Arthur C. Clarke — Odiseea — V4 3001 Odiseea Finala

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


Odiseea - Vol.4 - 3001 
Odiseea Finala 


CUPRINS: 

PROLOG: PRIMII NĂSCUŢI 2 
I. ORAŞUL STELELOR 

. Cowboy-ul Cosmic 4 

. Deşteptarea 7 

„ Reabilitarea 9 

„O cameră cu privelişte 16 

. Educaţie 21 

„ Casca 25 

. Informare 32 

. Întoarcere la Olduvai 38 

. Skyland 40 

10. Omagiu lui Icar 49 

11. Aici sunt dragoni 54 

12. Frustrare 58 

13. Străin într-un timp străin 61 
II. GOLIATH 

14. Adio Pământului 68 

15. Tranzitarea planetei Venus 72 
16. Masa căpitanului 80 

III. LUMILE LUI GALILEO 
17. Ganymede 86 

18. Grand Hotel 89 

19. Nebunia omenirii 94 

20. Apostat 101 

21. Carantina 105 

22. Riscul 109 

IV. REGATUL SULFULUI 


O OA DUP UWN= 


23. Falcon 110 

24. Evadarea 112 

25. Foc în adâncuri 115 

26. Tsienville 118 

27. Gheaţă şi vid 123 

28. Micul răsărit 127 

29. Fantomele din maşină 129 
30. Peisaj înspumat 132 

31. Infirmerie 134 

V. ÎNCHEIERE 

32. Un gentleman pentru relaxare 138 
33. Contact 145 

34. Judecata 146 

35. Consiliu de război 148 

36. Camera groazei 152 

37. Operaţiunea Damocles 158 
38. Lovitura preventivă 160 
39. Deicid 163 

40. Miezul nopţii: Pico 168 
EPILOG 171 


PROLOG: 

PRIMII NĂSCUŢI. 

Spuneţi-le Primii născuţi. Deşi nu erau umani nici pe 
departe, erau din carne şi oase, iar atunci când au privit 
adâncurile spaţiului s-au simţit copleşiţi, curioşi - şi singuri. 
Imediat ce le-a stat în putere, au început să-şi caute semenii 
printre stele. 

În peregrinările lor au întâlnit multe forme de viaţă, au 
privit rezultatul evoluţiei a mii de lumi. Adesea, au văzut 
primele sclipiri de inteligenţă apărând şi dispărând în 
noaptea cosmică. Şi pentru că, în întreaga Galaxie, nu au 
găsit nimic mai preţios decât Mintea, i-au stimulat apariţia 
oriunde a fost cazul. Au devenit fermieri ai câmpurilor 


Cerului. Au semănat şi, uneori, au cules. lar alteori, fără 
resentimente, au plecat. Marii dinozauri muriseră demult, 
speranţa lor de împlinire fiind anihilată de un cataclism 
întâmplător, venit din cer, când o navă de supraveghere a 
intrat în sistemul solar, la capătul unei călătorii care durase 
deja o mie de ani. Ea a trecut de îngheţatele planete 
mărginaşe, s-a oprit o vreme asupra deşerturilor moarte de 
pe Marte şi imediat s-a îndreptat către Pământ. 

Întinsă sub privirile lor, exploratorii au văzut o lume 
clocotind de viaţă. Ani în şir au adunat, studiat, catalogat. 
Când au învăţat tot ce-au putut, au început să modifice. S- 
au jucat cu destinele multor specii, terestre sau maritime. 
Dar care dintre experimente avea să dea roade nu puteau 
şti decât peste cel puţin un milion de ani. 

Aveau răbdare, dar încă nu erau nemuritori. Erau atât de 
multe de făcut în acest univers de sute de miliarde de sori, 
şi alte lumi erau în aşteptare. Aşa că s-au lansat încă o dată 
în abis, ştiind că nu se vor mai întoarce niciodată pe această 
cale. Şi nici nu era nevoie - servitorii pe care îi lăsaseră în 
urma lor aveau să facă restul. Pe Pământ, glaciaţiunile au 
venit şi au trecut, în timp ce deasupra lor neschimbata Lună 
continua să păstreze secretul venit din stele. Într-un ritm 
încă mai lent decât al gheţurilor polare, valuri de civilizaţie 
au apărut şi au curs prin Galaxie. Imperii stranii şi 
frumoase şi teribile s-au ridicat şi-au decăzut, 
transmiţându-şi cunoaşterea succesorilor lor. 

Iar acum, printre stele, evoluţia se îndrepta către noi 
țeluri. Primii exploratori ai Pământului ajunseseră la 
limitele trupului din carne şi oase; îndată ce maşinile au 
devenit mai bune decât trupurile lor, a sosit vremea să se 
mute. Întâi creierii, apoi doar gândurile lor, au fost 
transferate în noi şi strălucitoare „case” din metal şi pietre 
preţioase, în care, hoinăreau prin Galaxie. Nu mai 
construiau nave spaţiale. Ei erau navele spaţiale. 

Dar, încet, vremea entităţilor-maşină avea să treacă. În 
necontenita lor experimentare, au învăţat să stocheze 


informaţie în structuri ale spaţiului însuşi şi să-şi păstreze 
gândurile pentru eternitate în matrice fixe de lumină. În 
energie pură, deci, s-au transformat; pe o mie de lumi, 
carcasele goale de care se debarasaseră s-au zvârcolit un 
timp într-un haotic dans al morţii, după care s-au prăbuşit 
în ţărână. 

Erau acum zeii Galaxiei, putând să călătorească după 
dorinţă sau să se scufunde precum o pulbere fină prin chiar 
interstiţiile spaţiului. Deşi erau în sfârşit eliberaţi de tirania 
materiei, ei nu şi-au uitat originea, acea gelatină călduţă 
dintr-un ocean dispărut. Şi minunatele lor instrumente 
continuau să funcţioneze încă, supraveghind experimentele 
începute cu atât de multe veacuri în urmă. Dar ele nu mai 
erau întotdeauna supuse ordinelor creatorilor lor; ca toate 
lucrurile materiale, nu erau imune la influenţele Timpului şi 
la ale răbdătoarei, neobositei slujitoare a acestuia, 
Entropia. 

Şi, uneori, ele descopereau şi urmau țeluri proprii. 

[. 

ORAŞUL STELELOR 

1. Cowboy-ul Cosmic. 

Căpitanul Dimitri Chandler (M21. 04. 2973/93. 
106/Marte/Acad. Spațială 3005) - sau „Dim” pentru 
prietenii săi foarte buni - era pe drept cuvânt plictisit. 
Mesajul de pe Pământ ajunsese pe remorcherul spaţial 
Goliath după şase ore, aici, pe orbita Neptunului; dacă 
sosea zece minute mai târziu ar fi putut răspunde: „Îmi 
pare rău - nu pot pleca acum - am început să desfăşurăm 
ecranul solar.” Scuza ar fi fost perfect îndreptăţită: 
înfășurarea miezului unei comete într-o peliculă 
reflectorizantă de numai câteva molecule grosime, dar cu o 
suprafaţă de câţiva kilometri pătraţi pe o singură parte, nu 
era genul de acţiune de abandonat atunci când este făcută 
pe jumătate. 

Totuşi, ar fi fost o idee bună să se supună acestei solicitări 
ridicole - era deja în dizgraţia celor dinspre Soare, dar nu 


pentru că ar fi avut vreo vină. Colectarea gheții din inelele 
lui Saturn şi „împingerea” ei spre Venus şi Mercur, unde 
este într-adevăr nevoie de ea, începuse tocmai în anii 2700 
- trei secole în urmă. 

Căpitanul Chandler nu fusese niciodată în stare să vadă 
diferenţa dintre imaginile de „înainte şi după”, pe care 
Conservatorii Solari le produceau mereu, în sprijinul 
acuzațiilor de vandalism celest pe care le formulau. Dar 
publicul larg, încă sensibil la dezastrele ecologice din 
secolele anterioare, gândea altfel, şi legea „Jos mâinile de 
pe Saturn” fusese adoptată cu o majoritate substanţială. 
Drept rezultat, Chandler nu mai era un Tâlhar al Inelului, ci 
un Cowboy al Cometelor. 

Deci se afla acolo, la o distanţă apreciabilă de Alpha 
Centauri, culegând „intruşii” din Centura Kuiper. Aici era cu 
siguranţă suficientă gheaţă cât să acopere Mercur şi Venus 
cu oceane de mulţi kilometri adâncime, dar putea să dureze 
câteva secole până ce focul de iad al acestor planete avea 
să poată fi stins, iar Viaţa să poată apărea pe ele. 
Conservatorii Stelari protestau, normal, contra acestui 
proces, deşi nu cu atât de mult entuziasm ca în trecut. 
Milioanele de oameni omorâţi de valul seismic provocat de 
căderea unui asteroid în Pacific, în 2304 - câtă ironie a 
sorții în faptul că un impact terestru ar fi provocat mult mai 
puţine distrugeri - a reamintit tuturor generaţiilor viitoare 
că rasa umană avea prea multe ouă într-un singur coş 
fragil. 

Ei bine, îşi spuse Chandler, ar dura 50 de ani până când 
acest colet ar ajunge la destinaţie, aşa că o întârziere de o 
săptămână cu greu ar reprezenta vreo problemă. Dar toate 
calculele privind rotația, centrarea masei şi impulsul 
vectorial trebuiau refăcute şi apoi transmise către Marte 
pentru verificare. Era bine să-ţi faci calculele cu grijă, 
înainte de a trimite miliarde de tone de gheaţă pe o orbită 
care le-ar fi putut duce la o distanţă critică de Pământ. 
Precum o făcuseră de multe ori înainte, ochii căpitanului 


Chandler se îndreptară către o fotografie străveche, de 
deasupra biroului său. Ea înfăţişa o navă cu trei catarge, pe 
care aisbergul ce trona deasupra ei o făcea să pară 
insignifiantă - precum, cu adevărat, Goliath era ridiculizat 
chiar în clipa de faţă. 

Ce incredibil, gândea el adesea, că numai durata unei vieţi 
relativ lungi a marcat hotarul între această primitivă navă, 
Discovery, şi cea care purta acelaşi nume către Jupiter! Şi 
ce-ar fi putut face acei bătrâni exploratori antarctici cu 
privirea oferită de această punte? Cu siguranţă ar fi fost 
dezorientaţi, pentru că zidul de gheaţă care plutea în susul 
şi în josul lui Goliath se întindea atât cât putea cuprinde 
ochiul. Şi era o gheaţă cu aspect straniu, căreia îi lipseau cu 
desăvârşire albul imaculat şi albastrul îngheţatului Ocean 
Polar. De fapt, arăta murdară - şi aşa şi era. Pentru că doar 
aproximativ 90 la sută era apă îngheţată; restul era un 
amestec vrăjitoresc de compuşi de sulf şi carbon, 
majoritatea stabili la temperaturi ceva mai ridicate de zero 
absolut. Încălzirea lor putea avea consecinţă neplăcute; 
potrivit celebrei remarci făcute de un astrochimist, 
„cometele au o respiraţie puturoasă”. 

„Căpitanul câtre personal”, anunţă Chandler. „A intervenit 
o mică schimbare în program. Ni s-a cerut să amânăm 
operaţiunile, şi să investigăm o ţintă semnalată de radarele 
Supravegherii Spațiale.” „Ceva detalii?”, întrebă cineva, 
după ce corul de mârâituri din interfon se stinsese. 

„Nu multe, dar presupun că este vorba de un alt proiect al 
Comitetului Mileniului, pe care au uitat să-l anuleze.” 

Mârâiturile s-au intensificat - toată lumea devenise 
profund scârbită de toate evenimentele planificate pentru a 
celebra sfârşitul mileniului doi. Se auzise un oftat general 
de uşurare atunci când data de 1 ianuarie 3001 a trecut 
neobservată şi rasa umană şi-a putut relua activităţile 
normale. 

„Oricum, va fi probabil o alarmă falsă, precum cea de data 
trecută. Ne vom întoarce la treaba noastră cât de repede 


vom putea. Căpitanul a terminat.” 

Era a treia oară de-a lungul carierei sale, când alerga 
după copite de cai morţi, gândi Chandler iritat. În pofida 
secolelor de explorare, sistemul solar încă mai putea 
produce surprize, şi probabil că Paza Spațială avea un 
motiv întemeiat să facă o astfel de cerere. El spera doar că 
nu era din nou cazul ca un idiot fantezist să fi semnalat 
prezenţa imaginarului Asteroid de Aur. Dacă acesta exista - 
ceea ce Chandler n-ar fi crezut nici o clipă - n-ar fi 
constituit altceva decât o curiozitate mineralogică; ar fi avut 
o valoare mult mai mică decât gheaţa pe care o împingea el 
spre Soare, pentru a aduce viaţă pe lumile sterpe. 

Exista, totuşi, o altă posibilitate, pe care o lua foarte în 
serios. Rasa umană împrăştiase deja sonde robotizate pe un 
volum de spaţiu de 100 de ani lumină în diametru - iar 
Monolitul din Tycho reamintea suficient de mult că şi alte 
civilizaţii se angajaseră în activităţi similare. Se prea putea 
ca în sistemul solar să mai existe şi alte obiecte 
extraterestre, sau să fie chiar pe drum. Căpitanul Chandler 
bănuia că Paza Spațială avea în vedere ceva similar, altfel 
cu greu ar fi trimis un remorcher spaţial de Clasa 1 să se 
ducă să vâneze un semnal radar neidentificat. 

Cinci ore mai târziu, Goliath detecta un ecou la limita razei 
sale de percepţie şi, chiar dată fiind distanţa foarte mare, 
acesta părea dezamăgitor de mic. Oricum, pe măsură ce se 
distingea mai clar şi mai puternic, începuse să „capete 
forma” unui obiect metalic, lung de circa doi metri. 
Călătorea pe o orbită îndreptată în afara sistemului solar, 
astfel că era aproape sigur, decise Chandler, una din 
miriadele de piese care alcătuiau aşa-numitul „gunoi 
spaţial” pe care omenirea îl azvârlise către stele pe 
parcursul ultimului mileniu - şi care ar putea fi într-o zi 
singura dovadă că rasa umană a existat vreodată. 

Apoi a ajuns suficient de aproape pentru inspecția vizuală, 
iar căpitanul Chandler şi-a dat seama, cu o uimire 
respectuoasă, că un istoric răbdător încă mai verifica cele 


mai vechi dosare ale Epocii Spațiale. Ce păcat că răspunsul 
a fost dat de calculatoare la numai câţiva ani prea târziu 
pentru sărbătorile Mileniului! 

„Aici Goliath, a transmis Chandler către Pământ, cu vocea 
plină de mândrie, de solemnitate. „Aducem la bord un 
astronaut de o mie de ani. Şi cred că ştiu cine este.” 

2. Deşteptarea. 

Frank Poole se trezi, dar nu-şi amintea mai nimic. Nu era 
sigur nici măcar de propriul său nume. 

Se afla într-o cameră de spital, evident; chiar dacă ochii 
săi erau încă închişi, cel mai primitiv - şi încărcat de 
amintiri - dintre simţurile sale îi spunea asta. De câte ori 
trăgea aer în piept simţea un vag şi nu neplăcut miros de 
antiseptic, aducându-i aminte de vremea când - bineînţeles! 

— Ca tânăr neastâmpărat, îşi rupsese o coastă, în timpul 
campionatelor de deltaplanism din Arizona. 

Acum totul începea să-i revină în minte. „Sunt 
comandantul adjunct Frank Poole, ofiţer executiv, USS 
Discovery, în misiune strict secretă spre Jupiter.” 

Părea că o gheară îngheţată i-a cuprins inima. Îşi amintea, 
ca într-o reluare cu încetinitorul, macaraua de pe punte 
care se repezea către el, cu ghearele de metal deschise. 
Apoi impactul tăcut - şi nu şuierul deloc tăcut al aerului 
ieşindu-i din costum. După asta, o ultimă amintire - că se 
rotea neajutorat în spaţiu, încercând zadarnic să-şi 
reconecteze furtunul de alimentare cu aer, rupt. 

Ei bine, indiferent ce accident misterios se petrecuse în 
comenzile macaralei, acum era în siguranţă. Probabil David 
făcuse o EVA şi l-a salvat până ca lipsa oxigenului să îi fi 
produs leziuni cerebrale ireversibile. 

„Ce băiat bun e Dave!”, îşi spuse. „Irebuie să-i mulţumesc 
- ia stai aşa! 

— Evident că acum nu sunt la bordul Discovery; cu 
siguranţă am fost inconştient destulă vreme cât să fiu adus 
înapoi pe Pământ!” 


Şirul său de gânduri confuze fu întrerupt brusc de sosirea 
asistentei-şefe şi a două infirmiere, îmbrăcate în străvechea 
uniformă a tagmei lor. Păreau un pic surprinse, ceea ce-l 
făcu pe Poole să se întrebe dacă nu se trezise cumva mai 
devreme decât trebuia, şi această idee îi dădu un sentiment 
de satisfacţie copilărească. 

„Bună!”, spuse el, la capătul câtorva încercări; corzile 
vocale păreau să fie foarte rigide. „În ce stare sunt?” 

Asistenta-şefă îi întoarse zâmbetul şi îi dădu evidenta 
poruncă „Nu încerca să vorbeşti”, punându-şi un deget pe 
buze. Apoi cele două infirmiere se repeziră uşor către el, 
examinându-i expert pulsul, temperatura şi reflexele. Când 
una dintre ele îi ridică un braţ, apoi îl lăsă să cadă, Poole 
observă ceva ciudat. Mişcarea de cădere fusese înceată, iar 
braţul părea să cântărească mai puţin decât era normal. Şi 
trupul său la fel constată atunci când încercă să se mişte. 

„Deci trebuie să fiu pe o planetă”, gândi el. „Sau pe o 
staţie spaţială, cu gravitație artificială. Cu siguranţă nu pe 
Pământ - sunt prea uşor.” 

Era pe cale să pună întrebarea evidentă care îi veni 
imediat în minte, când asistenta îl apăsă cu ceva pe o parte 
a gâtului, simţi o uşoară furnicătură şi se scufundă din nou 
într-un somn fără vise. Chiar înainte de a-şi pierde 
cunoştinţa, îi trecu prin minte un ultim gând frământat. „Ce 
ciudat - nu mi-au spus un singur cuvânt, tot timpul cât au 
fost cu mine.” 

3. Reabilitarea. 

Când se trezi din nou, şi le văzu pe asistentă şi infirmiere 
stând în jurul patului său, Poole se simţi suficient de 
puternic ca să spună: 

— Unde mă aflu? Cu siguranţă îmi puteţi spune asta! 

Cele trei femei se uitară una la alta, în mod evident 
neştiind ce să facă în continuare. Apoi asistenta îi răspunse, 
rostind cuvintele rar şi cu atenţie: 

— "Totul este bine, domnule Poole. Profesorul Anderson va 
fi aici într-un minut. El vă va explica. 


„Ce să explice”, gândi Poole uşor exasperat. „Dar bine 
măcar că vorbeşte engleza, chiar dacă nu-i pot ghici 
accentul.” Anderson probabil că era deja pe drum, pentru 
că uşa se deschise peste câteva clipe, iar Poole văzu dincolo 
de ea un grup mic de oameni care-l priveau curioşi. Începu 
să se simtă ca un exponat nou într-o grădină zoologică. 

Profesorul Anderson era un om mic, slăbuţ, ale cărui 
trăsături păreau să fi combinat trăsăturile specifice ale mai 
multor rase - chineză, polineziană, nordică - într-o manieră 
complet derutantă. Îl salută pe Poole ridicând mâna 
dreaptă, îi luă mâna şi i-o strânse, cu o ezitare atât de 
ciudată încât parcă repeta un gest de-a dreptul nefamiliar. 

— Mă bucur să văd că arătaţi atât de bine, domnule Poole. 
O să vă puneţi pe picioare în foarte scurt timp. 

Din nou acel accent ciudat, şi exprimarea înceată, dar cu 
acea atitudine încrezătoare specifică tuturor doctorilor, de 
oriunde şi oricând. 

— Mă bucur să aud asta. Acum probabil că îmi puteţi 
răspunde la câteva întrebări, spuse Poole. 

— Desigur, desigur. Dar aşteptaţi un pic. 

Anderson vorbi atât de rapid şi de încet către asistentă, 
încât Poole nu prinse decât câteva cuvinte, dintre care 
parte îi erau total necunoscute. Apoi asistenta îi făcu semn 
unei infirmiere, care deschise un dulăpior din perete, de 
unde scoase o bandă subţire de metal pe care începu s-o 
înfăşoare în jurul capului lui Poole. 

— Ce-i asta? Întrebă el, fiind unul dintre acei pacienţi 
dificili, atât de agasanţi pentru doctori, care în permanenţă 
vor să ştie tot ce li se întâmplă. Electroencefalograma? 

Profesorul, asistenta şi infirmierele păreau stupefiaţi în 
egală măsură. 

— A, electrO. Encef. Alo. Grama, silabisi încep profesorul, 
ca şi cum ar fi extras cu greu cuvântul din adâncurile 
memoriei. Aveţi perfectă dreptate. Vrem doar să 
monitorizăm funcţiile creierului dumneavoastră. 


„Creierul meu ar funcţiona perfect, dacă m-aţi lăsa să-l 
folosesc”, bombăni Poole în gând. „Dar cel puţin se pare că 
în cele din urmă ajungem undeva.” 

— Domnule Poole, spuse Anderson, vorbind încă în acelaşi 
stil, curios de bombastic, ca şi cum ar fi folosit o limbă 
străină, ştiţi, desigur, că aţi fost rănit într-un accident grav, 
în timp ce lucraţi în afara navei Discovery. 

Poole dădu din cap afirmativ. 

— Încep să bănuiesc că „rănit” este prea puţin spus, zise el 
sec. 

Anderson se relaxă vizibil, şi un mic zâmbet îi apăru pe 
faţă. 

— Aveţi dreptate. Spuneţi-mi ce credeţi că s-a întâmplat. 

— Ei bine, scenariul cel mai favorabil ar fi că, după ce mi- 
am pierdut cunoştinţa, David Bowman m-a salvat şi m-a 
adus înapoi în navă. Ce mai face Dave? Nimeni nu-mi spune 
NIMIC! 

— Toate la vremea lor. Iar în cel mai rău caz? 

Lui Frank Poole îi trecu un fior rece prin şira spinării. 
Bănuiala care i se formase încet în minte începuse să se 
confirme. 

— Că am murit, dar am fost readus aici - oriunde ar fi 
acest „aici” - şi voi aţi fost capabili să mă readuceţi la viaţă. 
Mulţumesc. 

— Foarte corect. Şi eşti din nou pe Pământ. Mă rog, foarte 
aproape de el. 

Ce vroia să spună cu „foarte aproape”? Aici exista cu 
siguranţă un câmp gravitațional, aşa că se afla probabil în 
interiorul inelului care se învârtea încet al unei staţii 
spaţiale orbitale. Nu conta; erau alte lucruri mai importante 
la care trebuia să se gândească. 

Poole făcu rapid câteva calcule mentale. Dacă Dave l-ar fi 
pus în hibernaculare, ar fi resuscitat restul echipajului şi şi- 
ar fi îndeplinit misiunea pe Jupiter, putea să fi fost mort de 
cam cinci ani de zile! 

— În ce dată suntem? Întrebă el. 


Profesorul şi asistenta schimbară o privire. Din nou, Poole 
simţi acea boare rece. 

— Trebuie să-ţi spun, domnule Poole, că Bowman nu te-a 
salvat. El credea - şi nu putem să-l învinuim - că erai mort 
de-a binelea. De asemenea, el trecea printr-o criză disperat 
de gravă, care-i ameninţa propria supravieţuire. 

— Aşa că ai rătăcit prin spaţiu, ai trecut de orbita lui 
Jupiter şi te-ai îndreptat către stele. Din fericire, ai fost atât 
de mult sub punctul de înghețare, încât practic n-ai mai 
avut metabolism - dar e aproape un miracol faptul că ai fost 
găsit. Eşti unul dintre cei mai norocoşi oameni în viaţă. Nu, 
chiar din cei ce au trăit vreodată! 

„Oare?” se întrebă Poole. Cinci ani, da' de unde. Putea fi 
un secol, sau chiar mai mult. 

— Spuneţi-mi tot, ceru el. 

Profesorul şi asistenta părură să consulte un monitor 
invizibil. Când se uitară din nou unul la altul şi înclinară din 
cap aprobator, Poole îşi dădu seama că erau toţi conectaţi la 
sistemul de informaţii al spitalului, la care era legat şi 
„bandajul” de pe capul său. 

— Frank, începu profesorul Anderson, schimbându-şi uşor 
atitudinea în cea a unui vechi medic de familie, va fi un 
mare şoc pentru tine, dar eşti capabili să îl suporţi şi cu cât 
afli mai devreme, cu atât e mai bine. Suntem aproape de 
începutul mileniului patru. Crede-mă, ai părăsit Pământul 
acum aproape o mie de ani. 

— Vă cred, răspunse Poole calm. Apoi, spre marea sa 
ciudă, camera începu să se învârtă cu el şi nu mai ştiu 
NIMIC. 

Când îşi recapătă cunoştinţa, descoperi că nu se mai afla 
într-o cameră de spital deprimantă, ci într-un apartament 
luxos, având pereţii decoraţi cu imagini frumoase, care se 
schimbau tot timpul. Unele dintre ele reprezentau picturi 
faimoase şi familiare, altele arătau peisaje terestre şi 
marine care se putea să fi fost din timpul său. Nu era nimic 


străin sau supărător - acestea, bănuia el, aveau să vină mai 
târziu. 

Decorul din jurul său fusese cu siguranţă atent ales şi 
programat; se întrebă dacă nu exista pe undeva 
echivalentul unui televizor (câte canale avea oare acest 
mileniu trei?), dar nu vedea în apropierea patului nici urmă 
de telecomandă. Avea atât de multe de învăţat în această 
lume nouă; era ca un sălbatic care întâlnise brusc 
civilizaţia. 

Dar mai întâi trebuia să-şi recapete puterile - şi să înveţe 
limba. Nici măcar apariţia înregistrării sunetului, cu mai 
mult de o sută de ani înaintea naşterii lui Poole, nu putuse 
împiedica schimbările majore produse în gramatică şi 
pronunțare. Şi existau mii de noi cuvinte, majoritatea din 
domeniul ştiinţei şi tehnologiei, deşi adesea era în stare să- 
şi facă o idee vagă asupra înţelesului lor. 

Şi mai frustrante erau, oricum, miriadele de nume de 
persoane faimoase şi infame, care se acumulase pe 
parcursul ultimului mileniu, şi care lui nu-i spuneau nimic. 
Câteva săptămâni, până reuşi să-şi alcătuiască o mică bază 
de date, majoritatea conversaţiilor sale erau întrerupte de 
prezentarea pe scurt a unor biografii. 

O dată cu puterea lui Poole, creştea şi numărul de 
vizitatori, deşi întotdeauna sub ochiul atent al profesorului 
Anderson. Printre aceştia se numărau medici specialişti, 
studenţi în câteva discipline şi comandanţi de nave spaţiale. 
Aceştia îl interesau cel mai mult. Erau puţine lucrurile pe 
care le putea spune medicilor şi istoricilor, care să nu fi 
existat deja undeva în giganticele baze de date ale omenirii, 
dar era deseori în măsură să le ofere simplificări şi noi 
puncte de vedere asupra evenimentelor petrecute în timpul 
său. Deşi cu toţii îl tratau cu cel mai profund respect şi îl 
ascultau răbdători când încerca să le răspundă la întrebări, 
păreau reticenţi în a răspunde întrebărilor sale. Poole 
începea să simtă că era prea protejat de şocul cultural, şi, 
pe doar jumătate în serios, se întreba cum ar putea evada 


din apartamentul său. În puţinele ocazii în care era singur 
descoperise fără surprindere că uşa este încuiată. 

Apoi, sosirea doctorului Indra Wallace a schimbat totul. În 
ciuda numelui ei, trăsătura rasială dominantă părea să fie 
japoneză, uneori, cu doar un mic efort de imaginaţie, Poole 
putea să şi-o închipuie ca pe o gheişă ajunsă la maturitate. 
Era o imagine ce greu se putea potrivi distinsului istoric, 
care avea o catedră virtuală la o universitate încă acoperită 
de iederă. Era primul vizitator care vorbea fluent engleza 
lui Poole, aşa că el a fost încântat s-o întâlnească. 

— Domnule Poole, începu ea pe un ton foarte oficial, am 
fost numită ghidul dumneavoastră şi, să-i spunem aşa, 
mentorul dumneavoastră. Calificările mele - m-am 
specializat în perioada dumneavoastră şi am scris lucrarea 
Colapsul Statului-Naţiune, 2000 - 2050. Cred că ne putem 
ajuta reciproc în multe feluri. 

— Sunt sigur că putem. Întâi aş vrea să mă scoateţi de aici, 
să pot vedea câte ceva din lumea voastră. 

— Exact asta şi intenţionăm să facem. Dar trebuie să 
începem prin a vă da o identitate. Până atunci aţi fi - cum îi 
spune? 

— O non-persoană. V-ar fi imposibil să mergeţi undeva, sau 
să faceţi ceva. Nici un dispozitiv de prelucrare a datelor nu 
v-ar recunoaşte existenţa. 

— Aşa cum m-am aşteptat, replică Poole, cu un zâmbet 
crispat. Sistemul începuse să se realizeze încă de pe 
vremea mea, şi multora nu le plăcea de loc. 

— Unii încă o fac. les şi trăiesc în sălbăticie - sunt mai 
mulţi pe Pământ decât erau în secolul tău. Dar întotdeauna 
îşi iau computerele cu ei, ca să poată să ceară ajutor 
imediat ce au nevoie. În medie, o fac la cinci zile după ce 
pleacă. 

— Îmi pare rău să aud asta. Rasa umană s-a deteriorat 
evident. 

O punea la încercare prudent, încercând să-i afle limitele 
toleranţei şi să-i contureze personalitatea. Era clar că vor 


petrece mult timp împreună şi că avea să depindă de ea în 
sute de feluri. Totuşi nu era sigur măcar că avea să-i placă 
de ea; probabil că-l privea ca pe un fascinant exponat de 
muzeu. 

Spre surpriza lui Poole, ea îi aprobă critica. 

— Asta poate fi adevărat, în anumite privinţe. Poate că 
suntem mai slabi din punct de vedere fizic, dar suntem mai 
sănătoşi şi mai adaptaţi decât toţi oamenii care au trăit 
vreodată. Nobilul Sălbatic a fost întotdeauna un mit. 

Ea se îndreptă către o „fereastră” dreptunghiulară, 
aşezată la nivelul ochilor, în uşă. Era cam de mărimea uneia 
dintre nenumăratele reviste din îndepărtata Epocă a 
Tiparului, şi Poole remarcase că fiecare cameră părea să 
aibă cel puţin una. De obicei erau albe, dar uneori 
conţineau rânduri de text care se derulau uşor, complet de 
neînțeles pentru Poole, chiar şi atunci când marea 
majoritate a cuvintelor îi erau familiare. O dată, o astfel de 
„fereastră” din apartamentul său începuse să emită sunete 
stridente, de urgenţă, pe care el le-a ignorat presupunând 
că problema va fi rezolvată de altcineva, oricine ar fi fost 
acesta. Din fericire, zgomotul a încetat la fel de brusc pe cât 
pornise. 

Dr. Wallace îşi puse palma pe fereastră, şi o retrase după 
câteva secunde. Se uită la Poole, şi-i spuse zâmbind: 

— Vino să vezi asta. 

Inscripţia care apăruse brusc părea să aibă ceva sens, 
atunci când o citi, încet: 

WALLACE, INDRA ŞF11. 02. 2970/31. 885/HISTI. OXFORD 

— Presupun că asta înseamnă „femeie, data naşterii 11 
martie 2970” şi că eşti asociată Departamentului Istorie la 
Oxford. Şi probabil că 31. 885 este un număr de identificare 
personal. Corect? 

— Excelent, domnule Poole. Am văzut câteva dintre 
adresele voastre e-mail şi numere de cărţi de credit - şiruri 
hidoase de nonsensuri alfanumerice pe care nimeni nu şi le 
putea aduce aminte! Dar toţi ne ştim data naşterii, şi 


niciodată mai mult de 99. 999 de persoane n-o pot avea în 
acelaşi timp. Aşa că ai un număr de cinci cifre şi asta-i tot 
ce-ţi trebuie. Chiar dacă îl uiţi, nu contează. După cum vezi, 
e o parte din tine. 

— Implant? 

— Da, nanocip, la naştere. Câte unul în fiecare palmă, 
pentru siguranţă. Nici măcar nu-l vei simţi pe-al tău când îţi 
va fi dat. Dar ne-ai creat o mică problemă. 

— Care? 

— Cititoarele pe care le vei întâlni în majoritatea locurilor 
sunt prea simple pentru a crede că data naşterii tale este 
reală. Aşa că, dacă ne dai aprobarea, vom adăuga la ea o 
mie de ani. 

— Aveţi aprobarea mea. Iar restul Ident-ului? 

— Este opţional. Poţi să-l laşi gol, să-i dai localizarea şi 
interesele tale sau să-l foloseşti pentru mesaje personale, 
generale sau direcționate precis. 

Unele lucruri, Poole era absolut sigur, nu s-au schimbat o 
dată cu trecerea secolelor. O mare parte a acestor mesaje 
„direcţionate” vor fi foarte „personale”, într-adevăr. Se 
întrebă dacă încă mai existau cenzori, fie ei numiţi de stat, 
sau proclamaţi, şi dacă eforturile lor de a îmbunătăţi morala 
altora aveau mai mult succes decât în vremea sa. Va trebui 
s-o întrebe pe dr. Wallace despre asta, când va ajunge s-o 
cunoască mai bine. 

4. O cameră cu privelişte 

— Frank, profesorul Anderson crede că eşti destul de 
întremat pentru a face o mică plimbare. 

— Sunt încântat să aud asta. Cunoşti expresia „a rupe 
lanţul”? 

— Nu, dar îmi pot imagina ce înseamnă. 

Frank se adaptase atât de bine gravitaţiei scăzute încât 
lungile plimbări pe care le făcea i se păreau perfect 
normale. O jumătate de G, estimase el, era suficient cât să-l 
facă să se simtă confortabil. Întâlniseră doar câteva 
persoane în timpul peregrinărilor lor, niciuna cunoscută, 


dar toate zâmbeau recunoscându-l. „Deja probabil că sunt 
una dintre cele mai cunoscute celebrităţi ale acestei lumi”, 
îşi spuse Poole cu o oarecare superioritate. „Asta ar trebui 
să-mi fie de mare folos atunci când mă voi hotări ce să fac 
cu restul vieţii mele. Cel puţin încă un secol, dacă e să-l 
cred pe Anderson.” 

Coridorul de-a lungul căruia păşeau era lipsit de orice 
trăsătură distinctivă. Erau puţine uşi numerotate, fiecare 
având unul dintre universalele panouri de recunoaştere. 
Poole o urmase pe Indra aproximativ două sute de metri, 
când se opri brusc, şocat de faptul că nu-şi dăduse seama 
până acum de un lucru orbitor de evident. 

— Staţia asta spaţială trebuie să fie enormă! Exclamă el. 

— N-aveaţi voi o zicală, „şi încă n-ai văzut ceva”? Zâmbi 
ea. 

— Încă n-ai văzut „nimic”, o corectă el, distrat. Încerca 
încă să estimeze dimensiunea construcţiei, când dădu peste 
o altă surpriză. Cine şi-ar fi putut închipui o staţie spaţială 
suficient de mare pentru a cuprinde un metrou - chiar dacă 
unul miniaturizat, cu un singur vagon mic, capabil să 
transporte doar 12 pasageri. 

— Postul de Observaţie Trei, comandă Indra, şi începură 
să alunece uşor, silențios, departe de terminal. 

Poole citi ora de pe complicata brățară ale cărei funcțiuni 
încă le cerceta. Fusese surprins atunci când descoperise că 
întreaga lume funcţiona după Timpul Universal - reţeaua 
confuză de zone temporale fusese înlăturată la apariţia 
comunicaţiilor globale. Existaseră foarte multe dezbateri pe 
această temă, începute încă din secolul XXI, în cadrul 
cărora s-a sugerat chiar ca Timpul Solar să fie înlocuit de 
Timpul Sideral. Atunci, pe parcursul unui an, soarele s-ar fi 
mişcat în perfectă concordanţă cu ceasul, apunând exact în 
secunda în care răsărise cu şase luni în urmă. 

Oricum, din această propunere asupra „timpului solar 
egal” n-a ieşit nimic, şi nici din alte încercări chiar mai 
viguroase de a reforma calendarul. Această problemă 


specială, spunea o sugestie cinică, trebuia să aştepte 
realizarea anumitor progrese tehnologice majore. Într-o zi, 
cu siguranţă, una dintre greşelile minore ale lui Dumnezeu 
va fi îndreptată, şi orbita Pământului va fi ajustată în aşa fel 
încât anul să aibă 12 luni de câte exact 30 de zile egale 
între ele. 

Din cât putu judeca Poole după viteză şi timpul scurs, 
trebuie să fi călătorit cel puţin trei kilometri înainte ca 
vehiculul să se oprească silențios, uşile să se deschidă şi o 
voce impersonală să rostească: „Vă dorim o privelişte 
frumoasă. Cerul e acoperit astăzi de nori în proporţie de 35 
la sută.” 

În sfârşit, gândi Poole, ne apropiem de peretele exterior. 
Dar iată încă un mister - în pofida distanţei parcurse, nici 
direcţia, nici intensitatea gravitaţiei nu se schimbaseră! Nu- 
şi putea imagina o staţie orbitală mobilă atât de uriaşă încât 
vectorul gravitațional să nu fie modificat de o asemenea 
deplasare. S-ar fi putut afla, la urma urmelor, pe o planetă? 
Dar s-ar fi simţit mai uşor, de obicei mult mai uşor, pe 
oricare altă planetă locuibilă din Sistemul Solar. 

Când uşa exterioară a terminalului se deschise, iar Poole 
se trezi intrând într-o mică ecluză, îşi dădu seama că se 
aflată într-adevăr în spaţiu. Dar unde erau costumele 
spaţiale? Privi nervos în jur; era împotriva tuturor 
instinctelor sale să se afle atât de aproape de vid, dezbrăcat 
şi neprotejat. O experienţă de acest gen îi fusese de-ajuns. 

— Aproape am ajuns, grăi Indra încurajator. 

Ultima uşă se deschise, şi el privi direct în mijlocul 
spaţiului întunecat, printr-o fereastră uriaşă, curbată atât 
orizontal, cât şi vertical. Se simţea ca un peştişor în acvariu, 
şi spera că designerii acestei îndrăzneţe lucrări inginereşti 
ştiuseră exact ceea ce aveau de făcut. Cu siguranţă că 
avuseseră materiale structurale mai bune decât cele care 
existau pe vremea lui. 

Cu toate că stelele trebuia să fi strălucit acolo, în exterior, 
ochii săi adaptaţi la lumină nu puteau distinge decât un 


mare gol negru dincolo de curbura uriaşei ferestre. Pe când 
se apropia pentru a avea o perspectivă mai amplă, Indra îl 
prinse de braţ şi îi arătă ceva înainte. 

— Priveşte atent, spuse ea. Vezi? 

Poole clipi, apoi se holbă la întuneric. Cu siguranţă trebuia 
să fie o iluzie, poate chiar - Doamne fereşte! 

— O fisură în geam! Îşi plimbă capul dintr-o parte în alta. 
Nu, era adevărat. Dar ce putea să fie? Îşi aminti definiţia lui 
Euclid: „O linie are lungime, dar nu şi grosime.” 

Pe întreaga înălţime a ferestrei, şi continuând evident în 
afara câmpului vizual, în sus şi în jos, era o dâră de lumină 
extrem de uşor de văzut dacă o căutai, totuşi atât de 
unidimensională încât cuvântul „subţire” nici măcar nu 
putea fi folosit în descriere. Oricum, nu era pe de-a întregul 
lipsită de caracteristici - pe alocuri existau pete de o 
strălucire mai mare, situate pe întreaga sa lungime, la 
intervale neregulate, precum picăturile de rouă pe o pânza 
de păianjen. 

Poole merse către fereastră, iar perspectiva se lărgi până 
reuşi să vadă ce se întindea dedesubtul său. Arăta suficient 
de familiar - întregul continent european şi bună parte din 
nordul Africii, întocmai cum le văzuse de multe ori din 
spaţiu. Deci se afla pe o orbită, probabil pe una ecuatorială, 
la cel puţin o mie de kilometri altitudine. 

Indra îl privea, zâmbind enigmatic. 

— Apropie-te mai mult de fereastră, spuse ea încet. Astfel 
încât să poţi privi drept în jos. Sper că n-ai rău de înălţime. 

„Ce prostie să-i spui asta unui astronaut!” îşi zise Poole, în 
timp ce înainta. „De-aş fi suferit de amețeli, nu mai făceam 
ceea ce-am făcut.” Abia-i trecu acest gând prin minte, când 
strigă „Dumnezeule!” şi făcu involuntar un pas înapoi 
dinspre geam. Apoi, îmbărbătându-se singur, îndrăzni să se 
uite din nou. Privea în jos, la îndepărtata Mediterană, din 
exteriorul unui turn cilindric, al cărui perete curbat foarte 
uşor părea să aibă un diametru de câţiva kilometri. Dar asta 
nu era nimic, raportat la lungimea sa, pentru că se ducea 


jos, jos, jos de tot, până ce dispărea în ceaţă, undeva 
deasupra Africii. Presupuse că el continua şi mai jos, până la 
suprafaţa Pământului. 

— La ce înălţime suntem? Şopti el. 

— Două mii de kilometri. Dar acum priveşte în sus. 

De această dată, şocul nu mai fu atât de mare; se 
aşteptase la ce avea să vadă. Turnul se ridica până ce 
devenea un mic firicel strălucitor pe fundalul întunecat al 
spaţiului, şi nu exista îndoială că ajungea până la orbita 
geostaţionară, la 36. 000 de kilometri deasupra ecuatorului. 
Asemenea fantezii erau binecunoscute în vremea lui Poole, 
dar el nu visase nicicând că le poate vedea în realitate, mai 
mult, chiar să se afle într-una! 

Arătă înspre îndepărtata linie care se ridica în partea 
estică a orizontului. 

— Acela probabil că e alt turn. 

— Da, Turnul Asiatic. Se pare că arătăm la fel, pentru ei. 

— Cât de multe sunt? 

— Doar patru, amplasate la distanţe egale în jurul 
ecuatorului, Africa, Asia, America, Pacifica. Ultimul este 
aproape gol, are doar câteva sute de niveluri completate. 
Nu-i nimic de văzut, decât apă. 

Poole încă mai asimila acest concept, când îi veni o idee 
stânjenitoare. 

— Erau deja mii de sateliți, de toate tipurile şi la toate 
altitudinile, pe vremea mea. Cum evitaţi coliziunile? 

Indra păru uşor stânjenită. 

— Ştii, nu m-am gândit la asta niciodată, nu e domeniul 
meu. 

Făcu o scurtă pauză, evident pentru a căuta prin memorie, 
apoi faţa i se lumină. 

— Cred că a avut loc o mare operaţiune de curăţare, acum 
câteva secole. Nu mai există nici urmă de sateliți. 

„Are sens”, îşi spuse Poole. Nici n-ar mai fi fost nevoie de 
ei; cele patru turnuri gigantice puteau furniza toate 


facilităţile oferite cândva de staţiile spaţiale şi de mii de 
sateliți. 

— Şi n-au fost niciodată accidente - coliziuni cu nave 
spaţiale care părăseau Pământul sau reintrau în atmosferă? 

Indra se uită la el cu surprindere. 

— Dar asta nu se mai întâmplă, spuse ea, arătând spre 
plafon. 

— 'Toate spaţioporturile sunt unde trebuie să fie, acolo sus, 
pe inelul exterior. Cred că au trecut cam patru sute de ani 
de când a decolat ultima rachetă de pe suprafaţa 
Pământului. 

Poole era încă frământat de gânduri, când o anomalie 
nesemnificativă îi atrase atenţia. Pregătirea de astronaut îl 
făcuse să fie atent la orice ar fi fost ieşit din comun; în 
spaţiu asta putea însemna diferenţa între viaţă şi moarte. 

Soarele era în afara câmpului vizual, mult deasupra, dar 
razele sale care coborau prin fereastra cea mare zugrăveau 
o strălucitoare fâşie de lumină pe podea. Străbătând acea 
fâşie sub un anumit unghi, se întindea o alta, mult mai 
palidă, astfel încât marginea ferestrei arunca o umbră 
dublă. Poole se aplecă aproape îngenunchind, pentru a 
scruta atent cerul, cât mai sus. Credea că depăşise etapa 
surprizelor, dar spectacolul strălucirii a doi sori îl lăsă 
pentru câteva clipe fără grai. 

— Ce-i aia? Gâfâi el, când îşi recăpăta respiraţia. 

— A, nu ţi s-a spus? E Lucifer. 

— Pământul are un alt soare? 

— Ei bine, nu ne dă prea multă căldură, dar a făcut ca 
Luna să fie inutilă. Înainte ca Misiunea a Doua să meargă 
acolo să te caute, aceea era planeta Jupiter. 

Ştiam că o să am multe de învăţat în această lume nouă, îşi 
spuse Poole. Dar cât de mult, nici nu puteam visa. 

5. Educaţie. 

Poole fu şi uluit, şi încântat când în cameră i se aduse un 
televizor, plasat la capătul patului. Încântat, pentru că era 


înfometat de informaţii; uluit - pentru că era un model 
învechit chiar şi de pe vremea sa. 

— A trebuit să promitem muzeului că-l vom da înapoi, îl 
informă asistenta. Şi cred că ştii cum se foloseşte asta. 

În timp ce mânuia telecomanda, Poole simţi cum îl 
cuprinde un val de nostalgie acută. Cum puţine obiecte o 
puteau face, îi readucea în minte imagini din copilărie şi 
amintirea zilelor în care majoritatea televizoarelor erau 
prea stupide pentru a înţelege comenzi vocale. 

— Mulţumesc, doamnă asistentă. Ştiţi care este cel mai 
bun canal de ştiri? 

Ea păru blocată de întrebare, apoi se însenină. 

— Ah, îmi dau seama ce vreţi să spuneţi. Dar profesorul 
Anderson crede că deocamdată nu sunteţi pregătit. Aşa că 
Arhiva a alcătuit o colecţie care vă va face să vă simţiţi ca 
acasă. 

Poole se întrebă în treacăt care mai era mediul de stocare 
a informaţiilor al acestei zile şi epoci. Îşi putea aminti 
compact discurile şi excentricul unchi George, care era 
mândrul posesor al unei vechi colecţii de LP-uri. Dar cu 
siguranţă că acea competiţie tehnologică se încheiase cu 
secole în urmă, pe cunoscuta cale darwiniană, 
supraviețuirea celui mai potrivit. 

Trebuia să admită că selecţia era bine făcută, de câtre 
cineva (Indra?) familiarizat cu perioada de început a 
secolului XXI. Nu exista nimic supărător - războaie sau 
violenţă, şi foarte puţine informaţii economice sau politice 
contemporane, care ar fi fost cu toate irelevante acum. 
Erau câteva comedioare uşoare, evenimente sportive (cum 
de ştiau despre el că era un fan al tenisului?), muzică pop şi 
clasică, precum şi câteva documentare despre viaţa 
animalelor sălbatice. 

Oricine ar fi alcătuit această colecţie probabil că avea ceva 
simţ al umorului, altfel nu ar fi introdus câteva episoade din 
fiecare serie a popularului serial SF „Star Trek”. Pe când 
era copil, Poole îi întâlnise atât pe Patrick Stewart, cât şi pe 


Leonard Nimoy; se întrebă ce-ar fi gândit ei, dacă ar fi 
cunoscut destinul bâieţelului timid care le-a cerut 
autografele. 

La scurt timp după ce începuse să exploreze - mai tot 
timpul pe derulare rapidă - aceste relicve ale trecutului, îi 
trecu prin minte un gând deprimant. Citise undeva că pe la 
sfârşitul secolului - al secolului său! 

— Erau circa 50.000 de staţii de televiziune care emiteau 
simultan. Dacă acest număr ar fi rămas acelaşi, şi se prea 
putea ca el să fi crescut, până acum probabil că se 
acumulaseră milioane de milioane de ore de programe 
transmise. Aşa că până şi cel mai dur dintre cinici trebuia să 
admită că erau cel puţin un miliard de ore demne de 
vizionat, din care câteva milioane care să depăşească cele 
mai înalte standarde ale excelenţei. Cum să găseşti aceste 
câteva ace într-un atât de gigantic car cu fin? 

Gândul era atât de copleşitor, atât de demoralizant, încât 
după o săptămână de schimbat canale, din ce în ce mai fără 
rost, Poole ceru să i se ia televizorul. Din fericire, poate, 
avusese tot mai puţin timp pentru el însuşi în orele 
dimineţii, care parcă se lungeau pe măsură ce îşi refăcea 
forţele. 

Nu exista riscul plictiselii, graţie defilării continue nu 
numai a cercetătorilor serioşi, dar şi a unor cetăţeni curioşi, 
probabil şi influenţi, care reuşeau să treacă de „garda de 
palat” instaurată de profesorul Anderson şi de asistenta- 
şefă. Totuşi se bucură atunci când, într-o zi, televizorul îi fu 
adus din nou în cameră; începuse să sufere de „sindromul 
renunţării”, dar de această dată era hotărât să fie mai 
selectiv. 

Venerabila antichitate era însoţită de Indra Wallace, care 
zâmbea larg. 

— Am găsit ceva ce trebuie să vezi, Frank. Credem că îţi 
va ajuta să te adaptezi; oricum, suntem siguri c-o să-ţi 
placă. 


Lui Poole i se păruse întotdeauna că acea remarcă era o 
reţetă pentru plictiseală sigură, deci se pregăti pentru ce 
putea fi mai rău. Însă deschiderea îl prinse imediat, 
transportându-l din nou în vechea lui viaţă, cum puţine 
lucruri ar fi putut-o face. Pe loc recunoscu una dintre cele 
mai faimoase voci ale vremii sale şi îşi aminti că văzuse 
înainte chiar această emisiune. 

„Atlanta, 31 decembrie 2.000. 

Aici CNN International, cinci minute înainte de răsăritul 
Noului Mileniu, cu toate promisiunile şi provocările sale.” 

Înainte de a începe să explorăm viitorul, să privim cu o mie 
de ani în urmă şi să ne întrebăm: „Ar fi putut vreuna din 
persoanele care au trăit în 1.000 să-şi închipuie, măcar 
parţial, cum arată lumea noastră, sau să o înţeleagă, dacă 
printr-o minune ar fi fost transportată de-a lungul 
secolelor?” 

Aproape întreaga tehnologie pe care o luăm drept firească 
a fost inventată la sfârşitul mileniului nostru, majoritatea în 
cursul ultimelor două sute de ani. Motorul cu aburi, 
electricitatea, telefonul, radioul, televiziunea, 
cinematograful, aviația, electronica - şi, în timpul unei 
singure vieţi, energia nucleară şi călătoria spaţială - ce-ar fi 
înţeles din ele cele mai luminate minţi ale trecutului? Cât 
timp şi-ar fi păstrat sănătatea mintală Arhimede sau Da 
Vinci dacă s-ar fi trezit brusc în timpul nostru? 

E tentant să credem că noi ne-am descurca mai bine, dacă 
am fi transportaţi cu o mie de ani în viitor. Desigur, 
descoperirile ştiinţifice fundamentale s-au făcut deja, dar 
vor fi îmbunătăţiri majore ale tehnologiei care să facă un 
aparat să ne pară la fel de magic şi de neînțeles cum i s-ar fi 
părut un calculator de buzunar sau o cameră video lui Isaac 
Newton? 

Poate că epoca noastră este într-adevăr izolată de toţi cei 
care ne-au precedat. Telecomunicaţiile, abilitatea de a 
înregistra imagini şi sunete cândva iremediabil pierdute, 
cucerirea aerului şi a spaţiului, toate acestea au creat o 


civilizaţie mai presus de cele mai înflăcărate fantezii din 
trecut. Şi, la fel de important, Copernic, Newton, Darwin şi 
Einstein ne-au schimbat într-o asemenea măsură modul de 
a gândi, de a privi Universul, încât probabil că am părea o 
altă specie în ochii celor mai străluciți dintre înaintaşii 
noştri. 

Ar putea succesorii noştri, de peste o mie de ani, să ne 
privească la fel de plini de milă cum îi privim noi pe 
ignoranţii, superstiţioşii noştri strămoşi, răvăşiţi de boli şi 
cu o viaţă foarte scurtă? Noi credem că ştim răspunsurile la 
întrebări pe care ei nici măcar nu le-ar fi putut pune, dar ce 
surprize ne rezervă nouă Mileniul Trei? 

„Ei bine, iată.” 

Un clopot mare începu să bată ultimele secunde ale nopţii. 
Ultima vibraţie se stinse în tăcere. 

„Ei, cam asta a fost - la revedere, minunat şi teribil Secol 

Apoi imaginea se sparse în mii de fragmente, un nou 
comentator apăru şi începu să vorbească, cu un accent pe 
care Poole îl putea înţelege lesne acum şi care îl aduse 
înapoi în prezent. 

„Acum, în primele minute ale anului 3001, putem 
răspunde acelei întrebări din trecut. 

Cu siguranţă, oamenii din 2001 pe care abia i-aţi privit nu 
s-ar simţi atât de total copleşiţi în vremea noastră, cum ar fi 
fost cineva din 1001 în vremea lor. Multe dintre realizările 
noastre tehnologice le-ar fi anticipat şi ei; întocmai cum s- 
au aşteptat, oraşe spaţiale şi colonii pe Lună şi câteva 
planete. Ar putea fi chiar dezamăgiţi, deoarece nu suntem 
încă nemuritori, şi am trimis sonde doar către stelele mai 
apropiate.” 

Brusc, Indra opri înregistrarea. 

— Vezi restul mai târziu, Frank, ai început să oboseşti. Dar 
sper că te va ajuta să te acomodezi. 

— Mulţumesc, Indra. Trebuie să mă mai gândesc la asta. 
Dar acum sunt sigur un lucru. 


— Care este acela? 

— Trebuie să fiu recunoscător că nu sunt un om din 1001, 
aruncat în anul 2001. Era prea mult pentru un salt în timp, 
nu cred că i s-ar fi putut adapta cineva. Cel puţin eu ştiu ce 
este electricitatea şi n-aş muri de frică dacă o imagine ar 
începe să-mi vorbească. 

Sper, îşi zise Poole, că încrederea mea se justifică. Cineva 
spunea că o tehnologie suficient de avansată nu poate fi 
distinsă de magie. Mă voi întâlni cu magia în această lume 
nouă - voi fi în stare să mă descurc cu ea? 

6. Casca 

— Mă tem că va trebui să iei o decizie grea, spuse 
profesorul Anderson, cu un zâmbet care neutraliza 
exagerata gravitate a cuvintelor sale. 

— O pot face, doctore. Vorbeşte-mi deschis. 

— Înainte să fi potrivit cu casca ta cerebrală, trebuie să 
devii complet chel. Aşa că uite care-i dilema ta. La viteza cu 
care-ţi creşte părul, ar trebui să te razi pe cap de cel puţin 
o dată pe lună. Sau o poţi face definitiv. 

— Cum asta? 

— Operaţie cu bisturiu laser. Omoară foliculele la rădăcina 
părului. 

— Hmmm. Este reversibilă? 

— Da, dar este dificilă şi dureroasă, şi durează săptămâni. 

— Atunci voi vedea cum e să fiu chel, înainte de a mă 
decide. Nu pot uita ce i s-a întâmplat lui Samson. 

— Cine? 

— Personajul unei faimoase cărţi vechi. Prietena lui i-a 
tăiat părul în timp ce dormea. Când s-a trezit, toată puterea 
lui dispăruse. 

— Acum mi-am adus aminte - un simbolism medical destul 
de evident! 

— Totuşi, nu m-ar deranja să-mi pierd barba. Aş fi fericit să 
scap de bărbierit, o dată pentru totdeauna. 

— Voi face aranjamentele necesare. Şi ce fel de perucă ai 
vrea? 


Poole râse: 

— Nu sunt foarte vanitos, cred că ar fi ceva stânjenitor, 
dar probabil că n-ar deranja foarte tare. Un alt lucru pe 
care-l voi decide mai târziu. 

Faptul că toată lumea din această vreme scăpase de păr 
pe cale artificială era ceva surprinzător, pe care Poole îl 
descoperise destul de târziu. Prima revelaţie o avusese 
când amândouă infirmierele îşi scoseseră perucile fără nici 
cel mai mic semn de jenă, chiar în faţa câtorva specialişti, la 
fel de cheli şi ei, veniţi să-i facă o serie de verificări 
microbiologice. Nu mai fusese nicicând înconjurat de atâţia 
oameni fără păr, iar bănuiala sa iniţială a fost că acesta era 
cea mai recentă etapă în nesfârşitul război al profesiei 
medicale contra bacteriilor. 

La fel ca multe alte bănuieli ale sale, şi aceasta era 
complet greşită, iar atunci când descoperi adevărul se 
amuză de câte ori fusese sigur, fără să ştie dinainte, că 
părul vizitatorilor săi nu este natural. Răspunsul era „rar la 
bărbaţi, niciodată la femei”; cu siguranţă era vremea 
peruchierilor. 

Profesorul Anderson nu irosea vremea; în acea după- 
amiaza infirmierele îi unseră capul lui Poole cu o alifie 
îngrozitor de urât mirositoare, iar când el se privi în 
oglindă, o oră mai târziu, nu se mai recunoscu. Ei bine, îşi 
spuse, poate că o perucă nu-i o idee atât de rea, la urma 
urmelor. 

Potrivirea căştii cerebrale dură ceva mai mult. Întâi a 
trebuit făcut un mulaj, operaţie care l-a obligat să stea 
nemişcat câteva minute, până s-a întărit gipsul. Se aştepta 
să i se spună că forma capului său este nepotrivită, când 
infirmierele, chicotind cum nu se poate mai neprofesional, 
îşi uniră eforturile să-l elibereze. 

— Au, m-a durut! Se plânse el. 

Urmă casca propriu-zisă, din metal, care i se potrivea 
comod până aproape de urechi, ceea ce îl făcu să se 
gândească nostalgic. „De m-ar vedea acum prietenii mei 


V 


evrei!” Era atât de confortabilă încât după câteva minute 
nici măcar nu-şi mai dădea seama de prezenţa ei. 

Acum era pregătit pentru instalare, un proces care, îşi 
dădu seama cu un sentiment aproape de admiraţie, fusese 
un ritual al trecerii pentru aproape întreaga rasă umană de 
mai bine de o jumătate de mileniu. 

— Nu-i nevoie să închideţi ochii, spuse tehnicianul, care-i 
fusese prezentat sub pretenţiosul titlu de „inginer cerebral” 
- prescurtat aproape întotdeauna „brainman”, în termeni 
populari. Când începe setarea, toate percepțiile vă vor fi 
preluate. Chiar dacă ţineţi ochii deschişi, nu veţi vedea 
NIMIC. 

Mă întreb dacă toţi se simt la fel de emoţionaţi, îşi spuse 
Poole. O fi aceasta ultima clipă în care am control asupra 
propriei mele minţi? 'Totuşi, am început să am încredere în 
tehnologia acestei epoci; până acum nu m-a dezamăgit. 
Bineînţeles, cum spune vorba aia veche, pentru toate există 
un început. 

Aşa cum i se promisese, nu simţi nimic decât o uşoară 
gâdilătură, pe măsură ce miriade de nanofire îşi croiau 
calea prin craniul său. Toate simţurile-i erau încă perfect 
normale; atunci când îşi plimbă privirea prin cameră, toate 
lucrurile erau exact acolo unde ar fi trebuit să fie. 

Brainman, care purta propria sa cască, racordat, ca şi 
Poole, la o piesă de echipament ce putea fi lesne 
considerată în mod greşit drept un laptop din secolul XX, îi 
zâmbi liniştitor. 

— Gata? Întrebă el. 

Erau cazuri în care vechile clişee erau cele mai potrivite. 

— La fel de gata ca oricând, răspunse Poole. 

Treptat, lumina păli, sau aşa i se păru. Se aşternu o linişte 
totală, şi până şi slaba gravitație a Turnului îl eliberă din 
apăsarea sa. Era un embrion plutind într-un vid absolut, 
deşi nu într-un întuneric total. Cunoscuse o singură dată un 
astfel de întuneric ultraviolet, abia vizibilă, în puterea 
nopţii, când coborâse mai mult decât ar fi fost prudent pe 


partea exterioară a Marelui Recif de Corali. Privind jos la 
sutele de metri de goliciune cristalină, avusese o senzaţie 
de dezorientare atât de acută încât pentru scurt timp 
intrase în panică şi aproape că declanşase vesta de salvare 
pneumatică, înainte de a-şi recăpăta stăpânirea de sine. 
Inutil să spunem, nu pomenise niciodată acest incident 
medicilor de la Agenţia Spațială. 

De la mare distanţă, răzbătu o voce în imensul vid care 
acum părea că-l înconjoară. Dar el nu distingea această 
voce prin urechi, ci-i răsuna încet în vastele labirinturi din 
creier. 

— Începe calibrarea. Din când în când vi se vor pune 
întrebări - puteţi răspunde mental, dar ar fi mai bine să 
vocalizaţi. Înţelegeţi? 

— Da, răspunse Poole, întrebându-se instantaneu dacă 
buzele i se mişcaseră într-adevăr. N-avea cum să fie sigur 
de asta. 

În vid apăru ceva - o grilă de linii fine, ca o coală uriaşă de 
hârtie milimetrică. Se întindea în sus şi în jos, la stânga şi la 
dreapta, până la limita vederii sale. Încercă să-şi mişte 
capul, dar imaginea refuză să se schimbe. 

De-a lungul grilei începură să se perinde cifre, prea 
repede pentru ca el să le poată citi, dar probabil că vreun 
circuit le înregistra. Poole nu se putu abţine să nu 
zâmbească (oare i se mişcaseră muşchii feţei?) gândindu-se 
cât de familiare îi erau senzațiile. Era exact ca examinarea 
computerizată pe care o făcea clienţilor oricare oculist din 
vremea sa. 

Grila dispăru, pentru a fi înlocuită de fâşii subţiri de 
culoare, care-i umplură întreg câmpul vizual. În câteva 
secunde, ele sclipiră de la un capăt al spectrului la celălalt. 

— Puteam să vă spun şi eu asta, murmură Poole, văd 
culorile perfect. În continuare presupun c-o să-mi testaţi 
auzul. 

Avea dreptate. Un zgomot slab, răpăit, acceleră până 
deveni cel mai gravă notă do audibilă, apoi urcă pe scala 


muzicală până ce dispăru dincolo de capacitatea de 
percepţie a fiinţelor umane, în teritoriul delfinilor şi al 
liliecilor. 

Fu ultimul dintre testele simple, directe. După aceea, 
începu să fie asaltat de mirosuri şi gusturi, majoritatea 
plăcute, dar unele exact pe dos. Apoi deveni, sau cel puţin 
aşa i se păru, o marionetă legată cu sfori invizibile. 

Presupuse că i se testa controlul neuromuscular şi speră 
că nu existau manifestări exterioare; dacă ar fi fost aşa, 
probabil că ar fi arătat ca o persoană cuprinsă de convulsii. 
La un moment dat simţi chiar o erecţie violentă, dar nu 
putu să verifice dacă era adevărat pentru că se cufundă 
într-un somn fără vise. 

Sau doar visa că doarme? Nu ştia cât timp trecuse până să 
se trezească. Casca dispăruse deja, laolaltă cu Brainman şi 
echipamentul său. 

— Totul a decurs bine, transmise asistenta. Va dura câteva 
ore să verificăm dacă nu există anomalii. Dacă rezultatul 
este KO - vreau să spun OK - veţi avea casca mâine 
dimineaţă. 

Poole aprecie eforturile anturajului său de a învăţa 
engleza arhaică, dar nu se putu abţine să-şi dorească să nu 
fi auzit acea bâlbâială a asistentei. 

Când sosi vremea ajustărilor finale, Poole aproape că se 
simţi din nou copil, gata să scoată din cutie o minunată 
jucărie nouă, sub bradul de Crăciun. 

— Nu va trebui să treceţi din nou prin întreaga procedură 
de instalare, îl asigură Brainman. Încărcarea va începe 
imediat. Vă voi oferi o demonstraţie de cinci minute. 
Relaxaţi-vă şi bucuraţi-vă de ea. 

O muzică blândă, liniştitoare, îl cuprinse; deşi îi era foarte 
familiară, din timpul său, nu o putu identifica. În faţa ochilor 
săi era ceaţă, care se îndepărta pe măsură ce se îndrepta 
către ea. 

Da, mergea! Iluzia era teribil de convingătoare; simţea 
cum tălpile îi atingeau pământul şi acum, că muzica se 


oprise, putea auzi suflarea uşoară a vântului adiind printre 
ramurile copacilor uriaşi care păreau să-l înconjoare. 
Recunoscu pădurile de conifere din California şi speră că 
ele existau încă în realitate, undeva, pe Pământ. 

Se deplasa în pas vioi, prea repede pentru a se simţi bine, 
ca şi cum timpul fusese uşor accelerat pentru ca el să poată 
parcurge o zonă cât mai mare cu putinţă. Cu toate acestea, 
nu simţea nici un efort; se simţea ca şi cum ar fi fost musafir 
în trupul altcuiva. Senzaţia era amplificată şi de faptul că nu 
îşi putea controla mişcările. Când încerca să se oprească, 
sau să schimbe direcţia deplasării, nu se întâmpla nimic. 
Pur şi simplu se lăsa condus. 

Nu conta, se bucura de noua experienţă şi îşi dădea seama 
cât de dependent ar putea deveni de aceasta. „Maşinile de 
visat” pe care le anticipaseră mulţi oameni de ştiinţă ai 
epocii sale - adesea pe un ton alarmist - făceau parte acum 
din viaţa de zi cu zi. Poole se întrebă cum de reuşise 
omenirea să supravieţuiască; i se spusese că majoritatea 
oamenilor muriseră. Milioane de oameni îşi prăjiseră 
creierul, şi trecuseră pe lumea cealaltă. 

Bineînţeles, el era imun la asemenea tentaţii! Ar folosi 
această unealtă-minune pentru a învăţa mai multe despre 
lumea Mileniului Trei şi pentru a căpăta în câteva minute 
aptitudini pe care altfel i-ar fi luat câţiva ani să le deprindă. 
Ei, dar la urma urmelor, ar putea folosi Casca, din când în 
când, doar pentru distracţie. 

Ajunsese la marginea pădurii şi căuta un vad pentru a 
trece un râu destul de lat. Fără ezitare, păşi de-a dreptul în 
el, fără să aibă nici o reacţie de alarmă atunci când apa se 
ridică deasupra capului său. 1 se părea un pic ciudat că 
putea respira natural în continuare, dar i se părea mult mai 
remarcabil faptul că vedea perfect într-un mediu în care, 
fără ajutor, ochii omului n-ar fi reuşit să vadă. Putea 
distinge fiecare detaliu al păstrăvilor care înotau pe lângă 
el, aparent neturburaţi de prezenţa intrusului. 


O sirenă! Ei bine, întotdeauna îşi dorise să întâlnească 
una, dar credea că erau nişte creaturi marine. Poate că 
uneori urcau în susul curentului - precum somonii - pentru 
a se înmulţi? Sirena dispăru înainte ca Poole să-i pună vreo 
întrebare, pentru a-i confirma sau infirma această teorie 
revoluţionară. 

Râul se sfârşea printr-un perete translucid; trecu prin el şi 
ajunse într-un deşert, sub bătaia unui soare arzător. 
Căldura acestuia îl frigea chinuitor, totuşi putea să se uite 
direct în vâlvătaia sa de amiază. Putea chiar să vadă, cu o 
claritate nefirească, un arhipelag de pete solare aproape de 
unul dintre cuadrante. Şi - asta era cu siguranţă imposibil! 

— Zărea vaga strălucire a coronei, complet invizibilă cu 
excepţia perioadelor de eclipsă totală, întinzându-se 
precum aripile unei lebede pe ambele părţi ale soarelui. 

Totul se întunecă până la negru; muzica obsedantă se 
întoarse, şi o dată cu ea şi răcoarea plăcută a familiarei sale 
camere. Deschise ochii (fuseseră oare închişi?) şi găsi un 
public curios aşteptându-i reacţia. 

— Minunat, răsuflă el, aproape cu venerație. Unele lucruri 
mi s-au părut. Ei bine, mai reale decât realitatea! 

În acea clipă, curiozitatea sa de inginer, niciodată bine 
ascunsă, începu să-l sâcâie. 

— Chiar şi o demonstraţie atât de scurtă probabil că a 
conţinut o cantitate imensă de informaţie. Cum este 
stocată? 

— În aceste pastile, aceleaşi pe care le foloseşte sistemul 
dumneavoastră audiovizual, însă de o capacitate mai mare. 

Brainman îi înmână lui Poole un obiect mic şi pătrat, 
aparent făcut din sticlă, argintat pe una din suprafeţe; era 
de aproape aceeaşi dimensiune ca o dischetă de computer 
din tinereţea sa, doar că de două ori mai subţire. În timp ce 
Poole o înclina într-o parte şi cealaltă, încercând să vadă în 
interiorul ei, zări câteva scânteieri multicolore fugitive, dar 
asta fu tot. 


Ţinea în mână, îşi dădu brusc seama, produsul final a mai 
bine de o mie de ani de tehnologie electrooptică, precum şi 
al altor tehnologii nenăscute încă în era sa. Şi nu era 
surprinzător că, la prima vedere, semăna foarte tare cu 
echipamentele pe care le cunoştea şi el. Existau mărimi şi 
forme potrivite pentru majoritatea obiectelor folosite în 
viaţa de zi cu zi - cuțite şi furculiţe, cărţi, unelte de mână, 
mobilă - şi unităţi mobile de memorie pentru computere. 

— Ce capacitate are? Întrebă el. Pe vremea mea, puteam 
stoca până la un terabit în ceva de dimensiunea asta. Sunt 
sigur că aţi făcut mari progrese. 

— Nu atât de mari cât v-aţi putea imagina; există o limită, 
bineînţeles, impusă de structura materiei. Apropo, ce-i un 
terabit? Mi-e teamă că am uitat. 

— Să vă fie ruşine! Kilo, mega, giga, tera. Asta înseamnă 
zece la puterea a doisprezecea biţi. Apoi petabitul - zece la 
a cincisprezecea - cam atât ştiu eu că se poate. 

— Cam de pe-acolo începem noi. Suficient cât să 
înregistrăm tot ce-ar putea experimenta o persoană pe 
parcursul unei vieţi. 

Era o idee uluitoare, totuşi n-ar fi trebuit să fie atât de 
surprinzătoare. Kilogramul de piftie pe care-l avea omul în 
ţeastă nu avea o capacitate mult mai mare decât acel 
pătrăţel pe care Poole îl ţinea în mână, şi nu putea deloc să 
fie un echipament de stocare la fel de eficient - avea atât de 
multe alte lucruri de făcut. 

— Şi asta nu-i tot, continuă Brainman. Prin comprimarea 
datelor, poate stoca nu numai amintirile, ci chiar persoana 
însăşi. 

— Apoi o puteţi reproduce? 

— Bineînţeles, este o chestie simplă de nano-asamblare. 

Aşa auzisem şi eu, îşi zise Poole, dar n-am crezut-o 
niciodată. 

În secolul său, părea destul de minunat să poţi înmagazina 
munca de o viaţă a unui artist pe un singur disc de mici 
dimensiuni. 


Acum, ceva care nu era deloc mai mare putea cuprinde şi 
artistul. 

7. Informare 

— Sunt încântat să aflu că Muzeul Smithsonian există încă, 
după atâtea secole, spuse Poole. 

— Probabil că nu l-aţi recunoaşte, replică musafirul care 
se prezentase drept dr. Alistair Kim, director al 
departamentului Astronautică. În special aşa cum este 
acum, dispersat prin Sistemul Solar; principalele colecţii 
din afara Pământului se află pe Marte şi Lună, iar multe 
dintre exponatele care ne aparţin în mod legal încă se 
îndreaptă către stele. Suntem nerăbdători în mod special să 
punem mâna pe sonda Pioneer-10 - primul obiect făcut de 
om care a ieşit din Sistemul Solar. 

— Cred că şi eu eram pe cale să fac acelaşi lucru, când m- 
au localizat. 

— Am fost norocoşi - şi dumneavoastră, şi noi. Aţi putea să 
ne lămuriţi multe lucruri pe care nu le cunoaştem. 

— Sincer să fiu, mă îndoiesc, dar voi face tot ce-mi stă în 
putinţă. Nu-mi amintesc nimic din cele petrecute după ce 
m-a lovit naveta. Deşi încă mi se pare greu de crezut, mi s-a 
spus că Hal este responsabil. 

— Este adevărat, dar e o poveste complicată. Tot ceea ce 
am putut afla noi se află în această înregistrare, de circa 20 
de ore, dar probabil că puteţi derula rapid o mare parte a 
ei. 

— Ştiţi, desigur, că Dave Bowman a ieşit cu Naveta 
numărul 2 să vă salveze, dar a fost blocat în afara navei 
fiindcă Hal a refuzat să deschidă uşile ecluzei de la cală. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

Dr. Kim se crispă uşor. Nu era pentru prima oară când 
Poole observa o asemenea reacţie. 

Trebuie să-mi supraveghez limbajul, gândi el. „Dumnezeu” 
pare să fie un cuvânt urât pentru această cultură - trebuie 
s-o întreb pe Indra despre el. 


— În instrucţiunile lui Hal a existat o eroare majoră de 
programare - i se dăduse controlul asupra unor aspecte ale 
misiunii despre care dumneavoastră şi Bowman nu aveaţi 
idee. Găsiţi totul în înregistrare. Oricum, el a întrerupt 
sistemele de întreţinere a vieţii celor trei hibernanţi - 
Echipajul Alfa - şi Bowman a fost nevoit să ejecteze şi 
corpurile lor. 

Deci eu şi Dave eram Echipajul Beta; încă ceva ce nu 
ştiam. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? Întrebă Poole. N-au putut fi 
salvaţi şi ei, aşa cum am fost eu? 

— Mi-e teamă că nu; am studiat problema, desigur. 
Bowman i-a ejectat la câteva ore după ce a preluat din nou 
controlul de la Hal, aşa că orbitele lor au fost uşor diferite 
de a dumneavoastră. Suficient pentru ei cât să ardă pe 
Jupiter, în timp ce dumneavoastră aţi trecut foarte aproape 
de planetă şi aţi căpătat un impuls gravitațional care v-ar fi 
dus până la Nebuloasa Orion peste puţine alte câteva mii de 
ani. 

— Făcând totul prin comenzi manuale - o performanţă cu 
adevărat fantastică! 

— Bowman a reuşit să plaseze Discovery pe o orbită 
stabilă în jurul lui Jupiter. Şi acolo a întâlnit ceea ce a doua 
expediţie a numit „Fratele Mare”, aparent un geamăn al 
Monolitului Tycho, dar de câteva sute de ori mai mare. 

— În acel loc l-am pierdut. A părăsit Discovery la bordul 
navetei care mai rămăsese şi a luat contact cu Fratele 
Mare. De aproape o mie de ani suntem obsedaţi de ultimul 
său mesaj: „Pe Deus, e plin de stele!” 

Iar o luăm de la capăt! Îşi spuse Poole. Dave n-ar fi spus 
sub nici o formă aşa ceva. Probabil că a fost „Dumnezeule, e 
plin de stele!” 

— Se pare că naveta a fost atrasă de monolit de un anumit 
tip de câmp inerţial pentru că ea - şi probabil şi Bowman - 
a scăpat intactă după o acceleraţie care i-ar fi zdrobit 
instantaneu. Şi asta a fost ultima informaţie dobândită de 


cineva, pentru aproape zece ani, până la misiunea comună 
ruso-americană Leonov. 

— Care a abordat abandonatul Discovery pentru ca dr. 
Chandra să se poată duce la bord şi să-l dezactiveze pe Hal. 
Da, ştiu asta. 

Dr. Kim păru uşor stânjenit. 

— Îmi cer scuze, nu eram sigur cât de mult vi se spusese 
deja. Oricum, atunci a fost momentul când au început să se 
petreacă lucruri încă şi mai ciudate. Se pare că sosirea lui 
Leonov a declanşat ceva în Fratele Mare. Dacă n-am fi avut 
înregistrările, nimeni n-ar fi crezut ce s-a întâmplat. Daţi-mi 
voie să vă arăt. Aici este dr. Heywood Floyd, făcând de 
veghe, după ce s-a refăcut alimentarea cu energie electrică. 
Cred că recunoaşteţi totul. 

Cred şi eu; şi cât de ciudat îmi pare să-l văd pe demult 
stinsul Heywood Floyd stând în vechiul meu scaun, cu 
ochiul neclintit al lui Hal supraveghind tot ce mişcă. E chiar 
mai straniu, dacă mă gândesc că şi eu şi Hal am împărtăşit 
aceeaşi experienţă a învierii din morţi. 

Pe unul din monitoare apăru un mesaj, la care Floyd 
răspunse alene: 

— Bine, Hal. Cine mă cheamă? 

NEIDENTIFICAT. 

Floyd păru uşor iritat. 

— Prea bine. Transmite-mi, te rog, mesajul. 

ESTE PERICULOS PENTRU VOI. SĂ RĂMÂNEŢI AICI. 
TREBUIE SĂ PLECAŢI ÎN 15 ZILE. 

— Asta e absolut imposibil. Fereastra noastră de lansare 
nu se deschide mai devreme de 26 de zile de-acum înainte. 
Nu avem suficient combustibil să plecăm mai devreme. 

SUNT CONȘTIENT DE ACEASTĂ SITUAŢIE. TOTUŞI, 
TREBUIE SĂ PLECAŢI ÎN 15 ZILE. 

— Nu pot lua în serios acest avertisment, decât dacă-i 
cunosc originea. Cine-mi vorbeşte? 

AM FOST DAVID BOWMAN. ESTE IMPORTANT SĂ MĂ 
CREZI. PRIVEŞTE ÎN SPATE. 


Heywood Floyd se întoarse încet în scaunul său, 
îndepărtându-se de marile panouri şi de comutatoarele 
calculatorului, spre podeaua acoperită cu Velcro din spatele 
său. 

— Priviţi acum cu atenţie, spuse dr. Kim. 

Ca şi cum ar trebui să mi se spună, gândi Poole.) 

Puntea de observaţie a navei Discovery pe care gravitația 
era zero arăta mult mai prăfuită decât şi-o amintea el; 
presupuse că instalaţia de filtrare a aerului nu fusese încă 
repusă în funcţiune. Razele paralele ale soarelui, 
îndepărtat, şi totuşi strălucitor, pătrundeau prin ferestrele 
mari, aprinzând miriade de firicele de praf într-o dispunere 
clasică a mişcării browniene. 

Acestor particule de praf li se întâmpla acum ceva straniu; 
unele păreau să le coordoneze pe celelalte, mânându-le în 
afara unui punct central şi aducând altele către acesta, în 
acelaşi timp, până când toate se uniră formând suprafaţa 
unei sfere goale. Sfera, cu diametrul de circa un metru, 
pluti în aer pentru o clipă, ca un gigantic balon de săpun. 
Apoi se alungi într-un elipsoid, a cărui suprafaţă începu să 
se încreţească, formând striuri şi cute. Poole nu fu prea 
surprins când îşi dădu seama că se contura forma unui om. 

Mai văzuse astfel de figuri, suflate în sticlă, în muzee şi 
expoziţii de ştiinţă. Dar această fantomă prăfuită nici măcar 
nu aproxima detaliile anatomice; era ca o figurină brută din 
lut, sau una dintre lucrările de artă primitivă găsite în 
peşterile Epocii de Piatră. Doar capul era modelat cu grijă, 
iar faţa, mai presus de orice îndoială, era cea a 
comandantului David Bowman. 

BUN GĂSIT, DR. FLOYD. ACUM MĂ CREZI? 

Buzele figurinei nu se mişcaseră. Poole îşi dădu seama că 
vocea - da, în mod cert vocea lui Bowman - venea de fapt 
din dreptul difuzorului. 

ESTE FOARTE GREU PENTRU MINE SĂ FAC ASTA ŞI AM 
PUŢIN TIMP MI S-A PERMIS SĂ DAU ACEST 
AVERTISMENI. AVEŢI NUMAI 15 ZILE. 


— De ce - şi ce eşti tu? 

Dar figura fantomatică deja se destrăma, învelişul său 
granular revenind la particulele de praf constituente. 

LA REVEDERE, DR. FLOYD. NU MAI PUTEM AVEA NICI 
UN ALT CONTACT. DAR S-AR PUTEA SĂ MAI FIE UN 
ULTIM MESAJ, DACĂ TOTUL MERGE BINE. 

Pe măsură ce imaginea dispărea, Poole nu se putu abţine 
să nu râdă de acel vechi clişeu al Erei Spațiale. „Dacă totul 
merge bine” - de câte ori auzise el rostită această frază 
înaintea unei misiuni! 

Fantoma dispăru; rămăseseră doar firele de praf plutind, 
reluându-şi tiparul aleatoriu. Cu un efort de voinţă, Poole 
reveni în prezent. 

— Ei bine, comandante, ce părere aveţi despre asta? 
Întrebă Kim. 

Poole era încă zguduit, şi trecură câteva secunde până să 
poată răspunde. 

— Chipul şi vocea erau ale lui Bowman, pot să jur. Dar ce-a 
fost asta? 

— E un subiect încă în dispută. Numiţi-o hologramă, 
proiecţie; evident, există multe câi prin care putea fi 
falsificată dacă ar fi dorit-o cineva, dar nu în aceste 
circumstanţe! În plus, bineînţeles, este ceea ce a urmat. 

— Lucifer? 

— Da. Datorită acelei avertizări, au avut suficient timp cât 
să scape, înainte ca Jupiter să explodeze. 

— Deci indiferent ce-a fost, lucrul acela, Bowman, a fost 
prietenos şi a încercat să ajute. 

— Posibil. Şi asta n-a fost ultima oară când a apărut. Ar 
putea fi responsabil pentru acel „încă un ultim mesaj”, care 
ne avertiza să nu încercăm să aterizăm pe Europa. 

— Şi n-am făcut-o? 

— O singură dată, din întâmplare, atunci când Galaxy a 
fost deturnată şi obligată să aterizeze acolo, 36 de ani mai 
târziu, iar nava-soră Universe a trebuit să vină s-o salveze. 


Găsiţi totul aici - în plus, puţinul pe care monitoarele 
noastre robotizate ni l-au putut spune despre europeni. 

— Sunt nerăbdător să-i văd. 

— Sunt amfibieni şi au toate formele şi mărimile. Imediat 
ce Lucifer a început să topească gheaţa care le acoperea 
întreaga lume, au început să iasă din mare. De atunci, au 
evoluat cu o viteză care pare imposibilă din punct de vedere 
biologic. 

— Din ce-mi amintesc eu despre Europa, nu cumva erau 
multe crăpături în gheaţă? Poate că deja ieşiseră la 
suprafaţă pentru a arunca o privire. 

— Este o teorie larg acceptată. Dar mai există o alta, mult 
mai speculativă. Monolitul ar putea fi implicat, în feluri pe 
care noi nu le înţelegem. Ceea ce a determinat apariţia 
acestei idei a fost descoperirea lui TMA-O, chiar aici, pe 
Pământ, la aproape cinci sute de ani după dispariţia 
dumneavoastră. Presupun că vi s-a spus despre asta. 

— Doar vag, au fost atât de multe de recuperat! Cred că 
numele era ridicol, din moment ce nu era o anomalie 
magnetică, şi se afla în Africa, nu pe Tycho! 

— Aveţi, bineînţeles, dreptate, dar aşa i-a rămas numele. 
Şi pe măsură ce învăţăm mai multe despre monoliţi, pe atât 
enigma se adânceşte. Mai ales că ele au rămas încă singura 
dovadă adevărată privind existenţa unei tehnologii avansate 
care există înainte de a exista Pământul. 

— Asta m-a surprins şi pe mine. Mă gândeam că până 
acum am recepționat semnale radio de undeva. Astronomii 
începuseră să le caute încă de când eram eu copil. 

— Ei bine, există unul, şi e atât de terifiant încât nu prea 
ne place să vorbim despre el. Aţi auzit de nova Scorpio? 

— Nu cred. 

— Stelele se transformă în nove tot timpul, desigur, şi asta 
n-a fost una deosebit de impresionantă. Dar se ştie că 
înainte de a exploda, Scorpio avea câteva planete. 

— Locuite? 


— Asta n-am putea-o spune în nici un fel; căutările radio n- 
au dat nici un rezultat. Şi iată coşmarul. Din fericire, 
automata Patrulă Nova a surprins evenimentul încă de la 
început. Şi nu a început de la stea. Una dintre planete a 
detonat mai întâi, antrenând în explozie soarele. 

— Dumn. Scuze, continuaţi. 

— Înţelegeţi ce vreau să spun. E imposibil ca o planetă să 
se transforme în nove, un singur caz face excepţie. 

— Am citit cândva o glumă bolnavă, într-un roman science- 
fiction: „Supernovele sunt accidente industriale.” 

— N-a fost o supernovă, dar se poate să nu fie vorba de o 
glumă. Teoria cel mai larg acceptată este că altcineva 
extrăgea energia vidului şi a pierdut controlul. 

— Sau se poate să fi existat un război. 

— La fel de rău; probabil nu vom şti niciodată. Dar din 
moment ce propria noastră civilizaţie depinde de aceeaşi 
sursă de energie, puteţi înţelege de ce N. ScorP Ne face 
uneori să avem coşmaruri. 

— Şi noi, care aveam doar reactoare nucleare de care 
eram îngrijoraţi! 

— Nu mai există aşa ceva, mulţumită lui Deus. Dar chiar 
voiam să vă spun ceva mai multe despre descoperirea lui 
TMA-0, pentru că marchează un punct de răscruce în 
istoria omenirii. Descoperirea lui TMA-1 pe Lună a fostun 
şoc suficient de mare, dar cinci sute de ani mai târziu a fost 
unul încă şi mai mare. Şi era mult mai aproape de casă, în 
toate sensurile posibile. Aici, jos, în Africa. 

8. Întoarcere la Olduvai. 

Familia Leakey, gândea adesea dr. Stephen Del Marco, n- 
ar fi recunoscut niciodată acest loc, chiar dacă era la numai 
aproximativ 12 kilometri de zona în care, cu cinci secole în 
urmă, Louis şi Mary şi-au dezgropat primii strămoşi. 
Încălzirea globală, precum şi Mica Glaciaţiune (scurtată de 
miracolele unei tehnologii eroice) au transformat peisajul şi 
i-au alterat complet ecosistemul. Coniferele şi foioasele încă 


îşi mai disputau terenul, fiecare căutând să dobândească 
supremaţia asupra acestei comori climaterice. 

Şi era greu de crezut că, până în acest an, 2513, mai 
rămăsese în Olduvai ceva nescormonit de antropologii 
entuziaşti. Oricum, recentele torente - despre care se 
presupunea că n-ar fi trebuit să se producă - remodelaseră 
întreaga regiune şi tăiaseră în adâncime câţiva metri de sol 
vechi. Del Marco profitase de ocazie, şi descoperise că 
acolo, la limitele scannerului, se afla ceva despre care nu-i 
venea să creadă că există. 

Îi luase mai mult de un an de zile de săpături lente şi 
minuţioase pentru a ajunge la acea imagine fantomatică şi 
pentru a afla, încă o dată, că realitatea era cu mult mai 
stranie decât orice ar fi îndrăznit să-şi imagineze vreodată. 
Aparatura de excavat robotizată înlăturase uşor primii 
câţiva metri, apoi sarcina fusese preluată de tradiţionalele 
echipe de „sclavi”, alcătuite din studenţi. 

Ei erau ajutaţi - sau împiedicaţi - de o echipă de kongi, 
despre care Del Marco credea că sunt mai mult o povară, 
comparativ cu cât valorau. Nu conta, studenţii adorau 
aceste gorile îmbunătăţite genetic, pe care le tratau ca pe 
nişte copii retardaţi, dar foarte iubiţi. Se zvonea adesea că 
aceste relaţii n-ar fi pe de-a întregul platonice. 

Ultimii metri au fost înlăturați doar de mâinile omului, 
care adesea au tocit multe periuţe de dinţi. Şi acum era 
gata: Howard Carter, văzând prima strălucire a aurului din 
mormântul lui Tutankamon, nu descoperise o comoară ca 
asta. De acum înainte, Del Marco ştia, credinţele şi 
filosofiile omenirii aveau să fie schimbate irevocabil. 

Monolitul părea să fie geamănul identic al celui descoperit 
pe Lună cu cinci secole mai devreme; chiar şi excavaţia ce-l 
înconjura era aproape la fel. Şi, la fel ca TMA-1, era de o 
nereflectivitate perfectă, absorbind cu egală indiferenţă 
apriga dogoare a soarelui african şi palida strălucire a lui 
Lucifer. 


În timp ce-şi conducea colegii - directorii a şase dintre 
cele mai celebre muzee din lume, trei antropologi eminenţi 
şi şefii a două imperii mediatice - în groapă, Del Marco se 
întrebă dacă un astfel de grup format din distinşi bărbaţi şi 
femei fusese vreodată atât de tăcut, pentru atât de multă 
vreme. Dar acesta era efectul pe care paralelipipedul 
negricios îl avea asupra tuturor vizitatorilor, pe măsură ce 
realizau implicaţiile miilor de obiecte care îl înconjurau. 

Pentru că acolo se găsea o comoară de obiecte valoroase 
pentru orice antropolog - unelte din piatră cioplită 
rudimentar, nenumărate oase, unele animale, altele umane, 
aproape toate aranjate atent după anumite tipare. De 
secole - ba nu, milenii - aceste jalnice ofrande fuseseră 
aduse aici de făpturi care posedau doar prima sclipire de 
inteligenţă, ca un tribut adus unei minuni mai presus de 
puterea lor de înţelegere. 

Şi mai presus de a noastră, gândea adesea Del Marco. 
Totuşi, era sigur de două lucruri, deşi se îndoia că ele vor 
putea fi dovedite vreodată. 

Aici era locul - în timp şi spaţiu - în care se născuse cu 
adevărat specia umană. 

Şi acest Monolit era cel dintâi dintre multitudinea sa de 
zei. 

9. Skyland 

— Am văzut şoareci în dormitor, aseară, se plânse Poole, 
doar pe jumătate serios. Am vreo şansă să-mi găsiţi o 
pisică? 

Dr. Wallace păru şocat, după care începu să râdă. 

— Trebuie că ai auzit unul dintre microroboţii care fac 
curăţenie; voi reajusta programarea lor, astfel încât să nu te 
mai deranjeze. Ai grijă să nu calci pe vreunul dacă-i 
surprinzi la treabă; dacă o faci, va solicita ajutor şi toţi 
prietenii săi vor veni să adune piesele. 

Atât de mult de învăţat, şi atât de puţin timp! Ba nu, nu era 
adevărat, gândi Poole. Ar putea avea în faţă un secol întreg, 


graţie medicinei acestei ere. Ideea începea să-l umple mai 
degrabă de înţelegere decât de bucurie. 

Cel puţin acum era în stare să urmărească majoritatea 
conversaţiilor cu uşurinţă, şi învățase să pronunţe cuvintele 
în aşa fel încât Indra nu mai era singura persoană care-l 
putea înţelege. Era extrem de bucuros că engleza devenise 
acum limba universală, deşi franceza, rusa şi chineza 
continuau să fie vorbite. 

— Mai am o problemă, Indra, şi cred că tu eşti singura 
persoană care mă poţi ajuta. De ce atunci când spun 
„Dumnezeu” lumea pare stânjenită? 

Indra nu păru deloc stânjenită; de fapt, izbucni în râs. 

— E o poveste complicată. Mi-aş dori ca vechiul meu 
prieten, dr. Khan, să fie aici să-ţi explice - dar el este pe 
Ganymede, vindecându-i pe toţi Adevăraţii Credincioşii pe 
care-i mai poate găsi acolo. Când toate vechile religii au fost 
discreditate - să-mi aminteşti cândva să-ţi povestesc despre 
Papa Pius al XX-lea; unul din cei mai mari oameni din 
istorie! 

— Încă mai era nevoie de un cuvânt pentru a denumi 
Cauza Primară, sau Creatorul Universului, dacă există 
vreunul. 

— Au existat multe sugestii - Deo, 'Teo, lov, Brahma - şi 
toate au fost încercate, unele dintre ele fiind încă 
vehiculate, în special favoritul lui Einstein, „Cel Bătrân”. 
Dar în zilele noastre pare să fie la modă Deus. 

— Voi încerca să-mi amintesc, dar îmi pare caraghios. 

— Te vei obişnui. Te voi învăţa şi alţi termeni suficient de 
politicoşi, pentru a-i folosi atunci când vrei să-ţi exprimi 
sentimentele. 

— Spui că vechile credinţe au fost discreditate. Deci ce 
credinţă au oamenii astăzi? 

— Cât de puţină posibil. Există fie deişti, fie teişti. 

— Nu te mai urmăresc. Definiţiile, te rog. 

— Sunt foarte puţin diferite faţă de timpul tău, dar iată 
care sunt cele mai recente versiuni. leiştii cred că nu există 


mai mult decât un Dumnezeu; deiştii consideră că nu există 
mai puţin de un Dumnezeu. 

— Mi-e teamă că distincţia e prea subtilă pentru mine. 

— Nu şi pentru toată lumea; ai fi uimit de apriga 
controversă care s-a născut. Acum cinci secole, cineva a 
folosit ceea ce este cunoscut ca matematica suprarealistă 
pentru a dovedi că există un număr infinit de trepte între 
teişti şi deişti. Bineînţeles, ca toţi cei care se joacă cu 
infinitatea, a înnebunit. Apropo, cei mai cunoscuţi deişti au 
fost americani - Washington, Franklin, Jefferson. 

— Puțin înaintea vremii mele - deşi ai fi surprinsă cât de 
puţini oameni şi-au dat seama de asta. 

— Să-ţi dau acum ceva veşti bune. Joe - profesorul 
Anderson - şi-a dat - cum îi zice? 

— OK-ul. Eşti pregătit suficient pentru a te muta în propria 
ta locuinţă. 

— Asta chiar este o veste bună. Toţi de aici m-au tratat 
foarte bine, dar m-aş bucura să am un loc al meu. 

— Vei avea nevoie de haine noi şi de cineva care să-ţi arate 
cum să le porţi. Şi să te ajute la sutele de mici treburi 
zilnice care pot irosi atât de mult timp. Aşa că ne-am luat 
libertatea să-ţi facem rost de un asistent personal. Intră, 
Danil. 

Danil era un bărbat scund, uşor tuciuriu, de circa treizeci 
de ani, care-l surprinse pe Poole prin a nu-l saluta prin 
obişnuita strângere a mâinilor, cu automatul schimb de 
informaţie implicit. Într-adevăr, reieşi curând că Danil nu 
poseda un Ident; ori de câte ori era necesar, scotea un mic 
paralelipiped de plastic ce părea să servească aceluiaşi 
scop ca şi „cartelele inteligente” din secolul XX. 

— De asemenea, Danil va fi ghidul tău şi - care e cuvântul? 
Niciodată nu-mi amintesc; rimează cu „balet”. A fost 
pregătit special pentru această slujbă. Sunt sigur că-l vei 
găsi complet satisfăcător. 

Deşi Poole aprecie gestul, acesta-l făcu să se simtă 
oarecum nelalocul său. Un valet, într-adevăr! Nu-şi amintea 


să fi întâlnit vreodată unul; în timpul său era o specie rară şi 
pe cale de dispariţie. Începu să se simtă ca un personaj 
dintr-un roman englezesc de la începutul secolului 20. 

— Şi în timp ce Danil îţi organizează mutarea, noi vom face 
o mică excursie mai sus, spre Nivelul Lunar. 

— Minunat! Cât de departe e acesta? 

— Oh, la aproximativ 12.000 de kilometri. 

— 12.000! Ne va lua câteva ore! 

Remarca sa păru s-o surprindă pe Indra, care zâmbi apoi. 

— Nu atât de mult cât crezi. Nu, n-avem încă un teleportor 
ca în Star Trek, deşi cred că încă se lucrează la asta! Ai 
două variante, deşi ştiu pe care o vei alege. Putem să ne 
urcăm într-un ascensor exterior, şi să admirăm peisajul, sau 
unul interior, şi să ne bucurăm de o masă şi ceva distracţie. 

— Nu-mi pot imagina pe cineva care să vrea să stea în 
interior. 

— Ai fi surprins. E prea rapid pentru unii oameni, în 
special pentru vizitatorii de jos. Chiar şi alpiniştii care spun 
că n-au rău de înălţime încep să se înverzească atunci când 
altitudinea începe să se măsoare în mii de kilometri, în loc 
de metri. 

— Îmi asum riscul, replică Poole. Am fost mai sus. 

După ce trecură printr-un dublu set de ecluze către 
peretele exterior al Turnului (i se păruse, sau simţise atunci 
o uşoară dezorientare?) intrară în ceea ce putea fi sala unui 
teatru foarte mic. Şiruri de zece locuri erau dispuse pe câte 
cinci rânduri; toate erau îndreptate către una dintre cele 
câteva ferestre exterioare uriaşe pe care Poole încă le 
găsea deconcertante, deoarece nu reuşea să uite sutele de 
tone de presiune a aerului, care căutau să iasă afară în 
spaţiu. 

Ceilalţi pasageri - vreo doisprezece, care probabil nu se 
gândiseră vreodată la această problemă, păreau perfect 
relaxaţi. Toţi zâmbiră văzându-l, înclinară politicos din cap, 
apoi se întoarseră să admire priveliştea. 


— Bine aţi venit în Skylounge, rosti inevitabila voce 
sintetică. Ascensiunea începe în cinci minute. Gustările şi 
toaletele se găsesc la nivelul inferior. 

Oare cât de lungă va fi această călătorie? Se întrebă Poole. 
Vom urca 12.000 de kilometri, de aici până acolo; asta nu va 
fi o ascensiune cu liftul cum să fi cunoscut eu pe Pământ. 

În timp ce aştepta începerea călătoriei, savură uluitoarea 
panoramă ce se întindea afară, la 2.000 de kilometri mai 
jos. În emisfera nordică era iarnă, dar climatul se 
schimbase cu adevărat drastic, pentru că era puţină zăpadă 
la sud de Cercul Polar. 

Europa era aproape complet senină, şi se zăreau atâtea 
detalii încât ochiul era copleşit. Unul câte unul, identifică 
marile oraşe ale căror nume rezistaseră de-a lungul 
veacurilor; ele se reduceau încă de pe vremea sa, pe 
măsură ce revoluţia comunicaţiilor schimba faţa întregii 
lumi, şi continuau să se micşoreze încă mai mult. Mai erau 
şi unele întinderi de apă în locuri improbabili - Lacul 
Saladin, din nordul Saharei, era aproape o mare de mici 
dimensiuni. 

Poole era atât de absorbit de peisaj încât uitase de 
scurgerea timpului. Deodată, realiză că trecuseră mai mult 
de cinci minute, şi totuşi ascensorul era staționar. Se 
întâmplase ceva, sau se aşteptau câţiva întârziaţi? 

Abia atunci observa ceva atât de extraordinar încât iniţial 
refuză să creadă ce-i vedeau ochii. Panorama se extinsese, 
ca şi cum ar fi urcat deja câteva sute de kilometri! Chiar în 
timp ce privea, remarcă unele trăsături noi ale planetei 
răsărind spre marginea ferestrei. 

Poole râse, atunci când explicaţia evidentă îi veni în minte. 

— Era să mă păcăleşti, Indra! Credeam că e real, nu o 
proiecţie video! 

Indra îl privi, zâmbind enigmatic. 

— Mai gândeşte-te, Frank. Am început să ne mişcăm acum 
zece minute. Acum probabil că urcăm cu, ah, cel puţin o 
mie de kilometri pe oră. Deşi mi se spune că ascensoarele 


astea pot atinge 100 de G la acceleraţie maximă, noi nu 
vom atinge mai mult de zece, în timpul acestei scurte 
călătorii. 

— Asta-i imposibil! Şase a fost maximum cât am fost eu 
antrenat în centrifugă, şi nu mi-a plăcut să cântăresc o 
jumătate de tonă. Ştiu că nu ne-am mişcat de când am păşit 
înăuntru. 

Poole ridicase uşor vocea, şi brusc îşi dădu seama că restul 
de pasageri încercau să pretindă că n-au băgat de seamă. 

— Nu ştiu cum se face asta, Frank, dar se numeşte câmp 
inerţial. Uneori îi spune Sharp - „S”-ul vine de la un 
renumit om de ştiinţă rus, Saharov - restul literelor nu ştiu 
pe cine reprezintă. 

Încet, înţelegerea se aşternu în mintea lui Poole - şi 
totodată un sentiment copleşitor de uimire. Aici, într- 
adevăr, era „o tehnologie indistinctibilă de magie”. 

— Câţiva dintre prietenii meu vizau la „motoare spaţiale” - 
câmpuri de energie care să poată înlocui rachetele şi să 
permită mişcarea fără nici cea mai urmă de senzaţie de 
mişcare. Mulţi dintre noi credeam că-s nebuni, dar se pare 
că au avut dreptate! Încă mi-e greu să cred. Şi dacă nu mă 
înşel am început să pierdem din greutate. 

— Da, se ajustează la valoarea gravitaţiei selenare. Când 
vom ieşi, o să te simţi exact ca pe Lună. Dar, în numele lui 
Dumnezeu, Frank, uită că eşti inginer, şi pur şi simplu 
bucură-te de peisaj. 

Era un sfat bun, dar chiar şi când se uita la întregul Africii 
Europei şi marii părţi a Asiei ce acopereau câmpul său 
vizual, Poole nu putea să-şi abată gândurile de la acea 
uluitoare revelaţie. Totuşi nu trebuia să fie surprins pe de-a 
întregul; ştia că se făcuseră câteva descoperiri majore în 
domeniul propulsiei spaţiale faţă de ce era pe timpul său, 
dar nu-şi dăduse seama că ele puteau fi atât de puternic 
aplicate în viaţa de zi cu zi - dacă acest termen putea fi 
asociat existenţei într-un turn înalt de 36.000 de kilometri. 
Toate cunoştinţele sale despre sisteme propulsoare şi 


camere de combustie, motoare ionice şi reactoare cu 
fuziune erau acum absolut depăşite. Bineînţeles, asta nu 
mai conta, dar înţelegea tristeţea pe care trebuie să o fi 
simţit marinarul de pe o corabie cu pânze când în navigaţie 
s-au impus vapoarele cu aburi. 

Starea de spirit i se schimbă brusc, şi nu se putu abţine să 
nu zâmbească atunci când „autovocea” anunţă: „Sosirea în 
două minute. Vă rugăm să vă asiguraţi că nu uitaţi vreunul 
dintre bunurile personale.” 

Cât de des auzise el acest anunţ, pe unele transporturi 
comerciale! Se uită la ceas, şi fu surprins să vadă că 
urcaseră în mai puţin de o jumătate de oră. Asta însemna, 
deci, o viteză medie de cel puţin 20.000 de kilometri pe oră, 
şi totuşi puteau nici să nu se fi mişcat. Ce era încă şi mai 
bizar - în cursul ultimelor zece minute, cel puţin, trebuie să 
fi decelerat atât de rapid, încât în mod normal ar fi trebuit 
ca toţi să fi stat cu picioarele pe tavan şi capul îndreptat 
spre Pământ! 

Uşile se deschiseră silențios, iar Poole simţi din nou, când 
ieşea, aceeaşi dezorientare pe care o simţise atunci când 
intrase în „cabina” liftului. Oricum, de această dată, ştiu ce 
înseamnă - se mişca în zona de tranziţie în care câmpul 
inerţial se suprapunea gravitaţiei, care, la acest nivel, era 
egală cu cea a Lunii. 

Deşi priveliştea Pământului micşorându-se fusese 
uluitoare, chiar şi pentru un astronaut, nu era nimic 
neaşteptat sau surprinzător în ea. Dar cine şi-ar fi imaginat 
o cameră gigantică, ocupând aparent întreaga lăţime a 
Turnului, astfel încât peretele cel mai îndepărtat să se afle 
la cinci kilometri distanţă? Probabil că în vremea sa 
existaseră încăperi închise mai mari pe Marte şi pe Lună, 
dar aceasta era cu siguranţă una dintre cele mai 
cuprinzătoare camere din spaţiul propriu-zis. 

Şedeau pe o platformă de vizionare, la cinzeci de metri în 
sus faţă de peretele exterior, privind un peisaj şocant de 
variat. Era o încercare evidentă de reproducere a unei serii 


întregi de ecosisteme terestre. Imediat sub ei se găsea un 
grup de arbori, pe care iniţial Poole nu fu în stare să-i 
identifice, apoi îşi dădu seama că sunt stejari, adaptaţi la o 
gravitație de şase ori mai scăzută decât cea normală. Se 
întrebă cum ar fi arătat aici palmierii. Probabil ca nişte 
ridichi gigantice. 

La jumătatea distanţei se găsea un mic lac, alimentat de 
un râu care şerpuia de-a lungul unui câmp acoperit de 
ierburi, dispărând apoi în ceva care părea a fi un singur 
uriaş arbore bananier. Care era sursa de apă? Poole 
percepu un uşor murmur, şi în timp ce-şi concentra atenţia 
asupra peretelui puţin curbat descoperi o mică Niagară, cu 
un curcubeu perfect plutind în stropii de apă de deasupra. 

Ar fi putut sta acolo ore în şir, în admiraţie, fără a se 
sătura de toate minunăţiile pe care le oferea această 
complexă şi ingenioasă simulare a planetei de dedesubt. Pe 
măsură ce se răspândea în medii noi şi ostile, poate că rasa 
umană simţea o nevoie crescândă de a-şi aminti sieşi de 
propriile origini. Desigur, chiar şi în vremea sa orice oraş 
avea parcuri care aminteau - deşi îndepărtat - Natura. 
Aceeaşi pornire trebuie să fi acţionat şi aici, la o scară mult 
mai mare. Parcul Central, din Turnul Africa! 

— Hai să coborâm, spuse Indra. Sunt atât de multe de 
văzut, şi nu vin aici atât de des pe cât aş dori. 

Deşi mersul pe jos se făcea aproape fără efort la acest 
nivel scăzut de gravitație, din când în când profitau de 
avantajul unui mic monorai, şi se opriră o dată pentru o 
gustare la o cofetărie, camuflată expert în trunchiul unui 
copac trebuia să fi fost înalt de cel puţin 250 de metri. 

Prin preajmă se aflau foarte puţini oameni - ceilalţi 
pasageri care călătoriseră alături de ei parcă se 
evaporaseră - aşa că era ca şi cum acest teritoriu minunat 
le-ar fi aparţinut. Totul era aşa de minunat întreţinut, 
probabil de armate de roboţi, încât lui Poole i se întâmplă 
să-şi amintească o vizită pe care o făcuse în copilărie în 
Disney World. Dar aici era mult mai bine - nu erau mulţimi 


de oameni şi chiar nu erau decât extrem de puţine obiecte 
care măcar să amintească de rasa umană. 

Admirau o superbă colecţie de orhidee, unele imense, 
când Poole suferi cel mai mare şoc din întreaga sa viaţă. În 
timp ce treceau pe lângă un adăpost de grădinar tipic, se 
deschise uşa - şi ieşi grădinarul. 

Frank Poole se mândrise întotdeauna cu autocontrolul său 
şi nu-şi imaginase vreodată că, adult fiind, avea să scoată un 
strigăt de teroare pură. Dar ca oricare băieţel din generaţia 
sa, văzuse toate filmele din seria „Jurassic”, putând 
recunoaşte un răpitor, atunci când vedea unul. 

— Îmi pare teribil de rău, spuse Indra, cu vădită 
îngrijorare. Nu m-am gândit să te previn. 

Nervii încordaţi ai lui Poole reveniră la normal. Evident, nu 
era nici un pericol în această lume poate mult prea bine 
ordonată, şi totuşi! 

Dinozaurul îi întoarse privirea cu o lipsă de interes 
aparent totală, apoi se întoarse în baracă, de unde reieşi cu 
o greblă şi o pereche de foarfece de tăiat frunze, pe care le 
aruncă într-un sac care-i atârna pe umăr. Se îndepărta de ei 
păşind ca o pasăre, fără a se uita înapoi, şi dispăru după 
nişte plante de floarea-soarelui înalte de zece metri. 

— Trebuie să-ţi explic, rosti Indra împăciuitor. Ne place să 
folosim organisme biologice atunci când putem, mai 
degrabă decât roboţi - presupun că-i vorba de şovinismul 
carbonului. Totuşi, există puţine animale care cât de cât au 
dexteritate manuală, şi le-am folosit pe toate, la timpul 
potrivit. 

— Mai există un mister pe care nimeni n-a fost în stare să-l 
rezolve. Ai putea crede că toate erbivorele evoluate, 
precum gorilele sau cimpanzeii, ar fi potrivite la astfel de 
treburi, Ei bine, nu sunt; nu au suficientă răbdare. 

— Dar carnivorele ca prietenul nostru de aici sunt 
excelente, şi uşor de pregătit. În plus - şi iată un alt 
paradox - după ce au fost modificate, sunt docile şi pasive. 
Desigur, în spatele lor stau o mie de ani de inginerie 


genetică, şi aminteşte-ţi ce i-a făcut omul primitiv lupului, 
aproape fără judecată, şi din greşeală. 

Indra râse, după care continuă: 

— S-ar putea să nu crezi, dar sunt nişte doici excelente - 
copiii îi adoră! Există o glumă veche de cinci sute de ani: „ţi- 
ai încredința copiii unui dinozaur?”; „De ce să fac rău 
animalului?” 

Poole izbucni la rândul său în râs, parţial ca urmare a 
ruşinii de propria-i frică. Pentru a schimba subiectul, îi puse 
Indrei o întrebare care încă-l frământă: 

— Toate acestea sunt minunate, dar de ce atâtea 
complicaţii, când oricine din acest Turn se poate duce să 
vadă „lucrul adevărat”, la fel de repede? 

Indra îl privi gânditoare, cântărindu-şi atent cuvintele: 

— Nu-i chiar adevărat. Ar fi neplăcut, ba chiar periculos, 
pentru oricine trăieşte la niveluri superioare celui în care 
atracţia gravitaţională este jumătate din cea a planetei să 
coboare pe Pământ, chiar şi într-un scaun cu rotile. 

— Nu şi pentru mine, cu siguranţă. M-am născut şi am 
crescut la 1 G, şi niciodată n-am neglijat exerciţiile fizice la 
bordul navei Discovery. 

— Trebuie să discuţi subiectul cu profesorul Anderson. 
Poate că n-ar trebui să-ţi spun asta, dar s-a creat o mare 
dispută pe marginea actualei configurații a ceasului tău 
biologic. Se pare că nu s-a oprit complet niciodată şi 
estimează că ai o vârstă cuprinsă între cincizeci şi şaptezeci 
de ani. Deşi te simţi bine, nu te poţi aştepta să-ţi recapeţi 
integral puterile, după o mie de ani! 

Acum încep să înţeleg, îşi spuse Poole cu tristeţe. Asta 
explică răspunsurile evazive ale lui Anderson şi toate testele 
de reacţie musculară pe care mi le făcea. 

M-am întors înapoi de pe Jupiter până la numai două mii 
de kilometri de Pământ, şi indiferent cât de des l-aş vizita în 
realitatea virtuală, s-ar putea să nu mai pot pune vreodată 
piciorul pe suprafaţa planetei mele natale. 

Nu ştiu cum voi putea suporta asta. 


10. Omagiu lui Icar. 

Se lecui rapid de depresie; erau atât de multe de făcut şi 
de văzut. O mie de vieţi nu i-ar fi fost de ajuns, şi era o 
problemă pentru el să aleagă una din multitudinea de 
distracţii ale acestei epoci. Încerca, nu întotdeauna cu 
succes, să evite mărunţişurile, şi să se concentreze asupra 
lucrurilor care contau cu adevărat, în special educaţia sa. 

Casca - şi cutia care o însoțea, inevitabil botezată 
„Brainbox” - erau în această privinţă de o valoare 
inestimabilă. Curând îşi alcătui o mică bibliotecă de tablete 
de „cunoaştere instantanee”, fiecare dintre ele conţinând 
cunoştinţele necesare unui elev de liceu. Când introducea 
una în „Brainbox”, şi regla viteza şi intensitatea care i se 
potriveau, se producea o străfulgerare de lumină, urmată 
de o perioadă de inconştienţă ce putea să dureze până la o 
oră. Când se trezea, părea că i se deschiseseră noi regiuni 
ale minţii, deşi îşi dădea seama de ele doar atunci când le 
căuta. Era aproape ca şi cum ar fi fost posesorul unui 
biblioteci care descoperea brusc rafturi de cărţi despre 
care nu ştiuse că le are. 

La o scară mai mare, era maestrul propriei sale ere. Dintr- 
un oarecare simţ al datoriei - şi recunoştinţei - dădu curs 
cât de multor solicitări ale oamenilor de ştiinţă, istoricilor, 
scriitorilor şi artiştilor care lucrau în domenii adesea de 
neînțeles pentru el. De asemenea, avusese nenumărate 
invitaţii de la alţi cetăţeni ai celor patru Turnuri, dintre care 
le refuzase practic pe toate. 

Mult mai ademenitoare - mai irezistibile - erau cele venite 
de pe minunata planetă de jos. 

— Desigur, îi spusese profesorul Anderson, vei supravieţui 
dacă vei cobori acolo pentru scurtă vreme, cu un sistem de 
menţinere a vieţii adecvat, însă n-o să-ţi placă. S-ar putea 
Chiar să-ţi slăbească şi mai tare sistemul neuromuscular 
care nu se mai poate reface complet după somnul de o mie 
de ani. 


Celălalt gardian al său, Indra Wallace, îl proteja de 
intruziunile inutile şi-l sfătuia asupra întâlnirilor pe care 
trebuie să le accepte, sau pe care să le refuze politicos. De 
unul singur n-ar fi înţeles niciodată structura socio-politică 
a acestei culturi deosebit de complexe, dar îşi dădu seama 
curând că, deşi teoretic distincţiile între clase dispăruseră, 
existau câteva mii de „supercetăţeni”. George Orwell 
avusese dreptate: unii vor fi întotdeauna mai egali decât 
alţii. 

De multe ori, condiţionat de experienţa sa din secolul XXI, 
Poole se întrebase cine plăteşte pentru toată această 
ospitalitate cu care era înconjurat; avea să i se aducă într-o 
bună zi echivalentul unei note de plată uriaşe? Dar Indra îl 
linişti rapid: era un exponat de muzeu unic şi inestimabil, 
aşa că nu avea de ce să-şi facă astfel de griji legate de 
aspecte mondene. 'Iot ce dorea - în limite rezonabile - îi va 
fi pus la dispoziţie. Poole se întrebă cam care ar fi cele 
limite, fără a-şi imagina că într-o zi ar putea încerca să le 
descopere. 

* 

Cele mai importante lucruri din viaţă se produc din 
întâmplare. Îşi reglase navigatorul de pe ecranul din perete 
să scaneze la întâmplare, în linişte, când o imagine izbitoare 
îi atrase atenţia. 

— Opreşte scanarea! Volum! Strigă el, inutil de tare. 

Recunoscuse muzica, dar îi trebuise ceva timp până s-o 
identifice, iar faptul că pe perete vedea oameni înaripaţi, 
rotindu-se unii în jurul celorlalţi, îl ajutase, neîndoielnic. Dar 
Ceaikovski ar fi fost mult mai uluit să vadă această 
reprezentare a Lacului Lebedelor, cu dansatorii zburând, la 
propriu. 

Poole privi, ca în transă, timp de câteva minute, până se 
convinse că era realitate, nu o simulare; nici măcar în 
vremea sa nu se putea spune cu certitudine. Probabil că 
baletul se juca într-unul din multele spaţii cu atracţie 
gravitaţională scăzută, un spaţiu foarte mare, dacă era să 


judece după unele dintre imagini. Putea fi chiar aici, în 
Turnul Africa. 

Vreau să-ncerc şi eu, se hotări Poole. Niciodată nu-i iertase 
pe de-a întregul Agenţiei Spațiale faptul că-i interzisese una 
dintre cele mai mari plăceri ale sale, saltul „întârziat” cu 
paraşuta, în formaţie, chiar dacă înţelegea scopul urmărit 
de Agenţie: acela de a nu periclita o investiţie valoroasă. 
Doctorii erau foarte nemulţumiţi de precedentul său 
accident cu deltaplanul; din fericire, oasele sale tinere se 
vindecaseră complet. 

Ei bine, gândi el, acum nu mă mai poate opri nimeni, doar 
dacă profesorul Anderson. 

Spre uşurarea lui Poole, doctorul găsi că e o idee 
excelentă, şi mai fu mulţumit să afle că toate Turnurile 
aveau fiecare Aviarul lor propriu, la nivelul 1/10 G. 

În câteva zile i se luară măsurătorile pentru aripi, care nu 
erau deloc versiuni mai puţin elegante decât cele purtate 
de artiştii din Lacul Lebedelor. În loc de pene, exista o 
membrană flexibilă, şi atunci când înşfăcă mânerele ataşate 
scheletului-cadru Poole realiză că trebuie să fi arătat mai 
degrabă ca un liliac, decât ca o pasăre. Oricum, replica lui 
„Dă-te mai încolo, Dracula!” fu complet irosită pe 
instructorul său, care se pare că nu auzise de vampiri. 

La primele lecţii a fost legat într-un mic harnaşament, 
pentru a nu se deplasa nicăieri în timp ce învăţa mişcările 
de bază şi - esenţial - învăţa controlul şi stabilitatea. La fel 
ca multe alte talente dobândite, nu era atât de uşor pe cât 
părea. 

Se simţea ridicol în acel harnaşament de siguranţă - cum 
putea cineva să se rănească la o zecime din gravitația 
normală? 

— Şi se bucură că nu avusese nevoie decât de câteva lecţii 
preliminare; cu certitudine, pregătirea de astronaut îi 
fusese de folos. Era, îi spuse instructorul, cel mai bun elev 
pe care-l antrenase vreodată; sau poate că aşa le spunea 
tuturor elevilor săi. 


După vreo zece zboruri libere într-o cameră pătrată, cu 
latura de 40 de metri, presărată cu obstacole pe care le 
ocolea cu uşurinţă, lui Poole i se dădu voie să execute 
primul său solo - şi se simţi din nou de 19 ani, gata să 
decoleze de pe Aeroclubul Flagstaff, la bordul unui 
„Cessna” antic. 

Numele total neutru de „Aviar” nu-l pregătise deloc pentru 
spaţiul propriu-zis în care avea să zboare pentru prima 
oară. Deşi părea încă şi mai imens decât locul care 
adăpostea pădurile şi grădinile de la nivelul lunar, era de 
cam aceeaşi mărime, deoarece ocupa, şi el, un etaj întreg al 
Turnului care se îngusta uşor spre vârf. Încăperea 
circulară, înaltă de jumătate de kilometru şi având 
diametrul de peste patru kilometri, părea cu adevărat 
enormă, deoarece în ea nu exista nici un detaliu de care 
ochiul să se agaţe. Şi pentru că pereţii erau de un bleu-pal 
uniform, senzaţia de spaţiu infinit se impunea aproape 
convingătoare. 

Poole nu crezuse afirmaţia lăudăroasă a instructorului - 
„Poţi avea orice decor pofteşti” - şi intenţiona să-i arunce 
ceea ce credea el a fi o provocare imposibilă. Dar la acest 
prim zbor, la ameţitoarea altitudine de cincizeci de metri, 
nu existau repere vizuale. Bineînţeles, o cădere de la 
înălţimea echivalentă, de cinci metri, la înzecită gravitație a 
Pământului, putea rupe gâtul cuiva; oricum, era improbabil 
să se rănească, chiar şi uşor, pentru că podeaua era 
acoperită cu o reţea de cabluri flexibile. De altfel, întreaga 
cameră era o trambulină gigantică; cineva s-ar putea distra 
pe cinste aici, gândi Poole, chiar şi fără aripi. 

Cu bătăi ferme, orientate în jos, Poole se ridică în aer. 
Aproape instantaneu, i se păru, că se afla la o sută de metri 
înălţime, şi continua să se ridice. 

— Încetineşte, îi spuse instructorul de zbor. Nu pot ţine 
ritmul cu tine. 

Poole se încordă, şi încercă o mică rostogolire. Se simţea 
aerian, şi lipsit de greutate (mai puţin de zece kilograme!), 


şi se întrebă dacă nu cumva crescuse concentraţia de 
oxigen în aer. 

Era minunat, foarte diferit de gravitația zero, pentru că 
solicita efort fizic. Cea mai apropiată experienţă, ca 
senzaţie, era scufundarea; şi-ar fi dorit să fie şi păsări în jur, 
pentru a ţine locul peştilor exotici coraliferi care-l însoţiseră 
atât de des de-a lungul recifelor tropicale. 

Instructorul îl îndemnă să execute o serie de manevre - 
rostogoliri, loopinguri, zbor pe spate, planare. În cele din 
urmă, spuse: 

— Nu te mai pot învăţa nimic altceva. Acum, să admirăm 
priveliştea. 

Pentru o clipă, Poole aproape că pierdu controlul, aşa cum 
probabil era de aşteptat să fi făcut. Deoarece, fără nici cel 
mai mic avertisment, fu înconjurat de munţi înzăpeziţi, în 
timp ce se îndrepta către o trecătoare apropiată, la numai 
câţiva metri de câteva stânci îngrijorător de ascuţite. 

Bineînţeles, nu putea fi adevărat; aceşti munţi erau la fel 
de lipsiţi de substanţă ca şi norii, şi ar fi putut zbura direct 
prin ei, dacă ar fi dorit. Totuşi, se îndepărtă de creastă (era 
un cuib de vultur pe stâncă ieşind în afară, aproape de el, în 
care se găseau două ouă pe care simţea că le-ar fi putut 
atinge dacă s-ar fi apropiat) şi se îndreptă către un spaţiu 
mai deschis. 

Munţii dispărură; brusc, se făcu noapte. Şi atunci răsăriră 
stelele - nu cele câteva mii amărâte de pe cerul sărăcăcios 
al Pământului, ci puzderii fără de număr. Şi nu numai stele, 
ci şi vârtejurile spiralate ale galaxiilor mai îndepărtate, 
abundentele, învălmăşitele adunături luminoase de corpuri 
globulare. 

Asta chiar că nu mai putea fi real, chiar dacă ar fi fost 
transpus magic într-o lume în care ar fi existat un astfel de 
cer. Pentru că galaxiile se micşorau chiar în timp ce le 
privea, stelele păleau, explodau, se năşteau în maternităţi 
stelare de văpaie strălucitoare. La fiecare secundă trebuie 
să fi trecut un milion de ani. 


Copleşitorul spectacol dispăru la fel de repede pe cât 
apăruse; era înapoi în cerul pustiu, cu excepţia 
instructorului, în cilindrul pustiu al Aviarului. 

— Cred că este de-ajuns pentru o zi, spuse instructorul, 
care plana la câţiva metri deasupra lui Poole. Ce decor ţi-ar 
plăcea pentru data viitoare? 

Poole nu ezită. Zâmbind, dădu imediat răspunsul. 

11. Aici sunt dragoni. 

Nu crezuse ca asta să fie posibil, chiar cu tehnologia 
acestei zile şi epoci. Câţi terabiţi - pentabiţi - care era 
termenul suficient de mare pentru a fi potrivit? 

— De informaţie trebuie să se fi acumulat de-a lungul 
secolelor, şi în ce mediu de stocare? Mai bine nu se gândea 
la asta, şi urma sfatul Indrei: „Uită că eşti inginer şi pur şi 
simplu bucură-te.” 

Cu siguranţă că acum se bucura, deşi plăcerea îi era 
amestecată cu un sentiment de nostalgie aproape 
copleşitor. Pentru că zbura, sau aşa părea, la o altitudine de 
circa doi kilometri, deasupra peisajului spectaculos şi 
neuitat al copilăriei sale. Bineînţeles, perspectiva era falsă, 
din moment ce Aviarul era înalt de numai 500 de metri, însă 
iluzia era perfectă. 

Înconjură craterul Meteor, amintindu-şi de câte ori se 
căţărase pe laturile sale în cursul perioadei de început a 
pregătirii sale de astronaut. Ce incredibil era că originile 
sale fuseseră puse la îndoială de cineva, la fel şi acurateţea 
numelui său! Totuşi, chiar din secolul XX, arheologi cu 
reputaţie contestaseră ipoteza potrivit căruia ar fi fost 
vulcanic, dar abia în zorii Erei Spațiale s-a acceptat - cu 
greu - faptul că toate planetele se aflau încă sub un 
bombardament continuu. 

Poole era absolut sigur că viteza sa de deplasare, 
confortabilă, era mai aproape de 20 decât de 200 de 
kilometri pe oră, şi totuşi ar fi putut ajunge în oraşul 
Flagstaff în mai puţin de un sfert de ceas. Acolo erau 
domurile strălucitoare ale Observatorului Lowell, pe care-l 


vizitase atât de des în tinereţe şi al cărui personal prietenos 
fusese, fără îndoială, hotărâtor în alegerea carierei sale. Se 
întreba uneori ce profesie ar fi avut dacă nu se năştea în 
Arizona, foarte aproape chiar de locul în care luaseră 
naştere cele mai influente şi mai persistente fantezii despre 
Marte. Poate că era doar o închipuire, dar Poole crezu că 
zăreşte mormântul unic al lui Lowell, aproape de marele 
telescop care-i alimentase visele. 

Din ce an, ce anotimp, fusese luată această imagine? 
Presupuse că ea provenea de la sateliţii-spion care 
supravegheau lumea la începutul secolului XXI. Nu putea să 
fi fost înregistrată într-o perioadă mult mai târzie decât 
aceea în care trăise el, întrucât întinderea oraşului era 
exact aşa cum şi-o amintea. Poate că dacă ar cobori şi mai 
jos ar reuşi să se vadă. 

Dar ştia că ipoteza era absurdă; descoperise că asta era 
cea mai bună poziţie în care putea ajunge. Dacă se apropia 
şi mai mult, imaginea ar fi început să se destrame, dând la 
iveală pixelii din care era compusă. Era mai bine să 
păstreze distanţa, pentru a nu distruge acea iluzie 
frumoasă. 

Şi iată - incredibil! 

— Părculeţul în care se jucase cu prietenii săi din şcoală şi 
liceu. Administratorii oraşului se certau mereu asupra 
menţinerii sale, pe măsură ce alimentarea cu apă devenea 
tot mai problematică. Ei bine, cel puţin supravieţuise până 
acum, oricând ar fi fost asta. 

Apoi un alt gând îi aduse lacrimi în ochi. De câte ori se 
întorcea acasă de la Houston, sau pleca spre Lună, păşea pe 
aceste alei înguste alături de iubitul său ogar, aruncându-i 
bețe pentru a le aduce, aşa cum omul şi câinele făcuseră 
din vremuri imemoriale. 

Poole sperase din tot sufletul ca Rikki să mai fi fost acolo 
pentru a-l întâmpină la întoarcerea de pe Jupiter, şi la 
plecare îl lăsase în grija fratelui său mai mic, Martin. 
Aproape că pierdu controlul şi plonjă câţiva metri înainte să 


se redreseze, în clipa în care, încă o dată, înfruntă crudul 
adevăr că atât Martin, cât şi Rikki, erau oale şi ulcele de 
multe secole. 

Când vederea îi reveni la normal, observă că linia 
întunecată a Marelui Canion era abia vizibilă în depărtare. 
Se gândea dacă s-o ia într-acolo - începuse să obosească - 
când deveni conştient că nu era singur pe cer. Ceva se 
apropia de el, şi era sigur că nu un zburător uman. Cu toate 
că aici era dificil să apreciezi distanţele, părea mult prea 
mare. 

„Ei bine, îşi spuse, nu sunt prea surprins să întâlnesc un 
pterodactil în acest loc, ba chiar e ceva la care mă 
aşteptam. Sper că-i prietenos, sau că-l pot întrece în viteză 
dacă nu este. O, nu!” 

Nu greşise prea mult crezând că era vorba de un 
pterodactil: erau şanse opt din zece să fi fost adevărat. 
Ceea ce se apropia acum de el, cu fâlfâiri uşoare ale marilor 
sale aripi din piele, era un dragon ieşit parcă direct din ţara 
Minunilor. Şi, pentru a completa această impresie, pe 
spatele său călărea o femeie frumoasă. 

Cel puţin Poole presupuse că era frumoasă. Imaginea 
tradiţională era obturată de un detaliu minor - jumătate din 
faţa ei era acoperită de o uriaşă pereche de ochelari, care 
puteau proveni direct din cabina de pilotaj a unui avion 
biplan din primul război mondial. 

Poole plană la înălţime medie, ca un înotător care calcă 
apa, până ce monstrul se apropie de el suficient de mult 
pentru a-i auzi fâlfâitul aripilor. Chiar şi atunci când fu la 
numai 20 de metri distanţă, nu putea fi sigur dacă este o 
maşină sau un bio-robot; probabil că era o combinaţie între 
cele două. 

Apoi uită de dragon, deoarece călăreaţa îşi scoase 
ochelarii. 

Problema clişeelor, remarca un filosof, probabil în timp ce 
căsca, este că sunt atât de plictisitor de adevărate. 


Dar „dragostea la prima vedere” nu este niciodată 
plictisitoare. 

Danil nu-i putu oferi nici o informaţie, dar nici Poole nu se 
aşteptase să poată. Însoţitorul său ubicum - care cu 
siguranţă nu servea muştarul ca un valet - părea atât de 
limitat în funcțiuni încât Poole se întreba uneori dacă nu 
este handicapat mintal, oricât de improbabilă ar fi părut 
această posibilitate, Înţelegea modul de funcţionare a 
tuturor aparatelor casnice, îndeplinea ordinele simple cu 
rapiditate şi eficienţă, şi ştia să se orienteze prin Turn. Dar 
asta era tot; era imposibil să aibă o conversaţie inteligentă 
cu el, şi toate întrebările politicoase despre părinţii săi erau 
întâmpinate cu o privire albă, expresie a incapacității de 
înţelegere. Poole se întreba dacă Danil era un robot 
biologic. 

Oricum, Indra îi dădu imediat răspunsul de care avea 
nevoie: 

— A, ai întâlnit-o pe Lady Dragon! 

— Aşa îi spuneţi voi? Care este numele ei real? Şi poţi să- 
mi faci rost de Identul ei? Nu am fost chiar în situaţia în 
care să ne fi strâns mâinile. 

— Bineînţeles, no problemo. 

— De unde ai învăţat asta? 

Indra păru neobişnuit de surprinsă. 

— Nu-mi aduc aminte, dintr-o carte sau un film vechi. Nu-i 
o expresie bună? 

— Nu şi dacă ai mai mult de 15 ani. 

— O să încerc să ţin minte. Acum spune-mi ce s-a 
întâmplat, dacă nu vrei să mă faci geloasă. 

Erau deja atât de buni prieteni, încât puteau discuta orice 
subiect cu o francheţe totală. Într-adevăr, se lamentaseră 
râzând de lipsa oricărei atracţii romantice reciproce, deşi o 
dată Indra comentase: „Cred că dacă am eşua vreodată pe 
un asteroid pustiu, fără şanse de a fi salvaţi, am putea 
ajunge la o înţelegere.” 

— Mai întâi spune-mi cine este. 


— Numele ei este Aurora McAuley; printre multe alte 
lucruri este preşedintele Societăţii pentru Anacronisme 
Creative. Şi dacă ai crezut că dragonul este impresionant, 
aşteaptă până vei vedea alte câteva dintre - ah! 

— Celelalte creaţii. Cum ar fi Moby Dick, şi o întreagă 
grădină zoologică la care Mama Natură nu s-ar fi gândit 
niciodată. 

E prea frumos pentru a fi adevărat, gândi Poole. 

Eu sunt cel mai mare anacronism de pe Pământ. 

12. Frustrare. 

Până acum, aproape că uitase discuţia cu psihologul 
Agenţiei Spațiale. 

— Vei fi plecat de pe Pământ poate pentru mai mult de trei 
ani. Dacă doreşti, îţi pot face un implant anafrodisiac 
inofensiv, care va rezista pe durata întregii misiuni. Promit 
că mă voi revanşa atunci când te întorci acasă. 

— Nu, mulţumesc, răspunsese Poole, încercând să-şi 
păstreze mina serioasă. Cred c-o să mă descurc. 

Totuşi devenise suspicios după a treia sau a patra 
săptămână în spaţiu; la fel şi Dave Bowman. 

— Am observat şi eu, îi spusese Dave. Pun pariu că 
afurisiţii ăştia de doctori ne-au pus ceva în mâncare. 

Orice-ar fi fost acel ceva, dacă exista cu adevărat, în mod 
sigur dispăruse în lunga perioadă de inactivitate prin care 
trecuse. Până acum Poole fusese prea ocupat pentru a se 
implica în vreo complicaţie emoţională, şi refuzase 
generoasele oferte primite de la câteva doamne tinere (şi 
nu prea tinere). Nu era sigur dacă motivul era unul fizic, 
sau faima sa era cea care le atrăsese; poate că nu fusese 
vorba decât de o simplă curiozitate faţă de un om care, 
după cum ştiau toate, putea să le fi fost strămoş situat cu 
20-30 de generaţii în trecut. 

Spre încântarea lui Poole, Identul domnişoarei McAuley îi 
oferi informaţia că ea era liberă - nu avea nici o relaţie în 
acel moment - şi o contactă fără a mai pierde timpul. În 24 
de ore călărea pe şa, cu braţele plăcut petrecute pe după 


mijlocul ei. Află cu această ocazie că ochelarii de aviator 
erau o idee bună, pentru că Draco era în întregime 
robotizat, şi putea zbura lesne cu o sută de kilometri pe oră. 
Poole se îndoia că un dragon adevărat ar fi putut atinge o 
asemenea viteză. 

Nu fu surprins că mereu schimbătoarele peisaje de sub ei 
erau parcă izvorâte din legendă. Ali Baba agită braţul furios 
înspre ei, după ce-i răsturnaseră covorul zburător, 
strigându-le: „Uitaţi-vă mai bine pe unde mergeţi!” Probabil 
că se afla la mare distanţă de Bagdad, pentru că turnurile 
de vis în jurul cărora se roteau acum puteau fi numai în 
Oxford. 

Aurora îi confirmă presupunerea şi apoi îi arătă ceva jos: 

— Acela este localul - cârciuma - în care Lewis şi Tolkien 
obişnuiau să-i primească pe prietenii lor, familia Inkling. Şi 
uită-te la râu - la bărcuţa care abia a ieşit de sub pod - le 
vezi pe cele două fetiţe şi pe reverend. 

— Da, strigă el încet, împotriva curentului uşor de aer 
creat de deplasarea lui Draco. Şi presupun că una dintre 
ele este Alice. 

Aurora se întoarse către el şi-i zâmbi peste umăr; părea cu 
adevărat încântată. 

— Foarte corect, este o replică fidelă, bazată pe 
fotografiile Reverendului. Mi-era teamă că n-o să ştii. Atât 
de mulţi oameni au încetat să mai citească la scurt timp 
după epoca ta. 

Poole simţi un sentiment de satisfacţie. 

Cred că am mai trecut un test, îşi spuse el încrezător. 
Călăritul lui Draco trebuie să fi fost primul. Mă întreb câte 
or mai fi, oare? Lupte cu săbii? 

Dar n-a mai fost niciunul, iar răspunsul la imemoriala 
întrebare „Mergem la tine sau la mine?” a fost: la Poole. 

Dimineaţa următoare, şocat şi umilit, luă legătura cu 
profesorul Anderson. 

— Totul mergea splendid, se lamentă el, când deodată a 
devenit isterică şi m-a împins deoparte. Mi-a fost teamă că 


am lovit-o cumva. Apoi a aprins lumina - stătusem pe 
întuneric - şi a sărit jos din pat. Bănuiesc că mă holbam ca 
un prost. Râse amar. 

— Cu siguranţă că merita să te holbezi la ea. 

— Sunt sigur de asta. Continuă. 

— După câteva minute s-a relaxat şi mi-a spus ceva ce nu 
voi putea uita niciodată. 

Anderson aşteptă răbdător ca Poole să-şi revină. 

— Mi-a spus: „Îmi pare rău, Frank. Puteam să ne distrăm 
pe cinste. Dar n-am ştiut că ai fost. Mutilat.” 

Profesorul păru uimit, dar numai pentru o clipă. 

— Oh, înţeleg. Şi mie îmi pare rău, Frank - poate că 
trebuia să te avertizez. În cei treizeci de ani de meserie ai 
mei, n-am mai văzut decât vreo şase cazuri, toate motivate 
medical, care sigur nu ţi s-ar aplica şi ţie. Circumcizia avea 
rostul său în perioadele de timp primitive, ca mijloc de 
apărare împotriva unor boli neplăcute, chiar fatale, în ţările 
înapoiate, cu condiţii de igienă îndoielnice. Dar altfel nu 
există nici o scuză pentru asta, ba sunt mai multe 
argumente împotriva ei, aşa cum ai descoperit şi tu. 

Am căutat în arhive după ce te-am consultat prima oară, şi 
am descoperit că pe la mijlocul secolului XXI au existat 
atâtea operaţii greşite, încât Asociaţia Medicală Americană 
a fost nevoită să interzică circumcizia. Disputele din rândul 
medicilor contemporani, pe această temă, sunt foarte hazlii. 

— Sunt sigur că da, replică Poole morocănos. 

— În unele ţări practica a mai continuat pentru încă un 
secol, apoi un geniu anonim a creat un slogan - te rog să-mi 
scuzi vulgaritatea - „Dumnezeu ne-a creat aşa cum suntem: 
circumcizia e o blasfemie.” Mai mult sau mai puţin, asta i-a 
pus capăt. Dar dacă vrei, ar fi uşor să-ţi aranjez un 
transplant - n-ar fi o premieră în medicină, în nici un caz. 

— Nu cred că asta ar merge. Mi-e teamă că o să încep să 
râd de fiecare dată. 

— Aşa te vreau, deja a început să-ţi treacă. 


Oarecum spre propria-i surprindere, Poole îşi dădu seama 
că estimarea lui Anderson era corectă. Ba chiar se trezi că 
şi începuse să râdă. 

— Acum ce-i, Frank? 

— Societatea pentru Anacronisme Creative a Aurorei. 
Sperasem că o să am şanse mai mari. Ghinionul meu că a 
descoperit un anacronism pe care nu-l apreciază. 

13. Străin într-un timp străin. 

Indra nu fu atât de înţelegătoare pe cât se aşteptase; 
poată că, la urma urmelor, exista ceva gelozie sexuală în 
relaţia lor. Şi, ceea ce era mult mai grav, drept Eşecul 
Dragonului dusese la prima lor ceartă adevărată. 

A început destul de inocent, când Indra s-a plâns: 

— Oamenii mă întreabă mereu de ce mi-am dedicat viaţa 
studierii unei perioade atât de oribile a istoriei, şi a spune 
că au fost altele chiar mai rele nu e tocmai un răspuns. 

— Atunci de ce eşti interesată de secolul meu? 

— Pentru că marchează tranziţia de la barbarie la 
civilizaţie. 

— Mersi. Spune-mi Conan. 

— Conan? Singurul pe care-l ştiu este bărbatul care l-a 
creat pe Sherlock Holmes. 

— Nu contează, îmi pare rău că te-am întrerupt. Desigur, 
noi, cei din societăţile dezvoltate, ne credeam civilizaţi. Cel 
puţin războiul nu mai era ceva respectabil, iar Naţiunile 
Unite făceau mereu tot posibilul să stopeze conflictele care 
izbucneau. 

— Fără prea mare succes; cam în trei cazuri din zece. Dar 
ceea ce considerăm incredibil este felul în care oamenii - 
până în anul 2000! 

— Acceptau calmi comportamente pe care le-am califica 
drept atroce. Şi credeau în cel mai stupefiant. 

— Stupefiant. 

— Nonsens, pe care cu certitudine l-ar respinge orice 
persoană raţională. 

— Exemple, te rog. 


— Ei bine, acea lipsă de atitudine a voastră de-a dreptul 
trivială m-a îndemnat să fac ceva cercetări, şi-am fost 
consternată de ceea ce am descoperit. Ştiai că în fiecare an, 
în unele ţări, mii de fetiţe erau mutilate hidos pentru a-şi 
păstra virginitatea? Multe dintre ele mureau, dar 
autorităţile închideau ochii. 

— Sunt de acord că e cumplit, dar ce putea face guvernul 
meu? 

— Multe lucruri, dacă vroia. Dar asta ar fi ofensat oamenii 
care-l aprovizionau cu petrol şi-i cumpărau armele, cum ar 
fi minele antipersonal, care au ucis sau desfigurat civili, cu 
zecile de mii. 

— Nu înţelegi, Indra. Adesea nu aveam de ales; nu puteam 
reforma întreaga lume. Şi oare nu spusese cineva „Politica 
este arta posibilului”? 

— Foarte adevărat, şi de-asta este acceptată doar de 
minţile inferioare. Geniilor le place să abordeze imposibilul. 

— Ei, mă bucur că ai o rezervă mare de geniu, aşa că poţi 
aşeza lucrurile la locul lor. 

— Simt oare o urmă de sarcasm? Mulțumită computerelor 
noastre putem face experienţe politice virtuale, înainte de a 
încerca să le punem în practică. Lenin a fost ghinionist; s-a 
născut cu o sută de ani prea devreme. Comunismul rusesc 
ar fi putut funcţiona, cel puţin pentru o perioadă, dacă ar fi 
existat circuite integrate la acea vreme. Şi ar fi reuşit să-l 
evite pe Stalin. 

Poole era în permanenţă uluit de cunoştinţele pe care le 
avea Indra despre timpul său - după cum şi de ignoranţa cu 
care ea lua drept bune atât de multe lucruri. Într-un fel, el 
avea o problemă inversă. Chiar dacă ar fi trăit suta de ani 
care i se promisese cu atâta siguranţă, n-ar fi putut învăţa 
vreodată suficient de mult cât să se simtă acasă. În orice 
conversaţie ar fi existat referiri pe care nu le înţelegea, şi 
glume care îl depăşeau cu totul. Mai rău încă, s-ar fi simţit 
mereu pe cale de a face un pas greşit, aproape de a crea un 


dezastru social care i-ar fi stânjenit până şi pe cei mai buni 
prieteni ai săi. 

Cum a fost atunci când lua cina, din fericire în 
apartamentul său, cu Indra şi profesorul Anderson. Felurile 
de mâncare care ieşeau din bucătăria automată erau 
întotdeauna perfect acceptabile, fiind concepute pentru a 
se potrivi cerinţelor sale fiziologice. Dar cu certitudine ele 
nu ofereau nici un motiv de încântare, şi ar fi fost coşmarul 
unui gurmand din secolul XXI. 

Apoi, într-o zi, apăru un fel de mâncare surprinzător de 
gustos, care îi readuse viu în minte vânătorile de cerbi şi 
fripturile la grătar din tinereţe. Oricum, exista ceva străin, 
legat atât de aromă cât şi de consistenţă, aşa că Poole puse 
întrebarea evidentă. 

Anderson abia dacă zâmbi, dar Indra îl privi câteva 
secunde cu expresie de parcă ar fi stat să vomite. După 
care îşi reveni şi spuse: 

— O să-i spui tu, după ce terminăm de mâncat. 

Cu ce-oi fi greşit acum? Se întrebă Poole. Jumătate de oră 
mai târziu, cu Indra preocupată ostentativ de ecranul video 
din cealaltă parte a camerei, cunoştinţele sale despre 
Mileniul Trei făcură încă un progres important. 

— Mâncare făcută din cadavre era pe cale de a dispărea 
din meniul zilnic chiar din timpul tău, explică Anderson. 
Creşterea de animale pentru a le - uh - mânca devenise 
imposibilă din punct de vedere economic. Nu ştiu ce 
suprafaţă de teren era necesară pentru hrănirea unei 
singure vaci, dar cu plantele pe care le putea produce se 
puteau hrăni zece oameni. Şi poate chiar o sută, folosind 
tehnici hidroponice. 

Dar ceea ce a pus capăt întregii aceste afaceri odioase a 
fost nu economia, ci boala. A început întâi la vite, după care 
s-a extins şi la alte animale - un fel de virus, cred, care 
afecta creierul şi provoca o moarte teribilă. Deşi în cele din 
urmă s-a găsit un leac, era prea târziu pentru a mai da 


timpul înapoi şi, oricum, hrana sintetică era deja mult mai 
ieftină şi puteai să-i dai orice aromă doreai. 

Aducându-şi aminte de săptămânile în care servise acea 
mâncare satisfăcătoare, dar deloc gustoasă, Poole avea 
puternice rezervă în această privinţă. Pentru ce, atunci, mai 
avea acele vise melancolice despre cotlete la grătar şi 
fripturi Cordon Bleu? Se întrebă el. 

Alte vise erau mult mai tulburătoare, şi se temea că nu 
peste mult timp avea să-i ceară lui Anderson asistenţă 
medicală. In pofida a tot ceea ce fusese făcut pentru a-l 
determina să se simtă ca acasă, stranietatea şi 
complexitatea nemăsurată a acestei lumi noi începuseră să-l 
copleşească. În timpul somnului, ca într-un efort inconştient 
de a evada, revenea adesea la viaţa de dinainte; dar asta nu 
făcea decât să înrăutăţească lucrurile atunci când se 
trezea. 

Nu fusese o idee bună să călătorească în Turnul America şi 
să privească în jos, în realitate, nu simulat, la locurile în 
care copilărise. Cu ajutor optic, când atmosfera era clară, 
putea vedea atât de aproape încât distingea clar fiinţele 
umane care-şi vedeau de treburile lor, uneori de-a lungul 
unor străzi pe care şi le amintea. 

Şi întotdeauna, în spatele gândurilor sale, era cunoaşterea 
faptului că acolo, jos, au trăit odată toţi cei pe care îi iubise 
vreodată. Mama, tatăl (înainte de a pleca cu Cealaltă 
Femeie), dragii de unchiul George şi mătuşa Lil, fratele 
Martin şi, nu în ultimul rând, o serie de câini, începând cu 
blânzii căţeluşi din frageda sa pruncie şi terminând cu 
Rikki. 

Mai presus de orice, exista amintirea - şi misterul - 
Helenei. 

Începuse ca o relaţie obişnuită, în zilele de început ale 
pregătirii sale de astronaut, dar devenise din ce în ce mai 
serioasă pe măsură ce anii treceau. Chiar înainte de a pleca 
pe Jupiter, hotărâseră să se căsătorească, atunci când se va 
întoarce. 


Şi dacă n-o făcea, Helena dorea să aibă copilul pe care îl 
concepuseră împreună. Îşi mai putea aminti amestecul de 
solemnitate şi ilaritate cu care făcuseră aranjamentele 
necesare. 

Acum, o mie de ani mai târziu, în ciuda eforturilor sale, nu 
fusese în stare să afle dacă Helena îşi îndeplinise 
promisiunea. La fel cum existau „pete albe” în propria-i 
memorie, aşa erau şi în bazele de date comune ale omenirii. 
Cea mai mare dintre acestea fusese creată de devastatorul 
impuls electromagnetic provocat de impactul asteroidului 
din 2034, care ştersese câteva procente bune din banca de 
informaţii a lumii, în pofida tuturor copiilor şi a sistemelor 
de siguranţă existente. Poole nu se putu opri să nu se 
întrebe dacă printre exabiţii pierduţi definitiv nu se găseau 
şi datele sale. Chiar şi acum, descendenţii săi din cea de-a 
30-a generaţie se puteau plimba pe Pământ, dar el n-avea s- 
o ştie niciodată. 

Fusese ceva mai uşurat descoperind că, spre deosebire de 
Aurora, câteva dintre femeile acestei vremi nu-l considerau 
a fi un bun deteriorat. Dimpotrivă, adesea ele găseau 
excitantă mica sa „deformaţie”, dar această reacţie uşor 
bizară făcea imposibilă pentru Poole stabilirea oricărei 
relaţii mai apropiate. Nici nu era nerăbdător s-o facă; tot 
ceea ce-i trebuia cu adevărat era acel exerciţiu sănătos, pur 
FIZIC. 

Pur fizic - ăsta era necazul. Nu mai avea nici un scop în 
viaţă. Şi greutatea prea multor amintiri îl copleşea; 
parafrazând titlul unei cărţi celebre pe care o citise în 
tinereţe, îşi spunea deseori: „Sunt un străin într-un timp 
străin.” 

Fuseseră câteva ocazii în care privise în jos la superba 
planetă pe care - dacă urma sfaturile medicului - nu va mai 
putea păşi niciodată, şi se întrebase cam cum ar fi să aibă 
un al doilea contact cu vidul spaţiului. Deşi nu era uşor de 
trecut prin ecluze fără a declanşa un semnal de alarmă, 


acest lucru putea fi făcut totuşi; la fiecare câţiva ani, un 
sinucigaş hotărât traversa meteoric atmosfera Pământului. 

Se putea la fel de bine ca eliberarea să fie pe drum, dintr-o 
direcţie cu totul neaşteptată. 

— Sunt încântat să vă întâlnesc, domnule comandant 
Poole, pentru a doua oară. 

— Regret, nu-mi amintesc, dar văd atât de mulţi oameni. 

— Nu-i nevoie să vă scuzaţi. Prima dată a fost în jurul 
planetei Neptun. 

— Căpitane Chandler, ce plăcere! Vă pot servi cu ceva de 
la bucătăria automată? 

— Orice cu peste 20 la sută alcool ar fi bun. 

— Şi cum de v-aţi întors pe Pământ? Mi s-a spus că nu 
veniţi niciodată mai aproape de Soare decât orbita lui 
Marte. 

— Aproape adevărat - deşi m-am născut aici, cred că e un 
loc murdar şi împuţit; prea mulţi oameni, numărul lor tinde 
din nou către un miliard. 

— Erau mai bine de zece miliarde pe vremea mea. Apropo, 
aţi primit mesajul meu de mulţumire? 

— Da, şi ştiu că ar fi trebuit să vă contactez. Dar am 
aşteptat până m-am îndreptat din nou către Soare. Deci 
iată-mă. În sănătatea dumneavoastră! 

În timp ce căpitanul dădea gata băutura cu o viteză 
impresionantă, Poole încerca să-şi analizeze musafirul. 
Bărbile - chiar şi ciocuri mici precum al lui Chandler - erau 
extrem de rare în această societate, şi nu cunoscuse 
niciodată vreun astronaut care să aibă una; nu se potriveau 
cu căştile spaţiale. Bineînţeles, un căpitan putea petrece 
câţiva ani între două EVA, şi oricum majoritatea treburilor 
din exterior erau executate de roboţi, însă întotdeauna 
exista riscul neprevăzutului, când cineva era nevoit să 
îmbrace grabnic costumul. Era evident că Chandler era un 
fel de excentric, pe placul lui Poole. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Dacă nu-ţi place 
Pământul, ce cauţi aici? 


— Ah, în mare iau legătura cu vechii mei prieteni, e 
minunat să scapi de întârzierile de câteva ore, şi să porţi o 
conversaţie în timp real! Dar, evident, nu acesta e motivul. 
Găleata mea ruginită trebuie reechipată la docurile de sus. 
Şi armura trebuie înlocuită; când se subţiază la mai puţin 
de câţiva centimetri nu dorm prea bine. 

— Armura? 

— Scutul împotriva prafului. Nu era o problemă aşa de 
mare pe vremea ta, nu? Dar e un mediu murdar în jurul 
planetei Jupiter, iar viteza noastră de croazieră este în mod 
normal de câteva zeci de mii de kilometri - pe secundă! Aşa 
se naşte un răpăit uşor şi continuu, ca atunci când cad 
picăturile de ploaie pe acoperiş. 

— Glumeşti! 

— Bineînţeles. Dacă am auzi ceva cu adevărat, am fi morţi; 
acest gen de neplăceri se întâmplă foarte rar - ultimul 
accident serios s-a produs acum douăzeci de ani. 
Cunoaştem toate vârtejurile de comete, unde se află marea 
parte a gunoiului, şi le evităm cu prudenţă, mai puţin atunci 
când luăm viteză pentru a aduna gheaţă. Dar de ce nu vii la 
bord, să arunci o privire, înainte de a decola spre Jupiter. 

— Aş fi încântat. Jupiter ai spus? 

— Ei, Ganymede, bineînţeles - Anubis City. Avem o groază 
de lucru acolo, şi câţiva dintre noi au familii pe care nu le- 
au mai văzut de câteva luni. 

Poole abia dacă-l mai auzea. 

Deodată, pe neaşteptate şi probabil nu prea devreme, 
găsise un motiv pentru a trăi. 

Comandantul Frank Poole era genul de om care detesta să 
lase un lucru neterminat, şi câteva firicele de praf cosmic, 
chiar mişcându-se cu câteva mii de kilometri pe oră, nu 
erau în măsură să-l descurajeze. 

Avea o treabă neterminată pe o lume care cândva se 
numise Jupiter. 

II. 

GOLIATH 


14. Adio Pământului „lot ce-ţi doreşti, în limitele 
rezonabilului”, i se spusese. Frank Poole nu era sigura dacă 
gazdele sale vor considera că întoarcerea sa pe Jupiter era 
o cerere rezonabilă; nici măcar el nu era sigur de asta, şi 
începuse să se răzgândească. 

Deja se afundase într-o sumedenie de aranjamente, cu 
câteva săptămâni înainte. Multe dintre ele le-ar fi 
abandonat bucuros, dar erau câteva la care i-ar fi părut rău 
să renunţe. În special, nu suporta să-i dezamăgească pe 
elevii din ultimul an al fostului său liceu - ce uimitor că încă 
exista! 

— Care trebuiau să-l viziteze luna viitoare. 

Oricum, fu uşurat, şi puţin surprins, când atât Indra, cât şi 
profesorul Anderson au fost de acord că-i o idee excelentă. 
Pentru prima oară, îşi dădu seama că ei fuseseră îngrijoraţi 
de sănătatea sa mentală; poate că o vacanţă în afara 
Pământului ar fi cel mai bun leac posibil. 

Şi, mai important decât orice, căpitanul Chandler era 
încântat. 

— Îţi dau cabina mea, promisese el. O s-o dau pe secund 
afară din cabina ei. 

Din când în când, Poole se întreba dacă Chandler, cu barba 
şi insolenţa sa, nu era un alt anacronism. Şi-l putea lesne 
închipui pe puntea unui trimaran obosit, cu drapelul 
piraţilor fluturând deasupra. 

O dată ce se hotărâse, evenimentele începură să se 
deruleze cu o viteză surprinzătoare. Acumulase foarte 
puţine bunuri, din care încă şi mai puţine avea nevoie să ia 
cu el. Cel mai important era Miss Pringle, secretara şi alter 
ego-ul său electronic, acum depozitarul ambelor sale vieţi, 
şi micul pachet de „dischete” aferent. 

Miss Pringle nu era mai mare decât un palmtop din 
vremea sa, şi stătea de obicei, precum Coltul 45 din Vestul 
Sălbatic, într-o teacă la centură. Putea să comunice cu ea 
prin voce sau prin intermediul căştii, prima sa îndatorire 
fiind să aceea de a filtra informaţiile şi a acţiona ca un 


tampon cu lumea exterioară. Ca orice secretară bună, ea 
ştia când să răspundă, în forma potrivită: „Vă fac imediat 
legătura” sau, mult mai des, „Regret, domnul Poole este 
ocupat. Vă rog înregistraţi mesajul şi vă vom contacta 
imediat ce va fi posibil.” De obicei, asta însemna niciodată. 

Erau puţine persoane de la care să-ţi ia rămas bun; deşi 
conversațiile în timp real erau imposibile din cauza vitezei 
lente a undelor radio, avea să păstreze constant legătura cu 
Indra şi Joe, singurii prieteni adevăraţi pe care şi-i făcuse. 

Cumva spre surpriza sa, Poole realiză că o să-i lipsească 
enigmaticul dar folositorul său „valet”, pentru că va trebui 
să rezolve singur puzderia de lucruri simple care trebuiau 
făcute în fiecare zi. Danil se înclină uşor atunci când se 
despărţiră, dar în rest nu arătă nici un semn de emoție, în 
timp ce mergeau către partea exterioară a curbei marii roţi 
giratorii, la 36.000 de kilometri deasupra Africii Centrale. 

— Nu sunt sigur, Dim, că vei aprecia comparaţia. Dar ştii 
de ce îmi aminteşte Goliath? 

Erau acum aşa de buni prieteni, că Poole folosea porecla 
căpitanului, dar asta se întâmpla numai atunci când nu se 
afla nimeni prin preajmă. 

— De ceva rău, presupun. 

— Nu chiar. Pe când eram copil, am dat peste un teanc de 
reviste ştiinţifico-fantastice abandonate de unchiul meu 
George - „ştifturi” le spunea, după hârtia proastă pe care 
erau tipărite. Majoritatea lor deja se fărâmiţau. Aveau 
coperţi frumoase, strălucitoare, ilustrând planete stranii şi 
monştri - şi, bineînţeles, nave spaţiale. 

Când am mai crescut, mi-am dat seama cât de ridicole 
erau acele nave spaţiale. De obicei, erau propulsate de 
rachete, dar niciodată nu vedeai rezervoare de combustibil! 
Unele dintre ele aveau rânduri de geamuri de la un capăt la 
celălalt, ca vapoarele transatlantice. Favorita mea era una 
cu un uriaş dom de sticlă, o mare seră spaţială. 

Ei bine, aceşti vechi artişti au râs la urmă; păcat că n-au 
ştiut-o niciodată. Goliath seamănă mai mult cu visele lor 


decât cu rezervoarele de combustibil zburătoare pe care le 
lansam noi de la Cape Canaveral. Motoarele voastre 
inerţiale par prea frumoase pentru a fi adevărate - fără 
mijloace de sprijin vizibile, rază de acţiune şi viteză 
nelimitate. Uneori cred că eu sunt cel care visează. 

Chandler râse, şi arătă spre priveliştea din exterior: 

— Pare asta a fi un vis? 

Era pentru prima oară când Poole vedea un orizont 
adevărat de când venise în Star City, şi nu era atât de 
îndepărtat pe cât se aşteptase. La urma urmelor, se afla în 
partea exterioară a unei roţi care avea un diametru de 
şapte ori mai mare decât al Pământului, astfel că în mod 
sigur perspectiva văzută de-a lungul acoperişului acestei 
lumi artificiale trebuia să se extindă la câteva sute de 
kilometri. 

De obicei era bun la calcule aritmetice mintale, o însuşire 
rară chiar şi pe vremea sa, şi probabil că acum era mult mai 
rară. Formula de aflare a distanţei orizontului era simplă: 
radical din dublul înălţimii la care te afli înmulţit cu raza - 
genul de lucru pe care nu-l uiţi niciodată, chiar dacă vrei. 

Să vedem - suntem la aproximativ opt metri înălţime - aşa 
că radical din 16 - asta-i simplu - să zicem că raza mare 
este de 40. 000 - dar înlăturăm cele trei zerouri pentru a 
afla direct kilometrii - de patru ori radical din 40 - hmm - 
puţin peste 25. 

Douăzeci şi cinci de kilometri era o distanţă corectă, şi cu 
siguranţă că nici un spaţioport de pe Pământ nu fusese atât 
de gigantic. Chiar dacă ştia foarte bine la ce să se aştepte, 
era extraordinar să privească nave de câteva ori mai mari 
decât demult pierduta Discovery ridicându-se nu numai 
fără zgomot, dar şi fără mijloace de propulsie vizibile. Cu 
toate că lui Poole îi lipseau flăcările şi forţa lansărilor din 
vechime, trebuia să admită că era mai curat, mai eficient - 
şi mult mai sigur. 

Totuşi, cel mai ciudat lucru dintre toate era să stea aici 
sus, pe margine, pe orbita geostaţionară propriu-zisă, şi să 


simtă greutate! La numai câţiva metri distanţă, dincolo de 
fereastra micului post de observaţie, roboţi utilitari şi câţiva 
oameni echipați cu costume spaţiale lunecau încet, cu 
treburile lor; dar în interiorul navei Goliath câmpul inerţial 
menținea atracţia gravitaţională la standardul marțian. 

— Sigur nu vrei să te răzgândeşti, Frank? Întrebă 
căpitanul Chandler în glumă, în timp ce ieşea pentru a se 
îndrepta către camera de comandă. Mai avem încă zece 
minute până la decolare. 

— N-ar face o impresie prea bună, nu-i aşa? Nu, după cum 
spuneam pe timpuri, m-am angajat. Gata sau nu, iată-mă. 

Poole simţi nevoia să rămână singur când motorul porni, şi 
micul echipaj - doar patru bărbaţi şi trei femei - îi respectă 
dorinţa. Probabil că ghiciseră cam cum trebuia să se fi 
simţit el, părăsind Pământul pentru a doua oară în ultima 
mie de ani, şi, din nou, pentru a înfrunta necunoscutul. 

Jupiter-Lucifer era de partea cealaltă a Soarelui, iar 
traiectoria aproape rectilinie a lui Goliath avea să-i ducă 
aproape de Venus. Poole se uită în faţă încercând să vadă, 
cu propriii săi ochi, dacă planeta-soră a Pământului 
începuse acum să se potrivească acestei descrieri, după 
câteva secole de teraformare. 

De la înălţimea de 1.000 de kilometri, Star City părea o 
gigantică fâşie de metal în jurul ecuatorului terestru, 
presărată cu lumini de semnalizare, domuri presurizate, 
şantiere adăpostind nave pe jumătate construite, antene şi 
multe alte structuri enigmatice. Se micşora încet, pe 
măsură ce Goliath se îndrepta către Soare, iar în prezent 
Poole putea să vadă cât de incomplet era: avea găuri uriaşe 
întărite doar de o reţea de schele, care poate că n-aveau să 
fie acoperită niciodată. 

Acum coborau sub planul inelului; în emisfera nordică 
iarna era în toi, astfel că haloul subţire care înconjura Star 
City era înclinat la peste 20 de grade faţă de Soare. Poole 
putea deja să vadă Turnurile America şi Asia, ca pe nişte 


strălucitoare fire de aţă întinzându-se mult în exterior, 
dincolo de haloul albastru al atmosferei. 

Era vag conştient de trecerea timpului, pe măsură ce 
Goliath câştiga viteză, deplasându-se mult mai rapid decât 
orice cometă atrasă vreodată de Soare din spaţiul 
interstelar. Pământul, aproape plin, încă îi ocupa câmpul 
vizual, şi acum putea vedea întreaga lungime a turnului 
african, care-i fusese casă în viaţa la care tocmai renunţase, 
poate pentru totdeauna. 

Când se aflară la 50.000 de kilometri distanţă, aproape că 
vedea întregul Star City, ca o elipsă strânsă înconjurând 
Pământul. Deşi partea îndepărtată era abia vizibilă, o rază 
de lumină pe fundalul înstelat, era înălţător să gândeşti că 
rasa umană îşi pusese amprenta pe cer. 

Apoi Poole îşi aminti de inelele lui Saturn, infinit mai 
glorioase. Inginerii în astronautică mai aveau mult, foarte 
mult, până să se apropie de realizările Naturii. 

Sau, dacă acesta era cuvântul potrivit, ale lui Deus. 

15. Tranzitarea planetei Venus. 

Când se trezi în dimineaţa următoare, erau deja lângă 
Venus. Dar uriaşul, ameţitorul disc al planetei încă 
acoperite de nori statici şi deşi, nu era cel mai şocant obiect 
de pe cer: Goliath plutea deasupra unei nesfârşite folii 
argintii şifonate, strălucind după tipare mereu diferite, pe 
măsură ce nava se deplasa pe deasupra ei. 

Poole îşi aminti că în vremea sa existase un artist care 
învelea clădiri întregi în fâşii de plastic; ce i-ar mai fi plăcut 
această ocazie de a împacheta miliarde de tone de gheaţă 
într-un ambalaj strălucitor! Doar în acest fel putea fi 
protejat contra evaporării nucleul unei comete, în călătoria 
sa de decenii spre Soare. 

— Ai noroc, Frank, îi spuse Chandler. E ceva ce nici eu nu 
am văzut niciodată. Ar trebui să fie spectaculos. Impactul va 
avea loc peste o oră. l-am mai dat un mic impuls, pentru a 
ne asigura că va cădea în locul potrivit. N-am vrea să rănim 
pe cineva. 


Poole îl privi cu uimire. 

— Vrei să spui că deja sunt oameni pe Venus? 

— Cam cincizeci de oameni de ştiinţă nebuni, în apropiere 
de Polul Sud. Bineînţeles, sunt bine adăpostiţi în subteran, 
dar probabil că-i vom zgâlţâi un pic, chiar dacă Nivelul Zero 
este de cealaltă parte a planetei. Sau poate că ar trebui să 
spun „Atmosfera Zero”, din moment ce vor trece zile până 
ce la suprafaţă va ajunge altceva decât unda de şoc. 

În timp ce aisbergul cosmic, scânteind şi strălucind în 
învelişul său protector, se micşora apropiindu-se de Venus, 
Poole fu năpădit brusc de o amintire pătrunzătoare. Pomii 
de Crăciun din tinereţea sa erau împodobiţi cu astfel de 
ornamente, globuri delicate de sticlă colorată. Şi 
comparaţia nu era complet ridicolă; pentru multe familii de 
pe Pământ acesta era încă anotimpul potrivit pentru a face 
daruri, iar Goliath aducea unei alte lumi un cadou 
nepreţuit. 

Imaginea radar a chinuitului peisaj venusian - vulcani 
bizari, domuri extraplate şi canioane înguste, sinuoase - 
domina ecranul principal al centrului de comandă de pe 
Goliath, dar Poole prefera informaţiile furnizate de propriii 
săi ochi. Deşi impenetrabila mare de nori care acoperea 
planeta nu dezvăluia nimic din infernul de dedesubt, vroia 
să vadă ce se va întâmpla atunci când cometa furată avea să 
lovească. În numai câteva secunde, miriada de tone de 
hidraţi îngheţaţi care fuseseră culeşi în drumul dinspre 
Neptun aveau să-şi elibereze întreaga energie. 

Strălucirea iniţială fu mult mai puternică decât se 
aşteptase. Ce ciudat că un proiectil făcut din gheaţă putea 
genera temperaturi ce trebuie să se fi măsurat în zeci de 
mii de grade Celsius! Deşi filtrele hubloului absorbiseră 
toate emisiile de radiaţii ultrascurte periculoase, albastrul 
năprasnic al exploziei dovedea că fusese mai fierbinte decât 
Soarele. 

Se răcea cu repeziciune pe măsură ce se lărgea - trecând 
prin galben, oranj, roşu. Unda de şoc probabil că se deplasa 


acum cu viteza sunetului - şi ce sunet ar fi trebuit să fie! 

— Aşa că în câteva minute ar fi trebuit să apară ceva 
semne vizibile ale trecerii sale peste faţa lui Venus. 

Şi iată-l! Doar un mic inel negru, ca un neînsemnat norişor 
de praf, care nu sugera deloc dezlănţuirea ciclonică ce 
trebuie să-şi fi croit calea în afara zonei de impact. În timp 
ce Poole privea, acesta se extindea încet, deşi dată fiind 
scara fenomenului trebuia să aştepte un minut întreg până 
să fie absolut sigur că se măreşte în dimensiuni. 

Oricum, după un sfert de oră era cel mai proeminent semn 
de pe planetă. Deşi mai slabă - un gri închis, mai degrabă 
decât negru - unda de şoc era acum un cerc zdrenţuit, de 
peste o mie de kilometri în diametru. Poole presupuse că îşi 
pierduse simetria iniţială în timp ce traversase marile 
lanţuri muntoase de dedesubtu-i. 

Vocea căpitanului Chandler răsună tonifiant din sistemul 
de comunicaţie al navei: 

— Luăm legătura cu Baza Afrodita. Mă bucur să vă spun 
că nu strigau după ajutor. A scuturat un pic, dar ne 
aşteptam la asta. Monitoarele ne arată că peste Munţii 
Nokomis plouă deja - apa se evapora repede, dar ăsta-i de- 
abia începutul. Şi se pare că în Falia Hecate sunt torente, 
ceva parcă prea frumos pentru a fi adevărat, dar e în curs 
de verificare. 

Nu-i invidiez, îşi spuse Poole, dar îi admir, cu siguranţă. 
Dovedesc că acel spirit al aventurii există încă, în această 
societate poate mult prea comodă şi prea la locul ei. 

— Şi mulţumim din nou pentru că aţi adus această mică 
încărcătură la locul potrivit. Cu puţin noroc, şi dacă reuşim 
să plasăm acel ecran solar pe orbita sincronă, vom avea în 
ceva timp câteva mări permanente. Apoi vom putea planta 
recife de corali, pentru a scăpa de miros, şi a împinge 
excesul de dioxid de carbon în afara atmosferei. Sperăm că 
vom trăi s-o vedem şi pe-asta! 

Şi eu sper, gândi Poole, cu o admiraţie tăcută. Se 
scufundase deseori în mările tropicale de pe Pământ, 


contemplând creaturile ciudate şi colorate, unele atât de 
bizare încât era greu să crezi că se poate găsi ceva încă şi 
mai straniu, chiar şi pe planetele altor sori. 

— Încărcătura livrată la timp; primirea înregistrată, rosti 
căpitanul Chandler cu evidentă satisfacţie. La revedere, 
Venus - Ganymede, sosim! 

DOMNIŞOARA PRINGLE DOSAR - WALLACE. 

Bună, Indra. Da, ai avut mare dreptate. Chiar îmi lipsesc 
micile noastre certuri. Mă înţeleg foarte bine cu Chandler, 
iar echipajul m-a tratat la început - o să râzi - cam ca peo 
relicvă sfântă. Dar au început să mă accepte, ba chiar am 
început să ne tragem de şireturi (cunoşti această expresie 
idiomatică?). 

E agasant să nu poţi desfăşura o conversaţie reală; am 
traversat orbita lui Marte, aşa că semnalul radio ar avea 
nevoie de o oră pentru a face drumul dus-întors. Dar există 
un avantaj, n-o să mă mai poţi întrerupe. 

Chiar dacă ne va lua doar o săptămână pentru a ajungă 
lângă Jupiter, credeam că o să am suficient timp pentru a 
mă relaxa. Nici urmă; degetele mă furnicau, şi nu m-am 
putut abţine să nu mă apuc iar de studiu. Aşa că am început 
pregătirea de bază, din nou, într-una dintre mini-navetele 
lui Goliath. Poate că Dim mă va lăsa într-adevăr singur. 

Spaţiul nu-i mai mare decât cel de pe Discovery, dar ce 
diferenţă! În primul rând, evident, nu foloseşte rachete; nu 
mă pot obişnui cu luxul motorului inerţial, şi al razei de 
acţiune nelimitate. Mă pot întoarce pe Pământ dacă trebuie, 
deşi probabil că m-aş simţi - îţi mai aminteşti cuvintele pe 
care le-am rostit cândva, şi al căror mesaj l-ai înţeles? 

— Ca şi cum „aş rupe lanţul”. 

Cea mai mare diferenţă o constituie, totuşi, sistemul de 
comandă. A fost o mare provocare pentru mine să mă pot 
acomoda cu modul de operare complet automat, iar 
computerul a trebuit să înveţe să-mi recunoască comenzile 
verbale. La început trebuia să întrebe din cinci în cinci 
minute „Chiar asta vreţi să spuneţi?” Ştiu, era mai bine să fi 


folosit casca, dar încă n-am încredere totală în jucăria asta. 
Nu-s sigur că mă voi obişnui vreodată cu ceva care-mi 
citeşte în minte. 

Apropo, navetei îi spune Vulturul. E un nume frumos, şi am 
fost dezamăgit să aflu că nimeni dintre cei aflaţi la bord nu 
ştiau că acesta este atât de vechi încât ajunge până la 
misiunile Apollo, când am aterizat pentru prima oară pe 
Lună. 

Hm-hm, erau mai multe lucruri pe care doream să ţi le 
spun, dar mă cheamă căpitanul. Mă întorc în clasă, la 
revedere, cu dragoste. 

STOCHEAZĂ. 

TRANSMITE. 

Salut Frank, Indra te sună - dacă ăsta o fi cuvântul 
potrivit! 

— De pe noul meu Mentoscriptor - cel vechi a făcut o criză 
de nervi, ha ha - aşa că or să fie o groază de greşeli - n-am 
timp să mai şi redactez mesajul înainte de a-l trimite. Sper 
că poţi să-i dai de cap. 

SETARECOMUNICARE! Canalul unu-trei - înregistrare de 
la doisprezece treizeci - corecție - de la treisprezece 
treizeci. Îmi pare rău. 

Sper să-mi pot repara unitatea veche, îmi ştia toate 
artificiile şi abrevierile; poate ar trebui psihanalizată ca pe 
vremea ta - n-am priceput niciodată cum de-a rezistat atât 
prostia aia fraudiană - vroiam să spun freudiană, ha ha. 

Asta-mi aduce aminte - ceva de pe la finele secolului XX - 
s-ar putea să te amuze - suna cam aşa - citez - Psihoanaliză 
- boală contagioasă originară din Viena, circa 1900 - acum 
eradicată în Europa, dar cu răbufniri ocazionale în rândul 
americanilor bogaţi. Am încheiat citatul. Nostim? 

Cer scuze din nou - probleme cu mentoscriptorul - greu să 
mă concentrez asupra unui subiect - xz 121. w888 8* 
js9812yebdc FIR-AR. STOP RECUPERARE. 

Am făcut ceva greşit? Voi încerca din nou. 


Ai pomenit de Danil. Îmi pare rău că am ocolit întrebările 
tale despre el - ştiu că erai curios - dar aveam motive bine 
întemeiate - îţi aminteşti că l-ai numit o dată non-persoană? 
Nu prea te-ai înşelat. 

Mă mai întrebaseşi despre infracţionalitatea 
contemporană - am spus că orice astfel de interes este 
patologic - provocat poate de nesfârşitele programe de 
televiziune maladive din vremea ta - niciodată nu m-am 
putut uita eu însumi mai mult de câteva minute. 
Dezgustător! 

UŞA - LUAT CUNOȘTINȚĂ! 

— A, BUNĂ, MELINDA - SCUZE - IA LOC - APROAPE AM 
TERMINATI. 

Da - crima. Întotdeauna există. Nivelul inferior ireductibil 
al societăţii. Ce să-i faci? 

Soluţia voastră - închisorile. Fabrici de perversiune 
sponsorizate de stat - costând de zece ori venitul mediu al 
unei familii pentru încarcerarea unui singur deţinut! 
Uluitor de nebunesc. Evident ceva în neregulă cu oamenii 
care ţipau cel mai tare după noi închisori - ei ar fi trebuit 
psihanalizaţi! Dar, să fim sinceri - realmente nici o 
alternativă înaintea perfecţionării monitorizării şi a 
controlului - ar trebui să fi văzut atunci mulțimile 
bucuroase spărgând pereţii penitenciarelor - n-a mai 
semănat nimic cu asta, decât episodul petrecut în Berlin cu 
cincizeci de ani mai-nainte! 

Da - Danil. Nu ştiu care a fost fapta sa - nu ţi-aş spune 
chiar dacă aş şti - dar presupun că profilul său psihiatric 
sugera că ar fi fost - care-i cuvântul potrivit? 

— Balet - nu, valet. Foarte greu să găseşti oameni pentru 
anumite slujbe - nu ştiu cum ne-am fi descurcat dacă nivelul 
infracţionalităţii era zero! Oricum, sper că va scăpa curând 
de control şi se va întoarce în rândul societăţii. 

REGRET, MELINDA, APROAPE CĂ AM TERMINAT! 

Asta este, Frank - salutări lui Dimitri - probabil că eşti la 
jumătatea distanţei de Ganymede acum - mă întreb dacă-i 


vor da jos vreodată pe Einstein, astfel încât să putem vorbi 
prin spaţiu în timp real! 

Sper ca maşinăria asta să se obişnuiască repede cu mine. 
Altfel ar trebui să caut un procesor de cuvinte original, din 
secolul XX. [i-ar veni să crezi - acea idioţenie de 
QWERIYUIOP de care ţi-a luat vreo două sute de ani ca să 
te dezbari? 

Cu dragoste, la revedere. 

Bună, Frank - iată-mă din nou. Încă mai aştept 
confirmarea de primire a ultimului meu. 

E ciudat că te îndrepţi spre Ganymede, ca şi bunul meu 
prieten Ted Khan. Dar poate că nu e o coincidenţă aşa de 
mare; el a fost atras de aceeaşi enigmă de care eşti şi tu. 

În primul rând ar trebui să-ţi spun câte ceva despre el. 
Părinţii săi i-au făcut o glumă proastă, punându-i prenumele 
Theodore. El se prescurtează - dar nu cumva să-i spui 
vreodată aşa! 

— Theo. Înţelegi ce vreau să spun? 

Nu mă pot opri să mă întreb dacă asta-i ceea ce-l 
motiveze. Nu cunosc pe nimeni altcineva care să fi dezvoltat 
un astfel de interes faţă de religie - ba nu interes, obsesie! 
Mai bine te avertizez, poate fi foarte plictisitor. 

Apropo, cum mă descurc? Îmi lipseşte vechiul 
Mentoscriptor, dar se pare că am început să controlez 
această maşinărie nouă. N-am mai făcut acele greşeli 
tâmpite, boacăne sau gafe. 

— Cum le spuneaţi voi? 

— Cel puţin până acum. 

Nu-s sigură că trebuie să-ţi spun asta, dar porecla pe care 
i-am dat-o eu lui led este „Ultimul lezuit”. Trebuie să ştii 
ceva despre ordinul ăsta, era încă foarte activ pe vremea ta. 

Uluitori oameni - adesea mari oameni de ştiinţă - 
gânditori superbi - au făcut teribil de mult bine, la fel de 
mult cât şi rău. Una dintre ironiile supreme ale istoriei - 
căutători sinceri şi strălucitori ai adevărului, a căror 
filosofie era iremediabil distorsionată de superstiție. 


Fir-ar! M-am emoţionat şi am pierdut controlul. Unu, doi, 
trei, patru. E vremea să vină toată lumea la teatru. Aşa e 
mai bine. 

Oricum, Ted posedă acelaşi gen de încăpățânare; mai bine 
nu te contrazici cu el, va trece peste tine ca un compresor. 

Că veni vorba, ce sunt compresoarele? Foloseau la călcatul 
hainelor? Cred că-mi dau seama de ce puteau fi neplăcute. 

Am necazuri cu Mentoscriptoarele. Aluneci prea uşor în 
toate direcţiile, oricât ai încerca să-ţi impui o anumită 
disciplină. Ceva ce se putea spune şi despre tastaturi, la 
urma urmelor. Sigur am mai zis asta şi înainte. 

Ted Khan. led Khan. Ted Khan. 

Încă este faimos pe Pământ pentru cel puţin două dintre 
spusele sale: „Civilizaţia şi religia sunt incompatibile” şi 
„Soarta înseamnă să crezi ceea ce ştii că nu-i adevărat.” De 
fapt, nu cred că ultima este originală; dacă este, ar fi cea 
mai apropiată abordare a unei glume, făcută de el. Nici 
măcar n-a zâmbit când i-am spus bancul meu preferat - 
sper că nu l-ai mai auzit. Deşi evident datează din vremea 
ta. 

„Decanul se plânge şefului laboratoarelor: 

— De ca aveţi voi, oamenii de ştiinţă, nevoie de 
echipamente atât de scumpe? De ce nu puteţi fi ca Secţia 
de Matematică, să aveţi nevoie doar de o tablă şi un coş de 
hârtie? Sau şi mai bine, ca Secţia Filosofie, care nu are 
nevoie nici măcar de coş de hârtie.” 

Ei, poate că led l-a mai auzit. Cred că majoritatea 
filosofilor l-au auzit. 

Oricum, transmite-i complimentele mele şi nu, repet, nu 
intra în nici un fel de contradicţie cu el! 

Toate cele bune şi dragoste, din Turnul Africa. 

TRANSCRIE. STOCHEAZĂ. 

TRANSMITE - POOLE 

16. Masa căpitanului. 

Primirea unui pasageri atât de distins provocase o anumită 
perturbare în mica lume strâmtă de pe Goliath, dar 


echipajul se adaptase bine până la urmă. În fiecare zi, la 
orele 18. 00, tot personalul se aduna pentru a cina la 
popotă, care, în condiţii de gravitație zero, putea cuprinde 
confortabil cel puţin 30 de persoane, dacă se aşezau 
uniform în jurul pereţilor. Oricum, în mare parte a timpului, 
în zonele de lucru ale navei se menținea un nivel de 
gravitație similar celui de pe Lună, aşa că exista o podea 
incontestabilă, iar mai mult de opt oameni ar fi făcut 
aglomeraţie. La masa semicirculară care se desfăşura în 
jurul bucătăriei automate la ora când se servea mâncarea 
putea sta doar echipajul de şapte persoane, cu căpitanul la 
loc de cinste. Un loc în plus ar fi creat probleme atât de 
insurmontabile, încât o persoană trebuia acum să mănânce 
singură, de fiecare dată. După o dezbatere foarte 
manierată, s-a decis ca această alegere să se facă în ordine 
alfabetică, dar nu după numele reale, pe care le foloseau 
foarte rar, ci după porecle. Lui Poole îi luase ceva timp să se 
acomodeze cu ele: „Bolţuri” (inginerie structurală), „Cipuri” 
(computere şi comunicaţii), „Prop” (propulsie şi energie), 
„Sec” (secundul navei), „Stele” (orbită şi navigaţie) şi 
„Viaţă” (sisteme medicale şi de întreţinere a vieţii). 

În timpul călătoriei de zece zile, pe măsură ce asculta 
poveştile, glumele şi văicărelile camarazilor săi temporari, 
Poole învăţă mai multe lucruri despre sistemul solar decât o 
făcuse în lunile petrecute pe Pământ. 

Toţi cei de la bord se bucurau să aibă un nou-venit printre 
ei, un ascultător poate naiv, dar Poole fu atras de povestirile 
lor pline de imaginaţie. 

Totuşi, uneori nu ştia unde să tragă linia de demarcaţie. 
Nimeni nu credea cu adevărat în Asteroidul de aur, care era 
de obicei asociat unei farse din secolul XXIV. Dar atunci ce 
să mai creadă despre plasmoizii mercurieni, care fuseseră 
văzuţi de cel puţin doisprezece martori de încredere de-a 
lungul ultimelor cinci sute de ani? 

Cea mai simplă explicaţie ar fi fost că erau cumva înrudiţi 
cu fulgerele globulare, care făcuseră obiectul atâtor 


rapoarte privind „Obiectele Zburătoare Neidentificate” 
văzute pe Pământ şi pe Marte. Dar unii dintre martori 
susțineau că ele dovediseră intenţii precise, chiar 
curiozitate, atunci când erau întâlnite îndeaproape. Prostii, 
spuneau scepticii - era vorba doar de atracţie 
electrostatică! 

Inevitabil, aceasta duse la o discuţie despre viaţa în 
Univers, iar Poole se trezi - nu pentru prima oară - 
apărându-şi propria epocă de extremele sale, scepticismul 
şi credulitatea. Deşi mania „Extratereştrii sunt printre noi” 
se demodase încă de pe când era copil, Agenţia Spațială era 
năpădită chiar şi în anul 2020 de lunatici care pretindeau 
că au fost contactaţi, sau răpiți, de vizitatori din alte lumi. 
Iluziile lor erau întărite de exploatarea senzaţionalului de 
către mass-media, iar întregul sindrom a fost catalogat mai 
târziu drept „Boala lui Adamski”. 

În mod paradoxal, descoperirea TMA-1 infirmase teoria 
unui grup restrâns de cercetători, potrivit cărora viaţa la un 
nivel superior celui de bacterie ar fi un fenomen atât de 
improbabil, încât rasa umană era singură în Galaxie, dacă 
nu chiar în Cosmos. 

Echipajul lui Goliath era interesat mai mult de tehnologia 
decât de politica epocii lui Poole şi era fascinat îndeosebi de 
revoluţia care se produsese în timpul vieţii sale: apusul erei 
combustibililor fosili, provocată de descoperirea modului de 
extragere a energiei vidului. I se părea greu să-şi imagineze 
oraşele înecate de smog ale secolului XX, şi risipa, lăcomia, 
precum şi catastrofele ecologice ale Epocii Petrolului. 

— Să nu daţi vina pe mine, spunea Poole, dând înapoi cu 
timiditate dintr-o serie de critici. Oricum, să vedeţi ce 
dezastre s-au făcut în secolul XXI. 

— Ce vrei să spui? Se auzi un cor de voci în jurul mesei. 

— Ei bine, imediat ce a început aşa-numita Eră a Energiei 
infinite, şi toată lumea dispunea de mii de kilowaţi de 
energie ieftină, curată, să se joace cu ea, ştiţi ce s-a 
întâmplat! 


— Ah, te referi la criza termală. Dar asta s-a rezolvat. 

— În cele din urmă, după ce s-a acoperit cu reflectoare 
jumătate din suprafaţă Pământului, pentru a respinge 
căldura soarelui. Altfel planeta noastră ar fi fost până acum 
la fel de supraîncălzită ca şi Venus. 

Cunoştinţele despre istoria Mileniului Trei ale membrilor 
echipajului erau atât de surprinzător de limitate încât Poole 
- graţie educaţiei intensive pe care o primise în Star City - 
putea să-i uimească deseori cu detalii despre unele 
evenimente petrecute la câteva secole distanţă de timpul 
său. Oricum, era flatat să descopere cât de bine 
familiarizați erau ei cu jurnalul de bord de pe Discovery; 
devenise unul dintre documentele clasice ale Erei Spațiale. 
Se uitau în el ca şi cum ar fi privit la o saga a vikingilor; 
adesea trebuia să-şi reamintească singur că se situa în timp 
undeva la jumătatea drumului între Goliath şi primele 
aparate care au traversat Atlanticul. 

— În Ziua 86, îi reaminti Stele la cină, în cea de-a cincea 
seară, ai trecut la mai puţin de 25.000 de kilometri de 
asteroidul 7794, şi ai lansat o sondă către el. Îţi aminteşti? 

— Bineînţeles că da, răspunse Poole cam brusc. Din 
punctul meu de vedere, s-a întâmplat acum un an. 

— Hmm, îmi pare rău. Ei bine, mâine vom fi şi mai aproape 
de 13.445. Ai vrea să arunci o privire? Cu autoghidarea şi 
sistemul de menţinere a unui cadru de imagine, ar trebui să 
avem o fereastră largă de zece milisecunde. 

O sutime de secundă! Cele câteva minute de pe Discovery 
păreau a fi suficient de puţine, dar acum totul se mişca de 
cincizeci de ori mai repede. 

— Cât de mare este? Întrebă Poole. 

— 30, pe 20, pe 15 metri, replică Stele. Pare o cărămidă 
ciobită. 

— Păcat că n-avem cu ce să tragem în ea, replică Prop. Te- 
ai întrebat vreodată dacă 7749 ar riposta? 

— Nu ni s-a întâmplat niciodată. Dar a furnizat 
astronomilor multe informaţii folositoare, aşa că a meritat 


riscul. Oricum, o sutime de secundă cu greu pare să merite 
deranjul. Mulţumesc, la fel. 

— Înţeleg. Dacă vezi un asteroid, i-ai văzut. 

— Nu-i adevărat, Cipuri. Când am fost pe Eros. 

— După cum ne-ai mai spus de cel puţin zece ori. 

Poole nu mai era atent la discuţie, aşa că totul părea un 
fond sonor zgomotos, fără sens. Era cu o mie de ani în 
trecut, amintindu-şi singura bucurie din timpul misiunii 
Discovery înainte de dezastrul final. Deşi el şi Bowman erau 
perfect conştienţi că 7794 era doar o bucată de piatră 
lipsită de viaţă şi aer, această realitate abia dacă le 
influenţa sentimentele. Era singura materie solidă pe care 
aveau s-o întâlnească de această parte a lui Jupiter, şi o 
fixau cu privirea cu emoția marinarilor de cursă lungă la 
vederea unui țărm la care nu puteau acosta. 

Se rotea uşor, un capăt după celălalt, pe suprafaţa sa fiind 
distribuite aleatoriu pete amestecate de lumini şi umbre. 
Uneori lucea ca o fereastră îndepărtată, când planurile 
bogate în materiale cristaline erau luminate de soare. 

De asemenea, îşi amintea tensiunea crescândă când 
aşteptau să vadă dacă ochiseră bine. Nu era uşor să loveşti 
o ţintă atât de mică, aflată la 20.000 de kilometri distanţă. 

Apoi, în zona întunecată a asteroidului se produse brusc o 
copleşitoare explozie de lumină. Micul proiectil - uraniu 
238 pur - lovise cu o viteză meteorică, întreaga sa energie 
cinetică transformându-se în căldură. Un norişor de gaz 
incandescent erupse efemer în spaţiu, iar camerele de luat 
vederi de pe Discovery înregistrau liniile spectrale care 
păleau cu repeziciune, în căutarea secretelor ce le puteau 
dezvălui strălucirile atomilor. Câteva ore mai târziu, pe 
Pământ, astronomii au aflat pentru prima oară compoziţia 
crustei unui asteroid. N-au existat surprize majore, dar 
evenimentul a fost udat cu câteva sticle de şampanie. 

Căpitanul Chandler însuşi nu prea lua parte la foarte 
democraticele discuţii din jurul mesei sale semicirculare; 
părea că se mulţumeşte să-şi lase echipajul să se relaxeze, 


şi să-şi exprime sentimentele în această atmosferă 
neformală. Exista o singură regulă nescrisă: fără treburi 
serioase în timpul mesei. Dacă existau probleme 
operaţionale sau tehnice, trebuia ca ele să fie rezolvate în 
altă parte. 

Poole fusese surprins - şi puţin şocat - să descopere că 
echipajul avea cunoştinţe superficiale despre sistemele de 
pe Goliath. Adesea punea întrebări al căror răspuns trebuia 
să fi fost dat cu uşurinţă, dar se trezea îndrumat către 
banca de date a navei. Oricum, după un timp îşi dădu 
seama că acel gen de pregătire profundă pe care o primise 
pe vremea sa nu mai era posibilă astăzi; mult prea multe 
sisteme complexe erau implicate, pentru ca orice bărbat 
sau femeie să le poată stăpâni. Diferiţii specialişti abia de 
ştiau ce putea face echipamentul lor, nicidecum cum o 
făcea. Fiabilitatea depindea de redundanţă şi verificare 
automată, iar intervenţia umană putea cel mai probabil să 
facă mai mult rău decât bine. 

Din fericire, în cursul acestei călătorii nu se ivise această 
problemă; totul se desfăşurase bine, atât de bine cât ar fi 
putut să spere orice navigator, când noul soare Lucifer se 
arătă în înaltul cerului. 

III. 

LUMILE LUI GALILEO 


(Extras, text simplu, din Ghidul turistic pentru exteriorul 
Sistemului Solar, v. 219.3) 

Chiar şi astăzi, sateliții gigantici ai ceea ce a fost cândva 
Jupiter prezintă câteva mistere majore. De ce sunt cele 
patru lumi, care orbitează acelaşi corp ceresc şi au o 
mărime foarte asemănătoare, atât de diferite în majoritatea 
celorlalte privinţe? Doar în cazul lui Io, satelitul cel mai 
apropiat, există o explicaţie convingătoare. Este atât de 
aproape de Jupiter încât câmpurile de gravitaționale care-i 
frământă permanent interiorul generează cantităţi de 
căldură colosale, atât de mari încât suprafaţa lui lo este 


semitopită. Este lumea cu cea mai puternică activitate 
vulcanică din întreg Sistemul Solar; hărţile lui Io au o medie 
de viaţă de doar câteva decenii. 

Deşi nu s-au stabilit niciodată baze umane permanente 
într-un mediu atât de instabil, s-au făcut numeroase 
aterizări şi există o monitorizare automată continuă. 
(Pentru tragica soartă a Expediţiei din 2571, vezi Beagle 5.) 

Europa, al doilea satelit ca distanţă faţă de Jupiter, fusese 
iniţial complet acoperit de gheaţă, şi avea foarte puţine 
trăsături vizibile, cu excepţia unei complicate reţele de 
crevase. Forţele care îl domină pe lo au fost aici mai slabe, 
dar au produs destulă căldură cât să ofere Europei un 
ocean global de apă, în care au evoluat multe forme de 
viaţă stranii. (Vezi Nava spaţială Isien, Galaxy, Universe.) 
De la transformarea lui Jupiter într-un mini-soare, s-a topit, 
practic, întregul înveliş de gheaţă, iar vulcanismul extensiv 
a dus la apariţia câtorva insule mici. 

După cum este binecunoscut, pe Europa nu s-au făcut 
descinderi timp de aproape o mie de ani, dar satelitul se 
află sub supraveghere continuă. Ganymede, cel mai mare 
satelit din Sistemul Solar (Diametru 520 kilometri), a fost şi 
el afectat de apariţia noului soare, iar regiunile sale 
ecuatoriale sunt suficient de calde pentru a susţine formele 
de viaţă terestre, deşi nu are încă o atmosferă respirabilă. 
Majoritatea populaţiei de aici este angajată activ în 
activităţi de teraformare şi cercetare ştiinţifică; principala 
aşezare este Anubis City (populaţie 41.000), în apropiere de 
Polul Sud. 

Callisto este, iarăşi, foarte diferit. Întreaga sa suprafaţă 
este acoperită de cratere de toate mărimile, atât de multe 
că nu pot fi numărate. Bombardamentul trebuie să fi fost 
continuu timp de milioane de ani, deoarece craterele mai 
noi le-au astupat complet pe cele mai vechi. Pe Callisto nu 
există o bază permanentă, dar aici au fost stabilite câteva 
staţii de supraveghere automată. 

17. Ganymede. 


Pentru Frank Poole era nefiresc să doarmă prea mult, însă 
fusese țintuit în pat de vise stranii. Prezentul şi trecutul 
erau amestecate inextricabil; când era pe Discovery, când în 
Turnul Africa, iar uneori era din nou copil, printre prieteni 
pe care-i crezuse uitaţi de multă vreme. 

Unde mă aflu? Se întrebă el, în timp ce se lupta să-şi 
recapete conştienţa, ca un scafandru care încearcă să iasă 
la suprafaţă. Chiar deasupra patului său era o mică 
fereastră, acoperită de o perdea insuficient de groasă 
pentru a opri de tot lumina de afară. Fusese un timp, cam 
pe la jumătatea secolului XX, când avioanele erau îndeajuns 
de lente pentru a oferi facilităţi pentru dormit, clasa I, pe 
care unele firme de turism încă le promovau în vremea sa, 
dar îşi putea lesne imagina că exact asta făcea în clipa de 
faţă. 

Trase perdeaua şi privi afară. Nu, nu se trezise deasupra 
Pământului, deşi peisajul care se desfăşura dedesubtu-i nu 
era prea diferit de cel Antarctic. Dar Polul Sud nu avusese 
niciodată doi sori, acum amândoi răsăreau în acelaşi timp, 
pe măsură ce Goliath se îndrepta spre ei. 

Nava orbita la mai puţin de 100 de kilometri deasupra a 
ceea ce părea să fie un uriaş câmp arat, uşor acoperit de 
zăpadă. Dar ţăranul care arase probabil că fusese beat - 
sau sistemul de ghidare o luase razna - deoarece brazdele 
şerpuiau în toate direcţiile, uneori întretăindu-se, ori 
încheindu-se în locul din care plecaseră. Ici-colo, terenul 
era punctat de cercuri vagi - cratere fantomatice ale unor 
impacturi meteoritice vechi de eoni. 

Deci ăsta-i Ganymede, se minună Poole, somnoros. Cel mai 
îndepărtat de casă bastion al omenirii! De ce-ar fi dorit 
orice persoană întreagă la minte să trăiască aici? Ei bine, 
mă gândeam că de câte ori am zburat eu deasupra 
Groenlandei sau Islandei pe timp de iarnă. 

Se auzi un ciocănit la uşă, un „Se poate intra?”, şi 
căpitanul Chandler îşi făcu apariţia fără să mai aştepte 
răspunsul. 


— Ne gândisem să te lăsăm să dormi până ce asolizăm - 
această ultimă etapă a durat mai mult decât intenţionasem, 
dar n-am vrut să risc o răzmeriţă scurtând-o. 

Poole râse. 

— A existat vreodată o revoltă în spaţiu? 

— Oh, chiar mai multe, dar nu în vremea mea. Acum, că 
am deschis subiectul, ai putea spune că Hala deschis 
tradiţia. Scuze - poate că n-ar trebui să mă uit - uite 
Ganymede City! 

Răsărind deasupra orizontului, se vedea ceea ce părea a fi 
un păienjeniş de străzi şi străduţe intersectate în unghiuri 
aproape drepte, dar cu uşoare neregularități tipice oricărei 
aşezări care se dezvoltase prin extindere modulară, fără o 
planificare centralizată. Oraşul era tăiat de un râu larg - 
Poole îşi aminti că regiunile ecuatoriale ale lui Ganymede 
erau acum suficient de calde pentru a permite existenţa 
apei în stare lichidă - şi revăzu în minte o gravură în lemn 
pe care o văzuse în Londra medievală. 

Observă că Chandler îl privea cu expresie de amuzament. 
Iar iluzia se destrămă când îşi dădu seama de scara 
„oraşului”. 

— Ganimedanii, spuse el sec, trebuie să fi fost uriaşi, au 
făcut drumuri de cinci sau zece kilometri lăţime. 

— Douăzeci, în anumite locuri. Impresionant, nu-i aşa? Şi 
totul este rezultatul dilatării şi contracţiei gheții. Mama 
Natură e ingenioasă. Pot să-ţi arăt unele modele care par 
încă şi mai artificiale, deşi nu sunt atât de mari ca acesta. 

— Când eram copil se făcuse mare vâlvă pe marginea unui 
aşa-zis „chip” pe Marte. Bineînţeles, s-a dovedit a fi un deal 
erodat de furtunile de nisiP Ca multe altele din deşerturile 
de pe Pământ. 

— Nu spunea cineva că istoria se repetă întotdeauna? Cam 
acelaşi nonsens s-a petrecut şi cu Ganymede City, unii 
lunatici susţinând că a fost construit de extratereştri. Dar 
teamă mi-e că n-o să mai existe mult pe-aici. 

— De ce? Întrebă Poole, surprins. 


— A început deja să se distrugă, pe măsură ce Lucifer 
începe să topească stratul de gheaţă permanentă. N-ai mai 
recunoaşte Ganymede peste vreo sută de ani. Uite 
marginea Lacului Ghilgameş, dacă te uiţi atent - încolo, 
spre dreapta. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Ce se întâmplă - sigur nu fierbe 
apa, chiar şi la această presiune scăzută? 

— Separaţie prin electroliză. Nu ştiu câte catralioane de 
kilograme de oxigen pe zi. Evident, hidrogenul se ridică şi 
se pierde - sperăm noi. 

Vocea lui Chandler se reduse la tăcere. Apoi reveni, cu un 
ton neobişnuit de ezitant: 

— Toată acea minunată apă de aici - Ganymede n-are 
nevoie nici măcar jumătate din ea! Nu mai spune nimănui, 
dar m-am gândit la câteva căi pe care aş putea duce ceva 
apă pe Venus. 

— Mai uşor decât ai pescui comete? 

— Cel puţin din punctul de vedere al consumului de 
energie, da - Ganymede oferă o viteză de decolare de 
numai trei kilometri pe secundă. Şi mult, mult mai rapid - 
ani, în loc de decenii. Dar sunt câteva dificultăţi practice. 

— Îmi dau seama de asta. Ai trage în el cu un lansator de 
masă? 

— Oh, nu, aş folosi turnurile pentru a străbate atmosfera; 
sunt la fel ca şi cele de pe Pământ, doar că mult mai mici. 
Am pompa apa până la vârf, unde îngheaţă până la aproape 
de zero absolut, şi l-am lăsa pe Ganymede s-o arunce în 
direcţia dorită, pe măsură ce se roteşte. S-ar pierde ceva 
prin evaporare în timpul transportului, dar mare parte va 
ajunge. Ce-i aşa de amuzant? 

— Îmi pare rău, nu râdeam de idee, are foarte mult sens. 
Dar mi-ai adus aminte de ceva foarte viu întipărit în mintea 
mea. Noi aveam o stropitoare de grădină care se rotea 
mereu şi mereu, antrenată de jetul de apă. Ce ai tu de gând 
să faci e cam la fel, numai că la o scară mult mai mare, 
folosind o întreagă lume. 


Deodată, o altă imagine din trecut se suprapuse peste 
toate celelalte. Poole îşi aminti cum, în acele zile fierbinţi 
din Arizona, el şi Rikki adorau să se vâneze unul pe celălalt 
prin norii de ceaţă mişcători, ce se ridicau în urma jeturilor 
aruncate de stropitoarea de grădină. 

Căpitanul Chandler era un om mult mai sensibil decât 
pretindea că este; ştia când e timpul să plece. 

— Trebuie să mă întorc pe puntea de comandă, spuse el 
răguşit. Ne vedem după ce asolizăm la Anubis. 

18. Grand Hotel. 

Grand Hotel Ganymede era cunoscut în întregul sistem 
solar drept „Hotel Grannymede” - cu siguranţă nu era mare 
- şi ar fi putut obţine pe Pământ în cel mai bun caz o stea şi 
jumătate. Dar cum concurenţa se afla la câteva sute de 
milioane de kilometri distanţă, conducerea sa nu prea 
simţea nevoia să îl modernizeze. 

Totuşi Poole nu avea de ce se plânge, deşi adesea îşi dorea 
ca Danil să-i fie încă prin preajmă, să îl ajute cu micile 
treburi zilnice şi să comunice mai eficient cu echipamentele 
semiinteligente de care era înconjurat. Trăise un scurt 
moment de panică atunci când uşa se închisese înapoia 
recepţionerului (uman), care se pare că fusese prea copleşit 
de prezenţa faimosului său oaspete, pentru a-i mai explica 
cum funcţionează room-service-ul. După cinci minute de 
convorbiri zadarnice cu pereţii muţi, Poole stabili în cele din 
urmă contactul cu un sistem care îi înţelegea accentul şi 
comenzile. Ce titlu de prima pagină ar fi ieşit: „Astronaut 
faimos, mort de foame, încuiat într-o cameră din Hotel 
Grannymede!” 

Şi ironia ar fi fost dublă. Probabil că denumirea singurei 
camere luxoase din hotel nu putea fi alta, dar ar fi fost un 
adevărat şoc să vadă holograma la scara reală a 
străvechiului său coleg de misiune, îmbrăcat în uniformă de 
gală, în timp ce era condus către. Apartamentul Bowman. 
Poole chiar recunoscu imaginea; propriul său portret oficial 


fusese făcut în acelaşi timp, cu câteva zile înainte de 
începerea misiunii. 

Descoperi curând că majoritatea camarazilor săi de pe 
Goliath aveau alte aranjamente imobiliare în Anubis, şi erau 
nerăbdători să le cunoască familiile sau prietenii, pe timpul 
escalei de douăzeci de zile a navei. Aproape imediat fu 
angrenat în viaţa socială şi profesională a acestei aşezări de 
frontieră, şi i se părea acum că Turnul Africa este un vis 
îndepărtat. 

La fel ca mulţi alţi americani, în forul lor interior Poole 
simţea o afecţiune nostalgică faţă de micile comunităţi în 
care toată lumea cunoştea pe toată lumea; în mod real, nu 
în universul virtual al ciberspaţiului. Anubis, cu o populaţie 
rezidentă deloc mai numeroasă decât cea din dragul lui 
Flagstaff, nu era o aproximare departe de idealul propriu. 

Cele trei domuri presurizate principale, fiecare de doi 
kilometri în diametru, erau aşezate pe un platou dominând 
un câmp de gheaţă care se întindea neîntrerupt până la 
orizont. Cel de-al doilea soare a lui Ganymede, cândva 
cunoscut sub numele de Jupiter, nu ar fi dat niciodată 
suficientă căldură pentru a topi calotele de gheaţă de la 
poli. Acesta era principalul motiv pentru întemeierea 
Anubisului într-un asemenea loc neospitalier: fundaţiile 
oraşului urmau să dăinuiască timp de cel puţin câteva 
secole. 

Iar în interiorul domurilor era uşor să fii complet 
indiferent la lumea de afară. Atunci când descoperi cum 
funcţionează mecanismele din Apartamentul Bowman, 
Poole îşi dădu seama că poate să aleagă între o serie de 
ambiente, puţine, dar impresionante. Putea să stea la 
umbra palmierilor pe o plajă din Pacific, ascultând 
murmurul uşor al valurilor, sau, dacă dorea, mugetul unui 
uragan tropical. Putea zbura încet printre vârfurile 
Himalayei sau în josul imenselor canioane din Valea 
Mariner. Putea păşi prin grădinile Palatului Versailles, sau 
pe străzile a şase mari oraşe, în câteva perioade de timp 


diferite ale istoriei acestora. Chiar dacă Hotel Grannymede 
nu era una dintre staţiunile cele mai lăudate ale sistemului 
solar, el avea câteva facilităţi care i-ar fi eclipsat pe toţi 
predecesorii săi faimoşi de pe Pământ. 

Dar ar fi fost ridicol să se scufunde în nostalgii terestre, 
când străbătuse jumătate din distanţa până la soare pentru 
a vizita o lume nouă, stranie. 

După câteva experienţe, Poole ajunsese la un compromis 
între distracţie şi inspiraţie, în timpul tot mai puţinelor sale 
momente libere. 

Spre marele său regret, nu fusese niciodată în Egipt, aşa 
că acum era încântător să se poată relaxa la poalele marelui 
Sfinx - aşa cum era înaintea controversatei sale 
„restaurări” - şi să privească turiştii îmbulzindu-se în susul 
masivelor blocuri de piatră care alcătuiau Marea Piramidă. 
Iluzia era perfectă, cu excepţia acelui „no man's land”, unde 
deşertul se întâlnea cu uşor tocitul covor din Apartamentul 
Bowman. 

Oricum, cerul era unul pe care ochii oamenilor nu-l 
văzuseră decât la cinci mii de ani după ce ultima piatră din 
Gizeh fusese aşezată la locul ei. Dar nu era o iluzie, era 
realitatea complexă şi permanent schimbătoare de pe 
Ganymede. 

Pentru că această lume, la fel ca şi celelalte surori ale sale, 
fusese oprită din rotaţie cu eoni în urmă de uriaşa forţă 
gravitaţională a lui Jupiter, soarele nou născut dintr-o 
gigantică planetă atârna nemişcat pe cerul său. O jumătate 
din Ganymede era luminată de Lucifer, şi deşi cealaltă 
emisferă era numită adesea „lărâmul Nopţii”, acest 
apelativ era la fel de înşelător ca şi mult mai vechea 
sintagmă „partea întunecată a Lunii”. 

La fel ca zona invizibilă a satelitului terestru, „lărâmul 
Nopţii” de pe Ganymede beneficia de strălucitoarea lumină 
a bătrânului soare, timp de o jumătate din lunga sa zi. 

Printr-o coincidenţă mai mult derutantă decât folositoare, 
Ganymede avea nevoie de aproape exact o săptămână - 


şapte zile şi trei ore - pentru a încheia complet o rotaţie pe 
orbită. Încercările de a crea un calendar „o zi Gany = o 
săptămână terestră” generaseră un asemenea haos încât 
fuseseră abandonate de secole. Precum toţi ceilalţi 
rezidenţi ai sistemului solar, localnicii foloseau Timpul 
universal, identificând zilele standard de douăzeci de ore 
mai degrabă după numere, decât după nume. 

Deoarece nou-creata atmosferă de pe Ganymede era încă 
extrem de rarefiată şi aproape lipsită de nori, parada 
corpurilor cereşti oferea un spectacol continuu. În punctul 
cel mai apropiat, lo şi Callisto păreau fiecare cam de 
jumătate din dimensiunile Lunii văzute de pe Pământ - dar 
asta era singurul lucru pe care îl aveau în comun. lo era 
atât de aproape de Lucifer, încât îi lua mai puţin de două 
zile pentru a parcurge orbita, iar deplasarea sa era vizibilă 
chiar şi după câteva minute. Calisto, aflată la de patru ori 
distanţa lui lo faţă de Jupiter, avea nevoie de două zile 
ganymedane - sau şaisprezece zile pământene - pentru a-şi 
completa circuitul orbital. 

Contrastul fizic între cele două lumi era încă şi mai 
remarcabil. Calisto cea îngheţată tun rămăsese aproape 
neschimbată de transformarea lui Jupiter într-un miniastru; 
era încă un pustiu de gheaţă presărat cu cratere, atât de 
apropiate unul de celălalt, încât părea să nu existe nici 
măcar un loc pe întregul satelit care să nu fi suportat mai 
multe impacturi, în zilele când enormul câmp gravitațional 
a lui Jupiter concura cu cel al lui Saturn în a strânge cât mai 
multe dintre deşeurile din afara sistemului solar. De atunci, 
în afara câtorva impacturi meteoritice întâmplătoare, nu se 
mai întâmplase nimic vreme de câteva miliarde de ani. 

Pe Io se întâmpla ceva în fiecare săptămână. După cum 
remarca un glumeţ localnic, înainte de crearea lui Lucifer 
fusese iadul - acum era iadul încins. 

Adesea Poole scruta acel peisaj incandescent şi se uita în 
craterele sulfuroase ale vulcanilor care remodelau în 
permanenţa o suprafaţa de teren mai mare decât Africa. 


Din când în când, fântâni incandescente aruncau jeturi de 
sute de kilometri în spaţiu, ca nişte gigantici arbori de foc 
crescând dintr-o lume moartă. 

Pe măsură ce torentele de sulf topit se răspândeau în afara 
vulcanilor şi crevaselor, versatilul element traversa un 
spectru restrâns de culori roşii şi portocalii şi galbene, 
când, la fel ca un cameleon se transforma în multicolorii săi 
alotropi. 

Înainte de zorii Erei Spațiale nimeni nu şi-ar fi putut 
imagina existenţa unei astfel de lumi. Fascinat, deşi o 
observa dintr-o poziţie confortabilă, lui Poole i se părea 
greu de crezut că omul a riscat să asolizeze acolo, unde 
până şi roboților le-ar fi fost teamă să meargă. 

Principalul său interes era, oricum, Europa, care în 
punctul său cel mai apropiat părea a fi de aproape aceeaşi 
mărime ca şi singuratica Lună pământeană, dar trecea 
printr-un ciclu complet în numai patru zile. Deşi Poole 
fusese absolut inconştient de simbolism în clipa în care îşi 
alesese peisajul său personal, acum îi părea pe de-a dreptul 
potrivit ca Europa să atârne pe cer deasupra unei alte mari 
enigme - Sfinxul. 

Chiar şi fără imagini mărite, atunci când avea o vedere 
normală, Poole putea să vadă în cât de mare măsură se 
schimbase Europa în mia de ani de când Discovery plecase 
către Jupiter. Pânza de păianjen, alcătuită din fâşii strimte şi 
linii, care odată învăluia complet cel mai mic dintre cei 
patru sateliți a lui Jupiter, dispăruse, mai puţin în zona 
polilor. 

Aici, crusta globală de gheaţă, groasă de kilometri, 
rămânea netopită de noul soare al Europei; în alte părţi, 
oceane virgine se agitau şi fierbeau în atmosfera rarefiată, 
la o temperatură specifică unei camere confortabile de pe 
Pământ. 

Era, de asemenea, o temperatură confortabilă pentru 
creaturile apărute aici, după topirea impenetrabilului scut 
de gheaţă, care le ţinuse captive şi le protejase deopotrivă. 


Sateliţii-spion de pe orbită, capabili să arate detalii de 
numai câţiva centimetri, supravegheaseră una dintre 
speciile de europeni, începând să evolueze în stadiu 
amfibiu; deşi încă petreceau mult timp sub apă, „europii” 
începuseră deja să construiască locuinţe simple. 

Că asta se putuse întâmpla în nici o mie de ani era uluitor, 
dar nimeni nu se îndoia că adevărata explicaţie se afla în 
ultimul şi cel mai mare dintre monoliţi - „Marele Zid”, lung 
de câţiva kilometri, situat pe malul Mării Galileea. 

Şi nu punea la îndoială că în propriul său fel misterios, 
supraveghea un experiment pe care îl începuse pe această 
lume - aşa cum făcuse şi pe Pământ cu patru milioane de 
ani înainte. 

19. Nebunia omenirii. 

DOMNIŞOARA PRINGLE DOSAR - INDRA. 

Draga mea Indra, Îmi pare rău că nici măcar nu ţi-am mai 
adresat un mesaj vocal, o scuză obişnuită, bineînţeles, pe 
care nu am să mă mai obosesc să ţi-o adresez. 

Ca să îţi răspund la întrebare - da, acum mă simt ca acasă 
în Ganymede, dar petrec din ce în ce mai puţin timp aici, 
deşi îmi place la nebunie noul panou stelar pe care mi l-am 
tras în apartament. Tubul-flux a lui Io a dat un spectacol pe 
cinste aseară - asta este un fel de schimb de fulgere între Io 
şi Jupiter - Lucifer, vreau să spun. Seamănă cu aurora 
boreală, dar este mult mai spectaculos. A fost descoperit de 
radioastronomi încă înainte ca eu să mă fi născut. 

Apropo de timpurile străvechi, ştiai că Anubis a fost un 
şerif? Cred că asta depăşeşte spiritul de frontieră. Îmi 
aminteşte de poveştile pe care bunicul meu obişnuia să mi 
le spună. În continuare trebuie să spun şi eu câteva de pe 
aici. 

Asta ar putea să sune stupid - încă nu m-am obişnuit să 
trăiesc în Apartamentul Bowman. Mereu îmi vine să mă uit 
peste umăr. 

Cum îmi petrec timpul? În mare parte la fel ca în Turnul 
Africa. Mă întâlnesc cu inteligenţa locală, deşi aşa cum 


probabil te-ai aşteptat şi tu, nu-i prea mare lucru de capul 
lor (sper că nu interceptează nimeni asta). Şi am 
interacţionat - real şi virtual - cu sistemul educaţional - 
foarte bine se pare, deşi într-o manieră mult mai tehnică 
decât ar fi pe placul tău. A fost inevitabil, desigur, în acest 
mediu ostil. 

Dar m-a ajutat să înţeleg de ce trăiesc oamenii aici. Este o 
provocare - un ţel dacă preferi - pe care arareori l-am găsit 
pe Pământ. 

Este adevărat că mulţi dintre ganymedani s-au născut aici, 
deci nu cunosc nici un alt cămin. Deşi sunt, de obicei prea 
politicoşi pentru a o spune, ei cred că planeta-mamă devine 
decadentă. Tu crezi? Şi dacă este aşa, ce aveţi voi, terranii. 

— Aşa cum vă numesc localnicii - de gând să faceţi pentru 
a rezolva problema? Unii dintre şcolarii pe care i-am 
întâlnit speră să vă poată trezi. Ei dezvoltă elaborate 
planuri ultrasecrete pentru a invada pământul. Să nu spui 
că nu te-am avertizat. 

Am făcut o singură excursie în afara Anubisului, în aşa- 
numitul Tărâm al Nopţii, unde Lucifer nu poate fi văzut 
niciodată. Zece dintre noi - căpitanul Chandler, doi dintre 
membrii echipajului de pe Goliath şi şase ganymedani - am 
mers în Tarside şi am urmărit soarele până la capătul 
orizontului, aşa că era într-adevăr noapte. Fabulos - foarte 
asemănător cu iernile polare de pe Pământ, dar cu cerul 
complet negru. Aproape că mă simţeam ca în spaţiu. 

Puteam vedea excelent toţi sateliții şi am privit Europa 
eclipsând - scuză-mă, ocultând - Io. Evident călătoria fusese 
planificată în aşa fel încât noi să putem observa toate 
acestea. 

Câţiva dintre sateliții mici erau de asemenea vizibili, dar 
dubla stea Pământ-Lună era mult mai spectaculoasă. Mi-a 
fost dor de casă? Sincer, nu - deşi îmi lipsesc câţiva dintre 
noii mei prieteni de acolo. 

Şi îmi pare rău, dar încă nu l-am întâlnit pe dr. Khan, deşi 
mi-a lăsat mai multe mesaje. Promit să o fac în următoarele 


câteva zile - zile terestre, nu ganymedane. 

Toate cele bune lui Joe - salutări lui Danil, poate ştii ce s-a 
întâmplat cu el - este din nou o persoană normală - şi ţie 
toată dragostea mea. 

STOCHEAZĂ. 

TRANSMITE. 

În epoca lui Poole, numele unei persoane sugera adesea 
înfăţişarea lui/ei, dar această regulă nu mai era valabilă 
acum, treizeci de generaţii mai târziu. Dr. Theodore Khan 
se dovedi a fi un blond de tip nordic, care putea să pară 
mult mai potrivit la bordul unei corăbii vikinge decât un 
tătar care răvăşea stepele Asiei Centrale; oricum, n-ar fi 
fost impresionant în niciunul dintre roluri, cu statura sa de 
mai puţin de un metru şi jumătate. Poole nu putu rezista să 
nu facă puţină psihanaliză de amatori: oamenii mici de 
statură erau adesea avari şi agresivi - descriere care, după 
ponturile Indrei, părea să se potrivească perfect 
singuraticului filosof ganymedan. Khan avea probabil 
nevoie de aceste calităţi pentru a supravieţui într-o 
societate atât de practică. 

Anubis City era mult prea mic pentru a găzdui şi un 
campus universitar - lux care continua să existe pe alte 
lumi, deşi mulţi credeau că revoluţia telecomunicaţiilor le 
făcuse anacronice. În loc de aceasta, aveau ceva mai 
potrivit, pe lângă secolele de vechime - o Academie, cu tot 
cu măslinii care l-ar fi păcălit până şi pe Platon însuşi, încât 
ar fi încercat să se plimbe printre ei. Gluma Indrei despre 
departamentele de filosofie care nu aveau nevoie de alte 
echipamente decât o tablă neagră, nu se aplica acestui 
mediu atât de sofisticat. 

— Este construit să găzduiască şapte oameni, spuse dr. 
Khan cu mândrie, atunci când se aşezară pe scaunele 
concepute evident pentru a nu fi prea confortabile, 
deoarece acesta este numărul optim de persoane cu care o 
persoană poate reacţiona eficient. Şi, dacă socoteşti şi 


fantoma lui Socrate, dai peste numărul menţionat când 
Phaedo şi-a dat faimoasa adresă. 

— Cel cu nemurirea sufletului? 

Khan fu atât de evident surprins, încât Poole nu se putu 
abţine să nu râdă. 

— Am urmat un scurt curs de filosofie, puţin înainte de a 
absolvi facultatea; când programa a cerut-o, cineva a 
hotărât că până şi noi, inginerii căpoşi, trebuia să avem 
ceva cultură. 

— Sunt încântat să aud asta. Face lucrurile mult mai 
uşoare. Ştii, totuşi nu pot să-mi forţez norocul. Venirea ta 
aici aproape că mă face să cred în miracole. Chiar mă 
gândisem să merg pe Pământ pentru a te vizita - ţi-a zis 
draga de Indra despre - ah - obsesia mea? 

— Nu, răspunse Poole, pe jumătate sincer. 

Dr. Khan păru foarte satisfăcut; era în mod clar mulţumit 
că-şi găsise un ascultător nou. 

— S-ar putea să fi auzit că sunt considerat de unii drept 
ateu, dar nu-i chiar adevărat. Ateismul este nedemonstrabil, 
deci neinteresant. Oricât de improbabil ar părea, nu putem 
fi niciodată absolut siguri că Dumnezeu nu a existat cândva, 
şi că s-a retras acum în infinitate, unde nimeni nu-l poate 
găsi. La fel ca Gautama Buddha, eu nu iau nici o poziţie în 
această privinţă. Domeniul meu de interes este 
psihopatologia cunoscută ca „religie”. 

— Psihopatologie? E o apreciere cam aspră. 

— Dar larg justificată de istorie. Să spunem că eşti un 
extraterestru inteligent, interesat numai de adevărurile 
verificabile. Descoperi o specie care s-a divizat în mii - ba 
nu, de-acum trebuie să fie milioane - de mici grupări tribale 
care păstrează o incredibilă varietate de credinţe despre 
originea Universului şi a felului în care trebuie să se poarte 
în el. Deşi multe dintre aceste grupări au idei în comun, 
chiar şi atunci când părţile care coincid acoperă 99 la sută, 
restul de un procent este suficient pentru a-i face să se 
ucidă şi să se tortureze reciproc, din cauza câtorva 


chestiuni triviale legate de doctrină, total lipsite de sens 
pentru cineva din afară. 

Cum să caracterizezi un asemenea comportament 
irațional? Lucretius a pus punctul pe i atunci când a spus că 
religia este produsul secundar al fricii - o reacţie la un 
Univers misterios şi adesea ostil. Pentru cea mai mare parte 
a preistoriei umane s-ar putea să fi fost un rău necesar, dar 
de ce a fost atât de mult rău, mai mult decât era necesar, şi 
cum de a mai supravieţuit atunci când n-a mai fost necesar? 

Am spus „rău” - foarte serios - pentru că frica duce la 
cruzime. Cea mai vagă cunoaştere a actelor Inchiziției l-ar 
face pe oricine să se simtă ruşinat că aparţine speciei 
umane. Una dintre cele mai revoltătoare cărţi publicate 
vreodată a fost „Ciocanul Vrăjitoarelor”, scrisă de un cuplu 
de sadici perverşi, care descriau torturile autorizate - 
încurajate! 

— De Biserică, pentru a smulge „mărturisiri” de la mii de 
bătrâne inofensive, înainte de a fi arse de vii. Papa însuşi a 
scris o prefaţă aprobatoare! 

Dar şi majoritatea celorlalte religii, cu câteva excepţii 
onorabile, au fost la fel de rele ca şi creştinismul. Chiar în 
secolul tău, băieţi tineri erau ţinuţi legaţi în lanţuri şi 
biciuiţi până ce memorau volume întregi de aberaţii pioase, 
fiind privaţi atât de copilărie, cât şi de bărbăţie pentru a 
deveni călugări. 

Poate că aspectul cel mai stupefiant al întregii afaceri este 
că oameni în mod evident nebuni au pretins, secol după 
secol, că ei, şi numai ei, sunt mesagerii lui Dumnezeu. Dacă 
toate acele mesaje ar fi fost concordante, problema ar fi fost 
lămurită. Dar bineînţeles că ele difereau dramatic, aspect 
care nu i-a oprit niciodată pe pretinşii Mesia să câştige sute 
de mii, ba chiar milioane de aderenţi, care ar fi luptat până 
la ultima picătură de sânge împotriva enoriaşilor la fel de 
păcăliţi ai unei credinţe microscopic diferite. 

Poole gândi că era vremea să spună şi el ceva în acest 
sens. 


— Mi-ai amintit de ceva care s-a petrecut în oraşul meu 
natal, pe vremea când eram copil. Un om „sfânt” deschisese 
un lăcaş, pretinzând că poate face miracole, adunând 
aproape instantaneu o mulţime de devotați. Şi aceştia nu 
erau ignoranţi sau analfabeți; majoritatea proveneau din 
familii bune. În fiecare duminică puteam vedea maşini de 
lux parcate în dreptul. Ah! „templului” său. 

— Sindromul Rasputin” îi spune; există milioane de astfel 
de cazuri, în întreaga istorie, în orice ţară. Şi în cam unul 
dintr-o mie de cazuri cultul supravieţuieşte timp de câteva 
generaţii. Ce s-a întâmplat în această situaţie? 

— Ei bine, concurenţa a fost foarte nemulțumită, şi a făcut 
tot ce-a putut pentru a-l discredita. Aş vrea să-mi pot aminti 
numele lui - folosea unul indian, destul de lung - swami nu- 
ştiu-cum, dar s-a dovedit că era originar din Alabama. Unul 
dintre trucurile sale era să materializeze lucruri „sfinte”, şi 
apoi să le înmâneze credincioşilor săi. Din întâmplare, 
rabinul nostru era magician amator, şi a făcut câteva 
demonstraţii publice pentru a arăta exact cum se face. N-a 
contat câtuşi de puţin, credincioşii au spus că minunile 
făcute de omul lor sunt autentice şi că rabinul era doar 
invidios. 

La un moment dat, îmi pare rău să spun asta, mama l-a 
luat în serios pe escroc - era la puţină vreme după moartea 
tatei, şi cred că a existat o legătură cu asta - şi m-a luat şi 
pe mine la una dintre şedinţe. Aveam doar zece ani, dar 
cred că n-am văzut vreodată pe cineva care să arate atât de 
urât. Avea o barbă suficient de mare cât să găzduiască mai 
multe cuiburi de păsări, şi poate chiar o făcea. 

— Pare să fie un caz standard. Cât timp a prosperat? 

— Trei sau patru ani. Apoi a trebuit să părăsească oraşul 
în grabă; se dovedise că organiza orgii cu adolescenţii. 
Evident, a pretins că practica tehnici mistice de salvare a 
sufletului. Şi n-o să-ţi vină să crezi asta. 

— Încearcă. 


— Chiar şi atunci, mulţi dintre acei fraieri încă mai aveau 
încredere în el. Zeul lor nu putea face nimic în neregulă, 
aşa că trebuie să fi fost o înscenare, ziceau ei. 

— Înscenare? 

— Scuze - condamnat în baza unor probe falsificate - 
tehnică folosită uneori de poliţie pentru a-i prinde pe 
infractori, atunci când toate celelalte mijloace dădeau greş. 

— Hmmm. Ei bine, swami al tău e de-a dreptul tipic; sunt 
cam dezamăgit. Dar e de folos pentru a-mi demonstra 
punctul de vedere - majoritatea oamenilor au fost 
dintotdeauna nebuni, cel puţin mare parte a timpului. 

— E o mostră mai degrabă nereprezentativă - doar o mică 
suburbie din Flagstaff. 

— Adevărat, dar aş putea-o multiplica de mii de ori, nu 
numai raportat la secolul tău, ci şi în trecutul îndepărtat. 
Niciodată n-a existat ceva, indiferent cât de absurd, pe care 
miriade de oameni să nu fie pregătiţi să-l creadă, uneori cu 
atâta pasiune încât ar fi preferat să lupte până la moarte 
decât să-şi abandoneze iluziile. Pentru mine asta este o 
destul de bună definiţie operaţională a nebuniei. 

— Ai susţine că oricine avea convingeri religioase 
puternice era nebun? 

— În sens pur tehnic, da - dacă erau sinceri, nu ipocriţi. 
După estimarea mea, cam 90 la sută erau nebuni. 

— Sunt sigur că Rabi Bernstein era sincer, şi era unul 
dintre cei mai sănătoşi oameni pe care i-am cunoscut, 
precum şi unul dintre cei mai buni. Şi cum o să judeci asta? 
Singurul geniu adevărat pe care l-am cunoscut a fost dr. 
Chandra, şeful proiectului HAL. Am intrat o dată la el în 
birou - nu răspunsese nimeni când am ciocănit, şi am 
presupus că era liber. Se ruga la un grup de mici statuete 
fantastice din bronz, drapate cu flori. Una dintre ele arăta 
ca un elefant. Alta avea mai mult decât numărul obişnuit de 
braţe. Am fost foarte stânjenit, dar am avut noroc că nu m-a 
auzit şi m-am strecurat înapoi, afară. Ai spune că era 
nebun? 


— Ai ales un exemplu prost: geniile adesea sunt astfel! Aşa 
că pot să zic: nu nebun, ci dezechilibrat psihic din cauza 
condiţiilor şi a mediului în care crescuse. lezuiţii spuneau: 
„Daţi-mi un băiat pentru şase ani, şi va fi al meu pe viaţă.” 
Dacă ar fi pus mâna la timp pe micul Chandra, acesta ar fi 
fost un catolic fervent, nu un budist. 

— Posibil. Dar sunt nedumerit; de ce erai atât de 
nerăbdător să mă întâlneşti? Mi-e teamă că n-am fost 
niciodată devotat vreunei credinţe. Ce-am eu de-a face cu 
toate astea? 

Încet, şi cu satisfacția unui om care se leapădă de povara 
unui mare secret, păstrat de multă vreme, dr. Khan îi 
răspunse la întrebare. 

20. Apostat. 

ÎNREGISTRARE - POOLE. 

Bună, Frank. Deci l-ai întâlnit pe Ted, în cele din urmă. Da, 
ai putea să-i spui lunatic - dacă astfel defineşti un entuziast 
lipsit de simţul umorului. Dar lunaticii ajung astfel deseori 
deoarece ei cunosc un Mare Adevăr - vezi majusculele? 

— Şi nimeni nu-i ascultă. Mă bucur că tu ai făcut-o, şi-ţi 
recomand să-l iei foarte în serios. 

Spuneai că ai fost foarte surprins să vezi portretul Papei 
afişat la loc de cinste în apartamentul lui Ted. Acesta este 
eroul lui, Pius al XX-lea, sunt sigură că ţi-am mai spus 
despre el. Priveşte-l bine, de obicei este numit Impius! Este 
o poveste fascinantă, care seamănă perfect cu ceva 
petrecut chiar înainte de a te naşte. Trebuie să ştii cum 
Mihail Gorbaciov, preşedintele Imperiului Sovietic, a 
provocat destrămarea acestuia la sfârşitul secolului XX, 
denunţându-i crimele şi excesele. 

N-a vrut să meargă chiar atât de departe - sperase să-l 
reformeze, dar asta nu mai era posibil. Nu vom şti niciodată 
dacă Pius al XX-lea a avut aceeaşi idee, pentru că a fost 
asasinat de un cardinal dement, la scurt timp după cea 
îngrozit lumea cu publicarea dosarelor secrete ale 
Inchiziției. 


Credincioşii erau încă zguduiţi de descoperirea lui TMA-0, 
cu câteva decenii mai înainte, care a avut un mare impact 
asupra lui Pius al XX-lea, şi cu siguranţă i-a influenţat 
acţiunile. 

Dar încă nu mi-ai spus cum crede Ted, acest criptodeist, că 
poţi să-l ajuţi să-l caute pe Dumnezeu. Cred că încă este 
foarte supărat pe El că se ascunde atât de bine. Mai bine 
nu-i spui că ţi-am zis asta. 

Dar dacă mă gândesc mai bine, de ce nu? 

Cu dragoste, Indra. 

STOCHEAZĂ. 

TRANSMITE. 

MISS PRINGLE. 

ÎNREGISTRARE. 

Salut, Indra, am avut o altă întrevedere cu dr. Ted, deşi nu 
i-am spus încă, de ce crezi tu că este supărat pe Dumnezeu! 
Dar am purtat cu el câteva discuţii - nu; dialoguri, deşi mai 
mult el vorbeşte - foarte interesante. Nu mă gândeam că 
voi mai reveni vreodată la filosofie, după toţi aceşti ani de 
inginerie. Poate că a trebuit să trec prin ei, mai întâi, pentru 
a o aprecia cum trebui. Mă întreb ce notă mi-ar pune, ca 
student. 

leri am încercat această cale de abordare, pentru a vedea 
cum reacţionează. Poate că-i original, deşi mă îndoiesc. 
Cred că ţi-ar plăcea să auzi - vei fi interesată de 
comentariile noastre. lată şi discuţia. 

MISS PRINGLE - COPIAZĂ AUDIO 94 

— Desigur, Ted, nu poţi să negi că majoritatea 
capodoperelor artistice umane au fost inspirate de credinţa 
religioasă. Arta nu dovedeşte nimic? 

— Da, dar nu într-un fel care să mulţumească pe vreun 
credincios! Din când în când, oamenii se amuză făcând liste 
cu cei mai buni dintre cei mai buni - sunt sigur că ăsta era 
un mijloc de distracţie popular pe vremea ta. 

— Cu siguranţă era. 


— Ei bine, au existat câteva faimoase încercări de a face 
acelaşi lucru şi cu arta. Evident, asemenea clasamente nu 
pot stabili valori absolute, eterne, dar sunt interesante şi 
arată cum se schimbă gusturile de la o generaţie la alta. 
Ultimul top pe care l-am văzut - a fost transmis pe Earth 
Artnet cu numai câţiva ani în urmă - era împărţit în 
arhitectură, muzică, arte vizuale. Îmi amintesc doar câteva 
exemple. Partenonul, Taj Mahal. 'Toccata şi Fuga lui Bach 
erau pe primul loc în muzică, urmate de Recviemul lui 
Verdi. În artă - Mona Lisa, bineînţeles. Apoi, nu-s sigur de 
corectitudinea ordinii, un grup de statuete budiste de 
undeva din Ceylon şi masca funerară de aura lui 
Tutankamon. 

Chiar dacă mi le-aş aminti pe toate celelalte - ceea ce 
bineînţeles că nu pot - nu ar avea importanţă; ceea ce 
contează este fondul lor cultural şi religios. Pe ansamblu, 
nici o religie nu era singura dominantă într-un domeniu, cu 
excepţia muzicii. Şi această situaţie s-ar putea datora unui 
banal accident tehnologic: orga şi alte instrumente 
muzicale preelectronice au fost create în Occidentul 
creştin. Putea să se întâmple cu totul altfel. Dacă, spre 
exemplu, grecii sau chinezii ar fi privit maşinile ca pe ceva 
mai mult decât nişte jucării. 

Dar ceea ce pune capăt cu adevărat disputei, în ceea ce 
mă priveşte, este consensul general asupra unicităţii celei 
mai mari opere din istoria artei umane. lar şi iar, în aproape 
toate clasamentele, este Angkor Wat. Şi totuşi religia care l- 
a inspirat dispăruse de secole; nimeni nu ştie nici măcar ce 
era, cu excepţia faptului că implica mai multe sute de zei, 
nu doar unul! 

— Aş vrea să-i fi putut spune asta dragului de rabi 
Bernstein - sunt sigur că ar fi găsit un răspuns potrivit 

— N-am nici o îndoială. Şi eu îmi doresc să-l fi întâlnit. Şi 
mă bucur că nu a trăit să vadă ce s-a întâmplat cu Israelul. 

SFÂRŞIT AUDIO. 


Asta a fost, Indra. Mi-aş dori ca Ganymede să aibă un 
Angkor Wat - nu l-am văzut niciodată - dar nu le poţi avea 
pe toate. 

Acum, întrebarea la care-ţi vroiai cel mai tare un răspuns. 
De ce este dr. Ted atât de încântat că sunt aici? 

După cum ştii, el e convins că soluţia multor mistere se 
află pe Europa, unde nimănui nu i-a fost permis să asolizeze 
de o mie de ani. 

E de părere că eu aş putea fi o excepţie. Crede că am un 
prieten acolo. Da - Dave Bowman, sau orice o fi devenit el 
acum. 

Ştim că el a supravieţuit după ce a fost atras de monolitul 
Fratele mai Mare şi că s-a întors cumva pe Pământ, după 
aceea. Mai sunt şi altele, despre care n-aveam idee. Foarte 
puţini ştiu ceva, pentru că ganimedanii se feresc să 
vorbească despre asta. 

Ted Khan a petrecut ani de zile adunând dovezi şi acum 
este foarte sigur de anumite fapte, deşi nu le poate explica. 
În cel puţin şase rânduri, cam la un secol distanţă unul de 
celălalt, observatori de încredere de aici, din Anubis, au 
raportat că au văzut O. Apariție de genul celei întâlnite de 
Heywood Floyd la bordul navei Discovery. Deşi niciunul 
dintre ei nu cunoştea acel incident, au fost capabili să-l 
recunoască pe Dave, atunci când i-au văzut holograma. Şi a 
mai existat un caz similar, la bordul unei nave de cercetare 
care s-a apropiat mai mult de Europa, acum 600 de ani. 

Luate în parte, nimeni n-ar trata cu seriozitate aceste 
rapoarte, dar la un loc ele alcătuiesc un şablon. Ted e foarte 
sigur că Dave Bowman trăieşte şi acum într-o anumită 
formă, probabil asociat cu Monolitul căruia îi spunem 
Marele Zid. Şi el are încă unele interese în treburile 
noastre. 

Deşi nu a făcut nici o tentativă de comunicare, led speră 
să putem lua legătura. El crede că eu sunt singurul om care 
o poate face. 


Încă încerc să mă hotărăsc. Mâine voi discuta despre asta 
cu căpitanul Chandler. Îţi vom spune ce am hotărât. Cu 
dragoste, Frank. 

STOCHEAZĂ. 

TRANSMITE - INDRA 

21. Carantina 

— Crezi în fantome, Dim? 

— Bineînţeles că nu; dar, ca orice om sensibil, şi eu mă tem 
de ele. De ce întrebi? 

— Dacă n-a fost o fantomă, a fost cel mai puternic vis pe 
care l-am avut vreodată. Aseară am vorbit cu David 
Bowman. 

Poole ştia că va fi luat în serios de căpitanul Chandler, 
când situaţia o cerea, deci nu fu dezamăgit de această dată. 

— Interesant, dar există o explicaţie evidentă. Doar ai stat 
aici, în Apartamentul Bowman, pentru numele lui Deus! 
Doar tu mi-ai spus că parcă-i bântuit. 

— Sunt sigur - mă rog, 99 la sută sigur - că ai dreptate, şi 
că întreaga tărăşenie a fost provocată de discuţiile pe care 
le-am avut cu profesorul Ted. Ai auzit rapoartele potrivit 
cărora Dave Bowman apare uneori în Anubis? Cam o dată 
la o sută de ani? Aşa cum a făcut şi cu dr. Floyd, la bordul 
Discovery, după ce a fost reactivată. 

— Ce s-a întâmplat acolo? Am auzit ceva istorisiri vagi, dar 
nu le-am luat niciodată în serios. 

— Dr. Khan le-a luat, la fel şi eu - am văzut înregistrarea 
originală. Floyd stătea în vechiul meu scaun când un fel de 
nor de prafa apărut în spatele lui şi a luat forma capului lui 
Dave. Apoi i-a transmis acel faimos mesaj, avertizându-l să 
plece. 

— Cine n-ar fi făcut-o? Dar asta a fost acum o mie de ani. 
Suficientă vreme pentru a fabrica un fals. 

— Ce rost ar fi avut? Eu şi Khan am analizat-o ieri. Mi-aş 
pune viaţa rămăşag că este autentică. 

— La o adică, sunt de acord cu tine. Şi am auzit de aceste 
rapoarte. 


Vocea căpitanului Chandler şovăi, şi păru uşor stânjenit. 

— Cu multă vreme în urmă am avut o prietenă aici, în 
Anubis. Ea mi-a spus că bunicul ei l-a văzut pe Bowman. Am 
râs. 

— Mă întreb dacă Ted are acea întâlnire pe listă. I-ai putea 
face legătura cu prietena ta? 

— Eh, mai bine nu. N-am mai vorbit de ani de zile. Din câte 
ştiam, ea ar putea fi pe Lună, sau pe Marte. Oricum, de ce îl 
interesează pe profesorul Ted? 

— Asta e ceea ce vroiam de fapt să discut cu tine. 

— Nu-mi sună prea bine. Dă-i drumul. 

— Ted crede că Dave Bowman, sau orice o fi devenit el, ar 
putea continua să existe, acolo, pe Europa. 

— După o mie de ani? 

— Ei, uită-te la mine! 

— O singură mostră nu dă bine la statistică, obişnuia să 
spună profesorul meu de matematică. Dar continuă. 

— E o poveste complicată, sau poate un mozaic din care 
lipsesc majoritatea pieselor. Dar este general recunoscut că 
strămoşilor noştri li s-a întâmplat ceva crucial atunci când 
Monolitul a apărut în Africa, acum patru milioane de ani. 
Marchează o cotitură în preistorie - prima apariţie a 
uneltelor, a armelor şi a religiei. Poate fi o simplă 
coincidenţă. Monolitul probabil că a avut un efect asupra 
noastră, în mod sigur n-a stat pur şi simplu acolo, 
acceptând pasiv să fie venerat. 

Lui Ted îi place să citeze un faimos paleontolog, care 
spunea că „IMA-0 ne-a tras un şut în fund evoluționist”. El 
susţine că acel şut nu a fost orientat într-o direcţie tocmai 
favorabilă. Trebuia să devenim atât de răi şi de capricioşi 
pentru a supravieţui? Poate că da. După cum l-am înţeles 
eu, led crede că în alcătuirea creierilor noastre, este ceva 
fundamental greşit, care ne face incapabili de o gândire 
logică substanţială. Pentru a înrăutăţi situaţia, deşi toate 
creaturile au nevoie de un anumit grad de agresivitate 
pentru a supravieţui, se pare că noi avem mult mai multă 


decât ar fi absolut necesar. Şi nici un animal nu-şi 
torturează semenii, aşa cum facem noi. Este acesta un 
accident evolutiv - o chestiune de ghinion genetic? 

Foarte mulţi sunt de acord că TMA-1 a fost plasat pe Lună 
pentru a supraveghea proiectul - experimentul; orice-ar fi 
fost - şi pentru a raporta mai departe, către Jupiter, unde se 
afla centrul de control al misiunii. De aceea celălalt Monolit 
- Fratele cel Mare - aştepta acolo. Aşteptase patru milioane 
de ani, când a sosit Discovery. Eşti de acord până acum? 

— Da, dintotdeauna am crezut că asta este cea mai 
plauzibilă teorie. 

— Şi acum, ceva mai speculativ. Bowman a fost aparent 
înghiţit de către Fratele cel Mare, şi totuşi ceva din 
personalitatea lui se pare că a supravieţuit. La 20 de ani de 
la acea întâlnire cu Heywood Floyd, din timpul celei de-a 
doua expediţii către Jupiter, a mai realizat un contact, la 
bordul navei Universe, când Floyd s-a alăturat misiunii din 
2061 către cometa Halley. Sau cel puţin aşa ne spune el, în 
jurnalul său de memorii, deşi avea mult peste o sută de ani 
atunci când le-a dictat. 

— Poate să fi fost senil. 

— Nu şi potrivit tuturor relatărilor contemporane! De 
asemenea - poate chiar mai important - nepotul său, Chris, 
a avut parte de câteva experienţe la fel de stranii, atunci 
când Galaxy a asolizat forţat pe Europa. Şi, bineînţeles, 
acolo este locul unde se află chiar acum Monolitul, sau un 
Monolit! Înconjurat de europani. 

— Încep să-mi dau seama încotro bate dr. Ted. De aici am 
plecat - întregul cerc o ia de la capăt. Europii sunt destinaţi 
celebrităţi. 

— Exact, totul se potriveşte. Jupiter s-a aprins şi le-a oferit 
un soare, topind acea lume îngheţată. Avertismentul de a ne 
ţine la o parte a fost dat probabil pentru a nu ne amesteca 
în evoluţia lor. 

— Unde am mai auzit eu asta înainte? Desigur, Frank, de- 
acum o mie de ani, din vremea ta! Prima Directivă! Încă mai 


râdem cu poftă de cei din bătrânul serial Star Trek. 

— 'Ţi-am mai spus vreodată că m-am întâlnit cu unii dintre 
actori? Ar fi surprinşi să mă vadă acum. Şi întotdeauna am 
avut două convingeri legate de politica neamestecului. 
Monolitul cu siguranţă a nesocotit una dintre ele, în cazul 
nostru, acolo, în Africa. S-ar putea spune că a avut rezultate 
dezastruoase. 

— Mai mult noroc data viitoare, pe Europa! 

Poole râse, nu prea convingător. 

— Khan mi-a spus exact acelaşi lucru. 

— Şi ce crede el că ar trebui să faci? Întâi de toate, în ce 
fel vei interveni? 

— Întâi şi-ntâi, trebuie să aflăm ce se întâmplă cu adevărat 
pe Europa, şi de ce. Observaţia din spaţiu nu este 
suficientă. 

— Ce altceva putem face? Toate sondele trimise de 
ganimedani au explodat înainte de a atinge solul. 

— Şi de la misiunea de salvare a navetei Galaxy, toate 
navele cu echipaj uman au fost deviate de un anumit câmp 
de forţă, a cărui natură n-a reuşit nimeni s-o descifreze. 
Foarte interesant; dovedeşte că ceea ce se află acolo jos, 
orice ar fi, ne apără şi nu este răuvoitor. Şi - acesta e 
aspectul cel mai important - trebuie să aibă un mijloc să 
verifice a ceea ce vine spre el. Poate face distincţia între 
roboţi şi oameni. 

— Mai mult decât mine, uneori. Continuă. 

— Ei bine, Ted crede că există o singură fiinţă umană care 
poate reuşi să asolizeze pe suprafaţa Europei - deoarece 
vechiul lui prieten este acolo, şi poate avea ceva influenţă 
asupra acelei puteri necunoscute. 

Căpitanul Chandler trase un fluierat lung, grav. 

— Şi eşti dispus să rişti? 

— Da. Ce aş avea de pierdut? 

— O navetă spaţială prețioasă, dacă vei proceda aşa cum 
cred eu. De aceea ai vrut să înveţi să pilotezi Șoimul? 


— Ei, acum, că tot ai adus vorba, s-ar putea să mă fi gândit 
la asta. 

— Trebuie să te mai gândeşti. Mărturisesc că sunt 
îngrijorat, dar mai sunt şi alte probleme. 

— Pentru că te cunosc, sunt sigur că n-or să-ţi stea în cale, 
o dată ce te-ai hotărât să mă ajuţi. 

22. Riscul. 

MISS PRINGLE - AFIŞEAZĂ MESAJELE PRIORITARE 
RECEPŢIONATE DE PE PĂMÂNT. 

Dragă Indra, nu încerc să fiu dramatic, dar acesta s-ar 
putea să fie ultimul mesaj pe care ţi-l adresez de pe 
Ganymede. Atunci când îl vei primi, eu voi fi deja pe drum 
către Europa. 


Deşi este o decizie subită - şi nimeni nu este mai surprins 
decât mine - m-am gândit la ea cu mare atenţie. După cum 
ai ghicit, led Khan poartă o mare parte a răspunderii. Lasă- 
| pe el să-ţi explice dacă eu nu mă mai întorc. 

Te rog să nu mă înţelegi greşit - în nici un fel nu o privesc 
ca pe o misiune sinucigaşă! Dar sunt 99 la sută convins de 
argumentele lui Ted, şi el mi-a aţâţat curiozitatea într-o 
asemenea măsură încât nu mi-aş fi iertat niciodată să refuz 
o asemenea ocazie unică într-o viaţă. Sau poate ar trebui să 
spun unică în două vieţi. 

Zbor cu Falcon, naveta mică, de o singură persoană, de pe 
Goliath - ce mi-ar plăcea să le-o arăt şi vechilor mei colegi 
de la Administraţia Spațială! Luând în considerare vechile 
înregistrări, cea mai probabilă variantă care mi se poate 
întâmpla este să fiu îndepărtat de Europa, înainte de a 
putea asoliza. Chiar şi din asta voi avea ceva de învăţat. 

Şi dacă el - Monolitul local, Marele Zid - hotărăşte să mă 
trateze ca pe sondele automate din trecut, nu voi şti 
niciodată. Este un risc pe care m-am pregătit să mi-l asum. 

Îţi mulţumesc pentru tot, transmite-i toate cele bune lui 
Joe. Cu dragoste, de pe Ganymede - şi pe curând, sper, de 
pe Europa. 

STOCHEAZĂ TRANSMITE. 

IV. 

REGATUL SULFULUI 

23. Falcon 

— Europa este la aproape 4.000 de kilometri de 
Ganymede în acest moment, îl informă căpitanul Chandler 
pe Poole. Dacă „o calci” - mulţumesc că m-ai învăţat această 
expresie! 

— Falcon te-ar putea duce acolo într-o oră. Dar nu ţi-aş 
recomanda asta; misteriosul nostru prieten s-ar putea 
alarma văzând că vine cineva atât de repede. 

— De acord, plus că vreau ceva timp de gândire. Şi încă 
sper. Vocea lui Poole se stinse în tăcere. 

— Ce speri? 


— Că pot lua în vreun fel legătura cu Dave, sau orice-ar fi, 
înainte de a încerca să asolizez. 

— Mda, întotdeauna este nepoliticos să dai buzna 
neinvitat, chiar şi cu oameni pe care-i cunoşti, 
nemaivorbind de absolut necunoscuţii europi. Poate că ar 
trebui să iei cu tine ceva cadouri - nu aşa obişnuiau 
exploratorii din vechime? Cred că oglinzile şi mărgelele 
erau cândva la mare preţ. 

Tonul şi expresia lui Chandler nu lăsau să se vadă 
adevărata îngrijorare pe care o simţea, atât pentru Poole 
cât şi pentru piesele de echipament valoroase pe care se 
oferise să i le împrumute - şi pentru care căpitanul navei 
Goliath era, în cele din urmă, răspunzător. 

— Încă mai încerc să aflu cum o să rezolvăm asta. Dacă te 
întorci ca un erou, vreau să mă scald şi eu în aura ta de 
glorie. Dar dacă pierzi Şoimul, o dată cu tine, ce-o să mai 
spun? Că ai furat naveta pe când noi nu ne uitam? Mi-e 
teamă că nimeni n-o să creadă o astfel de poveste. Controlul 
Traficului este foarte eficient aici, pe Ganymede, trebuie să 
fie! Dacă pleci fără să anunţi înainte, sunt pe urmele tale 
într-o microsecundă - ba nu, chiar într-o milisecundă. N-ai 
nici o şansă să pleci fără să-ţi completez un plan de zbor 
mai întâi. Aşa că asta propun eu să facem, doar dacă nu-mi 
vine o idee mai bună. 

Vei lua Şoimul pentru un ultim test de calificare - toată 
lumea ştie că deja l-ai pilotat singur. Vei intra pe orbită la 
2.000 de kilometri deasupra Europei - nu-i nimic neobişnuit 
în asta - unii o fac mereu, iar autorităţile locale par să nu 
aibă nimic de obiectat. 

Timp de zbor total, estimat la cinci ore şi jumătate. Dacă te 
răzgândeşti brusc cu privire la întoarcerea pe Ganymede, 
nu mai poate face nimeni nimic - cel puţin nimeni de aici. 
Evident, eu voi încerca să par indignat şi voi spune cât de 
uluit sunt de asemenea erori de navigaţie grosolane etc. 
Etc. 'Tot ce va face o impresie bună asupra Curţii de 
Anchetă. 


— Se va ajunge până acolo? Nu vreau să fac nimic care ar 
putea să-ţi pricinuiască necazuri. 

— Nu-ţi face probleme, era timpul să se mai petreacă ceva 
palpitant şi pe aici. Dar doar noi doi ştim despre asta; 
încearcă să nu spui nimănui altcuiva din echipaj, aş vrea să 
aibă - cum era expresia cealaltă pe care am învăţat-o de la 
tine? 

— Posibilitatea de a „nega plauzibil”. 

— Mulţumesc, Dim, îţi sunt recunoscător că faci asta 
pentru mine. Şi sper să nu regreţi niciodată că m-ai adus pe 
Goliath de pe orbita lui Neptun. 

Lui Poole i se părea greu să evite suspiciunea crescândă, 
să se poarte în aşa fel cu noii săi colegi de echipaj încât să 
nu bănuiască ce intenţii avea, în timp ce aceştia pregăteau 
naveta Şoimul pentru ceea ce ar fi trebuit să fie un zbor 
scurt, de rutină. Doar el şi Chandler ştiau că nu va fi deloc 
astfel. 

Totuşi nu urma să se arunce în ceva total necunoscut, aşa 
cum el şi Dave Bowman făcuseră cu o mie de ani în urmă. În 
memoria navetei se găseau stocate hărţi de înaltă rezoluţie 
ale Europei, care arătau detalii de câţiva metri. Ştia exact 
unde vrea să se ducă; rămânea de văzut doar dacă putea 
sparge carantina veche de câteva secole. 

24. Evadarea 

— Control manual, te rog. 

— Eşti sigur, Frank? 

— Foarte sigur, Şoimule. Mulţumesc. 

Oricât de ilogic părea, majorităţii indivizilor aparţinând 
rasei umane li se părea imposibil să nu fie politicoasă cu 
copiii săi artificiali, oricât de puţin inteligenţi ar fi fost. 
Volume întregi de psihologie, precum şi multe ghiduri 
populare („Cum să nu răneşti sentimentele unui computer”, 
şi „Inteligența artificială - adevărata nervozitate” erau doar 
două dintre cele mai cunoscute titluri), fuseseră scrise pe 
marginea subiectului eticheta om - maşină. Cu multă vreme 
în urmă se decisese că oricât de indiferentă ar putea părea 


grosolănia faţă de roboţi, ea trebuie descurajată. Le fel de 
bine, şi mult prea lesne, ea s-ar fi putut răspândi şi în 
rândul relaţiilor umane. 

Şoimul se afla acum pe orbită, aşa cum de fapt o arăta şi 
planul său de zbor, la o distanţă sigură, de 2000 de 
kilometri, deasupra Europei. Corona uriaşului satelit 
domina partea din faţă a cerului, şi chiar şi zona neluminată 
de Lucifer era atât de strălucitoare, aprinsă de mult mai 
îndepărtatul Soare, încât toate detaliile sale puteau fi 
văzute cu limpezime. Poole nu avea nevoie de asistenţă 
optică pentru a observa destinaţia planificată, pe malul încă 
îngheţat al Mării Galileea, nu departe de rămăşiţele primei 
nave spaţiale care asolizase pe această lume. Deşi europanii 
luaseră de mult toate componentele sale metalice, 
ghinionista navă chinezească servea încă drept mormânt 
pentru echipajul său; şi era potrivit că singurului „oraş” de 
aici - chiar dacă era unul extraterestru - i se potrivea 
numele de „Isienville”. 

Poole se hotărâse să coboare dinspre mare şi apoi să 
zboare foarte încet către Tsienville - sperând că această 
apropiere va părea prietenoasă, sau cel puţin neagresivă. 
Deşi recunoştea în sinea lui că era o abordare naivă, nu 
găsise o altă soluţie mai bună. 

Apoi, brusc, imediat ce coborâse sub altitudinea de 1000 
de kilometri, fu întrerupt - nu în felul în care sperase, ci în 
cel la care se aşteptase. 

— Aici Centrul de Control Ganymede, către Șoimul. V-aţi 
îndepărtat de coordonatele stabilite în planul de zbor. 
Rugăm raportați imediat ce se întâmplă. 

Era greu să ignori o astfel de solicitare urgentă, dar în 
situaţia dată părea lucrul cel mai bun de făcut. Exact 30 de 
secunde mai târziu, şi la 100 de kilometri mai aproape de 
Europa, cei de pe Ganymede repetară mesajul. Încă o dată 
Poole îl ignoră - dar nu şi Şoimul. 

— Eşti absolut sigur că asta vrei să faci, Frank? Îl întrebă 
computerul navetei. 


Cu toate că Poole ştia că-i doar închipuire, ar fi putut să 
jure că din glasul computerului răzbătea o notă de nelinişte. 

— Foarte sigur, Şoimule, ştiu exact ceea ce fac. Bineînţeles 
că şi asta era fals, şi de acum încolo avea să fie nevoie să 
mintă un auditoriu din ce în ce mai sofisticat. 

Lumini indicatoare care doar rareori puteau fi văzute 
aprinse începură să clipească la capătul panoului de 
control. Poole zâmbi cu satisfacţie: totul mergea conform 
planului. 

— Aici Centrul de Control Ganymede. Mă recepţionezi, 
Şoimule? Ai trecut pe control manual, aşa că nu te pot 
asista. Ce se întâmplă? Continui să cobori către Europa. Le 
rog să răspunzi imediat. 

Poole începu să simtă uşoare mustrări de conştiinţă. 1 se 
păru că recunoaşte vocea operatoarei de la Centrul de 
control, şi era aproape sigur că aparţinea unei femei 
încântătoare pe care o întâlnise la o recepţie dată de 
primar, imediat după sosirea sa pe Anubis. Părea cu 
adevărat alarmată. 

Deodată realiză cum să o elibereze de teamă - şi în acelaşi 
timp să încerce ceva ce mai devreme respinsese ca fiind 
mult prea absurd. Poate că, la urma urmelor, merita o 
încercare: cu siguranţă nu va produce nici o pagubă, şi se 
putea chiar să meargă. 

— Aici Frank Poole de pe Șoimul. Sunt cum nu se poate 
mai bine, dar se pare că altcineva a preluat controlul 
navetei şi o îndreaptă în jos, către Europa. Sper că 
recepţionaţi acest mesaj - voi continua să raportez atât 
timp cât va fi posibil. 

Ei bine, nu o minţise pe de-a întregul pe îngrijorata 
controloare, şi într-o zi spera să poată să o privească în 
ochi, cu conştiinţa curată. 

Continuă să vorbească, încercând să-şi moduleze vocea ca 
şi cum ar fi fost complet sincer, să nu pară că face 
echilibristică pe marginea adevărului. 


— Repet, aici este Frank Poole de la bordul navetei Șoimul, 
în coborâre către Europa. Presupun că o anumită forţă 
exterioară a preluat controlul navetei mele şi o va aşeza pe 
sol în siguranţă. Dave, aici este vechiul tău camarad Frank. 
Tu eşti entitatea care mă controlează? Am motive să cred 
că te afli aici, pe Europa. Dacă este aşa, abia aştept să te 
revăd - oriunde sau orice ai fi acum. 

Nici măcar un moment nu îşi imaginase că va primi 
răspuns; până şi centrul de control de pe Ganymede părea 
să fie şocat şi redus la tăcere. 

Şi totuşi, într-un fel, primi un răspuns. 

Şoimul continua să coboare către Marea Galileei. Europa 
se afla la numai 50 de kilometri dedesubt. Poole putea să 
vadă acum cu ochiul liber lunga dâră neagră a celui mai 
mare dintre Monoliţi, care stătea de veghe - dacă într- 
adevăr asta făcea - la periferia oraşului Tsienville. 

Nici unei fiinţe umane nu îi fusese îngăduit să se apropie 
atât de mult în ultimii 1000 de ani. 

25. Foc în adâncuri. 

Timp de milioane de ani fusese o lume oceanică, cu apele 
sale ascunse, protejate de vidul spaţiului de o crustă de 
gheaţă. În majoritatea locurilor, gheaţa era groasă de 
kilometri, dar avea şi locuri unde era mai subţire şi crăpase. 
Apoi avusese loc o scurtă luptă între două elemente 
implacabil ostile, care nu mai veniseră în contact direct pe 
nici o altă lume a sistemului solar. Războiul între ocean şi 
spaţiu sfârşea întotdeauna în aceeaşi remiză; apa ajunsă la 
suprafaţă fierbea şi îngheţa simultan, reparând armura de 
gheaţă. 

Mările Europei ar fi putut îngheţa bocnă cu mult timp în 
urmă, dacă nu ar fi existat influenţa planetei Jupiter. 
Gravitaţia acesteia frământă în continuu nucleul micii lumi 
din vecinătate; forţele care răvăşeau lo acționau şi aici, deşi 
cu o ferocitate mult îmblânzită. Pretutindeni în adâncuri 
existau dovezile neîncetatului război dintre planetă şi 
satelit, în mugetul şi tunetul continuu al seismelor 


submarine, al exploziilor de gaze eliminate din interior, al 
valurilor de presiune infrasonică ale avalanşelor care 
măturau câmpiile abisale. În comparaţie cu oceanul 
tumultuos care acoperea Europa, chiar şi zgomotoasele 
mări ale Pământului ar fi părut tăcute. 

Din loc în loc, presărate deasupra deşerturilor din 
adâncuri, erau oaze care ar fi uluit şi ar fi încântat orice 
biolog terestru. Ele se întindeau pe câţiva kilometri în jurul 
maselor aglomerate de minerale izvorâte din interior. 
Adesea creau parodii naturale ale unor castele gotice din 
care pulsau, într-un ritm scăzut, lichide negre, vâscoase, 
parcă împinse de bătaia unei inimi puternice. Şi, precum 
sângele, ele erau semnele autentice ale vieţii însăşi. 
Fluidele clocotinde respingeau frigul ucigător care se 
prelungea pe deasupra, şi formau insule de căldură pe 
fundul oceanului. La fel de important, ele aduceau din 
interiorul Europei toate substanţele chimice necesare vieţii. 
Astfel de oaze fertile, care ofereau hrană şi energie din 
abundență, fuseseră descoperite de exploratorii din secolul 
XX ai mărilor Pământului. Aici ele erau prezente la o scară 
incomparabil mai mare şi într-o mult mai largă varietate. 

Structuri filiforme, delicate, care păreau să fie analoge 
plantelor, prosperau în zonele „tropicale”, apropiate de 
sursele de căldură. Târându-se printre ele, trăiau acei 
bizari şerpi şi viermi, unii hrănindu-se cu plante, alţii 
extrăgându-şi hrana direct din apele bogate în minerale din 
jurul lor. La distanţe mai mari de focurile submarine la care 
se încălzeau aceste creaturi, trăiau organisme mai mari, 
mai robuste, nu foarte diferite de crabi sau păianjeni. 

Armate de biologi ar fi putut petrece câteva vieţi studiind 
o singură astfel de oază mică. Spre deosebire de mările 
terestre din Paleozoic, adâncurile europane nu alcătuiau un 
mediu stabil, aşa că evoluţia progresa cu o viteză 
ameţitoare, producând multitudini de forme de viaţă 
fantastice. Toate erau supuse aceleiaşi nedefinite aşteptări 
a dispariţiei; mai devreme sau mai târziu, fiecare izvor al 


vieţii avea să slăbească şi să moară, pe măsură ce forţele 
care îl alimentau îşi mutau focarul în altă parte. Pe întreaga 
suprafaţă a fundului oceanului europan se găseau dovezi 
ale unor astfel de tragedii; nenumărate zone circulare erau 
acoperite cu schelete şi rămăşiţe încrustate cu minerale ale 
creaturilor moarte, unde capitole întregi de evoluţie 
fuseseră şterse din cartea vieţii. Şi erau scoici de multe 
forme - bivalve, şi chiar trivalve, precum şi modele spiralate 
din piatră - exact ca superbele amonite dispărute atât de 
misterios din oceanele Pământului, la sfârşitul Cretacicului. 

Printre cele mai mari minuni ale adâncurilor europane se 
numărau râurile de lavă incandescentă, curgând din 
conurile vulcanilor submarini. Presiunea la aceste adâncimi 
era atât de mare, încât apa venită în contact cu magma 
fierbinte nu se putea vaporiza, aşa că ambele elemente 
coexistau în cadrul unui armistițiu dificil. 

Acolo, pe o altă lume şi cu personaje extraterestre, se 
jucase ceva asemănător poveştii Egiptului, cu mult înainte 
de apariţia Omului. Ca şi Nilul, care adusese viaţă într-o 
strâmtă fâşie a deşertului, acest râu de căldură deşteptase 
la viaţă adâncurile europane. De-a lungul malurilor sale, 
într-o zonă niciodată mai lată de câţiva kilometri, specie 
după specie evoluase, prosperase şi se stinsese. Şi câteva 
dintre ele lăsaseră monumente permanente. 

Deseori ele erau greu de deosebit de formațiunile naturale 
din jurul venturilor termale, şi chiar şi atunci când era clar 
că nu se datorează unor reacţii chimice întâmplătoare, era 
greu să hotărăşti dacă erau produsul instinctului sau al 
inteligenţei. Pe Pământ, termitele construiau clădiri 
aproape la fel de impresionante ca oricare dintre cele care 
se găseau în acest unic şi vast ocean ce acoperea o lume 
îngheţată. 

De-a lungul îngustei porţiuni fertile din pustiurile 
adâncului, culturi întregi şi chiar civilizaţii puteau să fi 
răsărit şi să fi apus, armate puteau să fi mărşăluit - sau 
înotat - sub comanda unor Napoleoni sau Tamerlani 


europani. lar restul lumii lor n-ar fi ştiut asta niciodată, 
pentru că toate oazele lor erau la fel de izolate una de 
cealaltă pe cât sunt planetele între ele. Creaturile care 
răsăreau în strălucirea difuză a râurilor de lavă şi se 
hrăneau în jurul venturilor calde nu puteau străbate 
pustietatea ostilă dintre insulele lor singuratice. Dacă ar fi 
produs istorici şi filosofi, fiecare dintre acele culturi ar fi 
fost convinsă că este singură în Univers. 

Şi totuşi nici măcar spaţiul dintre oaze nu era complet 
lipsit de viaţă; existau creaturi mai dure, care-i sfidau 
rigorile. Unele erau echivalentul europan al peştilor - 
torpile subţiri, propulsate de cozi verticale şi ghidate de 
aripioare laterale. Asemănarea cu cei mai de succes 
înotători din oceanele Pământului era inevitabilă; date fiind 
aceleaşi probleme inginereşti, evoluţia trebuia să dea soluţii 
foarte apropiate. Martori sunt delfinul şi rechinul - aproape 
identici la o privire superficială, totuşi din ramuri atât de 
îndepărtate, una de alta, ale arborelui vieţii. 

Exista, oricum, o diferenţă foarte evidentă între peştii din 
oceanul europan şi cei din mările terestre; nu aveau 
branhii, pentru că în apele prin care înotau abia se găsea o 
urmă de oxigen. La fel ca făpturile care trăiau în jurul 
venturilor geotermale ale Pământului însuşi, metabolismul 
lor se baza pe compuşi ai sulfului, abundenţi în acest mediu 
vulcanic. 

Şi foarte puţini aveau ochi. În afara strălucirii vagi a 
scurgerilor de lavă, şi a sclipirilor ocazionale de 
bioluminiscenţă ale creaturilor care îşi căutau perechea - 
sau a prădătorilor pe urma vânatului - era o lume a 
întunericului. 

Era, de asemenea, una sortită pieirii. Nu numai că sursele 
sale de energie erau puţine şi permanent schimbătoare, dar 
şi câmpurile de forţă care le generau se diminuau 
implacabil. Chiar dacă ajungeau să dezvolte inteligenţă 
adevărată, europanii rămâneau prinşi între foc şi gheaţă. 


Lipsindu-le un miracol, ei ar fi pierit o dată cu înghețarea 
finală a micii lor lumi. 

Lucifer a făcut acest miracol. 

26. Tsienville. 

În ultimile clipe, pe când cobora spre coastă cu 
adormitoarea viteză de 100 de kilometri pe oră, Poole se 
întrebă dacă mai putea exista vreo intervenţie de ultim 
moment. Dar nu se întâmplă nimic de felul acesta, chiar şi 
atunci când se deplasă încet de-a lungul feţei negre, 
interzise, a Marelui Zid. 

Era cel mai potrivit nume pentru Monolitul de pe Europa, 
deoarece, spre deosebire de fraţii săi mai mici de pe 
Pământ şi Lună, era aşezat pe orizontală şi măsura mai bine 
de douăzeci de kilometri lungime. Cu toată că literalmente 
avea un volum de miliarde de ori mai mare decât 'TMA-0 şi 
TMA-I, proporţiile sale erau exact aceleaşi - acea scară de 
1:4:9, care a inspirat atâta curiozitate şi atâtea nonsensuri 
numerologice de-a lungul secolelor. 

Pentru că latura verticală avea cel puţin zece kilometri 
înălţime, una dintre teoriile plauzibile susţinea că, printre 
celelalte funcţii ale sale, Marele Zid servea ca barieră de 
vânt, protejând 'Tsienville de uraganele feroce care băteau 
dinspre Marea Galileei. Acestea erau mult mai rare acum, 
când clima se stabilizase, dar cu o mie de ani în urmă ele ar 
fi fost o sursă majoră de descurajare pentru formele de 
viaţă care ieşeau din ocean. 

Deşi inteţionase să o facă, Poole nu găsise niciodată 
suficient timp să viziteze Monolitul Tycho - încă strict secret 
pe vremea când plecase spre Jupiter - iar gravitația 
Pământului făcuse ca geamănul acestuia, de la Olduvai, să-i 
fie inaccesibil. Dar văzuse imaginile amândorura atât de 
des, încât i se păreau la fel de familiari ca şi proverbialele 
proprii buzunare (şi oare câţi oameni, se întreba adesea, şi- 
ar fi recunoscut propriile buzunare?). Afară de enorma 
diferenţă de mărime, nu exista nici o altă cale de a deosebi 


Marele Zid de TMA-0 şi TMA-1 - sau, de altfel, de „Fratele 
cel Mare” pe care Leonov îl întâlnise pe orbita lui Jupiter. 

Potrivit câtorva ipoteze, probabil suficient de trăsnite 
pentru a fi adevărate, exista un singur Monolit arhetipal, 
toate celelalte - indiferent de mărime - fiind proiecţii, sau 
imagini ale acestuia. Poole îşi aminti aceste idei atunci când 
observă suprafaţa neagră, imaculată, neobişnuit de netedă 
şi lipsită de strălucire a Marelui Zid. Sigur, după atâtea 
secole petrecute într-un mediu atât de ostil, ar fi trebuit să 
aibă măcar câteva pete de mizerie! Totuşi, arăta atât de 
curat de parcă o armată de spălători de geamuri i-ar fi 
lustruit fiecare centimetru pătrat. 

Apoi îşi aduse aminte că, deşi oricine a putut privi TMA-O 
sau TMA-1 îndeaproape a simţit irezistibila nevoia de a le 
atinge suprafeţele aparent pure, nimeni nu a reuşit 
vreodată. Degete, burghie cu diamant, cuțite laser - toate 
lunecau pe Monoliţi, ca şi cum aceştia ar fi fost acoperiţi cu 
o peliculă impenetrabilă. Sau ca şi cum - asta era o altă 
ipoteză răspândită - n-ar fi fost chiar în acest Univers, ci 
cumva separați de el cu o fracțiune de milimetru, care se 
dovedea a fi de netrecut. 

Făcu un ocol complet, uşor, al Marelui Zid, care rămase 
absolut indiferent faţă de demersul său. Apoi aduse naveta 
- tot pe control manual, în caz că Centrul de Control de pe 
Ganymede ar fi făcut vreo încercare de a-l „salva” - la 
periferia Tsienville-ului, şi survolă acea zonă în căutarea 
unui loc potrivit pentru asolizare. 

Imaginile văzute prin mica fereastră panoramică a 
Şoimului îi erau pe de-a întregul familiare; le examinase 
atât de des în înregistrările de pe Ganymede, fără a-şi 
închipui că într-o zi avea să le observe în realitate. Europii, 
se părea, nu aveau idee de planificarea urbană; sute de 
structuri semisferice erau împrăştiate aparent întâmplător 
pe o suprafaţă de circa un kilometru pătrat. Unele erau atât 
de mici încât şi un copil pământean s-ar fi simţit înghesuit 
înăuntru; cu toate că altele erau suficient de mari pentru a 


adăposti o familie numeroasă, niciuna nu măsura mai mult 
de cinci metri înălţime. 

Şi toate erau făcute din acelaşi material, care arunca o 
fantomatică strălucire albă în lumina dublă din timpul zilei. 
Pe Pământ, eschimogşii găsiseră acelaşi răspuns la propriul 
lor mediu rece, sărac în materiale de construcţie; igluurile 
din 'Tsienville erau şi ele făcute din gheaţă. 

În loc de străzi, erau canale - deoarece fiinţele cele mai 
evoluate erau parţial amfibii şi se părea că încă dorm sub 
apă. Tot acolo, se credea, mergeau să se împerecheze şi să 
se hrănească, deşi niciuna dintre aceste ipoteze nu fusese 
dovedită. 

Tsienville fusese numit „Veneţia de gheaţă”, iar Poole 
trebui să admită că numele i se potrivea. Oricum, de văzut 
nu se vedea nici un „venețian“; locul arăta de parcă ar fi 
fost părăsit de ani de zile. 

Şi mai era încă un mister: în pofida faptului că Lucifer era 
de cincizeci de ori mai strălucitor decât îndepărtatul Soare, 
şi exista mereu o permanentă combinaţie între cei doi aştri 
pe cer, europii păreau în continuare supuşi unui străvechi 
ritm zi/noapte. Ei se întorceau în ocean la apus, ieşind din el 
la răsăritul soarelui, deşi nivelul de iluminare se schimba cu 
numai câteva procente. Poate că exista o astfel de paralelă 
şi pe Pământ, unde ciclurile vieţii multor creaturi erau 
controlate în egală măsură atât de palida Lună, cât şi de 
mult mai strălucitorul Soare. 

Într-o oră soarele avea să răsară, şi atunci locuitorii 
Tsienville-ului vor reveni pe uscat şi îşi vor vedea de 
treburile zilnice - aşa cum, după standardele umane, ar fi 
trebuit să o facă. Biochimia bazată pe sulf a europilor nu 
era la fel de eficientă ca a celei antrenate de oxigen, care 
energiza majoritatea animalelor terestre. Chiar şi o broască 
țestoasă putea întrece un europ, aşa că era greu să-i 
consideri pe aceştia potenţial periculoşi. Acestea erau 
Veştile Bune. Vestea rea era că, fie chiar şi în cazul celor 


mai bune intenţii plecate din ambele părţi, încercările de 
comunicare ar fi fost extrem de lente - intolerabil de lente. 

Era timpul - decise Poole - să raporteze Centrului de 
Control de pe Ganymede. Probabil că deveniseră foarte 
neliniştiţi şi se întreba cum se descurcă în această situaţie 
complicele său, căpitanul Chandler. 

— Şoimul către Ganymede. După cum puteţi vedea - ăăâă - 
fără îndoială, am fost aşezat aici, foarte aproape de 
Tsienville. Nu există nici urmă de ostilitate, şi cum este 
noapte solară, toţi europii se află sub apă. Vă voi contacta 
din nou imediat ce asolizez. 

Dim ar fi fost mândru de el, gândi Poole, în timp ce aşeza 
pe sol Şoimul, uşor, ca pe un fulg de zăpadă, pe o întindere 
netedă de gheaţă. Cum nu vroia să-şi asume riscul 
stabilizării navetei, potrivi motorul inerţial să anuleze 
greutatea acesteia, cu o excepţie suficientă - spera el - cât 
să nu o zboare vântul. 

Se afla pe Europa - primul om din ultima mie de ani. Să fi 
avut Armstrong şi Aldrin aceeaşi senzaţie atunci când 
Vulturul lor a atins Luna? Poate că erau prea ocupați să 
verifice sistemele primitive şi total neinteligente ale 
modulului lunar. 

Şoimul, bineînţeles, făcea toate acestea în mod automat. 
Micuța cabină de pilotaj era acum foarte tăcută, în afara 
inevitabilului - dar şi liniştitorului - murmur temperat al 
aparaturii electronice. Poole fu realmente şocat atunci când 
vocea lui Chandler, vădit înregistrată dinainte, îi întrerupse 
gândurile. 

— Ai reuşit! Felicitări! După cum ştii, săptămână viitoare 
trebuie să ne întoarcem la Centură, dar asta înseamnă că ai 
la dispoziţie o groază de timp. Peste cinci zile, Şoimul ştie 
ce trebuie să facă. Va găsi drumul înapoi, cu sau fără tine. 
Aşa că, noroc! 

MISS PRINGLE. 

ACTIVEAZĂ PROGRAM CRIPTARE. 

STOCHEAZĂ. 


Bună, Dim, mulţumesc pentru acel mesaj încurajator! Mă 
simt cam stânjenit folosind acest program - parcă aş fiun 
agent secret dintr-unul din acele filme de spionaj atât de 
populare înainte de a mă naşte. Totuşi, el lasă loc unei 
anumite intimităţi, care poate fi folositoare. Sper că Miss 
Pringle l-a folosit corect. Evident, Miss P, glumesc! 

Apropo, primesc o avalanşă de solicitări din partea mass- 
media din sistemul solar. Te rog să încerci să fie suspendate, 
sau să le redirecţionezi către dr. led. El se va bucura să le 
primească. 

Din moment ce Ganymede stă cu obiectivul spre mine, nu 
mă voi osteni să-ţi povestesc ce mi se întâmplă sau ce văd. 
Dacă totul merge bine, ar trebui să începem peste câteva 
minute - şi vom şti cu toţii dacă a fost o idee bună să-i las pe 
europi să mă găsească stând deja aici, paşnic, aşteptând să- 
i salut când ies la suprafaţă. 

Orice s-ar întâmpla, n-ar fi pentru mine o surpriză atât de 
mare pe cât a fost pentru dr. Chang şi colegii săi, atunci 
când au aterizat aici, acum o mie de ani. I-am ascultat acel 
faimos ultim mesaj încă o dată, chiar înainte de a părăsi 
Ganymede. Trebuie să recunosc că mi-a dat un sentiment 
straniu - nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă aşa ceva nu 
s-ar putea întâmpla din nou, nu mi-ar plăcea să devin 
nemuritor în felul în care a făcut-o Chang. 

Bineînţeles, pot să plec oricând, dacă se întâmplă ca 
lucrurile să ia o întorsătură proastă. Şi iată ce gând 
interesant mi-a trecut acum prin minte. Mă întreb dacă 
europii au vreun fel de istorie - orice fel de evidențe. Orice 
amintire, despre ceea ce s-a întâmplat la numai câţiva 
kilometri de aici, acum o mie de ani? 

27. Gheaţă şi vid. 

Aici dr. Chang, vorbind de pe Europa, sper să mă puteţi 
auzi, în special dr. Floyd - ştiu că sunteţi la bordul navei 
Leonov. 

Tsien a fost distrus acum trei ore. Sunt singurul 
supravieţuitor. Folosesc radioemiţătorul costumului spaţial - 


nu-mi dau seama dacă este suficient de puternic, dar este 
singura mea şansă. Vă rog ascultați cu atenţie. 

EXISTĂ VIAŢĂ PE EUROPA. REPET: PE EUROPA EXISTĂ 
VIAŢĂ. 

Am asolizat cu bine, am verificat toate sistemele şi am 
alergat către furtunuri, pentru a începe imediat să pompăm 
apă în rezervoare. În cazul în care trebuia să plecăm în 
grabă. 

Totul mergea conform planului. Părea prea frumos pentru 
a fi adevărat. Rezervoarele se umpluseră pe jumătate, când 
dr. Lee şi cu mine am ieşit să verificăm izolaţia tubulaturii. 

Tsien stă - stătea - la aproximativ 30 de metri de marginea 
Marelui Canal. Tuburile veneau direct din el şi coborau prin 
gheaţă. Foarte subţire - nu era sigur să mergi pe ea. 

Jupiter era în primul pătrar, şi sistemul de iluminare al 
navei avea mai mult de cinci kilowaţi. Arăta ca un pom de 
Crăciun - superbă, reflectându-se în gheaţă. 

Lee a observat primul - o uriaşă masă întunecată 
ridicându-se din adâncuri. Iniţial am crezut că era un banc 
de peşti - era prea mare pentru un singur organism - apoi a 
străpuns gheaţa şi a început să vină către noi. 

Arăta mai degrabă ca o gigantică algă marină, târându-se 
pe sol, Lee a fugit înapoi la navă pentru a lua o cameră de 
luat vederi - eu am rămas să observ şi să raportez prin 
radio. 

Chestia aia se mişca aşa de încet încât puteam să o 
depăşesc cu uşurinţă. Eram mai mult surescitat, decât 
alarmat. Credeam că ştiu ce fel de creatură este - am văzut 
filme cu pădurile virgine din apropiere Californiei - dar mă 
înşelam amarnic. 

Puteam spune că era o încurcătură. Nu putea supravieţui 
la o temperatură cu 150 grade Celsius mai scăzută decât 
cea a mediului normal. Îngheţa pe măsură ce se mişca 
înainte - din ea se spărgeau cioburi ca de sticlă - dar 
continua să avanseze către navă, ca un val seismic negru, 
încetinind. 


Eram încă atât de surprins încât nu puteam gândi lucid şi 
nu îmi dădeam seama ce încerca să facă. Deşi se îndrepta în 
continuare câtre Isien, părea complet inofensiv, ca O. Ei 
bine, ca o pădure în mişcare. Îmi amintesc cu un zâmbet că 
m-am gândit la Pădurea Burnham, din Macbeth. 

Apoi mi-am dat seama brusc de pericol. Chiar dacă era 
complet inofensiv - era greu - cu toată gheaţa aceea pe 
care o căra trebuie să fi cântărit câteva tone, până şi la 
această gravitație scăzută. Şi se urca, dureros de încet, pe 
trenul nostru de aterizare, ca într-un film derulat cu 
încetinitorul, ca o făptură de vis - sau de coşmar. 

Abia când nava a început să se clatine mi-am dat seama ce 
încerca să facă - şi atunci era mult prea târziu. Puteam să 
scăpăm - numai dacă am fi stins luminile! 

Probabil e un fototrop, al cărui ciclu biologic este 
declanşat de razele soarelui, filtrate prin gheaţă. Sau poate 
că a fost atras ca un fluture de lampă. Luminile noastre 
trebuie să fi fost mai strălucitoare decât orice altceva văzut 
vreodată pe Europa, chiar decât însuşi Soarele. 

După care nava a fost zdrobită. Am văzut carcasa 
sfărâmându-se, un nor de fulgi de zăpadă format din 
condensarea umezelii. Toate becurile s-au stins, cu excepţia 
unuia singur, care se bălăbănea atârnat de un cablu, la vreo 
doi metri deasupra solului. 

Nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat după asta. Următorul 
lucru pe care mi-l amintesc este că stăteam în lumină, lângă 
epava navei, cu un strat de zăpadă proaspăt depus în jurul 
meu. În el îmi puteam vedea întipărite foarte clar urmele 
paşilor. Probabil că am alergat aici; îmi lipsesc din memorie 
probabil un minut sau două. 

Planta - încă mă mai gândesc la acel lucru ca la o plantă - 
era nemişcată. Mă întrebam dacă fusese vătămată de 
impact; secţiuni mari - groase cât braţul unui om - se 
desprinseseră din ea, ca nişte coaste rupte. 

Apoi trunchiul principal a început din nou să se mişte. Se 
retrăgea de pe corpul navei şi se târa către mine. Atunci am 


realizat cu certitudine că planta era sensibilă la lumină: 
stăteam chiar sub becul de o mie de waţi, care acum 
încetase să mai penduleze. 

Imaginaţi-vă un stejar - sau mai bine un bananier, cu 
multitudinea sa de trunchiuri şi rădăcini - aplatizat de 
gravitație, şi care încearcă să se târască pe sol. S-a apropiat 
până la cinci metri de bec, apoi a început să se desfăşoare 
până ce a făcut un cerc perfect în jurul meu. Probabil că 
asta-i era limita toleranţei - punctul în care fotoatracţia se 
transforma în respingere. 

După aceea nu s-a mai întâmplat nimic timp de câteva 
minute. Începusem să mă întreb dacă murise - Îngheţând, 
în cele din urmă. 

Apoi am văzut că pe majoritatea ramurilor începuseră să 
se formeze boboci. Era ca şi cum aş fi privit o peliculă 
înfăţişând deschiderea unor flori, în derulare rapidă. Eu 
credeam că sunt flori - dar fiecare avea mărimea unui cap 
de om. 

Membrane delicate, superb colorate, porneau să se 
desfacă. Chiar atunci mi-am dat seama că nimeni - nimic - 
nu mai văzuse aşa cum trebuie acele culori, până am venit 
noi, cu luminile noastre - fatale lumini - pe această lume. 

Stamine, cârcei legănându-se uşor. Am păşit de-a lungul 
acestui zid viu ce mă înconjura, pentru a vedea exact ce se 
întâmplă. Nici atunci, şi nicicând, nu am simţit măcar o vagă 
urmă de teamă faţă de creatură. Eram sigur că nu este 
răuvoitoare - dacă într-adevăr era măcar conştientă. 

Erau foarte multe flori mari în diferite stadii de înflorire. 
Acum îmi aminteau de fluturii proaspăt ieşiţi din crisalide - 
aveau aripile pliate, încă slabe. Mă apropiam din ce în ce 
mai mult de adevăr. 

Dar îngheţau - şi mureau la fel de repede pe cât se 
formau. Apoi, unul după altul, începură sa cadă de pe 
lăstarii pe care se formaseră. Pentru câteva clipe se 
zbăteau ca peştii pe uscat - şi, în sfârşit, mi-am dat seama 
ce erau ei, de fapt. Acele membrane nu erau petale, ci 


aripioare - sau echivalentul lor. Acesta era stadiul larvar, de 
mormoloc, al creaturii. Probabil că îşi petrece o mare parte 
a vieţii înrădăcinată pe fundul oceanului, apoi îşi trimite 
aceşti descendenţi în căutarea unui nou teritoriu. Precum 
coralii din mările Pământului. 

Am îngenunchiat pentru a privi mai bine una din acele 
mici creaturi. Frumoasele sale culori păliseră acum, 
devenind un maron aproape uniform. Câteva dintre 
petalele-aripioare îi plezniseră, transformându-se în mici 
cioburi fragile pe îngheţau. Dar încă se mai mişcau şi când 
m-am apropiat au încercau să mă evite. M-am întrebat cum 
de-mi simțeau prezenţa. 

Apoi am observat că staminele - cum le numisem eu - 
aveau la capete puncte de culoare albastru deschis. Arătau 
ca nişte mici safire stelate - sau ochi albaştri dispuşi de-a 
lungul marginii unei cochilii - capabile să perceapă lumina, 
fără a fi în stare să formeze imagini adevărate. În timp ce 
priveam, albastrul viu devenea mat, pietrele preţioase se 
transformau în pietre obişnuite. 

Dr. Floyd - sau oricine mă ascultă - nu am prea mult timp; 
alarma sistemelor de menţinere a vieţii tocmai a sunat. Dar 
aproape că am terminat. 

Am ştiut atunci ce am de făcut. Cablul de care era legat 
becul acela de un kilowatt atârna foarte aproape de sol. I- 
am dat câteva lovituri şi lumina s-a stins într-o jerbă de 
scântei. 

M-am întrebat dacă nu era prea târziu. Timp de câteva 
minute nu s-a întâmplat nimic. Aşa că am mers până la 
peretele de ramuri împletite din jurul meu, şi l-am lovit. 

Încet, creatura a început să se descolăcească şi să se 
retragă spre Canal. Am urmat-o până a ajuns la apă, 
îndemnând-o cu mai multe lovituri, atunci când încetinea, 
simțind cristalele de gheaţă scrâşnind mereu sub tălpile 
cizmeloR. Pe măsură ce se apropia de Canal, părea să-şi 
recapete puterea şi energia, ca şi cum ar fi ştiut că se 


apropie de habitatul său natural. Mă întreb dacă a 
supravieţuit, pentru a se înmulţi din nou. 

A dispărut de la suprafaţă, lăsând pe pământ străin câţiva 
„mormoloci” morţi. Apa de la suprafaţa gheții a bolborosit 
câteva minute, până ce un strat protector de gheaţă a 
sigilat-o separând-o de vidul de deasupra. Atunci m-am 
întors la navă, să văd dacă a mai rămas ceva de salvat - nu 
vreau să vorbesc despre asta. 

Am două rugăminţi să-ţi fac, doctore. Atunci când va fi 
clasificată fiinţa, sper să i se dea numele meu. 

Şi atunci când următoarea navă se va întoarce acasă, 
rugaţi-i pe cei din echipaj să ne ducă osemintele înapoi, în 
China. 

Îmi voi pierde puterile în câteva minute - aş fi vrut să ştiu 
dacă mă recepționează cineva. Oricum, voi repeta acest 
mesaj cât de mult timp voi putea. 

Aici este profesorul Chang, de pe Europa, raportând 
despre distrugerea navei spaţiale 'Isien. Am asolizat lângă 
Canal şi ne-am instalat pompele de apă la marginea gheții. 

28. Micul răsărit. 

MISS PRINGLE. 

ÎNREGISTREAZĂ. 

lată Soarele! Ciudat - cât de repede pare să răsară, pe 
această lume care se roteşte atât de încet! Desigur, desigur, 
discu-i este atât de mic, încât sare în întregime deasupra 
orizontului, cât ai clipi. Nu că asta ar avea mare importanţă 
din punctul de vedere a luminii - dacă nu te-ai uita în acea 
direcţie nu ai observa niciodată că este un alt soare pe cer. 

Dar sper că europii au remarcat. De obicei le ia mai puţin 
de cinci minute pentru a veni pe uscat, după Micul Răsărit. 
Mă întreb de nu ştiu deja că sunt aici, şi or fi speriaţi. 

Nu. Poate fi chiar invers. Probabil sunt curioşi. 

— Chiar nerăbdători - să vadă ce vizitator ciudat a venit în 
Tsienville. Cel puţin aşa sper. 

Şi iată-i! Mi-e teamă că va fi foarte plictisitor să încerc să 
comunic cu ei. Chiar dacă vor voi să-mi vorbească. 


Sunt cam ca fiinţa care a distrus Tsien, dar mult mai mici. 
Îmi evocă nişte copăcei, mergând pe şase cioturi scurte. Şi 
cu sute de crengi ramificându-se în crenguţe, care se 
ramifică la rândul lor, din nou. Şi din nou. La fel ca mulţi 
dintre roboții noştri polivalenţi. Ce de timp ne-a luat să ne 
dăm seama că imitarea formei umanoide este stupidă, şi că 
drumul cel mai bun de urmat este cel al mulțimilor de mici 
braţe manipulante! Ori de câte ori inventăm ceva inteligent, 
descoperim că Mama Natură s-a gândit deja la asta. 

Ia uite ce drăguţi sunt, ca nişte tufe la plimbare. Oare cum 
s-or reproduce, înmugurind? Nu mi-am dat seama cât de 
frumoşi pot fi. Aproape la fel de colorați ca recifele de corali 
- poate din acelaşi motiv. Atragerea partenerului, sau 
păcălirea prădătorului prin mimetism. 

Am spus că seamănă cu simple tufe? Rectific - tufe de 
trandafir; aceştia au chiar ghimpi! Trebuie să existe un 
motiv întemeiat pentru asta. 

Sunt dezamăgit. Nu par să mă fi observat. Se duc toţi spre 
oraş, ca şi cum vizita unei nave spaţiale ar fi ceva obişnuit. 
Presupun că pot percepe vibraţiile sonore - majoritatea 
creaturilor marine pot - deşi această atmosferă este prea 
rarefiată pentru a-mi transmite glasul prea departe. 

ŞOIMUL - DIFUZOR EXTERIOR. 

SALUT, MĂ AUZIŢI? MĂ NUMESC FRANK POOLE. 
HMHM. ÎN NUMELE ÎNTREGII OMENIRI, VIN CU 
GÂNDURI DE PACE. 

Mă simt ca un idiot, dar ai tu o idee mai bună? Plus că face 
impresie bună la dosar. 

Nimeni nu a observat nimic. Cu mic, cu mare, se duc toţi 
către igluurile lor. Mă întreb ce or face când ajung acolo - 
poate ar trebui să îi urmăresc. Sunt sigur că nu o să fiu în 
pericol, mă mişc mult mai repede decât ei. 

Mi-am amintit ceva amuzant. Ioate creaturile acestea 
mergând în aceeaşi direcţie seamănă cu navetiştii. Care se 
deplasau zilnic, de două ori, înspre şi dinspre locul de 
muncă, până ce electronica a făcut acest lucru inutil. 


Să încerc o dată, până nu dispar cu toţii. 

SALUT, HEI - AICI FRANK POOLE, UN VIZITATOR DE PE 
PLANETA PĂMÂNT. MĂ AUZIŢI? 

TE AUD, FRANK. AICI DAVE. 

29. Fantomele din maşină. 

Reacţia imediată a lui Frank Poole fu una de pură uluire, 
urmată de o bucurie copleşitoare. Nu crezuse niciodată cu 
adevărat că va reuşi stabilirea oricărui contact cu europii, 
sau cu Monolitul. Ba chiar se şi imaginase lovind frustrat în 
giganticul zid negru, strigând furios: „E cineva acasă?” 

Totuşi, nu ar fi trebuit să fie atât de uimit, pentru că o 
anumită inteligenţă îi supraveghease apropierea de 
Ganymede, şi-i permisese să asolizeze. Trebuia să-l fi luat 
mai în serios pe Ted Khan. 

— Dave, spuse el încet, chiar tu eşti? 

Cine altcineva ar putea fi, întrebă o parte a minţii sale. Dar 
nu era chiar o întrebare prostească. Exista ceva curios de 
mecanic - impersonal - în vocea care venea dinspre micul 
difuzor de pe panoul de control al Şoimului. 

— Da, Frank. Sunt Dave. 

Urmă o mică pauză, apoi aceeaşi voce continuă, fără nici o 
schimbare de intonaţie. 

— Bună, Frank. Aici Hal. 

MISS PRINGLE. 

ÎNREGISTREAZĂ. 

Ei bine - Indra, Dim - mă bucur că am înregistrat toate 
acestea, altfel nu m-aţi fi crezut niciodată. Presupun că sunt 
încă în stare de şoc. De altfel, cum ar trebui să mă simt faţă 
de cineva care a încercat să mă ucidă - care a făcut-o - 
chiar dacă asta s-a petrecut acum o mie de ani! 

Dar acum înţeleg că nu Hala fost de vină; nimeni nu a fost. 
Există un sfat extrem de bun, pe care adesea l-am găsit 
folositor: „Nu pune niciodată pe seama relei-voinţe ceva 
pricinuit de incompetenţă!” Nu mă pot simţi furios pe o 
adunătură de programatori pe care nu i-am cunoscut 
niciodată şi care pe deasupra sunt morţi de secole. 


Mă bucur că mesajul acesta este criptat, dar e ca şi cum 
nu aş şti cum trebuie folosit, şi o groază din lucrurile pe 
care ţi le spun s-ar putea dovedi a fi prostii absolute. Deja 
sufăr de suprasaturare cu informaţii, şi trebuie să-l rog pe 
Dave să mă lase o vreme în pace, după toate necazurile prin 
care am trecut pentru a ajunge să-l întâlnesc! Dar nu cred 
că îi voi răni sentimentele; încă nu sunt sigur dacă are 
sentimente. 

Ce este el - bună întrebare! Ei bine, este cu adevărat Dave 
Bowman, dar cu marea parte a umanităţii sale extirpată - 
precum. Rezumatul unei cărţii sau a un text tehnic. Ştii cât 
de abstracte pot fi toate acele informaţii de bază, fără să-ţi 
dea nici o idee despre personalitatea autorului? Şi totuşi au 
existat momente în care am simţit că un pic din bătrânul 
Dave se află încă aici. N-aş merge atât de departe încât să 
spun că este încântat să mă revadă - mai degrabă s-ar zice 
că e destul de mulţumit. În ce mă priveşte, sunt încă foarte 
confuz. E ca şi cum ai întâlni un vechi prieten, după o lungă 
perioadă de despărţire, şi ai constata că este o persoană cu 
totul diferită. Ei bine, au trecut o mie de ani, şi nu-mi pot 
imagina prin ce experienţe a trecut Dave, deşi, după cum îţi 
voi arăta în continuare, el a încercat să mi le împărtăşească. 

lar Hal - e şi el aici, fără îndoială. În mare parte a timpului 
n-aş putea spune care dintre ei doi vorbeşte cu mine. În 
arhivele medicale presupun că există menţiuni şi exemple 
de personalităţi multiple. Poate că de aşa ceva este vorba şi 
în acest caz. 

L-am întrebat cum de li s-a întâmplat asta amândorura, iar 
el - ei - la naiba, Halman! 

— A încercat să-mi explice. Dă-mi voie să subliniez: e 
posibil să fi înţeles eu greşit, dar asta este singura ipoteză 
plauzibilă de care dispun. 

Evident, Monolitul - în diferitele sale manifestări - este 
cheia; ba nu, nu-i cuvântul potrivit - nu spunea cineva că-i 
un soi de pumnal militar elveţian? Am văzut că tu încă mai 
ai câteva, deşi atât Elveţia, cât şi armata sa, au dispărut. E 


un articol de uz general, care poate face tot ceea ce vrea. 
Sau ce este programat să facă. 

Acum patru milioane de ani, în Africa, ne-a dat acel „şut în 
fund” evolutiv, către bine sau rău. Apoi geamănul său de pe 
Lună ne-a aşteptat să păşim afară din leagăn. Asta 
presupuneam deja, iar Dave a confirmat-o. 

A spus că nu mai are multe dintre sentimentele umane, 
dar că i-a rămas curiozitatea - vrea să înveţe. Şi ce de ocazii 
a avut s-o facă! 

Când Monolitul de pe orbita lui Jupiter l-a absorbit - nu mă 
pot gândi la un cuvânt mai potrivit - a primit mai mult decât 
voise. Deşi a fost folosit - aparent ca specimen capturat, şi 
ca sondă de cercetare a Pământului - şi el a putut folosi. Cu 
ajutorul lui Hal - şi cine poate înţelege mai bine un 
supercomputer, decât un altul - explorează memoria 
Monolitului şi încearcă să afle țelul acestuia. 

Ei, acum urmează ceva greu de crezut. Monolitul este o 
maşinărie fantastic de puternică - uite ce-a făcut din 
Jupiter! 

— Dar atâta tot. E un automat, nu are conştiinţă. Mă 
gândeam o dată că s-ar putea să trag un picior în Marele 
Zid şi să strig, „E cineva acolo?” Răspunsul corect ar fi fost: 
„Nimeni, cu excepţia lui Dave şi a lui Hal.” 

Mai rău, unele dintre sistemele sale au început să cedeze; 
Dave sugerează chiar că, într-un mod fundamental, acesta a 
devenit stupid! Poate că a fost lăsat singur prea multă 
vreme - şi ar fi fost de mult cazul să-i fie făcută o revizie. 

El mai crede că Monolitul a făcut cel puţin o „greşeală de 
concepţie”. Poate că nu-i cuvântul potrivit. Poate să fi fost 
„deliberat”, sau „cântărit îndeajuns”. 

În orice caz, este - ei bine! 

— Cu adevărat grozav, şi teribil, prin implicaţii. Din fericire 
vă pot arăta totul, aşa că rămâne să decideţi singuri. Da, 
chiar dacă s-a întâmplat acum o mie de ani, când Leonov 
zbura în cadrul celei de-a doua misiuni către Jupiter. Şi în 
tot acest timp, nimeni n-a bănuit nimic. 


Cu siguranţă mă bucur că m-am putut acomoda cu Casca. 
Normal că a fost nepreţuită - nu-mi pot imagina viaţa fără 
ea - dar ea face acum ceva pentru care n-a fost niciodată 
concepută. Şi o face remarcabil de bine. 

Lui Halman i-a luat cam zece minute pentru a afla cum 
funcţionează, şi pentru a crea o interfaţă. Acum putem 
comunica direct, mental - ceea ce e o povară pentru mine, 
te asigur. Trebuie să le cer mereu să o ia mai încet, să 
vorbească „cu cuvinte de copii”. Sau să spun „cu gândirea 
copiilor”? 

Nu ştiu cât de bine se va încheia această experienţă. Aici 
ai înregistrarea celor o mie de ani de trăiri proprii ale lui 
Dave, stocate cumva în imensa memorie a Monolitului, 
extrasă apoi de Dave şi transmisă Căştii mele - nu mă 
întreba cum anume - şi în cele din urmă transferată şi 
transmisă vouă de către Centrala de pe Ganymede. Pfiu! 
Sper să nu te doară capul după ce o încarci. 

Începe cu Dave Bowman pe Jupiter, la începutul secolului 
XXI. 

30. Peisaj înspumat. 

Braţele lungi de milioane de kilometri ale forţei magnetice, 
exploziile bruşte de unde radio, gheizerele de plasmă 
electrificată, de câteva ori mai mari decât Pământul, erau la 
fel de reale şi vizibile pentru el, ca şi norii care încercuiau 
planeta, în strălucirea lor multicoloră. Putea înţelege 
complexa schemă a interacțiunilor dintre ele, şi îşi dădu 
seama că Jupiter era mult mai frumos decât bănuise cineva 
vreodată. Chiar în timp ce cădea prin mijlocul frământat al 
Marii Pete Roşii, cu trăsnetele furtunilor continentale ale 
acesteia detonând în juru-i, ştiu de ce persistase timp de 
secole, deşi era compusă din gaze mult mai uşoare decât 
cele care formau uraganele Pământului. Şuierul slab al 
hidrogenului scăzu în intensitate pe măsură ce cobori la 
altitudini mai liniştite, unde un strat de fulgi de zăpadă 
sclipitori - deja adunându-se în abia palpabilii munţi de 
spumă hidrocarbonică - cădeau din înălţimi. Era deja 


suficient de cald pentru ca apa lichidă să se poată forma, 
dar aici nu existau oceane; acest mediu exclusiv gazos era 
prea lipsit de substanţă ca să le susţină. 

Cobori prin nori, strat după strat, până ajunse într-o zonă 
în care chiar şi ochiul omului obişnuit putea scruta o zonă 
de peste un kilometru de jur împrejur. Era doar un mic 
vârtej din vastul ochi al Marii Pete Roşii, şi conţinea un 
secret pe care omul îl bănuia de multă vreme, dar nu îl 
putuse dovedi niciodată. 

Împrejmuind poalelor munţilor de spumă, se aflau mulţimi 
de nori mici, clar definiţi, toţi de aproximativ aceiaşi mărime 
şi ornaţi cu pete roşii-maronii similare. Aceştia erau mici 
doar în comparaţie cu inumana scară a restului peisajului; 
cel mai mic dintre ei ar fi acoperit suprafaţa unui oraş 
mijlociu. 

Erau vii, în mod limpede, pentru că se mişcau încet spre 
ţinte precise, de-a lungul versanților munţilor, străbătându- 
le pantele, ca nişte oi uriaşe. Şi se strigau unul pe celălalt, 
în bandă metrică, vocile lor radio fiind slabe, dar clare, pe 
fondul puternicilor paraziți ai planetei Jupiter. 

Nimic altceva decât pungi de gaz vii, ei pluteau într-o zonă 
situată între înălțimile îngheţate şi abisurile fierbinţi. 
Strâmtă zonă, da, dar mult mai mare decât întreaga 
biosferă a Pământului. 

Un întreg capitol al evoluţiei, la fel de extraterestru ca şi 
cel pe care îl zărise pe Europa, se deschidea înaintea sa. 
Existau creaturi propulsate prin jet, precum caracatiţele 
din oceanele terestre, care vânau şi devorau uriaşele 
baloane cu gaz. Dar acestea nu erau lipsite de apărare; 
unele dintre ele ripostau cu şocuri electrice, altele cu 
tentacule lungi, terminate cu cleşti, ca nişte uriaşe 
fierăstraie mecanice. 

Existau forme chiar mai bizare, explorând aproape fiecare 
posibilitate geometrică - stranii pânze translucide, 
tetraedre, sfere, poliedre, gheme de panglici răsucite. 
Planctonul gigantic al atmosferei jupiteriene, conceput să 


plutească precum puful de păpădie în curenţii ascendenți, 
până trăiau suficient de mult pentru a se reproduce; apoi 
recădeau în adâncimile în care erau arse şi reciclate într-o 
nouă generaţie. 

Explora o lume cu o suprafaţă de peste o sută de ori mai 
mare decât cea a Pământului, şi cu toate că văzuse destule 
minunăţii, nu găsise măcar o urmă de inteligenţă. Vocile 
radio ale marilor baloane purtau doar mesaje simple, de 
avertisment sau de teamă. Chiar şi vânătorii, de la care era 
de aşteptat să dezvolte niveluri de organizare superioare, 
erau ca rechinii din oceanele terestre - automate lipsite de 
minte. 

Şi cu toată noutatea şi mărimea sa, care îţi luau 
răsuflarea, Jupiter rămânea o lume fragilă, a ceţii şi spumei, 
a organismelor delicate şi mătăsoase, cu ţesuturi nu mai 
groase decât hârtia, ce abia supravieţuiau prin continua 
precipitaţie de substanţe chimice formate de fulgere, în 
partea superioară a atmosferei. Puţine dintre aceste 
structuri erau mai substanţiale decât baloanele de săpun; 
cei mai feroci prădători puteau fi făcuţi bucăţi de cel mai 
prăpădit animal carnivor pământean. 

La fel ca Europa, dar la o scară mai mare, Jupiter era o 
fundătură evoluţională. Conştiinţa n-ar fi apărut aici 
niciodată; chiar de-ar fi făcut-o, ar fi fost condamnată la 
stagnare. S-ar fi putut dezvolta o cultură pur aeriană se 
putea dezvolta, însă într-un astfel de mediu în care focul era 
imposibil, iar materialele solide abia dacă existau, ea n-ar fi 
atins nici măcar stadiul Epocii de Piatră. 

31. Infirmerie. 

MISS PRINGLE ÎNREGISTREAZĂ. 

Ei - Indra, Dim - sper că a ajuns cu bine, mie încă-mi vine 
greu să cred. Toate acele creaturi fantastice - cu siguranţă 
le-am fi detectat vocile radio, chiar dacă nu le-am fi putut 
înţelege! 

— Spulberate într-o clipă, pentru a-l transforma pe Jupiter 
în soare. 


Acum înţelegem de ce. A fost pentru a da europanilor o 
şansă. Ce logică nemiloasă - inteligenţa e tot ce contează? 
Aş putea dezbate îndelung această problemă cu Ted Khan. 

Următoarea întrebare este: vor trece europii examenul, 
sau vor rămâne blocaţi pentru totdeauna la „grădiniţă” - 
sau nici măcar acolo, ci la creşă? Deşi o mie de ani este un 
timp foarte scurt, ceva progrese ar fi fost de aşteptat, dar 
potrivit spuselor lui Dave, ei sunt acum exact la fel ca în 
clipa în care au părăsit oceanul. Poate tocmai asta-i 
problema; ei încă au un picior - sau o aripă! 

— În apă. 

Şi mai este un lucru pe care l-am înţeles complet greşit. 
Credeam că se întorc în apă pentru a dormi. E invers - se 
întorc să mănânce, şi dorm atunci când vin pe uscat! După 
cum puteam presupune din structura lor - acea reţea de 
ramuri - sunt consumatori de plancton. 

L-am întrebat pe Dave ce-i cu igluurile pe care le-au 
construit, şi dacă ele reprezintă vreun avans tehnologic. Mi- 
a răspuns că nu, nu chiar, ci sunt doar o adaptare a 
structurilor pe care şi le construiau pe fundul mării, pentru 
a se apăra de tot felul de prădători - în special de un 
organism asemănător cu un covor zburător, de mărimea 
unui teren de fotbal. 

Cu toate acestea, există un domeniu în care au dovedit 
iniţiativă - chiar creativitate. Sunt fascinaţi de metale, 
probabil pentru că ele nu există în ocean, în formă pură. De 
aceea a fost jefuită Tsien, şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu 
sondele care au căzut din când în când pe teritoriul lor. 

Ce fac ei cu titanul, beriliul şi cuprul pe care-l adună? Mi-e 
teamă că nimic folositor. Adună toate metalele la un loc, 
într-o grămadă fantastică pe care o remodelează 
încontinuu. Se poate să fi dezvoltat un oarece simţ artistic - 
am văzut lucrări mai rele la Muzeul Artei Moderne. Dar am 
şi o altă teorie - ai auzit de cultul cargo? În timpul secolului 
XX, unele dintre cele câteva triburi primitive care mai 
existau făceau din bambus imitații de avioane, în speranţa 


de a atrage „marile păsări” din cer, care din când în când le 
aduceau cadouri minunate. Poate că europii au aceeaşi 
tendinţă. 

Şi acum despre întrebarea pe care mi-o tot pui. Ce este 
Dave? Şi cum de a devenit el - şi Hal - ceea ce sunt acum. 

Cel mai scurt răspuns este, desigur, că amândoi sunt 
emulaţii - simulări - în memoria gigantică a Monolitului, În 
cea mai mare parte a timpului sunt inactivi; când i-am 
întrebat pe Dave despre asta, mi-a spus că a fost „treaz” - 
chiar aşa s-a exprimat - timp de cincizeci de ani, la un loc, 
din ultimul mileniu scurs de la. Ă, metamorfoza sa. 

Când l-am întrebat dacă nu e supărat pentru că viaţa i-a 
fost preluată, mi-a replicat: 

— De ce să fiu supărat? Îmi îndeplinesc perfect funcțiunile. 

Da, răspunsul i se potriveşte lui Hal! Dar cred că era Dave 
- dacă mai există vreo deosebire acum. 

Îţi aminteşti de analogia cu pumnalul elveţian pe care am 
făcut-o? Halman este doar una dintre mulțimile de 
componente ale acestui pumnal cosmic. 

Dar el nu este o unealtă complet pasivă - când este treaz, 
are o anumită autonomie, o anumită independenţă - 
probabil în limite stabilite de controlul automat al 
Monolitului. De-a lungul secolelor, el a fost folosit ca un fel 
de sondă inteligentă pentru a examina Jupiter - după cum 
abia ai văzut - precum şi Ganymede şi Pământul. Asta 
confirmă misterioasele evenimente petrecute în Florida, 
raportate de fosta prietenă a lui Dave şi de asistenta care o 
îngrijea pe mama lui, cu numai câteva clipe înainte de 
moartea acesteia din urmă. Ca şi toate întâlnirile din Anubis 
City. 

Şi se mai explică încă un mister. L-am întrebat pe Dave 
direct: 

— De ce mi s-a permis să asolizez pe Europa, când oricine 
altcineva a fost îndepărtat, timp de secole? Şi eu mă 
aşteptam să păţesc la fel! 


Răspunsul a fost ridicol de simplu. Monolitul îl foloseşte pe 
Dave - Halman - din când în când, pentru a ne 
supraveghea. Dave ştia totul despre salvarea mea - chiar a 
văzut câteva dintre interviurile pe care le-am dat, pe 
Pământ şi pe Ganymede. Trebuie să spun că sunt un pic 
jignit că n-a făcut nici o încercare de a lua legătura cu 
mine! Dar cel puţin m-a salutat prieteneşte atunci când am 
sosit aici. 

Dim, mai am încă 48 de ore până ce Şoimul va pleca - cu 
sau fără mine! Nu cred să mai am nevoie de ele, acum, că 
am luat legătura cu Halman; putem la fel de bine să 
păstrăm legătura şi pe Anubis. Dacă el o să vrea să facă 
asta. 

Sunt nerăbdător să mă întorc în Grannymede cât mai 
rapid posibil. Şoimul e o navetă grozavă, dar instalaţia ei 
sanitară ar putea fi îmbunătăţită - începe să pută pe-aici, şi 
ard de nerăbdare să fac un duş. 

Abia aştept să te văd pe tine - şi în special pe Ted Khan. 
Avem multe de vorbit, înainte de a mă întoarce pe Pământ. 

STOCHEAZĂ. 

TRANSMITE. 

V, 

ÎNCHEIERE. 

Puzderia de fapte făcute dup-aceea, Nu au cum să 
îndrepte greşeala făcută-ntâia dată. 

Poate oricât să plouă-n mare. 

Şi marea-i tot sărată. 

A. E. HOUSMAN - MORE POEMS 

32. Un gentleman pentru relaxare. 

Pe ansamblu, trecuseră trei decenii interesante, dar lipsite 
de evenimente, punctate de bucuriile şi tristeţile pe care 
Timpul şi Soarta le aduc întregii omeniri. Cea mai mare 
dintre acele bucurii fusese complet neaşteptată; de fapt, 
înainte de a pleca de pe Pământ spre Ganymede, Poole ar fi 
respins ideea ca fiind absurdă. 


E mult adevăr în spusa potrivit căreia o persoană absentă 
devine mai îndrăgită. Când el şi Indra Wallace se întâlniră 
din nou, descoperiră că, în pofida fleacurilor şi a disputelor 
ocazionale pe care le împărtăşiseră, erau mai apropiaţi 
decât şi-ar fi imaginat. Lucrurile se leagă unul de altul, şi la 
fel se întâmplă, spre bucuria lor reciprocă, cu Dawn Wallace 
şi Martin Poole. 

Era cam târziu pentru a întemeia o familie - fără să mai 
punem la socoteală faptul că pentru Poole trecuseră o mie 
de ani în plus - iar profesorul Anderson îi avertiză că 
aceasta ar fi chiar imposibil. Poate chiar mai rău. 

— Ai avut noroc în mai multe feluri decât îţi seama, îi 
spuse el lui Poole. Daunele provocate de radiaţii au fost 
surprinzător de reduse, şi am putut opera toate remedierile 
necesare din ADN-ul tău rămas intact. Dar până ce nu vom 
mai face câteva teste, nu-ţi pot promite integritatea 
genetică. Aşa că bucuraţi-vă unul de altul - dar nu 
întemeiaţi o familie până nu vă dau eu „undă verde”. 

Testele luară destul de multă vreme şi, după cum se 
temuse Anderson, se dovedi că mai erau necesare şi alte 
remedieri. Existase o încercare - copilul n-ar fi putut să 
trăiască niciodată, chiar dacă ar fi trecut de primele 
săptămâni de la concepţie - dar Martin şi Dawn erau 
perfecţi, cu numărul potrivit de mâini şi de picioare. Erau, 
de asemenea, foarte frumoşi şi inteligenţi, şi abia dacă 
scăpaseră de răsfăţ din partea părinţilor, care au continuat 
să le fie cei mai buni prieteni când, după cincisprezece ani, 
fiecare alesese să fie din nou independent. Datorită 
Nivelului de Realizare Socială pe care-l aveau li s-ar mai fi 
permis - chiar ar fi fost încurajați - să conceapă încă un 
copil, dar ei hotărâseră că nu era cazul să forţeze mai mult 
extraordinarul noroc pe care-l avuseseră. 

În timpul acestei perioade, viaţa personală a lui Poole a 
fost umbrită de o tragedie care, într-adevăr, a şocat 
întreaga Galaxie. Căpitanul Chandler şi întregul său echipaj 
au pierit când nucleul unei comete pe care încercau să o 


recupereze a explodat brusc, distrugând Goliath atât de 
total încât doar câteva fragmente din navă au mai putut fi 
localizate vreodată. Astfel de explozii - provocate de reacţii 
ale moleculelor instabile care existau la temperaturi foarte 
scăzute - erau un pericol bine cunoscut în rândul 
colecționarilor de comete, şi Chandler însuşi întâlnise 
câteva în timpul carierei sale. Nimeni nu avea să ştie 
împrejurările exacte care au făcut ca un astronaut atât de 
experimentat să fie luat prin surprindere. 

Lui Poole îi lipsea foarte tare Chandler: jucase un rol unic 
în viaţa sa, şi nu mai exista nimeni care să-l poată înlocui - 
nimeni cu excepţia lui Dave Bowman, cu care împărtăşise o 
aventură atât de importantă. Plănuiseră deseori să iasă din 
nou împreună în spaţiu, poate tocmai până la Norul Oort, 
cu necunoscutele sale mistere şi îndepărtata, dar 
inepuizabila lui bogăţie de gheaţă. Totuşi, o nepotrivire în 
programele amândorura dejucase mereu aceste planuri, 
aşa că asta rămăsese o dorinţă ce nu avea să fie niciodată 
împlinită. 

Poole mai avea o altă dorinţă foarte veche, pe care însă 
reuşise s-o realizeze - în ciuda ordinelor doctorului. Fusese 
jos, pe Pământ, şi o singură dată i-a fost de ajuns. 

Vehiculul în care călătorise arăta aproape identic cu 
scaunele cu rotile ale paraplegicilor mai norocoşi de pe 
vremea sa. Era motorizat şi avea pneuri care-i permiteau să 
se deplaseze lin pe suprafeţe rezonabil de nivelate. Oricum, 
putea să şi zboare - la o altitudine de circa douăzeci de 
centimetri - pe o pernă de aer produsă de câteva 
ventilatoare mici, dar extrem de eficiente. Poole era 
surprins că se mai folosea o tehnologie atât de primitivă, 
dar sistemele de control inerţial erau prea voluminoase 
pentru aplicaţii la o scară atât de mică. 

Aşezat confortabil în scaunul său, abia era conştient de 
greutatea-i crescândă, în timp ce cobora către inima Africii; 
totuşi, îşi dădea seama că respira ceva mai greu, însă trăise 
senzaţii cu mult mai rele în timpul antrenamentului său de 


astronaut. Lucrul pentru care însă nu era pregătit a fost 
valul izbitor de căldură parcă ieşită dintr-un furnal, care-l 
învălui la ieşirea din giganticul cilindru care forma baza 
Turnului. Şi totuşi era doar dimineaţă; oare cum o fi fost la 
prânz? 

Abia dacă se obişnui cu căldura, când simţul mirosului îi fu 
şi el luat cu asalt. O mulţime de miasme - niciuna neplăcută, 
dar toate nefamiliare - îi năpădi nările. Închise ochii pentru 
câteva minute, ca să nu aibă prea multe şocuri deodată. 

Înainte de a se hotări să-i deschidă din nou, simţi ceva 
mare, umed, palpându-i ceafa. 

— Salut-o pe Elisabeth, îi spuse ghidul său, un tânăr masiv, 
îmbrăcat în tradiționala uniformă a Marelui Vânător Alb, 
mult prea complicată pentru a fi de un real folos. Ea este 
gazda noastră oficială. 

Poole se răsuci în cărucior, şi se trezi privind în ochii 
înduioşători ai unui pui de elefant. 

— Bună, Elisabeth, răspunse el, cam pierit. 

Elisabeth îşi ridică trompa, în semn de salut, şi emise un 
sunet care nu se auzea în mod obişnuit în societatea 
civilizată, dar despre care Poole fu sigur că nu fusese rău 
intenţionat. 

Cu totul, petrecu pe Planeta Pământ mai puţin de o oră, 
înconjurând marginea unei porţiuni de junglă ai cărei 
arbori scunzi nici nu se comparau cu cei din Skyland, şi 
întâlnind mare parte din fauna locală. Ghidul său îşi ceru 
scuze pentru prietenia de care dădură dovadă leii, care 
fuseseră răsfăţaţi de turişti - dar compensa expresia 
răuvoitoare a crocodililor; aici era Natura crudă, 
neschimbată. 

Înainte de a se întoarce în Turn, Poole riscă să facă câţiva 
paşi în jurul scaunului său cu rotile. Îşi dăduse seama că 
asta însemna să-şi care propria greutate, dar nu părea o 
sarcină imposibilă, şi nu şi-ar fi iertat-o niciodată dacă nu 
încerca. 


N-a fost o idee bună; poate că trebuia s-o fi făcut într-un 
climat mai rece. După nu mai mult de doisprezece paşi fu 
bucuros să se afunde din nou în pufoasele perne ale 
scaunului. 

— E de-ajuns, spuse el epuizat. Hai să ne întoarcem în 
Turn. 

Pe când se îndrepta către holul ascensorului, observă un 
semn pe care îl trecuse cumva cu vederea, din cauza 
emoţiei trăite la sosire: 

BUN VENIT ÎN AFRICA! 

„Prin sălbăticie va dura lumea” 

HENRY DAVID THOREAU (1817-1862) 

Remarcând interesul lui Poole, ghidul întrebă: 

— L-aţi cunoscut? 

Era genul de întrebare pe care Poole o auzea mult prea 
des, dar în acel moment nu se simţea pregătit să-i răspundă 
cum ar fi vrut. 

— Nu cred, replică obosit, în timp ce uşile mari se 
închiseră înapoia sa, izolându-l de vederea, mirosurile şi 
sunetele primului cămin al omenirii. 

Aventura sa verticală îi satisfăcuse nevoia de a vizita 
Pământul, şi făcuse tot posibilul pentru a ignora 
nenumăratele dureri şi mâncărimi căpătate acolo, jos, 
atunci când se întoarse în apartamentul propriu, de la 
etajul 10.000 - o localizare prestigioasă, chiar şi în această 
societate democratică. Indra, totuşi, fu uşor şocată de 
apariţia sa, şi-l chemă imediat la ordine în pat. 

— La fel ca Anteu, dar invers! Murmură ea, sumbru. 

— Cine? Întrebă Poole; erau dăţi în care erudiţia soţiei îl 
cam copleşea, însă era hotărât să n-o lase niciodată să-i 
creeze un complex de inferioritate. 

— Fiul zeiţei Pământului, Geea. Hercule s-a luptat cu el, 
dar de fiecare dată când îl arunca la pământ, Anteu îşi 
recăpăta puterea. 

— Cine a câştigat? 


— Hercule, bineînţeles, ţinându-l pe Anteu în aer, aşa încât 
mămica sa să nu-i poată reîncărca bateriile. 

— Ei, sunt sigur că nu va dura prea mult să le reîncarc pe- 
ale mele. Şi-am învăţat o lecţie. Dacă n-o să fac mai multe 
exerciţii fizice, va trebui să mă mut mai sus, la nivelul 
gravitaţiei selenare. 

Buna intenţie a lui Poole dură o lună întreagă: în fiecare 
dimineaţă ieşea pentru o plimbare rapidă de cinci kilometri, 
alegând în fiecare zi un nivel diferit al Turnului Africa. 
Unele etaje erau încă vaste şi răsunătoare deşerturi de 
metal, care probabil n-aveau să fie niciodată ocupate, dar 
altele fuseseră amenajate şi dezvoltate de-a lungul secolelor 
într-o ameţitoare varietate de stiluri arhitecturale. Multe 
erau împrumutate de la epoci şi culturi din trecut, altele 
ţinteau către un viitor pe care Poole nu se obosi să-l 
viziteze. Cel puţin nu exista riscul de a se plictisi, şi în 
timpul multora dintre plimbările sale era însoţit de mici 
grupuri de copii prietenoşi, care-l urmau la o distanţă 
respectuoasă. Rareori erau în stare să ţină pasul cu el 
multă vreme. 

Într-o zi, când Poole cobora pe o convingătoare - deşi abia 
populată - imitație de Champs Elysees - zări o faţă 
familiară. 

— Danil! Strigă el. 

Celălalt nu-l băgă în seamă, nici măcar când Poole îl strigă 
din nou, mult mai tare. 

— Nu-ţi aminteşti de mine? 

Danil - şi-acum că ajunsese în dreptul lui Poole, acesta nu 
mai avea nici un dubiu asupra identităţii sale - părea cu 
adevărat uluit. 

— Îmi pare rău, spuse. Sunteţi comandantul Poole, 
desigur. Dar sunt sigur că nu ne-am mai întâlnit. 

Acum era rândul lui Poole să se simtă stânjenit. 

— A fost greşeala mea, se scuză el. Probabil că v-am 
confundat cu altcineva. O zi bună. 


Se bucura de acea întâlnire, mulţumit să ştie că Danil se 
întorsese în societatea normală. Chiar dacă infracţiunea de 
care se făcuse vinovat fusese uciderea cuiva cu toporul, sau 
nerestituirea cărţilor la bibliotecă, ea nu mai trebuia să fie 
grija patronului său; conflictul fusese rezolvat, dosarul 
închis. Deşi lui Poole îi mai lipseau încă serialele „de-a hoţii 
şi vardiştii” pe care le urmărea cu religiozitate în copilărie, 
se maturizase suficient cât să accepte zicala de acum: 
interesul excesiv faţă de comportamentul patologic este 
patologic în sine. 

Cu ajutorul Miss Pringle, Mk II, Poole fusese în măsură să- 
şi programeze viaţa astfel încât să aibă din când în când 
momente libere, în care să se relaxeze şi să-şi seteze Casca 
pe căutare, scanând zonele sale de interes. În afara familiei 
sale, principala lui preocupare era încă legată de sateliții lui 
Jupiter/Lucifer, dat fiind că era recunoscut ca expert de 
frunte în domeniu, şi membru permanent al Comitetului 
Europa. 

Acesta fusese creau cu aproape o mie de ani în urmă, 
pentru a analiza ce, trebuie făcut în legătură cu misteriosul 
corp ceresc. De-a lungul secolelor acumulase o vastă 
cantitate de informaţii, mergând în trecut până la misiunea 
Voyager, din 1979, şi la primele imagini detaliate, furnizate 
de sonda orbitală Galileo, din 1996, care era chiar anul de 
naştere al lui Poole. Ca mai toate organizaţiile care fuseseră 
înfiinţate cu mult timp în urmă, Comitetul Europa se 
fosilizase încet-încet, iar acum membrii ei se întâlneau 
numai când se întâmpla ceva nou. După ce apăruse din nou 
Halman, organizaţia se redeşteptase; primul lucru care l-a 
făcut noul ei preşedinte, care era foarte energic, a fost să-l 
coopteze în organizaţie pe Poole. 

Deşi puţine erau lucrurile pe care le putea spune, şi care 
nu erau consemnate în înregistrările existente, Poole se 
simţea foarte fericit că făcea parte din acest comitet. Era 
evident de datoria sa să se pună la dispoziţia organizaţiei, şi 
de asemenea căpăta un statut oficial, care altfel i-ar fi lipsit. 


Înainte avusese statutul de „tezaur naţional”, pe care-l 
găsea uşor jenant. Cu toate că se bucura să fie ţinut în puf 
de către o lume mai bogată decât visaseră toate generaţiile 
devastate de războaie de dinainte, simţea nevoia să-şi 
justifice existenţa. 

Mai simţea, de asemenea, o altă nevoie, pe care doar 
rareori şi-o spunea chiar şi sieşi. Halman îi vorbise, chiar 
dacă doar pe scurt, în timpul straniei lor întâlniri care 
avusese loc cu două decenii în urmă. Poole era sigur că ar 
putea-o face din nou, dacă ar fi dorit. Să nu mai fi prezentat 
nici un interes pentru el contactele cu omenirea? Spera că 
nu aşa stăteau lucrurile; totuşi ar fi fost o explicaţie pentru 
tăcerea acestuia. 

Lua foarte frecvent legătura cu Theodore Khan - la fel de 
activ şi dur ca întotdeauna, numit acum reprezentant al 
Comitetului Europa pe Ganymede. De când Poole se 
întorsese pe Pământ, Khan încercase în zadar să deschidă 
un canal de comunicare cu Bowman. Nu putea înţelege de 
ce lungilor liste cu întrebări importante pe marginea unor 
subiecte istorice şi filosofice de interes vital nu li se 
răspunsese nici măcar cu scurte confirmări de primire. 

— L-o ţine Monolitul pe prietenul tău Bowman atât de 
ocupat încât nu-mi poate vorbi? Se plânse el lui Poole. Ce 
face el cu timpul său, că tot veni vorba? 

Era o întrebare foarte rezonabilă; iar răspunsul veni ca un 
trăsnet din senin, de la Bowman însuşi - sub forma unui 
banal apel videofonic. 

33. Contact 

— Bună, Frank. Sunt Dave. Am un mesaj foarte important 
să-ţi transmit. Presupun că te afli acum în apartamentul tău 
din Turnul Africa. Dacă eşti acolo, te rog să-ţi confirmi 
identitatea spunând numele inspectorului nostru de 
mecanici orbitale. Voi aştepta şaizeci de secunde, şi dacă nu 
primesc răspuns voi încerca din nou peste exact o oră. 

Acel minut abia dacă fu de ajuns pentru ca Poole să-şi 
revină din şoc. Avu pentru scurt timp o senzaţie de 


încântare, care făcu loc unei altfel de emoţii. Era mulţumit, 
pentru că avea din nou veşti de la Bowman, deşi formula 
„un mesaj foarte important” nu prevestea nimic bun. 

Poole gândi că fusese norocos cel puţin pentru că era 
întrebat de unul dintre puţinele nume pe care şi le mai 
putea aminti. Cine ar fi putut uita un scoţian cu accent de 
Glasgow atât de pronunţat, încât le luase o săptămână până 
să-l înţeleagă? Dar fusese un profesor strălucit - din clipa în 
care îţi dădeai seama ce vrea să spună. 

— Dr. Gregory McVitty. 

— Se acceptă. Acum te rog să activezi receptorul Căştii. 
Durează trei minute să încarci acest mesaj. Nu încerca să 
monitorizezi: folosesc o rată de compresie de unu la zece. 
Voi aştepta două minute până să încep. 

Cum se descurca să facă toate astea? Se întrebă Poole. 
Jupiter/Lucifer era acum la peste cincizeci de minute- 
lumină distanţă, astfel că mesajul trebuie să fi plecat cu 
aproape o oră în urmă. Trebuie să fi fost trimis cu un 
„agent” inteligent într-un pachet de date bine orientat, pe 
ruta de comunicare Ganymede-Pământ - dar asta ar fi fost o 
procedură prea trivială pentru Halman, cu resursele de 
care părea să dispună în interiorul Monolitului. 

Lumina indicatoare a Căştii clipea intermitent. Sosea 
mesajul. 

La rata de compresie folosită de Halman, lui Poole i-ar fi 
luat în timp real cam de o jumătate de oră pentru a absorbi 
mesajul. Dar nu avu nevoie decât de zece minute pentru a 
înţelege că se sfârşise cu viaţa sa liniştită. 

34. Judecata. 

Într-o lume a comunicaţiilor universale instantanee era 
foarte greu să păstrezi un secret. Aceasta era o problemă, 
hotări imediat Poole, ce trebuia discutată faţă în faţă. 

Membri Comitetului Europa bombăniseră, dar se 
adunaseră toţi în apartamentul lui. Erau şapte - un număr 
norocos, fără îndoială sugerat de fazele Lunii, care 
întotdeauna fascinaseră omenirea. Era pentru prima oară 


când Poole îi întâlnea pe trei dintre membri, deşi până 
acum îi cunoştea pe toţi mult mai amănunţit decât ar fi 
putut-o face vreodată în epoca sa, lipsită de beneficiile 
Căştii. 

— Preşedinte Oconnor, membri ai Comitetului - aş dori să 
spun câteva cuvinte - foarte puţine, promit! 

— Înainte de a vă face cunoscut acest mesaj pe care l-am 
primit de pe Europa. Şi este vorba de ceva pe care prefer 
să-l comunic verbal; aşa e mai firesc pentru mine - mi-e 
teamă că n-o să mă obişnuiesc niciodată cu transferul 
mental direct. 

După cum ştiţi cu toţii, Dave Bowman şi Hal au fost stocaţi 
ca emulaţii în Monolitul de pe Europa. Se pare că acesta nu 
se debarasează de nici o unealtă pe care a găsit-o cândva 
folositoare, şi din când în când îl mai activează pe Halman, 
pentru a ne supraveghea activitatea, atunci când începe să- 
| privească. Aşa cum a făcut sosirea mea - deşi poate mă 
flatez de unul singur! 

Dar Halman nu-i doar o unealtă pasivă. Componenta Dave 
încă păstrează ceva din originea sa umană - chiar emoţii. Şi 
pentru că am fost pregătiţi împreună - am împărţit aproape 
totul ani de-a rândul - i se pare mult mai uşor să comunice 
cu mine decât cu oricine altcineva. Îmi place să cred că se 
bucură făcând-o, dar poate că exagerez. 

Este de asemenea curios - scrutător - şi probabil un pic 
nemulţumit de felul în care a fost recrutat, ca un specimen 
de faună. Deşi poate că asta şi suntem, din punctul de 
vedere al inteligenţei care a creat Monolitul. 

Şi ce s-a întâmplat cu acea inteligenţă acum? Halman pare 
să cunoască răspunsul, dar este unul înfiorător. 

După cum am bănuit mereu, Monolitul face parte dintr-o 
anumită reţea galactică. Şi cel mai apropiat nod - 
controlorul Monolitului, sau superiorul imediat - se află la o 
distanţă de patru sute cincizeci de ani-lumină. 

Mult prea aproape! Asta înseamnă că raportul referitor la 
noi şi la ceea ce facem noi a fost recepționat acum cinci sute 


de ani. Dacă - hai să spunem supervizorul - Monolitului a 
răspuns imediat, orice instrucţiuni pentru viitor ar trebui să 
vină cam în această perioadă de timp. 

Şi asta se pare că se şi întâmplă. În timpul ultimelor câteva 
zile, Monolitul a început să recepţioneze un şir continuu de 
mesaje, şi a început să asambleze noi programe, probabil în 
concordanţă cu acestea. 

Din păcate, Halman poate doar să ghicească natura acelor 
instrucţiuni. Cum v-aţi imaginat atunci când aţi încărcat ce 
mi-a transmis, el are un acces limitat la multe dintre 
circuitele şi bazele de date ale Monolitului, şi poate chiar să 
poarte un soi de dialog cu acesta. Dacă acesta o fi cuvântul 
potrivit - pentru aşa ceva este nevoie de două persoane! 
Încă nu mă împac cu ideea că Monolitul, cu toate puterile 
sale, nu posedă conştiinţă - nu ştie nici măcar că există! 

Halman studiază de o mie de ani problema - pe toate 
feţele - şi a ajuns la acelaşi răspuns cu cei mai mulţi dintre 
noi. Dar în mod sigur concluzia lui are mai multă greutate, 
datorită informaţiilor din interior pe care le posedă. 

Îmi pare rău! Nu am intenţionat să glumesc, dar cum altfel 
puteam să mă exprim? 

Orice a fost lucrul care a dus la crearea noastră, sau la 
ajustarea minţilor şi genelor strămoşilor noştri - acesta 
decide care va fi pasul următor. Şi Halman este pesimist. 
Nu, e o exagerare. Să spunem că nu crede prea mult în 
şansele noastre, dar este acum un observator prea detaşat 
pentru a fi realmente îngrijorat. Viitorul - supraviețuirea! 

— Speciei umane este pentru el nimic altceva decât o 
problemă interesantă, însă este dispus să ne ajute. 

Poole se întrerupse brusc, spre surprinderea auditorului 
său. 

— Ce ciudat. locmai mi-am adus aminte ceva uluitor. Sunt 
sigur că explică ce se întâmplă. Vă rog să mă ascultați. 

Eu şi Dave mergeam într-o zi împreună, de-a lungul plajei 
de la Cape Canaveral, câteva săptămâni înainte de lansare, 
când am observat un cărăbuş mare zăcând în nisip. Cum se 


întâmplă frecvent, căzuse pe spate, şi-şi agita picioruşele în 
aer, zbătându-se să-şi reia poziţia normală. 

Eu nu l-am băgat în seamă - eram adânciţi într-o discuţie 
tehnică sofisticată - dar nu şi Dave. A păşit în lături şi l-a 
întors grijuliu cu pantoful. În timp ce insecta îşi lua zborul, 
l-am întrebat: „Crezi că a fost o idee bună? Acum o să 
zboare şi o să strice crizantemele preţioase din grădina 
cuiva.” Mi-a răspuns că poate nu a fost, dar a preferat să-i 
acorde prezumția de nevinovăție. 

Aveţi scuzele mele - am promis că voi spune doar câteva 
cuvinte! Dar mă bucur că mi-am adus aminte de acel 
incident; realmente cred că pune mesajul lui Halman în 
lumina potrivită. El acordă omenirii prezumția de 
nevinovăție. 

Acum vă rog să vă verificaţi Căştile. Este o înregistrare de 
mare densitate - în capătul benzii ultraviolete, Canalul 110. 
Aşezaţi-vă comod, dar asiguraţi-vă că aveţi vizibilitate bună. 
Să începem. 

35. Consiliu de război. 

Nimeni nu a cerut reluarea. O dată fusese de-ajuns. 

Se lăsă un moment de linişte la sfârşitul înregistrării; apoi 
preşedintele, dr. Oconnor, îşi scoase Casca, îşi masă craniul 
ei strălucitor, şi murmură: 

— M-ai învăţat o expresie din vremea ta, care pare foarte 
potrivită acum. Acesta e un cuib de şerpi. 

— Dar numai Bowman - Halman - l-a deschis, spuse unul 
dintre membrii comitetului. Oare chiar înţelege el modul de 
funcţionare a ceva atât de complex precum Monolitul? Sau 
acest întreg scenariu este doar un produs al imaginaţiei 
sale? 

— Nu cred că are prea multă imaginaţie, replică dr. 
Oconnor. Şi totul se potriveşte perfect. În special referirea 
la Nova Scorpio. Noi am presupus că a fost un accident; se 
pare că a fost. O judecată. 

— Mai întâi Jupiter - şi acum Scorpio, spuse dr. 
Kraussman, reputatul fizician care era considerat de mulţi 


drept reîncarnarea legendarului Einstein. Se zvonea că la 
asemănare contribuise şi un pic de chirurgie plastică. Ce va 
urma, oare? 

— Noi am presupus mereu, adăugă preşedintele, că 
monoliturile ne supraveghează. 

După câteva momente de pauză, ea continuă: 

— Ce ghinion - un nenoroc incredibil de mare! 

— Că ultimul raport a plecat chiar după sfârşitul celei mai 
rele perioade din istoria omenirii! 

Se aşternu din nou tăcerea. Toată lumea ştia că secolul XX 
fusese etichetat deseori ca „Secolul Torturii”. 

Poole asculta fără a interveni, aşteptând ca membri 
Comitetului să se pună de acord. Nu era pentru prima oară 
când era impresionat de calitatea Comitetului. Nimeni nu 
încerca să demonstreze o teorie proprie, să înscrie puncte 
într-o dezbatere, sau să supraliciteze o ambiţie personală; 
nu putea să nu facă diferenţa faţă de dezbaterile prea 
aprinse pe care le auzise în propriul său timp, între 
administratori şi ingineri ai Agenţiei Spațiale, congresmani 
şi industriaşi. 

Da, rasa umană se îmbunătăţise fără îndoială. Casca nu 
numai că ajutase la înlăturarea neadaptaţilor, dar şi 
îmbunătăţise enorm eficienţa educaţiei. Totuşi existase o 
pierdere; existau prea puţine personalităţi memorabile în 
această societate. La prima vedere nu se putea gândi decât 
la patru - Indra, căpitanul Chandler, dr. Khan şi Lady 
Dragon, de care îşi amintea cu tristeţe. 

Preşedintele lăsă discuţia în voia ei, până ce toată lumea 
spuse ce avea de spus, apoi luă cuvântul. 

— Prima întrebare evidentă - cât de serios trebuie să 
privim noi această ameninţare - nu merită irosit timpul. 
Chiar dacă este o alarmă falsă, ori o interpretare greşită, 
este potenţial atât de gravă încât trebuie să presupunem că 
este reală, până obţinem dovada absolută a contrariului. De 
acord? 


Bine. Şi nu ştim cât timp mai avem. Aşa că trebuie să 
presupunem că ameninţarea e imediată. Poate că Halman 
ne va putea da şi alte avertismente, dar atunci ar putea fi 
prea târziu. 

Aşa că singurul lucru asupra căruia trebuie să decidem 
este: cum ne putem apăra împotriva a ceva atât de puternic 
precum Monolitul? Uitaţi-vă ce s-a întâmplat cu Jupiter! Şi, 
se pare, cu Scorpio. 

Sunt sigură că forţa brută va fi inutilă, deşi poate că ar 
trebui să luăm în considerare această opţiune. Dr. 
Kraussman, cât timp ar dura construirea unei superbombe? 

— Presupunând că mai există schemele, astfel încât să nu 
mai fie necesare alte cercetări - Cam două săptămâni. 
Bombele termonucleare sunt mai degrabă simple, şi 
necesită materiale obişnuite - la urma urmelor ele au fost 
construite în mileniul II! Dar dacă doriţi ceva sofisticat - să 
zicem o bombă cu antimaterie, sau o microgaură neagră - 
ei bine, realizarea acesteia ar putea dura câteva luni. 

— Mulţumesc; aţi putea începe să studiaţi problema? Dar, 
cum am mai spus, nu cred că va merge; în mod sigur că 
acel ceva care controlează astfel de puteri este capabil şi să 
se apere de ele. Deci, mai avem şi alte sugestii? 

— Putem negocia? Întrebă un membru al consiliului, nu 
prea încrezător. 

— Cu ce. Sau cum? Răspunse Kraussman. După cum am 
aflat, Monolitul este esențialmente un simplu mecanism, 
care face doar ceea ce este programat. Poate că programul 
are un anumit grad de flexibilitate, dar nu există vreo cale 
de a verifica asta. Şi în mod sigur nu putem apela la şeful lui 
- e la cinci sute de ani-lumină distanţă! 

Poole asculta fără să intervină; nu găsea nimic de spus, şi o 
mare parte a discuţiei chiar că-l depăşea. Începu să aibă un 
pregnant şi insinuant sentiment de deprimare; ar fi fost mai 
bine, oare - se întrebă el - să nu transmită această 
informaţie? Şi apoi, dacă era o alarmă falsă, nimănui nu i-ar 
fi fost mai rău. Şi dacă nu era - ei bine, umanitatea ar fi 


putut avea liniştea sufletească, înainte de inevitabilul sfârşit 
care o aştepta. 

Încă mai frământă aceste gânduri negre, când auzi nişte 
cuvinte familiare, care-i atrase atenţia. 

Un membru al Comisiei, mic de statură şi tăcut, cu un 
nume atât de lung şi dificil încât lui Poole îi era imposibil să 
şi-l amintească vreodată, aruncase subit în mijlocul discuţiei 
doar două cuvinte. 

— Calul Troian! 

Urmă unul dintre acele momente unanim descrise ca fiind 
de „linişte apăsătoare”, apoi un cor de „Cum de nu m-am 
gândit şi eu la asta!”, „Bineînţeles!”, „Foarte bună idee!”, 
până ce preşedintele, pentru prima oară aflat în sesiune, 
trebui să restabilească ordinea. 

— Vă mulţumim, profesore Thirugnanasampanthamoorthy, 
spuse dr. Oconnor, fără a plasa greşit vreun accent. Vreţi să 
fiţi mai precis? 

— Desigur. Dacă Monolitul este într-adevăr, aşa cum pare 
să gândească toată lumea, o maşinărie lipsită de conştiinţă 
- deci are doar capacităţi de autosupraveghere limitate - 
am putea avea deja armele necesare pentru a o învinge. 
Încuiate în Seif. 

— Şi un sistem de livrare - Halman! 

— Chiar aşa. 

— O secundă, dr. I. Nu ştim nimic - dar absolut nimic - 
despre structura Monolitului. Cum putem fi siguri că un 
exemplar al unei specii primitive ca a noastră ar putea fi 
eficient împotriva sa? 

— Nu putem, dar ţineţi minte asta: oricât de sofisticat ar fi, 
Monolitul trebuie să se supună aceloraşi legi universale ale 
logicii pe care le-au formulat Aristotel şi Boone, cu secole în 
urmă. De aceea s-ar putea - nu, ar trebui! 

— Să fie vulnerabil la lucrurile din Seif. Trebuie să le 
asamblăm în aşa fel încât cel puţin unul dintre ele să 
funcţioneze. Este singura noastră şansă - doar dacă nu are 
altcineva o alternativă mai bună. 


— Scuzaţi-mă, spuse Poole, care-şi pierduse răbdarea. Îmi 
spune şi mie cineva ce şi unde este acest faimos Seif despre 
care vorbiţi? 

36. Camera groazei. 

Istoria este plină de coşmaruri, unele naturale, altele - 
opera omului. 

Până la sfârşitul secolului XXI, majoritatea celor naturale - 
variola, ciuma neagră, SIDA, viruşii hidoşi care colcăiau în 
jungla africană - fuseseră eliminate sau cel puţin aduse sub 
control de progresul medicinii. În orice caz, nu era prea 
înţelept să se subestimeze ingeniozitatea Mamei Natură, şi 
nimeni nu se îndoia că viitorul rezervă alte surprize 
biologice pentru sănătatea omenirii. 

Părea, deci, o precauţie rezonabilă să se păstreze câteva 
dintre toate aceste orori pentru a fi studiate ştiinţific - 
păzite îndeaproape, desigur, astfel încât să nu mai existe 
posibilitatea ca ele să scape şi să provoace din nou haos în 
rândul oamenilor. Dar cum putea fi cineva sigur că un astfel 
de pericol nu mai era posibil? 

Existaseră proteste - de înţeles - la finele secolului XX, 
când s-a propus păstrarea ultimelor câtorva tulpini de viruşi 
ai variolei la Centrele pentru Controlul Bolilor infecțioase 
din Statele Unite şi Rusia. Oricât de improbabil ar părea, 
exista o posibilitate clară de a fi eliberate prin accidente 
cum ar fi cutremurele, defecţiunile tehnice - sau chiar 
sabotaje din partea unor grupuri teroriste. 

O soluţie care mulțumea pe toată lumea (cu excepţia 
câtorva extremişti gen „păstraţi ecosistemul selenar!”) era 
să le expedieze pe Lună şi să le păstreze într-un laborator, 
la capătul unui tunel săpat cam un kilometru în interiorul 
muntelui Pico, unul dintre cele mai proeminente vârfuri 
situate în Mare Imbrium. Şi aici, de-a lungul anilor, s-au 
adunat unele dintre cele mai fantastice exemple ale 
ingeniozităţii umane deplasate - dacă nu chiar ale nebuniei. 

Erau gaze şi substanţe care, chiar şi în cantităţi 
microscopice, puteau provoca o moarte lentă sau 


instantanee. Câteva dintre ele fuseseră create de fanaticii 
religioşi care, deşi cu minţile tulburate, reuşiseră să 
acumuleze cunoştinţe ştiinţifice considerabile. Mulţi dintre 
ei credeau că sfârşitul lumii este aproape (perioadă în care, 
evident, doar discipolii lor urmau să fie salvaţi). În caz că 
Dumnezeu era într-atât de uituc încât să nu respecte 
programul, doreau să se asigure că pot să rectifice 
nefericita Sa omisiune. 

Primele ţinte ale acestor fanatici ai morţii au fost unele 
locaţii vulnerabile cum ar fi metrouri aglomerate, târguri 
internaţionale, arene sportive, concerte de muzică poP Zeci 
de mii de oameni au fost ucişi şi mult mai mulţi răniţi, 
înainte ca această nebunie să poată fi pusă sub control, la 
începutul secolului XXI. Cum se întâmplă deseori, tot răul a 
fost spre bine, pentru că a forţat organizaţiile de securitate 
să coopereze una cu cealaltă aşa cum n-o mai făcuseră 
niciodată înainte. Până şi statele care promovau terorismul 
politic nu au mai putut tolera această „specie” ciudată şi 
absolut imprevizibilă. 

Agenţii chimici şi biologici folosiţi în cadrul acestor atacuri 
- la fel ca şi în formele precedente ale mijloacelor de luptă - 
au completat deja letala colecţie din Pico. Antidoturile lor, în 
cazul în care existau, erau stocate tot aici. Se spera că 
nimic din acest material nu va mai îngrijora vreodată 
umanitatea - dar el era încă disponibil, sub pază strictă, în 
caz că ar fi fost nevoie într-un caz disperat. 

Cea de-a treia categorie de produse stocate în Seiful Pico, 
deşi puteau fi clasificate ca epidemii, nu răniseră sau 
uciseseră pe nimeni - nu direct. Ele nici măcar nu 
existaseră înainte de sfârşitul secolului XX, dar în numai 
câteva decenii au produs pagube în valoare de multe 
miliarde de dolari, şi adesea au distrus vieţi la fel de eficient 
cum ar fi făcut-o orice maladie. Erau boli care atacau cel 
mai nou şi mai versatil servitor al omenirii - calculatorul. 

Preluând nume din dicționarele medicale - viruşi, prioni, 
tenii - ele erau programe care deseori mimau cu o 


acuratețe uluitoare comportamentul rudelor lor organice. 
Unele erau inofensive - ceva mai mult decât nişte glume, 
concepute pentru a surprinde şi amuza operatorii de 
calculatoare prin mesaje şi imagini neaşteptate, afişate pe 
monitoare. Altele erau mult mai rele - agenţi catastrofici 
concepuţi deliberat. 

În majoritatea cazurilor scopul lor era pe de-a întregul 
unul mercenar; erau armele pe care criminalii sofisticaţi le 
foloseau la şantajarea băncilor şi organizaţiilor comerciale 
care acum depindeau în mare măsură de funcţionarea 
eficientă a reţelelor lor de computere. Fiind avertizate că 
băncile de date le vor fi şterse automat la o anumită dată, 
dacă nu aveau să transfere megadolari într-un cont anonim 
din străinătate, majoritatea victimelor preferau să nu rişte 
producerea unui posibil dezastru ireparabil. Plăteau în 
linişte, în cele mai multe cazuri - pentru a evita 
discreditarea în public sau chiar în particular - fără să 
anunţe poliţia. 

Această dorinţă firească pentru anonimat înlesnea 
spargerile electronice ale „haiducilor” reţelelor; chiar şi 
atunci când erau prinşi, erau trataţi cu blândeţe de 
sistemele juridice care nu ştiau cum trebuie pedepsite 
astfel de infracţiuni absolut noi - şi, la urma urmelor, ei nu 
râniseră pe nimeni, nu-i aşa? După ce ispăşeau scurte 
pedepse corecţionale, ei erau în cele mai multe cazuri 
angajaţi de chiar propriile lor victime, în baza vechiului 
principiu potrivit căruia cei mai buni paznici sunt hoţii. 

Aceşti infractori „informatici” erau mânaţi doar de lăcomie 
şi cu siguranţă nu doreau să distrugă organizaţiile pe care 
le atacau; nici un parazit eficient nu-şi ucide gazda. Dar 
existau şi alţi inamici ai societăţii, mult mai periculoşi. 

De obicei aceştia erau nişte neadaptaţi - genul de indivizi 
care rămân veşnic adolescenţi - care lucrau complet singuri 
şi, desigur, în deplin secret, țelul lor era să creeze 
programe care provocau doar panică şi confuzie, pe care le 
răspândiseră în întreaga lume, prin intermediul reţelelor 


radio şi prin cablu, sau prin dischete şi CD-ROM-uri. Apoi se 
bucurau de haosul rezultat, savurând sentimentul puterii 
care se năştea triumfător în minţile lor jalnice. 

Uneori, aceste genii pervertite erau descoperite şi 
adoptate de agenţiile naţionale de spionaj, pentru scopurile 
lor secrete - de obicei pentru a sparge bazele de date ale 
rivalelor lor. Aceasta era o modalitate de angajare 
îndeajuns de inofensivă, pentru că organizaţiile în cauză cel 
puţin aveau un anumit simţ de responsabilitate civică. 

Nu acesta era cazul sectelor apocaliptice, care erau 
încântate de descoperirea unui nou arsenal, care conţinea 
arme mult mai eficiente şi mai des răspândite decât gazele 
toxice sau viruşii. Şi mult mai greu de parat, din moment ce 
puteau fi transmise instantaneu spre milioane de birouri şi 
locuinţe. 

Colapsul Băncii New York-Havana din 2005, lansarea 
rachetelor nucleare indiene din 2007 (din fericire, cu 
focoasele dezactivate), blocarea Controlului Traficului 
Aerian Paneuropean din 2008, paralizarea reţelei telefonice 
nord-americane din acelaşi an - toate acestea au fost 
repetiţii de inspiraţie sectară a Apocalipsei. Graţie activităţii 
strălucite a serviciilor de contrainformaţii şi a cooperării 
inexistente în mod obişnuit între agenţiile naţionale de 
profil, această ameninţare a fost cu încetul adusă sub 
control. 

Cel puţin aşa se credea; de câteva sute de ani nu mai 
existaseră atacuri serioase împotriva instituţiilor 
fundamentale ale societăţii. Una din armele principale care 
au stat la baza acestei victorii a fost Casca - deşi mai erau 
unii care credeau că a fost o realizare prea scump plătită. 

Cu toate că disputele privind libertatea Individului, contra 
îndatoririlor Statului, erau vechi încă de când Platon şi 
Aristotel au încercat să le reglementeze, şi ele probabil că 
aveau să continue până la sfârşitul timpului, în Mileniul Trei 
se ajunsese la un oarecare consens. Ideea potrivit căreia 
Comunismul este „cea mai perfectă” formă de guvernământ 


era general acceptată; din nefericire, fusese demonstrat - 
cu preţul câtorva sute de milioane de vieţi - că este 
aplicabilă doar în cazul insectelor sociale, roboților de 
categoria a Il-a şi altor categorii similare restrânse. Pentru 
imperfectele fiinţe umane, soluţia cea mai puţin rea era 
Democraţia, deseori definită ca „lăcomia individuală, 
moderată de un guvern eficient, dar nu prea zelos”. 

La scurtă vreme după introducerea în uz general a Căştii, 
câţiva birocraţi foarte inteligenţi - şi extrem de zeloşi - şi-au 
dat seama că ea are un inestimabil potenţial ca sistem de 
avertizare prematură. În timpul procesului de setare, când 
noul purtător era „calibrat” mental, era posibilă detectarea 
multor forme de psihoză înainte ca ele să devină 
periculoase. Deseori descoperirea era urmată de un 
tratament adecvat, dar atunci când nici un leac nu părea 
posibil subiectul putea fi marcat electronic - sau, în cazuri 
extreme, izolat de restul societăţii. Desigur, această 
supraveghere mentală era aplicabilă doar celor apți să 
poarte o Cască - dar până la sfârşitul Mileniului Trei 
aceasta devenise esenţială pentru viaţa de zi cu zi, aşa cum 
fusese telefonul personal încă de la descoperirea sa. În 
realitate, oricine nu se integra vastei majorităţi devenea 
suspect în mod automat, şi era tratat ca un „potenţial 
anormal”. 

Nu mai e nevoie să spunem că atunci când „Controlul 
mental”, cum îl numeau criticii, a intrat în uz curent, au 
existat proteste energice din partea organizaţiilor pentru 
apărarea drepturilor civile; unul dintre cele mai de succes 
sloganuri ale lor fusese „Cască cerebrală, sau poliţie 
mentală?” Încet - chiar cu greutate - s-a acceptat că 
această formă de supraveghere era o precauţie necesară 
împotriva unor rele mult mai mari; şi nu a fost o coincidenţă 
faptul că o dată cu îmbunătăţirea generală a sănătăţii 
mentale fanatismul religios a intrat rapid în declin. 

Când lungul război împotriva infractorilor cibernetici a 
luat sfârşit, învingătorii s-au trezit în posesia unei colecţii de 


bunuri stânjenitoare, toate de neînțeles pentru oricare 
cuceritor din trecut. Erau, evident, virusuri de calculatoare, 
majoritatea lor deosebit de greu de detectat şi de eliminat. 
Aici mai existau câteva entităţi - ca să folosim un nume cât 
mai potrivit - cu mult mai teribile. Erau „maladii” inventate, 
pentru care nu exista vindecare - în unele cazuri nici măcar 
posibilitatea de vindecare. 

Multe dintre ele fuseseră asociate marilor matematicieni, 
care s-ar fi oripilat de această alterare a descoperirilor lor. 
Cum este o caracteristică umană să batjocoreşti un pericol 
real dându-i un nume absurd, poreclele erau adesea 
nostime: Spiriduşul Godel, Labirintul Mandelbrot, 
Catastrofa Combinatorială, Rebusul Conway, Iorpedoul 
Turing, Capcana Lorenz, Bomba Booleană, Cursa Shannon, 
Cataclismul Cantor. 

Dacă ar fi posibilă o generalizare, toate aceste orori 
matematice operau în baza aceluiaşi principiu. Nu 
depindeau de eficacitatea asupra a ceva atât de naiv cum ar 
fi coruperea codului-sursă sau ştergerea memoriei, 
dimpotrivă. Abordarea folosită de ele era mult mai subtilă; 
se instalau în maşina-gazdă, pentru a iniţia un program 
care nu se putea termina înainte de sfârşitul Universului, 
sau cam aşa ceva - Labirintul Mandelbrot era cel mai 
ucigător exemplu - implica o serie de paşi literalmente 
infinită. 

Un exemplu simplu în acest sens ar fi calcularea lui p, sau 
a oricărui număr irațional. În orice caz, chiar şi cel mai 
stupid computer electro-optic nu ar fi căzut într-o astfel de 
capcană simplă; trecuse de mult ziua în care „retardaţii 
mecanici” s-ar fi desfăcut în bucăţi în timp ce încercau să 
facă o împărţire la zero. 

Provocarea acestor programe malefice era să-şi convingă 
ţintele că problema pusă de ele are o rezolvare precisă, 
care poate fi realizată într-o perioadă de timp finită. În 
bătălia inteligenţelor dintre om (rareori femei, în pofida 
unor personaje celebre ca Lady Ada Lovelace, Grace 


Hopper şi Dr. Susan Calvin) şi maşină, maşina pierdea 
aproape invariabil. 

Ar fi fost posibil - deşi în unele cazuri era dificil şi chiar 
periculos - ca obscenităţile capturate să fie distruse prin 
comenzile ŞTERGE/SUPRASCRIE, dar asta ar fi înseninat o 
investiţie enormă de timp şi ingeniozitate, care oricât de 
greşit direcţionată ar fi fost, era păcat să fie irosită. Şi, mai 
important, poate că ar fi trebuit păstrate pentru studiu, 
într-o locaţie sigură, ca măsură de precauţie pentru vremea 
în care un anumit geniu malefic le-ar fi putut reinventa şi 
elibera. 

Soluţia era evidentă. Demonii digitali trebuie izolaţi alături 
de semenii lor chimici şi biologici, dacă se putea pentru 
totdeauna, în Seiful Pico. 

37. Operaţiunea Damocles. 

Poole nu prea avusese legături cu echipa care asambla 
arma despre care toată lumea spera că nu va trebui 
niciodată folosită. Operaţiunea - în mod diabolic, dar 
potrivit numită DAMOCLES - era într-atât de înalt 
specializată încât el nu putea contribui direct cu nimic, şi 
văzuse destui membri ai echipei încât să realizeze că unii 
dintre ei aproape că puteau aparţine unei rase 
extraterestre. Într-adevăr, unul dintre principalii specialişti 
era pacientul unui azil de nebuni - Poole fusese surprins că 
astfel de instituţii mai existau încă - iar preşedintele 
Oconnor spunea din când în când că măcar doi dintre 
ceilalţi ar trebui să i se alăture. 

— Ai auzit vreodată de Proiectul Enigma? Îl întrebă ea pe 
Poole, după o şedinţă extrem de frustrantă. 

Când el negă din cap, ea continuă: 

— Sunt surprinsă - a existat cu numai câteva decenii 
înainte de a te naşte tu; l-am descoperit când căutam 
materiale de documentare pentru DAMOCLES. Situaţii 
foarte similare - într-unul din războaiele voastre, un grup 
de matematicieni sclipitori s-a reunit în secret pentru a 
sparge un cod alinamicului. Accidental, ei au construit unul 


dintre primele computere adevărate, pentru a rezolva 
problema. 

Şi iată o poveste simpatică - sper că este adevărată - care 
îmi aminteşte de propria noastră echipă. Într-o zi, 
premierul a făcut o vizită de inspecţie, la capătul căreia i-a 
spus şefului Proiectului Enigma: 

— Când ţi-am zis să răstorni toate pietrele dacă e nevoie 
de asta pentru a găsi oamenii potriviţi, nu m-am aşteptat să- 
mi iei expresia la propriu. 

Probabil că toate pietrele au fost întoarse pentru Proiectul 
DAMOCLE S. Oricum, din moment ce niciunul dintre ei nu 
ştie dacă are un termen limită de zile, săptămâni sau ani, la 
început ne-a fost greu să înstăpânim ideea de urgenţă. 
Nevoia păstrării secretului ne-a creat şi ea probleme; 
pentru că nu avea rost să semănăm panică în întregul 
Sistem Solar, despre proiect nu ştiu mai mult de cincizeci 
de persoane. Dar toţi sunt oameni importanţi - care pot 
stăpâni toate forţele necesare, şi care pot autoriza de unii 
singuri deschiderea Seifului Pico, pentru prima oară în 
ultimii cinci sute de ani. 

Când Halman a raportat că Monolitul primeşte semnale cu 
o frecvenţă crescândă, părea puţin îndoielnic că se va 
întâmpla ceva. Poole nu a fost singurul care nu a putut 
dormi în acele zile, chiar şi cu ajutorul programelor 
împotriva insomniei, ale Căştii; înainte de a se putea culca, 
în cele din urmă, se întreba mereu dacă se va mai trezi 
vreodată. Dar, în sfârşit, toate componentele armei au fost 
asamblate - o armă invizibilă, imaterială - şi aproape 
imposibil de imaginat pentru toţi războinicii care trăiseră 
vreodată. 

Nimic nu putea părea mai inofensiv şi mai inocent decât 
tableta de memorie standard de un terabit, folosită la 
milioane de Căşti în fiecare zi. Dar faptul că era închisă într- 
un bloc masiv de cristal, zăgăzuit cu un grilaj de benzi 
metalice, arăta că este ceva cu totul neobişnuit. 


Poole o privi cu rezervă; se întreba dacă pilotul căruia i se 
încredinţase teribila sarcină de a transporta focoasa 
bombei de la Hiroshima la baza aeriană din Pacific, de unde 
fusese lansată în cursul aceleiaşi zile, se simţise la fel. Chiar, 
dacă toate temerile lor erau justificate, responsabilitatea sa 
putea fi chiar mai mare. 

Şi nu putea fi sigur că măcar prima parte a misiunii sale va 
reuşi. Pentru că nici un circuit de comunicare nu putea fi 
absolut protejat, Halman nu fusese înştiinţat încă despre 
Proiectul DAMOCLES; Poole urma să facă asta, la 
întoarcerea pe Ganymede. 

Apoi putea doar să spere că Halman va fi dispus să joace 
rolul calului troian - şi, poate, chiar să fie distrus în această 
acţiune. 

38. Lovitura preventivă. 

Era straniu să se afle iar în Hotelul Grannymede, după toţi 
aceşti ani - cel mai bizar fiind faptul că locul părea complet 
neschimbat, în pofida a tot ceea ce se întâmplase. Poole 
continua să fie întâmpinat de imaginea familiară a lui 
Bowman când păşi în apartamentul care-i purta numele: şi, 
după cum bănuise, Bowman/Halman îl aştepta, părând ceva 
mai puţin material decât antica sa hologramă. 

Înainte chiar să se salute, se întâmplă ceva de care Poole 
ar fi fost încântat - în oricare alt moment decât acesta. 
Videofonul camerei emise trilul său de urgenţă - de 
asemenea neschimbat de la ultima vizită - şi pe ecran apăru 
chipul unui vechi prieten. 

— Frank! Strigă Theodore Khan, de ce nu mi-ai spus că vii! 
Când ne putem întâlni? De ce n-ai imagine, e cineva cu 
tine? Şi cine erau ăia cu feţe atât de oficiale care au coborât 
o dată cu tine? 

— Te rog, Ted! Da, îmi pare rău, dar crede-mă, am motive 
bine întemeiate - îţi voi explica mai târziu. Şi da, am pe 
cineva aici - te sun eu, cât voi putea de repede. La 
revedere! 


După ce dădu, cu întârziere, comanda „Nu deranjaţi”, 
Poole spuse împăciuitor: 

— Îmi pare rău de asta - ştii şi tu cum era, desigur. 

— Da - dr. Khan. A încercat de multe ori să ia legătura cu 
mine. 

— Dar nu i-ai răspuns niciodată. Pot să te întreb de ce? Cu 
toate că existau multe alte probleme mai importante, Poole 
nu se putu abţine să nu pună această întrebare. 

— Legătura noastră era singura cale de comunicare pe 
care doream să o păstrez. Şi am fost plecat deseori. Uneori 
pentru ani de zile. 

Era surprinzător, deşi nu ar fi trebuit să fie. Poole ştia bine 
că Halman fusese semnalat în mai multe locuri, de mai 
multe ori. Totuşi, pentru „ani de zile”? Putea să fi vizitat 
câteva sisteme solare - poate că aşa aflase de Nova Scorpio, 
aflată la circa 40 de ani-lumină distanţă. Dar în nici un caz 
nu s-ar fi putut duce până la Nod; dus-întors ar fi fost o 
călătorie de 900 de ani. 

— Ce noroc am să te găsesc aici, când am nevoie de tine! 

Era foarte neobişnuit ca Halman să ezite înainte de a 
răspunde. Trecură mai mult decât cele trei secunde uzuale, 
înainte de a rosti încet: 

— Eşti sigur că a fost vorba de noroc? 

— Ce vrei să spui? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, dar de două ori am 
întâlnit în treacăt puteri - entităţi. 

— Mult superioare Monoliţilor, şi probabil chiar 
constructorilor acestora. Amândoi suntem mai puţin liberi 
decât ne-am putea imagina. 

Acesta era, într-adevăr, un gând înfiorător; Poole făcu un 
mare efort pentru a-l înlătura şi a se concentra pe 
problemele imediate. 

— Să sperăm că avem măcar atâta libertate cât ne este 
necesară. Poate că-i o întrebare prostească - Monolitul ştie 
că ne întâlnim? Ar putea fi. Suspicios? 


— Nu este capabil de un astfel de sentiment. Are 
numeroase sisteme de protecţie contra erorilor, dintre care 
înţeleg şi eu câteva. Dar asta-i tot. 

— Ne-ar putea asculta acum? 

— Nu cred. 

Aş vrea să pot fi sigur că este un astfel de geniu cretin şi 
naiv, gândi Poole, în timp ce-şi desfăcea servieta pentru a 
scoate cutia sigilată ce conţinea tableta. La această 
gravitație scăzută, greutatea sa era aproape neglijabilă; era 
imposibil să crezi că de ea depindea destinul omenirii. 

— N-a existat nici o cale de a stabili o legătură protejată cu 
tine, aşa că n-am putut intra în detalii. Această tabletă 
conţine programe care sperăm că vor împiedica Monolitul 
să execute orice ordin care ar ameninţa umanitatea. Sunt 
aici douăzeci dintre cei mai devastatori viruşi concepuţi 
vreodată, majoritatea lor neavând antidot; în unele cazuri 
se crede că nici nu este posibil să se găsească vreunul. 
Fiecare dintre ei este copiat în cinci exemplare. Am vrea ca 
tu să-i integrezi în sistem dacă - şi când - crezi tu că este 
necesar. Dave - Hal - nimănui nu i-a fost încredinţată 
vreodată o asemenea responsabilitate. Dar nu avem de ales. 

Încă o dată, răspunsul păru să vină la mai mult decât cele 
trei secunde în care semnalul electronic parcurgea distanţa 
dus-întors spre şi dinspre Europa. 

— Dacă facem asta, toate funcțiunile Monolitului ar putea 
înceta. Nu ştim ce se va întâmpla atunci cu noi. 

— Ne-am gândit şi la asta, bineînţeles. Dar acum cu 
siguranţă că aveţi multe facilităţi la dispoziţie - unele dintre 
ele fiind probabil mai presus de înţelegerea noastră. Mai 
trimit de asemenea o tabletă de memorie de un petabit. 
Zece la puterea 15 biţi e mai mult decât suficient pentru a 
stoca toate amintirile şi experienţele mai multor vieţi. Asta 
îţi va da o şansă de scăpare; presupun că aveţi şi altele. 

— Corect. Vom hotări la timpul potrivit pe care dintre ele 
s-o folosim. 


Poole se relaxă - pe cât era posibil în această situaţie. 
Halman dorea să coopereze; era suficient de legat de 
originile sale. 

— Acum trebuie să-ţi dau această tabletă - chiar obiectul. 
Conţinutul ei este prea periculos ca să-l trimit prin vreun 
canal radio sau optic. Ştiu că ai control de la distanţe mari 
asupra materiei; n-ai detonat o dată o bombă orbitală? Poţi 
s-o transporţi pe Europa? Altă soluţie ar fi să ţi-o trimit prin 
curier automat, în oricare loc vrei tu. 

— Aşa ar fi cel mai bine. O voi lua din Tsienville. lată 
coordonatele. 

Poole stătea încă scufundat în scaun, când în Apartamentul 
Bowman intră şeful delegaţiei care-l însoţise de pe Pământ. 
Dacă acest colonel Jones era într-adevăr colonel, sau dacă 
măcar îl chema cu adevărat Jones, erau nişte mistere 
minore, pe care Poole nu era chiar interesat să le rezolve; îi 
era suficient să ştie că era un foarte bun organizator şi 
coordona desfăşurarea Operațiunii DAMOCLES cu o 
eficienţă tăcută. 

— Ei bine, Frank, este pe drum. Va asoliza acolo într-o oră 
şi zece minute. Presupun că Halman o va prelua, dar nu 
înţeleg cum poate mânui propriu-zis - m-am exprimat bine? 

— Aceste tablete. 

— M-am întrebat şi eu, până când cineva din Comitetul 
Europa mi-a explicat. Există o binecunoscută - nu şi pentru 
mine! 

— 'Teoremă potrivit căreia orice computer poate emula 
oricare alt computer. Deci sunt sigur că Halman ştie exact 
ce face. Altminteri n-ar fi fost de acord niciodată. 

— Sper că ai dreptate, spuse colonelul. Dacă nu, ei bine, 
nu ştiu ce alternativă ne mai rămâne. 

Se aşternu o linişte tensionată, până ce Poole încercă s-o 
destrame. 

— Apropo, ai auzit zvonurile locale privind vizita noastră? 

— Care anume dintre ele? 


— Că suntem o comisie specială, trimisă aici să 
investigheze infracţionalitatea şi corupţia din acest oraş 
mărginaş. Primarul şi şeriful ar fi trebuit să fugă speriaţi. 

— Îi invidiez, murmură colonelul Jones. Uneori e o uşurare 
să ai un motiv de îngrijorare banal. 

39. Deicid. 

La fel ca toţi ceilalţi locuitori din Anubis City (populaţie 56. 
521 persoane), dr. Theodore Khan se trezi curând după 
miezul nopţii local, la sunetul Alarmei Generale. Prima sa 
reacţie fu: 

— Nu un alt cutremur de gheaţă, pentru numele lui Deus! 

Se grăbi spre fereastră, strigând „Deschide!” atât de tare 
încât camera nu înţelese, şi trebui să repete ordinul pe un 
ton normal. Lumina lui Lucifer ar fi trebuit să năvălească 
înăuntru, zugrăvind acele modele pe podea care-i fascinau 
pe vizitatorii de pe Pământ, pentru că nu se mişcau nici 
măcar un milimetru, indiferent cât de mult ar fi aşteptat s-o 
facă. 

Neschimbata rază de lumină nu se mai afla acolo. Khan se 
holba nevenindu-i să creadă prin uriaşa, transparenta 
cupolă de deasupra oraşului, la un cer pe care Ganymede 
nu-l mai văzuse de o mie de ani. Strălucirea stelelor era din 
nou vizibilă; Lucifer dispăruse. 

Şi apoi, pe măsură ce explora constelaţiile uitate, Khan 
observă ceva încă şi mai înfricoşător. În locul în care trebuia 
să fi fost Lucifer se afla un disc subţire de un negru absolut, 
care eclipsa nefamiliarele stele. 

Există o singură explicaţie posibilă, îşi spuse Khan, fără 
emoție. Lucifer a fost înghiţit de o gaură neagră. Şi s-ar 
putea ca noi să fim următorii. 

De pe balconul Hotelului Grannymede, Poole privea acelaşi 
spectacol, însă era mult mai emoţionat. Chiar înainte de 
Alarma Generală, comunicatorul său îl trezise cu un mesaj 
de la Halman. 

— Începe. Am infectat Monolitul. Dar unul - poate mai 
mulţi - dintre viruşi a pătruns în sistemele noastre. Nu ştim 


dacă vom putea să folosim tableta de memorie pe care ne-ai 
dat-o. Dacă reuşim, ne vom întâlni la 'Isienville. 

Apoi veniră acele cuvinte surprinzătoare şi ciudat de 
mişcătoare, al căror conţinut emoţional exact avea să fie 
dezbătut timp de generaţii: 

— Dacă nu suntem în stare să facem transferul, amintiţi-vă 
de noi. 

Din camera de alături, Poole auzi vocea primarului, făcând 
tot ce-i stătea în putinţă pentru a-i linişti pe de-acum 
somnoroşii cetăţeni ai Anubis City. Deşi începuse cu acea 
teribilă formulă oficială - „Nu există motive de panică” - 
primarul găsise, într-adevăr, ceva cuvinte liniştitoare. 

— Nu ştim ce se întâmplă, dar Lucifer străluceşte încă 
normal! Repet, Lucifer încă străluceşte! Abia am primit 
veşti de la nava interorbitală Alcyone, care a plecat către 
Callisto în urmă cu o jumătate de oră. Aici este imaginea 
trimisă de ei. 

Poole părăsi balconul şi se grăbi în cameră exact la timp 
pentru a vedea pe ecranul video liniştitoarea strălucire a lui 
Lucifer. 

— Ce s-a întâmplat e că un lucru încă necunoscut a 
provocat o eclipsă temporară; vom lua o imagine apropiată 
pe care s-o studiem. Observatorul Callisto, răspunde, te 
TOg. 

Cum de ştie că-i „temporară”? Se întrebă Poole, în timp ce 
aştepta apariţia următoarei imagini. 

Lucifer dispăru, fiind înlocuit de un câmp de stele. În 
acelaşi timp, imaginea primarului se estompă şi o altă voce 
începu să se audă. 

— 'Telescop de doi metri, dar aproape orice alt instrument 
este bun. Este un disc dintr-un material perfect negru, cu 
un diametru de peste zece mii de kilometri, atât de subţire 
încât pare să nu aibă o grosime vizibilă. Şi este plasat la fix 
- intenţionat, evident - pentru a bloca toată lumina care o 
primea Ganymede. 


Vom apropia imaginea, pentru a vedea dacă ne arată ceva 
detalii, deşi mă cam îndoiesc. 

Din punctul din care era văzut de pe Callisto, discul 
obturant părea un oval, de două ori mai lung decât lăţimea. 
Se întindea până ce astupa ecranul complet; apoi fu 
imposibil de spus dacă imaginea se mai mărea, pentru că 
nu se mai putea observa nici un fel de structură. 

— Exact cum bănuiam - nu-i nimic de văzut. Să privim 
marginea obiectului. 

Din nou, nu mai avu loc nici o mişcare, până ce apăru subit 
un câmp de stele, clar definit de marginea curbă a uriaşului 
disc. Era ca şi cum ar fi privit peste orizontul unei planete 
perfect netede şi lipsite de atmosferă. 

Nu, nu era perfect netedă. 

— Asta-i interesant, comentă astronomul, care până acum 
păruse remarcabil de sigur pe sine, ca şi cum ar fi văzut 
zilnic astfel de obiecte. Marginea pare ciobită, dar într-un 
mod foarte regulat - ca lama unui fierăstrău. 

— Un fierăstrău circular, mormăi Poole, peste vocea 
acestuia. Oare ne va tăia în bucățele? Nu fi ridicol. 

— Asta este cea mai apropiată vedere posibilă, înainte ca 
difracţia să altereze calitatea imaginii - o vom procesa mai 
târziu pentru a obţine mai multe detalii. 

Imaginea era acum atât de mărită încât dispăruse orice 
urmă din circularitatea discului. De-a lungul ecranului video 
se vedea o bandă neagră, zimţată pe margini cu mici 
triunghiuri atât de identice încât Poole găsi greu de evitat 
analogia cu lama unui fierăstrău. Totuşi, altceva nedefinit îi 
sâcâia subconştientul. 

Ca toată lumea de pe Ganymede, privea infinit mai 
îndepărtatele stele apărând şi dispărând dinapoia acelor văi 
geometric perfecte. Foarte probabil, mulţi alţii ajunseseră 
la aceeaşi concluzie, chiar şi înaintea sa. 

Dacă încerci să faci un disc din blocuri rectangulare - fie 
că proporţia acestora este 1:4:9, sau oricare alta - el nu va 
avea, cu siguranţă, o margine perfectă. Bineînţeles, l-ai 


putea face cât de apropiat de forma circulară ar fi cu 
putinţă, folosind blocuri din ce în ce mai mici. 

Totuşi, de ce să te complici atât, dacă tot ce vrei este să 
construieşti un ecran suficient de mare cât să eclipseze un 
soare? 

Primarul avea dreptate; eclipsa era într-adevăr 
temporară. Dar sfârşitul ei fu exact opusul unei eclipse 
solare. 

Iniţial, lumina pătrunse fix prin centrul discului, nu pe 
lângă marginea obiectului. Linii neregulate radiau prin 
uluitoarea gaură ca de ac - iar acum, la magnificare 
maximă, structura discului apărea în adevărata ei 
înfăţişare. Era compusă din milioane de dreptunghiuri 
identice, probabil de aceeaşi mărime ca Marele Zid de pe 
Europa. Şi acum se depărtau unul de celălalt; era ca şi cum 
s-ar fi descompus un puzzle uriaş. 

Lumina perpetuă a zilei, întreruptă pentru scurtă vreme, 
se întorcea încet pe Ganymede, pe măsură ce discul se 
fragmenta, iar razele lui Lucifer treceau prin interstiţiile în 
deschidere. Acum chiar şi componentele se evaporau, ca şi 
când ar fi avut nevoie de apropierea celorlalte pentru a-şi 
menţine substanţa. 

Cu toate că privitorilor nerăbdători din Anubis City li se 
părea că trecuseră ore, întregul eveniment a durat mai 
puţin de 15 minute. Până nu s-a încheiat cu totul, nimeni nu 
dăduse atenţie Europei. 

Marele Zid dispăruse; şi durase cam o oră până veniră 
ştiri de pe Pământ, Marte şi Lună, cum că însuşi Soarele 
păruse să pâlpâie timp de câteva secunde, înainte ca totul 
să revină la normal. 

Fusese un set de eclipse selective, evident îndreptate 
către omenire. Nicăieri altundeva în Sistemul Solar nu se 
observase nimic. 

În emoția generală, trecu ceva mai mult înainte ca lumea 
să observe că dispăruseră şi TMA-0, şi TMA-1, lăsând doar 


urmele lor vechi de patru milioane de ani pe Tycho şi în 
Africa. 

Era întâia dată când europii puteau să-i întâlnească pe 
oameni, dar nu păreau nici speriaţi, nici surprinşi de 
creaturile uriaşe care se mişcau printre ei cu o viteză 
ameţitoare. Desigur, nu era deloc uşor să interpretezi 
starea emoţională a ceva care arăta ca un tufiş mic, lipsit de 
frunze, aparent fără organe de simţ sau mijloace de 
comunicare. Dar dacă ar fi fost înspăimântați de sosirea 
navei Alcyone, cu siguranţă că ar fi rămas ascunşi în 
igluurile lor. 

Când Frank Poole, uşor stânjenit de costumul de protecţie 
şi de folia de cupru strălucitor pe care o căra, păşi în 
suburbiile 'Isienville-ului, se întrebă ce credeau europii 
despre evenimentele recente. Pentru ei nu existase eclipsa 
lui Lucifer, dar dispariţia Marelui Zid cu siguranţă trebuie 
să-i fi şocat. Fusese acolo din vremuri imemoriale, ca scut şi 
neîndoielnic mai mult decât atât; apoi, brusc, dispăruse ca 
şi cum n-ar fi existat niciodată. 

Tableta de un petabit îl aştepta, în mijlocul unui grup de 
europi strânşi în jurul ei, manifestând primul semn de 
curiozitate pe care Poole îl observase vreodată. Se întrebă 
dacă Halman le spusese cumva să păzească acest cadou din 
spaţiu, până va veni el să-l culeagă. 

Şi să-l ducă înapoi, pentru că acum conţinea nu numai un 
prieten adormit, ci şi terori pe care doar generaţii viitoare 
ar putea să le exorcizeze în singurul loc în care să fie 
păstrate în siguranţă. 

40. Miezul nopţii: Pico. 

Ar fi fost greu, gândi Poole să-ţi imaginezi o scenă mai 
paşnică - în special după ultimele săptămâni atât de 
traumatizante. Lumina blândă a Pământului aproape plin 
scoteam în evidenţă aproape toate detaliile subtile ale 
uscatei Mări a Ploilor - nu le ştergea aşa cum ar fi făcut-o 
furia incandescentă a soarelui. 


Micul convoi de vehicule selenare era aranjat în semicerc, 
la câteva sute de metri de deschiderea de la poalele 
Muntelui Pico, care era intrarea în Seif. Din locul în care 
stătea, Poole putea să vadă că muntele nu merita numele pe 
care astronomii din vechime, induşi în eroare de umbra sa 
alungită, i-l dăduseră. Semăna mai degrabă cu un deal 
rotunjit decât cu un vârf ascuţit, iar unul dintre hobby-urile 
locale era mersul cu bicicleta pe el. Până acum niciunul 
dintre sportivii sau sportivele care se avântau pe-acolo nu 
şi-ar fi putut da seama ce secret zace sub roţile lor; spera 
că această descoperire sinistră nu-i va descuraja să practice 
în continuare sănătosul lor sport. 

În urmă cu o oră, cuprins de un sentiment amestecat de 
triumf şi tristeţe, predase tableta pe care o adusese - fără a 
o scăpa o clipă din vedere - de pe Ganymede direct pe 
Lună. 

— La revedere, vechii mei prieteni! Murmură el. V-aţi 
descurcat bine. Poate una dintre generaţiile viitoare o să vă 
readucă la viaţă. Dar dacă stau să mă gândesc, aş prefera 
să nu o facă. 

Îşi putea imagina mult prea clar motivul disperat pentru 
care ştiinţa lui Halman ar putea fi din nou necesară. Până 
acum, cu siguranţă, un anumit mesaj se afla pe drum către 
acel necunoscut centru de control, purtând ştirea că 
servitorul său de pe Europa încetase să mai existe. Cu 
suficient de mult noroc, ar fi trebuit să dureze vreo nouă 
sute cincizeci de ani, înainte de a se putea aştepta vreun un 
răspuns. 

Poole îl blestemase deseori pe Einstein în trecut; acum îl 
binecuvânta. Chiar şi puterile din spatele Monoliţilor, acum 
părea sigur, nu-şi puteau întinde influenţa mai rapid decât 
viteza luminii. Astfel încât rasa umană ar trebui să aibă 
aproape un mileniu înainte, pentru a se pregăti de 
întâlnirea următoare - în caz că ar mai fi vreuna. Probabil 
că până atunci avea să fie mai bine pregătită. 


Din tunel ieşea ceva - robotul semi-umanoid care cărase 
tableta în Seif. Era aproape comic să vezi o maşinărie 
învelită într-un soi de costum de protecţie contra unor 
viruşi mortali - şi asta aici, pe Luna lipsită de atmosferă! 
Dar nimeni nu era dornic să îşi asume vreun risc, oricât de 
improbabil ar fi părut aceasta. La urma urmelor robotul, se 
mişcase printre acele coşmaruri atent separate, şi deşi 
potrivit camerelor video totul părea în ordine, exista 
întotdeauna posibilitatea, ca unii dintre germeni, să fi 
scăpat, sau ca sigiliul vreunui recipient să fi cedat. Luna era 
un mediu foarte stabil, dar pe parcursul secolelor suferise 
multe seisme şi impacturi meteoritice. 

Robotul se opri la cincizeci de metri în afara tunelului. 
Încet, masivul dop care îl sigila fu împins înapoi la locul său 
şi începu să se rotească în ghindurile sale, ca un şurub 
gigantic înfiletat în munte. 

— Toţi cei care nu poartă ochelari de protecţie sunt rugaţi 
să închidă ochii sau să-şi întoarcă privirea de la robot, spuse 
o voce imperativă din radioul vehicolului selenar. 

Poole se răsuci în scaun, la timp pentru a vedea o explozie 
de lumină pe capota vehicolului. 

Când se întoarse înapoi să se uite la Pico, tot ceea ce mai 
rămăsese din robot era un morman de resturi strălucitoare; 
chiar şi pentru cineva care îşi petrecuse cea mai mare parte 
a vieţii înconjurat de vid, părea nefiresc că din acel morman 
nu se ridicau fuioare de fum, împrăştiindu-se uşor. 

— Sterilizare completă, spuse vocea de la controlul 
misiunii. Vă mulţumesc tuturor. Acum ne reîntoarcem în 
oraşul Platon. 

Ce ironie a sorții că rasa umană fusese salvată de 
desfăşurarea îndemânatică a propriilor sale nebunii! Ce 
morală, se întrebă Poole, ar putea cineva să-şi însuşească 
din asta? 

Privi înapoi către frumosul Pământ albastru ce se învârtea 
dedesubtul pestriţei sale pături de nori cu care se apăra de 


frigul spaţiului. În urmă cu câteva săptămâni, aici sus, spera 
să-şi poată legăna în braţe primul său nepot. 

Indiferent ce principalităţi şi puteri zeieşti bântuiau 
dincolo de stele, îşi reaminti Poole, pentru oamenii de rând 
erau importante doar două lucruri: Dragostea şi Moartea. 

Corpul său nu îmbătrânise deocamdată cu o sută de ani; 
avea încă timp destul pentru amândouă. 

EPILOG 

„Micul lor univers este foarte tânăr, iar zeul lui este încă 
un copil. Dar este prea devreme pentru a-i judeca; când Ne 
vom întoarce, în Ultimele Zile, vom vedea ce trebuie salvat.” 


SFÂRŞIT