A. E. Van Vogt — Silkie

A. E. Van VOGI 


A. E. Van VOGI 


Silkie 


PROLOG. 

Sub tălpile Mariei, străzile oraşului haitian dogoreau 
chinuitor, ca nişte plite. Lăsă în urmă umbra copacilor şi se 
îndreptă către un bătrân care o întâmpină râzând 
batjocoritor şi arătându-şi dinţii falşi, prea albi şi prea 
regulaţi. 

— Să dau bani ca să scot de pe fund un vas cu comori? Mă 
crezi nebun? 

Mai râse o vreme, apoi o cercetă cu priviri obosite şi 
pofticioase şi adăugă cu tâlc: 

— Acuma, fireşte, dacă o tânără atât de drăguță ca tine s- 
ar arăta binevoitoare cu un om bătrân... 

Aşteptă, întins la soare ca un broscoi plin de zbârcituri, 
strângând căldură în oasele care nu mai erau în stare să se 
încălzească singure. Cu tot soarele, tremura de parcă i-ar fi 
fost frig. 

Mărie Lederle îl studie cu curiozitate. Fusese crescută de 
un căpitan de cursă lungă dotat cu un viu simţ al umorului 
şi era întrucâtva surprinsă că acest moşneag desfrânat 
putea să aibă în priviri o licărire umedă la vederea unei 
femei tinere. Reluă calmă: 

— Vasul s-a scufundat în timpul războiului, lângă o insulă 
din Santa Yuile. Tatăl meu a fost ultimul comandant şi 
atunci, când compania a refuzat să finanţeze expediţia, el s- 
a hotărât să caute capital în sectorul privat. Unul dintre 
prieteni i-a dat ideea să vi se adreseze. 

Era o minciună. Fata făcuse cercetări, iar bătrânul era, 
pur şi simplu, ultimul de pe o lungă listă de clienţi posibili. 
Ea continuă cu vioiciune: 


— Şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu trebuie să vă simţiţi 
vexat. Sunt atâţia oameni care au spirit de aventură! De ce, 
domnule Reicher, un vechi jucător ca dumneata nu şi-ar 
petrece ultimele zile făcând ceva atât de pasionant? 

Din buzele prea subţiri, dinţii perfecţi ieşiră la iveală într- 
un rânjet: 

— Uite care e răspunsul, draga mea, spuse cu un ton ceva 
mai amabil. Îmi păstrez economiile pentru cercetarea 
medicală. Încă mai sper că se va descoperi ceva... 

Ridică din umerii lui uscați, în timp ce pe chip îi apăru o 
spaimă adâncă. 

— Ştii că sunt cu un picior în groapă. 

O clipă, Măriei i se făcu milă de el. Se gândi la vremea 
când avea să fie şi ea bătrână şi neputincioasă. Gândul se 
risipi asemeni unui nor pe cerul senin. Avea o problemă mai 
urgentă. 

— Deci nu vă interesează? 

— Câtuşi de puţin. 

— Chiar deloc, deloc? 

— Nici cât a zecea parte dintr-un cent, spuse Reicher, 
necruţător. 

Îl lăsă spunându-l în cele din urmă: 

— Dacă vă răzgândiţi, ne găsiţi ancoraţi la cel de-al 
patrulea doc, la bordul vasului Golden Marie. 

Reveni în port, unde micuțul yaht se prăjea la soare, în 
rând cu alte ambarcaţiuni asemănătoare. Cele mai multe 
dintre ele erau nave oceanice, aparţinând unor americani 
dornici de agrement. La bordul lor se aflau oameni care 
jucau bridge sau dansau în sunetul unor difuzoare 
costisitoare, când nu se tolăneau la soare. Măriei nu-l 
plăceau pentru că aveau atâţia bani, încât nu ştiau ce să 
facă cu ei, în timp ce ea şi tatăl ei, aproape lefteri, începeau 
să se simtă disperaţi. 

Se urcă la bord, arzându-şi degetele de lemnăria fierbinte. 
Înfuriată îşi frecă mâna de coapsă, ca să înlăture senzaţia 
de arsură. 


— Tu eşti, Mărie? se auzi de jos vocea tatălui ei. 

— Da, George. 

— Am o întâlnire cu unul, Sawyer. Sunt numai granguri 
pensionari pe aici. Poate avem o şansă. 

Mărie nu răspunse, îl privi doar cum urca în tăcere. Era 
îmbrăcat în uniforma lui cea mai frumoasă, dar trecerea 
timpului îl schimbase încet, aşa că nu mai era bărbatul 
puternic pe care-l ştia în copilărie. Tâmplele îi albiseră, iar 
nasul şi obrazul purtau pecetea de neşters a negustorilor 
de vinuri. 

Îşi îmbrăţişă fiica. 

— "Ţin, mai ales, să vorbesc cu Reicher — un bătrân foarte 
bogat-care trebuie să sosească. 

Mărie deschise gura ca să-l spună că-şi pierde vremea, dar 
se răzgândi. Observase că uniforma îi impresiona încă pe 
oameni. Poate că lui Reicher îi va fi mai greu să refuze scurt 
un om matur şi cultivat. 

Rămasă singură, se întrebă ce fel de persoană l-ar fi putut 
scoate pe domnul Reicher din rezerva lui. 

Mancă, fără grabă, nişte fructe din frigider, apoi compuse 
un poem în cinstea deliciilor mărilor tropicale, unde soarele 
e la fel de arzător ca furia unui ucigaş. 

După ce puse poemul într-un sertar plin de fragmente de 
versuri şi alte poezii, urcă pe punte să contemple, la umbra 
unei prelate, marea şi furnicarul din port. Valurile scânteiau 
în lumina soarelui de după-amiază, iar reflexele lor 
mişcătoare scăpărau orbitor pe carcasele micilor nave şi pe 
zidurile la fel de albe ale clădirilor oraşului. Era un tablou 
care o fascina întotdeauna, fără să ştie prea bine dacă îi 
plăcea sau îl detesta. 

E minunat aici, gândi ea, însă primejdios pentru un tată şi 
o fiică fără un ban. 

Se-nfioră, gândindu-se la dimensiunile acestui pericol, 
după care ridică din umeri, sfidându-l şi zicându-şi: În cazul 
cel mai rău, găsesc eu o soluţie. 

Însă nu ştia care anume. 


În cele din urmă cobori, îşi puse costumul de baie şi intră 
să se bălăcească în apa călduţă cu valuri moi. Înotul era un 
fel de eutanasie... Încă o zi care se scurge ca alte sute, 
căzând fără urmă în oceanul timpului. 

Privi în urmă lungul şir al zilelor însorite, încântătoare 
fiecare în parte, dar neliniştitoare toate la un loc, căci îi 
evocau o viaţă irosită. 

Şi pentru a nu ştiu câta oară se pregătea, pe bună 
dreptate, să ia o hotărâre serioasă de viitor, când zări pe 
puntea unui elegant velier, la vreo sută de paşi, pe Sylvia 
Haskins care-l făcea semne. 

Resemnată, Mărie înoctă în direcţia ei şi se caţără şiroind 
de apă, pe bord. Nu-l putea suferi pe Henry Haskins, soţul 
Sylviei, aşa că se simţi uşurată când aceasta-l spuse: 

— Henry este plecat la o reuniune consacrată nu ştiu cărei 
mari descoperiri medicale şi trebuie să mergem într-una 
din insulele din apropiere să vedem pe cineva asupra căruia 
a fost încercată cu succes. 

— Oh! făcu Mărie. 

Probabil că avea despre Henry Haskins o altă părere decât 
soţia lui. Atlet cu sânge rece în aşternut — cum singur se 
descria — Henry încercase în mai multe rânduri s-o 
cucerească pe Mărie. Renunţase numai atunci când se 
văzuse înfruntat cu vârful ascuţit al unui cuţit manipulat cu 
atâta hotărâre, încât se convinse că prada aceasta nu era 
de nasul lui. 

Henry le zicea femeilor „coţofene” şi unele găseau în 
aceasta o fermecătoare originalitate. Faţă de soţul ei, Sylvia 
era blândă, prietenoasă, delicată şi generoasă — trăsături 
foarte apreciate de Henry. Era mulţumită că era plecat la 
întrunire, care, într-un orăşel ca Santa Yuile, nu putea să fie 
decât aceeaşi la care se dusese şi tatăl ei. Ceea ce îi şi spuse 
Sylviei. 

— Atunci, exclamă Sylvia, poate că o să ne mai vedem. 
Cred că domnul Peddy, bătrânul Grayson, soţii Heintz şi cu 
Jimmy Butt, împreună cu alţi câţiva, tot acolo trebuie să fie. 


Şi bătrânul Reicher, se gândi Mărie. Ah! Doamne! 

— Uite că vine tatăl tău! spuse Sylvia. 

Căpitanul Lederle îşi văzu fiica şi se opri. Se uită în sus 
spre cele două femei, frecându-şi mâinile plin de entuziasm: 
— Mărie, fă-mi puţină ordine în cabină, pentru că domnul 
Reicher vine la noi la bord astă-seară. Mâine în zori, plecăm 

spre Echo Island. 

Mărie nu puse nici o întrebare de faţă cu Sylvia care 
ciulise urechile. 

— În regulă, George, răspunse ea veselă. 

Sări înapoi în apă şi puţin după aceea urcă la bord şi se 
îndreptă spre tatăl ei. 

Acesta o urmă, dar, când se întoarse spre el, observă că 
masca de fericire căzuse. 

— Ne-am băgat la stăpân, zise el. Mai devreme am jucat 
comedia aceea pentru Sylvia. 

Mărie nu spuse nimic, aşa că el luă tăcerea ei drept reproş 
şi se apără: 

— N-am avut încotro, scumpa mea. Nu puteam să las să-mi 
scape o şansă, oricât de mică. 

— Spune-mi cum s-a-ntâmplat, spuse Mărie cu blândeţe. 

Tatăl ei părea dezolat. 

— Ei, un soi de şarlatan bătrân se laudă că a descoperit o 
metodă de întinerire, iar vulpoii ăştia îmbătrâniţi în rele şi- 
au pus toate speranţele în ea. M-am prefăcut că mă 
interesează în nădejdea că poate iese ceva de aici — şi s-a 
prins. 

Într-un fel era o victorie. George salvase din naufragiul 
propriilor planuri noul contract. Rămânea de văzut cum 
aveau să se descurce cu Reicher pe vas. Important era că 
Reicher venea. 

— Luăm şi materialul de plonjare? întrebă resemnată 
Mărie. 

— Bineînţeles, îi răspunse tatăl ei. 

Gândul acesta păru să-l redea căpitanului buna dispoziţie. 


Marea era ca în toate celelalte zile. Apa se strecura cu 
dibăcie între stâncile şi coralii insulei; departe se domolea 
murmurând pe nisip; dincoace, pe recif, mugea izbindu-se 
de stâncile tari. Vânzoleala era însă numai la suprafaţă; în 
adâncuri marea era mută. 

Mărie stătea pe puntea vasului cam dărăpănat şi simţea 
cum se contopeşte cu cerul, cu marea, cu insula pe care 
bărbaţii se aflau la întrunire. Era mulţumită că nimeni nu-l 
propusese să joace bridge până la întoarcerea acestora. 
Probabil că doamnele îşi făceau siesta, aşa că oceanul îi 
aparţinea în întregime. 

Liniştea îi fu întreruptă de ceva care mişca în apă. Se 
aplecă înfiorată peste bord. 

O siluetă umană înota în adâncuri, la vreo patruzeci de 
picioare dedesubt. Marea era de o limpezime neobişnuită şi 
nisipul de pe fund se vedea bine. Cete de peşti-papagal se 
roteau în adâncurile cristaline şi se îndepărtau apoi către 
umbra falezelor, spre insulă. 

Omul înota cu multă uşurinţă. Dar era uluitor că se afla la 
asemenea adâncime; corpul lui, deformat de undele apei, 
nu părea tocmai omenesc. 

Chiar pe când constata aceasta, el ridică ochii, o văzu şi, 
deîndată, cu o enormă putere, ţâşni către ea. 

Doar când ieşi la suprafaţă, Mărie înţelese că într-adevăr 
nu era om. 

Creatura care tocmai se desprindea din apă avea corpul în 
aparenţă uman. Dar pielea era nefiresc de groasă, ca şi 
când ar fi avut straturi de grăsime protectoare împotriva 
frigului şi a apei. 

Mărie care văzuse în viaţa ei multe varietăţi ale faunei 
marine, îşi dădu seama că la subsuori avea branhii... 
Picioarele îi erau palmate şi avea peste şapte picioare 
înălţime. 

Nu ştia de mult ce-l frica; se dădu un pas înapoi, cu inima 
bătându-l puţin mai tare ca de obicei şi reţinându-şi câteva 
clipe respiraţia. 


Îl privea destul de liniştită, când îşi dădu seama că fiinţa se 
transforma. Era încă în apă şi întinse braţul spre bordul 
micii ambarcaţiuni, când corpul lung se scurtă, pielea 
groasă se subţie şi capul i se micşoră. Mărie văzu cum, în 
câteva secunde, muşchii i se răsuciră, se crispară, se 
întinseră sub o piele straniu de mobilă. Reflexele sclipitoare 
ale mării îi ascundeau unele mişcări, dar ceea ce vedea era 
un „peşte” de vreo şapte picioare, transformându-se cât ai 
clipi într-un tânăr în întregime gol. 

Această fiinţă aparent umană sări la bordul vasului fără 
vreun efort deosebit. Avea vreun metru optzeci şi părea 
foarte în largul lui. Spuse cu o agreabilă voce baritonală: 

— Eu sunt persoana în jurul căreia s-a făcut atâta zarvă. 
Bătrânul Sawyer s-a depăşit, într-adevăr, pe sine, creându- 
mă. Dar îmi dau seama că trebuie să fii şocată. Poate-mi 
găseşti nişte pantaloni, ce zici? 

Mărie nu se clinti. Chipul lui îi era vag familiar. Odată — cu 
multă vreme în urmă — prin viaţa ei trecuse un bărbat... 
până când descoperi că ea era doar una din batalionul de 
fete cu care el ducea o existenţă erotică mult mai variată 
decât şi-ar fi permis cu ea. 

Tânărul de faţă avea ceva din aerul celuilalt. 

— Nu eşti... 

Păru că ştie ce voia să-l spună, căci dădu din cap, 
surâzând. 

— Eu unul promit să fiu cu totul fidel. Şi continuă: Avem 
nevoie, Sawyer şi cu mine, de o tânără care să-mi accepte 
copilul. Credem că ceea ce pot eu face poate fi reprodus, 
dar asta trebuie dovedit. 

— Dar... dar ceea ce poţi face este desăvârşit, protestă 
Mărie, dându-şi seama că nu opunea nici o rezistenţă la 
propunerea lui. 

Încerca un sentiment cu totul aparte de plenitudine, ca şi 
când, în fine, ar fi putut face ceva care să răscumpere anii 
irosiţi. 


— N-ai văzut decât o parte din ceea ce pot face, spuse 
tânărul. Am trei alcătuiri. Sawyer nu numai că s-a întors în 
vreme până în istoria marină a omului, dar a studiat şi 
posibilităţile viitorului. Una singură dintre înfăţişările mele 
este omenească. 

— Care e cea de-a treia? întrebă Mărie. 

— Am să ţi-o dezvălui mai târziu, fu răspunsul. 

— Dar este... este fantastic. Ce eşti? 

— Sunt un Silkie, îi răspunse el. Primul Silkie. 


[. 

Nat Cemp, un Silkie clasa C, se trezi în felul său selectiv şi 
simţi cu perceptoarele până atunci adormite că se afla chiar 
lângă o navă spaţială, a cărei apropiere o sesizase cu ooră 
mai înainte. 

Îşi înmuie numaidecât structura chitinoasă, tare ca oţelul a 
epidermei, pentru ca zona să devină sensibilă la undele 
luminoase ce pot fi percepute de ochiul omenesc. Le 
înregistra apoi printr-un dispozitiv de lentile care folosesc o 
parte din chitină pentru vederea la distanţă. 

O presiune bruscă acţionă asupra corpului lui în clipa când 
îl adaptă la slăbirea barierei care-l proteja de vidul spaţial. 
Resimţi senzaţia neobişnuită ce-l apăsa de fiecare dată când 
oxigenul din chitină se consuma cu o viteză excesivă, căci 
vederea consuma întotdeauna o cantitate enormă de 
oxigen. Apoi, după o serie de măsurători vizuale, întări din 
nou chitină; imediat consumul de oxigen reveni la normal. 

Ceea ce percepu el prin vederea telescopică îl uimi. Era o 
navă V. 

Cemp ştia că, în mod normal, navele V nu atacă un Silkie 
matur. Totuşi, după anumite date recente, se semnala o 
activitate anormală la unele V-uri. Mai mulţi Silkie-l 
fuseseră hărţuiţi psihologic. Nava putea să descopere 
încotro se îndrepta şi să folosească întreaga energie de 
care dispunea, ca să-l împiedice să-şi continue drumul. 


Când se întreba dacă să evite vasul sau să se suie la bord 
— ceea ce Silkie-li făceau adesea — simţi că nava îşi 
schimba uşor direcţia, îndreptându-se spre el. Decizia nu-l 
mai aparţinea. Cei din nava V vroiau să-l contacteze. 

În termeni de orientare spaţială, vasul nu se afla nici mai 
sus, nici mai jos decât Cemp. Simţi gravitația artificială a 
navei şi o luă drept cadru de referinţă. În aceste condiţii se 
găsea cam dedesubtul vasului spaţial. 

Pe când Cemp studia cu percepţia de nivel înalt, care-l 
înregistra în creier impulsuri ca de radar, foarte clare, vasul 
încetini şi luă o curbă amplă; pe urmă, porni în direcţia lui, 
dar cu o viteză ceva mai redusă. Dacă Cemp ar fi continuat 
să se deplaseze cu aceeaşi viteză, l-ar fi ajuns în câteva 
minute. 

Cemp nu schimbă direcţia. În bezna spaţială, nava V părea 
să crească. După calculele lui Cemp măsura cam o milă în 
lărgime, vreo jumătate de milă grosime şi trei mile în 
lungime. 

Cum nu avea sistem de respiraţie (îşi obținea în întregime 
oxigenul prin electroliză), Cemp nu putea să suspine; simţi 
însă o resemnare echivalentă, o tristeţe faţă de ghinionul de 
a intra în contact cu un grup atât de important de V într-un 
moment atât de nepotrivit. 

Când ajunse la nivelul lui, vasul se ridică lin la numai 
câţiva yarzi de el. În întunericul de pe punte, Cemp zări mai 
mulţi V care-l aşteptau. Ca şi el, nu purtau costume 
spaţiale; erau complet adaptaţi vidului cosmic. Lângă ei se 
distingea uşa sasului ce dădea către interiorul navei. 
Compartimentul exterior era deschis. Prin peretele 
transparent văzu că e plin cu apă. 

O dorinţă atavică îl traversă cu un freamăt de plăcere 
anticipată. Tresări întrebându-se neliniştit: Mă aflu aşa de 
aproape de transformare? 

Cemp ateriza stângaci pe punte. În stadiul de Silkie-C 
trupul lui adopta forma perfectă a unei creaturi a spaţiului. 
Structura osoasă specială ce fusese, altădată, o pereche de 


picioare era sensibilă la activitatea moleculară din 
interiorul maselor solide. Aşa încât simţi atingerea punţii 
prin mijlocirea schimburilor energetice dintre os şi metal. 

Deci, într-un fel, stătea în picioare. Dar echilibrul şi-l 
menținea cu ajutorul curenților de energie şi nu prin 
contracția şi dilataţia muşchilor. Nu avea muşchi. Se ţinea 
pe punte prin forţa atracției magnetice şi printr-un control 
intern îşi mişca, unul după altul, blocurile virtual masive de 
oase extrem de diferenţiate. 

Înaintă ca un biped, simțind cum i se întind oasele elastice 
ale picioarelor. Mersul era pentru el un proces complex. La 
fiecare pas trebuia să-şi înmoaie osul dur, apoi să-l 
întărească din nou. Deşi trecuse multă vreme de când 
învățase să meargă, păşea încet. Fiinţa capabilă să 
ţâşnească în spaţiu cu o acceleraţie de cincizeci de G umbla 
pe puntea navei V cu o milă pe oră; şi era fericit că poate să 
dea impresia că se mişcă într-o asemenea ambianţă. 

Se apropie de grupul de V şi se opri la câţiva paşi de prima 
siluetă bondoacă. 

La prima vedere, un V părea a fi un Silkie ceva mai mic şi 
mai subţirel, dar Cemp ştia că aceste creaturi nesuferite 
erau nişte Varianţi — de unde şi denumirea lor de V. Era 
întotdeauna greu să-ţi dai seama în faţa cărui tip de Vte 
afli. Diferenţele erau interne, nu tocmai uşor de detectat. 
De aceea trebuia mai întâi să stabilească identitatea celor 
de pe navă. 

Pentru a-şi transmite mesajul, folosi acea funcţie a 
creierului său care, înainte dea fi cunoscută şi înţeleasă, 
fusese definită ca telepatie. 

Urmă o pauză, după care un V din spatele grupului ii 
răspunse prin acelaşi sistem de comunicare: 

— Domnule, avem un motiv să nu ne dezvăluim 
identitatea. Aşa că vă rugăm să nu insistaţi înainte de a nu fi 
înţeles problema noastră. 

— Secretul este ilegal, replică scurt Cemp. 


Răspunsul fu, în chip surprinzător, lipsit de obişnuita 
ostilitate a Varianţilor. 

— Nu încercăm să vă facem greutăţi. Mă numesc Ralden şi 
am vrea să vă arătăm ceva. 

— Ce anume? 

— Un băiat în vârstă de nouă ani. Este copilul Val unui 
Silkie şi al unei creaturi cu respiraţie. A dat recent dovadă 
de calităţi variante extraordinare. Vrem permisiunea să-l 
distrugem. 

— Oh, zise Cemp. 

Se simţi dintr-o dată tulburat îşi dădu seama într-o 
străfulgerare că fiul lui, din prima perioadă de 
împerechere, ar avea acum nouă ani. 

Fireşte, legăturile familiale erau lipsite de orice 
însemnătate. Un Silkie nu-şi vedea niciodată copiii şi era 
deprins să pună toate progeniturile Silkie pe acelaşi plan. 
Însă în starea de pace nesigură ce domnea între muritorii 
de rând, Fiinţele Speciale şi cele două clase 
supraviețuitoare de Silkie-l, unul dintre coşmare era că, 
într-o bună zi, un V cu înalte capacităţi îşi va face apariţia în 
lumea instabilă a Varianţilor. 

Teama se dovedise lipsită de temei. Din timp în timp, câte 
un Silkie, urcând la bordul unor nave V, afla că un băiat 
promiţător fusese executat chiar de către Varianţii înşişi. 
Departe de a se bucura de venirea unui copil superior, 
aceştia se temeau că, dacă i se va îngădui copilului să 
ajungă la maturitate, va deveni un lider, care le va ameninţa 
libertatea. 

Exterminarea copiilor promiţători necesita acum 
autorizaţia unui Silkie, de aici secretul. Dacă nu izbuteau să 
obţină autorizaţia, ei ucideau totuşi copilul, contând pe 
faptul că nava pe care s-a petrecut crima nu va fi 
identificată. 

— Acesta este motivul? întrebă Cemp. 

Da, acesta era. 


Cemp şovăi. Simţea lăuntric întregul, nemaipomenitul 
complex de senzaţii vestind apropiata schimbare. Nu era 
cel mai potrivit moment să petreacă o zi sau două la bordul 
unei nave V. 

Totuşi, dacă nu rămânea, asta echivala cu acordarea 
permisiei pentru execuţie. Îşi dădea bine seama că aşa ceva 
nu putea să accepte. 

— Aţi făcut bine, spuse el cu gravitate. Voi veni la bord. 
Întregul grup V îl întovărăşi în ecluză, strângându-se unii 
într-alţii când uşa cea mare de oţel se închise în spatele lor, 
despărţindu-l de vidul spaţial. Apa pătrunse în tăcere. Cemp 

o văzu explodând sub formă de gaze atunci, când se vărsă 
în vidul total din ecluză. Dar curând, în timp ce spaţiul 
îngust se umplea, apa îşi recapătă forma lichidă şi începu să 
clocotească în jurul picioarelor micului grup. 

Senzaţia era nemaipomenit de plăcută. Cemp îşi simţi 
oasele cum tind să se mlădieze automat şi trebui să lupte ca 
să le menţină tari. Dar, când apa îi acoperi partea de sus a 
trupului, lăsă să se înmoaie bariera vie a epidermei sale. 
Apa îl înnebunea acum, când momentul transformării era 
atât de aproape, aşa că trebui să se autocontroleze 
îndeaproape. Ar fi aspirat cu poftă lichidul călduţ, minunat, 
prin branbhiile ce-l erau acum la vedere, dar se gândi că 
Varianţii mai cu experienţă i-ar fi înţeles starea, văzând o 
asemenea manifestare exuberantă. 

În jurul lui, Varianţii treceau de la forma spaţială la starea 
lor normală cu branhii. Uşa dinspre interior a ecluzei se 
deschise şi grupul trecu prin ea, înotând cu o uşurinţă 
desăvârşită. Uşa se închise în urma lor; se aflau înăuntrul 
vasului sau, mai curând, în primul dintre marile rezervoare 
din care era format. 

Folosindu-şi acum vederea, Cemp privi în jur ca să 
identifice obiectele. Dar era obişnuita lume acvatică, difuză, 
cu viaţa marină transplantată acolo. Algele ondulau printre 
curenţii rapizi, despre care Cemp ştia că sunt produşi 
printr-un sistem puternic de pompare. Simţea presiunea 


apei la fiecare impuls al pompelor. La fel ca întodeauna, se 
abandonă în voia valului, lăsând ritmul apei să devină ritmul 
propriei sale vieţi. 


II. 

În acest mediu, Cemp se simţea perfect: apa era pentru el 
un element natural şi, în cursul transformării din Silkie în 
om-peşte, pierduse doar câteva dintre facultăţile sale de 
Silkie. Păstra întreaga lume lăuntrică a senzaţiilor unui 
Silkie. Avea centri nervoşi care, separați sau împreună, se 
branşau pe diferite fluxuri de energie. Cândva, acestea s-ar 
fi putut numi simţuri. Numai că în loc de cele cinci simţuri 
la care timp de secole se limitaseră fiinţele umane, un Silkie 
avea o sută optzeci şi patru de simţuri diferite, într-o gamă 
de intensitate aproape nesfârşită. 

Rezulta de aici o imensă cantitate de „zgomote” interne, 
cu stimulări neîncetate. Din primele zile ale vieţii sale, 
principalul obiectiv al antrenamentului şi educaţiei lui 
fusese controlul asupra înregistrărilor pe care le făceau 
simţurile. 

Apa îi pătrunse ritmic în branhii, în timp ce Cemp înota 
împreună cu ceilalţi prin această minunată lume a unei 
mări tropicale. Privind în jur, văzu cum se schimba 
universul marin la apropierea lor. Coralii se-mpodobeau cu 
o culoare smântânie. Zeci de mii de viermi de mare îşi 
retrăgeau capetele lucitoare în găurile lor minuscule. După 
trecerea grupului ieşeau iarăşi la iveală. Coralii deveniră 
portocalii, apoi purpurii şi în cele din urmă de toate culorile, 
în toate amestecurile. Şi acesta era doar un mic detaliu al 
peisajului submarin. 

Zeci de peşti albaştri, verzi, violeţi se zbenguiau în defileu. 
Erau dintre cele mai vechi forme de viaţă de o frumuseţe 
sălbatică, rămasă în evoluţia naturii, neatinsă de miracolul 
cunoaşterii ştiinţifice care dezlegase atâtea mistere ale 
vieţii. Cemp îşi întinse degetele palmate către un peşte ce 
trecea pe lângă el. Acesta o zbughi provocând un mic vârtej 


de apă. Cemp râse de fericire şi apa caldă îi pătrunse în 
gura care-şi pierduse rigiditatea. 

De pe acum se micşorase. Corpul lui întins, osos, de Silkie 
se strânsese în chip natural, muşchii noi intrau în acţiune, 
iar structura osoasă, care se retrăsese în adânc, de abia 
mai măsura şapte din cele zece picioare maximum, cât avea 
în formă spaţială. 

Din cei treizeci şi nouă de V care ieşiseră din navă, ca să-l 
convingă pe Cemp să urce la bord, treizeci şi unu, după 
câte îşi dădu seama, aparţineau tipului comun de Varianţi. 
Starea lor normală era cea de peşte. Puteau trece în starea 
umană pentru scurte perioade; puteau adopta starea de 
Silkie pentru perioade, ce variau în funcţie de persoană, 
între câteva ore şi o săptămână. Toţi cei treizeci şi nouă 
controlau cantităţi limitate de energie. 

Dintre cei opt din urmă, trei erau capabili să controleze o 
energie cu adevărat considerabilă, unul putea ridica 
bariere împotriva energiei, iar patru aveau capacitatea de a 
deveni fiinţe respiratoare de lungă durată. 

Erau, pe cât îţi puteai da seama, fiinţe inteligente. Însă 
Cemp, care avea puterea de a detecta cu numeroasele lui 
sisteme de receptare temperatura şi mirosurile subtile ale 
corpurilor şi în apă şi afară şi putea descoperi semnificaţiile 
dispoziţiei oaselor şi a muşchilor, capta dinspre fiecare 
dintre ei un puternic amestec emoţional de nemulţumire, 
de mânie şi — chiar mai mult încă — de ură. Aşa cum 
proceda aproape întotdeauna cu Varianţii, Cemp se apropie 
înotând de unul dintre ei. Apoi, folosind o undă purtătoare 
de forţe magnetice deosebit de rezistentă — care-şi păstra 
mesajul nebruiat pe o distanţă de unu-două picioare — 
trimise prin ea întrebarea: 

— Care este secretul tău? 

V-ul tresări brusc. Reflexul lui condiţionat la recepţionarea 
acestui mesaj fu atât de viu, încât răspunsul se modulă pe 
aceeaşi undă de forţă, iar Cemp află secretul. 


Eficacitatea stratagemei îl făcu pe Cemp să surâdă şi fu 
încântat că-l putea constrânge acum pe celălalt să continue 
conversaţia. Îi comunică: 

— Nimeni nu-l ameninţă pe V nici individual, nici colectiv. 
Atunci de unde atâta ură? 

— Mă simt ameninţat, veni posac răspunsul. 

— Cum mi-ai dezvăluit secretul tău, ştiu că ai o soţie şi 
Copii! 

— Da. 

— Serviciu? 

— Da. 

— Ziare, teatru, televiziune? 

— Da. 

— Sport? 

— Mă uit. Nu particip. 

Străbăteau o junglă subacvatică. Unduiau alge enorme, 
pereţi de corali vălureau, o caracatiţă îi scruta din umbra 
unei grote şi un ţipar zvâcni în spirale, urmat de o 
sumedenie de peştişori. 

Se aflau în partea „sălbatică” a navei, în care fuseseră 
reproduse condiţiile oceanului tropical de pe Terra. Cemp, 
care petrecuse în spaţiu aproape o lună fără pauză, încerca 
o plăcere magnifică să înoate în acest ocean. 

Spuse totuşi: 

— Ei, prietene, aşa se întâmplă cu toată lumea. Tot ce 
poate oferi viaţa mai bun este o existenţă liniştită şi plăcută. 
Dacă invidiezi cumva îndatoririle mele de poliţist, greşeşti. 
Eu m-am obişnuit cu ele, dar am perioade de împerechere 
numai o dată la nouă ani şi jumătate. [i-ar plăcea asta? 

Declaraţia care dădea de înţeles că un Silkie putea avea 
activitate sexuală doar la intervale de nouă ani şi jumătate 
era o minciună. Dar era un fel de mit pe care atât Silkie-li, 
cât şi aliaţii lor umani cei mai apropiaţi — Fiinţele Speciale 
— consideraseră potrivit să-l întreţină. Oamenii obişnuiţi, 
mai ales, păreau să simtă o mare satisfacţie la gândul că 
existenţa de invidiat a Silkie-lor implica un asemenea cusur. 


Deşi discuţia cu Cemp fusese liniştitoare, emoția 
întunecată emanată de V deveni şi mai ostilă. 

— Te porţi cu mine de parcă aş fi un copil, răbufni el. Ştiu 
şi eu câte ceva din logica nivelurilor, aşa că cu sofismele 
tale... 

— Suntem abia la stadiul speculațiilor, răspunse Cemp cu 
blândeţe. Şi adăugă: Nu-ţi face griji, n-am să-l spun soţiei 
tale că o înşeli. 

— Du-te la naiba! îi spuse V-ul şi se îndepărtă. 

Cemp se întoarse spre alt V din grup şi avu cu elo 
conversaţie asemănătoare. Secretul acestuia era că, în 
urmă cu un an, adormise de două ori când era de gardă la 
una din ecluzele prin care se ieşea din navă în spaţiul 
sideral. 

Cea de-a treia persoană căreia i se adresă era o femelă. 
Uimitor, secretul acesteia era că se credea nebună. Îndată 
ce realiză că gândurile îi fuseseră recepționate de Cemp, 
deveni isterică. 

Era o fiinţă graţioasă, cu sistem de respiraţie, dar pe 
moment complet descumpănită. 

— Să nu le spui, telepatiză ea terorizată. M-ar ucide! 

Înainte ca Cemp să aibă timp să reflecteze la această 
neaşteptată aliată, pe care şi-o făcuse şi înainte să înţeleagă 
de ce se credea nebună, ea îi transmise frenetic: 

— Vor să te atragă într-un rezervor cu rechini! 

Chipul ei aproape omenesc se contorsionă când îşi dădu 
seama de ceea ce-l spusese. Cemp o întrebă repede: 

— Ce vor, în fond? 

— Nu ştiu. Dar nu ceea ce-au spus ei... Oh! Te rog! 

Se răsucea prin apă, cuprinsă de panică. Încă puţin şi ar fi 
observato careva. Cemp îi spuse repede: 

— Nu-ţi fie frică, am să te ajut. Îţi dau cuvântul meu. 

Află că se numea Mensa. Îi spuse că era foarte frumoasă în 
întruchiparea de fiinţă cu sistem respirator. Din moment ce- 
l putea fi de folos, Cemp hotări să se lase atras în rezervorul 
cu rechini. 


Totul se petrecu pe nesimţite. Unul dintre Varianţii 
capabili să degajeze energie înotă alături de el. În acelaşi 
timp, dar parcă cu totul întâmplător, ceilalţi rămaseră în 
urmă. 

— Pe aici! îi spuse călăuza. 

Cemp îl urmă. Îi trebuiră însă câteva clipe până să 
realizeze că între el şi călăuză, pe de o parte şi grupul 
celorlalţi, pe de alta, se afla un perete transparent. 

Îşi întoarse privirile către însoţitorul său. V-ul se dusese la 
fund şi luneca acum într-o grotă, între două formaţiuni 
stâncoase. 

Dintr-o dată, apa din jurul lui Cemp se cufundă într-un 
întuneric de smoală. 

Îşi dădu seama că V-li aşteptau în spatele peretelui 
transparent. Sesiză chiar o mişcare printre algele ce se 
clătinau, umbre, forme, sclipirea unui ochi, o rază de lumină 
pe un corp cenuşiu. Se branşă la un alt nivel de percepţie, 
bazat pe imagini difuze şi se pregăti de luptă. 

În stadiul de peşte, Cemp putea să atace în chip normal ca 
un superţipar electric, cu deosebirea că descărcarea lui 
electrică consta într-o rază care nu avea nevoie de nici un 
contact concret. Raza avea strălucirea unui fulger şi era 
suficient de puternică pentru a ucide zeci de monştri 
marini. Se forma în exteriorul corpului prin convergenţa a 
două curente de particule încărcate şi opuse. 

Numai că nu erau condiţii normale. Transformarea lui era 
prea iminentă. O luptă contra oricărui locuitor al acestei 
mări trebuia să se poarte prin logica nivelurilor şi nu cu 
ajutorul energiei. Nu îndrăznea să-şi risipească nici o 
picătură din preţioasa rezervă de energie. 

Nici nu luase bine această hotărâre, când un rechin ieşi 
lenevos din jungla de plante mişcătoare şi, cu aceeaşi 
încetineală, înaintă către el, întorcându-se într-o rână, cu 
botul deschis, arătându-şi dinţii, ameninţându-l cu fălcile 
enorme. 


Cemp imprimă o schemă pe o undă energetică ce pornea 
din creierul său către fiară. Era o schemă care stimula în 
rechin un mecanism extrem de primitiv, acela prin care se 
alcătuiesc imaginile în creier. 

Rechinul nu avea nici o apărare în faţa acestei 
suprastimulări controlate a facultăţii sale de a crea imagini. 
Aşa că văzu, într-o străfulgerare, cum îşi înşfacă în dinţi 
victima, îşi închipui o luptă sângeroasă, urmată de un festin. 
Apoi sătul, cu stomacul plin, se văzu întorcându-se în 
umbră, în străfundurile junglei marine găzduită în acel mic 
fragment al uriaşei nave spaţiale, navigând către Jupiter. 
Suprastimularea continuă fără ca imaginile din creierul 
rechinului să mai fie conectate la energia lui. Se lăsă dus de 
apă, se izbi, fără să-şi dea seama, de un banc de corali. 
Rămase agăţat acolo, visând că înoată. Fusese atacat cu o 
logică adaptată structurii lui, la un nivel ce depăşea 
giganticul lui sistem de atac. 

Nivelurile logicii. Cu multă vreme în urmă, oamenii se 
amuzaseră să studieze cele mai vechi zone ale creierului 
uman, cele care sugerau că imaginile şi sunetele plăsmuite 
erau la fel de reale ca şi cele adevărate. Era cel mai înalt 
nivel al logicii, nu în întregime omenesc. Pentru un animal 
ca rechinul, realitatea era un fenomen bazat pe procesul de 
pornire-oprire, ca o serie de condiţionări mecanice. 
Stimulare; absenţa stimulării. Mereu mişcare fără odihnă, 
nesecată nevoie de oxigen, oriunde s-ar găsi şi oricât de 
mult ar fi. 

Prins într-o lume imaginară, sugerată, corpul nemişcat al 
rechinului amorţea din lipsă de oxigen, animalul îşi pierdea 
cunoştinţa. Înainte să se asfixieze, Cemp le transmise 
observatorilor săi: 

— Vreţi să-l ucid pe acest peşte-vânat? 

În tăcere, fiinţele dindărătul peretelui transparent îi 
arătară cum să iasă din bazinul cu rechini. 

Cemp îi înapoie monstrului controlul de sine. Ştia însă că 
efectul şocului va mai dura încă vreo douăzeci de minute. 


Câteva clipe mai târziu, când ieşi din bazinul cu rechini şi-l 
reîntâlni pe V-l, Cemp îşi dădu seama că starea lor de spirit 
se schimbase. Acum îşi râdeau de el. Fu uimit de această 
atitudine, căci, pe cât ştiau ei, se aflau în întregime la 
cheremul lui. 

Probabil că cineva din grup cunoştea adevărata stare a lui 
Cemp. Deci... 

Se aflau acum într-un rezervor atât de adânc, încât nu i se 
vedea fundul. Mici bancuri de peşti în culori vii treceau 
unduind în adâncurile verzi şi apa era ceva mai proaspătă, 
mai înviorătoare, la fel de plăcută, deşi nu tropicală. Cemp 
înotă către un V capabil să degajeze energie şi, ca şi pe cel 
dinainte, îl întrebă: 

— Care ţi-e secretul? 

Acesta se numea Gell şi secretul lui consta în aceea că, în 
mai multe rânduri, îşi folosise energia ca să-şi ucidă rivalii, 
ca să cucerească anumite femei. La gândul că omorurile lui 
ar putea fi date pe faţă fu cuprins de groază. Din păcate nu 
putea furniza nici o informaţie, afară de faptul că ofiţerul 
care administra vasul, Riber, îi trimisese să-l întâlnească, pe 
Cemp. Numele acestuia aducea o informaţie importantă. 

Dar esenţială era intuiţia neliniştitoare pe care o avu brusc 
Cemp; misiunea ce-l aştepta era cu mult mai însemnată 
decât datele pe care le strânsese până atunci. Ghicea că 
atacul rechinului fusese o probă. În ce scop oare? 


III. 

În faţa lui, Cemp zări dintr-o dată oraşul. 

În acest loc, apa era limpede ca de cristal. Lipseau cu totul 
milioanele de impurități care, atât de adesea, tulburau 
oceanele Terrei. Prin această apă străvezie ca sticla oraşul 
se întindea în faţa lui. 

Clădiri cu cupole, copii ale celor din oraşele subacvatice cu 
cupole de pe pământ, unde presiunea apei impune aceste 
forme. Aici, unde nu exista decât gravitație artificială, apa 
era menţinută doar de pereţii metalici şi cântărea exact cât 


decideau ofiţerii de bord. Clădirile puteau fi de orice 
dimensiuni rezonabile, cu linii elegante sau câteodată 
diforme. Erau frumoase ele însele şi nu le limita vreo severă 
frumuseţe funcţională. 

Clădirea în care fu condus Cemp era un locaş grandios, cu 
minarete. Fu îndrumat către un rezervor unde mai 
rămaseră cu el două fiinţe respiratoare, Mensa şi un mascul 
numit Grig. 

Nivelul apei începu să scadă şi aerul pătrunse şuierând. 

Cemp se transformă rapid; în forma sa umană ieşi din 
rezervor în vestibulul unui imobil modern, cu aer 
condiţionat. Toţi trei erau în pielea goală. 

Bărbatul îi spuse femeii: 

— Du-l în apartamentul tău. Dă-l haine. Când îl chem, adu-l 
în Apartamentul ÎI, sus. 

Grig se pregătea să se îndepărteze, când Cemp îl reţinu. 

— De unde ai căpătat această informaţie? îl întrebă el. 

Variantul şovăi, vizibil îngrozit în faţa somaţiei venind de la 
un Silkie. Expresia i se schimbă, parcă trăgea cu urechea să 
audă ceva anume. 

Instantaneu, Cemp activă centrii deşteptători ai 
echipamentului său senzorial, pe care-l lăsase în adormire 
şi aşteptă un răspuns pe unul sau mai multe „canale”. La fel 
cum strâmbă din nas cineva care trage în nări un puternic 
miros de sulf sau cum îşi retrage maşinal mâna cineva care 
a atins un obiect încins şi Cemp aştepta receptarea unei 
senzaţii de la unul din numeroasele lui simţuri puse acum în 
gardă. Nu primi însă nici un semnal. 

Era adevărat că sub înfăţişarea omenească dispunea de o 
sensibilitate mult mai redusă decât atunci, când era Silkie. 
Totuşi un rezultat atât de negativ ieşea din cadrul 
experienţei sale. 

— Zice că, de îndată ce te îmbraci, să vii, spuse Grig. 

— Cine zice? 

Întrebareal surprinse pe Grig. 


— Băiatul, răspunse el ca şi când lucrul acesta se înţelegea 
de la sine. 

Pe când se ştergea de apă şi-şi îmbrăca hainele pe care i le 
întindea Mensa, Cemp se întreba de ce se credea ea 
nebună. O întrebă alegându-şi cu prudenţă cuvintele: 

— De ce au Varianţii o părere atât de umilă despre ei 
înşişi? 

— Fiindcă există ceva mai bun: Silkie-li. 

În vorbele ei răsuna mânia, dar ochii i se umplură de 
lacrimile frustrării. Ea continuă pe un ton obosit: 

— Nu pot să explic, dar mă simt zdrobită încă din 
copilărie. În momentul ăsta nutresc speranţa absurdă că ai 
să mă iei şi ai să mă posezi. Vreau să fiu sclava ta. 

Părul ei negru ca antracitul era încă ud şi încâlcit, dar era 
limpede că spusese adevărul în ceea ce o privea. Avea un 
trup zvelt, cu linii unduitoare, graţioase, tenul de culoarea 
laptelui. Ca fiinţă respiratoare, era foarte frumoasă. 

Cemp n-avea de ales. Ar fi putut să aibă nevoie de întregul 
ei ajutor chiar peste o oră. Răspunse pe un ton calm. 

— 'Te accept ca sclavă. 

Ea reacţiona cu violenţă. Într-o mişcare pătimaşă se 
năpusti asupra lui, lăsând să-l lunece rochia în jos, pe 
coapse. 

— la-mă, spuse ea năvalnic la-mă ca pe o femeie. 

Cemp, care era însurat cu o tânără din rândul Fiinţelor 
Speciale, se desprinse din îmbrăţişarea ei. 

— Sclavele fac voia stăpânilor lor. lar prima mea dorinţă 
ca stăpân al tău este să mite destăinui. 

Femeia făcu un pas înapoi, tremurând. 

— Nu pot, zise ea. Băiatul ne interzice. 

— Ce anume te face să te crezi nebună? 

Ea dădu din cap. 

— Ceva... În legătură cu băiatul... Nu ştiu ce... 

— Atunci, spuse Cemp cu răceală, eşti sclava lui, nu a mea. 

Ea îl imploră din priviri. 

— Eliberează-mă! murmură. Singură n-o pot face. 


— Unde este Apartamentul 1? întrebă Cemp. 

Ea îi explică şi adăugă: 

— Poţi să urci pe scări sau cu ascensorul. 

Cemp urcă pe scări. Avu nevoie de câteva minute, câteva 
numai ca să-şi stabilească un plan de acţiune. Se hotări... 

Trebuie să-l vadă pe băiat! Să-l hotărască soarta. Să stea 
de vorbă cu Riber, ofiţerul administrativ al navei. Să-l 
pedepsească pe Riber. Să ordone navei să se îndrepte către 
un post de control! 

Formulase clar în minte aceste decizii când ajunse la etaj 
şi apăsă soneria de la uşa Apartamentului 1. 

Uşa se deschise fără zgomot. Cemp intră... şi-l văzu pe 
băiat. 

Avea mai puţin de un metru şi jumătate înălţime şi era la 
fel de frumos ca şi cel mai frumos copil omenesc pe care-l 
văzuse Cemp vreodată. Se uita la ecranul unui televizor 
încastrat într-unui din pereţii vastei încăperi. Când Cemp 
intră, se întoarse fără grabă spre el şi-l spuse: 

— Mă interesa să văd cum ai să te descurci cu rechinul, 
ţinând seama de starea în care eşti. 

Deci ştia! 

Revelația faptului ii provocă lui Cemp un şoc. Îşi făcu curaj 
cu gândul să moară mai bine decât să se târguie în vreun 
fel ca să evite să fie demascat; îşi va înfăptui hotărârea 
finală cu cea mai mare grijă. 

— N-ai fi putut face altceva, zise băiatul. 

Cemp îşi redobândise stăpânirea de sine şi devenise 
curios. Suspendase brusc toate semnalele personale. Şi 
totuşi băiatul le citea în amănunţime. Cum făcea oare? 

Băiatul dădu din cap cu o umbră de zâmbet. 

— Dacă nu îndrăzneşti să-mi spui, zise Cemp, atunci 
metoda în chestiune n-are cine ştie ce preţ. Deduc că dacă 
aş putea s-o descopăr, aş putea s-o şi controlez. 

Băiatul râse făcând un gest de negare şi schimbând vorba. 

— Crezi că trebuie să fiu ucis? 


Cemp contemplă ochii cenuşii şi strălucitori ai băiatului, 
care-l priveau cu maliţie copilărească şi se simţi cuprins de 
nelinişte. Era jucăria cuiva care se considera invincibil. Se 
punea problema dacă băiatul se iluziona sau faptul era 
real? 

— Este real, zise băiatul. 

lar dacă era real — îşi continuă Cemp analiza — existau 
atunci în el factori înăscuţi de constrângere, capabili să-l 
ţină pe Silkie-l sub control? 

— La asta nu răspund, i-o tăie scurt băiatul. 

— Prea bine, i-o întoarse Cemp. Dacă rămâi la această 
hotărâre, atunci concluzia mea e că te pui în afara legii. 
Nici o persoană care nu poate fi controlată nu are dreptul 
să trăiască în sistemul solar. Am să-ţi las însă puţin timp ca 
să te răzgândeşti. Te sfătuiesc să devii un cetăţean care 
respectă legile. 

Se ridică şi părăsi apartamentul. 


IV. 

Pe coridor îl aştepta Grig. Era cuprins de dorinţa de a-l 
intra în voie. Cemp, care voia să-l întâlnească pe Riber, îl 
întrebă dacă ofiţerul era o fiinţă cu respiraţie. Nu era, aşa 
că Cemp şi cu Grig se înapoiară în apă. 

Cemp fu condus în adâncimi abisale, unde se aflau mai 
multe clădiri, fixate de pereţii navei. Acolo, într-un labirint 
de metal şi plastic, umplut cu apă, îl găsi pe Riber. Ofiţerul 
de administraţie a navei era un peşte lung şi puternic, cu 
ochi telescopici. Plutea în spatele unui aparat de recepţie. 
Într-o înotătoare ţinea transmiţătorul. Îl văzu pe Cemp şi 
branşă aparatul. Spuse în limba subacvatică: 

— Cred că trebuie să înregistrăm conversaţia noastră. N- 
am încredere că un Silkie o să facă un raport obiectiv 
despre această situaţie specială. 

Cemp aprobă fără comentarii. Riber începu cu ceea ce 
părea să fie o declaraţie cât se poate de sinceră. 


— Vasul şi personalul de la bord sunt controlate de acest 
băiat remarcabil. Nu e tot timpul aici, dar, de regulă, facem 
ce am făcut întotdeauna. Cei ce te-au întâmpinat adineauri 
n-au nici o posibilitate să-l refuze ordinele. Dacă poţi să cazi 
la o înţelegere cu el, atunci vom fi din nou liberi. Dacă nu, 
fie îţi place, fie nu, vom rămâne mai departe servitorii lui. 

— Trebuie să aibă undeva un nivel vulnerabil, zise Cemp. 
De ce, de pildă, faceţi tot ce vrea el? 

— Prima dată, când mi-a spus ce dorea să fac, am râs de 
el, spuse Riber. Dar după câteva ceasuri, mi-am dat seama 
că făcusem tot ce-mi ceruse în stare de inconştienţă. De 
atunci fac totul în stare lucidă. Asta se întâmplă de vreun an 
de zile, după calendarul terestru. 

Cemp discută multă vreme cu Riber. Faptul că propriile-l 
funcţii fizice nu fuseseră stânjenite pe când se afla sub 
puterea băiatului demonstra că principala metodă a 
acestuia de a intra în stăpânirea inconştientului era 
obturarea percepţiei normale. 

Făcând aceste consideraţii, Cemp îşi aminti de Variant-ul 
al cărui secret consta în faptul că adormise în timp ce făcea 
de gardă. La cererea sa, fură aduşi paznicii de rezervoare. 
Cemp îi puse fiecăruia în parte întrebarea: „Care este 
secretul tău?” 

Şapte din cei douăzeci de paznici chestionaţi răspunseră 
că, fără să-şi dea seama, adormiseră în timpul datoriei. Era 
simplu. Băiatul apărea la intrarea rezervorului, anihila 
conştiinţa gardianului şi pătrundea în navă. 

Cemp avu impresia că nu e cazul să-şi continue 
cercetarea. Exista o schemă logică. Problema, care-l păruse 
o vreme să implice un tip nou şi complex de control 
telekinetic, începea să-l apară sub un unghi mult mai banal. 

Se întoarse la Mensa ca să se îmbrace. Ea-l conduse până 
la uşă, şoptindu-l: 

— Să nu părăseşti nava fără să fi făcut dragoste cu mine. 
Am nevoie să simt că-ţi aparţin. 


Cemp ştia că, în mod fundamental, era fals, din moment ce 
trăia prin inversare. Dorea întotdeauna ceea ce n-avea, 
dispreţuia sau respingea ceea ce poseda. O asigură că n-o 
va uita şi urcă din nou în Apartamentul I. Intrând, îl găsi pe 
băiat congestionat la faţă; privirea lui îşi pierduse din 
strălucire. Îi spuse cu blândeţe: 

— Ceea ce pot ghici eu poate afla orice alt Silkie. Ai avut o 
mulţime de necazuri. Ceea ce-mi dovedeşte că ai limite. 

Silkie-li se puteau apropia de nave fără să fie detectaţi 
când se foloseau de undele energetice. Însă metoda era 
complicată şi cerea antrenament. 

— Bine, spuse Cemp. Îmi citeşti gândurile. Care din ele 
reflectă adevărul? 

Tăcere. 

— Problema ta, declară Cemp, este că Fiinţele Speciale nu 
lasă nici o şansă de supravieţuire celor ce prezintă devieri 
periculoase. 

Spera că băiatul va înţelege această hotărâre 
fundamentală a Fiinţelor Speciale. 

Dintr-o dată, băiatul suspină. 

— Un motiv în plus să-ţi mărturisesc. Sunt Tem, fiul tău. 
Când mi-am dat seama că tu eşti cel care se apropie de 
navă, am vrut să-mi văd tatăl la faţă. Adevărul e că 
începusem să mă tem să nu-mi fie detectate aceste facultăţi 
pe care tu le găseşti atât de neobişnuite. Aşa că am venit 
aici, în spaţiu, ca să instalez o bază de operaţii unde să mă 
pot retrage şi pune la adăpost. Dar înţeleg bine că am 
nevoie de ajutor şi cred că în relaţiile noastre cu fiinţele 
omeneşti ar trebui să se schimbe ceva. În afară de asta, 
sunt gata să mă supun şi să mă las reeducat. 

Cemp se lămuri deplin. Hotări pe loc: nu va avea loc nici o 
execuţie. 

Discutară situaţia la iuţeală — căci Cemp era mereu 
grăbit. La întoarcerea pe pământ, Cemp trebuia să 
povestească despre această întâlnire. 


Un Silkie n-avea nici un mijloc să ascundă asemenea fapte 
Fiinţelor Speciale. Şi timp de mai multe luni, în perioada de 
împerechere, urma să nu aibă nici un control al energiei. În 
tot acest timp, băiatul rămânea la cheremul unei legi 
necruțătoare. 

Tem îi spuse cu dispreţ: 

— Nu-ţi face griji pentru mine. Sunt gata să-l înfrunt. 

Erau vorbele unui răzvrătit primejdios şi nefericit. Dar nu 
era momentul să-l atragă atenţia. Lucrurile acestea se 
puteau lămuri mai târziu, la întoarcerea acasă. 

— Ai face bine să pleci acum, spuse băiatul, deşi ai să vezi 
că am să fiu pe pământ înaintea ta. 

Cemp nu-şi pierdu vremea să afle cum avea să se 
împlinească acest miracol de viteză. Şi asta putea să mai 
aştepte. 

În timp ce se dezbrăca, la Mensa, Cemp îi spuse acesteia 
plin de mândrie: 

— Băiatul e fiul meu. 

Ea făcu ochii mari. 

— Fiul tău! Dar... şi tăcu mâlc 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Cemp. 

— Nimic, spuse ea maşinal. M-ai luat prin surprindere, 
nimic altceva. 

Cemp îşi încheie pregătirile, apoi se apropie de ea şi o 
sărută uşor pe frunte. Îi zise: 

— Simt că eşti încurcată într-o aventură amoroasă. 

Ea dădu din cap: 

— Nu acuma. Şi nici de când... 

Încă o dată se întrerupse. Părea răvăşită. 

Cemp n-avea timp să-şi facă griji pentru viaţa sentimentală 
a unei femei. Dacă era cineva grăbit acela era el. 

Îndată ce ieşi Cemp din apartament, intră băiatul. 

— Cât pe ce să mă înşeli, îi spuse el pe un ton ce n-avea 
nimic copilăresc. 

Ea dădu un pas înapoi, speriată. 

— Nu sunt decât o V, gemu. 


El începu să se transforme şi să crească. Curând, Mensa 
avu în faţă un bărbat pe deplin adult El îndreptă spre ea o 
undă de energie cu o putere de atracţie nemăsurată, căci, 
în ciuda expresiei de repulsie, ea înainta încet în direcţia 
lui. Când se află la un pas de el, întrerupse unda. 
Numaidecât ea se dădu înapoi. 

Bărbatul râse. Se depărta de ea şi intră, pentru puţină 
vreme, în comunicaţie cu cineva care se afla pe o planetă 
dintr-o constelație îndepărtată. 

Îi transmise în tăcere: 

— Am riscat, în cele din urmă, o confruntare cu un Silkie, 
unul dintre cei mai puternici locuitori ai acestui sistem. Se 
conduce după o idee numită niveluri logice. Am descoperit 
că asta avea o legătură cu singurul lui urmaş, un băiat pe 
care nu l-a văzut niciodată. Am deformat în mod subtil 
interesul lui pentru acest băiat. Cred că acum pot să cobor 
fără teamă pe planeta principală, care se numeşte Pământ. 

— Ca să-l deformezi a trebuit să-l foloseşti ca pe un canal 
de transmisie? 

— Da. A fost singurul risc pe care mi l-am luat cu el. 

— Şi celelalte canale pe care le-ai folosit, Di-lsarinn? 

Bărbatul aruncă o privire spre Mensa. 

— În afară de o singură excepţie, toţi ceilalţi vor rezista 
oricărei încercări de explorare a minţii lor de către un 
Silkie. Sunt un grup rebel de fiinţe numite V şi care sunt 
bănuitori şi ostili la adresa tuturor celorlalte fiinţe din 
sistem. Excepţia este o femeie V pe care o ţin sub controlul 
meu total. 

— De ce nu o anihilezi? 

— Fiinţele acestea sunt dotate cu un fel de raport telepatic 
senzitiv, pe care n-am înţeles încă bine cum îl manevrează. 
Dacă ea ar muri, cred că ceilalţi ar simţi imediat. Aşa că nu 
pot să fac ceea ce aş face în chip normal. 

— Şi Silkie-ul? 

— Se îndreaptă spre Pământ, stăpânit de o iluzie. Ceea ce 
e foarte important este că va suferi în curând o 


transformare fiziologică din cauza căreia îşi va pierde toate 
puterile lui actuale, ofensive şi defensive. Am intenţia să las 
acest proces fizic să-şi urmeze cursul până la capăt şi după 
aceea o să-l omor. 


V. 

Prin satelitul Cinci-R, Cemp transmise toată povestea 
factorului său de legătură, Charley Baxter, la Autoritatea 
Silkie. Când ajunse la satelit şi-şi reluă înfăţişarea 
omenească, găsi o radiogramă de la Charley: 

AM RECEPŢIONAT BĂIATUL — AUTORITATEA ÎŢI 
INTERZICE ATERIZAREA PÂNĂ ÎN MOMENTUL CÂND 
TOTUL VA FI REZOLVAT. 

Adică până ai să te răfuieşti cu el, vrei să spui, se gândi 
mânios Cemp. Decizia oficială îl surprindea. Era un obstacol 
neaşteptat. 

Comandantul satelitului, o fiinţă omenească, dotată cu o 
inteligenţă normală, care-l transmisese mesajul, îi spuse: 

— Am primit ordinul să nu vă las să luaţi nici o navă către 
Pământ până la noi dispoziţii. Este foarte ciudat. 

«Ciudat» e puţin zis. De regulă, Silkie-li veneau pe Pământ 
şi plecau după plac. 

Cemp se hotări: 

— Plec din nou în spaţiu, spuse pe un ton detaşat. 

— Nu sunteţi însă în preajma metamorfozării? se nelinişti 
comandantul care nu prea părea dornic să-l lase să plece. 

Cemp surâse ironic şi povesti obişnuita glumă a Silkie-lor, 
anume că ei seamănă cu acele viitoare mame care au tot 
timpul impresia că le-au apucat durerile facerii. Sunt duse 
urgent la spital, stau acolo la pat şi, în cele din urmă, sunt 
trimise acasă. Şi în felul acesta, după câteva false alarme, 
pruncul vine pe lume într-un taxi. 

— Bine, domnule, spuse puţin convins comandantul, faceţi 
cum credeţi. Însă în spaţiu nu există taxiuri. 

— N-o să se întâmple chiar instantaneu. Se poate întârzia 
transformarea cu câteva ceasuri, explică Cemp, care o 


întârziase deja cu câteva ceasuri. 

Înainte de plecare, Cemp expedie o radiogramă soţiei sale: 

SCUMPĂ JOANNE, ÎNTÂRZIAT. CAUZA NEÎNȚELEGERI. 
TE ANUNŢ UNDE NE ÎNTÂLNIM. CURÎND. 
CONTACTEAZĂ CHARLEY. ÎŢI VA EXPLICA CU DRAG, NAT. 

Mesajul acesta codificat avea s-o sperie, ştia bine. Dar nu 
se îndoia că-l va aştepta, aşa cum voia, la locul de întâlnire 
prevăzut. Ar fi venit, fie şi numai ca să descopere, pentru 
Fiinţele Speciale, ce urzea el. 

Odată ajuns în spaţiu, Cemp se îndreptă către Polul Sud şi- 
şi începu coborârea. 

Pătrunse cu mare iuţeală. Teoretic, era singurul mijloc de 
a efectua o aterizare fără protecţie. La poli radiaţia era 
aproape inexistentă. Acolo, unde câmpul magnetic al 
corpului planetar se curba spre interior până la sol, 
puternica centură de radiaţii Van Allea reprezenta o 
ameninţare minimă. 

Totuşi suportă două rânduri de bombardament nemilos, 
unul cu nucleoni, celălalt cu raze X. Razele X nu-l făcură 
nici un rău lui Cemp, cei mai mulţi dintre nucleoni îi 
străbătură corpul ca pe un vid. Cei ce-l izbiră totuşi îi lăsară 
o uşoară dâră radioactivă. Repede, Cemp îndepărtă celulele 
mai grav atinse graţie acelei facultăţi deosebite a Silkie-lor 
de a elimina părţile afectate ale trupului lor. 

Pătrunzând în atmosferă, Cemp activă treptat în spatele 
lui liniile de forţă magnetică ale planetei, care începură să 
strălucească puternic. În clipa aceea simţi razele radarului 
lovindu-l dinspre sol. Deocamdată asta nu însemna o 
primejdie. Radarul înregistra mişcarea corpului său şi focul 
de artificii din urma lui ca pe un singur fenomen. Privit din 
afară, arăta ca un meteorit căzând spre pământ. 

Intrarea sa în atmosferă se făcu pieziş, în aceeaşi direcţie 
cu rotația pământului, rapiditatea pătrunderii fiind aşa fel 
calculată, încât fie să absoarbă cu uşurinţă, fie să radieze 
spre exterior căldura acumulată la trecerea prin aer. La 
zece mile altitudine, reduse din nou viteza şi căzu în marea 


din nordul Antarcticii, la aproximativ o mie de mile marine 
depărtare de capul cel mai de jos al Americii de Sud. Apa 
rece îi curăţă trupul de Silkie de rămăşiţele radioactive încă 
lipite de carapacea externă. Apoi, ţâşni cam la vreo cinci 
sute de picioare înălţime, încetinind viteza şi plonjând în 
mare de fiecare dată când se înfierbânta prea tare, folosind 
apa în chip de sistem de răcire. 

Trebuia să menţină un echilibru delicat între accelerări şi 
frânări extrem de rapide, dar reuşi astfel să ajungă lângă 
casă, la extremitatea sudică a Floridei, în ceva mai mult de 
patruzeci de minute, dintre care ultimele cinci petrecute în 
întregime sub apă. 

Când ieşi la suprafaţă, aproape de plajă, trecu în stadiul de 
peşte şi, la vreo două sute de paşi de țărm, luă formă 
umană. 

Zărise deja maşina Joanne-l parcată pe şosea, la poalele 
unei dune de nisip. Înotă cu un crawl puternic, până când 
apa îşi pierdu adâncimea şi apoi, prin spuma valurilor 
dezlănţuite, alergă către soţia lui care, întinsă pe mal, îl 
privea sosind. 

Se ridică în picioare, înaltă, zveltă, blondă şi fermecătoare. 
Avea trăsături regulate şi ochi albaştri, dar chipul ei palid 
rămase posomorât în vreme ce-l întindea, fără vorbă, un 
prosop. Cemp se şterse, apoi îmbrăcă hainele pe care i le 
adusese. Câteva minute mai târziu erau în maşină şi ea se 
lăsă, în sfârşit, sărutată. Dar îşi ţinea gândurile ascunse şi 
de indignare trupul îi păstra o anumită înţepeneală. 

Când, în cele din urmă, i se adresă, o făcu verbal şi nu prin 
energie directă. 

— Îţi dai seama, zise ea, că dacă continui în felul acesta ai 
să fii primul Silkie pedepsit sau executat de un secol 
încoace? 

Faptul că se exprima prin viu grai îi confirma bănuielile lui 
Cemp. Acum era sigur că Joanne anunţase Autoritatea 
Silkie de sosirea lui ilegală şi că discuţia lor era ascultată. 
Nu era supărat pe ea. Presupunea, dimpotrivă, că toate 


Fiinţele Speciale erau gata să-l ajute în aceste clipe grele. 
Fără îndoială, grăbeau şi ancheta asupra lui lem, pentru ca 
execuţia lui să aibă loc cât mai repede. 

— Ce-ai de gând să faci, Nat? 

Părea acum mai mult neliniştită decât supărată. Obrajii ei 
îşi recăpătară culoarea. 

Undeva în adâncul lui, Cemp simţea o vagă uimire în faţa 
propriei hotărâri. Dar înţelegerea faptului nu-l făcu să se 
îndoiască de dreptatea sa. Spuse cu răceală: 

— Dacă îl vor ucide pe acest băiat, am să aflu de ce au 
făcut-o. 

Ea îi răspunse în şoaptă: 

— N-aş fi crezut niciodată că un Silkie se poate simţi atât 
de legat de copilul lui — pe care de altfel nu l-a văzut de 
când s-a născut. La urma urmei şi eu a trebuit să renunţ la 
el. Decondiţionarea mea a funcţionat. 

Cemp se enervă şi i-o tăie scurt: 

— Nu o fac din motive personale. 

Ea exclamă cuprinsă dintr-odată de emoție: 

— Atunci, cunoşti prea bine motivul. E clar că băiatul ăsta 
are o metodă de a-şi ascunde gândurile şi de a le citi pe ale 
altora, pe care nici tu însuţi n-ai putut să o-nţelegi, după 
cum singur ai povestit. În faţa unei asemenea făpturi, 
Fiinţele Speciale şi-ar pierde tradiționala protecţie. Asta 
devine o problemă de politică. 

— În raportul meu am propus pentru băiat un program de 
studii şi de reeducare de cinci ani. Asta se va întâmpla. 

Ea nu părea să-l asculte. Murmură ca şi cum ar fi gândit 
cu voce tare: 

— Silkie-li au fost creaţi de câtre oameni prin mutații 
genetice, pe baza marilor descoperiri biologice din cea de-a 
doua jumătate a secolului al douăzecilea. Când a fost izolată 
în laborator unitatea chimică fundamentală a vieţii, ADN-ul, 
au devenit posibile progrese majore în domeniul formelor 
de viaţă. Cum primele transformări se împlineau în stadiul 


de peşte, noile fiinţe au fost numite Silkie, după versurile 
unui cântec de demult. 

Trebuia însă acţionat cu multă grijă. Nu se putea îngădui 
Silkie-lor să se înmulțească în voia lor. Prin urmare, genele 
care le conferă atâtea simţuri şi atâtea facultăţi deosebite 
au şi propriile lor limite. Pot fi, după dorinţă, oameni, peşti 
şi Silkie-l. Câtă vreme procedează prin control corporal, ei 
îşi păstrează aproape toate calităţile de Silkie, în oricare 
dintre aceste forme. Dar la fiecare nouă ani şi jumătate 
trebuie să redevină fiinţe omeneşti, ca să se împerecheze. 
Acesta este un lucru înăscut, asupra căruia nu au cum 
acţiona. 

Acei dintre Silkie-l care au încercat, odinioară, să elimine 
această fază au fost executaţi. În momentul trecerii fireşti la 
forma omenească, ei îşi pierd toate calităţile de Silkie-l şi 
devin simpli muritori. În felul acesta îi stăpânim. Atunci îi 
putem pedepsi pentru toate faptele ilegale comise de ei ca 
Silkie-l. Alt avantaj al oamenilor este acela că nu există 
Silkie-l femele. Când copilul rezultat dintre un Silkie şi o 
femeie din Fiinţele Speciale e o fată, ea nu este Silkie. Şi 
lucrul acesta este conţinut în genele lor. 

Se întrerupse o clipă, după care continuă: 

— Fiinţele Speciale sunt o infimă parte din rasa umană 
care, după cum s-a dovedit, au darul de a citi spontan în 
spiritul Silkie-lor, dar de care s-au servit ca să-şi instaleze 
supremaţia administrativă pe când existau puţini Silkie-l. 
Astfel s-au protejat, ei şi toată rasa umană, împotriva 
acestor fiinţe care, altfel, i-ar fi dominat. 

Şi conchise cu oarecare perplexitate: 

— Dintotdeauna ai recunoscut că o asemenea protecţie e 
necesară, pentru ca oamenii să poată supravieţui. Ţi-ai 
schimbat cumva părerea? 

Întrucât Cemp nu răspundea, deveni mai insistentă: 

— De ce nu te-ai duce la Autorităţile Silkie, să vorbeşti cu 
Charley Baxter? Discuţia cu el ţi-ar fi mai de folos decât 


revolta. 'lem e acolo. Aşa că trebuie oricum să te duci. Le 
rog, Nat. 

Cemp nu era întru totul de acord cu ea, însă sugestia ei îi 
oferea un mijloc de a pătrunde în clădire. Aşa încât, când 
ateriză cu heliojetul pe acoperişul Autorităţii Silkie, nu fu 
din cale afară de surprins să-l găsească pe Charley Baxter 
aşteptându-l. Arăta bine, ca de obicei, înalt şi zvelt, dar 
neobişnuit de palid. 

Coborând împreună cu el în ascensor, Cemp simţi cum 
trece printr-un ecran de energie ce-l separă instantaneu de 
pulsaţiile lumii exterioare. Îşi dădu seama că această 
ecergie era îndeajuns de mare ca să protejeze un oraş, 
dacă nu chiar o bună parte a planetei. 

Cemp aruncă o, privire întrebătoare către Baxter şi întâlni 
privirea lui gravă, severă. Omul îi spuse calm: 

— Acum poţi să-mi citeşti gândurile. 

Citi în mintea lui Baxter că radiograma lui despre Tem 
provocase o cercetare grăbită a dosarului băiatului. 
Ajunseseră la concluzia că 'lem e normal şi că i se 
întâmplase ceva foarte serios lui Cemp. 

— Fiul tău n-a fost în primejdie nici o clipă, reluă Baxter. 
Uite-te la imaginea asta televizată. Care dintre băieţii ăştia 
e lem? Căci e unul din ei. 

leşiseră din ascensor într-o sală mare. Pe un ecran de 
televiziune, care ocupa unul dintre pereţi, se desfăşura o 
scenă de stradă. Câţiva băieţi se apropiau de camera de 
luat vederi; nu păreau să-şi dea seama de prezenţa 
obiectivului, ceea ce însemna că sunt filmaţi cu camera 
ascunsă. 

Cemp examina chipurile necunoscute. 

— N-am văzut niciodată pe vreunul din ei, declară el. 

— Băiatul din dreapta e fiul tău. 

Cemp se uită la el, apoi se întoarse stupefiat către Baxter. 
Şi cum creierul lui funcţiona pe baza unor raporturi 
energetice mult mai rapide decât conexiunile de neutroni, 
înţelese totul într-o străfulgerare. Această înţelegere 


instantanee analiza felul dibaci în care pseudofiul său îl 
manevrase bazându-se pe datoria lui de a-l ocroti pe toţi 
copiii Silkie. Într-o clipă examina nivelul de energie al 
semnalului ce-l atrăsese spre nava V. Pricepu numaidecât că 
semnalul fusese singurul contact direct pe care-l stabilise 
cu băiatul la bordul vasului spaţial. Încolo, falsul Tem nu 
făcuse altceva decât să-l recepţioneze semnalele. 

Simţi aţintită asupra lui privirea luminoasă a lui Baxter. 

— Crezi că putem face ceva? îl întrebă. 

Era prea devreme ca să răspundă la această întrebare. 
Cemp îşi dădu seama, cu recunoştinţă, că fusese protejat de 
Fiinţele Speciale. Dacă ar fi bănuit adevărul un singur 
moment, falsul Tem ar fi încercat, probabil, să-l distrugă, 
înainte să ajungă la loc sigur, în spatele ecranului de 
energie ce-l proteja acum. 

— Aşază-te aici, reluă Baxter. Să vedem ce deduce 
computerul din acest unic semnal pe care l-ai primit. 

Ordinatorul extrapolă trei cadre structurale ce s-ar fi 
potrivit situaţiei falsului Tem. Cemp şi cu Baxter examinară 
cu stupoare mesajele codificate, căci nu se gândiseră că 
băiatul ar putea fi altceva decât un V puţin mai deosebit. 

Toate cele trei cadre structurale presupuneau existenţa 
unui invadator din spaţiu. O analiză rapidă stabili că două 
din cele trei ipoteze sugerau că o fiinţă atât de puternică 
cum era, indiscutabil, invadatorul nu avea nevoie să-şi 
ascundă existenţa. 

Luând în consideraţie secretul cu care se înconjura 
creatura, cea de-a treia ipoteză aducea în discuţie 
posibilitatea unei forme sinistre de sexualitate ezoterică, 
culminând cu uciderea rituală a unuia dintre parteneri de 
către celălalt, ca la păianjeni. 

Tonul vocii lui Baxter arăta că îi e imposibil să creadă aşa 
ceva. 

— Ar putea fi adevărată imaginea aceasta a nevoii lor de 
nenumărați parteneri sexuali? Continuă cu glas stins: îi voi 


pune în alarmă pe toţi Silkie-li, voi mobiliza toate celelalte 
forţe ale noastre, dar tu poţi să faci ceva imediat? 

Cemp, care-şi adaptase deja sistemul senzorial ca să 
înglobeze toate cele trei structuri referitoare la invadator, 
era crispat şi înfricoşat 

— Mă întrebam unde o să se ducă acum? Bineînţeles că la 
mine acasă. Crezi că Joanne s-a întors? Crezi că ar fi bine s- 
o trimit să stea în altă parte? 

Îl văzu pe Baxter clătinând din cap... 

Cemp alergă spre uşa ce dădea într-un balcon mare, se 
transformă în Silkie şi anulă parţial forţa de gravitație, 
controlând I în acelaşi timp liniile de forţă magnetică... mai 
grăbit decât fusese vreodată în viaţa lui. 


VI. 

Intră în casa spațioasă de pe malul mării, luând înfăţişare 
omenească; îi era mai uşor astfel să alerge repede şi să se 
strecoare prin coridoare. Şi, din cauză că se adaptase 
automat structurii senzoriale a invadatorului, sosirea sa nu 
fu semnalată decât în parte. 

O găsi pe Joanne în dormitorul mare, pe jumătate 
dezbrăcată. 

Nu i se păruse niciodată mai seducătoare. Surâsul ei cald, 
chemător, prietenos îl atrase spre ea. Era într-o stare de 
excitație pe care i-o transmise lui Cemp, declanşând în el un 
impuls atât de primitiv, de parcă un văl transparent i-ar fi 
învăluit simţurile, aşternându-se între el şi realitate. 

Femeia era întinsă pe patul roz radiind, aproape 
luminescentă şi întreaga lui făptură tânji după ea. O clipă 
nesfârşită, totul se şterse în jurul lor. Nimic nu mai exista în 
afara celor două fiinţe profund îndrăgostite. 

Cu răsuflarea tăiată, uluit de această înspăimântătoare 
forţă instantanee, Cemp se strădui din răsputeri să se 
gândească la soarta adevăratei Joanne, îşi concentra 
atenţia asupra grijii lui pentru viaţa ei... şi reuşi să rupă 
vraja. 


Furia, ura, violenţa, care se acumulaseră în el, explodară. 

Dar radiaţia controlată magnetic pe care Cemp o aţinti 
asupra creaturii se sparse în scântei, neputincioasă în faţa 
ecranului controlat magnetic ce o proteja. Furibund, se 
aruncă asupra ei cu mâinile goale. 

Timp de câteva secunde luptară în tăcere — femeia 
aproape goală şi Cemp gol puşcă. Apoi, Cemp fu zvârlit cât 
colo de muşchi de zece ori mai puternici decât ai lui. 

Sări în picioare calmat dintr-o dată, capabil din nou să 
gândească. Reflectă la soarta Terrei în condiţiile apariţiei 
acestei creaturi şi a pericolului pe care-l reprezenta. 

Copia Joannei începu să se transforme. Trupul din faţa lui 
se preschimbă în bărbat, păstrând în jurul coapselor 
spumoasa lenjerie feminină; însă în atitudinea lui nu mai 
era nimic feminin. Privirea lui, încărcată de un potenţial 
infinit de violenţă masculină, se aţinti asupra lui Cemp. 

Grija pentru soarta soţiei lui îl îmbolnăvea, dar nici măcar 
nu-l trecu prin cap să întrebe creatura ce se întâmplase cu 
Joanne. Mormăi numai: 

— Vreau să pleci de aici. O să luăm legătura cu tine când o 
să fii la un milion de mile depărtare, în spaţiu. 

Figura frumoasă, omenească a celuilalt se strâmbă într-un 
zâmbet dispreţuitor. 

— O să plec. Dar simt că plănuieşti să afli de unde am 
venit. N-ai să ştii niciodată. 

Cemp îi răspunse cu o voce fermă: 

— O să vedem noi ce pot scoate din tine două mii de Silkie- 
l. 

Pielea individului, lucind de sănătate, radia siguranţă şi 
putere. 

— Poate că ar trebui să-ţi spun că noi, kibmadinii, am ajuns 
la un control total al forţelor pe care Silkie-li nu le 
stăpânesc decât parţial. 

— O mare rigiditate poate să ascundă flexibilitate, i-o- 
ntoarse Cemp. 


— Nu mă ataca! îl sfătui celălalt. Ai plăti un preţ prea 
mare. 

Făcu un pas spre uşă. Şi, în momentul acela, dintr-o dată, 
pe Cemp îl străbătu alt gând, altă senzaţie... regretul de a 
lăsa să plece această fiinţă fără să fi încercat măcar să-l 
întindă o mână pe deasupra abisului care-l despărţea. Căci 
era primul contact al omului cu o inteligenţă străină. Într-o 
străfulgerare, Cemp îşi aminti de miile de vise pe care şi le 
făuriseră oamenii în legătură cu o asemenea legătură, cu o 
asemenea întâlnire. Însă ezitarea lui se curmă inevitabil şi 
realitatea nespus de ostilă umplu golul nesfârşit dintre ei. 

Câteva secunde mai târziu, străinul ieşi în grădină, se 
transformă, se risipi şi dispăru. 

Cemp luă legătura cu Baxter şi-l spuse: 

— Pune-mă în contact cu un alt Silkie, să mă înlocuiască. 
Sunt cât se poate de aproape de transformare. 

Fu pus în legătură, prin reţeaua de comunicaţii, cu un 
Silkie pe care-l chema Jedd. Între timp, Baxter îl anunţă: 

— Sunt pe drum. Mi s-au acordat puteri guvernamentale 
sporite. 

Cemp o găsi pe Joanne într-una din camerele de musafiri 
ale casei. Era întinsă pe pat îmbrăcată; respira încet şi 
adânc. Trimise un curent rapid de energie spre creierul ei. 
Se linişti văzând reflexele pe care i le declanşase: dormea 
pur şi simplu. Captă de asemenea o undă de energie 
străină, păstrată încă în celulele ei. Informaţia înscrisă în 
această energie îl lămuri imediat de ce mai trăia Joanne: 
kibmadinul folosise trupul ei viu ca model pentru copiere. 

Cel puţin de data aceasta creatura ţintise spre un vânat 
mai important: un Silkie. 

Cemp nu încercă să-şi trezească soţia, dar simţi o imensă 
uşurare s-o vadă dormind liniştită. leşi pe terasa de unde se 
vedea plaja lungă, cu nisip alb şi marea nesfârşită. Rămase 
acolo până la sosirea lui Baxter. 

Stabiliseră deja comunicarea direct între creiere. Baxter 
remarcă: 


— Simt o îndoială în mintea ta. 

Cemp încuviinţă din cap. Baxter insistă cu înţelegere: 

— De ce ţi-e teamă? 

— De moarte. 

Era un sentiment cu rădăcini adânci. 

Stând acolo, Cemp luă o decizie: pentru a doua oară de 
când intrase în legătură cu invadatorul, hotări să moară 
dacă va fi nevoie. Şi, după ce luă hotărârea, începu să-şi 
acţioneze toţi receptorii-după ce eliminase cu grijă toate 
zgomotele terestre obişnuite: televiziunea, radioul, 
nenumăratele fluxuri de energie ale maşinilor. 

Aproape imediat începu să recepţioneze semnalele venite 
din spaţiu. 

Cu multă vreme înainte să apară Silkie-li, se ştia că spaţiul 
era plin de mesaje, că întregul univers sideral palpita de un 
incredibil număr de vibrații. Ceas de ceas şi an după an, 
Silkie-li trăiau în mijlocul acestei „larme” neîncetate, iar cea 
mai mare parte a antrenamentului lor de bază era 
consacrată dezvoltării somnului selectiv şi mecanismelor de 
odihnă şi de deşteptare ale fiecărui receptor. 

Acum, cei ce dormiseră se trezeau, cei ce se odihniseră 
intrau în alertă. 

Spiritul lui Cemp atinse punctul maxim al perceperii când 
începu să simtă pe rând stelele apropiate, cele îndepărtate, 
constelaţiile şi galaxiile. 

Fiecare stea îşi avea semnalul ei complex. Nici una nu 
semăna cu vreo alta, nici chiar foarte de departe. Universul 
la care se conecta mintea lui era în întregime compus din 
individualităţi. Cemp calculă distanţa până la fiecare stea, 
aspectul unic al fiecărui semnal. Prietenoasa lume a 
spaţiului! Fiecare stea era, cu precizie şi exactitate, ceea ce 
era, imensul univers stelar dobândea o semnificaţie. Nu 
exista haos. Îşi percepu propriul loc în spaţiu şi timp şi 
astfel căpătă certitudinea fundamentalei justeţi a lucrurilor. 


VII. 


Percepția cercetătoare a lui Cemp reveni din îndepărtata 
ei explorare către un loc situat cam la un milion de mile de 
pământ. Stărui asupra acestuia, ca să lase timp semnalelor 
ce veneau dintr-acolo să străbată spaţiul şi să ajungă la 
Terra. 

Fără să deschidă ochii, îi spuse lui Baxter: 

— Nu descifrez. Probabil că a făcut înconjurul planetei şi 
masa pământului se interpune între noi şi el. Sunt gata 
reflectoarele? 

Baxter vorbi la telefon pe o linie care era tot timpul ţinută 
liberă pentru el. Telstar-ul şi sateliții astronomici, dinainte 
alertaţi, fură puşi la dispoziţia lui Cemp. Prins într-unul din 
aceste reflectoare, invadatorul fu focalizat. 

Cemp îi spuse entității străine: 

— Înainte de orice, vrem informaţii. 

— Poate că ar trebui să-ţi povestesc istoria noastră, replică 
străinul. 

Cemp află astfel povestea amanţilor eterni, peste un milion 
de fiinţe, care se deplasează dintr-un sistem planetar într- 
altul, transformându-se de fiecare dată, ca să ia chipul 
locuitorilor şi să înnoade cu ei legături amoroase. 
Legăturile însemnau însă durere şi moarte pentru obiectul 
dragostei lor. Numai în două rânduri kibmadinii se izbiseră 
de fiinţe îndeajuns de puternice ca să-l respingă. De fiecare 
dată, kibmadinii le nimiciseră întregul sistem. 

Di-lsarinn conchise: 

— Pentru tine nu mai e disponibilă nici o altă informaţie. 

Cemp întrerupse contactul. Baxter spuse răvăşit: 

— Crezi că a spus adevărul? 

Cemp îi răspunse că aşa credea. Îi declară în concluzie: 

— Misiunea noastră este să descoperim de unde vine şi pe 
urmă să-l distrugem. 

— Şi cum propui s-o facem? 

Grea întrebare. Singura înfruntare cu acea fiinţă îl izbise 
de un zid incredibil de energie. 


Cemp lunecă mai adânc în fotoliu şi, închizând pleoapele, 
examina ipoteza unei rase care poseda controlul total al 
transformării corporale. 

Prea adesea, în cursul lungilor sale gărzi în spaţiu, 
reflectase asupra unor asemenea posibilităţi, căci celula se 
poate mări şi micşora, divide, despărţi, dispărea şi realcătui 
în câteva secunde. În zona crepusculară a vieţii, unde 
virusul, bacteria şi celula convieţuiesc în complexitatea lor, 
fantastica rapiditate a schimbării făcuse posibilă 
modificarea metodică şi instantanee, trecerea de la fiinţa 
umană la Silkie şi invers. 

Aparent, invadatorul putea îmbrăca un număr infinit de 
forme cu aceeaşi rapiditate, adoptând după voinţă orice 
întruchipare. 

Însă logica nivelurilor se aplica oricărei acţiuni a 
kibmadinilor. 

În spatele lui Cemp se auzi vocea neîncrezătoare a lui 
Baxter: 

— Eşti sigur de asta? 

Întrebarea îi provocă două reacţii lui Cemp: bucuria faţă 
de speranţa pe care o îndreptăţea analiza sa şi o hotărâre 
încă mai fermă. 

— Da, zise el cu voce tare. Logica se aplică. Însă ca să 
reuşim, va fi nevoie să ne punem energiile în contact de la o 
apropiere cât mai mare. Mai bine milimetri decât 
centimetri, mai bine centimetri decât metri. Aşa încât 
trebuie să mă duc acolo eu însumi. 

— Unde anume? întrebă uluit Baxter. 

— Pe nava, lui. 

— Crezi că are o navă? 

— Cu siguranţă că da. Nimic altceva nu s-ar potrivi 
operaţiunilor pe care le efectuează. 

Cemp îi explică răbdător. Observă că şi Fiinţele Speciale 
aveau în această privinţă păreri exagerate. Tindeau să le 
atribuie Silkie-lor mai multe puteri decât aveau în realitate. 
Însă logica acţiunii era simplă. Apropiindu-te de un astru, îi 


puteai utiliza întreaga atracţie gravitaţională, ca să obţii o 
viteză mai mare. În-acest moment kibmadinul „urca”, 
probabil, scara planetelor, stopând în urma lui gravitația 
solară şi profitând de atracţia lui Jupiter şi a planetelor 
exterioare. 

Nici o fiinţă raţională n-ar fi încercat să învingă distanţele 
dintre stele printr-o asemenea metodă. Deci exista o navă. 
Altfel nu putea să fie. 

— Comandă-mi o navă spaţială, spuse Cemp. Complet 
echipată şi cu un rezervor de apă. 

— Te aştepţi să te transformi înainte de a ajunge acolo? 

— Se poate întâmpla dintr-un moment în altul. 

Stupefiat, Baxter exclamă: 

— Ai de gând să înfrunţi cea mai puternică fiinţă pe care 
ne-o putem închipui, fără să dispui de cea mai mică fărâmă 
de energie? 

— Da. Este singurul mijloc de care dispunem spre a-l 
aduce la câţiva paşi de sursa de energie pe care vreau s-o 
instalăm în rezervor. Pentru Dumnezeu, omule, grăbeşte-te! 

Baxter ridică receptorul, stăpânindu-şi împotrivirea. 


VIII. 

Aşa cum prevăzuse Cemp, transformarea sa începu în 
timpul călătoriei. Când ajunse la bordul navei kibmadine, se 
afla deja în rezervorul cu apă; avea înfăţişare de peşte — 
primul stadiu al preschimbării spontane. 

Urma să fie un Silkie de clasa B pentru mai mult de două 
luni. 

Atunci, când Di-lsarinn sosi în sfârşit pe mica sa navă, 
aflată pe îndepărtata orbită de dincolo de Pluto, observă 
numaidecât că cineva atinsese mecanismul de intrare şi 
simţi prezenţa lui Cemp la bord. 

În decursul nenumăratelor milenii, reflexele lui Di-lsarinn 
se atrofiaseră; nu cunoştea neliniştea. Cu toate acestea îşi 
dădu seama că i se întinsese o capcană. 


Într-o străfulgerare, se asigură că nu există la bord surse 
de energie capabile să-l nimicească. Nu găsi nici una, nici 
un releu, nimic. 

O energie slabă emana din rezervor, însă Di-lsarinn n-avea 
cum să-şi dea seama de la ce sursă provine. 

Se întrebă cu dispreţ dacă oamenii aceia îşi închipuiau că 
ar putea izbuti o cacealma care să-l determine să nu intre 
în propria-l navă. 

Cu aceste gânduri, acţionă mecanismul de intrare, 
pătrunse în interior, luă înfăţişare omenească şi se apropie 
de rezervorul plasat în mijlocul micii cabine. Se uită la 
Cemp, care stătea pe fundul apei. 

— Dacă e o cacealma, zise el, oricum n-am să mă las dus 
de nas, pentru că nu mă pot duce nicăieri în altă parte. 

În stadiul său de peşte, Cemp auzea şi înţelegea vocea 
umană, însă nu putea vorbi. Di-lsarinn insistă: 

— Este interesant cum de-a venit la bord, asumându-şi 
riscuri enorme, unicul Silkie în care nu pot citi. Ordinatorul 
tău te-a ajutat să mă reperezi, dar nu-l exclus să fi căzut 
pradă dorinţei pe care am trezit-o în tine mai mult decât am 
mizat. S-ar putea să tânjeşti după extazul şi suferinţa pe 
care le pot oferi. 

Crispat, Cemp îşi zise: S-a prins. Nu şi-a dat seama cum 
de-a ajuns să discute acest subiect. 

Logica nivelurilor îşi arăta efectele. Ce lume stranie, aceea 
a logicii! în lunga lui istorie, omul a fost mânat de nebănuite 
mecanisme ale creierului şi sistemului său nervos. Un 
centru al somnului îl adormea, un centru al deşteptării îl 
trezea, un mecanism al furiei îl pregătea de atac, un 
complex al spaimei îl împingea la fugă. Mai existau peste o 
sută de alte mecanisme, fiecare cu misiunea lui specială, 
fiecare, în sine, o minune a perfectei funcţionări, 
mecanisme dereglate adesea din cauza proastei înţelegeri a 
omului, care încredinţează hazardului declanşarea unuia 
sau a altuia dintre ele. 


Toată această perioadă, întreaga civilizaţie se reducea la 
un cod de onoare şi de conduită şi la tentative nobile sau 
josnice de a supune gândirii lucrurile simple, înnăscute. 

În sfârşit, omenirea ajunse la capacitatea de înţelegere şi 
de control a mecanismelor nervoase, mai întâi a unuia, apoi 
a altuia, a tot mai multora. 

Începea adevărata Eră a Raţiunii. Pecând de la aceste 
constatări, Cemp se întrebă dacă modelul kibmadin era 
superior sau inferior, de pildă, celui al rechinului. Socoti că 
trebuia să fie sub nivelul acestuia. Pragul de comparaţie 
consta din a şti dacă omul introdusese canibalismul în 
civilizaţie sau nu. Aici se aplica un nivel inferior al logicii. 

În tiparul său, rechinul era relativ pur. Trăia conform unui 
sistem de feed-back, ducând o existenţă destul de bine 
echilibrată. Nu îmbătrânea în felul oamenilor. Cu vârsta, se 
lungea. Era un sistem de o dezarmantă simplitate. A fi 
mereu în mişcare, asta îi era legea. Câtă poezie în această 
necontenită mişcare în profunzimile mării care-l zămislise! 
Ritmul era următorul: nevoia de oxigen te excită, te face să 
înoţi mai repede; ai suficient oxigen: încetineşti, te laşi în 
voia valurilor, te opreşti. Nu pentru multă vreme. 
Necurmata mişcare, asta este viaţa rechinului. 

Nevoia de hrană reprezintă nivelul mai de jos, mai 
instinctual, care duce mai aproape de începuturile istoriei 
celulei. Aşa, puternicii kibmadini introduseseră în 
nenumăratele lor forme o schemă vulnerabilă, la care n-ar 
fi renunţat niciodată, oricare ar fi fost controlul ce-l 
exercitau asupra altor mecanisme fundamentale ale 
corpului lor. 

Di-lsarinn se simţea calm şi stăpân pe sine. Păcat că Silkie- 
ul îi analizase cu atâta acuratețe structura. Dar ce 
importanţă avea aceasta? 

În alte împrejurări, pământul ar fi fost o planetă sortită 
nimicirii. Dar nu era nici un risc să poată produce la timp 
suficienţi Silkie ca să salveze sistemul de la invazie. 


Şi astfel, o altă rasă va cunoaşte, la vremea ei, experienţa 
extazului de a fi devorată în clipa supremă a actului 
dragostei. 

Ce voluptate să întâmpini mai întâi rezistenţa a milioane 
de celule, să le guşti teroarea şi apoi contrariul, fiecare 
părticică a fiinţei, avidă de a fi devorată, cerând, implorând, 
cerşind...! 

Calmul lui Di-lsarinn se preschimbă în excitație când în 
minte i se perindară imaginile şi i se repetară senzațiile a 
zece mii de ospeţe la care mâncase fiinţe iubite. 

I-am iubit cu adevărat pe toţi, se gândi el cu tristeţe. Păcat 
că nu fuseseră educați în aşa fel încât să preţuiască dinainte 
deliciile morţii lente într-o orgie sexuală. 

Di-lsarinn regreta dintotdeauna că preliminariile trebuia 
să rămână secrete, mai cu seamă faţă de fiinţele ce aveau 
facultatea de a-şi transmite gândurile altora din speța lor, 
putându-le astfel avertiza. Cea mai mare plăcere venea în 
momentul în care partenerii aflau deznodământul inevitabil, 
când o parte din jocul dragostei consta în a linişti fiinţele 
îngrijorate şi apucate de tremur, în a le potoli bătăile inimii. 

„Într-o zi, le spunea el partenerilor de dragoste, voi întâlni 
pe cineva care mă va mânca el pe mine. lar când are să se 
întâmple...” 

Încerca să-l convingă cât l-ar încânta să fie devorat. 

Atracția spre starea inversă era un fenomen caracteristic 
vieţii: nevoia de a muri poate fi la fel de puternică precum 
instinctul de a supravieţui. 

Stând în picioare în faţa rezervorului şi contemplându-l pe 
Cemp, Di-lsarinn simţi, dintr-o dată, cum îl străbate emoția 
la gândul ispititor de a se lăsa devorat ce-l trecu prin minte 
ca o fantasmă. Mai avusese asemenea viziuni, dar niciodată 
atât de năvalnice. 

Nu-şi dădu seama că trece de punctul de la care nu mai 
există întoarcere. Fără să chibzuiască, se întoarse cu 
spatele spre rezervor. Uitând de Cemp, se transformă 
repede într-o fiinţă cunoscută lui, cu gâtul lung, cu piele 


pestriță şi netedă, cu dinţii ascuţiţi. Îşi amintea forma în 
amănunt şi cu dragoste. Membrii acelei rase fuseseră iubiţi 
de kibmadini cu puţină vreme în urmă. Trupurile lor 
avuseseră un sistem nervos extrem de sensibil la plăcere. 

Di-lsarinn se topea de nerăbdare. 

Atunci, chiar pe când se împlinea transformarea, gâtul lui 
lung se curbă. O clipă mai târziu, dinţii împinşi de 
necruţătoarea forţă a muşcăturii de kibmadin, retezară o 
coapsă întreagă. 

Durerea fu atât de cumplită, încât urlă. Însă în creierul lui 
stăpânit de vrajă, ţipătul nu era decât ecoul nenumăratelor 
strigăte pe care le provocase, în trecut, muşcătura lui. 
Acum ca şi atunci, sunetul îl excita aproape insuportabil de 
tare. 

Muşcă mai profund, sfâşie, mâncă mai repede. 

Devoră aproape jumătate din propriul trup, înainte ca 
apropierea morţii să facă să răsară un mugure de frică din 
adâncurile trecutului său. Gemând, bolnav de dorul casei, 
stabili o linie de comunicare cu corespondentul lui de pe 
planeta soarelui îndepărtat, unde trăiau acum cei din 
stirpea sa. 

În aceeaşi clipă, o forţă din afară îl copleşi şi îi tăie 
legătura. O duzină de Silkie-l dintr-o dată trimiseră pe calea 
de comunicare o descărcare electrică la cea mai înaltă 
intensitate pe care o putea suporta linia de legătură. 

Descărcarea ce-l lovi pe kibmadinul din depărtări totaliza 
mai mult de140000 amperi la peste80000 de volţi. Era atât 
de puternică, încât spulberă reflexele de apărare ale 
corespondentului lui Di-lsarinn şi îl carboniza într-o 
izbucnire bruscă de flăcări şi fum. 

Tot atât de repede pe cât fusese stabilită, linia de 
comunicare se topi în neant Astfel, singura posibilitate a 
kibmadinilor de a repera pământul dispăru. Sistemul solar 
nu mai era acum decât o planetă anonimă, pierdută în 
nesfârşitul spaţiului... 


Rezervorul în care se afla Cemp fu transportat spre ocean. 
Cemp lunecă în mare şi înotă împotriva curentului mareei, 
în timp ce apa înspumată ii pătrundea în branhii. Când 
ajunse la apa lină plonja. Curând, zgomotul de tunet al 
valurilor izbite de stânci se stinse în urma lui în faţa lui se 
întindea marea albastră şi marea Meză submarină, pe care 
membrii unei colonii de Silkie-l în stadiul B îşi duceau viaţa 
de peşte. 

În oraşele-cupolă ale acestora avea să trăiască şi el... o 
vreme. 


IX. 

Perioada de viaţă a lui Cemp, ca Silkie sub clasa C, trecu 
fără incidente. 

Cam un an mai târziu, Nat Cemp, mergând pe stradă, se 
încrucişa cu un bărbat şi se opri. 

Ceva anume la acest om declanşase un semnal în acea 
zonă a sistemului său nervos care, chiar în stare umană, 
păstrase un procentaj din calităţile de Silkie. Zadarnic îşi 
munci mintea, nu reuşi să-şi amintească dacă mai primise 
vreodată acest semnal. 

Cemp făcu cale întoarsă. Necunoscutul se opri la colţul 
străzii. La semnalul verde, traversă iute pe celălalt trotuar. 
Era aproape de aceeaşi înălţime cu Cemp, puţin peste şase 
picioare şi părea la fel de robust cu cei o sută şi nouăzeci de 
pfunzi ai lui. 

Avea părul castaniu închis ca şi Cemp şi purta un costum 
gri-antracit, ca şi acesta. Acum, că distanţa intre ei era de 
numai câţiva paşi, impresia că îl cunoaşte pe om se 
estompă. 

Totuşi, după o scurtă ezitare, Cemp se îndreptă hotărât 
către el şi-l spuse politicos: 

— Am putea sta de vorba? 

Omul se întoarse. De aproape, asemănarea cu Cemp era 
într-adevăr izbitoare, sugerând înrudirea. Ochii albaştri- 


cenuşii, nasul drept, linia fermă a gurii, gâtul puternic, 
forma urechilor şi chiar ţinuta erau identice. 

— Mă întreb dacă aţi remarcat, zise Cemp, că, practic, 
suntem gemeni. 

Omul făcu o mică strâmbătură, pe buze ii flutura un 
zâmbet batjocoritor, ochii ii aruncară lui Cemp o căutătură 
dispreţuitoare. Cu o voce al cărei sunet era identic cu glasul 
de bariton al lui Cemp, răspunse: 

— Chiar asta voiam să remarci; dacă n-ai fi reacţionat de 
prima oară, îţi mai treceam o dată prin faţă. Mă numesc U- 
Brem. 

Uluit, Cemp nu răspunse. Îl surprindea duşmănia din tonul 
şi comportamentul străinului. Mă dispreţuieşte, îşi spuse el 
nedumerit. 

Dacă individul ar & fost doar un om care reuşise să 
recunoască un Silkie sub înfăţişare umană, ar fi considerat 
întâmplarea ca pe un incident oarecare. Se mai întâmplă ca 
Silkie-li să fie reperaţi de către oameni şi insultaţi De 
regulă, fiinţa umană ce comitea o astfel de prostie putea fi 
evitată sau respinsă cu umor, dacă nu chiar câştigată. 
Totuşi, când şi când, un Silkie trebuia să se bată. Însă 
această ciudată asemănare arăta că întâlnirea avea altă 
miză. 

Pe când Cemp îşi aduna gândurile, celălalt îl privea cinic în 
ochi. Gura i se strâmbă într-un surâs dispreţuitor, dând la 
iveală dinţii albi, bine aliniaţi. 

— Chiar în clipa asta fiecare Silkie din sistemul solar 
primeşte un mesaj din partea alter ego-ului său. 

Se întrerupse cu acelaşi zâmbet insolent. 

— Văd că te-am alarmat şi că te pregăteşti... 

Chiar aşa şi era. Cemp hotări fulgerător că nu-l va lăsa să 
plece pe acest om, fie că minte, fie că spune adevărul. 

Celălalt continuă: 

—.te pregăteşti să încerci să mă dobori. E cu neputiinţă, 
pentru că îţi sunt egal în toate privinţele. 

— Eşti un Silkie? întrebă Cemp. 


— Da, sunt. 

După logica istoriei Silkie-lor, asta nu putea fi decât o 
minciună. Şi totuşi acea incredibilă, inconfundabilă 
asemănare... 

Însă Cemp nu-şi schimbă hotărârea. Chiar dacă era un 
Silkie, Cemp le era superior celorlalţi Silkie-l. În lupta de 
anul trecut cu kibmadinul, învățase nişte lucruri despre 
controlul corporal pe care nu le cunoştea nici un alt Silkie, 
deoarece Autoritatea Silkie decretase că nu trebuie să le 
aducă la cunoştinţă celorlalţi noile facultăţi câştigate. Le 
păstrase pentru sine. 

Aceste cunoştinţe în plus vor fi în avantajul lui dacă celălalt 
era, cu adevărat, un Silkie. 

— Eşti gata să primeşti mesajul? îl întrebă cu insolenţă 
bărbatul. 

Cemp era gata, pregătit să dea cea mai mare bătălie din 
viaţa lui. Încuviinţă scurt din cap. 

— Este un ultimatum. 

— Aştept, zise Cemp. 

— Trebuie să încetezi orice asociere cu fiinţele omeneşti. 
Ai ordin să te întorci la națiunea Silkie. Ai o săptămână ca 
să te hotărăşti. După această dată, vei fi considerat trădător 
şi tratat fără milă, ca toţi trădătorii. 

Întrucât nu exista o „naţiune” Silkie şi nici nu existase 
vreodată, Cemp, după ce analiză un moment neaşteptatul 
„ultimatum ”, trecu la atac. 

Încă nu credea că geamănul său era un Silkie. Aşa că-l 
trimise un flux electric minimal pe unul din canalele 
magnetice de care se putea sluji şi ca om — atât cât să 
provoace celuilalt pierderea cunoştinţei fără să-l facă vreun 
rău. 

Spre stupefacţia sa, un ecran magnetic Silkie la fel de 
puternic ca al lui respinse descărcătura magnetică. Deci 
omul era într-adevăr un Silkie. 

Rânjind, necunoscutul aţinti asupra lui o privire sclipind de 
furie: 


— Am să ţin minte asta! mormăi el. Dacă n-aş fi avut 
mijloace de apărare, mă vătămai. 

Cemp şovăi întrebându-se ce ar fi cazul să facă. Nu era 
absolută nevoie să-l captureze. 

— Ascultă, îl îndemnă el, de ce nu vii cu mine la 
Autorităţile Silkie? Dacă există o naţiune Silkie, cea mai 
bună cale de a o dovedi este tocmai comunicarea normală. 

Ciudatul Silkie dădu înapoi. 

— Mi-am făcut datoria, mormăi el. N-am obiceiul să mă 
bat. Ai încercat să mă omori. 

Părea că suferă urmările unui şoc. Ochii îi deveniseră 
sticloşi. Îşi pierduse insolenţa şi continua să dea înapoi. 

Cemp îl urmă nehotărât. Era un luptător bine antrenat; îi 
era greu să creadă că există un Silkie care nu are exerciţiul 
luptei. Se strădui să-l liniştească. 

— Nu e nevoie să ne batem. Dar nici să crezi că poţi să-mi 
dai un ultimatum şi pe urmă să dispari după ce ţi-ai jucat 
rolul. Spui că te cheamă U-Brem. De unde vii? 

Cemp îşi dădea seama în timp ce vorbea că trecătorii se 
opriseră şi priveau ciudata scenă pe care o jucau cei doi 
bărbaţi, unul bătând în retragere, celălalt urmărindu-l 
încet, pas cu pas. 

— Mai întâi, dacă există o naţiune Silkie, unde locuieşte 
ea? Unde v-aţi ascuns atâţia ani? insistă Cemp. 

— Gata, lasă-mă în pace! Ai primit un ultimatum. Ai o 
săptămână să meditezi. Acum, lasă-mă-n pace! 

Era evident că alterego-ul său nu-şi pusese problema ce va 
face după ce va înmâna mesajul. Nu era pregătit cum se 
cuvine pentru rolul lui, ceea ce făcea ca incidentul să pară 
şi mai fantastic. Dar îşi veni în fire repede şi îl apucă din 
nou furia. 

O descărcare electrică de forma unui fulger în zigzag se 
suprapuse unei raze magnetice create de U-Brem şi îl lovi 
pe Cemp, sfârâind pe ecranul magnetic pe care îl ţinea 
pregătit pentru declanşare în orice clipă. 


Fulgerul se izbi de Cemp, ricoşă de un imobil, scăpără pe 
trotuarul unde mai mulţi inşi căscau gura şi dispăru într-o 
gură de canal. 

— Putem continua jocul ăsta în doi, scrâşni feroce U-Brem. 

Cemp nu-l replică. Raza electrică a celuilalt era un 
maximum pentru un Silkie cu înfăţişare umană, o rază de 
putere mortală. Lângă el ţipă o femeie. Strada se golea. 
Îngroziţi, oamenii căutau adăpost. 

Era momentul să pună capăt nebuniei acesteia, altfel 
riscau să omoare pe careva. Evaluând situaţia, Cemp se 
opri la ideea că, din cine ştie ce motiv, acest Silkie nu fusese 
corect antrenat şi era deci vulnerabil în faţa unui atac bazat 
pe o tehnică simplificată a nivelurilor de logică. 

Nici vorbă să fie nevoie să recurgă la facultăţile secrete 
însuşite de la kibmadin anul trecut. De îndată ce se hotări, 
execută o operaţiune energetică, subtilă. Modifică un 
ansamblu special de linii de forţă de intensitate mică ce 
trecea prin creierul lui şi îl proiectă spre U-Brem. 

Instantaneu intră în acţiune ciudata logică lăuntrică a 
structurii şi a compoziţiei vieţii. Logica nivelurilor! Ştiinţa 
dedusă prin metodele ştiinţifice ale oamenilor, din marea 
facultate de transformare a formelor Silkie-lor. 

Fiecare celulă vie îşi avea propria ei rigiditate. Fiecare 
gestalt al celulei îndeplinea o funcţie specifică. Odată 
stimulată «ideea» în acest fascicul de nervi, ea îşi împlinea 
ciclul; dacă era însoţită de mişcare sau de emoție, dădeau 
dovadă şi acestea de precizie şi exactitate. 

Încă mai semnificativ: un anumit număr de colonii celulare 
puteau fi unite pentru a alcătui un nou gestah, iar grupele 
de fascicule îşi aveau acţiunea lor proprie. Una din aceste 
colonii forma centrul somnului la fiinţele umane. 

Metoda întrebuințată de Cemp n-ar fi avut efecte asupra 
unui Silkie de clasa C. Chiar şi un Silkie de clasa B putea 
lupta împotriva somnului! însă Silkie-ul acesta, sub 
înfăţişare omenească, începu să se clatine. Pleoapele i se 


îngreunară şi nu-şi mai controla corpul, ceea ce dovedea că 
dormea în picioare. 

Şi fiindcă omul stătea gata să cadă, Cemp se apropie şi-l 
sprijini, ca să nu se rănească în cădere. Simultan, mai iniţie 
o manevră subtilă. Emise pe o altă linie de forţă un mesaj 
care manipula gestalt-ul inconştienţei din creierul celuilalt 
Somnul întrerupse orice legătură a lui U-Brem cu lumea 
înconjurătoare. Manipularea mecanismului inconştienţei îi 
elimină din banca de date a memoriei acele mesaje care ar 
fi putut suscita starea de trezie. 

Cemp se felicită de uşurinţa cu care reuşise, când deodată 
trupul pe care-l sprijinea, înţepeni. Simţind o forţă din 
exterior, Cemp dădu un pas înapoi. Spre totala lui 
surprindere, omul în stare de inconştienţă se ridică drept în 
aer. 

În forma sa umană, Cemp nu putea determina natura 
energiei capabile să îndeplinească o asemenea 
performanţă. Înţelese că ar fi trebuit să se transforme în 
Silkie, însă şovăi. Exista o regulă: era interzis să te 
metamorfozezi sub ochii oamenilor. Înţelese brusc că se află 
într-o situaţie unică, fără precedent. Se transformă în 
Silkie, rupându-se de gravitate. 

Trupul lung de zece picioare, cu formă asemănătoare unui 
proiectil, se ridică de la sol cu viteza unei rachete. Hainele, 
sfâşiate în bucăţi, căzură pe caldarâm. Câteva zdrenţe care 
mai atârnau de el fură repede smulse de vârtejul iscat de 
frecarea cu aerul. 

Din nefericire, transformarea îi luase cinci secunde şi 
altele se scurseseră înainte să treacă la acţiune, încât acum 
urmărea un punct minuscul ce continua să se înalțe 
vertical. 

Ceea ce-l derută cel mai mult era faptul că, în ciuda 
facultăţilor sale perceptive de Silkie, nu detecta nici o 
energie în jur. Îl urmărea cu o viteză fantastică. Totuşi, după 
câteva clipe, înţelese că nu-l va ajunge din urmă pe U-Brem 


şi că trupul lui avea să intre într-o atmosferă prea rarefiată 
pentru viaţa umană. 

Trebuia să acţioneze imediat. Suprimă presiunea pe 
centrul somnului şi al stării de inconştienţă din creierul 
celuilalt. 

Câteva minute mai târziu, fu decepţionat, dar nu şi mirat, 
simțind că U-Brem se preschimbă în Silkie, dovadă că se 
trezise şi putea să acţioneze la rândul lui. 

U-Brem continua să se înalțe vertical sub formă perfectă 
de Silkie şi era clar că înţelegea să-şi asume riscul de a 
traversa centura Van-Allen. Cemp n-avea intenţii atât de 
temerare. 

Pe când se apropiau amândoi de straturile ultime ale 
atmosferei, Cemp trimise, printr-o undă, un mesaj în 
direcţia unui Telstar locuit, pe orbita din jurul pământului. 
Mesajul conţinea doar date succinte asupra incidentului. 

Odată mesajul expediat, făcu cale întoarsă. Extrem de 
tulburat de această aventură şi fără haine pentru forma 
umană, zbură drept către Autoritatea Silkie. 


X. 

Plonjând din cer către vastul ansamblu de clădiri ce 
constituiau administraţia centrală a Silkie-lor, Cemp văzu că 
mai soseau şi alţi Silkie-l. Presupuse cu nelinişte că veneau 
din acelaşi motiv ca el. 

Cu percepțiile sale de Silkie, sondă văzduhurile şi captă 
prezenţa a zeci de puncte negre ce se apropiau cu cea mai 
mare viteză. Conştient că se produce o iminentă dezordine, 
încetini şi se opri. Apoi din aer, de unde se afla, îi telepatiză 
lui Charley Baxter, propunându-l un plan urgent de ieşire 
din criză. 

Baxter era într-o stare de mare confuzie, dar, curând, 
Cemp primi răspunsul telepatic: 

— Nat, ideea ta este cu siguranţă cea mai bună din câte mi 
s-au propus. Şi ai dreptate. Situaţia ar putea deveni 
periculoasă. 


Tăcere. Probabil că Baxter trimisese mesajul său şi altor 
Fiinţe Speciale, căci Cemp începu să capteze un 
avertisment general: „Către toţi Silkie-li. Nu ar fi prudent 
ca prea mulţi dintre voi să se concentreze în acelaşi 
moment într-un singur loc. Împărţiţi-vă deci în zece grupe 
conform sistemului numărului secret, plan G. Se va apropia 
şi va ateriza doar prima grupă. Toate celelalte se vor 
dispersa, până când vor fi chemate.” 

În cer, pe lângă Cemp începură să se rotească mai mulţi 
Silkie-l. Cemp care, conform sistemului în cauză, se afla în 
cea de-a treia grupă, zbură către marile înălţimi şi ateriză, 
după mai bine de o mie de mile, în Florida. 

În drum luă legătura mental cu soţia sa, Joanne, aşa că 
atunci când intră gol puşcă în casă, ea îi şi pregătise hainele 
şi ştia la fel de bine ca şi el ce se întâmplase. 

În timp ce se îmbrăca, Cemp o văzu pradă unei stări de 
nelinişte feminină, mai speriată decât el. Ea credea că 
există o naţiune Silkie şi că, prin urmare, trebuie să existe şi 
femei Silkie. 

— Recunoaşte că gândul ăsta ţi-a trecut prin cap, nu-l aşa? 
gemu ea cu lacrimi în ochi. 

— Sunt o persoană logică, se apără Cemp, aşa că, în 
trecere, am examinat toate posibilităţile. Însă, fiind şi 
raţional, cred că mai sunt multe lucruri de explicat înainte 
de a respinge tot ceea ce ştim despre istoria Silkie-lor. Aşa 
că, până la dovada contrarie, voi continua să cred că Silkie- 
li sunt rezultatul experienţelor biologice cu A. D. N-ul şi cu 
A. R. N-ul, efectuate de bătrânul Sawyer acolo, la Echo 
Island. 

— Ce-are să se întâmple cu căsătoria noastră? îngăimă 
speriată Joanne. 

— Nimic nu se va schimba între noi. 

Ea începu să suspine. 

— Am să-ţi fac impresia unei indigene de acum trei sute de 
ani, măritată cu un om alb într-o insulă din Mările Sudului şi 
care vede dintr-o dată sosind pe insulă femei albe. 


Enormitatea acestor închipuiri îl ului pe Cemp. 

— Nu e acelaşi lucru, zise el. Ţi-am făgăduit deplină 
credinţă şi tot devotamentul pentru restul vieţii. 

— În raporturile personale nimeni nu poate promite nimic, 
ii replică ea. 

Totuşi cuvintele lui Cemp părură a-l reda pe moment 
încrederea. Se şterse la ochi, veni spre el şi se lăsă 
sărutată. 

O oră mai târziu telefonă Charley Baxter. Se scuză 
explicând că întârziase din pricina unei conferinţe privind 
viitoarele misiuni ale lui Cemp. 

— Numai despre tine s-a discutat, zise el. 

Cemp aşteptă. 

Decizia finală fusese să i se interzică mai departe lui Cemp 
orice raporturi cu alţi Silkie-l. 

— Din motivele pe care le cunoşti, spuse Baxter cu 
subînţeles. 

Cemp presupuse că făcea aluzie la cunoştinţele secrete 
căpătate de la kibmadinul Di-lsarinn şi că aceasta înseamnă 
că i se vor încredința în continuare misiuni secrete ce-l vor 
ţine departe de ceilalţi Silkie-l. 

Baxter îl informă apoi că numai vreo patru sute de Silkie-l 
fuseseră contactaţi de către dublii lor. 

— Numărul actual cunoscut, preciză el, este de trei sute 
nouăzeci şi şase. 

Cemp simţi o undă de uşurare, dar şi de dispreţ. Aşadar, 
afirmaţia lui U-Brem, potrivit căreia toţi Silkie-li erau vizaţi, 
nu era decât o cacealma. Dublul lui dovedise deja că e un 
Silkie incapabil. Minciuna îi mai adăuga o pată de ruşine. 

— Unii dintre ei sunt copii destul de nereuşite, vorbi 
Baxter. După toate aparențele, nu se prea pricep să imite 
alt trup. 

Recunoscu totuşi că patru sute de cazuri erau mai mult 
decât suficiente ca dovadă a existenţei unui grup până 
atunci necunoscut de Silkie-l. 


— Chiar dacă nu sunt antrenați, zise el, trebuie neapărat 
să descoperim cine sunt ei şi de unde vin. 

— N-avem nici un indiciu? întrebă Cemp. 

— Nimic, afară de ceea ce ştim până în prezent. 

— Au scăpat cu toţii? insistă Cemp uluit. N-a izbutit nimeni 
să facă mai mult decât mine? 

— În general n-au făcut nici atât, răspunse Baxter. 

Se părea că cei mai mulţi dintre Silkie-l nu făcuseră nici un 
efort să-l captureze pe necunoscuţii ce-l înfruntaseră. Se 
înfăţişaseră doar la raport şi ceruseră instrucţiuni. 

— Nu-l poţi blama, spuse Baxter. Cu atât mai mult ţin să-ţi 
spun că bătălia pe care ai dat-o şi motivele pentru care te-ai 
luptat au făcut din tine unul din rarii Silkie-l — nu mai mult 
de două duzini pe care ne putem bizui în împrejurarea asta. 
Aşa că iată care sunt instrucţiunile... 

Vorbi timp de mai multe minute, apoi conchise: 

— Ia-o pe Joanne cu tine, dar pleacă îndată! 


Pe panou scria: ÎN ACEASTĂ CLĂDIRE SE CÂNTĂ NUMAI 
MUZICĂ SILKIE. 

Cemp, care nu prea ascultase vreodată altfel de muzică, 
văzu pe chipul soţiei sale o expresie de dezgust. Ea-l 
surprinse privirea şi-l ghici gândul, căci spuse: 

— Recunosc, aşa e, muzica asta mi se pare de o monotonie 
ucigătoare, ca şi cum n-ar fi decât o singură notă — mă rog, 
câteva note apropiate, mereu aceleaşi, repetate cu variaţii 
pisăloage. 

Se întoarse brusc, scuturându-şi încântătoarea coamă 
blondă şi spuse: 

— Presupun că-mi pare aşa, fiindcă sunt nervoasă şi mi-e 
teamă. Aş avea nevoie de cu totul altceva, sălbatic şi violent. 

Pentru Cemp, care putea sesiza în acea muzică armonii 
inaccesibile urechii omeneşti, această manifestare nervoasă 
era doar unul dintre simptomele unei severe reacţii 
emoţionale, pe care Silkie-li căsătoriţi cu femei umane le 


cunoşteau prea bine. Soţiilor de Silkie-l nu le era uşor să se 
împace cu realitatea legăturii lor. 

Joanne o spusese şi nu o singură dată: „Stai cu un bărbat 
splendid, perfect din punct de vedere fizic. Dar te gândeşti 
tot timpul: nu e om cu adevărat. Este un monstru care se 
poate preschimba, cât ai bate din palme, într-un soi de 
peşte sau într-o creatură spaţială. Dar, fireşte, pentru nimic 
în lume nu m-aş despărţi de el.” 

Panoul cu anunţul muzical rămase curând în urmă, iar ei 
continuară să păşească în interiorul muzeului. Destinația 
lor era laboratorul original unde fusese creat primul Silkie; 
acesta ocupa centrul clădirii. Fusese adus din Indiile de 
Vest cu o sută zece ani în urmă, conform datei gravate pe o 
placă de la intrare. 

Baxter avusese ideea că ar fi trebuit să se efectueze un 
studiu mai aprofundat asupra vestigiilor istoriei Silkie-lor. 
Pentru întâia oară, întreaga structură a acestei istorii era 
acum readusă în discuţie. 

Sarcina de a examina şi a reevalua cunoştinţele din trecut 
fusese încredinţată lui Cemp şi Joanne-l. 

Laboratorul era puternic luminat. Nu se găsea acolo decât 
un singur vizitator. O tânără mai degrabă urâţică, cu părul 
negru lucitor, însă nefardată şi cam fără gust îmbrăcată 
stătea în faţa uneia dintre mesele din apropierea uşii din 
fund. 

Când intră, lui Cemp îi trecu prin minte un gând care nu-l 
aparţinea. Se întoarse către Joanne, închipuindu-şi, cum era 
firesc, că ea comunicase cu el la acest nivel. Aşa crezu timp 
de mai multe secunde. 

Cu întârziere, îşi dădu totuşi seama că gândul fusese 
purtat pe o undă magnetică la nivelul Silkie. Cemp îşi roţi 
privirile şi zări femeia cu părul negru. Ea-l surâse cu un 
zâmbet cam forţat, după părerea lui, iar apoi mesajul ce-l 
parveni fu foarte limpede: 

— Vă rog să nu mă daţi în vileag. Am fost trimisă aici ca să- 
Il conving pe toţi Silkie-li care au îndoieli. 


Nu mai era nevoie de vreo altă explicaţie. În mintea lui 
Cemp se produse ceva asemănător unei explozii. 

Din câte ştia, nu existase vreodată vreo femelă Silkie. Toţi 
Silkie-li pământeni erau masculi, însuraţi cu femei din 
rândul Fiinţelor Speciale — ca Joanne. 

Dar ţăranca aceasta cu plete negre era o Silkie-femelă! îi 
dovedea aceasta prin prezenţa ei. lar prin faptul că se afla 
acolo, ea parcă spunea: „Nu vă mai osteniţi să scotociţi prin 
hârţoage prăfuite. Eu sunt dovada vie că Silkie-li n-au fost 
produşi într-un laborator acum două sute treizeci de ani.” 

Dintr-o dată Cemp se zăpăci cu totul. Simţi că Joanne se 
apropiase de el, că, probabil, îi captase gândul, că era şi ea 
îngrozită. Într-o clipită, observă că se făcuse albă ca varul. 

— Nat! exclamă ea. Trebuie s-o capturezi! 

Cemp înaintă câţiva paşi fără prea mare îndemn. Totuşi, în 
pofida îndoielii care-l măcina, gândurile începură să i se 
înlănţuiască logic. 

Întrucât doar câteva ore se scurseseră din momentul când 
îl văzuse întâia oară pe U-Brem, ea fusese, probabil, postată 
aici mai înainte de asta. În consecinţă, nu avusese contacte 
cu ceilalţi. Deci nu ştia că pentru un Silkie antrenat, cum 
era el, ea era la fel de vulnerabilă ca un civil neînarmat, 
atacat de un soldat. 

Femeia cu părul negru parcă simţi ceva. Cu o mişcare 
bruscă, ieşi pe uşa lângă care stătuse, închizând-o după ea. 

Vocea stridentă a Joanne-l răsună lângă el: 

— Nat! N-o poţi lăsa să-ţi scape! 

Cemp, care-şi revenise, proiectă un mesaj pe urmele 
femeii-Silkie: „Nu vreau să mă înfrunt cu tine, dar nu-ţi voi 
da drumul înainte de a afla tot ce vrem noi să ştim.” 

— Prea târziu!” îi aduse răspunsul o undă purtătoare 
magnetică, la nivelul Silkie-uman. „E deja prea târziu”. 

Cemp nu era de aceeaşi părere. Apăsă clanţa uşii prin 
care dispăruse femeia, întrucâtva mirat să o găsească 
încuiată, o sfărâmă cu un singur fulger electric, trecu prin 


uşa ce fumega şi văzu femeia care se strecura într-o 
deschizătură în zid, printr-o uşă secretă. 

Nu era mai departe de treizeci de paşi, cu faţa pe 
jumătate întoarsă spre el. 

Judecând după expresia ei, era mirată de ce vedea. 

Cu mare iuţeală, umblă cu mâna în interiorul 
deschizăturii, apucând ceva, iar uşa se închise. Cemp, care 
gonea după ea, zări licărirea unui coridor slab luminat. 
Existenţa unui asemenea pasaj secret prezenta prea multe 
implicaţii pentru ca Cemp să mai aibă răgazul de a le lua pe 
toate în consideraţie în momentul acela. 

Se năpusti asupra peretelui, pipăi căutând uşa ascunsă. 
Negăsind-o, făcu doi paşi înapoi şi, după câteva lungi 
momente, o incendie cu doi curenţi de energie din creierul 
lui care, convergând în afara trupului său, creară un arc 
electric de înaltă tensiune. Era singura armă energetică de 
care dispunea, în forma umană, dar ea fu de ajuns. 

Un minut mai târziu, trecea prin deschizătura plină de 
fum, de-a lungul coridorului strâmt. 


XI. 

Coridorul prin care înainta Cemp era betonat şi în pantă 
uşoară. Era, de asemenea, drept şi destul de slab luminat. 
Cemp o văzu pe femeie în faţa lui, la o distanţă de vreo două 
sute de paşi. 

Alerga atât cât poate fugi o femeie ce poartă fustă tăiată 
drept, deci nu prea repede. Cemp îşi acceleră cursa şi într- 
un minut reduse la jumătate distanţa care-l despărţea. 
Dintr-o dată, porţiunea cimentată luă sfârşit. Mai departe 
se întindea o peşteră părăginită, luminată şi ea, dar cu 
becuri puse la intervale mai mari. 

Ajungând acolo, femeia îi trimise lui Cemp un mesaj, pe o 
linie magnetică de forţă: 

— Dacă nu încetezi să mă urmăreşti, o să fiu nevoită să 
folosesc... (ceva ce-l rămase neînțeles lui Cemp). 


Îşi aduse aminte de energia care-l ridicase pe U-Brem în 
văzduh. Luă ameninţarea în serios şi modifică îndată o undă 
magnetică spre a aduce femeia în stare de inconştienţă. 

Actul nu mai era atât de crud, cum ar fi fost puţin mai 
înainte. Acum ea se prăbuşi ca un pietroi — semn al gestalt- 
ului inconştienţei însă nu pe ciment, ci pe pământ. Se lăsă 
cu toată greutatea în genunchi, lunecând pe umărul drept. 
Nu era o căzătură gravă, cel puţin aşa socoti Cemp pe când 
se apropia să vadă unde căzuse. 

Îşi încetini pasul. Încă precaut, se apropie de corpul inert, 
decis să nu îngăduie nici unei „forţe” speciale să i-o smulgă. 
Se simţea oarecum vinovat pentru metoda violentă pe care 
o folosise. Raționamentul său ajunsese la concluzia că nu 
are nici o altă posibilitate de control asupra ei. „Somnul” 
impus lui U-Brem nu îl împiedicase pe acel individ să 
difuzeze câmpul de forţă care — după opinia lui Cemp — îl 
salvase. Dar, pur şi simplu, el n-o putea lăsa să-l scape. 

Întrucât se afla în faţa unei situaţii noi, acţionă imediat. 

În momentul acela ea se afla în puterea lui; existau prea 
multe date necunoscute, ca să poată irosi timp. Se ghemui 
lângă ea. Deoarece ea se afla în stare de inconştienţă şi nu 
de somn, sistemul ei senzorial rămânea deschis percepţiilor 
din afară. Însă ca să răspundă, trebuia s-o treacă în stare 
de somn, pentru ca percepțiile lăuntrice întrerupte să se 
poată exterioriza. 

Rămase aşezat acolo, manipulându-l alternativ centrul 
inconştienţei, dacă voia să-l pună o întrebare şi centrul de 
somn, ca să obţină răspunsul. Ceea ce aducea, cumva, cu 
aparatele de radioemisie din trecut, când fiecare zicea 
„terminat” la încheierea mesajului. 

Şi, bineînţeles, trebuia să se asigure, pe deasupra, că 
primea răspunsurile la întrebări. Punea deci întrebare după 
întrebare şi la fiecare dintre ele modifica o undă magnetică 
prin mijlocirea unui mesaj către gestalt-ul celulelor 
cerebrale ce pot reacţiona la drogurile hipnotice. Drept 
rezultat, urmă o conversaţie fără întreruperi. 


— Cum te cheamă? 

— B-Roth. 

— De unde vii? 

— De-acasă. 

— Unde e casa ta? 

— În cer. 

Lui Cemp îi apăru imaginea mentală a unui asteroid în 
spaţiu; de-abia dacă-l păru să aibă vreo douăzeci de mile în 
diametru. 

— Pe punctul de a trece în dreptul soarelui, în interiorul 
primei planete, spuse femeia. 

Aşadar, ea venise cu adevărat pe pământ înaintea 
celorlalţi. Cu toţii se aflau departe de „casă” şi nu-şi dădeau 
seama, după cât se vedea, că n-au facultăţile Silkie-lor 
pământeni. 

Ca o completare, obţinu numaidecât informaţia capitală: 

— Ce orbită are? 

— La fel de îndepărtată ca şi cea de a opta planetă. 

Neptun! Ce cumplită distanţă — aproape treizeci de 
unităţi astronomice. 

Cemp întrebă repede: 

— Ce viteză medie are? 

Ea-l răspunse, bazându-şi calculele pe durata anului de pe 
Mercur. Convertiţi în ani tereştri, se obținea o orbită cu 
durata de o sută zece ani. 

Cemp fluieră încet. Îi trecu prin minte o asociaţie 
spontană: primul prunc Silkie fusese adus pe lume de către 
Mărie Ederle cu ceva mai mult de două sute douăzeci de 
ani în urmă, conform versiunii oficiale. Deci aproximativ 
dublul perioadei orbitale a micului asteroid, pierdut, cu 
siguranţă, între mii de corpuri cereşti asemănătoare. 

Numai un Silkie ar fi putut opera după metoda pe care o 
explica ea. O serie de raporturi şi imagini-semnale de 
recunoaştere, de care ea dispunea în creier, îi indicau 
amplasamentul căminului Silkie-lor. 

Cemp luă o copie mentală precisă a acelor imagini. 


Se pregătea să-l pună întrebări mai amănunțite pe alte 
teme, când trupul îi fu afectat de un fenomen de inerție. 

Fu azvârlit îndărăt — ca şi cum s-ar fi aflat într-un vehicul, 
cu spatele la sensul mersului, iar vehiculul s-ar fi oprit 
brusc, pe când el ar fi continuat, dus de elan. 

Cum era protejat în permanenţă împotriva căderilor 
brutale, fu împins cel puţin opt paşi, înainte să se 
declanşeze câmpul său magnetic, unicul mecanism-ecran 
păstrat pe timpul perioadei sale de om. 

Câmpul pe care-l desfăşura nu putea întrerupe atracţia 
gravitaţională, însă era derivat din forţa magnetică a 
pământului şi îşi trăgea puterea din liniile de energie ce 
treceau prin acest spaţiu precis determinat. 

Cemp modulă aceste linii; ele se ataşară unor benzi 
flexibile de metal, cusute în veşmintele lui. Susţinut astfel, 
rămase suspendat la mică înălţime de la sol. Din acest post 
de observaţie putu să examineze situaţia. 

Fenomenul se dovedi a fi absolut fantastic. Cemp detecta 
în miezul câmpului gravitațional un minuscul complex 
molecular. Fantastică era împrejurarea următoare: 
gravitația nu e variabilă, depinzând numai de masa şi 
pătratul distanţei. Calculase deja că atracţia gravitaţională 
pe care o suporta echivala cu de trei ori cea a pământului la 
nivelul mării. Aşa fel încât, după toate legile fizicii, această 
incredibil de mică particulă trebuia să aibă o masă de trei 
ori superioară celei a pământului! 

Cu neputinţă, desigur. 

Nu putea fi în nici un caz vorba de un complex de 
macromolecule, socoti Cemp şi nici nu degaja radiaţii. 

Se pregătea să abandoneze cercetarea şi să se intereseze 
de propria-l situaţie, când remarcă un aspect şi mai de 
necrezut al câmpului gravitațional. Atracția acestuia se 
limita la materia organică. N-avea nici un efect asupra 
pereţilor tunelului şi nici măcar — aşa cum cu şi mai adâncă 
stupefacţie constată Cemp-asupra trupului femeii. 


Gravitaţia aceea se limita la o configuraţie organică 
singulară; la el însuşi! Singurul obiectiv către care era 
orientată, un corp, o fiinţă umană, era Nat Cemp. 

Îşi aminti că nu fusese atins de câmpul care-l înălţase în 
văzduh pe U-Brem. Simţise prezenţa unui câmp numai 
datorită faptului că liniile magnetice ce treceau prin capul 
său fuseseră captate de acesta. Chiar în forma sa de Silkie, 
pe când urmărea trupul alter ego-ului său în spaţiu, 
fenomenul persistase. 

După părerea lui, era un câmp gravitațional personal, un 
ciorchine de molecule care-l cunoşteau. 

Înţelegând într-o străfulgerare toate acestea, Cemp 
întoarse capul şi se uită la tânăra femeie. Ceea ce văzu nu-l 
surprinse. Fără voia lui, atenţia i se abătuse de la ea, aşa 
încât presiunea pe care o exercita asupra centrului ei de 
inconştienţă slăbise. Ea se reînsufleţea, îşi redobândea 
conştiinţa. 

Îşi reveni, privi în jur şi-l văzu pe Cemp. 

Se ridică numaidecât în picioare cu dezinvoltura unei 
atlete. Era limpede că nu-şi amintea ce se petrecuse în timp 
ce zăcuse în stare de inconştienţă, habar n-avea că 
dezvăluise complet secrete fundamentale, căci pe figură îi 
înflori un zâmbet: 

— Vedeţi? spuse ea. Vă prevenisem ce-are să se întâmple. 
Ei bine, adio! 

Cu o vizibilă bună dispoziţie, se întoarse pe tocuri, se 
îndepărtă, coti spre stânga şi dispăru. 

După plecarea ei, Cemp îşi concentră din nou întreaga 
atenţie asupra câmpului gravitațional. Presupunea că, până 
la urmă, acesta se va retrage sau se va atenua, iar el va fi 
eliberat. Avu, de asemenea, certitudinea că nu dispunea 
decât de câteva secunde spre a-l examina şi a-l descoperi 
natura. 

Se gândi cu amărăciune: Dacă, cel puţin, aş putea să-mi 
reiau alcătuirea de Silkie, atunci l-aş putea studia cu 
adevărat. 


Dar nu îndrăznea, nici nu putea. Şi, în nici un caz, nu 
putea s-o facă şi să-şi păstreze, în acelaşi timp, poziţia 
sigură. 

Silkie-li aveau o slăbiciune — dacă se poate spune aşa. 
Erau vulnerabili în clipa când treceau dintr-o formă într- 
alta. Ţinând seama de aceasta, Cemp avu prima conversaţie 
mentală cu Joanne. Îi explică situaţia grea în care se afla, îi 
repetă informaţiile nou dobândite şi conchise: 

— Cred că pot să stau aici toată ziua şi să văd ce se 
întâmplă, însă ar trebui, probabil, să mai am un Silkie cu 
mine, ca să facă de gardă în caz de urgenţă. 

Ea-l răspunse plină de nelinişte: 

— Îi voi cere lui Charley Baxter să ia legătura cu tine. 


XII. 

Joanne îi telefonă lui Baxter, transmiţându-l mental 
conversaţia cu Cemp. 

Pe Baxter, informaţia obţinută de Cemp despre Silkie-li 
străini îl stârni peste măsură. Considera câmpul 
gravitațional drept o nouă aplicaţie a energiei, însă şovăia 
să trimită un alt Silkie. 

— Să privim lucrurile în faţă, Joanne, zise el. Soţul tău a 
aflat ceva anul trecut, pe care dacă l-ar cunoaşte şi alţi 
Silkie-l, echilibrul delicat al actualei noastre civilizaţii Silkie- 
umane ar putea fi sfărâmat. Aşa că spune-l că-l voi trimite 
acolo o maşină, care să-l servească de scut în timp ce se va 
transforma în Silkie. 

Lui Cemp îi trecu prin minte că apariţia unor noi Silkie-l, 
până atunci necunoscuţi, avea să tulbure încă mai tare 
raporturile dintre oameni şi Silkie-l. Însă nu lăsă acest gând 
să ajungă la Joanne! 

Baxter declară că va mai trece, probabil, puţină vreme 
până să poată trimite maşina şi încheie: 

— Aşa că spune-l să se ţină bine. 

După ce puse jos receptorul, Joanne gândi către Cemp: 


— Trebuie să-ţi spun că măcar într-o privinţă mă simt mai 
uşurată. 

— Care anume? 

— Dacă toate femeile Silkie sunt aşa de urâte în forma lor 
umană ca B-Roth, nu-mi mai fac griji! 

Trecu o oră, trecură două... zece. 

Afară domnea, pesemne, bezna, soarele se dusese de mult, 
stelele sclipeau cu luminiţele lor vestitoare. 

Maşina de la Charley venise şi plecase, iar Cemp, în 
siguranţă sub forma sa de Silkie, rămase lângă cel mai 
remarcabil câmp de energie pe care-l văzuse vreodată în 
sistemul solar. Uimitor din cale-afară era faptul că acesta nu 
manifesta nici o diminuare a colosalului său efect 
gravitațional. Cemp nădăjduise ca, ajutat de percepţia sa 
ultrasensibilă de Silkie, să poată capta fluxurile de 
alimentare care transmiteau forţa pornind de la o sursă 
exterioară. Nici urmă de aşa ceva. Forţa venea de la acel 
singur grup de molecule. N-avea altă origine. 

Minutele şi orele păreau că nu se mai termină. Veghea se 
lungea la nesfârşit, iar el avu răgazul să simtă întreaga 
tensiune emoţională a impasului pe care-l avea de înfruntat 
un Silkie terestru: necesitatea de a lua o hotărâre în 
privinţa Silkie-lor spaţiali. 

Dimineaţa. 

Puțin după răsăritul soarelui, câmpul manifestă o facultate 
autonomă. Începu să înainteze prin coridor, adâncindu-se 
tot mai mult în grotă. Cemp îl urma planând, lăsându-se 
antrenat de o parte a atracției gravitaționale. Era precaut, 
dar plin de curiozitate şi spera să afle mai multe. 

Subterana se termina brusc într-un canal adânc, ce părea 
abandonat de multă vreme. Cimentul crăpase, zidurile erau 
pretutindeni plesnite. Locul părea însă familiar grupului de 
molecule şi câmpului său, căci ele îşi sporiră viteza. 
Deodată dădură de apă sub ei, un şuvoi clocotitor. O baltă 
până la care străbate fluxul, gândi Cemp. 


Apa deveni mai adâncă şi curând, atât Cemp, cât şi 
moleculele se scufundară în ea, păstrând aceeaşi viteză. În 
faţa lor, adâncimile întunecate se limpeziră puţin. Ajunseră 
în apele însorite ale unui golf îngust, cam la o sută de paşi 
sub suprafaţa oceanului. Câteva clipe mai târziu, ciudatul 
complex de energie acceleră. Bănuind că încerca să-l scape 
Cemp întreprinse ultimul efort de a-l percepe 
caracteristicile. 

Însă nu-l parveni nimic. Nici un mesaj, nici un semn de flux 
energetic. Timp de o fracțiune de secundă avu totuşi 
impresia că atomii ce alcătuiau grupul molecular erau 
cumva... În neregulă. Când însă îşi concentra întreaga 
atenţie asupra grupului în cauză, fie că moleculele îi simţiră 
creşterea momentană a sensibilităţii şi întrerupseră orice 
contact, fie că el fusese victima unei iluzii. 

Chiar pe când efectua această analiză, senzaţia că se 
descotoroseau de el se confirmă. Viteza particulelor crescu 
rapid, în câteva secunde, rapiditatea cu care se deplasau 
atinse limitele pe care nu şi le putea permite Cemp 
înlăuntrul unei atmosfere. Chitina ce-l învelea trupul de 
Silkie se încălzi, se înfierbântă. 

Cu regret, Cemp îşi reglă propria-l structură atomică, în 
aşa fel încât gravitația câmpului străin să nu-l mai atragă. 
Câmpul continua să se îndepărteze către răsărit, unde 
soarele se înălţase deasupra orizontului. Câteva secunde 
după ce se despărţise de Cemp, părăsi atmosfera, zburând 
multe mile pe secundă, îndreptându-se, aparent, direct 
către soare. 

Cemp ajunse la limita atmosferei. În timp ce „contempla” 
cu ajutorul perceptorilor săi de Silkie vastul şi întunecatul 
ocean sideral de dincolo, contactă cea mai apropiată unitate 
Telstar. Dădu savanților aflaţi la bord poziţia grupului fugar 
de molecule. Apoi aşteptă, însufleţit de speranţă, în timp ce 
ei încercau să-l repereze. 

Dar răspunsul final fu: 

— Ne pare râu, nu obţinem nici o reacţie. 


Perplex, Cemp se lăsă atras de gravitația terestră. Apoi, 
printr-o serie de reglaje controlate ale câmpurilor 
magnetice şi gravitaționale ale planetei, se ghidă către 
clădirile Administraţiei Silkie. 


XIII. 

Trei ceasuri de vorbărie... 

Cemp, care era singurul Silkie prezent, ocupa un loc către 
capătul mesei şi se cam săturase de discuţiile plicticoase. 

De la început avusese convingerea că el însuşi sau vreun 
alt Silkie ar trebui să fie trimis pe asteroidul Silkie-lor, ca să 
descopere cum stau lucrurile, să se ocupe de împrejurare 
într-un mod strict logic, dar omenesc şi să întocmească, pe 
urmă, un raport către Autoritate. 

lar dacă, din vreun motiv oarecare, aşa-zisa naţiune Silkie 
s-ar dovedi greu de adus pe calea cea bună, abia atunci s-ar 
fi impus o discuţie mai amplă. 

Pe când aştepta ca cei treizeci şi şase de membri ai 
comitetului să se pună de acord, nu se putea împiedica să 
remarce ordinea importanţei lor în jurul mesei. 

Fiinţele Speciale, printre care Charley Baxter, stăteau în 
capul mesei. După ei se înşirau, de-o parte şi de alta a 
mesei, oamenii obişnuiţi. Mai la coadă se afla Cemp însuşi, 
iar, la urmă de tot, trei asistenţi şi secretarul oficial al 
triumviratului Autorităţii Silkie... 

Nu era o observaţie nouă. Mai discutase pe această temă 
şi cu alţi Silkie-l care-l atrăseseră atenţia că era vorba de o 
răsturnare a rolului puterii, nouă în istorie. Silkie-li, indivizii 
cei mai puternici din sistemul solar, n-aveau încă dreptul 
decât la locul al doilea. 

O bruscă tăcere îl trezi din visare. Mărunţel, cu ochii 
cenuşii, puternic, Charley Baxter se ridicase şi făcea 
înconjurul mesei. Se opri în dreptul lui Cemp. 

— Ei bine, Nat, zise el, iată cum vedem lucrurile. 

Părea încurcat. 


Cemp derulă fulgerător în minte filmul discuţiei şi înţelese 
că ajunseseră efectiv la inevitabila concluzie. Însă mai notă 
şi că păreau puşi în faţa unei decizii grave. Însemna să ceri 
mult cuiva, gândeau ei. Rezultatul risca să fie un dezastru 
personal. 

Ştia că, dacă-l va refuza, nu-l vor condamna. 

— Mă simt puţin ruşinat să-ţi cer asta, zise Baxter, dar 
suntem aproape în stare de război. 

Cemp vedea bine că nu erau siguri pe ei. Nu mai fusese 
război pe pământ de o sută şi cincizeci de ani. Nimeni nu 
mai era expert în acest domeniu. Dându-şi seama de asta, 
se ridică, privi chipurile Întoarse către el şi declară: 

— Liniştiţi-vă, domnilor! Mă voi duce, fireşte. 

Părură, cu toţii, uşuraţi. Discuţia se concentră curând 
asupra detaliilor, a dificultății de a localiza un mic meteorit 
în spaţiu, mai cu seamă un corp ceresc cu o perioadă 
siderală aşa de lungă. 

Se ştia foarte bine că existau în jur de o mie cinci sute de 
mari meteoriți şi asteroizi şi zeci de mii de obiecte mai mici, 
rotindu-se în jurul soarelui, cu orbite sau mişcări care, deşi 
supuse legilor mecanicii celeste, se dovedeau adesea foarte 
excentrice. Câteva dintre acestea, cum ar fi cometele, se 
apropiau periodic de soare şi apoi se depărtau în spaţiu, 
întorcându-se într-un nou tur trepidant, peste cincizeci sau 
o sută de ani. Existau atâţia planetoizi de talie 
intermediară, încât nici nu erau identificaţi, iar traiectoria 
lor era cercetată doar atunci când se iveau motive speciale. 
Pur şi simplu, nu se considerase niciodată că ar fi necesar 
să fie urmăriţi. 

Cemp reuşise să repereze şi să aterizeze pe sute de 
meteoriți izolaţi. Recoltase acolo amintirile cele mai 
neplăcute din nenumăratele sale expediţii spaţiale, bezna, 
pustietăţile de piatră stearpă, profunda absenţă a 
stimulaţiei senzoriale. Ciudat, cu cât aceste pietroaie 
spaţiale erau mai mari, cu atât era mai neplăcută senzaţia. 


Descoperise că izbutea să ajungă la un soi de afinitate 
intelectuală cu câte o stâncă măsurând mai puţin de o mie 
de paşi în diametru. Se întâmpla mai ales când întâlnea o 
masă inertă ce sfârşise prin a fi aruncată pe vreo orbită 
hiperbolică. La gândul că era sortită să părăsească pentru 
totdeauna sistemul solar, încerca să-şi imagineze de câtă 
vreme se afla aceasta în spaţiu, până unde ajunsese, în ce 
chip avea acum să fie proiectată în afara sistemului solar şi 
să petreacă vecii între stele — şi nu-şi putea reprima o 
senzaţie de pierdere. 

Un reprezentant al guvernului — un om pe numele său 
John Mathews îi întrerupse reflecţiile. 

— Domnule Cemp, aş vrea să vă pun o întrebare foarte 
personală. 

Cemp îl privi încuviinţând cu o mişcare a capului. 

— După rapoartele primite, mai multe sute de Silkie-l 
tereştri au dezertat trecând de partea Silkie-lor aceia 
nativi. Este evident că nu le împărtăşiţi opinia că respectivul 
asteroid Silkie e locaşul lor natal. De ce nu? 

Cemp surâse. 

— Ei bine, mai întâi de toate, nu cumpăr niciodată porcul 
în sac, cum au făcut ei. 

Şovâăi, apoi continuă pe un ton serios: 

— Pe urmă, independent de sentimentele mele de lealitate 
faţă de pământ, nu cred că viitorul formelor de viaţă va fi 
ameliorat printr-o aderare rigidă la ideea că sunt un leu ori 
sunt un urs. Viaţa inteligentă progresează sau ar trebui să 
progreseze către o civilizaţie comună. Poate că semăn cu 
băiatul de la ţară care s-a dus la oraş — pe Terra. Acum, 
neamurile mă cheamă să mă întorc la fermă. Nu vor 
înţelege niciodată de ce nu pot, aşa că nici nu încerc să le 
explic. 

— Poate că, zise Mathews, în realitate asteroidul este 
marele oraş, iar Terra-ferma. Şi atunci? 

Cemp surâse politicos, dar se mulţumi să dea din cap. 

Mathews insistă: 


— Încă o întrebare. Cum credeţi că ar trebui trataţi Silkie- 
li? 

Cemp ridică braţele. 

— Nu cred că ar fi nevoie de nici o schimbare. 

Vorbea sincer. Nu-l interesaseră niciodată problemele de 
ierarhie. Ştia totuşi că de multă vreme unii dintre Silkie-l 
erau nemulţumiţi de rolul lor, pe care-l socoteau inferior. 
Alţii, printre care şi el, îşi făceau datoria, rămâneau fideli 
soțiilor lor pământene şi încercau să se bucure de 
posibilităţile oarecum limitate ale civilizaţiilor umane, 
limitate pentru Silkie-li ce posedau atâtea simţuri 
suplimentare pentru care nu existau stimulări cu adevărat 
creatoare. 

Fără-ndoială, lucrurile ar fi putut să meargă mai bine. Dar, 
până una-alta, asta era situaţia. Cemp recunoştea că orice 
tentativă de schimbare ar fi provocat teamă şi tulburare 
pentru fiinţele umane. De ce să-ţi asumi acest risc cu 
singurul scop de a satisface susceptibilităţile a mai puţin de 
două mii de Silkie-l? 

Cel puţin aşa se prezentase problema până atunci. Sosirea 
Silkie-lor spaţiali avea să ducă la apariţia unui număr 
nedefinit de noi orgolii în scenă, dar, gândea Cemp, nu într- 
atât, încât să răstoarne statisticile. Încât spuse desluşit: 

— Din câte îmi dau eu seama, în toate împrejurările care s- 
ar putea concepe nu există o soluţie mai bună a problemei 
Silkie decât cea de acum. 

Charley Baxter alese acest moment ca să pună capăt 
discuţiei. 

— Nat, toate gândurile noastre de reuşită te vor însoţi. Şi 
fii sigur că avem destulă încredere în tine. O navă spaţială 
te va plasa pe orbita lui Mercur, ca să-ţi dea un start 
favorabil. Mult noroc! 


XIV. 
Tabloul ce i se înfăţişase era absolut fantastic. 


Asteroidul Silkie îşi efectua rotația în jurul soarelui, mult 
spre interiorul orbitei excentrice a lui Mercur şi, în 
aparenţă, aproape atingea crestele imenşilor nori de gaze 
fierbinţi ce păreau că ţâşnesc ca nişte gheizeri sau ca nişte 
braţe informe de pe suprafaţa incandescentă a soarelui. 

Cemp se îndoia că o asemenea catastrofă s-ar putea 
produce, dar cum îşi regla periodic trupul chitinos de Silkie, 
tare ca oţelul, la gravitația soarelui, simţea, de la distanţa 
aceea mică, enorma lui atracţie. Cercul de foc alb umplea 
aproape în întregime cerul din faţa lui. Lumina era atât de 
intensă şi se năpustea asupră-l în atât de multe unde încât, 
de fiecare dată când o lăsa să pătrundă în el, îi bruia 
sistemul receptor. Şi era nevoit, din când în când, să-l 
deschidă spre a-şi rectifica direcţia. 

Cele două corpuri proiectate în spaţiu — al său şi celal 
asteroidului — se îndreptau cu viteză unul spre altul. 
Momentul real al „coliziunii” nu avea să se producă însă 
decât peste câteva ore. De îndată se adânci într-un somn 
greu, pe care Silkie-li arareori şi-l îngăduiau. 

Se trezi pe etape şi văzu că-şi calculase bine timpul. 
Asteroidul era acum „vizibil” pe unul din minusculele sale 
ecrane nervoase de pe partea anterioară a corpului. Arăta 
ca o imagine pe radar, iar la început era de mărimea unei 
boabe de mazăre. 

În mai puţin de treizeci de minute, crescu până la o 
lungime aparentă de cinci mile, ceea ce reprezenta, după 
calculele lui Cemp, jumătate din diametrul lui. 

În acest moment, procedă la unica manevră primejdioasă 
pe care-o avea de îndeplinit. Se lăsă atras de gravitația 
solară şi, cu ajutorul câtorva descărcări electrice, produse 
la marginea unui câmp, în spatele corpului său, ţâşni către 
suprafaţa asteroidului. 

Primejdioasă era această manevră deoarece îl situa în 
emisfera luminată. Cu soarele strălucitor în spatele lui, era 
cum nu se poate mai vizibil în ochii oricui de pe asteroid sau 
din jur. Socotea însă că, în mod normal, nici un Silkie nu s- 


ar expune singur la soare, că, în fapt, toţi Silkie-li sensibili 
trebuie să fie în interiorul globului de piatră sau pe partea 
întunecată a asteroidului. 

De aproape, în această lumină orbitoare, asteroidul 
semăna cu ţeasta ridată a unui bătrân indian american 
pleşuv. Nu cu desăvârşire rotund, era de un gri-roşiatic, 
ciupit şi vălurit. Micile cratere deveniseră, cu timpul, grote. 
Cemp plană în una din ele. Nimeri în întunecimi pe care cu 
nici un chip nu le-ar fi putut străpunge vederea omenească, 
însă pentru el interiorul era vizibil pe multe lungimi de 
undă graţie perceptorilor săi de Silkie. 

Se afla într-o subterană în pantă, cu pereţii din granit 
neted. Cam după douăzeci de minute, subterana coti. Când 
Cemp ajunse acolo, dând colţul, văzu în faţa lui un ecran 
pâlpâitor de energie, aproape opac. 

Cemp se decise numaidecât să nu-l considere ca pe un 
obstacol. 

Se îndoia că ecranul a fost plasat acolo ca să captureze pe 
cineva. De altminteri, o analiză fulger îi arătă că era un zid 
la fel de solid ca platoşa exterioară a unei mari nave 
spaţiale. 

Acest ecran era suficient de rezistent ca să facă faţă celor 
mai puternice obuze. Străpungerea lui ar fi presupus din 
partea unui Silkie un exerciţiu de control al energiei. Cemp 
iniţie un câmp asemănător, pe care-l făcu să oscileze. 
Oscilaţia dezechilibră ecranul opus şi provocă, prin 
simpatie, o vibraţie de acelaşi fel. Curând, ecranul şi 
câmpul' începură să fuzioneze. Însă ecranul deveni o parte 
a câmpului lui Cemp şi nu invers. 

Astfel că, în câteva minute, câmpul său făcu parte din 
barieră. La adăpost în interiorul câmpului, Cemp putu să 
străbată bariera. Ajuns de partea cealaltă, nu avu decât să 
încetinească oscilaţiile până când, brusc, ecranul se separă 
de câmp. 

Zgomotul produs de despărţire semăna cu şuieratul unui 
bici, iar prezenţa sunetului îi indică lui Cemp că pătrunsese 


într-un spaţiu cu aer. Descoperi cu repeziciune că era vorba 
de un aer cu o compoziţie nepământeană — treizeci la sută 
oxigen, douăzeci la sută heliu, iar în rest compuşi sulfuroşi 
gazoşi. 

Presiunea era aproape de două ori cea de pe pământ, dar 
era vorba de aer, ce-şi avea, neîndoios, rostul său. 

Din locul în care plutise prin bariera de energie, zări o 
încăpere vastă, a cărei podea se afla la vreo sută de paşi 
sub el. 

O lumină blândă îl inundă. Văzută în această lumină, sala 
părea un giuvaer cu pereţii ei încrustaţi cu nestemate şi cu 
metale preţioase, cu roci divers colorate, şlefuite iscusit, ca 
să alcătuiască desene. Acestea reprezentau istoria în 
imagini a unei rase, patrupezi în genul centaurilor, cu ţinută 
mândră, cu chipurile-când apăreau în plin plan — pline de 
sensibilitate, deşi neomeneşti. 

Pavimentul era decorat cu imaginea unei planete 
încastrate într-un fel de substanţă luminescentă, care reda 
în linii strălucitoare reliefuri de munţi, cursuri de ape, 
imagini de păduri şi alte vegetaţii, oceane şi lacuri 
sclipitoare, iar mii de puncte luminoase marcau aşezările de 
oraşe şi de sate. 

Marginile planetei erau proporţional curbate, iar Cemp 
avu impresia că globul era întreg şi că partea lui de jos era, 
probabil, vizibilă dintr-o altă sală, mai din adâncuri. 

Efectul general era de o absolută frumuseţe. 

Cemp presupuse că basoreliefurile şi imaginea planetei 
erau o dioramă exactă, înfăţişând meleaguri şi o rasă căreia 
Silkie-li îi fuseseră asociaţi într-un moment al istoriei lor. 

Fu frapat, mental, de abstracta perfecţiune a acestei săli. 

Chiar de pe când cobora în zbor planat, remarcase lungile 
arcade ce conduceau către sălile învecinate. Zări mobile, 
maşini, obiecte, strălucind de noi ce erau. Se gândi că erau 
artefacte ale civilizaţiei centaurilor sau ale altor culturi, dar 
nu avea timp să le studieze. Atenţia ii fu atrasă de o scară 
ce cobora la etajul inferior. 


Cobori şi se găsi curând în faţa unei alte bariere de 
energie. O trecu, la fel cum o trecuse şi pe cealaltă şi intră 
într-o sală umplută cu apă de mare. Încastrată în solul 
acestei imense săli, o planetă licărea de verdele-albastru al 
unei civilizaţii subacvatice. 

Şi nu era decât începutul. Cemp cobori din nivel în nivel, 
traversând de fiecare dată un ecran de energie şi trecând 
prin încăperi asemănător decorate. Toate aveau pereţii în 
acelaşi mod încrustaţi cu pietre preţioase şi metale 
sclipitoare. Pretutindeni se aflau reprezentate scene a ceea 
ce presupunea el că erau planete locuibile ale unor stele, 
iar fiecare sală avea o atmosferă diferită. 

După ce străbătu vreo zece, Cemp ajunse la concluzia că 
produceau un impact cumulativ. Îşi spuse că în interiorul 
acestui asteroid fusese adunată o comoară cum probabil nu 
exista nicăieri altundeva. 

Îşi reprezentă cele şapte sute de mile cubice care 
compuneau interiorul celui mai fantastic asteroid al galaxiei 
şi-şi aminti de cuvintele lui Mathews: asteroidul era, poate, 
„oraşul”, iar Terra, „ferma”. 

Începea să i se pară că o asemenea speculație ar putea fi 
adevărată. 

Cemp se aştepta în fiecare clipă să dea nas în nas cu 
vreunul din locuitorii asteroidului. După ce străbătu trei 
săli, conţinând fiecare reproducerea în miniatură a unei 
planete îndepărtate în timp şi spaţiu, se opri şi rememora. 

Avea impresia foarte netă că, descoperind aceste tezaure, 
dobândise un avantaj — pe care nu trebuia să-l piardă — şi 
că Silkie-li ce trăiau efectiv pe faţa ascunsă a asteroidului 
nu se aşteptau să fie surprinşi în felul acesta. 

Ideea i se păru corectă. Reveni deci pe urmele paşilor săi 
şi curând se lăsă să cadă direct în partea întunecată. 

Regăsi şi aici subteranele, iar în interiorul lor, la câţiva 
paşi, bariera de energie. În spatele acesteia se afla aer şi o 
gravitație întru totul asemănătoare celei de pe pământ la 
nivelul mării. 


Cemp plană într-o sală de granit şlefuit. Aceasta era 
mobilată cu canapele, fotolii, mese, iar de-a lungul peretelui 
se afla o bibliotecă scundă. Însă aranjamentul era cel al 
unei anticamere: rece şi lipsit de viaţă. Ceea ce-l provocă o 
senzaţie stranie. 

Păstrându-şi forma de Silkie, cobori scara într-o altă 
încăpere. Află aici pământ, vegetaţie, flori din zona 
temperată a pământului. Şi aici, de asemenea, aranjametul 
era convenţional. 

La cel de-al treilea nivel, găsi birouri în stilul pământean, 
cu ordinatoare. Cemp, care se pricepea în materie, le 
înregistră caracteristicile. Mai observă şi că nimeni nu 
folosise această sursă deosebită de informaţii. 

Se pregătea să coboare încă un nivel, când o rază de 
energie, de putere enormă, îi declanşă ecranul de apărare 
ultrarapidă, însuşit de la kibmadin. 

Explozia de lumină din momentul în care raza acţionă cu o 
intensitate crescândă asupra barierei lui Cemp invadă sala 
ca şi când, dintr-o dată, ar fi pătruns înăuntru soarele. 
Lumina stărui pe când cel care direcţiona raza încerca 
rezistenţa ecranului, supunându-l la un flux continuu de 
energie. 

Lupta îl obliga pe Cemp să folosească fulgerător toate 
mijloacele de apărare înainte de a ajunge la nucleul dur al 
celei de a doua metode învăţate de la kibmadin. 

Atunci şi numai atunci, Cemp rezistă. 


XV. 

Trecu un minut înainte ca agresorul să-şi dea seama că, 
pur şi simplu, Cemp folosea raza însăşi spre a-şi întări 
propria-l barieră. În consecinţă, raza nu-l pricinuia nici un 
rău, iar bariera putea dura tot atât de mult cât şi raza, 
refăcându-se ori de câte ori ar fi fost necesar. 

Atacul energetic încetă la fel de brusc cum începuse. 

Cemp privi în jurul lui, descumpănit. Întreaga încăpere nu 
mai era decât o vraişte de maşinării răsucite, înroşite până 


la incandescenţă, deşeuri. Pereţii de granit crăpaseră, dând 
la iveală stânca meteoritului. Şuvoaie de rocă topită se 
scurgeau pretutindeni de pe pereţi şi din tavanul distrus. 

Ceea ce fusese un birou modern se transformase în câteva 
minute într-o grămadă nenorocită de fiare vechi şi piatră 
calcinată. 

Prima constatare zguduitoare fu că doar ecranul kibmadin 
cu declanşare ultrarapidă îl salvase. Asaltul fusese calculat 
să străpungă şi să zdrobească orice sistem de apărare şi de 
atac Silkie. 

Intenţia fusese aceea de a ucide. Fără tocmeală, fără 
vorbe, fără întrebări. 

Lupta grea îl precipitase pe Cemp către o logică specială a 
nivelurilor. Simţi un val autentic de ură. 

Totuşi, după o clipă, înţelese şi altceva. Am izbutit! 
constată el. 

Calmat, însă neîmblânzit, cobori cinci alte etaje şi nimeri 
brusc la nivelul superior al unei vaste panorame, un uriaş 
spaţiu deschis. Oraşul Silkie-lor spaţiali i se întindea 
înaintea ochilor. 

Era leit un oraş de pe pământ cu blocuri, case particulare, 
străzi străjuite de copaci. Cemp fu fascinat, căci şi în acest 
loc Silkie-li indigeni încercaseră cu tot dinadinsul să creeze 
o ambianţă umană. 

Distinse siluete pe trotuar, mai jos. Începu să coboare. 
Când ajunse la o sută de paşi de grup, cei de jos se opriră 
şi-şi înălţară privirile spre el. Cineva dintre ei — o femeie — 
îi transmise un gând uluit: 

— Cine eşti? 

Cemp îi răspunse. 

Reacţia celor patru persoane mai apropiate de el fu de 
uimire. Dar nici de teamă, nici de duşmănie. 

Micul grup alcătuit din trei femei şi un bărbat îl aşteptă. Pe 
când cobora, văzu că făceau semne şi altora. Curând se 
adună o mulţime, în majoritate femei, cei mai mulţi în formă 


umană, însă vreo doisprezece dintre ei sosiră sub formă de 
Silkie-l. 

Gărzi? se întrebă el. Însă nici ei nu vădeau duşmănie. 

Toată lumea era, mental, deschisă şi, lucrul cel mai 
uimitor, nimeni nu părea să aibă cunoştinţă de asaltul pe 
care-l suferise el în biroul de lângă suprafaţă. 

Instantaneu, socoti ignoranţa lor ca pe un avantaj. Tăcând 
şi fiind cu ochii în patru, îşi putea repera vicleanul adversar. 
Presupuse că agresiunea fusese gândită şi pusă în aplicare 
la nivel administrativ. 

Am să-l descopăr pe nemernicii ăştia, gândi el necruţător. 

Auditoriului de cetăţeni nevinovaţi îi declară: 

— Sunt un emisar al guvernului de pe pământ. Misiunea 
mea este să negociez acorduri sau alianţe posibile. 

O femeie, ce-l privea cu capul dat pe spate, îi strigă: 

— Nu izbutim să ne schimbăm în femei ispititoare cum 
sunt cele de pe pământ. Ce sugeraţi? 

Un hohot general de râs întâmpină aceste vorbe. Cemp fu 
năucit. Nu se aşteptase la o asemenea primire prietenoasă, 
însă hotărârea sa rămase nestrămutată. 

— Presupun că vom putea discuta despre aceasta la nivel 
guvernamental, zise el, însă nu la primul punct de pe 
ordinea de zi. 

O rămăşiţă din ura sa li se transmise, probabil, o dată cu 
acest gând, căci un bărbat exclamă: 

— Nu se prea arată prietenos! 

O femeie adăugă cu vioiciune: 

— Veniţi, domnule Cemp. Adevăratul dumneavostră cămin 
e aici. 

Cemp se reculese. Răspunse printr-un gând calm şi ferm: 

— Cât veţi da, atât veţi primi. Pentru moment, totul e bine. 
Însă agenţii pe care guvernul dumneavoastră i-a trimis pe 
pământ au venit cu ameninţări sângeroase. 

Gândul i se curmă, perplex. Căci, aşa cum arătau, cei de 
faţă nu păreau capabili de un asemenea gen de ameninţări. 


Îşi spuse că lucrul era important şi semnificativ. După o 
scurtă ezitare, urmă: 

— Am venit aici ca să lămuresc acest lucru, aşa că ce-ar fi 
să mă conduceţi la autorităţile voastre? 

— N-avem autorităţi, zise o femeie. 

— Domnule Cemp, spuse un bărbat, noi trăim aici într-o 
deplină libertate, iar dumneata, ca şi ceilalţi Silkie-l tereştri, 
sunteţi bine veniţi alături de noi. 

Cemp insistă: 

— Cine a decis să-l trimită pe acei patru sute de mesageri 
Silkie-l pe pământ? 

— Aşa facem întotdeauna la vremea potrivită, răspunse o 
femeie. 

— Ca să proferaţi ameninţări? Ameninţări cu moartea? 

Femeia păru dintr-o dată nehotărâtă. Se întoarse către 
unul dintre bărbaţi. 

— Tu ai coborât acolo, zise ea. Ai ameninţat cu violenţa? 

Omul şovăi. 

— Nu prea mi-amintesc, zise el, dar... parcă da. Şi adăugă 
grăbit. Aşa se întâmplă mereu, când E-Lerd ne 
condiţionează în raport cu Energia. Amintirile tind să se 
ştergă foarte repede. Trebuie să recunosc că până acum nu 
m-am gândit la aspectul acesta al amenințărilor. 

Părea stupefiat: 

— Nemaipomenit! Cred că ar fi bine să vorbim cu E-Lerd 
şi să descoperim cauzele. 

Cemp telepatiză direct cu omul: 

— Cu ce impresii te-ai întors din misiune? 

— Pur şi simplu că le-am adus la cunoştinţă că noi, Silkie-li 
spaţiali, eram aici şi deci a sosit vremea ca Silkie-li 
pământeni să-şi cunoască adevărata lor origine. 

Se întoarse către ceilalţi. 

— De necrezut, spuse. Sunt uluit. Trebuie să verificăm 
cum administrează E-Lerd energia. Am ameninţat cu 
moartea când am fost pe pământ! Asta nu-mi seamănă de 
loc! 


Totala sa uimire era mai convigătoare decât orice-ar fi 
putut spune. 

— Dacă înţeleg bine, spuse Cemp cu hotărâre, deşi mai 
devreme aţi afirmat contrariul, aveţi într-adevăr un 
conducător şi numele lui este E-Lerd. 

Îi răspunse unul dintre Silkie-l: 

— Nu, nu e conducătorul nostru, dar cred că poate fi 
considerat aşa. Noi suntem liberi. Nimeni nu ne spune ce 
trebuie să facem. Însă noi ne delegăm răspunderile. De 
exemplu, E-Lerd este responsabil cu Energia, pe care o 
folosim prin mijlocirea lui. Doriţi să-l vorbiţi, domnule 
Cemp? 

— Neapărat, îl asigură acesta cu intensă satisfacţie. 

Se gândea: Energia. Bineînţeles. Ce altceva? Cel ce deţine 
controlul Energiei este singurul care m-ar fi putut ataca! 

— Mă numesc O-Vedd, spuse Silkie-ul spaţial. Veniţi cu 
mine. 

Trupul său alungit, în formă de proiectil, se desprinse din 
grupul de trupuri asemănătoare şi se ridică deasupra 
mulţimii capetelor. Cemp îl urmă. Coborâră în faţa unei mici 
intrări şi pătrunseră într-un coridor strâmt, cu pereţi de 
granit neted. După vreo sută de paşi, ajunseră într-un alt 
spaţiu liber imens. Acolo se găsea un al doilea oraş. 

Cel puţin aşa i se păru lui Cemp la început. Apoi, observă 
că exista o deosebire în privinţa clădirilor — nu erau case 
de locuit. Familiarizat cu aproape tot ce avea vreo legătură 
cu producerea de energie, nu se putea înşela. Unele din 
construcţiile cu temelii masive adăposteau uzine atomice. 
Altele erau doar uzine electrice. În fine, altele aveau 
aspectul de neconfundat al sistemelor de transformare 
Ylem. 

Desigur, nici una dintre acestea nu era Energia, însă 
energie se afla aici în abundență. 

Cemp îl urmă pe O-Vedd în curtea unui complex de 
construcţii, pe care, cu toate ecranele ce-l protejau, îl 
identifică uşor ca fiind o sursă de raze magnetice. 


Silkie-ul spaţial ateriză şi luă înfăţişare omenească, apoi 
aşteptă ca şi Cemp să facă la fel. 

— Nici vorbă! protestă sec Cemp. Rugaţi-l să vină aici. 

O-Vedd ridică vag din umeri. Ca om, era scund şi brunet. 
Se îndepărtă şi dispăru îndărătul unei uşi. 

Cemp aşteptă într-o tăcere pe care n-o curma decât torsul 
discret al maşinilor din uzine. O briză îi mângâia extensiile 
ultrasensibile cu raze-spion pe care Cemp le ţinea în 
permanenţă active, în orice împrejurări. Mecanismul-spion 
înregistră o pală de vânt, insă nu-l declanşă ecranele de 
apărare. 

La urma urmelor, nu era decât o boare, iar Cemp nu se 
programase niciodată pentru a reacţiona la semnale atât de 
puţin importante. Şi pe când rătăcea cu gândul la Silkie-li 
spaţiali-mulţimea pe care o văzuse îi plăcuse — deodată se 
trezi la realitate: o briză aici? 

Pe loc ecranul său intră în acţiune. Perceptorii lui se 
proiectară în afară. Avu timp să remarce că, dacă într- 
adevăr bătea un vânticel, acesta era provocat de un vid în 
spaţiul înconjurător. În jurul lui Cemp curtea se înceţoşă, 
apoi pieri. 

Asteroidul nu mai era. 

Cemp îşi acceleră la maximum sensibilitatea cu care capta 
semnalele. Continuă să plutească în vidul spaţial şi văzu, 
într-o coastă, colosalul cerc alb al soarelui. Brusc, simţi cum 
trupul i se goleşte de energie. Avea senzaţia că toate 
ecranele sale de Silkie se înălţau, că sistemul lui rezista la 
multiple nivele ale unei energii din afară. 

Încordat, dezorientat, gândi: Lupt. Iată o nouă tentativă de 
a mă ucide. 

Se petrecea, oricum, ceva automat. Propria-l percepţie 
rămânea suspendată şi-l ardea dorinţa de a pricepe ce voia 
de la el atacatorul. 

Cemp se simţea asemeni unui om atacat pe neaşteptate, 
într-o beznă totală. Dar mai îngrozitor era faptul că 


simţurile îi erau dominate de alte forţe, ce-l împiedicau să 
discearnă natura agresiunii. Văzu... 

Distanţa pieri! 

Acolo, împrăştiată pe mii de mile în spaţiu, se afla o ceată 
de Silkie-l. Cemp îi putea vedea foarte clar, numără cu 
iuţeala fulgerului două sote optzeci şi opt, le captă 
gândurile şi-l recunoscu pe Silkie-li tereştri renegaţi. 

Înţelese dintr-o suflare că li se spusese unde era situat 
asteroidul Silkie şi că se aflau în drum spre „casă”. 

Timpul se telescopa. 

Întregul grup de Silkie-l era transportat, aparent într-o 
clipă, la o mică distanţă de asteroid. Cemp se afla la câteva 
mile de ei — cel mult douăzeci. 

Pentru el iasă senzaţia derutantă, fantastică, ucigătoare 
era că, pe când se desfăşurau aceste evenimente incredibile 
la unul dintre nivelurile sale de percepţie, Ia altul stăruia 
senzaţia de a fi victima anei tentative de asasinat. 

Nu putea vedea, simţi, recunoaşte aproape nimic. Totuşi 
senzațiile fugitive persistau. Câmpurile sate de energie îşi 
îndeplineau misiunile de apărare. Totul era insă atât de 
îndepărtat de conştiinţa sa, ca într-un vis uman. 

Ca Silkie extrem de antrenat, Cemp observă, clipă de 
clipă, mersul evenimentelor, atât al celor interne, cât şi al 
celor din afară, se sforţă să surprindă realitatea, ascultă şi 
descifra miile de semnale ce-l soseau. 

Începu să presimtă o semnificaţie şi să formuleze ipoteze 
asupra naturii fenomenului fizic în cauză. Şi avu 
sentimentul că e pe punctul să înţeleagă, când, brusc, totul 
încetă. 

Scena spaţială se înceţoşa. Dintr-o dată ea se şterse. 

Cemp se afla din nou în curtea clădirilor ce adăposteau 
complexul de energie magnetică. O-Vedd ieşi din clădirea 
principală în compania unui bărbat clădit cam în acelaşi fel 
ca şi Cemp în forma lui umană — cam şase picioare înălţime 
şi înzestrat cu muşchi puternici. Era însă mai greoi, cu ochi 
căprui şi nu cenuşii. 


Se apropie şi zise: 
— Eu sunt E-Lerd. Să stăm de vorbă. 


XVI 

— Pentru început vreau să vă povestesc istoria Silkie-lor, 
spuse E-Lerd. 

Această declaraţie îl electriză pe Cemp. Se înarmase cu 
curaj pentru o răfuială amară şi simţea foind în el o 
multitudine de curenţi de energie ce se reajustau... dovadă 
a gravităţii celei de-a doua lupte pe viaţă şi pe moarte. Şi 
ţinea în mod absolut să i se dea o explicaţie completă a 
acestor atacuri. 

În starea în care era, pradă unei mânii arzătoare, nimic pe 
lume nu î-ar fi putut distrage atenţia. Însă... istoria Silkie- 
lor! în ochii lui, aceasta îi apăru subit ca subiectul cel mai 
important din întregul univers. 

Asteroidul Silkie-lor, venit din spaţii siderale, începu E- 
Lerd, pătrunsese în sistemul solar aproape cu trei sute de 
ani în urmă. Sfârşise prin a fi atras pe o orbită solaro- 
neptuniană. La primul înconjur al soarelui, Silkie-li 
vizitaseră planetele interioare şi descoperiseră că numai 
pământul era locuibil. 

Întrucât îşi puteau schimba forma, studiaseră structura 
biologică necesară traiului în cele două atmosfere ale 
pământului-aeriană şi acvatică — şi efectuaseră în acest 
scop o programare internă. 

Din nenorocire, constataseră curând că numai un mic 
procentaj al populaţiei umane era capabilă să recepţioneze 
gândurile Silkie-lor. Toţi cei ce intraseră în legătură mentală 
cu Silkie-li în cursul acelei prime vizite fuseseră repede 
dibuiţi şi li se şterseseră amintirile. 

Însă din cauza acestor oameni senzitivi, Silkie-li fură 
nevoiţi să încerce să treacă drept produsul unor experienţe 
biologice efectuate de oameni. Silkie-li au fost, prin urmare, 
programaţi pentru raporturi reciproce cu femeile de pe 
pământ, astfel încât ovulul femeii umane şi sperma 


masculului Silkie să producă un Silkie care să ignore totul 
în privinţa istoriei sale. 

Spre a menţine acest proces la un nivel automat, Fiinţele 
Speciale — acele persoane care puteau ghici gândurile 
Silkie-lor — au fost aşa fel mânuite, încât să-şi asume 
responsabilităţile operaţiei. 

După care, toţi Silkie-li, cu excepţia unuia singur, adult, s- 
au întors pe asteroidul lor, care porni spre extremitatea 
îndepărtată a orbitei sale. Când reveniră în vecinătatea 
pământului, după mai bine de un secol, făcură vizite 
prudente pe Terra. 

Era evident că se petrecuseră o seamă de evenimente 
neprevăzute. Biologi, dintre oameni, experimentaseră 
procesul. Astfel, se născuseră, în primele stadii, varianţi. 
Aceştia îşi propagaseră caracteristicile pervertite, o duceau 
de minune şi se tot înmulţeau. 

lar consecinţele concrete actuale erau: un anumit număr 
de Silkie-l autentici, capabili de triplă transformare, după 
voia lor; Silkie-li de clasa B, care puteau trece din stadiul de 
om în acela de peşte, dar nu izbuteau să devină creaturi 
spaţiale; şi fiinţele cu formă stabilă: varianţii! 

Ultimele două grupe preferau să stea în apa oceanelor. S-a 
decis să fie cruţaţi Silkie-li de clasa B, dar să se întreprindă 
un efort spre a-l atrage pe varianţi în uriaşe nave spaţiale 
umplute cu apă, unde puteau fi izolaţi şi împiedicaţi să se 
reproducă. 

Acest proiect era pe cale de a fi pus în aplicare în 
momentul în care asteroidul Silkie îşi încheiase rotația în 
jurul soarelui şi se îndrepta din nou către îndepărtatul 
Neptun. 

Acum se întorseseră şi descoperiseră o situaţie nefericită. 
Ştiinţa pământenilor, virtual ignorată de către primii 
vizitatori, pusese la punct o metodă de a antrena sistemul 
perceptiv al Silkie-lor. 

Silkie-li tereştri deveniseră un puternic grup de fiinţe 
fidele Terrei, foarte unitar, căruia nu-l lipsea decât Energia. 


Cemp „citi” toate acestea în gândul lui E-Lerd, apoi, uluit, 
îl întrebă despre ceea ce i se părea a fi o omisiune 
importantă. De unde venise asteroidul Silkie? 

Pentru prima oară E-Lerd îşi cam pierdu răbdarea. 

— Aceste călătorii sunt prea îndepărtate, telepatiză el. 
Durează prea mult. Nimeni nu-şi aminteşte originile. De 
undeva, din vreun alt sistem solar, desigur. 

— Vorbiţi serios? se uimi Cemp. Chiar nu ştiţi? 

Aşa stăteau lucrurile. Zadarnic insistă, sondă Cemp, tot nu 
află mai multe. Dacă mentalul lui E-Lerd rămânea închis la 
orice, în afară de gândurile lui telepatice, cel a lui O-Vedd 
era primitor, iar Cemp citea în el aceeaşi credinţă şi aceeaşi 
lipsă de informaţii. 

— De ce însă manipulările acelea de biologie umană şi de 
ce amestecul celor două rase? 

— Întotdeauna am procedat astfel. Aşa trăim noi — în 
raporturile cu locuitorii unui sistem. 

— De unde ştiţi că aţi procedat întotdeauna aşa? Tocmai 
îmi spuneaţi că nu vă amintiţi de unde vă trageţi? 

— Ei bine, evident că aşa este, toate obiectele pe care le- 
am adus o dovedesc. 

Atitudinea lui E-Lerd arăta că aceste întrebări i se păreau 
fără rost. Cemp detecta la el un fenomen mental care-l 
explica purtarea. Pentru Silkie-li spaţiali, trecutul n-avea 
nici o însemnătate. Silkie-li făceau totdeauna anumite 
lucruri pentru că aşa erau alcătuiți mental, emoţional şi 
fizic. 

Un Silkie n-avea nevoie să se împărtăşească din 
experienţa trecutului. Îi ajungea să existe de-a dreptul, aşa 
cum era din născare. 

Aceasta constituia, îşi zise Cemp, explicaţia fundamentală 
a multor lucruri pe care le observase. Şi din acelaşi motiv 
nu fuseseră Silkie-li spaţiali antrenați ştiinţific. 
Antrenamentul se dovedea un concept străin în cosmosul 
Silkie-lor spaţiali. 


— Vreţi să spuneţi, protestă el, fără să-l vină să creadă, că 
n-aveţi idee din care pricini aţi părăsit ultimul sistem în 
care stabiliserăţi legături cu rasa locală? De ce nu rămâneţi 
definitiv într-un sistem după ce poposiţi acolo? 

— Probabil, răspunse E-Lerd, cineva se apropie prea mult 
de secretul Energiei. Ceea ce nu poate fi îngăduit. 

Acesta era motivul, explică el, pentru care Cemp şi ceilalţi 
Silkie-l trebuia să se întoarcă în leagănul lor. În calitatea pe 
care o aveau, de Silkie-l, ar fi putut cunoaşte Energia. 

Conversaţia revenea în chip firesc asupra acestui subiect 
esenţial. 

— Ce este Energia? întrebă Cemp. 

E-Lerd declară formal că acesta era un subiect interzis. 

— Atunci va trebui să vă smulg acest secret, spuse Cemp. 
Nu vom cădea altcum la o înţelegere. 

E-Lerd răspunse sec că orice tentativă de acest fel l-ar 
constrânge să folosească Energia ca armă de apărare. 

Cemp îşi ieşi din sărite. 

— După ce aţi încercat în două rânduri să mă omorâţi, 
telepatiză el furios, vă dau treizeci de secunde... 

— Cine a încercat să vă omoare? întrebă surprins E-Lerd. 

Precis în acel moment, pe când Cemp se pregătea să 
recurgă la logica nivelurilor, se produse o întrerupere. 

O undă de „impulsiune” — o vibraţie foarte înceată, foarte 
joasă — îi atinse unul din receptorii părţii anterioare a 
creierului Ea opera la multiplii simpli ai sunetului audibil, 
direct asupra sistemului său receptor. 

Nou era faptul că sunetul servea de purtător gândului ce-l 
întovărăşea. Rezultatul suna ca şi cum o voce i-ar fi vorbit 
limpede şi puternic în ureche. 

— Ai câştigat, spuse vocea. M-ai constrâns. Am să-ţi 
vorbesc eu însumi, trecând peste slujitorii mei neştiutori. 


XVII. 
Cemp interpretă forma de gândire nou sosită ca pe un 
contact direct. În consecinţă, creierul său programat să 


răspundă instantaneu la o mulţime de semnale, se regla 
într-aşa chip încât să atragă cât mai. multe semnale de la 
creierul emiţător... şi obţinu o imagine. O imagine fugară, 
atât de scurtă, încât după câteva secunde nu-l mai fu uşor 
să deosebească dacă fusese o realitate sau doar o născocire 
a fanteziei. 

Ceva gigantic se afla tupilat în bezna din miezul 
asteroidului. Ceva ce impunea impresia unei puteri uriaşe. 
Acel ceva se reţinea, îl observa pe Cemp doar cu o infimă 
parte din sine. 

Acest întreg uriaş înţelegea universul şi putea manevra 
enorme secţiuni de timp-spaţiu. 

— Nu spune nimic celorlalţi. 

Din nou, fraza era un contact direct, semănând unor 
cuvinte pronunţate cu glas tare. 

De câteva secunde, Cemp fusese cuprins de o nelinişte ce-l 
ducea în pragul disperării. Se introdusese în fortăreaţa 
Silkie-lor cu credinţa că antrenamentul său uman şi ştiinţa 
kibmadinului îi confereau un avantaj temporar asupra 
Silkie-lor spaţiali şi că, dacă nu pierde timp, ar putea 
câştiga o bătălie care ar pune capăt, odată pentru 
totdeauna, amenințării acestor Silkie-l naturali. 

Însă pătrunsese fără să bănuiască în vizuina unui gigant 
cosmic. Gândi, consternat: „Asta era ceea ce numeau ei 
Energia.” 

Iar dacă imaginea pe care o întrevăzuse era reală, atunci 
ea vădea o putere atât de colosală, încât propria-l putere şi 
propria-l pricepere nu erau bune de nimic. 

Acum, ştia cine-l atacase în două dăţi. 

— Este adevărat? telepatiză el pe aceeaşi lungime de undă 
ce-l transmisese gândul. 

— Da. Recunosc. 

— De ce? întrebă Cemp. De ce-ai făcut asta? 

— Ca să nu fiu obligat să-mi dau la iveală existenţa. Mă 
tem în permanenţă că, dacă alte forme de viaţă ar afla de 
mine, ar căuta căi de a mă distruge. 


Curentul de gândire al spiritului străin îşi schimbă 
direcţia: 

— Dar acum, ascultă, fă ce-ţi spun... 

Mărturisirea îi stârni noi emoţii lui Cemp. Ura care se 
trezise în el poseda o forţă derivată din stimularea logicii 
nivelurilor — în cazul acela distinct, reacţia trupească la o 
tentativă de nimicire. Ca urmare îi venea greu acum să-şi 
reprime nişte reacţii automate suplimentare. 

Însă bucăţelele de puzzle se adunau. Putu, deci, la cererea 
monstrului, să le spună lui E-Lerd şi celorlalţi Silkie-l: 

— Vă las timp de gândire. Iar când Silkie-li dezertori vor 
sosi de pe Terra, am să stau de vorbă cu ei. Atunci vom 
putea discuta din nou. 

Era o schimbare de atitudine aşa de radicală, încât cei doi 
Silkie-l nu-şi ascunseră surprinderea. Însă Cemp văzu că ei 
luau această schimbare ca pe un semn de slăbiciune şi că se 
simțeau uşuraţi. 

— Mă întorc aici peste un ceas, îi telepatiză el lui E-Lerd. 

După care, se întoarse şi se înălţă deasupra curţii, apoi se 
strecură într-o deschizătură ce ducea pe căi ocolite către 
inima asteroidului. 

Încă o dată, vibrația înceată şi joasă îi atinse receptorii. 

— Vino mai aproape, porunci creatura. 

Cemp se supuse pe principiul că fiecare se apără singur — 
dacă poate. Trecu printr-o duzină de ecrane şi poposi, în 
sfârşit, într-o încăpere cioplită în roca originară a 
meteoritului. Nu era nici măcar luminată. De cum intră, 
gândul direct îi ajunse în creier: 

— Acuma, putem discuta. 

Cemp reflectase cu o viteză febrilă, sforţându-se să se 
adapteze unui pericol atât de cumplit, încât nici nu avea 
cum să-l evalueze. Totuşi Energia i se revela lui, în loc să-l 
lase pe E-Lerd să descopere câte ceva. Era singurul mod în 
care putea acţiona asupră-l, după câte se părea; era însă 
ferm convins că lucrul acesta nu era adevărat decât atâta 
vreme cât se afla în interiorul asteroidului. 


Se gândi: Măreşte-ţi cât poţi avantajul! Şi telepatiză: 

— După aceste atacuri, trebuie să-mi vorbeşti sincer, dacă 
vrei să tratezi cu mine. 

— Ce vrei să ştii? 

— Cine eşti? De unde vii? Ce vrei? 

Creatura nu ştia ce sau cine este. 

— Am un nume, spuse. Eu sunt Glis-ul. Au fost mulţi ca 
mine, cu multă vreme în urmă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu 
ei. 

— Dar ce eşti? 

Nici despre asta nu ştia nimic. O formă energetică de 
viaţă, de origine necunoscută, călătorind dintr-un sistem 
solar într-altul, rămânând ici-colo o vreme şi plecând mai 
departe. 

— Dar de ce să pleci? De ce să nu rămâi? 

— Vine momentul în care am făcut tot ce puteam pentru 
un sistem anume. 

Servindu-se de enorma sa putere, transporta mari 
meteoriți de gheaţă şi de aer către planetele fără aer şi le 
făcea locuibile, le curăța de primejdioasele rămăşiţe 
spaţiale, le modifica atmosfera otrăvită, ca să nu mai fie 
toxică... 

— Până la urmă, treaba se termină şi-mi dau seama că a 
venit vremea să continui exploatarea cosmosului infinit. 
Atunci îmi alcătuiesc frumosul meu tablou de planete 
locuite, cum ai văzut şi plec mai departe în spaţiu. 

— lar Silkie-li? 

Aceştia erau o străveche formă de viaţă meteoritică. 

— l-am descoperit cu mult timp în urmă şi cum aveam 
nevoie de unităţi mobile capabile să gândească, i-am 
convins să accepte relaţii permanente. 

Cemp nu întrebă ce metode de convingere fuseseră 
folosite. Luând în considerare starea de ignoranță în care 
se aflau Silkie-li faţă de entitatea cu care erau în raporturi, 
el bănuia că fusese o metodă vicleană. Aparent, ceea ce 
văzuse îi indica un aranjament paşnic. Glis-ul avea agenţi — 


pe Silkie-l-care îi soluţionau treburile mărunte, beneficiind, 
în schimb, de fărâmituri din chiar „trupul” acestuia, ce 
puteau, eventual, să fie programate pentru misiuni speciale, 
depăşind capacitatea Silkie-lor. 

— Sunt gata, zise Glis-ul, să închei acelaşi acord cu 
guvernul vostru pe durata şederii mele în sistemul solar. 

Se impunea însă secretul absolut. 

— De ce? 

Răspunsul nu veni numaidecât, dar linia de comunicare 
rămăsese deschisă. lar pe această linie pulsa esenţa 
reacției Glis-ului, o impresie de putere fără egal a unei 
fiinţe atât de prodigioase, încât toţi ceilalţi indivizi din 
Univers păreau infimi pe lângă el. 

Cemp se simţi din nou puternic impresionat, dar 
telepatiză: 

— Trebuie să mai vorbesc despre asta cu cineva. Cineva 
trebuie informat. 

— În nici un caz alţi Silkie-l. 

Cemp nu-l contrazise. De-a lungul tuturor acestor milenii, 
Glis-ul îşi ascunsese identitatea faţă de Silkie-li spaţiali. Iar 
Cemp era cu desăvârşire convins că el ar distruge în 
întregime asteroidul ca să-l împiedice să afle de el. Avusese 
noroc. La etajul unde dăduse Glis-ul de el o singură 
încăpere fusese distrusă. Glis-ul se abţinuse. 

— Doar cei mai înalţi demnitari guvernamentali şi Consiliul 
Silkie-lor vor avea dreptul să ştie, reluă Glis-ul. 

Concesia părea rezonabilă; totuşi Cemp bănuia că, în 
lungul trecut al acestei creaturi, toţi cei care-l 
descoperiseră taina fuseseră omorâţi. 

În această stare de spirit, nu se putea decide pentru un 
compromis. Deci pretinse: 

— Lasă-mă să te văd în întregime — te-am zărit doar într-o 
străfulgerare. 

Simţi că Glis-ul şovăie, aşa că nu-l slăbi: 

— Îţi făgăduiesc că numai persoanele pe care le-ai numit 
vor fi puse la curent — dar noi trebuie să ştim! 


Plutind prin grotă, sub forma sa de Silkie, Cemp simţi o 
modificare a tensiunii energetice în aer şi la sol. Cu toate că 
nu dezvoltase nici o energie suplimentară de sondaj, 
înţelese că barierele cedau. Şi numaidecât începu să 
înregistreze. 

Prima impresie a fost aceea de enormitate. După ce 
măsură îndelung din priviri, Cemp estimă că fiinţa — o 
structură circulară asemănătoare pietrei — măsura cam o 
mie de picioare, în diametru. Era vie, dar nu şi alcătuită din 
carne şi sânge. Creatura se „nutrea” cu vreo energie 
internă, rivalizând cu cea din miezul soarelui. 

Şi Cemp remarcă un fenomen extraordinar: impulsurile 
magnetice care străbăteau creatura, ajungând până la 
simţurile sale, erau modificate într-un fel cum nu mai 
văzuse — ca şi cum ar fi trecut prin atomii unei structuri 
diferite de tot ce ştia el. 

Îşi aminti de impresia fugitivă pe care i-o dăduse molecula. 
Era acelaşi lucru, însă la o scară uriaşă. Îl surprindea cum 
de nu obținea nici un indiciu asupra naturii acestei 
structuri, deşi era excepţional de antrenat. 

— Destul? întrebă creatura. 

— Da, răspunse Cemp, şovăitor. 

Glis-ul luă acest răspuns dat cu jumătate de gură drept o 
acceptare deplină. Ceea ce întrevăzuse Cemp prin şi pe 
după pereţii grotei pieri brusc. 

Gândirea străină i se adresă în cuget: 

— Am făcut un lucru extrem de primejdios, arătându-mă 
astfel. În consecinţă, insist iarăşi cât e de important ca doar 
un număr limitat de persoane să afle ceea ce tocmai ai 
văzut. 

Taina, repetă Glis-ul, constituie singura garanţie, nu numai 
pentru sine, dar şi pentru Cemp. 

— Cred, spuse creatura, că ceea ce pot face este 
extraordinar, dar se poate să mă înşel. Ceea ce mă tulbură 
este că sunt singur. Nu mi-ar plăcea să mă apuce dintr-o 


dată soiul de teamă care m-ar împinge, poate, să distrug un 
sistem întreg. 

Amenințarea cuprinsă în aceste cuvinte era mai 
implacabilă — şi mai veridică, de asemenea — decât tot ce 
auzise Cemp vreodată. 'Iot ezitând, căci se simţea depăşit, 
simţi nevoia disperată a unui surplus de informaţii. 

— Ce vârstă ating Silkie-li? întrebă el. Noi n-avem nici o 
experienţă, adăugă repede, pentru că până acum nici unul 
n-a murit de moarte naturală. 

— Cam o mie de ani de-ai voştri, pământeni, fu răspunsul. 

— Ce planuri ai în legătură cu Silkie-li născuţi pe Terra, de 
ce vrei să ne întoarcem aici? 

Interveni o nouă pauză, apoi apăru din nou senzaţia de 
putere colosală. Dar, în cele din urmă, Cemp captă o 
mărturisire vagă: unii Silkie-l, născuţi pe planete, aveau în 
chip firesc o mai puţină cunoaştere a Glis-ului, decât cei ce 
făcuseră recenta călătorie. 

Aşa că Glis-ul ţinea foarte mult să se asigure că va avea 
vreme berechet pentru o nouă echipă de tineri Silkie 
neştiutori. Sfârşi astfel: 

— Tu şi cu mine trebuie să încheiem o înţelegere specială. 
Poate poţi să preiei locul lui E-Lerd şi să devii omul meu de 
legătură. 

Întrucât E-Lerd nu-şi mai amintea că el era elementul de 
legătură, Cemp avu impresia că nu i se oferea nimic altceva 
decât... primejdia. 

Se gândi, cu toată gravitatea: Niciodată nu mă va lăsa să 
revin aici după ce voi pleca. 

Însă aceasta n-avea importanţă. Esenţialul era să plece. 
De îndată. 


XVIII. 
La Autorităţile Silkie, ordinatorul dădu patru răspunsuri. 
Cemp elimină fără să stea pe gânduri două dintre ele. 
Acestea erau, în limbajul tehnic al ordinatoarelor, „probe”. 
Aparatul înfăţişa toate fragmentele informative pe două 


liste. În acest fel, creierul unei fiinţe vii putea examina 
informaţiile pe segmente. 

Însă nu de aceste date avea nevoie Cemp, cel puţin 
deocamdată. 

Primul dintre celelalte două răspunsuri propunea ipoteza 
unei fiinţe asemănătoare unui zeu. Însă Cemp 
experimentase mai dinainte puterile aşa-zis divine ale Glis- 
ului şi, în două rânduri, creatura nu-l putuse învinge. 
Desigur, gândea el, nu izbutise, fiindcă nu voise să distrugă 
asteroidul. Însă ca zeu atotputernic nu ar fi considerat 
aceasta ca pe o piedică. 

Cemp trebuia deci să acţioneze ca şi cum cea de-a patra, 
uluitoare posibilitate, ar fi fost cea adevărată. Imaginea ce 
rezulta din aceasta era de extremă vechime. Puternica 
fiinţă ascunsă în asteroid era anterioară celor mai multe 
dintre sistemele planetare, în erele din care provine, 
spunea ordinatorul, existau, fireşte, aştri şi sisteme solare, 
însă diferite de cele de astăzi. Legile naturale nu erau 
aceleaşi cu cele de acum. De atunci încoace, spaţiul şi 
timpul s-au modificat, au îmbătrânit, drept urmare, aspectul 
actual al universului diferă de cel pe care-l cunoscuse Glis- 
ul la începuturile lui. Asta pare să-l asigure un avantaj, 
deoarece el cunoaşte unele din formele cele mai vechi ale 
atomilor şi le poate recrea. Unele din aceste combinaţii 
reflectă starea materiei când era — dacă se poate spune — 
mai tânără. 

Grupul uman al guvernului, căruia Cemp îi prezentă 
aceste rezultate, rămase înmărmurit. Ca şi el, îşi bazaseră 
întreaga strategie pe ideea unui compromis cu Silkie-li 
spaţiali. Şi iată că, dintr-o dată, se aflau în faţa unei făpturi 
colosale, cu puteri necunoscute. 

— După dumneata, îl întrebă răspicat un om, Silkie-li ar fi 
mai mult sau mai puţin sclavii acestei creaturi? 

Cemp răspunse: 

— Cu siguranţă, E-Lerd nu ştia cu cine avea de-a face. El 
îşi închipuia numai că stăpâneşte un sistem ştiinţific pentru 


utilizarea unei forţe a naturii. Atunci când mânuieşte acest 
sistem, Glis-ul reacţionează ca şi cum ar fi doar o formă de 
energie. Însă presupun că el îl controlează pe E-Lerd, poate 
printr-o condiţionare de multă vreme instituită. 

Le mai atrase atenţia că o formă atât de gigantică de viaţă 
nu-şi face probleme în legătură cu amănuntele vieţii 
cotidiene a supuşilor săi. Îi ajungea, probabil, că posedă un 
mijloc de a-l determina să facă invariabil ce voia el. 

— Dar ce urmăreşte? întrebă alt demnitar. 

— Se plimbă făcând binele, răspunse Cemp cu un zâmbet 
forţat. Cel puţin asta a încercat să mă facă să cred. Am 
impresia că este gata să refacă sistemul solar după 
indicaţiile noastre. 

Atunci interveni Mathews: 

— Domnule Cemp, în ce fel afectează toate acestea situaţia 
Silkie-lor? 

Cemp răspunse că Silkie-li dezertori acţionaseră, în mod 
clar, cu prea multă grabă. 

— Însă, conchise el, trebuie să vă spun că Silkie-li spaţiali 
mi s-au părut o comunitate foarte simpatică. După părerea 
mea, nu ei ridică probleme. Într-un sens, au aceeaşi 
problemă ca şi noi. 

— Nat, întrebă Charley Baxter, tu ai încredere în monstrul 
ăsta? 

Cemp şovăi, amintindu-şi de atacurile mortale, amintindu- 
şi că numai ecranul de apărare al kibmadinului şi procedeul 
de inversare a energiei îl salvaseră. Nu uita, de asemenea, 
că uriaşa creatură fusese constrânsă să-şi dea pe faţă 
prezenţa spre a-l împiedica pe Cemp să-l oblige pe E-Lerd 
să-şi deschidă mintea, ceea ce i-ar fi pus pe Silkie-li spaţiali 
în cunoştinţă de cauză în privinţa naturii Energiei. 

— Nu, răspunse el. 

Apoi, îşi dădu seama că simpla negare nu era suficientă. 
Aceasta nu putea să-l facă să înţeleagă realitatea 
înspăimântătorului pericol ce se afla acolo, în spaţiu. 

Spuse cântărindu-şi bine cuvintele: 


— Îmi dau seama că motivele mele ar putea să pară 
suspecte, dar am să vă spun opinia mea sinceră. Cred că 
tuturor Silkie-lor tereştri ar trebui să li se explice imediat şi 
amănunţit sistemul kibmadin de atac şi apărare şi că ar 
trebui organizaţi în echipe care să-l supravegheze continuu 
pe Glis, neîngăduind nimănui să părăsească asteroidul, 
decât dacă se predă. 

Urmă o tăcere semnificativă. Apoi un savant rupse tăcerea 
cu glas încet: 

— Nu e nici o şansă de aplicare a logicii nivelurilor? 

— Nu văd cum, zise Cemp. 

— Nici eu, zise cu amărăciune omul de ştiinţă. 

Cemp se adresă din nou întregii asistenţe. 

— Cred că trebuie să ne sforţăm să dăm afară acest lucru 
din sistemul solar. Atâta vreme cât nu va pleca, nu vom fi în 
siguranţă. 

Nu tăcu bine şi simţi o tensiune energetică... cunoscută! O 
senzaţie de timp şi spaţiu cosmic îl subjugă. O forţă 
nemărginită. 

Era aceeaşi senzaţie pe care o avuse în momentul celui de- 
al doilea atac, când simţurile i se rătăciseră în cea mai 
adâncă confuzie. 

Fu cuprins de o spaimă cum nu mai cunoscuse în viaţă. 
Era groaza unui om care întrevede într-o clipită moartea, 
nimicirea propriei sale seminţii şi a planetei sale. 

Conştient de pericolul ce-l păştea, Cemp se răsuci pe 
călcâie către marea fereastră din spatele său, o sparse cu 
un arc electric şi, închizând ochii, ca să evite cioburile, se 
aruncă în gol de la al şaptezecilea etaj. 

În timp ce cădea, țesătura spaţiului şi a timpului se 
destrămă în jurul lui, se prăbuşi ca un castel de cărţi de joc. 
Cemp se transformă într-un Silkie de clasa C şi deveni 
infinit mai perceptiv. Simţea acum natura colosalei energii 
ce acţiona — un câmp gravitațional atât de intens, încât se 
închidea în sine. 


Învăluind tot ce întâlnea, organic sau neorganic, acesta 
presa cu o forţă irezistibilă. 

În defensivă, Cemp puse mai întâi în funcţiune sistemul 
său de inversiune... şi înţelese că nu aceasta era soluţia. 

Imediat, declanşa transformarea gravitaţiei, un sistem 
extrem de variabil, care convertea ultracâmpul dimprejurul 
lui într-o energie ce nu-l putea pricinui nici un rău. 

Simţi atunci că schimbarea se încetinea. Nu se opri. Nu 
mai era atât de învăluit, atât de încolţit, însă nici eliberat cu 
totul. 

Ghici ce anume îl reţinea. Era orientat către acest masiv 
segment de spaţiu-timp. Într-o anumită măsură, tot ce se 
întâmpla acolo i se întâmpla şi lui. În aceeaşi măsură, nu 
putea să scape. 

Lumea se scufundă în beznă. Soarele se stinse. Cu o 
tresărire, Cemp îşi dădu seama că se afla într-o încăpere şi 
pricepu că ecranele lui automate îl feriseră de lovituri în 
căderea brutală peste zidurile dure, scânteietoare. 

Şi mai luă cunoştinţă de alte trei realităţi. Sala îi era 
oarecum cunoscută; vedea sub el strălucitoarea 
reproducere a unei planete. Imaginea arăta oceanele şi 
continentele şi, cum o privea de sus, avu impresia că e din 
nou în interiorul planetei Silkie, în una din sălile de „artă”. 

Diferenţa era că vedea pe acea planetă contururile 
cunoscute ale continentelor şi oceanelor de pe Terra. Şi 
înţelese că senzaţia unor forţe virtual nelimitate ce-l 
apăsase era adevărata explicaţie a ceea ce se petrecea. 

Monstrul străvechi ce trăia în mijlocul asteroidului răpise 
pământul, îl comprimase cu tot ce se afla pe suprafaţa lui şi 
transformase o planetă cu diametrul de opt mii de mile într- 
o minge de treizeci de metri, adăugând mingea la fabuloasa 
sa colecţie. 

Ceea ce se vedea nu era o reproducere a Terrei, lucrată în 
pietre scumpe, ci Terra însăşi. 

În aceeaşi clipă, Cemp simţi că asteroidul accelera. 

Îl fulgeră gândul: Părăsim sistemul solar. 


În câteva minute, pe când el plana încă acolo fără vreo 
putinţă de a acţiona, viteza asteroidului spori de la sute, la 
mii de mile pe secundă. 

După aproape o oră de accelerare continuă, viteza micului 
asteroid, lansat pe orbita sa hiperbolică, atingea jumătate 
din cea a luminii. Câteva ore mai târziu, asteroidul lăsa în 
urmă orbita lui Pluto şi gonea aproape cu viteza luminii. 

Şi accelera în continuare... 


XIX. 

Cemp îşi redobândi curajul. Furia ţâşnea din el ca un 
torent pe o pantă abruptă. 

— Monstru de neînchipuit ce eşti, telepatiză el. 

Nu primi răspuns. 

Cemp tuna şi fulgera: 

— Eşti cea mai înfiorătoare creatură care a existat 
vreodată! Voi avea grijă să capeţi ceea ce meriţi! 

De această dată primi un răspuns: 

— Părăsesc pentru totdeauna sistemul solar, zise Glis-ul. 
Nu vrei să pleci până nu e prea târziu? Te las să pleci. 

Cemp nu se îndoia de asta. Îi era duşmanul cel mai 
periculos, iar fuga sa, ca şi apariţia neaşteptată, îi 
pricinuiseră, probabil, Glis-ului un şoc cumplit. 

— Nu voi pleca, replică Cemp, atâta vreme cât nu vei 
elibera pământul. 

Tăcere. 

— Poţi s-o faci? Şi ai de gând s-o faci? întrebă Cemp. 

— Nu, e cu neputinţă, răspunse Glis-ul în silă. 

— Dar dacă ai vrea, ai putea să-l redai pământului 
dimensiunile normale. 

— Nu. Dar acum regret că ţi-am luat planeta, mormăi 
întristat Glis-ul. Am avut întotdeauna grijă să nu tulbur 
liniştea lumilor locuite, protejate de forme de viaţă 
puternice. Pur şi simplu nu mi-a venit să cred că un Silkie ar 
putea să reprezinte un pericol atât de mare pentru mine. 
M-am înşelat. 


Nu era genul de căâinţă pe care-l aşteptase Cemp. 

— De ce nu poţi... să-l decompresezi? insistă el. 

După cât îşi putea da seama, Glis-ul putea să creeze un 
câmp de gravitație, însă nu-l putea inversa. Spuse 
scuzându-se: 

— Mi-ar pretinde tot atâta energie să desfac, cât mi-a 
trebuit să fac. De unde atâta energie? 

De unde, într-adevăr? Totuşi Cemp nu putea renunţa. 

— Am să te învăţ ce este antigravitaţia, se oferi el, pornind 
de la ce pot eu întreprinde în propriul meu sistem de 
control al energiei. 

Însă Glis-ul îi atrase atenţia că avusese prilejul să 
cerceteze asemenea sisteme la alţi Silkie-l. 

— Să nu crezi că n-am încercat. Este evident că 
antigravitaţia e o manifestare recentă a materiei şi 
energiei. lar eu sunt o formă primitivă, cum bine ştii şi tu — 
şi numai tu. 

Speranţa lui Cemp se nărui dintr-o dată. Persistase în 
credinţa că exista o posibilitate. Însă nu exista nici una. 

Simţi atunci gheara durerii, acceptarea reală a sfârşitului 
pământului. 

Glis-ul reluă comunicarea: 

— Înţeleg perfect că şi pentru mine şi pentru tine situaţia 
este grea. Trebuie deci să cădem la o înţelegere. Te fac 
conducătorul naţiunii Silkie. Voi influenţa pe neştiute 
fiinţele şi lucrurile aşa fel, încât să se supună dorințelor 
tale. Femei — câte vei pofti. Putere — câtă vei vrea. În ceea 
ce priveşte acţiunile viitoare ale asteroidului, vom decide 
împreună. 

Cemp nici măcar nu luă în consideraţie această 
propunere. 1 se adresă cu severitate: 

— Tu şi cu mine nu vorbim aceeaşi limbă. Văd de pe acum 
în ce fel mă vei lăsa în pace, când mi-aş asuma riscul să mă 
transform în om. Singurul târg pe care îl cred posibil este 
un armistițiu limitat, în timpul căruia o să mă gândesc ce 


pot face împotriva ta şi tu o să-ţi faci socoteala ce-ai putea 
face împotriva mea. 

— Dacă asta e calea pe care o alegi, replică sec Glis-ul, dă- 
mi voie să-ţi arăt clar care-l poziţia mea. Dacă urzeşti ceva 
împotriva mea, mai întâi distrug pământul şi națiunea 
Silkie, pe urmă mă ocup de tine. 

Cemp îi răspunse pe acelaşi ton tăios: 

— Dacă te atingi de ceva pe care pun preţ — ceea ce-l 
include pe toţi Silkie-li şi ce a mai rămas din Terra — te voi 
ataca cu toate armele pe care le posed. 

Glis-ul îi răspunse cu dispreţ: 

— Nu dispui de nimic, care să-mi poată face vreun rău, cu 
excepţia acelor ecrane de apărare care întorc energia 
atacului. În acest fel, poţi folosi propria-mi energie 
împotriva mea. Prin urmare, nu te voi ataca. În consecinţă 
— un impas permanenti. 

Cemp zise: 

— Vom vedea. 

Glis-ul spuse: 

— Singur ai recunoscut că nivelurile tale de logică n-au 
efect împotriva mea. 

— Voiam să zic: nu direct, răspunse Cemp. Mai sunt şi 
multe alte căi mentale de abordare. 

— Nu văd, zise celălalt, cum ar putea ceva de genul ăsta 
să-mi pricinuiască vreo neplăcere. 

În clipa aceea, nici Cemp nu vedea cum. 


XX. 

Cemp străbătu nenumărate mile de subterane, urcând, 
coborând, cotind. Drumul îl ducea de-a lungul unor săli 
pline de mobile şi de obiecte de artă din alte planete. 

Văzu, în cale, stranii şi minunate scene în basorelief şi în 
culori vii, perete după perete. Şi tot timpul — acele planete 
de strălucitoare frumuseţe, dar care îl umpleau de groază, 
acum că ştia că fiecare dintre ele reprezenta o crimă 
hidoasă. 


Destinația sa era oraşul Silkie-lor. Merse prin pasajul 
interior ce ducea într-acolo, căci nu îndrăznea să 
părăsească asteroidul, ca să-l abordeze din exterior. 
Practic, Glis-ul mărturisise că nu prevăzuse ca Cemp, 
duşmanul lui cel mai periculos, să supravieţuiască. Deci 
dacă Cemp ar fi părăsit aceste grote, n-ar mai fi avut 
alegere. Ar fi pierdut orice şansă de a decide asupra 
pedepsirii Glis-ului — dacă era posibilă — sau asupra 
rezultatului înfruntării dintre ei. Nici n-ar mai fi putut avea 
vreun rol în viitorul Silkie-lor. Căci, cu siguranţă, nu i s-ar 
mai fi îngăduit să revină. 

Nici nu i-ar fi stat gândul la asta — mâhnirea ce-l covârşea 
era prea adâncă şi prea grea. Eşuase în misiunea sa de 
ocrotire, nu înţelesese la timp, nu-şi făcuse datoria. 

Pământul era pierdut. Pierdut cu desăvârşire, într-o clipă. 
Era o catastrofă atât de uriaşă, încât nici gândul nu putea 
stărui asupră.-l. 

În unele momente, îi plângea pe Joanne şi pe Charley 
Baxter, pe alţi prieteni dintre Fiinţele Speciale şi din rasa 
omenească. 

Adâncit astfel în suferinţele lui, sosi la destinaţie şi-şi fixă 
un post de observaţie în vârful unui copac ce domina strada 
principală a oraşului Silkie. lar acolo aşteptă, cu toate 
sistemele de percepţie în stare maximă de alertă. 

Pe când veghea, neobosit, în jur se desfăşura viaţa 
comunităţii. Silkie-li continuau să trăiască, cei mai mulţi în 
forma omenească, iar faptul acesta începu să-l pară 
semnificativ. 

Îşi spuse, şocat: Sunt ţinuţi în stare de vulnerabilitate! 

În formă umană, puteau fi cu toţii ucişi dintr-un singur jet, 
insuportabil de flăcări. 

Telepatiză, pe lungimea de undă a Glis-ului: 

— Eliberează-l de această constrângere sau le spun 
adevărul, în ce te priveşte. 

Răspunsul, feroce, nu întârzie: 

— Un singur cuvânt şi prăpădesc tot cuibul! 


Cemp ordonă: 

— Liberează-l de această constrângere, dacă nu, te atac 
imediat. 

Amenințarea îl puse probabil pe gânduri pe Glis, căci urmă 
o scurtă pauză. Apoi: 

— Voi elibera jumătate din ei. Nu mai mulţi. Trebuie să te 
am cu ceva la mână. 

Cemp admise justeţea acestui punct de vedere. 

— Însă va trebui să procedezi prin alternare. Jumătate din 
ei vor fi liberi timp de douăsprezece ore, apoi cealaltă 
jumătate. 

Glis-ul acceptă compromisul, fără să se tocmească. Se 
vedea bine că este dispus să accepte acest echilibru de 
forţe. 

— Încotro ne îndreptăm? întrebă Cemp. 

— Către un alt sistem solar. 

Răspunsul nu-l satisfăcu pe Cemp. Doar Glis-ul n-avea de 
gând să şi continue jocul malefic spre a-şi mări colecţia de 
planete locuite! 

Încercă o provocare: 

— Simt că ai un plan secret. 

— Nu fii ridicol şi nu mă mai bate la cap. 

Impasul. 

Trecură zile şi săptămâni, iar Cemp încerca tot timpul să 
nu piardă din vedere distanţa pe care o parcurgea 
asteroidul şi direcţia pe care o urma. Viteza atinsă era de 
aproape un an-lumină pe zi, în timp pământean. 

Se scurseră astfel optzeci şi două de zile. Apoi încercă o 
senzaţie de încetinire. Pierderea de viteză continuă 
întreaga zi, apoi cea următoare. În cele din urmă, Cemp nu 
mai avu nici o îndoială — nu putea îngădui acestei ciudate 
nave, ce devenise provizoriu propriu-l cămin, să sosească la 
o destinaţie despre care el nu ştia nimic. 

— Opreşte nava, porunci el. 

Glis-ul răspunse: 

— Să nu te aştepţi să controlezi lucruri atât de mărunte. 


Cum însă împrejurarea putea fi de un pericol mortal, 
Cemp replică: 

— Atunci, deschide-ţi spiritul în faţa mea! Spune-mi tot ce 
ştii despre acest sistem. 

— N-am mai fost niciodată aici. 

— Foarte bine, atunci am să văd eu dacă e chiar aşa când 
te vei deschide. 

— Mi-e absolut imposibil să te las să priveşti în interiorul 
meu. Ai putea, în timpul ăsta, să vezi acolo lucruri care m-ar 
face vulnerabil tehnicilor tale. 

— Atunci schimbă direcţia! 

— Nu. Ar însemna să nu mă mai pot duce nicăieri, până nu 
mori, peste o mie de ani. Refuz să accept o asemenea 
piedică. 

Această a doua aluzie la vârsta Silkie-lor îi dădu de gândit 
lui Cemp. Pe pământ nimeni nu ştia cât trăiesc Silkie-li, 
fiindcă nici unul din cei născuţi acolo nu murise de moarte 
bună. El însuşi n-avea decât treizeci şi opt de ani. 

— Ascultă, zise el, în sfârşit. Dacă n-am de trăit decât o 
mie de ani, de ce n-ai răbdare? Faţă de longevitatea ta, asta 
nu reprezintă decât o fracțiune de secundă. 

— Fie, aşa voi face, replică Glis-ul. Însă viteza continua să 
scadă. 

— Dacă nu schimbi direcţia, va trebui să trec la fapte, 
telepatiză Cemp. 

— Ce-mi poţi face? fu răspunsul trufaş. 

Întrebarea era pertinentă. Într-adevăr, ce-l putea face? 

— Te avertizez, zise Cemp. 

— Nu vorbi nimănui de mine, asta e tot. Încolo, fă ce-ţi 
place! 

— Dacă înţeleg bine, spuse Cemp, ai sfârşit prin a 
considera că nu sunt primejdios. Şi în felul acesta te porţi 
cu cei pe care-l socoteşti inofensivi! 

Glis-ul declară că dacă Cemp ar fi fost în stare să-l facă 
ceva ar fi şi făcut-o. Şi conchise: 


— Eu te previn. Voi face ce vreau eu, iar singura restricţie 
pe care ţi-o propun este să nu încalci nevoia mea de secret. 
Şi acuma, nu mă mai plictisi. 

Semnificaţia acestei somaţii era clară. Cemp era socotit a 
fi un neajutorat, fusese încadrat în categoria celor ale căror 
dorinţe n-au de ce să fie luate în consideraţie. Cele optzeci 
de zile de inactivitate pledau în defavoarea lui. Nu atacase; 
prin urmare, n-o putea face. Vădit lucru, acesta era 
raţionamentul Glis-ului. 

Ei, bine... Ce putea face Cemp? 

Putea lansa un atac energetic. Dar i-ar fi trebuit timp de 
pregătire şi se putea aştepta, ca represalii, la nimicirea 
naţiunii Silkie şi la distrugerea Terrei. 

Îşi spuse că nu era gata să declanşeze o asemenea 
calamitate. 

Curând constată, cu jale, că analiza Glis-ului se dovedea 
corectă. Cemp putea doar să-şi ţină mintea ferecată şi să 
respecte nevoia de secret a creaturii — însă nimic mai mult. 

I se părea totuşi că ar fi trebuit să-l atragă atenţia Glis-ului 
că existau mai multe tipuri de secret. Gradaţii. Secretul 
care-l privea pe Glis era de-un fel, iar secretul asupra 
sistemului solar, de altul. Aici era problema secretului. 

Lui Cemp îi stătu mintea în loc. 

Apoi: Cum de-a putut să-mi scape asta? 

Totuşi, chiar pe când îşi punea întrebarea, înţelegea şi cum 
se petrecuseră lucrurile. Nevoia de secret a Glis-ului păruse 
într-un fel de înţeles, iar această latură firească voalase 
implicaţiile. Dar, acum... 

Secretul, gândi Cemp. Desigur! Asta era! 

Pentru Silkie-l, secretul era de la sine înţeles. 

După ce mai cugetă câteva secunde, Cemp îndeplini prima 
sa acţiune. Inversă gravitația în relaţie cu masa asteroidului 
de sub el. Uşor ca un puf de păpădie, se înălţă din arborele 
ce-l fusese atâta vreme post de observaţie. Curând, alerga 
pe culoarele de granit. 


XXI. 

Cemp ajunse fără nici un incident în încăperea în care se 
afla Terra. Pe când îşi instala semnalele, pentru ca toate 
ecranele sale să protejeze această prețioasă minge, Cemp 
îşi permise să zămislească o speranţă. 

Secrete! se gândi el din nou, iar mintea începu să-şi ia 
zborul. 

Viaţa, în desfăşurarea ei normală, n-avea taine. 

Pruncul gângurea, plângea sau îşi manifesta nevoile clipă 
de clipă după senzațiile ce-l încercau. 

Copilul însă, crescând, era progresiv mustrat şi inhibat, 
supus unor nenumărate restricţii. Totuşi de-a lungul întregii 
sale vieţi, fiinţa vie visează exteriorizarea, eliberarea de 
orice constrângere, luptă să se descătuşeze de 
condiţionările din copilărie. 

În sine, condiţionarea nu era logica nivelurilor, dar îi era 
asociată — pe o treaptă mai jos. Aspectul era acela al unui 
centru de control; adică rigiditate. Însă era un centru creat, 
care putea fi mobilizat în orice clipă prin stimulări corecte. 
Partea aceasta era automată. 

Decisiv era faptul că, întrucât Glis-ul fusese condiţionat la 
secret — era deci supus condiţionării. 

La ultimul punct al analizei sale, Cemp şovăi. În calitatea 
lui de Silkie, era condiţionat să reducă la neputinţă, mai 
degrabă decât să omoare, să poarte tratative, mai curând 
decât să aducă la neputinţă şi să promoveze pretutindeni 
binele. 

Chiar în privinţa Glis-ului, moartea trebuia să fie ultima 
soluţie luată în considerare şi nu cea dintâi. 

Aşa încât telepatiză: 

— În toată lunga ta viaţă, te-ai temut ca cineva să nu afle 
într-o zi cum să te distrugă. Trebuie să-ţi spun că eu sunt 
cel de care te temi. 

Aşa că, dacă nu eşti gata să-ţi retragi declaraţiile 
insolente, atunci trebuie să mori. 

Răspunsul veni glacial: 


— Te-am lăsat să pleci pe planeta ta, Terra, fiindcă pe 
adevărații ostatici, națiunea Silkie, îi ţin sub totalul meu 
control... 

— Este ultimul tău cuvânt? 

— Da. Şi încetează cu amenințările astea nebuneşti. Începi 
să mă iriţi. 

Atunci Cemp îi spuse: 

— Ştiu de unde vii, cine eşti şi ce s-a-ntâmplat cu semenii 
tăi. 

Fireşte, Cemp habar n-avea de toate acestea. Dar asta era 
tehnica. Emiţând această generalitate, aducea la suprafaţă, 
din percepţia şi din plasa memoriei Glis-ului, mai întâi 
adevărul. Apoi, ca orice fiinţă vie, Glis-ul va reacţiona 
automat, dând la iveală informaţia, aşa cum era. 

Însă mai întâi, trebuia să-l pună în mişcare mecanismul 
restricţiei secretului. Ceea ce însemna o schemă precisă, 
reînşiruirea unor constrângeri asemănătoare precizate din 
lungul, lungul lui trecut. Problema lui Cemp era s-o utilizeze 
înainte ca Glis-ul să respingă stimulii, deoarece atâta timp 
cât dura schema, ea echivala cu un gestalt al logicii 
nivelurilor. 

De cum o mobiliză, conform teoriei, Cemp transmise 
semnalul de declanşare. Un gând uimit porni dinspre Glis. 

— Ce-ai făcut? 

Veni rândul lui Cemp de a se arăta ipocrit şiret, prefăcut. 

Răspunse: 

— 'Ţi-am atras atenţia asupra faptului că ai face mai bine 
să tratezi cu mine. 

Era prea târziu ca Glis-ul să revină, dar — în cazul că 
prindea-viclenia putea salva vieţi. 

— "Ţin să-ţi atrag atenţia, zise Glis-ul, că n-am distrus încă 
nimic de preţ. 

Cemp se simţi profund uşurat auzind aceste vorbe. Dar 
nu-l încercă nici un regret. Cu o asemenea creatură, nu 
putea spera să repete vreodată manevra pe care o încerca 


acum împotriva lui. Odată procesul declanşat, miza era 
totul sau nimic. 

— Ce spuneai adineauri în legătură cu un târg între noi? 
întrebă în mare grabă Glis-ul. 

Cemp îşi oţeli sufletul, ca să nu cedeze milei. Glis-ul 
continuă: 

— Îţi voi dezvălui toate secretele mele, dacă-mi spui în ce 
fel acţionezi asupra mea. Simt o puternică tulburare 
lăuntrică şi nu ştiu de unde provine. 

Cemp şovăi. Oferta era teribil de atrăgătoare. Dar ştia că 
făgăduiala dată trebuie şi ţinută. 

lată ce se întâmplase: aşa cum nădăjduise Cemp, ultimul 
său semnal declanşase echivalentul unei colonii gestalt-lce, 
în cazul de faţă procesul prin care formula de viaţă se 
adaptează cu încetul, în cursul mileniilor, modificărilor 
mediului. 

Şi cum centrii de control completau ciclul, mecanismele de 
schimbare şi de evoluţie ale giganticei creaturi fuseseră 
stimulate. 

Silkie-li cunoşteau natura creşterii şi ştiau, prin mijlocirea 
propriului lor trup, foarte multe despre schimbare. Însă, în 
tiparele vieţii, Silkie-li erau foarte recenți. În termenii 
evoluţiei, celulele lor aveau vârsta rocilor şi a planetelor. 
Fiecare celulă a unui Silkie cunoştea întreaga istorie a 
dezvoltării vieţii. 

Aceasta nu se putea aplica Glis-ului. El provenea dintr-o 
eră îndepărtată şi oprise timpul în el însuşi. Sau cel puţin 
nu-şi transmisese sămânţa, ceea ce reprezenta calea însăşi 
a evoluţiei în timp. El însuşi era manifestarea unor străvechi 
forme primitive. Forme uriaşe, fireşte, însă memoria 
fiecărei celule era limitată exact la ceea ce se petrecuse mai 
înainte. Prin urmare, ascunzându-se aşa cum o făcea, el nu 
avea cum să ştie de cine se ascunde. 

— Promit să nu merg în sistemul Nijjan-llor, spuse Glis-ul. 
Priveşte — m-am oprit. 


Cemp simţi că mişcarea asteroidului încetase, dar i se 
păru că e un act minor, fără semnificaţie. 

Notă numai, în trecere, numele stelei, pe care-l pomenise 
Glis-ul, gândind că dacă-l cunoaşte numele, acesta mai 
fusese pesemne pe acolo. Ceea ce părea să indice că Glis-ul 
alesese cu un scop acea destinaţie. 

N-avea importanţă; se îndepărtau de astrul acela, n-aveau 
să mai ajungă acolo niciodată. Dacă existase vreo 
ameninţare pentru Cemp sau pentru Silkie-l, acum ea era 
înlăturată şi nu servise decât spre a-l sili să acţioneze, fără 
să-l mai pese de consecinţe. 

Dorinţa Glis-ului de a repara când nu mai avea încotro, nu 
însemna decât o tristă dare pe faţă a caracterului său. Şi 
venea prea târziu, gândi Cemp. Prea târziu pentru multe 
planete. 

Câte? se întrebă el. Şi cum se afla în neobişnuita stare 
emoţională a cuiva a cărui întreaga gândire, întregul efort 
se concentrează intens asupra unui singur ţel, puse tare 
întrebarea, de cum îi trecu prin minte. 

— Nu cred, răspunse Glis-ul, că fac bine spunânducţi, te-ar 
putea întărâta împotriva mea. 

Dar, simțind probabil hotărârea nezdruncinată a lui Cemp, 
adăugă iute: 

— O mie opt sute douăzeci şi trei. 

Atât de multe! 

Această sumă nu-l scandaliză pe Cemp; îl îndureră. Căci 
printre nenumăraţii morţi, ucişi fără noimă pe acele 
planete, se afla Joanne. Şi Charley Baxter. 

— De ce ai făcut asta? întrebă el. De ce ai distrus atâtea 
planete? 

— Erau aşa de frumoase! 

Adevărat. Cemp avu brusc viziunea mentală a unei imense 
planete suspendate în spaţiu, a atmosferei umflându-se ca 
un balon deasupra oceanelor, munţilor şi văilor. Văzuse 
adeseori acest spectacol, ce rămăsese pentru el o minunată 
amintire, depăşind toate splendorile vizibile ale Universului. 


Senzaţia se şterse, căci o planetă nu era frumoasă decât 
sub soarele ei şi nu redusă la starea de piesă muzeală. Faţă 
de planetele sale Glis-ul era asemeni unui vânător de 
capete din vechime. Ucisese fiecare victimă cu dibăcie. Cu 
răbdare, îi micşorase ţeasta. Şi o plasase, drăgăstos, în 
colecţia lui. 

Pentru vânătorul de capete, fiecare ţeastă perfect 
miniaturizată era simbolul bărbăţiei sale. Pentru Glis... ce 
erau aceste planete? 

Cemp n-avea cea mai mică idee. 

Dar întârziase destul. Simţea o violenţă latentă pe 
lungimea de undă prin care comunicau. Spuse repede: 

— Foarte bine. Sunt de acord — de îndată ce vei face ce-ţi 
cer, îţi voi spune exact cum te atac. 

— Ce vrei? 

— Mai întâi eliberează-l pe ceilalţi Silkie-l. 

— Dar vei îndeplini ce ţi-am cerut? 

— Da. După ce-l vei elibera, ne vei lăsa afară nevătămaţi 
pe mine şi Terra. 

— Şi atunci ai să-mi spui? 

— Da. 

Glis-ul ameninţă: 

— Dacă nu, praf îţi fac mica ta planetă. Nu veţi scăpa nici 
tu, nici ea, dacă nu-mi spui. 

— Îţi voi spune. 


XXII. 

Metoda folosită a fost următoarea: întreaga porţiune a 
asteroidului ce-l înconjura pe Cemp fu pur şi simplu ridicată 
şi proiectată în spaţiu. Cemp se regăsi plutind în bezna 
vidului spaţial, înconjurat de resturile asteroidului. 

Apoi, îl ajunse mesajul Glis-ului: 

— Am făcut ceea ce mi-ai cerut. Acum, spune-mi. 

Chiar pe când se executa, Cemp se întreba dacă înţelegea 
cu adevărat ceea ce se petrecea. 


Îl apucă neliniştea. Punând în mişcare un proces 
cicloterminal, se gândise în chipul cel mai firesc că natura 
va găsi un echilibru. O formă străveche de viaţă se păstrase 
acolo, iar în corpul ei evoluţia progresa acum cu viteza 
luminii. Milioane de ani de schimbare se comprimaseră în 
minute. Cum nu mai trăia nici o altă creatură din specia ei, 
presupuse că respectiva specie evoluase de multă vreme 
spre a deveni — ce oare? 

Ce era acest monstru? O crisalidă? Un om? Se va 
transforma într-un fluture spaţial, într-un vierme enorm, 
într-o pasăre gigantică? 

Asemenea posibilităţi nu-l trecuseră prin minte. Nu se 
gândise decât la posibilitatea ca specia Glis-ului să se fi 
stins. Dar — şi fu izbit de această idee — nu luase cu 
seriozitate în calcul eventualitatea că rezultatul final ar 
putea fi stingerea unei specii. 

Ba chiar nici nu se gândise la rezultatul final. 

Îngrijorat, Cemp îşi reaminti raportul ordinatorului — 
structura atomică a acestei creaturi gigantice indica o stare 
mai tânără a materiei. 

Ar fi fost oare posibil ca, pe măsură ce particulele „se 
adaptau” şi se transformau după normele actuale, energia 
să se degajeze la o scară până atunci necunoscută? 

Jos, sub el, se petrecea un lucru titanic. 

O parte a asteroidului se desprinsese şi o bulă enormă de 
materie în fuziune, lungă de cel puţin o milă se înălța încet 
din ea. 

Dându-se la o parte, ca să facă loc neprevăzutului 
fenomen, Cemp văzu că se petrecea ceva încă şi mai de 
necrezut. Viteza de ascensiune a acestei bucăţi 
incandescente de rocă creştea — şi, de asemenea, masa 
ei... 

Îl depăşise cu mult şi acum avea pe puţin o sută de mile. 

Un minut mai târziu, avea cinci sute de mile şi continua să 
se dilate, cu aceeaşi înspăimântătoare viteză. 

Deveni o incredibilă masă incandescentă. 


Dintr-o dată, avu o mie de mile în diametru şi continua să 
se îndepărteze, crescând mereu. 

Cemp dădu alarma generală. 

— Îndepărtaţi-vă cât de repede puteţi! Fugiţi! 

Pe când fugea el însuşi, folosind o inversare a gravitaţiei 
masei monstruoase din spatele său, văzu că în câteva 
minute aceasta crescuse cu mai mult de o sută de mile în 
diametru. 

Acum era în întregime de culoare roz — de un straniu, 
magnific roz. 

Culoarea se modifică, sub privirile lui devie uşor spre 
galben. Iar corpul care emitea această admirabilă lumină 
gălbuie avea acum mai bine de1000000 de mile în 
diametru. 

La fel de mare ca şi soarele Terrei. 

După încă vreo câteva minute, se dilată ca un soare 
albastru uriaş, cu de zece ori diametrul lui Sol. 

Apoi masa redeveni roz şi crescu de o sută de ori în zece 
minute. Mai strălucitoare decât Mira cea Maghnifică, mai 
voluminoasă decât gloriosul Ras Algethi. 

Însă de culoare roz, nu roşie. Un roz mai aprins decât 
înainte, însă nu roşu; în mod clar deci, nu era o variabilă. 

Jur-împrejur se întindea universul înstelat, strălucind de 
necunoscute obiecte luminoase, pe aproape sau la mari 
depărtări-cu sutele, atârnând ca o lungă ghirlandă de 
lampioane chinezeşti. 

Dedesubt se afla Terra. 

Cemp contemplă această scenă în ceruri, apoi zări planeta 
familiară din imediata apropiere şi fu cuprins de o teribilă 
surescitare. 

Se gândi: E posibil ca toate să fi crescut, ca transformarea 
Glis-ului să fi modificat toată această zonă de spaţiu-timp? 

Vechile forme nu-şi mai puteau păstra starea lor 
comprimată, o dată ce gigantul roz, ultracolosal îşi 
desăvârşise evoluţia oprită, cine ştie cum, la începutul 
vremurilor. 


Astfel, Glis-ul era acum un soare tânăr, dar cu un roideo 
mie opt sute douăzeci şi trei de planete, ca tot atâtea 
diamante, în cer. 

Oriunde se întorcea, Cemp vedea planete atât de 
apropiate, încât arătau ca nişte luni. Tot neliniştit, efectuă 
un calcul rapid şi constată, cu uşurare, că toate planetele se 
aflau în interiorul zonei de încălzire a monstruosului soare 
fixat acolo la jumătate de an-lumină. 

Când Cemp cobori cu viteza maximă pe care o putea 
suporta corpul său de Silkie, sub imensa pătură a 
atmosferei ce înconjura pământul, totul îi păru la fel — 
pământul, marea, oraşele... 

Plană foarte jos deasupra unei şosele şi observă maşini 
care goneau. 

Se îndreptă către Autoritatea Silkie beat de bucurie şi 
văzu fereastra spartă, prin care sărise atât de dramatic, 
încă neînlocuită. 

Când, câteva clipe mai târziu, ateriză în mijlocul aceluiaşi 
grup de oameni care asistaseră la plecarea lui, pricepu că 
se produsese un fel de stază a timpului, legată de 
micşorarea dimensiunilor. 

Pentru Pământ şi locuitorii săi, acele optzeci de zile 
fuseseră optzeci de secunde. 

Ceva mai pe urmă auzi spunându-se că oamenii avuseseră 
impresia unui scurt cutremur, că resimţiseră o tensiune în 
trup, o pierdere de cunoştinţă, o scurtă senzaţie de 
întunecare... 

Acum, intrând, Cemp se transformă în om şi anunţă cu o 
voce tunătoare: 

— Domnilor, pregătiţi-vă pentru cea mai remarcabilă 
noutate din istoria universului. Acel soare roz pe care-l 
vedeţi acolo, la orizont, nu este rezultatul unei distorsiuni 
atmosferice. 

Şi, domnilor, pământul are acum o mie opt sute de 
planete-surori locuite. Să începem să ne organizăm pentru 
un viitor fantastic! 


Ceva mai târziu, revenit în confortabila sa vilă din Florida, 
Cemp îi spuse Joanne-l: 

— În prezent ne dăm seama din care motive nu se putea 
soluţiona problema Silkie. Două mii de Silkie-l erau prea 
mulţi pentru Terra. Însă cu acest nou sistem solar... 

Nu se mai punea problema de a şti ce se putea face cu 
cei6000 de membri ai naţiunii Silkie, ci de a căuta o cale 
prin care s-ar putea alcătui o sută de asemenea grupuri 
pentru a face faţă sarcinilor următoare. 

Repede! 


XXIII. 

Când sosi cererea de ajutor a Silkie-ului, Nat Cemp tocmai 
explora planeta ce primise denumirea astronomică de 
Minus1109-93 

Cea de a1109-a planetă, mai depărtată de pământ decât 
de noul şi puternicul soare, se rotea într-un unghi de 
nouăzeci şi trei de grade în raport cu pământul. 

Purta un nume provizoriu. Nimeni nu pleca de la principiul 
că Terra era planeta cea mai importantă a noului sistem. 

De altminteri, faptul n-ar fi avut nici o importanţă... 

Din cele trei planete, cu numărul11071108 iar acum1109 
încredințate lui Cemp, nici una nu era locuită. De o 
jumătate de zi, el plana între straniile şi zveltele blocuri, 
adevărate dantelării sub cer. Şi era de o tristă evidenţă că şi 
acolo perioada de tranziţie fusese prea lungă, pentru ca 
viaţa să mai dăinuie. Numai pământul şi câteva alte planete 
dintre cele descoperite putuseră, într-adevăr, suporta 
transformarea. 

Chemarea într-ajutor îi parveni lui Cemp pe când zbura pe 
deasupra unui vast complex de centrale electrice. O captă 
clar, scurt şi urgent prin sistemul de relee mecanice 
dintre1 109 şi1110 Suna astfel: „Către toţi Silkie-li şi câtre 
toate serviciile guvernamentale: am primit un (cuvânt 
Silkie) mesaj de la Lan Jedd. 


Cuvântul Silkie special era o formă de gândire 
întrebuințată spre a descrie un fenomen de comunicare 
Silkie post-mortem. Când un Silkie păşea în moarte, trecea 
un prag la care se activa un fascicol nervos izolat. Fascicolul 
era un emiţător telepatic ce transmitea simplu ultimele 
gânduri, percepții şi senzaţii ale acelui Silkie care, în 
momentul când pornea mesajul, era deja mort. 

Numele Silkie-ului decedat, transmis astfel, îi cauză un şoc 
lui Cemp. Lan Jedd şi cu el fuseseră prieteni, atât cât 
puteau fi doi Silkie-l sau, mai degrabă, cât li se permitea să 
fie. Oamenii şi mai cu seamă Fiinţele Speciale nu 
încurajaseră niciodată legăturile între Silkie-l. 

Lan şi cu el aleseseră să exploreze lotul de planete din 
marginea îndepărtată a sistemului, spre a putea vorbi 
nesupravegheaţi despre crescânda încordare dintre Silkie-l 
şi oameni. 

Primind mesajul, pe Cemp îl izbi gândul îngrozitor că, 
exceptându-l pe transmiţător, el era ajutorul cel mai 
apropiat. 

Răspunse de îndată: 

— Nat Cemp, sosesc imediat. Cine eşti? 

— Ou-Dan! Transmit de pe1113-86 

Identificarea emiţătorului îl nelinişti. Acesta purta un tip şi 
un stil de nume curent la Silkie-li meteoritici, a căror 
existenţă fusese încă necunoscută cu un an în urmă. 
Prezenţa acestor Silkie-l „originari” într-un sistem solar 
mult lărgit era un factor necunoscut şi nesoluţionat, iar 
Cemp şi Lan Jedd discutaseră mult pe tema asta. 

Tresări la ideea că, poate, Ou-Dan, „citise” discuţia dintre 
ei. Însă neliniştea lui Cemp era cauzată mai ales de lipsa de 
încredere în capacitatea de luptă a nou sosiţilor Silkie-l. 
Astfel că, timp de mai multe ceasuri avea să fie practic 
singur împotriva unui inamic foarte puternic şi misterios, 
care se şi dovedise destul de tare ca să ucidă un Silkie. 

Cemp se proiectă afară din clădirea în care se afla. Câteva 
clipe mai târziu, el părăsea atmosfera, aplicând metoda 


Silkie de inversare gravitaţională. 

Literalmente, planeta îi expulza corpul care, în starea lui 
de Silkie-C, căpătase forma unui proiectil de zece picioare 
lungime. În această alcătuire, era pe deplin capabil să 
trăiască şi să opereze în vidul spaţial. 

Lăsând în urmă planeta, Cemp îşi păstră elanul de la 
pornire şi se deplasă în spaţiu, suprimând gravitația tuturor 
obiectelor, cu excepţia celor din direcţia în care dorea să 
meargă. Aşa că planetele exterioare îl atraseră, iar el 
„căzu” cu o viteză în continuă creştere către destinaţie — o 
„navă” specială. 

În ciuda accelerației iniţiale, drumul era cel obişnuit, lin, al 
unui Silkie care călătoreşte singur prin spaţiu. Mai multe 
ceasuri de nelinişte se scurseră deci, înainte să zărească 
nava în tenebre. 

Aceasta era o rachetă defensivă, construită în cadrul unui 
program de urgenţă atunci când pământul devenise o forţă 
a noului sistem solar. 

Fără cuirasă, nava folosea arme concepute după principiile 
învăţate de Cemp de la G.lis şi făcea parte dimpreună cu 
altele din planul de necesitate adoptat pentru explorarea 
atâtor şi atâtor noi planete necunoscute. 

De îndată ce fu la adăpost la comanda navei, Cemp o pilotă 
către Ou-Dan la o distanţă de numai patru planete, ceea ce 
nu ridica nici o problemă rapidei rachete. 

După pornire, Cemp îşi reactivă releul emiţător. Ascultă, 
astfel, discuţii ce aveau loc până în sectoarele cele mai 
îndepărtate; mai mulţi Silkie-l se întrebau telepatic ce 
anume se putuse întâmpla. 

Ei îşi spuneau că planeta pe care o explorase Lan Jedd 
avea, probabil, forme de viaţă puternice... dacă una dintre 
acestea sau chiar mai multe putuseră ucide un Silkie în 
plină formă, ca Lan! Aceasta era opinia generală. 
Pretutindeni în sistem, Silkie-li se adunau, gata să facă front 
împotriva unui adversar primejdios. 


Din nefericire, trebuia să aştepte o bună bucată de vreme 
înainte să intre în scenă aceste ajutoare îndepărtate. Cel 
puţin o zi pământeană, Ou-Dan şi Cemp aveau să fie 
singurele fiinţe vii pe acea scenă sau lângă ea. 

Sosind cu viteza navei, Cemp află că trupul Silkie-ului mort 
fusese transportat de către Ou-Dan pe un meteorit ce se 
rotea în jurul lui1113-86 

Ciudata beznă scânteietoare a spaţiului, cu „cercul” ei 
negru şi enormul soare din depărtări, aruncând mii de 
reflexe pe fiecare muchie de rocă şi de metal a meteoritului, 
alcătuiau peisajul. 

Într-un cadru atât de vast, trupul zdrobit al Silkie-ului 
părea un atom în infinit. Zăcea pe tipsia netedă a unei 
stânci. Mort, semăna şi mai puţin decât în viaţă cu o fiinţă 
umană. 

Nimic nu indica în ce fel se produsese distrugerea. Ou-Dan 
explică, prin telepatie, că trupul părea micşorat, dar că nu 
se redusese mult faţă de normal, ci doar cu maximum opt 
inchi. 

Contemplându-şi în tăcere prietenul mort, Cemp înţelese 
că se întâmplase tot ce putea fi mai rău. 

Un Silkie în plină maturitate, extrem de antrenat cu tot 
ceea ce presupunea aceasta ca simţ al primejdiei şi 
facultăţii de folosire a puternicelor energii defensive şi 
ofensive, fusese atacat de o altă fiinţă, înfrânt şi ucis. 

Ou-Dan, care semăna oarecum şi el cu un meteorit alungit, 
telepatiză: 

— Lan tocmai mă anunţase că nu există supraviețuitori 
pe11101111 şil112 iar eu, care lucram în direcţia opusă, 
constatasem aceeaşi situaţie pe11151114 şil113 când mi-a 
sosit mesajul său de după moarte. 

Un Silkie mort, gândi Cemp şi un singur indiciu, acea 
scurtă comunicare a maturului şi puternicului Lan Jedd la o 
clipă după ce murise. Imaginea mentală a unei forme 
piramidale şi gândul: S-a năzărit de nicăieri, din neant. 


Cântărind fantasticele implicaţii ale acestui mesaj, pe 
Cemp îl trecu un fior. luţeala inimaginabilă a atacului... 
venit de nicăieri. 

Cemp îi transmise lui Ou-Dan: 


— Vii cu mine, să aşteptăm pe vas? Armele navei ne vor fi 
de folos în cazul în care vom fi atacați. 

Ou-Dan îl urmă pe Cemp într-o nişă-barieră, în inima 
maşinăriei navei. 

— Însă nu rămân, spuse el. 

Cemp simţi în această hotărâre nu ostilitate, ci lipsă de 
interes. Gândul lui Ou-Dan depănă în continuare: 

— Am rămas lângă cadavrul lui Lan din bună-cuviinţă, 
până la venirea altcuiva. Acum, că eşti aici, intenţionez să 
mă întorc pe pământ. 

— Suntem mai în siguranţă pe navă, îl îndemnă Cemp. 

Cemp îi atrase atenţia că deviza unui Silkie pănuntean era 
de a nu-şi asuma un risc inutil. Or proiectul lui Ou-Dan de a 
pleca singur în spaţiu reprezenta un astfel de risc. 

— Ar fi un pur accident, fu replica, să dau peste ucigaş în 
această imensitate. După părerea mea, pe Lan l-a reperat 
atunci când s-a servit de sistemul său de legătură, ca să 
comunice cu mine. Încât cred că, cu cât eşti mai aproape de 
o navă, cu atât eşti mai primejduit. 

Analiza nu era lipsită de adevăr. Dar, o dată ce Ou-Dan se 
alăturase la plecare grupului de explorare, de ce să plece 
acum? Cemp îl întrebă. 

Ou-Dan îi răspunse că, întrucât Cemp îi salvase pe Silkie-li 
de pe asteroidul Glis-ului cu opt luni în urmă, se simţea 
obligat să-l destăinuie că el considera cele ce se petrec 
drept o criză. Era însă, probabil, caracteristic pentru 
numeroase alte crize ce vor surveni în viitor, într-un sistem 
nou, alcătuit dintr-o mie opt sute douazeci şi trei de planete 
locuibile. Aşa că venise vremea să se rezolve problema 
drepturilor Silkie-lor în raport cu fiinţele umane. 

Ou-Dan prezise că Silkie-li originari nu vor întreprinde cu 
siguranţă nimic câtă vreme situaţia lor legală pe pământ nu 
va fi reglementată. 

— Ceilalţi şi cu mine am vrut să participăm, ca să ştim 
despre ce este vorba, adăugă el, însă-ţi poţi spune chiar de 
pe acum că nu vom accepta să fim agenţi de poliţie, ca voi. 


Şi, fireşte, nu vom renunţa la facultatea noastră de a lua 
orice formă corporală. La urma urmei, continuă Ou-Dan 
tolerant, noi n-avem nici o obligaţie de pe urma faptului că 
voi v-aţi limitat la ciclul Silkie-om. 

Discutară mental, ultrarapid, prin sincronizarea 
gândurilor cu undele purtătoare magnetice. Ar fi fost 
nevoie de o carte întreagă ca să cuprindă toate detaliile 
mesajelor schimbate între ei, atât de multe erau nuanțele 
cuprinse în discuţie. 

Acum, pentru momentul de confidenţă, Cemp ridică o 
barieră. Nu ţinea să discute cu nimeni fantasticul subiect al 
transformărilor. 

Primise, de altminteri, ordin de la Autoritatea Silkie, să 
păstreze secrete cunoştinţele sale în materie. 

Silkie-li originari — cum era Ou-Dan — aveau darul 
înnăscut de a lua orice formă de viaţă care putea conţine, 
dilata sau comprima numărul total al moleculelor lor. Şi nu 
numai forma omenească. Era totuşi o transformare la nivel 
elementar, comportând o asemănare generală, internă şi 
externă — nu prea rafinată, însă adecvată oricărui scop 
raţional. Mai mult, în prezenţa unei forme de viaţă, ei o 
puteau reproduce rapid printr-un procedeu continuu de 
analiză şi recompunere, la orice grad de asemănare — cu 
condiţia ca fiinţa copiată să fie foarte aproape. 

Silkie-li pământeni, pe de altă parte, fuseseră biologic 
limitați la transformarea om-Silkie-B, Silkie-C, care odată 
declanşată, continua automat. Dintre toţi Silkie-li tereştri, 
doar Nat Cemp putea depăşi ciclul Silkie-om... 

Învăţase din confruntarea cu remarcabilul kibmadin 
metoda perfectă de metamorfozare a acestuia. Îi era de 
ajuns să-şi amintească de o fiinţă întâlnită cândva, ca să-l 
devină asemănător în toate privinţele. 

După ce cumpănise în secret aceste gânduri, Cemp îi 
transmise lui Ou-Dan, încercând să temporizeze: 

— Nu-l subestima pe oameni. 


— Nu, ripostă Ou-Dan, câtă vreme vă duc de nas ca să fiţi 
de partea lor. 

— Chiar cu cei şase mii de Silkie-l originari adăugaţi la 
numărul nostru, zise Cemp, în întregul univers, populaţia 
Silkie totală n-atinge opt mii de capete. O asemenea 
minoritate trebuie să se adapteze populațiilor, 
nenumăratelor forme de viaţă planetare. 

— N-am de ce să mă adaptez la nimic, protestă Ou-Dan. 
Sunt liber să fac ce-mi place. 

Cemp zise: 

— De-a lungul întregii istorii umane, de câte ori gloata a 
obţinut dreptul de a face ce-l place, a refuzat deîndată să 
conlucreze fie şi pentru binele comun. Imediat, fiecare 
individ s-a declarat propriul său şef, socotind că opinia lui 
era la fel de bună ca şi aceea a vecinului. În chip firesc, 
oamenii au căzut repede sub influenţa unor indivizi abili şi 
până la urmă au fost manipulaţi şi azvârliţi într-o nouă 
sclavie. Şi, uite, acuma comiteţi aceeaşi eroare, refuzând să 
cooperaţi. 

— Să colaboreze ceilalţi cu noi, fu răspunsul. Noi suntem 
fiinţele superioare! 

— Dacă suntem aşa de mari şi tari, i-o-ntoarse Cemp, cum 
se face că am rămas aşa de puţini? 

— Ei bine, spuse Ou-Dan la capătul răbdării, am avut 
nenorocul să ne ciocnim cu o rasă care posedă şi mai multe 
capacităţi decât noi. Cel puţin aşa spune legenda. Şi după 
asta, desigur, ne-am pomenit în acel asteroid, sub 
stăpânirea Glis-ului, iar numărul nostru a fost voit limitat. 

Cemp observă cu blândeţe că, prin controlul său, Glis-ul 
făcuse din Silkie-l nişte sclavi. 

— În consecinţă, zise el, putem deduce că, multă vreme în 
urmă, Silkie-li atinseseră stadiul în care refuzau să se 
unească pentru binele comun. Putem să ne imaginăm nişte 
egoişti umflaţi peste măsură, încăpăţânaţi şi ridicoli, care 
nu se gândeau deloc la supraviețuirea speţei. 


Ni-l putem închipui pe Silkie-l refuzând cu îndărătnicie 
orice cod de legi, ştergând-o în spaţiu la orice supărare, 
crezându-se absolut invulnerabili, continuă Cemp. Apoi, 
într-o zi, acolo, în sumbrele hăuri spaţiale şi-au găsit naşul, 
vânaţi unul câte unul de către un inamic necruţător. 

— Nu văd cum noi, Silkie-li liberi, am putea sta de vorbă 
cu cineva aşa de comformist, zise Ou-Dan. 

— O persoană demnă de încredere ar fi cuvântul mai 
potrivit, îi răspunse Cemp. Poţi fi sigur că îmi respect 
cuvântul. Este evident că tu şi ceilalţi care gândesc ca tine 
nu ştiţi nici măcar ce rol vreţi să jucaţi. 

— De ce să jucăm vreun rol? De ce să ne înhămăm la vreo 
treabă, oricare ar fi ea? De ce n-ar lucra fiinţele omeneşti 
pentru noi, decât noi pentru ele? Iată o întrebare perfect 
justificată. 

Cemp se strădui să-l explice că fiinţele umane se simțeau 
bine în actuala lor asociere cu Silkie-li. Dar că lucrurile n-ar 
mai sta aşa, dacă s-ar schimba condiţiile de asociere. 

Această eventualitate păru să-l lase rece pe Ou-Dan. 

lar Cemp înţelese că a-l cere să-l iubească pe oameni cuiva 
care n-avusese legături cu aceste fiinţe, ar fi prea mult. În 
timp ce el, născut dintr-o pământeană, îi iubea. Spuse deci 
ca să curme discuţia: 

— Vom ţine curând o adunare generală. Vom mai vorbi 
atunci. 

O asemenea reuniune fusese deja propusă de Charley 
Baxter, conducătorul Autorităţii Silkie. Şi pe el îl neliniştea 
atitudinea Silkie-lor de baştină, la fel ca şi pe Cemp. 

Ou-Dan fu de acord să se pună capăt discuţiei. 

— Nu mai am nimic de aflat aici. Cu bine, zise el. 

Drept care se înălţă în văzduh şi dispăru repede din 
vedere. Curând, undele magnetice nu-l mai înregistrară 
altfel decât înregistrau toate deşeurile şi epavele de 
meteoriți ce rătăceau prin spaţiu. 

În acel îndepărtat punct din spaţiu, Cemp aştepta cu toate 
sistemele de atac ale navei pregătite pentru o ripostă 


imediată. Aştepta şi nu ştia ce. 

Nava, deschisă spre spaţiul dimprejur, nu era luminată. 
Lumina artficială, oricât de mică intensitate ar fi avut, ar fi 
produs interferenţe cu sensibilele sisteme ale 
echipamentului de apărare, însăşi prezenţa lui Cemp ridica 
destule probleme echipamentului înconjurător — de care el 
trebuia să ţină seama. 

Periodic, efectua o verificare completă a acestui 
echipament, asigurându-se de fiecare dată că toate releele 
erau gata de declanşare, că fiecare sistem era reglat astfel, 
încât să permită prezenţa formei şi masei lui Silkie, precum 
şi a acelei părţi din energia sa vitală pe care n-o putea 
reţine în trup. 

În aşteptare, Cemp privea „în jos”, în direcţia pământului. 
Priveliştea de acolo, de dedesubt, avea harul, întotdeauna 
nou, al unor alcătuiri şi al unor lumini dincolo de orice prag 
al abundenței. Erau acolo multe, multe şi strălucitoare făclii 
planetare, pe întunecatul cer al noului sistem suprasolar al 
Terrei, iar numărul incredibil de planete, fiecare de altă 
culoare, întregea o panoramă de o superbă frumuseţe. 

Pentru Cemp, acele repere erau dedesubt şi jos, pentru că 
de multă vreme se orienta conform terminologiei umane. 

Sub forma de Silkie, el opera întotdeauna într-o poziţie 
care, pentru o fiinţă umană ar fi fost „cu faţa în jos”. Astfel, 
el avea o dreaptă şi o stângă, mergea înainte şi înapoi, în 
sus şi în jos. 

În decursul mai multor conversații pe care le avu cu 
pământul îndepărtat, Cemp nu putu obţine nici un fel de 
date suplimentare în privinţa precauţiilor pe care să le ia. 
Nimeni nu credea că o fiinţă vie s-ar putea apropia de el, 
fără să fie remarcată acolo jos, la limita sistemului solar. 

Totuşi, „raportul” lui Lan Jedd arăta că nu va fi niciun 
averismenit. 

Şi nici n-a fost. 

În momentul atacului, Cemp aştepta în navă exact de 
patru ore, optsprezece minute şi patruzeci şi două de 


secunde, în timp terestru. 

Fiinţa ce se expuse percepţiei lui câteva fracțiuni de 
secundă avea forma unei piramide răsturnate... era 
interesant de notat că în aceeaşi imagine transmisă de 
defunct, răsturnarea nu fusese înregistrată. Consultându-şi 
analogiile, ordinatorul de transmisie dăduse ca rezultat al 
analizei sale o piramidă stereotipă în poziţie normală. 

În realitate, baza stătea în sus, iar vârful în jos. 

Aceasta fu tot ce avu Cemp timp să „vadă”, căci creatura 
nu căzu în capcană decât un moment fulgerător. O 
percepţie mai puţin rapidă decât aceea a unui Silkie, n-ar fi 
remarcat mai mult decât o vagă umbră, într-un spaţiu 
luminat. 

În ciuda fantasticei viteze cu care făptura dăduse înapoi, 
Cemp, graţie percepţiei sale ascuţite de Silkie, putu să-şi 
examineze, în adâncul fiinţei lui, conştiinţa ce înregistrase 
automat mai multe informaţii. 

Astfel, el continuă să vadă ce fusese aceea cu ajutorul unor 
serii de receptori nervoşi şi energetici, care-l derulau 
informaţia, ca s-o evalueze. 

Înţelese, fascinat, că în momentul când căzuse în cursă 
creatura îl atacase şi încercase să-l ucidă. Fusese însă 
salvat de către sistemele de apărare ale capcanei. 

Îl cuprinse o vie dorinţă de a studia lupta, de a descoperi 
numaidecât ce anume îl făcuse vulnerabil, de ce propriile-l 
ecrane nu funcţionaseră. 

Rezistă acestui impuls, zicându-şi: Lasă la o parte lupta. 
Examineaz-o la urmă. 

Căci un atac nu însemna numai energie, forţă sau altele. 
Mai era vorba şi de metodele de apropiere ale creaturii, pe 
care ştiinţa dorea să le cunoască. De unde venea fantastica 
fiinţă? 

Studiind rederularea imaginilor, Cemp constată cu uimire 
că forma piramidală era în realitate o energie proiectată de 
o sursă. Nu izbutea să vadă clar fiinţa de la origine, pentru 
că ea se retrăsese prea repede. 


Reflectând la incredibila rapiditate a acestui recul, îşi 
aminti de o discuţie de natură ştiinţifică şi speculativă pe 
care o purtase cu alţi Silkie-l în legătură cu întâlnirea sa cu 
Glis-ul. Acum, retrăi în gând experienţa sa cu Glis-ul, dar nu 
despre ea era vorba. 

Concluzia îl îngrozi, căci ceea ce întrezărea era ceva, iar 
apoi nimic. De la ceva la nimic. De la nimic la ceva, de la 
ceva la nimic. Ce putea fi asta? 

Unul dintre receptorii lui Cemp păstra o vagă percepţie — 
atât de vagă, încât nu se concretiză decât după ce elo 
derulă mai bine de zece ori. Dar chiar şi atunci, rămânea 
neclară. Totuşi după atâtea reexaminări căpătă impresia, 
dacă putea fi numită aşa, că punctul de energie care era 
sursa aparentă a piramidei inversate mai avea un punct la o 
imensă depărtare. Iar în spatele acestuia — dincolo — mai 
exista unul şi încă unul şi altele şi altele, pe o distanţă 
infinită... Dar de ce distanţă era vorba, Cemp nu se putea 
pronunţa. 

După ce examină şi reexamină imaginea atât de neclară şi 
de imprecisă, el compară, în consecinţă, ceea ce vedea cu o 
imagine fără sfârşit, reflectându-se în două oglinzi perfecte, 
puse faţă în faţă. 

Nu era totuşi decât o analogie, căci imaginile nu se 
repetau decât în una singură dintre oglinzi. Era un fenomen 
unidimensional. 

Incapabil să rezolve acest mister, îşi concentră atenţia, cu 
inima strânsă, asupra bătăliei pe viaţă şi pe moarte pe care 
o dăduse. 

La fel ca toate celelalte aspecte ale acestui contact de 
moment, lupta nu putea fi studiată decât confuz, prin 
examinarea consecinţelor ei. Se vădi că începuse în 
fracțiunea de secundă în care sosise creatura. Capcana, 
constând, în prima fază, într-o moleculă de tip Glis, cu 
puterea de gravitație a unei planete, se îndreptase 
instantaneu către inamic. Da, instantaneu, deoarece, 
fireşte, nu exista decalaj pentru gravitație; nu intervenise 


nici un moment de aşteptare în timpul procesului de 
adaptare. 

Molecula, această remarcabilă descoperire a naturii vechi 
a materiei, al cărei secret îl smulsese Cemp de la Glis, se 
proiectase cu forţa unei întregi planete, fixându-se pe 
intrus. Îl stânjenise. 

Astfel handicapat, agresorul făcuse totuşi ceva. Ce? Cemp 
nu-şi putea face o idee. Toate mijloacele majore de apărare 
ale lui Cemp intraseră în acţiune — ecranele energetice, 
metodele magnetice de a azvârli înapoi radiaţiile, ceea ce 
învățase de la kibmadin despre folosirea energiei de atac 
împotriva atacatorului... 

Atacul nu se produsese pe o undă de energie. Mijloacele 
de apărare a lui Cemp nu fuseseră de nici un folos. Simţise 
o schimbare în tot corpul, o senzaţie bruscă de colaps şi 
distorsiune internă. 

Gândurile i se învălmăşiseră în chip straniu. Incapabil să 
ridice o singură barieră, se simţise tras în vârtejul morţii. 

O fracțiune de secundă mai târziu, stânjenită de molecula 
Glis, creatura dispărea. 

Iar bătălia lua sfârşit. 


XXV, 

Cu cea mai mare urgenţă, Cemp luă legătura cu pământul. 
Fu potopit de întrebări. 

Cineva avusese chiar aceeaşi idee ca şi el — că piramida 
era o armă ce opera după vreun sistem de oglinzi, plecând 
de la o distanţă dată. Aşa încât, suna raţionamentul, efectul 
nimic-ceva-nimic era ca o oglindă întoarsă cu faţa şi apoi cu 
dosul în timpul necesar acţionării unui comutator. 

— Nu, răspunse Cemp. Era o formă de viaţă. l-am simţit 
vitalitatea. 

Aceasta puse capăt primei părţi a discuţiei. 

Veni rândul lui Charley Baxter. 

— Informaţia adusă de tine a fost introdusă pe computer, 
Nat, spuse el pe un ton grav. În aşteptare, vrei să vorbeşti 


cu soţia ta? 

— Cum să nu. 

Gândul ce-l parveni de la Joanne reflecta iritare: 

— Toţi sunt al naibii de secretoşi în privinţa treburilor tale, 
începu ea. 

Prin urmare, nu i se vorbise de primejdia prin care 
trecuse. Se simţi uşurat. 

— Ascultă, transmise el prin telepatie, explorăm în jur şi 
experimentăm o navă spaţială de tip nou. Asta e tot ce sunt 
îndreptăţit să-ţi spun. 

Era, mai mult sau mai puţin, adevărat. Adăugă: 

— Dar tu cum te descurci? 

Tentativa de diversiune izbuti. Joanne începu, cu 
indignare: 

— Mi s-a-ntâmplat ceva îngrozitor! 

Îi povesti că femei Silkie — Silkie de baştină — le vizitaseră 
pe nevestele Silkie-lor pământeni spre a le convinge să 
divorţeze. Una dintre aceste femei Silkie venise la Joanne 
şi-l ceruse să divorţeze de Cemp. 

Îi atrăsese atenţia, fără menajamente, că Cemp, fiind 
Silkie, va trăi cel puţin o mie de ani. Şi, natural, viaţa 
Joannei va fi mult mai scurtă. „Atunci”, spuse femeia Silkie, 
„de ce să nu privească adevărul în faţă numaidecât”... Câtă 
vreme Joanne era încă tânără. 

Cemp avu sentimentul apăsător că problema era chiar cu 
mult mai gravă decât îşi închipuia Joanne. O mie de ani era 
răstimpul de viaţă pe care, din motive ce-l priveau, Glis-ul îl 
acordase Silkie-lor spaţiali. Nimeni nu ştia însă cu precizie 
care era limita vieţii unui Silkie. 

Totuşi Cemp nădăjduise întotdeauna că aceste probleme 
se vor soluţiona de la sine, la momentul potrivit. Joanne nu 
împlinise treizeci de ani. Speranţa ei de viaţă era cam de o 
sută cincizeci de ani. Mult timp înainte să atingă această 
vârstă, s-ar fi putut, eventual, ca omenirea să câştige 
imortalitatea. 


Întrebând-o pe Joanne, Cemp află că ea îi şi spusese toate 
acestea femeii-Silkie, trimiţând-o la plimbare, după ce-l 
întorsese amabilităţile. 

Cemp socoti că nu era momentul să piardă timpul cu 
schimbările ce s-ar fi putut produce în încurcătura Silkie- 
oameni. lelepatiză cu căldură: 

— Nu-ţi face griji! Tu eşti dragostea mea! 

— Ăsta-l punctul tău tare, răspunse cu dulceaţă Joanne, 
dar să nu crezi un singur moment că mă păcăleşti. Simt că 
în viaţa ta va interveni un eveniment capital şi, ca de obicei, 
tu iei lucrurile mult prea uşor. 

— Ei bine... Începu Cemp. 

— Este, într-adevăr, o dilemă de nerezolvat, zise Joanne. 

— Care, adică? întrebă Cemp, mirat. Înţelesese repede că 
pe Joanne n-o îngrijora primejdia, ci, lucru curios, tocmai 
lipsa lui de teamă. Ea răspunse aproape plângând: 

— Dacă tu te simţi atât de sigur în faţa unui duşman aşa de 
puternic — ce are să se întâmple cu raporturile dintre 
Silkie-l şi oameni? 

— Vrei să spui, presupun, că Silkie-li nu vor mai avea 
nevoie de oameni? 

— Păi, nu e adevărat? 

Cemp explică, plin de răbdare: 

— Mai întăi, încrederea mea izvorăşte din logica 
nivelurilor şi nu se bazează pe calităţile mele. 

Joanne respinse argumentul: 

— Tot una-l. Logica nivelurilor e un instrument pe care-l 
poţi folosi fie că eşti asociat cu oamenii, fie că nu. 

— În al doilea rând, replică Cemp, nici măcar nu ştiu dacă 
am să îndrăznesc să mă folosesc de ea, deşi ameninţ cu 
asta. 

— Ai să fii obligat s-o faci şi în felul ăsta vei învinge şi 
atunci vei ajunge pe o culme a puterii şi capacităţii. 

— În altreilea rând, continuă Cemp, asocierea între Silkie- 
li şi oameni există şi sunt nespus de fericit de ceea ce mi-a 
adus acest pact — pe tine. [i se pare că sunt mai inteligent? 


— N-nu! 

— La cota inteligenţei umane deci? 

— Desigur... aşa presupun, spuse ea cu regret parcă. 

— Gândesc ca o fiinţă umană, nu-l aşa? 

— Dar eşti atât de puternic! 

— Poate că ar trebui să mă consideri ca pe comandantul 
unui vas de război, zise Cemp. În cazul de faţă, vasul de 
luptă este corpul meu de Silkie, iar tu eşti soţia mult iubită 
a comandantului. 

Comparaţia păru să o readucă pe linia de plutire, căci îi 
surâse telepatic lui Cemp şi-l spuse: 

— Mi se face semn să încetez; să ştii că te iubesc ca 
întotdeauna. La revedere, dragul meu. 

Comunicarea încetă brusc. 

Reveni Charley Baxter. Gândurile lui erau pline de 
îngrijorare. 

— Ordinatorul, zise el şi-a adus aminte, graţie datelor 
aduse de tine, de un lucru pe care l-ai raportat cu luni în 
urmă — ceva ce-ţi spusese Glis-ul în timpul agoniei lui. 

„„.„Glis-ul, înțelegând că Cemp era un Silkie primejdios, se 
îndreptase către un sistem sideral îndepărtat. Acest sistem, 
dacă se dădea crezare celor spuse de Glis în ultima lui 
sforţare de a se salva, era locuit de un vechi duşman al 
Silkie-lor. 

Aceste fiinţe îşi spuneau Nijjan-l, un nume al rasei încărcat 
de semnificaţii. Creatori de universuri. Sau, într-un sens 
mai deplin, Poporul Care Cunoaşte Natura Lucrurilor Şi. 
Poate Crea Universuri După Voia Sa. 

Pe când Cemp cântărea cu nelinişte consecinţele oribile, în 
cazul în care analiza s-ar fi dovedit corectă, Baxter îşi 
continuă argumentaţia: 

— Nat, Glis-ul mergea undeva. Tu te-ai alarmat, l-ai 
ameninţat. După câte spui, Glis-ul s-a oprit şi a încercat să 
facă pace cu tine. În acest caz, sistemul către care se 
îndrepta trebuie să fie în direcţia pe care o luase el şi nu 
prea departe. 


Întrucât astronomii aveau o linie spre Sol, precedentul 
soare al pământului, ei şi proiectaseră o alta, destul de 
dreaptă, către destinaţia originară a Glis-ului, undeva în 
spaţiu, relativ aproape. 

— Şi, spuse Baxter, sistemul se află acolo, la circa şase ani- 
lumină de tine, Nat. 

Aceste amănunte erau, fireşte, interesante, însă Cemp se 
simţea mult prea ameninţat ca să-l ardă de altceva decât de 
lucruri absolut concludente. Telepatiză precipitat: 

— Are ordinatorul vreo idee asupra felului în care l-a ucis 
Nijjan-ul pe Lan sau asupra a ce trebuie să fac eu, dacă se 
întoarce cu ajutoare? 

Baxter răspunse tulburat: 

— Nat, ştiu că-ţi spun ceva îngrozitor în situaţia în care te 
afli, însă computerul n-are nici cea mai vagă idee. Nu ştie 
cum s-a năzărit creatura din neant, nici ce forţă a folosit 
împotriva lui Lan şi a ta. Spune că n-are o programare 
corespunzătoare şi... 

Aceasta fu tot ce avu timp Cemp să recepţioneze. 

În acea miime de secundă, perceptorii pe care-l proiectase 
dincolo de primul punct de releu al Nijjan-ului intrară în 
acţiune. 

Întrucât exista o linie deschisă de comunicare cu 
pământul, Cemp înregistră pericolul şi lăsă înregistrarea 
să-l treacă prin trup şi să se transmită de-a lungul liniei. 

Esenţialul comunicării astfel realizate suna aşa: 

— Nijjan-ul a revenit... Înainte să mă fi pregătit. 

Un lung, foarte lung înainte, i se păru. 

Creatura era acolo, aproape în aceeaşi poziţie ca şi prima 
oară, în parte în interiorul navei, la vreo sută de paşi. 

Însă singură. Acesta era singurul aspect liniştitor. 

Proiecţia piramidală răsturnată scânteia de pulsaţii 
energetice. 

Cemp vedea acum că fiinţa de la sursa proiecției era, de 
asemenea, o piramidă inversată — însă oarecum diferită. 
Baza era mult mai strâmtă. Şi, observă el, avea braţe şi 


picioare. Vietatea era lungă de şase picioare şi foarte 
frumoasă, cu o piele dură, strălucind de culori 
schimbătoare. 

Chiar în clipa sosirii corpului străin, molecula Glis-ului 
încercă să se lipească de el. Însă, evident, Nijjan-ul se 
aştepta la aceasta, căci se echilibră în ciuda ei, iar apoi o 
ignoră cu totul. 

Cemp fu conştient că fiinţa îl fixa cu intensitate, dintr-unul 
sau altul dintre punctele luminoase de pe partea superioară 
a corpului ei. Cemp transmise un.gând pe o undă 
magnetică, ca să vadă ce o să se întâmple. 

Răspunsul sosi numaidecât pe aceeaşi lungime de undă 
magnetică, dar cu mult mai multă putere decât era obişnuit 
Cemp să recepţioneze. El poseda însă propriii 
transformatori nervoşi, care coborâră tonul la nivelul lui. 
Astfel avu loc prima comunicare. 

— Să stăm de vorbă, începu creatura. 

— Ai o mulţime de lucruri de explicat, gândi cu asprime 
Cemp. 

— Suntem perplecşi, veni răspunsul. Dintr-o dată un 
soare-nova apare la numai câţiva ani-lumină de sistemul 
nostru. Investigăm şi descoperim că sistemul brusc născut 
este cea mai mare familie planetară posibilă, a întregii 
galaxii. Doar câteva planete sunt locuite, mai multe au fost 
locuite cu multă vreme în urmă, deşi acum nu mai sunt. 
Întâmplător, una din unităţile noastre de explorare 
întâlneşte un Silkie, o fiinţă puternică şi cunoscută, în 
antichitatea noastră, ca duşman. Fireşte, îl distruge. 

— Pretindem, replică Cemp, să-l executaţi pe acel 
explorator care şi-a îngăduit — şi încă în chip firesc — să 
distrugă un Silkie. 

— A fost un reflex străvechi, pe care l-am modificat acum, 
replică creatura. Deci nu va avea loc nici o execuţie. Asta s- 
ar fi putut întâmpla oricărui Nijjan. 

— Tu ai fost acela? întrebă Cemp. Oare tu eşti — cum i-ai 
zis?-unitatea de explorare? 


— Are vreo importanţă? 

— Probabil că nu. 

Nijjan-ul schimbă subiectul. 

— Ce sunt Silkie-li în raport cu fiinţele umane? Ce rol 
aveţi? 

— Suntem poliţia. 

— Ah! Interesant! 

Cemp nu vedea de ce şi, de altminteri, atenţia îi era mai 
departe concentrată asupra explicaţiei primite în legătură 
cu uciderea lui Lan Jedd. Trebuia să recunoască, deşi în 
silă, că dacă reflexul de atac se afla înrădăcinat în toate 
flintele acestea, de un noian de vreme şi nu fusese niciodată 
anulat, ar fi greu să-l judece pentru crimă intenţionată. 

Dar nu transmise nimic din aceste reflecţii. 

— Foarte bine, zise el, iată-ne deci sortiţi să ocupăm un 
spaţiu doar la câţiva ani-lumină unii de alţii. Şi avem o mie 
opt sute de planete locuibile. Voi câte aveţi? 

— Greu de răspuns la o astfel de întrebare. Noi nu gândim 
în termeni de planete. Desigur, îmi dau seama că acest 
concept poate să-ţi scape, aşa că voi spune că avem, 
probabil, o planetă — locul nostru de baştină. 

— Şi mai doriţi şi altele? 

— Nu în sensul la care vă aşteptaţi. Toate acestea sunt 
prea noi. Însă intenţiile noastre sunt fundamental paşnice. 

Cemp nu crezu o iotă, în această privinţă. 

Totuşi, s-ar fi putut să fie adevărat. Trecerea erelor ar fi 
trebuit să pună un termen vechilor impulsuri de ură şi de 
distrugere. Pe pământ, o mie de descendenţi ai unor 
duşmani milenari trăiau în bună pace unii lângă alţii, 
aparent pentru veşnicie. 

Desigur, nu era chiar acelaşi lucru. Nijjan-li nu erau nişte 
urmaşi, ci anume aceleaşi fiinţe care, de foarte multă 
vreme, atinseseră culmile civilizaţiei şi obţinuseră 
nemurirea. Aceleaşi creaturi care, într-un trecut îndepărtat, 
îi urâseră pe Silkie-l şi încercaseră să-l extermine — după 
cum îi spusese Glis-ul lui Cemp. 


În acele timpuri străvechi, puternicul Glis, dorind să-l aibă 
pe Silkie-l servitori, le oferise o relaţie în simbioză, ca preţ 
al salvării pe care le-o aducea — iar Silkie-li acceptaseră. 

Dar situaţia aceasta luase sfârşit, o dată cu transformarea 
şi înfrângerea Glis-ului. Iar Silkie-li erau din nou 
independenţi. Numai că nu puteau spera nici un ajutor de 
nicăieri, de la nimeni din afară. 

Era o concluzie dureroasă, dar Cemp nu se lăsă doborât. 

— Nu pot să accept explicaţia dată, zise el. Într-adevăr, de 
ce, când am ajuns aici, iar reflexul tău de atac se presupune 
că e anulat, ai încercat să mă ucizi? 

— A fost un gest de apărare, răspunse Nijjan-ul. Ceva m-a 
stânjenit. Văd acum că e o manifestare gravitaţională 
neobişnuită, însă în acel prim moment, am acţionat în doi 
timpi, contraatac imediat şi retragere. De îndată ce am 
putut examina ameninţarea, m-am decis să revin. Şi iată- 
mă. Aşa că să discutăm. 

Era o explicaţie bună, totuşi Cemp era mai departe 
neîncrezător; nu crezuse povestea străinului, nu putea s-o 
accepte, considera că Nijjan-ul ţinteşte să câştige timp. Îl 
apăsa convingerea disperată că pericolul creşte pentru el 
clipă de clipă. Îşi puse întrebarea: De ce vrea el să câştige 
timp? Răspunsul îi apăru evident: ca să exploreze nava, 
desigur, structura, armele ei 

— Dacă ceea ce spui e adevărat, replică Cemp, atunci 
dezvăluie-mi metoda voastră de atac. Cu ce anume a ucis 
colegul tău un Silkie? 

— Ar trebui să fiu nebun să-mi dau pe faţă avantajele. Cum 
aş putea cunoaşte intenţiile tale? 

Şi acest lucru era fundamental adevărat, dar atunci se 
aflau într-o situaţie fără ieşire. Totuşi Cemp mai putea afla 
câte ceva. 

Trimise unde magnetice pe toate lungimile de bandă, 
destinate să provoace reacţii pe corpul străin. Înregistra 
informaţia ce reveni pe undele magnetice ce treceau prin 
corpul Nijjan-ului în momentul în care sosiseră mesajele lui. 


Se servi de radar şi citi datele ce ţâşneau înapoi spre el. 

Se sluji, de asemenea, de undele geon, aceste stranii 
modele de încetinire a timpului. 

Folosi, de asemenea şi energia Ylem — care semăna în 
chip primejdios cu o armă. Dar intenţia sa, pe care o 
telepatizase Nijjan-ului, era de a suscita o reacţie. 

Dacă obţinu efectiv informaţii pe undele şi energiile ce se 
reflectau sau reveneau către el, Cemp nu le putu analiza. 

Stăpânindu-se, se pregăti de eşec şi porunci: 

— Pleacă. Dacă nu-mi dezvălui metoda uciderii, refuz să 
continui această discuţie. Şi te asigur că nu va avea loc nici 
o negociere între grupurile noastre înainte de a ne face 
aceste dezvăluiri. 

Nijjan-ul răspunse: 

— Nu pot da asemenea informaţii, fără autorizaţie. Dar de 
ce n-ai veni cu mine ca să discuţi cu... 

Folosi un semnificant mental ce indica noţiunea de guvern, 
dar care avea un caracter aparte, pe care Cemp nu-l putea 
pricepe. Replică: 

— Asta m-ar lăsa la discreţia voastră. 

— Cineva trebuie să negocieze. De ce nu tu? 

Nu putea să nu-l recunoască cel puţin o calitate acestui 
Nijjan. Viclean sau ba, ştia să persevereze. 

Telepatic, Cemp temporiză: 

— Cum aş putea merge cu tine? 

— Treci lângă mine de-a curmezişul şi în proiecția mea la o 
distanţă de... 

Şi Nijjan-ul numi o măsură în termenii unei anumite 
lungimi de undă magnetică. 

O dată mai mult şi fără să vrea, Cemp simţi admiraţie 
pentru această fiinţă şi gândi: Pe cât îmi dau seama, dacă 
fac aşa ceva, asta a fi metoda lui dea mă ucide. 

Încă mai fascinant era faptul că îl manevra în aşa fel, încât 
să şi-o facă cu mâna lui. 

Extrema ingeniozitate a vicleşugului, în acest moment 
aproape final, atrase atenţia lui Cemp asupra acestui 


aspect. 

Dându-şi seama de asta, făcu două lucruri. Trimise o rază 
către mecanismul capcanei care controla molecula ce avea 
gravitația unei planete şi o dezlipi de Nijjan. 

Motivul acestei prime manevre era acela că, probabil, 
creatura lupta din răsputeri împotriva gravitaţiei; probabil 
că folosea o energie pentru a se menţine la distanţă de ea. 
În momentul desprinderii, trebuia să se apere împotriva 
inerţiei rezultate, echivalentă cu forţa de împingere 
centrifugă a unei planete. 

Al doilea lucru pe care Cemp îl făcu, în acelaşi timp, fu mai 
subtil. Încercă logica nivelurilor asupra comportamentului 
observat în ultimul moment la Nijjan. 

Şi cum nu era sigur că va izbuti şi nici nu voia să 
deconspire ceea ce până atunci fusese secret între oameni 
şi Silkie-l, el contă că pierderea de gravitație va descumpăni 
marea creatură ce se lăsase atrasă în capcana sa, atât de 
sigură de superioritatea ei faţă de Silkie-l. Speră că Nijjan- 
ul se va tulbura o clipă, va fi vulnerabil un moment şi că, 
într-un fel sau altul, dezastrul va putea fi prevenit. 

Comportamentul pe care Cemp crezuse a-l fi observat în 
mintea creaturii era o manifestare a faimoasei scheme a 
trădării. 

Din punctul de vedere al logicii nivelurilor, acesta era un 
eveniment minor în creier. Deoarece aparţinea unui ciclu de 
viaţă destinat să învingă, prin însăşi esenţa sa, nu se putea 
întreprinde nimic decisiv împotrivă-l. Declanşând procesul, 
îl determina pe Nijjan să învingă încă mai mult — ceea ce 
aducea a ironie şi putea avea consecinţe imprevizibile. Însă 
era singura soluţie posibilă. 

Trei lucruri se petrecură simultan. Molecula se desprinse; 
ciclul trădării se declanşă; iar Cemp intră în făgaşul razei 
de energie pe care o emana puternica piramidă. 

Încercă o senzaţie care nu semăna cu nimic din ceea ce 
simţise vreodată. De sub el, din jurul lui, nava-capcană... 
pieri. 


Percepu că se află într-un straniu... nu loc, căci nu era 
nimic acolo. 
Dar... ce? 


XXVI. 

Într-un grup, doar conducătorul poate trăda. Iar el trebuie 
să trădeze sau să fie gata să trădeze, altfel grupul nu există. 

Toţi ceilalţi trebuie să se încline, să respecte necondiţionat 
regulamentul; orice obiecţie, fie şi numai în gând, este 
interzisă. 

Trebuie să-l juri credinţă conducătorului „fără rezerve 
mentale”. Trebuie să susţii codul şi, în chip ideal, să 
raportezi poliţiei conducătorului orice abatere comisă de 
alţii sau de tine însuţi. 

Poţi fi trădat (sacrificat), în orice moment, pentru binele 
grupului, aşa cum singur şi fără vreo altă explicaţie, 
hotărăşte conducătorul. 

Periodic, tu însuţi — sau vreun alt conformist — trebuie să 
fii trădat, ca simplă măsură politică, chiar când n-ai încălcat 
codul în nici una din prevederile lui. 

Venind din partea conducătorului, trădarea, în sine, te 
învinovăţeşte pe tine, cel ce ai fost trădat. Toate celelalte 
persoane din grup trebuie să se îndepărteze imediat de tine 
fără nici o rezervă mentală. 

Regula trădării numai de către conducător se aplică 
întregului sistem al grupului, inclusiv corpului electiv — 
care reprezintă grupul asistenţilor din imediata apropiere a 
conducătorului. 

Când un grup se măreşte, conducătorul îşi delegă 
drepturile la trădare unor persoane divers calificate, care 
acţionează în numele său. Acolo unde acest procedeu de 
delegare continuă şi se generalizează, regimul devine mai 
blând, deoarece nu totdeauna subşeful este la fel de sensibil 
faţă de primejdia nonconformismului, cum e conducătorul. 

Însă conducătorul care poate citi gândurile şi care aplică 
ciclul trădării după o metodă necruțătoare de control 


polițienesc, poate rămâne la cârmă... veşnic. 

Astfel, trădarea aplicată consecvent triumfă la toate 
nivelurile; iar cel mai înalt nivel este... 

Pentru Cemp, se petrecea un eveniment combinat. Avea 
impresia că acel cineva cu care se află în comunicare 
telepatică totală era mic. Atât de mic. Afară de cazul când — 
şi nu mai ştiu ce să creadă — el ar fi fost, în fapt, foarte 
mare. Incredibil de mare — mai mare decât universul?... 
Fiinţa căreia Cemp îi capta gândurile respinse conceptul de 
imensitate. Era mai confortabil să te simţi... micuţ. 

Bucuroasă de a nu fi decât un punct, fiinţa chibzui ce ar 
putea să devină. Ea se gândi, iar Cemp acceptă gândul, 
informaţia: N'Yata va fi mulţumită că am această clipă de 
realitate finală. 

În stadiul său de dezvoltare, nu putea spera să se menţină 
decât un timp foarte scurt, recurgând la tot ce-l stătea în 
putinţă, presărând atâtea puncte luminoase câte putea în 
timpul de care dispunea... n-avea nici măcar o clipă de 
pierdut. 

Fiinţa, atât de mică ea însăşi, proiectă, una câte una, 
fărâme de o şi mai redusă micime, în bezne. Fiecare fărâmă 
se lăsa greu, ca şi cum ataşamentul sau consanguinitatea ar 
fi împiedicat-o să se îndepărteze. Primii yarzi erau 
îngrozitor de greu de parcurs, prima mie de mile, dificilă, 
primul an-lumină din ce în ce mai uşor, distanţa până la o 
galaxie, ca un fulg în vârtejurile vântului. Iar întunecaţii ani- 
lumină de după aceea păreau a fi lipsiţi de orice obstacol. 

Dintr-o dată, una din fărâmele pe care le expulzase astfel, 
atrase atenţia fiinţei. Se gândi: Nu, nu, nu trebuie să fac 
asta! 

Luptă atunci cu tendinţa unei subite treziri a interesului 
faţă de această fărâmă. Încercă să-şi mărturisească 
adevărul — că el fusese acela care expulzase fărâma, că tot 
el îşi proiectează interesul asupra acelei fărâme. Că, pentru 
sine, lucrul nu prezenta nici un interes. 


Se produse însă o curioasă răsturnare — convingerea că 
fărâma prezenta interes pentru el, că avea ceva atractiv în 
ea, independent de gândul pe care i-l acorda. 

De cum avu această scăpare de conştiinţă, Cemp simţi că 
înalta şi pura energie a creaturii începe să scadă. I se păru 
că foarte repede — n-ar fi putut spune în ce interval de timp 
— fiinţa suferi o transformare emoţională; de la o stare 
radioasă, printr-o răbufnire momentană de furie — ah, cât 
de nesuferită! — ajunse sub stăpânirea unei iluzii: Sunt, 
probabil, un zeu sau cel puţin un semizeu. Deci toate 
lucrurile trebuie să se supună în faţa mea. 

Revenise, gândi sardonic creatura, la nivelul trădării. 

În fine, toate cele bune au un sfârşit. 

Gândind acestea, ajunsese deja la celălalt punct, cel ce-l 
trezise automat interesul. 

În fiecare din etapele acestor remarcabile evenimente, 
Cemp dădea — şi observa, totodată, prin mijlocirea unui alt 
sector al conştiinţei sale — o bătălie pe viaţă şi pe moarte, 
ce n-avea nici un rost. 

Nimeni nu se lupta cu el. 

Întocmai unui om ce cade printr-o gură de canal, pe care 
n-a văzut-o, într-o cloacă adâncă, colcăitoare şi 
dezgustătoare; asemeni unui copil care atinge un fir de 
înaltă tensiune şi este brusc curentat, aşijderi celui ce calcă 
pe nodul frânghiei care ţine aplecat un arbore şi se 
pomeneşte azvârlit la o sută de paşi, în timp ce copacul se 
îndreaptă — Cemp se lansase singur în echivalentul cosmic 
al vârtejului lăsat în urmă de o rachetă. 

Fu, instantaneu, incapabil de a face faţă... Lupta împotriva 
unei forţe naturale ce-l depăşea experienţa. Era în faţa unei 
condiţii fundamentale a spaţiului, a cărei existenţă nu 
fusese niciodată bănuită de vreun om sau de vreun Silkie. 

Cemp îşi ridică barierele, sustrase energie din nava- 
capcană, înlocui ceea ce fusese aspirat din el. 

Punctul auriu se stinse. 


lar Cemp îşi dădu seama că se afla într-o vastă încăpere. 
Mai multe fiinţe omeneşti erau acolo, aşezate în faţa unui 
uriaş tablou de comenzi şi-l priveau uluite. 

Pe când Cemp recunoştea personalul superior al 
Autorităţilor Silkie, Charley Baxter sări de pe scaunul său şi 
se repezi la el, făcând paşi mari pe covorul gros. 

Cemp îşi mai dădu seama de un lucru — corpul său de 
Silkie părea lipsit de sensibilitate, cum nu mai fusese 
vreodată. Nu era o senzaţie neplăcută. Avea doar impresia 
că o parte din el păstra conştiinţa unui loc îndepărtat. 

Îi trecu prin minte un gând alarmant: Sunt încă legat de 
celălalt loc. Aş putea fi smuls de aici dintr-o clipă în alta. 

Şi, ceea ce era încă mai alarmant, nu mai avea alte arme 
de apărare. În afara unei foarte slabe idei de tărăgănare a 
timpului, îşi consumase toate posibilităţile. 

În consecinţă, adevărata criză era în faţa lui, afară numai 
dacă... 

Cemp se transformă în om. 

Era un act destul de necugetat Plecase de la premisa că o 
schimbare de structură l-ar elibera, fie şi cât de puţin, de 
acea îndepărtată... conexiune. Întrucât fusese singura 
posibilitate ce-l mai rămăsese, efectua schimbarea imediat 
şi, în graba sa, lunecă şi aproape se prăbuşi la pământ. 

Observă, cu uşurare, că tranziţia părea să fi funcţionat. 
Senzaţia de a fi dependent de o legătură aproape că se 
risipi. Dăinuia, insă doar ca o şoaptă într-o încăpere unde 
cineva a urlat cu un moment în urmă. 

Charley Baxter ajunse lângă el şi Cemp îi strigă: 

— Repede! Haidem la ordinator. Nu ştiu ce s-a întâmplat. 
Trebuie să fiu descifrat. 

Pe drum, careva îi întinse lui Cemp o cămaşă lungă. O 
îmbrăcă pe trupul gol, din mers. 

Avu loc o scurtă, sacadată şi încordată discuţie. Baxter 
întrebă: 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Am câştigat ceva timp, răspunse Cemp. 


Dădu explicaţii; desigur, era vorba de mult mai mult decât 
atât. În loc să fie instantaneu înfrânt, îşi manipulase şi 
dezorientase adversarul. Confruntat cu o fiinţă superioară 
lui, îşi folosise dibăcia şi şiretenia. Acum, avea o disperată 
nevoie de ajutor, ca să înţeleagă, să pătrundă fantastica 
întâmplare trăită. 

— Cât timp crezi că avem? întrebă îngrijorat Baxter. 

— Am impresia că ei lucrează cu toată viteza. Aşa că, o 
oră, nu mai mult, răspunse Cemp. 

Cu rapiditatea lui electronică, ce-l păru lui Cemp cu totul 
nesatisfăcătoare, computerul îl studie şi dădu cele patru 
răspunsuri alternative. Din cele patru, doar două 
răspunsuri erau mai importante. Dintre acestea unul era 
foarte straniu. „Am impresia, spunea ordinatorul, că tot ce a 
avut loc s-a petrecut în mintea cuiva. Totuşi, există 
amprenta a ceva fundamental în acest concept. Ceva... ei 
bine, nu ştiu... ceva esenţial pentru orice pe lume.” 

Era, fireşte, greu de acceptat Fundamental — esenţial era 
prea important Axiomatic, ceea ce e fundamental nu poate 
fi combătut ori respins de ceea ce ar fi mai puţin. 

„Asta este, într-adevăr, tot ce vă pot spune, zise 
ordinatorul. Manipularea spaţiului, de care se pare că sunt 
capabili Nijjan-li, reprezintă ceva nou. S-ar părea că 
celulele sistemului lor s-au adaptat unor condiţii ce le 
asigură un avantaj asupra altor forme de viaţă, un soi de 
bună stăpânire a esenței lucrurilor.” 

Trecură printr-un moment greu. Pe când însuşi 
ordinatorul îşi mărturisise eşecul, Cemp simţea în interiorul 
său o schimbare în rău. Acel ceva din depărtări se adapta 
trupului său omenesc. Căpătă convingerea că, dintr-o 
secundă într-alta, va trece un prag. 

Îi raportă în grabă lui Baxter ce simţea şi conchise: 

— Speram să am timp să vizitez cartierul general de pe 
pământ al Silkie-lor originari, dar aş face mai bine să mă 
transform din nou în Silkie şi chiar imediat. 


Răspunsul lui Baxter dovedi că era conştient de pericolul 
la care era expus Cemp: să se regăsească în hăul cine ştie 
cărui vid spaţial, cu trupul său omenesc lipsit de apărare. 
Întrebă zguduit de nelinişte: 

— Nu cumva te-ai transformat în om pentru că erai şi mai 
vulnerabil ca Silkie faţă de acela care încearcă să te târască 
cu el? 

Era adevărat. Însă Cemp n-avea alegere. În forma sa de 
Silkie ar fi fost, cel puţin provizoriu, mai apărat într-un 
mediu primejdios. 

Baxter reluă cu o voce încordată: 

— Nat, de ce n-ai lua altă formă? 

Cemp se-ntoarse şi-l privi. O clipă, rămaseră tăcuţi, faţă în 
faţă în sala îmbrăcată în pluş, cu fotolii adânci şi cu acele 
protuberante ieşind din pereţi — singurele părţi la vedere 
din ordinatorul uriaş. În sfârşit, Cemp spuse: 

— Charley, consecinţele a ceea ce sugerezi duc în 
necunoscut. 

Baxter răspunse cu gravitate: 

— Nat, dacă nu ne putem baza pe tine să ieşim la liman, 
înseamnă că, oricum, am încurcat-o, problema este de 
nerezolvat. 

Senzaţia de schimbare iminentă devenea tot mai 
puternică. Însă Cemp se zbătea să câştige timp. Ceea ce-l 
sfătuia Baxter era tot atât de teribil ca şi ameninţarea 
Nijjan-llor! 

Să se transforme în orice ar fi! 

În orice fel de trup! în orice fel de formă! Să fie ceva cu 
totul diferit de cele trei corpuri pe care le cunoştea atât de 
bine! 

Credea în spusele lui Charley. Însă adevărul conţinut în 
spusele lui era legat de un trecut cunoscut — situaţia 
oameni-Silkie-l în care crescuse. Pentru cineva care n-ar fi 
avut antecedentele lui, acest adevăr n-ar fi fost valabil. Ou- 
Dan, Silkie-ul „de baştină”, o spusese cu o claritate de 
cristal. 


Cemp avu cea mai stranie certitudine din viaţa lui, că era 
ca un om la marginea unei prăpăstii, în noaptea cea mai 
adâncă, pregătindu-se să sară în vid şi beznă. 

Ar fi fost, fireşte, un salt limitat. Pentru moment, nu putea 
efectua decât trei schimbări. Putea să devină un kibmadin 
sau creatura în care se schimbase kibmadin-ul... sau un 
Nijjan. 

Îi explică lui Charley: 

— Trebuie să ai o imagine mentală, ca să te ghidezi — să fii 
şi „văzut” fiinţa cealaltă; iar eu am văzut doar tare puţine. 

— Schimbă-te în Nijjan! îi spuse Baxter pe un ton stăruitor. 

Cemp întrebă aproape cu nepăsare: 

— Vorbegşti serios? 

Apoi, cum, lăuntric, avea senzaţia că ceva începe să-l 
scape — o impresie foarte netă — îşi desfăşură foarte 
repede prin faţa ochilor imaginea Nijjan-ului, aşa cum o 
înregistrase; o „desfăşură” cu ajutorul sistemului său 
transmorf. 

În acelaşi moment, fiecare din celulele sale primi o 
descărcare electrică uniformă şi simultană, care acţionă ca 
explozia unei capse de cartuş, eliberând energia conținută 
în celulă. 

Transformarea se efectuă foarte repede, fiindcă energiile 
chimice astfel eliberate aveau nevoie să se unească 
instantaneu cu omologii lor chimici. 

Era una din acele situaţii când, în teorie, întregul proces 
nu trebuia să dureze decât o secundă sau mai puţin. În 
realitate, fireşte, celulele vii se adaptau mai lent. Astfel, 
trecură cinci secunde înainte ca Cemp să se afle în noua lui 
stare. 

Şi după cum observă, într-un loc necunoscut. 


XXVII. 
Cemp îşi dădu seama că înregistra din nou gândurile 
celeilalte fiinţe. 


Această fiinţă — Nijjan-ul — luă cunoştinţă de o prezenţă 
la stânga sa. 

Privi în acea parte şi văzu că N”Yata se deplasase către el 
din îndepărtatul său centru vital, intrând în spaţiul lui. 

Era o mişcare pe care o întâmpină cu bucurie şi cu 
admiraţie, căci ea se afla cel puţin cu o jumătate de stadiu 
deasupra lui, ca dezvoltare. 

În împrejurări obişnuite, ar fi apreciat venirea ei, căci îl 
măgulea şi-l era instructivă. Şi, în mod normal, ar fi fost 
pentru el o ocazie ideală de a observa şi imita perfecțiunea 
ei mai înaltă. 

Însă împrejurările nu erau nici normale, nici obişnuite. Ea 
venea spre a răspunde cererii sale de ajutor, neputinței lui 
derutate în faţa lui Cemp. 

Ce anume gândea ea în această privinţă i se citea în 
mişcări, iar el o percepu ca pe un punct auriu, de talia unui 
atom. Putu nota poziţia şi micimea ei, la stânga sa, graţie 
unei grile de linii de forţă. 

Cemp făcu aceeaşi observaţie, dar curând îl străbătu un 
gând personal: Oare cum de observ toate astea? Apoi 
înţelese, cu propria-l energie, automat suscitată de o emoție 
care (gândurile celeilalte fiinţe notară aceasta cu o grimasă 
autocritică) nu era încă decât la câteva vibrații deasupra 
trădării. 

Odată mai mult, logica nivelurilor, cu implicita ei conştiinţă 
a naturii emoţiei, fu pentru Cemp unicul mijloc de apărare. 
Şi, bineînţeles, ca şi mai înainte, trădarea nu era tactica cea 
mai potrivită care să-l permită o biruinţă decisivă împotriva 
cuiva. 

În plus, intuitiv, îi repugna să declanşeze la mai puternica 
decât el N”Yata vreun nivel final de triumf. 

Ţinând seama de aceste diverse restricţii, îşi îndreptă 
unica sursă de apărare împotriva oricărei distrugeri 
implicite în emoția trădării. Cu subtilitate, îi murmură lui 
N”Yata o semnificaţie mai relaxată a trădării. Sugerând 


seducţia. Şi dădu de înţeles că plăcerea depăşea efectele 
negative. 

Era o contraofensivă abilă, căci punctul auriu îşi schimbă 
poziţia în spaţiu şi lunecă spre el, aşezându-l-se drept în 
faţă. 

Câţi ani-lumină presupunea această deplasare, Cemp nu-şi 
putea imagina. Căci N”Yata era încă foarte departe, iar 
vastele distanţe sfidau măsurarea prin mijloacele lui tehnice 
cu o jumătate de treaptă mai rudimentare, ce reflectau 
starea corpului de Nijjan, pe care el îl reprodusese. 

Încă mai poţi trăda! Acesta era gândul-senzaţie care 
curgea în prezent de la punctul auriu către Cemp. După ce- 
şi transmise mesajul, punctul începu să se îndepărteze. 
Cemp simţi în mod distinct cum propriul său nivel de 
energie scădea la un nivel încă mai jos (decât cel al 
trădării), al amărăciunii şi apatiei. Privind cum se îndepărta 
punctul, prima lui dorinţă fu de a muri, atât de mare era 
refluxul energiei sale vitale. 

Recunoscu în aceasta o tentativă de crimă, făcută fără 
convingere, simţi că, deşi ea ştiuse că el nu era adevăratul 
G'Tono, se aflase într-o încurcătură şi, până la urmă, nu se 
putuse totuşi decide să distrugă un alt Nijjan, chiar dacă 
acesta se dovedea a fi o copie. 

Retragerea ei demonstra intenţia de a studia problema. 
Simţi că ea îl lăsa să se ducă... 

Gândul i se curmă. Se afla din nou în sala ordinatorului. Îl 
privi pe Baxter şi-l întrebă prin telepatie: 

— Ce s-a întâmplat? 

Pe când punea această întrebare, Cemp deveni conştient 
de trei lucruri. Primul era doar interesant. În timpul... 
confruntării dintre el şi N”Yata, Baxter se îndepărtase. 

Acum îl privea cu un aer bănuitor pe faţa sa fină. 

Cemp repetă întrebarea: 

— Mi s-a-ntâmplat ceva. Ce-a părut că se petrece în tot 
acest timp? Era aceeaşi întrebare de mai înainte, dar mai 
amănunţită. 


De această dată Baxter se animă. Răspunse cu voce tare: 

— Nu-ţi receptez gândurile. Aşa că dă-mi voie să-ţi spun că 
simt în acest moment cum trupul tău de Nijjan radiază mai 
multă forţă decât pot eu suporta. Fără îndoială, eşti într-o 
altă stare de energie. 

Cemp îşi aminti propria-l problemă, când primise 
comunicarea Nijjan-ului. După ce cântări o clipă 
dificultatea, căută să efectueze o reglare la ieşire, în banca 
de celule consacrată acestei probleme, apoi îi telepatiză lui 
Baxter, cu titlu de încercare. 

O expresie de uşurare apăru pe trăsăturile feţei delicate a 
lui Baxter. 

— E-n regulă, m-am branşat. Ce s-a-ntâmplat? 

Cemp îi raportă pe scurt experienţa sa. 

— Fără îndoială că modul original în care am aplicat logica 
nivelurilor l-a tulburat pe primul Nijjan pe care l-am 
întâlnit, G'Tono pe numele lui, dacă am înţeles bine. 
Făcându-l să urce în spirală până la situaţia triumfului 
deplin, am scăpat de ce o fi avut în minte să-mi facă. lar 
acum, devenind dublul lui — în esenţă asta este tot ce am 
făcut — am pus-o, pentru un moment, în încurcătură pe 
N”Yata. Dar şi-a revenit foarte repede. Aşa că timpul 
presează. 

— Crezi că... 

— Aşteaptă, îl preveni Cemp. 

O a doua stare de conştiinţă acapară spiritul lui Cemp, dar 
de această dată nu era numai interesant, ci şi urgent — 
conştiinţa de a fi un Nijjan. 

Totul se petrecuse atât de repede! Momentul prefacerii, 
transferul instantaneu, confruntarea cu N”Yata, apoi 
reîntoarcerea... 

Acum Cemp îşi dădea seama, ca Nijjan, că putea auzi 
sunete. Vocea umană a lui Baxter îi parvenise la nivel 
normal — nu numai auzul, ci şi vederea, pipăitul, senzațiile 
proprioceptive; aparent, o gamă fizico-emoţională umană. 


Şi putea merge. Simţi că posedă nişte apendice cu forme 
bizare ce-l susțineau, echilibrându-l, îngăduindu-l să stea 
drept... şi nişte membre ca nişte braţe, ceva mai 
şerpuitoare. 

Cemp nu se mira că avea conştiinţa facultăţilor umane. 
Schimbarea formei nu însemna schimbarea fiinţei, ci doar o 
alterare cameleonică a aspectului — modificare totală, 
diferită de un simplu camuflaj; nu doar un mod de ate topi 
în decor. 

El era omul-Silkie Nat Cemp sub forma unui Nijjan. 
Celulele lui născute pe pământ alcătuiau materia 
fundamentală a noului corp, cu siguranţă deosebite de cele 
ale unui Nijjan autentic. 

Totuşi asemănarea, până în cele mai gingaşe amănunte, 
era suficient de complexă ca să-l trezească interesul lui 
Cemp. Îi dădea speranţa că, având forma unui Nijjan, va 
putea, de asemenea, descoperi câteva dintre secretele 
capacităţilor acestei forme. 

Atenţia lui continua să treacă de la un punct la altul al 
corpului său de Nijjan. 

Picioarele şi braţele — să ai aşa ceva în vidul spaţial! — 
difereau de cele ale Silkie-ului terestru. 

Forma de Silkie nu putea supravieţui în spaţiu decât când 
carnea şi structura internă erau separate de vid prin 
substanţă chitinoasă, dură ca oţelul. Din acest motiv, era 
necesar ca picioarele să fie masive. Aşa încât Silkie-li n- 
aveau decât nişte cioturi, iar acolo unde ar fi trebuit să fie 
capul şi faţa n-aveau decât o grimasă. 

Evident, Nijjan-li aveau aceleaşi capacităţi, fără a mai fi 
nevoiţi să-şi schimbe forma. O substanţă dură? Nu s-ar fi 
zis. Părea mai degrabă o structură moleculară diferită. 

Însă nu era timp de astfel de cercetări. 

La un nivel mai înalt, în trupul Nijjan-llor se manifesta 
întreaga sensibilitate a lungimii de undă magnetică şi a 
radiaţiei; în plus, conştiinţa gravitaţiei şi a tuturor centrilor 


de stază ce permiteau Silkie-lor să opereze cu stabilitate în 
vidul spaţial. 

Şi pe deasupra... 

Cemp percepu un alt ansamblu de centri de control la 
nivel înalt, situat în partea cea mai densă a formei 
piramidale. Însă aceste regiuni nervoase erau silenţioase, 
nu difuzau energie, nu reacţionau la nici unul din ordinele 
pe care le dădea el în grabă. 

Poate că exista o activitate autonomă dincolo de pragul 
supravieţuirii chimice, în această masă a substanţei 
nervoase, dar Cemp n-o putea detecta. 

Se întrebă, cu îngrijorare, dacă acesta era lobul de control 
spaţial al creierului de Nijjan. Şi n-avea timp să 
experimenteze. Nu încă. 

Cel mai enervant era faptul că nici o imagine a vreunei 
energii piramidale mai însemnate nu se proiecta asupră.-l. 
Prin urmare, nu se punea problema unui proces automat. 
Să fi fost o proiecţie oarecare a celulelor de control spaţial? 

Nu mai avea timp nici să facă investigaţii în direcţia 
aceasta, căci o a treia certitudine i se impunea atenţiei, într- 
un domeniu în care putea întreprinde ceva. 

În plus, după judecata lui, era ceva legat de cea de a doua 
conştientizare pe care o avusese. În felul acesta, nu renunţa 
să afle ce însemna să fii Nijjan, spre a se ocupa de ceva mai 
urgent. În orice caz, nu cu totul. 

— Aşteaptă... Încă puţin, îi repetă el lui Baxter. 

După ce-l transmise rugămintea, Cemp plasă un alt gând 
pe raza magnetică ce putea fi citită de om. 

Gândul era îndreptat către cartierul general terestru al 
Silkie-lor spaţiali. EI fu trimis pe o linie deschisă, aşa încât 
nu se miră când primi răspunsuri mentale, dintre care unul 
de la o femeie Silkie. 

Răspunsurile se asemuiau. 

— Noi, Silkie-li spaţiali, ne-am decis de comun acord să nu 
discutăm individual problemele noastre. 


— Ceea ce am de spus este foarte urgent. Aveţi un 
purtător de cuvânt? întrebă Cemp. 

— Da. Pe I-Yun. Însă trebuie să veniţi aici. El nu va vorbi 
decât în prezenţa mai multora dintre noi. 

Aceasta implica o gândire, o acţiune de grup, decizii ale 
mai multora, nu numai ale unei singure persoane. Luând — 
fulgerător-în consideraţie aceste restricţii, Cemp avu o 
intuiţie spontană, un gând, cu siguranţă de o importanţă 
capitală. 

— Voi fi acolo în... Începu Cemp. 

Se întrerupse şi întorcându-se către Baxter, îl întrebă: 

— Cât de repede m-ai putea conduce la cartierul general 
al Silkie-lor spaţiali? 

Baxter se îngălbeni. 

— Ar dura prea mult, Nat, protestă el. Un sfert de ceas, 
douăzeci de minute... 

— În douăzeci de minute. Până atunci, adunaţi-vă cu toţii 
într-o sală! zise Cemp, completându-şi comunicatul către 
Silkie-li din îndepărtatul lor cartier general. 

După care, o convinse mental pe Baxter, care tot mai 
protesta, să alerge pur şi simplu către ascensorul cel mai 
apropiat. 

Capetele se întoarseră, ochii se holbară, văzând trupul 
argintiu al Nijjan-ului şi fiinţa omenească, gonind cot la cot. 
Însă Cemp apucase să-l explice lui Baxter şi să-l convingă. 

Încât tot ce putea face Autoritatea fu făcut. 

Un ascensor ce cobora se opri la semnalul de urgenţă şi-l 
transportă pe acoperiş. Un helijet pe punctul de a decola fu 
reţinut printr-o comandă prioritară a turnului de control şi 
curând se înălţă deasupra uriaşelor clădiri ale Autorităţii 
Silkie, depărtându-se cu mai multe grade de destinaţia sa 
iniţială. Câteva minute mai târziu, aparatul cobori către 
zona de aterizare a imobilului cu trei etaje care fusese 
atribuit Silkic-lor spaţiali drept cartier general provizoriu. 

În timpul zborului, Cemp reluă legătura la nivel magnetic. 
Se adresă celor trei care-l recepţionau, le spuse cine era 


duşmanul şi explică: 

— Deoarece nu am reacţionat faţă de el sub forma mea de 
Silkie, presupun că noi, Silkie-li pământeni, n-avem nici 
unul din vechile reflexe referitoare la Nijjan-l. Dar ne-am 
gândit că Silkie-li siderali ar fi putut păstra vreunul. 

Se lăsă o lungă tăcere, apoi o altă minte transmise prin 
rază magnetică. 

— Aici I-Yun. 'Toate restricţiile au fost momentan 
suspendate. Trimiteţi, ca răspuns, toate adevărurile de care 
aţi putut lua cunoştinţă, toate. 

Primul a fost gândul femeii Silkie. 

— Dar s-au perindat atâtea generaţii de atunci! protestă 
ea. Credeţi că după atâta vreme mai avem o memorie 
ancestrală? 

— Dacă aşa s-au petrecut lucrurile, nu pot decât să sper, 
răspunse Cemp, dar... 

Şovăi. Îi trecuse prin minte un gând şi mai fantastic. Glis-ul 
îi dăduse impresia că un anumit număr de veritabili Silkie-l 
originari mai existau încă. 

Scurta lui ezitare luă sfârşit. Transmise gândul. 

Un Silkie-bărbat îi răspunse stupefiat: 

— Vreţi să spuneţi că ar avea o sută de mii de ani? 

— Poate nu tocmai atâta, zise Cemp. În fapt, calculez după 
gândurile-senzaţii pe care le-am înregistrat, că n-au trecut 
o sută de mii de ani de când şi-a ataşat Glis-ul pe Silkie-l. 
Dar intre cinci şi zece mii de ani, da. 

Din nou tăcere. Apoi: 

— Ce aşteptaţi de la un asemenea Silkie? Să poată 
înfrânge un Nijjan? Nu uitaţi că, după câte ştim, Silkie-li au 
fost cei învinşi şi decimaţi. Şi, de altminteri, cum să-l găsim 
pe acei bătrâni? Nimeni nu-şi mai aminteşte de ceva aşa de 
vechi; Glis-ul „a avut grijă cu tehnicile sale de ştergere a 
memoriei. Aveţi vreo metodă pentru stimularea unor reflexe 
aşa de vechi? 

Cemp, care se afla în posesia metodei perfecte gata de pus 
în aplicare, dori să ştie câţi Silkie-l erau prezenţi în clădire, 


în acel moment. 

— Oh! cam o sută, răspunse I-Yun. 

Părea să fie un eşantion destul de mare. Cemp întrebă 
dacă se adunaseră cu toţii, aşa cum ceruse. 

— Nu, dar îi putem aduna, dacă doriţi. 

Cemp dorea foarte tare. 

— Şi repede, presă el. Vă jur că nu e timp de pierdut. 

După câteva clipe, emise un nou mesaj.magnetic: 

— Domnul Baxter şi cu mine aterizăm în acest moment pe 
acoperiş. Vom fi în sala cea mare într-un minut. 

Timp de un minut transmise curenţii de gândire grupului, 
explicându-le analiza sa. 

Chestiunea capitală era de a şti, dat fiind că Silkie-li 
fuseseră efectiv decimaţi într-un trecut îndepărtat de către 
Nijjan-l, cum au supravieţuit unii dintre ei? 

Deoarece supraviețuitorii sau urmaşii lor erau singurii 
Silkie-l pe care-l avea la îndemână, iar răspunsul era, 
probabil, adânc ascuns în subconştientul lor, acesta putea fi 
extras printr-o stimulare a moleculelor A. D. N-AR. N. 
ancestrale. 

Cemp şi Baxter ieşiră din ascensor şi întinseră pasul 
printr-un coridor către masiva uşă verde. 

În acest penultim răstimp, gândul lui I-Yun dădu la iveală 
un scrupul: 

— Domnule Cemp, telepatiză el cu îngrijorare, am 
cooperat cu dumneata mai mult decât am fi fost dispuşi s-o 
facem cu oricine de pe pământ. Însă cred că, înainte de a 
merge mai departe, ar trebui să ştiu ce anume... 

În acel moment Baxter împinse uşa verde, iar Cemp intră 
în sală... Cemp fu conştient că Baxter se înapoiase pe 
coridor, alergând cât îl ţineau picioarele; retragerea îi era, 
oricum, apărată de un ecran de energie pe care-l ridicase 
Cemp în momentul când trecuse pragul. Conveniseră ca 
Baxter să plece, pentru ca Cemp să nu fie nevoit să-şi 
disperseze atenţia, apărându-l. 


Baxter venise până acolo, fiindcă voia să vadă sala în care 
aşteptau Silkie-li spaţiali. Având această pre-reprezentare, 
putea obţine restul prin canalul telepatic pe care CempO 
lăsase deschis pentru el. 

În caz de urgenţă, experienţa lui putea să fie folositoare. 
Aceasta fusese înţelegerea... 


XXVIII. 

De cum intră, Cemp văzu numeroşi bărbaţi şi femei, 
aşezaţi sau în picioare. Corpul său de Nijjan avea percepţie 
vizuală în toate direcţiile, aşa că remarcă, de asemenea, 
patru forme de Silkie-l, plutind pe sub tavan, de o parte şi 
de alta a uşii. Gărzi? Aşa presupuse. 

Cemp le acceptă prezenţa ca pe o precauţie normală. 
Propriile-l sisteme rapide de apărare împotriva lor intrară 
în acţiune; îşi pregătise un semnal magnetic care, în cazul 
când ar fi fost atacat de către un adversar periculos, ar fi 
ridicat automat un ecran. 

Majoritatea ocupanților vastei săli nu erau din cale afară 
de atrăgători, căci pentru Silkie-li spaţiali nu era uşor să ia 
forma omenească. Însă aveau, totuşi, o aparenţă umană. La 
sosirea lui Cemp, îşi aţintiră în chip firesc privirile spre el. 

Toţi ochii văzură în aceeaşi clipă corpul său argintiu şi 
sclipitor de Nijjan. 

Cemp nu putea şti câţi indivizi erau de faţă, nu-l numără 
nici atunci, nici mai pe urmă. Însă auzi numaidecât un 
zgomot de haine sfâşiate, în timp ce veşmintele cădeau 
ferfeniţă. 

Zgomotul însoțea transformarea simultană a majorităţii de 
la forma omenească la aceea de Silkie. Numai vreo 
doisprezece, dintre care opt femei, începură să gâfâie, fără 
să mai facă vreo sforţare pentru a se transforma. 

Dar... trei indivizi se schimbară în Nijjan-l şi se 
îndepărtară numaidecât. Alergară în trei direcţii, oprindu- 
se fiecare în câte un colţ, însă nu părăsiră încăperea. 


Cemp aşteptă încordat, înregistrând cu toţi receptorii şi 
neştiind bine ce avea să urmeze. Se întâmpla ceea ce 
nădăjduise şi, până în acel moment, nu fusese dezamăgit. 
Trei. De necrezut aproape, trei dintr-o sută reacţionaseră 
— prin ce? Cemp dorea din tot sufletul să creadă că se 
declanşase un reflex primar prin prezenţa Nijjan-ului. 

Acesta să fi fost, aşadar, mijlocul de apărare împotriva 
unui Nijjan? Să devii un Nijjan? 

Lucrul părea cam elementar. Ridica prea multe întrebări. 

Cemp receptă un gând de la Baxter: 

— Nat, nu crezi că veteranii Silkie-l de altădată au fost 
ucişi pentru că, luaţi prin surprindere, nu s-au putut 
transforma destul de repede în Nijjan-l? 

Argumentul părea raţional. Decalajul, mereu acest decalaj 
în sistemul de transformare, îi pusese în primejdie pe Silkie- 
| pe timpul unei fracțiuni de secundă. 

Însă întrebarea rămânea în picioare: odată prefăcuţi în 
Nijjan-l, ce ştiau ei oare? şi ce puteau întreprinde contra 
adevăraţilor Nijjan-l? 

Din beznele unui noian nesfârşit de milenii, de dincolo de 
pâclele uitării, create de Glis în efortul lui de control total, 
un răspuns venise acum. Ca o lumină pură, proiectând 
imagini, strălucea din adâncurile trecutului spre prezent. 
Se mai găsea şi altceva în imaginile date la iveală, afară de 
ceea ce apărea la suprafaţă? Mai mult decât transformarea 
însăşi? 

Secundele se scurgeau cu repeziciune, iar Cemp nu 
percepu nimic în plus, nimic special. 

Spiritul neliniştit al lui Baxter înregistra probabil decepţia 
prietenului său, căci un gând sosi de la el: 

— Nu există oare o asociere pe care ei o obţin prin 
transformare, un motiv pentru care transformarea a reuşit? 

Cemp captă acest gând şi-l însuşi, îl transferă în undă 
magnetică şi-l trimise celor trei Silkie-Nijjan-l. 

Obţinu atunci primul răspuns neautomat. 


— Vreţi să-mi cunoaşteţi reacţiile clipă de clipă? zise unul 
din ei. Ei bine, reflexul declanşat n-a provocat decât un 
decalaj transmorfic obişnuit. Nu estimez la mai mult de 
şapte secunde timpul de transformare. Până să mă 
transform şi imediat după aceea, primul meu impuls a fost 
să fug — însă, fireşte, n-am alergat decât câţiva paşi şi apoi 
am înţeles că nu eraţi un Nijjan autentic. 

În acel moment m-am oprit din fugă. A urmat o perioadă 
de nelinişte internă — bazată pe amintiri, bineînţeles, 
fiindcă n-aveam nici un motiv de teamă. Asta e tot. 

— N-aţi avut impulsul de a folosi energii de apărare sau de 
atac? întrebă nerăbdător Cemp. 

— Nu. Doar să mă transform şi să-mi iau tălpăşiţa. 

Unul dintre ceilalţi doi Nijjan-l-Silkie-l nu putu adăuga 
decât un singur amănunt nou: 

— Aveam convingerea că unul dintre noi era condamnat şi 
mă simţeam abătut, întrebându-mă cui i-a venit rândul de 
astă dată, spuse el. 

— Dar, insistă Cemp, nu presimţeaţi în ce fel aţi fi fost 
ucişi? Presupun că n-aţi avut nici o idee prin ce mijloace 
apăruse printre voi Nijjan-ul, fără nici un avertisment? 

— Nici-una, răspunseră toţi trei la unison. 

Interveni un al treilea gând de la Baxter: 

— Nat, ar fi mai bine să ne întoarcem la ordinator. 

Pe drum, Baxter luă o hotărâre şi mai importantă. 

Întâi lansă un cod de urgenţă cu circuit închis, ce putea fi 
înţeles numai de către cei cărora le era destinat; apoi, prin 
sistemul de alarmă al Autorităţii Silkie, proiectă mental un 
avertisment către „toţi Silkie-li şi Fiinţele Speciale” — adică 
ceva mai mult de şase mii de persoane... 

În acest avertisment, Baxter descria primejdia Nijjan-ă şi 
singura soluţie, găsită până în prezent pentru Silkie-l — să 
se schimbe în Nijjan-l şi să se împrăştie! 

După ce-şi completă mesajul, îl prezentă pe Cemp, care 
difuză pentru Silkie-l doar imaginea Nijjan-ului. 


Puțin după aceea, Baxter şi Cemp ajunseră la ordinator 
care declară: „Cu toate că aceste noi informaţii nu 
furnizează indicii suficiente asupra metodelor de controlare 
a spaţiului de către Nijjan-l, putem acum înfăţişa date 
privind natura bătăliei ce a dus la decimarea treptată a 
vechii naţiuni Silkie. Metoda a constat în a-l extermina unul 
câte unul, sistem niciodată modificat”. 

Ordinatorului i se păruse instructivă împrejurarea că 
însăşi N”Yata, femeia Nijjan-ă de categoria cea mai înaltă, 
nu făcuse o tentativă serioasă de a-l ucide pe Cemp, atunci 
când acesta luase formă de Nijjan. 

Analiza îi pricinui lui Cemp gânduri negre. Era clar acum 
că, mai întâi molecula Glis-ului, iar apoi folosirea moderată 
a logicii nivelurilor asupra trădării, îl salvaseră în primele 
două confruntări. 

Se întreba, abătut, care ar putea fi natura acestui spaţiu 
pe care nici un om, nici vreun Silkie n-o bănuiseră măcar în 
vis. 

„.„„De la nimic la ceva, iarăşi la nimic; apoi trupul cocârjat- 
dezumflat al lui Lad Jedd, acestea erau singurele indicii. 

„Spaţiul” — răspunse ordinatorul la întrebarea lui Cemp — 
„este considerat ca o imensitate ordonată şi neutră în care 
energia şi masele de materiale se întrepătrund, urmând un 
număr însemnat, însă limitat de legi. Distanţele spaţiale 
sunt atât de vaste, încât viaţa a avut prilejul să evolueze 
cum i-a plăcut, conform nenumăratelor jocuri ale 
hazardului, pe un număr important, insă limitat de planete 
unde — fără îndoială accidental — s-au dezvoltat condiţii 
adecvate”. 

Definiţia nu făcea decât să sporească proasta dispoziţie a 
Iul Cemp. Ea părea justă. Totuşi, acceptând-o în litera ei, 
cum putuseră Nijjan-li să parcurgă acele distanţe enorme; 
aparent în afara timpului? Una sau mai multe dintre 
premise trebuia modificată. Cel puţin aşa se părea. 

— Nu trebuie să uităm, spuse el pe un ton potolit, că noi 
luăm în consideraţie un univers evoluat. Poate că, în epocile 


sale timpurii, spaţiul era mai puţin — cum ziceai? — 
neutral. Se pune deci problema de a şti cu ce poate să fi 
semănat un spaţiu dezordonat. 

— Acesta este un lucru ce poate fi aflat acum, când se 
poate aplica logica nivelurilor. 

Baxter tresări. 

— Poftim? Logica nivelurilor să se aplice aici? în ce chip? 

„Reflectaţi!” răspunse calculatorul. „Va trebui să sosească, 
de la eul central al unui Nijjan, o comandă care să pună în 
acţiune zonele de control spaţial. Problema cu care ne 
confruntăm este că nu cunoaştem această comandă, dar 
ştim că un anumit fel de gândire o stimulează. Fireşte, 
cineva o să trebuiască să forţeze o confruntare 
primejdioasă, pentru a declanşa acest ciclu.” 

— Mai ai încă impresia că ceea ce am putea declanşa este 
mai colosal decât ceea ce i s-a-ntâmplat Glis-ului şi mai 
fundamental? întrebă repede Cemp. 

— Absolut. 

— Dar — îl stârni el — ce ar putea fi mai colosal decât un 
obiect aparent mic, precum Glis-ul, dilatându-se spre a 
deveni cel mai mare astru al universului pe care-l 
cunoaştem? 

— Acesta este lucrul ce trebuie descoperit şi presupun că 
numai dumneata eşti acela care-o poate face. 

Cemp, căruia nici prin gând nu-l trecuse una ca asta, 
presupuse, la rândul său, că el va fi acela. 

Cu aceste gânduri, simțind ironia situaţiei, dar totuşi 
resemnat, Cemp se transformă în Silkie. Se aştepta să 
perceapă numaidecât atracţia aceea îndepărtată, prin toate 
celulele lui. 

Dar nu simţi nimic. Nici un fel de presimţire a vreunui 
îndepărtat segment de spaţiu. N-avea cea mai vagă 
senzaţie de dezechilibru undeva în adâncul lui. Calmul îi 
domnea în tot trupul, ce se simţea într-un perfect echilibru 
cu tot ce-l înconjura. 


Cemp îi raportă lui Baxter situaţia, apoi se transformă cu 
prudenţă în om. Însă nici în această stare nu simţea vreo 
atracţie din depărtări. 

Câteva.minute mai târziu, ordinatorul exprimă ceea ce, 
între timp, devenise evident: „Ei nu-şi iau nici un risc. Nu şi- 
au asumat niciodată riscuri faţă de Silkie-l. Va trebui să-l 
scoateţi din bârlog... sau altfel veţi fi exterminați până la 
ultimul, acum că au dat de voi”. 

Cu colţul ochiului, Cemp observă că, pe când asculta 
această analiză, Baxter avea o expresie stranie, de parcă ar 
fi căzut în transă sau ar fi fost hipnotizat. 

Cemp nu pierdu vremea. Îl scutură de braţ şi-l strigă: 

— Ce gând ai primit? Ce comandă s-a dat? 

Baxter încercă să se degajeze din această strânsoare de 
oţel, apoi, încetând orice rezistenţă, murmură: 

— Mesajul pe care-l primesc este absolut ridicol. Refuz 
să... 


XXIX. 

Clopoţelul de la uşă sună pe armonioasele sale note 
muzicale. Joanne Cemp îşi întrerupse treaba la bucătărie şi 
gândi: A sosit momentul revelaţiei Noaptea uitării s'-a 
sfârşit. 

După ce gândi astfel distrat, ca şi cum ar fi fost vorba de 
ceva obişnuit, ea se îndreptă spre uşă. Şi, dintr-o dată, două 
lucruri o izbiră simultan. Șocul fiecăruia dintre ele îi 
provocă o reacţie de o intensitate fără seamăn în întreaga 
ei viaţă. 

Primul dintre acestea se materializă astfel: Noaptea 
uitării!... Revelaţia!... Dar e de-a dreptul demenţial! De 
unde mi-a putut veni o asemenea idee? 

Cel de-al doilea fu provocat de faptul că nu recepta nici un 
gând de la persoana care sunase la uşă. 

O trecu un fior. Putea să descifreze gândurile prin metoda 
directă telepatică mai bine chiar decât soţul ei Silkie. Însă 
de la persoana din faţa uşii nu percepea nimic. Totdeauna i 


se păruse surprinzător cât de tari erau Fiinţele Speciale în 
domeniul transmiterii gândurilor. Această aptitudine era 
atribuită unei combinaţii unice a A. D. N-A. N. R, în celulele 
câtorva fiinţe omeneşti, ce nu se întâlnea la oamenii 
obişnuiţi şi nici la Silkie-l. 

Iar acest simţ deosebit nu înregistra nici o prezenţă în faţa 
uşii. Nimic. Nici un sunet, nici un gând, nici o imagine sau 
alt semn de la vreo fiinţă. 

Joanne se întoarse scurt, trecu în camera ei şi-şi luă 
revolverul. Era un fleac împotriva a ceea ce-şi închipuia că 
ar fi o Silkie-e spaţială, venind într-o a doua vizită. Însă cea 
dintâi nu fusese mută mental. 

Totuşi împotriva unui om, revolverul ar fi fost eficient; cu 
atât mai mult cu cât n-avea nici o intenţie de a deschide 
uşa. O clipă mai târziu, 

Joanne puse în funcţiune televizorul cu circuit închis şi 
văzu-nimic. 

Avu deci acest gând: S-a sunat de la o distanţă de mai 
mulţi ani-lumină, ca să ţi se spună că va veni cineva. [i-ai 
făcut datoria. Dureroasa schimbare în laborator din Nijjan 
în om se va inversa... Păcat că Nijjan-li n-au nici un mijloc 
natural de a trece dintr-o formă în alta. Oricum, 
schimbându-ţi forma prin această metodă grea te-ai putut 
mărita cu un Silkie terestru. Procedând aşa, i-ai adormit 
vigilenţa şi l-ai descifrat. Şi acum, când în fine Silkie-li 
spaţiali au ieşit la iveală, putem, în sfârşit, să decidem 
soarta acestei rase primejdioase; iar ceea ce aţi făcut, tu şi 
cu celelalte Fiinţe Speciale, va pecetlui soarta acestor 
făpturi care pun în primejdie Universul. 

Joanne încruntă din sprâncene, dar nu răspunse; rămase 
tăcută şi tulburată. Ce lucru fără noimă...! 

Gândul urmă: Eşti sceptică, fără îndoială, dar vor sosi 
curând şi dovezile! Poţi, de pe acum, să pui orice întrebare 
vrei. 

Cu inima bătândă, Joanne reflectă, reconsideră, luă o 
hotărâre şi refuză să răspundă. 


Vedea în acest mesaj o minciună, o amăgire pentru a 
depista locul unde se află, în cazul în care ar fi răspuns. La 
drept vorbind, adevărat să fi fost şi tot n-ar fi avut 
importanţă. Ea aparţinea în întregime pământului. 

Îşi spuse: Asta e ultima confruntare între Sil/kie-l şi Nijjan- 
l, iar totul e o grămadă de scorneli ale Nijjan-llor. N-avea 
intenţia să accepte o asemenea soluţie, chiar dacă 
descindea din Nijjan-l. 

Cât timp durară aceste momente de tensiune, Joanne îşi 
păstrase propriile gânduri în afara undelor telepatice. 
Totuşi spaima se cuibărise în ea şi înţelegea că acel mesaj 
fusese probabil receptat de câtre toate cele4700 de Fiinţe 
Speciale de pe pământ. Şi era îngrozită la gândul că dintre 
aceste atât de numeroase persoane careva ar fi putut fi aşa 
de nebun, încât să răspundă. 

Căpaătă oribila certitudine că un răspuns ar fi dezastruos 
pentru toată lumea, căci toate Fiinţele Speciale ştiau, fără 
excepţie, atât de multe lucruri fundamentale despre Silkie.-l. 

Chiar pe când ea se zbătea în ghearele neliniştii, cineva 
răspunsese. Două femei şi trei bărbaţi îşi proiectară 
aproape simultan protestele indignate, iar Joanne percepu 
fiecare nuanţă de emoție ce întovărăşea aceste replici 
necugetate. 

Prima pesoană spuse: 

— Dar o mulţime de Fiinţe Speciale au murit în ultimele 
două sute de ani. 

O a doua interveni în discuţie: 

— Deci ele nu pot fi Nijjan-l nemuritori! 

Cea de-a treia declară: 

— Dacă ceea ce spuneţi e adevărat, rezultă că Silkie-li şi 
Nijjan-li ar putea trăi împreună. 

A patra persoană — un bărbat — îşi arătă disprețul: 

— De această dată, ucigaşi demenţi ce sunteţi, vă veţi lovi 
de unii mai puternici ca voi! 

Sosi şi cel de-al cincilea răspuns uman telepatic, la 
capcana Nijjan-ă: 


— Nu ştiu ce speraţi să dobândiţi cu minciuna asta, dar eu 
o resping. 

Numai atât putură răspunde cei cinci condamnaţi. Mai 
târziu, reconstituirea celor întâmplate arătă că, în toate 
cazurile, răspunsul indicase Nijjan-llor locul în care se afla 
fiecare. De îndată, un Nijjan sosi acolo — în casă, pe stradă, 
oriunde — şi râpi persoana. 

În momentul răpirii, un singur țipăt mental de disperare 
scăpase uneia dintre femei. Ceilalţi patru îşi îndurară soarta 
în tăcere. 

lată ce se întâmplase: la scurtă vreme după ce-l lăsase pe 
Cemp în navă alături de corpul lui Lan Jedd, Ou-Dan, Silkie- 
ul spaţial, percepuse o mişcare rapidă lângă el. 

Altceva Ou-Dan n-a mai avut răgaz să observe. Într-o 
fracțiune de secundă el fu supus unei presiuni interne 
împotriva căreia n-avea nici un mijloc de apărare. Aceasta 
ar fi putut fi chiar clipa morţii lui, căci, luat prin 
surprindere, era cu totul neputincios. Însă Nijjan-ul G'Iono, 
după cele două eşecuri în faţa lui Cemp, voia un prizonier şi 
nu un cadavru. Nu încă. 

Peste câteva clipe, Ou-Dan, în stare de inconştienţă, se afla 
pe planeta lui G'Iono. 

Studiul mecanismelor interne ale Silkie-ului îi dezamăgi 
întrucâtva pe diverşii Nijjan-l veniţi de departe să-l 
examineze. Nimic, în diferitele memorii ale lui Ou-Dan nu 
explica în ce fel se salvase Cemp de la distrugere, în timpul 
confruntării cu G'lono. 

Răpitorii descoperiră curând deosebirile dintre Silkie-li 
tereştri şi cei spaţiali şi aflară de la Ou-Dan că Cemp era un 
Silkie pământean. Nijjan-li traseră deci concluzia corectă că 
Silkie-li spaţiali, consideraţi a nu fi de încredere, nu 
fuseseră puşi la curent cu secretul tehnicii speciale folosită 
de Cemp. 

Studiindu-l pe Ou-Dan, marile creaturi pierdură minute 
întregi, poate chiar un ceas, datorită unei stări ce radia din 
acesta. Ou-Dan dezaproba şi dispreţuia într-atât legăturile 


dintre oameni şi Silkie-l, încât sentimentele lui ridicau o 
barieră. Astfel, un interval decisiv de timp, Nijjan-li nu citiră 
în gândurile lui că Fiinţele Speciale reprezentau un grup 
omenesc unic. 

În acest răstimp vital, Baxter răspândi printre Fiinţele 
Speciale informaţia privitoare la Nijjan-l, iar Cemp, 
împreună cu el, vorbiră cu Silkie-li spaţiali şi luară legătura 
cu ordinatorul. Şi astfel, în momentul răpirii celor cinci 
Fiinţe Speciale, Terra era gata pregătită, cum nu mai fusese 
până atunci. 

Nijjan-li obţinură soluţia fundamentală de la cei cinci 
captivi umani. Câteva clipe mai târziu, cunoaşterea logicii 
nivelurilor se împrăştia de-a lungul şirului de planete ale 
Nijjan-llor, a milioanelor şi milioanelor de asemenea 
planete. 


XXX. 

Pe planeta lui G'Tono se afla un munte abrupt, înalt de mii 
de picioare. Pe culmea acestui munte se ridica palatul lui 
G'Tono. 

În sala tronului, poporul de caracatiţe trebăluia de zor, 
parte cu treburi rituale, parte cu munci legate de prezenţa 
celor cinci captivi umani şi a Silkie-ului spaţial Ou-Dan. 

Qvintetul de Fiinţe Speciale se simţea ceva mai puţin 
primejduit; nu mai era pe deplin convins că-l aşteaptă 
moartea fără judecată. Ou-Dan, care suferise vătămări 
interne de pe urma interogatoriului, zăcea fără cunoştinţă 
într-un ungher, uitat de toţi, cu excepţia câtorva paznici. 

În fundul sălii, în partea opusă celei în care se găseau 
oamenii-la o distanţă de mai multe sute de paşi — se înălța 
un mare tron sclipitor. Pe tron stătea o figură încă şi mai 
strălucitoare în stare naturală decât toate obiectele 
neînsufleţite care-l înconjurau-G'Tono în persoană! 

O duzină de creaturi din neamul caracatiţelor stăteau 
prosternate pe dalele de marmură, în faţa tiranului lor. 
Chipurile lor blânde şi bulbucate atingeau podeaua tare. 


Era pentru ele un privilegiu nepreţuit şi, la câte o jumătate 
de oră, îşi cedau cu regret locurile unui nou grup, însufleţit 
de aceeaşi adoraţie. 

G'Tono nici nu se sinchisea de poporul său slujitor. 
Angajase o discuţie mentală cu N”Yata, la2400 ani-lumină, 
iar subiectul conversaţiei privea soarta captivilor săi. 

G'Tono socotea că cele cinci Fiinţe Speciale şi Ou-Dan îşi 
împliniseră rostul şi trebuiau daţi morţii conform 
principiului trădării. N”Yata considera că n-ar fi bine să se 
ia o decizie definitivă câtă vreme situaţia Silkie-lor 
pământeni nu va fi pe deplin pecetluită, odată cu nimicirea 
tuturora. 

Ea făcu observaţia că ideea de trădare nu se aplica decât 
atunci când făcea parte dintr-un sistem de control. Nici un 
control nu exista încă pentru fiinţele umane şi nici n-avea să 
existe înainte ca Terra să devină domeniul unui Nijjan. 

G'Tono începu să se simtă plin de superioritate masculină 
faţă de N”Yata. Socoti, aşadar, că răspunsul ei reflecta o 
încântătoare slăbiciune feminină, o inutilă prudenţă acum, 
când problema oameni-Silkie fusese rezolvată. Nijjan-li 
intraseră în posesia conceptului de logică a nivelurilor. Cu 
aceasta, gândea el, se risipea orice primejdie. 

— Parcă ai crede, protestă el, că s-ar mai putea întâmpla 
ceva rău. 

— Să aşteptăm, răspunse N”Yata. 

G'Tono replică dispreţuitor că, la urma urmei, Nijjan-li îşi 
aveau raționalitatea lor, bazată pe o îndelungată 
experienţă. Nu era necesar să se aştepte rezultatul unei 
secvenţe logice, din moment ce aceasta fusese începută în 
termeni motivaţi. 

După cafe ii comunică temeiurile pentru care, orice s-ar fi 
întâmplat, Silkie-li erau de pe acum înfrânți. 

De aici înainte, zise el, atacurile Nijjan-llor se vor produce 
aşa fel, încât niciodată un Silkie să nu se mai poată 
„plimba”, cum cu atâta abilitate izbutise Silkie-ul Cemp. Mai 
mult încă, imensa majoritate a Nijjan-llor, cu toate că 


filtraseră prin barierele lor mentale informaţia despre 
logica nivelurilor, refuzaseră, din fericire, să ia parte la 
lupta propriu-zisă. 

G'Tono explică: 

— Oricât ne-am supărat noi la început pentru refuzul lor 
de a participa, ceea ce au făcut — sau mai degrabă ceea ce 
n-au făcut-este, în realitate, favorabil taberei noastre. Şi se 
întrerupse, ca să lămurească această afirmaţie. Câţi aliaţi 
avem? 

— I-ai văzut aproape pe toţi, răspunse N”Yata. În jur de o 
sută. 

Acest număr redus îl puse pe gânduri pe G'Iono. Îi privea 
cu un oarecare cinism pe Nijjan-l; dar raţionamentul lui 
părea just. Era adevărat că Nijjan-li întâmpinau dificultăţi 
când era vorba să se pună de acord. Ce de mai indivizi 
semeţi, fiecare cu planeta lui, al cărei despot absolut era! 
Acolo unde, fără excepţie, fiecare era rege sau regină, ego- 
urile aveau tendinţe de a nu-şi mai vedea lungul nasului! 
Când şi când, fireşte, câte o regină catadicsea să comunice 
cu câte un rege, cum făcea N”Yata cu el. Şi, câteodată, regii 
erau receptivi la chemarea unei regine. Observase, ros de 
gelozie, că cei o sută de Nijjan-l care-l răspunseseră la 
cererea de voluntari lansată de N”Yata aparţineau cu toţii 
genului masculin. 

Dar această semeţie a marii majorităţi era, după G'Tono, o 
dovadă a indestructibilităţii Nijjan-llor. Risipiţi în tot 
universul, fără contacte cu propria lor speţă, în ansamblul 
lor Nijjan-li nu puteau fi hăituiţi cu toţii nici într-un milion 
de ani, chiar presupunând că ar fi existat cineva atât de abil 
şi de puternic, încât să poată ucide Nijjan-l. Numai că o 
asemenea persoană, un astfel de grup sau de rasă nu 
exista. 

— Iar acum, când dispunem de singura armă periculoasă a 
Silkie-lor, logica nivelurilor — poziţia noastră este absolut 
inatacabilă, declară G'Tono. 


N”Yata ripostă că ea mai studia încă logica nivelurilor şi că 
nu erorile pe care le-ar putea comite Nijjan-li în viitor o 
nelinişteau; era chiar de părere că riscul unor mari greşeli 
era imposibil. Însă voia să ştie în ce fel vor repara G'Iono şi 
ea greşelile comise. 

G'Tono rămase uluit. 

— Singura eroare importantă, obiectă el, ar fi să-l 
îngăduim acestui Silkie Cemp, să ne constrângă, pe mine 
sau pe tine, să-l transportăm aici prin sistemul nostru de 
control spaţial. Măcar că eu, adăugă el sfidător, aş fi prea 
fericit să fiu primul care să aflu o asemenea metodă. Mă- 
ntreb dacă ar îndrăzni să vină? în ce chip s-ar putea el 
măsura cu mine, când din pornire eu sunt mai puternic 
decât oricare dintre Silkie-l? 

Cugetase intens în timp ce vorbea şi acum descoperise o 
scăpare în logica lui N”Yata, precum şi o cale de a-limpune 
punctul lui de vedere. 

— După cum văd eu lucrurile, zise el, singurul element 
care ne-ar putea face vulnerabili ar fi captivii aceştia. Vei fi 
de acord, cred, că exterminarea lor neîntârziată e o măsură 
de precauţie, dacă nu chiar şi mai mult. Nu încerca să te 
amesteci! 

Nu aşteptă un răspuns de la N”Yata şi slobozi imediat o 
rafală de energie de înalt nivel asupra celor două femei şi 
trei bărbaţi ca şi asupra neajutoratului Ou-Dan. Cei şase 
prizonieri fură pur şi simplu dizolvaţi până în ultimele 
elemente ce-l alcătuiau; muriră instantaneu. 

După care G'Iono reluă enumerarea avantajelor: 

— La urma urmelor, zise el, fără controlul spaţiului Silkie-li 
sunt prizonierii pământului şi ai vecinătăţilor acestuia sau, 
în cazul cel mai bun, rămân tributari vitezelor scăzute ale 
obişnuitelor călătorii spaţiale. Consider că în trei săptămâni 
pământene aş putea, eventual, să mă aştept să văd sosind 
pe planeta mea o navă de pe pământ. În cazul ăsta, dacă mă 
pofteşti, voi veni să petrec câtva timp la tine. Şi, sincer 


vorbind, ce-ar putea ei face? Unde să mă caute? Un Nijjan 
poate dispărea în depărtări într-o fracțiune de secundă. 

Se întrerupse, pradă unei amețeli subite... 

N”Yata telepatiză furtunos: 

— Ce se întâmplă? 

— Eu — îngaima G'Tono. 

Mai multe nu spuse. Ameţeala se preschimbă într-o stare 
demenţială ce-l copleşi, încât se prăbuşi ca un butuc de pe 
tronul său pe dalele de marmură, se rostogoli şi rămase, 
nemişcat ca un mort. 


XXXI. 

Nijjan-li minţiseră; faptul acesta îi deşteptă lui Cemp cel 
mai viu interes. 

O examinare rapidă a înregistrărilor cu ajutorul 
ordinatorului stabilise, cu numeroase date amănunțite, că 
Fiinţele Speciale nu puteau fi cu nici un chip Nijjan-l. 

Era greu de crezut ca Nijjan-li să-şi fi expus pe unul dintre 
ei unui contraatac la acest nivel. Şi totuşi aşa se părea că 
stau lucrurile. 

Cemp îi împărtăşi lui Charley Baxter concluziile lui şi văzu 
că acestea îl pasionau. Omuleţul zise: 

— Ai dreptate, Nat! O minciună e un dezastru complet 
într-o lume în care indivizii cunosc curentele de energie în 
cauză şi le pot controla, cum pot Silkie-li. 

„„„Pentru că un obiect existent reprezintă adevărul 
incarnat. Este aici — orice ar fi — fără paradox, fără 
comentariu. 

Nu poate să nu fie. Sau cel puţin n-are cum să nu fi fost; 
dacă era materie, iar aceasta a fost convertită în energie 
sau viceversa, există mai departe prin vreunul din aspectele 
formei sale eterne. 

O minciună în legătură cu un obiect reprezintă o tentativă 
de transformare a „eului” său. Fundamental, efortul implicit 
în minciună tinde să creeze o dihotomie acolo unde aceasta 


nu poate exista. Nu există un contrariu şi totuşi minciuna 
pretinde că este unul. 

În consecinţă, de îndată ce se evocă o dihotomie într-un 
spirit, se creează simultan o confuzie. 

Este o posibilitate mult prea importantă ca să ne scape. 

Expunându-l lui Baxter planul său, Cemp observă: 

— Va trebui să trimiţi după mine o navă spaţială, pentru că 
am să fiu blocat acolo. 

— Nu crezi că ai să te poţi înapoia prin aceleaşi mijloace 
cu care vei ajunge în Nijja? întrebă cu aer nedecis Baxter. 

— Nu. Cineva va supraveghea totul şi va remarca. 

— Îi vor trebui trei săptămâni navei ca să ajungă acolo, 
obiectă Baxter. 

Cemp n-avea timp să-şi facă probleme în această 
chestiune. Trebuia ca etapele bătăliei să aibă loc într-o 
întrecere cu timpul. De când începuse lupta între G'Iono şi 
el, duşmanul de-abia dacă îşi acordase răgazul să studieze 
sumar noile informaţii înainte de a izbi din nou. 

— În concluzie, spuse Cemp, nu pot fi sigur de izbândă. 
Cred că o să-l dobor pe cel care a minţit, însă asta nu va 
soluţiona problema. Deci voi lua măsuri ca oricine i-ar veni 
aceluia în ajutor să fie la rândul lui condamnat. Însă o 
asemenea reacţie în lanţ nu poate dura decât până în 
momentul în care ei îşi vor da seama de ea. 

Baxter replică, presant: 

— Acum, când aceste fiinţe stăpânesc logica nivelurilor, 
pot s-o declanşeze la tine, aşa cum o declanşezi şi tu la ei. 

Dat fiind că nu există apărare împotriva logicii nivelurilor, 
lui Cemp nici măcar nu-l trecuse prin cap ideea. Şi cum nu-l 
servea la nimic s-o ia de la capăt, acum, când i se atrăgea 
atenţia asupra acestei primejdii... continuă să nu se 
sinchisească de ea. Se transformă în Nijjan şi emise 
următorul gând: 

— Doresc să-ţi aminteşti momentul când ai primit mesajul 
mincinos, ce-ţi spunea că eşti un Nijjan. 


Unor experţi de talia lui Baxter şi Cemp le trebui mai puţin 
de un minut ca să studieze schema undelor, să măsoare 
subtilele variante create de Nijjan-l pe lungimea de undă a 
Fiinţelor Speciale — şi să suprapună fiecărei variante toate 
cele două sute şaptezeci şi opt de dihotomii, cunoscute ca 
fiind cele mai derutante dintre contrariile verbale care, încă 
de la începuturile comunicării prin limbaj, bruiaseră mental 
fiinţele umane. 

Adevărat — fals... bun — rău... drepte nedrepte... Primind 
pentru întâia dată, într-un interval de câteva secunde, o 
asemenea baie de nebunie, un creier viu se putea cufunda 
într-o stare de totală confuzie mentală. 

În punctele-cheie ale acestui ansamblu de cuvinte, Cemp 
plasă directive stricte de ordin hipnotic, destinate să- 
Influenţeze creierul Nijjan-ului-receptor în timpul stării sale 
confuzionale, astfel încât mai întâi să-l transporte pe Cemp 
prin spaţiu, folosindu-se de experienţa lui anterioară; iar în 
al doilea rând să instaleze o logică a nivelurilor 
fundamentale în creierul receptor al Nijjan-ului... 

Cemp sosi — aceasta făcea parte din ordinul hipnotic dat 
lui G”Iono în exteriorul atmosferic al planetei acestuia. 
Coborând către suprafaţă, văzu un mare oraş la ţărmul 
unui imens ocean. 

Ateriză pe o plajă izolată a acestui ocean, unde mugetul 
valurilor şi aerul marin îl ademeneau. Punând frâu dorinţei 
subite de a regăsi mediul acvatic, porni la drum către oraş. 

În cartierul mărginaş, intră cu îndrăzneală în prima 
locuinţă întâlnită, ce-l păru bizară cu uşa sa joasă şi largă. 
Odată pătruns înăuntru, trebui să se aplece, deoarece 
tavanul avea mai puţin de şase picioare înălţime. Înăuntru 
se aflau trei caracatiţe mătăhăloase. El le văzu, ele însă nu. 
Cemp le manipula mecanismul halucinogen, drept care ele 
îl putură vedea, dar îl considerară ca pe unul de-al lor. După 
ce le studie capacităţile mentale, Cemp ieşi cu prudenţă pe 
una din străzile apropiate şi se sui pe un acoperiş, ca să 
observe creaturile-caracatiţă care se perindau. 


Întocmai precum, corect, analizase, aceste fiinţe nu 
prezentau nici un pericol pentru el şi, cu siguranţă, nu erau 
capabile să se apere. Cercetă cugetele a mai multor sute de 
asemenea creaturi şi nu detecta nici un gând suspect. 
Bunătatea fundamentală a fiinţelor studiate îi inspiră 
manevra următoare. 

Câteva minute mai târziu, apăru în faţa mai multor 
membri importanţi ai guvernului, îi hipnotiză, ca să-l vadă 
ca pe o fiinţă umană şi îi întrebă în gând: 

— Cine este cel care poate trăda? 

Înspăimântate, creaturile ministeriale dădură înapoi. Nu 
înţeleseseră semnificaţia întrebării lui, căci spuseră că 
nimeni, în Nijja, nu trădase vreodată pe cineva. 

Răspunsul îl amuză şi îl întristă pe Cemp. Însemna că, aşa 
cum bănuise, pe întreaga planetă nu exista decât un singur 
ciclu al trădării, Nijjan-ul autentic fiind trădătorul, iar toate 
celelalte fiinţe, subiectele. 

Emise o altă întrebare: 

— Această planetă s-a numit dintotdeauna Nijja? 

Fiinţele nu cunoşteau decât o singură altă denumire. 
Studii arheologice privind antichitatea indicau că în epoca 
în care apăruse vorbirea, cu nu se ştie câte milenii înainte, 
numele planetei era Thela, ceea ce însemna Patria celor 
Bravi. Pe de altă parte, în limba lor, Nijja voia să spună Ţara 
celor Puri. 

Numele avea, probabil, o semnificaţie în limba lor ca şi în 
aceea a adevăraţilor Nijjan-l. O semnificaţie diferită, 
bineînţeles. 

— Înţeleg, zise Cemp. 

Şi înţelegea prea bine. 

Mai puse deci o întrebare: 

— Unde-l pot găsi pe cel care pretinde puritatea? 

— Ah, nu-l puteţi vedea decât cu ajutorul poliţiei. 

— Cum altfel? gândi sarcastic Cemp. 

Chiar atunci, pentru că se scursese timpul anume şi sosise 
momentul trezirii lui G'Tono, îi transmise un gând pe 


lungimea de undă a Fiinţelor Speciale: 

— Eu sunt acel Silkie care te-a înfruntat după ce i-ai ucis 
asociatul Silkie — şi ştiu sigur acum că tu l-ai omorât. După 
câte înţeleg, planeta aceasta lămureşte ceea ce voiai să spui 
când afirmai că Nijjan-li n-au planetă în sensul obişnuit. 
Toate planetele controlate de un Nijjan fac parte din 
sistemul Nijjan — cu alte cuvinte, locul cel mai apropiat în 
care se poate afla la putere un singur Nijjan. E corect? 

O dată cu mesajul, Cemp proiectă şi gândul ce avea să 
declanşeze ciclul logicii nivelurilor, pe care-l fixase în 
creierul lui G'Iono. După care, Cemp se adresă iarăşi 
punctului focal, la o depărtare de aproape trei sute de mile: 

— Ai face bine să-mi vorbeşti, până nu e prea târziu. 

Câteva clipe mai târziu o senzaţie ciudată afectă sistemul 
transmorfic al lui Cemp — N”Yata, se gândi el. Îşi aminti de 
teama lui Baxter că şi el ar putea fi atacat, or tocmai asta i 
se întâmpla. | se păru extrem de interesant să constate că îi 
era atins tocmai mecanismul schimbării formei; în fond, nu 
era de mirare, însă nimeni n-o prevăzuse. În timpul acestui 
gând, îşi acceptase dezastrul personal. Îi păru rău, o clipă, 
pentru Joanne. Se gândi că el va muri, pe când ea va trebui 
să trăiască fără el. Cât îi privea pe Nijjan-l, îl trecură fiorii, 
aducându-şi aminte ceea ce prezisese ordinatorul: „logica 
nivelurilor Nijjan-llor va depăşi în importanţă ceea ce i se 
întâmplase Glis-ului”. Se miră din nou: Ce s-ar putea mai 
mult? 

Pusă în fugă, întrebarea se risipi. Brusc, nu mai avu timp 
să observe decât ce se petrece cu el. 


XXXII. 

Lui Cemp i se înfăţişă mai întâi un caleidoscop de imagini 
vizuale. 

Văzu trupuri şi chipuri de Nijjan-l — dacă partea de susa 
piramidei putea fi considerată un chip. Imaginile se 
perindau, nu tocmai pe tăcute, căci de la unele dintre ele 
ajungeau până la el gânduri. 


Cemp avu impresia că plutea într-un vid atemporal, unde 
fiecare serie de gânduri ale Nijjan-llor îi parvenea distinct şi 
separat. 

— Dar cum a făcut el? 

— Ce se petrece, de fapt? 

— De ce să nu-l venim de hac şi să rezolvăm ulterior 
problema între noi? 

— Pentru că noi nu ştim măcar ce parte a creierului Nijjan 
a fost folosită pentru atac, de-aia. De altfel, n-avem încă 
dovada că-l putem ucide. La acest Silkie, logica nivelurilor 
pare să fie un fenomen temporal. La noi, desigur, e spaţial. 

Pe când aceste gânduri şi altele asemănătoare intrau în 
percepţia lui Cemp, el mai era conştient de o agitaţie în 
creştere, în marile depărtări ale lumii Nijjan-e. Alte spirite, 
puţine la început, apoi mai multe, apoi cu zecile de mii îşi 
aţinteau cu uimire atenţia spre el, pradă gândurilor lor... Şi 
căzură în plasa dezastrului lui G'Iono. Asemeni unui 
muşuroi de furnici, răscolit de o lovitură zdravănă de picior, 
sistemul Nijjan începu să foiască zgomotos, să se frământe 
cu nenumărate reacţii. Lucrul de care se temeau trezi o 
clipă mirarea şi interesul lui Cemp — două corpuri nu pot 
ocupa acelaşi spaţiu sau două spaţii acelaşi corp; şi aceasta 
era primejdia care-l pândea acum. 

Mai fundamental, continuum-ul spaţiu-timp, deşi era un 
mecanism cu o autoîntreţinere de o imensă, însă nu şi 
nesfârşită complicaţie avea nevoie de Nijjan-l, ca să dureze. 
Acesta le era gândul. În aşa chip, încât dacă un Nijjan era 
suprastimulat, spaţiul putea produce o reacţie. 

În acest mod fusese ucis Jedd Lan — un Nijjan, 
suprastimulându-se conştient, provocase o mică, precisă 
reacţie în spaţiul ocupat de trupul lui Lan. 

Împinge în univers, în spaţiu. Lucrul acesta i-ar putea 
dăuna unui Nijjan. Împinge un Nijjan; universul l-ar 
împinge înapoi sau s-ar adapta împingerii într-un mod 
fundamental. 

Ce vor să zică? se gândi Cemp. Ce tot spun? 


Un raport simbiotic între univers şi Nijjan-l. Dacă unul se 
destabiliza, celălalt îl urma. lar Nijjan-li se destabilizau. 

Pe când raţionamentul lui Cemp ajungea la acest punct, 
observă că, într-o străfulgerare, toate spiritele alarmate ale 
Nijjan-llor se puneau de acord. 

Atunci N”Yata îi telepatiză lui Cemp: 

— Vorbesc în numele Nijje-l. Suntem pe punctul de a fi 
distruşi de o reacţie în lanţ. Am putea face ceva ca să ne 
salvăm? Am putea cădea la o învoială? în noi, continuă 
N”Yata, cu disperare, conştiinţa legăturii dintre viaţă şi toţi 
atomii universului nu s-a tocit. Într-un fel sau altul, în 
îndepărtatele vremuri ale începutului lucrurilor, am găsit 
automat o metodă de păstrare a conştiinţei, fără a ne pune 
în permanenţă în pericol. Alte forme de viaţă au fost silite 
să-şi suprime orice contact direct cu spaţiul şi conţinutul 
acestuia. Nijjan-li pot fi, deci, nimiciţi, dacă li se impune o 
stare de ordine în haosul în care nu poate dăinui decât viaţa 
— şi tocmai constrângerea asta ai exercitat-o asupra 
noastră. 

Era cea mai neverosimilă poveste pe care o auzise Cemp 
vreodată. 

— Nu sunteţi decât o bandă de mincinoşi, replică el cu 
dispreţ, iar dovada este că G'Tono a putut cădea victimă 
unei doze mărite de contrarii. Adevărul este, continuă el, că 
n-aş putea avea încredere în nici una din făgăduielile 
voastre. 

Urmă o scurtă, dar grea tăcere şi, în cele din urmă, un 
suspin mental dinspre N”Yata: 

— Este interesant, zise ea cu resemnare, cum singura rasă 
de care ne temeam mai mult Silkie-li a putut efectua acum 
cu succes un atac împotriva noastră. Din cauza 
nemăsuratului orgoliu al nenumăraţilor Nijjan-l, noi suntem 
deosebit de vulnerabili. De cum trece pe ascultare, fiecare 
Nijjan are un ciclu de logică a nivelurilor care se 
declanşează în el, iar noi nu putem face nimic ca să-l 


avertizăm din timp. Vrei, prin urmare, să spui, că nu 
intenţionezi să angajezi nici o discuţie pe această temă. 

Era mai mult decât atât, după câte vedea Cemp. Între 
aceste două rase nu exista nici o posibilitate de colaborare. 
Ăsta e adevărul, gândi Cemp, chiar dacă soarta universului 
ar fi depins de asta. Exterminarea Silkie-llor de către 
Nijjan-l fusese prea de tot nemiloasă. 

Şi, în plus, acum nu mai era nimic de făcut. Odată pusă în 
acţiune logica nivelurilor, ea nu mai putea fi întreruptă. 
Ciclul se completa în ei şi în el şi avea să facă tot ceea ce 
pretindea logica. 

Se declanşase un mecanism cerebral. Schema acestui 
mecanism fusese implantată cu ere în urmă şi nu putea fi 
altfel. 

Nu avu timp să-şi ducă la capăt gândurile. 

Se petrecu o întrerupere. Două evenimente interveniră 
aproape simultan. 

O stare de angoasă ţâşni din gândurile trimise de N”Yata, 
către cele ale lui Cemp. 

— Ah, se întâmplă! zise ea. 

— Ce se întâmplă? ţipă mintea lui Cemp. 

Poate că ea îi răspunse, dar el nu percepu nimic. Deoarece 
chiar în acea clipă fu cuprins de o stranie, lăuntrică emoție. 

Urmă cel de al doilea eveniment. Era pe pământ, cu 
Joanne, la începutul căsătoriei lor. Ea era acolo, el era 
acolo, amândoi cât se poate de reali. Afară strălucea 
soarele. 

Totul se întunecă brusc. 

Înţelese că se află într-un timp şi mai îndepărtat. Cu mai 
bine de o sută de ani înainte de a se naşte. 

Aceasta este schimbarea timpului în mine însumi, gândi 
Cemp. Logica nivelurilor acţiona asupră-l, îl azvârlea tot 
mai adânc în timp, într-un soi de călătorie în memoria 
genetică. 

Noapte, Cer negru. Un Silkie cobora în tăcere din cer... 
Tresărind, Cemp înţelese că era primul Silkie care sosea pe 


pământ, cel care ar fi fost, după cum se pretinsese mai 
târziu, creat în laborator. 

Scena ce-l trecuse-fulgerător prin faţa ochilor se şterse, 
făcând loc priveliştii oraşului din interiorul meteoritului 
Glis-ului. Se aflau acolo Silkie-li spaţiali şi — după câte i se 
păru — el însuşi, de asemenea. Probabil că era strămoşul 
său, cu celulele sale transmorfice, memoria A. D. N-A.R.N. 
a primelor trupuri. 

Se succedă apoi o altă scenă în spaţiu. Un astru alb- 
albăstrui în depărtare. Alţi Silkie-l în jurul său, în beznă. Şi, 
în toţi, o fericită linişte. 

Cemp avu impresia că era vorba de timpuri într-adevăr 
foarte îndepărtate, douăzeci de mii de ani pământeni, mai 
mulţi poate, înainte de a-l fi întâlnit pe Nijjan-l. 

Acum, o scenă încă mai primitivă. Cu milioane de ani în 
urmă. Ceva — el însuşi, însă altfel, mai mărunt, mai puţin 
inteligent, mai animal — cocoţat pe un mic pietroi, în spaţiu. 
Beznă. 

O altă scenă. Miliarde de ani. În locul tenebrelor, o lumină 
orbitoare. Unde? Cu neputinţă de situat. În interiorul unui 
soare? Bănui vag că da. 

Era nespus de cald. O titanică erupție de materie îl aruncă 
în întunecimi îndepărtate. 

Proiectat şi mai înapoi. 

Din ce se îndepărta mai mult în timp, Cemp se simţea 
cumva legat de G'Iono şi de ceilalţi Nijjan-l, agăţat, într-un 
fel, de ceea ce, în lipsa unor date mai concrete, considera a 
fi un raport mental. 

Datorită acestei legături şi acestei interacțiuni ce se 
continuau, Cemp fu în stare să perceapă dezastrul Nijjan- 
llor, de la o distanţă sigură în timp. 

Posibil deci ca el să fi fost singura fiinţă vie care să fi 
asistat dintr-un post de observaţie privilegiat la distrugerea 
unui univers cu diametrul de opt miliarde de ani-lumină, din 
care galaxia Terrei nu era decât un minuscul fir de praf 
cosmic. 


XXXIII. 

Începutul a fost cu totul asemănător momentului în care 
ciclul trădare/biruinţă fusese declanşat în G'Iono pentru a 
obţine o ultimă victorie, în timpul celei de-a doua 
confruntări cu Cemp. 

Sosi repede clipa în care toate aceste trupuri de Nijjan-l 
conectate între ele atinseseră linia de demarcaţie între 
ultramic şi supramare. Însă de această dată victimele n- 
aveau alegere. Nu mai era vorba să câştige. Era un ciclu al 
logicii nivelurilor în ultimele sale consecinţe, operând prin 
şi asupra a numeroşi indivizi, dintre care fiecare poseda 
potenţialul acestei stări terminale. 

Fiecare piatră cuprinde în ea istoria universului; orice 
formă de viaţă a evoluat, pornind de la o stare primitivă 
spre a ajunge la una sofisticată. Atingi resortul acestei 
evoluţii într-o fiinţă vie — sau într-o piatră — şi ea trebuie 
să-şi amintească. 

Pentru milioanele de Nijjan-l venise sfârşitul. Procesul prin 
care treceau n-avea de-a face cu menţinerea identităţii. 

În clipa dinainte, fiecare Nijjan era o entitate, o fiinţă vie 
cu un loc anume în spaţiu şi cu o masă; apoi în momentul 
următor centrul cerebral Nijjan, care avea facultatea de a-l 
deplasa pe individul Nijjan în spaţiu, încercă să-t mute 
simultan în toate spaţiile. Instantaneu, întreaga rasă Nijjan- 
ă se dezintegră în toţi atomii ce-l alcătuiau pe membrii ei. 

La nivelul obiectului, procesul îi risipi, plasă un atom. ici, 
altul colo, în miliarde de miliarde de locuri diferite. În 
momentul în care toţi Nijjan-li deveniră la fel de mari ca 
universul, acesta se inversă în raport cu ei, îşi reluă 
adevărata normalitate, ordinea perfectă-lnerentă unui 
punct de mărimea unui atom, neafectat de alţi atomi. 

Nu era un fenomen de micşorare. O întoarcere pe dos, da, 
iată analogia cea mai bună. Plesnirea unei băşici. 

Cemp, se afla doar în ascultarea lui G'Iono şi a celorlalţi, 
simţi cum i se dilată propria-l gândire odată cu Nijjan-li 


condamnaţi, cum se dilată până la o stare corespunzând 
mărimii universului cu care Nijjan-li acţionaseră reciproc. 

Odată devenit, în felul acesta, pur mental, mai mare decât 
spaţiul şi timpul, Cemp îşi izgoni ameţeala din minte şi privi 
în jur. Distinse, de îndată, ceva în imensele întunecimi. 
Distras de ceea ce vedea, uită punctul care fusese 
universul. 

Atunci punctul dispăru. 

Scânteia minusculă, universul, care sclipise o clipă cu 
atâta intensitate, pâlpâi şi se stinse. 

Cemp luă cunoştinţă, în parte, de pieirea ei, însă nu-şi 
putu dezlipi imediat atenţia de la priveliştea care-l făcuse s- 
o uite. 

Privea „arborele”. 

Postul lui de observaţie era atât de departe, la atât de 
enormă distanţă de orice lucruri, încât acum vedea 
arborele de aur. 

Timp de o părere, se sforţă să-şi întoarcă privirile de la 
acest obiect sclipitor. 

Când, în sfârşit, după ceea ce păru a fi câteva secunde, 
Cemp putu lua din nou în consideraţie dispariţia 
universului, gândi: De câtă vreme s-a dus? De o mie de ani, 
de un milion, de o mie de miliarde de ani sau de nici un fel 
de timp? 

Poate, într-un viitor îndepărtat, când va ajunge la acest 
post de observaţie nu printr-o proiectare artificială, ci prin 
evoluţie, va putea calcula scurgerea de timp a unui 
asemenea fenomen. 

Se mai gândi un răstimp, fascinat, la fenomenul acela, 
când simţi că poziţia i se destabiliza. Oh, oh, se gândi el, mă 
voi inversa din nou. 

Prima dovadă a acestei instabilităţi fu dispariţia arborelui 
magnific. Înţelese că nu are, probabil, decât câteva clipe ca 
să-şi găsească universul. 

Cum se găseşte un univers? 


Cemp descoperi atunci că nu era chiar o problemă. 
Întreaga semnificaţie a logicii nivelurilor se baza pe 
certitudinea că toate formele de viaţă cunosc rădăcinile lor 
interne, originea lucrurilor şi că, prin însăşi natura 
structurii lor, ele se echilibrează în funcţie de celelalte 
lucruri. 

În nici un moment, cea mai măruntă insectă, planta, piatra 
sau grăuntele de nisip nu încetează interacţiunea. Atomii 
din miezul stelelor îndepărtate iau parte la această 
interacţiune. 

Nu producerea acestei interacțiuni ridica probleme, ci 
faptul că, dacă funcţionezi în baza ei, conştiinţa multor 
lucruri trebuie să-ţi fie redusă. 

În mod normal, această atenuare nu e conştientă. Prin 
urmare, sensibilitatea faţă de multe lucruri bune scade 
automat, se reduce aproape la zero, astfel că în acest 
univers numai Nijjan-li îşi păstrează, aparent, prin 
vicisitudinile evoluţiei lor, metoda celulară a cunoştinţei, a 
conştiinţei spaţiului şi a controlării lui. 

Pe când Cemp îşi readucea în memorie universul lui, intră 
în interacţiune cu el şi universul începu să redevină ceea ce 
ştia el esenţial că este. Şi, dintr-o dată, fu acolo, un punct 
luminos. 

Înţelese, prin interacţiunea pe care continua să o simtă, că 
universul se realcătuia în miezul profund al structurii lui, 
răspunzând exact memoriei universale ce se păstra în 
Cemp. 

O idee viguroasă i se impuse: Înainte să devină exact ce-a 
fost, de ce nu l-aş schimba eu? 

Desigur, nu era timp pentru consideraţii amănunțite. 
Câteva gânduri-fulger, judecăţi rapide, decizii imediate — 
şi, iată! Acum sau niciodată. Pentru veşnicie. 

Nijjan-li? 

Într-un fel Cemp înţelegea că ei socotiseră necesar să se 
protejeze, pe ei şi continuum-ul spaţiu/timp, prin nimicirea 
raselor capabile să le pună în joc hegemonia. Erau deci mai 


puţin vinovaţi decât îi judecase. Dar, în realitate, universul 
n-avea nevoie de o seminţie capabilă să-l distrugă. Sosise 
vremea ca lumea „să devină permanentă. 

Cemp refuză să-l includă pe Nijjan-l în amintirile sale 
despre univers. 

Dar pe fiinţele umane, pe Fiinţele Speciale, pe Silkie-li 
spaţiali, da. Soluţia imediată a lui Cemp a fost ca, în 
universul său, să devină cu toţii Silkie-l tereştri, cu 
aptitudinea de a lua orice formă şi cu voinţa neştirbită de a 
juca, pretutindeni în spaţiu, rolul poliţiei binevoitoare. 

Şi fără excepţie, vor cunoaşte metoda de control spaţial a 
Nijjan-llor, dar posibilitatea lor de a interacţiona cu spaţiul 
va fi limitată la scara necesară deplasărilor. În plus, nici un 
Silkie nu avea să fie supus logicii nivelurilor, iar toate 
efectele ciclului ce fusese declanşat în el se vor inversa. În 
cazul în care vor apărea probleme, Silkie-li vor fi 
nemuritori. 

Nu va exista rasa kibmadină — faţă de aceste creaturi 
perverse Cemp nu simţea nici o compasiune. 

Pământul, la rândul său, îşi va regăsi propriul soare. 

Va fi bine astfel? Nu era nimeni să-l răspundă prin da sau 
ba. 

Gândi aceasta, iar pe urmă fu prea târziu ca să-şi mai 
amintească altfel. 

Într-o străfulgerare, perfecțiunea ordonată a unicei 
luminiţe din tenebre... se modifică, se dilată. Sub privirile 
concentrate ale lui Cemp, punctul gălbui atinse momentul 
inversării. 

Cât îl privea, sosise clipa să redevină mic. Ceva îl apucă şi 
cu o forţă irezistibilă îl comprimă — impulsionându-l. 

Când reintră în simţurile sale, universul înstelat se 
întindea în jurul lui, în toate direcţiile. 

Realiză că se afla undeva, prin spaţiu, cu corpul său de 
Nijjan intact. Pentru această alcătuire hipersensibilă, pe 
care acum o înţelegea, orientarea în spaţiu era un instinct. 
Se afla aici: acesta era pământul. Cemp procedă la 


manipularea controlului spaţial după metoda Nijjan-llor şi 
interacţionă cu un alt spaţiu, depărtat la mai mulţi ani- 
lumină, a cărui existenţă o presimţea. Supuse acest spaţiu 
unei inversări la scară redusă, deveni un punct, el însuşi 
deveni un punct... de la ceva, la nimic, la ceva. 

Şi sări peste80000 de mii de ani-lumină spre a se regăsi în 
clădirea Autorităţii Silkie şi a-l spune lui Charley Baxter: 

— Nu te mai obosi să trimiţi nava după mine. Nu mai am 
nevoie de ea. 

Omuleţul îl privi cu ochi strălucitori. 

— Nat! exclamă el. Ai izbutit. Ai câştigat! 

Cemp nu răspunse numaidecât. O întrebare îi stăruia în 
minte: Întrucât, în timp ce universul fusese distrus şi 
renăscuse, el se aflase într-o transformare de timp, fusese 
martor şi participase la o a doua formare a continuum-ului? 
Sau la cea dintâi? 

Pricepu că nu va cunoaşte niciodată răspunsul la această 
întrebare. 

De altminteri... nu fusese, oare, totul o plăsmuire, o 
dorinţă ce-l învolburase spiritul, pe când era în stare de 
inconştienţă, visul cel mai straniu al tuturor timpurilor? 

La dreapta sa se afla o fereastră înaltă ce dădea într-un 
vast balcon, de unde Silkie se putea înălța în văzduh. Cemp 
ieşi în balcon. 

Era noapte. Bătrâna lună pământeană plutea pe cerul 
întunecat şi toate familiarele constelații, pe care le cunoştea 
atât de bine, erau acolo. 

Privind, din acel loc, drept, în picioare, Cemp se simţi 
străbătut de un fior, sentimentul profund al permanenţei şi 
al finalităţii biruinţei sale. 

— Mă duc la Joanne, îi spuse lui Charley Baxter, care 
venise lângă el. 

Lansându-se în universul prietenesc care era Terra, Cemp 
se gândi că avea să-l povestească nişte lucruri 
nemaipomenite celei pe care o iubea. 


SFÂRŞIT