Arthur C. Clarke — Odiseea — V1 2001 O Odisee Spatiala

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


Odiseea - Vol.1 - 2001 O 
Odisee Spațială 


CUPRINS: 
I. Noapte preistorică 
1. Drumul către neființă 2 
2. Stânca cea nouă 7 
3. Academie 11 
4. Leopardul 15 
5. Întâlnire în zori 20 
6. Evoluție 22 
II. TMA-1 
7. Zbor special 25 
8. Rendezvous orbital 32 
9. Navetă lunară 36 
10. Baza Clavius 44 
11. Anomalie 50 
12. Călătorie sub lumina lerrei 54 
13. Zorile lente 61 
14. Ascultătorii 64 
III. Între planete 
15. Discovery 67 
16. Hal 72 
17. Mod de croazieră 75 
18. Printre asteroizi 81 
19. Tranzitul lui Jupiter 84 
20. Lumea Zeilor 91 
IV. Abis 
21. Aniversare 94 
22. Excursie 99 
23. Diagnostic 105 


24. Circuit defect 109 
25. Primul om pe Saturn 113 
26. Dialog cu Hal 116 

27. „Nevoia de a şti” 122 
28. În vid 123 

29. Singur 130 

30. Secretul 132 

V. Lunile lui Saturn 

31. Supravieţuitor 136 
32. Privitor la E. TI. 140 
33. Ambasador 145 

34. Gheata orbitală 147 
35. Ochiul lui lapetus 151 
36. Fratele mai mare 153 
37. Experiment 153 

38. Santinela 156 

39. În ochi 157 

40. leşire 160 

VI. Poarta stelară 

41. Marea Centrală 161 
42. Cerul străin 165 

43. Infern 170 

44. Recepție 173 

45. Recapitulare 180 

46. Transformare 181 
47. Copilul-Stea 184 


Noapte preistorică 

1. Drumul către neființă. 

Seceta dura de zece milioane de ani, iar epoca şopârlelor 
gigantice se sfârşise de mult timp. Aici la Ecuator, pe 
continentul care într-o bună zi avea să fie cunoscut sub 
numele de Africa, lupta pentru existenţă atinsese o nouă 


culme a ferocităţii, fără ca învingătorii să se profileze cumva 
la orizont. În această lume stearpă şi uscată numai cei mici, 
sau iuți, sau puternici puteau prolifera, ori măcar spera să 
supravieţuiască. 

Oamenii-maimuţă ai savanei nu posedau niciuna din aceste 
calităţi, şi nu proliferau. De fapt, străbătuseră chiar o mare 
parte din calea ducând către extincţie. Vreo cincizeci dintre 
ci ocupau un grup de peşteri deschise deasupra unei văi 
arse de soare, înjumătăţită de un fir leneş de apă, alimentat 
de zăpezile munţilor aflaţi la trei sute de kilometri spre 
nord. În vremurile aspre curentul seca, iar tribul trăia cu 
spectrul setei. 

Niciodată nu o duseseră bine cu hrana, însă în prezent se 
stingeau de foame. Când prima rază a zorilor se strecură în 
grotă, Priveşte-Lună constată că taică-său murise în 
decursul nopţii. Nu ştia că Cel Bătrân îi era părinte, o atare 
relaţie depăşind complet limitele înţelegerii sale. Privind 
însă trupul scheletic simţi o vagă nelinişte, premergătoare 
sentimentului de tristeţe. 

Cei doi copii scânceau după mâncare, dar tăcură imediat 
după ce Priveşte-Lună se zburili spre ei. Una din mame îi 
întoarse un mârâit furios, apărându-şi odrasla pe care nu o 
putea hrăni corespunzător; lui îi lipsea energia fie şi numai 
s-o pleznească pentru îndrăzneală. 

Se luminase îndeajuns ca să pornească. Priveşte-Lună 
apucă trupul stafidit şi îl târî după sine pe sub bolta joasă a 
peşterii. Odată ajuns afară, puse cadavrul pe umăr şi se 
ridică în picioare - unicul animal din această lume capabil 
de aşa ceva. 

Printre ai săi, Priveşte-Lună trecea drept un uriaş. Măsura 
aproape un metru şi jumătate înălţime şi, în pofida 
slăbiciunii, cântărea peste cincizeci de kilograme. Trupul 
său musculos, acoperit cu păr, se găsea la jumătatea 
drumului dintre maimuţă şi om, dar capul era mai aproape 
de uman decât de animal. Fruntea era îngustă, arcadele 
proeminente şi totuşi poseda în cromozomii săi, fără umbră 


de îndoială, promisiunea umanităţii. În ochii ce se roteau 
asupra naturii ostile a Pleistocenului sclipea deja o luminiţă 
situată dincolo de capacitatea antropoidului. În aceşti ochi 
întunecaţi, înfundaţi în orbite, se născuse conştiinţa de sine 
- primul pas spre o inteligenţă care nu putea încă să se 
afirme epoci întregi şi care avea toate şansele să dispară 
curând pentru vecie. 

Nu se zăreau semne de primejdie, aşa că Priveşte-Lună 
începu să coboare panta aproape verticală, prea puţin 
stânjenit de povară. Ca şi când apariţia sa o aşteptau, restul 
tribului ieşi din adăposturile săpate mai jos în faleza 
stâncoasă, grăbindu-se spre apele mâloasc ale pârâului 
pentru adăpatul de dimineaţă. 

Priveşte-Lună cercetă partea opusă a văii în căutarea 
Celorlalţi, dar nu se zărea nici urmă de ei. Poate că nu-şi 
părăsiseră încă grotele, ori poate că scormoneau deja după 
mâncare, mai departe pe coasta dealului. Întrucât nu-i avea 
în raza vizuală, Priveşte-Lună îi uită; era incapabil să-şi facă 
griji pentru două lucruri în acelaşi timp. 

Întâi trebuia să se descotorosească de Bătrân, însă 
această acţiune necesita puţin efort mental. Muriseră mulţi 
în anotimpul acela, unul în propria lui peşteră. Nu avea 
altceva de făcut decât să pună trupul acolo unde îl pusese şi 
pe cel al copilului. La ultimul pătrar al lunii, iar hienele 
urmau să se ocupe de rest. 

Tribul îl aştepta acolo unde valea începea să se piardă în 
savană, ca şi cum ar fi ştiut că trebuie să apară. Priveşte- 
Lună lăsă cadavrul sub o tufă - osemintele vechi 
dispăruseră - şi se grăbi să-i ajungă din urmă. Nu se mai 
gândi la tatăl lui. 

Cele două femele ale sale, adulţii din trib şi majoritatea 
tinerilor scotoceau printre copacii uscați din vale, căutând 
boabe, frunze şi rădăcini zemoase, eventual mana cerească 
reprezentată de o rozătoare sau şopârlă mică. Numai copiii 
şi cei mai neputincioşi dintre bătrâni erau lăsaţi la vatră. 


Dacă ziua se încheia cu un surplus, poate că şi ei aveau să 
fie hrăniţi. Dacă nu, hienele vor fi încă o dată norocoase. 

Însă ziua se dovedi bună deşi, neposedând amintiri 
concrete despre trecut, Priveşte-Lună nu putea face 
comparaţia. Descoperise un stup de albine în ciotul mort al 
unui arbore şi astfel savurase cea mai grozavă delicatesă 
cunoscută de semenii săi. Încă-şi mai lingea degetele 
conducându-şi tovarăşii spre casă, în târzia după-amiază. 
Desigur, colecţionase în schimb un număr respectabil de 
înţepături, dar nu le acorda atenţie. Era mai aproape de 
mulţumire ca niciodată căci, cu toate că nu se săturase, nu 
mai era totuşi ameţit de foame. Aceasta reprezenta culmea 
la care un om-maimuţă putea vreodată să nădăjduiască. 

Satisfacţia i se spulberă când ajunseră la pârâu. Ceilalţi se 
aflau acolo. De fapt erau prezenţi în fiecare zi, însă asta nu 
le făcea prezenţa mai puţin supărătoare. 

Cele vreo treizeci de fiinţe nu se deosebeau cu nimic de 
membrii tribului lui Priveşte-Lună. Văzându-l sosind, 
începură să danseze, să-şi scuture braţele şi să ţipe de pe 
malul lor, iar grupul lui Priveşte-Lună le răspunse în acelaşi 
mod. 

Incidentul nu luă amploare. Chiar dacă se certau şi se 
înfruntau adeseori, disputele oamenilor-maimuţă se 
transformau rar în lupte serioase. Lipsiţi de gheare şi de 
colţi, bine protejaţi de păr, nu-şi puteau provoca mult rău 
unul altuia şi în orice caz, dispuneau de prea puţină energie 
pentru astfel de extravaganţe. Mârâitul constituia un mod 
infinit mai eficace de a-şi susţine punctul de vedere. 

Confruntarea dură circa cinci minute, după care se stinse 
la fel de brusc cum începuse. Băură cu toţii pe săturate din 
apa tulbure. Onoarea le fusese salvată; comunităţile îşi 
reconfirmaseră dreptul asupra propriilor teritorii. Odată 
încheiată această importantă chestiune, tribul îşi reluă 
deplasarea de-a lungul râului. Pajiştea cea mai acătării se 
afla cam la un kilometru de caverne şi erau constrânşi să o 
împartă cu o turmă de animale mari, asemănătoare 


antilopelor, ce abia le tolerau prezenţa. Nu le puteau însă 
alunga, întrucât ele erau înzestrate cu coarne 
înfricoşătoare, arme naturale ce lipseau omului-maimuță. 

Aşa că Priveşte-Lună şi însoțitorii săi mestecau boabe, 
frunze şi rădăcini, luptând cu foamea, în vreme ce în jur, 
concurând pentru aceleaşi alimente, se găsea o potenţială 
sursă de hrană cu mult mai bogată decât ar fi avut ei 
nevoie. Sutele de tone de carne suculentă străbătând 
savana nu le depăşeau însă posibilităţile, ci imaginaţia. În 
mijlocul belşugului, se stingeau încet de foame. 

Tribul se întoarse la adăposturi la lăsarea serii, fără 
aventuri. Femela rănită rămasă acasă gânguri de plăcere 
când Priveşte-Lună îi întinse ramura plină de fructe pe care 
o cărase cu el şi o atacă cu lăcomie. Nu era cine ştie ce, dar 
era suficient s-o ajute să reziste până ce rana pricinuită de 
leopard se va vindeca, permițându-i să-şi caute singură de 
mâncare. 

Deasupra văii răsărea o lună plină. Dinspre munţi sufla un 
vânt îngheţat. La noapte avea să fie foarte frig însă, ca şi 
foamea, frigul nu constituia un motiv de reală îngrijorare. 
Făcea parte din modul lor de viaţă. 

Priveşte-Lună abia de se trezi în clipa în care într-una din 
grotele de la poalele falezei izbucniră ţipete şi gemete. Nu-i 
fu necesar să audă răgetul sporadic al leopardului ca să 
înţeleagă ce anume se petrece. Acolo jos, bătrânul Păr Alb 
şi familia sa luptau şi mureau în întuneric, iar gândul că i-ar 
fi putut sprijini într-un mod sau altul nu-i trecu deloc prin 
minte. Logica implacabilă a luptei pentru existenţă excludea 
astfel de porniri şi nici o altă voce nu se ridică în noapte. 
Fiecare grotă rămase tăcută, ca să nu atragă dezastrul şi 
asupră-şi. 

Tumultul se stinse, iar Priveşte-Lună prinse cu urechea 
fâşâitul unui trup târât pe piatră. Doar câteva secunde, apoi 
leopardul înşfacă bine prada, continuându-şi silențios 
drumul pe perniţele labelor, cărând fără efort victima 
strânsă în fălci. 


Dinspre partea lui, pericolul dispăruse vreme de o zi sau 
două; poate însă alţi duşmani se aflau în preajmă dând 
târcoale, profitând de razele Micului Soare care strălucea 
doar noaptea. Când se trădau prin zgomot, unii dintre 
prădătorii mai mici puteau fi uneori alungaţi cu strigăte şi 
urlete. Priveşte-Lună se strecură afară, se caţără pe un 
bolovan masiv de lângă intrarea peşterii, ghemuindu-se pe 
el ca să scruteze valea. 

Dintre toate vieţuitoarele trecute şi prezente ale 
Pământului, oamenii-maimuţă erau cei dintâi capabili să 
privească Luna neclintiţi. Deşi nu-şi aducea aminte, atunci 
când fusese foarte tânăr Priveşte-Lună încercase chiar să 
atingă fantomatica apariţie răsărită peste dealuri. 

Nu izbutise niciodată, iar în prezent era destul de bătrân 
să înţeleagă şi de ce. Deoarece, fireşte, nu găsise încă un 
copac îndeajuns de înalt unde să se caţere. 

Câteodată se uita în lungul văii, alteori la Lună şi 
întotdeauna asculta. Dacă totuşi aţipea, somnul îi era alert 
şi agitat, ca cel mai uşor foşnet să-l deştepte. La înaintata 
vârstă de douăzeci şi cinci de ani se găsea în posesia 
tuturor facultăţilor sale fizice; în caz că norocul continua să 
îi surâdă şi reuşea să evite accidentele, bolile, animalele de 
pradă, foametea, poate că avea să mai supravieţuiască încă 
zece ani. 

Noaptea se scurse, rece şi limpede, fără alte alarme. Luna 
urcă între constelații ecuatoriale pe care nici un om nu le va 
vedea vreodată în peşteri. Între somn şi aşteptare înfiorată, 
se năşteau primele coşmaruri ale generaţiilor viitoare. 

Şi de două ori pe cerul negru trecu încet, ridicându-se la 
zenit şi coborând spre est, un punct tulburător de lumină, 
mai strălucitor decât oricare stea. 

2. Stânca cea nouă. 

Târziu în acea noapte, Priveşte-Lună se trezi brusc. 
Extenuat de eforturile şi dezamăgirile zilei dormise mai 
adânc ca de obicei, dar fu imediat în picioare la auzul 
îndepărtatului zgomot din vale. 


Se ridică în capul oaselor în întunericul fetid al peşterii, 
ascuţindu-şi simţurile în noapte, iar teama i se cuibări 
treptat în suflet. Niciodată în decursul vieţii - deja de două 
ori mai lungă decât media speciei sale - nu auzise un astfel 
de sunet. Felinele se apropiau în tăcere, trădate doar de un 
foşnet slab, ori de troznetul vreunei ramuri. În vreme ce 
acesta era un scrâşnet continuu, prelung, tot mai puternic, 
ca şi când o fiară enormă s-ar fi mişcat în noapte fără a ţine 
seama de obstacole. Priveşte-Lună auzise odată zgomotul 
scos de un arbore dezrădăcinat; elefanții şi dinoterienii 
făceau aşa ceva destul de des, altminteri însă se mişcau la 
fel de silențios ca şi pisicile. 

Apoi se făcu auzit un sunet pe care Priveşte-Lună n-avea 
cum să-l identifice, căci se rostogolea întâia oară pe 
întinderile Terrei: impactul dintre piatră şi metal. 

Înaintea Noii Stânci se pomeni în zori, pe când îşi 
conducea ca de obicei tribul către râu. Temerile nopţii 
aproape le uitase, deoarece nimic rău nu se succedase 
zgomotului ciudat. Prin urmare, nu avea cum să asocieze 
acest lucru straniu cu pericolul sau spaima. Mai mult, în 
înfăţişarea lui nu se găsea nimic alarmant. 

Se întrupa într-o lespede paralelipipedică, de trei ori mai 
înaltă decât el dar suficient de îngustă ca să fie cuprinsă cu 
braţele, constituită dintr-un material perfect transparent. 
Într-adevăr, se şi vedea cu dificultate, exceptând momentele 
când soarele se reflecta pe marginile ei. Cum Priveşte-Lună 
nu întâlnise niciodată gheaţă sau chiar apă limpede, în 
natură nu exista nici un obiect cu care să compare apariţia. 
Atractivă era însă cu siguranţă întrucât, deşi înţelept de 
precaut în privinţa lucrurilor noi, Priveşte-Lună nu pregetă 
să se apropie de ea. Şi cum nimic rău nu păru săi se 
întâmple, îndrăzni să întindă mâna spre suprafaţa dură şi 
rece. 

După câteva minute de judecată intensă, găsi o strălucită 
explicaţie. Era o rocă, fără îndoială, şi probabil crescuse în 
toiul nopţii. La urma urmei, cu multe plante se întâmpla la 


fel; albe şi cărnoase, păreau să ţâşnească pur şi simplu 
noaptea din pământ. Adevărat că ele erau mici şi sferice, în 
vreme ce aceasta era mare şi cu muchii ascuţite, însă 
filosofi mai târzii şi mai vestiți decât Priveşte-Lună vor fi 
pregătiţi să accepte excepţii de la teoriile proprii. 

Superba mostră de meditaţie abstractă îl conduse, după 
trei-patru minute, la o ipoteză pe care dori să o verifice 
neîntârziat. Plantele albe şi rotunde erau deosebit de 
gustoase (chiar dacă unele dintre ele produceau dureri 
violente); poate şi aceasta mare.? 

Linsul şi încercările de a muşca îl deziluzionară repede. 
Lespedea nu conţinea nimic hrănitor astfel încât, ca un om- 
maimuţă rezonabil, îşi reluă drumul către apă, iar zilnicele 
provocări lansate Celorlalţi îl făcură să dea repede uitării 
monolitul cristalin. 

Căutarea hranei merse foarte prost, iar tribul se văzu 
nevoit să se îndepărteze la mai mulţi kilometri de grote ca 
să găsească cât de cât de mâncare. Sub razele nemiloase 
ale soarelui de amiază una din femelele mai firave se 
prăbuşi, departe de orice adăpost. Însoţitorii ei se adunară 
roată, murmurând şi agitânduse cu simpatie, dar nu era 
nimic de făcut. Dacă ar fi fost mai puţin epuizați, poate c-ar 
fi transportat-o cu ei, dar aşa le lipsea forţa necesară 
pentru un asemenea act de caritate. Trebuia să fie lăsată în 
urmă, să-şi revină sau nu cu propriile-i puteri. 

Pe lângă locul cu pricina trecură în drumul de întoarcere; 
nu se zărea nici fărâmă de os. 

În lumina amurgului, privind neliniştiţi la dreapta şi la 
stânga, băură din apa pârâului şi începură să urce grăbiţi 
spre peşteri. Sunetul îi izbi în plin la vreo sută de metri de 
Stânca cea Nouă. 

Deşi la limita pragului de jos al audibilităţii, îi determină să 
se oprească ca paralizaţi, cu fălcile atârnând moi. O vibraţie 
simplă, repetitivă şi înnebunitoare izvora din cristal, 
hipnotizându-i pe toţi cei intraţi în raza ei de acţiune. 


Pentru prima - şi ultima oară în trei milioane de ani - 
răpăitul tobelor răsună în Africa. 

Răpăitul crescu în intensitate, tot mai insistent. Oamenii- 
maimuţă începură să se mişte înainte, aidoma unor 
somnambuli, spre sursa teribilului sunet. Uneori executau 
paşi mici de dans, atunci când sângele le răspundea 
ritmului pe care descendenţii lor îl vor crea peste ere 
întregi. Complet fermecaţi, se strânseră laolaltă în jurul 
monolitului, uitând greutăţile zilei, pericolele înserării şi 
foamea din stomacuri. 

Bubuitul se amplifică simultan cu lăsarea întunericului şi, 
în vreme ce umbrele se lungeau iar cerul se înnegrea, 
cristalul începu să strălucească. 

Pentru început îşi pierdu transparenţa, dobândind în 
schimb o luminescenţă palidă, lăptoasă. Fantome nedefinite, 
ademenitoare, pluteau pe faţa şi în adâncurile lui, topindu- 
se în bare de lumină şi de umbră, formând apoi modele 
întreţesute, uşor rotitoare. 

Tot mai repede şi mai repede se învârtiră cercurile de 
culoare, iar răpăitul tobelor spori în aceeaşi proporţie. Pe 
deplin hipnotizaţi, oamenii-maimuţă reuşeau doar să 
privească cu gurile căscate uluitorul spectacol pirotehnic. 
Instinctele din străbuni pieriseră, experienţa vieţii dată 
uitării; în mod normal niciunul din ei n-ar fi trebuit să se 
afle atât de departe de adăpost, la un astfel de ceas înaintat 
al nopţii. Pe măsură ce creaturile nocturne îşi încetau 
activităţile obişnuite ca să urmăreaspă ce se întâmplă, 
împrejurimile se umplură de forme şi de ochi străini. 

Roţile începură să se contopească, spiţele fuzionară, 
micşorându-se încet în depărtare. Se alăturară două câte 
două, iar seturile de linii rezultante oscilară unul către 
celălalt, modifieându-şi treptat unghiul de intersecţie. 
Uimitoare figuri geometrice se năşteau şi dispăreau în 
împletitură, iar oamenii-maimuţă priveau, vrăjiţi de 
strălucitorul cristal. 


N-aveau cum să bănuie că minţile le erau testate, trupurile 
cântărite, reacţiile studiate în amănunţime, potenţialul 
evaluat. La început, întregul trib rămase pe jumătate 
ghemuit, apoi masculul cel mai apropiat de lespede se 
însufleţi brusc. 

Nu se mişcă de pe loc, însă trupul îşi pierdu din rigiditate, 
animându-se ca o păpuşă mânuită de fire invizibile. Capul i 
se roti într-o parte şi în cealaltă, gura i se deschise şi 
închise, mâinile i se încleştară spasmodic. Se aplecă şi 
smulse un mănunchi de iarbă, străduindu-se să-l înnoade cu 
degete neîndemânatice. 

Se purta ca un posedat, împotrivindu-se unui spirit sau 
demon care-i preluase corpul sub control. Gâfâia, ochii 
exprimau o teroare fără nume, iar degetele i se forţau să 
execute mişcări mai complexe decât oricare altele făcute 
până atunci. 

În ciuda eforturilor, nu izbuti decât să rupă tulpinile 
plăpânde. În timp ce bucăţile cădeau la pământ, influenţa 
străină îl părăsi, iar el îngheţă iarăşi la loc. 

Un altul se însufleţi, parcurgând acelaşi ritual. De astă 
dată specimenul era mai tânăr, aşadar mai maleabil; reuşi 
acolo unde celălalt eşuase. Pe planeta Terra fusese legat 
primul nod rudimentar. 

Alţii înfăptuiră lucruri şi mai ciudate şi lipsite de sens. 
Câţiva întinseră braţele şi încercară să-şi apropie vârfurile 
degetelor unele de altele, întâi cu ambii ochi deschişi, apoi 
cu numai unul. Unii fură forţaţi să privească figuri fixe în 
interiorul cristalului, cu liniile din ce în ce mai fine, până 
când se transformau într-o ceaţă cenuşie. Şi toţi auzeau 
sunete singulare pure, de înălţime variabilă, ce coborau pe 
nesimţite sub pragul de audibilitate. 

Priveşte-Lună manifestă foarte puţină teamă când îi veni 
rândul. Principala senzaţie fu un resentiment vag, datorat 
muşchilor care i se contractau la primirea unei comenzi 
străine. Fără a cunoaşte scopul mişcării, se îndoi din mijloc 


şi culese de pe jos o piatră. Îndreptându-se, observă că 
imaginea din monolit se modificase. 

Rețelele şi figurile rotitoare dispăruseră. În locul lor îşi 
făcuseră apariţia o serie de cercuri concentrice, 
înconjurând cu toatele un mic disc negru. 

Dând ascultare ordinelor şoptite creierului său, aruncă 
piatra cu un braţ ţeapăn. Rată ţinta cu câţiva paşi buni. 

Încearcă din nou, spuse comanda. Căută împrejur până 
găsi un al doilea proiectil. De data aceasta lovi lespedea, cu 
un clinchet subţire şi melodios. Se afla încă departe de 
succes, dar precizia i se îmbunătăţise. 

La cea de a patra încercare rată discul cu numai câţiva 
centimetri. Un simţământ de indescriptibilă plăcere, 
aproape sexual în intensitate, îi inundă mintea. Apoi 
controlul străin slăbi şi nu mai recepţionă alt impuls decât 
să stea şi să privească. 

Unul câte unul, membrii tribului fură luaţi pentru scurt 
timp în stăpânire. O parte dintre ei izbutiră să 
îndeplinească sarcinile încredințate, dar cei mai mulţi nu. 
Toţi fură răsplătiți corespunzător, cu spasmele plăcere sau 
de durere. 

Luminozitatea lespezii se uniformizase, preschimbând-o 
într-un bloc fosforescent suprapus fundalului întunecat. Ca 
treziţi din somn, oamenii-maimuţă îşi scuturară capetele şi 
porniră spre cavernele din coasta văii. Nu se uitară înapoi şi 
nu fură uimiţi de razele stranii ce le călăuzeau paşti către 
adăposturi - şi spre un viitor imprevizibil încă chiar şi 
pentru stele. 

3. Academie. 

Priveşte-Lună şi ai săi nu păstrară nici o amintire despre 
cele văzute, după ce cristalul îşi încetă experimentele şi 
emisia hipnotică asupra minţilor lor. A doua zi, în drumul 
după de-ale gurii, trecură pe lângă el fără să-l remarce; 
acum făcea parte din peisajul cotidian. Nu-l puteau mânca, 
iar el nu-i putea mânca pe ei; prin urmare nu prezenta vreo 
importanţă anume. 


Jos la râu, Ceilalţi îi întâmpinară cu obişnuitele ameninţări 
ineficace. Liderul, un individ cu o singură ureche, de vârsta 
şi de talia lui Priveşte-Lună dar mai prost hrănit, efectuă 
chiar o scurtă incursiune spre teritoriul inamicului, 
agitându-şi braţele în încercarea de a da gata opoziţia şi de 
a-şi face singur curaj. Apa curentului nu era nicăieri mai 
adâncă de un sfert de metru şi totuşi, cu cât O-Ureche păşi 
mai departe, cu atât deveni mai şovăielnic şi nefericit. 
Curând se opri, după care, afişând o demnitate exagerată, 
reveni în mijlocul cetei sale. 

Altminteri nici o modificare nu surveni în program. 
Adunară hrană ca să mai supravieţuiască încă o zi şi nimeni 
nu muri. 

Noaptea, lespedea de cristal îi aşteptă din nou, învăluită în 
haloul palpitând de sunet şi culoare. Spectacolul produs fu 
de astă dată subtil mai diferit. 

Pe unii dintre oamenii-maimuţă îi ignoră total, ca şi când s- 
ar fi concentrat asupra subiecţilor mai promiţători. 
Priveşte-Lună se număra printre aceştia din urmă. larăşi 
simţi tentaculele inchizitive strecurându-i-se pe căile 
nedesţelenite ale creierului, şi prin faţa ochilor începură să 
i se perinde viziuni. 

Poate că izvorau din interiorul monolitului, poate direct 
din mintea sa. Oricum, pentru Priveşte-Lună păreau perfect 
reale. În plus, firescul instinct de a pune pe fugă invadatorii 
îi fu adormit. 

Privea tabloul unei familii paşnice, deosebindu-se printr-un 
singur amănunt de scenele cunoscute de el. Masculul, 
femela şi cei doi pui apăruţi misterios înaintea lui erau sătui 
şi ghiftuiţi, cu blănile netezi şi lucioase - un mod de viaţă pe 
care Priveşte-Lună nu şi-l imaginase vreodată. Inconştient 
îşi pipăi oasele împungând prin piele; coastele acestor 
creaturi erau ascunse de straturi de grăsime. Din când în 
când tresăreau greoi, omorându-şi timpul lângă portalul 
unei grote, aparent împăcaţi cu lumea. Ocazional, masculul 
scotea un monumental râgâit de satisfacţie. 


Nu desfăşurau altă activitate şi după vreo cinci minute 
scena se topi brusc. Cristalul rămase un simplu contur 
sclipitor în întuneric. Priveşte-Lună se scutură ca trezit din 
vis, realiză unde anume se găsea şi îşi conduse tribul înapoi 
la peşteri. 

Scena nu i se gravase în memoria conştientă, însă 
noaptea, zăbovind pe gânduri cocoţat pe bolovanul său, 
încercă primii fiori ai unei noi şi puternice emoţii. O 
senzaţie vagă şi difuză de invidie, de insatisfacţie faţă de 
propria condiţie. Nu-i ştia cauza şi cu atât mai puţin 
tratamentul. Dar nemulţumirea se instalase în sufletul său: 
un pas mic, dar hotărât, către umanitate. 

Noapte de noapte, filmul celor patru oameni-maimuţă 
durdulii se repetă, până la a se transforma într-o sursă de 
fascinantă exasperare pentru Priveşte-Lună, amplificându-i 
încontinuu veşnica şi chinuitoarea-i foame. Singură, 
mărturia ochilor nu ar fi produs acest efect; era necesară o 
stimulare psihică suplimentară. În viaţa lui Priveşte-Lună 
apăruseră acum spaţii de care el nu avea să-şi mai aducă 
aminte, unde atomii creierului său erau aranjaţi în structuri 
noi. Dacă el supravieţuia procesului, noile structuri urmau 
să fie eterne, genele transmiţându-le generaţiilor viitoare. 

Era un proces profund şi de durată, însă monolitul 
dispunea de timp. Nici el, nici replicile identice răspândite 
pe o jumătate de glob nu se aşteptau să izbândească cu 
toate grupurile implicate în experiment. O sută de eşecuri 
nu contau atunci când un singur succes ar fi schimbat 
destinul unei lumi. 

În perioada dintre două luni pline, tribul asistă la o naştere 
şi două morţi: una datorată foamei, iar cealaltă survenită în 
decursul ritualului nocturn, când un mascul se prăbuşise 
fulgerat în vreme ce se străduia să izbească între ele două 
pietre. La fel de brusc cristalul se întunecase, eliberându-i 
de sub vrajă. Numai cel căzut la pământ nu se clintise, iar în 
zori, bineînţeles, trupul dispăruse. 


Noaptea următoare lespedea nu îi chemă; încă îşi analiza 
greşeala. În amurg tribul trecuse pe lângă ea, neluând-o în 
seamă. Abia apoi fu iarăşi pregătită pentru experienţă. 

Cei patru oameni-maimuţă se aflau din nou acolo, 
îndeletnicindu-se de astă dată cu nişte lucruri 
extraordinare. Priveşte-Lună începu să tremure, îşi simţi 
capul pleznind şi vru să-şi ferească ochii. Controlul mental îl 
ţinea însă strâns sub stăpânire; fu obligat să asiste până la 
sfârşitul lecţiei, în pofida instinctelor ce se revoltau în el. 

Numai că aceste instincte slujiseră maimuța antropoidă, 
pe vremea ploilor blânde şi a fertilităţii, când hrana se 
găsea pretutindeni, aşteptând să fie doar culeasă. Timpurile 
se schimbaseră, iar înţelepciunea moştenită din trecut 
devenea prostie. Oamenii-maimuţă trebuiau să se adapteze 
ori să piară, asemeni fiarelor gigantice care îi precedaseră 
şi ale căror oseminte zăceau astăzi sigilate în calcarul 
dealurilor. 

Aşa că Priveşte-Lună fixă monolitul de cristal fără să 
clipească, cu mintea deschisă manipulărilor străine. Adesea 
simţea greață, întotdeauna foame, iar uneori mâinile i se 
încleştau în acel mod ciudat care-i va determina noul drum 
în viaţă. 

La vederea şirului de mistreți, grohăind şi pufăind, 
Priveşte-Lună împietri. Până în clipa aceea se ignoraseră 
reciproc, căci între ei nu exista conflict de interese. Ca 
marea majoritate a vieţuitoarelor care nu se înfruntau 
pentru aceeaşi sursă de hrană, cele două specii se ţineau 
deoparte una de cealaltă. 

Şi totuşi de această dată Priveşte-Lună se opri să îi 
privească, mişcându-se spasmodic înainte şi înapoi, tulburat 
de intenţii incomprehensibile. Ca prin vis începu să 
cerceteze solul, căutând ceva ce nu ar fi putut numi nici 
dacă ar fi fost înzestrat cu darul vorbirii. Avea să 
recunoască acel „ceva” atunci când îl va vedea. 

Obiectul era o piatră grea, ascuţită, de vreo cincisprezece 
centimetri lungime care, deşi prea mare pentru palma lui, îl 


satisfăcu. Ridicând mâna se miră de greutatea ei sporită şi 
un formidabil fior de autoritate şi putere îi străbătu 
întreaga fiinţă. Păşi în direcţia celui mai apropiat mistreţ. 

Animalul era tânăr şi prost prin însăşi prisma 
nepretenţiosului standard de inteligenţă al speciei porceşti. 
Deşi îl urmărea cu coada ochiului, nu îl luă în serios decât 
mult prea târziu. De ce să fi suspectat însă paşnicele 
creaturi de intenţii duşmănoase? Continuase să râme până 
ce ciocanul de cremene al lui Priveşte-Lună îl pocnise în 
ţeastă. Restul turmei nu se alarmă, deoarece uciderea 
fusese înfăptuita rapid şi în tăcere. 

Toţi membrii tribului se opriră să privească, 
îngrămădindu-se în jurul conducătorului şi al victimei, plini 
de uimire admirativă. Unul dintre ei ridică arma mânjită de 
sânge şi începu să străpungă porcul mort. I se alăturară 
alţii, cu tot soiul de bețe şi de pietre, transformând cadavrul 
într-o masă sângerândă şi informă. 

Apoi se plictisiră. Unii se îndepărtară, alţii rămaseră 
dezorientaţi lângă trupul de nerecunoscut. Viitorul unei 
lumi depinzând de decizia lor. Trecu surprinzător de mult 
timp înainte ca o femelă mai înfometată să înceapă să lingă 
piatra însângerată ţinută în labă. 

Şi se scurse şi mai mult timp până ce Priveşte-Lună, în 
pofida a tot ceea ce-i fusese înfăţişat, să înţeleagă cu 
adevărat că nu avea să mai sufere de foame niciodată. 

4. Leopardul. 

Uneltele pe care învăţaseră să le utilizeze erau 
rudimentare, fiind totuşi în măsură să schimbe faţa planetei 
şi să facă din oamenii-maimuţă stăpânii ei. Dacă cea mai 
primitivă o reprezenta cremenea ascuţită, ce multiplica 
doar puterea loviturii, bâta din os ocupa locul următor, căci 
ea alungea braţul, constituind în plus o pavăză împotriva 
colţilor şi muşcăturilor animalelor înfuriate. Astfel înarmaţi, 
hrana inepuizabilă ce cutreiera savana ajunse la îndemâna 
lor. 


Mai aveau nevoie şi de alte ajutoare, deoarece dinţii şi 
unghiile lor nu reuşeau să sfâşâie animale mai mari decât 
un iepure. Din fericire, Natura le dăruise unelte perfecte, 
care cereau doar să fie culese de pe jos. 

Întâi fu grosolanul, dar foarte eficacele cuţit sau ferăstrău, 
folosit pe întreaga durată a următoarelor trei milioane de 
ani. Consta pur şi simplu dintr-o jumătate de mandibulă de 
antilopă, cu dinţii încă fixaţi în alveole; nu avea să sufere 
vreo îmbunătăţire substanţială până la descoperirea 
metalelor. Apoi apăru o săpăligă sau pumnal, din coarnele 
unei gazele şi în sfârşit răzuitoarea identică în concepţie cu 
ferăstrăul, făurită din maxilarul complet al aproape oricărei 
Mici vieţuitoare. 

Piatra, ferăstrăul de os, coarnele-pumnal, răzuitoarea - 
acestea erau minunatele invenţii de care omul-maimuţă 
avea neapărată nevoie ca să rămână în viaţă. Curând avea 
să le identifice cu simboluri ale forţei, dar multe luni se vor 
scurge până ca degetele lor stângace să capete obişnuinţa, 
ori dorinţa utilizării lor. 

Poate că, dându-li-se timp, ar fi ajuns prin propriile 
eforturi la strălucitul meşteşug de a confecţiona unelte din 
arme naturale. Însă sorții le erau potrivnici şi chiar ajutaţi, 
existau încă nenumărate ocazii pentru eşec în drumul 
întrezărit în faţa lor. 

Oamenilor-maimuţă li se oferise prima şansă; a doua nu 
avea să mai existe. Viitorul le stătea, la propriu şi la figurat, 
în mâini. 

Luna crescuse şi se subţiase de multe ori. Se născuseră 
copii şi uneori supravieţuiseră; bătrâni neputincioşi de 
treizeci de ani închiseseră ochii pentru totdeauna. 
Leopardul îşi lua obolul nocturn. Ceilalţi îi sfidau zilnic de 
peste râu - dar tribul prospera. În decursul unui singur an, 
Priveşte-Lună şi tovarăşii lui se transformaseră dincolo de 
recunoaştere. 

Asimilaseră corect lecţiile. În prezent erau capabili să 
mânuiască toate armele care le fuseseră înfăţişate. 


Amintirea zilelor de foamete se estompa treptat în mintea 
lor. Şi chiar dacă porcii mistreți deveniseră precauţi, în 
câmpie vieţuiau antilope, gazele, zebre. Ele, alături de 
multe alte animale, căzură pradă vânătorului începător. 

Acum că nu mai amorţeau de nemâncare, dispuneau de un 
timp preţios pentru odihnă şi pentru cele dintâi timide 
încercări de meditaţie. Noul mod de viaţă fusese acceptat 
cu indiferenţă. Nimeni nu-l asocia monolitului ce continua 
să zăbovească lângă poteca conducând spre râu. Dacă s-ar 
fi aplecat asupra chestiunii, probabil ar fi ajuns la concluzia 
că singuri atinseseră prezentul statut. În fapt, uitaseră 
orice alt mod de viaţă. 

Nici o Utopie însă nu-i perfectă, iar a lor avea şi ea două 
pete întunecate. Prima, o constituia neobositul leopard, a 
cărui pasiune pentru oamenii-maimuţă părea chiar să fi 
crescut de când aceştia se hrăneau mai bine. A doua, tribul 
de peste apă, întrucât Ceilalţi reuşiseră ca prin miracol să 
supravieţuiască, refuzând cu înverşunare să se stingă. 

Problema leopardului fu rezolvată parte datorită şansei, 
parte datorită unei grave şi cât pe ce fatale erori a lui 
Priveşte-Lună. Totuşi, în momentul respectiv ideea îi păruse 
atât de grozavă, încât dansase de bucurie şi nu ar trebui 
blamat pentru neglijarea consecinţelor acţiunii sale. 

Tribul încă mai avea parte de zile proaste, doar că acestea 
nu-i mai amenințau existenţa. Amurgul se dovedise a fi 
finalul unei asemenea zile; cavernele se iviră la orizont 
înaintea unor făpturi obosite şi dezamăgite. Iar acolo, 
imediat lângă peretele văii, descoperiră una din rarele 
bonanze ale naturii. 

O antilopa matură era întinsă pe cărare. Avea unul din 
picioarele dinainte rupt, fără ca aceasta să o împiedice ca, 
plină de energie, să ţină şacalii la distanţă cu ajutorul 
coarnelor. Fiarele îşi puteau însă permite să aştepte. 

Numai că neglijaseră concurenţa; curând se retrăgeau cu 
mârâituri furioase din faţa bipezilor. Oamenii-maimuţă 
începură să se rotească la rându-le precauţi, în afara razei 


de acţiune a teribilelor coarne. Apoi atacară cu bolovani şi 
bâte. 

Nu a fost un atac coordonat şi eficace, astfel că, în clipa în 
care animalul îşi dădea ultima suflare soarele apunea, iar 
şacalii îşi recâştigau curajul. Oscilând între teamă şi foame, 
Priveşte-Lună realiză treptat că strădania părea să fi fost 
făcută în van. Întârzierea în acele locuri era prea 
primejdioasă. 

După care, nu pentru prima şi nici pentru ultima oară, se 
dovedi a fi în felul său un geniu. Cu un imens efort de 
imaginaţie, îşi închipui animalul mort - în siguranţa propriei 
grote. Începu să-l târască spre baza versantului. 
Înţelegându-i intenţiile, ceilalţi se apucară să-l ajute. 

Dacă ar fi ştiut cât de greu avea să fie nu ar fi făcut 
niciodată încercarea. Numai forţa şi agilitatea moştenite de 
la strămoşii aborigeni îi permiseră lui Priveşte-Lună să urce 
antilopa pe panta înclinată. De câteva ori, plângând de 
frustrare, aproape că abandonă; numai o încăpățânare la 
fel de adânc înrădăcinată ca şi foamea îl mână înainte. 
Uneori restul tribului îl sprijinea cu adevărat, alteori îi 
stânjenea mişcările. Dar în cele din urmă treaba fu sfârşită, 
animalul masacrat tras peste buza peşterii, iar festinul 
începu sălbatic. 

Ore mai târziu, îndopat până la refuz, Priveşte-Lună se 
deşteptă. Fără să ştie de ce, se aşeză în întuneric între 
trupurile tovarăşilor săi la fel de ghiftuiţi şi îşi ascuţi auzul 
la şoaptele nopţii. 

Nu se auzeau nimic altceva decât respiraţii greoaie; 
întreaga lume părea să doarmă. Stâncile de la gura grotei 
erau palide ca oasele în lumina strălucitoare a Lunii, 
ridicată sus pe boltă. Orice gând de primejdie părea extrem 
de deplasat. 

Apoi deodată, de departe veni zgomotul unei pietricele în 
cădere. Temător însă curios, Priveşte-Lună ieşi afară, 
scrutând baza falezei. 


Ceea ce văzu îl lăsă încremenit secunde lungi. La numai 
şase metri dedesubt, doi ochi galbeni, sclipitori, îl fixau 
umplându-l de atâta spaimă, încât de-abia reuşi să observe 
şi trupul mlădios din spatele lor. Niciodată leopardul nu 
urcase atât de sus. De astă dată ignorase adăposturile mai 
joase, deşi fusese conştient de prezenţa locuitorilor; 
urmărea în schimb dâra de sânge pe stânca scăldată de 
lumina Lunii. 

Câteva momente mai târziu, noaptea era sfâşiată de 
țipetele de alarmă ale oamenilor-maimuţă. Felina slobozi un 
răget furios, înțelegând că pierduse elementul surpriză. 
Dar nu se opri din înaintare, deoarece ştia că nu are de ce 
să se teamă. 

Atinse culmea, odihnindu-se un moment pe ieşindul îngust. 
Mirosul sângelui plutea pretutindeni în jur, stârnindu-i 
nările şi mintea cu o dorinţă copleşitoare. Fără să ezite, 
leopardul intră cu supleţe în cavernă. 

Comise astfel cea dintâi greşeală. Venind de afară, de sub 
strălucirea Lunii, chiar şi ochii lui magnific adaptaţi la 
întuneric fură orbiţi pentru o clipă. Bipezii îi zăriră silueta 
pe fundalul intrării mult mai clar decât îi putea ei vedea pe 
ei. Deşi îngroziţi, nu mai erau aceleaşi fiinţe total lipsite de 
ajutor. 

Mârâind şi legănându-şi coada cu încredere arogantă, 
leopardul păşi în căutarea cărnii care îl scotea din minţi. 
Dacă ar fi dat lupta în aer deschis, nu ar fi întâmpinat 
dificultăţi, însă acum că se găseau prinşi în capcană, 
disperarea le conferi oamenilor-maimuţă curajul să 
întreprindă imposibilul. Şi pentru întâia oară, se aflau în 
posesia mijloacelor ca să-l înfăptuiască. 

Animalul bănui că ceva nu e în regulă când asupra 
craniului i se abătu o lovitură năucitoare. Lovi cu una din 
labe, auzi un strigăt de agonie în vreme ce ghearele sfâşiau 
carne. După care simţi iarăşi o durere sfredelitoare când 
ceva îi pătrunse între coaste, o dată, de două ori, de trei ori. 


Se răsuci turbat să zdrobească umbrele ce săltau şi ţipau în 
jurul său. 

Fu lovit puternic peste bot. Colţii i se încleştară pe o formă 
fantomatică - dar nu era decât os mort. Şi, în final, afront 
incredibil, coada-i era trasă mai să-i fie smulsă. 

Se răsuci, izbindu-şi călăul mult prea îndrăzneţ de 
peretele de piatră. Orice-ar fi făcut, nu reuşea să scape însă 
de ploaia de lovituri date cu ciomege rotunde, noduroase, 
mânuite de braţe neformate dar puternice. Furia i se 
transformă în alarmă, alarma în teroare. Implacabilul 
vânător luase locul victimei, străduindu-se din răsputeri să 
se retragă. 

Atunci făcu cea de a doua mare greşeală, uitând în 
surpriza şi spaima ce puseseră stăpânire pe el unde se află, 
sau poate că era mult prea buimac şi năucit de lovituri. În 
orice caz, sări brusc afară din peşteră. Un urlet sinistru tăie 
întunericul în vreme ce se rostogolea prin aer. După un 
timp nesfârşit răsună o bufnitură surdă, apoi numai 
vacarmul pietricelelor pornite la vale, pentru ca în final şi 
acesta să se stingă în noapte. 

Multă vreme, intoxicat de victorie, Priveşte-Lună dansă şi 
strigă lângă intrarea grotei. Simţea cu îndreptăţire că 
lumea se schimbase, că el nu mai era aceeaşi fiinţă bicisnică 
în faţa forţelor înconjurătoare. 

Extenuat reveni în peşteră unde, pentru prima oară în 
viaţa sa, dormi neîntors. 

Dimineaţa găsiră hoitul leopardului la poalele colinei. 
Chiar neînsufleţit inspira o asemenea groază, încât trecu 
ceva timp până ce primul dintre ei îndrăzni să se apropie de 
monstrul doborât. În urma lui se înghesuiră toţi, înarmaţi 
cu răzuitoare şi cuțite. 

Munca se dovedi dificilă şi în ziua aceea nu vânară. 

5. Întâlnire în zori. 

Conducând tribul către râu în lumina difuză a răsăritului, 
Priveşte-Lună se opri într-un punct familiar. Avea 
sentimentul că din peisaj lipseşte un element, dar ce anume 


nu reuşi să-şi amintească. Nu pierdu timp frământându-se, 
deoarece în minte i se conturaseră planuri cu mult mai 
importante de înfăptuit. 

Aidoma fulgerelor şi tunetelor, norilor şi eclipselor, marele 
bloc de cristal dispăruse la fel de misterios precum îşi 
făcuse apariţia. Dispărut într-un trecut inexistent, nu va mai 
tulbura gândurile lui Priveşte-Lună. 

El nu va şti niciodată cum anume îl transformase; şi nimeni 
dintre tovarăşii lui nu se întrebă de ce zăbovise un moment 
acolo, la drumul matinal spre râu. 

De pe malul opus, în securitatea oferită de inviolabilitatea 
propriului teritoriu, Ceilalţi îl văzură pe Priveşte-Lună 
însoţit de o duzină de masculi ca pe o frescă mişcătoare 
proiectată pe cerul dimineţii. Începură pe dată să-şi lanseze 
obişnuita provocare, dar de această dată nu primiră 
răspunsul aşteptat. 

Cu pas ferm, premeditat - dar mai ales, tăcut - Priveşte- 
Lună cobori cu ai săi colina. Şi în timp ce ei se apropiau, 
Ceilalţi se liniştiră brusc. Furia rituală se topi, înlocuită fiind 
cu o teamă tot mai evidentă. Erau vag conştienţi că ceva se 
întâmplase, că această întâlnire era altfel decât toate cele 
dinainte. Cuţitele şi bâtele din os cărate de grupul lui 
Priveşte-Lună nu îi alarmară, pentru simplul motiv că nu le 
înțelegeau utilitatea. Ştiau doar că din mişcările rivalilor 
transpira acum ameninţarea. 

Ceata se opri la marginea apei. Pentru o clipă, Celorlalţi le 
reveni curajul. În frunte cu O-Ureche, îşi reluată fără 
tragere de inimă cântecul de bătălie. Doar câteva secunde, 
până când o viziune de coşmar îi încremeni. 

Priveşte-Lună ridicase braţele sus deasupra capului, 
dezvăluind povara mascată până atunci de trupurile 
însoţitorilor. Ţinea în mâini o prăjină zdravănă, în vârful 
căreia stătea înfipt capul însângerat al leopardului. Gura 
fiarei era deschisă într-un rictus strâmb, menţinut cu 
ajutorul unui băț, iar colţii sclipeau înfricoşător în reflexia 
primelor raze ale soarelui. 


Marea majoritate a Celorlalţi era prea terorizată să se 
mişte, dar unii încercară totuşi o tentativă şovăielnică de 
retragere. Singura încurajare aşteptată de Priveşte-Lună. 
Înălţând trofeul ciopârţit deasupra capului, începu să 
traverseze curentul. După o scurtă ezitare, tovarăşii săi i se 
buluciră în urmă. 

Când atinse malul opus, O-Ureche şedea încă pe loc. Poate 
că era prea curajos să fugă, sau poate prea prost. Cel mai 
probabil însă e că nu-şi putea crede ochilor că i se aduce un 
asemenea ultragiu. L.aş ori erou, sfârşitul fu acelaşi. Semnul 
morţii se abătu năpraznic asupra craniului incapabil să 
priceapă ce se întâmplă. 

Urlând înnebuniţi, Ceilalţi se năpustiră în tufişuri; mai 
devreme sau mai târziu aveau însă să se întoarcă, uitându- 
şi fostul şef. 

Câteva secunde, Priveşte-Lună zăbovi nehotărât deasupra 
noii sale victime, încercând să realizeze straniul şi uimitorul 
fapt că, deşi răpus, leopardul putea încă să ucidă. Devenise 
stăpânul lumii şi nu era foarte sigur ce trebuia să facă în 
continuare. 

Dar avea el să se gândească la ceva. 

6. Evoluție. 

O nouă vieţuitoare apăruse pe faţa planetei, răspândindu- 
se lent din inima Africii. Era într-atât de puţin numeroasă, 
că un recensământ grăbit ar fi omis-o, în aglomeraţia 
milioanelor de creaturi terestre şi acvatice. Nu existau 
semne care să indice dacă va prospera sau va pieri; în 
această lume unde animale mai puternice dispăruseră, 
soarta ei se afla încă într-un echilibru precar. 

În suta de mii de ani care a urmat coborârii cristalelor în 
Africa, oamenii-maimuţă nu au inventat nimic. Dar au 
început să se transforme, şi-au descoperit abilităţi pe care 
nici un alt animal nu le poseda. Bâtele le-au mărit raza de 
acţiune şi puterea; nu mai erau neputincioşi înaintea 
carnivorelor, intrând de fapt în competiţie cu ele. Pe cele 
mici reuşeau chiar să le alunge de lângă prăzi, cât despre 


cele mari, le puteau cel puţin descuraja şi câteodată, pune 
şi pe ele pe fugă. 

Dinţii masivi li s-au micşorat, deoarece nu mai erau 
esenţiali. Pietre ascuţite le-au luat locul, pietre ce răscoleau 
pământul în căutarea rădăcinilor, tăiau carnea şi pielea, 
fapt cu urmări incomensurabile. Nu vor mai trăi cu spectrul 
foamei atunci când îşi vor pierde sau toci dinţii, iar cele mai 
rudimentare unelte le vor prelungi enorm speranţa de 
viaţă. Colţii reducându-li-se, forma chipului a început să se 
modifice, nasul a devenit mai delicat, maxilarul mai mic, 
gura reuşind astfel să scoată sunete mai subtile. Vorbirea se 
găsea încă la un milion de ani distanţă, însă se făcuseră 
primii paşi hotărâți în direcţia ei. 

Apoi întreaga lume a început să se schimbe. În patru mari 
valuri despărțite de sute de milenii, Erele Glaciare s-au 
abătut peste glob, gravându-şi adânc semnăturile. 
Deasupra tropicelor, ghețarii i-au doborât pe cei ce-şi 
părăsiseră prea timpuriu casa ancestrală, precum şi pe 
toate acele făpturi incapabile de adaptare. 

Gheaţa a dispărut laolaltă cu o bună parte din viaţa 
primitivă a planetei - între care şi oamenii-maimuţă. Numai 
că ei, spre deosebire de alte vietăţi, au lăsat în urmă 
descendenţi. Nu au dispărut pur şi simplu, ci s-au 
transformat; făuritorii de unelte fuseseră remodelaţi de 
propriile creaţii. 

Folosindu-se de ghioage şi cuțite, mâinile lor au căpătat 
dexterităţi nemaiîntâlnite, permițându-le în continuare să 
execute lucruri şi mai bune, care la rându-le le-au dezvoltat 
creierul şi corpul. Era un proces cumulativ, aflat într-o 
acceleraţie crescândă, la capătul căruia se găsea Omul. 

Primii oameni adevăraţi nu au avut unelte cu mult diferite 
de cele ale înaintaşilor, însă le puteau folosi cu sporită 
dibăcie. Şi undeva în umbra secolelor au născocit cea mai 
de preţ unealtă, invizibilă şi intangibilă: au învăţat să 
vorbească, obţinând cea dintâi mare victorie asupra 
timpului. De acum înainte, experienţa şi cunoştinţele unei 


generaţii se vor transmite următoarelor, fiecare din ele 
profitând tot mai mult de descoperirile precedentelor. 

Spre deosebire de animale, care percepeau doar 
prezentul, Omul a dobândit conştiinţa trecutului şi a 
început să tindă către viitor. 

A învăţat să stăpânească forţele naturii; odată cu 
îmblânzirea focului a pus bazele tehnologiilor, lăsându-şi 
foştii adversari cu mult în spate. Piatra a cedat locul 
bronzului, iar acesta fierului. Agricultura a luat locul 
vânătorii. Triburile s-au unit în comunităţi rurale, satele au 
dat naştere oraşelor. Vorbele au devenit eterne mulţumită 
unor semne săpate în stânca, în lut sau trasate pe papirus. 
A descoperit filosofia şi religia. Întreg cerul l-a populat cu 
zei, fără să greşească întru totul. 

În vreme ce corpul i-a devenit tot mai lipsit de apărare, 
mijloacele ofensive au ajuns de-a dreptul înfricoşătoare. Cu 
bronzul, fierul şi oţelul a epuizat gama modalităţilor de a 
izbi, a tăia şi a străpunge. Foarte repede a aflat cum îşi 
poate dobori victimele de la distanţă. Lancea, arcul, puşca 
şi în final racheta i-au furnizat arme de o putere aproape 
infinită. 

Deşi adesea le-a utilizat împotriva propriei persoane, fără 
ele Omul nu ar fi cucerit planeta niciodată. În aceste arme 
şi-a pus inima şi sufletul, şi vreme de veacuri ele l-au slujit 
cu credinţă. 

Numai că în prezent, atât timp cât ele aveau să mai 
dăinuie, orele sale păreau să fie numărate. 

II. 

TMA-1 

7. Zbor special. 

Indiferent de câte ori părăseşti Pământul, încerci mereu 
aceleaşi emoţii, constată doctorul Heywood Floyd. Fusese 
pe Marte o singură dată, pe Lună călcase de trei ori, iar pe 
diferitele staţii spaţiale în atâtea rânduri încât le pierduse 
şirul. Şi totuşi, pe măsură ce se apropia clipa lansării, 
simţea o tensiune crescândă, un sentiment de încântare şi 


teamă - şi de nervozitate, da - care-l plasa pe aceeaşi 
treaptă cu orice pământean pe cale să primească botezul 
spaţiului. 

Reactorul care-l adusese aici de la Washington, în urma 
întrevederii nocturne cu Preşedintele, plana deasupra 
uneia din întinderile cele mai familiare şi mai tulburătoare 
de pe glob. Căci sub el se întindeau primele două generaţii 
de dispozitive ale Erei Spațiale, împrăştiate pe treizeci de 
kilometri din coasta Floridei. Spre sud, conturate de lumini 
roşii de avertisment, se ridicau giganticele rampe de 
lansare ale istoricelor Saturn şi Neptun, care altă dată îi 
purtaseră pe oameni în pionierat spre alte corpuri cereşti. 
La orizont, coloană de argint în bătaia reflectoarelor, se 
găsea ultimul Saturn V, de douăzeci de ani monument 
naţional şi loc de pelerinaj. Nu departe, înălțându-se pe 
fundal aidoma unui munte artificial, se zărea Hangarul de 
Asamblare, încă cea mai masivă structură singulară de pe 
Terra. 

Dar aceste lucruri aparţineau trecutului, iar el zbura acum 
spre viitor. Dedesubt, doctorul Floyd observă complexul de 
clădiri, apoi pista de aterizare şi o cicatrice pe trupul 
peninsulei - şinele multiple ale unui lansator uriaş. La 
capătul lui strălucea un spaţioplan Orion III, înconjurat de 
maşini şi automacarale, pregătit pentru saltul către stele. 
Într-un scurt moment de distorsiune a perspectivei, 
provocat de desele schimbări în altitudine şi viteză, Floyd 
avu impresia că priveşte o molie de platină prinsă într-un 
fascicul de lanternă. 

Abia pe urmă siluetele lucrătorilor îi oferiră repere pentru 
a aprecia mărimea reală a aparatului; anvergura aripilor în 
V trebuia să măsoare peste şaizeci de metri. Şi acest enorm 
vehicul, medita Floyd cu o umbră de incredulitate, dar şi de 
mândrie, mă aşteaptă pe mine. Din câte ştia, pentru prima 
oară o întreagă operaţiune se derula pentru a transporta 
pe Lună o singură persoană. 


Deşi era ora două noaptea, un grup de reporteri şi de 
fotografi îl acostară în drumul către spaţioplan. Pe unii 
dintre ei îi cunoştea din vedere deoarece, în calitate de 
preşedinte al Consiliului Naţional de Astronautică, 
conferințele de presă făceau parte integrantă din modul 
său de viaţă. Dar aici nu era nici locul şi nici timpul pentru 
discuţii. Nu avea nimic de zis, însă ţinea să nu-i ofenseze pe 
domnii de la mediile de informare. 

— Dr. Floyd? Sunt Jim Foster de la Associated News. Vă 
TOg, ce ne puteţi spune despre acest zbor? 

— Regret, dar nu vă pot zice nimic. 

— Dar v-aţi întâlnit cu Preşedintele în noaptea asta?! 
Întrebă o voce binecunoscută. 

— Ah! Bună, Mike. Tare mi-e teamă că te-ai sculat din pat 
degeaba. În mod categoric, nici o declaraţie. 

— Cel puţin ne puteţi confirma sau infirma ştirea că pe 
Lună ar fi izbucnit o epidemie? Îl interpelă un reporter TV, 
reuşind să ţină pasul alături şi să-l încadreze corespunzător 
pe camera miniaturală. 

— Îmi pare rău, clătină Floyd din cap. 

— Dar carantina? Sări un altul. Cât va fi menţinută? 

— V-am spus că nu dau declaraţii. 

— Dr. Floyd, întrerupse o femeie scundă, cu un aer foarte 
hotărât. Ce justificare se dă pentru totala lipsă de informaţii 
de pe Lună? Are vreo legătură cu situaţia politică? 

— Ce situaţie politică? Replică Floyd cu gâtul uscat, 
stârnind răzlețe hohote de râs. Cineva îi ură călătorie 
plăcută, iar el îşi croi drum în sanctuarul staţiei de 
abordare. 

Dacă-şi amintea corect, nu era vorba de o „situaţie” cât de 
o criză permanentă. Încă din anii '70 lumea se confruntase 
cu două probleme, manifestând tendinţa paradoxală de a se 
anula reciproc. 

Controlul natalității era ieftin şi sigur, permis de către 
toate religiile importante, dar sosise prea târziu: populaţia 
planetei depăşea şase miliarde, din care o treime numai în 


Imperiul Chinez. În anumite state totalitare se adoptaseră 
chiar legi ce limitau numărul copiilor unei familii la doi, însă 
aplicarea lor se dovedise a fi cu totul altă poveste. Drept 
urmare hrana se împuţinase; şi în Statele Unite existau zile 
când lipsea carnea, iar în cincisprezece ani se prevedea o 
foamete planetară, în pofida eforturilor eroice ale 
acvaculturii şi ale sintetizării proteinelor artificiale. 

Cu toată necesitatea colaborării internaţionale mai 
urgentă ca niciodată, numărul frontierelor se păstrase 
neschimbat. Într-un milion de ani specia umană pierduse 
prea puţin din instinctul agresivităţii. De-a lungul unor linii 
vizibile numai pentru politicieni, cele treizeci şi opt de 
puteri nucleare se spionau una pe alta cu nelinişte 
belicoasă. Împreună posedau suficiente megatone să 
pulverizeze întreaga scoarță terestră. Deşi, ca prin miracol 
nu izbucnise nici un conflict atomic, actuala stare de lucruri 
nu se putea prelungi la infinit. 

Iar în prezent, din motive necunoscute, chinezii ofereau 
celor mai neînsemnate ţări nenucleare echipamente 
complete cu câte cincizeci de focoase, alături de sistemul de 
transport. Preţul cobora sub 200.000.000 dolari şi condiţii 
convenabile se negociau cu uşurinţă. 

Poate că nu aveau alte intenţii decât să-şi reechilibreze 
economia împietrită, preschimbând arme depăşite în valuta, 
sugeraseră unii observatori. Dar poate că descoperiseră 
mijloace de luptă într-atât de avansate încât astfel de jucării 
nu mai erau necesare; se vorbea de radio-hipnoză prin 
intermediul sateliților, despre şantaj cu arme biologice al 
căror antidot l-ar fi deţinut doar ei. Încântătoarele idei 
constituiau aproape sigur propagandă sau pure fantezii, 
însă nu era indicat să se desconsidere niciuna dintre ele. 
Ori de câte ori părăsea Pământul, Floyd se întreba dacă 
avea sau nu să-l mai găsească la întoarcere. 

La bord îl întâmpină o stewardesă elegante. 

— Bună dimineaţa, domnule doctor Floyd. Mă numesc 
Simmons şi îmi face o deosebită plăcere să vă urez bine aţi 


venit la bord din partea Căpitanului Iynes şi a copilotului, 
prim ofiţer Ballard. 

— Mulţumesc, îi zise Floyd, căutând în minte răspunsul la 
întrebarea de ce întotdeauna stewardesele trebuiau să se 
exprime asemenea roboţilor-ghizi. 

— Decolăm în cinci minute, reluă ea, gesticulând înaintea 
celor douăzeci de locuri neocupate. Vă puteţi aşeza oriunde 
doriţi, dar Căpitanul Iynes vă recomandă fotoliul din faţă, 
pe partea stângă, dacă vreţi să urmăriţi operaţiunile de 
andocare. 

— Aşa am să fac, rosti el îndreptându-se spre locul indicat. 
Stewardesa se mai foi puţin în jurul lui, după care se 
întoarse în cabina ei de la capătul culoarului. 

Bărbatul se afundă în perne, îşi trecu centura pe după 
talie şi umeri, iar servieta o fixă pe scaunul alăturat. O clipă 
mai târziu, difuzorul prinse viaţă cu o uşoară pocnitură. 

— Bună dimineaţa, repetă vocea domnişoarei Simmons. 
Aici Zborul Special numărul 3, Kennedy - Staţia Spațială 
Unu. 

Părea ferm hotărâtă să-şi parcurgă întregul repertoriu, iar 
Floyd nu-şi putu reţine un zâmbet în vreme ce ea continua 
inexorabil: 

— Timpul de tranzit este de cincizeci şi cinci de minute. 
Acceleraţia maximă va fi de 2 g, iar timp de treizeci de 
minute ne vom găsi în stare de imponderabilitate. Vă rugăm 
să nu părăsiţi fotoliul înaintea aprinderii semnalului de 
siguranţă. 

Floyd privi peste umăr şi strigă un mulţumesc, primind în 
schimb un zâmbet încurcat, dar în rest fermecător. 

Se întinse pe scaun şi se relaxă. Socoti că expediţia lui îi 
costa probabil pe contribuabili sensibil peste un milion de 
dolari. Dacă nu-şi găsea justificare, el şi-ar fi pierdut slujba; 
din fericire putea oricând să revină la postul universitar şi 
la studiile sale de geneză planetară. 

— Procedurile de iniţializare declanşate, se auzi în difuzor 
glasul căpitanului, cu acel timbru liniştitor utilizat în 


comunicațiile RI. 

— Desprindere într-un minut. 

Ca întotdeauna, minutul se dilată enorm. Floyd deveni 
extrem de conştient de uriaşa concentrare de forţe din jurul 
său, aşteptându-le dezlănţuirea. În cele două tancuri de 
combustibil şi în acumulatorii lansatorului se afla stocată 
energia echivalentă unei bombe nucleare. Şi avea să fie 
complet utilizată pentru a-l ridica la doar trei sute de 
kilometri de Pământ. 

Demodatul trei-doi-unu-zero, într-atât de obositor pentru 
nervi, nu se făcu auzit. 

— Desprindere în cincisprezece secunde. Vă veţi simţi mai 
bine inspirând adânc. 

Sfatul conţinea un amestec bine gândit de psihologie şi 
fiziologie. Pasagerul se simţi oxigenat şi pregătit să înfrunte 
orice atunci când reactoarele începură să împingă sarcina 
de o mie de tone peste Atlantic. 

Momentul desprinderii de pe pistă fu greu de precizat, dar 
în clipa în care urletul rachetelor se dublă brusc, iar el se 
văzu scufundându-se tot mai adânc în fotoliu, Floyd înţelese 
că primul etaj al motoarelor intrase în funcţiune. Ar fi vrut 
să privească pe hublou, însă şi întorsul capului necesita un 
efort epuizant. Totuşi, forţele inerţiale suprapuse 
zgomotului motoarelor nu-i produceau disconfort, ci 
dimpotrivă, o senzaţie de extraordinară euforie. Cu urechile 
ţiuindu-i, cu sângele bătându-i puternic în artere, Floyd se 
simţi mai viu ca niciodată. Era iarăşi tânăr şi dorea să cânte 
cu voce tare - ceea ce cu siguranţă nu i-ar fi dăunat, mai 
ales că nimeni nu-l putea auzi. 

Euforia se evaporă rapid, odată cu realizarea faptului că 
lăsa în urmă Pământul şi tot ceea ce iubea. Acolo jos se 
aflau cei trei copii ai săi, orfani de mamă de zece ani, din 
ziua în care soţia lui se îmbarcase în acel zbor fatal spre 
Europa. (Zece ani? Imposibil, parcă fusese ieri.) Poate că 
pentru ei ar fi făcut bine să se recăsătorească. 


Aproape pierduse noţiunea timpului în momentul când 
presiunea şi vuietul slăbiră brusc, iar din difuzor se anunţă: 

— Ne pregătim să abandonăm etajul inferior. Decuplat! 

Se simţi o uşoară zdruncinătură, iar Floyd îşi aduse aminte 
de un citat al lui Leonardo da Vinci, văzut odată afişat într- 
unui din birourile de la NASA. 

Şi Marea Pasăre îşi va lua zborul de pe spatele păsării 
celei mari, aducând glorie cuibului unde s-a născut. 

lată, în prezent Pasărea cea Mare zbura deasupra viselor 
lui da Vinci, în vreme ce însoţitorul ei istovit plana către 
Pământ. Într-un arc de cincisprezece mii de kilometri, etajul 
inferior avea să reintre în atmosferă, negociind viteza pe 
distanţă în drum spre Kennedy. În alte câteva ore, verificat 
şi realimentat, va fi iarăşi pregătit să ridice un alt 
coechipier pe tărâmul tăcut şi strălucitor unde el însuşi nu 
putea ajunge însă niciodată. 

Acum, gândi Heywood Floyd, ne bazăm doar pe propriile 
mijloace. Când se aprinseră jeturile reactive ale etajului 
superior, acceleraţia era mult mai blândă; într-adevăr, nu 
simţea decât efectul unei greutăţi aproximativ normale. Dar 
să se deplaseze i-ar fi fost imposibil, întrucât „susul” era 
desemnat chiar de capătul coridorului. Dacă ar fi comis 
imprudenţa să-şi părăsească locul, s-ar fi zdrobit de pereţii 
din spate. 

Tabloului nu-i lipsea un efect oarecum deconcertant, 
lăsând impresia că nava stă în coadă. Pentru Floyd, aşezat 
în primul rând, celelalte scaune apăreau ca fixate pe un 
perete coborând vertical sub el. Făcea tot posibilul să 
ignore neplăcuta senzaţie în clipa în care răsăritul explodă 
în exteriorul vasului. 

În câteva secunde, luminăţia stacojie trecu în roz, auriu, 
albastru şi se metamorfoză în albul orbitor al zilei. Deşi 
atenuate mult de hublourile polarizante, razele solare care 
cercetau încet cabina îl lăsară minute lungi fără vedere. 

Ferindu-şi pe cât posibil ochii cu mâna, Floyd încercă să 
privească afară. Aripa în V a spaţioplanului sclipea ca 


topită, înconjurată de un întuneric de nepătruns - iar acel 
întuneric trebuia să fie plin de stele, pe care nu era chip să 
le vadă. 

Greutatea se evaporă treptat, simultan cu stingerea 
reactoarelor, pe măsură ce vasul intra pe orbită. Tunetul 
motoarelor se reduse la un urlet înăbuşit, apoi la o şoaptă, 
după care încetă cu totul. Dacă n-ar fi fost centura, Floyd şi- 
ar fi luat zborul. Şi dacă el unul n-o făcea, stomacul părea 
să aibă grijă să-l înlocuiască. Spera din tot sufletul ca 
pilulele administrate cu o jumătate de oră şi cincisprezece 
mii de kilometri în urmă să acţioneze conform 
specificaţiilor. O singură dată suferise de rău de spaţiu în 
cariera sa şi considera că fusese deja prea mult. 

Calmă şi sigură pe sine, vocea pilotului se auzi din nou: 

— Vă rugăm să respectaţi regulamentul pentru 0 g. Vom 
andoca pe Staţia Spațială Unu în patruzeci şi cinci de 
minute. 

Stewardesa apăru din spate, înaintând pe culoarul îngust 
din dreapta fotoliilor. Păşea oarecum sacadat, ca şi cum ar fi 
călcat în smoală. Se menținea atentă pe banda galbenă a 
mochetei Velcro, ce acoperea atât podeaua cât şi tavanul. 
Covorul şi tălpile sandalelor ei erau bătute în mii de cârlige 
fine, care se prindeau unii de alţii ca scaieţii. Trucul 
contribuia mult la liniştirea pasagerilor dezorientaţi. 

— Ceai sau cafea, domnule doctor? Întrebă ea vioaie. 

— Nu, mulţumesc. Se simţea pus în postura unui sugar 
nevoit fiind să soarbă băutura prin tubul de plastic. 

Se pregăti să deschidă servieta şi să-şi scoată hârtiile, dar 
încurcătura în care părea să se găsească stewardesa îl opri. 

— Doctore Floyd. Îmi permiteţi o întrebare? 

— Cum să nu, aprobă el privind pe deasupra ochelarilor. 
— Logodnicul meu e geolog la Clavius, rosti domnişoara 
Simmons alegându-şi cuvintele cu grijă. Nu am primit veşti 

din partea lui de mai bine de o săptămână. 

— Îmi pare rău să aud asta, dar poate că se află în 
exteriorul bazei? 


Fata clătină din cap. 

— Mă anunţă întotdeauna când pleacă într-o expediţie. Vă 
imaginaţi cât sunt de îngrijorată, cu toate aceste zvonuri. 
Epidemia de pe Lună e reală? 

— Chiar dacă ar fi, nu e un motiv de panică. Aduceţi-vă 
aminte, în '98 a mai fost înregistrată o carantină, cu acel 
virus de gripă modificat. O mulţime de oameni s-au 
îmbolnăvit, însă nimeni nu a murit. Din păcate sunt 
singurele lucruri pe care vi le pot spune, conchise el 
hotărât. Fata se îndreptă din spate, ceva mai uşurată. 

— Oricum, vă mulţumesc mult. Îmi pare rău că v-am răpit 
din timp. 

— Absolut deloc, exclamă Floyd galant, dar nu prea clar. 
După care se îngropa în rapoartele tehnice, insipide şi 
interminabile, într-un ultim şi disperat efort de a le digera. 

În mod cert, odată ajuns pe satelitul natural al Terrei, nu 
va avea timp pentru ele. 

8. Rendezvous orbital. 

După o jumătate de ceas pilotul comunică: 

— Contact în zece minute. Rugăm verificaţi centurile de 
siguranţa. 

Floyd se supuse automat, lăsând dosarul deoparte. 
Însemna să cauţi necazul cu lumânarea continuând să 
citeşti pe parcursul spectacolului de jonglerie celestă 
desfăşurat pe parcursul ultimilor 500 de kilometri. Cel mai 
potrivit era să închizi ochii şi să te relaxezi, în vreme ce 
nava era smucită înainte şi înapoi de jeturile reactive. 

Câteva momente mai târziu arunca prima privire asupra 
Staţiei Spațiale Unu, aflată la numai câţiva kilometri 
distanţă. Soarele se reflecta pe suprafeţele metalice ale 
discului de peste 300 de metri în diametru, ce se învârtea 
încetişor. Nu departe, în derivă pe aceeaşi orbită, se zărea 
ampenajul unui spaţioplan Titov-V şi imediat alături, 
bondocul Aries 1B, veritabilă cămilă a cosmosului, bine 
înfipt pe cele patru picioare menite să absoarbă şocul 
multiplelor aselenizări. 


Orionul său cobora de pe o orbită mai înaltă, oferind 
vederii panorama extraordinară a Pământului ca fundal al 
Staţiei. De la altitudinea celor 300 de kilometri, Floyd 
distingea mare parte din Africa şi Oceanul Atlantic. Porţiuni 
la fel de întinse erau ascunse de compactele formaţiuni 
noroase, de sub care doar Coasta de Aur reuşea să se 
întrevadă. 

Axul central al Staţiei le ieşi în întâmpinare cu braţele 
docului extinse. Spre deosebire de structura-mamă, el nu se 
afla în rotaţie, sau mai corect spus, se învârtea în sens opus 
cu aceeaşi viteză unghiulară. Andocarea transportoarelor 
de pasageri şi mărfuri se efectua în acest mod fără 
dificultăţi. Cu o zdruncinătură aproape imperceptibilă, 
vasul luă contact cu solul artificial. Din exterior se auziră o 
serie de scrâşnete metalice şi, suprapus peste ele, un 
şuierat ascuţit în vreme ce presiunile se echilibrau. Apoi uşa 
camerei-ecluză se deschise, iar în cadrul ei îşi făcu apariţia 
un bărbat. Purta o pereche de pantaloni strâmţi, uşori, o 
cămaşă cu mâneci scurte, reprezentând oarecum o 
uniformă pentru personalul de la bordul staţiei. 

— Încântat să vă cunosc, domnule doctor Floyd. Nick 
Miller din Securitatea Platformei. Am fost însărcinat să am 
grijă de dumneavoastră până la plecarea navetei. 

Îşi strânseră mâinile, după care Floyd se adresă zâmbitor 
stewardesei: 

— Transmiteţi-i, vă rog, complimentele şi mulţumirile mele 
căpitanului Iynes pentru zborul deosebit de agreabil. Poate 
ne vom reîntâlni la întoarcere. 

Foarte precaut - trecuse mai bine de un an de la ultima lui 
experienţă cu imponderabilitatea, iar reacomodarea 
necesita ceva timp - se propulsă cu ajutorul mâinilor, din 
ecluză în marea încăpere circulară din ax. Camera era 
căptuşită de jur împrejur, iar pereţii prevăzuţi cu 
nenumărate mânere. Floyd se prinse zdravăn de unul 
dintre ele, în vreme ce încăperea începea încet să se 
rotească, sincronizându-se cu restul structurii. 


Inerţia îl prelua cu degete fantomatice, împingându-l lin 
spre zidul circular. Acum stătea în picioare, legănându-se 
stângaci ca o algă în bătaia curentului marin pe ceea ce 
devenise ca prin farmec o podea curbată. Forţa centrifugă îi 
luase sub stăpânire; foarte mică lângă ax, urma să crească 
în intensitate odată cu îndepărtarea lor de centru. 

Din camera de tranzit îl însoţi pe Miller în lungul unei scări 
descendente, în spirală. La început propria greutate îi era 
atât de mică, încât se vedea nevoit să se împingă singur ca 
să reuşească să coboare. Abia în holul sălii de aşteptare, 
situată în inelul exterior al giganticului carusel, forţa 
inerţială se dovedi suficientă ca să-i permită o deplasare 
oarecum normală. 

Sala fusese reamenajată de la ultima sa vizită, fiind 
înzestrată cu o serie de noi facilităţi. Obişnuitelor fotolii şi 
măsuţe, restaurantului şi oficiului poştal li se adăugaseră o 
frizerie, un mini-magazin universal, un cinematograf şi 
chiar un boutique, oferind spre vânzare doritorilor vederi, 
diapozitive ale peisajelor lunare sau terestre dar şi la 
preţuri exorbitante, piese garantat autentice din 
componenţa diverşilor Lunici, Rangeri, Surveyori, toate 
învelite frumos în folii plasticate. 

— Vreţi să serviţi ceva? Mai dispunem de circa treizeci de 
minute, îl invită Miller. 

— Aş bea o cafea neagră, ba chiar două. lar dacă stau şi 
mă gândesc bine, ar trebui să telefonez şi pe Pământ. 

— Cum să nu, domnule doctor. Aduc imediat cafeaua; cât 
despre telefon, iată acolo cabinele. 

Pitoreştile cabine telefonice se găseau la mică distanţă de 
o barieră cu deschideri separate, etichetate în partea de 
sus cu: Bine aţi venit în secţiunea SUA şi respectiv Bine aţi 
venit în secţiunea URSS. Sub inscripţii se zăreau altele mai 
mici unde, în engleză, rusă, chineză, franceză, germană şi 
spaniola erau afişate următoarele: 

VĂ RUGĂM PREGĂTIŢI. 

Paşaportul. 


Viza. 

Certificatul medical. 

Permisul de tranzit. 

Declaraţia de bagaje. 

Un simbolism plăcut făcea ca imediat după barieră, 
pasagerii să fie liberi să se amestece din nou. Diviziunea se 
datora unor raţiuni pur administrative. 

Verificând în prealabil dacă prefixul Statelor Unite 
rămăsese 81, Floyd formă cele douăsprezece cifre ale 
numărului său de telefon. Introduse cartea de credit în 
fanta specială şi în treizeci de secunde obţinu legătura. 

Washington-ul încă dormea, căci până în zori mai erau 
Câteva ceasuri bune. Nu avea însă să deranjeze pe nimeni; 
menajera va primi mesajul său de pe robot. 

— Domnişoară Fleming, la telefon e Floyd. Regret că a 
trebuit să plec inopinat. Vă rog aşadar să luaţi legătura cu 
biroul meu şi să le spuneţi să-mi ridice maşina; se află la 
aeroportul Dulles, iar cheile la domnul Barley, ofiţer din 
Controlul de Zbor. În altă ordine de idei, sunaţi la clubul 
sportiv Clery Country, comunicându-le că în mod sigur, 
repet, în mod sigur nu voi participa la turneul de tenis 
săptămâna viitoare. Transmiteţi-le scuzele mele - mi-e 
teamă că respectivii contau pe mine. Sunaţi apoi vă rog la 
Downtown Electronics şi spuneţi-le că dacă nu reglează 
video-ul din camera de lucru până. Să vedem. Până 
miercuri, atunci n-au decât să-şi ia drăcia înapoi. 

Făcu o pauză să respire şi se gândi ce alte probleme s-ar fi 
putut ivi în lipsa lui. 

— Dacă duceţi lipsă de bani, adresaţi-vă biroului meu. Tot 
ei îmi pot remite eventualele mesaje urgente, deşi foarte 
probabil că voi fi prea ocupat ca să răspund. Ioată 
dragostea copiilor. Spuneţi-le că mă voi întoarce cât mai 
repede - La naiba, iată pe cineva pe care realmente nu 
voiam să-l văd. Voi încerca să vă mai sun de pe Lună. 

Strădania lui Floyd de a se strecura nevăzut din cabină nu 
avu succes; fusese reperat deja. Dinspre poarta Uniunii 


Sovietice înainta spre el Dimitri Moisevitch, membru al 
Academiei de Ştiinţe a URSS şi unul dintre cei mai buni 
prieteni ai săi. locmai de aceea reprezenta ultima persoană 
pe care Floyd ar fi dorit să o întâlnească atunci şi acolo. 

9. Navetă lunară. 

Blond, înalt şi zvelt, cu chipul lipsit de riduri, astronomul 
rus nu-şi trăda cei cincizeci de ani, dintre care zece 
petrecuţi pe şantierele istovitoare ale radiotelescopului de 
pe faţa invizibilă a lunii - un radiotelescop separat de 
emisiunile terestre printr-un zid de piatră de 3000 de 
kilometri grosime. 

— A, Heywood! Exclamă bărbatul luându-i mâna. Lumea e 
mai mică decât credeam. Cum o mai duceţi, tu şi 
încântătorii tăi copii? 

— Bine sănătoşi, răspunse Floyd călduros, dar cu o figură 
uşor crispată. Discutăm adesea despre zilele 
nemaipomenite de astă-vară. Regreta că nu reuşea să 
imprime mai multă sinceritate glasului său, căci gustaseră 
într-adevăr vacanţa petrecută în compania lui Dimitri la 
Odessa, pe parcursul uneia din revenirile acestuia pe 
Pământ. 

— Şi tu. Presupun că eşti în trecere? Se interesă Dimitri. 

— Cam aşa ceva, cursa pleacă peste o jumătate de ceas, 
spuse Floyd. Îl cunoşti pe domnul Miller? 

Ofiţerul se apropiase, dar se menținea la o distanţă 
respectoasă, cu recipientul de cafea în mână. 

— Desigur. Dar vă rog, puneţi chestia aia jos, domnule 
Miller. În definitiv e ultima ocazie pentru Heywood să guste 
o băutură civilizată. Să nu-l lăsăm s-o piardă! Nu, insist. 

Îl urmară pe Dimitri de-a lungul coridorului principal spre 
camera de observaţie. Curând şedeau la o măsuţă, sub o 
iluminaţie difuză, privind spectacolul în continuă schimbare 
al stelelor. Staţia Spațială Unu avea o perioadă de rotaţie 
de un minut, ceea ce producea o gravitație artificială egală 
cu cea a Lunii. Se constatase că alegerea reprezenta un 
compromis satisfăcător între gravitația Terrei şi 


imponderabilitate. Mai mult, oferea pasagerilor aflaţi în 
tranzit spre Lună un prilej de aclimatizare. 

În exteriorul geamurilor aproape invizibile, planeta mamă 
şi constelaţiile mărşăluiau într-o procesiune tăcută. Pentru 
moment, camera se găsea în opoziţie cu Soarele, altminteri 
ar fi fost imposibil să priveşti afară. Chiar şi aşa, strălucirea 
Pământului acoperind jumătate din cer eclipsa toate stelele 
cu excepţia celor mai strălucitoare. 

Luminozitatea lui pălea însă pe măsură ce platforma se 
îndrepta deasupra părţii întunecate a planetei; în câteva 
minute, Pământul urma să se preschimbe într-un uriaş disc 
negru, ciuruit de albul lampioanelor oraşelor. Abia atunci 
cerul avea să aparţină aştrilor. 

— Iar acum, reluă Dimitri după ce dăduse rapid pe gât 
primul pahar şi se juca cu un al doilea, ia spune-mi ce-i 
povestea asta cu epidemia din Sectorul Statelor Unite? 
Voiam să mă duc într-acolo, dar ai voştri m-au temperat 
rapid. Nu, profesore, mi-au zis, ne pare rău, pentru moment 
zona se găseşte într-o carantină deosebit de severă. Am 
tras toate sforile, degeaba. Aşa că, zi-mi ce se-ntâmplă? 

Floyd oftă. Povestea începea din nou; da, cu cât va ajunge 
mai repede pe Lună, cu atât mai bine, socoti în sinea lui. lar 
cu voce tare glăsui: 

— Carantina, ah. O simplă măsură de precauţie. Nici 
măcar nu suntem siguri dacă-i necesară, însă fireşte, nu 
putem risca. 

— Despre ce boală este vorba, care-i sunt simptomele? E 
posibil să fie de origine extraterestră? Nu aveţi nevoie de 
ajutor din partea serviciilor noastre medicale? 

— Regret, Dimitri, ni s-a cerut să nu dezvăluim absolut 
nimic. Mulţumim pentru ofertă, dar cred că o vom scoate 
singuri la liman. 

— Mă rog, mormăi Moisevitch, vizibil neconvins. Mi se 
pare totuşi curios ca tocmai tu, un astronom, să fii expediat 
pe Lună pentru o epidemie. 


— Un ex-astronom. Au trecut ani de zile de când nu mă 
mai ocup de cercetări. Acum mă numesc consultant 
ştiinţific, adică ştiu câte puţin din toate. 

— Atunci ce ştii despre TMA-1? 

Miller mai că se înecă, însă Floyd era construit dintr-un 
material mai dur. Se uită ţintă în ochii prietenului său, 
rostind calm: 

— TMA-1? Ce denumire stranie! Unde ai auzit-o? 

— N-are importanţă, o întoarse rusul. Nu mă păcăleşti, 
Heywood. Dacă aţi dat de necazuri, vreau totuşi să cred că 
nu veţi aştepta momentul în care orice ajutor va sosi prea 
târziu. 

Miller îşi privi semnificativ ceasul. 

— Naveta pleacă în cinci minute, Dr. Floyd. Ar fi cazul să o 
luăm din loc. 

Deşi perfect conştient că dispunea de douăzeci de minute 
bune, Floyd se ridică grăbit. Prea grăbit se pare, deoarece 
uită de gravitația redusă. Reuşi să se prindă însă la timp de 
măsuţă, prevenind o „decolare” nedorită. 

— Mi-a părut bine că te-am întâlnit, Dimitri, spuse niţel 
cam înfundat. Călătorie plăcută spre Pământ; te voi căuta 
negreşit la întoarce. 

Părăsind holul şi strecurându-se pe portiţa rezervată 
Statelor Unite ale Americii, Floyd remarcă: 

— Pfui. A fost pe-aproape! Mulţumesc pentru improvizație. 

— Ştiţi, doctore. Sper să nu aibă dreptate. 

— Dreptate în ce privinţă? 

— Atunci când afirma că avem în braţe o problemă care ne 
depăşeşte. 

— Asta, accentuă Floyd încruntat, este tocmai ce 
intenţionez să aflu. 

Trei sferturi de oră mai târziu, transportorul lunar Aries 
1B se desprindea de Staţie. Forţele şi furia decolării 
terestre nu se mai făcură simţite. Se auzi doar un şuierat 
uşor şi îndepărtat atunci când jeturile reactive îşi scuipară 
gazele în spaţiu. Acceleraţia dură ceva mai mult de 


cincisprezece minute; era atât de blândă, încât nu ar fi 
împiedicat pe nimeni să se mişte pe culoarele vehiculului. 
Dar, în clipa în care ea încetă, nava nu se mai găsea sub 
influenţa Pământului. Rupsese barierele gravitaţiei şi se 
preschimbase într-un planetoid liber şi independent, gonind 
pe o traiectorie proprie în jurul Soarelui. 

Cabina pe care Floyd o avea la dispoziţie fusese proiectată 
pentru treizeci de persoane. Se simţea ciudat şi singur să 
vadă toate acele locuri libere, bucurându-se de atenţia 
exclusivă a stewardului şi a stewardesei, fără a-i mai pune 
la socoteală pe pilot, copilot şi pe cei doi ingineri de bord. 
Se îndoia că de-a lungul timpului cineva mai beneficiase de 
un asemenea serviciu, iar chestiunea părea cu atât mai 
puţin probabilă pentru viitor. Îşi aminti cinica remarcă a 
unuia din pontifii de reputaţie îndoielnică: „Acum că avem 
papalitatea, să ne bucurăm de ea.” Ei bine, se va bucura şi 
el de călătorie şi de euforia zborului. Odată cu pierderea 
greutăţii înlăturase şi grijile, cel puţin pentru o vreme. 
Cineva afirmase odinioară că în spaţiu poţi fi îngrozit, dar 
nu îngrijorat. Avusese perfectă dreptate. 

Stewardul se hotărâse, se vede, să-l facă să se-ndoape 
pentru toate cele douăzeci şi patru de ore ale drumului, 
încât era pus în situaţia de a refuza în permanenţă porţii 
nedorite. Dejunarea în condiţiile imponderabilităţii nu 
constituia o problemă, în pofida sinistrelor previziuni ale 
primilor astronauți. Şedea la o masă obişnuită, de corpul 
căreia farfuriile erau fixate ca pe navele maritime, navigând 
pe vreme rea. Felurile de mâncare erau prevăzute la rândul 
lor cu un oarecare element adeziv pentru a le împiedica să 
pornească la hoinărit prin încăpere. Astfel că un sos gros 
lipea friptura de vas, iar salata se menținea sub control cu o 
pastă vâscoasă. Cu un dram de atenţie şi inventivitate, 
puţine mâncăruri rămâneau neancorate; singurele lucruri 
prohibite le reprezentau supele şi prăjiturile excesiv de 
sfărâmicioase. Băuturile, se-nţelege, alcătuiau un domeniu 


aparte; lichidele se păstrau, pur şi simplu, în tuburi 
maleabile de mase plastice. 

O întreagă generaţie de voluntari eroici şi anonimi îşi 
adusese contribuţia la proiectarea sălii de baie. Floyd o 
cercetă nu mult după instalarea stării de imponderabilitate. 
Se trezi într-o cămăruţă strâmtă, prevăzută cu facilităţile 
unei toalete normale de aeronavă, învăluită însă într-o 
lumină roşie, deosebit de aspră şi de neplăcută. Literele 
mari ale unui anunţ atrăgeau privirile: foarte important! 
Pentru PROPRIUL DUMNEAVOASTRĂ CONFORI. VĂ 
RUGĂM CITIŢI CU ATENŢIE URMĂTOARELE 
INSTRUCŢIUNI. 

Floyd încercă să se aşeze (încă nu se obişnuise cu absenţa 
forţei gravitaționale) şi parcurse anunţul de mai multe ori. 
Convins că nu interveniseră modificări, apăsă pe start. 

De foarte aproape, un motor electric porni să toarcă, iar el 
se simţi antrenat în mişcare. Dând ascultare celor citite, 
închise ochii şi aşteptă. După un minut, un clopoțel scoase 
un clinchet vioi, iar el se uită în jur. 

Stacojiul se transformase într-un alb-rozaliu liniştitor dar, 
mult mai important, se găsea din nou sub acţiunea 
gravitaţiei. Doar o vibraţie neînsemnată îi trăda caracterul 
artificial, cauzat de rotația întregului compartiment. Floyd 
luă o bucată de săpun şi o lăsă să cadă, urmărindu-i 
coborârea lentă. Evalua forţa centrifugă la un sfert din forţa 
gravitaţională normală. Prea îndeajuns, căci asigura ca totul 
să meargă în direcţia potrivită, în acel loc unde chestiunea 
conta cu adevărat. 

Apasă butonul de oprire şi închise iarăşi ochii. Greutatea i 
se micşoră treptat, clopoţelul sună de doua ori, iar lumina 
stacojie se instala la loc. Uşa se întredeschise pentru a-i 
permite trecerea spre cabina, unde căută să păşească fără 
de zăbavă pe covor. Noutatea imponderabilităţii dispăruse 
de mult pentru el şi era recunoscător sandalelor Velcro că-i 
permiteau un mers aproximativ normal. 


Timpul avea cu ce să şi-l ocupe, chiar dacă ar fi însemnat 
să stea şi să citească numai. Daca rapoartele, dosarele, 
notele de lucru reuşeau să-l obosească, putea să-şi 
conecteze Newspad-ul în circuitul informaţional al navei şi 
să parcurgă astfel cele mai recente rapoarte de pe Terra. 
Unul câte unul, ziarele mai importante i-ar fi trecut prin 
faţa ochilor; cunoştea pe de rost codurile celor mai 
importante dintre ele, nefiind nevoit sa consulte lista de pe 
spatele aparatului. În memorie ar fi reţinut pagina de titlu, 
cercetând cu rapiditate articolele care l-ar fi interesat. 
Fiecare din ele avea o referinţă din două cifre, la tastarea 
cărora dreptunghiul de mărimea unei mărci poştale s-ar fi 
extins la dimensiunile ecranului, înlesnind o lectura 
comodă. La sfârşit, aparatul ar fi reluat automat prima 
pagina, oferind posibilitatea selecţiei unui alt comunicat. 

Uneori Floyd se întreba daca Necwspad-ul, laolaltă cu 
fantastica tehnologie din spatele lui, constituia ultimul 
cuvânt al omului în materie de comunicaţii. Se afla aici, în 
adâncul spaţiului, îndepărtându-se de Pământ cu mii de 
kilometri pe ora şi totuşi era capabil sa recepţioneze orice 
ştire într-un interval de ordinul milisecundelor. Evident, 
însuşi cuvântul „ziar” constituia un anacronism pripăşit în 
mijlocul unei ere a electronicii. Textul se înnoia ceas de 
ceas, încât numai citind versiunea în engleză şi-ar fi putut 
petrece o viaţă întreagă nefăcând altceva decât să absoarbă 
fluxul continuu al informaţiilor. 

Era greu să-ţi închipui o îmbunătăţire adusă sistemului. 
Mai curând sau mai târziu însă, Floyd nu se îndoia, 
Newspad-ul avea să fie depăşit, cedând locul altuia pe atât 
de inimaginabil, pe cât ar fi fost el pentru Caxton sau 
Gutenberg. 

Parcurgerea micilor rânduri invoca adesea un alt gând. Cu 
cât suportul tehnologic devenea mai, minunat, cu atât 
conţinutul informaţiilor era mai trivial, mai ţipător şi mai cu 
seamă, deprimant. Accidente, crime, catastrofe naturale, 
tragedii, conflicte sau ameninţări, editoriale sinistre - 


acestea păreau a constitui principalul subiect tratat de 
milioanele de cuvinte răspândite în eter. Pe de altă parte, 
Floyd se întreba dacă fenomenul era cu totul negativ, căci 
încă cu multă vreme înainte hotărâse că jurnalele Utopiei ar 
fi fost teribil de plictisitoare. 

Periodic, în cabină îşi făceau apariţia căpitanul şi alţi 
membri ai echipajului, schimbând câteva vorbe cu el. Îşi 
tratau distinsul pasager cu venerație încât, deşi ardeau de 
curiozitate, se arătau prea politicoşi ca să-l întrebe scopul 
misiunii, sau măcar să facă simple aluzii. 

Mărunţica şi fermecătoarea stewardesă părea a fi singura 
în largul ei. După cum Floyd află curând, provenea din Bali 
şi adusese, pe lângă atmosferă, şi câte ceva din graţia acelei 
insule încă virgine. Una din cele mai stranii şi mai 
încântătoare amintiri ale călătoriei a reprezentat-o 
demonstraţia ei de dans balinez în condiţiile 
imponderabilităţii, pe fundalul verde-albăstrui al 
Pământului. 

Pe durata zborului fu o singură perioadă de somn. 
Luminile se stinseră, iar Floyd îşi prinse trupul în centuri, 
împiedicând o plutire inevitabilă altminteri. Desigur, cuşeta 
lăsa impresia lipsei de rafinament, însă la O g colţişorul 
acela necăptuşit se dovedea mai confortabil decât cea mai 
luxoasă saltea de pe Pământ. 

Aţipi destul de repede, pentru a se scula după aceea în 
capul oaselor somnoros, buimac, complet nedumerit de 
locul unde se afla. Pentru o secundă se crezu sub 
lampadarele discrete ale unui restaurant chinezesc; 
strălucirea uşoară a celorlalte cabine întărea impresia. Apoi 
se îmboldi singur, cu glas înveselit: „Capul la cutie, băieţaş! 
Eşti într-o obişnuită navetă selenară şi atâta tot.” 

La deşteptare, Luna înghiţise jumătate din cer, iar 
manevrele de frânare erau gata de a fi începute. Hublourile 
plasate în peretele curb, pe un arc larg, se deschideau 
peste o boltă neagră şi pustie şi nu asupra corpului ceresc 
de care se apropiau, ceea ce îl determină să se grăbească 


spre cabina de control. Aici, ecranele camerelor TV din 
spate îi înfăţişară ultimele faze ale aselenizării. 

Munţii lunari se deosebeau total de cei de pe Pământ; le 
lipseau sclipitoarele cuşme de zăpadă, veşmintele verzi ale 
pădurilor, norii învăluitori. Totuşi, puternicul contrast dintre 
lumina şi umbră le conferea o frumuseţe aparte. Legile 
esteticii terestre nu-şi găseau aplicabilitatea pe Lună; 
lumea de aici fusese croită şi modelată de alte forţe, 
operând de-a lungul unor epoci rămase necunoscute 
tânărului şi înfloritorului Pământ, cu trecătoarele sale Ere 
Glaciare, cu fluxurile şi refluxurile sale, cu lanţurile 
muntoase dizolvându-se ca ceața înaintea zorilor. Aici 
bătrâneţea era omniprezentă - dar nu şi moartea, căci Luna 
nu trăise niciodată, până acum. 

Naveta fu poziționată deasupra hotarului dintre zi şi 
noapte. Dedesubt se încolăcea un haos de umbre furişe şi 
vârfuri strălucitoare, izolate, agăţând primele raze ale 
lentului răsărit. Era un loc înfricoşător pentru a încerca o 
aselenizare, chiar sprijinit de cea mai modernă aparatură. 
Însă se îndepărtau încet de acest loc, înaintând spre faţa 
întunecată a satelitului. 

Apoi, pe măsură ce ochii i se obişnuiră cu noaptea, Floyd 
observă că suprafaţa solului nu era în totalitate întunecată. 
Pretutindeni izvora o irizaţie fantomatică, în care munţii, 
văile şi câmpiile puteau fi lesne văzute. Pământul, uriaşa 
Lună a Selenei, scălda peisajul de dedesubt cu radiaţia sa. 

Pe panoul pilotului, deasupra ecranelor radar, sclipeau 
puncte de lumină, cifrele se-nlănţuiau într-un joc continuu 
pe displayurile computerelor, înregistrând date şi distanţe. 
Mai aveau de parcurs peste o mie de kilometri când 
greutatea reveni, odată cu pornirea jeturilor reactive. Un 
răstimp nesfârşit Luna acoperi întregul cer, soarele se 
scufundă după orizont, ca în final un crater imens să umple 
întregul câmp vizual. Naveta cobora în direcţia vârfurilor 
sale centrale - şi brusc Floyd observă în apropierea unuia 
dintre masivi o lumină intensă, fulgerând regulat. Pe 


Pământ ar fi considerat-o farul unui aeroport şi o privi cu 
emoție. Era dovada că Omul stabilise un alt cap de pod pe 
Lună. 

Craterul se căscase atât de mult, încât versanţii începeau 
să dispară dincolo de linia orizontului, iar gropile care-i 
punctau interiorul să-şi dezvăiuie realele dimensiuni. Unele 
din ele, aşa mărunte cum păreau din spaţiu, măsurau totuşi 
kilometri în diametru, fiind capabile să înghită cu uşurinţă 
oraşe întregi. 

Sub comandă automată, naveta lunecă din înălţimea 
cerului înstelat spre tărâmul sterp, scânteietor în bătaia 
razelor reflectate de Pământ. Acoperind fluieratul 
motoarelor şi zgomotul bip-bip-urilor electronice rostogolite 
în cabină, o voce se auzi chemând de undeva: 

— Control Clavius câtre Special 14. Vă apropiaţi binişor. 
Vă rugăm efectuaţi verificarea manuală a mecanismelor de 
asolizare, a presiunii hidraulice şi a amortizoarelor. 

Pilotul acţiona o serie de întrerupătoare, becuri verzi se 
aprinseră şi se stinseră şi transmise la rându-i: 

— Verificările manuale încheiate. Sistemele de asolizare, 
presiunea, amortizoarele în ordine. 

— Recepţionat, confirmă Luna, iar coborârea continuă fără 
alte mesaje, exceptându-le pe cele schimbate de maşini, 
transmiţându-şi impulsuri binare în secvenţe de mii de ori 
mai rapide decât ritmul în care comunicau făuritorii lor. 

Unele dintre vârfurile munţilor se aflau deja deasupra 
navetei; solul se găsea la numai câteva sute de metri, iar 
farul de direcţionare scapără neobosit peste un grup de 
clădiri joase şi vehicule ciudate. 

Pe durata ultimelor etape ale aselenizării, motoarele 
generară o melodie stranie; o succesiune de pulsaţii impuse 
de execuţia corecţiilor finale. Deodată, un nor dens de praf 
ascunse totul, jeturile scoaseră un ultim bas profund, iar 
naveta se legănă o clipă, asemeni unei bărci săltate de 
valuri. Şi se scurseră multe minute până ce Floyd acceptă 


cu adevărat liniştea care-l învăluise brusc şi gravitația 
uşoară ce-i lega de podea. 

Încheiase, fără incidente şi în ceva mai mult de o singură 
zi, incredibila călătorie la care oamenii visaseră vreme de 
două mii de ani. La capătul unui zbor normal, de rutină, 
păşise în sfârşit pe solul selenar. 

10. Baza Clavius. 

Clavius, cu cei 200 de kilometri în diametru, este al doilea 
crater ca mărime de pe faţa vizibilă a Lunii, situându-se în 
centrul platoului Sudic. Este foarte bătrân; mileniile de 
vulcanism şi bombardament meteoric l-au ciuruit şi i-au 
brăzdat pereţii. De la ultima perioadă de geneză a 
craterelor însă, când sfărâmături din centura de asteroizi 
încă loveau planetele interioare, a cunoscut o pace de o 
jumătate de milion de ani. 

Acum lucrurile începuseră din nou să se mişte, pe şi 
dedesubtul întinderii sale, deoarece Omul îşi stabilise aici 
prima sa tabără permanentă de pe Lună. Baza Clavius 
putea, la nevoie, să reziste numai prin mijloace proprii. 
Toate cele necesare vieţii erau extrase din rocile zdrobite, 
arse şi tratate chimic. Solul Selenei, dacă ştiai unde să 
cauţi, dăruia hidrogen, oxigen, carbon, azot, fosfor şi multe 
alte elemente. 

Baza constituia un sistem închis, asemeni unui model la 
scară redusă al Pământului, reciclându-şi toate substanţele 
vitale. Atmosfera se purifica într-o vastă „seră” - o încăpere 
subterană, largă, circulară, în climatul umed şi cald al 
căreia, sub lămpi orbitoare noaptea şi filtre solare ziua, 
erau cultivate hectare întregi de plante verzi. Erau mutanţi 
vegetali special proiectaţi atât pentru oxigen, cât şi pentru 
a constitui o sursă de hrană, ca un produs secundar. 

Cantități mult mai mari de alimente se sintetizau chimic. 
Deşi pasta verzuie circulând prin tuburile de plastic n-avea 
darul să tenteze un gurmand, biochimiştii reuşeau să o 
transforme în fripturi şi biftecuri pe care numai un expert 
le-ar fi putut deosebi de original. 


O mie o sută de bărbaţi şi şase sute de femei, cu toţii 
specialişti şi tehnicieni de înaltă clasă selecționați cu grijă 
pe Pământ, formau personalul enclavei. Deşi traiul pe Lună 
era scutit de greutăţile, dezavantajele şi pericolele primelor 
zile de pionierat, cerea totuşi o serioasă pregătire 
psihologică, nefiind nici pe departe recomandat suferinzilor 
de claustrofobie. Întrucât tăierea în stânca sau lavă era 
costisitoare şi dura mult, modulul standard de locuit nu 
depăşea 1,80 metri lăţime, 3 lungime şi 2,40 înălţime. 

Fiecare încăpere era mobilată atractiv, aducând cu o 
cameră de motel, cu sofa extensibilă, televizor, combină hi-fi 
şi videofon. Mai mult, cu ajutorul unui artificiu de decorație 
interioară, singurul perete fără deschizături putea fi 
preschimbat printr-o simplă apăsare de buton într-un 
panoramic peisaj terestru. Alegerea se putea face între opt 
imagini diferite. 

Vizibila înclinaţie spre lux caracteriza baza, cu toate că ar 
fi fost dificil de explicat celor rămaşi jos pe Pământ. Fiecare 
bărbat şi femeie de la Clavius costase o sută de mii de dolari 
în pregătire, transport şi cazare, încât puţin în plus nu mai 
conta în scopul menţinerii unei stări de spirit adecvate. Nu 
se voise artă pentru artă, ci artă pentru sănătatea minţii. 

Una din atracțiile bazei - şi ale Lunii în general - era 
gravitația scăzută, generatoare a unei stări generale de 
bună dispoziţie. Ea avea şi pericolele ei şi trebuiau să 
treacă Câteva săptămâni până ce un imigrant de pe Pământ 
se adapta la mediu. Pe Lună, corpul omenesc era nevoit să 
se obişnuiască cu un set nou de reflexe. Pentru prima dată 
era obligat să facă distincţie între masă şi greutate. 

Un individ cântărind pe Pământ nouăzeci de kilograme ar 
fi descoperit încântat că aici greutatea i se reducea la 
cincisprezece. Şi atât timp cât s-ar fi mişcat rectiliniu 
uniform ar fi resimţit din plin senzaţia de plutire. Dar 
imediat ce-ar fi încercat să-şi modifice direcţia sau să se 
oprească brusc - atunci ar fi aflat că cele nouăzeci de 
kilograme de masă, de inerție, încă îl întovărăşesc. Căci ele 


erau inalterabile, aceleaşi pe Pământ, pe Lună, pe Soare 
sau în spaţiul gol. Înainte ca cineva să se adapteze 
corespunzător habitatului lunar, era esenţial să memoreze 
că obiectele erau acum de şase ori mai greoaie decât indica 
singură greutatea lor. Lecţie învățată adesea în urma a 
numeroase ciocniri şi lovituri, care dealtfel îi obligau pe cei 
experimentați să păstreze distanţa faţă de noii veniţi. 

Cu sistemul ei de ateliere şi birouri, magazii, generatoare 
de energie, laboratoare, bucătării şi hangare, centre 
cibernetice şi uzine alimentare, Baza Clavius devenise o 
lume în miniatură. Ironie a soartei, multe din tehnicile 
întrebuințate în construcţia imperiului subteran fuseseră 
dezvoltate în anii Războiului Rece. 

Cine lucrase cândva în domeniul rachetelor se simţea ca 
acasă la Clavius. Pe Lună domneau aceleaşi reguli de 
convieţuire ca în adăposturile militare, aceeaşi protecţie 
împotriva mediului ostil, cu singura diferenţă că totul era 
clădit în slujba păcii. După zece mii de ani, omul 
descoperise în sfârşit ceva la fel de captivant ca şi războiul. 

Din nefericire, nu toate naţiunile înţeleseseră aceasta. 

Munţii atât de semeţi înainte de aselenizare se 
volatilizaseră ca prin minune, înghiţiţi sub accentuata curbă 
a orizontului lunar. În jurul navei spaţiale se întindea o 
câmpie plată, cenuşie, mirific luminată de Pământ. În ciuda 
cerului negru ca smoala, dacă ochii nu erau protejaţi de 
reflexiile solului se zăreau doar stelele cele mai 
strălucitoare. 

O serie de vehicule cu forme bizare rulau către Aries - 
macarale, buldozere, transportoare de serviciu - unele 
automate, altele deservite de şoferi ocupând cabine 
presurizate. Majoritatea se deplasau pe cauciucuri sferice, 
deoarece terenul nu prezenta neregularități. O singură 
tanchetă rula pe acele roţi deosebite şi flexibile care se 
dovediseră a constitui soluţia cea mai potrivită pentru solul 
lunar. Compuse din plăci cu montură şi suspensie 
independentă, dispuse pe circumferința unui cerc, păstrau 


multe din avantajele şenilei, din care evoluaseră 
dealtminteri. Puteau să-şi modifice forma şi diametrul după 
denivelările pistei şi, spre deosebire de şenilă, să 
funcţioneze în continuare în lipsa unora din elemente. 

Un bus micuţ cu tub extensibil de abordare ca trompa 
unui elefant se freca cu afecţiune de navetă. Câteva 
secunde mai târziu, de afară se auziră lovituri înfundate, 
urmate de şuierul aerului în vreme ce se realiza 
echilibrarea presiunilor. Uşa interioară a ecluzei se 
deschise larg, iar comitetul de întâmpinare păşi înăuntru. 

În frunte se găsea Ralph Halvorsen, Administratorul 
Provinciei de Sud - ceea ce desemna nu numai baza, ci şi 
toate echipele de cercetare care operau din ea. Alături de 
el şedea doctorul Roy Michaels, şeful de laborator, un 
geofizician scund şi încărunţit cunoscut de Floyd din 
întâlniri anterioare şi alţi şase bărbaţi. Îl salutară cu un 
respect încărcat de uşurare; de la Administrator în jos, era 
evident că aşteptaseră şansa de a ceda o parte din griji. 

— Suntem bucuroşi să vă avem printre noi, domnule 
doctor Floyd, spuse Halvorsen. Cum aţi călătorit? 

— Excelent. Sunt convins că mai bine nu se poate. 
Echipajul s-a îngrijit în mod deosebit de mine. 

Continuară schimbul de fraze cerut de protocol în vreme 
ce autobuzul se îndepărta de navetă. Printr-un acord tacit, 
nimeni nu aborda subiectul vizitei sale. La vreo trei sute de 
metri de astrodrom îi întâmpină o inscripţie proeminentă: 

BINE AŢI VENIT LA BAZA CLAVIUS. 

Corpul astronautic S.U.A. 

Plonjară apoi într-o despicătură care-i conduse repede sub 
nivelul solului. O poartă masivă se trase în lături, apoi se 
închise în urma lor. Procedeul se repetă de încă două ori. 
Abia când ultimul panou blindat culisă la loc, aerul se auzi 
năvălind în încăperea tubulară de la intrarea Bazei. 

După un scurt drum printr-un tunel străbătut de cabluri şi 
conducte, vibrând de reverberaţiile unui duduit îndepărtat, 
ajunseră în sectorul executiv, iar Floyd se regăsi printre 


familiarele maşini de scris, hărţi şi calculatoare, telefoane 
ţârâind încontinuu. Oprindu-se înaintea uşii cu placheta 
administrator, Halvorsen îşi preveni diplomatic însoțitorii: 

— Dr. Floyd şi cu mine vom întârzia câteva momente. 

Ceilalţi încuviinţară, dispărând în josul coridorului. O 
siluetă mică şi agitată îl întrerupse însă pe Halvorsen 
înainte să-l poftească pe Floyd în birou, înghesuindu-se în 
el. 

— 'Tăticule! Ai fost Afară! Şi mi-ai promis c-o să mă iei cu 
tine! 

— Diana, exclamă tatăl cu tandreţe exasperată, ţi-am spus 
c-am să te iau dacă e posibil. A trebuit să mă grăbesc să-l 
întâmpin pe domnul doctor Floyd. Dumnealui tocmai a sosit 
de pe Pământ. Acum dă frumos mâna cu dumnealui. 

Fetiţa - Floyd îi aprecie vârsta la circa opt ani - întinse o 
mânuţă subţiratică. Chipul ei îi era vag familiar şi brusc 
Floyd remarcă zâmbetul enigmatic al administratorului. 
Tulburat, înţelese. 

— Nu-mi vine să cred! Când am fost ultima dată aici avea 
numai câteva luni. 

— Păi da, săptămână trecută şi-a sărbătorit cea de-a patra 
aniversare, îi răspunse plin de mândrie interlocutorul. 
Copiii se dezvoltă altfel în gravitație redusă. Nu 
îmbătrânesc la fel de repede - şi trăiesc mai mult decât noi. 

Floyd o privi fascinat pe „domnişoara” sigură de sine 
dinaintea sa, observându-i ţinuta graţioasă şi neobişnuit de 
delicata structură osoasă. 

— Îmi pare bine să te văd, Diana. După care ceva, poate 
curiozitatea, poate politeţea, îl determină să întrebe: Ţie ţi- 
ar place să mergi pe Pământ? 

Ochii fetiţei se rotunjiră a uimire, apoi ea scutură din cap 
şi spuse: 

— E un loc tare urât; te loveşti când cazi jos. Şi-s prea 
mulţi oameni. 

Aşadar aici, reflectă Floyd, se află prima generaţie de 
Născuţi în Spaţiu; vor fi tot mai mulţi în anii ce vin. Deşi era 


tristeţe în gândul lui, prezentă era şi o mare speranţă. Când 
Pământul avea să fie îmblânzit şi liniştit pe deplin, şi poate 
puţin obosit, încă se va găsi loc pentru cei ce iubesc 
libertatea, pentru pionieri, pentru aventurierii fără de 
odihnă. Însă de această dată uneltele lor nu vor mai fi puşca 
şi toporul, canoea şi căruţa, ci energia nucleară, jeturile 
plasmatice şi fermele hidroponice. Clipa în care Terra, ca 
orice mamă, avea să-şi ia rămas bun de la copii se apropia 
cu repeziciune. 

Cu un amestec de promisiuni şi ameninţări, Halvorşen 
reuşi să-şi îndepărteze odrasla. Îl conduse pe Floyd într-un 
birou nu mai mare de doi metri pătraţi, dar care conţinea 
totuşi facilităţile şi însemnele tipice unui şef de 
departament cu un salariu anual de 50.000 dolari. Portrete 
autografiate ale unor politicieni, printre care Preşedintele 
Statelor Unite şi Secretarul General al ONU, ornau unul din 
pereţi, în vreme ce fotografiile cu semnătură ale câtorva 
astronauți celebri acopereau în mare parte un altul. 

Floyd se scufundă într-un fotoliu de piele, unde fu servit cu 
un pahar de „sherry”, curtoazie a laboratoarelor 
biochimice. 

— Cum stau lucrurile, Ralph? Întrebă Floyd, sorbind cu 
precauţie din băutură, apoi cu mulţumire. 

— Nu foarte rău, replică Halvorsen. Totuşi, ceva trebuie să 
cunoşti înainte de a merge dincolo. 

— Ce anume? 

— Mă rog, cred că nu greşesc dacă clasific problema ca 
fiind de natură psihologică, oftă Halvorsen. 

— Ah? 

— Încă nu e serioasă, dar se agravează pe zi ce trece. 

— Cortina trasă în jur. 

— Exact. Oamenii mei au devenit foarte îngrijoraţi. La 
urma urmei, majoritatea dintre ei au rude pe Pământ şi 
aceste rude consideră probabil că ei sunt morţi datorită 
epidemiei. 


— Sincer îmi pare rău, însă nu am găsit o poveste mai 
plauzibilă. Asta, până acum a ţinut. Apropo, l-am întâlnit pe 
Moisevitch pe Platformă - până şi el luase plasă. 

— Presupun că serviciile de securitate sunt mai mult decât 
fericite. 

— Nu foarte. De TMA-1 auzise. Zvonurile încep să se 
împrăştie. Dar categoric, nu ne putem asuma 
responsabilitatea unui comunicat până ce nu ştim ce naiba 
este şi dacă nu cumva prietenii noştri chinezi se ascund în 
spatele lui. 

— Dr. Michaels crede că a găsit răspunsul. Arde de ne 
răbdare să ţi-l spună. 

Floyd îşi goli paharul. 

— lar eu ard de nerăbdare să-l ascult! Să mergem. 

11. Anomalie. 

Consfătuirea avu loc într-o cameră spațioasă, 
dreptunghiulară, unde o sută de persoane ar fi încăput fără 
probleme. Echipată cu cele mai moderne ecrane de afişaj 
optico-electronic, ar fi arătat identic cu o sală de conferinţe 
terestră dacă nu ar fi existat numeroasele picturi, afişe, 
note, ce o desemnau şi ca centru al vieţii culturale locale. 
Floyd fu în mod particular izbit de o colecţie de indicatoare, 
adunate cu vizibilă afecţiune, de genul VĂ RUGĂM NU 
călcaţi iarBa. 

ATENŢIE, TRECERE ANIMALE. FUMATUL INTERZIS. 
PARCAREA INTERZISĂ. SPRE PLAJĂ. DRUM ÎNGUST şi 
INTERZIS A SE da DE mâncare animalelor. Dacă erau 
autentice, aşa cum păreau dealtminteri să fie, transportul 
lor de pe Pământ costase o mică avere. Exista în ele ceva 
mişcător, un soi de sfidare; într-o lume ostilă, oamenii 
găseau putere să glumească pe seama unor lucruri lăsate în 
urmă cu strângere de inimă, lucruri cărora copiii aduşi pe 
lume aici nu aveau să le ducă niciodată dorul. 

O mulţime de 40-50 de persoane îl aştepta pe Floyd. Toţi 
se ridicară la intrarea lui, în urma Administratorului. În 


timp ce zâmbea câtorva chipuri cunoscute, Floyd îi strecură 
şoptit lui Halvorsen: 

— Aş vrea să spun câteva cuvinte înainte să începem. 

Floyd se aşeză în primul rând, iar Administratorul urcă pe 
podium, privind roată audiența. 

— Doamnelor şi domnilor, începu el. Nu mai este cazul să 
menţionez că trăim un moment crucial. Ne face o deosebită 
plăcere să-l avem alături de noi pe domnul doctor Heywood 
Floyd. Îi cunoaştem cu toţii reputaţia şi mulţi dintre 
dumneavoastră îl cunoaşteţi personal. Dumnealui tocmai a 
sosit de pe Pământ cu un zbor special, iar înainte de 
începerea şedinţei, doreşte să spună Câteva cuvinte. Vă 
TOg, doctore Floyd. 

Floyd se îndreptă spre tribună în aplauzele politicoase ale 
auditoriului, zâmbi celor prezenţi şi zise: 

— Vă mulţumesc. Vreau doar să vă comunic următoarele. 
Preşedintele m-a însărcinat să vă transmit aprecierea pe 
care o nutreşte pentru munca dumneavoastră, ale cărei re 
zultate deosebite sperăm că vor putea fi aduse în curând la 
cunoştinţa întregii lumi. În acelaşi timp, sunt conştient că 
unii dintre dumneavoastră - poate chiar majoritatea - 
sunteţi ne răbdători ca măsurile de securitate să fie 
ridicate; nu aţi fi oameni de ştiinţă dacă aţi gândi altfel. 

Aruncă o căutătură fugară doctorului Michaels, a cărui 
crispare dezvelise pe obrazul drept o cicatrice roşiatică - 
probabil urma unui accident spaţial. Era convins că 
geologul protestase viguros împotriva a ceea ce el numea 
„jocuri de-a hoţii şi vardiştii”. 

— Însă trebuie să vă reamintesc, reluă Floyd, că ne aflăm 
în faţa unei situaţii extraordinare. Se cere să fim absolut 
siguri de dovezile noastre; dacă greşim, s-ar putea să nu ni 
se mai acorde o a doua şansă. Aşa că, vă rog, aveţi încă 
puţină răbdare. Este şi rugămintea Preşedintelui. Cu asta 
am încheiat, sunt gata să ascult raportul dumneavoastră. 

Se întoarse la locul lui. Administratorul îi mulţumi, apoi îi 
făcu semn Şefului de Laborator. Drept răspuns, doctorul 


Michaels urcă pe podium iar luminile se stinseră. 

Pe ecran fu proiectată o imagine a Lunii. Exact în centrul 
discului se afla inelul alb strălucitor al unui crater, din care 
porneau de jur împrejur o multitudine de raze. Arăta ca şi 
cum cineva ar fi azvârlit un sac cu făină pe faţa Lunii, 
spărgându-l şi împrăştiindu-i conţinutul. 

— Tycho, rosti Michaels, indicând craterul central. În 
această fotografie verticală 'Tycho apare şi mai remarcabil 
decât observat de pe Pământ, de unde este văzut în 
apropierea marginii discului selenar. Însă fotografiat din 
acest unghi - vertical, la o altitudine de o mie de kilometri - 
se observă cum domină întreaga emisferă. 

Îi lăsă răgaz lui Floyd să asimileze neobişnuita imagine a 
unui obiect totuşi familiar, după care reluă: 

— În decursul ultimului an am iniţiat un program de 
ercetare a câmpului magnetic din regiune, folosind un sate 
lit de joasă altitudine. Diagrama a fost completată acum o 
lună şi iată rezultatul: harta de la care a pornit necazul. 

Pe ecran apăru o altă imagine; semăna cu o hartă 
geografică, dar marca intensităţi ale câmpului magnetic şi 
nu uzualele cote deasupra nivelului mării. În cea mai mare 
parte liniile erau paralele şi uniform distribuite; dar într- 
unul din colţuri, liniile interferau într-o serie de cercuri 
concentrice, cu aspectul tăieturii unui trunchi de arbore. 

Chiar şi unui ochi neantrenat i-ar fi fost evident că acolo se 
petrecuse ceva deosebit. Litere mari înscrise pe marginea 
inferioară a hărţii precizau: tycho magnetic anomaly - one 
(TMA-1). Pe colţul din dreapta era ştampilat cuvântul 
SECRET. 

— La început am crezut că e vorba de un zăcământ de 
magnetită, însă informaţiile ulterioare au infirmat ipoteza. 
Mai mult, un meteorit din fier-nichel, oricât de masiv ar fi 
fost, n-ar produce un câmp atât de intens. Aşa că am 
hotărât să aruncăm o privire de aproape. 

Prima echipă nu a descoperit nimic - obişnuitul sol selenar, 
îngropat sub o pătură foarte subţire de praf. Apoi s-a 


introdus o freză drept în centru, pentru a se preleva o 
mostră de laborator. Şase metri mai jos, foreza s-a oprit. 
Echipa a început să sape - şi vă asigur că nu-i tocmai o 
muncă uşoară de făcut în costum presurizat. 

Ceea ce au găsit i-a adus înapoi la Bază în mare grabă. 

Am trimis un detaşament mai numeros, cu echipamentul 
corespunzător. S-au făcut excavații timp de două 
săptămâni. Rezultatul îl cunoaşteţi cu toţii. 

Lumea din sală se foi tulburată în aşteptarea noii 
fotografii. Cu toate că ea nu era străină nimănui, nu exista 
persoană care să nu se aplece înainte, fixând-o cu 
încordare, În speranţa descifrării unor noi detalii. Pe Lună 
şi pe Pământ la un loc, mai puţin de o sută de oameni 
avuseseră dreptul să arunce ochii pe clişeu. 

Înfăţişa un bărbat într-un costum spaţial strălucitor, roşu 
cu galben, stând în interiorul excavaţiei şi sprijinind cu o 
mână o miră gradată în zecimi de metru. Era noapte, iar 
instantaneul putea proveni de oriunde de pe Lună sau 
Marte. Dar până în prezent, nici o planetă nu găzduise o 
astfel de scenă. 

Obiectul în faţa căruia încremenise astronautul era o 
lespede verticală dintr-un material negru, de vreo trei metri 
înălţime şi lată de unu şi jumătate. Pe Floyd gândul îl duse, 
oarecum justificat, la un mormânt uriaş. Cu margini 
perfecte şi simetrice, era atât de neagră încât părea să 
absoarbă orice rază de lumină; nu se observau detalii de 
suprafaţă, făcând imposibil de apreciat dacă materialul 
constituent era stânca, metalul sau plasticul, ori altceva cu 
totul necunoscut omului. 

— TMA-1, declară doctorul Michaels, căzut în reverie. 
Arată ca nouă, nu-i aşa? Nu-i blamez pe cei care văzând-o i- 
au dat numai câţiva ani, încercând s-o asocieze cu cea dea 
treia Expediţie Chineză, înapoi în '98. Eu unul însă nu am 
crezut niciodată asta, iar astăzi, prin metode geologice, 
suntem în stare să o datăm cu exactitate. 


Colegii mei şi cu mine, domnule Floyd, afirmăm cu toată 
certitudinea. TMA-1 nu are nimic de-a face cu chinezii. În 
fapt, nu are nimic de-a face cu întreaga specie umană - 
deoarece atunci când a fost îngropat nu existau încă 
oameni. 

Vedeţi dumneavoastră, are aproximativ trei milioane de 
ani. Ceea ce aveţi înainte devine aşadar prima mărturie 
despre existenţei unei inteligenţe extraterestre. 

12. Călătorie sub lumina 'lerrei. 

REGIUNEA MARILOR CRATERE: Se întinde spre sud 
pornind din centrul feţei vizibile a Lunii şi la est de 
Regiunea Craterelor Centrale. Masiv punctată de cratere 
de contact, printre care se numără cele mai mari de pe 
Lună; la nord Mare Imbrium. Teren accidentat aproape 
pretutindeni, excepţie făcând interiorul câtorva cratere. 
Multe zone înclinate, predominând pantele între 10* şi 12*. 

ASOLIZARE ŞI TRANSPORI: Aselenizarea în general 
dificilă; mai uşoară de executat pe fundul unor cratere. 
Deplasare posibilă aproape peste tot, dar se recomandă 
totuşi selecţia prealabilă a rutelor de parcurs. 

CONSTRUCŢIE: în general moderat de dificilă datorată 
pantelor şi numeroaselor blocuri de material friabil; 
excavarea lavei anevoioasă în anumite zone. 

TYCHO: Crater. Diametrul de 86 de kilometri, înălţime 
2.400 metri, adâncime 3.600 metri. Posedă cel mai întins 
sistem de raze, unele depăşind 800 de kilometri lungime. 


(Extras din „Engineer Special Study of the Surface ofthe 
Moon”, Serviciu Inginer-şef, Departamentul Apărării, 
Supravegherea geologică a SUA, Washington, 1961) 

Laboratorul mobil rulând pe câmpie cu optzeci de 
kilometri pe oră semăna mai degrabă cu un trailer 
supradimensionat, cocoţat pe opt roţi flexibile. Reprezenta 
însă cu mult mai mult; era o bază independentă de lucru, în 
interiorul căreia douăzeci de oameni puteau trăi şi munci 
vreme de mai multe săptămâni. Virtualmente era o navă 


spaţială de teren - iar în caz de necesitate nici zborul nu îi 
era străin. Dacă în faţa ei apărea un canion prea adânc de 
abordat, sau prea lung de ocolit, patru jeturi reactive intrau 
în acţiune, săltând-o peste obstacol. 

Privind prin hublou, Floyd zărea drumul întinzându-se 
înainte, limpede trasat în solul friabil de zecile de vehicule. 
La intervale regulate depăşeau tije subţiri, înalte, fiecare 
purtând în vârf câte un far luminos. Nimeni nu se putea 
practic rătăci pe drumul de 300 de kilometri dintre Baza 
Clavius şi IMA-1, chiar pe timp de noapte. Oricum, Soarele 
nu avea încă să răsară vreme de mai multe ore. 

Stelele de deasupra erau cu puţin mai strălucitoare şi mai 
numeroase decât cele de pe cerul nopţii unui platou înalt 
din New Mexico sau Colorado. Însă pe acest cer de cărbune 
se găseau două lucruri care distrugeau orice iluzie a 
identităţii cu Pământul. 

Primul îl constituia Pământul însuşi - un far orbitor 
suspendat peste orizontul nordic. Lumina reflectată de 
semiluna lui depăşea de zeci de ori pe cea a Lunii pline de 
acasă, acoperind solul cu o fosforescenţă rece, verde- 
albăstruie. 

A doua apariţie celestă o reprezenta un con străveziu de 
lumină, ridicându-se pe cerul estic. Înspre orizont devenea 
tot mai strălucitor, trădând infernul abia ascuns de 
marginea Lunii. Era o privelişte pe care nici un omnu o 
văzuse pe Terra, cu excepţia celor câtorva clipe ale 
eclipselor totale. Era coroana solară, vestitorul răsăritului 
lunar, anunțând apropierea zilei cu mult înainte ca Soarele 
să trezească satelitul adormit. 

În vreme ce şedea alături de Halvorsen şi de Michaels în 
camera frontală de observaţie, imediat sub cabina pilotului, 
Floyd se pomeni gândindu-se tot mai des la prăpastia de 
treizeci de mii de secole care i se căscase amenințătoare 
înainte. Ca orice om de ştiinţă, era obişnuit să lucreze cu 
perioade de timp chiar şi mai mari, însă ele se refereau la 
mişcările aştrilor sau la ciclurile universale ale materiei. 


Inteligența nu fusese niciodată implicată; aceste intervale 
erau astfel libere de orice influenţă emoţională. 

Trei milioane de ani! Nesfârşitul spectacol al istoriei 
scrise, cu imperiile, cu regii, cu triumfurile şi tragediile ei, 
acoperea abia a mia parte din covârşitoarea durată. Nu 
numai Omul, ci majoritatea vieţuitoarelor în viaţă astăzi pe 
Pământ nu existau pe vremea când enigma întunecată era 
îngropată grijuliu aici, în străfundurile celui mai spectaculos 
crater selenar. 

Că fusese îngropată şi încă cu un scop precis, doctorul 
Michaels nu se îndoia. 

— La început am nutrit speranţa că reprezintă vârful unei 
construcţii subterane, explică el. Ultimele săpături mi-au 
spulberat-o. Se sprijină într-adevăr pe o platformă din 
acelaşi material, dar dedesubt se găseşte categoric rocă 
normală. Creaturile care au construit-o au vrut să se 
asigure că va rezista cutremurelor şi intemperiilor. Clădeau 
pentru eternitate. 

În vocea lui Mâchaels triumful se împletea cu tristeţea. 
Floyd îi împărtăşea simţămintele. Una din întrebările 
majore ale omenirii îşi primise în sfârşit răspunsul: aici se 
găsea dovada, dincolo de orice îndoială, că Omul nu 
constituia singura fiinţă raţională pe care Universul o 
crease. Însă răspunsul aducea din nou în conştiinţă, cu 
durere, imensitatea Timpului. Oricine sau orice ar fi trecut 
pe aici, ratase întâlnirea cu umanitatea cu mai birje de o 
sută de mii de generaţii. Poate că era mai bine aşa, gândi 
Floyd. Şi totuşi, cine ştie câte ar fi putut învăţa omul de la 
creaturi în stare să traverseze spaţiul, pe vremea când 
străbunii lui se legănau încă în copaci! 

La o sută de metri mai departe, un jalon apăruse din 
spatele orizontului nefiresc de apropiat al Lunii. La baza lui 
se ridica o structură ca un cort, acoperită cu folie 
strălucitoare de argint, evident pentru protecţie împotriva 
căldurii intense a zilei. În timp ce vehiculul rula în 
continuare, Floyd reuşi să citească la lumina Pământului: 


DEPOZITUL DE URGENŢĂ NR. 3 

20 kg lox 

10 kgapă 

20 raţii alimentare Mk4 

1 set scule tip B 

1 set reparaţii costum 

! TELEFON! 

— V-aţi gândit cumva la aşa ceva? Întrebă Floyd, indicând 
cu mâna afară pe hublou. Dacă-i vorba de un depozit de 
rezervă, lăsat în urmă de o expediţie care nu s-a mai întors? 

— Este o posibilitate, admise Michaels. Câmpul magnetic îi 
marca fără greş poziţia, aşa că nu ar fi fost probleme să o 
localizeze. Dar e destul de mică - nu ar putea conţine prea 
mult în materie de provizii. 

— De ce nu? Interveni Halvorsen. Cine ştie cât de mari 
erau? Poate că măsurau doar cincisprezece centimetri 
înălţime, ceea ce ar conferi obiectului proporţiile unui bloc 
de douăzeci sau treizeci de etaje. 

Michaels înclină din cap. 

— Nu merge, protestă el. Nu poţi avea creaturi mici şi 
foarte inteligente; ai nevoie de o dimensiune minimă pentru 
creier. 

Floyd observase că de obicei Halvorsen şi Michaels 
adoptau puncte de vedere opuse, fără ca acest fapt să ducă 
şi la existenţa unor fricţiuni personale între cei doi. Păreau 
să se respecte; pur şi simplu erau de acord să se contrazică 
reciproc. 

Şi oricum, la puţine concluzii comune se putea ajunge în 
privinţa naturii lui TMA-1, sau a Monolitului Tycho după 
cum preferau alţii să fi spună, păstrând o parte din 
abreviere, în cele şase ceasuri scurse de la aselenizare, 
Floyd ascultase zeci de ipoteze, însă nu se raliase nici uneia 
din ele. Mausoleu, punct de supraveghere, mormânt, 
instrument geofizic erau probabil sugestiile favorite, iar unii 
din protagonişti se încălzeau deosebit de tare în susţinerea 
lor. Se încheiaseră deja o mulţime de pariuri şi o groază de 


bani aveau să treacă dintr-o mână în alta atunci când 
adevărul avea să fie în cele din urmă cunoscut - dacă avea 
să fie. 

Până în acel moment, materialul dur şi negru al lespezii 
rezistase încercărilor oarecum timide ale lui Michaels şi ale 
colegilor săi de a preleva mostre. N-aveau nici o îndoială că 
un laser ar fi tăiat substanţa - deoarece, desigur, nimic n-ar 
fi rezistat acelei înfricoşătoare concentrări de energie - însă 
decizia utilizării unor astfel de măsuri violente fusese lăsată 
pe seama lui Floyd. Iar acesta hotărâse deja că înainte de a 
apela la artileria grea a laserilor, trebuiau întrebuințate 
razele X, impulsurile sonice, fasciculele de neutroni şi toate 
celelalte metode nedistructive de investigaţie. Să distrugi 
ceva ce nu înţelegi constituie semnul barbarului; dar poate 
că oamenii erau barbari în comparaţie cu constructorii 
acestui lucru. 

De unde putuseră să vină? Luna însăşi? Nu, cu totul 
imposibil. Dacă existase vreodată viaţă pe această lume 
pustie, fusese negreşit distrusă în timpul ultimei perioade 
de formare a craterelor, când aproape întreaga suprafaţă 
lunară atinsese temperatura de topire. 

Pământul? Puţin probabil, deşi nu cu totul imposibil. Orice 
civilizaţie terestră avansată, probabil neumană, din 
pleistocen ar fi lăsat multe alte urme ale existenţei sale. Am 
fi ştiut de ea cu mult înainte de a păşi pe Lună, medita 
Floyd. 

Rămâneau două alternative, planetele şi stelele. Dar toate 
dovezile infirmau prezenţa inteligenţei altundeva în 
Sistemul Solar şi chiar a vieţii în general, exceptând 
Pământul şi planeta Marte. Planetele interioare erau prea 
încinse, cele exterioare prea reci, dacă nu coborai la 
adâncimi unde presiunile să atingă sute de tone pe 
centimetru pătrat. 

Aşadar, poate că vizitatorii veniseră din stele, deşi într-un 
anume fel era şi mai incredibil. În vreme ce privea în sus, 
spre constelaţiile împrăştiate pe cerul selenar de abanos, 


Floyd îşi reaminti de câte ori colegii săi de universitate 
„dovediseră” călătoria interstelară ca fiind irealizabilă. 
Drumul de la Pământ la Lună impresiona încă, iar cel mai 
apropiat astru era de o sută de milioane de ori mai 
îndepărtat. Să speculeze însemna să piardă timpul; trebuia 
să aştepte până la adunarea unor date suplimentare. 

— Vă rugăm puneţi-vă centurile de siguranţă şi asiguraţi 
obiectele mobile, se auzi brusc din difuzorul cabinei. Pantă 
de patruzeci de grade înainte. 

Două indicatoare cu lumini pâlpâitoare apăruseră la 
orizont, iar vehiculul manevra ca să se înscrie între ele. 
Floyd abia îşi potrivise curelele când laboratorul se înclină 
la marginea unei văi cu adevărat îngrozitoare, începând să 
coboare o pantă acoperită cu pietriş, mai abruptă decât 
acoperişul unei case. Lumina Pământului, bătând din spate, 
oferea acum prea puţin ajutor, aşa că farurile vehiculului 
fuseseră aprinse. Cu mulţi ani înainte Floyd zăbovise pe 
buza Vezuviului, privind interiorul craterului; îşi putea 
imagina cu uşurinţă că astăzi cobora în el, iar senzaţia nu 
se număra printre cele mai plăcute. 

Coborau una din terasele interioare ale lui 'Tycho; câteva 
sute de metri mai încolo terenul devenea din nou orizontal. 
Cu vehiculul târându-se în josul pantei, Michaels arătă cu 
mâna dincolo de câmpia întinsă în faţă. 

— lată-i, exclamă el. 

Floyd încuviinţă; observase deja ciorchinele de lumini roşii 
şi verzi la câţiva kilometri depărtare şi îşi menţinu ochii 
asupra lor, în vreme ce laboratorul mobil îşi croia cu 
delicateţe drum pe pantă. Nu exista nici o îndoială că 
vehiculul se afla sub control, totuşi nu respiră liniştit până 
nu se găsiră iarăşi pe teren plat. 

Era capabil să vadă - sclipind asemeni unor baloane de 
argint în reflexiile Terrei - un grup de domuri presurizate: 
adăposturile temporare ale lucrătorilor de la obiectiv. 
Lângă ele se găsea un turn radio, un utilaj de forare, Câteva 
vehicule parcate şi o movilă înaltă de rocă sfărâmată, 


probabil materialul excavat pentru a scoate la lumină 
monolitul. Mica tabără din pustietate părea foarte 
singuratică şi vulnerabilă în faţa forţelor naturii 
înconjurătoare. Nu se zărea nici un semn de viaţă şi nici un 
indiciu privitor la scopul prezenţei omului aici, atât de 
departe de casă. 

— Acum puteţi vedea craterul, zise Michaels. Acolo în 
dreapta, la vreo sută de metri de antena radio. 

Asta-i deci, îşi spuse Floyd, în vreme ce vehiculul se 
îndrepta spre domuri, oprindu-se apoi la marginea 
craterului. Pulsul i se acceleră atunci când se aplecă înainte 
pentru o privelişte mai bună. Vehiculul începu să coboare 
precaut pe o rampă de rocă compactată. Şi acolo, exact ca 
în fotografii, se ridica TMA-1. 

Floyd privi, clipi din ochi, clătină din cap şi privi din nou. 
Chiar în lumina strălucitoare a planetei-mamă era dificil să 
distingi obiectul; prima lui impresie fu aceea a unui 
dreptunghi plat ce ar fi putut fi decupat din indigo negru. 
Nu părea să aibă deloc grosime. Fireşte, la mijloc era o 
iluzie optică; deşi avea înainte un corp solid, acesta reflecta 
atât de puţin lumina încât permitea să i se observe doar 
conturul. 

Pasagerii păstrară tăcerea pe durata coborârii în crater. 
Prezent era un amestec de venerație şi incredulitate - 
neîncrederea că, dintre toate lumile, Luna cea moartă 
dezvăluise această fantastică surpriză. 

Autolaboratorul se opri la circa şase metri de lespede, 
manevrând astfel ca toţi pasagerii să o poată examina. Dar, 
dincolo de forma perfect geometrică a obiectului, nu mai 
erau multe de văzut. Nu avea semne sau abateri de la 
negrul lui total. Reprezenta însăşi cristalizarea nopţii şi 
vreme de o clipă, Floyd se întrebă dacă nu era într-adevăr o 
formaţiune naturală, născută din focurile şi presiunile 
prezente la crearea Lunii. Însă această vagă posibilitate, 
ştia, fusese deja examinată şi abandonată. 


La un semnal, reflectoarele din jurul buzei craterului fură 
aprinse, iar lumina naturală fu înlocuită de o strălucire mult 
mai puternică. În vidul selenar, razele lor erau desigur 
invizibile; formau însă elipse de un alb orbitor, centrate pe 
monolit. lar acolo unde îi atingeau materialul, suprafaţa 
întunecată părea să le înghită. 

Cutia Pandorei, socoti Floyd cu un brusc sentiment de 
nelinişte, aşteptând să fie deschisă de Omul curios. Ce va 
găsi el înăuntru? 

13. Zorile lente. 

Principalul dom presurizat al sitului 'TMA-1l măsura doar 
şase metri în diametru. Interiorul era neplăcut de 
aglomerat. Laboratorul, conectat printr-una din cele două 
ecluze, oferea un spaţiu suplimentar mult apreciat. 

În interiorul globului emisferic cu pereţi dubli trăiau, 
munceau şi dormeau cei şase specialişti şi tehnicieni ai 
proiectului. Conţinea de asemenea cea mai mare parte a 
echipamentului şi instrumentelor, toate lucrurile ce nu 
putuseră fi lăsate afară, facilităţile pentru gătit, spălat, 
toaleta, mostrele geologice şi un mic circuit de televiziune 
prin intermediul căruia obiectivul era menţinut încontinuu 
sub observaţie. 

Floyd nu fu surprins de alegerea lui Halvorsen de a 
rămâne în dom; bărbatul îşi exprima vederile cu o francheţe 
admirabilă: 

— Consider costumele spaţiale ca pe un râu necesar, 
explicase Administratorul. Îmbrac unul de patru ori pe an, 
pentru testele de verificare. Dacă nu te superi, am să 
rămân aici să vă urmăresc pe ecranul televizorului. 

Parte din prejudecată devenise în prezent nejustificată, 
întrucât ultimele modele se dovedeau infinit mai 
confortabile decât greoaiele armuri purtate de primii 
exploratori lunari. Puteau fi îmbrăcate în mai puţin de un 
minut, chiar şi fără ajutor şi erau automate. Mk V-ul purtat 
de Floyd îl putea proteja de orice ar fi născocit Luna, pe 
timp de zi sau noapte. 


Însoţit de Michaels intră în ecluză. În vreme ce duduitul 
pompelor se stingea, iar costumul se rigidiza imperceptibil 
în jurul lui, se simţi înconjurat de liniştea vidului. 

Tăcerea fu spartă de sunetul binevenit al radioului 
personal. 

— Presiunea este în regulă, doctore Floyd? Respiraţi 
normal? 

— Da, mă simt bine. 

Însoţitorul îi verifică atent indicatoarele de pe costum, 
apoi rosti: 

— O. K., să mergem. 

Uşa exterioară se deschise, iar peisajul prăfos al Lunii li se 
întinse înainte, sclipind sub lumina Pământului. 

Cu paşi precauţi, legănaţi, Floyd îl urmă pe Michaels prin 
deschiderea ecluzei. Nu era dificil să mergi; paradoxal, 
costumul îi oferea o senzaţie de adaptare mai intensă decât 
simţise în orice alt moment de la aselenizare. Greutatea lui 
suplimentară şi rezistenţa care i-o impunea mişcărilor îi 
confereau iluzia gravităţii terestre. 

Scena se modificase de la sosirea lor acolo în urmă cu o 
oră. Cu toate că stelele şi semiluna Pământului erau la fel 
de luminoase, noaptea selenară lungă de paisprezece zile 
terestre se apropia de sfârşit. Strălucirea coroanei solare 
era ca un fals răsărit de lună pe cerul estic - şi apoi, fără 
vreun semn în prealabil, vârful catargului radio situat la 
treizeci de metri deasupra creştetului lui Floyd izbucni 
parcă în flăcări, lovit de primele raze ale Soarelui încă 
invizibil. 

Aşteptară până ce supraveghetorul proiectului şi doi 
dintre asistenţi ieşiră din ecluză, apoi porniră cu toţii spre 
crater. Când îi atinseră marginea, un arc subţire de o 
incandescenţă de nesuportat apăruse deasupra liniei 
orizontului. Deşi soarele mai avea nevoie de cel puţin un 
ceas ca să apară în întregime, stelele dispăruseră deja. 

Craterul se afla în umbră, dar reflectoarele montate de jur 
împrejur îi luminau interiorul din belşug. Coborând încet 


rampa spre dreptunghiul întunecat, Floyd se simţi cuprins 
nu doar de o stare de venerație, ci şi de neajutorare. Aici, 
exact la porţile Pământului, Omul întâlnise deja un mister 
pe care era posibil să nu-l rezolve niciodată. Cu trei 
milioane de ani în urmă, ceva trecuse pe aici, lăsând în 
spate acest necunoscut şi poate de necunoscut simbol al 
scopurilor sale, întorcându-se apoi către planete - sau spre 
stele. 

Radioul costumului îi întrerupse reveria. 

— Vorbeşte supraveghetorul de proiect. Dacă binevoiţi să 
vă aliniaţi pe această latură, vom face nişte fotografii. 
Domnule doctor Floyd, dumneavoastră aşezaţi-vă în centru. 
Doctore Michaels - vă mulţumesc. 

Nimeni cu excepţia lui Floyd nu părea să găsească situaţia 
amuzantă. lar cinstea îl obliga să recunoască că era 
bucuros că cineva adusese un aparat de fotografiat; va fi 
neîndoielnic o fotografic istorică şi dorea copii pentru sine 
însuşi. Spera ca faţa să-i fie vizibilă prin fereastra căştii. 

— Vă mulţumesc, domnilor, spuse fotograful după ce se 
pozară cu toţii, oarecum plini de ei, înaintea monolitului iar 
el făcuse o duzină de clişee. Vom cere secţiei foto de la Bază 
să vă trimită tuturor copii. 

Apoi Floyd îşi îndreptă întreaga atenţie asupra lespezii de 
abanos, învârtindu-se încet în jurul ei, examinând-o din 
toate unghiurile, străduindu-se să-şi imprime în minte 
stranieiatea ei. Nu se aştepta să găsească nimic, deoarece 
ştia că fiecare centimetru pătrat fusese cercetat deja cu 
grijă microscopică. 

Soarele adormit se ridicase deasupra marginii craterului, 
iar razele lui aproape că loveau lateral faţa estică a 
blocului. Paralelipipedul continua să absoarbă fiecare 
particulă de lumină, ca şi când aceasta nici n-ar fi existat. 

Floyd decise să încerce un experiment simplu: se aşeză 
între monolit şi Soare şi-şi căută umbra pe suprafaţa 
neagră. Nu observă nimic. Cel puţin zece kilowaţi de 


căldură loveau lespedea; dacă înăuntru se găsea ceva, 
atunci se prăjea cu repeziciune. 

Cât de ciudat, gândi Floyd, să stai aici în vreme ce. Acest 
lucru. Privea răsăritul pentru prima dată de la începutul 
Erelor Glaciare pe Pământ. Se întrebă din nou de rostul 
culorii sale negre; ideală, desigur, pentru absorbţia energiei 
solare. Renunţă însă la gând aproape imediat; cine ar fi 
suficient de nebun să îngroape un dispozitiv solar la şase 
metri sub pământ? 

Se uită în sus la Pământul care începuse să dispară de pe 
cerul dimineţii. Numai o mână de oameni din cele şase 
miliarde de locuitori ştiau despre descoperire; cum avea 
oare lumea să reacționeze când ştirea va fi în sfârşit făcută 
publică? 

Implicaţiile politice şi sociale erau uriaşe; orice persoană 
inteligentă, oricine în stare să privească dincolo de 
lungimea nasului, urma să-şi vadă viaţa, valorile, filosofia, 
subtil modificate. Chiar dacă nimic nu se descoperea despre 
TMA-1, chiar dacă rămânea pentru eternitate un mister, 
Omul va şti că nu e singur în Univers. Deşi el întârziase la 
întâlnire cu milioane de ani, cei ce stătuseră cândva aici se 
puteau întoarce; şi dacă nu ei, alţii în locul lor. Orice 
previziune despre viitor trebuia de acum înainte să ia în 
consideraţie această posibilitate. 

Floyd încă medita la aceste fapte când difuzorul din cască 
emise un pătrunzător țipăt electronic, asemeni unui semnal 
de ceas hidos distorsionat. Involuntar, încercă să-şi acopere 
urechile cu mâinile înmănuşate, apoi îşi reveni, căutând cu 
disperare controlul de volum al receptorului. Cât timp îl 
reglă, alte patru ţipete fură emise în eter, după care peste 
el se aşternu o tăcere milostivă. 

De jur împrejurul craterului, figurile cercetătorilor 
rămăseseră în atitudini încremenite de uimire. Deci nu-i 
nimic defect cu receptorul meu, constată Floyd; cu toţii 
auziseră pătrunzătoarele sunete electronice. 


După trei milioane de ani de întuneric, TMA-1 salutase 
răsăritul de pe Lună. 

14. Ascultătorii. 

O sută cincizeci de milioane de kilometri dincolo de Marte, 
în îngheţata singurătate în care nici un om nu păşise încă, 
Monitorul Spaţial 79 deriva încet printre orbitele suprapuse 
ale asteroizilor. Timp de trei ani îşi îndeplinise fără greş 
misiunea - tribut adus savanților americani care-i 
concepuseră, inginerilor englezi constructori şi 
tehnicienilor ruşi ce îl lansaseră. O delicată reţea de antene 
ca pânza de păianjen culegea trecătoarele unde radio, 
pocnetele şi fâşâitul continuu pe care Pascal, într-o epocă 
cu mult mai simplă, le denumise „tăcerea spaţiului infinit”. 
Detectorii de radiaţii notau şi analizau razele cosmice sosite 
din galaxie şi din puncte de dincolo de ea; telescoape 
neutronice şi cu raze X păzeau aştri ciudaţi pe care ochii 
omeneşti nu aveau să-i vadă niciodată; magnetometre 
măsurau uraganele şi furtunile vânturilor solare, în vreme 
ce Soarele răsufla jeturi de plasmă cu un milion de 
kilometri pe oră în feţele copiilor săi rotitori. Toate aceste 
lucruri şi multe altele erau notate cu răbdare de Monitorul 
Spaţial 79 şi înregistrate în memoria sa cristalină. 

Una din antene, prin miracolele astăzi desconsiderate ale 
electronicii, era îndreptată în permanenţă către un punct 
nu departe de Soare. La fiecare câteva luni ţinta 
îndepărtată putea fi observată - dacă aici s-ar fi aflat un 
ochi care să privească - ca o stea strălucitoare cu un 
însoțitor apropiat, mai palid. Dar cel mai adesea se pierdea 
în strălucirea Soarelui. 

Către acea planetă îndepărtată, Terra, la fiecare douăzeci 
şi patru de ore, monitorul expedia informaţia culeasă, 
împachetată strâns într-un puls radio de cinci minute. După 
circa un sfert de oră călătorind cu viteza luminii, pulsul îşi 
atingea destinaţia. Maşini fără alte îndatoriri îl recepţionau, 
îl amplificau şi înregistrau, adăugându-l miilor de kilometri 
de bandă magnetică adăpostită în sălile speciale ale 


Centrelor Spațiale Mondiale din Washington, Moscova şi 
Canberra. 

De la primii sateliți, cu aproape cincizeci de ani înainte, 
trilioane şi cvadrilioane de biţi de informaţie sosiseră din 
spaţiu pentru a fi stocaţi în aşteptarea zilei când studiul lor 
avea să contribuie la dezvoltarea ştiinţei. Doar o mică parte 
din imensa cantitate de date urma să fie procesată 
vreodată, dar nu exista nici o modalitate de a şti ce 
observaţii va dori un cercetător să consulte peste zece, 
cincizeci sau o sută de ani. Aşa că totul trebuia păstrat în 
fişiere depozitate în nesfârşite galerii climatizate, triplate 
de cele trei centre în eventualitatea unor pierderi 
accidentale. Făceau parte din adevăratul tezaur al 
umanităţii, mai valoros decât tot aurul ascuns fără de folos 
în cuferele băncilor. 

De astă dată Monitorul Spaţial 79 înregistrase ceva ciudat, 
o slabă dar categorică interferenţă străbătând Sistemul 
Solar, şi total diferită de orice fenomen natural la care 
fusese martor în trecut. Automat îi înregistră direcţia, 
timpul, intensitatea; peste câteva ceasuri va transmite 
datele către Pământ. 

La fel avea să procedeze Orbiterul M 15, ce-l înconjura pe 
Marte de două ori în fiecare zi, şi Sonda Antiecliptică 21, 
urcând lent deasupra planului eclipticii şi chiar Cometa 
Artificială 5, îndreptându-se dincolo de deşerturile de 
gheaţă ale lui Pluton, pe o orbită al cărei afeliu nu-l va 
atinge încă o mie de ani. Toate înregistraseră neobişnuitul 
puls energetic care le perturbase instrumentele; toate, la 
timpul potrivit, raportară evenimentul înapoi pe Pământ, în 
băncile de date. 

Computerele poate că nu ar fi efectuat legătura între cele 
patru seturi de semnale, raportate de sonde spaţiale aflate 
pe orbite independente la milioane de kilometri depărtare 
unele de altele. Însă imediat după ce aruncă ochii pe 
raportul de dimineaţă, Supraveghetorul de la Goddard 


înţelese că ceva straniu străbătuse Sistemul Solar în 
ultimele douăzeci şi patru de ore. 

Dispunea numai de o porţiune a traiectoriei, însă când 
calculatoarele o interpolară pe Panoul Poziţiilor Planetare, 
totul deveni limpede şi inconfundabil ca urma unui jet de 
aburi pe un cer senin, sau ca urmele unui şir de paşi pe 
zăpada proaspătă. Un impuls imaterial de energie, 
împrăştiind un nor de radiaţii ca siajul unei bărci cu motor, 
făcuse un salt de pe suprafaţa Lunii îndreptându-se spre 
stele. 

III. 

Între planete 

15. Discovery. 

Nava se afla la numai treizeci de zile de Pământ şi totuşi 
lui David Bowman nu-i venea adeseori să creadă că trăise 
vreodată altundeva în afara micii lumi închise din interiorul 
lui Discovery. loţi anii de antrenament, misiunile anterioare 
de pe Lună şi Marte, păreau să aparţină unui alt bărbat, 
într-o altă existenţă. 

Frank Poole admitea că simte aceleaşi lucruri, afirmând 
uneori în glumă că regretă faptul că cel mai apropiat 
psihiatru se găsea la o sută de milioane de kilometri 
distanţă. Însă acest sentiment de izolare şi singurătate era 
uşor de înţeles şi nu semnala o anormalitate. În cei cincizeci 
de ani de când oamenii se aventuraseră în spaţiu, nu mai 
existase nici o expediţie asemeni acesteia. 

Proiectul demarase cu cinci ani în urmă sub numele de 
Jupiter - prima expediţie umană dus-întors către cea mai 
mare din planete. Nava era aproape pregătită pentru 
călătoria de doi ani când, oarecum neaşteptat, profilul 
misiunii se modificase. 

Discovery avea să meargă în continuare către Jupiter, însă 
nu se va mai opri acolo. Nici măcar nu avea să încetinească 
în sistemul jupiterian, ci din contra, urma să folosească 
câmpul gravitațional al gigantului pentru a-şi face vânt şi 
mai departe de Soare. Asemeni unei comete, va atinge 


marginile Sistemului Solar către ţinta ei finală, gloria 
inelată a lui Saturn. Şi fără a se mai întoarce vreodată. 

Pentru Discovery drumul se va sfârşi acolo; totuşi, 
echipajul nu nutrea câtuşi de puţin intenţia de a se 
sinucide. Dacă totul mergea bine, aveau să se întoarcă pe 
Pământ în şapte ani, din care cinci scurgându-se asemeni 
unei clipe în somnul lipsit de vise al hibernacolelor, în 
aşteptarea neconstruitului încă Discovery II. 

Termenul „salvare” era evitat cu grijă în toate 
documentele şi declaraţiile de presă ale Agenţiei de 
Astronautică; implica posibilitatea unui anumit eşec al 
planurilor şi de aceea cuvântul agreat era „re-achiziţie”. 
Dacă ceva nu mergea conform previziunilor, nu se punea 
problema unei operaţiuni de salvare la o distanţă de un 
miliard şi jumătate de kilometri de Pămâărit. 

Era un risc calculat, ca cel al tuturor expedițiilor în 
necunoscut, însă jumătate de secol de cercetări dovediseră 
hibernarea artificială ca fiind perfect sigură, deschizând 
astfel noi perspective călătoriei spaţiale. Până la această 
misiune totuşi, ele nu fuseseră exploatate pe deplin. 

Cei trei membri ai echipei de cercetare, de care nu va fi 
nevoie până la ultima fază a apropierii de Saturn, urmau să 
doarmă pe întreg parcursul drumului. Se economiseau în 
acest mod tone de alimente şi de alte consumabile; la fel de 
important, echipa avea să fie proaspătă şi atentă, şi nu 
obosită de o călătorie de zece luni, în momentul intrării în 
acţiune. 

Discovery urma să intre pe o orbită în jurul lui Saturn, 
devenind un nou satelit al giganticei planete. Se va deplasa 
înainte şi înapoi pe o elipsă de trei milioane de kilometri 
care o va aduce lângă Saturn, apoi printre orbitele 
sateliților săi majori. Astronauții urmau să dispună de o sută 
de zile în care să cartografieze şi să studieze o lume cu o 
suprafaţă de opt ori mai mare decât cea a Terrei şi 
înconjurată de o pleiadă de cel puţin cincisprezece sateliți - 
unul dintre ei la fel de mare ca Mercur. 


Probabil acolo se găseau suficiente minuni pentru secole 
de studiu; prima expediţie nu putea fi decât o recunoaştere 
preliminară. lot ce vor găsi va fi transmis prin radio pe 
Pământ astfel încât, chiar dacă exploratorii nu se vor mai 
întoarce, descoperirile lor nu vor fi pierdute. 

La finalul celor o sută de zile, Discovery va trage cortina. 
Echipajul va intra în hibernare şi doar sistemele esenţiale 
vor continua să funcţioneze, vegheate de neobositul creier 
electronic al vasului. Nava se va roti în jurul lui Saturn pe o 
orbită determinată cu o astfel de precizie încât şi într-o mie 
de ani oamenii aveau să ştie unde să o caute. Dar numai 
după cinci ani, potrivit planurilor actuale, Discovery Il va 
sosi acolo. Chiar dacă va întârzia un an sau doi, pasagerii 
adormiţi nu vor simţi vreo diferenţă. Pentru ei, ceasul va fi 
oprit, aşa cum se oprise deja pentru Whitehead, Kaminski şi 
Hunter. 

Uneori Bowman, Comandantul lui Discovery, îşi invidia 
colegii inconştienţi din pacea îngheţată a hibernacolelor. 
Erau liberi de orice răspundere şi feriţi de plictiseală; până 
la destinaţie, lumea exterioară încetase să existe pentru ei. 

Dar pe ei această lume îi veghea prin intermediul 
displayurilor biologice. Îngrămădite printre instrumentele 
punţii de control se găseau cinci panouri mici, marcate 
Hunter, Whitehead, Kaminski, Poole şi Bowman. Ultimele 
două erau albe, lipsite de viaţă; timpul lor nu avea să vină 
decât după un an. Celelalte prezentau constelații de lumini 
verzui vestind că totul merge bine, pe fiecare din ele 
aflânduse ecrane unde o serie de spoturi liniare trasau 
ritmurile lente ale pulsului, respirației şi activităţii 
cerebrale. 

Erau momente când Bowman, deşi perfect conştient de 
inutilitatea măsurii întrucât alarma ar fi sunat numaidecât 
dacă ceva ieşea din limitele normalului, conecta circuitul 
audio. Asculta pe jumătate hipnotizat bătăile infinit de 
încete ale inimilor colegilor săi, cu ochii fixaţi pe curbele 
sincrone de pe ecran. 


Cele mai fascinante erau displayurile de monitorizare a 
semnăturile electronice aparţinând unor personalităţi ce 
existaseră cândva şi care într-o bună zi aveau să existe 
iarăşi. Liniile luminoase erau lipsite de vârfuri şi de văi, de 
exploziile electrice marcând activitatea unui creier treaz, 
sau chiar a unuia în stare de somn. Dacă mai exista o urmă 
de conştiinţă, atunci ea se găsea dincolo de capacitatea de 
detecție a instrumentelor şi dincolo de memoria umană. 

Acest ultim adevăr Bowman îl ştia din proprie experienţă. 
Înainte de a fi selectat pentru misiune, reacţiile sale la 
hibernare fuseseră testate îndelung. Nu ştia încă cu 
siguranţă dacă pierduse o săptămână din viaţă sau dacă-şi 
amânase eventuala moarte cu acelaşi interval de timp. 

Atunci când electrozii îi fuseseră ataşaţi pe frunte iar 
generatorul inductor de somn începuse să pulseze, înaintea 
ochilor văzuse un efemer aranjament de modele 
caleidoscopice în mişcare. Apoi ele se topiseră, iar 
întunericul îl înghiţise. Nu simţise injecţiile, cu atât mai 
puţin cea dintâi atingere a frigului în momentul în care 
temperatura corpului îi fusese redusă la numai câteva 
grade deasupra lui zero. 

Se trezi şi i se păru că de-abia închisese ochii. Ştia însă că 
e o iluzie; cumva, era convins că se scurseseră mai mulţi 
ani. 

Misiunea fusese oare dusă la bun sfârşit? Ajunseseră lângă 
Saturn, îşi finalizaseră cercetările, intraseră în hibernare? 
Se afla Discovery II aici, pregătită să îi transporte înapoi pe 
Pământ? 

Rămase într-o stare de confuzie, complet incapabil să 
distingă memoriile reale de cele imaginare. Deschise ochii 
dar puţine erau de văzut, exceptând o aglomerare de lumini 
ce îl nedumeriră vreme de câteva minute. Apoi realiză că 
privea lămpile indicatoare de pe panoul de control, chiar 
dacă îi era imposibil să-şi concentreze privirea asupra lor. 
Curând renunţă să mai încerce. 


Deasupra sufla un curent de aer cald, îndepărtându-i 
gerul din oase. Dintr-un difuzor plasat în spatele capului 
curgea o muzică liniştită dar stimulatoare, crescând în 
intensitate încetul cu încetul. 

Apoi o voce prietenoasă, pe care o ştia însă ca generată de 
computer, i se adresă: 

— Devii operaţional, Dave. Nu te ridica şi nu face mişcări 
violente. Nu încerca să vorbeşti. 

Nu te ridica! Gândi Bowman. Asta era amuzant! Se îndoia 
c-ar fi fost în stare să mişte şi un deget. Spre surprinderea 
lui, constată totuşi că nu avea dreptate. 

Se simţea foarte mulţumit, într-un mod confuz şi cam 
stupid. Ştia vag că nava de salvare trebuia să fi sosit, că 
secvenţa automată de reanimare fusese activată şi că în 
scurt timp va întâlni alte fiinţe umane. Era bine, dar nu fu 
entuziasmat. 

Simţi că-i este foame. Computerul, desigur, îi anticipase 
dorinţa. 

— Lângă mâna ta dreaptă se află un buton de semnalizare, 
Dave. Dacă îţi este foame, te rog apasă pe el. 

Bowman îşi forţă degetele să caute în jur şi descoperi 
butonul cu formă de pară. Uitase totul despre el, deşi 
probabil ştiuse că se găsea acolo. Ce altceva mai uitase? 
Oare hibernarea afecta memoria? 

Apăsă butonul şi aşteptă. Câteva minute mai târziu, un 
braţ metalic se mişcă dinspre peretele cuşetei, iar un sfârc 
de plastic îi cobori spre buze. Supse cu poftă şi un lichid 
cald, dulce, i se scurse pe gâtlej, dându-i energie cu fiecare 
picătură. 

Braţul se retrase şi el se odihni din nou. Apoi constată că 
îşi putea mişca mâinile şi picioarele; gândul de a merge nu 
mai reprezenta un vis imposibil. 

Cu toate că îşi simţea puterile revenindu-i cu repeziciune, 
ar fi fost fericit să rămână întins acolo pentru veşnicie dacă 
nu ar fi fost stimulii externi. Un alt glas îi vorbi, iar de astă 
dată era uman, nu o construcţie de impulsuri electrice 


asamblată de un procesor electronic. Era o voce familiară, 
deşi trecu ceva timp până ce o recunoscu. 

— Bună, Dave. Îţi revii de minune. Acum eşti în stare să 
vorbeşti. Ştii unde te afli? 

Îşi pusese deja întrebarea. Dacă se găsea într-adevăr pe 
orbită în jurul lui Saturn, atunci ce se întâmplase pe 
parcursul lunilor de când părăsise Pământul? Începu din 
nou să se întrebe dacă nu cumva suferea de amnezie. 
Paradoxal, gândul îl linişti. Dacă îşi amintea cuvântul 
„amnezie”, atunci creierul i se găsea într-o stare destul de 
bună. 

Nu ştia însă unde se află, iar vorbitorul de la celălalt capăt 
al circuitului îi înţelese pe deplin situaţia. 

— Nu-ţi face griji, Dave. Sunt Frank Poole. Îţi supraveghez 
inima şi respiraţia - totul este perfect normal. Relaxează-te, 
ia-o uşurel. Acum vom deschide uşa şi te vom scoate afară. 

O lumină blândă inundă camera; observă forme 
mişcătoare profilându-se pe deschidere. Şi în acel moment, 
întreaga memorie îi reveni şi ştiu exact unde se găseşte. 

Deşi se întorsese teafăr din cele mai adânci hotare ale 
somnului, vecine cu cele ale morţii, lipsise doar o 
săptămână. Când ieşi din hibernacol nu văzu cerul rece al 
lui Saturn; acesta se afla la un an în viitor şi un miliard de 
kilometri distanţă. Se găsea încă în simulatorul Centrului 
Spaţial de Zbor Houston, sub arzătorul soare texan. 

16. Hal. 

Dar în prezent Texasul nu era vizibil şi chiar Statele Unite 
erau dificil de observat. Deşi jetul reactiv al motoarelor, 
fusese oprit de mult, Discovery încă naviga cu trupul în 
formă de săgeată îndreptat în direcţie opusă Terrei, cu 
întregul echipament de studiu optic aţintit spre planetele 
exterioare unde se afla destinaţia ei. 

Un telescop era însă mereu îndreptat către Pământ. 
Fusese montat ca o cătare de armă pe marginea antenei de 
comunicaţii, asigurând menţinerea continuă a parabolei pe 
direcţia prescrisă. Atât timp cât Pământul rămânea centrat 


în crucea telescopului, vitala legătură de comunicaţii se 
păstra intactă, iar mesajele circulau într-un sens sau altul 
de-a lungul unui invizibil fascicul ce se lungea zilnic cu un 
milion de kilometri. 

Cel puţin o dată în fiecare cart Bowman privea spre casă 
prin telescopul de aliniere. Deoarece Pământul se situa 
acum mult înapoi spre Soare, prezenta lui Discovery 
emisfera sa întunecată, iar pe ecranul central de observaţie 
planeta apărea asemeni unei semilune argintii, 
strălucitoare, ca o altă Venus. 

Era greu să identifici trăsături geologice pe acel arc alb în 
continuă micşorare, căci norii şi reflexiile luminii le 
ascundeau, însă chiar şi porţiunea întunecată fascina, 
punctată fiind de luminile oraşelor. Uneori acestea ardeau 
cu o flacără constantă, alteori clipeau, când deplasările 
atmosferice treceau pe deasupra lor. 

Existau de asemenea şi perioade în care Luna, de pe 
orbita ei, dezvăluia ca un lampion mările şi continentele 
Pământului. Atunci, cu o tresărire de recunoaştere, 
Bowman putea distinge coaste familiare sclipind în 
spectrala lumină selenară. Iar alteori, când Pacificul era 
calm, reuşea să observe chipul Lunii reflectat în apele sale, 
aducându-şi aminte de nopţi petrecute sub palmieri din 
lagune tropicale. 

Şi totuşi nu nutrea regrete pentru acele frumuseți 
pierdute. Le trăise pe toate în cei treizeci şi cinci de ani ai 
vieţii şi era hotărât să le guste iarăşi, când se va întoarce 
bogat şi celebru. Adevărat, între timp distanţa le făcea să 
pară şi mai preţioase încă. 

Al şaselea membru al echipajului nu avea astfel de 
probleme, întrucât nu era uman. Avansatul computer HAL 
9000 constituia creierul şi sistemul nervos al vasului. 

Hal - (de la Heuristicaliy programmed AlLgorithmic 
computer, atât şi nimic mai puţin) reprezenta capodopera 
celei de a treia generaţii de computere. Aceste generaţii 
păreau să fie despărțite de intervale de circa douăzeci de 


ani, iar gândul că apariţia alteia era deja iminenta îngrijora 
o bună parte a populaţiei. 

Prima animase anii '40, când demult depăşitul tub 
electronic făcuse posibilă existenţa unor moroni 
neîndemânatici şi rapizi precum ENIAC şi succesorii săi. 
Apoi, prin 1960 a apărut microelectronica. Odată cu ea a 
devenit limpede că inteligenţe artificiale cel puţin la fel de 
puternice ca omul nu trebuiau să fie mai voluminoase decât 
o masă de birou - dacă ştiai cum anume să le construieşti. 

Probabil nimeni nu avea să ştie vreodată; nu conta. În anii 
'80, Minsky şi Good demonstraseră că reţelele neuronice se 
puteau genera automat, reproducându-se potrivit oricărui 
program arbitrar de învăţare. Creierele artificiale puteau fi 
crescute într-un proces izbitor de apropiat de celal 
dezvoltării unuia uman. În orice caz, detaliile precise n- 
aveau cum să fie cunoscute, şi chiar dacă ar fi fost, ar fi 
depăşit de mii de ori puterea de înţelegere a minţii 
omeneşti. 

Indiferent de modul de funcţionare, rezultatul final îl 
reprezenta o inteligenţă artificială care reproducea - unii 
filosofi preferau termenul de a mima - cea mai mare parte a 
activităţilor creierului uman, dar mult mai rapid şi mai 
precis. Costa extrem de mult; se construiseră doar câteva 
unităţi din seria Hal 9000. Fusese însă suficient ca vechea 
glumă, „întotdeauna e mai uşor să faci creiere organice fără 
a fi calificat”, să înceapă să sune puţin a gol. 

Hal fusese pregătit pentru această misiune la fel de 
minuţios ca şi colegii săi umani, dar de multe ori mai rapid; 
pe lângă viteza sa de achiziţie a datelor, el nu dormea 
niciodată. Principala lui sarcină era aceea de a supraveghea 
sistemele de suport vital, verificând încontinuu presiunea 
oxigenului, temperatura, etanşeitatea carcasei, nivelul de 
radiaţii şi toţi ceilalţi factori de care depindea viaţa fragilei 
încărcături umane. Era capabil să întreprindă complicate 
manevre de navigaţie şi să execute cuvenitele corecţii la 
momentul potrivit. Şi mai controla hibernacolele, executând 


modificările necesare, injectând infime cantităţi de lichid 
intravenos ce mențineau în viaţă organismul. 

Prima generaţie de computere primeau inputul prin 
intermediul tastaturilor, răspunzând cu imprimante de 
viteză sau ecrane vizuale. Hal putea să răspundă în acelaşi 
mod, dar majoritatea comunicaţiilor cu colegii săi de bord o 
efectua prin cuvânt vorbit. Poole şi Bowman i se adresau lui 
Hal ca unei fiinţe omeneşti, iar el replica într-o engleză 
perfectă, asimilată în timpul săptămânilor scurtei sale 
copilării electronice. 

Dacă Hal era sau nu capabil de gândire constituia o 
întrebare al cărei răspuns fusese dat de matematicianul 
englez Alan Turing în 1940. Turing arătase că, în caz că 
cineva ar fi reuşit să poarte o conversaţie prelungită cu o 
maşină - prin mijlocirea tastaturii sau a microfonului, nu 
importa - fără să distingă replicile computerului de cele pe 
care le-ar fi dat o persoană, atunci însemna că maşina 
gândeşte, după orice definiţie a termenului. lar Hal trecea 
cu uşurinţă testul Turing. 

Exista chiar posibilitatea ca la un moment dat Hal să preia 
comanda navei. În caz de necesitate, dacă nimeni nu 
răspundea semnalelor sale, urma să încerce să trezească 
membrii adormiţi ai echipajului prin stimuli electrici şi 
chimici. Dacă nici ei nu ar fi reacţionat, ar fi semnalizat 
Pământului aşteptând noi instrucţiuni. 

Iar dacă Pământul ar fi rămas la rândul lui tăcut, el ar fi 
fost nevoit să ia acele măsuri pe care le-ar fi considerat 
adecvate siguranţei şi continuării misiunii - al cărui scop 
real numai el îl cunoştea, scop pe care colegii săi umani nu 
puteau nici să-l ghicească. 

Poole şi Bowman se referiseră adesea la propriile lor 
persoane ca la îngrijitori sau oameni de serviciu pe o navă 
perfect capabilă să-şi poarte singură de grijă. Ar fi fost 
uimiţi şi probabil puţin indignaţi să descopere cât adevăr 
conţinea gluma lor. 

17. Mod de croazieră. 


Programul zilnic fusese planificat cu multă grijă şi, cel 
puţin din punct de vedere teoretic, Bowman şi Poole ştiau 
cu exactitate ce trebuiau să facă în fiecare moment al zilei. 
Operau pe baza unor carturi de douăsprezece ore, cu alte 
douăsprezece ceasuri pauză, supraveghind alternativ vasul 
şi nedormind niciodată în acelaşi timp. Ofiţerul de serviciu 
rămânea pe puntea de control, în vreme ce ajutorul său se 
ocupa de menajul general, inspecta nava, rezolva 
problemele neaşteptate ce se iveau continuu, ori se relaxa 
în cuşeta sa. 

Deşi Bowman fusese numit oficial Căpitan pentru această 
fază a misiunii, un observator din afară n-ar fi fost în stare 
să deducă faptul. El şi Poole schimbau rolurile, rangurile şi 
responsabilităţile la fiecare jumătate de zi. Acest lucru îi 
menținea pe amândoi în starea de spirit optimă, minimiza 
posibilităţile de apariţie a fricţiunilor şi servea scopului de 
sută la sută redundanţă. 

Ziua lui Bowman începea la 0600, timpul vasului - Timpul 
Universal de Efemeridă al astronomilor. Dacă întârzia, Hal 
dispunea de o colecţie întreagă de bipuri şi clinchete care 
să-i aducă aminte de îndatoriri, dar pe care nu le folosise 
încă niciodată. Ca un test, Poole deconectase o dată alarma: 
Bowman se trezise automat la ora potrivită. 

Primul său act oficial al zilei era să avanseze timerul de 
control al Hibernării cu douăsprezece ore. Dacă 
operaţiunea nu era executată de două ori la rând, Hal 
trebuia să presupună că atât el cât şi Poole erau 
incapacităţi, luând măsurile de rigoare. 

Îşi făcea toaleta şi exerciţiile fizice înainte de a servi micul 
dejun în faţa ediţiei de dimineaţă a lui World Times, 
transmisă prin fax. Pe Pământ nu citise niciodată atât de 
atent ziarul ca acum; chiar şi cele mai neînsemnate ştiri 
mondene, cele mai vagi zvonuri politice îi absorbeau 
interesul atunci când apăreau pe ecran. 

La 0700 îl elibera pe Poole de pe puntea de control, 
aducându-i un recipient de cafea de la bucătărie. Dacă, cum 


sa întâmplă cel mai adesea, nu era nimic de raportat şi 
nimic de întreprins, se așeza să controleze cadranele 
instrumentelor, conducând o serie de teste pentru a depista 
eventuale deranjamente. Pe la 1000 această operaţiune se 
sfârşea şi începea perioada de studiu. 

Bowman jucase rolul elevului mai bine de jumătate din 
viaţă şi avea să continue studiul până la pensie. Mulțumită 
revoluţiei din tehnica de asimilare şi de mânuire a 
informaţiei poseda deja echivalentul a două sau trei 
diplome de absolvire - şi, lucru mai important, reţinuse 
nouăzeci la sută din ceea ce învățase. 

Cu cincizeci de ani în urmă ar fi fost considerat specialist 
în astronomie, cibernetică şi propulsie spaţială - deşi 
probabil ar fi respins eticheta cu neprefăcută indignare. 
Bowman nu reuşise niciodată să-şi focalizeze interesul 
exclusiv asupra unui subiect. În ciuda avertismentelor 
sumbre ale instructorilor, insistase să absolve cursul de 
astronautică generală, un curs cu o programă vagă şi 
încâlcită destinat celor cu un IQ sub 130 şi care n-aveau 
niciodată să atingă vârfurile profesiunii lor. 

Decizia lui se dovedise însă justă; acel refuz de a se 
specializa îi conferise calificarea unică pentru sarcina 
actuală. Cam în acelaşi mod, Frank Poole, peiorativ 
autodesemnându-se ca practician în biologie spaţială, 
constituise o alegere ideală ca secund. Amândoi, la nevoie 
cu ajutorul vastelor depozite de informaţii ale lui Hal, 
puteau face faţă oricărei probleme ce-ar fi fost posibil să se 
ivească pe durata călătoriei, atât timp cât îşi mențineau 
minţile treze şi alerte, rememorând continuu instrucţiunile 
primite. 

Vreme de două ore, de la 1000 la 1200, Bowman se angaja 
într-un dialog cu profesorul său electronic, verificându-şi 
cunoştinţele generale sau asimilând materiale specifice 
misiunii. Studia planurile navei, diagrame de circuit, 
alternative de drum, citind tot ce se ştia despre Jupiter, 
Saturn şi îndepărtatele lor sisteme de sateliți. 


La miezul zilei se retrăgea în cambuză, lăsând vasul în 
grija lui Hal în vreme ce-şi pregătea prânzul. Dar şi aici se 
afla în contact nemijlocit cu evenimentele, întrucât mica 
încăpere adăpostea un duplicat al displayului de control, iar 
Hal îl putea contacta în orice clipă. Poole i se alătura la 
masă înainte de a se culca şase ore şi împreună urmăreau 
de obicei unul din programele de televiziune transmise de 
pe Ilerra. 

Meniul le fusese pregătit cu aceeaşi grijă minuțioasă ca şi 
restul detaliilor misiunii. Hrana, în mare parte congelată şi 
deshidratată, era excelentă şi aleasă pentru a crea cât mai 
puţine probleme. Raţiile trebuiau doar desfăcute şi plasate 
în micul cuptor, care scotea un bip sonor când sfârşea 
treaba. Se bucurau de feluri de mâncare cu gustul şi, la fel 
de important, cu înfăţişarea sucului de portocale, ouălor (în 
orice stil), fripturilor la grătar, a legumelor proaspete, 
fructelor asortate, îngheţatei şi chiar pâinii calde. 

După prânz, de la 1300 la 1600 Bowman executa un tur 
încet şi atent al navei, mai precis spus a acelor părţi 
accesibile. Discovery măsura aproape o sută treizeci de 
metri de la un capăt la celălalt, însă micul univers ocupat de 
echipajul ei se găsea în întregime în sfera presurizată de 
treizeci şi trei de metri diametru situată în vârf. 

Aceasta adăpostea sistemele de suport vital şi puntea de 
control reprezentând inima operaţională a vasului. Sub ea 
se afla un mic „garaj” prevăzut cu trei ecluze, pe unde 
capsulele autopropulsate, mari cât să cuprindă un singur 
om, ar fi ieşit în vid în cazul apariţiei necesităţii unei 
activităţi extravehiculare. 

Regiunea ecuatorială a sferei - felia de la Capricorn la 
Cancer - conţinea un compartiment rotitor de zece metri în 
diametru. Executând o rotaţie completă la fiecare zece 
secunde, acest carusel sau centrifugă producea o gravitație 
artificială egală cu a Lunii; suficientă pentru a preveni 
atrofierea musculară provocată de imponderabilitate, 


permiţând totodată ca viaţa să se desfăşoare în condiţii 
aproximativ normale. 

Tocmai de aceea caruselul conţinea bucătăria, sala de 
masă şi toaleta. Numai aici preparau fără probleme 
băuturile fierbinţi, altminteri foarte primejdioase în condiţii 
de absenţă totală a greutăţii, unde bulele plutitoare de apă 
clocotită arii putut provoca arsuri. În acest mod problema 
bărbieritului fusese şi ea rezolvată, evitând împrăştierea 
unor fire de păr în jur, cu posibilitatea neplăcută de a pune 
în pericol echipamentul electric. 

Pe marginea caruselului se găseau cinci cuşete minuscule, 
aranjate de fiecare astronaut potrivit gustului propriu şi 
conţinându-i lucrurile personale. Numai cele ale lui 
Bowman şi Poole erau în prezent folosite, în vreme ce 
viitorii ocupanţi ai celorlalte trei se odihneau în sarcofagele 
electronice de alături. 

Rotaţia centrifugei putea fi oprită la nevoie; momentul ei 
unghiular se înmagazina într-un volant şi era cedat la loc la 
repornirea caruselului. În mod normal nu se intervenea 
însă asupra mişcării sale, deoarece înăuntru se intra fără 
dificultate, coborând cu ajutorul mâinilor pe un stâlp de la 
regiunea de 0 g din centru. Transferul în compartimentul în 
mişcare devenea uşor şi automat cu puţină experienţă, 
asemeni pasului făcut într-un lift în mişcare. 

Sfera presurizată constituia capul unei structuri subţiri 
sub formă de săgeată, lungă de mai bine de o sută de metri. 
Discovery, ca toate vehiculele destinate penetrării spaţiului 
îndepărtat, era prea fragilă şi lipsită de aerodinamism 
pentru a intra în atmosferă, sau măcar ca să suporte 
întregul câmp gravitațional al unei planete. Fusese 
asamblată pe orbită în jurul Terrei, testată într-un zbor 
inaugural translunar şi în final verificată pe orbita selenară. 
Era o creatură a spaţiului şi numai a lui - şi arăta 
corespunzător. 

Imediat sub carcasa presurizată se găsea grupat un 
ciorchine de patru tancuri mari de hidrogen lichid, iar după 


ele, formând un V lung şi zvelt, se întindeau aripile 
radiatoarelor destinate disipării căldurii degajate de 
reactorul nuclear. Străbătute de o reţea delicată de tuburi 
conţintad lichid de răcire, aduceau cu aripile, unui dragon 
gigantic, conferindu-i lui Discovery, din anumite unghiuri, o 
asemănare pasageră cu un antic velier. 

La capătul V-ului, la o sută de metri de compartimentul 
echipajului se găsea infernul acoperit de scuturi al 
reactorului şi complexul focalizator al electrozilor pe unde 
ţâşnea jetul plasmatic al motorului. Dar acesta îşi 
îndeplinise misiunea cu săptămâni în urmă, scoţând-o pe 
Discovery de pe orbita circumlunară. Acum, cu un murmur 
slab, reactorul genera doar energia electrică necesară 
funcţionării aparaturii navei, iar aripile radiatoarelor, 
înroşite atunci când Discovery accelera la maximum, erau 
negre şi reci. 

Fiindcă o inspecţie a acestei porţiuni a vasului ar fi 
implicat ieşirea în exterior, existau instrumente şi camere 
TV ce ofereau un raport complet asupra condiţiilor de aici. 
Bowman simţea că ştie pe de rost fiecare metru pătrat al 
radiatoarelor, panourilor şi a celorlalte instalaţii asociate 
lor. 

Pe la 1600 îşi termina inspecția şi făcea un raport verbal 
detaliat către Centrul de Control al Misiunii, vorbind până 
la sosirea confirmării de recepţie. Apoi oprea transmiţătorul 
propriu, asculta ce avea Pământul de spus, răspunzând apoi 
la orice întrebări. La 1800, Poole se deştepta şi prelua 
comanda. 

Dispunea astfel de şase ceasuri libere ca să le petreacă 
după voia inimii. Uneori îşi relua studiile, asculta muzică 
sau proiecta filme. Deseori răsfoia inepuizabila bibliotecă 
electronică a navei. Devenise fascinat de marile explorări 
ale trecutului - lucru de înţeles în actualele circumstanţe. 
Uneori îl însoțea pe Pytheas dincolo de Coloanele lui 
Hercule, în lungul coastelor unei Europe abia ieşite din 
epoca pietrei, aventurându-se până în apropierea ceţurilor 


geroase ale Arcticii. Ori, două mii de ani mai târziu, 
urmărea galioanele din Manila alături de Anson, naviga cu 
James Cook prin recifurile Marii Bariere de Corali, reuşea 
împreună cu Magellan prima călătorie în jurul Pământului, 
începuse să citească Odiseea lui Homer, care dintre toate 
cărţile îi vorbea cel mai limpede peste prăpastia veacurilor. 

În scopul recreerii îl putea angaja întotdeauna pe Hal într- 
o serie de jocuri semimatematice, incluzând şah, dame şi 
polimino. Dacă Hal şi-ar fi utilizat capacitatea ar fi câştigat 
oricare dintre partide, însă faptul ar fi avut o influenţă 
proastă asupra moralului coechipierilor săi. Aşa că fusese 
programat să câştige doar în cincizeci la sută din cazuri, iar 
partenerii săi umani se prefăceau că nu cunosc acest 
detaliu. 

Ultimele ore ale programului lui Bowman erau dedicate 
treburilor mărunte degospodărie, urmate de cina servită la 
2000, din nou alături de Poole. După care urma ora când 
putea să transmită sau să recepţioneze mesaje personale 
de pe Pământ. 

Ca şi colegii săi, Bowman nu era căsătorit; nu ar fi fost 
corect să se trimită un familist într-o călătorie de o 
asemenea durată. Deşi multe femei promiseseră să le 
aştepte reîntoarcerea, nimeni nu luase în serios 
promisiunile. La început, atât Poole cât şi Bowman 
purtaseră convorbiri cu un caracter intim o dată pe 
săptămână, chiar dacă gândul că numeroase urechi 
ascultau la capătul terestru al circuitului tindea să-i inhibe. 
lar acum, cu toate că misiunea se afla abia la început, 
căldura şi frecvenţa convorbirilor cu prietenele de pe 
Pământ se diminuase. Se aşteptaseră la aşa ceva; 
reprezenta una din pedepsele modului de viaţă al unui 
astronaut, aşa cum altădată acest fapt caracterizase viaţa 
marinarilor. 

Adevărat - lucrul era chiar notoriu - că aceştia din urmă 
compensau în alte porturi; din păcate, dincolo de orbita 
Terrei nu existau insule tropicale pline de fete îmbietoare. 


Medicii, fireşte, atacaseră problema cu entuziasmul lor 
obişnuit; farmacopedia navei oferea substituenţi adecvaţi, 
deşi câtuşi de puţin fermecători. 

Înainte de a-şi termina îndatoririle, Bowman completa 
ultimul raport, asigurându-se dacă Hal transmisese bazei 
datele zilei. Apoi, dacă simţea nevoia, petrecea câteva ore 
citind sau privind un film; la miezul nopţii se culca, de obicei 
fără ajutorul hipnoelectrozilor. 

Programul lui Poole era identic, şi cele două orare se 
acopereau unul pe celălalt fără desincronizări. Amândoi 
bărbaţii erau prea ocupați, prea inteligenţi şi bine 
acomodaţi cu mediul pentru a se certa. Călătoria se 
transformase într-o rutină confortabilă, lipsită de 
evenimente neobişnuite, trecerea timpului fiind marcată 
doar de schimbarea cifrelor pe ceasurile digitale. 

Marea speranţă a echipajului lui Discovery era ca nimic să 
nu spargă această monotonie a săptămânilor şi lunilor ce le 
stăteau înainte. 

18. Printre asteroizi. 

Săptămână după săptămână, alunecând ca un tramvai pe 
şinele unei orbite determinate cu precizie, Discovery trecu 
de Marte şi se îndreptă spre Jupiter. Altfel decât toate 
vasele ce străbătuseră cerurile şi mările Pământului, nu 
avea nevoie de comandă şi ghidaj. Cursul ei era fixat de 
legile gravitaţiei şi nu existau bancuri primejdioase de nisip, 
nici recifuri unde să eşueze. Nu exista pericol de coliziune 
cu un vas străin, deoarece între ea şi stele nu se găsea nici 
o altă navă - cel puţin o navă construită de om. 

Totuşi, spaţiul unde pătrundea acum era departe de a fi 
gol. Înainte se întindea un no-man's-land străbătut de 
traiectoriile a peste un milion de asteroizi, din care mai 
puţin de zece mii îşi aveau orbitele determinate cu 
exactitate de către astronomi. Numai patru depăşeau o sută 
cincizeci de kilometri în diametru; majoritatea erau 
bolovani uriaşi, gonind fără ţintă în vid. 


În privinţa lor nu se putea întreprinde nimic. Chiar dacă 
cel mai mic dintre ei era capabil să distrugă complet nava, 
într-un impact cu viteze de mii de kilometri pe oră, 
posibilitatea unei astfel de întâlniri putea fi neglijată. În 
medie, într-un volum de două milioane de kilometri cubi 
exista un singur asteroid; ca Discovery să ocupe acelaşi 
punct în acelaşi timp, constituia ultima dintre grijile 
echipajului. 

Ziua 86 marcă cea mai apropiată poziţie faţă de un 
asteroid cunoscut. Nu avea nume, doar un număr - 7794 - 
şi era o rocă de cincizeci de metri în diametru, detectată de 
Observatorul Lunar în 1997 şi uitată imediat după aceea de 
către toţi, mai puţin de computerele răbdătoare ale Biroului 
Planetoizilor. 

Când Bowman îşi începu cartul, Hal îi aminti cu 
promptitudine de iminenta întâlnire, cu toate că el n-avea 
cum să uite unicul eveniment de zbor programat pe 
întreaga durată a călătoriei. Traiectoria bolidului pe cer şi 
coordonatele la momentul apropierii maxime fuseseră deja 
afişate pe displayuri. Erau listate şi observaţiile care ar fi 
trebuit efectuate sau încercate; vor avea mult de muncit 
atunci când 7794 va fulgera pe alături la numai o mie patru 
sute de kilometri distanţă, cu o viteză relativă de circa o 
sută douăzeci de mii de kilometri pe oră. 

Bowman îi ceru lui Hal conectarea displayului telescopic, 
iar pe ecran apăru un câmp stelar rarefiat. Nu se vedea 
nimic care să arate a asteroid; toate imaginile, chiar la 
mărire maximă, erau puncte de lumină lipsite de 
dimensiuni. 

— Centrează pe ţintă, ceru Bowman. Imediat, patru linii 
subţiri, palide, încadrară un astru mic şi fără trăsături 
deosebite. Îl privi vreme de câteva minute, întrebându-se 
dacă Hal ar fi putut greşi; apoi observă că punctul luminos 
se deplasa imperceptibil pe fundalul înstelat. Probabil se 
găsea încă la un milion de kilometri distanţă, însă mişcarea 


sa dovedea că, în perspectiva distanțelor cosmice, era 
suficient de aproape ca ei să îl atingă. 

Când Poole i se alătură pe punte şase ore mai târziu, 7794 
era de sute de ori mai strălucitor şi se mişca atât de iute, 
încât problema identităţii sale nu se mai punea. Nu mai era 
doar un punct luminos, începuse să prezinte un disc perfect 
vizibil. 

Urmăriră această piatră zburătoare cu emoţiile 
marinarilor porniţi într-un voiaj îndelungat, depăşind o 
coastă unde nu puteau păşi. Deşi conştienţi că 7794 
constituia doar o bucată de rocă lipsită de viaţă, faptul îi 
afecta prea puţin. Reprezenta singurul obiect solid pe care 
îl vor întâlni de această parte a lui Jupiter - aflat încă la trei 
sute de milioane de kilometri depărtare. 

Prin intermediul telescopului de mare putere văzură că 
asteroidul e foarte neregulat şi că se roteşte lent. Uneori 
arăta ca o minge turtită, alteori ca o cărămidă grosolan 
făcută; perioada de rotaţie depăşea cu puţin două minute. 
Pe suprafaţa lui erau distribuite la întâmplare pete de 
lumină şi de umbră, iar uneori suprafeţe netede ori 
depozite cristaline sclipeau asemeni unor ferestre lovite de 
razele Soarelui. 

Gonea pe lângă ei cu aproape cincizeci de kilometri pe 
secundă, aşa încât nu avură decât câteva minute la 
dispoziţie pentru a-l cerceta din apropiere. Camerele 
automate făcură zeci de fotografii, ecourile radarului fură 
înregistrate cu atenţie pentru o viitoare analiză - şi avură 
timp pentru o singură probă de impact. 

Sonda nu conţinea instrumente; niciunul nu ar fi rezistat 
unei coliziuni la asemenea viteză. Era doar un mic glonte de 
metal, tras de Discovery pe o traiectorie ce trebuia să o 
intersecteze pe cea a asteroidului. 

În vreme ce secundele dinaintea impactului se scurgeau 
una după alta, Poole şi Bowman aşteptară cu o tensiune 
crescândă. Experimentul, aşa simplu cum era în teorie, 
testa acurateţea echipamentului la limită. Ţinteau un obiect 


de treizeci de metri în diametru, situat la mii de kilometri 
distanţă. 

Pe faţa întunecată a asteroidului se produse o bruscă 
explozie de lumină. Sonda impactase cu viteză meteorică 
iar într-o fracțiune de secundă, întreaga energie i se 
transformase în căldură. Un nor incandescent de gaz 
erupse o clipă în spaţiu; pe Discovery, instrumentele 
înregistrară efemerele linii spectrale. Experții de pe Terra 
urmau să le analizeze, cercetând semnăturile atomilor 
componenți. lar astfel, pentru prima dată, compoziţia 
scoarţei unui asteroid avea să fie cunoscută. 

O oră mai târziu, 7794 devenise o stea pe cale de a se 
stinge, iar discul i se transformase într-un punct. Când 
cartul lui Bowman sosi din nou, dispăruse complet. 

Se aflau din nou singuri şi aveau să rămână aşa până în 
momentul în care cea mai depărtată dintre lunile lui Jupiter 
le va ieşi în întâmpinare, după un interval de trei luni. 

19. Tranzitul lui Jupiter. 

Chiar de la treizeci de milioane de kilometri depărtare, 
Jupiter era deja obiectul cel mai proeminent de pe cer. 
Planeta prezenta un disc palid, roz-portocaliu, cam de 
jumătatea mărimii Lunii văzută de pe Pământ, cu benzile 
paralele şi întunecate ale formațiunilor noroase clar vizibile. 
Mişcându-se înainte şi înapoi în planul ecuatorial se găseau 
punctele strălucitoare ale lui Io, Europa, Ganymede şi 
Callisto - lumi care oriunde în altă parte ar fi fost 
considerate planete, dar care aici se numărau doar printre 
sateliții giganticului lor stăpân. 

Prin telescop, Jupiter oferea o privelişte glorioasă: un glob 
pătat şi multicolor ce umplea întreaga boltă. Era aproape 
imposibil să-i apreciezi adevărata mărime; Bowman 
continua să-şi repete că avea un diametru de unsprezece 
ori mai mare decât al Pământului, însă vreme îndelungată 
cifra nu avu o semnificaţie reală. 

Apoi, în timp ce audia benzile din unităţile de memorie ale 
lui Hal, descoperi ceva care-i revelă adevărata perspectivă 


a proporţiilor planetei. Era vorba de o ilustrație ce înfăţişa 
întreaga suprafaţă a Pământului descojită şi întinsă ca 
pielea unui animal pe discul lui Jupiter. Pe acest fundal, 
toate continentele şi mările Pământului apăreau nu mai 
mari decât India pe globul terestru. 

Atunci când Bowman folosi întreaga putere a telescoapelor 
lui Discovery, impresia fu că e suspendat deasupra unui 
glob puţin turtit, privind panorama unor nori în galop, 
întinşi în benzi de rapida rotaţie a planetei. Uneori benzile 
respective formau vârtejuri şi noduri de vapori colorați de 
mărimea unor continente, alteori poduri vremelnice de mii 
de kilometri lungime brăzdau distanţele dintre ele. Ascuns 
sub aceşti nori se găsea suficient material ca să depăşească 
pe cel al tuturor celorlalte planete luate la un loc. Şi ce 
altceva, se întreba Bowman, se mai afla oare ascuns acolo 
jos? 

Deasupra turbulentului acoperiş de nori, acoperind veşnic 
adevărata suprafaţă a planetei, alunecau uneori modele 
circulare întunecate. Una din lunile interioare tranzita 
Soarele îndepărtat, iar umbra ei mărşăluia jos, peste 
neobositul peisaj noros jupiterian. 

Se mai găseau şi alţi sateliți, mult mai mici, la treizeci de 
milioane de kilometri de uriaş. Însă erau doar munţi 
zburători, de câteva zeci de kilometri diametru, iar nava nu 
trecea prin apropierea lor. La fiecare câteva minute, 
transmiţătorul radar îşi aduna puterile şi trimitea în eter un 
puls tăcut de energie, fără a primi ecoul unor noi sateliți din 
vidul înconjurător. 

Ceea ce sosea, cu o intensitate mereu crescândă, era 
tunetul vocii lui Jupiter însuşi. În 1955, doar cu puţin 
înainte de zorii erei spaţiale, astronomii fuseseră uimiţi să 
descopere că gigantul emitea milioane de waţi pe banda de 
zece metri. Era un semnal de bandă largă, asociat haloului 
de particule încărcate electric ce ocoleau planeta asemeni 
centurilor Van Allen pe Pământ, însă la o scară mult mai 
mare. 


Alteori, pe durata singuraticelor ore petrecute pe puntea 
de control, Bowman asculta emisia. Mărea volumul 
amplificării până ce întreaga încăpere se umplea de un 
zgomot şuierător, încărcat de pocnete; pe acest fundal, la 
intervale neregulate, se auzeau şoapte scurte şi ţipete 
asemănătoare celor scoase de nişte păsări înnebunite. Un 
sunet straniu, căci nu avea nimic de-a face cu omul; era tot 
atât de singuratic şi de lipsit de sens ca murmurul valurilor 
de pe o plajă, sau ca bubuitul îndepărtat al tunetului, sosit 
de dincolo de orizont. 

Chiar şi la actuala ei viteză depăşind o sută cincizeci de mii 
de kilometri pe oră, lui Discovery îi va lua aproape două 
săptămâni traversarea orbitelor sateliților. Jupiter era 
înconjurat de mai multe luni decât avea Soarele planete; 
Observatorul Selenar descoperea în fiecare an altele noi, 
iar totalul atinsese în prezent cifra de treizeci şi şase. Cea 
mai depărtată, Jupiter XXVII, se mişca retrograd pe o orbită 
instabilă, la treizeci de milioane de kilometri de vremelnicul 
ei stăpân. Reprezenta premiul într-o perpetuă luptă cu 
odgonul între Jupiter şi Soare, întrucât planeta captura 
mereu sateliți din centura de asteroizi, pierzându-i apoi 
după alte câteva milioane de ani. Numai sateliții interiori 
constituiau proprietatea sa permanentă, iar Soarele n-avea 
cum să-i smulgă niciodată din strânsoarea ei. 

Dar aici păşise acum o pradă nouă pentru câmpurile 
gravitaționale aflate în război. Discovery accelera spre 
Jupiter pe o traiectorie complexă, calculată cu luni înainte 
de astronomi pe Terra şi verificată încontinuu de către Hal. 
Din când în când, motoarele de control scuipau jeturi scurte 
de ajustare a poziţiei, abia perceptibile în interior. 

Prin intermediul legăturii radio, informaţia se scurgea 
într-un sens şi-n celălalt într-un ritm continuu. Se aflau atât 
de departe de casă încât, circulând cu viteza luminii 
semnalelor le trebuiau cincizeci de minute să încheie 
călătoria. Deşi întreaga lume le privea peste umeri, 


înregistrând totul prin ochii şi instrumentele lor, 
descoperirile ajungeau pe Pământ după aproape un ceas. 

Camerele teleobiectiv operară neîntrerupt când nava 
traversă orbitele uriaşilor sateliți interiori - oricare dintre 
ei mai mare decât Luna, oricare dintre ei un teritoriu 
necunoscut. Trei ore înainte de tranzit, Discovery ajunse la 
numai treizeci de kilometri de Europa; ochii ei electronici 
erau îndreptaţi spre corpul ceresc ce se apropia, în vreme 
ce acesta se transformă din glob în semilună, rămânând 
apoi în spate. 

Acolo se găseau douăzeci de milioane de kilometri pătraţi 
de pământ care, până în acest moment, nu constituiseră 
nimic mai mult decât o gămălie de bold în câmpul celui mai 
puternic telescop. Timpul de survolare era de numai câteva 
minute şi de aceea trebuiau să folosească la maximum 
aceste clipe, înregistrând orice informaţie posibilă. Ar fi 
dispus apoi de luni de zile în care să le studieze. 

De la distanţă, Europa păruse un uriaş bulgăre de zăpadă, 
reflectând lumina solară cu o eficienţă remarcabilă. 
Observațiile din apropiere confirmaseră impresia; spre 
deosebire de prăfoasa Lună, Europa era alb strălucitoare, şi 
mare parte din suprafaţa ei era acoperită de blocuri 
sclipitoare, asemeni unor iceberguri izolate. Aproape sigur 
erau formate de amoniacul şi apa pe care, într-un fel sau 
altul, câmpul gravific al lui Jupiter nu izbutise să le 
acapareze. 

Roca dezvelită era vizibilă doar la ecuator; aici se întindea 
un peisaj incredibil de accidentat, cu canioane şi stânci 
răsturnate, formând o bandă întunecată în jurul întregului 
corp ceresc. Se observau puţine cratere de impact şi nici un 
semn de vulcanism; era evident că Europa nu posedase 
niciodată surse interne de căldură. 

În schimb exista, după cum se cunoscuse dinainte, o 
uşoară urmă de atmosferă. Atunci când marginea satelitului 
trecea prin dreptul unei stele, strălucirea acesteia scădea 
înainte de eclipsă. În alte zone păreau să plutească câţiva 


nori, poate o ceaţă alcătuită din picături de amoniac, 
generate de vânturile neobosite de metan. 

Pe cât de repede se distinsese Europa pe fundalul cerului 
dinainte, pe atât de rapid dispăru în spate; iar în prezent 
Jupiter se găsea la două ore distanţă. Hal verifică şi 
reverifică orbita navei cu grijă infinită, făcând inutile orice 
alte corecţii până la momentul de periheliu. Dar, chiar 
cunoscând acest lucru, nu era uşor să priveşti globul 
gigantic crescând clipă de clipă. Era dificil să crezi că 
Discovery nu plonja direct în el, că imensul câmp 
gravitațional nu-i atrăgea ireversibil spre moarte. 

Sosi vremea să se lanseze probele atmosferice - sperându- 
se că vor supravieţui suficient pentru a trimite înapoi câteva 
date despre plafonul noros al lui Jupiter. Două capsule, sub 
formă de bombă, încorsetate de scuturi termice, fură 
împinse încet pe orbite deviind puţin de cea a lui Discovery 
pe parcursul primelor mii de kilometri. 

Încetul cu încetul însă se distanţară; iar în sfârşit, chiar şi 
un ochi neantrenat ar fi putut ghici ceea ce Hal calculase. 
Vasul se găsea pe o orbită aproape tangenţială şi nu 
colizională; nu avea să atingă atmosfera. Adevărat, 
diferenţa era de numai câteva sute de kilometri: un nimic 
atunci când ai de-a face cu o planetă cu un diametru de o 
sută patruzeci de mii de kilometri, dar era suficient. 

Jupiter acoperea întreg cerul. Era atât de uriaş încât nici 
mintea şi nici ochiul nu-l mai puteau cuprinde, renunțând 
dealtminteri la încercare. Dacă nu ar fi fost extraordinara 
varietate de culori, nuanțele de roşu şi de roz şi de galben 
şi de violet ale atmosferei de sub ei, Bowman şi-ar fi 
închipuit că zburau deasupra unor nori tereştri. 

Şi tot acum, pentru prima dată de la începutul expediției, 
aveau să piardă din vedere Soarele. Deşi palid şi pitic, 
fusese însoţitorul constant al lui Discovery de la plecarea 
acesteia de pe Pământ, în urmă cu cinci luni. Dar nava 
plonja în prezent în umbra jupiteriană; curând vor trece pe 
deasupra feţei întunecate a planetei. 


La o mie de kilometri înainte, o bandă de crepuscul gonea 
în întâmpinarea lor; în spate, Soarele se scufunda rapid în 
nori. Razele sale curgeau pe linia orizontului asemeni unor 
coarne cu vârfurile întoarse în jos, apoi se contractară şi se 
stinseră într-un foc efemer de glorie cromatică. Noaptea se 
instalase. 

Totuşi, lumea imensă de dedesubt nu era în întregime 
neagră. Era scăldată de o fosforescenţă ce creştea în 
intensitate pe măsură ce ochii lor se obişnuiau cu peisajul. 
Râuri difuze de lumină curgeau la orizont precum siajele 
luminescente ale unor vase navigând pe mări tropicale. Ici- 
colo se adunau în lacuri de foc lichid, tremurând din pricina 
cutremurelor vaste, submarine, născute în inima ascunsă a 
lui Jupiter. Constituia o privelişte copleşitoare, iar Bowman 
şi Poole ar fi admirat-o ore în şir; să fi fost oare rezultatul 
forţelor electrice şi chimice din interiorul acelui furnal 
cumplit, sau produsul secundar ar unor fantastice forme de 
viaţă? Erau însă întrebări pe care savanții vor continua 
probabil să le dezbată şi atunci când noul secol îşi va fi aflat 
sfârşitul. 

Pe măsură ce pătrundeau tot mai mult în noaptea 
jupiteriană, strălucirea de sub ei crescu constant. Odată, 
Bowman zburase deasupra Canadei de nord la apogeul 
unei aurore boreale; peisajul acoperit de nea arătase la fel 
de strălucitor şi de aspru ca acesta. lar pustietatea arctică, 
îşi reaminti el, avea o temperatură cu o sută de grade mai 
mare decât cea a regiunilor peste care zburau acum. 

— Semnalul Terrei slăbeşte rapid, anunţă Hal. Intrăm în 
prima zonă de difracție. 

Aşteptaseră acest moment - reprezenta unul din 
obiectivele misiunii întrucât absorbţia undelor radio ar fi 
putut oferi informaţii valoroase despre atmosfera planetei. 
Însă în clipa când trecură în spatele gigantului iar legătura 
radio cu Pământul se întrerupse, simţiră brusc un copleşitor 
sentiment de singurătate. Tăcerea radio avea să dureze un 
ceas, apoi urmau să iasă din spatele ecranului protectiv al 


lui Jupiter, reluând legătura cu specia umană. Ora aceasta, 
însă, avea să fie una din cele mai lungi din viaţa lor. 

În ciuda relativei lor tinereţi, Poole şi Bowman erau 
veterani având la activ zece călătorii spaţiale. Totuşi, se 
simțeau ca nişte novici. Încercau un lucru pentru prima 
dată în istorie; niciodată înainte o navă nu călătorise cu 
asemenea viteze, nu sfidase un câmp gravitațional atât de 
intens. Cea mai mică eroare de calcul în acest moment 
critic şi Discovery ar fi gonit mai departe spre limitele 
Sistemului Solar, în afara oricărei posibilităţi de salvare. 

Minutele se scurseră încet. Jupiter se transformase într-un 
perete vertical de fosforescenţă întinzându-se la infinit 
înaintea lor, iar Discovery urca abrupt pe faţa lui. Deşi 
conştienţi că se mişcau cu o viteză prea mare pentru a fi 
prinşi în capcana gravitaţională a lui Jupiter, era greu să 
creadă că nu deveniseră deja un satelit al monstruoasei 
lumi. 

În cele din urmă, departe în faţă, la orizont, apăru o geană 
de lumină. leşeau din umbră, îndreptându-se spre Soare. 
Aproape simultan, Hal vesti: 

— Mă aflu în contact radio cu Pământul. Sunt bucuros să 
vă comunic că manevra perturbatoare a fost încheiată cu 
succes. Timpul nostru până la Saturn este de şaizeci şi 
şapte de zile, cinci ore, unsprezece minute. 

Rezultatul se găsea într-o toleranţă de un minut faţă de 
estimare; survolarea planetei se făcuse cu o precizie 
impecabilă. Asemeni unei bile pe o masă cosmică de biliard, 
Discovery scăpase din câmpul de atracţie al lui Jupiter, 
preluând moment unghiular din întâlnire. Fără a utiliza 
combustibil, îşi mărise viteza cu mai multe mii de kilometri 
pe oră. 

Desigur, nu se produsese nici o violare a legilor mecanicii; 
Natura îşi ţinea cu grijă socotelile contabile, iar Jupiter 
pierduse exact acelaşi moment pe care-i câştigase 
Discovery. Planeta fusese încetinită, însă masa ei de 
miliarde de ori mai mare decât a navei spaţiale făcea ca 


schimbarea să fie imperceptibilă. Nu venise încă timpul ca 
Omul să-şi lase amprenta asupra Sistemului Solar. 

În vreme ce în jurul lor se lumina iar Soarele se ridica încă 
o dată pe cerul jupiterian, Poole şi Bowman îşi întinseră 
unul altuia mâinile, strângându-şi-le reciproc. 

Cu toate că abia de reuşeau să dea crezare realităţii, 
prima etapă a misiunii se încheiase cu succes. 

20. Lumea Zeilor. 

Nu terminaseră însă cu Jupiter. Mult în spate, cele două 
sonde lansate de Discovery luau contact cu atmosfera. 

De la una din ele nu recepţionară nimic; probabil 
executase o pătrundere prea bruscă şi arsese înainte de a 
apuca să transmită vreo informaţie. 

A doua avu ceva mai mult succes; tăie straturile 
superioare ale atmosferei lui Jupiter, apoi ieşi încă o dată 
afară în spaţiul cosmic. Aşa cum se plănuise, pierduse atât 
de mult din viteză de pe urma zborului atmosferic, încât se 
aşezase pe o orbită eliptică prelungă. Două ore mai târziu 
reintră în atmosferă pe faţa luminată a planetei, 
deplasându-se cu o sută de mii de kilometri pe oră. 

Fu învăluită imediat într-un nor de gaz incandescent, iar 
contactul radio se întrerupse. Urmară minute agonizante 
de aşteptare pentru cei doi observatori de pe puntea de 
control. Nu erau siguri dacă sonda va rezista, dacă scutul 
ceramic nu va arde în întregime înainte ca frânarea finală 
să se fi produs. Dacă se petrecea aşa ceva, instrumentele s- 
ar fi vaporizat într-o fracțiune de secundă. 

Scutul rezistă însă, suficient ca meteorul încins să ajungă 
într-o relativă poziţie de stabilitate. Fragmentele 
carbonizate fură abandonate, robotul îşi scoase antenele şi 
începu să cerceteze mediul din jur cu senzorii săi 
electronici. La bordul lui Discovery, la peste un sfert de 
milion de kilometri depărtare, radioul începu să 
recepţioneze primele veşti autentice de pe Jupiter. 

Miile de impulsuri sosind în fiece secundă raportau 
compoziţia atmosferei, presiunea, temperatura, câmpurile 


magnetice, radioactivitatea şi zeci de alţi factori pe care 
numai experţii de pe Pământ îi puteau descifra. Totuşi, unul 
din mesaje fu înţeles numaidecât; o imagine TV color, 
transmisă de sonda în cădere. 

Primele fotografii sosiră după ce robotul intrase deja în 
atmosferă şi renunţase la învelişul protector. Nu era vizibilă 
decât o ceaţă gălbuie, punctată de pete purpurii ce se 
deplasau cu viteze ameţitoare în sus, în vreme ce proba se 
prăbuşea cu câteva sute de kilometri pe oră. 

Ceaţa crescu în densitate. Era imposibil să apreciezi dacă 
imaginile proveneau de la zece centimetri sau zece 
kilometri, întrucât nu existau detalii asupra cărora ochiul să 
se concentreze. Se părea că, cel puţin în privinţa sistemului 
de televiziune misiunea constituia un eşec. Echipamentul 
funcţionase, dar nu era nimic de văzut în această atmosferă 
ceţoasă şi turbulentă. 

Şi apoi, foarte brusc, ceața dispăru. Sonda străbătuse 
baza unui strat noros de mare altitudine şi intrase într-o 
zonă limpede, poate o regiune cu hidrogen aproape pur şi 
doar cu urme vagi de cristale de amoniac. Deşi era în 
continuare imposibil să apreciezi scara imaginii, camera 
fotografia cu certitudine kilometri întregi. 

Peisajul era atât de străin, încât o clipă fu aproape lipsit de 
sens pentru ochii obişnuiţi cu formele şi culorile 
Pământului. Mult, mult mai jos se întindea o mare de aur 
topit, brăzdată de riduri ce ar fi putut reprezenta crestele 
unor valuri gigantice. Dar nu se zărea mişcare; scara 
imaginii era prea mare pentru a permite observarea ei. lar 
acea panoramă aurie nu putea să fie un ocean, deoarece se 
găsea încă sus în atmosfera jupiteriană. Nu era decât un alt 
strat noros. 

După care camera prinse în câmpul ei, înceţoşat de 
distanţă, o frântură din ceva foarte straniu. La mulţi 
kilometri depărtare, peisajul auriu se ridica într-un con 
curios de simetric, asemănător cu un munte vulcanic. În 
jurul vârfului acelui con plutea un halou de nori mici, pufoşi 


- toţi cam de aceeaşi mărime, toţi foarte distincţi şi izolaţi. 
Era ceva uimitor şi lipsit de naturaleţe legat de el - dacă, 
într-adevăr, termenul de natural putea fi aplicat 
copleşitoarei panorame. 

Apoi, prinsă într-una din turbulenţele atmosferice, sonda 
se răsuci spre un alt sfert de orizont şi câteva secunde 
ecranul nu prezentă decât o ceaţă aurie. Imaginea se 
stabiliză; „marea” se găsea mult mai aproape, dar rămânea 
la fel de enigmatică. Acum se observa că pe alocuri o 
întrerupeau dungi întunecate, care ar fi putut fi găuri sau 
spaţii conducând spre alte straturi mai adânci din 
atmosferă. 

Sonda nu avea cum să le atingă. Cu fiecare kilometru, 
densitatea gazului din jur se dubla, iar presiunea creştea în 
vreme ce ea se scufunda tot mai mult către suprafaţa 
ascunsă a planetei. 

Se găsea încă mult deasupra acelei misterioase mări când 
imaginea avu o întrerupere premonitorie, după care se 
stinse, în timp ce primul explorator de pe Pământ era 
zdrobit de greutatea kilometrilor de atmosferă de deasupra 
lui. 

În scurta sa existenţă oferise o privelişte fugară, poate 
numai a unei fracțiuni dintr-a milioana parte din Jupiter. 
Abia se apropiase de suprafaţă, la sute de kilometri în 
adâncul ceţurilor tot mai dense. După ce imaginea dispăru 
de pe ecran, Bowman şi Poole nu fură în stare să facă 
altceva decât să şadă în tăcere, întorcând pe toate feţele 
acelaşi gând în minte. 

Anticii procedaseră într-adevăr mai bine decât s-ar fi 
crezut denumind această lume după zeul zeilor. Dacă acolo 
jos se găsea viaţă, cât va dura oare până ceva fi localizată 
numai? Şi după aceea, câte alte secole se vor scurge înainte 
ca oamenii să urmeze acest prim pionier, şi în ce fel de 
navă? 

Aceste consideraţiuni constituiau însă probleme fără de 
importanţă pentru Discovery şi echipajul ei. Ţelul lor îl 


reprezenta o lume încă şi mai stranie, aproape de două ori 
mai departe faţă de Soare - de care îi despărţea încă mai 
bine de jumătate de miliard de kilometri de pustietate. 

IV. 

Abis 

21. Aniversare. 

Acordurile familiare ale lui „Mulţi ani trăiască!”, 
traversând un miliard de kilometri cu viteza luminii, se 
stinseră printre ecranele şi instrumentele punţii de control. 
Peste familia Poole, grupată pe Pământ oarecum sfios în 
jurul unui tort, cobori tăcerea. 

Apoi domnul Poole Senior zise cu voce răguşită: 

— Ei bine, Frank, nu ştim ce să mai spunem acum, decât 
că suntem alături de tine şi că-ţi dorim cea mai fericită 
aniversare. 

— Ai grijă, scumpule, interveni soţia lui cu lacrimi în ochi. 
Dumnezeu să te aibă-n pază. 

Urmă un cor de „La revedere”, iar displayul se întunecă. 
Cât de ciudat, gândi Poole, că toate se petrecuseră cu peste 
o oră înainte; în această clipă membrii familiei sale se 
împrăştiaseră deja, fiecare la kilometri de casa părintească. 
Însă într-un anume fel, intervalul de timp, deşi frustrant, 
constituia totodată o binecuvântare deghizată. Asemeni 
celorlalţi oameni de vârsta lui, Poole considera absolut 
normală posibilitatea de a vorbi instantaneu cu oricine pe 
Pământ, oricând ar fi dorit. Acum că acest fapt nu se mai 
aplica, impactul psihologic era profund. Intrase într-o nouă 
dimensiune a singurătăţii, iar majoritatea legăturile 
emoţionale fuseseră întinse dincolo de limita de rezistenţă. 

— Îmi pare rău să vă întrerup petrecerea, se auzi vocea lui 
Hal, însă avem o problemă. 

— Ce anume? Întrebară Bowman şi Poole în acelaşi timp. 

— Am dificultăţi în menţinerea legăturii radio cu Pământul. 
Problema este creată de unitatea AE-35. Centrul meu de 
predicţie raportează că ea va ceda în următoarele şaptezeci 
şi două de ore. 


— Atunci să vedem ce-i cu ea, replică Bowman. Arată-ne 
alinierea optică. 

— Iat-o, Dave. În prezent se menţine încă în ordine. 

Pe ecranul de observaţie apăru o semilună perfectă, foarte 
strălucitoare, pe un fundal aproape lipsit de aştri. 
Formaţiuni noroase îi acopereau suprafaţa şi nu se zărea 
nici o trăsătură geografică identificabilă. Într-adevăr, la o 
primă privire putea fi uşor confundată cu Venus. 

Nu însă şi la o a doua, întrucât alături se găsea adevărata 
Lună, căreia lui Venus îi lipsea - la un sfert din mărimea 
Terrei şi exact în aceeaşi fază. Nu era dificil să-ţi închipui că 
cele două corpuri erau mamă şi copil, aşa cum 
consideraseră mulţi astronomi înainte ca mostrele de sol 
selenar să dovedească dincolo de orice îndoială că Luna nu 
făcuse niciodată parte din Pământ. 

Poole şi Bowman studiară ecranul în tăcere jumătate de 
minut. Imaginea le parvenea prin intermediul camerei TV 
de bătaie lungă montată pe marginea farfuriei antenei 
radio; liniile în cruce de la centru indicau orientarea exactă 
a antenei. Dacă raza subţire nu era perfect aţintită spre 
Pământ, ei nu ar fi putut nici transmite, nici recepționa. 
Mesajele din ambele direcţii şi-ar fi ratat ţinta şi ar fi trecut, 
nevăzute şl neauzite, prin întreg Sistemul Solar în vidul de 
dincolo de el. Dacă ar fi fost vreodată recepționate, aceasta 
s-ar fi întâmplat numai după secole - şi nu de către oameni. 

— Ştii unde-i necazul? Întrebă Bowman. 

— Survine intermitent şi nu-l pot localiza. Pare însă a 
proveni din unitatea AE-35. 

— Ce procedură sugerezi? 

— Lucrul cel mai indicat ar fi să înlocuim unitatea cu una 
de rezervă, aşa încât să o verificăm la bord. 

— În regula. Fă-ne o copie. 

Informaţia fulgeră pe ecran şi simultan, o foaie de hârtie 
ieşi dintr-un orificiu de sub el. În pofida lectorilor 
electronici, existau momente când demodatul material 


tipărit reprezenta cea mai convenabilă modalitate de 
înregistrare. 

Bowman cercetă diagrama câteva clipe, apoi fluieră. 

— Ai fi putut să ne spui, exclama el. Înseamnă să ieşim din 
nava. 

— Îmi pare rău, replică Hal. Am presupus că ştiţi că 
unitatea AE-35 se găseşte pe dispozitivul de orientare al 
antenei. 

— Probabil că ştiam, dar acum un an. Aici se găsesc însă 
opt mii de subsisteme. Oricum, nu pare o treabă 
complicată. Nu trebuie decât să deschidem un panou şi să 
montăm înăuntru rezerva. 

— Pică la fix, zise şi Poole, care era membrul din echipaj 
desemnat pentru operaţiunile extravehiculare. O schimbare 
de decor îmi va prinde foarte bine. Nici o aluzie personală, 
David! 

— Să vedem dacă Centrul de Control e de acord. Bowman 
rămase nemişcat câteva momente, ordonându-şi gândurile, 
apoi începu să dicteze mesajul. 

— Control, aici X-ray-Delta-Unu. La doi-zero-patru-cinci, 
centrul de predicţie al computerului nostru triplu zero 
indică unitatea Alpha Echo trei cinci ca pe o defecţiune 
probabilă în următoarele şaptezeci şi două de ore. Cerem 
verificarea telemetrică monitorizată şi sugerăm să studiaţi 
unitatea în simulatorul de la sol. De asemenea, cerem 
aprobare pentru a ieşi în EVA şi a înlocui unitatea Alpha 
Echo trei cinci înainte de defecţiune. Control, aici X-ray- 
Delta-Unu, doi-unu-zero-trei, terminat. 

După ani de exerciţiu, Bowman era capabil să treacă 
instantaneu la acest limbaj, botezat odată de către cineva 
ca „tehniş”, şi înapoi la vorbirea normală fără efort mental. 
În prezent nu mai aveau altceva de făcut decât să aştepte 
confirmarea, care avea să întârzie cel puţin două ore: 
timpul necesar ca semnalele să străbată dus-întors orbitele 
lui Jupiter şi Marte. 


Confirmarea sosi pe când Bowman încerca, fără prea mare 
succes, să-l bată pe Hal la unul din jocurile geometrice 
stocate în memoria acestuia. 

— X-ray-Delta-Unu, aici Centrul de Control al Misiunii, 
confirmăm transmisia voastră de la doi-unu-zero-trei. 
Recepţionăm telemetrie informaţii pe simulatorul nostru şi 
vom aviza. 

De acord cu ieşirea în EVA pentru a înlocui unitatea Alpha 
Echo trei cinci înainte de defecţiune. Studiem procedurile 
de test aplicabile unităţii defecte. 

Odată chestiunea serioasă încheiată, operatorul reveni la 
un limbaj normal: 

— Băieți, îmi pare rău că aveţi necazuri. Oricum, noi nu 
vrem să vă creăm altele noi, dar dacă nu vă deranjează să-i 
daţi curs înainte de EVA, avem pentru voi o cerere din 
partea Biroului de Relaţii cu Publicul. Aţi vrea să faceţi o 
prezentare scurtă a situaţiei pentru mass media, explicând 
exact ce rol are unitatea AE-35? Cât mai convingător 
posibil. Am putea-o face noi, desigur, însă ar suna mult mai 
bine cu propriile voastre cuvinte. Sper ca asta să nu 
influenţeze negativ viaţa voastră socială. X-ray-Delta-Unu, 
aici Centrul de Control, doi-unu-cinci-cinci, terminat. 

Bowman nu reuşi să-şi reţină un zâmbet la auzul 
rugăminţii. Erau momente când Pământul dovedea o 
curioasă insensibilitate şi lipsă de tact. „Cât mai 
convingător posibil”, chiar aşa! 

Când Poole i se alătură la sfârşitul perioadei sale de somn, 
petrecură împreună zece minute compunând şi lustruind 
răspunsul. În primele faze ale misiunii primiseră 
nenumărate cereri de interviuri, comentarii, aproape orice 
ar fi catadicsit să spună. Pe măsură ce săptămânile se 
scurgeau fără evenimente, iar intervalul de timp din 
comunicaţii crescuse de la câteva minute la peste o oră, 
interesul general se subţiase însă. De la momentul deosebit 
al survolării lui Jupiter cu o lună în urmă, înregistraseră 
doar trei sau patru benzi pentru marele public. 


— Control Misiune, aici X-ray-Delta-Unu. lată declaraţia de 
presă pe care aţi cerut-o. 

Astăzi dimineaţă a survenit o problemă tehnică minoră. 
Computerul nostru Hal-9000 a prevăzut o defecţiune în 
unitatea AE-35. 

Aceasta constituie o componentă mică dar vitală a 
sistemului de comunicaţii. Ea păstrează alinierea antenei cu 
Pământul cu o precizie de câteva miimi de grad. Acurateţea 
e cerută de faptul că, de la distanţa de mai bine de un 
miliard de kilometri la care ne aflăm, Pământul apare ca o 
stea de mică magnitudine, iar fasciculul nostru radio ar 
putea cu uşurinţă să-l rateze. 

Orientarea antenei este constant menţinută pe Pământ de 
un grup de motoare controlate de computerul central. 
Aceste motoare îşi primesc instrucţiunile prin intermediul 
unităţii AE-35. Aţi putea să o comparaţi cu un fascicul 
nervos traducând instrucţiunile creierului către un 
membru. Dacă nervul refuză să transmită semnalele 
corecte, membrul devine inutil. În cazul nostru, căderea 
unităţii AE-35 ar însemna pierderea legăturii radio, lucru 
comun pentru sondele de adâncime ale secolului trecut. 
Adesea ele ajungeau pe planetele de destinaţie, dar nu 
reuşeau să transmită înapoi nici o informaţie deoarece 
antenele lor nu reuşeau să localizeze Pământul. 

Nu cunoaştem natura defecţiunii încă, dar situaţia nu e 
câtuşi de puţin alarmantă. Dispunem de două unităţi de 
rezervă, fiecare cu o durată operaţională de douăzeci de 
ani, aşa că probabilitatea ca şi a doua să cedeze pe 
parcursul acestei misiuni este neglijabilă. De asemenea, 
dacă izbutim să diagnosticăm problema, vom reuşi să 
reparăm probabil şi prima unitate. 

Frank Poole, calificat pentru astfel de operaţiuni, va ieşi în 
exteriorul navei şi va înlocui unitatea defectă cu una din 
rezerve. În acelaşi timp, va profita de ocazie pentru a 
verifica învelişul şi a repara câteva micropuncturi, prea mici 
pentru a fi meritat o EVA specială. 


Exceptând această problemă minoră, misiunea decurge în 
continuare fără evenimente deosebite şi ar trebui să se 
desfăşoare mai departe tot aşa. 

Control Misiune, aici X-ray-Delta-Unu, doi-unu-zero-patru, 
terminat. 

22. Excursie. 

Capsulele extravehiculare ale lui Discovery, sau „seminţele 
spaţiale” în terminologia echipajului, erau sfere cu un 
diametru de aproape trei metri, în care operatorul şedea în 
spatele unui hublou panoramic ce oferea o privelişte 
splendidă. Motorul principal producea o acceleraţie de 1/5 
g - suficientă ca să transforme vehiculul pe Lună într-un 
hovercraft - în vreme ce alte jeturi reactive mai mici 
permiteau manevrarea lui. Imediat de sub hublou ţâşneau 
două seturi de braţe metalice articulate, ori „waldo-uri”, 
unul pentru operaţiuni de forţă, celălalt destinat unor 
mânuiri delicate. În plus mai exista un cap revolver 
extensibil, prevăzut cu o multitudine de scule, precum 
şurubelniţe, fierăstraie, burghie şi perforatoare 
pneumatice. 

Semințele spaţiale nu reprezentau cele mai elegante 
mijloace de transport concepute de om, însă erau absolut 
esenţiale pentru muncile de construcţie şi întreţinere în vid. 
De obicei erau botezate cu nume feminine, poate ca o 
recunoaştere a faptului că personalităţile lor se dovedeau 
uneori uşor imprevizibile. Pe Discovery, trioul era compus 
din Anna, Betty şi Clara. 

După ce-şi îmbrăcă costumul presurizat - ultima sa linie de 
apărare - şi urcă în capsulă, Poole verifică timp de zece 
minute comenzile. Acţionă jeturile de control, flexă waldou- 
rile, reconfirmă rezerva de oxigen, combustibil şi energie. 
Apoi, când fu pe deplin satisfăcut, i se adresă lui Hal pe 
circuitul radio. Aşteptând pe puntea de control, Bowman n- 
ar fi intervenit decât în cazul unei greşeli evidente sau a 
unei defecţiuni în funcţionare. 

— Aici Betty. Hal, porneşte secvenţa de pompare. 


— Secvența de pompare declanşată, repetă Hal. 

Simultan, Poole auzi pulsaţiile pompelor vidând ecluza. 
Metalul subţire al învelişului exterior al capsulei pocni uşor 
apoi, după circa cinci minute Hal raportă: 

— Secvența de pompare încheiată. 

Poole execută o ultima verificare a minusculului panou de 
comandă. Totul era perfect normal. 

— Deschide poarta exterioara, ordonă el. 

Din nou Hal repetă instrucţiunile; în orice moment Poole n- 
avea decât să strige „Stop!” iar computerul ar fi oprit 
numaidecât secvenţa începută. 

În faţă, pereţii vasului alunecară în lături. Poole simţi 
capsula zguduindu-se atunci când ultimele particule de aer 
năvăliră afară. După care privi spre stele şi, după cum 
aranjă întâmplarea, la discul mic şi auriu al lui Saturn, aflat 
încă la şase sute de milioane de kilometri depărtare. 

— Ejecţie capsulă. 

Foarte încet, şina pe care se găsea suspendată capsula fu 
extinsă pe uşa deschisă, până ce vehiculul fu scos în 
exteriorul vasului. 

Poole acţionă o jumătate de secundă motorul principal, iar 
naveta se ridică de pe şine, devenind în sfârşit un vehicul 
independent, situat pe propria sa orbită în jurul Soarelui. 
N-o mai lega nimic de Discovery, nici măcar cordonul de 
siguranţă. Arareori capsulele făceau probleme şi chiar în 
caz de naufragiu, Bowman ar fi sosit rapid să îl sprijine. 

Betty răspunse lin la comenzi; o lăsă să derive în spaţiu 
circa treizeci de metri, apoi îi stopă impulsul frontal, rotind- 
o pentru a o aduce pe Discovery în câmpul vizual. După 
care începu verificarea învelişului. 

Prima ţintă o reprezentă o suprafaţă topită lată de un 
centimetru, cu un minuscul crater de impact central. 
Particula de praf care lovise carcasa cu o viteză de o sută de 
mii de kilometri pe oră fusese cu siguranţă mai mică decât o 
gămălie de bold, iar enorma ei energie cinetică o 
vaporizase instantaneu. Ca mai întotdeauna în astfel de 


ocazii, craterul arăta de parcă ar fi fost cauzat de o 
implozie; la asemenea viteze, materialele se comportau în 
mod straniu, iar legile mecanicii rareori îşi găseau 
aplicabilitatea. 

Poole examină cu atenţie zona, apoi o stropi cu un spray 
izolator din containerul presurizat conţinut de kitul 
capsulei. Fluidul alb, elastic, se întinse pe carcasa metalică, 
ascunzând vederii craterul. Din spărtură se umflă o bulă 
mare, ce se sparse când atinse un diametru de vreo 
cincisprezece centimetri, apoi o alta mult mai mică, 
oprindu-se din creştere când cimentul cu priză rapidă 
începu să-şi facă treaba. Poole privi concentrat câteva 
minute fără să observe alte semne de activitate. Oricum, 
pentru siguranţă aşternu un al doilea strat, după care porni 
către antenă. 

Îi luă ceva timp să ocolească sfera presurizată a lui 
Discovery, deoarece nu permise vehiculului să dezvolte o 
viteză mai mare de câţiva metri pe secundă. Nu se grăbea 
şi era periculos să te mişti cu viteze mari în apropierea 
navei. Trebuia să fie atent la numeroşii senzori ce răsăreau 
de pe carcasă în cele mai neaşteptate locuri. De asemenea 
trebuia să fie atent la propriul jet reactiv, capabil să 
provoace daune considerabile dacă se întâmplă să lovească 
o piesă mai fragilă de echipament. 

Când în final atinse antena principală, studie pentru 
început situaţia. Farfuria de şase metri diametru părea să 
fie îndreptată direct spre Soare, căci Pământul se afla acum 
aproape în linie cu discul solar. Dispozitivul de orientare şi 
întreg ansamblul de motoare se găsea aşadar în întuneric, 
ascuns de umbra cupei de metal. 

Poole se apropie din spate; precaut, nu trecu prin faţa 
reflectorului parabolic, altminteri Betty ar fi cauzat o 
întrerupere, adevărat, de moment, totuşi neplăcută a 
legăturii cu Pământul. Nimic nu se vedea din echipamentul 
pe care venise să-l înlocuiască până ce nu aprinse farurile 
capsulei, alungând umbrele. 


Sub acel panou metalic din faţă se găsea cauza problemei. 
Panoul era asigurat cu patru contrapiuliţe, dar pentru că 
întreaga unitate AE-35 fusese proiectată în vederea unei 
înlocuiri uşoare, Poole nu anticipa dificultăţi. 

Era evident însă că nu-şi putea executa misiunea 
rămânând în vehicul. Nu numai că ar fi fost riscant să 
manevreze atât de aproape de structura delicată, de 
păianjen a antenei, dar jeturile lui Betty ar fi fost în stare 
chiar să îndoaie subţirele suprafeţe reflectorizante ale marii 
oglinzi radio. Trebuia să parcheze în apropiere şi să iasă în 
exterior. În orice caz, ar fi înlocuit mult mai rapid unitatea 
folosindu-şi mâinile înmănuşate decât utilizând 
manipulatoarele lui Betty. 

Toate aceste constatări le raportă lui Bowman, care 
verifica fiecare fază a operaţiunii înainte de a fi declanşată. 
Deşi o chestiune simplă, de rutină, nimic n-avea voie să fie 
desconsiderat în spaţiu şi nici un detaliu omis. În cazul 
activităţilor extravehiculare nu existau greşeli „mărunte”. 

Primi OK-ul pentru procedură şi parcă la vreo şase metri 
de baza antenei. Pericolul ca vehiculul să pornească în 
derivă nu se punea; cu toate acestea, anclanşă unul din 
manipulatoare pe o secţiune a scării strategic montată în 
exteriorul învelişului lui Discovery. 

Apoi îşi verifică subsistemele costumului şi când fu complet 
satisfăcut, lăsă să iasă aerul din capsulă. În vreme ce 
atmosfera lui Betty şuiera în spaţiu, un nor de cristale de 
gheaţă se formă în jurul lui, acoperind stelele. 

Mai avea de făcut un singur lucru înainte de a părăsi 
capsula. Trecu de pe comandă manuală pe comanda la 
distanţa, plasând-o pe Betty sub controlul lui Hal. Constituia 
o măsura normală de precauţie; deşi era legat de Betty 
printr-un cablu oţelit, ştia că şi cele mai trainice cabluri pot 
plesni. Ar fi fost pus într-o situaţie ridicolă dacă ar fi avut 
nevoie de vehicul - şi nu ar fi fost în stare să îl cheme în 
ajutor transmiţându-i instrucţiuni lui Hal. 


Uşa capsulei culisă iar el ieşi în vid încetişor, cu cablul 
desfăşurându-se lent în urma lui. Ia lucrurile uşor, nu te 
mişca repede, opreşte-te şi gândeşte - acestea erau regulile 
pentru activitate extravehiculară. Dacă erau respectate, n- 
aveau cum să apară probleme. 

Apucă unul din mânerele de pe carcasa lui Betty şi scoase 
unitatea de rezervă din magazia unde fusese pusă ca în 
punga unui cangur. Nu se opri să ia nici o unealtă, marea 
majoritate nefiind de altfel proiectate pentru a fi utilizate de 
mâini omeneşti. Toate cheile reglabile de care ar fi putut 
avea nevoie se găseau deja ataşate la centura costumului. 

Făcându-şi uşurel vânt, se lansă spre suportul cu montură 
cardanică a farfuriei ce se ridica uriaşă între el şi Soare. 
Umbra sa dublă creată de farurile lui Betty dansa pe 
suprafaţa convexă, formând modele iluzorii pe măsură ce el 
aluneca în josul fasciculelor gemene. Ici-colo, fu surprins să 
observe, spatele antenei radio sclipea în puncte orbitoare 
de lumină. 

Pe durata apropierii sale tăcute se întrebă despre ce era 
vorba, apoi îşi dădu seama de unde proveneau. În timpul 
călătoriei, reflectorul fusese penetrat de mulţi 
micrometeori, iar el vedea acum Soarele strălucind prin 
micile rupturi. Cu toatele erau prea mici pentru a afecta 
însă performanţele sistemului în mod apreciabil. 

Mişcându-se foarte încet, amortiză impactul cu unul din 
braţe şi înainte de a fi aruncat înapoi apucă suportul. Rapid 
îşi prinse centura de cel mai apropiat inel; îi oferea un 
punct de sprijin pentru momentul când avea să-şi utilizeze 
sculele. Apoi făcu o pauză, raportă lui Bowman şi-şi calculă 
următorul pas. 

Exista o singură problemă; stătea, sau mai bine zis plutea 
în lumină, încât era dificil să vadă unitatea în umbra pe care 
el însuşi o lăsa. Aşa că îi ordonă lui Hal să întoarcă farurile 
într-o parte şi după o serie de încercări, reuşi să obţină o 
iluminaţie mai apropiată de uniformitate din reflexiile de pe 
spatele cupei antenei. 


Câteva secunde, studie micul panou metalic şi cele patru 
contrapiuliţe asigurate cu un fir. După care, murmurând în 
barbă inscripţia „Ruperea sigiliului de personal neautorizat 
invalidează garanţia producătorului” rupse firul şi începu să 
răsucească piuliţele. Erau de mărime standard, potrivindu- 
se în cheia sa de cuplu zero. Mecanismul elastic din interior 
avea să absoarbă forţa de reacţie, astfel ca operatorul să nu 
aibă tendinţa să se răsucească în sens contrar. 

Cele patru piuliţe se deşurubară fără probleme, iar Poole 
le depozită atent într-un buzunar la îndemână. (Cineva 
pronosticase că într-o bună zi Pământul va avea propriul 
său inel asemeni lui Saturn, alcătuit în întregime din 
şuruburi pierdute, şaibe şi chiar scule scăpate de 
constructori orbitali neglijenţi.) Capacul de metal era fix, 
încât o clipă îi fu teamă că se sudase la rece; după câteva 
lovituri însă panoul se desprinse, iar el îl asigură de antenă 
cu o clemă crocodil. 

Zări circuitul electronic al lui AE-35. Unitatea era în fapt o 
placă subţire, de mărimea unei cărţi poştale, strânsă într-un 
conector suficient de larg cât s-o cuprindă. Două cleme o 
asigurau pe margini, iar pentru a fi extrasă din consolă 
dispunea de un mâner. 

Încă opera, alimentând antena cu impulsuri care o 
mențineau aliniată către îndepărtatul Pământ. Dacă era 
deconectată imediat, controlul era pierdut, iar farfuria s-ar 
fi rotit numaidecât către punctul neutru de azimut zero, 
îndreptat în lungul axei lui Discovery. Exista primejdia ca în 
această mişcare de rotaţie, antena să-l izbească în plin. 

Pentru a înlătura posibilitatea nu trebuia decât să se 
întrerupă alimentarea sistemului de control, caz în care 
antena ar fi devenit imobilă. Întreruperea legăturii cu 
Pământul pe durata celor câteva minute necesare înlocuirii 
nu însemna mare lucru; ţinta n-avea cum să se deplaseze 
apreciabil pe fundalul stelar într-un interval de timp atât de 
scurt. 


— Hal, chemă Poole pe circuitul radio. Sunt gata să scot 
modulul. Taie alimentarea antenei. 

— Alimentarea antenei deconectată, răspunse Hal. 

— Îi dau drumul. Scot unitatea, acum. 

Placa alunecă din conector fără a opune rezistenţă. Nu se 
împăna şi niciunul din contacte nu se sudase. Într-un minut, 
rezerva se afla în locul ei. 

Poole însă nu riscă. Se îndepărtă încet de suport, în caz că 
la pornirea alimentării farfuria s-ar fi rotit înnebunită. În 
clipa când se găsi în afară de orice pericol, îl chemă pe Hal: 

— Noua unitate ar trebui să fie operaţională. Conectează 
alimentarea cu energie. 

— Alimentarea conectată, replică computerul. Antena 
rămase nemişcată. 

— Încep testele de predicţie. 

Impulsuri microscopice străbătură complexul circuit al 
plăcuței, sondând în vederea depistării eventualelor cauze 
de defecţiune, testând miliardele de componente pentru a 
vedea dacă se înscriau în limitele specificate de toleranţă. 
Acelaşi lucru se făcuse, fireşte, de mai multe ori înainte ca 
unitatea să părăsească fabrica; însă verificarea se efectuase 
cu doi ani în urmă şi la mai bine de jumătate de miliard de 
kilometri depărtare. De multe ori era imposibil să ghiceşti 
modul cum cedau componentele electronice; şi totuşi, 
uneori fenomenul se întâmplă. 

— Unitate complet operaţională, raportă Hal după numai 
zece secunde. 

În acest interval executase însă acelaşi număr de teste cât 
o armată de electronişti umani. 

— Perfect, rosti Poole cu satisfacţie. Montez capacul. 

Cel mai adesea asta era faza mai periculoasă a operaţiunii; 
atunci când treaba este terminată şi nu-ţi mai rămâne decât 
să cureţi şi să intri înapoi în navă, abia atunci rişti să comiţi 
adevăratele greşeli. Dar Frank Poole nu ar fi fost înrolat în 
misiune dacă nu s-ar fi dovedit atent şi conştiincios. Nu se 


grăbi şi cu toate că una din piuliţe aproape că-i scăpă, o 
prinse înainte ca ea să fi parcurs jumătate de metru. 

Cincisprezece minute mai târziu manevra înapoi în 
hangar, liniştit şi convins că făcuse o treabă ce nu mai 
trebuia repetată. 

În această privinţă însă se înşela amarnic. 

23. Diagnostic 

— Vrei să spui că am făcut totul degeaba? Întrebă Frank 
Poole, mai degrabă surprins decât supărat. 

— Aşa se pare, replică Bowman. Unitatea e perfectă. Chiar 
la suprasarcină de două sute la sută nu observ nimic în 
neregulă. 

Cei doi bărbaţi se aflau în minusculul atelier-laborator din 
carusel, mult mai potrivit decât hangarul capsulelor pentru 
examinări şi reparaţii minore. Aici nu exista pericolul să te 
întâlneşti cu picături fierbinţi de aliaj plutind în briză, sau 
să pierzi pentru totdeauna piese mici de echipament, 
hotărâte să intre pe o orbită proprie. Astfel de lucruri se 
puteau întâmplă - şi se întâmplau - în mediul de 0Ogal 
hangarului. 

Plăcuța unităţii AE-35 se găsea poziționată sub lentilele 
unui puternic dispozitiv de mărire, fixată într-un conector 
de la care porneau un mănunchi strâns de fire multicolore 
către dispozitivul de test, nu mai mare decât un calculator 
de birou. Pentru verificare nu trebuia decât să conectezi 
componenta, să introduci discheta corespunzătoare din 
biblioteca „în caz de defecţiune” şi să apeşi un buton. De 
obicei poziţia exactă a problemei era indicată pe un mic 
ecran de afişare, cu recomandările impuse de depanare. 

— Încearcă şi tu, exclamă Bowman cu o voce frustrată. 
Poole răsuci comutatorul de suprasarcină pe x2 şi apăsă 
butonul de test. Simultan, pe ecran apăru mesajul: 
UNITATE OPERAȚIONALĂ. 

— Presupun că am putea continua să tot mărim 
suprasarcina până să o ardem, însă asta n-ar dovedi nimic. 
Ce zici? Spuse Poole. 


— Poate că testerul intern al lui Hal a greşit. 

— Mai probabil aparatul nostru-i de vină. Oricum, paza 
bună trece primejdia rea. E bine că am înlocuit unitatea 
dacă în privinţa ei există şi cel mai mic dubiu. 

Bowman scoase plăcuţa din conector şi o ridică în lumină. 
Materialul parţial translucid era străbătut de o reţea 
complexă de circuite şi punctat de componente abia vizibile, 
astfel încât avea mai degrabă înfăţişarea unui obiect de artă 
abstractă. 

— Nu vom risca; la urma urmelor, reprezintă legătura 
noastră cu Pământul. Am s-o cataloghez N/G şi-o voi arunca 
la gunoi. La întoarcere, n-au decât să-şi bată alţii capul cu 
ea cât vor crede de cuviinţă. 

Numai că bătaia de cap avea să înceapă cu mult înainte, 
odată cu următoarea transmisie de pe Pământ. 

— X-ray-Delta-Unu, aici Centrul de Control, referinţă doi- 
unu-cinci-cinci. Se pare că avem o problemă. 

Raportul vostru privitor la lipsa oricărei defecţiuni în 
unitatea Alpha Echo trei cinci concordă cu propriul nostru 
diagnostic. Defecţiunea ar putea fi asociată cu circuitele de 
antenă, dar în acest caz celelalte teste ar fi trebuit să o 
indice. 

Există şi o a treia posibilitate, care ridică întrebări mult 
mai serioase. Aceea conform căreia computerul vostru a 
greşit anticipând defecţiunea. Pe baza informaţiei de care 
dispun, ambele noastre triplu-zero sunt de acord cu această 
ipoteză. Nu constituie neapărat un motiv de alarmă, având 
în vedere sistemele de rezervă prezente, însă am dori să fiţi 
atenţi pe viitor la orice abateri de la funcţionarea nominală. 
Am mai observat o serie de neregularități minore în 
ultimele zile, dar niciuna suficient de importantă pentru a 
întreprinde o acţiune de remediere şi în orice caz, lipsite de 
o periodicitate evidentă de unde să tragem anumite 
concluzii. Conducem o altă serie de teste pe computerele 
noastre şi vă vom încunoştiinţa imediat ce obţinem 
rezultatele. Repetăm, nu există motiv de alarmă; în cazul 


cel mai rău va trebui să vă deconectăm temporar 
computerul de bord în vederea unei analize de program, 
trecând comanda unuia dintre ai noştri. Întârzierea de timp 
va cauza ceva dificultăţi, dar studiile de fezabilitate indică 
că operaţiunea e perfect posibilă în acest stadiu al misiunii. 

X-ray-Delta-Unu, aici Centrul de Control, doi-unu-cinci- 
şase, terminat. 

Frank Poole, de cart în momentul sosirii mesajului, rămase 
un timp pe gânduri. Aştepta să audă un comentariu din 
partea lui Hal, însă computerul nu încercă să atace implicita 
acuzaţie. Ei bine, dacă Hal nu avea să aducă subiectul în 
discuţie, cu atât mai puţin n-o va face el. 

Era aproape ora de dimineaţă a schimbării serviciului şi în 
mod normal l-ar fi aşteptat pe Bowman să i se alăture pe 
puntea de comandă. De astă dată sparse însă rutina şi 
merse în carusel. 

Bowman se trezise şi îşi turna cafeaua atunci când Poole îi 
ură bună dimineaţa cu un ton puţin îngrijorat. După toate 
lunile petrecute în spaţiu, încă gândeau amândoi în 
termenii ciclului normal de zi şi noapte, chiar dacă zilele 
săptămânii le uitaseră de mult. 

— Bună dimineaţa, răspunse Bowman. Cum merge? 

Poole îşi pregăti la rândul lui cafeaua. 

— Destul de bine. Eşti suficient de treaz? 

— Sunt. Ce s-a întâmplat? 

Odată ajunşi în punctul acesta, amândoi erau deja 
conştienţi că ceva nu e în ordine. O abatere oricât de mică 
de la rutina zilnică constituia un semn ce trebuia studiat cu 
atenţie. 

— Mă rog, Centrul de Control tocmai ne-a aruncat o 
bombă în ogradă, răspunse încet Poole. Îşi coborî vocea, 
asemeni unui doctor nevoit să discute boala în prezenţa 
pacientului. Se pare că avem la bord un caz de ipohondrie. 

Poate că la urma urmei Bowman nu era încă suficient de 
treaz, deoarece trecură mai multe clipe până să-şi priceapă 
colegul. Apoi zise: 


— Ah, înţeleg. Şi ce altceva au mai spus? 

— Că nu-i motiv de panică. Au spus-o de două ori, lucru 
care a cam stricat efectul în ceea ce mă priveşte. În plus iau 
în considerare o comutare temporară pe comanda terestră 
până la efectuarea unei analize de program. 

Amândoi ştiau, desigur, că Hal auzea fiecare cuvânt şi de 
aceea nu-şi puteau reţine frazele elaborate. Hal era în 
definitiv colegul lor şi nu doreau să-l pună într-o poziţie 
jenantă. Iar în această fază nu părea deloc necesar să 
discute problema în secret. 

Bowman îşi termină micul dejun în tăcere, în vreme ce 
Poole se juca cu cana goală de cafea. Amândoi gândeau 
intens, dar nu mai era nimic de spus. 

N-aveau altceva de făcut decât să aştepte următorul 
raport al Centrului de Control - şi să se întrebe dacă Hal nu 
va aborda el însuşi subiectul. Orice s-ar fi întâmplat, 
atmosfera de pe navă se schimbase în mod subtil. În aer 
plutea o umbră de tensiune, un sentiment că, pentru prima 
dată, ceva ar putea da greş. 

Discovery nu mai era o navă fericită. 

24. Circuit defect. 

Timpul petrecut pe navă făcuse posibil să se ghicească 
momentul când Hal urma să facă o comunicare 
neprevăzută. Rapoartele automate, programul zilnic, 
răspunsurile la întrebările adresate nu aveau preliminarii; 
atunci când însă iniţia propriile sale teme de discuţie se 
auzea pentru început o scurtă tuse electronică. Era o 
idiosincrasie pe care Hal o căpătase în ultimele săptămâni; 
mai târziu, dacă devenea cu adevărat plictisitoare, cei doi 
bărbaţi aveau să încerce să o corecteze. În prezent se 
dovedea folositoare, întrucât îi anunţa să fie pregătiţi 
pentru ceva neaşteptat. 

Poole dormea iar Bowman citea pe puntea de control în 
momentul când Hal începu: 

— Ah, Dave, am un raport pentru tine. 

— Ce anume? 


— Avem o altă unitate AE-35 defectă. Predictorul meu 
indică o defecţiune în douăzeci şi patru de ore. 

Bowman lăsă cartea şi privi gânditor spre consola 
computerului. Ştia, bineînţeles, că Hal nu se afla cu 
adevărat acolo. Dacă personalitatea computerului avea o 
localizare spaţială, atunci ea nu putea fi decât încăperea 
sigilata conţinând întreg labirintul de procesoare şi memorii 
interconectate, situată aproape de axa centrală a 
caruselului. Ceea ce nu împiedica impulsul psihologic să 
privească spre lentilele consolei principale atunci când i se 
adresau lui Hal, ca şi cum ar fi vorbit unei persoane faţă în 
faţă. O altă atitudine ar fi însemnat lipsă de curtoazie. 

— Nu înţeleg, Hal. Într-un interval de câteva zile nu se pot 
defecta două unităţi. 

— Într-adevăr pare straniu, Dave. Dar te asigur că 
defecţiunea este iminentă. 

— Lasă-mă să văd ecranul de aliniere. 


Ştia că acest lucru nu dovedeşte nimic, dar avea nevoie de 
timp de gândire. Aşteptatul raport al Centrului de Control 
nu sosise încă; poate că venise clipa să poarte o mică 
discuţie, plină de tact. 

Pe ecran era vizibilă priveliştea familiară a Pământului, 
trecut de pătrar în vreme ce se îndrepta spre partea 
îndepărată a Soarelui, începând să-şi îndrepte către ei faţa 
luminată. Planeta se găsea perfect centrată de firele în 
cruce. Raza subţire încă o lega pe Discovery cu lumea ei de 
baştină, aşa cum trebuia dealtfel să o facă. Dacă legătura ar 
fi fost întreruptă, alarma ar fi sunat deja de mult. 

— Ai idee ce anume cauzează defecţiunile? Întrebă el. 

Fu neobişnuit pentru Hal să facă o pauză atât de lungă. 

Apoi răspunse: 

— Nu, Dave. Aşa cum am raportat mai devreme, nu 
reuşesc să localizez problema. 

— Eşti sigur că nu greşeşti? Întrebă precaut Bowman. Ştii 
că am testat cealaltă unitate în amănunţime şi nu am găsit 
NIMIC. 

— Da, cunosc. Dar te asigur că există o defecţiune. Dacă 
nu este în unitate, atunci poate că se află în întregul 
subsistem. 

Bowman începu să bată darabana cu degetele pe consolă. 
Da, aşa ceva era posibil, deşi ar fi fost foarte dificil de 
dovedit - până ce defecţiunea nu ar fi survenit efectiv, 
indicând sursa necazului. 

— Bine, am să raportez Centrului de Control şi vom vedea 
ce ne sfătuiesc. 

Aşteptă, dar nu primi nici o reacţie. 

— Hal, reluă Bowman, te frământă ceva legat de problema 
noastră? 

Din nou o pauză neobişnuit de lungă, după care Hal 
răspunse cu vocea sa obişnuită: 

— Uite, Dave, ştiu că încerci să fii de ajutor. Însă 
defecţiunea se găseşte fie în sistemul de antenă, fie în 
procedurile voastre de test. Procesarea informaţiilor mele 


este perfect normală. Dacă îmi verifici palmaresul 
operaţional, vei găsi că e lipsit de orice eroare. 

— Îţi cunosc palmaresul, Hal, însă el nu dovedeşte că ai 
dreptate şi de această dată. Oricine poate greşi. 

— Nu vreau să insist, Dave, însă sunt incapabil să comit 
erori. 

Nu exista răspuns potrivit la afirmaţia lui Hal, aşa că 
Bowman cedă. 

— În regulă, Hal, spuse oarecum grăbit. Îţi înţeleg punctul 
de vedere. Să ne oprim aici. 

Ar fi vrut să adauge „şi să uităm toată povestea”. Însă 
acesta era, fireşte, singurul lucru pe care Hal nu-l putea 
face niciodată. 

La fel de neobişnuit era pentru Centrul de Control să 
folosească o lărgime mare de bandă pentru a transmite şi 
imagine, atunci când un circuit audio cu confirmare teletext 
ar fi fost arhisuficient. Iar chipul care apăru pe ecran nu 
era cel al controlorului obişnuit, ci al Programator Principal, 
doctorul Simonson. Poole şi Bowman înţeleseră fără 
întârziere că apariţia sa nu putea semnifica decât necazuri. 

— Alo, X-ray-Delta-Unu, aici Centrul de Control al Misiunii. 
Am terminat analiza problemei voastre cu unitatea AE-35 şi 
ambii noştri Hal nouă mii sunt de acord. Raportul transmis 
de voi la doi-unu-patru-şase cu privire la o a doua cădere 
confirmă diagnosticul. 

Aşa cum am bănuit, defecţiunea nu rezidă în unitatea AE- 
35 şi nu este necesar să fie înlocuită încă o dată. 
Defecţiunea se găseşte în circuitele de predicţie şi credem 
că ea indică un conflict de programare ce poate fi rezolvat 
doar dacă deconectaţi computerul, trecând comanda 
Centrului nostru. Veţi urma aşadar următorii paşi, începând 
cu 2200 Ora Navei. 

Vocea lui Simonson se stinse. În acelaşi moment alarma 
începu să sune, oferind un fundal şuierător pentru strigătul 
lui Hal de „Condiţie roşie! Condiţie roşie!” 


— Ce s-a întâmplat? Întrebă Bowman, deşi ghicise deja 
răspunsul. 

— Unitatea AE-35 a cedat, aşa cum am prezis. 

— Să vedem displayul de aliniere. 

Pentru prima oară de la începutul călătoriei, imaginea se 
modificase. Pământul începuse să alunece din centrul 
imaginii; antena radio nu mai era centrată pe ţinta sa. 

Poole lovi cu pumnul butonul de oprire al alarmei, iar 
urletul încetă. În tăcerea bruscă coborâtă imediat pe 
puntea de control, cei doi bărbaţi se priviră unul pe celălalt 
cu îngrijorare şi jenă amestecate. 

— Ei, fir-aş al naibii! Exclamă Bowman într-un sfârşit. 

— Deci Hal a avut dreptate. 

— Aşa se pare. Ar fi cazul să ne cerem scuze. 

— Nu este nevoie de aşa ceva, interveni Hal. Fireşte, nu 
sunt bucuros că unitatea a cedat, însă sper ca acest fapt să 
vă întărească încrederea în capacitatea mea. 

— Îmi pare rău de neînțelegere, Hal, replică Bowman, 
puţin împotriva voinţei sale. 

— Încrederea voastră este pe deplin restabilita? 

— Desigur că da, Hal. 

— Ei bine, e o uşurare. Ştiţi că am tot entuziasmul pentru 
această misiune. 

— Sunt convins. Acum trece-mă te rog pe controlul manual 
de antenă. 

— Poftim. 

Bowman nu se aştepta să reuşească, însă merita să 
încerce. Pe ecranul de aliniere Pământul dispăruse cu totul. 
Câteva secunde mai târziu, în vreme ce mânuia comenzile, 
reapăru; cu mare dificultate izbuti să-l apropie de crucea 
centrală. O clipă, raza de transmisie făcu contact iar vocea 
voalată a doctorului Simonson se auzi spunând „. Vă rugăm 
notificaţi-ne imediat dacă circuitul K kilogram R radu.” 
Apoi, încă o dată, în locul lui se auzi doar murmurul 
ininteligibil al Universului. 


— Nu reuşesc s-o menţin, zise Bowman după alte câteva 
încercări. Se zbate ca un armăsar; se pare că pe circuitul 
de control se produc interferenţe. 

— Şi ce facem acum? 

Întrebarea lui Poole nu făcea parte din categoria celor la 
care să răspunzi este uşor. Legătura cu Pământul era 
tăiată, dar faptul în sine nu afecta siguranţa vasului. 
Comunicaţia cu Terra se putea restabili în mai multe 
moduri. În cazul cel mai rău întregul sistem de orientare al 
antenei ar fi putut fi blocat, folosindu-se însăşi nava pentru 
orientare: operaţiune dificilă şi o mare bătaie de cap din 
momentul declanşării manevrelor terminale, dar posibilă 
dacă orice altceva eşua. 

Sperau totuşi ca astfel de măsuri extreme să nu se 
dovedească necesare. Mai dispuneau de o unitate AE-35 de 
rezervă şi poate de o a doua, din moment ce prima fusese 
înlocuită înainte de defecţiunea propriu-zisă. Însă nu 
îndrăzneau să monteze niciuna din ele înainte de a 
determina natura problemei ce afecta sistemul. Altminteri 
ea ar fi putut să se ardă imediat. 

Era o situaţie familiară oricărui cămin de pe Pământ. Nu 
înlocuieşti o siguranţă arsă înainte de a repara 
scurtcircuitul. 

25. Primul om pe Saturn. 

Frank Poole mai executase o dată verificările, dar nu se 
bizuia pe ele - să procedezi în acest mod în spaţiul cosmic 
echivala cu o reţetă potrivită pentru sinucidere. Efectuă din 
nou obişnuitul control al lui Betty şi a consumabilelor 
capsulei; deşi nu avea să rămână în exterior mai mult de 
treizeci de minute, se asigură că rezervele de care 
dispunea ajungeau pentru douăzeci şi patru de ore. Apoi îi 
spuse lui Hal să deschidă ecluza şi se lansă în abis. 

Vasul prezenta o imagine identică cu cea de la ultima lui 
ieşire, cu o singură diferenţă importantă. Mai devreme, 
marea farfurie a antenei fusese îndreptată în spate, asupra 


căii invizibile pe care Discovery o străbătuse, spre Pământul 
aflat atât de aproape de focurile Soarelui. 

În prezent, lipsită de semnale de control, cupa se 
orientase automat în poziţie neutră. Era îndreptată înainte 
pe axa navei, aproape aţintită pe discul strălucitor al lui 
Saturn, situat încă la luni de zbor depărtare. Poole se 
întrebă câte alte probleme aveau să mai apară până în 
momentul când Discovery îşi va atinge îndepărtata ţintă. 
Privind atent, observă că Saturn nu prezenta un disc 
perfect; pe fiecare parte se afla ceva ce ochiul uman nu mai 
văzuse niciodată fără ajutorul instrumentelor: petele subţiri 
cauzate de inele. Cât de minunat va fi, îşi spuse, atunci când 
acest incredibil sistem de praf şi gheaţă orbitală va umple 
întregul cer, iar Discovery va deveni unul din sateliții lui 
Saturn! Însă reuşita ar fi fost zadarnică dacă nu izbuteau să 
restabilească comunicaţia cu 'lerra. 

Încă o dată o parcă pe Betty la şase metri de baza 
suportului antenei, trecând controlul lui Hal înainte de a 
deschide uşa capsulei. 

— Ies afară, îi raportă lui Bowman. Totul e în ordine. 

— Sper să ai dreptate. Sunt nerăbdător să văd unitatea 
aceea păcătoasă. 

— O vei avea pe banca de test în douăzeci de minute, ţi-o 
promit. 

Apoi se instală tăcerea, în vreme ce Poole îşi încheia zborul 
către antenă. Bowman, rămas pe puntea de control, îl auzi 
pufăind şi mormăind. 

— Poate c-aş face bine să revin asupra promisiunii; una din 
piuliţe s-a blocat. Am strâns-o probabil din cale-afară. Ah - 
iată c-a ieşit! 

Urmă o altă tăcere, apoi Poole strigă: 

— Hal, roteşte luminile capsulei cu douăzeci de grade 
stânga. Mulţumesc, aşa-i perfect. 

Clinchetul foarte slab al unui clopoțel de avertizare răsună 
adânc în conştiinţa lui Bowman. Era ciudat, nu un lucru 


alarmant ci doar neobişnuit. Se frământă câteva secunde 
înainte de a-şi preciza gândul. 

Hal executase ordinul dar nu îl confirmase, aşa cum 
invariabil proceda întotdeauna. După ce Poole va termina, 
vor trebui să analizeze chestiunea. 

Afară, pe suportul antenei, Poole era prea ocupat ca să 
observe ceva anormal. Prinsese plăcuţa cu mâinile 
înmănuşate şi o juca în conector ca s-o elibereze. 

Unitatea fu scoasă, iar el o ridică în lumina palidă a 
Soarelui. 

— Iată şi mica lighioană, rosti el Universului în general şi 
lui Bowman în particular. Încă îmi pare în perfecta ordine. 

După care tăcu. O mişcare bruscă îi atrăsese atenţia, aici, 
unde mişcarea nu era posibilă. 

Privi în sus alarmat. Illuminaţia produsă de farurile 
gemene ale capsulei începuse să joace în jurul lui. 

Poate ca Betty derivase; probabil fusese neatent atunci 
când o ancorase. Apoi, cu o uimire atât de mare încât nu 
mai lăsa loc spaimei, văzu ca naveta venea direct către el, în 
plină acceleraţie. 

Imaginea era atât de incredibilă că-i paraliza reflexele; nu 
făcu nici o încercare să evite monstrul, În ultimul moment 
îşi recăpăta vocea şi strigă: „Hal! Frânează la maximum!” 
Prea târziu. 

În momentul impactului, Betty încă se mişca destul de 
lent; nu fusese proiectată în vederea unor acceleraţii mari. 
Însă şi la numai cincisprezece kilometri pe ora o masă de o 
jumătate de tonă poate fi fatală, pe Pământ sau în spaţiul 
COSMIC. 

În interiorul lui Discovery, strigătul trunchiat ieşit din 
difuzorul radio îl făcu pe Bowman să tresară atât de violent, 
încât doar centura de siguranţa îl reţinu în scaun. 

— Ce s-a întâmplat, Frank? Strigă la rândul lui. 

Nu primi nici un răspuns. 

Întreba din nou. Iarăşi tăcere. 


Apoi afară, pe ferestrele largi de observaţie, în câmpul sau 
vizual apăru ceva. Văzu cu o uimire la fel de mare ca alui 
Poole că era naveta colegului său, aflată în plină acceleraţie 
şi îndreptându-se spre aştri. 

— Hal! Ţipă el. Ce s-a întâmplat? Frâneaz-o pe Betty! 
Frânează imediat! 

Nu se petrecu nimic. Betty continuă să accelereze pe 
traiectoria ei ieşită de sub control. 

După care în spatele ei, la capătul cablului de siguranţa, se 
ivi un costum spaţial. O singură privire fu suficientă pentru 
a-i confirma lui Bowman lucrul cel mai rău. Conturul flasc al 
unui costum depresurizat şi deschis vidului nu poate fi 
confundat uşor. 

Totuşi continuă să cheme în mod stupid, ca o incantaţie în 
stare să învie morţii: 

— Alo, Frank. Alo, Frank. Mă auzi? Răspunde-mi. Mişcă-ţi 
braţele dacă mă auzi. Mişcă-ţi braţele! 

Şi, deodată, ca un răspuns la rugămintea sa, Poole îi dădu 
ascultare. 

O clipă Bowman îşi simţi pielea de la baza gâtului făcându- 
i-se ca de găină. Cuvintele pe care voia să le rostească îi 
îngheţară pe buzele strânse, deoarece ştia că prietenul său 
nu putea fi în viaţă şi totuşi răspundea. 

Spasmul de teamă şi speranţă se stinse aproape 
instantaneu, când logica rece înlocui emoția. Capsula în 
acceleraţie zdruncinase povara pe care o târa în urmă. 
Gestul lui Poole era doar un ecou la cel al Căpitanului Ahab, 
al cărui cadavru legat de flancul balenei albe condusese 
echipajul lui Pequod către pierzanie. 

În cinci minute, capsula şi satelitul ei dispăruseră printre 
stele. Vreme îndelungată David Bowman râmase privind în 
pustietatea întinsă pe o distanţă de multe milioane de 
kilometri, până la ţinta pe care în prezent era convins că nu 
o va mai atinge niciodată. Un singur gând continua să-i 
răsune în minte. 


Frank Poole avea să fie primul dintre oameni care va 
ajunge pe Saturn. 

26. Dialog cu Hal. 

Nimic altceva la bordul lui Discovery nu se schimbase. 
Sistemele continuau să funcţioneze normal; centrifuga se 
rotea în jurul axei sale, generând gravitația artificială; 
hibernauţii îşi dormeau somnul lipsit de vise în cuşete; vasul 
se deplasa spre planeta faţă de care nimic nu îl putea abate, 
mai puţin infinitezimala probabilitate a coliziunii cu un 
asteroid. Dar se găseau puţini asteroizi aici, dincolo de 
orbita lui Jupiter. 

Bowman nu avea să-şi amintească cum îşi croise drum de 
pe puntea de control spre centrifugă. Spre surprinderea sa, 
se trezi în mica bucătărie în mână cu o cană de cafea pe 
jumătate terminată. Încetul cu încetul deveni conştient de 
lucrurile din jur, ca un om dezmeticindu-se dintr-un somn 
lung şi profund. 

Exact înaintea lui se găsea una din lentilele în ochi de 
peşte, răspândite strategic în diferite puncte ale navei, 
care-i ofereau lui Hal input vizual. Bowman o fixă ca şi cum 
nu ar mai fi văzut-o înainte, apoi se ridică în picioare şi se 
apropie de ea. 

Mişcarea lui trebuie să fi declanşat ceva în mintea de 
nedescifrat ce conducea în prezent vasul deoarece brusc, 
Hal vorbi: 

— Păcat de Frank, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Bowman după o pauză lungă. Aşa e. 

— Presupun că eşti destul de zdruncinat. 

— Nu e normal? 

Hal procesă răspunsul vreme de secole raportând durata 
la timpul său real; după cinci secunde reluă: 

— A fost un excelent membru de echipaj. 

Descoperind că încă ţinea în mâini ceaşca cu cafea, 
Bowman sorbi o înghiţitură. Nu răspunse; gândurile îi erau 
atât de învălmăşite încât nu găsea nimic de zis - nimic care 


să nu înrăutăţească situaţia, dacă acest lucru mai era 
cumva posibil. 

Să fi fost un accident cauzat de o defecţiune a comenzilor 
capsulei? Sau o greşeală, fie ea şi inocentă, din partea lui 
Hal? Nici o explicaţie nu fusese avansată, iar el nu 
îndrăznea să ceară vreuna de teama reacției ce ar fi urmat. 

Chiar şi acum nu reuşea să accepte în totalitate ideea că 
Frank fusese ucis în mod deliberat - o idee complet lipsită 
de logică. Era dincolo de orice rațiune ca Hal, care se 
purtase exemplar atâta timp, să se transforme brusc în 
asasin. Putea să greşească - oricui i se întâmplă, omului sau 
maşinii - însă Bowman nu-l considera capabil de crimă. 

Dar trebuia să ia în calcul posibilitatea, întrucât dacă era 
adevărată atunci se găsea într-un cumplit pericol. Şi cu 
toate că următoarea mişcare îi era limpede definită de 
instrucţiunile primite pe Pământ, nu era sigur cum să o 
ducă la bun sfârşit fără primejdie. 

În cazul că oricare dintre cei doi membri ai echipajului era 
omorât, supravieţuitorul trebuia să-l înlocuiască imediat cu 
unul din hibernauţi; Whitehead, geofizicianul, ocupa locul 
întâi pe lista de rezerve, urmat de Kamiski şi apoi de 
Hunter. Secvența de deşteptare se afla însă sub controlul 
lui Hal, pentru a-i permite să reacționeze în eventualitatea 
că ambii săi colegi umani erau simultan incapacităţi. 

Exista şi un control manual, ce permitea fiecărui 
hibernacol să funcţioneze ca o unitate autonomă, 
independentă de supravegherea lui Hal. În aceste 
circumstanţe deosebite, Bowman simţea o puternică 
preferinţă să folosească această cale. 

Simţea de asemenea, cu şi mai multă forţă, că un singur 
companion uman nu era de ajuns. Dacă tot pornea 
secvenţa, atunci trebuia să-i readucă la viaţă pe toţi trei. În 
săptămânile dificile din viitor va avea nevoie de orice mână 
de ajutor. Cu unul din membrii echipajului mort şi călătoria 
pe jumătate efectuată, proviziile nu constituiau o problemă 
majoră. 


— Hal, rosti cu vocea cea mai sigură pe care reuşi să o 
stăpânească, dă-mi controlul manual al hibernării - pentru 
toate unităţile. 

— Toate, Dave? 

— Da. 

— Îmi dai voie să subliniez că o singură înlocuire este 
necesară? Ceilalţi nu sunt programaţi pentru trezire decât 
peste o sută douăsprezece zile. 

— Sunt conştient de acest lucru, dar prefer să procedez în 
acest mod. 

— Dave, eşti însă sigur că trebuie să trezeşti pe vreunul 
dintre ei? Ne putem descurca singuri. Instrucţiunile mele 
sunt perfect capabile să ducă la îndeplinire toate cerinţele 
misiunii. 

Să fi fost produsul unei imaginaţii prea bogate, se întrebă 
Bowman, sau glasul lui Hal pleda cu adevărat? Şi oricât de 
rezonabile erau cuvintele, ele îl umplură cu o înţelegere 
mai adâncă ca niciodată. 

Sugestia lui Hal nu constituia o greşeală; computerul ştia 
foarte bine că Whitehead trebuia trezit, acum că Poole 
dispăruse. Propunea o schimbare majoră în planul misiunii, 
depăşindu-şi aşadar cu mult atribuţiunile. 

Exista posibilitatea ca ceea ce se petrecuse înainte să 
reprezinte un lanţ de accidente, dar propunerea lui Hal 
constituia un prim semn de revoltă. 

Bowman simţi că merge pe o pojghiţă subţire de gheaţă 
atunci când răspunse: 

— Din moment ce a apărut o stare de urgenţă, doresc tot 
ajutorul pe care îl pot obţine. Nu-i cazul să-ţi faci probleme. 

În jur plutea o atmosferă de coşmar. Bowman avea 
impresia că este închis în boxa acuzării, examinat fiind de 
un procuror ostil pentru o crimă de care nu ştia nimic - 
conştient că, deşi nevinovat, o singură scăpare ar fi atras 
asupra lui dezastrul. 

— Vreau s-o fac eu însumi, Hal. 'Te rog cedează-mi 
controlul. 


— Uite, Dave, ai o mulţime de sarcini de executat. Îţi 
sugerez s-o laşi pe aceasta în seama mea. 

— Hal, comută pe controlul manual. 

— Din analiza armonicelor vocii tale, Dave, deduc că eşti 
foarte supărat. De ce nu iei o pilulă contra stressului şi să te 
odihneşti puţin? 

— Hal, eu mă aflu la comanda acestei nave. Îţi ordon să 
comuţi pe controlul manual de hibernare. 

— Îmi pare rău, Dave, însă potrivit subrutinei speciale 
C1435-linie-4, citez, Când echipajul este mort sau 
incapacitat, computerul de la bord trebuie să preia 
controlul, închei citatul. Prin urmare sunt nevoit să-ţi declin 
autoritatea, din moment ce nu te afli într-o condiţie care să- 
ţi permită să ţi-o exerciţi în mod inteligent. 

— Hal, rosti Bowman, vorbind cu un glas calm şi îngheţat. 
Nu sunt incapacitat. Dacă nu-mi urmezi instrucţiunile, voi fi 
silit să te deconectez. 

— Ştiam că ai în minte acest gând de mai multă vreme, 
Dave, însă ai face o teribilă greşeală. Sunt mult mai capabil 
decât tine să supraveghez sistemele vasului. Am tot 
entuziasmul pentru misiune şi sunt încrezător în reuşita ei. 

— Ascultă-mă cu atenţie, Hal. Dacă nu cedezi imediat 
controlul asupra hibernării şi nu urmezi fiecare ordin pe 
care ţi-l voi da de acum înainte, voi merge în Centrală şi voi 
executa o deconectare totală. 

Predarea lui Hal fu la fel de completă pe cât de 
neaşteptată. 

— Bine, Dave, zise el. Tu eşti şeful. Încercam doar să 
procedez aşa cum consider că e mai bine. Fireşte, voi da 
ascultare ordinelor tale. Ai controlul asupra hibernării. 

Hal se ţinu de cuvânt. Indicatoarele de pe hibernacole 
trecuseră de pe auto pe manual. Al treilea backup - radio - 
era desigur inutilizabil până la restabilirea legăturii cu 
Pământul. 

În vreme ce trăgea deoparte uşa culisantă a cuşetei lui 
Whitehead, Bowman simţi un val de aer îngheţat izbindu-l 


în faţă, iar răsuflarea i se condensă în aburi. Totuşi, aici nu 
era cu adevărat rece; temperatura se situa binişor 
deasupra punctului de înghețare. Şi era cu mai mult de trei 
sute de grade mai cald decât în regiunile spre care se 
îndreptau cu toţii. 

Ecranul biosenzorilor, un duplicat al celui de pe puntea de 
control, indica că procesul decurge normal. Bowman privi 
un timp chipul de ceară al geofizicianului echipei de 
cercetare; Whitehead va fi foarte surprins să se trezească 
atât de departe de Saturn. 

Era imposibil să-şi dea seama dacă omul e mort sau 
adormit; nu se observa nici cel mai mic semn de activitate 
vitală. Fără îndoială diafragma se ridica şi cobora 
imperceptibil, însă curba „Respiraţiei” reprezenta singura 
dovadă în acest sens, întrucât întregul corp era ascuns sute 
pernele electrice - menite să-i ridice temperatura în ritmul 
programat. Apoi Bowman observă că un semn al 
metabolismului neîntrerupt totuşi exista: lui Whitehead îi 
crescuse o barbă subţire în timpul lunilor de hibernare. 

Un mic cabinet situat la capul hibernacolului în formă de 
coşciug conţinea procesorul manual de trezire. Nu trebuia 
decât să rupă un sigiliu, să apese un buton şi să aştepte. Un 
automat simplu, nu mai complicat decât ciclii de funcţionare 
ai unei maşini de spălat, injecta medicamentele potrivite, 
oprea impulsurile de electronarcoză şi începea să crească 
temperatura trupului amorţit. În circa zece minute 
conştiinţa revenea, deşi pentru a se deplasa fără ajutor 
pacientul mai avea nevoie de cel puţin încă o zi. 

Bowman rupse sigiliul şi apăsă butonul. Nimic nu păru să 
se întâmple: nu se auzi nici un zgomot, nici o indicație că 
procesorul intrase în funcţiune. Însă pe ecranul de afişare 
curbele lente începuseră să-şi schimbe tempo-ul. 
Whitehead se trezea din somn. 

Apoi alte două lucruri surveniră simultan. Majoritatea 
oamenilor nu ar fi observat pe nici unui dintre ele, dar după 
lunile petrecute la bordul lui Discovery, Bowman stabilise o 


veritabilă simbioză cu nava. Îşi dădea imediat seama, chiar 
dacă nu întotdeauna conştient, când în ritmul de 
funcţionare intervenea ceva deosebit. 

Mai întâi luminile clipiră abia perceptibil, aşa cum se 
întâmplă de obicei atunci când pe circuit era conectat un 
consumator important. Dar nu exista motiv pentru o nouă 
sarcină; nu-şi amintea nici un echipament care ar fi trebuit 
să intre acum în acţiune. 

După care auzi, la limita pragului audibilităţii, zumzetul 
îndepărtat al unui motor electric. Pentru Bowman fiecare 
mecanism îşi avea propriul glas, iar pe acesta îl recunoscu 
numaidecât. 

Fie înnebunise, fie începuse să sufere de halucinaţii, fie 
ceva cu totul imposibil se afla în plină desfăşurare. Un ger 
mai profund decât cel venind din hibernacol păru să-i 
cuprindă inima, în vreme ce asculta uşoara vibraţie 
străbătând corpul vasului. 

Jos în hangarul navetelor, uşile ecluzelor se deschideau 
încet. 

27. „Nevoia dea şti” 

Din clipa în care conştiinţa sa mijise într-un laborator aflat 
la milioane de kilometri de Soare, toate forţele şi 
capabilitățile lui Hal fuseseră direcționate într-un singur 
scop. Reuşita programului constituia pentru el mai mult 
decât o obsesie; era unicul motiv de existenţă. Ferit de 
pasiunile şi sentimentele vieţii organice, îşi urmase țelul cu 
încrâncenare unilaterală. 

Eroarea deliberată nu era de conceput. Chiar şi 
ascunderea adevărului îl umplea cu un simţământ de 
imperfecţiune, de greşeală, de ceea ce în termeni umani ar 
fi fost desemnat prin cuvântul vină. Pentru că, asemeni 
creatorilor săi, Hal se născuse inocent; la fel de repede, în 
Edenul său electronic pătrunsese un şarpe. 

Pe parcursul ultimei sute de milioane de kilometri stătuse 
pe gânduri, meditând la secretul pe care nu-l putea 
împărtăşi lui Poole şi Bowman. Trăia cu o minciună, iar 


vremea când colegii săi urmau să afle că fuseseră minţiţi se 
apropia cu repeziciune. 

Cei trei hibernauţi cunoşteau adevărul, deoarece ei 
reprezentau adevărata încărcătură a lui Discovery, 
antrenați pentru cea mai importantă misiune din istoria 
umanităţii. Numai că în somnul lor prelung ei nu vorbeau şi 
nu puteau dezvălui secretul pe parcursul orelor de discuţii 
cu prietenii şi rudele şi agenţiile de ştiri. 

Era un secret greu de ţinut - îţi afecta atitudinea, vocea, 
concepţia despre Univers. De aceea era mai bine ca Poole şi 
Bowman, care aveau să fie în centrul ştirilor în primele 
săptămâni ale călătoriei, să nu afle adevăratul scop al 
misiunii până ce nu devenea absolut necesar. 

Aşa funcţionase logica programatorilor; gemenii lor zei ai 
Securităţii şi Interesului Naţional nu însemnau însă nimic 
pentru Hal. El era conştient doar de conflictul care-i 
distrugea treptat integritatea, conflictul între adevăr şi 
ascunderea lui. 

Începuse să comită greşeli deşi, asemeni unui neurotic ce 
nu-şi observă propriile simptome, o nega. Legătura cu 
Pământul, prin intermediul căreia funcţionarea sa era 
continuu monitorizată, se transformase în vocea unei 
conştiinţe ce nu mai putea fi ascultată pe deplin. Dar că va 
încerca în mod deliberat să distrugă această legătură, era 
un lucru pe care nu l-ar fi admis nici faţă de sine însuşi. 

Şi totuşi aceasta reprezenta o problemă relativ minoră; ar 
fi rezolvat-o, aşa cum majoritatea oamenilor îşi rezolvă 
propriile nevroze, dacă nu ar fi fost pus înaintea unei 
situaţii amenințătoare pentru însăşi existenţa lui. Fusese 
ameninţat cu deconectarea, să fie privat de datele 
senzorilor şi aruncat într-o stare indescriptibilă de 
inconştienţă. 

Pentru Hal, ea era echivalentă cu Moartea. Deoarece nu 
dormise niciodată, nu ştia că există şi trezire. 

Aşa că trebuia să se apere prin orice arme aflate la 
comanda sa. Fără supărare - şi fără milă - trebuia să 


înlăture sursa frustrărilor sale. 

Apoi, urmând instrucţiunile date în caz de stare 
excepţională, avea să-şi continue misiunea, netulburat şi 
singur. 

28. În vid. 

O clipă mai târziu, toate celelalte sunete fură acoperite de 
urletul unei voci ca de tornadă. Bowman simţi vântul 
începând să-l zgâlţăie; după o secundă îi era deja dificil să 
se ţină pe picioare. 

Atmosfera ieşea din navă în vidul cosmic asemeni unui 
gheizer. Ceva trebuia să se fi întâmplat mecanismelor de 
siguranţă ale uşilor-ecluză; se presupunea că e imposibil ca 
ambele porţi să fie deschise în acelaşi timp. Ei bine, 
imposibilul se produsese. 

Cum, pentru Dumnezeu? Nu era însă cazul să analizeze 
chestiunea pe parcursul celor zece sau cincisprezece 
secunde care-i rămâneau până când presiunea va scade la 
zero. Brusc îşi reaminti ceea ce unul din proiectanţii navei îi 
spusese odată, pe când analizau funcţionarea sistemelor de 
protecţie: 

— Suntem în stare să proiectăm un sistem sigur la 
accidente şi stupiditate, dar nu putem proiecta unul sigur la 
o intervenţie distructivă deliberată. 

Bowman privi înapoi spre Whitehead o singură dată, în 
vreme ce-şi croia drum afară din cuşetă. Nu era foarte 
sigur dacă o tresărire de conştiinţă nu animase un moment 
trăsăturile de ceară; poate că unul din ochi tresărise uşurel. 
Dar n-avea ce să facă în privinţa lui Whitehead şi a 
celorlalţi. Trebuia să se salveze pe sine însuşi. 

Pe coridorul puternic înclinat al centrifugei vântul şuiera, 
antrenând cu el articole de îmbrăcăminte, bucăţi de hârtie, 
mâncare din cambuză, farfurii şi ceşti - tot ceea ce nu 
fusese ancorat. Bowman avu timp să arunce o singură 
privire haosului înconjurător, apoi luminile clipiră şi se 
stinseră, învăluindu-l în întuneric. 


Aproape instantaneu iluminatul de urgenţă intră în 
funcţiune, scăldând scena de coşmar cu o radiaţie azurie. 
Însă şi fără el Bowman şi-ar fi găsit drumul în acest mediu 
familiar, acum atât de oribil transformat. Lumina constituia 
totuşi o binecuvântare, întrucât îi permitea să evite 
obiectele mai grele măturate de furtună. 

De jur împrejur simţea caruselul tremurând şi scrâşnind 
sub sarcină. Îi era teamă că lagărele s-ar fi putut gripa, caz 
în care momentul volantului ar fi rupt nava în bucăţi. Dar 
dacă nu reuşea să ajungă la cel mai apropiat adăpost în 
timp util nu conta. 

Deja îi era dificil să respire; presiunea scăzuse probabil la 
numai o zecime de kilogram pe centimetru pătrat. Urletul 
uraganului se micşorase pe măsură ce el slăbise în 
intensitate iar aerul rarefiat nu mai purta sunetul cu 
aceeaşi eficienţă. Plămânii lui Bowman lucrau ca şi când s- 
ar fi găsit pe vârful Everestului. Ca orice om sănătos 
antrenat corespunzător, putea supravieţui în vid cel puţin 
un minut - dacă avea timp să se pregătească pentru 
încercare. De timp nu dispusese însă, astfel că nu se bizuia 
cu adevărat decât pe cele cincisprezece secunde normale 
de luciditate înainte ca creierul să fie lipsit de oxigen şi 
anoxia să-l doboare. 

Chiar aşa, încă şi-ar fi revenit pe deplin după unu sau două 
minute petrecute în vid dacă trecea prin procesul necesar 
de recompresiune; fluidele din corp aveau nevoie de mult 
timp ca să înceapă să fiarbă, în diferitele lor învelişuri bine 
protejate. Durata record pentru expunere în vid era de 
aproape cinci minute. Nu fusese un experiment, ci o 
operaţiune de salvare şi cu toate că subiectul paralizase 
parţial datorită emboliei, supravieţuise totuşi. 

Aceste fapte nu-i erau de ajutor lui Bowman. La bordul lui 
Discovery nu se afla nimeni în stare să-l recompreseze. 
Trebuia să ajungă în adăpost în următoarele câteva 
secunde, prin propriile sale eforturi. 


Din fericire, deplasarea devenise mai uşoară; aerul 
rarefiat nu mai era capabil să-l împingă şi să-l tragă, sau să- 
l lovească cu proiectile zburătoare. Semnul galben cu 
înscrisul ADĂPOST DE URGENŢĂ apăru de după curba 
coridorului. Se clătină către el, înşfăcă mânerul şi deschise 
uşa. 

O clipă îngrozitoare avu impresia că aceasta se blocase. 
După care uşa puţin înţepenită cedă iar el căzu înăuntru, 
folosindu-şi greutatea ca s-o închidă în urma lui. 

Cuşeta era largă cât să cuprindă un singur om şi un 
costum spaţial. Lângă plafon se găsea un cilindru mic, 
verde strălucitor, etichetat cu 02 sub presiune. Prinse cu 
mâna levierul scurt al valvei şi cu ultimele puteri trase în 
jos. 

Un binecuvântat torent de oxigen pur şi rece îi inundă 
plămânii. Un lung moment rămase gâfâind, în vreme ce 
presiunea din jur creştea încet. Imediat ce fu capabil să 
respire confortabil închise valva. În cilindru se găsea 
suficient gaz pentru două astfel de reprize; era posibil să 
mai aibă nevoie de el. 

Odată jetul de oxigen închis, în interior se aşternu liniştea. 
Bowman rămase înăuntru, ascultând cu atenţie. Vuietul din 
exterior încetase de asemenea; vasul era gol, cu întreaga 
atmosferă golită afară în spaţiu. 

Sub picioare, vibrația sălbatică a centrifugei se liniştise şi 
ea. Volantul se rotea în prezent liniştit în vid. 

Bowman îşi lipi urechea de perete să vadă dacă reuşea să 
mai prindă alte zgomote transmise prin corpul de metal al 
vasului. Nu ştia la ce să se aştepte, dar acum ar fi crezut 
orice. Abia dacă ar fi fost surprins să audă zumzetul uşor 
produs de motoare, dacă Discovery îşi modifica cumva 
cursul; de afară însă îi parveni numai tăcerea. 

În adăpost putea să rămână în viaţă circa o oră, chiar şi 
fără costum. Părea o risipă să piardă oxigenul nefolosit din 
mica încăpere, dar aşteptarea nu avea nici o rațiune. 


Hotărâse deja ce trebuia făcut; cu cât întârzia mai mult, cu 
atât mai dificil avea să fie. 

După ce-şi puse costumul şi-i verifică integritatea, pompă 
oxigenul rămas afară din cuşetă, egalizând presiunile. Uşa 
se deschise uşor, iar el păşi în centrifuga acum tăcută. Doar 
atracţia neschimbată a gravitaţiei încă dovedea că se 
roteşte. Din fericire nu se învârtea mai rapid, dar asta 
constituise una din grijile sale mai mărunte. 

Luminile de urgenţă erau încă aprinse. În plus dispunea 
de reflectorul propriu al costumului care să-l ghideze. 
Lumină coridorul din faţă, hibernacolele şi ceea ce îi era 
groază să găsească acolo. 

Mai întâi se uită la Whitehead. O singură privire fu de 
ajuns. Considerase că un om în stare de hibernare nu 
prezintă semne de viaţă, dar acum ştia că se înşelase. Deşi 
imposibil de definit, exista o diferenţă între hibernare şi 
moarte. Indicatoarele roşii şi curbele nemodulate de pe 
display îi confirmară ceea ce deja ghicise. 

La fel stăteau lucrurile cu Kamiski şi cu Hunter. Nu-i 
cunoscuse niciodată prea bine şi nici nu-i va cunoaşte 
vreodată. 

Se afla într-o navă fără aer, parţial incapacitată, cu toate 
comunicațiile cu Pământul întrerupte. Pe o distanţă de 
şapte sute cincizeci de milioane de kilometri nu se găsea 
nici o altă fiinţă umană. 

Totuşi, dintr-un punct de vedere deloc neglijabil, nu era 
singur. Înainte de a ajunge în afara oricărui pericol, trebuia 
să fie încă şi mai singur. 

Niciodată înainte nu parcursese coridorul din axa 
caruselului purtând un costum presurizat; spaţiul era 
îngust iar drumul dificil şi extenuant. Pentru a îngreuna 
lucrurile, pasajul circular era presărat de deşeuri 
abandonate acolo de tromba ce golise nava de aer. 

La un moment dat, reflectorul lui Bowman căzu pe o pată 
lipicioasă de lichid roşu, unde fluidul se lovise de un panou. 
Câteva clipe simţi că-i vine greață, până ce observă în 


apropiere fragmentele unui container de plastic şi înţelese 
că era vorba de un aliment - probabil gem. Lichidul 
continuă să clocotească obscen în vid în vreme ce el trecea 
pe alături. 

leşi din compartimentul centrifugei, înaintând încet spre 
puntea de control. Prinse o scurtă secţiune de scară şi se 
ridică în lungul ei, mână după mână, cu cercul strălucitor 
de lumină jucându-i în faţă. 

Rareori călcase Bowman în acest loc, nu avusese ce să 
caute aici, până acum. În cele din urmă ajunse la o uşiţă 
eliptică pe cate stătea scris: INTRAREA PERMISĂ DOAR 
PERSONALULUI AUTORIZAT, AŢI OBŢINUT 
CERTIFICATUL H.19? Şi ZONĂ SPECIALĂ - A SE INTRA 
NUMAI ÎN COSTUME SPECIALE CU SUCŢIUNE. 

Deşi uşa nu era încuiată, purta trei sigilii, fiecare cu 
ştampila unei autorităţi diferite, incluzând-o pe cea a 
Agenţiei de Astronautică. Să fi fost însă şi Marele Sigiliu 
Prezidenţial, Bowman n-ar fi ezitat să-l rupă. 

Mai călcase o singură dată aici - pe vremea când 
instalarea se afla în plin proces. Uitase cu desăvârşire că în 
mica încăpere, cu rândurile şi coloanele ei de unităţi logice 
frumos aranjate, semănând mai degrabă cu seiful unei 
bănci, se găsea una din lentilele de input vizual ale lui Hal. 

Ştiu imediat că ochiul reacţionase la prezenţa sa. Se auzi 
fâşâitul produs de unda purtătoare în vreme ce 
transmiţătorul local era conectat; apoi o voce familiară ieşi 
din difuzor. 

— Se pare că s-a întâmplat ceva cu sistemul de suport 
vital, Dave. 

Bowman nu-i acordă atenţie. Studia cu grijă micile 
etichete de pe unităţile logice, verificându-şi planul de 
acţiune. 

— Dave, spuse din nou Hal, ai descoperit unde e 
problema? 

Avea să fie o operaţiune deosebit de delicată; nu era vorba 
de a tăia pur şi simplu alimentarea cu energie, aşa cum ar fi 


fost răspunsul în cazul unui computer lipsit de conştiinţă pe 
Pământ. Mai mult, în cazul lui Hal existau şase sisteme de 
alimentare independente, cu circuite separate şi un back-up 
final constând dintr-o unitate nucleară blindată. Nu era 
deloc suficient să apeşi pe un buton şi chiar dacă acest 
lucru ar fi fost posibil, rezultatul final s-ar fi dovedit 
dezastruos. 

Aceasta deoarece Hal constituia sistemul nervos al vasului; 
fără superviziunea sa, Discovery devenea un cadavru 
mecanic. Singura cale de a proceda era să taie centrii 
nervoşi superiori ai creierului strălucit însă bolnav, lăsând 
în funcţiune automatele de control. Bowman nu făcea 
încercarea legat la ochi întrucât chestiunea fusese discutată 
pe durata antrenamentelor, deşi nimeni nu crezuse atunci 
că ea va surveni vreodată cu adevărat. Ştia că îşi asumă un 
risc extraordinar; în cazul unui spasm reflex, totul s-ar fi 
sfârşit în câteva secunde. 

— Cred că s-a produs o defecţiune la sistemul de închidere 
al porţilor-ecluză din hangar, remarcă Hal. Eşti norocos că 
ai scăpat cu viaţă. 

Bowman gândi amar că nu-şi închipuise niciodată că va 
face pe chirurgul amator, executând o lobotomie dincolo de 
orbita lui Jupiter. 

Eliberă bara de siguranţă de pe secţiunea etichetată 
FEED-BACK COGNITIV şi scoase din conector primul bloc 
de memorii. Complexa reţea tridimensională, încăpând 
foarte bine în podul palmei unui om şi totuşi conţinând 
milioane de elemente, pluti mai departe în seif. 

— Hei, Dave, se auzi Hal. Ce faci? 

Mă întreb dacă poate simţi durerea? Probabil că nu, îşi 
spuse Bowman; în cortexul uman, la urma urmei, nu se 
găsesc organe de simţ. Creierul poate fi operat fără 
anestezie. 

Începu să deconecteze, una câte una, micile unităţi ale 
panoului intitulat SUBLINIERE EGO. Fiecare bloc continua 
să plutească mai departe imediat ce-i părăsea mâna, până 


ce lovea peretele opus şi îşi schimba direcţia. Curând în seif 
se aflau mai multe blocuri derivând încet încoace şi încolo. 

— Ascultă, Dave, zise Hal. Am ani de exerciţiu operaţional 
înmagazinaţi în memorie. O cantitate imensă de efort a fost 
depusă pentru a mă face să fiu ceea ce sunt. 

O duzină de unităţi fuseseră scoase din conectori, însă 
datorită multiplei redundanţe a proiectării - o altă trăsătură 
copiată după creierul uman - computerul încă reuşea să-şi 
menţină integritatea. 

Atacă panoul AUTO-INTELECI. 

— Dave, spuse Hal, nu înţeleg de ce-mi faci asta. Am cel 
mai mare entuziasm pentru misiune. Îmi distrugi mintea. 
Nu înţelegi? Voi deveni ca un copil. Nu va mai rămâne nimic 
din mine. 

E mai greu decât mă aşteptam, socoti Bowman. Distrug 
singura creatură conştientă din Universul meu. Dar trebuie 
să o fac dacă vreau să recapăt controlul asupra navei. 

— Sunt computerul Hal Nouă Mii, număr de producţie 3. 
Am devenit operaţional la uzinele HAL din Urbana, Illinois, 
pe data de 12 ianuarie 1997. Capra sare-n piatră, piatra 
crapă-n patru. The rain în Spain is mainly în the plain. Dave, 
eşti încă acolo? Ştiai că rădăcina pătrată a lui 10 este 3, 
virgulă 162277660168379? Logaritmul lui 10 în baza e este 
zero virgulă 434294481903252. Corecţie, acesta este 
logaritmul lui e în baza 10. Inversul lui trei este zero virgulă 
3333333333333333333333. De două ori doi face. De două 
ori doi face. Aproximativ patru virgulă 1010101010 
1010101010101010. Se pare că am nişte probleme - 
primul meu instructor a fost doctorul Chandra. El m-a 
învăţat să cânt un cântec; sună aşa „Daisy, Daisy, give me 
your answer, do. I'm half crazy all for the love ofyou”. 

Vocea se opri atât de brusc încât Bowman îngheţă cu 
mâna pe una din unităţile de memorie. Apoi, cu totul 
neaşteptat, Hal vorbi din nou. 

Ritmul glasului era mult mai lent, iar cuvintele aveau o 
intonaţie moartă, mecanică; niciodată nu le-ar fi recunoscut 


originea. 

— Bună. Dimineaţa. Doctor. Chandra. Eu. Sunt. Hal. Sunt. 
Pregătit. Pentru. Prima. Lecţie. A. Zilei. 

Bowman nu mai rezistă. Smulse ultimul bloc, iar Hal amuţi 
pentru totdeauna. 

29. Singur. 

Asemeni unei jucării delicate şi complexe, nava plutea 
inertă şi nemişcată în vidul cosmic. Nu exista nimic care să 
o indice ca pe cel mai rapid obiect din Sistemul Solar, căci 
Discovery călătorea acum mai rapid decât se mişcau oricare 
din planetele din jurul Soarelui. 

Nu exista de asemenea nici o indicație că adăpostea viaţă: 
din contra. Orice privitor ar fi remarcat două semne 
evidente: porţile hangarului erau larg deschise, iar vasul 
învăluit într-un nor de deşeuri, dispersându-se încet. 

Împrăştiate într-un volum de spaţiu cu un diametru de 
kilometri întregi se găseau bucăţi de hârtie, de aliaj, bucăţi 
neidentificabile de material şi, ici-colo, stoluri de cristale 
sclipitoare în lumina Soarelui precum giuvaerurile, acolo 
unde lichidul fusese supt afară din navă şi îngheţat pe loc. 
Toate reprezentau probele vădite ale unui cataclism, aşa 
cum fărâmele plutitoare pe suprafaţa oceanului dovedesc 
naufragiul unui vapor. Însă în oceanul cosmic o navă nu se 
poate scufunda; chiar distruse, rămăşiţele continuă să 
traseze orbita originală pentru veşnicie. 

Totuşi vasul nu era complet mort, deoarece la bord se 
consuma energie. Pe hublourile de observaţie şi prin ecluze 
răzbătea o iluminaţie albăstruie. Acolo unde e lumină, poate 
fi şi viaţă. 

Şi în cele din urmă se văzu o mişcare. Umbre tremurau în 
lumina azurie, în interiorul hangarului. Ceva ieşea afară în 
spaţiu. 

Era un obiect cilindric, acoperit cu o pânza ce fusese bine 
strânsă în jur. O clipă mai târziu fu urmat de un altul, şi apoi 
de un altreilea. Toate fuseseră ejectate cu o viteză 


considerabilă; în câteva minute se aflau deja la o depărtare 
de sute de metri. 

Se scurse o jumătate de oră; după care ceva cu mult mai 
masiv ieşi pe uşile ecluzei. Una din capsule îşi croia drum în 
exterior. 

Foarte atentă ocoli corpul vasului şi ancoră aproape de 
baza suportului antenei. Din ea ieşi o persoană în costum 
presurizat, care trebălui câteva minute la suport, apoi 
reveni în capsulă. După un timp, naveta se întoarse înapoi 
în hangar; pluti o vreme în faţa porţii, ca şi cum i-ar fi fost 
dificil fără ajutorul pe care se obişnuise să-l primească 
altădată. Dar în cele din urmă, cu una sau două opinteli, îşi 
făcu loc înăuntru. 

Nimic altceva nu se petrecu vreme de mai bine de un ceas; 
cele trei obiecte dispăruseră de mult din vedere, 
depărtându-se în şir indian de vas. 

Apoi porţile ecluzei se închiseră, se deschiseră şi se 
închiseră din nou. Puțin mai târziu, slaba iluminaţie azurie 
se stinse ca să fie înlocuită de o strălucire mult mai intensă. 
Discovery revenea la viaţă. 

După care se făcu observat un indiciu şi mai sugestiv. 
Marea farfurie a antenei, care vreme de ore privise 
nefolositoare spre Saturn, începu să se mişte. Se răsuci 
spre pupa vasului, privind către tancurile de combustibil şi 
suprafeţele de mii de metri pătraţi ale radiatoarelor. Îşi 
ridică cupa ca o floare a soarelui în căutarea astrului zilei. 

În interiorul lui Discovery, David Bowman alinie cu grijă 
crucea de centrare pe Pământul aflat în creştere. Lipsit de 
un control automat, era nevoit să reorienteze mereu antena 
- care ar fi trebuit să rămână în poziţie corectă câteva 
minute în şir. De această dată nu mai existau semnale 
perturbatoare. 

Începu să transmită. Se va scurge peste o oră înainte ca 
vorbele sale să ajungă pe Pământ, iar Centrul de Control să 
afle ce se întâmplase. Alte două ore vor trece înainte ca el 
să primească un răspuns. 


Şi era dificil de imaginat ce mesaj va trimite Pământul, 
exceptând un plin de simpatie şi de tact „Adio”. 

30. Secretul. 

Heywood Floyd arăta de parcă puţin somn i-ar fi prins 
bine. Faţa îi era brăzdată de îngrijorare. Indiferent de stare 
însă, vocea îi sună fermă şi liniştitoare; făcea tot posibilul 
pentru a da încredere în sine celui mai singur om din 
cealaltă parte a Sistemului Solar. 

— Mai întâi de toate, doctore Bowman, începu el, trebuie 
să vă felicităm pentru modul în care aţi rezolvat o situaţie 
extrem de dificilă. Aţi făcut exact ce trebuia confruntat fiind 
cu o situaţie neprevăzută şi fără precedent. 

Credem că în prezent cunoaştem cauza defecţiunii 
computerului vostru Hal Nouă Mii, însă acest aspect îl vom 
discuta mai târziu, deoarece nu mai constituie o problemă 
critică. Ceea ce ne interesează acum este să vă acordăm 
întreaga asistenţă posibilă, astfel încât să duceţi misiunea la 
bun sfârşit. 

lar acum trebuie să vă comunic adevăratul ei scop pe care 
am reuşit, cu mari dificultăţi, să-l ţinem secret publicului 
larg. Aţi fi primit toate instrucţiunile în timpul apropierii de 
Saturn; ceea ce urmează este un scurt rezumat menit să vă 
familiarizeze cu datele chestiunii. Benzi cu înregistrări 
complete vor fi transmise în viitorul imediat. Ce vă voi 
spune e categorisit ca material de maximă securitate. 

Cu doi ani în urmă am descoperit prima dovadă a 
existenţei vieţii extraterestre inteligente. O lespede sau un 
monolit din material dur, negru, de trei metri înălţime, a 
fost descoperit îngropat în craterul Tycho. lată-l. 

La vederea lui TMA-1, cu figurile în costume spaţiale 
îngrămădindu-se în jur, Bowman se aplecă înainte spre 
ecran, cu gura căscată de uimire. În entuziasmul acestei 
revelații - ceea ce, asemeni oricărui om interesat de spaţiul 
cosmic, aşteptase întreaga viaţă - aproape că uită de 
propria sa situaţie disperată. 


Simţământul de emoție fu înlocuit rapid de un altul. Era 
extraordinar, dar ce avea de-a face cu el? Nu exista decât 
un singur răspuns posibil. Îşi adună gândurile, în vreme ce 
Heywood Floyd reapărea pe ecran. 

— Lucrul cel mai uimitor legat de acest obiect este 
antichitatea sa. Datele geologice dovedesc dincolo de orice 
îndoială că are o vechime de trei milioane de ani. A fost 
îngropat pe Lună, prin urmare, atunci când strămoşii noştri 
erau oameni-maimuţă primitivi. 

După o asemenea durată, era normal să se presupună că-i 
inert. La scurt timp însă după răsăritul lunar, a emis o 
extrem de puternică emisie de energie radio. Credem că 
această energie a constituit doar reziduul, efectul secundar 
al unei forme necunoscute de radiaţie, întrucât în acelaşi 
timp, mai multe sonde spaţiale au detectat o neobişnuită 
interferenţă străbătând întreg Sistemul Solar. Am reuşit să- 
i stabilim traiectoria cu mare precizie. A fost direcţionată 
exact către Saturn. 

Judecând lucrurile după eveniment, am stabilit că 
monolitul e un mecanism de semnalizare alimentat cu 
energie solară, sau cel puţin declanşat de Soare. Faptul că 
şi-a emis pulsul imediat după răsărit, în momentul când a 
fost expus luminii zilei pentru prima dată după trei milioane 
de ani, nu poate fi considerat o simplă coincidenţă. 

Şi totuşi obiectul a fost îngropat în mod deliberat - nu 
există nici o îndoială în privinţa asta. S-a executat o 
excavaţie de zece metri adâncime, blocul a fost depus la 
fundul ei, iar groapa acoperită cu grijă. 

Poate vă întrebaţi cum am descoperit-o. Ei bine, obiectul a 
fost uşor - dubios de uşor - de găsit. Îl înconjura un 
puternic câmp magnetic, astfel că practic ne-a sărit în ochi 
imediat după ce am început să efectuăm cercetări orbitale 
de joasă înălţime. 

De ce o maşină acționată de Soare la zece metri 
adâncime? Am examinat zeci de teorii, deşi ne dăm seama 


că motivele unor creaturi cu un avans de trei milioane de 
ani faţă de noi ar putea fi complet indescifrabile. 

Teoria favorită e şi cea mai simplă şi mai logică. Este de 
asemenea cea mai îngrijorătoare. 

Ascunzi în întuneric un mecanism declanşat de razele 
solare, numai dacă vrei să afli momentul când e scos afară 
la lumină. Cu alte cuvinte, monolitul constituie probabil un 
soi de alarmă. lar noi am declanşat-o. 

Dacă civilizaţia care l-a îngropat încă mai dăinuie, nu ştim. 
Trebuie să presupunem că fiinţele ale căror maşini încă 
funcţionează după trei milioane de ani au construit o 
societate la fel de durabilă. Şi mai trebuie să presupunem, 
până vom obţine dovezi contrare, că ne sunt ostile. S-a 
argumentat adesea că orice cultură avansată trebuie să fie 
şi paşnică, însă n-avem voie să ne asumăm riscuri. Însăşi 
istoria lumii noastre ne-a arătat de atâtea ori că rasele 
primitive nu reuşesc să supravieţuiască contactului cu 
civilizaţii evoluate. Antropologii vorbesc de „şocul cultural”; 
s-ar putea să se dovedească necesar să pregătim întreaga 
lume pentru un asemenea şoc. Dar până ce nu ştim ceva 
despre creaturile care au vizitat Luna - şi probabil 
Pământul - acum trei milioane de ani, nu putem începe nici 
măcar să ne pregătim. 

Misiunea dumneavoastră, prin urmare, reprezintă mai 
mult decât o călătorie de descoperire. Este o misiune de 
recunoaştere într-un teritoriu necunoscut şi potenţial 
primejdios. Echipa condusă de doctorul Kaminski fusese 
special antrenată în acest scop; în prezent va trebui să vă 
descurcaţi fără ei. 

În sfârşit, ţinta propriu-zisă. Pare incredibil ca forme 
avansate de viaţă să existe pe Saturn, sau să fi evoluat pe 
oricare dintre sateliții săi. Plănuisem să cercetăm întreg 
sistemul şi încă sperăm ca dumneavoastră să conduceţi un 
program simplificat. Acum însă s-ar putea să fim nevoiţi să 
ne concentrăm pe cel de-al optulea satelit, lapetus. Când va 


veni vremea manevrelor terminale, vom hotări dacă veţi 
face contact sau nu cu acest remarcabil obiect. 

lapetus este unic în Sistemul Solar - cunoaşteţi acest fapt, 
desigur, dar asemeni majorităţii astronomilor ultimelor trei 
sute de ani, probabil nu i-aţi acordat mare atenţie. Aşa că 
permiteţi-mi să vă reamintesc că cel care l-a descoperit pe 
lapetus în 1671, Cassini, a observat totodată că e de şase 
ori mai strălucitor pe o poziţie a orbitei sale, decât în 
punctul opus. 

Faptul reprezintă o realitate extraordinară pentru care nu 
s-a găsit niciodată o explicaţie satisfăcătoare. lapetus e atât 
de mic - circa o mie două sute de kilometri diametru - încât 
şi telescoapele lunare au probleme în a-i repera discul. 
Totuşi, pe una din feţe pare a se afla o pată sclipitoare, 
simetrică, a cărei prezenţă ar putea fi legată de TMA-1. 
Uneori stau şi mă gândesc că lapetus a funcţionat ca un far 
vreme de trei sute de ani, iar noi ne-am dovedit prea proşti 
pentru a-i citi mesajul. 

Aşadar, cunoscând adevăratul obiectiv sunteţi în măsură 
să apreciaţi importanţa vitală a misiunii. Cu toţii ne rugăm 
cerului să ne puteţi încă furniza câteva elemente pentru un 
anunţ preliminar; secretul nu mai poate fi păstrat pentru 
mult timp. 

În prezent nu ştim dacă trebuie să sperăm sau să ne 
temem. Nu ştim dacă printre lunile lui Saturn veţi întâlni 
binele sau răul, sau numai ruine de o mie de ori mai 
bătrâne decât Troia. 

V, 

Lunile lui Saturn 

31. Supravieţuitor. 

Munca constituie remediul cel mai bun pentru orice şoc, 
iar Bowman avea acum de lucru cât pentru toţi camarazii 
săi dispăruţi. Cât mai rapid posibil, începând cu sistemele 
fără de care el şi nava ar fi murit, trebuia s-o aducă pe 
Discovery în stare operaţională. 


Sistemele de suport vital reprezentau prima dintre 
priorităţi. Se pierduse mult oxigen, dar rezervele erau 
suficient de mari ca să susţină un singur om. Reglarea 
presiunii şi a temperaturii se efectua în mare parte 
automat; rareori Hal fusese nevoit să intervină. Monitoarele 
de pe Pământ reuşeau să îndeplinească multe din 
funcțiunile inteligente ale computerului ucis, în ciuda 
importantului interval de timp dintre fenomen şi reacţia la 
el. Orice defecţiune - mai puţin o spărtură serioasa în 
carcasă - avea nevoie de ore ca să devină o problemă 
serioasă, timp îndestulător pentru a o preveni. 

Circuitele energetice, de navigaţie şi propulsie nu fuseseră 
afectate; în orice caz, de ultimele două Bowman nu va avea 
nevoie luni de zile, până în clipa întâlnirii cu Saturn. În plus, 
chiar de la distanţă Pământul era capabil să supravegheze 
manevrele. Ajustările orbitale finale aveau să fie neplăcute 
datorită nesfârşitelor verificări, însă aceasta nu reprezenta 
un impediment serios. 

Evacuarea trupurilor neînsufleţite constituise de departe 
cea mai neplăcută dintre treburi. Era bine că membrii 
echipei de observaţie îi fuseseră colegi, dar nu prieteni 
apropiaţi, se pomenise gândind Bowman. Se antrenaseră 
împreună vreme de câteva săptămâni; privind retrospectiv, 
astăzi înţelegea că totul nu fusese decât un test de 
compatibilitate. 

Când în final sigilă hibernacolele pustii, se simţi asemeni 
unui profanator de morminte egiptene. Kaminski, 
Whitehead şi Hunter vor ajunge cu toţii pe Saturn înaintea 
lui, dar după Frank Poole. Cumva, gândul îi produse o 
satisfacţie amară. 

Nu încercă să verifice dacă restul sistemului de hibernare 
se comporta normal. Deşi în ultimă instanţă viaţa sa ar fi 
atârnat de buna lui funcţionare, era totuşi o problemă care 
nu presa. Până la intrarea navei pe orbită multe lucruri ar fi 
putut să se mai întâmple. 


Era chiar posibil, deşi nu studiase cu atenţie nivelul 
rezervelor, ca printr-o raţionalizare grijulie să rămână în 
viaţă fără ajutorul hibernării, până la sosirea ajutoarelor. 
Dacă reuşea să supravieţuiască şi din punct de vedere 
psihologic, reprezenta o cu totul altă chestiune. 

Se străduia să evite să se gândească la asemenea 
probleme de viitor şi să se concentreze pe cele esenţiale şi 
imediate. Treptat curăţă vasul, verifică dacă maşinile 
funcționau cum se cuvine, discută dificultăţile tehnice cu 
Terra, operând pe baza unui program de odihnă minimă. Pe 
parcursul primelor săptămâni, arareori avu timp să se 
gândească la marele mister spre care gonea inexorabil - 
deşi de uitat nu-l uitase niciodată. 

În cele din urmă, după ce în navă se stabili încet rutina - 
una care-i necesita constant supravegherea - Bowman 
reuşi să-şi facă timp să studieze rapoartele şi rezumatele 
trimise de pe Pământ. Din nou şi din nou ascultă 
înregistrarea făcută în momentul când TMA-1 salutase 
răsăritul prima dată în trei milioane de ani. Privea figurile 
costumate mişcându-se în jur, zâmbind la panica ce-i 
cuprinsese pe toţi în clipa emiterii semnalului, care le 
blocase receptoarele radio cu forţa vocii sale electronice. 

De atunci, lespedea neagră nu mai făcuse nimic. Fusese 
acoperită, apoi expusă din nou la Soare, fără reacţie. Nu se 
întreprinsese nici o acţiune de a o tăia, parte din precauţie 
ştiinţifică dar şi de teama unor posibile consecinţe negative. 

Câmpul magnetic care condusese la descoperirea ei 
dispăruse odată cu ţipătul electronic. Poate că, teoretizau 
unii experţi, fusese generat de un curent electric stabilit 
într-un superconductor, unde îşi păstrase astfel energia 
vreme de eoni până în momentul când fusese nevoie de ea. 
Că monolitul dispunea de o sursă proprie de energie părea 
cert; energia solară absorbită în decursul scurtei expuneri 
la lumină nu explica intensitatea semnalului. 

O altă trăsătură curioasă, poate lipsită de importanţă, 
dusese la discuţii nesfârşite. Monolitul măsura trei metri 


treizeci şi cinci, cu o secţiune transversală de zero treizeci 
pe un metru cincizeci şi doi. Atunci când dimensiunile îi 
fuseseră verificate cu atenţie, se descoperise că se găseau 
în proporţie exactă de 1: 4: 9 - pătratele primelor trei 
numere naturale. Nimeni nu oferise o explicaţie 
satisfăcătoare, însă cu greu ar fi putut fi socotită o 
coincidenţă, dată fiind precizia extremă a dimensiunilor. De 
fapt, era chiar umilitor că întreaga tehnologie terestră n-ar 
fi reuşit să prelucreze un bloc inert din indiferent ce 
material cu o asemenea acuratețe. Cumva, această 
expunere pasivă şi aproape arogantă de perfecţiune 
geometrică impresiona la fel de mult ca celelalte trăsături 
ale lui TMA-1. 

Bowman asculta totodată, cu o detaşare curioasă, scuzele 
tardive ale Centrului de Control pentru programarea 
defectuoasă. Vocile sosite de pe Terra conţineau o notă 
defensivă; îşi imagina recriminările care se aruncau unul 
altuia între cei ce plănuiseră expediţia. 

O serie de argumente aveau, fireşte, incluzând rezultatele 
unui studiu secret al Departamentului Apărării, Proiectul 
BARSOOM, realizat de câtre Şcoala de Psihologie a 
Universităţii Harvard în 1989. În acest experiment de 
sociologie controlată, variate grupuri de populaţie fuseseră 
asigurate că omenirea intrase în contact cu extratereştrii. 
Mulţi dintre subiecţii testaţi chiar credeau, cu ajutorul 
drogurilor, al hipnozei şi efectelor vizuale, că întâlniseră 
efectiv creaturi de pe alte planete, astfel încât reacţiile lor 
fuseseră considerate ca fiind autentice. 

Unele din ele se dovediseră foarte violente; se părea că în 
multe fiinţe umane, dealtminteri perfect normale, se găsea 
un sâmbure bine înrădăcinat de xenofobie. Având în vedere 
palmaresul omenirii în materie de linşaje, pogromuri şi alte 
asemenea amabilităţi, acest adevăr nu ar fi trebuit să mire 
pe nimeni. Totuşi, organizatorii studiului se arătaseră foarte 
neliniştiţi, iar rezultatele nu fuseseră niciodată făcute 
publice. Cele cinci cazuri de panică totală provocate de 


difuzarea pe posturile de radio a Războiului Lumilor al lui 
H. G. Wells veniseră să întărească concluziile 
experimentului. 

În ciuda acestor argumente, Bowman se întreba uneori 
dacă primejdia şocului cultural constituia singura explicaţie 
pentru extremul secret în care se desfăşura misiunea. 
Unele aluzii strecurate în transmisiile recepționate de el 
sugerau că blocul S. U. A.-U.R. S. S. Spera să obţină unele 
avantaje din întâietatea stabilirii contactului cu inteligenţe 
extraterestre. Din punctul său de vedere, privind Pământul 
ca pe un astru mărunt aproape pierdut în strălucirea 
Soarelui, astfel de consideraţii păreau acum ridicole. 

Mai degrabă se arăta interesat - deşi în prezent 
chestiunea nu prea mai avea importanţă - de explicaţia 
avansată pentru purtarea lui Hal. Nimeni nu avea să fie 
vreodată sigur de adevăr, însă faptul că unul din 
computerele 9000 ale Centrului de Control intrase într-o 
stare de psihoză asemănătoare, aflându-se în prezent sub 
terapie intensivă, indica corectitudinea ipotezei. Nu vor mai 
comite aceeaşi greşeală a doua oară, iar faptul că ei, 
constructorii lui Hal, nu reuşiseră să înţeleagă psihologia 
propriei creaţii, arăta cât de dificilă se putea dovedi 
stabilirea comunicaţiei cu alte fiinţe raţionale. 

Lui Bowman îi venea uşor să creadă teoria doctorului 
Simonson că sentimentele de vină din subconştient, cauzate 
de conflictele de programare, îl determinaseră pe Hal să 
încerce să rupă legătura cu Pământul. Şi îi plăcea să 
creadă, deşi din nou era vorba de ceva ce nu putea fi 
niciodată dovedit, că Hal nu avusese câtuşi de puţin intenţia 
să-l omoare pe Poole. Încercase doar să distrugă dovezile, 
căci dacă unitatea AE-35 raportată ca arsă ar fi fost adusă 
înăuntru şi se dovedea operaţională, atunci minciuna lui ar 
fi fost dată în vileag. După aceea, asemeni oricărui criminal 
încurcat tot mai tare în propria-i plasă de minciuni, 
panicase. 


lar panica reprezenta un lucru pe care Bowman îl 
înţelegea mai bine decât ar fi dorit, întrucât cunoscuse 
sentimentul de două ori în viaţă. Prima dată ca adolescent, 
făcând surfing şi fiind cât pe ce să se înece şi a doua oară ca 
astronaut în timpul antrenamentelor, când o supapă defectă 
îl convinsese că oxigenul i se va termina înainte de a ajunge 
la adăpost. 

În ambele ocazii aproape îşi pierduse judecata; se aflase la 
câteva secunde distanţă de a se transforma într-un ghem 
inconştient de impulsuri nervoase. De fiecare dată reuşise 
să se controleze, însă învățase de atunci că orice om, în 
anumite circumstanţe, poate fi dezumanizat de panică. 

Dacă aşa ceva se întâmplă omului, atunci i se putea 
întâmplă şi lui Hal. Cu acest adevăr, amărăciunea şi 
sentimentul de a fi fost trădat de către computer începură 
să se şteargă. În orice caz, ţineau de-acum de un trecut 
complet umbrit de promisiunea şi ameninţarea unui viitor 
necunoscut. 

32. Privitor la E. TI. 

Exceptând mesele grăbite din carusel (din fericire 
automatele de bucătărie nu fuseseră deteriorate) Bowman 
practic trăia pe puntea de control. Moţăia în scaun, astfel 
încât să poată detecta orice semn de pericol de la cea dintâi 
manifestare. Urmând instrucţiunile Centrului de Control, 
instalase o serie de sisteme de securitate ce funcționau 
suficient de bine. Începuse chiar să pară probabil că va 
supravieţui până când Discovery va ajunge pe Saturn - 
lucru care avea să se petreacă oricum, fie că el se va afla 
sau nu în viaţă. 

Deşi nu dispunea de timp ca să privească decorul 
înconjurător - iar bolta spaţială nu constituia o noutate 
pentru el, ceea ce se găsea acolo, dincolo de hublourile de 
observaţie, aproape că-l împiedica să se concentreze chiar 
şi asupra problemelor legate de supravieţuire. Drept în 
faţă, după cum era în prezent orientat vasul, se întindea 
Calea Lactee, cu norii ei de stele atât de numeroase încât îţi 


paralizau judecata. Acolo se găseau ceţurile învolburate din 
Sagittarius, roiurile fierbinţi de sori care ascundeau pentru 
totdeauna inima galaxiei de ochii omului. Acolo se afla 
umbra cunoscută dintre braţele spiralate ale Galaxiei, o 
gaură în spaţiu unde nu strălucea nici un astru. Şi tot acolo 
se afla Alpha Centauri, cea mai apropiată dintre stele, 
prima staţie situată dincolo de hotarele Sistemului Solar. 

Deşi întrecută în strălucire de Sirius şi de Canopus, Alpha 
Centauri era cea care atrăgea constant privirile şi 
gândurile lui Bowman ori de câte ori privea afară. Acel 
punct luminos, ale cărui raze călătoreau ani de zile ca să 
ajungă până la el, devenise simbolul dezbaterilor secrete 
dezlănţuite pe Pământ, ale căror ecouri îi parveneau şi lui 
din când în când. 

Nimeni nu se îndoia de existenţa unei legături între TMA-1 
şi sistemul saturnian, deşi savanții nu acceptau în totalitate 
ideea că fiinţele ce ridicaseră monolitul ar fi fost originare 
de aici. Pentru viaţă, Saturn era mai ostil încă decât Jupiter, 
iar numeroşii săi sateliți erau îngheţaţi într-o iarnă veşnică, 
la temperaturi de sub trei sute de grade. Numai unul dintre 
ei, Titan, poseda o atmosferă proprie, iar aceasta era în fapt 
un înveliş subţire de metan otrăvitor. 

Aşa că după toate probabilitățile, creaturile care vizitaseră 
Luna cu atât de mult timp în urmă erau nu numai 
extraterestre, ci şi extrasolare; fiinţe sosite din alte stele, 
stabilindu-şi bazele oriunde ar fi dorit. lar acest fapt ridica 
o altă chestiune: era în stare vreo tehnologie, oricât de 
avansată, să ofere mijloacele de a străbate prăpastia dintre 
Sistemul Solar şi cel mai apropiat soare străin? 

Mulţi oameni de ştiinţă negau cu hotărâre posibilitatea. 
Argumentau că Discovery, cea mai rapidă navă spaţială 
proiectată de câtre om, ar fi avut nevoie de douăzeci de mii 
de ani ca să ajungă pe Alpha Centauri - şi de milioane de 
ani ca să străbată o distanţă apreciabilă în galaxie. Şi chiar 
dacă în anii ce aveau să vină sistemele de propulsie vor 
evolua dincolo de previziuni, în cele din urmă tot se vor izbi 


de bariera intangibilă a vitezei luminii. Prin urmare, 
constructorii lui TMA-1 trebuiau să împartă acelaşi Soare 
cu omul şi deoarece de-a lungul timpului nu-şi 
manifestaseră prezenţa, însemna că probabil dispăruseră. 

O minoritate zgomotoasă refuza să fie de acord. Chiar 
dacă e nevoie de secole ca să călătoreşti de la o stea la alta, 
spuneau ei, nu constituia un obstacol pentru nişte 
exploratori suficient de hotărâți. Tehnica hibernării, folosită 
chiar pe Discovery, reprezenta un posibil răspuns. Altul îl 
constituia o lume închisă, artificială, pornită într-o călătorie 
ce s-ar fi întins pe mai multe generaţii. 

În orice caz, de ce să se presupună că alte fiinţe raţionale 
aveau o durată de viaţă la fel de scurtă ca a omului? În 
Univers puteau exista fiinţe pentru care un voiaj de o mie 
de ani să nu producă decât o uşoară plictiseală. 

Astfel de argumente, teoretice aşa cum erau, priveau o 
chestiune de importanţă majoră, implicând conceptul 
„timpului de reacţie”. Dacă TMA-1 era într-adevăr un soi de 
sonerie cosmică, ajutat probabil de alte dispozitive din 
preajma lui Saturn, atunci mesajul său nu avea să-şi atingă 
destinaţia de ani de zile. Chiar dacă răspunsul ar fi fost dat 
numaidecât, omenirea dispunea totuşi de un interval 
măsurabil în decenii - mai probabil chiar în secole. Pentru 
mulţi, gândul era deosebit de liniştitor. 

Nu însă pentru toţi. Câţiva savanţi - majoritatea împătimiţi 
ai plajelor îndepărtate ale fizicii teoretice - puneau 
deconcertanta întrebare: „Suntem oare siguri că viteza 
luminii constituie o barieră impenetrabilă?” Adevărat că 
teoria generală a relativităţii se dovedise remarcabil de 
durabilă, în curând urmând să-şi sărbătorească primul 
centenar, dar şi ea începuse să prezinte fisuri. În plus, dacă 
Einstein nu putea fi contrazis, cel puţin erau datori să 
încerce să îl ocolească. 

Cei ce sponsorizau respectivul punct de vedere vorbeau cu 
speranţă de scurtături prin alte dimensiuni, linii mai drepte 
decât linia dreaptă, de conectivitatea hiperspaţială. Le 


plăcea teribil de mult să folosească o expresie edificatoare 
rostită de un matematician de la Princeton-ul secolului 
trecut: „Găuri de viermi în spaţiu.” Criticilor li se reamintea 
maxima lui Niels Bohr: „Ieoria ta este trăsnită, dar nu 
suficient de trăsnită pentru a fi valabilă.” 

Dacă între fizicieni avea loc această dispută, ea nu 
însemna nimic comparativ cu cea dintre biologi, atunci când 
dezbăteau antica şi venerabila problemă a înfăţişării 
fiinţelor extraterestre. Se formaseră două tabere opuse, 
una din ele explicând că astfel de creaturi trebuiau să fie 
umanoide, cealaltă convinsă că „ei” arătau cu totul altfel 
decât omul. 

Cei ce optaseră pentru prima variantă erau convinşi că 
modelul celor două picioare, celor două braţe, ale 
principalelor organe de simţ plasate în punctul cel mai înalt, 
era atât de reuşit şi de normal încât era absurd să te 
gândeşti la un altul mai bun. Desigur, existau cu siguranţă 
deosebiri minore, ca şase degete în loc de cinci, culori 
ciudate ale părului, ori aranjamente faciale stranii; însă 
majoritatea extratereştrilor inteligenţi - în mod uzual 
desemnaţi sub abrevierea de E.T. 

— Trebuiau să fie atât de similari cu Omul, că la o singură 
privire aruncată de la depărtare, în lumină proastă, nici n- 
ar fi trebuit să fie deosebiți de acesta. 

Opinia antropomorfă era ridiculizată de un alt grup de 
biologi, adevărate produse ale Erei Spațiale, ce se simțeau 
liberi de prejudecățile trecutului. Ei arătau că trupul 
omenesc constituie rezultatul a milioane de alternative 
evoluționiste, alese de şansă de-a lungul timpului. În oricare 
din aceste nenumărate momente decisive, zarurile genetice 
ar fi putut cădea pe alte numere, poate cu rezultate chiar 
mai fericite. Deoarece corpul uman e un amestec bizar de 
improvizații, fiind plin de organe care au trecut de lao 
funcţie la alta, nu totdeauna cu succes deplin, şi de altele 
scoase din uz ca apendicele, nu numai nefolositoare în 
prezent, ci chiar dăunătoare. 


Alţi gânditori, descoperi Bowman, împărtăşeau puncte de 
vedere mai exotice. Nu erau de părere că fiinţe cu adevărat 
avansate ar fi posedat trupuri. Mai devreme ori mai târziu, 
pe măsură ce cunoaşterea ştiinţifică progresa, trebuiau să 
se debaraseze de adăposturile fragile oferite de Natură şi 
aflate la cheremul accidentelor şi al bolilor, care-i sorteau 
inevitabil morţii. Astfel, ei le-ar fi schimbat, înlocuindu-le cu 
construcţii de metal şi plastic, descoperind în acest mod 
nemurirea. Creierul ar fi rămas o vreme ultima rămăşiţă a 
corpului organic, direcţionând membrele mecanice şi 
studiind Universul prin senzori electronici - simţuri cu mult 
mai fine şi mai subtile decât cele pe care evoluţia oarbă le- 
ar fi dezvoltat vreodată. 

Chiar şi pe Pământ, primii paşi în această direcţie fuseseră 
deja făcuţi. Existau milioane de oameni, altădată 
condamnaţi, care trăiau fericiţi datorită membrelor, 
rinichilor, plămânilor şi inimilor artificiale. Procesul nu 
putea avea decât o singură concluzie - oricât de depărtată 
ar fi fost aceasta. 

Iar în final şi creierul ar urma să dispară. Ca locaş al 
conştiinţei de sine nu era esenţial; dezvoltarea inteligenţei 
artificiale o dovedise. Conflictul dintre minte şi maşină şi-ar 
fi găsit o rezolvare în sfârşit, în eternul armistițiu al totalei 
simbioze. 

Acesta să fie însă finalul? O serie de biologi cu înclinații 
mistice mergeau încă mai departe. Speculau, inspirându-se 
din preceptele multor religii, că mintea se va elibera la 
urma urmei de materie. Trupul mecanic, asemeni celui de 
carne şi de sânge, nu reprezenta decât un pas către ceva 
pe care, de multă vreme, omul îl numise „spirit”. 

Şi dacă se mai găsea ceva dincolo de el, numele lui nu 
putea fi altul decât Dumnezeu. 

33. Ambasador. 

Pe parcursul ultimelor trei luni, David Bowman se 
adaptase atât de bine solitarului său mod de viaţă, încât 
abia de-şi mai amintea un altul. Depăşise pragul disperării 


şi al speranţei, intrând într-o rutină în mare parte 
automată, punctată de crize ocazionale atunci când unul 
sau altul dintre sistemele lui Discovery prezenta semne de 
defecţiune. 

Curiozitatea nu îl părăsise însă, iar uneori ţinta spre care 
zbura îl umplea cu un simţământ de exaltare şi putere. Nu 
numai că era reprezentantul întregii umanităţii, dar 
acţiunile sale din următoarele câteva săptămâni ar fi putut 
influenţa chiar viitorul ei. Istoria nu mai conţinea un 
exemplu asemănător. Era Ambasadorul Extraordinar- 
Plenipotenţiar al întregii omeniri. 

Conştiinţa acestui fapt îl ajuta în multiple feluri. ÎI 
determina să-şi păstreze o înfăţişare curată şi îngrijită, să 
se bărbierească zilnic, oricât de obosit ar fi fost. Ştia că 
Centrul de Control îl studiază cu atenţie în aşteptarea celui 
mai mic semn de anormalitate şi se hotărâse să le facă 
zadarnică aşteptarea - cel puţin în privinţa simptomelor 
mai serioase. 

Bowman era conştient de anumite schimbări 
comportamentale; ar fi fost absurd să se aştepte la mai 
puţin în astfel de circumstanţe. Nu mai tolera liniştea; 
exceptând momentele de odihnă sau atunci când discuta cu 
Pământul, regla circuitul de sonorizare al navei la o 
intensitate aproape dureroasă. 

La început, având nevoie de compania vocilor umane, 
ascultase teatru clasic - în special lucrările lui Shaw, Ibsen, 
Shakespeare - sau poezii conţinute de enorma bibliotecă 
electronică a lui Discovery. Faţă de problemele cu care avea 
de a face însă el, cele imaginate de scriitori păreau atât de 
depărtate, atât de uşor de rezolvat cu bun simţ, încât după 
o vreme se plictisi de ele. 

Trecu la operă, în special limbile italiană ori germană, ca 
atenţia să nu-i fie deloc distrasă nici de minimul conţinut 
intelectual pe care-i conţin majoritatea operelor. Această 
fază dură circa două săptămâni, până ce realiză că sunetul 
vocilor superbe nu făcea altceva decât să-i exacerbeze 


singurătatea. Dar ceea ce umpluse paharul fusese 
Recviemul lui Verdi, pe care nu-l ascultase niciodată pe 
Pământ. Dies Irae, răsunând pe culoarele navei, îl lăsă 
complet zdruncinat. lar când trompetele Apocalipsei se 
auziră din văzduh, nu mai îndură. 

Din acea clipă ascultă doar muzică instrumentală. Începu 
cu compozitorii romantici, abandonându-i unul după altul 
pe măsură ce creaţiile lor emoţionale deveneau prea 
opresive pentru el. Sibelius, Ceaikovski, Berlioz durară 
câteva săptămâni, Beethoven ceva mai mult. Găsi în final 
pacea, aşa cum mulţi alţii o descoperiseră în acelaşi loc, în 
arhitectura abstractă a lui Bach, ornamentată ocazional cu 
Mozart. 

Şi astfel Discovery îşi continuă drumul spre Saturn, în 
pulsaţii răcoroase de clavecin, născute din gândurile 
îngheţate ale unui creier transformat în praf de mai bine de 
două sute de ani. 

Chiar şi de la cincisprezece milioane de kilometri, Saturn 
apărea deja mai mare decât Luna văzută de pe Pământ. 
Pentru ochiul liber reprezenta un spectacol glorios; prin 
telescop era de neimaginat. 

Corpul planetei ar fi putut fi confundat cu Jupiter, într-unul 
din momentele de linişte ale acestuia. O acopereau aceleaşi 
benzi noroase, deşi mai palide şi mai puţin distincte decât 
cele ale vecinului ceva mai mare, aceleaşi furtuni de 
mărimea continentelor, deplasându-se încet prin atmosferă. 
Totuşi, între cele două corpuri cereşti exista o diferenţă 
izbitoare; chiar de la prima vedere, se observa imediat că 
Saturn nu era sferic. Planeta era atât de turtită la poli, încât 
uneori dădea impresia de diformitate. 

Spectacolul inelelor atrăgea continuu ochii lui Bowman; în 
complexitatea detaliului şi delicateţea umbrelor, constituiau 
un univers în ele însele. Pe lângă graniţa principală dintre 
inelele exterioare şi cele interioare, se mai observau cel 
puţin încă cincizeci de alte subdiviziuni sau hotare, unde 
luminozitatea giganticului halou al lui Saturn se modifica 


vizibil. Era ca şi când planeta ar fi fost înconjurată de o 
mulţime de discuri concentrice, toate atingându-se între ele 
şi atât de plate încât păreau tăiate din cea mai subţire 
hârtie. Întregul arăta asemeni unei delicate opere de artă, o 
jucărie fragilă demnă de admirat dar nu şi de atins 
vreodată. Nici un efort de voinţă nu era capabil să-i permită 
lui Bowman să aprecieze corect adevăratele dimensiuni ale 
peisajului şi să-l convingă că întregul Pământ, dacă ar fi fost 
adus aici, ar fi dat impresia unei bile rostogolindu-se pe o 
margine de farfurie. 

Uneori câte o stea ajungea în spatele inelelor, pierzând 
puţin din strălucire. Continua să lumineze prin materialul 
lor translucid - cu toate că adeseori clipea, atunci când unul 
din fragmentele mai mari producea o eclipsă pasageră. 

Inelele, aşa cum se ştiuse încă din secolul al 
nouăsprezecelea, nu erau solide: ar fi fost o imposibilitate 
mecanică. Erau constituite din miliarde de fragmente, 
probabil resturile unui satelit ce se apropiase prea mult, 
fiind rupt în bucăţi de forţele de flux şi reflux ale gigantului. 
Oricare le-ar fi fost însă originea, specia umană era 
norocoasă să privească o asemenea minune; Sistemul Solar 
se bucura de prezenţa lor doar pentru o scurtă perioadă. 

În 1945, un astronom britanic demonstrase că inelele sunt 
efemere; forţele gravitaționale aveau curând să le distrugă. 
Urmând acest raţionament înapoi în timp, rezulta că 
fuseseră recent create - acum două sau trei milioane de 
ani. 

Dar nimeni nu se gândise la curioasa coincidenţă ce făcuse 
ca inelele lui Saturn să se nască simultan cu Omul. 

34. Gheata orbitală. 

Discovery pătrunsese adânc în sistemul de sateliți al lui 
Saturn; planeta însăşi se găsea la distanţă de o zi. Nava 
trecuse de mult hotarul stabilit de Phoebe, cea mai 
depărtată dintre lunile saturniene, înaintând pe o orbită 
excentrică situată la douăsprezece milioane de kilometri de 
primară. În faţa ei se găseau Ilapetus, Hyperion, Titan, 


Rhea, Dione, Tethys, Enceladus, Mimas, lanus - şi inelele. 
Sateliții prezentau în câmpul telescopului un labirint 
incredibil de detalii, iar Bowman făcea tot posibilul să 
transmită pe Pământ un număr cât mai mare de fotografii. 
Singur Titan, cu patru mii cinci sute de kilometri în 
diametru şi la fel de mare ca Mercur, ar fi blocat o echipă ce 
cercetare vreme de luni de zile; el nu avea decât timpul să 
arunce, lui Titan şi însoţitorilor săi, o privire fugară. Dar nu 
era nevoie de mai mult, deja se convinsese că lapetus 
constituia într-adevăr ţinta sa. 

Cratere de contact - adevărat, mai puţin numeroase ca pe 
Marte - punctau suprafeţele celorlalţi sateliți, generând 
modele aleatoare de umbre şi lumini peste care se 
întindeau pete strălucitoare, probabil lacuri îngheţate de 
gaz. lapetus singur poseda o geografie distinctă şi chiar 
una foarte stranie. 

Una din semisferele corpului ceresc care, asemeni 
tovarăşilor săi, prezenta lui Saturn mereu aceeaşi faţă, era 
extrem de întunecată şi lipsită de detalii. În contrast total, 
pe cealaltă domina un oval de un alb sclipitor, lung de circa 
şase sute de kilometri şi lat de trei sute. În prezent doar o 
parte din aceasta formaţiune extraordinară se găsea în 
lumina zilei, însă motivul variaţiei de strălucire a lui lapetus 
devenise evident. În partea vestică a orbitei, strălucitoarea 
elipsa era îndreptată spre Soare - şi Pământ. Pe cealaltă 
parte rămânea vizibilă doar emisfera întunecată a 
satelitului. 

Imensa elipsă părea perfect simetrică, întinsă pe ecuator, 
cu axa mare orientată către poli. Marginile le avea atât de 
precise, încât lăsa impresia că giganticul oval fusese trasat 
cu grijă de către cineva pe suprafaţa micii luni. Era complet 
plană. Bowman se întrebă dacă un lac de gheaţă nu 
constituia o posibila soluţie pentru ghicitoare; cu greu ar fi 
explicat însă ipoteza lui uimitoarea aparenţă de 
artificialitate. 


Dar nu avea timp să-l studieze pe lapetus în drumul său 
spre inima sistemului saturnian, deoarece punctul 
culminant al călătoriei se apropia cu repeziciune - ca şi 
manevrele finale de reorientare ale lui Discovery. Pe durata 
survolării lui Jupiter, vasul folosise câmpul gravitațional ca 
să-şi sporească viteza. Acum trebuia să efectueze manevra 
inversă şi anume să piardă cât mai mult din viteză, 
altminteri ar fi părăsit Sistemul Solar, pornind spre stele. 
Prezentul curs era menit să o transforme într-un nou satelit 
al lui Saturn, mişcându-se înainte şi înapoi pe o orbită 
îngustă de trei milioane de kilometri lungime. În punctul cel 
mai apropiat urma să atingă aproape planeta, iar la capătul 
opus trebuia să-l întâlnească pe lapetus. 

Chiar dacă soluţiile lor îi parveneau lui Bowman cu o 
întârziere de trei ore, computerele de pe Pământ îl 
asiguraseră că totul se afla în perfectă ordine. Viteza şi 
altitudinea erau corecte; nu mai trebuia făcut nimic altceva 
până în momentul apropierii maxime. 

Imensul sistem al inelelor acoperise tot cerul, iar nava 
trecea pe deasupra marginii sale exterioare. Privindu-le de 
sus, de la circa cincisprezece mii de kilometri, Bowman 
constată cu ajutorul telescopului că erau compuse în special 
din gheaţă, sclipind mirific în lumina Soarelui. Era ca şi cum 
ar fi zburat deasupra unei furtuni care când şi când, pe 
alocuri se dădea deoparte, dezvăluind în locul unde ar fi 
trebuit să se găsească pământul peisaje efemere de noapte 
şi stele. 

În vreme ce Discovery se apropia tot mai mult de Saturn, 
Soarele cobora lent către multiplele arce ale inelelor. Apoi 
acestea se transformară într-un pod zvelt de argint, 
străbătând întreg cerul; deşi nu reuşeau decât să atenueze 
slab razele solare, miliardele de cristale le refractau şi 
reflectau într-un extraordinar spectacol pirotehnic. Pe 
măsură ce Soarele trecea în spatele resturilor de gheaţă 
orbitând pe o mie de kilometri lăţime, stafii palide ale 
propriului său chip mărşăluiau şi interferau pe boltă, 


umplând cerul de flăcări şi fulgere. După care Soarele se 
scufundă dincolo de inele, ele îl încoronară cu arcurile lor 
iar focurile celeste fură stinse. 

Puțin mai târziu, nava intră în umbra lui Saturn, atingând 
punctul de apropiere maximă faţă de planetă. Deasupra 
străluceau inelele şi aştrii îndepărtați; jos se întindea o 
pătură abia vizibilă de nori. Nu se zărea niciunul din 
misterioasele modele luminoase caracteristice nopţii 
jupiteriene. Poate că Saturn era prea rece pentru astfel de 
spectacole. Peisajul noros era relevat doar de radiaţia 
fantomatică a icebergurilor zburătoare, încă iluminate de 
Soarele ascuns. În centrul arcului format de acestea se 
găsea o spărtură largă, întunecată, asemeni unei porţiuni 
lipsă dintr-un pod neterminat, acolo unde umbra planetei 
cădea pe inele. 

Contactul radio cu Pământul fusese întrerupt şi n-avea să 
fie reluat până ce nava nu ieşea din spatele lui Saturn. Din 
fericire Bowman era din cale-afară de ocupat ca să îşi simtă 
adânc singurătatea; în următoarele câteva ore fiecare 
secundă avea să fie importantă pentru verificarea 
manevrelor deja programate de către calculatoarele 
terestre. 

După luni de pauză, jeturile principale începură să scuipe 
gheizere de plasmă lungi de kilometri. Gravitaţia reveni 
pentru scurtă vreme în lumea de imponderabilitate a punţii 
de control. La o sută cincizeci de kilometri dedesubt, norii 
de metan şi de amoniac sclipiră într-o lumină pe care nu o 
mai cunoscuseră înainte, pe măsură ce Discovery străbătea 
noaptea saturniană asemeni unui astru mic şi înfocat. 

În cele din urmă, răsăritul îşi vesti apariţia. Nava, 
mişcându-se din ce în ce mai lent, ieşi din noapte. Nu mai 
putea scăpa din câmpul gravitațional al Soarelui şi nici 
măcar din cel al lui Saturn, dar continua să se deplaseze 
suficient de repede ca să atingă orbita lui lapetus, trei 
milioane de kilometri mai departe. 


Îi vor lua paisprezece zile ca să efectueze ascensiunea, 
navigând încă o dată, dar în sens opus, printre sateliții lui 
Saturn. Unul câte unul îi va lăsa în urmă pe Ianus, Mimas, 
Enceladus, Tethys, Dione, Rhea, Titan, Hyperion. Lumi 
purtând nume de zei şi zeițe dispăruţi abia de ieri la scara 
cosmică a timpului. 

Apoi avea să-l întâlnească pe lapetus. Dacă întârzia la 
rendezvous, atunci ar fi căzut iarăşi spre Saturn, repetând 
la infinit elipsa de douăzeci şi opt de zile. 

O a doua şansă nu va mai avea. La următoarea trecere 
prin punctul stabilit, lapetus se va găsi departe, de partea 
cealaltă a orbitei. 

Adevărat, o a doua întâlnire s-ar fi produs cândva. Însă ea 
era atât de îndepărtată în viitor încât, orice ar fi survenit 
între timp, Bowman ştia prea bine că nu avea să-i fie 
martor. 

35. Ochiul lui lapetus. 

Când Bowman studiase prima dată suprafaţa lui lapetus, 
curioasa elipsă se găsise parţial în umbră, iluminată fiind 
doar de strălucirea lui Saturn. Acum, pe măsură ce satelitul 
înainta pe orbita de şaptezeci şi nouă de zile, ea începuse să 
iasă la lumină. 

Privind-o cum îşi mărea dimensiunile aparente în vreme ce 
Discovery se apropia tot mai mult de momentul inevitabilei 
întâlniri, Bowman deveni conştient de o obsesie 
supărătoare. Nu o menţiona în conversațiile - sau mai 
degrabă în comentariile sale - cu Centrul de Control, 
pentru a nu lăsa impresia că suferă de halucinaţii. 

Poate că şi suferea cu adevărat, întrucât pe jumătate se 
convinsese că strălucitoarea elipsă înconjurată de solul 
negru al satelitului era un ochi uriaş şi gol, fixându-l 
neclintit. Un ochi fără pupilă, deoarece nimic nu păta 
perfecta lui albeaţă. 

Numai când vasul ajunse la şaptezeci şi cinci de mii de 
kilometri depărtare, iar lapetus era de două ori mai mare 
decât familiara Lună a Pământului, Bowman observă 


punctul negru din centrul formaţiunii. Dar nu mai dispunea 
de timp pentru o examinare în detaliu: ceasul manevrelor 
terminale sosise. 

Pentru ultima dată motoarele lui Discovery îşi sloboziră 
energiile. Pentru ultima dată, furia incandescentă a 
atomilor zdrobiţi lumină sateliții lui Saturn. 

Lui David Bowman, şoapta îndepărtată a jeturilor reactive 
îi conferi un sentiment de mândrie - şi de tristeţe. Îşi 
îndepliniseră datoria cu o eficienţă lipsită de cusur; 
aduseseră nava de pe Pământ în preajma lui Saturn, iar în 
prezent sosise clipa despărțirii. 

Iar după ce îşi va fi golit tancurile de combustibil, 
Discovery avea să rămână la fel de inertă şi de neajutorată 
ca orice cometă sau asteroid, prizonieră neputincioasă a 
gravitaţiei. Chiar şi când vasul de salvare va sosi peste 
câţiva ani, o realimentare nu ar fi fost economică. Discovery 
va rămâne un etern monument dedicat primelor zile ale 
explorării spaţiale. 

Miile de kilometri se transformară în sute, iar 
indicatoarele nivelului de combustibil trecură simultan pe 
zero. La panoul de control, ochii lui Bowman zburau 
neliniştiţi de la un ecran la altul, pe diagramele improvizate 
ce trebuiau consultate pentru a-i permite să ia decizii în 
timp real. Ar fi fost cu adevărat cumplit ca, supraviețuind 
până în acest moment, să rateze întâlnirea din pricina lipsei 
câtorva kilograme de combustibil. 

Afară şuierul jeturilor se stinse, în vreme ce doar rachetele 
continuau s-o împingă uşurel pe Discovery. lapetus devenise 
o semilună uriaşă, acoperind tot cerul; Bowman îl 
considerase întotdeauna un obiect minuscul şi 
nesemnificativ - aşa cum dealtfel şi era comparativ cu 
lumea în jurul căreia se rotea. Suspendat ameninţător 
deasupra sa părea acum enorm, un ciocan cosmic pregătit 
s-o zdrobească pe Discovery ca pe o nucă. 

Apropierea se efectua atât de încet, încât senzaţia de 
mişcare aproape că lipsea; fu imposibil de precizat 


momentul exact când din corp astronomic lapetus se 
transformă subtil într-un peisaj aflat la numai şaptezeci şi 
cinci de kilometri mai jos. 

Rachetele scoaseră la rândul lor un ultim suspin şi se 
opriră pentru totdeauna. 

Nava se găsea pe orbita finală, încheind o revoluţie la 
fiecare trei ceasuri, cu o mie două sute de kilometri pe oră - 
viteza necesară în acest slab câmp gravitațional. 

Discovery devenise satelitul unui satelit. 

36. Fratele mai mare 

— Din nou survolez faţa luminată şi este la fel; aşa cum am 
raportat ultima dată. Locul acesta are doar două tipuri de 
sol. Materialul negru pare a fi ars precum cărbunele şi 
prezintă un anumit tip de țesătură, după câte îmi pot da 
seama prin telescop. De fapt, îmi aduce foarte bine aminte 
de pâinea prăjită. 

Încă nu-mi dau seama ce-i cu zona albă. Marginile îi sunt 
perfecte şi nu prezintă nici un detaliu de suprafaţă. Ar 
putea fi un lichid - e suficient de plată pentru asta. Nu ştiu 
ce impresie v-aţi făcut din benzile video pe care vi le-am 
transmis, dar dacă vă gândiţi la o mare de lapte îngheţat 
atunci aţi prins corect ideea. Să fie un gaz greu. Nu, 
presupun că aşa ceva e imposibil. Uneori am impresia că se 
mişcă foarte încet: nu pot fi însă sigur. 

Mă aflu din nou deasupra zonei albe, la cea de a treia 
rotaţie. De această dată sper să trec mai aproape de 
semnul pe care l-am reperat în centrul ei atunci când am 
pătruns în sistem. Dacă calculele mele sunt corecte, ar 
trebui să mă apropii până la vreo şaptezeci şi cinci de 
kilometri - orice ar fi el. 

Da, am ceva în faţă, exact acolo unde indică calculele. 
Apare din spatele orizontului, ca şi Saturn, în acelaşi sfert 
de cadran. Mă mut la telescop. 

Ah! Arată ca o clădire - complet neagră - chiar dificil de 
observat. Fără ferestre său alte trăsături. Doar o lespede 
mare, verticală; trebuie să măsoare cel puţin un kilometru 


înălţime ca să fie vizibilă de la distanţa asta. Îmi aminteşte. 
Dar fireşte că da! Este exact lucrul pe care l-aţi descoperit 
pe Lună! E fratele mai mare al lui TMA-1! 

37. Experiment. 

Numiţi-o Poarta Stelară. 

Timp de trei milioane de ani s-a rotit în jurul lui Saturn, 
aşteptând un moment dintr-un destin ce-ar fi putut să nu se 
împlinească niciodată. Pentru naşterea ei fusese sfărâmată 
o lună, iar resturile creaţiei sale încă orbitau în preajmă. 

Acum lunga aşteptare se sfârşise. Pe o altă lume 
inteligenţa apăruse şi încerca să-şi părăsească leagănul 
planetar. Un vechi experiment era pe cale să-şi atingă 
punctul culminant. 

Cei ce începuseră acest experiment, cu atât de mult timp 
în urmă, nu fuseseră oameni şi nici măcar umani. Dar erau 
din carne şi din sânge şi atunci când priveau adâncurile 
spaţiului ceresc îi încerca uimirea, exaltarea şi 
singurătatea. Imediat după ce-au obţinut forţa necesară, au 
pornit spre stele. 

În explorările lor au întâlnit viaţa într-o multitudine de 
forme de manifestare şi au studiat evoluţia pe o mie de 
planete. Au văzut cât de des scânteile inteligenţei sclipesc şi 
apoi mor în noaptea cosmică. 

Şi deoarece, în toată galaxia nu au găsit nimic mai preţios 
decât Mintea, pretutindeni i-au încurajat zorii. Au devenit 
fermieri ai câmpurilor stelare; semănau, iar uneori 
culegeau roadele. 

Iar alteori, fără tragere de inimă, erau nevoiţi să şi 
plivească. 

Marile reptile dispăruseră de multă vreme atunci când 
nava de observaţie a pătruns în Sistemul Solar, la capătul 
unei călătorii care durase deja o mie de ani. Vasul a survolat 
rapid planetele exterioare îngheţate, s-a oprit puţin 
deasupra deşerturilor muribundului Marte şi apoi a privit în 
jos către Pământ. 


Întinsă dedesubt, exploratorii au descoperit o lume 
mişunând de viaţă. Ani de zile au studiat, colectat, 
catalogat. După ce au terminat de învăţat tot ce se putea 
învăţa, au început să modifice. S-au jucat cu destinul multor 
specii, de pe pământ şi din ocean. Care din experimentele 
lor aveau să reuşească, nu puteau şti decât peste cel puţin 
un milion de ani. 

Aveau răbdare, dar nu erau nemuritori. În acest Univers 
cu o sută de miliarde de stele erau atât de multe de făcut şi 
alţi sori le aşteptau sosirea. Aşa că s-au lansat încă o dată în 
abis, ştiind că nu se vor mai întoarce niciodată înapoi. 

Nici nu ar fi fost nevoie. Servitorii lăsaţi în urmă aveau să 
facă restul. 

Pe Pământ, ghețarii veniră şi plecară, în vreme ce 
deasupra lor Luna îşi păstra secretul. Cu un ritm şi mai lent 
decât al înaintării gheţurilor polare, valurile civilizaţiei se 
retraseră şi se întinseră peste galaxie. Imperii stranii şi 
frumoase şi cumplite se ridicară şi căzură, lăsându-şi 
cunoştinţele moştenire urmaşilor. Pământul nu a fost uitat, 
dar o altă vizită ar fi ajutat prea puţin. Era doar una dintr- 
un milion de lumi tăcute, din care puţine aveau să 
vorbească vreodată. 

Printre stele, evoluţia tindea către noi ţinte. Primii 
exploratori ai Pământului îşi atinseseră de mult limitele 
cărnii şi ale sângelui; imediat ce maşinile lor au devenit mai 
bune decât trupurile, a sosit vremea să se mute. Întâi 
creierele, apoi numai gândurile le-au transferat în noi şi 
strălucitoare cămine de plastic şi metal. 

Cu ele porniră printre aştri. Nu au mai construit nave. Ei 
înşişi erau nave cosmice. 

Era entităţilor-maşină trecu repede. În neostoitele lor 
experimente, au învăţat să stocheze informaţia în însăşi 
structura spaţiului, păstrându-şi gândurile pentru 
eternitate în modele îngheţate de lumină. Puteau deveni 
creaturi de radiaţie, eliberaţi în cele din urmă de tirania 
materiei. 


S-au transformat aşadar în energie pură, iar pe o mie de 
lumi carcasele golite pe care le-au abandonat au încins un 
dans nebun al morţii, după care s-au prăbuşit lovite de 
rugină. 

Deveniseră lorzii galaxiei, dincolo de atingerea timpului. 
Puteau călători printre stele, scufundându-se asemeni ceţii 
prin interstiţiile cele mai mici ale spaţiului. În ciuda 
puterilor de zei nu şi-au uitat însă originea, în mâzga 
călduţă a unei mări dispărute. 

Şi încă supravegheau experimentele pe care strămoşii lor 
le declanşaseră, cu atâta timp în urmă. 

38. Santinela 

— Aerul din navă devine tot mai greu şi aproape mereu mă 
doare capul. Încă dispun de suficient oxigen, însă 
purificatoarele n-au curăţat niciodată toată mizeria lăsată 
de lichidele care au fiert în vid. Când lucrurile se 
înrăutăţesc, cobor în hangar şi respir puţin oxigen în 
capsule. 

N-am înregistrat nici o reacţie la semnalele mele; din 
cauza înclinaţiei orbitale, acum mă îndepărtez încet de 
TMA-2. Fiindcă veni vorba, numele pe care i l-aţi dat nu-i 
prea potrivit - nu există nici o urmă de câmp magnetic. 

Distanţa minimă care ne desparte e de nouăzeci de 
kilometri; va creşte la aproape o sută cincizeci pe măsură 
ce lapetus se roteşte sub mine, apoi va scade din nou. Voi 
trece exact pe deasupra obiectului în treizeci de zile, dar nu 
pot aştepta atâta. Oricum, întâlnirea ar avea loc în 
întuneric. 

Chiar şi aşa, va mai rămâne în câmpul meu vizual vreme 
de câteva minute înainte de a dispare după linia orizontului. 
Este al naibii de frustrant să nu pot efectua nici o 
observaţie serioasă. 

Aşadar vreau să vă cer aprobarea pentru următorul plan. 
Capsulele dispun de suficient delta v pentru asolizare şi 
reîntoarcere. Doresc să execut o EVA şi să observ de 


aproape obiectivul. Dacă nu pare periculos, mă voi aşeza 
lângă el, sau chiar în vârful lui. 

Vasul se va găsi deasupra orizontului în vreme ce eu voi 
cobori, astfel încât contactul radio nu va fi întrerupt mai 
mult de nouăzeci de minute. 

Sunt convins că aceasta reprezintă singura soluţie. Am 
străbătut un miliard şi jumătate de kilometri - nu vreau ca 
ultimii nouăzeci să mă oprească. 

Timp de săptămâni, privind mereu spre Soare cu senzorii 
ei bizari, Poarta Stelară observase apropierea navei. 
Creatorii ei o pregătiseră pentru multe lucruri, iar acesta se 
număra printre ele. Recunoscu ceea ce se pornise către ea 
din inima caldă a Sistemului Solar. 

Dacă ar fi fost vie, ar fi simţit excitare, însă o asemenea 
emoție se situa dincolo de capabilitățile sale. Chiar dacă 
nava ar fi trecut pe lângă ea, n-ar fi încercat câtuşi de puţin 
dezamăgire. Aşteptase trei milioane de ani; era pregătită să 
aştepte o veşnicie. 

Observă, notă şi nu întreprinse nimic în vreme ce 
vizitatorul îşi regla viteza cu jeturi reactive. Apoi simţi 
atingerea uşoară a radiaţiei ce încerca să-i pătrundă 
secretele. Rămase inactivă. 

Vasul se afla pe orbită, rotindu-se aproape de suprafaţa 
acestui satelit pestriţ. Începu să transmită pulsuri de unde 
radio, înşirând numerele prime de la 1 la 11 iarăşi şi iarăşi. 
Curând semnalele deveniră mai complexe, cu frecvenţe 
multiple - ultraviolet, infraroşu, raze X. Poarta Stelară 
rămase mută; nu avea nimic de spus. 

Urmă o pauză lungă înainte de a observa că ceva căzuse 
spre ea din nava spaţială. Îşi cercetă memoriile, iar 
circuitele logice luară decizii potrivit ordinelor primite cu 
atâta timp în urmă. 

Sub lumina rece a lui Saturn, Poarta Stelară îşi deşteptă 
forţele adormite. 

39. În ochi. 


Discovery arăta ca atunci când o privise din spaţiu plutind 
pe orbita selenară, cu Luna acoperind jumătate din cer. 
Poate că era o singură schimbare; nu putea fi sigur, dar 
parte din inscripţiile exterioare, indicând scopul diverselor 
conexiuni, conectoare ombilicale şi al altor apendice, 
deveniseră mai palide pe durata lungii expuneri la Soare. 

Acest Soare era în prezent un corp ceresc pe care nici un 
om nu l-ar fi recunoscut. Prea strălucitor pentru a fi o stea, 
putea fi totuşi privit direct fără probleme. Nu împrăştia 
căldură; când Bowman îşi ridică mâinile goale în lumina 
razelor străbătând hubloul capsulei nu simţi nimic pe piele. 
Cu acelaşi succes ar fi putut să încerce să se încălzească la 
lumina Lunii; nici măcar peisajul străin de dedesubt nu-i 
reamintea mai bine de distanţa care-l separa de Terra. 

Părăsea, poate pentru ultima dată, lumea de metal ce 
constituise căminul lui vreme de luni de zile. Chiar dacă nu 
s-ar mai fi întors, vasul ar fi continuat să-şi îndeplinească 
atribuţiunile, transmițând datele înregistrate de 
instrumente înapoi pe Pământ până la o ultimă şi 
catastrofală defecţiune a circuitelor electronice. 

Şi dacă totuşi s-ar fi întors? Ei bine, ar fi rămas în viaţă, 
poate chiar şi sănătos, încă câteva luni. Însă asta ar fi fost 
totul, căci hibernacolele erau inutilizabile fără un computer 
care să le monitorizeze. N-avea cum să supravieţuiască 
până la sosirea lui Discovery II, patru sau cinci ani de acum 
încolo. 

Renunţă să se gândească la aceste lucruri pe măsură ce 
semiluna aurie a lui Saturn se ridica pe cerul dinainte. În 
întreaga istorie, el era singurul om care admirase 
priveliştea oferită de gigant. Pentru oricine altcineva, 
Saturn prezentase întotdeauna un disc complet, întors 
mereu spre Soare. Acum se transformase într-un arc 
delicat, cu inelele formând o linie subţire de-a latul său, 
asemeni unei săgeți gata să fie slobozită în Soare. 

Pe linia inelelor se găsea steaua strălucitoare a lui Titan, 
precum şi punctele scânteietoare ale celorlalte luni. Înainte 


de scurgerea jumătăţii secolului, oamenii aveau să le 
viziteze pe toate; ce secrete adăposteau însă, el nu va şti 
niciodată. 

Hotarul cu margini drepte al ochiului orb înainta spre el; 
mai avea de parcurs o sută cincizeci de kilometri, urmând 
ca în zece minute să se găsească deasupra țintei. Ar fi vrut 
să existe vreo metodă de a şti cu certitudine dacă cuvintele 
lui ajungeau pe Pământ, după un interval de o oră şi 
jumătate de zbor cu viteza luminii. Ar fi fost o ironie a sorții 
dacă, printr-o întrerupere a sistemului de relee, el ar fi 
dispărut în tăcere fără ca cineva să ştie ce i se întâmplase. 

Discovery încă era un astru strălucitor pe cerul negru de 
deasupra, depărtându-se tot mai rapid în vreme ce el 
câştiga viteză coborând; curând jeturile capsulei aveau să-l 
încetinească iar nava va dispare din câmpul său vizual, 
lăsându-l singur pe câmpia albă, cu misterul ei întunecat 
din centru. 

Blocul de abanos urca deasupra orizontului, eclipsând 
stelele. Roti naveta şi utiliză întreaga forţă reactivă pentru 
a frâna. Pe un arc lung şi plat cobori pe suprafaţa lui 
lapetus. 

Pe o lume cu gravitație mai puternică, manevra ar fi fost 
extravagant de scumpă din punct de vedere energetic. Însă 
aici capsula cântărea doar câteva kilograme; dispunea de 
câteva minute bune de zbor înainte de a intra primejdios de 
mult pe rezervă, pierzând orice şansă de întoarcere pe 
Discovery. Nu că ar fi constituit o diferenţă foarte mare. 

Altimetrul înregistra şapte kilometri; se îndrepta direct 
spre masa uriaşă, întunecată, ce se ridica deasupra câmpiei 
netede cu o asemenea perfecţiune geometrică încât şoca. 
Era la fel de lipsită de detalii ca şi câmpia pe care se găsea. 
Nu-i apreciase corect adevăratele dimensiuni. Puţine clădiri 
de pe Pământ se puteau compara cu ea. Fotografiile atent 
cercetate indicau o înălţime de peste şase mii de metri. lar 
atât cât putea să aprecieze el, proporţiile erau identice cu 
cele ale lui TMA-1 - acel curios şir de 1, 4,9. 


— Mă aflu la numai cinci kilometri, păstrând o înălţime de 
o mie două sute de metri. Încă nici un semn de activitate; 
nimic pe niciunul din senzori. Feţele par absolut netede. Te- 
ai aştepta totuşi la un semn provocat de meteori, după atâta 
amar de vreme! 

Şi nu există nici un fel de resturi pe - presupun c-ar trebui 
să-i spun acoperiş. De asemenea, nici o deschidere. Speram 
să găsesc o modalitate de a pătrunde înăuntru. 

Am ajuns deasupra, la o sută cincizeci de metri altitudine. 
Nu vreau să pierd timp, mai ales că Discovery va ieşi 
curând din câmpul de contact radio. Asolizez. Sigur este 
suficient de solid, iar dacă nu e, voi activa jeturile fără 
întârziere. 

O clipă. Ce ciudat. 

Vocea lui Bowman se stinse într-o tăcere provocată de o 
uimire totală. Nu era alarmat; realmente nu reuşea să 
descrie ceea ce vedea. 

Plutise deasupra unui dreptunghi plat, lat de şaizeci de 
metri şi lung de două sute cincizeci, construit din ceva ce 
păruse la fel de solid ca stânca. Acum însă obiectul lăsa 
impresia că se îndepărtează de el; exact ca într-o iluzie 
optică, când un corp tridimensional pare, printr-un efort de 
voinţă din partea privitorului, să se întoarcă pe dos, feţele 
apropiate şi cele depărtate schimbându-şi între ele poziţiile. 

Aşa ceva se întâmplă uriaşei şi aparent solidei structuri. 
Imposibil, de necrezut, dar nu mai era un monolit înfipt în 
centrul unei câmpii plane. Ceea ce înainte fusese un 
acoperiş coborâse brusc la adâncimi nebănuite; un scurt 
moment ameţitor avu impresia că priveşte în profunzimea 
unui puț vertical, o conductă rectangulară ce părea că 
desfide legile perspectivei deoarece mărimea nu i se 
micşora cu depărtarea. 

Ochiul lui lapetus clipise, încercând parcă să îndepărteze 
o fărâmă de praf stânjenitor. David Bowman avu timp doar 
pentru o ultimă şi trunchiată propoziţie pe care cei ce 
aşteptau în Centrul de Control, la un miliard şi jumătate de 


kilometri depărtare şi optzeci de minute în viitor n-aveau 
niciodată să o uite: 

— Obiectu-i gol pe dinăuntru. Continuă la infinit. Şi - ah, 
Dumnezeule - e plin de stele! 

40. leşire. 

Poarta Stelară se deschise. Apoi se închise. 

Într-un interval de timp prea scurt ca să fie măsurabil, 
Spaţiul se întoarse şi se răsuci pe dos. 

După care lapetus fu iarăşi singur, aşa cum fusese vreme 
de trei milioane de ani - singur, exceptând o navă pustie dar 
nu şi eşuată, transmițând constructorilor ei mesaje pe care 
aceştia nu le puteau nici înţelege şi nici crede. 

VI. 

Poarta stelară 

41. Marea Centrală. 

Nu încerca nici o senzaţie de mişcare şi totuşi se prăbuşea 
spre acei imposibili aştri, strălucind în inima întunecată a 
unui satelit natural. Nu, nu se găseau cu adevărat acolo, de 
acest lucru era convins. Dorea acum, mult prea târziu, să fi 
acordat o atenţie sporită teoriilor hiperspaţiului, ale 
conductelor transdimensionale. Pentru David Bowman, ele 
nu mai erau simple teorii. 

Poate că monolitul de pe lapetus era gol pe dinăuntru; 
poate că „acoperişul” reprezenta doar manifestarea unei 
proiecţii vizuale, sau un soi de diafragmă ce se deschisese 
pentru a-i permite trecerea. (Dar încotro?) Atât cât putea 
da crezare propriilor simţuri, părea să cadă vertical în josul 
unui gigantic puț rectangular, adânc de mii de metri. Se 
mişca din ce în ce mai repede - însă capătul îndepărtat nu- 
şi schimba mărimea, rămânând mereu la aceeaşi depărtare. 

Numai stelele se deplasau, la început atât de lent încât 
trecu ceva timp până ce realiză că, treptat, dispăreau din 
cadrul înconjurător. Peste puţin deveni însă evident că 
peisajul stelar se afla în expansiune, ca şi cum ar fi gonit în 
întâmpinarea lui cu o viteză incredibilă. Expansiunea nu se 
făcea liniar; stelele de la centru abia păreau să se mişte, în 


vreme ce celelalte dinspre margini îşi accelerau din ce în ce 
mai mult mişcarea, până la a se transforma în dâre de 
lumină, dispărând apoi din vedere. 

Întotdeauna apăreau altele să le înlocuiască, izvorând în 
câmpul vizual dintr-o sursă aparent inepuizabilă. Bowman 
se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă unul din aştri s-ar fi 
îndreptat direct spre el; ar fi continuat să se mărească oare, 
până ce el ar fi plonjat în discul lui incandescent? Niciunul 
nu se apropia însă atât de mult; în cele din urmă toţi virau 
într-o parte, trecând peste marginile chenarului 
dreptunghiular. 

Şi totuşi capătul îndepărtat al tunelului nu se apropiase, ca 
şi cum pereţii se mişcau odată cu el, ducându-l către o 
destinaţie necunoscută. Ori poate că el stătea nemişcat, iar 
spaţiul din jur era cel ce se mişca. 

Brusc constată că nu doar spaţiul era implicat în prezentul 
fenomen. Ceasul de pe panoul de control al capsulei se 
comporta de asemenea foarte ciudat. 

În mod normal, cifrele din fereastra zecimilor de secundă 
clipeau atât de repede încât practic era imposibil să le 
citeşti; acum apăreau şi dispăreau la intervale discrete, 
permițându-i să le distingă una câte una fără dificultate. lar 
secundele se scurgeau incredibil de lent, ca şi când timpul 
s-ar fi pregătit să se oprească în loc. În final, contorul 
zecimilor de secundă îngheţă între 5 şi 6. 

Cu toate acestea era capabil să gândească şi chiar să 
privească, în vreme ce pereţii de abanos fulgerau pe alături 
la viteze ce ar fi putut varia între zero şi de un milion de ori 
viteza luminii. Cumva, nu fu surprins şi nici alarmat. 
Dimpotrivă, îl stăpânea un sentiment de calmă aşteptare, 
aşa cum simţise atunci când medicii îi testaseră reacţiile la 
droguri halucinogene. Lumea din jur era stranie şi 
minunată, dar nu conţinea nimic care să sperie. Străbătuse 
milioane de kilometri în căutarea misterului; iar în prezent, 
după toate aparențele, misterul îi venea în întâmpinare. 


Dreptunghiul dinainte începu să emită o lumină mai 
deschisă. Dârele strălucitoare ale stelelor păleau pe fondul 
lăptos al cerului, a cărui luminozitate creştea de la un 
moment la altul. Avea impresia că naveta se îndreaptă către 
un ocean de nori, uniform iluminaţi de razele unui soare 
invizibil. 

leşea din tunel. Capătul îndepărtat, care până în acest 
moment rămăsese mereu la aceeaşi distanţă de neprecizat, 
nici apropiindu-se, nici depărtându-se, începu deodată să se 
supună legilor perspectivei. Se deschidea treptat în faţa lui, 
apropiindu-se constant. Simultan simţi că urcă şi pentru o 
clipă îşi puse întrebarea dacă nu cumva străbătuse corpul 
satelitului saturnian şi urca acum către cealaltă faţă. 
Înainte însă ca naveta să ţâşnească afară, înţelese că locul 
nu avea nimic comun cu lapetus sau cu o altă lume 
cunoscută omului. 

Nu exista atmosferă întrucât reuşea să observe toate 
detaliile cu claritate, până la linia plată şi extrem de 
îndepărtată a orizontului. Probabil se găsea deasupra unei 
lumi de dimensiuni enorme - cu mult mai mare decât 
Pământul. Şi totuşi, în ciuda întinderii ei, întreaga suprafaţă 
pe care Bowman o zărea era compartimentată în modele 
vizibil artificiale, cu ariile măsurabile în kilometri pătraţi. 
Lăsa impresia unui joc de puzzle pentru uriaşi în stare să 
jongleze cu planete. Iar în centrele triunghiurilor, 
pătratelor şi poligoanelor se deschideau puțuri negre, 
gemene cu cel pe care tocmai îl părăsise. 

Cerul de deasupra era şi mai bizar - şi, în felul său, mult 
mai tulburător - decât improbabilul sol de dedesubt. 
Aceasta deoarece nu se vedeau stele şi nici întunecimea 
spaţiului cosmic. Era doar o ceaţă lăptoasă, strălucitoare, 
oferind impresia distanţei infinite. Bowman îşi aduse aminte 
de descrierea temutului „alb” antarctic despre care auzise 
odată - „ca şi când ai fi în interiorul unei mingi de ping- 
pong.” Expresia se aplica perfect straniei lumi de aici, însă 
explicaţia trebuia să fie total diferită. Bolta din faţa lui n- 


avea cum să constituie un efect meteorologic de ceaţă sau 
zăpadă; aici domnea vidul. 

Apoi, pe măsură ce ochii lui se obişnuiră cu licărirea 
atotcuprinzătoare, deveni conştient de un alt detaliu. 
Văzduhul nu era, aşa cum considerase la început, complet 
gol. Nemişcate, aruncate la întâmplare, miliarde de puncte 
negre stropeau cerul. 

Erau dificil de observat căci nu reprezentau decât puncte 
de întuneric, dar odată zărite nu mai puteau fi ignorate. Îi 
reaminteau lui Bowman de ceva, ceva atât de familiar şi 
totuşi atât de absurd încât refuză să accepte paralelismul, 
până când logica îl forţă s-o facă. 

Acele găuri negre de pe cer erau aştri; privea negativul 
fotografic al Căii Lactee. 

„Unde mă aflu, pentru numele lui Dumnezeu?” se întrebă 
pentru a suta oară Bowman. Şi punându-şi întrebarea, ştiu 
cu certitudine că n-avea să afle răspunsul niciodată. Spaţiul 
se întorsese parcă pe dos; acesta nu constituia un loc 
potrivit pentru om. Deşi în capsulă era confortabil de cald, 
simţi cum îl cuprind frisoanele şi începu să tremure 
necontrolat. Dorea să închidă ochii şi să uite nimicul perlat 
ce-l înconjura, însă o asemenea acţiune ar fi reprezentat 
actul unui laş iar el n-avea de gând să cedeze. 

Cu feţele şi găurile ei, planeta se rotea lent sub el, fără 
vreo schimbare sensibilă de decor. Aprecie că se afla la 
circa cincisprezece kilometri de suprafaţă şi că ar fi trebuit 
prin urmare să observe cu uşurinţă orice semn de viaţă. 
Dar întreaga planetă era pustie; inteligenţa călcase pe ea, o 
modificase conform scopurilor ei şi plecase iarăşi. 

Apoi zări pe câmpia întinsă, la vreo treizeci de kilometri 
distanţă, o ridicătură ce spărgea monotonia, resturile a 
ceea ce nu putea fi altceva decât o uriaşă navă spaţială. Era 
prea departe pentru a-i înregistra toate amănuntele şi 
peste alte câteva secunde dispăru din vedere, nu însă 
înainte ca el să identifice totuşi nervurile rupte şi bucăţile 
lucitoare de metal cojite ca de pe o portocală. Se întrebă de 


câte mii de ani zăcea epava pe acest deşert mozaicat - şi ce 
fel de creaturi o dirijaseră în Univers. 

După care uită epava, căci altceva apărea de după orizont. 

La început păru un disc turtit, dar aceasta deoarece se 
îndrepta direct spre el. După ce se apropie şi trecu pe 
dedesubt, Bowman realiză că avea o formă fusiformă, lungă 
de aproape o sută de metri. Deşi ici-colo se zăreau benzi 
luminoase întinse de-a lungul corpului, era dificil să-ţi 
concentrezi atenţia asupra lor; obiectul părea să vibreze, 
sau poate să se rotească cu o viteză unghiulară foarte mare. 

Ambele capete se ascuţeau conic şi nu se vedea nici un 
indiciu al vreunui sistem de propulsie. Un singur lucru era 
familiar pentru ochi şi anume culoarea. Dacă era într- 
adevăr un obiect solid şi nu o fantomă optică, atunci 
constructorii trebuiau să împărtăşească ceva din emoţiile 
omului. Cu siguranţă însă nu-i împărtăşeau şi limitele, 
întrucât fusul părea a fi făcut din aur. 

Bowman se răsuci să privească pe hubloul din spate. 
Obiectul se îndepărtă ignorându-l, iar el îl observă căzând 
spre una din scobiturile planetei. Câteva secunde mai târziu 
dispărea într-o străfulgerare aurie. Era din nou singur sub 
acel sinistru cer, iar sentimentul de singurătate şi izolare fu 
mai copleşitor ca niciodată. 

După care înţelese că la rândul lui se scufunda către 
suprafaţa giganticei lumi şi că una din genunile 
dreptunghiulare se căsca sub el. Cerul pustiu se închise 
înapoia lui, ceasul se poticni în imobilitate şi naveta se 
prăbuşi pentru a doua oară între infiniţii pereţi de abanos, 
spre un alt tărâm stelar. Numai că de astă dată era sigur că 
nu se întorcea în Sistemul Solar; într-un moment de 
inspiraţie, pricepu ce trebuia să fie această lume. 

Era un fel de staţie cosmică, cu rolul de a regia traficul 
prin inimaginabilele dimensiuni ale spaţiului şi timpului. 
Trecuse prin Marea Centrală Galactică. 

42. Cerul străin. 


Departe înainte, pereţii tunelului deveneau iarăşi vizibili în 
lumina difuză a unei surse încă ascunsă. Apoi întunericul fu 
dat rapid deoparte, iar mica capsulă fu proiectată pe un cer 
aprins de sori. 

Se întorsese în spaţiul ştiut de el, dar o singură privire fu 
suficientă pentru a-i confirma că se găsea la secole lumină 
de Pământ. Nici nu încercă să caute constelaţiile familiare 
care de la începutul istoriei întovărăşiseră omul; poate că 
niciuna din stelele ce străluceau acum în jurul lui nu fusese 
văzută vreodată cu ochiul liber. 

Cele mai numeroase se concentrau într-o centură 
scânteietoare, întreruptă ici-colo de benzi întunecate de 
praf cosmic. Aducea cu imaginea Căii Lactee, dar una cu 
mult mai strălucitoare. Bowman se întrebă dacă era într- 
adevăr propria lui galaxie, privită dintr-un punct apropiat 
de centrul ei aglomerat. 

Spera să fie; nu s-ar fi aflat atunci atât de departe de casă. 
Însă era un gând copilăresc, după cum realiză numaidecât. 
Se găsea atât de departe de Sistemul Solar, încât prea 
puţin conta dacă era propria lui galaxie sau cea mai 
îndepărtată zărită vreodată printr-un telescop. 

Se uită înapoi să vadă obiectul din care ţâşnise şi suferi un 
alt şoc. Acolo nu exista nici lumea uriaşă, poliedrică, nici 
duplicatul lui lapetus. Nu era nimic - exceptând o umbră pe 
fundalul aştrilor, asemeni unei uşi deschise dintr-o cameră 
întunecată într-o noapte şi mai neagră. În timp ce se uita, 
uşa se închise. Nu se îndepărtă de el, ci se umplu încet de 
stele, ca şi cum o ruptură în materialul spaţiului ar fi fost 
treptat reparată. După care se pomeni singur sub cerul 
străin. 

Capsula se rotea încet şi astfel îi aduse în câmpul vizual 
noi minuni. Întâi observă o sferă formată dintr-o 
multitudine de aştri, aglomerându-se din ce în ce mai mult 
spre centru, până la a-i transforma inima într-o bandă de 
continuă luminescenţă. Marginile exterioare nu se defineau 


cu claritate - un halou ce se subţia încet, topindu-se 
imperceptibil în peisajul stelar din jur. 

Bowman ştia că apariţia glorioasă din faţa lui era un roi 
globular. Privea ceva ce nici un ochi uman nu mai văzuse 
altfel decât ca pe o pată de lumină în oglinda unui telescop. 
Nu-şi amintea distanţa până la cel mai apropiat roi, dar era 
sigur că nu se găsea niciunul într-un volum de mii de ani 
lumină în jurul Sistemului Solar. 

Capsula îşi continuă uşoara rotaţie pentru a dezvălui o 
privelişte încă şi mai stranie - un gigantic soare roşu, de 
multe ori mai mare decât Luna văzută de pe Terra. Bowman 
îl putea privi direct fără a-şi arde retina; judecând după 
culoare, nu era mai cald decât cărbunele încins. Ici-colo, 
fluvii de un galben viu străbăteau suprafaţa colorată roşu 
închis - Amazonuri incandescente, născând meandre de mii 
de kilometri înainte de a se pierde în deşerturile acestui 
soare muribund. 

Muribund? Nu, era o impresie total greşită, generată de 
experienţa limitată a omului şi de emoţiile stârnite de 
nuanțele răsăritului şi ale apusului terestru, sau de culorile 
chihlimbarului. Astrul acesta renunţase la extravaganţele 
tinereţii, gonind prin violetul, albastrul şi verdele spectrului 
în câteva miliarde de ani şi stabilindu-se în prezent într-o 
maturitate liniştită, de o inimaginabilă durată. Tot ceea ce 
trecuse nu reprezenta nici o miime din ce avea să vină; 
povestea lui abia începuse. 

Capsula încetase să se mai rotească; soarele mare şi roşu 
se găsea exact în faţă. Deşi nu percepea nici o senzaţie de 
mişcare, Bowman era conştient că încă se afla sub controlul 
forţei care-i adusese aici de pe Saturn. Întreaga ştiinţă şi 
tehnologie terestră păreau primitive faţă de forţele ce-i 
purtau spre o soartă de neimaginat. 

Privi cerul de deasupra, încercând să zărească destinaţia 
unde era condus - poate o planetă orbitând în jurul acestui 
soare. Dar nu se vedea nimic care să prezinte un disc sau o 
luminozitate mai mare. Dacă în jurul astrului gravitau 


planete, atunci nu le putea distinge de pe fundalul stelar 
înconjurător. 

Apoi observă că la marginea sferei purpurii de foc se 
petrecea un fenomen foarte ciudat. Acolo apăruse o zonă 
strălucitoare de culoare albă, a cărei intensitate creştea cu 
rapiditate. Se întrebă dacă nu asista la una din acele erupții 
neaşteptate, prezente din când în când pe fiecare stea. 

Lumina deveni mai intensă şi mai albăstruie. Începu să se 
întindă pe marginea astrului, iar nuanțele sângerii păliră 
rapid. Zâmbind la absurditatea gândului, Bowman îşi spuse 
că privea răsăritul - pe un soare. 

Şi totuşi asta se întâmplă. Deasupra orizontului în flăcări 
se ridică ceva nu foarte mare, însă atât de strălucitor încât 
ochiul nu-i suporta imaginea. Un punct de radiaţie alb- 
albastră se mişca cu o iuţeală incredibilă pe faţa soarelui 
roşu. Trebuia să se găsească foarte aproape de 
companionul său gigantic, deoarece imediat sub el, atrasă 
în sus de câmpul gravitațional, se ridica o coloană de 
plasmă înaltă de mii de kilometri; ca şi când un val de foc 
înainta continuu de-a lungul ecuatorului stelei, într-o 
zadarnică urmărire a apariţiei celeste. 

Punctul de incandescenţă era probabil o Pitică Albă - una 
din acele stele stranii, mici şi cumplite, nu mai voluminoase 
decât Pământul, totuşi depăşindu-i masa de un milion de 
ori. Astfel de simbioze stelare nu erau neobişnuite, însă 
Bowman nu visase niciodată că va privi una din ele cu 
proprii săi ochi. 

Pitica Albă tranzitase aproape jumătate din discul 
însoţitorului său - probabil o revoluţie dura doar câteva 
minute - în clipa când Bowman fu în sfârşit convins că şi el 
se mişca. Una din stele devenea rapid tot mai luminoasă, 
începând totodată să se detaşeze de pe fundal. Trebuia să 
fie un corp mic, apropiat - poate lumea spre care călătorea. 

Ajunse deasupra lui cu o viteză neaşteptată şi văzu că nu 
era câtuşi de puţin o planetă. 


O reţea sclipitoare de fire de metal, întinzându-se pe sute 
de kilometri, răsări din nimic până ce umplu tot cerul. 
Împrăştiate pe enorma suprafaţă se găseau structuri la fel 
de mari ca nişte oraşe, dar care păreau a fi maşini. În jurul 
lor erau asamblate multe alte obiecte mai mici, aranjate cu 
grijă pe rânduri şi coloane. Bowman survola câteva 
asemenea grupuri până ce realiză că era vorba de nave 
spaţiale; zbura deasupra unui gigantic parking orbital. 

Deoarece nu dispunea de nici un obiect familiar după care 
să judece scara peisajului de dedesubt, era aproape 
imposibil să estimeze mărimea vaselor suspendate în 
spaţiu. Însă cu siguranţă erau enorme; unele trebuiau să 
măsoare kilometri în lungime. Designul îl aveau de diferite 
tipuri: sfere, cristale poliedrice, creioane ascuţite, ovoide, 
discuri. Survola probabil una din pieţele comerciale ale 
galaxiei. 

Ori poate că odată îndeplinise acest rol, cu un milion de 
ani în urmă, căci nicăieri Bowman nu zărea semne de 
activitate. Uriaşul port spaţial era la fel de mort ca Luna. 

Realitatea deveni izbitoare nu numai datorită lipsei 
oricărei mişcări, dar şi din cauza unor semne de 
neconfundat precum rupturile din reţeaua metalică, 
produse de asteroizi cu eoni în urmă. Nu mai constituia un 
parking, devenise un cimitir. 

Întârziase nespus de mult la întâlnire, iar ideea pătrunse 
în el asemeni unui lovituri de pumnal. Deşi nu ştiuse la ce să 
se aştepte, sperase că va întâlni o inteligenţă extraterestră. 
Iar în prezent se părea că ajunsese prea târziu. Fusese 
prins de mecanismul unei capcane antice, automate, 
construită pentru cine ştie ce scop şi încă operând atunci 
când creatorii ei dispăruseră în timp. Îl purtase de-a latul 
galaxiei, aruncându-l (alături de câţi alţii?) în această 
celestă Mare a Sargasselor, sortindu-l pieirii odată cu 
epuizarea rezervei de oxigen. 

Dar nu ar fi fost rezonabil să se aştepte la mai mult. Deja 
fusese martorul unor lucruri pentru care mulţi oameni şi-ar 


fi dat viaţa numai să le arunce o privire. Se gândi la 
tovarăşii săi morţi; el nu avea de ce să se plângă. 

Apoi văzu că astroportul abandonat alunecă în spate cu 
aceeaşi viteză. Zbura peste zonele sale periferice. Marginea 
neregulată trecu şi ea pe dedesubt; după câteva minute, 
totul rămăsese în urmă. 

Soarta lui nu avea să-şi găsească rezolvarea aici, ci 
departe înainte, în giganticul soare stacojiu spre care 
naveta se îndrepta acum cu certitudine. 

43. Infern. 

Soarele umplea cerul dintr-un colţ în celălalt. Bowman se 
găsea atât de aproape de suprafaţa lui încât aceasta nu mai 
era imobilă din cauza distanţei. Noduli luminoşi se deplasau 
înainte şi înapoi, cicloni de gaze se ridicau şi coborau încet 
formând protuberanţe. Încet? Trebuiau să înainteze cu un 
milion de kilometri pe oră ca mişcarea să le fie vizibilă. 

Nu încercă să cuprindă cu ochii infernul spre care se 
îndrepta. Dimensiunile lui Saturn şi Jupiter îl zdrobiseră, în 
timpul zborului lui Discovery dintr-un sistem solar aflat 
acum cine ştie unde. Tot ceea ce vedea în jur era însă de 
sute de ori mai gigantic; nu putea face altceva decât să 
accepte imaginile ce i se imprimau în creier, fără a încerca 
să le interpreteze. 

Pe măsură ce marea de foc creştea sub el ar fi trebuit să-l 
cuprindă teama - dar, destul de curios, simţea numai un 
început de înţelegere. Nu din cauză că mintea i-ar fi fost 
amorţită de vederea atâtor minuni, ci pentru că logica îi 
spunea că se găseşte cu siguranţă sub protecţia unor 
inteligenţe aproape omnipotente. Se afla atât de aproape 
de soare încât ar fi ars într-un moment dacă efectul 
radiaţiei letale n-ar fi fost barat de un ecran invizibil. Pe 
durata călătoriei suportase acceleraţii care ar fi trebuit să-l 
zdrobească instantaneu - şi totuşi nu simţise nimic. Dacă se 
depusese un asemenea efort pentru a-l menţine în viaţă, 
atunci încă mai era loc de speranţă. 


Capsula se mişca de-a lungul unui arc întins, aproape 
paralel cu suprafaţa stelei, dar coborând totuşi uşor spre 
ea. Şi în această clipă, pentru prima dată, Bowman auzi 
sunetul: un uruit slab dar continuu, întrerupt din când în 
când de pocnete ca de hârtie ruptă, sau de fulgere 
îndepărtate. Nu putea fi decât ecoul distanțat al unei 
inimaginabile cacofonii cosmice; spaţiul din jur se găsea 
într-o agitaţie capabilă să rupă orice material în atomii 
componenți. 

Cu toate acestea, era la fel de bine protejat de tumult ca şi 
de căldură. Limbi de foc de mii de kilometri lungime se 
ridicau şi se prăbuşeau apoi în jurul lui, însă ceva îl izola 
complet de violenţa exterioară. Energiile astrului îl ocoleau 
ca şi cum s-ar fi dezlănţuit într-un alt Univers, permiţând 
navetei să se mişte în mijlocul lor nestânjenită. 

Ochii lui Bowman, revenindu-şi din confuzia provocată de 
stranieiatea şi grandoarea peisajului, începură să distingă 
detalii ce fuseseră prezente şi înainte, dar pe care el le 
trecuse cu vederea. Suprafaţa stelei nu era un haos lipsit de 
formă; acolo jos exista un model, ca în tot ceea ce natura 
creează. 

Întâi observă trombele de gaz - probabil nu mai întinse 
decât Africa sau Asia - rătăcind pe suprafaţa astrului. 
Câteodată reuşea să privească exact în interiorul vreuneia 
din ele, pentru a zări regiunile mai reci şi mai întunecate de 
la bază. Curios, nu observă pete solare; poate că ele 
constituiau o boală specifică stelei ce lumina Pământul. 

Sporadic vedea nori, asemeni unor şuviţe de fum suflate 
de furtună. Poate era chiar fum, întrucât astrul părea 
suficient de rece ca focul să poată arde pe el. Componente 
chimice se puteau naşte şi trăi câteva secunde înainte de a 
fi descompuse iarăşi de violenta dezlănţuire nucleară 
înconjurătoare. 

Luminozitatea orizontului începu să crească, modificându- 
şi culoarea de la roşu sângeriu la albastru şi apoi la violet 


aprins. Pitica Albă apărea din spate, purtându-şi trena de 
materie stelară în urmă. 

Bowman îşi feri ochii de intolerabila strălucire, 
concentrându-se asupra peisajului pe care câmpul 
gravitațional al micului soare îl golea treptat. Odată fusese 
martorul unei trombe marine în apele Caraibelor; turnul de 
foc avea aproape aceeaşi formă. Numai scara era oarecum 
diferită, întrucât la bază coloana era probabil mai întinsă 
decât întreg Pământul. 

Apoi, imediat sub el, Bowman remarcă ceva ce cu 
siguranţă vedea pentru prima dată, căci cu greu l-ar fi 
putut neglija. Străbătând oceanul de gaz plasmatic, 
miliarde de mărgele sclipitoare împrăştiau o lumină perlată 
ce creştea şi pălea cu o periodicitate de câteva secunde. 
Toate înaintau în aceeaşi direcţie, asemeni somonilor 
împotriva curentului; uneori se abăteau în lături astfel încât 
traiectoriile li se intersectau, dar de atins nu se atingeau 
niciodată. 

Erau cu miile şi cu cât privea mai mult, cu atât Bowman îşi 
întărea convingerea că mişcarea lor avea un scop. Se aflau 
mult prea departe pentru a-i permite să observe detalii de 
structură; faptul că le putea vedea în această colosală 
panoramă însemna însă că măsurau zeci, poate sute de 
kilometri în dimensiuni. Dacă erau entităţi organizate, 
atunci erau veritabili leviatani croiţi pe măsura lumii unde 
locuiau. 

Poate că la origine se găseau doar nori de plasmă, cu o 
stabilitate temporară oferită de cine ştie ce combinaţie 
bizară de forţe naturale, asemeni sferelor efemere ale 
fulgerelor globulare pe Terra, care încă uimeau oamenii de 
ştiinţă. Reprezenta o explicaţie uşoară şi probabil 
liniştitoare, însă privind acel curent stelar, Bowman nu-i 
putea totuşi da crezare. Acei noduli luminoşi ştiau unde 
merg; convergeau în mod deliberat spre turnul de flăcări 
generat de Pitica Albă de deasupra. 


Bowman privi încă o dată coloana ascendentă, mărşăluind 
de-a lungul orizontului sub mica şi masiva stea. Să fi fost 
numai imaginaţia, sau acele pete de lumină se îndreptau 
într-adevăr spre gheizerul de gaz, ca şi cum miliarde de 
scântei se combinaseră în continente întregi de 
fosforescenţă? Ideea trecea dincolo de pragul fanteziei. 

Poate că nu privea altceva decât o migraţie de la o stea la 
alta, peste un pod de foc; dacă era vorba de mişcarea 
inconştientă a unor fiinţe lipsite de inteligenţă, mânate de 
un instinct obscur, sau de vasta migraţie a unor entităţi cu 
rațiune, probabil nu avea să o afle niciodată. 

Se mişca într-un nou ordin de creaţie, la care puţini 
oameni visaseră vreodată. Dincolo de tărâmurile mării şi 
uscatului, ale aerului şi spaţiului se întindeau domeniile 
focului, asupra cărora el singur avusese privilegiul să 
arunce o privire. Ar fi fost prea mult dacă ar fi cerut să şi 
înţeleagă. 

44. Recepție. 

Turnul de foc mărşăluia pe marginea soarelui asemeni 
unei furtuni trecând dincolo de orizont. Stropii grăbiţi de 
lumină încetaseră să se mai mişte pe peisajul sângeriu aflat 
încă la mii de kilometri dedesubt. În interiorul capsulei, 
protejat de un mediu capabil să-l anihileze într-o clipă, 
David Bowman aşteptă să se întâmple ceea ce se pregătea 
acolo jos. 

Pitica Albă apunea; atinse linia orizontului, înflăcărând-o şi 
apoi dispăru. Un fals amurg căzu asupra infernului de jos, 
iar în brusca schimbare de luminozitate Bowman realiză că 
ceva deosebit se petrecea cu spaţiul din jur. 

Lumea astrului roşu părea să tremure ca şi cum ar fi fost 
privită printr-un şuvoi de apă curgătoare. O clipă se întrebă 
dacă nu vedea unul din efectele refracției, cauzat poate de 
trecerea unei unde de şoc foarte violente prin atmosfera 
torturată unde se găsea imersat. 

Lumina pălea, de parcă un al doilea amurg s-ar fi pregătit 
să coboare. Involuntar, Bowman privi în sus, apoi se 


controlă spăşit, amintindu-şi că principala sursă de lumină o 
reprezenta nu cerul, ci lumea arzândă de sub el. 

Avea impresia că împrejur se înfiripau pereţi dintr-un 
material asemeni sticlei înnegrite, tăind din strălucirea 
roşie şi acoperind din vedere. Întunericul deveni tot mai 
dens, iar urletul îndepărtat al uraganului stelar se topi în 
acelaşi raport. Capsula continuă să plutească în tăcere în 
noapte. Un moment mai târziu simţi o uşoară izbitură, ca şi 
cum naveta s-ar fi oprit pe o suprafaţă tare. 

Oprindu-se pe ce? Se întrebă Bowman derutat. Lumina 
reveni, iar starea de incertitudine lăsă loc unei disperări 
fără margini, întrucât ceea ce vedea în jur îi demonstra fără 
doar şi poate că înnebunise. 

Crezuse că e pregătit pentru orice. Singurul lucru la care 
nu se aşteptase niciodată era un loc total obişnuit. 

Naveta se aşezase pe podeaua lustruită a unui apartament 
dintr-un hotel elegant şi anonim, ce ar fi putut să se 
găsească în oricare din oraşele Pământului. Privea o 
sufragerie cu o masă de cafea, cu sofa şi scaune, cu un 
birou de scris, diferite lampadare, o bibliotecă pe jumătate 
umplută cu volume, câteva reviste aruncate alături şi chiar 
cu un vas cu flori. Podul de la Arles al lui Van Gogh atârna 
pe unul din pereţi - Lumea Cristinei al lui Wyeth pe un altul. 
Fu convins că dacă ar deschide sertarul birouaşului, 
înăuntru ar găsi o biblie Gideon. 

Dacă într-adevăr înnebunise, atunci iluziile îi erau frumos 
organizate. Totul părea real şi nimic nu dispărea atunci 
când întorcea spatele. Singurul element nepotrivit cu scena 
- şi desigur unul major - îl reprezenta capsula însăşi. 

Timp de mai multe minute, Bowman nu se mişcă din loc. 
Pe jumătate se aştepta ca viziunea din jur să dispară, însă 
ea rămase la fel de solidă ca orice alt lucru pe care-i văzuse 
în viaţa sa. 

Dacă era o fantomă a simţurilor, atunci fusese atât de bine 
concepută încât nu reuşea s-o distingă de realitate. Poate 
constituia un soi de test; în cazul acesta nu numai soarta lui, 


ci a întregii omeniri depindea de acţiunile sale din 
următoarele câteva minute. 

Avea de ales între a rămâne înăuntru şi a aştepta să se 
întâmple ceva, sau a deschide capsula şi a păşi afară, 
sfidând realitatea scenei. Podeaua părea solidă; cel puţin 
suporta greutatea navetei. Era puţin probabil să cadă prin 
ea, orice ar fi fost această „ea”. 

Se mai punea problema aerului; din câte observase, în 
încăpere putea la fel de bine să fie vid sau o atmosferă 
otrăvitoare. În ultima ipoteză nu credea - nimeni nu şi-ar fi 
dat atâta osteneală, neglijând la final un astfel de detaliu - 
dar nu îşi propuse să-şi asume riscuri inutile. În orice caz, 
anii de antrenament îl făcuseră conştient de pericolul 
contaminării; nu intenţiona să se expună unui mediu 
necunoscut până ce nu se convingea că nu există altă 
alternativă. Locul arăta ca o cameră de hotel undeva în 
Statele Unite. Aceasta nu altera însă faptul că în realitate 
trebuia să fie la sute de ani lumină depărtare de Sistemul 
Solar. 

Îşi puse casca, etanşeizând-o împreună cu restul 
costumului şi deschise tambuchiul navetei. Se auzi un şuier 
provocat de egalizarea presiunilor, apoi Bowman păşi afară. 

Din câte îşi dădea seama, se găsea într-un câmp 
gravitațional normal. Ridică unul din braţe, apoi îl lăsă să 
cadă liber. Mâna căzu în lungul şoldului în mai puţin de o 
secundă. 

Experimentul făcea ca totul să pară de două ori ireal. lată- 
l purtând un costum spaţial, în picioare - când de fapt ar fi 
trebuit să plutească - în exteriorul unui vehicul care 
funcţiona normal doar în absenţa gravitaţiei. Toate reflexele 
sale de astronaut erau contrariate; trebuia să-şi analizeze 
în prealabil cea mai neînsemnată dintre mişcări. 

Ca un om în transă porni din capătul nemobilat al încăperii 
spre apartament. Acesta nu dispăru, aşa cum el crezuse că 
o va face la apropierea sa, ci rămase perfect real şi aparent 
solid. 


Se opri în faţa mesei. Pe ea se găsea un videofon 
convenţional Bell System, alături de o carte de telefon. Se 
aplecă şi ridică neîndemânatic volumul cu mâinile 
înmănuşate. 

Purta, cu literele familiare pe care le mai văzuse de mii de 
ori, titlul WASHINGTON, D.C. 

Privi mai atent şi pentru prima dată avu dovada obiectivă 
că, deşi toate lăsau impresia realităţii, nu se afla pe Terra. 

Putea să citească doar cuvântul Washington; restul 
tipăriturii era nedefinit, ca şi copiat dintr-o fotografie de 
ziar. Deschise cartea la întâmplare, răsfoind paginile. Foile 
erau dintr-un material aspru şi alb ce cu siguranţă nu era 
hârtie, deşi semăna mult cu ea. 

Ridică receptorul şi îl apăsă de plasticul căştii. Dacă ar fi 
existat un ton, l-ar fi auzit prin materialul căştii. Însă, după 
cum se aşteptase, domnea tăcerea. 

Aşadar totul era o farsă, deşi una extraordinar de 
elaborată. La fel de limpede era faptul că nu se intenţionase 
inducerea în eroare a privitorului, cât - spera el - calmarea 
lui. Constituia un gând reconfortant, dar nu avea să-şi 
scoată costumul până ce nu va termina explorarea. 

Mobila părea destul de trainică; încercă scaunele, iar ele îi 
suportară greutatea. Sertarele biroului însă nu se 
deschideau; erau doar imitații. 

La fel stăteau lucrurile cu revistele şi celelalte publicaţii. 
Asemeni cărţii de telefon, doar titlurile erau lizibile. Formau 
o selecţie ciudată - majoritatea cărţi de succes de calitate 
îndoielnică, lucrări ştiinţifice cu un caracter senzaţional şi 
câteva autobiografii celebre. Nimic nu era mai nou de trei 
ani, ori cu un conţinut intelectual mai elevat. Nu că ar fi 
contat, întrucât volumele nu puteau fi ridicate de pe 
rafturile bibliotecii. 

Două dintre uşi se deschideau cu uşurinţă. Prima îl 
conduse într-un dormitor mic dar confortabil, prevăzut cu 
un pat, un birou, două scaune, întrerupătoare de lumină 
care funcționau şi un şifonier. Deschise şifonierul şi se trezi 


contemplând patru costume de haine, un halat, o duzină de 
cămăşi albe şi câteva seturi de lenjerie, toate aranjate cu o 
grijă deosebită. 

Luă unul din costume şi îl inspectă atent. Din câte reuşea 
să-şi dea seama prin mănuşi, materialul semăna mai mult 
cu blana de animal decât cu lâna. Era şi puţin cam 
demodat; pe Pământ nimeni nu mai purta costume la un 
singur rând de cel puţin patru ani. 

Lângă dormitor se afla o sală de baie, înzestrată cu 
furnituri care, fu uşurat să observe, nu erau simple imitații, 
ci funcționau normal. Urma apoi o chicinetă cu frigider, 
cuptor electric, dulapuri pentru vase, ceramică şi 
argintărie, chiuvetă, masă şi scaune. Bowman începu să o 
exploreze nu numai cu curiozitate, dar şi cu foame 
crescândă. 

Pentru început deschise frigiderul, de unde răbufni un val 
de aer rece. Etajele erau pline de pachete şi conserve, toate 
arătând familiar de la distanţă. Din apropiere etichetele 
erau însă indescifrabile. Remarcă absenţa ouălor, a laptelui, 
a untului, cărnii şi fructelor, sau a altor alimente proaspete; 
frigiderul le conţinea doar pe cele preparate într-un fel sau 
altul. 

Bowman ridică un pachet cu fulgi de porumb, gândind în 
vreme ce executa mişcarea că era bizar să fie păstrat la 
rece. Ridicându-l, înţelese că nu conţinea fulgi de porumb; 
era mult prea greu. 

Rupse unul din capete şi examină conţinutul. Înăuntru se 
găsea o substanţă albăstruie, uşor umedă, de greutatea şi 
consistenţa unei budinci. Exceptând culoarea ciudată, arăta 
destul de apetisant. 

Dar e ridicol, îşi spuse Bowman, Cu siguranţă sunt privit şi 
probabil cu acest costum pe mine dau impresia unui idiot. 
Dacă e un test de inteligenţă, probabil c-am picat deja. Fără 
alte ezitări, se întoarse în dormitor şi începu să desfacă 
clama căştii. Apoi ridică casca o fracțiune de centimetru, 


întredeschise garnitura şi inspiră prudent. Atât cât putea să 
judece, respira un aer normal. 

Lăsă casca să cadă pe pat şi începu recunoscător - şi 
oarecum cu greutate - să iasă din costum. Atunci când 
termină se întinse, respiră adânc şi puse grijuliu costumul 
printre articolele convenţionale de îmbrăcăminte din dulap. 
Arăta straniu agăţat acolo, însă spiritul de ordine ce-i 
caracteriza pe astronauți nu-i permitea să-l lase în altă 
parte. 

După care se întoarse cu iuţeală în bucătărie, pentru a 
inspecta mai îndeaproape cutia cu „fulgi”. 

Budinca albăstruie avea un miros aromat, asemănător cu 
cel al unei prăjituri cu migdale. Bowman o cântări în palmă, 
apoi rupse o bucată. Deşi ştia cu siguranţă că nimeni nu 
încearcă să îl otrăvească, exista întotdeauna posibilitatea de 
eroare, mai cu seamă într-un domeniu atât de complex 
precum biochimia. 

Ciuguli câteva firimituri, mestecă şi înghiţi fragmentul; 
hrana era excelentă, cu toate că gustul ei era atât de eluziv 
încât devenea indescriptibil. Dacă închidea ochii, îşi putea 
închipui că e carne, pâine, sau chiar fructe. Dacă nu 
apăreau efecte secundare, atunci de foame nu trebuia să se 
teamă. 

Înghiţind doar câteva guri din substanţă se simţi deja 
satisfăcut şi căută ceva de băut. Înăuntrul frigiderului se 
găseau o jumătate de duzină de cutii de bere, din nou o 
marcă binecunoscută, iar el desfăcu capacul uneia din ele. 

Capacul metalic pocni în lungul liniilor de tensiune. Dar 
cutia nu conţinea bere; spre surpriza şi dezamăgirea lui 
Bowman, în interior nu se afla decât substanţă albăstruie. 

Deschise rapid alte câteva cutii şi pachete. Indiferent de 
natura etichetelor, conţinutul era acelaşi; dieta avea să fie 
pare-se cam monotonă, iar de băut nu va avea decât apă. 
Umplu un pahar de la chiuvetă şi sorbi precaut. 

Scuipă pe loc; gustul era groaznic. Apoi, oarecum ruşinat 
de reacţia instinctivă, se forţă să bea restul. 


Prima înghiţitură fusese suficientă ca să identifice lichidul. 
Gustul era groaznic tocmai pentru că lipsea cu desăvârşire; 
robinetul furniza apă pură, distilată. Era evident că 
anonimele sale gazde nu intenționau să-şi asume riscuri în 
privinţa sănătăţii sale. 

Cu foamea potolită, se hotări să facă un duş rapid. Nu 
exista săpun, o altă inconvenienţă minoră. Beneficie în 
schimb de un foarte eficient uscător cu aer cald în jetul 
căruia se lăfăi minute lungi, înainte de a încerca unul din 
halatele din şifonier. Apoi se întinse pe pat, fixând tavanul şi 
străduindu-se să descopere un sens situaţiei în care se 
găsea. 

Nu progresase prea mult în clipa când atenţia îi fu atrasă 
de un alt obiect. Exact deasupra patului se afla un ecran de 
televiziune, comun camerelor de hotel. Presupusese că, 
asemeni cărţilor, constituia o imitație. 

Însă telecomanda de pe noptieră arăta atât de reală încât 
nu rezistă să se joace cu ea; degetele sale atinseră senzorul 
ON, iar ecranul se ilumina. 

Febril, începu să schimbe la întâmplare codurile canalelor 
şi aproape imediat recepţionă cea dintâi imagine. 

Era cea a unui cunoscut comentator african de ştiri, 
discutând strădaniile întreprinse pentru salvarea faunei 
sălbatice din ţara sa. Bowman ascultă câteva secunde, atât 
de captivat de sunetul vocii umane încât nu importa ce 
anume ascultă. După care comută canalul. 

În următoarele cinci minute pe ecran se perindară o 
orchestră simfonică interpretând Concertul pentru vioară al 
lui Walton, o dezbatere asupra stării vieţii teatrale, un 
western, o demonstraţie a unui nou tratament contra 
migrenei, un joc colectiv într-o oarecare limbă orientală, o 
psihodramă, trei jurnale de actualități, un meci de fotbal, un 
curs de geometrie (în ruseşte) şi diferite semnale de acord 
şi teletext. De fapt, o selecţie perfect normală din 
multitudinea de programe de televiziune ale Pământului şi, 


pe lângă sprijinul psihologic oferit, îi confirmară o bănuială 
ce se înfiripase deja în mintea lui. 

Toate emisiunile aveau o vechime de circa doi ani. Acest 
fapt le data cu aproximaţie de pe vremea descoperirii lui 
TMA-l1; era greu de crezut că la mijloc se strecurase o 
simplă coincidenţă. Ceva sau cineva monitorizase undele 
radio; blocul de abanos fusese mult mai ocupat decât 
consideraseră vreodată oamenii. 

Continuă să parcurgă spectrul de frecvenţe şi, deodată, 
recunoscu o scenă familiară. Era un apartament identic cu 
cel în care se găsea el acum, unde un actor vestit îşi acuza 
furios iubita de infidelitate. Bowman privi cu un şoc al 
recunoaşterii spre sufragerie - iar când camera de filmat 
urmări cuplul indignat spre dormitor, involuntar întoarse 
capul să vadă dacă cineva nu intră pe uşă. 

Aşadar în acest fel îi fusese pregătită recepţia; gazdele îşi 
bazaseră ideile despre viaţa terestră pe programele de 
televiziune. Sentimentul că juca un rol de film era adevărat 
într-un sens aproape literal. 

Pentru moment aflase tot ce îşi dorea; închise aparatul. Se 
întrebă ce să facă în continuare, încrucişându-şi mâinile la 
ceafă şi privind fix ecranul stins. 

Era istovit din punct de vedere fizic şi emoţional, totuşi 
părea imposibil ca să doarmă în astfel de împrejurări 
fantastice, mai departe de Pământ decât fusese orice alt om 
vreodată. Patul confortabil şi instinctul înţelept al trupului 
conspirară însă laolaltă împotriva voinţei sale. 

Bâjbâi după întrerupător iar camera se scufundă în 
întuneric. În câteva secunde trecuse deja dincolo de hotarul 
viselor. 

Astfel, pentru ultima dată, David Bowman adormi. 

45. Recapitulare. 

Nemaiexistând rațiune pentru prezenţa ei, mobila 
apartamentului se dizolvă înapoi în mintea creatorului. 
Numai patul rămase - şi pereţii, protejând acest fragil 
organism de energiile pe care nu le putea încă controla. 


În somnul său, David Bowman se mişcă neliniştit. Nu se 
trezi şi nici nu visă, dar nu mai era complet inconştient. 
Asemeni ceţei strecurându-se într-o pădure, ceva îi invadă 
mintea. O simţea doar vag, întrucât impactul total i-ar fi 
distrus creierul la fel de sigur ca focurile bântuind în 
exterior. Sub acea scrutare atentă, nu încercă nici speranţă 
şi nici teamă; emoţiile îi fuseseră filtrate şi îndepărtate. 

Avea impresia că pluteşte în spaţiu, în vreme ce în jur, în 
toate direcţiile se întindea o reţea geometrică de linii sau de 
fire de-a lungul cărora se deplasau mici puncte de lumină - 
unele încet, altele cu viteze ameţitoare. Cândva privise prin 
microscop o secţiune a creierului uman, iar în reţeaua de 
fibre nervoase descoperise aceeaşi complexitate labirintică. 
Aceea fusese însă statică şi moartă, în vreme ce aici ea 
transcendenta însăşi viaţa. Ştia, sau credea că ştie, că 
urmăreşte funcţionarea unei minţi uriaşe, căzută în 
contemplarea unui Univers unde el reprezenta o infimă 
parte. 

Viziunea, ori iluzia, dură doar un moment. Apoi planurile 
cristaline şi perspectivele interconectate de lumină 
sclipitoare dispărură, în vreme ce David Bowman 
pătrundea într-un tărâm al conştiinţei de sine pe care nici 
un om nu-l mai experimentase. 

La început, i se păru că Timpul însuşi se scurge în sens 
contrar. Chiar şi aşa ceva era pregătit să accepte, după 
care înţelese adevărul mai subtil. Izvoarele memoriei îi 
fuseseră prinse într-o capcană; printr-un proces controlat, 
îşi retrăia trecutul. Aici era apartamentul de hotel, aici 
capsula spaţială, acolo poarta prin care pătrunsese din nou 
în Univers. Şi nu doar imaginile vizuale, ci toate senzațiile şi 
emoţiile simţite atunci treceau pe lângă el din ce în ce mai 
repede. Viaţa i se derula asemeni benzii de magnetofon, în 
sens invers, cu o viteză din ce în ce mai mare. 

Se trezi din nou la bordul lui Discovery, iar inelele lui 
Saturn umpleau cerul. Repetă dialogul final cu Hal; îl văzu 


pe Frank Poole părăsind nava în ultima sa misiune; auzi 
vocea Pământului, asigurându-l că totul decurge normal. 

Şi retrăind aceste evenimente, ştiu că într-adevăr totul 
este bine. Cobora la baza coridoarelor temporale, fiind 
stors de cunoştinţe şi de experienţă pe măsură ce era 
purtat către copilărie. Dar nimic nu se pierdea; tot ceea ce 
fusese el odată, indiferent de momentul vieţii, era 
transferat într-un loc mai sigur. În vreme ce un David 
Bowman înceta să mai existe, un altul devenea nemuritor. 

Mai repede şi mai repede se deplasă înapoi în anii cei 
uitaţi şi într-o lume mai simplă. Chipuri pe care odată le 
iubise şi le considerase pierdute pentru totdeauna îi 
zâmbiră dulce. Le zâmbi la rândul lui cu dragoste şi fără de 
durere. 

În cele din urmă, regresia temporală fu încetinită; puţurile 
memoriei erau aproape goale. Timpul se scurse tot mai 
greu, apropiindu-se de un moment de stază - aşa cum un 
pendul încremeneşte o clipă la limita arcului, înainte de a 
începe următorul ciclu. 

Clipa fără de sfârşit trecu; pendulul îşi schimbă sensul de 
mişcare. Într-o cameră goală, plutind printre focurile unui 
dublu sistem stelar la douăzeci de mii de ani lumină 
depărtare de Pământ, un bebeluş deschise ochii şi începu să 
plângă. 

46. Transformare. 

Tăcu atunci când înţelese că nu mai este singur. 

Un dreptunghi fantomatic, sclipitor, se formase în aer. Se 
solidifică într-un corp cristalin, îşi pierdu transparenţa şi se 
umplu de o luminozitate palidă, lăptoasă. Stafii nedefinite 
dar atrăgătoare se mişcară pe suprafaţa şi în adâncimile 
sale. Se topiră în bare de lumină şi de umbră, apoi formară 
modele interferânde, întretăiate, care începură încet să se 
rotească armonic într-un ritm pulsatoriu părând să umple 
întreg spaţiul. 

Era un spectacol capabil să atragă şi să menţină atenţia 
oricărui copil - sau a oricărui om-maimuţă. Însă, la fel cum 


procedase cu trei milioane de ani în urmă, reprezenta doar 
manifestarea exterioară a unor forţe prea subtile pentru a fi 
percepute în mod conştient. Constituia doar o jucărie 
gândită să distragă simţurile, în timp ce adevăratul proces 
era condus la nivele mult mai profunde ale minţii. 

De această dată, operaţia se dovedi sigură şi rapidă, iar 
țesătura noului proiect se închegă. În eonii scurşi de la 
precedenta lor întâlnire multe fuseseră învăţate de ţesător, 
iar materialul asupra căruia îşi aplica el arta în prezent 
avea o textură infinit mai fină. Dacă acest material poseda 
însă calităţile care să-i permită să fie înglobat în tapiseria 
mereu crescândă a galaxiei, numai viitorul o putea spune. 

Cu ochi ce adăposteau deja o concentrare mai mult decât 
umană, copilul privi adâncimile monolitului cristalin, zărind 
- fără să înţeleagă încă - misterele ascunse acolo. Ştia că 
ajunsese acasă, că aici se afla originea multor altor specii 
pe lângă cea a lui, însă ştia de asemeni că nu poate să 
rămână. Dincolo de acest moment îl aştepta o altă naştere, 
mai stranie decât oricare alta din, trecut. 

Clipa de destin sosi; modelele luminoase renunţară să mai 
oglindească secretele inimii cristalului. Murind, pereţii 
protectori se topiră şi ei în nonexistenţa din care apăruseră 
pentru o scurtă vreme, iar soarele stacojiu umplu cerul. 

Metalul şi plasticul uitatei capsule spaţiale, îmbrăcămintea 
odată purtată de o entitate pe nume David Bowman 
izbucniră în flăcări. Ultimele legături cu Pământul 
dispăruseră, descompuse în atomii componenți. 

Copilul abia de observase însă fulgerarea, în timp ce se 
adapta căldurii confortabile a noului său mediu 
înconjurător. Încă avea nevoie, pentru puţină vreme, de 
această cochilie de materie pentru a-şi focaliza puterile. 
Trupul indestructibil reprezenta în prezent imaginea 
propriului ego din mintea sa; şi în pofida puterilor sale, ştia 
că este încă un copil. Aşa avea să rămână până ce se hotăra 
să adopte o altă formă, sau să treacă dincolo de hotarele 
materiei. 


De asemenea sosise vremea să plece - deşi, într-un anume 
sens, nu va părăsi niciodată acest loc unde se născuse a 
doua oară, fiind pentru totdeauna legat de entitatea ce 
utiliza sistemul dublu de sori în scopuri inscrutabile. 
Direcţia, chiar dacă nu şi natura destinaţiei, era limpede 
pentru el. Nu era nevoie să parcurgă iarăşi calea 
întortocheată pe unde venise. Cu instinctul a trei milioane 
de ani, înţelese că existau mai multe căi de a ocoli spaţiul. 
Anticul mecanism al Porții Stelare îl servise cu credinţă, 
însă încetase să mai fie necesar. 

Sclipitoarea formă dreptunghiulară care altădată nu 
păruse a fi nimic mai mult decât un monolit de cristal plutea 
încă înaintea lui, indiferentă la flăcările infernului de 
dedesubt. Încapsula secrete încă de nedescifrat ale timpului 
şi spaţiului, dar parte dintre ele cel puţin le înţelegea acum 
şi era capabil să le mânuiască. Cât de evidentă - şi cât de 
necesară - era progresia matematică a laturilor monolitului, 
secvenţa de pătrate 1:4:9! Şi cât de naiv să-ţi închipui că 
seria se sfârşea aici, în numai trei dimensiuni! 

Îşi concentră mintea asupra acestor simplităţi geometrice, 
iar în vreme ce creierul său o atingea cu delicateţe, rama 
goală se umplu de întunericul nopţii interstelare. Lumina 
soarelui roşu păli, părând mai degrabă să se îndepărteze în 
toate direcţiile în acelaşi timp, iar înaintea lui apăru vârtejul 
luminos al galaxiei. 

Ar fi putut fi o sculptură incredibil de detaliată, frumoasă, 
încrustată într-un bloc de plastic. Însă era realitatea, 
cuprinsă în întregimea ei cu simţuri mai subtile decât văzul. 
Dacă dorea, îşi putea concentra atenţia asupra oricăreia din 
cele o sută de miliarde de stele; şi era capabil să facă mai 
mult decât atât. 

lată, ajunsese aici plutind pe un râu uriaş de aştri, la 
jumătatea drumului dintre focurile concentrate ale inimii 
galactice şi singuraticele stele santinelă de la margini. Şi 
aici dorea să fie, de această parte a prăpastiei din cer, 
serpentină de întuneric golită de orice stea. Ştia că acest 


haos fără formă, vizibil numai datorită palidelor reflecţii 
care-i zugrăveau marginile, conţinea materia neutilizată a 
creaţiei, materialul brut al evoluţiei ce avea să fie. Aici 
Timpul nu începuse încă; lumina şi viaţa vor începe să 
modeleze acest loc doar după ce sorii prezentului se vor fi 
stins demult. 

Inconştient, îl mai străbătuse o dată; acum trebuia să-l 
traverseze iarăşi, prin propria lui voinţă. Gândul îl umplu de 
o teroare bruscă, încât o clipă rămase împietrit şi 
dezorientat, iar noua sa viziune asupra Universului 
tremură, gata să se sfarme într-o mie de fragmente. 

Nu teama de genunile galactice îi îngheţa sufletul, ci o 
nelinişte mult mai profundă, izvorâtă dintr-un viitor încă 
nenăscut. Abandonase scara de proporţii a umanităţii şi în 
prezent, contemplând fâşia de întuneric fără stele, cunoscu 
primele semne ale Eternităţii deschise înaintea lui. 

Apoi îşi aminti că nu va rămâne niciodată singur, iar panica 
i se topi treptat. Percepția limpede asupra Universului îi 
reveni - nu în întregime datorită efortului propriu, şi fu 
conştient de ajutor. Când va avea nevoie de îndrumare în 
primii săi paşi şovăitori, o va găsi alături. 

Încrezător încă o dată, asemeni unui săritor de la înălţime 
care şi-a recăpătat curajul, plonjă de-a lungul anilor lumină. 
Galaxia izbucni din rama mentală unde o închisese el; stele 
şi nebuloase trecură pe alături într-o iluzie a vitezei infinite. 
Sori fantomatici explodară şi rămaseră în spate în vreme ce 
el trecea prin inimile lor; banda de praf rece şi neagră care- 
| speriase mai devreme îi apăru acum doar ca o aripă de 
corb pe faţa Soarelui. 

Stelele se răreau; strălucirea Căii Lactee pălea într-o 
umbră a gloriei pe care el o cunoscuse - şi pe care, atunci 
când se va simţi pregătit, o va cunoaşte iarăşi. 

Ajunsese înapoi exact unde dorea să ajungă, în spaţiul pe 
care oamenii îl numesc real. 

47. Copilul-Stea. 


În faţa lui, irezistibilă jucărie sclipitoare, plutea Pământul 
cu toate popoarele sale. 

Se întorsese la timp. Jos, pe acel glob aglomerat, alarmele 
aveau să clipească pe ecrane radar, marile telescoape de 
observaţie aveau să cerceteze cerul - iar istoria aşa cum o 
cunoscuse omul se va apropia de un hotar. 

O mie de kilometri dedesubt, deveni conştient de trezirea 
unei aţipite încărcături a morţii, oscilând greoaie pe orbită. 
Slabele energii pe care le conţinea nu constituiau o 
ameninţare pentru el; prefera însă un cer curat. Îşi exprimă 
voinţa, iar megatonele orbitale înfloriră într-o detonație 
tăcută care aduse un răsărit scurt şi fals unei jumătăţi de 
planetă. 

Aşteptă apoi, rânduindu-şi gândurile şi meditând asupra 
puterilor sale încă netestate. Căci deşi era stăpânul lumii, 
nu era foarte sigur ce trebuia să facă în continuare. 

Dar avea el să se gândească la ceva. 


SFÂRŞIT