Arthur C. Clarke — Rama — V1 Rendezvous Cu Rama

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


Rama - Vol. 1 - Rendezvous 
Cu Rama 


CUPRINS: 


O OA DUP UWN= 


„ Paza spaţială 2 

„Intrus 4 

„Rama şi Sita 8 

. Rendezvous 11 

„Prima EVA 15 

. Comitet 18 

. Două soţii 23 

. Prin Butuc 26 

„ Recunoaştere 29 

. Coborâre în beznă 35 

. Bărbaţi, femei şi maimuțe 44 
„ Scara zeilor 49 

. Câmpia lui Rama 54 

„ Amenințarea furtunii 58 

. Ţărmul oceanului 62 

. Kealakekua 67 

. Primăvară 73 

„Zori 77 

„ Un avertisment de pe Mercur 82 
. Cartea Revelaţiilor 89 

. După furtună 92 

„ Navigând pe oceanul cilindric 97 
„New York, Rama 102 

. Libelula 105 

. Primul zbor 108 

. Glasul lui Rama 112 

„ Vântul electric 118 


28. Icar 122 

29. Primul contact 125 

30. Floarea 131 

31. Viteză terminală 137 
32. Valul 143 

33. Păianjen 148 

34. Excelenţa Sa regretă. 153 
35. Curier special 157 

36. Supraveghetor-biot 159 
37. Rachetă 164 

38. Adunare generală 167 
39. Decizie 173 

40. Sabotor 176 

41. Erou 183 

42. Templul de cristal 184 
43. Retragere 190 

44. Motor cosmic 196 

45. Phoenix 199 

46. Interludiu 201 


1. Paza spaţială. 

Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple. În ziua 
de 30 iunie 1908, Moscova trecu pe lângă distrugere la 
numai trei ore şi patru mii de kilometri - intervale 
infinitezimale pentru mărimea universului. La 12 februarie 
1947, un alt oraş rus scăpă ca prin urechile acului, atunci 
când cel de al doilea meteorit gigant al secolului douăzeci 
explodă la mai puţin de patru sute de kilometri de 
Vladivostok, degajând o energie comparabilă cu cea a 
recent inventatei bombe atomice. 

Pe vremea aceea, oamenii nu deţineau nici un fel de 
apărare împotriva ultimelor proiectile ale 
bombardamentului cosmic ce brăzdase cândva faţa Lumii. 
Meteoriţii din 1908 şi 1947 căzuseră în zone pustii, 


nelocuite; însă la sfârşitul secolului douăzeci şi unu, pe 
Pământ nu mai rămăsese nici o regiune pe care să se mai 
poată practica în linişte tirul ceresc. Specia umană se 
extinsese de la un pol la celălalt. Aşa încât, inevitabil. 

La ora 9:46 G. M. ., în dimineaţa de 11 septembrie a 
superbei toamne a anului 2077, majoritatea locuitorilor 
Europei au zărit un meteor orbitor apărând pe cerul 
răsăritean. După câteva secunde, deveni mai strălucitor 
decât soarele şi pe măsură ce traversa bolta, la început într- 
O linişte absolută, lăsa în urma lui o dâră groasă de praf şi 
fum. 

Începu să se dezintegreze undeva deasupra Austriei, 
producând o serie de bubuituri atât de puternice încât 
peste un milion de oameni şi-au pierdut definitiv auzul. 
Aceştia au fost cei norocoşi. 

Deplasându-se cu o viteză de cincizeci de kilometri pe 
secundă, o mie de tone de piatră şi metal s-au izbit de 
câmpia din nordul Italiei, distrugând în câteva clipe 
incendiare o trudă de veacuri. Oraşele Padova şi Verona au 
fost şterse de pe faţa Pământului, iar ultimele minuni ale 
Veneţiei s-au scufundat de-a pururi în mare, când apele 
Adriaticii s-au năpustit mugind peste diguri pe urma 
trăsnetului sosit din spaţiu. 

Au murit şase sute de mii de oameni, iar pagubele totale 
au depăşit un trilion de dolari. Pentru artă însă, pentru 
istorie şi ştiinţă, pentru umanitate - pierderile au fost 
incalculabile. Parcă într-o singură dimineaţă se luptase şi se 
pierduse un război şi puţini oameni au încercat o satisfacţie 
deosebită în faptul că, pe măsură ce praful catastrofei se 
depunea încetişor, timp de luni de zile întregul Pământ a 
fost martorul celor mai superbe răsărituri şi apusuri văzute 
vreodată de pe vremea lui Krakatoa. 

După şocul iniţial, omenirea a reacţionat cu o hotărâre şi o 
unitate nebănuite în niciuna din epocile anterioare. 
Înţelesese că un asemenea dezastru putea să nu se mai 
repete timp de o mie de ani. Dar la fel de bine putea să aibă 


loc şi a doua zi. lar data următoare consecinţele urmau să 
fie cumplite. 

Foarte bine; nu avea să mai existe o dată următoare. 

Cu o sută de ani înainte, o lume mult mai săracă, cu 
resurse mult mai reduse, îşi risipise avuţiile încercând să 
distrugă armele lansate sinucigaş de omenire împotriva ei 
însăşi. Efortul nu fusese niciodată încununat de succes, dar 
cele învăţate atunci nu fuseseră uitate. Acum puteau fi 
folosite într-un scop mult mai nobil, şi la o scară infinit mai 
mare. Nici un meteorit atât de masiv încât să poată produce 
o catastrofă n-avea să mai fie lăsat să depăşească sistemele 
de apărare ale Terrei. 

Astfel a început Proiectul PAZA SPAŢIALA. După cincizeci 
de ani - şi într-un mod pe care niciunul din creatorii săi nu 
l-ar fi putut anticipa - el îşi justifică existenţa. 

2. Intrus. 

În anul 2130, radarele instalate pe Marte descopereau 
zilnic aproximativ o duzină de noi asteroizi. Calculatoarele 
PAZEI SPAŢIALE le determinau în mod automat orbitele şi 
stocau informaţiile în memoriile lor uriaşe pentru ca, la 
fiecare câteva luni, orice astronom interesat să aibă acces 
la datele acumulate. Deja, acestea erau destul de 
impresionante. 

De la descoperirea lui Ceres, cea mai mare din lumile 
minuscule ale asteroizilor, survenită în chiar prima zi a 
secolului nouăsprezece, se scurseseră peste o sută şi 
douăzeci de ani pentru înregistrarea primilor o mie de 
asteroizi. Câteva sute fuseseră descoperiţi, pierduţi şi 
redescoperiţi, constituind un asemenea furnicar încât un 
astronom exasperat îi denumise „paraziţii cerurilor”. Ar fi 
rămas însă uluit aflând că PAZA SPAŢIALĂ ţinea în prezent 
evidenţa unei jumătăţi de milion. 

Numai cei cinci giganţi, Ceres, Pallas, Junona, Eunomia şi 
Vesta, depăşeau în diametru două sute de kilometri; imensa 
majoritate erau doar nişte bolovani mai mari care şi-ar fi 
găsit locul într-un părculeţ. Aproape toţi se deplasau pe 


orbite aflate dincolo de Marte; PAZA SPAŢIALA se interesa 
numai de puţinii ce se apropiau de Soare atât cât să 
prezinte un pericol potenţial pentru Pământ. Iar în toată 
istoria viitoare a Sistemului Solar, nici măcar unul dintr-o 
mie de asteroizi nu urma să treacă la mai puţin de un milion 
de kilometri de Pământ. 

Obiectul catalogat iniţial 31/439, după anul şi ordinea 
descoperirii sale, a fost detectat încă pe când se afla în 
afara orbitei lui Jupiter. Poziţia lui nu reprezenta un lucru 
neobişnuit; mulţi asteroizi treceau dincolo de Saturn, 
înainte de a reveni către stăpânul lor îndepărtat, Soarele. 
Iar Thule II, cel mai depărtat, ajungea atât de aproape de 
Uranus, încât putea fi confundat cu un satelit rătăcit al 
planetei. 

Cu toate acestea, un contact radar la o asemenea distanţă 
era fără precedent; în mod limpede, 31/439 avea o mărime 
ieşită din comun. Analizând intensitatea ecoului, 
calculatoarele i-au apreciat diametrul la minimum patruzeci 
de kilometri; un astfel de gigant nu mai fusese descoperit 
de o sută de ani. Părea însă incredibil că fusese ignorat 
atâta vreme. 

I s-a recalculat orbita şi misterul a fost, soluţionat. Pentru 
a fi înlocuit cu altul şi mai mare. 31/439 nu parcurgea o 
orbită asteroidală normală, de-a lungul unei elipse, care să 
se micşoreze, cu precizie de ceasornic, la fiecare câţiva ani. 
Obiectul era un singuratic rătăcitor printre stele, făcând 
prima şi ultima lui vizită în Sistemul Solar. Se mişca atât de 
rapid încât câmpul gravitațional al soarelui nu avea să-l 
poată captura niciodată. Urma să treacă mai departe, 
dincolo de orbitele lui Jupiter, Marte, Pământ, Venus şi 
Mercur, sporindu-şi treptat viteza, până la a ocoli soarele, 
îndreptându-se apoi din nou către necunoscut. 

În momentul acela calculatoarele au început sa transmită 
semnalul: „Atenţie! Am descoperit ceva interesant!” Pentru 
prima oară 31/439 intră în atenţia oamenilor. La cartierul 
general al PAZEI SPAŢIALE a avut loc un scurt moment de 


agitaţie, şi vagabondul interstelar a fost onorat cu un nume, 
în locul unui simplu număr. Astronomii epuizaseră de multă 
vreme mitologia greacă şi pe cea romană; acum se foloseau 
de panteonul hindus. În felul acesta, 31/439 a fost botezat 
Rama. 

Câteva zile agenţiile de ştiri au făcut mare zarvă în jurul 
musafirului, dar din păcate erau handicapate de sărăcia 
informaţiilor. Despre Rama se cunoşteau doar două lucruri: 
orbita neobişnuită şi mărimea aproximativă. Până şi această 
mărime era o apreciere estimativă, bazată pe intensitatea 
ecoului radar. Prin telescop, Rama continua să apară ca o 
stea slabă, de magnitudinea cincisprezece - mult prea mică 
pentru a prezenta un disc vizibil. Dar pe măsură ce se 
apropia, de inima Sistemului Solar, urma să crească şi să 
devină tot mai strălucitor, de la o lună la alta. Înainte dea 
dispare pentru totdeauna, observatoarele orbitale aveau să 
poată strânge informaţii preţioase legate de forma şi 
dimensiunile sale. Era timp suficient şi poate că, în 
următorii ani, vreo navă spaţială în misiune de rutină avea 
să se apropie îndeajuns ca să obţină imagini de calitate. O 
joncțiune părea prea puţin probabilă; costul energiei ar fi 
fost mult prea mare pentru a permite contactul fizic cu un 
obiect ce traversa orbitele planetelor cu peste o sută de mii 
de kilometri pe oră. 

De aceea, în scurt timp, Rama fu uitat; nu însă şi de 
astronomi. Tulburarea lor crescu odată cu trecerea lunilor, 
pe măsură ce asteroidul cel nou prezenta tot mai 
numeroase enigme. 

În primul rând problema variaţiei de strălucire. Rama nu 
avea aşa ceva! 

Toţi asteroizii cunoscuţi, fără excepţie, dovedeau o variaţie 
lentă a strălucirii, crescând şi micşorându-se într-o 
perioadă de câteva ore. Cu peste două secole în urmă, se 
arătase că fenomenul constituia rezultatul inevitabil al 
rotației şi al formei lor neregulate. Pe măsură ce se 
rostogoleau pe orbită, suprafeţele de reflecţie pe care le 


prezentau soarelui se schimbau mereu, iar strălucirea se 
modifica corespunzător. 

Rama nu prezenta asemenea variaţii. Fie nu se rotea 
deloc, fie era perfect simetric. Ambele explicaţii păreau la 
fel de neverosimile. 

Problema rămase nerezolvată câteva luni, deoarece 
niciunul din marile telescoape orbitale nu putea fi abătut de 
la misiunea permanentă de urmărire a adâncimilor 
îndepărtate ale Universului. Astronomia spaţială era o 
pasiune constisitoare, iar la un instrument mare, costul 
unui minut de lucru atingea cu uşurinţă o mie de dolari. Dr. 
William Stenton n-ar fi reuşit niciodată să aibă acces vreme 
de un sfert de oră la Farside, telescopul de două sute de 
metri, dacă un program mult mai important nu ar fi fost 
temporar întârziat prin defectarea unui condensator de 
cincizeci de cenți. Ghinionul altuia a constituit norocul său. 

Bill Stenton n-a ştiut peste ce dăduse până a doua zi, când 
a reuşit să ajungă la calculator să prelucreze datele. Chiar 
şi după ce rezultatele au apărut pe display, a avut nevoie de 
câteva minute ca să înţeleagă ce semnificau. 

Lumina reflectată de Rama nu era absolut constantă ca 
intensitate. Exista o minusculă variaţie - greu de detectat, 
însă clară şi foarte regulată. Ca toţi ceilalţi asteroizi, Rama 
poseda într-adevăr o mişcare de rotaţie. Dar dacă „ziua” 
normală a unui asteroid era de ordinul orelor, cea a lui 
Rama dura patru minute numai! 

Dr. Stenton făcu câteva calcule rapide şi constată că 
rezultatele erau greu de crezut. Ar fi însemnat că lumea 
aceea mititică se rotea la ecuator cu peste o mie de 
kilometri pe oră; ar fi fost o nebunie să se încerce o 
coborâre în altă regiune decât polii. Forţa centrifugă de pe 
ecuatorul lui Rama trebuia să fie îndeajuns de puternică 
încât să azvârle cu o acceleraţie de aproape lg orice obiect. 
Rama era o piatră rostogolitoare de care nu se puteau 
agăța nici un fel de licheni cosmici; era surprinzător că un 
asemenea corp reuşise să rămână întreg, fără să se 


pulverizeze cu multă vreme în urmă într-un milion de 
bucăţi. 

Un obiect cu diametrul ele patruzeci de kilometri şi cu 
perioada de rotaţie de numai patru minute - ce loc ocupa 
printre celelalte corpuri cereşti? Dr. Stenton era un bărbat 
plin ce imaginaţie, puţin cam prea dispus să sară direct la 
concluzii. Formulă o ipoteză care-i provocă minute extrem 
de neplăcute. 

Din toată menajeria cosmică, singura corespunzând 
descrierii era o stea ce suferise un colaps. Poate că Rama 
era un soare mort, o sferă de neutroni, rotindu-se 
nebuneşte, unde fiecare centimetru cub cântărea milioane 
de tone. 

În clipa aceea, în mintea îngrozită a lui Stenton a fulgerat 
amintirea nemuritoarei povestiri a lui H. G. Wells, Steaua. O 
citise pe când era un băieţel şi ea îi stârnise interesul faţă 
de astronomie. După două sute de ani nu-şi pierduse nici 
atracţia, nici grozăvia. Niciodată n-avea să uite imaginile 
uraganelor şi ale mareelor până la cer, ale oraşelor înghiţite 
de oceane, când celălalt vizitator din spaţiu se izbise de 
Jupiter, trecând apoi pe lângă Terra în căderea sa spre 
Soare. Este adevărat, steaua descrisă de bătrânul Wells nu 
era rece, ci incandescentă şi multe din distrugerile 
provocate de ea fuseseră cauzate de căldură. Dar lucrul 
acesta conta prea puţin; chiar dacă Rama ar fi fost un corp 
rece, reflectând lumina soarelui, ar fi putut ucide cu forţa 
gravitaţională la fel de uşor ca focul. 

Orice masă stelară pătrunsă în Sistemul Solar ar fi 
modificat orbitele planetelor. Era suficient ca Pământul să 
se deplaseze cu câteva milioane de kilometri spre Soare - 
sau în direcţie opusă - ca balanţa delicată a climatului să fie 
distrusă. Calota de gheaţă antarctică s-ar fi topit inundând 
toate regiunile joase - sau oceanele ar fi îngheţat, 
încătuşând lumea într-o iarnă veşnică. O simplă abatere, în 
orice direcţie. 


Apoi Dr. Stenton se linişti şi suspină uşurat. Toate acestea 
erau prostii, ar fi trebuit să-i fie ruşine de el însuşi. 

Rama nu putea fi alcătuit din materie densă. Nici o masă 
stelară n-ar fi înaintat atât de mult în Sistemul Solar fără să 
producă tulburări vizibile cu mult înainte. Ar fi fost afectate 
orbitele tuturor planetelor; la urma urmei aşa fuseseră 
descoperite Neptun, Pluto şi Persefona. Nu, era absolut 
imposibil ca un obiect de genul unui soare stins să se 
strecoare pe nesimţite. 

Într-un fel, era păcat. O întâlnire cu o gaură neagră n-ar fi 
fost lipsită de interes. 

Atât cât ar fi durat. 

3. Rama şi Sita. 

Reuniunea extraordinară a Consiliului Consultativ Spaţial 
fu scurtă şi furtunoasă. Nici în secolul douăzeci şi doi nu se 
găsise modalitatea de a-i împiedica pe savanții bătrâni şi 
conservatori să ocupe poziţii administrative importante. 
Mai mult, nu se ştia dacă problema avea să-şi găsească 
vreodată rezolvarea. 

Ca să înrăutăţească şi mai mult lucrurile, funcţia actualului 
preşedinte al CSS o deţinea Profesorul (Emerit) Olaf 
Davidson, binecunoscutul astrofizician. Pe Davidson nu-l 
prea interesau obiecte mai mici decât galaxiile şi nici nu se 
obosea să-şi ascundă prejudecățile. Deşi era nevoit să 
admită că nouăzeci la sută din ştiinţa lui se baza pe 
observaţiile instrumentelor aflate în spaţiu, situaţia nu-l 
mulțumea câtuşi de puţin. În trei rânduri, în răstimpul 
distinsei sale cariere, sateliții special lansați să-i confirma 
teoriile făcuseră exact pe dos. 

Problema prezentată Consiliului suna suficient de limpede. 
Nu exista nici o îndoială că Rama era un corp neobişnuit, 
dar era oare important? În câteva luni urma să dispară 
pentru totdeauna, aşa încât nu prea aveau timp să 
acţioneze. Ocaziile irosite acum n-aveau să mai apară 
altădată. 


Cu o cheltuială de-a dreptul înspăimântătoare, o sondă 
spaţială aşteptând să fie lansată de pe Marte spre Neptun, 
putea fi reprogramată şi trimisă pe o traiectorie de 
intercepţie a lui Rama. Speranţa de joncțiune nu exista; 
avea să fie cea mai rapidă încrucişare cunoscută, cele două 
obiecte urmând să treacă unul pe lângă celălalt cu două 
sute de mii de kilometri pe oră Rama avea să fie observat 
amănunţit numai câteva minute iar din imediata apropiere 
mai puţin de o secundă. Suficient totuşi să se poată 
răspunde la multe întrebări, cu instrumente potrivite. 

Deşi profesorul Davidson avea păreri extrem de 
preconcepute faţă de ea, sonda fusese aprobată şi el nu 
vedea rostul de-a irosi alţi bani. Vorbi cu elocvenţă despre 
nebunia urmăririi asteroidului, despre necesitatea urgentă 
a unei rezoluţii la nivel înalt pentru un interferometru lunar 
care să poată demonstra, o dată pentru totdeauna, 
renăscuta teorie Big Bang a creaţiei. 

Ceea ce constituia o gravă eroare tactică, deoarece 
principalii trei susţinători ai teoriei Stadiului Modificat erau 
de asemenea membrii ai Consiliului. În secret, îl aprobau pe 
profesorul Davidson, considerând urmărirea asteroidului o 
risipă inutilă. Totuşi. 

Profesorul pierdu la limită cu un singur vot. 

După trei luni, sonda spaţială, rebotezată Sita, a fost 
lansată de pe Phobos, satelitul cel mai apropiat de Marte. 
Durata zborului era de şapte săptămâni, însă instrumentul 
a fost conectat la puterea maximă cu numai cinci minute 
înainte de intercepţie. Simultan, în spaţiu a fost ejectat un 
grup de camere TV să treacă pe lângă Rama, filmându-l din 
toate părţile. 

Primele imagini, de la o depărtare de zece mii de 
kilometri, au determinat oprirea tuturor activităţilor. Pe un 
miliard de ecrane de televiziune a apărut un cilindru mic, 
lipsit de detalii exterioare, crescând rapid cu fiece secundă. 
Când şi-a dublat mărimea, nimeni nu a mai putut pretinde 
că Rama era un corp natural. 


Avea formă cilindrică, perfectă geometric, ca ieşită de pe 
un strung, cu centrele de rotaţie distanţate la 50 km. 
Extremităţile erau aproape netede, excepţie făcând o serie 
de structuri mici, distanţate la circa 20 km în jurul centrului 
unuia din capete. De la distanţă, în lipsa altei comparații 
mai bune, Rama apărea aproape conic, aidoma unui boiler 
obişnuit. 

Rama crescu până ce acoperi ecranele. Suprafaţa era 
cenuşie, mohorâtă, la fel de puţin spectaculoasă ca şi Luna, 
lipsită de orice semn exterior cu excepţia unui punct. La 
jumătatea cilindrului se găsea o pată de un kilometru, de 
parcă se izbise acolo ceva, cu mulţi ani în urmă şi-l pătase. 

Nu se zărea nici o dovadă că şocul ar fi cauzat vreo avarie 
suprafeţei exterioare. Pata aceea produsese uşoara variaţie 
a strălucirii, determinând descoperirea lui Stenton. 

Imaginile celorlalte camere de luat vederi nu aduseră alte 
noutăţi. Totuşi, traiectoriile lor prin câmpul gravitațional al 
lui Rama oferiră încă o informaţie importantă: masa 
cilindrului. 

Era mult prea mică pentru un corp solid. Nimeni nu mai fu 
surprins, era limpede că Rama trebuia să fie gol. 

În sfârşit, avusese loc întâlnirea aşteptată cu atâta 
speranţă şi atâta teamă. Omenirea se afla pe punctul să-şi 
întâmpine primul oaspete venit din stele. 

4. Rendezvous. 

Comandantul Norton îşi reamintea primele transmisii TV, 
vizionate de atâtea ori în ultimele minute ale întâlnirii. 
Exista însă un lucru pe care nici un fel de imagine 
electronică nu-l putea reproduce: mărimea uluitoare a lui 
Rama. 

Coborând pe un corp natural, precum Luna sau Marte, nu 
încercase niciodată, o astfel de senzaţie. Oricine se aştepta 
ca ele să fie mari. Debarcase totuşi şi pe Jupiter VIII, cu 
puţin mai mare decât Rama - şi i se păruse destul de 
neînsemnat. 


Paradoxul era uşor de rezolvat. Judecata-i fusese afectată 
de faptul că acum era vorba de un obiect artificial, de 
milioane de ori mai greu decât orice reuşise Omul să trimită 
în spaţiu. Masa lui Rama era de cel puţin zece milioane de 
milioane de tone; pentru orice astronaut, cifra trezea nu 
numai respect, ci şi spaimă. Nu-i de mirare că uneori se 
simţea insignifiant, chiar descurajat, pe măsură ce cilindrul 
tăiat în metalul fără vârstă acoperea tot mai mult cerul. 

Încerca şi o senzaţie de primejdie, complet inedită pentru 
el. În toate coborârile anterioare ştiuse la ce să se aştepte, 
exista întotdeauna posibilitatea accidentului, dar niciodată 
a surprizei. Cu Rama, surpriza era singurul lucru sigur. 

În prezent Endeavour se afla la mai puţin de o mie de 
metri deasupra Polului Nord al cilindrului, deasupra chiar a 
centrului, disculul în rotaţie înceată. Aleseseră capătul 
respectiv, deoarece era singurul scăldat de razele soarelui; 
pe măsură ce Rama se rotea, umbrele structurilor scunde şi 
enigmatice din apropierea axei traversau regulat întinderea 
metalică. Faţa nordică a lui Rama forma un gigantic cadran 
solar, măsurând trecerea rapidă a zilei sale de patru 
minute. 

Coborârea navei de cinci mii de tone în centrul unui disc în 
mişcare reprezenta cea mai mică dintre grijile 
Comandantului Norton. Nu se deosebea cu nimic de 
cuplarea pe axa unei staţii spaţiale mai mari; jeturile 
laterale ale lui Endeavour îi imprimaseră deja rotația 
corespunzătoare şi putea fi convins că locotenentul Joe 
Calvert avea s-o manevreze cu gingăşie, ca pe un fulg de 
zăpadă, cu sau fără ajutorul calculatorului de navigaţie. 

— Peste trei minute vom şti dacă-i făcut din antimaterie, 
rosti Joe fără să-şi desprindă ochii de pe displayuri. 

Norton zâmbi, amintindu-şi câteva din înfricoşătoarele 
ipoteze referitoare la originea lui Rama. Dacă speculaţia 
aceea neverosimilă era totuşi adevărată, peste câteva 
secunde urma să se producă cea mai puternică explozie de 
la formarea Sistemului Solar. Anihilarea totală a zece mii de 


tone avea să ofere planetelor, pentru scurt timp, un al 
doilea soare. 

Programul expediției prevăzuse însă până şi această 
posibilitate îndepărtată; de la o distanţă sigură de o mie de 
kilometri, Endeavour îl împroşcase pe Rama cu unul dintre 
jeturile sale. Când norişorul de vapori ajunsese la ţintă nu 
se întâmplase nimic - iar o reacţie materie-antimaterie, 
implicând fie şi numai câteva miligrame ar fi produs un foc 
de artificii impresionant. 

Aidoma tuturor comandanților spaţiali, Norton era 
prudent. Privise îndelung şi atent faţa nordică a lui Rama, 
alegând punctul de contact. După un calcul atent, hotărâse 
să ignore locul cel mai evident - însuşi centrul, situat exact 
pe axă. Pe pol se observa distinct un disc cu diametrul de o 
sută de metri. 

Probabil chepengul exterior al unei ecluze gigantice. 
Fiinţele care construiseră acea lume scobită în interior 
trebuiau să li prevăzut un mod de intrare pentru nave. 
Locul respectiv era cel mai logic a fi intrarea principală, iar 
Norton se gândise că n-ar fi fost înţelept să o blocheze. 

Hotărârea ridica însă alte probleme. Dacă Endeavour 
cobora lângă axă, fie şi la numai câţiva metri, rotația rapidă 
a lui Rama ar fi început s-o îndepărteze de pol. Iniţial, forţa 
centrifugă ar fi fost foarte slabă, sporind însă în mod 
continuu, implacabil. Pe comandant nu-l încânta deloc 
imaginea vasului său lunecând peste câmpia polară tot mai 
rapid cu fiecare clipă, până ce ar fi fost azvârlit în spaţiu cu 
o mie de kilometri pe oră, odată ajuns la marginea discului. 

Era posibil ca forţa gravitaţională a lui Rama - deşi o 
miime din cea terestră - să prevină acest lucru. Ar fi 
menţinut-o pe Endeavour pe suprafaţa discului cu o forţă 
de câteva tone şi, dacă suprafaţa respectivă se dovedea 
îndeajuns de rugoasă, nava ar fi rămas în apropierea 
polului. Dar comandantul Norton n-avea intenţia să 
echilibreze o forţă de frecare necunoscută cu o forţă 
centrifugă destul de exact determinată. 


Din fericire, proiectanţii lui Rama găsiseră soluţia. 
Repartizate în mod egal în jurul axei polare se găseau trei 
structuri joase, trei montanţi, cu un diametru de circa zece 
metri. Dacă Endeavour ar fi coborât între două asemenea 
structuri, forţa centrifugă ar fi lipit-o de ele, ţinând-o pe loc, 
aidoma unei corăbii ancorate între pilonii radei şi fixată 
acolo de valurile venite din larg. 

— Contact în 15 secunde, anunţă Joe. 

Încordându-se peste comenzile duble, pe care spera să nu 
fie nevoit să le atingă, Norton deveni brusc conştient de 
realitatea din jur. Cu siguranţă reprezenta descinderea cea 
mai importantă după aselenizarea petrecută cu un secol şi 
jumătate înainte. 

Dincolo de hubloul de control, montanţii cenuşii şi uriaşi se 
ridicară încet în sus. Se auzi ultimul şuierat al unui jet 
reactor, apoi urmă un şoc abia perceptibil. 

În săptămânile din urmă, comandantul se întrebase 
adesea ce avea să rostească în acest moment. Acum, în 
pragul faptului împlinit, Istoria îi alese cuvintele şi, dându-şi 
prea puţin seama de ecoul trecutului, rosti aproape 
automat: 

— Baza Rama. Endeavour a asolizat. 

Cu o lună înainte n-ar fi crezut într-o astfel de posibilitate. 
Când sosise ordinul, nava se găsea într-o misiune de rutină, 
verificând şi instalând sisteme de avertizare contra 
asteroizilor. Din întregul Sistem Solar, Endeavour era 
singura navă capabilă să-l intercepteze pe intrus înainte ca 
acesta să ocolească soarele, plecând apoi iarăşi către stele. 
Fusese necesară totuşi jefuirea altor trei nave ale 
Controlului Solar, care în prezent pluteau neajutorate, până 
în clipa când urmau să fie realimentate de vasele-cisterne. 
Norton se temea că multă vreme avea să treacă până ce 
comandanții de pe Calypso, Beagle şi Challenger vor mai 
vorbi cu el. 

Chiar şi cu acest supliment de combustibil, urmărirea 
fusese lungă şi dificilă; când a fost ajuns de Endeavour, 


Rama se găsea în interiorul orbitei lui Venus. Nici o altă 
navă n-ar fi reuşit performanţa aceea; ocazia era unică şi în 
săptămânile următoare nu trebuia irosită nici o clipă. O mie 
de cercetători de pe Pământ şi-ar fi vândut şi sufletul 
pentru o asemenea şansă, dar nu le rămânea altceva de 
făcut decât să privească televizoarele şi să-şi muşte buzele, 
socotind că ei s-ar fi descurcat mult mai bine. Probabil că 
aveau dreptate, însă altă soluţie nu se găsise. Legile 
inexorabile ale mecanicii celeste decretaseră pe Endeavour 
ca prima şi ultima dintre navele Omului care să-l contacteze 
vreodată pe Rama. 

Indicaţiile recepționate permanent de pe Pământ nu 
diminuau câtuşi de puţin responsabilităţile lui Norton. 
Nimeni nu-l putea ajuta în cazul unor hotărâri fulgerătoare; 
timpul necesar recepţionării Centrului de Control al 
Misiunii era de zece minute şi sporea continuu. Adeseori îi 
invidia pe navigatorii trecutului, cei de dinaintea 
comunicaţiilor electronice, care puteau interpreta ordinele 
sigilate fără să fie permanent controlaţi de centrul de 
comandă. În schimb nimeni nu ştia, niciodată, atunci când 
ei greşeau. 

Era totuşi mulţumit că unele decizii cădeau în sarcina 
Pământului. Acum, când orbita navei se suprapunea cu cea 
a lui Rama, ambele se îndreptau spre Soare ca un singur 
corp; după patruzeci de zile aveau să ajungă la periheliu, 
trecând la douăzeci de milioane de kilometri de astru. 
Extrem de aproape ca să se simtă bine; cu mult înainte, 
Endeavour trebuia să-şi utilizeze combustibilul rămas şi să 
aleagă o orbită mai sigură. Până la despărţirea definitivă de 
Rama, aveau la dispoziţie aproximativ trei săptămâni ele 
explorare. Apoi Pământul urma să preia cercetările. 

Practic, Endeavour urma să fie lipsit de orice ajutor, 
gonind pe o orbită ce putea face din ea cea dintâi navă care 
să atingă o altă stea - peste aproximativ cincizeci de mii de 
ani. Nu era cazul să-şi facă griji, îi liniştise Controlul 
Misiunii, într-un fel sau altul, indiferent de cheltuieli, nava 


avea să fie realimentată - chiar dacă s-ar cere să se trimită 
după ea nave-cisternă, abandonate după aceea în spaţiu, 
stoarse de ultima picătură de combustibil. Rama reprezenta 
un obiectiv ce merita orice risc, cu excepţia unei misiuni 
sinucigaşe. 

Şi desigur, s-ar fi luat în consideraţie şi aşa ceva. În 
privinţa aceasta, comandantul Norton nu-şi făcea iluzii. 
Pentru prima dată într-o sută de ani, în problemele 
oamenilor intervenise un element complet nou. 
Nesiguranţa nu putea fi acceptată nici de savanţi, nici de 
politicieni. Dacă moartea ar fi fost preţul necesar rezolvării 
problemei, atunci Endeavour şi echipajul ei ar fi fost 
oricând disponibili. 

5. Prima EVA. 

Rama rămânea tăcut precum o criptă - ceea ce poate că şi 
era. Nici un semnal radio pe nici o frecvenţă, nici o vibraţie 
detectabilă de seismografe, cu excepţia uşoarelor trepidaţii 
cauzate, fără îndoială, de creşterea cantităţii de căldură 
primite de la soare, nici un fel de curenţi electrici, nici cea 
mai slabă radioactivitate. Era aproape incredibil, ai fi spus 
că şi un asteroid e mai plin de viaţă. 

De fapt, ce speram? Se întrebă Norton. O delegaţie care 
să ne întâmpine? Nu ştia dacă să fie dezamăgit sau uşurat. 
Oricum, iniţiativa nu-i aparţinea. 

Ordinele spuneau să se aştepte douăzeci şi patru de ore, 
apoi să se înceapă explorarea. Nimeni nu dormi prea mult 
în acea primă zi; până şi membrii echipajului care nu erau 
de cart îşi petrecură vremea supraveghind nemişcatele 
instrumente de măsură, ori pur şi simplu privind prin 
hublourile de observare peisajul de o geometrie monotonă. 
Oare acest corp este viu? Se întrebau mereu în sinea lor. 
Este mort? Sau numai adormit? 

În prima EVA, Norton îşi luă un singur însoțitor: 
locotenentul Karl Mercer, ofiţerul dur şi inteligent 
răspunzător de sistemele vitale. Nu intenţiona să iasă din 
raza vizuală a navei, iar dacă se iveau surprize neplăcute 


părea greu de crezut că un grup numeros conferea mai 
multă siguranţă. Totuşi, ca măsură de precauţie, în ecluza 
navei postă alţi doi membri ai echipajului îmbrăcaţi în 
costume spaţiale. 

Cele câteva grame de greutate apărute prin interferența 
câmpurilor gravitațional şi centrifugal ale lui Rama nici nu-i 
ajutau, dar nici nu-i deranjau; erau nevoiţi să se bizuie 
numai pe jeturile individuale. De îndată ce avea să fie 
posibil, gândi Norton, trebuiau să întindă un păiejeniş de 
corzi între navă şi cei trei montanţi, să se deplaseze fără 
consum de combustibil. 

Montantul cel mai apropiat se găsea la numai zece metri 
de ecluză şi cea dintâi grijă a lui Norton fu să verifice dacă 
nava nu suferise vreo avarie în timpul coborârii. Endeavour 
apăsa peretele curb cu o forţă de câteva tone, dar 
presiunea era uniform distribuită. Liniştindu-se, începu să 
dea ocol structurii circulare, străduindu-se să-i ghicească 
rostul. 

Parcursese numai câţiva metri când nimeri peste o 
tăietură în netezimea peretelui aparent metalic. La început, 
bănui că era un ornament, deoarece nu părea să 
îndeplinească un rol anume. În metal erau săpate şase 
şănţuleţe sau caneluri adânci, în care se aflau şase tije 
intersectate, precum spiţele unei roţi fără obadă, având în 
centru un butuc mic. Dar aşa cum era introdusă în perete, 
nu se putea roti nici într-o direcţie şi nici în cealaltă. 

Apoi, extrem de surescitat, observă că la capetele spiţelor 
existau o serie de adâncituri unde puteau intra perfect nişte 
degete (gheare? Tentacule?). Dacă şedeai astfel, lipit de 
perete, şi trăgeai de spiţă uite aşa. 

Uşor, parcă unsă, roata alunecă din perete. Spre completa 
sa uluială (se aşteptase ca orice element mobil să fi fost de 
multă vreme sudat prin acţiunea vidului), Norton se pomeni 
ţinând în mâini o roată. Precum căpitanul unui străvechi 
velier, stând la cârma corăbiei sale. 


Era mulţumit că Mercer nu-i putea zări expresia chipului 
prin casca polarizată. 

Fu surprins, dar în acelaşi timp furios pe sine însuşi; poate 
că deja făcuse o greşeală. Oare înăuntrul lui Rama nu 
începuseră să zbârnâie alarmele, oare acţiunea lui 
necugetată nu declanşase un mecanism implacabil? 

Endeavour nu raportă nici o schimbare; senzorii ei 
continuau să nu detecteze nimic, exceptând slabele 
trepidaţii termice şi propriile sale mişcări. 

— Ce faci, căpitane. O-nvârţi, ori ba? 

Norton îşi reaminti instrucţiunile primite. „Acţionează 
după cum crezi de cuviinţă, dar fii prudent.” Dacă şi-ar fi 
verificat fiece mişcare cu Controlul Misiunii, n-ar mai fi 
ajuns niciodată nicăieri. 

— Tu ce crezi, Karl? Îl întrebă pe Mercer. 

— Pare evident acţionarea manuală a unei ecluze - 
probabil un sistem de siguranţă în cazul unei defecţiuni a 
sistemului automat. Nu-mi pot imagina tehnologie, oricât de 
avansată, care să nu ia asemenea măsuri de securitate. 

„Şi-ar fi absolut sigură”, îşi spuse Norton. „N-ar putea fi 
acționată decât dacă sistemul nu s-ar pune astfel în 
primejdie.” 

Apucă două spiţe opuse ale roții, se sprijini bine pe 
picioare şi încercă s-o rotească. Fără rezultat. 

— Dă-mi o mână de ajutor, îl solicită pe Mercer. 

Fiecare apucă câte una din spiţe, dar şi opintindu-se din 
răsputeri nu reuşiră să le mişte. Bineînţeles, ce motiv aveau 
să considere că pe Rama ceasurile şi şuruburile se 
învârteau la fel ca pe Pământ? 

— Să încercăm invers, sugeră Mercer. 

Da această dată nu întâmpinară rezistenţă. Aproape fără 
efort, roata descrise un cerc întreg. Apoi, foarte încet, 
începu să se rotească mai greu. 

La o jumătate de metru mai departe, peretele curb al 
montantului se deschise ca un cleşte. Câteva particule de 


praf, suflate de presiunea dinăuntru, zburară afară, sclipind 
ca nişte diamante în lumina strălucitoare a soarelui. 

Drumul spre interiorul lui Rama era deschis. 

6. Comitet. 

Adesea, Dr. Bose se gândea că stabilirea pe Lună a 
Sediului Uniunii Planetare reprezentase o eroare 
importantă. Inevitabil, Pământul avea tendinţa să domine 
întrunirile, aşa cum domina şi peisajul din afara cupolei. 
Dacă trebuia într-adevăr să fie construit pe Lună, atunci ar 
fi putut-o face pe faţa nevăzută, unde discul acela hipnotic 
nu-şi arunca niciodată razele. 

Dar în prezent era prea târziu să se mai schimbe ceva; 
oricum nu exista o alternativă reală. Indiferent de opinia 
coloniilor, Pământul avea să rămână multe secole stăpânul 
economic şi cultural al Sistemului Solar. 

Dr. Bose se născuse pe Pământ şi emigrase pe Marte după 
împlinirea a treizeci de ani, astfel că se simţea capabil să 
privească situaţia politică cu un ochi detaşat. Ştia că nu va 
mai reveni niciodată pe planeta natală, deşi se afla la o 
distanţă de ea de numai cinci ore cu naveta spaţială. La 115 
ani se bucura de o sănătate perfectă, însă nu mai suporta 
ideea antrenamentului de reacomodare la o gravitație de 
trei ori mai mare decât cea în care trăise cea mai lungă 
perioadă a vieţii. Era exilat pentru totdeauna de pe planeta 
sa de baştină. Nefiind o fire sentimentală, lucrul nu-l 
deprimase niciodată din cale-afară. 

Ceea ce-l deranja uneori era necesitatea contactului, an de 
an, cu aceleaşi chipuri familiare. Minunile medicinii erau 
într-adevăr extraordinare şi nu dorea să dea ceasul înapoi, 
dar în jurul mesei de conferinţe se aflau oameni cu care 
lucra de peste o jumătate de veac. Ştia absolut precis ce vor 
spune, cum vor vota, indiferent de subiect. Dorea ca într-o 
bună zi, unul dintre ei să întreprindă ceva total neaşteptat. 
Nebunesc chiar! 

Probabil că şi ei gândeau la fel despre persoana lui. 
Comitetul Rama era destul de restrâns, deşi neîndoielnic, 


situaţia avea să fie în curând modificată. Cei şase colegi ai 
săi - reprezentanţii U. P Pentru Mercur, Pământ, Lună, 
Ganimede, Titan şi Triton se aflau prezenţi cu toţii în 
persoană. Altminteri nu se putea; distanţele din Sistemul 
Solar făceau imposibilă diplomaţia electronică. Unii 
politicieni mai bătrâni, obişnuiţi cu mijloacele de 
comunicare instantanee pe care Pământul le considerase 
indispensabile, nu se putuseră acomoda nicicând cu ideea 
că undele radio aveau nevoie de minute sau chiar de ore 
pentru a traversa distanţele dintre planete. „Voi, savanții, 
nu faceţi nimic?” se plângeau cu amărăciune, atunci când li 
se explica imposibilitatea tratativelor prin unde între 
Pământ şi oricare din copiii lui îndepărtați. Doar Luna 
prezenta o întârziere acceptabilă, de o secundă şi jumătate, 
cu toate consecinţele politice şi psihologice pe care le 
implica aceasta. Datorită acestei particularităţi 
astronomice, Luna - şi numai ea - avea să fie, pe veci, o 
suburbie a Pământului. 

În persoană se aflau prezenţi şi trei dintre specialiştii 
recent cooptați în Comitet. Profesorul Davidson, 
astronomul, era o cunoştinţă mai veche; astăzi nu părea la 
fel de irascibil ca de obicei. Dr. Bose nu ştia nimic despre 
discuţiile furtunoase ce precedaseră lansarea primei sonde 
către Rama, dar colegii nu-l lăsau pe profesor s-o uite. 

Dr. Thelma Price era cunoscută prin numeroasele apariţii 
la televiziune, deşi reputaţia şi-o crease cu cincizeci de ani 
în urmă, în vremea uriaşului avânt luat de arheologie, elan 
determinat de secarea imensului muzeu maritim constituit 
de Marea Mediterană. 

Bose nu uitase agitația stârnită atunci când comorile 
pierdute ale grecilor, romanilor şi altor şase civilizaţii 
fuseseră readuse la lumina zilei. Fusese una dintre puţinele 
ocazii în care regretase că trăia pe Marte. 

Exobiologul, Carlisle Perera, reprezenta o altă alegere 
evidentă, la fel ca Dennis Solomons, istoricul de ştiinţe. Mai 
puţin încântat era dr. Bose de prezenţa lui Conrad Taylor, 


celebrul antropolog combinând în mod unic erudiţia şi 
erotismul în studiile sale legate de obiceiurile pubertale din 
Beverly Hills la sfârşitul secolului douăzeci. 

Nimeni însă nu putea contesta prezenţa în Comitet a lui 
Sir Lewis Sands, un bărbat ale cărui cunoştinţe erau 
egalate numai de mondenitatea sa. Despre Sir Lewis se 
spunea că-şi pierdea calmul doar când se auzea poreclit 
Arnold 'Toybee al epocii sale. 

Marele istoric nu se găsea de faţă; refuzase cu 
încăpățânare să părăsească Pământul fie şi pentru o şedinţă 
atât de scurtă ca aceea. Imaginea lui stereo, identică celei 
reale, părea să ocupe scaunul din dreapta lui Bose. Parcă 
pentru a întregi iluzia, cineva aşezase un pahar de apă în 
faţa imaginii. Dr. Bose considera acest tour de force 
tehnologic un teribilism inutil. Era totuşi surprinzător cât 
de mulţi oameni, a căror celebritate nu se punea la îndoială, 
se bucurau ca nişte copii când se aflau simultan în două 
locuri. Uneori, miracolul electronic producea dezastre 
comice. Bose participase la o recepţie diplomatică, unde 
cineva încercase să treacă printr-o stereogramă şi 
descoperise, prea târziu, că avea de-a face cu o persoană în 
carne şi oase. Şi mai amuzant era spectacolul proiecţiilor 
străduindu-se să-şi strângă mâinile. 

Excelenţa Sa, ambasadorul marțian la Uniunea Planetară, 
îşi adună gândurile împrăştiate, îşi drese glasul şi rosti: 

— Domnilor, Comitetul îşi începe lucrările. Consider că nu 
greşesc afirmând că s-au reunit aici o serie de personalităţi 
marcante, convocate în scopul rezolvării unei probleme 
deosebite. Directiva primită din partea Secretarului 
General este de a evalua situaţia şi de a oferi recomandări 
comandorului Norton la nevoie. 

Cu toţii înţeleseră că se produsese un miracol de 
simplificare. Comitetul putea lua legătura directă cu 
comandantul - doar în cazul unei reale stări de urgenţă! 
Fusese înfiinţat temporar de către Organizaţia Ştiinţifică a 
Uniunii Planetare, al cărei Director se subordona 


Secretarului General. Era adevărat că din U. P Făcea parte 
şi Controlul Spaţial, însă numai partea operaţională, nu şi 
cea ştiinţifică. Teoretic, faptul nu avea cine ştie ce 
însemnătate; nimeni nu împiedica Comitetul Rama - sau pe 
oricine altcineva - să-l cheme pe comandantul Norton spre 
a-i oferi un sfat folositor. 

Însă Comunicaţiile Spațiale sunt costisitoare. Endeavour 
putea fi contactată numai prin intermediul lui 
PLANETCOM, o corporație autonomă renumită pentru 
exactitatea şi promptitudinea serviciilor. Aprobarea unui 
credit către PLANETCOM dura; undeva, cineva se străduia 
din greu pentru aceasta. Până atunci însă, calculatoarele 
incoruptibile ale PLANETCOM-ului nu recunoşteau 
existenţa Comitetului Rama. 

— În legătură cu acest Norton., începu Sir Robert MacKay, 
ambasadorul Pământului. Deţine o responsabilitate unică. 
Ce fel de om e? 

— La această întrebare pot răspunde eu, făcu profesorul 
Davidson, mişcându-şi degetele cu repeziciune pe tastele 
memoratorului. 

Se încruntă înaintea mulţimii de date afişate şi încercă să 
le rezume: 

— William Tsien Norton, născut în 2077 la Brisbane, 
Oceania, cu studiile efectuate în Sydney, Bombay şi 
Houston. Cinci ani la Astrograd, în probleme de propulsie. 
Şi-a încheiat studiile în 2102. A urcat treptele obişnuinţe ale 
ierarhiei: locotenent în a treia expediţie pe Persefona, s-a 
distins în decursul celei de-a cincisprezecea tentative de 
stabilire a unei baze pe VenuS. MM. MM. Carieră 
exemplară. Cetăţenie dublă: Pământ şi Marte. Nevastă şi un 
copil în Brisbane, nevastă şi doi copii în Port Lowell, cu 
opţiune pentru încă - 

— O nevastă? Întrebă Taylor inocent. 

— Bineînţeles că nu. Al treilea copil, se răsti profesorul 
înainte de-a zări rânjetele celorlalţi. 


Câteva chicote făcură ocolul mesei, deşi Pământenii 
supraaglomeraţi păreau mai mult invidioşi decât amuzaţi. 
După un secol de eforturi susţinute, Pământul nu reuşise 
încă să-şi coboare populaţia sub un miliard, cifră îndelung 
visată. 

— Numit comandant al Navei de Control şi Cercetare 
Solară Endeavour. Prima călătorie efectuată pe sateliții 
retrograzi ai lui JupiteR. Hm, o misiune destul de păcătoasă. 
Când a primit ordinul, pentru că se găsea în centura de 
asteroizi. A reuşit să ajungă la timp. 

Profesorul stinse afişajul şi-şi privi colegii. 

— Cred că suntem extrem de norocoşi că Norton a fost 
singurul disponibil într-un interval atât de scurt. Am fi putut 
nimeri peste clasicul căpitan de duzină. 

Vorbea scârbit de parcă s-ar fi referit la clasicul ticălos 
spaţial, cu un picior de lemn, ţinând într-o mână un pistol 
iar în cealaltă o spadă. 

— Datele confirmă doar că-i competent, obiectă 
ambasadorul lui Mercur (populaţie: 112 500, însă în 
creştere). Cum va reacţiona în faţa unei situaţii complet noi, 
cum e cea de faţă? 

Pe Pământ, Sir Lewis Sands îşi drese glasul. După o 
secundă şi jumătate, repetă acelaşi lucru pe Lună. 

— Nu tocmai „complet nouă”, chiar dacă de atunci s-au 
scurs trei secole, reaminti el mercurianului. Dacă Rama 
este mort, sau pustiu - şi până acum toate dovezile 
sugerează aceasta - Norton se găseşte în postura unui 
arheolog descoperind ruinele unei culturi dispărute. Se 
înclină politicos spre Dr. Price, care încuviinţă. Exemplele 
imediate sunt Schliemann cu Troia, sau Mouhot la Angkar 
Vat. Pericolul e minim deşi, fireşte, posibilitatea unui 
accident nu trebuie complet exclusă. 

— Dar ce e cu capcanele şi mecanismele minate despre 
care vorbesc indivizii din Pandora? Întrebă dr. Price. 

— Pandora? Repetă ambasadorul mercurian. 


— Un grup de dezaxaţi, explică Sir Robert cu maximul de 
stânjeneală manifestat de un diplomat, convinşi că Rama 
constituie un grav pericol. O cutie ce nu trebuie deschisă, 
ştiţi. 

Se îndoia că mercurianul ştia despre ce e vorba; studiul 
clasicilor nu era încurajat pe Mercur. 

— Pandora, paranoia, pufni Conrad Taylor. Ah, asemenea 
lucruri pot exista, însă de ce s-ar folosi o specie inteligentă: 
de capcane copilăreşti? 

— Bun, chiar ignorând astfel de neplăceri, reluă Sir 
Robert, rămâne totuşi ipoteza mult mai plauzibilă a unui 
Rama activ, deşi nelocuit. Ceea ce echivalează cu întâlnirea 
dintre două culturi de niveluri tehnologice extrem de 
diferite. Pizzaro şi incaşii, Peary şi japonezii, Europa şi 
Africa. Aproape invariabil consecinţele au fost dezastruoase 
- pentru una sau ambele părţi. Eu nu fac nici un fel de 
recomandări. Pur şi simplu, arăt care sunt precedentele. 

— Vă mulţumim, Sir Robert, spuse Dr. Bose. Gândi că 
prezenţa a doi „Sir” într-un comitet atât de mic putea fi 
niţel cam neplăcută; în ultima vreme, titlul de cavaler 
constituia o onoare de care puţini englezi scăpau. Sunt 
convins că ne-am gândit cu toţii la aceste posibilităţi 
alarmante. Dacă fiinţele din interiorul lui Rama sunt. Ăă. 
Răuvoitoare, lucrurile nu vor sta oare la fel orice-am face 
noi? 

— Ne-ar putea ignora dacă-i lăsăm în pace. 

— Cum. După ce au străbătut miliarde de kilometri, vreme 
de mii de ani? 

Argumentul reprezenta punctul de plecare al discuţiei şi 
se auto-susţinea. Dr. Bose se lasă pe spate în fotoliu, vorbi 
foarte puţin şi aşteptă să se ajungă la un acord. 

Se întâmplă după cum era de prevăzut. Cu toţii acceptară 
ideea că nu se concepea ca, odată deschisă prima uşă, 
comandantul Norton să nu o deschidă şi pe următoarea. 

7. Două soţii. 


Dacă soțiile sale aveau să-şi arate vreodată una alteia 
videogramele primite de la el, gândea comandantul Norton 
mai degrabă amuzat decât îngrijorat, atunci ar fi avut multe 
de explicat. În prezent compunea câte una singură şi lungă, 
o dubla, adăugând numai câteva mesaje personale şi 
săruturile de rigoare, înainte de-a expedia copiile aproape 
identice spre Pământ şi Marte. 

Desigur, posibilitatea ca nevestele sale să facă aşa ceva 
era extrem de mică; ar fi fost prea costisitor, chiar cu 
înlesnirile de care beneficiau familiile astronauţilor. Iar rost 
n-ar fi avut, familiile i se înțelegeau excelent, schimbând 
între ele obişnuitele felicitări de sărbători şi aniversări. 
Privind în mare, poate că totuşi era mai bine că fetele nu se 
întâlniseră niciodată. Myrna se născuse pe Marte şi nu 
suporta forţa gravitaţională terestră. Cât despre Caroline, 
ea detesta până şi cele douăzeci şi cinci de minute ale celei 
mai lungi călătorii posibile pe Pământ. 

„lartă-mă că am întârziat o zi”, începu după obişnuitele 
formule preliminare, „dar, crede-mă, în ultimele treizeci de 
ore n-am pus piciorul în navă. 

Nu te alarma, totul se găseşte sub control şi se desfăşoară 
perfect. Am pierdut vreo două zile, în schimb am parcurs 
aproape întregul sistem de ecluze. Am fi rezolvat totul în 
două ceasuri dacă am fi ştiut ceea ce ştim acum. N-am 
riscat însă. Am trimis înainte camere de luat vederi 
telecomandate, am verificat toate uşile de zece ori să nu se 
închidă înapoia noastră, imediat ce am fi trecut prin ele. 

Fiecare ecluză este un simplu cilindru rotitor, prevăzut 
într-o parte cu o uşă. Pe aici intri în cilindru, îl roteşti cu o 
sută optzeci de grade, şi uşa se potriveşte cu o alta, prin 
care poţi să păşeşti mai departe. Sau să pluteşti, în cazul de 
faţă. 

Ramanii şi-au luat absolut toate precauţiile. Există trei 
asemenea cilindri-ecluză, unul după altul, chiar sub 
blindajul exterior, sub montantul în care se află intrarea. 
Nu-mi imaginez cum s-ar putea defecta măcar unul, iar 


dacă totuşi primul ar exploda, ar urma dublura, apoi al 
treilea. 

Iar ăsta-i numai începutul. Ultima ecluză se deschide într- 
un coridor drept, lung de aproape jumătate de kilometru. 
Arată curat şi îngrijit, ca dealtfel tot ce am văzut pe aici; la 
fiecare câţiva metri există un fel de nişe, ce pesemne au 
adăpostit cândva dispozitive de iluminat. Acum totul este în 
întuneric şi, nu-mi este ruşine să ţi-o spun, înfricoşător. Mai 
există, de asemenea, două canale paralele, late cam de un 
centimetru, săpate în pereţi pe întreaga lungime a 
tunelului. Bănuim că înăuntrul lor glisa un soi de cărucior 
transportând echipament - sau fiinţe - înainte şi înapoi. Am 
rezolva multe necazuri dacă am reuşi să-l repunem în 
funcţiune. 

Spuneam că tunelul are o lungime de o jumătate de 
kilometru. Ei bine, din testele seismice am aflat că grosimea 
blindajului exterior al lui Rama are aceeaşi valoare. Deci 
era clar că îl străbătusem. N-am fost astfel deloc surprinşi 
când la capătul tunelului am dat peste o altă ecluză 
cilindrică. 

Da, şi încă una. Apoi încă una. Se pare că fiinţele astea au 
făcut totul în trei exemplare. Acum ne găsim în ultima 
ecluză, aşteptând aprobarea Pământului ca s-o străbatem. 
Interiorul lui Rama e la numai câţiva metri. Voi fi mult mai 
fericit când aşteptarea se va termina. 

Îl ştii pe Jerry Kirchoff, secundul meu executiv, cel cu o 
asemenea bibliotecă de cărţi adevărate încât nu-şi permite 
săi emigreze de pe Pământ? Ei bine, Jerry mi-a povestit 
despre o situaţie asemănătoare petrecută demult, la 
începutul secolului douăzeci şi unU. Ba nu, douăzeci. Un 
arheolog a descoperit mormântul unui rege egiptean, 
primul care nu fusese jefuit de hoţi. Muncitorii lui au săpat 
luni întregi cameră după cameră, până ce au ajuns la 
ultimul zid. L-au străpuns şi pe acesta, iar arheologul a luat 
un felinar, strecurându-şi capul înăuntru. S-a pomenit 


privind o încăpere ticsită de comori: lucruri incredibile, aur, 
nestemate. 

Poate că şi locul acesta e un mormânt; îmi pare tot mai 
piuit aşa ceva. Nici acum din el nu răzbate cel mai mic 
zgomot, cel mai mic semn al vreunei activităţi. Ei bine, 
mâine vom afla.” 

Comandantul Norton apăsă pe STOP Ce altceva să mai 
spună despre munca lui, înainte de a trece la mesajele 
personale? De obicei nu intra în astfel de amănunte, dar 
împrejurările de faţă ieşeau din normal. Putea fi cea din 
urmă videogramă expediată celor iubiţi. Le datora o 
explicaţie pentru ceea ce făcea. 

Când ei aveau să-i vadă imaginea şi să-i audă cuvintele, el 
avea să fie în interiorul lui Rama, la bine sau la rău. 

8. Prin Butuc. 

Niciodată Norton nu se simţise mai apropiat de 
egiptologul acela, mort de atâta vreme. De când Howard 
Carter privise cripta lui Tutankhamon, nici un alt om nu mai 
cunoscuse o asemenea clipă - şi totuşi comparaţia era 
amuzant de deplasată. 

Tutankhamon fusese îngropat abia „ieri”, cu nici patru mii 
de ani în urmă. Rama putea fi mai bătrân decât specia 
umană. Micul mormânt din Valea Regilor s-ar fi pierdut în 
coridoarele pe care le străbătuseră deja, iar ceea ce se 
întindea dincolo de ultima ecluză era de cel puţin un milion 
de ori mai mare. În privinţa comorilor adăpostite - ele 
depăşeau orice închipuire. 

Vreme de cel puţin cinci minute nimeni nu comunică prin 
radio; echipa, bine instruită, nici măcar nu raportase verbal 
încheierea verificărilor. Mercer făcuse semn că totul era în 
regulă, apoi arătase tunelul deschis. Parcă cu toţii îşi 
dădeau seama că momentul istoric nu trebuia banalizat 
prin pălăvrăgeli inutile. Pentru comandant era perfect, căci 
nu avea nimic de spus. Îşi stinse proiectorul, porni jeturile şi 
pluti încet în josul coridorului, trăgând după el cordonul de 
siguranţă. În câteva secunde se găsea înăuntru. 


În interiorul cui? Înaintea sa bezna era absolută; raza 
proiectorului nu dezvăluia nimic. Se aşteptase la aşa ceva, 
fără să fie însă convins. Toate calculele indicaseră că 
peretele opus se afla la zeci de kilometri depărtare. Acum, 
ochii săi îi confirmau că acesta era purul adevăr. Plutind 
încetişor prin întuneric, încercă acut nevoia de-a pipăi 
cordonul de siguranţă, o nevoie mai puternică decât orice 
simţise până atunci, chiar şi cu ocazia primei sale EVA. Era 
ridicol, privise fără pic de ameţeală peste ani-lumină, peste 
mega-parseci, de ce trebuia să se sperie de câţiva kilometri 
cubi de gol? 

Se gândea încă la aceste lucruri când momentul de 
amortizare de la capătul cordonului îl opri uşor, cu un recul 
imperceptibil. Cobori raza proiectorului care cerceta 
zadarnic înainte şi examină suprafaţa de unde ieşise. 

Se afla deasupra centrului unui crater mic, el însuşi o 
gropiţă în baza altuia mult mai mare. De fiecare parte se 
înălța un complex de terase şi rampe - perfecte din punct 
de vedere geometric şi în mod evident artificiale - ce se 
întindeau dincolo de lumina proiectorului. Cam la o sută de 
metri depărtare zărea ieşirile altor două sisteme tip ecluză, 
identice cu primul. 

Asta era tot. Scena nu prezenta nimic aparte, nimic ieşit 
din comun. Semăna considerabil cu o mină abandonată. 
Norton se simţi uşor dezamăgit; după atâtea eforturi, ar fi 
trebuit să aibă loc o revelaţie dramatică, chiar 
transcedentală. Îşi reaminti însă că nu răzbătea cu ochii 
decât până la câteva sute de metri. Bezna de dincolo putea 
să ascundă totuşi mai multe minuni decât ar fi fost el în 
stare să accepte. 

Le raportă scurt însoţitorilor nerăbdători, apoi adăugă: 

— Lansez trasorul - timp de declanşare: două minute. 
Acum! 

Azvârli cilindrul micuţ cu toată puterea în sus - sau în 
afară - şi începu să numere secundele, pe măsură ce 
obiectul se deplasa de-a lungul fascicolului luminos. Dispăru 


din raza vizuală înainte de scurgerea unui sfert de minut. 
Când ajunse cu număratul la o sută, îşi feri ochii şi pregăti 
aparatul de filmat. Se pricepuse întotdeauna să aprecieze 
corect duratele. Greşi cu numai două secunde. Lumea 
explodă de lumină, iar de această dată nu mai avu motiv de 
dezamăgire. 

Nici chiar puterea de milioane de candeli a trasorului nu 
izbutise să lumineze pe de-a-ntregul enorma cavitate, dar 
acum vedea îndeajuns ca să-i înţeleagă alcătuirea şi 
mărimea. Se găsea la unul din capetele unui cilindru gol, lat 
de cel puţin zece kilometri şi cu o lungime greu de estimat. 
Din locul său de pe axa centrală, zărea un număr atât de 
mare de detalii pe pereţii curbi ce-l înconjurau, încât 
creierul nu putea cuprinde mai mult de o fracțiune 
neînsemnată din ele. Privea peisajul unei lumi întregi, 
luminate de fulgerul trasorului, şi se strădui printr-un efort 
de voinţă să-şi fixeze imaginea în minte. 

De jur împrejur, pantele terasate ale „craterului” se 
înălţau până la contopirea cu peretele solid înconjurător. 
Nu. Impresia era falsă, trebuia să renunţe la instinctele 
pământene şi spaţiale, reorientându-se după un nou sistem 
de coordonate. 

Nu se afla în extremitatea inferioară a acelei ciudate lumi 
interioare, ci în cea superioară. De aici toate direcţiile 
duceau în jos şi nu în sus. Dacă pornea din axa centrală 
spre peretele curb, pe care nu mai trebuia să-l considere 
perete, forţa gravitaţională creştea treptat. Ajuns pe 
suprafaţa interioară a cilindrului, avea să stea în oricare 
punct al ei cu picioarele către stele şi capul spre axa de 
rotaţie. Conceptul era destul de familiar, forţa centrifugă 
fusese dealtfel utilizată în scopul simulării gravitaţiei încă 
de la începuturile zborurilor spaţiale. Copleşitoare, şocantă 
chiar, era scara la care se aplica ideea: cea mai mare staţie 
spaţială, Syncsat Cinci, avea un diametru mai mic de două 
sute de metri. Îţi trebuia ceva timp să te acomodezi cu un 
corp de o sută de ori mai mare. 


Peisajul tubular ce-l înconjura era presărat cu zone 
luminoase şi umbrite, poate păduri, câmpii, lacuri îngheţate 
sau oraşe. Distanţa şi lumina tot mai palidă a trasorului 
făceau imposibilă orice identificare. O serie de linii înguste, 
şosele, canale, râuri, alcătuiau o reţea geometrică abia 
vizibilă. Mai departe, chiar la limita câmpului vizual, se 
zărea o bandă de un negru ceva mai profund. Forma un 
cerc complet, înconjurând interiorul lumii şi Norton îşi 
aminti brusc de mitul lui Oceanos, întinderea de apă despre 
care anticii credeau că încingea Pământul. 

Aici poate că oceanul era şi mai ciudat, nu circular, însă 
cilindric. Înainte să fie înghiţit în noaptea interstelară, 
avusese oare valuri şi maree, curenţi. Şi peşti? 

Trasorul pâlpâi şi se stinse; clipa revelaţiei luase sfârşit. 
Norton ştia însă că acele imagini aveau să-i fie întipărite în 
minte pentru tot restul vieţii. Indiferent care urmau să fie 
descoperirile viitorului, ele nu puteau şterge niciodată cea 
dintâi impresie. Iar Istoria nu-i va răpi nicicând privilegiul 
de a fi fost primul om care privise opera unei civilizaţii 
extraterestre. 

9. Recunoaştere „Am lansat cinci trasoare cu declanşare 
întârziată în josul axei cilindrului, reuşind astfel să-l 
fotografiem în mod corespunzător pe întreaga lui lungime. 
Au fost cartografiate detaliile principale şi, deşi putem 
identifica foarte puţine, provizoriu le-am botezat pe toate. 

Cavitatea principală are cincizeci de kilometri lungime şi 
şaisprezece lărgime. Cele două capete sunt rotunjite 
concav, având o geometrie destul de complicată. Cel unde 
ne aflăm noi l-am denumit Emisfera Nordică, stabilindu-ne 
baza aici, pe axa centrală. 

Pornind ca nişte raze din butucul central, din 120 în 120 
de grade se întind trei punți lungi de aproape un kilometru. 
Ele se termină pe un soi de terasă, un platou circular, care 
ocoleşte concavitatea. Iar de acolo, în continuarea punților, 
pornesc trei scări enorme ce coboară pe câmpie. Veţi obţine 
o imagine destul de exactă a acestui capăt al lui Rama, 


imaginându-vă o umbrelă cu numai trei spiţe egal 
depărtate. 

Fiecare spiţă e o scară foarte abruptă în vârf, micşorându- 
şi apoi panta pe măsură ce se apropie de câmpia de mai jos. 
Scările - le-am denumit Alfa, Beta şi Gama - nu sunt 
continue, ci se întrerup pe alte cinci terase circulare. Am 
estimat că sunt în jur de douăzeci-treizeci de mii de trepte. 
Probabil folosite numai în cazuri excepţionale. E greu de 
presupus că Ramanii, ori ce alt nume le vom da, nu aveau 
altă modalitate de-a ajunge la axa centrală a lumii lor. 

Emisfera Sudică e mult diferită. În primul rând nu se 
observă nici scări şi nici butucul central bont. Acolo există 
un fel de tijă ascuţită, întinsă pe câţiva kilometri în direcţia 
axei, Şi înconjurată de alte şase tije mai mici. Întregul 
ansamblu este foarte ciudat şi nu-i bănuim rostul. 

Secţiunea cilindrică lungă de cincizeci de kilometri dintre 
cele două concavităţi am denumit-o Câmpia Centrală. Pare 
deplasat să folosim cuvântul „câmpie” pentru a descrie ceva 
curb, dar noi am considerat termenul justificat. Când vom 
cobori acolo, ne va apărea plată - aşa cum şi interiorul unei 
sticle apare plat unei furnici ce se deplasează în interior. 

Trăsătura cea mai interesantă a Câmpiei Centrale este 
banda cea neagră, lată de zece kilometri, care o înconjură 
la jumătatea lungimii. Seamănă cu gheaţa şi am botezat-o 
Oceanul Cilindric. Exact în mijloc se află o insulă mare, 
ovală, lungă de alţi zece kilometri şi lată de trei, acoperită 
de structuri înalte. Deoarece ne-a amintit de Vechiul 
Manhattan, am numit-o New York. Nu cred totuşi că este un 
oraş; seamănă mai mult cu o fabrică imensă, cu o uzină 
chimică. 

Există însă şi metropole - oricum, oraşe. Sunt cel puţin 
şase. Dacă ar fi fost construite pentru oameni, ar fi cuprins 
fiecare cam cincizeci de mii de locuitori. Le-am denumit 
Roma, Pekin, Paris, Moscova, Londra şi Tokio. Sunt legate 
între ele prin autostrăzi şi încă prin ceva, asemănător cu un 
sistem de căi ferate. 


În această lume îngheţată trebuie să existe suficient 
material de studiu pentru secole întregi. Avem de explorat 
patru mii de kilometri pătraţi, dar la dispoziţie nu avem 
decât câteva săptămâni. Mă întreb dacă vom afla vreodată 
răspunsul la cele două întrebări care mă obsedează de când 
am intrat aici: cine au fost ei. Şi ce s-a întâmplat?” 

Înregistrarea se sfârşi. Pe Pământ şi pe Lună, membrii 
Comitetului Rama se relaxară, apoi începură să examineze 
hărţile şi fotografiile împrăştiate înaintea lor. Deşi le 
analizaseră vreme de mai multe ore, glasul comandantului 
Norton adăuga o dimensiune nesurprinsă de niciuna din 
fotografii. El fusese acolo, privise cu ochii lui uluitoarea 
lume interioară, în scurtele clipe când trasoarele 
iluminaseră noaptea nesfârşită. Şi el avea să conducă 
expediţia de explorare. 

— Dr. Perera, aveţi ceva de spus? 

O clipă, Bose se întrebă dacă n-ar fi trebuit să-i acorde 
profesorului Davidson cuvântul primului vorbitor, fiind mai 
vârstnic şi singurul astronom prezent. Bătrânul cosmolog 
părea însă uşor şocat şi, în mod vădit, era puternic tulburat. 
De-a lungul carierei sale profesionale, privise Universul ca 
pe o arenă unde se înfruntau forţele titanice ale gravitaţiei, 
magnetismului şi radiaţiei. Nu crezuse niciodată că viaţa va 
juca un rol important în configuraţiile corpurilor celeste şi 
privea apariţia ei pe Pământ, Marte şi Jupiter ca pe un 
accident. 

În faţă-le exista dovada că viaţa apăruse nu numai în afara 
Sistemului Solar, ci la depărtări cu mult dincolo de ceea ce 
atinsese omul, sau spera să atingă peste sute de ani. Mai 
mult încă, descoperirea lui Rama spulbera o altă dogmă 
predicată ore întregi de profesorul Olaf. Încolţit, admitea 
fără tragere de inimă că probabil viaţa exista şi în alte 
sisteme - dar sublinia întotdeauna că era absurd să crezi că 
hăurile interstelare aveau să fie traversate vreodată. 

Poate că Ramanii dăduseră într-adevăr greş, poate Norton 
avea dreptate considerând lumea lor o criptă. Încercaseră 


însă, la o scară ce dovedea încredere în reuşită. Dacă aşa 
ceva se petrecuse o dată, atunci cu siguranţă mai avusese 
loc de multe ori în această galaxie de o sută de mii de 
milioane de sori. Cineva, undeva, trebuia să fi reuşit în cele 
din urmă. 

Era teza pe care, lipsit de dovezi, dar agitându-şi 
considerabil braţele, o susţinuse ani de zile Dr. Carlisle 
Perera. Acum se arăta extrem de fericit, deşi se simţea tot 
atât de frustrat. Rama îi confirmase în mod strălucit 
ipoteza. Dar el nu avea să intre niciodată înăutru şi nici să-l 
vadă cu proprii săi ochi. Dacă diavolul ar fi apărut din senin, 
oferindu-i posibilitatea teleportării instantanee, ar fi semnat 
contractul fără să clipească. 

— Da, domnule ambasador, cred că sunt în stare să 
precizez o serie de lucruri. Ceea ce avem aici este, fără 
îndoială, o „Arcă Spațială”. Reprezintă o idee veche în 
literatura astronautică. Am reuşit s-o urmăresc în timp 
până la fizicianul britanic ]. D. Bernal, care a propus 
această metodă de colonizare interstelară într-o carte 
publicată în 1929 - exact acum două sute de ani. Marele 
înaintaş rus "Țiolkovski a avansat propuneri oarecum 
similare cu mult înaintea englezului. 

Dacă doriţi să mergeţi de la un sistem stelar la altul, aveţi 
un număr de posibilităţi. Presupunând că viteza luminii 
reprezintă o limită absolută - faptul nu e definitiv stabilit, în 
ciuda părerilor contrarii pe care poate le aveţi. (Aici se auzi 
un pufnet plin de indignare, însă profesorul Davidson nu 
protestă în mod oficial). Veţi face o călătorie rapidă într-o 
navă mică, ori un drum mai lung într-o navă gigant. 

Din punct de vedere tehnic, nu există nici un motiv ca o 
navă spaţială să nu atingă nouăzeci la sută sau mai mult din 
viteza luminii, ceea ce ar însemna o călătorie de cinci până 
la zece ani între aştri vecini - mult poate, dar realizabil, în 
special pentru fiinţele ale căror vieţi se măsoară în veacuri. 
Ne putem imagina călătorii de o asemenea durată în nave 
nu cu mult mai mari decât ale noastre. 


Adevărat, asemenea viteze sunt poate imposibile din 
anumite cauze. Să nu uităm, trebuie transportat 
combustibil pentru frânare la finalul călătoriei, chiar dacă 
drumul este numai dus. De aceea pare mai normal să mergi 
mai încet - zece mii, o sută de mii de ani. 

Bernal şi alţii considerau că aceasta se poate face cu nave 
mari, cu dimensiuni de ordinul kilometrilor, transportând 
mii de pasageri în călătorii de generaţii. Evident, sistemul 
trebuie să fie complet închis, reciclând complet hrana, aerul 
şi celelalte. Este exact modul fenomenologic al Pământului, 
la o scară puţin mai mare. 

Unii scriitori au sugerat că aceste Arci Spațiale să fie 
construite sub forma unor sfere concentrice, alţii 
propuneau cilindri rotitori, goi pe dinăuntru, a căror forţă 
centrifugă să asigure o gravitație artificială - exact ce am 
găsit noi în Rama. 

Profesorul Davidson nu mai reuşi să se stăpânească. 

— Nu există forţă centrifugă. O fantomă inginerească! E 
vorba doar de inerție. 

— Aveţi desigur dreptate, încuviinţă Perera, deşi probabil 
l-am convinge mai greu pe un om zvârlit dintr-un carusel. 
Însă rigoarea matematică nu-şi are locul acum. 

— Vă rog, vă rog, interveni Dr. Bose exasperat. Ştim cu 
toţii ce vreţi să spuneţi, sau cel puţin aşa credem. Vă rog, 
nu ne spulberaţi iluziile. 

— Fie, demonstram doar că din punct de vedere 
conceptual, Rama nu prezintă nimic nou, deşi dimensiunile 
sunt uluitoare. Oamenii şi-au imaginat astfel de vehicule de 
două sute de ani. 

Acum, aş dori să pun o întrebare. De cât timp călătoreşte 
Rama în spaţiu? 

În momentul de faţă i-am determinat cu precizie orbita şi 
viteza. Presupunând că n-au intervenit modificări majore 
ale traiectoriei, îi putem trasa drumul parcurs vreme de 
milioane de ani. Bănuiam că vine din direcţia unei stele 
apropiate, dar lucrurile nu stau aşa. 


Au trecut peste două sute de mii de ani de când Rama a 
trecut prin apropierea unei stele, iar ea s-a dovedit a fi o 
variabilă neregulată - cel mai nepotrivit soare pe care vi-l 
puteţi imagina pentru un sistem solar locuibil. Domeniul său 
de strălucire variază între unu şi cincizeci. Orice planetă ar 
fi pârjolită şi congelată succesiv, la fiecare câţiva ani. 

— O sugestie, interveni Dr. Price. Ar explica totul. Poate că 
acesta a fost cândva un soare normal, devenind după aceea 
instabil. Din această cauză, Ramanii au fost obligaţi să-şi 
caute alt cămin. 

Dr. Perera o admira pe vârstnica savantă aşa încât n-o 
puse la punct cu asprime. Se întrebă însă ce ar fi spus ea 
dacă şi el ar fi început să remarce lucrurile imediat 
evidente ale specialităţii ei. 

— Am luat în considerare acest aspect, replică domol. 
Dacă actualele noastre teorii referitoare la evoluţia stelelor 
sunt corecte, soarele respectiv n-a fost stabil niciodată - şi 
nici nu a avut planete. Deci Rama călătoreşte prin spaţiu de 
cel puţin două sute de mii de ani, poate, chiar de peste un 
milion. 

Astăzi e rece, întunecat, aparent mort. Cred că ştiu de ce. 
Poate că Ramanii n-au avut de ales, poate că într-adevăr 
fugeau de un dezastru, dar au calculat greşit. 

Nici o ecologie închisă nu este eficientă sută la sută; 
întotdeauna există pierderi, degradări ale mediului, 
acumulări de poluanţi. Durează miliarde de ani până ce o 
planetă se otrăveşte şi se uzează - însă sfârşitu-i inevitabil. 
Oceanele seacă, atmosfera se pierde. 

După standardele noastre, Rama este enorm - şi totuşi în 
fapt doar o planetă foarte mică. Calculele mele, bazate pe 
pierderile prin blindaj şi pe unele presupuneri rezonabile 
relative la rata transformărilor biologice, arată că ecologia 
sa a reuşit să supravieţuiască numai o mie de ani. Aş avansa 
cel mult o cifră de zece mii de ani. 

La viteza lui, ar fi îndeajuns pentru o călătorie între sorii 
apropiaţi din inima galaxiei. Dar nu şi aici, printre stelele 


rare ale braţelor spirale. Rama şi-a epuizat proviziile 
înainte de a atinge ţinta. Este o epavă, rătăcitoare printre 
stele. 

Această teorie ridică o singură obiecţie serioasă, şi o voi 
expune înainte de-a o face altcineva. Orbita lui Rama este 
îndreptată cu atâta precizie înspre Sistemul Solar, încât 
coincidenţa pare exclusă. Voi spune chiar că-i prea 
apropiată de soare; Endeavour va fi nevoită să plece cu 
mult mai devreme de periheliu, să evite supraîncălzirea. 

Nu pretind c-aş înţelege motivul. Poate că, la mii de ani 
după moartea celor din Rama, un pilot automat a continuat 
să-l dirijeze, îndreptându-l spre steaua potrivită. 

Sunt convins că locuitorii lui Rama sunt morţi; sunt gata 
să-mi pun în joc reputaţia pentru această afirmaţie. Toate 
eşantioanele culese din interior sunt absolut sterile - n-am 
găsit un singur microorganism! Ceea ce aţi auzit, probabil, 
despre anabioză poate fi ignorat. Există raţiuni 
fundamentale pentru care tehnicile de hibernare nu sunt 
funcţionale decât câteva sute de ani - iar aici ne referim la 
perioade de mii de ori mai lungi. 

Aşa încât Pandoranii şi susţinătorii lor n-au de ce se teme. 
Mie, personal, îmi pare rău. Ar fi fost minunat să cunoaştem 
o altă rasă inteligentă. 

O întrebare stăveche şi-a găsit totuşi răspunsul. Nu 
suntem singuri. Niciodată nu vom mai privi stelele cu 
aceiaşi ochi. 

10. Coborâre în beznă. 

Pe Norton îl ispitea la culme să coboare, dar în calitate de 
comandant, prima lui grijă o constituia nava. Dacă pe 
parcursul primei tentative se întâmpla ceva, ea era unica 
salvare. 

În acest caz secundul său, locotenentul Mercer, rămânea 
singura alternativă. Norton recunoştea că, fără doar şi 
poate, Karl era cel mai indicat pentru misiune. 

Principala autoritate în sisteme vitale, Mercer scrisese o 
serie de cărţi considerate clasice în domeniul respectiv. 


Încercase personal nenumărate tipuri de echipament, 
adesea în condiţii riscante, iar controlul său biologic prin 
feed-back era renumit: în zece minute numai îşi putea 
încetini pulsul la jumătate, sau îşi reducea respiraţia până 
aproape de zero. Aceste trucuri folositoare îi salvaseră viaţa 
nu 0 singură dată. 

În ciuda abilității şi inteligenţei sale, imaginaţia îi lipsea lui 
Mercer. Experiențele, misiunile cele mai periculoase 
reprezentau pentru el simple sarcini de serviciu. Nu risca 
niciodată în mod inutil, nu se folosea niciodată de ceea ce, 
de obicei, este numit curaj. 

Filosofia lui de viaţă se rezuma la cele două motto-uri de 
pe birou. Unul întreba „Ce-ai uitat?” Celălalt cerea 
„Contribuiţi la exterminarea bravurii”. Singurul lucru care 
reuşea să-l enerveze era eticheta de cel mai curajos om din 
Flotă. 

Prezenţa lui Mercer desemna automat următorul om: 
inseparabilul lui tovarăş, locotenentul Joe Calvert. Greu de 
înţeles ce-i unea pe cei doi. Ofiţerul de navigaţie, subţirel 
însă nu lipsit de forţă, era cu zece ani mai tânăr decât 
amicul său solid şi imperturbabil, ce cu siguranţă nu-i 
împărtăşea pasiunea pentru epoca de pionierat a 
cinematografiei. 

Nimeni însă nu-i în stare să prevadă viitorul şi, cu ani în 
urmă, Mercer şi Calvert stabiliseră o legătură aparent 
stabilă. Lucrul era destul de obişnuit; mai neobişnuit era 
faptul că pe Pământ ei împărțeau şi o soţie, soţie care 
născuse fiecăruia câte un copil. Comandantul Norton spera 
să o întâlnească într-o bună zi; trebuia să fie o femeie 
remarcabilă. Triunghiul dura de cel puţin cinci ani şi părea 
că se păstrase echilateral. 

Pentru o echipă de explorare nu ajungeau doi oameni. Cu 
mult înainte se constatase că cifra optimă era trei - dacă 
unul suferea un accident, ceilalţi doi ar fi avut mai multe 
şanse, pe când un singur supravieţuitor ar fi fost sortit 
pieirii. După o matură chibzuinţă, Norton îl alesese pe 


sergentul-tehnician Willard Myron: un geniu mecanic 
capabil să repare orice, sau să improvizeze altceva mai bun. 
Myron reprezenta persoana ideală pentru identificarea 
unor piese de echipamente necunoscute. După o 
îndelungată carieră de asistent la Astrotech, sergentul 
refuzase avansarea, motivând că nu dorea să împiedice 
promovarea unor ofiţeri de carieră mai merituoşi. Nimeni 
nu-i luase în serios declaraţia şi în general, se considera că 
Will avea nota zero la ambiţie. Poate avea să ajungă sergent 
spaţial, dar niciodată profesor plin. Aidoma nenumăraţilor 
NCO dinaintea lui, Myron descoperise compromisul ideal 
între putere şi responsabilitate. 

Parcurgând ultima ecluză şi plutind de-a lungul axei 
imponderabile a lui Rama, locotenentul Calvert trăi, ca de 
atâtea ori, un flash-back cinematografic. Uneori se întreba 
dacă nu trebuia să scape de acest obicei, deşi nu-i găsea 
dezavantaje. Reuşea să facă interesantă până şi cea mai 
plictisitoare situaţie; cine ştie, poate că avea să-i salveze şi 
viaţa odată. N-avea decât să-şi amintească ce făcuse 
Fairbanks sau Connery sau Hiroshi într-o situaţie 
asemănătoare. 

De această dată să găsea pe unul din câmpurile de luptă 
de la începutul secolului douăzeci; Mercer întruchipa 
sergentul unei patrule de trei oameni într-un raid de noapte 
în no man's land. Nu era dificil să-şi închipuie că se aflau pe 
fundul unui crater imens de proiectil, chiar dacă el fusese 
împărţit în mod regulat într-o serie de terase ascendente. 
Craterul era scăldat în lumina a trei arce de plasmă, 
distanţate, ce acopereau aproape fără umbră întregul 
interior. Dar dincolo de scobitură, dincolo de marginea 
terasei celei mai îndepărtate, se întindeau bezna şi 
misterul. 

Calvert ştia foarte bine ce se afla acolo. Mai întâi, câmpia 
circulară şi netedă, largă de peste un kilometru. Împărţind- 
o în trei părţi egale, aducând mult cu nişte şine de cale 
ferată mult mai distanţate între ele, se găseau cele trei 


scări ale căror trepte dispăreau lent sub suprafaţă, ca să nu 
împiedice nimic din ce ar fi putut să alunece peste ele. 
Deoarece structura era complet simetrică, nu exista motiv 
de a prefera vreo punte anume; Alfa, cea mai apropiată de 
Ecluză, fusese aleasă pur şi simplu din motive de 
comoditate. 

Deşi treptele punților erau obositor de late şi înalte, faptul 
acesta nu constituia o problemă. În exteriorul butucului, la 
o jumătate de kilometru de axă, gravitația reprezenta doar 
a treizecea parte din cea terestră. Deşi purtau cu ei 
aproape o sută de kilograme de echipament şi rezervoare, 
se deplasau cu destulă uşurinţă. 

Comandantul Norton şi restul echipajului îi însoţiră de-a 
lungul corzilor de ghidaj, întinse între Ecluza Alfa şi buza 
craterului. Dincolo de bătaia proiectoarelor se întindea 
bezna lui Rama. În razele mişcătoare ale farurilor de pe 
căşti se distingeau doar câteva sute de metri ale punţii, 
coborând pe câmpia netedă şi lipsită de detalii. 

Iar acum, îşi spuse Karl Mercer, trebuie să iau prima mea 
decizie. Voi urca, ori voi cobori această punte? 

Întrebarea nu era absurdă. În esenţă se găseau tot la zero 
gravitațional şi creierul putea selecta orice sistem de 
referinţă. Printr-un simplu efort de voinţă, Mercer se putea 
convinge că privea de deasupra unei câmpii orizontale, 
lângă faţa unui perete vertical, sau peste marginea unei 
stânci abrupte. Nu puţini astronauți avuseseră probleme 
psihologice grave, alegând un sistem greşit de coordonate 
la efectuarea unei misiuni complexe. 

Mercer se hotărâse să meargă cu capul înainte, căci alt 
mod de locomoţie ar fi fost stângaci. În plus, în acest fel ar fi 
zărit cu uşurinţă ceea ce se afla înainte. Astfel, pe parcursul 
celei dintâi sute de metri avea să-şi imagineze că se căţăra 
în sus. Numai atunci când creşterea gravitaţiei îi va alunga 
iluzia, urma să-şi modifice direcţiile mentale cu o sută 
optzeci de grade. 


Prinse prima treaptă şi se împinse încet în lungul punţii 
Mişcarea era tot atât de lină ca şi înotul pe fundul mării - 
Chiar mai uşoară, deoarece aici nu exista frecare cu apa. 
Atât de plăcută, încât îl încerca tentaţia de-a merge tot mai 
repede. Mercer era însă prea experimentat ca să se 
grăbească într-o situaţie complet inedită. 

Auzea în căşti respiraţia regulată a celor doi însoțitori. Nu- 
i trebuia altă dovadă să ştie că amândoi îl urmau şi nu-şi 
irosi timpul în conversații inutile. Deşi era tentat să 
privească înapoi, se hotări să nu rişte până ce nu ajungea la 
platforma de la capătul punţii. 

Treptele măsurau între ele o jumătate de metru. Pe prima 
porţiune a urcuşului, Mercer le sui din două în două. Le 
numără însă atent, iar pe la două sute remarcă cea dintâi 
senzaţie distinctă de greutate. Rotaţia lui Rama începe să 
se facă simțită. 

După patru sute de trepte, îşi estimă greutatea aparentă 
la cinci kilograme. Nu punea nici o problemă, însă îi venea 
din ce în ce mai greu să pretindă că urca dată fiind atracţia 
în sus. 

A cinci suta treaptă i se păru un loc bun de popas. Îşi 
simţea muşchii din braţe protestând la exerciţiul neobişnuit, 
deşi în prezent Rama făcea totul, el trebuind doar să 
imprime direcţia. 

— Totu-i O. K.,. Raportă el. Am trecut de jumătate. Joe, 
Will. Vreo problemă? 

— Mă simt perfect. Se auzi Joe Calvert. 

— Şi eu la fel, adăugă sergentul Myron. Atenţie însă la 
forţa Coriolis. Începe să crească. 

Deci Myron remarcase deja. Când lăsa treapta din mâini, 
avea tendinţa să se deplaseze spre dreapta. Ştia cu 
certitudine că era un efect al rotației lui Rama, dar impresia 
făcea să pară că o forţă misterioasă îl îndepărta de scară. 

Poate că sosise timpul să meargă cu picioarele înainte, 
acum când „jos” începea să capete un înţeles fizic. Avea să 
încerce riscul unei dezorientări temporare. 


— Atenţie. Mă întorc. 

Ţinându-se zdravăn de treaptă, se folosi de braţe pentru a 
se roti cu o sută optzeci de grade şi brusc fu orbit de 
luminile tovarăşilor săi. Departe deasupra lor - iar în 
prezent într-adevăr deasupra - zărea o strălucire slabă pe 
muchia peretelui abrupt. Acolo se profilau comandantul 
Norton şi alţi membri ai echipajului, privindu-i concentrați. 
Arătau extrem de mici şi îndepărtați, şi le flutură liniştitor 
din mână. 

Desfăcu strânsoarea şi se lăsă în voia pseudo-gravitaţiei 
încă slabe a lui Rama. Trecerea de pe o treaptă pe 
următoarea dura mai mult de două secunde; pe Pământ, în 
acelaşi interval de timp, un om ar fi căzut treizeci de metri. 

Viteza de cădere era atât de lentă încât grăbi puţin 
lucrurile ajutându-se cu mâinile şi lăsându-se să lunece câte 
zece trepte o dată, frânând totuşi cu picioarele atunci când 
i se părea că înainta prea repede. 

La treapta şapte sute se opri iarăşi şi îndreptă raza 
proiectorului în jos; aşa cum calculase, începutul scării se 
găsea la numai cincizeci de metri dedesubt. 

Peste câteva minute şedeau pe primele trepte. După 
atâtea luni petrecute în spaţiu, încercau o senzaţie ciudată 
să stea din nou drepţi pe o suprafaţă solidă, s-o simtă 
apăsându-le tălpile. Greutatea lor era ceva mai mică de 
zece kilograme, dar suficientă ca să le asigure stabilitatea. 
Închizând ochii, Mercer se putea închipui pe solul unei 
planete. 

Muchia, sau platforma de unde descindea scara, era lată 
cam de zece metri şi se curba în sus în fiecare parte până 
ce dispărea în beznă. Mercer ştia că forma un cerc complet; 
dacă ar fi mers cinci kilometri în lungul ei, ar fi revenit la 
punctul de plecare. 

La gravitația existentă, mersul normal era totuşi imposibil. 
Reuşeai doar să salţi în paşi uriaşi, iar aici se ascundea o 
altă primejdie. 


Scara scufundată mai departe în întuneric se cobora cu o 
amăgitoare simplitate. Esenţial era să ţii bine balustrada 
înaltă din ambele părţi; un pas prea avântat l-ar fi propulsat 
departe în spaţiu pe călătorul imprudent. Ar fi atins iarăşi 
suprafaţa cam la o sută de metri mai jos. Şocul n-ar fi fost 
vătămător, însă consecinţele lui poate că da. Întrucât 
mişcarea de rotaţie a lui Rama ar fi deplasat scara către 
stânga. În felul acesta, un corp în cădere s-ar fi izbit de 
curba netedă, întinsă într-un arc neîntrerupt până la 
câmpia aflată la aproape şapte kilometri dedesubt. 

lar aşa ceva, gândi Mercer, ar constitui un tobogan 
îngrozitor; viteza finală, chiar cu gravitația aceea, putea să 
ajungă la câteva sute de kilometri pe oră. Poate că aplicând 
o frecare corespunzătoare, coborârea ar fi fost controlată. 
Dacă da, ar fi reprezentat modul cel mai convenabil de a 
atinge suprafaţa internă a lui Rama. Totuşi, pentru început 
erau necesare câteva experimentări precaute. 

— Şefule, nici o dificultate la coborârea scării, raportă 
Mercer. Dacă eşti de acord, pornesc spre următoarea 
platformă. Aş dori să ne cronometraţi. 

Norton răspunse fără ezitare. 

— Dă-i drumul! 

Nu mai trebui să adauge: „Fiţi cât se poate de prudenţi.” 

Lui Mercer nu-i luă mult să facă o descoperire crucială. 
Era imposibil, cel puţin într-o gravitație de douăzeci de ori 
mai mică decât cea terestră, să cobori scara în mod 
obişnuit. Orice încercare de acest fel conducea la o, mişcare 
en ralenti, teribil de plictisitoare; singura modalitate 
practică de coborâre o constituia ignorarea treptelor, 
deplasarea făcându-se prin tracţiune pe balustrade în jos. 

Calvert ajunsese la aceeaşi concluzie. 

— Scara asta a fost construită ca să urci, nu să cobori. Poţi 
folosi treptele atunci când te mişti împotriva forţei 
gravitaționale, însă în direcţie opusă îţi dau doar bătaie de 
cap. Sunt convins că nu-i prea demn, dar cred că soluţia cea 
mai bună e să ne lăsăm să lunecăm pe balustradă. 


— Ridicol, protestă sergentul Myron. Nu-mi vine să cred 
că Ramanii făceau aşa ceva. 

— Eu unul cred că nu foloseau deloc scara - este clar că a 
fost construită pentru cazuri de urgenţă. Bănuiesc că 
dispuneau de un sistem mecanic de ascensiune, un 
funicular poate. Ceea ce ar explica şanţurile adânci care vin 
dinspre butuc. 

— Aş fi zis că sunt rigole, însă pot într-adevăr să servească 
şi la aşa ceva. Oare aici a plouat vreodată? 

— Probabil, răspunse Mercer. Cred totuşi că Joe are 
dreptate. La naiba cu demnitatea! l-am dat drumul. 

Balustrada, probabil concepută pentru ceva asemănător 
mâinilor era o bară dreaptă din metal şlefuit, susţinută de 
stâlpi distanţaţi, lungi de un metru. Mercer o încălecă, 
încercă precaut forţa de frânare în stare s-o dezvolte cu 
ambele mâini, şi se lăsă să alunece. 

Foarte lent, mărindu-şi treptat viteza, cobori în beznă. 
Mişcând pata de lumină a proiectorului de pe cască. După 
vreo cincizeci de metri, le strigă şi celorlalţi să-l urmeze. 

Nimeni n-ar fi recunoscut-o, dar cu toţii se simțeau din nou 
copii. În mai puţin de două minute coborâseră un kilometru 
în siguranţă şi confort. Când înaintau prea repede, ajungea 
să strângă mâinile pe balustradă, să frâneze atât cât o 
nevoie. 

— Sper că vă distraţi, făcu Norton când îi văzu ajunşi pe 
platforma următoare. Urcuşul n-o să mai fie la fel de simplu. 

— Exact asta vreau să verific, răspunse Mercer, 
plimbându-se înainte şi înapoi ea să aproximeze forţa 
gravitaţională. Aici este deja o zecime de g. Diferenţa se 
simte binişor. 

Păşi, sau mai exact lunecă până la marginea platformei şi 
îndreptă farul căştii spre următoarea secţiune a scărilor. Pe 
cât se putea zări, era identică cu segmentul precedent - 
deşi examinarea atentă a fotografiilor dovedise faptul că 
înălţimea treptelor scădea progresiv cu creşterea 
gravitaţiei. Se pare că scara fusese proiectată pentru a 


necesita efort constant la urcare, indiferent de raza 
curburii. 

Mercer privi sus butucul lui Rama, aflat acum la aproape 
doi kilometri deasupra. Luminiţa şi siluetele minuscule 
conturate pe fundalul ei păreau teribil de îndepărtate. 
Pentru prima dată se bucura că nu vedea în toată lungimea 
acea scară enormă. În ciuda sângelui rece şi a lipsei sale de 
imaginaţie, nu ştia cum ar fi reacţionat dacă s-ar fi zărit 
târându-se aidoma unei insecte într-o farfurie verticală, 
înaltă de şaisprezece kilometri, cu jumătate din ea 
atârnându-i deasupra capului. Până atunci considerase 
întunericul ca pe un lucru neplăcut; în prezent era fericit de 
prezenţa lui. 

— Nici o schimbare de temperatură, îi raportă lui Norton. 
Cu puţin sub punctul de îngheţ. Presiunea aerului este 
ridicată, aşa cum ne aşteptam - în jur de trei sute de 
milibari. Chiar cu procentul scăzut de oxigen, atmosfera-i 
însă aproape respirabilă; mai jos nu vor fi deloc probleme, 
ceea ce va simplifica enorm explorarea. Aşa descoperire 
mai zic şi eu, pe care să putem umbla fără scafandru. 
Dealtfel, am să încerc un experiment. 

Pe Butuc, comandantul Norton se foi un pic neliniştit. Dar 
dintre toţi membrii echipajului, Mercer ştia cel mai bine ce 
trebuia să facă. Prelevase suficiente mostre ca să fie 
mulţumit. 

Mercer egaliza presiunile, desfăcu clama de siguranţă a 
căştii şi o întredeschise puţintel. Respiră prudent, apoi 
adânc. 

Aerul de pe Rama era mort şi searbăd, ca într-o criptă 
într-atât de antică încât ultima urmă a distrugerii fizice 
dispăruse de eoni. Nările ultra-sensibile ale lui Mercer, 
antrenate în anii de testare a sistemelor vitale până la, şi 
dincolo de dezastru, nu reuşiră să detecteze nici un miros 
cunoscut. Exista un vag iz metalic, şi-şi aminti că primii 
cosmonauţi aselenizaţi raportaseră, la respresurizarea 
modulului lunar, un miros asemănător prafului de puşcă 


ars. Mercer îşi imagină cabina de pe Eagle contaminată de 
pulbere lunară. Ar fi trebuit să miroase precum Rama. 

Etanşă casca la loc şi expiră din plămâni aerul străin. Nu-i 
dăduse nici un pic de forţă; până şi un alpinist aclimatizat 
cu vârful Everestului ar fi murit rapid aici. Însă lucrurile 
urmau să se prezinte altfel la câţiva kilometri mai jos. 

Ce mai era de făcut? Nu se putea concentra, se 
abandonase plăcerii oferite de gravitația redusă. Totuşi era 
inutil să se obişnuiască cu ea, deoarece aveau să revină 
imediat în imponderabilitatea axei centrale. 

— Ne întoarcem, şefule, raportă el. N-are rost să 
continuăm. Atâta timp cât nu suntem pregătiţi să mergem 
până la capăt. 

— De acord. Vă vom cronometra, însă luaţi-o domol. 

Urcând câte trei-patru trepte dintr-o săritură, Mercer 
gândi că afirmaţia lui Calvert fusese absolut corectă; scările 
fuseseră construite pentru a fi urcate şi nu invers. Dacă nu 
priveai înapoi şi ignorai panta abruptă a curbei ascendente, 
urcuşul se dovedea o experienţă încântătoare. Cu toate 
acestea, după vreo două sute de trepte începu să simtă 
furnicături în muşchii coapselor şi hotări să încetinească. 
Îndrăznind să arunce o privire scurtă peste umăr, constată 
că ceilalţi luaseră mai devreme aceeaşi decizie şi se aflau 
mult mai jos pe pantă. 

Urcuşul fu complet lipsit de evenimente - aparent o 
succesiune nesfârşită de trepte. Ajunşi pe platforma 
superioară, aflată imediat sub punte, gâfâiau deja, deşi se 
scurseseră numai zece minute. Făcură o pauză tot de zece 
minute, după care atacară ultimul kilometru vertical. 

Salt. Prinde treapta. Salt. Prinde. Salt. Prinde. Era uşor, 
dar atât de monoton şi plictisitor încât exista pericolul să 
devină imprudenţi. La jumătatea drumului se odihniră cinci 
minute; crampele le strângeau nu numai picioarele, ci şi 
braţele. Din nou, Mercer se consideră fericit că zărea prea 
puţin, din faţada verticală pe care atârnau. Nu era dificil să- 


ţi închipui că puntea continua doar câţiva metri dincolo de 
cercul lor de lumină, ca apoi să se sfârşească brusc. 

Salt. Prinde treapta. Salt. Aproape pe neaşteptate, puntea 
se termină cu adevărat. Se aflau înapoi în lumea lipsită de 
greutate a axei, printre prietenii lor nerăbdători. Expediția 
durase mai puţin de o oră, şi încercau senzațiile unei 
modeste glorii. 

Era însă mult prea devreme ca să fie mulţumiţi de ei înşişi. 
În ciuda efortului, nu străbătuseră nici o optime din acea 
scară ciclopică. 

11. Bărbaţi, femei şi maimuțe. 

Cu multă vreme în urmă, comandantul Norton hotărâse că 
anumite femei nu trebuiau admise pe navă. Absența 
gravitaţiei făcea cu bustul lor o serie de chestii care 
distrăgeau atenţia. Rău era şi când stăteau pe loc, dar când 
începeau să se mişte declanşând vibrații de rezonanţă, 
devenea mai mult decât putea suporta un bărbat cu sânge 
fierbinte. Norton ora absolut convins că cel puţin un 
accident spaţial serios se datorase neatenţiei echipajului, la 
trecerea prin cabina de comandă a unei femei-ofiţer bine 
construită din punct de vedere fizic. 

Îşi expusese odată teoria medicului-şef, Laura Ernst, fără 
să destăinuie cine-i inspirase gândurile. Nici nu era nevoie; 
se cunoşteau prea bine unul pe celălalt. Pe Pământ făcuseră 
dragoste cândva, într-un moment comun de deprimare şi 
singurătate. Probabil că n-aveau să mai repete experienţa 
(deşi, putea cineva să fie sigur de un asemenea fapt»). O 
mulţime de lucruri se schimbaseră pentru amândoi. Şi 
totuşi, ori de câte ori doctoriţa cea bine făcută apărea, 
legănându-se, în cabina comandantului, el simţea un fior 
din vechea pasiune, iar ea ştia aceasta şi amândoi erau 
fericiţi. 

— Bill, începu Laura, i-am examinat pe alpiniştii noştri şi 
iată concluziile mele. Karl şi Joe n-au nimic - rezultatele 
testelor sunt normale raportate la munca pe care au 
efectuat-o. Will dă însă semne de epuizare, de pierdere a 


greutăţi corporale - nu intru în detalii. Nu cred că execută 
toate exerciţiile recomandate şi nu e singurul. La centrifugă 
se trişează. Dacă se repetă, trebuie să cadă nişte capete. Te 
rog să le transmiţi. 

— În regulă. Să ştii totuşi că există circumstanţe 
atenuante. Oamenii au tras din greu în ultima perioadă. 

— Cu degetele şi cu mintea, adevărat. Dar nu cu trupurile, 
nu muncă adevărată, măsurată în kilogram-metri. lar dacă-i 
vom explora pe Rama, avem nevoie de exerciţiu. 

— Păi, putem? 

— Da, dacă procedăm cu atenţie. Karl şi cu mine am 
elaborat un profil foarte economic, bazat pe ideea că sub 
Nivelul Doi ne putem dispensa de aparatura respiratorie. 
Bineînţeles, un noroc extraordinar ce schimbă complet 
unghiul de abordare al problemei, deşi n-am reuşit să mă 
obişnuiesc cu ideea unei lumi lipsite de oxigen. Aşadar ne 
mai trebuie alimente, apă şi costume termoreglabile şI. Ne 
apucăm de treabă. Coborârea va fi uşoară; se pare că 
majoritatea drumului îl putem străbate alunecând pe 
balustradă. 

— L-am pus pe Chips să construiască o sanie cu frână- 
paraşută. Chiar dacă nu vom risca trimițând oamenii cu ea, 
o putem utiliza pentru provizii şi echipament. 

— Grozav, înseamnă că drumul va dura zece minute. 
Altminteri ar lua mai mult de un ceas. Urcuşu-i mai greu de 
apreciat. Sunt de părere să încercăm, o călătorie de şase 
ore, incluzând două pauze de câte o oră. Mai târziu, după 
ce vom câştiga experienţă - şi ceva muşchi - s-ar putea să 
reducem considerabil timpul. 

— Cum stăm cu factorii psihologici? 

— Dificil de considerat într-un mediu nou. Problema cea 
mai importantă o reprezintă întunericul. 

— Vom instala faruri pe Butuc. Pe lângă lanternele 
individuale, fiecare echipă va fi urmărită de un proiector. 

— Bun. Asta ar fi de mare ajutor. 


— Încă ceva. Trimitem pentru început o echipă la mijlocul 
scării şi înapoi, sau coborâm de prima dată până jos? 

— Dacă timpul ne-ar permite, eu aş fi prudentă. Dar n-a 
mai rămas prea multă vreme şi nu întrezăresc nici un 
pericol la coborâre. Vom privi în jur când vom ajunge acolo. 

— Mulţumesc, Laura, asta voiam să aflu. Îi voi pune pe cei 
din Executiv să stabilească detaliile. În centrifugă îi oblig pe 
toţi de-acum să petreacă douăzeci de minute pe zi, la 
jumătate g. Te mulţumeşte? 

— Nu. Acolo jos, în Rama, gravitația e 0, 6 g., iar eu vreau 
o limită de siguranţă. Să zicem trei sferturi. 

— Ce?! 

— Timp de zece minute. 

— Aşa mai merge. 

— De două ori pe zi. 

— Laura, eşti o femeie crudă şi aspră. Fie! O să le comunic 
vestea înainte de cină. Asta va mai reteza din pofta de 
mâncare. 

Comandantul Norton îl vedea pentru prima dată pe Karl 
Mercer oarecum nesigur pe el. Vreme de cincisprezece 
minute discutase problema în obişnuita lui manieră 
competentă, însă în mod evident exista ceva ce îl rodea. 
Norton, deşi bănuia motivul, aşteptă răbdător ca Mercer să 
deschidă singur discuţia. 

— Şefule, făcu Karl în sfârşit, eşti sigur că trebuie să 
conduci tu expediţia? Dacă se întâmplă o chestia neplăcută, 
eu unul nu sunt chiar de neînlocuit. În plus, am avansat cel 
mai mult în Rama - chiar dacă numai cu cincizeci de metri 
în plus faţă ele ceilalţi. 

— Aşa este. Totuşi a sosit momentul ca trupele să fie 
conduse de comandantul lor. Împreună am fost de acord că 
expediţia asta nu-i mai riscantă decât cea dinaintea ei. La 
primul semn de pericol, voi urca atât de repede încât să mă 
pot califica pentru Olimpicele Selenare. 

Aşteptă şi alte obiecţiuni, dar Karl rămase tăcut şi vizibil 
nemulţumit. 1 se făcu milă de el şi adăugă cu blândeţe: 


— Şi fac prinsoare că Joe o să ajungă înaintea mea. 

Bărbatul cel voinic se destinse şi zâmbi. 

— Totuşi, doream să fi ales pe altcineva, Bill. 

— Am vrut un om care a mai fost acolo, iar noi doi nu 
putem merge simultan. Cât despre Herr Profesor Doktor 
Sergent Myron, Laura spune că s-a îngrăşat cu două 
kilograme. Nici dacă-şi rade mustaţa nu-l ajută cu nimic. 

— Al treilea cine e? 

— Încă nu m-am hotărât. Depinde de Laura. 

— Şi ea vrea să coboare. 

— Cine nu vrea? Oricum, voi fi foarte sceptic dacă va 
apare prima pe lista ei de aptitudini fizice. 

După ce Mercer îşi strânse hârtiile şi ieşi din cabină, 
Norton simţi o undă de invidie. Aproape întreg echipajul - 
cel puţin optzeci la sută, după aprecierea lui - se adaptase 
perfect spaţiului din punct de vedere emoţional. Cunoştea 
nave ale căror comandanţi reuşiseră acelaşi lucru, dar felul 
lor nu-l caracteriza şi pe el. Deşi la bordul lui Endeavour 
disciplina se baza în mare parte pe respectul reciproc 
dintre femeile şi bărbaţii inteligenţi şi instruiți, 
comandantului îi trebuia ceva în plus pentru a-şi sublinia 
poziţia. Responsabilitatea lui era unică şi necesita un 
anumit grad de izolare faţă şi de prietenii cei mai apropiaţi. 
O relaţie putea să ducă la deteriorarea atmosferei, căci ar fi 
fost imposibil să nu fie acuzat de favoritism. Din această 
cauză nu se încurajau legături între indivizi despărțiți de 
mai mult de două grade. Totuşi, referitor la relaţiile sexuale 
singura regulă pe navă suna: „Atâta vreme cât nu se 
petrece pe coridoare şi nu-i sperie pe cimpi.” 

La bordul lui Endeavour se aflau patru super-cimpanzei. 
Strict vorbind, denumirea nu era corectă. Echipajul non- 
uman al navei nu îl formau cimpanzeii. În gravitație zero, o 
coadă mlădioasă reprezenta un avantaj enorm şi toate 
încercările de a-i dota cu un asemenea apendice pe oameni 
se soldaseră cu un eşec penibil. După rezultate la fel de 


nesatisfăcătoare cu primatele mari, Corporaţia Super- 
cimpanzeilor îşi îndreptase atenţia spre regatul maimuţelor. 

Negrul, Blondul, Auriul şi Roşcatul aveau arbori 
genealogici cu ramuri incluzând cele mai inteligente 
maimuțe din Vechea şi Noua Lume, plus gene sintetice care 
nu existaseră niciodată în natură. Selecţionarea şi 
instruirea costaseră probabil tot atât cât un astronaut, dar 
meritau fiece bănuţ. Niciunul nu cântărea peste treizeci de 
kilograme, consumau doar jumătate din hrana şi oxigenul 
unui om, iar fiecare înlocuia 2,75 oameni în curăţenie, 
bucătărie, transport de materiale, precum şi în alte zeci de 
munci rutiniere. 

Cifra de 2,75 o avansase Corporaţia pe baza a nenumărate 
studii de timp şi mişcare. Valoarea, deşi surprinzătoare şi 
contestată de mulţi, părea exactă. Cimpanzeii erau bucuroşi 
să muncească cincisprezece ore pe zi, executând fără să se 
plictisească cele mai monotone sarcini. În felul acesta îi 
uşurau pe oameni de munci ingrate, iar pe o navă lucrul era 
de o importanţă capitală. 

Spre deosebire de maimuțe, rudele lor cele mai apropiate, 
cimpii de pe Endeavour erau docili, ascultători şi lipsiţi de 
pretenţii. Fiind clonaţi, sexul le lipsea, ceea ce ducea la 
dispariţia unor probleme stingheritoare de comportament. 
Educaţi şi crescuţi ca vegetarieni, erau foarte curaţi şi nu 
miroseau. Ar fi constituit minunate animale domestice de 
casă, numai că, fireşte, nimeni nu şi le putea permite. 

În pofida avantajelor, prezenţa cimpilor la bordul vasului 
ridica unele probleme. Trebuiau să aibă o secţiune 
separată, cu încăperile ei, inevitabil poreclită „Menajeria”. 
Micuța lor cameră de joacă era impecabil întreţinută, 
echipată cu monitor IV şi aparatură electronică pentru 
jocuri şi învăţătură. Pentru a evita accidentele, li se 
interzicea cu desăvârşire accesul în zonele tehnice ale 
navei; intrările acestor zone erau colorate în roşu, iar 
câmpii fuseseră condiţionaţi la o inhibiţie psihologică în faţa 
culorii de avertizare. 


Mai exista problema comunicării. Deşi posedau un 
coeficient de inteligenţă echivalent cu şaizeci şi erau 
capabili să înţeleagă câteva sute de cuvinte în limba 
engleză, nu puteau să vorbească. Grefa de corzi vocale la 
primate sau maimuțe se dovedise imposibilă şi de aceea se 
exprimau doar prin gesturi. 

Semnele de bază erau clare şi lesne de învăţat, astfel ca 
orice membru al echipajului să înţeleagă un mesaj simplu. 
Dar singurul care le vorbea fluent limba era cel ce îi avea în 
grijă - Stewardul şef McAndrews. 

Gluma uzuală afirma că sergentul Ravi Mc. Andrews 
semăna cu un cimp. Nu prea constituia o insultă, căci cu 
blănile lor scurte şi spicate, cu mişcările graţioase, cimpii 
erau animale foarte frumoase. Erau şi afectuoşi, iar fiecare 
membru al echipajului îşi avea favoritul său. Preferatul lui 
Norton se numea Auriul. 

Legătura afectivă cu cimpii cauza o altă problemă 
menţionată adesea ca argument forte împotriva prezenţei 
lor în spaţiu. Fiind instruiți numai pentru sarcini de rutină, 
cu un grad scăzut de dificultate, în cazul unor situaţii de 
alertă erau mai mult decât inutili: reprezentau un pericol 
atât pentru ei cât şi pentru colegii lor umani. Încercarea de 
a-i învăţa să folosească costumele spaţiale dăduse greş, 
conceptele implicate depăşind puterea lor de înţelegere. 

Nimănui nu-i plăcea să abordeze acest subiect, dar cu toţii 
ştiau ce aveau de făcut în eventualitatea unei spargeri în 
blindaj, sau a ordinului de abandonare a navei. Aşa ceva se 
întâmplase o singură dată; îngrijitorul cimpilor îşi 
îndeplinise misiunea mai mult decât bine. Fusese găsit, 
laolaltă cu câmpii, mort de aceeaşi otravă. După aceea 
sarcina respectivă a fost transferată medicului-şef, despre 
care se presupunea că e mai puţin implicat emoţional. 

Norton se simţea uşurat că măcar această responsabilitate 
nu cădea pe umerii comandantului. Cunoscuse oameni pe 
care i-ar fi omorât cu mai puţine remuşcări decât ar fi avut 
pentru Auriul. 


12. Scara zeilor. 

În atmosfera limpede şi rece a lui Rama, raza proiectorului 
era complet invizibilă. La trei kilometri sub butucul central, 
ovalul de lumină larg de o sută de metri se întindea pe o 
întreagă porţiune a uriaşei scări. Strălucitor în bezna din 
jur, se îndrepta încet către câmpia curbă aflată la cinci 
kilometri mai jos, iar în mijlocul lui se deplasa un trio de 
siluete minuscule, aruncând înaintea lor umbre prelungi. 

Coborârea se desfăşurase, aşa cum speraseră şi se 
aşteptaseră, fără evenimente. Pentru scurtă vreme 
poposiseră pe prima platformă. Înainte de a începe 
alunecarea spre nivelul doi, Norton străbătuse câteva sute 
de metri pe marginea îngustă şi curbă. La cel de-al doilea 
nivel îşi scoseseră aparatura respiratorie, încântați de luxul 
neobişnuit de-a răsufla fără ajutor mecanic. Puteau explora 
în tihnă, eliberaţi de pericolul cel mai mare ce-l pândeşte pe 
om în spaţiu, dând uitării toate grijile legate de integritatea 
costumului şi rezerva de oxigen. 

La nivelul cinci, cu o singură secţiune rămasă de parcurs, 
forţa gravitaţională atinsese aproape jumătate din valoarea 
ei terestră. În cele din urmă, rotația lui Rama îşi exercita 
adevărata ei putere; erau siliţi să cedeze înaintea forţei 
implacabile ce dirijează fiecare planetă, şi care pretinde un 
preţ cumplit pentru orişice greşeală. Coborâşul continua să 
fie uşor, dar gândul întoarcerii în susul miilor şi miilor de 
trepte începea deja să-i apese. 

Scara îşi sfârşise panta abruptă. În prezent se îndrepta lin 
către orizontală, cu un gradient de numai 1 la 5, faţă de cel 
iniţial de 5 la 1. Mersul normal devenise posibil şi doar 
gravitația slabă le reamintea că nu se află pe Pământ. 
Norton vizitase cândva ruinele unui templu aztec; îi 
reveneau în minte sentimentele încercate atunci - 
amplificate de o sută de ori. Aici încerca aceeaşi uimire şi 
fior, dar şi tristeţea unui trecut pierdut definitiv. 
Dimensiunile erau însă atât de colosale, în spaţiu cât şi în 
timp, încât mintea nu era capabilă să le cuprindă şi, după o 


vreme, înceta să le mai analizeze. Ce întrebări legate de 
Rama aveau să rămână fără răspuns? 

Exista însă un aspect în care similitudinea cu ruinele 
terestre nu-şi avea sensul. Rama era de sute de ori mai 
bătrân decât orice construcţie de pe Pământ - chiar şi decât 
Marea Piramidă. Însă totul părea absolut nou; nu se 
observa nici un semn de uzură sau distrugere! 

Comandantul mai meditase la acest lucru, găsind un soi de 
explicaţie. Tot ceea ce văzuseră ei până atunci făcea parte 
dintr-un sistem de siguranţă în caz de pericol, rareori 
utilizat. Nu reuşea să-şi imagineze că Ramanii - doar să nu 
fi fost nişte fanatici ai condiţiei fizice, ca alţii pe Pământ - 
umblaseră vreodată pe acea scară incredibilă, ori pe cele 
două tovarăşe identice ale ei ce completau Y-ul invizibil, 
aflat undeva sus, deasupra lor. Poate fuseseră folosite doar 
în timpul construcţiei lui Rama, ca de atunci să nu mai 
slujească la nimic. Pe moment, ipoteza părea acceptabilă, 
fără să fie teribil de grozavă. Undeva, ceva nu se potrivea în 
angrenaj. 

Pe ultimul kilometru îşi opriră alunecarea. Coborâră 
treptele câte două o dată, cu paşi lungi şi lenți; Norton 
socotea că astfel aveau să-şi antreneze mai bine muşchii ce 
urmau să fie folosiţi curând. Capătul scării le apăru aproape 
pe neaşteptate. Brusc, treptele dispărură - sub fasciculul 
acum slab al proiectorului din butuc zăreau o câmpie 
netedă, de un cenuşiu şters, dispărând în beznă la numai 
câteva sute de metri depărtare. 

Norton privi înapoia razei, către sursa ei, aflată pe axă la o 
distanţă de opt kilometri. Ştia că Mercer îl fixa prin 
telescop, astfel încât flutură voios din mână. 

— Aici căpitanul, raportă el prin radio. Ne simţim perfect, 
nici o problemă. Continuăm conform planului. 

— Bine, răspunse Mercer. Vă urmărim. 

Urmă o tăcere scurtă, apoi interveni un glas străin: 

— Aici Executivul, la bordul navei. Zău, şefule, nu prea e 
grozav. Ştii doar că agenţiile de ştiri zbiară la noi de o 


săptămână încheiată. Nu mă aştept la pagini de eroism, dar 
nu vă puteţi descurca puţin mai bine? 

— O să-ncerc, zâmbi Norton. Dar deocamdată nu-i nimic 
de văzut. Este ca. Să zicem o scenă: imensă, întunecată, cu 
un singur spot luminos pe ea. Câteva sute de trepte ale 
scării se ridică de aici, până ce dispar în bezna de deasupra. 
Partea din câmpie pe care o întrezărim pare perfect netedă 
- curbura o prea mică pentru a fi vizibilă pe o suprafaţă 
limitată. Cam asta-i totul. 

— Ceva impresii personale? 

— Păi, e foarte frig - sub zero grade. Avem mare noroc cu 
termocostumele. Bineînţeles, tăcerea-i absolută; o linişte 
cum nu am cunoscut niciodată pe Pământ, sau în spaţiu, 
unde întotdeauna există un zgomot de fond. Aici, fiecare 
sunet e pur şi simplu înghiţit; spaţiul din jurul nostru este 
atât de uriaş încât ecourile nu se fac simţite. Straniu, însă 
sper să ne obişnuim. 

— Mulţumesc, şefule. Altcineva. Joe, Boris? 

Locotenentul Joe Calvert, întotdeauna gata să spună câte 
ceva, fu fericit să intervină: 

— Nu mă pot împiedica să gândesc că e pentru prima 
dată, în toată istoria umanităţii, când am păşit pe o altă 
lume, respirând atmosfera ei naturală; deşi bănuiesc că 
„natural” nu prea se aplică unui asemenea loc. Totuşi, Rama 
seamănă obligatoriu cu lumea constructorilor ei; navele 
noastre spaţiale sunt „Pământuri” în miniatură. Două 
exemple constituie o generalizare destul de nefondată, dar 
să însemne asta că toate formele de viaţă inteligentă sunt 
consumatoare de oxigen? Construcţiile ramanilor 
sugerează o formă umanoidă, poate cu cincizeci la sută mai 
înaltă decât noi. Nu eşti de aceeaşi părere, Boris? 

Îl tachinează pe Boris? Se întrebă Norton. Sunt curios 
cum o să reacționeze. 

Boris Rodrigo reprezenta o enigmă pentru toţi coechipierii 
săi. Liniştitul şi demnul ofiţer de transmisiuni era prieten cu 
toţi, însă nu participa niciodată pe de-a-ntregul la 


activităţile comune. Întotdeauna părea retras, mărşăluia în 
ritmul unui alt toboşar. 

Chiar aşa se şi întâmpla, fiind membru activ al Celei de-a 
Cincea Biserici a lui Cristos Cosmonaut. Norton nu reuşise 
niciodată să afle ce se întâmplase cu celelalte patru 
anterioare şi la fel de ignorant era în legătură cu ritualurile 
şi ceremonialul cultului. Se cunoştea totuşi fundamentul 
principal al credinţei respective; ea postula că Isus Cristos 
fusese un vizitator din spaţiu, şi pe baza acestei ipoteze se 
dezvoltase o întreagă teologie. 

Nu era surprinzător că un număr neobişnuit de mare de 
adepţi ai bisericii lucrau în spaţiu, într-un fel sau altul. În 
mod invariabil se remarcau prin eficienţă, conştiinciozitate 
şi te puteai bizui pe ei. Erau respectaţi pretutindeni, chiar 
iubiţi, mai cu seamă pentru că nu încercau să facă prozeliţi. 
Totuşi, aveau în ei ceva straniu; Norton nu înţelegea cum 
oameni cu o pregătire ştiinţifică riguroasă credeau în 
lucruri de felul celor susţinute ca adevăruri incontestabile 
de către „enoriaşi”. 

Aşteptându-i pe locotenentul Rodrigo să răspundă 
întrebării pline de semnificaţii a lui Joe, comandantul 
întrezări brusc unul din propriile sale motive lăuntrice. ÎL 
alesese pe Boris deoarece acesta avea o condiţie fizică 
perfectă, era calificat din punct de vedere tehnic şi avea în 
el deplină încredere. În acelaşi timp, o parte a minţii lui se 
întreba dacă nu-şi oprise alegerea asupra locotenentului 
dintr-o curiozitate oarecum răutăcioasă. Cum avea să 
reacționeze un om cu asemenea convingeri religioase în 
faţa realităţii uluitoare a lui Rama? Întâlnind ceva care să-i 
contrazică credinţa. Sau să o confirme? 

Însă Boris Rodrigo, cu obişnuita sa precauţie, refuză să se 
lase atras în cursă. 

— Cu siguranţă au respirat oxigen şi poate că erau 
umanoizi. Dar, să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă. Cu 
puţin noroc vom descoperi ce înfăţişare aveau. În oraşele 


acelea îndepărtate trebuie să existe tablouri, statui. Poate 
chiar trupuri. Bineînţeles, dacă sunt oraşe. 

— lar cel mai apropiat se găseşte la numai opt kilometri, 
adăugă Joe Calvert plin de speranţă. 

Mda, gândi comandantul, însă asta înseamnă şi opt 
kilometri la întoarcere. Plus acea scară copleşitoare. Îşi 
puteau asuma riscul? 

Unul din cele dintâi planuri ale sale prevăzuse o 
incursiune în „oraşul” numit Paris. Acum trebuia să ia o 
hotărâre. Dispuneau de suficiente alimente şi apă pentru 
douăzeci şi patru de ore; urmau să rămână în permanenţă 
sub ochii celor din Butuc şi orice accident părea improbabil 
pe câmpia metalică, netedă şi uşor curbată. Singurul 
pericol posibil îl reprezenta oboseala. Ajunşi în Paris, lucru 
destul de uşor realizabil, ar fi izbutit oare să facă şi altceva 
decât câteva fotografii şi eventual să colecţioneze mici 
artefacte, înainte de înapoiere? 

O expediţie, chiar scurtă, ar fi fost interesantă. Mai 
rămăsese puţin timp, în vreme ce Rama se grăbea către 
soare, către un periheliu pe care Endeavour nu-l putea 
înfrunta. 

Oricum, decizia n-avea să-i aparţină numai lui. Sus, în 
navă, Dr. Ernst supraveghea detectorii bio-telemetrici fixaţi 
pe trupul său. Dacă ea avea să se opună, însemna că decizia 
fusese luată. 

— Laura, ce crezi? 

— Odihniţi-vă treizeci de minute, apoi luaţi un modul 
energetic de cinci sute de calorii. După aceea puteţi să 
continuaţi. 

— Mulţumim, Doc! Ţipă Joe Calvert. Acum pot să închid 
ochii! Dintotdeauna mi-am dorit să văd Parisul. 
Montmartre, ţin-te bine căci sosim! 

13. Câmpia lui Rama. 

După acele scări nesfârşite, mersul pe o suprafaţă 
orizontală reprezentă un lux neobişnuit. Drept înainte 
terenul era într-adevăr complet plat; în dreapta şi în 


stânga, la limitele zonei iluminate, curba ascendentă de 
abia se putea zări. La fel de bine ar fi umblat într-o vale 
largă şi adâncă; era greu de crezut că se deplasau în 
interiorul unui cilindru gigantic şi că, dincolo de minuscula 
oază de lumină, terenul se ridica întâlnind - nu, devenind - 
cerul. 

Deşi cu toţii simțeau o încredere şi o excitare greu de 
stăvilit, după o vreme tăcerea aproape palpabilă a lui Rama 
începu să atârne greu asupra lor. Fiecare pas, fiecare 
cuvânt dispărea instantaneu în liniştea lipsită de ecouri. 
După o jumătate de kilometru, locotenentul Calvert nu mai 
rezistă. 

Printre aptitudinile sale minore se număra un talent în 
prezent rar întâlnit, deşi unii nu-l socoteau îndeajuns de rar 
- arta fluieratului. Cu sau fără încurajare, el reuşea să 
reproducă teme muzicale din majoritatea filmelor ultimelor 
două sute de ani. Începu cu „Hai-huu, hai-huu, Venim la 
lucru acu”, constată că nu-i pria basul piticilor lui Disney şi 
trecut rapid la „Râul Kwai”. Apoi parcurse, mai mult sau 
mai puţin cronologic, vreo şase filme de acţiune, culminând 
cu faimosul Napoleon al lui Sid Krassman din secolul 
douăzeci. 

Încercarea era meritorie, dar nu le ridică moralul. Rama 
avea nevoie de grandoarea lui Bach ori Beethoven, a lui 
Sibelius sau Tuan Suan, nu de banalitatea refrenelor 
populare. Norton fu gata să-i sugereze lui Joe să-şi cruţe 
suflul pentru obstacolele de mai târziu, când tânărul ofiţer 
realiză singur inutilitatea efortului. Exceptând consultările 
ocazionale cu vasul, continuară drumul în tăcere. Rama 
câştigase repriza. 

Norton aprobase o singură abatere de la traseul iniţial. 
Parisul se întindea drept înainte, la jumătatea distanţei 
dintre piciorul scării şi ţărmul Oceanului Cilindric. La numai 
un kilometru în dreapta parcursului lor, se afla însă o formă 
de relief majoră şi destul de misterioasă, pe care o 
denumiseră Valea Dreaptă. Un soi de canal sau de tranşee, 


lungă, adâncă de patruzeci de metri şi lată de o sută, cu 
malurile uşor înclinate; provizoriu fusese catalogat drept 
canal de irigaţii sau drenare. La fel ca pentru Scară, două 
replici identice se găseau amplasate echidistant în jurul 
axei lui Rama. 

Cele trei văi erau lungi de aproape zece kilometri şi se 
opreau brusc, exact înainte de a ajunge la Ocean. Destul de 
ciudat, dacă rolul lor era de-a transporta apă. Configuraţia 
se repeta de partea opusă a Oceanului; alte trei canale de 
zece kilometri continuau spre regiunea Polului Sud. 

După numai cincisprezece minute de mers atinseră 
capătul Văii Drepte şi se opriră o vreme, privind gânditori 
în adânc. Pereţii perfect netezi coborau înclinați la şaizeci 
de grade; nu existau trepte, ori reazeme. Pe fundul văii se 
zărea o peliculă plată dintr-un material alb, asemănător 
gheții. Un eşantion ar fi lămurit o serie de dispute; Norton 
se decise să obţină o probă. 

Cu Rodrigo şi Calvert pe post de ancore, asigurându-se cu 
două frânghii, cobori încet, în rapel, panta abruptă. Jos se 
aştepta să dea peste lunecuşul obişnuit al gheții, dar nu se 
întâmplă aşa. Frecarea era mare, reuşea să meargă fără 
grijă. Substanţa aceea era un fel de sticlă sau cristal 
transparent. Atingându-l cu vârful degetelor, îl simţi rece, 
tare şi rigid. Întorcându-se cu spatele la proiector şi 
ferindu-şi ochii de strălucirea luminii, Norton se strădui să 
distingă ceva prin materialul cristalin, aşa cum ar fi încercat 
să străbată cu privirea gheaţa unui lac. Nu reuşi; nu avu 
mai mult succes nici atunci când concentră lumina 
reflectorului de pe cască. Substanţa era translucidă, dar nu 
şi transparentă. lar dacă era vorba de un lichid îngheţat, 
punctul său de topire se arăta a fi mult mai ridicat decât cel 
al apei. 

Lovi uşurel cu ciocanul din trusa geologică; ciocanul ricoşă 
cu un „clang” scurt, lipsit de muzicalitate. Ciocăâni mai 
puternic, fără nici un rezultat, şi era gata să izbească cu 
toată forţa când un impuls lăuntric îl făcu să se oprească. 


Părea puţin probabil să străpungă materialul; dar dacă 
reuşea? Ar fi procedat asemeni unui vandal spărgând o 
imensă vitrină de sticlă. Ocazia respectivă putea apare şi 
mai târziu, deocamdată aflase unele lucruri interesante. Nu 
părea să fie un canal; nu era altceva decât un şanţ, puţin 
mai ciudat, ce pornea şi se sfârşea brusc, dar care nu ducea 
nicăieri. Dacă prin el cursese cândva un fluid, de ce nu se 
zăreau atunci pete şi urme de sedimente? Totul era curat şi 
strălucitor, de parcă lucrarea fusese terminată cu numai o 
zi înainte. 

Se lovea din nou de misterul esenţial al lui Rama, însă de 
această dată nu-l mai putea neglija. Comandantul Norton 
era un om înzestrat cu suficientă imaginaţie, însă n-ar fi 
ajuns niciodată pe poziţia actuală dacă s-ar fi lăsat pradă 
celor mai fanteziste închipuiri. Totuşi, în prezent simţea 
ceva - nu o previziune - ci o anticipare. Lucrurile nu erau 
ceea ce păreau; exista ceva extrem de straniu în privinţa 
acestui loc, simultan nou-nouţ. Şi vechi de un milion de ani. 

Gânditor, porni în lungul văii, în vreme ce tovarăşii săi îl 
urmau pe margine, continuând să ţină corzile legate de 
pieptul lui. Nu se aştepta la alte descoperiri, dar voia să-şi 
lase emoţiile pe cursul lor firesc. Altceva îl îngrijora, ceva cu 
nimic legat de aspectul inexplicabil, de lucru nou, al lui 
Rama. Nu parcursese mai mult de doisprezece metri când 
revelaţia îl izbi ca un trăsnet. 

Locurile îi erau cunoscute! Mai fusese pe aici! Deşi nu 
constituia o raritate, senzaţia tulbura chiar şi pe Pământ, 
sau pe o planetă familiară. Majoritatea oamenilor o 
încercaseră într-o ocazie ori alta, alungând-o de obicei ca 
pe amintirea unei fotografii uitate, o simplă coincidenţă - 
sau, dacă respectivii aveau înclinații mistice, ca pe o formă 
de telepatie provenind din altă minte, poate chiar o 
străfulgerare din propriul viitor. 

Dar să recunoşti un loc pe care nici o fiinţă omenească nu-l 
văzuse. Te zguduia! Câteva secunde, comandantul rămase 
pironit pe suprafaţa cristalină şi netedă, luptându-se să-şi 


stăpânească emoția. Universul său bine ordonat fusese 
întors cu susu-n jos, iar el întrezărise un fragment ameţitor 
din acel mister de la hotarul existenţei, pe care în cea mai 
mare parte a vieţii îl ignorase cu succes. 

Apoi, spre enorma lui uşurare, bunul simţ îi veni în ajutor. 
Senzaţia tulburătoare de deja-vu se destrămă, înlocuită de 
o amintire reală şi lesne de identificat, din propria sa 
tinereţe. 

Adevărat - stătuse cândva între asemenea pereţi înclinați, 
privindu-i cum se pierdeau în depărtare până ce păreau că 
se unesc într-un punct nedefinit. Numai că acei pereţi 
fuseseră acoperiţi cu iarbă tunsă scurt, iar picioarele 
călcaseră pietricele, nu cristal neted. 

Întâmplarea se petrecuse în urmă cu treizeci de ani, într-o 
vacanţă de vară petrecută în Anglia. Datorită unei studente 
(îşi reamintea chipul ei, numele însă i-l uitase), Norton 
urmase un curs de arheologie industrială, foarte popular pe 
atunci printre absolvenţii de ştiinţă şi tehnologie. 
Exploraseră mine de cărbuni abandonate şi fabrici de 
bumbac, se căţăraseră peste ruine de furnale şi motoare cu 
aburi, se holbaseră neîncrezători la reactoarele nucleare 
primitive (încă periculoase) şi pilotaseră antichităţi, puse în 
mişcare de nepreţuitele turbine, pe şoselele restaurate. 

Nu totul era autentic; multe se pierduseră de-a lungul 
veacurilor, căci oamenii se obosiseră arareori să păstreze 
obiectele obişnuite ale vieţii de zi cu zi. Totuşi, acolo unde 
fusese necesar să se execute copii, ele fuseseră reconstruite 
cu atenţie şi dragoste. 

În felul acesta, tânărul Bill Norton se pomenise gonind cu 
viteza excitantă de o sută de kilometri pe oră, în vreme ce 
azvârlea frenetic lopeţi de cărbune preţios în focarul unei 
locomotive părând veche de două sute de ani, însă în fapt 
mat tânără decât el. Linia de treizeci de kilometri a Marii 
Căi Ferate de Vest era totuşi destul de autentică, deşi 
readucerea ei la suprafaţă necesitase un volum uriaş de 
excavări. 


Cu aburul şuierând, se năpustiseră în coasta unui deal şi 
goniseră printr-o beznă plină de fum, iluminată de făclii. 
După un interval de timp ce li se păruse foarte mare, 
ţâşniseră din tunel într-o vale adâncă şi perfect rectilinie, 
tăiată între maluri abrupte şi acoperite cu iarbă. Imaginea 
de multă vreme uitată era foarte asemănătoare celei aflate 
acum înaintea lui. 

— Ce-i, şefule? Strigă locotenentul Rodrigo. Ai găsit ceva? 

Străduindu-se să revină la realitatea prezentului, Norton 
îşi alungă temerile din minte. De acord, acolo existau 
mistere, dar poate că nu se plasau mai presus de 
înţelegerea omului. Învăţase o lecţie, deşi nu cea pe care ar 
fi împărtăşit-o altora. Cu nici un preţ nu trebuia să se lase 
copleşit de Rama. Eşecul ar fi urmat numaidecât. Poate 
chiar şi nebunia. 

— Nu, răspunse el, nu-i nimic aici. Trageţi-mă sus. Îi dăm 
drumul spre Paris. 

14. Amenințarea furtunii 

— Am solicitat întrunirea Comitetului, începu Excelenţa sa, 
Ambasadorul lui Marte la Uniunea Planetară, deoarece Dr. 
Perera are de făcut o comunicare importantă. Dânsul 
insistă ca, în cel mai scurt timp, să luăm legătura cu 
comandantul Norton folosind canalul prioritar pe care am 
reuşit să-l stabilim după, mi-aş permite să spun, destul de 
multe ale priorităţi. Raportul domnului Perera este oarecum 
tehnic. Înainte de a-l aborda, consider necesară o rezumare 
a situaţiei actuale. Dr. Price va face prezentarea. Ah, dA. Ni 
s-au transmis scuze pentru absenţe. Sir Lewis Sands nu 
poate fi alături de noi, deoarece prezidează o conferinţă. 
Dr. Taylor ne roagă de asemenea să-i iertăm absenţa. 

Ultima neparticipare îl mulțumea cel mai mult. 
Antropologul îşi pierduse rapid interesul pentru Rama, 
când devenise clar că acesta avea să-i ofere puţine date. Ca 
mulţi alţii, se arătase extrem de dezamăgit aflând că micuța 
lume călătoare era moartă. Ocazia unor cărţi sau clip-uri 
senzaţionale despre ritualurile şi comportamentul 


Ramanilor se evaporase. Alţii n-aveau decât să dezgroape 
schelete şi să clasifice obiectele găsite; asta nu-l încânta pe 
Conrad Taylor. Singurul lucru care poate l-ar fi adus rapid 
înapoi ar fi fost vreo operă de artă deosebită, precum 
celebrele fresce de la Thera şi Pompei. 

Thelma Price, arheologul, avea un punct de vedere 
complet opus. Prefera săpături şi ruine lipsite de băştinaşi, 
de locuitori care să interfereze cu studiile ştiinţifice. Fundul 
Mediteranei fusese ideal - cel puţin până apăruseră cei cu 
sistematizarea oraşelor şi artiştii peisagişti. Rama ar fi fost 
şi el perfect, exceptând amănuntul frustrant al celor o sută 
de milioane de kilometri despărțitori; niciodată n-avea să-l 
poată vizita în persoană. 

— După cum ştim cu toţii, spuse ea, comandantul Norton a 
încheiat fără nici un fel de probleme parcurgerea unei 
distanţe de aproape treizeci de kilometri. A explorat canalul 
ciudat denumit Valea Dreaptă pe hărţile dumneavoastră. 
Scopul lui rămâne necunoscut, însă evident este important, 
căci se întinde pe toată lungimea lui Rama - cu excepţia 
întreruperii date de Oceanul Cilindric. Alte două canale 
identice sunt dispuse la 120* în jurul circumferinței. 

Grupul s-a abătut apoi spre stânga, sau spre est dacă 
adoptăm convenţia Polului Nord, până au ajuns în Paris. 
După cum veţi vedea din imaginea următoare, luată cu 
teleobiectivul din Butuc, Parisul este alcătuit dintr-un grup 
de câteva sute de clădiri, printre care se întind străzi largi. 

Fotografiile au fost luate de echipa comandantului Norton 
când a ajuns la obiectiv. Dacă Parisul este un oraş, atunci e 
unul teribil de bizar. Observaţi că niciuna dintre clădiri nu 
are ferestre, sau măcar uşi! Sunt nişte structuri 
paralelipipedice simple, toate de treizeci şi cinci de metri 
înălţime. De asemenea, par să răsară din sol, nu există 
îmbinări sau linii de demarcaţie. Priviţi acest detaliu de la 
baza peretelui. Pătrunderea în sol este continuă. 

Impresia mea e că locul acesta nu reprezintă o zonă 
rezidenţială, ci un ansamblu de depozite. În sprijinul acestei 


ipoteze, iată o altă imagine. 

Şăânţuleţele sau canelurile acestea, late cam de cinci 
centimetri, se întind de-a lungul tuturor străzilor şi în 
fiecare clădire intră câte unul - direct în zid. Există o 
asemănare frapantă cu şinele tramvaielor de la începutul 
secolului douăzeci; în mod limpede fac parte dintr-un 
sistem de transport. 

Noi n-am considerat niciodată necesar să ramificăm 
transportul public până la pragul fiecărei case. Din punct 
de vedere economic, ar fi absurd; oamenii pot merge pe jos 
câteva sute de metri. Dar ar avea sens dacă acele clădiri au 
fost utilizate pentru stocarea diferitelor materiale şi 
echipamente. 

— Îmi permiteţi să întreb ceva? Făcu ambasadorul 
Pământului. 

— Desigur, Sir Robert. 

— Comandantul Norton n-a pătruns în niciuna din clădiri? 

— Nu. Ascultându-i raportul, veţi înţelege că s-a simţit 
destul de frustrat. La un moment dat, apreciase că în clădiri 
se intra doar prin subteran, apoi a descoperit canelurile 
sistemului de transport şi a abandonat prima ipoteză. 

— A încercat să intre? 

— N-ar fi reuşit decât utilizând explozivi, sau aparatură de 
forţă. Nu doreşte să recurgă la aşa ceva, până nu încearcă 
toate posibilităţile. 

— Asta-i! Strigă brusc Dennis Solomons. Scutecele! 

— Pardon? 

— O tehnică iniţiată acum două sute de ani, continuă 
istoricul de ştiinţe. 1 se mai spunea gogoaşa de mătase. 
Când vrei să păstrezi un obiect, îl sigilezi într-un ambalaj de 
plastic, apoi pompezi înăuntru un gaz inert. La început se 
folosea pentru protejarea echipamentului militar între 
războaie; cândva s-a aplicat chiar unor vase de luptă. Este 
încă utilizat pe scară largă în muzeele cu spaţii de 
depozitare reduse; nimeni nu ştie ce se află în interiorul 


unor scutece vechi de o sută de ani din subsolul 
Smithsonian-ului. 

Răbdarea nu se număra printre virtuțile lui Carlisle 
Perera; ardea să-şi lanseze „bomba” şi nu se mai stăpâni. 

— Vă rog, domnule ambasador! Toate astea sunt foarte 
interesante, dar cred că informaţia mea e mai urgentă! 

— Dacă nu sunt şi alte opinii. Foarte bine, Dr. Perera. 

Spre deosebire de Conrad Taylor, pe exobiolog Rama nu îl 
dezamăgise. Adevărat, nu mai nutrea speranţa să găsească 
viaţă, însă era absolut sigur că, mai devreme sau mai târziu, 
trebuiau să descopere unele rămăşiţe ale fiinţelor ce 
construiseră fantastica lume. Explorarea abia începuse, 
chiar dacă rămăsese atât de puţin timp până când 
Endeavour urma să fugă de pe orbita ei prea apropiată de 
Soare. 

Dar în prezent, dacă toate calculele lui erau corecte, 
contactul cu Rama avea să fie mai scurt decât crezuse. 
Aceasta întrucât scăpaseră din vedere un amănunt. Atât de 
evident, încât până atunci nimeni nu-l observase. 

— După ultimele noastre informaţii, începu Perera, unul 
din grupuri a pornit deja către Oceanul Cilindric, în vreme 
ce comandantul Norton stabileşte o bază de aprovizionare 
la piciorul Scării Alfa. Intenţionează apoi să opereze în mod 
permanent cu cel puţin două echipe de explorare. În acest 
fel, el speră să utilizeze un număr limitat de oameni cu 
eficienţă maximă. 

Planu-i bun, dar e posibil ca timpul să nu ajungă. De fapt, 
eu aş propune o alarmă imediată şi pregătirea pentru 
retragere totală în interval de douăsprezece ore. Să vă 
explic. 

Te surprinde cât de puţini au comentat o anomalie destul 
de evidentă. În momentul de faţă, Rama se află în interiorul 
orbitei lui Venus. Totuşi continuă să fie îngheţat. Dar 
temperatura unui obiect din zona respectivă, sub bătaia 
directă a razelor Soarelui, ajunge la circa cinci sute de 
grade! 


Desigur, Rama nu a avut timp să se încălzească. În spaţiul 
interstelar se răcise până aproape de zero absolut - minus 
două sute şaptezeci de grade. Acum, apropiindu-se de 
soare, învelişul exterior are deja temperatura plumbului 
topit. Cu toate acestea, interiorul se va menţine rece până 
ce căldura va străbate grosimea de un kilometru a 
blindajului. 

Cunosc un desert extravagant cu coaja fierbinte, iar în 
mijloc umplut cu îngheţată. Nu-mi mai amintesc cum se 
numeşte. 

— Alaskă Fierbinte. Un fel favorit la banchetele UP din 
nefericire. 

— Vă mulţumesc, Sir Robert. În prezent, asta e situaţia în 
Rama, însă ea nu va dura. În ultimele săptămâni, căldura 
solară şi-a croit drum spre interior şi mă aştept ca peste 
câteva ceasuri să se declanşeze o creştere bruscă a 
temperaturii. Totuşi, alta e problema. Până vom pleca noi, 
temperatura n-o va depăşi pe cea tropicală. 

— Atunci care-i pericolul? 

— Vă răspund cu un singur cuvânt, domnule ambasador. 
Uraganele. 

15. [ărmul oceanului. 

În interiorul lui Rama se găseau peste douăzeci de bărbaţi 
şi femei - şase dintre ei jos, pe câmpie, iar restul 
transportând materiale şi alimente prin sistemul de ecluze 
şi în josul scării. Nava în sine rămăsese aproape pustie, cu 
un minim de personal de cart; circula gluma că de fapt, pe 
Endeavour conduceau cei patru cimpi, iar Auriului i se 
conferise titlul de Comandant Activ. 

Pentru explorări, Norton stabilise o serie de reguli; cea 
mai importantă dintre ele data de pe vremea primelor ieşiri 
ale omului în spaţiu. Fiecare grup, hotărâse el, trebuia să 
aibă în componenţa sa o persoană cu experienţa locului. 
Dar nu mai mult de o persoană. Fiecare avea astfel 
posibilitatea să înveţe cât mai repede cu putinţă. 


De aceea, cel dintâi grup ce urma să se îndrepte spre 
Oceanul Cilindric, deşi condus de medicul-şef Laura Ernst, 
îl cuprindea pe „veteranul” Lit. Boris Rodrigo, de abia întors 
din Paris. Al treilea membru, sergentul Pieter Rousseau, 
făcuse parte din echipele de observaţie din Butuc. Expert în 
aparatura de recunoaştere spaţială, de astă-dată trebuia să 
se bizuie numai pe ochi şi pe un mic telescop portabil. 

De la piciorul Scării Alfa până la malul oceanului erau ceva 
mai puţin de cincisprezece kilometri, echivalând datorită 
gravitaţiei reduse a lui Rama cu opt kilometri pe Pământ. 
Laura Ernst, trebuind să dovedească faptul că se conforma 
propriilor standarde, impusese un pas alert. La mijlocul 
drumului făcuseră o pauză de treizeci de minute. Întreaga 
distanţă o parcurseseră în trei ore lipsite de surprize. 

Era destul de monoton să înaintezi în raza proiectorului, 
prin bezna lipsită de ecouri a lui Rama. Pe măsură ce pata 
de lumină avansa cu ei, se alungea încetişor într-o elipsă 
îngustă; modificarea formei spotului constituia singurul 
semn vizibil de progres. Dacă observatorii din Butuc nu le- 
ar fi oferit permanent referinţe asupra distanţei, nu ar fi 
realizat dacă parcurseseră un kilometru, cinci sau zece. 
Continuau să înainteze prin noaptea de un milion de ani, pe 
o suprafaţă metalică, aparent lipsită de relief. 

În cele din urmă, departe, la limita razei palide apăru ceva 
nou. Pe o lume normală ar fi fost un orizont; apropiindu-se, 
văzură că şesul se termina brusc. Se aflau la ţărmul 
Oceanului. 

— O sută de metri numai, anunţă Controlul. E timpul să 
încetiniţi. 

Recomandarea era inutilă, se opriseră deja. Între nivelul 
Câmpiei şi cel al oceanului diferenţa era de cincizeci de 
metri - desigur, dacă era un ocean şi nu un alt strat din 
misterioasa substanţă cristalină. Deşi Norton explicase 
tuturor pericolul de-a face consideraţii apriori în Rama, 
puţini se îndoiau că oceanul era alcătuit într-adevăr din 
gheaţă. Totuşi, ce explicaţie putea avea culmea de pe 


ţărmul sudic, înaltă de cinci sute de metri şi nu de cincizeci 
ca pe malul lor? 

Se apropiau parcă de marginea lumii; ovalul de lumină se 
întrerupse înaintea lor, devenind din ce în ce mai scurt. 
Departe, pe ecranul curbat al oceanului, apăruseră 
umbrele lor monstruos de lăţite, amplificând şi exagerând 
fiece mişcare. Umbrele îi însoţiseră pas cu pas pe toată 
lungimea drumului, iar acum când se opriseră pe marginea 
țărmului, păreau să nu le mai aparţină. Puteau foarte bine fi 
creaturi ale Oceanului Cilindric, aşteptând să se răfuiască 
cu intruşii. 

Deoarece se găseau pe marginea unei faleze înalte de 
cincizeci de metri, reuşeau pentru întâia oară să aprecieze 
curbura lui Rama. Nimeni nu mai văzuse însă un lac 
îngheţat, urcând şi transformându-se într-un cilindru; lucrul 
acesta neliniştea mult, iar ochii se străduiau din răsputeri 
să-i găsească o altă interpretare. Autoare a unui studiu 
asupra iluziilor optice, Laura Ernst avea jumătate din timp 
senzaţia că, de fapt, privea un golf curbat orizontal şi nu o 
suprafaţă ce se ridica spre cer. Îţi trebuia un efort de voinţă 
deosebit ca să accepţi un adevăr atât de neobişnuit. 

Aspectul normal se păstra doar drept înainte, paralel cu 
axa centrală. În direcţia aceea, văzul şi logica nu se 
contraziceau. 

Aici, cel puţin pentru primii kilometri, Rama părea plat. Şi 
era plat. lar dincolo de umbrele lor distorsionate şi de 
marginea petei de lumină, se întindea insula ce domina 
Oceanul Cilindric. 

— Controlul, vă rog reglaţi proiectorul pe New York, 
transmise dr. Ernst. 

Ovalul de lumină alunecă peste ocean şi noaptea lui Rama 
îi înghiţi brusc. Conştienţi de prăpastia invizibilă de sub 
picioare, se retraseră cu toţii câţiva metri. Apoi, ca o 
schimbare magică de decor, înaintea lor se iviră turnurile 
New York-ului. 


Asemănarea cu vechiul Manhattan era numai superficială; 
sosia fostei celebrităţi a vechiului Pământ avea propria ei 
identitate. Cu cât îl privea mai mult, cu atât Dr. Ernst se 
convingea că nu era câtuşi de puţin o aşezare. 

Aidoma oraşelor Omului, adevăratul New York nu fusese 
niciodată terminat, şi nici nu se executase după un plan. 
Locul acesta deţinea însă o simetrie generală, o structură, 
deşi atât de complexă încât scăpa minţii. Fusese conceput şi 
proiectat de o inteligenţă atotcuprinzătoare, ca apoi să fie 
construit ca o maşinărie cu un scop clar precizat. După care 
nu a mai existat nici o posibilitate de extindere sau 
modificare. 

Raza proiectorului urmări încetişor turnurile îndepărtate, 
cupolele, sferele întrepătrunse şi conductele intersectate. 
Undeva acolo trebuia să fie o suprafaţă strălucitoare, 
deoarece lumina farului se reflecta, întorcându-se către ei. 
Prima dată fură luaţi prin surprindere; părea că de pe 
insula ciudată, cineva le transmitea semnale. 

Nu se vedea însă nimic altceva care să nu fi apărut pe 
fotografiile extrem de detaliate făcute din Butuc. După 
câteva minute, solicitară iarăşi proiectorul şi începură să 
înainteze spre est, de-a lungul marginii stâncii. Se emisese 
ipoteza plauzibilă că undeva pe ţărmul acela înalt trebuia să 
existe o scară, sau o pantă care să coboare până la nivelul 
oceanului. lar unul dintre membrii echipajului, mare 
pasionat de navigația marină, venise cu o sugestie 
interesantă. 

— Acolo unde există un ocean, opinase sergentul Ruby 
Barnes, trebuie să existe docuri, porturi şi. Nave. Poţi afla 
totul despre o civilizaţie. Din modul în care-şi construieşte 
vasele. 

Colegii ei îi apreciaseră punctul de vedere ca destul de 
limitat, dar, cel puţin era stimulator. 

Dr. Ernst renunţase să mai caute şi se pregătea să 
folosească corzile pentru coborâre, când locotenentul 
Rodrigo a zărit scara. În bezna de sub faleză trecea 


neobservată cu mare uşurinţă. Nu se zărea vreo 
balustradă, sau alt semn al prezenţei sale. De asemenea, 
părea să nu ducă nicăieri; cobora abrupt pe peretele 
vertical, dispărând sub suprafaţa oceanului. 

Cu lămpile de pe căşti inspectară treptele şi nu observară 
nici un pericol. Dr. Ernst obţinu din partea comandantului 
Norton aprobarea, continuării misiunii. Peste numai un 
minut, femeia testa cu prudenţă suprafaţa oceanului. 

Piciorul îi luneca înainte şi înapoi, aproape fără frecare. 
Materialul părea un soi de gheaţă. Era gheaţă! 

Când o lovi cu vârful ciocanului, din punctul de impact 
radie o configuraţie familiară de crăpături. Nu întâmpină 
nici o dificultate în recoltarea mostrelor dorite. Ridicând 
spre lumină câteva eşantioane, observă că unele se topiseră 
deja; lichidul era niţel tulbure şi-l mirosi cu prudenţă. 

— Nu-i riscant? Întrebă de sus Rodrigo, neliniştit. 

— Crede-mă, Boris, îi răspunse ea, dacă pe aici sunt agenţi 
patogeni, aparatele mele i-ar fi depistat de-acum o 
săptămână. 

Într-un fel, Boris avea dreptate. În ciuda tuturor 
analizelor, exista posibilitatea ca substanţa să fie 
otrăvitoare, sau purtătoare a unor viruşi necunoscuţi. În 
condiţii obişnuite, Dr. Ernst nu şi-ar fi asumat nici riscul 
acela infim. Acum însă, timpul disponibil era scurt şi miza 
imensă. Chiar o eventuală punere în carantină a lui 
Endeavour avea să fie un preţ de nimic faţă de câştigul în 
cunoştinţe. 

— E apă, dar n-am curaj s-o gust; miroase ca o cultură de 
alge alterate. De-abia aştept s-o analizez în laborator. 

— Te poţi deplasa fără riscuri pe gheaţă? 

— Da, solidă ca piatra. 

— Reuşim atunci s-ajungem la New York? 

— Oare, Pieter? Ai încercat vreodată să mergi patru 
kilometri pe gheaţă? 

— Aha. Înţeleg ce vrei să spui. Dar gândeşte-te ce-ar fi 
răspuns Aprovizionarea la cererea câtorva perechi de 


patine! Şi chiar dacă am avea aşa ceva la bordul navei, câţi 
dintre noi ar şti să le folosească? 

— Mai e o problemă, interveni Boris Rodrigo. Aţi observat 
că temperatura a crescut deja peste punctul de îngheţ al 
apei? Nu peste multă vreme, gheaţa va începe să se 
topească. Câţi dintre noi înoată patru kilometri? Cu 
siguranţă niciunul. 

Dr. Ernst li se alătură pe marginea stâncii şi ridică 
triumfătoare flaconul conţinând mostra. 

— Plimbarea-i lungă pentru câţiva centimetri cubi de apă 
murdară, însă din ei vom afla despre Rama mai mult decât 
tot ceea ce ştim până acum. Ne întoarcem. 

Porniră spre luminiţele depărtate ale Butucului, înaintând 
în salturile lente şi largi ce se dovediseră modul cel mai 
comod de deplasare în condiţiile unei gravitaţii reduse. Se 
întorceau deseori să privească înapoi, atraşi de taina 
nedezvăluită a insulei din mijlocul oceanului de gheaţă. 

Şi, o dată, o singură dată, Dr. Ernst simţi pe obraji 
atingerea vagă a unei adieri. 

Senzaţia nu se repetă şi în curând o uită. 

16. Kealakekua 

— După cum preabine ştiţi, Dr. Perera, rosti cu un ton de 
resemnare calmă ambasadorul Bose, puţini dintre noi au 
cunoştinţele dumneavoastră în meteorologia matematică. 
De aceea, vă rugăm, aveţi milă de ignoranţa noastră. 

— Cu plăcere, făcu netulburat exobiologul. Mă voi explica 
mai bine descriindu-vă ce se va întâmpla, cât de repede, în 
interiorul lui Rama. 

Pe măsură ce căldura Soarelui pătrunde în interior, 
temperatura va creşte. Conform ultimelor informaţii 
recepționate, a depăşit deja punctul de îngheţ al apei. În 
curând Oceanul Cilindric se va înmuia; dar spre deosebire 
de masele de apă terestre, se va topi de jos în sus. Acest 
lucru poate provoca efecte ciudate, însă pe mine mă 
îngrijorează îndeosebi chestiunea atmosferei. 


Odată cu încălzirea, aerul din Rama se va dilata. Şi va 
începe să urce spre axa centrală. Asta e problema. Deşi 
aparent este staționar, la nivelul solului el are viteza de 
rotaţie a lui Rama: peste opt sute de kilometri pe oră. 
Ridicându-se spre axă, va tinde să-şi păstreze viteza - şi 
desigur, nu va reuşi. Rezultatul: vânturi puternice, 
turbulenţe, cu viteze pe care le apreciez între două şi trei 
sute de kilometri pe oră. 

Întâmplător, la fel se petrece şi pe Pământ. Aerul cald de la 
ecuator, care se roteşte cu viteza Pământului - o mie şase 
sute de kilometri pe oră - trece prin aceleaşi transformări 
ridicându-se şi pornind către nord şi sud. 

— Aha, alizeele! Îmi amintesc de la lecţiile de geografie. 
— Exact, Sir Robert. Cât de curând, Rama va avea alizee. 
Cred că vor dura doar câteva ore, apoi se va instaura un fel 
de echilibru. Între timp, l-aş sfătui pe comandantul Norton 
să pregătească evacuarea. Cât mai repede. Iată mesajul pe 

care propun să-l trimitem. 

Cu puţină imaginaţie, îşi spunea Norton, putea susţine că 
era o tabără de noapte, improvizată la poalele unui munte 
dintr-o regiune îndepărtată a Asiei ori Americii. Maldărul de 
saltele, mese şi scaune pliante, generatoarele electrice 
portabile, echipamentul de iluminat, toaletele electrosan şi 
diversele aparate ştiinţifice n-ar fi părut nelalocul lor pe 
Pământ - mai ales că aici existau bărbaţi şi femei, muncind 
fără costume cu sisteme de supravieţuire individuală. 

Stabilirea Taberei Alfa ceruse multă muncă; fiecare obiect 
trebuia transportat manual prin lanţul de ecluze, coborât 
pe panta începută la Butuc, apoi recuperat şi despachetat. 
Uneori, când paraşutele de frânare dădeau greş, câte un 
colet nimerea la un kilometru depărtare pe câmpie. Câţiva 
membri ai echipajului ceruseră permisiunea de a porni în 
căutarea lor; Norton le interzisese în mod categoric. Totuşi, 
în caz de urgenţă trebuia să fie pregătit să ridice 
interdicţia. 


Aproape întreg echipamentul urma să rămână acolo. 
Eforturile necesare recuperării lui depăşeau orice 
închipuire. Uneori, comandantul încerca o ruşine ilogică la 
gândul că era nevoit să abandoneze atâtea impurități 
umane în acel loc imaculat. Hotărâse ca, atunci când aveau 
să plece, să sacrifice o parte din timpul preţios ca să lase 
totul în ordine. Părea improbabil, dar poate că peste 
milioane de ani Rama urma să primească iarăşi vizitatori, în 
alt sistem solar. Dorea ca Pământul să le facă o impresie 
bună. 

Între timp, avea de rezolvat o problemă mult mai urgentă. 
În ultimele douăzeci şi patru de ore, primise mesaje 
personale aproape identice atât de pe Marte cât şi de pe 
Pământ. Coincidenţa părea stranie; poate discutaseră pe 
îndelete, aşa cum procedau uneori nevestele ce locuiau, 
lipsite de griji, pe planete diferite. Fără ocolişuri îi 
reamintiseră că, deşi un personaj de seamă acum, avea 
totuşi anumite responsabilităţi faţă de familie. 

Comandantul înşfăcă un scaun pliant şi părăsi pata de 
lumină, pătrunzând în bezna înconjurătoare. Constituia 
singurul mod în care să se bucure de puţină intimitate şi să 
gândească mai bine, departe de agitaţie. Deliberat, întoarse 
spatele tumultului organizat dinapoia lui şi începu să 
vorbească în recorder-ul atârnat la gât: „Originalul la 
dosarul personal, duplicate pe Marte şi Pământ. Bună, 
scumpo. Da, recunosc că sunt leneş la scris, dar n-am pus 
piciorul la bordul navei de o săptămână. Cu excepţia celor 
de cart, ne-am instalat cu toţii în interiorul lui Rama, la 
piciorul scării botezate Alfa. 

Am acum trei grupuri de explorare care cercetează 
câmpia, totuşi progresul înregistrat este dezamăgitor de 
lent. Deplasarea se face doar pe jos. Dacă am dispune de 
mijloace de transport! Aş fi extrem de fericit să am câteva 
biciclete electricE. Ar fi pur şi simplu minunate. 

Ai întâlnit-o pe doctoriţa-şefă, Ernst.” 


Se opri nesigur. Laura făcuse cunoştinţă cu una din soțiile 
sale, dar cu cine? Mai bine să renunţe la asta. 

Şterse propoziţia şi începu din nou: „Medicul-şef, Ernst, a 
condus prima expediţie până la Oceanul Cilindric, la 
cincisprezece kilometri depărtare. Acolo a constatat că e 
format din apă îngheţată, aşa cum ne aşteptasem. De băut 
nu-i tocmai potrivită. Dr. Ernst spune că este o supă 
organică diluată, conţinând urme din aproape fiece compus 
al carbonului la care te poţi gândi, pe lângă fosfaţi, nitrați şi 
zeci de alte săruri metalice. Nu există nici cel mai mic semn 
de viaţă. Nici măcar microorganisme moarte. Aşa încât, tot 
nu am aflat nimic despre biochimia Ramanilor. Deşi 
probabil nu diferea cu mult de a noastră.” 

Ceva îi atinse uşor părul; fusese prea ocupat ca să se 
tundă şi în prezent trebuia să facă ceva, înainte de a se 
întoarce la casca spaţială. 

„Ai văzut benzile video cu Parisul şi celelalte oraşe 
explorate de partea asta a oceanului. Londra, Roma, 
Moscova. Este imposibil de crezut că au fost construite 
pentru a adăposti fiinţe vii. Parisul arată ca un depozit 
uriaş, Londra e o adunătură de cilindri legaţi laolaltă prin 
tuburi sau conducte, care duc la un soi de staţii de 
pompare. Totul etanş; fără explozivi, fără laseri nu există 
nici un mijloc de-a pătrunde înăuntru. Dar nu vom recurge 
la aşa ceva decât în ultima instanţă. 

În privinţa Moscovei şi a Romei.” 

— Iartă-mă, şefule. Mesaj urgent de pe Pământ. 

Ce-o mai fi? Se întrebă Norton. Nu poţi avea câteva clipe 
libere, să te adresezi familiilor în linişte? 

Luă hârtia şi o parcurse rapid, să se asigure că nu 
conţinea nimic alarmant. Apoi o reciti pe îndelete. 

Ce naiba mai era şi Comitetul Rama? Şi de ce nu auzise 
niciodată de el? Ştia că tot felul de comitete, asociaţii şi 
grupări profesionale - unele serioase, altele complet ţicnite 
- încercaseră să intre în contact cu ei; Controlul Misiunii îi 
protejase corespunzător şi n-ar fi aprobat trimiterea 


mesajului decât dacă realmente ar fi avut o semnificaţie 
concretă. 

„Vânturi de două sute de kilometri pe oră. Probabil 
stârnite din senin”, mda, te punea pe gânduri. Era însă 
greu de luat în serios într-o noapte atât de calmă; ridicol să 
fugă ca nişte şoareci speriaţi, când de abia începuseră 
explorarea. 

Comandantul ridică o mână, dând la o parte şuviţele ce-i 
căzuseră iarăşi în ochi. Apoi încremeni cu braţul în aer. 

Într-adevăr, în ultima oră simţise nişte adieri de vânt. 
Fuseseră atât de uşoare încât le ignorase complet; la urma 
urmei, el era comandantul unei nave spaţiale şi nu al unei 
corăbii cu pânze. Până atunci, adierea nu-l interesase câtuşi 
de puţin din punct de vedere profesional. Ce ar fi făcut într- 
o asemenea situaţie de mult dispărutul căpitan al acelui 
Endeavour din trecut? 

În ultimii ani, Norton îşi repetase întrebarea în fiecare 
moment de criză. Era secretul lui, pe care nu-l destăinuise 
nimănui. Ca majoritatea lucrurilor importante, îi fusese 
împărtăşit întâmplător. 

Primise de câteva luni comanda lui Endeavour când aflase 
că numele aparținuse uneia dintre cele mai faimoase 
corăbii din istorie. Adevărat, în ultimii patru sute de ani 
existaseră vreo duzină de Endeavour pe mări, alte două în 
spaţiu, dar străbunica tuturor fusese cărbunarul Whitby de 
370 de tone, la bordul căruia Căpitanul James Cook M.R, 
făcuse înconjurul lumii între 1768 şi 1771. 

Cu un interes la început vag, transformat rapid într-o 
curiozitate devorantă - aproape o obsesie - Norton 
începuse să citească tot ce găsea despre Cook. În prezent 
era probabil autoritatea mondială în privinţa marelui 
explorator şi cunoştea pe dinafară pagini întregi din 
Jurnale. 

Continua să considere incredibil faptul că un om realizase 
atât de multe lucruri cu un echipament atât de primitiv. 
Cook nu fusese însă numai un navigator de excepţie, ci şi un 


om de ştiinţă, un umanist într-o epocă violentă. Îşi trata 
oamenii cu blândeţe; la fel de neobişnuit era şi faptul că se 
purta absolut în acelaşi mod cu sălbaticii adesea ostili din 
ţinuturile nou descoperite. 

Visul lui Norton, pe care ştia că nu-l va împlini niciodată, îi 
cerea să refacă măcar una dintre călătoriile lui Cook în 
jurul lumii. Încercase un start minor dar spectaculos, care |- 
ar fi uimit cu siguranţă pe căpitan, zburând pe o orbită 
polară pe deasupra Marii Bariere de Corali. Erau zorii unei 
dimineţi senine şi de la patru sute de kilometri înălţime 
zărea sub el imaginea superbă a ucigaşului zid din corali, 
marcat de linia de spumă albă din lungul coastei 
Queensland. 

Avusese nevoie de mai puţin de cinci minute să parcurgă 
cei două mii de kilometri ai recifului. Cu o singură privire 
acoperise săptămâni întregi de drum periculos al celui 
dintâi Endeavour. Văzuse apoi prin telescop Cooktown şi 
estuarul unde nava fusese trasă la țărm pentru reparaţii, 
după întâlnirea aproape fatală cu recifele. 

Un an după aceea, o vizită la Staţia de Urmărire Spațială 
Hawai îi oferise o experienţă şi mai greu de uitat. Luase 
hidroplanul până la golful Kealakekua şi, trecând în viteză 
pe lângă Stâncile vulcanice golaşe, simţise un surprinzător 
fior de emoție, tulburător chiar. Ghidul arătase grupului de 
savanţi, ingineri şi astronauți, din care făcea şi el parte, 
pilonul strălucitor de metal care înlocuise fostul monument 
distrus de giganticul tsunami din '68. Păşiseră câţiva metri 
pe lava neagră şi alunecoasă până la plăcuţa de pe malul 
apei. Deasupra ei se spărgeau valuri mici, dar Norton de 
abia le băgase în seamă. Aplecându-se, citise: 

În apropierea acestui loc a fost ucis căpitanul james cook 

14 februarie, 1779 placa originală a fost pusă la 23 
august, 1928 de comitetul sescvicentenar cook. 

Înlocuită de comitetul tricentenar 

14 februarie, 2079 


Aceasta se întâmplase cu un an în urmă şi la o sută de 
milioane de kilometri depărtare. Însă într-un astfel de 
moment, prezenţa liniştitoare a lui Cook părea foarte 
apropiată. În adâncul tainic al minţii sale, Norton ar fi 
întrebat: „Ei, căpitane. Care-i sfatul tău?” Era un joc la care 
recurgea atunci când îi lipseau datele pentru o rezolvare 
corectă, şi se vedea nevoit să se bazeze pe intuiţie. Intuiţia 
fusese dintotdeauna o trăsătură genială a lui Cook; mereu 
alesese soluţia potrivită - până la cea din urmă, în golful 
Kealakekua. 

Sergentul aşteptă răbdător în vreme ce comandantul său 
privea tăcut în întuneric. Nu mai era de nepătruns, 
deoarece la vreo patru kilometri depărtare se zăreau cele 
două pete palide de lumină ale expedițiilor de explorare. 

La urgenţă, le pot rechema într-o oră, socoti Norton. Sunt 
sigur că o oră ar fi suficient. 

Se întoarse spre sergent: 

— Trimite următorul mesaj. Către Comitetul Rama, via 
Spacecom. Mulţumim pentru avertisment; vom lua măsuri. 
Rugăm specificaţi înţelesul expresiei: „stârnite din senin.” 
Cu stimă, Norton, comandant pe Endeavour. 

Aşteptă până ce bărbatul dispăru în direcţia luminilor 
orbitoare ale taberei, apoi porni din nou înregistrarea. 
Pierduse însă şirul gândurilor şi nu-şi mai regăsi starea de 
spirit. Scrisoarea trebuia să aştepte. 

Când îşi neglija datoria, căpitanul Cook îi venea rareori în 
ajutor. Îşi aminti apoi cât de rar şi pentru ce puţin timp îşi 
văzuse soţul sărmana Elisabeth Cook, în cei şaisprezece ani 
de căsnicie. Cu toate astea îi născuse şase copii. Şi le 
supravieţuise tuturor. 

Nevestele sale, niciodată aflate mai departe de zece 
minute la viteza luminii, n-aveau de ce se plânge. 

17. Primăvară. 

În primele „nopţi” petrecute pe Rama, fusese dificil să 
adormi. Bezna şi misterele tăinuite de acesta apăsau, iar 
liniştea era şi mai tulburătoare. Absența zgomotului nu 


constituia o condiţie naturală; simţurilor omului le este 
necesară receptarea de impulsuri. În absenţa lor, mintea 
creează propriile ei substituţii. 

Mulţi se plânseseră la deşteptare de zgomote stranii, chiar 
de glasuri: în mod evident halucinaţii - cei care nu 
dormiseră n-auziseră nimic. Medicul-şef Ernst prescrisese 
un tratament simplu şi eficace; în timpul perioadei de 
odihnă, în tabără se difuza, în surdină, o muzică lină şi 
calmă. 

Însă în noaptea aceea, comandantul Norton găsea 
medicaţia nepotrivită. Ciulea mereu urechile în întuneric şi 
ştia ce căuta să audă. Dar, deşi o briză firavă îi mângâia 
uneori chipul, nu simţea nimic asemănător unui vânt 
sporind în depărtare. Pe de altă parte, niciuna din echipele 
de explorare nu raportase ceva deosebit. 

În sfârşit, la miezul nopţii Navei se duse să doarmă. La 
consola de comunicaţii se afla permanent un om de veghe, 
în eventualitatea unor mesaje urgente. Alte precauţii nu 
păreau necesare. 

Nici măcar un uragan n-ar fi produs zgomotul care-l 
deşteptă pe el şi întreaga tabără, într-o singură clipă. Părea 
că cerul însuşi se prăbuşise, că Rama se despicase şi crăpa 
în bucăţi. Mai întâi se auzi o pârâitură prelungă, apoi o 
serie de bubuituri cristaline, aidoma prăbuşirii unui milion 
de ziduri de cleştar. Dură numai câteva minute, deşi ele le 
părură ore întregi. Continua, aparent îndepărtându-se, 
când Norton ajunse la consola de comunicaţii. 

— Controlul! Îi strigă pe cei din Butuc. Ce s-a întâmplat? 

— O clipă! Fixăm proiectoarele deasupra oceanului. 

La opt kilometri deasupra, pe axul lui Rama, farurile 
începură să-şi penduleze razele deasupra Câmpiei. 
Ajunseră la ţărmul oceanului, apoi începură să-i 
urmărească conturul, cercetând interiorul lumii. La sfertul 
circumferinței se opriră. 

Acolo sus, pe cer, sau pe ceea ce mintea insista să 
numească „cer”, se întâmpla ceva extraordinar. La început, 


lui Norton i se păru că Oceanul fierbea. Nu mai era inert şi 
îngheţat, în strânsoarea unei ierni eterne; o zonă uriaşă, 
largă de câţiva kilometri, se afla într-o mişcare turbulentă. 
De asemenea, îşi schimba culoarea; o dungă lată, albă, 
traversa podul de gheaţă. 

Brusc, un sloi cu o latură de vreun sfert de kilometru 
începu să se ridice, ca o uşă deschizându-se. Încet şi 
maiestuos, se înălţă către cer, sclipind şi scânteind în raza 
farului. Alunecă înapoi şi dispăru sub suprafaţă, în vreme ce 
un talaz de spumă năvaălea din toate părţile peste el. 

Abia atunci Norton înţelese ce se întâmpla. Gheaţa crăpa! 
În zilele şi săptămânile scurse, oceanul se dezgheţase în 
adâncuri. Îi venea greu să se concentreze; bubuiturile 
îngrozitoare umpleau lumea, ecouri se năşteau în jurul 
cerului, încerca să ghicească motivul unei convulsii într-atât 
de dramatice. Pe Pământ nu se petrecea aşa ceva la 
dezgheţul unui lac, sau al unui râu prins de sloiuri. 

Desigur! Răspunsul era evident, acum după întâmplare. 
Oceanul se dezgheţa de dedesubt, pe măsură ce căldura 
solară străbătea învelişul lui Rama. lar apa ocupă un volum 

mai Mic. 

Drept urmare, oceanul coborâse sub stratul de gheaţă, 
lăsându-l fără sprijin. Zi de zi, presiunea sporise; acum 
banda de gheaţă ce înconjura ecuatorul lui Rama se 
prăbuşea ca un pod care şi-a pierdut pilonul central. Se 
crăpa în sute de sloiuri, ce se izbeau şi se frecau şi ele unele 
de altele, până când aveau să se topească. Lui Norton îi 
îngheţă sângele în vine amintindu-şi de ideea de-a ajunge la 
New York cu ajutorul săniilor. 

Tumultul se potolea treptat; în războiul dintre gheaţă şi 
apă se ajunsese la un armistițiu temporar. În câteva ore, 
odată cu creşterea temperaturii, apa urma să învingă, iar 
ultimele rămăşiţe de gheaţă să dispară. În final însă, tot 
gheaţa avea să triumfe, după ce Rama, ocolind soarele, va 
reveni în noaptea interstelară. 


Norton îşi reaminti să respire, apoi chemă grupul 
expediționar cel mai apropiat de ocean. Spre uşurarea lui, 
locotenentul Rodrigo îi răspunse imediat. Nu, apa nu 
ajunsese la nivelul lor. Nici un talaz nu se năpustise peste 
țărm. 

— Acum ştim de ce-i aşa înaltă faleza, adăugă el calm. 

Norton încuviinţă tăcut, dar îşi spuse că asta nu explica 
deloc de ce ţărmul sudic era de zece ori mai înalt. 

Proiectorul de pe axă continua să cerceteze interiorul. 
Oceanul trezit la viaţă se potolea încetişor, iar spuma albă şi 
clocotindă nu se mai revărsa dinspre blocurile plutitoare de 
gheată. După cincisprezece minute, tumultul luă sfârşit. 

Rama nu mai era însă tăcut, se trezise din somn şi în 
prezent zgomotul ciocnirilor dintre aisberguri se auzea 
continuu. Primăvara a întârziat puţin, gândi comandantul, 
dar şi-a făcut cu siguranţă apariţia. 

Exista şi briza care se înteţea mereu. Rama îi oferise 
destule avertismente; era timpul să plece. 

Apropiindu-se de indicatorul de la jumătatea traseului 
vertical, Norton se simţi iarăşi recunoscător pentru bezna 
ce acoperea totul, deasupra. Şi dedesubt. Deşi ştia că în 
faţă avea mai mult de zece mii de trepte şi îşi putea imagina 
curba ascendentă, faptul că zărea doar o porţiune mică a ei 
făcea lucrurile mai suportabile. 

Urca pentru a doua oară şi învățase din greşelile primei 
ascensiuni. Tentaţia o reprezenta dorinţa de a sui prea 
repede în gravitația scăzută; treptele erau atât de 
accesibile încât îţi venea greu să adopţi un ritm lent, 
constant. Însă dacă procedai altfel, ajungeai repede să simţi 
dureri în coapse şi fese. Muşchi despre care nici nu ştiai că 
există începeau să protesteze şi aveai nevoie de perioade de 
odihnă tot mai lungi. Către sfârşit, timpul de repaus îl 
depăşea pe cel de escaladare şi tot părea insuficient. 
Norton suferise câteva zile după aceea de puternice 
crampe musculare, şi ar fi fost complet neputincios dacă n- 
ar fi revenit la gravitația aproape nulă a navei. 


De această dată, pornise într-un ritm chinuitor de lent, 
aidoma unui moşneag. Plecase ultimul de pe câmpie; ceilalţi 
se găseau deja înşiraţi pe jumătate de kilometru de scară 
înaintea lui; le zărea luminile jucând pe panta invizibilă. 

Îi era ciudă de eşecul misiunii şi continua să spere că 
retragerea avea să fie numai temporară. Ajunşi pe Butuc, 
puteau aştepta domolirea oricărei tulburări atmosferice. 
Fiind centrul ciclonului, probabil acolo avea să fie calm. 

Trăgea din nou concluzii prin analogii periculoase cu 
Pământul. Meteorologia unei lumi întregi, chiar în condiţii 
de totală inerție atmosferică, reprezenta o chestiune 
incredibil de complexă. Sistemul terestru de previziune 
meteo, deşi perfecţionat de-a lungul secolelor, nu era încă 
infailibil. lar Ramat nu constituia doar un sistem complet 
nou; suferea transformări rapide, în ultimele ore 
temperatura crescuse cu câteva grade. Totuşi nu se 
întrevedea nici un semn al uraganului promis, deşi 
existaseră rafale de vânt din direcţii complet aleatoare. 

Urcaseră cinci kilometri, egali cu mai puţin de doi 
kilometri tereştri în gravitația aceea redusă şi în continuă 
scădere. La al treilea nivel, la trei kilometri de axă, se 
odihniră timp de o oră, sorbind sucuri tonice şi masându-şi 
muşchii îndureraţi ai picioarelor. Nivelul respectiv era 
ultimul punct unde mai puteau respira confortabil; precum 
vechii alpinişti ai Himalaiei, depozitaseră aici rezerve de 
oxigen, iar acum le fixau pentru ultima porţiune de urcuş. 

După un ceas ajunseră în vârful scării, la începutul punţii, 
înaintea lor se întindea ultimul kilometru vertical, dar din 
fericire, gravitația reprezenta numai câteva procente din 
cea a Pământului. Încă treizeci de minute de pauză, o 
verificare atentă a rezervelor de oxigen, şi. Ultimul hop. 

Norton se asigură încă o dată că toţi oamenii se aflau 
înaintea lui pe punte, la intervale de douăzeci de metri unul 
de celălalt. De acum încolo urma un căţărat lent, monoton şi 
extrem de plictisitor. Tehnica cea mai bună de escaladare 


era să-ţi alungi din minte orice gând şi să numeri treptele 
lăsate în spate - o sută, două, trei, patru. 

Ajunsese la o mie două sute cincizeci când realiză că ceva 
era în neregulă. Lumina sclipitoare de pe suprafaţa 
verticală dinaintea ochilor săi nu avea culoarea normală şi 
strălucea prea tare. Comandantul Norton nu avu timp nici 
să se asigure, nici să-şi avertizeze coechipierii. Totul se 
desfăşură în mai puţin de o secundă. 

Într-o explozie tăcută de lumină, zorile răsăriră pe Rama. 

18. Zori. 

Lumina era într-atât de strălucitoare încât, vreme de un 
minut întreg, Norton fu nevoit să ţină ochii strâns închişi. 
După aceea, riscă şi privi printre pleoapele de abia 
întredeschise către peretele aflat la numai câţiva centimetri 
de chipul lui. Clipi de câteva ori, aşteptă să i se scurgă 
inevitabilele lacrimi, apoi se întoarse să salute zorile. 

Reugşi să suporte lumina câteva secunde, după aceea 
închise iarăşi ochii. Nu era o strălucire insuportabilă, te 
puteai obişnui cu ea. De vină se făcea priveliştea uluitoare a 
lui Rama, văzut acum pentru întâia oară în totalitate. 

Norton ştiuse cu exactitate la ce să se aştepte; totuşi 
spectacolul îl năucise. Îl cuprinse un tremurat nervos, 
mâinile i se încleştară de treapta punţii cu disperarea 
omului care, gata să se înece, se agaţă de colacul de 
salvare. Mugşchii braţelor i se încordară fără voie, iar 
picioarele - deja obosite de lunga escaladare - dădură 
semne de nesiguranţă. Dacă n-ar fi fost gravitația redusă, s- 
ar fi prăbuşit. 

Treptat, sângele rece îi reveni şi reuşi să aplice primul 
remediu împotriva panicii. Continuând să ţină ochii închişi 
şi încercând să uite spectacolul din jur, începu să răsufle, 
adânc şi prelung, umplându-şi plămânii cu oxigen, 
eliminând din trup toxinele oboselii. 

Se simţi mai bine, dar nu deschise ochii până nu execută o 
altă mişcare. Avu nevoie de un serios efort de voinţă pentru 
a izbuti să-şi descleşteze mâna dreaptă - se pomeni 


vorbindu-i, aidoma unui copil neascultător - dar în cele din 
urmă, o cobori până la piept, desfăcu de acolo carabiniera 
de siguranţă şi o fixă de treapta cea mai apropiată. 
Indiferent ce s-ar fi întâmplat în continuare, nu mai avea 
cum să cadă. 

Răsuflă de câteva ori adânc, apoi, tot cu ochii închişi, 
conectă radioul. Cu un glas care spera să pară calm şi 
autoritar, întrebă: 

— Aici comandantul. Toată lumea în regulă? 

Verificând numele unul câte unul şi primind răspunsuri 
oarecum tremurătoare de la toţi, încrederea şi controlul de 
sine îi reveniră complet. Oamenii lui nu păţiseră nimic şi-i 
aşteptau să-i conducă. Era iarăşi comandant. 

— 'Ţineţi ochii închişi până când sunteţi siguri că veţi face 
faţă, îi sfătui el. Priveliştea este. Copleşitoare. Dacă credeţi 
că n-o puteţi suporta, continuaţi să urcați fără să mai priviţi 
înapoi. Ţineţi minte, în curând veţi ajunge la gravitație zero 
şi acolo nu puteţi cădea. 

N-ar fi fost nevoie să amintească un adevăr elementar 
unor astronauți cu experienţă, însă Norton şi-l repeta lui 
însuşi la fiecare câteva secunde. Gândul gravitaţiei zero era 
un fel de talisman, ferindu-l de orice rău. Indiferent ce i-ar 
fi spus ochii, Rama nu-l putea trage jos, către neființă, pe 
câmpia aflată la opt kilometri dedesubt. 

Curând, a privi în jur deveni o chestiune de mândrie şi 
demnitate. Pentru început trebuia însă să-şi stăpânească 
trupul. 

Desfăcu ambele mâini de pe punte şi trecu braţul stâng pe 
sub o treaptă. Încleştând şi descleştând pumnii, aşteptă să-i 
dispară crampele musculare; deschise ochii şi se întoarse 
încet spre Rama. 

Prima impresie a fost una de albastru. Strălucirea care 
umplea cerul nu se putea confunda cu aceea a soarelui; 
doar un arc electric era capabil s-o provoace. Deci Soarele 
lui Rama, îşi spuse el, trebuie să fie mai fierbinte decât al 
nostru. Îi va interesa pe astronomi. 


Acum înţelegea rolul misterioaselor canale. Valea Dreaptă 
şi cele cinci copii ale ei nu erau altceva decât gigantice 
benzi luminoase. Rama avea sori lineari, dispuşi simetric pe 
interior. De la fiecare pornea o fâşie largă de lumină, 
aţintită către axa centrală şi iluminând zona opusă din 
cilindru. Norton se întreba dacă puteau fi conectate 
alternativ, să producă ciclul de lumină şi întuneric, sau dacă 
Rama era o lume a zilei veşnice. 

Benzile orbitoare îi obosiseră iarăşi ochii; nu-i părea rău 
că avea o scuză reală pentru a-i închide o vreme. Abia 
atunci, refăcut în parte în urma şocului vizual, reuşi să se 
concentreze asupra unei probleme mult mai serioase. 

Cine, sau ce aprinsese luminile în Rama? 

Cele mai complexe teste indicaseră că lumea aceea era 
sterilă. Dar iată că se întâmplase ceva ce nu se putea 
explica prin acţiunea unor forţe naturale. Nu exista viaţă, 
însă poate exista conştiinţă; roboţi trezindu-se după un 
somn de eoni. Poate că explozia de lumină fusese un spasm 
întâmplător, neprogramat - un ultim efort muribund al 
maşinilor ca răspuns la intensa căldură a unui soare nou, 
maşini care aveau să revină curând la nemişcare, de data 
aceasta pentru totdeauna. 

Totuşi, Norton nu acceptă o explicaţie atât de simplă. 
Câteva fragmente de mozaic începeau să se potrivească, 
deşi lipseau încă multe. Absența oricăror semne de uzură, 
de pildă, senzaţia de lucru nou, abia ieşit din mâinile 
constructorilor. Asemenea gânduri ar fi reuşit să inspire 
teamă, chiar teroare. Totuşi, efectul lor fu altul. Norton se 
simţea clocotind de încântare. Lucrurile care aşteptau să fie 
descoperite acolo se aflau într-un număr mult mai mare 
decât îndrăznise să spere el vreodată. 

Să vezi când va afla de asta Comitetul Rama! Îi trecu prin 
minte. 

Apoi, cu o hotărâre calmă, redeschise ochii şi începu să 
inventarieze metodic tot ceea ce vedea. 


Pentru început, trebuia să stabilească un sistem de 
referinţă. Privea cel mai întins spaţiu închis văzut vreodată 
de om şi pentru a se descurca avea nevoie de o hartă 
mentală. 

Gravitaţia mică îl ajuta puţin; cu un efort de, voinţă putea 
schimba „susul” şi „josul” în oricare direcţie. Totuşi, unele 
dintre ele păreau periculoase din punct de vedere 
psihologic; nesiguranța încercată la alegerea lor îl 
determină să le înlăture din minte cât mai repede. 

Cel mai simplu era să-şi închipuie că se afla pe fundul 
rotund al unui puţ gigantic, larg de şaisprezece kilometri şi 
adânc de cincizeci. Avantajul imaginii era dispariţia oribilei 
senzaţii de cădere, deşi ea avea şi serioase neajunsuri. 

Putea pretinde că oraşele împrăştiate în Rama, ca şi 
zonele diferit colorate fuseseră fixate bine pe pereţii înalţi. 
Structurile variate şi complexe ce atârnau din cupola de 
deasupra nu erau mai înfricoşătoare decât candelabrele 
uriaşe din anumite săli de concerte de pe Pământ. De 
neacceptat era însă Oceanul Cilindric. 

Se găsea la jumătatea puţului, o bandă lată de apă, 
cuprinzând întreaga circumferință, fără vreun suport 
vizibil. Nu exista nici o îndoială asupra faptului că era apă; 
avea; o culoare albastru-viu, punctată de scântei 
strălucitoare, rămăşiţele sloiurilor de gheaţă. Dar un ocean 
vertical, formând un cerc complet la douăzeci de kilometri 
sus pe cer, reprezenta un fenomen atât de tulburător încât 
după o vreme, Norton începu să se gândească la alte 
posibilităţi. 

Răsuci mental peisajul cu nouăzeci de grade. Imediat, 
puţul uriaş se transformă într-un tunel lung, astupat la 
ambele capete. Baza o constituia evident puntea şi scările 
tocmai urcate. Din această perspectivă reuşea în cele din 
urmă să aprecieze la adevărata ei valoare viziunea 
arhitecţilor care construiseră acest loc. 

Stătea agăţat pe faţa curbă a unei stânci de şaisprezece 
kilometri, cu jumătatea superioară complet deasupra lui, 


contopită cu plafonul arcuit al cerului. Sub el, puntea 
cobora cu cinci sute de metri, terminându-se la marginea 
primei terase. Urma apoi scara, aproape verticală în zona 
de gravitație redusă, devenind treptat tot mai puţin abruptă 
până când, după ce se întrerupea cu alte cinci platforme, 
ajungea pe câmpia îndepărtată. Pe următorii doi sau trei 
kilometri distingea treptele una câte una, după aceea ele se 
contopeau într-o bandă continuă. 

Curba descendentă a scării impunea atât de mult, încât 
adevărata ei mărime era imposibil de apreciat. Norton 
zburase odată în jurul Everestului şi rămăsese uimit de 
măreţia acestuia. Realiză că scara avea înălţimea Himalaiei. 
Asocierea părea însă lipsită de sens. 

În plus, nu exista nici un termen de comparaţie pentru 
celelalte două scări, Beta şi Gama, urcând spre cer ca să se 
curbeze deasupra capului său. Comandantul îşi făcuse 
suficient curaj să se lase pe spate şi să le privească. Doar 
pentru o clipă. După care se strădui să uite că se aflau 
acolo. 

Motivul îl constituia faptul că prea multe imagini ale lui 
Rama sugerau o a treia variantă, ce dorea din răsputeri s-o 
evite. Era vorba de aceeaşi perspectivă a unui cilindru 
vertical, ori puț, dar unde el se găsea în vârf şi nu pe fund, 
aidoma unei muşte târându-se cu capul în jos pe tavanul 
unei cupole, la o înălţime de cincizeci de kilometri. La 
fiecare evocare a imaginii, Norton avea nevoie de toată 
puterea voinţei sale să nu se agaţe din nou, cu disperare, de 
punte. 

Cu timpul (de acest lucru era sigur) toate temerile vor 
dispare. Măreţia şi stranietatea lui Rama aveau să 
copleşească spaima, cel puţin pe cea a oamenilor antrenați 
să înfrunte pericolele spaţiului cosmic. Cei care nu 
părăsiseră niciodată Pământul şi nu se văzuseră niciodată 
înconjurați de stele poate că n-ar fi suportat priveliştile 
acelea. Dar dacă cineva avea s-o facă, îşi repeta Norton cu 


încăpățânare, aceia erau echipajul şi comandantul lui 
Endeavour. 

Îşi consultă cronometrul. Pauza durase doar două minute, 
însă îi păruse lungă de o viaţă. Exercitând atât efort încât 
abia să-şi învingă inerția şi câmpul gravitațional tot mai 
slab, începu să se salte încetişor în sus, pe ultima sută de 
metri a punţii. Înainte de a intra în ecluză şi de-a întoarce 
spatele spre Rama, cercetă rapid interiorul pentru o ultimă 
privire de ansamblu. 

Se modificase în chiar acele ultime minute; din mare se 
ridica ceața. Pe primele sute de metri, coloanele albe şi 
fantomatice se înălţau drept pe direcţia rotației lui Rama, 
apoi începeau să se destrame într-un vârtej turbulent, pe 
măsură ce aerul din păturile superioare încerca să elimine 
excesul de viteză. Alizeele lumii cilindrice începeau să-şi 
traseze traiectoriile pe cer. După un interval de timp 
necunoscut, cea dintâi furtună tropicală era pe punctul de a 
izbucni. 

19. Un avertisment de pe Mercur. 

Pentru prima dată după foarte multe săptămâni, toţi 
membrii Comitetului Rama erau prezenţi la apel. Profesorul 
Solomons sosise din adâncurile Pacificului, unde studiase 
operaţiunile miniere din fosele submarine. Spre surpriza 
tuturor, reapăru Dr. Taylor, acum când posibilitatea ca 
Rama să conţină viaţă, pe lângă obiecte neînsufleţite, se 
ivise iarăşi. 

Preşedintele se aşteptase ca Dr. Carlisle Perera să fie mai 
dogmatic în afirmaţii ca de obicei, ţinând seama că 
previziunea sa referitoare la un uragan în Rama se 
adeverise. Spre marea surpriză a Excelenţii Sale, Perera se 
dovedi remarcabil de ponderat, acceptând felicitările 
colegilor săi cu o figură aproape stânjenită. 

De fapt, exobiologul era măcinat de remuşcări. 
Transformarea spectaculoasă a Oceanului Cilindric 
constituia un fenomen mult mai previzibil decât uraganele. 
Şi cu toate acestea îl neglijase complet. Faptul că-şi 


amintise că aerul fierbinte se ridică, uitând însă că gheaţa 
fierbinte se contractă, nu era ceva de care să fie mândru. 
Totuşi, curând avea să treacă peste asta, revenind la 
obişnuita lui încredere olimpiană. 

Când preşedintele îi oferi cuvântul, întrebându-l ce 
schimbări de climă mai pronostica, Perera fu extrem de 
atent în cenzurarea ipotezelor: 

— Vă daţi seama, explică el, meteorologia unei lumi atât de 
stranii cum este Rama poate oferi multe surprize. Dar, dacă 
am calculat corect, nu vor mai fi alte furtuni, iar condiţiile 
se vor stabiliza în scurt timp. Va urma o creştere lentă de 
temperatură până la periheliu şi dincolo de el, dar asta nu 
ne mai interesează, căci Endeavour va trebui să fie deja 
plecată de acolo. 

— Deci în curând se va putea pătrunde din nou în Rama? 

— Ăăă. Probabil. Vom şti cu siguranţă peste patruzeci şi 
opt de ore. 

— Reîntoarcerea-i imperativă, interveni ambasadorul 
mercurian. Trebuie să aflăm totul despre Rama, situaţia s-a 
schimbat complet. 

— Cred că înţeleg la ce vă referiţi, dar n-aţi vrea să fiţi mai 
explicit? 

— Desigur. Până acum am presupus că Rama e lipsit de 
viaţă sau, în tot cazul, necontrolat. În prezent însă nu mai 
putem pretinde că este un hoinar. Chiar dacă la bordul lui 
nu există forme de viaţă, el poate fi dirijat de mecanisme 
automate, programate să îndeplinească o anumită misiune, 
poate una dezavantajoasă pentru noi. Neplăcută aşa cum 
este, trebuie să luăm în considerare problema auto- 
apărării. 

Izbucni un vacarm de proteste, obligându-l pe preşedinte 
să restabilească ordinea. 

— Lăsaţi să termine Excelenţa Sa! Solicită el. Indiferent, 
dacă ideea ne place ori nu, ea trebuie privită cu seriozitate. 

— Cu tot respectul faţă de ambasador, făcu Dr. Conrad 
Taylor cu intonaţia cea mai lipsită de respect, cred că putem 


respinge ca naivă teama unei intervenţii răuvoitoare. 
Creaturi atât de avansate cum sunt Ramanii au cu 
siguranţă o morală corespunzător dezvoltată. Altminteri s- 
ar fi distrus singuri, aşa cum era să păţim noi înşine în 
secolul douăzeci. Am expus destul de limpede această 
teorie în ultima mea carte: Etos şi Cosmos. Sper că aţi 
primit copia. 

— Da, vă mulţumesc, deşi mă tem că urgenţa altor 
probleme nu mi-a permis să citesc decât introducerea. 
Totuşi, ideea generală îmi este familiară. Nici noi nu avem o 
atitudine duşmănoasă fată de un muşuroi de furnici, dar 
dacă vrem să clădim o casă în acelaşi loc. 

— Asta-i o tâmpenie la fel de mare ca şi Asociaţia Pandora! 
Nimic altceva decât xenofobie interstelară! 

— Vă rog, domnilor! Aşa nu ajungem nicăieri! Domnule 
ambasador, vă rog să continuaţi. 

Preşedintele privi peste trei sute optzeci de mii de 
kilometri către Conrad Taylor, care se potoli ca un vulcan 
ce-şi aşteaptă clipa să erupă iarăşi. 

— Mulţumesc, rosti mercurianul. Se poate ca pericolul să 
nu fie real, dar nu avem voie să riscăm în privinţa viitorului 
speciei umane. Dacă îmi permiteţi s-o spun, noi, 
mercurienii, suntem cei mai îngrijoraţi. Avem şi cele mai 
multe motive. 

Dr. Taylor pufni sonor şi fu potolit de o altă privire de pe 
Lună. 

— De ce Mercurul mai mult decât celelalte planete? 
Întrebă preşedintele. 

— Cântăriţi situaţia! Rama se găseşte deja în interiorul 
orbitei noastre. Se presupune că va ocoli soarele şi se va 
îndrepta iarăşi spre exterior. Dar dacă urmează o manevră 
de frânare? Într-un astfel de caz, ea s-ar petrece la 
periheliu, cam în treizeci de zile. Cercetătorii mei m-au 
informat că în această situaţie Rama va ocupa o orbită 
circulară la numai douăzeci şi cinci de milioane de kilometri 
de soare. De acolo ar domina întregul Sistem Solar. 


Un răstimp îndelungat, nimeni, nici chiar Conrad Taylor, 
nu scoase vreun cuvânt. Toţi membrii Comitetului îşi 
stăpâneau cuvintele destinate acelor indivizi dificili, atât de 
potrivit reprezentaţi acolo de ambasadorul lor. 

Pentru majoritatea oamenilor, Mercur reprezenta o 
imagine destul de exactă a Iadului; exactă până când avea 
să apară ceva şi mai rău. Mercurienii însă se mândreau cu 
planeta lor bizară, cu zilele mai lungi decât anii, cu 
răsăriturile şi apusurile duble, cu râurile ei de metal topit. 
Prin comparaţie, Luna şi Marte erau cuceriri banale. Doar 
pe Venus (dacă aveau să coboare vreodată), puteau oamenii 
să întâlnească un mediu mai ostil decât cel de pe Mercur. 

Totuşi, în multe privinţe planeta se dovedise a fi cheia 
Sistemului Solar. Revăzând evenimentele, faptul părea 
evident. Era Cosmică împlinise un veac de când adevărul 
fusese unanim acceptat. Iar în prezent mercurienii nu lăsau 
pe nimeni să-l uite. 

Cu mult înainte ca omul să ajungă aici, Mercur sugerase, 
prin densitatea ridicată, un conţinut mare în metale grele. 
Bogăţiile sale continuau să rămână o sursă de uimire, 
amânând cu o mie de ani orice teamă de epuizare a 
metalelor cu adevărat importante pentru civilizaţia umană. 
Iar aceste comori se aflau în poziţia cea mai bună, acolo 
unde puterea soarelui era de zece ori mai mare decât pe 
Terra. 

Energie şi minereuri metalifere nelimitate; asta însemna 
Mercur. Uriaşele lui lansatoare magnetice catapultau 
produsele spre orice punct al Sistemului Solar. Exporta de 
asemeni energie sub formă de izotopi de transuraniu, sau 
chiar radiaţie pură. Se propusese ca laserele de pe Mercur 
să-l dezgheţe pe Jupiter, dar celelalte planete se opuseseră. 
O tehnologie capabilă să-l prăjească pe Jupiter oferea prea 
multe posibilităţi tentante pentru un şantaj interplanetar. 

Că se ridicase o asemenea problemă explica suficient de 
bine atitudinea generală faţă de mercurieni. Erau 
respectaţi pentru dârzenie şi talent ingineresc, admiraţi 


pentru modul în care cuceriseră o planetă atât de 
groaznică, în schimb nimeni nu-i agrea şi nici nu avea 
încredere în ei. 

Dar în acelaşi timp era posibil să le apreciezi punctul de 
vedere. Se glumea despre mercurieni, spunându-se că se 
comportau de parcă soarele le aparţinea. Îi unea o legătură 
strânsă de dragoste şi ură, aşa cum cândva vikingii fuseseră 
legaţi de mare, nepalezii de Himalaia, sau eschimoşii de 
tundră. Ar fi fost extrem de nefericiţi dacă intervenea ceva 
între ei şi forţa naturală care le controla şi domina vieţile. 

În cele din urmă, preşedintele sparse tăcerea. Încă îşi mai 
amintea soarele Indiei şi se înfiora gândindu-se la cel al lui 
Mercur. De aceea îi lua pe mercurieni în serios, deşi îi 
considera nişte barbari tehnologici. 

— Cred că oarecare adevăr există în cuvintele 
dumneavoastră, domnule ambasador, rosti el încet. Aveţi 
vreo propunere? 

— Da, domnule. Înainte de a întreprinde vreo acţiune, 
trebuie să deţinem toate datele. Cunoaştem geografia lui 
Rama, dacă se poate folosi un asemenea termen, dar nu 
ştim nimic despre posibilităţile lui. Iar cheia întregii 
probleme asta este: posedă Rama un sistem de propulsie? 
Îşi poate modifica traiectoria? Sunt foarte interesat să aflu 
părerea domnului Perera. 

— M-am gândit îndelung la acest subiect, răspunse 
exobiologul. Desigur, impulsul iniţial de lansare a lui Rama 
se datorează unui sistem de propulsie, însă el putea fi 
constituit de o treaptă booster suplimentară. Până acum nu 
s-a descoperit urma vreunui propulsor la bord. E absolut 
sigur că în exteriorul blindajului nu există duze, ori alte 
sisteme de evacuare a deşeurilor arse. 

— Ar putea fi mascate. 

— Adevărat, dar în ce scop? Şi apoi, unde-s rezervoarele 
de combustibil şi sursele energetice? Carcasa principală 
este solidă, a fost verificată prin testări seismice. Cavităţile 
din partea nordică se datorează în exclusivitate sistemului 


de ecluze. În felul acesta mai rămâne numai extremitatea 
sudică a lui Rama, pe care comandantul Norton nu a reuşit 
până acum s-o atingă datorită lăţimii oceanului. La Polul 
Sud se găsesc mai multe mecanisme şi structuri ciudate, 
observate de dumneavoastră în fotografii. În privinţa lor, 
putem face presupuneri doar. 

Eu sunt însă destul de sigur de următorul lucru: dacă 
Rama are un sistem de propulsie, el nu aparţine în nici un 
caz tehnologiei noastre actuale. De fapt, ar fi potrivit să fie 
fabulosul Motor Cosmic despre care vorbim de două sute de 
ani. 

— Nu vi se pare o ipoteză exagerată? 

— Cu siguranţă, nu. Dacă dovedim că Rama are un Motor 
Cosmic, chiar dacă nu vom afla nimic despre modul lui de 
utilizare, descoperirea ar fi de o importanţă majoră. Vom şti 
măcar că un asemenea lucru e posibil. 

— Ce este un Motor Cosmic? Întrebă destul de stânjenit 
ambasadorul Pământului. 

— Orice sistem de propulsie, Sir Robert, ce nu 
funcţionează pe principiul reactiv. Antigravitaţia ar 
reprezenta o soluţie. Deocamdată nu ştim unde să căutăm 
un asemenea motor, şi mulţi savanţi se îndoiesc de 
posibilitatea existenţei sale. 

— Nu există, izbucni profesorul Davidson. Asta a stabilit-o 
Newton. Acţiunea fără reacțiune nu-i posibilă. Motorul 
Cosmic e un nonsens! V-o spun eu! 

— S-ar putea să aveţi dreptate, făcu Perera cu un calm 
neobişnuit. Dar dacă Rama nu are Motor Cosmic, atunci nu 
posedă nici un fel de motor. Pur şi simplu nu e loc pentru un 
sistem convenţional de propulsie, cu rezervoarele sale 
uriaşe. 

— Greu să-ţi imaginezi o lume împinsă înainte, aruncă 
Dennis Solomons. Ce s-ar întâmpla cu obiectele din 
interior? Totul ar trebui fixat rigid. Extrem, de dificil. 

— În sfârşit, acceleraţia poate avea o valoare foarte 
scăzută. Problema principală o reprezintă apa din Oceanul 


Cilindric. Cum poate fi oprită să nu. 

Perera se întrerupse şi privi în gol. Părea în pragul unei 
crize de epilepsie sau al unui atac de cord. Colegii îl priviră 
alarmaţi, când brusc, bărbatul izbi cu pumnul în masă şi 
strigă: 

— Sigur că da! Asta explică totul! Stânca de pe malul 
sudic. Acum are sens! 

— Nu şi pentru mine, mormăi ambasadorul Lunii, în 
numele tuturor celor prezenţi. 

— Priviţi fotografia longitudinală a lui Rama, continuă 
tulburat Perera. Aveţi fiecare câte o copie? Oceanul 
Cilindric e cuprins între două maluri care înconjoară 
complet interiorul. Ţărmul nordic are doar cincizeci de 
metri înălţime. Pe de altă parte, malul sudic este mai înalt 
cu aproape o jumătate de kilometru. De ce această 
diferenţă? Nimeni n-a fost în stare să ofere o explicaţie cât 
de cât rezonabilă. 

Să presupunem însă că Rama poate accelera, deplasându- 
se cu capătul nordic înainte. Apa din ocean va tinde să aibă 
o mişcare opusă; nivelul la capătul sudic se va ridica. Poate 
cu sute de metri. De aceea ţărmul e mai înalt. Să vedem. 

Perera începu să mâăzgălească cu furie. După un timp 
incredibil de scurt, nu mai mult de douăzeci de secunde, 
ridică privirea triumfător: 

— Cunoscând înălţimea ţărmurilor, suntem în stare să 
calculăm acceleraţia maximă suportată de Rama. Dacă ar 
măsura mai mult de doi la sută din 1 g, oceanul ar trece 
peste ţărmul sudic. 

— A cincizecea parte din acceleraţia gravitaţională? Nu-i 
prea mult. 

— Ba este. Pentru o masă de zece milioane de megatone. 
Oricum, pentru manevre cosmice este arhisuficient. 

— Vă mulţumesc, Dr. Perera, rosti ambasadorul 
mercurian. Ne-aţi oferit date la care trebuie să reflectăm. 
Domnule preşedinte, îl putem convinge pe comandantul 
Norton de necesitatea explorării Polului Sud? 


— Norton face tot ce-i stă în putinţă. Bineînţeles, oceanul 
rămâne un obstacol. Vor încerca să construiască un soi de 
plută, să ajungă măcar la New York. 

— Regiunea Polului Sud pare mult mai importantă. Între 
timp, voi aduce aceste chestiuni la cunoştinţa Adunării 
Generale. Sunteţi de acord? 

Nimeni nu obiectă, nici chiar Dr. Taylor. Dar când membrii 
Comitetului fură gata să-şi închidă circuitele, Sir Lewis 
ridică mâna. 

Bătrânul istoric vorbea arareori, dar atunci când o făcea, 
toţi îl ascultau cu deferenţă. 

— Să presupunem că Rama este. Activ. Şi posedă însuşirile 
menţionate. În armată au o zicala străveche, care spune: a 
putea nu implică şi a vrea. 

— Dar cât vom aştepta să vedem ce intenţii are? Întrebă 
mercurianul. Când le vom afla s-ar putea să fie prea târziu. 
— Deja este prea târziu. Nu mai putem întreprinde nimic 
care să-l afecteze. Mă întreb dacă am fi fost capabili 

vreodată de aşa ceva. 

— Nu admit, Sir Lewis! Putem face multe lucruri, dacă se 
dovedesc necesare. Rama este un ou cosmic, încălzit de 
razele soarelui. Poate crăpa dintr-o clipă în alta. 

Preşedintele Comitetului îl privi de-a dreptul uluit pe 
ambasadorul lui Mercur. În toată cariera sa diplomatică, 
rareori fusese surprins într-atât. 

Nu şi-ar fi imaginat niciodată un mercurian capabil de 
asemenea zboruri poetice ale imaginaţiei. 

20. Cartea Revelaţiilor. 

Când unul din membrii echipajului îi spunea 
„comandante”, sau şi mai rău, „domnule Norton”, 
întotdeauna era vorba de ceva serios. Nu-şi aducea aminte 
ca Boris Rodrigo să-l fi apelat vreodată în acest mod, deci 
chestiunea părea de două ori mai serioasă. Chiar şi în 
condiţiile normale, locotenentul Rodrigo era o persoană 
sobră şi gravă. 


— Despre ce-i vorba, Boris? Întrebă când uşa cabinei se 
închise înapoia lor. 

— Comandante, solicit permisiunea de a folosi prioritatea 
de navigaţie pentru un mesaj pe Pământ. 

Era într-adevăr ceva neobişnuit, deşi nu lipsit de 
precedent. Semnalele de rutină mergeau către cel mai 
apropiat releu planetar, în momentul acela Mercur, şi cu 
toate că timpul de transmisie era o chestiune de minute, 
treceau adesea cinci sau şase ore înainte ca mesajul să 
ajungă pe biroul destinatarului. În nouăzeci şi nouă la sută 
din cazuri, întârzierea era rezonabilă, dar în ipoteza unei 
urgenţe, la aprecierea comandantului se puteau utiliza alte 
canale, mai directe şi mai costisitoare. 

— Cred că ştii că trebuie să-mi oferi un motiv serios. Toată 
banda de frecvenţe disponibile e ticsită deja cu transmisii 
de date. E o problemă personală? 

— Nu, comandante. Ceva cu mult mai important. Vreau pe 
trimit un mesaj Bisericii Mamă. 

Aha, îşi spuse Norton. Cum să mă port cu el? 

— Ar fi mai bine să-mi explici. 

Replica lui Norton nu era motivată numai de curiozitate, 
deşi aceasta era cu certitudine prezentă. Dacă îi acorda lui 
Boris prioritatea solicitată, trebuia să-şi justifice ulterior 
decizia. 

Ochii albaştri şi calmi îl fixau. Nu-l văzuse niciodată pe 
Boris pierzându-şi controlul; întotdeauna, perfect stăpân pe 
sine. 'loţi Cosmo-creştinii erau la fel; constituia unul din 
beneficiile credinţei lor şi-i ajuta să devină buni astronauți. 
Uneori însă, siguranţa lor lipsită de îndoieli enerva puţin pe 
acei nefericiţi ce nu fuseseră atinşi de Revelaţie. 

— Se referă la scopul lui Rama, comandante. Cred că l-am 
aflat. 

— Continuă. 

— Să analizăm lucrurile. Avem o lume goală, complet 
lipsită de viaţă. Totuşi perfect adaptată oamenilor. Are apă 
şi o atmosferă pe care o putem respira. Vine din adâncurile 


îndepărtate ale spaţiului, îndreptându-se cu mare precizie 
spre Sistemul Solar, un fapt de-a dreptul incredibil dacă ar 
fi vorba, de pură întâmplare. Şi, pe lângă faptul că arată 
nou-nouţă, pare să nu fi fost locuită niciodată. 

Am repetat lucrurile astea de zeci de ori, reflectă Norton. 
Ce ar putea adăuga Boris? 

— Credinţa noastră ne învățase să aşteptăm o asemenea 
vizită, deşi nu ştiam exact forma ei. Biblia face unele aluzii. 
Dacă nu reprezintă a Doua înviere, poate fi a Doua 
Judecată. Povestea lui Noe o descrie pe cea dintâi. Eu cred 
că Rama e o Arcă trimisă aici ca să-i salveze pe aceia. Care 
merită. 

În cabina comandantului se instală tăcerea. Nu pentru că 
lui Norton i-ar fi lipsit replica; dimpotrivă, prin minte îi 
treceau prea multe întrebări, dar nu era sigur care dintre 
ele ar fi fost mai potrivită. 

În cele din urmă, cu un glas cât mai calm şi indiferent, 
remarcă: 

— Conceptul este deosebit de interesant. Deşi nu sunt 
adept al credinţei tale, îmi pare plauzibil. 

Nu însemna că e ipocrit sau mincinos. Dând la o parte 
exagerările religioase, teoria lui Rodrigo convingea la fel ca 
alte şase pe care le auzise. Dacă specia omenească era 
ameninţată de o catastrofă, iar o inteligenţă superioară, 
plină de bunăvoință, dorea să intervină? Ar fi explicat totul, 
chiar foarte ingenios. Mai rămâneau totuşi câteva 
probleme. 

— Două întrebări, Boris. Peste trei săptămâni, Rama va fi 
la periheliu; va ocoli apoi soarele şi va părăsi Sistemul Solar 
la fel de repede cum a venit. Nu rămâne prea mult timp 
pentru Ziua Judecăţii, sau pentru transbordarea celor. Ăă. 
Aleşi, indiferent cum s-ar realiza ea. 

— Foarte adevărat. De aceea, când va atinge periheliul 
Rama va frâna, să intre pe o orbită staţionară; probabil una 
cu afeliul pe orbita Pământului. Acolo ar putea avea loco 


altă modificare de viteză şi eventual, joncţiunea cu 
Pământul. 

Explicaţia suna tulburător de simplu. Dacă Rama 
intenţiona să rămână în Sistemul Solar, exact aşa trebuia să 
se întâmple. Modalitatea cea mai eficientă de încetinire era 
apropierea cât mai mare de soare, urmată de manevra. De 
frânare. Dacă ipoteza lui Rodrigo, ori o variantă a ei, era 
adevărată urmau să constate în curând. 

— Încă ceva, Boris. Ce anume pilotează Rama? 

— În privinţa asta, nu avem răspunsuri. Poate pur şi 
simplu un robot. Sau. Un spirit. Ceea ce ar explica 
inexistenţa vreunui semn de viaţă biologică. 

Asteroidul bântuit: de ce cuvintele îi reînviaseră în 
străfundul memoriei? Îşi aminti acea povestire stupidă citită 
cu ani în urmă; se gândi că era mai bine să nu-l întrebe pe 
Boris dacă o citise şi el. Se îndoia că gusturile lui se 
îndreptau spre asemenea literatură. 

— O să-ţi spun ce o să facem, Boris, rosti Norton 
hotărându-se brusc. Dorea să termine întrevederea până 
nu devenea prea dificilă, şi considera că găsise o soluţie. 
Poţi să-ţi rezumi ideile în mai puţin de. Ăăă, o mie de bytes? 

— Cred că da. 

— Ei bine, dacă reuşeşti s-o faci să sune ca o teorie 
ştiinţifică, am s-o expediez cu prioritate absolută 
Comitetului Rama. O copie poate merge atunci şi la Biserica 
ta şi toţi vor fi mulţumiţi. 

— Mulţumesc, comandante, vă rămân recunoscător. 

— Ah, nu o fac să-mi uşurez conştiinţa. Vreau să văd ce va 
decide Comitetul. Chiar dacă nu sunt sută la sută de acord 
cu tine, poate că ai dat peste ceva important. 

— Păi, o să aflăm la periheliu, nu-i aşa? 

— Exact. O să aflăm la periheliu. 

După ce Boris Rodrigo plecă, Norton chemă puntea de 
comandă şi eliberă autorizaţia necesară. Considera că 
rezolvase corespunzător chestiunea şi în plus, dacă Boris 
avea dreptate. 


Poate că îşi sporise astfel şansele să se numere printre 
mântuiţi! 

21. După furtună. 

Plutind prin coridorul acum familiar al complexului ecluzei 
Alfa, Norton se întreba dacă nu cumva nerăbdarea 
învinsese prudenţa. Aşteptaseră patruzeci şi opt de ore la 
bordul lui Endeavour, două zile preţioase, gata de plecare 
în orice clipă dacă situaţia s-ar fi arătat favorabilă. Nu se 
întâmplase însă nimic; instrumentele lăsate în Rama nu 
dezvăluiseră ceva nou. Din nefericire, camerele de luat 
vederi din Butuc fuseseră obturate de o ceaţă ce le 
redusese vizibilitatea la câţiva metri, ceaţă care abia 
începuse să se risipească. 

Când deschiseră, în sfârşit, ultima uşă a ecluzei şi 
înaintară în păienjenişul de corzi ajutătoare din jurul 
Butucului, primul lucru care atrase atenţia comandantului 
fu schimbarea nuanţei luminii. Nu mai era acel albastru 
ţipător, ci unul mult mai pastelat şi mai blând, amintindu-i 
de o zi senină pe Pământ. 

Privi de-a lungul axei lumii şi nu zări decât un tunel alb, 
strălucitor şi lipsit de particularităţi, continuând până la 
piscurile ciudate ale Polului Sud. Interiorul lui Rama era 
complet acoperit de nori, fără vreo spărtură. Stratul 
superior se preciza destul de bine; forma un cilindru mai 
mic în interiorul celuilalt, în mişcare, lăsând complet gol un 
miez central, larg de cinci - şase kilometri, cu excepţia 
câtorva şuviţe împrăştiate de cirrus. 

Tubul imens de nori era luminat pe dedesubt de cei şase 
sori artificiali. Poziţia celor de pe continentul nordic era 
limpede definită prin benzi difuze de lumină, însă ceilalţi 
trei de pe malul opus al oceanului se contopeau laolaltă 
într-o singură fâşie strălucitoare. 

Ce se întâmplă jos, sub norii aceia? Se întreba Norton. Cel 
puţin, furtuna care-i dispusese simetric în jurul axei se 
potolise. Dacă nu-i aşteptau alte surprize, puteau cobori în 
siguranţă. 


Părea normal ca în explorare să folosească aceeaşi echipă 
ce pătrunsese pentru prima dată mai adânc în Rama. 
Sergentul Myron, ca toţi membrii echipajului, avea în 
prezent o condiţie fizică perfectă, corespunzătoare 
pretențiilor medicului-şef. Susţinea chiar, cu o sinceritate 
convingătoare, că nu avea să mai poarte niciodată uniforma 
veche. 

Privindu-i pe Myron, Mercer şi Calvert, „înotând” relaxaţi 
şi cu rapiditate în josul punţii, Norton se gândi cât de mult 
se schimbase situaţia. Prima oară coborâseră în beznă şi 
frig; acum îi întâmpinau lumina şi căldura. În toate 
explorările anterioare fuseseră convinşi că Rama era mort. 
Lucrul putea să fi rămas adevărat în sensul biologic al 
cuvântului, ceva se mişca însă, iar expresia lui Boris 
Rodrigo era la fel de bună ca oricare alta: spiritul lui Rama 
se deşteptase. 

După ce ajunseră la platforma de la capătul punţii, 
pregătindu-se să coboare pe scară, Mercer făcu obişnuita 
analiză a atmosferei. Existau lucruri pe care nu le considera 
niciodată absolut sigure. Se ştia că şi atunci când cei din 
jurul lui respirau perfect fără tub de oxigen, el se oprise să 
testeze aerul înainte de a-şi desface casca. Solicitat să se 
explice, Mercer răspunsese: „Simţurile omului nu sunt prea 
exacte. Zici că nu ai nimic şi să te prăbuşeşti în minutul 
următor.” 

Îşi privi aparatul şi exclamă: 

— La naiba! 

— Ce s-a întâmplat? Se auzi vocea lui Calvert. 

— S-a dereglat. Arată prea mult. Ciudat, nu mi s-a mai 
întâmplat niciodată. Să-l verific pe circuitul oxigenului din 
cască. 

Conectă micuțul analizor de oxigen la supapa de control a 
căştii şi rămase tăcut. Tovarăşii săi îl priviră de-a dreptul 
îngrijoraţi; ceea ce-l tulbura pe Karl trebuia să fie luat în 
serios. 


Mercer deconectă analizorul, testă din nou atmosfera, 
apoi chemă Controlul: 

— Şefule! Vrei să-mi faci o determinare de oxigen? 

Urmă o pauză mai lungă decât ar fi fost necesar, după 
care Norton răspunse: 

— Cred că s-a stricat analizorul. 

Mercer zâmbi larg. 

— Indică peste cincizeci la sută, nu-i aşa? 

— Da, ce să însemne? 

— Înseamnă că ne putem scoate cu toţii căştile. Nu-i aşa 
că-i bine? 

— Nu sunt sigur, replică Norton, imitând sarcasmul vocii 
lui Mercer. E prea frumos ca să fie adevărat. 

Nu trebuia să mai adauge nimic. Ca toţi astronauții, 
comandantul Norton suspecta cel mai mult lucrurile prea 
frumoase. 

Mercer întredeschise viziera căştii şi adulmecă prudent. 
Pentru întâia oară la altitudinea aceea, aerul era perfect 
respirabil. Dispăruse mirosul de stătut, la fel şi uscăciunea 
excesivă ce provocase cândva necazuri respiratorii. 
Umiditatea atinsese un uimitor optzeci la sută, cauza 
principală fiind, neîndoielnic, dezgheţul oceanului. Aerul 
era umed, totuşi plăcut. Pare o seară de vară pe un ţărm 
tropical, gândi Mercer. Climatul din interiorul lui Rama se 
îmbunătăţise în mod considerabil în ultimele câteva zile. 

Dar de ce? Creşterea umidității nu reprezenta un mister; 
mai dificil de explicat era creşterea bruscă a procentului de 
oxigen. 

Continuând coborârea, Mercer începu o serie întreagă de 
calcule mentale. Până la intrarea în stratul de nori, nu 
ajunsese încă la un rezultat satisfăcător. 

Pătrunderea în acest strat fu extrem de spectaculoasă prin 
rapiditatea ei. Lunecau în jos prin aerul limpede, strângând 
în mâini metalul lustruit al balustradei, să nu capete o 
viteză prea mare în acea regiune cu o gravitație la sfertul 
celei terestre. Apoi brusc, se treziră înconjurați de o ceaţă 


lăptoasă şi orbitoare, limitând vizibilitatea la câţiva metri. 
Mercer frână atât de rapid încât Calvert aproape se ciocni 
de el. Myron chiar îl izbi pe Calvert, cât pe ce să-l arunce de 
pe balustradă. 

— Uşurel, făcu Mercer. Păstraţi între voi o distanţă 
suficientă pentru a menţine contactul vizual. Şi controlaţi 
permanent viteza, în caz că voi fi obligat să mă opresc pe 
neaşteptate. 

Continuară să lunece prin ceaţă într-o tăcere ireală. 
Calvert abia îl zărea pe Mercer, ca pe o umbră vagă la zece 
metri înainte, iar când privi înapoi, Myron se găsea cam la 
aceeaşi distanţă în urma sa. Într-un fel, părea parcă şi mai 
straniu decât la coborârea în bezna groasă a nopţii 
Ramane. Cel puţin, atunci razele proiectoarelor 
dezvăluiseră ce se afla în faţă. Acum însă, încerca senzaţia 
că plonjează într-un ocean tulbure. 

Era imposibil de apreciat cât coborâseră. Calvert bănuia 
că se apropiau de al patrulea nivel, când Mercer frână din 
nou. După ce se strânseră laolaltă, le şopti: 

— Fiţi atenţi! N-auziţi nimic? 

— Ba da, replică Myron după un minut. Pare să fie vântul. 

Calvert nu era tot atât de sigur. Răsuci capul înainte şi 
înapoi, căutând să localizeze sursa murmurului slab ce 
ajunsese până la ei prin ceaţă, apoi renunţă. 

Lunecară mai departe, ajungând la nivelul patru şi porniră 
spre al cincilea. Între timp sunetul se înteţise, devenind tot 
mai familiar. Se aflau la jumătatea celei de-a patra scări, 
când Myron strigă: 

— Îl recunoaşteţi acum? 

L-ar fi identificat de multă vreme, dar nu constituia un 
zgomot asociat vreodată cu altă lume decât Pământul. Din 
ceaţă, dintr-un loc a cărui depărtare nu putea fi calculată, 
se auzea tunetul unei căderi de apă. 

După câteva minute, plafonul de nori se întrerupse la fel 
de brusc pe cât începuse. leşiră în strălucirea orbitoare a 
zilei Ramane, scânteind şi mai puternic sub lumina 


reflectată de norii joşi. Apăruse familiara câmpie curbă, 
acum mult mai accesibilă minţii şi simţurilor căci nu se mai 
zărea întreaga ei curbură. Nu le venea greu să-şi imagineze 
că priveau în lungul unei văi largi, iar curbura verticală a 
oceanului se răsfrângea de fapt în exterior. 

Poposiră pe a cincea şi ultima platformă, să raporteze 
străpungerea norilor şi priviră atenţi în jur. Din câte îşi 
puteau da seama, pe câmpie nu se schimbase nimic. Aici sus 
însă, pe domul nordic, Rama le oferea o cu totul altă 
imagine. 

Acolo se găsea originea zgomotului auzit. Coborând parcă 
din nori, la trei sau patru kilometri distanţă se afla o 
cascadă. Rămaseră minute întregi privind-o în tăcere, 
aproape fără să-şi creadă ochilor. Logica le spunea că într-o 
lume rotitoare, nici un obiect nu s-ar fi deplasat în cădere 
după o linie dreaptă; totuşi exista ceva teribil de straniu 
într-o cascadă curbă, arcuindu-se şi oprindu-se la mulţi 
kilometri depărtare de punctul de sub sursă. 

— Dacă Galileo s-ar fi născut aici, rosti în cele din urmă 
Mercer, ar fi înnebunit formulând legile dinamicii. 

— Eu unul credeam că le cunosc şi oricum înnebunesc. Pe 
tine nu te deranjează, expertule? Făcu Calvert. 

— De ce? Replică sergentul Myron. Reprezintă o 
demonstraţie perfectă a efectului Coriolis. Aş vrea să-l pot 
prezenta studenţilor. 

Mercer studia gânditor banda Oceanului Cilindric. 

— Aţi observat ce s-a întâmplat cu apa? Spuse în cele din 
urmă. 

— Păi. Nu mai e albastră. Are o culoare verde pe care aş 
numi-o „de mazăre”. Ce înseamnă oare? 

— Poate acelaşi lucru ca şi pe Pământ. Laura a denumit 
Oceanul „o supă organică aşteptând să fie trezită la viaţă”. 

— Poate că exact aşa s-a întâmplat. 

— În două zile?! Pe Pământ au fost necesare milioane de 
ani. 


— Trei sute şaptezeci şi cinci de milioane, după ultimele 
teorii. Deci de acolo provine oxigenul. Rama a trecut prin 
stadiul anaerobic şi a ajuns la plantele cu fotosinteză. În 
circa patruzeci şi opt de ore. Mă întreb unde va ajunge 
mâine? 

22. Navigând pe oceanul cilindric. 

La picioarele scării îi aştepta încă o surpriză. La început 
părea că prin tabără trecuse cineva, răsturnând 
echipamentul, ba chiar luând obiecte mici şi ducându-le mai 
departe. După o examinare rapidă, neliniştea iniţială fu 
înlocuită de o nemulţumire stânjenitoare. 

Vinovat era doar vântul. Deşi înainte de plecare 
ancoraseră toate obiectele, unele funii cedaseră, probabil în 
urma unor rafale extrem de puternice. Abia în câteva zile 
aveau să reuşească să adune toate lucrurile împrăştiate. 

Altminteri nu se observau schimbări deosebite. Acum, 
când trecuse timpul furtunilor efemere ale primăverii, 
obişnuita linişte a lui Rama revenise. lar la marginea 
Câmpiei se găsea un ocean calm, aşteptându-şi cea dintâi 
ambarcaţiune după un milion de ani. 

— O navă nouă n-ar trebui botezată cu o sticlă de 
şampanie? 

— Chiar dacă am avea aşa ceva la bord, n-aş permite o 
astfel de risipă criminală. Oricum, este prea târziu. E deja 
lansată. 

— Cel puţin pluteşte. Ai câştigat pariul, Jimmy, plătesc 
când ne întoarcem pe Pământ. 

— Să-i punem şi un nume. Vreo idee? 

Subiectul comentariilor puţin măgulitoare sălta în prezent 
lângă treptele ce coborau în Oceanul Cilindric. O plută 
mică, construită din şase butoaie goale, fixate laolaltă de o 
ramă uşoară de metal. Construcţia, asamblarea în Tabăra 
Alfa şi transportul pe roţi demontabile cale de peste zece 
kilometri de câmpie, concentraseră eforturile întregului 
echipaj vreme de câteva zile. Un pariu ce ar fi fost bine să 
fie câştigat. 


Iar trofeul îşi justifica riscul. Turnurile enigmatice ale New 
York-ului, sclipind în lumina lipsită de umbre la cinci 
kilometri depărtare, îi atrăseseră încă de la intrarea în 
Rama. Nimeni nu punea la îndoială faptul că oraşul acela, 
sau orice ar fi fost el, constituia adevărata inimă a lumii 
interioare. Trebuiau să ajungă în New York, chiar dacă 
după aceea n-aveau să mai reuşească nimic altceva. 

— Tot nu i-am pus un nume. Căpitane, ce spui? 

Norton râse, după care deveni brusc serios. 

— Am eu un nume. Spuneţi-i Resolution. 

— De ce? 

— A fost una din corăbiile lui Cook. E un nume bun. Să 
aibă parte de el. 

Urmă o tăcere, apoi sergentul Barnes, responsabila 
principală a vasului, solicită trei voluntari. Toţi cei prezenţi 
ridicară mâinile. 

— Îmi pare rău, avem doar patru veste de salvare. Boris, 
Jimmy, Pieter, voi aţi mai navigat cândva. Haideţi s-o 
încercăm! 

Nimeni nu considera câtuşi de puţin ciudat ca un sergent 
din executiv să preia conducerea operaţiunilor. Ruby 
Barnes poseda singurul certificat de marinar de la bord şi 
argumentul era decisiv. Condusese trimarane de cursă în 
Pacific şi, aparent, câţiva kilometri de apă complet liniştită 
n-aveau să-i solicite mult aptitudinile. 

Din clipa în care văzuse oceanul, Ruby hotărâse să execute 
traversarea. De mii de ani de când omul se luptase cu apele 
planetei sale, nici un matelot nu întâlnise vreodată ceva mai 
neobişnuit. În ultimele zile, un refren obsedant îi invadase 
mintea: „Navigând pe Oceanul Cilindric.” Ei bine, exact asta 
voia să facă. 

Pasagerii îşi ocupară locurile pe banchetele improvizate, 
iar Ruby porni demarorul. Motorul de douăzeci de kilowaţi 
începu să toarcă, lanţurile de transmisie scrâşniră şi 
Resolution ţâşni înainte în uralele spectatorilor. 


Ruby sperase să atingă opt noduri cu încărcătura aceea, 
deşi s-ar fi mulţumit cu oricât peste cinci noduri. 
Cronometră o cursă de o jumătate de kilometru de-a lungul 
țărmului, dus şi întors, în cinci minute şi jumătate. Ţinând 
seama de viraje, însemna o viteză de şapte noduri; putea fi 
mulţumită. 

Fără motor, numai cu trei oameni energici în ajutorul 
vâslei ei mai pricepute, Ruby ar fi atins un sfert din viteza 
respectivă. Deci chiar în eventualitatea unei defecţiuni, 
puteau reveni pe țărm în câteva ore. Acumulatorii de mare 
capacitate asigurau suficientă energie să ocolească întreg 
Rama. Pentru siguranţă, încărcaseră alte două rezerve, iar 
acum, cu ceața complet ridicată, până şi un marinar 
prudent precum Ruby ar fi pornit la drum fără busolă. 

Păşi pe mal şi salută, amuzându-se: 

— Cursa-test a lui Resolution s-a încheiat cu succes, 
domnule. Aşteptăm instrucţiuni. 

— Perfect. Amirale. Când puteţi s-o luaţi din loc? 

— Imediat după ce încărcăm proviziile şi căpitănia portului 
ne dă plecarea. 

— Atunci, mâine în zori. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

Pe o hartă, cinci kilometri de ocean nu pare o distanţă 
mare; dar pe apă, lucrurile se schimbă. Călătoreau de 
numai zece minute şi ţărmul de cincizeci de metri al 
continentului nordic arăta deja surprinzător de îndepărtat. 
Totuşi New York-ul nu părea câtuşi de puţin mai aproape. 

Cu toate acestea, navigatorii nu erau atenţi la maluri; 
continuau să fie fascinaţi de minunile oceanului. Nu mai 
schimbau nici glumele nervoase ce punctaseră începutul 
călătoriei; experienţa inedită îi copleşea. 

Norton medita că de fiecare dată când simţea că s-a 
obişnuit cu Rama, acesta scotea la iveală noi surprize. În 
timp ce Resolution înainta bâzâind monoton, avea impresia 
că ea este prinsă la piciorul unui val uriaş, un val curbându- 
se de ambele părţi până devenea vertical, se înălța iar cele 


două flancuri se uneau într-un arc lichid la şaisprezece 
kilometri deasupra capetelor lor. În ciuda raţiunii şi logicii, 
niciunul dintre exploratori nu reuşea să uite ideea că, în 
orice clipă, acele milioane de tone de apă se puteau prăbuşi 
din cer. 

Totuşi, se simțeau mai degrabă aţâţaţi; era numai iluzia 
unui pericol, fără să fie real. Desigur, doar dacă oceanul 
însuşi n-avea să surprindă. 

Ceea ce părea o posibilitate distinctă, căci aşa cum 
bănuise Mercer, apa prinsese acum viaţă. Fiecare strop 
conţinea mii de microorganisme sferice, unicelulare, 
similare cu primele forme de plancton existente în mările şi 
oceanele Pământului. 

Prezentau însă unele diferenţe bizare. Nu aveau nuclee, 
nici multe alte componente minime pentru formele de viaţă, 
terestre cele mai primitive. Deşi Laura Ernst, în prezent 
cercetător ştiinţific şi medic al navei, dovedise în mod clar 
că oxigenul era produs de microorganisme, acestea erau 
totuşi insuficiente pentru a justifica modificarea atmosferei. 
Ar fi trebuit să se numere nu în mii, ci în miliarde. 

După un timp, Laura descoperi că numărul lor scădea 
rapid şi că probabil fusese mult mai mare în cursul primelor 
ore ale zorilor lui Rama. Părea că avusese loc o explozie de 
viaţă, recapitulând istoria timpurie a Pământului la o scară 
temporală redusă de un trilion de ori. lar acum se epuiza 
singură; micro-organismele plutitoare se dezintegrau, 
eliberând compuşii chimici înapoi în ocean. 

— Dacă veţi fi nevoiţi să înotaţi, îi prevenise Dr. Ernst pe 
marinari, ţineţi gurile închise. Câteva picături nu înseamnă 
mare lucru. Dacă le scuipaţi imediat. Dar toate sărurile 
acelea organo-metalice, împreună, dau o concentraţie 
destul de otrăvitoare şi n-am chef să caut antidotul. 

Din fericire, primejdia menţionată nu se arăta a fi posibilă. 
Resolution putea pluti chiar dacă două dintre butoaie erau 
găurite (aflând aceasta, Joe Calvert murmurase sumbru: 
„Amintiţi-vă de Titanic!”) Şi chiar dacă avea să se scufunde, 


vestele de salvare, grosolane dar eficiente, urmau să le ţină 
capetele deasupra apei. În plus, deşi îi avertizase în mod 
sever, Laura nu credea că o imersiune de câteva clipe în 
ocean putea fi fatală. Fireşte, nici nu o recomanda. 

După douăzeci de minute de înaintare, New York-ul nu mai 
constituia o insulă îndepărtată. Căpătase dimensiunile unui 
loc real şi detaliile întrezărite doar prin telescop sau pe 
fotografii mărite, apăreau în prezent ca structuri masive şi 
solide. Se ştia deja că „oraşul”, ca atâtea altele din 
interiorul lui Rama, era triplat: format din trei complexe, ori 
suprastructuri, identice şi circulare, înălțându-se pe o 
fundaţie prelungă şi ovală. Fotografiile făcute din Butuc 
indicaseră că fiece complex se diviza la rândul său în trei 
sectoare egale, aidoma unul tort tăiat în felii de 120%. 
Amănuntul respectiv urma să simplifice mult sarcina 
exploratorilor: cercetarea celei de-a noua părţi din New 
York ar fi fost suficientă pentru a-l cunoaşte complet. Dar şi 
în acele condiţii, munca urma să fie extenuantă. Însemna 
cercetarea a cel puţin un kilometru pătrat de clădiri şi 
maşinării, dintre care unele se ridicau la sute de metri 
înălţime. 

Se părea că Ramanii duseseră arta multiplicării cu trei la 
un înalt grad de perfecţiune. Faptul îl demonstrau sistemul 
de ecluze, scările Butucului, sorii artificiali. lar acolo unde 
fusese într-adevăr nevoie, făcuseră chiar şi pasul următor. 
New York-ul constituia un exemplu de ridicare la putere a 
lui trei. 

Ruby îndreptă ambarcaţiunea către complexul central; de 
aici, un şir de trepte urca din ocean până în vârful 
peretelui, ori zidului ce înconjura insula. Exista chiar şi o 
dană, convenabil plasată, unde se putea ancora pluta. 
Zărind-o, Ruby deveni şi mai agitată. N-avea să se oprească 
până când nu găsea una dintre navele utilizate de Ramani 
la navigația pe acel ocean extraordinar. 

Norton hotărâse să debarce primul; îşi privi tovarăşii şi le 
spuse: 


— Aşteptaţi aici, pe plută, până ajung în vârful zidului. 
Când o să flutur din mână, să mă urmeze Pieter şi Boris. Tu, 
Ruby, rămâi la cârmă, ca la nevoie să putem pleca imediat. 
Dacă mi se întâmplă ceva, îi raportați lui Karl şi executaţi 
instrucţiunile sale. Acţionaţi după cum credeţi de cuviinţă. 
Dar fără acte de eroism. Limpede? 

— Da, şefule. Baftă! 

Comandantul Norton nu credea de fapt în noroc. Nu se 
avânta niciodată într-o situaţie până nu analiza toţi factorii 
implicaţi şi nu asigura o cale de retragere. Din nou însă, 
Rama îl forţa să-şi încalce regulile atât de bine stabilite. 
Aici, aproape fiecare factor era necunoscut - aşa cum, cu 
trei secole şi jumătate în urmă, Pacificul şi Marea Barieră 
de Corali fuseseră necunoscute eroului său. Da, va avea 
nevoie de toată bafta posibilă ce-ar zace neutilizată prin 
apropiere. 

Scara era pur şi simplu un duplicat al celei de pe celălalt 
țărm al oceanului; cu certitudine cei rămaşi acolo îi priveau 
acum prin teleobiective. Şi-i priveau în „linie dreaptă”, 
deoarece în acea singură direcţie paralelă cu axa lui Rama, 
oceanul era într-adevăr orizontal. Curiozitatea făcea să fie 
singura masă lichidă din Univers despre care se putea 
spune aceasta; pe toate celelalte lumi, orice mare, ocean ori 
lac trebuia să urmeze suprafaţa sferică cu o curbură egală 
în orice direcţie. 

— Sunt aproape de vârf, rosti el pentru urechea 
electronică de înregistrare şi pentru secundul ce-l asculta 
atent, la cinci kilometri. Continuă să fie linişte. Radiaţie 
normală. Ţin contorul deasupra capului, în caz că peretele 
acţionează ca un scut protector. lar dacă de partea cealaltă 
există ceva ostil, va trage întâi în aparat. 

Glumea, desigur. Şi totuşi de ce să rişte când era atât de 
uşor să se arate prudent? 

Când sui ultima treaptă, constată că parapetul avea o 
lăţime de vreo zece metri. În partea interioară, o serie 
alternativă de rampe şi scări cobora până la nivelul 


principal al oraşului, aflat cu douăzeci de metri mai jos. De 
fapt, Norton se găsea pe un zid înalt, înconjurând complet 
New York-ul şi oferindu-i o imagine panoramică. 

Complexitatea peisajului era de-a dreptul uluitoare, iar 
primul său gest fu să facă un tur complet şi lent cu aparatul 
de filmat. După aceea, flutură din mână către spectatori şi 
transmise dincolo de ocean: 

— Nici un semn de activitate, totu-i liniştit. Urcaţi. 
Începem explorarea. 

23. New York, Rama. 

Nu era un oraş, ci o maşină. Norton trase această 
concluzie după aproximativ zece minute şi nu găsi nici un 
motiv să şi-o schimbe după ce traversară insula. Un oraş, 
indiferent de natura locuitorilor săi, trebuia să ofere o 
formă oarecare de adăpost. Aici însă nu exista aşa ceva, 
poate doar în subteran. Atunci unde erau intrările, scările, 
lifturile? Nu descoperise nici măcar echivalentul unei 
simple uşi. 

Analogia cea mai apropiată cu Pământul era o gigantică 
uzină chimică. Totuşi, aici nu se aflau depozite de materii 
prime, urme ale unui sistem de transport care să le asigure 
deplasarea. În plus, nu-şi imagina pe unde ar fi ieşit 
produsele finite, fără să mai pomenească de natura acelor 
produse. Totul părea enigmatic şi frustrant. 

— Cine are chef să ghicească? Se adresă el în final 
ascultătorilor săi. Dacă asta e o fabrică, ce produce? De 
unde se aprovizionează? 

— Am 0 idee, şefule, opină Karl Mercer de pe malul 
celălalt. Dacă foloseşte oceanul? După cum afirmă Doc, 
conţine cam tot ce ne-ar putea trece prin minte. 

Răspunsul era plauzibil. Norton se gândise deja la el. 
Poate că existau conducte îngropate până la ocean, de fapt 
aşa şi trebuia să fie, deoarece orice uzină chimică are 
nevoie de mari cantităţi de apă. Nu credea însă în 
răspunsuri plauzibile; de cele mai multe ori se dovedeau 
eronate. 


— Ideea este bună, Karl, însă ce face New York-ul cu apa 
de mare? 

Un răstimp, nimeni de pe navă, Butuc sau câmpia nordică 
nu răspunse. Apoi se auzi un glas neaşteptat: 

— Simplu, şefule. Numai că veţi râde de mine. 

— Nu, Ravi, nu vom râde. Spune. 

În mod normal, Sergentul Ravi McAndrews, steward şef şi 
îngrijitor al cimpilor, reprezenta ultima persoană din nava 
care să intervină într-o discuţie tehnică. Coeficientul său de 
inteligenţă era modest, iar cunoştinţele de specialitate 
minime, ceea ce nu însemna că era mărginit. Poseda un soi 
de isteţime nativă respectată de toţi. 

— Păi, dacă e o uzină, şefule, poate că oceanul îi asigură 
materiile primE. La urma urmei, aşa s-a întâmplat şi pe 
Pământ, deşi în alte moduri. Eu cred că New York e o uzină 
de fabricat. Ramani. 

Undeva, cineva pufni, însă amuţi la fel de repede înainte să 
fie recunoscut. 

— Ştii, Ravi, rosti în cele din urmă Norton, teoria ta este 
îndeajuns de trăsnită ca să fie adevărată. Şi nu sunt deloc 
sigur c-aş vrea s-o văd testată. Cel puţin până ne întoarcem 
la țărm. 

Acel celest New York era tot atât de întins ca şi insula 
Manhattan, însă geometria lui diferea total. Existau prea 
puţine drumuri drepte, era un întreg labirint de arce 
scurte, concentrice, legate între ele prin segmente de raze. 
Din fericire, în interiorul lui Rama era imposibil să te 
rătăceşti; o singură privire aruncată spre cer ajungea să 
stabilească axa nord-sud a lumii. 

La aproape fiecare intersecţie se opriră pentru filmări 
panoramice. Când sutele acelea de filme aveau să fie 
sortate, urma să înceapă munca migăloasă, dar exactă, de 
reconstituire la scară a oraşului. Norton bănuia că mozaicul 
rezultat avea să le dea de lucru savanților vreme de 
generaţii. 


Faţă de câmpie, aici părea şi mai greu să te obişnuieşti cu 
liniştea. Un oraş-maşină ar fi trebuit să producă zgomot; nu 
se auzea însă nici cel mai uşor zumzet electric, sau fâşâit 
mecanic. De câteva ori Norton îşi lipi urechea de sol, de 
peretele vreuneia din clădiri, ascultând atent. Auzi doar 
zvâcnetul propriului sânge. 

Maşinile dormeau, nici măcar nu ticăiau. Aveau oare să se 
mai deştepte vreodată, şi atunci în ce scop? Ca de obicei, 
totul se găsea în stare perfectă. Era uşor să te convingi că 
închiderea unui singur circuit, într-un calculator răbdător şi 
ascuns, putea reînvia totul. 

Ajungând în capătul opus al oraşului, escaladară parapetul 
înconjurător şi priviră sudul oceanului. Norton se uită 
îndelung la ţărmul înalt de cinci sute de metri ce ascundea 
aproape jumătate din Rama şi, judecând după investigaţiile 
prin telescop, jumătatea mai complexă şi puţin vizibilă. Din 
acel punct forma o dungă continuă, neagră şi 
amenințătoare, semănând cu un zid de închisoare în jurul 
unui continent. Nicăieri pe întreaga circumferință nu se 
zăreau trepte, sau alte căi de acces. 

Se întrebă cum ajungeau Ramanii din New York pe malul 
sudic. Poate că exista un sistem de transport subteran, pe 
dedesubtul oceanului. De asemenea, poate că erau şi 
aparate zburătoare; oraşul număra multe zone descoperite, 
utilizabile pentru asolizare. Descoperirea unui vehicul 
Raman ar fi marcat un pas important, mai cu seamă dacă 
reuşeau să-l folosească. (Putea însă oare o sursă de energie 
să funcţioneze după câteva sute de mii de ani?) O serie de 
clădiri aduceau a hangare ori garaje, iar toate erau netede 
şi lipsite de deschideri în pereţi, parcă turnate. „Mai 
devreme sau mai târziu vom fi nevoiţi să folosim explozivi şi 
raze laser”. Norton era hotărât să amâne până în ultima 
clipă o astfel de decizie. 

Lipsa de hotărâre în utilizarea forţei brute era cauzată, 
parţial de mândrie şi parţial de teamă. Nu dorea să se 
poarte aidoma unui barbar tehnologic, distrugând ceea ce 


nu înţelegea. La urma urmei, era un musafir nepofitit şi 
trebuia să se comporte ca atare. 

În privinţa spaimei, poate termenul era cam dur; 
„precauţie” ar fi fost mai potrivit. Ramanii dovedeau că se 
gândiseră la toate posibilităţile; nu era nerăbdător să afle 
ce măsuri de siguranţă îşi luaseră pentru apărarea 
proprietăţii. Când avea să revină pe ţărmul de plecare, o va 
face cu mâinile goale. 

24. Libelula. 

Locotenentul James Pak era cel mai tânăr ofiţer de la 
bordul lui Endeavour şi se afla abia la a patra misiune 
dincolo de orbita circumterestră. Era ambițios şi curând 
avea să fie avansat. Dar totuşi încălcase serios 
regulamentul şi aceasta îl determinase să rămână multă 
vreme pe gânduri. 

Era riscant. Dacă dădea greş urma să aibă necazuri 
serioase. Îşi juca nu numai cariera, ci şi propriul gât. Dacă 
reuşea însă, devenea erou. În cele din urmă îl convinseră nu 
argumentele respective, ci ideea că neîncercând ar fi 
petrecut restul vieţii regretând acea ultimă ocazie. Şi totuşi 
mai ezita atunci când îi solicită comandantului o 
întrevedere personală. 

„Ce-o mai fi acum?” se întrebă Norton, cercetând expresia 
nesigură de pe chipul tânărului. Îşi amintea de discuţia 
delicată cu Boris Rodrigo; nu, de-astă dată n-avea să fie 
vorba de acelaşi lucru. Cu siguranţă Jimmy nu constituia 
tipul de religios; îşi petrecea majoritatea timpului liber 
satisfăcându-şi, preferabil simultan, cele două pasiuni: 
sportul şi sexul. 

Nu putea fi vorba despre cea dintâi şi spera că nici despre 
a doua. Norton întâlnise majoritatea problemelor peste 
care un ofiţer de comandă putea da în departamentul său, 
exceptând-o pe cea clasică a unei naşteri neprogramate. 
Deşi o asemenea situaţie făcea subiectul unor nenumărate 
glume, ea n-avusese încă loc, deşi era doar o chestiune de 
timp. 


— Ei, Jimmy, despre ce e vorba? 

— Am o idee, domnule comandant. Ştiu cum să ajung pe 
continentul sudic. Până la Polul Sud! 

— 'Te ascult. Cum vrei să procedezi? 

— Ăăă,. Să zbor până acolo. 

— Jimmy, am primit până acum cinci propuneri diferite, 
fără să pun la socoteală aiurelile transmise de pe Pământ. 
Ne-am gândit să adaptăm propulsoarele de la costumele 
noastre spaţiale, dar frecarea cu aerul le-ar reduce extrem 
de mult eficienţa. După numai zece kilometri combustibilul 
s-ar termina. 

— Cunosc asta. Am însă o soluţie. 

Atitudinea locotenentului Pak era un amestec curios de 
încredere absolută şi nervozitate abia stăpânită. Norton era 
de-a dreptul uluit; ce-l îngrijora pe puşti? Îşi cunoştea 
desigur comandantul ca să ştie că nu lua niciodată în 
derâdere propunerile prezentate. 

— Continuă. Dacă ai dreptate, voi avea grijă ca avansarea 
ta să fie retroactivă. 

Gluma, jumătate promisiune, nu avu efectul scontat. Jimmy 
zâmbi crispat, îşi căută de câteva ori cuvintele, apoi se 
hotări să abordeze indirect subiectul. 

— Comandante, ştii că anul trecut am participat la 
Olimpicele Selenare. 

— Bineînţeles. Îmi pare rău că nu ai câştigat. 

— Echipamentul a fost de vină. Bănui ce s-a întâmplat. Am 
pe Marte nişte prieteni care lucrează în secret la 
perfecţionarea lui. Vrem să-i surprindem pe toţi. 

— Pe Marte? N-am ştiut că. 

— Nu-i un grup numeros. Acolo sportul reprezintă încă o 
noutate, câteva încercări timide în Sportdomul Xante. Însă 
pe Marte se găsesc cei mai buni aerodinamişti din Sistemul 
Solar. Dacă poţi zbura în atmosfera de acolo, atunci poţi 
zbura oriunde. 

M-am gândit că dacă marţienii sunt capabili să 
construiască o maşină bună, ea va avea rezultate 


extraordinare pe Lună, unde gravitația e de două ori mai 
scăzută. 

— Mi se pare logic. Dar cu ce ne ajută asta pe noi? 

Norton începuse să ghicească, însă voia să-i ofere o 
frânghie cât mai lungă ofițerului. 

— Păi, m-am cuplat cu nişte prieteni din Lowell City. Ei au 
construit un aparat de zbor pentru acrobaţii, prevăzut cu 
nişte chestii absolut unice. În condiţiile gravitaţiei lunare, 
sub domul olimpic, va face senzaţie. 

— Şi o medalie de aur. 

— Aşa sper. 

— Să vedem dacă-ţi urmez corect şirul raţionamentelor. 
Un vehicul aerian ce poate participa la Olimpicele Lunare, 
la 1/6 g, ar fi grozav în interiorul lui Rama unde nu există 
deloc forţă gravitaţională. Ai zbura cu el în lungul axei, de ia 
Polul Nord la Sud, şi după aceea înapoi. 

— Exact. Şi cu mare uşurinţă. Drumul, numai dus, ar dura 
trei ore de zbor continuu. Bineînţeles, mă pot odihni 
oricând, doar să rămân în apropierea axei. 

— Este o idee strălucită şi te felicit. Păcat că bicicletele 
aeriene nu fac parte din echipamentul standard al 
Cercetării Cosmice. 

Jimmy întâmpină dificultăţi în a-şi găsi cuvintele. Deschise 
gura de câteva ori, fără să emită vreun sunet. 

— În regulă, Jimmy. Dintr-un interes morbid şi numai 
pentru consemnarea din jurnal, cum ai reuşit s-o strecori la 
bord? 

— Aăă., „Echipament Recreativ”. 

— Ei bine, măcar nu ai minţit. Ce greutate are? 

— Numai douăzeci de kilograme. 

— Numai”! Noroc că nu-i atât de rău pe cât crezusem. De 
fapt, sunt uluit că o bicicletă poate fi atât de uşoară. 

— Au existat modele şi de cincisprezece kilograme, dar 
erau prea fragile şi de obicei se rupeau în timpul virajelor. 
Dar Libelula nu-i ameninţată de aşa ceva. După cum, v-am 
spus, e special prevăzută pentru acrobaţii aeriene. 


— Libelula. Frumos nume. Ia spune-mi, cum ai de gând s-o 
foloseşti? După aceea voi decide dacă te aşteaptă 
avansarea, sau curtea marţială. Ori amândouă. 

25. Primul zbor. 


Cu siguranţă, Libelula era un nume potrivit. Aripile lungi, 
întinse, păreau invizibile. Doar când lumina cădea pe ele 
sub anumite unghiuri, se refracta în irizări de curcubee. O 
structură delicată de foiţe aerodinamice învelită într-o 
peliculă de săpun, învelişul aparatului era un film organic 
gros de numai câteva molecule, totuşi suficient de rezistent 
să controleze şi să dirijeze mişcările unui curent de aer la 
viteza de cincizeci de kilometri pe oră. 

Pilotul, în acelaşi timp forţa motrice şi sistemul de direcţie, 
şedea pe un scaun îngust plasat în centrul de greutate, într- 
o poziţie semi-înclinată pentru a micşora frecarea cu aerul. 
Pilotarea se făcea cu o singură manşă, ce se putea deplasa 
înainte şi înapoi, la dreapta şi la stânga. Unicul instrument 
de bord îl reprezenta un fir cu plumb legat de partea din 
faţă, indicând direcţia relativă a vântului. 

Odată aparatul montat în Butuc, Jimmy Pak nu mai 
permise nimănui să-l atingă. O manevră stângace putea 
rupe una din componentele structurale monofibrilare, iar 
aripile sclipitoare atrăgeau aproape irezistibil degetele 
curioase. Era greu de crezut că acolo exista într-adevăr 
ceva. 

Privindu-l pe Jimmy cocoţat pe scaun, comandantul căzu 
pe gânduri. Dacă una din aripile străvezii plesnea de 
cealaltă parte a Oceanului Cilindric, Jimmy n-ar mai fi avut 
cum să se întoarcă, chiar dacă reuşea să asolizeze 
nevătămat. În plus, încălcau una dintre cele mai rigide 
reguli ale explorării spaţiale; un om pleca neînsoţit într-un 
teritoriu străin, dincolo de orice posibilitate de ajutor. 
Singura consolare o constituia faptul că tot timpul urmau să 
aibă atât contact radio, cât şi vizual. Dacă tânărul ar fi avut 
ghinionul unui accident, ceilalţi ar fi ştiut exact despre ce 
fusese vorba. 

Ocazia era însă prea bună să fie ratată. De credeau în 
soartă sau destin, însemna să provoace înşişi zeii neglijând 
singura şansă pe care o aveau în a ajunge vreodată de 
cealaltă parte a lui Rama, să vadă de aproape misterele 


Polului Sud. Jimmy ştia la ce să se aştepte mai bine decât 
oricare altul. Considera că e exact genul de risc ce trebuia 
asumat; dacă eşua, acesta îi fusese norocul. Nu poţi câştiga 
întotdeauna. 

— Ascultă-mă, Jimmy, îl dăscăli medicul şef. E foarte 
important să nu te extenuezi. Ţine minte: aici, în axă, nivelul 
de oxigen este încă foarte scăzut. Dacă ai senzaţii de 
sufocare, opreşte-te şi hiperventilează-te pentru treizeci de 
secunde, nu mai mult! 

Jimmy încuviinţă absent, testând comenzile. Întregul 
ansamblu al cârmei-profundor, formând un singur bloc 
deasupra lonjeronului, la cinci metri înapoia cabinei 
rudimentare, începu să se răsucească. Apoi eleroanele ca 
nişte flapsuri, situate la jumătatea aripilor, se zbătură 
alternativ în sus şi-n jos. 

— Vrei să-i fac vânt elicii? Întrebă Joe Calvert, nereuşind 
să-şi stăpânească amintirile din filmele de război, vechi de 
două sute de ani. Aprindere! Contact! 

Probabil nimeni, cu excepţia lui Jimmy, nu ştia despre ce-i 
vorba, totuşi izbuti să slăbească încordarea generală. 

Foarte lent, Jimmy mişcă pedalele. Elicea fragilă şi largă 
de deasupra, alcătuită aidoma aripii dintr-un schelet 
delicat, acoperit cu o peliculă sclipitoare, începu să se 
rotească. După numai câteva rotații, dispăruse complet şi 
Libelula porni. 

Plecă drept înainte din Butuc, deplasându-se încetişor în 
lungul axei lui Rama. După o sută de metri, Jimmy se opri 
din pedalat; era straniu să vezi un vehicul evident 
aerodinamic atârnând nemişcat în aer. Pentru prima dată se 
întâmpla probabil aşa ceva, cu excepţia unor situaţii la o 
scară mult mai mică, în interiorul staţiilor spaţiale mari. 

— Cum merge? Strigă Norton. 

— Răspunde bine la comenzi, dar stabilitatea-i slabă. Ştiu 
însă de ce: lipsa gravitaţiei. Ar fi mai bine să cobor un 
kilometru. 

— Stai puţin, nu-i periculos? 


Pierzând din altitudine, Jimmy îşi sacrifica principalul 
avantaj. Atât timp cât se menținea pe axă, el şi Libelula erau 
complet lipsiţi de greutate. Plana fără pic de efort, ba chiar 
putea dormi dacă ar fi avut chef. Dar imediat ce se 
îndepărta de linia centrală în jurul căreia se rotea Rama, ar 
fi reapărut pseudo-greutatea forţei centrifuge. 

Dacă n-ar fi păstrat înălţimea, ar fi continuat să piardă din 
altitudine şi, în acelaşi timp, să câştige greutate. Procesul s- 
ar fi accelerat, sfârşind în catastrofă. Pe câmpia lui Rama, 
gravitația măsura de două ori mai mult decât cea pentru 
care fusese proiectată Libelula. Poate că Jimmy ar fi reuşit o 
asolizare lipsită de probleme, dar cu siguranţă n-ar mai fi 
decolat. 

Se gândise însă la aceste lucruri şi răspunse cu destulă 
siguranţă: 

— Pot merge fără probleme la o zecime de g. Iar într-o 
atmosferă mai densă, va fi mai uşor de manevrat. 

Libelula pluti lin într-o spirală leneşă, urmând linia Scării 
Alfa în jos, către câmpie. Din unele unghiuri, micuța 
bicicletă zburătoare era aproape invizibilă; aveai impresia 
că Jimmy stătea suspendat în aer, pedalând cu furie. Uneori 
ţâşnea cu aproape treizeci de kilometri la oră, alteori se 
oprea, manevrând comenzile înainte de a accelera din nou. 
Era permanent atent să păstreze o distanţă sigură faţă de 
capătul curb al lui Rama. 

În curând deveni evident că Libelula se descurca mult mai 
bine la altitudini mai joase; nu se mai rotea aleatoriu, ci se 
stabiliză astfel încât aripile deveniseră paralele cu şesul 
aflat la şapte kilometri dedesubt. Jimmy descrise câteva 
cercuri largi, apoi începu iarăşi să urce. Se opri în cele din 
urmă la câţiva metri deasupra spectatorilor săi, realizând 
cu stupefacţie că nu era tocmai sigur cum să coboare din 
năstruşnicul aparat. 

— Să-ţi aruncăm o frânghie? Întrebă Norton, pe jumătate 
serios. 


— Nu, şefule. Trebuie să mă descurc singur. Dincolo nu va 
fi nimeni să mă ajute. 

Aşteptă o vreme calculând, apoi prin scurte perioade de 
accelerare încercă să îndrepte Libelula spre Butuc. Între 
două impulsuri succesive, bicicleta îşi pierdea inerția de 
înaintare datorită frecării. Când ajunse la numai cinci metri 
iar vehiculul era aproape nemişcat, Jimmy îl părăsi. Se lăsă 
să plutească spre cea mai apropiată coardă de siguranţă 
din reţeaua Butucului, o prinse, răsucindu-se la timp pentru 
a apuca bicicleta ce se apropia de el. Manevra fusese 
executată atât de bine încât stârni aplauze. 

— Pentru următorul meu act., începu Joe Calvert. 

Jimmy minimaliză rapid orice laudă. 

— A fost o porcărie. Acum însă ştiu cum să procedez. Voi 
lua o ventuză adezivă prinsă de o coardă de douăzeci de 
metri lungime, să pot ancora unde doresc. 

— Dă mâna încoace, Jimmy, ordonă doctoriţa, şi suflă în 
balonul ăsta! Vreau şi o probă de sânge. Ai avut dificultăţi, 
respiratorii? 

— Numai la altitudinea asta. Hei, pentru ce vrei sângele? 

— Să-ţi măsor glicemia. Abia după aceea pot spune câtă 
energie ai consumat. Trebuie să ne asigurăm că ai 
suficientă forţă pentru misiune. Apropo, care-i recordul de 
rezistenţă la ciclismul aerian? 

— Două ore, douăzeci şi cinci de minute şi trei secunde 
virgulă şase. Pe Lună, bineînţeles, un circuit de doi 
kilometri în Domul Olimpic. 

— Crezi că vei rezista şase ore? 

— Cu uşurinţă; oricând mă pot opri să mă odihnesc. 
Pedalatul pe Lună e de cel puţin două ori mai obositor decât 
aici. 

— Bine, Jimmy, acum în laborator. În funcţie de rezultatul 
analizelor, capeţi ori nu aprobarea. Nu doresc să te sperii, 
degeaba. Bănui c-o să reuşeşti. 

Un zâmbet larg şi mulţumit se lăţi pe chipul de fildeş al lui 
Jimmy Pak. Urmând-o pe Laura Ernst spre ecluză, strigă 


înapoi către tovarăşii săi pentru ultima oară: 

— Jos mâinile! Nu vreau să intraţi cu pumnul prin aripi? 

— Am eu grijă, Jimmy, promise comandantul. Libelula este 
tabu pentru toţi. Inclusiv pentru mine. 

26. Glasul lui Rama. 

Jimmy Pak pricepu adevărata măreție a aventurii sale abia 
când ajunse la ţărmul Oceanului Cilindric. Până atunci 
zburase peste un teritoriu cunoscut; exceptând o avarie a 
structurii de bază a Libelulei, putea oricând să asolizeze în 
siguranţă şi să revină la tabără după câteva ore de mers pe 
jos. 

În prezent nu mai avea de ales. Dacă se prăbuşea în 
ocean, pesemne s-ar fi înecat în apele otrăvitoare. lar dacă 
ar fi reuşit să coboare viu pe continentul sudic, probabil n- 
ar mai fi avut timp să se salveze înainte ca Endeavour să se 
desprindă de pe orbită. 

În acelaşi timp, realiza că dezastrele închipuite de el erau 
şi cele mai improbabile. Regiunea total necunoscută 
deasupra căreia trecea, putea da naştere oricâtor surprize. 
Dacă existau aici fiinţe zburătoare cărora le tulbura traiul? 
Se îngrozea la gândul unei lupte aeriene cu o creatură mai 
mare decât un porumbel. Câteva ciocănituri bine plasate ar 
fi distrus structura Libelulei. 

Totuşi, fără riscuri n-ar fi fost nici bucurie, nici senzaţia 
aventurii. Milioane de oameni ar fi fost fericiţi să se afle în 
locul său. Nu numai că mergea acolo unde nu fusese nimeni 
înaintea lui, dar şi acolo unde nimeni n-avea să mai ajungă 
vreodată. Urma să fie singurul om ce vizitase regiunile 
sudice ale lui Rama. De câte ori se simţea atins de aripa 
spaimei îşi reamintea acest lucru. 

Se obişnuise să stea suspendat în aer, cu o lume 
înconjurându-l din toate părţile. Coborând doi kilometri sub 
axa centrală, căpătase o senzaţie destul de distinctă de 
„Sus” şi „jos”. 

Solul se afla la numai şase kilometri sub el, iar arcul 
cerului se înălța la zece kilometri deasupra. „Londra” 


atârna acolo sus, aproape de zenit; New York-ul, pe de altă 
parte, se afla dedesubt şi înainte. 

— Libelula, îl anunţă Controlul, înregistrezi o uşoară 
coborâre. Te afli la două mii două sute de metri de axă. 

— Mulţumesc. Voi urca înapoi. Anunţaţi-mă când ating 
două mii. 

Menţinerea altitudinii constituia una din problemele 
importante. O tendinţă firească făcea să piardă din înălţime. 
Nu avea nici un fel de instrument indicator. Dacă se 
îndepărta de gravitația zero a axei, risca să nu mai poată 
reveni niciodată acolo. Din fericire, exista o marjă largă de 
siguranţă, iar din Butuc era permanent urmărit prin 
telescop. 

Se găsea în prezent deasupra oceanului, pedalând 
constant cu douăzeci de kilometri pe oră. În cinci minute 
avea să ajungă deasupra New York-ului; insula semăna deja 
cu o corabie navigând la nesfârşit în lungul Oceanului 
Cilindric. 

Când ajunse peste New York, descrise un cerc larg, 
oprindu-se de câteva ori pentru ca micuța lui cameră TV să 
transmită imagini clare, lipsite de vibrații. Panorama 
clădirilor, turnurilor, uzinelor, staţiilor de energie, sau a 
ceea ce erau ele, era fascinantă, dar în esenţă complet 
lipsită de sens. Indiferent cât de atent ar fi privit imaginea, 
nu putea înţelege nimic. Camera avea să înregistreze mai 
multe detalii decât ar fi asimilat el vreodată. Într-o bună zi, 
poate după ani şi ani, un savant va găsi în ele cheia 
secretelor lui Rama. 

După New York, traversă cealaltă jumătate a oceanului în 
numai cincisprezece minute. Fără să fie conştient de acest 
lucru, zbura mai repede deasupra apei. Ajuns pe coasta 
sudică se relaxă fără să vrea, micşorând puţin viteza. Se 
afla deasupra unui teritoriu complet străin, dar cel puţin 
solid. 

De îndată ce depăşi ţărmul înalt la limita de sud a 
oceanului, roti camera TV pentru o vedere completă în jurul 


lumii. 

— Grozav! Se auzi Controlul. Asta îi va face fericiţi pe 
cartografi. Cum te simţi? 

— Perfect. Puțin obosit, însă nu mai mult decât m-aş fi 
aşteptat. Cât aproximaţi că mai am până la pol? 

— Cincisprezece kilometri şase sute. 

— Anunţaţi-mă când trec de zece să mă odihnesc. Şi 
asiguraţi-vă că nu cobor. Voi începe să urc, de la cinci 
kilometri. 

În douăzeci de minute, Rama i se părea mai îngust. 
Ajunsese la capătul secţiunii cilindrice şi pătrundea în 
domul sudic. 

Îl studiase prin telescop ore întregi şi-i învățase geografia 
pe dinafară. Cu toate acestea nu era pe de-a-ntregul 
pregătit pentru spectacolul din jur. 

Capătul sudic al lui Rama se deosebea de cel nordic din 
toate punctele de vedere. Nu mai adăpostea triada de 
punți, platformele înguste şi concentrice, curbele coborând 
în spirală pe câmpie. În locul lor se ridica un soi de pilon 
central, imens, lung de peste cinci kilometri, orientat în 
direcţia axei. La intervale egale în jur erau dispuşi alţi şase, 
mai mici, cam la jumătate din înălţimea lui. Întreg 
ansamblul semăna perfect cu un grup de stalactite, perfect 
simetrice, atârnând de tavanul unei peşteri. Sau inversând 
sistemul de coordonate, cu spirele unui templu 
cambodgian, construit pe fundul unui crater. 

Conectate cu turnurile subţiri şi ascuţite, curbându-se în 
jos până se contopeau cu câmpia, se găseau nişte 
contraforturi capabile să suporte greutatea unei lumi 
întregi. Poate că acela le şi era rolul, dacă constituiau într- 
adevăr subansamblele unor sisteme motoare, după cum 
sugerase cineva. 

Locotenentul Pak se apropie cu prudenţă de arborele 
central, se opri din pedalat când mai avea o sută de metri 
de parcurs, şi lăsă Libelula să străbată planând restul 
distanţei. Verifică nivelul radioactivităţii şi înregistră doar 


valoarea obişnuită din Rama. Poate că aici acționau forţe 
nedetectabile de instrumentele umane, clar era un risc 
inevitabil. 

— Ce observi? Întrebă nerăbdător Controlul. 

— Doar Cornul Mare. Absolut neted. Fără nici un semn. Şi 
ascuţit ca un ac. Maică mi-e frică să mă apropii de el. 

Glumea doar pe jumătate. Părea aproape incredibil ca un 
obiect atât de masiv să se termine printr-un punct 
geometrie perfect. Jimmy văzuse insectare cu gâzele 
străpunse de bolduri şi n-avea deloc intenţia ca Libelula lui 
să împărtăşească o soartă asemănătoare. 

Pedală încetişor până când pilonul măsură lângă el câţiva 
metri în diametru, apoi se opri din nou. Deschise un 
container mic şi extrase cu delicateţe o sferă de mărimea 
unei mingi de baseball pe care o aruncă spre stâlp. Plutind, 
ea desfăşură înapoia ei un fir abia vizibil. 

Ventuza cu adeziv se lipi de suprafaţa curbă şi netedă şi nu 
se mai desprinse. Jimmy încercă struna uşor, apoi o smuci 
mai puternic. Precum un pescar care aduce prada la mal, 
apropie Libelula de vârful proaspătului botezat „Corn 
Mare”, până ce întinzând mâna reuşi să-l atingă. 

— Cred că aţi putea spune că am executat contactul, 
transmise el Controlului. La pipăit aduce cu sticla. E 
aproape complet lipsit de rugozitate şi puţin călduţ. 
Ventuza adezivă a funcţionat perfect. Acum încerc 
receptorul. Să vedem dacă şi ventuza ţine tot atât de bine. 
L-am conectat la sursa, recepţionaţi ceva? 

Urmă o pauză lungă, după care Controlul răspunse 
dezamăgit: 

— Absolut nimic, doar obişnuitul zgomot termic. Ce-ar fi 
să-l ciocăneşti cu o bucată de metal? Aflăm cel puţin dacă-i 
gol pe dinăuntru. 

— Bine. Şi după aceea? 

— Am vrea să zbori în lungul Cornului, făcând înregistrări 
complete la fiecare jumătate de kilometru, şi căutând vreun 
detaliu mai deosebit. Dacă apreciezi că eşti în siguranţă, 


poţi apoi să traversezi până la unul din Coarnele Mici. Dar 
numai şi numai dacă tu crezi că eşti în stare să revii fără 
probleme la O g. 

— Trei kilometri faţă de axă. Asta înseamnă cu puţin peste 
gravitația lunară. Libelula a fost proiectată pentru aşa ceva. 
Va trebui să trag mai tare. 

— Jimmy, aici comandantul. M-am răzgândit. Judecând 
după imaginile primite, pilonii mai mici sunt identici cu 
primul. Filmează-i cât poţi mai bine cu transfocatorul. Nu 
vreau să părăseşti zona de gravitație redusă. Decât dacă 
vezi ceva cu adevărat important. Atunci mai discutăm. 

— Bine, şefule, făcu Jimmy şi în glas i se ghici o undă de 
uşurare. Am să rămân alături de Stâlpul Mare. l-am dat 
drumul. 

Avea senzaţia prăbuşirii într-o vale îngustă, printre munţi 
incredibil de înalţi şi ascuţiţi. Cornul Mare se ridica acum cu 
un kilometru deasupra lui, iar în jur se înălţau cele şase 
vârfuri secundare. Se apropia cu rapiditate de complexul de 
contraforturi şi arcade zburătoare înconjurând baza acelor 
piscuri. Îşi puse întrebarea dacă ar fi reuşit să aterizeze 
fără riscuri undeva în mijlocul ciclopicei arhitecturi. În 
prezent nu mai putea cobori pe Corn; gravitația de pe 
pantele tot mai largi ale acestuia crescuse prea mult pentru 
a fi echilibrată de forţa slabă a ventuzei. 

Apropiindu-se do Polul Sud, se simţea aidoma unei 
rândunici zburând pe sub tavanul boltit al unei catedrale 
gigantice; deşi nici o catedrală construită vreodată nu 
atinsese a suta parte din dimensiunile a ceea ce se vedea 
înaintea lui. Se întrebă dacă într-adevăr era vorba de un 
altar religios, sau de ceva similar, însă abandonă repede 
ideea. Nicăieri în Rama nu remarcaseră urme de expresie 
artistică. Totul era pur funcţional. Poate că Ramanii 
considerau deja cunoscute secretele absolute ale 
Universului, nemaifiind motivaţi de dorurile şi aspiraţiile 
omenirii. 


Gândul era destul de înfricoşător, străin filosofiei de obicei 
nu prea profunde a lui Jimmy. Simţea nevoia copleşitoare de 
a relua contactul cu oamenii şi raportă situaţia prietenilor 
săi îndepărtați. 

— Libelula, repetă, se auzi Controlul. Nu te înţeleg. 
Transmisia-i slabă. 

— Repet. Mă aflu lângă baza Cornului Mic numărul şase şi 
folosesc ventuza. 

— Te-am înţeles doar parţial. Tu ne auzi? 

— Da, perfect. Repet, perfect! 

— Te rugăm începe să numeri. 

— Unu, doi, trei, patru. 

— Nu auzim totul. Porneşte bip-ul cincisprezece secunde, 
apoi revino la voce. 

— Am înţeles. 

Jimmy declanşă bip-ul care-l localiza oriunde în interiorul 
lui Rama şi numără secundele. După aceea, întrebă 
nesigur: 

— Ce se întâmplă? Acum mă auziţi? 

Probabil că nu puteau, deoarece Controlul îi ceru 
cincisprezece secunde de TV. Jimmy căpătă răspuns abia 
după ce repetă de două ori întrebarea. 

— Mă bucur că ne auzi bine, Jimmy. Emisia ta însă este 
ciudată. Ascultă! 

Auzi prin radio fluieratul familiar al bip-ului, reprodus de 
pe benzile Controlului. La început normal, apoi distorsionat 
ciudat. Fluieratul de o mie de cicli devenise modulat de un 
bas, pulsând ritmic, atât de profund încât uneori dispărea 
din plaja auditivă; semăna cu un flaut basso-profundo în 
care se auzea fiecare vibraţie individuală. La rândul ei, 
modulaţia era încă o dată procesată; se ridica şi cobora, cu 
o perioadă de vreo cinci secunde. 

Jimmy nu se gândi nici o clipă că i se întâmplase ceva 
emiţătorului. Cauza era exterioară, deşi nu-şi putea închipui 
ce anume era, ori ce semnifica. 


Controlul nu înţelegea mai multe, însă cel puţin avea o 
ipoteză. 

— Credem că te găseşti într-un fel de câmp foarte 
puternic, probabil magnetic, cu o frecvenţă de vreo zece 
cicli. Posibil să fie suficient de puternic ca să devină 
periculos. Îţi sugerăm să te îndepărtezi imediat. S-ar putea 
să fie prezent doar pe plan local. Conectează din nou bip-ul 
şi ţi-l vom retransmite. Astfel îţi vei da seama când scapi de 
interferenţă. 

Jimmy desprinse grăbit ventuza şi renunţă la tentativa de 
coborâre. Descrise cu Libelula un cerc larg, ascultând în tot 
acest timp sunetul pulsator în căşti. După numai câţiva 
metri, îşi dădu seama că intensitatea scădea rapid; după 
cum bănuise Controlul, era extrem de localizat. 

Se opri vreme de o clipă în ultimul punct unde încă îl mai 
auzea ca un ritm slab în adâncul creierului. Poate că tot aşa 
ar fi ascultat şi un sălbatic primitiv, cu o ignoranță uluită, 
zumzetul grav al unui transformator energetic. Chiar şi 
sălbaticul ar fi ghicit că zgomotul reprezenta doar 
scurgerea neînsemnată a unor energii colosale, perfect 
controlate, aşteptând momentul trezirii. 

Indiferent ce ar fi însemnat sunetul, Jimmy fu bucuros să 
se îndepărteze de el. Sub arhitectura copleşitoare a Polului 
Sud, acesta nu era un loc de unde, singur, să asculţi glasul 
lui Rama. 

27. Vântul electric. 

Extremitatea nordică a lui Rama părea incredibil de 
îndepărtată. Până şi cele trei scări gigantice de abia se 
zăreau, ca un Y vag, zgâriat pe domul ce închidea lumea. 
Banda Oceanului Cilindric era o barieră largă şi 
amenințătoare, aşteptând să-l înghită dacă aripile sale 
fragile ar fi cedat, aidoma celor ale lui Icar. 

Reuşise să ajungă fără probleme până la destinaţie şi, cu 
toate că se simţea uşor obosit, nu credea că existau motive 
de îngrijorare. Încă nu se atinsese de hrană sau de apă şi 
era prea surescitat pentru a se odihni. La întoarcere avea 


să se relaxeze şi în general, s-o ia mai uşor. Se simţea fericit 
gândindu-se că drumul de înapoiere era oricând mai scurt 
cu douăzeci de kilometri. După ce trecea de ocean, putea 
asoliza în siguranţă oriunde pe continentul nordic. Pe de o 
parte, ar fi fost cam neplăcut datorită distanţei ce-ar fi avut- 
o de parcurs pe jos şi pentru c-ar fi trebuit să abandoneze 
Libelula, dar pe de altă parte ideea îl reconforta. 

Câştiga acum altitudine, urcând din nou către pilonul 
central. Acul ascuţit al Marelui Corn continua să se întindă 
pe un kilometru înaintea lui, şi uneori încerca senzaţia că 
era axul în jurul căruia se învârtea lumea cilindrică. 

Ajunsese aproape de vârful lui când deveni conştient de un 
sentiment ciudat; o senzaţie de pericol, combinată cu o 
lipsă de confort, fizică şi psihică. Îşi aminti brusc, dar 
amintirea nu-l ajută cu nimic, o expresie întâlnită cândva: 
cineva îţi umblă pe mormânt. 

La început şi-o alungă repede din minte şi continuă să 
pedaleze răbdător. Desigur, n-avea nici o intenţie să 
raporteze Controlului ceva atât de nedefinit ca neliniştea, 
însă pe măsură ce aceasta se accentuă deveni tot mai tentat 
s-o facă. Nu putea fi vorba doar de un fenomen psihologic; 
în acest din urmă caz mintea lui se arăta mult mai puternică 
decât bănuia, deoarece îşi simţea pur şi simplu pielea 
înfiorându-se. 

Destul de alarmat, se opri din pedalat şi începu să 
analizeze situaţia. Mai straniu era faptul că apăsătorul 
sentiment nu reprezenta ceva nou pentru el. Îl mai 
încercase şi înainte, dar nu-şi aducea aminte unde anume. 

Privi în jur. Nimic nu se modificase. Pilonul gigantic al 
Cornului Mare se afla la câteva sute de metri deasupra, cu 
cealaltă parte a cerului lui Rama boltită înapoia lui. La opt 
kilometri dedesubt se întindea reţeaua complicată a 
continentului sudic, plină de minuni pe care nimeni n-avea 
să le mai vadă. În tot acel peisaj complet străin, deşi lui 
familiar acum, nu descoperi nici o sursă a neliniştii sale. 


Dosul palmei îl furnică, pentru o clipă crezu că acolo 
poposise o insectă şi o mătură cu mâna fără să se uite. 
Încremeni la jumătatea gestului, dându-şi seama ce făcea şi 
se controlă, simțindu-se ridicol. Desigur, nimeni nu văzuse 
vreo insectă în Rama. 

Înălţă mâna şi o privi, uşor surprins deoarece furnicătura 
nu încetase. Abia atunci observă că fiecare firişor de păr 
stătea zbârlit în sus. Acelaşi lucru se întâmpla şi pe 
antebraţ. Şi cu părul de pe cap, atunci când îl pipăi. 

Deci aşa stăteau lucrurile. Se găsea într-un câmp electric 
extrem de puternic; senzaţia de apăsare, de oprimare 
încercată mai devreme era similară cu cea care, uneori, 
precede o furtună pe Pământ. 

Când înţelese despre ce era vorba, Jimmy aproape intră în 
panică. Niciodată în decursul vieţii nu se găsise într-o 
situaţie de pericol fizic. Precum orice cosmonaut, cunoscuse 
momente de frustrare cauzate de echipamentul voluminos, 
momente când, datorită lipsei de experienţă sau a unor 
greşeli, considerase în mod eronat că se afla în primejdie. 
Totuşi, niciuna din acele situaţii nu durase mai mult de 
câteva minute şi de obicei fusese în stare să râdă aproape 
imediat de temerile sale nejustificate. 

De această dată, nu vedea soluţia. Se simţea singur şi 
neputincios pe un cer brusc ostil, înconjurat de forţe 
titanice, ce-şi puteau descărca energiile în orice clipă. 
Libelula, deja fragilă, părea în prezent mai lipsită de 
substanţă decât un fir de păianjen. Primul tunet al furtunii 
ar fi făcut-o bucăţi. 

— Controlul, strigă alarmat. În jurul meu s-a adunat o 
încărcătură statică. Cred că dintr-o clipă în alta va izbucni o 
furtună. 

Abia sfârşise de vorbit când înapoia lui străfulgeră ceva; 
când ajunse cu numărătoarea la zece, se auzi primul tunet. 
Trei kilometri. Asta însemna undeva îndărătul Coarnelor 
Mici. Privi către ele şi avu impresia că fiecare din cele şase 
ace se găsea în flăcări. Descărcări fibrilare, lungi de sute de 


metri, dansau în vârfurile lor de parcă ar fi format nişte 
paratrăznete gigantice. 

Ceea ce se întâmpla acolo putea să aibă loc, la o scară 
chiar mai mare, în apropierea vârfului Cornului Mare. Cel 
mai nimerit era să se îndepărteze cât de repede de 
ansamblul acela primejdios. Reîncepu să pedaleze, 
accelerând la maximum, fără să forţeze totuşi Libelula. În 
acelaşi timp, cobori uşor. Deşi însemna intrarea în zonele de 
gravitație mai ridicată, era pregătit să înfrunte un 
asemenea risc. Chiar dacă opt kilometri reprezenta o 
distanţă prea mare faţă de sol pentru a fi pe de-a-ntregul 
liniştit. 

Deocamdată, pilonul cel negru al Cornului Mare nu 
prezenta descărcări electrice vizibile, dar era neîndoielnic 
că acolo se acumulau potenţiale imense. Din timp în timp, 
tunetul continua să reverbereze înapoia lui, rostogolindu-se 
în josul circumferinței lumii. Jimmy realiză deodată cât de 
ciudată era apariţia unei asemenea furtuni pe un cer 
perfect senin, apoi pricepu că nu era câtuşi de puţin vorba 
de un fenomen meteorologic. Putea fi doar o banală 
scurgere energetică din vreo sursă ascunsă adânc în cupola 
sudică a lui Rama. Dar de ce tocmai atunci? Şi, lucru mult 
mai important, ce avea să urmeze? 

Trecuse deja binişor de vârful Marelui Corn şi spera să 
depăşească curând limita oricărei descărcări electrice. Avea 
însă o altă problemă de rezolvat. Aerul devenea turbulent şi 
era tot mai greu să controleze Libelula. Vântul se pornise 
din senin, iar dacă situaţia avea să se înrăutăţească, 
scheletul fragil al bicicletei urma să fie în pericol. Pedală 
îndârjit mai departe, încercând să amortizeze rafalele prin 
variaţii ale vitezei şi mişcări ale corpului. Reuşi parţial, căci 
Libelula constituia oarecum o prelungire a lui, însă nu 
agree deloc scârţâiturile slabe de protest ce veneau de la 
corpul central, şi nici felul în care aripile se răsuceau la 
fiecare rafală. 


Mai exista şi un alt lucru neliniştitor, un fâşâit slab, dar 
sporind mereu în intensitate, venind aparent dinspre 
Cornul Mare. Semăna cu zgomotul de gaz ieşind sub 
presiune dintr-o supapă şi Jimmy se întrebă dacă avea vreo 
legătură cu turbulenţa pe care o înfrunta. Indiferent de 
cauză, îi provoca noi motive de îngrijorare. 

Din timp în timp, laconic şi cu respiraţia întretăiată, 
raporta fenomenele către Controlul din Butuc. Niciunul din 
cei de acolo nu-i putea oferi vreun sfat, ori măcar o 
sugestie. Îl încuraja însă să le audă glasurile, deşi acum 
începea să se teamă că n-avea să-i mai vadă niciodată. 

Turbulenţa continuă să sporească în intensitate. Se simţea 
ca în curentul unui avion cu reacţie, aşa cum mai fusese o 
dată, încercând să bată un record pe vremea când pilota un 
planor de înaltă înălţime, pe Pământ. Dar în interiorul lui 
Rama de unde putea să apară jetul unui avion cu reacţie? 

Formulase întrebarea corectă. Imediat după aceea ştiu şi 
răspunsul. 

Sunetul auzit fusese vântul electric transportând ionizarea 
colosală formată în jurul Cornului Mare. Aerul încărcat cu 
electricitate se scurgea de-a lungul axei lui Rama şi în 
regiunile cu presiune scăzută, iar din spatele său veneau 
alte mase de aer. Privi înapoi spre acul gigantic, în prezent 
de două ori mai ameninţător şi încercă să zărească undele 
de şoc apropiindu-se de el. Poate că tactica cea mai bună 
era să zboare condus de instinct, îndepărtându-se cât mai 
mult de zumzetul ameninţător. 

Rama îl scuti de dilema alegerii. Înapoia lui izbucni un văl 
de foc, umplând întreg cerul. Avu vreme să-l vadă sfâşiindu- 
se în şase panglici de flăcări ce se întindeau din vârful 
Marelui Corn la fiecare dintre Coarnele Mici. Apoi şocul îl 
ajunse. 

28. Icar. 

Jimmy Pak mai reuşi să transmită: 

— Vântul se intensifică. Mă prăbuşesc. Mă prăbuşesc! 


Libelula începu să se plieze, delicat, în jurul lui. Aripa 
stângă se rupse în mijloc, iar partea exterioară pluti ca o 
frunză legănată de vânt. Cealaltă aripă oferi un spectacol 
mai complex. Se răsuci în jurul bazei de încastrare, 
îndoindu-se atât de mult înapoi încât vârful i se încurcă în 
coadă. Jimmy avea senzaţia că se găsea într-un leagăn rupt, 
căzând încetişor din cer. 

Totuşi nu era complet neajutorat. Transmiţătorul continua 
să funcţioneze, şi atâta timp cât avea încă resurse fizice, 
reuşea să controleze aparatul. Avea la dispoziţie cam cinci 
minute. 

Exista vreo speranţă să ajungă la ocean? Nu. Era mult 
prea departe. Îşi aminti apoi că nu trebuia să judece în 
termeni tereştri: deşi un înotător bun, urmau să treacă 
destule ore până la o eventuală operaţiune de salvare, iar 
până atunci apele otrăvitoare l-ar fi ucis fără doar şi poate. 
Unica şansă era să coboare pe sol; avea să se gândească 
mai târziu la problema uriaşului mal sudic. Dacă va fi un 
„mai târziu”. 

Acolo, în zona cu 1/10 g, cădea foarte încet, însă avea să 
cadă mai repede odată cu depărtarea de axă. Cu toate că 
frecarea cu aerul complica evaluarea situaţiei, îi va limita 
totuşi viteza coborârii. Chiar şi lipsită de energie, Libelula 
urma să acţioneze ca o paraşută rudimentară, iar puţina 
reacțiune pe care o mai producea putea constitui diferenţa 
între viaţă şi moarte, singura lui speranţă. 

Controlul nu mai comunica; prietenii săi vedeau cu 
claritate ce i se întâmpla şi ştiau că vorbele lor nu-l puteau 
ajuta cu nimic. Jimmy executa în prezent cel mai bun zbor 
din viaţa lui; păcat, se gândi, făcând haz de necaz, că 
spectatorii erau atât de puţin numeroşi şi incapabili să 
aprecieze amănuntele de fineţe ale performanţei. 

Cobora într-o spirală largă şi atât timp cât curbele 
descrise erau doar puţin înclinate, şansele de supravieţuire 
rămâneau apreciabile. Pedalatul ajuta la menţinerea în aer 
a Libelulei, deşi îi era teamă să exercite forţa maximă, ca 


aripile rupte să nu se desprindă complet. La fiecare viraj 
către sud, putea aprecia fantasticul spectacol oferit de 
Rama. 

Lanţurile de fulgere continuau să joace de la vârful 
Cornului Mare spre pilonii mai scunzi din jur, însă acum era 
prezentă şi o mişcare de rotaţie. Coroana cu şase ţepi de 
foc se învârtea în sens opus lui Rama, efectuând o rotaţie 
completă la fiecare câteva secunde. Jimmy nutrea impresia 
că urmărea funcţionarea unui motor electric uriaş, şi poate 
că nu era departe de adevăr. 

Se afla la jumătatea drumului către câmpie, descriind o 
spirală plată, când jocul de artificii încetă brusc. Simţi cum 
cerul se goleşte de tensiune şi ştiu, fără să se uite, că părul 
de pe braţe nu mai era zbârilit. În ultimele minute ale luptei 
sale pentru supravieţuire nu mai exista nimic în stare să-l 
distragă, sau să-l deranjeze. 

Se hotărâse asupra regiunii unde avea să coboare, şi de 
aceea începu s-o studieze cu atenţie. În mare parte semăna 
cu o tablă de şah, cu configurații total diferite, de parcă 
unui grădinar nebun i s-ar fi dat mână liberă să-şi 
dezlănţuie fantezia. Pătratele tablei aveau latura cam de un 
kilometru şi deşi cele mai multe păreau netede, nu putea fi 
sigur că erau teren solid, într-atât de mult le variau culorile 
şi aspectul. Se decise să aştepte până în ultima clipă luarea 
unei hotărâri. Dacă într-adevăr avea să fie încă posibil. 

La numai câteva sute de metri, chemă pentru ultima oară 
Butucul. 

— Încă mai deţin un oarecare control. Voi ajunge jos peste 
o jumătate de minut. Vă chem atunci. 

Era optimist şi toţi îl înţeleseră. Refuza să spună adio, voia 
ca tovarăşii săi să ştie că asolizase luptând, şi fără teamă. 

Într-adevăr, frica îi dispăruse şi asta îl surprindea, 
deoarece nu se considerase niciodată un bărbat deosebit de 
curajos. Parcă urmărea eforturile unui străin, fără ca el 
personal să fie implicat. Ca şi cum studia o problemă 
interesantă de aerodinamică şi încerca diferiţi parametri, 


observând ce se întâmplă. Singura emoție încercată fusese 

un fel de regret îndepărtat pentru ocaziile pierdute, dintre 

care cea mai importantă o constituiau apropiatele Olimpice 
Selenare. De un lucru cel puţin era convins: Libelula n-avea 
să zboare pe Lună niciodată. 

Încă o sută de metri; viteza faţă de sol părea acceptabilă, 
dar oare cât de repede cădea? Era totuşi norocos, terenul 
arăta complet neted. Avea să-şi adune toate forţele într-un 
impuls final, începând cu. ACUM! 

Aripa dreaptă, făcându-şi datoria, se rupse în cele din 
urmă din încastrare. Libelula începu să se rostogolească, 
iar el se străduia s-o stabilizeze, lăsându-se cu toată 
greutatea în direcţia opusă. Când se izbi de sol, privea 
direct la arcul curbat al lui Rama, aflat la şaisprezece 
kilometri mai sus. 

Era de-a dreptul neloial şi ilogic ca un cer să fie atât de 
dur. 

29. Primul contact. 

Când Jimmy Pak îşi recăpătă cunoştinţa, primul lucru pe 
care-l înregistra fu o îngrozitoare durere de cap. Dar se 
simţi fericit trăind-o, cel puţin îi confirma că se afla în viaţă. 

Încercă apoi să se mişte şi imediat îl asaltară o mulţime de 
junghiuri şi dureri. Din câte îşi dădea seama însă, nu-şi 
rupsese nimic. 

După aceea încercă să deschidă ochii, dar îi închise 
imediat după ce se trezi privind spre una din benzile 
luminoase de pe plafonul lumii. Exerciţiul nu era tocmai 
recomandat ca tratament pentru durerea de cap. 

Continua să stea întins, recăpătându-şi forţele şi 
întrebându-se dacă va fi în stare să privească fără de 
probleme, când auzi un fel de trosnet în imediata apropiere. 
Întorcând foarte încet capul, riscă o privire - şi fu gata să-şi 
piardă iarăşi cunoştinţa. 

La numai cinci metri depărtare, o creatură asemănătoare 
unui crab se înfrupta din resturile sărmanei Libelule. După 
ce-şi reveni din şoc, Jimmy se rostogoli cât mai uşor şi mai 


tăcut, îndepărtându-se de monstru, aşteptându-se în fiecare 
clipă să fie înhăţat de cleştii acestuia, dacă avea să-l 
considere o pradă mai apetisantă. Scăpă totuşi neobservat 
şi când ajunse la o distanţă sigură, de vreo zece metri, 
Jimmy se ridică prudent în capul oaselor. 

De la distanţa aceea, creatura nu mai părea atât de 
groaznică. Avea un corp scund şi turtit, lung de doi metri şi 
lat de unul, susţinut pe şase picioare cu câte trei articulaţii. 
Jimmy observă că greşise crezând că se înfrupta din 
Libelulă; nu zărea nici urmă de gură. Creatura executa o 
operaţiune precisă de distrugere, folosind cleştii ca foarfeci 
să taie bicicleta în, bucățele. Apoi un şir de manipulatoare, 
semănând bizar cu nişte mânuţe de copil, mutau 
fragmentele într-o grămăjoară de pe spatele animalului. 

Era însă un animal? Deşi aceasta fusese prima impresie a 
lui Jimmy, acum o reconsidera. Comportamentul creaturii 
avea un ţel bine definit, sugerând o inteligenţă destul de 
avansată. Nu vedea motivul pentru care o fiinţă dirijată 
numai de instincte ar fi strâns cu grijă fragmentele risipite 
ale bicicletei sale. Doar dacă nu-şi aduna materiale pentru 
un cuib. 

Continuând să supravegheze crabul care-l ignora total, 
Jimmy se strădui să se ridice. Câţiva paşi împleticiţi îi 
dovediră că putea umbla, deşi nu era deloc convins că ar fi 
reuşit să întreacă cele şase picioare. Porni după aceea 
transmiţătorul, sigur că va funcţiona. Un şoc la care el 
supravieţuise nu putuse deteriora cu nimic rezistentul 
instrument electronic. 

— Controlul, chemă şoptit. Mă recepţionaţi? 

— Slavă Domnului! Ai păţit ceva? 

— Sunt doar puţin zdruncinat. Ia priviţi aici. 

Răsuci camera TV către crab, la timp pentru a surprinde 
ultimele etape de mărunţire a aripii drepte a Libelulei. 

— Ce Dumnezeu este. Şi de ce-ţi mestecă bicicleta? 

— Şi eu aş vrea să ştiu. Am terminat-o cu Libelula. Eu am 
să mă îndepărtez, în caz că are de gând să continue cu 


mine. 

Jimmy se retrase încetişor, fără să-şi ia ochii de pe 
crustaceu. Acesta se mişca în prezent de jur împrejur într-o 
spirală uşor crescătoare, aparent în căutarea fragmentelor 
ce-i scăpaseră atenţiei. Tânărul reuşi astfel să-l studieze din 
toate părţile. 

După depăşirea şocului iniţial, putea în prezent să 
aprecieze că era o arătare cu aspect interesant. Denumirea 
de „crab” pe care i-o dăduse în mod automat deruta puţin; 
dacă n-ar fi fost atât de mare, i-ar fi spus „gândac”. 
Carapacea avea o strălucire metalică frumoasă; de fapt, ar 
fi jurat că era vorba chiar de metal. 

Ideea părea interesantă. Să fi fost robot şi nu un animal? 
Cu gândul acesta privi crabul cu mai multă atenţie, 
studiindu-i detaliile anatomice. În locul gurii poseda o 
colecţie de manipulatoare, amintind de bricegele 
multifuncţionale ce constituie deliciul oricărui puşti: cleşti, 
pensete, răzuitoare, lame, ba chiar şi ceva asemănător unor 
burghie. Nimic din ele nu constituia însă o dovadă. Pe 
Pământ, în lumea insectelor ar fi găsit replici la uneltele 
respective, ba chiar ar fi numărat şi altele în plus. 
Întrebarea „animal ori robot?” rămânea fără răspuns. 

Ochii, care ar fi trebuit să lămurească chestiunea, o făceau 
şi mai ambiguă. Erau atât de înfundaţi în orbitele lor 
protectoare, încât era imposibil să constaţi dacă aveau 
lentile din cristal sau gelatină. De un albastru intens, 
păreau lipsiţi de expresie. Deşi se îndreptaseră de câteva 
ori către Jimmy, nu manifestaseră nici cel mai mic semn de 
interes. În opinia lui, subiectivă, faptul acesta stabilea 
nivelul, de inteligenţă al creaturii. O entitate, fie ea robot 
sau animal, ce ignora o fiinţă umană nu putea fi strălucitor 
de inteligentă. 

Se opri din spirala descrisă şi rămase nemişcată vreme de 
câteva clipe, ascultând parcă un mesaj îndepărtat. După 
care porni spre ocean, rostogolindu-se şi legănându-se în 
acelaşi timp. Se deplasa după o linie perfect dreaptă, cu o 


viteză constantă de patru-cinci kilometri pe oră şi cam după 
două sute de metri, Jimmy realiză că ultimele rămăşiţe ale 
iubitei sale Libelule se îndepărtau de el. Porni într-o 
urmărire disperată. 

Acţiunea lui nu era complet nesăbuită. Crabul se deplasa 
către ocean şi dacă pentru el mai era posibilă salvarea, 
atunci numai de acolo putea să vină. În plus, voia să afle ce 
dorea să facă creatura cu prada sa, să descifreze poate 
ceva referitor la motivele şi inteligenţa ei. 

Încă nerefăcut total, Jimmy avu nevoie de câteva minute s- 
o ajungă. După aceea o urmări, de la o distanţă 
respectabilă, până se asigură că nu o deranja prin prezenţa 
lui. Abia atunci îşi aduse aminte că bidonul cu apă şi 
pachetul cu alimente se găseau printre resturile Libelulei. 
Imediat se simţi însetat şi înfometat. 

Acolo, îndepărtându-se de el cu cinci kilometri pe ceas, se 
găsea singura hrană şi bătură din jumătatea aceea de lume. 
Indiferent de risc, trebuia să le recupereze. 

Se apropie prudent de crab, venind dinspre dreapta. 
Înaintând cu aceeaşi viteză, îi studie atent ritmul 
picioarelor, până când reuşi să-i anticipeze fiecare mişcare. 
În clipa în care se simţi pregătit, murmură iute: „Scuză-mă” 
şi ţâşni să-şi înşface bunurile. Jimmy nici nu visase că va 
ajunge vreodată să-şi exercite talente de hoţ, şi fu încântat 
de succesul obţinut. În aceeaşi secundă se retrase, fără ca 
fiinţa să-şi fi încetinit pasul. 

Rămase cu vreo zece metri mai în urmă, îşi umezi buzele 
cu apa din bidonaş şi începu să mestece un baton de carne 
concentrată. Mica victorie îl făcea să se simtă fericit. Era 
acum capabil să rişte un gând şi despre viitor. 

Cât timp trăia, speranţa dăinuia, deşi nu-şi imagina nici o 
modalitate de salvare. Chiar dacă tovarăşii săi ar fi 
traversat oceanul, cum putea să ajungă la ei? „Găsim noi o 
cale”, promisese Controlul. „[ărmul ăsta nu ocoleşte 
întreaga lume fără să nu se întrerupă pe undeva.” Fusese 
tentat să dea replica „De ce nu?”, însă renunţase. 


Unul din lucrurile cele mai stranii legate de explorarea lui 
Rama îl reprezenta faptul că reuşeai întotdeauna să-ţi 
zăreşti destinaţia. Aici, curbura lumii nu ascundea, ci 
dezvăluia. De câtva timp Jimmy devenise conştient de 
obiectivul crabului; sus, în terenul ce părea că se ridică 
înaintea lui se afla o adâncituri largă de o jumătate de 
kilometru. În continentul sudic se găseau trei asemenea 
gropi. Din Butuc fusese imposibil de apreciat adâncimea lor. 
Toate trei fuseseră botezate după cratere lunare 
importante, iar în prezent el se apropia de Copernic. 
Numele nu era foarte bine ales, nu existau versanţi ridicaţi 
de jur împrejur şi nici un vârf central. Copernic era pur şi 
simplu o gaură adâncă, sau un puţ cu pereţi perfect 
verticali. 

După ce se apropie îndeajuns pentru a privi înăuntru, 
Jimmy izbuti să zărească o pânză de apă tulbure, verde- 
plumburie, la vreo jumătate de kilometru mai jos. Aceasta 
însemna aproximativ la nivelul oceanului, iar el se întrebă 
dacă nu cumva exista o cale de comunicare. 

În interiorul puţului se răsucea o rampă în spirală, săpată 
în perete aidoma ghinturilor unei gigantice ţevi de tun. 
Înăuntru păreau să fie însă o mulţime de curbe spiralate; 
abia după ce le urmări o vreme, tot mai nedumerit, Jimmy 
înţelese că nu era vorba de o singură rampă, ci de trei, 
defazate între ele cu 120%. Într-un alt context, întregul 
ansamblu ar fi fost considerat un impresionant tour de 
force arhitectural. 

Cele trei rampe se sfârşeau în apă, dispărând sub 
suprafaţa opacă. În apropierea ei, Jimmy zări un grup de 
tuneluri ori de peşteri întunecate; păreau destul de sinistre 
şi se întrebă dacă înăuntru locuia cineva. Poate că Ramanii 
erau amfibii. 

Când crabul se apropie de marginea puţului, tânărul bănui 
că avea să coboare pe una dintre rampe, probabil 
transportând resturile Libelulei altei entităţi, capabilă să le 
evalueze. Crabul se opri însă la margine, îşi întinse fără 


ezitare aproape jumătate din corp deasupra abisului, deşi o 
eroare de numai câţiva centimetri i-ar fi adus dezastrul şi se 
scutură brusc. Fragmentele Libelulei căzură rostogolindu- 
se în hău, odată cu lacrimile lui Jimmy privind trist în urma 
lor. Gândi cu amărăciune, e lămurită aşadar şi problema 
inteligenţei acestei creaturi. 

Crabul se întoarse apoi şi se îndreptă spre Jimmy, aflat la 
circa zece metri. Voi avea parte de acelaşi tratament? Se 
întrebă el. Spera ca aparatul TV să nu tremure prea tare în 
vreme ce transmitea Controlului imaginea monstrului 
apropiindu-se rapid. 

— Ce sugeraţi? Şopti nervos, fără să spere într-un răspuns 
folositor. Îl consola prea puţin faptul că ar fi intrat în istorie. 
Mintea îi analiză cu iuţeală variantele discutate în 
eventualitatea unei asemenea întâlniri. Până atunci totul 
rămăsese la nivel de teorie. El era primul care să le verifice 
în practică. 

— Nu fugi până nu eşti sigur că-i ostil, i se răspunse tot în 
şoaptă. 

Unde să fug? Considera că putea întrece creatura într-un 
sprint de 6 sută de metri, dar o certitudine tulburătoare îi 
spunea că în privinţa rezistenţei nu-i făcea faţă. 

Încet, înălţă ambele mâini cu palmele întinsa De două sute 
de ani oamenii discutau gestul acesta; oare orice fiinţă din 
univers avea să-l interpreteze ca „Vezi. Nu sunt înarmat?” 
Nimeni nu avusese însă altă idee mai bună. 

Crabul nu reacţionă în nici un fel şi nu încetini pasul. 
Trecu pe lângă el, ignorându-l complet şi îndreptându-se 
hotărât către sud. Simţindu-se extrem de penibil, 
reprezentantul lui Homo Sapiens urmări Primul Contact 
îndepărtându-se în câmpia ramană, total indiferent la 
prezenţa lui. 

Rareori în viaţă fusese atât de umilit. Apoi îi veni în ajutor 
simţul umorului. La urma urmei, nu era mare lucru să fii 
neglijat de o maşină de gunoi. Mai rău ar fi fost dacă l-ar fi 
întâmpinat ca pe un frate de multă vreme pierdut. 


Se întoarse la baza lui Copernic şi privi în jos spre apele 
opace. Observă nişte forme vagi, unele destul de mari, 
deplasându-se încetişor înainte şi înapoi sub apă. Brusc, 
una dintre ele se îndreptă către cea mai apropiată rampă în 
spirală şi ceva aducând cu un tanc miriapod porni lungul 
urcuş. După cum înaintă, drumul avea să-i ia o oră; dacă 
reprezenta o ameninţare, atunci era una foarte lentă. 

Zări după aceea o mişcare mult mai rapidă lângă una 
dintre intrările grotelor de la nivelul apei. Ceva se deplasa 
cu iuţeală pe rampă, dar nu reuşi să focalizeze sau să-i 
distingă forma. Privea parcă un vârtej de praf, de înălţimea 
unui om. 

Clipi din ochi şi scutură din cap, ţinând pleoapele strânse 
câteva secunde. Când le redeschise, forma dispăruse. 

Poate că şocul îl zguduise mai mult decât recunoscuse; era 
prima dată când suferea de iluzii optice. Nu avea să 
pomenească Controlului despre halucinație. 

Nici n-avea să exploreze rampele, aşa cum gândise la 
început. În mod vădit, ar fi fost o cheltuială inutilă de 
energie. 

Fantoma rotitoare pe care crezuse să o fi zărit nu jucase 
nici un rol în hotărârea lui. 

Absolut niciunul, căci desigur, Jimmy nu credea în stafii. 

30. Floarea. 

Eforturile lui Jimmy îl însetaseră şi era perfect conştient că 
în tot continentul acela nu exista apă potabilă. Conţinutul 
bidonului i-ar fi ajuns o săptămână, dar ce folos? Curând, 
cele mai sclipitoare minţi ale Pământului aveau să se 
concentreze pe problemă. Fără îndoială, comandantul 
Norton urma să fie bombardat de sugestii. El unul nu-şi 
imagina cum putea să coboare faleza înaltă de o jumătate 
de kilometru. Chiar dacă ar fi dispus de o frânghie suficient 
de lungă, tot nu avea nimic de care să o ancoreze. 

Era totuşi stupid - şi laş - să renunţe fără luptă. Dinspre 
ocean puteau sosi ajutoarele şi de vreme ce mergea într- 
acolo, trebuia să continue explorarea ca şi când nu s-ar fi 


întâmplat nimic. Nimeni altul n-avea să mai reuşească să 
observe şi să filmeze terenul variat pe care-l avea de 
străbătut, ceea ce i-ar fi asigurat nemurirea post-mortem. 
Deşi multe alte onoruri erau de preferat, tot însemna mai 
mult decât nimic. 

Se găsea la numai trei kilometri de ocean, dacă sărmana 
Libelulă, ar fi putut zbura, însă aşa, părea greu de crezut să 
ajungă la țărm urmând o linie dreaptă. Regiunea din faţă 
era presărată cu obstacole uriaşe. Totuşi, problema n-ar fi 
fost de nerezolvat; se distingeau destule căi de acces. 
Jimmy le zărea pe toate, întinse pe harta mare şi curbă 
ridicată înaintea şi în jurul său. 

Avea destul timp la dispoziţie; trebuia să înceapă cu 
imaginile cele mai interesante, chiar dacă se abătea de la 
drum. 

Spre dreapta, cam la un kilometru depărtare, se observa 
un pătrat scânteind ca sticla tăiată, sau ca o vitrină uriaşă 
de bijuterii. Probabil că gândul acesta iuți paşii bărbatului. 
Chiar şi un individ sortit pieirii putea fi niţel interesat de 
câteva mii de metri pătraţi de nestemate. 

Nu rămase prea dezamăgit când constată prezenţa a 
milioane de cristale de cuarţ, încrustate într-un strat de 
nisip. Pătratul adiacent era însă şi mai interesant, acoperit 
fiind cu un soi de model, aparent aleator, format din coloane 
metalice goale în interior, dispuse destul de des şi cu 
înălțimile variind de la mai puţin de un metru la peste cinci. 
Era complet inaccesibil, doar un tanc şi-ar fi croit drum prin 
pădurea de tuburi. 

Jimmy înaintă printre cristale şi coloane, până ajunse la 
cea dintâi întretăiere de laturi. Pătratul din dreapta era o 
machetă uriaşă, o tapiserie ţesută din sârmă. Încercă să 
desfacă un colţ, clar nu reuşi. 

În stânga se găsea un mozaic de plăci hexagonale, atât de 
perfect îmbinate încât între ele nu se zărea nici o linie. Ar fi 
părut o suprafaţă continuă dacă plăcuţele n-ar fi fost 
colorate în toate culorile curcubeului. Jimmy petrecu mai 


mult timp încercând să găsească două pătrate adiacente de 
aceeaşi culoare, să vadă dacă aşa le putea distinge limitele, 
dar nu reuşi. 

Panoramând încetişor în jurul întretăierii, se adresă 
şovăitor Controlului. 

— Voi ce părere aveţi? Mă simt prins în mijlocul unui rebus 
uriaş. Sau o fi galeria de artă a ramanilor? 

— Suntem la fel de stupefiaţi ca şi tine, Jimmy. Până acum 
n-am văzut nici un semn că Ramanii s-ar da în vânt după 
artă. Să aşteptăm până mai obţinem date şi după aceea să 
avansăm nişte ipoteze. 

Următoarea întretăiere nu oferi alte detalii lămuritoare. 
Un pătrat complet gol, cenuşiu neutru şi plat, dur şi totuşi 
lunecos la pipăit. Celălalt, un burete moale, perforat de 
miliarde şi miliarde de găurele. Îl apăsă cu piciorul şi 
întreaga suprafaţă se ondulă precum nisipul mişcător abia 
stabilizat. 

La o nouă intersecţie întâlni ceva semănând izbitor de 
mult cu un câmp arat, numai că brazdele aveau toate 
adâncimea de un metru, iar materialul în care erau săpate 
părea extrem de rugos, aidoma unui raşpel. Nu-i acordă 
atenţie prea mare, deoarece pătratul următor îl uluia mai 
ceva decât tot ce văzuse până atunci. Găsise în sfârşit ceva 
în stare să înţeleagă, dar asta nu însemna că era mai puţin 
tulburător. 

Perimetrul lui era înconjurat de un gard din sârmă atât de 
obişnuit încât dacă l-ar fi întâlnit pe Pământ, nu i-ar fi 
aruncai o altă privire. Din cinci în cinci metri se înălţau 
stâlpi cu aspect metalic, între care se întindeau şase şiruri 
de sârme. 

Dincolo de gard să găsea un al doilea, identic, şi după 
acesta încă unul. Un exemplu tipic al triplării ramane; ceea 
ce era închis între bariere nu avea nici o şansă să scape. Nu 
exista nici o intrare, nici o poartă pe unde să fie scoasă 
fiara, sau fiarele dinăuntru. În schimb, în mijlocul pătratului 


se zărea o singură cavitate, o versiune redusă a lui 
Copernic. 

Jimmy n-ar fi ezitat nici în alte condiţii, iar în prezent 
oricum nu mai avea nimic de pierdut. Escaladă rapid cele 
trei garduri, se apropie de gaură şi privi înăuntru. 

Spre deosebire de Copernic, puţul avea o adâncime de 
numai cincizeci de metri. Pe fundul lui se observau ieşirile a 
trei tunele, fiecare suficient de mare să permită trecerea 
unui elefant. Aceasta era totul. 

După ce privi un timp, bărbatul hotărî că singurul lucru ce 
oferea un sens structurii, era ca podeaua puţului să fi fost 
un ascensor. Însă n-avea să ştie niciodată ce anume 
transporta. Putea doar să bănuiască că ceva mare şi 
probabil periculos. 

În următoarele ore, parcurse mai mult de zece kilometri 
de-a lungul țărmului oceanului, iar pătratele tablei începură 
să i se învălmăşească în minte. Văzuse unele acoperite 
complet de structuri de sârmă, ca nişte colivii pentru 
păsări. Altele păreau de lichid congelat, punctate de 
vârtejuri îngheţate. Dar când le încercă cu prudenţă, 
constată că se dovedeau suficient de solide. Mai trecu pe 
lângă un altul într-atât de negru, că nici nu realiză ce 
anume era; doar pipăindu-l putu să afirme că se găsea într- 
adevăr acolo. 

În prezent însă, apăruse o transformare subtilă în ceva ce 
înţelegea. Înşiruindu-se spre sud se succedau mai multe 
câmpuri, nu găsea un termen mai potrivit. Ca terenul unei 
ferme experimentale de pe Pământ, fiecare pătrat fusese 
acoperit cu pământ împrăştiat şi nivelat cu atenţie; primul 
sol întâlnit în peisajul metalic al lui Rama. 

Câmpurile erau virgine, lipsite de viaţă, aşteptând recolte 
ce nu fuseseră plantate niciodată. Jimmy se întrebă care 
putea fi scopul lor, căci părea incredibil ca nişte fiinţe atât 
de evoluate precum Ramanii să utilizeze indiferent ce formă 
de agricultură. Chiar pe Pământ, agricultura nu mai 
constituia decât un hobby popular, o sursă de produse 


exotice şi de lux. Ar fi furat însă că acelea erau ferme 
potenţiale, impecabil pregătite. Nu văzuse niciodată un 
pământ care să arate la fel de curat; fiecare pătrat era 
acoperit cu o folie uriaşă din plastic dur şi transparent. 
Încercă să-l străpungă să ia o mostră de pământ, dar cuțitul 
său abia reuşi să zgârâie plasticul. 

Spre interiorul continentului se zăreau alte câmpuri şi pe 
multe din ele se înălţau construcţii complicate din stâlpi şi 
sârmă, probabil cu rolul de araci. Arătau golaşe şi 
dezolante, aidoma unor arbori desfrunziţi în toiul iernii. 
Iarna pe care o cunoscuseră trebuia să fi fost într-adevăr 
lungă şi teribilă, iar acele săptămâni de căldură şi lumină 
reprezentau probabil un, scurt interludiu, înainte de 
revenirea gerului. 

Jimmy nu ştiu niciodată ce anume îl determinase să se 
oprească şi să privească cu atenţie labirintul metalic 
dinspre sud. Pesemne în mod inconştient, mintea lui 
verificase fiecare detaliu înconjurător. În peisajul fantastic 
de străin şi de aparte, remarcase un lucru de-a dreptul 
uimitor. 

La un sfert de kilometru depărtare, în mijlocul unui noian 
de sârme şi piloni, strălucea o pată de culoare. Era atât de 
mică şi modestă încât se găsea la limita vizibilităţii; pe 
Pământ nimeni n-ar fi privit de două ori într-acolo. Cu toate 
acestea, fără doar şi poate unul din motivele care-i 
reţinuseră atenţia fusese faptul că-i reînvia atât de puternic 
amintirea Pământului. Nu raportă Controlului până nu se 
asigură că nu făcea o greşeală, că nu-l înşelau amintiri 
nostalgice. Abia de la numai câţiva metri putea să fie sigur 
că viaţa, aşa cum o cunoştea el, apăruse în lumea sterilă şi 
antiseptică a lui Rama. Acolo, la marginea continentului 
sudic, înflorea, într-o splendidă singurătate, o floare. 

Apropiindu-se, Jimmy realiză că ceva era în neregulă. 
Folia, protejând probabil stratul de pământ împotriva 
contaminării cu forme de viaţă nedorite, era perforată în 
centru. Prin orificiu se ridica o tulpină verde, de grosimea 


degetului mic al unui om, strecurându-se prin păienjenişul 
din sârme de deasupra. La un metru de sol, se desfăcea 
într-un mănunchi de frunze albăstrii, semănând mai mult cu 
nişte pene decât cu frunzele vreunei plante cunoscute. La 
înălţimea ochilor, tulpina se termina prin ceea ce el 
considerase la început o floare. 

Acum vedea, câtuşi de puţin surprins, că erau în fapt trei 
flori strâns unite între ele. 

Petalele aveau forma unor tuburi lungi de cinci centimetri, 
cu colorit aprins, în număr de cel puţin 50 pe fiecare floare, 
strălucind în albastru, violet şi verde metalic, semănând mai 
mult cu aripile unui fluture decât cu vreo formă de viaţă 
vegetală. Practic, tânărul nu cunoştea pic de botanică, dar 
era, uimit că nu vedea nici o structură similară petalelor ori 
staminelor. Se întrebă dacă asemănarea cu florile terestre 
nu constituia o simplă coincidenţă; poate că era ceva în 
genul unui polip coralier. În orice caz, ar fi implicat 
existenţa unor creaturi minuscule, purtate de vânt, servind 
fie ca agent fertilizator. Fie ca hrană. 

În esenţă importa prea puţin. Indiferent de definiţia 
ştiinţifică, pentru Jimmy rămânea o floare. Miracolul acela 
straniu, accidentul existenţei ei acolo, îi reamintea lucrurile 
pe care n-avea să le mai revadă niciodată, şi fu tentat să 
intre s-o ia cu el. 

Nu avea să fie uşor. Se aflau despărțiți de peste zece metri 
de hăţiş de piloni subţiri. Aceştia formau un soi de structură 
cubică, cu latura de vreo patruzeci de centimetri, repetată 
la nesfârşit. Jimmy nu s-ar fi ridicat în aer cu bicicleta sa 
aeriană dacă n-ar fi fost subţirel şi mlădios, aşa încât ştiu că 
se putea strecura printre interstiţiile reţelei. leşirea ridica 
însă o problemă; întoarcerea îi era cu siguranţă imposibilă, 
de aceea trebuia să se retragă cu spatele. 

Controlul se arătă încântat de descoperire, astfel că 
descrise şi filmă floarea din toate unghiurile posibile. 
Nimeni nu obiectă când spuse: 

— Mă duc după ea. 


Nici nu aşteptase vreo împotrivire; viaţa îi aparţinea acum 
numai lui şi putea face cu ea orice dorea. 

Se dezbrăcă, prinse pilonii netezi din metal şi pătrunse în 
reţea. Intra exact la limită; se simţea aidoma unui prizonier 
evadând printre zăbrelele celulei. După ce intră cu întreg 
trupul, încercă să se retragă, să vadă dacă întâmpină vreo 
dificultate. Într-adevăr, era mult mai dificil; era nevoit să 
împingă cu braţele, nu să tragă, dar nu consideră totuşi că 
e motiv de îngrijorare. 

Jimmy era un om de acţiune şi nu un filosof. Târându-se cu 
greutate prin coridorul strâmt, nu-şi pierdu vremea 
întrebându-se de ce făcea un lucru atât de riscant. Nicicând 
în decursul vieţii nu fusese interesat de flori, iar în prezent 
îşi folosea toată energia pentru a obţine una. 

Adevărat, specimenul era unic şi de o imensă valoare 
ştiinţifică. În realitate însă, îl dorea pentru că reprezenta 
ultima lui legătură cu lumea vieţii şi cu planeta sa natală. 

Apucând-o, îl încercară însă remuşcările. Poate că era 
singura din Rama; se justifica s-o culeagă? 

Dacă avea nevoie de o scuză, se putea consola cu ideea că 
nici Ramanii înşişi n-o incluseseră în planurile lor. În mod 
vădit era o anormalitate, înflorind mult prea târziu. Ori prea 
devreme. Justificările nu-i foloseau însă şi ezitarea fu doar 
de moment. Întinse mâna, prinse tulpina şi smuci brusc. 

Floarea ieşi destul de uşor; mai culese două frunze şi porni 
înapoi. Cu o singură mână liberă, înaintarea se dovedea 
extrem de dificilă, chiar chinuitoare şi în scurt timp fu 
nevoit să se oprească să-şi tragă răsuflarea. Abia atunci 
observă că frunzele penate se închideau, iar tulpina lipsită 
de floare se descolăcea treptat de pe aracii ei. În vreme ce 
o privea, fascinat şi uluit, planta se retrase încet în pământ 
ca un şarpe rănit de moarte târându-se în cuibul său. 

Am ucis ceva minunat, îşi spuse Jimmy. Dar şi Rama îl 
ucisese pe el. În prezent îşi exercita doar un drept al său. 

31. Viteză terminală. 


Comandantul Norton nu pierduse niciodată un om, şi nu 
avea intenţia unui debut. Înainte ca Jimmy să plece înspre 
Polul Sud, se gândise la posibilităţi de intervenţie în cazul 
unui accident. Problema se arătase totuşi atât de dificilă, 
încât nu-i găsise răspuns. Nu făcuse altceva decât să 
elimine, rând pe rând, fiecare alternativă vădit 
nerealizabilă. 

Cum să escaladezi o stâncă verticală, înaltă de o jumătate 
de kilometru, chiar în condiţiile unei gravitaţii reduse? Cu 
echipament corespunzător şi antrenament ar fi fost un 
fleac. La bordul lui Endeavour nu existau însă instrumente 
de împuşcat pitoane şi nimeni n-avea altă idee cum să fie 
bătute sutele de cuie în suprafaţa dură şi lucioasă. 

Studiase în treacăt soluţii mai originale, unele de-a dreptul 
aiurite. Poate că un cimp încălţat cu ventuze ar reuşi 
ascensiunea. Dar, chiar dacă ar fi constituit o soluţie 
practică, cât timp era necesar pentru producerea şi 
testarea unui asemenea echipament - şi pentru pregătirea 
cimpului? El personal se îndoia că un om poseda forţa 
necesară unei altfel de ascensiuni. Exista, desigur, şi o 
tehnologie avansată. Echipamentele de propulsie EVA 
tentau, însă forţa lor de impuls era prea mică, fiind 
proiectate pentru o utilizare la 0 g. Chiar în condiţiile 
gravitaţiei lui Rama, ele nu puteau susţine greutatea unui 
om obişnuit. 

Să încerce oare să trimită un aparat EVA telecomandat, 
încărcat numai cu o coardă pentru coborâre? Prezentase 
ideea sergentului Myron, care i-o făcuse praf imediat. 
Inginerul explicase că erau probleme legate de stabilitate. 
Fără îndoială rezolvabile, însă ar fi durat mult, mai mult 
decât îşi puteau ei permite. 

Dar un balon? Soluţia părea perfectă dacă ar fi realizat 
învelişul şi sursa de căldură cât mai compactă. Posibilitatea 
respectivă era singura la care Norton nu renunţase, atunci 
când problema încetase să mai fie pur teoretică, devenind o 


chestiune de viaţă şi de moarte cu care începeau buletinele 
de ştiri de pe toate lumile locuite. 

În vreme ce Jimmy continua explorarea de-a lungul 
țărmului oceanului, jumătate din ţicniţii Sistemului Solar 
încercau să-l salveze. La Cartierul General al Flotei se 
primeau absolut toate sugestiile, iar una dintr-o mie era 
expediată lui Endeavour. Cea a lui Dr. Carlisle Perera sosi 
de două ori, o dată prin intermediul reţelei Cercetării şi a 
doua oară prin PLANETCOM, PRIORITATE RAMA. Totul îi 
solicitase savantului cinci minute de gândire, plus o 
milisecundă de timp pe calculator. 

Iniţial, comandantul Norton o considerase o glumă de 
prost gust. Apoi, citind numele expeditorului şi calculele 
anexate îşi schimbă opinia. 

Îi trecu mesajul lui Karl Mercer. 

— Ce crezi despre asta? Întrebă cu o voce pe care o dorea 
cât mai nepăsătoare. 

Karl îl parcurse rapid şi exclamă: 

— Să mă ia dracu! Sigur că are dreptate! 

— Eşti sigur? 

— N-a greşit cu furtuna, nu? Ar fi trebuit să ne gândim şi 
noi. Mă face să mă simt ca un înapoiat mintal. 

— Nu eşti singurul. Următoarea problemă. Cum îl 
anunţăm pe Jimmy? 

— Nu cred că ar fi potrivit s-o facem acum. În ultima clipă 
e mai bine. Cel puţin eu, dacă aş fi în locul lui aşa aş 
prefera. Spuneţi-i doar că suntem pe drum. 

Deşi putea să privească peste întreaga lăţime a Oceanului 
Cilindric şi cunoştea direcţia aproximativă din care venea 
Resolution, Jimmy nu zări minuscula ambarcaţiune decât 
după ce ea depăşi New York-ul. Părea incredibil să 
transporte şase oameni şi cine ştie cât echipament de 
salvare. 

La un kilometru distanţă, îl recunoscu pe comandantul 
Norton şi începu să-şi agite braţele. Puțin mai târziu fu şi el 
zărit şi i se răspunse la semnale. 


— Mă bucur să te văd în formă, Jimmy, îi transmise Norton 
prin radio. Ţi-am promis că nu te părăsim. Acum mă crezi? 

Nu prea, gândi Jimmy. Până în clipa aceea se întrebase 
într-una dacă nu era vorba de-o acţiune de caritate, 
organizată în scopul menţinerii moralului. Însă 
comandantul n-ar fi traversat oceanul doar să-i spună adio; 
aveau probabil un plan. 

— 'Te voi crede, şefule, zise el, când mă voi vedea jos, pe 
punte. Vrei să-mi spui ce trebuie să fac? 

Resolution încetinise şi se afla la o sută de metri de baza 
falezei. Din câte observase Jimmy, nu conţinea nici un 
echipament neobişnuit, deşi nu era nici el sigur ce 
aşteptase să vadă. 

— Iartă-ne, Jimmy, însă n-am vrut să-ţi spunem prea multe 
lucruri care să te îngrijoreze. 

Chiar părea ciudat; ce naiba voia să zică? 

Pluta se opri la cincizeci de metri de faleză. Jimmy îl vedea 
perfect pe comandant vorbind în microfon. 

— Asta-i, Jimmy. N-o să păţeşti absolut nimic, dar trebuie 
să ai nervii tari. Noi ştim că ai aşa ceva. Vei sări de-acolo. 

— De la cinci sute de metri?! 

— Da, însă la numai o jumătate g. 

— Aha. Aţi căzut vreodată pe Pământ de la două sute 
cincizeci de metri? 

— Taci din gură, ori îţi contramandez următoarea 
permisie. Ar fi trebuit să-ţi dai seama şi singur. Totul e o 
chestiune de viteză finală. În atmosfera asta nu poţi atinge 
mai mult de nouăzeci de kilometri la oră. Indiferent dacă 
sari de la două sute sau de la două mii de metri. Adevărat, 
nouăzeci e cam multişor ca să te simţi confortabil, dar se 
mai poate reduce niţel. Asta va trebui tu să faci, aşa încât 
ascultă-mă atent. 

— Vă ascult, făcu Jimmy. E cazul să fie ceva cât mai bun. 

Nu-l mai întrerupse pe comandant şi după ce Norton 
termină, nu mai făcu nici un comentariu. Da, avea sens şi 


era atât de simplu că numai un geniu se putea gândi la aşa 
ceva. Sau cineva care nu se aştepta să o facă el însuşi. 

Jimmy nu încercase niciodată săritura de la înălţime şi nici 
paraşutismul cu deschiderea paraşutei în ultima clipă, 
exerciţii ce i-ar fi oferit, cât de cât, o pregătire psihologică. 
Poţi să-i spui unui om că se află în perfectă siguranţă 
traversând o prăpastie pe o bârnă şi totuşi, chiar dacă toate 
calculele de rezistenţă sunt impecabile, e posibil să nu 
reuşească. Jimmy înţelegea de ce comandantul Norton se 
arătase atât de evaziv în legătură cu detaliile operaţiunii. 
Nu-i lăsase vreme pentru gânduri negre. 

— Nu vreau să te grăbesc, se auzi glasul plin de 
convingere al lui Norton, venind de la o jumătate de 
kilometru mai jos. Dar cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

Jimmy îşi privi preţiosul suvenir, singura floare din Rama. 
O înveli cu grijă în batista murdară, o înnodă, apoi o aruncă 
peste marginea falezei. 

Ea pluti în jos cu o încetineală liniştitoare; îi trebui multă 
vreme până se făcu mică, mai mică, şi mai mică, până ce n-o 
mai zări. Resolution înaintă câţiva metri şi Jimmy ştiu că o 
recuperaseră. 

— Minunată! Exclamă comandantul entuziasmat. Sunt 
convins c-o vor boteza după tine. O. K. Te aşteptăm. 

Jimmy îşi scoase cămaşa, singura îmbrăcăminte pe partea 
de sus a corpului purtată în climatul acela tropical şi o 
întinse gânditor. De câteva ori în decursul explorării fusese 
gata să renunţe la ea; acum însă putea să-i salveze viaţa. 

Privi pentru ultima oară înapoi, spre continentul numai de 
el explorat şi spre vârfurile îndepărtate, dar distincte, ale 
Cornului Mare şi celor şase Coarne Mici. Apoi, strângând 
puternic cămaşa în mâna dreaptă, îşi luă avânt şi sări cât 
mai departe, dincolo de faleză. 

Nu mai avea motiv de grabă; îi stăteau la dispoziţie cel 
puţin douăzeci de secunde să se bucure de senzaţia 
încercată. Nu irosi timpul, căci viteza aerului sporea în jurul 
său, iar Resolution se vedea tot mai mare. Ţinând cămaşa 


cu ambele mâini, ridică braţele deasupra capului, astfel 
încât curentul de aer o umflă. 

Ca paraşută constituia un semi-eşec; puţinii kilometri pe 
oră în stare să-i scadă din viteză erau utili, dar nu vitali. 
Totuşi, avea un rol mult mai important: îi menținea trupul în 
poziţie verticală, coborând în ocean drept ca o săgeată. 

Continua să aibă impresia că nu se deplasa deloc, ci că, 
apa se ridica spre el. Odată ce făcuse pasul, teama nu-l mai 
încerca, ba chiar se simţea indignat fiindcă i se ascunsese 
adevărul. Oare crezuseră că dacă medita prea mult, n-avea 
să sară? 

În ultima clipă dădu drumul cămăşii, inspiră adânc şi-şi 
astupă nările şi gura cu ambele mâini. După cum fusese 
instruit, îşi încordă întreg corpul, lipindu-şi picioarele. 
Urma să pătrundă în apă cu acurateţea unei sulițe. 

— Va fi la fel ca şi când ai sări de pe o trambulină pe 
Pământ, îi promisese comandantul. Nu se va întâmpla 
absolut nimic. Dacă pătrunzi corect în apă. 

— Şi dacă nu? Întrebase el. 

— Atunci va trebui să faci drumul înapoi şi să mai încerci o 
dată. 

Ceva îl izbi în tălpi, puternic dar nu insuportabil. Un milion 
de mâini lunecoase îl trăgeau de trup; urechile îi vâjâiau, 
simţea presiunea în timpane şi deşi ţinea ochii strâns 
închişi, avu impresia că-l înconjoară întunericul, pe măsură 
ce se afunda în adâncurile Oceanului Cilindric. 

Începu din răsputeri să înoate în sus, către lumina tulbure. 
Nu putea deschide ochii mai mult de o clipă; imediat simţea 
apa otrăvită pişcându-l ca un acid. 1 se părea că se zbătea 
de o veşnicie, un moment îl cuprinse o teamă de coşmar că- 
şi pierduse simţul de orientare, că de fapt înota în jos. 
Întredeschise ochii iute şi de fiecare dată lumina fu mai 
puternică. 

Pleoapele îi erau încă strâns închise atunci când ieşi la 
suprafaţă. Inspiră adânc aerul preţios, se răsuci pe spate şi 
se uită în jur. 


Resolution se îndrepta spre el cu viteză maximă. Peste 
câteva secunde, braţe puternice îl apucară şi-l traseră peste 
bord. 

— Ai înghiţit apă? Întrebă neliniştit comandantul. 

— Nu cred. 

— Freacă-te, oricum, cu asta. Aşa. Cum te simţi? 

— Încă nu-mi dau seama. Vă zic peste un minut. Ah. Vă 
mulţumesc tuturor! 

Minutul nu luase încă sfârşit, când Jimmy realiză ce 
simţea. 

— Voi voma, făcu pe un ton de scuză. 

Salvatorii săi îl. Priviră uluiţi. 

— Pe un calm absolut. Şi o mare netedă? Întrebă 
neîncrezătoare Barnes, privind plângerea lui Jimmy ca pe 
un afront direct adus dibăciei ei. 

— Eu nu i-aş zice netedă, interveni comandantul indicând 
cu braţul dunga de apă ce traversa cerul. Dar să nu-ţi fie 
ruşine, poate ai înghiţit ceva din porcăria aia. Dă-o afară cât 
mai repede. 

Jimmy se chinuia încă, fără eroism şi fără succes, când pe 
cerul dinapoia lor fulgeră ceva. Toţi ochii se întoarseră 
către Polul Sud şi Jimmy uită imediat de necazurile lui. 
Stâlpii îşi reîncepuseră jocurile de artificii. 

Din pilonul central porneau către ceilalţi mai mici fulgere 
lungi de câţiva kilometri. Începuse iarăşi rotația statică, de 
parcă dansatori invizibili îşi înfăşurau panglicile în jurul 
unui electromagnet. Accelerau, mişcându-se din ce în ce 
mai iute, până ce se contopiră într-un singur con luminos. 

Era un spectacol mai copleşitor decât tot ce văzuseră până 
atunci, însoţit de bubuituri şi pârâituri îndepărtate ce 
sporeau impresia de atotputernicie. Spectacolul dură cam 
cinci minute, apoi se sfârşi brusc, ca şi cum cineva ar fi 
apăsat un întrerupător. 

— Mi-ar place să aflu ce înţelege Comitetul Rama din toate 
astea, murmură Norton fără să se adreseze cuiva anume. 
Voi aveţi vreo idee? 


Nimeni nu avu vreme să răspundă, deoarece în aceeaşi 
clipă Controlul îi chemă alarmat: 

— Resolution. Aţi păţit ceva? L-aţi simţit? 

— Ce să simţim? 

— Credem că a fost vorba de un seism. Exact când s-au 
oprit fulgerele. 

— S-au înregistrat avarii? 

— Nu cred. N-a fost chiar aşa puternic. Dar ne-a zgâlţâit 
puţin. 

— Noi n-am simţit nimic. De fapt, nici n-am fi putut să-l 
simţim aici, pe ocean. 

— Aveţi dreptate, greşeala mea! Acum totul pare liniştit. 
Până la data viitoare. 

— Da, până data viitoare, încuviinţă Norton. 

Misterul lui Rama creştea mereu; cu cât descopereau mai 
multe, cu atât înțelegeau mai puţin. 

Brusc, de la proră se auzi un strigăt: 

— Şefule. Priveşte. Sus pe cer! 

Norton ridică ochii, cercetând rapid circuitul oceanului. 
Nu zări nimic până ce nu ajunse cu privirea la zenit, 
uitându-se exact în punctul opus al lumii. 

— Dumnezeule, şopti înțelegând că „data viitoare” sosise. 

Un talaz uriaş gonea spre ei, în josul curbei Oceanului 
Cilindric. 

32. Valul. 

Cu tot şocul, prima grijă a lui Norton fu nava. 

— Endeavour! Chemă el. Raportaţi situaţia! 

— Totul e-n regulă, şefule, se auzi răspunsul liniştitor al 
ofițerului de comandă. Am simţit o tremurătură, dar n-a fost 
nimic serios. A avut loc o uşoară modificare de altitudine. 
Puntea zice zero virgulă două grade. Tot ei cred că şi viteza 
de rotaţie e puţin diferită. În două minute vom avea datele 
precise. 

A început deci, îşi zise Norton, chiar mult mai devreme 
decât ne aşteptam; suntem încă departe de periheliu şi de 
momentul logic al unei schimbări de orbită. Nu exista însă 


nici o îndoială: avea loc o ajustare a traiectoriei. Producând 
posibil şi alte şocuri. 

Între timp, cele dintâi urmări deveneau mai mult decât 
evidente, acolo sus pe brâul curb de apă ce părea că dintr-o 
clipă în alta se va prăbuşi din cer. Valul se afla în prezent la 
vreo zece kilometri, întinzându-se pe toată lăţimea 
oceanului, de la ţărmul nordic la cel sudic. În apropierea 
malului înainta un perete alb şi înspumat, continuându-se în 
apele mai adânci cu o linie albastră, abia vizibilă, mai rapidă 
decât berbecii laterali. Frecarea de fundul puţin adânc 
arcuia şi mai mult valul, porţiunea centrală distanţându-se 
repede. 

— Sergent! Strigă Norton. Asta-i problema ta. Ce facem? 

Barnes oprise pluta şi examina atentă situaţia. Norton 
observă uşurat că expresia ei nu părea deloc alarmată. Mai 
degrabă încordată, aidoma unei sportive talentate, 
pregătită să accepte o provocare. 

— Aş fi dorit să fi efectuat nişte probe cu sonarul, replică 
ea. Dacă ne aflăm în ape adânci, n-avem motive de 
îngrijorare. 

— Atunci e-n regulă. Suntem la patru kilometri de țărm. 

— Aşa sper şi eu, totuşi vreau să mă asigur. 

Porni din nou motorul şi răsuci ambarcaţiunea, până ce 
ajunse cu prova către valul ce se apropia. Norton aprecie că 
porţiunea centrală, care se deplasa cu viteză mai mare, 
avea să-i ajungă în mai puţin de cinci minute; totuşi era 
limpede că nu prezenta un pericol serios: O simplă undă, cu 
înălţimea mai mică de un metru era de-abia în stare să 
legene ambarcaţiunea. Adevărata primejdie o constituiau 
zidurile de spumă din spatele ei. 

Brusc, exact în centrul oceanului se ivi o linie de talazuri. 
În mod vădit, valul izbise un perete submarin, lung de 
câţiva kilometri, aflat sub suprafaţa apei. În acelaşi timp, 
berbecii de pe laturi se topiră, nimerind în ape adânci. 

Bariera anti-val, gândi Norton. Ca în rezervoarele de 
combustibil ale lui Endeavour, dar la o scară de o mie de ori 


mai mare. De jur împrejurul oceanului se aflau dispuse 
probabil mai multe, pentru a stăvili cât mai rapid talazurile 
formate. Singura întrebare importantă rămânea: se aflau 
oare deasupra unei bariere? 

Barnes i-o luase înainte. Oprise pluta şi aruncase ancora, 
care atinse fundul după numai cinci metri. 

— Sus cu ea! Trebuie s-o ştergem de aici! 

Norton, era absolut de acord, dar încotro? Barnes pilota 
cu maxim de viteză spre valul aflat acum la numai cinci 
kilometri. Îi auzeau deja zgomotul: un urlet îndepărtat, 
inconfundabil, pe care nu crezuse că avea să-l mai audă 
vreodată în Rama. Apoi îşi schimbă intensitatea, porţiunea 
centrală se prăbuşea din nou. Iar laturile se ridicau. 

Încercă să estimeze distanţa între barierele submarine, 
presupunându-le dispuse la intervale egale. Dacă avea 
dreptate, mai exista încă una; oprind pluta în apele adânci 
dintre ele aveau să fie în deplină siguranţă. 

Barnes opri motorul şi azvârli iarăşi ancora. De astă-dată 
ea cobori treizeci de metri fără să dea de fund. 

— Am scăpat, oftă uşurată. Dar am să las motorul să 
meargă. 

Se zăreau pereţii de spumă albă în lungul malurilor. În 
mijlocul oceanului domnea iarăşi calmul, exceptând mica 
undă albastră gonind către ei. Barnes menținea pe 
Resolution în poziţie perpendiculară pe val, gata oricând să 
ambaleze motorul. 

Apoi deodată, la numai doi kilometri înainte, oceanul 
începu să spumege din nou. Năvălea în coame, albe şi 
neregulate al căror vuiet părea că umple lumea. Pe talazul 
înalt de şaisprezece kilometri al Oceanului Cilindric apăruse 
un val mai mic, aidoma unei avalanşe bubuind pe panta 
unui munte. lar acei val mic i-ar fi distrus cu uşurinţă. 

Barnes observase probabil expresiile de pe chipurile 
echipajului, deoarece strigă deasupra tumultului. 

— De ce vă speriaţi? Am călărit altele şi mai mari! 


Nu era tocmai adevărat, şi nici nu adăugase că atunci 
fusese într-o ambarcaţiune special construită pentru surf, 
nu într-o plută improvizată. 

— Dar dacă va trebui să sărim, urmă ea, s-o faceţi numai 
când vă zic eu. Verificaţi-vă vestele de salvare. 

E grozavă, socoti comandantul, se bucură de fiecare clipă 
aidoma unui viking plecând la război. Şi poate că are 
dreptate. Numai să nu fi greşit prea mult în calculele 
noastre. 

Valul continua să se umfle, curbându-se în sus şi înainte. 
Înălţimea îi era amplificată optic de panta de deasupra lor, 
totuşi era imens: o copleşitoare forţă a naturii, ce avea să 
măture totul în cale. 

Peste numai câteva secunde se prăbuşi de parcă cineva i- 
ar fi surpat fundaţiile. Depăşise bariera submarină, 
regăsind apele adânci. Când ajunse la ei, Resolution oscilă 
doar de câteva ori, înainte ca Barnes s-o întoarcă în viteză 
maximă spre nord. 

— Bravo, Ruby, a fost superb! Avem timp s-ajungem acasă 
înainte ca valul să ocolească lumea? 

— Cred că nu, va reveni peste vreo douăzeci de minute. 
Însă până atunci îşi va pierde toată puterea; abia îl vom 
observa. 

Acum că pericolul trecuse, se puteau relaxa şi bucura de 
călătorie, deşi niciunul nu se simţea încă pe deplin liniştit. 
Talazul lăsase apa rotindu-se în vârtejuri, ridicând în aer şi 
un fel de iz acid, aparte, „de furnici strivite” cum apreciase 
Jimmy. 

Deşi neplăcut, mirosul nu avu asupra lor efecte nedorite. 
Reprezenta ceva într-atât de străin, încât fiziologia 
omenească nu reacţiona la asemenea stimul. 

Peste un minut, valul izbi următoarea barieră submarină, 
şi urcă spre cer. Văzut din spate, spectacolul nu mai părea 
impresionant şi călătorii începură să se ruşineze de 
temerile lor anterioare. Erau stăpânii Oceanului Cilindric. 


De aceea şocul fu cu atât mai mare când, la numai o sută 
de metri depărtare, din apă se înalţă ceva asemănător unei 
uriaşe roţi. Din apă se iviră nişte spiţe lungi de cinci metri, 
strălucind metalic în soarele arzător al lui Rama, se rotiră o 
clipă, apoi se prăbuşiră în ocean. Impresia era că o 
gigantică stea-de-mare cu braţele tubulare ţâşnise din 
adâncuri. 

În primul moment fu imposibil de afirmat dacă era animal 
sau maşină. Apăru iarăşi şi rămase jumătate în apă, 
jumătate în aer, legănându-se pe val. 

În prezent se distingeau nouă tije, radiind dintr-un disc 
central. Două dintre ele erau rupte la nivelul îmbinării 
centrale. Celelalte se terminau printr-un ansamblu 
complicat de manipulatoare, amintindu-i lui Jimmy de 
crabul întâlnit pe continentul sudic. Ambii aveau acelaşi 
arbore genealogic. Sau acelaşi proiectant. 

În centrul discului se găsea un soi de turelă mică, cu trei 
ochi largi. Doi erau închişi şi unul singur deschis, dar şi 
acela părea gol şi orb. Nimeni nu se îndoia că urmăreau 
convulsiile finale ale unui monstru acvatic, azvârlit la 
suprafaţă de valul submarin. 

În aceeaşi clipă realizară că nu era singur. Înotând în jurul 
său şi trăgându-l de membrele inerte, se zăreau două 
creaturi asemănătoare unor homari uriaşi. Îl ciopârţeau cu 
eficacitate, iar monstrul nu se împotrivea câtuşi de puţin, 
deşi propriile sale gheare ar fi făcut faţă cu succes 
atacatorilor. 

Jimmy îşi reaminti crabul care-i sfârtecase Libelula. Privi 
atent spectacolul, întărindu-şi iute părerea. 

— Uite, şefule, şopti el, vezi. Nu-l mănâncă. Nici măcar n- 
au gură. Pur şi simplu îl taie în bucăţi. La fel s-a întâmplat 
cu Libelula. 

— Ai dreptate. Îl demontează ca pe O. Ca pe O. Maşinărie 
defectă. Norton strâmbă din nas. Însă o maşină defectă nu 
miroase în halul ăsta! 

Atunci îi veni altă idee. 


— Dumnezeule. Dacă se iau de noi?! Ruby, du-ne cât mai 
repede la mal! 

Resolution ţâşni înainte impetuos, ignorând descărcarea 
rapidă a acumulatorilor. În spatele lor, cele două braţe ale 
uriaşei stele-de-mare - alt nume mai bun nu aveau pentru 
ea - erau retezate tot mai scurt şi în cele din urmă se 
scufundară în ocean. 

Nu-i urmări nimeni, dar nu răsuflară uşuraţi decât după ce 
Resolution trase la chei, iar ei păşiră pe țărm. Privind înapoi 
către fâşia misterioasă de apă, acum sinistră, comandantul 
Norton hotări fără plăcere ca nimeni să nu mai navigheze 
vreodată pe ea. Adăpostea prea multe necunoscute, prea 
multe primejdii. 

Privi apoi spre turnurile şi rampele New York-ului, către 
ţărmul întunecat al continentului sudic, în prezent ferite de 
curiozitatea oamenilor. 

Iar el n-avea intenţia de a se mai juca cu zeii lui Rama. 

33. Păianjen. 

De aici încolo, decisese Norton, în Tabăra Alfa vor staţiona 
în permanenţă trei oameni, dintre care cel puţin unul în 
stare de veghe. În plus, toate grupurile de explorare aveau 
să urmeze aceeaşi rutină. Interiorul lui Rama era bântuit de 
creaturi potenţial primejdioase şi, deşi niciuna nu arătase 
ostilitate, un comandant prudent nu risca inutil. 

Ca o măsură suplimentară de siguranţă, sus în Butuc, un 
observator cu un telescop puternic supraveghea permanent 
interiorul. Din punctul acela, Rama putea fi examinat în 
totalitate. Chiar Polul Sud părea la numai câteva sute de 
metri depărtare. Ţinutul din jurul fiecărui grup de 
exploratori era cercetat într-una; în felul acesta se spera 
eliminarea oricăror surprize. Un plan bun. Care totuşi eşuă 
lamentabil. 

După ultima masă a zilei, înaintea perioadei de somn de la 
orele 22, Norton, Rodrigo, Calvert şi Laura Ernst urmăreau 
emisiunea de ştiri retransmisă special pentru ei prin 
intermediul releului de pe Inferno, Mercur. Fuseseră 


interesaţi mai cu seamă de filmul lui Jimmy făcut pe 
continentul sudic, ca şi de reîntoarcerea pe Oceanul 
Cilindric, un episod impresionant pentru toţi privitorii. 
Savanţi, comentatori şi membri ai Comitetului Rama îşi 
oferiseră opiniile, cele mai multe contradictorii. Nimeni nu 
putea afirma cu siguranţă dacă creatura asemănătoare 
unui crab, întâlnită de Jimmy, fusese un animal, o maşină, 
un Raman adevărat. Ori ceva în afara categoriilor pomenite. 

Priviseră cu un sentiment de nelinişte distrugerea 
giganticei stele-de-mare, când constatară că nu mai erau 
singuri. În tabără se afla un intrus. 

Laura Ernst îl observă prima. Rămase împietrită şi şopti cu 
glas întretăiat: 

— Bill, nu te mişca. Uită-te încetişor în dreapta. 

Norton întoarse capul. La zece metri depărtare se zărea 
un tripod cu picioare subţiri, deasupra cărora se ridica un 
corp sferic, de mărimea unei mingi de fotbal. De jur 
împrejurul trupului se găseau trei ochi mari, lipsiţi de 
expresie, oferind aparent o vedere de 360%, iar sub aceştia 
se agitau trei tentacule ca nişte bice. Creatura era mai 
scundă decât un om şi arăta mult prea fragilă ca să fie 
periculoasă, ceea ce nu le ierta însă neglijenţa. Lui Norton îi 
amintea de un păianjen şi se întrebă cum rezolva problema 
- niciodată ridicată de vreo fiinţă pământească - a 
locomoţiei tripode. 

— Ce crezi, Doc? Şopti la rândul lui reducând volumul 
radioului. 

— Obişnuita triadă simetrică a Ramanilor. Nu văd ce rău 
ne-ar face, deşi tentaculele alea s-ar putea dovedi neplăcute 
ori otrăvitoare, ca de celenterată. Rămâi pe loC. Să vedem 
ce se întâmplă. 

După ce-i fixă impasibilă câteva minute, creatura se mişcă 
brusc, iar ei înţeleseră de ce nu-i remarcaseră apariţia. Era 
incredibil de agilă, deplasându-se pe sol cu o mişcare de 
rotaţie atât de rapidă încât ochiul şi mintea omenească o 
urmăreau cu dificultate. 


Din câte îşi dădea seama Norton - şi numai o cameră de 
filmare ultrarapidă ar fi lămurit situaţia - picioarele 
acționau succesiv ca nişte pivoţi în jurul cărora se răsucea 
întregul corp. Nu era sigur, însă i se părea că la fiecare 
câţiva „paşi” îşi schimba direcţia de rotaţie, în vreme ce 
tentaculele măturau fulgerător solul. Viteza maximă, greu 
de apreciat, atingea cam treizeci de kilometri pe oră. 

Ocoli rapid tabăra examinând fiecare obiect, atingând cu 
delicateţe paturile, mesele şi scaunele improvizate, 
echipamentul de transmisiuni, containerele cu alimente, 
electrosanurile, aparatele de filmat, rezervoarele de apă. 
Nu ignoră nimic, cu excepţia celor patru oameni. În mod 
limpede era îndeajuns de inteligentă pentru a distinge 
oamenii de lucrurile lipsite de viaţă; acţiunile creaturii lăsau 
impresia de curiozitate, de programare extrem de 
metodică. 

— Aş vrea să-l pot examina! Făcu Laura neputincioasă, 
privindu-i piruetele vijelioase. Nu încercăm să-l prindem? 

— Cum? Întrebă Calvert. 

— Păi. Aşa cum primitivii capturau vânatul: cu două 
greutăţi ce se învârtesc la capătul unei frânghii. Nici măcar 
nu le răneau. 

— Mă îndoiesc, se auzi Norton. Dar chiar dacă am avea 
succes, eu unul nu aş risca. Nu ştiu cât de inteligent e 
musafirul nostru. Şi un astfel de procedeu riscă să-i rupă 
picioarele. Am avea atunci necazuri: pe Rama, pe Pământ, 
sau cine mai ştie unde. 

— Trebuie să pun mâna pe un specimen! 

— Va trebui să te mulţumegşti cu floarea lui Jimmy. Doar 
dacă una din fiinţele acestea nu cooperează cu tine. 
Prinderea cu forţa este exclusă. Cum ţi-ar place ca pe 
Pământ să aterizeze cineva şi să te considere un exemplar 
bun de disecat? 

— Nu intenţionez câtuşi de puţin să-l disec, rosti Laura 
fără convingere. Vreau doar să-l examinez. 


— Ei bine, vizitatorii extratereştri ar putea prezenta 
aceeaşi atitudine faţă de persoana ta, în vreme ce tu n-ai fi 
în apele tale ascultându-i. Nu vom întreprinde nici o acţiune 
pe care să o considere amenințătoare. 

Cita, bineînţeles, din Regulamentul de Navigaţie şi Laura o 
ştia. Diplomaţia avea prioritate înaintea ştiinţei. 

În fapt, asemenea consideraţii nici nu trebuiau făcute; era 
pur şi simplu o chestiune de politeţe. Nişte vizitatori ca ei, 
care nu ceruseră nici permisiunea să intre. 

Păianjenul părea să-şi fi încheiat inspecția. Mai ocoli o dată 
tabăra, apoi ţâşni după tangenta la cerc, pornind spre 
scară. 

— Mă întreb cum va urca treptele? Reflectă Laura. 

Răspunsul la întrebare nu se lăsă mult aşteptat; păianjenul 
îi ignoră complet şi fără să-şi micşoreze viteza se îndreptă 
spre curba domoală a pantei. 

— Controlul, anunţă Norton. E posibil ca în curând să aveţi 
un oaspete; priviţi pe Scara Alfa, Secţiunea Şase. Apropo, 
vă mulţumim că ne păziţi cu atâta străşnicie. 

Abia peste un minut ironia fu înţeleasă, după care 
sentinela din Butuc începu să bâlbâie o sumedenie de 
scuze. 

— Ăăă. Acum că-mi spui, şefule, văd ceva. Dar despre ce-i 
vorba? 

— Încearcă să ghiceşti singur, replică Norton şi apăsă 
butonul de Alarmă Generală. Tabăra Alfa către toate 
grupurile: tocmai am fost vizitaţi de o creatură 
asemănătoare unui păianjen, cu trei picioare subţiri, înalt 
de doi metri, corpul mic şi sferic, deplasându-se foarte 
rapid printr-o mişcare de rotaţie. Nu pare periculos, însă e 
foarte bizar. S-ar putea să fi apărut deja şi să nu-l fi 
observat. Vă rog, confirmaţi recepţia. 

Primul răspuns veni din Londra, la cincisprezece kilometri 
est. 

— Nimic neobişnuit aici, şefule. 


De la aceeaşi distanţă înspre vest, Roma răspunse 
îngrijorător de somnoroasă: 

— La fel şi aici, şefule. Ah. Staţi o clipă! 

— Ce-i? 

— Acum un minut, am lăsat stiloul jos. Şi-a dispărut! Ce. 
Oh! 

— Vorbeşte inteligibil! 

— N-o să-ţi vină să crezi, şefule. Scriam nişte notițe. Ştiţi, 
îmi place să scriu şi nu face nimănui nici un rău. Foloseam 
stiloul meu preferat, vechi de aproape două sute de ani; ei, 
şi acum se găseşte pe jos, la vreo cinci metri distanţă. L-am 
recuperat. Slavă cerului, nu s-a stricat. 

— Şi cum crezi c-a ajuns acolo? 

— Îăă. Cred c-am aţipit o clipă. A fost o zi grea. 

Norton oftă, însă se abţinu de la orice comentariu; erau 
puţini şi n-aveau mult timp pentru explorarea lumii. Nu 
întotdeauna entuziasmul învingea oboseala şi se întrebă 
dacă nu îşi asumau riscuri inutile. Poate că nu trebuise să-şi 
împartă oamenii în grupuri mici, să acopere întregul 
teritoriu. Dar nu putea să neglijeze vremea care se scurgea 
atât de repede şi misterele rămase nerezolvate în jurul lor. 
Devenise din ce în ce mai convins că urma să se întâmple 
ceva şi că vor fi nevoiţi să-l abandoneze pe Rama înainte 
chiar de atingerea periheliului. Momentul adevărului, când 
se pronosticase schimbarea de orbită. 

— Atenţiune: Butucul, Londra, Roma. Toţi! Rosti el. Vreau 
rapoarte din jumătate în jumătate de oră. E normal să 
presupunem ca de acum încolo să ne aşteptăm oricând la 
musafiri. Unii dintre ei pot fi periculoşi, de aceea 
incidentele trebuiesc evitate cu orice preţ. Cunoaşteţi 
directivele. 

Într-adevăr, ele le fuseseră prelucrate, numai că unul 
dintre ei nu crezuse că atât de teoreticul „contact fizic cu 
inteligenţe extraterestre” urma să aibă loc în decursul vieţii 
lor, şi cu atât mai puţin că avea să fie realizat de către ei 
înşişi. 


Teoria e una, iar practica alta. Nimeni nu era sigur că 
străvechile instincte omeneşti de autoapărare nu aveau să 
precumpănească în caz de primejdie. Totuşi, era esenţial să 
acorde o şansă înţelegerii cu fiecare entitate întâlnită în 
Rama, până în ultima clipă. Şi chiar după aceea. 

Comandantul Norton nu dorea să rămână în istorie drept 
omul care declanşase primul război interplanetar. 

Peste câteva ore, pe întreaga câmpie apăruseră sute de 
păianjeni. Prin telescop se observa că invadaseră 
continentul sudic, dar, pare-se nu şi insula New York-ului. 

Nu manifestară nici un fel de interes faţă de exploratori şi 
după o vreme, nici aceştia nu-i mai băgară în seamă, deşi 
din când în când Norton continua să remarce o sclipire 
lacomă în ochii medicului-şef. Era convins că Laurei nu i-ar 
fi plăcut nimic mai mult ca accidentarea unuia dintre 
păianjeni şi nu ştia dacă nu cumva ea n-ar fi fost în stare să 
aranjeze aşa ceva. 

Părea absolut cert că păianjenii nu erau inteligenţi, 
corpurile fiindu-le prea mici ca să conţină ceva asemănător 
unor creiere. Cu greu îşi imagina unde înmagazinau 
energia pentru deplasare. Comportamentul lor rămânea 
curios de coordonat şi precis ca scop; apăreau peste tot, 
dar niciodată nu vizitau a doua oară acelaşi loc. Adeseori, 
Norton avea impresia că se aflau în căutarea unui anumit 
lucru, pe care încă nu-l descoperiseră. 

Urcaseră până la Butucul central, ignorând în continuare 
cele trei scări uriaşe. Nu era câtuşi de puţin limpede cum 
de reuşeau să escaladeze platformele verticale, chiar în 
condiţiile unei gravitaţii nule; Laura emisese ipoteza 
utilizării unor ventuze. 

Apoi, spre marea ei bucurie, obţinu specimenul mult dorit. 
Controlul raportă că un păianjen căzuse de pe peretele 
vertical şi zăcea, mort sau deteriorat, pe cea dintâi 
platformă. Timpul în care Laura urcă de pe câmpie până 
sus stabili un record niciodată depăşit. 


Pe platformă constată că, în ciuda vitezei reduse de 
impact, creatura îşi frânsese toate cele trei picioare. Ochii îi 
erau în continuare deschişi, dar nu reacţionau la nici un 
stimul extern. Laura concluzionă că şi un cadavru ar fi 
arătat mai „viu”, astfel că de îndată ce aduse „trofeul” la 
bordul lui Endeavour începu să-l disece. 

Păianjenul era atât de fragil încât se desfăcea în bucăţi, 
aproape fără a fi nevoie de intervenţia ei. Îi dezarticulă 
picioarele, apoi trecu la carapacea delicată, despicând-o 
după trei cercuri mari, ca pe o portocală. 

După câteva clipe de totală stupoare, căci nu conţinea 
nimic identificabil, Laura făcu o serie de fotografii, după 
care apucă bisturiul. 

De unde să pornească? Să închidă ochii şi să taie la 
întâmplare, n-ar fi fost foarte ştiinţific. 

Lama pătrunse fără a întâlni practic nici un fel de 
rezistenţă. Peste o secundă, ţipătul extrem de necivilizat al 
medicului-şef Laura Ernst răsună pe toată lungimea şi 
lăţimea lui Endeavour. 

Sergentul McAndrews avu nevoie de douăzeci de minute 
să potolească cimpii alarmaţi. 

34. Excelenţa Sa regretă. 

— După cum ştiţi, domnilor, rosti reprezentantul marțian, 
de la ultima noastră întrunire au avut loc mai multe 
evenimente. Avem destule de analizat. Şi de hotărât. Cu 
atât mai mult îmi pare rău că distinsul nostru coleg de pe 
Mercur nu este prezent. 

Ultima afirmaţie nu era complet sinceră. Lui dr. Bose nu-i 
părea chiar atât de rău că Excelenţa Sa, ambasadorul 
Mercurului, era absent. În schimb îl măcina îngrijorarea. 
Instinctul de diplomat îi spunea că se petrecea ceva şi, în 
ciuda excelentelor sale surse de informaţie, nu avea nici cea 
mai vagă idee despre ce anume se întâmpla. 

Mesajul de scuze al ambasadorului fusese politicos, fără să 
dezvăluie nimic. Excelenţa Sa regreta că probleme urgente 
şi de neamânat îl împiedicau să participe la întrunire, fie 


personal, fie prin intermediul hologramelor. Lui Dr. Bose îi 
venea însă foarte greu să creadă că exista un lucru mai 
urgent şi mai important decât Rama. 

— Doi dintre membrii comitetului au de făcut comunicări. 
Pentru început, dau cuvântul Profesorului Davidson. 

Membrii Comitetului se foiră neliniştiţi. Cei mai mulţi 
considerau că astronomul, cu binecunoscutele sale teorii 
cosmice, nu era cel mai potrivit pentru postul de Preşedinte 
al Consiliului Spaţial Consultativ. Uneori lăsa impresia că 
formele inteligente de viaţă constituiau un regretabil 
amestec în universul maiestuos al stelelor şi galaxiilor şi că 
ar fi fost nepoliticos să le fie acordată o atenţie prea mare. 
Faptul acesta nu-i încânta pe exobiologii ca Dr. Perera, cu o 
părere total opusă. Pentru ei, unicul ţel al Universului îl 
constituia naşterea raţiunii, referindu-se plini de dispreţ la 
fenomenele pur astronomice. „Materie moartă” era 
expresia lor favorită. 

— Domnule ambasador, rosti savantul, în ultimele zile am 
studiat comportamentul neobişnuit al lui Rama şi aş vrea să 
prezint concluziile la care am ajuns. Unele dintre ele sunt 
oarecum surprinzătoare. 

Dr. Perera îl privi uimit, apoi zâmbi sarcastic. Era gata să 
aprobe orice ar fi reuşit să-l surprindă pe profesorul 
Davidson. 

— În primul rând, e vorba de întreaga serie de fenomene 
remarcabile petrecute pe parcursul zborului tânărului 
locotenent în emisfera sudică. Descărcările electrice, deşi 
spectaculoase, nu sunt importante. Se poate arăta destul de 
uşor că nu implică o energie mare. Ele au coincis însă cu o 
schimbare în viteza de rotaţie a lui Rama şi în poziţia sa. 
Deci în orientarea spaţială. Acest lucru a implicat o 
cantitate uriaşă de energie; fulgerele care erau să-l coste 
viaţa pe domnul. Ăă. Pak au reprezentat un subprodus 
minor, simple scurgeri ale uriaşilor conductori electrici de 
la Polul Sud. 


De aici trag două concluzii. Atunci când o navă - şi în ciuda 
dimensiunilor sale fantastice, Rama este o navă - îşi 
schimbă poziţia, asta semnifică o schimbare de orbită. 
Suntem deci obligaţi să luăm în serios afirmaţiile celor care 
susţin că Rama nu se întoarce în spaţiu, ci se pregăteşte să 
devină un însoțitor al Sistemului nostru Solar. 

Dacă aşa stau lucrurile, atunci Endeavour trebuie să fie 
pregătită să aprindă jeturile (aşa se spune despre nave, 
nu?) în orice clipă. Cât timp este ataşată fizic de Rama se 
găseşte într-un pericol real. Bănuiesc că domnul comandant 
Norton e deja conştient de această posibilitate, însă cred că 
ar fi bine să-i avertizăm încă o dată. 

— Vă mulţumesc, profesore Davidson. Da. Dr. Solomons? 

— Aş dori să completez afirmaţiile antevorbitorului meu. 
Se pare să Rama şi-a schimbat orbita fără să utilizeze jeturi, 
sau alte dispozitive cu reacţie. Acest lucru, mi se pare, 
permite doar două ipoteze. 

Prima: Rama este dotat cu giroscoape interne, sau cu 
echivalente ale acestora. În acest caz, ele ar trebui să fie 
enorme. Unde se găsesc? A doua ipoteză ar răsturna 
întreaga fizică cunoscută nouă; Rama posedă un sistem de 
propulsie fără reacţie. Aşa-zisul Motor Cosmic, în care 
profesorul Davidson nu crede. Dacă lucrurile se prezintă 
astfel, Rama poate executa aproape orice manevră. Vom fi 
incapabili să-i anticipăm mişcările, fie şi cu aproximaţie. 

În mod vizibil, pe diplomaţi îi uimeau ultimele remarci, iar 
astronomul refuză să se lase atras în polemică. Îi ajungea 
pentru o singură zi. 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, eu voi rămâne fidel 
legilor fizicii, până ce nu mă voi vedea obligat să renunţ la 
ele. Dacă n-am găsit giroscoape în Rama, probabil n-am 
căutat destul de bine în locurile cuvenite. 

Ambasadorul Bose observă că Perera devenea nerăbdător. 
În mod normal, exobiologului îi plăcea să se angajeze în 
speculaţii. Acum, pentru întâia oară, avea însă date precise 


pe care să se bizuie. Ştiinţa sa, multă vreme considerată o 
rudă mai săracă, se transformase peste noapte. 

— Perfect. Dacă nu mai sunt alte comentarii, dr. Perera are 
de făcut o comunicare importantă. 

— Vă mulţumesc, domnule ambasador. Am văzut cu toţii că 
deţinem în prezent o formă de viaţă ramană, iar alte câteva 
au fost observate în apropiere. Medicul-şef de pe 
Endeavour a redactat un raport complet despre disecţia 
creaturii-păianjen. 

Trebuie spus din capul locului că unele rezultate uimesc şi 
că în alte condiţii aş fi refuzat să le dau crezare. 

În mod clar, păianjenul este organic, deşi chimia lui diferă 
de a noastră din multe puncte de vedere; conţine cantităţi 
considerabile de metale uşoare. Totuşi, din raţiuni 
principiale, ezit să-l denumesc animal. 

Unu: nu pare să posede gură, stomac, intestine. Nici o 
modalitate de digerare a hranei! Doi: nu are organe 
respiratorii, plămâni, sânge, sau aparat de reproducere. 

Mă veţi întreba: atunci ce are? Ei bine, există o 
musculatură simplă, ce-i controlează cele trei picioare şi 
cele trei tentacule, ori senzori. Posedă creier. Destul de 
complex, dirijând în special vederea tri-oculară. Dar optzeci 
la sută din trup este alcătuit dintr-un fagure de celule mari, 
care şi-au făcut simțită prezenţa medicului-şef într-un mod 
atât de neplăcut. Dacă Ernst ar fi fost mai norocoasă, ar fi 
recunoscut-o la timp, deoarece respectiva structuri ramană 
există pe Pământ. La câteva animale marine. 

În cea mai mare parte, păianjenul constituie pur şi simplu 
o baterie, foarte asemănătoare cu pilele electrice. În acest 
caz, curentul nu e folosit pentru auto-apărare. Este sursa 
de energie a creaturii! Tocmai de aceea ea nu prezintă căi 
de digestie sau de respiraţie; nu necesită asemenea 
mijloace primitive. Şi întâmplător, asta înseamnă că s-ar 
simţi perfect în vid. 

Avem prin urmare o fiinţă care prin scop şi intenţie nu 
reprezintă decât un ochi mobil. Nu are organe de 


manipulare; tentaculele sunt mult prea fine. Dacă mi s-ar 
da aceste amănunte despre o maşină, aş spune căe un 
simplu mijloc de recunoaştere. 

Comportamentul se potriveşte descrierii. Păianjenii nu fac 
altceva decât să alerge şi să privească lucrurile. Asta e tot 
ceea ce pot. 

Celelalte arătări diferă însă. Crabul, steaua-de-mare, 
rechinii, alte denumiri mai potrivite nu avem, sunt evident 
capabile să manipuleze obiecte în mediul lor, părând 
specializate pentru anumite funcţii. Presupun că şi ele se 
alimentează cu energie electrică deoarece, aidoma 
păianjenului, nu posedă orificii bucale. 

Sunt convins că înţelegeţi problemele biologice ce decurg 
de aici. Oare astfel de creaturi au evoluat în mod natural? 
Personal, nu o cred. Par a fi proiectate, asemenea roboților, 
pentru anumite munci. Dacă ar trebui să le descriu; le-aş 
spune roboţi - roboţi organici - ceva pentru care pe Pământ 
nu există analogie. 

Dacă Rama este o navă, poate că ei fac parte din echipaj. 
Cât despre modul cum s-au născut, cum au fost construiți, 
îmi vine greu să am vreo părere. Bănuiesc că răspunsul se 
găseşte în New York. Dacă Norton şi oamenii lui vor aştepta 
suficient, s-ar putea să întâlnească fiinţe din ce în ce mai 
complexe, cu un comportament imprevizibil. La un moment 
dat îi vor întâlni probabil şi pe Ramani, pe adevărații 
creatori ai acestei lumi. 

Când se va petrece asta, domnilor, nu va mai fi nici un fel 
de îndoială. 

35. Curier special. 

Comandantul Norton dormea adânc atunci când 
transmisionistul l-a smuls din ţinutul viselor. Se afla în 
vacanţă, cu familia sa marțiană, zburând peste vârful 
uimitor şi încununat de zăpadă al lui Nix Olympica: cel mai 
măreț vulcan al Sistemului Solar. Micuţa Billie îi povestea 
ceva; n-avea să mai ştie niciodată ce anume. 


Visul se risipi; realitatea o reprezenta ofiţerul de cart al 
navei. 

— Ilartă-mă că te-am trezit, şefule, rosti locotenentul 
Kirchoff. O prioritate Trei A de la cartierul general. 

— Spune, făcu Norton somnoros. 

— N-am cum. Este codificată, pentru Comandant, 
personal. 

Norton se deşteptă imediat. În întreaga lui carieră 
recepţionase de trei ori un astfel de mesaj şi de fiecare dată 
adusese necazuri. 

— Drace! Exclamă el. Acum ce facem? 

Locotenentul nu se obosi să-i răspundă. Fiecare înţelegea 
perfect despre ce era vorba; o situaţie neprevăzută în 
Regulamentul de Bord. În mod normal, comandantul se 
găsea la numai câţiva metri de cabina sa, unde păstra codul 
în seif. Dacă pornea imediat, Norton ar fi ajuns epuizat pe 
navă, în patru-cinci ore. Nu aşa trebuia soluţionată o 
prioritate de Clasă AAA. 

— Jerry, spuse în sfârşit. Cine-i la centrală? 

— Nimeni. Eu singur am făcut legătura. 

— Înregistrarea e oprită? 

— Printr-o stranie încălcare a regulamentului, da. 

Norton zâmbi. Jerry era cel mai bun ofiţer de cart pe care- 
| avusese vreodată. Ştia să anticipeze. 

— O. K. Ştii unde ţin cheia. Cheamă-mă tu. 

Următoarele zece minute aşteptă cât mai răbdător, 
încercând, fără prea mare succes, să se gândească la alte 
lucruri. Detesta să irosească efort cerebral; era greu de 
prevăzut c-ar fi ghicit conţinutul mesajului şi oricum, urma 
să-l afle în curând. După aceea n-avea decât să-şi facă griji 
în mod eficient. 

Când locotenentul îl sună din nou, glasul îi era în mod 
limpede plin de încordare. 

— Nu-i tocmai urgent, şefule. Încă o oră nu contează. 
Prefer să evit radioul, îl trimit printr-un mesager. 


— Dar de ce. În sfârşit bine. Mă încred în judecata ta. 
Cine-l va aduce? 

— Chiar eu. Vă anunţ când ajung la Butuc. 

— Deci Laura rămâne de cart. 

— Pentru cel mult un ceas. Mă voi întoarce imediat la 
bord. 

Un medic nu avea capacitatea de a fi ofiţer de cart, tot aşa 
cum un comandant de navă nu putea executa o operaţie. 
Uneori, în cazuri excepţionale, poziţiile fuseseră inversate, 
dar nu era un fapt recomandabil. În fine, dacă o regulă 
fusese deja încălcată. 

— Pentru jurnalul de bord n-ai părăsit nava nici o clipă. Ai 
trezit-o pe Laura? 

— Da. E încântată de ocazie. 

— Noroc că medicii sunt învăţaţi să păstreze secretul. AH. 
Ai trimis confirmarea? 

— Bineînţeles, în numele tău. 

— Atunci aştept. 

Era de-a dreptul imposibil să mai alunge gândurile 
neliniştitoare. „Nu-i tocmai urgent. Dar prefer să evit 
radioul.” 

Un lucru era limpede. În noaptea aceea comandantul n- 
avea să doarmă mult. 

36. Supraveghetor-biot. 

Sergentul Peter Rousseau ştia de ce se oferise voluntar în 
misiunea aceea; în multe privinţe însemna împlinirea unui 
vis din copilărie. 

Pe la şase sau şapte ani fusese fascinat de telescoape şi-şi 
petrecuse mare parte a timpului colecţionând lentile de 
felurite tipuri şi mărimi. Le montase în tuburi de carton, 
sporind permanent puterea instrumentelor, până când se 
familiarizase cu Luna, planetele, cu staţiile spaţiale mai 
apropiate şi cu întregul peisaj pe o rază de treizeci de 
kilometri în jurul casei. 

În privinţa aşezării sale avusese noroc: munţii Colorado, 
un peisaj măreț şi spectaculos în oricare din direcţii. 


Petrecuse ore întregi explorând, în deplină siguranţă, 
piscurile care, an de an, răpuneau alpiniştii neglijenţi. Deşi 
văzuse multe, îşi imagina încă şi mai mult. Îi plăcea să 
pretindă că dincolo de fiecare creastă stâncoasă, dincolo de 
bătaia telescopului, se întindeau tărâmuri fermecate, 
populate de animale fantastice. De aceea, ani în şir evită să 
cutreiere locurile studiate prin telescop, căci ştia că 
realitatea nu se confundă cu visul. 

De pe axul central al lui Rama, supraveghea şi urmărea în 
prezent minuni mai presus de imaginaţia copilăriei. În faţa 
lui se întindea o lume întreagă, ce-i drept una mică. Totuşi 
un om îşi putea petrece întreaga viaţă explorând patru mii 
de kilometri pătraţi, chiar dacă aceştia aveau un aspect 
mort şi uniform. 

lată însă că în Rama apăruse viaţa, cu toate posibilităţile ei 
infinite. Dacă roboții biologici nu erau fiinţe vii, atunci cu 
siguranţă constituiau imitații foarte bune. 

Nimeni nu ştia cine inventase cuvântul „biot”. Termenul 
părea să fi apărut instantaneu, dintr-o creaţie spontană. Cu 
postul lui de pe Butuc, Peter căpătase titlul de 
Supraveghetor Biot-şef şi începea, după cum credea el, să 
priceapă câte ceva din comportamentul lor. 

Păianjenii erau senzori mobili, utilizând vederea şi 
probabil simţul tactil pentru a examina interiorul lui Rama. 
La un moment dat fuseseră în număr de câteva sute, 
alergând pretutindeni, dar dispăruseră după numai două 
zile. În prezent devenise surprinzător să zăreşti măcar 
unul. 

Fuseseră înlocuiţi de o menajerie întreagă de creaturi 
mult mai impresionante; găsirea unor denumiri nu fusese o 
sarcină uşoară. Apăruseră mai întâi Spălătorii-de-Geamuri, 
lustruind cu picioarele cu perniţe cei şase sori interiori pe 
toată lungimea lor. Umbrele lor enorme aruncate în partea 
opusă a lumii pricinuiau adeseori eclipse. 

Crabul care sfârtecase Libelula părea să fie un Gunoier. 
Un şir întreg de fiinţe identice invadase Tabăra Alfa şi 


căraseră deşeurile îngrămădite de jur împrejur; ar fi luat 
totul dacă Norton şi Mercer n-ar fi rămas locului, barându- 
le drumul. Confruntarea fusese neliniştitoare, însă scurtă. 
După aceea, Gunoierii au înţeles ce aveau voie să atingă şi 
ce nu, sosind la intervale regulate să vadă dacă era nevoie 
de serviciile lor. Aranjamentul respectiv se dovedea 
minunat şi indica un grad ridicat de inteligenţă, fie din 
partea Gunoierilor înşişi, fie din partea unei entităţi care-i 
controla din altă parte. 

În privinţa eliminării resturilor, rezolvarea era simplă: 
totul se azvârlea în ocean, unde probabil se descompunea 
în elemente reutilizabile. Procesul dura puţin; Resolution 
dispăruse peste noapte, spre marea nemulţumire a lui Ruby 
Barnes. Norton o consolase, spunându-i că-şi îndeplinise în 
mod strălucit misiunea şi că n-ar mai fi permis nimănui s-o 
folosească. Probabil Rechinii nu făceau discriminările 
Gunoierilor. 

Nici un astronom în faţa unui corp ceresc necunoscut nu 
era mai fericit decât Peter, atunci când descoperea un nou 
tip de biot şi-l fotografia prin telescop. Din nefericire, se 
părea că speciile interesante mişunau la Polul Sud, 
îndeplinind sarcini misterioase în jurul Coarnelor. Din 
vreme în vreme, o fiinţă centipedă înzestrată cu ventuze 
putea fi observată explorând chiar Cornul Mare, în timp ce 
în jurul vârfurilor mai mici, Peter întrezărea o creatură 
masivă, o încrucişare între un hipopotam şi un buldozer. 
Mai vedeau chiar şi o girafă cu două gâturi, slujind probabil 
drept macara mobilă. 

Poate că Rama, aidoma oricărui vas, avea nevoie de teste, 
reparaţii şi verificări după lunga ei călătorie. Echipajul 
începuse lucrul; când aveau să apară pasagerii? 

Clasificarea bioţilor nu constituia principala sarcină a lui 
Peter; avea consemnul să supravegheze cele două sau trei 
grupuri de explorare, aflate permanent pe câmpie, şi de a 
le avertiza la apropierea oricărei creaturi. La fiecare şase 
ore era înlocuit de oricine disponibil, dar fuseseră ocazii în 


care rămăsese la postul de observaţie douăsprezece ore în 
şir. Drept rezultat, cunoştea geografia lui Rama mai bine 
decât toţi ceilalţi. Îi era la fel de familiară ca munţii 
Colorado în tinereţea sa. 

Când Jerry Kirchoff ieşi din Ecluza Alfa, Peter pricepu 
imediat că se petrecea ceva neobişnuit. În timpul perioadei 
de somn nu aveau loc transferuri de personal, iar acum, 
conform Timpului Misiunii, trecuse de miezul nopţii. Peter 
îşi aminti însă ce probleme aveau din cauza numărului 
restrâns de oameni, dar fu şocat de o încălcare mult mai 
gravă a regulamentului. 

— Jerry. Cine-i de cart pe navă? 

— Eu, rosti calm locotenentul, desfăcându-şi casca. Doar 
nu mă crezi în stare să părăsesc puntea când sunt de 
serviciu, nu? 

Introduse mâna sub costum şi scoase o cutie de conserve 
cu eticheta „Suc Concentrat de Portocale 5 litri”. 

— Tu eşti potrivit la asta, Peter. Şeful o aşteaptă. 

Peter luă cutia, apoi observă: 

— Sper că are suficientă greutate. Uneori rămân agăţate 
pe prima terasă. 

— Mă rog, tu eşti expertul. 

Ceea ce era adevărat. Observatorii din Butuc dobândiseră 
suficientă experienţă în expedierea pe câmpie a micilor 
obiecte uitate, sau a celor de care era stringentă nevoie. 
Dificultatea o reprezenta depăşirea zonei de gravitație 
redusă, fără a fi puternic influențate de efectul Coriolis ce 
ar fi îndepărtat obiectul de tabără în cursul lungii 
rostogoliri de opt kilometri. 

Peter se propti zdravăn, strânse cutia şi o azvârli în josul 
feţei verticale. Nu o aruncă direct către Tabăra Alfa, ci pe o 
direcţie înclinată cu aproximativ treizeci de grade. 

Aproape imediat, frecarea reduse viteza iniţială a 
proiectilului. După puţin, interveni pseudo-gravitaţia lui 
Rama, forţând-o în jos cu viteză aproape constantă. Se izbi 


o dată la baza punţii, descrise un arc lent în aer şi trecu de 
prima terasă. 

— Acum e-n regulă, făcu Peter. Faci pariu? 

— Nu, sosi prompt răspunsul. Ştii mai multe decât mine. 

— N-ai sânge de sportiv. Să-ţi mai spun ceva. Se va opri la 
cel mult trei sute de metri de tabără. 

— Asta nu-mi pare teribil de aproape. 

— Când ai chef, încearcă. Pe Joe l-am văzut greşind cu doi 
kilometri. 

Cutia nu mai sălta; gravitația devenise îndeajuns de 
puternică pentru a o ţine lipită de faţa curbă a Domului 
Nordic. Când ajunse la cea de a doua terasă, se rostogolea 
cu douăzeci - treizeci de kilometri pe oră, viteza maximă 
permisă de frecare. 

— Acum trebuie să aşteptăm, zise Peter aşezându-se 
înaintea telescopului, ca să poată urmări mesagerul. Va sosi 
în zece minute. Aha, uite-l pe şef. M-am obişnuit să-i 
recunosc pe oameni din unghiul ăsta. Se uită în sus, spre 
NOI. 

— Cred că telescopul îţi dă un sentiment de putere. 

— Cam aşa ceva. Sunt singurul care ştie tot ceea ce se 
întâmplă în Rama. Cel puţin am crezut că ştiu, adăugă el 
semnificativ, privindu-i reprobator pe Kirchoff. 

— Dacă eşti atât de curios, află că şeful şi-a terminat pasta 
de dinţi. 

Conversaţia lâncezi, iar în cele din urmă Peter reluă: 

— Regret că n-ai pariat. Şeful nu are de făcut decât 
cincizeci de metri. Gata, a văzut-o. Misiune încheiată. 

— Mulţumesc, Peter. O treabă pe cinste. Poţi merge înapoi 
la culcare. 

— La culcare?! Sunt de veghe până la orele 4! 

— Ilartă-mă, cred totuşi că ai dormit. Altminteri, cum ai fi 
putut visa toate acestea?! 

CARTIERUL GENERAL AL MISIUNII SPAŢIALE CĂTRE 
COMANDANTUL NAVEI ENDEAVOUR PRIORITATE AAA. 


CLASIFICARE PENTRU COMANDANI PERSONAL. A NU 
SE ÎNREGISTRA. 

PAZA SPAŢIALĂ RAPORTEAZĂ CA SPRE RAMA SE 
ÎNDREAPTĂ CU MARE VITEZA UN OBIECI, SE PARE 
LANSAT DE PE MERCUR ACUM ZECE-DOUĂSPREZECE 
ZILE. DATA APROXIMATIVĂ A INTERCEPŢIEI ÎN CAZUL 
MENȚINERII ORBITEI: ZIUA 322, ORA 15. ESTE POSIBILĂ 
EVACUAREA ÎNAINTE DE ACEASTA DATĂ. AŞTEPTAŢI 
INSTRUCŢIUNI ULTERIOARE. C. G. 

Norton citi mesajul de şase ori, să memoreze data. În 
interiorul lui Rama scurgerea timpului se ţinea greu minte; 
fu silit să-şi privească ceasul-calendar să constate că era 
ziua 315. Deci aveau la dispoziţie numai o săptămână. 

Mesajul înspăimânta nu doar prin conţinut, ci mai ales prin 
implicaţii. Mercurienii executaseră o lansare clandestină, 
lucru care în sine constituia o încălcare a Legii Spaţiului. 
Concluzia era evidentă; „obiectul” nu putea fi decât o 
rachetă. 

Dar de ce? Era de necrezut, sau aproape de necrezut, că 
aveau să rişte primejduirea lui Endeavour. Probabil urmau 
să fie avertizaţi chiar de către mercurieni. În caz de pericol 
puteau executa desprinderea în câteva ore, deşi ar fi făcut- 
o numai în caz excepţional şi la ordinul personal al 
Comandantului General. 

Încet şi gânditor se îndreptă către Complexul de 
Supravieţuire improvizat şi aruncă mesajul într-un 
electrosan. Strălucirea orbitoare a luminii laserului sclipi 
prin interstiţiul de sub capac, anunţându-l că cerinţele de 
securitate fuseseră respectate. Păcat, gândi, că nu toate 
problemele se rezolvau atât de rapid şi de igienic. 

37. Rachetă. 

Racheta se afla de abia la cinci milioane de kilometri 
depărtare, când strălucirea plasmei jeturilor sale de 
frânare deveni vizibilă în telescopul principal al lui 
Endeavour. Secretul fusese deja dezvăluit; Norton anunţase 
fără tragere de inimă cea de-a doua - şi probabil ultima - 


evacuare a lui Rama. Totuşi nu intenţiona să plece până ce 
evenimentele nu-i mai ofereau alternative. 

Terminând manevrele de frânare, musafirul nedorit 
dinspre Mercur ajunsese la numai cincizeci de kilometri de 
Rama, şi aparent îl observa prin intermediul camerelor TV. 
Aparatele respective se distingeau cu claritate, unul la 
prova şi altul la pupa, ca şi câteva antene mici şi una disc, 
direcţională, îndreptată evident spre punctul îndepărtat al 
lui Mercur. Norton se întrebă ce instrucţiuni şi informaţii se 
schimbau în ambele sensuri, prin intermediul undelor 
emise. 

Mercurienii nu puteau afla nimic nou. Descoperirile lui 
Endeavour fuseseră difuzate în întregul Sistem Solar. 
Racheta, care bătuse toate recordurile de viteză pentru a 
ajunge până la ei, reprezenta doar o extensie a voinţei 
creatorilor, un instrument al ţelurilor acestora. Scopul urma 
să fie în scurt timp cunoscut: peste trei ore, ambasadorul 
Mercurului la Uniunea Planetară avea să se adreseze 
Adunării Generale. 

Oficial, racheta nu exista încă. Nu avea nici un fel desemne 
de identificare şi nu emitea pe nici o frecvenţă 
standardizată. Toate constituiau ilegalităţi serioase, dar nici 
PAZA SPAŢIALĂ nu protestase deocamdată în mod oficial. 
Cu toţii aşteptau, cu o nerăbdare nervoasă, să vadă ce se va 
întâmpla în continuare. 

Trei zile se scurseseră de la vestea apariţiei (şi a originii) 
rachetei; în tot acest răstimp, mercurienii tăcuseră cu 
încăpățânare. La asta se pricepeau foarte bine, când le 
convenea. 

Unii psihologi pretindeau că era aproape imposibil să 
înţelegi pe deplin mentalitatea unui individ născut şi educat 
pe Mercur. Exilaţi pentru totdeauna de pe Pământ datorită 
gravitaţiei de trei ari mai mari, mercurienii veneau pe Lună 
să privească, de la o distanţă relativ mică, planeta 
strămoşilor - uneori a părinţilor - însă de vizitat nu aveau s- 
o viziteze niciodată. De aceea, inevitabil, pretindeau că nici 


nu doresc aceasta. Afirmau, de asemenea, că dispreţuiesc 
ploile blânde, câmpiile întinse, lacurile, mările şi cerul 
albastru, toate reprezentând lucruri cunoscute de ei doar 
din înregistrări. Deoarece planeta lor era practic inundată 
de energie solară şi temperatura în timpul zilei atingea 
adesea şase sute de grade, afişau o duritate fudulă, dar 
care nu rezista la o examinare mai amănunţită. Ba chiar, 
din punct de vedere fizic, se dovedeau slabi, întrucât nu 
puteau supravieţui decât complet izolaţi de mediul 
înconjurător. Dacă, teoretic vorbind, ar fi tolerat gravitația, 
o zi caldă în orice ţară ecuatorială de pe Pământ ar fi pus 
neîntârziat probleme oricărui mercurian. 

Totuşi, în problemele cu adevărat importante, erau 
realmente duri. Presiunile psihologice ale unei stele atât de 
apropiate, problemele tehnice ale adaptării pe o planetă 
încăpăţânată şi ale smulgerii din interiorul ei a celor 
necesare vieţii, toate produseseră o civilizaţie spartană şi, 
sub multiple aspecte, admirabilă. Te puteai bizui pe 
mercurieni; dacă promiteau un lucru, se ţineau de cuvânt. 
Dar la preţuri considerabile. Glumeau între ei, spunând că 
dacă soarele avea să se transforme cândva într-o novă, ei l- 
ar fi contractat la loc, dacă li se oferea preţul cerut. Pe 
restul planetelor însă, se afirma tot în glumă, că orice copil 
cu interes în artă, filosofie, sau pură matematică, era 
azvârlit fără ezitare în bazinele hidroponice. În privinţa 
criminalilor şi psihopaţilor, aceasta nu constituia câtuşi de 
puţin o glumă. Reprezentau un lux pe care Mercur nu şi-l 
permitea. 

Comandantul Norton vizitase o singură dată planeta, 
rămăsese extrem de impresionat, ca majoritatea 
vizitatorilor, şi se împrietenise cu mai mulţi locuitori. În Port 
Lucifer se îndrăgostise de o fată şi chiar se gândise să 
semneze un contract pe trei ani, însă dezaprobarea 
părintească a tuturor celor de dincolo de orbita lui Venus 
fusese prea puternică. Nu regreta prea mult. 


— Şefule, mesaj Trei A de pe Terra, anunţă puntea. Voce şi 
imprimantă de la Comandantul General. Sunteţi pregătit? 

— Verificaţi şi îndosariaţi textul; mie transmiteţi-mi 
mesajul vocal. 

Glasul amiralului Hendrix suna calm şi normal, de parcă ar 
fi dat un ordin de rutină şi nu soluţia unei situaţii unice în 
istoria zborurilor spaţiale. El nu se afla însă la zece 
kilometri de bombă. 

— C. G. Către comandantul lui Endeavour. Vă transmit un 
rezumat scurt al situaţiei, aşa cum o vedem noi. Adunarea 
Generală se întruneşte la orele 14.00 şi veţi asculta şedinţa. 
Este posibil să fie nevoie să acţionaţi imediat fără acordul 
nostru prealabil, aşa încât, iată despre ce e vorba. 

Am analizat fotografiile. Vehiculul este o sondă spaţială 
standard, modificată pentru impulsuri puternice şi probabil 
direcţionată prin laser. Dimensiunile şi masa corespund 
unei bombe cu fuziune, în domeniul 500-1000 megatone. 
Mercurienii folosesc în mod curent sarcini de câte 101 de 
megatone în operaţiunile lor miniere şi de aceea n-au avut 
dificultăţi la asamblarea ei. 

Experții noştri apreciază că aceasta reprezintă mărimea 
minimă pentru distrugerea lui Rama. Dacă va exploda în 
partea cea mai subţire a blindajului, sub Oceanul Cilindric, 
acesta va fi străpuns, iar mişcarea de rotaţie va amplifica 
efectul distructiv. 

Presupunem că mercurienii, dacă vor întreprinde aşa 
ceva, vă vor acorda timp suficient să vă desprindeţi de 
Rama. Este bine să ştiţi că radiaţiile gama ale detonării unei 
asemenea bombe sunt periculoase până la o mie de 
kilometri. 

Nu acesta este însă pericolul cel mare. Fragmentele lui 
Rama, cântărind tone şi rotindu-se cu sute de kilometri pe 
oră, v-ar distruge indiferent de distanţă. Vă recomandăm, 
deci, să vă îndepărtați pe direcţia axei de rotaţie, ea fiind 
singura în care nu vor fi azvârlite fragmente. Limita minimă 
de siguranţă: zece mii de kilometri. 


Mesajul acesta nu poate fi interceptat; este transmis pe 
canalul aleator multiplu şi de aceea vă vorbesc direct în 
engleză. Răspunsul vostru s-ar putea să nu fie în aceeaşi 
siguranţă, prin urmare atenţie şi, dacă-i necesar, folosiţi-vă 
de cod. Vă voi contacta imediat după închiderea lucrărilor 
Adunării, Sfârşitul mesajului. C. G. Terminat. 

38. Adunare generală. 

Conform manualelor de istorie, deşi nimeni nu credea 
inele la modul serios, existase o vreme când vechile Națiuni 
Unite numărau 172 de membri. Uniunea Planetară avea 
numai şapte şi uneori, asta constituia un impediment. În 
ordinea distanţei faţă de Soare ei erau Mercur, Pământ, 
Luna, Marte, Ganimede, Titan şi Triton. 

Lista conţinea numeroase omisiuni şi neajunsuri pe care, 
probabil, viitorul avea să le îndrepte. Criticii nu conteneau 
să repete că Uniunea Planetară nu era câtuşi de puţin a 
planetelor, ci mai mult a sateliților. Apoi, părea ridicol ca 
giganţii Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun să nu fie incluşi. 

Nimeni însă nu trăia pe cei patru uriaşi gazoşi şi probabil 
că nici nu avea să trăiască vreodată. Acelaşi lucru se putea 
spune despre cealaltă absenţă importantă, Venus. Până şi 
cei mai entuziaşti ingineri planetari cădeau de acord că 
îmblânzirea lui Venus cerea secole; între timp, mercurienii 
stăteau cu ochii pe ea şi, fără îndoială, făceau planuri cu 
bătaie lungă. 

Reprezentarea separată a Pământului şi a Lunii generase 
alte dispute; ceilalţi membri argumentau că în acest fel se 
concentra prea multă putere într-un singur colţ al 
Sistemului Solar. Totuşi pe Lună locuiau mai mulţi oameni 
decât pe oricare alt corp ceresc, cu excepţia Pământului - şi 
în plus adăpostea reşedinţa Uniunii Planetare. Însă Terra şi 
Selena arareori coincideau în opinii, încât nu exista 
pericolul creării unui bloc de influenţă. 

Marte reprezenta în acelaşi timp asteroizii, exceptând 
grupul Icarian (tutelat de Mercur) şi puţinii cu periheliul 
dincolo de Saturn, revendicaţi de Titan. Într-o bună zi, 


asteroizii mari ca Pallas, Vesta, Juno şi Ceres aveau să fie 
îndeajuns de importanţi ca să aibă proprii lor ambasadori, 
iar atunci numărului membrilor UP avea să i se mai adauge 
o cifră. 

Ganimede nu-l reprezenta numai pe Jupiter, o masă mai 
mare decât întreg restul Sistemului Solar pus laolaltă, ci şi 
pe cei circa cincizeci de sateliți jovieni (dacă se includeau şi 
capturile temporare din centura asteroizilor - juriştii încă 
mai deliberau aspectele problemei). În acelaşi mod, Titan îi 
desemna pe Saturn cu inelele şi cu cei peste treizeci de 
sateliți însoțitori. 

În cazul lui Titan, situaţia devenea şi mai complexă. 
Satelitul lui Neptun constituia cel mai depărtat corp al 
Sistemului Solar locuit în permanenţă. Drept rezultat, 
ambasadorul său avea o răspundere sporită. El vorbea în 
numele lui Uranus şi a celor opt sateliți (niciunul încă 
locuit), al lui Neptun şi al celor trei sateliți ai săi, al lui Pluto 
cu unicul său însoțitor şi al Persefonei singuratice. Dacă 
dincolo de Persefona orbitau şi alte planete, ele urmau să 
fie reprezentate tot de el. Şi de parcă toate acestea n-ar fi 
fost suficiente, Ambasadorul Beznei Cosmice, cum era 
câteodată denumit, fusese auzit întrebând direct: „Dar 
cometele?”. Părerea generală era că viitorul singur avea să 
rezolve problema respectivă. 

Într-un sens larg, viitorul se afla deja acolo. După unele 
definiţii, Rama era o cometă, ele fiind singurele vizitatoare 
din spaţiul interstelar descriind orbite hiperbolice, chiar 
mai apropiate de Soare. Orice avocat ar fi dezvoltat un caz 
întreg din aşa ceva. Iar reprezentantul Mercurului era unul 
dintre cei mai buni. 

— Are cuvântul Excelenţa Sa, ambasadorul Mercurului. 
Cum erau dispuşi delegaţii, în sens invers acelor de 
ceasornic şi în ordinea depărtării de Soare, mercurianul se 
găsea în extrema dreaptă a preşedintelui. Până în ultimul 
moment lucrase concentrat asupra calculatorului. Scoase 
ochelarii polarizaţi care nu permiteau nimănui altcuiva să 


citească mesajul de pe ecran, luă câteva file cu notițe şi se 
ridică în picioare. 

— Domnule preşedinte şi stimaţi colegi, doresc să încep 
printr-un succint rezumat ai situaţiei cu care suntem 
confruntaţi. 

Poate că la alţi vorbitori, expresia „un succint rezumat” ar 
fi trezit suspine în rândul delegaților; se ştia însă că 
mercurienii nu se jucau cu vorbele. 

— Gigantica navă spaţială, sau asteroidul artificial botezat 
Rama, a fost detectat cu peste un an în urmă în regiunea de 
dincolo de Jupiter. Iniţial s-a crezut că este un corp ceresc 
natural, deplasându-se pe o orbită hiperbolică în jurul 
soarelui, ca să revină după aceea în spaţiu. 

Când i s-a descoperit adevărata natură, s-a ordonat Navei 
de cercetare solară Endeavour să execute joncţiunea. Sunt 
convins că-i vom felicita împreună pe comandantul Norton 
şi pe echipajul său pentru modul eficient în care au 
îndeplinit această misiune. 

La început, s-a considerat că Rama este mort, îngheţat de 
atâtea sute de mii de ani, încât nu exista posibilitatea unei 
redeşteptări la viaţă. Din punct de vedere biologic, acest 
lucru poate fi încă adevărat. Cam toţi cei care au studiat 
problema par a fi de acord că nici un organism viu, 
indiferent de complexitate, nu poate supravieţui unei 
conservări mai lungi de câteva secole. Chiar la zero absolut, 
efectele cuantice reziduale şterg prea multe informaţii 
celulare ca reînvierea să fie posibilă. Se părea deci că 
Rama, deşi prezenta o imensă importanţă arheologică, nu 
va crea probleme astropolitice majore. 

În prezent este evident că asta a constituit o atitudine 
extrem de naivă, deşi de la bun început au fost unii ce au 
arătat că Rama se îndrepta cu prea mare precizie spre 
Soare ca să fie vorba de o simplă întâmplare. 

S-ar fi putut susţine, ceea ce s-a şi întâmplat, că Rama 
reprezintă un experiment eşuat. A atins obiectivul propus, 
dar raţiunea care i-a determinat construcţia nu a 


supravieţuit. Şi această opinie pare în prezent simplistă, 
deoarece subestimează clar entităţile cu care avem, de-a 
face. 

Ceea ce am omis să luăm în consideraţie a fost 
posibilitatea supravieţuirii non-biologice. Dacă acceptăm 
teoria foarte plauzibilă a doctorului Perera, care oferă 
răspuns tuturor întrebărilor, creaturile observate în 
interiorul lui Rama nu s-au mişcat până cu puţin timp în 
urmă. Codurile personale le erau stocate într-o bancă 
centrală de informaţii; la momentul oportun, ele au fost 
construite din materiile prime disponibile, probabil din supa 
organo-metalică a Oceanului Cilindric. Aşa ceva ne 
depăşeşte posibilităţile tehnice, fără a ridica însă probleme 
teoretice. Ştim că circuitele solide, spre deosebire de 
materia vie, sunt capabile să stocheze informaţii fără 
degradare, o perioadă nedeterminată de timp. 

Aşadar Rama are acum condiţii complete de funcţionare, 
servind scopului constructorilor, oricine ar fi ei. Din punctul 
nostru de vedere, nu contează dacă ramanii au murit de un 
milion de ani, sau dacă vor fi la rândul lor reconstruiţi, 
alăturându-se dintr-o clipă în alta servitorilor lor. Cu ei, ori 
fără ei, voinţa le este îndeplinită. Şi va continua să fie 
îndeplinită. 

Rama ne-a dovedit că sistemul lui de propulsie 
funcţionează. În câteva zile se va afla la periheliu unde, în 
mod logic va executa o schimbare importantă de orbită. 
Vom avea astfel în curând o planetă nouă, deplasându-se în 
spaţiul solar asupra căruia îşi exercită jurisdicţia guvernul 
meu. S-ar putea, desigur, să facă alte schimbări de 
traiectorie, ocupând în cele din urmă o orbită la o distanţă 
oarecare de soare. Poate chiar să devină satelitul unei 
planete majore, de pildă al Pământului. 

Avem deci înainte, stimaţi colegi, o întreagă gamă de 
posibilităţi, dintre care unele extrem de serioase. Este o 
greşeală să afirmăm că aceste creaturi sunt sigur paşnice şi 
că nu doresc să se amestece în treburile noastre. Dacă au 


venit în Sistemul Solar înseamnă că au nevoie de ceva de 
aici. Chiar dacă e vorba doar de cunoaştere ştiinţifică. 
Gândiţi-vă cum pot fi utilizate aceste cunoştinţe. 

Ne confruntăm cu o tehnologie aflată cu sute, poate cu mii 
de ani în faţa noastră, cu o cultură cu care e posibil să n- 
avem nici un punct comun. Am studiat comportamentul 
roboților biologici - bioţii - în interiorul lui Rama, aşa cum 
apare el pe filmele transmise de comandantul Norton şi am 
ajuns la unele concluzii pe care dorim să vi le comunicăm. 

Poate că noi, pe Mercur, suntem lipsiţi de şansă fără forme 
de viaţă indigene de studiat. Desigur, deţinem înregistrări 
complete ale zoologiei terestre, astfel că am descoperit o 
asemănare izbitoare cu Rama. 

Aceasta este colonia de termite. Ca şi Rama, o lume 
artificială cu un mediu controlat. Ca şi Rama, funcţionarea 
ei depinde de o serie întreagă de organisme specializate: 
muncitori, constructori, furnizori. Războinici! Şi, deşi nu 
ştim dacă Rama are o regină, eu susţin ipoteza că insula 
denumită New York îndeplineşte un rol similar. 

Ar fi absurd să împing prea departe această analogie; 
există şi multe deosebiri. Am pomenit-o însă cu un scop. 

Ce cooperare sau înţelegere se va stabili vreodată între 
oameni şi termite? Atunci când nu există conflict de 
interese, ne tolerăm reciproc. Lucrurile nu stau la fel atunci 
când una din părţi are nevoie de teritoriul, ori de resursele 
celeilalte părţi. 

Graţie tehnologiei şi inteligenţei, oamenii vor învinge 
întotdeauna dacă sunt destul de hotărâți. Dar uneori nu e 
uşor. Ba unii cred că victoria finală ar putea să revină 
termitelor. 

Cu această idee în minte, să luăm în considerare 
ameninţarea prezentată de Rama. Nu spun că trebuie să o 
prezinte, dar ce-am făcut noi să o contracarăm, în caz că se 
va declanşa situaţia de criză? Până acum, nimic; am 
discutat, am speculat şi am scris lucrări interesante. 


Ei bine, stimaţi colegi, Mercur a întreprins totuşi ceva. 
Acţionând în conformitate cu prevederile clauzei 34 a 
Tratatului Spaţial din 2057, care ne împuterniceşte să 
procedăm aşa cum considerăm de cuviinţă pentru 
protejarea integrităţii spaţiului nostru solar, am dirijat spre 
Rama un dispozitiv nuclear de mare putere. Vom fi fericiţi 
dacă nu va trebui să-l folosim. Cel puţin însă nu mai suntem 
neajutoraţi. Cum am fost până în clipa aceasta. 

Se va afirma că am acţionat unilateral, fără consultări 
prealabile. Recunoaştem, este adevărat. Dar îşi închipuie 
cineva, cu tot respectul, domnule preşedinte, că am fi căzut 
la o asemenea înţelegere în timp util? Noi considerăm că 
acţionăm nu numai pentru noi, ci pentru întreaga specie 
umană. Într-o zi, poate că generaţiile viitoare ne vor 
mulţumi pentru intuiţia de care am dat dovadă. 

Într-adevăr, ar fi o tragedie, chiar o crimă să distrugem un 
obiect artificial atât de minunat cum este Rama. Dacă există 
vreo modalitate de a evita această acţiune, fără nici un risc 
pentru omenire, noi suntem mulţumiţi s-o ascultăm. 
Personal nu am găsit niciuna, iar timpul trece. 

În următoarele câteva zile, înainte ca Rama să ajungă la 
periheliu, trebuie luată o hotărâre. Desigur, vom avertiza 
din timp pe Endeavour, dar îl sfătuim pe comandant să fie în 
permanenţă pregătit de plecare. Se poate presupune că, în 
orice clipă Rama va suferi modificări de traiectorie. 

Asta-i totul, domnule preşedinte şi stimaţi colegi. Vă 
mulţumesc pentru atenţie şi aştept colaborarea 
dumneavoastră. 

39. Decizie 

— Ei, Rod, cum se potrivesc mercurienii cu teologia ta? 

— Perfect, comandante, făcu Rodrigo cu un zâmbet lipsit 
de veselie. Veşnicul conflict între bine şi rău. Iar uneori, în 
acest conflict oamenii devin susţinătorii uneia din cauze. 

Mă gândeam că-mi va răspunde aşa, îşi spuse Norton. 
Situaţia trebuia să-i fi provocat un şoc lui Boris, care nu se 
resemnase totuşi, adoptând o atitudine pasivă. Cosmo- 


creştinii erau indivizi energici şi competenţi. Din anumite 
puncte de vedere semănau mult cu mercurienii. 

— Înţeleg că ai un plan, Rod. 

— Da şefule. De fapt, este extrem de simplu. Să 
dezamorsăm bomba. 

— Aha. Şi cum ai de gând să procedezi? 

— Folosind o pereche de cleşti pentru tăiat sârmă. 

Dacă ar fi avut în faţă pe altcineva, Norton ar fi crezut că e 
o glumă. Nu era însă cazul cu Boris Rodrigo. 

— Stai puţin! Racheta are camere TV. Crezi că mercurienii 
vor încremeni privindu-te? 

— Bineînţeles. Asta-i tot ce pot să facă. Semnalul le va 
parveni când va fi deja prea târziu. Voi termina în mai puţin 
de zece minute. 

— Am priceput! Într-adevăr ar înnebuni de ciudă. Dar 
dacă racheta-i împânzită de dispozitive de autodeclanşare 
în eventualitatea unei intervenţii exterioare? 

— Nu-mi vine să cred; de ce ar fi? A fost proiectată în 
vederea unei anumite misiuni spaţiale şi e normal să fie 
prevăzută cu dispozitive de siguranţă pentru a evita 
detonarea, exceptând comanda de bază. Riscul rămas sunt 
pregătit să mi-l asum. Se poate rezolva fără pericol pentru 
navă. Am cântărit totul. 

— Sunt convins, încuviinţă Norton. 

Ideea era fascinantă, aproape seducătoare; gusta în 
special imaginea mercurienilor furioşi, şi ar fi dat oricât să-i 
vadă în clipa în care aveau să înţeleagă, prea târziu, ce se 
întâmpla cu jucăria lor ucigaşă. 

Existau însă alte complicaţii, părând să se înmulțească pe 
măsură ce Norton medita mai mult. Fără doar şi poate, se 
găsea înaintea celei mai dificile şi mai importante hotărâri 
din întreaga lui carieră. 

Dar nu, subestima în mod ridicol situaţia. Era pus înaintea 
celei mai dificile hotărâri luate vreodată de un comandant; 
viitorul întregii omeniri depindea numai de el. Căci. Dacă 
mercurienii aveau dreptate? 


După plecarea lui Rodrigo, comută pe NU DERANJAŢI. 
Nu-şi amintea de când nu mai folosise semnalul şi fu uşor 
surprins să-l vadă funcţionând. În prezent se afla complet 
singur în mijlocul navei supra-aglomerate, singur, cu 
excepţia figurii căpitanului James Cook fixându-l din negura 
vremurilor. 

Nu era posibil să consulte Pământul; fusese deja avertizat 
că mesajele puteau fi interceptate, poate chiar de 
aparatura din rachetă. Astfel că întreaga responsabilitate 
cădea pe umerii lui. 

Auzise cândva o istorie legată de un preşedinte al Statelor 
Unite, nu mai ştia exact cine: Roosevelt sau Perez? Care 
păstra pe birou inscripţia: „Fuga de răspundere se opreşte 
aici”. Norton nu era sigur ce însemna aceasta, dar ştia când 
ceva i se opreşte pe birou. 

Nu putea face nimic altceva decât să aştepte până ce 
mercurienii aveau să-l avertizeze să plece. Cum urma să fie 
prezentată situaţia în viitor? Pe Norton nu-l impresionau 
gloria sau ura post mortem, dar nu i-ar fi plăcut să fie 
pomenit ca părtaş la o crimă cosmică, mai cu seamă dacă 
avea puterea s-o oprească. 

Planul era impecabil. Aşa cum se prevăzuse, Rodrigo 
analizase toate detaliile, anticipând orice posibilitate, până 
şi pericolul îndepărtat al autodeclanşării bombei în decursul 
operaţiunii. Dacă se întâmpla aşa ceva, Endeavour ar fi 
rămas în continuare în siguranţă, în spatele scutului 
apărător oferit de Rama. Cât despre locotenentul Rodrigo 
însuşi, părea să privească cu totala seninătate posibilitatea 
unei explozii accidentale. Chiar dezamorsând însă bomba, 
problemele nu se terminau. Mercurienii ar fi încercat iarăşi, 
dacă nu se descoperea vreo cale de a-i opri. Ar fi obţinut 
totuşi câteva săptămâni; Rama avea să se afle cu mult 
dincolo de periheliu înainte de-a putea fi atins de altă 
rachetă. Până atunci, se spera ca temerile cele mai grave 
ale pesimiştilor să se dovedească neîntemeiate. Sau invers. 


A acţiona sau a nu acţiona. Aceasta era întrebarea. 
Nicicând comandantul Norton nu se simţise atât de 
apropiat prinţului Danemarcei. Indiferent ce ar fi făcut, 
binele şi râul păreau în echilibru perfect. Avea de luat cea 
mai dificilă decizie din punct de vedere moral. Urma să afle 
foarte repede dacă ea fusese greşită, dar dacă avea 
dreptate. Se putea să n-o dovedească niciodată. 

Nu avea rost să se bazeze pe argumente logice, pe 
enumerarea la nesfârşit a eventualelor posibilităţi. S-ar fi 
învârtit în cerc la infinit. Sosise clipa să dea ascultare 
intuiţiei. 

Îi întoarse privirea calmă şi netulburată lui Cook de peste 
veacuri. 

— Sunt de acord cu tine, căpitane, şopti el. Omul trebuie 
să trăiască cu conştiinţa lui. Indiferent ce argumentează 
mercurienii, nu e totul să supravieţuieşti. 

Apăsă butonul de comunicare cu puntea şi rosti încet: 

— Locotenente Rodrigo. Vino la mine, te rog. 

Închise apoi ochii, strecura degetele mari sub centurile de 
siguranţă ale scaunului şi se pregăti să se bucure de câteva 
momente de relaxare totală. 

Era posibil să treacă multă vreme până să mai aibă parte 
de aşa ceva. 

40. Sabotor. 

Orice echipament considerat inutil fusese demontat de pe 
scooter. Vehiculul fusese redus la un cadru deschis pe care 
erau fixate sistemele de propulsie şi dirijare, rezervele de 
oxigen şi alte câteva necesităţi. Se înlăturase până şi 
scaunul celui de-al doilea pilot, deoarece fiecare kilogram 
conta. 

Reprezenta unul din motivele (deşi nu cel mai important) 
pentru care Rodrigo insistase să meargă el. Era o treabă 
atât de simplă, încât nu avea nevoie de ajutor, iar masa unui 
pasager suplimentar însemna pierderea câtorva minute. 
Acum, scooterul putea să accelereze până peste 1/3 g, să 


parcurgă distanţa de la Endeavour la proiectil în patru 
minute. Rămâneau disponibile alte şase; părea suficient. 

Părăsind vasul, Rodrigo privi înapoi o singură dată. Văzu 
că se ridicase de pe axa centrală şi se îndepărta de discul 
rotitor al Feţei Nordice, conform aşteptărilor. Până la 
rachetă, între ei avea să se interpună corpul masiv al lui 
Rama. 

Deasupra platoului polar zbură pe îndelete. Nu avea motiv 
de grabă, deoarece camerele TV ale bombei nu-l puteau 
repera; cruța astfel din combustibil. Pluti apoi peste 
marginea curbată a lui Rama. Şi racheta apăru, sclipind în 
lumina unui soare mai sălbatic decât pe planeta ei natală. 

Testase deja instrucţiunile de pilotare. Iniţializă secvenţa; 
scooterul se răsuci şi în numai câteva secunde ţâşni înainte. 
La început senzaţia de greutate păru zdrobitoare, după 
care Rodrigo se obişnui. La urma urmei, în interiorul lui 
Rama suportase o greutate de două ori mai mare, iar de 
născut se născuse sub o gravitație de trei ori mai puternică, 
pe Ilerra. 

Peretele exterior al giganticului cilindru de cincizeci de 
kilometri cădea încetişor sub el, pe măsură ce scooterul se 
îndrepta direct spre bombă. Mărimea lui Rama era greu de 
apreciat, fiind complet neted şi lipsit de amănunte 
exterioare. Cu mare dificultate observai că se roteşte. 

Misiunea se declanşase de o sută de secunde. Se apropia 
de jumătatea drumului. Racheta se afla încă prea departe 
să-i distingă detaliile, însă se profila strălucitoare pe cerul 
complet negru. Părea ciudat să nu vezi nici o stea, nici 
măcar Pământul sau pe Venus; filtrele întunecate care-i 
protejau ochii de lumina ucigătoare îl împiedicau să le vadă. 
Rodrigo bănui că stabilea un record; nici un alt om nu mai 
fusese angajat într-o misiune extravehiculară atât de 
aproape de soare. Avea noroc că activitatea astrului era 
redusă. 

După două minute şi zece secunde, pe bord începu să 
pulseze o luminiţă, acceleraţia scăzu la zero şi scooterul se 


răsuci cu 180*. Impulsul reveni într-o clipă, însă de sens 
opus, decelerând cu valoarea incredibilă de trei metri pe 
secundă la pătrat, ba chiar mai mult - consumase în 
definitiv jumătate din masa de combustibil. Bomba se găsea 
la douăzeci şi cinci de kilometri; urma să ajungă la ea peste 
alte două minute. Rodrigo atinsese o mie cinci sute de 
kilometri pe oră, ceea ce pentru un scooter spaţial 
constituia curată nebunie şi probabil un alt record. Dar 
misiunea nu era deloc o EVA obişnuită, iar el ştia precis ce 
avea de făcut. 

Racheta se mărea; zărea antena principală, orientată 
mereu către punctul invizibil al lui Mercur. Pe undele 
acelea, imaginile scooterului călătoreau deja de trei minute. 
Peste alte două aveau să ajungă pe Mercur. 

Ce vor face mercurienii? Desigur, la început vor fi 
stupefiaţi, apoi vor înţelege că el ajunsese la rachetă cu 
câteva minute înainte ca ei să-l fi zărit pornind la drum. 
Probabil că individul postat în faţa monitoarelor 'IV avea să 
apeleze la superiori - alte minute câştigate. Dar şi în 
varianta neplăcută, în caz că ofiţerul de cart avea 
autoritatea să declanşeze bomba şi apăsa imediat pe buton, 
semnalului i-ar fi fost necesare alte cinci minute să ajungă 
la destinaţie. 

Deşi Rodrigo nu miza pe lucrul acesta, Cosmo-creştinii nu 
pariau niciodată, era aproape convins că reacţia n-avea să 
fie instantanee. Mercurienii vor ezita să distrugă un vehicul 
de recunoaştere de pe Endeavour, chiar dacă îi bănuiau 
intenţia. Mai mult ca sigur cu vor încerca mai întâi o formă 
de comunicare, ceea ce ar fi condus la o întârziere 
suplimentară. 

Mai era un motiv, chiar şi mai bun; n-ar fi irosit o bombă 
de o gigatonă împotriva unui scooter. Într-adevăr, detonată 
fiind la peste douăzeci de kilometri de ţintă, n-ar fi produs 
nici un efect. Mai întâi trebuiau s-o deplaseze. Oho, avea 
destul, timp la dispoziţie. Chiar în ipoteza celor mai 
nefavorabile variante. 


Şi în această ipoteză trebuia să acţioneze, ca şi cum 
impulsul de detonare urma să sosească în cel mai scurt 
timp posibil: cinci minute. 

Pe ultimele sute de metri, Rodrigo identifică rapid 
detaliile, tot mai distincte, cu cele studiate din fotografiile 
făcute prin telescop. Colecţia de imagini se transformase în 
metal dur şi plastic neted, nu mai era ceva abstract, ci 
realitate ucigătoare. 

Bomba avea forma unui cilindru lung de zece metri, cu un 
diametru de alţi trei. Printr-o stranie coincidenţă, raportul; 
dintre dimensiuni era acelaşi ca la Rama. Fusese fixată pe 
rachetă printr-o reţea exterioară de profile scurte, în I. Din 
cauze necunoscute, referitoare probabil la poziţia centrului 
de masă, era aşezată în unghi drept pe axa propulsorului, 
lăsând impresia sinistră de cap de ciocan. Într-adevăr un 
ciocan, destul de puternic pentru a zdrobi o lume. 

De la fiecare capăt al proiectilului, de-a lungul corpului 
cilindric, pleca un mănunchi de cabluri izolate, dispărând în 
reţeaua de profile metalice din interiorul rachetei. Acolo se 
găsea aparatura de comunicaţie şi control; bomba în sine 
nu avea nici o antenă. Rodrigo trebuia numai să taie cele 
două mănunchiuri de cabluri, şi totul s-ar fi preschimbat 
într-un metal, inert, incapabil de a face rău. 

Deşi exact la asta se aşteptase, părea totuşi prea uşor. Îşi 
consultă ceasul; chiar dacă-i vor repera din clipa în care 
ieşise din spatele lui Rama, mercurienii urmau să afle de 
existenţa lui de-abia în treizeci de secunde. Avea la 
îndemână cinci minute sigure, cu o probabilitate de 
nouăzeci şi nouă la sută pentru timp suplimentar. 

Imediat după ce scooterul se opri, Rodrigo îl ancoră de 
corpul rachetei pentru a consolida structura. Operaţiunea îi 
luă doar câteva clipe şi întrucât îşi alesese deja sculele, 
părăsi imediat şeaua de pilot, prea puţin stânjenit de 
rigiditatea costumului izolant. 

Primul lucru zărit fu o plăcuţă metalică, cu inscripţia. 

DEPARTAMENTUL DE INGINERIE ENERGETICA. 


Secţia D. 

Bulevardul Apusului, 47 

Vulcanopolis, 17464 

Pentru informaţii, adresaţi-vă domnului Henry K. Jones. 

Rodrigo îşi spuse că, în puţine minute, domnul Jones urma 
să fie destul de mult solicitat. 

Cleştele masiv termină rapid treaba. Tăind primele 
contacte, bărbatul nu se gândi câtuşi de puţin la focurile 
drăceşti aflate la câţiva centimetri depărtare. Chiar dacă le- 
ar fi declanşat involuntar, tot n-ar fi avut timp să le vadă. 

Privi iarăşi ceasul; nu trecuse un minut, ceea ce-i indica că 
totul decurgea conform programului. Putea trece la celălalt 
cablu apoi. Direcţia acasă, sub privirile mercurienilor 
frustraţi şi furioşi. 

Abia începuse lucrul la cel de-al doilea mănunchi de 
cabluri, când simţi o vibraţie slabă în metalul atins. Uimit, 
privi înapoi, peste masa proiectilului. 

În jurul unuia dintre jeturile de reglare a poziţiei dansa 
strălucirea albastru-violet caracteristică unui propulsor cu 
plasmă. Bomba se pregătea de deplasare. 

Mesajul de pe Mercur suna scurt şi îngrozitor. Sosise la 
două minute după ce Rodrigo dispăruse dincolo de 
marginea lui Rama. 

COMANDANTULUI LUI ENDEAVOUR DIN PARTEA 
CONTROLULUI SPAŢIAL DE PE MERCUR, INFERNOVESI. 
DUPĂ PRIMIREA ACESTUI MESAJ AVEŢI O ORĂ PENTRU 
A PĂRĂSI VECINĂTATEA LUI RAMA. VĂ SUGERĂM SĂ 
FOLOSIŢI ACCELERAȚIA MAXIMĂ ÎN DIRECŢIA AXEI DE 
ROTAŢIE. SOLICITĂM CONFIRMAREA PRIMIRII 
MESAJULUI TERMINAT. 

Norton îl citi cu stupoare, apoi cu mânie. Simţi pornirea 
copilărească de-a răspunde printr-o radiogramă că întreg 
echipajul se află în interiorul lui Rama şi că i-ar fi trebuie 
câteva ore să-i aducă pe toţi în navă. N-ar fi rezolvat însă 
nimic; poate doar încercarea voinţei şi nervilor 
mercurienilor. 


De ce se hotărâseră să acţioneze cu câteva zile înainte de 
periheliu? Se întrebă dacă nu cumva presiunea opiniei 
publice devenise prea mare, mercurienii decizându-se să 
pună restul omenirii în faţa unui fait accompli. Ipoteza era 
improbabilă; o asemenea sensibilitate nu îi caracteriza. 

Pe Rodrigo nu-l putea rechema; scooterul se găsea în 
prezent în umbra lui Rama, rămânând în afara oricărui 
contact până la reintrarea în câmpul vizual. Iar lucrul 
acesta avea şase petreacă abia după reuşita. Sau eşecul 
misiunii. 

Era obligat să aştepte. Timp încă mai era: cincizeci de 
minute. În acest interval gândi răspunsul pentru Mercur. 

Va ignora mesajul recepționat, să vadă care le va fi 
următoarea mişcare. 

Când bomba a început să se mişte, prima reacţia a lui 
Rodrigo n-a fost de teamă fizică, ci ceva mult mai profund. 
Considera că universul funcţionează după legi imuabile pe 
care Creatorul însuşi nu le încălca, cu atât mai mult 
mercurienii: Nici un mesaj nu putea călători mai iute ca 
lumina; mai dispunea de cinci minute până la replica 
mercuriană. 

Trebuia să fie o simplă coincidenţă, fantastică şi probabil 
ucigaşă, dar nimic mai mult. Întâmplător, un semnal fusese 
trimis tocmai pe când el părăsea bordul lui Endeavour. În 
vreme ce scooterul parcursese cincizeci de kilometri, 
mesajul destinat rachetei străbătuse optzeci de milioane. 

Sau poate că era vorba de o schimbare automată a 
poziţiei, pentru a împiedica supraîncălzirea bombei. Existau 
suprafeţe unde temperatura atingea o mie cinci sute de 
grade şi Rodrigo căutase să rămână cât mai mult posibil la 
adăpostul umbrei. 

Un al doilea propulsor porni, corectând rotația provocată 
de cel dintâi. Nu, nu era o simplă corecție termică. Bomba 
se re-orienta, aţintindu-se câtre Rama. 

Era inutil să se întrebe de ce schimbarea avea loc tocmai 
atunci. Un lucru totuşi îl favoriza, racheta avea o 


acceleraţie redusă. Putea să atingă numai 1/10 g şi asta 
însemna că era posibil să se ţină agăţat de ea. 

Verifică legăturile ce fixau scooterul de rachetă şi cordonul 
de siguranţă al costumului. In el începea să clocotească o 
mânie rece, întărindu-i hotărârea iniţială. Manevra aceea 
nu însemna oare că mercurienii intenționau să detoneze 
bomba fără avertisment, condamnând astfel echipajul lui 
Endeavour la pieire? Părea incredibil, un act nu numai 
brutal, ci nebunesc, în stare să ridice întregul Sistem Solar 
împotriva lor. Ce-i făcuse să ignore solemna promisiune a 
propriului lor ambasador? Dar indiferent de planul pregătit, 
acesta nu avea să le reuşească. 

Al doilea mesaj de pe Mercur suna la fel cu primul şi sosi 
după zece minute. Prelungiseră termenul, lui Norton i se 
oferea o oră. Şi în mod limpede, înainte de a transmite 
mesajul, aşteptaseră până când mesajul de pe Endeavour le 
parvenise. 

În prezent intervenea un factor nou, îl văzuseră pe 
Rodrigo şi aveau câteva minute ca să acţioneze. Butonul 
putea fi acţionat, comanda să sosească dintr-un moment în 
altul. 

Trebuiau să se pregătească de plecare. În orice clipă 
silueta lui Rama, acoperind cerul, putea deveni 
incandescentă pe margini, strălucind cu o glorie efemeră 
mai puternic decât soarele. 

Când porni impulsul principal, Rodrigo era bine ancorat. 
Acceleraţia încetă după douăzeci de secunde. Bărbatul făcu 
un calcul mental rapid. Delta V-ul n-avea cum să fie mai 
mare de cincisprezece kilometri pe oră. Ca să ajungă la 
Rama, bombei îi trebuia peste o oră. Probabil se apropia ca 
să asigure o reacţie mai rapidă. În acest caz precauţia era 
înţeleaptă, numai că îniârziaseră prea mult. 

Deşi perfect conştient de timpul scurs, Rodrigo îşi privi 
iarăşi ceasul. În clipa aceea, pe Mercur îl observau 
îndreptându-se hotărât spre bombă, la mai puţin de doi 
kilometri de ea. Nu va exista nici o îndoială asupra 


intenţiilor sale şi pesemne se întrebau dacă nu le dusese 
deja la bun sfârşit. 

Al doilea mănunchi de cabluri cedă tot atât de uşor; ca 
orice meseriaş bun, Rodrigo îşi alesese perfect sculele. 
Bomba fusese dezamorsată sau, pentru a respecta 
adevărul, nu mai putea fi detonată prin telecomandă. 

Exista totuşi o a doua posibilitate pe care nu îşi permitea 
să o ignore. Nu se vedeau focoase externe, dar puteau fi 
ascunse în interior. Mercurienii continuau să deţină 
controlul asupra rachetei, fiind capabili s-o izbească de 
Rama oricând ar fi dorit. Locotenentul nu-şi terminase încă 
misiunea. 

Peste cinci minute, undeva într-o sală de control de pe 
Mercur, aveau să-l vadă târându-se pe suprafaţa exterioară 
a rachetei, cu cleştii ce neutralizaseră cea mai puternică 
armă construită vreodată de om. Aproape că era tentat să 
fluture mâna spre camera de luat vederi, însă considera că 
ar fi pârul lipsit de demnitate. La urma urmei intra în 
istorie. În următorii ani, milioane de oameni aveau să 
privească scena aceasta, doar dacă mercurienii nu vor 
distruge înregistrările într-un acces de furie; cu greu i-ar fi 
putut acuza pentru aşa ceva. 

Ajunse la baza antenei şi, călcând pe mâini, pluti spre disc. 
Cleştele tăie rapid sistemul multiplu de alimentare, 
mestecând totodată cablurile şi comenzile laser. După ce 
tăie ultimul cablu, antena începu să se rotească lent. 
Mişcarea neaşteptată îl surprinse, până când realiză că 
distrusese ghidajul automat spre Mercur. În exact cinci 
minute, mercurienii aveau să piardă orice legătură cu 
servitorul lor. Un servitor nu numai neputincios, ci de 
asemeni surd şi orb. 

Rodrigo urcă încetişor până la scooter, desfăcu ancorele 
şi-l răsuci până ce amortizoarele de şoc anterioare se 
proptiră de rachetă, cât mâi aproape de centrul de 
greutate. Declanşă impulsul maxim şi-l menţinu douăzeci de 
secunde. 


Împingând un obiect cu o masă mult mai mare decât a sa, 
scooterul răspunse foarte lent. Bărbatul întrerupse jetul 
reactiv şi citi cu atenţie noul vector viteză al rachetei. 

Urma să treacă departe pe lângă Rama şi oricând, în 
viitor, să fie localizabilă cu precizie. În definitiv, piesa valora 
extrem de mult. 

Locotenentul Rodrigo era un om de o cinste patologică. Nu 
voia ca mercurienii să-l acuze de pierderea proprietăţii lor. 

41. Erou „Draga mea”, începuse Norton, „aiureala asta ne- 
a costat mai bine de o zi, dar cel puţin mi-a oferit şansa să 
vorbesc cu tine. 

Mă aflu tot în navă, care s-a întors în punctul de staţionare 
de pe axa polară. Acum o oră l-am cules pe Rod; arăta de 
parcă ar fi terminat un cart fără probleme. Cred că niciunul 
dintre noi nu va mai fi primit vreodată pe Mercur şi mă 
întreb dacă la întoarcerea pe Pământ vom fi socotiți eroi 
sau ticăloşi. Eu însă mă simt cu conştiinţa împăcată, sunt 
convins că am făcut ceea ce se cuvenea. Mă întreb dacă 
Ramanii ne vor spune vreodată mulţumesc. 

Mai rămânem aici două zile; spre deosebire de Rama, nu 
avem un blindaj gros de un kilometru, capabil să ne apere 
de soare. Învelişul navei noastre are deja câteva puncte 
fierbinţi, periculoase şi a trebuit să facem ecranări locale. 
Dar iartă-mă, nu vreau să te plictisesc cu probleme tehnice. 

Mai dispunem deci de timp pentru încă o expediţie în 
Rama şi intenţionez să profit cât mai mult de ea. Nu te 
teme. Nu-mi voi asuma riscuri.” 

Opri înregistrarea. Ultima afirmaţie era, ca să folosească 
un eufemism, o denaturare a adevărului. Fiecare clipă 
petrecută în Rama ascundea pericole şi incertitudine; acolo 
nimeni nu se simţea realmente sigur, în prezenţa unor forţe 
depăşindu-i înţelegerea. Iar în acea explorare finală, ştiind 
că nu se vor mai întoarce niciodată şi că alte operaţiuni nu 
vor mai fi planificate, intenţiona să-şi forţeze şansa până la 
capăt. 


„Deci, peste patruzeci şi opt de ore vom încheia misiunea. 
Nu ştim încă ce se va întâmpla atunci. După cum ştii, 
practic am utilizat tot combustibilul ca să ajungem pe 
orbită. Continui să mă întreb dacă un cargou cu combustibil 
ne va intercepta la timp pentru a reveni pe Pământ, ori 
dacă vom sfârşi căzând pe Marte. Oricum, de Crăciun ar 
trebui să fiu acasă. Spune-i lui Junior că-mi pare rău că nu-i 
pot aduce un pui de biot; nu există aşa ceva. 

Suntem cu toţii sănătoşi, însă foarte obosiţi. Mi-am 
câştigat un concediu lung şi vom recupera timpul pierdut. 
Indiferent ce se va zice despre mine, tu să afirmi că eşti 
măritată cu un erou. Câte soţii au un bărbat care a salvat o 
lume?” 

Ca întotdeauna înainte de a copia banda, o ascultă cu 
atenţie să se convingă dacă se potrivea ambelor sale familii. 
Îl supăra gândul că nu ştia pe care dintre ele avea s-o vadă 
mai întâi; de obicei, programul său îl stabileau, cu cel puţin 
un an înainte, mişcările inexorabile ale planetelor. 

Dar asta se întâmpla în vremurile premergătoare lui 
Rama; acum, nimic nu avea să mai fie ca înainte. 

42. Templul de cristal 

— Dacă încercăm, întrebă Karl Mercer, crezi că bioţii no 
vor opri? 

— S-ar putea, e unul din lucrurile pe care vreau să le aflu. 
De ce mă priveşti aşa? 

Mercer zâmbea larg şi misterios cum avea obiceiul, ca 
pentru o glumă ce putea sau nu s-o împărtăşească 
tovarăşilor din echipaj. 

— Mă întrebam, şefule, dacă nu cumva crezi că Rama îţi 
aparţine. Până acum te-ai opus oricărei încercări de a forţa 
clădirile. De ce ţi-ai schimbat părerea? Mercurienii ţi-au dat 
alte idei? 

Norton începu să râdă, apoi se opri. Întrebarea era abilă şi 
nu putea fi sigur că răspunsul evident era şi cel bun. 

— Poate că am fost prea prudent. Am încercat să evite 
orice fel de necazuri. Dar asta-i ultima noastră şansă; dacă 


vom fi obligaţi să ne retragem, nu vom mai pierde cine ştie 
ce. 

— Presupunând că ne-am retrage în perfectă stare. 

— Bineînţeles. Totuşi, bioţii nu s-au dovedit niciodată ostili 
şi, exceptându-i pe Păianjeni, nu cred că altcineva ar fi în 
stare să ne prindă. Dacă o vom lua la goană. 

— Dumneata n-ai decât s-o iei la goană, şefule, însă eu 
vreau să plec cu fruntea sus. Şi întâmplător, am ajuns să 
ştiu. De ce bioţii sunt atât de politicoşi cu noi. 

— E cam târziu pentru o nouă teorie. 

— Oricum, v-o spun. Ei cred că suntem Ramani. Nu fac 
deosebire între două organisme care trăiesc pe bază de 
oxigen. 

— N-aş zice că sunt chiar atât de proşti. 

— Nu-i vorba de prostie. Aşa au fost programaţi, iar noi 
pur şi simplu nu ne încadrăm în sistemul lor de referinţă. 

— Poate că ai dreptate. Vom afla. De îndată ce începem 
lucrul în Londra. 

Lui Joe Calvert îi plăcuseră întotdeauna vechile filme cu 
spargeri de bănci, dar nu se aşteptase să fie implicat într- 
una. În esenţă, exact cu asta se ocupa în prezent. 

Străzile pustii ale „Londrei” păreau amenințătoare, deşi îşi 
dădea seama că la mijloc era doar închipuirea conştiinţei 
sale vinovate. Nu credea ca structurile etanşe şi lipsite de 
ferestre din jur să fie pline de creaturi, gata să ţâşnească în 
hoarde furioase de îndată ce invadatorii s-ar fi atins de 
proprietatea lor. De fapt, era convins că întregul complex, la 
fel ca şi celelalte oraşe, constituia un soi de depozit uriaş. 

Simţea şi o altă teamă, de asemenea bazată pe vizionarea 
străvechilor filme polițiste. Poate că nu existau sonerii de 
alarmă şi sirene urlând îngrozitor, însă părea raţionai ca 
Rama să posede un sistem de avertizare. Altminteri, cum să 
ştie bioţii când şi unde să intervină? 

— Cei fără ochelari de protecţie, întoarceţi capetele! 
Ordonă Myron. 


Aerul se încinse sub raza arzătorului cu laser, se simţi 
mirosul oxizilor de azot, apoi se auzi un sfârâit constant pe 
măsură ce tăişul de foc pătrundea către taine ascunse încă 
dinainte de apariţia omului. 

Nici un material nu rezista în faţa acelei concentrări de 
energie şi tăietura continuă, uşor, cu un avans de câţiva 
metri pe minut. Într-un timp scurt se decupa o porţiune 
suficient de mare să permită trecerea unui om. 

Deoarece secţiunea tăiată nu se mişca, Myron o ciocăni 
uşor, apoi mai tare şi în cele din urmă o izbi cu toată 
puterea. Ea căzu înăuntru cu un bubuit găunos, 
reverberant. 

Aşa cum se întâmplase şi când intrase pentru prima dată 
în Rama, Norton îşi aminti de cel care deschisese anticul 
mormânt egiptean. Nu se aştepta să vadă sclipirea aurului, 
de fapt nu avea nicio, idee preconcepută în vreme ce se 
târa prin deschizătură, ţinând lanterna îndreptată înainte. 

Un templu grecesc, construit din cristal - aceasta fu prima 
impresie. Un templu ticsit de coloane din sticlă, largi de un 
metru şi înalte din podea până în tavan. Sute şi sute, 
dispărând în întunericul unde nu pătrundea lumina 
lanternei sale. 

Înaintă către stâlpul cel mai apropiat şi-i lumină interiorul. 
Refractată ca printr-o lentilă circulară, raza de lumină ieşi 
prin partea opusă, focalizată şi refocalizată, atenuându-se 
în pădurea de stâlpi din spate. Norton încerca senzaţia că 
se găseşte în plină demonstraţie de efecte ale opticii. 

— Foarte frumos, remarcă Mercer, dar ce sens are? Cui îi 
trebuie o pădure de coloane cristaline? 

Norton ciocăni încetişor în coloană. Suna a solid, un 
zgomot de natură metalică. Era atât de derutat încât se 
conformă unui sfat auzit cu multă vreme în urmă: când nu 
eşti sigur de ceva, taci din gură şi mergi mai departe. 

Ajungând la următoarea coloană, absolut identică cu cea 
dintâi, îl auzi pe Mercer exclamând surprins: 


— Aş fi jurat că stâlpul ăsta-i gol. Acum înăuntru e ceva. 
Norton privi rapid înapoi. 

— Unde? Nu văd nimic. 

Urmări cu privirea degetul celuilalt. Nu indica nimic, 
coloana era în continuare transparentă. 

— Nu vezi? Întrebă Mercer neîncrezător. Vino în partea 
asta. La naiba. Am pierdut-o! 

— Ce se întâmplă aici? Exclamă Calvert. Abia după câteva 
minute, reuşi să priceapă cât de cât despre ce era vorba. 

Coloanele nu erau transparente din orice unghi şi 
luminăţie. Dacă le ocoleai, în interior apăreau brusc forme 
aidoma insectelor prinse în chihlimbar, care apoi dispăreau 
din nou. În total câteva duzini, toate diferite. Păreau absolut 
reale şi solide, deşi aparent, unele ocupau un acelaşi volum. 

— Holograme, constată Calvert. Un muzeu ca pe Pământ. 

Era explicaţia cea mai plauzibilă şi de aceea Norton o privi 
cu suspiciune. Îndoielile lui sporiră pe măsură ce examină 
celelalte coloane şi catalogă imaginile din ele. 

Unelte manuale (deşi pentru mâini uriaşe şi ciudate), 
containere, maşinării micuţe cu claviatură ce păreau 
construite pentru mâini cu peste cinci degete, instrumente 
ştiinţifice, ustensile surprinzător de casnice, incluzând 
cuțite şi farfurii care, exceptând mărimea, n-ar fi părut 
nelalocul lor pe o masă pământeană. Toate împreună cu 
sute de alte obiecte mai greu de identificat, adesea 
îngrămădite în aceeaşi coloană. Un muzeu ar fi avut cu 
siguranţă o logică în aranjament, o clasificare a obiectelor 
cu însuşiri comune. Aici se găsea însă o adunătură 
aleatoare de unelte şi aparate. 

Fotografiaseră imaginile ciudate din interiorul mai multor 
stâlpi de cristal, când imensa varietate a exponatelor îi oferi 
lui Norton, o idee. Poate că nu era vorba de o colecţie, ci de 
un catalog, indexat după un sistem bizar, însă perfect logic. 
Se gândi la succesiunea lipsită de sens a oricărui dicţionar 
sau liste alfabetice şi le expuse celorlalţi teoria sa. 


— Înţeleg ce vrei să spui, zise Mercer. Ramanii ar putea fi 
la fel de surprinşi văzând că noi punem alături. Ăă. Camele 
şi camerele TV. 

— Sau cărţile şi cănile, adăugă Calvert după câteva 
secunde de gândire. Puteai juca ore întregi jocul, sporind 
mereu diferenţa termenilor alăturaţi. 

— Exact, încuviinţă Norton. Aici ar fi un index pentru 
imagini tridimensionale, prototipuri, planuri, dacă vreţi să 
le numiţi astfel. 

— În ce scop? 

— Păi, teoria legată de bioţi. Ipoteza că nu apar decât 
atunci când e nevoie de ei, fiind creaţi pe loc, sintetizaţi din 
coduri stocate undeva. 

— Aha, făcu Mercer încet, şi apăsat. Adică, când un Raman 
are nevoie de „ceva” de pus în mâna stângă, formează 
codul respectiv şi copia-i realizată din catalogul de faţă. 

— Cam aşa. Numai că vă rog să nu mă întrebaţi nimic 
despre detaliile practice. 

Coloanele printre care treceau creşteau în mărime, 
ajungând la peste doi metri diametru. Imaginile se măreau 
şi ele; Era limpede că, din motive neîndoielnic excelente, 
ramanii preferau scara de unu la unu. Norton se întrebă 
cum depozitau în cazul acesta obiecte cu adevărat mari. 

Pentru a mări suprafaţa investigată, cei patru exploratori 
se împrăştiaseră printre coloanele de cristal şi fotografiau 
cât puteau de repede să focalizeze aparatele pe imaginile 
schimbătoare. O şansă teribilă, îşi spunea Norton, simțind 
că nu o merita. Nu putea găsi ceva mai bun decât Catalogul 
Ilustrat al Obiectelor Ramane. Totuşi, din alt punct de 
vedere, constituia cel mai frustrant lucru. Nimic din ce 
exista acolo nu era palpabil; obiectele acelea, aparent 
solide, nu aveau realitate fizică. 

Deşi cunoştea bine asta, Norton simţea un imbold 
nestăvilit de a îndrepta laserul asupra uneia din coloane, 
încât să ducă ceva material înapoi pe Pământ. Imboldul era 


identic, îşi zise el ironic, cu cel ce împingea o maimuţă să 
apuce reflexia unei banane în oglindă. 

Fotografia un soi de instrument optic, când strigătul lui 
Calvert îl făcu să alerge printre stâlpi. 

— Şefule! Karl! Will! Priviţi aici! 

Joe obişnuia să dea frâu liber entuziasmului, însă ceea ce 
descoperise, justifica orice explozie de încântare. 

În interiorul unei coloane cu diametrul de doi metri, se 
găsea o haină sau o uniformă complicată, croită în mod 
vădit pentru o fiinţă cu poziţie verticală, mult mai înaltă 
decât un om. O bandă metalică îngustă părea că înconjoară 
pieptul, toracele sau altă diviziune necunoscută zoologiei 
terestre. Din ea se înălţau trei suporţi subţiri, răsfrânţi în 
afară şi terminându-se printr-o centură perfect circulară, 
cu impresionantul diametru de un metru. În jurul ei, bucle 
echidistante păreau să fie folosite pentru membrele 
superioare sau braţe. De asemeni trei. 

Existau şi numeroase buzunare, catarame şi banduliere de 
unde ieşeau unelte (ori arme?), tuburi şi conductori 
electrici, ba chiar şi nişte cutiuţe negre perfect normale 
într-un laborator electronic pe Pământ. Întreg aranjamentul 
avea complexitatea unui costum spaţial, deşi evident, nu 
oferea prea multă protecţie fiinţei care-l purta. 

Să fi fost creatura aceea un raman? Se întrebă Norton. Nu 
vom afla probabil niciodată, dar cu certitudine a fost o fiinţă 
inteligentă - un animal nu s-ar fi descurcat în echipamentul 
sofisticat. 

— Cam doi metri jumătate înălţime, remarcă Mercer 
gânditor, fără să mai socotim capul. Indiferent cum o fi 
arătat. 

— Cu trei braţe. Şi probabil trei picioare. Aceeaşi alcătuire 
ca a Păianjenilor, la o scară mult mai mare. Credeţi că-i o 
coincidenţă? 

— Probabil că nu. Noi construim roboții după imaginea 
noastră; ne putem aştepta ca şi ramanii să procedeze la fel. 


Neobişnuit de tăcut, Joe Calvert privea obiectul cu 
venerație. 

— Oare ei ştiu că suntem aici? 

— Mă îndoiesc, replică Mercer. N-am atins nici măcar 
pragul conştiinţei lor, deşi mercurienii s-au străduit din 
greu. 

Continuau să privească, incapabili să se urnească din loc, 
atunci când Pieter îi chemă din Butuc cu o voce alarmată. 

— ŞefulE. Ar fi bine să ieşiţi! 

— Ce se-ntâmplă? Vin bioţii? 

— Nu. Ceva mult mai serios. Se sting luminile. 

43. Retragere. 

leşind grăbit prin orificiul decupat cu laserul, lui Norton 
zări cei şase sori ai lui Rama strălucind tot atât de puternic 
cât şi înainte. Cu siguranţă Pieter făcuse o greşeală. Chiar 
dacă nu-i stătea în fire. 

Pieter însă îi prevăzuse reacţia cu exactitate. 

— S-a întâmplat atât de lent, explică el pe un ton de scuză, 
încât am remarcat diferenţa târziu. Nu-i nici o greşeală, am 
făcut măsurători. Nivelul de lumină a scăzut cu patruzeci la 
sută. 

Acum, când ochii i se reacomodau după obscuritatea din 
templul de cristal, Norton îl putea crede. Ziua cea lungă a 
lui Rama se apropia de sfârşit. 

Deşi era la fel de cald, comandantul se înfioră. Mai 
încercase o dată senzaţia, într-o zi minunată de vară, pe 
Pământ. Atunci lumina pălise în mod inexplicabil, de parcă 
întunericul venea din aer, de parcă soarele şi-ar fi pierdut 
puterea. Pe cer nu se zăreau nori. Abia după aceea îşi 
amintise că avea loc o eclipsă parţială. 

— Asta-i, făcu încruntat. Plecăm. Abandonaţi tot 
echipamentul. Nu vom mai avea nevoie de el. 

Spera ca planul său să se dovedească inspirat. Alesese 
Londra pentru incursiune, deoarece nici un alt oraş nu se 
găsea atât de aproape de scară; piciorul lui Beta se afla la 
numai patru kilometri depărtare. 


Porniră în acel trap regulat şi săltăreţ ce constituia modul 
cel mai confortabil de deplasare la o jumătate de g. Norton 
impuse un ritm apreciat să-i conducă, fără eforturi 
deosebite, în cel mai scurt timp, la marginea Câmpiei. Era 
extrem de conştient de cei opt kilometri de escaladat, odată 
ajunşi pe Beta, totuşi considera că avea să se simtă mult 
mai liniştit în timpul ascensiunii. 

Prima zguduitură îi surprinse relativ aproape de scară. 
Fusese destul de slabă şi, instinctiv, Norton se întoarse spre 
sud, aşteptându-se să vadă un nou foc de artificii în jurul 
Coarnelor. Rama însă nu părea să se repete vreodată; dacă 
între piscurile ascuţite ca nişte ace avusese loc o 
descărcare electrică, ea fusese prea slabă pentru a fi 
vizibilă. 

— Puntea, chemă el, aţi simţit? 

— Da, şefule, un seism uşor. Poate o altă schimbare de 
traiectorie. Supraveghem giroscopul. Încă nimic. Staţi 
puţin! A afişat! DetectabiL.. Sub un microradian pe secundă, 
dar constant. 

Rama începuse deci să se răsucească, deşi imperceptibil. 
Poate că şocurile anterioare reprezentaseră alarme false, 
dar acum se întâmpla cu adevărat. 

— Viteza creşte. Cinci microradiani. Hei! Pe acesta l-aţi 
simţit? 

— Sigur că da. Conectaţi toate sistemele navei. E posibil să 
plecăm pe neaşteptate. 

— Vă aşteptaţi la o schimbare de orbită? Până la periheliu 
mai avem. 

— Nu cred că Rama se comportă după manualele noastre. 
Suntem aproape de Beta. Ne odihnim cinci minute. 

Cinci minute nu era mult, totuşi părură o eternitate. Nu 
mai exista nici o îndoială că lumina scădea în intensitate tot 
mai repede. 

Deşi toţi erau echipați cu lanterne, gândul beznei devenise 
de nesuportat; psihologic, se obişnuiseră într-atât cu ziua 
nesfârşită încât le venea greu să-şi reamintească 


împrejurările în care exploraseră pentru întâia oară lumea 
cilindrică. Simţeau un imbold nestăpânit de a evada. Dea 
ieşi la lumina soarelui, aflată la un kilometru dincolo de 
blindaj. 

— Controlul! Chemă Norton. Farul funcţionează? Probabil 
vom avea nevoie de el. 

— Da, şefule. Îl aprindem. 

O scânteie liniştitoare de lumină străluci la opt kilometri 
deasupra capetelor lor. Chiar pe fundalul luminii în prezent 
palide a lui Rama părea surprinzător de ştearsă; îi ajutase 
însă înainte şi avea să-i mai ajute dacă ar fi fost necesar. 

Acesta, îşi spuse Norton, avea să fie urcuşul cel mai lung şi 
cel mai palpitant. Indiferent ce-ar fi urmat, nu se puteau 
grăbi; dacă oboseau, trebuiau să se sprijine undeva pe 
panta abruptă, aşteptând ca muşchii răzvrătiți să le permită 
continuarea drumului. Alcătuiau unul dintre cele mai bune 
echipaje angajate într-o misiune spaţială, dar performanţa 
omenească avea limite. 

După o oră de urcuş neîntrerupt, ajunseră la cea de-a 
patra secţiune a scării, la trei kilometri de câmpie. De aici 
avea să fie mai uşor, gravitația reprezentând numai o 
treime din cea a Pământului. Deşi se mai produseseră 
câteva zguduituri minore, alte fenomene neobişnuite nu 
apăruseră, iar lumina era încă suficientă. Se simțeau 
optimişti şi chiar se întrebară dacă nu plecaseră prea 
devreme. Un lucru era sigur, de întors nu se mai puteau 
întoarce. Călcaseră ultima oară pe câmpia lui Rama. 

La o pauză de zece minute pe cea de a patra platformă, 
Joe Calvert fu auzit exclamând: 

— Ce-i zgomotul ăsta, şefule? 

— Zgomot? N-aud nimic. 

— Un fluierat ascuţit. Cu frecvenţa în scădere. Trebuie să-l 
auzi! 

— La vârsta ta, auzul ţi-e mai. Ah, da! 

Şuieratul părea să vină de pretutindeni. În curând deveni 
strident, chiar ascuţit, cobori rapid în intensitate, pe urmă 


se opri brusc. 

După câteva secunde se auzi din nou, repetând acelaşi 
semnal. Avea întocmai atributele ascuţite şi insistente ale 
unei sirene de ceaţă, trimițând în jur un mesaj de 
avertizare. Mesajul suna urgent, şi deşi nu era conceput 
pentru urechile lor, îl înțelegeau. Ca pentru o confirmare, fu 
dublat de lumini. 

Acestea se micşorară, aproape stingându-se, şi începură 
să clipească. Pete luminoase, aidoma unor fulgere 
globulare, alergau în lungul celor şase văi înguste ce 
luminaseră cândva interiorul. Se deplasau de la ambii poli 
către ocean, într-un ritm sincronizat, hipnotic, ce avea un 
singur înţeles. „Spre ocean!”, avertizau luminile. „Spre 
ocean!” Chemarea era greu de ignorat, nu exista om care 
să nu simtă imboldul de a se întoarce şi de a căuta uitarea 
în apele lui Rama. 

— Controlul! Chemă Norton. Vedeţi ce se întâmplă? 

Glasul lui Pieter părea uluit şi ceva mai mult decât 
înspăimântat. 

— Da, şefule! Privesc peste continentul sudic. Sunt mulţi 
bioţi acolo, inclusiv câţiva dintre cei mari. Macarale, 
Buldozere. Mulţi Gunoieri. Toţi aleargă spre ocean, mai iute 
decât i-am văzut vreodată. Uite o Macara. A sărit peste 
faleză! Aşa cum a făcut Jimmy, numai că a coborât mult mai 
rapid. S-a făcut ţăndări. Au sosit Rechinii, o fac bucățele. 
Brr! Nu-i un spectacol prea plăcut. 

Observ acum câmpia. Un Buldozer se pare că s-a defectat. 
Se învârte într-una în cerc. Doi Crabi au început să tragă de 
el, sfârtecându-l. Şefule, zic să vă întoarceţi imediat. 

— Crede-mă, facem tot posibilul. 

Rama trăgea obloanele, aidoma unei nave pregătindu-se 
de furtună. Aceasta era impresia covârşitoare a lui Norton, 
deşi nu-i găsea o motivare logică. El însuşi nu se mai simţea 
complet normal; în mintea lui se luptau două impulsuri: 
tendinţa de-a fugi, de-a scăpa şi dorinţa de a asculta 


porunca fulgerelor luminoase ce continuau să clipească pe 
cer, ordonându-i să se alăture bioţilor în marşul spre ocean. 

Altă secţiune a scării, altă pauză de zece minute să 
permită toxinelor oboselii să se scurgă din muşchi. Apoi 
iarăşi la drum. Încă doi kilometri. Să nu încerce să se 
gândească la asta. 

Pe neaşteptate, obsedantele fluierături modulate încetară. 
În acelaşi moment, meteorii luminoşi ce goneau prin 
canalele Văilor Drepte îşi opriră pulsaţia înspre ocean. Cei 
şase sori liniari ai lui Rama reveniră la forma de benzi 
luminoase continue. 

Păleau însă cu rapiditate, clipind uneori de parcă gigantice 
impulsuri energetice ar fi golit ultimele picături ale unor 
surse secătuite. Din timp în timp, de dedesubt, se simțeau 
zdruncinături. Puntea raporta că Rama continua să se 
legene cu o încetineală imperceptibilă, aidoma unui ac de 
compas răspunzând unui câmp magnetic slab. Şi totuşi 
fenomenul liniştea; Norton se temea de momentul când 
Rama avea să-şi oprească oscilaţiile. 

Pieter raportă că toţi bioţii dispăruseră. În interiorul 
cilindrului, singura mişcare o reprezenta cea a oamenilor, 
târându-se înspăimântător de încet în susul feţei curbe a 
domului nordic. 

Norton învinsese de mult ameţeala simțită la prima 
ascensiune, însă în prezent în mintea lui se strecura o nouă 
teamă. Erau extrem de vulnerabili acolo, pe scara 
nesfârşită din câmpie spre Butuc. Dacă, terminând 
modificarea orientării, Rama începea să accelereze? 

În mod normal, impulsul s-ar fi manifestat în lungul axei. 
Dacă sensul ar fi fost spre sud, nu intervenea nici o 
complicaţie; urmau doar să fie apăsaţi ceva mai tare de 
panta pe care urcau. Dar dacă ar fi fost direcționat spre 
nord, puteau fi azvârliţi în spaţiu, prăbuşindu-se pe câmpia 
de sub ei. 

Încercă să se liniştească, gândindu-se că orice acceleraţie 
posibilă ar fi fost extrem de slabă. Calculele doctorului 


Perera fuseseră foarte convingătoare; Rama nu putea 
accelera cu mai mult de a cincizecea parte din valoarea 
gravitaţiei terestre, altminteri Oceanul Cilindric ar fi trecut 
peste faleza sudică, inundând întregul continent. Perera 
şezuse însă într-un birou confortabil pe Pământ, nu 
înconjurat de kilometri de metal gata să te zdrobească. Şi 
poate că Rama era proiectat pentru inundaţii periodice. 

Nu, ridicol! Era absurd să-ţi imaginezi că atâtea trilioane 
de tone puteau căpăta brusc o acceleraţie în stare să te 
arunce jos de pe perete. Cu toate acestea, pe parcursul 
întregii ascensiuni, Norton nu se îndepărtă prea mult de 
balustradă. 

După o veşnicie, scara se termină, rămânând numai cele 
câteva sute de trepte ale punţii verticale. Dar porţiunea 
respectivă nu mai trebuia escaladată, deoarece cu ajutorul 
unui scripete instalat în Butuc aveau să fie ridicaţi pe rând, 
profitându-se de gravitația în scădere. La piciorul punţii, un 
om cântărea mai puţin de cinci kilograme, iar în vârf 
greutatea lui devenea practic nulă. 

Norton se relaxă în hamuri; uneori apuca o treaptă, să 
testeze slaba forţă Coriolis ce încerca să-l smulgă de pe 
punte. Uită de muşchii săi îndureraţi, se întoarse şi privi 
pentru ultima dată interiorul lui Rama. 

În prezent lumina căpătase intensitatea unei lune pline pe 
Pământ; peisajul era perfect distinct, deşi detaliile mai 
mărunte nu se observau. Polul Sud era parţial acoperit de o 
ceaţă strălucitoare. Prin ea răzbătea doar vârful Cornului 
Mare, un punct negru, văzut exact dinspre axă. 

Continentul cartografiat cu atâta grijă (dar în continuare 
necunoscut), de dincolo de Ocean, avea acelaşi aspect 
aparent al unei table de şah. Era totuşi prea îndepărtat şi 
prea încărcat, de amănunte pentru a merita o examinare 
atentă şi Norton îl privi numai în treacăt. 

Parcurse cu ochii dunga circulară a oceanului şi observă 
pentru prima dată dispunerea regulată a unor turbulenţe în 


apă, ca şi cum valurile se spărgeau în recife aşezate la 
distanţe perfect egale. 

Manevrele lui Rama aveau însă urmări foarte reduse. Era 
convins că Barnes ar fi fost deosebit de fericită să 
navigheze în asemenea condiţii, dacă ar fi solicitat-o să 
traverseze oceanul, cu pierduta ei Resolution. 

New York, Londra, Paris, Moscova, Roma. Îşi luă adio de la 
oraşele continentului nordic, sperând ca ramanii să-i ierte 
orice stricăciuni produse. Poate aveau să înţeleagă că totul 
fusese făcut în interesul ştiinţei. 

Ajunse la Butuc şi câteva braţe se întinseră să-l ridice şi 
să-l transporte rapid prin ecluză. Suprasolicitate, atât 
picioarele cât şi mâinile îi tremurau spasmodic, încât singur 
nu s-ar fi descurcat. Fu bucuros să fie purtat precum un 
paralitic. 

Cerul lui Rama se îngustă deasupra lui, iar el cobori în 
craterul central al Butucului. Când uşa ecluzei interioare se 
închise pentru totdeauna înapoia sa, gândi involuntar: Ce 
straniu că noaptea vine tocmai în momentul în care Rama 
se află mai aproape de soare! 

44. Motor cosmic. 

Norton socotise că o sută de kilometri constituiau o marjă 
bună de securitate. Rama devenise un dreptunghi gigantic, 
negru, întors cu partea mai lată către ei, eclipsând soarele. 
Se folosise de această ocazie pentru a-l plasa pe Endeavour 
la umbră, evitând astfel solicitarea exagerată a sistemelor 
de răcire şi a personalului de întreţinere. Conul protector 
de umbră al lui Rama putea dispare dintr-o clipă în alta şi 
intenţiona să-l utilizeze cât mai mult cu putinţă. 

Rama continua să se rotească; parcursese aproape 
cincisprezece grade şi era greu de crezut că nu urma o 
schimbare majoră de orbită. La Uniunea Planetară agitația 
se apropia de isterie, dar numai un slab ecou alei ajungea 
pe Endeavour. Fizic şi psihic, echipajul era epuizat; 
excluzând carturile, toată lumea dormise douăsprezece ore 
în şir după decolarea de la Baza Polului Nord. Din ordinul 


medicului, Norton însuşi fusese supus electro-sedaţiei; dar 
şi în aceste condiţii visase că urca pe o scară infinită. 

În a doua zi petrecută la bordul navei, aproape toţi îşi 
reveniseră la normal. Explorarea lui Rama părea că avusese 
loc cu o veşnicie în urmă. Norton începu să se ocupe de 
problemele ivite între timp, să-şi facă planuri de viitor, 
refuzând însă solicitările de interviuri care reuşiseră, nu se 
ştie cum, să se strecoare pe circuitele radio ale Cercetării şi 
chiar ale PAZEI SPAŢIALE. De pe Mercur nu le parvenise 
nici un mesaj; A-dunarea Generală a U. P Îşi încheiase 
reuniunea, deşi era pregătită să se întrunească oricând, în 
termen de o oră. 

Norton dormea primul său somn adevărat la treizeci de 
ore după abandonarea lui Rama, când fu scuturat violent şi 
trezit. Înjură buimăcit, deschise cu greu ochii către Karl 
Mercer. Apoi, ca orice comandant adevărat, se deşteptă 
instantaneu. 

— Şi-a oprit rotația? 

— Da, e nemişcat ca stânca. 

— Să mergem pe Punte. 

Nava era în picioare. Până şi câmpii pricepeau că se 
întâmplă ceva şi se agitau, scâncind, până ce sergentul 
McAndrews; îi potoli cu semne rapide ale mâinilor. Norton 
se strecură în scaunul său, fixă centurile şi se întrebă dacă 
nu cumva era tot o alarmă falsă. 

Rama se micşorase până la dimensiunile unui cilindru 
scurt; marginea soarelui răsărea de după o muchie. Norton 
o pilotă pe Endeavour încetişor în umbra eclipsei artificiale 
şi zări splendoarea perlată a coroanei, reapărând pe un 
fundal de stele strălucitoare. Se zărea o proeminenţă 
uriaşă, de cel puţin o jumătate de kilometru înălţime 
ridicându-se din soare, astfel încât ramificaţiile superioare 
semănau cu un copac de flăcări purpurii. 

Deci trebuie să aşteptăm, îşi spuse el. Principalul e să nu 
te plictiseşti, să fii gata să reacţionezi în orice clipă, să ţii 


toate instrumentele şi aparatele sub observaţie, indiferent 
de durata aşteptării. 

Ceva nu era în ordine. Câmpul stelar tremura, de parcă 
Norton ar fi declanşat propulsoarele Roll. Nu atinsese însă 
nici o comandă şi dacă într-adevăr nava s-ar fi mişcat, ar fi 
simţit imediat. 

— Şefule! Strigă agitat Calvert de la postul ofițerului de 
navigaţie, ne rostogolim. Uitaţi-vă la stele! lar 
instrumentele nu înregistrează nimic! 

— Giroscoapele? 

— Perfect normalE. Pe reperul zero. Totuşi ne rostogolim 
cu câteva grade pe secundă! 

— E absurd! 

— Da. Dar priviţi singur. 

Când toate dau greş, omul trebuie să se bazeze pe 
simţurile sale. Norton nu se îndoia că stelele se roteau într- 
adevăr încet: Sirius tocmai dispărea dincolo de marginea 
ecranului. Fie universul, într-o rescriere a cosmologiei pre- 
coperniciene se hotărâse brusc să se învârtă în jurul lui 
Endeavour, fie stelele erau nemişcate şi se învârtea nava. 

A doua explicaţie părea mai probabilă, deşi implica o serie 
de paradoxuri aparent insolvabile. Dacă nava se răsucea cu 
adevărat, el ar fi trebuit s-o simtă - cu fundul pantalonilor, 
cum afirma proverbul. Pe deasupra, giroscoapele nu se 
puteam defecta toate simultan. 

Mai rămânea o explicaţie. Fiecare atom al lui Endeavour 
se găsea sub influenţa unei forţe. Şi doar un câmp 
gravitațional intens ar fi produs efectul respectiv. Cel puţin, 
nici un alt câmp cunoscut. 

Brusc, stelele dispărură. Discul strălucitor al soarelui 
apăruse din spatele paravanului lui Rama şi lumina sa le 
alungase de pe cer. 

— Ai datele radar? Care-i dopplerul? 

Norton se pregătise să audă că nici radarul nu funcţiona, 
dar de astă-dată fu surprins. 


Rama pornise în sfârşit să accelereze cu modesta cifră de 
0,015 g. Dr. Perera, gândi comandantul, ar fi fost încântat; 
prevăzuse maxim 0, 02. lar Endeavour fusese cumva prins 
în mişcarea lui, aidoma unei crenguţe în siajul unei nave 
rapide. 

Oră după oră, acceleraţia rămase constantă; Rama se 
îndepărta de Endeavour cu o viteză tot mai mare. Pe 
măsură ce distanţa creştea, comportamentul bizar încetă; 
legile normale ale inerţiei începură să acţioneze iarăşi. 
Puteau doar să emită ipoteze asupra energiilor ale căror 
efecte secundare le suportaseră un răstimp. Norton se 
felicita că dusese vasul la o distanţă sigură înainte ca Rama 
să pornească. 

În ceea ce privea natura mişcării cilindrului, un singur 
lucru era cert; restul rămânea învăluit în mister. Nici jeturi 
de gaze, nici fluxuri de ioni sau plasmă nu-l transferaseră 
pe Rama pe noua lui orbită. 

Nimeni nu sintetiză mai bine situaţia decât sergentul- 
profesor Myron, rostind şocat şi uluit: „S-a zis cu Legea a 
Treia a lui Newton.” 

Cu toate astea, tot de Legea a Treia avea să depindă 
Endeavour în ziua următoare, folosind ultimele rezerve de 
combustibil pentru a-şi modifica depărtarea de soare. Deşi 
minoră, manevra urma să-i crească distanţa la periheliu cu 
zece milioane de kilometri. Era diferenţa între funcţionarea 
sistemelor de răcire ale navei cu nouăzeci şi cinci la sută 
capacitate. Şi moartea prin carbonizare. 

Când terminară de efectuat corecţia, Rama se găsea la 
două sute de mii de kilometri depărtare şi de-abia se mai 
zărea pe fundalul orbitor al soarelui. Cu ajutorul radarului 
continuau totuşi să-i determine cu precizie orbita; şi cu cât 
primeau mai multe date, cu atât erau mai uluiţi. 

Verificară cifrele de câteva ori, până ce nu mai reuşiră să 
respingă incredibila concluzie. Se părea că temerile 
mercurienilor, faptele de eroism ale lui Rodrigo, retorica 
Adunării Generale, fuseseră toate complet inutile. 


Ce ironie cosmică, gândi Norton privindu-şi socotelile, ca 
după un milion de ani de pilotaj perfect, calculatoarele din 
Rama să facă o singură şi neînsemnată greşeală - poate 
schimbarea semnului unei ecuaţii din plus în minus. 

Toţi fuseseră absolut convinşi că Rama va frâna treptat, 
astfel încât, capturat de forţa gravitaţională a soarelui, să 
devină o nouă planetă a Sistemului Solar. lar acum, proceda 
exact pe dos. 

Accelera. În cea mai proastă direcţie posibilă. 

Rama se prăbuşea din ce în ce mai repede în soare. 

45. Phoenix. 

Pe măsură ce detaliile noii traiectorii se clarificau, era 
dificil de întrevăzut cum ar mai fi scăpat Rama de dezastru. 
Doar câteva comete ajunseseră vreodată atât de aproape 
de soare; la periheliu avea să se găsească la mai puţin de o 
jumătate de milion de kilometri deasupra infernului de 
hidrogen în fuziune. Nici un fel de materie solidă nu rezista 
la o asemenea temperatură. Aliajul dur cu care era căptuşit 
Rama avea să înceapă să se topească la o distanţă de zece 
ori mai mare. 

Endeavour depăşise deja propriul periheliu, spre uşurarea 
tuturor, iar în prezent se îndepărta constant de soare. 
Rama înainta pe orbita lui tot mai apropiată şi mai rapidă, 
deja în interiorul franjurilor mai lungi ale coroanei. De pe 
navă, actul final al dramei era observat în amănunt. 

Apoi, la cinci milioane de kilometri de astru şi fără să-şi 
reducă acceleraţia, Rama începu să-şi ţeasă crisalida. Până 
în clipa aceea, la puterea maximă a telescoapelor lui 
Endeavour se zărise ca o dunguliţă strălucitoare. Brusc 
începu să sclipească aidoma unei stele zărite prin ceţurile 
orizontului. Părea că se dezintegrează; urmărind imaginea, 
Norton simţi o durere vie pentru pierderea unei astfel de 
minuni. Apoi înţelese însă că Rama nu dispăruse, ci se 
înconjurase cu un văl scânteietor. 

După care dispăru. În locul lui rămase un obiect 
strălucitor, asemănător unui astru, fără să prezinte un disc 


vizibil - de parcă, deodată, Rama s-ar fi contractat într-o 
sferă minusculă. 

Trecu un timp până să priceapă ce se întâmplase cu 
adevăarat. Rama era înconjurat de o sferă perfect, 
reflectorizantă, cu diametrul de aproximativ o sută de 
kilometri. Se observa doar reflexia soarelui pe porţiunea 
curbată cea mai apropiată de ei. Probabil că acel înveliş 
protector îl ferea pe Rama de infernul solar. 

Pe măsură ce orele se scurgeau, sfera îşi schimba forma. 
Imaginea soarelui deveni alungită, distorsionată. Sfera se 
transforma într-un elipsoid cu axa mare îndreptată în 
sensul mişcării. Abia atunci le parveniră primele rapoarte 
anormale de la sondele automate care, de aproape două 
sute de ani, ţineau permanent sub observaţie soarele. 

În zona din jurul lui Rama se petrecea ceva ciudat cu 
câmpul magnetic solar. Liniile de forţă lungi de un milion de 
kilometri, înţesând coroana solară şi împingând limbile de 
gaze ionizate cu viteze ce sfidau până şi strivitoarea forţă 
de atracţie a soarelui, se deformau în jurul elipsoidului 
strălucitor. Cu ochiul liber nu se vedea nimic, dar 
instrumentele plasate pe orbită raportau fiecare schimbare 
a fluxului magnetic şi a radiaţiei ultraviolete. 

Deodată, modificările coroanei deveniră vizibile cu ochiul 
liber. Sus, în atmosfera exterioară a astrului, apăruse un 
tub sau un tunel uşor strălucitor, lung de o sută de mii de 
kilometri. Se curba uşor de-a lungul orbitei urmate de 
Rama, iar Rama însuşi, sau crisalida protectoare din jurul 
său, se zărea ca un vârf sclipitor, gonind tot mai vijelios prin 
coroană de-a lungul fantomaticului tunel. 

Da, îşi sporea viteza; înainta cu peste două mii de kilometri 
pe secundă şi nu se mai punea problema să rămână un 
satelit al soarelui. Strategia ramană se limpezi, se 
apropiaseră atât de mult de soare să-i capteze energia şi să 
accelereze şi mai mult pe drumul către ţinta lor 
necunoscută. 


Se părea însă că nu capta doar energie. Nimeni nu putea 
confirma presupunerea, deoarece instrumentele de 
observaţie cele mai apropiate se găseau la treizeci de 
milioane de kilometri distanţă, dar erau indicii sugerând că 
materia trecea din soare în Rama însuşi, înlocuind astfel 
scurgerile şi pierderile cauzate de zece mii de secole 
petrecute în spaţiu. 

Rama ocolea tot mai iute astrul, deplasându-se mai rapid 
decât oricare alt obiect ce traversase vreodată Sistemul 
Solar. În mai puţin de două ore, direcţia de mişcare i se 
schimbase cu peste nouăzeci de grade, oferind dovada 
finală, într-un mod dispreţuitor aproape, a totalei sale lipse 
de interes pentru planetele a căror linişte o tulburase în 
mod brutal. 

În prezent ieşea de pe ecliptică, jos pe cerul sudic, nu mult 
sub planul în care se deplasează planetele. Deşi, cu 
certitudine, nu aceea reprezenta destinaţia lui finală, se 
îndrepta exact către Marele Nor al lui Magellan, spre 
spaţiile singuratice de dincolo de Calea Lactee. 

46. Interludiu 

— Intră, rosti absent comandantul Norton, răspunzând 
ciocăniturilor discretei 

— Am noutăţi, Bill. Vreau să te anunţ eu prima, înaintea 
echipajului. Şi oricum, este sectorul meu. 

Norton încă părea departe. Stătea cu mâinile sub ceafă, cu 
ochii pe jumătate închişi şi cu luminile cabinei reduse, fără 
să doarmă, adâncit într-un vis personal. 

Clipi o dată sau de două ori şi reveni la realitate. 

— Iartă-mă, Laura. Nu înţeleg. Care-i problema? 

— Să nu-mi zici că ai uitat! 

— Termină cu tachinările, afurisito! În ultima vreme am 
avut destule pe cap. 

Medicul-şef Ernst împinse un scaun culisant şi se aşeză 
alături de el. 

— Deşi crizele interplanetare apar şi dispar, angrenajele 
birocraţiei marţiene continuă să funcţioneze. Eu cred că 


Rama a ajutat. Bine că n-a fost nevoie să obţii şi acordul 
mercurienilor. 

Începea să se facă lumină. 

— Oh. Port Lowell a dat aprobarea. 

— Nu numai atât. S-a şi acţionat! Laura privi biletul din 
mână. „ILmediat”, citi ea. Probabil că noul tău fiu este 
conceput în chiar aceste clipe. Felicitări! 

— Mulţumesc. Sper că nu l-a supărat întârzierea. 

Ca toţi astronauții, Norton fusese sterilizat la intrarea în 
serviciu. Pentru un bărbat ce urma să petreacă ani întregi 
în spaţiu mutaţiile provocate de radiaţii nu constituiau un 
risc, ci o certitudine. Spermatozoidul ce-şi transmisese 
pachetul de gene pe Marte, la două sute de milioane de 
kilometri depărtare, stătuse congelat treizeci de ani, 
aşteptându-şi momentul. 

Norton se întrebă dacă va ajunge la timp la naştere. Îşi 
merita odihna, relaxarea. Viaţa normală de familie, atât cât 
o putea avea un cosmonaut. Acum, cu misiunea practic 
încheiată, începea să se destindă şi să se gândească iarăşi 
la viitorul său şi al celor două familii. Da, era bine să stea 
acasă o vreme şi să recupereze timpul pierdut - în multe 
feluri. 

Laura protestă neconvingător. 

— Vizita mea n-a fost decât în interes de serviciu. 

— După atâţia ani, replică Norton, noi doi ne cunoaştem 
destul de bine. Oricum, în momentul de faţă nu eşti de cart. 

Mult mai târziu, Laura îl întrebă: 

— La ce te gândeşti? Sper că nu devii sentimental. 

— Nu în legătură cu noi. Cu Rama. Începe să-mi lipsească. 

— Îţi mulţumesc pentru compliment. 

Norton o strânse mai tare în braţe. Adeseori se gândea că, 
în absenţa gravitaţiei, unul din cele mai plăcute lucruri era 
să ţii pe cineva în braţe întreaga noapte, fără să opreşti 
circulaţia sângelui. Existau chiar unii care declarau că 
dragostea la 1 g era atât de dificilă, încât nu se mai bucurau 
de ea. 


— Este bineştiut, Laura, că bărbaţii, spre deosebire de 
femei, au creierul bi-orientat. Serios vorbind, aproape 
serios - simt că am pierdut ceva. 

— Asta pot să înţeleg. 

— Nu fi aşa de cinică. Nu e singurul motiv. În sfârşit, nu 
contează. 

Renunţă. Nu-i venea uşor să-şi explice nici lui însuşi. 

Reuşise dincolo de orice aşteptări; descoperirile făcute de 
echipajul său în Rama urmau să-i preocupe zeci de ani pe 
savanţi. În plus, sfârşise fără nici un accident. 

În acelaşi timp însă, nu avusese succes. Se putea specula 
la infinit, dar originea şi țelul Ramanilor rămâneau complet 
necunoscute. Folosiseră Sistemul Solar ca staţie de 
alimentare, sau de accelerare, nu conta, ignorându-l apoi 
total, în drumul lor către țeluri mai importante. Probabil nu 
aveau să-şi dea seama niciodată de existenţa omului. O 
asemenea monumentală indiferenţă insulta mai mult decât 
orice. 

Când Norton îl zări ultima oară pe Rama, o steluţă gonind 
dincolo de Venus, înţelese că o parte a vieţii sale luase 
sfârşit. Avea doar cincizeci şi cinci de ani, dar simţea că-şi 
lăsase tinereţea acolo, pe câmpia curbă, printre taine şi 
minuni îndepărtându-se în prezent inexorabil de om. 
Oricâte glorii şi realizări urma să-i ofere viitorul, întreg 
restul vieţii avea să fie urmărit de un sentiment de 
neîmplinire. 

Aşa gândea, dar nu avea dreptate. Iar pe Pământul 
îndepărtat, Dr. Carlisle Perera nu povestise încă nimănui de 
ce se deşteptase dintr-un somn agitat, cu mesajul 
subconştientului răsunându-i în urechi: 

Ramanii fac totul în triplet. 


SFÂRŞIT