Arthur C. Clarke — Odiseea — V3 2061 A Treia Odisee Spatiala

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


Odiseea - Vol. 3 - 2061 A 
Treia Odisee Spaţiala 


CUPRINS: 

I. MUNTELE VRĂJIT 
1. Anii îngheţaţi 2 
2. Prima vedere 6 
3. Reintrare 8 

4. Magnatul 14 
5. Din gheaţă 16 
6. Înverzirea lui Ganymede 25 

7. Traversare 28 

8. Flotilă stelară 35 

9. Muntele Zeus 38 

10. Corabia nebunilor 40 

11. Minciuna 44 

12. Oom Paul 48 

13. „Nu ne-a spus nimeni să ne aducem costume de baie.” 


14. Căutare 52 

II. VALEA CU ZĂPADĂ NEAGRĂ 
15. Întâlnirea 55 

16. Aterizarea 58 

17. Valea cu zăpadă neagră 62 
18. Bătrânul Credincios 66 

19. La capătul tunelului 69 

20. Rechemarea 76 

III. Ruleta europeană 

21. Politica exilului 79 

22. Încărcătură primejdioasă 81 
23. Infern 85 


24. Shaka cel Mare 87 

25. Lumea înconjurată de un giulgiu 88 
26. Veghe de noapte 90 

27. Rosie 94 

28. Dialog 98 

29. Coborârea 101 

30. Galaxy la sol 105 

31. Marea Galileii 107 

IV. LÂNGĂ GAURA DE MINĂ 
32. Deviaţie 112 

33. Robinetul 118 

34. Spălarea maşinii 121 

35. În voia valurilor 126 

36. Ţărmul străin 131 

V. Printre asteroizi 

37. Steaua 134 

38. Aisberguri din spaţiu 137 
39. Masa Căpitanului 140 

40. Monştrii de pe Pământ 144 
41. Memoriile unui centenar 145 
42. Minilitul 148 

VI. Refugiu 

43. Operaţiunea de salvare 151 
44. Endurance 153 

45. Misiunea 154 

46. Naveta 156 

47. Cioburi 159 

48. Lucy 162 

VII. MARELE ZID 

49. Templul 166 

50. Oraş deschis 171 

51. Fantoma 174 

52. Pe canapea 176 

53. Marmita 179 

54. Întâlnire 183 

55. Magma 184 


56. 'Teoria perturbării 187 

57. Interludiu pe Ganymede 189 
VIII. REGATUL SULFULUI 

58. Foc şi gheaţă 193 

59. Trinitatea 196 

IX. 3001 

60. Miez de noapte în Plaza 202 


Î. 

MUNTELE VRĂJIT 

1. Anii îngheţaţi 

— Pentru un bărbat de şaptezeci de ani, eşti într-o formă 
fizică remarcabilă, observă doctorul Glazunov, luându-şi 
ochii de pe radiografia computerizată. Nu ţi-aş da mai mult 
de şaizeci şi cinci de ani. 

— Mă bucur să aud aşa ceva, Oleg. Mai ales pentru că am 
o sută trei ani - iar tu ştii lucrul ăsta. 

— Iarăşi începi! S-ar zice că n-ai citit niciodată cartea 
profesorului Rudenko. 

— Draga de Katerina! Plănuisem să ne întâlnim cu ocazia 
aniversării vârstei ei de o sută de ani. Mi-a părut teribil de 
rău că n-a mai apucat - uite-aşa se întâmplă dacă-i petreci 
prea mult timp pe Pământ. 

— Culmea ironiei, din moment ce ea a inventat lozinca: 
„Gravitatea produce bătrâneţea.” 

Doctorul Heywood Floyd contempla gânditor panorama în 
continuă transformare a minunatei planete, aflată la o 
distanţă de numai şase mii de kilometri şi pe suprafaţa 
căreia nu va mai putea să se plimbe niciodată. Ba ironia 
mergea încă şi mai departe: datorită celui mai stupid 
accident pe care-i avusese vreodată, se bucura de o 
sănătate excelentă, în timp ce practic toţi vechii lui prieteni 
muriseră. 


Se întorsese doar de o săptămână pe Pământ când, în 
ciuda avertismentelor şi a încrederii sale oarbe că aşa ceva 
nu i s-ar putea întâmpla lui, căzuse de la acel balcon de la 
etajul doi. (Da, sărbătorea: dar meritase acest lucru - era 
un erou al lumii noi la care se întorsese Leonov.) Fracturile 
multiple duseseră la complicaţii, care puteau fi cel mai bine 
tratate la Spitalul Spaţial Pasteur. 

Astea se întâmplaseră în anul 2015. lar acum - nu-i venea 
să creadă, dar pe perete se afla un calendar - erau în anul 
2061. 

Pentru Heywood Floyd, ceasul biologic nu fusese doar 
încetinit de gravitația din spital cu o valoare de o şesime din 
cea a Pământului; de două ori în viaţă sensul lui fusese pur 
şi simplu inversat. Acum exista convingerea - deşi anumiţi 
specialişti nu erau de acord - că hibernarea avea şi alte 
efecte decât simpla oprire a procesului de îmbătrânire; 
încuraja reîntinerirea. Practic, Floyd devenise mai tânăr în 
timpul călătoriei spre Jupiter, dus-întors. 

— Deci tu eşti de părere c-aş fi în siguranţă dac-aş pleca? 
— Nimic în univers nu se află în siguranţă, Heywood. Tot 
ce pot să spun e că nu există contra-argumente fiziologice. 
În definitiv, mediul în care vei trăi la bordul navei Universe 

este identic cu cel de-aici. S-ar putea să nu aibă aceeaşi 
clasă de expertiză medicală - âă - superlativă, de care se 
bucură pacienţii la Pasteur, dar doctorul Mahindran e un 
om bun. Dacă se iveşte vreo problemă căreia nu-i va putea 
face faţă, te va pune din nou la hibernare şi te va trimite 
înapoi, la noi, ramburs. 

Era verdictul la care sperase Floyd, şi cu toate acestea 
plăcerea sa era umbrită de tristeţe. O să lipsească 
săptămâni întregi din casa sa în care locuia de aproape 
jumătate de secol şi o să fie departe de noii săi prieteni din 
ultimii ani. Şi deşi Universe era o navă de lux, în comparaţie 
cu primitivul Leonov (care devenise acum unul din cele mai 
importante exponate ale Muzeului Lagrange din Farside), 
exista totuşi un procent de risc în orice călătorie spaţială 


prelungită. Mai ales într-una de pionierat precum cea pe 
care se pregătea s-o înceapă. 

Şi, totuşi, poate că exact aşa ceva căuta - chiar la 103 ani 
(sau, conform complicatului calcul geriatrie al răposatei 
profesoare Katerina Rudenko, un ins de 65 de ani, sănătos 
şi voinic). În ultimii zece ani, devenise conştient de o 
agitaţie crescândă şi de o surdă nemulţumire legată de o 
existenţă prea confortabilă şi bine ordonată. 

În ciuda tuturor proiectelor incitante care se desfăşurau în 
jurul Sistemului Solar - renaşterea planetei Marte, 
stabilirea unei baze pe planeta Mercur, înverzirea 
satelitului Ganymede - nu existase scop care să-i focalizeze 
cu adevărat interesul şi energiile sale considerabile. Cu 
două secole în urmă, unul dintre primii poeţi ai Erei 
Ştiinţifice sintetizase perfect sentimentele sale, vorbind 
prin gura lui Odisseu-Ulise: 

Viaţa peste viaţă-ngrămădită era prea puţin, iar dintr-un 
eu al meu puţin rămâne; dar ceas de ceas e salvat din acea 
veşnică tăcere, ceva mai mult care-aduce lucruri noi, şi- 
abject el era pentru vreo trei sori să mă strâng şi să mă- 
ngrămădesc pe mine şi acest spirit cenuşiu ce tânjeşte 
cunoaşterea s-o urmeze ca pe-o stea căzătoare dincolo de 
graniţa gândului uman. 

„Irei sori”, bine zis! Erau mai mult de patruzeci: lui Ulise 
i-ar fi fost ruşine. Dar următorul vers - pe care-i ştia atât de 
bine - era şi mai potrivit. 

S-ar putea să ne ducă vârtejurile s-ar putea să ajungem la 
Insulele Fericite şi să-l vedem pe falnicul Achile, Pe care-i 
cunoaştem. 

Deşi mult luatu-s-a, rămâne mult; şi deşi nu mai suntem 
acea forţă ce-n vechime mişca cerul şi pământul; 

Suntem ceea ce suntem; 

O fire neclintită de suflete eroice slăbite de vremuri şi de 
soartă, Dar cu voinţă tare să năzuim, să căutăm, să găsim şi 
să nu batem în retragere. 


„Să căutăm, să găsim.” Mda, acum ştia ce are să caute şi 
să găsească - pentru că ştia cu precizie unde se află 
respectivul obiect. Dacă nu va avea loc nici un accident 
catastrofal, nu avea cum să-i scape. 

Nu era un scop pe care-l avusese în minte totdeauna la 
modul conştient, şi chiar şi-acum nu înţelegea prea bine de 
ce devenise imun la febra care cuprinsese din nou omenirea 
- pentru a doua oară în viaţa lui! 

— Dar probabil că se înşelase. 

Sau poate că neaşteptata invitaţie pe care o primise de a 
se alătura câtorva distinşi oaspeţi la bordul navei Universe 
îi înflăcărase imaginaţia şi trezise un entuziasm de care nu 
se crezuse în stare. 

Mai există şi o altă posibilitate. După toţi aceşti ani, încă îşi 
mai aducea aminte cât de dezamăgit a fost publicul cu 
ocazia întâlnirii din 1985-1986. Acum avea ocazia - ultima 
pentru el, şi prima pentru omenire - să recupereze toate 
dezamăgirile trecute. 

În secolul douăzeci, singurul lucru posibil fusese zborul 
orbital. De data asta va avea loc o aterizare adevărată, la fel 
de inedită în felul ei ca şi primii paşi pe Lună ai lui 
Armstrong şi Aldrin. 

Doctorul Heywood Floyd, veteran al misiunii de pe Jupiter 
din anii 2010-2015, îşi lăsă imaginaţia să pornească spre 
fantomaticul vizitator care revenea din nou din abisurile 
spaţiului, mărindu-şi viteza de la o secundă la alta, în timp 
ce se pregătea să ocolească Soarele. Iar între orbitele 
Pământului şi ale lui Venus, cea mai faimoasă dintre toate 
cometele se va întâlni cu încă-nedesăvârşita navă Universe, 
în voiajul ei de început. 

Punctul exact de întâlnire nu era încă stabilit, dar 
hotărârea lui era deja luată. 

— Halley - sosesc. Şopti Heywood Floyd. 

2. Prima vedere. 

Nu e adevărat că trebuie să pleci de pe Pământ pentru a 
vedea cerul în adevărata sa splendoare. Nici măcar din 


Spaţiu cerul înstelat nu e atât de minunat precum apare 
văzut de pe un munte înalt, într-o noapte complet senină, 
departe de orice sursă de lumină artificială. Chiar dacă 
stelele apar mai strălucitoare atunci când eşti dincolo de 
atmosferă, ochiul nu poate sesiza cu adevărat diferenţa: iar 
copleşitorul spectacol al unei jumătăţi a sferei cereşti 
vizibile dintr-o singură privire e ceva ce nici un hublou de 
observare nu poate oferi. 

Dar Heywood Floyd era mai mult decât mulţumit cu 
viziunea sa particulară asupra universului, mai ales în 
perioadele când zona rezidenţială se afla pe partea 
întunecată a Spitalului Spaţial care se rotea lent. Apoi în 
câmpul său vizual dreptunghiular nu mai apăreau decât 
stele, planete şi nebuloase - iar din când în când, 
estompând complet tot ce se afla în jur, strălucirea 
orbitoare a lui Lucifer, proaspătul rival al Soarelui. 

Cu vreo zece minute înaintea începerii nopţii sale 
artificiale, el stingea toate luminile cabinei - chiar şi becul 
roşu de veghe - pentru a se adapta complet întunericului. 
Puțin cam târziu pentru un Inginer spaţial, el învățase 
plăcerile astronomiei cu ochiul liber şi putea acum să 
identifice practic orice constelație, chiar dacă vedea doar o 
mică parte din ea. 

În acea lună mai, aproape în fiecare „noapte”, în timp ce 
cometa intra în orbita lui Marte, el îi verificase poziţia pe 
hărţile stelare. 

Cu toate că era un obiect uşor de găsit cu ajutorul unui 
binoclu, Floyd se abţinuse să recurgă la utilizarea lui; se 
juca, într-un fel, ca să vadă cât de bine răspundeau 
provocării bătrânii lui ochi. Deşi doi astronomi de pe Mauna 
Kea pretindeau deja că au observat cometa cu ochiul liber, 
nimeni nu le dădea crezare, iar afirmaţii similare ale altor 
pacienţi de pe Pasteur fuseseră primite cu mai mult 
scepticism. 

Dar diseară era prognozată o magnitudine de gradul şase, 
cel puţin; ar putea să aibă noroc. Trase linia de la Gamma la 


Epsilon, şi contemplă vârful unui imaginar triunghi 
echilateral suprapus peste aceste poziţii - ca şi cum ar fi 
fost capabil să-şi concentreze viziunea de-a lungul 
Sistemului Solar prin simpla sa voinţă. 

Şi uite-o! 

— Aşa cum 0 văzuse prima dată, cu şaptezeci şi şase de ani 
în urmă, discretă dar inconfundabilă. Dacă n-ar fi ştiut cu 
exactitate încotro să se uite, n-ar fi remarcat-o sau ar fi 
socotit că e doar o nebuloasă îndepărtată. 

Pentru ochiul său, cometa era doar o picătură de ceaţă, 
perfect circulară; oricât s-ar fi străduit, nu era în stare să 
detecteze nici urmă de coadă. Dar unica flotilă de sonde 
care o escorta de luni de zile înregistrase deja primele 
izbucniri de praf şi gaz, care vor crea în scurtă vreme un 
strălucitor panaş printre stele, îndreptate direct înspre 
creatorul ei, Soarele. 

Ca oricine altcineva, Heywood Floyd urmărise 
transformarea nucleului rece, întunecat - nu, aproape 
negru - în timp ce intra în zona interioară a Sistemului 
Solar. După şaptezeci de ani de îngheţ profund, complexul 
amestec de apă, amoniac şi alte elemente îngheţate începea 
să se dezgheţe şi să fiarbă. Un munte zburător, aproximativ 
de dimensiunea - şi de forma - insulei Manhattan, se rotea 
pe o frigare cosmică o dată la cincizeci şi trei de ore; în 
timp ce căldura Soarelui se infiltra prin crusta izolatoare, 
vaporii de gaze făceau Cometa lui Halley să se comporte ca 
un cazan sub presiune care scapă aburi. Jeturi de vapori de 
apă, amestecate cu praf şi cu o fiertură vrăjitorească de 
substanţe chimice organice, ţâşneau din câteva mici 
cratere; cel mai mare - care era de mărimea unui teren de 
fotbal - erupea cu regularitate cam la două ore după 
asfinţitul local. Semăna cu un gheizer terestru, drept care a 
fost botezat cu promptitudine „Bătrânul credincios”. 

Începuse deja să-şi imagineze cum va sta pe marginea 
acelui crater, aşteptând ca Soarele să se înalțe deasupra 
peisajului întunecat şi contorsionat pe care-l ştia bine prin 


intermediul imaginilor din spaţiu. E adevărat, contractul nu 
pomenea nimic despre posibilitatea ca pasagerii - categorie 
distinctă faţă de echipaj şi personalul ştiinţific - să 
părăsească nava după aterizarea pe Halley. 

Pe de altă parte, nu exista nimic în instrucţiuni care să 
interzică în mod explicit acest lucru. 

O să aibă de furcă dac-or să vrea să mă oprească, gândi 
Heywood Floyd; sunt ferm convins că încă mă pot folosi de 
costumul spaţial. lar dacă greşesc. 

Îşi aduse aminte că citise undeva că un vizitator al Taj 
Mahal-ului remarcase: „Aş muri şi mâine pentru un 
monument ca ăsta.” 

E] ar alege bucuros cometa lui Halley. 

3. Reintrare. 

Chiar făcând abstracţie de acel accident stânjenitor, 
întoarcerea pe Pământ nu fusese uşoară. 

Avusese primul şoc la scurtă vreme după regenerare, când 
doctorul Rudenko îl trezise din lungul său somn. Walter 
Curnow se agita în jurul ei, şi chiar în starea de 
semiconştienţă în care se afla, Floyd îşi dădea seama că se 
întâmplase ceva; bucuria lor de a-l vedea treaz era puţin 
cam exagerată şi nu reuşea să ascundă o anumită tensiune. 
Abia când îşi reveni complet îl anunţară că doctorul 
Chandra nu mai era printre ei. 

Pur şi simplu încetase să mai trăiască, undeva dincolo de 
Marte, atât de imperceptibil încât monitoarele nu reuşiseră 
să surprindă momentul. Trupul său, lăsat să plutească prin 
spaţiu, se deplasase necontrolat pe lângă orbita navei 
Leonov şi fusese de mult consumat de focurile Soarelui. 

Cauza morţii era complet necunoscută, dar Max Brailovsky 
emise o teorie, care, cu toate că era complet neştiinţifică, n- 
a fost combătută nici măcar de medicul-şef Katerina 
Rudenko. 

— Nu putea trăi fără Hal. 

Walter Curnow a fost cel care a mai adăugat un gând: 


— Mă-ntreb cum o să primească Hal vestea. Acolo probabil 
că sunt urmărite toate transmisiile noastre. Mai devreme 
sau mai târziu o să afle. 

Iar acum Curnow dispăruse şi el - aşa cum se întâmplase 
cu toţi ceilalţi - cu excepţia micuţei Zenia. N-o mai văzuse 
de douăzeci de ani, dar cartea poştală de la ea sosea cu 
punctualitate de fiecare Crăciun. Ultima era prinsă 
deasupra biroului său; înfăţişa o troică încărcată cu daruri, 
care gonea prin troienele unei ierni ruseşti, urmărită de 
nişte lupi care păreau extrem de înfometați. 

Patruzeci şi cinci de ani! Câteodată părea ca ieri când 
Leonov s-a întors la orbita din jurul Pământului, în 
aplauzele întregii omeniri. Totuşi fuseseră nişte aplauze 
triste, pline de respect, dar lipsite de entuziasm adevărat. 
Misiunea de pe Jupiter fusese un succes mult prea mare; 
dăduse la o parte capacul de la cutia Pandorei, şi rămânea 
să i se descopere conţinutul. 

Când monolitul cel negru, cunoscut sub numele de 
Anomalia Magnetică Tycho Numărul Unu, a fost dezgropat 
pe Lună, doar câţiva oameni ştiau de existenţa lui. De-abia 
după nefericita călătorie spre Jupiter a navei Discovery a 
aflat opinia publică mondială că, acum patru milioane de 
ani, o altă inteligenţă trecuse prin Sistemul Solar şi îşi 
lăsase cartea de vizită. Ştirea era o revelaţie - dar nu o 
surpriză; ceva în acest gen era aşteptat de zeci de ani. 

Iar totul se întâmplase înainte de a lua naştere rasa 
umană. Deşi în timp ce se afla în jurul lui Jupiter, lui 
Discovery i se întâmplase un misterios accident, nu exista o 
dovadă că ar fi fost altceva decât o dereglare de la bordul 
navei. Deşi consecinţele filosofice ale acestei anomalii 
magnetice erau profunde, din punct de vedere practic, 
Omenirea era în continuare singură în Univers. 

Acum acest lucru nu mai era adevărat. Doar la o distanţă 
de câteva minute-lumină - o azvârlitură de băț la nivelul 
Cosmosului - se afla o inteligenţă care putea crea o stea şi 
distruge, pentru nedesluşitele-i scopuri, o planetă de o mie 


de ori mai mare decât Pământul. Şi mai de-rău-prevestitor 
fusese faptul că dovedise că e conştientă de Omenire, prin 
ultimul mesaj pe care Discovery l-a retransmis de pe Lunile 
lui Jupiter, înainte ca înflăcărată naştere a lui Lucifer să-l 
distrugă: 

TOATE ACESTE LUMI SUNI ALE VOASTRE - CU 
EXCEPŢIA EUROPEI. 

NU ÎNCERCAŢI SĂ ATERIZAŢI ACOLO. 

Strălucitoarea stea nouă, care îndepărtase noaptea, cu 
excepţia doar a câtorva luni în fiecare an, când trecea în 
spatele Soarelui, adusese Omenirii atât speranţă cât şi 
frică. Frică din cauză că necunoscutul, mai ales când apare 
legat de omnipotenţă, întotdeauna produce asemenea 
emoţii primitive. Speranţă - din cauza transformării pe care 
o adusese în politica globală. 

De multe ori s-a spus că singurul lucru care putea uni 
Omenirea era o ameninţare din spaţiu. Nimeni nu ştia dacă 
Lucifer reprezenta o ameninţare; dar era cu siguranţă, o 
provocare. Şi, după cum s-a dovedit, acest lucru era 
suficient. 

Heywood Floyd urmărise schimbările geopolitice din 
sanctuarul său de pe Pasteur, aproape ca şi cum ar fi fost un 
observator străin. La început, el n-avusese nici o intenţie de 
a rămâne în spaţiu, după ce s-ar fi vindecat complet. Spre 
supărarea deconcertată a doctorilor care-i îngrijeau, 
reînsănătoşirea sa necesită un timp exagerat de mare. 

Rememorând ulterior, în perioada anilor liniştiţi, Floyd şi-a 
dat seama cu precizie de ce oasele lui refuzau să se 
vindece. El pur şi simplu nu dorea să se întoarcă pe 
Pământ: nu-l aştepta nimic acolo jos, pe orbitorul glob alb- 
albăstrui care umplea cerul. Erau momente când putea 
înţelege perfect de ce îşi pierduse Chandra dorinţa de a 
trăi. 

Fusese pur şi simplu întâmplător faptul că nu o luase cu el 
pe prima lui soţie în acea călătorie către Europa. Acum 
Marion era moartă, amintirea ei părea a face parte dintr-o 


altă viaţă care-ar fi putut aparţine altcuiva, iar cele două 
fiice ale lor erau nişte străini prietenoşi, care aveau la 
rândul lor familii. 

Dar el o pierduse pe Caroline datorită propriilor sale 
acţiuni, chiar dacă n-avusese alternativă. Ea nu a înţeles 
(oare el reuşise?) de ce a părăsit el minunatul cămin pe 
care şi-l făcuseră spre a se exila ani de zile în nişte spaţii 
îngheţate, departe de soare. 

Deşi, chiar înainte ca misiunea să ajungă la jumătate, el îşi 
dăduse seama că n-o să-l mai aştepte Caroline, trăsese 
nădejde că o să-l aştepte Chris. Dar chiar şi această 
consolare îi fusese refuzată; fiul său trăise fără tată prea 
multă vreme. Când Floyd s-a întors, Chris găsise un alt 
părinte în bărbatul care luase locul lui Floyd în viaţa lui 
Caroline. Înstrăinarea era completă. Floyd îşi închipuise că 
n-o s-o poată depăşi niciodată, dar reuşise - într-un fel sau 
altul. 

Trupul său complotase în mod abil cu dorinţele lui 
inconştiente. Când se întoarse, în cele din urmă, pe Pământ, 
după convalescenţa prelungită de pe Pasteur, el dezvoltă 
imediat nişte simptome atât de alarmante - inclusiv ceva 
care se bănuia c-ar putea fi osteonecroză - încât fu imediat 
trimis pe orbită. Şi rămăsese acolo, cu excepţia câtorva 
excursii pe Lună, devenind perfect adaptat la regimul 
gravitațional al spitalului ce se rotea încet, situat între zero 
şi o şesime din cel terestru. 

Nu era un pustnic - departe de aşa ceva. Chiar în perioada 
convalescenţei, el dicta rapoarte, depunea mărturie în faţa 
a nenumărate comisii, fiind intervievat de membri ai mass- 
media. Era un personaj ilustru şi se lăuda cu experienţa sa - 
atâta timp cât rezista. Îi era de folos ca să atenueze durerile 
lăuntrice. 

Primii zece ani - din 2020 până în 2030 - părură a trece 
atât de repede încât acum îi era greu să se concentreze 
asupra lor. Avuseseră loc obişnuitele crize, scandaluri, 
crime, catastrofele - între care s-a remarcat Marele 


Cutremur Californian, ale cărui consecinţe le urmărise cu 
fascinată oroare pe ecranele monitoarelor staţiei orbitale. 
Mărind imaginea la maximum, se puteau vedea indivizi 
umani; dar din unghiul dumnezeiesc de unde-i privea îi 
fusese imposibil să-i identifice cu punctele ce alergau 
nebuneşte din oraşele incendiate. Doar camerele de luat 
vederi de la sol dezvăluiau adevărată oroare. 

În acei zece ani, cu toate că rezultatele nu se vor ivi decât 
mai târziu, plăcile tectonice ale politicii se mişcau la fel de 
inexorabil ca şi cele geologice - deşi în sens contrar, ca şi 
cum Timpul se scurgea îndărăt. Căci, la început, pe Pământ 
existase un singur supercontinent, Pangea, care se 
fărâmiţase de-a lungul eonilor. Aşa se întâmplase şi cu 
specia umană, divizată în nenumărate triburi şi naţiuni; 
acum fuzionau, ca şi cum diferenţele lingvistice şi culturale 
începeau să se estompeze. 

Deşi Lucifer accelerase procesul, acesta începuse cu zeci 
de ani mai devreme, când apariţia epocii spaţiale 
declanşase o explozie de turism pe glob. Aproape în acelaşi 
timp - nu era, bineînţeles, o coincidenţă - sateliții şi fibrele 
optice revoluţionaseră comunicațiile. Odată cu istorica 
abolire a taxelor de convorbiri internaţionale din 31 
decembrie 2000. Fiecare convorbire telefonică devenise 
loco, iar rasa umană întâmpină noul mileniu prin 
transformarea sa într-o uriaşă şi zumzăitoare familie. 

Ca în orice familie, nu era linişte tot timpul, dar certurile 
din sânul ei nu mai amenințau întreaga planetă. Al doilea - 
şi ultimul - război nuclear folosi în luptă tot atâtea bombe 
nucleare ca şi primul: exact două. Şi deşi kilotonajul a fost 
mai mare, victimele au fost în număr mai mic, pentru că 
ambele bombe au fost folosite împotriva unor instalaţii 
petroliere, din zone cu populaţie redusă. În acel moment, 
cele trei mari puteri, China, Statele Unite şi Uniunea 
Sovietică au acţionat cu o rapiditate şi cu o inteligenţă 
demne de toată lauda, sigilând zona de război până când 
combatanții supraviețuitori şi-au revenit în fire. 


În anii 2020-30, un război major între Marile Puteri era la 
fel de absurd precum fusese unul între Canada şi Statele 
Unite, în secolul trecut. Acest lucru nu se datora vreunei 
îmbunătăţiri notabile a naturii umane sau vreunui alt factor, 
cu excepţia preferinţei normale a vieţii, şi nu a morţii. Mare 
parte din mecanismul păcii nici măcar nu fusese plănuit în 
mod conştient: înainte ca politicienii să realizeze ce s-a 
întâmplat, descoperiră că fusese instalat şi că funcţiona 
bine. 

Mişcarea „Ostateci pe timp de pace” nu fusese inventată 
de vreun om de stat sau de vreun idealist; chiar numele nui 
s-a dat decât la câtăva vreme după ce cineva a observat că 
în orice moment existau o sută de mii de turişti ruşi în 
Statele Unite - şi jumătate de milion de americani în 
Uniunea Sovietică, cei mai mulţi dintre ei fiind angajaţi în 
tradiționala lor modalitate de a-şi petrece timpul: 
plângându-se de proasta funcţionare a instalaţiilor sanitare. 
Şi poate mai mult de atât, ambele grupuri conţineau un 
număr disproporționat de mare de indivizi extrem de 
importanţi - fii şi fiicele unor oameni bogaţi, cu privilegii şi 
putere politică. 

Şi chiar dacă cineva şi-ar fi dorit, nu mai era posibil de 
plănuit un război la scară mare. Epoca Transparenţei 
asfinţise prin 1990, când noi mijloace de informare 
începură să lanseze sateliți fotografici cu o putere de 
rezoluţie comparabilă cu cea de care beneficiau deja, de 
treizeci de ani, militarii. Pentagonul şi Kremlinul erau 
furibunde; dar nu se puteau pune cu Reuters, Associated 
Press sau cu neobositele camere de luat vederi ale 
Serviciului Orbital de Ştiri, care funcționau 24 de ore din 
24. 

Până în anul 2060, deşi lumea nu fusese complet 
dezarmată, reuşise să fie efectiv pacificată, iar cele cincizeci 
de puteri nucleare existente se aflau sub control 
internaţional. A fost surprinzător de puţină opoziţie atunci 
când Edward al VIII-lea a fost numit primul Preşedinte 


Planetar, doar vreo zece state exprimându-şi dezaprobarea. 
Ele se înşiruiau în ordinea mărimii şi a importanţei, de la 
Elveţia care se încăpăţâna în continuare în neutralitatea ei 
(cu toate acestea restaurantele şi hotelurile elveţiene 
primeau cu braţele deschise noua formă de organizare), 
până la locuitorii Insulelor Malvine, cu un şi mai mare 
fanatism al independenţei, care rezistau tuturor 
încercărilor făcute de exasperaţii englezi şi argentinieni de 
a şi-i smulge unii altora. 

Distrugerea uriaşei şi complet parazitei industrii de 
armament dăduse un avânt fără precedent - ba, câteodată, 
chiar nesănătos - economiei lumii. Nu mai erau vitale 
materiile prime şi talentele inginereşti de excepţie înghiţite 
de o virtuală gaură neagră - sau, şi mai rău, întoarse spre 
distrugere. În schimb, ele puteau fi folosite pentru a repara 
stricăciunile şi neglijenţa acumulate de secole, prin 
reconstruirea lumii. 

Şi prin construirea unora noi. Acum Omenirea găsise cu 
adevărat „echivalentul moral al Războiului” şi o provocare 
care era capabilă să absoarbă surplusul de energii ale rasei 
- pentru oricât de multe milenii de-acum înainte. 

4. Magnatul. 

Atunci când s-a născut, William Tsung fusese poreclit „cel 
mai scump bebeluş din lume”; el a deţinut titlul doar timp 
de doi ani înainte de a fi pretins de sora lui. Ea îl deţinea şi 
acum şi, având în vedere că Legile Familiei fuseseră 
abrogate, nu i-l va mai pune nimeni în pericol. 

Tatăl lor, legendarul Sir Lawrence, se născuse pe vremea 
când China reinstituise severa regulă: „Un copil, o familie.” 
Generaţia sa oferise psihologilor şi specialiştilor în ştiinţele 
sociale o cantitate de material suficientă pentru nesfârşite 
studii. A nu avea fraţi sau Surori - şi în multe cazuri, a nu 
avea unchi sau mătuşi - era ceva unic în istoria omenirii. Nu 
se va putea stabili probabil niciodată dacă motivul era 
mobilitatea speciei sau dacă era meritul sistemului familial 
extins, practicat în China. Fapt e că progeniturile din acea 


ciudată perioadă erau extraordinar de lipsite de defecte; 
dar cu siguranţă ei se resimţeau din această cauză, iar Sir 
Lawrence a făcut absolut tot ce i-a stat în putinţă spre a 
recupera izolarea de care avusese parte în copilărie. 

Când i se născu cel de-al doilea copil, în '22, Sistemul de 
interdicții devenise lege. Puteai avea oricât de mulţi copii 
pofteai, atâta vreme cât plăteai taxa respectivă. (Comuniştii 
supraviețuitori din vechea gardă nu erau singurii care au 
considerat întregul plan de-a dreptul îngrozitor, dar au fost 
învinşi de către pragmaticii lor colegi în ageamiul congres 
al Republicii Populare Democrate.) 

Numărul unu şi doi erau gratis. Numărul trei costa un 
milion de soli. Numărul patru era două milioane. Numărul 
cinci era patru milioane, şi aşa mai departe. Amăânuntul că, 
teoretic, în Republica Populară nu existau capitalişti, era cu 
seninătate trecut cu vederea. 

Tânărul domn Tsung (asta se întâmpla, bineînţeles, înainte 
ca Regele Edward să-i acorde titlul de Cavaler Comandant 
al Ordinului Imperiului Britanic) nu mărturisi nimănui dacă 
avusese vreun scop în minte; el era încă un biet milionar 
când i se născu cel de-al cincilea copil. Dar avea doar 
patruzeci de ani, iar când cumpărarea Hong Kong-ului nu-l 
văduvi de atât de mult capital pe cât se temuse, el 
descoperi că dispunea de o sumă considerabilă. 

Aşa zicea legenda - dar, ca şi alte poveşti despre Sir 
Lawrence, era greu să distingi adevărul de mit. Fără 
îndoială că nu era nimic adevărat în zvonul insistent 
conform căruia prima avere fusese tăcută cu ajutorul 
celebrei ediţii-pirat de forma unei cutii de pantofi a 
Bibliotecii Congresului. Întreaga afacere a Modulului de 
Memorie Moleculară era o operaţiune dirijată din exteriorul 
Pământului, care devenise posibilă datorită faptului că 
Statele Unite nu semnaseră Tratatul Lunar. 

Cu toate că Sir Lawrence nu era multimilionar, complexul 
de corporaţii pe care-i pusese pe picioare îl transformase în 
cea mai mare putere financiară de pe Pământ - o realizare 


deosebită pentru fiul unui modest vânzător ambulant de 
video-casete care-şi desfăcea marfa în ceea ce se numea 
încă Noile Teritorii. Probabil că nu remarcase cele opt 
milioane pentru copilul numărul şase, sau poate nici cele 
treizeci şi două de milioane pentru numărul opt. Cele 
şaizeci şi patru de milioane pe care trebui să le avanseze 
pentru numărul nouă îi atraseră publicitatea mondială, iar 
după numărul zece, pariurile puse pe viitorul său depăşeau 
cele două sute cincizeci şi şase de milioane pe care ar fi 
trebuit să le plătească pentru următorul copil. Oricum, în 
această fază Lady Jasmine, care combina cele mai bune 
însuşiri ale oţelului şi mătăsii în proporţii egale, hotări că 
dinastia Tsung era suficient de echilibrată. 

Sir Lawrence s-a implicat în afacerea spaţială dintr-o 
simplă întâmplare (dacă există aşa ceva). El avea, desigur, 
numeroase interese în domeniul maritim şi aeronautic, dar 
acestea erau dirijate de cei cinci fii ai lui şi de asociaţii lor. 
Adevărata iubire a lui Sir Lawrence erau comunicațiile - 
ziare (acele câteva care mai existau), cărţile, revistele (pe 
suport de hârtie şi electronic) şi, mai presus de orice, 
reţelele de televiziune de pe glob. 

Apoi a cumpărat magnificul Hotel Peninsular, care pentru 
un biet băieţel chinez era pe vremuri simbolul bogăției şi al 
puterii, şi l-a transformat în reşedinţa şi biroul său 
principal. L-a înconjurat cu un minunat parc, prin simplul 
artificiu de a împinge uriaşele centre comerciale în 
subteran (recent inaugurata sa Corporaţie de Excavaţie 
prin Laser fusese un adevărat succes financiar şi constituia 
un precedent pentru multe alte oraşe). 

Într-o zi, în timp ce admira conturul unic al oraşului de 
peste golf, hotărî că mai erau necesare anumite 
îmbunătăţiri. Panorama de la etajele inferioare ale Hotelului 
Peninsular era blocată de zeci de ani de un masiv edificiu 
care semăna cu o minge de golf strivită. Trebuia să dispară, 
decise Sir Lawrence. 


Directorul Planetariului din Hong Kong - considerat de 
multă lume a fi unul dintre cele mai bune din lume - era de 
altă părere şi în scurtă vreme Sir Lawrence fu încântat să 
descopere pe cineva care nu putea fi cumpărat cu nici un 
preţ. Cei doi deveniră prieteni la cataramă, dar când 
doctorul Hessenstein organiză o prezentare specială cu 
ocazia celei de-a şaizecea aniversări a lui Sir Lawrence, el 
nu ştia că va ajuta la transformarea istoriei Sistemului 
Solar. 

5. Din gheaţă. 

La mai bine de o sută de ani după ce Zeiss construise 
primul prototip la Jena în 1924, încă existau în uz câteva 
planetarii cu proiectoare optice, care se desluşeau dramatic 
deasupra auditoriului. Dar Hong Kong îşi retrăsese 
instrumentul din a treia generaţie cu zeci de ani în urmă, în 
favoarea mult mai fiabilului sistem electronic. Întreaga 
cupolă era, practic, un uriaş ecran de televizor, alcătuit din 
mii de elemente separate, pe care putea fi proiectată orice 
imagine posibilă. 

Programul a debutat - inevitabil - cu un tribut 
necunoscutului inventator al rachetei, undeva în China celui 
de-al treisprezecelea veac. Primele cinci minute au fost o 
trecere cronologică în revistă, la modul concentrat, 
aducând un tribut destul de reţinut primilor exploratori 
ruşi, germani şi americani, spre a se focaliza asupra 
carierei doctorului Hsue-Shem Isien. Compatrioţii săi aveau 
o scuză pentru că, la vremea şi locul respectiv, îl făcuseră să 
apară la fel de important în istoria dezvoltării rachetei ca şi 
un Goddard, un von Braun sau un Koroliev. Şi aveau fără 
îndoială motive să fie indignaţi la auzul veştii că a fost 
arestat, fiind acuzat cu surle şi tobe în Statele Unite, când, 
după ce a participat la organizarea faimosului Jet 
Propulsion Laboratory şi după ce a fost numit primul 
profesor al programului Goddard de la Callech, a hotărât 
să se întoarcă în patrie. 


Lansarea primului satelit chinez de către racheta „Lungul 
Marş-1” în 1970 de-abia a fost menţionată, poate din cauza 
că în acea vreme americanii păşeau deja pe Lună. Într- 
adevăr, restul secolului douăzeci a fost expediat în câteva 
minute, spre a se continua cu anul 2007 şi construcţia în 
secret a navei spaţiale Tsien - sub văzul întregii lumi. 

Naratorul exulta, pe bună dreptate, vorbind despre 
consternarea celorlalte puteri spaţiale când o staţie spaţială 
probabil chineză s-a desprins pe neaşteptate de orbită, 
îndreptându-se către Jupiter, spre a depăşi misiunea ruso- 
americană de la bordul rachetei Cosmonaut Alexei Leonov. 
Povestea a fost suficient de dramatică - şi de tragică - 
pentru a nu mai necesita vreo înfrumusețare. 

Din nefericire, exista foarte puţin material vizual autentic 
spre a o ilustra: programul trebuia să se bazeze cu 
precădere pe efecte speciale şi pe o reconstituire 
inteligentă efectuata pe baza fotografiilor ulterioare, făcute 
de la distanţă. În timpul scurtei şederi pe suprafaţa 
îngheţată a Europei, echipajul de pe 'Isien a fost mult prea 
ocupat pentru a mai face documentare de televiziune sau 
chiar pentru a instala o cameră de luat vederi automată. 

Cu toate acestea, cuvintele rostite în acele momente 
împărtăşeau mult din drama acelei prime aterizări pe 
Lunile lui Jupiter. Comentariul lui Heywood Floyd transmis 
de pe nava Leonov, care se apropia, a ajutat extraordinar la 
vizualizarea fundalului şi existau o grămadă de fotografii de 
fototecă ca să-l ilustreze: „Chiar în această clipă o privesc 
prin cel mai puternic telescop de pe navă: e de zece ori mai 
mare decât Luna noastră, aşa cum o vedem cu ochiul liber. 
Şi e într-adevăr un spectacol nepământesc. 

Suprafaţa e de un roz uniform, cu câteva mici petice maro. 
E acoperită cu o reţea încâlcită de linii subţiri, care se 
încolăcesc şi se ţes în toate sensurile. De fapt, seamănă 
foarte mult cu o fotografie dintr-un manual de medicină, 
care ilustrează o reţea de vene şi artere. 


Unele dintre aceste forme sunt în lungime de sute - sau 
chiar mii - de kilometri şi seamănă mai degrabă cu iluzoriile 
canale pe care Percival Lowell şi alţi astronomi de la 
începutul secolului douăzeci şi-au imaginat că le disting pe 
Marte. 

Dar canalele de pe Europa nu sunt o iluzie, cu toate că, 
bineînţeles, ele nu sunt artificiale. În plus, conţin cu 
adevărat apă - sau măcar gheaţă. Pentru că satelitul este 
aproape în întregime acoperit de ocean, care are o 
adâncime medie de cincizeci de kilometri. 

Având în vedere că se află la o distanţă atât de mare de 
Soare, temperatura de la suprafaţă a Europei este extrem 
de scăzută - minus nouăzeci de grade. Aşa încât e de 
aşteptat ca unicul său ocean să fie un bloc compact de 
gheaţă. 

În mod surprinzător, situaţia este cu totul alta, pentru că 
există o mare cantitate de căldură generată în străfundurile 
Europei de forţele fluxului - aceleaşi care declanşează 
imenşii vulcani de pe vecina sa, lo. 

Drept pentru care, gheaţa se topeşte încontinuu. Se 
sparge, îngheaţă din nou, formând spărturi şi suprafeţe de 
apă liberă între ghețari compacţi asemănătoare celor dintre 
banchizele regiunilor noastre polare. 

Acum privesc aceste complicate ţesături de fisuri; cele mai 
multe din ele sunt întunecate şi foarte vechi - poate de 
milioane de ani. Dar câteva sunt aproape complet albe; sunt 
cele noi, care abia ce s-au deschis şi care au o crustă groasă 
doar de câţiva centimetri. 

Tsien a aterizat exact lângă una dintre aceste fâşii - linia 
lungă de o mie cinci sute de kilometri care a fost botezată 
Marele Canal. Se bănuieşte că echipajul chinez intenţiona 
să pompeze apă în rezervoarele ei propulsoare, care să-i 
permită să exploreze satelitul lui Jupiter şi să revină apoi pe 
Pământ. Nu era o treabă uşoară, dar fără îndoială că 
studiaseră cu mare atenţie locul de aterizare şi ştiau ce fac. 


Acum e clar de ce şi-au asumat un asemenea risc - şi de ce 
au pretenţii asupra satelitului Europa. Ca punct de 
realimentare. Ar putea fi cheia întregului Sistem Solar.” 

Dar n-a fost să fie aşa, gândi Sir Lawrence, tolănit în 
luxosul său scaun de sub discul fisurat şi pestriţ care 
umplea cerul său artificial. Oceanele Europei continuau să 
fie inaccesibile Omenirii, din motive care constituiau încă un 
mister. Nu numai inaccesibile, ci şi invizibile; de când 
Jupiter a devenit soare, ambii săi sateliți interiori au 
dispărut îndărătul unor nori de vapori emanaţi din 
străfundurile lor. 

El privea Europa aşa cum fusese ea în 2010 - nu aşa cum 
era ea astăzi. 

Era doar băietan pe vremea aceea, dar încă îşi aducea 
aminte ce mândru a fost aflând că, deşi nu era de acord cu 
politica lor, compatrioţii săi erau pe punctul de a efectua 
prima aterizare pe o lume virgină. 

Nu existase, bineînţeles, acolo o cameră de luat vederi, 
spre a înregistra acea aterizare, dar reconstituirea fusese 
făcută într-o manieră splendidă. Era în stare să creadă cu 
adevărat că aceea era nava sortită pieirii, coborând 
silențios din cerul negru precum cărbunele spre peisajul de 
gheaţă al Europei şi oprindu-se lângă acea fâşie decolorată 
de apă recent îngheţată care fusese denumită Marele 
Canal. 

Toată lumea ştia ce s-a întâmplat după aceea; poate că, în 
mod înţelept, n-a existat nici o încercare de reproducere 
vizuală. În schimb, imaginea Europei se estompă, fiind 
înlocuită cu portretul la fel de familiar oricărui chinez 
precum era cel al lui luri Gagarin pentru fiecare rus. 

Prima fotografie îl înfăţişa pe Rupert Chang în ziua 
absolvirii liceului, în 1989 - onestul tânăr erudit, asemeni 
încă unui milion de tineri ca el, fără a bănui măcar 
întâlnirea pe care o va avea cu istoria peste douăzeci de 
ani. 


Pe scurt, pe fundalul unei muzici domoale, comentatorul 
rezumă etapele importante ale carierei doctorului Chang, 
până la numirea sa ca Inspector Ştiinţific pe nava Tsien. 
După o prezentare a etapelor vieţii în timp, fotografiile îl 
înfăţişau din ce în ce mai matur, până la ultima, făcută chiar 
înainte de plecarea în misiune. 

Sir Lawrence era recunoscător pentru întunericul din 
planetariu; atât prietenii, cât şi dușmanii săi ar fi avut 
surpriza să-l vadă cu ochii umezi de lacrimi în timp ce 
asculta mesajul pe care doctorul Chang îl trimisese spre 
nava Leonov care se apropia, fără a şti dacă va fi 
recepționat: „. Ştiu că sunteţi la bordul lui Leonov. S-ar 
putea să n-am prea mult timp. Direcţionând antena de la 
costumul spaţial încotro cred.” 

Semnalul dispăru timp de câteva secunde agonizante, apoi 
reapăru, mult mai clar, deşi nu mult mai tare. 

„. Transmiteţi această informaţie pe Pământ. Isien distrus 
cu trei ore în urmă. Sunt singurul supravieţuitor. Folosind 
aparatul de radio de la costum - habar n-am dacă bate 
destul de departe, dar e singura mea şansă. Vă rog ascultați 
cu atenţie. PE EUROPA EXISTĂ VIAŢĂ. Repet: PE EUROPA 
EXISTĂ VIAŢĂ.” 

Semnalul se estompă din nou. 

„. Imediat după miezul nopţii local. Pompam apă 
neîntrerupt, iar rezervoarele erau aproape pe jumătate 
pline. Doctorul Lee şi cu mine am ieşit să verificăm izolaţia 
conductei. Isien staţionează - staţiona - cam la treizeci de 
metri de marginea Marelui Canal. Conductele coboară în el, 
direct prin gheaţă. Foarte subţire - nu rezistă să păşeşti pe 
ea. Căldura care se ridică.” 

Din nou o lungă tăcere. 

„. Nici o problemă - cinci kilometri de lumini înşirate pe 
navă. Ca un brad de Crăciun - minunat, strălucind prin 
gheaţă. Nişte culori splendide. Primul l-a văzut Lee - o 
masă întunecată ridicându-se din adâncuri. La început am 


crezut că e un banc de peşti - era prea mare pentru un 
singur organism - apoi începu să spargă gheaţa. 

Ca nişte şuviţe gigantice de alge ude, târându-se pe sol. 
Lee alergă înapoi spre navă ca să ia un aparat de 
fotografiat - eu am rămas ca să observ, descriind prin radio. 
Chestia se mişca atât de încet încât îl puteam întrece cu 
uşurinţă. Eram mai degrabă impresionat decât alarmat. Îmi 
imaginam că ştiu despre ce creatură e vorba - văzusem 
fotografii cu pădurile de vareh de pe coasta californiană - 
dar mă înşelasem amarnic. 

Îmi dădeam seama că era într-o situaţie critică. Nu putea 
supravieţui la o temperatură mai scăzută cu nouăzeci de 
grade faţă de mediul ei normal. Îngheţa bocnă în timp ce 
înainta - cădeau din ea bucăţi ca sticla - dar continua să 
înainteze spre navă, ca un uriaş val de maree, încetinindu-şi 
din ce în ce mai mult deplasarea. 

Eram încă atât de uluit încât nu reuşeam să mă 
concentrez şi nu-mi puteam închipui ce avea de gând să 
facă. 

Urcându-se pe navă, făcând un fel de tunel de gheaţă pe 
măsură ce înainta. Poate că asta o izola de frig - aşa cum 
termitele se protejează de soare în minusculele lor 
coridoare de noroi. 

Tone de gheaţă pe navă. Primele se rupseră antenele de 
radio. Apoi am văzut suporţii de aterizare îndoindu-se - 
toate astea întâmplându-se cu încetinitorul, ca-ntr-un vis. 

De-abia în momentul în care nava a început să se 
răstoarne, am realizat ce intenţiona creatura să facă - dar 
era prea târziu. Am fi putut să ne salvăm vieţile - dacă am fi 
stins pur şi simplu luminile. 

Probabil că e fototropă, iar ciclul ei biologic este declanşat 
de lumina soarelui care pătrunde prin gheaţă. Sau poate că 
era atrasă precum o molie de lumânare. Probabil că 
reflectoarele noastre erau mai strălucitoare decât orice 
altceva cunoscut pe Europa. 


Apoi nava se prăbuşi. Am văzut cum plesneşte fuselajul şi 
se formează un nor de fulgi de zăpadă în timp ce se 
condensa umiditatea. Toate luminile se stinseră, cu excepţia 
uneia, care se bălăngănea încoace şi-n colo pe un cablu la 
câţiva metri deasupra solului. 

Nu ştiu ce s-a întâmplat imediat după asta. Primul lucru pe 
care mi-l amintesc a fost că mă aflam sub lumină, lângă 
epava navei, înconjurat de un norişor de pulbere fină de 
zăpadă. 

Îmi vedeam cu claritate urmele paşilor. Probabil că 
alergasem aici; poate că trecuse doar un minut sau două. 

Planta - o consideram în continuare o plantă - era 
nemişcată. 

Mă întrebam dacă o vătămase impactul; porţiuni mari - 
groase cât un braţ de om - se desprinseră, ca nişte crengi 
rupte! 

Apoi trunchiul principal începu să se mişte din nou. Se 
îndreptă de fuselaj şi începu să se târască către mine. În 
acel moment am fost sigur că acea creatură era sensibilă la 
lumină: stătea chiar sub reflectorul de o mie de waţi, care 
se oprise din bălăngănit. 

Închipuiţi-vă un stejar turtit de gravitate şi care încearcă 
să se târască pe sol. Ajunse la cinci metri de lumină, apoi 
începu să se lăţească până când formă un cerc perfect în 
jurul meu. Pesemne că aceasta era limita toleranţei ei - 
momentul în care fotoatracţia se transforma în repulsie. 
După aceasta, timp de câteva minute nu se mai întâmplă 
nimic. Mă întrebam dacă nu cumva o fi murit - îngheţată 
bocnă. 

Apoi am văzut bobocii mari care se iveau pe multe dintre 
ramuri. Era ca şi cum aş fi urmărit o peliculă filmată rapid 
înfăţişând flori care se deschid. De fapt mi-am închipuit că 
erau flori - fiecare dintre ele fiind de mărimea unui cap de 
om. 

Începură să se desfacă nişte membrane delicate, minunat 
colorate. Chiar atunci, îmi trecu prin cap că nimeni - nimic - 


n-a putut să vadă acele culori până atunci, ele nu existaseră 
până când n-am adus luminile noastre - reflectoarele 
noastre fatale - în această lume. 

Cârcei, stamine, clătinându-se uşor. M-am apropiat de 
zidul viu care mă înconjura, ca să pot vedea exact ceea ce 
se petrece. Nici atunci, nici în vreun alt moment, n-am 
simţit deloc frică de creatură. Eram încredinţat că nu e 
răuvoitoare - în cazul în care e conştientă. 

Erau o mulţime de flori mari, în diverse faze de ecloziune. 
Acum îmi aminteau de nişte fluturi, pe punctul de a ieşi din 
hrisalidă - cu aripile încreţite, încă debile - mă apropiam 
din ce în ce de adevăr. 

Dar îngheţau - murind la fel de rapid precum se iveau. 
Apoi, una după alta, cădeau. Pentru câteva momente se 
zbăteau precum peştii pe uscat - şi în sfârşit mi-am dat 
seama ce erau. Membranele acelea nu erau petale - erau 
aripioare înotătoare, sau ceva asemănător. Aceasta era 
perioada larvară, de înot liber, al creaturii. Probabil că îşi 
petrece o mare parte a vieţii fixată pe fundul mării, apoi 
trimite aceste vlăstare mobile în căutarea unor noi teritorii. 
La fel ca şi coralii din oceanele Pământului. 

Am îngenuncheat ca să mă uit mai de aproape la una din 
aceste mici creaturi. Splendidele culori păleau acum 
devenind de un maro tern. Unele dintre petale-aripioare se 
frânseseră, devenind fragile elitre în timp ce îngheţau. Dar 
creatura se mai mişca încă, şi când m-am apropiat de ea a 
încercat să mă evite. Mă întrebam în ce fel îmi simţea 
prezenţa. 

Apoi am remarcat că staminele - căci aşa le denumisem - 
aveau toate în vârf nişte puncte de culoare albastru- 
strălucitor. Semănau cu nişte safire, fiind conştiente de 
prezenţa luminii, dar incapabile să-şi formeze reprezentări 
adevărate. În timp ce le urmăream, albastrul viu păli, 
safirele deveniră nişte pietre banale, oarecare. 

Domnule doctor Floyd - sau oricine altcineva care ascultă 
- nu mai am prea mult timp la dispoziţie; Jupiter îmi va 


bloca în scurtă vreme semnalul. Dar aproape am terminat. 

În acel moment mi-am dat seama ce trebuie să fac. Cablul 
care alimenta acel reflector de o mie de waţi atârna 
aproape de pământ. L-am lovit de câteva ori, iar lumina se 
stinse într-o explozie de mici scântei. 

Îmi puneam întrebarea dacă nu cumva era prea târziu. 
Timp de câteva minute, nu se întâmplă nimic. Deci m-am 
apropiat de zidul format din ramuri încâlcite şi l-am lovit. 

Lent, creatura începu să se descâlcească şi să se retragă 
spre Canal. Era lumină suficientă - vedeam totul perfect. 
Ganymede şi Callisto apăruseră pe cer - Jupiter era ca o 
uriaşă seceră - şi se vedea o auroră pe partea întunecată a 
lui Io, în zona dinspre Jupiter. Nu era nevoie să-mi folosesc 
lumina de la cască. 

Am urmărit creatura până la apă, îmboldind-o cu alte 
lovituri atunci când îşi încetinea deplasarea, simțind de 
fiecare dată cum trosnesc bucăţile de gheaţă sub tălpi. 
Când s-a apropiat de canal, păru a dobândi putere şi 
energie, ca şi cum ar fi ştiut că se apropie de mediul ei 
natural. Mă întrebam dacă o să supravieţuiască, spre a 
înmuguri din nou. 

Dispăru prin crustă în apă, lăsând nişte ultime larve 
moarte pe solul străin. Apa făcu bulbuci câteva minute, 
până când o pojghiţă protectoare o sigilă, despărţind-o de 
vidul de deasupra. Apoi m-am îndreptat spre navă să văd 
dacă mai era ceva de salvat - nu vreau să vorbesc despre 
asta. 

Am doar două rugăminţi, domnule doctor. Când biologii 
vor clasifica această creatură, trag nădejde că îi vor da 
numele meu. 

Iar când următoarea navă se va întoarce acasă - rugaţi-i 
să ne ducă osemintele în China. 

Jupiter o să ne despartă în câteva minute. Mi-aş fi dorit să 
ştiu dacă m-a recepționat cineva. Oricum, o să repet acest 
mesaj când o să fim din nou în linie dreaptă - dacă sistemul 
de supravieţuire a costumului o să mai reziste până atunci. 


Sunt profesorul Chang, de pe Europa, descriind 
distrugerea navei spaţiale Tsien. Am aterizat lângă Marele 
Canal şi ne-am fixat conductele de pompare la marginea 
gheții.” 

Semnalul se estompă brusc, reveni pentru un moment, 
apoi dispăru complet sub nivelul zgomotului. Nu va mai 
exista nici un alt mesaj din partea profesorului Chang; dar 
deviase deja în spaţiul cosmic ambițiile lui Lawrence Tsung. 

6. Înverzirea lui Ganymede. 

Rolf van der Berg era omul potrivit, la locul potrivit, la 
timpul potrivit; n-ar fi mers nici o altă combinaţie. Care, 
desigur, constituie o parte atât de importantă atunci când 
se face istorie. 

Era omul potrivit pentru că era un refugiat afrikaner la a 
doua generaţie şi un geolog cu experienţă; ambii factori 
erau la fel de importanţi. Era la locul potrivit, pentru că 
aceasta era cea mai mare dintre lunile lui Jupiter - a treia în 
ordinea crescătoare Io, Europa, Ganymede, Callisto. 

Timpul nu era aşa de presant, fiindcă informaţia ticăia ca o 
bombă cu explozie întârziată în băncile de date de cel puţin 
zece ani. Van der Berg nu dăduse peste ea decât în '57; 
chiar şi atunci i-a trebuit încă un an ca să se convingă că nu 
era nebun - şi în '59 sechestrase pe furiş documentele 
originale, pentru ca nimeni să nu poată repeta descoperirea 
sa. Abia atunci putea să se concentreze, în siguranţă, 
asupra principalei probleme: ce e de făcut în continuare. 

Totul începuse, aşa cum se întâmplă deseori, cu o 
descoperire, în aparenţă banală, într-un domeniu care nici 
măcar n-avea legătură directă cu meseria lui van der Berg. 
Sarcina sa, în calitate de membru al Forţei Speciale de 
Inginerie Planetară, era aceea de a cerceta ori de a 
cataloga resursele naturale ale lui Ganymede. Nu prea avea 
de ce să se intereseze de satelitul interzis din imediata 
vecinătate. 

Dar Europa era o enigmă pe care nimeni - şi cu atât mai 
puţin vecinii ei apropiaţi - nu-şi putea permite s-o ignore 


pentru multă vreme. O dată la şapte zile ea trecea printre 
Ganymede şi strălucitorul soare miniatural care pe vremuri 
fusese Jupiter, dând naştere unor eclipse care puteau dura 
douăsprezece minute. Când era în poziţia cea mai 
apropiată, părea a fi puţin mai mică decât Luna văzută de 
pe Pământ, dar se micşora până la un sfert din acea 
dimensiune atunci când se afla în capătul celălalt al orbitei. 

Eclipsele erau adesea spectaculoase. Chiar înainte de a 
aluneca între Ganymede şi Lucifer, Europa devenea un disc 
negru şi ameninţător, conturat ca un inel de foc purpuriu 
datorită luminii noului soare care era refractată prin 
atmosfera la a cărei creare participase. 

În mai puţin de o jumătate de viaţă umană, Europa se 
schimbase. Crusta de gheaţă din emisfera care se afla tot 
timpul faţă în faţă cu Lucifer se topise şi formase cel de-al 
doilea ocean al sistemului solar. Timp de un deceniu făcuse 
spumă şi bolborosise evaporându-se în vidul de deasupra ei, 
până când se ajunsese la un echilibru. Acum Europa poseda 
o atmosferă rarefiată, dar utilă - deşi nu fiinţelor umane - 
formată din vapori de apă, sulfură de hidrogen, bioxid de 
carbon şi de sulf, azot şi diverse gaze rare. 

Cu toate că ceea ce era numit, cumva greşit, „Partea 
întunecată” a satelitului era încă îngheţată în permanenţă, 
o arie de mărimea Africii se bucura acum de un climat 
temperat, apă în stare lichidă şi câteva insule risipite. 

Toate acestea şi foarte puţin în plus fuseseră observate 
prin telescoape de pe orbita terestră. Când fusese lansată 
prima expediţie de mărime către lunile galileene, în anul 
2028, Europa era deja acoperită de o pătură permanentă 
de nori. Radarele precaute n-au pus în evidenţă decât un 
ocean liniştit pe o parte şi o întindere da gheaţă la fel de 
liniştită pe cealaltă parte; Europa încă îşi mai păstra 
reputaţia de a fi cea mai monotonă proprietate imobiliară 
din sistemul solar. 

Zece ani mai târziu, această afirmaţie nu mai era valabilă: 
pe Europa avusese loc o violentă schimbare. Acum poseda 


un munte singuratic, aproape la fel de înalt ca Everestul 
care ţâşnea din gheaţă în zona crepusculară. Probabil că o 
activitate vulcanică - aidoma aceleia care are loc în 
continuare pe vecina lo - aruncase această masă de 
materie. Degajările de căldură de pe Lucifer, care sporiseră 
mult în intensitate, ar fi putut declanşa acest proces. 

Dar această explicaţie evidentă ridica anumite probleme. 
Muntele Zeus avea forma unei piramide neregulate, nu cea 
a obişnuitului con vulcanic, iar sondajele radar nu 
evidenţiau niciuna dintre caracteristicile lavei. Câteva 
fotografii de slabă calitate, obţinute prin telescop de pe 
Ganymede, în timpul unei spărturi temporare în perdeaua 
de nori, sugerau că era alcătuită din gheaţă, ca şi peisajul 
îngheţat din jurul ei. Oricare ar fi fost explicaţia, apariţia 
Muntelui Zeus fusese o experienţă traumatică pentru lumea 
pe care o domina, fiindcă se schimbase complet întregul 
aranjament, ca o haotică pardoseală, de bucăţi de gheaţă 
de pe Partea Întunecată. 

Un om de ştiinţă independent emisese teoria că Muntele 
Zeus ar fi un „aisberg cosmic” - un fragment de cometă 
care căzuse pe Europa din spaţiul cosmic. Ciuruita Callisto 
dovedea din plin că în trecutul îndepărtat avuseseră loc 
astfel de bombardamente. Teoria era extrem de nepopulară 
pe Ganymede, ai cărei virtuali colonişti aveau şi-aşa destulă 
bătaie de cap. Ei au răsuflat uşuraţi când van der Berg a 
respins în mod convingător această teorie; o masă de 
gheaţă de aceste dimensiuni, s-ar fi sfărâmat în momentul 
impactului - şi chiar dacă nu s-ar fi întâmplat astfel, 
gravitația Europei, cât de modestă era ea, ar fi produs 
rapid prăbuşirea ei. Măsurătorile radar au arătat că deşi 
Muntele Zeus se scufunda constant, forma sa de ansamblu 
rămânea complet neschimbată. Nu gheaţa era răspunsul. 

Dilema ar fi fost lămurită, bineînţeles, prin trimiterea unei 
sonde prin norii Europei. Din nefericire, ceea ce se afla sub 
acel permanent văl de nori nu încuraja curiozitatea. 


TOATE ACESTE LUMI SUNI ALE VOASTRE - CU 
EXCEPŢIA EUROPEI. 

NU ÎNCERCAŢI SĂ ATERIZAŢI ACOLO! 

Nu fusese uitat ultimul mesaj transmis de pe nava spaţială 
Discovery, chiar înainte de distrugerea ei, dar avuseseră loc 
dispute interminabile referitoare al interpretarea lui. 
Termenul de „aterizare” se referea la sonde teleghidate sau 
la vehicule cu echipaj uman? Dar supravegherea orbitală 
era cu echipaj sau fără? Ori baloane care plutesc în partea 
superioară a atmosferei? 

Oamenii de ştiinţă erau nerăbdători să afle răspunsul, dar 
publicul era în mod vizibil enervat. Nu te joci cu o putere 
care poate arunca în aer cea mai mare planetă din Sistemul 
Solar. Vor trece secole pentru a explora şi exploata Io, 
Ganymede, Callisto şi zecile de alţi sateliți mai mici; Europa 
putea aştepta. 

De aceea, van der Berg a fost sfătuit în repetate rânduri să 
nu-şi irosească preţiosul timp în cercetări fără importanţă 
practică, când erau atâtea de făcut pe Ganymede („Unde 
putem găsi nitrați de carbon şi de fosfor pentru fermele 
hidroponice? Cât de sigură este Coasta Barnard? Există 
pericolul unor noi alunecări de pământ în Phrygia?” Şi aşa 
mai departe.) Dar el moştenise binemeritata reputaţie de 
încăpățânat a strămoşilor săi buri; chiar şi atunci când lucra 
la alte numeroase proiecte, continua să tragă cu ochiul la 
Europa. 

Iar într-o bună zi, doar timp de câteva ore, o pală de vânt 
dinspre Partea întunecată limpezi cerul în zona Muntelui 
Zeus. 

7. Traversare „Şi eu mi-am luat rămas-bun de la tot ce- 
aveam.” 

Din ce abisuri ale memoriei se înălţase acest vers? 
Heywood Floyd închise ochii şi încercă să se concentreze 
asupra trecutului. Era cu siguranţă dintr-un poem - iar el 
nu mai citise nici un vers de când terminase colegiul. Şi 


chiar în timp ce era la colegiu, nu prea citise aşa ceva, cu 
excepţia unui Seminar de Apreciere a Limbii Engleze. 

Neavând alte indicii, s-ar putea să-i ia destul de mult timp 
computerului staţiei orbitale - poate zece minute - să 
localizeze versul în corpus-ul imens al literaturii engleze. 
Dar asta ar însemna să înşele (ca să nu mai vorbim de cost), 
iar Floyd prefera să accepte provocarea intelectuală. 

Un poem de război, bineînţeles - dar despre care război? 
Doar fuseseră atât de multe în secolul douăzeci. 

Încă cotrobăi a prin ceţurile minţii când îşi făcură apariţia 
oaspeţii săi, mişcându-se cu graţia lentă şi lipsită de efort a 
unor oameni obişnuiţi de o viaţă cu o gravitate de şase ori 
mai mică decât cea normală. Societatea de pe Pasteur era 
puternic influenţată de ceea ce fusese denumit „stratificare 
centrifugă”; unii nu părăseau niciodată Centrul, care avea 
gravitație zero, în timp ce alţii, care sperau să se întoarcă 
într-o bună zi pe Pământ, preferau regimul cu greutate- 
aproape-normală de pe marginea imensului disc ce se 
învârtea încet. 

George şi Jerry erau acum cei mai buni şi cei mai vechi 
prieteni ai lui Floyd - ceea ce era surprinzător, pentru că 
aveau extrem de puţine lucruri în comun. Trecându-şi în 
revistă propria carieră sentimentală cumva pestriță - două 
căsătorii, trei contracte pe bază de acte, două fără acte, trei 
copii - invidia adesea stabilitatea de lungă durată a relaţiei 
lor, care în aparenţă era complet neafectată de „nepoţii” de 
pe Pământ sau de pe Lună care îi vizitau din când în când. 

— Nu v-aţi gândit niciodată la divorţ? I-a întrebat odată, 
tachinându.-i. 

Ca de obicei, George - al cărui mod acrobatic şi totuşi 
profund de a dirija influenţase decisiv revigorarea 
orchestrei simfonice - răspunse cu promptitudine. 

— La divorţ - niciodată. La crimă - de multe ori. 

— Bineînţeles, n-o să-i reuşească niciodată, replică Jerry. O 
să-l dea de gol Sebastian. 


Sebastian era un papagal frumos şi gureş, pe care cuplul îl 
importase după o lungă bătălie cu administraţia spitalului. 
Era capabil nu numai să vorbească, ci şi să reproducă 
primele măsuri ale concertului de vioară a lui Sibelius, cu 
care Jerry - ajutat în considerabilă măsură de Antonio 
Stradivari - îşi stabilise o reputaţie în urmă cu jumătate de 
secol. 

Acum venise vremea să-şi ia rămas bun de la George, Jerry 
şi Sebastian - fie doar pentru câteva săptămâni, fie pentru 
totdeauna. Floyd îşi luase la revedere de la toţi ceilalţi, într- 
o suită de petreceri care goliseră într-o manieră 
îngrijorătoare pivniţa staţiei orbitale şi nu-i mai rămăsese 
nimic de făcut. 

Archie, robotul său de un model vechi, dar încă fiabil, 
fusese programat să primească toate mesajele şi, fie să dea 
răspunsul cuvenit, fie să le retransmită de urgenţă şi 
personal, la bordul navei Universe. Ar fi straniu, după atâţia 
ani, să nu fie capabil să vorbească cu oricine ar fi dorit - 
deşi în compensație putea, de asemenea, să evite 
convorbirile nedorite. După câteva zile de călătorie, nava va 
fi suficient de departe de Pământ spre a face imposibilă 
conversaţia în timp real, iar toate comunicările vor avea loc 
pe bază de înregistrări audio sau teletext. 

— Am crezut că ne eşti prieten, se plânse George. Urâtă 
treabă să ne numeşti pe noi executorii tăi testamentari - cu 
atât mai mult cu cât n-o să ne laşi nimic. 

— S-ar putea să aveţi nişte surprize, zâmbi Floyd. Oricum, 
Archie o să se îngrijească de toate amănuntele. Aş vrea 
doar să-mi supravegheați corespondenţa, în caz că el nu 
înţelege ceva. 

— Dacă n-o să înţeleagă el, n-o să înţelegem nici noi. Cât 
ne pricepem noi la societăţile tale ştiinţifice şi la toate 
tâmpeniile astea? 

— Pot să-şi poarte şi singure de grijă. Vă rog să aveţi grijă 
ca oamenii care fac curăţenie să nu-mi bramburească prea 
tare lucrurile cât timp sunt plecat - iar, în cazul în care nu 


mă mai întorc - sunt aici câteva obiecte personale pe care 
aş vrea să le trimiteţi - în ceea mai mare parte familiei. 

Familie! Exista durere, precum şi plăcere în faptul de a 
trăi aşa de mult ca el. 

Se împliniseră şaizeci şi trei - şaizeci şi trei - de ani de 
când Marion murise în acel accident aviatic. Acum el avea 
oarecum remuşcări pentru că nici măcar nu-şi mai putea 
aminti jalea pe care o trăise. Sau, în cel mai bun caz, era o 
reconstituire sintetică, şi nu o reamintire autentică. 

Ce-ar fi însemnat unul pentru altul, dacă ea ar mai fi fost 
în viaţă? Acum ar fi împlinit o sută de ani. 

lar acum cele două fetiţe, pe care le iubise atât de mult, 
erau nişte persoane străine prietenoase, cu părul alb, 
având ele însele copii - şi nepoți. Conform celei mai recente 
numărători, fuseseră nouă în această ramura a familiei; 
fără ajutorul lui Archie, n-ar fi fost în stare să le ţină minte 
numele. Ei toţi îşi aduceau aminte de el măcar de Crăciun, 
din datorie dacă nu din afecţiune. 

Cea de-a doua căsătorie a sa o umbrea, fireşte, pe prima, 
precum scrierea mai recentă de pe un palimpsest medieval. 
Şi aceea se sfârşise, cu cincizeci de ani în urmă, pe undeva 
între Pământ şi Jupiter. Deşi nădăjduise într-o împăcare atât 
cu soţia cât şi cu copilul, printre toate ceremoniile de bun 
venit, fusese timp doar pentru o scurtă întâlnire, înainte ca 
accidentul său să-l exileze pe Pasteur. 

Întâlnirea nu fusese un succes: la fel cum nu fusese nici a 
doua, aranjată extrem de anevoios şi cu o cheltuială 
considerabilă, la bordul spitalului spaţial - chiar în această 
cameră. Chris împlinise douăzeci de ani şi tocmai se 
căsătorise; dacă exista un punct comun între Floyd şi 
Caroline, acesta era dezaprobarea soţiei alese. 

Cu toate acestea, Helena se dovedi un om remarcabil: fu o 
bună mamă pentru Chris Il, născut la aproape o lună după 
căsătorie. lar când, la fel ca şi atât de multe alte neveste 
tinere, ea deveni văduvă din cauza Dezastrului Copernicus, 
nu-şi pierdu capul. 


Exista o curioasă ironie în faptul ca atât Chris I cât şi Chris 
II îşi pierduseră taţii în Spaţiu, deşi în modalităţi complet 
diferite. Floyd se întorsese pentru scurt timp la băiatul său 
de opt ani ca un străin: Chris II măcar îşi cunoscuse tatăl în 
timpul primilor zece ani ai vieţii sale înainte de a-l pierde 
pentru totdeauna. 

Unde era Chris acum? Nici Caroline, nici Helen - care 
deveniseră între timp cele mai bune prietene - nu păreau a 
şti dacă era pe Pământ sau în spaţiu. Dar asta era ceva 
tipic; doar nişte cărţi poştale cu ştampila BAZA CLAVIUS îi 
informaseră familia despre prima lui vizită pe Lună. 

Cartea poştală trimisă lui Floyd era încă lipită cu bandă 
adezivă deasupra biroului său, la vedere. Chris II avea un 
simţ dezvoltat al umorului - şi al istoriei. El îi expediase 
bunicului său acea celebră fotografie a monolitului 
decupându-se pe ansamblul de chipuri în costume spaţiale 
din jurul lui în excavaţia Tycho, cu mai bine de jumătate de 
secol în urmă. 'Toţi ceilalţi din grup erau acum morţi, iar 
monolitul nu se mai afla pe Lună. În 2006, după multe 
controverse, fusese adus pe Pământ şi înălţat - un 
neliniştitor ecou al clădirii principale - în United Nations 
Plaza. S-a intenţionat să-i reamintească rasei umane că nu 
mai era singură; cinci ani mai târziu, când pe cer Lucifer 
ardea în flăcări, nu mai era nevoie de acest memento. 

Degetele lui Floyd tremurau uşor - câteodată mâna sa 
dreaptă părea să aibă o voinţă proprie - în timp ce dezlipi 
cartea poştală şi o vâri în buzunar. Va fi aproape unicul 
obiect personal pe care-i va lua cu sine când se va îmbarca 
pe Universe. 

— Douăzeci şi cinci de zile - o să fii înapoi înainte ca noi să 
fi realizat că ai plecat, zise Jerry. Şi apropo, e adevărat că o 
să-l ai pe Dimitri la bord? 

— Micuţul cazac! Pufni George. Am dirijat Simfonia a Il-a 
scrisă de el, în '22. 

— N-a fost atunci când a vomitat vioara întâi? 


— Nu - âla a fost Mahler, nu Mihailovici. Şi oricum a fost 
vorba de alămuri, aşa că n-a observat nimeni - cu excepţia 
celui de la trombon, care şi-a vândut instrumentul a doua zi. 

— Asta-i invenţia ta! 

— Bineînţeles. Dar transmite-i ticălosului bătrân toate cele 
bune din partea mea şi întreabă-l dacă-şi mai aduce aminte 
de noaptea aia de la Viena. Pe cine mai ai la bord? 

— Am auzit zvonuri oribile despre găşti de ziarişti, zise 
Jerry gânditor. 

— Simple exagerări, vă asigur. Am fost cu toţii aleşi de Sir 
Lawrence datorită inteligenţei, spiritului, frumuseţii, 
charismei şi altor virtuţi ale noastre. 

— Nu datorită faptului că pierderea voastră e reparabilă? 

— Păi, fiindcă ai adus vorba, a trebuit să semnăm cu toţii 
un deprimant document legal care absolvă Liniile Spațiale 
Tsung de orice responsabilitate imaginabilă. Apropo, 
exemplarul meu e în dosarul acela. 

— Avem vreo şansă să-l atacăm? Întrebă George cu 
speranţă. 

— Nu - avocaţii mei îmi spun că e beton. Tsung e de acord 
să mă transporte la Halley, dus-întors, să-mi dea hrană, apă, 
aer şi o cameră cu vedere. 

— Iar în schimb? 

— La întoarcere mă voi strădui să încurajez viitoare 
călătorii, să apar în nişte clipuri publicitare, să scriu câteva 
articole - toate într-un ton moderat, pentru şansa unei vieţi. 
Ah, da - o să-mi întreţin colegii de călătorie - şi viceversa. 

— Cum? Le cânţi şi le dansezi? 

— Păi, trag nădejdea că voi aplica fragmente selectate din 
memoriile mele unui auditoriu captiv. Dar nu cred că voi fi 
în stare să rivalizez cu profesioniştii. Ştiaţi că Yva Merlin va 
fi la bord? 

— Ce? Cum au convins-o să iasă din celula ei din Park 
Avenue? 

— Trebuie să aibă o sută şi - vai, scuză-mă, Hey. 

— Are şaptezeci de ani, plus sau minus cinci. 


— Lasă minusul. Eram copil când a ieşit pe piaţă 
Napoleon. 

Se aşternu o tăcere, fiecare dintre ei scormonindu-şi 
amintirile legate de acea celebră operă. Deşi unii critici 
erau de părere că Scarlett O'Hara era cel mai bun rolalei, 
publicul o identifica pe Yva Merlin (născută Evelyn Miles, la 
Cardiff, South Wales) cu Josephine. Cu aproape jumătate de 
secol în urmă, controversata epopee a lui David Griffin îi 
încântase pe francezi şi îi înfuriase pe englezi - deşi ambele 
tabere conveneau acum că el îşi lăsase impulsurile artistice 
să ia în derâdere documentele istorice, mai cu seamă în 
spectaculoasa secvenţă finală a încoronării împăratului la 
Westminster Abbey. 

— Ăsta-i un subiect gras pentru Sir Lawrence, rosti 
George gânditor. 

— Bănuiesc că am şi eu un merit în chestia asta. Tatăl ei 
era astronom - a lucrat pentru mine o perioadă - iar eaa 
fost tot timpul interesată de ştiinţă. Drept care am avut 
câteva conversații prin videotelefon. 

Heywood Floyd nu simţise nevoia să adauge că asemenea 
unui important procent din rasa umană, el se îndrăgostise 
de Yva chiar din momentul în care a apărut la GWIW Mark 
II. 

— Bineînţeles, continuă el, Sir Lawrence a fost încântat - 
dar a trebuit să-l conving că ea era realmente pasionată de 
astronomie. Altminteri, călătoria ar putea fi un dezastru 
social. 

— Că veni vorba, zise George, dând la iveală un pacheţel 
pe care-i ascunsese nu foarte îndemânatic la spate. Avem 
un mic dar pentru tine. 

— Pot să-l deschid acum? 

— Crezi că poate? Întrebă Jerry neliniştit. 

— În cazul ăsta, chiar am să-l deschid, replică Floyd, 
dezlegând panglica de un verde strălucitor şi desfăcând 
ambalajul de hârtie. 


Înăuntru se afla o pictură frumos înrămată. Deşi Floyd nu 
se prea pricepea la artă, o mai văzuse înainte; căci, cine-ar 
fi putut-o uita? 

Pluta improvizată care sălta pe valuri gemea de 
naufragiaţi, unii dintre ei deja muribunzi, alţii făcând semne 
disperate unei corăbii aflate la orizont. Dedesubt era 
inscripţia: 

PLUTA MEDUZEI 


(Theodore Gericault, 1791 - 1824) 

lar şi mai jos era mesajul, semnat de George şi de Jerry: „A 
ajunge acolo e numai jumătate din distracţie.” 

— Sunteţi doi nemernici, şi ţin tare mult la voi, zise Floyd 
îmbrăţişându-i pe amândoi. 

Semnalul ATENŢIE clipea pe tastatura lui Archie; era 
timpul să plece. 

Prietenii săi plecară într-o tăcere mai grăitoare decât 
vorbele. Pentru ultima oară, Heywood Floyd se uită 
împrejur prin micuța încăpere care fusese universul său 
aproape jumătate din viaţă. 

Apoi, dintr-o dată, îşi aduse aminte cum se încheia poemul: 
„Am fost fericit: fericit mă duc acum.” 

8. Flotilă stelară. 

Sir Lawrence Isung nu era o persoană sentimentală şi era 
mult prea cosmopolit spre a lua patriotismul în serios - deşi 
ca student purtase pentru o scurtă perioadă o coadă 
artificială aplicată la ceafă, în timpul Celei de-a Treia 
Revoluții Culturale. Şi totuşi reconstituirea din planetariu a 
dezastrului navei 'Isien îl afectase profund şi îl determinase 
să-şi concentreze enorma influenţă şi energie în domeniul 
spaţial. 

La scurt timp făcea călătorii pe Lună la sfârşit de 
săptămână şi îl numi pe penultimul său băiat, Charles (cel 
de treizeci şi două de milioane de soli) vicepreşedinte al 
companiei „Isung Astrofreight”. Noua corporație n-avea în 
dotare decât două rachete pe bază de hidrogen, 


catapultabile, cu o masă de nici o tonă; ar fi în scurtă vreme 
perimate, dar Sir Lawrence era convins că îi vor oferi lui 
Charles experienţa de care va fi nevoie în decadele 
următoare. În sfârşit, Epoca Spațială începea cu adevărat. 
Dar puţin mai mult de o jumătate de secol îi despărţise pe 
fraţii Wright de începutul transportului aerian ieftin şi 
masiv; fusese nevoie de o perioadă de două ori mai mare 
spre a da piept cu mult mai importanta provocare pe care o 
constituia Sistemul Solar. 

Totuşi, în anii 1950, când Luis Alvarez şi echipa sa 
descoperise fusiunea având drept catalizator muon-ul, 
păruse doar o chinuitoare curiozitate de laborator, de 
interes pur teoretic. Exact cum Lordul Rutherford îşi 
exprimase disprețul faţă de perspectivele puterii atomice, şi 
Alvarez se îndoise că „fusiunea nucleară rece” va avea 
vreodată importanţă practică. Într-adevăr, de-abia în 2040 
producerea neaşteptată şi accidentală a „compuşilor” 
muon-hidrogen a deschis un nou capitol în istoria umană - 
exact după cum descoperirea neutronului inaugurase 
Epoca Atomică. 

Acum puteau fi construite centrale nucleare portative, cu 
o ecranare minimă. Se făcuseră deja nişte investiţii atât de 
uriaşe în fusiunea de tip convenţional încât serviciile 
publice de electricitate din lumea întreagă nu au fost - la 
început! 

— Afectate, dar impactul asupra călătoriilor spaţiale a fost 
imediat; putea fi comparat doar cu revoluţia instaurată în 
transportul aerian de propulsia pe bază de reacţie care 
avusese loc cu o sută de ani în urmă. 

Nemaifiind limitate de energie, navele cosmice puteau să 
atingă viteze cu mult mai mari. Timpii de zbor în Sistemul 
Solar puteau acum fi măsuraţi în săptămâni, nu în luni sau 
ani de zile. Dar propulsia pe bază de muon se întemeia tot 
pe principiul reacției - o rachetă sofisticată, aproape 
identică cu strămoşii ei propulsaţi chimic, avea nevoie de un 
fluid activ care să creeze o forţă de reacţie. lar cel mai 


ieftin, cel mai curat şi cel mai convenabil dintre toate 
fluidele active era - apa. 

Spaţioportul Pacific n-avea cum să rămână în pană de 
această substanţă utilă. Situaţia se schimba la următorul 
port de escală - Luna. Misiunile Surveyor, Apollo şi Luna n- 
au găsit nici urmă de apă. Dacă Luna ar fi avut vreodată 
ceva apă, eoni de bombardamente meteoritice probabil au 
fiert-o şi aruncat-o în spaţiu. 

Sau cel puţin aşa credeau selenologii; cu toate acestea, 
indicii în sprijinul tezei contrare fuseseră vizibili chiar de 
când Galileo şi-a îndreptat primul său telescop spre Lună. 
La câteva ore după ivirea zorilor, anumiţi munţi selenari 
strălucesc ca şi cum ar fi acoperiţi cu zăpadă. Cazul cel mai 
cunoscut este marginea magnificului crater Aristarchus, pe 
care William Herschel, părintele astronomiei moderne, îl 
remarcase strălucind atât de puternic în noaptea selenară, 
încât consideră că este vorba despre un vulcan. Nu avea 
dreptate; ceea ce vedea el era lumina Pământului reflectată 
de un strat subţire şi trecător, condensat în timpul celor trei 
sute de ore de întuneric îngheţat. 

Descoperirea marilor depozite de gheaţă sub Valea lui 
Schroter, sinuosul canion care ocoleşte pe lângă 
Aristarchus, a fost ultimul factor în ecuaţia care va 
transforma ştiinţa economiei zborurilor cosmice. Luna 
putea oferi o staţie de încărcare exact acolo unde era 
nevoie, sus pe pantele cele mai îndepărtate de câmpul 
gravitațional al Pământului, la începutul cursei pe care o 
face către planete. 

Cosmos, prima dintre navele flotei Tsung, fusese construită 
ca să ducă încărcătura şi pasagerii pe traseul Pământ-Lună- 
Marte şi, printr-un complex de înţelegeri cu vreo 
douăsprezece organizaţii şi guverne, ca vehicul de probare 
a încă experimentalei propulsii pe bază de muon. 
Construită la şantierele Imbrium, avusese suficientă forţă 
de reacţie ca să se ridice de pe Lună fără încărcătură utilă; 
făcând naveta de la o orbită la alta, nu va atinge din nou 


suprafaţa vreunei planete. Cu obişnuitul său fler pentru 
publicitate, Sir Lawrence aranjă ca primul ei voiaj să 
înceapă când s-au aniversat o sută de ani de la lansarea 
Sputnik-ului, pe 4 octombrie 2057. 

Doi ani mai târziu, lui Cosmos i s-a alăturat nava-soră. 
Galaxy a fost gândită pentru cursa Pământ-Jupiter şi avea 
destulă forţă de reacţie ca să funcţioneze direct spre 
oricare dintre liniile lui Jupiter, deşi cu o considerabilă 
reducere a încărcăturii utile. Dacă era nevoie, ea putea 
chiar să se întoarcă la cala de construcţie spre a fi 
reechipată. Era fără discuţie cel mai rapid vehicul construit 
vreodată de om; dacă şi-ar folosi întreaga ei forţă motrice 
într-un efort singular de acceleraţie, ar atinge o viteză de o 
mie de kilometri pe secundă - ceea ce înseamnă că drumul 
Pământ-Jupiter i-ar lua o săptămână, iar până la cea mai 
apropiată stea n-ar face mai mult de zece mii de ani. 

Cea de-a treia navă a flotilei - şi în acelaşi timp mândria şi 
bucuria lui Sir Lawrence - încorpora tot ceea ce se învățase 
din construcţia celor două surori ale sale. Dar Universe nu 
era destinată în principal transportului de încărcătură. Ba a 
fost de la bun început gândită spre a fi prima navă de linie 
care să navigheze prin întinderile spaţiale - direct spre 
Saturn, bijuteria Sistemului Solar. 

Sir Lawrence plănuise ceva şi mai spectaculos pentru 
călătoria ei inaugurală, dar întârzierile de construcţie iscate 
de o dispută cu Secţiunea Selenară a Uniunii Reformate a 
Conducătorilor de Vehicule îi dăduse peste cap programul. 
O să fie timp doar pentru testele de zbor iniţiale şi pentru 
atestarea firmei Lloyd's în ultimele luni ale anului 2060 
înainte ca Universe să părăsească orbita Pământului pentru 
a se duce la locul de întâlnire ce-i fusese fixat. O să fie o 
cursă contracronometru: Cometa lui Halley nu va aştepta, 
nici măcar pe Sir Lawrence Tsung. 

9. Muntele Zeus. 

Satelitul de cercetări Europa VI se rotise pe orbită timp de 
aproape cincisprezece ani şi îşi depăşise de mult viaţa 


pentru care fusese conceput; în micuța comunitate 
ştiinţifică de pe Ganymede se dezbătea aprig dacă satelitul 
trebuie înlocuit sau nu. 

El purta obişnuita colecţie de instrumente de adunat date, 
precum şi sistemul de vizualizare, care acum era practic 
inutil. Deşi în perfectă ordine, singurul lucru pe care-i arăta 
de obicei era un nesfârşit cer înnorat. Istovita echipă 
ştiinţifică de pe Ganymede se uita la înregistrări, date pe 
„repede”, odată pe săptămână, apoi trimitea informaţiile 
brute pe Pământ. În general, ei ar fi mai degrabă uşuraţi 
când Europa VI îşi va da duhul, iar torentul ei de gigabiţi se 
va slei în cele din urmă. 

Acum, pentru prima oară în ani de zile, produsese ceva 
interesant. 

— Orbita 71934, rosti astronomul şef adjunct, care-l 
chemase pe van der Berg imediat după ce fusese evaluată 
grămada de informaţii. Vine dinspre Partea Întunecată şi se 
îndreaptă exact către Muntele Zeus. N-o să mai vedeţi 
nimic timp de zece secunde. 

Ecranul se întunecă complet, dar van der Berg îşi putea 
imagina peisajul îngheţat care se desfăşura sub pătura de 
nori la o mie de kilometri mai jos. În câteva ore îndepărtatul 
Soare va lumina acolo, pentru că Europa se rotea în jurul 
propriei axe o dată la fiecare şapte zile terestre. „Partea 
Întunecată” ar fi trebuit fi denumită „Partea Crepusculară”, 
fiindcă jumătate din timp avea lumină din belşug - dar nu şi 
căldură. Şi totuşi nepotrivitul nume prinsese, pentru că 
avea o motivaţie emoţională: Europa cunoştea răsăritul 
Soarelui, dar nu avusese niciodată de-a face cu răsăritul lui 
Lucifer. 

Iar răsăritul Soarelui se apropia, fiind grăbit de o mie de 
ori de viteza sondei. O bandă uşor luminoasă împărţi în 
două ecranul pe măsură ce orizontul apărea din întuneric. 

Explozia de lumină a fost atât de neaşteptată încât van der 
Berg a fost capabil să-şi închipuie că se uită la strălucirea 
orbitoare a bombei atomice. Într-o fracțiune de secundă, 


trecu prin toate culorile curcubeului, apoi deveni alb pur, 
când soarele făcu un salt pe deasupra muntelui - apoi 
dispăru, în momentul în care filtrele automatice intrară pe 
circuit. 

— Asta-i tot; păcat că nu era un operator de serviciu la 
timpul respectiv - ar fi putut îndrepta camera de luat vederi 
în jos şi ar fi obţinut o vedere de calitate a muntelui în timp 
ce-l survolam. Dar ştiam că ai vrea să te uiţi - chiar dacă-ţi 
infirmă teoria. 

— Cum? Întrebă van der Berg, mai degrabă nedumerit 
decât enervat. 

— Când o să te uiţi dând cu încetinitorul, ai să înţelegi la 
ce mă refer. Efectele astea minunate de curcubeu nu sunt 
de origine atmosferică; sunt produse de muntele însuşi. 
Numai gheaţa poate da astfel de efect. Sau sticla, ceea ce 
nu prea pare a fi cazul. 

— Nu e imposibil, căci vulcanii pot produce sticlă naturală, 
dar de obicei e de culoare neagră. Bineînţeles! 

— Ăă, n-o să mă pronunţ până când n-am să cercetez 
informaţiile. Dar aş fi de părere că e vorba de cristal de 
rocă - cuarţ transparent. Se pot face nişte lentile şi prisme 
extraordinare din el. Sunt şanse să mai putem observa 
ceva? 

— Mă tem că nu, a fost pură întâmplare că Soarele, 
muntele şi camera video au fost pe aceeaşi linie la timpul 
potrivit. N-o să se mai întâmple nici într-o mie de ani. 

— Mulţumesc, oricum; poţi să-mi trimiţi un exemplar? Nu-i 
grabă, fiindcă plec într-o expediţie de teren la Perrine şi n-o 
să mă pot uita la ea decât la înapoiere. Van der Berg dădu 
drumul unui râs scurt, mai degrabă scuzându-se. Ştii, dacă 
e vorba chiar de cristal de rocă, ar putea valora o avere. Am 
putea chiar să rezolvăm problema balanței de plăţi. 

Dar era, bineînţeles, simplă fantezie. Prin ultimul mesaj 
trimis de pe Discovery, rasei umane îi fusese interzis 
accesul către orice minuni sau comori ar ascunde Europa. 


Cincizeci de ani mai târziu, nu era nici un semn că această 
interdicţie va fi ridicată vreodată. 

10. Corabia nebunilor. 

De-a lungul primelor patruzeci şi opt de ore, Heywood 
Floyd nu-şi putu reveni din cauza faptului că li se oferiseră 
nişte condiţii de locuit absolut extravagante la bordul navei 
Universe: cabine confortabile şi spaţioase. Totuşi, cei mai 
mulţi dintre tovarăşii de călătorie le considerau ca fiind 
normale; aceia dintre ei care nu mai părăsiseră niciodată 
Pământul îşi închipuiau că toate navele cosmice sunt ea 
aceasta. 

Trebui să se întoarcă la începuturile istoriei aeronauticii 
pentru a avea adevărata dimensiune. De-a lungul vieţii sale, 
fusese martorul (trâind-o pe pielea sa) revoluţiei ce avusese 
loc în cerurile planetei care se micşora îndărătul său. Între 
stângacea şi bătrâna navă Leonov şi sofisticata Universe 
era o diferenţă de exact cincizeci de ani. (Afectiv, nu era în 
stare să creadă cu adevărat acest lucru - dar era inutil să te 
iei la ceartă cu aritmetica.) 

Şi totuşi cincizeci de ani îi despărţiseră pe Fraţii Wright de 
primele avioane cu reacţie. La începutul acelei jumătăţi de 
secol, aviatori neînfricaţi ţopăiau de pe o pajişte pe alta, cu 
ochelari de protecţie la ochi, fiind bătuţi de vânturi în 
carlingile lor deschise; la sfârşitul ei, bunicuţele moţăiau 
paşnic între două continente, zburând cu o mie de kilometri 
la oră. Prin urmare, el n-ar fi trebuit să se mire de luxul şi 
decorul elegant al cabinei de pasageri sau de faptul că avea 
un steward care făcea curăţenie. Geamul de nişte 
dimensiuni generoase era trăsătura cea mai surprinzătoare 
a apartamentului său, iar la început s-a simţit destul de 
neliniştit gândindu-se la tonele de presiune a aerului cărora 
le făcea faţă în ciuda visului spaţial, implacabil şi continuu. 

Cea mai mare surpriză, chiar dacă literatura de anticipație 
ar fi trebuit să-l pregătească pentru aşa ceva, a fost 
prezenţa gravitaţiei. Universe era prima navă spaţială care 
se deplasa sub acceleraţie continuă, excepţie făcând câteva 


ore la jumătatea drumului. Când imensele ei rezervoare de 
forţă motrice erau complet încărcate cu cele cinci mii de 
tone de apă, ea reuşea a zecea parte din gravitația normală 
- nu era mult, dar oricum suficient să împiedice obiectele 
scăpate să plutească în aer. Acest lucru era convenabil mai 
cu seamă la ora mesei, deşi le-au trebuit câteva zile 
pasagerilor spre a învăţa să nu-şi mestece supa prea 
viguros. 

La patruzeci şi opt de ore de la plecarea de pe Pământ, 
populaţia navei Universe se stratificase deja în patru 
categorii distincte. 

Aristocraţia era formată din căpitanul Smith şi ofiţerii săi. 
Urmau apoi pasagerii; apoi echipajul - subofiţerii şi 
stewarzii. Apoi clasa a patra. 

Aceasta era descrierea pe care cei cinci tineri oameni de 
ştiinţă au adoptat-o pentru ei înşişi, la început ca o glumă, 
dar mai târziu cu o anumită amărăciune. Când Floyd 
compară cabinele lor înghesuite cu propria sa cabină 
luxoasă, putea să-i înţeleagă şi în scurtă vreme deveni 
canalul de transmisie al nemulțumirilor lor către căpitan. 

Totuşi, luând în considerare întreaga situaţie, nu prea 
aveau de ce să bombăne; în graba de a face nava gata de 
plecare a fost îndoielnic dacă vor avea loc ei şi 
echipamentele lor. Acum ei puteau aştepta cu nerăbdare să- 
şi instaleze instrumentele în jurul - şi pe suprafaţa - 
cometei în timpul zilelor critice de dinaintea înconjurării 
Soarelui, după care va pleca din nou în zonele îndepărtate 
ale Sistemului Solar. Membrii echipei ştiinţifice îşi vor 
stabili reputaţia cu ocazia acestui voiaj şi erau conştienţi de 
acest lucru. Doar în momentele de istovire, sau de furie din 
cauza dereglajelor instrumentelor, începeau să se plângă 
de zgomotul produs de sistemul de ventilaţie, de cabinele 
claustrofobice şi ciudate mirosuri ocazionale de origine 
necunoscută. 

Dar niciodată nu s-au plâns de mâncare, despre care toată 
lumea convenea că este excelentă. „Mult mai bună decât 


mâncarea pe care a avut-o Darwin pe nava Beagle!” îi 
asigura căpitanul Smith. 

La care Victor Willis a răspuns prompt: „De unde ştie el? 
Şi, apropo, comandantul navei Beagle şi-a tăiat beregata 
când s-a întors în Anglia.” 

Era tipic pentru Victor, care era poate cel mai cunoscut 
popularizator de ştiinţă (pentru admiratorii săi) sau un om 
de ştiinţă populară (pentru la fel de numeroşii săi 
detractori); ar fi nedrept să-i numim duşmani, căci 
admiraţia pentru talentele lui era unanimă, chiar dacă 
uneori era mormăită). Accentul lui moale, din zona 
Pacificului şi gesturile expansive în faţa camerei de luat 
vederi erau parodiate din belşug şi era lăudat (sau blamat) 
pentru renaşterea bărbii lungi. Criticilor săi le făceau 
plăcere să spună: „Un om care îşi lasă părul să crească atât 
de lung, cu siguranţă că ascunde ceva.” 

EI era fără îndoială cel mai uşor de recunoscut dintre cei 
şase VI. P - deşi Floyd, care nu se mai socotea pe sine o 
celebritate, îi denumea „Cele Cinci Celebrităţi”. Yva Merlin 
putea deseori să treacă pe Park Avenue fără a fi 
recunoscută, în rarele ocazii când ieşea din apartamentul 
ei. Dimitri Mihailovici, spre marea lui supărare, era cu cel 
puţin zece centimetri sub înălţimea medie; acest amănunt 
ar putea ajuta la motivarea preferinţei sale pentru 
orchestre formate din o mie de instrumente - reale sau pe 
sintetizator - dar nu-i sporea imaginea. 

Clifford Greenberg şi Margaret M'Bala intrau şi ei în 
categoria „iluştri necunoscuţi” - deşi această denumire se 
va schimba precis în momentul în care se vor întoarce pe 
Pământ. Primul om care va ateriza pe planeta Mercur avea 
o faţă plăcută, care nu iese din comun şi pe care ţi-o 
aminteşti cu greu; în plus, zilele când dominase ştirile 
fuseseră în urmă cu treizeci de ani. Şi ca majoritatea 
autorilor care nu se dau în vânt după discuţii televizate şi 
întâlniri cu cititorii la care se dau autografe, doamna 


M'Bala nu va fi recunoscută de cea mai mare parte a 
milioanelor de cititori ai ei. 

Celebritatea ei literară fusese una din senzațiile anilor '40. 
Un studiu erudit al panteonului grec nu candida de obicei 
pe listele de best-seller-uri, dar doamna M'Bala îşi plasase 
inepuizabilele mituri în decorul epocii spaţiale 
contemporane. Nume care cu un secol în urmă fuseseră 
familiare doar astronomilor şi filologilor clasici făceau acum 
parte din imaginea mentală despre lume pe care o avea 
orice persoană educată; aproape zi de zi apăreau ştiri 
despre Ganymede, Callisto, Io, Titan, lapetus - sau de pe 
corpuri cereşti mai obscure, precum Carme, Pasiphae, 
Hyperion, Phoebe. 

Cartea ei nu s-ar fi bucurat, totuşi, decât de un succes 
moderat, dacă n-ar fi concentrat povestea pe complicata 
viaţă de familie a lui Jupiter-Zeus, tatăl tuturor zeilor (şi 
mult mai mult decât atât). Iar datorită unei întâmplări 
fericite, un editor de geniu i-a schimbat titlul original 
Vedere de pe Olimp în Pasiunile zeilor. Academicienii 
invidioşi o denumeau de obicei Poze olimpiene, dar în mod 
invariabil şi-ar fi dorit s-o fi scris ei. 

Nu întâmplător, Maggie M. - după cum a fost iute botezată 
de tovarăşii de călătorie - a fost cea care a folosit pentru 
prima oară expresia Corabia nebunilor. Victor Willis o 
adoptă nerăbdător şi în scurtă vreme descoperi o rezonanţă 
istorică. Cu aproape un secol în urmă, Katherine Ann Porter 
navigase împreună cu un grup de oameni de ştiinţă şi de 
scriitori pe un pachebot ca să vadă lansarea rachetei Apollo 
17 şi sfârşitul primei faze a explorării selenare. 

— O să mă gândesc la asta, a replicat doamna M'Bala 
ameninţător, când i s-a comunicat acest lucru. Poate că e 
vremea celei de-a treia versiuni. Dar n-o să pot şti decât 
atunci când o să ajungem din nou pe Pământ. 

11. Minciuna. 

De-abia după câteva luni, Rolf van der Berg putu să-şi 
îndrepte gândurile şi energia din nou către Muntele Zeus. 


Îmblânzirea lui Ganymede îi lua mai mult timp decât o 
slujbă normală, iar el lipsea de la biroul lui de la Baza 
Dardanus săptămâni în şir, făcând cercetări pe ruta 
viitorului monorai Gilgameş-Osiris. 

Geografia celui de-al treilea satelit natural al lui Galileo, 
care era şi cel mai mare, se schimbase radical de la explozia 
lui Jupiter - şi era în continuă schimbare. Noul soare care 
topise gheaţa de pe Europa nu avea atâta putere aici, la o 
depărtare de patru sute de mii de kilometri - dar era 
suficient de cald pentru a produce un climat temperat în 
centrul părţii care este permanent orientată în direcţia sa. 
Existau câteva mări de dimensiuni mici şi puţin adânci - 
unele dintre ele de mărimea Mării Mediterane de pe 
Pământ - până la latitudinile de patruzeci de grade nord şi 
sud. Nu mai existau multe dintre caracteristicile de pe 
hărţile generate de misiunile Voyager din secolul douăzeci. 
Crusta eternă de gheaţă care se topise şi mişcările 
tectonice ocazionale declanşate de aceleaşi forţe de flux 
care acționau pe cei doi sateliți naturali interiori făcuseră 
noul Ganymede un coşmar al cartografilor. 

Dar aceeaşi factori îl făceau în acelaşi timp un paradis al 
inginerilor planetari. Cu excepţia lui Marte cel arid şi mult 
mai puţin primitor, era singura planetă pe care oamenii vor 
putea într-o bună zi să meargă neprotejaţi, sub cerul liber. 
Ganymede avea apă din belşug, toate substanţele chimice 
necesare vieţii şi - cel puţin atâta vreme cât strălucea 
Lucifer - un climat mai cald decât o mare parte a 
Pământului. 

Dar partea cea mai bună: nu mai erau necesare costumele 
spaţiale integrale; atmosfera, deşi încă nerespirabilă, era 
suficient de densă spre a permite folosirea unei măşti de 
oxigen, cu cilindrii aferenţi. În câţiva zeci de ani - aşa 
promiseseră microbiologii, cu toate că nu spuneau clar data 
exactă - chiar şi aceste măşti vor putea fi date jos. Mai 
multe soiuri de bacterii generatoare de oxigen fuseseră 
deja răspândite pe suprafaţa lui Ganymede; cele mai multe 


dintre ele au murit, dar câteva au înflorit, iar curba uşor 
crescătoare de pe hărţile de analiză atmosferică era primul 
obiect expus cu mândrie tuturor vizitatorilor de la 
Dardanus. 

Mult timp, van der Berg cercetă cu atenţie informaţiile 
care soseau în flux neîntrerupt de pe Europa VI, sperând că 
într-o zi norii se vor risipi din nou când ea se va afla pe 
orbită deasupra Muntelui Zeus. Ştia că şansele sunt 
minime, dar atâta vreme cât existau, el nu făcea nici un 
efort spre a explora alte căi de cercetare. Nu era grabă, 
avea lucruri mai importante de făcut pentru moment - şi, 
oricum, explicaţia probabil că se va dovedi a fi ceva complet 
banat şi neinteresant. 

Apoi Europa VI dispăru pe neaşteptate, aproape ca 
rezultat al unui impact întâmplător cu un meteorit. Pe 
pământ, Victor Willis se cam făcuse de râs - după părerea 
multora - luându-le interviuri „Eurofanilor” care umpleau 
acum cum nu se poate mai bine locul liber lăsat de 
entuziaştii OZN-urilor din secolul trecut. Unii dintre ei 
susțineau că distrugerea sondei spaţiale se datora unei 
acţiuni duşmănoase venite de pe lumea de dedesubt: faptul 
că fusese lăsată să funcţioneze fără a fi deranjată vreme de 
cincisprezece ani - aproape dublul perioadei pentru care 
fusese concepută - nu le dădea nici un fel de bătaie de cap. 
Spre meritul lui Victor, el a insistat asupra acestui aspect şi 
a demolat cele mai multe dintre argumentele entuziaştilor: 
dar părerea unanimă era că în primul rând n-ar fi trebuit să 
le facă publicitate. 

Lui van der Berg, care era de-a dreptul încântat de faptul 
că era poreclit „încăpăţânatul olandez” de către colegii lui 
şi făcea tot ce putea pentru a fi la înălţimea poreclei sale, 
eşecul lui Europa VI era o irezistibilă provocare. Nu exista 
nici cea mai mică speranţă de finanţare a unui înlocuitor, 
întrucât reducerea la tăcere a guralivului satelit, care trăise 
stânjenitor de mult, a fost primită cu mare uşurare. 


Deci care era alternativa? Van der Berg se aşeză pe scaun 
spre a-şi trece în revistă opţiunile. Datorită faptului că era 
geolog şi nu astrofizician, trecură câteva zile bune până să 
realizeze că răspunsul se afla în faţa ochilor lui, încă de 
când aterizase pe Ganymede. 

Afrikans e una dintre cele mai potrivite limbi de pe pământ 
în care să poţi înjura; chiar atunci când e vorbită la modul 
politicos, poate zgâria auzul celor din jur. Van der Berg se 
descărcă timp de câteva minute; apoi a avut o convorbire 
cu Observatorul Tiamat - care e aşezat direct la Ecuator, 
având mereu exact deasupra capului discul mic şi orbitor al 
lui Lucifer. 

Astrofizicienii, preocupaţi de cele mai spectaculoase 
obiecte din Univers, au tendinţa de a-i trata cu 
condescendenţă pe simplii geologi, care îşi devotează 
existenţa unor chestii mici şi murdare care se numesc 
planete. Dar aici la frontieră, toată lumea ajută pe toată 
lumea, iar doctorul Wilkins nu era doar interesat, ci şi plin 
de înţelegere. 

Observatorul Tiamat fusese construit pentru un singur 
scop, care fusese într-adevăr unul dintre motivele cele mai 
întemeiate pentru stabilirea unei baze pe Ganymede. 
Studierea lui Lucifer era de o enormă importanţă nu numai 
pentru cercetători, ci şi pentru inginerii nucleari, 
meteorologi, oceanografi - şi, nu în ultimul rând, pentru 
politicieni şi filosofi. Gândul că existau entităţi care puteau 
transforma o planetă într-un soare era înnebunitor, şi mulţi 
nu-şi aflau odihna din cauza lui. 

Ar fi bine pentru Omenire să înveţe tot ce se poate despre 
acest proces; într-o bună zi ar putea fi nevoie să-l imite - 
sau să-l preîntâmpine. 

Şi astfel timp de mai bine de zece ani, Tiamat făcuse 
observaţii asupra lui Lucifer cu ajutorul oricărui instrument 
imaginabil, înregistrând în continuu spectrul, sondându-l cu 
un radar localizat pe o „farfurie” cu modestul diametru de o 
sută de metri, fixată într-un crater de impact. 


— Da, zise doctorul Wilkins, de multe ori am privit spre 
Europa şi lo. Dar raza noastră este fixată pe Lucifer, drept 
pentru care putem să-l vedem doar timp de câteva minute, 
când sunt în tranzit. lar Muntele Zeus ăsta al dumitale este 
pe partea unde e zi - drept pentru care e întotdeauna 
ascuns. 

— Înţeleg lucrul ăsta, rosti van der Berg puţin nerăbdător. 
Dar n-ai putea să deplasezi raza doar puţin mai încolo, în 
aşa fel încât să poţi privi la Europa înainte de a veni în linie? 
O deplasare cu zece sau douăzeci de grade te-ar ajuta să 
pătrunzi suficient de mult în partea unde e zi. 

— Un singur grad ar fi suficient spre a-l pierde din vizor 
pe Lucifer şi a prinde Europa din plin, pe cealaltă parte a 
orbitei sale. Dar în acest caz ar fi de trei ori mai departe, şi 
ca atare am avea doar o sutime din puterea reflectată. 
Totuşi e o muncă interesantă: merită să facem o încercare. 
Hai să iau aproximările de frecvenţe, învelişuri de undă, 
polarizare şi orice altceva ce voi, indivizii care simt de 
departe, credeţi c-ar fi de trebuinţă. N-o să ne ia mult timp 
ca să instalăm un dispozitiv de schimbare a fazei care va 
deplasa raza cu câteva grade. Mai mult de-atât, nu ştiu ce s- 
ar mai putea face - e ceva la care nu ne-am gândit 
niciodată. Cu toate că poate ar trebui s-a facem - oricum, ce 
te aştepţi să găseşti pe Europa, în afară de gheaţa şi apă? 

— Dacă aş fi ştiut, zise van der Berg vesel, n-aş mai fi cerut 
ajutor, nu? 

— Iar eu n-aş fi pretins să fiu menţionat atunci când vei 
publica articolul. Păcat că numele meu e la coada 
alfabetului; o să fii înaintea mea doar cu o literă. 

Asta se întâmpla cu un an în urmă: instalaţiile de baleiaj 
nu fuseseră bune şi deplasarea razei pentru a privi la 
partea luminoasă a Europei chiar înainte de a intra în 
conjuncţie, s-a dovedit mai dificilă decât se aşteptaseră. Dar 
în cele din urmă, primiră rezultatele; computerele le 
digeraseră, iar van der Berg fu primul om care vedea o 
hartă mineralogică a Europei post-Luciferice. 


Aşa după cum presupusese doctorul Wilkins, era formată 
în cea mai mare parte din gheaţă şi apă, cu aflorimente de 
bazalt amestecate cu depozite de sulf. Dar existau două 
anomalii. 

Una dintre ele părea a fi un produs artificial rezultat din 
procesul de vizualizare; exista o zonă complet dreaptă, 
lungă de doi kilometri, care nu prezenta practic nici un 
ecou de radar. Van der Berg îl lăsă pe dr. Wilkins să-şi bată 
capul cu acest aspect. Pe el personal îl interesa doar 
Muntele Zeus. 

Îi luă mult timp să facă identificarea, fiindcă doar un 
nebun - sau un om de ştiinţă realmente disperat - ar fi fost 
în stare să-şi închipuie că aşa ceva e posibil. 

Chiar şi acum, cu toate că fiecare parametru corespundea 
în limita acurateţii, încă nu putea să creadă că e adevărat. 
Şi nu încercase să se gândească la pasul următor. 

Când doctorul Wilkins îi făcu o vizită, nerăbdător să-şi 
vadă numele şi reputaţia răspândindu-se prin băncile de 
date, mormăi că încă mai analiza rezultatele. 

Dar nu putea să o mai lungească. 

— Nimic ieşit din comun, îi comunică el încrezătorului său 
coleg. Doar o formă rară de cuarţ - încă încerc s-o identific 
cu mostre de pe Pământ. 

Era pentru prima oară când minţea un alt om de ştiinţă, şi 
avea din această cauză un sentiment îngrozitor. 

Dar care era alternativa? 

12. Oom Paul. 

Rolf van der Berg nu-l mai văzuse pe unchiul său Paul de 
zece ani şi nu erau semne să-l întâlnească vreodată în carne 
şi oase. Cu toate acestea, se simţea foarte apropiat de 
bătrânul om de ştiinţă - ultimul din generaţia sa şi singurul 
care-şi putea aminti (atunci când dorea, adică rareori) de 
felul de viaţă al strămoşilor săi. 

Doctorul Paul Kreuger - „Oom Paul” pentru familia sa şi 
majoritatea prietenilor - se afla întotdeauna acolo unde era 
nevoie de el, cu informaţii şi sfaturi, fie în carne şi oase, fie 


la celălalt capăt al unei legături radio lungă de un miliard 
de kilometri. Umbla vorba că numai din cauza unei 
extraordinare presiuni politice Comitetul Nobel a trecut cu 
vederea contribuţia sa la fizica particulelor, aflată acum din 
nou într-o cumplită derută, după curăţenia generală de la 
sfârşitul secolului douăzeci. 

Dacă era adevărat acest lucru, doctorul Kreuger nu purta 
pică nimănui. Modest şi rezervat, el nu avea duşmani 
personali, nici măcar printre ţâfnoasele facţiuni ale 
celorlalţi emigranţi ca el. Într-adevăr, era atât de unanim 
respectat, încât primise mai multe invitaţii de a vizita din 
nou Statele Unite ale Africii de Sud, dar de fiecare dată el 
refuzase politicos - nu din cauză că s-ar fi simţit în vreun 
pericol în SUAS, se grăbise el să explice, ci fiindcă se temea 
că nostalgia va fi copleşitoare. 

Chiar folosind siguranţa oferită de o limbă care era 
înţeleasă acum de mai puţin de un milion de oameni, van 
der Berg fusese foarte discret şi întrebuinţase 
circumlocuţiuni şi referiri care nu aveau sens decât pentru 
o rudă apropiată. Dar Paul nu avu nici o dificultate în a 
înţelege mesajul nepotului său, deşi nu-l putea lua în serios. 
Se temea că tânărul Rolf se făcuse de râs şi avea de gând 
să-l refuze cât se poate de delicat. Bine că nu dăduse buzna 
să publice: măcar avusese bunul simţ de a tăcea din gură. 

Dar să zicem - doar să zicem - că e adevărat? Firele rare 
de păr se ridicară pe ceafa lui Paul. Un întreg spectru de 
posibilităţi - ştiinţifice, financiare, politice - se deschidea 
deodată în faţa ochilor săi şi cu cât se gândea mai bine, cu 
atât îi apăreau mai straşnice. 

Spre deosebire de străbunii săi pioşi, doctorul Kreuger nu 
avea un Dumnezeu căruia să i se adreseze în momentele de 
criză sau perplexitate. Acum chiar îşi dorea să fi avut: dar 
chiar dacă ar fi putut să se roage, nu l-ar fi ajutat prea mult. 
Aşezându-se la computerul său, începu să intre în băncile 
de date; nu ştia dacă trebuie să spere că nepotul său făcuse 
o descoperire uimitoare sau spunea doar tâmpenii. Putea 


oare Bătrânul chiar să joace un asemenea renghi omenirii? 
Paul îşi aducea aminte de faimosul comentariu al lui 
Einstein, conform căruia, deşi El era subtil, El nu era 
niciodată răutăcios. 

Gata cu visarea, îşi zise dr. Paul Kreuger. Simpatiile sau 
antipatiile tale, speranţele şi teoriile tale n-au nimic de-a 
face cu subiectul. 

O provocare îi fusese azvârlită de-a lungul unei distanţe 
egale cu jumătate din lăţimea Sistemului Solar; nu-şi va afla 
liniştea până nu va descoperi adevărul. 

13. „Nu ne-a spus nimeni să ne aducem costume de baie.” 

Căpitanul Smith îşi păstră micuța sa surpriză până în ziua 
a cincea, cu doar câteva ore înainte de Ocol. Anunţul său a 
fost primit, aşa cum se şi aştepta, cu o neîncredere 
zăpăcită. 

Victor Willis şi-a revenit primul. 

— O piscină! Pe o navă spaţială! Glumeşti! 

Căpitanul se aşezase mai bine în scaun şi se pregăti să se 
amuze. Îi zâmbi lui Heywood Floyd, care aflase deja 
secretul. 

— Păi, bănuiesc că Columb ar fi fost uluit de unele dintre 
facilităţile de pe corăbiile de după el. 

— Există trambulină? Întrebă Greenberg pofticios. Pe 
vremuri eram campionul colegiului. 

— De fapt. Da. Are doar cinci metri, dar asta o să vă ofere 
trei secunde de cădere liberă în gravitația noastră de o 
zecime de G. lar dacă doriţi un timp mai lung, sunt sigur că 
dl. Curtis va fi încântat să reducă forţa de reacțiune. 

— Chiar aşa? Rosti sec inginerul-şef. Şi să-mi dau peste 
cap toate calculele orbitale? Ca să nu mai pomenesc de 
riscul ca apa să ţâşnească afară! Tensiune de suprafaţă, 
ştiţi. 

— N-a existat cumva o navă spaţială care avea o piscină 
sferică? Întrebă cineva. 

— Au încercat în centrul staţiei orbitale Pasteur, înainte de 
a începe rotația, răspunse Floyd. Nu era practică. În 


gravitație zero, trebuia să fie complet închisă. Şi poţi să te 
îneci destul de uşor într-o sferă uriaşă de apă, dacă intri în 
panică. 

— O modalitate de a intra în cartea recordurilor - prima 
persoană care s-a înecat în spaţiu. 

— Nu ne-a spus nimeni să ne aducem costume de baie, se 
plânse Maggie M'Bala. 

— Cine are nevoie de costum ar trebui să poarte, îi şopti 
Mihailovici lui Floyd. 

Căpitanul Smith bătu în masă spre a restabili ordinea. 

— Vă rog, avem un lucru mai important. După cum ştiţi, la 
miezul nopţii vom atinge viteza maximă şi trebuie să 
începem frânarea. Deci vom întrerupe energia de propulsie 
la orele 23: 00, iar nava va fi inversată. Vom avea două ore 
de lipsă de greutate înainte de a da drumul forţei de reacţie 
din nou la 01: 00. După cum vă puteţi închipui, echipajul va 
fi destul de ocupat - o să folosim această ocazie pentru un 
control al motorului şi o inspecţie a fuselajului care nu pot fi 
efectuate în timpul deplasării. Vă sfătuiesc călduros ca în 
acea perioadă să dormiţi cu centurile prinse peste paturi. 
Stewarzii vor controla să nu existe obiecte răsucite care ar 
putea pricinui necazuri atunci când va reveni greutatea. 
Întrebări? 

Se lăsă o tăcere profundă, ca şi cum pasagerii erau încă 
uluiţi de revelaţie şi hotărau ce e de făcut. 

— Speram că o să mă întrebaţi despre baza economică a 
unui asemenea lux, dar din moment ce n-aţi făcut-o, osăvă 
spun eu, oricum. Nu e deloc un lux, nu costă absolut nimic, 
dar sperăm că va fi un lucru foarte preţios în viitoarele 
călătorii. Vedeţi, noi trebuie să purtăm cinci mii de tone de 
apă ca masă de reacţie, aşa că putem s-o întrebuinţăm cum 
credem de cuviinţă. Rezervorul Numărul Unu este acum pe 
trei sferturi gol; o să-l păstrăm aşa până la sfârşitul 
călătoriei. Aşa deci, mâine după micul dejun, ne vedem pe 
plajă. 


Având în vedere graba de a lansa în cosmos nava 
Universe, era surprinzător că se făcuse atât de bună treabă 
într-un domeniu atât de neesenţial. 

„Plaja” era o platformă de metal, lată cam de cinci metri, 
care se curba de-a lungul unei treimi a circumferinței 
marelui rezervor. Deşi peretele opus era doar la vreo 
douăzeci de metri distanţă, un joc inteligent de imagini 
proiectate îl făcea să pară a fi situat la infinit. Purtaţi de 
valuri la distanţă mică, surferii se îndreptau spre un țărm 
pe care nu-l vor atinge niciodată. Dincolo de ei, o frumoasă 
corabie cu pânze, pe care orice agent de turism ar fi 
recunoscut-o instantaneu ca fiind nava Iai-Pan aparţinând 
lui Isung Sea-Space Corporation, gonea paralel cu 
orizontul, cu toate pânzele sus. 

Spre a completa iluzia, sub picioare exista nisip (uşor 
magnetizat, ca să nu se scurgă prea departe de locul ce-i 
fusese menit), iar scurta plajă se termina într-o oază cu 
palmieri ce păreau destul de convingători, până în clipa în 
care îi examinai de-aproape. Deasupra capului, un soare 
tropical completa idilicul tablou; era greu să realizezi că 
exact dincolo de aceşti pereţi strălucea adevăratul Soare, 
de două ori mai puternic decât pe o plajă terestră. 

Designer-ul făcuse într-adevăr o treabă bună în limitatul 
spaţiu pe care l-a avut la îndemână. Păru puţin cam nedrept 
din partea lui Greenberg, când se plânse: 

— Păcat că nu sunt şi valuri. 

14. Căutare. 

Ştiinţa are un principiu bun: să nu crezi nici un „fapt” - 
oricât de bine atestat - decât în momentul în care se 
potriveşte într-un cadru de referinţă acceptat. Ocazional, 
bineînţeles, o observaţie poate sfărâma cadrul şi poate 
impune construcţia unuia nou, dar acest lucru se întâmplă 
extrem de rar. Galilei şi Einsteini rareori apar mai des de o 
dată la un secol, ceea ce este bine pentru omenire. 

Doctorul Kreuger accepta din toată inima acest principiu: 
nu va crede în descoperirea nepotului său decât atunci 


când o va putea explica, iar din câte îşi dădea el seama, 
acest lucru necesita nici mai mult nici mai puţin decât un 
act direct al lui Dumnezeu. Mânuind briciul încă în stare de 
funcţionare al lui Occam, se gândi că e mai plauzibil ca Rolf 
să fi făcut o greşeală; dacă aşa stau lucrurile, ar trebui să 
fie destul de uşor de descoperit. 

Spre marea surpriză a Unchiului Paul, se dovedi extrem de 
dificil. Analiza observaţiilor transmise de radarul cu fază 
lungă de acţiune era acum o venerabilă şi bine stabilită 
artă, iar experţii pe care i-a consultat Paul au dat acelaşi 
răspuns, după vreme îndelungată. 

Ei au pus şi întrebarea: „De unde ai înregistrarea asta?” 
„Îmi pare rău”, răspunse el, „nu am dreptul să spun”. 

Următoarea etapă era să considere că imposibilul este 
corect şi să înceapă scotocirea literaturii de specialitate. 
Putea să fie o muncă uriaşă, fiindcă nu ştia nici măcar de 
unde să înceapă. Un lucru era sigur: un atac cu capul 
înainte, tipic forţei brute, era sortit eşecului. Era ca şi cum 
Roentgen, în dimineaţa de după descoperirea razelor X, ar 
fi început explicaţia lor în revistele de fizică ale vremii. 
Informaţia de care avea nevoie era încă la o distanţă de 
câţiva ani, în viitor. 

Dar măcar exista o şansă minusculă ca ceea ce caută să fie 
ascuns undeva în imensul corpus de cunoştinţe ştiinţifice 
existente. Încet şi cu grijă, Paul Kreuger puse la punct un 
program automat de cercetare, destinat pentru ceea ce 
excludea, în aceeaşi măsură ca şi pentru ceea ce reţinea. 
Trebuia să dea la o parte toate referirile legate de Pământ - 
vor fi, cu siguranţă, cu milioanele - şi să se concentreze 
exclusiv asupra menţiunilor extraterestre. 

Beneficiind de notorietate, doctorul Kreuger avea un 
buget nelimitat pentru computer: făcea parte din onorariul 
pe care-i pretindea diverselor organizaţii care aveau nevoie 
de înţelepciunea lui. Cu toate că această căutare s-ar putea 
să fie scumpă, el nu trebuia să-şi facă probleme în privinţa 
notei de plată. 


După cum s-a dovedit, aceasta a fost surprinzător de mică. 
A avut noroc: căutarea luă sfârşit după numai două ore şi 
treizeci şi şapte de minute, la referinţa cu numărul 2 i. 456. 

Titlul era suficient. Paul era atât de bucuros, încât propriul 
său robot de casă refuză să-i recunoască glasul şi trebui să 
repete comanda pentru o copie integrală. 

Nature publicase articolul în 1981 - cu aproape cinci ani 
înainte de a se naşte - şi în timp ce ochii săi parcurseră în 
grabă singura pagină, îşi dădu seama nu numai că nepotul 
lui avusese dreptate tot timpul, ci şi, lucru la fel de 
important, exact cum se poate produce un astfel de miracol. 

Editorul acelei reviste vechi de optzeci de ani probabil că 
avusese un remarcabil simţ al umorului. Un articol în care e 
vorba de miezul unor planete de la marginea sistemului nu 
era ceva care să capteze atenţia cititorului; acesta, însă, 
avea un titlu neobişnuit de atractiv. Robotul său îi putu 
spune suficient de repede că făcuse parte pe vremuri dintr- 
un celebru cântec, dar, bineînţeles, acest amănunt n-avea 
relevanţă. 

Oricum, Paul Kreuger n-auzise în viaţa lui de Beatles şi de 
fanteziile lor psihedelice. 

II. 

VALEA CU ZĂPADĂ NEAGRĂ 

15. Întâlnirea. 

lar acum Cometa lui Halley era prea aproape spre a putea 
fi văzută; culmea ironiei, observatori de pe Pământ puteau 
avea o imagine mult mai bună a cozii, care se întindea deja 
pe cincizeci de milioane de kilometri în unghiuri în 
concordanţă cu orbita cometei, ca un panaş fâlfâind în 
bătaia invizibilă a vântului solar. 

În dimineaţa întâlnirii, Heywood Floyd s-a sculat devreme, 
după un somn agitat. Era ceva neobişnuit pentru el să 
viseze - sau măcar să-şi amintească visele - şi fără îndoială 
că de vină erau emoţiile anticipate ale următoarelor câteva 
ore. Era uşor îngrijorat de un mesaj de la Caroline, care-l 
întreba dacă mai avea veşti de la Chris în ultima vreme. îi 


răspunse, puţin cam concis, că Chris nu catadicsise 
niciodată să spună „Mulţumesc” atunci când îl ajutase să 
obţină actualul post pe Cosmos, nava-soră a lui Universe; 
poate că se plictisise deja cu naveta Pământ-Lună şi căuta 
distracţie în altă parte. 

„Ca de obicei, adăugase Floyd, o să auzim de el când o să 
aibă el chef.” 

Imediat după micul dejun, pasagerii şi echipa de oameni 
de ştiinţă se adunaseră pentru nişte ultime comunicări ale 
căpitanului Smith. Oamenii de ştiinţă nu aveau nevoie de 
aşa ceva, dar în cazul în care ar fi simţit vreo iritare, o 
asemenea emoție copilărească ar fi fost iute înlăturată de 
straniul spectacol de pe ecranul principal. 

Era mai uşor să-ţi închipui că Universe zbura spre o 
nebuloasă decât spre o cometă. În faţă, tot cerul era acum o 
ceaţă albă - neuniformă, pătată cu zone de condensare mai 
întunecate şi brăzdată de benzi luminoase şi de jeturi 
strălucitoare, care radiau cu toatele dintr-un punct central. 
La această scară, nucleul era abia vizibil, sub forma unui 
punct negru, totuşi se distingea clar că era sursa tuturor 
fenomenelor din jurul său. 

— O să întrerupem propulsia peste trei ore, zise căpitanul. 
În acel moment ne vom afla la o distanţă de doar o mie de 
kilometri de nucleu, având practic viteza zero. Vom executa 
nişte observaţii finale şi vom confirma locul de aterizare. 
Prin urmare, vom fi lipsiţi de greutate exact la ora 12: 00. 
Până atunci, stewarzii de cabină se vor asigura că totul este 
bine fixat. Va fi exact ca în momentul Ocolului, doar că de 
data asta o să dureze trei zile, nu două ore, până când o să 
revină greutatea. 

Gravitaţia Cometei lui Halley? Aproape că nu există - e mai 
puţin de un centimetru pe secundă la pătrat, adică 
aproximativ o miime din gravitația Pământului. O să reuşiţi 
să-i daţi de urmă, dacă o să aveţi suficientă răbdare, dar 
atâta tot. Un obiect are nevoie de cincisprezece secunde 
spre a cădea un metru. 


Pentru siguranţă, aş vrea ca în timpul întâlnirii şi al 
aterizării să staţi cu toţii aici în camera de observaţie, cu 
centurile de siguranţă bine fixate. Oricum, de-aici se vede 
cel mai bine, iar întreaga operaţie n-o să dureze mai mult 
de o oră. O să folosim doar minime corecţii laterale, dar ele 
pot surveni din orice unghi şi pot cauza tulburări senzoriale 
minore. 

Bineînţeles, căpitanul se referea la răul de cosmos - dar, 
printr-o înţelegere generală, acest cuvânt era tabu la 
bordul navei Universe. S-a remarcat, totuşi, că multe mâini 
s-au strecurat în compartimentele din spatele scaunelor, ca 
şi cum ar fi controlat dacă faimoasele pungi de plastic sunt 
la îndemână în caz de urgenţă. 

Imaginea de pe ecran se dilata pe măsură ce creştea 
grosismentul. Pentru o clipă, Floyd avu senzaţia că se află 
mai degrabă într-un avion, care coboară printre nişte nori 
nu tocmai denşi, decât într-o nava spaţială care se apropie 
de cea mai celebră cometă. Nucleul devenea mai mare şi 
mai clar; nu mai era un punct negru, ci o elipsă neregulată 
- fiind într-o clipă o insuliţă pierdută în oceanul cosmic, iar 
în clipa următoare o lume în toată regula. 

Încă nu exista posibilitatea de a compara dimensiunile. Cu 
toate că Floyd ştia că întreaga panorama ce se desfăşura în 
faţa lui avea mai puţin de zece kilometri lăţime, şi-ar fi 
putut cu uşurinţă imagina că priveşte un corp ceresc de 
dimensiunile Lunii. Dar Luna nu era ceţoasă la margini, şi 
nici nu avea nişte jeturi mici de vapori - şi două mari - care 
ţâşneau de pe suprafaţa ei. 

— Dumnezeule! Strigă Mihailovici. Ce-i aia? 

Arătă cu mâna către partea de jos a nucleului, chiar în 
interiorul liniei de demarcaţie dintre partea luminată şi cea 
întunecată. Fără nici cea mai mică îndoială, acolo, pe partea 
întunecată a cometei, clipea o lumină într-un ritm perfect 
regulat: aprins, stins, aprins, stins, o dată la două sau trei 
secunde. 


Doctorul Willis dădu drumul tusei sale care însemna „pot 
să vă explic chestia aia în cuvinte formate dintr-o singură 
silabă”, dar căpitanul Smith ajunse primul acolo. 

— Îmi pare rău că vă dezamăgesc, domnule Mihailovici. E 
doar baliza luminoasă de pe sonda de eşantioane numărul 
doi. Stă acolo de o lună de zile, aşteptându-ne să venim şi să 
o luăm cu noi. 

— Ce păcat; mă gândeam c-ar putea exista acolo cineva, 
sau ceva, care să ne ureze bun-sosit. 

— Mă tem că n-avem noi norocul ăsta; suntem cât se poate 
de singuri aici. Baliza aceea se află exact acolo unde vrem 
să aterizăm, lângă Polul Sud al Cometei lui Halley şi e în 
beznă permanentă în prezent. O să fie mai uşor cu 
sistemele de supravieţuire. Pe partea însorită, temperatura 
ajunge până la 120*, cu mult deasupra punctului de 
fierbere. 

— Nu-i de mirare că planeta îşi ţine coada ţanţoşă, rosti 
netulburat Dimitri. Jeturile alea nu mi se par prea 
sănătoase. Este sigur că nu e nici un risc? 

— Ăsta-i un alt motiv pentru care aterizăm pe partea 
întunecată; acolo nu există activitate. Acum vă rog să mă 
scuzaţi, trebuie să mă întorc în cabina de comandă. E 
pentru prima dată când am ocazia să aterizez într-o nouă 
lume şi mă îndoiesc că o s-o mai am vreodată. 

Auditoriul căpitanului Smith se răspândi încet şi într-o 
neobişnuită linişte. Imaginea de pe ecran descrescu din nou 
la dimensiunile reale, iar nucleul deveni iarăşi un punct 
abia vizibil. Totuşi, chiar în aceste câteva minute, păru să fi 
crescut uşor în dimensiune şi poate că asta nu era o iluzie. 
Cu mai puţin de patru ore înaintea întâlnirii, nava continua 
să se prăvălească spre cometă cu cincizeci de mii de 
kilometri pe oră. 

Dacă în această fază s-ar produce vreo defecţiune la 
propulsia principală, nava ar face un crater de dimensiuni 
mai impresionante decât orice altceva există pe Cometa lui 
Halley. 


16. Aterizarea. 

Aterizarea a fost complet lipsită de peripeții, exact aşa 
cum sperase căpitanul Smith. A fost imposibil de sesizat 
momentul în care Universe a intrat în contact cu solul; s-a 
scurs un minut până când pasagerii au realizat ca s-a 
produs aterizarea, şi după aceea au dat drumul unor urale 
întârziate. 

Nava era aşezată la unul dintre capetele unei văi puţin 
adânci, înconjurate de dealuri uşor mai înalte de o sută de 
metri. Cine s-ar fi aşteptat să vadă un peisaj lunar ar fi fost 
extrem de surprins; aceste formaţiuni nu aveau nici o 
asemănare cu pantele blânde de pe Lună, transformate în 
nisip de bombardamentele cu meteoriți timp de miliarde de 
ani. 

Aici nimic nu avea o vârstă mai mare de o mie de ani; 
piramidele erau cu mult mai vechi decât acest peisaj. De 
câte ori ajungea în jurul Soarelui, Cometa lui Halley era 
remodelată şi diminuată de focurile solare. După trecerea 
pe la periheliu din 1986, forma nucleului fusese uşor 
schimbată. Amestecând metafore fără jenă, Victor Willis se 
exprimase totuşi extrem de pertinent atunci când le 
spusese telespectatorilor: „„Aluna, are acum un mijloc de 
viespe”!” 

Într-adevăr, erau semne că, după încă nişte mişcări de 
revoluţie în jurul Soarelui, Cometa lui Halley s-ar putea 
despica în două fragmente aproximativ egale, aşa cum se 
întâmplase cu Cometa lui Biela, spre stupefacţia 
astronomilor din 1846. 

Gravitaţia practic inexistentă contribuise şi ea la 
stranieiatea peisajului. De jur împrejur se vedeau 
formaţiuni subţiri ca firul de păianjen aidoma fanteziilor 
unui artist suprarealist şi grămezi de pietre neverosimil 
fasonate, care n-ar fi rezistat în această poziţie decât câteva 
minute, chiar pe Lună. 

Deşi căpitanul Smith hotărâse să aterizeze cu nava 
Universe în adâncurile nopţii polare - la cinci kilometri de 


torida căldură a soarelui - era totuşi lumină din belşug. 
Uriaşul înveliş de gaze şi praf care înconjura cometa 
alcătuia un balon strălucitor care părea potrivit pentru 
această regiune; era vorba de auroră, desfăşurându-se 
peste gheţurile Antarcticii. lar dacă acest lucru nu era 
suficient, Lucifer oferea porţia sa egală cu câteva sute de 
luni pline. 

Deşi se aşteptau la aşa ceva, totuşi completa absenţă a 
culorilor stârni dezamăgire; Universe lăsa senzaţia că s-a 
aşezat într-o exploatare minieră de suprafaţă; ceea ce, de 
fapt, nu era o analogie greşită, datorită faptului că mare 
parte din negreala care îi înconjura era datorată carbonului 
sau componentelor sale, amestecate bine de tot cu zăpadă 
şi gheaţă. 

Aşa după cum îi cerea datoria, căpitanul Smith a fost 
primul care a coborât de pe navă, împingându-se uşor spre 
a ieşi din ecluza pneumatică a navei. Păru o eternitate până 
ajunse la sol, situat la doi metri mai jos; apoi el alese un 
pumn din pulberea de la suprafaţă şi o examină ţinând-o în 
mână sa înmănuşată. 

La bordul navei, toată lumea aştepta cuvintele care vor 
intra în cărţile de istorie. 

— Seamănă cu sarea şi piperul, rosti căpitanul. Dacă n-ar 
fi îngheţată, ar putea să iasă o recoltă bună. 

Planul misiunii includea petrecerea unei „zile” complete a 
cometei, de cincizeci şi cinci de ore, la Polul Sud, apoi - 
dacă nu apăreau probleme - o deplasare de zece kilometri 
către ceea ce fusese denumit cu un termen deloc potrivit 
Ecuator, spre a se studia unul dintre gheizere de-a lungul 
unui ciclu complet noapte-zi. 

Şeful echipei oamenilor de ştiinţă, Pedrill, nu pierdea 
timpul. Aproape imediat, el porni însoţit de un coleg pe o 
sanie cu reacţie de două locuri către baliza sondei. Se 
întoarseră după o oră, aducând cu ei mostre de pe cometă 
preambalate, pe care le încredinţară plini de mândrie spre 
a fi conservate prin frig. 


În acest răstimp celelalte echipe făcură de-a lungul văii o 
reţea de cabluri aidoma pânzei de păianjen, întinzându-le 
între stâlpi înfipţi în crusta friabilă. Ele nu numai că serveau 
pentru a lega de navă numeroasele instrumente, dar 
totodată şi facilitau mişcările în exterior. Această porţiune 
din Cometa lui Halley putea fi explorată astfel fără să se 
recurgă la incomodele Elemente de Manevră Externă; era 
suficient să legi o frânghie scurtă de un cablu şi să mergi 
apoi ţinându-te când cu o mână, când cu cealaltă. Era, 
oricum, mult mai amuzant decât a folosi EME-urile, care 
erau de fapt nişte nave spaţiale de o singură persoană, cu 
toate complicațiile de rigoare. 

Pasagerii urmăreau fascinaţi toate acestea, ascultând 
conversațiile prin radio şi încercând să participe la emoţiile 
descoperirii. După aproximativ douăsprezece ore - cu mult 
mai puţin în cazul exastronautului Clifford Greenberg - 
plăcerea de a fi un simplu auditoriu inert începu să se 
diminueze. În scurtă vreme se auziră glasuri vorbind 
despre „a ieşi afară” cu excepţia lui Victor Willis, care era 
ciudat de abătut. 

— Cred că-i e frică, zise Dimitri cu dispreţ. Victor îi 
devenise antipatic din clipa în care aflase că omul de ştiinţa 
este complet afon. Deşi acest lucru era extrem de nedrept 
faţă de Victor (care acceptase curajos să fie folosit în 
calitate de cobai pentru studierea curioasei sale infirmităţi), 
lui Dimitri îi făcea plăcere să adauge sumbru: „Un om care 
n-are muzica în el este potrivit pentru trădări, comploturi şi 
stricăciuni.” 

Floyd se hotărâse chiar dinainte de a părăsi orbita 
Pământului. Maggie M. Era suficient de bărbătoasă spre a 
încerca orice şi n-avea nevoie de încurajări (deviza ei „Un 
autor n-ar trebui să refuze niciodată ocazia unei 
experienţe” avusese un impact celebru asupra vieţii ei 
sentimentale). 

Ca de obicei, Yva Merlin îi ţinuse pe toţi cu sufletul la gură, 
dar Floyd era hotărât să-i facă el personal un tur al cometei. 


Era lucrul cel mai neînsemnat pe care-l putea face spre a-şi 
păstra reputaţia; toată lumea ştia că lui i se datora, în 
parte, includerea faimoasei singuratice pe lista de pasageri, 
iar acum era o glumă curentă că între ei doi e ceva. Cele 
mai inocente remarci ale lor erau răstălmăcite cu veselie de 
Dimitri şi de doctorul Mahindran, medicul navei, care 
recunoştea că se uita la ei cu un invidios respect. 

După enervările iniţiale - pentru că îi aducea mult prea 
bine aminte de trăirile din tinereţe - Floyd marşă şi el la 
glumă. Dar nu ştia ce părere avea Yva despre acest lucru şi 
până în acel moment n-avusese curajul s-o întrebe. Chiar şi 
acum, în această mică şi compactă societate unde puţine 
secrete durau mai mult de şase ore, ea îşi menţinuse o bună 
parte din celebra ei reţinere - aura de mister care fascinase 
publicul timp de trei generaţii. 

Cât despre Victor Willis, el tocmai descoperise unul dintre 
acele devastatoare mici detalii care sunt capabile să 
distrugă cele mai bine executate planuri ale şoarecilor şi 
astronauți lor. 

Universe era echipată cu costume spaţiale Mark XX, 
ultimul tip, cu vizoare anti-ceaţă şi nereflectorizante, care 
garantau o vedere a spaţiului de excepţie. Iar deşi căştile 
erau de diverse mărimi, Victor Willis nu putea încăpea în 
niciunul dintre ele fără o operaţie chirurgicală majoră. 

Avusese nevoie de cincisprezece ani spre a-şi perfecta 
patentul („Un triumf al artei ornamentale”, după cum o 
denumise un critic, poate datorită admiraţiei). 

În această clipă între Cometa lui Halley şi Victor Willis se 
afla doar barba acestuia. În scurtă vreme el va trebui să 
facă o alegere. 

17. Valea cu zăpadă neagră. 

Căpitanul Smith avusese surprinzător de puţine obiecţii la 
ideea unei ieşiri din navă a pasagerilor. Era de acord că e 
absurd să baţi o cale atât de lungă până aici, fără a pune 
piciorul pe cometă. 


— N-o să aveţi probleme dac-o să respectaţi instrucţiunile, 
zise el cu ocazia inevitabilului instructaj. Chiar dacă n-aţi 
mai avut niciodată până acum de-a face cu costume spaţiale 
- şi cred că doar comandantul Greenberg şi doctorul Floyd 
au mai avut această experienţă - ele sunt destul de 
comfortabile şi complet automate. N-o să trebuiască să vă 
bateţi capul cu vreun control sau reglaj, odată ce-aţi fost 
supuşi controlului din ecluza pneumatică. 

O regulă absolută: doar doi dintre dumneavoastră pot ieşi 
în exterior în acelaşi timp. Bineînţeles, o să aveţi o escortă 
personală, legată de dumneavoastră prin cinci metri de 
coardă - cu toate că poate ajunge până la douăzeci dacă e 
nevoie. În plus, amândoi veţi fi racordaţi la cele două 
cabluri de ghidaj pe care le-am întins în toată valea. Regula 
drumului e aceeaşi ca şi pe pământ: ţineţi dreapta. Dacă 
vreţi să depăşiţi pe cineva, trebuie doar să vă desfaceţi 
carabiniera - dar unul dintre cei doi trebuie să rămână tot 
timpul legat de coardă. În felul ăsta, nu există riscul de a 
pluti prin spaţiu. Sunt întrebări? 

— Cât timp putem sta afară? 

— Cât vreţi dumneavoastră, domnişoară M'Bala. Dar eu vă 
sfătuiesc să vă întoarceţi de îndată ce aţi simţit fie şi cea 
mai mică jenă. Bănuiesc că o oră ar fi timpul cel mai potrivit 
pentru prima ieşire - deşi ar putea părea doar zece minute. 

Căpitanul Smith estimase corect. Când Heywood Floyd îşi 
consultă ecranul care marca scurgerea timpului, i se păru 
că e imposibil să fi trecut deja patruzeci de minute. Şi totuşi 
n-ar fi trebuit să fie atât de surprinzător, din moment ce 
nava se afla deja la mai bine de un kilometru în urmă. 

Având în vedere că e cel mai bătrân pasager - după 
aprecierea cvasiunanimă - i se oferise posibilitatea de a ieşi 
primul din navă. Şi n-avusese de ales. 

— Du-te cu Yva! Chicoti Mihailovici. Cum poţi să mai stai 
pe gânduri? Apoi adăugă zâmbind neruşinat: Chiar dacă 
scârboasele astea de costume n-o să-ţi permită să faci în 
exterior chiar tot ce ţi-ar trece prin cap. 


Yva acceptase, fără vreo ezitare, dar şi fără entuziasm. 
Chestia asta tipică, gândi Floyd. N-ar fi chiar adevărat dacă 
am spune că era deziluzionat - la vârsta lui mai avea doar 
extrem de puţine iluzii - dar era dezamăgit. Şi mai degrabă 
de sine însuşi decât de Yva; ea era deasupra criticilor şi a 
laudelor ca şi Mona Lisa - cu care fusese deseori 
comparată. 

Comparaţia era, bineînţeles, ridicolă. La Gioconda era 
misterioasă, dar în nici un caz erotică. Puterea Evei stătea 
în combinaţia acestor două elemente - cărora li se alătura 
inocenţa, în bună măsură. După jumătate de secol, urmele 
acestor trei ingrediente erau încă vizibile, cel puţin din 
punctul de vedere al credinţei. 

Ceea ce lipsea - după cum se strădui Floyd să recunoască 
- era personalitatea. Atunci când încerca să se concentreze 
la ea, singurul lucru pe care îl putea vizualiza erau rolurile 
în care jucase. Cu părere de rău, i-ar fi dat dreptate 
criticului care afirmase odată: „Yva Merlin este reflectarea 
dorințelor fiecărui bărbat, dar o oglindă n-are caracter.” 

lar acum această unică şi misterioasă creatură plutea 
lângă el peste solul Cometei lui Halley, în timp ce înaintau, 
însoţiţi de un ghid, de-a lungul cablurilor duble întinse în 
Valea cu zăpadă neagră. Acest nume era dat de el; era 
mândru ca un copil de el, cu toate că nu va apărea vreodată 
pe vreo hartă. Nu existau hărţi ale unei lumi unde geografia 
era la fel de efemeră ca şi vremea pe pământ. Savura faptul 
că ştia că nici un alt ochi omenesc nu mai văzuse peisajul 
înaintea lui - şi nici n-o va mai face vreodată. 

Pe Marte, sau pe Lună, câteodată puteai să te prefaci că te 
afli pe Pământ - cu un mic efort de imaginaţie şi dacă nu 
dădeai atenţie cerului străin. Acest lucru era imposibil aici, 
din pricină că sculpturile de zăpadă într-un echilibru precar 
dovedeau doar în mică măsură că fac concesii gravitaţiei. 
Trebuia să priveşti cu mare atenţie în jur ca să-ţi dai seama 
care e susul şi care josul. 


Valea cu zăpadă neagră era neobişnuită, din pricina 
faptului că avea o structură solidă - un recif pietros 
încastrat între mormane de zăpadă normală şi de 
hidrocarbon. Geologii nu căzuseră încă de acord asupra 
originii ei, unii susţinând că făcea parte dintr-un asteroid 
care întâlnise cometa cu multă vreme în trecut. Forajele 
dăduseră la iveală un amestec complex de compuşi 
organici, cum ar fi de exemplu gudronul îngheţat - deşi era 
lucru sigur că producerea lor era complet străină de vreun 
organism viu. 

„Zăpada” care topea solul micuţei văi nu era complet 
neagră; când Floyd o lumină cu lanterna strălucea şi sclipea 
ca şi cum ar fi fost presărată cu un milion de diamante 
microscopice. Se întreba dacă existau cumva diamante pe 
Halley, deoarece carbon era din belşug. Dar la fel de sigur 
era faptul că temperaturile şi presiunile necesare spre a le 
crea nu existaseră niciodată pe aceste locuri. 

Împins de un impuls neaşteptat, Floyd se aplecă şi adună 
doi pumni de zăpadă: trebuia să se împingă cu picioarele în 
coarda de siguranţă pentru a reuşi această mişcare şi avu o 
viziune comică despre el însuşi, aidoma unui artist de circ 
care merge pe o frânghie - dar cu capul în jos. Fragila 
crustă nu opuse practic nici o rezistenţă în momentul în 
care pătrunse cu capul şi umerii în ea, apoi trase uşor de 
coardă şi se ridică cu pumnul plin de zăpadă. 

În timp ce făcea cocoloş în palmă masa cristalină şi 
pufoasă ar fi vrut să aibă posibilitatea de a o simţi prin 
mănuşi. Stătea acolo, neagră ca abanosul şi totuşi aruncând 
sclipiri fugare când o întorcea de pe o parte pe alta. 

Şi dintr-o dată, în închipuirea sa, deveni de cea mai pură 
culoare albă - iar el era din nou un băieţel, pe terenul de 
joacă din tinereţe, înconjurat de fantomele copilăriei. Auzea 
strigătele tovarăşilor săi de joacă, ameninţându-l în glumă 
cu proiectilele lor de zăpadă imaculată. 

Amintirea era scurtă dar copleşitoare, pentru că aducea 
cu sine o extraordinară senzaţie de tristeţe. 


De-a lungul unui veac, nu-şi mai putea aduce aminte nici 
măcar de unul dintre aceşti prieteni fantomatici care îl 
înconjurau; şi totuşi ştia că odinioară ţinuse la unii din ei. 

Ochii i se umplură de lacrimi, iar degetele i se încleştară 
pe bulgărele de zăpadă străină. Apoi viziunea dispăru; era 
din nou cel de acum. Nu era un moment de tristeţe, ci de 
triumf. 

— Dumnezeule! Strigă Heywood Floyd, iar cuvintele 
reverberară în strâmtul univers al costumului său spaţial. 
Stau pe Cometa lui Halley - ce-oi fi vrând mai mult? Dacă în 
clipa asta mă loveşte un meteor, n-o să-mi pară rău! 

Îşi înălţă braţele şi azvârli bulgarele de zăpadă către stele. 
Era atât de mic şi atât de întunecat la culoare, încât dispăru 
aproape pe dată, dar el continuă să se uite la cer. 

Apoi, deodată - pe neaşteptate - apăru într-o bruscă 
explozie de lumină, în timp ce urca spre razele ascunse ale 
soarelui. Cu toate că era negru precum funinginea, reflecta 
suficient din acea strălucire orbitoare spre a se contura cu 
uşurinţă pe cerul uşor luminos. 

Floyd îl urmări până când dispăru complet - poate datorită 
evaporării, poate fiindcă se micşorase din pricina 
depărtării. Nu va rezista mult în violentul torent de radiaţie 
de deasupra; dar câţi oameni se puteau mândri că au creat 
o cometă proprie? 

18. Bătrânul Credincios. 

Precauta explorare a cometei începuse deja, în vreme ce 
Universe rămăsese încă în umbra polară. Mai întâi un EME 
survola atât partea întunecată cât şi cea luminată, 
înregistrând tot ce era de interes. După ce au fost încheiate 
cercetările preliminare, grupuri de până la cinci oameni de 
ştiinţă zburară la bordul navetei de pe navă, instalând 
echipament şi instrumente în punctele strategice. 

Lady Jasmine era complet deosebită de primitivele păstăi 
spaţiale din perioada Discovery, care erau capabile să 
funcţioneze doar într-un mediu lipsit de gravitație. Aceasta 
era practic o navă spaţială în miniatură, construită spre a 


purta oameni şi o încărcătură uşoară de pe nava Universe, 
aflată pe orbită, spre Marte, Lună sau sateliții lui Jupiter. 
Pilotul-şef al navetei, care se purta cu ea cu respectul 
cuvenit unei grande dame, se plângea în glumă că a zbura 
de jur împrejurul unei comete mici şi nenorocite era cu 
mult sub demnitatea ei. 

Când căpitanul Smith fu complet sigur că, măcar la 
suprafaţă, cometa lui Halley nu le rezerva surprize, se 
ridică de la sol. Deplasarea cu doar vreo doisprezece 
kilometri purtă nava Universe spre o lume diferită, de la o 
licărire de amurg care va dura luni întregi către un tărâm 
care cunoaşte ciclul zi/noapte. lar odată cu zorii, cometa se 
trezi încet la viaţă. 

În timp ce soarele se strecura pe deasupra orizontului 
zimţat şi îngrozitor de închis, razele sale cădeau peste 
nenumăratele mici cratere care brăzdau crusta. Cele mai 
multe dintre ele rămân inactive, iar gâturile lor înguste sunt 
sigilate datorită depunerilor de săruri minerale. Nicăieri în 
altă parte pe planeta Halley nu exista o paradă de culori 
atât de vii; ele îi duseseră pe biologi la concluzia greşită că 
aici viaţa începea, aşa cum se întâmplase şi pe Pământ, prin 
înmulţirea algelor. Mulţi dintre ei nu abandonaseră această 
speranţă, deşi n-ar fi admis acest lucru cu una cu două. 

Din alte cratere, se înălţau înspre cer pale de fum, 
deplasându-se pe nişte traiectorii absurd de drepte, din 
pricina faptului că nu existau vânturi care să le abată. De 
obicei timp de o oră sau două nu se întâmpla nimic; după 
aceea, pe măsură ce căldura Soarelui pătrundea în solul 
îngheţat, Cometa lui Halley începea să arunce pe dinafară - 
după cum se exprimase Victor Willis - „precum o turmă de 
balene”. 

Deşi pitorească, nu era una dintre metaforele sale cele mai 
exacte. Jeturile de pe partea luminată a Cometei lui Halley 
nu erau intermitente, ci ţâşneau neîntrerupt timp de câteva 
ore. Şi nu se curbau deasupra spre a cădea pe sol, ci urcau 


către cer, până când se pierdeau în ceața strălucitoare pe 
care o produceau. 

La început, echipa oamenilor de ştiinţă se comportă faţă 
de gheizere la fel de precaut ca şi vulcanologii de pe 
Pământ atunci când se apropiau de Etna sau Vezuviu aflate 
într-una din fazele lor mai puţin predictibile. Dar în scurtă 
vreme descoperiră că erupțiile de pe Cometa lui Halley, deşi 
câteodată în aparenţă înfricoşătoare, erau nespus de 
blânde şi bine crescute; apa ieşea cu aceeaşi presiune ca şi 
dintr-un hidrant, şi era călduţă. La câteva secunde după ce 
scăpa din rezervorul subteran, se transforma într-un 
amestec de vapori şi cristale de gheaţă; Cometa lui Halley 
era învelită într-o necontenită furtună de zăpadă care 
cădea în sus, Chiar la această modestă viteză de expulzare, 
nici un strop de apă nu se mai întorcea la sursă. De fiecare 
dată când dădea ocol Soarelui, o parte din „sângele” 
cometei se scurgea în nesăţiosul vid cosmic. 

După îndelungi insistenţe, căpitanul Smith fu de acord să 
mute nava Universe la o sută de metri distanţă de „Bătrânul 
Credincios”, cel mai mare gheizer de pe partea luminată. 
Era un spectacol teribil - o coloană de ceaţă, de culoare gri- 
alburie, care creştea, precum trunchiul unui arbore 
gigantic, dintr-un orificiu surprinzător de mic aflat într-un 
crater larg de trei sute de metri, care părea a fi unul dintre 
cele mai vechi formaţiuni de pe cometă. Nu după mult timp, 
oamenii de ştiinţă se căţărau pe crater, adunând specimene 
de minerale multicolore (şi, din păcate, sterile) şi 
introducându-şi termometrele şi tuburile de prelevare a 
probelor chiar în coloana de apă-gheaţă-ceaţă. 

— Dacă azvârle pe vreunul din voi în spaţiu, să nu vă 
aşteptaţi să fiţi recuperaţi rapid, avertiză căpitanul. De fapt, 
s-ar putea să trebuiască sa aşteptăm până reveniţi singuri. 

— Ce vrea să spună? Întrebă nedumerit Dimitri 
Mihailovici. 

Ca de obicei, Victor Willis dădu iute un răspuns: 


— Aici lucrurile nu se întâmplă în felul în care te-ai aştepta 
conform mecanicii cereşti. Orice obiect aruncat de pe 
Cometa lui Halley cu o viteză rezonabilă se va afla în 
mişcare pe aceeaşi orbită - e nevoie de o schimbare uriaşă 
de viteză spre a se deosebi în mod esenţial. Aşadar, după o 
singură mişcare de revoluţie, cele două orbite se vor 
intersecta din nou - şi te vei afla exact acolo unde erai la 
început. Mai bătrân cu şaptezeci şi şase de ani, bineînţeles. 

Nu departe de Bătrânul Credincios se găsea un alt 
fenomen pe care nimeni n-ar fi putut să-l prevadă. Când L- 
au observat prima dată, oamenilor de ştiinţă nu le venea să- 
şi creadă ochilor. Întins pe o porţiune de câteva hectare, 
expus vidului cosmic, se afla acolo ceva care părea a fi un 
banal lac, remarcabil doar prin culoarea lui extrem de 
întunecată. 

În mod clar, nu putea fi vorba de apă; singurele lichide 
care puteau fi stabile în acel mediu erau uleiurile organice 
grele sau gudroanele. De fapt Lacul Tuonela se dovedi a fi 
mai degrabă din smoală solidificată, cu excepţia păturii deja 
suprafaţă, care era mai subţire de un milimetru. În această 
gravitație neglijabilă, probabil că durase ani întregi - poate 
câteva călătorii bune în jurul fisurilor Soarelui - spre a-şi 
lua această forma plată, ca o oglindă. 

Lacul deveni una dintre principalele atracţii turistice de pe 
Cometa lui Halley, până când căpitanul îi puse capăt. Cineva 
(nimeni nu-şi revendicase dubiosul merit) a descoperit că se 
putea merge perfect normal pe lac, ca şi cum te-ai fi aflat 
pe Pământ; stratul infim de la suprafaţă producea o 
aderenţă suficientă spre a ţine piciorul în loc. În scurtă 
vreme, cei mai mulţi membri ai echipajului se înregistraseră 
pe casete video, în aparenţă mergând pe apă. 

Apoi căpitanul Smith, inspectând ecluza pneumatică, 
descoperi că pereţii erau mânjiţi din belşug cu gudron, şi se 
mânie mai tare decât îl văzuse cineva vreodată. 

— E un lucru extrem de tâmpit să ai fuselajul navei mânjit 
cu funingine. Cometa lui Halley este locul cel mai mizerabil 


pe care l-am văzut vreodată. 

După aceasta, nu au mai existat plimbări pe Lacul Tuonela. 

19. La capătul tunelului. 

Într-un univers mic, închis, unde fiecare se cunoaşte cu 
fiecare, nu există şoc mai mare decât acela de a întâlni un 
ins complet străin. 

Heywood Floyd plutea uşor de-a lungul coridorului spre 
încăperea principală când avu această experienţă. Se uită 
uluit la intrus, întrebându-se cum de reuşise atâta timp un 
pasager clandestin să evite a fi descoperit. Celălalt se uita 
la el cu un amestec de stânjeneală şi bravură ostentativă, 
aşteptând după câte se vedea, ca Floyd să vorbească 
primul. 

— Ei, Victor! Rosti Floyd în cele din urmă. lartă-mă că nu 
te-am recunoscut. Prin urmare ai făcut supremul sacrificiu 
de dragul ştiinţei - sau ar trebui să spun de dragul 
publicului tău? 

— Da, răspunse Willis ţâfnos. Am reuşit să mă strecor într- 
o cască - dar firele astea de păr nenorocite făceau aşa de 
multe zgomote frecându-se de ea încât nimeni nu era în 
stare să audă vreun cuvânt rostit de mine. 

— Când ieşi? 

— În clipa în care se întoarce Cliff - s-a dus să exploreze 
peştera împreună cu Bull Chant. 

Primele survolări ale cometei, în anul 1986, sugeraseră că 
este cu mult mai puţin densă decât apa - ceea ce însemna 
că era formată fie dintr-un material extrem de poros, fie că 
era plină de cavităţi. Ambele explicaţii s-au dovedit a fi 
corecte. 

La început, mereu precautul căpitan Smith a interzis sec 
orice explorare de peşteră. În cele din urmă a dat înapoi 
când doctorul Pendrill i-a adus aminte că asistentul său şef, 
doctorul Chant, este un speolog cu experienţă - căci acesta 
era unul dintre motivele pentru care fusese ales spre a 
participa la misiune. 


— Prăbuşirea tavanului unei peşteri este imposibilă în 
această gravitație redusă, îi spuse Pendrill şovăielnicului 
căpitan. Deci nu există riscul să fii blocat înăuntru. 

— Dar să te rătăceşti? 

— Chant ar considera această sugestie drept o insultă 
profesională. El a parcurs douăzeci de kilometri în 
interiorul Peşterei Mamut. Oricum o să folosească o coardă 
de ghidaj. 

— Modalitate de comunicare? 

— Coarda are în compunere fibre optice. Iar staţiile de 
radio de pe costume vor putea acoperi aproape întreaga 
distanţă. 

— Mda. Pe unde vrea el să intre? 

— Locul cel mai bun este gheizerul stins de la baza lui 
Etna Junior. E inactiv de cel puţin o mie de ani. 

— Deci bănuiesc că o să mai stea liniştit încă câteva zile. 
Foarte bine - mai vrea cineva să meargă? 

— S-a oferit Cliff Greenberg - s-a ocupat mult cu 
explorările peşterilor scufundate din Bahamas. 

— Am încercat şi eu o dată. A fost suficient. Spune-i lui 
Cliff că e mult prea valoros. Poate să meargă, dar fără să 
piardă din ochi intrarea - nu mai departe. lar dacă pierde 
legătura cu Chant, nu are voie să se ducă să-l caute decât 
cu aprobarea mea. 

Pe care o să i-o dau cu foarte mare greutate, adăugă 
căpitanul pentru sine. 

Doctorul Chant ştia toate glumele vechi despre impulsul 
speologilor de a se întoarce în uter şi era perfect convins că 
le poate contrazice. 

— Locurile alea probabil că sunt extrem de zgomotoase, 
din cauza bufniturilor şi a bolboroselilor, argumentă el. Îmi 
plac peşterile pentru că sunt atât de paşnice şi în afara 
timpului. Eşti sigur că nimic nu s-a schimbat de o sută de 
mii de ani, doar că stalactitele au devenit puţin mai groase. 

Dar acum, în timp ce aluneca în adâncurile Cometei lui 
Halley, desfăşurând coarda subţire dar practic 


indestructibilă care îl lega de Clifford Greenberg, îşi dădu 
seama că acest lucru nu mai e adevărat. Până în prezent nu 
avea o dovadă ştiinţifică, dar instinctul său de geolog îi 
spunea că această lume subterană se născuse de-abia ieri, 
pe scara temporală a Universului. Era mai recentă decât 
anumite oraşe ale Omului. 

Tunelul prin care plutea în salturi lungi avea aproximativ 
patru metri în diametru, iar lipsa lui de greutate îi aminti cu 
pregnanţă de explorările peşterilor de pe Pământ. 
Gravitaţia redusă contribuia la această iluzie; era exact ca 
şi cum ar fi cărat o greutate prea mare şi din această cauză 
era împins spre în jos. Doar absenţa oricărei rezistenţe îi 
readuse aminte că se mişca prin vid, nu prin apă. 

— leşi din raza mea vizuală, zise Greenberg, aflat la 
cincizeci de metri de intrare. Legătura radio e încă bună. 
Cum e peisajul? 

— E foarte greu de spus - nu pot identifica nici o 
formaţiune, aşa că nu am vocabularul spre a le descrie. Nu 
e ceva asemănător cu stânca - se sfărâmă atunci când o 
ating - am senzaţia că explorez o bucată uriaşă de şvaiţer. 

— Vrei să spui că e organică? 

— Da. N-are legătură cu viaţa, bineînţeles - dar e materie 
brută perfectă pentru ea. Tot felul de hidrocarburi - 
chimiştii or să se distreze cu mostrele astea. Mă mai poţi 
vedea? 

— Zăresc doar licărirea lanternei tale, care păleşte rapid. 

— Ah - uite stâncă adevărată - nu pare să fie de-aici, 
probabil că e rocă de intruziune. Hei, am dat de aur! 

— Glumeşti! 

— A înşelat o mulţime de oameni în Vestul de odinioară - 
pirită de fier. E din belşug pe sateliții exteriori, desigur, dar 
nu mă întreba ce caută aici. 

— Am pierdut contactul vizual. Eşti la două sute de metri 
în interiorul peşterii. 

— Trec printr-un strat distinct - seamănă cu nişte resturi 
meteoritice. Ceva extrem de interesant probabil că s-a 


petrecut cu multă vreme în urmă. Sper că putem data 
această întâmplare. Oho! 

— Nu mai face chestii de-astea cu mine! 

— lartă-mă, mi-a tăiat pur şi simplu respiraţia. În faţă e o 
încăpere vastă - ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat. Stai 
să plimb puţin lanterna prin jur. E aproape sferică, cu un 
diametru de treizeci, patruzeci de metri. Şi - nu-mi vine să 
cred, Halley e plin de surprize - stalactite şi stalagmite. 

— Ce e atât de surprinzător în chestia asta? 

— Aici nu există apă, nici calcar, desigur - şi gravitația e 
extrem de redusă. Pare că sunt dintr-un fel de ceară. 
Aşteaptă un minut, să le înregistrez pe video cum trebuie. 
Nişte forme fantastice. În genul celor produse de o 
lumânare care se topeşte arzând. Ciudat. 

— Acum ce mai e? 

Vocea doctorului Chant vădi o bruscă schimbare de ton, pe 
care Greenberg o detecta imediat. 

— Câteva dintre coloane au fost fărâmate. Sunt pe podea. 
E ca şi cum. 

— Zi-i! 

—. Ca şi cum s-a lovit ceva de ele. 

— Imposibil. Ar fi putut un cutremur să le sfărâme? 

— Aici nu sunt cutremure - doar microseisme datorate 
gheizerilor. Probabil că la un moment dat a avut loco 
prăbuşire. Oricum, s-a întâmplat cu sute de ani în urmă. Pe 
fragmentele căzute e un strat din aceasta ceară, gros de 
mai mulţi milimetri. 

Doctorul Chant îşi reveni încet în fire. Nu era o persoană 
cu prea multă imaginaţie - speologia elimină acest tip de 
om destul de repede - dar aerul acestui loc declanşează o 
tulburătoare amintire. lar acele coloane căzute semănau 
mult prea tare cu gratiile unei cuşti, rupte de vreun 
monstru în încercarea de a evada. 

Bineînţeles, lucrul ăsta era perfect absurd - dar doctorul 
Chant se obişnuise să nu ignore nici o presimţire, nici un 
semnal de pericol, până când nu-i stabilea sursa. Precauţia 


îi salvase viaţa de câteva ori; nu va merge dincolo de 
această încăpere până când nu va identifica originea fricii 
sale. Şi era suficient de cinstit spre a admite că „frică” era 
cuvântul potrivit. 

— Bill, ai păţit ceva? Ce se-ntâmplă? 

— Încă filmez. Formele astea mi-au adus aminte de o 
sculptură dintr-un templu din India. Aproape erotice. 

În mod conştient evita să aibă o confruntare mentală cu 
temerile sale, sperând să se furişeze pe lângă ele 
neobservat, printr-un fel de viziune mentală menită să le 
evite. În acest răstimp actele pur mecanice de înregistrare 
video şi de culegere de probe îi ocupau aproape întreaga 
atenţie. 

O frică sănătoasă nare nimic rău în ea, îşi reaminti el; doar 
atunci când se transformă în panică devine criminală. 
Cunoscuse panica de două ori în viaţă (odată pe munte, altă 
dată sub apă) şi încă simţea fiori amintindu-şi de atingerea 
ei vâscoasă. Totuşi - din fericire - era departe de aşa ceva, 
dintr-un motiv pe care, deşi nu-l înţelegea, îl socotea curios 
de liniştitor. Întreaga situaţie avea nişte elemente de 
comedie în ea. 

Şi imediat începu să râdă - în mod isteric, cu uşurare. 

— Ai văzut filmele alea vechi denumite „Războiul 
Stelelor”? Îl întrebă pe Greenberg. 

— Bineînţeles, de vreo zece ori. 

— Ei bine, acum ştiu de ce-mi făceam probleme. Există o 
secvenţă când nava cosmică a lui Luke plonjează într-un 
asteroid - şi depăşeşte o creatură gigantică, în formă de 
şarpe, care stătea la pândă în peşterile ei. 

— Nu nava lui Luke, ci Millenium Falcon, racheta lui Han 
Solo. Mi-am pus mereu întrebarea cum reuşea bietul animal 
să o ducă de azi pe mâine. Probabil că era foarte înfometat, 
aşteptând o bucată gustoasă din spaţiul cosmic. Iar Prinţesa 
Leia n-ar fi putut constitui decât o gustare. 

— Ceea ce cu siguranţă n-am chef să dovedesc, zise 
doctorul Chant, simțindu-se acum în largul său. Chiar dacă 


aici există viaţă - ceea ce ar fi minunat - lanţul trofic ar fi 
foarte scurt. M-aş mira să găsim ceva mai mare decât un 
şoarece. Sau, şi mai plauzibil, decât o ciupercă. Ia să vedem 
- încotro mergem de-aici. Există două ieşiri în partea 
cealaltă a încăperii. Cea din dreapta e mai mare. O s-o iau 
pe-acolo. 

— Câtă coardă ţi-a mai rămas? 

— Oho, mai am cel puţin cinci sute de metri. Gata. Sunt în 
mijlocul încăperii. Fir-ar să fie, am ricoşat din perete. Acum 
am un sprijin pentru mână. Înaintez cu capul înainte. Pereţi 
netezi, stâncă adevărată de data asta. Păcat. 

— Ce este? 

— Nu mai pot înainta. Mai multe stalactite. Sunt prea 
apropiate unele de altele ca să mă pot strecura printre ele. 
Şi prea groase ca să le pot sparge fără explozibil. Ar fi şi 
păcal. Au culori minunate - e prima dată când văd un verde 
şi un albastru adevărat pe Cometa lui Halley. Doar un 
minut, ca să le înregistrez pe video. 

Doctorul Chant se rezemă de peretele tunelului îngust şi 
fixă videocamera. Cu degetele înmănuşate încercă să 
acţioneze butonul de înaltă intensitate, dar greşi locul şi 
stinse proiectorul. 

— Model nenorocit, mormăi el. E-a treia oară când mi se- 
ntâmplă chestia asta. 

Nu-şi corectă greşeala pe loc, pentru că îi plăcuseră 
dintotdeauna tăcerea şi întunericul complet care pot fi 
savurate doar în peşterile cele mai adânci. Discretul fond de 
zgomot al echipamentului său de supravieţuire îl frustra de 
tăcere, dar măcar. 

Asta? Dincolo de grilajul de stalactite care blocau 
înaintarea zărea o licărire slabă, precum atunci când mijesc 
zorii. Pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu întunericul, părea 
că devine mai puternică, şi descoperi o nuanţă de verde. 
Acum era în stare să distingă chiar contururile barierei din 
faţa lui. 

— Ce se întâmplă? Întrebă Greenberg nervos. 


— Nimic - mă uitam în jur. 

Şi mă gândeam, ar fi putut adăuga. Erau patru explicaţii 
posibile. 

Se putea ca lumina solară să se filtreze printr-un canal 
natural - gheaţă sau cristal. Dar la o asemenea adâncime? 
Puțin probabil. 

Radioactivitate? Nu se ostenise să ia un contor; practic 
acolo nu existau elemente grele. Dar merita să se întoarcă 
ca să cerceteze. 

Vreun mineral fosforescent - asta era singura explicaţie pe 
care ar fi pariat. Dar era şi a patra posibilitate - cea mai 
neverosimilă şi cea mai captivantă dintre toate. 

Doctorul Chant nu uitase o noapte fără Lună - şi fără 
Lucifer - pe malurile Oceanului Indian, când se plimbase pe 
plajă sub stelele strălucitoare. Marea era foarte liniştită; 
dar din când în când un val leneş se spărgea la picioarele 
sale - şi irupea într-o explozie de lumină. 

Mersese prin băltoace (îşi aducea aminte de senzaţia apei 
în jurul gleznelor, ca o baie fierbinte) şi fiecare pas pe care 
îl făcea era o nouă explozie de lumină. Ba o putea declanşa 
chiar şi bătând din palme lângă suprafaţa apei! 

Oare era posibil ca nişte organisme bioluminiscente să fi 
evoluat aici, în inima Cometei lui Halley? Ar vrea să creadă 
aşa ceva. I se părea un păcat să distrugă ceva atât de 
splendid, pentru această operă de artă - cu licărirea 
dindărătul ei, bariera îi aducea acum aminte de o tâmplă de 
altar pe care o văzuse pe vremuri într-o catedrală - dar va 
trebui să se întoarcă spre a lua nişte exploziv. Până atunci, 
există celălalt coridor. 

— Nu mai pot înainta pe-aici, îi zise lui Greenberg. Aşa că 
o s-o iau pe partea cealaltă. Mă-ntorc la bifurcaţie - să refac 
drumul în sens invers. 

Nu menţionase misterioasa licărire, care dispăruse în clipa 
în care aprinse din nou proiectorul. 

Greenberg nu răspunse imediat, ceea ce era un lucru 
neobişnuit; probabil că se îndrepta spre navă. Chant nu se 


nelinişti; va repeta mesajul când va porni din nou la drum. 

Nu se mai deranjă, pentru că se auzi o scurtă confirmare 
din partea lui Greenberg. 

— Bun, Cliff - mi-am închipuit că timp de un minut am 
pierdut contactul cu tine. Înapoi în încăpere - acum mă 
îndrept către celălalt tunel. Sper să nu fie ceva care să-l 
blocheze şi pe ăsta. 

De data aceasta, Greenberg răspunse pe dată: 

— Îmi pare rău, Bill. Întoarce-te la navă. E ceva urgent - 
nu, nu aici, totul e-n regulă pe Universe. Dar s-ar putea să 
fie nevoie să ne întoarcem imediat pe Pământ. 

De-abia după câteva săptămâni, doctorul Chant descoperi 
o explicaţie foarte plauzibilă pentru coloanele fărâmate. Pe 
măsură ce cometa îşi ardea substanţa în spaţiul cosmic la 
fiecare trecere pe la periheliu, distribuţia masei ei se 
schimba fără încetare. În aceste condiţii, la câteva mii de 
ani, automat rotația ei devenea instabilă şi îi schimba 
direcţia axei - destul de violent, aşa cum se întâmplă cu 
partea de sus a unui obiect care e gata să cadă atunci când 
pierde energie. Când se produce acest fenomen, 
cutremurul de cometă rezultat atinge un respectabil grad 5 
pe scara Richter. 

Dar nu dezlegă niciodată misterul licăririi luminoase. Deşi 
această problemă a fost repede umbrită de drama care 
avea loc, va continua să-l bântuie pentru tot restul vieţii 
sentimentul unei ocazii ratate. 

Deşi a fost tentat de câteva ori, nu a vorbit niciodată 
colegilor săi despre acest lucru. Dar a lăsat o notă sigilată 
pentru următoarea expediţie, spre a fi deschisă în anul 
2133. 

20. Rechemarea 

— L-ai văzut pe Victor? Întreba Mihailovici vesel, în timp 
ce Floyd se grăbea să răspundă chemării căpitanului. E un 
om terminat. 

— O să-i crească pe drumul de întoarcere, replică Floyd, 
care nu avea momentan timp pentru astfel de trivialităţi. 


Încerc să aflu ce s-a întâmplat. 

Când sosi Floyd, căpitanul Smith era în continuare aşezat, 
în cabina lui, aproape perplex. Dacă ar fi fost vorba de o 
situaţie critică care i-ar fi afectat propria navă, el ar fi fost 
un uragan de energie controlată, dând ordine în dreapta şi 
în stânga. Dar în situaţia de faţă n-avea altceva de făcut, 
decât să aştepte următorul mesaj de pe Pământ. 

Căpitanul Laplace era un vechi prieten; ce se întâmplase 
de intrase într-o asemenea încurcătură? Nu există nici un 
accident imaginabil, eroare de pilotaj sau defecţiune 
tehnică care să explice situaţia critică în care se afla. Şi nici 
nu exista vreo modalitate în care Universe l-ar putea ajuta 
să iasă din ea. Centrul de Operaţiuni se învârtea în jurul 
cozii; situaţia părea a fi identică cu acele împrejurări 
critice, atât de comune în spaţiul cosmic, când nu se putea 
face nimic altceva decât să se transmită coordonatele şi să 
se înregistreze mesaje. Dar nu lăsă să-i transpară îndoielile 
şi rezervele când îl puse în temă pe Floyd. 

— A avut loc un accident, zise el. Am primit ordin să ne 
întoarcem imediat pe Pământ, spre a ne pregăti pentru o 
misiune de salvare. 

— Ce fel de accident? 

— E vorba de nava noastră soră, Galaxy. Era într-o misiune 
de cercetare a sateliților lui Jupiter. S-a prăbuşit. 

Văzu chipul lui Floyd exprimând o neîncredere uluită. 

— Da. Ştiu că e imposibil. Dar stai să-ţi continui. A 
naufragiat pe Europa. 

— Pe Europa! 

— Mda. E avariată, dar s-ar părea că nu sunt victime. 
Aşteptăm detalii. 

— Când s-a întâmplat? 

— Acum douăsprezece ore. A transmis cu întârziere 
mesajul către Ganymede. 

— Dar ce putem noi face? Suntem în cealaltă parte a 
Sistemului Solar. Ca să ne întoarcem la orbita lunară, spre a 
ne face plinul, apoi ca să mergem pe cea mai rapidă orbită 


către Jupiter, ne-ar lua cel puţin câteva luni! (lar în trecut, 
pe vremea lui Leonov, ar fi durat câţiva ani, adăugă Floyd 
pentru sine.) 

— Ştiu, dar nu există altă navă care să poată face ceva. 

— Dar feriboturile intersateliţi ale lui Ganymede? 

— Sunt concepute doar pentru operaţiuni orbitale. 

— Au aterizat pe Callisto. 

— Era o misiune cu o energie mult scăzută. Oh, ar putea 
ateriza pe Europa, dar cu o încărcătură utilă neînsemnată. 
Se cercetează această posibilitate, bineînţeles. 

Floyd nu-l mai asculta pe căpitan; încerca să digere 
uluitoarele ştiri. Pentru întâia dată în jumătate de secol - şi 
doar pentru a doua oară în întreaga istorie! 

— O navă aterizase pe luna interzisă. lar acest lucru 
sugera un gând care nu prevestea nimic bun. 

— Crezi că cineva - ceva - de pe Europa ar putea fi 
răspunzător? Zise el. 

— Mi-am pus şi eu întrebarea asta, răspunse căpitanul cu 
un aer ursuz. Dar noi dăm târcoale de ani de zile acelui loc 
fără să se fi întâmplat ceva. 

— Şi mai la obiect - ce ni s-ar putea întâmpla nouă dacă 
am încerca o operaţie de salvare? 

— La asta m-am gândit şi eu prima dată. Dar toată chestia 
asta e o speculație - trebuie să mai aşteptăm până avem 
toate informaţiile. Până atunci - din această cauză te-am 
chemat - tocmai am primit lista echipajului de pe Galaxy, şi 
mă întrebam dacă. 

Ezitând, întinse foaia de imprimantă peste masă. Dar chiar 
înainte de a se uita pe listă, Heywood Floyd ştiu cumva ce 
avea să găsească acolo. 

— Nepotul meu, rosti el sumbru. 

Şi singura persoană care poate purta numele meu dincolo 
de mormânt, adăugă pentru sine. 

III. 

Ruleta europeană 

21. Politica exilului. 


În ciuda previziunilor mai sumbre, Revoluţia Sud-Africană 
fusese relativ nesângeroasă - atât cât se poate. 
Televiziunea, care fusese blamată pentru multe neajunsuri, 
avu un merit în acest sens. Precedentul fusese creat cu o 
generaţie în urmă, în Filipine; când îşi dau seama că îi 
priveşte o lume întreagă, marea majoritate a bărbaţilor şi 
femeilor au tendinţa de a se comporta într-o manieră 
responsabilă. Cu toate că au existat câteva excepţii 
ruşinoase, rare sunt masacrele care au loc în faţa 
camerelor de luat vederi. 

Când au recunoscut că situaţia e inevitabilă, cea mai mare 
parte a populaţiei Afrikaner părăsise ţara cu mult înainte de 
preluarea puterii. Şi - după cum se plânsese noua 
administraţie - nu plecaseră cu mâna goală. Miliarde de 
ranzi fuseseră transferați în băncile elveţiene şi olandeze: 
către sfârşit, avuseseră loc zboruri misterioase aproape din 
oră în oră de pe aeroporturile din Cape Town şi Jo'burg 
către Zurich şi Amsterdam. S-a zis că până la Ziua 
Eliberării nu se va mai găsi nici măcar o uncie de aur sau 
un diamant de un carat în fosta Republică a Africii de Sud - 
iar lucrările din mină fuseseră efectiv sabotate. Un refugiat 
de vază se lăudase în luxosul lui apartament din Haga: „O 
să mai dureze cinci ani până când negrii or să pună mina de 
la Kimberley pe picioare - în cazul în care or să reuşească 
acest lucru.” Spre marea lui surprindere, compania De 
Beers reintră în viaţa de afaceri, sub un nume şi o 
conducere nouă, la mai puţin de cinci săptămâni, iar 
diamantele erau cele mai importante elemente în noua 
economie naţională. 

De-a lungul unei generaţii, refugiații mai tineri fuseseră 
absorbiți - în ciuda luptelor de ariergardă date cu disperare 
de conservatorii mai bătrâni - în cultura dezrădăcinată a 
secolului douăzeci şi unu. Ei îşi aduceau aminte, cu mândrie 
dar fără fanfaronadă, de curajul şi fermitatea strămoşilor 
lor şi s-au distanțat de prostiile acelora. Practic niciunul 
dintre ei nu mai vorbea Afrikaan, nici măcar în casă. 


Şi totuşi, exact ca şi în cazul Revoluţiei Ruse care avusese 
loc cu un secol în urmă, existau mulţi care visau să dea 
ceasul în urmă - sau, măcar, să saboteze eforturile celor 
care le uzurpaseră puterile şi privilegiile. De obicei îşi 
canalizau frustrarea şi amărăciunea în propagandă, 
demonstraţii, boicoturi, petiţii către Consiliul Internaţional - 
şi, rareori, în opere de artă. Cartea Voortrekkers era 
considerată ca fiind o capodoperă a (culmea ironiei) 
literaturii engleze, chiar de către cei care se situau pe 
poziţii complet opuse celor ale autorului. 

Dar existau şi grupuri care erau de părere că acţiunea 
politică este inutilă şi că doar violenţa va reuşi să 
reinstaureze starea dorită. Cu toate că nu puteau exista 
mulţi care să-şi închipuie că ar fi posibil să se rescrie 
paginile istoriei, erau totuşi destui care, dacă victoria era 
imposibilă, s-ar fi declarat mulţumiţi cu răzbunarea. 

Între cele două extreme ale celor total asimilați şi ale celor 
complet intransigenţi, există un întreg spectru de partide 
politice şi apolitice. Der Bund nu era cel mai mare. Dar era 
cel mai puternic şi cu siguranţă cel mai bogat, având în 
vedere faptul că el controla o mare parte a bogățiilor fostei 
republici, care fuseseră scoase din ţară printr-o reţea de 
corporaţii şi de societăţi anonime. Cele mai multe dintre ele 
erau acum perfect legale şi complet respectabile. 

În firma Tsung Aerospace era băgat jumătate de miliard 
din banii Bund-ului, înscris conştiincios în bilanţul anual. În 
anul 2059, Sir Lawrence primi cu bucurie încă o jumătate 
de miliard, care îi permise să accelereze pregătirea micii 
sale flotile. 

Dar nici măcar excelentul său serviciu de informaţii nu 
descoperi vreo legătură între Bund şi ultima misiune 
charter dată navei Galaxy de către Tsung Aerospace. În 
orice caz, în acea perioadă Cometa lui Halley se apropia de 
Marte, iar Sir Lawrence era atât de ocupat cu pregătirea 
navei Universe pentru a pleca conform orarului încât dădu 
prea puţină atenţie operaţiunilor de rutină ale navei-soră. 


Cu toate că firma Lloyd's de la Londra făcuse nişte 
investigaţii referitoare la itinerariul propus al navei Galaxy, 
obiecţiilor respective li se dădu repede de capăt. Bund-ul 
avea peste tot oameni în posturi-cheie; lucru care îi 
defavoriza pe agenţii de asigurări, dar era mană cerească 
pentru avocaţii în domeniul spaţiului cosmic. 

22. Încărcătură primejdioasă. 

Nu-i uşor să dirijezi o linie de transporturi comerciale 
între destinaţii care nu numai că îşi schimbă poziţiile la 
câteva zile cu milioane de kilometri, dar totodată are 
oscilaţii de viteză de nivelul zecilor de kilometri pe secundă. 
Ceva cât de cât asemănător unui orar regulat este în afară 
de orice discuţie; există momente când trebuie să laşi baltă 
totul şi să stai în port - sau măcar pe orbită - şi să aştepţi ca 
Sistemul Solar să se rearanjeze mai convenabil pentru 
Omenire. 

Din fericire, asemenea perioade sunt cunoscute cu ani 
înainte, aşa încât e posibil să fie întrebuințate pentru revizii, 
ajustări şi învoiri ale echipajului. Şi din când în când, 
datorită norocului şi abilității de a vinde, se pot aranja nişte 
curse charter locale, chiar dacă sunt doar echivalentul a 
ceea ce era pe vremuri o călătorie cu barca „în jurul 
golfului”. 

Căpitanul Eric Laplace era foarte bucuros ştiind că sejurul 
de trei luni în exteriorul lui Ganymede nu va fi o pierdere de 
vreme. O neaşteptată şi anonimă donaţie făcută lui 
Planetary Science Foundation va finanța expediţia de 
explorare din spaţiu a sistemului de sateliți a lui Jupiter 
(nimeni nu-i zicea Lucifer, nici măcar acum), care va acorda 
o atenţie sporită câtorva dintre lunile mai mici. Unele dintre 
acestea n-au fost explorate din spaţiu niciodată cum se 
cuvine, ca să nu mai vorbim că n-au fost vizitate. 

De cum auzi despre această misiune, Rolf van der Berg luă 
legătura cu agenţia Tsung şi făcu câteva cercetări discrete. 

— Da, mai întâi ne vom îndrepta către Io, apoi vom face un 
survol al satelitului Europa. 


— Doar un simplu survol? La ce distanţă? 

— Staţi o clipă - curios, planul de zbor nu cuprinde detalii. 
Dar, bineînţeles, nu va pătrunde în Zona de interdicţie. 

— Care coborâse la zece mii de kilometri la ultima 
reglementare. Acum cincisprezece ani. Oricum, vreau să 
particip voluntar, ca planetolog al misiunii. O să vă trimit 
recomandările pe care le am. 

— Nu-i nevoie de aşa ceva, doctor van der Berg. Deja s-au 
interesat de dumneavoastră. 

Întotdeauna e uşor să fii viteaz după bătălie, iar când se 
gândi la trecut (avuse timp berechet în ultima vreme), 
căpitanul Laplace îşi aminti o seamă de aspecte curioase ale 
charter-ului. Doi dintre membrii echipajului se 
îmbolnăviseră subit şi fuseseră înlocuiţi fără întârziere; ela 
fost atât de bucuros că are înlocuitori încât nu le-a controlat 
documentele atât de minuţios pe cât ar fi trebuit (şi chiar 
dacă ar fi făcut aşa ceva, ar fi descoperit că erau în perfectă 
ordine). 

Apoi s-a întâmplat necazul cu încărcătura. În calitatea sa 
de căpitan, era îndreptăţit să inspecteze tot ceea ce era 
încărcat la bordul navei. Bineînţeles, era imposibil să faci 
aşa ceva pentru fiecare articol, dar el nu stătea niciodată la 
îndoială atunci când exista un motiv spre a face control. 
Echipajele navelor spaţiale sunt, în general, formate din 
oameni extrem de responsabili; dar misiunile lungi pot 
deveni plicticoase şi există substanţe chimice care 
îndepărtează plictiseala şi care - cu toate că sunt perfect 
legale pe Pământ - ar trebui interzise în spaţiul cosmic. 

Când ofiţerul doi Chris Floyd îi raportă bănuielile sale, 
căpitanul crezu că analizorul cromatografic al navei 
detectase încă o ascunzătoare de opium de calitatea întâi 
pe care echipajul său compus în mare parte din chinezi îl 
foloseau din când în când. De data aceasta, însă, problema 
era serioasă - foarte serioasă. 

— Cala de încărcare numărul trei, articol 2/456, domnule 
căpitan. Eticheta spune „aparatură ştiinţifică”. Conţine 


explozibil. 

— Ce? 

— Categoric, domnule. Poftiţi electrograma. 

— Te cred pe cuvânt, domnule maior Floyd. Ai cercetat 
articolul respectiv? 

— Nu, domnule. Este într-o cutie sigilată, lată de un metru, 
înaltă de 50 de centimetri şi lungă cam de cinci metri. E 
una dintre lăzile cele mai mari pe care le-a adus la bord 
echipa oamenilor de ştiinţă. Pe ea scrie FRAGIL - MÂNUIŢI 
CU GRIJĂ. Dar toată încărcătura are acest gen de 
inscripţie. 

Gânditor, căpitanul Laplace bătu cu degetele tamburina pe 
suprafaţa de „lemn” din plastic a pupitrului său. (Ura 
modelul şi intenţiona să se descotorosească de el la 
următoarea revizie). Chiar şi această acţiune uşoară începu 
să-l ridice din scaun, iar el se ancoră automat, încolăcindu- 
şi piciorul în jurul postamentului pe care era fixat scaunul. 

Cu toate că nu se îndoia nici o clipă de veridicitatea 
raportului lui Floyd - noul său ofiţer doi era foarte 
competent, iar căpitanul era încântat că nu-l adusese în 
discuţie pe celebrul său bunic - putea exista o explicaţie 
nevinovată. Analizorul ar fi putut fi indus în eroare de alte 
substanţe chimice cu legături moleculare nervoase. 

Puteau să coboare în cală şi să deschidă lada cu forţa. Nu, 
ar putea fi periculos, şi în acelaşi timp ar putea crea 
probleme din punct de vedere legal. Cel mai bine e să 
meargă direct la vârf; oricum, mai devreme sau mai târziu, 
tot ar fi trebuit să facă acest lucru. 

— Te rog să-l aduci pe doctorul Anderson aici - şi nu mai 
pomeni nimănui ceva despre afacerea asta. 

— Foarte bine, domnule. Chris Floyd făcu semnul unui 
salut respectuos, dar inutil şi plecă din încăpere alunecând 
uşor, fără efort. 

Conducătorul echipei ştiinţifice nu era obişnuit cu 
gravitație zero, iar intrarea sa fu extrem de stângace. 
Indignarea sa autentică nu-l ajută, şi fu nevoit să se apuce 


de pupitrul căpitanului de câteva ori într-un mod lipsit de 
eleganţă. 

— Explozibil? Bineînţeles că nu! Ia să văd lista. 2/456. 

Doctorul Anderson bătu datele pe tastatura sa portabilă şi 
citi încet: „Penetrometre: Mark V. Cantitate: Trei.” 
Bineînţeles, nu e nici o problemă. 

— Dar ce este de fapt un penetrometru? Întrebă căpitanul. 
În ciuda îngrijorării, nu-şi putea stăpâni zâmbetul; suna 
uşor obscen. 

— Un instrument de prelevare a mostrelor planetare. Îi 
dai drumul şi, cu puţin noroc, o să-ţi ofere un miez cu o 
lungime de până la zece metri - chiar şi în rocă dură. Apoi 
transmite o analiză chimică completă. E singura modalitate 
lipsită de riscuri de a studia locuri precum Partea Luminată 
a planetei Mercur - sau Io, unde îl vom lansa pe primul 
dintre ele. 

— Doctor Anderson, zise căpitanul stăpânindu-se cu greu, 
dumneata poate că eşti un geolog excelent, dar nu te 
pricepi la mecanica cerească. Nu se poate arunca pur şi 
simplu de pe orbită. 

Acuzaţia de ignoranță era clar neîntemeiată, după cum o 
dovedi reacţia omului de ştiinţă. 

— Idioţii! Rosti el. Bineînţeles, ar fi trebuit să vi se spună. 

— Exact. Rachetele cu combustibil solid sunt clasificate ca 
încărcătură primejdioasă. Vreau o aprobare din partea 
societăţii de asigurare şi asigurarea dumitale personală că 
sistemele de siguranţă sunt corespunzătoare; în caz 
contrar, le aruncăm de pe navă. Bun. Mai există şi alte 
surprize? Vă gândeaţi şi la o analiză seismică? Bănuiesc că 
de obicei chestia asta se face cu ajutorul explozivilor. 

După câteva ore omul de ştiinţă oarecum muştruluit 
admise că a descoperit de asemenea două sticle conţinând 
fluorină elementară, folosită pentru a acţiona laserele care 
pot pierde din forţă atunci când trec de corpurile cereşti la 
distanţe de mii de kilometri pentru eşantionare 
spectrografică. Din cauză că fluorina pură era cam cea mai 


dăunătoare substanţă cunoscută Omului, ea era în fruntea 
listei cu materiale prohibite - dar, asemenea rachetelor 
care poartă penetrometrele către ţintă, era esenţială 
pentru misiune. 

Când a fost satisfăcut că toate precauţiile necesare au fost 
luate, căpitanul Laplace acceptă scuzele omului de ştiinţă şi 
asigurarea sa că neglijenţa era în întregime datorată grabei 
cu care a fost organizată expediţia. 

Era sigur că dr. Anderson spunea adevărul, dar deja 
simţea că e ceva ciudat legat de misiune. 

Nici prin cap nu i-ar fi trecut cât de ciudat. 

23. Infern. 

Înainte de explozia lui Jupiter, Io era întrecută doar de 
Venus ca reprezentare ideală a Iadului în Sistemul Solar. 
Din cauză că Lucifer îşi ridicase temperatura de la 
suprafaţă cu încă câteva sute de grade, nici măcar Venus nu 
mai putea servi ca termen de comparaţie. 

Vulcanii şi gheizerele de sulf îşi multiplicaseră activitatea, 
remodelând caracteristicile chinuitului satelit de-a lungul 
câtorva ani, în loc de zeci de ani. Planetologii renunţaseră la 
orice încercare de a face o hartă, şi se mulţumeau cu 
fotografii orbitale, executate odată la câteva zile. Cu 
ajutorul lor, ei confecţionaseră nişte filme care inspirau fiori 
despre Infernul în acţiune. 

Firma Lloyd's din Londra instituise o bonificaţie majoră 
pentru această parte a misiunii, dar lo nu punea în real 
pericol o navă care survola la o distanţă minimă de zece mii 
de kilometri - şi în plus deasupra Părţii Întunecate, care e 
relativ liniştită. 

În timp ce privea globul galben-portocaliu care se apropia 
- obiectul cel mai viu colorat din întregul Sistem Solar - 
ofiţerul doi Chris Floyd îşi aduse aminte de vremurile de 
acum cincizeci de ani, când bunicul său făcuse acelaşi 
drum. Aici Leonov se întâlnise cu abandonata Discovery, şi 
tot aici doctorul Chandra readusese la viaţă computerul 
aţipit HAL. Apoi ambele nave zburaseră spre a cerceta 


enormul monolit negru care plutea în L.1, punctul interior 
Lagrange dintre Io şi Jupiter. 

Acum monolitul dispăruse - la fel ca şi Jupiter. Minisoarele 
care se ridicase ca o pasăre phoenix din implozia planetei 
gigante îşi transformase sateliții în ceea ce era practic un 
alt Sistem Solar, deşi doar pe Ganymede şi pe Europa 
existau regiuni cu temperaturi comparabile cu cele de pe 
Pământ. Cât o să mai dureze în felul acesta, nimeni nu ştia. 
Estimările în privinţa duratei vieţii lui Lucifer erau cuprinse 
între o mie şi un milion de ani. 

Echipa ştiinţifică a navei Galaxy se uita cu o privire plină 
de regret la punctul L.1, dar acum era mult prea periculos 
să se apropie. Întotdeauna existase un fluviu de energie 
electrică - „tubul de flux” al lui Io - care curgea între 
Jupiter şi satelitul său interior, iar naşterea lui Lucifer îi 
sporise puterea de sute de ori. Câteodată fluviul de putere 
putea fi distins şi cu ochiul liber, strălucind gălbui, cu 
lumina caracteristică sodiului ionizat. Unii dintre inginerii 
de pe Ganymede vorbiseră despre captarea gigawaţilor 
care se iroseau în pustiu, dar nimănui nu-i trecea prin cap o 
cale plauzibilă spre a pune în practică acest plan. 

A fost lansat primul penetrometru, însoţit de comentariile 
vulgare ale echipajului, iar după două ore se înfipse ca un 
ac de seringă în satelitul care fierbea. 

Continuă să funcţioneze aproape cinci secunde - de zece 
ori durata pentru care fusese conceput - transmițând mii 
de măsurători chimice, fizice şi geologice, înainte ca Io să-l 
distrugă. 

Oamenii de ştiinţă erau în extaz; van der Berg era doar 
încântat. El se aşteptase ca sonda să funcţioneze: Io era o 
ţintă extraordinar de facilă. Dar dacă avea dreptate în ceea 
ce priveşte Europa, al doilea penetrometru va suferi un 
eşec. 

Totuşi, acest lucru nu va dovedi nimic; ar putea să nu 
reuşească din foarte multe motive întemeiate. lar când se 


va petrece acest lucru, nu va exista alternativă, decât 
aterizarea. 

Care, desigur, era total interzisă - nu numai de legile 
Omului. 

24. Shaka cel Mare. 

ASTROPOL - care, în ciuda denumirii sale pompoase, avea 
extrem de puţină treabă în exteriorul Pământului - n-ar fi 
admis că Shaka există cu adevărat. SUAS susțineau exact 
aceeaşi poziţie, iar diplomaţii ei deveneau stânjeniţi sau 
indignaţi atunci când se găsea cineva suficient de lipsit de 
tact spre a pomeni acest nume. 

Dar a treia lege a lui Newton se aplică şi în politică, ca în 
orice alt domeniu. Bund-ul avea extremiştii lui - cu toate că 
încerca, nu prea tare câteodată, să-i renege - care 
complotau încontinuu împotriva SUAS. De obicei, ei se 
mărgineau la încercări de sabotaj comercial, dar din când 
în când aveau loc şi explozii, dispariţii, ba chiar asasinate. 

Nu mai e nevoie s-o spunem, sud-africanii luau în serios 
această situaţie. Ei reacționară organizându-şi propriul 
serviciu oficial de contrainformaţii, care avea o seamă de 
operaţii neconformiste - şi de asemenea susțineau că nu 
ştiu nimic despre Shaka. Poate că întrebuinţau folositoarea 
invenţie născocită de C. I. A. Sub numele de „dezminţire 
plauzibilă”. Dar e posibil şi sa fi spus adevărul. 

Conform unei teorii, Shaka a început prin a fi un nume de 
cod, iar apoi - ca şi „Locotenentul Kije” a lui Prokofiev - a 
dobândit o existentă proprie, pentru că era folositor mai 
multor birocraţii clandestine. Aceasta este şi explicaţia 
pentru care niciunul dintre membrii săi n-a dezertat sau n-a 
fost arestat vreodată. 

Dar mai exista încă o explicaţie, destul de trasă de păr şi 
care era îmbrăţişată de cei care credeau că Shaka există cu 
adevărat. Toţi agenţii ei au fost condiţionaţi psihologic să se 
autodistrugă înainte de a fi posibilă o interogare. 

Oricare ar fi fost adevărul, nimeni nu-şi putea imagina la 
modul serios că, la mai bine de două secole după moartea 


sa, legenda marelui tiran zulus îşi va arunca umbra asupra 
unor lumi de care n-a ştiut niciodată. 

25. Lumea înconjurată de un giulgiu. 

Vreme de zece ani după aprinderea lui Jupiter şi 
răspândirea Marelui îngheţ de-a latul sistemului său de 
sateliți, Europa fusese lăsată de una singură. Apoi chinezii 
făcuseră un survol rapid, sondând norii cu ajutorul 
radarului, într-o încercare de a localiza epava navei Tsien. 
Nu reuşiră acest lucru, dar hărţile întocmite pentru Partea 
Luminată au fost primele care au arătat cum ies la 
suprafaţă noi continente, pe măsură ce se topeşte calota de 
gheaţă. 

Ei au descoperit, de asemenea, o porţiune perfect dreaptă, 
lungă de doi kilometri, care părea atât de artificială încât a 
fost botezată „Marele Zid”. Din pricina formei şi mărimii ei, 
s-a presupus că e vorba despre monolit - sau despre un 
monolit, din moment ce au fost făcute milioane de 
exemplare în orele de dinaintea creării lui Lucifer. 

În orice caz, de sub norii care deveneau tot mai groşi nu a 
existat nici o reacţie, sau vreo urmă de semnal inteligent. 
Prin urmare, după câţiva ani, sateliți de supraveghere au 
fost plasați pe orbite permanente şi au fost aruncaţi în 
atmosferă baloane de înaltă altitudine, spre a studia 
direcţia vânturilor. Meteorologii de pe Pământ au 
considerat aceste manevre de un puternic interes, pentru 
că Europa - având un ocean central şi un soare care nu 
apune niciodată - oferea un model extrem de simplificat 
pentru manualele lor. 

Astfel a început jocul de „ruletă europeană”, după cum le 
plăcea administratorilor s-o denumească atunci când 
oamenii de ştiinţă propuneau să se apropie de satelit. După 
ce se scurseră cincizeci de ani lipsiţi de peripeții, devenise 
cumva plictisitor. Căpitanul Laplace spera să rămână în 
continuare aşa, şi ceruse asigurări din belşug din partea 
doctorului Anderson. 


— Personal, aş considera ca fiind uşor duşmănos faptul de 
a se arunca asupra mea cu o mie de kilometri la oră o tonă 
de fierăraie care poate să străpungă şi un blindaj. Sunt 
extrem de surprins că aţi primit permisiunea Consiliului 
Internaţional. 

Doctorul Anderson era de asemenea puţin surprins, deşi 
nu ar fi trebuit, dacă ar fi ştiut că proiectul a fost ultimul 
punct de discuţie din încărcata agendă de lucru a 
Subcomitetului de Ştiinţă, după-amiaza târziu, într-o zi de 
vineri. Din astfel de fleacuri se crează istoria. 

— De acord, domnule căpitan. Dar noi lucrăm conform 
unor limitări extrem de stricte, şi nu există nici o posibilitate 
de a intra în contact cu. Ăă, locuitorii de pe Europa, oricine 
vor fi fiind ei. Noi ţintim spre un punct situat la cinci 
kilometri deasupra nivelului mării. 

— Aşa am înţeles şi eu. Ce e atât de interesant în privinţa 
Muntelui Zeus? 

— E un mister total. Nici măcar nu exista acolo cu câţiva 
ani în urmă. Deci puteţi înţelege de ce îi înnebuneşte pe 
geologi. 

— Iar jucăria voastră o să-l analizeze în momentul în care 
va penetra în el. 

— Exact. Şi - n-ar fi trebuit să vă spun lucrul ăsta - dar am 
fost rugat să ţin rezultatele secrete şi să le trimit codificate 
înapoi pe Pământ. E lucru clar, cineva este pe urmele unei 
mari descoperiri şi vrea să se asigure că nu sunt date 
publicităţii. Vă vine să credeţi că oamenii de ştiinţă pot fi 
atât de meschini? 

Căpitanului Laplace îi venea să creadă, dar nu a vrut să-l 
dezamăgească pe pasagerul său. Doctorul Anderson părea 
înduioşător de naiv; orice se petrecea - iar căpitanul era 
acum perfect sigur că misiunea asta avea mai multe scopuri 
decât se părea - Anderson nu era la curent. 

— Trag nădejdea, domnule doctor, că locuitorii de pe 
Europa nu sunt pasionaţi de ascensiunile montane. Mi-ar 


displăcea să întrerup o încercare de a pune un steag pe 
Everestul lor. 

Atunci când fu lansat penetrometrul, la bordul lui Galaxy 
se stârni o stare de neobişnuită agitaţie - şi chiar şi 
inevitabilele glume amuţiseră. În timpul celor două ore cât 
dură căderea sondei spre Europa, practic fiecare membru 
al echipajului găsi o scuză perfect întemeiată spre a ajunge 
în cabina de comandă şi a urmări operaţiunea de 
teleghidare. Cu un sfert de oră înainte de impact, căpitanul 
Laplace interzise accesul acolo tuturor vizitatorilor, cu 
excepţia noului steward al navei, Rosie; fără aprovizionarea 
ei necontenită cu globi presabili plini cu o excelentă cafea, 
operaţiunea n-ar fi putut continua. 

Totul s-a desfăşurat perfect. Imediat după intrarea în 
atmosferă, fură declanşate frânele aerodinamice, încetinind 
penetrometrul la o viteză acceptabilă de impact. Imaginea 
radar a țintei - fără formă, şi fără indicație de scală - se 
mărea continuu pe ecran. La minus o secundă, toate 
aparatele de înregistrare se porniră automat pe viteză 
înaltă. 

Dar nu era nimic de înregistrat. 

— Acum îmi dau seama, zise doctorul Anderson trist, cum 
s-au simţit cei de la Jet Propulsion Lab, când primele 
Rangers s-au prăbuşit pe Lună - iar aparatele de filmat n- 
au transmis nici o imagine. 

26. Veghe de noapte. 

Doar Timpul e universal; Noaptea şi Ziua sunt doar nişte 
obiceiuri locale caraghioase, ce pot fi întâlnite pe acele 
planete care n-au fost lipsite de rotaţie datorită forţelor de 
flux. Dar oricât de departe ar călători de lumea lor de 
baştină, fiinţele umane nu pot niciodată scăpa de ritmul 
diurn, fixat cu multă vreme în urmă de ciclul lumină- 
întuneric. 

Deci la ora 01: 05, în timp universal, ofiţerul doi Chang era 
singur în cabina de comandă, iar în jurul său toată lumea 
dormea. Nici el nu era obligat să stea de veghe, din moment 


ce senzorii electronici de pe Galaxy erau capabili să 
detecteze orice dereglaj cu mult mai repede decât ar fi 
putut-o face el însuşi. Dar un secol de cibernetică dovedise 
că fiinţele umane încă erau puţin mai bune decât 
maşinăriile atunci când era vorba să facă faţă situaţiilor 
neaşteptate; iar mai devreme sau mai târziu, situaţiile 
neaşteptate îşi făceau şi ele apariţia. 

Unde e cafeaua mea? Se gândi Chang cu ţâfnă. Nu prea-i 
stă în fire lui Rosie să întârzie. Se întrebă dacă Stewardul 
fusese atins de aceeaşi indispoziţie care-i afectase atât pe 
oamenii de ştiinţă, cât şi pe membrii echipajului după 
dezastrele din ultimele douăzeci şi patru de ore. 

Ca urmare a eşecului primului penetrometru, avu loc în 
pripă o conferinţă spre a se hotări ce-i de făcut în 
continuare. Mai rămăsese un penetrometru: era destinat 
pentru Callisto, dar putea la fel de bine fi folosit şi aici. 

— Şi oricum, noi nu am aterizat pe Callisto, acolo nu 
găseşti nimic altceva decât diverse sortimente de gheaţă, 
argumentă dr. Anderson. 

Nu au existat contrapropuneri. După o întârziere de 
douăsprezece ore pentru modificări şi probe, 
penetrometrul numărul trei fu aruncat în structura de nori 
a satelitului Europa, mergând pe urmele invizibile ale 
predecesorului său. 

De data aceasta, aparatele înregistrară ceva date - timp 
de o milisecundă. Accelerometrul de pe sondă, care fusese 
calibrat să funcţioneze în gravitaţii de douăzeci de mii de 
ori mai mari decât a pământului, pulsă rapid înainte de a 
depăşi scala. Totul fu distrus cât ai clipi din ochi. 

După al doilea eşec, şi mai sumbru decât primul, se luă 
hotărârea să se comunice pe Pământ şi să aştepte pe o 
orbită înaltă împrejurul Europei alte instrucţiuni înainte de 
a înainta spre Callisto şi alţi sateliți naturali. 

— Mă iertaţi pentru întârziere, domnule, zise Rose 
McMahon (nimeni n-ar fi ghicit, numai după numele ei, că 


avea pielea puţin mai întunecată decât cafeaua pe care o 
aducea), dar cred că am pus alarma greşit. 

— Ce noroc pe noi că nu tu conduci nava, zise ofiţerul de 
cart chicotind. 

— Nu înţeleg cum poate cineva s-o conducă, răspunse 
Rose. 'Iotul pare atât de complicat. 

— O, nu-i chiar aşa de rău pe cât pare, zise Chang. Dar la 
cursul de pregătire nu vi se predă şi teoria de bază a 
spaţiului cosmic? 

— ĂĂ. Ba da. Dar n-am priceput niciodată prea mare 
lucru. Orbite şi toate tâmpeniile alea. 

Ofiţerul doi Chang era plictisit şi îşi închipui că ar face o 
faptă bună dacă-şi va bine dispune auditoriul. Şi cu toate că 
Rose nu era genul lui, era fără îndoială o femeie atractivă; 
un mic efort acum ar putea fi o investiţie care să merite 
osteneala. Nu-i dădu prin cap că, după ce şi-a făcut datoria, 
Rose ar avea chef să se ducă să doarmă din nou. 

După douăzeci de minute, ofiţerul doi Chang făcu semn cu 
mâna către pupitrul de comandă şi conchise expansiv: 

— După cum vezi, e aproape complet automată. Trebuie 
doar să baţi pe tastatură câteva numere, iar nava se 
îngrijeşte singură de rest. 

Rose părea că oboseşte; se uita în continuu la ceas. 

— lartă-mă, zise deodată Chang. N-ar fi trebuit să te ţin 
trează. 

— O, nu, e extrem de interesant. Vă rog să continuaţi. 

— În nici un caz. Poate altă dată. Noapte bună. Rosie - şi 
mulţumesc pentru cafea. 

— Noapte bună, domnule. 

Stewardul clasa a treia Rose McCullen pluti (nu prea 
îndemânatic) către uşa încă deschisă. Chang nu se mai 
sinchisi să se uite îndărăt când o auzi închizându-se. 

Prin urmare, câteva secunde mai târziu fu un adevărat şoc 
când auzi o voce feminină complet străină. 

— Domnule Chang - nu te obosi să atingi tasta de alarmă - 
e deconectată. Poftim coordonatele de aterizare. Du nava la 


sol. 

Încet, întrebându-se dacă nu cumva aţipise şi avea un 
coşmar, Chang îşi roti scaunul. 

Persoana care fusese Rose McCullen plutea lângă 
tambuchiul oval, şi se echilibra ţinându-se de mânerul de 
închidere al uşii. Părea că se schimbase complet; într-o 
singură clipă, rolurile lor se inversară. Timidul steward - 
care nu-l privise niciodată în ochi - se uita acum la Chang 
cu 0 privire rece, nemiloasă, care-l făcea să se simtă ca un 
iepure hipnotizat de un şarpe. Pistolul mic, dar cu un aspect 
ucigător care se odihnea în mâna ei liberă părea un 
ornament inutil; Chang n-avea nici cel mai mic dubiu că ea 
putea să-l ucidă foarte eficient şi fără el. 

Cu toate acestea, atât respectul său de sine şi onoarea sa 
profesională îi cereau să nu se predea fără a se lupta cât de 
cât. În cel mai rău caz, ar fi în stare să mai găsească timp. 

— Rose, rosti el - iar acum buzele, sale aveau dificultatea 
în a forma un nume care brusc devenise neadecvat - acest 
lucru e perfect ridicol. Ceea ce ţi-am spus mai adineaori e 
pur şi simplu fals. Nu pot să aterizez de unul singur. Mi-ar 
trebui ore întregi să calculez orbita corectă şi aş avea 
nevoie de cineva să mă ajute. Un copilot măcar. 

— Nu sunt o tâmpită, domnule Chang. Nava nu este cu 
energie limitată, precum vechile rachete chimice. Viteza 
Europei e doar de trei kilometri pe secundă. În calculul 
antrenamentelor aţi simulat o aterizare forţată, cu 
computerul principal defect. Acum puteţi s-o faceţi într-o 
situaţie reală: fereastra pentru o aterizare optimă la 
coordonatele pe care vi le-am dat se deschide în cinci 
minute. 

— Tipul ăsta de operaţie are un procentaj de eşec de 25%, 
zise Chang începând să transpire intens (cifra exactă era 
10%, dat în împrejurările date simţea că puţină exagerare 
este justificată) - şi sunt ani de zile de când n-am mai făcut 
aşa ceva. 


— În acest caz. Răspunse Rose McCullen, va trebui să te 
elimin şi să-i cer căpitanului să-mi trimită pe cineva mai 
calificat. Lucru care mă îngrijorează, pentru că vom rata 
această fereastră şi va trebui să aşteptăm câteva ore pentru 
următoarea. Mai sunt patru minute. 

Ofiţerul doi Chang îşi dădea seama atunci când era învins; 
dar măcar încercase. 

— Dă-mi coordonatele acelea, zise el. 

2 7. Rosie. 

Căpitanul Laplace se trezi imediat, la primul zgomot uşor, 
ca o ciocănitoare îndepărtată, a jeturilor de control a 
altitudinii. Pentru o clipă se întrebă dacă nu cumva visează: 
nu, nava se întorcea în spaţiul cosmic. 

Poate că era prea fierbinte pe o parte, iar sistemul de 
control termal făcea nişte ajustări minore. Acest lucru se 
întâmpla din când în când, şi era o bilă neagră pentru 
ofiţerul de cart, care ar fi trebuit să observe că temperatura 
exterioară creştea. 

Se întinse după butonul interfonului ca să-l cheme pe - 
oare cine era? 

— Domnul Chang din cabina de comandă. Mâna sa nu 
duse mişcarea până la capăt. 

După zile întregi de lipsă de gravitație, chiar şi o zecime 
din forţa de gravitație era şocantă. Căpitanului i se păru că 
au trecut minute întregi, cu toate că se scurseră doar 
câteva secunde, până să-şi poată desface chingile şi să iasă 
din cuşetă. De această dată, găsi butonul şi-l apăsă 
insistent. Nu se auzi nici un răspuns. 

Încercă să ignore bufniturile obiectelor care nu fuseseră 
bine fixate şi care fuseseră luate pe nepregătite de 
instalarea gravitaţiei. Lucrurile păreau să cadă încontinuu 
pentru multă vreme, dar după puţin timp singurul sunet 
anormal era uruitul îndepărtat, înăbuşit al jeturilor la 
presiune maximă. 

Dădu la o parte perdeaua micuţei ferestre a cabinei şi 
privi afară spre stele. Ştia cu aproximaţie încotro ar trebui 


să fie axa navei; chiar dacă putea s-o observe doar până la 
treizeci sau patruzeci de grade, acest lucru îi va permite să 
aleagă între cele două alternative. 

Galaxy era direcţionată fie spre a câştiga, fie spre a pierde 
viteză orbitală. Pierdea - aşa că se pregătea să cadă spre 
Europa. 

Se auzi o bătaie insistentă la uşă, iar căpitanul realiză că 
nu trecuse mai mult de un minut. Ofiţerul doi Floyd şi încă 
alţi doi membri ai echipajului se înghesuiau în coridorul 
îngust. 

— Cabina de comandă este încuiată, domnule, raportă 
Floyd cu răsuflarea întretăiată. Nu putem pătrunde 
înăuntru, iar Chang nu răspunde. Nu ştim ce s-a întâmplat. 

— Cred că ştiu eu, răspunse căpitanul Laplace. Un nebun 
trebuia să încerce o dată şi o dată şi chestia asta. Am fost 
deturnaţi şi ştiu şi încotro. Dar al dracului să fiu dacă ştiu şi 
de ce. 

Îşi privi ceasul şi făcu un rapid calcul mental. 

— La nivelul ăsta de forţă motrice, vom deorbita peste 
cincisprezece minute - hai să zicem zece, ca să fim siguri. 
Oricum, putem să oprim motoarele fără a pune în pericol 
nava? 

Ofiţerul doi Yu, inginer, părea tare amărât, dar se oferi să 
dea un răspuns, fără tragere de inimă. 

— Putem acţiona întrerupătoarele de circuite de la 
motoarele pompelor şi să întrerupem aprovizionarea cu 
combustibil. 

— Avem cum să ajungem la ele? 

— Da, se află sub puntea trei. 

— Atunci, hai să mergem. 

— Aă, în acel moment va prelua controlul sistemul 
independent de sprijin. Din motive de siguranţă, este plasat 
în spatele unui perete etanş, sigilat, aflat pe puntea cinci - 
ar trebui să folosim un fierăstrău - nu, nu putem face 
operaţia asta la timp. 


Căpitanului Laplace îi fusese frică de acest lucru. Oamenii 
de geniu care proiectaseră nava Galaxy încercaseră să 
protejeze nava de toate accidentele plauzibile. Dar nu 
exista nici o modalitate de a o feri de răutatea umană. 

— Există alte soluţii? 

— Nu în timpul pe care-l avem la dispoziţie. 

— Atunci hai la cabina de comandă ca să vedem dacă 
putem vorbi cu Chang - şi cu cel de lângă el. 

Dar cine o fi celălalt? Se întrebă el. Nu-i venea să creadă 
că poate fi unul dintre membrii echipajului său. Asta 
însemna. Bineînţeles, ăsta era răspunsul! Acum realiza. Un 
cercetător încearcă să-şi dovedească teoria: nu poate face 
experienţe; consideră că setea de cunoaştere e mai 
importantă decât orice altceva. 

Semăna penibil de mult cu acele melodrame ieftine care îl 
au ca erou pe un om de ştiinţă nebun, dar faptele se 
potriveau de minune. Se întreba dacă doctorul Anderson 
considerase că aceasta e singura cale de a obţine un 
premiu Nobel. 

Această teorie fu rapid demolată când sosi geologul, 
ciufulit şi cu sufletul la gură. 

— Pentru Dumnezeu, domnule căpitan! Ce se-ntâmplă? 
Mergem cu toate motoarele? Ne-ndreptăm în sus sau în 
jos? 

— În jos, răspunse căpitanul Laplace. În aproximativ zece 
minute ne vom afla pe o orbită care va intersecta Europa. 
Atâta sper, că persoana care e în cabina de comandă e 
conştientă de ceea ce face. 

Acum se aflau lângă cabina de comandă, în faţa uşii 
încuiate. Din parte cealaltă nu se auzea nici măcar un 
sunet. 

Laplace bătu în uşă cât de tare putu fără a-şi învineţi 
pumnul. 

— Sunt căpitanul navei! Lăsaţi-ne să intrăm. 

Avea sentimentul că e ridicol dând un ordin care va fi 
ignorat cu siguranţă, dar spera să existe măcar o reacţie. 


Spre surprinderea sa, aşa se şi întâmplă. 

Difuzorul din exterior se însufleţi, iar o voce spuse: 

— Nu încerca să faci ceva nesăbuit, domnule căpitan. Am o 
armă, iar domnul Chang îmi ascultă ordinele. 

— Ce-i asta? Şopti unul dintre ofiţeri. Parc-ar fi o femeie! 

— Ai dreptate, rosti căpitanul încruntat. 

Se eliminau astfel alte variante, dar nu era de nici un folos. 

— Ce vrei să faci? Doar ştii că nu poţi scăpa! Strigă el, 
încercând să pară mai degrabă că e stăpân pe sine decât că 
se lamentează. 

— Aterizăm pe Europa. Dacă vreţi să vă mai luaţi zborul, 
nu încercaţi să mă opriţi. 

— Camera ei e complet curată, raportă ofiţerul doi Chris 
Floyd, după jumătate de oră, când forţa de propulsie fusese 
redusă la zero, iar Galaxy cădea de-a lungul elipsei care în 
scurtă vreme va atinge razant atmosfera Europei. Erau pe 
o cale fără întoarcere; deşi în acest moment ar fi posibil să 
imobilizeze motoarele. 

Ar fi un gest sinucigaş. Vor avea nevoie de ele din nou la 
aterizare - deşi această operaţie ar putea fi doar o formă 
lentă de sinucidere. 

— Rosie McMahon! Cine-ar fi crezut? Crezi că e sub 
influenţa drogurilor? 

— Nu, zise Floyd. Toată chestia asta a fost plănuită extrem 
de minuţios. Probabil că are o staţie radio ascunsă undeva 
pe navă. Ar trebui s-o căutăm. 

— Parc-ai fi poliţist. 

— Gata, domnilor, rosti căpitanul. 

Oamenii începuseră să-şi piardă calmul, în mare parte din 
cauza frustrării şi a eşecului total de a stabili un contact cu 
cabina de comandă baricadată. Se uită la ceas. 

— Nu mai sunt nici două ore până intrăm în atmosferă - 
atâta cât există. Eu voi fi în cabina mea - s-ar putea să 
încerce să mă contacteze acolo. Domnule Yu, te rog să stai 
lângă cabina de comandă şi să-mi raportezi imediat ce se 
întâmplă ceva. 


Nu se mai simţise niciodată atât de neajutorat, dar existau 
momente când singurul lucru pe care-i puteai face era să 
nu faci nimic. În timp ce părăsea popota ofiţerilor, auzi pe 
cineva rostind melancolic: 

— Aş bea un glob de cafea. Rosie o făcea cel mai bine. 

Da, se gândi căpitanul încruntat, e extrem de eficientă. De 
orice lucru se apucă, îl face cu meticulozitate. 

28. Dialog. 

La bordul navei Galaxy exista un singur om care nu 
considera situaţia de faţă ca fiind un total dezastru. Poate 
că sunt pe punctul de a muri, îşi spuse Rolf van der Berg; 
dar măcar am o şansă de a ajunge la nemurirea ştiinţifică. 
Deşi asta era o biată consolare, era mai mult decât spera 
oricine altcineva de pe navă. 

N-avea nici o îndoială că se îndreptau către Muntele Zeus; 
pe Europa nu exista nimic altceva de interes. Într-adevăr, 
nu avea ceva comparabil nici cu cea mai îndepărtată 
planetă. 

Prin urmare teoria sa - şi trebuia să admită că era încă o 
teorie - nu mai era un secret. Cum o fi răsuflat? 

Avea o încredere oarbă în Unchiul Paul, dar s-ar fi putut să 
comită o indiscreţie. Părea mai plauzibil ca cineva să-i fi 
supravegheat computerele, poate ca simplă procedură de 
rutină. Dacă aşa se va fi întâmplat, bătrânul om de ştiinţă 
putea fi în primejdie; Rolf se întreba dacă ar putea - sau 
dacă ar trebui să-l avertizeze. Ştia că ofiţerul de 
comunicaţii încerca să ia legătura cu Ganymede cu ajutorul 
unor transmiţătoare pentru cazurile de urgenţă; o baliză 
automată de alertă intrase în funcţiune, iar ştirile puteau 
ajunge pe Pământ din clipă în clipă. Porniseră cu aproape o 
oră în urmă. 

— Intră, răspunse el, auzind bătaia înceată din uşa cabinei 
sale. O, salut, Chris. Cu ce-ţi pot fi de folos? 

Era surprins să-l vadă pe ofiţerul doi Chris Floyd, pe care 
nu-l cunoştea mai bine decât pe ceilalţi colegi ai lui. Dacă 
vor ateriza cu bine pe Europa, îşi zise el posomorât, s-ar 


putea să ajungă să se cunoască mult mai bine decât ar fi 
visat. 

— Salut, domnule doctor. Eşti singura persoană care mai 
trăieşte aici. Mă-ntrebam dacă m-ai putea ajuta. 

— Nu-mi prea dau seama cum poate cineva ajuta pe 
altcineva în clipa de faţă. Care-s ultimele noutăţi de la 
cabina de comandă? 

— Nimic nou. l-am lăsat pe Yu şi pe Gillings acolo, care 
încercau să monteze un microfon pe uşă. Dar s-ar părea că 
înăuntru nu vorbeşte nimeni: ceea ce nu mă miră - căci 
bănuiesc că Chang e ocupat peste poate. 

— E el capabil să ne ducă la sol în siguranţă? 

— E cel mai bun; dacă cineva e capabil de această 
performanţă, el e acela. Mai mult mă-ngrijorează decolarea. 
— Dumnezeule, eu nu m-aş duce cu gândul într-un viitor 

atât de depărtat. Credeam că asta impune probleme. 

— S-ar putea să fie ceva secundar. Nu uita, nava asta e 
destinată operaţiunilor orbitale. Nu am plănuit să aterizăm 
pe niciunul dintre sateliții naturali de dimensiuni mai mari — 
cu toate că speram să ne întâlnim cu Ananke şi Carme. 
Drept pentru care s-ar putea să rămânem înţepeniţi pe 
Europa - mai ales dacă Chang trebuie să irosească 
combustibil în căutarea unui loc de aterizare convenabil. 

— Ştim unde are el de gând să aterizeze? Întrebă Rolf, 
încercând să nu pară mai interesat decât ar fi trebuit să fie. 
Nu-i reuşise figura, fiindcă Chris se uită fix la el. 

— În faza actuală n-avem cum să ştim, deşi s-ar putea să 
ne facem o idee mai bună când o să înceapă să frâneze. Dar 
tu cunoşti aceşti sateliți naturali; unde crezi tu c-o să 
aterizeze? 

— Există un singur loc interesant. Muntele Zeus. 

— De ce-ar dori cineva să aterizeze acolo? 

Rolf dădu din umeri: 

— Asta-i unui dintre lucrurile pe care speram să le 
elucidăm. Ne-a costat două penetrometre scumpe. 


— Şi se pare că o să ne coste şi mai mult în continuare. N- 
ai nici o idee? 

— Parc-ai fi poliţist, zise van der Berg cu un zâmbet, fără a 
vorbi serios. 

— Ciudat - mi se spune a doua oară lucrul ăsta în ultima 
oră. 

Pe dată, se simţi o schimbare subtilă în atmosfera cabinei - 
ca şi cum sistemul de supravieţuire se autoreglase. 

— O, glumeam, eşti poliţist? 

— Dac-aş fi fost, n-aş fi recunoscut lucrul ăsta. Este? 

Ăsta nu-i un răspuns, îşi zise van der Berg; dar, gândindu- 
se mai bine, poate că era. 

Îl privi atent pe tânărul ofiţer, observând - nu pentru 
prima dată - izbitoarea asemănare cu celebrul său bunic. 
Cineva pomenise faptul că Chris Floyd se îmbarcase în 
această misiune pe Galaxy de pe o altă navă a flotilei Tsung 
- adăugând sarcastic că e un lucru util să ai relaţii în orice 
sferă. 

Dar nu existaseră critici aduse abilității lui Floyd; era un 
excelent ofiţer spaţial. Însuşirile sale l-ar putea face apt şi 
pentru alte misiuni; cum e cazul lui Rosie McMahon - care, 
după cum îşi dăduse acum seama, se urcase la bordul lui 
Galaxy exact înainte de începerea misiunii. 

Rolf van der Berg avu senzaţia că este prins în plasa 
uriaşă şi fină a unui complot internaţional; în calitatea sa de 
om de ştiinţă, obişnuit să primească, de obicei, răspunsuri 
directe la întrebările puse Naturii, lui nu-i făcea plăcere 
această situaţie. 

Dar nu putea susţine că e o victimă nevinovată, încercase 
să ascundă adevărul, sau măcar ceea ce părea a fi adevărul. 
lar acum consecinţele acestei înşelăciuni se multiplicaseră 
precum neutronii dintr-o reacţie în lanţ, cu rezultate ce-ar 
putea fi la fel de dezastruoase. 

De partea cui era Chris Floyd? Câte părţi existau? Bund-ul 
se va implica şi el, fără îndoială, în momentul în care se va 
dezvălui secretul. Dar chiar şi în interiorul Bund-ului 


existau grupări fragmentate; care aveau şi ele contra- 
grupări; era ca o încăpere plină de oglinzi. 

Exista un aspect asupra căruia nu avea nici un dubiu. 
Măcar datorită relaţiilor pe care le avea, în Chris Floyd se 
putea avea încredere. Pun pariu pe toţi banii mei că Chris 
Floyd reprezintă ASTROPOL.-ul pe durata misiunii, oricât de 
lungă, sau de scurtă ar putea fi. 

— Aş vrea să te ajut, Chris, spuse el încet. După cum 
bănuieşti, probabil, am nişte teorii. Dar ele s-ar putea totuşi 
dovedi nişte tâmpenii. 

— În mai puţin de o jumătate de oră, s-ar putea să ştiu 
adevărul. Până atunci, prefer să nu spun nimic. 

Iar chestia asta nu e doar o încăpățânare înveterată de 
bur. Dacă se înşelase, ar fi preferat să nu moară printre 
nişte oameni care ştiau că el este nebunul care i-a dat 
pierii. 

29. Coborârea. 

Ofiţerul doi Chang se confruntase cu această problemă din 
clipa în care Galaxy fusese adusă cu succes (spre 
surprinderea şi uşurarea sa) pe orbita de transfer. În 
următoarele câteva ore, se afla în mâinile lui Dumnezeu, 
sau măcar în ale lui Sir Isaac Newton; nu aveau altceva de 
tăcut decât să aştepte frânarea finală şi manevrele de 
aterizare. 

Câteva momente se gândise să o înşele pe Rose 
imprimându-i navei un vector de direcţionare invers când 
vor fi foarte aproape de ţintă şi s-o ducă din nou în spaţiul 
cosmic. Ar putea ajunge pe o orbită stabilă, iar de pe 
Ganymede s-ar putea organiza o misiune de salvare. Dar 
exista o obiecţie fundamentală: el nu va mai fi în viaţă ca să 
fie salvat. Deşi Chang nu era un laş, nu-i plăcea ideea de a 
deveni un erou postum al călătoriilor spaţiale. 

În orice caz, şansele sale de supravieţuire în următoarea 
oră păreau minime. | se ordonase să ducă la sol, neajutat de 
nimeni, o navă de trei mii de tone, pe un teritoriu complet 


necunoscut. Era genul de ispravă pe care n-ar fi încercat-o 
nici măcar pe Luna cea familiară. 

— Câte minute mai sunt până începi să frânezi? Întrebă 
Rosie. 

Poate că era mai mult un ordin decât o întrebare. Era clar 
că ea ştia principiile de bază ale astronauticii, iar Chang 
renunţă la ultimele sale fantezii demente de a o trage pe 
sfoară. 

— Cinci, rosti el în silă. Pot să comunic celorlalţi să se 
pregătească? 

— Mă ocup eu de chestia asta. Dă-mi microfonul. 

AICI CABINA DE COMANDĂ. 

ÎNCEPEM FRÂNAREA ÎN CINCI MINUTE. 

REPET. CINCI MINUTE. TERMINATI. 

Oamenii de ştiinţă şi ofiţerii adunaţi în sala de mese se 
aşteptau la acest mesaj. Avuseseră un dram de noroc; 
monitoarele video externe nu fuseseră închise. Poate că 
Rose uitase de ele; dar, mai probabil, nu se sinchisise. Aşa 
încât acum puteau asista neputincioşi la propriul lor sfârşit. 

Semiluna acoperită de nori a Europei umplea acum 
câmpul vizual al camerei de luat vederi din spatele navei. 
Nu exista nici o spărtură în podeaua de vapori de apă care 
se recondensau pe drumul de întoarcere în Partea 
Întunecată. Acest aspect n-avea importanţă, din moment ce 
aterizarea va fi controlată de radar până în ultimul moment. 
Va prelungi, însă, agonia celor de pe navă care urmăreau 
întreaga operaţiune doar cu ochiul liber. 

Nimeni nu se uita la corpul ceresc care se apropia cu mai 
multă concentrare decât omul care o studiase cu atâta 
frustrare timp de aproape zece ani. Rolf van der Berg, 
aşezat într-unul din fragilele scaune cu gravitație redusă, 
cu centura de siguranţă uşor strânsă, aproape că nici nu 
observă revenirea gravitaţiei când începu frânarea. 

În cinci secunde, motoarele erau la putere maximă. Toţi 
ofiţerii făceau calcule rapide pe computerele lor de 
buzunar; fără a avea acces la datele din cabina de 


comandă, această îndeletnicire semăna mai mult cu 
ghicitul, iar căpitanul Laplace aşteptă să se formeze un 
consens. 

— Unsprezece minute, anunţă el imediat, presupunând că 
nu reduce forţa de propulsie, care e la maximum acum. Şi 
presupunând că va pluti la o altitudine de zece kilometri - 
chiar deasupra perdelei de nori - apoi va cobori direct în 
jos, ceea ce s-ar putea să mai ia cinci minute. 

Nu mai era necesar să adauge că ultima secundă a acestor 
cinci minute va fi momentul cel mai critic. 

Europa părea hotărâtă să-şi păstreze secretele până la 
sfârşit. Când Galaxy se opri nemişcată, chiar deasupra 
păturii de nori, dedesubt nu se vedea încă nici urmă de 
pământ sau de apă. Apoi, timp de câteva secunde 
agonizante, ecranele deveniră complet negre - cu excepţia 
imaginii echipamentului de aterizare, rar utilizat, dar acum 
complet desfăşurat. Cu câteva minute mai devreme, 
zgomotul care-l făcuse în momentul în care fusese activat 
provocase o scurtă senzaţie de panică printre pasageri; 
acum singurul lucru pe care şi-l doreau era ca acest 
echipament să-şi facă datoria. 

Cât de gros e norul ăsta nenorocit? Se întrebă van der 
Berg. Se-ntinde oare până jos de tot? 

Nu, se spărgea, subţiindu-se în fuioare - şi iată Noua 
Europă întinzându-se, după câte se părea, doar la câteva 
mii de metri mai jos. 

Era cu adevărat nouă; nu trebuia să fii geolog ca să-ţi dai 
seama de acest lucru. În urmă cu patru miliarde de ani, 
Terra pe vremea copilăriei lui arătase tot aşa, iar pământul 
şi marea se pregăteau să înceapă lupta lor fără sfârşit. 

Până acum cincisprezece ani, aici nu fusese nici pământ 
nici apă - doar gheaţă. Dar gheaţa se topise în emisfera 
situată cu faţa la Lucifer; apa rezultată din acest proces s-a 
evaporat şi a fost depozitată în gheţurile veşnice de pe 
Partea Întunecată. Deplasarea a miliarde de tone de lichid 
dintr-o emisferă în cealaltă a expus astfel străvechi funduri 


de mare care nu cunoscuseră niciodată palida lumină a 
extrem de îndepărtatului soare. 

Poate că într-o zi acest peisaj contorsionat va fi îndulcit şi 
îmblânzit de un covor de vegetaţie; acum existau şuvoaie de 
lavă şi suprafeţe de nori fumegând uşor, întrerupte din 
când în când de roci acoperite de straturi ciudat de oblice. 
Este clar că zona aceasta a fost supusă unor dizlocări 
tectonice, lucru puţin surprinzător din moment ce fusese 
martorul naşterii unui munte de dimensiunea Everestului. 

Iată-l, profilându-se deasupra orizontului nefiresc de 
închis. Rolf van der Berg simţi o apăsare în piept şi 
furnicături în ceafă. Fără ajutorul simţurilor îndepărtate şi 
impersonale ale instrumentelor, de această dată cu propriii 
săi ochi, vedea muntele visurilor sale. 

Aşa cum ştia foarte bine, avea aproximativ forma unui 
tetraedru, în aşa fel înclinat încât unul dintre pereţi era 
aproape vertical. Acest lucru ar putea constitui o plăcută 
provocare pentru alpinişti, chiar şi în această gravitație - 
mai ales că nu puteau înfige pitoane în el. Vârful era ascuns 
în nori, iar o mare parte din peretele cu pantă blândă ce se 
afla în faţa lor era acoperită cu zăpadă. 

— Din cauza asta s-a făcut atâta tapaj? Murmură cineva 
dezgustat. Mie îmi pare a fi un munte perfect obişnuit. Eu 
zic că atunci când ai văzut unul. 

Ceilalţi îi făcură furioşi semn să tacă. 

Galaxy se îndrepta acum, încet, spre Muntele Zeus, în timp 
ce Chang căuta un loc potrivit pentru aterizare. Nava avea 
foarte puţin control lateral, dat fiind faptul că nouăzeci la 
sută din puterea de propulsie trebuia folosită doar pentru 
susţinerea navei. Exista forţă motrice suficientă pentru a 
pluti cam timp de cinci minute: după aceasta, Chang încă 
mai avea posibilitatea de a ateriza cu bine - dar n-ar mai fi 
putut decola niciodată. 

Neil Armstrong trebuise să facă faţă aceleiaşi dileme, cu 
aproape o sută de ani în urmă. Dar el nu pilotase cu un 
pistol aţintit asupra capului său. 


Totuşi în ultimele câteva minute, Chang uitase complet 
atât de armă, cât şi de Rosie. Toate simţurile erau 
concentrate asupra îndeletnicirii sale; practic, el era o 
parte din uriaşa maşinărie pe care o controla. Singura 
emoție umană rămasă era nu frica, ci veselia. Aceasta era 
sarcina pe care fusese antrenat s-o execute; acesta era 
punctul culminant al carierei sale profesionale - chiar dacă 
s-ar putea să fie cea de pe urmă. 

Şi exact asta şi părea să fie. Poalele muntelui se afla la mai 
puţin de un kilometru - iar el încă nu găsise un loc de 
aterizare. Terenul era incredibil de accidentat, plin de 
canioane şi presărat cu bolovani gigantici. Nu zărise nici un 
petec orizontal mai mare decât un teren, de tenis - iar acul 
roşu de pe cadran indica combustibil doar pentru încă 
treizeci de secunde. 

Dar iată, în sfârşit, o suprafaţă netedă - cea mai plată pe 
care o văzuse. Era singura sa şansă în timpul care-i mai 
rămăsese. 

Delicat, el manevră cu abilitate cilindrul gigantic şi instabil 
spre petecul de teren orizontal - părea a fi acoperit cu 
zăpadă - da, era acoperit - jeturile spulberau zăpada - dar 
ce e dedesubt? 

— Pare a fi gheaţă - probabil că e un lac îngheţat - cât de 
gros? 

— CÂT DE GROS? 

— Lovitura de ciocan cu o putere de cinci sute de tone a 
jeturilor principale ale navei Galaxy lovi suprafaţa înşelător 
de ispititoare. O reţea de linii începu să radieze rapid sub 
ea: gheaţa pârâi, iar bucăţi din ea începură să se răstoarne. 
Valuri concentrice de apă clocotită porniră în exterior în 
clipa în care jeturile de propulsie atinseră lacul dezgolit 
dintr-o dată. 

Fiind un ofiţer bine antrenat. Chang reacţionă automat, 
fără ezitările care ar putea fi fatale. Mâna sa stângă dădu la 
o parte dintr-o mişcare piedica de siguranţă; mâna dreaptă 


apucă mânerul roşu ieşit la iveală şi îl mută în poziţia 
„deschis”. 

Programul „EŞEC”, care dormise liniştit din clipa în care 
fusese lansată Galaxy, preluă comanda şi zvârli nava înapoi 
în cer. 

30. Galaxy la sol. 

În sala de mese, accelerarea bruscă a propulsiei fu 
resimţită precum o amânare a execuţiei. Îngroziţi, ofiţerii 
văzuseră prăbuşirea terenului de aterizare ales şi ştiau că 
există o singură posibilitate de scăpare. Fiindcă Chang o 
alesese tocmai pe aceasta, îşi permiseseră din nou luxul de 
a respira. 

Dar nimeni nu ştia pentru cât timp vor continua să se 
bucure de această situaţie. Dar Chang cunoştea dacă nava 
avea suficientă forţă motrice spre a ajunge pe o orbită 
stabilă; şi chiar dacă s-ar fi întâmplat aşa, nebuna cu 
pistolul probabil că va da ordin ca nava să fie pusă pe sol 
din nou, gândi căpitanul Laplace posomorât. Cu toate că 
nici o clipă nu crezuse că era cu adevărat nebună; ea ştia 
cu precizie ce făcea. 

Deodată se simţi o schimbare în forţa de propulsie. 

— Motorul numărul patru a fost oprit, zise un ofiţer 
mecanic. Nu mă surprinde, probabil că e supraîncălzit. Nu 
a fost proiectat pentru un timp atât de îndelungat la acest 
nivel. 

N-a existat, bineînţeles, nici o senzaţie de schimbare a 
direcţiei - reducerea de forţă motrice era încă pe axa de 
deplasare a navei - dar imaginile de pe ecranele 
monitoarelor jucau nebuneşte. Galaxy continua să urce, dar 
nu mai era în poziţie verticală. Devenise o rachetă balistică, 
direcţionată către un loc necunoscut de pe Europa. 

Încă o dată, forţa de propulsie scăzu pe neaşteptate; pe 
monitoarele video, se văzu din nou linia orizontului. 

— A oprit motorul opus - singura modalitate de a evita să 
ne dăm peste cap - dar este el în stare să menţină 
altitudinea? Bun băiat! 


Oamenii de ştiinţă nu înțelegeau ce era bun în toată 
chestia asta; imaginea de pe monitoare dispăruse complet, 
fiind întunecată de o ceaţă de un alb orbitor. 

— Descarcă excesul de combustibil, ca să uşureze nava. 

Forţa de propulsie se diminuă la zero; nava se afla în 
cădere liberă. În câteva secunde, alunecase prin uriaşul nor 
de cristal de gheaţă, format atunci când combustibilul 
descărcat a ţâşnit în exteriorul navei. Iar acolo, dedesubt, 
apropiindu-se încet cu o optime din acceleraţia 
gravitaţională, se găsea marea centrală a Europei. Bine 
măcar că Chang nu va fi nevoit să aleagă un loc de 
aterizare; de-acum înainte, va fi o operaţiune standard, 
familiară precum un joc video milioanelor de oameni care n- 
au zburat în spaţiul cosmic şi nici nu vor face acest lucru 
vreodată. 

Singurul lucru care rămânea de făcut era echilibrarea 
forţei de propulsie cu gravitația, în aşa fel încât nava în 
coborâre să atingă viteza zero la altitudinea zero. Exista o 
margine de eroare, dar nu prea mare, chiar şi pentru 
amerizările pe care primii astronauți americani preferaseră 
să le execute şi pe care Chang le imita acum, împotriva 
voinţei lui. Dacă ar fi făcut o greşeală - iar după ultimile 
câteva ore, nici n-ar fi putut fi blamat - nici un computer 
personal nu îi va spune: „Îmi pare rău - te-ai prăbuşit. Vrei 
să mai încerci o dată? Răspunde DA/NU.” 

Ofiţerul doi şi cei doi colegi ai săi, aşteptând cu armele lor 
improvizate în faţa uşii încuiate a cabinei de comandă, 
primiseră, probabil, misiunea cea mai grea. Nu aveau 
ecrane de monitor care să le spună ce se întâmplă, şi 
trebuiau să se sprijine pe mesajele din sala de mese. Din 
microfonul-spion nu venise nici o informaţie, ceea ce era de 
aşteptat. Chang şi McMahon nu prea avuseseră timpul sau 
nevoia de a conversa între ei. 

Amerizarea fu superbă, aproape fără nici o zdruncinătură. 
Galaxy se scufundă încă câţiva metri, apoi ţâşni din nou în 


sus, plutind în poziţie verticală - datorită greutăţii 
motoarelor. 

De-abia atunci se auziră primele sunete inteligibile captate 
de microfonul-spion. 

— Eşti nebună, Rosie, rosti vocea lui Chang, pe un ton mai 
degrabă resemnat decât furios. Sper că eşti mulţumită. Ne- 
ai omorât pe toţi. 

Se auzi un foc de pistol, apoi o tăcere prelungă. 

Yu şi colegii săi aşteptară răbdători, dându-şi seama că în 
curând se va întâmpla ceva. Apoi auziră zăvoarele de 
siguranţă deschizându-se şi strânseră cu putere cheile de 
piuliţe şi barele de metal pe care le aveau în mâini. Ea va fi 
în stare să doboare pe unul dintre ei, dar nu pe toţi. 

Uşa se deschise, foarte încet. 

— Îmi cer scuze, rosti ofiţerul doi Chang. Cred că am 
leşinat pentru un minut. 

Apoi, ca orice om cumsecade, leşină din nou. 

31. Marea Galileii. 

N-am putut înţelege niciodată cum poate cineva să devină 
doctor, îşi zise căpitanul Laplace. Sau antreprenor de 
pompe funebre. Sunt nişte meserii oribile. 

— Ei, ai găsit ceva? 

— Nu, domnule comandant. Bineînţeles, nu am ustensilele 
potrivite. Există nişte implantări care pot fi localizase doar 
cu ajutorul unui microscop - sau cel puţin aşa mi se spune. 
Însă probabil că au o rază foarte mică de acţiune. 

— Poate că sunt captate de un releu transmiţător aflat 
undeva pe navă - Floyd a sugerat că putem face o inspecţie. 
Ai preluat amprente şi alte urme de identificare? 

— Da - când o să luăm legătura cu Ganymede, o să le 
trimit prin laser, împreună cu documentele ei. Dar mă 
îndoiesc că o să aflam vreodată cine era Rosie, sau cine-o 
trimisese aici. Sau de ce. 

— Bine, măcar, că a dat dovadă de nişte instincte 
omeneşti, zise Laplace gânditor. Probabil că şi-a dat seama 
că a ratat misiunea atunci când Chang a tras mânerul 


„eşec”. Ar fi putut să-l ucidă în acel moment, în loc să-l lase 
să amerizeze. 

— Bună treabă. Haideţi să vă spun ce s-a întâmplat când 
Jenkins şi cu mine am aruncat afară cadavrul, prin orificiul 
de reziduuri. 

Doctorul îşi pungi buzele într-o grimasă de neplăcere. 

— Aţi avut dreptate, desigur - era singurul lucru care 
putea fi făcut. Ei bine, nu ne-am bătut capul să legăm vreo 
greutate; a plutit câteva minute. Noi ne uitam să vedem 
dacă se îndepărtează de navă, şi deodată. 

Doctorul lăsă impresia că-şi caută cuvintele. 

— Ce s-a-ntâmplat, fir-ar să fie? 

— Din apă a ieşit ceva. Semăna cu un cioc de papagal, dar 
era de-o sută de ori mai mare. A apucat-o - pe Rosie - dintr- 
o înghiţitură şi s-a făcut nevăzut. Avem o companie 
impresionantă aici; chiar dacă am putea respira afară, în 
nici un caz n-aş recomanda înotul. 

— Cabina de comandă către căpitan, se auzi vocea 
ofițerului de cart. O perturbaţie puternică în apă. Camera 
video trei - o să vă dau imaginea. 

— Asta-i chestia pe care am văzut-o! Strigă doctorul. Simţi 
un neaşteptat frison la inevitabilul gând de rău augur: sper 
că nu s-a întors pentru o altă pradă. 

Deodată, o formă masivă ţâşni la suprafaţa oceanului şi se 
arcui spre cer. Pentru un moment, monstruoasa siluetă 
rămase complet suspendată în aer. 

Familiarul poate fi la fel de şocant ca şi ciudatul - atunci 
când îl întâlnim unde nu trebuie. Căpitanul şi doctorul 
exclamară în acelaşi timp: „Un rechin!” 

Avură doar atâta timp cât să observe diferenţele - pe 
lângă monstruosul cioc de papagal - apoi gigantul se 
prăvăli din nou în mare. Avea o pereche de aripioare în plus 
şi părea să nu posede branhii. Nici ochi nu existau, dar pe 
fiecare parte a ciocului se găseau nişte protuberanţe 
ciudate care ar putea fi alt tip de organe senzitive. 


— Evoluție convergentă, desigur, rosti doctorul. Aceleaşi 
probleme, aceleaşi soluţii, pe oricare planetă. Să luăm cazul 
Pământului. Rechinii, delfinii, ihtiozaurii - toţi prădătorii 
oceanici trebuie să aibă aceeaşi structură de bază. Mă 
nedumireşte ciocul, totuşi. 

— Ce face acum? 


Creatura revenise la suprafaţă, dar se mişca extrem de 
încet, ca şi cum ar fi fost epuizată cu acel salt uriaş. De fapt, 
părea a se afla în dificultate - ba chiar în agonie; bătea apa 
cu coada, fără să încerce a se mişca în vreo direcţie 
definită. 

Brusc, vomită ultima mâncare, se răsturnă cu pântecul în 
sus şi rămase plutind fără viaţă în valurile clipocinde. 

— O, Doamne, şopti căpitanul, cu glasul plin de repulsie. 
Cred că ştiu ce s-a-ntâmplat. 

— Biochimii complet străine, rosti doctorul; chiar şi el 
părea zguduit de spectacol. Rosie a făcut o victimă, până la 
urmă. 

Marea Galileii era, bineînţeles, denumită astfel după cel 
care descoperise Europa - după cum el, la rândul lui, luase 
numele unei mări mult mai mici dintr-o altă lume. 

Era o mare foarte tânără, neavând nici măcar cincizeci de 
ani, şi precum majoritatea nou-născuţilor, era destul de 
zgomotoasă. Cu toate că atmosfera de pe Europa era prea 
rarefiată ca să genereze uragane adevărate, un vânt 
constant bătea dinspre pământul înconjurător către zona 
tropicală, la punctul deasupra căruia Lucifer era staționar. 
Aici, în punctul unde miezul zilei era perpetuu, apa fierbea 
necontenit - deşi, în această atmosferă rarefiată, avea o 
temperatură suficientă spre a încălzi o ceaşcă de ceai. 

Din fericire, regiunea turbulentă şi plină de vapori chiar 
de sub Lucifer se afla la o distanţă de o mie de kilometri; 
Galaxy amerizase într-o zonă relativ calmă, la o distanţă de 
o sută de kilometri de cel mai apropiat uscat. La o viteză 
maximă, ar putea acoperi acea distanţă într-o fracțiune de 
secundă, dar acum, în timp ce plutea în derivă pe sub 
plafonul jos de nori aflat în permanenţă pe cerul Europei, 
uscatul părea la fel de îndepărtat ca şi cel mai distant 
quasar. Şi ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, necontenitul vânt 
dinspre uscat o împingea şi mai în largul mării. lar chiar 
dacă ar fi reuşit să acosteze pe vreo plajă virgină a acestei 
lumi noi, n-ar fi fost într-o poziţie mai bună decât era acum. 


Dar o să se simtă mai în largul ei; navele cosmice, deşi 
sunt extraordinar de etanşe, rareori sunt capabile de 
navigaţie. Galaxy plutea în poziţie verticală, clătinându-se în 
sus şi-n jos cu oscilaţii uşoare, dar neliniştitoare; jumătate 
din echipaj era deja bolnav. 

Prima acţiune a căpitanului Laplace, după ce i s-a raportat 
ce stricăciuni au fost produse, a fost aceea de a apela la 
orice persoană cu experienţă în mânuirea bărcilor - de 
orice mărime sau formă. Părea rezonabil să presupui că 
printre treizeci de ingineri-astronauţi şi cercetători ai 
spaţiului cosmic ar trebui să existe o cantitate considerabilă 
de talent de navigator, şi identifică pe dată cinci marinari 
amatori, ba chiar unul de meserie - casierul de vapor Frank 
Lee, care şi-a început cariera la compania de navigaţie 
Tsing, apoi a ales spaţiul cosmic. 

Deşi casierii de vapor sunt mai degrabă obişnuiţi să aibă 
de-a face cu maşini de calcul (aşa cum se întâmplase în 
cazul lui Frank Lee, un abac din fildeş vechi de două sute de 
ani), nu au instrumente de navigaţie, totuşi ei trebuie să 
dea examene de navigaţie. Lee nu avusese niciodată ocazia 
să-şi testeze îndemânarea marinărească: acum, la aproape 
un miliard de kilometri de Marea Chinei de Sud, venise şi 
vremea lui. 

— Ar trebui să inundăm rezervoarele de combustibil, îi 
spuse el căpitanului. Asta o să ne mai coboare centrul de 
greutate şi n-o să se mai clatine aşa de tare în sus şi-n jos. 

Părea o demenţă să ia şi mai multă apă la bord, iar 
căpitanul şovăi. 

— Dar dacă eşuăm? 

Nimeni nu făcu comentariul care se impunea cu claritate: 
„Care ar fi diferenţa?” Fără a avea nişte discuţii serioase, 
consideraseră că ar fi mai bine pe uscat - dacă vor fi în 
stare să ajungă până acolo. 

— Putem oricând să golim rezervoarele. Oricum va trebui 
să facem această operaţie dacă vom ajunge la țărm, spre a-i 


da navei o poziţie orizontală. Slavă Domnului că avem 
energie. 

Vocea lui se stinse; ştiau cu toţii ce vroia să spună. Fără 
reactorul auxiliar care alimenta sistemele de supravieţuire, 
ar fi morţi în câteva ore. Acum - dacă nu se va produce o 
pană de curent - nava va putea să le ofere sprijin vital pe o 
perioadă nedeterminată. 

În cele din urmă, bineînţeles, vor muri de foame; tocmai 
avuseseră o dramatică dovadă că în mările de pe Europa nu 
există hrană, ci doar otravă. 

Bine măcar că luaseră legătura cu Ganymede, aşa încât 
întreaga rasă umană era acum la curent cu situaţia 
primejdioasă în care se aflau. Cele mai dotate minţi din 
Sistemul Solar încercau acum să-i salveze. Dacă nu vor 
reuşi, pasagerii şi echipajul de pe Galaxy vor avea 
consolarea că au murit făcându-li-se o publicitate maximă. 

IV. 

LÂNGĂ GAURA DE MINĂ 

32. Deviaţie 

— Ultimele ştiri, le zise căpitanul Smith pasagerilor săi 
strânşi la un loc, afirmă că Galaxy pluteşte pe mare şi se 
află într-o stare destul de bună. Un membru al echipajului - 
steward-femeie - a fost ucis. Nu ştim detalii. Dar toţi ceilalţi 
sunt teferi. loate sistemele navei funcţionează; există 
câteva scurgeri, dar au fost remediate. Căpitanul Laplace 
susţine că nu există pericol imediat, dar vântul îi 
îndepărtează de uscat, către centrul Părţii Luminate. Asta 
nu-i ceva grav: există mai multe insule mari la care sunt 
siguri că vor ajunge. În clipa de faţă se află la nouăzeci de 
kilometri de cel mai apropiat pământ. Au văzut nişte 
animale marine gigantice, dar care nu s-au dovedit a fi 
ostile. Dacă nu se vor mai produce şi alte accidente ei ar 
trebui să fie în stare să supravieţuiască timp de câteva luni, 
până când li se va termina hrana - care în clipa de faţă a 
fost, bineînţeles, sever raţionalizată. Dar conform 
căpitanului Laplace, moralul e încă bun. 


În momentul acesta ne facem noi apariţia. Dacă ne 
întoarcem de îndată pe Pământ, ne reîncărcăm 
rezervoarele şi mai facem câteva reparaţii, putem ajunge 
pe Europa pe o orbită cu mişcare retrogradă în optzeci şi 
cinci de zile. Universe este singura navă care poate ateriza 
acolo şi care poate decola din nou cu o încărcătură 
moderată. Navetele de pe Ganymede pot paraşuta provizii 
şi-atâta tot - deşi lucrul ăsta poate să le salveze vieţile. 

Îmi pare rău, doamnelor şi domnilor, că vizita noastră a 
fost întreruptă - dar bănuiesc că veţi fi de acord că v-am 
arătat tot ceea ce v-am promis. Dar sunt sigur că veţi 
aproba noua noastră misiune, cu toate că şansele de succes 
sunt, ca să fiu sincer, destul de reduse. Asta-i tot 
deocamdată. Doctor Floyd, putem sta puţin de vorbă? 

În timp ce ceilalţi alunecau încet din încăperea principală, 
scenă a atât de multor instructaje mai puţin prevestitoare 
de rău, căpitanul zări un suport plin de mesaje. Încă existau 
momente în care cuvintele tipărite pe bucăţi de hârtie erau 
modalitatea cea mai convenabilă de comunicare, dar chiar 
şi-aici tehnologia îşi spusese cuvântul. Paginile pe care le 
citea căpitanul erau făcute din materialul multifax 
reutilizabil la infinit care avusese o contribuţie atât de 
covârşitoare în reducerea cantităţii de hârtie aruncată la 
COŞ. 

— Heywood, rosti el după ce trecură de formalităţi, aşa 
după cum îţi poţi imagina, se ard circuitele. Şi se petrec tot 
felul de lucruri pe care nu le pricep. 

— Nici eu, răspunse Floyd. Ai vreo veste de la Chris? 

— Nu, dar Ganymede ţi-a trimis mesajul; ar fi trebuit să 
ajungă la el până acum. Comunicaţiile particulare nu au 
prioritate în faţa celor de alt tip - dar bineînţeles că numele 
tău a avut prioritate. 

— Mulţumesc, domnule comandant. Te pot ajuta cu ceva? 

— Nu prea. O să-ţi spun eu dacă e cazul. 

Era aproape ultima oară, pentru o bună bucată de vreme, 
când se aflau în termeni amicali unul cu celălalt. După 


câteva ore doctorul Heywood Floyd va deveni „Bătrânul ăla 
nebun!” şi va începe scurta „Revoltă de pe Universe” - 
condusă de căpitan. 

De fapt, nu fusese ideea lui Heywood Floyd; ar fi vrut el să 
fie. 

Ofiţerul doi Roy Jolson era „Stele”, adică ofiţer-navigant; 
Floyd îl ştia din vedere şi nu avusese ocazia să-i spună mai 
mult decât „Bună dimineaţa”. Floyd fu deci destul de 
surprins de sfioasa bătaie în uşă a ofiţerului-navigant. 

Avea la el un set de hărţi şi părea uşor stingher. Nu se 
punea problema că e impresionat de prezenţa lui Floyd - 
toţi cei de la bord se obişnuiseră cu ea - aşa încât probabil 
că exista un cu totul alt motiv. 

— Doctor Floyd, începu el, cu un ton aşa de neliniştit încât 
dădea senzaţia că ar fi un vânzător ambulant al cărui viitor 
depinde în întregime de reuşita următoarei afaceri. Aş avea 
nevoie de sfatul şi de sprijinul dumitale. 

— Desigur, dar cu ce te pot ajuta? 

Jolson desfăcu harta cu poziţiile tuturor planetelor aflate 
înăuntrul orbitei lui Lucifer. 

— Vechea dumitale idee de a cupla Leonov şi Discovery, 
spre a scăpa de pe Jupiter înainte de a exploda, mi-a 
sugerat această posibilitate. 

— N-a fost ideea mea. Îi aparţine lui Walter Curnow. 

— O, n-am ştiut lucrul acesta. Desigur, nu avem încă o navă 
ca să scoată de-aici, dar avem ceva mult mai bun. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Floyd, complet zăpăcit. 

— Să nu râzi. De ce să mergem până pe Pământ ca să 
luăm combustibil, atâta vreme cât Bătrânul Credincios 
azvârle tone de apă pe secundă, la câteva sute de metri 
distanţă? Dacă am putea capta această sursă, am fi în stare 
să ajungem pe Europa nu în trei luni, ci în trei săptămâni. 

Planul era atât de limpede, şi totuşi atât de îndrăzneţ, 
încât îi tăie lui Floyd respiraţia. Sesiză imediat cinci-şase 
contraargumente; dar niciunul dintre ele nu părea a fi fatal. 

— Ce părere are căpitanul despre ideea asta? 


— Nu i-am spus; de aceea am nevoie de sprijinul dumitale. 
Aş vrea să-mi verifici calculele, apoi să-i spui şi lui. Pe mine 
mă va refuza, sunt sigur, şi nu-l condamn pentru asta. Dacă 
aş fi eu capitan, bănuiesc ca aş fi reacţionat la fel. 

În micuța cabină se lăsă o îndelungă tăcere. Apoi Heywood 
Floyd zise încet: 

— Hai să-ţi spun motivele pentru care nu e un plan viabil. 
După aceea poţi să-mi spui dacă nu am dreptate. 

Ofiţerul doi Jolson îşi cunoştea comandantul; căpitanul 
Smith nu mai auzise niciodată în viaţa lui o idee atât de 
trăsnită. 

Obiecţiile lui erau toate bine întemeiate. 

— O, teoretic merge, admise el. Dar gândeşte-te la 
problemele practice, omule! Cum bagi combustibilul în 
rezervoare? 

— Am stat de vorbă cu inginerii. Putem deplasa nava până 
la marginea craterului - la cincizeci de metri eşti încă în 
siguranţă. Putem scoate ţevăria care se află în secţiunea 
nemobilată, o instalăm până la Bătrânul Credincios şi 
aşteptăm până când începe să împroaşte.; doar ştiţi ce bine 
crescut şi manierat este. 

— Dar pompele noastre nu pot funcţiona într-un vid 
aproape total. 

— Nu avem nevoie de ele. Ne putem baza pe însăşi viteza 
de scurgere a gheizerului, care ne poate oferi o absorbţie 
de o sută de litri pe secundă. Bătrânul Credincios va 
executa operaţia în întregime. 

— O să ne ofere doar cristale de gheaţă şi vapori, nu apă 
lichidă. 

— Se va condensa odată ajunsă la bord. 

— Te-ai gândit la toate aspectele, nu-i aşa? Întrebă 
căpitanul cu admiraţie, fără vrerea lui. Dar nu cred. În 
primul rând, e apa destul de pură? Ce se întâmplă în caz de 
contaminanţi, în special particule de carbon? 

Floyd se putu abţine să nu zâmbească. Căpitanul Smith 
dezvolta o obsesie legată de funingine. 


— Pe cele mai mari le putem filtra; celelalte nu vor afecta 
reacţia. Procentajul de izotopi de hidrogen pare mai bun 
aici decât pe Pământ. E posibil chiar să obţinem o forţă 
motrice mai mare. 

— Ce părere au colegii dumitale despre această idee? 
Dacă ne îndreptăm spre Lucifer, s-ar putea să dureze luni 
de zile până or să ajungă acasă. 

— N-am vorbit cu ei. Dar are vreo importanţă acest lucru 
arunci când sunt în primejdie atâtea vieţi omeneşti? Putem 
să ajungem la Galaxy cu şaptezeci de zile mai devreme 
decât se prevăzuse! Şaptezeci de zile! Gândiţi-vă ce se 
poate întâmpla pe Europa în acest răstimp! 

— Sunt perfect conştient de factorul temporal, izbucni 
căpitanul. E valabil şi pentru noi. E posibil să nu avem 
provizii pentru o călătorie atât de îndelungată. 

Acum o să se lege de fleacuri, gândi Floyd, şi probabil că 
ştie că ştiu lucrul ăsta. Mai bine să mă port cu tact. 

— Câteva săptămâni în plus? Nu pot să cred că avem o 
marjă atât de mică. Oricum, ne-ai hrănit prea bine. Ne-ar 
face bine unora dintre noi să primim porţii raţionalizate 
pentru o perioadă. 

Căpitanul reuşi să zâmbească forţat. 

— Poţi să le spui lucrul ăsta lui Willis şi Mihailovici. Dar 
socotesc că întregul plan este nebunesc. 

— Hai cel puţin să-i întrebăm pe proprietari. Aş vrea să 
vorbesc cu Sir Lawrence. 

— Nu te pot împiedica, bineînţeles, zise căpitanul Smith pe 
un ton care sugera că ar fi dorit să poată acest lucru. Dar 
ştiu foarte bine ce-o să spună. 

Se înşela amarnic. 

Sir Lawrence Tsung nu mai făcuse pariuri de treizeci de 
ani; nu mai cadra cu augusta sa poziţie în lumea 
comerţului. Dar în tinereţea sa îi plăcea să parieze la Cursa 
de cai din Hong Kong, înainte ca o administraţie puritană s- 
o interzică, într-un acces de moralitate publică. 


Aşa-i viaţa, se gândea Sir Lawrence câteodată visător: 
atunci când putea să parieze nu avea bani - iar acum nu era 
în stare, pentru că cel mai bogat om din lume trebuia să fie 
un exemplu. 

Şi cu toate astea, după cum ştia mai bine decât oricine, 
întreaga sa carieră de afaceri fusese un lung joc de noroc. 
Se străduise cât putuse de mult să controleze şansa 
adunând informaţii de cea mai bună calitate şi ascultându-i 
pe experţii pe care intuiţia sa îi desemna ca fiind cei mai 
buni sfătuitori. De obicei se retrăsese la timp atunci când 
aceştia nu avuseseră dreptate; dar totdeauna existase un 
element de risc. Acum, în timp ce citea raportul trimis de 
Heywood Floyd, simţi din nou emoția pe care n-o mai 
avusese de pe vremea când urmărea caii galopând 
nebuneşte pe ultima sută de metri. Aici era vorba într- 
adevăr de o întreprindere riscantă - poate ultima şi cea mai 
mare din cariera lui - deşi nu îndrăznise să vorbească cu 
Comitetul de directori. Şi cu atât mai puţin cu Lady 
Jasmine. 

— Bill, ce părere ai? Întrebă el. 

Fiul său (în care avea deplină încredere, dar căruia îi 
lipsea scânteia vitală de care generaţia sa nu mai avea 
nevoie) îi dădu răspunsul de care avea nevoie. 

— Teoria e destul de solidă: Universe poate s-o pună în 
practică pe hârtie. Dar am pierdut o navă. Vom risca s-o 
pierdem şi pe cea de-a doua. 

— Ea se îndreaptă oricum spre Jupiter - Lucifer. 

— Da, dar după o verificare completă pe orbita terestră. Şi 
îţi dai seama ce va implica această misiune directă? Va 
dobori toate recordurile de viteză - atingând peste o mie de 
kilometri pe secundă la Ocol! 

Era cel mai neinspirat lucru pe care l-ar fi putut spune; în 
urechile tatălui său răsună din nou bubuitul copitelor. 

Dar Sir Lawrence răspunse doar atât: 

— Nu le strică să facă nişte probe, deşi căpitanul Smith e 
un duşman înverşunat al ideii. Ba chiar ameninţă cu 


demisia. Între timp, verifică poziţia la firma Lloyd's - s-ar 
putea să trebuiască să renunţăm la pretenţiile asupra lui 
Galaxy. 

Mai ales, ar fi putut el adăuga, în cazul în care avem de 
gând să aruncăm nava Universe pe masa de joc, sub forma 
unui jeton şi mai valoros. 

Dar îl îngrijora căpitanul Smith. În prezent, datorită 
faptului că Laplace era blocat pe Europa, Smith era cel mai 
bun comandant de navă care-i mai rămăsese. 

33. Robinetul 

— E cea mai mizerabilă treabă de care am avut parte de 
când am terminat colegiul, mormăi inginerul-şef. Dar e 
singurul lucru pe care-l putem face acum. 

Conducta improvizată se întindea, de-a lungul a cincizeci 
de metri de rocă strălucitoare, încrustată cu substanţe 
chimice, către orificiul acum tăcut al Bătrânului Credincios, 
unde se termina printr-o ţeavă dreptunghiulară orientată în 
jos. Soarele tocmai răsărise pe culmea dealurilor, iar solul 
începuse deja să tremure uşor din pricină că rezervoarele 
subterane ale gheizerului simţiseră prima atingere a 
căldurii. 

Privind din cabina de observaţie, Heywood Floyd cu greu 
putea crede că se întâmplaseră atât de multe doar în 
douăzeci şi patru de ore. Mai întâi, pe navă lumea se 
împărţise în două fracțiuni rivale - una dintre ele fiind 
condusă de căpitan. Cealaltă avându-l în frunte pe el însuşi, 
contrar voinţei sale. Ei fuseseră de o politeţe rece unii cu 
alţii, şi nu avuseră loc schimburi de lovituri: dar el 
descoperise că în anumite zone ale navei era poreclit „Floyd 
Sinucigaşul”. Nu era o onoare pe care să o aprecieze în 
mod deosebit. 

Cu toate acestea, nimeni nu putea descoperi ceva 
fundamental greşit în Manevra Floyd-Jolson. (Chiar şi 
denumirea ei era nedreaptă: el insistase ca tot meritul să-i 
revină lui Jolson, dar nu l-a ascultat nimeni. lar Mihailovici îl 
întrebase: „Nu eşti pregătit să suporţi şi tu blamul?”) 


Primul test va avea loc în douăzeci de minute, când 
Bătrânul Credincios va saluta zorii, cu oarecare întârziere. 
Dar chiar şi în cazul în care această operaţiune va decurge 
în condiţii normale, iar rezervoarele de combustibil vor 
începe să se umple cu apă curată şi spumoasă, în loc de 
lichidul noroios prezis de căpitanul Smith, calea spre 
Europa încă nu era deschisă. 

Un factor minor, dar nu lipsit de însemnătate era dorinţa 
distinşilor pasageri. Ei se aşteptau să ajungă acasă în două 
săptămâni; acum, spre surprinderea (şi în anumite cazuri 
consternarea) lor, se confruntau cu perspectiva unei 
periculoase misiuni care ar străbate jumătate din Sistemul 
Solar - şi chiar dacă ar reuşi, nu va exista o dată sigură de 
întoarcere pe Pământ. 

Willis era înnebunit; toate orarele sale vor fi date peste 
cap. Se târa dintr-un loc în altul mormăind ceva despre 
acţionare în judecată, dar nimeni nu simpatiza cu el. 

Pe de altă parte, Greenberg era în extaz; acum va fi din 
nou, cu adevărat, în industria spaţială! Iar Mihailovici, care 
petrecea multă vreme compunând zgomotos în cabina nici 
pe departe izolată fonic, era la fel de încântat. Era sigur că 
deviația îl va inspira, ducându-l pe noi piscuri ale 
creativităţii sale. 

Maggie M. Era filosoafă: „Dacă se pot salva o mulţime de 
vieţi omeneşti, cum e oare cu putinţă ca cineva să 
obiecteze?” zise ea, uitându-se fix la Willis. 

Cât despre Yva Merlin - Floyd făcuse un efort special să-i 
explice întreaga situaţie şi descoperise că ea înţelegea 
extraordinar de bine. Yva a fost cea care, spre uluirea sa, a 
pus întrebarea la care nimeni nu păruse să se gândească: 
„Ce-ar fi dacă locuitorii de pe Europa nu ne dau voie să 
aterizăm - chiar numai pentru a ne salva prietenii?” 

Floyd se uită la ea cu sinceră uimire; încă accepta cu 
greutate ideea că ea e o fiinţă omenească şi nu ştia 
niciodată când va rosti nişte cuvinte pline de miez sau va da 
drumului unei inepţii. 


— Asta-i o întrebare foarte bună, Yva. Crede-mă, mă 
preocupă chestia asta. 

Spunea adevărul; n-ar fi putut-o minţi pe Yva Merlin, nici 
în ruptul capului. Cumva, acest lucru ar fi fost un sacrilegiu. 

Deasupra gurii gheizerului apăreau primele pale de 
vapori. Erau direcționate în sus, pe nefireştile lor traiectorii 
cauzate de vid şi se evaporau cu repeziciune în violenta 
lumină solară. 

Bătrânul Credincios tuşi din nou şi îşi drese gâtul. O 
coloană de cristale de gheaţă, albe ca zăpada - şi 
surprinzător de compacte, amestecate cu picături de apă, 
urca spre cer. Din instinct terestru te-ai fi aşteptat să cadă 
îndărăt, ceea ce nu se întâmpla însă. Continua să se 
îndrepte în sus, împrăştiindu-se doar într-o cantitate mică, 
până când se deversa în învelișul strălucitor al cozii 
cometei, ce creştea în continuare. Floyd observă, cu 
bucurie, că ţeava începuse să vibreze în timp ce era 
parcursă de lichid. 

După zece minute, în cabina de comandă avu loc un 
consiliu de război. Căpitanul Smith, încă ţâfnos, dădu uşor 
din cap în clipa când îl văzu pe Floyd; secundul său, puţin 
stingherit, fu cel care întreţinu întreaga conversaţie. 

— Ei bine, merge surprinzător de bine. În ritmul ăsta, ne 
putem umple rezervoarele în douăzeci de or,. Cu toate că s- 
ar putea să trebuiască să ieşim şi să ancorăm conducta mai 
bine. 

— Cu impurităţile ce se aude? Întrebă cineva. 

Secundul ridică în sus un glob presabil translucid, plin cu 
un lichid transparent. 

— Filtrele îndepărtează tot ce există, până la dimensiunea 
de câţiva microni. Ca să fim siguri, filtrăm de două ori, 
transvazând dintr-un rezervor în celălalt. Mi-e teamă că n-o 
să putem folosi piscina până când trecem de planeta Marte. 

Râseră cu toţii şi chiar şi căpitanul se relaxă puţin. 

— O să turăm motoarele la minimum, ca să vedem dacă 
H20 de pe Cometa lui Halley nu posedă anomalii 


operaţionale. Dacă există, renunţăm la întregul plan şi ne 
îndreptăm spre casă cu apa de pe Lună, încărcată pe 
Aristarchus. 

Era una din acele „tăceri de petrecere”, când toţi aşteaptă 
simultan să vorbească altul. Apoi căpitanul Smith rupse 
liniştea jenantă. 

— După cum ştiţi cu toţii, mie-mi displace complet acest 
plan. De fapt. (schimbă rapid subiectul; era la fel de unanim 
cunoscut faptul că se gândise să-i trimită lui Sir Lawrence 
demisia sa, cu toate că în condiţiile date ar fi fost un gest 
cumva lipsit de sens). Dar în ultimele câteva ore s-au 
petrecut unele lucruri. Proprietarul e de acord cu proiectul 
- dacă din testările noastre nu rezultă obiecţii 
fundamentale. lar surpriza cea mare. 

— Iar eu nu ştiu mai mult decât dumneavoastră - e că 
Consiliul Spaţial Internaţional nu numai că a aprobat, ci 
chiar a cerut să facem deviația, fiind de acord cu toate 
cheltuielile necesare. Dar mai am încă o grijă - se uită cu un 
aer de îndoială la micul glob plin, cu apă, pe care acum 
Heywood Floyd îl ţinea în lumină şi-l clătina uşor. Eu sunt 
inginer, nu chimist. Chestia asta pare curată, dar ce efect va 
avea asupra pereţilor rezervoarelor? 

Floyd nu şi-a dat seama de ce a reacţionat aşa; nu-i stătea 
în fire o asemenea nechibzuinţă. Poate că pur şi simplu 
dezbaterea îi pusese nervii la încercare. Sau poate că 
simţise că Smith avea nevoie de o întărire a fibrei morale. 

Cu o mişcare rapidă, deschise robinetul şi zvârli în gură 
vreo 20 de centilitri de Cometă a lui Halley. 

— Ăsta-i răspunsul, domnule căpitan, rosti el după ce 
termină de înghiţit. 

— Asta-i una dintre cele mai prosteşti manifestări pe care 
le-am văzut în viaţa mea, zise doctorul navei după o 
jumătate de oră. Nu ştii că în substanţă există cianizi şi 
cianogeni şi Dumnezeu ştie ce altceva? 

— Bineînţeles că ştiu, râse Floyd. Am văzut analizele - 
doar câteva părţi la un milion. N-ai de ce să te temi. Dar am 


avut într-adevăr o surpriză, adăugă el cu tristeţe. 

— Ce surpriza? 

— Dac-ai putea să transporţi lichidul ăsta pe Pământ ai 
face avere vânzându-l drept Purgativul Halley. 

34. Spălarea maşinii. 

Având în vedere că acceptaseră planul cu toţii, atmosfera 
de la bordul lui Universe se schimbase radical. Nu mai 
existau dispute; fiecare coopera în cel mai înalt grad, şi 
foarte puţini dormiseră ca lumea de-a lungul ultimelor două 
rotații ale nucleului - o sută de ore în timp pământean. 

Prima zi de pe Cometa lui Halley fusese dedicată unei 
captări precaute a Bătrânului Credincios, dar când 
gheizerul descrescuse în intensitate odată cu lăsarea nopţii, 
tehnica fusese însuşită impecabil. La bord fuseseră luate 
mai mult de o mie de tone de apă; următoarea perioadă de 
lumină va oferi timp berechet pentru restul. 

Heywood Floyd se ferea din calea căpitanului, nedorind să 
forţeze norocul; oricum, Smith avea o mie de amănunte la 
care trebuia să fie de faţă. Dar calcularea noii orbite nu era 
printre ele; ea fusese calculată şi răscalculată pe Pământ. 

Nu mai era nici o îndoială, acum, că acest concept era 
strălucit, iar economiile chiar şi mai mari decât crezuse 
Jolson. Umplându-şi rezervoarele pe Cometa lui Halley, 
Universe eliminase cele două schimbări majore de orbită 
necesare pentru întâlnirea cu Pământul; ea putea acum să 
se îndrepte către ţinta ei, cu acceleraţie maximă, 
economisind săptămâni întregi. În ciuda posibilelor riscuri, 
toată lumea fu de acord cu acest plan. 

De fapt, aproape toată lumea. 

Pe Pământ, rapid înfiinţata societate „Jos mâinile de pe 
Cometa lui Halley” era indignată. Membrii ei (în număr de 
doar 236, dar care ştiau să-şi facă publicitate) nu 
considerau justificată jefuirea unui corp ceresc, chiar dacă 
acest lucru salvează vieţi. Refuzară să se liniştească chiar 
atunci când s-a subliniat că Universe doar împrumuta o 
materie pe care cometa oricum avea să o piardă. Era vorba 


de un principiu, susțineau ei. Comunicatele lor mânioase 
produseră mult-aşteptata uşurare la bordul lui Universe. 

Precaut ca întotdeauna, căpitanul Smith făcu primele 
probe la putere mică cu ajutorul unuia din servomotoarele 
de control a poziţiei; dacă acesta devenea inutilizabil, nava 
s-ar fi putut descurca şi fără el. Nu se semnalară anomalii; 
motorul se comportă exact ca şi cum ar fi funcţionat cu cea 
mai bine distilată apă din minele de pe Lună. 

Apoi testă motorul principal central, numărul unu; dacă 
acesta s-ar strica, nu s-ar pierde capacitatea de manevrare 
- ci doar forţa de propulsie. Nava ar rămâne în continuare 
complet controlabilă, dar doar cu cele patru motoare 
exterioare acceleraţia maximă ar scădea cu douăzeci la 
sută. 

Dar, nu erau probleme; chiar şi scepticii începură să fie 
politicoşi cu Heywood Floyd, iar ofiţerul doi Jolson nu mai 
era un proscris. 

Decolarea era programată după-amiaza târziu, exact 
înainte ca Bătrânul Credincios să-şi stopeze jetul. (Oare va 
mai fi acolo spre a-i primi pe următorii vizitatori peste 
şaptezeci şi cinci de ani? Se întreba Floyd. Poate. Existau 
indicii ale existenţei sale chiar şi pe fotografiile din 1910.) 

N-a existat numărătoare inversă, în dramaticul stil de pe 
vremuri de la Cape Canaveral. În momentul în care a 
constatat că totul e în ordine, căpitanul Smith cuplă cinci 
tone de forţă de propulsie la motorul numărul unu, iar 
Universe se înălţă încet în sus, îndepărtându-se de centrul 
cometei. 

Acceleraţia era modestă, dar efectele pirotehnice erau 
înfricoşătoare - şi, pentru majoritatea observatorilor, 
complet neaşteptate. Până acum, jeturile de la motoarele 
principale fuseseră practic invizibile, fiind alcătuite exclusiv 
din oxigen cu grad înalt de ionizare şi hidrogen. Chiar şi 
atunci când - la sute de kilometri depărtare - gazele se 
răciseră suficient spre a se combina chimic, tot nu se vedea 


nimic, pentru că reacţia nu producea lumină în spectrul 
vizibil. 

Dar acum Universe se îndepărta de Cometa lui Halley 
înălțându-se pe o coloană de incandescenţă prea 
strălucitoare spre a putea fi suportată de ochi. Aproape că 
semăna cu un stâlp de foc. Când flacăra atinse pământul, 
stânca explodă; în timp ce pleca pentru totdeauna, 
Universe, îşi cioplea semnătura, ca un gigantic grafitti, de-a 
lungul nucleului Cometei lui Halley. 

Cea mai mare parte a pasagerilor, obişnuiţi să înainteze în 
spaţiul cosmic fără nici un sprijin vizibil, fură extrem de 
şocaţi. Floyd aşteptă inevitabila explicaţie; una dintre 
plăcerile lui mărunte era să-l prindă pe Willis cu vreo 
eroare ştiinţifică, dar acest lucru s-a întâmplat rar. lar când 
s-a produs, Willis a avut întotdeauna o scuză extrem de 
plauzibilă. 

— Carbon, zise el. Carbon incandescent - exact ca într-o 
flacără de lumânare - dar puţin mai fierbinte. 

— Puțin. 

— Nu mai ardem apa pură, dacă-mi permiţi expresia, dădu 
Floyd din umeri. Cu toate că a fost filtrată atent, înăuntru 
există o mulţime de carbon coloidal. Precum şi compuşi 
care pot fi îndepărtați prin distilare. 

— E foarte impresionant, dar sunt puţin neliniştit, zise 
Greenberg. Radiația asta oare n-o să afecteze motoarele şi 
n-o să ridice periculos de mult temperatura de pe navă? 

Era o întrebare foarte bună şi produsese o anumită 
nervozitate. Floyd aşteptă ca Willis să dea o explicaţie; dar 
acesta, viclean îi trimise mingea direct înapoi la el. 

— Aş prefera ca să se ocupe de acest aspect doctor Floyd. 
În definitiv, a lui a fost ideea. 

— Jolson, te rog. Deşi are dreptate. Dar nu-i nici o 
problemă; când o să avem putere maximă, toate acele 
jocuri de artificii or să fie la mii de kilometri în urma 
noastră. N-o să trebuiască să ne facem griji din cauza lor. 


Nava plutea la vreo doi kilometri deasupra nucleului; dacă 
n-ar fi existat strălucirea gazelor eşapate, întreaga parte 
luminată de soare amicului corp ceresc s-ar fi zărit ca-n 
palmă dedesubt. La această altitudine - sau distanţă - 
coloana Bătrânului Credincios se îngroşase uşor. Semăna, 
după cum îşi aduse aminte Floyd deodată, cu una dintre 
acele fântâni gigantice care împodobeau Lacul Geneva. Nu 
le mai văzuse de cincizeci de ani şi se întreba dacă încă mai 
funcționau acolo. 

Căpitanul Smith testa comenzile, rotind uşor nava, apoi 
angrenând-o pe coordonatele Y şi Z. Totul părea să 
funcţioneze de minune. 

— Misiunea Timp Zero începe în zece minute, anunţă el: 
timp de cincizeci de ore, gravitate zero virgulă unu; apoi 
până la Ocol, zero virgulă doi - peste o sută cincizeci de ore. 

Făcu o pauză pentru a-i lăsa pe ceilalţi să digere aceste 
informaţii; nici o altă navă nu mai încercase să menţină o 
acceleraţie continuă atât de ridicată, pentru o perioadă atât 
de lungă de timp. Dacă Universe nu va fi capabilă să 
frâneze adecvat, ea va rămâne în manualele de istorie drept 
prima navă interstelară cu echipaj uman. 

Nava se întorcea acum spre orizontală - dacă se poate 
folosi acest termen într-un mediu aproape lipsit de 
gravitație - şi era îndreptată spre coloana albicioasă 
formată din ceaţă şi cristale lichide care încă ţâşnea din 
cometă. Universe începu să se apropie de ea. 

— Ce naiba face? Întrebă Mihailovici nervos. 

Anticipând astfel de întrebări, căpitanul vorbi din nou. 
Părea că-şi recăpătase complet simţul umorului, şi în glasul 
său se ghicea un uşor amuzament. 

— Un pic de muncă la domiciliu înainte de plecare. Nu vă 
temeţi, ştiu exact ceea ce fac. lar Numărul Doi e de acord 
cu mine, nu-i aşa! 

— Da, să trăiţi, cu toate că la început am crezut că glumiţi. 

— Ce se întâmplă în cabina de comandă? Întrebă Willis, 
pus în încurcătură de această dată. 


Nava începuse o rotire uşoară în timp ce înainta spre 
gheizer cu o viteză de om care merge pe stradă. De la 
această distanţă - care acum era de mai puţin de patru sute 
de metri - îi aducea aminte lui Floyd şi mai mult de 
îndepărtatele fântâni de la Geneva. 

Doar nu ne-o duce într-acolo - dar aşa se şi întâmplă. 
Universe vibră uşor în timp ce-şi făcea drum prin coloana 
de spumă care ţâşnea în sus. Încă se mai învârtea toarte 
încet, ca şi cum şi-ar fi forat calea în gigantul gheizer. 
Monitoarele video şi geamurile de observaţie nu arătau 
decât o albeaţă lăptoasă. 

Întreaga manevră nu dură mai mult de zece secunde; apoi 
ieşiră în partea cealaltă. Ofițerii din cabina de comandă 
aplaudară scurt şi spontan; dar pasagerii - chiar şi Floyd - 
încă aveau senzaţia că cineva şi-a bătut joc de ei. 

— Acum suntem gata de plecare, zise căpitanul, pe un ton 
de mare satisfacţie. Avem din nou o navă plăcută şi curată. 

De-a lungul următoarei jumătăţi de oră, mai mult de zece 
mii de astronomi amatori de pe Pământ şi de pe Lună au 
raportat că cometa şi-a dublat strălucirea. Reţeaua de 
observaţie a Cometei se prăbuşi complet, iar astronomii 
profesionişti erau furioşi. 

Dar publicului îi plăcea, iar după câteva zile Universe dădu 
un spectacol şi mai impresionant, cu câteva ore înainte de 
ivirea zorilor. 

Prinzând o viteză mai mare de zece mii de kilometri pe 
oră, în fiecare oră, nava se afla acum mult în interiorul 
orbitei lui Venus. Va ajunge chiar şi mai aproape de Soare, 
înainte de a executa trecerea pe la periheliu - cu mult mai 
rapidă decât oricare corp ceresc natural - şi se va îndrepta 
către Lucifer. 

În timp ce trecea printre Pământ şi Soare, coada formată 
din carbon incandescent lungă de o mie de kilometri era 
uşor vizibilă, ca o stea de magnitudinea patru, prezentând o 
deplasare apreciabilă pe fundalul constelaţiilor cerului de 
dimineaţă în cursul unei singure ore. Chiar la începutul 


misiunii sale de salvare, Universe va fi văzută, în acelaşi 
moment, de mai multe fiinţe omeneşti decât oricare alt 
artifact din istoria omenirii. 

35. În voia valurilor. 

Ştirea neaşteptată că nava-soră Universe era pe drum - şi 
ar putea să ajungă cu mult mai devreme decât ar fi 
îndrăznit să se gândească cineva - avu un efect asupra 
moralului echipajului de pe Galaxy care ar putea fi calificat 
doar drept euforic. Însuşi faptul că pluteau în derivă pe un 
ocean străin, înconjurați de monştri necunoscuţi, părea 
dintr-o dată de importanţă minoră. 

La fel se întâmpla şi cu monştrii, cu toate că aveau apariţii 
interesante din când în când. Uriaşii „rechini” puteau fi 
văzuţi ocazional, dar nu se apropiau de navă, nici măcar 
atunci când era zvârlit peste bord gunoiul. Acest lucru era 
destul de surprinzător; sugera faptul că animalele de talie 
mare - spre deosebire de omologii lor pământeni - au un 
sistem de comunicare eficient. Poate că erau mai înrudiţi cu 
delfinii decât cu rechinii. 

Erau multe bancuri de peşti mai mici, cărora nimeni nu le- 
ar fi dat nici o atenţie într-o piaţă de pe Pământ. După 
câteva încercări, unul dintre ofiţeri - un pescar iscusit - 
reuşi să prindă unul cu un cârlig fără nadă. Nu reuşi să-l 
aducă înăuntru prin ecluza pneumatică, căci oricum, 
căpitanul nu ar fi permis acest lucru, dar îl măsură şi-l 
fotografie cu grijă înainte de a-i da drumul în mare. 

Însă mândrul sportiv trebui să plătească un preţ pentru 
trofeul său. Costumul spaţial cu presurizare parţială pe 
care-i purtase în timpul operaţiunii avea mirosul 
caracteristic de ouă clocite al sulfurii de hidrogen în clipa în 
care l-a băgat înapoi în navă, iar el deveni ţinta a 
nenumărate glume. Totuşi era un alt memento ai unei 
biochimii străine şi implacabil ostile. 

În ciuda argumentelor aduse de oamenii de ştiinţă, nu s-a 
mai permis pescuitul. Puteau să observe şi să înregistreze, 
dar nu să colecteze. Oricum, ei erau geologi planetari, nu 


naturalişti - după cum li s-a atras atenţia. Nimănui nu-i 
dăduse prin cap să aducă formol - care oricum probabil că 
n-ar fi fost utilizabil aici. 

La un moment dat nava plutea printre bârne sau bucăţi 
dintr-un material verde strălucitor. Forma nişte ovale, cu un 
diametru de aproximativ zece metri şi toate cam de aceleaşi 
dimensiuni. Galaxy pătrunse printre ele fără a întâlni vreo 
rezistenţă, iar ele se regrupară rapid îndărătul ei. Se 
presupuse că erau un fel de organisme în formă de colonii. 

Iar într-o dimineaţă, ofiţerul de cart fu uluit când din apă 
ieşi un periscop şi se trezi holbându-se la un ochi albastru, 
blând, care, cum zicea el după ce-şi revenise, semăna cu cel 
al unei vaci. Se uită la el trist câteva momente, fără un 
interes aparent, apoi se întoarse în apele oceanului. 

Nimic nu părea să se mişte prea repede pe-aici, iar 
motivul era clar. Era o lume cu energie scăzută - nu exista 
oxigenul liber care le permitea animalelor de pe Pământ să 
trăiască o existenţă formată din explozii continue, din 
momentul în care începeau să respire la naştere. Doar 
„rechinul” pe care-i întâlniseră prima dată dăduse ceva 
semne de activitate violentă - în spasmul său ultim, 
agonizant. 

Poate că acest lucru era o ştire îmbucurătoare pentru 
oameni. Chiar dacă erau încotoşmănaţi cu costume spaţiale, 
probabil că pe Europa nu exista nimic care i-ar fi putut 
prinde - chiar dacă ar fi avut această dorinţă. 

Căpitanul Laplace găsi un amuzament secret în a 
încredința manevrarea navei contabilului de vapor; se 
întreba dacă această situaţie nu cumva era unică în analele 
spaţiale şi maritime. 

Nu se punea problema că domnul Lee ar putea face mare 
lucru. Galaxy plutea în poziţie verticală, fiind ieşită o treime 
deasupra apei, înclinându-se uşor în faţa vântului care o 
împingea constant cu cinci noduri pe oră. Existau doar 
câteva scurgeri sub linia de plutire, care fură remediate 


rapid. Lucru la fel de important, corpul navei era încă 
etanş. 

Cu toate că cea mai mare parte a echipamentului de 
navigaţie era inutil, ştiau cu certitudine unde se află 
Ganymede, le stabilea cu precizie poziţia în fiecare oră, cu 
ajutorul balizei, iar dacă Galaxy ţinea neschimbat cursul pe 
care se afla, va ajunge la țărm pe o insulă mare în trei zile. 
Dacă nu reuşea acest lucru, se va îndrepta spre marea 
deschisă şi în cele din uniră va ajunge în zona cu apă 
călduţă situată chiar sub Lucifer. Deşi nu era în mod 
necesar catastrofală, asemenea perspectivă era dintre cele 
mai puţin atractive. 

„Căpitanul” Lee îşi pierdu o groază de vreme gândindu-se 
la modalităţile de a evita acest lucru. 

Nişte pânze - chiar dacă ar fi avut material potrivit, ar fi 
contat foarte puţin. El coborâse nişte ancore improvizate la 
cinci sute de metri, căutând curenţi care-ar putea fi folosiţi, 
dar nedescoperind vreunul. Şi nici nu dăduse de fund. Se 
afla mult mai jos, la câţiva kilometri distanţă. 

Poate că era mai bine aşa; îi apăra de cutremurele 
submarine care zguduiau în continuu acest ocean tânăr. 
Câteodată Galaxy se zgâlţâia ca şi cum ar fi fost lovită de un 
baros gigantic, iar o undă de şoc trecea pe lângă navă. În 
câteva ore, un tsunami înalt de zeci de metri se va sparge 
de vreun țărm de pe Europa; dar aici în apa adâncă valurile 
mortale erau doar nişte ondulări ale apei. 

De mai multe ori, observară la distanţă vârtejuri 
neaşteptate; păreau destul de primejdioase - maelstrom-uri 
care ar putea târi nava Galaxy spre abisuri necunoscute - 
dar din fericire erau prea departe spre a face altceva decât 
să rotească nava de câteva ori în apă. 

Iar o singură dată, se ridică o băşică gigantică de gaz şi 
explodă doar la câteva sute de metri distanţă. Era ceva 
extrem de impresionant, şi toată lumea fu de acord cu 
comentariul sincer al doctorului. „Slavă Domnului că nu 
putem s-o mirosim.” 


E surprinzător cât de repede cea mai bizară situaţie poate 
deveni rutină. După câteva zile, viaţa la bordul lui Galaxy 
deveni deja de domeniul obişnuinţei, iar principala 
problemă a căpitanului Laplace era să dea ceva de făcut 
echipajului. Nimic nu-i mai dăunător pentru moral decât 
inactivitatea, iar el se întreba oare cum îşi ţineau oamenii 
ocupați căpitanii de pe vechile nave cu vele, de-a lungul 
interminabilelor călătorii. Nu se putea să-şi fi petrecut tot 
timpul căţărându-se pe velatură sau frecând puntea. 

Cu oamenii de ştiinţă avea opusul problemei. Aceştia 
propuneau mereu teste şi experienţe, care trebuiau bine 
analizate înainte de a fi aprobate. lar dacă le dădea 
acordul, ei monopolizau canalele de comunicare, atât de 
limitate acum, ale navei. 

Întregul complex de antene era deteriorat la nivelul liniei 
de plutire, iar Galaxy nu mai putea vorbi direct cu 
Pământul. 'Totul trebuia retransmis de pe Ganymede, pe o 
lungime de undă de câţiva megaherţi nenorociţi. Un singur 
canal video „pe viu” avea prioritate în faţa a orice altceva şi 
el trebui să reziste larmei reţelelor pământene. Nu ar fi 
avut prea mare lucru de arătat telespectatorilor lor, în afară 
de largul mării, interioarele înghesuite ale navei şi un 
echipaj care, deşi avea un moral ridicat, devenea din ce în 
ce mai morocănos. 

O cantitate neobişnuit de mare de trafic radio părea a fi 
destinată ofițerului doi Floyd, ale cărui răspunsuri 
codificate erau atât de scurte încât nu puteau conţine prea 
multă informaţie. În cele din urmă Laplace se hotări să aibă 
o discuţie cu tânărul. 

— Domnule Floyd, zise el, în intimitatea cabinei sate. Ţi-aş 
fi recunoscător dacă m-ai lămuri şi pe mine în privinţa celei 
de-a doua ocupaţii a dumiâale. 

Floyd părea stânjenit, şi se prinse de masă când nava se 
clătină brusc datorită unei pale de vânt. 

— Aş vrea să pot face acest lucru, domnule, dar nu mi se 
dă voie. 


— Cine nu-ţi dă voie, dacă-mi premiţi să-ntreb? 

— Ca să fiu sincer, nu sunt sigur. 

Acest lucru era perfect adevărat. El bănuia că e vorba de 
ASTROPOL, dar cei doi domni care îl instructaseră pe 
Ganymede în mod inexplicabil nu îi dăduseră această 
informaţie. 

— În calitate de căpitan al acestei nave - mai ales în 
împrejurările de faţă - aş vrea să ştiu ce se întâmplă aici. 
Dacă scăpăm de-aici, îmi voi petrece următorii câţiva ani de 
viaţă la Curtea de Anchetă. lar dumneata probabil că vei 
face acelaşi lucru. 

Floyd reuşi să zâmbească crispat. 

— Nici nu merită să mai fim salvaţi, nu-i aşa, domnule? 
Singurul lucru pe care-i ştiu este că o agenţie de înalt nivel 
s-a aşteptat să existe necazuri în această misiune, dar nu 
ştiau în ce fel se vor manifesta. Doar atât mi s-a spus: să 
casc bine ochii. Bănuiesc că n-am avut vreun merit, dar îmi 
imaginez că eram singura persoană calificată pe care 
puteau pune mâna în timp util. 

— Nu sunt de părere că trebuie să te acuzi. Cine şi-ar fi 
închipuit că Rosie. 

Căpitanul făcu o pauză, venindu-i deodată un gând prin 
minte: 

— Bănuieşti pe cineva? 

Ar fi vrut să adauge: „Pe mine, de exemplu?”, dar situaţia 
era deja suficient de paranoică. 

Floyd părea gânditor, apoi lăsă senzaţia că a luat o 
hotărâre: 

— Poate ar fi trebuit să vă spun mai devreme, domnule, 
dar ştiu cât de ocupat aţi fost. Sunt sigur că doctorul van 
der Berg este implicat într-un fel sau altul. E geolog, 
desigur, sunt nişte oameni ciudaţi şi nu prea îi înţeleg. (Şi 
nici nu prea-mi plac, ar fi vrut să adauge). Sunt prea 
exclusivişti - nu se arată prea prietenoşi faţă de cei din alte 
lumi. Totuşi, nu-i poţi blama; toţi pionierii care încercau să 


îmblânzească o nouă sălbăticie semănau probabil foarte 
mult cu el. 

— Van der Berg - hmm. Dar ceilalţi oameni de ştiinţă? 

— Au fost verificaţi, bineînţeles. Sunt cu toţii în regulă. 

Ceea ce nu era complet adevărat. Doctor Simpson avea 
mai multe neveste decât era strict legal, cel puţin în acelaşi 
timp, iar doctor Higgins avea o bogată colecţie de cărţi 
extrem de curioase. Ofiţerul doi Floyd nu era foarte sigur 
de ce i se spuseseră toate aceste lucruri; poate că mentorii 
săi doreau să-l impresioneze cu omniscienţa lor. El hotări că 
a colabora cu ASTROPOL-ul (sau oricum s-ar fi numit) avea 
nişte amuzante beneficii secundare. 

— Foarte bine, zise căpitanul, lăsându-l să plece pe 
agentul amator. Dar te rog să mă ţii la curent cu 
descoperirile tale - de orice fel - care ar putea afecta 
siguranţa navei. 

În circumstanţele de faţă, era greu să-ţi închipui ce 
însemna acest termen. Orice s-ar fi întâmplat, nu mai putea 
schimba cu mult soarta navei. 

36. Ţărmul străin. 

Chiar cu douăzeci şi patru de ore înainte de a zări insula, 
încă nu era sigur dacă Galaxy o va rata şi va pluti împinsă 
de vânt în pustietatea oceanului central. Poziţia ei, aşa cum 
era observată de radarul de pe Ganymede, era trecută pe o 
hartă uriaşă pe care toţi cei de la bord o examinau de 
câteva ori pe zi. 

Chiar dacă nava ajungea la țărm, asta ar fi fost doar 
începutul problemelor ei. S-ar putea mai degrabă sfărâma 
în bucăţi pe un țărm stâncos, decât să fie lăsată uşor pe o 
plajă cu o pantă convenabilă. 

„Căpitanul” Lee era perfect conştient de aceste 
posibilităţi. Pe vremuri naufragiase şi el, la bordul unui 
crucişător ale cărui motoare se defectaseră într-un moment 
critic, în largul Insulei Bali. Existase un mic pericol, deşi se 
dramatizase intens, iar el n-avea chef să repete experienţa 


- mai ales că aici nu există paza de coastă care să-i vină în 
ajutor. 

Situaţia în care se aflau era caracterizată printr-o ironie 
cu adevărat cosmică. Se aflau la bordul unuia dintre cele 
mai avansate mijloace de transport construite de om - 
capabil să traverseze Sistemul Solar! 

— Şi cu toate acestea nu-l puteau devia cu mai mult de 
câţiva metri de la cursul său. Totuşi, nu erau complet 
neajutoraţi; Lee încă mai avea câteva cărţi de jucat. 

Pe acest corp ceresc ce se curba pe neaşteptate, insula se 
afla doar la cinci kilometri distanţă atunci când au zărit-o 
prima oară. Spre marea uşurare a lui Lee, nu întâlni niciuna 
din stâncile de care se temuse; pe de altă parte, nu erau 
semne că dăduse peste plaja la care se aştepta. Geologii îl 
preveniseră că sosise cu câteva milioane de ani prea 
devreme spre a găsi nisip aici; morile de pe Europa, 
măcinând încet, nu avuseseră timp să-şi desăvârşească 
munca. 

În clipa în care avu siguranţa că vor atinge ţărmul, Lee 
dădu ordinul să fie golite rezervoarele principale ale lui 
Galaxy, pe care le umpluse în mod deliberat imediat după 
amerizare. Urmară apoi câteva ore extrem de 
inconfortabile, pe parcursul cărora cel puţin un sfert din 
echipaj îşi pierdu interesul în urmărirea operaţiunii. 

Galaxy se ridică din ce în ce mai mult din apă, balansându- 
se din ce în ce mai tare - apoi căzu producând o plescăitură 
puternică şi se întinse de-a lungul suprafeţei precum hoitul 
unei balene, în timpurile vechi când balenierele pompau aer 
în ele ca să le împiedice să se scufunde. Când văzu în ce 
poziţie se află nava, Lee îi ajusta din nou volumul de carenă, 
până când fu aproape cu pupa pe țărm, iar cabina de 
comandă se afla puţin deasupra nivelului apei. 

După cum se aştepta, Galaxy se poziţiona cu traversul 
perpendicular pe direcţia vântului. Încă un sfert de echipaj 
fu atunci scos din funcţiune, dar Lee avea suficiente 
ajutoare ca să scoată ancora pe care o pregătise pentru 


actul final. Era doar o plută improvizată, alcătuită din cutii 
goale legate între ele cu parâme, dar rezistenţa ei la 
înaintare făcea ca nava să se orienteze spre uscat. 

Acum îşi dădeau seama încotro se îndreptau - cu o 
încetineală agonizantă - către o limbă îngustă de plajă 
acoperită cu mici bolovani. Dacă nu puteau să se bucure de 
nisip, aceasta era cea mai bună alternativă. 

Cabina de comandă se afla deja deasupra plăjii când 
Galaxy a acostat, iar Lee îşi jucă ultima carte. El făcuse doar 
o singură probă, neîndrăznind să facă mai mult în cazul în 
care maşinăria ar fi cedat. 

Pentru ultima dată, Galaxy îşi scoase echipamentul de 
aterizare. Se auzi un scârţâit şi avu loc o clătinare în 
momentul în care suporţii de dedesubt se înfipseră în solul 
străin. Acum nava era ferm ancorată, spre a face faţă 
vânturilor şi valurilor acestui ocean fără flux. 

Nu era nici o îndoială că Galaxy îşi găsise odihna sa 
definitivă - şi, la fel de posibil, cea a echipajului. 

V, 

Printre asteroizi 

37. Steaua. 

lar acum Universe se deplasa atât de rapid încât orbita sa 
nu mai semăna nici pe departe cu cea a unui obiect natural 
din Sistemul Solar. Mercur, care e cel mai apropiat de 
Soare, abia depăşeşte cincizeci de kilometri pe secundă la 
periheliu; Universe ajunse la dublul acestei viteze în prima 
zi - la jumătatea accelerației pe care o va obţine când va fi 
mai uşoară cu câteva mii de tone de apă. 

Timp de câteva ore, în timp ce intrau în interiorul orbitei, 
Venus era cea mai strălucitoare dintre toate corpurile 
cereşti, după Soare şi Lucifer. Micul ei disc era abia vizibil 
cu ochiul liber, dar nici măcar cele mai puternice telescoape 
ale navei nu arătau accidente de teren pe suprafaţa ei. 
Venus îşi păstra secretele la fel de grijulie ca şi Europa. 

Apropiindu-se de Soare - mult înăuntrul orbitei lui Mercur 
- Universe nu numai că scurta din drum. Dar totodată 


primea un impuls datorită câmpului gravitațional al 
Soarelui. 

Pentru că Natura întotdeauna îşi păstrează un echilibru. 
Soarele a pierdut ceva din viteză datorită acestei cedări, 
dar efectul nu va fi măsurabil timp de câteva mii de ani. 

Căpitanul Smith folosi trecerea navei pe la periheliu spre 
a-şi restabili ceva din prestigiul deteriorat de ezitările sale. 

— Acum ştiţi cu exactitate de ce am zburat cu nava prin 
Bătrânul Credincios. Dacă n-am fi spălat toată mizeria de 
pe carpul navei, acum am fi fost supraîncălziţi. De fapt, mă 
îndoiesc că regulatoarele de căldură ar fi putut face faţă 
unei asemenea situaţii - de zece ori mai mare decât nivelul 
de pe Pământ. 

Privind - prin filtre care erau aproape negre - la Soarele 
hidos de umflat, pasagerii săi îl crezură imediat. Fură cu 
toţii mai mult decât fericiţi atunci când el descrescu la 
mărimea sa normală şi continuă să se micşoreze, în timp ce 
Universe tăia orbita lui Marte, pornind în ultima etapă a 
misiunii sale. 

Cele Cinci Celebrităţi se adaptaseră, fiecare în felul lui, cu 
schimbările neaşteptate din viaţa lor. Mihailovici compunea 
mult şi zgomotos, şi era rareori văzut în afară de 
momentele când venea la masă, ca să spună anecdote 
scandaloase şi să-i necăjească pe toţi cei care-i puteau 
cădea victime, mai ales pe Willis. Greenberg se ridicase 
singur la rangul de membru al echipajului (fără ca cineva să 
se opună) şi îşi petrecea cea mai mare parte din timp în 
cabina de comandă. 

Maggie M. Urmărea întreaga situaţie cu amuzament. Ea 
remarcă: 

— Scriitorii spun întotdeauna cât de mult ar putea crea 
dacă s-ar afla într-un loc unde să nu fie întrerupţi - fără 
obligaţii; familiile şi puşcăriile sunt exemplele lor favorite. 
Drept pentru care nu mă pot plânge decât de faptul că 
cererile mele pentru materiale bibliografice sunt întârziate 
de mesajele cu prioritate. 


Chiar şi Victor Willis ajunsese la aceeaşi concluzie; şi el 
lucra din greu la diverse proiecte de mare întindere. Iar el 
avea un motiv în plus să rămână în cabina sa; vor mai trece 
câteva săptămâni bune până să nu mai arate ca şi cum a 
uitat să se bărbierească. 

Yva Merlin petrecea în fiecare zi atâtea ore la centrul de 
distracţii, recuperând - după cum se exprima ea - lecturile 
din clasicii ei favoriţi. Din fericire, biblioteca şi instalaţiile de 
proiecţie de pe Universe fuseseră puse la punct înainte de 
începerea călătoriei; deşi colecţia era încă relativ redusă, 
exista însă material de proiecţie suficient pentru câteva 
vieţi omeneşti. 

Toate operele celebre de artă vizuală se aflau acolo, 
mergând îndărăt în timp până la pâlpâitoarele începuturi 
ale cinematografului. Yva le cunoştea pe cele mai multe 
dintre ele şi împărtăşea bucuroasă din ştiinţa ei şi altora. 

Bineînţeles, lui Floyd îi făcea plăcere s-o asculte, pentru că 
astfel ea devenea vie - o fiinţă omenească obişnuită, nu o 
icoană. I se părea trist, dar în acelaşi timp fascinant faptul 
că ea putea stabili un contact cu lumea reală prin 
intermediul universului artificial al imaginilor video. 

Una dintre cele mai stranii experienţe ale vieţii altminteri 
destul de pline de întâmplări a lui Heywood Floyd a fost să 
stea pe semiîntuneric în spatele Yvei, pe undeva în afara 
orbitei lui Marte, în timp ce urmăreau împreună versiunea 
originală a filmului Pe aripile vântului. Existaseră momente 
când putuse vedea celebrul profil conturat pe cel al lui 
Vivien Leigh şi fusese în stare să le compare, deşi era 
imposibil de afirmat că o actriţă e mai bună decât cealaltă; 
ambele erau sui generis. 

Când s-au aprins luminile, constatară cu uimire că Yva 
plângea. O luă de mână şi spuse cu blândeţe: 

— Am plâns şi eu, atunci când a murit Bonny. 

Yva reuşi să zâmbească timid. 

— Eu plângeam pentru Vivien, zise ea. În timp ce filmam la 
o doua versiune a filmului, am citit o grămadă de lucruri 


despre ea - a avut o existenţă atât de tragică. Iar faptul că 
discutăm despre ea, chiar aici printre planete, îmi aduce 
aminte de nişte cuvinte rostite de Larry atunci când a adus- 
o, biata de ea, din Ceylon după o depresie nervoasă. Le-a 
spus prietenilor săi: „M-am căsătorit cu o femeie din spaţiul 
COSMIC.” 

Yva făcu o pauză şi o nouă lacrimă i se prelinse (destul de 
teatral, nu se putu Floyd să nu remarce) pe obraz: 

— Şi încă ceva, chiar şi mai ciudat. A jucat în ultimul ei film 
exact acum o sută de ani - şi ştii cum se numea? 

— Hai, uluieşte-mă din nou! 

— Bănuiesc că o s-o surprindă pe Maggie - dacă ea chiar 
scrie cartea cu care ne tot ameninţă. Ultimul film a lui 
Vivien s-a numit Corabia nebunilor. 

38. Aisberguri din spaţiu. 

Acum, pentru că în mod neaşteptat aveau atât de mult 
timp la îndemână, căpitanul Smith acceptă să-i acorde lui 
Victor Willis demult promisul interviu care făcea parte din 
contractul său. Însuşi Victor l-a tot amânat, datorită a ceea 
ce Mihailovici persista în a numi „amputarea” suferită de el. 
Pentru că vor trece multe luni până când îşi va putea reface 
imaginea publică, el a luat în cele din urmă hotărârea să 
facă interviul fără aparatul de filmat; studioul de pe Pământ 
va putea să-i suplinească lipsa prin intermediul fotografiilor 
de arhivă. 

Stătuseră în cabina căpitanului în continuare mobilată 
doar în parte, savurând unul din excelentele vinuri care 
constituiau, în aparenţă, o mare parte din bagajul lui Victor. 
Având în vedere că Universe va întrerupe energia şi va 
înainta cu motoarele oprite în următoarele câteva ore, era 
ultima ocazie de acest gen. După cum susţinea Victor, vinul 
fără greutate era ceva abominabil; refuza să-şi pună 
preţioasele recolte în globuri presabile de plastic. 

— Aici Victor Willis, la bordul navei Universe, la ora 18:30, 
în ziua de vineri, 15 iulie 2061. Deşi încă nu ne aflăm la 
mijlocul călătoriei noastre, suntem dincolo de orbita lui 


Marte şi am atins deja viteza maximă. Care este aceasta, 
domnule căpitan? 

— O mie cincizeci de kilometri pe secundă. 

— Mai mult de o mie de kilometri pe secundă - aproape 
patru milioane de kilometri pe oră! 

Surpriza lui Victor Willis părea perfect autentică; nimeni 
n-ar fi ghicit că el cunoştea parametrii orbitali la fel de bine 
ca şi căpitanul. Dar unul din punctele lui forte era abilitatea 
de a se pune pe sine în locul telespectatorilor săi, şi reuşea 
nu numai să le anticipeze întrebările, ci şi să le stârnească 
interesul. 

— Aşa este, răspunse căpitanul cu mândrie reţinută. 
Călătorim cu o viteză dublă faţă de cea mai mare atinsă 
vreodată de o fiinţă umană. 

Asta ar fi trebuit să fie una din replicile mele, gândi Victor; 
nu-i plăcea ca interlocutorul să-i ia vorba din gură. Dar fiind 
un bun profesionist, se adaptă rapid situaţiei. 

Făcu o pauză, ca şi cum şi-ar fi consultat micul său 
blocnotes al cărui ecran direcţional doar el îl putea vedea. 

— La fiecare douăsprezece secunde, parcurgem o distanţă 
egală cu diametrul Pământului. Şi totuşi o să mai avem 
nevoie de încă zece zile ca să ajungem pe Jup - ah, Lucifer! 
Asta ne oferă o idee despre dimensiunile Sistemului Solar. 

— Domnule căpitan, acum un subiect delicat, dar am 
primit o grămadă de întrebări în legătură cu el în ultima 
săptămână. 

O, nu, mormăi Smith. Sper că nu-ncepe iar cu toaletele la 
gravitația zero! 

— Chiar în acest moment, trecem exact prin centrul 
centurii de asteroizi. 


(Mai bine mă-ntreba de toalete, gândi Smith). 

— Şi cu toate ca nici o navă n-a fost deteriorată grav în 
urma coliziunii, oare nu riscăm? La urma urmei, 
literalmente milioane de corpuri, până la dimensiunea unei 


mingi de biliard, orbitează în această secţiune a spaţiului 
cosmic. Şi doar câteva mii dintre ele au fost cartografiate. 

— Mai mult de-atât: peste zece mii. 

— Dar există câteva milioane pe care nu le ştim. 

— E adevărat; dar nu ne-ar fi fost de mare ajutor în cazul 
în care am reuşit acest lucru. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Suntem neputincioşi în privinţa lor. 

— De ce? 

Căpitanul Smith făcu o pauză ca să se gândească cu grijă. 
Willis avea dreptate - era într-adevăr un subiect delicat; 
Centrala i-ar da peste degete dacă ar spune ceva care ar 
descuraja potenţialii clienţi. 

— Mai întâi, spaţiul cosmic e atât de enorm, încât chiar şi 
aici - aşa cum aţi spus, exact în centrul centurii de asteroizi 
- riscul de coliziune este infinitezimal. Am sperat să vă 
arătăm un asteroid - singurul pe care vi-l putem arata ar fi 
Hanuman, un pricăjit de trei sute de metri diamentru - dar 
distanţa la care ne-am apropia cel mai mult de el e de două 
sute cincizeci de mii de kilometri. 

— Dar Hanuman e gigantic, în comparaţie cu celelalte 
resturi neştiute care plutesc pe-aici primprejur. Nu sunteţi 
îngrijorat de acestea? 

— Cam la fel de îngrijorat pe cât aţi fi dumneavoastră că o 
să fiţi lovit de trăsnet pe Pământ. 

— Ca să fiu sincer, odată am scăpat ca prin urechile acului, 
pe Pik's Peak în Colorado - fulgerul şi bubuitura au fost 
simultane. Dar admiteţi că pericolul există - şi oare nu 
mărim riscul prin viteza enormă cu cure ne deplasăm? 

Bineînţeles. Willis ştia foarte bine răspunsul; el se punea 
din nou în locul milioanelor de ascultători de pe planeta 
care se îndepărta cu o mie de kilometri în fiecare secundă. 

— E greu să explici fără ajutorul matematicii, răspunse 
căpitanul (de câte ori întrebuinţase el această frază, chiar şi 
atunci când nu era adevărată!), dar legătura între viteză şi 
risc nu este simplă. A lovi ceva la viteza unei nave spaţiale 


ar fi catastrofal; ar fi ca şi cum ai sta lângă o bombă atomică 
clasa kilotone sau megatone. 

Acest răspuns nu era chiar liniştitor, dar era singurul pe 
care-i putea da. Înainte ca Willis sa dezvolte şi mai mult 
subiectul, se grăbi să continue; 

— Şi daţi-mi voie să vă aduc aminte că orice risc pe care 
ni-l asumăm este în scopul unei cauze nobile. O singură oră 
poate salva vieţi omeneşti. 

— Da, sunt sigur că toţi conştientizăm acest lcuru. Willis 
făcu o pauză; se gândi să adauge; „Şi bineînţeles că şi eu 
sunt în aceeaşi situaţie”, dar renunţă la idee. Ar părea lipsit 
de modestie - deşi modestia n-a fost niciodată punctul lui 
forte. Şi în orice caz, nu putea să transforme în virtute o 
necesitate; nu prea avea alternative, decât în cazul în care 
ar fi hotărât să plece acasă pe jos. 

— Toate acestea mă duc cu gândul la altceva, continuă el. 
Ştiţi ce s-a întâmplat exact cu un secol şi jumătate în urmă 
în Atlanticul de Nord? 

— În1911? 

— Ei, de fapt în 1912. 

Căpitanul Smith ghici ceea ce i se pregătea şi refuză să 
coopereze, pretinzând că e neştiutor. 

— Bânuiesc că vă referiţi la Titanic, rosti el. 

— Exact, răspunse Willis, disimulându-şi bărbăteşte 
dezamăgirea. Am primit cel puţin douăzeci de scrisori din 
partea unor oameni care cred că ei sunt singurii care au 
sesizat această paralelă. 

— Care paralelă? Titanic-ul îşi asumase nişte riscuri 
inacceptabile, în dorinţa de a bate un record. 

Era cât pe ce să adauge: „Şi n-a avut suficiente bărci de 
salvare”, dar din fericire se abţinu la timp, când îşi aduse 
aminte că mica navetă a navei nu putea duce mai mult de 
cinci pasageri. Dacă Willis l-ar lua la întrebări în această 
privinţă, ar implica prea multe explicaţii. 

— Bun, recunosc că analogia e forţată. Dar există o altă 
similitudine remarcată de toată lumea. Ştiţi cumva numele 


primului şi celui din urmă căpitan al Titanic-ului? 

— N-am nici cea mai vagă. Începu căpitanul Smith. Apoi îi 
căzu maxilarul în jos. 

— Exact, zise Victor Willis, cu un zâmbet îngâmfat. 

Căpitanul Smith i-ar fi sugrumat cu plăcere pe toţi acei 
cercetători amatori. Dar nu-şi putea blama părinţii că-i 
lăsaseră prin testament cel mai comun nume de familie 
englezesc. 

39. Masa Căpitanului. 

Păcat că telespectatorii de pe Pământ (şi din afara lui) nu 
s-au putut bucura de discuţiile mai puţin formale de la 
bordul navei Universe. Viaţa de la bord devenise de-acum o 
rutină, punctată în mod regulat de câteva momente - dintre 
care cel mai important şi cu siguranţă cel mai tradiţional 
era Masa Căpitanului. 

La ora 18:00 fix, cei şase pasageri şi cinci dintre ofiţerii 
care nu erau de serviciu luau masa împreună cu căpitanul. 
Desigur, nu exista nimic din ţinuta obligatorie la bordul 
palatelor plutitoare din Atlanticul de Nord, dar de obicei 
existau încercări de noutăţi vestimentare. Yva cu siguranţă 
apărea cu vreo nouă broşă sau panglică de păr; un nou inel, 
pandantiv sau parfum, scoase dintr-o sursă aparent 
inepuizabilă. 

Dacă motorul mergea, masa începea cu o supă; dar dacă 
nava înainta cu motorul oprit şi exista imponderabilitate, se 
serveau diverse sortimente de antreuri. În ambele cazuri, 
înainte de servirea felului doi, căpitanul Smith comunica 
ultimele noutăţi - sau încerca să înlăture cele mai recente 
zvonuri, alimentate de obicei de buletinele de ştiri de pe 
Pământ sau de pe Ganymede. 

Acuzaţii şi incriminări erau aruncate în toate direcţiile şi 
se auzeau cele mai fantastice teorii ce explicau deturnarea 
navei Galaxy. S-a arătat cu degetul către fiecare organizaţie 
secretă despre a cărei existenţă se ştia sau care erau pur 
imginare. Însă toate teoriile aveau un numitor comun. 
Niciuna dintre ele nu putea sugera un motiv plauzibil. 


Misterul fusese atenuat de singurul detaliu care ieşea la 
suprafaţă. O muncă detectivistă asiduă executată de 
ASTROPOL stabilise surprinzătorul fapt că răposata „Rose 
McMahon” se numea în realitate Ruth Mason; născută în 
nordul Londrei, recrutată de Poliţia londoneză, apoi după 
un debut promiţător, concediată din cauza unor activităţi 
rasiste. Emigrase în Africa şi dispăruse. Era clar că era 
amestecată în politica subterană a acelui nefericit 
continent. Numele lui Shaka era frecvent pomenit şi la fel 
de frecvent dezminţit de către SUAS. 

Care ar putea fi legătura între toate acestea şi Europa era 
subiectul unor nesfârşite şi inutile dezbateri în jurul mesei - 
mai ales atunci când Maggie M. Mărturisi că o dată 
proiectase să scrie un roman despre Shaka, din punctul de 
vedere al uneia dintre cele o mie de nefericite neveste ale 
despotului zulus. Dar cu cât cerceta mai mult, cu atât 
subiectul devenea tot mai respingător. „Când am abandonat 
proiectul cu Shaka, ştiam exact care sunt sentimentele unui 
neam modem faţă de Hitler”, mărturisi ea. 

Astfel de revelații personale deveniră din ce în ce mai 
frecvente pe măsură ce înaintau. Când se termina de 
mâncat felul doi, unuia din grup i se oferea cuvântul timp 
de treizeci de minute. Împreună, aveau o experienţă 
însumând douăsprezece vieţi, pe tot atâtea corpuri cereşti, 
drept care era greu de găsit o sursă mai bună pentru 
povestirile de după-masă. 

Cel mai prost vorbitor era, într-un mod cumva 
surprinzător, Victor Willis. Era suficient de onest ca să 
admită acest lucru şi ca să ofere o explicaţie. 

— Sunt atât de obişnuit să vorbesc în faţa unui auditoriu 
format din milioane de oameni încât îmi vine greu să mă 
relaţionez cu un grup mic şi prietenos precum e acesta, zise 
el, dar nu chiar scuzându-se. 

— Ai fi fost într-o formă mai bună dacă grupul nostru n-ar 
fi fost prietenos? Întrebă Mihailovici, gata întotdeauna să 
sară în ajutor. Asta se poate aranja oricând. 


Yva, pe de altă parte, se dovedi a fi mai bună decât se 
aşteptau cu toţii, chiar dacă amintirile ei erau limitate 
exclusiv la lumea spectacolului. Era foarte competentă mai 
ales în privinţa regizorilor celebri - şi mai puţin celebri - cu 
care lucrase, mai ales David Griffin. 

— E adevărat, întreba Maggie M., fără îndoială cu gândul 
la Shaka, că ura femeile? 

— Nici gând, răspunse Yva prompt. El ura doar actorii. 
Nu-i considera fiinţe omeneşti. 

Amintirile lui Mihailovici acopereau de asemenea un 
teritoriu oarecum limitat - marile orchestre simfonice şi 
companiile de balet, dirijori şi compozitori celebri şi 
nenumăraţii lor lingăi. Dar ştia atâtea întâmplări amuzante 
cu intrigi de culise şi legături amoroase şi anecdote despre 
prime nopţi sabotate şi duşmănii mortale între primadone 
încât îşi ţinea ascultătorii (chiar aşa nemuzicali cum erau) 
zguduindu-se de râs şi i se oferea cu plăcere un timp 
suplimentar. 

Relatările seci ale colonelului Greenberg despre 
întâmplări extraordinare n-ar fi putut oferi un contrast mai 
puternic. Prima aterizare la Polul Sud, relativ temperat, al 
lui Mercur a fost relatată atât de amănunţit încât nu mai 
rămase nimic de spus despre ea; întrebarea care-i interesa 
pe toţi era: „Când ne-ntoarcem?” Ceea ce era de obicei 
urmat de: „Aţi vrea să vă-ntoarceţi?” 

— Dacă o să-mi ceară acest lucru, bineînţeles că osămă 
duc, răspunse Greenberg. Dar sunt mai degrabă de părere 
că Mercur o să fie ca şi Luna. Amintiţi-vă, am alunizat acolo 
în 1969 şi nu am revenit timp de zeci de ani. Oricum, 
Mercur nu e tot atât de folositor precum Luna, deşi, într-o 
bună zi ar putea deveni. Acolo nu există apă: desigur, şi 
când s-a descoperit pe Lună, a fost o surpriză. Sau ar trebui 
să spun în Lună. 

— Cu toate că n-a fost atât de spectaculos precum 
aterizarea pe Mercur, am executat o misiune mult mai 
importantă organizând trenul de „catâri” de pe Aristarchus. 


— Trenul de „catâri”? 

— Da. Înainte de a se construi aruncătorul gigantic de la 
ecuator, şi de a începe să azvârle gheaţa direct pe orbită, a 
trebuit să-l remorcăm de puţul de extracţie până la 
Spaţioportul de la Imbrium. Asta presupunea a netezi un 
drum prin câmpiile de lavă şi a ridica poduri peste câteva 
crevase. L-am denumit „Drumul Gheţii”; avea doar trei sute 
de kilometri, dar a durat câteva generaţii până l-am 
construit. „Catârii” erau nişte tractoare cu opt roţi, cu 
cauciucuri uriaşe şi cu suspensie independentă. De ele erau 
ataşate până la douăsprezece remorci, fiecare încărcate cu 
o sută de tone de gheaţă. Mergeam noaptea, fiindcă nu 
trebuia să protejăm încărcătura. Am mers cu ele de câteva 
ori. Făceam drumul cam în şase ore - nu eram acolo ca să 
stabilim recorduri de viteză - apoi gheaţa era descărcată în 
gigantice rezervoare presurizate, aşteptând răsăritul 
soarelui. Pe măsură ce se topea, era pompată la bordul 
navelor. „Drumul Gheţii” există încă, bineînţeles, dar acum 
e folosit doar de turişti. Dacă sunt nişte firi sensibile, 
conduc numai noaptea, aşa cum făceam noi. Era o 
adevărată vrajă, cu Pământul plin deasupra capetelor 
noastre, atât de strălucitor încât rar ne foloseam sursele 
proprii de lumină. Şi deşi puteam vorbi cu prietenii noştri 
oricând aveam chef, deseori închideam staţiile radio şi 
lăsam robotul să le comunice să suntem bine. Vroiam pur şi 
simplu să fim singuri, în acea pustietate strălucitoare - cât 
timp mai există acolo, căci ştiam că nu va dura. Acum 
construiesc acolo zdrobitorul cu quark de la Teravolt, care 
înconjoară ecuatorul, iar la Imbrium şi Sevenitatis se înalţă 
peste tot cupole. Dar noi am văzut adevărata sălbăticie 
lunară, exact aşa cum au văzut-o Armstrong şi Aldrin - 
înainte de a putea să cumperi cărţi poştale tip „Aş fi vrut să 
fii şi tu aici” de la poşta de la Baza Tranchilităţii. 

40. Monştrii de pe Pământ „. Noroc că n-ai fost la balul 
anual; n-o să-ţi vină să crezi, dar a fost la fel de dezagreabil 
ca şi anul trecut. Şi de data asta, mastodontul nostru, draga 


domnişoară Wilkinson, a reuşit să zdrobească degetele de 
la picioare ale partenerilor ei, chiar pe ringul de dans cu 
jumătate de gravitație. 

Acum, despre afaceri. Având în vedere faptul că vei lipsi 
luni de zile, în loc de câteva săptămâni, Admin se uită cu 
poftă la apartamentul tău - bună vecinătate, zonă de 
cumpărături aproape centrală, vedere splendidă a 
Pământului în zilele senine, etc, etc. 

— Şi sugerează o subinchiriere până la întoarcerea ta. 
Pare să fie o afacere profitabilă, iar tu vei economisi o 
groază de bani. O să adunăm noi lucrurile tale pe care le 
doreşti depozitate în altă parte. 

Acum, despre problema cu Shaka. Noi ştim că-ţi face 
plăcere să-ţi baţi joc de noi, dar ca să fim sinceri, Jerry şi cu 
mine am fost îngroziţi! Înţeleg acum de ce Maggie M. A 
renunţat la proiect - da, sigur că am citit cartea ei Patimi 
olimpiene - foarte plăcută, dar cam feministă pentru gustul 
nostru. 

Ce monstru - pricep de ce o organizaţie teroristă africană 
a luat numele lui. Ce chestie să-şi execute războinicii dacă 
se căsătoreau! Şi să ucidă toate vacile din jalnicul său 
imperiu, doar pentru vina că erau femele! Iar lucrul cel mai 
îngrozitor - acele suliţi înfiorătoare pe care le inventase; ce 
maniere şocante să le înfigi în persoanele cu care nu ţi s-a 
făcut cunoştinţă cum trebuie. 

Şi ce reclamă sinistră pentru noi, muritorii! E aproape 
destul ca să te facă să treci în tabăra cealaltă. 

Noi am spus întotdeauna că suntem gingaşi şi blânzi (şi în 
acelaşi timp extraordinar de talentaţi şi artistici, 
bineînţeles), dar pentru că ne-ai făcut să-i cunoaştem pe 
unii dintre aşa-numiţii „Mari Războinici” (ca şi cum a ucide 
oameni ar avea ceva măreț!) aproape că ne e ruşine de 
compania în care suntem. 

Da, ştiam despre Hadrian şi Alexandru - dar habar n- 
aveam despre Richard Inimă-de-Leu şi Saladin. Sau că 
lulius Caesar avea de-a face atât cu Antoniu cât şi cu 


Cleopatra. Ori de Frederie cel Mare, care are nişte calităţi 
care-l spală de păcate; gândeşte-te cum s-a purtat cu 
bătrânul Bach. 

Când i-am spus lui Jerry că măcar Napoleon este o 
excepţie, ştii ce mi-a zis? „Pun pariu că Josephine era în 
realitate băiat”. Încearcă asta cu Yva. 

Ne-ai distrus morala, ticălosule, mânjindu-ne cu acea 
pensulă pătată de sânge (scuze pentru metafora 
amestecată). Ar fi trebuit să ne laşi în dulcea noastră 
ignoranță. 

Cu toate astea, îţi transmitem dragostea noastră, la fel şi 
Sebastian. Salută din partea noastră pe orice locuitor al 
Europei ai întâlni. Judecând după rapoartele de pe Galaxy, 
unii dintre ei ar putea deveni nişte excelenți parteneri 
pentru domnişoara Wilkinson.” 

41. Memoriile unui centenar. 

Doctorul Heywood Floyd prefera să nu vorbească despre 
prima misiune către Jupiter şi a doua misiune, către Lucifer, 
la zece ani după cea dintâi. Totul avusese loc atât de demult 
- şi nu era nimic care să nu fi fost spus de o sută de ori la 
congrese, în şedinţe ale Consiliului Spaţial sau 
reprezentanţilor mass-media, precum Victor Willis. 

Cu toate acestea, el avea o datorie către tovarăşii săi de 
călătorie, datorie pe care nu o putea trece cu vederea. În 
calitatea sa de singură fiinţă omenească care fusese 
martoră la naşterea unui nou soare - şi a unui nou sistem 
solar - ei se aşteptau ca el să aibă o cunoaştere specială a 
lumilor care se apropiau cu atâta repeziciune. Era o 
presupunere naivă; el era în stare să le spună mult mai 
puţine lucruri despre sateliții lui Galileo decât oamenii de 
ştiinţă şi inginerii care lucrau acolo de mai bine de o 
generaţie. Când i se punea întrebarea: „Cum e cu adevărat 
pe Europa (sau Ganymede, ori Io, ori Callisto.)?”, el îl 
trimitea pe curios, cu destulă brutalitate, la raporturile 
voluminoase aflate în biblioteca navei. 


Şi totuşi exista un domeniu în care experienţa sa era 
unică. După o jumătate de secol, câteodată el se întreba 
dacă se întâmplase cu adevărat, sau dacă dormea la bordul 
lui Discovery atunci când i s-a arătat David Bowman. 
Aproape că era mai uşor să creadă că nava poate fi bântuită 
de fantome. 

Dar n-avea cum să doarmă atunci când firicelele de praf 
plutitoare s-au închegat în imaginea spectrală a unui om 
care ar fi trebuit să fie mort de vreo zece ani. De n-ar fi fost 
avertismentul pe care i-l dăduse (cu câtă claritate îşi 
amintea că buzele aceluia erau nemişcate, iar vocea venea 
din difuzorul de pe pupitru), Leonov şi toţi cei de la bordul 
ei s-ar fi vaporizat în explozia lui Jupiter. 

— De ce a făcut acest lucru?” Floyd dădu răspunsul în 
timpul unei discuţii de după masă. M-am tot întrebat vreme 
de cincizeci de ani. În orice s-ar fi transformat, după ce a 
ieşit din nava Discovery ca să cerceteze monolitul, el încă 
mai are anumite legături cu rasa umană; nu era complet 
din altă lume. Ştim că s-a întors pe Pământ - pentru scurt 
timp - datorită acelui incident cu bomba plasată pe orbită. 
Şi există dovezi solide că şi-a vizitat mama, cât şi iubita; 
astea nu sunt nişte acţiuni ale unei ale unei entităţi complet 
lipsite de emoţii. 

— Ce credeţi că e acum? Întrebă Willis. În definitiv, unde 
se află el? 

— Poate că cea de-a doua întrebare nu are înţeles chiar 
pentru fiinţele umane. Dumneata ştii unde este localizată 
conştiinţa dumitale? 

— Nu-mi place metafizica. Undeva în zona generală a 
creierului meu, oricum. 

— Când eram tânăr, suspină Mihailovici, care avea talentul 
de a dezumfla chiar şi cele mai serioase discuţii, a mea era 
mai jos cam cu un metru. 

— Să presupunem că el se află pe Europa; ştiu că există un 
monolit acolo, iar Bowman era în legătură cu el, într-un 
anumit fel - gândiţi-vă cum a transmis avertismentul. 


— Credeţi că a trimis şi un al doilea avertisment, cerându- 
ne să stăm deoparte? 

— Pe care o să-l trecem cu vederea. 

— În scopul unei cauze nobile. 

Căpitanul Smith, care de obicei se mulțumea să lase 
discuţia să meargă liber, făcu una dintre rarele sale 
întreruperi. 

— Doctor Floyd, rosti el gânditor, sunteţi într-o ipostază 
unică, iar noi vom profita de ea. Pe vremuri Bowman şi-a 
lăsat treburile deoparte pentru a vă salva. Dacă încă se mai 
află prin apropiere, s-ar putea să repete gestul. Mă 
îngrijorează destul de mult acel ordin „Nu încercaţi să 
aterizaţi aici”. Dacă el ne-ar putea asigura că a fost 
suspendat temporar, să zicem, aş fi mult mai fericit. 

Înainte ca Floyd să răspundă, în jurul mesei se auziră mai 
multe glasuri rostind „aşa e, aşa e”. 

— Da, şi eu sunt de aceeaşi părere. Am transmis deja pe 
Galaxy să urmărească orice fel de - să zicem - manifestări, 
în cazul în care el încearcă să intre în contact. 

— Bineînţeles, zise Yva, s-ar putea să fie deja mort dacă 
fantomele pot muri. 

Nici măcar Mihailovici nu avu un comentariu potrivit 
pentru asta, dar Yva îşi dădu seama că nimeni nu era prea 
entuziasmat de intervenţia ei. 

Netulburată, ea începu din nou. 

— Woody, dragă, zise ea. De ce nu-l chemi pur şi simplu 
prin staţia radio? Doar pentru asta-i făcută, nu? 

Şi lui Floyd îi trecuse prin cap acest lucru, dar i se păruse 
ceva prea naiv spre a fi luat în serios. 

— Aşa o să fac. Bănuiesc că n-o să strice. 

42. Minilitul. 

De această dată, Floyd era perfect convins că dormea. 

Niciodată nu reuşise să doarmă bine în stare de totală 
imponderabilitate, iar Universe înainta acum cu motoarele 
oprite, cu viteză maximă. În două zile va începe un interval 
de şapte zile de deceleraţie constantă, renunțând la 


imensul exces de viteză până când va fi în stare să ajungă 
pe Europa. 

Ori de câte ori îşi ajustase chingile de la pat, i se păruseră 
fie prea strânse, fie prea largi. Ar fi respirat cu greutate, 
sau în caz contrar, s-ar fi trezit plutind prin cabină. 

O dată se trezise în aer şi plutise câteva minute până când, 
epuizat, reuşise să „inoate” cei câţiva metri până la cel mai 
apropiat perete. Până în acel moment nu-şi adusese aminte 
că ar fi trebuit doar să aibă puţină răbdare; sistemul de 
ventilaţie al camerei l-ar fi împins spre grilajul de ieşire fără 
nici un efort din partea sa. Acum, fiind un călător spaţial cu 
experienţă, ştia acest lucru la perfecţie; singura lui scuză 
era panica. 

Dar în această noapte reuşise să se descurce de minune; 
probabil că atunci când va dispărea imponderabilitatea, va 
avea probleme de acomodareda această stare. Stătuse 
treaz timp de câteva minute, recapitulând ultimele discuţii 
de la masă, apoi adormise. 

În vis, continuase conversaţia de la masă. 

Avuseseră loc câteva schimbări neglijabile, pe care le 
acceptase fără a fi surprins. Lui Willis, de exemplu, îi 
crescuse din nou barba, deşi doar pe o singură parte a 
feţei. Floyd bănui că acest lucru era în sprijinul vreunui 
proiect de cercetare, deşi nu-şi dădea seama de scopul său. 

În orice caz, avea propriile sale griji. Se apăra de criticile 
lui Millson, de la Administraţia Spațială, care se alăturase, 
oarecum surprinzător, micului lor grup. Floyd se minuna 
cum de ajunsese pe nava Universe (oare se ascunsese la 
bord înainte de decolare?). Faptul că Millson murise de cel 
puţin patruzeci de ani era mai puţin important. 

— Heywood, Casa Albă e foarte supărată, spunea vechiul 
lui duşman. 

— Nu-mi dau seama de ce. 

— Mesajul radio pe care tocmai l-ai trimis pe Europa. Avea 
aprobarea Departamentului de Stat? 


— N-am socotit că e necesar. Am cerut doar permisiunea 
de a ateriza. 

— A, dar tocmai aici e buba. Cui i-ai cerut-o? Oare 
recunoaştem noi guvernul cu pricina? Mi-e teamă că toată 
treaba asta e complet nereglementară. 

Millson se făcu nevăzut. 

Mă bucur că-i numai un vis, gândi Floyd. Ce-i asta? 

Ei bine, ar fi trebuit să mă aştept la aşa ceva. Salutare, 
bătrâne prieten. Eşti în mai multe mărimi, nu-i aşa? 
Bineînţeles, Anomalia Magnetică de la Tycho-l n-ar fi putut 
intra în cabina mea - iar Fratele ei Mare ar fi putut să facă 
dispărută nava Universe dintr-o înghiţitură. 

Monolitul cel negru stătea - sau plutea - în poziţie 
verticală la doar doi metri de patul lui. Cu un inconfundabil 
şoc al recunoaşterii, Floyd realiză că avea nu numai aceeaşi 
formă, Ci şi aceeaşi mărime ca şi o piatră obişnuită de 
mormânt. Cu toate că asemănarea îi fusese de multe ori 
subliniată, până în acea clipă neconcordanţa de mărime 
micşorase impactul psihologic. Acum, pentru prima dată, 
avu senzaţia că asemănarea are ceva neliniştitor - ba chiar 
sinistru. Ştiu că-i doar un vis - dar la vârsta mea n-am 
nevoie de lucruri care să-mi amintească. 

În orice caz - ce cauţi aici? Aduci un mesaj de la Dave 
Bowman? Eşti Dave Bowman? 

Ei bine, nu m-am aşteptat la un răspuns; nu erai prea 
vorbăreţ în trecut, nu-i aşa? Dar întotdeauna când eşti prin 
preajmă se întâmplă tot felul de lucruri. Acum şaizeci de 
ani, la Tycho, ai trimis acel semnal către Jupiter ca să îi 
anunţi pe cei care te-au construit că noi te-am dezgropat. Şi 
uite ce-ai făcut din Jupiter când am ajuns acolo doisprezece 
ani mai târziu! 

Ce surpriză ne mai rezervi de data asta? 

VI. 

Refugiu 

43. Operaţiunea de salvare. 


Prima sarcină cu care s-a confruntat căpitanul Laplace şi 
echipajul său, după ce s-au obişnuit cu ideea că sunt pe 
pământ, a fost să se orienteze. Pe Galaxy totul era pe dos. 

Navele spaţiale sunt proiectate pentru două tipuri de 
manevrare - fie în stare de imponderabilitate, fie, atunci 
când motoarele funţionează, în direcţia sus-jos, de-a lungul 
axei. Dar acum Galaxy zăcea într-o poziţie aproape 
orizontală, şi toate podelele deveniseră pereţi. Era ca şi 
cum ar fi încercat să trăiască într-un far care a fost 
răsturnat pe o parte. Fiecare piesă de mobilier a trebuit 
mutată şi cel puţin cincizeci la sută din echipamente nu 
funcționau cum trebuie. 

Şi totuşi, în anumite privinţe, acest lucru era o 
binecuvântare mascată, iar căpitanul Laplace a profitat Ia 
maxim de pe urma ei. Echipajul era atât de ocupat cu 
rearanjarea interiorului lui Galaxy - dând prioritate 
sistemului sanitar - încât avea preocupări minime legate de 
moral. Atâta vreme cât carcasa navei rămânea etanşă, iar 
generatoarele cu muon continuau să furnizeze energie, nu 
erau într-un pericol iminent; trebuiau doar să 
supravieţuiască timp de douăzeci de zile, iar salvarea va 
veni din ceruri sub forma navei Universe. Nu pomenise 
nimeni de posibilitatea ca puterile neştiute care stăpâneau 
Europa să obiecteze la o a doua aterizare. Din câte îşi 
dădeau cu toţii seama, o trecuseră cu vederea pe prima; cu 
siguranţă că nu se vor pune în calea unei misiuni 
umanitare. 

Însă Europa era acum mai puţin cooperantă. Câtă vreme 
Galaxy plutise în derivă în largul mării, ea fusese practic 
neafectată de cutremurele care zgâlţăâiau continuu micuțul 
corp ceresc. Dar de când nava devenise o structură de 
uscat, era zguduită o dată la câteva ore de tulburări 
seismice. Dacă ar fi aterizat în poziţia verticală normală, 
până acum ar fi fost cu siguranţă răsturnată. 

Cutremurele erau mai mult neplăcute decât periculoase, 
dar ele creau coşmaruri celui care avusese experienţa din 


'33 de la Tokyo sau din '45 de la Los Angeles. Nu era de 
mare folos faptul că aveau un model complet predictibil, 
sporindu-şi violenţa şi frecvenţa o dată la trei zile şi 
jumătate, atunci când Io intra în orbita ei interioară. Şi nici 
nu servea de consolare faptul că fluxul gravitațional al 
Europei producea stricăciuni cel puţin egale pe Io. 

După şase zile de muncă asiduă, căpitanul Laplace se 
declară satisfăcut că Galaxy era într-o formă pe cât de bună 
posibilă, având în vedere împrejurările. Decretă o perioadă 
de vacanţă - pe care cea mai mare parte a echipajului şi-o 
petrecu dormind - apoi întocmi un program pentru cea de-a 
doua săptămână pe satelit. 

Bineînţeles, oamenii de ştiinţă voiau să exploreze noua 
lume în care intraseră într-un mod atât de neaşteptat. 
Conform hărților radar pe care le transmisese Ganymede, 
insula avea cincisprezece kilometri lungime şi cinci lăţime, 
elevația ei maximă era doar de o sută de metri - nu destul 
de înaltă spre a evita un tsunami puternic, prezisese cineva. 

Era greu să-ţi închipui un loc mai sinistru şi mai 
respingător. O jumătate de secol de vânturi slabe şi ploi nu 
făcuse nimic spre a sparge stratul de lavă care acoperea 
jumătate din suprafaţa ei sau ca să înmoaie zonele de granit 
care apăreau de sub râurile de rocă îngheţată. Dar era casa 
lor acum şi trebuiau să-i găsească un nume. 

Propuneri mohorâte precum Hades, Infern, Iad. 
Purgatoriu. Fură respinse cu hotărâre de către căpitan; el 
voia ceva vesel. Un surprinzător şi exaltat tribut adus unui 
curajos duşman a fost examinat cu seriozitate înainte de a fi 
respins cu treizeci şi doi la zece, şi cinci abţineri: insula nu 
se va numi „Roseland”. 

În cele din urmă „Refugiu” avu câştig de cauză, cu 
unanimitate de voturi. 

44. Endurance „Istoria nu se repetă - dar situaţiile istorice 
revin.” 

În timp ce-şi făcea raportul zilnic către Ganymede, 
căpitanul Laplace se tot gândea la această frază. Fusese 


citată de Margaret M'Bala - care se apropia acum cu 
aproape o mie de kilometri pe secundă - într-un mesaj de 
încurajare de pe Universe, pe care-l împărtăşise cu bucurie 
colegilor lui de naufragiu. 

„Vă rog să-i spuneţi domnişoarei M'Bala că micuța ei lecţie 
de istorie a fost extrem de binevenită pentru moral, nici că 
se putea să ne trimită ceva mai nimerit. 

În ciuda neajunsului de a avea pereţii în locul podelelor, 
noi trăim în lux în comparaţie cu exploratorii polari din 
vechime. Unii dintre noi auziseră de Ernest Shackleton, dar 
n-am avut cunoştinţă de odiseea vasului Endurance. Să fii 
prins între gheţuri mai mult de un an, apoi să petreci iarna 
antarctică într-o peşteră, după aceea să traversezi o mie de 
kilometri de mare într-o barcă deschisă şi să escaladezi un 
şir de munţi netrecuţi pe hartă, spre a ajunge la cea mai 
apropiată aşezare omenească! 

Şi totuşi acesta a fost doar începutul. Ceea ce mi se pare 
incredibil - şi însufleţitor - este faptul că Shackleton s-a 
întors de patru ori spre a-şi recupera oamenii de pe insuliţă 
- şi i-a salvat pe toţi! Puteţi bănui ce efect a avut această 
poveste asupra spiritelor noastre. Sper să ne puteţi trimite 
prin fax această carte în următoarea transmisie - suntem cu 
toţii nerăbdători s-o citim. 

Ce-o fi gândit el despre situaţia aceasta! Da, o ducem 
infinit mai bine decât oricare alt explorator din trecut. E 
aproape imposibil de crezut că, până în secolul trecut, din 
momentul în care treceau de linia orizontului, erau complet 
rupţi de restul rasei umane. Ar trebui să ne fie ruşine că 
protestam din cauză că lumina nu este suficient de rapidă şi 
că nu putem să vorbim cu prietenii noştri în timp real - sau 
că primim răspunsurile de pe Pământ după câteva ore. Ei 
nu aveau contacte cu lunile - aproape cu anii! Încă o dată, 
domnişoară M'Bala - mulţumirile noastre sincere. 

Bineînţeles, toţi exploratorii de pe Pământ au avut un 
avantaj considerabil în comparaţie cu noi; ei măcar puteau 
respira aerul. Echipa noastră de oameni de ştiinţă ne-a 


îndemnat să ieşim în exterior, şi ne-am modificat patru 
costume spaţiale, pentru activităţi în afara navei timp de 
şase ore. La aceasta presiune atmosferică nu e nevoie de 
costume complete - o etanşare până la brâu e suficientă - şi 
accept să iasă deodată câte doi oameni, cu condiţia să 
rămână în raza vizuală a navei. 

În sfârşit, iată buletinul meteo de azi. Presiune atmosferică 
250 de bari, temperatură constantă de douăzeci şi cinci de 
grade, vânt uşor dinspre vest, cer înnorat ca de obicei unu 
la sută, cutremure cuprinse între unu şi trei pe scara 
Richter cu terminaţie deschisă. 

Ştiţi, nu mi-a plăcut niciodată cum sună „cu terminaţie 
deschisă” - mai ales acum când Io intră iarăşi în 
conjuncţie.” 

45. Misiunea. 

Când lumea cerea să-l vadă, de obicei asta însemna 
necazuri, sau cel puţin o hotărâre dificilă. Căpitanul Laplace 
observase că Floyd şi van der Berg petreceau mult timp în 
discuţii aprinse, adesea în compania ofițerului doi Chang, şi 
era uşor să-ţi dai seama de ceea ce vorbeau. Şi totuşi 
propunerea lor îl luă prin surprindere. 

— Vreţi să vă duceţi la Muntele Zeus! Cum - într-o 
bărcuţă? Vi s-a urcat la cap cartea despre Shackleton? 

Floyd părea uşor stingherit; căpitanul nimerise la fix. 
Cartea Sud îi inspirase, din mai multe puncte de vedere. 

— Chiar dacă am putea construi o barcă, domnule, ne-ar 
lua mult prea mult. Mai ales acum când se pare că Universe 
va fi aici în câteva zile. 

— Şi nu sunt sigur, adăugă van der Berg, că o să doresc să 
plutesc pe această Mare a Galileii; probabil că nu toţi 
locuitorii au primit mesajul că nu suntem buni de mâncat. 

— Prin urmare nu ne rămâne decât o singură soluţie, nu-i 
aşa? Sunt sceptic, dar doresc să fiu convins. Continuaţi. 

— Am discutat această problemă cu domnul Chang, iar el 
confirmă că e realizabil planul nostru. Muntele Zeus e doar 


la trei sute de kilometri distanţă; naveta poate ajunge acolo 
în mai puţin de-o oră. 

— Şi e în stare să găsească un loc de aterizare? După cum 
vă amintiţi, fără îndoială, domnul Chang n-a reuşit prea 
bine cu Universe. 

— Nu e nici o problemă, domnule. Naveta William Tsung 
are doar a suta parte din greutatea noastră; probabil că ar 
fi rezistat chiar gheaţa respectivă. Am revăzut înregistrările 
video şi am găsit vreo zece zone potrivite pentru aterizare. 

— În plus, pilotul n-o să conducă având un pistol în tâmplă. 
Ceea ce e un avantaj. 

— Sunt sigur că aşa e. Dar marea problemă e aici. Cum o 
să reuşiţi să scoateţi naveta din garajul ei. Puteţi oare să 
montați o macara? Chiar în aceste condiţii de gravitație? 

— Nu-i nevoie de aşa ceva. Domnul Chang va ieşi în zbor 
din navă. 

Se lăsă o tăcere prelungită, timp în care căpitanul Laplace 
reflectă, în mod clar fără prea mult entuziasm, la ideea de a 
aprinde nişte motoare de rachetă înăuntrul navei sale. 
Micuța navetă William Isung, de o sută de tone, cunoscută 
mai bine sub numele de Bill Tee, fusese concepută exclusiv 
pentru operaţiuni orbitale; în mod normal ea ar fi împinsă 
uşor afară din „garaj”, iar motoarele n-ar fi pornite decât 
atunci când s-ar afla la o distanţă apreciabilă de nava- 
mamă. 

— E clar că v-aţi gândit la toate aspectele, zise căpitanul în 
silă, dar cum rămâne cu unghiul de decolare? Să nu-mi 
spuneţi că vreţi să rostogoliţi nava Universe, în aşa fel încât 
Bill 'Tee să ţâşnească direct în sus! Garajul e la jumătatea 
distanţei, pe o latură; noroc că n-a fost dedesubt în clipa în 
care am ajuns la țărm. 

— Decolarea va avea la şaizeci de grade faţă de orizontală; 
motoarele de control laterale sunt capabile de această 
manevră. 

— Dacă domnul Chang e de această părere, nici nu-mi 
trece prin cap să-l contrazic. Dar ce efect vor avea jeturile 


de propulsie asupra navei? 

— Păi, or să distrugă interiorul garajului, care, oricum, nu 
va mai fi folosit niciodată. lar pereţii etanşi sunt proiectaţi 
pentru a face faţă unor explozii accidentale, aşa încât nu 
există pericolul unor stricăciuni în restul navei. Vom avea 
oameni din echipaj cu echipamente de stingere a 
incendiilor care vor fi pregătiţi să intervină, dacă situaţia o 
va cere. 

Era un concept strălucit - fără nici o îndoială. Dacă reuşea, 
misiunea n-ar mai fi fost un eşec total. În timpul ultimei 
săptămâni, căpitanul Laplace nu se gândise aproape deloc 
la misterul Muntelui Zeus, care îi adusese pe ei în această 
situaţie primejdioasă; singurul lucru care contase fusese 
supraviețuirea. Dar acum existau speranţe şi timp liber 
spre a se gândi la viitor. Ar merita să-şi asume anumite 
riscuri spre a afla de ce acest mic corp ceresc era centrul 
unei uneltiri atât de mari. 

46. Naveta 

— Din câte mi-aduc aminte, prima racheta a lui Goddard a 
zburat cam cincizeci de metri, zise doctorul Anderson. Mă- 
ndoiesc că domnul Chang va bate acest record. 

— N-are de ales, în caz contrar am fi cu toţii în pericol. 

Majoritatea oamenilor de ştiinţă se adunaseră în salonul 
de observaţie şi toată lumea se uita cu curiozitate înapoi, 
de-a lungul corpului navei. Cu toate că intrarea în garaj nu 
era vizibilă din acel unghi, or s-o zărească pe Bill Tee în 
scurtă vreme, atunci când - şi dacă - va ieşi din navă. 

Nu a existat numărătoare inversă; Chang nu se grăbea. Va 
face toate verificările cu putinţă şi o s-o pornească atunci 
când va considera el. Naveta fusese la greutatea minimă şi 
purta combustibil suficient pentru o sută de secunde de 
zbor. Asta ar fi însemnat destul, dacă totul mergea cum 
trebuie; dacă nu, o cantitate mai mare ar fi fost nu numai 
inutilă, ci şi periculoasă. 

— Pornim, spuse Chang pe un ton firesc. 


Era aproape ca o scamatorie; totul s-a întâmplat atât de 
iute, încât ochiul n-a surprins mişcarea. Nimeni nu a văzut 
naveta Bill Tee ieşind din garaj, datorită faptului că era 
ascunsă de un nor de aburi. Când norul a dispărut, naveta 
aterizase deja, la două sute de metri distanţă. 

Strigăte de uşurare se auziră în cabină. 

— A reuşit! Strigă „căpitanul” Lee. A doborât recordul lui 
Goddard - dintr-o răsuflare! 

Aşezată pe cele patru picioare butucănoase în peisajul 
pustiu de pe Europa, Bill lee părea a fi versiunea mai mare 
şi mai puţin elegantă a unui modul lunar Apollo. Totuşi, nu 
asta îi inspira căpitanului Laplace, în timp ce privea din 
cabina de comandă. 

I se părea că nava sa semăna mai degrabă cu o balenă 
aruncată la țărm care reuşise o naştere dificilă într-un 
element străin. Trăgea speranţă că puiul nou-născut va 
supravieţui. 

Patruzeci şi opt de ore mai târziu, William Tsung era 
încărcată; verificată pe un circuit de zece kilometri pe 
insulă, şi gata de plecare. Încă era timp destul pentru 
misiune; după calculele cele mai optimiste, Universe nu va 
ajunge decât peste trei zile, iar excursia la Muntele Zeus, 
chiar luând în calcul timpul afectat instalării nenumăratelor 
instrumente ale doctorului van der Berg, va dura doar şase 
ore. 

Imediat ce ateriză ofiţerul doi Chang, căpitanul Laplace îl 
chemă în cabina sa. 

Comandantul nu prea pare în largul lui, gândi Chang. 

— Bună treabă, Walter - dar bineînţeles că numai la aşa 
ceva ne aşteptăm. 

— Mulţumesc, domnule. Deci care-i problema? 

Căpitanul zâmbi. Un echipaj în care membrii sunt 
familiarizați unii cu ceilalţi nu are secrete. 

— Centrala, ca de obicei. Îmi displace că te dezamăgesc, 
dar am primit ordinul că doar doctorul van der Berg şi 
ofiţerul doi Floyd vor lua parte la excursie. 


— Am înţeles, răspunse Chang, cu o urmă de amărăciune. 
Ce le-aţi spus lor? 

— Până acum, nimic; de aceea doream să stau de vorbă cu 
dumneata. Sunt gata să susţin că dumneata eşti singurul 
pilot care poate zbura în această misiune. 

— Or să-şi dea seama că nu-i adevărat; Floyd ar fi la fel de 
nimerit ca şi mine. Nu există nici cel mai mic risc - cu 
excepţia unei defecţiuni, care i se poate întâmpla oricui. 

— Totuşi, încă sunt dispus să-ţi susţin cauza, dacă doreşti. 
În definitiv, nu mă poate împiedica nimeni - şi vom fi eroi cu 
toţii atunci când vom ajunge pe Pământ. 

Chang era cufundat în nişte calcule complicate. Păru 
destul de mulţumit de rezultate. 

— Dacă înlocuim câteva sute de kilograme de încărcătură 
utilă cu combustibil, ni se deschide o posibilitate 
interesantă; vroiam să vă vorbesc despre ea mai devreme, 
dar Bill Tee nu avea cum să facă faţă cantităţii suplimentare 
de instrumente plus un echipaj complet. 

— Nu-mi spune. Marele Zid. 

— Bineînţeles; am putea executa o cercetare completă în 
una sau două survolări, ca să vedem ce e cu exactitate. 

— M-am gândit că am avut o idee foarte bună, dar nu sunt 
sigur dacă ar fi bine s-o punem în practică. Ar putea să 
însemne o forţare a norocului. 

— Poate. Dar mai există un motiv; pentru unii dintre noi, e 
chiar şi mai bun. 

— Te ascult. 

— 'Tsien. E doar la zece kilometri distanţă de Zid. Am vrea 
să azvârlim o coroană acolo. 

Deci asta este ceea ce discutau atât de solemn ofiţerii săi; 
pentru a nu ştiu câta oară, căpitanul Laplace şi-ar fi dorit să 
ştie mai bine chinezeşte. 

— Înţeleg, rosti el încet. O să trebuiască să mă gândesc şi 
să mă consult cu van der Berg şi cu Floyd, să văd dacă sunt 
de acord. 

— Şi cu Centrala? 


— Nu, fir-ar să fie. Asta o să fie hotărârea mea. 

47. Cioburi 

— Ar fi bine să vă grăbiţi, le atrase atenţia Centrala de pe 
Ganymede. Următoarea conjuncţie e una defavorabilă - noi 
vom declanşa cutremure, la fel şi lo. Nu vrem să vă 
panicăm, dar presupunând că radarele noastre nu au 
înnebunit, muntele vostru s-a mai scufundat cu încă o sută 
de metri de la ultima măsurătoare. 

În ritmul ăsta, Europa o să fie din nou plată peste zece ani, 
gândi van der Berg. Ce repede se petreceau lucrurile aici, 
în comparaţie cu Pământul; motiv pentru care Europa era 
atât de populară în rândul geologilor. 

Acum, fiind prins în chingi în poziţia numărul doi, imediat 
în spatele lui Floyd, şi fiind practic înconjurat de pupitrele 
propriului său echipament, simţea un ciudat amestec de 
emoție şi regret. Peste câteva ore, marea aventură 
intelectuală a vieţii sale va fi încheiată - într-un fel sau altul. 
Nimic din ceea ce s-ar putea întâmpla ulterior n-o va putea 
egala. 

Nu avea nici cea mai mică urmă de frică; încrederea sa 
atât în oameni, cât şi în mecanisme era completă. O 
senzaţie neaşteptată a fost sentimentul secret de 
recunoştinţă faţă de răposata Rose McMahon; fără ea, el n- 
ar fi avut niciodată această ocazie şi ar fi murit fără a avea o 
certitudine. 

Naveta Bill Tee, puternic încărcată, abia reuşea să 
realizeze o zecime din forţa gravitaţională de decolare: nu 
era proiectată pentru acest tip de muncă, dar îi va fi mult 
mai uşor pe drumul de întoarcere, după ce-şi va fi dat jos 
încărcătura. Păru o eternitate până când se înălţă deasupra 
lui Galaxy, şi avură timp suficient spre a observa 
stricăciunile de pe corpul navei, precum şi semnele de 
coroziune de la ploile uşor acide care mai cădeau din când 
în când. În vreme ce Floyd se concentra asupra decolării, 
van der Berg făcu un mic raport asupra condiţiei navei, din 
punctul de vedere al unui observator privilegiat. Era un 


lucru binevenit - cu toate că, cu puţin noroc, capacitatea de 
zbor a navei Galaxy nu va mai fi de interes pentru nimeni. 

Acum putea cuprinde cu ochii întregul Refugiu, ce se 
întindea la picioarele lor, iar van der Berg îşi dădu seama ce 
treabă minunată făcuse „căpitanul” Lee punând nava pe 
țărm. Existau doar câteva locuri unde putea fi acostată în 
siguranţă; deşi avusese parte şi de mult noroc, Lee folosise 
vântul şi ancora cât se poate de bine. 

Fură înconjurați de ceaţă: Bill Tee se ridică pe o traiectorie 
semibalistică spre a reduce la minim rezistenţa la înaintare, 
şi timp de douăzeci de minute nu se văzură decât nori. 
Păcat, gândi van der Berg; sunt sigur că acolo jos trebuie să 
existe câteva creaturi interesante, şi nimeni altcineva n-o să 
mai aibă ocazia de a le vedea. 

— Ne apropiem de momentul opririi motoarelor, zise 
Floyd. Totul e-n regulă. 

— Foarte bine, Bill lee. Nu se semnalează trafic la 
altitudinea ta. Încă ai prioritate la pista de aterizare. 

— Cine-i glumeţul ăsta? Întrebă van der Berg. 

— Ronnie Lim. Chiar dacă nu-ţi vine să crezi, gluma asta 
cu „încă ai prioritate la pista de aterizare” e de pe vremea 
zborurilor Apollo. 

Van der Berg îşi dădea seama din ce cauză. Nimic nu se 
compara cu umorul ocazional - cu condiţia să nu fie 
exagerat - pentru a se destinde atmosfera atunci când 
oamenii aveau de făcut un lucru de mare complexitate şi 
riscant. 

— Cincisprezece minute până începem frânarea, zise 
Floyd. Hai să vedem cine mai emite. 

Dădu drumul radarului, şi în cabină se făcură auzite o 
succesiune de bip-uri şi de şuierături, separate de scurte 
tăceri în timp ce tunerul le dădea la o parte, parcurgând 
rapid spectrul radio. 

— Balizele tale locale şi transmiţătoarele de date, zise 
Floyd. Speram să. Ah, ia te uită! 


Era doar un ton muzical stins, făcând triluri ca o soprană 
lovită de demenţă. Floyd aruncă o privire pe ecranul de 
frecvenţă. 

— Efectul Doppler aproape a dispărut. Se stinge rapid. 

— Ce este. Un text? 

— Transmisii video, bănuiesc. Ei retransmit pe Pământ o 
mulţime de materiale cu ajutorul marii antene parabolice 
de pe Ganymede, atunci când e în poziţie bună. Rețelele de 
televiziune sunt însetate de informaţii. 

Mai ascultară vreme de câteva minute sunetul hipnotic, 
dar lipsit de sens; apoi Floyd închise aparatul. 

Deşi transmisia de pe Universe era de neînțeles pentru 
simţurile lor, ea simboliza totuşi singurul mesaj care conta. 
Ajutorul era în drum spre ei şi va sosi în scurtă vreme. 

În parte spre a umple tăcerea, dar totodată şi pentru că 
era interesat, van der Berg întrebă pe un ton firesc: 

— Ai mai vorbit cu bunică-tu în ultima vreme? 

„A vorbi” era, desigur, o exprimare inexactă atunci când 
erau la mijloc distanţe interplanetare, dar nimeni nu 
propusese o alternativă acceptabilă. Vocegrama, 
audiocorespondenţa şi vocard-ul înfloriseră cu toate pentru 
scurtă vreme, apoi dispăruseră în neant. Chiar şi acum, 
marea parte a rasei omeneşti probabil că nu credea că 
conversaţia în timp real era imposibilă în spaţiile largi, 
deschise ale Sistemului Solar, iar din când în când se 
auzeau proteste indignate: „De ce nu sunteţi în stare voi, 
oamenii de ştiinţă, să faceţi ceva în sensul ăsta?” 

— Da, zise Floyd. E sănătos şi aştept să-l văd. 

În vocea lui se distingea o uşoară emoție. Oare când s-or fi 
întâlnit ultima oară, se întreba van der Berg; dar îşi dădu 
seama că ar fi lipsit de tact să întrebe. În loc de aceasta, îşi 
petrecu următoarele zece minute făcând împreună cu Floyd 
o repetiţie a operaţiuniior de descărcare şi instalare, aşa 
încât să nu existe confuzii inutile în clipa în care vor ateriza. 

Semnalul de avertizare „începe frânarea” se opri cu doar 
o fracțiune de secundă după ce Floyd acţionase deja 


derulatorul automat de program. Sunt pe mâini bune, gândi 
van der Berg. Pot să mă relaxez şi să mă concentrez asupra 
a ceea ce am de făcut. Unde-i videocamera aia? Să nu-mi 
spui că a-nceput din nou să plutească. 

Norii se risipeau. Cu toate că radarul arătase cu precizie 
ce se afla sub ei, dându-le o imagine la fel de bună ca şi cea 
oferită de viziunea normala, totuşi încă era şocant faptul că 
vedeau peretele muntelui înălțându-se în faţă, doar la câţiva 
kilometri distanţă. 

— Priveşte, strigă Floyd deodată. Acolo, în stânga. Lângă 
piscul acela dublu. Ia ghiceşte! 

— Sunt convins că ai dreptate. Nu cred că am produs vreo 
stricăciune. Pur şi simplu s-a împroşcat. Oare unde-o fi 
căzut celălalt. 

— Altitudine o mie. Care teren de aterizare? Alfa nu arată 
aşa de bine de-aici. 

— Ai dreptate. Să-ncercăm Gamma. Mai aproape de 
munte, oricum. 

— Cinci sute. Uite Gamma. O să-l survolăm timp de 
douăzeci de secunde. Dacă n-o să-ţi placă, ne mutăm la 
Beta. Patru sute. Trei sute. Două sute. („Baftă, Bill lee”, 
rosti Galaxy scurt) Mulţam, Ronnie. O sută cincizeci. O sută. 
Cincizeci. Ce părere ai? Doar câteva stânci mici şi. Asta-i o 
chestie ciudată. Ceva care seamănă cu sticla spartă şi cure 
e împrăştiată peste tot. Cineva a dat o petrecere 
nebunească aici. Cincizeci. Cincizeci. Totul în ordine? 

— Perfect. Aterizează. 

— Patruzeci. Treizeci. Douăzeci. Zece. Sigur nu vrei să te 
răzgândeşti? Zece. O să ridicăm ceva praf, după cum zicea 
Neil. Sau Buzz? Cinci. Contact! A fost uşor, nu-i aşa? Nu ştiu 
de ce s-or mai fi deranjând să mă plătească. 

48. Lucy 

— Bună, Ganymede. Am executat o aterizare perfectă. 
Adică Chris a făcut lucrul ăstA. Pe o suprafaţă netedă 
formată dintr-o rocă de metamorfoză, probabil acelaşi 
pseudogranit pe care l-am botezat „harenit”. Poala 


muntelui e doar la doi kilometri distanţă, dar deja pot 
afirma că nu e nevoie să ne apropiem mai mult. Ne punem 
acum costumele până la brâu şi începem să descărcăm în 
cinci minute. Lăsăm monitoarele să meargă, desigur, şi vă 
vom contacta din sfert în sfert de oră. Van terminat. 

— Ce-ai vrut să spui cu „nu-i nevoie să ne apropiem mai 
mult?” întrebă Floyd. 

Van der Berg zâmbi. În ultimele câteva minute părea că 
întinerise cu ani de zile şi că devenise un băieţel lipsit de 
griji. 

— Cinumspice, rosti el fericit. Cuvântul latinesc care 
înseamnă „Priveşte în jurul tău.” Hai să scoatem 
videocamera cea mare. Ah! 

Bill Tee se înclină dintr-o dată, iar pentru o clipă se 
balansă în sus şi în jos pe absorbanţii de şoc ai 
echipamentului ei de aterizare, mişcare ce ar fi produs rău 
de mare dacă ar fi continuat mai mult decât câteva 
secunde. 

— Ganymede a avut dreptate în privinţa acestor 
cutremure, zise Floyd, după ce-şi reveniră. E vreun pericol 
serios? 

— Probabil că nu; mai sunt încă treizeci de ore până la 
conjuncţie, iar stânca asta pare destul de solidă. Dar n-o să 
ne pierdem timpul aici. Din fericire n-o să fim nevoiţi. Masca 
mea e dreaptă? Parcă nu pare. 

— Stai să mai strâng puţin chinga. Aşa-i mai bine. Trage 
aer în piept cu putere, bun. Acum e bine fixată. les eu 
primul. 

Van der Berg ar fi dorit să facă el primul pas, dar Floyd 
era comandantul şi avea sarcina de a verifica dacă Bill lee e 
în stare bună. Şi gata pentru o decolare imediată. 

Dădu ocol micuţei nave spaţiale, examinând instalaţia de 
aterizare, apoi îi făcu semn lui van der Berg că totul e în 
regulă; acesta porni pe scară, spre el. Cu toate că purtase 
acelaşi echipament uşor de respiraţie în timpul explorării 


Refugiului, nu se simţea în largul lui şi se opri ca să şi-l 
ajusteze. Apoi privi în sus şi văzu ce făcea Floyd. 

— Nu pune mâna, strigă el. E periculos! 

Floyd sări la un metru de cioburile de rocă sticloasă pe 
care le cerceta. Pentru ochiul lui neexperimentat, ele 
semănau cu o şarjă nereuşită dintr-un imens cuptor de 
sticlă. 

— Nu e radioactiv, este? Întrebă el neliniştit. 

— Nu. Dar stai deoparte până ajung eu acolo. 

Spre surprinderea sa, Floyd realiză că van der Berg purta 
mănuşi groase. Fiind ofiţer navigant, lui Floyd îi trebuise 
mult timp ca să se obişnuiască cu faptul că, aici pe Europa, 
puteai să-ţi expui pielea neprotejată la contactul cu 
atmosfera. Nicăieri în altă parte a Sistemului Solar - nici 
măcar pe Marte - acest lucru nu era posibil. 

Cu mare precauţie, van der Berg se aplecă şi culese o 
aşchie lungă din substanţa cea sticloasă. Chiar şi în acea 
lumină difuză, strălucea ciudat, iar Floyd văzu că avea o 
margine extrem de ascuţită. 

— Cel mai ascuţit cuţit din universul cunoscut, rosti van 
der Berg fericit. 

— Am trecut prin toate întâmplările astea doar ca să dăm 
peste un cuţit? 

Van der Berg începu să râdă, dar descoperi că nu-i e la 
îndemână cu masca. 

— Deci încă nu ştii despre ce e vorba? 

— Încep să cred că sunt singurul care nu ştie. 

Van der Berg îşi luă tovarăşul de umăr şi îl întoarse cu faţa 
către forma masivă şi amenințătoare a Muntelui Zeus. De la 
această distanţă, umplea jumătate din cer. Nu era doar cel 
mai mare, ci şi singurul munte de pe acest tărâm. 

— Admiră peisajul timp de un minut. Am de dat un telefon 
important. 

Tastă un cod pe computerul individual, aşteptă să se 
aprindă lumina „Gata” şi zise: 


— Centrala de pe Ganymede, Unu Zero Nouă. Aici e Van. 
Mă recepţionaţi? 

După exact diferenţa de timp minimă, o voce clar 
electronică răspunse: 

— Bună, Van. Aici Centrala de pe Ganymede. Unu Zero 
Nouă. Suntem gata de recepţie. 

Van cler Berg făcu o pauză, savurând momentul pe care şi- 
| va aduce aminte tot restul vieţii. 

— Contactaţi Pământul Comanda Unu Şapte Trei Şapte. 
Transmiteţi următorul mesaj: LUCY ESTE AICI. LUCY ESTE 
AICI. Sfârşitul mesajului. Vă rog, repetaţi. 

Poate c-ar fi trebuit să-l opresc să spună chestia asta, 
indiferent ce-o fi însemnând, gândi Floyd, în timp ce 
Ganymede repeta mesajul. Dar acum e prea târziu. O să 
ajungă pe Pământ într-o oră. 

— Scuză-mă pentru asta, Chris, spuse surâzând van der 
Berg. Vroiam să stabilesc prioritatea. Printre altele. 

— Dacă nu începi să vorbeşti, o să te ciopârţesc cu unul 
dintre cuţitele astea de sticlă. 

— De sticlă, într-adevăr! Ei bine, explicaţia poate să mai 
aştepte. E absolut fascinantă, dar destul de complicată. Aşa 
că o să-ţi spun în câteva cuvinte. Muntele Zeus e un 
diamant gigantic, cu masa aproximată de un milion de 
milioane de tone. Sau dacă preferi în altă formă, un număr 
de carate de două ori zece la puterea şaptesprezece. Dar 
nu garantez că totul are calitatea unei pietre preţioase. 

VII. 

MARELE ZID 

49. Templul. 

Descărcând echipamentul de pe Bill Tee şi instalându-l pe 
micuțul lor teren de aterizare din granit, Chris reuşi cu 
greu să-şi desprindă ochii de la muntele care se înălța 
deasupra capetelor lor. Un diamant dintr-o bucată. Mai 
mare decât Everestul! Păi, în acest caz, fragmentele 
împrăştiate care zac primprejurul navetei probabil că 
valorează miliarde, nu milioane. 


Pe de altă parte, s-ar putea să nu valoreze mai mult decât. 
Ei bine, cioburi de sticlă spartă. Valoarea diamantelor a fost 
dintotdeauna controlată de intermediari şi de producători, 
dar dacă o piatră prețioasă cât un munte va apărea brusc 
pe piaţa, e clar că preţurile se vor prăbuşi complet. Floyd 
începea să înţeleagă de ce atât de multe forţe îşi 
concentraseră atenţia asupra Europei; ramificaţiile politice 
şi economice erau interminabile. 

Fiindcă, în sfârşit, îşi confirmase teoria, van der Berg 
devenise din nou omul de ştiinţă devotat preocupărilor sale, 
nerăbdător să-şi completeze experimentul fără alte 
întreruperi. Împreună cu Floyd - nu era uşor să scoţi din 
cabina înghesuită a lui Bill Tee instrumentele mai masive - 
foră o mostră lungă de un metru cu ajutorul forezei 
electrice portabile şi o cără cu grijă la navetă. 

Floyd ar fi avut un cu totul alt set de priorităţi, dar 
recunoscu că era mai bine să se ocupe mai întâi de sarcinile 
mai grele. Van der Berg n-a catadixit să adune câteva din 
inestimabilele bogății care zăceau în jurul lor, până n-a 
instalat seismograful şi a fixat o cameră panoramică de luat 
vederi pe un tripod scund şi masiv. 

— La urma urmei, sunt nişte bune suveniruri, zise el în 
timp ce alegea unele dintre cele mai puţin periculoase 
fragmente. 

— Doar dacă prietenii lui Rosie n-or să ne ucidă ca să pună 
mâna pe ele. 

Van der Berg îl privi cu atenţie pe tovarăşul său; se întreba 
cât de mult ştia Chris şi cât de mult presupunea, ca toţi 
ceilalţi. 

— Nu merită osteneala, acum când secretul a devenit 
public. Cam într-o oră, computerele de la bursă or s-o ia 
razna. 

— Ticălosule! Rosti Floyd, mai degrabă cu admiraţie decât 
cu răutate. Deci despre asta era vorba în mesajul tău! 

— Nu există lege care să interzică unui om de ştiinţă să 
facă un mic profit, dar las detaliile sordide pe seama 


prietenilor mei de pe Pământ. Pe cuvânt, sunt mult mai 
interesat de munca pe care o facem aici. Dă-mi, te rog, 
cheia aia. 

Până să termine de instalat Tabăra Zeus, de trei ori fură 
aproape doborâţi la pământ de cutremure. Le simțeau sub 
forma unor vibrații sub ei, apoi totul începea să se zguduie, 
se auzea un sunet înfiorător, asemenea unui geamăt, care 
părea a proveni din toate direcţiile. Ba părea purtat chiar 
de aer, ceea ce lui Floyd i se părea o ciudăţenie extremă. El 
nu reuşea să se împace cu faptul că exista suficientă 
atmosferă în jurul lor spre a permite conversații la distanţe 
mici, fără ajutorul radioului. 

Van der Berg îl asigura tot timpul că cutremurele erau 
complet nedăunătoare, dar Floyd învățase să nu se 
încreadă prea mult în experţi. E adevărat, geologul tocmai 
dovedise în mod spectaculos că are dreptate; în timp ce se 
uita la Bill 'lee cum se bâţâie pe suporţii absorbanţi de şoc, 
precum un vas aflat la discreţia furtunii, Floyd trăgea 
speranţa că norocul lui Van va mai dura măcar încă câteva 
minute. 

— Asta-i tot, se pare, rosti omul de ştiinţă, în cele din 
urmă, spre marea uşurare a lui Floyd. Ganymede primeşte 
informaţii de calitate pe toate canalele. Bateriile vor rezista 
ani întregi, datorită panoului solar care le va reîncărca. 

— M-ar mira foarte tare ca echipamentele astea să reziste 
în picioare încă o săptămână. Aş băga mâna în foc că de 
când am aterizat noi, muntele s-a mişcat. Hai să ne cărăm 
până nu se prăbuşeşte peste noi. 

— Mă preocupă mai mult faptul că jeturile de propulsie or 
să ne distrugă toată truda, zise van der Berg râzând. 

— Nu există riscul ăsta - suntem suficient de departe, iar 
pentru că am descărcat o greutate atât de mare, vom avea 
nevoie doar de jumătate din putere ca să ne luăm zborul. 
Doar dacă nu vrei să mai iei la bord încă nişte miliarde sau 
trilioane. 


— Să nu fim lacomi. Oricum, nu-mi dau seama cât o să 
valoreze astea când o să ajungem pe pământ. Bineînţeles că 
muzeele or să înhaţe cea mai mare parte. După asta, cine 
ştie? 

Degetele lui Floyd fluturau peste tastatura pupitrului de 
comandă, în timp ce schimba mesaje cu Galaxy. 

— Prima etapă a misiunii e încheiată. Bill Tee e gata de 
decolare. Planul de zbor după cum s-a stabilit. 

Nu fură surprinşi când căpitanul Laplace răspunse. 

— Sunteţi siguri că vreţi să mergeţi mai departe? Nu 
uitaţi, decizia finală vă aparţine. Orice s-ar întâmpla, eu o să 
vă sprijin. 

— Da, să trăiţi, suntem amândoi încântați. Înţelegem 
sentimentele echipajului. Iar beneficiul ştiinţific ar putea fi 
enorm - suntem amândoi foarte emoţionaţi. 

— Stai puţin - încă n-am primit raportul vostru despre 
Muntele Zeus. 

Floyd se uită la van der Berg, care dădu din umeri, apoi 
luă microfonul. 

— Dacă v-am spune acum, domnule căpitan, aţi zice că 
suntem nebuni, sau că ne batem joc de dumneavoastră. Mai 
aşteptaţi câteva ore până ne întoarcem cu mostrele. 

— Hm! Nu prea ar avea rost să vă dau ordine, este? 
Oricum, baftă. Şi din partea proprietarului - care consideră 
nemaipomenită ideea de a merge la Isien. 

— Ştiam eu că Sir Lawrence o să fie de acord, îi spuse 
Floyd colegului său. Şi oricum - Galaxy fiind oricum 
pierdută, Bill lee nu reprezintă un risc suplimentar prea 
mare, nu-i aşa? 

Van der Berg înţelegea ce vroia să spună, deşi nu era 
complet de acord. El îşi stabilise reputaţia ştiinţifică, dar 
dorea să se bucure de ea în continuare. 

— Ah, că veni vorba, zise Floyd. Cine-i Lucy - cineva 
anume? 

— Din câte ştiu eu, nu. Am dat peste numele ăsta într-o 
operaţiune de căutare pe computer şi am hotărât că poate 


deveni un nume de cod reuşit - toată lumea va bănui că e 
ceva în legătură cu Lucifer, ceea ce e doar jumătate din 
adevăr şi poate induce zdravăn în eroare. N-am auzit 
niciodată de ei, dar cu o sulă de ani în urmă exista un grup 
de cunoscuţi muzicieni cu un nume foarte ciudat - Beatles, 
adică B-E-A-T-L-E-S. lar ei au compus un cântec cu un titlu 
la fel de ciudat: Lucy în the Sky with Diamonds. Straniu, nu- 
i aşa? E ca şi cum ar fi ştiut. 

Conform radarului de pe Ganymede, epava navei Isien era 
situată la trei sute de kilometri vest de Muntele Zeus, către 
aşa-numita Zonă de Crepuscul şi ţinuturile reci de dincolo 
de ea. Ele erau în permanenţă reci, dar nu întunecate: 
jumătate de timp erau strălucitor luminate de îndepărtatul 
Soare. Însă, chiar la sfârşitul îndelungatei zile solare de pe 
Europa, temperatura era cu mult sub punctul de îngheţ. 
Având în vedere că apa sub formă lichidă putea exista doar 
în emisfera situată cu faţa spre Lucifer, regiunea din mijloc 
era bântuită de furtuni şi ploi, iar lapoviţa şi ninsoarea îşi 
disputau întâietatea. 

De-a lungul jumătăţii de secol de când s-a produs 
dezastruoasa aterizare a navei Isien, ea s-a deplasat 
aproape o mie de kilometri. Probabil că a plutit - ca şi 
Galaxy - timp de câţiva ani pe nou creata Mare a Galileii, 
înainte de a se opri pe ţărmul ei pustiu şi neprimitor. 

Floyd captă ecoul radar în momentul în care Bill 'lee se 
pregătea să-şi încheie prin aterizare cel de-al doilea salt de- 
a lungul Europei. Semnalul era surprizător de slab pentru 
un obiect atât de mare; în clipa în care ieşiră din nori, 
înţeleseră explicaţia. 

Epava navei Isien, primul vehicul spaţial cu echipaj uman 
care aterizase pe un satelit al lui Jupiter, se afla în mijlocul 
unui lac mic, circular - în mod clar artificial şi legat printr- 
un canal de marea aflată la nici trei kilometri depărtare. 
Rămăsese doar scheletul şi nici măcar acesta întreg; 
carcasa fusese înlăturată cu minuţiozitate. 


Dar cine o fi făcut această operaţie? Se întrebă van der 
Berg. Nu se vedeau semne de viaţă acolo; locul părea ca şi 
cum ar fi fost nelocuit ani de zile. Şi cu toate acestea, eln- 
avea nici cel mai mic dubiu că ceva dezgolise epava, cu o 
precizie aproape chirurgicală. 

— E clar un loc bun de aterizare, zise Floyd, aşteptând 
câteva secunde să capete încuviințarea din cap aproape 
absentă a lui van der Berg. Geologul deja filma cu 
videocamera tot ce se vedea. 

Bill lee se aşeză fără efort lângă lac, iar ei priviră peste 
apa rece şi întunecată la acel monument al impulsurilor 
exploratorii ale Omului. Nu părea să existe vreo cale 
convenabilă către epavă, dar acest lucru nu avea 
importanţă. 

După ce şi-au pus pe ei costumele, au dus coroana la malul 
apei, au ţinut-o solemn timp de o clipă în faţa aparatului de 
filmat, apoi au aruncat-o în semn de tribut al echipajului de 
pe Galaxy. Fusese minunat meşteşugită; cu toate că 
singurele materii prime disponibile fuseseră foiţa de metal, 
hârtia şi plasticul, puteai crede cu uşurinţă că florile şi 
frunzele sunt reale. Peste tot se vedeau note şi inscripţii, 
multe dintre ele fiind scrise în scrierea veche dar acum 
demodată, şi nu cu caractere romane. 

În timp ce se întorceau la Bill Tee, Floyd rosti gânditor: 

— Ai observat că nu mai rămăsese metal deloc? Doar 
sticlă, plastic, şi materiale sintetice. 

— Dar coastele şi traversele de sprijin? 

— Din amestec - majoritatea din carbon şi bor. Cineva pe- 
aici e foarte însetat de metale şi ştie să le recunoască atunci 
când le vede. Interesant. 

Foarte interesant, gândi van der Berg. Într-o lume în care 
nu poate exista focul, metalele şi aliajele sunt aproape 
imposibil de realizat, şi la fel de preţioase ca şi - mda, 
diamantele. 

Când Floyd raportă la bază şi primi un mesaj de 
recunoaştere din partea ofițerului doi Chang şi a 


camarazilor săi. El ridică naveta Bill lee la o mie de metri şi 
continuă spre vest. 

— Ultima tură, zise el. N-are rost să urcăm mai sus -osă 
ajungem acolo în zece minute. Dar n-o să aterizez; dacă 
Marele Zid e ceea ce cred, aş prefera să mă abţin. O să 
facem o survolare rapidă şi-o să ne îndreptăm spre casă. 
Pregăteşte aparatele de filmat; s-ar putea să fie mai 
important decât Muntele Zeus. 

Şi, adăugă el pentru sine, e posibil ca în scurtă vreme să 
aflu ce a simţit Bunicul Heywood, nu prea departe de-aici, 
acum cincizeci de ani. O să avem multe de discutat când o 
să ne vedem - peste nici o săptămână, dacă lucrurile merg 
bine. 

50. Oraş deschis. 

Ce loc îngrozitor, zise în sinea sa Chris Floyd Doar 
lapoviţă, rafale de zăpadă, din când în când priveliştea unui 
peisaj îngheţat - păi, Refugiul era un paradis tropical prin 
comparaţie! Şi totuşi el ştia că Partea Întunecată, doar 
câţiva kilometri mai încolo, era cu mult mai sinistră. 

Spre surprinderea sa, vremea se limpezi brusc şi complet, 
chiar înainte de a ajunge la destinaţie. Norii se risipiră, iar 
drept în faţă apăru un imens zid de culoare neagră, înalt de 
aproape un kilometru, situat exact pe ruta de zbor a navetei 
Bill 'Tee. Era atât de gigantic încât era clar că-şi crea 
propriul microclimat; vânturile erau deviate pe lângă el, 
lăsând la adăpostul lui o zonă locală calmă. 

Fu recunoscut pe dată ca fiind Monolitul iar la poalele lui 
se adăposteau câteva sute de structuri emisferice, de un alb 
strălucitor şi fantomatic în razele soarelui pieziş care fusese 
pe vremuri Jupiter. Semănau, gândi Floyd, exact cu nişte 
stupi de modă veche confecţionaţi din zăpadă; ceva din 
aspectul lor evoca alte amintiri de pe Pământ. Van der Berg 
era cu câţiva paşi în faţa lui. 

— Igluuri, rosti el. Aceeaşi problemă - aceeaşi soluţie. Pe- 
aici, primprejur, nu există alt material de constricţie în 
afară de stâncă şi ar fi mult mai greu de prelucrat. Iar forţa 


de gravitație mică e de folos, unele dintre domurile astea 
sunt destul de mari. Sunt curios cine locuieşte înăuntru. 

Erau încă prea departe ca să distingă vreo mişcare pe 
străzile acestui mic orăşel de la marginea lumii. lar când se 
apropiară mai mult, îşi dădură seama că nu existau străzi. 

— E Veneţia, făcută din gheaţă, rosti Floyd. Toată numai 
igluuri şi canale. 

— Amfibii, răspunse van der Berg. Ar fi trebuit să ne 
gândim la aşa ceva. Mă-ntreb oare unde or fi? 

— Poate că i-am speriat. Bill Tee e mult mai zgomotos în 
afară decât înăuntru. 

Pentru câteva secunde, van der Berg fu prea ocupat cu 
filmatul şi cu raportatul către Galaxy spre a răspunde. Apoi 
el zise: 

— Nu se poate să plecăm fără a stabili un contact. Ai 
dreptate, e cu mult mai mare decât Muntele Zeus. 

— Şi s-ar putea să fie şi mai periculos. 

— Nu văd nici un semn de tehnologie avansată - pardon, 
chestia aia seamănă cu un disc de radar din secolul 
douăzeci! Poţi să te apropii puţin? 

— Ca să se tragă în noi? Nu, mulţumesc. Pe lângă asta, ne 
irosim timpul de survol. Mai avem doar zece minute - dacă 
vrei să ajungem din nou acasă. 

— Dar nu putem să aterizăm şi să dăm o raită pe-acolo? 
Uite-acolo un petec de stâncă netedă. Unde dracu' or fi cu 
toţii? 

— Sunt speriaţi, ca şi mine. Nouă minute. O să zburăm o 
dată de-a lungul oraşului. Filmează tot ce poţi; da, Galaxy, 
totul e-n regulă, suntem destul de ocupați acum, vă sunăm 
noi mai târziu. 

— Acum altceva, la fel de interesant. E îndreptat exact 
spre Lucifer - e un cuptor solar. E normal într-un loc unde 
soarele nu se mişcă niciodată şi nu ai posibilitatea de a face 
focul. 

— Opt minute. Ce păcat că toată lumea stă ascunsă 
înăuntru. 


— Sau în apă. Putem să ne apropiem de clădirea aia mare, 
cu un spaţiu gol de jur împrejur? Bănuiesc că-i primăria. 

Van der Berg arăta spre o construcţie cu mult mai mare 
decât celelalte şi cu un model diferit; era o colecţie de 
cilindri verticali, ca nişte tuburi de orgă supradimensionate. 
Mai mult de-atât, nu avea albul imaculat al igluurilor, ci 
prezenta un sistem de dungi pe întreaga sa suprafaţă. 

— Artă pe Europa! Strigă van der Berg. Asta-i un fel de 
pictură murală! Mai aproape, mai aproape! Trebuie s-o 
filmăm. 

Ascultător, Floyd cobori mai mult - şi mai mult - şi mai 
mult. Părea să-şi fi uitat complet toate precauţiile în privinţa 
timpului de survol; şi deodată, nevenindu-i să creadă, van 
der Berg îşi dădu seama că o să aterizeze. 

Omul de ştiinţă îşi luă ochii de la solul care se apropia cu 
repeziciune şi se uită la pilotul său. Cu toate că în mod clar 
controla pe deplin naveta Bill lee, Floyd părea ca 
hipnotizat; privea fix un punct aflat în faţa navetei care 
cobora. 

— Ce s-a-ntâmplat, Chris? Strigă van der Berg. Realizezi 
ce faci? 

— Bineînţeles. Nu-l vezi? 

— Pe cine să văd? 

— Omul acela, care stă lângă cilindrul cel mai mare. Şi nu 
poarta costum de respirat! 

— Nu fi idiot, Chris! Nu-i nimeni acolo! 

— Se uită în sus către noi. Ne face semne cu mâna - cred 
că-l recunosc. Oh, Doamne Dumnezeule! 

— Nu-i nimeni - nimeni! la înălţime. 

Floyd îl ignoră cu desăvârşire. Era complet calm şi 
profesional şi execută o aterizare perfectă cu Bill lee, 
oprind motoarele exact la nomentul potrivit înaintea 
contactului cu solul. 

Foarte minuţios, controlă datele instrumentelor şi acţionă 
butoanele de siguranţă. Doar în momentul când a terminat 


complet manevrele de aterizare privi pe geamul de 
observaţie, cu o expresie nedumerită dar încântată pe faţă. 

— Bună, bunicule, rosti el încet, către nimeni pe care van 
der Berg putea să vadă. 

51. Fantoma. 

Nici în cele mai oribile coşmaruri, van der Berg nu îşi 
închipuise vreodată că o să eşueze pe o lume ostilă într-o 
mică capsulă spaţială, având ca însoțitor un nebun. Bine 
măcar că Chris nu părea să fie violent; poate că ar putea fi 
făcut să decoleze din nou şi să zboare înapoi, la Galaxy. 

Privea în continuare în gol, iar din când în când buzele 
sale se mişcau, conversând tăcut. Oraşul cel străin rămânea 
în continuare complet pustiu, şi îţi puteai închipui că fusese 
abandonat de sute de ani. Însă imediat van der Berg 
observă nişte semne care trădau nişte locatari recenți. Cu 
toate că rachetele lui Bill lee spulberaseră stratul fin de 
zăpadă din jurul lor, restul micului pătrat era încă uşor 
prudent. Era o pagină smulsă dintr-o carte, acoperită cu 
semne şi hieroglife, iar pe unele dintre ele le putea citi. 

Un obiect greu fusese târât în direcţia aceea sau îşi croise 
drum anevoie, sub propria greutate. Pornind de la intrarea 
acum închisă a unui iglu, se vedea urma inconfundabilă a 
unui vehicol cu roţi. La o distanţă prea mare ca să poate 
distinge detaliile se afla un obiect de dimensiuni mici care 
putea fi un container aruncat; poate că locuitorii din 
Europa erau câteodată la fel de neglijenţi ca şi oamenii. 

Prezenţa vieţii era certă, inconfundabilă. Van der Berg 
avea senzaţia că este urmărit de o mie de ochi - sau alte 
simţuri - şi nu avea cum să-şi dea seama dacă minţile din 
spatele lor erau prietenoase sau ostile. Ar putea fi şi 
indiferent, aşteptând doar ca intruşii să plece spre a-şi 
continua misterioasele activităţi. 

Apoi Chris se adresă din nou aerului. 

— La revedere, bunicule, rosti el încet, cu o urmă de 
tristeţe. Întorcându-se către van der Berg, el adăugă pe un 


ton de conversaţie normal: Zice că e timpul să plecăm. 
Probabil că mă consideri nebun. 

Era mai înţelept să nu fie de acord, hotărî van der Berg. În 
orice caz, în scurtă vreme va avea alte griji pe cap. 

Floyd se uită acum neliniştit la datele pe care le afişa 
computerul lui Bill Tee. Apoi spuse, pe un ton de scuză: 

— lartă-mă, Van. Aterizarea a consumat mai mult 
combustibil decât plănuisem. Va trebui să schimbăm profilul 
misiunii. 

Era, gândi van der Berg posomorât, un mod de a spune pe 
ocolite: „Nu, nu mai putem întoarce la Galaxy.” Cu greutate, 
reuşi să-şi suprime un „Fi-ţi-ar bunicul al dracului!” şi 
întrebă doar: 

— Şi ce facem în cazul ăsta? 

Floyd studia harta şi apăsa pe tastatura computerului. 

— Nu putem rămâne aici - („De ce nu?” gândi van der 
Berg. „Dacă tot o să murim, ne-am putea folosi timpul 
aflând cât mai multe lucruri cu putinţă.”) - aşa încât ar 
trebui să găsim un loc de unde naveta de pe Universe să ne 
poată recupera mai uşor. 

Van der Berg respiră uşurat. Ce prostie să nu se fi gândit 
la acest lucru; se simţea exact ca cineva care a fost grațiat 
tocmai în momentul în care era dus la spânzurătoare. 
Universe va ajunge pe Europa în mai puţin de patru zile. 
Adăpostul oferit de Bill 'Tee era departe de a fi luxos, dar 
era infinit preferabil alternativelor la care s-ar fi putut 
gândi. 

— Departe de vremea asta mizerabilă - o suprafaţă 
netedă, stabilă - mai aproape de Galaxy, deşi nu sunt sigur 
dacă e de vreun folos - n-ar trebui să fie probleme. Avem 
suficient pentru cinci sute de kilometri - dar nu putem risca 
traversarea mării. 

Pentru o clipă, van der Berg se gândi cu regret la Muntele 
Zeus; acolo mai erau multe de făcut. Dar tulburările 
seismice - care se agravau constant pe măsură ce lo se 
alinia cu Lucifer - anulau complet această posibilitate. Îşi 


puse întrebarea dacă instrumentele mai funcționau încă. Le 
va controla din nou, imediat ce vor termina cu problema 
momentului. 

— O să zbor de-a lungul țărmului spre Ecuator - care e cel 
mai bun loc pentru aterizarea unei navete. Harta radar 
arăta nişte zone netede în interiorul uscatului pe la şaizeci 
de grade longitudine vestică. 

— Ştiu. Platoul Masada. (Şi, adăugă în sinea sa van der 
Berg, poate o ocazie de încă puţină explorare. Să nu ratezi 
niciodată un prilej neaşteptat.) 

— Spre platou, deci. La revedere, Veneţia. La revedere, 
bunicule. 

Când se stinse uruitul silențios al rachetelor de frânare, 
Chris Floyd asigură pentru ultima oară circuitele de 
aprindere. Îşi desprinse centura scaunului, îşi întinse 
mâinile şi picioarele cât de mult putu în cabina strâmtă a 
navetei Bill Tee. 

— Nu-i o privelişte prea rea - pentru Europa, zise el vesel. 
Avem acum patru zile spre a afla dacă rațiile de pe navetă 
sunt aşa de proaste precum se spune. Drept care - care 
dintre noi doi începe să vorbească primul? 

52. Pe canapea. 

De-aş fi studiat ceva psihologie, gândi van der Berg. l-aş fi 
putut explora parametrii nălucirii. Şi totuşi acum pare 
complet sănătos - cu singura excepţie a acelui subiect. 

Deşi aproape orice scaun e confortabil la o şesime de forţă 
de gravitație, Floyd şi-l înclină pe al său la maxim, în poziţie 
orizontală şi îşi vâri mâinile sub cap. Van der Berg îşi aminti 
brusc că aceasta era poziţia clasică a pacientului în zilele 
vechi şi nu complet discreditatei analize freudiene. 

Era bucuros să-l lase pe celălalt să vorbească întâi, în 
parte doar din curiozitate, dar în special fiindcă spera că, 
cu cât Floyd îşi va scoate mai repede acea tâmpenie din 
cap, cu atât mai iute se va vindeca - sau, măcar, va fi 
inofensiv. 


Dar nu era prea optimist: probabil că existase o problemă 
serioasă, de profunzime, care fusese capabilă să declanşeze 
o iluzie atât de puternică. 

Era foarte deconcertantă descoperirea că Floyd fusese 
complet de acord cu el şi îşi pusese singur diagnosticul. 

— Rezultatul de la testul psihologic din armată este A.1 
plus, rosti el, ceea ce înseamnă că sunt lăsat să mă uit în 
propria mea fişă - doar circa zece la sută pot face acest 
lucru. Prin urmare sunt la fel de năucit ca şi tine - dar l-am 
văzut pe bunicul, iar el a vorbit cu mine. Niciodată n-am 
crezut în fantome, dar chestia asta înseamnă că el a murit. 
Aş fi vrut să fi avut ocazia de a-l cunoaşte mai bine - 
aşteptam cu nerăbdare întâlnirea noastră. Acum, însă, am 
un subiect de meditaţie. 

Imediat, van der Berg îl rugă: 

— Spune-mi exact ceea ce ţi-a spus. 

Chris zâmbi uşor trist şi zise: 

— Niciodată n-am avut o memorie extraordinară şi am fost 
atât de uluit de întreaga întâmplare încât n-aş putea să-ţi 
redau prea multe dintre cuvintele originale. 

Făcu o pauză, iar figura lui trăda concentrarea: 

— E ceva ciudat. Dacă stau să mă gândesc bine, nu cred c- 
am folosit cuvinte. 

E chiar mai rău, gândi van der Berg; atât telepatie, cât şi 
supravieţuire după moarte. Dar zise numai: 

— Ei, spune-mi în mare cam despre ce-aţi vorbit. Căci nu 
te-am auzit rostind nici un cuvânt. 

— Exact. A zis ceva în genul „îmi doream să te revăd, şi 
sunt foarte fericit. Sunt sigur că totul o să meargă bine, iar 
Universe o să vă recupereze curând.” 

Un mesaj liniştitor tipic din partea unui spirit, îşi zise van 
der Berg. Niciodată nu spun ceva folositor sau surprinzător 
- ci doar reflectă speranţele şi temerile ascultătorului. Din 
subconştient iese la suprafaţă informaţia zero. 

— Continuă. 


— Apoi l-am întrebat unde sunt locuitorii - de ce e atât de 
pustiu locul. Ela râs şi mi-a dat un răspuns pe care tot nu-l 
înţeleg. Ceva de genul: „Ştiu că nu voiaţi să le faceţi nici un 
rău - când v-am văzut venind, abia am avut timp să dăm 
alarma. Toţi - şi folosi un cuvânt pe care nu l-aş putea 
pronunţa chiar dacă mi l-aş aminti - s-au băgat în apă - pot 
să se mişte extrem de repede dacă e cazul! N-or să mai iasă 
la suprafaţă decât după ce o să plecaţi voi şi după ce vântul 
o să spulbere otrava.” Ce-o fi vrut să spună cu asta? Gazele 
eşapate de noi sunt aburi curaţi - iar atmosfera lor e 
alcătuită în cea mai mare parte din abur. 

Ei bine, gândi van der Berg, bănuiesc că nu există o lege 
care să spună că o vedenie - la fel ca şi un vis - trebuie să 
aibă logică. Probabil că conceptul de „otravă” simbolizează 
o frică adâncă căreia Chris, în ciuda notelor sale excelente 
la examenul de psihologie, nu putea să-i facă faţă. Oricare- 
ar fi explicaţia, nu cred că e treaba mea. Otravă, pe dracu'! 
Combustibilul lui Bill 'Tee este apă pură şi distilată, adusă pe 
orbită de pe Ganymede. Dar, ia stai puţin! Cât de fierbinte 
este ea atunci când iese din duzele de eşapare? Oare n-am 
citit undeva.? 

— Chris, zise van der Berg prudent, după ce apa intră în 
reactor, iese toată sub formă de vapori? 

— Ce altceva ar mai putea face? A, dacă ne înfierbântăm 
tare de tot, zece sau cincisprezece la sută se transformă în 
hidrogen şi oxigen. 

Oxigen! Pe van der Berg îl apucară fiorii, deşi în navetă 
era o temperatură confortabilă. Era extrem de improbabil 
ca Floyd să fi înţeles implicaţiile celor spuse de el; 
informaţia respectivă nu aparţinea domeniului profesiunii 
sale. 

— Chris, ştiai că pentru organismele primitive de pe 
Pământ, şi cu siguranţă pentru creaturile care trăiesc într-o 
atmosferă asemănătoare celei de pe Europa, oxigenul e o 
otravă mortală? 

— Glumeşti! 


— Nu, nu glumesc; chiar şi pentru noi, la presiune 
ridicată, oxigenul e otrăvitor. 

— Ştiam lucrul ăsta; ni s-a spus la cursul de scufundare. 

— Bunicul tău avea dreptate. E ca şi cum am fi împrăştiat 
deasupra lor iperită. Ei, poate nu chiar aşa de puternic - se 
va dispersa foarte repede. 

— Deci acum îmi dai crezare. 

— N-am zis că nu te cred. 

— Nebun să fi fost să mă crezi. 

Această frază înlătură tensiunea, şi râseră amândoi din 
toată inima. 

— Nu mi-ai spus cu ce era îmbrăcat. 

— Cu o robă demodată, exact aşa cum mi-l amintesc de pe 
vremea când eram copil. Părea foarte în largul lui. 

— Alte detalii? 

— Părea mult mai tânăr şi avea mai mult păr decât atunci 
când l-am văzut ultima dată. De asta nu cred că era - cum 
să zic? 

— Real. Era ceva în genul unei imagini generate pe 
computer. Sau era o hologramă sintetică. 

— Monolitul! 

— La asta m-am gândit şi eu. Îţi aduci aminte cum îi 
apărea bunicului Dave Bowman pe Discovery? Poate că e 
rândul lui. Dar de ce? Nu m-a avertizat în nici un fel - nici 
măcar prin vreun mesaj anume. Vroia doar să-mi spună la 
revedere şi să-mi facă urări de bine. 

Timp de câteva momente stânjenitoare pe chipul lui Floyd 
se citi deznădejdea; apoi îşi recăpătă controlul şi-i zâmbi lui 
van der Berg. 

— Eu am vorbit destul. Acum e rândul tău să-mi explici ce 
caută un diamant de un milion de milioane de tone pe un 
corp ceresc alcătuit mai ales din gheaţă şi sulf. Sper că e 
adevărat. 

— Este, zise doctor Rolf van der Berg. 

53. Marmita 


— Pe vremea când învăţam la Flagstaff, începu van der 
Berg, am dat din întâmplare peste o carte de astronomie în 
care se spunea: „Sistemul Solar este format din Soare, 
Jupiter - şi diverse fragmente”. Expresie care pune 
pământul acolo unde trebuie, nu-i aşa? Dar e destul de 
nedreaptă - cu Uranus, Saturn şi Neptun - ceilalţi trei 
giganţi gazoşi fac de-abia cât jumătate din Jupiter. 

Dar mai bine să încep cu Europa. După cum ştii, era o 
întindere plată de gheaţă înainte ca Lucifer să înceapă a se 
încălzi - cel mai înalt punct se afla doar la câteva sute de 
metri - şi situaţia nu s-a schimbat mult după ce gheaţa s-a 
topit şi o mare parte din apă a migrat şi a îngheţat în Partea 
întunecoasă. Din anul 2015 - când încep observaţiile 
noastre detaliate - până în '38, pe întregul satelit natural 
există un singur punct elevat - iar noi ştim ce anume era. 

— Bineînţeles că ştim. Dar deşi l-am văzut cu proprii mei 
ochi, tot nu-mi pot închipui monolitul sub formă de zid! Îl 
vizualizez întotdeauna în poziţie verticală - sau plutind 
nestânjenit prin spaţiul cosmic. 

— Cred că am aflat că ele capabil să facă orice vrea - 
orice ne putem noi imagina - şi încă multe pe deasupra. 

— Ei bine, ceva s-a petrecut pe Europa în '37, între o 
observare şi alta. A apărut deodată Muntele Zeus - cu cei 
zece kilometri în înălţime. 

— Vulcani aşa de mari nu ţâşnesc la suprafaţă în câteva 
săptămâni; pe lângă asta, Europa e nimic în comparaţie cu 
Io, din punct de vedere al activităţii. 

— Pentru mine e destul de activă, mormăi Floyd. L-ai simţit 
pe ăsta? 

— În plus, dacă ar fi fost vorba de un vulcan, ar fi aruncat 
în atmosferă cantităţi imense de gaz; au fost câteva 
schimbări, dar nu suficiente ca să susţină această explicaţie. 
E un mister întreg, iar pentru că ne-a fost teamă să ne 
apropiem prea mult - şi fiindcă eram prea preocupaţi cu 
proiectele noastre - n-am făcut altceva decât să dezvoltăm 


nişte teorii fantastice. Dar, după cum s-a dovedit, niciuna 
dintre ele nu-i atât de fantastică precum adevărul. 

La început, am suspectat acest lucru datorită unor 
observaţii întâmplătoare făcute în '57, dar nu le-am luat în 
serios timp de câţiva ani de zile. Apoi mi-am întărit 
convingerea; în oricare altă împrejurare, mai puţin bizară, 
ar fi fost complet convingător. 

Dar înainte de a putea crede că Muntele Zeus e din 
diamant, trebuia să găsesc o explicaţie. Pentru un om de 
ştiinţă priceput - şi consider că intru şi eu în această 
categorie - nu există fapt cu adevărat demn de a fi luat în 
consideraţie decât în măsura în care există o teorie care să- 
l explice. 'Teoria se poate dovedi falsă - de obicei aşa se 
întâmplă, cel puţin în anumite detalii - dar ea trebuie să 
ofere o ipoteză de lucru. lar aşa cum ai remarcat, un 
diamant în greutate de un milion de milioane de tone care 
se află pe un satelit format din gheaţă şi sulf cere o 
oarecare explicaţie. Bineînţeles, acum e perfect clar şi mă 
simt ca un idiot pentru că n-am întrezărit răspunsul cu ani 
în urmă. Aş fi putut evita o mulţime de necazuri - şi 
pierderea cel puţin a unei vieţi omeneşti - dacă aş fi făcut 
acest lucru. 

Făcu gânditor o pauză, apoi îl întrebă pe Floyd pe 
neaşteptate: 

— Ţi-a pomenit cineva vreodată numele doctorului Paul 
Kreuger? 

— Nu, de ce să fi făcut asta? Am auzii de el, bineînţeles. 

— Mă-ntrebam şi eu. S-au întâmplat o mulţime de lucruri 
ciudate şi mă îndoiesc că vom afla vreodată explicaţiile. 
Oricum, acum nu mai e nici un secret, aşa că n-are nici o 
importanţă. Acum doi ani de zile i-am trimis un mesaj 
confidenţial lui Paul cu rezumatul descoperirilor. O, iartă- 
mă, am uitat, să-ţi spun că mi-e unchi. L-am rugat să mi le 
explice, sau să le respingă. N-a avut nevoie de prea mult 
timp, pentru că-i zboară mâinile pe claviatura 
computerului. Din nefericire, a fost neglijent, sau cineva îi 


supraveghea reţeaua informatică. Bănuiesc că amicii tăi, 
oricare vor fi fiind ei, ştiu probabil despre cine este vorba. 
După câteva zile, a descoperit un articol vechi de optzeci de 
ani în revista ştiinţifică Nature. Se tipărea pe hârtie în acea 
perioadă - ceea ce explică totul. Mă rog, aproape totul. 
Fusese scris de cineva care lucra într-unul din marile 
laboratoare din Statele Unite ale Americii - desigur SUAS 
nu existau pe vremea aceea. În acel laborator se proiectau 
arme atomice, deci ei ştiau câte ceva despre temperaturi şi 
presiuni înalte. Nu ştiu dacă doctorul Ross - acesta era 
numele lui - avea vreo legătură cu bombele, dar 
profesiunea lui l-a făcut să înceapă a se gândi la condiţiile 
existente în profunzimile planetelor gigantice. În articolul 
lui din 1984, pardon, din 1981, care n-are, apropo, mai mult 
de o pagină, el făcea nişte sugestii extrem de interesante. 
El a subliniat faptul că în giganţii gazoşi există enorme 
cantităţi de carbon sub formă de metan, CHA. Până la 
şaptesprezece la sută din masa totală! El a calculat că la 
presiunile şi temperaturile din miezul planetelor - milioane 
de atmosfere - carbonul se va separa, va cădea spre centru 
şi-ai ghicit - se va cristaliza. Era o teorie drăguță. Cred că 
n-a sperat că va avea vreodată ocazia de a o verifica. Deci 
asta-i partea-ntâi a teoriei. Într-un anume fel, partea a doua 
e chiar mai interesantă. Îmi mai dai puţină cafea? 

— Poftim. Şi cred că am ghicit despre ce-i vorba în partea 
a doua. E clar că e ceva legat de explozia lui Jupiter. 

— Nu explozia - ci implozia. Jupiter s-a prăbuşit în sine, 
apoi a luat foc. Într-un anume fel, a fost ca detonarea unei 
bombe nucleare, doar că noua stare era stabilă - de fapt, un 
minisoare. În timpul imploziilor se întâmplă lucruri foarte 
ciudate; e ca şi cum bucăţile pot trece unele prin altele, 
ieşind pe partea cealaltă. Oricare va fi fost mecanismul, o 
bucată de diamant de dimensiunile unui munte a fost 
proiectată pe orbită. Probabil că a executat sute de mişcări 
de revoluţie - a fost perturbată de câmpurile gravitaționale 
ale tuturor sateliților, înainte de a ateriza pe Europa. Şi 


probabil că condiţiile au fost exact cele necesare - unul 
dintre corpuri l-a ajuns din urmă pe celălalt, drept care 
viteza de impact a fost doar de câţiva kilometri pe secundă. 

Dacă s-ar fi ciocnit frontal - ei bine, s-ar fi putut ca Europa 
să nu mai existe acum, ca să nu mai vorbim de Muntele 
Zeus. lar eu am câteodată coşmaruri, gundindu-mă că s-ar 
fi putut la fel de bine să cadă pe noi, pe Ganymede. S-ar 
părea că noua atmosferă a contribuit şi ea la amortizarea 
impactului; chiar şi în aceaste condiţii, probabil că şocul a 
fost îngrozitor. Mă-ntreb ce efect o fi avut asupra 
prietenilor noştri de pe Europa? Cu siguranţă că a 
declanşat o serie întreagă de tulburări tectonice. Care 
continuă încă. 

— Şi tulburări politice. De-abia încep să le apreciez pe 
unele dintre ele. Nu mă mir că SUAS erau preocupate. 

— Şi nu numai ei. 

— Dar credea cineva la modul serios că se poate ajunge la 
acele diamante? 

— Ne-am descurcat destul de bine, răspunse van der 
Berg, arătând către spatele navetei. În orice caz, chiar şi 
numai efectul psihologic asupra industriei va fi enorm. Din 
acest motiv atât de mulţi erau nerăbdători să afle dacă este 
sau nu adevărat. 

— Acum ştiu. Ce urmează? 

— Asta nu e problema mea, slavă Domnului. Dar trag 
nădejde că am avut o contribuţie considerabilă la bugetul 
ştiinţific de pe Ganymede. 

Ca şi la al meu propriu, adăugă el pentru sine. 

54. Întâlnire 

— Ce te-a făcut să crezi c-aş fi murit? Strigă Heywood 
Floyd. Mă simt mai bine ca niciodată! 

Paralizat de uimire, Chris Floyd se uită la carcasa 
difuzorului. Simţea o mare bucurie - dar totodată şi o 
senzaţie de indignare. Cineva - ceva - îşi bătuse joc de el în 
mod sălbatic; dar care să fi fost motivul? 


La cinci milioane de kilometri distanţă - şi apropiindu-se în 
fiecarea secundă cu câteva sute - Heywood Floyd părea şi 
el uşor indignat. Dar totodată părea vesel şi viguros, iar 
glasul lui radia fericirea pe care o resimțea aflând despre 
Chris că e teafăr. 

— Şi am şi nişte veşti bune pentru tine; naveta o să vă ia 
mai întâi pe voi. O să paraşuteze nişte colete cu 
medicamente la Galaxy, apoi o să facă un salt până la voi, ca 
să vă aducă la întâlnirea cu noi pe următoarea orbită. 
Universe va cobori după alte cinci mişcări orbitale; o să fiţi 
în stare să vă întâmpinați prietenii atunci când vor urca la 
bord. Pentru moment, cam asta ar fi tot - trebuie doar să-ţi 
mai spun cu câtă nerăbdare aştept să recuperăm timpul 
pierdut. Aştept răspunsul tău în - stai să văd - aproximativ 
trei minute. 

Pentru un moment, se lăsă o linişte profundă la bordul lui 
Bill Tee. Van der Berg nu îndrăznea să se uite la colegul 
său. Apoi Floyd luă microfonul şi rosti încet: „Bunicule - ce 
surpriză minunată. Încă sunt sub impresia momentului. Dar 
ştiu că te-am întâlnit aici, pe Europa - ştiu că ţi-ai luat 
rămas bun de la mine. Sunt perfect sigur de lucrul ăsta, îmi 
vorbeai exact ca şi acum. Bun, o să avem timp destul să 
vorbim mai târziu despre toate astea. Dar îţi aduci aminte 
cum ţi-a vorbit Dave Bowman, la bordul lui Discovery? 
Poate că e ceva asemănător. Noi o să stăm aici şi-o să 
aşteptăm sosirea navetei. Stăm destul de confortabil - mai e 
câte-un cutremur ocazional, dar nimic care să ne 
îngrijoreze. Până ne vom revedea, toată afecțiunea mea.” 

Nu-şi putea aduce aminte când folosise ultima oară acest 
termen în legătură cu bunicul său. 

După prima zi, naveta începu să miroasă. După cea de-a 
doua, ei n-au remarcat - dar fură de acord că mâncarea 
parcă nu mai avea acelaşi gust. Nu prea mai aveau somn, şi 
începură să se acuze unul pe celălalt că sforăie. 

În cea de-a treia zi, în ciuda transmisiilor frecvente de pe 
Universe, Galaxy şi Pământ, începu să se instaleze 


plictiseala şi îşi epuizaseră rezerva de bancuri porcoase. 

Dar asta a fost şi ultima zi. Înainte de căderea nopţii Lady 
Jasmine cobori, căutându-şi copilul pierdut. 

55. Magma 

— Baas, zise computerul principal al apartamentului, am 
prelucrat programul acela special de pe Ganymede în timp 
ce dormeaţi. Doriţi să-l vedeţi acum? 

— Da, răspunse doctor Paul Kreuger. Derulează cu viteză 
înzecită. Fără sunet. 

O să fie, ştia el, o mulţime de material introductiv, peste 
care putea sări, şi la care putea reveni mai târziu, dacă ar fi 
avut chef. Îl interesa să intre cât mai rapid în subiect. 

Se perindară cu repeziciune texte de mulţumiri, iar apoi 
pe monitor apăru Victor Willis, undeva pe Ganymede, 
gesticulând puternic într-o tăcere deplină. Doctor Paul 
Kreuger, asemenea multor oameni de ştiinţă, avea o anume 
prejudecată în privinţa lui Wiilis, cu toate că era de acord 
cu faptul că îndeplinea o funcţie utilă. 

Willis dispăru brusc, iar în locul lui apăru, mai puţin agitat 
- Muntele Zeus. Dar acesta era cu mult mai activ decât ar fi 
trebuit să fie un munte bine-crescut; doctor Kreuger 
rămase consternat văzând cât de mult s-a schimbat de la 
ultima transmisie de pe Europa. 

— Timp real, ordonă el. Sunet. 

— Aproape o sută de metri pe zi, iar înclinația a crescut cu 
cincisprezece grade. Activitatea tectonică este acum 
violentă - în jurul bazei sunt şuvoaie masive de lavă. 
Împreună cu mine se află doctor van der Berg. Van, ce 
părere ai? 

Având în vedere prin câte a trecut, nepotul meu arată 
extrem de bine, îşi zise doctor Kreuger. Material genetic 
bun, ce mai încolo şi-ncoace. 

— Este clar că crusta nu şi-a revenit complet de pe urma 
impactului iniţial, şi cedează din pricina presiunii 
acumulate. Muntele Zeus se scufundă chiar de atunci de 
când l-am descoperit, dar ritmul s-a accelerat enorm în 


ultimele săptămâni. Mişcarea este detectabilă de la o zi la 
alta. 

— Cât mai e până când va dispărea complet? 

— Nu-mi vine să cred că acest lucru se va întâmpla. 

Apăru o altă imagine a muntelui, cu vocea lui Victor Willis 
vorbind din exteriorul aparatului de filmat. 

— Acestea sunt cuvintele spuse de doctor van der Berg cu 
două zile în urmă. Poţi să mai comentezi acum, Van? 

— Păi - s-ar părea că m-am înşelat. Coboară ca un lift. E de 
necrezut - a rămas doar o jumătate de kilometru la 
suprafaţă! Refuz să mai fac alte pronosticuri. 

— Un lucru înţelept din partea ta, Van. Ei bine, ceea ce-aţi 
văzut s-a întâmplat ieri. Acum vă vom oferi o filmare 
derulată accelerat, până în clipa în care am pierdut 
aparatul de filmat. 

Doctor Paul Kreuger se aplecă în faţă pe scaunul său, 
urmărind actul final al lungii drame în care jucase un rol 
atât de îndepărtat şi totuşi vital. 

Nu era nevoie să se dea pe „repede” reluarea: o vedea 
deja de o sută de ori mai rapid. O oră era comprimată într- 
un minut - iar viaţa unui om devenea cea a unui fluture. 

Sub ochii săi, Muntele Zeus se scufunda. În jurul său sulful 
lichid ţâşnea spre cer cu o viteză uluitoare, formând 
parabole de un albastru electric, strălucitor. Semăna cu un 
vapor care se scufundă în timpul unei furtuni pe mare, 
înconjurată de fulgere globulare. Nici măcar spectaculoşii 
vulcani de pe lo nu se puteau compara cu această 
manifestare de violenţă. 

— Cea mai mare comoară descoperită vreodată dispare 
sub ochii noştri, zise Willis cu glas stins, pe un ton 
respectuos. Din nefericire, nu vă putem arăta finalul. Veţi 
vedea imediat de ce. 

Derularea încetini, revenind la timpul real. Din munte nu 
mai rămăseseră decât câteva sute de metri, iar erupțiile din 
jurul lui erau mai lente acum. 


Deodată, întreaga imagine se clătină. Stabilizatoarele de 
imagine ale aparatului de filmat, care rezistaseră cu curaj 
zguduiturilor solului, renunţară la inegala încleştare. Timp 
de o clipă păru că muntele se ridica din nou - dar era 
trepiedul camerei care se prăbuşea. Ultima scenă de pe 
Europa a fost un plan apropiat al unui val strălucitor de sulf 
lichid, pe punctul de a acoperi echipamentul video. 

— A dispărut pentru vecie! Se lamentă Willis. Bogăţii 
infinit mai mari decât toate averile pe care le-au produs 
până acum Golconda şi Kimberley! Ce tragică şi dureroasă 
pierdere! 

— Ce idiot! Bolborosi doctor Kreuger. Oare nu-şi dă 
seama. 

Era momentul să trimită o altă scrisoare revistei Nature. 
lar acest secret va fi mult prea important pentru a-l păstra. 

56. Teoria perturbării. 

De la: Profesor Paul Kreuger, membru al Societăţii Regale, 
etc. 

Către: Editorul revistei Nature, banda de date (acces 
public). 

SUBIECT: 

MUNTELE ZEUS ŞI DIAMANIELE DE PE JUPITER. 

Aşa după cum se ştie foarte bine, formațiunea de pe 
Europa cunoscută sub numele de Muntele Zeus iniţial a 
făcut parte din Jupiter. Primul care a susţinut posibilitatea 
ca miezul giganţilor gazoşi să fie din diamant a fost Marvin 
Ross de la Livermore National Laboratory din cadrul 
Universităţii California, într-un articol clasic: „Stratul de 
gheaţă de pe Uranus şi Neptun - diamante în cer?” 


(Nature, voi. 292, no. 5822. Pp. 435-36, 30 iulie 1981.) 

În mod surprinzător, Ross nu şi-a extins calculele şi asupra 
lui Jupiter. 

Scufundarea Muntelui Zeus a produs un veritabil cor de 
lamentări, care sunt cu toatele ridicole - din motivele 
enumerate mai jos. 


Fără a intra în detalii, care vor fi prezentate într-o 
comunicare ulterioară, estimez că miezul de diamant al lui 
Jupiter a avut iniţial o masă originală de 1028 grame. Ceea 
ce înseamnă de un miliard de ori mai mare decât cea a 
Muntelui Zeus. 

Cu toate că o mare parte din această materie va fi fost, 
fără îndoială, distrusă prin explozia planetei şi prin 
formarea soarelui - aparent artificial - Lucifer, e de 
neconceput ca Muntele Zeus să fie singurul fragment care a 
supravieţuit. Deşi o mare parte probabil că a căzut la loc pe 
Lucifer, un procentaj substanţial a ajuns pe orbită - şi 
trebuie să fie acolo încă. Teoria elementară a perturbării 
arată că el se va întoarce periodic în locul său de origine. 
Bineînţeles, nu e posibil să facem un calcul exact, dar 
estimez că o masă de cel puţin un milion de ori mai mare 
decât cea a Muntelui Zeus se află încă pe orbită în 
vecinătatea lui Jupiter. Drept urmare, pierderea unui mic 
fragment, aşezat în orice caz extrem de neconvenabil pe 
Europa, este practic lipsită de importanţă. Propun 
organizarea, cât mai repede posibil, a unui sistem de radar 
spaţial a cărui misiune să fie căutarea acestei materii. 

Deşi pelicule extrem de fine de diamant au început să fie 
produse la scară industrială din 1987, nu s-a reuşit 
producerea unui diamant masiv. Faptul că există în cantităţi 
de nivelul megatonelor ar putea transforma complet multe 
industrii şi ar putea duce la apariţia unora complet noi. Mai 
precis, aşa cum Isaac şi alţii au arătat acum aproape o sută 
ele ani în urmă (Vezi Science, voi. 151, pp. 682-83, 1966), 
diamantul este singurul material de construcţie care ar face 
posibilă construirea aşa-numitului ascensor spaţial, care 
permite transportul de pe Pământ la preţuri neglijabile. 
Munţii de diamant care orbitează acum printre sateliții lui 
Jupiter pot deschide calea către întregul Sistem Solar; cât 
de vulgare apar, prin comparaţie, toate vechile metode de 
folosire a formei de carbon cristalizat în patru colţuri! 


Pentru a fi complet, aş vrea să menţionez o altă posibilă 
localizare pentru enorme cantităţi de diamante - o zonă, 
din păcate, şi mai inaccesibilă decât miezul unei planete 
gigant. 

S-a emis ideea că crusta stelelor neutronice ar putea fi 
alcătuită în mare parte din diamant. 

Având în vedere că cea mai apropiată stea neutronică 
cunoscută se află la o distanţă de cincisprezece ani-lumină 
şi că are o forţă de gravitație la suprafaţă de şaptezeci de 
milioane de ori mai mare decât cea de pe Pământ, acest loc 
nu poate fi considerat drept o sursă plauzibilă de 
aprovizionare. 

Dar, în definitiv - cine s-ar fi gândit că într-o bună zi vom fi 
capabili să punem mâna pe miezul lui Jupiter? 

57. Interludiu pe Ganymede 

— Ce sărmani şi primitivi sunt coloniştii ăştia! Se plânse 
Mihailovici. Sunt îngrozit - nu există nici măcar un singur 
concert pe întregul Ganymede. Desigur, componentele 
optronice din sintetizatorul meu pot reproduce sunetele 
oricărui instrument muzical. Dar un Steinway rămâne un 
Steinway, după cum un Stradivarius rămâne un 
Stradivarius. 

Lamentările sale, cu toate că nu erau serioase pe de-a 
întregul, suscitaseră nişte contra-reacţii în rândul 
intelighenţiei locale. Popularul program Morning Mede a 
comentat cu maliţie: „Copleşindu-ne cu prezenţi lor, 
distinşii noştrii oaspeţi au ridicat - chiar dacă numai 
temporar - nivelul cultural al ambelor lumi.” 

Atacul era îndreptat în principal împotriva lui Willis, 
Mihailovici şi M'Bala, care fuseseră puţin cam entuziaşti 
aducând iluminarea înapoiaţilor băştinaşi. Maggie M. 
Declanşase un întreg scandal povestind fără inhibiţii 
tumultoasele iubiri ale lui Zeus-Jupiter cu lo, Europa, 
Ganymede şi Callisto. Faptul de a-i apărea nimfei Europa 
sub forma unui taur alb fusese un păcat destul de însemnat, 
iar încercările lui de a le proteja pe Io şi Callisto de mânia 


soţiei sale Hera erau de-a dreptul patetice. Dar ceea ce i-a 
supărat cel mai mult pe locuitori a fost ştirea că Ganymede 
cel din mitologie era homosexual. 

Ca să fim drepţi, intenţiile auto intitulaţilor ambasadori 
culturali erau complet lăudabile, deşi nu erau perfect 
dezinteresate. Ştiind că vor rămâne pe Ganymede timp de 
câteva luni de zile, ei presimţiseră pericolul plictiselii ce se 
va instaura după ce se vor obişnui cu situaţia. lar ei doreau 
să-şi folosească la maxim talentele în beneficiul tuturor 
celor din jurul lor. Însă erau unii care nu doreau - sau nu 
aveau timp - să beneficieze de pe urma lor aici la frontiera 
de înaltă tehnologie a Sistemului Solar. 

Pe de altă parte, Yva Merlin se simţea precum peştele în 
apă. În ciuda faimei ei de pe Pământ, puţini dintre cei de pe 
Ganymede auziseră de ea. Putea să se plimbe pe 
coridoarele publice şi prin domniile de presiune ale 
satelitului fără ca lumea să întoarcă după ea capul sau să 
schimbe şoapte emoţionate de recunoaştere. Într-adevăr, 
era recunoscută - dar doar în calitate de vizitator de pe 
Pământ. 

Greenberg, cu obişnuita sa modestie tăcută şi eficientă, se 
adoptase structurii administrative şi tehnologice a 
satelitului şi făcea deja parte din câteva consilii de 
administraţie. Serviciile lui erau atât de bine apreciate încât 
fusese avertizat că s-ar putea să nu fie lăsat să plece. 

Heywood Floyd observa cu relaxat amuzament activităţile 
colegilor săi de navă, dar nu lua parte la ele. Grija lui 
prioritară era acum să ţină legătura cu Chris şi să ajute să- 
şi elaboreze viitorul. Pentru că Universe - cu mai puţin de o 
sută de tone de combustibil în rezervoare - se afla în 
siguranţă pe Ganymede, era multă treabă de făcut. 

Recunoştinţa pe care toţi cei de la bordul lui Galaxy o 
simțeau faţă de salvatorii lor uşurase procesul de fuziune al 
celor două echipaje; când se vor încheia reparaţiile, 
verificările şi alimentarea cu combustibil, ele vor zbura 
împreună spre Pământ. Moralul crescuse foarte mult când 


se primise vestea că Sir Lawrence întocmea un contract 
pentru o variantă îmbunătăţită, Galaxy II - deşi construcţia 
nu putea începe până când avocaţii săi nu vor finaliza 
disputa cu firma Lloyd's. Agenţii de asigurări încercau să 
pretindă că ciudatul delict de deturnare cosmică nu fusese 
inclus în poliţa lor. 

În ceea ce priveşte faptul în sine, nimeni nu fusese 
condamnat, ori măcar învinuit. Era clar, fusese ceva plănuit, 
pe o perioadă de mai mulţi ani, de către o organizaţie 
eficientă, care dispunea de fonduri serioase. Statele Unite 
ale Africii de Sud îşi afirmară zgomotos nevinovăția şi 
dovedeau deschiderea unei anchete oficiale. Der Bund îşi 
exprimase şi el indignarea, blamând bineînţeles organizaţia 
Shaka. 

Doctor Kreuger nu fu surprins găsind prin corespondenţa 
sa mesaje furioase dar anonime, care-l acuzau că e un 
trădător. Erau de obicei în limba afrikaans, dar câteodată 
conţineau subtile greşeli de gramatică sau exprimare, care- 
l făceau să bânuiască că făceau parte dintr-o campanie de 
dezinformare. 

După ce stătu câtva timp pe gânduri, le înmână 
ASTROPOL.-ului - „Care probabil că le are”, îşi spuse el, 
strâmbând din nas. ASTROPOL îi mulţimi, dar, după cum se 
aşteptase, nu făcu nici un comentariu. 

De câteva ori, ofiţerii doi Floyd şi Chang, precum şi alţi 
membri ai echipajului de pe Galaxy au fost invitaţi la cele 
mai bune mese de pe Ganymede de către doi localnici pe 
care Floyd îi întâlnise deja. Când cei care fuseseră la aceste 
mase care-i dezamăgiseră sincer se apucară să schimbe 
impresii după aceea, hotărâră că politicoşii lor anchetatori 
încercau să adune probe împotriva lui Shaka, dar nu făceau 
prea mari progrese. 

Doctor van der Berg, care declanşase întreaga situaţie - şi 
care profitase foarte mult de pe urma ei, atât profesional 
cât şi financiar - se întreba ce să facă cu noile oferte. 
Primise numeroase invitaţii interesante din parte unor 


universităţi şi organizaţii ştiinţifice de pe Pământ - dar, în 
mod ironic, era imposibil să profite de pe urma lor. Trăise 
prea multă vreme în gravitația de o şesime a lui Ganymede 
şi depăşise faza medicală de reacomodare. 

O posibilitate rămânea Luna; aşa făcuse Pasteur, după cum 
îi explicase Floyd. 

— Încercăm să organizăm o universitate spaţială acolo, 
zise el, aşa încât cei plecaţi demult în cosmos şi care nu 
suportă gravitația de 1 G au posibilitatea de a intra în 
contact în timp real cu oamenii de pe Pământ. O să avem 
săli de conferinţă, săli de lectură, laboratoare - unele dintre 
ele vor fi pe bază de computer, dar vor părea atât de reale 
încât nici n-o să-ţi dai seama de diferenţă. Şi o să ai 
posibilitatea de a face videocumpărături de pe Pământ cu 
banii tăi dobândiţi prin mijloace necinstite. 

Spre surprinderea sa, Floyd nu numai că şi-a descoperit 
un nepot, ci a mai adoptat unul; el era legat de van der 
Berg ca şi de Chris printr-un amestec de experienţe 
împărtăşite. Mai presus de orice, era misterul apariţiei în 
oraşul pustiu de pe Europa, la poalele terifiantului monolit. 

Chris nu avea nici o îndoială. „le-am văzut şi te-am auzit, 
exact ca acum,” îi spuse el bunicului său. „Dar nu-ţi mişcai 
buzele - iar lucrul cel mai ciudat este că n-am avut senzaţia 
că ar fi ceva ciudat. Părea perfect natural. Toată 
întâmplarea îmi dădea un sentiment de uşurinţă. Puţin cam 
trist - un cuvânt mai bun ar fi melancolic. Sau poate 
resemnat.” 

— Ne-am gândit la întâlnirea dumitale cu Bowman la 
bordul lui Discovery, adăugă van der Berg. 

— Am încercat să iau legătura prin radio cu el, înainte de a 
ateriza pe Europa. Părea un lucru naiv, dar nu mi-a trecut 
prin cap o alternativă. Aveam certitudinea că e acolo sub o 
formă sau alta. 

— Şi n-ai primit nici un fel de confirmare? 

Floyd ezită. Amintirea dispărea rapid, dar îşi reaminti 
deodată de noaptea când se trezise cu minimonolitul în 


cabină. 

Nu se petrecuse nimic, şi totuşi începând din acel moment 
simţise că Chris era bine şi că se vor vedea în curând. 

— Nu, rosti el încet. N-am cerut nici un răspuns. 

În definitiv, poate că n-a fost decât un simplu vis. 

VIII. 

REGATUL SULFULUI 

58. Foc şi gheaţă. 

Înainte ca epoca de explorare planetară să fie inaugurată 
la sfârşitul secolului douăzeci, puţini oameni de ştiinţă 
credeau că viaţa poate să înflorească pe un corp ceresc atât 
de îndepărtat de soare. Şi totuşi, timp de jumătate de 
miliard de ani, mările ascunse de pe Europa fuseseră cel 
puţin la fel de prolifice ca şi cele de pe Pământ. 

Înainte ca Jupiter să ia foc, oceanele acelea fuseseră 
protejate de vidul de deasupra prin intermediul unei creste 
de gheaţă. În unele locuri gheaţa avea o grosime de câţiva 
kilometri, dar existau zone unde crăpăturile din ea făcuseră 
să se desprindă bucăţi-bucăţi. Apoi a avut loc o scurtă luptă 
între cele două elemente complet ostile, care nu intrau în 
contact direct în altă parte a Sistemului Solar, decât aici. 
Războiul între Mare şi Spaţiul cosmic se termina de obicei 
cu acelaşi scor egal; apa de la suprafaţă fierbea şi îngheţa 
simultan, reparând armura de gheaţă. 

Fără influenţa învecinatului Jupiter, mările de pe Europa 
ar fi îngheţat complet de multă vreme. Forţa ei de gravitație 
plămădea încontinuu miezul acestei micuţe lumi; forţele 
care făceau ca lo să fie cuprinsă de convulsii acționau şi 
aici, deşi cu mult mai puţină ferocitate. Lupta dintre planetă 
şi satelit era cauza unor nesfârşite cutremure subacvatice şi 
a unor avalanşe care se rostogoleau cu o repeziciune 
uluitoare de-a lungul câmpiilor abisale. 

Nenumărate oaze erau răspândite de-a lungul acestor 
câmpii, fiecare dintre ele întinzându-se câteva sute de metri 
împrejurul unui corn al abundenței de zăcăminte minerale 
subacvatice, care ţâşneau dinăuntru. Stivuindu-şi 


substanţele chimice într-o încâlceală de tuburi şi coşuri, 
câteodată realizau parodii naturale de castele în ruine sau 
de citedrale gotice din care pulsau în ritm lent lichide negre 
şi fierbinţi, ca şi cum ar fi împinse de bătăile unei inimi 
uriaşe. Şi, ca şi sângele, erau semnul autentic al vieţii 
însăşi. 

Fluidele clocotind împingeau înapoi frigul de moarte care 
se prelingea de sus şi formau insulele de căldură pe fundul 
mării. Şi, amănunt la fel de important, ele aduceau din 
străfundurile Europei toate substanţele chimice necesare 
vieţii. Aici, într-un mediu care altminteri ar fi complet ostil, 
exista energie şi mâncare din belşug. Astfel de orificii 
geotermale fuseseră descoperite în oceanele Pământului, în 
aceeaşi periodă în care America reuşise să aibă primele 
imagini ale sateliților lui Galileo. 

În zonele tropicale din apropierea orificiilor înfloreau mii 
de creaturi delicate, cu picioare extrem de fine care erau 
analoage plantelor, deşi mai toate erau capabile de 
deplasare. 'Târându-se printre ele, se vedeau melci şi viermi 
ciudaţi, unii având drept hrană „plantele”, alţii obţinându-şi 
energia direct din apa încărcată cu substanţe minerale ce 
se afla în jurul lor. 

La distanţe mai mari de sursele de căldură - focul 
submarin în jurul căruia se încălzeau toate aceste creaturi - 
se aflau organisme mai puternice, mai robuste, semănând 
oarecum cu crabii şi păianjenii. 

Armate de biologi şi-ar fi putut petrece o viaţă întreagă 
spre a studia doar o singură mică oază. 

Spre deosebire de mările paleozoice ale Pământului, 
oceanul ascuns de pe Europa nu era un mediu stabil, drept 
care evoluţia progresase rapid aici, producând o mulţime 
de forme fantastice. Şi erau cu toatele într-o fază 
îndeplinită de execuţie; mai devreme sau mai târziu, fiecare 
fântână de viaţă va slăbi şi se va stinge în momentul în care 
forţele care o puneau în mişcare se vor concentra în altă 
parte. Abisul era plin de urmele unor astfel de tragedii - 


cimitire alcătuite din schelete şi resturi acoperite de 
substanţe minerale, unde capitole întregi fuseseră şterse 
din cartea vieţii. 

Zăceau acolo cochilii gigantice, asemenea unor trompete 
mai mari decât un om. Erau scoici de diferite forme - 
bivalve, ba chiar trivalve. Si mai erau şi nişte structuri din 
piatră în formă de spirală, cu un diametru de câţiva metri, 
care păreau a fi o analogie exactă a minunaţilor amoniţi 
care dispăruseră în mod atât de misterios din oceanele 
Pământului la sfârşitul perioadei cretacice. 

În multe locuri, în abis ardeau focuri, în timp ce râuri de 
lavă incandescentă se scurgeau pe kilometri întregi, de-a 
lungul văilor submarine. 

Presiunea la această adâncime era atât de mare încât apa 
în contact cu marginea incandescentă nu putea să se 
transforme în aburi, iar cele două tichiile coexistau printr- 
un armistițiu nesigur. 

Aici, într-o altă lume şi cu alţi actori, se jucase ceva 
asemănător istoriei Nilului, cu mult înainte de venirea 
omului. După cum Nilul dăduse viaţă unei fâşii înguste de 
deşert tot aşa aceste râuri de căldură însufleţiseră 
adâncurile de pe Europa. De-a lungul marginilor lor, pe 
zone rareori mai largi de un kilometru, evoluaseră, 
înfloriseră şi dispăruseră specii nenumărate. lar unele 
dintre ele lăsaseră în urma lor morminte, sub forma unor 
bolovani aşezaţi unii peste alţii sau a unor curioase tranşee 
săpate pe fundul mării. 

De-a lungul îngustelor zone de fertilitate din deşerturile 
adâncurilor, se înălţaseră şi decăzuseră culturi şi civilizaţii 
primitive. lar restul lumii lor nu ştiuse niciodată de 
existenţa lor, căci aceste oaze de căldură erau la fel de 
izolate una de alta ca şi planetele. Creaturile care se 
încălzeau în preajma râului de lavă şi se hrăneau în jurul 
orificiilor fierbinţi, nu puteau traversa sălbăticia ostilă 
dintre singuraticele insule. Dacă ar fi produs vreodată 


istorici şi filosofi, fiecare cultură ar fi fost convinsă că era 
singură în univers. 

Iar fiecare dintre ele era menită pierii. Pe lângă faptul că 
sursele lor de energie erau sporadice şi în continuă 
schimbare, forţele de flux care le puneau în mişcare 
diminuau constant. Chiar dacă şi-ar dezvolta o inteligenţă 
reală, locuitorii de pe Europa vor trebui să piară odată cu 
îngheţul complet al lumii lor. 

Erau blocaţi între foc şi gheaţă - până când Lucifer 
explodă pe cerul lor şi le deschise porţile universului. 

Iar o formă rectangulară de mari dimensiuni, neagră 
precum noaptea, se materializa lângă ţărmul unui continent 
proaspăt ivit. 

59. Trinitatea 

— Bine gândit. De-acum n-or să mai fie tentaţi să se 
întoarcă. 

— Învăţ repede; dar tot mă simt trist că vechea mea viaţă 
se duce văzând cu ochii. 

— O să treacă şi asta; şi eu m-am întors pe Pământ, ca să-i 
văd pe cei pe care-i iubeam. Acum ştiu că există lucruri care 
sunt mai importante decât Dragostea. 

— Care anume? 

— De exemplu, compasiunea. Dreptatea. Adevărul. Şi mai 
sunt şi altele. 

— Nu mi-e greu să accept aşa ceva. Sunt un om bătrân, 
pentru cineva din specia mea. Patimile tinereţii s-au stins de 
mult. Ce i se întâmplă - adevăratului Heywood Floyd? 

— Amândoi sunteţi deopotrivă de reali. Dar el va muri în 
curând, neştiind că a devenit nemuritor. 

— Un paradox - dar înţeleg. Dacă această emoție va 
persista, poate că într-o zi o să fiu recunoscător. Trebuie să- 
ţi mulţumesc ţie - sau monolitului? David Bowman cel pe 
care l-am întâlnit cu zeci de ani în urmă nu poseda aceste 
puteri. 

— Nu le avea; s-au schimbat multe de-atunci. Hal şi cu 
mine am învăţat o mulţime de lucruri. 


— Hal? E aici? 

— Da, sunt, da, Floyd. Nu mă aşteptam să ne revedem - 
mai ales în acest mod. Executatul ecoului a fost o problemă 
interesantă. 

— Executatul ecoului? A, înţeleg. De ce-ai făcut-o? 

— Când am primit mesajul tău, Hal şi cu mine ştiam că ne 
poţi fi de folos aici. 

— Să vă fiu de folos - vouă? 

— Da, deşi ţi s-ar putea părea ciudat. Tu ai experienţa şi 
priceperea care ne lipsesc. Poţi s-o numeşti înţelepciune. 

— Mulţumesc. A fost oare înţelept din partea mea să apar 
în faţa nepotului meu? 

— Nu: a creat multe necazuri. Dar a fost ceva milos. 
Asemenea situaţii trebuie bine chibzuite. 

— Spuneaţi că aveţi nevoie de ajutorul meu. În ce scop? 

— În ciuda a tot ceea ce ştim, încă există lucruri care 
scapă înţelegerii noastre. Hal a întocmit o hartă a 
sistemelor interne ale monolitului şi le putem controla pe 
cele mai simple dintre ele. Este un instrument care serveşte 
mai multor scopuri. Funcţia principală pare să fie cea de 
catalizator al inteligenţei. 

— Da - asta s-a bănuit. Dar nu există dovezi. 

— Acum există, fiindcă putem avea acces la memoriile sale 
- sau măcar la câteva dintre ele. În Africa, acum patru 
milioane de ani, monolitul a dat unui trib de maimuțe 
înfometate impulsul care le-a condus spre specia umană. 
Acum a repetat acest experiment aici - dar cu un preţ 
înspăimântător. Când Jupiter s-a transformat într-un soare 
pentru ca această lume să-şi realizeze potenţialul, a fost 
distrusă o altă biosferă. Hai să ţi-o arăt şi dumitale, aşa cum 
am văzut-o eu pe vremuri. 

Chiar în timp ce cădea prin centrul bubuitor al Marii Pete 
Roşii, iar fulgerele care acopereau continente întregi 
explodau în jurul lui, înţelese de ce rezistau vreme de 
secole întregi, în ciuda faptului că erau alcătuite din gaze 
mult mai puţin materiale decât cele care alcătuiau 


uraganele de pe Pământ. Acest țipăt firav al vântului de 
hidrogen se diminua pe măsură ce se adâncea în abisurile 
mai calme, iar o ninsoare cu fulgi ca de ceară - unii dintre 
ei contopinduse deja şi formând grămăjoare abia palpabile 
de spumă de hidrocarbon - cobora de sus. Era deja 
suficient de cald pentru ca apa sub formă lichidă să poată 
exista, dar aici nu sunt oceane: acest mediu format doar din 
gaze era prea subţire ca să le poată susţine. 

El cobori prin mai multe straturi de nori, până când 
pătrunse într-o regiune de o asemenea claritate încât chiar 
şi vederea omenească ar fi putut cuprinde o arie de mai 
bine de o mie de kilometri pătraţi. Era doar un neînsemnat 
vârtej în spirala mai cuprinzătoare a Marii Pete Roşii; şi 
deţinea un secret pe care oamenii îl bănuiscră de multă 
vreme, dar nu fuseseră niciodată capabili să-l demonstreze. 

Pe lângă munţii de spumă se strecurau milioane de nori 
mititei, bine conturaţi, toţi cam de aceleaşi dimensiuni şi 
având un model similar de pete roşu-maronii. Erau mici 
doar în comparaţie cu scara inumană a împrejurimilor; cel 
mai mic ar fi acoperit un oraş de mărime mijlocie. 

Era clar că sunt vii, pentru că se mişcau cu o hotărâre 
lentă de-a lungul marginilor munţilor aerieni, păscând de 
pe pantele lor aidoma unor oi colosale. Şi strigau unii la alţii 
pe lungimi de unde radio, vocile lor distingându-se slab, dar 
cu claritate pe fundalul pârâiturilor şi a zumzăielilor lui 
Jupiter. 

Fiind nici mai mult, nici mai puţin decât nişte pungi de gaz 
vii, ele pluteau în zona îngustă dintre înălțimile îngheţate şi 
adâncurile fierbinţi. Îngustă, într-adevăr, dar un spaţiu cu 
mult mai vast decât întreaga biosferă a Pământului. 

Şi nu erau singurii. Pe lângă ei se mişcau iute alte creaturi, 
atât de minuscule încât ar fi putut fi trecute cu vederea. 
Unele dintre ele semănau neverosimil de mult cu avioanele 
terestre şi aveau aproximativ aceleaşi dimensiuni. Dar şi ele 
erau vii - poate că erau prădători, poate că erau paraziți - 
poate chiar ciobani. 


Şi mai erau şi torpile ce înaintau prin propulsie, asemenea 
sepiilor din oceanele terestre, vânând şi devorând uriaşele 
pungi de gaze. Dar baloanele nu erau lipsite de apărare; 
unele dintre ele se apărau cu fulgere electrice şi cu 
tentacule prevăzute cu gheare, ca nişte fierăstraie cu lanţ 
tăietor lungi de un kilometru. 

Erau acolo şi forme chiar mai bizare, exploatând aproape 
orice geometrie posibilă - ciudate zmee transparente, 
tetraedre, sfere, poliedre, încolăciri de panglici încâlcite. 
Planetare gigantice ale atmosferei de pe Jupiter, ele erau 
menite să plutească precum funigeii pe curenţii ascendenți, 
până vor fi trăit destul pentru a se reproduce; apoi vor fi 
absorbite în adâncuri spre a fi carbonizate şi reciclate într-o 
nouă generaţie. 

El explora o lume de cel puţin o sută de ori mai mare decât 
Pământul şi, deşi văzu multe minuni, nu era nimic aici care 
să sugereze inteligenţa. Vocile radio ale imenselor baloane 
erau folosite doar pentru a purta mesaje de avertizare şi 
frică. Chiar şi vânătorii, care te-ai fi aşteptat să dezvolte 
grade mai înalte de organizare, erau asemenea rechinilor 
din mările Pământului - doar nişte automate. 

Iar în ciuda dimensiunilor şi noutăţii sale care-ţi tăiau 
respiraţia, biosfera de pe Jupiter era o lume fragilă, un loc 
plin de ceţuri şi spumă, cu fire de mătase delicată şi ţesături 
subţiri ca hârtia provenite din continua ninsoare de 
substanţe petrochimice formate de fulgere în partea 
superioară a atmosferei. Puţine dintre creaţiile ei erau mai 
rezistente decât baloanele de săpun; cei mai îngrozitori 
prădători puteau fi făcuţi fărâme chiar şi de către cele mai 
fragile dintre carnivorele terestre. 

— lar toate aceste minuni au fost distruse spre a fi creat 
Lucifer? 

— Da. Locuitorii de pe Jupiter au fost puşi în balanţă în 
comparaţie cu cei de pe Europa - şi s-a văzut că sunt mai 
puţin importanţi. Poate că în acel mediu gazos, ei nu şi-ar fi 
putut dezvolta cu adevărat inteligenţa. Oare acest lucru să 


le fi determinat pieirea? Hal şi cu mine tot mai încercăm să 
răspundem la această întrebare; acesta e unul dintre 
motivele pentru care avem nevoie de ajutorul tău. 

— Dar oare putem să ne comparăm cu monolitul - 
devoratorul lui Jupiter? 

— E doar un instrument; are o inteligenţă vastă - dar n- 
are conştiinţă. În ciuda puterilor sale, tu, Hal şi cu mine îi 
suntem superiori. 

— Îmi vine tare greu să cred aşa ceva. În orice caz, e clar 
că monolitul a fost creat de ceva. 

— L-am întâlnit o singură dată - sau o porţiune din el atât 
de mare cât puteam cuprinde cu ochii - atunci când 
Discovery a sosit pe Jupiter. El m-a trimis în starea în care 
mă aflu, spre a servi ţelului său în aceste lumi. De atunci nu 
mai am nici o ştire despre el; acum suntem singuri - cel 
puţin pentru moment. 

— Lucrul ăsta mă linişteşte. Monolitul este suficient. 

— Dar avem o problemă şi mai mare. S-a defectat ceva. 

— Nu mi-am închipuit că o să mai am sentimentul fricii. 

— Când s-a prăbuşit Muntele Zeus, ar fi putut distruge 
această lume. Impactul său nu a fost plănuit - de fapt, nu 
era posibil să fie plănuit. Nici un calcul nu ar fi putut 
prezice un astfel de eveniment. A devastat arii extinse pe 
fundul mării de pe Europa, distrugând specii întregi - 
inclusiv unele în care ne puseserăm mari speranţe. 
Monolitul însuşi a fost răsturnat. E posibil să fi fost 
deteriorat, iar programele sale să se fi stricat. În mod cert 
ele nu au reuşit să acopere toate situaţiile neprevăzute; şi 
cum ar fi putut, într-un Univers care este aproape infinit şi 
unde întâmplarea poate dejuca chiar şi cele mai minuţioase 
planuri? 

— E un lucru adevărat - atât pentru oameni, cât şi pentru 
monoliţi. 

— Noi trei trebuie să fim administratorii neprevăzutului, 
precum şi gardienii acestei lumi. I-ai întâlnit deja pe 
Amfibii; trebuie să mai faci cunoştinţă cu Ciocănitorii cu 


armură de silicon din şuvoaiele de lavă şi cu înotătorii care 
seceră în mare. Sarcina noastră este aceea de a-i ajuta să 
atingă potenţialul lor maxim, fie aici, fie în altă parte. 

— Dar cu Omenirea cum rămâne? 

— Au existat momente în care am fost tentat să mă 
amestec în treburile omeneşti - dar avertismentul dat 
Omenirii este valabil şi pentru mine. 

— Noi nu i-am dat ascultare prea bine. 

— Dar destul de bine. Între timp, avem multe de făcut 
înainte de sfârşitul scurtei veri de pe Europa şi de începutul 
îndelungatei ierni. 

— Cât timp avem la dispoziţie? 

— Destul de puţin; abia o mie de ani. Şi trebuie să ne 
aducem aminte de locuitorii de pe Jupiter. 

IX. 

60. Miez de noapte în Plaza. 

Celebra clădire, înălțându-se într-o splendoare solitară 
deasupra pădurilor din Manhattan-ul Central, se schimbase 
puţin de-a lungul a o mie de ani. [inea de istorie şi fusese 
păstrată cu respect. Ca orice monument istoric, fusese 
îmbrăcată, cu multă vreme în urmă, cu o peliculă fină de 
diamant, iar acum era practic impenetrabilă la degradările 
produse de scurgerea timpului. 

Oricine ar fi asistat la prima Adunare Generală, n-ar fi 
realizat că trecuseră mai bine de nouă secole. Însă ar fi fost 
intrigat de lespedea netedă şi neagră care stătea în 
picioare în Plaza, aproape imitând forma clădirii Naţiunilor 
Unite. Dacă - la fel ca toată lumea - ar fi întins mâna s-o 
atingă, ar fi fost uluit de felul ciudat în care îi alunecă 
degetele pe suprafaţa ei. 

Dar ar fi fost şi mai uluit - de fapt, complet intimidat - de 
transformarea cerurilor. 

Ultimii turişti au plecat cu o oră în urmă, iar Plaza era 
complet pustie. Pe cer nu era nici un nor, şi se vedeau 
câteva stele mai strălucitoare; celelalte, mai slabe, fuseseră 
puse pe fugă de micuțul soare care răsărea la miezul nopţii. 


Lumina lui Lucifer strălucea, sclipea nu numai pe sticla 
neagră a vechii clădiri, ci şi pe curcubeul argintiu care se 
desfăşura pe cerul sudic. Alte lumini se deplasau de-a 
lungul şi împrejurul lui, foarte încet, după cum se 
desfăşurau şi schimburile în Sistemul Solar, între toate 
lumile ambilor ei sori. 

lar dacă cineva se uita cu mare atenţie, era posibil să 
distingă firul subţire al Turnului Panama, unul din cele şase 
corzi ombilicale din diamant, care leagă Pământul de copiii 
săi răspândiţi, ridicându-se la o înălţime de douăzeci şi şase 
de mii de kilometri de Ecuator, spre a atinge Inelul din Jurul 
Lumii. 

Deodată, la fel de rapid precum s-a născut, Lucifer începu 
să pălească. Noaptea pe care oamenii n-o cunoscuseră de 
treizeci de generaţii se revărsă din nou asupra cerului. 
Stelele exilate îşi făcură din nou apariţia. 

lar pentru a doua oară în patru milioane de ani, monolitul 
se trezi la viaţă. 


SFÂRŞIT