problema, nu am pretenţia că am 
înţeles detaliile ştiinţifice. Oricum, se pare că Africa şi 
America de Sud nu corespund Liftului Spaţial. Ceva în 
legătură cu puncte instabile în câmpul gravitațional al 
Terrei. Numai Taprobane se potriveşte. Mai mult decât atăt, 
un singur loc din Taprobane. Şi aici, Paul, intri tu în joc! 

— Mamada? Strigă Sarath în taprobaneză din cauza 
surprizei. 

— Da, tu. Spre nemulţumirea lui, Morgan tocmai a 
descoperit că singurul punct pe care trebuie să-l obţină 
deja e ocupat - ca să folosim nişte termeni blânzi. Îmi cere 
aşadar sfatul cum să-l mute pe bunul tău prieten Buddy. 

Fu rândul lui Duval să fie uimită. 

— Cine? Întrebă ea. 

Sarath răspunse numaidecât: 

— Venerabilul Anandatissa Bodhidharma Mahanayake 
Thero, beneficiar al templului Sri Kanda, intonă ca o litanie. 
Aşadar despre asta-i vorba. 

Pentru o clipă se aşternu tăcerea. Apoi o lucire maliţioasă 
apăru în ochii lui Paul Sarath, profesor emerit de arheologie 
la Universitatea din Iaprobane. 

— Întotdeauna am dorit să ştiu ce se întâmplă când o forţă 
irezistibilă întâlneşte un obiect de neclintit, rosti el visător. 


11. Prinţesa tăcută. 

După ce vizitatorii plecară, Rajasinghe depolariză 
geamurile bibliotecii şi rămase multă vreme privind copacii 
din jurul vilei, dominați de pereţii stâncoşi ai Yakkagalei 
ridicată în spatele lor. Exact la patru fix, servirea ceaiului de 
după-amiază îl smulse din reverie. 

— Rani, spune-i lui Dravindra să-mi pregătească bocancii, 
dacă-i mai găseşte. Voi urca pe Stâncă. 

Rani se prefăcu că scapă tava de uimire. 

— Aiyo, Mahathaya! Jeli ea cu pretinsă deznădejde. 
Sunteţi nebun! Amintiţi-vă ce v-a recomandat doctorul 
McPherson. 

— Escrocul acela scoţian îmi citeşte întotdeauna 
cardiograma invers. Şi oricum, draga mea, la ce bun să mai 
trăiesc după ce tu şi Dravindra mă veţi părăsi? 

Nu vorbise doar în glumă şi imediat i se făcu ruşine de 
mila pe care o arătase faţă de propria persoană. Căci Rani o 
detectase, iar în ochii ei începuseră să lucească lacrimi. 

Femeia se răsuci ca el să nu-i observe emoția şi rosti în 
englezeşte: 

— M-am oferit să rămân, cel puţin pentru primul an al lui 
Dravindra. 

— Ştiu, şi nici nu mă gândesc să accept. Dacă Berkeley nu 
s-a schimbat de când l-am văzut eu ultima oară, atunci el va 
avea nevoie de tine acolo. (Dar nu mai mult decât mine, deşi 
într-un alt mod, adăugă în gând.) Şi fie că-ţi vei da sau nu 
examenele tu însăţi, niciodată nu e prea devreme să începi 
să înveţi să fii soţia unui preşedinte de colegiu. 

Rani zâmbi. 

— Nu ştiu dacă-i o soartă îmbucurătoare, din cele câteva 
exemple groaznice pe care le cunosc. Reluă iarăşi în 
taprobaneză. Nu vorbiţi serios, nu-i aşa? 

— Ba da. Nu până în vârf, desigur, numai până la fresce. 
Au trecut cinci ani de când nu le-am mai vizitat. Dacă mai 
întârzii mult. Nu era nevoie să termine propoziţia. 


Rani îl studie în tăcere câteva clipe şi decise că orice 
argument ar fi fost zadarnic. 

— Am să-i spun lui Dravindra. Şi lui Jaya - în caz că vor fi 
nevoiţi să vă poarte înapoi pe braţe. 

— Foarte bine, cu toate că nu cred că Dravindra ar avea 
nevoie de ajutor. 

Rani îi dărui un zâmbet larg, îmbinând mândria cu 
plăcerea. Perechea asta, îşi zise Rajasinghe nostalgic, 
constituise lozul lui cel mai norocos în loteria naţională şi 
spera că cei doi ani de serviciu social le făcuseră tot atâta 
plăcere cât şi lui. În această epocă, servitorii personali 
reprezentau un lux rar, atribuit doar oamenilor cu merite 
deosebite. Rajasinghe nu cunoştea pe nimeni care să aibă 
trei. 

Pentru a-şi economisi forţele, străbătu grădinile plăcerii pe 
un triciclu cu baterii solare. Dravindra şi Jaya preferau să 
meargă pe jos, pretinzând că astfel ajungeau mai repede. 
Aveau dreptate, căci foloseau scurtături. El unul însă urcă 
încet, oprindu-se des să-şi recapete respiraţia, până ce 
atinse lungul coridor al Galeriei Inferioare, acolo unde Zidul 
Oglinzii înainta paralel cu faţa Stâncii. 

Urmărită de privirile curioase ale turiştilor, o tânără 
arheologă dintr-una din ţările africane căuta să descopere 
inscripţii pe perete, ajutată de o puternică lumină oblică. 
Rajasinghe simţi nevoia să o avertizeze că şansele de a face 
o nouă descoperire erau practic nule. Paul Sarath 
petrecuse douăzeci de ani cercetând fiecare milimetru 
pătrat al suprafeţei, iar cele trei volume cu Inscripţiile 
Yakkagalei reprezentau o operă monumentală de scolastică, 
fără putinţa de a fi vreodată egalată - fie şi numai deoarece 
nu exista nimeni altul la fel de iscusit în citirea vechilor 
inscripţii taprobane. 

Amândoi erau tineri când Paul îşi începuse munca vieţii. 
Rajasinghe îşi aducea aminte că stătuse chiar în acest loc, 
în vreme ce pe atunci asistentul în epigrafie al 
Departamentului de Arheologie urmărea semnele aproape 


indescifrabile pe mortarul galben, traducând poemele 
adresate frumuseţilor de pe stânca de deasupra. După 
atâtea secole, versurile încă stârneau ecouri emoţionante în 
inimile cititorului: 

Tissa sunt, căpitan de gardă. 

Cinzeci de leghe am bătut să admir ochii languroşi, Însă 
ele nu vor să-mi vorbească. 

Este oare drept? 

Fie ca o mie de ani să dăinuiţi aici, ca iepurele pe care 
Regele Zeilor l-a pictat pe lună. Sunt preotul Mahinda din 
vihara Tuparamei. 

Această speranţa fusese în parte îndeplinită, parţial 
negată. Se scursese de două ori mai mult timp de când 
doamnele Stâncii şedeau aici, supraviețuind într-o epocă 
situată dincolo de imaginaţia preotului. Cât de puţine însă 
rămăseseră! Unele inscripţii se refereau la „cele cinci sute 
de fecioare cu pielea aurie”; chiar admițând exagerarea 
figurii de stil, era limpede că mai puţin de o zecime din 
frescele originale rezistaseră ravagiilor timpului şi răutăţii 
omului. În schimb, cele douăzeci rămase se aflau în 
siguranţă pentru totdeauna, frumuseţea fiindu-le 
înregistrată pe nenumărate filme, casete şi cristale. 

Cu siguranţă supravieţuiseră mai mult decât acel mândru 
scrib, ce nu socotise necesar să-şi lase numele. 

Am ordonat ca drumul să fie curăţat, Încât pelerinii să 
vadă. 

Minunatele fecioare aşteptând pe coasta muntelui. 

Eu sunt Regele. 

De-a lungul anilor, Rajasinghe - el însuşi purtător al unui 
nume regesc şi neîndoielnic gazdă a multor gene regale - 
meditase adeseori la aceste cuvinte. Ele demonstrau atât de 
perfect natura efemeră a puterii, inutilitatea oricărei 
ambiţii. „Eu sunt Regele.” Ah, dar ce rege? Monarhul care 
stătuse pe aceste blocuri de granit, netede atunci, cu o mie 
opt sute de ani în urmă, fusese probabil un bărbat capabil şi 
inteligent; nu izbutise însă să-şi închipuie că va veni un timp 


când el se va topi într-un anonimat la fel de profund ca al 
ultimului dintre supuşii săi. 

Atribuirea era definitiv compromisă. Cel puţin zece regi ar 
fi putut înscrie acele vorbe mândre. Unii domniseră ani, alţii 
numai săptămâni şi puţini fuseseră cei ce muriseră paşnic 
în paturile lor. Nimeni nu avea să ştie cu precizie dacă 
regele care nu găsise de cuviinţă să-şi scrie numele era 
Mahatissa II, Bhamani ori Candamukhasiva, Moggallana I 
ori Kittisena, sau Sirisamghabodhi. Ori un alt monarh, 
poate nici măcar menţionat de lunga şi încurcata istorie a 
insulei. 

Omul de la lift fu uimit să-şi vadă distinsul oaspete, şi îl 
salută deferenţial pe Rajasinghe. În timp ce cuşca urca 
încet cei cincisprezece metri, vizitatorul îşi aminti cum pe 
vremuri dispreţuia serviciile liftului în favoarea scării 
spiralate, pe care Dravindra şi Jaya urcau chiar acum cu 
exuberanţa tinereţii. 

Liftul se opri, iar el păşi pe o platformă mică de oţel, 
extinsă în afara crestei. Dedesubt şi în spate se căscau o 
sută de metri de spaţiu gol, dar plasa de sârmă oferea 
destulă siguranţă. Nici cel mai hotărât sinucigaş nu putea 
evada din cuşca suficient de largă ca să primească 
douăsprezece persoane, lipită la baza încremenitului val de 
piatră. 

Aici, printr-o întâmplare, stânca formase o mică grotă, şi 
astfel protejate de elementele naturii se aflau 
supravieţuitoarele curţii cereşti a Regelui Kalidasa. 
Rajasinghe le salută în tăcere, aşezându-se recunoscător în 
scaunul oferit de ghidul oficial. 

— Aş dori să fiu lăsat singur zece minute, răsti calm. Jaya, 
Dravindra, vedeţi dacă nu reuşiţi cumva să-i îndepărtați pe 
turişti. 

Însoţitorii îl priviră încurcaţi; la fel şi ghidul, care potrivit 
regulamentului nu avea voie să părăsească frescele. Ca 
întotdeauna însă, Ambasadorului Rajasinghe i se îndeplini 
dorinţa, fără să fie nevoie nici măcar să ridice vocea. 


— Ayu bowan, salută siluetele tăcute după ce rămaseră 
singuri. lertaţi-mă că v-am neglijat atâta timp. 

Aşteptă politicos un răspuns, dar ele nu-i acordară mai 
multă atenţie decât oricărui alt admirator din ultimele 
douăzeci de secole. Rajasinghe nu se descurajă; se 
obişnuise cu indiferența lor. Într-adevăr, ea le sporea 
farmecul. 

— Am o problemă, dragele mele. I-aţi urmărit pe toţi 
invadatorii insulei venind şi plecând, încă din vremea lui 
Kalidasa. Aţi privit jungla crescând ca o maree în jurul 
Yakkagalei, şi retrăgându-se apoi în faţa securii şi a 
plugului. Dar nimic esenţial nu s-a schimbat în aceşti ani. 
Natura a fost blândă cu micuța Taprobane, la fel istoria. A 
lăsat-o în pace. 

Astăzi însă secolele de linişte par să se apropie de un 
sfârşit. Insula noastră poate să devină centrul lumil. Al 
multor lumi. Muntele acela pe care îl priviţi de atâta vreme, 
acolo către sud, ar putea fi cheia către Univers. Dacă 
lucrurile se vor petrece astfel, Taprobanele pe care noi îl 
ştim şi îl iubim va înceta să mai existe. 

Poate n-am cum să fac mare lucru. Dar mai am ceva 
putere ca să ajut, sau ca să stânjenesc. Mai am încă mulţi 
prieteni. Dacă doresc, sunt în stare să întârzii acest vis - 
coşmar? 

— Cel puţin până după moartea mea. Să o fac? Sau să-l 
ajut pe acest om, indiferent de adevăratele sale motive? 

Îşi întoarse privirile spre favorita lui, singura care nu-şi 
ferea ochii când el se uita la ea. Toate celelalte fete priveau 
în depărtare, ori examinau florile din mâini. Singură ea, 
căreia el îi dăruise dragostea din tinereţe, părea, dintr-un 
anume unghi, să-i răspundă privirii. 

— Ah, Karuna! Nu e drept să pui astfel de întrebări. Ce ştii 
tu despre lumile reale de dincolo de cer, ori despre nevoia 
omului de a le atinge? Deşi odată ai fost una din zeițe, 
paradisul lui Kalidasa rămâne totuşi o iluzie. 


Oricum, indiferent ce viitor straniu vezi, eu unul nu îl voi 
trăi. Ne cunoaştem de multă vreme - judecând după 
criteriile mele, dacă nu şi după ale tale. Cât timp voi mai 
putea, te voi privi din vilă; nu cred însă că ne vom mai 
întâlni vreodată. Adio - şi mulţumesc, frumoaselor, pentru 
plăcerea dăruită de-a lungul anilor. Transmiteţi-le salutările 
mele celor ce-mi vor călca pe urme. 

Acestea fiind spuse, coborând scara în spirală şi ignorând 
liftul, Rajasinghe nu simţi câtuşi de puţin că-şi ia rămas bun. 
Dimpotrivă, parcă scuturase de pe umeri câţiva ani (în 
definitiv, la şaptezeci şi doi de ani nu eşti chiar bătrân). 
Vedea că Dravindra şi Jaya îi observaseră înviorarea după 
felul în care li se luminaseră chipurile. 

Poate că ieşirea lui la pensie începuse să devină 
plicticoasă. Poate că şi el şi insula Taprobane aveau nevoie 
de aer proaspăt care să curețe pânzele de păianjen - aşa 
cum musonul dădea iarăşi viaţă după luni de cer greu şi 
toropit. 

Fie că avea sau nu să reuşească, proiectul lui Morgan 
aprindea imaginaţia şi mişca sufletul. Kalidasa l-ar fi invidiat 
- şi aprobat. 

ÎL: 

TEMPLUL 

„În vreme ce religii diferite se luptă între ele pentru a-şi 
atribui posesia adevărului absolut, în opinia noastră 
adevărul religios poate fi total neglijat. Dacă se încearcă a 
se stabili locul religiei în evoluţia umanităţii, se va vedea se 
pare că ea nu reprezintă atât de mult o achiziţie de lungă 
durată, cât o paralelă la nevroza pe care individul civilizat 
trebuie să o trăiască pe drumul dintre copilărie şi 
maturitate.” 

Sigmund Freud Noi lecturi introductive în Psihoanaliză, 
1932 „Bineînţeles că omul l-a făurit pe Dumnezeu după 
propriul său chip; dar ce alternativă avea? Aşa cum o 
înţelegere reală a geologiei nu a fost posibilă până ce nu am 
ajuns să studiem şi alte lumi, la fel o teologie valabilă 


trebuie să aştepte contactul cu inteligenţe extraterestre. 
Un domeniu de studiu ca religia comparată nu poate exista 
atâta timp cât studiem doar religiile omului.” 

El Hadji Mohammed ben Selim Profesor de religie 
comparată, Cuvânt de deschidere, Universitatea Brigham 
Young, 1998 „Trebuie să aşteptăm, nu fără anxietate, 
răspunsurile la următoarele întrebări: (a) care sunt, şi dacă 
sunt, conceptele religioase ale unor entităţi cu zero, unul, 
doi sau mai mulţi „părinţi“; (b) găsim credinţă religioasă 
doar în cazul organismelor care au contact strâns cu 
genitorii lor pe parcursul anilor formativi? 

Dacă vom descoperi că religia există exclusiv la forme 
inteligente de maimuțe, delfini, elefanţi, câini etc, dar nu şi 
printre computere extraterestre, termite, peşti, broaşte 
țestoase sau colectivităţi de amibe, s-ar putea să ne vedem 
obligaţi să tragem nişte concluzii dureroase. 

Poate că atât dragostea cât şi religia nu apar decât la 
mamifere, pentru exact aceleaşi motive. Faptul este sugerat 
şi de un studiu al patologiilor. Oricine se îndoieşte de 
legătura dintre fanatismul religios şi perversiune, ar trebui 
să cerceteze cu atenţie „Malleus maleficarum”, ori volumul 
lui Huxley „Ihe Devils of Loudun”.” 

Ibid. 

„Celebra remarcă a doctorului Charles Willis (Hawai, 
1970), că religia reprezintă un rezultat al malnutriţiei, nu 
este, în sine, mai folositoare decât oarecum nedelicata 
refulaţie monosilabică rostită de Gregory Bateson. Ceea ce 
probabil doctorul Willis a vrut să spună era că: (1) 
halucinaţiile provocate de foamete voluntară sau 
involuntară sunt interpretate uşor ca viziuni religioase; (2) 
foamea în această viaţă încurajează credinţa într-o viaţă de 
apoi compensatorie, ca un mecanism, poate esenţial, de 
supravieţui re. Psihologică. 

Este într-adevăr o ironie a soartei că studiile privind aşa- 
numitele droguri psihedelice au dovedit că acestea au un 
efect exact contrar, conducând la detecția chimicalelor 


„apotetice” naturale în creier. Descoperirea faptului că cel 
mai devotat adept al unui cult poate fi convertit la oricare 
altul printr-o doză judicioasă de 2-4-7 orto-para-teosamină 
a constituit, probabil, cea mai devastatoare lovitură primită 
vreodată de religie. 

Bineînţeles, asta până la evenimentul Starglider.” 

R. Gabor, Bazele Farmacologice ale Religiei Miskatonic 
University Press, 2069 

12. Starglider. 

Ceva de acest fel fusese aşteptat în ultima sută de ani şi 
multe alarme false se dăduseră în timp. Şi totuşi, atunci 
când în final s-a întâmplat, omenirea a fost luată prin 
surprindere. 

Semnalul radio din direcţia lui Alfa Centauri era atât de 
puternic, încât la început a fost detectat ca o interferenţă 
pe circuitele comerciale obişnuite. Faptul s-a dovedit 
extrem de jenant pentru toţi radio-astronomii care de 
atâtea decenii scrutau spaţiul cosmic în căutarea unor 
mesaje inteligente, mai cu seamă deoarece demult 
renunţaseră să mai ia în consideraţie triplul sistem al lui 
Alpha, Ceta şi Proxima Centauri. 

Dintr-odată, orice radiotelescop capabil să cerceteze 
emisfera sudică a fost aţintit asupra constelaţiei Centaurus. 
Într-un interval de ore, s-a făcut o descoperire şi mai 
senzaţională încă. Semnalul nu venea din sistemul respectiv, 
ci de la un punct aflat cu o jumătate de grad mai departe. Şi 
care se mişca. 

A fost prima idee despre adevăr. Atunci când ea s-a 
confirmat, întreaga activitate a omenirii s-a întrerupt. 

Puterea semnalului nu mai surprindea. Sursa se găsea 
deja adânc în interiorul Sistemului Solar, apropiindu-se de 
soare cu şase sute de kilometri pe secundă. Îndelung 
aşteptaţii, mult temuţii vizitatori din spaţiu sosiseră în cele 
din urmă. 

Totuşi, vreme de treizeci de zile intrusul nu întreprinse 
nimic, depăşind planetele exterioare şi transmițând 


invariabil o seric de pulsaţii menite doar să anunţe „lată- 
mă!” Nu făcu nici o încercare să răspundă semnalelor 
trimise către el, şi nu aduse nici o modificare orbitei sale 
naturale, de cometă. Dacă nu încetinise cumva de la o 
viteză mult mai mare, atunci călătoria sa din sistemul 
Centaurului durase două mii de ani. Unii considerară faptul 
liniştitor, întrucât sugera natura artificială a vizitatorului; 
alţii se arătară dezamăgiţi, resimţind puternic absenţa unor 
extratereştri reali, vii. 

Întregul spectru de posibilităţi fu discutat, ad nauseam, în 
toate mediile de informare, în toate parlamentele 
Pământului. Fiecare scenariu imaginat vreodată în science 
fiction, de la sosirea unor zei binevoitori la invazia unor 
vampiri sugători de sânge, fu dezgropat şi analizat cu 
solemnitate. Compania londoneză Lloyd încasă prime 
substanţiale de la cetăţeni dornici să se asigure împotriva 
tuturor, eventualităţilor viitoare - inclusiv a unora care dacă 
ar fi devenit realitate le-ar fi lăsat prea puţine şanse să 
ridice vreodată despăgubirea. 

Apoi, după ce străinul trecu de orbita lui Jupiter, 
instrumentele omului începură să înveţe câte ceva despre 
el. Cea dintâi descoperire provocă o panică de scurtă 
durată. Obiectul măsura cinci sute de kilometri în diametru 
- dimensiunea unei mici lune. Poate că la urma urmei era o 
lume mobilă, transportând o armată de invazie. Teama se 
risipi atunci când observaţii mai precise indicară faptul că 
trupul propriu-zis al intrusului avea doar câţiva metri în 
diametru. Haloul de cinci sute de kilometri din jurul său 
constituia ceva familiar - un reflector parabolic delicat, 
rotindu-se uşor, replica exactă a radiotelescoapelor 
orbitale. Probabil aceasta era antena cu ajutorul căreia 
vizitatorul păstra legătura cu baza de plecare. Şi prin care, 
chiar în clipa aceea, îşi transmitea fără îndoială înapoi acasă 
descoperirile, pe măsură ce scana Sistemul Solar şi trăgea 
cu urechea la emisiunile radio, de televiziune şi de date ale 
omenirii. 


Apoi veni o altă surpriză. Uriaşa antenă nu era 
direcţionată către Alfa Centauri, ci înspre o cu totul altă 
regiune a cerului, Începu să pară că sistemul Centaurus 
constituise doar ultimul port de plecare al vehiculului, şi nu 
originea lui. 

Astronomii încă meditau asupra acestor lucruri când 
beneficiară de o şansă extraordinară. Un satelit solar 
meteorologic, în misiune de rutină dincolo de orbita lui 
Marte, amuţi brusc, recăpătându-şi însă vocea radio un 
minut mai târziu. După ce i se studiară înregistrările, se 
descoperi că instrumentele fuseseră temporar paralizate de 
o radiaţie intensă. Satelitul tăiase însăşi raza de emisie a 
vizitatorului - după care calculul destinaţiei nu mai pusese 
probleme. 

Nu se găsea nimic în acea direcţie pe o distanţă de 
cincizeci şi doi de ani-lumină, exceptând o pitică roşie foarte 
puţin vizibilă şi probabil foarte bătrână, unul din acei mici 
sori cumpătaţi care aveau să strălucească liniştiţi miliarde 
de ani după ce splendizii giganţi ai galaxiei îşi vor fi epuizat 
energiile. Nici un radiotelescop nu o examinase 
îndeaproape; în prezent, toate aparatele ce nu scrutau 
vizitatorul se îndreptaseră spre bănuita lui origine. 

Rezultatul nu se lăsă aşteptat, sosind sub forma unui 
mesaj puternic focalizat în banda de un centimetru. 
Constructorii încă se mai aflau în contact cu vehiculul lansat 
cu mii de ani în urmă; în schimb, instrucţiunile primite de 
acesta în prezent erau vechi de jumătate de secol. 

Apropiindu-se de orbita lui Marte, vizitatorul indică primul 
semn de recunoaştere a prezenţei omului, în cel mai 
dramatic şi mai precis mod imaginabil. Începu să transmită 
imagini standard de televiziune pe 3075 de linii, mixate cu 
un fluent videotext în limbile engleză şi mandarină, deşi 
puţin mai poticnit. Prima conversaţie cosmică începuse - şi 
nu cum se închipuise întotdeauna, cu o întârziere de 
decenii, ci numai de minute. 

13. Umbră la răsărit. 


Morgan ieşise din hotel la patru dimineaţa, pe o noapte 
clară, fără lună. Nu era prea încântat de ora aleasă, însă 
profesorul Sarath, cel care făcuse toate aranjamentele, îi 
promisese că va merita... 

— Nu veţi înţelege nimic despre Sri Kanda, afirmase el, 
până ce nu veţi privi răsăritul de pe vârful său. lar Buddy - 
ăă. Maha Thero - nu primeşte oaspeţi la o altă oră. Zice că-i 
un mod splendid de a-i descuraja pe simplii curioşi. 

Aşa că Morgan se conformase cât mai grațios posibil. 

Ca să înrăutăţească şi mai mult situaţia, şoferul taproban 
persistase în a susţine o conversaţie rapidă, mai degrabă un 
monolog, aparent menit să stabilească un profil complet al 
personalităţii pasagerului său. Întrebările fuseseră puse cu 
o asemenea jovialitate ingenioasă, încât Morgan nu se 
putuse simţi ofensat, cu toate că ar fi preferat în schimb 
tăcerea. 

Ar fi dorit de asemenea, uneori chiar cu ardoare, ca 
şoferul să acorde o atenţie sporită serpentinelor scufundate 
în întuneric. Poate că de aceea era mai bine că nu vedea 
vârfurile şi prăpăstiile pe lângă care treceau. Drumul 
reprezenta un triumf al ingineriei militare din secolul al 
nouăsprezecelea - lucrarea ultimei puteri coloniale, 
construit în scopul unei campanii decisive contra mândrilor 
munteni din interiorul ţării. Dar nu fusese niciodată 
convertit la funcţionare automată, şi existau momente când 
Morgan se întreba dacă va supravieţui călătoriei. 

Şi apoi, brusc, uită de frică şi de ora matinală. 

— Iată-l! Rosti mândru şoferul, în vreme ce maşina ocolea 
flancul unei culmi de deal. 

Sri Kanda era încă invizibil într-un întuneric ce nu 
prevestea prin nimic apropierea răsăritului. Prezenţa îi era 
dezvăluită de o bandă subţire de lumini, zigzagând înainte 
şi înapoi printre stele, atârnând ca prin farmec pe cerul 
nopţii. Morgan era conştient că privea pur şi simplu lămpile 
instalate cu două sute de ani în urmă pentru a-i ghida pe 
pelerini de-a lungul celei mai lungi scări din lume, însă prin 


sfidarea aruncată logicii şi gravitaţiei ea îi apărea aproape 
ca o previziune a propriului său vis. Cu epoci înainte de a se 
naşte el, inspirați de filosofii cu greu imaginabile, oamenii 
începuseră munca pe care el spera acum să o sfârşească. 
Într-un sens extrem de literal, ridicaseră primele trepte ale 
unui drum spre aştri. 

Fără să se mai simtă somnoros, Morgan urmări cum banda 
luminoasă se apropie şi se transformă într-un colier de 
nenumărate mărgele sclipitoare. Muntele devenise vizibil 
ca un triunghi negru eclipsând jumătate din boltă. Exista 
ceva sinistru în prezenţa lui tăcută, copleşitoare. Morgan 
putea chiar să-şi închipuie că era într-adevăr lăcaşul unor 
zei ce-i cunoşteau țelul şi îşi adunau în prezent puterile 
împotriva lui. 

Gândurile negre fură complet uitate când ajunseră la 
punctul terminus al telefericului, unde Morgan avu surpriza 
să găsească - la ora cinci dimineaţa! 

— În jur de o sută de persoane, înghesuite în mica sală de 
aşteptare. Comandă o binevenită cafea fierbinte pentru el şi 
pentru guralivul său şofer. Spre uşurarea sa, omul nu-şi 
manifestă intenţia să urce. 

— Am făcut ascensiunea de cel puţin douazeci de ori, 
spusese acesta cu o plictiseală probabil exagerată. Eu unul 
voi dormi în maşină până vă întoarceţi. 

Morgan cumpără biletul, făcu un calcul rapid şi aprecie că 
rândul îi venea la al treilea sau al patrulea transport. Era 
bucuros că ascultase sfatul lui Sarath şi strecurase în 
buzunar un costum termoreglabil. La numai doi kilometri 
altitudine era foarte frig. În vârf, cu trei kilometri mai sus, 
trebuia să domnească gerul. 

Înaintând de-a lungul liniei de de vizitatori tăcuţi şi 
somnoroşi, Morgan observă cu amuzament că era singurul 
fără aparat de filmat. Unde erau pelerinii adevăraţi? Îşi 
puse întrebarea, apoi îşi aminti; aceştia nu aveau cum să se 
găsească aici. Nu există nici un drum uşor spre rai, nirvana, 
sau orice ar fi căutat cei credincioşi. Meritul se dobândea 


doar prin propriile eforturi, şi nu cu ajutorul maşinilor. O 
doctrină interesantă, conţinând dealtfel mult adevăr; erau 
însă şi momente când doar o maşină putea să rezolve o 
treabă. 

În sfârşit obţinu un loc în teleferic, iar acesta se puse în 
mişcare cu nişte scârţâituri puternice ale cablurilor. Încă o 
dată Morgan simţi strania senzaţie de anticipare a 
momentului. Liftul pe care-l plănuia el avea să ridice sarcini 
la înălţimi de zece mii de ori mai mari decât banalul 
teleferic unde se afla în prezent, datând după toate 
probabilitățile încă din secolul al douăzecilea. Şi totuşi, la 
urma urmelor principiile de bază erau foarte 
asemănătoare. 

În exteriorul telefericului domnea un întuneric total, cu 
excepţia clipelor în care vreuna din secţiunile scării 
iluminate intra în câmpul vizual al pasagerilor. Erau pustii, 
ca şi cum nenumăratele milioane ce trudiseră pe panta 
muntelui în ultimele trei mii de ani nu lăsaseră nici un 
succesor. Apoi Morgan realiză că cei ce efectuau 
ascensiunea cu piciorul se aflau deja mult mai sus spre 
întâlnirea lor cu zorii; lăsaseră în urmă poalele muntelui de 
ceasuri întregi. 

La patru kilometri schimbară vagoanele. Străbătură pe jos 
o scurtă distanţă către o altă staţie, însă transferul nu-i 
întârzie mult. Morgan era bucuros de haină, şi-şi strânse 
aproape de corp stofa metalizată. Sub tălpi avea gheaţă şi 
respira adânc în aerul rarefiat. Nu fu deloc surprins să 
zărească şiruri de tuburi de oxigen în staţie, cu 
instrucţiunile de utilizare plasate în locuri vizibile. 

Şi acum, odată cu începutul ascensiunii finale, apărură 
primele semne ale zilei. Stelele estice încă străluceau cu o 
măreție nediminuată - Venus cea mai luminoasă dintre 
toate - în schimb câţiva nori subţiri începură să lucească 
slab odată cu răsăritul. Morgan îşi privi neliniştit ceasul, 
întrebându-se dacă va ajunge la timp. Se linişti constatând 
că de răsărit îl mai despărţeau treizeci de minute. 


Unul dintre pasageri indică deodată imensa scară, vizibilă 
din când în când sub ei pe măsură ce şerpuia pe coastele 
tot mai abrupte. Nu mai era pustie; mişcându-se cu o 
încetineală de vis, zeci de bărbaţi şi de femei se osteneau 
răbdători în faţa treptelor fără de sfârşit. Cu fiecare minut, 
tot mai mulţi intrau în câmpul de vedere al celor din 
teleferic. De câte ore urcau oare? Se întrebă Morgan. Cu 
certitudine urcaseră întreaga noapte, şi poate mai mult 
decât atât, deoarece mulţi dintre pelerini erau destul de 
vârstnici şi nu ar fi reuşit să termine drumul într-o singură 
zi. Fu surprins să constate că atât de mulţi încă credeau. 

O clipă mai târziu văzu primul călugăr - o siluetă înaltă, 
înveşmântată într-o robă portocalie, păşind cu regularitatea 
unui metronom şi privind ţintă înainte, ignorând complet 
liftul care plutea deasupra capului său ras. De asemenea 
părea să ignore elementele naturii, întrucât braţul şi 
umărul drept îi erau dezgolite în faţa vântului îngheţat. 

Vagonul încetini treptat apropiindu-se de punctul 
terminus. Se opri, îşi vărsă încărcătura de pasageri amorțţiţi 
şi îşi reluă lunga coborâre. Morgan se alătură mulţimii de 
două sau trei sute de oameni înghesuindu-se într-un mic 
amfiteatru tăiat în faţa vestică a muntelui. Cu toţii scrutau 
întunericul, deşi nu era nimic altceva de văzut decât 
panglica de lumină şerpuind jos în abis. Câţiva căţărători 
întârziaţi făceau un ultim efort, credinţa lor luptându-se să 
biruiască oboseala. 

Morgan se uită iarăşi la ceas: încă zece minute. Niciodată 
înainte nu se mai aflase într-o mulţime atât de tăcută de 
oameni. Turişti cu aparate de filmat şi pelerini devotați erau 
în prezent uniţi de aceeaşi speranţă. Vremea era perfectă; 
curând aveau să afle dacă făcuseră călătoria în zadar sau 
nu. 

Din templul invizibil, în întuneric la o sută de metri 
deasupra lor, se auzi un clinchet delicat; simultan, toate 
lampioanele uimitoarei scări fură stinse. 


Vedea acum, aşa cum aşteptaseră cu spatele la răsărit, 
primele lumini ale zilei pe norii departe dedesubt; dar 
corpul imens al muntelui încă întârzia răsăritul soarelui. 

Clipă de clipă, lumina sporea de ambele părţi ale lui Sri 
Kanda, pe măsură ce soarele înconjura ultimele bastioane 
ale întunericului. Apoi, din mulţimea de oameni în aşteptare 
se ridică un murmur înăbuşit. 

Un moment nu se văzu nimic. După care fu acolo, 
întinzându-se pe jumătate din Taprobane - un triunghi 
albastru perfect simetric, cu marginile bine conturate. 
Muntele nu-şi uitase adoratorii. Acolo se întindea faimoasa 
sa umbră, peste oceanul de nori, simbol pe care orice 
pelerin îl putea interpreta după dorinţă. 

Umbra părea aproape materială în perfecțiunea ei 
rectilinie, mai degrabă asemănătoare unei piramide 
răsturnate şi nu doar o fantomă de umbre şi lumini. În 
vreme ce lumina creştea în jur iar primele raze ale soarelui 
reuşeau să treacă de coastele muntelui, prin contrast 
deveni chiar mai închisă şi mai densă. Şi totuşi, în spatele 
păturii subţiri de nori responsabile pentru existenţa ei, 
Morgan reuşea vag să discearnă lacurile, dealurile şi 
pădurile Pământului în deşteptare. 

Vârful acelui triunghi ceţos trebuia să gonească spre el cu 
viteză enormă pe măsură ce soarele se ridica vertical 
îndărătul muntelui, însă Morgan nu era conştient de 
mişcare. Timpul parcă încremenise; trăia unul din rarele 
momente ale vieţii când nu mai socotea minutele. Umbra 
eternității îi acoperise sufletul, aşa cum umbra muntelui se 
aşternuse pe nori. 

Imaginea începu să se topească, întunericul scurgându-se 
de pe cer asemeni unei pete dispersate în apă. Peisajul 
fantomatic, sclipitor, de dedesubt începea să capete 
claritate. Undeva la jumătatea drumului până la orizont avu 
loc o explozie de lumină când soarele lovi ferestrele estice 
ale unei clădiri. Dincolo de ea - în caz că ochii nu îl înşelau - 


Morgan zări banda închisă la culoare a mării 
înconjurătoare. 

O nouă zi începuse în Taprobane. 

Încet, vizitatorii se împrăştiară. Unii se întoarseră la staţia 
de teleferic, în vreme ce alţii, mai energici, se îndreptară 
spre scară, cu impresia falsă că la coborâre va fi mai uşor 
decât la urcare. Majoritatea vor fi fericiţi să prindă iarăşi 
liftul la staţia următoare. 

Singur Morgan îşi continuă drumul în sus, de-a lungul 
scurtei scări ce conducea spre mănăstire şi spre vârful 
muntelui, urmărit de numeroase priviri curioase. Când 
atinse peretele neted, lucind slab în prezent în bătaia 
razelor solare, respira sacadat şi fu bucuros să se sprijine o 
clipă de masiva uşă din lemn. 

Cu siguranţă cineva îl urmărise. Înainte să găsească o 
sonerie sau o altă modalitate de a-şi anunţa sosirea, uşa se 
deschise în linişte şi fu primit de un călugăr în robă 
galbenă, care-l salută cu palmele împreunate. 

— Ayu bowan, dr. Morgan. Mahanayake Thero vă aşteaptă. 

14. Educaţia lui Starglider. 

Extras din Starglider Summaries, ediţia întâi, 2071 
„Cunoaştem în prezent că satelitul interstelar desemnat în 
general sub denumirea de Starglider este complet 
autonom, operând după un set de instrucţiuni programate 
în el acum şaizeci de mii de ani. Când călătoreşte între sori, 
foloseşte antena de cinci sute de kilometri pentru a trimite 
înapoi la bază informaţii cu o ciclicitate destul de rară, cât şi 
pentru a primi ocazionale reprogramări dinspre Starholme, 
ca să adoptăm frumosul nume găsit de poetul Llewellyn ap 
Cymru. 

Atunci când traversează însă un sistem planetar, reuşeşte 
să capteze energia solară, astfel încât rata de transmisie a 
informaţiilor creşte enorm. Îşi încarcă de asemeni bateriile, 
deşi analogia este fără îndoială nu tocmai potrivită. Şi 
deoarece, asemeni propriilor noştri Pioneers şi Voyagers, 
utilizează câmpurile gravitaționale ale corpurilor cereşti 


pentru a trece de la o stea la alta, va opera un timp 
nedefinit dacă nu va suferi defecţiuni mecanice, ori dacă un 
accident cosmic nu-i va pune capăt carierei. 

Centaurus reprezintă al unsprezecelea port de destinaţie 
al său. După ce a ocolit soarele nostru ca o cometă, noul său 
curs a fost stabilit exact către Tau Ceti, la doisprezece ani- 
lumină depărtare. Dacă acolo există cineva, Starglider va fi 
pregătit să-şi înceapă următoarea conversaţie cu puţin 
după anul 8100 d. Chr. 

Starglider combină funcţiile de ambasador şi de 
explorator. Atunci când, la sfârşitul uneia dintre milenarele-i 
călătorii descoperă o cultură tehnologică, stabileşte relaţii 
de prietenie cu localnicii şi începe schimbul de informaţii, 
probabil singura formă posibilă de comerţ interstelar. 
Înainte de a-şi relua călătoria fără de sfârşit, Starglider 
dezvăluie locaţia lumii sale de origine - aşteptând deja un 
mesaj direct din partea celui mai nou membru al reţelei 
galactice de comunicaţii. 

În cazul nostru, ne putem oarecum mândri cu faptul că am 
identificat steaua sa natală şi chiar am transmis primele 
mesaje, înainte ca Starglider să ne ofere orice fel de hărţi. 
Acum trebuie să aşteptăm doar o sută patru ani răspunsul. 
Cât de norocoşi suntem, să avem vecini atât de apropiaţi!” 

A devenit limpede de la primele mesaje că Starglider 
înţelegea sensurile mai multor mii de cuvinte englezeşti şi 
chinezeşti, pe care le dedusese din analiza transmisiilor de 
televiziune, radio şi mai cu seamă, a serviciilor videotext. 
Ceea ce recepţionase însă pe durata apropierii constituia o 
mostră foarte nereprezentativă din întregul spectru al 
culturii umane; conţinea prea puţină ştiinţă avansată, 
puţină matematică superioară, şi doar o selecţie 
întâmplătoare de literatură, muzică şi arte vizuale. 

Asemeni oricărui geniu autodidact, Starglider avea prin 
urmare lipsuri enorme în educaţia lui. Luând în 
consideraţie principiul că e mai bine să oferi mai mult decât 
mai puţin, imediat după ce contactul a fost stabilit, lui 


Starglider i s-au prezentat dicţionarul englez Oxford şi 
Marele Dicţionar Chinez (ediţia mandarină), precum şi 
Encyclopedia Terrae. Transmiterea lor digitală a ţinut cu 
puţin peste cincizeci de minute şi imediat a urmat un 
interval de linişte de aproape patru ore din partea lui 
Starglider - cel mai mare interval de tăcere de acest gen. 
După ce contactul a fost reluat, vocabularul său se 
îmbogăţise enorm; în plus, în nouăzeci şi nouă la sută din 
cazuri ar fi trecut testul Turing cu uşurinţă - cu alte 
cuvinte, din mesajele primite nu se putea deduce dacă 
Starglider era o maşină sau o fiinţă omenească foarte 
inteligentă. 

Existau scăpări ocazionale - spre exemplu, folosirea 
incorectă a unor termeni cu sens ambiguu, alături de 
absenţa conţinutului emoţional din dialog. Aşa ceva nu era 
decât de aşteptat; asemeni computerelor terestre avansate, 
în stare să imite emoţiile constructorilor lor, simţămintele şi 
dorinţele lui Starglider erau probabil cele ale unei specii 
total diferite, prin urmare în mare parte incomprehensibile 
omului. 

Şi, desigur, viceversa. Starglider înţelegea precis şi 
complet afirmaţia „pătratul ipotenuzei este egal cu suma 
pătratelor celorlalte două laturi”, însă abia de reuşea să-şi 
facă o vagă idee asupra ideilor ce fuseseră în mintea lui 
Keats atunci când scrisese: 

Şarm şi magie laolaltă, deschizându-se deasupra spumei 
Periculoasei mări, îndepărtate şi pierdute ţărmuri. 

Cu atât mai puţin în: 

Să te compar oare cu o zi de vară? 

Când tu eşti mai frumoasă şi mai dulce. 

Cu toate acestea, în speranţa de a i se corecta deficienţa, 
lui Starglider i s-au prezentat mii de ore de muzică, teatru, 
scene din viaţa terestră, umană ori animală. Printr-un acord 
unanim, o oarecare cenzură a fost impusă. Deşi 
propensiunea omenirii pentru violenţă şi război nu se prea 
putea nega (era prea târziu ca Encyclopedia să fie retrasă), 


doar câteva exemple alese cu atenţie au fost transmise. Şi 
până ce Starglider nu a ieşit bine din raza emisiunilor 
terestre, conţinutul reţelelor video a rămas în mod 
necaracteristic plat. 

Vreme de secole - poate chiar până când Starglider avea 
să-şi atingă următoarea ţintă - filosofii urmau să dezbată 
adevărata sa înţelegere a problemelor umane. Doar asupra 
unui singur punct nu existau controverse serioase. Cele o 
sută de zile ale trecerii sale prin Sistemul Solar alteraseră 
irevocabil imaginea omului despre Univers, geneza lui şi 
locul omenirii în Cosmos. 

Civilizaţia umană nu mai putea fi aceeaşi după plecarea lui 
Starglider. 

15. Bodhidharma. 

În vreme ce poarta masivă, încrustată cu modele complexe 
de lotus, se închidea cu zgomot uşor în spatele său, Morgan 
simţi că pătrunsese într-o altă lume. Nu se afla câtuşi de 
puţin pentru prima dată pe pământul sacru al vreunei mari 
religii. Vizitase Notre-Dame, Hagia Sophia, Stonehenge, 
Parthenonul, Karnakul, Catedrala Saint Paul şi cel puţin alte 
zece temple importante şi moschei. Dar pe toate le privise 
ca pe nişte relicve îngheţate ale trecutului, splendide 
exemple de artă sau inginerie, lipsite însă de relevanţă 
pentru inteligenţa modernă. Credinţele care le creaseră şi 
întreţinuseră trecuseră cu toate în uitare, deşi unele din ele 
supravieţuiseră până mult în secolul douăzeci şi doi. 

În schimb, aici timpul se oprise în loc. Uraganele istoriei 
ocoliseră această singuratecă citadelă de credinţă, fără să o 
zdruncine. Aşa cum procedau de trei mii de ani, călugării 
încă se rugau, meditau şi priveau răsăritul. 

Traversând dalele uzate ale curţii, lustruite de tălpile 
nenumăraţilor pelerini, Morgan încercă o bruscă şi 
învăluitoare nesiguranţă. În numele progresului, el încerca 
să distrugă ceva antic şi nobil; ceva ce nu înţelesese 
niciodată pe deplin. 


Vederea marelui clopot de bronz susţinut de o campanilă a 
zidului mănăstirii îl opri din drum. Instantaneu, mintea lui 
de inginer îi estimă greutatea la nu mai puţin de cinci tone. 
Clopotul era vizibil foarte vechi. Cum naiba.? 

Călugărul îi observă nedumerirea şi zâmbi înţelegător. 

— Are două mii de ani, spuse el. Un cadou din partea lui 
Kalidasa cel Blestemat, pe care am găsit cu cale să nu îl 
refuzăm. Potrivit legendei, zece ani au trebuit ca să fie 
urcat pe munte - şi vieţile a o sută de oameni. 

— Şi când îl folosiţi? Întreba Morgan după ce digeră 
informaţia. 

— Datorită originii sale negre, el sună numai în vremuri de 
dezastru. Eu unul nu l-am auzit niciodată, şi nimeni în viaţă 
nu l-a auzit. A bătut o dată, fără ajutor din partea omului, în 
timpul puternicului cutremur din 2017. Iar înainte de asta 
în 1522, când invadatorii iberieni au dat foc Templului 
Dintelui, furând Relicva Sacră. 

— Deci după tot efortul depus, nu a fost niciodată folosit? 

— Poate de zece ori în ultimii două mii de ani. Soarta lui 
Kalidasa încă apasă greu asupra lui. 

Probabil constituie o judecată religioasă bună, gândi 
Morgan fără voia sa, dar câtuşi de puţin economică. Se 
întrebă ireverenţios câţi călugări cedaseră tentaţiei să bată 
clopotul, oricât de uşor, doar pentru a auzi timbrul 
necunoscut al vocii sale interzise. 

Mergeau în prezent pe o stâncă enormă, în care fuseseră 
săpate câteva trepte către un pavilion împodobit cu aur. 
Acesta, realiză Morgan, se găsea chiar în vârful muntelui. 
Ştia ce adăposteşte templul, dar încă o dată călugărul îl 
lumină. 

— Urma de picior, rosti bărbatul. Musulmanii credeau că-i 
aparţine lui Adam; a stat aici după ce a fost izgonit din 
Paradis. Hinduşii i-o atribuie lui Shiva ori Shaman. Dar 
pentru budişti, desigur, reprezenta urma Celui Luminos. 

— Observ că folosiţi timpul trecut, spuse Morgan cu un 
glas voit neutru. Ce se crede astăzi? 


Chipul călugărului nu trădă nici o emoție când replică: 

— Buddha a fost un om, ca dumneavoastră şi ca mine. 
Urma din stâncă - şi este o piatră foarte dură - măsoară doi 
metri lungime. 

Ceea ce păru să lămurească lucrurile, iar Morgan nu mai 
întrebă altceva în vreme ce era condus de-a lungul unui 
scurt coridor, terminat cu o uşă deschisă. Călugărul ciocăni, 
dar nu aşteptă răspuns şi-i făcu semn vizitatorului să intre. 

Pe jumătate Morgan se aşteptase să-l găsească pe 
Mahanayake Thero stând cu picioarele încrucişate pe o 
rogojină, înconjurat de esențe fumegânde şi de acoliţi 
cântând. În aerul rece exista un iz de esenţă, însă şeful 
ordinului religios din Sri Kanda Maha Vihara şedea în 
spatele unui birou normal, prevăzut cu displayul şi unităţile 
standard de memorie. Singurul obiect deosebit din 
încăpere era capul lui Buddha, cu puţin mai mare decât la 
scară naturală, pe un soclu într-un colţ. Morgan nu reuşi să- 
şi dea seama dacă era real sau o proiecţie. 

În ciuda decorului convenţional, era puţin probabil ca şeful 
mănăstirii să fie luat drept o oarecare persoană oficială. În 
afara inevitabilei robe galbene, Mahanayake Thero avea 
două trăsături care, în această epocă, se întâlneau extrem 
de rar: era complet chel şi purta ochelari. 

Ambele, presupuse Morgan, constituiau opţiuni deliberate. 
Din moment ce calviţia se trata cu atâta uşurinţă, acel dom 
strălucitor de fildeş nu putea să fie decât ras sau epilat. Şi 
nu îşi aducea aminte când văzuse ultima dată ochelari, 
exceptând înregistrările istorice sau piesele de teatru. 

Combinația fascina şi deconcerta în acelaşi timp. Morgan 
descoperi că îi este imposibil să ghicească vârsta reală a lui 
Mahanayake 'Thero. Putea fi oricât între patruzeci şi optzeci 
de ani, iar acele lentile, deşi transparente, reuşeau cumva 
să ascundă gândurile şi emoţiile din spatele lor. 

— Ayu bowan, doctore Morgan, rosti Marele Preot, 
invitându-l să se aşeze. Acesta este secretarul meu, 


Venerabilul Parakarma. Sper să nu vă supăraţi dacă va lua 
câteva notițe. 

— Desigur că nu, replică Morgan, înclinând capul spre cel 
de-al treilea ocupant al micii încăperi. Observă că acesta 
avea părul lung şi o barbă impresionantă. Probabil rasul 
părului nu era obligatoriu. 

— Aşadar, doctore Morgan, continuă Mahanayake 'Thero, 
doreşti muntele nostru. 

— Mi-e teamă că da, ăă. Sfinţia Voastră. Parte din el, în 
orice caz. 

— Din toată lumea mare, aceste câteva hectare? 

— Alegerea nu ne aparţine nouă, ci Naturii. Punctul 
terminus terestru trebuie să fie amplasat pe ecuator şi la 
cea mai mare altitudine posibilă, acolo unde densitatea 
redusă a acrului minimizează vânturile. 

— Există munţi ecuatoriali mai înalţi în Africa sau America 
de Sud. 

Iar o luăm de la capăt, gândi Morgan, gemând în sinea lui. 
Experienţe amare îl învăţaseră că era aproape imposibil să-i 
facă pe neiniţiaţi, oricât de inteligenţi şi de interesaţi s-ar fi 
arătat, să priceapă datele problemei. Anticipa şi mai puţin 
succes cu aceşti călugări. Dacă pământul ar fi fost un corp 
simetric, fără vârfuri sau văi în câmpul său gravitațional. 

— Credeţi-mă, spuse cu însufleţire, am analizat toate 
alternativele. Cotopaxi şi muntele Kenya - chiar 
Kilimanjaro, deşi se află cu trei grade la sud - ar fi locaţii 
foarte bune dacă nu ar exista un obstacol fatal. Atunci când 
un satelit este poziţionat pe o orbită staţionară, el nu 
rămâne exact deasupra aceluiaşi punct. Datorită 
neregularităţilor gravitaționale, chestiune în care nu voi 
intra acum, va deriva încet de-a lungul ecuatorului. Aşa că 
sateliții noştri sincroni şi staţiile spaţiale trebuie să 
consume combustibil ca să rămână pe poziţie. Din fericire, 
cantitatea în cauză e destul de mică. 

Nu poţi însă să mişti milioane de tone, mai ales când au 
forma unor stâlpi subţiri lungi de zeci de mii de kilometri, 


înainte şi înapoi pe poziţie. Şi nici nu e nevoie. Din fericire 
pentru noi. 

— Dar nu şi pentru noi, interveni Mahanayake Thero, 
determinându-l pe Morgan să se poticnească. 

— Există două puncte stabile pe orbita sincronă. Un satelit 
plasat aici va rămâne pe loc. Nu va deriva. Ca şi cum ar fi 
blocat în fundul unei văi invizibile. 

Unul din aceste puncte se găseşte deasupra Pacificului, 
aşadar nu este de nici un folos. Celălalt să găseşte chiar 
deasupra capetelor noastre. 

— Cu siguranţă câţiva kilometri într-o parte sau în alta nu 
vor constitui o diferenţă importantă. În Taprobane mai 
există şi alţi munţi. 

— Niciunul mai înalt decât jumătatea lui Sri Kanda, ceea 
ce ne-ar plasa la nivelul forţelor eoliene critice. Adevărat, 
nu sunt multe uragane la ecuator. Dar sunt suficiente 
pentru a primejdui structura în punctul ei cel mai sensibil. 

— Putem controla vânturile. 

Era prima contribuţie a tânărului secretar, iar Morgan îl 
privi cu un interes renăscut. 

— Într-o anumită măsură, da. Fireşte, am discutat acest 
aspect cu Centrul de Control Musonic. Însă ei afirmă că 
certitudinea absolută este exclusă - mai cu seamă în 
privinţa uraganelor. Cea mai bună probabilitate pe care mi- 
o oferă este de cincizeci la unu. Ceea ce nu-i suficient de 
bună pentru un proiect de un trilion de dolari. 

Venerabilul Parakarma părea înclinat să argumenteze. 

— Există o ramură aproape uitată a matematicii, denumită 
teoria catastrofelor, care ar putea face din meteorologie o 
ştiinţă cu adevărat precisă. Sunt convins că. 

— Să vă explic, întrerupse scurt Mahanayake Thero, 
tânărul meu coleg a fost odată oarecum celebru pentru 
lucrările sale astronomice. Îmi închipui că aţi auzit de 
doctorul Choam Goldberg. 

Morgan simţi că i se deschide pământul sub picioare. 
Trebuia să fie prevenit! Apoi îşi aduse aminte că profesorul 


Sarath îi spusese într-adevăr, cu o licărire ciudată în ochi, 
„atenţie la secretarul particular al lui Buddy - este un 
personaj foarte isteţ”. 

Morgan se întrebă dacă nu cumva obrajii i se înroşiseră, în 
vreme ce Venerabilul Parakarma, alias dr. Choam Goldberg, 
îl privea la rândul lui cu o expresie clar neprietenoasă. Prin 
urmare se străduise să explice instabilităţile orbitale 
acestor călugări inocenți; probabil Mahanayake Thero 
primise deja informaţii mult mai bune decât reuşise Morgan 
să-i ofere. 

Îşi aminti că oamenii de ştiinţă se împărțeau în două 
tabere atunci când discutau despre dr. Goldberg: cei 
convinşi că acesta e nebun, şi cei care încă nu se 
lămuriseră. Goldberg fusese unul din cei mai promiţători 
tineri în domeniul astrofizicii înainte ca, cu cinci ani în 
urmă, să anunţe: „Acum după ce Starglider efectiv a distrus 
toate religiile tradiţionale, ne putem în sfârşit concentra 
atenţia asupra conceptului de Dumnezeu.” 

Şi cu aceasta dispăruse din atenţia publicului. 

16. Conversaţie cu Starglider. 

Din toate miile de întrebări puse lui Starglider pe durata 
trecerii sale prin Sistemul Solar, cele ale căror răspunsuri 
au fost cel mai mult aşteptate priveau viaţa şi civilizațiile 
altor stele. Contrar anumitor păreri, robotul răspunse cu 
bunăvoință, deşi admise că ultimele informaţii de care 
dispunea aveau peste un secol vechime. 

Luând în consideraţie imensul număr de culturi produse 
pe Pământ de către o singură specie, era limpede că 
varietatea trebuia să fie mult mai mare printre aştri, acolo 
unde se puteau naşte orice tip de biologii. Câteva mii de ore 
fascinante cu scene de viaţă - adesea de neînțeles, alteori 
îngrozitoare - nu lăsară nici un dubiu că lucrurile într- 
adevăr aşa stăteau. 

Totuşi, Starholmerii reuşiseră o clasificare aproximativă a 
culturilor, după gradul de dezvoltare tehnologică al 
fiecăreia - probabil singurul criteriu obiectiv posibil. 


Omenirea fu interesată să descopere că intra în Categoria a 
Cincea, pe o scară ce cuprindea următoarele trepte: 1. 
Unelte de piatră. 2. Metale, foc. 3. Scris, obiecte de 
manufactură, nave. 4. Energia aburului, ştiinţe de bază. 5. 
Energia atomică, călătoria spaţială. 

Când Starglider îşi începuse misiunea, cu şaizeci de mii de 
ani în urmă, creatorii lui încă făceau parte, ca şi specia 
umană, din Categoria a Cincea. În prezent trecuseră într-a 
Şasea, caracterizată de abilitatea de a converti complet 
materia în energie şi de a transmuta toate elementele la 
scară industrială. 

— Există şi o a şaptea categorie? Starglider fu imediat 
întrebat. 

Răspunsul sună scurt: „Afirmativ.” 

Când se insistă să dea detalii, robotul explică: 

— Nu am permisiunea să explic tehnologia unei culturi 
superioare uneia inferioare ei. Cu asta chestiunea se opri 
aici, în ciuda întrebărilor inteligente construite de unele din 
cele mai ingenioase creiere de pe Pământ. 

Dar în acel moment, Starglider ajunsese să depăşească 
orice logician terestru. Transformarea se datora în parte 
Departamentului de filosofie al Universităţii din Chicago. 
Cuprinşi de exaltare, transmiseseră clandestin întreaga 
Summa 'Theologiae, cu rezultate dezastruoase. 

„2069 iunie 02 GMT 1934. Mesaj 1946. Secvența 2. 
Starglider către Pământ. 

Am analizat argumentele sfântului vostru Thomas 
d'Aquino, aşa cum mi s-a cerut în mesajul 145 secvenţa 3 
din 2069. Cea mai mare parte a conţinutului pare a fi 
ilogică şi total lipsita de conţinut informaţional. Printingul 
care urmează listează 192 de inconsistenţe exprimate în 
logica simbolică a referinţei voastre Matematica 43 din 
2069 mai 29 GMI 025, 1. 

Inconsistenţa 1. (urmau şaptezeci şi cinci de pagini).” 

După cum arată jurnalele de transmisiuni, lui Starglider îi 
luase ceva mai mult de un ceas ca să-l demoleze pe Sfântul 


Thomas. Deşi filosofii urmau să-i dezbată argumentele 
vreme de câteva decenii, vor găsi doar două erori; iar 
acestea s-ar fi putut datora unei neînţelegeri de 
terminologie. 

Ar fi interesant de ştiut ce fracțiune a circuitelor de 
procesare aplicase Starglider acestei probleme. Din 
nefericire, nimeni nu se gândise să pună această întrebare 
înainte ca robotul să treacă pe mod de croazieră şi să 
întrerupă contactul. Până în clipa respectivă însă, mesaje şi 
mai tulburătoare fuseseră primite. 

„2069 iunie 04 GMT 07/59. Mesaj 9056. Secvența 2. 
Starglider către Pământ. 

Nu reuşesc să fac o distincţie clară între ceremoniile 
voastre religioase şi purtările aparent identice din cadrul 
funcţiilor sportive şi culturale pe care mi le-aţi transmis. Mă 
refer în mod deosebit la Beatles, 1956; la finala Cupei 
Mondiale de Fotbal, 2047; şi apariţia de adio a lui Johann 
Sebastian Clones, 2056., „2069 iunie 05 GMI 2038. Mesaj 
4675. Secvența 2. Starglider către Pământ. 

Ultimele mele informaţii asupra acestui subiect datează de 
175 de ani, dar dacă vă înţeleg corect, răspunsul este după 
cum urmează. Comportament de tipul celui pe care îl 
denumiți religios a apărut la 3 din cele 15 culturi cunoscute 
de Categoria întâi, la 6 din 28 culturi Categoria a Doua, 5 
din 14 culturi Categoria a Treia, 2 din 10 culturi Categoria 
a Patra şi 3 din 174 culturi din Categoria a Cincea. Veţi 
înţelege că dispunem de exemple mai numeroase din 
Categoria a Cincea, întrucât doar ele sunt detectabile de la 
distanţe astronomice., „2069 iunie 06 GMT 1209. Mesaj 
5897. Secvența 2. Starglider către Pământ. 

Aţi dedus corect faptul că cele 3 culturi de Categoria a 
Cincea angajate în activităţi religioase au o reproducere 
bisexuală şi că tinerii rămân în grupul familial o mare parte 
a vieţii. Cum aţi ajuns la această concluzie?, „2069 iunie 08 
GMT 1537. Mesaj 6943. Secvența 2. Starglider către 
Pământ. 


Ipoteza pe care o denumiți Dumnezeu, deşi compatibilă cu 
logica, nu este necesară din următorul motiv. 

Dacă presupuneţi că Universul poate fi, ghilimele, explicat, 
închis ghilimele, ca o creaţie a unei entităţi cunoscute ca 
Dumnezeu, atunci el evident trebuie să fie de un ordin de 
organizare superior produsului său. Aşadar nu aţi făcut 
decât să dublaţi complexitatea problemei iniţiale, făcând 
primii paşi într-o progresie divergentă infinită. William 
Occam a indicat nu mai târziu de secolul vostru al 
paisprezecelea că entităţile nu trebuie multiplicate inutil. 
Prin urmare nu înţeleg de ce această dezbatere continuă. , 
„2069 iunie 11 GMT 0684. Mesaj 8964. Secvența 2. 
Starglider către Pământ. 

Starholme m-a informat acum 456 de ani că originea 
Universului a fost descoperită, dar că nu posed circuitele 
adecvate pentru a o înţelege. Trebuie să comunicaţi direct 
pentru a obţine mai multe informaţii. 

În acest moment voi comuta pe mod de croazieră; sunt 
nevoit să întrerup contactul. La revedere.” 

După părerea multora, acel ultim şi cel mai faimos dintre 
toate miile sale de mesaje dovedea că Starglider poseda 
simţul umorului. De ce altfel ar fi aşteptat până la sfârşit ca 
să detoneze o asemenea bombă filosofică? Sau să fi făcut 
parte întreaga conversaţie dintr-un plan minuţios, menit să 
pregătească omenirea pentru primele transmisii directe de 
pe Starholme, aşteptate probabil într-o sută şi patru ani. 

Au fost şi voci care au sugerat ca Starglider să fie urmărit, 
deoarece ducea cu el, dincolo de graniţele Sistemul Solar, 
nu numai un uriaş volum de informaţii, dar şi tezaurul unor 
tehnologii cu un avans de secole faţă de cea a omului. Deşi 
nu exista nici o navă spaţială suficient de rapidă ca să-l 
ajungă pe Starglider - şi să se şi întoarcă pe Pământ după 
aceea - una putea fi cu siguranţă construită. 

Totuşi, înţelepciunea a învins. Chiar şi un robot ar fi putut 
dispune de mijloace defensive foarte eficiente, incluzând, ca 
o ultimă alternativă, abilitatea de a se autodistruge. Însă 


argumentul cel mai greu din balanţă a fost acela că de 
creatorii lui ne despărţeau doar cincizeci şi doi de ani- 
lumină. De-a lungul mileniilor scurse din clipa lansării lui 
Starglider, capabilitățile lor de navigaţie probabil se 
îmbunătăţiseră enorm. Dacă specia umană ar fi întreprins 
ceva provocator, ei ar fi putut sosi, poate supăraţi, în câteva 
sute de ani. 

Între timp, printre nenumăratele efecte avute asupra 
culturii omeneşti, Starglider a adus la punctul culminant un 
proces ce se desfăşura deja de multă vreme. A pus capăt 
miliardelor de cuvinte de vorbărie pioasă cu care oamenii 
inteligenţi îşi încărcaseră, aparent inutil, mintea vreme de 
veacuri. 

17. Parakarma. 

Rememorând fazele conversaţiei, Morgan hotărî că nu se 
făcuse de râs. Mai mult, poate că Mahanayake Thero 
pierduse un avantaj tactic dezvăluind identitatea 
Venerabilului Parakarma. Şi totuşi, ea în sine nu reprezenta 
un secret deosebit; posibil să fi crezut că Morgan cunoştea 
deja adevărul. 

În acel moment surveni o întrerupere binevenită; doi tineri 
călugări intrară în birou, unul ducând o tavă încărcată cu 
farfurii mici cu orez, fructe şi ceea ce păreau a fi biscuiţi, 
celălalt urmându-l cu inevitabilul ceainic. Nimic nu arăta a 
carne. După o noapte lungă, Morgan ar fi apreciat nişte 
ouă. Presupuse însă că şi ele erau interzise. Sau nu, interzis 
era un cuvânt prea puternic. Sarath îi spusese că Ordinul 
nu interzicea nimic, deoarece nu credea în absolut. În 
schimb avea o scară frumos calibrată de toleranţe, iar 
răpirea vieţii - chiar şi a vieţii potenţiale - se afla foarte jos 
pe listă. 

Începând să guste din variatele mâncăruri, cele mai multe 
dintre ele necunoscute lui, Morgan se uită întrebător la 
Mahanayake 'Thero, care clătină din cap. 

— Noi nu mâncăm înainte de prânz. Mintea lucrează mai 
bine dimineaţa şi nu trebuie distrasă de aspecte materiale. 


Gustând dintr-o papaya delicioasă, Morgan medită la 
prăpastia filosofică deschisă de acea simplă declaraţie. 
Pentru el, un stomac gol distrăgea foarte mult atenţia, 
inhibând complet funcţiile mentale. Binecuvântat cu o 
sănătate de fier, nu încercase niciodată să disocieze mintea 
de trup şi nu vedea nici un motiv pentru care cineva ar fi 
făcut-o. 

În timp ce Morgan îşi consuma micul dejun exotic, 
Mahanayake 'Thero se scuză şi câteva minute; degetele îi 
dansară cu viteză uimitoare pe tastele consolei. Cum 
ecranul de afişaj era la vedere, politeţea îl obligă pe 
Morgan să se uite în altă parte. Inevitabil, ochii îi căzură pe 
capul lui Buddha. 

Era probabil real, întrucât postamentul lăsa o umbră pe 
peretele din spate. Dar şi acest argument nu era definitiv. 
Postamentul putea fi solid, iar capul o proiecţie poziționată 
cu atenţie pe el. Trucul se utiliza destul de des. 

Aici se găsea o lucrare de artă care, ca şi Mona Lisa, 
oglindea emoţiile privitorului şi în acelaşi timp îşi impunea 
autoritatea. Ochii Giocondei erau însă deschişi, chiar dacă 
priveau ceva ce nimeni nu avea să ştie vreodată. Ochii lui 
Buddha era complet albi - fântâni goale, unde un om putea 
să-şi piardă sufletul, sau să descopere un Univers. 

Pe buzele sale dăinuia un zâmbet şi mai ambiguu decât al 
Mona Lisei. Să fi fost însă un zâmbet, ori doar un joc al 
luminii? Deja dispăruse, înlocuit fiind de o expresie de 
linişte supraumană. Morgan nu-şi putea întoarce ochii de la 
hipnoticul obiect, şi numai familiarul bâzâit al imprimantei îl 
trezi la realitate - dacă asta era realitatea. 

— M-am gândit să vă ofer un suvenir al vizitei 
dumneavoastră, rosti Mahanayake Thero. 

Morgan luă foaia întinsă şi rămase surprins să constate că 
era vorba de un pergament de arhivare de calitate şi nu 
hârtia obişnuită, destinată coşului de gunoi după câteva ore 
de utilizare. Nu reuşea să descifreze nici un cuvânt. 
Exceptând o referire alfanumerică neobtrusivă din colţul 


stânga de jos, pagina era acoperită în întregime cu 
simbolurile înflorate pe care acum le recunoştea ca scriere 
taprobană. 

— Mulţumesc, replică cu toată ironia pe care reuşi să o 
adune în voce. Ce este? Bănuia despre ce e vorba; 
documentele legale semănau întotdeauna între ele, 
indiferent de limba Sau epoca când fuseseră emise. 

— O copie a înţelegerii dintre Regele Ravindra şi 
Mahanayake Sangha, datată Vesak, anul 854 d. ChR. Al 
calendarului vostru. Defineşte dreptul de proprietate al 
Pământului unde este templul, pentru perpetuitate. 
Drepturile stabilite prin acest document au fost 
recunoscute chiar de către invadatori. 

— De caledonieni şi de olandezi cred. Dar nu de iberici. 

Dacă Mahanayake hero fu uimit de meticulozitatea 
informării lui Morgan, nici un muşchi al fetei nu trădă 
faptul. 

— Ei niciodată nu au ascultat de lege şi de ordine, mai ales 
când a fost vorba de alte. Religii. Sunt convins că şi 
dumneavoastră nu agreaţi filosofia lor de egalitate între 
forţă şi dreptate. 

Morgan se sili să zâmbească. 

— Desigur. Dar unde trebuie trasă linia? Se întrebă în 
gând. Atunci când interesele majore al unor mari 
organizaţii erau în joc, moralitatea convenţională trecea 
adeseori pe locul doi. Cele mai bune creiere juridice din 
lume, umane sau electronice, curând aveau să se 
concentreze asupra acestui loc. Dacă ele nu găseau 
răspunsurile corecte, atunci o situaţie foarte neplăcută ar fi 
putut să apară - una care să facă din el un ticălos, şi nu un 
erou. 

— Dacă tot aţi menţionat documentul din 854, daţi-mi voie 
să vă reamintesc că se referă la pământul din interiorul 
templului, definit foarte limpede de ziduri. 

— Adevărat. Dar ele includ întregul vârf. 

— Nu controlaţi terenul din exteriorul acestui perimetru. 


— Avem drepturile oricărui proprietar. Dacă vecinii ne 
creează neplăceri, îi putem acţiona în judecată. Nu este 
prima dată când discutăm această chestiune. 

— Ştiu. În legătură cu telefericul. 

Un zâmbet subţire trecu peste buzele lui Mahanayake 
Thero. 

— V-aţi învăţat lecţia, lăudă ei. Da, ne-am opus viguros 
datorită unui număr de motive - deşi admit acum, după cea 
fost construit, că adeseori i-am fost recunoscători. Făcu o 
pauză, apoi adăugă: Au existau câteva probleme, dar am 
reuşit să coabităm. Turiştii şi vizitatorii ocazionali sunt 
mulţumiţi să rămână pe platformă; pe adevărații pelerini, 
fireşte, suntem întotdeauna bucuroşi să-i întâmpinăm în 
vârf. 

— Atunci am putea încerca să cădem la o înţelegere. 
Câteva sute de metri înălţime nu contează. Vom lăsa vârful 
neatins şi vom săpa un alt platou, asemeni staţiei de 
teleferic. 

Morgan se simţi limpede stânjenit de privirile lungi ale 
celor doi călugări. Nu se îndoia că aceştia sesizaseră 
absurditatea sugestiei, însă trebuise să încerce. 

— Aveţi un simţ al umorului deosebit, doctore Morgan, 
replică Mahanayake Thero într-un sfârşit. Ce ar mai rămâne 
din spiritul muntelui, din solitudinea pe care o căutăm de 
trei mii de ani, dacă acest aparat monstruos va fi ridicat 
aici? Vă aşteptaţi oare să trădăm încrederea milioanelor de 
oameni ce au urcat pe acest colţ sacru, adesea plătind cu 
sănătatea - şi chiar cu viaţa, uneori? 

— Vă înţeleg sentimentele, rosti Morgan. (Minţea oare?). 
Vom face tot posibilul, bineînţeles, să minimalizăm 
influenţele negative. Toate facilităţile de sprijin vor fi 
îngropate în interiorul muntelui. Doar liftul ar ieşi la 
suprafaţă, iar de la distanţă va fi invizibil. Aspectul general 
al muntelui va rămâne total neschimbat. Chiar faimoasa 
umbră, pe care tocmai am admirat-o, va rămâne practic 
neafectată. 


Mahanayake 'Thero se întoarse spre colegul său, cerând 
parcă o confirmare. Venerabilul Parakarma se uită ţintă la 
Morgan şi întrebă: 

— Şi zgomotul? 

La naiba, îşi zise Morgan, punctul cel mai slab. 
Încărcăturile urmau să iasă din interiorul muntelui cu 
câteva sute de kilometri pe oră. Cu cât mai mare va fi viteza 
la plecare, cu atât mai mici vor fi solicitările de sarcină în 
filament. Desigur, pasagerii nu ar suporta mai mult de 
jumătate de g, dar capsulele vor ţâşni totuşi la o fracțiune 
substanţială din viteza sunetului. 

— Va exista un anume zgomot aerodinamic, admise 
Morgan, însă nu de intensitatea celui din preajma marilor 
aeroporturi. 

— Foarte liniştitor, rosti Mahanayake Thero. 

Morgan era convins că vorbise sarcastic, deşi nu reuşise 
să detecteze nici o urmă de ironie în vocea preotului. Fie 
arăta un calm olimpian, fie testa reacţiile vizitatorului. De 
cealaltă parte, călugărul mai tânăr nu făcu nici un efort să- 
şi ascundă supărarea. 

— De ani de zile, glăsui el cu indignare, protestam 
împotriva zgomotului făcut de reintrarea navelor spaţiale în 
atmosfera. Şi acum doriţi să generaţi unde de şoc în. În 
propria noastră curte! 

— Operațiunile noastre nu vor fi trans-sonice la această 
altitudine, replică ferm Morgan. lar structura turnului va 
absorbi cea mai mare parte a energiei sonore. De fapt, 
continuă insistând pe ceea ce văzuse brusc ca un avantaj, în 
timp vom ajuta la eliminarea şocurilor sonore de reintrare. 
Muntele va fi astfel un loc mai liniştit. 

— Înţeleg. În locul bubuiturilor ocazionale, vom avea un 
urlet permanent. 

Nu ajung nicăieri cu omul acesta, socoti Morgan. Şi mă 
aşteptam ca Mahanayake Thero să reprezinte piedica cea 
mai dificilă. 


Uneori era mai bine să schimbe complet subiectul. Se 
decise să încerce cu degetul terenul înşelător al teologiei. 

— Nu credeţi că există ceva deosebit în ceea ce vrem să 
facem? Scopurile noastre pot sa difere între ele, dar 
rezultatele nete au multe în comun. Ce sperăm să 
construim este doar o extensie a scării voastre. Dacă îmi 
permiteţi să o spun, noi o continuăm - în sus, până la ceruri. 

O clipă, Venerabilul Parakarma rămase fără replică în faţa 
unui asemenea afront. Înainte să-şi revină, superiorul său 
replica cursiv: 

— Un concept interesant. Dar filosofia noastră nu crede în 
paradis. Dacă există o salvare pentru om, atunci ca se 
găseşte doar în această lume. De aceea uneori mă şi 
uimeşte nerăbdarea cu care dumneavoastră doriţi să o 
părăsiţi. Cunoaşteţi povestea turnului Babel? 

— Vag. 

— Vă sugerez să o căutaţi în vechea Biblie creştină, 
Geneza, versetul 11. Şi acela a constituit un proiect să se 
escaladeze cerul. A dat greş, datorită dificultăţilor de 
comunicare. 

— Vom avea noi problemele noastre, dar mă îndoiesc că 
aceasta va fi una dintre ele. 

Privindu-i totuşi pe Venerabilul Parakarma, Morgan nu mai 
fu atât de sigur. Între ei se întindea o prăpastie, care în 
anumite privinţe părea mai mare decât cea dintre Homo 
sapiens şi Starglider. Vorbeau aceeaşi limbă, dar existau 
genuni de neînțelegere ce puteau rămâne imposibil de 
trecut. 

— Am voie să vă întreb, reluă Mahanayake Thero cu 
imperturbabilă politeţe, ce răspuns aţi primit de la 
Departamentul Parcurilor şi al Pădurilor? 

— S-au arătat extrem de cooperativi. 

— Nu mă surprinde. Suferă de o lipsă cronică de fonduri, 
iar o nouă sursă de bani ar fi binevenită. Telefericul a 
reprezentat o reuşită financiară şi fără îndoială că speră ca 


proiectul dumneavoastră să constituie un succes încă şi mai 
mare. 

— Nu se înşeală. Şi au acceptat faptul că nu vom crea 
perturbații pentru mediu. 

— Să presupunem că se prăbuşeşte. 

Morgan îl privi pe călugăr ţintă în ochi. 

— Nu se va prăbuşi, spuse cu toată autoritatea omului al 
cărui curcubeu metalic lega acum două continente. 

Dar ştia, la fel de bine cum trebuia să ştie şi implacabilul 
Parakarma, că siguranţa în astfel de situaţii era imposibilă. 
Cu două sute doi ani în urmă, pe 7 noiembrie 1940, lecţia 
predată fusese atât de dură încât nici un inginer nu avea s-o 
uite vreodată. 

Morgan avea puţine coşmaruri şi acesta era unul dintre 
ele. Chiar în acel moment, computerele Construcţiilor 
Terestre încercau să îl exorcizeze. 

Dar întreaga putere computaţională din Univers nu putea 
să ofere protecţie împotriva unor probleme neprevăzute - a 
coşmarurilor încă nenăscute. 

18. Fluturii de aur. 

În pofida soarelui strălucitor şi a magnificelor privelişti ce 
îl asaltau din toate părţile, Morgan adormi rapid în maşină. 
Chiar şi nenumăratele serpentine nu reuşiră să-l ţină treaz 
- se deşteptă însă atunci când frânele acţionară, iar el se 
pomeni aruncat înainte în centura de siguranţă. 

În primul moment de confuzie gândi că visa. Briza care 
sufla încet prin geamurile pe jumătate deschise era atât de 
caldă şi de umedă, încât părea să bată dinspre o baie 
turcească; totuşi, automobilul se oprise în mijlocul unei 
furtuni aparente de zăpadă. 

Morgan clipi, se frecă la ochi şi-i deschise către realitate. 
Pentru prima dată vedea zăpadă aurie. 

Un roi dens de fluturi trecea drumul, îndreptându-se spre 
est într-o migraţie constantă. Câţiva fuseseră supţi în 
maşină şi se zbăteau frenetic, până ce Morgan reuşi să-i 
dea afară. Şi mai mulţi se lipiseră de parbriz. Cu ceea ce 


reprezentau fără îndoială o serie de înjurături locale alese 
cu grijă, şoferul cobori să-l curețe. Când termină, roiul se 
subţiase deja la o mână de călători răzleţi. 

— V-au povestit despre legendă? Întrebă omul, uitându-se 
în spate la pasager. 

— Nu, replică Morgan scurt. Nu-l interesa deloc subiectul, 
nerăbdător să-şi reia somnul întrerupt. 

— Fluturii de Aur sunt sufletele războinicilor lui Kalidasa, 
armata pierdută de rege la Yakkagala. 

Morgan mormăi ceva fără entuziasm, în speranţa că 
şoferul va înţelege mesajul. Bărbatul continuă însă fără 
milă: 

— În fiecare an, cam în această perioadă, se îndreaptă 
către munte şi mor cu toţii pe pantele lui joase. Uneori îi 
întâlneşti la jumătatea cablului de teleferic, dar niciodată 
mai sus. Norocul viharei. 

— Vihara? Întrebă Morgan somnoros. 

— Templul. Dacă vor ajunge vreodată sus, atunci Kalidasa 
ar învinge iar grupul de bhikkus - călugării - ar trebui să 
plece. Aşa sună profeția. E săpată pe o lespede de piatră 
din Muzeul Ranapura. V-o pot arăta. 

— Altă dată, răspunse Morgan grăbit, aranjându-se mai 
comod în scaun. Dar trecură mulţi kilometri până să 
aţipească iarăşi, deoarece exista ceva obsesiv în imaginea 
conjurată de şofer. 

Îşi va aminti adeseori pe parcursul următoarelor luni de 
zile - dimineaţa, ori în momentele de stress şi criză. Mereu 
şi mereu se va scufunda în acea zăpadă aurie, în timp ce 
milioanele de vieţuitoare condamnate îşi consumau 
energiile în van asaltând muntele şi ceea ce simboliza el. 

Chiar şi acum, la începutul campaniei sale, imaginea era 
prea pregnantă ca să-l liniştească. 

19. Pe malurile Lacului Saladin „Aproape toate simulările 
de Istorie Alternativă pe calculator indică că bătălia de la 
Tours (732 d. Chr.) a constituit unul din dezastrele majore 
ale omenirii. Dacă Charles Martel ar fi fost învins, Islamul 


şi-ar fi depăşit problemele interne care îl fărâmiţau şi ar fi 
pornit să cucerească Europa. Astfel, secole de creştinism 
barbar ar fi fost evitate, Revoluţia Industrială s-ar fi 
declanşat cu o mie de ani mai devreme, iar astăzi am fi atins 
stelele cele mai apropiate, în loc să călătorim doar până la 
planetele exterioare. 

Soarta a decis însă altminteri, iar armatele Profetului s-au 
întors în Africa. Islamul a dăinuit ca o fosilă fascinantă până 
la sfârşitul secolului al douăzecilea. Apoi, brusc, s-a dizolvat 
într-o mare de petrol.” 

Alocuţiunea Preşedintelui, Simpozionul bicentenar 
Toynbee, Londra, 2089 

— Ştiai că m-am numit în funcţia de Mare Amiral al Flotei 
Sahariene? Întrebă Şeicul Farouk Abdullah. 

— Nu mă surprinde, domnule Preşedinte, răspunse 
Morgan privind în depărtare, peste albastrul apelor Lacului 
Saladin. Dacă nu e un secret militar, de câte nave 
dispuneţi? 

— Zece momentan. Cel mai mare e un hidroglisor de 
treizeci de metri aparţinând Semilunei Roşii. La fiecare 
sfârşit de săptămână salvează marinarii incompetenţi. 
Oamenii mei încă nu sunt prea grozavi pe apă - uită-te la 
idiotul acela care vrea să cârmească! În definitiv, două sute 
de ani nu-s suficienţi ca să treci de la cămile la vapoare. 

— Între ele aţi avut Cadillac-uri şi Rolls Royce-uri. Precis 
au uşurat tranziţia. 

— Şi încă le mai avem. Silver Ghost-ul stră-stră- 
străbunicului meu e la fel de bun ca nou. Dar trebuie să fiu 
cinstit - vizitatorii sunt cei ce au de obicei necazuri, 
încercând să stăpânească vânturile noastre locale. Noi 
preferăm bărcile cu motor. lar la anul voi avea un submarin 
garantat să atingă adâncimea maximă a lacului, de 
şaptezeci şi opt de metri. 

— Pentru ce? 

— Acum se spune că ergul era plin de comori arheologice. 
Desigur, nimeni nu s-a gândit la ele când a fost scufundat. 


Nu era de nici un folos să-l grăbească pe Preşedintele 
RAAN - Republica Autonomă a Africii de Nord - şi Morgan 
ştia prea bine acest lucru. Indiferent de ce ar fi spus 
constituţia, Şeicul Abdullah deţinea mai multă putere şi 
avere decât aproape oricine pe Pământ. În plus, ştia cum să 
le folosească pe amândouă. 

Provenea dintr-o familie căreia nu-i fusese frică să rişte şi 
arareori avusese motiv să regrete. Prima şi cea mai 
faimoasă aruncare de zaruri - şi care le adusese ura întregii 
lumi arabe pentru o jumătate de secol - fusese investirea 
marilor sume de petro-dolari în ştiinţa şi tehnologia 
Israelului. Acel act prevăzător condusese mai târziu la 
forajele din Marea Roşie, la înfrângerea deşertului şi, mult 
mai târziu, la Podul Gibraltar. 

— Nu trebuie să-ţi spun, Van, rosti Şeicul în final, cât de 
mult mă fascinează noul tău proiect. lar după toate 
experienţele prin care am trecut împreună de când s-a 
construit Podul, ştiu că poţi s-o faci, punânducţi-se resursele 
la dispoziţie. 

— Mulţumesc. 

— Dar am câteva întrebări. Nu mi-e clar de ce ai prevăzut 
o Staţie de Mijloc - şi de ce la o altitudine de douăzeci şi 
cinci de mii de kilometri? 

— Din câteva motive. Avem nevoie de o centrală electrică 
importantă pe la acel nivel, ceea ce oricum ar implica o 
construcţie destul de importantă. Apoi ne-am dat seama că 
şapte ore de stat înghesuit într-o cabină aglomerată e prea 
mult, şi că împărţirea călătoriei în două faze ar aduce o 
serie de avantaje. Nu va trebui să hrănim pasagerii în 
tranzit; vor putea să mănânce şi să se dezmorţească pe 
Staţie. Am optimiza totodată şi designul vehiculului. Doar 
capsulele secţiunii inferioare vor fi proiectate aerodinamic. 
Celelalte vor fi mult mai simple şi mai uşoare. Staţia de 
Mijloc va servi nu numai ca punct de transfer, dar şi ca un 
centru de operare şi control - iar în final, credem noi, ca o 
atracţie turistică majoră de sine stătătoare. 


— Dar nu-i la mijloc! E aproape la, ah. Două treimi din 
distanţa până la punctul geostaţionar. 

— Adevărat. Mijlocul se găseşte la optsprezece mii de 
kilometri şi nu la douăzeci şi cinci de mii. Mai există însă un 
factor determinant: siguranţa. Dacă secţiunea de deasupra 
este tăiată, Staţia de Mijloc nu se va prăbuşi pe Pământ. 

— De ce nu? 

— Va deţine suficient moment ca să se menţină pe o orbită 
stabilă. Bineînţeles, se va apropia de Pământ, dar va 
rămâne în afara atmosferei. Deci va fi în perfectă siguranţă. 
Pur şi simplu va deveni o staţie spaţială, mişcându-se pe o 
orbită eliptică cu o perioadă de zece ore. De două ori pe zi 
va ajunge exact în punctul de unde a pornit, şi eventual ar 
putea fi reconectată. Cel puţin în teorie. 

— Şi în practică? 

— Ah, sunt sigur că se poate face. Cu certitudine oamenii 
şi echipamentul de pe staţie vor fi salvaţi. Dar dacă am 
stabili staţia la o altitudine mai joasă, nu vom avea nici 
această opţiune. Orice cade de sub limita de douăzeci şi 
cinci de mii de kilometri intră în atmosferă şi arde în cinci 
ore sau mai puţin. 

— Intenţionezi să faci reclamă acestui lucru vizitatorilor 
Staţiei? 

— Sperăm că vor fi prea ocupați să admire priveliştea ca 
să-şi facă griji. 

— Vorbeşti ca despre un lift scenic! 

— De ce nu? Exceptând faptul că cel mai lung lift de acest 
gen de pe Pământ urcă doar trei kilometri! Aici discutăm 
despre ceva de zece mii de ori mai lung. 

Urmă o pauză considerabilă în vreme ce Şeicul Abdullah 
analiza cele spuse. 

— Am ratat o şansă, glăsui în cele din urmă. Am fi putut 
plasa lifturi de cinci kilometri pe picioarele Podului. 

— Erau prevăzute în proiectul iniţial, însă am renunţat la 
ele din motivul obişnuit: economie. 


— Probabil am comis o greşeală. Şi-ar fi scos banii. Şi mi- 
am mai dat seama de ceva. Dacă acest. Hiperfilament. Dacă 
ar fi fost disponibil în momentul respectiv, presupun că 
Podul ar fi fost construit cu doar jumătate din costuri. 

— Nu vreau să vă mint, domnule Preşedinte. Mai puţin de 
o cincime. Însă construcţia ar fi întârziat cu mai bine de 
douăzeci de ani, aşa că nu aţi pierdut finanţând-o. 

— Trebuie să discut cu echipa mea de contabili. Unii din ei 
nu sunt încă convinşi că a fost o idee bună, chiar dacă 
creşterea de trafic a luat-o înaintea previziunilor. Le tot 
spun că banii nu înseamnă totul - Republica avea nevoie de 
Pod din punct de vedere cultural şi psihologic. Ştiai că 
optsprezece la sută din cei care îl traversează o fac numai 
deoarece Podul se găseşte acolo, fără vreun alt motiv? Şi 
apoi se întorc imediat, în pofida faptului că trebuie să 
plătească iarăşi taxa? 

— Mi se pare că-mi aduc aminte că pe vremuri v-am adus 
argumente similare, zise Morgan cu gâtul uscat. Nu aţi fost 
uşor de convins. 

— Adevărat. Îmi amintesc că opera din Sydney era 
exemplul tău preferat. Îţi plăcea să arăţi de câte ori se 
amortizaseră cheltuielile, lăsând la o parte prestigiul 
câştigat. 

— Nu uitaţi piramidele! 

Şeicul râse. 

— Cum le-ai numit tu? Cea mai bună investiţie din istoria 
omenirii? 

— Exact. Încă oferă dividende de la turişti după patru mii 
de ani. 

— Comparaţia nu e prea cinstită. Costurile întreţinerii lor 
nu se compară cu cele ale Podului. Cu atât mai puţin cu ale 
Turnului din noul tău proiect. 

— Turnul s-ar putea să dureze mai mult decât Piramidele. 

— Un gând foarte impresionant. Crezi cu adevărat că va 
funcţiona timp de mii de ani? 


— Nu în forma sa originală, desigur, dar în principiu, da. 
Indiferent ce descoperiri tehnice va aduce viitorul, nu cred 
să existe un mod mai eficient, mai economic de a ajunge în 
spaţiu. Gândiţi-vă la el ca la un alt pod. De această dată 
însă, un pod spre stele - sau cel puţin până la planete. 

— Şi din nou, doreşti să participăm la finanţarea lui. 
Douăzeci de ani mai avem încă de plătit la ultimul pod. lar 
Liftul Spaţial nici nu va fi pe teritoriul nostru şi nu va avea o 
importanţă directă pentru noi. 

— Vă contrazic, domnule Preşedinte. Republica 
dumneavoastră participă în circuitul economic terestru, iar 
costul transportului spaţial reprezintă astăzi unul din 
factorii limitativi ai dezvoltării sale. Dacă veţi studia 
estimările pentru anii '50 şi '60. 

— Da, da, foarte interesant. Totuşi, deşi nu suntem tocmai 
săraci, n-am putea aduna nici măcar o fracțiune din 
fondurile necesare. Păi, va absorbi întregul produs naţional 
brut pentru câţiva ani! 

— Şi îl va plăti înapoi la fiecare cincisprezece ani, la 
nesfârşit. 

— Dacă calculele tale sunt corecte. 

— În cazul Podului au fost. Însă aveţi dreptate, bineînţeles, 
şi nu mă aştept de la RAAN decât să împingă la vale 
bulgărele de zăpadă. Odată ce vă manifestaţi interesul, va fi 
mult mai uşor să găsesc sprijin. 

— Unde? 

— Banca Mondială. Băncile planetare. Guvernul federal. 

— Şi propria ta companie, Corporaţia de Construcţii 
Terestre? Ce pui de fapt la cale, Van? 

Acum e-acum, gândi Morgan aproape cu uşurare. În 
sfârşit putea vorbi deschis cu cineva în care avea încredere, 
cineva prea puternic pentru a se implica în mărunte intrigi 
birocratice, dar capabil să înţeleagă aspectele lor de fineţe. 

— Cea mai mare parte a acestei lucrări am făcut-o în 
timpul meu liber - sunt în concediu. Incidental, la fel s-a 
născut şi Podul! Nu ştiu dacă v-am spus vreodată că oficial 


mi s-a ordonat să-l dau uitării. În ultimii cincisprezece ani 
am învăţat câteva lecţii. 

— Raportul a necesitat cu certitudine mult timp pe 
computere. Cine a plătit? 

— Ah, dispun de fonduri discreţionare considerabile. Iar 
echipa mea face mereu studii pe care nimeni altcineva nu le 
pricepe. Ca să vă mărturisesc adevărul, am adunat un 
colectiv mic ce s-a jucat cu ideea vreme de câteva luni. Sunt 
atât de entuziasmați încât îşi consacră proiectului şi timpul 
liber. Dar acum trebuie să ne hotărâm dacă continuăm sau 
dacă renunţăm. 

— Stimatul tău preşedinte ştie despre asta? 

Morgan zâmbi fără multă veselie. 

— Fireşte că nu, şi nu vreau să-i spun înainte să pun la 
punct toate detaliile... 

— Înţeleg unele din complicaţii, rosti cu ironie Şeicul. Una 
din ele, îmi închipui, e să te asiguri că Senatorul Collins nu-l 
inventează primul. 

— Nu-i cu putinţă, ideea e veche de două sute de ani. Însă 
el, şi mulţi alţi oameni, ar putea frâna proiectul. Vreau să-l 
văd terminat în timpul vieţii mele. 

— Şi fără îndoială intenţionezi să te ocupi de lucrare. Mă 
TOg, ce ai dori să facem noi exact? 

— Este numai o sugestie, domnule Preşedinte - s-ar putea 
să aveţi o idee mai bună. Înfiinţaţi un consorţiu, incluzând 
poate Autorităţile Podului Gibraltar, corporaţiile Suez şi 
Panama, Compania Canalului Mânecii, corporaţia Barajului 
Behring. Apoi, când totul e pregătit, contactaţi CCT-ul 
pentru un studiu de fezabilitate. În acest stadiu, investiţia 
va fi neglijabilă. 

— Însemnând? 

— Mai puţin de un milion. Mai cu seamă deoarece am 
făcut deja nouăzeci la sută din muncă. 

— Şi-apoi? 

— Apoi, cu sprijinul dumneavoastră, domnule Preşedinte, 
voi juca după cum sună cântecul. Poate voi rămâne la CCI. 


Sau poate voi demisiona, alăturându-mă consorţiului - să-i 
spunem de Astroinginerie. Totul depinde de împrejurări. Voi 
proceda cum este mai bine pentru proiect. 

— Pare rezonabil. Cred că vom găsi o soluţie. 

— Vă mulţumesc, domnule Preşedinte, răspunse cu 
sinceritate Morgan. În schimb există un obstacol care 
trebuie înlăturat fără întârziere - poate chiar înainte de a 
înfiinţa consorțiul. Trebuie să mergem la Tribunalul 
Mondial şi să stabilim jurisdicţia asupra celei mai valoroase 
bucăţi de teren de pe Pământ. 

20. Podul care dansează. 

Chiar şi-n această epocă a comunicaţiilor instantanee şi a 
rapidelor transporturi globale, era convenabil să dispui de 
un loc pe care să-l numeşti birou. Nu totul se putea stoca în 
modele de sarcini electrice; încă mai existau obiecte ca 
bunele şi demodatele cărţi, certificate profesionale, premii 
şi distincţii, modele inginereşti, mostre de materiale, lucrări 
artistice inspirate de proiecte (nu la fel de precise ca cele 
de pe calculator, dar deosebit de ornamentale) şi, desigur, 
covorul din perete în perete de care orice birocrat suspus 
avea nevoie ca să amortizeze impactul realităţii exterioare. 

Biroul lui Morgan, pe care acesta îl vedea, în medie, zece 
zile dintr-o lună, se găsea la etajul şase sau TERESTRU al 
sediului principal al CCT din Nairobi. Etajul de sub el se 
numea MARE, cel de deasupra ADMINISTRAŢIE - 
însemnând preşedintele Collins şi imperiul său. Arhitectul, 
într-un exces de simbolism naiv, dedicase etajul superior 
SPAŢIULUI. Exista chiar şi un mic observator, pe acoperiş, 
cu un telescop de treizeci de centimetri întotdeauna defect, 
întrucât era folosit numai la petrecerile de serviciu şi 
frecvent în scopuri foarte neastronomice. Camerele 
superioare ale Hotelului Triplanetar, la numai un kilometru 
distanţă, constituiau o ţintă preferată, dat fiind faptul că 
adeseori adăposteau forme ciudate de viaţă - sau, oricum, 
moduri ciudate de comportament. Deoarece Morgan se afla 
în contact permanent cu cei doi secretari ai săi - unul 


uman, celălalt electronic - nu aştepta nici o surpriză când 
se reîntoarse după scurtul zbor în RAAN. 

După standardele unei epoci anterioare, Morgan avea o 
organizaţie extrem de mică. În subordinea lui lucrau mai 
puţin de trei sute de bărbaţi şi de femei, însă puterea 
computaţională şi informaţională de sub comanda lor nu 
putea fi egalată de întreaga populaţie umană a planetei. 

— Ei, cum te-ai descurcat cu Şeicul? Întrebă Warren 
Kingsley, adjunctul şi vechiul său prieten, imediat după ce 
rămaseră singuri. 

— Foarte bine, cred că ne-am înţeles. Nu-mi vine însă să 
cred că suntem ţinuţi pe loc de o problemă atât de stupidă. 
Ce zic cei de la departamentul juridic? 

— Va trebui neapărat să obţinem o sentinţă a Curţii 
Mondiale. Dacă Tribunalul decide că e vorba de o chestiune 
de un copleşitor interes public, venerabilii noştri prieteni 
vor fi obligaţi. Deşi în caz că se încăpăţânează să rămână, 
situaţia va fi foarte spinoasă. Poate că va trebui să le trimiţi 
un mic cutremur să-i ajuţi să se decidă. 

Prezenţa lui Morgan în consiliul de administraţie al lui 
Global Tectonics forma de mult subiect de glumă între cei 
doi, dar GT - din fericire poate - nu descoperise niciodată 
un mod de a controla şi direcţiona cutremurele, şi nici nu se 
aştepta să reuşească. Spera doar să le prevadă şi să le 
micşoreze energia, înainte ca ele să producă distrugeri 
majore. Chiar şi aşa, palmaresul de succese nu trecea de 
şaptezeci şi cinci la sută. 

— O idee simpatică, aprecie Morgan. Mă voi gândi la ea. 
Ce se aude cu cealaltă problemă? 

— Totu-i pregătit. Vrei să o studiezi acum? 

— În regulă, să vedem ce e mai rău. 

Geamurile biroului se întunecară, iar în centrul încăperii 
apăru o reţea de linii luminoase. 

— Priveşte, Van, spuse Kingsley. Aici apare regimul care ne 
dă de furcă. 


Rânduri de litere şi cifre se materializară în aer - viteze, 
sarcini, acceleraţii, timpi de tranzit. Morgan le absorbi 
dintr-o privire. Globul terestru, cu cercurile marcând 
longitudinea şi latitudinea, atârna suspendat deasupra 
covorului; ridicându-se din el la o înălţime puţin mai mare 
decât cea a unui om, pornea un fir de lumină ce marca 
poziţia Turnului Orbital. 

— De cinci sute de ori viteza normală; la scară, exagerare 
laterală cincizeci. Îi dăm drumul. 

O forţă invizibilă începu să tragă de linia de lumină, 
împingând-o de pe poziţia verticală. Perturbaţia se mişca în 
sus imitând, prin intermediul milioanelor de calcule pe 
secundă ale computerului, ascensiunea unei încărcături în 
câmpul gravitațional al Terrei. 

— Ce valoare are deplasarea? Întrebă Morgan în vreme 
ce-şi încorda ochii să urmărească detaliile simulării. 

— În prezent circa două sute de metri. Atinge trei sute 
înainte. 

Firul plesni. Într-o mişcare cu încetinitorul ce reprezenta 
de fapt viteze reale de mii de kilometri pe oră, cele două 
segmente ale turnului secţionat începură curbându-se să se 
îndepărteze unul de celălalt - unul îndoindu-se înapoi spre 
Pământ, celălalt biciuit fiind spre spaţiu. Dar Morgan nu 
mai era pe de-a-ntregul conştient de acest dezastru 
imaginar, existent numai în circuitele computerului. 
Suprapus lui era o realitate care-l obsedase ani de zile. 

Vizionase acel film vechi de două sute de ani de cel puţin 
cincizeci de ori; existau porţiuni pe care le studiase cadru 
cu cadru, până ce învățase pe de rost toate detaliile. În 
definitiv era cel mai scump film făcut vreodată, cel puţin în 
vreme de pace. Fiecare minut costase Statul Washington 
mai multe milioane de dolari. 

Acolo se arcuia un pod grațios şi zvelt (prea zvelt!), legând 
marginile canionului. Nu se găsea nimic pe el, exceptând un 
singur automobil abandonat de şoferul lui la jumătatea 


drumului. Nici nu era de mirare, deoarece podul se purta 
ca nici un altul în întreaga istorie a tehnicii. 

Părea imposibil ca mii de tone de metal să execute un 
asemenea balet aerian. Ai fi putut foarte uşor să crezi că 
podul fusese construit din cauciuc şi nu din oţel. Ondulaţii 
vaste, lente, cu o amplitudine de metri, măturau întreaga 
lui lungime, astfel încât şoseaua suspendată între piloni se 
curba înainte şi înapoi ca un şarpe furios. Vântul suflând în 
canion scotea o notă prea coborâtă ca urechile omeneşti să 
o discearnă, în vreme ce atinsese frecvenţa de rezonanţă a 
frumoasei structuri condamnate. Timp de ore tensiunile se 
acumulaseră, dar nimeni nu ştia clipa sfârşitului. Oricum, 
întârziatele zvârcoliri mortale erau deja mărturie că 
nenorocoşii proiectanți trebuiau deja să renunţe la 
drepturile cuvenite. 

Brusc, cablurile de suport plesniră, şuierând în sus 
asemeni unor bice ucigaşe. Răsucindu-se şi întorcându-se, 
şoseaua se prăbuşi în râu, fragmente de structură zburând 
în toate părţile. Chiar proiectat cu viteza normală, 
cataclismul final părea filmat cu încetinitorul; proporţia 
dezastrului era atât de mare încât mintea omului nu avea 
termen de comparaţie. În fapt, durase probabil cinci 
secunde. La capătul acestui interval de timp, podul Tacoma 
îşi câştigase un loc inexpugnabil în istoria ingineriei. Două 
sute de ani mai târziu, o fotografie a ultimelor sale 
momente orna pereţii biroului lui Morgan, purtând 
inscripţia „Unul din produsele noastre de mai puţin succes.” 

Pentru Morgan nu era o glumă, ci un avertisment 
permanent că imprevizibilul putea lovi întotdeauna pe la 
spate. Când Podul Gibraltar fusese proiectat, studiase cu 
atenţie clasica analiză a dezastrului de la Tacoma făcută de 
Theodore von Karman, învățând tot posibilul dintr-una din 
greşelile cele mai costisitoare ale trecutului. Astfel, nu 
existaseră probleme vibraţionale nici în timpul celor mai 
puternice furtuni ale Atlanticului, cu toate că şoseaua se 


deplasase cu o sută de metri faţă de linia de centru - după 
cum se calculase cu precizie. 

Liftul Spaţial reprezenta însă un asemenea salt în 
necunoscut, încât surprizele neplăcute constituiau o 
certitudine virtuală. Forţele eoliene din secţiunea 
atmosferică erau uşor de estimat, dar trebuiau luate de 
asemenea în calcul vibraţiile induse de opririle şi pornirile 
încărcăturilor - şi chiar, la scara enormei structuri, de 
efectul de maree al soarelui şi Lunii. Şi nu individual, ci 
acţionând împreuna, adăugând un cutremur ocazional 
pentru a complica imaginea aşa-numitei analize de „caz 
negativ”. 

— Toate simulările în acest regim de o tonă sarcina pe oră 
dau acelaşi rezultat. Vibraţiile se amplifică, până când la 
circa cinci sute de kilometri survine ruptura. Amortizarea 
trebuie mărită, drastic. 

— Mi-era teamă de aşa ceva. De cât avem nevoie? 

— Încă zece megatone. 

Morgan încercă o satisfacţie amară. Cifra se apropia de 
aprecierea lui, bazată pe intuiţia de inginer şi pe 
misterioasele resurse ale subconştientului. Acum 
computerul o confirmase. Erau obligaţi să mărească 
„ancora” din orbita cu zece milioane de tone. 

Chiar şi prin prisma standardelor terestre, o asemenea 
masă nu era de neglijat. Echivala cu o sferă de piatra cu un 
diametru aproximativ de două sute de metri. Morgan avu 
deodată în faţă imaginea Yakkagalei, aşa cum o văzuse 
ultima dată proiectată pe cerul taproban. Să-şi închipuie 
ridicarea stâncii la patruzeci de mii de kilometri în spaţiu! 
Din fericire, existau alte alternative. 

Morgan îşi lăsa întotdeauna subordonații să gândească 
singuri. Constituia singura modalitate să inoculeze 
responsabilitate, îi uşura greutatea de pe umeri, iar de 
multe ori personalul său ajungea la soluţii pe care elle 
neglijase. 

— Ce propui, Warren? Întrebă încet. 


— Am putea să folosim unul din lansatoarele lunare ca să 
expediem în spaţiu zece megatone de rocă selenară. Ar fi o 
operaţiune complicată şi costisitoare, pentru care am avea 
nevoie de o bază spaţială unde să prindem materialul şi să-l 
dirijam pe orbita. Ar mai fi problema psihologica. 

— Da, îmi dau prea bine seama. Nu dorim un al doilea San 
Luiz Domingo. 

San Luiz fusese oraşul sud american - din fericire unul mic 
- care suferise impactul unei încărcături deviate de metal 
lunar, destinate unei staţii orbitale de joasă altitudine. 
Ghidajul terminal dăduse greş, având ca rezultat primul 
crater meteoric provocat de om, şi două sute cincizeci de 
victime. Din acel moment, populaţia Pământului se arătase 
foarte sensibilă în privinţa tragerilor celeste la ţintă. 

— Un răspuns mai bun este să capturăm un asteroid. 
Suntem în curs de a-i căuta pe cei cu orbite potrivite şi am 
găsit trei candidaţi promiţători. Ce dorim într-adevăr este 
unul cu o compoziţie carbonică. Atunci l-am utiliza şi ca 
materie primă pentru uzina de proces. Împuşcăm doi iepuri 
dintr-un singur foc. 

— Un foc destul de puternic, dar probabil e ideea cea mai 
bună. Renunţaţi la lansatorul lunar; un milion de trageri a 
câte zece tone l-ar imobiliza vreme de ani de zile, iar unele 
din ele vor devia cu siguranţă. Dacă nu găsiţi un asteroid 
suficient de mare, vom furniza masa suplimentară cu 
ajutorul chiar al liftului - deşi nu-mi place deloc ideea să 
irosim atâta energie. 

— E posibil să reprezinte calea cea mai ieftină. Cu 
eficacitatea ultimelor centrale de fuziune, ridicarea unei 
tone pe orbită va costa doar douăzeci de dolari de 
electricitate. 

— Eşti sigur de cifră? 

— Este o estimare fermă a Centrului Energetic. 

Morgan rămase tăcut câteva minute, apoi zise: 

— Inginerii aerospaţiali mă vor urî, nu glumă. Aproape la 
fel de mult, adăugă pentru sine, ca Venerabilul Parakarma. 


Însă nu, nu avea dreptate. Ura constituia o emoție 
imposibilă pentru un real adept al doctrinei. Ceea ce văzuse 
în ochii fostului doctor Choam Goldberg fusese doar o 
implacabilă opoziţie. Însă ea se putea dovedi la fel de 
primejdioasă. 

21. Sentinţă. 

Unul din obiceiurile mai supărătoare ale lui Paul Sarath 
erau telefoanele inopinate, constând invariabil din cuvintele 
„Ai auzit ştirea?”, rostite cu bucurie sau supărare după caz. 
Deşi Rajasinghe fusese adeseori tentat să răspundă la 
general „Da, nu mă surprinde câtuşi de puţin”, nu avusese 
niciodată inima să-i răpească lui Sarath mica plăcere. 

— Ce e de data asta? Întrebă fără mult entuziasm. 

— Maxine pe Global Doi, discutând cu senatorul Collins. 
Cred că amicul nostru Morgan a dat de bucluc. Te sun mai 
târziu. 

Chipul înfâerbântat al lui Sarath se topi de pe ecran, ca să 
fie înlocuit câteva secunde mai târziu de Maxine Duval, 
după ce Rajasinghe comută pe canalul de ştiri. Femeia 
şedea în studioul ei obişnuit şi se adresa Preşedintelui 
Corporaţiei de Construcţii Terestre. Interlocutorul părea să 
se găsească într-o stare de indignare abia controlată, foarte 
probabil însă artificială. 

— Domnule senator Collins, acum că Tribunalul Mondial a 
dat verdictul. 

Rajasinghe acţionă comanda de ÎNREGISTRARE cu un 
mormăit „Credeam că nu se va pronunţa până vineri”. 
Oprind sonorul şi activându-şi legătura personală cu 
ARISTOTEL, exclamă: 

— Dumnezeule, dar este vineri! 

Ca de obicei, Ari răspunse numaidecât: 

— Bună dimineaţa, Raja. Cu ce te pot ajuta? 

Vocea frumoasă, uniformă, neatinsă de glotă, nu se 
schimbase deloc în cei patruzeci de ani de când o cunoştea. 
Decenii, poate secole după moartea lui Rajasinghe, 
computerul va continua să vorbească altuia, la fel cum i se 


adresa lui astăzi. (Şi cu câţi alţii discuta în chiar această 
clipă?) Odată, cunoaşterea acestui adevăr îl deprimase pe 
Rajasinghe; acum nu mai avea importanţă. Nu invidia 
nemurirea lui ARISTOTEL. 

— Bună dimineaţa, Ari. Vreau verdictul Tribunalului în 
procesul Corporaţiei de Astroinginerie versus Sri Kanda 
Vihara. Un rezumat e suficient. Sentința completă tipăreşte- 
mi-o mai târziu. 

— Decizia 1. Concesiunea terenului confirmată templului 
pentru perpetuitate sub legea taprobană şi mondială, cod 
2085. Vot în unanimitate. 

Decizia 2. Construcţia propusului Turn Orbital, cu 
zgomotul, vibraţiile aferente şi impactul asupra unui 
obiectiv de mare importanţă istorică şi culturală, ar 
constitui o perturbare situată sub sancţiunea legii. În acest 
stadiu, interesul publicului nu este suficient de mare pentru 
a afecta hotărârea. Vot 4 la 2, cu o abţinere. 

— Mulţumesc, Ari. Renunţ la printing, nu voi mai avea 
nevoie de el. La revedere. 

Ei, asta era, aşa cum se şi aşteptase. Totuşi, nu ştia dacă să 
se simtă uşurat sau dezamăgit. 

Înrădăcinat în trecut, se bucura că vechile tradiţii erau 
preţuite şi protejate. Dacă se învățase un lucru din întreaga 
istorie însângerată a omenirii, era acela că doar fiinţa 
umană individuală conta: oricât de excentrică ar fi fost 
credinţa ei, ea trebuia păstrată, atât timp cât nu intra în 
conflict cu interese mai largi şi mai legitime. Cum spusese 
acel antic poet? „Statul nu există.” Poate că era puţin cam 
mult spus, dar mai bine decât să cazi în cealaltă extremă. 

În acelaşi timp, pe Rajasinghe îl încerca un uşor sentiment 
de regret. Pe jumătate se convinsese (oare cooperase cu 
inevitabilul?) că fantasticul proiect al lui Morgan ar fi putut 
să reprezinte exact ce trebuia ca insula Taprobane (şi 
întreaga lume poate, deşi ea nu se mai afla în 
responsabilitatea lui) să nu se scufunde într-o confortabilă 


mulţumire de sine şi în declin. Tribunalul închisese acest 
drum deosebit, cel puţin pentru mulţi ani. 

Se întrebă ce părere avea Duval despre toate acestea şi 
comută pe vizionare întârziată. Pe Global Doi (uneori 
denumit Tărâmul Capetelor Vorbitoare), senatorul Collins 
încă mai aduna energie. 

— Fără îndoială depăşindu-şi atribuţiile şi utilizând 
resursele diviziei sale în scopul unor proiecte ce nu o 
priveau. 

— Dar domnule senator, nu sunteţi cumva prea strict în 
afirmaţii? Din câte am înţeles, hiperfilamentul a fost 
dezvoltat pentru construcţii, în special pentru poduri. lar 
acesta nu-i un soi de pod? L-am auzit pe doctorul Morgan 
folosind analogia, cu toate că el îl considera de asemenea 
un turn. 

— De astă-dată dumneata eşti foarte strictă, Maxine. Eu 
unul prefer denumirea de Lift Spaţial. Şi te înşeli în privinţa 
hiperfilamentului. Este rezultatul a două sute de ani de 
cercetări aerospaţiale. Faptul că reuşita finală a fost a 
diviziei terestre din - ăăă - organizaţia mea nu e relevant, 
deşi natural, sunt mândru ca oamenii mei de ştiinţă au fost 
cei implicaţi. 

— Consideraţi că întregul proiect ar trebui predat diviziei 
spaţiale? 

— Ce proiect? Acesta-i doar un studiu de fezabilitate, unul 
din sutele pe care le efectuăm în cadrul CCT. Nici o 
fracțiune din numărul lor nu ajung în atenţia mea şi nici nu 
doresc să ajungă - până ce nu ating nivelul unde într- 
adevăr sunt de luat decizii importante. 

— Ceea ce nu este cazul aici? 

— În mod clar, nu. Experții mei în transporturi spaţiale 
afirmă că vor face faţă oricăror creşteri de trafic, cel puţin 
în viitorul previzibil. 

— Însemnând precis? 

— Încă douăzeci de ani. 


— Şi ce se va întâmpla după aceea? Turnului îi vor lua tot 
atâţia ani să fie construit, potrivit doctorului Morgan. Să 
presupunem că nu e gata la timp? 

— Atunci vom găsi altceva. Personalul meu cercetează 
toate posibilităţile, şi nu e deloc sigur că Liftul Spaţial 
reprezintă răspunsul optim. 

— Ideea, totuşi, e fundamental corectă? 

— Pare să fie, sunt însă necesare studii suplimentare. 

— Atunci cu siguranţă îi sunteţi recunoscător doctorului 
Morgan pentru munca sa de pionierat. 

— Am cel mai adânc respect pentru dr. Morgan. Este unul 
din cei mai străluciți ingineri ai organizaţiei mele - dacă nu 
din întreaga lume. 

— Nu cred, domnule senator, că asta răspunde întrebării. 

— Foarte bine; sunt recunoscător doctorului Morgan 
pentru faptul de a-mi fi adus în atenţie acest subiect. Dar nu 
aprob modul cum a făcut-o. Dacă-mi permiteţi să o spun, a 
încercat să-mi forţeze mâna. 

— Anume? 

— leşind din cadrul organizaţiei mele - al organizaţiei sale 
- şi dovedind astfel lipsă de loialitate. Drept rezultat al 
manevrelor sale, s-a primit o hotărâre defavorabilă în 
Tribunal, care inevitabil a provocat numeroase comentarii. 
În aceste circumstanţe, nu am avut altă posibilitate decât 
să-i solicit, cu cel mai adânc regret, să-şi înainteze demisia. 

— Vă mulţumesc, domnule senator Collins. Ca 
întotdeauna, a fost o plăcere să discutăm cu 
dumneavoastră. 

— Mincinoasă mică ce eşti, rosti Rajasinghe oprind 
transmisia şi preluând convorbirea semnalată cu un minut 
în urmă de o pâlpâire luminoasă. 

— Ai ascultat? Întrebă Sarath. Aşadar acesta-i sfârşitul 
doctorului Vannevar Morgan. 

Rajasinghe îşi privi gânditor vechiul prieten. 

— Întotdeauna ţi-a plăcut să tragi concluzii pripite, Paul. 
Ce-ai zice de un rămăşag? 


III. 

CLOPOTUL 

22. Apostază „Adus la disperare de încercările nereuşite 
de a înţelege Universul, înțeleptul Devadasa anunţă 
exasperat într-un târziu: „Ioate declaraţiile care conţin 
cuvântul Dumnezeu sunt false.” 

Numaidecât, discipolul său cel mai puţin preferat, 
Somasiri, replică: „Propoziția pe care o rostesc acum 
conţine cuvântul Dumnezeu. Nu reuşesc să văd, o Nobile 
Maestre, cum de este falsă această simplă afirmaţie.” 

Devadasa medită vreme de câteva Poyas. Apoi răspunse, 
de această dată cu satisfacţie vizibilă: „Doar afirmaţiile care 
nu conţin cuvântul Dumnezeu pot fi adevărate.” 

După o pauză în care o mangustă flămândă abia dacă ar fi 
avut timpul să înghită o sămânță de mei, Somasiri spuse 
iarăşi: „Dacă această afirmaţie este aplicată ei însăşi, ah, 
Venerabile, nu poate fi adevărată, deoarece conţine 
cuvântul Dumnezeu. Dar dacă nu este adevărată.” 

Ajuns în acest punct, Devadasa îşi sparse bolul de cerşetor 
de capul discipolului, prin urmare trebuind să fie onorat ca 
adevăratul fondator al doctrinei Zen.” 

Fragment din Culavamsa, încă nedescoperit. 

După-amiază târziu, când treptele nu mai erau lovite de 
întreaga furie a soarelui, Venerabilul Parakarma îşi începu 
Coborâşul. La căderea serii avea să atingă cel mai de sus 
popas al pelerinilor, iar ziua următoare să se întoarcă în 
lumea oamenilor. 

Mahanayake Thero nu oferise nici sfat şi nici nu îl 
descurajase, iar dacă plecarea confratelui său îl întrista, nu 
lăsă să se observe. Intonase doar „Nimic nu ţine o veşnicie”, 
îşi încrucişase mâinile şi-i dăduse binecuvântarea. 

Venerabilul Parakarma, cel care fusese odată dr. Choam 
Goldberg, existând posibilitatea să devină iarăşi, ar fi 
întâmpinat mari dificultăţi să-şi explice motivele. „Să faci ce 
trebuie” era uşor de spus; nu la fel de uşor era să le 
descoperi. 


La Sri Kanda Maha Vihara găsise pacea - dar asta nu era 
destul. Cu formaţia sa ştiinţifică, atitudinea ambiguă a 
Ordinului în privinţa lui Dumnezeu nu-l mai mulțumea. O 
astfel de indiferenţă ajunsese până la urmă să-i pară mai 
rea decât o negare hotărâtă. 

Dacă cumva existenţa unei gene rabinice era posibilă, 
atunci dr. Goldberg o avea. Ca mulţi înaintea lui, Goldberg- 
Parakarma îl căutase pe Dumnezeu în matematică, 
nedescurajat de bomba pe care Kurt Godel, descoperitorul 
propoziţiilor incerte, o aruncase la începutul secolului 
douăzeci. Nu înţelegea cum de putea cineva să contemple 
asimetria dinamică a profundei şi totuşi minunatei ecuaţii a 
lui Euler, edi+ 1= O fără să se întrebe dacă Universul nu 
reprezenta creaţia unei inteligenţe vaste. 

Făcându-şi renumele cu o nouă teorie cosmologică ce 
reuşise să supravieţuiască aproape zece ani înainte să fie 
infirmată, Goldberg fusese larg aclamat ca un alt Einstein 
sau N'goya. Într-o epocă de ultraspecializare, el izbutise 
totodată să facă notabile progrese în aero şi hidrodinamică, 
multă vreme considerate domenii moarte, incapabile de a 
mai oferi surprize. 

Apoi, în culmea gloriei, trăise o experienţă religioasă nu 
foarte deosebită de a lui Pascal, deşi nu cu tot atâtea nuanţe 
morbide. Următorul deceniu se mulţumise să se piardă într- 
un anonimat portocaliu, concentrându-şi mintea asupra 
întrebărilor de doctrină şi filosofie. Nu regreta interludiul, 
şi nici nu era sigur că părăsise Ordinul; poate într-o bună zi, 
lunga scară avea să-i simtă iarăşi tălpile. Însă talentul 
dăruit de Creator trebuia lăsat să se manifeste. Era multă 
muncă de făcut şi avea nevoie de unelte pe care nu le putea 
găsi pe Sri Kanda - de fapt, nicăieri pe Pământ. 

În prezent simţea mai puţină ostilitate împotriva lui 
Vannevar Morgan. Totuşi, fără să-şi dea seama, inginerul 
aprinsese scânteia; în bâjbâiala lui, şi el se dovedise un 
agent al Domnului. Templul trebuia protejat cu orice preţ. 
Fie că roata sorții urma sau nu să-i readucă liniştea în 


suflet, Parakarma se hotărâse implacabil asupra acestui 
punct. 

lar acum, asemeni unui nou Moise aducând de pe munte 
legile ce schimbaseră destinul omenirii, Venerabilul 
Parakarma cobori în lumea la care altădată renunţase. Era 
orb la frumuseţile Pământului şi ale cerului din jur. Ele erau 
complet neînsemnate, comparate cu cele pe care el singur 
le vedea în armatele de ecuaţii mărşăluind în mintea lui. 

23. Lundozer 

— Necazul dumitale, doctore Morgan, este că nu te afli pe 
planeta care trebuie, spuse omul din scaunul cu rotile. 

— Mi se pare că acelaşi lucru e valabil în cazul 
dumneavoastră, replică Morgan privind ţintă sistemul de 
suport vital al vizitatorului. 

Vice-preşedintele Investiţiilor Narodny Mars scoase un 
chicotit apreciativ: 

— Cel puţin eu mă aflu aici doar pentru o săptămână. Apoi 
iarăşi pe Lună şi la o gravitație civilizată. Oh, sunt capabil 
să merg singur, la o adică; prefer însă să n-o fac. 

— Dacă îmi permiteţi să întreb, de ce veniţi pe Pământ? 

— Vin cât mai rar posibil; exista totuşi situaţii când trebuie 
să faci act de prezenţă. Contrar părerii generale, nu totul 
se poate face prin telecomandă. Sunt convins că mă 
înţelegeţi. 

Morgan înclină afirmativ din cap; era adevărat. Îşi aminti 
de câte ori textura unui material, atingerea unei pietre sau 
solul de sub picioare, mirosul junglei ori picăturile de ploaie 
pe faţă jucaseră un rol esenţial într-unul sau altul din 
proiectele sale. Odată, poate că şi aceste senzaţii vor fi 
transmise electronic. Într-adevăr, deja se reuşise pe o bază 
experimentală, la un nivel destul de primitiv şi cu nişte 
costuri enorme. Pentru realitate nu exista însă substituent; 
omul trebuia să se ferească de imitații. 

— Dacă aţi venit pe Pământ special ca să mă vedeţi pe 
mine, continuă Morgan, mă simt onorat. Dar dacă 
intenţionaţi să-mi oferiţi o slujbă pe Marte, atunci vă 


pierdeţi timpul. Mă simt excelent ca pensionar, întâlnind 
prieteni şi rude pe care nu i-am văzut de ani de zile, şi nu 
doresc deloc să încep o nouă carieră. 

— Găsesc faptul surprinzător. La urma urmei, aveţi doar 
cincizeci şi doi de ani. Cum v-aţi propus să vă umpleţi 
timpul? 

— Foarte uşor. Mi-aş putea petrece restul vieţii lucrând la 
oricare proiect dintr-o paletă de câteva zeci. Inginerii din 
antichitate - romanii, grecii, incaşii - m-au fascinat 
întotdeauna şi n-am avut niciodată timpul să-i studiez. Mi s- 
a cerut să scriu şi să predau un curs de design la 
Universitatea Global. Mi s-a plătit avansul pentru un 
manual de structuri avansate. Vreau să dezvolt o serie de 
idei legate de utilizarea elementelor active în corecţia 
sarcinilor dinamice - vânturi, cutremure şi aşa mai departe. 
Sunt încă consultant la General Tectonics. Şi pregătesc un 
raport asupra administrării CCI. 

— La cererea cui? Bănui că nu a senatorului Collins. 

— Nu, răspunse Morgan cu un zâmbet amar. Am gândit că 
ar putea fi. Folositor. Şi mă ajută să mă calmez. 

— Sunt sigur. Dar toate aceste activităţi nu sunt cu 
adevărat creative. Mai devreme ori mai târziu îşi vor pierde 
farmecul, ca şi acest minunat peisaj norvegian. Vă veţi 
plictisi să vă tot uitaţi la brazi şi lacuri, după cum la fel vă 
veţi plictisi să scrieţi şi să vorbiţi. Sunteţi genul de om care 
niciodată nu este cu adevărat fericit, doctore Morgan, dacă 
nu îşi croieşte propriul Univers. 

Morgan nu răspunse. Afirmația era mult prea exactă 
pentru a-l face să se simtă bine. 

— Bânui că sunteţi de acord cu mine. Ce aţi zice dacă v-aş 
declara că banca mea este serios interesată de proiectul 
Liftului Spaţial? 

— M-aş arăta sceptic. Când am discutat cu funcţionarii ei, 
mi-au răspuns că ideea-i excelentă, dar că în acest stadiu nu 
pot investi nici o sumă. Toate fondurile disponibile erau 
necesare dezvoltării planetei Marte. Vechea poveste: vom fi 


bucuroşi să vă ajutăm atunci când nu veţi mai avea nevoie 
de ajutor. 

— Asta a fost acum un an. În prezent ne-am răzgândit. Am 
vrea ca dumneata să construieşti Liftul Spaţial. Dar nu pe 
Pământ. Pe Marte. Sunteţi interesat? 

— S-ar putea. Continuaţi. 

— Gândiţi-vă la avantaje. Doar o treime din gravitație, prin 
urmare forţele implicate sunt corespunzător mai mici. 
Orbita sincronă se află de asemenea mai aproape, la mai 
puţin de jumătate din altitudinea de aici. Aşadar din start 
problemele inginereşti sunt enorm reduse. Oamenii noştri 
estimează că sistemul marțian ar costa de cel puţin zece ori 
mai puţin decât cel terestru. 

— Foarte posibil, deşi ar trebui să verific. 

— Iar acesta-i numai începutul. Avem furtuni cumplite pe 
Marte, în ciuda atmosferei rarefiate, dar şi munţi care se 
ridică complet deasupra lor. Sri Kanda al vostru are doar 
cinci kilometri înălţime. Noi îl avem pe Mons Pavonis - 
douăzeci şi unu de kilometri, şi exact pe ecuator! Mai mult, 
în vârful lui nu trăiesc călugări marţieni cu certificate de 
închiriere pe termen lung. 

Şi mai există un motiv pentru care liftul spaţial pare să fi 
fost destinat lui Marte. Deimos se găseşte la numai trei mii 
de kilometri deasupra orbitei staţionare. Aşadar dispunem 
deja de câteva milioane de megatone aşteptând exact la 
locul potrivit de ancorare. 

— Vor fi o serie de probleme interesante de sincronizare, 
însă înţeleg ce doriţi să spuneţi. Aş vrea să-i întâlnesc pe cei 
ce au avut ideea. 

— Nu puteţi, în timp real. Se află cu toţii pe Marte. Va 
trebui să mergeţi acolo. 

— Mă tentează, dar mai am câteva întrebări. 

— Daţi-i drumul. 

— Pământul trebuie să aibă un lift, din raţiunile pe care 
fără îndoială le cunoaşteţi. Îmi pare însă că Marte s-ar 
putea descurca şi în lipsa lui. Aveţi doar o fracțiune din 


traficul nostru spaţial, şi o rată proiectată de creştere mult 
mai mică. Cinstit să fiu, pentru mine nu prea are sens. 

— Mă întrebam când o veţi spune. 

— Ei bine, iată că o spun. 

— Aţi auzit de Proiectul Eos? 

— Nu cred. 

— Eos, în greceşte răsărit, planul de întinerire al planetei 
Marte. 

— Ah, da, desigur. Presupune topirea calotelor polare, nu-i 
aşa? 

— Exact. Dacă am putea elibera toată acea apă şi CO2 
îngheţat, mai multe lucruri se vor întâmpla în acelaşi timp. 
Densitatea atmosferică va creşte, până ce oamenii vor 
ajunge să lucreze afară fără costume presurizate. Într-un 
stadiu mai avansat, chiar aerul ar putea fi făcut respirabil. 
Am avea ape curgătoare, mări şi, mai presus de orice, 
vegetaţie - începuturile unei biosfere atent planificate. Într- 
un răstimp de câteva secole, Marte ar deveni a doua 
Grădină a Edenului. Este singura planetă a Sistemului Solar 
pe care o putem transforma cu tehnologia cunoscută. Venus 
ar putea rămâne întotdeauna prea fierbinte. 

— Şi ce roljoacă liftul? 

— Suntem obligaţi să ridicăm pe orbită milioane de tone 
de echipament. Singura modalitate practică de a încălzi 
planeta este să utilizăm oglinzi solare, de sute de kilometri 
în dimensiuni. Şi vom avea nevoie de ele permanent - întâi 
ca să topim calotele, iar mai târziu pentru a menţine o 
temperatură confortabilă. 

— De ce nu luaţi aceste materiale din minele de pe 
asteroizi? 

— Parte din ele le vom lua. Însă cele mai bune oglinzi sunt 
făcute din sodiu, iar acesta se găseşte rar în spaţiu. Va 
trebui să-l excavăm din straturile de sare de la Tharsis - 
situate chiar la poalele muntelui Pavonis, spre norocul 
nostru. 

— Şi cât va dura proiectul? 


— Dacă nu îmtâmpinăm probleme, prima etapă va fi gata 
în cincizeci de ani. Poate în jurul celei de a o suta aniversări 
a dumneavoastră, despre care companiile de asigurări 
afirmă că aveţi o şansă de treizeci şi nouă la sută să o 
prindeţi. 

Morgan râse. 

— Îi admir pe cei care fac cercetări exhaustive. 

— Nu am supravieţui pe Marte dacă nu am acorda atenţie 
detaliilor. 

— Mă rog, sunt favorabil impresionat, deşi am încă multe 
rezerve. Finanţarea, spre exemplu. 

— Asta-i treaba mea, doctore Morgan. Eu sunt bancherul. 
Dumneata eşti inginerul. 

— Corect, totuşi îmi pare că ştiţi multe despre inginerie, 
iar eu unul am învăţat multă economie din experienţa vieţii, 
Înainte chiar să mă gândesc la o eventuală participare, 
doresc un plan amănunţit de buget. 

— Care vă poate fi pus la dispoziţie. 

— Şi asta doar pentru început. Poate nu vă daţi seama de 
vastele studii necesare încă să fie întreprinse în zeci de 
domenii - producţia de masă a hiperfilamentului, 
chestiunile de stabilitate şi control. Aş putea să continui o 
noapte întreagă. 

— Nu va fi necesar. Inginerii noştri v-au citit rapoartele. 
Ce propun ei este un experiment la scară redusă care va 
elucida multe din problemele tehnice, dovedind că 
principiul e valabil. 

— În această privinţă nu se pune îndoială. 

— De acord, însă-i uimitor ce diferenţă poate face o mică 
demonstraţie practică. lată deci ce dorim să faceţi 
dumneavoastră. Proiectaţi un sistem minim - doar un fir cu 
o sarcină de câteva kilograme. Coborâţi-l de pe orbita 
sincronă pe Pământ; da, pe Pământ. Dacă funcţionează aici, 
pe Marte va fi simplu. Apoi trimiteţi sus ceva pe el, să 
arătaţi că rachetele sunt depăşite. Experimentul va fi relativ 
ieftin, va oferi informaţii esenţiale şi antrenamentul de 


bază, iar din punctul nostru de vedere va economisi ani de 
argumentare. Vom apela la Guvernul Terrei, la Fondul 
Solar, celelalte bănci interplanetare, prezentându-le numai 
demonstraţia. 

— Într-adevăr v-aţi gândit la toate. Când doriţi răspunsul 
meu? 

— Cinstit, în următoarele cinci secunde. Dar evident, 
chestiunea nu e atât de urgentă. Aveţi la dispoziţie cât timp 
consideraţi că e necesar. 

— Foarte bine. Daţi-mi studiile de proiect, analizele de cost 
şi ce alte materiale mai aveţi. Imediat după ce le voi 
parcurge veţi primi decizia mea - în maximum o săptămână. 

— Vă mulţumesc. lată numărul meu, sunaţi-mă oricând. 

Morgan introduse cartela de identificare a bancherului în 
fanta propriului comunicator şi verifică prezenţa pe display 
a mesajului INTRARE CONFIRMATĂ. Înainte de ao 
returna, luase însă deja o hotărâre. 

Dacă în analiza marțiană nu se comisese o greşeală 
serioasă - şi ar fi pariat o sumă substanţială că o asemenea 
greşeală nu se strecurase - atunci perioada lui de 
inactivitate luase sfârşit. Observase adeseori, amuzat, că 
deşi deciziile relativ minore îi răpiseră întotdeauna mult 
timp, nu ezitase niciodată în momentele cu adevărat 
cruciale ale carierei sale. Ştiuse mereu ce trebuia să fată, şi 
nu se prea înşelase. 

În acest moment al jocului, totuşi, nu era bine să 
investească un capital emoţional şi intelectual prea mare, 
într-un proiect care ar fi putut să nu aibă nici un rezultat. 
După ce bancherul ieşi afară pe scaunul cu rotile, în prima 
etapă a călătoriei lui spre Port Tranquility, via Oslo şi 
Gagarin, Morgan descoperi că-i este imposibil să înceapă 
oricare din activităţile planificate ale lungii ierni nordice. 
Mintea i se afla în zbucium, scanând întregul spectru al 
unor timpuri viitoare brusc schimbate. 

După câteva minute de plimbare agitată, se aşeză la birou 
şi începu să listeze priorităţile într-o ordine inversă, pornind 


de la cele mai puţin importante. Nu după mult realiză că nu 
era în stare să se concentreze asupra unor treburi de 
rutină. Adânc în creierul său, ceva îl sâcâia, încercând să-i 
atragă atenţia. Când vru să vadă despre ce e vorba, lucrul îi 
scăpă, asemeni unui cuvânt familiar dar pe moment uitat. 

Cu un oftat de frustrare, Morgan se ridică de la birou şi 
ieşi pe veranda de pe faţada vestică a hotelului. Deşi foarte 
frig, aerul era calm iar temperatura de sub zero grade 
constituia mai degrabă un stimul decât o lipsă de confort. 
Cerul scânteia de stele, o semilună galbenă se scufunda 
încet către reflexia ei din apele fiordului, a căror suprafaţă 
era atât de întunecată şi de liniştită încât ar fi putut fi la fel 
de bine o placă netedă de abanos. 

Cu treizeci de ani în urmă, zăbovise aproape în acelaşi loc, 
cu o fată a cărei înfăţişare nu şi-o mai reamintea cu 
claritate. Amândoi îşi sărbătoreau absolvirea şi aceasta 
reprezentase cam tot ce avuseseră ei în comun. Nu fusese o 
aventură serioasă; erau tineri şi se bucuraseră fiecare de 
compania celuilalt, iar asta se dovedise suficient. 


Totuşi, acea palidă amintire îl adusese înapoi în fiordul 
Trollshavn, într-un moment crucial al existenţei. Ce ar fi 
gândit tânărul student de douăzeci şi doi de ani dacă ar fi 
ştiut că paşii îl vor purta înapoi în acest loc al amintitelor 
plăceri, după un interval de treizeci de ani? 

În reveria lui Morgan nu era nici o urmă de nostalgie sau 
de autocompătimire - doar o doză de amuzament. Nu 
regretase nici o clipă că el şi Ingrid se despărţiseră amical, 
fără măcar să ia ta considerare obişnuitul contract de 
încercare, de trei ani. Ea plecase mai departe, să facă trei 
bărbaţi moderat nefericiţi, înainte de a-şi găsi o slujbă la 
Comisia Lunară, iar Morgan îi pierduse urma. Poate că, 
chiar acum se găsea acolo, pe semiluna lucitoare, a cărei 
culoare se apropia de părul ei. 

Atât despre trecut. Morgan îşi îndreptă gândurile spre 
viitor. Unde era Marte? I se făcu ruşine să admită că nu ştia 
nici măcar dacă planeta era vizibilă. Cu ochii urmărind 
ecliptica, de la Lună la raza pătrunzătoare a lui Venus şi 
dincolo de ea, nu observă nimic în profunzimile 
scânteietoare care să-i permită identificarea sigură a 
planetei roşii. Era incitant să se gândească că într-un viitor 
nu prea îndepărtat, el - care nu călătorise niciodată dincolo 
de orbita selenară! 

— Ar fi putut să privească cu proprii ochi magnificele 
peisaje stacojii, micuţii sateliți trecând rapid prin fazele 
lunare. 

În aceeaşi clipă, visul se prăbuşi. Morgan rămase un 
moment paralizat, înainte să alerge înapoi în cameră uitând 
de splendoarea nopţii. 

Nu exista nici o consolă de uz general înăuntru, aşa că se 
văzu obligat să coboare în hol pentru a obţine informaţia 
dorită. Ca întotdeauna când eşti grăbit, cabina era ocupată 
de o doamnă în vârstă, căreia îi luă atât de mult timp să afle 
ce dorea, încât aproape că-l determină pe Morgan să 
izbească cu pumnii în uşă. Într-un sfârşit, femeia ieşi cu o 


scuză murmurată, iar Morgan se pomeni faţă în faţă cu 
toată arta şi cunoaşterea acumulată a întregii omeniri. 

În zilele de studenţie, câştigase câteva campionate de 
viteză în obţinerea datelor, luptând împotriva cronometrului 
şi scormonind obscure informaţii de pe liste pregătite de 
judecători ingenios de sadici. („Cât au măsurat căderile de 
ploaie în capitala celui mai mic stat naţional, în ziua când au 
fost înregistrate cele mai multe lovituri reuşite în jocurile 
baseball de Î colegiu?” era una de care îşi amintea cu 
afecţiune deosebită.) Cu anii îndemânarea i se 
îmbunătăţise, iar de astă dată întrebarea era clară. 
Monitorul afişă în treizeci de secunde mai multe detalii 
decât ar fi avut nevoie. 

Morgan studie ecranul vreme de un minut, apoi clătină 
perplex din cap. 

— N-aveau cum să neglijeze aşa ceva! Murmură. Dar ce 
vor face? 

Apăsă comanda de printing şi luă hârtia la el în cameră să 
o studieze mai atent. Problema era năucitor, copleşitor de 
evidentă, încât îl determină să se întrebe dacă la rândul lui 
nu neglijase o soluţie la fel de vizibilă şi dacă nu se făcea de 
râs ridicând chestiunea. Totuşi, nu părea să existe nici o 
scăpare posibilă. 

Îşi consultă ceasul: deja trecuse de miezul nopţii. Dar era 
un lucru ce trebuia clarificat numaidecât. 

Spre uşurarea lui Morgan, bancherul nu comutase pe NU 
DERANJAŢI. Răspunse imediat, puţin surprins. 

— Sper că nu v-am trezit, rosti Morgan, nu foarte sincer. 

— Nu, tocmai ne pregătim să aterizăm pe Gagarin. Care-i 
problema? 

— Circa zece teratone, mişcându-se cu doi kilometri pe 
secundă. Luna interioară, Phobos. Este un buldozer cosmic, 
trecând pe lângă lift la fiecare unsprezece ore. Nu am 
calculat probabilitățile exacte, însă o coliziune e inevitabilă 
la fiecare câteva zile. 


La celălalt capăt al circuitului se instală o tăcere lungă. 
Apoi bancherul spuse: 

— Şi eu m-aş fi gândit la aşa ceva. Aşadar cineva are 
răspunsul pregătit. Poate îl vom muta pe Phobos. 

— Imposibil: masa lui e mult prea mare. 

— Trebuie să iau legătura cu Marte. Întârzierea de timp e 
de douăsprezece minute în prezent. Voi obţine un răspuns 
în următorul ceas. 

Sper, îşi spuse Morgan. Şi ar fi bine să fie bun. Asta, dacă 
voia cu adevărat slujba propusă. 

24. Degetul lui Dumnezeu. 

Dendrobiwn macarthiae înflorea de obicei odată cu 
venirea musonului din sud vest, dar în acest an se grăbise. 
În vreme ce stătea în sera cu orhidee admirând complexele 
flori roz-violacee, Johan Rajasinghe îşi aduse aminte de 
ultimul anotimp când fusese surprins jumătate de ceas de o 
ploaie torențială, examinând primii boboci. 

Privi neliniştit cerul. Nu, nici un pericol de ploaie. Ziua era 
frumoasă, cu benzi subţiri de nori potolind din căldura 
soarelui. Dar era ceva ciudat acolo. 

Rajasinghe nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Aproape 
vertical deasupra sa, liniile paralele de nori erau rupte de o 
stranie perturbaţie circulară. Părea să fie un mic ciclon, de 
numai câţiva kilometri în diametru, însă lui Rajasinghe îi 
aminti de ceva cu totul diferit - un nod spărgând simetria 
unei plăci netede de lemn. 

Abandonă îndrăgitele orhidee şi paşi afară să privească 
mai bine fenomenul. Observă că micul vârtej se deplasa 
încet pe cer, urma trecerii sale fiind marcată clar de 
distorsiunile benzilor de nori. 

Îţi puteai foarte uşor închipui că degetul lui Dumnezeu 
coborâse din văzduh, trasând o linie pe nori. Chiar 
Rajasinghe, care înţelegea principiile de bază ale 
controlului meteorologic, nu avea idee că o asemenea 
precizie era posibilă în prezent; oricum, se mândrea cu 


faptul că în urmă cu patruzeci de ani, jucase un rol în 
realizarea lui. 

Nu fusese uşor să convingă ultimele superputeri să 
renunţe la fortărețele lor orbitale şi să le predea Autorităţii 
Meteo Mondiale, în ceea ce fusese - dacă simbolul putea fi 
extins într-atât - ultimul şi cel mai dramatic exemplu de 
transformare a săbiilor în pluguri. Acum laserii care 
altădată ameninţaseră omenirea îşi direcţionau razele în 
porţiuni cu grijă selectate ale atmosferei, ori pe ţinte 
absorbante de căldură în regiuni îndepărtate ale Terrei. 
Energia lor era neînsemnată faţă de cea a celei mai mici 
furtuni; dar tot aşa este energia unei pietre care 
declanşează avalanşa, sau a singurului neutron răspunzător 
de pornirea reacției în lanţ. 

Dincolo de aceste lucruri, Rajasinghe nu cunoştea nimic în 
privinţa detaliilor tehnice, exceptând faptul că implicau 
reţele de sateliți de observaţie, şi computere ce păstrau în 
creierele lor electronice modele ale atmosferei terestre, ale 
uscatului şi mărilor. Se simţi oarecum asemeni unui om 
primitiv extaziat înaintea minunilor tehnologiei, în vreme ce 
urmărea micul ciclon mişcându-se hotărât spre vest, până 
ce el dispăru dincolo de linia graţioasă a palmierilor, chiar 
în interiorul hotarelor grădinilor plăcerii. 

Îşi ridică ochii spre invizibilii ingineri şi oameni de ştiinţă 
gonind în jurul lumii în paradisul lor artificial. 

— Extrem de impresionant, rosti. Dar sper că ştiţi exact ce 
faceţi! 

25. Ruletă orbitală 

— Trebuia să-mi dau seama că se află într-unul din acele 
apendice tehnice la care nu m-am uitat deloc, spuse 
bancherul cu glas jalnic. Acum că aţi primit întregul raport, 
aş vrea să ştiu răspunsul. Întrebarea dumneavoastră m-a 
neliniştit. 

— Este de o evidenţă strălucitoare, exclamă Morgan. Ar fi 
fost cazul să mă gândesc singur la soluţie. 


Şi aş fi făcut-o, eventual, îşi spuse cu destulă încredere în 
sine. În minte revăzu din nou simulările pe computer ale 
întregii structuri uriaşe, vibrând ca o coardă de vioară pe 
măsură ce oscilaţiile cu lungimi de ore goneau de pe 
Pământ pe orbită şi se reflectau înapoi. Suprapus lor pentru 
a suta oară, văzu vechiul film al podului dansator. Acolo se 
găseau toate indiciile necesare. 

— Phobos trece pe lângă turn la fiecare unsprezece ore şi 
zece minute, dar din fericire nu se mişcă mereu în acelaşi 
plan, altminteri am avea o coliziune la fiecare trecere. 
Perioadele critice sunt precis previzibile, la miime de 
secundă. 

Liftul, ca orice construcţie, nu e o structură complet 
rigidă. Are o frecvenţă de rezonanţă proprie, calculabilă la 
fel de precis ca orbitele corpurilor cereşti. Deci, ce propun 
inginerii dumneavoastră este să acorde liftul, astfel încât 
oscilaţiile sale normale, care oricum nu ar fi evitate, să-l 
ţină departe de Phobos. De fiecare dată când satelitul va 
trece pe lângă structură, aceasta nu se va afla acolo; va fi 
deviată faţă de zona primejdioasă cu câţiva kilometri. 

La capătul celălalt al circuitului se lăsă o tăcere lungă. 

— Nu e tocmai cazul să o spun, rosti bancherul într-un 
târziu, dar mi s-a făcut părul măciucă în cap. 

Morgan râse. 

— Prezentată aşa direct, seamănă într-adevăr - cum i se 
spunea? 

— Cu o ruletă rusească. Însă ţineţi minte, avem de-a face 
cu mişcări exact previzibile. Vom şti întotdeauna unde se 
găseşte Phobos, iar deplasarea turnului o putem controla 
foarte simplu prin programarea adecvată a traficului. 

„Foarte simplu”, îşi spuse în sine Morgan, nu era tocmai 
cuvântul potrivit, dar oricine îşi dădea seama că tehnic era 
posibil. Apoi în minte îi fulgeră o analogie atât de perfectă şi 
totuşi atât de absurdă, încât aproape izbucni în râs. Nu - nu 
se făcea să o menţioneze bancherului. 


Din nou se înapoiase pe Podul Tacoma, de această dată 
într-o lume a fanteziei. Comanda un vas ce trebuia să treacă 
pe sub arcul de metal, după un orar extrem de regulat. Din 
nefericire, catargul era mai lung cu un metru. 

Nici o problemă. Înainte ca vasul să ajungă dedesubt, 
câteva camioane grele ar fi fost trimise pe pod, la intervale 
atent calculate ca să se potrivească cu frecvenţa de 
rezonanţă a construcţiei. O undă slabă ar fi alergat de-a 
lungul şoselei, de la un pilon la altul, creasta calculată astfel 
încât să coincidă cu sosirea vasului. Astfel catargul va trece 
pe dedesubt, cu o marjă de numai câţiva centimetri. La o 
scară de mii de ori mai mare, la fel urma Phobos să evite 
turnul ridicat în spaţiu de pe vârful lui Mons Pavonis. 

— Sunt fericit să am asigurarea dumneavoastră, dar cred 
că aş verifica personal poziţia lui Phobos înainte de a face o 
călătorie, răspunse bancherul. 

— Atunci veţi fi surprins să aflaţi că unii din tinerii şi 
străluciţii dumneavoastră oameni de ştiinţă - străluciți sunt 
cu siguranţă, iar tineri presupun că sunt datorită 
extraordinarei îndrăzneli dovedite - vor să folosească 
perioadele critice ca o atracţie turistică. Consideră că pot 
introduce taxe speciale pentru vizionarea lui Phobos 
trecând pe-alături cu câteva mii de kilometri pe oră. Un 
spectacol formidabil, nu sunteţi de părere? 

— Prefer să mi-l imaginez de departe. Dar posibil ca ei să 
aibă dreptate. Oricum, sunt uşurat să aud că există o 
soluţie. Şi totodată fericit să observ că agreaţi proiectul 
nostru. Să însemne asta că putem aştepta o decizie în 
curând? 

— O aveţi imediat, replică Morgan. Când începem treaba? 

26. Noaptea dinainte de Vesak. 

Încă mai era considerată, după douăzeci şi şapte de 
secole, cea mai sfântă zi din calendarul taproban. Potrivit 
legendei, pe luna plină a lui mai se născuse Buddha, tot 
atunci atinsese iluminarea şi murise. Deşi pentru 
majoritatea oamenilor, Vesak-ul nu semnifica mai mult decât 


cealaltă mare sărbătoare a unei jumătăţi de lume, 
Crăciunul, ea continua să rămână o zi de meditaţie şi linişte. 

De mulţi ani, Centrul de Control Musonic garantase că în 
nopţile dinainte şi după Vesak nu va ploua. Şi aproape tot 
de atunci, Rajasinghe plecă în Oraşul de Aur cu două zile 
înaintea lunii pline, într-un pelerinaj menit să-i 
împrospăteze an de an spiritul. Evita Vesak-ul însuşi; în ziua 
respectivă, Ranapura era prea aglomerată cu vizitatori, 
dintre care unii l-ar fi recunoscut cu siguranţă, 
perturbându-i solitudinea. 

Numai un ochi extrem de ager ar fi observat că imensa 
lună galbenă ridicată deasupra domurilor în clopot ale 
anticelor dagobe nu avea încă o formă perfect circulară. 
Lumina pe care o împrăştia era atât de intensă, încât doar 
câţiva din cei mai strălucitori sateliți şi aştri rămâneau 
vizibili pe cerul senin. Nu bătea nici o adiere de vânt. 

Se spune că de două ori s-a oprit Kalidasa pe acest drum 
atunci când a părăsit pentru totdeauna Ranapura. Prima 
oprire a făcut-o la mormântul lui Hanuman, iubitul tovarăş 
din copilărie; a doua la Templul lui Buddha Muribund. 

Rajasinghe se întrebase adesea cât curaj adunase Regele 
astfel - poate chiar în acest punct, deoarece era locul de 
unde imensa figură săpată în piatră se vedea cel mai bine. 
Forma înclinată era atât de perfect proporţionată, încât 
trebuia să te apropii de faţa ei ca să-i percepi realele 
dimensiuni. De la distanţă era imposibil să realizezi că 
perna pe care Buddha îşi sprijinea capul era numai ea mai 
înaltă decât un stat de om. 

Cu toate că Rajasinghe văzuse o bună parte a lumii, nu 
cunoştea nici un alt loc la fel de plin de pace. Uneori se 
simţea în stare să rămână acolo o veşnicie, sub strălucirea 
lunii, complet rupt de grijile şi zarva vieţii. Niciodată nu 
încercase să pătrundă prea adânc în vraja templului, de 
teamă să nu o distrugă, însă unele din elementele ei erau 
destul de evidente. Însăşi poziţia Iluminatului, odihnindu-se 
în sfârşit după o viaţă lungă şi nobilă, radiind serenitate. 


Liniile unduitoare ale robei erau extraordinar de blânde şi 
de liniştitoare; păreau să curgă din stâncă, formând valuri 
de piatră îngheţată. Şi, la fel ca valurile mării, ritmul 
natural al curbelor lor declanşa instincte necunoscute 
raţiunii. 

În momente atemporale ca acesta, singur cu Buddha sub o 
lună aproape plină, Rajasinghe simţea că înţelege în cele 
din urmă semnificaţia nirvanei - stare definibilă doar prin 
negaţii. Emoţii ca furia, dorinţa, lăcomia nu mai aveau 
putere; într-adevăr, abia dacă erau imaginabile. Chiar 
simţul identităţii personale părea să se topească, ca aburul 
ceţii înaintea soarelui de dimineaţă. 

Starea nu putea să ţină mult, fireşte. Curând deveni 
conştient de bâzâitul insectelor, de lătratul îndepărtat al 
unor câini, de duritatea rece a stâncii pe care şedea. 
Liniştea nu constituia o stare de spirit de durată. Cu un 
oftat, Rajasinghe se ridică în picioare şi se îndreptă spre 
maşina parcată la o sută de metri în afara hotarelor 
sfântului lăcaş. 

Tocmai urca în vehicul când observă mica pată albă, atât 
de bine definită încât părea pictată pe cer, ridicându-se 
deasupra copacilor, înspre vest. Era cel mai straniu nor 
văzut de Rajasinghe - un elipsoid atât de perfect simetric, 
cu marginile atât de netezi - încât părea solid. Îşi puse 
întrebarea dacă cineva nu zbura cu un aeroplan pe cerurile 
taprobane; însă nu vedea aripi şi nu se auzea nici un 
zgomot de motoare. 

Apoi, pentru o clipă trecătoare, gândul îl duse mai 
departe. În sfârşit, Starholmer-ii sosiseră. 

Dar asta, desigur, era absurd. Chiar dacă reuşiseră să-şi 
depăşească propriile semnale radio, n-ar fi fost în stare să 
traverseze întregul Sistem Solar - şi să coboare pe cerurile 
Pământului! 

— Fără să declanşeze toate alarmele radar în funcţiune. 
Ştirea s-ar fi răspândit de multe ore. 


Oarecum spre surprinderea sa, Rajasinghe se simţi un pic 
dezamăgit. Iar în prezent, în vreme ce apariţia se tot 
apropia, văzu limpede că era un nor, întrucât marginile i se 
destrămau uşor. Viteza era impresionantă; părea să fie 
mânat din spate de o furtună proprie a sa, invizibilă de la 
sol. 

Aşadar, savanții Controlului Musonic se puseseră din nou 
pe treabă, testându-şi măiestria în dirijarea vânturilor. Ce le 
va trece mâine oare prin cap? Se întrebă Rajasinghe. 

27. Staţia Ashoka. 

Ce mică părea insula de la această altitudine! Treizeci şi 
şase de mii de kilometri mai jos, călărind ecuatorul, 
Taprobane nu arăta mai mare decât Luna. Întreaga ţară 
părea prea mică ca să constituie o ţintă; şi totuşi el căuta o 
arie în centrul ei de mărimea unui teren de tenis. 

Chiar şi astăzi, Morgan nu era complet sigur de motivațiile 
sale. Pentru scopurile demonstraţiei ar fi putut foarte bine 
să folosească Staţia Kinte şi să ochească muntele 
Kilimanjaro ori Kenya. Faptul că Staţia Kinte se găsea într- 
unul din cele mai instabile puncte ale orbitei staţionare şi 
manevra continuu ca să rămână deasupra Africii Centrale 
n-ar fi contat la cele câteva zile ale experimentului. 

O vreme fusese tentat să ţintească Chimborazo; americanii 
se oferiseră să deplaseze Staţia Columb, cu o cheltuială 
deloc de neglijat, exact la longitudinea masivului. Dar în 
final, în pofida acestei încurajări, se întorsese la obiectivul 
său iniţial, Sri Kanda. 

Era spre norocul lui Morgan că, în această epocă a 
deciziilor asistate de computer, chiar şi o sentinţă a Curţii 
Mondiale se obținea într-un interval de săptămâni. Fireşte, 
vihara protestase. Morgan argumentase în schimb că un 
scurt experiment ştiinţific, condus pe un teren situat în 
afara perimetrului templului, fără a produce zgomot, 
poluare sau o altă formă de interferenţă, nu reprezenta o 
tulburare. Dacă ar fi fost oprit, munca sa ar fi fost în van, el 


nu ar avea posibilitatea să-şi verifice calculele, iar un 
proiect vital Republicii Marte ar fi primit o lovitura serioasă. 

Argumentul era plauzibil şi Morgan însuşi îi dăduse 
crezare în cea mai mare parte. La fel şi judecătorii, cinci 
contra doi. Deşi se presupunea că nu trebuiau să se lase 
influenţaţi de astfel de motive, menţionarea certăreţilor 
marţieni constituise o mişcare inteligentă. Republica Marte 
avea deja trei procese complicate pe rol, iar Curtea obosise 
să tot stabilească precedente în legea interplanetară. 

Însă Morgan ştia, în adâncul părţii reci şi analitice a minţii 
sale, că acţiunea lui nu era dictată doar de logică. El nu era 
omul care să accepte senin înfrângerea; gestul de sfidare îi 
oferise o anume satisfacţie. Şi totuşi la un alt nivel 
respingea mărunta motivaţie; un asemenea gest de copil nu 
era demn de el. Scopul adevărat era să-şi remonteze 
încrederea în sine, reafirmându-şi credinţa într-un succes 
final. Deşi nu ştia când şi cum, proclama lumii şi 
încăpăţânaţilor călugări din interiorul zidurilor străvechi: 
„Mă voi întoarce.” 

Staţia Ashoka controla practic toate comunicațiile, 
monitorizarea meteorologică, ecologia şi traficul spaţial din 
regiunea Hindu-Cathay. Dacă ar fi încetat vreo clipă să 
funcţioneze, un miliard de vieţi ar fi fost amenințate de 
dezastru, iar dacă funcţiile nu i-ar fi fost rapid restabilite, 
de moarte. Nu-i de mirare aşadar că Ashoka dispunea de 
doi sateliți de rezervă complet independenţi, Bhaba şi 
Sarabhai, situaţi la o sută de kilometri distanţă. Dacă o 
catastrofă de neimaginat ar fi distrus toate cele trei staţii, 
Kinte şi Imhotep la vest, iar Confucius la est ar fi putut să 
intervină pe o bază de urgenţă. Specia umană învățase, din 
tristă experienţă, să nu pună toate ouăle în acelaşi coş. 

Nu existau turişti, vizitatori sau pasageri în tranzit aici, 
atât de departe de Pământ. Aceştia îşi rezolvau problemele 
şi admirau priveliştile la numai câteva mii de kilometri 
înălţime, lăsând orbita geostaţionară savanților şi 


inginerilor - dintre care niciunul nu mai păşise pe Ashoka 
cu o misiune şi un echipament atât de neobişnuite. 

Cheia proiectului Gossamer plutea în prezent într-una din 
camerele de andocare de mărime mijlocie ale staţiei, 
aşteptând ultima verificare înaintea lansării. Nu avea nimic 
spectacular, iar înfăţişarea ei nu trăda anii de muncă şi 
milioanele investite în ea. 

Conul gri-metalic, lung de patru metri şi cu baza de doi, 
părea să fie construit din metal solid. Era necesară o 
examinare din apropiere ca să dezvăluie firele strâns 
întreţesute ce acopereau întreaga suprafaţă. Într-adevăr, 
exceptând miezul şi foile de plastic separând sutele de 
straturi, conul nu era altceva decât un ghem de 
hiperfilament, cu o lungime de patruzeci de mii kilometri. 

Două tehnologii depăşite şi total diferite fuseseră scoase la 
lumină în vederea confecţionării acelui con cenuşiu deloc 
impresionant. Cu vreo trei sute de ani în urmă, telegraful 
submarin începuse să funcţioneze întins de-a latul fundului 
oceanic. Oamenii cheltuiseră averi înainte de a învăţa să 
stăpânească arta înfăşurării miilor de kilometri de cablu şi a 
întinderii lor de la continent la continent, învingând furtuni 
şi alte pericole ale mărilor. 

Apoi, doar cu un secol mai târziu, unele din cele dintâi 
rachete dirijate fuseseră controlate cu ajutorul unor fire 
întinse în urma lor, în vreme ce goneau spre ţinte cu sute de 
kilometri pe oră. Morgan încerca acum să atingă o rază de 
acţiune de o mie de ori mai mare decât cea a acestor relicve 
din Muzeul de Război, şi o viteză de cincizeci de ori mai 
mare. Totuşi, se bucura de o serie de avantaje. Racheta lui 
avea să opereze într-un vid perfect pe tot parcursul 
traiectoriei, exceptând ultima sută de kilometri, şi era puţin 
probabil ca ţinta să iniţieze acţiuni de evitare. 

Directorul de operaţiuni al Proiectului Gossamer atrase 
atenţia lui Morgan cu o tuse puţin stânjenită. 

— Încă mai avem o problemă, doctore Morgan, zise 
femeia. Suntem siguri pe noi în ceea ce priveşte coborârea. 


Toate testele şi simulările pe computer sunt satisfăcătoare, 
după cum aţi observat. Reînfăşurarea filamentului e cea 
care îi îngrijorează pe cei din Securitatea Staţiei. 

Morgan clipi repede. Acordase prea puţină atenţie 
subiectului. Păruse evident că rebobinarea filamentului era 
o chestiune măruntă comparată cu desfăşurarea lui. Era 
nevoie, desigur, doar de un troliu electric, prevăzut cu 
modificările speciale ca să manevreze un material atât de 
fin, de grosime variabilă. Ştia însă că în spaţiu nimic nu 
trebuia luat ca sigur, şi că intuiţia - mai ales intuiţia unui 
inginer terestru - se putea dovedi un ghid înşelător. 

Să vedem, când testele se termină, tăiem capătul dinspre 
pământ iar Ashoka începe să rebobineze filamentul. Fireşte, 
atunci când tragi, oricât de tare, de capătul unei linii lungi 
de patruzeci de mii de kilometri, nimic nu se va întâmpla 
ore întregi. Va fi nevoie de o jumătate de zi ca impulsul să 
atingă capătul îndepărtat şi ca întreg sistemul să pornească 
în ansamblul său. Deci menţinem tensiunea. Ah! 

— Cineva a făcut câteva calcule, continuă directorul de 
operaţiuni, şi a realizat că în clipa în care vom ajunge la 
viteza de regim, vom avea câteva tone gonind spre staţie cu 
o mie de kilometri pe oră. Asta nu le-a plăcut câtuşi de 
puţin. 

— E de înţeles. Cum vor să procedăm? 

— Să programăm o reînfăşurare mai lentă, cu momentul 
controlat. Dacă totul merge prost, e posibil să ne ceară să 
efectuăm operaţiunea în afara staţiei. 

— Vom fi întârziaţi? 

— Nu. Am înjghebat un plan de urgenţă ca să scoatem tot 
echipamentul prin ecluză în cinci minute, la o adică. 

— Şi vă va fi simplu să-l înfăşuraţi? 

— Bineînţeles. 

— Sper să ai dreptate. Struna aceasta de pescuit a costat 
o grămadă de bani şi doresc să o reutilizez. 

Dar unde? Se întrebă Morgan privind semiluna 
crescătoare a Terrei. Poate că era mai bine să termine 


proiectul marțian întâi, chiar dacă însemna ani de exil. 
Odată ce Pavonis devenea complet operaţional, Pământul 
trebuia să-i urmeze exemplul, iar Morgan nu se îndoia că, 
într-un fel sau altul, ultimele obstacole vor fi depăşite. 

Şi atunci capetele prăpastiei peste care privea el în 
prezent se vor lega, iar faima câştigată de Gustav Eiffel în 
urmă cu trei secole va fi complet eclipsată. 

28. Prima coborâre. 

Nu avea să fie nimic de văzut vreme de cel puţin douăzeci 
de minute. Totuşi, toţi cei ce nu erau obligaţi să rămână în 
camera de comandă se aflau afară, contemplând cerul. 
Chiar Morgan găsi dificil să reziste curiozităţii, şi continuă 
să se apropie încet de uşa deschisă. 

Rareori la mai mult de câţiva metri de el se găsea ultimul 
operator al lui Maxine Duval, un tânăr musculos de aproape 
treizeci de ani. Urcate pe umerii lui erau uneltele specifice 
meseriei sale - camere generice de filmat în tradiționalul 
aranjament faţă-dreapta, spate-stânga, iar deasupra lor o 
sferă cu puţin mai mare decât un grapefruit. Antena din 
interiorul sferei făcea lucruri foarte inteligente, de mii de 
ori pe secundă, astfel încât în permanenţă era aţintită către 
cel mai apropiat comsat, în ciuda oricăror mişcări ale 
purtătorului ei. La celălalt capăt al circuitului, stând 
confortabil în studioul şi biroul ei, Duval vedea prin ochii 
depărtatului ei alter ego şi auzea cu urechile acestuia - fără 
să-şi obosească însă propriii plămâni în aerul îngheţat. De 
această dată, beneficia de partea cea mai bună a afacerii. 
Nu se întâmpla întotdeauna aşa. 

Morgan acceptase cu o oarecare reţinere. Ştia că este o 
ocazie istorică şi acceptase asigurarea Mazxinei că „omul 
meu nu-ţi va sta în cale”. Dar era perfect conştient de 
lucrurile care puteau decurge prost într-o asemenea 
experienţă, mai ales pe parcursul ultimilor o sută de 
kilometri ai intrării în atmosferă. Pe de altă parte, ştia de 
asemenea că Maxine Duval era în stare să trateze eşecul 
sau triumful fără senzaţionalism ieftin. 


Ca toţi marii reporteri, Duval nu se detaşa emoţional de 
evenimentele observate. Era capabilă să ofere toate 
punctele de vedere, fără să distorsioneze sau să omită 
vreun fapt considerat de ea esenţial. Cu toate acestea, nu 
făcea nici o încercare să-şi ascundă propriile sentimente, 
chiar dacă nu le lăsa să-i influenţeze munca. 

Îl admira enorm pe Morgan, cu veneraţia străbătută de 
invidie a celui căruia îi lipseşte veritabila creativitate. De la 
terminarea construcţiei Podului Gibraltar, aşteptase să vadă 
ce va face după aceea inginerul; şi nu fusese dezamăgită. 

Dar deşi îi ura noroc lui Morgan, de plăcut nu îl plăcea. În 
opinia ei, voinţa şi lipsa de milă a ambiţiei sale îl făceau să 
fie mai mult decât un om şi în acelaşi timp, să fie mai puţin 
uman. Nu se putea opri să nu-l compare cu adjunctul său, 
Warren Kingsley. lată un om cu adevărat drăguţ („şi un 
inginer mai bun decât sunt eu”, îi spusese odată Morgan, 
aproape fără să glumească). Însă nimeni nu avea să audă 
de Kingsley; mereu el va rămâne un palid şi credincios 
satelit al primarei sale orbitoare. Aşa cum şi era perfect 
mulţumit să fie. 

Kingsley îi explicase lui Duval mecanica surprinzător de 
complicată a coborârii. La prima vedere, păruse destul de 
simplu să arunci ceva jos spre ecuator, dintr-un satelit 
nemişcat aflat deasupra. Dar astrodinamica era plină de 
paradoxuri. Dacă încerci să încetineşti, te mişti mai repede. 
Dacă iei calea cea mai scurtă, consumi prea mult 
combustibil. Dacă ţinteşti într-o direcţie, călătoreşti în alta. 
Şi asta luând în consideraţie numai câmpurile 
gravitaționale. Aici, situaţia era mult mai complicată. 
Nimeni nu încercase vreodată să dirijeze o Sondă spaţială 
pusă să desfăşoare patruzeci de mii de kilometri de fir. 
Totuşi programul Ashoka lucrase perfect, până jos la 
marginea atmosferei. În câteva minute, controlul la sol de 
pe Sri Kanda urma să preia comanda coborârii finale. 
Morgan avea toate motivele să fie tensionat. 


— Van, zise Duval încet dar ferm pe circuitul particular. 
Nu-ţi mai suge degetul. Arăţi ca un bebeluş. 

Morgan trecu de la indignare la surpriză, ca în sfârşit să 
se relaxeze cu un zâmbet puţin stânjenit. 

— Mulţumesc pentru sfat. Urăsc să-mi stric imaginea 
publică, răspunse. 

Îşi privi jalnic falanga lipsă, întrebându-se când vor înceta 
isteţii să strige în cor „Ha! Inginerul aruncat în aer de 
propria petardă!” După atâtea rânduri în care-i avertizase 
pe alţii, devenise neglijent şi reuşise să se taie demonstrând 
proprietăţile hiperfilamentului. Practic nu simţise deloc 
durere, şi o inconvenienţă surprinzător de mică. Într-o zi 
trebuia să întreprindă ceva; pur şi simplu însă nu-şi putea 
permite să petreacă o întreagă săptămână conectat la un 
regenerator de organe, doar pentru doi centimetri de 
deget. 

— Altitudine doi-cinci-zero, rosti o voce calmă şi 
impersonală de la pupitrul de comandă. Viteza sondei unu- 
unu-şase-zero metri pe secundă. lensiunea firului nouă- 
zero la sută nominal. Paraşuta se deschide în două minute. 

După clipa de relaxare, Morgan deveni iarăşi încordat şi în 
alertă. Ca un boxer înfruntând un oponent necunoscut, dar 
primejdios, nu se abţinu Duval să gândească. 

— Care este situaţia vântului? Întrebă el. 

Un alt glas răspunse, de astă dată departe de a fi 
impersonal. 

— Nu-mi vine să cred. Centrul de Control Musonic tocmai 
a transmis o previziune de furtună. 

— N-avem timp de glume. 

— Nu glumesc. Am verificat. 

— Dar ne-au garantat că nu va fi nici un vânt mai puternic 
de treizeci de kilometri pe oră! 

— Au ridicat limita aceasta la şaizeci - corecție, optzeci. 
Ceva merge al naibii de prost. 

— Se vede, murmură Duval pentru sine. Îşi instrucţionă 
ochii şi urechile distante: Retrage-te undeva în spate. Nu te 


vor în preajmă, însă să nu pierzi nimic. 

Lăsându-şi rem-ul să facă faţă acestor ordine oarecum 
contradictorii, luă legătura cu propriul sistem de informaţii. 
Îi luară mai puţin de treizeci de secunde să descopere ce 
staţie meteorologică răspundea de climatul din regiunea 

Taprobane. Şi era frustrant, dar nu surprinzător, să 
constate că ea nu accepta mesaje din partea publicului 
general. 

Trecând competentului său personal sarcina de a 
străpunge barierele, comută înapoi pe munte. Fu uimită să 
observe cât de mult se înrăutăţiseră condiţiile în scurtul 
interval de timp. 

Cerul devenise mai întunecat; microfoanele înregistrau 
vijelia încă îndepărtată a furtunii. Duval cunoscuse 
asemenea schimbări bruşte ale vremii pe mare, şi nu o dată 
profitase de ele în concursurile sale. Însă acum 
transformarea reprezenta un ghinion fantastic. Simpatiza 
cu Morgan, ale cărui vise şi speranţe puteau fi măturate de 
neprevăzutele - de imposibilele - rafale de vânt. 

— Altitudine doi-zero-zero. Viteza sondei unu-unu-cinci- 
zero metri pe secundă. Tensiunea firului nouă-cinci la sută 
nominal. 

Aşadar tensiunea creştea. Experimentul nu putea fi oprit 
în acest stadiu; Morgan era obligat să meargă mai departe, 
sperând într-o minune. Deşi dorea să îi vorbească, Duval 
renunţă să-l întrerupă pe durata crizei. 

— Altitudine unu-nouă-zero. Viteza sondei unu-unu-zero- 
zero. Tensiunea firului unu-zero-zero la sută. Deschiderea 
primei paraşute - ACUM! 

Deci, sonda îşi continuase drumul; în prezent devenise 
captiva atmosferei terestre. Puţinul combustibil rămas 
trebuia să fie folosit pentru a o dirija în plasa de prindere 
întinsă pe coasta muntelui. Cablurile suportând această 
plasă vibrau deja în bătaia vântului. 

Brusc, Morgan ieşi din cabina de control şi îşi aţinti 
privirile asupra cerului. Apoi se răsuci şi se uită direct spre 


camere. 

— Orice s-ar întâmpla, Maxine, rosti rar şi grijuliu, testul a 
reuşit deja în proporţie de nouăzeci şi cinci la sută. Ba nu, 
nouăzeci şi nouă. Am străbătut o distanţă de treizeci şi şase 
de mii de kilometri şi au rămas mai puţin de două sute. 

Duval nu răspunse. Ştia că vorbele nu i se adresau ei, ci 
siluetei din complicatul scaun cu rotile din afara centrului 
de control. Vehiculul îşi proclama ocupantul: numai un 
oaspete pe Pământ ar fi avut nevoie de o astfel de instalaţie. 
Doctorii erau astăzi în stare să vindece orice defect 
muscular, însă fizicienii nu ajunseseră să vindece gravitația. 

Câte puteri şi interese se concentraseră pe vârful acestui 
munte! Forţele naturii însele, Banca Narodny Mars, 
Republica Autonomă Nord Africană, Vannevar Morgan (el 
însuşi o forţă a naturii) şi acei călugări blânzi şi implacabili, 
în cuibul lor biciuit de vânturi. 

Duval şopti instrucţiuni rem-ului ei răbdător, iar camera se 
roti încet în sus. Acolo era vârful, încoronat de zidurile 
strălucitor de albe ale templului. Ici-colo pe parapeţii lui 
reuşea să zărească robele portocalii fluturând în furtună. 
După cum se aşteptase, călugării priveau. 

Execută un zoom câtre ei, suficient de puternic ca să 
identifice chipuri individuale. Deşi nu-l întâlnise niciodată 
pe Mahanayake Thero (o solicitare de interviu fusese 
politicos declinată), era încrezătoare că va reuşi să-l 
recunoască. Dar prelatul nu se vedea nicăieri. Poate se 
găsea în sanctum sanctorum, concentrându-şi formidabila 
voinţă într-un exerciţiu spiritual. 

Duval nu era sigură dacă principalul oponent al lui 
Morgan se adâncise în ceva atât de naiv ca o rugăciune. 
Dacă însă se rugase pentru această miraculoasă furtună, 
cererea era pe cale să-i fie satisfăcută. 

Zeii muntelui se trezeau din amorţeală. 

29. Apropiere finală „lehnologia avansată duce la 
vulnerabilitate crescută. Cu cât omul cucereşte mai deplin 
Natura (sic), cu atât mai expus devine catastrofelor 


artificiale. (.) Istoria recentă aduce dovezi suficiente în 
acest sens: spre exemplu, scufundarea oraşului Marina City 
(2127), prăbuşirea domului Tycho B (2098), ruperea 
cablurilor de remorcă ale icebergului arab (2062) şi topirea 
reactorului Thor (2009). Putem fi siguri că lista va avea 
completări mai impresionante în viitor. 

Poate că previziunile cele mai îngrozitoare sunt cele ce 
implică factori psihologici, şi nu doar tehnici. În trecut, un 
pilot nebun sau un ţintaş de elită era capabil să ucidă doar 
o mână de oameni; astăzi, nu ar fi dificil pentru un inginer 
bolnav să asasineze un oraş. 

Evitarea pe muchie de cuţit a unui asemenea dezastru de 
către Colonia Spațială O'Neill II în 2047 a fost intensiv 
comentată. Astfel de incidente, cel puţin în teorie, ar putea 
fi ocolite prin procedee de ecranare ori de siguranţă, deşi 
mult prea adesea ele nu-şi justifică denumirea. 

Există totuşi un eveniment extrem de interesant, dar din 
fericire rar, în care individul în cauză deţine o asemenea 
poziţie eminentă, ori dispune de astfel de puteri unice, încât 
nimeni nu realizează ce se întâmplă până ce nu e prea 
târziu. Dezastrul produs de asemenea genii bolnave (nu 
pare să existe un termen mai potrivit pentru a-i desemna) 
poate cuprinde o lume întreagă, ca în cazul lui A. Hitler 
(1889-1945). Într-un surprinzător număr de cazuri, nimic 
nu se aude despre activitatea lor, datorită conspirației de 
tăcere întreţinută de egalii lor. 

Un exemplu clasic a ieşit de curând la suprafaţă odată cu 
publicarea mult aşteptatelor şi multîntârziatelor memorii 
ale doamnei Maxine Duval. Chiar şi în prezent, unele 
aspecte ale problemei nu sunt în întregime clare.” 

]. K. Golitsyn, Civilizaţia şi rebelii ei, Praga, 2175 

— Altitudine unu-cinci-zero. Viteza sondei nouă-cinci. 
Repet, nouă-cinci. Scutul termic jetisonat. 

Prin urmare sonda intrase cu bine în atmosferă şi scăpase 
de excesul de viteză. Era însă prea devreme pentru a 
sărbători. Nu numai că rămăseseră de parcurs o sută 


cincizeci de kilometri verticali, ci şi trei sute pe orizontală - 
cu o vijelie cumplită ca să complice lucrurile. Deşi capsula 
mai conţinea o mică cantitate de combustibil, libertatea ei 
de manevră era foarte limitată. Dacă operatorul rata 
muntele la prima apropiere, nu avea cum să mai încerce a 
doua oară. 

— Altitudine unu-doi-zero. Încă nu se simt efecte 
atmosferice. 

Micuța sondă cobora desfăşurându-se din cer ca un 
păianjen alunecând pe scara sa de mătase. Sper că au 
suficient filament, gândi Duval. Cât de îngrozitor ar fi ca 
acesta să se termine la numai câţiva kilometri de ţintă! 
Astfel de tragedii se întâmplaseră cu primele cabluri 
submarine. 

— Altitudine opt-zero. Apropiere nominală. Tensiune unu- 
zero-cinci la sută. Curent slab de aer. 

Aşadar, pătura superioară a atmosferei începea să-şi facă 
simțită prezenţa, chiar dacă pe moment numai sensibilelor 
instrumente de la bordul sondei. 

Un telescop telecomandat de mici dimensiuni fusese 
instalat lângă punctul de control, iar acum urmărea 
automat capsula încă invizibilă. Morgan se îndreptă spre el, 
iar rem-ul reporterei îl urmă ca o umbră. 

— Se vede ceva? Şopti Duval după câteva secunde. 
Morgan clătină nerăbdător din cap şi continuă să se uite în 
ocular. 

— Altitudine şase-zero. Deplasare stânga. Tensiunea unu- 
zero-cinci la sută - corecție, unu-unu-zero nominal. 

În limitele admise, socoti Duval. Dar lucrurile începuseră 
să se mişte sus, în cealaltă parte a stratosferei. Cu 
siguranţa, Morgan avea acum sonda în câmpul vizual. 

— Altitudine cinci-cinci. Două secunde impuls de corecție. 

— Am prins-o! Exclamă Morgan. Îi văd jetul. 

— Altitudine cinci-zero. Tensiune unu-doi-cinci la sută. 
Greu de menţinut pe traiectorie. Deviaţie uşoară. 


Era de neconceput ca, la mai puţin de cincizeci kilometri 
de obiectiv, capsula să nu-şi încheie călătoria de treizeci şi 
şase de mii de kilometri. Însă câte avioane şi nave spaţiale 
nu eşuaseră pe ultimii metri? 

— Altitudine patru-cinci. Vânt puternic de forfecare. Din 
nou deviere de la curs. Trei secunde impuls. 

— Am pierdut-o, rosti Morgan dezgustat. Nori pe direcţie. 

— Altitudine patru-zero. Deviaţie mare. Tensiune de vârf la 
unu-cinci-zero la sută. Repet, unu-cinci-zero la sută. 

Asta suna prost. Duval ştia că punctul de rupere se găsea 
la două sute de procente. O smucitură mai puternică şi 
experimentul s-ar fi terminat. 

— Altitudine trei-cinci. Vântul se înteţeşte. Impuls o 
secundă. Rezerva de combustibil aproape epuizată. 
Tensiune în creştere. Mărită la unu-şapte-zero la sută. 

Încă treizeci de procente şi chiar acea incredibilă fibră se 
va rupe, ca orice material la care s-a depăşit tensiunea 
longitudinală. 

— Distanţă trei-zero. Turbulenţa se accentuează. Deviere 
mare spre stânga. Imposibil de calculat corecţia. Mişcări 
foarte inegale. 

— O văd! Strigă Morgan. A ieşit din nori! 

— Distanţă doi-cinci. Nu avem suficient combustibil ca să 
reintrăm pe traiectorie. Deviaţie estimativă de trei 
kilometri. 

— Nu contează. Las-o să cadă oriunde poţi! Strigă 
Morgan. 

— Cât de curând posibil. Distanţa doi-zero. Forţa vântului 
creşte. Pierdem din stabilitate. Sarcina a început să se 
rotească. 

— Dă drumul la frână. Lasă cablul să se desfăşoare liber! 

— Rezolvat, rosti glasul înnebunitor de calm. Duval şi-ar fi 
închipuit că o maşină era cea care vorbea dacă nu ar fi ştiut 
că Morgan împrumutase unul din cei mai buni controlori de 
trafic spaţial pentru experiment. 


— Defecţiune la distribuitor. Rotaţia sarcinii este acum de 
cinci revi pe secundă. Cablul probabil răsucit. Tensiune 
unu-opt-zero la sută. Unu-nouă-zero. Doi-zero-zero. 
Distanţa unu-cinci. Tensiune doi-unu-zero. Doi-doi-zero. Doi- 
trei-zero. 

Nu mai poate dura mult, se frământă Duval. Doar zece 
kilometri şi cablul blestemat se răsucise în jurul sondei. 

— Tensiune zero. Repet, zero. 

Asta era. Firul plesnise, iar acum probabil şerpuia înapoi 
spre stele. Fără îndoială operatorii de pe Ashoka urmau să-l 
înfăşoare la loc, însă Duval înţelesese suficient din teorie ca 
să-şi dea seama că operaţiunea avea să fie lungă şi 
complicată. 

lar mica sondă se va prăbuşi undeva pe câmpiile sau 
junglele insulei Taprobane. Totuşi, aşa cum declarase 
Morgan, succesul depăşise nouăzeci şi cinci la sută. Data 
viitoare, fără vânt. 

— Iat-o! Strigă cineva. 

O stea strălucitoare se aprinsese între două galioane de 
nori navigând pe cer. Arăta ca un meteorit de zi, căzând pe 
pământ. În mod ironic, de parcă şi-ar fi bătut joc de 
constructori, racheta luminoasă instalată pe capsulă în 
scopul asistării manevrelor terminale se declanşase 
automat. Ei bine, încă mai putea fi de folos, ajutând la 
localizarea epavei. 

Rem-ul lui Duval pivotă încet, astfel ca ea să vadă astrul 
înflăcărat trecând de munte şi dispărând spre est. Estimă o 
aterizare la circa cinci kilometri distanţă. 

— Du-mă înapoi la Morgan, zise ea. Vreau să discut cu el. 

Intenţionase să pronunţe câteva remarci optimiste - 
suficient de tare ca să fie auzite de bancherul marțian - 
exprimându-şi convingerea în reuşita deplină a următoarei 
coborâri. Încă îşi pregătea micul discurs, când deodată totul 
i se şterse din minte. 

Avea să revadă evenimentele ultimelor treizeci de secunde 
de atâtea ori până când avea să le cunoască pe de rost. Dar 


niciodată nu va fi sigură că le înţelesese întreaga 
semnificaţie. 

30. Legiunile Regelui. 

Vannevar Morgan se obişnuise cu întârzierile - cu 
dezastrele chiar - iar acesta constituia, spera el, unul minor. 
Grija lui principală, privind meteorul dispărând în spatele 
muntelui, era acum ca Narodny Mars să nu considere banii 
irosiţi. Observatorul pătrunzător din scaunul pe rotile 
fusese extrem de necomunicativ; gravitația Terrei păruse 
să-i imobilizeze limba la fel de bine ca picioarele. De astă 
dată totuşi el se adresă inginerului, înainte ca Morgan să 
vorbească: 

— O singură întrebare, dr. Morgan. Ştiu că această 
furtună este fără precedent - dar s-a întâmplat. Prin 
urmare poate surveni şi în viitor. Ce va fi dacă se întâmplă 
după construcţia Turnului? 

Morgan gândi febril. Era imposibil să dea un răspuns 
precis într-un interval de timp atât de scurt, şi încă îi venea 
greu să dea crezare evenimentelor. 

— În cel mai rău caz ar trebui să suspendăm operaţiunile o 
scurtă perioadă, căci pot apare deviații de poziţie. Nici o 
forţă eoliană de la această altitudine nu e capabilă să pună 
în pericol însăşi structura Turnului. Chiar şi firul nostru ar fi 
fost în perfectă siguranţă dacă am fi reuşit să-l ancorăm. 

Spera să fie o analiză corectă; peste câteva minute Warren 
Kingsley urma să-l informeze dacă era adevărat sau nu. 
Spre uşurarea lui, bancherul replică cu aparentă 
satisfacţie: 

— Mulţumesc. E tot ce am dorit să aflu. 

Morgan se hotărâse, totuşi, să insiste: 

— lar pe Muntele Pavonis, fireşte, o astfel de problemă nu 
ar fi posibilă. Densitatea atmosferică de acolo este de o sută 
de ori. 

De zeci de ani nu mai auzise sunetul care îi izbi în prezent 
timpanele, dar era unul din acelea ce nu puteau fi uitate 


niciodată. Chemările imperioase, acoperind urletul furtunii, 
îl transportară pe Morgan de cealaltă parte a planetei. 

Nu se mai afla pe versantul bătut de vânturi al muntelui. 
Se găsea sub domul Hagiei Sophia, privind uluit şi cu 
admiraţie munca unor oameni morţi de şaisprezece secole. 
Iar în urechile lui bătea puternicul clopot care-i chemase 
odată pe credincioşi la rugăciune. 

Amintirea Istambulului se dizolvă. Se trezi înapoi pe 
munte, mai încurcat şi mai confuz ca oricând. 

Ce-i spusese călugărul? Că darul de rău augur al lui 
Kalidasa tăcuse secole de-a rândul, şi că-i fusese permis să 
vorbească doar în vreme de dezastru? Aici nu avusese loc 
nici un dezastru; ba din punctul de vedere al mănăstirii, se 
întâmplase exact pe dos. 

O clipă, lui Morgan îi trecu prin minte posibilitatea 
stânjenitoare ca sonda să se fi prăbuşit în incinta templului. 
Dar nu, era imposibil. Ratase vârful cu câţiva kilometri buni. 
Şi, în orice caz, reprezenta un obiect prea mic ca să 
provoace pagube serioase, jumătate căzând, jumătate 
plutind pe cer. 

Se uită spre mănăstire, unde vocea marelui clopot încă 
înfrunta vijelia. Robele portocalii dispăruseră de pe 
parapeţi; nu se vedea nici un călugăr. 

Ceva atinse delicat obrazul lui Morgan şi el îl dădu 
deoparte cu un gest reflex al mâinii. Îi venea greu să şi 
gândească în vreme ce dangătul dureros umplea aerul şi-i 
lovea ritmic creierul. Se întrebă dacă nu ar fi procedat bine 
să meargă la templu şi să-l întrebe politicos pe Mahanayake 
Thero ce se întâmplase. 

Încă o dată simţi acea atingere mătăsoasă, uşoară, pe 
obraz, iar de această dată zări o pată galbenă cu colţul 
ochiului. Reacţiile sale fuseseră întotdeauna rapide; întinse 
mâna şi nu dădu greş. 

Insecta zăcea strivită în palma sa, renunțând la ultimele 
secunde ale efemerei sale vieţi chiar în timp ce Morgan 
privea şi Universul pe care el îl cunoscuse păru să tremure 


şi să se topească în jur. Miraculoasa lui înfrângere se 
transformase într-o victorie încă mai inexplicabilă. Totuşi nu 
încerca nici o senzaţie de triumf, doar confuzie şi uimire. 

Deoarece acum îşi amintea legenda fluturilor aurii. Purtaţi 
de vânt, cu sutele şi miile, erau măturaţi pe faţa muntelui, 
ca să moară în vârful său. În cele din urmă, legiunile lui 
Kalidasa îşi atinseseră scopul - şi se răzbunaseră. 

31. Exod 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Şeicul Abdullah. 

lată o întrebare la care nu voi putea răspunde niciodată, 
îşi spuse Morgan în sinea lui. Replică însă cu voce tare: 

— Muntele ne aparţine, domnule Preşedinte. Călugării au 
început deja să plece. Este incredibil. Cum poate o legendă 
de două mii de ani.? Clătină din cap nedumerit. 

— Dacă suficient de mulţi cred într-o legendă, atunci ea 
devine adevăr. 

— Presupun că da. Dar sunt şi alte elemente pe lângă ea. 
Întregul lanţ de întâmplări pare imposibil. 

— Un cuvânt riscant. Permite-mi să-ţi istorisesc o 
povestioară. Un prieten drag, un mare savant astăzi mort, 
obişnuia să mă tachineze afirmând că, deoarece politica 
constituie arta posibilului, atrage doar minţi de mâna a 
doua. Cele de mâna întâi, declara el, sunt interesate numai 
de imposibil. Şi ştii ce i-am răspuns? 

— Nu, zise Morgan politicos şi previzibil. 

— Că avem mare noroc fiind atât de mulţi de mâna a doua, 
căci cineva trebuie să conducă lumea. Oricum, dacă 
imposibilul s-a întâmplat, trebuie să-l accepţi plin de 
gratitudine. 

Îl accept, gândi Morgan, dar cu reţinere. Există ceva 
foarte straniu cu un Univers unde câţiva fluturi morţi pot 
contrabalansa un turn de un miliard de tone. 

Şi mai era rolul ironic jucat de Venerabilul Parakarma, 
care în prezent cu siguranţă se simţea pionul unor zei 
maliţioşi. Administratorul Centrului de Control Musonic se 
arătase plin de căinţă, iar Morgan îi acceptase scuzele cu 


neobişnuita graţie. Desigur, dădea crezare faptului că 
strălucitul doctor Choam Goldberg revoluţionase 
micrometeorologia, că nimeni nu înţelesese ce făcea, şi că 
în final acesta suferise o depresiune nervoasa chiar în timp 
ce-şi desfăşura experienţele. Nu se va mai întâmpla din nou. 
Morgan îşi exprimase speranţa, foarte sinceră, în 
însănătoşirea savantului, şi păstrase suficient din instinctele 
sale birocratice ca să strecoare o aluzie la viitoare 
contraservicii din partea Controlului Musonic. 
Administratorul terminase mulţumind încă o dată, fără 
îndoială mirat de surprinzătoarea generozitate a lui 
Morgan. 

— Din curiozitate, unde se duc călugării? Întreba Şeicul. 
Le-aş putea oferi ospitalitate aici. Cultura noastră a primit 
întotdeauna alte religii cu braţele deschise. 

— Nu ştiu nici eu şi nici Ambasadorul Rajasinghe. Când |- 
am întrebat, mi-a răspuns că se vor descurca. Un ordin care 
a trăit frugal trei mii de ani nu e tocmai sărac. 

— Hmm. Atunci poate ar fi bine sa folosim puţin din averea 
lor. Acest proiecţel al dumitale devine tot mai scump cu 
fiecare întrevedere. 

— Nu chiar, domnule Preşedinte. Ultima estimare include 
o cifră pur contabilă pentru operaţiunile spaţiale de 
adâncime, pe care Narodny Mars a încuviinţat să o 
finanţeze. Vor localiza un asteroid carbonic şi îl vor aduce 
pe orbita terestră. Au mai multă experienţă în acest gen de 
operaţiuni şi astfel rezolvă una din problemele noastre 
principale. 

— Iar carbonul pentru propriul lor turn? 

— Au rezerve nelimitate pe Deimos, exact acolo unde e 
nevoie de ele. Narodny a început deja prospectarea unor 
terenuri miniere, cu toate ca procesul propriu-zis se va 
desfăşura în afara satelitului. 

— Îndrăznesc să întreb, de ce? 

— Datorita gravitaţiei. Chiar şi Deimos prezintă o 
acceleraţie gravitaţională de câţiva centimetri pe secundă 


la pătrat. Hiperfilamentul poate fi fabricat numai în condiţii 
de imponderabilitate. Nu există altă cale pentru a garanta o 
structură cristalină perfectă suficient de lungă. 

— Mulţumesc, Van. Îmi dai voie să te întreb şi de ce ai 
schimbat designul de bază? Îmi plăcea mănunchiul acela 
iniţial de patru tuburi, două în sus şi două în jos. Un sistem 
clar de metrou constituia ceva ce pricepeam - chiar dacă 
era rotit cu nouăzeci de grade. 

Nu pentru prima oară, şi neîndoielnic nu pentru ultima, 
Morgan rămase uimit de memoria bătrânului şi de 
înţelegerea detaliilor. Nu era niciodată bine să-l 
subestimezi. Deşi întrebările sale erau uneori inspirate doar 
din simplă curiozitate - adeseori curiozitatea şireată a 
omului atât de sigur pe poziţie încât nu avea nevoie să-şi 
apere imaginea - nu uita niciodată lucrurile de o cât de 
mică importanţă. 

— Mi-e teamă că primele noastre schiţe au fost orientate 
prea terestru. Eram oarecum asemeni primilor constructori 
de autoturisme, care continuau să producă trăsuri fără cai. 

Aşadar, proiectul nostru actual prevede un turn pătrat gol 
în interior, cu câte o cale de acces pe fiecare faţă. Gândiţi- 
vă la el ca la patru căi ferate verticale. Când porneşte din 
orbită, latura pătratului măsoară patruzeci de metri, 
scăzând la douăzeci jos pe Pământ. 

— Ca o stalag. Stalac. 

— Stalactită. Da, şi eu a trebuit să verific! Din punct de 
vedere ingineresc, o bună analogie ar fi cu vechiul Turn 
Eiffel, întors invers şi întins de o sută de mii de ori. 

— Aşa de mult? 

— Aproximativ. 

— Mă rog, bănui că nu există nici o lege care să spună că 
un turn nu are voie să atârne de sus în jos. 

— Avem unul care urcă, amintiţi-vă de la orbita sincronă 
până la masa de ancorare, destinată ţinerii sub tensiune a 
întregii structuri. 

— Şi Staţia de Mijloc? Sper că nu aţi renunţat la ea. 


— Nu. Se găseşte în acelaşi loc, la douăzeci şi cinci de mii 
de kilometri. 

— Bine. Sunt conştient că nu voi ajunge vreodată acolo, 
însă îmi place să mă gândesc la ea. Murmură ceva în arabă. 
Mai există o legendă, ştii, sicriul lui Mahomed, suspendat 
între Pământ şi Paradis. Ca Staţia de Mijloc. 

— Vom pregăti un banchet în cinstea dumneavoastră, 
domnule Preşedinte, când se va inaugura serviciul. 

— Chiar dacă te vei ţine de program, şi admit că în cazul 
Podului ai terminat mai devreme cu un an, voi avea 
nouăzeci şi opt atunci. Nu, mă îndoiesc că voi reuşi să ajung 
acolo. 

Dar eu unul voi reuşi, îşi spuse Vannevar Morgan. Întrucât 
acum ştiu că zeii sunt de partea mea, oricine sau orice ar fi 
zeii aceştia. 

IV. 

TURNUL 

32. Expres spaţial 

— Acum nu cumva să spui că nu se va ridica de la pământ, 
imploră Warren Kingsley. 

— Am fost tentat, râse pe înfundate Morgan examinând 
macheta. Să ştii că arată ca un vagon răsturnat de cale 
ferata. 

— Este exact imaginea pe care dorim s-o promovam, 
răspunse Kingsley. Cumperi biletul în staţie, depui bagajul, 
te aşezi în fotoliul basculant şi admiri priveliştea. Sau urci în 
salonul-bar şi-ţi dedici următoarele cinci ore băuturii, până 
ajungi pe Mijloc. Incidental, ce părere ai despre designul 
interior: decorul unui Pullman din secolul al 
nouăsprezecelea? 

— Nu nemaipomenită. Vagoanele Pullman n-au avut 
niciodată cinci podele circulare, puse una peste alta. 

— Ai face bine să le zici celor de la proiectare asta. Şi-au 
pus tot sufletul în iluminarea cu gaz. 

— Dacă vor neapărat un iz de antichitate, atunci e loc de 
mai bine. Am văzut odată un film vechi cu subiect spaţial la 


Muzeul de Artă din Sydney, o navă cu o cameră de 
observaţie circulară. Exact ce ne trebuie nouă. 

— Îţi aduci aminte titlul? 

— Ah, sa mă gândesc, ceva ca Space Wars 2000. Sunt 
convins că vei reuşi să dai de el. 

— Am să le zic proiectanţilor să-l caute. Acum haide să 
intrăm. Vrei un joben? 

— Nu, replică Morgan brusc. Era unul din avantajele de a 
avea o înălţime cu zece centimetri mai mică decât media. 

Intrând în simulator, se simţi cuprins de un fior 
adolescentin de nerăbdare. Verificase planurile, privise 
computerele jucându-se cu grafice şi aşezări în spaţiu - 
totul trebuia să fie perfect familiar. Însă de această dată era 
real, solid. Adevărat, nu se va ridica niciodată de pe 
pământ, aşa cum se spunea în gluma veche. Însă într-o zi, 
geamăna sa va goni printre nori, urcând în numai cinci 
ceasuri până la Staţia de Mijloc, situată la douăzeci şi cinci 
de mii de kilometri altitudine. Şi totul cu un cost de un dolar 
de pasager. 

Chiar şi în prezent, era dificil să apreciezi întreaga 
dimensiune a apropiatei revoluţii. Pentru prima oară, 
spaţiul însuşi avea să devină la fel de accesibil ca orice 
punct de pe suprafaţa Terrei. Peste alte câteva decenii, 
dacă cineva va dori să-şi petreacă sfârşitul de săptămână pe 
Lună, lucrul va fi cu putinţă. Nici Marte nu va fi scoasă din 
discuţie. Nu existau limite pentru posibil. 

Morgan se trezi din visare împiedicându-se de o bucată de 
covor prost întinsă. 

— Scuze, rosti ghidul. Altă idee a proiectanţilor - verdele 
se presupune că va aminti călătorilor de Pământ. Tavanul va 
fi albastru, din ce în ce mai închis spre etajele superioare. 
Şi vor să utilizeze iluminarea indirectă peste tot, astfel ca 
aştrii să rămână vizibili. 

Morgan clătină din cap. 

— O intenţie frumoasă, dar nu ţine. Dacă va fi suficientă 
lumină ca să se citească confortabil, atunci strălucirea va 


estompa stelele. Este necesară o secţiune a salonului care 
să permită stingerea completă a luminii. 

— Face deja parte din planul barului. Comanzi băutura şi 
te retragi în spatele draperiilor. 

În prezent se aflau la etajul inferior, o încăpere circulară 
de trei metri înălţime şi opt în diametru. De jur împrejur se 
găseau tot soiul de cutii, cilindri şi panouri de control, 
purtând inscripţii ca rezervă oxigen, baterie, C02, concasor, 
prim ajutor, control temperatură. Totul lăsa cu claritate 
impresia de provizorat, gata să fie rearanjat într-un 
moment. 

— Oricine ar crede că asamblăm o navă spaţială, comentă 
Morgan. Apropo, care este ultima estimare a timpului de 
supravieţuire? 

— Atâta vreme cât există energie, cel puţin o săptămână, 
chiar la întreaga capacitate de cincizeci de persoane. Ceea 
ce-i realmente absurd, de vreme ce o echipă de salvare ar 
ajunge în trei ore, indiferent dacă pleacă de pe Pământ sau 
de pe Staţia de Mijloc. 

— Neluând în seamă o catastrofă majoră, precum o avarie 
a Turnului ori a şinelor. 

— Dacă se întâmplă aşa ceva, nu cred că va mai rămâne 
cineva să fie salvat. În schimb, dacă o capsulă se blochează 
din cine ştie ce motiv, iar pasagerii nu înnebunesc şi nu 
înghit pe loc toate tabletele noastre delicioase de hrană 
comprimată, problema lor cea mai mare va fi plictiseala. 

Etajul doi era complet gol, lipsit chiar şi de facilităţi 
temporare. Cineva desenase cu creta un dreptunghi mare 
pe panoul curbat din plastic al peretelui, scriind în interior: 
ecluza. 

— Aici va fi camera de bagaje, deşi nu suntem siguri dacă 
e nevoie de atâta spaţiu. Dacă nu, poate fi utilizată pentru 
pasageri suplimentari. Ei, acest etaj devine mult mai 
interesant. 

Al treilea nivel conţinea circa zece scaune tip avion, 
fiecare de o formă diferită. Două din ele erau ocupate de 


manechine în mărime naturală, un bărbat şi o femeie, ce 
arătau absolut blazaţi de toată procedura. 

— Practic ne-am decis la acest model, zise Kingsley 
indicând un fotoliu luxos, prevăzut cu o măsuţă. Dar mai 
întâi vom face testele obişnuite. 

Morgan lovi cu pumnul căptuşeala scaunului. 

— A stat cineva efectiv în el cinci ore? 

— Da, un voluntar de o sută de kilograme. Nici o 
problemă. Dacă lumea se va plânge, le vom aduce aminte 
de zilele de pionierat din aviaţie, când îţi trebuiau cinci ore 
numai ca să traversezi Pacificul. Şi desigur, vom oferi 
confortul unei gravitaţii reduse pe toată durata călătoriei. 

Etajul de deasupra era identic, fără scaune. Îl străbătură 
rapid şi ajunseră la nivelul următor, căruia în mod vizibil 
proiectanţii îi acordaseră cea mai mare atenţie. 

Barul părea aproape terminat, iar distribuitorul de cafea 
chiar funcţiona. Deasupra lui, într-o ramă bogat 
ornamentată, trona o gravură veche de o asemenea 
tulburătoare relevanţă încât îi luă respiraţia lui Morgan. 

O Lună uriaşă domina colţul din stânga sus, şi spre ea 
gonea un tren în formă de glonte, trăgând patru vagoane. 
La ferestrele compartimentului etichetat Clasa Întâi se 
vedeau personaje victoriene cu joben, admirând priveliştea. 

— Unde ai reuşit să o găseşti? Întrebă Morgan cu 
admiraţie şi uluire. 

— Se pare că inscripţia a căzut din nou, mormăi Kingsley, 
căutând în spatele barului. Aha, iat-o! 

Îi întinse lui Morgan o bucată de carton pe care se găsea 
tipărit, cu nişte caractere demodate: 

TRENURI PROIECTIL CU DESTINAŢIA LUNA. 

Gravură la ediţia din 1881 a romanului De la Pământ la 
Lună în 97 ore şi 20 minute şi o călătorie în jurul Lunii de 
Jules Vernes 

— Îmi pare rău, dar nu l-am citit, recunoscu Morgan după 
ce absorbi informaţia. Poate m-ar fi scutit de o mulţime de 
necazuri. Aş vrea să ştiu însă cum a reuşit fără şine? 


— Nu trebuie să-i acordăm lui Jules prea mult credit, ori 
să-l învinuim din această cauză. Pictura nu se dorea luată în 
serios. Era o glumă a artistului. 

— Mă rog, transmite designerilor complimentele mele. E 
una din ideile lor cele mai bune. 

Întorcându-se de la visele trecutului, Morgan şi Kingsley 
înaintară spre realitatea viitorului. Pe fereastra largă de 
observaţie, un sistem de proiecţie oferea perspectiva 
uluitoare a Pământului. Şi nu orice privelişte, fu încântat 
Morgan să observe, ci imaginea corectă. Taprobane era 
ascunsă, situându-se chiar dedesubt; în schimb se vedea 
întregul subcontinent al Hindustanului de sud, până la 
zăpezile orbitoare ale lanţului Himalaya. 

— Ştii, se va întâmpla exact ca şi cu Podul, zise Morgan. 
Lumea va călători doar din plăcere. Staţia de Mijloc ar 
putea deveni cea mai mare atracţie turistică a tuturor 
timpurilor. Îşi ridică privirea spre tavanul azuriu. Merită 
văzut şi ultimul etaj? 

— Nu chiar; ecluza superioară e planificată, dar nu ne-am 
hotărât unde să amplasăm rezerva echipamentelor de 
suport vital şi dispozitivele de centrare pe şină. 

— Probleme? 

— Nu şi cu noii magneţi. Indiferent dacă se urcă sau 
coboară, garantăm siguranţa până la opt mii de kilometri 
pe oră, cu cincizeci la sută peste viteza nominală. 

Morgan îşi permise în sine un oftat de uşurare. Acesta 
constituia un domeniu unde nu era capabil să ia nici o 
decizie, fiind obligat să se bazeze total pe sfatul altora. De 
la început fusese evident că la asemenea viteze doar un tip 
de propulsie magnetică era posibil; cel mai uşor contact 
fizic - la mai mult de un kilometru pe secundă - ar fi 
provocat un dezastru. Şi totuşi, cele patru perechi de fante 
de ghidare de pe feţele Turnului nu permiteau decât câţiva 
centimetri toleranţă în jurul magneţilor. Ei trebuiau astfel 
proiectaţi, ca să permită unor uriaşe forţe de corecție să 


intervină instantaneu pentru readucerea capsulei pe linia 
de centru. 

Coborând în urma lui Kingsley pe scările în spirală ale 
machetei, pe Morgan îl izbi un gând sumbru. Îmbătrânesc, 
îşi spuse în gând. Ah, aş fi urcat fără probleme la al şaselea 
nivel, dar mă bucur că nu am făcut-o. 

Cu toate acestea nu am decât cincizeci şi nouă de ani - şi 
vor mai trece cel puţin încă cinci, dacă totul merge bine, 
înainte ca primul vagon de pasageri să atingă Staţia de 
Mijloc. Apoi trei ani de teste, calibrări, acordări ale 
sistemului. Să zicem zece ani cu totul. 

Deşi afară era cald, un fior îl străbătu. Pentru prima dată îi 
trecu prin minte că triumful căruia îi închinase sufletul ar 
putea veni prea târziu pentru el. Şi fără să-şi dea seama 
apăsă cu mâna discul subţire de metal ascuns în interiorul 
cămăşii. 

33. CORA 

— De ce ai aşteptat până astăzi? Întrebă doctorul Sen cu 
tonul folosit faţă de un copil întârziat mental. 

— Motivele obişnuite, răspunse Morgan, trecându-şi 
degetul mare sănătos peste închizătoarea cămăşii. Am fost 
prea ocupat, iar ori de câte ori rămâneam fără respiraţie 
dădeam vina pe altitudine. 

— Altitudinea are vina ei, bineînţeles. Ar fi bine să-ţi 
verifici toţi oamenii de pe munte. Cum aţi putut să neglijaţi 
ceva atât de evident? 

Cum într-adevăr? Gândi Morgan, stânjenit. 

— Toţi călugării aceia, unii din ei trecuţi de optzeci de ani! 
Păreau atât de sănătoşi, încât nu mi-a trecut niciodată prin 
minte. 

— Călugării trăiau acolo de ani de zile. S-au adaptat 
complet, însă voi aţi urcat şi coborât de câteva ori pe zi. 

— Maximum de două ori. 

— Pornind de la nivelul mării până la o jumătate de 
atmosferă în câteva minute. În fine, nu-i ceva iremediabil 


dacă-mi urmezi instrucţiunile de acum încolo. Ale mele şi 
ale COREI. 

— CORA? 

— Alarmă coronariană. 

— Oh, unul din lucrurile acelea. 

— Da, unul din lucrurile acelea. Ele salvează zece milioane 
de vieţi în fiecare an. În majoritate funcţionari publici 
superiori, administratori, savanţi renumiţi, ingineri de 
frunte şi alţi neghiobi asemănători. Mă întreb adesea dacă 
merită osteneala. Natura poate încearcă să ne spună ceva, 
iar noi nu ascultăm. 

— Aduc-ţi aminte de jurământul hipocratic, Bill, replică 
Morgan cu un zâmbet. Şi trebuie să recunoşti că am făcut 
întotdeauna ce mi-ai spus. Păi nu m-am îngrăşat nici măcar 
cu un kilogram în ultimii zece ani. 

— Hmm, mă rog, nu eşti cel mai rău dintre pacienţii mei, 
admise îmblânzit doctorul. Scotoci în birou şi scoase un 
holopad mai mare. Alege, aici sunt modelele standard. 
Orice culoare doreşti atâta vreme cât e roşu medical. 

Morgan declanşă imaginile şi le privi cu dezgust. 

— Unde trebuie să-l port? Întrebă el. Sau vrei să-l 
implantezi? 

— Nu e necesar, cel puţin pentru moment. Peste cinci ani, 
dar poate nici atunci. Îţi sugerez să începi cu acest model. 
Se poartă chiar sub coşul pieptului, aşa că nu are senzori la 
distanţă. După o vreme nu-l mai simţi. Şi nu te va deranja 
decât dacă e cazul. 

— Şi atunci? 

— Ascultă. 

Doctorul răsuci unul din numeroasele întrerupătoare de 
pe consola biroului, iar o voce dulce de mezzo-soprană 
remarcă conversaţional: 

— Cred că ar trebui să te aşezi şi să te odihneşti zece 
minute. După o pauză scurtă, continuă: Ar fi o idee bună să 
te întinzi o jumătate de ceas. O altă pauză. Cât mai curând 
posibil, fixează o întâlnire cu doctorul Smith. Apoi: Te rog ia 


una din pilulele roşii imediat. Am chemat ambulanţa. Culcă- 
te jos şi relaxează-te. Totul va fi bine. 

Morgan aproape că-şi astupă urechile cu palmele să 
acopere fluieratul ascuţit. 

ACEASTA ESTE O URGENŢĂ CORA! ORICINE MĂ AUDE 
ÎL. ROG SĂ VINĂ IMEDIAT. ACEASTA ESTE O URGENŢĂ 
CORA! ORICINE. 

— Cred că ai prins ideea, rosti medicul, readucând liniştea 
în cabinet. Desigur, programele şi răspunsurile sunt 
individual croite pentru fiecare pacient în parte. Şi există o 
largă tonalitate de voci, inclusiv unele celebre. 

— Asta e destul de bună. Când va fi gata aparatul meu? 

— Te voi căuta în vreo trei zile. Ah, da. Unităţile purtate pe 
piept au un avantaj pe care ţi-l voi menţiona. 

— Şi anume? 

— Unul din pacienţii mei e un jucător înverşunat de tenis, 
îmi spune că ori de câte ori îşi descheie cămaşa, vederea 
acelui mic disc roşu are un efect absolut devastator asupra 
adversarului. 

34. Ameţeală. 

E.xistase o vreme când una din treburile minore, şi 
adeseori majore, ale fiecărui om civilizat era periodica 
aducere la zi a agendei cu adrese. Codul universal o făcuse 
inutilă, deoarece odată ce se cunoştea numărul de 
identitate al unei persoane, atribuit pe viaţă, localizarea 
acesteia lua numai câteva secunde. Şi chiar dacă numărul 
nu era cunoscut, algoritmul standard de căutare o găsea în 
general destul de repede, dacă i se ofereau data 
aproximativă de naştere, profesiunea şi alte câteva detalii. 
(Probleme totuşi apăreau dacă numele era Smith, ori Singh, 
ori Mohammed.) 

Dezvoltarea reţelelor globale de informaţii eliminase încă 
o sarcină plictisitoare. Erau suficiente doar câteva notații în 
dreptul numelor acelor prieteni pe care doreai să-i feliciţi în 
diferite ocazii, iar computerul casei se ocupa de rest. În 
ziua respectivă (dacă nu se comiteau greşeli stupide de 


programare, cum fusese frecvent cazul), mesajul potrivit 
urma să fie transmis automat destinatarului. Şi chiar dacă 
acesta bănuia că frumoasele cuvinte de pe ecran se datorau 
în întregime electronicii - expeditorul negândindu-le de ani 
de zile - gestul era totuşi binevenit. 

Aceeaşi tehnologie responsabilă de eliminarea unui set de 
treburi crease în schimb succesori mai pretenţioşi. Dintre 
ei, poate cel mai important îl reprezenta programarea 
Profilului de Interes Personal. 

Majoritatea oamenilor îşi reînnoiau PIP-ul de Anul Nou sau 
de ziua lor de naştere. Lista lui Morgan conţinea cincizeci 
de subiecte; auzise de indivizi care înscriseseră sute. 
Probabil îşi petreceau întregul timp luptând cu avalanşa de 
informaţii, doar dacă nu cumva făceau parte dintre acei 
glumeţi cărora le plăcea să fixeze alerte pe consolele 
personale pentru improbabilităţi clasice ca: 

Ouă, dinozaur, clocit. 

Cerc, cvadratură. 

Atlantida, re-apariţie. 

Cristos, a doua venire. 

Monstrul din Loch Ness, capturare ori, în cele din urmă: 

Lumea, sfârşitul. 

De obicei, egotismul şi cerinţele profesionale asigurau ca 
numele abonatului să se găsească în capul listei. Morgan nu 
făcea excepţie, însă următoarele intrări ale bazei de date 
erau oarecum neobişnuite: 

Turn, orbital. 

Turn, spaţial. 

Turn, (geo) sincron. 

Lift, spaţial. 

Lift, orbital. 

Lift, (geo) sincron. 

Termenii acopereau majoritatea variațiilor utilizate de 
mass media şi aveau grijă să-l ţină la curent cu cel puţin 
nouăzeci la sută din subiectele privitoare la proiect. În mare 
parte conţinutul era lipsit de importanţă, determinându-l să 


se întrebe uneori dacă avea sens să le mai cerceteze. Cele 
cu adevărat esenţiale i-ar fi parvenit oricum destul de 
repede. 

Morgan încă se freca la ochi iar patul abia se retrăsese în 
peretele modestului său apartament, atunci când observă 
mesajul de alertă clipind pe monitor. Apăsând pe cafea şi 
vizionari; simultan, aşteptă ultima senzaţie a nopţii. 

TURNUL ORBITAL DOBORÂT vestea titlul. 

— Continui? Întrebă consola. 

— Te cred, replică Morgan, trezit dintr-o dată. 

În următoarele secunde, citind textul afişat, starea de 
neîncredere i se preschimbă în indignare, apoi în 
îngrijorare. Trecu întregul pachet de ştiri lui Warren 
Kingsley cu o etichetă „Sună-mă câţi poţi de repede” şi se 
aşeză fumegând înaintea micului dejun. 

În mai puţin de cinci minute, Kingsley apăru pe ecran. 

— Ei bine, Van, îi spuse cu o resemnare ironică prietenul, 
să ne considerăm norocoşi. l-au trebuit cinci ani ca să se ia 
de noi. 

— Este cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit vreodată! 
Să-l ignorăm? Dacă răspundem, asta n-o să-i facă decât 
publicitate. Exact ceea ce vrea el. 

Kingsley încuviinţă. 

— E cea mai bună politică pentru moment. Să nu 
reacţionăm. Totodată, să nu uităm că e posibil sa aibă 
oarecare dreptate. 

— Ce vrei să spui? 

Kingsley deveni serios şi chiar puţin încurcat. 

— Există probleme psihologice pe lângă cele inginereşti, 
Gândeşte-te. Ne vedem la birou. 

Imaginea se estompă, lăsându-l pe Morgan într-o stare de 
spirit ceva mai calmă. Era obişnuit cu critica şi ştia cum s-o 
primească; chiar îi făcea plăcere schimbul de argumente 
pro şi contra, şi arareori se supăra în acele puţine ocazii 
când pierdea. Nu la fel de uşor însă îi făceai faţă lui Donald 
Răţoiul. 


Nu acesta era numele său adevărat, bineînţeles, dar 
specia deosebită de indignare negativistă a doctorului 
Donald Bickerstaff amintea adeseori de miticul personaj al 
secolului douăzeci. Doctoratul (bun, dar nu strălucit) îl 
susţinuse în matematici pure; avantajele sale le constituiau 
o înfăţişare impresionantă, o voce curgătoare şi credinţa 
nezdruncinată în abilitatea de a judeca orice subiect 
ştiinţific. În propriul lui domeniu se dovedea chiar bun. 
Morgan îşi amintea cu plăcere cursul de modă veche pe 
care îl audiase odată la Institutul Regal. Timp de o 
săptămână după aceea, aproape că înţelesese proprietăţile 
speciale ale numerelor transfinite. 

Din nefericire, Bickerstaff nu-şi cunoştea limitele. Cu toate 
că dispunea de o întreagă crescătorie de fani ce subscriau 
la serviciul său de informaţii - într-o epocă mai timpurie ar 
fi fost considerat un veritabil popularizator de ştiinţă - 
cercul criticilor săi era încă şi mai mare. Cei mai blânzi 
dintre aceştia socoteau că fusese educat sub nivelul 
inteligenţei. Ceilalţi îl considerau un idiot independent. 

Era păcat, gândi Morgan, că Bickerstaff nu putea fi încuiat 
în aceeaşi cameră cu doctorul Goldberg/Parakarma. S-ar fi 
anihilat amândoi ca electronii cu pozitronii, geniul unuia 
anulând stupiditatea fundamentală a celuilalt. Acea 
stupiditate de neclintit împotriva căreia, cum însuşi Goethe 
se lamenta, zeii înşişi plâng în van. 

Disponibil nefiind nici un zeu, Morgan ştia că misiunea îi 
revenea lui. Deşi avea lucruri mult mai importante cu care 
să-şi ocupe timpul, situaţia îi putea oferi o anume uşurare 
comică; cunoscuse un precedent plin de inspiraţie. 

Se găseau puţine fotografii în camera de hotel, 
reprezentând una din cele patru case „temporare” ale lui 
Morgan în ultimul deceniu. Majoritatea vizitatorilor nu 
credeau că subiectele fotografiate erau în totalitate 
autentice. 

Imaginea era dominată de un grațios vapor cu aburi, 
frumos restaurat, strămoşul oricărui vas în stare să 


primească calificativul de modern. Alături, stând pe docul la 
care nava se reîntorsese ca prin miracol după o pauză de 
un secol şi un sfert, se găsea Vannevar Morgan. Privea 
denumirea pictată pe prova; iar la câţiva metri depărtare, 
uitându-se întrebător către el, şedea Isambard Kingdom 
Brunel, cu mâinile vârâte în buzunare, cu trabucul strâns 
între dinţi şi un costum foarte uzat, stropit de noroi. 

Totul din fotografie era perfect autentic. Morgan stătuse 
într-adevăr alături de Great Western, într-o zi însorită în 
Bristol, la un an de la terminarea Podului Gibraltar. Brunel 
însă se afla înapoi în 1857, aşteptând încă lansarea 
ultimului şi celui mai faimos leviatan al său, ale cărui triste 
aventuri aveau să-i frângă spiritul şi trupul. 

Fotografia îi fusese prezentată lui Morgan cu ocazia celei 
de a cincizecea aniversări şi devenise una din posesiunile 
lui cele mai dragi. Colegii intenţionaseră să-i facă o glumă 
simpatică, admiraţia lui Morgan pentru marele inginer al 
secolului nouăsprezece fiind binecunoscută. Existau 
momente, totuşi, când se întreba dacă nu cumva alegerea 
lor era mai potrivită decât credeau ei. Great Western îşi 
devorase creatorul. Turnul putea să-i facă acelaşi lucru lui. 

Brunel fusese înconjurat de răţoi Donald. Cel mai 
persistent fusese dr. Dionysius Lardner, care demonstrase 
dincolo de orice îndoială că nici o navă cu aburi nu era 
capabilă să traverseze Atlanticul. 

Un inginer poate respinge acele critici bazate pe erori de 
calcul sau pe interpretări greşite. Chestiunea ridicată de 
Donald Răţoiul era însă mai subtilă şi nu avea un răspuns 
simplu. Morgan îşi amintea că eroul său făcuse faţă unui 
atac similar, cu trei secole în urmă. 

Întinse mâna spre mica dar nepreţuita lui colecţie de cărţi 
autentice şi scoase una pe care o citise poate mai des decât 
pe oricare alta: clasica biografie Isambard Kingdom Brunel 
a lui Rolt. Frunzărind paginile bine cunoscute găsi cu 
rapiditate paragraful cu pricina. 


Brunel plănuise un tunel de cale ferată lung de aproape 
trei kilometri - un concept „monstruos şi extraordinar, 
deosebit de periculos şi de nepractic”. Era de neconceput, 
afirmau criticii, ca fiinţele omeneşti să reziste trecerii prin 
adâncimile stigiene. „Nici o persoană nu va accepta să fie 
privată de soarele zilei, conştientă de faptul că deasupra sa 
se găseşte o masă de pământ în stare s-o strivească în caz 
de accident. Zgomotul unor trenuri trecând unul pe lângă 
celălalt ar zdruncina nervii. Nici un pasager nu ar mai 
îndrăzni să călătorească a doua oară.” 

Totul atât de familiar. Motto-ul celor ca Lardner şi 
Bickerstaff părea să fie: „Nimic să nu se facă prima dată.” 

Şi totuşi, uneori aveau dreptate, chiar dacă asta se 
întâmpla doar din funcţionarea legilor probabilității. Donald 
Răţoiul suna într-atât de convingător. 

Începuse prin a declara, într-un spectacol de modestie pe 
atât de neobişnuit pe cât era de fals, că nu ar îndrăzni să 
critice aspectele inginereşti ale Liftului Spaţial. Dorea să 
vorbească doar despre problemele psihologice implicate de 
acesta. Ele s-ar fi rezumat la un singur cuvânt: ameţeală. 

Omul obişnuit, arătase el, se teme justificat de înălţime. 
Doar acrobaţii şi artiştii pe frânghie sunt imuni la această 
reacţie naturală. Cea mai înaltă structură de pe Pământ 
măsura mai puţin de cinci kilometri înălţime - şi nu existau 
mulţi care să dorească să fie ridicaţi pe verticală în lungul 
piloanelor Podului Gibraltar. 

Cu toate acestea, nimic nu se compara cu copleşitoarea 
perspectivă a Turnului Orbital. 

— Cine nu a stat vreodată la baza unei clădiri imense, 
privind în sus faţada perpendiculară până ce i s-a părut că 
ea se clatină şi cade peste el? Declamase Bickerstaff. 
Imaginaţi-vă acum o clădire pierzându-se în nori şi în 
întunecimea cosmosului, trecând prin ionosferă, de orbitele 
tuturor staţiilor spaţiale, tot mai sus până la o fracțiune 
importantă a drumului spre Lună! Un triumf ingineresc, 
fără îndoială, dar un coşmar psihologic. Afirm că vor exista 


persoane care vor înnebuni doar contemplând construcţia. 
Şi câţi vor fi capabili să facă faţă cerinţelor unei ascensiuni, 
exact pe verticală, atârnaţi deasupra golului, douăzeci şi 
cinci de mii de kilometri până la prima oprire şi anume 
Staţia de Mijloc? 

A spune ca indivizi perfect obişnuiţi zboară în nave 
spaţiale la aceeaşi altitudine şi mult dincolo de ea nu 
constituie un răspuns. Situaţia este complet diferită, după 
cum la fel se prezintă cazul zborului atmosferic. Omul nu 
resimte ameţeală nici chiar în nacela deschisa a unui balon 
plutind în aer la câţiva kilometri de sol. Puneţi-l însă la 
marginea unei prăpăstii şi studiaţi-i atunci reacţiile! 

Rațiunea acestei deosebiri în comportament este foarte 
simplă. În aeronavă, nu exista nici o legătură fizică între 
observator şi pământ. Psihologic, prin urmare, el este 
complet detaşat de solul tare şi solid de dedesubt. Căderea 
nu-i mai provoacă teroare. Poate privi în jos spre peisaje 
îndepărtate şi minuscule pe care nu ar îndrăzni niciodată să 
le contemple de pe orice înălţime mare. 

Aceasta detaşare fizică reprezintă tocmai elementul de 
care Liftul Spaţial va duce lipsa. Pasagerul neajutorat, 
ridicat în sus chiar pe faţa giganticului Turn, va fi prea 
conştient de legătura cu pământul. Ce garanţie se oferă 
atunci că cineva va supravieţui unei asemenea experienţe, 
fără să fie drogat sau anesteziat? Îl somez pe doctorul 
Morgan să răspundă. 

Morgan încă se gândea la replici, puţine din ele 
politicoase, când ecranul se aprinse iarăşi. Apăsând butonul 
de ACCEPTARE nu fu deloc surprins să o vadă pe Maxine 
Duval. 

— Ei bine, Van, începu ea fără preambul, ce ai de gând să 
faci? 

— Mă tentează mult, dar nu cred că ar trebui să mă cert 
cu idiotul ăla. Apropo, crezi că a fost împins din spate de 
vreo organizaţie aerospațială? 


— Oamenii mei sapă deja. Am să te anunţ dacă descoperă 
ceva. Personal, consider că-i opera lui proprie. Recunosc 
punctele de vârf ale articolului original. Dar nu mi-ai 
răspuns la întrebare. 

— Nu m-am hotărât, încerc să iau micul dejun. Tu cum zici 
că ar trebui să procedez? 

— Simplu. Organizează o demonstraţie. Când ai putea s-o 
pregăteşti? 

— În cinci ani, dacă totul decurge bine. 

— E ridicol. Ai deja primul cablu în poziţie. 

— Nu cablu, ci bandă. 

— Nu te eschiva. Ce greutate e capabil să ridice? 

— Ah, la capătul terestru, abia cinci sute de tone. 

— lată. Oferă-i lui Donald Răţoiul un voiaj. 

— Nu i-aş garanta securitatea. 

— Dar ai garanta-o pe a mea? 

— Nu vorbeşti serios! 

— Sunt întotdeauna serioasă în acest ceas al dimineţii. 
Oricum, a sosit timpul să fac un alt reportaj legat de Turn. 
Macheta aceea-i foarte simpatică, însă nu face nimic. 
Telespectatorilor mei le place acţiunea, ca şi mie. Ultima 
dată când ne-am întâlnit mi-ai arătat desenele unor 
maşinuţe cu care inginerii vor urca şi cobori pe cabluri - 
adică benzi. Cum le-ai numit? 

— Păianjenii. 

— Înh, da. Ideea m-a fascinat. Iată ceva niciodată posibil 
înainte. Pentru prima dată poţi sta nemişcat în cer, chiar 
deasupra atmosferei, şi să priveşti Pământul de sub tine. 
Ceva ce nici o navă spaţială nu e în stare să facă. Vreau să 
fiu prima care să descriu senzaţia. Şi în acelaşi timp să-i tai 
aripile Răţoiului. 

Morgan aşteptă cinci secunde fixând-o pe Duval drept în 
ochi, înainte de a decide că femeia vorbea serios. 

— Înţeleg de ce o tânără şi muncitoare ziaristă, 
străduindu-se din răsputeri să-şi facă un renume, s-ar agăța 


de această ocazie, rosti cu grijă. Nu doresc să pătez o 
carieră promițătoare, dar răspunsul e definitiv nu. 

Decanul reporterilor scoase câteva cuvinte foarte 
nepotrivite unei doamne, sau chiar unui bărbat, 
netransmise de obicei pe canalele de ştiri. 

— Înainte să te spânzur cu propriul hiperfilament, Van, 
spune-mi de ce nu? 

— Mă rog, dacă ceva ar merge prost nu mi-aş ierta-o 
niciodată. 

— Scuteşte-mă de lacrimile tale de crocodil. Fireşte că 
dispariţia mea prematură ar fi o tragedie majoră - pentru 
proiectul tău. Însă nici nu visez să urc până ce nu faci toate 
testele necesare şi nu eşti sigur că nu prezintă nici un 
pericol. 

— Ar semăna cu o cascadorie. 

— După cum ziceau victorienii - sau elizabetanii? 

— Şi ce dacă? 

— Uite ce-i, Maxine. Tocmai s-a transmis ştirea că Noua 
Zeelandă s-a scufundat; vor avea nevoie de tine în studio. 
Oricum, mulţumesc pentru oferta generoasă. 

— Doctore Vannevar Morgan, cunosc exact motivul pentru 
care mă refuzi. Dumneata vrei să fii primul. 

— Cum spuneau victorienii, şi ce dacă? 

— Touche. Dar te previn, Van, imediat ce vei avea unul din 
acei păianjeni terminaţi, vei mai auzi de mine. 

Morgan clătină din cap. 

— Îmi pare rău, Maxine. Nici o şansă. 

35. Starglider plus optzeci. 

Extras din Dumnezeu şi Starholme, Mandala Press, 
Moscova, 2149 „Exact în urmă cu optzeci de ani, robotul 
interstelar cunoscut sub numele de Starglider a intrat în 
Sistemul Solar şi a purtat un scurt dar istoric dialog cu 
specia umană. Pentru prima dată, am ştiut ceea ce 
întotdeauna bănuisem: că nu suntem singura inteligenţă 
din Univers, şi că acolo printre aştri se găsesc civilizaţii 
mult mai vârstnice, şi poate mult mai înțelepte. 


După această întâlnire nimic nu a mai putut rămâne ca 
înainte. Totuşi, paradoxal, în multe privinţe puţine lucruri s- 
au schimbat. Omenirea încă îşi vede mai departe de treburi, 
cum a făcut mereu. De câte ori ne oprim oare să ne gândim 
la faptul că Starholmerii, pe planeta lor, ştiu deja de 
existenţa noastră de douăzeci şi opt de ani, sau că, aproape 
sigur, vom recepționa primele lor mesaje directe în numai 
douăzeci şi patru de ani de acum încolo? Dar dacă, aşa cum 
au sugerat unii, ei înşişi se găsesc deja pe drum? 

Omul are o extraordinară, şi poate fericită, capacitate de a 
scoate din conştientul său cele mai copleşitoare posibilităţi 
ale viitorului. Fermierul roman, arând coastele Vezuviului, 
nu s-a gândit la muntele fumegând deasupra. Jumătate din 
secolul douăzeci am trăit cu bomba H; jumătate din secolul 
douăzeci şi unu, cu virusul Golgota. Noi am învăţat să trăim 
cu ameninţarea, ori promisiunea Starholmerilor. 

Starglider ne-a prezentat multe specii şi lumi stranii, dar 
nu a dezvăluit aproape nici o tehnologie avansată, astfel 
încât a avut un impact minim asupra aspectelor tehnologice 
ale culturii noastre. Să fi fost accidental, sau rezultatul unei 
politici deliberate? Sunt numeroase întrebările pe care am 
dori să le punem lui Starglider, acum că este prea târziu - 
sau prea devreme. 

Pe de altă parte, el a discutat multe probleme de filosofie 
şi religie, iar în aceste domenii, influenţa lui s-a dovedit 
profundă. Deşi fraza în sine nu apare nicăieri în 
stenograme, Starglider e în general creditat cu faimosul 
aforism „Credinţa în Dumnezeu reprezintă aparent un 
produs psihologic al reproducţiei mamifere.” 

Dacă acesta-i adevărul? Este total nesemnificativ privitor 
la chestiunea actuală a existenţei lui Dumnezeu, după cum 
voi demonstra în continuare.” 

Swami Krisnamurthi (dr. Choam Goldberg). 

36. Cerul crud. 

Ochiul urmărea mai bine panglica pe timp de noapte decât 
ziua. La apus, când luminile de avertizare se aprindeau, ea 


devenea o bandă subţire de incandescenţă, micşorându-se 
încet în depărtare până se pierdea pe fundalul de stele. 

Deja era considerata cea mai mare minune a lumii. Până în 
clipa în care Morgan pusese piciorul în prag şi limitase 
accesul strict la personalul ingineresc indispensabil, se 
scursese un potop continuu de vizitatori - pelerini, îi 
denumise ironic cineva - aducând un omagiu ultimului 
miracol al muntelui. 

Cu toţii se comportau în acelaşi mod. Mai întâi întindeau 
mâinile şi atingeau uşor panglica lată de cinci centimetri, 
mângâind-o cu vârfurile degetelor, plini de reverență. Apoi 
ascultau, cu urechea strâns lipită de materialul neted şi 
rece al benzii, ca şi cum ar fi sperat să prindă ceva din 
muzica sferelor. Unii chiar pretindeau că auziseră un bas 
profund situat la limita de jos a audibilităţii, dar se păcăleau 
singuri. Chiar cele mai înalte armonice ale frecvenţei 
naturale de rezonanţă ale benzii se găseau cu mult sub 
pragul inferior al auzului uman. 

Alţii se îndepărtau clătinând din cap şi murmurând „Pe 
mine n-o sa mă facă nimeni să urc în chestia aceea!” Însă 
erau genul de oameni care rostiseră comentarii 
asemănătoare la apariţia rachetei, a navetei spaţiale, a 
avioanelor şi automobilului - chiar şi a locomotivei cu abur. 

Pentru aceşti sceptici, răspunsul obişnuit era: „Nu vă 
îngrijoraţi, face parte doar din schelă, una din cele patru 
benzi menite să dirijeze Turnul jos către Pământ. 
Ascensiunea pe structura finală va fi exact ca într-un lift din 
orice clădire înaltă. Doar că voiajul va fi mai lung şi mult 
mai confortabil.” 

Pe de altă parte, călătoria lui Maxine Duval avea să fie 
foarte scurtă şi nu deosebit de confortabilă. Dar odată ce 
capitulase, Morgan făcuse tot posibilul ca ea să se 
desfăşoare fără evenimente neplăcute. 

Păianjenul subţire - prototipul de test al unui vehicul ce 
arăta ca un scaun motorizat pentru nostrom - executase 
deja o duzină de ascensiuni la douăzeci de kilometri, cu o 


sarcină dublă faţă de cât avea de suportat acum. Probleme 
tehnice minore interveniseră ca de obicei, însă nimic serios; 
ultimele cinci experienţe avuseseră loc fără necazuri. Şi ce 
ar fi putut să meargă prost? În eventualitatea unei pene de 
energie, aproape de neimaginat într-un sistem cu baterii 
atât de simplu, gravitația ar fi adus-o pe Duval în siguranţă 
jos, frânele automate limitând viteza coborârii. Singurul risc 
real consta în blocarea mecanismului de antrenare, 
prinzând păianjenul şi pasagerul său în capcana atmosferei 
superioare. lar Morgan pregătise o soluţie şi în această 
eventualitate. 

— Numai cincisprezece kilometri? Protestase Duval. Chiar 
şi un planor reuşeşte să ajungă mai sus! 

— Dar tu nu, echipată doar cu o mască de oxigen. Desigur, 
dacă aştepţi un an, până avem gata unitatea operaţională 
cu sistemul ei de suport vital. 

— Ce e rău la un costum spaţial? 

Morgan refuzase să cedeze, din motive bine întemeiate. 
Cu toate că spera să nu fie nevoie de ea, o mică macara 
reactivă aştepta la poalele lui Sri Kanda. Operatorii ei de 
înaltă calificare erau obişnuiţi cu misiuni bizare; nu ar fi 
întâmpinat dificultăţi în a salva o Duval naufragiată, fie şi de 
la o altitudine de douăzeci de kilometri. 

În schimb nici un vehicul existent nu ar fi ajuns la o 
înălţime de două ori mai mare. Peste patruzeci de kilometri 
se întindea tărâmul nimănui, prea jos pentru rachete, prea 
sus pentru baloane. 

Teoretic, o rachetă ar fi reuşit să se menţină lângă bandă 
câteva minute, înainte să-şi consume carburantul. Dar 
problemele de navigaţie şi contactul propriu-zis cu 
păianjenul se profilau atât de cumplite, încât Morgan nici 
măcar nu se obosise să se gândească la o astfel de soluţie. 
Nu se va întâmpla niciodată în viaţa de zi cu zi, iar el 
nădăjduia că nici un producător de video-drame nu va 
considera decorul potrivit unui alpinist. Era tipul de 
publicitate de care se putea dispensa. 


Apropiindu-se de păianjen şi de grupul de tehnicieni din 
jurul lui, sclipind în termocostumul metalic, Duval arăta ca 
un turist tipic al Antarcticii. Îşi alesese cu grijă timpul. 
Soarele răsărise de-abia de o oră, iar razele piezişe aveau 
să pună la maximum în evidenţă relieful taproban. Rem-ul 
ei, mai tânăr şi mai solid chiar decât precedentul, înregistra 
secvenţa evenimentelor pentru larga audienţă a lui Duval. 

Ca de obicei, repetase temeinic. Nu bâjbâi şi nu ezită 
câtuşi de puţin când îşi legă centura de siguranţă şi apăsă 
butonul sarcină BATERIE; inspiră adânc o dată în masca de 
oxigen şi verifică toate monitoarele canalelor video şi de 
sunet. Apoi, asemeni unui pilot de vânătoare dintr-un film 
de altădată, ridică degetul mare în sus şi împinse înainte 
maneta de viteză. 

Un scurt ropot de aplauze ironice izbucni dinspre inginerii 
adunaţi în preajmă, mulţi dintre ei deja familiarizați cu 
voiajuri de plăcere la înălţimi de câţiva kilometri. Cineva 
strigă: 

— Aprindere! A decolat! 

Mişcându-se la fel de repede ca un lift de alamă de pe 
timpul reginei Victoria I, păianjenul îşi începu ascensiunea. 
Ca un balon, aprecie Duval. Fără zdruncin, fără efort, în 

linişte. Nu, nu complet în linişte. Auzea torsul slab al 
motoarelor acţionând roţile multiple de tracţiune de pe 
feţele benzii. 

Nu simţea deloc vibrația sau tangajul la care pe jumătate 
se aşteptase. În ciuda fragilităţii, panglica incredibilă în 
lungul căreia urca era la fel de rigidă ca o bară de oţel, iar 
giroscoapele vehiculului îl mențineau la fel de nemişcat. 
Dacă şi-ar fi închis ochii, ar fi putut uşor să-şi închipuie că 
urca Turnul final. 

Dar nu voia să închidă ochii. Erau atât de multe de văzut şi 
chiar mai multe de auzit. O uimea cât de bine circula 
sunetul; conversațiile de dedesubt reuşeau încă să se audă. 

Flutură mâna spre Morgan şi îl căută din priviri pe 
Kingsley. Spre surpriza ei, nu îl zări. Deşi o ajutase să urce 


în păianjen, bărbatul dispăruse. Apoi îşi aduse aminte de 
mărturisirea lui cinstită - uneori o făcea să sune de parcă s- 
ar fi mândrit cu ea - că cel mai bun inginer de structuri din 
lume nu suportă înălţimea. 

Oricine are un secret anume, poate nu atât de secret pe 
cât crede el. Lui Duval nu-i plăceau păianjenii şi ar fi dorit 
ca vehiculul unde se găsea să poarte alt nume. Totuşi, la o 
adică s-ar fi descurcat cu o astfel de insectă. Creatura pe 
care niciodată n-ar fi suportat să o atingă, deşi o întâlnise 
adesea în scufundările sale submarine, era timida şi blajina 
caracatiţă. 

În prezent se vedea întregul munte, cu toate că din poziţia 
ei era greu să-i apreciezi adevărata înălţime. Cele două 
antice scări urcând pe coasta lui puteau foarte bine să fie 
drumuri, nivelate, ciudat de întortocheate. Pe întreaga lor 
lungime, atât cât reuşea ea să observe; nu se zărea nici un 
semn de viaţă. O secţiune fusese blocată de căderea unui 
arbore, ca şi cum Natura ar fi dat un preaviz că, după trei 
mii de ani, este gata să-şi ceară drepturile înapoi. 

Lăsând camera unu îndreptată în jos, Duval începu să 
panorameze cu numărul doi. Câmpuri şi păduri defilară pe 
ecran, apoi domurile îndepărtate ale Ranapurei şi apele 
întunecate ale mării interioare. Şi, după aceea, apăru 
Yakkagala. 

Apropie imaginea Stâncii, reuşind să desluşească palidul 
model de ruine răspândite în vârf. Peretele Oglinzilor se afla 
încă în umbră, ca şi Galeria Prinţeselor - deşi nu se punea 
problema identificării lor de la o asemenea distanţă. În 
schimb, aranjamentul grădinilor plăcerii, cu heleşteele, 
potecile şi masivul şanţ înconjurător, se vedea cu claritate. 

Şirul de pene mici şi albe o deconcertă o vreme, până ce-şi 
dădu seama că privea un alt simbol al provocării lansate de 
Kalidasa zeilor: aşa-numitele sale Fântâni ale Paradisului. 
Se întreba ce ar fi gândit regele urmărind-o ridicându-se 
atât de uşor spre paradisul invidiat de el. 


Trecuse aproape un an de la convorbirea ei cu 
Ambasadorul Rajasinghe. Cuprinsă de o pornire bruscă, 
chemă vila. 

— Bună, Johan, îl salută Duval. Cum îţi place această 
privelişte a Yakkagalei? 

— Aşadar până la urmă l-ai convins pe Morgan. Cum te 
simţi? 

— Nemaipomenit este singurul cuvânt potrivit. Şi unicul. 
Am zburat şi am călătorit în tot ce ţi-ar trece prin minte, 
dar acum e cu totul diferit. 

— Să călăreşti în siguranţă cerul crud.” 

— Ce-a fost asta? 

— Un poet englez de la începutul secolului douăzeci. „Nu- 
mi pasă dacă pasuc-ţi calcă peste mări/sau călăreşti în 
siguranţă cerul crud.” 

— Ei bine, mie-mi pasă şi mă simt în siguranţă. Văd 
întreaga insulă, chiar şi coasta Hindustanului. La ce 
altitudine mă aflu, Van? 

— Te apropii de kilometrul doisprezece, Maxine. Ai masca 
de oxigen pusă bine? 

— Da. Sper să nu-mi acopere glasul. 

— Nu-ţi face griji, nimeni nu te va confunda. Încă trei 
kilometri. 

— Cât gaz a mai rămas în rezervor? 

— Destul. Iar dacă încerci să treci de cincisprezece 
kilometri, să ştii că voi folosi comanda manuală ca să te 
aduc acasă. 

— Nici prin gând nu mi-a trecut. Oricum, felicitări. Este o 
excelentă platformă de observaţie. Probabil clienţii vor sta 
la coadă pentru un loc. 

— Ne-am gândit la asta. Cei de la comsat şi metsat au 
început deja să liciteze. Le putem oferi relee şi senzori la 
orice altitudine doresc. Ne va ajuta să plătim chiria. 

— Te văd! Exclamă Rajasinghe brusc. 'Ţi-am prins reflexia 
în telescop. Acum fluturi din mână. Nu te simţi singură 
acolo sus? 


O clipă se lăsă o tăcere neobişnuită. După care Duval 
răspunse liniştită: 

— Nu atât cât trebuie să fi fost Yuri Gagarin, la o sută de 
kilometri mai sus. Van, ai adus ceva nou pe lume. 

O fi el cerul crud, dar l-ai îmblânzit. S-ar putea să existe 
oameni care să nu facă niciodată faţă acestei călătorii: 
sincer îi compătimesc. 

37. Diamantul de un miliard de tone. 

În ultimii şapte ani se realizaseră multe, dar rămăseseră 
destule de îndeplinit. Se mutaseră munţi, sau cel puţin 
asteroizi. Pământul poseda în prezent un al doilea satelit 
natural, rotindu-se exact deasupra orbitei geostaţionare. 
Măsura mai puţin de un kilometru de la un capăt la celălalt, 
micşorându-se rapid pe măsură ce era golit de carbon şi de 
alte elemente uşoare. Ce avea să rămână, miezul de fier, 
deşeurile şi zgura industrială, urmau să alcătuiască 
contragreutatea ce va menţine Turnul sub tensiune. Va fi 
piatra din praştia de patruzeci de mii de kilometri, rotindu- 
se în prezent odată cu planeta la fiecare douăzeci şi patru 
de ore. 

Cincizeci de kilometri la est de Staţia Ashoka plutea 
uriaşul complex industrial care procesa megatonele de 
materie primă lipsite de greutate, dar nu şi de masă, 
transformându-le în hiperfilament. Întrucât produsul final 
conţinea mai mult de nouăzeci la sută carbon cu atomii 
aranjaţi în precise rânduri cristaline, Turnul primise 
populara poreclă „Diamantul de un miliard de tone”. 
Asociaţia Bijutierilor din Amsterdam arăâtase, deranjată, că 
(a) hiperfilamentul nu era câtuşi de puţin un diamant, şi (b) 
dacă era, atunci Turnul cântărea de cinci ori zece la 
puterea a cincisprezecea carate. 

Carate sau tone, asemenea cantităţi enorme de material 
taxaseră la maximum resursele coloniilor spaţiale şi 
îndemânarea tehnicienilor orbitali. În minele automate, 
uzinele de producţie şi sistemele de asamblare la 0 g se 
investise mult din geniul speciei umane, dobândit cu greu 


de-a lungul a două sute de ani de călătorie spaţială. Curând 
toate componentele Turnului - câteva unităţi standardizate, 
fabricate în milioane de exemplare - aveau să fie adunate în 
gigantice depozite zburătoare, aşteptând lucrătorii roboţi. 

Apoi Turnul va creşte în două direcţii opuse, în jos spre 
Pământ şi simultan spre masa orbitală de ancorare, întregul 
proces fiind astfel programat încât să se găsească 
permanent în echilibru. Secţiunea transversală se va 
micşora constant dinspre orbită, unde tensiunea va fi 
maximă; la fel se va subţia către contragreutatea de ancoră. 

După ce sarcina lui avea să se încheie, întregul complex 
orbital urma să fie lansat pe o traiectorie de transfer spre 
Marte. Aceasta constituia o clauză a contractului ce cauzase 
discuţii aprinse între politicienii pământeni şi experţii 
financiari, acum că, într-un târziu, potenţialul Liftului 
Spaţial era înţeles la adevărata lui măsură. 

Marţienii negociaseră dur. Deşi aveau să aştepte cinci ani 
în plus înainte de a-şi recupera propria investiţie, în acel 
moment urmau să dispună practic de un monopol în 
construcţii vreme de încă un deceniu. Morgan nutrea vaga 
bănuială că turnul Pavonis va fi primul dintr-o serie. Se 
putea ca Marte să fi fost destinată sistemului Lifturilor 
Spațiale şi era puţin probabil ca energicii ei locuitori să 
rateze o astfel de ocazie. Dacă aveau să facă din lumea lor 
centrul viitorului comerţ interplanetar, atunci noroc bun; pe 
Morgan îl frământau alte griji încă nerezolvate. 

În pofida uriaşelor dimensiuni, Turnul nu era decât 
suportul unor alte elemente mai complexe. De-a lungul 
fiecăreia din cele patru feţe se întindeau şine de treizeci şi 
şase de mii de kilometri, capabile de funcţionări la viteze 
încă neatinse. Ansamblul trebuia alimentat pe toată 
lungimea lui cu fire supraconductoare, conectate la masive 
generatoare cu fuziune, întregul sistem aflându-se sub 
controlul unei incredibil de complexe reţele de calculatoare. 

Terminalul Superior, unde pasagerii şi mărfurile urmau să 
fie transferate de pe Turn pe nava spaţială andocată acolo, 


reprezenta în sine un proiect major. La fel Staţia de. Mijloc, 
ca şi Terminalul 'Terestru, pe cale să fie scobit cu laserele în 
inima muntelui sacru. Şi în plus, mai era Operaţiunea 
Curăţire. 

De două sute de ani, sateliți de toate formele şi mărimile, 
de la şuruburi şi bolţuri la întregi sate spaţiale se 
acumulaseră pe orbita terestră. Tot ce se situa sub 
altitudinea extremă a Turnului se lua în considerare, 
întrucât crea un pericol potenţial. Trei sferturi din acest 
material era gunoi abandonat. Acum el trebuia localizat şi 
cumva, eliminat. 

Din fericire, vechile forturi orbitale erau superb echipate 
pentru sarcină. Radarele lor, proiectate să descopere de la 
mare distanţă rachetele inamice, indicau cu uşurinţă poziţia 
resturilor Primei Ere Spațiale. Apoi laserele lor vaporizau 
sateliții mai mici, în vreme ce aceia mari erau împinşi pe 
orbite neprimejdioase. 

Unii, de interes istoric, fură recuperaţi şi aduşi înapoi pe 
Pământ. În decursul acestei operaţiuni surveniră câteva 
surprize: spre exemplu, trei astronauți chinezi pieriţi în 
cine ştie ce misiune secretă, sau o serie de sateliți de 
recunoaştere construiți dintr-un amestec atât de ingenios 
de componente, încât era imposibil să se descopere ce ţară 
îi lansase. Nu că ar fi contat, dat fiind faptul că toţi aveau 
peste o sută de ani vechime. 

Multitudinii de sateliți activi şi staţii spaţiale, obligate din 
motive operaţionale să rămână în apropierea Terrei, fu 
necesar să li se verifice cu atenţie traiectoriile, iar unele 
cazuri să le fie modificate. Nimic nu se putea însă 
întreprinde în privinţa întâmplătorilor şi neprevăzuţilor 
vizitatori din depărtările Sistemului Solar. Asemeni oricărei 
creaţii umane, lurnul avea să fie expus meteoriţilor. De 
câteva ori pe zi reţeaua sa de seismometre va detecta 
impacturi de miligrame; iar o dată sau de două ori pe an se 
aşteptau deteriorări structurale minore. 


Mai devreme ori mai târziu, pe parcursul secolelor 
viitoare, exista posibilitatea să întâlnească un gigant care 
să-i scoată din funcţiune una sau mai multe şine. În cel mai 
rău scenariu, Turnul era chiar retezat undeva de-a lungul 
său. 

Probabilitatea unui asemenea eveniment era la fel de mică 
cu cea ca un meteorit important să lovească Londra sau 
Tokyo, oraşe prezentând aproximativ aceeaşi suprafaţă. Dar 
locuitorii respectivelor metropole nu sufereau de insomnie 
din această cauză. 

Şi nici Vannevar Morgan. Indiferent ce probleme ar fi 
apărut la orizont, nimeni nu se îndoia că Turnul Orbital era 
o idee al cărei timp sosise. 

V. 

ASCENSIUNE 

38. Un loc al furtunilor tăcute. 

Extras din discursul profesorului Martin Sessui, cu ocazia 
decernării premiului Nobel pentru fizică, Stockholm, 6 
decembrie 2154. 

„Între cer şi pământ există o regiune invizibilă la care 
vechii filosofi nici nu au visat vreodată. Iar până în zorii 
secolului al douăzecilea, ca să fim exacţi până pe data de 12 
decembrie 1901, ca nu a avut nici un impact asupra 
activităţilor umane. 

În ziua aceea, Gugliemo Marconi a transmis prin radio 
cele trei puncte ale literei s peste Atlantic. Mulţi experţi 
declaraseră încercarea imposibilă, deoarece undele radio 
călătoresc doar în linii drepte, nefiind capabile să se 
curbeze în jurul Pământului. Izbânda lui Marconi nu numai 
că a vestit era comunicaţiilor globale, dar a şi dovedit că sus 
în atmosferă există o oglindă electrificată capabilă să 
reflecte undele radio înapoi spre sol. 


(.) Stratul Kennely-Heavisidc, după cum a fost original 
denumit, s-a descoperit curând a fi o regiune de mare 
complexitate, conţinând cel puţin trei niveluri principale, 


toate supuse unor variaţii majore în înălţime şi intensitate. 
La extrema superioară pătrund în centura de radiaţii Van 
Allen, a cărei descoperire a reprezentat ca însăşi primul 
succes al Erei Spațiale. 

Această vastă zonă, începând de la aproximativ cincizeci 
de kilometri şi extinzându-se în sus pe câteva raze terestre, 
este cunoscută astăzi ca ionosfera. Explorarea ei cu 
rachete, sateliți şi unde radio a constituit un proces 
continuu desfăşurat vreme de două secole. Doresc să aduc 
un omagiu predecesorilor mei în această aventură - 
americanii M. A. Tuve şi G. Breit, britanicul E. V. Appleton, 
norvegianul F. C. M. Stormer, şi, în mod cu totul special, 
omului care în 1970 a câştigat acelaşi premiu pe care cu 
sunt azi onorat să îl primesc, compatriotul dumneavoastră 
Hannes Alfven. 

lonosfera e copilul capricios al soarelui; chiar şi acum, 
comportarea ei nu este întotdeauna previzibilă. În zilele în 
care undele radio lungi depindeau de capriciile ei, ea a 
salvat multe vieţi - însă mai mulţi oameni decât vom şti 
vreodată au fost sortiţi pieirii când ea le-a înghiţit fără urmă 
mesajele disperate. 

Mai puţin de un secol, până ce sateliții de telecomunicaţii 
să-i preia rolul, ea a rămas nepreţuitul dar nestatornicul 
nostru servitor - un fenomen natural nebănuit înainte, 
valorând miliarde de dolari pentru cele trei generaţii care I- 
au exploatat. 

Doar pentru o scurtă perioadă existenţa ei a influenţat 
direct omenirea. Totuşi, dacă nu ar fi fost acolo unde e, noi 
nu ne-am fi aflat astăzi aici! Într-un anume sens ea s-a 
dovedit de o importanţă crucială chiar şi pentru umanitatea 
pretehnologică, mergând înapoi în timp până la primul om- 
maimuţă, de fapt, până la cele dintâi vieţuitoare ale 
planetei. Deoarece ionosfera face parte din scutul ce ne 
protejează zilnic de mortalele radiaţii X şi ultraviolete. Dacă 
acestea ar fi ajuns până la nivelul mării, poate că anumite 


forme de viaţă ar fi apărut totuşi pe Pământ; dar în nici un 
caz ele nu ar fi evoluat în ceva asemănător nouă. 


(.) Întrucât ionosfera, asemeni atmosferei de sub ea, în 
final determinată tot de către soare, are propria ci 
meteorologie. Pe parcursul tulburărilor solare este 
străbătută de furtuni uriaşe de particule încărcate, răsucită 
în vârtejuri şi bucle de câmpul magnetic al Pământului. În 
astfel de împrejurări, ea îşi pierde invizibilitatea. Se 
dezvăluie în pâlpâitoarele draperii ale aurorei boreale, unul 
din cele mai copleşitoare spectacole ale Naturii, luminând 
nopţile polare cu straniile ei radiaţii. 

Chiar şi astăzi nu înţelegem în totalitate procesele din 
ionosferă. Unul din motivele datorită căruia studiul ei s-a 
dovedit atât de dificil a fost faptul că rachetele şi implicit 
instrumentele noastre gonesc prin ea cu mii de kilometri pe 
oră. Niciodată nu am reuşit să stăm nemişcaţi ca să 
efectuăm observaţii. Acum, pentru prima oară, construcţia 
propusului Turn Orbital ne oferă şansa de a înfiinţa 
observatoare staţionare în ionosferă. Este foarte posibil ca 
Turnul însuşi să modifice caracteristicile ionosferei - deşi cu 
siguranţă nu o va scurtcircuita, aşa cum a sugerat dr. 
Bickerstaff. 

De ce să studiem această regiune, când ea nu mai este 
importantă în comunicaţii? Ei bine, pe lângă frumuseţea, 
stranietatea şi interesul ştiinţific, comportamentul ei se 
leagă strâns de cel al soarelui - stăpânul destinului nostru. 
Ştim astăzi că soarele nu e steaua statică, binecrescută, pe 
care o credeau strămoşii noştri. Are perioade lungi şi scurte 
de fluctuații. În prezent el încă iese din aşa-numitul Minim 
Maunder al intervalului 1645-1715. Drept rezultat, climatul 
este mult mai blând decât a fost vreodată din Evul Mediu 
timpuriu încoace. Dar cât va dura această oscilație? Mai 
important, în momentul când se va declanşa mişcarea 
inversă, ce efecte vor suferi climatul, vremea şi toate 


aspectele civilizaţiei umane - nu numai pe această planetă, 
ci pe toate celelalte? Întrucât toate sunt fiicele soarelui. 

Unele teorii foarte speculative sugerează că soarele intră 
într-o perioadă de instabilitate, ce va aduce o nouă Eră 
Glaciară, mai extinsă decât oricare alta din trecut. Dacă 
este adevărat, avem nevoie de fiecare informaţie pe care o 
putem obţine pentru a ne pregăti. Chiar un avertisment dat 
cu un secol înainte s-ar putea să vină prea târziu. 

Ionosfera ne-a ajutat în evoluţie; a lansat revoluţia în 
comunicaţii; încă ne mai poate determina viitorul. De aceea 
trebuie să continuăm studiul acestui domeniu vast, 
turbulent, de forţe solare şi electrice - sălaşul misterios al 
furtunilor tăcute.” 

39. Soarele rănit. 

Ultima oară când Morgan îl văzuse pe Dev, nepotul său era 
încă un copil. În prezent devenise adolescent şi probabil la 
următoarea întâlnire avea să-l vadă bărbat în toată firea. 

Pe inginer nu-l încerca decât un uşor sentiment de vină. 
Legăturile de familie slăbiseră continuu în ultimele două 
secole. El şi sora lui aveau puţine în comun, exceptând 
harta genetică. Cu toate că se felicitau şi discutau de vreo 
zece ori pe an, aflându-se în relaţii foarte bune, el nu era 
deloc sigur unde şi când se văzuseră ultima dată. 

Totuşi, atunci când salutase băieţelul dornic şi inteligent 
(pare-se deloc copleşit de personalitatea faimosului său 
unchi), Morgan devenise conştient de o anume melancolie 
dulce-amăruie. Nu avea nici un fiu să-i continue numele. Cu 
mult înainte, făcuse acea alegere între muncă şi viaţă care 
arareori poate fi evitată la nivelurile cele mai înalte de 
perseverenţă umană. În trei ocazii, fără să includă legătura 
cu Ingrid, ar fi putut să păşească pe o cale diferită, dar 
accidentul sau ambiția îl oprise. 

Cunoştea termenii înţelegerii încheiate şi îi acceptase; era 
prea târziu ca să se plângă astăzi de paragrafele scrise cu 
litere mici. Oricine era capabil să-şi împrăştie genele, şi cei 
mai mulţi chiar o făceau. Fie însă că istoria avea sau nu să îi 


acorde credit, puţini realizaseră ceea ce făcuse el - şi era 
pe cale să facă. 

Pe parcursul ultimelor trei ceasuri, Dev văzuse mai multe 
detalii ale Terminalului Terestru decât oricare vip într-o 
vizită obişnuită. Intrase în interiorul muntelui jos, la poale, 
lângă peroanele aproape terminate ale Staţiei Sudice, şi 
făcuse rapid turul facilităţilor de direcţionare a pasagerilor 
şi a bagajelor, al centrului de control şi al hangarului de 
transbordare, unde capsulele urmau să fie schimbate de pe 
şinele estice şi vestice de Coborâre pe cele nordice şi sudice 
de Urcare. Privise în susul puţului de cinci kilometri - o 
gigantică ţeavă de tun îndreptată către aştri, cum deja 
remarcaseră cu voci şoptite sute de reporteri - în care 
urmau să fie instalate liniile de trafic. Iar întrebările sale 
epuizaseră trei ghizi înainte ca ultimul să i-l predea 
recunoscător unchiului său. 

— Iată-l, Van, spuse Warren Kingsley când ajunseră în 
vârful despicat al muntelui. Ia-1 înainte să-mi înhaţe slujba. 

— Nu ştiam că eşti atât de pasionat de tehnică, Dev. 

Băiatul luă o figură rănită şi puţin surprinsă. 

— Nu-ţi aminteşti, unchiule, setul Meccamax 12 pe care mi 
l-ai făcut cadou la zece ani? 

— Desigur, desigur. Glumeam. Şi, ca să spună adevărul, nu 
uitase complet jocul de construcţie; pur şi simplu pe 
moment îi scăpase. Nu ţi-e frig? Spre deosebire de adulţi, 
tânărul nu acceptase să-şi pună uzualul termocostum. 

— Nu, sunt bine. Ce fel de reactor e acela? Când veţi 
deschide puţul? Pot atinge benzile? 

— Înţelegi ce voiam să spun? Zâmbi Kingsley. 

— Unu: aparatul aparţine Şeicului Abdullah; fiul său Feisal 
ne vizitează. Doi: vom păstra pe poziţie acest capac până 
când Turnul va atinge muntele şi va intra înăuntru. Avem 
nevoie de el ca platformă de lucru, şi nu lasă să pătrundă 
ploaia. Trei: ai voie să atingi benzile dacă doreşti. Nu alerga 
- nu e sănătos la altitudinea aceasta! 


— Dacă ai treisprezece ani, mă îndoiesc, aprecie Kingsley, 
privind silueta în descreştere a lui Dev. Fără să se 
grăbească, îl ajunseră pe băiat lângă ancora estică. 

Acesta se uita, aşa cum procedaseră atâtea mii înaintea 
lui, la îngusta panglică cenuşie ce ţâşnea direct din sol şi se 
ridica vertical în cer. Ochii lui Dev o urmăreau în sus, sus, 
tot mai sus, până ce capul i se înclină la maximum pe spate. 
Morgan şi Kingsley se abţinură să-l imite, deşi tentaţia era 
încă puternică după atâţia ani. Nici nu-l avertizară că unii 
privitori ameţeau atât de tare, încât aveau nevoie de ajutor 
ca să meargă iarăşi. 

Tânărul era rezistent; se uită ţintă spre zenit timp de un 
minut, ca şi cum spera să vadă miile de oameni şi milioanele 
de tone de material poziţionate acolo, dincolo de albastrul 
profund al boitei. Apoi închise ochii cu o strâmbătură, 
scutură capul şi îşi privi picioarele o secundă, parcă pentru 
a se asigura că se găseşte încă pe pământ solid. 

Întinse o mână precaută şi lovi banda îngustă legând 
planeta de noul ei satelit. 

— Ce s-ar întâmpla dacă s-ar rupe? Întrebă. 

Era o întrebare veche. Pe mulţi răspunsul îi surprindea. 

— Foarte puţine lucruri. În acest punct, practic nu se află 
sub tensiune. Dacă ai tăia-o, ar rămâne suspendată, 
fluturând în vânt. 

Kingsley luă o expresie dezgustată; amândoi ştiau că era o 
simplificare considerabilă. În clipa de faţă, fiecare din cele 
patru benzi suporta o sarcină de circa o sută de tone, însă 
neglijabilă în raport cu greutăţile proiectate să fie 
transportate de sistem în momentul integrării benzilor în 
structura Turnului. Nu avea totuşi sens să zăpăcească 
băiatul cu astfel de detalii. 

Dev rămase pe gânduri. Apoi lovi experimental panglica, 
ca şi cum ar fi sperat să scoată o notă muzicală. Singurul 
răspuns fu însă un pocnet neimpresionant, care se stinse 
rapid. 


— Dacă o loveşti cu un baros şi te întorci peste zece ore, 
vei sosi tocmai la timp să auzi ecoul de la Staţia de Mijloc, 
explică Morgan. 

— Nu mai e valabil, interveni Kingsley. În sistem sunt prea 
multe amortizoare. 

— Nu ne strica plăcerea, Warren. Hai acum să-ţi arătăm 
ceva cu adevărat interesant. 

Merseră spre centrul discului de metal acoperind în 
prezent muntele şi sigilând puţul subteran ca un capac 
uriaş de oală. Aici, echidistant faţă de cele patru benzi de-a 
lungul cărora Turnul era ghidat către Pământ, se găsea o 
cabană geodezică, cu o înfăţişare la fel de provizorie ca 
suprafaţa pe care fusese ridicată. Adăpostea un telescop de 
construcţie bizară, aţintit drept în sus şi aparent imposibil 
de îndreptat în altă parte. 

— Înainte de apus e momentul cel mai bun ca să priveşti. 
Baza Turnului este atunci foarte frumos iluminată. 

— Vorbind de soare, ia uitaţi-vă acum, spuse Kingsley. Se 
vede chiar mai clar decât ieri. Glasul lui trăda o uimire 
amestecată cu teamă, în timp ce indica cu mâna elipsa 
turtită şi aprinsă, pe cale de a se scufunda dincolo de 
orizontul vestic. Ceaţa îi diminuase strălucirea, încât putea 
fi privită cu uşurinţă. 

De un secol nu se mai observase un asemenea grup de 
pete. Se întindeau pe aproape jumătate din suprafaţa 
discului auriu, făcându-l să arate ca lovit de boală, sau izbit 
de lumi prăbuşite în foc. Dar nici Jupiter nu ar fi fost în 
stare să creeze o asemenea rană în atmosfera solară. Cea 
mai mare pată măsura un sfert de milion de kilometri în 
diametru, gata să înghită o sută de planete precum 
Pământul. 

— La noapte s-a anunţat încă o auroră boreală. Profesorul 
Sessui şi oamenii lui veseli cu siguranţă au prevăzut-o bine! 

— Să vedem cum se descurcă, rosti Morgan executând 
câteva ajustări la ocular. Priveşte, Dev. 

Băiatul se uită cu atenţie un moment. 


— Văd cele patru benzi mergând spre centru, adică în sus, 
până când dispar. 

— Nimic în mijloc? 

Altă pauză. 

— Nu, nici o urmă de Turn. 

— Corect. Se află încă la şase sute de kilometri, iar noi 
folosim puterea cea mai scăzută a telescopului. Acum voi 
mări imaginea. Leagă-ţi centura de siguranţă! 

Dev râse la auzul vechiului clişeu, familiar din zeci de 
spectacole. La început nu reuşi să observe nici o diferenţă, 
exceptând faptul că cele patru linii din centrul câmpului 
vizual deveniră mai puţin accentuate. Îi luară câteva 
secunde să-şi dea seama că nu trebuia să se aştepte la nici 
o schimbare pe măsură ce câmpul său vizual se deplasa în 
lungul axei sistemului. Cvartetul celor patru benzi arăta 
identic în orice punct de pe lungime. Apoi, foarte brusc, fu 
acolo, luându-l prin surprindere, deşi se aşteptase să îl 
vadă. Un punct mic, strălucitor, se materializase în centru. 
Creştea şi pentru prima dată avu senzaţia de viteză. 

Câteva secunde mai târziu izbuti să vadă un cerculeţ - ba 
nu, atât creierul cât şi ochiul căzură de acord că era vorba 
de un pătrat. Se uita ţintă la baza Turnului ce înainta către 
Pământ, de-a lungul benzilor de ghidaj, cu câţiva kilometri 
în fiecare zi. Cele patru benzi dispăruseră, prea mici ca să 
rămână vizibile de la această distanţă. În schimb, acel 
pătrat fixat ca prin farmec pe cer continua să crească, deşi 
se înceţoşase din cauză mărimii extreme. 

— Ce vezi? Întreba Morgan. 

— Un mic pătrat strălucitor. 

— Bun. Este partea de jos a Turnului, aflată în plin soare. 
După ce aici pe munte se lasă întunericul, încă o mai poţi 
zări cu ochiul liber vreme de un ceas, până intră în umbra 
Pământului. Mai observi şi altceva? 

— Nu. Replică băiatul, după o lungă pauză. 

— Ar trebui. O echipă de cercetători vizitează secţiunea 
inferioară să instaleze nişte instrumente. Au coborât de pe 


Staţia de Mijloc. Dacă priveşti cu atenţie, vei vedea 
transportorul lor. E pe şina sudică - deci în dreapta 
imaginii. Caută o pată luminoasă, cam un sfert din mărimea 
Turnului. 

— Îmi pare rău, unchiule, nu o găsesc. Încearcă dumneata. 

— Mă rog, poate vizibilitatea nu e foarte bună. Uneori 
Turnul dispare complet, deşi atmosfera pare. 

Înainte ca Morgan să-i ia locul lui Dev la ocular, receptorul 
său personal scoase două bipuri duble ascuţite. O clipă mai 
târziu alarma lui Kingsley răsuna şi ea. 

Pentru prima dată Turnul lansa o alertă de urgenţă de 
categorie patru. 

40. Capătul liniei. 

Nu-i de mirare că o porecliseră Calea Ferată Trans- 
Siberiană. Chiar şi la coborâre, drumul de la Staţia de 
Mijloc la baza Turnului dura cincizeci de ore. 

Într-o zi avea să ţină doar cinci ceasuri, însă ziua aceea se 
afla la doi ani distanţă în viitor, în momentul în care şinele 
urmau să fie încărcate energetic iar câmpurile lor 
magnetice activate. Vehiculele de observaţie şi întreţinere 
alergau acum în susul şi în josul feţelor Turnului, propulsate 
de roţi cauciucate presate în interiorul fantelor de ghidaj. 
Cu toate că puterea bateriilor o permitea, nu era sigur să se 
opereze un astfel de sistem la viteze depăşind cinci sute de 
kilometri pe oră. 

În ciuda duratei călătoriei, lumea fusese prea ocupată 
pentru a se lăsa cuprinsă de plictis. Profesorul Sessui şi cei 
trei studenţi executaseră observaţii, verificaseră 
instrumentele, asigurându-se că nu vor pierde nici o 
secundă cu transferul în 'Turn. Conducătorul-pilot, 
asistentul său şi Stewardul, alcătuind împreună întreg 
personalul capsulei, erau de asemenea prinşi de treburi. Nu 
era o călătorie obişnuită. „Subsolul”, la douăzeci şi cinci de 
mii de kilometri sub Staţia de Mijloc - iar acum la şase sute 
de Pământ - nu mai fusese niciodată vizitat. Până în prezent 
nu existaseră motive să se meargă acolo, deoarece 


monitoarele nu raportaseră niciodată nimic defect. Nu că ar 
fi putut apare cine ştie ce defecţiuni, Subsolul fiind în fapt 
doar o încăpere presurizată cu latura de cincisprezece 
metri, unul din nenumăratele refugii plasate din loc în loc 
de-a lungul Turnului. 

Sessui îşi utilizase întreaga şi considerabila influentă 
pentru a împrumuta acest unic loc, deplasându-se prin 
ionosferă cu doi kilometri în fiecare zi, spre întâlnirea cu 
Pământul. Era esenţial, susţinuse cu forţă, ca echipamentul 
său să fie instalat înaintea vârfului de activitate solară. 

Deja această activitate atinsese niveluri încă neegalate, iar 
tinerii asistenţi ai lui Sessui reuşeau cu greutate să se 
concentreze asupra cadranelor instrumentelor; magnificele 
aurore de afară reprezentau o atracţie prea mare. Ore în 
şir, atât emisfera nordică cât şi cea sudică erau umplute de 
curbe şi curenţi încet şerpuitori de lumini verzui, minunate 
şi copleşitoare şi cu toate acestea, doar o palidă imitație a 
artificiilor celeste de la poli. Nu se întâmpla des ca aurorele 
să ajungă atât de departe de domeniile lor obişnuite; numai 
o dată într-o generaţie invadau cerurile ecuatoriale. 

Sessui îşi impulsionase studenţii iarăşi să muncească 
admonestându-i că vor avea timp suficient de privit pe 
parcursul lungii ascensiuni de întoarcere pe Staţia de 
Mijloc. Totuşi, chiar şi profesorul era văzut uneori stând cu 
privirea pierdută pe fereastră, fermecat de spectacolul 
cerurilor aprinse. 

Cineva botezase proiectul Expediția către Pământ - 
denumire care, în ceea ce privea distanţa, era îndreptăţită 
în proporţie de nouăzeci şi opt la sută. În vreme ce capsula 
se târâia pe faţa Turnului cu viteza ei mizerabilă de cinci 
sute de clickuri, apropierea crescândă a planetei devenea 
tot mai evidentă. Acceleraţia gravitaţională se mărea 
treptat, de la gravitația euforizantă a Staţiei de Mijloc, mai 
mică decât cea lunară, până la aproape întreaga ei valoare 
terestră. Pentru orice călător spaţial cu experienţă, 
fenomenul părea cu adevărat straniu: să simţi o atracţie, 


oricât de mică, înainte de intrarea în atmosferă, însemna o 
inversare a ordinii normale a lucrurilor. 

În afara de plângerile privitoare la mâncare, îndurate cu 
stoicism de Stewardul suprasolicitat, călătoria fusese lipsită 
de incidente. La o sută de kilometri de Subsol, frânele 
intraseră în funcţiune iar viteza se înjumătăţise. La cincizeci 
de kilometri fu înjumătăţită din nou, pe remarca unuia 
dintre tineri: 

— N-ar fi stânjenitor dacă am continua să alunecăm până 
la capăt? 

Conducătorul capsulei (insistând să fie numit pilot) replică 
că aşa ceva era imposibil, deoarece fantele de ghidaj în 
josul cărora aluneca capsula se terminau la câţiva metri de 
capătul Turnului. În plus exista un sistem de buferare foarte 
elaborat, în caz că toate cele patru frâne refuzau sa 
funcţioneze. 

Şi cu toţii fură de acord că pe lângă faptul că era ridicolă, 
gluma se dovedea de asemeni de prost gust. 

41. Meteorit. 

Uriaşul lac artificial cunoscut de două mii de ani ca Marea 
lui Paravana se întindea calm şi limpede sub privirea de 
piatră a creatorului său. Deşi puţini erau cei care mai 
vizitau statuia părintelui lui Kalidasa, lucrarea acestuia, 
dacă nu faima, o depăşise în timp pe cea a fiului; şi servise 
ţării infinit mai bine, asigurând hrană şi apă la o sută de 
generaţii de locuitori. 

Şi la mult mai multe generaţii de păsări, căprioare, bivoli, 
maimuțe, prădătorilor acestora, precum leopardul cu blană 
lucioasă adăpându-se în prezent la marginea apei. Pisicile 
cele mari începuseră să fie des întâlnite, înclinând să devină 
agasante acum că nu se mai temeau de vânători. Nu atacau 
însă niciodată omul dacă nu erau molestate sau încercuite. 

Încrezător în siguranţa sa, leopardul se adăpa pe săturate, 
în vreme ce umbrele din jurul lacului se lungeau, iar 
amurgul înainta dinspre est. Brusc, ciuli alertat urechile; 
dar simţurile omeneşti n-ar fi fost în stare să observe nici o 


schimbare pe pământ, apă sau cer. Seara era la fel de 
liniştită ca întotdeauna. 

Apoi, drept dinspre zenit, sosi un fluierat uşor ce crescu 
constant până deveni un urlet, încărcat de tonalități 
sfâşietoarc şi de tunet, foarte deosebit de cel al unei nave 
reintrând în atmosferă. Sus pe cer, ceva metalic sclipea în 
ultimele raze ale soarelui, devenind tot mai mare şi lăsând o 
dâră de fum în urmă. 

Pe măsură ce creştea, se dezintegra. Bucăţi zburau în 
toate direcţiile, unele din ele arzând. Câteva secunde, un 
ochi la fel de ager ca al leopardului ar fi zărit un obiect 
relativ cilindric, înainte să explodeze într-o mic de 
fragmente. Dar felina nu rămăsese să aştepte catastrofa 
finală; dispăruse deja în adâncul junglei. 

Marea lui Paravana erupse cu tunet. Un gheizer de noroi 
şi apă se ridică la o sută de metri în aer, o fântână arteziană 
depăşind cu mult pe toate cele ale Yakkagalei, aproape la 
fel de înalt ca însăşi Stânca. Jetul rămase suspendat un 
moment, într-o sfidare inutilă aruncată gravitaţiei, înainte 
de a se prăbuşi înapoi în lacul sfărâmat. 

Cerul se umplu de păsări, zburând care încotro. Aproape 
la fel de numeroşi, fâlfâind ca nişte pterodactili care 
supravieţuiseră cumva până în epoca contemporană, erau 
imenşii lilieci ieşiţi din bezna lor obişnuită. La fel de 
îngroziţi, păsări şi şoareci înaripaţi împărțeau văzduhul. 

Ultimele ecouri ale prăbuşirii se topiră în jungla 
înconjurătoare, iar liniştea se reinstală pe lac. În schimb, 
minute lungi se scurseră înainte ca oglinda apei să 
încremenească, iar valurile să înceteze a mai alerga încoace 
şi încolo sub ochii orbi ai lui Paravana cel Mare. 

42. Moarte pe orbită. 

Orice construcţie de proporţii, spune o vorba, cere o 
jertfă; paisprezece nume se găseau gravate pe piedestalul 
Podului Gibraltar. În schimb, datorita unei campanii de 
securitate dusă până la fanatism, pierderile de vieţi 


omeneşti în cazul Turnului fuseseră remarcabil de mici. 
Existase chiar un an fără un singur accident. 

Existase şi un altul cu patru morţi, două dintre ele în mod 
particular cumplite. Un supraveghetor, obişnuit să lucreze 
în condiţii de imponderabilitate, uitase că deşi se găsea în 
spaţiu nu era şi pe orbită, iar experienţa de o viaţa îl 
trădase. Plutise mai mult de cincisprezece mii de kilometri 
ca să ardă ca un meteor la intrarea în atmosferă. Din 
nefericire, radioul costumului său rămăsese deschis pe 
parcursul acelor ultime minute,. 

Fusese un an prost pentru Turn, căci a doua tragedie 
durase şi mai mult, fiind la fel de publică. O ingineră de pe 
contragreutate, mult dincolo de orbita sincronă, neglijase 
să-şi asigure corespunzător centura de siguranţă şi se 
pomenise aruncată în spaţiu ca o piatră dintr-o praştie. 

La acea altitudine nu se afla în pericol să cadă înapoi pe 
Pământ, nici să se piardă în spaţiul exterior pe o traiectorie 
de evadare. Din păcate, costumul ei conţinea doar două ore 
de oxigen. Nu exista nici o posibilitate de salvare într-un 
timp aşa de scurt şi, în pofida reacției publice, nu se 
întreprinsese nici o încercare. 

Victima se comportase curajos. Trimisese mesajele de adio 
şi apoi, cu încă treizeci de minute de oxigen nefolosite, îşi 
deschisese costumul în vid. Corpul îi fusese recuperat 
câteva zile mai târziu, atunci când legile inexorabile ale 
mecanicii cereşti îl purtaseră la perigeul lungii sale elipse. 

Aceste tragedii fulgerară în mintea lui Morgan în vreme ce 
cobora cu liftul de mare viteză spre camera de operaţii 
urmat îndeaproape de un Kingsley sumbru şi de un Dev 
acum uitat. Catastrofa de astăzi era însă de un cu totul alt 
tip, implicând o explozie în apropierea Subsolului Turnului. 
Că transportorul se prăbuşise pe Pământ era limpede, încă 
înainte de primirea raportului confuz legat de „căderea 
unei ploi uriaşe de meteoriți” undeva în centrul insulei 
Taprobane. 


N-are sens să speculăm până nu obţinem informaţii 
suplimentare, gândi Morgan; iar de astă dată, cu toate 
dovezile distruse, informaţiile suplimentare puteau rămâne 
ascunse pentru totdeauna. Ştia că accidentele în spaţiu 
arareori au o singură cauză. De obicei reprezintă rezultatul 
unui lanţ de evenimente, adeseori nesemnificative luate 
fiecare în parte. Toate prevederile de siguranţă ale 
inginerilor nu puteau garanta o securitate absolută, iar 
câteodată însăşi precauţiunile lor prea complicate 
contribuiau la dezastru. 

Lui Morgan nu-i era ruşine să recunoască că siguranţa 
proiectului îl preocupa mai mult decât orice pierdere de 
vieţi umane. Nimic nu se mai putea face în privinţa morţilor, 
doar ca un alt accident de acelaşi fel să nu se mai repete. În 
schimb, la perspectiva unui Turn aproape terminat aflat în 
pericol nici măcar nu îndrăznea să se gândească. 

Liftul se opri, iar el păşi în centrul de comandă - exact la 
timp pentru cea de a doua surpriză a serii. 

43. Pericol. 

La cinci kilometri de staţia terminus, pilotul Rupert Chang 
reduse din nou viteza. Pentru prima oară pasagerii aveau 
ocazia să vadă faţa Turnului altfel decât un zid opac 
întinzându-se la infinit în ambele direcţii. Deasupra, 
şanţurile gemene de-a lungul cărora circulaseră continuau 
la nesfârşit - ori cel puţin pe o distanţă de douăzeci şi cinci 
de mii de kilometri, care pentru om însemna cam tot acelaşi 
lucru. În schimb dedesubt, sfârşitul se vedea deja. Baza 
trunchiată a Turnului se profila limpede pe fundalul verde 
al insulei Taprobane, pe care avea să o atingă în ceva mai 
bine de un an de zile. 

Pe panoul de control, simbolurile roşii de alarmă clipiră 
iarăşi. Chang le studie încruntat şi apăsă butonul de reset. 
Mai clipiră o dată, apoi se stinseră. 

Prima dată când fenomenul avusese loc, cu două sute de 
kilometri mai sus, purtase o consultaţie grăbită cu Controlul 
Staţiei de Mijloc. O verificare rapidă a tuturor 


componentelor nu dezvăluise nimic defect; într-adevăr, 
dacă ar fi fost să se dea crezare avertismentelor 
electronice, toţi pasagerii erau deja morţi. Totul ieşise din 
limitele de toleranţă. 

Era clar că defecţiunea se afla chiar în circuitele de 
alarmă, iar explicaţia profesorului Sessui fu acceptată cu 
uşurare generală. Vehiculul nu se mai găsea în mediul de 
vid total pentru care fusese proiectat. Vârtejul ionosferic 
unde pătrunsese declanşase probabil detectoarele sensibile 
ale sistemelor de avertizare. 

— Cineva ar fi trebuit să se gândească la asta, mormăi 
Chang. La doar o oră de destinaţie nu era cu adevărat 
îngrijorat. Va face verificări manuale ale tuturor datelor 
critice. Staţia de Mijloc se arătă de acord şi oricum, altă 
alternativă nu aveau. 

Condiţia bateriei reprezenta poate punctul care-l 
preocupa cel mai mult pe Chang. Punct de încărcare mai 
apropiat se găsea la două mii de kilometri în sus, iar dacă 
nu erau în stare să urce până acolo urmau să dea de necaz. 
Dinspre partea asta totuşi era mulţumit. Pe durata 
procesului de frânare, motoarele principale ale 
transportorului funcţionaseră ca dinamuri, şi nouăzeci la 
sută din energia gravitaţională fusese pompată înapoi în 
baterii. Acum că ele se încărcaseră, sutele de kilowaţi 
suplimentari generaţi în continuare se răspândeau în spaţiu 
prin intermediul aripilor radiatoarelor de la spate. 

Acele aripi, după cum colegii lui Chang îi spuseseră de 
multe ori, făceau ca unicul său vehicul să arate ca o veche 
bombă aeriană. În prezent, la finalul procesului de frânare, 
ele trebuiau să fie roşii de căldură. Chang ar fi fost foarte 
îngrijorat să ştie că erau încă destul de reci. Energia nu 
dispare niciodată, se transformă sau este direcţionată 
undeva. Şi adeseori ajunge unde nu trebuie. 

În clipa în care semnalul incendiu - compartimentul 
bateriilor se aprinse pentru a treia oară, Chang nu ezită să-l 
reseteze. Un foc veritabil, ştia cu precizie, ar fi declanşat 


stingătoarele. De fapt, una din grijile sale mari era ca ele să 
nu intre inutil în funcţiune. 

Pe panoul de comandă erau acum prezente mai multe 
anomalii, în special în circuitele de încărcare a bateriilor. 
Imediat după terminarea călătoriei, Chang avea de gând să 
urce în camera motoarelor şi să inspecteze totul 
îndeaproape. 

Nasul îl alertă cei dintâi, în momentul când mai rămăsese 
ceva peste un kilometru de străbătut. Chiar privind 
neîncrezător firişorul de fum ieşind din panoul de control, 
partea rece şi analitică a minţii sale îi spuse „Ce coincidenţă 
că a aşteptat până la sfârşitul drumului!” 

Apoi îşi aduse aminte de întreaga cantitate de energie 
generată pe durata procesului de frânare, şi avu o idee 
destul de exactă asupra celor întâmplate. Probabil 
circuitele de siguranţă nu operaseră, iar bateriile se 
supraîncărcaseră. Protecţie după proiecţie cedase şi 
sprijinită de furtuna ionosferică, simpla perversitate a 
obiectelor lipsite de viaţă lovise din nou. 

Chang izbi butonul stingătorului compartimentului de 
baterii. Cel puţin acesta funcţiona, deoarece auzea urletul 
înfundat al jeturilor de nitrogen de cealaltă parte a 
peretelui etanş. Zece secunde mai târziu porni POMPA DE 
vid, pentru a mătura în exterior gazul, laolaltă cu cea mai 
mare parte din căldura pe care Chang spera ca acesta sa o 
fi preluat. Şi ea funcţiona corect. Pentru prima dată asculta 
pilotul cu uşurare şuierul inconfundabil al atmosferei ieşind 
dintr-un vehicul spaţial; nădăjduia să fie şi ultima oară. 

Nu îndrăzni să se bizuie pe secvenţa automată de frânare, 
în vreme ce vehiculul pătrundea în sfârşit în staţia 
terminus. Din fericire, fusese bine instruit şi recunoscu 
toate semnalele vizuale, astfel că reuşi să oprească la 
centimetri de adaptorul de andocare. Cu grabă frenetică, 
ecluzele fură cuplate, iar proviziile şi echipamentul zvârlite 
în tubul de legătură. 


La fel se procedă cu Profesorul Sessui, prin eforturile 
conjugate ale pilotului, asistentului şi stewardului, când 
omul încercă să meargă înapoi după preţioasele sale 
instrumente. Porţile ecluzelor fură închise cu secunde 
înainte ca pereţii etanşi ai compartimentului motoare să 
cedeze. 

După aceea, refugiații n-au mai putut face altceva decât să 
aştepte în încăperea goala şi pătrată, prevăzută cu mult mai 
puţine facilitaţi decât o celulă de închisoare şi cu speranţa 
că incendiul se va stinge, de la sine. Poate că era bine 
pentru starea de spirit a pasagerilor că numai Chang şi 
inginerul său cunoşteau o realitate vitală: bateriile 
supraîncărcate conţineau energia echivalentă unei bombe 
chimice mari, aşteptând în prezent să detoneze în 
exteriorul Turnului. 

La zece minute după grăbita lor sosire, bomba explodă, 
provocând uşoare vibrații în Turn, urmate de zgomotul 
metalului smuls şi răsucit. Deşi sunetul nu era 
impresionant, el îngheţă inimile ascultătorilor. Singurul lor 
mijloc de transport era distrus, abandonându-i la douăzeci 
şi cinci de mii de kilometri de adăpost. 

Urmă o altă explozie, mai redusă - apoi tăcerea. Refugiații 
ghiciră că vehiculul se prăbuşise de pe faţa Turnului. 
Amorţiţi, începură să inventarieze resursele şi încet, încet 
realizară că miraculoasa lor salvare părea să fi fost complet 
în van. 

44. O peşteră în cer. 

Adânc în interiorul muntelui, printre ecranele şi 
echipamentele de comunicaţii ale Centrului Terestru de 
Operaţiuni, Morgan şi personalul său tehnic se adunaseră 
în jurul unei holograme la scara unu pe zece a secţiunii 
inferioare a Turnului. Imaginea era perfectă în fiecare 
detaliu, chiar şi în privinţa celor patru panglici subţiri ale 
benzilor de ghidaj întinse pe fiecare faţă. Ele dispăreau în 
aer chiar deasupra podelei şi era greu de imaginat că şi la 


această scară de mărime ar fi trebuit să continue în jos încă 
şaizeci de kilometri - până dincolo de scoarţa terestră. 

— Ridică Subsolul până la nivelul ochiului, ceru Morgan. 
Turnul îşi pierdu aparenta soliditate şi deveni o fantomă 
luminoasă - o cutie lungă, paralelipipedică, cu pereţi subţiri 
şi goală exceptând cablurile supraconductoare de curent. 
Secţiunea inferioară - „Subsolul” reprezenta cu adevărat o 
denumire potrivită, cu toate că se găsea la o altitudine de o 
sută de ori mai mare decât cea a muntelui - fusese sigilată 
în ideea de a forma o singură încăpere, cu latura de 
cincisprezece metri. 

— Accesul? Întrebă Morgan. 

Două porţiuni ale imaginii începură să strălucească mai 
puternic. Clar definite pe feţele sudice şi nordice, între 
şanţurile de ghidaj, se găseau porţile exterioare ale 
ecluzelor - cât mai departe una de cealaltă, conform 
normelor uzuale de securitate în orice habitat spaţial. 

— Au intrat înăuntru prin uşa sudică, explică ofiţerul de 
serviciu. Nu ştim dacă ea a fost deteriorată de explozie. 

Ei bine, mai existau alte trei intrări şi perechea cea mai 
joasă îl interesa pe el, socoti Morgan. Constituise unul din 
acele gânduri de ultim moment. De fapt, întregul Subsol 
fusese adăugat târziu. Cândva se considerase inutilă 
construcţia unui refugiu aici, într-o porţiune a Turnului care 
eventual avea să devină parte integrantă a Terminalului 
Terestru. 

— Înclină baza către mine, ordonă Morgan. 

Turnul se prăbuşi într-un arc de lumină şi rămase plutind 
orizontal în aer, cu partea de jos îndreptată către Morgan. 
În prezent reuşea să observe toate detaliile podelei - ori a 
acoperişului, dacă priveai din punctul de vedere al 
constructorilor orbitali. 

Lângă marginile nordice şi sudice şi conducând în cele 
două ecluze independente se deschideau trapele care 
permiteau accesul de dedesubt. Singura problemă consta în 
a ajunge acolo, la şase sute de kilometri în cer. 


— Suportul vital? 

Ecluzele se topiră în structură. Emfaza vizuală se mută pe 
un mic cabinet situat în centrul camerei. 

— Asta e problema, dr. Morgan, răspunse solemn ofiţerul. 
Avem doar un sistem de menţinere a presiunii. Nici un 
purificator, şi desigur nici o sursă de energie. Acum că au 
pierdut transportorul, nu văd cum vor supravieţui nopţii. 
Temperatura a scăzut deja - cu zece grade de la apus. 

Morgan se simţi de parcă gerul spaţiului i-ar fi pătruns în 
suflet. Euforia descoperirii că ocupanţii transportorului 
erau încă în viaţă se evaporă rapid. Chiar dacă în Subsol se 
găsea suficient oxigen să le ajungă pentru câteva zile, faptul 
nu mai prezenta importanţă dacă ei vor îngheţa înainte de 
ivirea zorilor. 

— Aş vrea să vorbesc cu profesorul Sessui. 

— Nu putem lua direct legătura cu el. Telefonul de 
urgenţă al Subsolului comunică numai cu Staţia de Mijloc. 
Totuşi, nici o problemă. 

Ceea ce nu se adeveri în totalitate. După ce se stabili 
conexiunea, pilotul fu cel care răspunse. 

— Îmi pare rău, profesorul este ocupat, zise el. 

Trecu un moment plin de stupoare până ce Morgan 
replică, rostind rar şi subliniind fiecare cuvânt: 

— Spune-i că Vannevar Morgan vrea să discute cu el. 

— Îi voi spune, dr. Morgan, dar nu cred că va schimba cu 
ceva situaţia. Lucrează cu studenţii săi la un instrument. E 
singurul pe care au reuşit să-l salveze - un spectroscop 
oarecare. Se chinuie să-l îndrepte spre una din ferestrele 
de observare. 

Morgan se controlă cu dificultate. Fu pe punctul să întrebe 
dacă nu erau cumva nebuni, dar Chang îl anticipă. 

— Nu îl cunoaşteţi pe prof. Eu unul am petrecut întreaga 
săptămână cu el. Este, mă rog. Presupun că l-aţi considera 
distrat. Trei dintre noi au trebuit ca să-l oprească să se 
întoarcă în cabină după alte instrumente. Şi nu e mult de 
când mi-a spus că dacă tot vom muri, va face pe dracu-n 


patru ca măcar o piesă din echipament să funcţioneze aşa 
cum trebuie. 

Spre enervarea sa, Morgan desluşi în vocea lui Chang o 
admiraţie considerabilă faţă de dificilul şi distinsul pasager. 
Iar logica era de partea profesorului. Bunul simţ cerea să se 
salveze ce se mai putea din anii de efort consumaţi cu 
pregătirea acestei nefericite expediţii. 

— Foarte bine, rosti Morgan într-un sfârşit, acceptând 
inevitabilul. Din moment ce nu mi se acordă o audienţă, 
rezumă-mi dumneata situaţia. 

Aprecie că oricum Chang era probabil în stare să-i ofere 
un raport mult mai folositor decât profesorul. Cu toate că 
insistența conducătorului-pilot asupra celei de a doua 
jumătăţi a titlului său provoca adeseori zâmbete printre 
navigatorii adevăraţi, omul era un tehnician de înaltă 
calificare, cu o bună pregătire în ingineria mecanică şi 
electrică... 

— Nu-i mult de spus. Avertismentul ne-a parvenit atât de 
târziu că nu am avut timp să salvăm nimic, cu excepţia 
spectroscopului acela blestemat. Sincer, nici nu-mi vine să 
cred că am reuşit să trecem prin ecluză. 

Avem hainele de pe noi, şi cam asta-i totul. O studentă a 
reuşit să-şi ia geanta de voiaj. Ghiciţi ce conţine - teza ci de 
proiect, scrisă pe hârtie, pentru numele lui Dumnezeu. Nici 
măcar pe hârtie ignifugă, în pofida tuturor regulamentelor. 
Dacă ne-am permite consumul de oxigen, le-am da foc să ne 
încălzim. Alături de frig, următoarea mare problemă este 
aerul. Nu ştiu cât va dura până ce acumularea de CO2 ne 
va da gata. Poate cineva va găsi o soluţie. Oricare ar fi însă 
răspunsul, mi-e teamă că va fi prea optimist. 

Vocea lui Chang cobori câţiva decibeli în intensitate şi el 
începu să vorbească pe un ton conspirator, cu intenţia 
vădită de a nu fi auzit de însoțitori. 

— Proful şi studenţii lui nu ştiu, dar ecluza sudică a fost 
deteriorată în explozie. Are o fisură - se aude un şuierat 
continuu în jurul garniturilor. Cât de serios, nu pot spune. 


Glasul pilotului reveni din nou la nivel normal. 

— Ei bine, asta e situaţia. Aşteptăm să auzim veşti din 
partea dumneavoastră. 

Şi ce altceva am putea să le spunem, gândi Morgan, în 
afară de „Adio”? 

Managementul situaţiilor de criză constituia o capabilitate 
pe care Morgan o admira, dar nu o invidia. Janos Bartok, 
ofiţerul cu securitatea Turnului staționat pe Staţia de 
Mijloc, se afla în prezent la comanda operaţiunilor. Cei din 
interiorul muntelui, cu douăzeci şi cinci de mii de kilometri 
mai jos şi la doar şase sute de scena accidentului, puteau 
numai să-i asculte instrucţiunile, să ofere sfaturi şi să 
satisfacă curiozitatea mediilor de ştiri. 

Nu mai este necesar să se spună că Maxine Duval luase 
contactul cu ei la câteva minute după dezastru, şi ca 
întotdeauna, întrebările ei se dovediră foarte la obiect. 

— Staţia de Mijloc are cum să ajungă la ei în timp util? 

Morgan ezită. Răspunsul era neîndoielnic negativ. Totuşi 
nu ar fi fost înţelept, ca să nu spună crud, să renunţe la 
speranţă atât de devreme. În plus, aveau puţin noroc. 

— Nu vreau să stârnesc speranţe false, dar e posibil să nu 
avem nevoie de Staţia de Mijloc. Există un echipaj mult mai 
aproape, pe Staţia 10 K, deci cu numai zece mii de kilometri 
deasupra. Transportorul lor poate ajunge la Subsol în 
douăzeci de ore. 

— Atunci de ce nu se află deja pe drum? 

— Ofiţerul Bartok va hotări peste puţin dacă efortul e sau 
nu inutil. Credem că dispun de aer doar pentru jumătate 
din acest interval de timp. lar problema temperaturii se 
prezintă încă şi mai serios. 

— Ce vrei să spui? 

— Acolo sus e noapte, iar ei nu au nici o sursă de căldură. 
Maxine, nu transmite încă pe post, dar s-ar putea să 
asistăm la o cursă între îngheţ şi anoxie. 

Se lăsă o pauză de câteva secunde. Apoi Duval rosti pe un 
ton neîncrezător foarte necaracteristic ei: 


— Poate par tâmpită, dar cu siguranţă staţiile 
meteorologice, cu laserii lor pe infraroşu. 

— Mulţumesc, Maxine. Eu sunt cel tâmpit. O clipă numai 
să vorbesc cu Mijlocul. 

Bartok se arătă destul de politicos când Morgan îl sună, 
însă replica sa scurtă făcu clară opinia sa privitoare la 
amatorii care-şi băgau nasul unde nu le fierbea oala. 

— Iartă-mă pentru deranj, îşi ceru scuze Morgan, şi 
comută iarăşi pe legătura cu Duval. Uneori expertul îşi 
cunoaşte meseria, îi zise şifonat. Omul nostru sigur şi-o 
cunoaşte. A contactat Centrul Musonic acum zece minute, 
iar. În prezent aceştia calculează puterea razei. Nu vor să 
sară peste cal şi să-i ardă pe toţi cei dinăuntru. 

— Aşadar am avut dreptate, răspunse dulce Duval. Nu te- 
ai gândit singur la soluţie, Van. Ce altceva ai mai uitat? 

Nici un răspuns nu era posibil, iar Morgan nu încercă să 
formuleze unul. Ghici următoarea întrebare a reporterei. 

— Nu puteţi folosi păianjenii? 

— Chiar şi ultimele modele au o rază de acţiune limitată. 
Bateriile lor sunt capabile să-i urce până la trei sute de 
kilometri. Au fost proiectaţi ca să inspecteze Turnul după 
pătrunderea acestuia în atmosferă. 

— Hi bine, puneţi baterii mai mari. 

— În câteva ore? Şi nu asta-i problema. Singurul vehicul 
sub test în acest moment nu poate să transporte pasageri. 

— Trimiteţi-l sus gol. 

— Ne-am gândit deja, însă la bord trebuie să fie un 
operator care să execute andocarea. Şi ar dura zile ca să 
cobori şapte oameni, unul câte unul. 

— Cu siguranţă că aveţi un plan! 

— Câteva, dar toate nebuneşti. Dacă vom alege vreunul, îţi 
voi da de ştire. Între timp, ai putea face tu ceva pentru noi. 

— Şi anume? Întrebă suspicioasă Duval. 

— Explică audienței tale de ce o navă spaţială e capabilă 
să facă contact cu alta la şase sute de kilometri înălţime, 


dar nu cu Turnul. Până termini, poate vom avea noutăţi 
pentru tine. 

În vreme ce chipul uşor indignat al lui Duval se ştergea de 
pe ecran, iar el se răsucea din nou spre haosul mai mult sau 
mai puţin bine orchestrat din camera de operaţiuni, 
Morgan îşi lăsă mintea să colinde cât mai liber prin datele 
problemei. În ciuda politicoasei admonestări a ofițerului de 
pe Mijloc, era posibil să vină cu câteva idei folositoare. Deşi 
nu-şi imagina că existau soluţii miraculoase, totuşi înţelegea 
Turnul mai bine decât oricine altcineva, exceptându-i poate 
pe Warren Kingsley. Kingsley cunoştea probabil mai precis 
detaliile, în schimb Morgan avea o imagine de ansamblu 
mai clară. 

Şapte bărbaţi şi femei erau captivi în cer, într-o situaţie 
unică în întreaga istorie a tehnologiei spaţiale. 

Trebuia să existe o soluţie pentru a fi scoşi de acolo, 
înainte să fie otrăviţi de CO2, sau ca presiunea să scadă atât 
de mult încât camera să devină, literal, un mormânt 
asemeni celui al lui Mahomed, suspendat între Pământ şi 
Paradis. 

45. Omul pentru misiune 

— Putem s-o facem, rosti Kingsley cu un zâmbet larg. 
Păianjenul e capabil să ajungă la Subsol. 

— Ai reuşit să adaugi alte baterii? 

— Da, însă ne aflăm la limită. Va fi o operaţiune în două 
faze, ca la rachetele de altădată. Imediat după ce bateria 
suplimentara se epuizează, va fi jetisonată ca să scăpăm de 
greutatea ei. Asta se va petrece cam pe la patru sute de 
kilometri. Bateria internă a Păianjenului va fi suficientă 
pentru restul drumului. 

— Şi ce sarcină va permite acest aranjament? 

Zâmbetul lui Kingsley dispăru. 

— Marginală. Circa cincizeci de kilograme, cu cele mai 
bune baterii pe care le avem. 

— Numai cincizeci! Ce folos? 


— Ar trebui să ajungă. Câteva tancuri noi la o mie de 
atmosfere, fiecare conţinând cinci kilograme de oxigen. 
Filtre moleculare pentru a îndepărta dioxidul de carbon. 
Puţină apa şi alimente concentrate. Câteva rezerve 
medicale. Putem aduce totul la sub patruzeci şi cinci de 
kilograme. 

— Pfui! Şi eşti convins că este suficient? 

— Da, îi va menţine în viaţă până la sosirea transportorului 
de la Staţia 10 K. La o adică, Păianjenul poate executa o a 
doua ascensiune. 

— Ce părere are Bartok? 

— E de acord. La urma urmei, nimeni nu a venit cu altă 
idee mai bună. 

Morgan simţi că o mare greutate îi fusese luată de pe 
umeri. Destule lucruri puteau încă merge prost, dar de bine 
de rău exista o rază de speranţă; sentimentul de neputinţă 
dispăruse. 

— Când va fi totul pregătit? 

— Dacă nu apar probleme, în două ceasuri, maximum trei. 
Din fericire întreg echipamentul este standard. Verificăm 
Păianjenul chiar în acest moment. O singură chestiune a 
mai rămas de rezolvat. 

Vannevar Morgan scutură din cap. 

— Nu, Warren, glăsui rar, cu o voce calmă şi implacabilă 
pe care prietenul său nu o auzise niciodată. Nu mai este 
nimic de hotărât. 

— Nu vreau să mă folosesc de grad, Bartok, e o simplă 
problemă de logică. Adevărat, oricine poate conduce 
Păianjenul, dar numai câţiva oameni cunosc toate detaliile 
tehnice. Există posibilitatea apariţiei unor dificultăţi 
operaţionale, iar cu mă aflu în cea mai bună poziţie ca să le 
rezolv, spuse Morgan. 

— Îmi permit să vă reamintesc că aveţi şaizeci şi cinci de 
ani, replică ofiţerul cu Securitatea. E mai înţelept să 
trimitem pe cineva mai tânăr. 


— Nu am şaizeci şi cinci de ani, am şaizeci şi şase. lar 
vârsta nu are nici o legătură. Nu-i nici un pericol şi cu 
certitudine nu se pune problema efortului fizic. 

Şi, ar fi putut adăuga, factorii psihologici erau mult mai 
importanţi decât cei fizici. Aproape oricine e în stare să 
călătorească pasiv în sus şi în jos într-o capsulă, aşa cum 
procedase Maxine Duval şi cum alte milioane de persoane 
urmau să o facă în câţiva ani. Cu totul altceva era să faci 
faţă situaţiilor ce puteau foarte uşor să se ivească la şase 
sute de kilometri în aer. 

— Continui să susţin, rosti Bartok cu uşoară insistenţă, că 
ar fi potrivit să trimitem un om mai tânăr. Pe domnul 
Kingsley, spre exemplu. 

În spatele său, Morgan auzi (sau îşi imaginase numai?) 
inspiraţia bruscă a colegului său. Ani de zile se glumise pe 
seama faptului că acesta avea o asemenea aversiune faţă de 
înălţimi, încât nu inspecta niciodată structurile pe care le 
proiecta. Teama lui nu era tocmai o boală şi reuşea să o 
depăşească atunci când era absolută nevoie. În defintiv 
trecuse alături de Morgan din Africa în Europa. Însă tot 
atunci fusese singura dată când apăruse beat în public, iar 
douăzeci şi patru de ore după aceea rămăsese de negăsit. 

Kingsley nu intra în discuţie, chiar dacă Morgan ştia că 
prietenul lui era pregătit să meargă. Existau însă momente 
când abilitatea tehnică şi curajul nu erau suficiente. Nimeni 
nu putea să lupte cu spaime înrădăcinate în el de la naştere 
sau din copilărie. 

Din fericire, ofițerului nu era nevoie să i se explice aceste 
lucruri. În plus, exista un motiv mai simplu şi la fel de 
puternic pentru care Kingsley nu trebuia să meargă. Doar 
de câteva ori în viaţa lui Morgan se bucurase de statura lui 
mică; aceasta era una din clipe. 

— Sunt cu cincisprezece kilograme mai uşor decât 
Kingsley, îi declară lui Bartok. Într-o operaţiune la limită 
precum cea de azi, argumentul pune capăt discuţiilor. Să nu 
mai pierdem timpul. 


Încercă o uşoară mustrare de conştiinţă, dându-şi seama 
că nu proceda corect. Bartok îşi făcea datoria foarte 
eficace, iar până la terminarea pregătirilor capsulei mai 
dura încă o oră. Nu se pierdea timp. 

Câteva secunde lungi, cei doi bărbaţi se priviră fix în ochi, 
ca şi cum cei douăzeci şi cinci de mii de kilometri dintre ei 
s-ar fi topit. Dacă amândoi ar fi vrut să-şi încerce forţele, 
situaţia ar fi devenit neplăcută. Nominal, Bartok răspundea 
de toate aspectele de securitate, şi teoretic avea voie să dea 
ordine chiar Inginerului Şef şi Directorului de Proiect. În 
practică însă i-ar fi fost dificil să-şi impună autoritatea. Atât 
Morgan cât şi Păianjenul se găseau departe sub el, pe Sri 
Kanda, iar realitatea aceasta cântărea cât nouă zecimi de 
lege. 

Bartok ridică din umeri, iar Morgan se linişti. 

— Aţi marcat un punct. Nu sunt mulţumit, dar merg pe 
mâna dumneavoastră. Mult noroc. 

— Mulţumesc, răspunse încet Morgan în timp ce imaginea 
se ştergea de pe ecran. Răsucindu-se spre tăcutul Kingsley, 
zise: Să mergem. 

leşind din camera de operaţii şi îndreptându-se înapoi 
spre vârful muntelui, Morgan duse automat mâna la micul 
pandantiv ascuns sub cămaşă. CORA nu-l deranjase de luni 
de zile. Nici Kingsley nu-i cunoştea existenţa. Se juca oare 
cu vieţile altora ca şi cu a sa proprie doar pentru a-şi 
satisface mândria egoistă? Dacă ofiţerul ar fi ştiut de ea. 

Acum era prea târziu. Indiferent de motivații, hotărârea 
lui fusese luată. 

46. Păianjen. 

Cât de mult se schimbase muntele de la prima lor 
întâlnire, medită Morgan. Vârful fusese ras complet, lăsând 
în urmă un platou perfect orizontal. În centru se găsea 
„capacul de oală” ce acoperea cilindrul cu viitoarele căi de 
trafic ale multor lumi. Ciudat că cel mai mare spaţioport al 
Sistemului Solar se va afla în inima unui munte. 


Nimeni nu şi-ar fi imaginat că un vechi templu existase 
odată aici, concentrând speranţele şi temerile a miliarde de 
suflete vreme de trei mii de ani. Singura mărturie rămasă o 
constituia moştenirea ambiguă a lui Mahanayake Thero, 
acum ridicată pe scripeţi şi aşteptând să fie mutată. Până în 
prezent însă, nici autorităţile Yakkagalei, nici directorul 
Muzeului din Ranapura nu arătaseră mult entuziasm faţă 
de clopotul prevestitor de rele dăruit de Kalidasa. 

Ultima data când bătuse, vârful fusese măturat de o 
trombă de vânt scurtă dar semnificativă - într-adevăr un 
vânt al schimbărilor. Astăzi aerul era aproape nemişcat, în 
vreme ce Morgan şi ajutoarele sale se îndreptau încet spre 
capsula încadrată de luminile de observaţie. Cineva scrisese 
numele de SPIDER MARK II pe fuselaj, iar dedesubt fusese 
mâzgălită promisiunea: noi VĂ REZOLVĂM PROBLEMELE. 
Morgan spera să fie aşa. 

Ori de câte ori venea aici, respira cu greutate şi aştepta cu 
nerăbdare şuvoiul de oxigen care să-i inunde plămânii 
înfometați, însă CORA, spre surprinderea şi uşurarea lui, nu 
emisese niciodată vreun avertisment atunci când vizitase 
vârful. Regimul prescris de doctorul Sen părea să 
funcţioneze admirabil. 

Totul fusese încărcat la bordul Păianjenului, ridicat un pic 
în sus astfel ca bateria suplimentară să încapă dedesubt. 
Mecanicii executau verificări grăbite de ultim minut. 
Totodată deconectau cablurile de alimentare, dat fiind că 
reţeaua încurcată de pe sol constituia un real pericol 
pentru cineva neobişnuit cu un costum spaţial. 

Costumul Flexisuit al lui Morgan sosise de la Gagarin cu 
numai treizeci de minute înainte, ceea ce-l determinase un 
timp să ia serios în considerare plecarea fără el. SPIDER 
Mark ii era un vehicul mult mai sofisticat decât simplul 
prototip folosit altădată de Duval; realmente constituia o 
mică navă spaţială, cu propriul sistem de suport vital. Dacă 
totul se desfăşura normal, Morgan avea să facă contact cu 
ecluza de la baza Turnului, proiectată cu ani în urmă 


special pentru o asemenea eventualitate. Costumul oferea 
însă mai mult decât siguranţă în cazul unor probleme, şi 
anume o libertate infinit mai mare de mişcare. 

Aproape mulat pe corp, Flexisuitul semăna prea puţin cu 
greoaiele armuri ale primilor astronauți; chiar presurizat, 
nu-i va restricționa mult mişcările. Văzuse odată o 
demonstraţie cu o serie de acrobaţii desfăşurate în costum, 
culminând cu o luptă cu săbiile şi un balet. Ultimul fusese 
hilar, în schimb dovedise declaraţiile proiectanţilor. 

Inginerul urcă cele câteva trepte şi rămase o clipă lângă 
uşiţa de metal a capsulei, înainte să intre înăuntru. 
Aşezându-se şi legându-şi centura de siguranţă, fu plăcut 
surprins de spaţiul disponibil. Cu toate că Mark Il 
reprezenta clar un vehicul destinat unei singure persoane, 
nu se arăta atât de claustrofobic pe cât crezuse el, chiar şi 
cu întreg echipamentul suplimentar depozitat înăuntru. 

Cele două tuburi de oxigen fuseseră aşezate sub scaun, iar 
măştile pentru CO2 într-o cutie mică, în spatele scării 
ducând spre ecluza de deasupra. Părea uimitor ca atât de 
puţin echipament să însemne diferenţa între viaţă şi 
moarte. 

La bord, Morgan luase un singur obiect personal - o 
amintire a acelei zile îndepărtate, de la Yakkagala, acolo 
unde întrucâtva totul începuse. Sfârleaza ocupa puţin 
spaţiu şi cântărea doar un kilogram. De-a lungul anilor, 
devenise un soi de talisman. Mai mult, reprezenta unul din 
modurile cele mai eficace de a demonstra proprietăţile 
hiperfilamentului şi, ori de câte ori nu o lua cu el, invariabil 
descoperea că-i trebuie. Iar în această misiune putea fi 
folositoare. 

Conectă ombilicul costumului şi testă atât rezerva 
interioară de aer cât şi pe cea exterioară. Afară, cablurile 
erau date deoparte. Păianjenul era gata de plecare. 

În astfel de momente arareori se înjghebau discursuri 
strălucite şi oricum, se spera ca cea de faţă să fie o 


operaţiune foarte simplă. Morgan îi zâmbi ţeapăn lui 
Kingsley şi îi spuse: 

— Ai grijă de magazin, Warren, până mă întorc. 

Abia apoi observă mica şi singuratica siluetă pierdută în 
mulţimea din jur. Dumnezeule, gândi, am uitat de bietul 
puşti. 

— Dev, îl strigă el. Îmi rău că nu am reuşit să am grijă de 
tine cum se cuvine. Am să-mi iau revanşa la întoarcere. 

Şi chiar o va face, hotări în sinea lui. După ce Turnul va fi 
terminat, va fi timp pentru toate - chiar şi pentru relaţiile 
interumane neglijate într-atât. Evoluţia lui Dev merita să fie 
urmărită; un băiat care ştia să nu îţi stea în drum promitea 
în mod deosebit. 

Uşa curbată a vehiculului - cu partea superioară din 
plastic transparent - se închise cu un zgomot înfundat, 
presându-se de garnituri. Morgan apăsă butonul de 
verificare, iar datele vitale ale Păianjenului apărură pe 
ecran una câte una. Toate erau verzi. Nu trebuia să noteze 
valorile efective; dacă ar fi ieşit din plaja nominală, ele ar fi 
clipit în roşu de două ori pe secundă. Totuşi, cu precauţia 
obişnuită, Morgan observă că nivelul oxigenului atingea o 
sută două procente, puterea bateriei principale o sută unu 
iar cea a bateriei de booster o sută cinci la sută. 

Vocea liniştită a controlerului - acelaşi expert 
imperturbabil care supraveghease toate operaţiunile, 
începând de la coborârea nereuşită desfăşurata cu ani în 
urmă - îi sună în urechi. 

— 'Toate sistemele nominale. Aveţi comanda. 

— Am primit comanda. Aştept următorul minut. 

Cu greu s-ar fi imaginat un contrast mai mare între 
această pornire şi o lansare de rachetă de odinioară, cu 
numărătoarea ei inversă, cu cronometrările precise, cu 
zgomotul şi furia ei. 

Morgan aşteptă ca ultimele două cifre ale ceasului de bord 
să devină zero, apoi porni vehiculul la putere minimă. 


Lin, în tăcere, vârful scăldat de lumină al muntelui alunecă 
dedesubt. Nici măcar o ascensiune de balon nu ar fi fost 
mai silenţioasă. Dacă asculta cu atenţie, auzea doar torsul 
motoarelor gemene antrenând roţile de fricţiune ce presau 
banda de hiperfilament deasupra şi sub capsulă. 

Cinci metri pe secundă, prezentă indicatorul de viteză. În 
paşi mici şi regulaţi, Morgan crescu puterea până când citi 
cincizeci - cu puţin sub două sute de kilometri pe oră. 
Însemna să obţină o eficienţă maximă la încărcătura actuală 
a Păianjenului. După ce bateria auxiliară avea să fie 
aruncată, viteza urma să crească cu douăzeci şi cinci de 
procente, atingând două sute cincizeci de klickuri. 

— Spune ceva, Van! Îl strigă vocea vioaie a lui Kingsley. 

— Lasă-mă în pace, replică Morgan la fel de afabil. 
Intenţionez să mă relaxez şi să admir priveliştea în 
următoarele ceasuri. Dacă doreai un comentariu în direct, 
ar fi trebuit să o trimiţi sus pe Maxine. 

— De o oră încearcă să ia legătura cu tine. 

— Transmite-i dragostea mea şi spune-i că sunt ocupat. 
Poate când ajung la Turn. Ce veşti ai de acolo? 

— Temperatura s-a stabilizat la douăzeci. Controlul 
Musonic îi izbeşte cu o putere moderată la fiecare zece 
minute. Profesorul Sessui însă este furios, zice că-i perturbă 
instrumentele. 

— Dar aerul? 

— Nu prea bine. Presiunea a scăzut simţitor, şi fireşte că 
se acumulează CO2. Dar totul va fi OK dacă ajungi la timp. 
Oamenii evită să se mişte inutil ca să economisească oxigen. 

Pariez că toţi cu excepţia lui Sessui, gândi Morgan. Va fi 
interesant să-l întâlnească pe savantul a cărui viaţă se 
străduia să o salveze. Citise câteva din aclamatele cărţi de 
popularizare ale acestuia şi le considerase înflorite şi prea 
încărcate. Bănuia că omul se potrivea cu stilul. 

— Şi situaţia la 10 K? 

— Încă două ore înainte ca transporterul să plece. Pe 
moment instalează o serie de circuite speciale ca să se 


asigure că nimic nu va lua foc de această dată. 

— O idee bună. A lui Bartok, presupun. 

— Probabil. Şi vor cobori pe şina nordică, în caz că cea 
sudică a fost deteriorată de explozie. Dacă totul merge 
bine, vor sosi în. Ah. Douăzeci şi una de ore. La timp, chiar 
dacă nu mai trimitem a doua oară Păianjenul cu o altă 
încărcătură. 

În ciuda replicii adresate pe jumătate în glumă lui 
Kingsley, Morgan ştia că era mult prea devreme să se 
relaxeze. Totuşi, lucrurile păreau să se desfăşoare normal. 
Cu siguranţă nu avea nimic altceva de făcut în următoarele 
trei ceasuri decât să admire panorama tot mai întinsă. 

Parcursese treizeci de kilometri, ridicându-se rapid şi 
silențios pe cerul nopţii tropicale. Nu era lună, dar 
Pământul de sub el era dezvăluit de constelaţiile sclipitoare 
ale oraşelor şi satelor. Privind stelele de deasupra şi pe cele 
de dedesubt, Morgan îşi închipuia cu uşurinţă că se afla 
departe de orice lume, pierdut în adâncimile spaţiului. 

Curând va vedea întreaga insulă, conturată slab de 
luminile aşezărilor de coastă. Departe la nord, o pată palidă 
se scurgea dinspre orizont, asemeni heraldului unor zori 
nepotriviţi. Un moment ea îl nedumeri, până când realiză că 
privea unul din marile oraşe ale Hindustanului de sud. 

Acum ajunsese mai sus decât putea să zboare orice 
aeronavă, înscriind deja un record unic. Deşi Păianjenul şi 
precursorii lui făcuseră nenumărate călătorii până la 
douăzeci de kilometri, nici unuia nu i se permisese să urce 
mai sus datorită imposibilității vreunei operaţiuni de 
salvare. Lucrări serioase nu fuseseră plănuite până ce 
Turnul nu cobora mai mult, şi până ce Păianjenul nu avea să 
aibă încă doi însoțitori cu care să ţeasă de-a lungul benzilor 
sistemului. Morgan refuza să se gândească că mecanismul 
de antrenare s-ar fi putut bloca. Atât el, cât şi refugiații ar fi 
fost condamnaţi la moarte. 

Cincizeci de kilometri. În timpuri normale fusese 
considerat nivelul cel mai scăzut al ionosferei. Nu se 


aştepta să vadă nimic, însă greşea. 

Primul semn fu un pocnet slab în difuzorul vehiculului. 
Apoi, cu colţul ochiului zări o scânteie de lumină. Zbura 
imediat sub el, reflectată de oglinda retrovizoare 
poziționată în exteriorul micii ferestre a Păianjenului. 

Răsuci oglinda cât îi permise montura, până reuşi să o 
îndrepte la câţiva metri sub capsulă. O clipă privi uimit şi 
puţin înspăimântat. După care chemă muntele. 

— Am o companie. Cred că ţine de departamentul 
profesorului Sessui. E o minge de lumină. Ah. De circa 
douăzeci de centimetri în diametru, alergând de-a lungul 
benzii sub mine. Pe moment păstrează o distanţă constantă 
şi sper să rămână acolo. Trebuie însă să mărturisesc că este 
foarte frumoasă, are o strălucire albăstruie minunată şi 
clipeşte la fiecare câteva secunde. O aud pe canalul radio. 

Se scurse aproape un minut înainte ca Kingsley să 
răspundă, cu un glas liniştitor: 

— Nu te îngrijora. Ai de-a face cu Focul Sfântului Elmo. Am 
avut spectacole similare pe timp de furtună. La bordul lui 
Mark I reușeau să-ţi ridice părul măciucă în cap. Dar tu nu 
vei simţi nimic; eşti prea bine izolat. 

— Nu ştiam că poate să apară la această altitudine... 

— Nici noi. Ar fi bine să discuţi cu profesorul. 

— Ah, se şterge. Devine mai mare şi mai palidă. Acum a 
dispărut. Bănui că aerul e prea rarefiat. Păcat. 

— Ai observat doar introducerea, reluă Kingsley. Priveşte 
ce se întâmplă exact deasupra ta. 

O secţiune dreptunghiulară de câmp stelar luci scurt când 
Morgan răsuci oglinda spre zenit. La început nu văzu nimic 
neobişnuit, aşa că stinse toate indicatoarele panoului de 
bord şi rămase aşteptând în bezna totală. 

Încet, ochii i se adaptară la întuneric iar în adâncul oglinzii 
un punct roşu începu să ardă, desfăşurându-se şi acoperind 
stelele. Deveni tot mai strălucitor şi ieşi din rama oglinzii. În 
prezent îl vedea nemijlocit, deoarece se întinsese pe 
jumătate de cer. O cuşcă de lumină, cu gratii tremurânde şi 


pâlpâitoare cobora către Pământ. Observând-o, Morgan 
înţelegea de ce oameni ca Sessui îşi dedicau viaţa cercetării 
secretelor sale. 

Într-una din rarele vizite la ecuator, aurora boreală sosise 
în marş dinspre poli. 

47. Dincolo de auroră. 

Morgan se îndoia că profesorul Sessui, la cinci sute de 
kilometri mai sus, beneficia de o privelişte mai 
spectaculoasa. Furtuna se înteţea cu rapiditate. Undele 
radio de lungime scurtă, încă utilizate în cazul anumitor 
servicii neesenţiale, erau probabil perturbate în întreaga 
lume. Morgan nu era sigur dacă auzise, sau simţise un 
foşnet uşor, precum nisipul care cade ori trosnetul unei 
crengi uscate. Spre deosebire de sarcina statică a mingii de 
foc, cu siguranţă nu venea din difuzor, întrucât rămase tot 
acolo după ce acesta fu închis. 

Draperii de flăcări palid-verzui, tivite cu purpuriu, erau 
trase de-a latul cerului şi scuturate lent de o mână 
invizibilă. Tremurau în bătaia vântului solar, rafalele de un 
milion de kilometri pe oră suflând dinspre soare spre 
Pământ şi mult dincolo de el. Chiar şi peste Marte coborâse 
o slabă auroră boreală, iar mai aproape de soare, cerurile 
lui Venus se găseau în flăcări. 

Deasupra încreţitelor perdele, raze lungi ca spiţele unui 
evantai pe jumătate desfăcut măturau orizonturile. Uneori 
îl loveau pe, Morgan drept în ochi, ca fasciculul unui 
gigantic reflector, lăsându-l confuz minute întregi. Nu mai 
era nevoie să stingă iluminatul interior al capsulei; artificiile 
celeste de afară erau destul de strălucitoare ca la lumina 
lor să fie în stare să citească. 

Două sute de kilometri. Păianjenul urca, fără efort. Nu-i 
venea să creadă că plecase doar de un ceas. Pământul 
parcă dispăruse, căci urca acum între zidurile unui canion 
de foc. 

Iluzia dură câteva secunde, după care echilibrul fragil 
între câmpurile magnetice şi norii electrici fu distrus. Însă 


în acel scurt moment, Morgan avu impresia că urca cu 
adevărat într-un canion alături de care însuşi Vales 
Marineris, Marele Canion Marțian, era neînsemnat. Apoi 
marginile lucitoare, înalte de cel puţin o sută de kilometri, 
deveniră translucide, permiţând să fie străbătute de 
punctele luminoase ale aştrilor. Le vedea aşa cum erau în 
realitate - fantome de fluorescentă. 

Ca un avion ieşind din plafonul noros, Păianjenul se ridică 
deasupra spectacolului. Morgan părăsea o regiune ceţoasă, 
tulburată, care se învârtea şi se rotea sub el. Cu mulţi ani în 
urmă se aflase la bordul unui vas navigând în noaptea 
tropicală, şi îşi aduse aminte cum se alăturase celorlalţi 
pasageri pe punte, fermecat de frumuseţea şi stranietatea 
apelor bio-luminescente. Nuanţele de verde şi albastru 
clipind sub el se apropiau de culorile planctonului admirat 
atunci, determinându-l să-şi imagineze că privea din nou 
produsele unor forme deosebite de viaţă - jocul unor fiare 
uriaşe, invizibile, locuitori ai atmosferei superioare. 

Aproape că uitase de misiune şi încercă un adevărat şoc 
când fu readus la realitate. 

— Cum stai cu energia? Mai ai doar douăzeci de minute de 
mers cu bateria asta, îl întrebă Kingsley. 

Morgan studie panoul de control. 

— A scăzut la nouăzeci şi cinci de procente, în schimb 
viteza de urcare a crescut cu cinci. Înaintez cu două sute 
zece klickuri. 

— Cam aşa şi trebuie. Păianjenul simte reducerea 
gravitaţiei. La altitudinea ta e cu zece la sută mai mică. 

Scăderea nu era de ajuns ca să fie observabilă, mai ales 
pentru cineva prins cu centura de siguranţă de scaun şi 
purtând kilogramele costumului spaţial. Totuşi, Morgan se 
simţea înviorat şi se întrebă dacă nu primea prea mult 
oxigen. 

Nu, alimentarea se încadra în limite normale. Probabil de 
vină era simpla impresie provocată de uimitorul spectacol 
de sub el, chiar dacă în prezent scădea în intensitate, ca şi 


cum se retrăgea în contraforturile sale polare. La care se 
adăuga satisfacția unei sarcini începute bine, folosind o 
tehnologie dusă la nişte extreme niciodată atinse. 

Explicaţia suna perfect rezonabil, dar nu îl mulţumi. Nu 
motiva pe deplin sentimentul său de fericire, de bucurie 
chiar. Kingsley, pasionat de scufundări la adâncime, îi 
spusese adesea că încerca o asemenea senzaţie în mediul 
imponderabil al mării. Morgan nu o împărtăşise niciodată, 
însă aflase astăzi despre ce e vorba. Parcă abandonase 
toate grijile jos, pe planeta ascunsă de voalurile în 
destrămare ale aurorei. 

Stelele reveneau la strălucirea lor obişnuită, fără a mai fi 
concurate de ciudatul intrus polar. Morgan cercetă zenitul 
fără să se aştepte la prea mult, întrebându-se dacă Turnul 
intrase în câmpul vizual. Nu reuşi să vadă decât primii 
metri ai îngustei panglici pe care urca silențios vehiculul. 

Banda aceea de care depindea propria lui viaţă şi a altor 
şapte persoane era atât de uniformă şi de lipsită de 
trăsături, încât nu oferea nici o indicație cu privire la viteză. 
Morgan nu ar fi crezut că aluneca pe roţile presoare cu mai 
bine de două sute de kilometri pe oră. Cu acest gând, se 
întoarse printre memoriile copilăriei şi descoperi sursa 
bucuriei. 

Îşi revenise repede după pierderea zmeului şi trecuse la 
confecţionarea unor modele mai mari şi mai complexe. 
Apoi, chiar înainte de a descoperi setul Meccamax şi de a 
abandona pentru totdeauna zmeele, experimentase scurt 
timp cu paraşutele miniaturale. 

Îi plăcea să-şi închipuie că el singur inventase ideea, deşi 
era posibil să fi venit în contact cu ea în lecturile sau 
vizionările sale de filme. Tehnica era atât de simplă, încât 
generaţii de băieţi probabil o redescoperiseră iar şi iar. 

Pentru început tăiase o bucată subţire de lemn, lungă de 
vreo cinci centimetri, iar pe ea fixase câteva agrafe de 
hârtie. Prin ele strecurase sfoara zmeului, astfel că micul 
dispozitiv să culiseze în sus şi în jos. 


Confecţionase după aceea o paraşută cât o batistă, din 
hârtie de orez, cu legături de mătase. Un mic pătrat de 
carton servise drept sarcină. După ce legase cartonaşul de 
bucata de lemn cu un cauciuc, nu foarte strâns, afacerea 
demarase. 

Suflată de vânt, paraşuta urca de-a lungul sforii, 
căţărându-se pe graţioasa ancoră a zmeului. Apoi Morgan 
trăgea scurt, iar cartonaşul aluneca din bucla de cauciuc. 
Paraşuta plutea departe pe cer, în vreme ce călăreţul din 
sârmă şi lemn se întorcea în mâna lui, pregătit pentru 
lansarea următoare. 

Cu câtă invidie privise gingaşele creaţii zburând fără efort 
spre mare! Cele mai multe cădeau în apă înainte să 
parcurgă un kilometru, însă alteori câte o paraşută mititică 
îşi menținea curajoasă înălţimea până dispărea din vedere. 
Lui îi plăcea să creadă ca aceşti călători norocoşi atingeau 
insulele fermecate ale Pacificului; dar, cu toate că pe 
cartonaşe îşi scrisese numele şi adresa, nu primise 
niciodată nici un răspuns. 

Morgan nu îşi reţinu zâmbetul rememorând aceste 
amintiri; explicau atât de multe. Visele copilăriei fuseseră 
de mult depăşite de realitatea maturității. Câştigase dreptul 
să se bucure. 

— Te apropii de trei optzeci, îl anunţă Kingsley. Cum stai 
cu energia? 

— Începe să scadă - optzeci şi cinci la sută. 

— În fine, dacă mai rezistă încă douăzeci de kilometri şi-a 
făcut treaba. Cum te simţi? 

Morgan fu tentat să răspundă cu superlative, dar 
precauţia lui caracteristică îl determină să renunţe. 

— Bine, răspunse. Dacă am fi în stare să asigurăm un 
astfel de spectacol pentru toţi pasagerii noştri, nu am mai 
reuşi să controlăm mulţimea de la cozi. 

— Poate se aranjează. Putem cere Controlului Musonic să 
verse câteva butoaie cu electroni în locurile potrivite. Nu-i 


tocmai ocupaţia lor uzuală, dar se descurcă bine la 
improvizații. Nu-i aşa? 

Morgan zâmbi, dar nu răspunse. Ochii îi erau fixaţi pe 
panoul de comandă, unde atât indicatorul de viteză cât şi 
cel de putere scădeau vizibil. Nu se alarma. Păianjenul 
atinsese trei sute optzeci şi cinci de kilometri din cei patru 
sute programaţi, iar bateria de booster încă mai avea 
putină vlagă. 

La trei sute nouăzeci de kilometri, Morgan reduse viteza 
de ascensiune, până ce Păianjenul ajunse să se caţere tot 
mai încet. În cele din urmă, capsula abia se mai mişcă; se 
opri cu puţin sub patru sute de kilometri. 

— Dau drumul bateriei, raportă Morgan. Atenţie la capete. 
Se consumase multă materie cenugşie în încercarea de a 
găsi o modalitate de recuperare a acelei grele şi scumpe 
baterii, însă nu fusese timp să se improvizeze un sistem de 
frânare care să o aducă în siguranţă înapoi, asemeni 
călăreţilor zmeielor lui Morgan. Şi cu toate că o paraşută s- 
ar fi găsit la o adică, se temuseră ca firele să nu se încurce 
în filament. Din fericire, zona de impact, la zece kilometri 
est de Terminalul Terestru, se găsea în junglă. Fauna 
sălbatică a insulei trebuia să rişte, iar Morgan era pregătit 
să discute cu Departamentul Ecologic după aceea. 

Răsuci cheia şi apăsă butonul roşu, declanşând 
încărcătura explozivă. Păianjenul se zgudui scurt după 
detonație. Apoi comută pe bateria interioară, eliberă încet 
frânele şi porni iarăşi motoarele. 

Capsula începu să urce pe ultima porţiune a drumului. O 
singură privire aruncată panoului de comandă fu însă 
suficientă să-i indice lui Morgan că ceva nu era deloc în 
ordine. Păianjenul ar fi trebuit să înainteze cu peste două 
sute de klickuri; făcea mai puţin de o sută, chiar la puterea 
maximă. 

N-avu nevoie de teste sau calcule. Diagnosticul lui Morgan 
veni instantaneu, deoarece cifrele vorbeau de la sine. 
Negru de frustrare, comunică Pământului: 


— Avem necazuri. Încărcătura a explodat, în schimb 
bateria nu a căzut. Ceva continuă să o ţină în loc. 

Era de prisos să mai adauge că misiunea trebuia 
abandonată. Cu toţii ştiau perfect de bine că Păianjenul nu 
era echipat să atingă baza Turnului cărând câteva sute de 
kilograme în plus. 

48. Noapte la vilă. 

Ambasadorul Rajasinghe nu dormea mult în ultima vreme; 
era ca şi cum Natura, binevoitoare, îl gratificase să trăiască 
la maximum anii care-i mai rămăseseră. Şi în vremuri ca 
acestea, când cerurile insulei scânteiau cu cea mai mare 
minune a lor, cine ar fi putut să stea în pat? 

Cât de mult îşi dorea ca Paul Sarath să fie alături, să 
privească împreună magnificul spectacol! Ducea dorul 
vechiului prieten mai mult decât şi-ar fi închipui că o va 
face. Nimeni altul nu îl stimulase şi nu îl supărase în acelaşi 
mod ca Paul, nimeni cu care să împartă aceeaşi experienţă 
de viaţă mergând înapoi până în copilărie. 

Rajasinghe nu-şi imaginase niciodată că va supravieţui 
prietenului său Paul, sau că va apuca să vadă fantastica 
stalactită de un miliard de tone străbătând distanţa dintre 
fundaţia sa orbitală şi Taprobane, situată mai jos cu treizeci 
şi şase de mii de kilometri. Până la sfârşit, Paul se opusese 
cu fervoare proiectului. Îl numise o sabie a lui Damocles şi 
nu încetase în a-i prevesti eventuala prăbuşire pe Pământ. 
Totuşi, chiar Paul admisese că Turnul oferise deja o serie de 
avantaje. 

Probabil pentru prima dată în istorie, restul lumii auzise 
de existenţa insulei şi-i descoperea cultura străveche. 
Yakkagala, cu prezenţa şi legendele ei sinistre, atrăsese o 
atenţie deosebită. Ca rezultat, Paul reuşise să obţină sprijin 
pentru câteva din planurile sale îndrăgite. Enigmatica 
personalitate a creatorului Yakkagalei inspirase numeroase 
cărţi şi video-drame, iar spectacolul de sunet şi lumină de la 
baza Stâncii rula invariabil cu casa de bilete închisă. Cu 
puţin înaintea morţii, Paul remarcase supărat, că în jurul lui 


Kalidasa se năştea o mică industrie şi că era tot mai dificil 
să distingi ficţiunea de realitate. 

Puțin după miezul nopţii, când devenise evident că aurora 
boreală depăşise faza maximă, Rajasinghe fusese purtat 
înapoi în dormitor. Ca întotdeauna după ce spunea noapte 
bună personalului, se relaxă cu un pahar cu vin de palmier 
şi comută pe ultimul buletin informativ. Singurul lucru care- 
| mai interesa cu adevărat era progresul făcut de Morgan. 
În clipa aceea inginerul trebuia să fie aproape de baza 
Turnului. 

Editorul însemnase deja ultimele ştiri. Un rând din litere 
pâlpâitoare anunţa: 

MORGAN BLOCAT LA 200 KM DE ŢINTĂ. 

Degetele lui Rajasinghe cerură detalii şi fu uşurat să afle 
că temerile nu-i erau întemeiate. Morgan nu era blocat, ci 
nu era în stare să ducă la capăt călătoria. Se putea întoarce 
pe Pământ oricând dorea. Dar dacă proceda astfel, 
profesorul Sessui şi colegii săi ar fi fost cu siguranţă 
condamnaţi. 

Deasupra capului său, drama tăcută se juca în chiar acel 
moment. Rajasinghe trecu de pe text pe imagine, dar nu se 
prezenta nimic nou. Subiectul tratat în recapitulări era 
ascensiunea lui Maxine Duval, efectuată cu ani în urmă în 
precursorul Păianjenului. 

— Eu sunt în stare de mai mult, mormăi Rajasinghe şi 
comută pe mult iubitul telescop. 

În primele luni de imobilizare la pat, nu se putuse folosi de 
el. Apoi Morgan îl căutase cu unul din telefoanele sale de 
curtoazie, analizase situaţia şi prescrisese remediul. O 
săptămână mai târziu, spre surpriza şi încântarea lui 
Rajasinghe, o mică echipă de tehnicieni apăruse la Vila 
Yakkagala, modificând instrumentul pentru utilizare la 
distanţă. Acum putea sta confortabil în pat şi să exploreze 
în continuare bolta înstelată şi faţada dominantă a Stâncii. 
Îi era adânc recunoscător lui Morgan pentru gestul care îi 
dezvăluise o latură nebănuită a personalităţii inginerului. 


Nu era sigur dacă va observa ceva în întunecimea nopţii, 
dar ştia cu exactitate unde să privească, din moment ce 
urmărise cu atenţie lenta coborâre a Turnului. Când soarele 
se afla în unghiul potrivit, reuşea chiar să zărească cele 
patru benzi de ghidaj convergând spre zenit, un cvartet de 
fire de păr zgăriate pe albastrul cerului. 

Fixă azimutul telescopului şi roti instrumentul până ce îl 
aţinti deasupra lui Sri Kanda. Începând să cerceteze 
încetişor în sus în căutarea celei mai mici urme a capsulei, 
se întrebă ce părere avea Bodhidharma despre ultimele 
evenimente. 

Deşi Rajasinghe nu vorbise cu Mahanayake, astăzi în 
vârstă de peste nouăzeci de ani, din ziua când ordinul se 
mutase în Lhasa, auzise totuşi că Potala nu oferise 
facilităţile promise. Imensul palat cădea încet în paragină, 
în vreme ce executorii testamentari ai lui Dalai Lama se 
hărţuiau cu guvernul federal chinez în privinţa costurilor de 
întreţinere. Potrivit ultimelor sale ştiri, Mahanayake Thero 
negocia în prezent cu Vaticanul - de asemenea în dificultăţi 
financiare cronice, dar cel puţin încă stăpân în propria casă. 

Nimic nu este permanent şi nu era uşor să distingă o 
ciclicitate. Poate geniul matematic al lui Parakarma- 
Goldberg ar fi fost capabil să o facă. Ultima dată când 
Rajasinghe îl revăzuse pe acesta, savantul primea un 
important premiu ştiinţific pentru contribuţii în 
meteorologie. Rajasinghe nu l-ar fi recunoscut; bărbatul era 
proaspăt bărbierit şi purta un costum după ultima modă 
neo-napoleonică. Însă acum, se pare, îşi schimbase religia 
din nou. 

Stelele alunecau lent pe ecranul mare al monitorului aflat 
la capătul patului, pe măsură ce telescopul se rotea tot mai 
sus asupra Turnului. Nu se vedea în schimb nici un semn al 
vehiculului, cu toate că Rajasinghe era convins că trebuia 
deja să fi intrat în câmpul său vizual. 

Era pe punctul să revină pe canalul normal de informaţii 
când, ca o novă în erupție, o stea fulgeră pe marginea 


inferioară a imaginii. Rajasinghe se întrebă dacă nu cumva 
capsula explodase, apoi văzu că strălucirea era constantă. 
Centră imaginea şi o mări la maximum. 

Cu mult timp înainte vizionase un documentar vechi de 
două secole privitor la primele războaie aeriene Şi îşi aminti 
secvenţa nocturnă a unui atac asupra Londrei. Un 
bombardier inamic fusese prins în conul reflectoarelor şi 
rămăsese suspendat asemeni unei molii incandescente pe 
cer. Observa acelaşi fenomen acum, la o scară de o sută de 
ori mai mare. De această dată însă, toate resursele solului 
se mobilizaseră ca să ajute şi nu ca să distrugă hotărâtul 
invadator al nopţii. 

49. O călătorie cu hopuri. 

Vocea lui Warren Kingsley îşi recăpătase controlul. De astă 
dată era doar fără timbru şi încărcată de disperare. 

— Încercăm să-l oprim pe mecanic să se împuşte. Dare 
greu să dai vina pe el. A fost întrerupt de o altă treabă la fel 
de importantă şi pur şi simplu a uitat să scoată cureaua de 
siguranţă. 

Ca de obicei, la mijloc se afla o greşeală omenească. În 
timp ce se montaseră legăturile explozibile, bateria 
rămăsese prinsă în două benzi metalice. Una din ele nu 
fusese scoasă la sfârşit. 

Asemenea lucruri se întâmplau cu o regularitate 
monotonă. Uneori se dovedeau doar plictisitoare; alteori 
erau dezastruoase, iar cel responsabil purta vina pentru tot 
restul zilelor sale. În orice caz, incriminările nu aveau sens. 
Singurul lucru care conta în prezent era să se hotărască ce 
trebuia făcut în continuare. 

Morgan potrivi oglinda exterioară la înclinarea maximă, 
dar îi fu imposibil să observe cauza necazului. Aurora 
boreală terminându-se, partea de jos a vehiculului se găsea 
în întuneric total, iar el nu dispunea de mijloace cu care s-o 
lumineze. Totuşi, această problemă putea fi rezolvată. Dacă 
Centrul de Control Musonic era în stare să trimită kilowaţi 


de infraroşii în Subsolul Turnului, putea cu uşurinţă să se 
dispenseze de câţiva fotoni în domeniul vizibil. 

— Avem propriile noastre reflectoare, zise Kingsley după 
ce Morgan îi transmise cererea. 

— Nu sunt bune. Mi-ar bate drept în ochi şi nu aş vedea 
nimic. Vreau un reflector în spate şi deasupra mea - trebuie 
să existe cineva în punctul potrivit. 

— Să verific, răspunse Kingsley, vizibil bucuros să 
contribuie cu un gest folositor. Păru să treacă mult până ce 
reveni pe linie, dar privind ceasul de bord, Morgan fu 
surprins să constate că se scurseseră doar trei minute. 

— Controlul Musonic poate să o facă, dar vor să 
recalibreze mai întâi şi să refocalizeze raza; cred că le este 
teamă să nu te prăjească. În schimb Kinte e capabilă să 
acţioneze imediat. Au un laser pseudo-alb - şi sunt la locul 
potrivit. Să le spun să îl aprindă? 

Morgan verifică situaţia. Să vedem, Kinte se afla undeva 
foarte sus la vest; asta era bine. 

— Sunt gata, răspunse şi închise ochii. Aproape 
instantaneu, o explozie de lumină inundă capsula. 

Cu precauţie, Morgan deschise iarăşi ochii. Raza venea de 
sus dinspre vest, orbitor de strălucitoare în pofida distanţei 
de aproape patruzeci de mii de kilometri. Părea să fie de un 
alb pur, însă el ştia că de fapt conţinea trei linii precis 
proporţionale de roşu, verde şi albastru. 

După câteva secunde de ajustare a oglinzii, izbuti să 
obţină o vedere bună a curelei cu problema, la o jumătate 
de metru sub picioarele sale. Capătul pe care-l zărea era 
asigurat de podeaua Păianjenului cu o piuliţă fluture mare. 
Tot ce avea de făcut era să deşurubeze piuliţa, iar bateria 
va cădea. 

Rămase îndelung tăcut, analizând situaţia, încât Kingsley îl 
chemă din nou. Pentru prima dată, în glasul adjunctului său 
observă o urmă de speranţă. 

— Am făcut nişte calcule, Van. Ce părere ai de ideea 
următoare? 


Morgan îl ascultă, apoi fluieră încetişor. 

— Eşti sigur de coeficientul de siguranţă? 

— Bineînţeles, replică Kingsley, uşor rănit. 

Morgan nu-l învinuia, însă nu prietenul său îşi risca gâtul. 

— Ei bine, să încercăm. Dar numai o secundă prima dată. 

— Nu va fi de ajuns. Totuşi, nu e rău. În felul acesta te vei 
obişnui cu manevra. 

Cu grijă, Morgan eliberă frânele ce mențineau nemişcat 
vehiculul pe bandă. Imediat avu senzaţia că se ridică din 
scaun, iar greutatea îi dispare. Numără „Unu, DOI!” şi puse 
iarăşi frână. 

Păianjenul se smuci şi o fracțiune de secundă Morgan fu 
împins în scaun. Se auzi un geamăt puternic de la 
mecanismul de frânare, apoi capsula se opri din nou, 
neluând în consideraţie o uşoară vibraţie torsională ce 
dispăru rapid. 

— O veritabilă călătorie cu hopuri, rosti Morgan. Sunt însă 
tot aici, şi la fel bateria asta infernală. 

— Te-am avertizat. Trebuie să încerci mai mult. Cel puţin 
două secunde. 

Morgan era conştient că nu-l putea contrazice pe Kingsley 
şi toate computerele aflate la comanda lui, dar simţi nevoia 
unor calcule mentale liniştitoare. Două secunde de cădere 
liberă, să zicem încă o secundă pentru a cupla din nou 
frânele, luând masa Păianjenului o tonă. 

Întrebarea se punea: cine va ceda întâi, cureaua 
asigurând bateria, sau banda care-l susţinea acolo, la patru 
sute de kilometri pe cer? În mod obişnuit nu s-ar fi pus 
problema unui încercări de rezistenţă între hiperfilament şi 
oţel. Dar dacă aplica frânele prea brusc, ori dacă acestea se 
înţepeneau datorită tratamentului brutal, ambele benzi ar fi 
putut plezni. Şi atunci el şi bateria ar fi ajuns pe Pământ 
aproape simultan. 

— Două secunde să fie, îi spuse lui Kingsley. Pornesc. 

De data asta smucitură fu ca un şoc nervos în violenţa ei, 
iar oscilaţiile torsionale durară mai mult. Morgan era 


convins că ar fi simţit - sau auzit - ruperea curelei de oţel. 
Nu fu surprins când o privire aruncată în oglindă îi 
confirmă că bateria încă îl acompania. 

Kingsley nu părea îngrijorat. 

— Trebuie să încerci de trei*patru ori. 

Morgan fu tentat să-l întrebe dacă nu umbla după postul 
lui, însă gândindu-se mai bine nu o făcu. Pe Kingsley l-ar fi 
amuzat; pe alţii poate nu. 

După cea de a treia cădere - avu impresia că se prăbuşise 
kilometri, dar nu era vorba decât de sute de metri - chiar şi 
optimismul lui Kingsley începu să scadă. Era limpede că 
procedeul nu avea să funcţioneze. 

— Aş vrea să-i felicit pe tipii care au confecţionat banda 
aceasta de siguranţă, exclamă nervos Morgan. Ce îmi 
sugerezi acum? O cădere de trei secunde înainte să apăs pe 
frâne? 

Aproape că şi-l imagină pe Kingsley scuturând din cap. 

— Riscul e prea mare. Nu sunt atât de îngrijorat de 
filament cât de mecanismul de frânare. N-a fost proiectat 
pentru asemenea poveşti. 

— Mă rog, a fost o încercare bună, dar nu am de gând să 
mă dau bătut, replică Morgan. Să fiu al naibii dacă mă voi 
lăsa învins de o biată piuliţă, la cincizeci de centimetri în 
faţa nasului meu. les afară. 

50. Moliile căzătoare „01 15 24 Aici Friendship Seven. Voi 
încerca să explic în ce mă aflu. Mă găsesc într-o masă 
întinsă de particule foarte mici, luminate strălucitor, ca şi 
cum ar fi luminescente. Au înconjurat capsula şi arată ca 
nişte stele mărunte. Un roi se îndreaptă... 

01 16 10 Sunt foarte lente; nu se îndepărtează de mine 
decât cu cel mult trei sau patru mile pe oră. 

01 19 38 Soarele tocmai a răsărit în spate, în câmpul 
periscopului. Privind iarăşi pe fereastră, am văzut 
literalmente mii de particole mici şi luminoase rotindu-se în 
jurul navei.” 

John Glenn, Comandantul lui Mercury Friendship Seven 


20 februarie 1962 

Cu vechile modele de costume, atingerea piuliţei fluture ar 
fi ieşit cu totul din discuţie. Chiar şi în Flexisuit-ul purtat de 
Morgan sarcina era dificilă, dar măcar îi permitea să 
încerce. 

Cu mare atenţie, întrucât şi alte vieţii depindeau de 
acţiunea sa, recapitulă secvenţa evenimentelor. Trebuia să 
verifice costumul, să depresurizeze capsula şi să deschidă 
trapa - care, din fericire, era lungă aproape cât el. Apoi 
trebuia să-şi desfacă centura de siguranţă, să se lase pe 
genunchi - dacă izbutea! 

— Şi să se întindă către piuliţă. Totul depindea de 
strânsoarea ei. La bordul Păianjenului nu se aflau nici un fel 
de scule, dar Morgan era pregătit să-şi folosească degetele, 
chiar înmănuşate, dacă nu se cerea un moment de torsiune 
foarte mare. 

Era pe punctul să descrie planul de operaţii, în caz că 
cineva de la soli-ar fi găsit vreo lacună, când deveni 
conştient de un uşor disconfort. Ar fi putut să-l suporte încă 
mult, la o adică, însă n-avea sens să rişte. Dacă folosea 
propria instalaţie a capsulei, nu se va vedea obligat să se 
complice cu stângaciul dispozitiv încorporat în costum. 

După ce termină, răsuci cheia de eliminare a urinei - şi fu 
surprins de o mică explozie lângă baza vehiculului. Aproape 
imediat, spre uimirea lui, un nor de stele sclipitoare luă 
fiinţă, ca şi cum o galaxie microscopică tocmai ar fi fost 
creată. O clipă trăi iluzia că norul pluteşte în exteriorul 
capsulei, înainte ca să înceapă să cadă drept în jos, la fel de 
rapid ca orice piatră lăsată să cadă pe pământ. În câteva 
secunde se reduse la un punct şi dispăru. 

Nimic altceva nu ar fi reuşit să-l facă mai conştient de 
faptul că rămânea în continuare un prizonier deplin al 
câmpului gravitațional terestru. Îşi aminti cum, în primele 
zile ale zborurilor orbitale, primii astronauți fuseseră 
nedumeriţi şi apoi amuzaţi de halourile din cristale de 
gheaţă ce-i acompaniau în jurul planetei; o serie de glume 


slabe se rostiseră despre Constelaţia Orion. Acelaşi lucru nu 
se putea întâmpla aici; orice obiect scăpat jos, oricât de 
fragil, ar fi căzut înapoi în atmosferă. Nu trebuia să uite că, 
în ciuda altitudinii, nu era un astronaut bucurându-se de 
libertatea imponderabilităţii. 

Era un om în interiorul unei clădiri înalte de patru sute de 
kilometri, pregătindu-se să deschidă fereastra şi să iasă pe 
pervaz. 

51. Pe verandă. 

Cu toate că în vârf aerul era rece şi neprimitor, mulţimea 
continua să crească. Exista ceva hipnotic cu acea mică stea 
strălucitoare de la zenit, spre care se concentrau atât 
gândurile lumii, cât şi laserul de pe Kinte. 

La sosire, toţi vizitatorii se îndreptau spre banda nordică, 
atingând-o şi ciocănind-o uşurel, cum ar fi spus: „Ştiu că e 
absurd, dar mă face să mă simt în contact cu Morgan.” Apoi 
se adunau în jurul automatului de cafea, ascultând 
rapoartele transmise de difuzoare. 

În privinţa refugiaților din Turn nu era nici o veste nouă. 
Dormeau cu toţii, sau se străduiau să doarmă, într-o 
încercare de a economisi oxigenul. Cum Morgan nu 
întârziase încă, nu fuseseră informaţi de problemă; în 
următoarea oră aveau însă fără îndoială să sune Staţia de 
Mijloc să afle ce se întâmplă. 

Maxine Duval sosise pe Sri Kanda cu zece minute prea 
târziu ca să îl vadă pe Morgan. Existase o vreme când o 
astfel de ratare ar fi înfuriat-o la culme. De astă dată ridică 
numai din umeri, liniştindu-se la gândul că va fi prima care 
să pună mâna pe inginer la întoarcere. Kingsley nu-i 
permisese să vorbească cu Morgan, iar ea acceptase chiar 
şi această regulă cu graţie. Da, îmbătrânea. 

Pe parcursul a cinci minute, singurele sunete provenite din 
capsulă fuseseră o serie de „Verificat”, în timp ce Morgan 
parcurgea întreaga rutină a costumului asistat de un expert 
de pe Staţia de Mijloc. După ce ea luă sfârşit, rămaseră cu 
toţii în aşteptarea tensionată a următorului pas crucial. 


— Deschid valva de aer, spuse Morgan cu o voce uşor 
voalată de un ecou slab, acum că-şi închisese vizorul căştii. 
Presiunea capsulei zero. Respir normal. 

O pauză de treizeci de secunde. 

— Deschid uşa din faţă - gata. Desfac centura de 
siguranţă. 

Un murmur străbătu rândurile privitorilor. Fiecare se 
închipuia sus în vehicul, conştient de hăul căscat înaintea lui 
Morgan. 

— Am desfăcut catarama. Îmi întind picioarele. Nu prea e 
spaţiu. Mă obişnuiesc cu mişcările costumului. Foarte 
flexibil. Acum ies pe verandă Nu vă îngrijoraţi! Mi-am 
înfăşurat centura de siguranţă în jurul braţului stâng. 

Pfiu! Grea treabă să te apleci atât de mult. Văd însă piuliţa 
fluture, sub grila podelei. Studiez modalitatea să ajung la 
ea. 

În genunchi acum - nu prea confortabil. Am prins-o! Să 
vedem dacă se învârte. 

Ascultătorii împietriră, apoi la unison se relaxară oftând de 
uşurare. 

— Nici o problemă! O învârt cu uşurinţă. Deja două rotații. 
Trebuie să cadă în orice moment acum. Încă puţin. O simt 
cum cedează - atenţie, voi cei de jos! 

Izbucni o rafală de aplauze şi de urale. Unii îşi duseră 
mâinile deasupra capului, ghemuindu-se cu teroare 
prefăcută. Unul sau doi, neînţelegând foarte bine că piuliţa 
nu avea să ajungă pe pământ decât după cinci minute şi o 
deviaţie de zece kilometri spre est, priviră în jur realmente 
alarmaţi. 

Doar Kingsley nu împărtăşea bucuria generală. 

— Nu te entuziasma prea repede, îi spuse lui Duval. N-am 
ieşit încă din pădure. 

Secundele se scurgeau. Un minut. Două minute. 

— Nu are rost, se auzi într-un sfârşit Morgan, cu glasul 
încărcat de furie şi disperare. Nu reuşesc să clintesc 


cureaua de prindere. Greutatea bateriei o ţine blocată în 
închizători; probabil smuciturile au fixat-o şj mai bine. 

— Întoarce-te cât poţi de repede, povăţui Kingsley. Avem 
pe drum o altă celulă de alimentare şi putem efectua 
schimbul în mai puţin de o oră. Aşadar va fi încă posibil să 
ajungem în Turn peste. Să zicem, şase ceasuri. În lipsa altor 
accidente, bineînţeles. 

Exact, gândi Morgan; în plus, nu ar îndrăzni să pornească 
iarăşi cu Păianjenul fără o verificare amănunţitei a 
suprasolicitatului sistem de frânare. Şi de asemenea nu s-ar 
mai încrede în propria persoană pentru o nouă ascensiune. 
Începuse deja să simtă tensiunea ultimelor ore, iar oboseala 
îi va încetini curând mintea şi trupul, tocmai atunci când va 
avea nevoie de maximă eficienţă din partea amândurora. 

Se întorsese din nou în scaun, dar capsula era încă 
deschisă, iar el nu îşi prinsese centura de siguranţă. Să o 
facă ar fi însemnat să admită înfrângerea, şi acest lucru nu 
fusese niciodată uşor pentru Morgan. 

Privirea fixă a laserului de pe Kinte, venind exact de 
deasupra, îl fixa cu o lumină nemiloasă. Se strădui să-şi 
concentreze mintea asupra problemei, la fel de puternic 
cum laserul se concentra asupra lui. 

Avea nevoie doar de un tăietor de metale, un ferăstrău ori 
o pereche de foarfeci, ca să taie cureaua bateriei. Încă o 
dată blestemă faptul că la bordul Păianjenului nu se găsea 
nici un kit de scule. Oricum, era puţin probabil să fi conţinut 
ceea ce dorea el. 

În propria baterie a Păianjenului se găseau stocaţi 
megawaţi-ore de energie. Îi putea folosi oare în vreun fel? 
Avu o scurtă fantezie gândindu-se să stabilească un arc 
electric şi să taie cu el oţelul. Dar chiar dacă ar fi dispus de 
conductori bine izolaţi, sursa de energie nu era accesibilă 
din cabină. 

Kingsley şi toate creierele adunate în jurul lui nu 
izbutiseră să găsească o soluţie. Rămăsese singur, fizic şi 


spiritual. De fapt, se găsea în situaţia pe care întotdeauna o 
preferase. 

Şi atunci, întinzându-se să apuce şi să închidă trapa 
capsulei, Morgan ştiu ce trebuie să facă. Tot timpul 
răspunsul se găsise în vârful degetelor sale. 

52. Celălalt pasager. 

Morgan simţi că o greutate uriaşă i se luase de pe umeri. 
Devenise total, imposibil de încrezător. De data aceasta cu 
siguranţă funcţiona. 

Totuşi, nu se mişcă din scaun până ce nu-şi plănui în 
detaliu acţiunile. Iar când Kingsley, cu un glas puţin 
neliniştit, îl rugă din nou să se grăbească, îi răspunse evaziv. 
Nu dorea să dea speranţe false celor din Turn sau de pe 
Pământ. 

— Încerc un experiment. Daţi-mi câteva minute. 

Ridică mosorul folosit cu prilejul atâtor demonstraţii, mica 
sfârlează care-i permisese, cu ani în urmă, să coboare pe 
faţa Yakkagalei. Din raţiuni de securitate se efectuase o 
singură modificare: primul metru de filament fusese 
acoperit cu un strat de plastic, astfel că nu mai era complet 
invizibil şi cu atenţie putea fi manevrat chiar cu degetele 
goale. 

Privind cutiuţa din mână, realiză cât de mult ajunsese să o 
considere un purtător de noroc. Fireşte, nu credea cu 
adevărat în astfel de superstiții; întotdeauna avea un motiv 
perfect raţional să poarte sfârlează asupra lui. Pentru 
această coborâre, îi trecuse prin minte că s-ar fi putut 
dovedi folositoare datorită rezistenţei şi forţei sale unice de 
ridicare. Uitase că avea şi alte întrebuinţări. 

Încă o dată se ridică din scaun şi îngenunchie pe grila 
metalică a Păienjenului să examineze cauza necazului. 
Piuliţa problematică se găsea la zece centimetri de cealaltă 
parte a grilajului şi, cu toate că barele erau prea apropiate 
pentru a-i permite să-şi treacă mâna printre ele, reuşise să 
le ocolească fără prea mare dificultate. 


Dădu drumul primului metru de fir şi, folosind inelul de la 
capăt ca o greutate, îl cobori prin grilă. Aruncând mosorul 
într-un colţ al cabinei astfel încât să nu-l împingă accidental 
peste bord, introduse mâna în spatele grilajului până prinse 
firul. Nu fu atât de uşor pe cât se aşteptase, deoarece chiar 
şi acest extraordinar costum nu-i permitea să îndoaie braţul 
complet liber, iar inelul refuza să se lase prins, pendulând 
înainte şi înapoi. 

După vreo zece încercări - mai degrabă obositoare decât 
supărătoare, dat fiind faptul că ştia că avea să reuşească 
mai devreme ori mai târziu - înfăşură filamentul în jurul 
piuliţei, prin spatele curelei de oţel. Urma partea cu 
adevărat delicată. 

Desfăşură suficient filament de pe mosor astfel ca fibra 
dezvelită să atingă piuliţa şi s-o înconjoare. Apoi trase de 
ambele capete, până simţi rezistenţa opusă de metal. 

Morgan nu încercase niciodată această operaţiune cu o 
bară de oţel aliat mai groasă de un centimetru şi nu ştia cât 
timp avea să-i ia. Rezemându-se de uşă, începu să 
mânuiască ferăstrăul invizibil. 

După cinci minute transpira puternic şi n-avea idee cât 
anume progresase. Îi era teamă să slăbească tensiunea, ca 
nu cumva fibra să iasă din tăietura la fel de invizibilă pe 
care, spera el, o făcuse în şurub. Kingsley îl chemase de 
câteva ori, tot mai agitat, iar el îl răspunsese scurt. Curând 
avea să se odihnească puţin, să-şi recapete suflul - şi să 
explice ce făcea. Cel puţin atâta datora prietenilor săi 
neliniştiţi. 

— Van, ce faci acolo? M-au sunat cei din Turn. Ce să le 
spun? 

— Dă-mi încă câteva minute. Încerc să tai şurubul. 

Vocea calmă şi autoritară a femeii îl surprinse atât de 
puternic, încât fu cât pe ce să dea drumul preţiosului 
filament. Cuvintele erau înăbuşite de costum, dar asta nu 
conta. Le cunoştea prea bine, deşi trecuseră luni de când 
nu le mai auzise. 


— Doctore Morgan, zise CORA, vă rog întindeţi-vă jos şi 
odihniţi-vă zece minute. 

— Vrei să fii de acord cu numai cinci? Pledă el. Sunt 
oarecum ocupat în această clipa. 

CORA nu catadicsi să răspundă. Existau modele proiectate 
să susţină conversații simple, însă unitatea lui nu se număra 
printre acestea. 

Morgan se ţinu de cuvânt, respirând adânc şi regulat cinci 
minute în capăt. Apoi începu să taie din nou. 

Înainte şi înapoi, înainte şi înapoi, mânuia filamentul 
ghemuit deasupra grilajului şi a unui Pământ aflat ia patru 
sute de kilometri. Simţea o rezistenţă considerabilă, aşadar 
trebuia să fi făcut un oarecare progres în oţelul 
încăpățânat. Dar cât de mult, nu avea nici o modalitate să 
aprecieze. 

— Doctore Morgan, rosti iarăşi CORA, trebuie neapărat să 
vă odihniţi o jumătate de oră. 

Morgan înjură printre dinţi. 

— Greşeşti, domnişoară, replică. Mă simt perfect. Minţea 
însă; CORA ştia despre durerea din pieptul său. 

— Cu cine naiba vorbeşti, Van? Întrebă Kingsley. 

— Cu un înger în trecere. Îmi pare rău că am uitat să 
închid microfonul. Voi face încă o pauză. 

— Cât de mult ai înaintat? 

— Nu pot spune. Cred totuşi că tăietura e destul de 
adâncă. Trebuie să fie. 

I-ar fi plăcut să o oprească pe CORA, dar asta era, fireşte, 
imposibil, chiar dacă de ea nu l-ar fi despărţit țesătura 
costumului. Un monitor cardiac ce poate fi redus la tăcere 
era mai rău decât nefolositor, era chiar primejdios. 

— Doctore Morgan, zise CORA de astă dată cu supărare 
distincta. Trebuie să insist. Cel puţin o jumătate de oră de 
repaos total. 

Morgan nu răspunse. Ştia că aparatul avea dreptate, dar 
CORA nu putea să înţeleagă că în joc nu se afla numai viaţa 
lui. Totodată era convins că exista un factor de siguranţă, ca 


la podurile sale. Diagnosticul ei trebuia să fie pesimist, dar 
starea nu-i era atât de serioasă pe cât pretindea ea. Sau cel 
puţin aşa spera să fie adevărul. 

Oricum, durerea din coşul pieptului nu părea să se 
înrăutăţească. Hotări să o ignore şi pe ea şi pe CORA şi 
începu iarăşi să taie, încet dar constant, cu bucla de 
hiperfilament. Va continua, îşi spuse înnegurat, atât cât va fi 
nevoie. 

Avertismentul pe care se bazase nu sosi. Păianjenul se 
smuci violent, în vreme ce un sfert de tonă se dezlipea de el, 
iar Morgan fu aproape aruncat în abis. Scăpă sfârleaza şi 
căută cu mâna centura de siguranţă. 

Totul păru să se petreacă ca filmat cu încetinitorul. Nu era 
stăpânit de teamă, ci numai de un sentiment de totală 
hotărâre să nu se predea gravitaţiei fără luptă. 

Nu reuşea să găsească centura. Probabil fusese aruncată 
înapoi în cabină. 

Deveni conştient că se ţinea cu putere de balamalele 
trapei deschise cu mâna stângă. Totuşi, nu îşi făcu vânt 
înăuntru. Căderea bateriei îl hipnotizase, rotindu-se lent ca 
un straniu corp ceresc până ce dispăru din vedere. Dură un 
timp până ce nu o mai zări şi doar atunci se trase înăuntru, 
prăvălindu-se în scaun. 

Vreme îndelungată rămase acolo, cu inima bătând 
puternic, aşteptând următorul protest indignat al corei. 
Spre surprinderea lui ea tăcea, ca şi cum la rândul ei ar fi 
fost uluită. Ei bine, nu avea să-i mai dea motiv de supărare. 
De acum încolo va sta liniştit în faţa panoului de comandă, 
străduindu-se să-şi calmeze nervii încordaţi. 

Când îşi veni în fire, luă legătura cu muntele. 

— Am scăpat de baterie, le spuse şi auzi uralele înălţându- 
se dinspre Pământ. Imediat după ce închid uşa, îmi voi relua 
drumul. Anunţaţi-l pe Sessui & CO. Să mă aştepte peste un 
ceas. Şi mulţumiţi-i lui Kinte pentru lumină - nu mai am 
nevoie de ea. 


Represuriză cabina, deschise casca costumului şi îşi oferi 
un suc rece şi fortifiant de portocale. Apoi porni motoarele, 
dezangajă frânele şi se lăsă pe spate, cu un nemaipomenit 
simţământ de uşurare pe măsură ce Păianjenul atingea 
viteza maximă. 

Urca de câteva minute înainte să-şi dea seama ce-i 
lipseşte. Cu speranţă bruscă, privi prin grilajul metalic al 
podelei. Nu, nu se găsea acolo. 

Mă rog, oricând putea să obţină o altă sfârlează, să o 
înlocuiască pe cea urmând în prezent bateria spre Pământ. 
Era un sacrificiu mic pentru o asemenea realizare. Straniu, 
aşadar, că îl supăra atât de tare, că nu gusta cum trebuie 
triumful. 

Se simţea ca şi cum ar fi pierdut un prieten vechi şi 
devotat. 

53. Stingere. 

Că avea doar treizeci de minute întârziere părea prea 
frumos ca să fie adevărat. Morgan ar fi jurat că vehiculul 
zăbovise mai bine de o oră. Acolo sus în Turn, la mai puţin 
de două sute de kilometri distanţă, comitetul de recepţie se 
pregătea să îl întâmpine. Refuza să ia măcar în consideraţie 
posibilitatea altor probleme. 

Când trecu de semnul de la cinci sute de kilometri, 
înaintând mulţumitor în continuare, primi un mesaj de 
felicitare de la sol. 

— Apropo, adăugă Kingsley, paznicul de vânătoare de la 
Sanctuarul Ruhana a raportat prăbuşirea unui avion. L-am 
liniştit. Dacă găsim groapa, vom avea un suvenir pentru 
tine. 

Lui Morgan nu-i fu greu să nu se arate entuziasmat; nu 
dorea să mai vadă vreodată bateria aceea. Pe de altă parte, 
dacă cineva ar fi recuperat sfârlează. Dar asta însemna o 
sarcină fără speranţă de reuşită. 

Primul semnal de neregulă apăru la cinci sute cincizeci de 
kilometri. Viteza de ascensiune ar fi trebuit să depăşească 
două sute de clickuri; în schimb era numai de unu-nouă-opt. 


Oricât de mică diferenţa - şi nu implica o întârziere 
apreciabilă - îl îngrijoră pe Morgan. 

La circa treizeci de kilometri de Turn diagnostică 
problema, şi înţelese că de astă dată nu mai avea ce face. 
Deşi rezerva de energie trebuia să fie suficientă, bateria 
începea să se epuizeze. 

Probabil acele porniri şi opriri bruşte cauzaseră boala; 
poate provocaseră cine ştie ce defecţiune fizică delicatelor 
componente. Indiferent de explicaţie, curentul scădea 
treptat, iar odată cu el viteza capsulei. 

Raportul lui Morgan cu datele indicatoarelor produse 
consternare. 

— Mi-e teamă că ai dreptate, se lamentă Kingsley, aproape 
izbucnind în lacrimi. Îţi sugerăm să reduci viteza la o sută 
de clickuri. Vom încerca să calculăm timpul de viaţă al 
bateriei, cu toate că asta înseamnă mai degrabă să ghicim. 

Încă douăzeci şi cinci de kilometri de parcurs - 
cincisprezece minute, chiar şi cu această viteză redusă! 
Dacă ar fi fost în stare să se roage, Morgan ar fi făcut-o. 

— Estimăm că ai între zece şi douăzeci de minute, 
judecând după rata de scădere a curentului. Va fi la limită. 

— Să reduc din nou viteza? 

— Nu pentru moment. Ne străduim să-ţi optimizăm curba 
de descărcare, iar viteza actuală pare a fi potrivită în 
prezent. 

— Mă rog, aprindeţi atunci lumina. Dacă nu ajung la Turn, 
vreau măcar să-l văd. 

Nici Kinte şi nici celelalte staţii orbitale nu-l puteau ajuta 
să privească partea inferioară a construcţiei. Era o misiune 
pentru propriul reflector al lui Sri Kanda, îndreptat vertical 
către zenit. 

O clipă mai târziu, capsula fu străpunsă de o rază 
orbitoare pornită din inima insulei Taprobane. La numai 
câţiva metri, atât de aproape încât se simţea în stare să le 
atingă, celelalte trei benzi de ghidaj se transformaseră în 


panglici de lumină, convergând spre Turn. Le urmări din 
ochi topindu-se în depărtare, şi iată. 

La doar douăzeci de kilometri! Ar fi trebuit să ajungă acolo 
în zece minute, sosind prin podeaua acelei mici clădiri 
pătrate pe care o zărea sclipind pe cer, aducând cadouri ca 
un preistoric Moş Crăciun. În pofida hotărârii de a se relaxa 
şi de a respecta sfaturile corei, descoperi că-i este imposibil. 
Se surprinse încordându-şi muşchii, ca şi cum propriile 
tribulaţii fizice ar fi reuşit să ajute Păianjenul pe parcursul 
ultimei fracțiuni din călătorie. 

La zece kilometri, o schimbare distinctă surveni în 
zgomotul motorului. Morgan o aşteptase şi reacţionă pe 
dată. Fără să mai aştepte instrucţiuni de la sol, tăie viteza la 
cincizeci de clickuri. În acest fel mai avea douăsprezece 
minute de mers. Începu să se întrebe cu disperare dacă nu 
fusese prins într-o curbă asimptotică de apropiere, o 
variantă a cursei dintre Ahile şi ţestoasă. Dacă înjumătăţea 
viteza la fiecare înjumătățire a distanţei, avea să atingă 
Turnul în timp finit? Altădată ar fi ştiut imediat răspunsul; 
în prezent era prea obosit să se mai gândească la el. 

La cinci kilometri începu să desluşească detaliile de 
construcţie ale Turnului, pasarela şi gardul de protecţie, 
inutila plasă de siguranţă prevăzută pentru liniştirea opiniei 
publice. Deşi îşi încordă ochii, nu reuşi să vadă ecluza spre 
care se târa cu o încetineală agonizantă. 

lar după aceea, oricum nu mai contă. La doi kilometri de 
ţintă, motoarele Păianjenului se opriră complet. Capsula 
chiar alunecă înapoi câţiva metri înainte ca Morgan să 
apuce să cupleze frânele. 

Spre uimirea lui Morgan, de astă dată Kingsley nu păru 
descurajat. 

— Încă ai şanse. Lasă zece minute bateriei să se 
odihnească, în ea este încă suficientă energie pentru aceşti 
ultimi kilometri. 

Fură cele mai lungi zece minute din viaţa lui Morgan. Deşi 
ele ar fi putut să treacă mult mai rapid dacă ar fi răspuns 


apelurilor tot mai disperate ale lui Duval, era prea epuizat 
din punct de vedere emoţional ca să vorbească. Îi părea 
sincer rău, şi spera ca Maxine să-l ierte şi să-l înţeleagă. 

Avusese în schimb o scurtă convorbire cu Chang. Pilotul îi 
raportase că refugiații erau în stare destul de bună şi mult 
încurajați de apropierea lui. Făceau cu schimbul să-l 
privească prin geamul mic de pe poarta exterioară a 
ecluzei, pur şi simplu nevenindu-le să creadă în posibilitatea 
ca el să nu fie capabil să străbată infima distanţă care-i 
despărţea. 

Morgan lasă bateriei un minut în plus pentru noroc. Spre 
uşurarea sa, motoarele răspunseră cu putere, cu o 
încurajatoare izbucnire de energie. Păianjenul se apropie la 
o jumătate de kilometru de Turn înainte de a se opri din 
nou. 

— Data viitoare reuşim, zise Kingsley, cu toate că lui 
Morgan încrederea colegului sau îi suna puţin forţat. 

— Încă zece minute? Întrebă cu resemnare. 

— Mi-e teama că da. Iar de această dată, utilizează 
impulsuri de câte treizeci de secunde, cu pauze de un 
minut. Astfel vei stoarce ultimul erg din baterie. 

Şi din mine însumi, gândi Morgan. Ciudat că atâta timp 
CORA rămăsese tăcută. Dar nu se obosise fizic; se simţea 
numai obosit. 

În vârtejul evenimentelor, îşi neglijase propria persoană. 
În ultima oră uitase complet de pastilele sale energetice şi 
de sucul de fructe. Gustând din amândouă, se simţi înviorat 
şi îşi dori să poată transfera câteva din caloriile 
suplimentare bateriei muribunde. 

În sfârşit, momentul adevărului, cel din urmă efort. Eşecul 
era de negândit la o distanţă atât de mică. Soarta nu putea 
fi atât de crudă, când îi mai rămăseseră doar câteva sute de 
metri de parcurs. 

Fireşte, vorbea în vânt. Câte avioane nu se prăbuşiseră 
chiar la marginea pistei de aterizare, după ce străbătuseră 
cu succes oceanul? De câte ori nu cedaseră muşchii ori 


maşinile la milimetri de ţintă? Noroc sau ghinion, se 
întâmpla oricui odată şi odată. Nu avea dreptul să aştepte 
un tratament special. 

Capsula urca în salturi frânte, asemeni unui animal rănit 
de moarte în căutarea propriului paradis. Când bateria 
cedă definitiv, baza Turnului părea să umple jumătate de 
cer. 

Dar încă se găsea la douăzeci de metri deasupra. 

54. Teoria relativităţii. 

În dezolantul moment când ultimele picături de energie se 
epuizară iar luminile de pe panoul de control al 
Păianjenului se stinseră, Morgan simţi, spre onoarea lui, că 
soarta îi e pecetluită. Abia după secunde întregi îşi aduse 
aminte că nu avea altceva de făcut decât să slăbească 
frânele ca să alunece înapoi spre Pământ. În trei ore ar fi 
ajuns liniştit în patul său. Nimeni nu l-ar fi blamat pentru 
eşec; făcuse tot ce era omeneşte posibil. 

Un scurt răstimp, privi cu furie amorţită dreptunghiul 
inaccesibil pe care se proiecta umbra Păianjenului. Mintea 
îi răsucea pe toate feţele o grămadă de idei trăsnite, 
respingându-le una după alta. Dacă ar fi avut asupra lui 
mica şi credincioasa sfidează, însă nu exista nici o 
modalitate să-i fie trimisă înapoi. Dacă refugiații ar fi avut 
un costum spaţial, cineva ar fi întins o frânghie - dar nu 
avuseseră timp să salveze un costum din transportorul 
incendiat. 

Desigur, dacă asta ar fi fost o video-dramă şi nu o 
problema reală, un voluntar eroic s-ar fi putut sacrifica, ori 
şi mai bine, o voluntară, intrând în ecluză şi aruncând spre 
el bucata de frânghie, în cele cincisprezece secunde de 
păstrare a conştiinţei ramase în vid. Faptul că o clipa 
Morgan luă în consideraţie soluţia, înainte ca bunul simţ să 
o respingă, fu o dovadă a disperării sale. 

Din momentul în care Păianjenul renunţase să mai lupte 
cu gravitația şi până când Morgan acceptă, în final, că nu 
mai avea ce să facă, se scurse probabil mai puţin de un 


minut. Apoi Kingsley puse o întrebare teribil de inutilă într- 
o astfel de situaţie: 

— Spune-ne din nou distanţa, Van. Exact cât de departe 
eşti faţă de Turn? 

— Ce naiba mai contează? Poate fi şi un an-lumină! 

Urmă o tăcere scurtă înainte ca Kingsley să vorbească 
iarăşi, cu tonul omului care se adresează unui copil mic ori 
unui invalid dificil. 

— Contează enorm. Douăzeci de metri ai zis? 

— Da, cam aşa ceva. 

Incredibil, inconfundabil, Kingsley scoase un oftat de 
uşurare. Când răspunse, din glasul lui răzbătea chiar 
bucuria: 

— Şi în toţi aceşti ani, Van, am crezut tu eşti inginerul şef. 
Să presupunem că sunt exact douăzeci de metri. 

Strigătul exploziv al lui Morgan îl împiedică să-şi 
sfârşească propoziţia. 

— Ce idiot sunt! Spune-i lui Sessui că voi andoca în. Ah, 
cincisprezece minute. 

— Paisprezece minute şi jumătate, dacă ai apreciat bine 
distanţa. Nimic pe lume nu te va mai opri acum. 

Era o declaraţie riscantă, iar Morgan îşi dori ca Kingsley 
să nu o fi rostit. Adaptoarele de andocare nu reuşeau 
întotdeauna să se conecteze corespunzător, datorită 
erorilor minuscule de toleranţă. Şi, bineînţeles, nu 
avuseseră niciodată ocazia să testeze acest sistem 
particular. 

Nu se simţi foarte stânjenit că uitase. La urma urmei, sub 
stress îţi uitai propriul număr de telefon, sau chiar ziua de 
naştere. Şi până în acest moment, factorul acum dominant 
al situaţiei prezentase atât de puţină importanţă, încât nu 
era de mirare că-l ignorase complet. 

Totul se reducea la o chestiune de relativitate. Nu avea 
posibilitatea să ajungă la Turn; dar Turnul va ajunge la el - 
în cei doi kilometri inexorabili parcurşi zilnic. 

55. Andocare. 


Recordul unei zile de construcţie fusese de treizeci de 
kilometri, pe vremea când se asamblase secţiunea cea mai 
uşoară şi subţire a Turnului. În prezent porţiunea cea mai 
masivă, însăşi inima structurii, era aproape gata pe orbită, 
iar viteza scăzuse la doi kilometri. De ajuns. Îi lăsa timp lui 
Morgan să verifice alinierea adaptorilor şi să recapituleze 
în minte secundele oarecum delicate dintre confirmarea 
andocării şi eliberarea frânelor Păianjenului. Dacă întârzia 
decuplarea lor, ar fi urmat un concurs foarte inegal de forţă 
între capsulă şi megatonele în mişcare ale Turnului. 

Fu un sfert de oră lung dar odihnitor - timp suficient, 
socoti Morgan, s-o astâmpere pe CORA. Spre sfârşit totul 
păru să se petreacă rapid, ca în ultimul moment să se simtă 
asemeni unei furnici pe cale să fie zdrobită de o presă 
hidraulică, pe măsură ce acoperişul solid al cerului cobora 
spre el. O secundă, baza Turnului se găsi la câţiva metri 
distanţă; o clipă mai târziu, simţi şi auzi impactul 
mecanismelor de andocare. 

Multe vieţi depindeau de îndemânarea şi de grija cu care 
inginerii şi mecanicii îşi îndepliniseră sarcinile, cu ani în 
urmă. Dacă elementele de cuplare nu se aliniau în 
toleranţele permise, dacă mecanismele de prindere nu 
funcționau cum trebuie, dacă garnitura nu era etanşă. 
Morgan încercă să interpreteze amalgamul de sunete care-i 
parvenea la urechi, însă nu era suficient de pregătit să-i 
înţeleagă mesajul. 

Apoi, ca un semnal de victorie, indicatorul andocare 
terminată clipi pe panoul de bord. Trebuiau zece secunde 
ca elementele telescopice să absoarbă mişcarea Turnului. 
Morgan aşteptă jumătate din interval înainte să elibereze 
precaut frânele. Era pregătit să le acţioneze imediat dacă 
Păianjenul începea să alunece, dar senzorii nu minţiseră. 
Turnul şi capsula se cuplaseră ferm laolaltă. Morgan mai 
avea de urcat câteva trepte şi îşi atingea obiectivul. 

După ce raportă audienței în delir de pe Pământ şi Staţia 
de Mijloc, aşteptă un moment să-şi recapete suflul. Era 


ciudat să se gândească că aceasta reprezenta cea de a doua 
lui vizită. Îşi amintea prea puţin de prima, efectuată cu ani 
în urmă şi cu treizeci şi şase de mii de kilometri mai sus. Pe 
durata a ceea ce constituise, în lipsa unei denumiri mai 
potrivite, turnarea fundaţiei, în Subsol se organizase o mică 
petrecere, şi se împroşcaseră numeroase toasturi la O g. Nu 
era doar prima secţiune terminată, ci şi prima care urma să 
facă contact cu Pământul, la capătul lungii sale coborâri de 
pe orbită. O oarecare ceremonie păruse aşadar normală, 
iar Morgan îşi aduse aminte că până şi senatorul Collins se 
dovedise suficient de atent ca să participe şi să-i ureze 
succes, într-un discurs pompos dar sincer. Acum avea 
motive mai întemeiate de sărbătorire. 

Deja, Morgan auzea izbiturile slabe de bun venit dinspre 
uşa îndepărtată a ecluzei. Îşi desfăcu centura de siguranţă, 
se ridică stângaci din scaun şi începu să urce scara. Trapa 
superioară prezentă o oarecare rezistenţă, ca şi cum forţele 
aliate contra lui depuneau un ultim efort de împotrivire. 
Aerul şuieră scurt până ce presiunile se egalizară. Apoi 
capacul circular se deschise în jos, iar mâini febrile îl 
ajutară să intre în Turn. Luând prima înghiţitură din aerul 
fetid, Morgan se întrebă cum de reuşise cineva să 
supravieţuiască aici. Dacă misiunea sa nu ar fi reuşit, era 
convins că o a doua încercare ar fi venit prea târziu. 

Celula goală şi pustie era iluminată doar de panouri solare 
fluorescente, care captaseră şi eliberaseră pe urmă 
răbdătoare energia soarelui timp de un deceniu, în 
aşteptarea eventualei urgenţe. În cele din urmă ea sosise. 
Lumina panourilor dezvăluia o scenă desprinsă parcă dintr- 
un vechi război. Aici se găseau refugiații sinistraţi şi obosiţi 
ai unui oraş devastat, ghemuindu-se într-un adăpost cu cele 
câteva posesiuni salvate din dezastru. 

În schimb, nu mulţi refugiaţi ar fi purtat genţi etichetate 
PROIECT IONIC, CORPORAŢIA HOTELIERĂ SELENARĂ, 
PROPRIETATE A REPUBLICII FEDERALE MARTE, ori 
ambiguul PERMITE/NU PERMITE/DEPOZITAREA ÎN VID. 


Nici nu ar fi fost atât de veseli; chiar şi cei ce stăteau întinşi 
jos ca să economisească oxigenul reuşiră să surâdă şi să 
fluture din mâini. Morgan apucase să le întoarcă salutul, 
când genunchii i se înmuiară sub el şi totul se întunecă. 

Niciodată nu mai leşinase, iar când jetul de oxigen rece îl 
trezi, prima emoție fu una de acută stânjeneală. Ceaţa din 
priviri îi dispăru încet şi observă în jur siluete mascate 
aplecate deasupra lui. Un moment se întrebă dacă nu se 
găsea într-un spital, apoi mintea şi vederea îi reveniră la 
normal. În timpul leşinului, încărcătura sa preţioasa fusese 
descărcată. 

Acele măşti reprezentau filtrele moleculare pe care el le 
adusese în Turn. Purtate pe nas şi gură, blocau dioxidul de 
carbon, lăsând să treacă oxigenul. Simple şi totuşi 
sofisticate tehnologic, permiteau supraviețuirea într-o 
atmosferă altminteri sufocantă. Să respiri prin ele cerea 
puţin efort, dar Natura nu oferea niciodată nimic pe 
degeaba - şi constituia un preţ mic de achitat pentru viaţă. 

Amorţit însă refuzând orice ajutor, Morgan se ridică şi făcu 
în cele din urmă cunoştinţă cu cei pe care îi salvase. O 
singură chestiune îl îngrijora: cât timp fusese inconştient, 
oare CORA nu ţinuse unul din discursurile ei? Nu dorea să 
deschidă subiectul, dar se întreba. 

— În numele tuturor celor de aici, i se adresa profesorul 
Sessui cu sinceritate dar şi cu stângăcia omului neobişnuit 
să fie politicos, doresc sa vă mulţumim pentru ceea ce aţi 
făcut. Vă datorăm viaţa. 

Orice răspuns logic sau coerent ar fi mirosit a falsă 
modestie, aşa că Morgan se folosi de scuza ajustării măştii 
proprii ca să murmure ceva ininteligibil. 

Era pe cale să verifice dacă tot echipamentul fusese 
descărcat când Sessui adăugă, oarecum neliniştit: 

— Regret că nu vă putem oferi un scaun - asta-i tot ce 
avem. 

Arătă câteva cutii de instrumente, puse una peste alta. 

— Luaţi-o şi dumneavoastră ceva mai uşor. 


Fraza suna familiar; aşadar CORA vorbise. Urmă o scurtă 
pauză jenantă în vreme ce Morgan înregistra situaţia, 
ceilalţi recunoşteau că ştiau, iar el le arăta că ştie că ei ştiau 
- totul fără să se rostească un cuvânt, în acel gen de regres 
psihologic infinit care apare când un grup împărtăşeşte 
împreună un secret, pe care nimeni nu-l va mai menţiona a 
doua oară. 

Respiră adânc de câteva ori - uimitor cât de repede se 
obişnuise cu masca - şi se aşeză pe scaunul oferit. Nu voi 
leşina din nou, îşi spuse hotărât. Trebuie să predau marfa şi 
să plec repede, dacă e posibil înaintea altor comentarii ale 
corei. 

— Bidonul acela cu sigilant va rezolva problema spărturii, 
spuse indicând cel mai mic dintre containerele 
transportate. Suflaţi sprayul în jurul garniturii. Se întăreşte 
imediat. Oxigenul utilizaţi-l numai când e neapărată nevoie. 
Poate veţi dormi. Există măşti de CO2 pentru fiecare şi 
câteva de rezervă. 

Aveţi apă şi mâncare pentru trei zile. Ar trebui să ajungă. 
Transportorul de la 10 K va ajunge aici probabil mâine 
dimineaţă. Cât despre Medikit, sper să nu aveţi deloc 
nevoie de el! 

Făcu o pauză să respire. Nu era uşor să vorbească 
purtând un filtru de CO2 şi simţea o nevoie crescândă să-şi 
conserve forţele. Grupul lui Sessui era în prezent în stare 
să-şi poarte singur de grijă, însă el mai avea o treabă de 
îndeplinit - cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

Morgan se răsuci spre Chang şi îl rugă cu glas calm: 

— Ajută-mă să-mi pun costumul. Vreau să inspectez şina. 

— Dar costumul are aer doar pentru de treizeci de 
minute! 

— Îmi trebuie zece minute, maximum cincisprezece. 

— Doctore Morgan, cu unul sunt operator spaţial calificat: 
dumneavoastră nu sunteţi. Nimeni nu are voie să iasă afară 
într-un costum de treizeci de minute fără o rezervă, sau un 
ombilic. Exceptând starea de urgenţă, bineînţeles. 


Morgan afişă un zâmbet obosit. Chang avea dreptate, iar 
scuza primejdiei imediate nu se mai aplica. Totuşi urgenţă 
era ori de câte ori Inginerul Şef aprecia că este. 

— Doresc să verific stricăciunile şi să inspectez şinele, 
răspunse el. Ar fi păcat dacă cei de la 10 K nu vor reuşi să 
ajungă aici deoarece nu au fost avertizaţi de cine ştie ce 
obstacol. 

Chang nu se arăta prea fericit (ce bârfise oare CORA cât 
timp rămăsese inconştient?), dar nu mai argumentă în 
vreme ce-l urma pe Morgan în ecluza nordică. 

— Mai ai necazuri cu profesorul? 

Chang clătină din cap. 

— Cred că dioxidul de carbon l-a mai încetinit un pic. Iar 
dacă începe din nou - ei bine, suntem şase contra unu, deşi 
nu sunt convins că putem conta pe studenţii lui. Unii din ei 
sunt la fel de trăsniţi. Priviţi fata aceea care-şi petrece tot 
timpul mâzgălind în colţ. E convinsă că soarele se stinge, ori 
că explodează - nu sunt foarte sigur de variantă - şi vrea să 
prevină lumea înainte să moară. Ca şi cum ar avea vreo 
importanţă. Eu unul aş prefera nici să nu ştiu. 

Deşi nu reuşi să-ţi reţină zâmbetul, Morgan ştia că 
niciunul din studenţii profesorului nu era nebun. Excentrici, 
poate - dar şi străluciți, altminteri nu ar fi lucrat alături de 
Sessui. Într-o zi va trebui să afle mai multe despre bărbaţii 
şi femeile ale căror vieţi le salvase. Însă asta va aştepta 
până ce cu toţii se vor întoarce pe Pământ, pe drumurile lor 
diferite. 

— Am să fac un tur rapid al Turnului descriind situaţia, ca 
tu să o transmiţi pe Mijloc. Nu-mi va lua mai mult de zece 
minute. Şi dacă totuşi nu va fi aşa, ei bine, să nu încerci să 
mă aduci înapoi. 

Replica lui Chang, rostită pe când închidea uşa interioară 
a ecluzei, fu practică şi scurtă. 

— Cum naiba aş putea? 

56. Privelişte de pe balcon. 


Uşa exterioară a ecluzei dinspre nord se deschise fără 
dificultate, dezvăluind un dreptunghi de întuneric. 
Străbătându-l orizontal trecea o linie de foc: mânerul 
gardului de protecţie al pasarelei, strălucind în raza de 
lumină a reflectorului îndreptat în sus de pe Sri Kanda. 

Morgan respiră adânc şi îşi flexă costumul. Se simţea 
perfect. Fluturând din mână lui Chang, care-l urmărea pe 
geamul uşii interioare, păşi afară. 

Pasarela ce înconjura Subsolul era constituită dintr-o grilă 
de metal lată de circa doi metri. Dincolo de ea se întindea 
plasa de siguranţă, pe o lărgime de încă treizeci de metri. 
Porțiunea observată de Morgan nu prinsese nimic de-a 
lungul anilor de aşteptare. 

Începu să cerceteze circular Turnul, ferindu-şi ochii de 
strălucirea venind de dedesubt. Iluminarea laterală 
dezvăluia fiecare ridicătură sau imperfecţiune pe suprafaţa 
întinsă deasupra lui ca un drum spre aştri - ceea ce şi era, 
întrucâtva. 

Aşa cum sperase şi se aşteptase, explozia din partea 
îndepărtată a Turnului nu provocase nici o stricăciune aici. 
Pentru asta ar fi trebuit o bombă atomică, şi nu doar una 
electrochimică. Canelurile gemene ale şinei se întindeau la 
nesfârşit în aceeaşi perfecţiune. lar cincizeci de metri sub 
balcon, deşi era greu să privească în direcţia respectivă 
datorită reflectorului, reuşea să desluşească buferele 
terminale, pregătite pentru o operaţiune care n-ar trebui să 
aibă loc vreodată. 

Fără să se grăbească şi ţinându-se aproape de faţa 
Turnului, Morgan înaintă încet de-a lungul feţei vestice, 
până ajunse la primul colţ. Depăşindu-l, privi înapoi spre 
uşa deschisă a ecluzei şi la siguranţa - relativă, într-adevăr! 

— Oferită de ea, înainte să continue cu îndrăzneală pe 
lângă peretele neted al feţei vestice. 

Simţea un amestec curios de uşurare şi de frică cum nu 
mai trăise din clipa în care învățase să înoate şi, pentru 
prima dată, se pomenise într-o apă mai adâncă decât el. Cu 


toate că era convins de absenţa oricărui pericol real, 
primejdii puteau apare. Era perfect conştient de prezenţa 
corei, aşteptându-şi ceasul. Niciodată însă nu-i plăcuse să 
lase o treabă neterminată, iar misiunea lui nu se încheiase. 

Faţa vestică era identică cu nordul, cu excepţia ecluzei. 
Iarăşi, nu vedea nici un semn de distrugere, deşi se găsea 
mai aproape de locul exploziei. 

Stăpânindu-şi graba - la urma urmei, era afară de numai 
trei minute - Morgan merse mai departe. Încă înainte să 
dea colţul, îşi dădu seama că nu va încheia circuitul 
Turnului. Pasarela fusese smulsă şi atârna în spaţiu ca o 
limbă răsucită de metal. Plasa de siguranţă dispăruse cu 
totul, fără îndoială ruptă de transportorul în cădere. 

Nu-ţi forţa norocul, îşi zise Morgan. Nu rezistă însă 
tentaţiei să privească după colţ, ţinându-se de secţiunea 
rămasă a gardului. 

Pe şine se găseau o mulţime de fragmente metalice, iar 
Turnul se decolorase din cauza exploziei. Dar atât cât 
reuşea să observe, nu era nimic pe care câţiva oameni să 
nu-l repare în câteva ore. Făcu o descriere detaliată lui 
Chang. Uşurat, pilotul îl rugă să revină cât mai repede în 
Turn. 

— Nu-ţi face griji, replică Morgan. Mâi am zece minute de 
oxigen şi doar treizeci de metri de străbătut. Aş izbuti şi 
fără rezervor. 

Nu intenţiona însă să încerce aşa ceva. Avusese parte de 
emoţii suficiente pentru o singură noapte. Mai mult chiar, 
dacă era să-i dea crezare COREI. Din clipa aceasta avea săi 
se supună total ordinelor. 

Întors înapoi în faţa uşii deschise a ecluzei, ramase câteva 
clipe lângă balustrada, scăldat de lumina venind de pe 
vârful lui Sri Kanda de sub el. Umbra i se proiecta imensă 
de-a lungul Turnului, vertical în sus. Se întindea pe mii de 
kilometri, iar lui Morgan îi trecu prin minte că probabil 
ajungea până la transportorul care cobora dinspre Staţia 


10 K. Dacă flutura din braţe, salvatorii poate i-ar fi observat 
semnalele; ar fi putut să comunice cu ei în codul Morse. 

Această fantezie amuzanta îi inspiră un gând mult mai 
serios. N-ar fi fost mai bine să aştepte aici, alături de 
ceilalţi, şi să nu rişte o întoarcere în Păianjen? În schimb, 
călătoria până pe Mijloc unde ar fi primit îngrijiri medicale 
adecvate ar fi durat o săptămână. Nu constituia o 
alternativă potrivită, dat fiind faptul că se putea întoarce pe 
Sri Kanda în mai puţin de trei ore. 

Sosise timpul să intre înăuntru - aerul i se împuţinase şi 
nu mai avea ce să vadă. O ironie dezamăgitoare, luând în 
consideraţie priveliştea spectaculoasă pe care în mod 
normal cineva ar fi admirat-o de aici, zi sau noapte. De astă 
dată totuşi, planeta de dedesubt şi cerul de deasupra erau 
amândouă interzise ochilor, datorită strălucirii orbitoare de 
pe Sri Kanda. Plutea într-un mic univers de lumină, 
înconjurat din toate părţile de întuneric. Era aproape 
imposibil de crezut că se găsea în spaţiu, fie şi numai 
datorită greutăţii. Se simţea ca şi cum ar fi stat pe munte, şi 
nu la şase sute de kilometri deasupra lui. Un gând de 
savurat şi de păstrat printre amintiri. 

Mângâie suprafaţa netedă şi dură a Turnului, mai uriaş în 
comparaţie cu el decât un elefant faţă de o amibă. Dar o 
amibă nu e capabilă să conceapă un elefant, şi cu atât mai 
puţin să îl creeze. 

— Ne vedem pe pământ, peste un an, şopti Morgan, 
închizând încet uşa ecluzei. 

57. Ultimul răsărit. 

Morgan se întoarse în Subsol doar pentru cinci minute. Nu 
era momentul schimburilor de amabilităţi şi nu dorea să 
consume nimic din preţiosul oxigen pe care-l transportase 
cu atâta dificultate. Strânse mâinile tuturor celor din jur şi 
se grăbi înapoi în Păianjen. 

Era bine să respire din nou fără mască, şi încă mai bine să 
ştie misiunea dusă la capăt şi că în trei ore avea să fie 
înapoi în siguranţă pe Pământ. Totuşi, după întreg efortul 


depus să atingă Turnul, îi era greu să pornească, iarăşi la 
drum, predându-se atracției gravitaționale - chiar dacă în 
prezent ea îl purta spre casă. Eliberă în sfârşit punţile de 
andocare şi începu să cadă, în imponderabilitate vreme de 
câteva secunde. 

Când indicatorul de viteză atinse trei sute de clickuri, 
sistemul automat de frânare intră în funcţiune, iar 
greutatea se reinstală. Bateria brutal secătuită se încărca, 
însă probabil fusese deteriorată dincolo de orice reutilizare, 
trebuind să fie înlocuită. 

Exista un paralelism îngrijorător. Morgan nu putea să nu 
se gândească la propriul trup suprasolicitat, dar o mândrie 
încăpăţânată nu-l lăsa să ceară un doctor la sosire. 
Încheiase un mic pariu cu sine însuşi: îl va cere dacă CORA 
va vorbi din nou. CORA tăcea în timp ce vehiculul cobora 
rapid în noapte. Morgan se simţea complet relaxat şi lăsă 
Păianjenul să-şi poarte singur de grijă. Privi bolta. Puţine 
nave spaţiale ofereau o asemenea panoramă, şi nu mulţi 
oameni văzuseră vreodată stelele în asemenea condiţii 
superbe. Aurora boreală dispăruse complet, reflectorul 
fusese stins şi nimic nu mai concura vizibilitatea 
constelaţiilor. 

Exceptând, desigur, stelele construite chiar de mâna 
omului. Aproape drept în sus se găsea farul strălucitor al lui 
Ashoka, poziţionat pentru totdeauna deasupra 
Hindustanului şi la numai câteva sute de kilometri de 
complexul Turnului. La jumătatea drumului spre est era 
Confucius, mult mai jos Kamehameha, în vreme ce sus în 
vest sclipeau Kinte şi Imhotep. Ele reprezentau numai cele 
mai luminoase posturi de semnalizare de pe ecuator. 
Existau roiuri de alţi sateliți, cu toţii mai strălucitori decât 
Sirius. Cât de uimiţi ar fi fost vechii astronomi să observe 
acest colier celest! Şi cât de nedumeriţi ar fi fost să vadă că, 
după ore de observaţie, erau în continuare imobili, fără să 
răsară, fără să apună, în timp ce stelele familiare treceau 
pe alături pe traiectoriile lor cunoscute. 


Privind colierul de diamante întins pe cer, mintea adormită 
a lui Morgan transformă încet imaginea în ceva mult mai 
impresionant. Cu un mic efort de imaginaţie, acele stele 
instalate de mâna omului deveniră lampadarele unui pod 
titanic. 

Se scufundă în visări şi mai fanteziste. Cum se numea 
podul spre Valhalla, peste care eroii legendelor nordice 
treceau din această lume în cealaltă? Nu reuşea să-şi aducă 
aminte, însă era un vis glorios. 

Oare alte creaturi, cu mult înaintea omului, încercaseră să 
unească cerurile propriilor lumi? Se gândi la splendidele 
inele din jurul lui Saturn, la arcurile fantomatice ale lui 
Uranus şi Neptun. Chiar dacă ştia cu precizie că niciuna din 
aceste planete nu simţise vreodată atingerea vieţii, îl amuza 
să-şi închipuie că acolo se găseau fragmente ale unor 
poduri care eşuaseră. 

Dorea să doarmă dar, împotriva voinţei sale, imaginaţia 
preluă ideea. Ca un câine ce descoperă un os, nu mai voia 
să renunţe. 

Conceptul nu era absurd, nici măcar original. Multe din 
staţiile geostaţionare măsurau deja kilometri în lungime, 
sau erau legate de cabluri întinse pe fracțiuni apreciabile 
ale orbitei lor. Să fie legate împreună, dând astfel naştere 
unui inel în jurul lumii, constituia o sarcină inginerească 
mult mai simplă decât construcţia Turnului, şi ar fi implicat 
material mai puţin. 

Nu, nu un inel, o roată. Acest turn ar reprezenta doar 
prima spiţă. Vor fi şi altele (patru? Şase? O mulţime?) de-a 
lungul ecuatorului. După ce vor fi conectate rigid pe orbită, 
problemele de stabilitate afectând un singur turn ar 
dispare. Africa, America de Sud, Insulele Gilbert, Indonezia 
- toate puteau oferi poziţii pentru terminale terestre, dacă 
se dorea. 

Deoarece, pe măsură ce materialele se vor îmbunătăţi iar 
cunoaşterea va avansa, turnurile vor fi făcute invulnerabile 
chiar în faţa celor mai cumplite uragane, iar 


amplasamentele montane nu vor mai fi obligatorii. Dacă ar 
fi aşteptat încă o sută de ani, poate că nu ar mai fi fost 
nevoit să-l tulbure pe Mahanayake Thero. 

Semiluna lunii în descreştere se ridicase lent deasupra 
orizontului estic, deja aprins de primele semne ale 
răsăritului. Strălucirea Pământului lumina întregul disc 
selenar atât de puternic, încât Morgan zărea multe din 
detaliile de suprafaţă, îşi încordă ochii în speranţa să vadă 
acea minunată privelişte, imposibilă în epoci mai timpurii, a 
unei stele situate între braţele semilunei. Dar niciunul din 
oraşele celei de a doua, case a omului nu era vizibil în 
această seară. 

Încă două sute de kilometri - mai puţin de o oră de drum. 
Nu avea sens să se străduie să rămână treaz. Păianjenul 
avea o programare finală automată şi ar fi atins terminalul 
încet, fără să-i deranjeze somnul. 

Prima îl trezi durerea. CORA întârzie doar o fracțiune de 
secundă. 

— Nu încerca să te mişti, spuse ea şoptit. Am trimis după 
ajutor. Ambulanţa e pe drum. 

Asta era nostim. Dar nu râde, îşi ordonă Morgan; CORA 
face ce crede că e mai bine. Nu simţea spaimă. Cu toate că 
durerea din coşul pieptului era intensă, nu-l incapacita. 
Încercă să-şi concentreze mintea asupra ei, iar actul în sine 
îmblânzi simptomele. De multă vreme, descoperise că cel 
mai potrivit mod de a trata durerea era să o studieze 
obiectiv. 

Warren Kingsley îl chema, însă cuvintele lui erau departe 
şi aveau puţin sens. Recunoştea anxietatea din vocea 
prietenului său şi dorea să fie în stare să o potolească, dar 
nu mai avea putere să facă faţă acestei probleme - sau 
oricărei alteia. 

Nu mai auzea nici vorbele. Un murmur slab însă constant 
ştersese toate celelalte sunete. Deşi îl ştia prezent doar în 
creierul său, ori în canalele labirintice ale urechii, părea 


deplin real. Îşi putea închipui că stă la baza unei cascade 
importante. 

Devenea mai slab, mai moale, mai muzical. Şi deodată, îl 
recunoscu. Ce plăcut să audă din nou, la graniţa frontierei 
tacute a spaţiului, sunetul pe care şi-l amintea de la prima 
vizită pe Yakkagala! 

Gravitaţia îl trăgea iarăşi spre casă, aşa cum mâna ei 
invizibilă modelase de-a lungul veacurilor forma Fântânilor 
Paradisului. El unul însă crease ceva pe care gravitația nu 
mai era capabilă să pună mâna, atât timp cât oamenii 
posedau înţelepciune şi voinţa de a o păstra. 

Picioarele îi erau reci. Ce se întâmplase cu sistemul de 
suport vital al Păianjenului? Oricum, curând va răsări 
soarele şi atunci va fi suficient de cald. 

Stelele apuneau, mult mai rapid decât ar fi avut dreptul. 
Ciudat; deşi ziua aproape că sosise, în jurul lui creştea 
întunericul. Iar fântânile coborau înapoi către pământ, cu 
vocile tot mai slabe. Mai slabe. Şi mai slabe. 

Apoi izbucni o alta voce, dar Vannevar Morgan nu o auzea, 
între bipuri scurte, ascuţite, CORA striga răsăritului care se 
năştea: 

AJUTOR! ORICINE MĂ AUDE ÎL. ROG SĂ VINĂ IMEDIAT! 
ACEASTA ESTE O URGENŢĂ CORA! 

AJUTOR! ORICINE MĂ AUDE ÎL. ROG SĂ VINĂ IMEDIAT! 

Încă mai striga când soarele îşi făcu apariţia, iar primele 
sale raze mângâiară culmea muntelui odinioară sacru. 
Departe dedesubt, umbra lui Sri Kanda alergă pe covorul 
de nori, conul său perfect nealterat în pofida a tot ceea ce 
întreprinsese omul. Astăzi nu mai existau pelerini care să 
privească simbolul eternității întins pe faţa Pământului 
deşteptat. Milioane însă îl vor privi, în secolele ce aveau să 
vină, călătorind în confort şi siguranţă către stele. 

EPILOG: 

Triumful lui Kalidasa. 

În ultimele zile ale acelei scurte veri, înainte ca fălcile de 
gheaţă să se strângă puternic în jurul ecuatorului, unul din 


trimişii din Starholme sosi la Yakkagala. 

Ca un Stăpân al Roiului, se conjugase recent în formă 
umană. Cu excepţia unui singur detaliu, asemănarea era 
excelentă; copiii însă care-l acompaniau pe Holmer în 
autocopter se găseau într-o stare constantă de uşoară 
isterie, cei mai tineri izbucnind frecvent în chicote. 

— Ce este aşa de amuzant? Întrebase străinul într-o 
solariană perfectă. Sau e o glumă personală? 

Dar ei nu aveau de gând să-i explice Starholmerului, a 
cărui viziune normală se situa complet în infraroşu, că 
pielea omenească nu e un mozaic întâmplător de verde, 
roşu şi albastru. Chiar şi când El ameninţă să se transforme 
într-un Tyrannosaurus Rex şi să-i mănânce pe toţi, refuzară 
să-i satisfacă curiozitatea. Într-adevăr, îi arătară cu 
promptitudine - unei entităţi care străbătuse ani-lumină şi 
învățase vreme de treizeci de secole! 

— Că o masă de numai o sută de kilograme nu ar fi 
plămădit un dinozaur foarte impresionant. 

Holmerului nu-i păsa. Era răbdător, iar copiii Pământului îl 
fascinau continuu, atât în biologia lor cât şi în psihologie. La 
fel se prezentau puii tuturor creaturilor - toate cele care 
aveau pui. Studiind nouă astfel de specii, Holmerul aproape 
că-şi putea imagina cum era să creşti, să te maturizezi, să 
mori - aproape, dar nu deplin. 

Întins în faţa oamenilor şi a străinului se găsea pământul 
gol, câmpiile şi pădurile sale luxuriante de altădată, 
devastate de răsuflarea geroasă din nord şi sud. Graţioşii 
palmieri dispăruseră de mult, şi chiar pinii trişti care le 
succedaseră erau azi schelete dezgolite, cu rădăcinile 
distruse de îngheţ. Pe suprafaţa Pământului întreaga viaţă 
încetase a mai exista. Doar în abisurile oceanelor, acolo 
unde căldura internă a planetei menținea gheaţa la 
distanţă, câteva creaturi oarbe şi flămânde încă se mai 
târâiau, înotau şi se devorau una pe alta. 

Totuşi, pentru o fiinţă a cărei lume de baştină înconjura un 
soare roşu şi slab, astrul strălucind pe cerul fără nori părea 


intolerabil de puternic. Deşi căldura îi dispăruse, suptă de 
boala care-i atacase inima cu o mie de ani în urmă, lumina 
lui rece şi intensă revela fiece detaliu al Pământului, 
reflectată fiind cu splendoare de ghețarii apropiaţi. 

Pentru copiii încă fermecaţi de puterile nou descoperite 
ale minţilor, temperaturile coborâte reprezentau o 
provocare palpitantă. Dansând goi printre troiene, ridicând 
cu picioarele desculţe nori fini de cristale sclipitoare, îşi 
obligau simbioţii să-i avertizeze des: „Nu neglijaţi semnele 
de degerare!” Căci ei nu erau suficient de mari ca să-şi 
înlocuiască singuri membrele, fără ajutorul vârstnicilor. 

Cel mai mare dintre băieţi făcea pe grozavul. Lansase un 
atac deliberat împotriva frigului, proclamându-se mândru 
un element de foc. (Starholmerul notă termenul pentru o 
cercetare ulterioară, care mai târziu îi va cauza multă 
perplexitate.) Tot ceea ce se zărea din micul exhibiţionist 
era o coloană de flăcări şi de aburi, dansând înainte şi 
înapoi de-a lungul anticei construcţii de cărămidă. Ceilalţi 
copii ignorară voit această etalare grosolană. 

Starholmerului însă îi prezenta un paradox interesant. De 
ce oare se retrăseseră aceşti oameni spre planetele 
interioare, atunci când ar fi putut să lupte împotriva frigului 
cu forţele stăpânite de ei în prezent - aşa cum procedau, 
într-adevăr, verii lor de pe Marte? 

Constituia o întrebare ce nu primise un răspuns 
satisfăcător. 

Se gândi din nou la replica enigmatică dată de Aristotel, 
entitatea cu care El era în stare să comunice cel mai uşor. 

— Există un anotimp pentru orice, rostise creierul 
pământean. O vreme când te împotriveşti Naturii, şi alta 
când i te supui. Adevărata înţelepciune rezidă în a face 
alegerea corectă. După ce lunga iarnă se va termina, omul 
se va întoarce pe Pământ reînnoit şi proaspăt. 

Şi astfel, pe parcursul ultimelor câteva secole, întreaga 
populaţie terestră migrase de-a lungul turnurilor 
ecuatoriale către tinerele oceane ale lui Venus şi către 


câmpiile fertile ale zonei temperate a lui Mercur. După cinci 
sute de ani, când soarele îşi va reveni, exilaţii urmau să se 
întoarcă. Mercur va fi abandonată, cu excepţia regiunilor 
polare; în schimb Venus va rămâne permanent o locuinţă 
umană. Răcirea soarelui iniţiase şi oferise ocazia îmblânzirii 
acelei lumi de iad. 

Deşi importante, aceste lucruri îl priveau pe Starholmer 
indirect. Interesul Său se concentra pe aspectele mai 
subtile ale societăţii şi culturii omeneşti. Fiecare specie este 
unică, cu propriile ei surprize şi capricii. Cea de faţă îi 
prezentase Starholmerului conceptul surprinzător al 
informaţiei negative - sau, utilizând terminologia locală, 
umorul, fantasticul, mitul. 

Abordând straniile fenomene, uneori Starholmerul îşi 
spusese disperat: Nu-i vom înţelege niciodată pe oameni. 
De câteva ori fusese atât de frustrat, încât se temuse să nu 
se conjuge involuntar, cu toate riscurile care decurgeau de 
aici. Însă de atunci înregistrase un progres real. Încă îşi mai 
amintea de satisfacția trăită prima dată când rostise o 
glumă, iar copiii râseseră în jurul Său. 

Munca cu copiii se dovedise una din soluţii, încă o dată 
sugerată de Aristotel. 

— Există o vorbă: copilul e tatăl omului. Cu toate că ideea 
biologică de „tată” ne este străină amândurora, în acest 
context particular cuvântul are un dublu înţeles. 

Iată-l, deci acolo, în speranţa că aceşti copii îl vor ajuta să-i 
înţeleagă pe adulţii în care mai târziu se vor transforma. 
Uneori spuneau adevărul; dar şi atunci când se jucau (un 
alt concept dificil) şi împrăştiau informaţii negative, 
Starholmerul recunoştea semnele. 

Erau însă momente când nici copiii, nici adulţii şi nici chiar 
Aristotel nu cunoşteau adevărul. Părea să fie un spectru 
continuu de la fantezia absolută până la faptele istorice, cu 
toate gradaţiile posibile între ele. La unul din capete se 
găseau figuri ca Leonardo şi Columb, Einstein şi Lenin, 
Newton şi Washington, ale căror voci şi imagini fuseseră 


uneori păstrate. La cealaltă extremă erau Zeus, Alice şi 
King Kong, Guliver şi Siegfried şi Merlin, care nu era pasibil 
să fi existat în lumea reală. Dar ce părere să aibă despre 
Robin Hood, Tartan, Christos, Sherlock Holmes şi Odysseus, 
Frankenstein? Admiţând anumite exagerări, ele ar fi putut 
să fie personaje istorice reale. 

Tronul Elefantului se schimbase prea puţin în trei mii de 
ani şi jumătate, dar niciodată nu susţinuse greutatea unui 
asemenea vizitator. Privind către sud, Starholmerul 
compară coloana lată de jumătate de kilometru, avântată 
din interiorul muntelui, cu realizările inginereşti ale altor 
lumi. Pentru o specie atât de tânără, lucrarea impresiona cu 
adevărat. Deşi arăta mereu gata să se prăbuşească, stătea 
în picioare de cincisprezece secole. 

Desigur, nu în forma sa actuală. Prima sută de kilometri 
forma astăzi un oraş vertical, încă locuit pe câteva nivele 
foarte distanţate între ele, pe unde altădată şaisprezece 
perechi de şine transportaseră un milion de pasageri pe zi. 
Doar două şine rămăseseră operaţionale; peste câteva 
ceasuri, Starholmerul şi escorta Sa urmau să gonească în 
susul acelei coloane uriaşe, înapoi spre Oraşul Inel din jurul 
globului. 

Holmerul îşi ajustă ochii pentru viziune telescopică şi 
cercetă încet zenitul. Da, iată-l acolo, greu de zărit ziua, dar 
uşor de văzut noaptea, când lumina soarelui încă mai cădea 
pe el. Banda subţire şi strălucitoare despărţind cerul în 
două emisfere era ea însăşi o adevărată lume, unde 
jumătate de miliard de oameni optaseră pentru o viaţă în 
imponderabilitate. 

Şi tot acolo, lângă Oraşul Inel, se găsea astronava care 
purtase trimisul şi pe toţi ceilalţi însoțitori ai Roiului peste 
hăurile interstelare. În chiar acest moment se pregătea de 
plecare, nu cu grabă, ci în avans cu câţiva ani faţă de 
program, în vederea următorului salt de şase sute de ani al 
călătoriei sale. 


Intervalul nu însemna nimic pentru Starholmer, întrucât 
nu avea să se reconjuge până la sfârşitul drumului. Însă 
atunci ar putea să întâmpine prima mare provocare a lungii 
Sale cariere. Pentru prima oară, o Sondă Stelară fusese 
distrusă - ori cel puţin amuţită - curând după ce pătrunsese 
într-un sistem solar. Poate că în cele din urmă îi descoperise 
pe misterioşii Vânători ai Zorilor, care-şi lăsaseră 
amprentele pe atât de multe lumi, inexplicabil de apropiate 
de început. Dacă Starholmerul ar fi fost capabil de 
venerație, sau teamă, le-ar fi încercat pe amândouă, în 
vreme ce îşi contempla viitorul distanțat la şase sute de ani. 

Acum însă şedea pe vârful troienit de zăpadă al 
Yakkagalei, privind drumul către stele al omenirii. Chemă 
copiii lângă El (întotdeauna ei înțelegeau când dorea cu 
adevărat să I se dea ascultare) şi indică muntele din sud. 

— Ştiţi perfect de bine, spuse El cu o exasperare doar în 
parte prefăcută, că Portul Terestru Unu a fost construit cu 
două mii de ani mai târziu decât acest palat în ruină. 

Copiii încuviinţară solemn. 

— Atunci, întrebă Starholmerul trasând o linie de la zenit 
până în vârful muntelui, de ce numiţi voi această coloană 
Turnul lui Kalidasa? 


SFÂRŞIT