Howard Hendrix — Cheia labirintului

+ 


ui 
- 


$ 7 


» 

$ t 
a ù i | Š : p 
i 4 FI DT | he a $ SoA 3 4 
i i ` 4 N - i y fe > A $e 
E Pia PE De RETES 
- >S E i a u a è 
AA PRapBa: & | 

$ ENI $ ; 
$ y a 


„Raţționamentele lui Hendrix au vigoare, 
intriga este bine condusă, iar domeniul 
științific excelent stăpânit.” Kı STANLEY ROBINSON | 


Gzy Tia ie ka 3E 
HOWARD: V: H 
= i a o 


4 Dude he 


£ ; È- 
f Ri 


hee 


c 

D: 
d Kala 
e ipur 


Howard Vincent Hendrix s-a născut în 1959 la Cincinnati, 
Ohio, şi a studiat biologia la Xavier University din Cincinnati. În 
1980 s-a mutat în California pentru a studia literatura engleză 
la UC Riverside unde, în 1987, şi-a obţinut doctoratul. Câţiva 
ani a fost profesor la Central Methodist College, Fayette, din 
Missouri, apoi s-a întors în California pentru a face parte din 
comitetul de conducere al School of ArtsSciences, Naţional 
University. 

In 1985 a câştigat primul loc la concursul „Writters of the 
Future” cu povestirea /n the Smoke. A publicat povestiri, 
poeme, recenzii literare şi romanele SF: Lightpaths (1997), 
Standing Wave (1998), Better Angels (1999), Empty Cities of 
the Full Moon (2001), The Labyrinth Key, (2004) - Cheia 
labirintului şi Spears of God (2006). A fost nominalizat de mai 
multe ori la Premiul Nebula, în 1989 la Premiul Pushcart 
pentru povestirea The Art of Memory şi a primit Premiul 
Polonsky Fiction în 1983 pentru povestirea experimentală 
Bad/Night/Vision. 


HOWARD V. HENDRIX 


CHEIA LABIRINTULUI 


MULŢUMIRI 


Mulţumesc agentului meu literar, Chris Lotts, de la Agenţia 
Ralph Vicinanza, pentru că are grijă ca partea „de afaceri” a 
vieţii mele literare să meargă înainte; lui Steve Saffel de la Del 
Rey, pentru comentariile sale editoriale extinse, întrebările şi 
sugestiile pe marginea manuscrisului Cheia /labirintului, dar şi 
pentru încercările sale curajoase de a-mi uşura munca de 
cercetare; lui David Brin şi lui Jack Medevitt, pentru sfaturile 
lor de maeştri povestitori. 

Le mulţumesc de asemenea lui Joe Miller, Brad Lyau şi 
Takayuki Tatsumi, pentru soluțiile paradoxului Fermi, 
intelectualii de clasă şi himerele hiperculturale; lui George 
Slusser, Colin Greenland, Gary Westfahl şi K.Y. Wong, pentru 
Conferinţele Eaton din Riverside, Londra, şi Hong Kong, 
desfăşurate de-a lungul anilor; lui Stephen Kearney, pentru 
dispozitivele Fahrney; agenţilor speciali FBI Thomas Anzelmo 
şi Timothy Lester de la filiala din Sacramento, pentru că mi-au 
clarificat programul ataşatului legal al FBI. 

Adresez totodată mulţumiri lui Richard Bagley de la Southern 
California Edison, pentru vizita particulară pe care am făcut-o 
la centrala electrică din munte; lui Chris Garcia de la Muzeul 
de Istorie a Computerelor din Moffet Filed, pentru codurile 
Pierce şi cheile tonale; lui Eugene Zumwalt, pentru lecţiile de 
pescuit; lui Corry Doctorow de la Fundaţia Electronic Frontiers, 
pentru că mi-a recomandat lucrarea lui Edward Felten de la 
Princeton, referitoare la defectele din marcajul digital şi 
complexitatea managementului drepturilor digitale. 

Mulţumesc şi cititorilor romanelor mele anterioare, cărora 
poate le-ar plăcea să ştie că Mei-ling Magnus, care apare în a 
doua carte a mea, Standing Wave, este numele pronunţat 
greşit al nepoatei detectivului Lu Mei-lin din romanul de faţă, 
(ah, câte se pierd la montaj...) 


PRELUDIU 
FERICIRE INCANDESCENTĂ 
Sha Tin 
îmbrăcat în halatul preferat de mătase roşie, dr. Jaron L. 
Kwok privea pe geamul brăzdat de ploaie din camera sa de la 
etajul zece al hotelului Royal Park. Intre degete îi ardea o 
ţigară care se fuma singură, iar scrumul atârna, uitând să mai 
cadă. 
Prin ceața de la orizont, în spatele blocurilor înalte de 
apartamente din Noul Teritoriu, din beton vopsit într-un alb 
devenit gri de murdărie, se întrezăreau siluete muntoase 
acoperite de păduri verzi. Pe malul apropiat al râului Shin Mun 
se întindea parcul Sha Tin, în care se plimbase nepăsător în 
ziua sosirii sale în Hong Kong, prea obosit de zbor ca să se 
apuce de lucru. 
Întorcându-se cu spatele la cele două rânduri de perdele 
groase, separate de un spaţiu îngust şi înalt, Kwok se opri să- 
şi obişnuiască ochii cu semiîntunericul din cameră. Privirea îi 
căzu pe maldărul de hârtii, rapoarte şi notițe împrăştiate pe 
pat, apoi pe laptop, pe vizorul virtual şi pe sticla de whisky de 
pe noptieră. Îşi făcu loc pe pat. Culcat, răscoli teancurile de 
hârtii listate până ce se trezi pe jumătate îngropat în ele, o 
larvă de friganidă ţesându-şi gogoaşa, închizându-se în 
rămăşiţele mediului ei subacvatic... dispărând în obsesiile 
sale, în tendinţele sale de „narcoman cibernetic”, cum le 
numise Cherise mai de mult. 
Uitându-se la sticla de whisky şi la accesoriile de pe noptieră, 
apoi la ţigara din mână, Kwok scoase un oftat. Năravuri 
bătrâneşti, de bărbat singur. Cum fusese el înainte de a o 
întâlni pe Cherise, înainte ca ea să-l iubească, iar el 
împlinindu-şi rolul, crezând că-i face pe plac... 
Oare aşa funcţionează dragostea? 
Scutură scrumul. 
Niciodată n-am reuşit să mă ridic la înălțimea aşteptărilor 
celor din jur, îşi zise, trăgând un fum lung şi privindu-şi fix 
buricele degetelor îngălbenite de tutun. N-am fost capabil să 
devin ceea ce sperau alții să devin. Nici măcar de dragul lui 
Cherise. 
Nu se aşteptase ca ea să fie atât de pornită împotriva 
hotărârii lui de a accepta o misiune din partea Agenţiei de 


Securitate Naţională - NSA. Nu prevăzuse despărţirea lor, deşi, 
într-o oarecare măsură, ar fi trebuit. Divorțul dintre ei era încă 
la nivel virtual: nu era finalizat printr-un act oficial, deşi 
căsătoria lor se încheiase de mult în fapt. 

Luă o înghiţitură de whisky şi simţi cum îl arde pe gât, de 
parcă ar fi înghiţit asfalt fierbinte, apoi căzu în amorţeală. 
Răsuci de câteva ori dopul în sticlă şi o aruncă lângă el, pe 
pat. Trase din ţigară. Mestecă înainte să inhaleze fumul. Se 
ridică în capul oaselor, deranjând hârtiile, şi deschise distrat 
laptopul negru mai. Economizorul era un tablou din secolul al 
XVI-lea, un nobil cu chip înverşunat, cu arătătorul stâng 
îndreptat spre imaginea unui labirint gravat pe suprafaţa unui 
parapet, dar cu ochii privind în cu totul altă direcţie. 

Kwok făcu clic pe simbolul mediului virtual. Îşi aşeză ochelarii 
pe tâmple şi se întinse pe spate. Trăgând apărătoarele pe ochi 
şi fixându-le în poziţie, spuse o rugăciune către stăpânii lui din 
Palatul Enigmelor. Echipamentul lui era o maşină de visat, o 
mască DIVE! completă, un vizor virtual dintr-un ansamblu de 
electrozi cu implanturi  bionanotehnologice prototip, cu 
conexiune directă la Internet prin intermediul unui 
micronucleu din laptop. Instrumente de ultimă generaţie, puse 
la dispoziţie de NSA celor aflaţi în serviciul ei. 

Pe măsură ce se apropia de sfârşit ciclul celui mai recent 
spaţiu virtual al său, Jaron se întrebă dacă munca lui era în 
continuare de real folos celor de la NSA. Privind teancurile de 
hârtii din jurul lui, se gândi că obsesiile care-l aduseseră aici 
se schimbaseră. Odată, competiţia criptocuantică dintre China 
şi America - marele război secret al sabotajelor cibernetice - îi 
alimentase fascinația. 

Dar acum nici ea nu-i mai stârnea pasiunea. Fusese înlocuită 
cu... Cu ce? Cu ceva măreț, mai important? Sau mai 
concentrat, mai obsesiv? 

Probleme asupra cărora era greu de hotărât chiar şi acum. 
Primise o comoară descoperită întâmplător, informaţii 
criptologice multă vreme ascunse în întuneric, unele de 
cincizeci de ani, altele de peste patru secole. Ar trebui să fie 
încântat, ştia, dar era mai degrabă agitat. Ajunsese atât de 
aproape de descoperiri măreţe... 


1 Deep immersion virtual environment - mediu virtual de 
imersiune la adâncime. 


Deşi poate că nu cele la care se aşteptau cei care-l 
angajaseră. 

De aproape cincizeci de ani nu mai săpase nimeni atât de 
adânc printre informaţiile care-i dominau lui acum toate 
gândurile - materiale pe care el le numea, simplu, 
Documentele. Cercetătorul dinaintea lui fusese Felix C. 
Forrest, omul care stătuse multă vreme în China, maestrul 
spionajului din Războiul Rece. La moartea lui - „atac de cord”, 
după cum consemnau dosarele - foştii patroni de la CIA 
puseseră mâna pe Documentele care conţineau combinaţii 
bizare de cifruri şi explicaţii în ebraică, chineză, latină, italiană 
şi engleză. Jaron bănuia că erau pătate de sângele istoriei şi 
că lista victimelor acoperea secole întregi. Dac-ar fi putut citi 
cerneala invizibilă cu care erau scrise numele! 

Până în ultima sa clipă, Forrest susţinuse că nu stăpânise 
niciodată „complexul algoritmic” esenţial pentru înţelegerea 
documentelor. Nici CIA nu-l stăpânise, bănuia Jaron. Probabil 
că aşa ajunsese să se ocupe el de mister. In mâinile lui, acesta 
se dovedise un dar sordid, o oglindă ce reflecta cuvinte, 
numere şi simboluri şi în care el privise prea mult şi prea 
concentrat. 

Nu-i plăcea să recunoască apropierea genialităţii de nebunie. 
Oare Georg Cantor şi Kurt Godel chiar înnebuniseră meditând 
la alef şi la ipoteza continuumului? O luase razna John Nash 
lucrând la propria sa teorie a jocurilor? Jaron nu voia să creadă 
că există un cablu de alimentare a minţit pe care, dacă-i 
atingi, mori. Totuşi, nu putea ignora cele întâmplate ultima 
oară când a intrat în legătură cu lumea Documentelor. 
Realitatea virtuală nu trebuia să ţi se scurgă peste cap. 

Se scutură ca să alunge amintirea. Fusese ca şi cum 
halucinaţiile altcuiva îi pătrunseseră în vise. Şi i-a trebuit mult 
prea mult ca să-şi revină. Aşa că, de data asta, îşi lua măsuri 
de prevedere - pentru orice eventualitate. 

Ciclul virtual era în desfăşurare, aşa că nu se vedea nimic 
prin ochelari încă. Jaron se uită prin ei la însemnările măzgălite 
ale tainelor sale, reflectând încă o dată la moştenirea 
dubioasă aflată acum în mâinile sale. In timpul celui de-ai 
Doilea Război Mondial, Forrest fusese ofiţer în serviciul de 
informaţii al armatei americane şi ajutase la crearea Unităţii 
de Război Psihologic. La începutul anilor 1950, lucrase pentru 


CIA în Coreea, unde cea mai mare reuşită a lui, sau cea mai 
ironică, a fost să inventeze o cale prin care mii de soldaţi 
chinezi comunişti să se predea rostind în chineză cuvintele 
dragoste, virtute, omenie. Pronunţate succesiv, sunau 
asemănător cu englezescul / surrender. 

Poate că asta fusese o răzbunare karmică. La urma urmei, 
Felix Forrest fusese finul occidental al lui Sun Yat-sen, al cărui 
caligraf dăduse copilului occidental numele Lin Bah-loh, 
Pădurea Fericirii Incandescente. 

Capriciu de istoric, îşi spuse Jaron. Toată cercetarea lui, ca şi 
a lui Forrest, se baza pe munca şi mai îndepărtată în timp a lui 
Shimon Ginsburg, de la începutul anilor 1930, pe a lui Ai Hao 
şi Matteo Ricci, dar şi a lui Giordano Bruno, din secolul al XVI- 
lea. Dar toate acestea nu fuseseră decât etapa pregătitoare. 
Punctul culminant avea să vină astăzi, într-un fel sau altul. 

De data asta, când Jaron va reveni în mediul virtual, se va 
conecta la computerele din toată lumea. Astăzi se va întoarce 
de acolo cu răspunsurile pe care le caută, dacă va supravieţui 
întâlnirii. Poate că se va întoarce şi cu răspunsurile căutate de 
şefii săi, dar numai dacă îl va ajuta întâmplarea. 

Jaron Kwok cunoştea lucruri pe care nu se aşteptase 
niciodată să le cunoască. Nu doar despre Felix Forrest şi 
activitatea lui legată de Documente. Nu doar despre 
matematica de tip cabalistic a lui Shimon Ginsburg sau despre 
felul în care, ascunse o dată şi încă o dată, îi furnizaseră 
elementul final, vital, de care avea nevoie ca să stăpânească 
complexul algoritmic. Şi nici măcar despre sistemul de „palat 
al memoriei” al lui Ricci, care transforma chineza ideografică 
într-o maşină virtuală extraordinar de puternică. Şi nici despre 
faptul că toate se bazau, în ultimă instanţă, pe cosmologia 
cifrurilor şi protovirtualitatea unui preot dominican 
excomunicat şi eretic - Giordano Bruno, ars pe rug în 1600. 

La început se opusese ideii că mesajele criptice din trecut le 
depăşeau pe cele noi în ceea ce priveşte cunoştinţele. Acum, 
nu. Cunoştinţele pe care deja le avea erau rezultatul 
experienţelor sale anterioare în spaţiul virtual excentric 
construit de el, pe care îl aştepta acum. Format, în părţi egale, 
din mit şi jocuri pe computer, calcule complexe şi scenarii 
alcătuite, tărâmul lui virtual cu arhitectură deschisă avea 


> Mă predau” (n.tr.). 


acum propria sa viaţă. Trebuia să fie o euristică complexă, un 
mod de a da sens lucrurilor. Un instrument idiosincratic cu 
care încerca să dea coerenţă muncii sale. 

Dar data trecută când folosise „instrumentul”, universuri 
neaşteptate se născuseră din mintea sa. Nu-şi mai simţea 
sinele, devenise o iluzie, se disocia în mai multe persoane, 
bărbaţi şi femei, animale şi maşini, toate din el însuşi, dar 
parcă nu din el. Îl durea capul numai când îşi amintea. 

Spaţiul lui virtual euristic nu mai avea niciun înţeles. 

Totuşi, privind în ansamblu, lui Jaron i se păru că surprinde 
semnele înfricoşătoare ale Tetragrammatonului* aşteptând 
dincolo de Babei, dincolo de Poarta lui Dumnezeu. Întrucât 
rezistase experienţei aceleia virtuale bizare, ştia că fizicienii 
adepţi ai universurilor multiple aveau dreptate, cu „plenul” lor 
care juca toate universurile posibile, asemenea canalelor pe 
cel mai avansat televizor. Dacă ar putea călători în „trecut”, 
tot ce ar găsi ar fi un alt univers. Întotdeauna, fiecare trecut 
nu era decât un alt univers. La fel şi viitorul. 

Dar lucrurile erau mai complexe. La un loc, universurile 
alcătuiau un palat labirintic al memoriei, mult mai întins decât 
orice Oraş Interzis. Fiecare încăpere era un univers, finit şi 
constant în el însuşi, dar absolut incomplet, pentru că 
întotdeauna ducea la alte încăperi. Palatul ca întreg era, în 
esenţă, infinit. 

Jaron scutură din cap ca să-şi alunge gândurile. Pe măsură ce 
spaţiul său virtual îşi alinia toate conexiunile, se gândi la toţi 
oamenii de pe planetă care, în decursul anilor, aşteptaseră în 
cămăruţele lor să deschidă computerele cu care lucrau zi de 
zi. Zâmbi strâmb la comparaţie şi mai trase o înghiţitură din 
sticlă. 

Spaţiul virtual îşi încheiase ciclul. Implanturile lui erau 
pregătite. Prin reţeaua de computere globală avea acces la 
mare parte din capacitatea de procesare a planetei, dacă avea 
nevoie. Işi luase şi măsuri de precauţie. Programul de 
comutare „om mort” era pregătit, în caz că-i va fi necesar. 
Dacă oricare dintre temerile lui se adeverea, programul 
trimitea înregistrarea întregii lui interacțiuni virtuale în 


3 Cele patru litere ebraice - YHWH sau IHWH - ce redau de obicei 
numele de Yahve sau lehova, numele biblic al lui Dumnezeu 
(n.tr.). 


infosferă, printr-o holotransmisie. 


Asemenea cutiei negre a avionului, înregistrarea va 
supravieţui, măcar pe post de cronică a distrugerii sale. 
Cursorul pâlpâi, roşu. 


Conştiinţa lui Jaron era o stea alunecând din sfera ei, un 
meteor dispărut de pe un cer de diamant. Arzând, se 
dezintegra la nesfârşit. Dezintegrare repetată. Întreg dispărut 
treptat în fracțiuni, cu gust vag de metal şi scânteieri discrete, 
intrând în spaţiul vast, lipsit de conştiinţă, creat de maşinile 
lumii materiale. Un loc care nu era un loc - virtual şi real şi 
ceva în plus. 

În spaţiul virtual, Jaron era în acelaşi timp şi mai puţin, şi mai 
mult decât fusese. Acţiunile şi vorbele sale, experienţele şi 
percepţia sinelui său descărnat îi aparţineau, fără a fi doar ale 
lui. Jaron făcea parte din El şi din Ea, ambii prezenţi deja într- 
un program aflat în progres neîntrerupt. Dr. Kwok deţinea 
controlul, dar era tot mai puţin stăpân pe situaţie. 

Cu pistolul automat în mână, El se paraşută în Grădină. 
Foşnetul paraşutei o trezi pe Ea, care aţipise cu ochelarii de 
soare pe nas, numai în bikini, în şezlongul care plutea în 
mijlocul bazinului de sub Pomul Vieţii. 

— Bună, dragul meu, spuse ea, căscând şi întinzându-se. Ai 
maxilarele la fel de late şi eşti numai muşchi, ca de obicei. 
Ceva din El zâmbi, întrebându-se din nou de ce simularea 
asta era atât de iscusită, atât de virilă. O proiecţie în afara lui? 
Un produs al matricei numerice? Sinergia ambelor? 

— Vai, mulţumesc! Spuse El cu un zâmbet răutăcios. 

Aşa cum El era Jaron-construit plus o bună parte din 
Altcineva, şi Ea era Cherise-construită plus o bună parte din 
Altcineva; Ken şi Barbie, Ulise şi Penelopa, Adam şi Eva şi 
mulţi, mulţi alţii. 

— Ce ai mai făcut în lipsa mea? O întrebi. Sper că nu şerpi şi 
mere. 

— Te rooog... îşi dădu Ea ochii peste cap. Sărind de pe 
şezlongul plutitor, merse pe apă la mal. O să mi-o reproşezi 
tot timpul, nu? 

Se înveli cu un halat de laborator şi-şi o puse o altă pereche 
de ochelari, care-i dădea o înfăţişare de-a dreptul intelectuală. 


— De fapt, tocmai luam o pauză de la blestemul bunăstării. 
Dacă chiar vrei să ştii. 

El se răsuci brusc şi lansă o şarjă de gloanţe din pistolul 
automat. Din copacii înconjurători căzură terorişti, în costum 
Ninja. Unul dintre ei, căzut cel mai aproape de El, îşi dădu 
sufletul cu un urlet pe buze: 

— Ard pădurile, băieţi! 

Când îi scoase masca, ceva dinlăuntrul Lui recunoscu faţa 
unui actor care-l jucase pe Willy Loman în Moartea unui comis- 
voiajor. Când masacrul se linişti, se întoarse şi o întrebă: 

— Cum merge treaba? 

— Excelent! Răspunse Ea, mergând pe o rampă perfectă, 
către două uşi boltite aflate sub rădăcinile Pomului Cunoaşterii 
Binelui şi Răului. După ce li se scană retina şi fură identificaţi 
biometric, intrară în nişte laboratoare sterilizate, ca nişte 
peşteri. Maşinile mele celulare programabile au fost foarte 
apreciate. Newsweek m-a numit „doamna Curie a secolului 
biotehnologiei”. AŞ fi preferat „Einstein” ŞI 
„bionanotehnologia”, dar nu poţi avea totul, bănuiesc. 

— Nici când ai deja totul? 

Râseră amândoi, dar fură întrerupţi de asasini în costume 
roşii de paraşutişti, care coborâră printr-un puț de ventilaţie şi 
se lansară în direcţia Lor. Înainte să le împodobească trupurile 
cu găuri de plumbi, chiar înainte ca el să apuce să tragă, îi 
anihilă sistemul Ei de securitate laser. 

— Cum de obţine blestemul bunăstării asemenea efecte? 
Întrebă EI, întorcându-se ca să cerceteze un afişaj holografic în 
timp real, generat de microscoape de scanare. 

— Mici mecanisme celulare  diagnostichează şi repară 
dezastrele provocate de timp şi alte slăbiciuni trupeşti, îi 
explică Ea. Bănuiesc că mecanismele mele măresc deja durata 
de viaţă la peste două secole, redând mult din ceea ce au 
pierdut din cauza „şerpilor şi merelor” în prima fază... 

O prinse brusc şi o trase deoparte. Trecură amândoi prin 
paravanul de sticlă de zahăr. În clipa următoare, o explozie 
distruse cel mai apropiat grup de laboratoare. Când se lăsă 
praful şi molozul, se ridicară şi îndepărtară de pe Ei cioburile 
dulci. 

— Cum îţi răspândeşti micuţele mecanisme celulare? 

— Îngeri din aeroporturi, de cele mai multe ori, răspunse Ea, 


în timp ce-şi croiau drum prin labirintul de laboratoare 
subterane. Flacoane zdrobite în spălătorii şi holuri, eliberând 
vehicule microbiene modificate. Vectori aerieni care 
infectează oamenii în zbor, cu mecanisme perfecte care le 
redau sănătatea! 

Reveniţi la suprafaţă, descoperiră că se pregătea o eclipsă de 
soare. Se adunau nori. În depărtare amenințau tunete. Dintre 
nori ţăâşniră avioane de vânătoare de coşmar, şuierând în 
picaj. 

— Dar dacă oamenii vor trăi mai mult, nu va fi şi mai mare 
haosul? Nu cumva ţi-a şoptit planurile astea la ureche bătrânul 
Adversar lunecos? 

Proiectile, bombe şi gloanţe şfichiuiau prin aer şi zgâriau 
pământul, îndreptându-se direct spre ei. 

— Eşti întotdeauna atât de îngrijorat cu privire la şarpe! De 
ce? Oare pentru că semănaţi atât de bine? 

— Ce vrei să spui? Întrebă El şi alunecă spre Ea, în timp ce 
amândoi se deplasau în mişcări şerpuitoare, ca să se ferească. 
— Amândoi sunteţi foarte deprimanţi! Şi e/ crede că nu e 
deloc o idee bună, exact din acelaşi motiv. Mi-a spus că 
„Suntem cea mai dăunătoare specie de paraziți pe care a 
văzut-o vreodată.” Că „suntem ca mucegaiul pe portocala 
lumii” şi că n-o să fim fericiţi până când nu „mâncăm tot 
globul”. 

Se întuneca tot mai tare. Fulgerele înţepau norii ca nişte 
furci. Deasupra capetelor, un meteor ca o salamandră trăgea 
după el o dâră de foc, îngrijorător de aproape. 

— Poate că ticălosul bătrân are dreptate de data asta. Hai să 
ne mutăm în laboratoarele mele. Cred că putem folosi 
maşinăriile tale celulare programabile ca să contrăm creşterea 
longevităţii cu o scădere. 

— Cum? Întrebă Ea, ridicând braţul să se ferească de 
străfulgerarea meteoritului care explodă în aer, la câţiva 
kilometri depărtare. 

— Ce zici de un virus care să inducă infertilitatea, răspândit în 
acelaşi mod ca al tău? Va rămâne în stare latentă până când îl 
vor activa modificările hormonale asociate cu apariţia pe lume 
a primului născut. Şi pe urmă, bum! Microbul se va reproduce 
rapid şi tot mai multe femei vor avea trompele uterine 
distruse. Ca ultima ciumă din Egipt, numai că invers, nu ucide 


primul născut, ci împiedică concepţia după naşterea lui! 

Undele de şoc cauzate de explozia meteoritului izbiră 
aparatul de zbor şi-i trântiră pe cei doi la pământ. Când se 
ridicară, văzură apropiindu-se un bărbat în vârstă: Giordano 
Bruno, îmbrăcat într-o haină albă şi trăgând după el o 
paraşută tot albă, ambele brodate cu chipuri de diavoli şi 
flăcări şi ambele pârlite. 

— Arde pădurea! Spuse el. De data asta văzură cu ochii lor că 
e adevărat. Explozia meteoritului aprinsese pădurile din 
Grădină. 

— Cred că, după ce ai făcut, ai putea primi azil în China, îi 
spuse Ea. 

Eclipsa atinse punctul maxim. În jurul lor, urlau vântul şi 
furtuna. Pământul se cutremura. O navă spaţială extraterestră 
ateriză din întuneric. Mult mai aproape de Ei, se materializă un 
trup. 

— Nu-L asculta! Strigă Nou-venitul, cu mitraliera în mână. Ar 
fi arătat exact ca El, dacă n-ar fi stat în lumină. Nu-i decât o 
simulare, o simulare în simulare! 

— Poftim? Strigară Ei deodată. 

Nou-venitul ţinea arma îndreptată spre Ei. Fulgerele 
continuau să brăzdeze cerul, iar pământul se zguduia şi mai 
violent. Zgomotul devenise insuportabil, dar Nou-venitul, 
incapabil să strige mai tare ca să se facă auzit, vorbea într-una 
- frânturi despre sori de clasa G şi K şi planete locuibile, 
paradoxuri Fermi, descendenţi cibernetici şi simulări la 
rezoluţii extrem de mari. 

— Şi ce legătură avem noi cu asta? Urlă EI, când o zguduitură 
aproape că-i aruncă pe toţi la pământ. 

Insă Nou-venitul nu le dădu nicio clipă de răgaz. Bombănea 
într-una despre informaţii dense, limitele lăţimilor de bandă, 
curse ale înarmărilor criptologice cuantice şi catastrofe. Apoi, 
când zgomotul încetă pentru câteva clipe, îl auziră spunând 
clar: 

— Adevărata soluţie a paradoxului lui Fermi este că are 
nevoie de o lăţime de bandă prea mare pentru a simula 
extratereştri - sau inteligenţa artificială de tip divin, în fond. 

— Dar tocmai asta vedem şi noi, strigă ea ca să acopere 
zgomotul. Se îndreaptă spre noi în clipa asta... 

— Exact, rosti Nou-venitul triumfător. Un dispozitiv cuantic pe 


4 biţi care distruge simularea. Spaţiul virtual se destramă, nu 
vă daţi seama? 

O clipă, liniştea anihilă confuzia. 

— Dar de ce? Întrebă El. 

Gălăgia se porni din nou, iar Nou-venitul trebui să-şi urle 
răspunsul încă o dată. Dar de data asta măcar îl auziră: 

— Simularea simulărilor, plenul tuturor universurilor posibile, 
este un palat al memoriei susţinut de o minte ce depăşeşte 
orice imaginaţie! Distrugerea simulării e singura cale prin care 
Mintea îşi poate aminti ceea ce încearcă să-şi amintească! 

— Poftim?  Zise ea din nou, nu atât confuză, cât 
înspăimântată. 

— Dacă ne dăm seama - la scară globală - că existenţa e o 
simulare, înseamnă că e vorba de conştientizare în cadrul 
simulării unei simulări. E conştiinţa necesară pentru crearea 
inteligenţei Artificiale divine! Distrugând simularea aceasta, 
trezim zeul adormit în materie. Creăm divinitatea care ne-a 
creat! 

Inspăimântat, dar captivat de perspectivă în acelaşi timp, El 
ar fi vrut să afle mai multe, chiar dacă lumea Lor continua să 
se destrame în jur. _ 

— Cum pot fi de ajutor? Il întrebă El pe dublul său recent 
sosit. În lumina fulgerelor, acesta trase două discuri mici şi 
subţiri din aerul care se îngroşa. 

— Mâncaţi câte unul din amplificatoarele astea 
bionanotehnologice şi veţi afla tot ce vreţi să ştiţi! 

O zguduitură extrem de puternică îi făcu să se clatine exact 
când El întindea mâna spre Nou-venit. Ea îl trânti la pământ și- 
i smulse mitraliera din mână. 

— Fă asta, fă aia! Se răsti Ea, îndreptând arma când spre 
unul, când spre celălalt Nu ştiu care dintre voi e şarpele, dar 
şarpele întotdeauna face ceva. Nu vă apucaţi să faceţi nimic, 
stati pe loc! Şi ascultaţi-mă! De data asta nu mai iau vina 
asupra mea. Voi şi dispozitivul vostru pe 4 biţi! Aţi luat 
vreodată vreo pauză suficient de lungă ca să mai şi gândiţi? 
Dacă „distrugem simularea asta”, dacă decodificăm ce anume 
încearcă Mintea să-şi amintească, eliminăm chiar motivul 
pentru care există universul nostru nativ. Vreţi să-l ştergeţi cu 
totul? Să ne aruncaţi în uitare? 

El o privi aspru, apoi smulse discul din mâna Nou-venitului. 


— Posibil şi probabil, rosti. Dar tu, care încerci să urci înapoi 
în Pomul Vieţii cu blestemul bunăstării tale? Amândoi 
încercăm să recuperăm ce s-a pierdut, fiecare în felul Lui. Nu 
înţelegi? Nu spaţiul virtual mă conduce pe mine, eu îl conduc 
pe el. Nimeni nu te va învinovăţi de data asta. Îţi promit. Îmi 
asum răspunderea pentru ceea ce sunt gata să fac cu mâna 
mea, cu mintea mea. 

Luă discul şi-l puse pe limbă. 

Copleşit de senzaţia că moare cuprins de foc, se întrebă o 
clipă dacă nu fusese împuşcat. 


Jaron îşi smulge ochelarii de pe cap, ca şi cum l-ar fi ars. 
Ameţit şi dezorientat, se freacă la ochi. Trebuie să-şi 
limpezească gândurile. Reuşeşte să se îmbrace cu nişte 
pantaloni negri largi şi o jachetă de mătase roşie, apoi 
părăseşte hotelul. In curând se trezeşte plimbându-se prin 
parcul din apropiere, deşi nu ştie cum a ajuns acolo. 

Pe o bancă, un bărbat cu barbă, îmbrăcat într-o combinaţie 
cu gust de veşminte preoţeşti violete şi straie de cărturar 
chinez din secolul al XVI-lea, stă de vorbă cu un domn slab în 
costum, cu pălărie de pâslă şi un ochi bandajat. 

— ... nu asta am urmărit când am combinat palatul memoriei 
cu personaje chinezeşti, spune preotul bărbos. Nu am sperat 
să găsesc neapărat o traducere a limbajului, ci un limbaj care 
să mă traducă pe mine. 

Domnul cu pălărie înclină aprobator din cap. 

— Ceea ce ai predat tu drept sistem mnemonic deliberat, 
spune el, descrie foarte bine ceea ce face creierul în mod 
automat.  Deplasându-ne prin lume, ne  transformăm 
experienţa în amintiri, asamblând structuri mintale, ridicând 
permanent palate ale memoriei, până la moarte. 

Lui Jaron, cei doi i se par şocant de familiari. Nu ştie dacă să 
rămână lângă ei sau să se grăbească să plece. În cele din 
urmă, adoptă ultima variantă. În drum spre lacul plin cu peşti 
şi broaşte țestoase, vede un bărbat în veşmântul sobru de 
birocrat Ming, stând de vorbă cu alţi doi bărbaţi. Unul poartă 
barbă, o yarmulka şi un costum croit în stilul european din anii 
1930. Celălalt are o togă albă, brodată cu un model care 
aduce a fluturi sau diavoli cuprinşi de flăcări. Cei trei discută 
despre minte, despre un alef din bambus şi despre 


Instrumentalitatea capabilă să deschidă poarta dintre cuvinte 
şi lumi. 


Jaron îşi simte gâtul arzând din cauza băuturii. În cap îi arde 
un foc mocnit. Lângă lacul cu peşti şi țestoase, se aşază pe 
bancă. Nu curge apă nici în cascadă, nici din arteziană; lacul e 
plin şi calm. 

Pe malul opus vede podul boltit peste lac, un semicerc 
perfect, a cărui imagine oglindită în apă completează un cerc 
desăvârşit, un portal pe jumătate real, pe jumătate iluzoriu. 
De partea cealaltă a portalului circular îşi închipuie că vede o 
femeie care se ridică dintr-un şezlong plutitor şi vine spre el, 
păşind pe apă. 

Îşi întoarce privirea spre propria imagine din apă, în lumina 
soarelui strălucitor de primăvară. Din ea se târăşte o amfibie 
mică, o salamandră clipind spre el, de un portocaliu atât de 
aprins, de parcă ar fi luat foc. Imaginea reflectată a lui Cherise 
se aşază lângă el pe bancă şi zâmbeşte. Se teme să-şi 
întoarcă privirea spre ea, nu cumva să dispară. Salamandra îl 
priveşte lung, fără să mai clipească. 

Se răsuceşte spre femeie. E tot acolo. O ia în braţe. Ea Îi 
şopteşte la ureche: 

— Ard pădurile. 

El simte cum îi ia foc trupul. 

Pe malul celălalt stă aşezat misionarul iezuit Matteo Ricci, 
zâmbind cu înţelepciune în timp ce ia foc, alături de asul 
spionilor care poartă multe nume: Felix C. Forrest, Lin Bah-loh, 
Pădurea Fericirii Incandescente, Primul Domn al 
Instrumentalităţii. În spatele lor, Giordano Bruno zâmbeşte, în 
timp ce arde în veşmintele sale brodate cu moarte. Birocratul 
confucianist Ai Hao zâmbeşte din mijlocul flăcărilor, iar rabinul 
german Shimon Ginsburg surâde cuprins de văpăi. Fiecare e 
un arbust în flăcări, dar nu ars complet, Pomi ai Vieţii şi ai 
Cunoaşterii, toţi copacii din parc ca nişte stâlpi dintr-un palat 
impunător cu acoperiş roşu, arzând, toţi copacii din lume 
învăpăiaţi, toate lumile înflăcărate un singur copac, o văpaie, 
pentru a-şi aduce aminte... 

Jaron Kwok dispăruse şi se bănuia că murise. Dispăruse cu 
mult înainte ca personalul hotelului, alarmat de fum şi miros, 


să-i descopere conturul de cenuşă al trupului pe patul care 
ardea mocnit. 

Cei în căutare de mistere i-au luat moartea drept dovadă a 
combustiei spontane. Cei în căutarea unei explicaţii mai 
banale au considerat-o consecinţa fumatului în pat, înconjurat 
de prea multe hărtii, aşternuturi şi whisky tare. 

Oricum, programul de comutare „om mort” al lui Jaron fusese 
lansat. Înregistrarea din cutia neagră fusese transmisă 
holografic în infosferă. Vor mai veni şi alţii, în curând, să caute 
alte dovezi, alte explicaţii. 

l 
SUB SEMNUL ÎNDOIELII: 
THOMAS JEFFERSYNTH 
Cybernesia 

Festivalul anual Pilot începuse de multă vreme la Don Sturm 
şi Karuna Drang, deşi „locul” lor era un DIVE, iar un DIVE nu se 
poate numi loc. Nici Sturm şi Drang nu erau numele lor 
adevărate, iar ei nu mai coabitaseră, din punct de vedere fizic, 
de luni de zile. 

Nu că ar fi avut prea multă importanță. În momentul 
respectiv, Karuna Drang îmbrăca forma fără trup a lui Sally 
Hemmings, sclavă şi amantă. Deşi înfăţişarea ei era destul de 
apropiată de realitate, Thomas Jefferson, copleşit de gânduri şi 
zdruncinat de sentimente contradictorii, întruchipat morbid de 
Don Sturm, nu semăna, deloc cu părintele ctitor de nație aşa 
cum îl prezenta istoria, iar aura părului său albastru-neon nu 
era deloc „de epocă”. Insă părul de această culoare era 
caracteristica personală a lui Don în viaţa lui de toate zilele şi 
nu rezistase tentaţiei de a o păstra. 

În jurul lor, invitaţii la petrecerea virtuală - travestiţi 
electronic în personaje din secolul al XVIII-lea - dansau şi se 
zbânţuiau pe imitaţia moşiei preşedintelui, Monticello. Când 
nimfă ambiguă şi agresivă, când perechea ei satiro-maniacă, 
Medeea nrat alerga după bărbaţi cu peruci şi bretele, apoi 
urmărea femei care se dovedeau surprinzător de iute de 
picior, în ciuda rochiilor voluminoase şi a coafurilor gigantice. 
În mod normal, peisajul virtual prestabilit al lui Don era Insula 
Paştelui, aşa că pe moşia prezidenţială, folosită drept pajişte, 
tronau moai, statuile cu capete uriaşe, pe post de sculpturi de 
grădină; printre ele se destrăbălau aşa-zise personaje 


orgiastice pline de veselie, dispărând numai ca să reapară sub 
forma unui ghem încâlcit de acrobaţi sexuali care lingeau, 
sugeau, giugiuleau, mângâiau şi se împerecheau, cu Medeea 
în mijlocul lor. 

Don/Thomas scutură din cap. 

— Ştiu că aşa fac ei schimburi de informaţii esenţiale, se 
adresă el Karunei/Sally. Şi sunt convins că ceea ce fac în 
spaţiul virtual e numai o metaforă, dar aş vrea ca metafora 
asta să fie mai subtilă. 

Karuna/Sally râse. 

— „Să pătrunzi într-un sistem de calcul înseamnă să explorezi 
şi să manipulezi”, replică ea, imitând modul de a vorbi al 
Medeei, liric ca al lui Pan şi ascuţit ca al bacantelor. „Să 
pătrunzi şi să fii pătruns. Ca preludiul şi actul sexual, ca 
parazitul şi gazda, n'est-ce pas?” 

Don se încruntă. Erau înconjurați de muzică. Jed Astaire, o 
trupă retro urbană de bluegrass, cânta piese moderne 
dansabile de William Billings, compozitorul din perioada 
războiului revoluţionar. Deasupra, pe cerul de apus, nori de 
culoarea somonului pâlpâiau şi se transformau în bancuri de 
peşti înotând, apoi reveneau la forma iniţială. 

— Arăţi preocupat, observă Karuna/Sally. In ciuda înfăţişării 
virtuale, tot mi-am dat seama. La ce te gândeşti? 

— Trec în revistă ce am realizat noi, răspunse Don/Thomas, 
privind împrejurimile în care peisajul oraşului colonial 
Williamsburg se contopea cu cel polinezian. Pe canalul 
personal, reduse volumul variaţiunilor muzicale ale trupei 
Astaire. Ca să nu mai zic că e prea încărcat. Chiar şi natura 
acestui eveniment are ceva paradoxal în ea. 

— Cum adică? 

— Păi, am impresia că am uzurpat un eveniment public 
numai pentru a sărbători un succes personal şi, oricum, 
invitaţii habar n-au ce sărbătoresc. 

— Don, ai tot dreptul să sărbătoreşti! Prime Privacy Protocol a 
câştigat. E pe cale să devină cel mai popular software de 
criptare din infosferă. 

— Chiar dacă nimeni nu face legătura între el şi numele 
meu... 

— Da, dar tu, „Domnule Obololos”, tu eşti cel care l-a creat. 

— Poate că anonimatul e un lucru bun. Cei care impun legea 


îl condamnă cu străşnicie. Un articol din New York Times de 
azi acuză compania P-Cubed că susţine interesele particulare 
ale Celor Patru Călăreţi ai Infocalipsei. Opinia generală e că 
primii lui utilizatori vor fi vânzătorii de droguri, teroriştii, crima 
organizată şi pedofilii... 

— ... dar şi cam un miliard de cetăţeni obişnuiţi. Hai, lasă, nu 
pune la suflet. Nimeni nu mai crede în scenariul ăsta. 

— Probabil. Dar nu asta mă deranjează, ştii? Ci bairamul, 
evenimentul ăsta artificial. 

— Vrei să spui că... 

— Tot spaţiul virtual se numeşte Cybernesia. Dar ce 
înseamnă Cybernesia, de fapt? Un spaţiu care nu e un loc? Un 
eveniment în afara timpului? Sau amândouă? 

Sally/Karuna se încruntă, făcu o mişcare din mână şi apăru un 
PDA care afişă prima ediţie a Dicţionarului Limbii Engleze al lui 
Samuel Johnson. 

— Uite, hai să consultăm ce spune o autoritate. Dicţionarele 
mari şi enciclopediile denumesc Cybernesia „arhipelagul 
semipermanent al «insulelor pirat» localizat pe net”. Sau: 
„DIVE a căror stabilitate în haos este dată de aceleaşi forţe 
care produc dezordinea din jurul lor”. Ca marea pată roşie de 
pe Jupiter. Insule depărtate de țărm, vecine cu continentele 
convenţionale din infosferă. Spaţii mai libere, ca Insulele 
Bahamas sau Florida Keys. Eşti satisfăcut? 

— Cred că va trebui să mă mulţumesc cu atât, spuse falsul 
Jefferson întruchipat de Don şi scutură din umeri, dar ceea ce 
mă îngrijorează e programul pe care l-ai scris, care le permite 
tuturor celor de aici să-şi unească insulele separate într-un 
singur continent temporar. Asta nu schimbă regulile? Sau nu 
le încalcă de-a dreptul? Dacă am schimbat atât de mult 
structura infosferei, încât ne detectează radarul autorităţilor? 
S-ar putea să verifice şi să descopere că eu sunt cel care am 
creat P-Cubed... îi punem în pericol pe toti cei de aici? 

— lubitule, nu sunt suficient de naivă să spun cuiva „gândeşti 
prea mult”, răspunse Karuna cu un zâmbet subţire şi viclean, 
dar uneori viaţa minţii... 

— ... e o pacoste. Ştiu. 

— Revino-ţi! Îl îndemnă ea cu un zâmbet şi un sărut scurt pe 
obraz. 

O şoaptă de electroni îi atinse uşor faţa în neantul simulării. O 


clipă simţi cum îl cuprinde dorul de ea, dar îşi aminti cât de 
dureroase fuseseră ultimele luni ale idilei lor. 

— Renunţă la tiparele astea monstruoase şi bucură-te puţin 
de tine însuţi, insistă Karuna. Uite ce reuşită e petrecerea. 
Peticul pe care l-ai scris pentru nori arată grozav şi, orice ai 
spune, faptul că toţi au putut să zboare cu insulele lor aici e 
lucrarea unui geniu. Parcă-i scoasă din Că/ătoriile lui Guliver 
Ar trebui să fii mândru. 

Don/Tom zâmbi scurt şi şovăitor, dar îngrijorarea nu-i pieri. 
Insulele zburătoare erau doar o extensie a modulelor Bester. 
Modulele permiteau participanţilor să treacă dintr-un spaţiu 
virtual într-altul, dar nimeni nu mai folosise tehnologia pentru 
a combina într-o singură masă elemente atât de mari şi de 
disparate, nici măcar temporar. În ciuda faptului că lucrurile 
mergeau bine, se întrebă ce dinamică complexă şi 
imprevizibilă poate genera experimentul improvizat pe care-l 
conduceau. 

Trupa Jed Astaire se lansă în interpretarea piesei Lumea cu 
susul în jos, un marş cântat de soldaţii lui Cornwallis când au 
predat armele la Yorktown, în 1781. Don/Tom se uită din nou 
la nori. O insulă nouă, perfect piramidală, zbura către ei. 

Ciudat. Toţi cei invitaţi fie veniseră deja, fie regretaseră, în 
scris, că nu pot participa. Vreun spărgător de chef? Sau un 
efect secundar  neprevăzut al jocului cu dinamica 
cibyernesiană? Spera să nu fie infopoliţiştii veniţi să le strice 
petrecerea. 

Nici nu aterizase bine insula în golf, nici nu se alăturase bine 
continentului cybernesian temporar, că piramida se deschise 
şi cerul deveni fundalul unei transmisii holografice. Ca şi cum 
lumea ar fi fost, de fapt, o scenă. Işi făcură apariţia două 
personaje. 

Don cercetă disperat conexiunile lui din infosferă, verificând 
până şi serverele de backup cybernesiene sud-americane de 
la Trifrontieră, ca să vadă ce naiba se întâmplă. În timp ce 
căuta, musafirii lui priveau cum un paraşutist înarmat ateriza 
într-o grădină printre nori şi schimba vorbe vesele, pline de 
aluzii, cu iubita lui. Petrecerea din Cybernesia se opri. 

Programul-intrus şi personajele lui se metamorfozară haotic 
în supersavanţi înarmaţi până în dinţi discutând relaxat 
probleme profesionale în mijlocul atacurilor de tip Ninja. 


Căutarea lui Don nu duse la niciun rezultat. 

— Nu-i cam neobişnuită simularea asta, dragă? îl întrebă 
Karuna/Sally pe Don. Nu seamănă cu stilul tău. 

— Nici nu e. 

— Ce vrei să spui? 

— Că nu eu sunt autorul ei. De fapt, încerc să bruiez 
holotransmisia. Să blochez cumva semnalul. 

— Şi reuşeşti? 

— Nu prea. 

Sus, pe cer, peisajul grădinilor biblice contrasta cu mediul de 
laborator. Între timp, Don se străduia să filtreze transmisia, 
deviind-o în afara spaţiului virtual din Cybernesia, dar era 
blocat la fiecare încercare. 

În holotransmisia intrusă, moartea sub formă de tehnologie 
înaltă însoțea conversaţia despre „blestemul bunăstării” şi 
creşterea populaţiei. Exploziile punctau scenariile ştiinţifice 
speculative. 

În curând, perechea spărgătoare de chef fu prinsă într-un 
vârtej de eclipse solare şi bubuituri. Un avion de luptă vui ca 
într-un coşmar deasupra lor, lansând proiectile şi aruncând 
bombe într-o bătălie printre nori. 

— Excelentă simulare în simulare! Exclamă Medeea nrat cu 
păr de meduză, retrăgându-se în zona petrecerii, lângă Don şi 
Karuna. Cam anacronic, nu? 

Don se încruntă. În spaţiul virtual, Medeea era o întruchipare 
cam dolofană, mai ales că, în viaţa de toate zilele, se prezenta 
drept un bătrân sud-asiatic slab şi cocârjat ca o paranteză, 
numit Indahar Marwani. 

Da, sigur, îşi zise Don. Câte ştiau ei oare despre Cel 
Ambiguu? 

— Aşa cum îi ziceam şi doamnei mele aici de faţă, nu eu sunt 
autorul ei. 

— Atunci, cine e? Vru să afle Medeea. Ceva sunase fals în 
intonaţia ei. 

— Nu ştiu. S-ar putea să fie efectul neanticipat al unirii 
insulelor noastre aici. 

— Ha, ha ha! Râse Medeea. Adică piraţii au fost pi-rataţi? Ce 
grozav! 

În universul haotic al norilor, bărbatul şi femeia fugeau şi se 
fereau, dar nicio clipă nu-şi încetau conversaţia filosofică. 


— Stai puţin! Li se adresă Karuna lui Don şi Medeei. Cred că 
ştiu cine e personajul masculin. E individul ăla... Cum îl 
cheamă? Lok sau Kwok. Cel care ne-a contactat ca să 
spargem sisteme. Când am lucrat pentru el mi-a venit ideea 
unui software de unificare a insulelor. 

Deasupra lor, eclipsa se grăbea să atingă punctul maxim pe 
cerul intrus. Fulgerele se înfigeau ca nişte furculiţe în carnea 
norilor îndepărtați. 

VREME BIROCRATICĂ 
Crypto City 

Limuzina secretă care-l transporta pe James Brescoll, 
directorul adjunct al NSA, era tăcută ca un mormânt, aşa cum 
îi plăcea lui să fie dimineaţa. Mai ales astăzi, când, teoretic, nu 
era de serviciu. Soţia şi fiul lui, mai matinali decât el, erau deja 
afară, în maşinile familiei, când sunase telefonul. 

Când limuzina încetini, îşi ridică privirea de pe hârtii. Se 
aşteptase ca materialul să trateze conflictul de mică 
intensitate din Zona Liberă de la Trifrontiera Brazilia- 
Paraguay-Argentina, iar o parte din el chiar despre asta 
vorbea. Dar restul prezenta o furtună care bătea dinspre 
China. Nu era joaca obişnuită cu Nepalul sau Bhutanul sau cu 
rebelii tibetani, ci o furtună cu totul nouă. 

James Brescoll se uită prin geamul mai şi-şi văzu imaginea 
întunecată - un bărbat cărunt, cu ochelari şi cicatrice pe 
obrazul stâng. Prin imaginea lui, zări banda spre sud a 
autostrăzii Baltimore-Washington, nu departe de orăşelul 
Annapolis Junction, Maryland. O clipă, îi fu greu să spună dacă 
el trece prin peisaj sau peisajul prin el. 

Vehiculul, condus de un membru al Unităţii Executive de 
Protecţie, era izolat împotriva urechilor indiscrete din spectrul 
electromagnetic. Maşina glisă, ca nevăzută, pe o rampă de 
ieşire cu restricţie spre Fort Meade, mărginită de stejari maturi 
şi parapeţi din pământ, îndreptându-se spre o împletire de 
elemente de protecţie solide: bolovani plasați strategic, 
garduri de sârmă ghimpată, bariere de ciment. Alte măsuri de 
siguranţă se ridicau vag în peisajul înconjurător, mai puţin 
evidente pentru ochiul neiniţiat. Camere de supraveghere 
telefoto şi senzori de mişcare. Hidraulică anticamion. Opt sute 
de poliţişti în uniformă, sub autoritatea Crypto City, şi un grup 
mai mic de trupe de comando paramilitare în uniformă 


neagră, ale Unităţii de Operaţiuni Speciale/Echipa de Urgenţă. 
Când maşina trecu prin poarta de scanare a vehiculelor, pe 
lângă câinii care adulmecau bombe, Brescoll observă că nu se 
zărea niciun membru al UOS/EU - nu era dată alarma. Totul 
arăta normal în dimineaţa respectivă, în ciuda 
„circumstanțelor speciale” care-l obligaseră să vină la serviciu 
în ziua lui liberă. 

Lucrurile se desfăşurau atât de obişnuit, încât îi veni să 
zâmbească, simțindu-se mândru de rolul său de „viceprimar” 
al oraşului labirintic secret, autoritatea civilă de cel mai mare 
rang într-o agenţie civilă administrată de Departamentul 
Apărării. 

Bineînţeles, făcuse şi el armata. Cicatricea de pe obrazul 
stâng îi amintea mereu de ea - produsul luptei corp la corp cu 
trupele irakiene în mlaştinile de la sud de Baghdad, cu peste 
zece ani în urmă, la sfârşitul carierei sale de rezervist. Brescoll 
îl ucisese pe soldatul care-i crestase faţa în duelul cu baionete, 
dar nu simţise niciun fel de mândrie, doar recunoştinţă că 
supravieţuise. 

Experienţa destul de redusă câştigată în două războaie de 
alocare a resurselor îl lăsase profund dezgustat de finalul 
„războiului hard” al apărării naţionale şi mai mult decât 
sceptic în privinţa susținătorilor fanatici ai războiului care nici 
măcar nu văzuseră vreodată prima linie a frontului. 

Nu că renunţase complet la armament, nici vorbă. Găsindu-şi 
o poziţie mai comodă în scaun, simţi umflătura de la spate. 
După serviciul activ în războiul din Golful Persic, petrecuse 
destui ani printre oamenii legii ca să se simtă dezbrăcat dacă 
era de serviciu şi nu avea armă. Fiind un privilegiat la locul de 
muncă, obținuse un permis de port-armă pentru pistolul Glock 
9 profesionist pe care-l purta cu el. Armele de mână însă nu 
reprezentau punctul central al colecţiei sale personale. Nu se 
considera un fanatic al armelor, ci un bun cunoscător al lor, 
înclinat să vorbească emfatic despre carabine mari, cu pat de 
lemn şi percutoare care merg ca unse, aşa cum unele dintre 
cunoştinţele sale vorbeau despre „parfumul”, „echilibrul” şi 
„corpul” vinurilor de calitate superioară. _ 
Telefonul sparse liniştea care-i plăcea atât de mult. II luă şi 
introduse într-o parte o cartelă de metal care asigura protecţia 
sistemului în mai puţin de secundă. Cu cincizeci de ani 


înaintea oricui altcuiva, se gândi el. Suficient ca să se simtă 
mândru, dar nu infatuat. 

— Brescoll. 

— Wang, domnule. S-a încheiat analiza materialului din 
China. Am confirmat că e implicat Jaron Kwok. Beech şi 
Lingenfelter lucrează cu mine de câteva ore. Directoarea e şi 
ea aici, aşteaptă s-o vadă. 

Steve Wang era o pasăre rară. Vânos şi cu ochelari, era 
lingvist criptolog şi expert în computere la Centrul de Calcul şi 
Comunicaţii al NSA, sub auspiciile Institutului pentru Analiza 
Apărării din Princeton. Lingenfelter şi Beech erau şi ei 
policalificaţi. Bree Lingenfelter, o roşcată înaltă şi sobră, lucra 
la Divizia de Cercetare a Comunicaţiilor şi Laboratorul de 
Ştiinţe Fizice, ambele aparţinând de Universitatea din 
Maryland. 

Bărbos, grizonant şi uneori cu ochelari, Baldwin Beech avea 
cea mai ciudată pregătire: deţinător al titlului Felix C. Forrest 
în studii asiatice la Universitatea Johns Hopkins şi agent CIA, 
omul de legătură între agenţie şi NSA. De fapt, era triplu 
calificat, pentru că studiase şi ceva medicină înainte de a intra 
în serviciul de informaţii. 

Cu câţiva ani în urmă, cei trei îşi făcuseră un nume graţie 
colaborării la un important proiect de cercetare care privea 
Institutele de Calcule Speciale strict secrete. Acestea, 
susțineau ei, erau institutele de comunicare şi informaţii 
chinezeşti,  echivalentele celor de la Bletchley Park. 
Descoperiseră accentul pus de Beijing pe cadre ca 
matematicienii şi experţii în computere în două articole 
publicate la mijlocul anilor nouăzeci: lucrarea generalului 
Wang Pufeng, care promova necesitatea de a excela în 
războiul informaţional, şi analiza în trei părţi a lui Michael 
Wilson, „războiul hard/războiul soft/războiul minţii”. 

Beech, Wang şi Lingenfelter sugeraseră că eşaloanele 
superioare din guvernul şi armata chineză îşi studiaseră 
propria istorie atunci când căutaseră metode care să 
împiedice capitalismul global să cucerească inimile şi minţile 
chinezilor cu idei şi imagini de consum. Astfel, conducerea 
ridicase Marele Firewall, pentru a controla accesul la infosferă, 
în acelaşi timp  monitorizând cu stricteţe răspândirea 
„adevărului aprobat” pentru consumul intern. 


Chinezii ajunseseră să creadă că pot contracara 
superioritatea tehnologiei hard americane cu soft „dedicat” 
sau cu programe de război informaţional, aşa cum, în al Doilea 
Război Mondial, britanicii contrabalansaseră superioritatea 
armelor grele ale Germaniei naziste cu radare, telemetrie şi 
mai ales cu activitatea spărgătorilor de coduri de la Bletchley 
Park. Cel puţin aşa pretindeau Beech, Wang şi Lingenfelter. 
Citindu-le lucrările, Brescoll luase imediat măsuri pentru a-i 
convinge pe cei trei să lucreze pentru el. Erau cei mai buni şi 
mai inteligenţi dintre cei mai buni şi mai inteligenţi, dar nu o 
dată şi-a dorit ca ei să înţeleagă mai bine cine dădea ordinele. 
In pane, era vina lui. Le lăsase mult prea multă libertate. Ca 
director adjunct, rămânea şeful lor, teoretic; practic, habar n- 
avea cu ce se ocupau în cea mai mare parte a timpului. În 
orice caz, alcătuiau o echipă impulsivă; mai ales Wang era 
aşa. Precis fusese ideea lui s-o implice şi pe directoare în 
problema cu pricina. Faţa cu trăsături aspre, parcă finisate cu 
toporul, a lui Janis Rollwagen nu era exact imaginea pe care 
Brescoll dorea s-o vadă de dimineaţă, dar nu avea de ales. 

— Tocmai am trecut de poartă, îi spuse el lui Wang, 
ascunzându-şi iritarea din voce. Nu ţineţi spectacolul în loc din 
cauza mea. Mă puneţi la curent când ajung acolo. Apropo, 
unde e acolo? 

— Camera C, în Tordella. 

— Perfect. Ne vedem în câteva minute. 

Îşi ghidă şoferul spre Ream Road, „drumul gropilor”, şi 
Centrul de Control al Operaţiunilor Computerizate. Brescoll 
spera ca, indiferent despre ce era vorba, să merite timpul 
răpit directoarei şi lui însuşi; altfel cineva avea s-o păţească 
rău. 

Limuzina  şerpui printre zeci de clădiri şi complexe. 
Laboratoare dotate cu supercomputere şi zone rezidenţiale. 
Birouri şi încăperi fără ecou. Fabrici şi camere 10K cu aer de 
zece mii de ori mai curat decât cel pe care îl respira el în 
maşină. Peste trei sute de acri de spaţii de parcare pentru 
patruzeci de mii de angajaţi, la rândul lor deserviţi de 
instituţiile proprii ale Crypto City - poştă, pompieri, reţea de 
televiziune codată, universitate, bănci, biblioteci, farmacii, 
frizerii, servicii de salubritate şi reciclare, dar şi Arco Bell, 
Pizza Hut şi zeci de programe şi asociaţii sportive, inclusiv 


clubul de iahting Arundel, Clubul Biblic al Veştilor Bune şi 
filiala Alan Turing a clubului pentru homosexuali, lesbiene sau 
angajaţi bisexuali, GLOBE. 

Brescoll ieşi din limuzină şi se îndreptă spre etajul al cincilea 
din Tordella, trecând pe lângă maşini cu capacităţi „super” şi 
„paralele” de prelucrare a informaţiilor. Salută scurt din cap 
nenumăraţii angajaţi cu ecusoane albastre cu care se 
intersectă pe holuri. În cele din urmă, ajunse la Camera C. 
Plăcuța de pe perete o identifica fără prea mult fast. 

Trecu de punctul de control cu cartela magnetică personală, 
după scanarea amprentelor/ADN-ului. Când intră, îl şocă încă o 
dată aspectul cavernos al încăperii, amplificat de holograma 
din mijlocul ei, în permanent semiîntuneric. Prezentarea 
grafică tridimensională era considerată cea mai reuşită din 
lume. Bazată pe un software care permitea computerelor din 
Biroul Naţional de Recunoaştere să combine imagini prin 
satelit din unghiuri multiple, sistemul „întruchipa” imaginile 
tridimensionale cu ajutorul undelor sonore de ultraînaltă 
frecvenţă care distorsionau aerul, curbându-l suficient pentru 
a forma holograme. 

Dar toate acestea nu explicau impresia stranie de 
supradimensionare a camerei. Când uşa se închise în urma lui, 
văzu că proiectoarele holografice rulau un film la dimensiuni 
reale, imagini bizare ale unei eclipse avansând spre punctul 
de totalitate, vijelii şi meteori care alunecau pe cer. 

Sesizând prezenţa lui Brescoll, Wang opri imaginea, care 
pâlpăi într-o serie de coduri alfanumerice, marcaje temporale 
şi termeni ca NSOC, Umbra şi Zarf. Informaţii obţinute prin 
interceptarea semnalelor de cel mai înalt nivel, trimise la 
centrul de downlink de la Fort Belvoir de sateliții care trăgeau 
cu urechea şi, în final, verificate de Centrul de Operaţiuni 
pentru Securitatea Națională. Cu ajutorul  marcajelor 
temporale, Brescoll deduse că Kwok se afla în China, cu opt 
ore înainte faţă de Londra şi GMT, treisprezece ore înainte faţă 
de fusul orar al D. C. Şi şaisprezece ore înainte de Los 
Angeles. 

— În cazul bărbatului de aici, interveni Wang, am identificat 
personajul virtual principal drept Jaron Kwok. Bănuim că 
personajul feminin se bazează pe fosta lui soţie, sinologul 
Cherise Lemoyne. 


— De unde a venit? 

— Încă nu ştim sigur. Pare o proiecţie a sufletului lui Kwok, 
dar are şi elemente care nu pot proveni decât din matricea 
reţelei de computere pe care o accesa sau o controla ca un fel 
de superutilizator. 

Wang porni din nou filmul. Brescoll văzu meteorul pe care-l 
sesizase înainte explodând în depărtare. Ascultă personajele 
discutând despre „maşini celulare programabile” şi „ultima 
ciumă din Egipt”. Fură acostate de un bărbat în vârstă, 
îmbrăcat într-o haină albă pârlită de foc, care târa după el o 
paraşută. 

Fu rândul lui Beech să oprească transmisia interceptată. 

— Am setat nişte computere IBM să descopere de unde 
provine bătrânul, spuse agentul de legătură cu CIA, aranjându- 
şi ochelarii retro pe nas. Rezultatele cele mai bune arată că se 
bazează pe filosoful din secolul al XVI-lea, Giordano Bruno. 

— Şi asta e relevant... în ce fel? Întrebă Rollwagen. 

— Nu se ştie. Cu mult timp în urmă, Bruno a fost excomunicat 
de catolici, luterani şi calvinişti, înainte de a fi ars pe rug în 
Campo di fiore din Roma, la 17 februarie 1600. 

— Rezultatul cel mai potrivit găsit de computer pentru 
pădurea care arde din cauza exploziei meteorului e 
evenimentul din Tunguska, Siberia, pe 30 iunie 1908. 

Rollwagen şi Brescoll înclinară din cap, iar filmul se reluă. 
Directorul adjunct privea, asculta şi se scărpina pe cap, în 
timp ce supercuplul făcea în continuare speculaţii în mijlocul 
semnelor apocaliptice. Apoi apăru un geamăn virtual al 
avatarului lui Kwok, înarmat tot cu un pistol mitralieră, dar cu 
ten mai închis şi haine negre, nu roşii. La apariţia sa, dezastrul 
luă amploare, iar speculaţiile deveniră tot mai bizare - 
realitatea ca simulare, paradoxul Fermi, computerul cuantic 
universal... 

Bree Lingenfelter apăsă butonul de pauză, îngheţând 
imaginea unor creaturi extraterestre care avansau pe cerul 
tulburat de furtună, plin de stele căzătoare. 

— În ciuda naturii haotice a scenariului, spuse ea, n-ar trebui 
să subestimăm importanţa discuţiilor din el, în special 
referirea la „amplificatoarele bionanotehnologice”. 

— La ce anume lucra Kwok? Întrebă Rollwagen. 

Lui Brescoll i se păru că nu subestimează de/oc importanţa 


holotransmisiei. 

— Istoria complexelor algoritmice descoperite iniţial în 
documentele pe care Forrest le-a înmânat CIA, răspunse 
Beech. Şi soluţiile acestor algoritmi. Am hotărât că lucrările 
acelea reprezintă o prioritate după ce s-a intensificat 
activitatea legată de fragmentele de documente pe care le au 
şi chinezii, mai ales cele despre Matteo Ricci, Ai Hao şi 
palatele memoriei. 

— Au documentele vreo legătură cu calculul cuantic? Se 
interesă Rollwagen. Sau cu bionanotehnologia avansată? 

— Nu cred, replică Lingenfelter. 

— Şi totuşi există una, spuse Rollwagen, apoi înclină din cap. 
Poate că ţi-a scăpat ţie ceva când l-ai pus la curent. 

— Nu, replică Lingenfelter. Am răspuns de informarea lui 
tehnică iniţială acum un an şi jumătate. Când l-am cunoscut, 
nu ştia despre fuziunea dintre biotehnologie şi nanotehnologie 
decât ce citise în ziare - implanturi de comunicare, refacere 
celulară, tratamentul cancerului şi fixarea genelor. Ştia şi mai 
puţine despre aplicaţiile calculului cuantic în spionaj. La 
început, nu s-a arătat prea interesat de niciuna dintre ele. Dar, 
pe măsură ce a progresat în cercetare, a ajuns să fie fascinat 
de amândouă. Şi încă destul de repede. 

— Se pare că învaţă extraordinar de uşor, interveni Brescoll. 
Bionanotehnologia, în special componentele electronice 
cuantice legate de filamentele ADN, este vitală pentru 
codificare şi decodificare în viitor. Face parte din eforturile 
noastre strict secrete. Ce-o fi avut în cap când i-a dat drumul 
în infosferă? Ceea ce tocmai am văzut aici nu arată că e 
sănătos la minte, nici că va trăi prea mult. 

Janis Rollwagen îşi dădu pe spate părul cu nuanţe roşcate şi-i 
sfredeli din priviri pe Wang, Lingenfelter şi Beech. 

— Ce ştim despre trecutul lui Kwok? De ce s-a avut încredere 
în el, dacă era atât de puţin interesat de calculul cuantic? 

— Ca student, şi-a luat diploma în fizică şi electronică, 
răspunse Wang, încercând să sune cât mai puţin defensiv, dar 
fără să reuşească. E un geniu în matematică. Expert în şah, 
mare amator de cuvinte încrucişate, ca toţi criptanaliştii, de 
altfel. Însă ce l-a făcut mai valoros a fost studiul istoriei 
intelectuale europene pentru lucrarea de diplomă. A publicat 
foarte multe lucrări despre criptografia din secolul al XVI-lea şi 


despre sistemele de memorie artificială, deci era foarte 
potrivit să se ocupe de documentele Forrest. 

— Avea şi recomandări elogioase de la programul 
Tetragrammaton, completă Beech. Cei de acolo îl urmăresc de 
ceva vreme. L-au susţinut ca pe o achiziţie bună în domeniul 
securităţii. 

Auzind cuvântul Tetragrammaton, Rollwagen se încruntă 
scurt, dar suficient pentru ca Brescoll să observe. Era de acord 
cu ea. Nici el nu avusese încredere prea mare în 
Tetragrammaton. Cei de acolo erau atât de secretoşi încât, în 
comparaţie cu ei, angajaţii NSA păreau nişte nudişti care 
făceau paradă prin Times Square. 

— Mai e şi altceva, bănuiesc, rosti Rollwagen. 

Wang, Lingenfelter şi Beech se repeziră toţi să reia 
holotransmisia. Auziră mai multă filosofie, de data asta despre 
un „palat al memoriei universale” şi „crearea inteligenţei 
Artificiale divine”. 

— „Palatul memoriei” e, probabil, o referire la Documentele 
Forrest, remarcă Beech, apăsând butonul de pauză. In special 
ceea ce discută despre activitatea lui Matteo Ricci în China, 
investigată de Kwok. 

— Nu înţeleg un lucru, dr. Beech, spuse Rollwagen, bătând cu 
degetul în masă destul de zgomotos. De ce credeţi că 
sistemele de coduri vechi de patru sute de ani au relevanţă 
pentru China de astăzi? Sau pentru noi aici, la NSA? Sau 
pentru oricine altcineva din comunitatea de informaţii şi 
securitate? 

Beech se uită la Lingenfelter şi la Wang, iar răspunsul sosi de 
la acesta din urmă, care înlocui transmisia interceptată cu 
propriul său material. 

— Cred că v-am anticipat întrebarea. Dacă vă puneţi câte o 
pereche de ochelari de acolo de pe masă, pot să vă explic. 

Brescoll mormăi, punându-şi, ca toţi ceilalţi, o pereche de 
ochelari. În câmpul lui vizual apărură legende şi tabele, 
ilustrând punctele explicate de Wang pe măsură ce acesta le 
expunea şi apăsa câte o tastă pe laptop. 

— Mai mulţi teoreticieni au susţinut că anumite mnemonice, 
sau sistemele de ajutorare a memoriei, reprezintă „strămoşii 
uitaţi” sau „originile secrete” ale calculului modern, spuse el. 
Sistemele de memorie artificială există încă de pe vremea 


grecilor antici. De obicei, arta mnemonică presupunea crearea 
mintală a unei serii de spaţii - un „palat al memoriei” sau un 
„teatru al memoriei” - şi plasarea unor scene sau obiecte în 
ele, într-o anumită ordine. Când creatorul palatului se plimba 
prin spaţiul imaginar, îşi amintea şi recupera cuvintele sau 
informaţiile reprezentate de o anumită scenă sau de un obiect 
simbolic. 

Urmărind descrierile clasice şi renascentiste ale oamenilor şi 
clădirilor derulate, Brescoll fu şocat de deosebirea foarte mică 
dintre palatele memoriei şi realitatea virtuală contemporană. 

— Tehnologia memoriei a lui Ramon Lull, în secolul al XIII-lea, 
continuă Wang, consta într-un sistem complex şi abstract de 
tip roţi în roţi. Marginile roţilor erau inscripţionate cu litere 
reprezentând calităţile lui Dumnezeu, care organiza toate 
cunoştinţele.  Schimbând poziţia roților, se ajungea la 
combinaţii nesfârşite de concepte. 

— Deci a fost construit cu adevărat? Întrebă Brescoll studiind 
ilustrațiile, diagramele şi prezentările ample făcute de Wang. 

— Asta nu pot să spun sigur, răspunse el. Nu ştiu dacă 
ingineria mecanică medievală se ridica la nivelul unor 
asemenea cerinţe. Chiar dacă exista doar ca „maşinărie 
mintală”, sistemul de roţi combinatorii al lui Lull este, oricum, 
strămoşul logicii simbolurilor. L-a influenţat pe Leibniz în 
dezvoltarea calculului infinitezimal. A anticipat şi motorul 
diferenţial al lui Babbage din secolul al XIX-lea. 

Sub ochii lui Brescoll, roţile abstracte se transformară în 
formule matematice, apoi într-un sistem concret de roţi şi 
mecanisme. 

— Tabelele magice de memorare ale lui Giordano Bruno din 
Umbra ideilor au combinat roţile în roţi ale lui Lull cu 
iconografia multistratificată a divinităţilor stelare ale lui Bruno. 
Proiecţia sistematică a tehnicilor numerologice şi criptografice 
a condus la un sistem de o asemenea complexitate ermetică 
şi cabalistică, încât a transformat palatul memoriei într-un fel 
de maşină magică. Spaţiul mistic abstract generat de ea a 
determinat, în esenţă, un ciberspaţiu renascentist, o interfaţă 
complexă care nu numai că oglindea vastitatea înţelepciunii 
divine, dar conducea mintea operatorului de sistem-magician 
spre o stare divină modificată. 

— Operator de sistem-magician? Întrebă Brescoll. Nu mergi 


prea departe? 

Wang ridică din umeri. 

— Câţiva dintre analiştii noştri susţin că un sistem informatic 
suficient de dens şi de riguros dobândeşte o coerenţă în 
autoorgarnizare care intră în rezonanţă cu alte sisteme de 
aceeaşi complexitate simbolică, fie mistico-numerologice, fie 
criptografic-cuantice. Chiar şi cu „mintea lui Dumnezeu”, în 
cazul lui Bruno. 

— Computerul şi ciberspaţiul, interveni Beech, şi întreaga 
infosferă împlinesc visul medieval târziu şi visul modern 
timpuriu al memoriei enciclopedice uşor de recuperat. Acelaşi 
avânt a condus la înfiinţarea primelor servicii secrete, apărute 
şi ele în secolul al XVI-lea. Computerul ADN cuantic, care le 
face pe toate deodată, ar fi fost un vis împlinit al filosofilor şi 
magicienilor memoriei din acel veac. 

Directoarea îşi scoase ochelarii şi scutură din cap. Ceilalţi îi 
copiară gestul. 

— Nu m-ai convins că nu e o aiureală, spuse Rollwagen, dar 
nu mă pronunţ definitiv până când nu se evaluează ce pagube 
poate provoca Kwok. Indiferent ce ar putea şti el despre 
„tururile de memorie magic-misterioase”, ceea ce trebuie să 
ne îngrijoreze pe noi sunt cunoştinţele lui de criptografie şi 
criptanaliză. 

Beech se lumină şi reluă holotransmisia. Brescoll văzu lumea 
distrusă de o furtună şi un cutremur puternic, iar personajul 
nou apărut îl îndemna pe sinele său să mănânce un fel de 
disc, deşi femeia părea hotărâtă să-l împuşte. 

Aşa se termină înregistrarea. 

— Asta-i tot ce avem, spuse Steve Wang, oprind sistemul de 
proiectare. Şi, aparent, e tot ce s-a transmis. Zgomotul 
acoperă ceea ce spune dublul lui Kwok, dar încercăm să 
filtrăm şi să recuperăm cât mai mult din vorbele lui. Nu putem 
spune cu siguranţă că materialul a fost transmis chiar de 
Kwok. Inregistrările echipamentului său arată că sistemul de 
pe laptop şi vizorul virtual sunt conectate prin alimentare cu 
rază foarte scurtă de acţiune. Cineva din apropiere, expert în 
informaţii adunate prin interceptarea de semnale, ar fi putut 
bloca semnalele, ca să le retransmită ulterior pretutindeni. 

— Aşadar nu ştim prea multe despre sursa primară a acestui 
material, conchise Bree Lingenfelter. Nu l-am putut contacta 


pe Kwok de când materialul lui a devenit... ăăă... public. 

— Bine, deci avem o problemă, spuse directoarea, înclinând 
din cap pentru sine. Îşi mută privirea de la unul la altul. Dacă e 
să judecăm din perspectiva aberaţiilor cripto-religioase pe 
care tocmai le-am văzut, agentul dumneavoastră operativ din 
China a luat-o razna. Nu ştim dacă nu-i mână în mână cu 
chinezii. Poate că deja se folosesc de el. 

— Dacă nu l-au contactat sau nu l-au racolat încă, preciză 
Brescoll, poate că vor să-l lichideze - în caz că n-au făcut-o 
deja. Mai ales dacă a descoperit ceva ce le-a solicitat timp şi 
eforturi susţinute angajaţilor din Bletchley Park chinezesc, 
cum îi ziceţi voi. 

— Chiar dacă nu e mort şi nici nu a intrat în legătură cu ei, 
remarcă Rollwagen, există secrete pe care încă le poate 
dezvălui. Nu cred că e necesar să vă reamintesc că 
dezvoltarea noastră militară şi aplicațiile dispozitivelor 
submicroscopice încalcă Tratatul Spaţiului Interior, semnat şi 
de noi, şi de chinezi. Ştiu foarte bine că înţelegerea e mai 
degrabă încălcată decât respectată, dar nu poate fi ignorată. 
Directoarea îşi îndreptă privirea spre adjunctul ei, care tuşi, 
apoi spre Baldwin Beech, care dădu afirmativ din cap, 
mişcându-şi bărbia cu ţepi şi fluturându-şi ochelarii cu o mână. 
înclinarea aceasta a capului... să fie încredere în sine sau pură 
aroganță? 

Beech era o voce stridentă în războiul intern împotriva 
militarizării NSA. Din punctul lui de vedere, preocuparea 
principală a agenţiei ar fi trebuit să fie furnizarea de informaţii 
diplomaților civili, strategilor şi politicienilor. Nu conta că 
agenţia raporta ministrului apărării. 

De fapt, Brescoll însuşi susţinea menţinerea caracterului civil, 
pe temeiul că ar fi mai indicat ca NSA să-şi concentreze 
eforturile în vederea stabilirii unor strategii ample, nu pe 
detaliile minore de pe câmpul de luptă. Beech însă îl susţinea 
într-o manieră enervant de elitistă, pur şi simplu pentru că o 
considera mai „intelectuală”. _ 
Brescoll nu avusese niciodată încredere deplină în Beech. În 
primul rând, prea făcea pe amabilul cu Tetragrammatonul. În 
al doilea, folosea un ton prea condescendent. 

— Trebuie să luăm măsuri adecvate gravităţii situaţiei, spuse 
Brescoll prudent, dar în modul cel mai puţin evident. Trebuie 


să trimitem pe cineva în locul unde se află Kwok. Pronto. 

— Şi dacă trebuie să-l înhăţaţi pe Kwok, aveţi un înlocuitor? 
Întrebă directoarea. O rezervă? 

Adjunctul tăcu. Şi Kwok, şi rezerva lui, Benjamin Cho, erau 
băieţii lui Beech. Totuşi, îi plăcuse Cho destul de mult când se 
întâlniseră scurt, la formalităţile de angajare. Cho, ca şi el, 
aprecia viaţa în aer liber. Poate nu atât de mult vânătoarea, 
cât pescuitul. Mai important, înţelegea că „sălbăticia conservă 
sufletul”, cum spunea Thoreau. Spre deosebire de mentorul lui 
depăşit, Beech, Cho părea un om direct şi cu picioarele pe 
pământ. 

Totuşi, aceste lucruri s-ar putea ridica împotriva lui Cho în 
lumea în care trebuia să se mute acum. 

— Da, avem, răspunse Brescoll într-un sfârşit. Benjamin Cho. 
E profesor asociat de informatică sau „procese de calcul”, cum 
se spune la Berkeley. În prezent, e într-un concediu de un an. 
Profesorul Beech l-a ales. 

— În regulă, conchise directoarea, aranjând marginile hărtiilor 
cu informaţii pregătite pentru întâlnirea următoare. In loc de 
alte soluţii, sugerez să depistăm exact unde se află Kwok şi 
să-l trimitem acolo pe Cho imediat. Şi fără tam-tam. Cineva 
care poate distruge reţeaua de computere şi poate pătrunde 
în orice canale, aşa cum a făcut-o Kwok, are probabil 
capacitatea de a trage cu urechea pe unde şi când are chef. 
Am o întâlnire programată cu Dave Hawkins şi cu preşedintele 
în această dimineaţă. Sper că nu va trebui să le povestesc 
despre afacerea asta. 

Brescoll înclină din cap. Hawkins, consilierul pe probleme de 
securitate naţională, era un supravieţuitor politic agil. În sinea 
lui însă, se încruntă când Rollwagen îl pomeni pe preşedinte. 
Comandant suprem sau nu, făcea parte din categoria 
numeroasă a puştilor bogaţi şi răsfăţaţi, dar nepricepuţi, aleşi 
să ocupe Biroul Oval. Totuşi, când stai pe un sac de bani, e 
întotdeauna mai uşor să aterizezi în picioare, indiferent cât de 
tare te balansezi. 

Observă că Wang, Lingenfelter şi Beech se uitau toţi la el şi 
aşteptau. La naiba, ce vor de la mine? Se întrebă. Era 
programul /or. Şi, în ciuda „noii deschideri” şi a utilizării 
„experţilor externi” de elită sprijiniți de ministerul de externe 
şi CIA, putea face pariu că, dacă situaţia se agrava - adică 


dacă chinezii îl uciseseră pe Kwok sau, mai rău, îl obligaseră 
să lucreze pentru ei - atunci autorităţile or să se spele pe 
mâini. La fel şi cei trei muşchetari. 

— Da, doamnă directoare. 

Nu reuşi să spună mai multe. La finalul întâlnirii, se gândi 
cum să limiteze nevoia de a şti a lui Benjamin Cho. Nu pentru 
că nu avea încredere în el, ci pentru că se temea de ceea ce 
ar face alţii cu el şi cunoştinţele sa/e - pe lângă cele ale lui 
Kwok - dacă reuşeau să pună mâna pe el. 

În drum spre biroul lui, Brescoll speră ca directoarea să nu se 
aştepte la miracole prea curând. Investigaţiile şi spionajul nu 
aduceau satisfacţii imediate. Din cauza asta se delimitează 
atât de greu răul de bine, din cauza asta se aştepta el ca 
această investigaţie să consume foarte mult timp - în special 
timpul sau - înainte de a se obţine primele rezultate. 

Între timp, poate că legea fundamentală a vremurilor 
birocratice - „Ceea ce explodează se şi linişteşte” - va intra în 
vigoare. Dar n-ar fi pariat pe ea. 

ABSURDITATE ÎNFRICOŞĂTOARE 
Lacul Bench 

În lumina dimineţii proaspete, la peste trei mii de metri 
înălţime în Munţii Sierra Nevada, suprafaţa Lacului Bench era 
o oglindă lichidă. Apa reflecta desăvârşit trunchiurile maronii 
şi crengile verzi ale pinilor de pe insule şi de-a lungul malului, 
cu excepţia părţii de sud-est. Prea abrupt pentru copaci, 
terenul cobora trei sute de metri de pe vârful crestei pietroase 
până pe malul înconjurat de grohotiş. 

Spre sud-vest, în spatele pădurii, se ridica vârful Arrow, o 
piramidă cenuşie şi roasă, înaltă de patru mii de metri, 
răsfrântă în universul paralel de sub oglinda azurie a lacului. 
În picioare, lângă cort, Ben Cho îşi dădu seama că nu era 
greu să creadă în existenţa acelui univers paralel. 

În copilărie, stătea de vorbă cu prieteni imaginari din 
universul pe care şi-l închipuia a fi alături, mai ales când 
dragostea copleşitoare a mamei sale devenea greu de 
suportat. Scutură din cap să-şi alunge amintirea. 

Lacul Bench, odihnindu-se pe o adevărată terasă deasupra 
râului South Fork Kings, oferea locuri de campare excelente, 
departe de drumul prea bătătorit. Aşa descriau locul broşurile 
şi ciberghidurile, invariabil. Câtă nedreptate făceau ele acestui 


spaţiu care-ţi deschidea sufletul! Mai ales în nopţile clare, fără 
lună, cum fusese cea dinainte, când un al doilea paradis de 
stele sclipise în adâncimile lacului. Sau acum, în aerul 
nemişcat al dimineţii, când nimic nu tulbura suprafaţa apei, în 
afară de câteva insecte care zburau în zig-zag deasupra ei şi 
de păstrăvii care se unduiau pe dedesubt. 

Dintre toate locurile pe care le vizitase, pe acesta îl iubea cel 
mai mult. Fusese şi preferatul Reynei. Ştia că existau multe 
locuri numite Lacul Bench, dar acesta, aşezat între pasurile 
Taboose şi Pinchot, era singurul care conta pentru el, pentru 
că însemnase atât de mult pentru soţia lui. 

Cu doar un an în urmă, pe creasta de granit care înconjura 
partea de vest a lacului, Reyna făcea fotografii, în timp ce el 
stătea întins pe spate. Mai întâi se orientase spre răsărit, 
îndreptând aparatul spre lac, spre tabăra lor de pe mal şi spre 
insula de vizavi de cort, pe urmă spre apus, spre canionul 
râului South Fork Kings, spre tărâmul sublim de piatră al 
Lacurilor Cartridge. Apoi se răsucise către nord, spre muntele 
Ruskin, piscul Vennacher Needle şi Bazinul Superior. Făcuse 
fotografie după fotografie cu norii de furtună de după-amiază 
care se spărgeau, se deplasau şi se colorau în lumina 
apusului, peste vârful Marion, peste Ruskin şi Needle. 

— De ce atâtea fotografii? O întrebase Ben, întins pe granitul 
crăpat, în timp ce ea se tot răsucea. 

— Pentru că există un tipar în toate, îi răspunsese ea, dându- 
şi la o pane de pe obraz şuviţele blond închis, ca să încadreze 
o fotografie nouă. In întreaga natură. Aproape că-l vezi dacă te 
uiţi atent. Vezi că lucrurile au mers cum trebuie de la sine, 
până ce a apărut omul. 

Ben se ridicase în capul oaselor. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu ne descurcăm prea bine cu Natura. Niciodată nu ne-am 
descurcat, de la bun început. Scrie şi în Biblie. Adam a fost 
primul grădinar, dar a fost gat afară. 

— Ţinând cont că eu mă ocup de grădină acasă, spuse el 
râzând, nu ştiu dacă să mă simt jignit sau nu. Dar, cum tu eşti 
profesionista în domeniul fotografic, cred c-ar fi mai bine să te 
las pe tine să faci fotografii în excursiile noastre. 

— Să mă /aşi tu? Ha! De asta apari în mai multe poze decât 
mine. 


Ben trase adânc în piept aerul dimineţii, proaspăt, cu miros 
de pin, apoi îl expiră cu un oftat prelung. Ar fi vrut să aibă mai 
multe fotografii cu ea. În faţă, cortul albastru cu gri, pe care îl 
împărţise cu Reyna nu cu multă vreme în urmă, se ridica din 
nou pe malul vestic al lacului. Malul era la o distanţă de 
aproximativ cincizeci de metri înot de insula cea mai mare şi 
cea mai vestică, marcată de pini. 

leri după-amiază, la scurtă vreme după ce sosise şi ridicase 
cortul, înotase prin apa rece ca gheaţa - destul de rece ca să-i 
aducă aminte că e în viaţă. Avea nevoie să i se amintească. 
Înotând spre insulă, purtând cenuşa Reynei într-o urnă ermetic 
închisă, avea nevoie de un şoc care să-l scoată din amorţeala 
interioară. Se căţărase pe ţărmul stâncos al insulei, cu pielea 
de gâscă în vântul după-amiezii, numai cu costumul de baie 
pe el. Un bărbat tremurând, strângând în braţe un potir cu 
cenuşă, stătuse în picioare în peisajul redus la elementele 
esenţiale: lacul punctat de insule din piatră. Insule de piatră 
punctate de grupuri de copaci. Vârfuri muntoase aride în 
insule de păduri de conifere. Cer punctat de insule de nori. 
Acum, că adusese cenuşa fără s-o ude, desfăcu capacul 
urnei. Recită din memorie trei versuri dintr-un poem pe care 
Reyna îl iubise: 


Ceața din vis 
ne dezvăluie cărarea doar pentru o vreme, pe urmă 
o închide înapoi în ea. 


Avea câteva amintiri dragi ale chipului, vocii şi trupului ei. De 

exemplu, glumeau când se gândeau cum le-ar povesti 
vreodată copiilor că tati a cerut-o de nevastă pe mami în pat. 
Dar în matematica familiei şi căsătoriei lor, unu plus unu egal 
doi, dar niciodată trei sau mai mult. Se hotărâseră să nu aibă 
copii, iar acum nu-i vor avea niciodată. 

Spuse câteva rugăciuni intime, până când simţi că dragostea 
şi pierderea suferită erau prea copleşitoare ca să le mai poată 
exprima. Apoi, în ciuda absurdităţii înspăimântătoare a vieţii în 
faţa morţii, şi a ceremoniei în faţa lipsei de sens, risipi pe apa 
Lacului Bench cenuşa pe care, cu doar o clipă înainte, o 
purtase cu atâta grijă prin apă. In bătaia vântului de după- 
amiază, cenuşa formă o peliculă gri pe suprafaţa tulburată de 


valuri, apoi alunecă şi se împrăştie înainte să se scufunde în 
adâncul de gheaţă prin care se cernea lumina. 

În limpezimea dureroasă a dimineţii, se gândi că ceea ce 
făcea era ilegal. Ştiuse de la bun început, dar îndeplinea 
dorinţa ei. Înţelegea şi substanţa legii. Daunele agregării: dacă 
miliardelor de oameni li s-ar răspândi cenuşa sau li s-ar 
îngropa trupurile oriunde, monumentele naturale ar deveni 
grămezi de cenuşă şi osuare. 

„Daunele agregării”. Fusese unul dintre aspectele preferate 
ale Reynei din sociologie, domeniul în care profesase, dar care 
îi conturase şi viaţa de zi cu zi. Metodele lui explicau de ce nu- 
şi luau cu ei celularele sau pagerele în sălbăticie, de exemplu. 

— Aceleaşi tehnologii care ne uşurează munca din ce în ce 
mai mult, spusese ea cu un an înainte, îngreunează tot mai 
accentuat traiul din afara muncii. Legea lui Parkinson spune că 
munca se extinde pentru a umple spaţiul care îi este alocat, 
dar lucrurile nu se opresc aici. Urmează fascismul inerent unei 
asemenea noţiuni şi te trezeşti într-o Utopie periculoasă - un 
„Nicăieri” în care „pretutindeni” este un loc comun, un lagăr 
de concentrare mondial pentru consumatori, în care cuvintele 
scrise deasupra porţii nu sunt „Arbeit macht frei”*, ci 
„Dumnezeu înseamnă Muncă, Munca înseamnă Dumnezeu”. 

O declaraţie patetică tipică pentru mintea ei nestăvilită, îşi 
zise Ben, scuturând din cap. Probabil că avea dreptate şi când 
vorbea despre „daunele agregării”. Totuşi, îşi spuse că, graţie 
izolării şi rarilor vizitatori umani la Lacul Bench, daunele erau 
improbabile. 

Mireasma pinilor şi ciripitul păsărilor purtat de vânt, aerul 
rece şi aspru pe piele şi în ochi - toate făceau parte din 
frumuseţea peisajului. Numai durerea şi amorţeala din muşchi 
îi amintiră că nu era uşor de ajuns acolo. 

El şi Reyna drumeţiseră cu rucsacul în spate pe câte o 
porţiune a traseului John Muir, de la nord la sud, în fiecare 
vară din ultimii patru ani. Dee la Lacul de Nord la Lacul de 
Sud, cu doi ani în urmă; anul trecut, de la Lacul de Sud prin 
pasul Episcopului, în jos prin bazinul Dusy spre canionul Le 
Conte, în sus, de-a lungul pârâului Palisade, spre lacurile 
Palisade. Apoi prin pasul Mather şi în bazinul Superior, înainte 
de a cobori la râul South Fork Kings, pentru a-l traversa şi a 


+ „Munca te eliberează” (n. tr.). 


urca pe joncţiunea cu Creasta Pacificului. 

Anul trecut plecaseră în excursie la lacul Bench pentru a se 
odihni o zi înainte de trece prin pasul Taboose şi canionul 
Taboose spre deşertul din valea Owens. Dar la coborâş îşi 
zdreliseră atât de rău genunchii, iar inima le bătuse atât de 
tare, că, ajunşi la camioneta de la capătul drumului, juraseră 
cu nu vor urca pe acolo niciodată. Anul viitor, hotărâseră ei, 
vor inversa ruta lor obişnuită de la nord la sud şi vor merge de 
la sud la nord, ca să se mai oprească o dată la lacul Bench şi 
apoi să coboare (în niciun caz să urce) canionul Taboose. 

Dar în anul care a urmat lumea s-a întors cu susul în jos. 
Odată cu durerile de cap şi crizele, Reyna se îmbolnăvise tot 
mai tare. Doctorii aveau şi un nume pentru boala ei - 
glioblastom multiform sau GMB - şi un stadiu - al patrulea, 
gliomul de cel mai înalt grad, astrocitomul malign cel mai 
agresiv. Medicii nu puteau face aproape nimic, dar asta nu i-a 
oprit să încerce. Chirurgical, radiologic şi chimic, au tratat 
tumoarea primară a creierului care se întindea de la lobul 
temporal la cel frontal al Reynei, provocând o umflătură de 
forma unui fluture în interiorul craniului ei. Nimic nu dăduse 
rezultate. 

— Dat fiind tipul de tumoare de care suferiţi, le spusese 
neurochirurgul, şi ca urmare a caracterului ei malign şi 
agresiv, durata dumneavoastră de viaţă nu va fi atât de lungă 
pe cât poate v-aţi aşteptat. Din punct de vedere statistic, 
şansele nu sunt în favoarea dumneavoastră ca să ajungeţi la 
bătrâneţe. _ 

— Asta ce înseamnă exact? Intrebase Reyna. 

— Durata medie de viaţă în cazul GMB se măsoară în luni, nu 
în ani. Noi însă nu ştim în ce parte a curbei de supravieţuire vă 
încadraţi. Puteţi fi în cea medie sau la capătul îndepărtat... Să 
zicem, maxim trei ani. 

— Sau la capătul apropiat? Insistase ea. Câteva luni? Poate 
săptămâni? 

— Da, răspunsese neurochirurgul cu un oftat şi aceasta este 
o posibilitate. Dar e important să fim realişti fără să ne 
pierdem speranţa. Pregătiţi-vă pentru ce va urma, dar gândiţi 
pozitiv, ştiind că noi ne străduim să vă menţinem cât de 
sănătoasă putem, cât de mult putem. 

— Domnule doctor, credeţi că se pot întâmpla miracole? 


Vocea ei tremurase uşor. 

— Aş vrea să cred în ele, dar şansele sunt foarte reduse... 
statistic vorbind. 

— Da, trăsese ea concluzia scuturând din umeri, obosită. Prin 
definiţie. 

Dincolo de şoc şi de bruscheţe, moartea Reynei lăsase un gol 
de neumplut în viaţa lui Ben. Şi acum se visa noaptea stând la 
capul patului, urmărind cum alunecă în picături substanţa 
narcotică prin acul din braţul ei. Până şi în vis spera şi-şi 
dorea, ca în zilele acelea întunecate, să apară ceva, un 
remediu biomedical pe care să-l introducă în punga de plastic 
atârnată deasupra ei, nu doar ca să aline durerea soţiei 
muribunde, ci s-o şi însănătoşească în chip miraculos. 

Dar nu venise niciun miracol, tehnologic sau teologic. 

Deşi lacul din sufletul său nu era prea adânc, pe întuneric 
păru că poate reflecta o pierdere şi o suferinţă mai adâncă şi 
mai mare decât cerul cu stele. Toată lumea îl asigura că „viaţa 
merge înainte”, că Reyna ar fi vrut ca el să meargă mai 
departe, dar nimeni n-ar fi putut prezice sau descrie ce diferită 
va fi viaţa fără ea. 

În vara asta, Ben venea dinspre sud, pe ruta pe care 
plănuiseră s-o urmeze înainte de a se îmbolnăvi ea. Din Orion 
Valley venise pe şaua înaltă a pasului Kearsage. În jos, spre 
lacul Charlotte şi în sus, pe creasta periculoasă a pasului Glen. 
Pe lângă vârful Painted Lady, oglindit de lacul Rae, şi vârful Fin 
Dome, reflectat de lacul Arrowhead. În jos, la pârâul Woods, 
apoi în sus, de-a lungul cursului său lung, către marginea 
zimţată a pasului Pinchot. Pe urmă în jos, pe lângă lacul 
Marjorie, şi tot mai jos, în drumeţia aceasta întregitoare. 

Spre acest loc, spre amintire, spre a înţelege că, în ciuda 
frumuseţii sublime a peisajului din jur, viaţa lui era tristă, 
năruită. Nu ştia dacă mai putea continua, dar ea nu se oprea. 
Anul viitor n-o să mai fac excursia asta suplimentară la lac. E 
prea dureros. O să trec pasul Kearsage din nou şi o să ies la 
vârful Whitney. O să străbat ultima parte din traseul Muir fără 
Reyna. Singur. 

Îl trezi din visare un bip. La început crezu că strigase o pasăre 
sau o marmotă, pe urmă realiză cât de nepotrivit sunase în 
locul sălbatic în care se afla. Nu-şi lua cu el celularul sau 
pagerul în sălbăticie, pentru că, odată cu moartea soţiei, 


dispăruse şi raţiunea lui de a fi. Deci nu putea fi decât 
geolocatorul - singura concesie făcută slujbei şi întregii lumii 
informatice pline de capcane din secolul XXI. O concesie cu 
care Reyna n-ar fi fost deloc de acord. 

Ben se încruntă. La scurtă vreme după moartea ei, contractul 
său de muncă cu NSA îl obligase să poate fi localizat oricând şi 
oriunde. Chiar şi aici, chiar şi acum. Gândindu-se lumea 
împânzită de graniţe şi interfeţe, opri  geolocatorul, 
confirmându-şi astfel poziţia. Ce va însemna asta pentru cei 
de la capătul celălalt? Probabil că ştiau, datorită itinerarului pe 
care-l prezentase, că nu avea să traverseze pasul Taboose 
decât astăzi, târziu după-amiaza. Nu va ajunge la capătului 
rutei şi la ceea ce trecea drept civilizaţie decât cel mai 
devreme mâine, la prânz. 

În vreme ce-şi strângea cortul şi-şi aduna echipamentul, se 
întrebă dacă apăruse ceva cu adevărat urgent. Acceptase să 
lucreze pentru NSA la sugestia Reynei, când se îmbolnăvise 
prima oară. Ea se gândise că i-ar fi ţinut mintea ocupată, dar 
singurul proiect în desfăşurare în care fusese implicat 
presupunea monitorizarea şi dublarea activităţii lui Jaron 
Kwok, care nu-l solicita prea mult. 

Din câte ştia Ben, Kwok era în Hong Kong, un oraş plin de 
zarvă, foarte potrivit pentru el. În scurtul timp în care ei doi 
împărţiseră camera ca studenţi, Ben îi propusese o dată să-l 
însoţească într-o drumeţie. „Dacă Dumnezeu ar fi vrut să 
călătorim prin sălbăticie, ar fi pus bănci confortabile la fiecare 
zece metri.” Fraza asta îl rezuma perfect pe Kwok, Bărbatul 
Urban. Doar mai târziu a aflat Ben că era un citat din Oscar 
Wilde, căruia îi repugna deopotrivă activitatea fizică în aer 
liber. 

Înghesuindu-şi echipamentul în rucsac pentru drumul înapoi, 
Ben se gândi ce ciudat era că-şi amintea conversaţia 
respectivă - despre bănci şi toate celelalte - chiar aici, pe 
malul lacului Bench. Aruncă o ultimă privire în jur ca să se 
asigure că n-a uitat nimic, pe urmă scrută crestele zimţate, ca 
să-şi întipărească bine în minte peisajul, parcă sigur că nu va 
mai trece pe acolo niciodată. 

Se uită la rucsacul greu, pregătindu-se să-l ridice pe umeri, 
să-l prindă cu cureaua de la şold şi pe piept. Apoi zări cu colţul 
ochiului un punct negru mişcându-se în peisaj în direcţia 


pasului Taboose. 

Sub ochii lui, obiectul zburător se dovedi a fi un elicopter. 
Lucru rar, dar nu nemaipomenit. Mai văzuse elicoptere de 
salvare aici, aparate zgomotoase care spărgeau liniştea 
muntelui, în ciuda intenţiei lor nobile. 

Pe măsură ce maşinăria se apropia, se întrebă ce efect 
acustic ciudat al bazinului şi lanţului muntos îl împiedica să-l 
audă. Pe urmă se lumină dintr-odată: nu era un elicopter de 
salvare, ci unul negru, militar, construit pentru a nu fi auzit, un 
Comanche Sikorsky supradimensionat. Mai silențios decât 
avea dreptul să fie, nu venea pur şi simplu spre el, ci după el. 
Oglinda lacului se sparse în mii de bucăţi când elicopterul, 
coborând nu departe de capătul sudic al insulei, tulbură aerul, 
învârtejindu-l. Doi puşcaşi marini aruncară o plută gonflabilă şi 
săriră în apă lângă ea. Cu gura căscată şi bagajul proptit de 
picior, Ben îi privi uimit pe cei doi bărbaţi care vâsleau spre 
mal. 

Era extras. 

Se întrebă dacă elicopterul venise de la lacul China sau 
Lemoore? Nu apucă să-şi formuleze însă întrebarea în minte, 
că un tânăr cu maxilar pătrăţos şi trăsături bine conturate, în 
costum de înotător subacvatic modificat apăru în faţa lui şi-l 
salută băţos: 

— Dr. Cho? 

— Da? 

— Ni s-a ordonat să vă ridicăm şi vă repoziţionăm imediat, 
prioritate maximă, domnule. Tânărul ofiţer îi înmână un 
cilindru de mesaje. Găsiţi explicaţii aici. Vă rog să mă urmaţi. 
Ofiţerul luă rucsacul greu al lui Cho şi se îndreptă înapoi spre 
mal dintr-o singură mişcare alunecoasă. Privind înapoi peste 
umăr ca să se asigure că Ben Cho îl urmează, nu peste mult 
urcă şi rucsacul şi proprietarul lui pe pluta pe care-l aştepta 
colegul său. Scurta călătorie cu pluta şi urcatul în elicopterul 
care zbura la punct fix se desfăşurară în ceaţă. Privi afară 
înainte de a se închide uşa aparatului şi zări suprafaţa lacului 
Bench calmându-se şi împietrind, lăsată în urmă de elicopterul 
care se ridica în aer. 

Cu privirea aţintită pe cilindrul strâns între degete, Ben îşi 
aminti la ce folosea. Apăsă cu degetele mari scannerele de la 
ambele capete ale cilindrului subţire, care-i citiră rapid 


amprentele. Simţi şi auzi un bâzâit discret, pe urmă ridică 
tubul în faţa ochilor. Lumina care pâlpâia pe bara translucidă îi 
scană retina. În final, când cilindrul îşi descifră propriul mesaj 
supracodificat, apăru următorul text scurt: 


PROFESORE CHO, . . 

SALUTĂRI. NE PARE RĂU CĂ VĂ ÎNTRERUPEM 
VACANŢA, DAR CIRCUMSTANŢELE NE OBLIGĂ 
SĂ URCĂM REZERVA PE SCENĂ. 

BALDWIN BEECH 


După ce îndepărtă cilindrul din faţa ochilor, mesajul codificat 
dispăru. Deşi nu avea prea multe informaţii ca să-şi dea 
seama ce se va întâmpla, bănui totuşi, vag, cum vor evolua 
lucrurile. 
lI 
HIMERICULTURA 
Kowloon 
Când detectivul Lu primi sarcina să ancheteze incidentul din 
Sha Tin, bărcile dragon coborau de pe dealurile care străjuiau 
Kowloon pentru a se scălda în Portul Victoria. Străbătură 
despicătura largă a etajelor lipsă din aripa niciodată construită 
a hotelului New World Renaissance. Nu fusese ridicată tocmai 
pentru a lăsa cale liberă bărcilor. Să-i înfurii pe dragoni 
însemna să-ți atragi cel mai mare ghinion. In Kowloonul 
dominat de feng-shui, arhitecții prudenţi nu ignorau niciodată 
asemenea aspecte când îşi realizau proiectele. 
Înainte de a pleca din birou, Mei-lin Lu - Marilyn Lu pentru 
prietenii ei care nu vorbeau decât engleza - dădu câteva 
telefoane ca să afle cine era deja prezent la scena incidentului 
şi să ceară detalii despre cele întâmplate. Ințelese că 
decedatul era cetăţean american de origine chineză, dar 
nimeni nu voia să-i spună mai multe. 
Ultimul dragon se întorcea înapoi pe dealuri când detectivul 
luă o maşină din parcul auto şi se îndreptă spre hotelul Royal 
Park. În timp ce făcea manevrele necesare pe şoselele 
aglomerate ca să iasă din centrul înţesat de zgârie-nori, îşi 
aminti de o zi nefastă din B/ade Runner, în Los Angeles, în 
2019. 
Sha Tin nu era în jurisdicţia lui Lu, dar existau înţelegeri 


reciproce între agenţiile de aplicare a legii din Regiunea 
Administrativă Specială care conducea oraşele Hong Kong, 
Kowloon şi Noile Teritorii. Era cel mai apropiat detectiv liber cu 
nivel de cunoştinţe medico-legale ridicat, considerat necesar 
de cei din Sha Tin în cazul unor astfel de anchete. 

Și când mă gândesc ca datorez totul unor soldaţi de lut, îşi 
zise ea cu amărăciune. Ca mulţi tineri chinezi din generaţia ei, 
Lu fusese atrasă de o carieră în arheologie datorită vechii 
armate de soldaţi şi cai din lut a primului împărat, Qin Shi 
Huangdi, descoperiţi în complexele funerare de lângă Xian. 
Asta însă fusese înainte de a-l cunoaşte şi de a se căsători cu 
Xun-il, „Sonny”, şi de a abandona şcoala, la scurtă vreme 
după naşterea singurului lor copil, Clara. 

Cărările sinuoase ale vieţii şi responsabilităţile vârstei adulte 
o purtaseră nu în provincia Shaanxi, ca arheolog care face 
săpături în stepa mongoleză, ci ca ofiţer de poliţie cu 
cunoştinţe de antropologie medico-legală care face disecţii pe 
cadavre ca să descopere indicii despre crimă. Cu toate 
acestea, încă se considera anchetator cultural, un antropolog 
foarte ancorat în contemporan. Singura concesie făcută 
realităţilor crude ale muncii ei era pistolul israelian Desert 
Eagle de calibru 0.5. Prietenii ei din secţia de poliţie, mai ales 
Derek Ma şi Bili Chen, îi spuneau „tunul lui Lu”. 

In spatele oraşului aglomerat, străbătând zona verde dintre 
parcul Golden Hill Country, la vest, şi parcul Lion Rock 
Country, la est, detectivul Lu pătrunse în sfârşit în Sha Tin. 
Alma mater a ei, Universitatea Chineză din Hong Kong, se 
înălța pe un vârf de deal nu foarte îndepărtat. Amintindu-şi 
perioada de studenţie, se gândi la mentorul ei, profesorul 
Carlton Jiang. 

Jiang fusese un antropolog meticulos, gata oricând să pună la 
îndoială ceea ce se schimbase cu adevărat în cele douăzeci şi 
trei de secole trecute de la domnia împăratului Qin. Bătrânul 
sublimase de nenumărate ori relaţia dintre „conţinutul vieților 
şi contextul cultural”. Cu zâmbetul lui strâmb, îi plăcea să se 
adreseze sălii pline de studenţi ambiţioşi, care credeau în 
Ştiinţă şi Raţiune, spunându-le că „Adevărul are o faţă 
luminoasă, dar percepțiile umane sunt atât de limitate, încât 
mintea noastră nu poate oferi decât cioburi izolate dintr-o 
oglindă în care să se reflecte ea însăşi.” Când activitatea lui Lu 


ca absolventă începuse să treneze, profesorul se simţise 
frustrat. Ea considera că bătrânul ei mentor ar fi fost un 
anchetator strălucit. Avea atitudinea potrivită, în parte 
înţelepciune, în parte cinism. 

În timp ce parca maşina în spaţiul rezervat al hotelului Royal 
Park, Lu Mei-lin îşi dădu seama că putea spune acelaşi lucru 
despre tatăl ei. Şi el era un om alcătuit din „părţi”, chiar dacă 
unele se pare că dispăruseră. Fost poliţist, devenit scriitor în 
stilul lui Joseph Wambaugh, publicase patru romane polițiste 
sub pseudonimul Quinton C. S. Chang, apoi îşi petrecuse restul 
vieţii lucrând la al cincilea. De obicei era stropit bine cu 
whisky, dar mergea şi un strop de bourbon. Ultimul său 
roman, Văduve şi păcate, despre o crimă în industria 
publicitară, continua să stârnească interesul ocazional al 
editorilor, probabil preocupaţi mai degrabă de calomnii decât 
de profit. 

Lu nu observă personal medical de urgenţă sau ambulante la 
intrarea în hotel. Semn rău. Fie că poliţia locală nu voia să iasă 
în evidenţă, fie că decedatul era deja mai rece decât i-ar fi 
convenit ei. Traversă holul de marmură şi jad, găsi lifturile şi 
apăsă butonul de urcare, cu gândurile rămase la tatăl ei. 

Liftul de alamă şi sticlă sosi. Păşi înăuntru şi apăsă butonul 
pentru etajul al zecelea. Aşteptând să se închidă uşile, privi 
afară prin pereţii transparenţi. Se gândi că nu-şi putea 
învinovăţi tatăl într-o măsură prea mare. Da, era un alcoolic şi 
un scriitor ratat de romane pline de proceduri polițienești, dar 
făcuse tot ce-i stătuse în puteri, ţinând cont de educaţia 
primită. 

Uşile se închiseră în cele din urmă şi liftul urcă pe partea 
laterală a turnului. Pe fondul munţilor verzi, se reliefau zgârie- 
norii ostentativi ai companiilor, blocurile de apartamente 
cenuşii, cu multe etaje, semnele de circulaţie şi firmele 
luminoase scrise în engleză. Ştia că toate, absolut toate, le 
erau complet străine locuitorilor de la ţară ai Republicii 
Populare Chineze, care îşi petreceau vacanţa vizitând fosta 
colonie a Coroanei. Oameni ca tatăl ei, care fugise de 
comunişti la doisprezece ani. 

Regiunea Administrativă Specială Hong Kong, Kowloon şi 
Noile Teritorii era un loc parţial tradiţional, parţial postcolonial, 
parţial chinezesc comunist şi parţial corporatist transnaţional. 


Detectivul Lu îşi aminti expresiile inteligente folosite de South 
China Morning Post. „Viaţa în zona intermediară”; „Interfaţa”; 
„Membrana”; „Tensiunea superficială”; „Societatea 
sinapselor”; „Himericultura”. 

Ea se simţea aici ca acasă, aşa cum nu se simţise niciodată 
tatăl ei. Şi cum nu se mai simţea mama ei. Motiv pentru care 
Lu nu putea auzi acronimul SARs pentru Regiuni 
Administrative Speciale fără a se gândi automat la altul, 
pentru Sindromul Respirator Acut Sever, boala care o ucisese 
pe mama ei. 

Uşile liftului se deschiseră. Doi membri ai Armatei Populare în 
uniformele lor albastre ridicară armele. Ciudat, îşi zise. De 
când era asta o chestiune militară? Gărzile aşteptară să se 
identifice. Una dintre ele îi cercetă acreditarea cu ochi ficşi, 
inexpresivi, apoi îi făcu semn s-o urmeze. 

În uşa apartamentului, Lu îşi puse mănuşile şi trecu pe lângă 
alte două gărzi înainte de a intra. Înăuntru, camera nu se 
deosebea de o scenă a crimei SAR obişnuite: fotografii poliţiei 
încă făceau fotografii, culegătorii de amprente şi de fibre şi 
încă vreo şase tehnicieni aruncau priviri cercetătoare în 
spaţiile mici în timp ce lucrau, punând probele în pungi înainte 
de a ieşi. 

Lu îşi croi drum spre umbra unui cadavru de pe pat. Aveao 
culoare cenuşie, cu dungi roz aprins, atât de aprins, încât Lu 
crezu la început că sunt urme de scrum prin cărbuni încinşi. 
Dar umbra nu emana căldură. În jurul ei erau împrăştiate 
notițe. În mijlocul conturului zăcea un laptop, iar la cap, o 
pereche de ochelari care semănau cu cei de soare. Şi 
computerul şi ochelarii erau pe jumătate topiţi în forme 
suprarealiste. 

În spatele ei, tehnicienii speculau în şoaptă pe marginea 
alcoolului şi ţigărilor lui Kwok şi despre grămada de hârtii 
mâzgălite. Şi despre laptop, la care probabil lucrase în 
momentul decesului. 

Încercând să se concentreze pe activitatea ei în ciuda 
prezenţei armatei, Lu se strădui să alunge senzaţia 
implicaţiilor politice. Sarcina îi fu uşurată de faptul că-l 
cunoştea pe Charles Hui, asistentul procurorului, cărunt şi cu 
ochelari, prezent la faţa locului. Măcar cu el putea avea o 
discuţie profesională. 


— Aţi rezolvat deja cazul pentru mine, domnule Hui? Cine a 
găsit cadavrul? 

— Bună, Mei-lin. Ce cadavru? Vezi tu vreunul? Una dintre 
femeile de serviciu, o oarecare doamnă Quian, a intrat prima 
în cameră. A mirosit „ceva”, zice ea. Ceva neobişnuit. Fum sau 
chimicale. Şi fulgere. 

— Poate ozon? Sugeră Lu, dar Hui ridică din umeri. Foc 
electric? Atunci de ce n-a pornit alarma de incendiu şi n-au 
luat-o la fugă toţi? 

— Poate că incendiul a fost prea mic, răspunse Hui, cu încă o 
ridicare din umeri. Poate, fumător fiind, a dezactivat-o 
intenţionat. Poate că s-au terminat bateriile din alarmă sau a 
intervenit vreo  defecţiune. Nici nu ştiu dacă alarma 
funcţionează cu baterii. Nu sunt sigur nici dacă a fost vreun 
incendiu. Tu eşti detectivul. Tu să-mi spui mie. 

— N-a fost un incendiu? 

— Cel puţin nu un foc devastator. Câteva foi cu însemnări 
sunt puţin pârlite pe la margine. Aşternutul e şi el puţin ars, 
dar poate să fie de la ţigară. 

— Dar uitaţi-vă la computerul la care lucra. Complet 
deformat, ca şi cum s-ar fi topit... 

— Aşa am crezut şi eu la început, spuse Hui, luând laptopul şi 
punându-i-l în braţe, dar uită-te cu atenţie. 

Lu examină aparatul uşor. Forma lui aerodinamică fusese 
răsucită şi strâmbată, dar nu ştia ce anume o strâmbase. 

— Nici urmă de ardere, nici măcar negreală, observă Lu, 
aşezând aparatul exact pe locul în care se aflase. Ştiu la ce te 
referi. 

— Corect. La fel şi ochelarii de soare sau ce-or fi. Sunt aici de 
două ore şi n-am văzut decât conturul unui cadavru pe pat şi 
nişte notițe răsfirate care par să fi fost pârlite. 

— Ce-i chestia de pe pat? 

— Noi îi spunem cenuşă. Ipoteza de lucru e că Kwok bea şi 
fuma şi şi-a dat cumva foc. Dar ia puţină cenuşă între degete, 
Mei-lin. 

Nu-i lăsa urme pe degete, cum ar fi trebuit. O adulmecă. 
Simţi un miros foarte vag. Da, era ozon. Se uită la ea mai 
atent. 

— Parcă-i pulbere, parcă-i cenuşă. Pulbere gri cu roz. 

— Şi eu am zis la fel. 


— Un tip straniu de combustie spontană? Întrebă ea, pe 
jumătate în glumă. 

— Dar care combustie spontană nu-i stranie? Replică Hui, 
apoi scutură din cap. Mai degrabă spontană decât combustie, 
din câte văd eu. Cred că a trecut pe aici o echipă de la 
materiale periculoase înainte de a veni noi. Cine ştie cum s-a 
răcit sau solidificat chestia aceea între timp? 

— De ce ne-a fost permis cu întârziere să intrăm? 

Hui mişcă din cap în direcţia soldaţilor, apoi se duse la uşă. 
Abia ieşi, când totul în încăpere se schimbă. 

— Detectiv Lu! Salut! Exclamă Wong Jun. N-am ştiut că ţi s-a 
dat cazul ăsta. 

— Da, domnule, am fost desemnată să-l anchetez, rosti ea 
precaută, strângându-i mâna. 

Domnul Wong era un agent guvernamental în ascensiune, 
care lucra în zona Noilor Teritorii Hong Kong SAR pentru 
Guojia Anquan Bu - Guoanbu, Siguranţa Internă. 

— Excelent, excelent! Spuse el. Deci tu eşti anchetatorul 
principal. Dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Robert 
Beckwith, de la consulatul american. Mortul era cetăţean 
american, cum probabil c-ai aflat deja. 

Detectivul Lu dădu mâna cu americanul înalt şi slab. 
Grizonant, pe la patruzeci de ani. Faptul că decedatul fusese 
cetăţean american explica aproape întru totul, dar nu complet, 
prezenţa unui oficial de la consulatul american. Lu deveni şi 
mai precaută. Ultimul lucru pe care-l dorea era să se implice în 
vreun scandal politic internațional. 

— Nu vrem să vă întrerupem din treabă, spuse Beckwith, cu 
un zâmbet de politician. Puteţi lucra liniştită, nu trebuie să ne 
acordaţi atenţie. 

Bucuroasă să-i facă pe plac, Lu reveni rapid la examinarea 
scenei. Dar nu era în stare să „nu le acorde atenţie”. 

Fiecare dintre ei încerca să obţină controlul asupra celor 
găsite la locul incidentului. Wong susţinea cu subtilitate că 
materialele trebuiau să fie păstrate de poliţie, pentru că 
făceau parte din investigația lui Lu. Beckwith contracară cu 
sugestia că erau bunurile personale ale decedatului şi, întrucât 
acesta fusese cetăţean american, trebuiau înapoiate, odată cu 
rămăşiţele lui pământeşti, rudelor sale din SUA. 

Detectivul Lu avea impresia clară că Wong nu voia de fapt ca 


rămăşiţele lui Kwok şi toate bunurile sale să ajungă la poliţia 
locală, după cum nici Beckwith nu avea de gând să le trimită 
rudelor decedatului. 

O pacoste pe capul amândurora, îşi zise ea, încruntându-se. 
Nici de-a naibii n-o să facă treaba lui Wong. Fu recunoscătoare 
când cele două oficialități care se manipulau reciproc părăsiră 
încăperea. Hui apăru din nou după plecarea lor. Nicio clipă nu 
crezu că era vorba de o coincidenţă. 

Politică, şi încă la nivel mondial. Nu intra în sfera ei de 
interes, dar trebuia să se implice oricum, cel puţin cât i se va 
permite. Adică atâta vreme cât se vor putea folosi de ea. 

— Americanul zice că vine din Statele Unite un specialist în 
computere, o informă Hui pe un ton simplu, dar batjocoritor. 
Se oferă să ne ajute. 

Un caz fără cadavru şi un geniu în computere care venea să-i 
„ajute”. Minunat, se gândi Lu. Nici că se putea mai bine. 

— Unde e femeia de serviciu, doamna Quian? Întrebă. Ar 
trebui să stau de vorbă cu ea. Să-i iau o declaraţie pentru 
dosar. 

— Intreabă-l pe Wong. Probabil că el ştie. 

Lu înclină din cap. Câte agenţii se vor uita peste umărul ei cât 
va lucra la anchetă? Guoanbu, sigur. Cine altcineva? CIA? FBI? 

Din ce în ce mai bine. 

ENANTIODROMUL 
Sha Tin 

În liftul care urca la etajul zece al hotelului Royal Park, Ben 
Cho simţi o ameţeală care era mai mult decât un simplu vertij, 
oboseala ca urmare a decalajului orar sau şocul cultural. Nu 
trecuseră nici şaisprezece ore de când fusese extras din 
sălbăticia din Sierra Nevada, i se dăduseră câteva clipe să 
facă un duş şi să se bărbierească la hotelul aeroportului, 
primise un set de bagaje şi haine şi fusese urcat într-un avion 
spre Hong Kong cu escorta lui, agenta special FBI şi ataşatul 
legal adjunct DeSondra Adjoumani. În jurul lor erau numai 
locuri libere. 

Nici acum nu ştia sigur care era legătura cu FBl-ul sau de ce 
situaţia necesita să fie trimisă o echipă SEAL, dar avea să afle 
în curând. 

— Mă bucur că sunteţi şi dumneavoastră implicat, dr. Cho, îi 
mărturisise agenta în şoaptă. Acolo unde suntem transportaţi 


e o societate închisă, mai ales în domeniul computerelor. De 
multe ori, e greu să-ţi dai seama ce se pune la cale în spatele 
Marelui Firewall Chinezesc. 

II privi cu subiînţeles, dar el nu ghici niciun sens ascuns în 
privirea ei. Înclină simplu din cap a încuviinţare. Avea o 
experienţă destul de limitată în China, şi puţinul pe care şi-l 
amintea nu includea o societate cu caracter „închis” în mod 
special. Totuşi, călătorise mai ales în SEZ, Zonele Economice 
Speciale, şi SAR, Regiunile Administrative Speciale din Noile 
Teritorii şi Shanghai. 

În călătoriile anterioare înţelesese că aceste zone şi regiuni 
erau, într-un fel, modul chinezesc de a aborda incursiunile 
periodice ale influențelor străine. Cu secole în urmă, un 
împărat pus faţă în faţă cu prezenţa tot mai copleşitoare a 
diavolilor străini de-a lungul țărmului a decretat pur şi simplu 
că poporul chinez trebuia să evacueze anumite regiuni de 
coastă şi să se mute cu peste o sută de mile în interiorul ţării. 
Evacuarea locuitorilor din zonele respective a condus la 
cedarea temporară a controlului în mâinile străinilor cu idei 
bizare. Într-un fel, se crease o zonă-tampon, dacă nu chiar de 
carantină: influenţa vătămătoare străină îşi va urma cursul 
nestingherită, dar nu va putea atinge inima sau alt organ vital 
al statului chinez însuşi. 

Ben fusese şocat de faptul că guvernul chinez comunist, faţă 
în faţă cu capitalismul global prin intermediul SEZ şi SAR, 
ajunsese la aceeaşi „soluţie” adoptată de birocraţii imperiali 
cu secole înainte. 

Zborul de la San Francisco Internaţional la aeroportul Chek 
Lap Kok din Hong Kong fusese lipsit de evenimente, dar nu 
neapărat plăcut. Singurul lucru cu adevărat neobişnuit era 
acela că pasagerii din apropierea lor erau, de fapt, două 
maşinării. 

Stewardesele îi înmânară lui Ben şi celorlalţi pasageri o 
broşură, explicându-le că maşinile erau un ceas atomic cu 
cesiu şi un supercomputer, parte dintr-o serie de experimente 
susţinute financiar de miliardarul iconoclast şi autodidact 
David Fahrney. 

Ideea era să se cerceteze dacă Big Bang-ul fusese o explozie 
în spaţiu, nu a spaţiului. Ceasurile atomice erau deplasate cu 
zboruri comerciale dus-întors în anumite direcţii din cosmos - 


11 ore, 40 de minute şi 36 de secunde în constelația Leului, 
sau 23 de ore, 40 de minute şi 36 de secunde în cea a 
Vărsătorului. Dacă diferenţele temporale, măsurate prin 
comparaţie cu un ceas terestru staționar, erau aceleaşi la 
fiecare zbor, indiferent de direcţia lui, atunci teoria relativităţii 
a lui Einstein ar fi trecut de cel mai riguros test. Dacă timpul s- 
ar fi scurs mai încet într-o anumită direcţie decât într-alta, 
atunci se demonstra că teoria originală Lorentz-Fitzgerald 
despre mişcarea absolută prin spaţiul absolut era adevărată: 
se va dovedi că spaţiul e infinit, supradens şi supraelastic, 
posedând o antienergie de un milion de ori mai mare decât 
masa Pământului pe inch la puterea a treia. Materia ar trebui 
să fie formată din unde energetice, „de sus până jos”. 

Ben era sceptic în legătură cu un asemenea rezultat. 
Fahrney, care nu vedea cu un ochi din cauza unui accident din 
copilărie, fusese deseori acuzat de „viziune ciclopică” de 
detractorii lui din comunitatea ştiinţifică. Totuşi, dacă omul 
voia să-şi cheltuiască banii pentru a-şi promova ideile, îi dorea 
succes. Pe Ben nu-l deranja că doi dintre pasagerii cu care 
călătorea erau artificiali. Datorită lor, zborul era suficient de 
liniştit ca să se concentreze asupra cercetării lui. 
Cufundându-se în materialele informative adunate de Beech, 
Lingenfelter şi Wang, Ben începu să-şi formuleze primele teorii 
despre modul în care ajunsese el să fie implicat în lumea 
echipelor SEAL şi a ataşaţilor legali ai FBI. Ştia deja că NSA şi 
agenţia chineză omologă, Guoanbu, Ministerul Siguranţei 
Statului, erau amândouă implicate în producţia „de arme de 
ultimă oră” pentru războiul informaţiilor. 

Esenţa competiţiei înarmării informatice era elaborarea unui 
computer cuantic universal, total operaţional, de o putere 
uimitoare, care să manipuleze informaţii aproape la fel de 
dense ca „lăţimea de bandă” a întregului univers, deci capabil 
să spargă orice cod. Chinezii păreau să creadă că un astfel de 
aparat va fi „marele lor egalizator” în orice competiţie cu 
Occidentul. 

Insă materialul informativ sugera că această „cheie 
universală” era strâns legată de omologul ei, un criptograf 
cuantic universal la fel de puternic - „labirintul universal”, cum 
îl numea Kwok - capabil să genereze un cod imposibil de 
descifrat. Lui Ben însă îi scăpa analogia. Când se gândi la 


labirinturi, singurele care-i veniră în minte fură aleile 
întortocheate din parcuri şi grădini. 

Revenind la materialele informative, citi că atât NSA cât şi 
Guoanbu se temeau că transformarea totală a informaţiilor în 
armament va duce la o „breşă în sistemul secretelor” care să 
anuleze, peste noapte, toate eforturile de codificare care 
afectează intimitatea electronică, comerţul electronic şi 
siguranţa naţională. Până şi mult-lăudaţii cilindri purtători de 
mesaje - în ciuda programelor de identificare biometrică, 
asigurare împotriva deschiderii şi a nivelurilor ridicole de 
supracriptare - vor fi vulnerabili. 

Ambele părţi ajungeau la supraarma informatică printr-o 
combinaţie de criptologie cuantică şi bionanotehnologie. 
Literatura secretă citită de Ben sugera că oricine atingea 
primul capacitatea cuantică maximă va fi şi ultimul - şi 
singurul - care o va avea. Era dispozitivul distrugător suprem. 
Ben nu reuşise să înţeleagă niciodată de ce conducerea NSA 
luase hotărârea să facă din Jaron Kwok, istoricul intelectual 
renegat, omul lor de bază în afacerea asta. Insul era plin de 
idei bizare, cărora le dădea şi denumiri bizare. De exemplu, 
cursei criptoânarmării îi spunea „războiul oglinzii” sau, mai 
ciudat, Enantiodromul. Ben nu cunoştea cuvântul şi nu-l găsi 
nici în dicţionarul PDA, aşa că îi căută rădăcinile. Se referea la 
o cursă în care alergătorul se ciocnea permanent de sinele său 
în oglindă. Ben se întrebă dacă nu cumva Kwok inventase 
cuvântul. 

Plictisit să despice firul politicii globale şi personale, Ben 
rezolvă rapid careurile de cuvinte încrucişate din revista 
primită în avion. Din păcate, era întotdeauna prea uşor. Puse 
revista deoparte şi petrecu următoarea jumătate de oră 
urmărind varianta bidimensională a filmului ciudat transmis de 
Kwok. 

Pe drumul de la aeroportul de pe Insula Lantau la hotelul din 
Sha Tin, Ben Cho rămase concentrat pe filmulețul bizar. Mica 
peliculă ridica o serie de întrebări curioase. Şi avertizări. Dar, 
din materialele primite, deduse că Beech, Lingenfelter şi Wang 
erau mult mai alarmaţi de faptul că Kwok violase legile 
siguranţei răspândind vestea despre „cercetarea 
bionanotehnologică”, decât de alte chestiuni şi speculaţii din 
testamentul său holografic. 


Se hotărî ca, orice ar face în China, să nu spună o vorbă 
despre bionanotehnologie. Oricum, nu ştia prea multe detalii, 
doar ce citise despre noile „implanturi” pe care NSA le 
furnizase lui Jaron. 

Uşile liftului se deschiseră. El şi agentul special Adjoumani 
fură întâmpinați de Wong Jun şi Robert Beckwith. Şi-ar fi dat 
seama că lucrează pentru guvern şi dacă n-ar fi fost informat 
în prealabil. Deşi lucrau pentru guverne diferite, singurul lucru 
care-i deosebea pe cei doi de miile de politruci din categoria 
lor era că amândoi păreau să se lupte cu extenuarea. Era 
foarte probabil ca niciunul dintre ei să nu fi dormit de cel puţin 
douăzeci şi patru de ore. 

Examinându-le actele, Wong înclină din cap spre Adjoumani. 
Când văzu paşaportul lui Benjamin King-hon Cho, pe chipul 
său trecu fulgerător o întrebare care nu-i scăpă lui Ben. 
Cunoştea privirea aceea nedumerită, căci o văzuse de 
nenumărate ori înainte, în America. Deşi tatăl lui se trăgea 
dintr-o familie de mineri şi muncitori la calea ferată din secolul 
al XIX-lea, care fugiseră din Hong Kong pentru „Muntele de 
aur” din California, Ben avea pielea aproape la fel de închisă la 
culoare ca doamna Adjoumani. Nimic neaşteptat, dacă te 
gândeai că mama lui era descendenta unor sclavi africani. 
Probabil avusese printre strămoşi şi vreun stăpân de sclavi 
sau doi. Odată, ea chiar făcuse o glumă cam deplasată: Ben 
avea pielea de un galben nobil, spre deosebire tatăl ei, care o 
avea de un galben „muncitoresc”. În copilărie, aceste cuvinte 
nu avuseseră niciun înţeles. 

Venirea pe lume a lui Ben nu fusese deloc uşoară nici ea. 
Fusese nevoie de ART - tehnologie de reproducere asistată, 
asemănătoare cu tratamentele de fertilitate şi cele în vitro, cel 
puţin asta înţelesese el din discuţiile rare ale părinţilor pe 
tema asta. Uneori îşi dădea voie să spere că, deşi greu de 
crezut, era posibil să fie asiatic şi african şi american în acelaşi 
timp. Nici lumea, nici SUA nu erau atât de inteligente sub 
acest aspect pe cât se aşteptase el. 

Majoritatea albilor pe care-i cunoscuse fie nu credeau că avea 
origine parţial asiatică, fie îi spuneau, înainte ca el să apuce să 
deschidă gura, ce bine semăna cu Tiger Woods în zilele când 
legendarul jucător de golf era la începutul carierei. 

Wong îi conduse pe cei doi pe coridor, spre ceea ce fusese 


apartamentul lui Kwok. Gărzile le cerură să-şi pună mănuşi 
înainte de a intra în încăpere. Ben îşi croi drum spre patul pe 
care se întindea umbra bărbatului parcă scăpat din dezastrul 
de la Hiroshima. Luă laptopul topit pe jumătate şi examină 
rămăşiţele de realitate virtuală din el. Adjoumani, Beckwith şi 
Wong îl urmăreau cu atenţie. 

— Procurorul şi anchetatorii poliţiei şi-au cam terminat treaba 
aici, spuse Wong. N-au prea avut noroc cu partea de 
hardware. Sunteţi expert în sistemele astea, dr. Cho? 

— Ştiu câte ceva despre ele. Dar nu mă pricep prea bine la 
implanturi şi medii virtuale. E clar că Jaron Kwok era un expert 
în domeniu. Aceşti ochelari reprezintă o mască DIVE. Ace 
fixate la tâmple, pentru prinderea electrozilor sub piele, 
vedeţi? Eu nu sunt DIVEr. Ca în gluma aia: când vine vorba de 
intoxicarea virtuală, prefer mahmureala reală. Domeniul meu 
e realitatea augmentată. 

Wong încuviinţă din cap, mai degrabă din politeţe decât în 
semn de înţelegere. 

— Am interceptat un fragment dintr-un fel de scenariu 
holografic de realitate virtuală, lansat de cel decedat cu puţin 
timp înainte de a muri, spuse el. Se pare că l-a transmis cu 
ajutorul acestui echipament. Ştiţi ceva despre el? 

Ben se uită la Beckwith, care înclină scurt din cap. Mai bine 
să spună totul, probabil că filmul a fost deja văzut de mii de 
oameni. Printre care şi Beckwith. 

— Am văzut filmuleţul virtual, replică Ben absent, cercetând 
cu interes ochelarii VR. Un e2v2 - vizor virtual dintr-un 
ansamblu de electrozi. 

Era o mască virtuală mai avansată decât şi-ar fi imaginat. Nu 
doar cu legături pentru electrozi, ci şi conectabilă prin 
intermediul lor, cu interfeţe electrod-piele. 

Cu ochii la mască, îşi aminti cum îl tachina Reyna pentru 
repulsia faţă de orice obiecte care se introduc sub piele. Avea 
mai mult decât o aversiune faţă de ace. | se trăgea din 
vremea studenţiei, când îşi scosese măselele de minte. Pe 
atunci era coleg de cameră cu Jaron; şi-au scos măselele în 
acelaşi semestru. Poate că s-ar fi înţeles mai bine şi nu s-ar fi 
contrazis atâta dacă şi le-ar fi scos mai repede, în loc să rabde 
durerea. 

— V-aţi făcut vreo impresie în legătură cu transmisia, dr. 


Cho? Întrebă Wong precaut. 

— O prostie. Dar trebuie să ai o anumită personalitate dacă 
vrei să fii DIVEr. 

— Foarte adevărat, îl aprobă Wong, privindu-l fix. Am încercat 
să stabilim dacă fragmentul de realitate virtuală este un fel de 
produs al subconştientului lui Kwok sau al sistemului de calcul 
cu care era în legătură în momentul respectiv. Sau, poate, 
sinergia celor două. Aveţi vreo idee? 

Ben examina în continuare ochelarii, încercând să-şi ascundă 
uimirea. Reflexiile din ei nu erau simple imagini oglindite. Era 
mai mult decât surprins că aici, în China, omologii angajaţilor 
săi din Crypto City urmau aceleaşi speculaţii. Îi veni brusc în 
minte expresia „războiul oglinzii”. 

— Că tot aţi pomenit de asta, scenariul conţine, într-adevăr, 
anumite asociaţii inconştiente, vorbi Ben într-un sfârşit, pe un 
ton care se dorea obişnuit. Asta ar veni în sprijinul primei 
dumneavoastră teorii. Acest hardware este cu siguranţă unul 
personal. Prea personal pentru mine. Dar eu nu am cunoştinţă 
despre niciun hardware care să pătrundă direct în conştiinţa 
omului. 

Wong înclină aprobator din cap. 

— Deci ne puteţi explica zonele din care s-a născut scenariul? 
De ce cercetarea genetică? De ce căutarea inteligenţei 
extraterestre? Medii streaming? Redare tridimensională? 

— Toate acestea sunt aplicaţii importante pentru sistemele 
de operare de pe Internet, răspunse Ben, aşezând la loc 
ochelarii pe conturul capului umbrei şi luând laptopul. Reţea 
de computere. Exact tipul de computer-sharing mondial în 
care era implicat Kwok în momentul dispariţiei sale. Poate că 
n-a fost doar o coincidenţă. 

— Asta sprijină a doua ipoteză, interveni Beckwith - mai mult 
ca să reintre în conversaţie decât din alt motiv, îşi zise Ben. 
Faptul că e vorba de un produs al sistemului de calcul cu care 
era în legătură. Dar cum poate un asemenea echipament să 
producă un fragment VR atât de sofisticat? 

— Nu poate. Nu singur, cel puţin. Probabil că laptopul conţine 
doar un micronucleu. 

— Un ce? Întrebă Adjoumani, încruntând din sprâncene. 

— Un sistem de operare cu care se realizează numai funcţii 
de bază, explică Ben, studiind laptopul cu atenţie. Ca alocarea 


resurselor. Programarea. Bazele distribuţiei şi executării 
aplicaţiilor. Adevărata putere de calcul vine din comunicarea, 
prin Internet, cu un supranod, un complex de servere 
coordonator de supracomputere legate în reţea - ca laptopul 
nostru. O gazdă a gazdelor. Potenţial, zeci sau sute de 
milioane de maşini ca asta, schimbând resursele între ele. 

— Am auzit de aşa ceva, rosti Beckwith cu o înclinare a 
capului. Credeţi că puterea asta comună ar fi putut genera 
filmul holografic despre care vorbim? 

— Chiar foarte uşor. Adică, dacă Kwok avea destui bani sau 
bartere în contul coordonatorului pentru ca sistemul lui să 
poată exploata întreaga constelație de gazde în acest fel. Sau 
dacă a păcălit întreaga lume a computerelor că e un soi de 
suprautilizator, adică a fraierit-o să-i dea suficientă putere de 
prelucrare a informaţiilor pentru tele-imersiune în reţea, pe 
bani puţin sau gratis. 

Wong părea nerăbdător să readucă discuţia la subiect, dacă 
nu la cadavru. 

— Dar cunoaşteţi vreo metodă prin care un astfel de sistem 
să riposteze luând foc, ca să-l distrugă pe Kwok? 

Ben Cho se aplecă şi culese materia roz-cenuşie. Dacă era 
cenuşă, nu semăna cu cea a Reynei. Mai degrabă era o 
pulbere uşoară, un hibrid de nisip şi scame lipicioase... 

Ideea îi fulgeră prin creierul ameţit de călătoria cu avionul. 
Inteligență electronică. Sau nu atât inteligenţă electronică, cât 
pulbere electronică. 

— Să-l ardă? Întrebă Cho în cele din urmă. Nu, nu văd cum 
echipamentul ăsta i-ar fi putut da foc. 

Wong şi Beckwith înclinară din cap, amândoi dezumflaţi. Lui 
Ben îi părea rău de ei. Chiar dacă n-ar fi minţit, ar fi spus 
adevărul doar pe jumătate, în cel mai bun caz. Privind 
„cenuşa” pufoasă, nisipoasă, se întrebă dacă nu conţine date 
coerente. 

— Probabil că cel mai bine ar fi să păstraţi mostre de cenuşă 
pentru examinare, iar restul să fie trimis rudelor, spuse Ben 
cât se poate de degajat. Ce frumos din partea lui Jaron, să-şi 
asigure propria incinerare. O să iau câteva mostre acum, dacă 
nu vă supăraţi. 

— Da, sigur, spuse Wong. Ar trebui să se poată. Detectivul Lu 
şi omul procurorului au şi luat câteva. 


Adjoumani îi dădu lui Ben mai multe pungi de plastic şi un 
instrument de forma unei palete mici. Cu ajutorul uneltei mai 
mult sau mai puţin familiare, prelevă câteva mostre din părţi 
diferite ale umbrei şi le puse în pungi, scrise pe fiecare pungă 
de unde provine mostra şi le înmână pe rând lui Adjoumani. 

— Aş vrea să stau de vorbă cu detectivul Lu înainte să plec 
din Hong Kong, spuse Cho, îndreptându-se de spate. Chiar 
acum, deşi sunt obosit din cauza zborului. Aş vrea să vă ajut în 
continuare cu ancheta, dar trebuie neapărat să dorm. 

Beckwith şi Wong îl lăsară să se retragă, asigurându-i 
amândoi că-l vor contacta cât de curând. DeSondra, aflata 
permanent în umbra lui, îl conduse afară din cameră, prin 
dreptul gărzilor, pe coridor şi înapoi la liftul din care ieşiseră 
mai devreme. 

— Îmi pare rău că nu te poţi dezlipi de mine, DeSondra, îi 
spuse el în drum spre lift. 

— Nu trebuie să vă cereţi scuze, răspunse agenta cu un 
zâmbet. Delegaţi, ataşaţi juridici, de obicei am numai piste de 
lucru, nu cazuri. Mi-aţi dat şansa să lucrez la un caz adevărat. 
Am primit şi un permis de port-armă şi asta îmi place. Prefer 
investigarea penală decât intrigile internaţionale. 

Ben era întru totul de acord cu ea. Şi el era aici ca să 
ancheteze, nu să facă pe spionul. În lift, în drum spre camera 
sa, rezervată la acelaşi hotel, îi păru rău că minţise din nou. 
Deşi era obosit din cauza zborului, nu-i era somn. Obosit, dar 
în priză, era bucuros că evitase chestiunea 
bionanotehnologiei, cel puţin pentru moment. 

Existau alte probleme, mai presante, mai ciudate şi care nu 
putea fi amânate, indiferent de ce minciuni spunea. 

RETROSPECŢIE PROIECTIVA 
Crash Village 

Ca de obicei, Don Sturm trebui să facă pe hackerul ca să 
acceseze site-ul Crash. Altădată se distra cu jocul algoritmilor 
arborescenţi şi protecţia-criptarea parazită care alcătuia flora 
pădurii tropicale virtuale. Astăzi însă era un efort intelectual 
enervant, plicticos, ca balansarea unei macete boante printre 
tufişurile joase, crengile copacilor şi lianele agăţătoare dintr-o 
junglă adevărată. 

Ajuns la un luminiş aproape de centrul insulei paradiziace, cu 
vegetaţie luxuriantă, a Medeei mrat, dădu peste avionul cu 


reacţie prăbuşit, acoperit de plante agăţătoare şi arbuşti. 
Fundal al Crash Village, era locul în care trebăluiau 
programele knowbots în căutare de informaţii, complexe 
flexibile de algoritmi metamorfozaţi în copii sălbatici. Mai toţi 
purtau pe cap pălării din pene şi frunze, erau vopsiți ici şi colo 
în ocru cu sclipiri ruginii, iar la gât le atârnau coliere din 
gasteropode, fragmente din carcasa avionului şi ghirlande de 
flori. În rest, erau goi. 

Deplasându-se prin spaţiul virtual, Don se concentra să nu se 
lase prins de imaginile seducătoare. Aduse scala interacțiunii 
sale la nivelul limbajului computerului şi privi cum grafica 
dispare şi se transformă în ecuaţii şi algoritmi. 

Rezolvarea latentă a problemelor era temelia teatrului 
evident jucat de Medeea. Miriadele de interacțiuni ale 
agenţilor transformau forţat numărul în numerologie şi fizica în 
metafizică, astfel că lui Don i se învârtea capul. Atacuri cu 
forţă brută asupra calculelor la numărul de aur, numere 
iraționale şi infinitul n conduceau la problemele mai spinoase 
ale lui Cantor, Zermelo, Godel şi Turing. De acolo, matetronica 
o lua razna, trecând de la „perfecțiunea lui zece” din / Ching” 
la zecele din decada sau numărul triunghiular sfânt al 
pitagoreicilor, la cele zece permutări cabalistice din numele 
evreiesc al Domnului, alcătuit din patru litere, la infinitul şi 
unicitatea literei alef din Zohar, considerat analog al sferei 
Riemann din matematică. 

Prea mult. Poate Karuna avusese dreptate când spusese că 
mediile virtuale ale Medeei prelucrau informaţiile printr-un gen 
de „matematică tantrică”: pornea de la diferenţa dintre datele 
zero/unu şi cea sexuală - femeia pitagoreică (număr par) şi 
bărbatul pitagoreic (număr impar) - şi ajungea la unitatea 
divină nediferenţiată. 

Oricum proceda, fiecare detaliu din imaginile din Crash 
Village se ocupa de un anumit aspect al unei mari probleme. 
Dar Don se îndoia că Medeea ştie care e marea problemă. 

Revenind la nivelul graficii vizibile, Don se apropie de avionul 


5 Carte chinezească antică de profeţii, în care şaizeci şi patru de 
perechi de trigrame sunt interpretate diferit (n.tr.). 

€ Lucrare mistică medievală alcătuită, în principal, din 
interpretări şi comentarii pe marginea Pentateuhului, primele 
cinci cărţi din Vechiul Testament (n.tr.). 


prăbuşit şi văzu ţâncii cum aleargă şi se caţără pe scări de 
bambus spre rămăşiţele de pe puntea superioară a avionului. 
Acolo dădu peste alţi copii care trăgeau de manivele ca să 
scoată la iveală un obiect din puţul a ceea fusese, probabil, 
scara în spirală a avionului „doborât”. 

Alţi heruvimi postapocaliptici sunau din trompete. Medeea, 
aşezată pe un tron format din resturile aruncate din avionul 
prăbuşit, se ridică împreună cu anturajul ei din măruntaiele 
aparatului. Cu o pălărie extravagantă din fulgi şi o eşarfă din 
pene groase în jurul gâtului, ca o prinţesă din junglă, arăta 
mult mai puţin pneumatică şi mult mai sprintenă decât la 
petrecerea din Cybernesia, deşi era şi acum înconjurată de un 
alai de tinere nubile şi tineri vioi. A/t „schimb de date”, îşi zise 
Don morocănos. În cele din urmă, trompetele încetară. 

— Ce părere ai de apariţia mea fastuoasă, dragul meu băieţel 
cu păr albastru? Se alintă Medeea. 

— Foarte inteligentă, îi răspunse Don, dar n-am timp de aşa 
ceva. Prostiile astea cu Dragzilla, Regina Junglei, acum... 

— Măi, măi, Donnie, rosti regina cu o groază afectată, ce 
supărăcioşi suntem! Am spus eu ceva vreodată despre 
implicaţiile cripto-imperialiste ale spaţiului tău virtual de pe 
Insula Paştelui? Ce am făcut, oare, de te-am scos aşa de tare 
din sărite? 

— Cred că ştii foarte bine, Medeea nmrat. Sau Medeea Pirat. 
Sau Indahar Marwani. Sau cum îţi spui astăzi. 

— Să nu-mi zici că te-ai ambalat aşa de tare din cauza 
postării filmuleţului ăluia nesemnificativ al lui Kwok... 

— Nu e deloc nesemnificativ! Ai făcut aşa o publicitate 
agresivă transmisiei pe web captate de tine, că a ajuns pe 
toate site-urile infosferei! 

— Şi? Cu ce te afectează asta pe tine? 

— În primul rând, e penibil. Ai spus-o chiar tu - pirați pirataţi. 

— Donnie, era o transmisie supravirtuală, într-un grup de 
formate diferite. A ajuns peste tot. În afară de mine, o mulţime 
de oameni au stocat-o în sistemele lor video tridimensionale. 
S-a întâmplat s-o postez eu prima, pentru că o pane dintre 
conceptele pe care le promovează „mă reprezintă”, ca să zic 
aşa. 

— Informaţiile vor să fie libere, se multiplică prin diviziune, 
bla, bla, bla, spuse Don, tot nervos. Tot nu e corect să-ţi speli 


rufele murdare în văzul lumii. 

— Hmm! Acum zici ceva. Sunt convinsă că ruşinea de a „fi 
piratat” nu e suficientă ca să-ţi murdărească tie hainele. 
Despre ce e vorba, de fapt? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Nu? Păi sper că nu înţelegi, drăguţule. Pe site-urile pe care 
e postată transmisia rulez un progrămel de detectare a 
accesărilor. Unul mic şi drăguţ, care te scoate din anonimat. 
Îmi spune o mulţime despre adresele de acasă ale celor care 
vin să vadă filmul lui Kwok. Şi sunt unele persoane foarte 
interesante care se opresc să vadă filmuleţul ăla bizar. 

— Ce fel de persoane? 

— Terorişti politici. Crimă organizată. Zona Liberă. 
Securitatea corporațiilor. Comunitatea spionajului, exact cum 
era Kwok însuşi. Ştii vreun motiv pentru care gangsterii şi 
fanaticii ar fi interesaţi de aşa ceva? 

— În afara de conţinutul transmisiei, nu. 

— Păcat. Am crezut că deţii informaţii din interior. 

— De ce ai crede asta? 

— A, Karuna a spus ceva la petrecere... Că te-ar fi contactat 
Kwok. A făcut-o? Ei? 

— Da, recunosc. A făcut-o. 

— În legătură cu ce? Hai, Donnie. Mie poţi să-mi spui, suntem 
prieteni vechi. 

Don oftă destul de tare ca să se audă prin software-ul său. 

— La început am crezut că e doar un cercetător. Un savant. 
Un intelectual excentric, dar cu bani. Ne-a făcut o propunere. 
De fapt, era mai degrabă o provocare. 

— Şi ce voia? Karuna spunea ceva despre „accesarea 
sistemelor”, din câte ţin minte. 

— Da. Un soft care să organizeze controlul şi comunicarea 
dintre implanturile  bionanotehnologice şi rețelele de 
computere mondiale. Ca acestea să execute ce vrea el, fără 
să fie taxat pentru servicii. 

— Adică să distrugi reţeaua de computere pentru el. 

— Eu nu i-aş fi zis aşa, dar, da, cred că s-ar putea descrie şi 
aşa. Karuna s-a ocupat cel mai mult de asta. Se pricepe să 
convingă sistemele să comunice între ele. 

— Adică să unească insulele Cybernesiei într-un singur 
continent, nu? Vezi? Îmi aduc aminte. Dar la ce-i folosea asta 


lui Kwok? 

— Să simuleze caracteristica  paralelismului masiv al 
calculului cuantic. Un supercomputer de un pentaflop, să 
zicem, trebuie să încerce un cvadrilion de chei, una după alta, 
ca să deschidă o „încuietoare” cu cifru complex, dar un 
computer cuantic le va încerca pe toate deodată. Voia să 
simuleze acea simultaneitate. Cel puţin asta ne-a spus nouă. 

— Dumnezeule! O fi chestia asta cuantică impresionantă, dar 
de ce i-ar atrage atât de tare pe asasinii plătiţi, pe terorişti şi 
pe spioni? 

— Nici eu nu ştiu mai multe decât tine. Ne-a plătit suficient 
de bine ca să nu punem prea multe întrebări. 

— Nu, nici nu m-am gândit c-ai ştii. Uneori, tu şi Karuna mă 
uimiţi, Donny. Cum se poate ca doi oameni să fie tehnicieni 
geniali, „prieteni atât de buni” ai domnului Obololos, dar să n- 
aibă habar care e situaţia în general? Te-ai gândit vreodată că, 
dacă Jaron Kwok dispare sau moare, răii ăia care verifică site- 
urile de transmisii holografice o să ajungă la tine şi la Karuna? 
Amândoi aţi lucrat cu Kwok. Asta vă face ţinte logice. Nici nu 
ţi-a trecut asta prin cap, aşa-i? Doamne, nu-mi dau seama 
dacă eşti un naiv pervers sau un pervers naiv! 

— Uite ce e, dacă... 

— Ştiu, Donny, ştiu! Ai venit aici să-mi ţii o lungă lecţie de 
morală, şi uite că acum îţi ţin eu ţie una. Încă o dovadă în 
sprijinul lucrurilor pe care tocmai ţi le-am spus, deşi mă 
îndoiesc că era necesară. Quod erat demonstrandum. Du-te 
acasă, pe insula ta, şi spune-i Karunei să nu se îngrijoreze nici 
ea. Nu ştii nimic despre implicaţiile scandalului în care v-aţi 
vârât singuri. Dar cred că trebuie să-mi asum măcar o parte 
de responsabilitate pentru asta. Du-te acasă şi las-o pe mama 
Medeea să aibă grijă de tine. 

— Asta nu mă consolează cu nimic, replică Don, încruntându- 
se. Aminteşte-ţi ce spun grecii că le-a făcut Medeea copiilor ei. 
— Donny, cum poţi fi, deodată, un Ulise şmecher şi un ciclop 
credul? Hai, du-te acasă acum! 

Medeea flutură din mână şi Don Sturm fu şters din zona 
avionului prăbuşit. Când îşi stabiliză simţurile, se pomeni din 
nou acasă, pe Insula Paştelui virtuală, aşezat lângă una dintre 
statuile uriaşe înclinate, alături de debarcaderul din Hanga 
Roa. Când întinse mâna, simţi atingerea liniştitoare a mediului 


care-i răspundea cu aceeaşi forţă tactilă. 

Respiră adânc, prelung. Figurile de piatră masive, cioplite în 
tuf vulcanic, codul nedescifrat al scrierilor pictoriale 
rongorongo - întregul ansamblu virtual al Insulei Paştelui, al 
locului cunoscut în vechime ca Rapa Nui, era învăluit într-un 
mister familiar. Îl considera foarte liniştitor, după vizita în 
mediul aspaţial al Medeei-Ilndahar. 

Se gândi la spaţiul real care constituise baza propriei realităţi 
virtuale. După aproximativ o mie de ani de la sosirea primilor 
colonişti  polinezieni, emigranții din Insulele Marchize au 
suprapopulat Rapa Nui. Au tăiat copacii până la unul, iar 
seceta a transformat locul într-o insulă deşertică. Cu cât 
dispăreau copacii, cu atât seceta era mai grea. Cu cât mai 
puţini copaci, cu atât mai puţine canoe construite. Cu cât mai 
puţine canoe, cu atât mai puţini peşti de mâncat şi cu atât mai 
mare foametea. Până când, în cele din urmă, civilizaţia 
cioplitorilor în piatră s-a transformat în haos, măceluri şi 
canibalism. Populaţia insulei scăzuse drastic când au apărut 
primii europeni, în duminica Paştilor din 1772. 

Aşa spunea teoria. Don se întrebă cât era de adevărata sau 
dacă reprezenta o retrospecţie proiectivă - interpretarea 
declinului unei civilizaţii dispărute, care reflecta interpretarea 
neliniştilor unei culturi îngrijorate de propriul viitor. 

Și, totuşi, medită Don, poate că nu numai culturile au 
proceaat astfel, în mod inconştient, ci şi indivizii. 

Gândul era destul de tulburător ca să-l determine să 
părăsească definitiv spaţiul virtual. Viaţa în spaţiul real însă nu 
era decât o altă simulare, mai încăpăţânată, un şef mai aspru, 
care nu ierta nicio greşeală. 

IHI 
ASIGURĂRI RECIPROCE 
Victoria Peak 

Cina luată în particular la Cafe Deco pe Victoria Peak era 
ideea detectivului Lu. Întâlnirea, stabilită prin e-mail, părea un 
plan bun. Ben Cho se gândea de ceva vreme ce-i va spune 
detectivului, cât îi putea dezvălui şi ce anume îi putea spune 
acesta lui. 

Pe lângă asta, avea nevoie de o seară petrecută fără 
Beckwith şi Adjoumani. Oricât de mult i-ar fi plăcut compania 
agentei, era totuşi paranoică atunci când venea vorba de 


motivele chinezilor. Cu ea coadă după el, îi era aproape 
imposibil să exploreze graniţele dintre subiectele permise şi 
cele interzise. Existau zone neutre de conversaţie care, spera 
el, ar putea să-i ofere noi piste. 

Din fericire, întâlnirea lui, neînsoţit, cu detectivul Lu primise 
aprobarea cuiva din lanţul de comandă superior, în ciuda 
obiecţiilor lui Adjoumani. Ben fusese lăsat să iasă singur în 
oraş o seară, cel puţin. 

În timp ce tramvaiul turistic pornea în urcuş din staţia Garden 
Road, în lumina soarelui la apus, vegetaţia tropicală densă a 
muntelui prin care trecea îi aminti lui Ben că Hong Kong-ul nu 
era chiar atât de departe de ecuator. Pe vârf însă, ambianța se 
schimbă de la jungla descrisă de H. Rider Haggard la 
futurismul lui Hugo Gemsbach. 

Ben cobori din tramvai la Peak Terminus şi porni înapoi, 
traversând piaţa şi căutând Cafe Deco. Peak Tower, învelit în 
metal, cu o formă care aducea şi cu o tigaie, şi cu o nicovală, 
arăta de parcă ar fi trebuit să aibă ataşat un catarg de zepelin, 
iar navele dintr-un viitor imaginar să plutească în jurul lui, 
preluând şi debarcând pasageri fascinanţi, elita societăţii, în 
smoching şi rochii de seară. 

Privit din piaţa deschisă, Hong Kong-ul părea întruchiparea 
desăvârşită a unei metropole ştiinţifico-fantastice retro. 
Înghesuit între Portul Victoria, la nord, şi coloana vertebrală 
muntoasă a insulei, pe care se afla acum Cho, oraşul nu se 
extinse atât pe orizontală, cât pe verticala. Zgârie-nori vârâţi 
unul în altul se înălţau acoperiţi de firme luminoase 
computerizate. În clădirile de apartamente cu multe etaje, la 
preţuri astronomice, lumina se aprindea pe rând, la fiecare 
etaj, odată cu lăsarea nopţii. Detaşat de lumina stelelor, de 
bani şi visuri, conturul oraşului închipuia pe cer un şir artificial 
de munţi. Vizavi de portul săgetat de curcubeu, Kowloon 
prelungea acelaşi diminuendo în Noile Teritorii. 

Restaurantul era un spaţiu cu ornamente art-deco şi design 
geometric în lemn incrustat. Culorile aprinse şi luminile 
puternice de la intrare anticipau peretele înalt de sticlă din 
sala de mese, prin care se vedea oraşul noaptea. Ben se 
aştepta să zărească automobile aeriene vâjâind pe cer sau să 
fie întâmpinat de un robot pe post de şef de sală. 

— Domnul Cho? | se adresă o femeie în jachetă de mătase 


albastră şi pantaloni negri largi, care se apropie de el cu mâna 
întinsă. Detectiv Lu Mei-lin. 

Strângând mâna şi luând cartea de vizită oferită odată cu ea, 
Ben Cho realiză că se aşteptase ca detectivul Lu să fie un 
politai bătrân, un bărbat. Fu surprins să vadă că Lu era, de 
fapt, o femeie cu fizic compact, energică, de aceeaşi vârstă cu 
el. Traversând restaurantul spre masa lor, se întrebă dacă 
Adjoumani, din motive greu de înţeles, nu ascunsese cumva 
adevărul în mod intenţionat. Beckwith sigur aşa procedase. 

Privit de la masă, oraşul oferea o perspectivă spectaculoasă, 
aşa cum sperase Ben. După ce comandară vinul, schimbară 
câteva cuvinte despre panoramă. Ben îi relată impresiile lui 
despre Hong Kong, prezentându-i drept un loc în care nasul 
cămilei din viitor se furişase pe sub clapa cortului din prezent. 

— Eu prefer această vedere a Hong Kong-ului decât pe cea 
din port, spuse detectivul Lu. Disting foarte bine ceea ce văd 
şi aud, dar de pe promenada portului din Kowloon se văd prea 
multe firme mari, de neon, pe zgârie-norii aflaţi vizavi de 
strâmtoare. Nici măcar eu nu rezist la nivelul ăsta de „etalare 
a mărcilor”. 

Chelnerul le aduse vinul. 

— În esenţă, Hong Kong-ul reflectă, în aceeaşi măsură, 
dragoni bătrâni şi tehnologie de ultimă oră, rosti detectivul, 
făcând o pauză ca să soarbă din băutură. A! Prietenii englezi 
îmi spun Marilyn. 

Ben Cho încuviinţă din cap. O chelneriţă chinezoaică tânără, 
al cărei accent australian evident şi stil dezinvolt îi mascau 
aspectul sobru, le luă comanda. O orchestră de jazz începu să 
cânte în fundal. 

În timp ce mâncau, Ben vorbi despre munca lui, despre 
relaţia vagă cu decedatul Jaron Kwok, chiar şi despre 
pierderea soţiei sale. Află detalii despre activitatea de poliţist 
a lui Lu, despre familia ei şi cunoştinţele ei de antropologie. 
Din conversaţia lor reieşea că Lu era trecută prin şcoala vieţii, 
dar avea o pregătire intelectuală la care nu se aşteptase. E 
destul de agilă ca să dea replici inteligente, se gândi el. 

Lăsând replicile inteligente la o parte, conversaţia din timpul 
mesei se dovedi lejeră şi directă. În lumina blândă a 
restaurantului, Lu era foarte frumoasă, iar el se simţi atras de 
ea. La desert însă începură să vorbească despre 


circumstanţele neobişnuite ale dispariţiei lui Kwok din această 
lume. Ben repetă că nu înţelegea cum ar fi putut 
echipamentul respectiv să-i dea foc, dacă ceea ce rămăsese 
după el era, într-adevăr, cenuşă. _ 

— Şi cum rămâne atunci cu celelalte fenomene? Intrebă Lu 
dintr-odată, întrerupându-i în mijlocul frazei. 

— Care fenomene? 

Lu se uită la el lung, apoi aruncă o privire prin restaurant. 
Peste câteva clipe păru că luase o hotărâre în legătură cu 
ambianta, sau cu el. 

— Daţi-mi voie să achit eu nota, îi spuse ea. Apoi poate doriţi 
să facem o plimbare la Pavilionul Leilor? Oraşul e foarte 
frumos privit din Foişor. 

Curios, Ben nu avea de gând s-o refuze. ` 

leşiră din restaurant şi se îndreptară spre Pavilion şi Foişor. In 
afară de un bărbat bătrân care-şi plimba câinele Lhasa apso, 
locul era pustiu, probabil pentru că era târziu - o noapte 
neobişnuit de rece din timpul săptămânii. Priveliştea din 
foişorul cu acoperiş în formă de pagodă era splendidă, dar 
mintea detectivului stătea la cu totul altceva. 

— Poftim, îi spuse ea, scoțând din buzunar un dispozitiv 
electronic de vizualizare. E mai bine aşa? 

— Da, mult mai bine, răspunse Ben, ridicând dispozitivul în 
dreptul ochilor şi cercetând oraşul cu privirea. Dar ceea ce se 
câştigă prin mărire se pierde la scară şi context, ştiaţi? 

— Atunci asta o să vă ajute, rosti Lu. Cu o mişcare de 
prestidigitaţie, detectivul scoase din buzunar un minidisc şi-l 
introduse în deschizătura din lateralul dispozitivului, acţionând 
simultan funcţia de rulare. 

Ben se uită din nou prin dispozitiv, dar constată surprins că 
imaginea în timp real a conturului oraşului pe cer dispăruse, 
înlocuită de o înregistrare. În timp ce privea, îşi dădu seama 
că vedea o înregistrare de televiziune cu circuit închis a 
interviului recent luat de detectiv doamnei Quian, femeia de 
serviciu din hotel care a ajuns prima la locul incidentului. 
Quian nu ştia că era înregistrată, dar din felul în care privea 
într-una în direcţia camerei, Ben deduse că înregistrarea era 
făcută printr-o oglindă transparentă. Fusese dintotdeauna 
fascinat de ele. Semăna cu al patrulea perete invizibil care 
separa publicul de actorii de pe scenă. Sau pe Dumnezeu de 


muritorii de rând. 

— ... nu zic că a fost foc. Ceva ca focul. 

Interviul sau interogatoriul luat de detectiv femeii cu păr 
cărunt se desfăşura în engleză. Cho fu recunoscător că Hong 
Kong-ul fusese colonie britanică şi-şi mască uşurarea. Julie 
Quian nu vorbea engleza fluent, dar se descurca mult mai bine 
decât o făcea el în cantoneză. 

— Ce vrei să spui? Întrebă detectivul. 

— Nu era în flăcări, dar sclipea. Dispărea. În fragmente şi 
transparent. 

— Dacă a devenit transparent, insistă Lu, ce ai văzut prin el? 
Aşternutul? Capătul celălalt al camerei? 

— Nu, nu, nu. Ca un televizor pe un canal separat de restul 
lumii. Zi cu soare în alt loc strălucea prin el. Pe urmă s-a spart 
cu... cum îi zice... Paraziţi? Zgomot alb? A rămas numai 
cenuşă pe pat şi miros ciudat. 

Inregistrarea CCTV se opri şi reapăru conturul oraşului pe cer. 
Ben Cho cobori dispozitivul şi se întoarse spre detectivul care-l 
privea aşteptând, cu o mână proptită de balustrada al cărui 
capăt era sculptat în formă de leu. Îi dădu calm aparatul 
înapoi. 

— Ei bine? Întrebă Lu încet. 

— Pe de o parte, poate fi de maximă importanţă, răspunse el 
pe acelaşi ton şoptit. Pe de alta, toată lumea ştie că nu te poţi 
încrede în asemenea martori. Nu am nicio explicaţie plauzibilă 
a fenomenului care a provocat incidentul descris de doamna 
Quian. 

— Dar una neplauzibilă? 

Ben se gândi o clipă înainte de vorbi din nou, mai încet: 

— După spusele ei, se pare că ceva... suprascria propria 
existenţă a lui Jaron Kwok. Ca o dischetă pe care se copiază 
date noi peste cele vechi. 

— Cum e posibil aşa ceva? 

— Nu sunt sigur că e posibil. O persoană nu e un set de date 
care să fie stocate sau retrase. Nici mediul pe care se 
stochează sau de pe care se retrag datele. 

— Tu eşti expertul, spuse Lu pe un ton puţin mai ridicat, 
scuturând din umeri. E posibil să fi fost atacat prin sistemul 
distribuit cu care se afla în legătură în momentul respectiv? 

— Computerul mondial? E foarte improbabil. 


— Dar tot trebuie să explicam de ce s-a topit laptopul şi 
vizorul. Şi „cenuşa”. 

— Da. Ben se întoarse să privească din nou conturul luminat 
de neoane al oraşului pe cer. Uite, trebuie să particip la 
comemorarea lui Jaron Kwok la sfârşitul săptămânii, deci 
mâine trebuie să mă întorc în SUA. Îți sunt dator, aşa că 
tratează ce-ţi voi spune acum ca atare. Poate vei vrea să 
urmăreşti nişte piste... 

Ben se opri în ultima clipă, încă nesigur. Oare ce protocoale 
încălca dacă vorbea? Abia o cunoscuse pe Marilyn şi între ei 
nu exista decât o relaţie profesională vagă. Câţiva dintre 
oamenii care l-au trimis aici ar considera că trădează dacă 
face orice fel de dezvăluire acestui detectiv. De ce s-o facă? 
Vin şi conversaţie la cina servită în lumina lumânărilor, lângă 
un oraş care sclipeşte la picioarele lor ca o constelație de aştri 
pe pământ - asta nu era o scuză. Nici faptul că, de la moartea 
Reynei, îi lipsise foarte mult compania apropiată a unei femei 
cu care pur şi simplu să stea de vorbă nestingherit. 

Nu. li va vorbi lui Marilyn pentru că avea încredere în ea într- 
un mod inexplicabil. 

— Nu ştiu dacă v-a spus cineva, începu el, scoțând din 
buzunar un PDA t-com şi acţionându-i ecranul cu un stylus, dar 
aproximativ în momentul în care a dispărut Jaron Kwok, s-a 
lansat o transmisie în infosferă. A fost postată pe mai multe 
site-uri în format bidimensional. la cartea asta de vizită pe 
care o printez. E o cartelă smart, vezi banda? Am inscripţionat 
pe ea numerele de telefon şi adresa mea de net, plus adresele 
celor mai bune site-uri din infosferă din transmisia Kwok. 

Luă cartela, o privi şi o puse în buzunar. Ben se răsuci spre 
conturul oraşului pe cer şi spre liniştea copleşitoare care se 
înălța din el. 

— Cenuşa gri-roz sau pulberea nisipoasă sau ce o fi substanţa 
pe care-o îngropăm, reluă el. Ai luat mostre din ea, nu? Ar fi 
bine să verificaţi şi altceva decât caracteristicile ei fizice, 
chimice sau biologice. Nu sunt sigur, dar cred că poate conţine 
şi alt gen de informaţii. Date. 

— Ce fel de date? 

— Ar putea fi aproape orice. Capacitatea de stocare pe disc 
atinge sute de gigaocteţi pe inch pătrat în ziua de azi. Până şi 
fragmente foarte mici dintr-o unitate de hard-disk conţin 


cantităţi impresionante de date. De ani de zile se spune că 
spionii pot scoate un disc, îl pot sfărâma şi fura datele sub 
formă de pulbere în buzunar. 

Detectivului îi scăpă un pufnet. Ben se încruntă. 

— Ştiu că sună incredibil, dar n-o să mai râzi dacă datele au 
fost codificate iniţial în din n. 

— Ce-i asta? 

— Seamănă cu o hologramă laser, îi explică Ben, în care 
fragmente mai mici decât întregul pot conţine întregul. 
Codificarea în din n răspândeşte date în n fragmente al căror 
în, indiferent care, este suficient pentru a recupera datele 
relevante - un document codificat în treizeci şi două de 
fragmente, să zicem, dintre care opt, indiferent care, sunt 
suficiente pentru a reface întregul document. 

— In acest caz, spuse Lu, privindu-l cu ochii îngustaţi, cât din 
scrumul ăsta e necesar pentru a recupera întregul? Şi ce fel de 
întreg? 

— Habar n-am. Totuşi, merită să vă faceţi timp ca să 
investigaţi pista asta. 

Lu îşi întoarse privirea spre peisajul citadin sclipitor. 

— E o nebunie, dar te cred. Spune-mi, de ce mă ajuţi? 

Se întoarseră cu spatele spre oraş şi porniră către Peak 
Tower. 

— Aş putea să te întreb şi eu acelaşi lucru, replică Ben. Sau 
pur şi simplu să-ţi spun serviciu contra serviciu, pentru că mi- 
ai arătat interviul. 

— Ai putea. 

— Şi, totuşi, spuse Ben, gâfâind uşor în timp ce urcau panta, 
poate că nu e doar atât. Ţara mea a trecut printr-o cursă a 
înarmărilor nucleare şi un război rece în ultima sută de ani. N- 
am învăţat prea mult din ele, dar tot am reţinut câte ceva. 
Între noi şi Uniunea Sovietică exista o strategie numită MAD - 
mutually assured destruction. 

— Am auzit de ea. 

— In centrul ei se afla o idee paradoxală: ca să fii în 
siguranţă, trebuie să fii vulnerabil. Ideile paradoxale n-au fost 
niciodată populare în ţara mea, doamnă Lu. Astăzi sunt şi mai 
puţin populare. Poate că nici în ţara ta nu sunt foarte 
apreciate. 


7 Distrugere reciprocă asigurată (n.tr.). 


— Nu, nu prea, recunoscu ea. Mai ales dată fiind situaţia 
Nepal-Tibet. 

Ben încuviinţă. Ascultase ştirile după întoarcerea lui din 
sălbăticie. Guvernul chinez protesta împotriva rebelilor 
tibetani înarmaţi, care foloseau bazele din Nepal pentru a 
hărţui provincia chineză a Tibetului. In funcţie de care 
reprezentant oficial al partidului era vorba, fie Nepalul era 
împuternicitul Indiei, fie ambele state asiatice erau 
împuternicite ale SUA. 

— Asta-i rău, pentru că, după părerea mea, şi ţara mea şi 
ţara ta sunt pe cale să fie prinse într-o nou tip de cursă a 
înarmărilor, un nou gen de conflict. Jaron Kwok ar putea fi 
prima lui victimă, chiar dacă nimeni nu ştie încă în ce fel. 
Ajunseseră la promenada din piaţă. Peak Tower, cu silueta lui 
în formă combinată de tigaie chinezească-nicovală, se ghicea 
deasupra lor prin întuneric. Şi promenada era goală, cu 
excepţia unui tânăr mătăhălos, care o ţinea de talie pe 
prietena lui unduioasă, la capătul opus al platformei. Ben 
observă că Lu aruncă o privire scurtă cuplului, apoi scutură din 
cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi limpezească ideile. Tinerii păreau 
că se giugiulesc şi din dragoste, dar şi ca să se încălzească. 

— M-am gândit de multe ori, spuse Lu, că viitorul e prea 
important ca să fie lăsat pe mâna conducătorilor. 

— Un adevăr subversiv, doamnă Lu. 

— Spune-mi Marilyn, îl rugă ea, zâmbind. Cineva a zis că 
adevărul te eliberează, dar nimeni n-a spus că te pune la 
adăpost. 

Ben râse şi-i strânse mâna. 

— Sunt convins că politicienii, generalii şi indivizii plini de 
bani nu sunt de acord cu tine. 

— Fără îndoiala. 

— lau tramvaiul înapoi, spuse Ben, deci ne despărţim aici. Am 
deja cartea ta de vizită şi tocmai ţi-am dat-o pe a mea. Hai să 
păstrăm legătura. 

— De acord. Şi, Ben... fii atent, mai ales dacă tu eşti cel care 
transportă cenuşa lui Jaron Kwok. 

— Sunt atent, dar de ce îngrijorarea? 

În grabă, Lu introduse încă un disc în dispozitivul de 
vizualizare şi i-l înmână, de data asta fără a pretinde că 
trebuia să admire oraşul. O altă înregistrare cu camera de 


supraveghere, din câte îşi dădu seama Ben, deşi nu din 
aceeaşi sursă ca interogatoriul lui Quian. In imagine se vedeau 
doi bărbaţi, unul slab, cărunt şi cu ochelari, în halat alb de 
laborator şi pantaloni largi, celălalt mai tânăr, îndesat, în haine 
de camuflaj pentru deşert. Sunetul era de slabă calitate, dar 
chiar şi aşa, înţelese că tânărul îi cerea ceva bătrânului. Tonul 
şi expresia celui din urmă arăta că refuză categoric să dea cei 
se cerea. 

Atunci bătrânul făcu o greşeală. Se uită în altă parte, spre 
ceva de lângă el, în birou sau în laborator. Tânărul îi urmări 
privirea şi văzu la ce se uită. Se auzi zgomot de sticlă spartă. 
In mâna dreaptă a tânărului sclipi scurt un obiect cu care îl 
lovi pe bătrân în piept de mai multe ori. După sângele scurs, 
Ben deduse că respectivul obiect era un cuţit, iar bătrânul 
fusese înjunghiat de mai multe ori înainte de a cădea. Tânărul 
dispăru din vedere, cu o pungă de plastic în mâna stângă. 

— Mi se pare filmul unui furt. 

— Da, confirmă Marilyn, cu vocea tulburată. Victima e 
Charles Hui. A lucrat la cazul Kwok din partea biroului 
procurorului. După cum e îmbrăcat, credem că hoţul asasin 
are legătură cu Războinicii Noilor învățături. Am stabilit, cât 
am putut, că singurele obiecte furate de la Hui au fost 
mostrele luate de la scena morţii lui Kwok. 

Ben căzu pe gânduri şi rămase aşa o vreme. 

— Investighezi şi asasinarea lui Hui? 

— Nu. Dar am fost prieteni. De obicei era foarte atent... cu 
toate. Nu m-am gândit niciodată c-o să moară aşa. Am vrut să 
afli şi tu, dacă transporţi mostrele lui Kwok înapoi în Statele 
Unite. 

— Şi tu? Nu ai şi tu mostre? 

— Nu-ţi face griji pentru mine. Meseria mea îmi cere să 
înţeleg crima. Oricât e de tragic, măcar Charles Hui a fost ucis 
într-un fel pe care-l înţeleg. Dacă Jaron Kwok e victima unui 
nou tip de asasinat, atunci trebuie să existe şi un nou tip de 
asasin care se plimbă pe aici. 

— Crezi? A 

— Sunt aproape sigura, spuse Lu şi ridică din umeri. Incearcă 
să călătoreşti în siguranţă înapoi în SUA. Nu, mai bine ʻa 
masuri să fii în siguranţă. 

Se despărţiră fluturând amândoi din mână, nereuşind să 


păstreze impresia de degajare pentru eventualii privitori. 

Aşteptând la Peak Terminus, Ben începu să analizeze cum se 
petrecuse seara. Nu ieşise conform planurilor sale, trebuia să 
recunoască. Era Marilyn Lu o cinică sau o idealistă sau - ca el 
- un amestec excentric din ambele? 

Se urcă în tramvaiul gol. În timp ce vagonul aluneca pe panta 
muntelui, controlat, prin vegetaţia luxuriantă întunecoasă, 
spre densitatea de lumini a Hong Kong-ului şi a vieţii de 
noapte ascunse în spatele lor, Ben se întrebă dacă nu cumva 
Lu îl dusese de nas, dacă nu-l considerase un prostănac 
singuratic, făcându-l să spună mai multe decât auzise el de la 
ea, poate să se trădeze, pe sine sau chiar ţara lui, într-o 
manieră obscură. : 

Nu, Marilyn nu părea genul de Mata Hari. Inregistrarea morţii 
lui Hui părea şi ea reală. Dacă o găsise tot mai atrăgătoare pe 
măsură ce seara trecea, dacă încrederea sa izvora din 
dorinţele sale trupeşti vechi, atunci vina era a lui, nu a ei. In 
plus, nu dezvăluise nimic din ceea ce ea n-ar fi putut afla 
singură din infosferă sau din testarea mostrelor din cenuşa lui 
Kwok. lar avertizându-i, arătându-i ce păţise Hui, îi făcuse un 
serviciu şi-l pusese în gardă. 

Lunecând prin noapte, Ben fu cuprins de îngrijorare. Deşi 
reacţia lui faţă de Marilyn Lu era mai mult bazată pe încredere 
decât pe atracţie fizică, tot se simţea de parcă ar fi trădat-o pe 
Reyna. Dar mai era ceva. Oare crezând că pot vedea dincolo 
de paradoxuri, că pot fi mai nobili, mai cinstiţi şi mai drepţi 
decât oricine altcineva, într-un fel chiar mai vulnerabili, se 
induceau în eroare unul pe celălalt? Pe ei înşişi? 

CEEA-CE-TREBUIE-ŞTIUT 
Crypto City 

Directorul adjunct Brescoll tocmai se întorsese de la o şedinţă 
la Langley când primi mesajul de reamintire. Peste zece 
minute era programată o informare importantă în cazul Kwok, 
într-una dintre sălile de conferinţe ale NSOC. in drum spre 
Centrul de Control al Vizitatorilor din Sediul Central/Operativ, 
îşi dădu seama că trebuie să se grăbească. 

Din punct de vedere arhitectonic, sediul arăta ca un hipercub 
în straturi, din sticlă reflectorizantă închisă la culoare. În 
spatele ei se aflau alte straturi mai adânci de sticlă antiglont, 
un spaţiu gol de câţiva centimetri, prins între panourile 


interioare şi cele exterioare, şi un scut de cupru împotriva 
radiaţiilor electromagnetice. Toate erau menite să facă din cei 
şaizeci şi opt de acri de teren o gaură neagră a informaţiilor, 
care absorbea orice semnal electromagnetic care trecea prin 
zonă, fără să dea înapoi un singur electron. 

Brescoll pătrunse în labirintul de etaje şi coridoare 
interconectate în pentagonul alb, de două etaje, al Centrului 
de Control al Vizitatorilor. După barierele Terminalelor de 
Control al Accesului şi postul de comandă central, se afla un 
tablou înalt de doi metri, cu sigla NSA. 

Inserându-şi ecusonul în cititorul de confirmare şi trecând de 
barieră, se uită la siglă. „Eternul” şi „perpetuul” cerc cu contur 
alb. Cuvintele Naţional Security Agency în semicercul superior, 
United States of America în cel inferior, separate în ambele 
părţi de o stea de argint. Fondul albastru pe care domneşte un 
vultur cu aripile întinse şi răsucite. Pe pieptul lui, un blazon 
roşu, alb şi albastru, reprezentând națiunea, congresul şi 
preşedintele. Pasărea strânge în gheare „cheia siguranţei”, 
argintie, preluată din emblema apostolului Petru. 

Mergând spre dreapta, spre liftul particular, Brescoll chicoti în 
sinea lui. Obsedaţii conspiraţiilor au făcut întotdeauna tam- 
tam pe motiv că şi emblemele papale aveau Cheile Sfântului 
Petru. Şi că sediul agenţiei era în Anne Arundel County - cu 
secole în urmă, membrii familiei Arundel fuseseră conspiratori 
englezi de frunte şi cripto-catolici. Pentru paranoici, asta 
însemna că NSA avea legături cu Vaticanul, cu Ordinul 
Templierilor, cu Sfântul Graal, cu locul în care era ascuns 
Chivotul Legământului. Et caetera, et caetera. Să le fie de 
bine. 

Jim hotărî că nu mai are timp să treacă pe la biroul său din 
apartamentul directorial de la etajul al optulea. Se duse direct 
la OPS 1 şi Centrul de Operaţiuni pentru Siguranţa Naţională 
din Camera 3E099. Călcând pe inițialele MSOC încrustate în 
podea, trecu prin uşi de sticlă automate şi pe sub siglele celor 
trei organizaţii de servicii armate care alcătuiau Serviciile de 
Securitate Centrale, aripa militară a NSA. 

Apoi îşi croi drum printr-un spaţiu care i se păruse 
dintotdeauna jumătate cameră de discuţii, jumătate instalaţie 
de monitorizare. Cubicule se îngrămădeau unul într-altul, 
monitoare de computer licăreau peste tot. Pereţii erau 


acoperiţi de ecrane video. Câţiva dintre tehnicienii mai tineri 
purtau ochelari de realitate augmentată. Unii aveau ecrane 
pseudoholografice pe birou. Aceste sisteme flashbar erau mult 
mai obişnuite decât unităţile de proiecţie holografică mai noi şi 
mai scumpe care se întindeau până la tavan în Camerele |. 
Aici Brescoll nu zări decât două astfel de unităţi mai mici, care 
atârnau deasupra staţiilor de lucru. 

Afară, apoi în jos, pe coridor, pe lângă Activitatea de Sprijin 
Special, Brescoll ajunse la Centrul Mondial de Teleconferinţe 
exact la timp. In jurul mesei de conferinţe îi zări nu doar pe cei 
la care se aşteptase - Rollwagen, Wang, Lingenfelter şi Beech 
- dar şi pe mulţi alţii. Printre ei îl recunoscu pe matematicianul 
Tercot - şeful lui Wang şi Lingenfelter şi asistentul principal al 
directorului agenţiei - şi pe general-locotenentul Retticker, 
director-adjunct cu operaţiunile şi şeful lui Beech în Serviciul 
Special Comun NSA/CIA. 

Aşezându-se lângă Rollwagen, Brescoll îi recunoscu pe câţiva 
de la Direcţia Operaţiunilor şi de la Direcţia Tehnologiei şi 
Sistemelor, specialişti de primă mână din Grupul W (Probleme 
Globale şi Sisteme Armate) şi Grupul M (Producţie Geopolitică 
şi Militară). II salutară şi câţiva de la consiliul consultativ NSA 
şi din alte sectoare ale comunităţii de informaţii. De la Agenţia 
de Informaţii a Apărării. Din armată, marină, aviaţie şi 
serviciile secrete. De la FBI şi Siguranţa Internă. De la 
Departamentul de Stat. 

Sub peretele de monitoare, sala de conferinţe era plină la 
maximum, cu douăzeci şi cinci de participanţi. Cine din 
comunitatea informațiilor nu era reprezentat aici? Se întrebă. 
Trezoreria? Energia? Imagistica şi Cartarea? Nu era deloc un 
răspuns potrivit, ţinând seama de cazul Hui. 

Poate devenise mai important cazul Kwok. Era de înţeles, 
bănui el. Unităţile NSA răspundeau de asigurarea securităţii 
comunicaţiilor pentru CIA, FBI, Guvern, Siguranţa Interni şi 
Pentagon. Dacă ceva ameninţa legăturile de comunicare, 
atunci toate aceste instituţii erau amenințate. 

Aproape toţi cei din încăpere aveau laptopuri sau PDA-uri în 
faţă sau la îndemână. Câţiva aveau versiuni superioare de 
ochelari RA şi sisteme flashbar. Fiecare participant se simţea 
pregătit să facă schimb de informaţii garantate. 

— Cred că-i timpul să începem, spuse directoarea Rollwagen, 


consultându-şi ceasul. Bine aţi venit cu toţii. Găsiţi 
prezentarea situaţiei actuale în hârtiile dumneavoastră, dar aş 
vrea să reiau câteva aspecte înainte de a vi-i prezenta pe cei 
doi participanţi de la distanţă. Jaron Kwok, analist şi lingvist 
NSA, care lucra cu documente furnizate iniţial de CIA, a 
dispărut în China şi se presupune că a murit. ln momentul 
dispariţiei sale, a fost lansată o holotransmisie către un număr 
foarte mare de site-uri din infosferă. Transmisia făcea referire, 
cel puţin indirect, la o serie de proiecte confidenţiale ale 
noastre aflate în desfăşurare. Pentru a vă ajuta să vă puneţi la 
curent cu situaţia, daţi-mi voie să vi-i prezint pe Robert 
Beckwith, din partea guvernului, în prezent aflat la Hong Kong, 
şi pe agentul special DeSondra Adjoumani, sosită recent din 
acelaşi oraş, dar pe moment aflată la sediul FBI, pentru a 
raporta la încheierea misiunii. 

Pe două dintre monitoarele mari de perete, un bărbat anglo- 
american şi o femeie afro-americană înclinară din cap, 
confirmându-şi prezenţa. A, probabi/ că Beckwith e omul 
guvernului în afacerea asta, îşi zise Brescoll. El se va coordona 
cu Adjoumani. Era ataşatul legal la Consulatul American din 
Hong Kong, în vreme ce şeful ei, delegatul pentru China, lucra 
în afara Ambasadei Americane din Beijing. 


— Înainte de incident, reluă Rollwagen, activitatea lui Jaron 
Kwok pentru NSA se concentra pe abordările criptoanalitice 
ale cifrurilor şi codurilor istorice recalcitrante, mai ales cele 
referitoare la China. Rezerva sa este profesorul Ben Cho. 
Pentru a vă oferi detalii suplimentare şi a vă răspunde la 
întrebări, îl rog pe directorul-adjunct al NSA să preia discuţia. 
— Prin intermediul CIA, începu Jim Brescoll, informatorii noştri 
din programul Tetragrammaton ni l-au recomandat pe 
Benjamin Cho din acelaşi motiv pentru care îl recomandaseră 
anterior pe Jaron Kwok. Ca şi acesta, Cho este un geniu în 
recunoaşterea şi stabilirea conexiunilor inovatoare dintre 
tipare, în special interdisciplinare. Recunoaşterea tiparelor stă 
la baza descifrării codurilor, iar abilitatea aceasta ar trebui să-i 
fie de mare ajutor la investigarea dispariţiei predecesorului 
său. A 

— Cât ştie Cho despre ceea ce lucra predecesorul lui? Intrebă 
Max Pearsall, ofiţerul de legătură dintre Siguranţa Internă şi 


FBI. 

— Îi dăm informaţii limitate, răspunse directorul-adjunct. Mai 
sunt foarte multe pe care nu le ştim despre activităţile lui 
Kwok şi am vrea ca Ben Cho să pună întrebările potrivite: Ce 
ştia Kwok? Ce i s-a întâmplat? Cât ştiu chinezii despre el şi 
cercetările lui? Şi aşa mai departe. Se pare că Cho a stabilit o 
relaţie de lucru cu un detectiv local, o femeie numită Lu. Dacă 
ţinem bine situaţia în mâini, l-am putea folosi mai eficient pe 
post de unealtă, cum fac chinezii cu Lu. Deci va trebui să 
echilibrăm cumva controlul şi autonomia. 

— De ce? 

— Intenţia noastră e să-i dăm lui Cho numai informaţiile de 
care are nevoie ca să meargă pe calea lui Kwok, să 
redescopere din ce cauză a dispărut acesta şi, probabil, ce l-a 
omorât. Vom evita să-i afectăm cercetările sau să le dăm 
indicii chinezilor, pe cât posibil. Dar îl vom supraveghea atent. 
Nu vrem ca investigația lui să se termine ca a lui Kwok. 

— Şi ceea ce nu ştie, n-are cum să spună, adăugă Rollwagen, 
intervenind în discuţie. Chinezilor, crimei organizate sau 
oricărei celule teroriste. Tuturor celor care s-au arătat 
interesaţi de materialul postat de Kwok pe diferite site-uri din 
infosferă. 

— În ce stare se află echipamentul de calcul şi comunicare al 
lui Kwok? Întrebă femeia din Grupul M. Vizorul virtual, 
implanturile şi laptopul? 

M-am gândit c-o să pună întrebarea asta, îşi zise Jim. 
Ciberinfrastructura şi  telecomunicaţiile vulnerabile erau 
domeniul Grupului M. 

— Cred că la întrebarea asta va răspunde mai bine domnul 
Beckwith sau doamna Adjoumani, spuse directorul-adjunct, 
bucuros să iasă din luminile rampei. 

— Chinezii, suntem convinşi, au scanat cel puţin vizorul şi 
laptopul, spuse Beckwith. Implanturile au dispărut sau au fost 
distruse odată cu Kwok. Am reuşit să redobândim controlul 
asupra laptopului şi vizorului, cu toate că şi asta a necesitat 
mari presiuni diplomatice. Mai ales asupra Securităţii statului 
chinez, Guoanbu. 

— Măcar le-aţi primit înapoi, spuse femeia din Grupul M. Mai 
bine decât înregistrările pe care le avem noi de la posturile de 
ascultare aeriene. 


— Sau Pueblo şi Coreea de Nord, adăugă Rollwagen posacă. 

Câteva capete cărunte din sală încuviinţară în linişte. 

— Cât a fost reţinută nava USS Pueblo, fără echipaj? 
Patruzeci de ani? Cincizeci? 

— Dar restul bunurilor lui Kwok? Se interesă Pearsall, de la 
FBI. Ce s-a întâmplat cu cenuşa lui? Cu însemnările lui? 

— Am reuşit să obţinem împuternicire de la soţia lui, Cherise 
Lemoyne, răspunse Adjoumani. Nu mai locuiau împreună, dar 
erau încă legal căsătoriţi. Autorităţile chineze i-au permis lui 
Benjamin Cho să aducă în SUA bunurile personale ale lui Kwok 
la întoarcere. Conform politicii NSA, am copiat însemnările lui 
Kwok şi am luat mostre din hainele şi rămăşiţele lui imediat ce 
au ajuns la Cho. La ora aceea, dr. Cho lua cina cu detectivul 
Mei-lin Lu, din Regiunea Administrativă Specială. Aşa că nu 
ştie de acţiunea noastră. 

— Credeţi c-a fost înţelept să i se permită lui Cho să petreacă 
atât timp cu detectivul, nesupravegheat? Întrebă Paul Riordan, 
de la DIA. 

Atât Beckwith, cât şi Adjoumani se uitară în altă parte, apoi 
îşi întoarseră din nou privirea exact în acelaşi moment, deşi 
erau la mii de kilometri distanţă. Efectul fu neliniştitor, cu atât 
mai mult cu cât nu fusese nimic intenţionat. 

— Am pus pe cineva să-l urmărească, spuse Adjoumani. El şi 
Lu au văzut un bărbat care-şi plimba câinele - dacă l-au 
observat. 

— Avem toate motivele să credem că Guoanbu a procedat la 
fel cu Lu, adăugă Beckwith. 

— Verificările noastre au indicat că Lu este un poliţist care se 
ocupă de crime şi sinucideri, continuă Adjoumani. Nu a fost 
implicată în incidente politice importante. 

— Avem şi dovezi, spuse Beckwith, că aparatul de securitate 
chinez a menţinut-o pe Lu la distanţă de tot ce nu ţine de 
specialitatea ei, medicina legală. E posibil ca noi să ştim mult 
mai multe despre cine o are sub supraveghere decât ştie ea. 

Capetele din sala de teleconferinţe se înclinară din nou a 
încuviinţare. Riordan părea mulţumit că Lu era ţinută mai 
strâns de chinezi decât Cho de NSA. 

— Ce e cu postarea materialului lui Kwok în infosferă? Întrebă 
generalul Retticker, întorcându-se spre Jim Brescoll. Aţi spus 
că s-au arătat interesaţi cei de la crima organizată şi grupurile 


teroriste. S-au luat măsuri în legătură cu asta? Au apărut 
grupările pe urmele lui Cho? 

Retticker vrea neapărat să ştie asta. Ofițerii de legătură 
constituiau o parte importantă a capacităţii operaţionale sub 
acoperire a CIA de la bun început. In zona opiumului, din 
Turcia în Thailanda, din Asia de Sud-Est, în anii 1950, până în 
Asia Centrală, în prezent. Regiunea cocainei din cele două 
Americi, din Peru în Mexic, iar acum şi în Zona Liberă 
Trifrontalieră, TBFZ. 

În ultimele decenii, TBFZ fusese un soi de cămin al 
contrabandiştilor cu droguri, al teroriştilor, dealerilor de 
armament, „spălătorilor” de bani, falsificatorilor, fugarilor şi al 
celor de la crima organizată din Rusia, China, Japonia, Nigeria 
şi Orientul Mijlociu. Zona gemea de seniori ai războiului, ai 
crimei, contrarevoluţionari, fanatici violenţi şi alţi aşa-zişi 
părinţi fondatori. 

Mai demult, agenţia încercase să nege aceste legături. Astăzi 
însă, toate păcatele erau iertate în numele Cruciadei Măreţe 
împotriva terorismului. Chiar dacă trebuia să te culci cu 
terorişti islamici ca să destabilizezi un stat inamic puternic, 
aşa cum era China comunistă, tot era scuzabil. 

Jim oftă în sinea sa. Ştia că luptau toţi de aceeaşi parte a 
baricadei, dar nu era convins că respectau toţi aceleaşi reguli. 
— Avem motive să credem că un tânăr şi o tânără, un cuplu 
care se giugiulea pe promenada din Victoria Peak când Lu şi 
Cho erau acolo, nu erau doar o pereche de îndrăgostiţi, 
interveni Adjoumani. L-am identificat în persoana bărbatului 
pe Zuo Wenxiu, membru al grupului musulman extremist 
Războinicii Noilor învățături. Zuo e şi suspectul principal în 
cazul uciderii lui Charles Hui, de la biroul procurorului. Hui 
lucra la cazul Kwok când a murit. 

Camera fu străbătută de murmure şi capetele se înclinară din 
nou. 

— In ceea ce priveşte postarea materialelor Kwok, spuse 
Brescoll, revenind la discuţie, le-am lăsat în pace. Am putut 
monitoriza traficul de pe site-urile respective şi am descoperit 
cine a fost cel mai interesat de ele. 

Jim se uită la directoare, apoi făcu un semn din cap spre 
ecranele mari, pe care încă se mai vedeau chipurile lui 
Beckwith şi Adjoumani. Janis Rollwagen înţelese aluzia. 


— Domnule Beckwith, doamnă Adjoumani, spuse ea cu voce 
liniştită, în numele tuturor celor de faţă, aş vrea să vă 
mulţumesc pentru munca depusă şi pentru timpul pe care l-aţi 
acordat acestei şedinţe. Vă rugăm să ne ţineţi la curent cu 
activitatea dumneavoastră. Încă o dată, vă mulţumim foarte 
mult. 

Beckwith şi Adjoumani îşi luară la revedere, apoi imaginea lor 
dispăru de pe ecrane. Toţi cei din sală se întoarseră spre 
Rollwagen şi Brescoll. 

— Mai bine zis, nu ne-am atins de site-urile respective până 
nu de mult, continuă directorul-adjunct. La început au fost o 
momeală foarte bună, dar a crescut la maximum interesul 
pentru ele, mai ales din partea chinezilor. Un informator cu 
legături la Institutul de Calcule Speciale susţine că s-a ajuns la 
un consens: moartea neobişnuită a lui Kwok a fost consecinţa 
neintenţionată a întâlnirii sale cu un program chinezesc de 
contramăsuri. Cei de acolo cred că noi am construit 
holotransmisia, ca să mascăm faptul că unul dintre agenţii 
noştri voia să pătrundă într-un sistem SCI. N-am făcut nimic ca 
să le schimbăm părerea. Bănuiesc că informatorul lucrează 
pentru agenţia dumneavoastră, domnule general. 

Retticker confirmă cu o înclinare a capului. 

— Dar detectivul acela chinez nu-şi investighează pistele în 
continuare? Întrebă el. Inclusiv pe cele care conduc la 
postările de pe site-uri? 

— Ba da. Probabil că Guoanbu îi supraveghează ancheta, în 
speranţa că va descoperi ceva important. Dar bănuiala 
noastră e că activitatea lui nu constituie o prioritate pentru ei. 
În ceea ce ne priveşte, valoarea acestor site-uri a scăzut, aşa 
că le eliminăm. Holotransmisia lui Kwok este din nou o 
chestiune particulară. Profesorul Tercot este cel mai avizat să 
explice cum se întâmplă asta. 

Brescoll se întoarse spre profesor, dar bărbatul chel, cu o 
şuviţă în vânt, avu nevoie de o secundă în plus ca să 
reacționeze. În pauza stânjenitoare, Brescoll observă că 
Tercot, chiar dacă nu era exact prototipul profesorului distrat, 
era un „tip” comun în Crypto City: cel al intelectualului 
introvertit, stângaci în societate şi clar detaşat de lumea 
nesemnificativă - şi complet ignorantă - pentru genialitatea 
lui. 


— Ăăă, da, început Tercot, tuşind. Pentru a curăța infosfera 
de site-uri care postează materiale legate de holotransmisia 
lui Kwok, le blocăm selectiv. Multe postări îşi au originea în 
parazitul Cybernesia, aşa că sperăm că blocajele vor curăța 
infosfera de prezenţa lor. 

— Cum blocaţi site-urile? Întrebă generalul Retticker. 

Jim Brescoll ar fi vrut să ştie dacă igienizarea infosferei nu 
afecta activele CIA. 

— Prin diferite abordări, răspunse Tercot absent. Am început 
cu metode verificate, ca viermi, bombe logice, refuzul 
serviciilor. Dar în curând vom trece la instrumente mai 
inovatoare: programe de blocare stocastice, troieni Galois, 
trape Fourier. Toate proiectate să facă sistemele vulnerabile la 
„accidente”. Nu cad imediat, ci treptat. În fiecare caz 
procedăm în aşa fel încât incidentele să pară banale. 

— În ce limită de timp vă veţi încadra? 

— Cu excepţia unor circumstanţe neprevăzute, domnule 
general, estimăm că toate postările accesibile public ale 
materialului Kwok original vor fi distruse până la sfârşitul 
săptămânii. Comentariile şi metacomentariile pe marginea lui 
de pe diverse bloguri şi forumuri vor fi eliminate mai greu, dar 
ne aşteptăm să le facem să dispară treptat în câteva luni. 

Jim Brescoll zâmbi, fără să vrea. Tercot nu se dezminţea. 
Judecăţi impersonale, concluzii reci, raţionale. Pentru el, totul 
era un puzzle interesant, cu excepţia comentariului despre 
„parazit”. 

— Ştia Kwok despre „dispariţia” prototipurilor de coduri 
cuantice? Întrebă Phil Lawton, de la DIA. În sală se lăsă liniştea 
în loc de răspuns, dar Lawton insistă. Uitaţi ce este, dacă e 
cineva acolo capabil nu numai să ucidă, dar şi să ne fure 
dispozitivele folosind o telecomandă, trebuie să investigăm 
posibilitatea ca activităţile acestea să fie legate între ele. 

— Nu s-a furat nimic, interveni Michelson, fizician din Grupul 
W. Pe măsură ce dispozitivele de coduri cuantice devin mai 
puternice, par să se autoconsume. 

În orice caz, pot dispărea în găuri negre informaţionale. Dar 
nu avem de unde să ştim. g 

— Vreţi să spuneţi că Kwok a dispărut pur şi simplu? Intrebă 
Lawton, încruntându-se. Nu cred aşa ceva. 

— Dispozitivele de coduri cuantice sunt clasificate ca secrete 


la un nivel mult mai înalt, iar Kwok nu avea cum să ajungă la 
ele, explică directorul-adjunct. Nici nu avea cum să ştie de 
existenţa lor şi nu dispunem de dovezi că s-ar fi acţionat prin 
intermediul unei telecomenzi. 

Dar Lawton nu părea mulţumit, ceea ce era de înţeles. Nici 
Jim nu era satisfăcut de explicaţie. Nu, Kwok nu avusese 
permisiunea să acceseze informaţii despre dispariţia 
dispozitivelor, dar era implicat tangenţial. lar acum Ben Cho, 
fără să ştie... Ce făcea? Investiga dispariţia anchetatorului 
care investigase dispariţiile. Chiar dacă nu exista nicio 
telecomandă, ce fel de pericol îl păştea pe eP? 

Rollwagen îl uimi pe Brescoll cu modalitatea rapidă în care 
încheie întâlnirea, aducând în discuţie alte câteva puncte pe 
care le rezolvă în grabă. 

Când oamenii începură să plece, directorul adjunct scutură 
din cap. Găuri negre informaționale. Ca materialul din 
holotransmisia lui Kwok, care spunea că realitatea e o 
simulare care poate fi bruiată. Nimeni nu credea în aşa ceva, 
nu? Dar dacă teoriile acelea aiurite se dovedeau mai plauzibile 
decât se bănuia? Rollwagen chiar încheiase rapid întâlnirea. 
Oare avea informaţii în plus, despre care el nu ştia nimic? Cât 
de secrete trebuiau să fie, pentru ca el să nu aibă acces la 
ele? 

Ei bine, nu-i venea s-o întrebe. Cu atât mai mult cu cât era 
ocupată pe moment cu Retticker, care insista în legătură cu 
posibila ameninţare a activității lui Tercot la adresa 
„capacităţii noastre de acţiune sub acoperire şi a securităţii 
naţionale în ansamblu”. Rollwagen îl asigură pe general că va 
sta cu ochii pe profesor şi că Interpolul va fi ţinut la distanţă, 
în afară de cazul în care furniza informaţii utile. 

Într-un sfârşit, directoarea puse capăt conversaţiilor. Dar Jim 
Brescoll tot nu-i spuse nimic. În schimb, porni spre biroul său 
în tăcere, la câţiva paşi în spatele ei. Pătrunzând în sanctuarul 
său, directorul adjunct închise uşa, certându-se că se lăsa 
pradă gândurilor, la fel ca Tercot. Dacă mergea în continuare 
pe panta asta, era doar o chestiune de timp până când va 
privi şi el NSA drept moştenirea Cavalerilor Templieri. 

Pe lângă asta, avea mai multă simpatie decât ar fi crezut faţă 
de Ben Cho şi situaţia lui de „a trebui să ştie”. Dacă cineva de 
la nivelurile cele mai înalte îi ascundea informaţii, poate chiar 


încerca să scoată castanele din foc cu mâna lui, atunci ceea 
ce nu ştia nu-i făcea rău doar lui, ci şi multor altora. 

Da, conchise el. Era timpul să plece într-o nouă expediţie de 
pescuit... 

SCHIMB RITUALIC 
Santa Cruz 

Cherise Lemoyne a organizat ceremonia comemorativă a lui 
Jaron Kwok pe terasa casei sale. Era o după-amiază de toamnă 
senină, în care sequoia şi eucalipţii se vedeau frumos aliniaţi 
pe pantele dealurilor. La poalele lor, oraşul Santa Cruz se 
întindea pe lunca râului. În capătul îndepărtat al oraşului, 
promenada şi plaja se terminau acolo unde începea oceanul 
albastru, întins până departe, la orizont. 

Ben Cho nu era într-o dispoziţie senină şi veselă, ca ziua 
respectivă. Era destul de rău că cineva din China fusese gata 
să omoare pentru cenuşa unui mort. Şi mai rău, atât de 
curând după moartea Reynei, fusese obligat să fie gardianul 
unor rămăşiţelor din cenuşă, de data asta ale lui Jaron, 
adăpostite într-o urnă de fier pe care o cumpărase de lao 
dugheană din cartierul Tsim Sha din Kowloon. În ultima vreme, 
avea impresia că singurii oameni la care-şi permitea să ţină, 
într-un mod simplu şi sincer, erau cei morţi. 

Şi de ce nu? Cei vii puteau să-şi poarte singuri de grijă. 
Văduva lui Kwok sigur era în stare. Afişase o lipsă crasă de 
recunoştinţă faţă de eforturile sale, ca şi cum l-ar fi considerat 
direct responsabil de pierderea lui Jaron. 

— Vai, îţi mulţumesc din tot sufletul! li spuse ea în bătaie de 
joc, când el îi aduse urna. Din clipa în care s-a încurcat cu soiul 
vostru de spioni, am ştiu sigur cum va sfârşi. 

Profesoara blondă şi înfuriată arăta de parcă era gata să-i 
verse urna în cap, ceea ce ar fi şi făcut, dacă un cuplu 
chinezo-american în vârstă - părinţii lui Kwok, aşezaţi în faţa 
şemineului de piatră - n-ar fi sărit să intervină între ei. 
Încercând s-o calmeze pe tânăra femeie, soacra ei o conduse 
pe o canapea din piele verde. 

— Când m-am dus la Peace Centre, mi-au arătat 
holotransmisia lui Jaron! Îi strigă văduva lui Kwok peste umăr. 
Voi şi războiul vostru informatic l-aţi ars ca pe un dosar plin cu 
secrete depăşite! Tu, care-ar fi trebuit să fii prietenul lui din 
studenţie, acum pe cine mai spionezi? 


Ben ar fi vrut să spună ceva, s-o convingă pe Cherise că se 
înşală, dar nu era în stare. Se uită împietrit la fotografiile de 
pe poliţa şemineului. Intr-una dintre ele, Cherise strângea în 
braţe o pisică mare, cu blana portocalie în afară de albul de la 
gât şi labe, ca şi cum ar fi purtat mănuşi, jambiere şi cravată. 
In cealaltă, o pereche, Cherise şi Jaron, stăteau pe un pod 
boltit peste un lac, în faţa pânzei albe a unei cascade 
artificiale. Fotografia şi rama arătau ca scoase de la naftalină, 
amândouă şterse de praf cu puţină vreme înainte. 

Ben descoperi ceva familiar în fotografie, dar atenţia îi fu 
distrasă înainte să-şi dea seama ce anume. Mama lui Jaron o 
calma în continuare pe Cherise, dar tânăra femeie nici n-o 
asculta. 

— Nu mă interesează! Spuse ea, pe un ton prea ridicat. 
Tocmai de asta probabil că l-au şi ales pe el! 

Tatăl lui Kwok îl conduse repede pe Ben la uşă, mormăind o 
explicaţie despre necazul mare prin care trecuseră cu toţii, 
despre Cherise care nu se afla într-o stare prea bună în 
momentul de faţă, dar îşi va reveni cu siguranţă până la 
înmormântare.  Auzind-o cum izbucneşte în lacrimi pe 
canapea, lângă soacra ei, Ben se grăbi să iasă pe uşa din faţă. 

La jumătatea drumului spre maşina închiriată, îşi dădu seama 
că-şi uitase valiza în care adusese urna. Voi să se întoarcă 
după ea, dar se răzgândi. La naiba cu ea! La naiba, n-avea de 
gând să-i spună ce s-a întâmplat cu Hui. Se urcă în maşină şi 
plecă, amintindu-şi cum îşi descrisese Jaron părinţii: „drăguţi, 
dar ignoranţi”. Descrierea nu se potrivea deloc cu oamenii 
care tocmai îl scoseseră dintr-o situaţie penibilă. 

De atunci, trecuse o zi şi lucrurile se liniştiseră. Privind la 
curtea Cherisei, amenajată cu multă migală, la copaci şi la 
oceanul din spatele lor, ascultă zumzetul albinelor printre flori 
şi bâzâitul monoton al vocilor care-l elogiau pe Jaron. Ben încă 
mai suferea de pe urma decalajului orar, aşa că murmurul 
silențios îi dădu amețeli. Trebui să facă un efort să nu 
adoarmă. 

Doi dintre cei care-l elogiau pe Jaron îi fuseseră prieteni 
vechi, dar majoritatea vorbitorilor şi a mulţimii reduse ca 
număr era formată din colegii Cherisei de la Universitatea din 
California. Ascultând vorbele rostite de cei care-l cunoscuseră 
pe Jaron mai bine şi mai recent decât el, îl copleşi amintirea 


fostului său coleg de cameră, confirmându-i impresii mai 
vechi. Jaron cel pe care-l cunoscuse el - şi ei - era plăcut şi 
harnic, dar independent până la încăpățânare. Competitiv din 
punct de vedere intelectual. O persoană care nu tolera 
bucuros prostia. 

Inima lui Ben porni să bată mai tare când o văzu pe Cherise, 
îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră şi o capă, ridicându- 
se de pe scaun. Spera să nu mai facă din el ţinu durerii ei, de 
dau asta cu atâta lume în jur. Se simţi uşurat când o văzu că 
se îndreaptă spre masa lăcuită roşu cu negru, pe care se afla 
urna, şi că era stăpână pe sine. 

Femeia se opri în dreptul mesei şi puse mâna stângă pe 
capacul cu doi dragoni al urnei, iar cu dreapta scoase din 
buzunarul rochiei o hârtie cu notițe. Înveşmântată în negru, cu 
chipul încadrat de părul tuns drept, mai lung în dreapta şi mai 
scurt în stânga, îi apăru lui Ben aspră şi vulnerabilă în acelaşi 
timp. 

— Pe biroul lui, începu ea să vorbească, Jaron ţinea o statuetă 
ce reprezenta un om-zeu şi un sfinx, pe care a cumpărat-o de 
la magazinul de cadouri al Bibliotecii Publice din New York. Pe 
soclul ei scria: „Dar mai presus de toate/adevărul e cel care 
poartă cu el victoria.” Pentru Jaron, adevărul era mai 
important decât orice. Adevărul nu e niciodată uşor de 
suportat, aşa cum nici Jaron n-a fost o persoană uşor de 
suportat. Poate pentru că se străduia mai mult decât oricine 
altcineva să fie sincer cu el însuşi şi cu restul lumii, când lucra 
cu ea, chiar dacă lumea n-a fost întotdeauna sinceră cu el. 
Jaron era gata să rişte orice, până şi moartea, ca să ajungă la 
adevăr. Sunt convinsă că aşa şi-a găsit sfârşitul. Aşadar, chiar 
mort, el poartă cu sine victoria. Vă mulţumesc tuturor că aţi 
venit astăzi aici, să fiţi martori a ceea ce a fost Jaron Kwok cu 
adevărat. 

Cherise îşi puse notițele înapoi în buzunar. Mulțimea începu 
să se despartă în grupuri care veneau să-şi exprime 
condoleanţele. Ben se trezi că se holbează în gol chiar şi după 
ce aproape toată lumea se retrăsese în casă ca să mănânce şi 
să discute. Era atât de preocupat, încât atunci când Cherise îi 
puse mâna pe braţul stâng, numai extenuarea îl împiedică să 
facă un salt de spaimă. 

— Imi pare rău pentru felul în care m-am purtat ieri, îi spuse 


ea pe un ton care părea sincer. Jaron şi cu mine eram 
despărțiți de un an când s-a întâmplat nenorocirea. Urma să 
divorţăm nu peste multă vreme. Nu mă aşteptam să fiu atât 
de afectată. Dar sunt. 

— Inţeleg. Când mi-am pierdut soţia, habar n-am avut în ce 
fel o să mă afecteze. Oamenii au încercat să-mi spună, dar nu 
există o cale prin care să împărtăşeşti aşa ceva. Durerea e 
incomensurabilă. 

Cherise îi aruncă o privire ciudată, parcă surprinsă de ultimul 
cuvânt auzit. 

— E un termen matematic, nu? Îl întrebă. Eşti matematician? 

— Expert în computere şi, în prezent, fizician mai mult decât 
aş vrea. Incerc să înţeleg ceva din evoluţiile recente ale 
calculului cuantic. 

— Exact asta nu pricep, spuse Cherise, îndepărtându-şi părul 
care-i acoperea obrazul drept. Jaron mi-a spus odată că tu eşti 
rezerva lui la NSA. Dar el era istoric. Şi un soi de lingvist. Era 
doar un amator în privinţa informaticii. 

Femeia făcu o pauză şi-l privi aşteptând, dar Ben nu ştia ce 
să spună. 

— Poate, rosti el neconvingător. Dar eu mi-aş dori foarte mult 
să am uşurinţa lui la limbi străine. 

— Nu că asta l-ar fi ajutat să obţină gradul de profesor sau 
funcţia pentru care s-a pregătit toată viaţa. Întotdeauna a 
considerat că lumea intelectualilor îi ignora talentul. Ştii tu, din 
invidie şi ca să facă rău. Nu văd ce putea avea în comun cu el 
un specialist cu o funcţie ca a ta, în afară de faptul că aţi fost 
colegi de cameră în studenţie. 

— Nu prea multe, fu Ben de acord. Sau poate că prea multe. 
Poate că dacă am fi fost mai puţin asemănători, ne-am fi 
înţeles mai bine când împărţeam camera. Ştiu că nu se cuvine 
să spun asta la ceremonia funerară, dar nu o singură dată am 
vrut să-l rup în bătaie pe fraierul ăla. 

Spre surprinderea lui, Cherise zâmbi larg. Încurajat, continuă: 

— Singurul lucru pe care l-am împărţit în studenţie în afară de 
cameră a fost plăcerea de a folosi „adnilgo” sau tastatura „în 
oglindă” a lui Fahrney. 

— Îmi aduc aminte că nu puteam folosi computerele lui Jaron, 
spuse Cherise şi înclină din cap, pentru că rearanjase jumătate 
dintre taste şi le reprogramase. Spunea că noul aranjament 


era mai eficient decât cel convenţional. 

— Corect, aprobă Ben, ridicând mâinile ca şi cum ar fi lucrat 
la o tastatură invizibilă. Abordarea Fahrney este un compromis 
între sistemele Dvorak şi qwerty. Pentru mâna stângă, mută 
literele e şi t cu un rând mai jos şi literele f şi d în locul lor. 
Pentru dreapta, mută litera n cu un rând mai sus şi literele i, o 
şi p cu unul mai jos, iar în locul lor aduce literele k, /şi semnul 
pentru punct şi virgulă. Transpoziţia literelor - ca şi criptarea 
primară, dar de dragul eficienţei, nu al misterului. 

— Interesul ăsta pentru criptografie e singurul lucru pe care 
cred eu că l-aţi avut în comun după facultate. 

— Exact. Dar articolele lui se refereau la secolul al XVI-lea şi 
începutul celui următor. Acela nu era domeniul meu. 

— Probabil că a fost vârât în toată povestea asta fiindcă s-a 
remarcat ca „criptanalist”, spuse Cherise, întorcând privirea. 
Eu n-am fost de acord să lucreze pentru NSA. Poate ţi-ai dat 
seama din întâlnirea noastră de ieri. 

Ben confirmă cu o înclinare a capului. 

— După părerea mea, munca l-a apropiat prea mult de CIA şi 
de legăturile lor de tactică a torturii, continuă Cherise, 
aruncându-i o căutătură piezişă. Întregul complex cripto- 
industrial, care caută terorişti în orice colţişor. Jaron nu era 
croit pentru aşa ceva. Demult, în studenţie, fusese activist 
politic, chiar unul radical! Îşi semna articolele din ziarul 
studenţesc „Kwok X”! Cum se poate ca el, dintre toţi oamenii, 
să se lase atras de spionaj? Cum a obţinut aprobarea? Asta aş 
vrea să ştiu. 

— Era un angajat extern, îi răspunse Ben scuturând din 
umeri. Cu contract, ca mine. Dar am cunoscut oameni din 
interiorul agenţiei care ştiu la fel de bine ca oricine altcineva 
că un vultur nu poate zbura numai cu o singură aripă. 

Cherise îi aruncă aceeaşi căutătură piezişă, de parcă ar fi 
luat-o din nou prin surprindere. 

— Serios? 

— Da. Îmi aduc aminte de un articol al lui Jaron pe tema asta, 
că tot ai pomenit de ea. Despre diferenţa dintre un naţionalist 
şi un patriot. Un patriot încearcă să-şi menţină ţara la propriile 
ei standarde înalte, s-o ajute să-şi atingă idealurile declarate, 
dar nu crede că Constituţia trebuie făcută ferfeniţă numai 
pentru că ar putea fi profitabil din punct de vedere politic. Şi în 


cadrul NSA sunt oameni care susţin acest lucru cu tărie. 

— Da, ăsta e Jaron pe care l-am cunoscut eu atunci, demult, 
spuse ea pe un ton melancolic. 

— Poate că mai credea în aşa ceva. Poate că făcea parte din 
munca lui de căutare a adevărului. 

— Cum adică? 

— Când ai venit la mine, spuse Ben, întors complet cu faţa 
spre ea, m-am gândit că, poate, „omul-zeu şi sfinxul” de care 
ai pomenit e o referire la Oedip. 

— Căutătorul arhetipal al adevărului, indiferent de preţul 
plătit, rosti Cherise gânditoare, privind lucrurile nu atât pe 
dinafară, cât pe dinăuntru. Lui Jaron îi plăceau foarte mult 
tragediile. Oedip rege, Hamlet, Moartea unui comis-voiajor. 
Zicea că în toate este câte un detectiv. 

— Credea că Oedip a fost detectiv? 

— Primul detectiv. Un tip care, din rege, a ajuns orb şi fără 
adăpost din vina lui. Un antecedent nefericit. 

— Nu, dar unul corect. În Hong Kong, cât am cercetat 
moartea lui Jaron şi i-am adunat lucrurile, am cunoscut un 
detectiv. Mi-a spus că adevărul te eliberează, dar nu te şi pune 
la adăpost. 

— Şi probabil te face nefericit înainte de orice altceva. 

— Da, spuse Ben, cu privirea întoarsă spre oraşul de pe 
câmpie, dar poate că Jaron asta urmărea. Era un anchetator. 
Un detectiv în căutarea adevărului. Indiferent cine sau pentru 
ce îl angaja. Aş vrea să ştiu ce anume era pus să descopere. 
Mi-ar uşura sarcina. ` 
— Şi care e, exact, „sarcina” ta? Il întrebă Cherise pe un ton 
în care se simţea suspiciunea. 

— Nu sunt sigur. Eu eram rezerva lui pentru proiectul la care 
lucra, dar nu mi s-au dat prea multe detalii despre ce anume 
făcea el, niciodată nu mi s-a povestit totul. Până acum, am 
aflat doar aspecte relevante pentru partea de computere. Nu 
sunt sigur dacă am fost adus ca să-i continuu munca sau ca să 
aflu ce s-a întâmplat cu el. Probabil amândouă. 

Cherise se întoarse şi porniră spre casă şi spre camera 
însorită în care lumea stătea de vorbă şi mânca. 

— Deci, reluă ea, oprindu-se după numai câţiva paşi, din ce 
cauză crezi tu că a murit Jaron? S-a îmbătat şi şi-a dat foc? A 
fost un accident? Sinucidere? Până la urmă, l-a determinat 


ceva să-şi ia viaţa? Sau l-a ajutat cineva care a făcut ca 
moartea lui să pară un accident, în cel mai pur stil spion- 
contra-spion? 

Ben simţi că Cherise începea să se irite şi să ia totul personal, 
dar nu ştia cum s-o distragă. Mai făcură câţiva paşi. 

— Nu pot să spun sigur cum s-a întâmplat. Nu cred că s-a 
sinucis. 

— Nici eu, replică ea cu glas ferm. 

Ar fi vrut să aibă şi el siguranţa ei. 

— Nici măcar nu ştiu dacă e mort sau nu, cel puţin nu cu 
siguranţă. 

Îşi regretă vorbele imediat. Cherise se opri şi-l ţinti cu 
privirea. 

— Atunci a cui cenuşă ai avut bunăvoința să mi-o aduci în 
urna aia? 

— A lui, răspunse Ben, conştient că ea nu avea să se 
mulţumească cu atât. Dar nu ştiu dacă e cenușă cu adevărat. 
Am nişte presupuneri, dar nicio dovadă. Date insuficiente, ca 
să zic aşa. 

Cherise râse. 

— „Date insuficiente”! Nimeni nu l-ar fi acuzat vreodată pe 
Jaron că ar suferi de aşa ceva. Una e să fii cercetător, dar alta 
e să devii infodependent. 

— Infodependent? 

— Jaron ajunsese de-a dreptul obsedat de ceea ce numea 
„Documentele”, spuse Cherise, scuturând din cap. Numai 
gândul ăsta îmi dă fiori. Le-ai văzut, nu-i aşa? Documentele 
Forrest? 

— Nu. Despre ce e vorba în ele? 

— Mi le-a arătat, deşi nu cred că avea voie. O mulţime de 
ciudăţenii. Aparţinuseră unui individ de la CIA, mort acum 
patruzeci sau cincizeci de ani. Forrest scria romane de spionaj 
şi povestiri ştiinţifico-fantastice sub pseudonim, dar jaron 
spunea că documentele conţin coduri, în cea mai mare parte. 
Cifruri vechi de patru sute de ani. Chestii despre arta 
memoriei, cu explicaţii în mai multe limbi. Latină. Chineză. 
ludaică. Jaron le-a studiat şi a tradus mult din ele. Spunea că 
atunci, în trecut, se întâmplase ceva esenţial. Îi spunea 
„răscrucea drumului spre Teba”. larăşi Oedip, vezi? Şefii tăi nu 
ti-au spus nimic despre documente, nu-i aşa? 


Jenat, Ben se uită la vârful pantofilor. 

— În materialele informative primite de mine se menţiona că 
Jaron lucra la cifruri premoderne şi modeme timpurii şi la 
posibile legături cu tehnici mnemonice. Dar nu se dădeau prea 
multe detalii, din păcate. Eu nu cunosc istoria Europei la fel de 
bine ca Jaron, nici nu am cunoştinţele lui lingvistice, cum ţi-am 
spus. Cred că „şefii mei” nu consideră că aceste documente 
fac parte din „ceea-ce-trebuie-să-ştiu”. 

— Nu mi-a plăcut niciodată expresia asta, se strâmbă 
Cherise. Aşa vorbesc spionii. Limbajul folosit de poliţia secretă 
a Vaterland Sickerheits, pardon, Siguranţa Internă. 

După câţiva paşi, se opriră la uşa terasei, dar nu intrară în 
casă. 

— leri ai spus că ai văzut holotransmisia. În ea apare cineva 
care seamănă cu tine. M-am întrebat dacă n-ai fost şi tu 
implicată în realizarea ei. 

— Nu, personajul acela feminin nu sunt eu, spuse Cherise şi 
râse ciudat. Dumnezeu ştie că au existat momente când eram 
atât de supărată pe Jaron, că-mi venea să-l împuşc. Dar n-am 
făcut-o. Femeia din film se bazează pe mine, dar asemănarea 
dintre noi e foarte vagă. 

— Cum adică? 

— Nu vorbeşte şi nu gândeşte ca mine. Felul în care vorbeşte 
despre Minte, cu literă mare... M-aş simţi penibil să cred că eu 
am fost sursa de inspiraţie. 

— Ştii cumva de ce e aşa? În holotransmisie, vreau să spun. 

— Dorinţele lui Jaron, probabil. Oftă. Oricât ar fi vrut el, eu nu 
cred în Minte cu M mare, Zeiţă cu Z mare sau zei cu z mic. 
„Zeii noştri au devenit maşinile noastre, iar maşinile noastre 
au devenit zeii noştri.” Şi: „Totul se întâmplă de două ori: 
teologia devine tehnologie, apoi tehnologia devine teologie. 
Ceea ce ceream de la zei, cerem acum de la maşinării.” 
Găseşti totul acolo, în comentariile lui Jaron pe marginea 
documentelor. 

— Sună fascinant, recunoscu Ben, şi adevărat, într-un fel. 

— Jaron era oricând bucuros să împartă adevărul lui cu alţii, 
spuse Cherise, zâmbind. Brusc, vocea ei deveni o şoaptă. 
Când mă gândesc cât de obsedat era de documentele alea, 
nu-mi vine să-ţi mai vorbesc despre ele. A copiat ceea ce 
considera el a fi partea „cea mai sensibilă” din ele şi mi-a dat 


copiile când ne-am văzut ultima oară. Ca să fie în siguranţă. 
Atunci n-am vrut să le iau - nici acum nu le vreau - dara 
insistat. Rămâi până la sfârşitul ceremoniei, ca să vedem cum 
facem să ţi le dau. 

— Bine, spuse Ben, prins cu garda jos de oferta ei. Îți 
mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi încă, s-ar putea să nu te ajute, replică 
Cherise, scrutându-l cu privirea. Ba chiar să-ţi facă rău. Dar 
există posibilitatea să-ţi dea indicii despre ce s-a întâmplat cu 
Jaron, cu toate că şefii tăi nu consideră că trebuie să ştii 
despre ele. Poate că te vor ajuta să dovedeşti că există, într- 
adevăr, o diferenţă între un naţionalist şi un patriot adevărat. 

In cele din urmă, intrară în casă şi se despărţiră. O nouă serie 
de invitaţi veniră să-şi exprime condoleanţele. Rămas singur, 
Ben se îndreptă spre o masă cu produse vegetale şi sosuri. În 
loc de prânz, mâncă multe aperitive. Îşi turnă vin într-un pahar 
şi găsi un scaun într-un colţ liniştit. Nu-l deranjă nimeni. Puţinii 
musafiri care se apropiau de el se mulţumeau cu răspunsul lui, 
acela că-l ştia pe Jaron de când fuseseră colegi de cameră, în 
studenţie. 

Invitaţii plecară pe rând. La sfârşit, rămase numai un profesor 
de limbi clasice, Bruce Danson, care se autodescrise, plin de 
jovialitate, drept „furnizor arhiconservator de nostalgie militar- 
pastorală în lumea postmodernă”. Amabil, profesorul susţinu 
că situaţia actuală din Statele Unite nu semăna deloc cu acea 
perioadă a istoriei antice în care Roma a devenit, din republică 
democrată, imperiu. Persiflarea lui avea alt subiect, dar nu se 
deosebea tare de cea a Cherisei. Nu trecu mult şi ea muşcă 
momeala. 

— Când oamenii în uniformă sunt prezentaţi drept adevărate 
modele, îi spuse ea profesorului de literatură clasică, ştii că 
republica a fost de mult transformată într-un imperiu. Şi nu 
vreau să trăiesc în el. 

— Parcă eşti unul dintre secesionişti, replică Danson pe ton 
supărat. Ascultă ce-ţi spun eu, secesiunea statelor de pe 
Coasta de Vest, sau numai a Californiei, e un rebut politic pe 
care nu vrei să-l vezi împlinit, Cherise. E clar că americanilor le 
convine să-i lase pe liderii noştri să ne protejeze oricum 
consideră ei că e necesar. Dacă poporul doreşte ca voinţa lui 
să nu mai fie luată în seamă, ce lider crezi că-l va contrazice? 


Discuţia lor îl făcu pe Ben să se gândească din nou la Marilyn 
Lu, cealaltă femeie care-i oferise informaţii secrete. Dacă nu 
era vorba de o conspirație a femeilor subversive, atunci nu 
putea fi decât o coincidenţă interesantă. 

In timp ce profesorul de limbi clasice şi Cherise se certau pe 
tema manipulării din mass media, Ben înţelese că, cel puţin 
din punctul de vedere al profesorului, cearta nu era decât o 
ocazie de a flirta, în speranţa unei viitoare idile, nu de a face 
tam-tam politic. Ben aţipi. Se trezi scuturat de Cherise, nu cu 
prea multă blândeţe. 

— Vrei documentele alea, nu? Atunci trebuie să mergem. N- 
ar fi potrivit să rămâi prea mult după plecarea musafirilor. 

Ben înclină din cap şi se ridică în picioare, clătinându-se. 
Ameţit, se aştepta oarecum să urce într-o maşină şi să se ducă 
să scoată o cutie dintr-un seif sau aşa ceva. In mintea lui, deja 
vedea seiful băncii şi funcţionarul aşteptând cu cheia în mână, 
dar realiză că Cherise îşi făcea de lucru în faţa şemineului. 
Apucă o lespede şi o trase uşor. Privind mai atent, văzu că era 
asigurată cu o încuietoare ascunsă şi prinsă în balamale. In 
spatele ei se zăreau câteva cutiuţe şi casete. 

— Primul proprietar nu avea încredere în bănci, rosti Cherise, 
în loc de alte explicaţii. Jaron a descoperit ascunzătoarea asta 
întâmplător, la scurtă vreme după ce ne-am mutat împreună. 
Apoi se aplecă şi, după ce ridică mai multe casete ca să le 
citească etichetele, îi dădu lui Ben o cutie de metal rezistentă 
la foc. 

— Uite, ia-o. Îmi faci un serviciu. 

Cutia era groasă de zece centimetri, lată de douăzeci şi cinci 
şi lungă de treizeci. O descuie o deschise şi descoperi în ea un 
document gros cât o agendă telefonică. Cherise îi confirmă cu 
o înclinare a capului că erau paginile copiate din documentele 
de care Jaron ajunsese obsedat, plus alte notițe ale lui. 

— Cum o s-o cari fără să sară în ochi nimănui? 

Ben se uită în jur şi zări valiza în care adusese urna şi pe care 
o uitase acolo ieri, în mijlocul scandalului. 

— Ce zici de asta? O întrebă, arătându-i valiza cu degetul. 

— E bună. Hai să vedem cum facem. 

Cutia nu avea dimensiunile urnei, dar căptuşeala de cauciuc 
spongios a valizei putea fi apăsată ca să facă loc 
documentelor. Privind valiza cu hârtiile lui Kwok în ea, Ben se 


gândi cât era de ciudat ca relaţia lui cu Cherise să se schimbe 
atât de mult de la o zi la alta. 

Închiseră amândoi valiza şi o încuiară, apoi se ridicară în 
picioare. Mergând spre maşină, Ben îi simţi greutatea în mâna 
stângă. 

— Îţi aduci aminte că ne-am mai întâlnit înainte? Spuse 
Cherise pe un ton întrebător. 

— Da? 

— Înainte de mă întoarce eu la şcoală. Lucram ca tehnician 
dentar la clinica universităţii. Aşa l-am cunoscut pe Jaron. A 
venit să-şi scoată măselele de minte. 

— Şi eu mi le-am scos pe ale mele. In acelaşi loc. 

— Ştiu. Îmi amintesc de tine, pentru că ai cerut implanturi 
împotriva durerii, la fel ca Jaron. Făceau parte dintr-un proiect 
pilot din domeniul bioelectronicii biodegradabile. 

— Da, ţin minte, spuse Ben, aruncând valiza pe locul de lângă 
şofer. Prototipuri, dar au funcţionat perfect. De atunci, n-am 
mai avut nevoie şi nici n-am mai vrut altele. Cum ai obţinut 
slujba aia? 

— Tatăl meu era un nume în cercetarea sistemelor 
microelectromecanice la Sandia. Li se spunea MEMS. Ele au 
dat naştere nanotehnologiei. Mai târziu, mi-am introdus şi eu 
implanturi în cap, când mi-am scos măselele de minte. Azi e o 
tehnologie standard. Datorită ei, oamenii nu mai trebuie să 
rateze un weekend din cauza durerii. 

— Păi, aşa se explică atunci că mă cunoşti. Ce mică-i lumea, 
Cherise! 

— Mai mică decât ne dăm noi seama, sunt convinsă, remarcă 
ea, întinzându-i mâna, pe care Ben i-o strânse în semn de 
rămas-bun. Îţi doresc mult noroc cu investigația, domnule Cho. 
Apoi, cu voce scăzută, îl avertiză: Nu scăpa din ochi conţinutul 
valizei. 

— Nici tu, urna. Poate vrei s-o pui la adăpost, în locul 
obiectului pe care l-ai scos. Pentru siguranţă. Şi fii atentă la 
străinii care se arată interesaţi de ea. 

Cherise îi aruncă o privire ciudată, dar flutură din mână şi se 
îndreptă spre casă. Urcând în maşină, Ben se uită la valiză, 
apoi porni motorul. Cel puţin a încercat s-o prevină, fără să 
pomenească numele lui Hui şi să încalce alte reguli, deja 
încălcate când a vorbit de cenuşă. Se simţea de parcă el şi 


Cherise se angajaseră într-un ritual excentric, în care 
schimbau o parte din rămăşiţele lui Jaron cu alta. Spera că 
partea din valiză era mai uşor de descifrat decât cea pe care o 
lăsa în urmă. 
IV 
NODUL GODELIAN AL DRAGOSTEI 
Cybernesia 

Insula Paştelui era zguduita de cutremure şi biciuita de 
vânturi. Capetele sculpturilor masive de piatră se clătinau, 
gata să cadă. Spionii lui Don, întruchipaţi electronic de bărbaţi 
tatuaţi şi femei în bikini din piele, urlau către cer şi-şi 
smulgeau părul din cap. Pe mare, un val uriaş se rostogolea 
spre Hanga Roa. 

Don trecu rapid în mediul virtual al Karunei - Haiti pe vremea 
lui Toussaint-Louverture? - dar şi acolo dădu peste o variantă 
a aceleiaşi catastrofe. Cerul era brăzdat de fulgere şi răscolit 
de tunete. Vântul şi grindina spintecau coroanele copacilor. In 
haine rupte, sfinte, de preoteasă voodoo, şi cu ochii lipiţi de 
imaginile care alunecau pe furiş în spatele unei cascade, 
Karuna era prea preocupată să observe apocalipsa. Pe mare, 
linia orizontului era întreruptă de fumul erupţiilor vulcanice de 
la est şi sud. 5 
— Doamne Dumnezeule! Unde e asta? Intrebă Don, arătând 
cu degetul. 

— Cel mai aproape e Saba, răspunse Karuna. Antilele 
Olandeze. Cel puțin patru devastează Indiile de Vest. 

Don înclină din cap. Spațiul virtual al Karunei, la fel ca al lui, 
era o imitație perfectă a celui real, redând până şi structura 
geologică a insulelor înconjurătoare. 

— Se întâmplă în toată Cybernesia? 

— Nu. Karuna examină imaginile de redare a sistemului din 
spatele cascadei. Numai un sfert din insule e afectat. 

— De ce noi? 

— Aşteaptă puţin, îl rugă ea, manevrând imaginile şi aranjând 
scoici de kauri pe o rogojină. Stai să verific ceva. Da... Mi s-a 
părut mie cunoscută catastrofa asta! Site-urile implicate se 
potrivesc aproape perfect cu lista de invitaţi la petrecerea din 
Cybernesia. Toţi cei care au participat, fiecare DIVE pe care le- 


3 Revoluționar haitian care, cu ajutorul francezilor, i-a alungat pe 
britanici şi spanioli de pe insula Haiti în 1798 (n.tr.). 


am grupat când a apărut materialul lui Kwok... lată cine e 
atacat acum. 

— La naiba! Strigă Don, încruntându-se. Ar fi trebuit să ştiu! 
Medeea-lndahar şi-a făcut ieri apariţia în chip de regină, 
zicând că site-urile care prezintă materialul lui Kwok sunt 
investigate şi se blochează. Sau sunt blocate. 

— Cum? 

— Refuzul serviciilor, de cele mai multe ori. Devastare totală. 
Foarte jos pe scara valorii. „Neelegant”. M-I crede că e 
armata. Însă nu era niciun indiciu despre ce se pregătea! Dau 
o raită pe la Crash Village, dacă pot. Mediile virtuale ale 
Medeei sunt simulări abstracte. Poate că face faţă mai uşor 
atacului. 

Dar când păşi în Medeealand, Crash Village dispăruse. Nici 
urmă de ţânci şi avioane prăbuşite. In schimb, Don se pomeni 
avansând cu greu printr-un peisaj infernal, ca şi cum ar fi 
ajuns în mijlocul unui vulcan în erupție din spaţiul virtual al 
Karunei. Numai că iadul ăsta era o peşteră subterană. 
Croindu-şi cu mare greutate drum pe o insulă arsă, cu ţărmul 
în flăcări, Don încercă să înţeleagă ce se petrece la nivelul 
limbajului informatic. 

Fiecare detaliu al infernului reprezenta programe sofisticate 
proiectate să spargă încuietori şi parole - ansambluri de 
logaritmi şi algoritmi Shor, pe lângă aritmetică modulară de 
factorizare a numerelor prime uriaşe şi funcţii asimetrice 
conexe „univoce”. 

Don recunoscuse şi alte programe de spargere a codurilor şi 
cifrurilor, deşi nu le putea înţelege: transformări cuantice 
Fourier neobişnuite, analize de frecvenţă, algebră superioară, 
statistică, matematică combinatorie, teoria numerelor, teoria 
mulțimilor. 

În centrul activităţii de spargere a codurilor se afla Medeea- 
Indahar, un diavol cu trăsături masculine accentuate, cu trupul 
într-o lume a ciborgilor, în care servea şi era servită de 
creaturi tehnopornografice, demoni sexuali, duhuri feminine şi 
masculine explorând orificii, scormonind şi excitând, lingând şi 
mângâind şi manipulând, explodând într-o fluiditate orgasmică 
perpetuă. 

Don se trezi holbându-se împotriva propriei voințe. Oare 
partenerii aceştia  desfrânaţi erau simple produse ale 


simţurilor, reprezentări de software rulând pe computere? Sau 
marionete din carne şi oase - caz în care trebuia să fie 
alcătuite, vorba vine, din parteneri sexuali cu senzaţii tactile 
similare, aflaţi la sute sau mii de kilometri depărtare unul de 
altul. 

— Isuse! Exclamă el. Ţi-ai şi găsit momentul pentru orgii! 
Toată Cybernesia e atacată! 

— Donnie, lumea se duce dracului din clipa când s-a născut, 
de ce să mai aşteptăm? Hai să ne ducem direct acolo! Serios, 
ai înţeles greşit. Nu toată lumea e atacată, numai cei care au 
participat la chermeza ta. Aici nu e vorba doar de sex protejat, 
ci de sex pentru protecţie! 

— Poftim? 

— Tu procedezi în felul tău, eu în al meu, spuse Medeea- 
Indahar, fără să se întrerupă nicio secundă din mişcările 
sexuale ritmate. Aţa din care se face nodul dragostei e indiciul 
labirintului. Indiciile sunt chei, iar cheile sunt indicii. Sistemul 
care ne „atacă” a creat deja un loc pentru noi. Un defect, o 
scăpare, o ieşire din dos, inevitabile într-un sistem. 
Imperfecţiunea godeliană. Dar să ştii că tot mi-ar prinde bine 
ajutorul tău. 

— Nu văd ce „serviciu” ţi-aş putea face, spuse cu dezgust în 
voce. 

— Chiar trebuie să-ţi explic fiecare vorbuliţă, Donnie? Se 
plânse Medeea-lndahar, oprindu-se din când în când ca să 
lângă, să sugă, să mângâie şi să dezmierde. Bine, cum vrei tu. 
Ordinul NSA de a se bloca postarea materialului Kwok a expus 
chiar agenţia prin propriul site internaţional de spionaj. 
Acţiunile la care te uiţi cu atâta repulsie sunt pentru a 
străbate, pătrunde şi învălui - o, iubitule! 

— Infostructura de comunicaţii şi bază de date a NSA. 

— Deci toată giugiuleala şi manipularea asta... 

— ... e pentru a accesa conexiunile de comunicare şi pentru a 
face schimb de informaţii cu bazele de date. Suntem un 
comutator sexual, copilaş scump. Cuplăm şi decuplăm 
agăţându-ne de bazele de date NSA Intelink-U nesecrete şi cu 
sursă deschisă. Un preludiu sexual spre Webworld şi camerele 
de chat. Mângâieri care conduc la Intelink Central, învăluiesc 
Intelink S, duc la orgasm în Top Secret SCI, la informaţii 
compartimentate senzual... o, puiule! Şi încă n-am terminat. 


Cifrarea şi descifrarea sunt procese în oglindă şi încă n-am 
trecut prin ea, Alice. 

Lui Don i se păru că M-I vorbea pe un ton mai ridicat, deşi se 
străduia să pară indiferentă, chiar insolentă. 

— Acum chiar nu am timp să-ţi explic cum de esenţa 
matematicii constă în libertatea ei, spuse M-I. Ceea ce ne 
trebuie e extensia făcută de tine la modulele Bester, care ţi-a 
permis să aduci insulele în zbor în Cybernesia. Şi programul 
Karunei, care le-a unit. Şi ruta de spargere a sistemelor pe 
care aţi făcut-o voi pentru Kwok, prin care controla 
computerele din toată lumea. Dă-mi-le pe astea imediat, dacă 
eşti amabil. 

Don renunţă la întrebări şi se uită în spaţiul său virtual de 
acasă. În depărtare, valul creştea neîntrerupt. La Karuna, 
furtuna se combina cu erupția, iar din cer cădea o ploaie de 
noroi şi cenuşă. 

Scoase extensia Bester şi programele din spaţiul său virtual, 
iar protocoalele de unire a insulelor din cel al Karunei - era 
munca ei, dar avea acces la ea. Uni programele într-un singur 
obiect, dar lăsă softurile separat. Le inseră în simularea 
Medeei sub formă de torţe arzând în culori diferite, una 
albastră, alta verde, care se adaptară automat la metaforele şi 
algoritmii simulării. Don azvârli torţele în centrul grămezii 
carnale, unde se afla Medeea. 

Zburând prin aer, cele două torţe se metamorfozară în două 
duhuri, unul masculin, albastru, şi unul feminin, verde, 
amândoi cu ochi aurii-roşietici, colţi de vampir cromaţi, coarne 
de drac de oţel, gheare din bronz, ca toţi ceilalţi participanţi la 
orgie. Când ajunseră la Medeea, noii demoni se îmbrăţişară 
într-un nod al dragostei care, zvârcolindu-se, schimba 
conexiuni, descărca baze de date şi modifica programe în 
toată lumea. 

— Mulţumesc, Don! A, aşa cum m-am aşteptat: milioanele de 
computere funcționează ca inconştientul din  noosferă 
telematică a pământului... 

Don nu mai avea timp să rezolve şi enigma asta, căci 
încâlceala de ciberamorezi orgasmici se modifica sub ochii lui. 
Nodul se desfăcu în două jumătăţi arzânde, una albastră şi 
alta verde, jumătate dintre participanţi cuprinşi de convulsiile 
extazului pe tavanul infernului-peşteră, jumătate imitându-le 


pasiunea pe podea. Imediat jumătăţile începură să avanseze 
una spre alta, două tornade identice de carne colorată 
încurcându-se ca ghemele de aţă, căzând şi ridicându-se, o 
stalactită învârtejită şi o stalagmită spiralată, în pragul uniunii. 
Când stalactita se uni cu stalagmita, cele două anulară orice 
înţeles propriu. Sus şi jos nu mai însemnau nimic când stâlpul 
de lumină subţiat la mijloc se desprinse de tavan şi de podea. 
Transformat într-un vârtej cu două capete, începu să se 
rotească în jurul axei centrale, din ce în ce mai repede, până 
când ajunse o sferă care explodă în lumină. 

Don se trezi împins cu spatele afară din lumea Medeei- 
Indahar, prin universul virtual al Karunei şi al său, şi azvârlit 
lângă statuia cu capul înclinat de lângă debarcaderul oraşului 
Hanga Roa. 

Medeea trebuie neapărat să înveţe cum să-şi ia rămas-bun, 
îşi zise Don, scuturând din cap. Ideea îi zbură din minte în 
clipa următoare, când văzu valul îndreptându-se spre insulă, 
crescând ameninţător sub ochii lui. Pe urmă nu mai văzu 
nimic. 

Insula Paştelui se ridică în cer. Don se uită, nevenindu-i să-şi 
creadă ochilor, cum dedesubt, valul se izbi de cele câteva 
stânci rămase în urmă, le zdrobi, apoi se retrase, scăzând 
treptat în intensitate. 

Când se uită în spaţiul virtual al Karunei ca să verifice dacă 
totul era în ordine, văzu că şi insula ei fusese ridicată în cer, 
un cer de pe care norii de fum, cenuşa şi tunetele dispăreau 
rapid. Peste câteva minute, toate insulele amenințate din 
Cybernesia se adunaseră în jurul insulei lui şi pluteau în eter. 
— Bună, Donnie, îi strigă Medeea obosită, dar veselă, tatuată 
şi purtând pe cap pălării ca bărbaţii din Rapa Nui - mediul 
virtual al lui Don - şi bikini de piele, ca femeile de acolo. Greu 
de spus dacă era bărbat sau femeie. Ţi-a plăcut şi ţie? 

— Sunt impresionat. Cum ai reuşit? 

— l-am dat sistemului de virusare al NSA ce-a vrut, răspunse 
Medeea cu un zâmbet în colţul gurii, iar el mi-a dat ce-am 
vrut. Manevrele noastre i-au permis sistemului să se 
desfăşoare în moduri la care creatorii lui nici nu s-au gândit. 

— Cum? 

— Zău, Donnie, doar nu te aştepţi să-mi trădez toate 
secretele profesionale. Să zicem că apreciez verosimiliatea 


vicisitudinilor, vicisitudinile verosimilităţi... 

— Şi asta înseamnă că...? Rosti Don, iritat de dublul înţeles 
pe care M-I îl dădea vorbelor ei. 

Medeea-lndahar scoase un oftat sonor. 

— Am aranjat ca sistemul de virusare să găsească mai 
repede postările Kwok pe care voia să le elimine în diverse 
insule din Cybernesia - dacă vrei neapărat detalii tehnice. Le-a 
distrus pe ele, în loc să distrugă insulele în care era înglobat 
materialul. Din păcate, materialele lui Kwok s-au pierdut. 
Trebuia să şi le ia. Dar am salvat o mare parte din Cybernesia. 
Don înclină uşor din cap, gândindu-se la stâncile din mediul 
său virtual. Cele distruse de valul uriaş. 

— Ştii foarte multe despre modul de lucru de la NSA. 
Cunoştinţe interne, poate? 

Medeea-lndahar scoase un râs obosit, dar fericit. 

— Ca orice parazit eficient, nu sunt nici intern, nici extern. 
Nici prieten, nici duşman. Odată ca niciodată însă a existat un 
proiect care explora posibilitatea de a aplica tehnologiile de 
recunoaştere şi spionaj la chestiunile ce ţineau de mediu. 

— Şi? 

— Grupul operativ de mediu din comunitatea de spionaj era 
numit Medeea, Donny. judecă şi singur. 

M-I rosti ultimele cuvinte şi dispăru de pe Insula Paştelui. În 
urma ei rămase doar râsul, ca zâmbetul pisicii de Cheshire. 
Când se stinse şi el, Don se gândi la ceea ce auzise despre 
interacţiunea  spionaj/mediu. Îşi aminti că sistemele de 
recunoaştere care detectează mişcările tancurilor prin deşert 
ajung, în timp, să detecteze şi mişcările deşertului. Şi că 
fotografiile buncărelor de rachete ruseşti au relevat anumite 
tipare în resturile de zăpadă topită în Asia Centrală, pe 
parcursul a câteva decenii. Până şi sateliții de avertizare 
concepuţi să detecteze lansarea unei rachete balistice 
intercotinentale în momentul când părăsea buncărul fuseseră 
folosiţi la identificarea incendiilor din jungla braziliană. 

Poate că delirul contorsionist al Medeei-lndahar a avut un 
rost, la urma urmei. 

Odată cu stingerea râsului Medeei, insulele Cybernesiei 
coborâseră la loc. Don medită pe marginea unui mit din 
Oceania, în care pământurile lumii erau formate din penele 
unei păsări uriaşe care zbura deasupra mării. 


Privind în sus, nu văzu nicio pasăre uriaşă, şi totuşi, lumile în 
care trăia erau mai sensibile decât o pană. Trebuia să dea o 
nouă substanţă lumii sale, dar pe ce stâncă s-o construiască? 

Nu se putu gândi decât la ceea ce făcuse M-I ultima oară în 
Crash Village şi cum se aplica lucrătura ei la holotransmisia lui 
Kwok, nesolicitată şi nedorită. Atunci şi acolo, jură că va 
urmări pistele oricât de mult timp i-ar fi luat, oriunde l-ar fi 
condus. 

URME LĂSATE ÎN LUME 
Kowloon 

Ar fi bine să verificaţi şi altceva decât caracteristicile fizice, 
chimice sau biologice ale cenușii lui Kwok. Poate conține şi alt 
gen de informații. Date. 

Bine, bine, se gândi Lu, dar cum? 

Îşi bătea capul cu asta de zile întregi. Cauzele deceselor se 
împărțeau, de obicei, în patru categorii: naturale, accidentale, 
sinucidere şi crimă. Moartea lui Kwok nu avea nimic natural, 
dar nu existau dovezi că fusese cineva cu el în cameră când îşi 
găsise sfârşitul. Şi era îngrozitor de greu să excluzi o 
posibilitate fără un cadavru sau fără oase care să fie 
examinate. 

Cu privirea goală, fixată pe apărătoarea lamei de la 
microscop, realiză că soţul şi fiica ei probabil o considerau 
nebună. Venind la laborator în miez de noapte, extenuată 
fizic, dar obsedată, îl lăsase pe Sonny singur în pat şi pe Clara 
dormind. Nu credea că Sonny înţelegea într-adevăr de ce se 
simţea ea răspunzătoare pentru moartea lui Charles Hui. Nici 
Clara nu era prea încântată de timpul irosit de mama ei cu 
cazul ăsta. La cină chiar spusese c-o să-şi decupeze din carton 
o mămică în mărime naturală... 

— Fir-ar să fie! 

Durerea din degetul mare o aduse înapoi la realitate. Se 
tăiase în marginea apărătoarei. Ar fi trebuit să poarte mănuşi, 
dar acum era prea târziu. Sângele roşu se scurgea repede. 

Îşi trase mâna de pe lamă, dar lichidul se scursese deja pe 
mostră. Încercând să-l oprească şi să nu mai contamineze 
proba, îşi strânse cu putere degetul rănit cu mâna stângă şi se 
ridică de la masă în grabă, lăsând o dâră de picături pe 
suprafaţa ei. Două dintre ele căzură pe un recipient de sticlă 
în care se aflau două mostre din rămăşiţele roz-cenuşii ale lui 


Kwok. 

— Straşnic. Probabil c-am distrus tot eşantionul. 

În timp ce se ducea spre cea mai apropiată trusă de prim- 
ajutor, pericolul hepatitei îşi făcu loc într-un ungher îndepărtat 
al minţii ei. În subconştient, tot mai spera că va putea să 
salveze o parte din mostra cu care lucra, că n-o contaminase 
iremediabil. 

Deschise trusa cu o mână şi scoase bandaj şi un spray. Ţinu 
bandajul cu stânga şi curăţă sângele de pe deget şi din palmă. 
Când sângerarea se opri în urma presiunii, stropi tăietura cu 
apă oxigenată, cu un antibacterian/antifungic, apoi o protejă 
cu un bandaj. 

Stratul protector se va fixa în câteva clipe, dar ea avea 
nevoie de mai mult timp ca să accepte consecinţele 
neglijenţei şi perspectiva de a arunca la gunoi munca de o 
noapte. Ca să se eschiveze, cu scuza durerii şi sângelui, porni 
în hoinăreală, dar nu chiar fără scop. 

Laboratoarele criminalistice ocupau tot etajul. Străbătând 
labirintul de încăperi şi coridoare, unde se aflau câţiva 
tehnicieni în halate albe care lucrau în schimbul de noapte, Lu 
îşi aminti de orele de laborator din studenţie. Spaţii de lucru 
pe mese lungi, cu sertare pline de instrumente dedesubt. 
Chiuvete şi hote. Microscoape. Arzătoare. Clame. Suporturi 
pentru sticlărie. Lame. Eprubete. Pipete. Pahare Ehrlenmeyer. 
Coloane de distilare. Frigidere pentru probe. Reactivi în 
recipiente de plastic sau sticlă. Pubele pentru materiale 
periculoase. Agitatoare magnetice bâzâind în pahare de 
laborator. Centrifugi. Gaz-cromatografe. Spectrofotometre. 

Şi lucruri mai specializate. O colonie activă de dermestide, 
care mâncau ultimele rămăşiţe de carne de pe oasele 
recuperate. Mese de autopsie. Echipament şi instrumentar 
osteologic. Unelte fine de măsurare a creşterii, folosite la 
determinarea grosimii emailului de pe dinţi. Aparate de 
radiologie şi sisteme de dezvoltare, mai ales pentru activităţi 
odontologice. Reactivi speciali folosiți la testarea 
medicamentelor şi otrăvurilor. Detectoare/analizoare cu 
infraroşu pentru detectarea urmelor de transpiraţie lăsate de 
degete. Enzime de restricţie şi folii gelatinoase, polimeraza 
ADN şi nucleotide marcate radio pentru testele Southern Blot, 
probe radioactive, reacţii de hibridizare - toate pentru 


reducerea NVTR, numărul variabil de repetiţii în tandem, al 
intronilor care alcătuiesc ADN-ul amprentelor. 

Munca ştiinţifică din poliţie a interesat-o dintotdeauna. Aici 
ştiinţa bătea strada, de multe ori în probleme de viaţă şi 
moarte. Materialele care ajungeau de obicei în laboratoare 
erau aproape în exclusivitate fizice, chimice şi biologice. 
Lucrând cu rămăşiţele lui Jaron Kwok, arsenalul de 
instrumente tradiţionale nu-i fusese însă de niciun folos. 

La microscoapele aflate la dispoziţia ei, cenuşa lui Kwok 
rămânea acelaşi material banal, doar mărit. In speranţa că va 
găsi un tipar, trimisese o probă pentru a fi testată cu un 
microscop electronic cu scanare, aparat pe care, din 
nefericire, nu-l aveau aici, în laboratoarele lor de 
criminalistică. Încă nu primise raportul cu rezultatele testului. 
Toate celelalte teste făcute pe cenuşa lui Kwok avuseseră 
rezultate ambigue.  Testările cu  gaz-cromatograful şi 
spectrofotometrul indicau rezultate asemănătoare cu 
compoziţia chimică a substanțelor organice, chiar şi 
interpretarea zaharurilor, a grupărilor fosfat şi a compuşilor cu 
azot era suspect de asemănătoare cu cea a nucleotidelor. Dar 
alte date sugerau materii anorganice, inclusiv aur şi elemente 
rare. 

Lu analizase mostrele şi prin tehnica standard de identificare 
a ADN-ului amprentelor digitale. Spre necazul ei, se pomenise 
cu încă o enigmă - nimic asemănător cu o amprentă standard. 
În cea mai mare parte, probele prelevate de la locul 
incidentului erau mult mai greu de denaturat decât ADN-ul 
obişnuit. Harta acţiunii enzimelor de restricţie nu se potrivea 
cu niciun set de nucleotide cunoscut. Atât electroforeza cu gel 
de agaroză, cât şi cea cu gel poliacrilamidic, cu bromură de 
etidiu şi markeri radioactivi, au dat rezultate pe toată harta. 
Mostrele Kwok hibridizau în mod neobişnuit, dacă hibridizau, 
cu omologi bizari. Tiparele NVRT - dacă asta erau - nu 
semănau cu nimic din ce văzuse ea până atunci. 

Lu Mei-lin ajunse în uşa Laboratorului de Dermatoglifică. 
Când începuse ea să lucreze în medicina legală, i se spunea 
Laboratorul de amprente digitale. Dar, din moment ce 
degetele de la mână, palmele şi tălpile erau marcate de linii 
de fricţiune, termenul atotcuprinzător de dermatoglifică era 
considerat mai potrivit. 


În ultima vreme, petrecuse foarte mult timp uitându-se la 
mostrele dermatoglifice prelevate din apartamentul de hotel 
al lui Kwok, câteva amprente palmare, dar majoritatea 
digitale. Le studiase pe cele din urmă atât de des, încât le 
putea identifica din memorie. 

Când să iasă din laborator, văzu două imagini cu amprente 
digitale de mărimea unor postere, prinse pe perete. Cel din 
stânga prezenta dimorfismul sexual uman indicat de lăţimea 
crestelor dermice. Pe cel din dreapta însă văzu două amprente 
diferite ale policarului, fiecare cu profiluri ADN identice 
dedesubt. 

Conform explicaţiei, amprentele fuseseră prelevate de la 
gemeni identici, ale căror secvenţe ADN erau imposibil de 
deosebit. Totuşi, în ciuda identităţii aparente, amprentele 
prezentau deosebiri care ar fi fost sesizate imediat de orice 
cunoscător în domeniu. Uterul, oricât de puţin spaţiu ar fi 
oferi, conţine suficient de multe diferenţe subtile, pe baza 
cărora gemenii să se dezvolte în mod deosebit, chiar şi la 
multă vreme după naştere. 

Mei-lin îşi studie degetele mari. Vârful unuia era acoperit de 
un bandaj alb protector. 

Fiecare amprentă digitală lăsa urme în lume, sudoare şi 
aminoacizi. Dar şi lumea lăsa urme pe amprente. /ar vârful 
degetului meu mare de la mâna dreaptă, se gândi ea, va avea 
întotdeauna o cicatrice uşoara, numai pentru am fost atât de 
neîndemânatică. 

După ce hotărî că pierduse timp suficient cu studiul propriilor 
amprente, lăsă mâinile jos şi se întoarse să plece, crezând că, 
în sfârşit, e pregătită să facă faţă catastrofei „sângeroase” a 
nopţii. 

Înapoi în laborator, începu să curețe murdăria provocată de 
neatenţia ei. Luând vasul de sticlă ca să-l arunce în coşul cu 
reziduuri, se opri şi se uită lung. Două spirale diferite, ca două 
amprente suprapuse sau două mici galaxii, se formaseră în 
locul în care mostrele absorbiseră picăturile de sânge din 
tăietură. 

Ce ciudat ca sângele, prin uscare, să formeze un tipar! 
Picătura mai mică, cea care căzuse pe marginea vasului, se 
deplasase spre centru. Se uită la lama distrusă şi la 
apărătoarea în care se tăiase. Dintr-o pornire de moment sau 


din intuiţie, puse lama sub microscop. 

Ceea ce văzu îi tăie respiraţia. Mostra pătată de sânge nu mai 
părea o pată oarecare. Se formase un tipar discret ordonat, 
din particule fine, dar cât de fine erau particulele şi cât de 
ordonat era tiparul nu putea stabili cu microscopul ei, care 
avea o rezoluţie mai slabă. 

Voia neapărat să vadă microfotografiile. Acum. 

Microscopul era, totuşi, destul de eficient ca să înregistreze 
prezenţa mişcării. Cu cât se uita mai mult la agitația de pe 
lamă, cu atât aceasta devenea mai ritmică. Oare nu era o 
reacţie chimică? Semăna cu oscilaţiile ritmice ale reacției 
Belousov-Zhabotinskii, doar că erau mai rapide. Tot privind 
oscilaţiile, observă că nu au însă caracter chimic. Agitaţia îi 
amintea de cilii celulari mişcându-se la unison, sau de 
funcţionarea unui ansamblu de aparate interconectate. 

Se depărtă de microscop şi se lăsă pe spate, frecându-se la 
ochi. Când se uită din nou pe lamă, agitația nu încetase. 
Imaginea era aproape hipnotică, dar în cele din urmă Lu 
renunţă să mai privească, pentru a putea gândi. Sau să 
încerce să gândească. 

Cho îi spusese că cenuşa ar putea conţine date. Informaţii. 
Dar materialul nu se comporta aşa. Pe lamă se desfăşura un 
fel de activitate. Nu vedea informaţii, ci procesarea lor. 
Activitatea unui mecanism sau a nenumărate mecanisme 
minuscule. 

Nanotehnologie? Nu, mişcarea era prea haotică. 
Biotehnologie? Nu, nici asta. Ce cuvânt auzise în 
holotransmisia lui Kwok, cel despre care îi pomenise şi Ben 
Cho? 

Calmează-te, îşi spuse. Fă rost de dovezi, confirmă caracterul 
repetabil. Asigură-te că nu e o iluzie nocturnă, din cauza 
stresului ţi a lipsei de somn. Plăcuţe cu geloză. Asta el 
însămânţează probele, ca să vezi dacă materialul le face şi lor 
ce i-a făcut sângelui! 

Se ridică şi se duse la frigider. Luând câteva vase Petri ce 
conţineau diverse medii de cultură, îşi dădu seama că nu 
încercase niciodată până atunci să obţină culturi pe cenuşa 
unui mort. 

Toate au un început. 

Scoase capacele şi turnă cantităţi mici din cenuşă pe mediile 


de cultură. După ce termină, sigilă cutiile cu o peliculă de 
plastic şi le puse pe rafturile incubatoarelor. Sarcina odată 
încheiată, se uită încă o dată la agitația neobişnuită de pe 
lamă. 

Oricât i se păru de ciudată descoperirea ei, tot îi veni să 
strige de bucurie. Se reţinu, realizând că trebuie să sigileze 
lama şi vasul contaminate cu sângele ei, în caz că materialul 
de pe ele ar avea tendinţa să plece la plimbare sau să se 
împrăştie în aer. 

Înainte se îngrijorase că sângele ei contaminase lama şi 
recipientul; acum se întreba dacă n-ar trebui să-şi facă griji că 
s-a contaminat ea, şi nu numai ea. Spera să se înşele. 

Se opri o clipă, din dorinţa de a spune şi altcuiva ce a 
descoperit. Dar cui? Soţul şi fiica ei n-ar înţelege. Nici 
tehnicienii din schimbul de noapte, slab plătiţi. Nici fata aceea, 
Patsy Hon, cea cu părul prins în coadă foarte strânsă, că se 
mira cum de n-o durea. Patsy era extraordinar de inteligentă, 
rapidă şi eficientă, însă teribil de timidă. 

Dar Ben Cho? Cum să-i comunice descoperirea? Dacă era o 
chestiune strict secretă, însemna că şi guvernul lui, şi al ei, îi 
ţineau sub supraveghere. O să găsească ea o cale. Poate un 
cilindru de mesaje. Între timp, poate că micrografia 
electronică o să-i susţină descoperirea. 

Dintre toţi oamenii, Ben Cho era sigur interesat de ea. 

CEI TREI VRĂJITORI 
Crypto City 

La etajul al optulea al Sediului Central/Operativ, directorul 
adjunct Brescoll se îndrepta spre capătul coridorului unde se 
aflau birourile directoriale şi intră în al său, salutând-o din cap 
pe femeia de la recepţie. Pe pereţi atârnau imagini înrămate 
ale celor mai importante posturi de ascultare NSA de pe glob: 
clădiri guvernamentale şi militare obişnuite, înconjurate de 
antene de satelit şi cupolele ca nişte pălării de ciupercă sub 
care se ascundeau antenele de ascultare. 

— Vă aşteaptă domnii Beech, Lingenfelter şi Wang. 

— Mulţumesc, Katie. Îi aşteptam şi eu. 

În ambianța creată de biroul său clasic, din lemn de stejar, îi 
văzu pe cei trei stând în picioare. Dând mâna cu ei şi trecând 
în spatele biroului masiv ca să se aşeze, realiză că ar fi şocat 
să-l întâlnească pe unul dintre ei neînsoţit de ceilalţi doi. 


Întotdeauna îi văzuse în grup - cei trei muşchetari care 
supravegheau ancheta în cazul Kwok. Dar, ţinând cont de 
acreditările lor pompoase, expresia nu era cea mai adecvată. 
Poate „cei trei vrăjitori” s-ar apropia mai mult de adevăr. 

— Deci, începu el aplecat în faţă, cu mâinile împreunate pe 
birou şi privindu-i pe rând, ce-i nou în cazul Kwok-Cho? 

Baldwin Beech tuşi şi începu să raporteze, mângâindu-şi 
absent barba cu fire cărunte: 

— Cho a cerut o versiune a holotransmisiei fără zgomot de 
fond. l-am trimis-o. Bănuim că are acces la multe dintre 
documentele CIA cu care lucra Kwok. 

— Pe ce bază? 

— Cercetează şi alţi autori la care se face referire în 
holotransmisie - Felix Forrest, Giordano Bruno, Matteo Ricci, Ai 
Hao - şi include mulţi alţii, nemenţionaţi în ea. Nume des 
pomenite în documentele Forrest. 

— Şi anume? 

— Festugiere. Marsilio Ficino. Alţi traducători şi comentatori 
ai lucrării Hermetica de Hermes Trismegistus, interveni Wang 
în timp ce-şi ajustă ochelarii RA ca să citească din materialele 
apărute în faţa ochilor. Neoplatonicianul Ramon Lull, din nou, 
mai ales tratatul său despre arta memoriei, Arbor scientiae. 
Trithemius, abate-necromant din Sponheim, autorul lucrării de 
cripto-magie Steganographia, cartea scrisului ascuns. 
Cornelius Agrippa, în special De Occulta Philosophia. john Dee 
şi a sa True and Faithful Relation, precum şi tratatul său 
despre magia îngerilor, Liber Logaeth. Chestii cabalistice 
medievale, importante pentru că folosesc metode 
numerologice complexe menite să descifreze mesajele 
esoterice ascunse în Tora, mai ales gematria mistico- 
criptografică şi temurah... 

Brescoll să lăsă greu pe spatele scaunului. Abordările istorice 
vechi ale problemelor criptologice nu erau necunoscute în 
cadrul NSA, dar lui îi miroseau a legături CIA-Tetragrammaton. 
Aflase foarte multe până acum despre minunile astea cifrate 
arhaice, cu ajutorul prietenilor săi trimişi la „pescuit”, dar se 
hotărî să facă în continuare pe neştiutorul şi pe birocratul 
încăpățânat, cel puţin o vreme. 

— Cum aţi aflat astea? 

— Monitorizăm permanent cercetările pe computer ale lui 


Cho şi materialele pe care le-a comandat sau le-a luat de la 
biblioteci, răspunse Bree Lingenfelter, îndepărtându-şi şuviţele 
roşcate din ochi. Am folosit aceleaşi metode când am 
supravegheat activitatea lui Kwok. Cercetările celor doi se 
suprapun în mod surprinzător. 

— Atât de bine se suprapun, interveni Wang, încât suntem 
obligaţi să credem că o anumită persoană i-a înlesnit lui Cho 
accesul la documentele pe care le-am retras din ancheta 
actuală. 

— Cine? 

Beech, Wang şi Lingenfelter se priviră unul pe altul înainte ca 
primul să dea răspunsul: 

— O bănuim pe văduva lui Kwok, Cherise Lemoyne. E 
suspectul principal. Nu ştim cum sau de ce a făcut transferul, 
nici cum a obţinut copiile documentelor. 

— ... dar a fost căsătorită cu Kwok, îl întrerupse Lingenfelter, 
şi s-a întâlnit cu Cho la ceremonia de comemorare. 

Jim încuviinţă din cap, căzând pe gânduri. 

— Mai există şi alte persoane sau grupuri interesate de 
cercetări similare? 

— Există câteva corelaţii semnificative cu un cuplu din 
Cybernesia care pătrunde în sistemele Tetragrammatonului, 
răspunse Beech sec. Routing-urile adreselor lor dispar în găuri 
negre informaţionale - adrese de e-mail false, numere de 
telefoane celulare temporare, IPS-uri împrumutate în Zona 
Liberă - nu-i putem localiza precis. 

— Sunt interesaţi şi Războinicii Noilor Învăţături şi Cheng 
Tong, adăugă Lingenfelter. N-avem dovezi că cybernesienii 
colaborează cu ei, dar Războinicii şi Cheng cooperează clar, 
într-o anumită măsură. 

— Dar detectivul din Hong Kong? 

— Marilyn Lu, preciză Beech. De fapt, e în Kowloon. CIA a 
infiltrat un agent la locul ei de muncă, un tehnician care 
lucrează în laboratorul de medicină legală din secţia ei de 
poliţie. O oarecare doamnă Hon, care a făcut şi medicina şi 
SCI, Institutul de Calcule Speciale. 

— Individa ăsta cu pregătire SCI e unul dintre agenţii noştri? 
— Da, deşi teoretic lucrează pentru Guoanbu, răspunse 
Beech cu mândrie nemascată în voce. Ne-a furnizat informaţii 
preţioase din interiorul Guoanbu şi interpretările SCI ale 


holotransmisiei lui Kwok. Căutările noastre în infosferă arată - 
şi doamna Hon confirmă - că Lu nu s-a aventurat în palatul 
memoriei, cabală sau hermeneutică. 

— În sfârşit, o persoană implicată în afacerea asta încâlcită, 
care trăieşte încă în secolul XXI, comentă Brescoll, jucând 
până la capăt rolul de ignorant. Exact asta nu pricep. Ce-i cu 
sistemele astea de memorie vechi de patru sute de ani care l- 
au atras mai întâi pe Kwok, iar acum pe Cho? Şi nu numai pe 
ei, dar şi pe cybernesieni, pe musulmanii extremişti şi pe cei 
din crima organizată. 

Cei trei vrăjitori mai avură un schimb de priviri. De data asta, 
răspunse Beech: 

— Probabil sunt interesaţi de chestiuni secrete şi de 
securitate. Aşa se pare. _ 

Chestiuni secrete ţi de securitate pe naiba! lşi zise Brescoll. 
Ştia sigur ce caută toată lumea în labirintul ăsta de activităţi: 
ceva care-i să-i ajute să creeze criptocomputerul cel mai 
avansat, ca să acceseze secretele mondiale, în timp ce le 
păstrează pe ale lor. 

Dar dacă mai erau şi alţii implicaţi, în afară de PRC şi UŞA? Se 
gândi la fantome electronice - terorişti care ocolesc cu 
uşurinţă sistemele de securitate, hoţi care trec prin pereţii 
băncilor, trezoreriilor naţionale şi corporațiilor transnaţionale - 
şi simţi că i se face pielea de găină. 

— Căutarea Graalului criptologie duce în locuri ciudate, rosti 
Wang. Permutări, combinări şi prescurtări ale sistemelor 
codului sfânt al cabalei - gematria, temurah şi notarikon - 
există cel puţin de pe vremea învățăturilor Maasen Merkava 
ale rabinului Akiva ben Joseph. 

— Cine a fost...? Întrebă Brescoll, deşi ştia foarte bine. 

— l-a învăţat pe credincioşii lui că se pot apropia de divinitate 
dacă vizualizează intens palate cereşti în mintea lor şi că 
meditaţia asupra acestor palate mintale este atât de profundă, 
încât poate fi însoţită de stări de conştiinţă alterată, extaz şi 
extracorporalizări. 

— Şi în Hermetica există un fragment, adăugă Beech, în care 
se pretinde că „dacă îmbrăţişezi toate lucrurile deodată cu 
puterea gândului - timp, spaţiu, materie, calitate - îl vei 
înţelege pe Dumnezeu”. Creând reprezentarea universului în 
propria „minte superioară”, căutătorul poate accede la 


uniunea cu Dumnezeu. 

— Visul cabaliştilor şi al ermeticilor, spuse Wang, înclinând 
din cap. A şti, instantaneu şi simultan, tot ceea ce poate fi 
înţeles, deci a te uni cu Fiinţa Supremă. 

— Şi care e relevanţa acestui vis pentru criptologia 
contemporană? Intrebă Brescoll, sperând că nu exagera cu 
tonul iritat. 

— Ideea de „instantaneu şi simultan”, explică Lingenfelter, 
apare acolo unde criptanaliza cuantică şi criptografia 
contemporană se consideră că împlinesc visul adepților 
ermeticii. Ideea de a calcula totul dintr-odată. Poate că şi Cho 
e la fel de fascinat de chestia asta. 

— Universul animist cu operare magică al magului 
renascentist, completă Beech, a pregătit drumul spre 
universul matematic cu operare mecanicistă, care a început 
cu Newton. Amândouă au fost necesare pentru a deschide 
calea spre Era Codului. Poate că o parte din ceea ce domnul 
Wang numeşte „căutarea Graalului” ţine de redescoperirea 
codurilor fosile vii. Sistemele criptologice de mare putere pe 
care noi le-am ignorat, dar care sunt încă „în viaţă”, deşi în 
stare latentă de decenii, chiar de secole întregi. 

— Chestiuni impresionante, comentă directorul adjunct, 
exploatându-şi rolul la maximum, dar, sincer, cred că suntem 
mai degrabă romantici dacă credem că informaţiile-fosile din 
trecut au spus viitorului ceva ce el nu ştia deja. Nu-mi vine în 
minte niciun exemplu. 

— Palimpsestul lui Arhimede, interveni Beech. 

— Poftim? 

— În jurul anului 1200, un călugăr rămas fără material de 
scris a rupt singurul exemplar existent al tratatului lui 
Arhimede despre metodă şi a scris peste el o carte de 
rugăciuni. Arhimede a scris tratatul în secolul al III-lea înainte 
de Christos. Câteva dintre conceptele sale matematice, ca 
suma numerelor infinite, nu au fost egalate, cu atât mai mult 
depăşite, până când Newton şi Leibniz nu au elaborat calculul 
infinitezimal, la aproape două milenii de la tratatul lui 
Arhimede. 

— ŞI? 

— Gândiţi-vă ce avantaje ar fi avut, să zicem, un 
matematician de la începutul secolului al XVI-lea, cu două sute 


de ani înainte de Newton, dacă ar fi putut citi lucrarea lui 
Arhimede. Dacă am studia criptosistemele din secolul al XVI- 
lea, ne-am trezi în aceeaşi situaţie ca matematicianul din 
secolul al XVI-lea în faţa tratatului lui Arhimede: capabili de un 
salt în viitor, dar numai dacă găsim documentul corespunzător 
din trecut. 

— Tot nu văd ce aplicaţii au teoriile astea în lumea reală. 

— Teoreticienii haosului sugerează că tocmai la limita 
haosului pătrunde informaţia în lumea fizică, spuse Wang. 
Poate că aşa stau lucrurile cu Kwok şi cu codurile fosile vii. 

— Ce vreţi să spuneţi? Că Jaron Kwok a suferit o combustie 
spontană pentru că a vrut să stea la poveşti cu Dumnezeu? 

Beech scutură din cap a desconsiderare. 

— Şi Beckwith şi Cho sugerează că expresia „combustie 
spontană” nu este corectă. 

— Le-am citit rapoartele. Nu conţin nicio explicaţie reală a 
resturilor de cvasicenuşă rămase în urma lui Kwok când a 
dispărut. Aveţi dumneavoastră una mai bună? 

Cei trei specialişti schimbară priviri a treia oară. 

— Noi credem că da, răspunse Lingenfelter. Microscopia cu 
scanare arată că cenuşa lui Kwok este alcătuită, de fapt, din 
mecanisme organice cu proprietăţi nanotehnologice şi 
biotehnologice. 

— Produse bionanotehnologice? Întrebă Brescoll. Dintr-odată 
se pomeni preocupat cu adevărat şi renunţă la rolul de 
ignoram. Prietenii lui „pescari” nu-i spuseseră nimic despre 
asta. 

— Da. Le analizăm cu cablare sensibilă şi nanofluide. Se pare 
că sunt în stare latentă sau inerte. Încercăm să vedem dacă şi 
cum pot fi activate. 

— Dar dacă cenuşa e bionanotehnologică în cea mai mare 
pane, cum s-a ajuns la aşa ceva? 

— Pe microfotografii, explică Wang, produsele seamănă cu 
implanturile de comunicare pe care i le-am dat lui Kwok cu 
puţină vreme înainte de a muri. Cum s-au schimbat şi cum s- 
au reprodus prototipurile bionanotehnologice... încă nu ştim. 

— Doamna Hon, agenta din laboratorul lui Lu, rosti Beech, a 
raportat că Lu a cerut microfotografii ale mostrelor prelevate 
de ea din cenuşa lui Kwok. In ultimul ei raport ne spune că, 
după ce lucrat cu mostrele şi a obţinut microfotografiile, i-a 


trimis lui Ben Cho un mesaj. Bănuim că ori l-a informat deja 
despre natura cenuşii, ori îl va informa curând. Aşa că am 
ajuns în punctul în care trebuie să hotărâm cât din informaţiile 
noastre trebuie să ajungă la Cho. 

Brescoll încuviinţă din cap, reflectând asupra implicaţiilor. Cât 
ştia  Guoanbu? Existau dovezi că şi China lucra cu 
bionanotehnologie sau ceva similar. Dacă puneau mâna pe 
Cho, ce efecte va avea asta asupra americanilor? 

— E foarte probabil ca Ben Cho să bănuiască deja că nu e 
vorba de cenuşă, spuse Brescoll în cele din urmă. N-ar fi rău 
să sugerăm ce sunt, de fapt, resturile lui Kwok. Cât priveşte 
progresul activării produselor bionanotehnologice - dacă asta 
sunt - păstraţi secretul pentru voi. Cho nu trebuie să ştie cum 
să le activeze, în caz că pot fi activate. 

— Ne-am gândit că, ţinând cont de implicarea lui Lu şi 
Lemoyne, ar fi înţelept să le ţinem şi pe ele sub supraveghere 
strictă. CIA şi-a infiltrat deja un agent la cursul de jiu-jitsu 
brazilian la care merge Cho. 

— De ce la cursul de jiu-jitsu? 

— N-am prea avut de ales. Nu mai predă, e în concediu, şi 
numai rareori iese din casă. Mergea la curs cu soţia. E una 
dintre puţinele activităţi de rutină prin care intră în contact cu 
oameni noi sau necunoscuţi. 

— Înţeleg. Trebuie s-o supraveghem îndeaproape şi pe 
văduva lui Kwok. 

— Am început deja, spuse Beech, fără alte explicaţii. 

lar CIA? Brescoll se întrebă cât de ocupați trebuie să fi fost 
colegii lui Beech din agenţie şi câte dintre activităţile lor erau 
puse „la secret” şi faţă de NSA. 

— Nu mai vrem să aibă loc încălcări ale normelor de 
securitate, ca atunci când a reuşit să-i dea lui Cho 
documentele, continuă directorul adjunct. Şi nici nu vrem ca 
Ben Cho să sfârşească la fel ca Jaron Kwok, dacă putem 
interveni. 

Wang, Lingenfelter şi Beech îşi exprimară acordul, apoi îşi 
luară la revedere şi plecară. 

Brescoll rămase singur în birou. Porni computerul şi deschise 
aplicaţia care-i permitea accesul la ştirile în direct prin cablu. 
Pe ecran, un purtător de cuvânt al statului chinez condamna 
Nepalul fiindcă servea ca loc de refugiu pentru terorişti şi ca 


punct de transbordare a armamentului ilegal în provincia 
chineză a Tibetului. Dacă Nepalul nu înceta imediat aceste 
acţiuni, ameninţa purtătorul de cuvânt, guvernul ţării sale va 
considera întârzierea ca o acţiune ostilă şi va lansa, în 
autoapărare, o lovitură împotriva Nepalului, pentru a 
împiedica viitoarele activităţi teroriste tibetane. 

Brescoll se încruntă. Incă un exemplu de supraputere care 
acuză o presupusă ameninţare din partea unei naţiuni mici şi 
mai slabe, ca să aibă motiv s-o invadeze. Scutură din cap şi 
schimbă canalul, dar nu dădu peste ştiri mai vesele. În San 
Francisco, în faţa unei mulţimi uriaşe, liderul secesionist 
californian Tom Garrity se revolta împotriva „comploturilor din 
complexul militar industrial MIME”, care „au deturnat guvernul 
printr-o lovitură de stat sprijinită de Curtea Supremă”. În ciuda 
lozincilor purtate de susţinătorii lui Garrity - MIME nu ne va 
reduce la tăcere! 

— Siguranţa Internă a început suprimarea secesioniştilor, pe 
motiv că avuseseră legături cu teroriştii internaţionali şi cu un 
cerc de spioni chinezi. 

Posibil, medită Jim, dar improbabil. Viziunea lui Garrity despre 
Federaţia Statelor Pacificului sau Pacificatul, o entitate 
politică, întinsă de la Point Barrow până în Ţara de Foc, de la 
Seattle la Sidney şi de la Shanghai până la Santiago, stătea ca 
un ghimpe nu numai în coasta chinezilor, dar şi a Siguranţei 
Interne. 

Jim oftă. Uneori, acţiunile oamenilor lui Garrity aveau înţeles 
din perspectivă jeffersoniană, dar nici secesioniştii tibetani din 
Nepal, nici cei californieni din San Francisco nu făceau lumea 
un loc mai stabil şi mai previzibil. Nici nu urmăreau asta, 
presupuse el. 

In timp ce ştirile fierbinţi ale zilei se derulau în cascadă pe 
ecran, reflectă la întâlnirea cu cei trei vrăjitori. 
Bionanotehnologie chineză. Extremişti islamici, cybernesieni şi 
crimă organizată care-i dau târcoale. Ţigani, golani şi hoţi. Toţi 
în căutarea unui mod de a deveni asemenea lui Dumnezeu. lar 
el va trebui să prezinte toate acestea în următorul raport 
pentru directoare, astfel încât ea să creadă că el ştie tot ceea 
ce trebuie să ştie, dar să nu-şi dea seama că ştie şi tot ceea ce 
n-ar trebui să ştie. 


vV 
ONDULATȚII 
South Oakland 

Ben Cho mai bău o bere şi absorbi ambianța de înaltă 
tehnologie, dar cu clientelă din clasa socială inferioară, din 
barul Go-Go Gomorrah. Era un club de striptease cu pretenții. 
Ringuri de dans robo-tehno bubuind. Întuneric de peşteră, 
fulgerat de lasere şi stroboscoape. Dansatoare exotice cu 
forme împlinite de chirurgia estetică, simulând obişnuitele 
acrobaţii sexuale. Prin aburii berii, Ben se întrebă ce caută 
acolo. 

— Au, gemu lke Carison, ghidul lui Ben în turul destrăbălării. 
Scuturându-şi părul strâns în coadă şi  mângâindu-şi 
barbişonul, se aşeză lângă el, la o masă suficient de mare cât 
să cuprindă ultima carafă cumpărată şi două halbe. Îmi pare 
rău c-a durat atâta, dar am stat la coadă. Doi trăsniţi care 
pălăvrăgeau într-una şi nu mai terminau cu uşuratul. Singurul 
lucru mai rău decât să asculţi doi rataţi plângându-se de 
eşecurile lor e să-i auzi lăudându-se cu succesele lor. Fetele au 
început repetiţia? 

— Nu, răspunse Ben, din câte mi-am dat eu seama. Dar 
mişcările dansului îmi par destul de cunoscute. 

Carlson înclină din cap. Ben se ridică, se scuză în faţa lui şi se 
îndreptă cu mers clătinat spre toaletă, pe care o găsi liberă, în 
ciuda celor povestite de lke. Când se întoarse la masă, îl 
aştepta o surpriză. 

— Hei, ţi-am aranjat un dans cu una dintre fete. Sper să-mi 
apreciezi gustul. 

— De câţi bani mă jupoaie? 

— Nicio problemă. M-am ocupat eu de asta. Din partea mea. 
Ai nevoie de aşa ceva. 

Peste un minut, o tânără cu plete blond închis, într-un costum 
țărănesc modificat, se apropie de masa lor. 

— El e prietenul tău? Il întrebă ea pe Ike, care confirmă cu o 
înclinare a capului. Salut, eu sunt Kimberly. Eşti pregătit de 
dans? 

Ben se uită la Carlson, care se porni pe râs. 

— Sigur, drăguţo, e gata să te danseze numai pe tine! 

Fata alungă cu un râs comentariul degradant al lui Ike, îl luă 
de mână pe Ben şi-l conduse pe lângă bar şi jucătorii de 


biliard, spre un hol cu canapele aranjate în jurul unui ecran de 
televizor prins în perete. Pe el se vedea fata care tocmai 
dansa pe scena principală. După o clipă, Ben realiză că 
imaginea - filmată din unghi înalt, dintr-o singură perspectivă, 
la distanţă medie - era transmisă pe ecran printr-una dintre 
camerele video ale clubului, amestecând în mod bizar 
voyeurismul cu supravegherea. 

— Avem tot timpul din lume, spuse Kimberly, sesizându-i 
privirea. Eu sunt a cincea care evoluează pe scenă. 

Când Kimberly se aşeză pe sofa, Ben îşi dădu seama că, 
pentru femeile care interpretau dansuri particulare în holul din 
spate, ecranul era ca un ceas. Fata bătu uşor cu mâna perna 
de lângă ea. Înţelese aluzia şi se aşeză. Din vorbă în vorbă, 
Ben află câte nopţi lucrează pe săptămână la club, că are un 
metru cincizeci şi şapte şi douăzeci şi trei de ani. După 
cearcănele din jurul ochilor, i-ar fi dat mai mult, dar o crezu pe 
cuvânt. Nu i-o spuse, dar îi amintea oarecum de Reyna la 
prima lor întâlnire. Cam aceeaşi înălţime, vârstă şi culoare a 
părului. Semănau chiar şi la trup: un bust apetisant pe o 
siluetă  minionă.  Şolduri băieţeşti şi picioare subţiri. Il 
străfulgeră gândul paranoic că era victima unei înscenări, dar 
îl alungă imediat, conştiinţa de sine şi interesul fiindu-i încă 
adormite. ` 

Când fata îl întrebă cu ce se ocupă, îl luă prin surprindere. În 
ultima vreme, nu făcuse altceva decât să citească şi să 
cerceteze însemnările lui Kwok. Dar să rostească o singură 
vorbă despre munca lui însemna să caute necazul cu 
lumânarea. 

— Sunt profesor la Berkeley, dar acum sunt în concediu. 
Petrec prea mult timp rezolvând cuvinte încrucişate şi 
jucându-mă pe computer. 

— Zău? Şi ce faci când nu eşti în concediu? 

— Lucrez la problema deciziei şi  complementaritatea 
sistemelor informatice şi fizice. În stările cuantice înainte de a 
fi observate. La problema opririi a lui Turing. 

— Ce-i aia? 

— Un fel de „lege” a calculelor. Să zicem că vrei să rulezi un 
program pe un computer. N-ai cum să ştii dinainte dacă, la un 
anumit volum de date introduse, computerul se va opri sau le 
va prelucra neîncetat. Sigurul mod de a afla dacă sistemul se 


va opri sau dacă intră într-o buclă infinită e să-l rulezi. N-ai de 
unde să ştii, dacă nu faci aşa. 

— Mie mi se pare o regulă obişnuită, spuse Kimberly, 
zâmbind şi prefăcându-se interesată. N-ai cum să ştii ce se 
poate şi ce nu se poate face până când nu încerci, nu? 

— Adevărat! Exclamă el, articulând tot mai greu vorbele din 
cauza berii şi a atenţiei pe care i-o acorda fata. Problema 
deciziei şi complementaritatea reflectă structura profundă a 
universului, dacă vrei să ştii. 

— Cum aşa? 

— Oriunde te _ uiţi, descoperi proprietăţi incompatibile 
neobservabile simultan, spuse Ben, gândindu-se la definițiile şi 
exemplele din notitele lui Kwok. Dar, în ciuda 
incompatibilităţii, fiecare dintre ele este esenţială pentru 
înţelegerea ansamblului. Observaţia înseamnă „sau/sau”, dar 
înţelegerea înseamnă „nu numai... ci şi”. Asta spune şi 
principiul incertitudinii lui Heisenberg despre poziţia şi 
impulsul unei particule, chiar în dualitatea undă/particulă. 

— Ce-i aia? 

Flatat în mândria lui de expert, Ben încercă să se gândească 
la o explicaţie. In cele din urmă, găsi una: 

— Mai uşor de arătat decât de explicat. Dacă-mi aduci o 
foarfecă, o bucată de hârtie şi lipici, îţi fac un model... 
Kimberly îi zâmbi strâmb şi se ridică. 

— Să nu spună nimeni că nu fac totul pentru clienţii mei. Vin 
imediat. 

Se întoarse de la cabinele femeilor cu foarfecă, hârtie şi 
bandă de lipit. Sub privirile ei, Ben _ tăie o fâşie 
dreptunghiulară, o răsuci pe jumătate şi lipi capetele. 

— Uite, i-o arătă el. Asta e banda lui Möbius. Un obiect cu o 
singură faţă. Exteriorul devine interior şi interiorul devine 
exterior, pentru că are o singură faţă. La fel şi pentru margine. 
Arată ca şi cum ar avea două, dar, de fapt, e numai una. O 
singură suprafaţă şi o singură margine. la o mănuşă pentru 
mâna dreaptă, îmbrac-o în suprafaţa respectivă, trimite-o într- 
o excursie în jurul benzii şi devine o mănuşă pentru mâna 
stângă, propria sa imagine oglindită. 

— Profesorul meu de geometrie de la liceu ne-a arătat o 
astfel de bandă, spuse Kimberly, cu o înclinare a capului. Şi o 
sticlă de formă ciudată. 


— Da. Probabil o sticlă Klein, cu o singură suprafaţă şi fără 
margini. Dacă tai sticla asta în două jumătăţi simetrice obţii 
două benzi Möbius, iar dacă ataşezi marginea unei benzi 
Möbius de imaginea ei din oglindă, obţii o sticlă Klein. Noi 
putem să lăsăm lucrurile mai simple şi să spunem că banda lui 
Möbius este analogă cu starea cuantică înainte de observaţie. 
— Asta numeşti tu simplu? Întrebă Kimberly, ridicând din 
sprânceană. 

— Sigur. Möbius nu e nicio bandă, nicio buclă, dar în acelaşi 
timp e şi o bandă, şi o buclă. Nici undă, nici particulă, dar 
întotdeauna ambele, potenţial. Tai-o transversal şi devine o 
simplă fâşie dreptunghiulară, o bucată de hârtie. Hai s-o 
numim undă. Dar taie o bandă Möbius pe lungime, prin mijloc, 
ca mine, şi obţii o buclă mai lungă, dublu răsucită. Tai-o din 
nou pe lungime şi obţii o pereche de bucle legate, dublu 
răsucite. Poţi să tai în continuare buclele pe lungime, tot mai 
subţiri, şi să obţii tot mai multe bucle răsucite, până ce ajungi 
la infinit. Acelea se numesc particule. 

— Cred c-am priceput. Şi asta ce dovedeşte, profesore? 

— Proprietăţi incompatibile, observabile nesimultan, dar 
coexistând la un nivel mai profund. Le găseşti în matematică 
şi în calculul cuantic - zero şi unu, dacă vrei. Le găseşti în 
limbaj, mai ales în scrierile codificate, în care fiecare literă 
dintr-un cifru transpus îşi păstrează identitatea, dar îşi 
schimbă poziţia. Într-un cifru de înlocuire, fiecare literă îşi 
schimbă identitatea, dar îşi păstrează poziţia. E un tipar 
universal, ca şi cum ar fi fost născut în mintea lui Dumnezeu. 
— Asta-i deja de domeniul ştiinţifico-fantasticului, spuse 
Kimberly. Nu citesc aşa ceva. 

— Dar ce citeşti? 

— Henry Miller şi Virginia Woolf, în ultima vreme. 

— Serios? Şi ce ai citit de Woolf în ultima vreme? 

— Tocmai am terminat Doamna Dalloway. Acum citesc Spre 
far. 

— Ai citit Valurile? Ţi-o recomand. Fluxul conştiinţei, ca la 
James Joyce. L-ai citit? 

— Numai Oamenii din Dublin. N-am avut timp pentru Ulise 
sau Veghea lui Finnegan. 

— Ar trebui să-ţi faci, o dată şi o dată, o sfătui Ben, 
întrebându-se dacă să pună tonul profesoral pe seama 


băuturii. Dacă-ţi place Miller, să încerci Pynchon şi Burroughs, 
dar şi Wallace. 

Privind spre ecran, fata se ridică şi se aplecă asupra lui. 

— Trebuie să trecem la treabă, spuse ea ghemuindu-se şi 
desfăcându-i genunchii, cu privirea îndreptată spre el. 

— Bine, fu el de acord şi scoase o bancnotă din buzunar. 
Ajunge? 

— Nu-i nevoie. Prietenul tău a plătit deja. 

— Da, aşa-i. 

Kimberly îşi strânse sânii şi îi frecă de obrajii, faţa şi bustul 
lui. Apoi se frecă de el cu toată partea de sus a corpului. 
Aruncându-şi pantalonaşii scurţi, se răsuci din bazin în faţa lui. 
Trase de marginea bikinilor şi expuse o imagine drăguță, ca 
din desene animate, imprimată pe piele, spre stânga şi puţin 
mai jos de şoldul drept. 

— Ăsta-i un tatuaj „Hello Kitty!”? 

— Bingo! Am crescut în San Diego, unde-i plin de saloane de 
tatuaj. Mi-a plăcut „Hello Kitty!” la nebunie când aveam 
treisprezece ani. Pe urmă mi-a plăcut „Sailor Moon”. Până la 
urmă a fost „Hello Marinarule!” 

Ben râse de uimire. Kimberly, cu faţa întoarsă la ecranul de 
pe perete, îşi frecă viguros fesele de abdomenul lui, apoi îşi 
apăsă sânul pe faţa lui, înainte de a-i cuprinde obrajii în 
palme. _ 

Lui îi plăcu mai mult decât credea că are dreptul. Işi 
mulţumiră reciproc, iar ea îi spuse în ce seri lucrează. 

— Să te uiţi la dansul meu înainte de a pleca, îi spuse fata 
înainte de a se despărţi rapid. Nu sunt o stripteuză Möbius, dar 
mă mişc la fel de bine ca oricine altcineva din oraş. Să mai vii 
la mine curând. 

Ben înclină din cap şi să uită după ea, apoi se ridică şi se 
întoarse la masă. 

— Ei, îl întrebă Ike, cum a fost? 

— Excelent, răspunse Ben, cu un zâmbet şmecher. Am vorbit 
despre legătura dintre mecanica cuantică, topologie şi teoria 
informaţiei, despre romanele moderne şi postmoderne. Nu m- 
am aşteptat la aşa ceva într-un club de striptease, dar m-am 
simţit bine. 

— Ştii cum să faci o fată să se simtă bine, zise Ike ironic. Mă 
bucur c-ai fost de acord cu alegerea mea. 


— Absolut. Vrea să mă vadă iar, cât de curând. 

Prietenul lui Ben îl privi cu ochi mijiţi, apoi râse. 

— Să nu spui „Cred că m-a plăcut cu adevărat!” N-o să mă 
mai pot uita în ochii tăi niciodată. 

Râseră amândoi. Nu peste mult timp, începu numărul lui 
Kimberly, iar ei se aşezară lângă balustrada care înconjura 
scena. În timpul dansului, ea îşi arătă tatuajul şi-şi dezveli 
complet sânii. 

— Vezi? Rosti Ike. Ştiam eu că sunt adevăraţi. Fără 
implanturi. Mi-am dat eu seama. 

Porniră clătinându-se spre maşina lui Ike la scurtă vreme 
după ce fata îşi încheie dansul. Ben pălăvrăgi într-una despre 
două dintre cele mai mari tipuri de implant, cosmetic şi 
electronic, apoi adormi. Visă scurt o femeie cu sâni mari, pe 
sub pielea căreia sclipeau siglele unor corporaţii - tatuaje 
subcutanate. Se trezi scuturat de Ike. 

— Oakland Hills, îi spuse el. Toţi pasagerii sunt rugaţi să 
coboare din vehicul. Ne vedem la cursul de jiu-jitsu. 

Ben îşi luă un rămas-bun ameţit, apoi se uită cum dispare 
maşina noului său prieten. Privi luminile care împânzeau 
noaptea târzie în Oakland şi San Francisco, răspândindu-se pe 
câmpia de mai jos, în marş lucitor spre ocean, sub lumina 
lunii. Se răsuci şi, cu cheile de la casă în mână, se împletici pe 
trepte. Când, într-un sfârşit, reuşi să deschidă uşa, aproape că 
se răsturnă. 

Ei, bolborosi el. Calea exceselor. Palatul înțelepciunii. Viața 
seamănă cu explorarea unei peşteri. Uneori trebuie să străbați 
locuri întunecate ca să înveți să apreciezi lumina. 

— Viaţa seamănă cu explorarea unei peşteri, îşi profeţi el, 
beat, reuşind cu greu să rostească s-ul în timp ce avansa pe 
hol. Viaţa seamănă cu explorarea unei peşteri... 

Repetă formula sacră până când începu s-o creadă. Când 
ajunse foarte aproape de dormitorul principal, gândurile i se 
încurcară şi-l cuprinse un sentiment de vină. Faţă de Reyna. 
Faţă de lunile acelea grele, după ce a întrerupt orice 
comunicare cu părinţii lui, dar înainte de a o cunoaşte pe ea. 
De nopţile petrecute ameţit de băutură în camere de hotel, 
când urina în chiuveta, bea din toaletă, după ce urmărea, fără 
niciun rezultat, diverse femei care de care mai ciudate. Faţă 
de mama lui, care protestase cu amărăciune: „Toţi îşi 


învinovăţesc mama, mai ales dacă e neagră.” 

Reyna îl salvase de sine însuşi atunci. Dar acum ea nu mai 
era, pentru că el nu fusese în stare s-o salveze pe ea. Reyna îl 
ajutase să uite de trecutul său întunecat, să evite 
comportamentul care îl transformase într-un obişnuit al 
cluburilor de striptease. Acum, fără sprijinul ei, oare aluneca 
din nou spre dezastru? 

Se aşeză pe marginea patului - îmbrăcat, copleşit de 
remuşcări, într-un loc cu beznă totală - până când căzu pe 
spate, adormit. 


Ben se află în faţa unei săli pline cu femei, cărora le ţine un 
curs. Toate seamănă cu Reyna, cu Kimberly sau cu văduva lui 
Kwok, Cherise. Pe podium, în faţa lui, se află numărul din 16 
aprilie 1976 al publicaţiei armatei americane Arta şi; ştiinţa 
operațiunilor psihologice: studii de caz în aplicaţiile militare. E 
deschisă la pagina 666, la articolul Problema publicului 
neintenționat, de un autor cunoscut şi sub numele de Felix C. 
Forrest. 

„Incertitudinea privind natura luminii înainte de măsurare îşi 
are originea într-un indeterminism real”, rosteşte Ben apropo 
de nimic de la pagina 666. „Nici undă, nici corpuscul” 
înseamnă că, înainte de măsurare, lumina nu e niciuna, nici 
alta. „Nu numai undă, ci şi corpuscul deodată” înseamnă că 
lumina, înainte de a fi măsurată, nu este o combinaţie de una 
şi cealaltă. „Nici/nici” funcţionează distributiv, exprimând o 
dublă negaţie. „Nu numai... ci şi” funcţionează colectiv, 
negând o singură... 

O femeie pe care ştie că o cheamă Sophia, dar care seamănă 
foarte mult cu Reyna în studenţie, sare în picioare şi-l 
întrerupe: 

— În materie de intimitate şi calcul cuantic, spune ea, 
arătând cu degetul furioasă spre el, ceea ce nu poate vedea 
ochiul liber nu poate vedea nici ochiul invizibil! 

— Strâns la dreapta, uşor la stânga, protejează-l - când eu 
pun mâna acolo, tu pui mâna aici - surorile se bat, furnicile 
ard - Copilul Ben stă ghemuit în spatele muşuroaielor cu lupa 
focalizatoare în mână; victimele lui sunt dezorientate şi din ele 
iese fum, iau foc, dar în timp ce el se ridică, anii trec şi el lasă 
în urmă copilăriile. Singur şi gol şi speriat de el însuşi, în faţa 


lui se întind luminile din Oakland şi San Francisco. 

Priveşte în jos şi vede în gol un cer, iar pe cer un gol 
întunecat, şi totuşi luminat puternic, fără formă, dar 
răsucindu-se, un vârtej uriaş de ceaţă neagră, o furtună 
îngrozitoare a ochiului, acoperind stelele, destrămând lumea 
pe măsură ce se mişcă, absorbind cuvântul care a fost la 
început. Înghite şi podul Golden Gate. Oraşul e cuprins de 
beznă. Liniştea se lasă treptat, în blocuri mari, fierbinţi. 

Nicio barieră alcătuită din rațiune, ordine sau viaţă nu rezistă 
în faţa vârtejului care se răsuceşte lent. Tot mai mare, ochiul 
invizibilului devorează totul în cale. Înaintea lui, el e doar un 
băieţel în faţa zeilor lascivi, lipsit de putere, incapabil să fugă 
sau să se ascundă de vârtejul care trece dincolo de masa de 
nori, cu înfăţişare masculină pe dinafară, dar feminin pe 
dinăuntru. 

În ultima clipă, chiar când e înghiţit şi topit, când liniştea 
întunecoasă îi absoarbe şi-i dispersează conştiinţa, cu un ultim 
gând ce trece de limitele gândurilor, înţelege că ultima oară 
au fost destui eroi-victime care să-l trimită înapoi. Toţi hăituiţi 
de sentimentul că data viitoare - acum, în timpul /ui - n-o să 
mai fie nimeni care-l oprească, nimeni care să i se opună... 


Ben se trezi când i se păru că aude ciripit de păsări 
tomnatice. Pe jumătate adormit, se ridică în capul oaselor, cu 
sentimentul de vină la fel de apăsător. O noapte prea 
sălbatică de beție şi destrăbălare, îşi zise el. Asta, plus timpul 
prea lung petrecut lucrând cu documentele lui Kwok. Dar, spre 
deosebire de Jaron, el încă se mai bucura de nopţi sălbatice. 
Nu era orb şi surd la ciripitul păsărilor şi la căldura soarelui. Nu 
încă. 

Pe măsură ce se trezea, „ciripitul păsărilor” se transformă în 
ţârâitul soneriei de la uşă. Înfăşurat într-un halt de mătase 
roşie, Ben deschise uşa de la intrare şi se împiedică de ea. 
Afară îl aştepta un curier cu un electrostilou şi un carneţel pe 
care să semneze şi un cititor de amprente. După ce făcu tot 
ce-i ceru curierul, primi un cilindru de mesaje. Ben îi mulţumi 
şi închise uşa când curierul se depărtă pe aleea din faţa casei. 

Cilindrul era de la Marilyn Lu. Apăsă cu degetele mari ambele 
lui capete şi un fulger rapid - enervant de puternic - îi citi 
retina, deşi avea ochii injectaţi. Peste o clipă, auzi vocea lui 


Lu: 

— Ceva foarte interesant în legătură cu „cenuşa”. Ziceai că 
poate conţine date, dar cred că e mai mult decât atât. Din 
greşeală, am stropit cu sânge nişte mostre şi au reacţionat 
ciudat. Aşa că le-am „cultivat”, dacă ăsta e cuvântul, pe medii 
de sânge. Uite ce am descoperit. 

Pe ecranul din interiorul cilindrului  apărură nişte 
microfotografii lucioase şi imagini video, în jurul unor 
labirinturi de unde negre spiralate, unele nemişcate, altele în 
mişcare. Îi amintiră de coloniile celulare sincrone şi de 
sculpturile din peşterile neolitice. Undele se ondulau suficient 
cât să-i dea amețeli. 

Se luptă să-şi înfrângă cu impulsul de a întoarce capul. Lucru 
bun, pentru că ceea ce văzu mai departe era cu adevărat 
neobişnuit. Microfotografii şi imagini video, înregistrate la 
rezoluţie suficient de mare ca să se poată vedea în acţiune ce 
erau, de fapt, valurile: mecanisme organice subcelulare 
agitate, mai mici de un micron. Asta trebuia să fie. 
Fragmentele de date nu s-ar fi putut mişca şi acţiona aşa. Ben 
nu mai văzuse aşa ceva, dar bănui imediat ce erau. 

Bionanotehnologie. 

Personajele din holotransmisia despre care se tot vorbea - 
asta era scurgerea care-i iritase la maximum pe şefii lui de la 
NSA. Notiţele lui Jaron şi versiunea fără zgomot de fond a 
transmisiei legau materialul de computere ADN cuantice, de 
informaţii cu densitate de 4n, N fiind numărul de „4 biţi”, ADN- 
ul cuantic analog porţilor sau tranzistorilor... 

Rahat! Jaron probabil că a avut un prototip bionanotehnologic 
în implanturile lui. El dispăruse, dar tehnologia era acolo, 
renăscută din cenuşă. 

Amintirea golului de linişte apăsătoare răsucindu-se lent se 
suprapuse peste imaginea undelor negre din imaginile trimise 
de Marilyn. În cele din urmă, fu nevoit să întoarcă privirea. 

ÎN VĂZUL LUMII 
New Orleans 

Don Sturm intră în cafeneaua All You Zombies şi se uită 
printre clienţii obişnuiţi, până când o zări pe Karuna. Pielea ei 
ciocolatie şi părul negru împletit... Mâinile lui, altădată atât de 
obişnuite cu ele, erau acum grele, stângace şi goale. Când îl 
zări şi ea, ridicând privirea, valurile de mărgele multicolore din 


codiţele ei nenumărate susurară ca ploaia veselă pe pământul 
uscat. _ 

— Ce vânt te aduce în oraşul de sub nivelul mării? Il întrebă 
ea ridicându-se şi întinzându-i mâna. El o scutură stângaci. 
Trebuie să fie ceva important. N-a mai auzit nimeni de tine de 
săptămâni de zile. lar mesajul pe care l-ai trimis într-un târziu 
era atât de criptic... 

Don se uită în cafeneaua aproape goală, sperând că nu ieşea 
prea mult în evidenţă - numai cât să-i dea Karunei de 
priceput. Bănuia că localul era plin de dispozitive de securitate 
de care nu se puteau plânge spaţiile publice în America 
secolului XXI. 

— Nu mai criptic decât era necesar, replică el, aplecându-se 
spre ea. Dacă aş fi crezut că pot spune ce vreau fără să ne 
întâlnim faţă în faţă, aş fi spus-o. 

— Şi de ce n-o puteai spune? Vru să afle Karuna. Mişcă brusc 
capul în faţă şi lateral, făcând să-i sclipească curcubeul din 
păr. 

— N-am încredere în sistemul nostru de siguranţă, îi explică 
Don. Părul său vopsit în albastru, tuns scurt, se reflecta în 
nodul celtic gravat pe suprafaţa de metal lucios a mesei. 
Unele dintre informaţiile pe care vreau să ţi le transmit 
folosesc cuvinte-cheie care apar pe prea multe liste de 
supraveghere. 

— Deci nu crezi că suntem în siguranţă? Nici în Cybernesia? 

— Mai ales în Cybernesia. Medeea-lndahar e o prezenţă 
permanentă şi ştie prea multe despre legăturile mele cu P- 
Cubed. 

— Halal recunoştinţă din partea ta! Şuieră Karuna, enervată. 
Medeea salvează Cybernesia de atacul NSA şi pentru tine asta 
nu înseamnă nimic? 

— „Salvatoarea” noastră a recunoscut că are legături cu NSA. 
Ascultă-mă pe mine, Karuna, M-I nu e de încredere. 

— Păi, dacă-mi aduc aminte bine, şi tu te gândeai să lucrezi 
pentru NSA mai de mult. 

— Da, recunosc, spuse Dan înclinând din cap, dar simțind 
cum roşeşte. Aş fi făcut bani frumoşi. Dar pe urmă m-am 
răzgândit, iar cineva sau ceva din lanţul de comandă superior 
a aflat. Mi-a distrus aplicaţia. Dar asta n-are nicio legătură. 

— Înî, făcu ea, aplecându-se pe spate pentru a se detaşa de 


conversaţia lor intimă. Ştii ce cred eu? Că arăţi oribil. Palid şi 
întors pe dos, ca şi cum n-ai fi dormit şi mâncat cum trebuie. 

— Nici asta n-are nicio legătură, repetă Don privind pe 
fereastră. N-am venit aici să discut despre starea sănătăţii 
mele. 

— Zău? Rosti ea în timp ce sorbea din cafea. Atunci despre ce 
anume am venit să discutăm aici? 

Don se opri să-şi cumpănească vorbele. 

— Operaţiuni de siguranţa statului, trecute şi prezente. 
Chestii pe care oamenii le ignoră scuturând din umeri, pentru 
că le consideră conspirații de duzină. 

Karuna îl fulgeră din priviri: 

— Şi de ce să vorbim noi despre asta? 

— Pentru că, mă crezi sau nu, deja am fost fraierii să ne 
implicăm. Deşi Medeea s-a implicat de bună voie. 

— Da? Întrebarea fu rostită pe un ton enervat. Cum aşa? 

— Mai ţii minte când NSA a folosit sisteme Eşalon ca să 
absoarbă datele private ale tuturor, şi că asta a condus la 
crearea cilindrilor de mesaje sigure? Sau că Operaţiunea 
Shamrock a monitorizat pe ascuns, zeci de ani, telegramele 
internaţionale trimise din SUA? 

— Hai, Don, astea-s ştiri vechi de când lumea! 

— Sau planul Pentagonului, continuă el nedescurajat, de a 
lansa un val de terorism violent în D. C., Miami şi New York - 
Operaţiunea Nortwoods, i-au zis şefii comuni. Agenţi secreţi 
americani care ucideau pe ascuns zeci de cetăţeni şi înscenau 
crimele cubanezilor, numai pentru ca generalii să obţină 
sprijin internaţional într-un război împotriva lui Castro. 

Karuna scutură din cap; şuviţele prinse în mărgele scoaseră 
clinchete muzicale. 

— Pe vremea administraţiei Kennedy! Istorie. Şi n-au pornit 
războiul niciodată. 

— Nu, continuă Don, dar MK Ultra? Când CIA a testat pe 
ascuns LSD şi zeci de substanţe psihoactive pe civili neştiutori 
şi nevinovaţi? 

— Nici asta nu-i ceva nou, replică ea pe ton de 
desconsiderare. 

— Dar crezi că asta-i tot? 

— Dacă eu cred că asta-i tot? 

— Crezi că guvernul şi corporaţiile nu mai folosesc cobai fără 


acordul sau cunoştinţa noastră? Crezi? 

— Exagerezi Don, spuse ea cât se poate de indiferentă, ca să- 
i taie orice replică. N-are nimic de-a face cu tine, cu mine sau 
cu Medeea. Eşti obsedat. 

Don sorbi o înghiţitură de cafea tare înainte de a continua: 

— Ba are foarte mare legătură cu noi. Mai ţii minte ce se 
spunea în holotransmisia lui Kwok? Despre „mecanisme 
celulare mici” care diagnostichează şi repară celule şi ţesuturi 
distruse? Despre „virusuri care induc infertilitatea”? 

— Da, mi-amintesc vag de ciudăţeniile astea. 

— Cred că ciudăţeniile sunt motivele pentru care NSA ne-a 
atacat în Cybernesia. Holotransmisia lui Kwok vorbea de 
realitate ca simulare. Despre palate ale memoriei universale şi 
mintea divină. Cred că Jaron a dat peste ceva mult mai şocant 
decât se aştepta. Ceva ce el nu avea voie să aibă. 

Karuna sorbi şi ea din cafea, cu ochii în ceaşcă, apoi privi la 
Don. 

— Adică? 

— Un program numit Tetragrammaton. Blestemul bunăstării 
şi virusul infertilităţii fac pane din el. Cred că holotransmisia a 
fost încercarea lui Kwok de a răspândi vestea. 

— Trebuie să fie căi mai uşoare de a transmite un mesaj, 
spuse Karuna, scuturând din cap îndoielnică. 

— Nu şi dacă trebuia să transmită mesajul şi să-l ascundă în 
acelaşi timp. Când am fost în spaţiul virtual al Medeei- 
Indahar... acolo era cheia. M-I rula un fel de program cabalo- 
matematic pe Tetragrammaton. 

Karuna mai luă o înghiţitură de cafea, apoi îşi ridică din nou 
ochii din ceaşcă spre Don. 

— Bine, mă predau. Ce naiba e Tetragrammatonul? 

— Iniţial, numele evreiesc din patru litere al lui Dumnezeu. 
Fie IHVH, fie YHWH, fie JHVH, fie YHVH. Yod heh vav heh. 
Lehova, lahve. Legat de Ein Sof sau Infinitul din Cabala, 
punctul infinitului, dincolo de sefirot, dar şi conţinându-l. Nu 
ştiu dacă acest context nou este o glumă sau e serios. 
Indiferent ce-o fi, e un magnet straniu care susţine întreg 
haosul apocaliptic din transmisia lui Kwok. 

— Aoleu, m-ai pierdut. Pentru Dumnezeu, ce are numele 
cabalistic al lui Dumnezeu cu spaţiul virtual al lui Kwok? Şi ce-i 
contextul ăsta nou? 


Don se aplecă în faţă, vorbind mai încet, dar şi mai repede, 
stimulat de ultima înghiţitură de cafea: 

— Am fost contactat de un binefăcător anonim. Cineva care 
mi-a văzut software-ul de criptare şi a înţeles ce anume 
cercetez. Mi-a dat nişte coduri de acces care m-au condus la 
locuri foarte interesante din infosferă. 

— ŞI? 

— Şi, din câte îmi dau seama din datele pe care le-am găsit 
despre conspiraţiile marginale, programul Tetragrammaton a 
început cu studii de lungă durată, iniţiate de diverse agenţii de 
spionaj în timpul Războiului Rece. Poate că-i mai vechi, nu 
sunt sigur. Dar ceea ce ştiu e că toată lumea lucrează la o 
versiune a lui. CIA şi DIA din America. SIS şi MI5 din Marea 
Britanie. DGSE din Franţa, BND din Germania, Mossad-ul din 
Israel, Guoanbu din China, GRU şi KGB şi succesoarele lor din 
Rusia. Zi-le cum vrei, toate au avut premergători proprii. 
Studiau scenarii şi probabilităţi. 

— Pentru ce? 

— Supravieţuirea omenirii în contextul cursei înarmărilor 
nucleare, la început, spuse Don, amestecând în cafea. Mai 
târziu, când războiul nuclear a devenit mai puţin probabil, s-au 
concentrat pe potenţialul nostru creativ/distructiv. 

— Pe ce? 

— Potenţialul nostru de a provoca distrugerea mediului. Prea 
mulţi copii, prea multe solicitări pentru Mama Terra. Aici a 
intrat în joc Medeea-Indahar. 

— Şi care-i legătura cu Tetra-cum-ii-zice? 

Don se gândi că încearcă să afişeze un cinism dezinteresat, 
dar nu-i prea reuşeşte. 

— Programul Tetragrammaton s-a dezvoltat din toate studiile 
făcute de agenţii şi, în timp, a devenit el însuşi postpolitic. 
Astăzi, niciun guvern şi nicio corporație nu deţine controlul 
absolut asupra lui. După câte se pare, acesta se ascunde în 
spatele unui grup, Consorţiul Tetragrammatonului. Multe 
corporaţii îl sponsorizează. Au şi un website, dar nu dă prea 
multe detalii. 

Don făcu o pauză, iar Karuna sorbi încet din cafea. 

— Şi cu ce se ocupă, de fapt, acest Consorţiu? Intrebă ea într- 
un sfârşit. 

— Pentru public, e un festin al pasiunii pentru tehnologia 


înaltă. Un trust de supracreiere, cu sprijin solid de la firmele 
de  infoafaceri. Se bănuieşte că lucrează la implanturi 
nonimunogenice, pentru a obţine o legătură directă 
minte/aparat. Pentru a crea o omenire a ciborgilor, 
postumană. 

— Nu sună prea ameninţător. Karuna se lăsă pe spatele 
scaunului, cu bărbia în palma dreaptă. S-ar putea spune că am 
ajuns deja acolo. 

— Da, dar... 

— Dar în particular sunt un rezervor de gândire pentru 
supraviețuirea umană pe termen lung. Asta vrei să spui? Îmi 
pare rău, Don. Ideea unui grup care încearcă să împiedice 
omenirea să se sinucidă nu mi se pare un lucru chiar aşa de 
rău. 

— În aparenţă, nici nu e. Don sorbi nervos din cafea. Dar, 
privind în profunzime, au făcut lucruri mult mai bizare. 

— Informează-mă şi pe mine. 

Don îi ignoră sarcasmul. 

— Pentru început, luând caracteristici din aşa-zisele celule 
canceroase imortalizate, contaminează cu ele celule umane şi 
le pun împreună la lucru împotriva îmbătrânirii. In acelaşi 
timp, proiectează scăderea radicală a ratei demografice prin 
mijloace biotehnologice. Îţi sună cunoscut? 

— Numai din holotransmisia lui Kwok, spuse Karuna cu un 
pufnet dispreţuitor. 

— Şi mai e ceva. Lucruri stranii, gen Mengele. Studii pe 
termen lung pe gemeni, inducerea tulburărilor de identitate 
disociată. Îi plătesc pe ginecologi să le injecteze viitoarelor 
mame chimicale în primul trimestru de sarcină. Fără să le 
spună şi lor, bineînţeles. Proiecte sub acoperire de manipulare 
a activităţii din uter, mai ales în speranţa de a activa talente 
paranormale „latente” în făt. 

— Aoleu din nou, rosti Karuna, scuturând din cap şi 
zdrăngănind din mărgele. Mergi prea departe. De ce ar vrea 
cineva să modifice fetuşii din uter, chiar dacă, să zicem, ar 
putea? 

— Totul se face în numele omenirii, insistă Don. Mai demult, 
nicio atrocitate nu era impardonabilă, dacă făcea în numele 
siguranţei naţionale. Gândeşte-te că atrocități mai mari vor fi 
şi mai bine susţinute când vor fi făcute în numele 


supravieţuirii omenirii! 

Don făcu o pauză şi se uită la Karuna cum îşi termină 
cafeaua, apoi pune ceaşca pe masă. 

— M-ai pierdut din nou. Ce ar putea spera să realizeze cu 
implanturile şi manipulările in utero? 

— Favorizarea capacităților paranormale, spuse Don, 
întrebându-se dacă nu atrage atenția tocmai pentru că 
vorbeşte în şoaptă. Interfața minte/aparat. Psihokinezie 
asistată de computer. Simultaneitate mediată electronic. 

— In ce scop? Il întrebă Karuna, ciudat de calmă. Lui Don i se 
păru că înlocuise cinismul cu tristețea milei. Nu-i plăcea deloc 
asta. 

— Ca să îmbine cât mai profund inteligența umană cu cea a 
aparatelor. Să creeze tesseractori, fiinte umane care pot cuta 
şi rupe pânza realităţii. Tetra lucrează de ani de zile la un 
model matematic al unei structuri de densitate a informațiilor 
cuantice simulate. O poartă unică înspre şi prin țesătura 
spaţio-temporală. Faţă de asta, armele nucleare sunt artificiile 
lansate de 4 iulie. 

— E imposibil, contră Karuna ferm. E ca şi cum ai pretinde că 
ai un generator de găuri de vierme în buzunarul de la spate. 

— Nu, nu e imposibil. Principiul holografic din teoria 
gravitaţiei cuantice limitează cantitatea de informaţii care 
poate fi conținută de o regiune spaţio-temporală: un bit de 
informație pe cuantum de suprafață, 10-35 în pe o parte. Dar 
dacă depăşeşti limita lungimii de bandă a universului, poți 
crea poarta. 

Karuna se holbă la el. Nu înţelegea. 

— De unde vin toate astea? 

Don îşi termină cafeaua. Cum era în priză de zile întregi, nici 
nu avea nevoie de ea. 

— Ţi-am mai spus. Am făcut şi eu cercetări, cu puţin ajutor de 
la nişte străini prietenoşi. 

— Binefăcătorii tăi anonimi? 

— Exact. Totul e acolo, numai să ştii unde să cauţi. Nu trebuie 
decât să îmbini bucăţile cap la cap. 

Karuna se uită atât de urât la el, că trebui să depună eforturi 
ca să nu i se facă pielea de găină. 

— Asta mă sperie, rosti ea, îmblânzindu-şi privirea. Vorbeşti 
ca şi cum ai petrecut prea mult timp printre extremişti. Pe web 


sunt prea multe zvonuri şi prostii. Şi ce ştii, de fapt, despre 
binefăcătorul ăsta anonim? Cât din cele pe care mi le-ai 
povestit are legătură cu realitatea? Karuna scutură din cap, 
apoi reluă: Don, ştii că eşti obsedat de tipare... 

— Dacă ai impresia că mă comport ca un paranoic sau un 
schizofrenic, spune-o imediat, i-o reteză el enervat. 

— Bine. Se pare că mintea ta a urcat într-un lift care nu mai 
poate fi oprit şi alunecă direct spre iad. Sari din el! Ai mai 
trecut prin asta... cât? Câteva săptămâni? Eşti sigur că ceea 
ce crezi că vezi există cu adevărat? 

Don râse. 

— Ştiu gluma asta veche: toată lumea vede tipare, paranoicii 
le văd pe cele care nu există. Pe asta se bazează actorii 
puterii: minciunile lor sunt mai uşor de crezut decât adevărul. 
Dar mai este un clişeu: dacă eşti paranoic, nu înseamnă 
neapărat că ei nu sunt pe urmele tale. Indiferent despre ce e 
vorba, Kwok a fost omorât ca să se muşamalizeze situaţia. 

— Nu merită să ucizi pentru nimic din ceea ce mi-ai spus. 

— Nu? Spune-i asta tipului de la biroul procurorului, pe care l- 
au eliminat pentru că lucra cu cenuşa lui Kwok! 

Întinzându-se peste masă şi prinzându-i mâna cu blândeţe, 
Karuna se făcu că nu aude ultima lui frază. 

— Poate că, din cauză că ai avut de-a face cu simulările 
nebuneşti ale Medeei, spuse ea şoptit, cu felul în care ea/el 
fuzionează vechile opoziții binare - masculin/feminin, bine/rău, 
realitate/inchipuire - poate că suferi de un fel de fluidizare. 
Poate de asta o condamni pe Medeea. Şi poate că 
Tetragrammatonul e numai un simbol. O metaforă a ceea ce 
te deranjează cu adevărat. 

Don îşi trase mâna şi se ridică să plece. 

— Nu încerca să explici totul ca un atac de panică al unui 
homosexual! Kari, nu-ţi cer decât să te gândeşti la ce ţi-am 
spus, înainte să mă cataloghezi drept ţicnit. Dar ai grijă, 
indiferent ce faci. Dacă se va dovedi că am dreptate, am 
călcat pe bătături nişte oameni foarte puternici. 

— Bine, o să mă gândesc, acceptă ea. Don fu dezamăgit să 
vadă că nu se ridică la plecarea lui. Şi o să am grijă, deşi care- 
o fi motivul, habar n-am. Şi acum, ce ai de gând să faci? 

Don aruncă o privire prin cafenea. Se aplecă spre ea și Îi 
răspunse pe un ton mai mult şoptit. 


— Mă gândesc să plec la Philadelphia. 

— De ce acolo? Karuna nu voia să vorbească mai încet. 

— E acolo un tablou pe care vreau să-l văd. 

— Ce tablou e ăla? 

Don scoase o agendă terfelită din buzunar. 

— Portretul unui domn, foarte probabil un savant sau un 
nobil, în jurul vârstei de aproximativ treizeci de ani. Ulei pe 
pânză, pictat pe la 1520, probabil de Dosso Dossi. E vizibil în 
galeria J 251, în colecţia John G. Johnson, Muzeul de Artă din 
Philadelphia. 

— Câtă exactitate, spuse Karuna, cu voce în care se simţea 
din nou îngrijorarea. De ce chiar el? 

— Pentru că l-am găsit înglobat în holotransmisia lui Kwok. 
După ce am eliminat sunetul, m-am întrebat dacă nu e ceva 
ascuns în conţinutul vizual. 

— Şi era. 

— Am descoperit o imagine a tabloului printre seturile de 
microfotografii la care se uită personajele la un moment dat. 
Total neobişnuită şi conţine ceva ce lipseşte din tabloul 
original. Un metasteganograf. 

— Un ce? 

— Un steganograf ascunde informaţii prin înglobarea lor în 
alte informaţii, aşa-i? Ei bine, prezenţa tabloului în 
holotransmisie este steganografică, dar ceea ce am descoperit 
era înglobat în tablou. Metasteganografie. 

— De unde ştii? 

— Am perfecţionat un program de detectare şi decriptare a 
filigranelor digitale, l-am aplicat tabloului şi l-am lansat 
imediat.  Metasteganografia e un fel de etichetare a 
conţinutului în profunzime, persistentă şi foarte subtilă, care 
nu opreşte copierea ulterioară. Cine l-a făcut a vrut să fie 
găsite informaţiile, dar nu foarte uşor. 

— Dar ce este? 

— O alegorie care se dezvăluie numai celor iniţiaţi, spuse el, 
consultându-şi din nou agenda. O explicaţie steganografică în 
partea de jos, cifrată în calcule, care, descifrată, spune: 
HKEDKJSAJD; OKGFFKJ; OAKJSKGHE. 

— Asta-i descifrarea? Întrebă Karuna suspicioasă. Mie mi se 
pare o aiureală. 

— Nu şi dacă aplici transpoziţia tastaturii Fahrney. Aplicând-o, 


rezultă: Ascunde catastrofa în văzul lumii! Gândeşte-te la asta, 
Kari, şi apoi gândeşte-te la Tetragrammaton. 
— Mă gândesc, Don, dar nu înţeleg. Din nou. 
— În holotransmisie, totul se petrecea sub iminenţa unei 
catastrofe globale. Cutremure, fuziuni apocaliptice. 
Astfel amplificat, scenariul lui Kwok e uşor de interpretat. 
Reprezintă „catastrofa” noastră ca specie. 
— Ce vrei să spui? 
— În realitate, lemingii nu sunt sinucigaşi, ci doar miopi. Ca 
noi. 
— Dar, Don, dacă nu e vorba decât de nişte referinţe 
personale deformate? Întrebă Karuna încet, prea încet. 
— Pentru Kwok sau pentru mine? Ştiu la ce te gândeşti, 
Karuna. Totuşi, noi am creat programul care l-a ajutat pe Jaron 
să facă ce făcea. Tu şi cu mine. Indiferent de unde vine, 
suntem o parte din el. Şi singura cale de a separa realitatea 
de nebunie e să descoperim ce a descoperit Jaron. 
— Atunci tu eşti cel care ar trebui să aibă grijă, spuse Karuna, 
cu ochii fixaţi pe suprafaţa mesei, nu într-ai lui. Imi promiţi? 
— Îţi promit, spuse el, bătând-o pe mână şi sărutând-o uşor 
înainte de a pleca. 
Don nu se întoarse să privească peste umăr în timp ce 
părăsea localul. 
COINCIDENŢA CONTRAZISĂ 
ÎN MOD PLAUZIBIL 
Guangzhou 
Mei-lin Lu, Derek Ma şi Paul Kao stăteau în faţa Sălii 
Memoriale octogonale Sun Yat-sen, pe strada Dong-feng. 
Construită pe locul unde s-a aflat cândva biroul lui Sun Yat-sen 
când a fost preşedintele interimar al Chinei, clădirea cu 
acoperiş albastru îi amintea lui Mei-lin de o umbrelă pliantă. 
Astăzi stătea deschisă spre cerul senin, fără niciun nor de 
ploaie. Un grup de turişti tocmai terminase turul şi se pregătea 
să plece; doar câţiva mai zăboveau. Sala era, totuşi, închisă 
vizitatorilor, din cauza reparațiilor. Câţiva muncitori se 
plimbau în jurul schelelor din partea de nord, îmbrăcaţi în 
salopete de lucru ieftine. 
— Dă-mi voie să ghicesc, spuse Ma, specialist în computere şi 
analist de imagine în departamentul lui Lu. Venise pentru a 
înregistra imagini ale Sălii Memoriale, ca parte a investigaţiei 


conduse de Lu în cazul Kwok. Suntem aici din cauza a ceea ce 
am găsit eu în holotransmisia pe care mi-ai dat-o. 

Paul Kao, asistentul lui Derek, scosese deja camera. Studia 
împrejurimile în timp ce se plimbau, arătând ca un videograf 
mult prea zelos, cu şapca albastră aşezată invers pe cap şi 
lăsată pe o parte, într-un stil demodat, care o deranja uşor pe 
Lu. 

— Exact, spuse ea când treceau pe lângă răzoarele care 
înconjurau sala. In momentele când o apuca paranoia, Mei-lin 
se întreba dacă Ma - mult prea suav pentru meseria lui - ar 
putea fi un agent Guoanbu însărcinat de Wong s-o 
supravegheze. Kao, foarte inteligent, dar nu atât de preocupat 
de igiena personală, se potrivea mai bine cu ceea ce ştia Lu 
despre tehnicienii de laborator. 

Cu cât petrecea mai mult timp cu Ma, cu atât se îndoia mai 
tare că lucra pentru Guoanbu. Pe de o parte, nu văzuse nicio 
dovadă că ar fi interesat în mod special de linia partidului, cel 
puţin nu până acum. Pe de alta, şi Wong, care sigur lucra 
pentru Guoanbu, păstra o atitudine rezervată, jucând rolul 
blândului mentor politic. 

Detectivul Lu scutură din cap. 

In apropiere, pe frontonul înalt, trona statuia de bronz a lui 
Sun, de trei ori mai mare decât mărimea naturală. Fondatorul 
primei republici chineze se proptea în baston, mai mult de 
fandoseală decât că ar fi avut nevoie de sprijin. Lângă statuie 
se afla un strat de flori care formau litere în engleză şi 
ideograme în chineză. Traducerea în engleză a unei 
ideograme era Apărați grădinile de cei care le calcă - o redare 
interesantă a ceea ce în chineză însemna Wu că/caţi pe 
straturile de flori. 

Urcând primul şir de trepte joase spre Sala Memorială, Derek 
Ma scoase din buzunar o schemă a clădirii şi-şi pregăti 
camera. 

— Paul, i se adresă el lui Kao, arătându-i punctele pe schemă, 
filmează exteriorul, apoi intrarea de la docurile de încărcare. 
Cobori pe aici ca să ajungi unde se construiesc decorurile şi se 
păstrează recuzita. Noi o să filmăm spaţiile interioare de la 
suprafaţă. _ 

— Bine, spuse Kao. Imi spuneţi şi mie ce anume să caut? 

— Nimic special, îi răspunse Lu. Uită-te după orice ţi se pare 


neobişnuit sau nelalocul lui. 

Kao mormăi un răspuns afirmativ şi se depărtă. Când Lu şi 
Ma ajunseră pe al doilea şir de trepte care ducea la galeria cu 
coloane roşii de la intrarea principală, Ma înregistra totul. 

— Derek, pur şi simplu nu te înţeleg, rosti Mei-lin privindu-l pe 
slăbănogul de lângă ea cu ochelarii pe frunte. 

— Cum adică? 

— Tu eşti un fanatic al tehnologiei, dar cunosc cel puţin o 
persoană care crede că asta nu e decât suprafaţa. Patsy, ştii 
tu, fata pe care am mutat-o în programul meu, nu vorbeşte 
prea mult, dar până ţi ea te-a remarcat. Cred că-i place de 
tine. Spune că eşti şeful de promoţie al unei şcoli importante 
de arte marţiale. 

— Are dreptate, confirmă Ma cu un zâmbet ciudat, de parcă 
ştia la ce să se aştepte. Cea mai importantă, Academia Ta 
Gou. În apropiere de templul Shaolin, lângă Dengfeng. 

— Dar n-ar fi trebuit să te faci călugăr sau... aşa ceva? 
Întrebă Lu, în timp ce el înregistra meticulos fiecare detaliu al 
împrejurimilor. 

— Nici vorbă! Râse el. Părinţii m-au trimis acolo în speranţa c- 
o să mă întorc la Hong Kong mare star al filmelor de arte 
marţiale. Intenţia lor era ca eu să le ofer o bătrâneţe luxoasă. 

— Star de cinema? Mi te şi închipui. Cum ai ajuns să lucrezi 
pentru poliţie? 

— Am început să studiez computerele şi analiza de imagini în 
armată. După ce am fost lăsat la vatră şi am devenit ofiţer de 
poliţie, am continuat să lucrez în domeniu. 

— Ai fost înţelept, constată Lu când intrară prin uşile sălii de 
spectacole. O vreme am crezut că nu eşti cine pretinzi că eşti. 
Nu păreai destul de scrântit pentru un tehnician. 

— Ca Paul? Întrebă el, coborând camera suficient ca să-i 
arunce o privire ascuţită. Nu prea are maniere în societate, 
dar e un tip de treabă, dacă ajungi să-l cunoşti. Deci cine 
credeai că sunt? 

— A, nu ştiu, încercă Lu să dreagă situaţia. 

Spaţiul interior, o sală deschisă, înaltă de patruzeci şi cinci de 
metri şi întinsă pe aproximativ patru mii de metri pătraţi, fără 
stâlpi care să acopere vederea, era, fără îndoială, 
impresionant. Se simţea răcoare, deşi afară era o zi de 
toamnă plăcută. 


— Un spion trimis să mă ţină sub observaţie, poate, reluă ea. 
— Şi de unde ştii că nu sunt? Replică el cu un zâmbet 
misterios. ine minte, cetăţeană Lu, rosti el teatral, 
colaborarea cu SUA nu merge mai departe. Eforturile tale se 
pot dovedi vitale pentru politica noastră de îngrădire a acelei 
supraputeri militare imperiale ticăloşite! 

— Nu-i rău, râse Lu, dar Ma filma deja interiorul sălii de 
spectacole. 

— Vorbind serios acum, ai idee ce a crezut Kwok c-o să 
găsească aici? 

— Nu, răspunse Lu pe un ton mai sobru, dar pentru el era de 
maximă importanţă. A petrecut aici o zi întreagă. N-a vizitat 
niciun alt obiectiv turistic în Guangzou, nici templul Six 
Banyan, nici memorialul familiei Chen, nici moscheea Light 
Tower. A fost doar aici. Şi locul ăsta apare în holotransmisie, 
atunci când personajele discută despre „flagelul bunăstării”. 
— Ştiu, spuse Ma gânditor. Printre microfotografii. 

Lu se întrebă ce ar spune Ma, dar mai ales Wong, dacă ar şti 
că a trimis alte microfotografii lui Ben Cho, în California. Dar 
nu spuse nimic despre asta. Doar mai târziu îşi aminti să-i 
mulţumească din nou lui Ma că a găsit materialul ascuns. 

— Nu se potriveşte deloc în context, vorbi Mei-lin în timp ce 
cobora pe unul dintre intervalele care duceau la scenă. Cel 
puţin nu cu tabloul renascentist. 

Ma venea în spatele ei, filmând. 

— Asta nu pricep eu. De ce s-a apucat să înglobeze imaginile 
alea? Nu am găsit altceva decât microfotografii dintr-un fel de 
nanotehnologie. 

Detectivul Lu se plimbă în jurul sălii şi medită. 

— Da, într-adevăr. Şi cum rămâne cu legenda înglobată în 
tablou? 

— Dacă acelea sunt cuvintele lui Kwok, la ce se referă? La 
tablou? La partea din holotransmisie în care se găsesc? La 
amândouă? La niciuna? 

— Nu sunt sigură. Lu se uită sub un scaun, apoi sub un altul. 
E destul de criptic tabloul. 

— Criptic? Ma scoase un mormăit, filmând-o pe Lu în timp ce 
se uita pe sub scaune. Îl subapreciezi. E impenetrabil. N-am 
reuşit să-i identific încă sursa. 

Ma înregistră interiorul sălii sector cu sector, de la vârful 


cupolei la podea şi la pereţi, apoi ieşiră din spaţiul imens pe 
coridoarele care duceau la toalete şi cabinele de machiaj. 

— Referirea batjocoritoare din holotransmisie la ţara noastră 
e destul de clară, spuse Ma. A trebuit să fiu foarte atent să 
descopăr şi imaginea acestei săli memoriale, şi tabloul, şi; 
legenda. Toate erau bine ascunse. Nu ştiu la ce se referă 
expresia „la vedere” din legendă, din moment ce până şi ea 
era şi mai criptată decât filigranul digital standard. Am făcut o 
groază de cercetări, plus munca de decodificare, ca să găsesc 
doar atât. 

— Apreciez efortul, spuse Lu, cu un zâmbet recunoscător. 
Poate că merge să ascunzi un lucru chiar sub ochii 
cercetătorului, dacă el nu ştie ce anume caută sau dacă le 
scapă esenţialul. 

— Poate că asta se aplică şi la cea ce trebuie să găsim în Sala 
Memorială, comentă Ma, inocent. 

— Poate, oftă Lu. Era tot mai deranjată că filmau cabine de 
machiaj goale şi băi, dar nu acoperiseră suficient spaţiu. Poate 
că trebuie să vedem dacă nu putem desface în imagini 
separate Sala Memorială din holotransmisie, ca să le 
manevrăm în aşa fel încât să descoperim vreun secret, cum ai 
făcut tu cu tabloul. 

— Am putea, dar am aplicat deja aceleaşi filtre şi decodificări 
de date pe imaginea Sălii. N-a ieşit nimic. 

— Şi nu poţi să încerci altceva? Intrebă Lu, poate pe un ton 
prea dulceag. Holograme, fractali, astea umplu mult spaţiu, 
nu? Poţi ascunde în ele un text cifrat, dacă vrei. 

Derek Ma se încruntă. 

— Mei-lin, cum de m-am lăsat convins să lucrez cu tine la 
cazul ăsta? Am impresia că nu-mi spui tot ce ştii. 

— Tu mi-ai spus să nu-mi dezvălui sursele, protestă Lu cu 
ironie uşoară în glas. Te-ai răzgândit cumva? Vrei să-ţi spun 
totul acum? 

— Nu, nu! Dacă investigația cazului ăstuia îmi aduce 
necazuri, vreau să pot nega că am fost implicat în ea. 

— Înţeleg. Dar cu cât lucrezi mai mult cu mine... 

— Cu atât mai neplauzibilă va părea dezminţirea mea. Crede- 
mă, ştiu cum e. 

Se auzi un zgomot, ca un fâlfâit de aripi al unei păsări prinse 
în capcană, care vrea să se elibereze. Zgomot de artificii 


înăbuşite. Lu şi Ma se priviră reciproc. 

— Împuşcături, spuse Ma. 

— La paner, îl aprobă ea, apoi se gândi la Kao. 

Începură se alerge amândoi pe scări. Le etajul inferior, se 
ciocniră de un bărbat ghemuit, în haine de camuflaj, care se 
târâse în direcţia lui Paul Kao. Trase şi bărbatul, şi Lu, dar din 
cauza confuziei, niciun glonţ nu nimeri ţinta. 

Lu mai trase o dată în bărbat şi în colegul lui, îmbrăcat la fel. 
Nu reuşi decât să găurească un minaret în formă de ceapă, 
care amintea de decorurile din Şeherezada. Cei doi bărbaţi 
dispărură în aglomeraţia de faţade din lemn şi panouri de 
pânză din atelierul de decoruri. Când privi în spate, îl zări pe 
Ma îngenuncheat lângă Paul Kao. 

Vizorul albastru purtat de Kao zăcea într-o baltă de sânge. 

— Du-te! Îi spuse Ma. Fugi după ei! Mă ocup eu de el. 

Cu mişcări discrete, precaute şi rapide, Lu se îndreptă spre 
galeria de la parter fără probleme. Peste o clipă apăru şi Ma 
lângă ea. Când ieşiră de sub acoperişul albastru al clădirii, sub 
acoperişul mai înalt al cerului azuriu, văzură o furgonetă 
utilitară uzată, de un verde şters, gonind pe gazonul din faţa 
Sălii Memoriale. Cineva trase cu arma. Un paznic căzu, 
împuşcat. Cei câţiva oameni de pe trotuar fugiră să se 
adăpostească. 

— Înapoi! Îi strigă Mei-lin lui Ma. În spatele coloanelor! 

Ea însăşi pitită în spatele unei coloane roşii, îşi verifică 
gloanţele în pistolul Desert Eagle de 0.5. Ma scoase o staţie şi 
comunică printr-un canal tactic. Lu auzi „poliţist împuşcat” şi 
„atacanţi înarmaţi”. Văzând ţeava armei lui Lu, Ma scutură din 
cap încruntat. 

— Nu sunt maestră kung fu - ca unii pe care-i cunosc. 

Ma înclină din cap şi dispăru. 

Lu ieşi din spatele coloanei şi ochi vehiculul care avansa rapid 
şi zgomotos. Primul glonţ nimeri radiatorul şi motorul. Al 
doilea sparse parbrizul. Al treilea îl dobori pe şofer. Maşina lovi 
primul şir de trepte şi se rostogoli, răsucindu-se complet şi 
căzând într-un strat de flori. 

Din ea săriră bărbaţi în haine de camuflaj de calitate 
inferioară şi se ascunseră în spatele arbuştilor, trântindu-se la 
pământ când auziră arma lui Lu din nou. După aşa-zisele 
uniforme, Lu îi identifică drept Războinicii Noilor Invăţături, 


acelaşi grup extremist care capturase moscheea Light Tower 
cu doi ani în urmă. 

În jurul detectivului Lu lătrau mitraliere şi şuierau gloanţe 
care făceau să zboare bucăţi de ciment. Pocnetul pistolului ei 
cu ţeavă lungă îi marca paşii în timp ce fugea de la o coloană 
la alta, încercând să-i ţină pe agresori la pământ, ca să n-o 
atace prin flancuri. 

În stânga ei, la distanţă, o umbră care se mişca rapid dobori 
pe rând doi Războinici. 

Era Ma, echipat cu armele şi muniţia capturate în timp ce se 
deplasa. Nu că ar fi avut neapărat nevoie de ele. Mei-lin 
zâmbi. Ma sărea din poziţia şoimului în cea a călugăriţei, 
amintindu-i de romanele polițiste ale tatălui ei. Părinţii lui ar fi 
fost mândri, mai ales dacă l-ar fi văzut pe marele ecran. 

Se auziră sirenele maşinilor de poliţie apropiindu-se. Doi 
Războinici făcură o ultimă încercare disperată de a fugi spre 
galerie, trăgând în coloanele roşii. Bucăţile mari de beton care 
zburară când Lu trase în coloane, deasupra capetelor lor, îi 
culcară la pământ, ameţiţi şi plini de sânge. Restul 
extremiştilor se retraseră şi se adăpostiră în vehiculul lovit, 
încercând să scape. 

Lu se întoarse spre agresorii răniţi din galerie, ca să-l vadă pe 
Ma cum le ia armele şi îi ameninţă cu ele. Cu motorul distrus, 
vehiculul din stratul de flori nu avea cum să plece nicăieri. 
Maşinile de poliţie făcură un semicerc în jurul lui, blocând orice 
cale de scăpare. Trei Războinici ieşiră din el cu armele 
deasupra capului. 

Lu şi Ma îşi anunţară prezenţa şi se legitimară în faţa ofiţerilor 
înarmaţi care se apropiară prudenţi din maşinile de patrulare. 
Lu împinse prizonierii în faţă şi-i predă poliţiei din Guangzhou, 
unde se alăturară celorlalţi terorişti arestaţi. Apărură doi 
brancardieri cu o targă pliantă. Ma îi conduse pe scări, la Kao. 
Se întoarse repede, cu o expresie posacă. 

— Asta mi-a pus tot sângele în mişcare! li spuse Mei-lin, după 
ce termină de predat prizonierii. 

— Inima mea funcţionează perfect şi fără asemenea ajutor, 
replică Ma, aruncându-i o privire pătrunzătoare. La naiba, Mei- 
lin! Kao e mort! _ 

— Vai... rosti ea, şocată. Imi pare rău. 

Derek Ma aruncă o privire dezgustată spre Războinicii 


încătuşaţi. 

— Nu ţi se pare ciudat că rebelii ăştia s-a întâmplat să fie aici 
şi să viziteze Sala Memorială? 

— Ce te face să crezi că nu e vorba de o coincidenţă? 

— E o coincidenţă prea mare pentru mine. Scoase un disc de 
date şi-l flutură prin faţa ei înainte de a-l introduce în camera 
video. l-ai cerut să caute ceva neobişnuit, ieşit din comun, da? 
Mi-a spus ce a găsit, înainte de a-şi pierde cunoştinţa. A şi 
înregistrat. 

Ma îi puse camera în faţa ochilor. Lu se uită la imagini fără 
tragere de inimă. Văzu bărbaţi care puteau fi luaţi drept 
muncitori, dar purtau arme. Dădeau la o parte recuzita. 
Ridicau plăci de carton. Mutau bucăţile de pânză pictată. 

— Ce-i cu asta? 

— Gândeşte-te puţin, detectiv Lu. Urmăreau ceva. Căutau 
ceva. La fel ca noi. Paul i-a surprins. Şi atunci l-au atacat. 

Ka se întoarse cu mers nervos spre maşina lor. Mei-lin nu ştia 
ce să spună. Tot drumul înapoi din Guangzhou la Noile 
Teritorii, spiritul lui Paul Kao zăbovi între ei doi, împiedicând 
orice conversaţie. 

Mai întâi Charlie Hui, acum Kao. Se simţea părăsită de noroc. 
„Mai bine norocos, decât deştept”, spunea tatăl ei 
întotdeauna. Acum nu se simţea nici norocoasă, nici 
deşteaptă. 

Deranjată de linişte, îşi verifică mesajele pe PDA în timp ce 
Derek conducea. Găsi un mesaj de la fiica ei, ceva despre o 
cină prelungită şi o chitanţă electronică de la firma de 
curierat, care-i confirma că mesajul ei fusese livrat lui Ben Cho 
în Statele Unite - în urma verificării amprentelor. 

Mei-lin îşi privi îndelung amprentele. Îi amintiră de altele, pe 
care le văzuse înainte. Atât de asemănătoare, de cunoscute, 
dar era prea zdruncinată din cauza evenimentelor ca să-şi 
amintească unde anume le văzuse. Spiralele i se amestecară 
în faţa ochilor. Adormi, clătinată de mersul maşinii. 

VI 
CONFESIUNI Şi ŞARADE 
New Burlton 

— Bănuiesc că ai un motiv serios ca să-mi ceri să ne întâlnim 
aici, dr. Cho, spuse Cherise Lemoyne după ce se salutară la 
marginea unei parcări goale. Mi-ai fi putut înapoia 


documentele lui Jaron în orice alt loc. 

E indispusă, îşi zise Ben în timp ce se plimbau. Şi simţea o 
tensiune între ei. Scutură din cap, încercând să nu se 
gândească. Nu era convins că vrea să meargă mai departe. 

New Burlton nu era departe de Santa Cruz, deci drumul cu 
maşina n-avea cum s-o fi deranjat prea mult. Purta un rucsac 
mic, aşa cum o rugase, aproape identic cu al lui. 

— Am venit la New Burlton, îi explică Ben răsucindu-se şi 
îndreptându-se spre Centrul de Informaţii, ca să ne piardă 
urma cei care ne-ar fi urmărit. Pe mine sau pe tine. 

— Sigur nu se potriveşte cu mine. Ti-am spus că nu-mi plac 
jocurile astea. Vezi? M-ai implicat şi pe mine! În primul rând, 
nici nu ştiu de ce ai insistat atât de mult să-mi înapoiezi 
documentele. 

— Pentru că cineva mi-a pătruns în casă ieri dimineaţă, a 
dezactivat alarma şi a răscolit peste tot. Am avut mare noroc 
că luasem documentele lui Jaron cu mine la birou. 

— Dacă erau la tine la birou, întrebă Cherise încruntată, 
grăbind pasul ca să se ţină după el, de unde ştii că asta 
căutau hoţii? 

— Nu ştiu, adică nu sunt sigur. Dar e ceva neobişnuit în felul 
în care mi-a fost devastată locuinţa. N-a fost un jaf. Nu 
lipseşte nimic. În plus, am primit nenumărate telefoane bizare 
noaptea. Când ridicam receptorul, nu era nimeni la celălalt 
capăt al firului. Site-ul meu de la universitate a fost accesat de 
foarte multe ori, mai ales dacă ţii cont că sunt în concediu. 
Prea multe coincidenţe bizare. 

— De ce nu povesteşti totul mentorilor tăi de la NSA? 

— Le-am povestit, dar e foarte posibil să fie mâna lor, ştii? Nu 
sunt sigur că mă pot încrede în ei mai mult decât în chinezi. 

— Minunat... Cherise scutură din cap. Excelent. Asta e exact 
motivul pentru care de la bun început n-am vrut ca Jaron să 
lucreze cu grupările alea cripto-comando-fasciste-pseudo- 
prietenoase. 

— Uite, trebuie să plec din nou la Hong Kong, continuă Ben, 
ignorându-i comentariile, şi sub nicio formă nu vreau să risc 
ducând documentele cu mine. Casa mea nu e sigură, cel puţin 
nu atât de sigură ca ascunzătoarea din casa ta. Şi n-a încercat 
nimeni să pătrundă în ea prin efracţie, nu? 

— Nu, din câte ştiu. 


Parcurseră drumul până la Centrul de Informaţii New Burlton 
în tăcere. Centrul era un loc săpat în coasta unui deal şi 
ascuns de ferigi, sângeri şi sequoia. Nu prea aveau tehnologie, 
observă Ben. Odată ieşiţi din perimetrul lui, nu aveau cum să 
fie prea multe camere de supraveghere. 

Nu mai fusese la New Burlton - reclamele îl fascinaseră dar 
locul i se părea foarte cunoscut. Poate era doar impresia 
lăsată de uşile în formă de semilună. Sau, mai degrabă, în 
forma Pământului văzut de pe lună, într-o fotografie din 
primele zile ale zborurilor spaţiale. Efectul era amplificat de 
faptul că peretele din spate al Centrului era o frescă a 
Pământului văzut din spaţiu. 

Ben deschise uşa şi intrară în clădire. Deşi se aflau în 
subteran, lumina naturală străbătea cele trei luminatoare din 
tavan, care amplificau strălucirea ce pătrundea prin arcada 
semicirculară de la intrarea din faţă. În interior, lemnul 
încălzea ambianța, făcând-o să semene cu un magazin de 
suveniruri dintr-un parc naţional sau dintr-un muzeu. 

Funcţionara din spatele ghişeului era o femeie îmbrăcată în 
haine simple, confortabile, de un maro plăcut. Le închirie 
ochelari RA echipați cu facilităţi audio şi video. In timp ce 
femeia le făcea o demonstraţie, Ben sesiză că Cherise 
manifesta o lipsă totală de interes. 

Se îndreptară spre spatele clădirii subterane şi ieşiră pe o 
rampă lungă, care ducea în rezervaţia de pădure modificată 
New Burlton. Ben fu uimit de priveliştea care-i întâmpină când 
ajunseră în aer liber. În faţa lui se întindea un amestec de 
luminiş cu sequoia şi un complex de apartamente. Trunchiurile 
proeminente erau camere construite la înălţimi diferite, de la 
pământ până aproape de vârful copacilor. Cu hublouri şi uşi 
rotunde la faţadă, spaţiile de locuit erau legate prin poduri de 
cânepă şi drumuri pietruite. 

— Bine aţi venit la New Burlton, auziră vocea ghidului prin 
difuzoarele încorporate în căştile RA, unde casele cresc cu 
adevărat în copaci! O comunitate experimentală a Proiectului 
Sempervirens, care demonstrează un alt mod de viaţă... 

Cherise dădu ochii peste cap. Din cauza mişcării, nu se mai 
auzi vocea înregistrată a ghidului nici în ochelarii ei, nici ai lui 
Ben. Îi aruncă o privire supărată. 

— Scuză-mă, nu mi-am dat seama că suntem conectaţi. 


— Nu-i nimic. Ben se relaxă şi zâmbi, în ciuda nervilor. Astăzi 
nu te interesează un tur într-o comunitate experimentală? | s-a 
făcut multă publicitate în ultima vreme. 

— Am venit aici cu Jaron odată, în cadrul unui tur universitar, 
chiar înainte de a se deschide. A fost unul dintre ultimele 
lucruri pe care le-am făcut împreună. N-ai observat intrarea 
Centrului de Informaţii? 

— Mi s-a părut cunoscută, dar n-am ştiu de unde s-o iau. 

— In holotransmisia lui, uşile boltite din spatele Pomului 
Cunoaşterii sunt inspirate de cele de aici. 

— Ah, aşa se explică! Într-un tur, spuneai? Deci campusul tău 
e unul dintre sponsori? 

— Da, dar cât am făcut parte din senatul universităţii, m-am 
opus finanţării acestui proiect, spuse Cherise pe un ton care 
lui Ben îi sună arţăgos. 

— Serios? De ce? 

— Există alte proiecte mult mai relevante pentru campusul 
meu decât Ewok Ecotopia sau Happy Hippy Hobbiton. Dar nu 
trebuie să asculţi părerea mea. Nu pretind că sunt obiectivă în 
ceea ce priveşte locul de aici. O să tac şi o să mă deconectez 
de la modul comun. Plimbă-te prin jur şi judecă de unul singur. 

Ben o ascultă şi porni pe potecile din pădure, privind în sus, 
la magazinele şi locuinţele interconectate ale satului din vârful 
copacilor. Cherise venea la câţiva paşi în urma lui. 

„Proiectul Sempervirens, condus de dr. Robert Felton, a 
cumpărat acest spaţiu privat cu sequoia vechi de optzeci de 
ani, care era programat pentru cherestea. Ca alternativă la 
tăierea copacilor, dr. Felton şi-a imaginat locuinţe umane în 
copaci. Extinzând, cu ajutorul biotehnicii, tendinţa copacilor de 
a dezvolta proeminențe mari numite noduri, bioinginerii 
Sempervirens au convins copacii din această pădure să 
dezvolte, într-o perioadă neaşteptat de scurtă, noduri concave 
în care se poate locui.” 

Ben îşi dădu ochii peste cap ca să oprească sonorul, apoi se 
întoarse spre Cherise. 

— Ai chef să urci la Magazinul Artizanilor? Cred că de acolo o 
să vedem totul mult mai bine. 

Se uitară amândoi la o scară de funie spiralată. Se unduia 
până sus, în jurul nodurilor-încăperi, apoi dispărea în coroana 
unui copac înalt şi masiv. 


— De ce nu? Dacă am mai făcut-o odată, o fac şi acum. M-am 
gândit eu că pui la cale o aventură cu acrobaţii. Nu de asta m- 
ai pus să cumpăr rucsacul ăsta, dotat cu un rezervor de apă 
de trei litri şi un tub de băut? 

— Nu chiar. 

— Aha. De ce am impresia că nu-mi place încotro ne 
îndreptăm? 

— Fără comentarii... 

Cherise se încruntă, apoi prinse ideea şi se încruntă mai tare. 
Scutură din cap când începură să urce. Ben vru să asculte 
programul în continuare, aşa că îşi aruncă ochii spre dreapta 
de două ori şi povestirea îşi reluă cursul. 

„... creând spaţii în stratul cambie al nodurilor, bioinginerii 
Sempervirens au reuşit şi înglobeze geamuri şi ferestre în şi 
printre copaci, fără să afecteze prea mult floemul pentru 
transportul hranei şi canalele de xilem vasculare ale copacilor 
mai mari. Rezultatul obţinut este comunitatea-prototip New 
Burlton, o pădure cu două sute de unităţi de locuit şi de 
afaceri, fără a tăia un singur copac. Aici nu vedeţi pădurea din 
cauza copacilor, pentru că pădurea este chiar oraşul 
copacilor.” 

Prezentarea ghidului se opri. Ben schimbă canalul clipind din 
ochi. 

— Resursele durabile din New Burlton... - două clipiri. 

— Incorporează tehnici de la feng shui... - două clipiri. 

— Toalete de compost cu energie solară - două clipiri. 

— Apă reziduală şi bucle de reciclare pentru producția 
arboricolă şi alimentară hidroponică epifitică - două clipiri. 

Două clipiri. 

Două clipiri. 

„Acest oraş construit cu metode biotehnice”, continua ghidul, 
„este alcătuit, de fapt, din trei «oraşe» de copaci. Fiecare este, 
în sine, un fel de tabără provizorie. Pe a preveni stresul asupra 
unui copac sau asupra grupurilor de copaci, niciun oraş nu 
este ocupat mai mult de patru luni consecutiv.” 

— Deci sunt seminomazi? Întrebă Ben, văzând că Cherise 
trage cu urechea. 

— Cred că da. Se opriră deasupra unui nod curăţat şi netezit 
ca să devină o platformă, un loc de popas în excursia lor pe 
scara spiralată. Dacă aşa stau lucrurile, atunci întreaga 


populaţie a acestei „comunităţi” nu are mai multe de o sută 
de locuitori. Toată pădurea asta şi atâţia bani pentru aşa de 
puţini oameni! 

Îşi dădu seama, probabil, că vorbeşte din nou cu prea multă 
emfază. Tăcu brusc şi-i făcu semn lui Ben că poate să asculte 
în continuare. 

„... Viziune, anticipate discret de Adunarea Curcubeelor, Zone 
Autonome Temporare, festivaluri Burning Man şi altele”. Ben 
şi Cherise îşi reluară urcuşul pe scara spre paradis. 
„Realizarea dr. Felton de la New Burlton contrastează puternic 
cu viitorul intens urbanizat şi identificat cu maşinăriile, ai cărui 
susţinători sunt materialiştii prociborgi, adversarii lui fermi.” 

— Sună ca un science-fiction de proastă calitate, spuse Ben 
şi-şi dădu ochii peste cap, oprind prezentarea. 

— Nu-i aşa? De fapt, să ştii că e o şcoală de teoreticieni 
universitari, foarte importanți, mai ales în domeniul 
umanitarelor. 

Ben înclină din cap şi porni din nou prezentarea. 

„Dar Proiectul  Sempervirens este numai una dintre 
nenumăratele organizaţii vizionare care lucrează pentru 
armonizarea culturii umane cu nevoile şi cerinţele peisajului 
natural sălbatic...” 

Ben opri programul din nou, pentru că ajunseră pe platforma 
de deasupra ultimului mare nod, unde se afla Magazinul 
Artizanilor. 

— Îmi pare rău, le spuse proprietarul, un uriaş cu păr roşu, 
strâns în coadă, şi barbă de aceeaşi culoare. Va trebui să vă 
lăsaţi rucsacurile aici, dacă doriţi să intraţi. Nu vă faceţi griji. 
Le păzesc eu. 

— Cred că e mai bine să procedăm cum spune individul ăsta 
„Nnoduros”, sugeră Ben, chicotind când Cherise mormăi ceva la 
adresa jocului său de cuvinte. Nu trebuie să-ţi fie frică... M-am 
gândit că se va întâmpla aşa. 

Cherise încruntă din sprâncene când îl văzu că-şi dă jos 
rucsacul, dar îi urmă exemplul. Le lăsară amândoi pe o bancă 
de lemn, chiar în faţa uşii. Dar mai zăboviră înainte de a intra. 
Aruncând o privire prin pădure, văzură şi simţiră vântul bătând 
printre copaci şi legănând platforma. Nori îndepărtați, 
călătorind spre țărm, anunțau prima furtună din sezonul 
ploios. În bătaia vântului, Ben aprecie balustradele din funie 


de cânepă care înconjurau platforma. 

— Locul ăsta, spuse Cherise, ridicând pumnii ca boxerii, apoi 
clătinându-se ca şi cum ar fi încasat unul, îmi aminteşte 
întotdeauna de un ring de box. 

— Mie mai degrabă îmi aduce a marinari într-o gabie de 
observaţie. Oamenii ăia de pe vasele cu pânze din secolul al 
XIX-lea trebuie să fi simţit toată lumea mişcându-se sub ei. 
Funiile astea sunt ca tachelajul navelor. 

— Asta-i problema, punctă Cherise, studiind coroana 
copacului care se clătina sub ei. Nu poţi ştii sigur ce e New 
Burlton. Pentru savanţi, e bioştiință curată, pentru ecologişti - 
o pădure de sequoia care a scăpat de topor. 

Ben încuviinţă cu o înclinare a capului. Avea dreptate: de aici, 
de sus, nu se vedea nicio locuinţă umană, întorcându-se cu 
spatele la vânt, intrară în magazin. 

— E clar că nu crezi în locul ăsta cum credea Jaron... 

— Nu, recunoscu Cherise, ridicând un ursuleţ din lemn de 
sequoia. Avea o expresie combinată, de încruntare şi 
rememorare. Jaron era prea credul ca să urmărească o idee 
până la finalul ei logic. 

Ben o ascultă numai pe jumătate şi se prefăcu că n-o auzise 
deloc. Se plimbară prin magazin, luând şi punând la loc 
diverse articole sculptate sau ţesute. Se plictisiră destul de 
repede şi reveniră pe platformă. Ben puse rucsacurile 
deoparte şi se aşeză pe bancă. 

— Ce înţelegi prin final logic? 

— Jaron credea că realizările de aici sun viabile. Eu, nu, îi 
explică Cherise aşezându-se, dar privind în continuare la 
coroanele de sequoia. 

— De ce? 

— Istorie. Politică. Economie. Religie. Uite, e ceva ce ar fi 
trebuit să-ţi spun după ce te-am luat la rost atunci, când te-am 
acuzat că eşti spion. 

— Ce? Intrebă Ben precaut. Nu voia să mai aibă de-a face cu 
mânia descătuşată a femeii. 

— Când eram tânără şi rea, prin diverse relaţii de familie am 
fost, scurtă vreme, ceea ce CIA numeşte un „temporar”. 

— Adică? 

Prudenţa lui Ben se transformă în curiozitate. 

— Un agent de teren ocazional, cu o acoperire perfect legală 


pentru orice trebuia să fiu şi să fac acolo unde eram. Am 
câştigat bani uşor, plus şansa de a călători. N-am crezut că fac 
rău dacă scriu un raport, două. Poate că mă afectează atât de 
mult scandalul ăsta pentru că, într-un fel, sunt şi eu la fel de 
implicată ca tine sau ca Jaron în jocul aşa-ziselor puteri. 

Ben făcu un semn afirmativ din cap, dar tăcu. 

— Nu sunt mândră de trecutul meu „temporar”, dar m-a 
lecuit de naivitate. Am văzut destule ca să nu mai am 
încredere în nimeni. 

— Nici în oamenii care conduc acest loc? 

— Nici. Crezi măcar pentru o clipă că, dacă ar ajunge la 
putere, cei de la Sempervirens ar mai vorbi despre „cum 
alegem” şi „cum ne angajăm voluntar să facem asta”? Nicio 
şansă. Nu vor fi fericiţi până când nu ne vor urca pe toţi în 
copaci, prin orice mijloace, la nevoie. 

Ben râse în ciuda a ceea ce simţea. 

— Mie totuşi mi-ar plăcea să cred în ce se petrece aici... 

— „încrederea” e problema! Exclamă Cherise, cu privirea la 
orizont, unde cerul se întuneca rapid. Ştii câţi oameni au murit 
sau au ucis în urma încrederii? Ţara asta a fost la început o 
republică constituţională, iar acum suntem, de facto, Statele 
Creştine ale Americii, pentru că nişte indivizi religioşi l-au 
inclus pe Dumnezeu în Jurământul de fidelitate şi pe monede. 
Ei bine, eu nu vreau să fac parte din asta. La drept vorbind, 
refuz să devin sclava credinţei într-un zeu, într-o zeiţă sau în 
Marele Chtulhu. Sau în Mama Natură, „obiectivitate ştiinţifică”, 
„Spirit” sau „transcendenţă”. 

— Sau în Minte cu M mare? Întrebă Ben cu o privire piezişă. 
— Exact. Odată ce scăpăm de toate vechile superstiții, ne 
vom da seama că Natura înseamnă numai sex şi moarte şi că 
Dumnezeu suntem noi. Nu cred în „epopeea măreaţă” în jurul 
căreia ne învârtim toţi. 

Ben îşi îndreptă privirea spre pădure. Auzi copacul cum 
scârţâie şi-l simţi cum se clatină sub picioarele lui, reflectă la 
melanjul de referinţe religioase din însemnările lui Jaron - 
totul, de la budism şi taoism, la şamanismul Manchu şi la 
cabală. 

— Te înţeleg, dar eu aş zice că sursa masacrelor şi a 
atrocităților nu e un zeu sau o zeiţă, ci religia organizată. 

— E acelaşi lucru, spuse Cherise, ridicând din umeri. 


— Dar dacă nu există Dumnezeu, replică Ben, punându-şi 
ordine în gânduri, dacă Dumnezeu e fiecare dintre noi, atunci 
tot ce a făcut religia nu a fost în serviciul Lui, ci al Omului. lar 
materialismul şi ateismul sunt condamnate de propriile lor 
argumente. 

— Ce vrei să spui? Cherise îi aruncă o privire sceptică. 

— Materialismul ca sistem de credinţe nu are ce să facă 
decât să accepte că atrocitățile de care acuză religia sunt, de 
fapt, ale lui. Ai pomenit de numărul mare de oameni morţi în 
numele lui Dumnezeu, dar oare câţi mor sau pătimesc mai 
rău, urmărind bunuri materiale? 

— Aiureli! Ai citit prea mult din însemnările lui Jaron. Suferea 
de bolile metafizicii occidentale. Se pare că sunt molipsitoare. 

— Zău? Şi care sunt simptomele? 

— Retorica elogiilor şi acuzarea şi vina, mai ales obsesia 
nesănătoasă a sinelui şi a individului. 

Inarmat cu notițele lui Jaron, dar şi cu propriile sale gânduri, 
Ben savura şansa de a face schimb de întrebări majore cu o 
femeie inteligentă şi - neîndoielnic, atrăgătoare. Şi puţin 
periculoasă. Îşi suprimă speculaţiile legate de cum ar fi să facă 
dragoste cu ea şi lansă ceea ce el considera a fi un 
contraargument solid: 

— Dar oare dizolvarea individualului „eu” în socialul” noi” nu 
e o formă de ură de sine? 

— Dacă sinele e un produs social, o iluzie comună, atunci nu 
există niciun sine care să urască sau să fie urât. Niciun suflet 
de salvat sau de condamnat. 

Ben medită la contradicţiile şi inconsecvenţele ei, dar şi la ale 
lui. Cum de reuşea să urască politica, dar să venereze 
societatea? Să urască ideea de individualism, dar să jelească 
în continuare pierderea unui individ pe nume Jaron Kwok? 

Apoi se gândi la cât a suferit el după Reyna, la vina care l-a 
copleşit pentru că s-a simţit atât de bine cu Kimberly, 
stripteuza, şi la faptul că flirta, cel puţin intelectual, cu 
Cherise, cum făcuse şi profesorul acela de limbi clasice la 
ceremonia de comemorare. Hotărât lucru, Cherise nu era 
singura care suferea de contradicții şi inconsecvenţe. 

— Deci lumea va fi un loc mai bun dacă înlocuim Divinitatea 
cu Societatea? Intrebă el nedumerit? Dacă în locul icoanei 
Fecioarei Maria din camera de zi aşezăm televizorul, înseamnă 


că facem un salt înainte? 

— Am încetat de mult să cred în „salturi înainte”, spuse 
Cherise, ridicându-se brusc şi privind undeva în spatele 
copacilor. Trebuie să te eliberezi de argumentul măreţei 
epopei, dacă nu vrei să sfârşeşti dezamăgit şi disperat. 

Ben se ridică şi el, dar încet. 

— Oare negarea măreţei epopei nu e, şi ea, o epopee 
măreaţă? 

— Bine, să zicem, dar atunci cum spargi cercul corupţiei şi al 
distrugerii? 

Înainte de a răspunde, el cumpăni câteva clipe, cu ochii la 
copaci. Descoperi că Cherise îi amintea de discuţiile avute cu 
Reyna. Se gândi la holotransmisia lui Kwok, la El şi Ea şi la 
discuţiile lor filosofice punctate de eclipse şi explozii. Poate că 
ele spuneau ceva despre discuţiile dintre Jaron şi Cherise când 
erau căsătoriţi. Observă cu bucurie că de ei se apropia o 
furtună de proporţii apocaliptice şi nimic mai mult. 

— Trebuie să ne eliberăm de religia şi materialismul care 
venerează fizicul, dar denigrează intangibilul, rosti el într-un 
sfârşit. Dar şi de religia antimaterialismului care venerează 
intangibilul, dar denigrează fizicul. 

— Astea sunt alte tâmpenii de compromisuri, spuse Cherise. 
La fel ca Jaron în ultimele lui zile. O detaşare budista stupidă, 
aplicată la politică - Stânga e prea ipocrită, Dreapta prea face 
prea mult tărăboi pentru cei rămaşi în urmă. O urăsc mai mult 
ca niciodată. 

— De ce? 

— Pentru că Jaron e mort. Unde l-a dus abordarea lui 
apolitică? Măcinat de pietrele de moară ale politicii! lar tu nu 
vei avea niciodată date, informaţii, cunoştinţe sau înţelepciune 
suficientă ca să-l aduci înapoi. Vai şi amar de „intangibil” şi de 
„religii”! 

Ben nu ştiu ce să-i răspundă. Observă uimit că-şi şterge ochii 
de lacrimi. Ar fi vrut s-o aline, dar nu avea idee cum. 

Amintindu-şi ce enervant era când prietenii încercau să-l 
aline după moartea Reynei, se hotări că lucrul cel mai bun e 
să stea şi să fie martorul mut al durerii ei. In aşteptare, totuşi, 
avu senzaţia neplăcută că discuţia lui cu Cherise despre Marea 
Religie, Marea Ştiinţă şi Marele Stat se concentrase, de fapt, 
pe cu totul altceva, cel puţin în ceea ce o privea pe ea. 


— Dacă le studiezi esenţa, îi spuse el în şoaptă, Punându-i 
mâna pe umăr, se presupune că religia, ştiinţa şi statul 
urmăresc ceva anume. Şi Jaron căuta ceva. Adevărul, 
dreptatea... 

—... şi stilul americanului obişnuit? întrebă ea cu 
amărăciune. Se scutură pentru ca Ben să-şi tragă mâna şi 
apucă rucsacul de lângă ea. Nu, mulţumesc, Superman. Duc 
cât pot, dar tu păstrează restul de kriptonită pentru tine. 

Se îndepărtă. Ben veni la câţiva paşi în spatele ei. Coborâţi 
din înălțimile cereşti ale copacilor de sequoia, merseră agale, 
în linişte. 

Nu mai schimbară niciun cuvânt până în parcare, când ea se 
întoarse brusc spre el: 

— Îmi pare rău pentru cele întâmplate, îi spuse. Stăteau 
amândoi stânjeniţi lângă maşină. Se pare că întotdeauna mă 
răstesc la tine, pentru ca apoi să-mi cer scuze. N-are niciun 
înţeles, dar de câte ori vorbesc cu tine, îmi dai senzaţia că aş 
fi putut împiedica moartea lui Jaron. 

— Şi eu am trăit vina supravieţuitorului când mi-a murit soţia, 
rosti Ben precaut. M-am învinovăţit, deşi n-aş fi putut face 
nimic ca s-o salvez. Şi nici tu n-aveai ce să faci. Jaron era 
adult. Lua hotărâri singur. 

— Poate. Dar ştii unde eram când a murit? În faţa 
computerului meu, în transă sau adormită, din câte-mi 
amintesc. Când mi-am revenit, am avut impresia că i-am zărit 
corpul transformat în cenuşă pe un pat dintr-o cameră de 
hotel - lucru despre care am aflat câteva zile după aceea. 
Atunci mi-am alungat senzaţia şi mi-am amintit-o mult mai 
târziu. 

Ben se gândi la visele lui, la ultimele zile ale Reynei, dar nu 
se putu hotărî să vorbească despre ele. 

— Cunoaştere anticipată? 

— Nu cred în aşa ceva. M-am gândit că mi-am imaginat visul 
retroactiv, după ce am aflat circumstanţele morţii lui. Ca o 
bună materialistă ce sunt, cum aş putea explica asta? 

Îi dădu un sărut scurt şi uşor pe obraz, iar el se trezi mai 
nedumerit ca niciodată. 

— Astea sunt enigme, Ben, răspunse tot ea, zâmbind la 
nedumerirea lui. Ne dau de lucru amândurora, ca să facem 
ceva cu mintea noastră. Să rezolvăm puzzle-ul cel mare. Mai 


bine să ne cufundăm în muncă, decât în durere. 

Il trase spre ea şi-l sărută direct pe gură. La început delicat, 
apoi, când el îi răspunse, tot mai pasional. Se îmbrăţişară, se 
mângâiară pe păr, pe faţă, pe trup. Se despărţiră numai cât să 
verifice dacă nu-i vedea cineva. Când nu zăriră pe nimeni, 
Cherise deschise portiera din spate şi se înghesuiră amândoi 
în maşină, închizând-o rapid după ei. 

In semiîntunericul adus de furtuna care avea să vină, se 
mângâiară şi se dezbrăcară unul pe altul. O frenezie de 
mişcări încetinite, nasturi desfăcuţi, fermoare trase, haine 
scoase şi azvârlite. Apoi făcură dragoste pe bancheta îngustă, 
abandonându-se pasiunii ca un cuplu de adolescenţi furioşi 
care, mai mult pătimaşi decât delicaţi, îşi încheie astfel 
rendez-vous-ul pe aleea din faţa casei părinteşti. 

În momentul culminant al pasiunii, el nu strigă numele Reynei 
şi nici ea pe al lui Jaron, dar din felul în care se cuibăriră după 
aceea unul în celălalt, reieşea clar că amândoi se gândeau la 
cei pe care i-au iubit şi i-au pierdut. Senzaţia zăbovi asupra lor 
şi în vreme ce se îmbrăcau cu hainele pe care le azvârliseră în 
grabă, din dorinţa de a rămâne goi unul în faţa celuilalt. 

— Avem voie să ne simţim stânjeniţi, îi spuse Cherise, 
atingându-i obrazul cu mâna şi uitându-se în ochii lui, dar, te 
rog, nu şi vinovaţi. N-am putut să împiedicăm cele întâmplate 
cu ei, aşa cum nici ei nu pot împiedica ceea ce s-a petrecut 
acum cu noi. 

— Ai dreptate, rosti Ben, ştiind că era mai uşor de zis, decât 
de crezut. 

După ce se îmbrăcară şi se aranjară cât de cât, ca să arate 
măcar pe jumătate prezentabili, ieşiră din maşină. Cherise îl 
conduse la maşina lui, apoi îşi luară la revedere. 

— Drum bun la Hong Kong, îi ură ea, îndepărtându-se spre 
maşina ei şi făcându-i semn de rămas-bun. Nu sta prea mult 
timp în preajma detectivului ăluia. Şi, dacă te întâlneşti din 
nou cu Bob Beckwith, salută-l din partea mea. E un vechi 
prieten de familie. 

— Sigur, îndată ce-l văd. 

— Caută-mă când te întorci, dacă nu te caut eu înainte. 

In timp ce-şi făceau semne de rămas-bun, Ben nu ştia ce să 
mai înţeleagă. 


LABIRINT ŞI OGLINDĂ 
Philadelphia 

În plimbarea sa de dimineaţă, Don plecă de la hotelul de pe 
strada Filbert, de lângă Centrul de conferinţe, o luă în sus, pe 
Benjamin Franklin Parkway, şi trecu pe lângă Logan Circle şi 
fântâna lui superbă. După un mic ocol în jurul Muzeului Rodin, 
porni spre Eakins Oval. Urcă mai multe şiruri de trepte mari 
din piatră maronie şi ajunse în piaţa deschisă, ca o curte, din 
faţa intrării estice a Muzeului de Artă din Philadelphia. 
Întorcându-se şi privind înapoi, observă că vederea pe care i- 
o oferea piaţa îi era cunoscută. Avu nevoie de un minut ca să- 
şi dea seama că e o senzaţie de deja vu: era traseul pe care 
alerga Sylvester Stallone dimineaţa, în Rocky. 

Excursia lui matinală nu avea nimic profund în ea, dar 
plimbarea fusese plăcută. Era senin şi răcoare, iar cetele de 
nori înalţi călătoreau spre apus. Fațada muzeului, cu clasicele 
coloane, amintea de Parthenonul din Pennsylvania, cu 
excepţia ornamentelor de pe acoperiş - grifoni şi alte animale 
mitice sau reale. Intrând în muzeu, văzu că era coadă şi se 
hotărî să nu mai închirieze ochelari. 

În drum spre un balcon care dădea în holul cel mare, ochii îi 
căzură pe o sculptură monumentală atârnată de tavan. 
Oscilaţia lentă a exponatului care plutea deasupra interiorului 
larg îţi dădea senzaţia de terestru şi acvatic în acelaşi timp, ca 
şi cum scheletul unei balene se transforma într-un stol de 
păsări stranii. 

— Asta-i Stafia, i se adresă un tânăr în costum cu cravată, cu 
păr blond, în formă de ţepi mici. Hainele cu miros de ţigară îi 
trădau nu doar obiceiul de a fuma, dar şi meseria de ghid. 
Alexander Calder, 1964. 

— Da, mi s-a părut că e stilul lui, spuse Don. Sunt un mare 
admirator al sculpturilor lui cu părţi mobile şi fixe. 

— A, atunci veniţi cu mine şi o să vă arăt ceva deosebit în 
legătură cu cea de faţă. 

Tânărul zvelt cu aspect impecabil, pe ecusonul căruia scria 
Palmer, trase draperiile grele ale intrării estice şi îi făcu semn 
să-l urmeze. Ferestrele din partea opusă se deschideau spre 
est, unde se afla centrul oraşului. 

— Urmaţi linia Franklin Parkway către centru, îi explică 
ghidul. Vedeţi turnul acela înalt îndepărtat, în stil vechi? E 


turnul cu ceas al Primăriei. Dacă vă uitaţi mai atent, distingeţi 
silueta unui bărbat în vârful lui... 

— Da, îl văd. 

— E o statuie de bronz a lui William Pen. Sculptorul, 
Alexander Milne Calder, a fost bunicul lui Calder al nostru. 
Acum priviţi mai aproape de muzeu. Vedeţi fântâna din Logan 
Circle? 

— Da, răspunse Don, amintindu-şi de mulţimea de peşti, 
păsări şi siluete umane. Am remarcat-o în drum spre muzeu. 

— E Fântâna Memorială Swann, ridicată de Alexander Stirling 
Calder, tatăl lui Calder al nostru. Dacă tragem o linie dreaptă 
de la Primărie la muzeu, obţinem linia Calderilor, trei generaţii 
de artişti care au trăit în Philadelphia. Urmărind această linie, 
vedem istoria pe scurt a evoluţiei sculpturii de la 1880 la 
1960. 

— Inţeleg la ce vă referiţi. De la realism la romantism, de la 
romantism la abstract. Vă mulţumesc că mi-aţi arătat. 

Ghidul zâmbi şi făcu un semn aprobator din cap. 

— Dacă aveţi întrebări, vă rog, nu ezitaţi să mi le puneţi. De 
asta sunt aici. 

Se despărţiră şi Don începu să străbată galeriile şi colecţiile. 
Karuna probabil că l-ar fi considerat paranoic, dar se hotărî să 
nu meargă imediat la tabloul care-l interesa atât de mult. Se 
gândi să se plimbe nonşalant şi să ajungă în faţa picturii lui 
Dossi pe la jumătatea turului, în caz că ar fi urmărit. 

Exteriorul în stil atenian al muzeului era înlocuit în interior de 
o fortăreață de piatră spartană şi funcţională. Aripile mergeau 
spre sud, vest şi nord, în stil arhitectonic simplu, ca o cutie 
proiectată să cuprindă alte locuri şi alte vremuri. Grupul mic 
pe care Don îl văzuse la intrare se împrăştie rapid în vastul 
complex vast al spaţiilor interioare. În plimbarea sa, se întâlni 
cu doi-trei vizitatori obişnuiţi, majoritatea pensionari, probabil. 
Se opri mai întâi la colecţiile americane, ce redau în primul 
rând legătura cu arta locală: Thomas Eakins, mobilă şi 
argintărie de Philadelphia, artă germană din Pennsylvania, 
artă Shaker, obiecte de artizanat şi sticlărie. De acolo se duse 
la etajul al doilea, prin galeriile de artă europeană de la 1100- 
1500: vitralii, arhitectură şi sculptură medievală şi tablouri 
timpurii, majoritatea pe teme creştine. Se oprea întotdeauna 
să citească plăcuţele care identificau fiecare exponat şi 


prezentau istoria lui pe scurt. 

Apoi se plimbă prin încăperi pe ai căror pereţi atârnau 
covoare şi tapiţerii. Primele erau turceşti sau persane, 
celelalte, ţesute în Ţările de Jos. 

Incercând să păstreze o anumită logică istorică şi geografică, 
trecu la galeriile de artă asiatică, Sala Palatului din China, 
templul Indian şi camera de ceai japoneză. De acolo, se 
întoarse la galeriile de arme şi armuri, unde admiră, pe lângă 
armuri, săbii, halebarde şi arme de foc. 

II durea capul de atâtea informaţii acumulate şi de nivelul 
scăzut al glucozei în sânge, aşa că se îndreptă spre bufetul de 
la parter ca să ia un prânz frugal. Numai acolo remarcă 
mulţimea de elevi, mai toţi în uniformă. Prea puţini oameni de 
vârsta lui, prea bătrâni să mai meargă la şcoală, prea tineri ca 
să se pensioneze. 

Se simţi mai bine după ce mâncă şi, bucuros să scape de 
ceata zgomotoasă, se întoarse la etajul al doilea, la galeriile 
de artă europeană de la 1500 la 1700. După ce vizită 
camerele cu mobilier de epocă din Franţa, Anglia şi Olanda, 
apoi, una după alta, încăperile cu picturi, sculpturi şi artă 
decorativă europeană, era sigur că văzuse toate exponatele. 
Dar îi scăpase numărul 251 din colecţia John G. Johnson. 

După ce văzuse tabloul în holotransmisia lui Kwok, căutase 
numărul ei de catalog şi dăduse peste o fotografie prost 
reprodusă a lui într-o carte despre labirinturi. Altceva nu mai 
reuşise să afle. Tabloul nu era menţionat în niciuna dintre 
discuţiile savante despre opera lui Dossi. Nici pe Internet nu 
găsise nimic despre el. Aşa că venise aici, la muzeu, unde 
citise în carte că se află pictura. În zadar. Oare era ţinută în 
depozit? Fusese vândută altui muzeu? 

Exista cu adevărat? 

Aproape că-şi pierduse speranţa şi se pregăti să ceară 
ajutorul unui ghid - atrăgând astfel atenţia asupra obiectului 
care-l interesa - când îl văzu atârnând chiar în faţa ochilor lui. 

Avea cam un metru în înălţime şi un metru douăzeci în 
lungime. Era portretul unui bărbat anonim, a cărui înfăţişare şi 
îmbrăcăminte sugerau apartenenţa la clasa nobilă şi o 
ocupaţie ştiinţifică. Avea cam treizeci de ani, poate mai mult - 
din cauza frunţii înalte, vizibile sub o pălărie cu formă 
interesantă. Stătea în faţa unei draperii şi în spatele unui 


parapet jos, de care îşi proptea un braţ. Nu departe de cotul 
său drept era o pară, o rămăşiţă dintr-o natură moartă. 

Ochii bărbatului păreau că evită dureros obiectul atenţiei 
sale, deşi arătătorul mâinii stângi era îndreptat clar spre un 
labirint cu zece circuite şi o intrare neobişnuit de lungă, de 
forma unei chei. Labirintul era gravat pe marginea 
parapetului, ca un soi de graffiti în piatră. Bărbatul, arătând 
spre centrul labirintului, dar privind în altă parte, nu avea 
deloc o expresie fericită. 

Apropiindu-se mai mult de tablou, Don îi zări clar fundalul. În 
spatele parapetului, al draperiei pe jumătate trase, se vedea 
un peisaj: un măgar sau un catâr încărcat de povara unui 
animal ucis la vânătoare, şi în spatele lui, sub nori de furtună, 
un sat lângă un lac, cu turla bisericii ameninţată de fulgere. 

Ce însemna asta? Plăcuța de pe perete oferea mai multe 
interpretări. Majoritatea spuneau că labirintul reprezintă 
experienţele triste alte tânărului care pozase pentru portret. 
După fructul din apropierea cotului său drept, un critic 
conchisese că modelul era Angelo Perondoli din Ferrara, pe al 
cărui blazon de familie erau şase pere. Altul susţinea că 
modelul era un membru al familiei Gonzaga din Mantua, iar 
graffiti reprezentau un labirint acvatic pictat pe un perete din 
palatul ducal al oraşului menţionat. 

Fiecare critic încerca, în felul său, să stabilească o legătură 
între model şi oraşul Ferrara, unde a pictat Dosso Dossi. Acolo, 
în 1526, lui Dosso i se comandase portretul savantului şi 
părintelui artei emblematice, Andrea Alciati. lar la cererea 
expresă a patroanei lui Alciati, Isabella d'Este, fiica ducelui 
Ercole | de Ferrara şi mama lui Federigo Il Gonzaga, duce de 
Mantua, Dosso a decorat o loggie din Mantua cu un tablou ce 
reprezenta casa Isabellei Ferrara. 

Spre deosebire de aceste opere, tabloul din faţa lui Don era 
doar atribuit lui Dossi, fapt ce ar fi putut explica absenţa lui 
din textele ştiinţifice. 

Dar ce era cu măgarul împovărat cu vânat recent împuşcat 
sau de ce era satul de la marginea lacului, ameninţat de 
tunete şi fulgere? Criticii nu îndrăzniseră să dea vreo 
interpretare în acest sens. 

Mai presus de toate, de ce alesese Jaron Kwok acest tablou 
pentru holotransmisia lui? Ce voia să spună prin „Ascunde 


catastrofa în văzul lumii”? Ţintuind cu privirea bărbatul 
melancolic, lui Don i se păru că aude un tunet îndepărtat. 

Zâmbi. Oricât s-ar fi holbat la pictură, nu zărea nicio 
crăpătură în pânza timpului şi a spaţiului. Nicio trăsătură nu 
ieşi în relief. Totuşi, avu impresia că o piesă de bază din puzzle 
se lăsa, în sfârşit, descoperită. 

Când întoarse privirea de la tablou, îl văzu pe Palmer, ghidul, 
privindu-l fix. Tânărul cel suplu înclină uşor din capul cu ţepi 
blonzi. 

— Labirintul acela e interesant dintr-o perspectivă 
descoperită recent, îi spuse el, plin de solicitudine. Majoritatea 
picturilor clasice, ca aceasta, au un strat protector de vopsea 
albă. Savanţii au descoperit că unele substanţe, inclusiv 
pigmenţii din vopseaua albă, determină „localizarea” luminii. 
Acţionează ca un şir de oglinzi care schimbă continuu direcţia 
luminii - un labirint de oglinzi foarte complex, din care lumina 
nu mai poate ieşi şi se pierde sau „îngheaţă”. S-ar putea 
spune că, dat fiind stratul protector, la temelia celor mai multe 
opere măreţe stă un labirint de lumină îngheţată. Destul de 
ironic în cazul de faţă, nu credeţi? 

Don înclină vag din cap, mulţumi ghidului amabil cât de 
politicos putu şi merse mai departe. Petrecuse ne-permis de 
mult timp în faţa tabloului. Încercă să pară un vizitator 
obişnuit trecând prin galeriile de artă europeană din perioada 
1700-1850, dar atenţia îi era distrasă, nu se putea concentra. 
Totuşi, se opri cuminte în faţa fiecărui tablou. 

Nu-şi reveni complet decât după ce cobori la etajul întâi şi 
începu să străbată galeriile de artă europeană din perioada 
1850-1900. Pe pereţi atârnau tablouri impresioniste. De la 
Cezanne, Degas, Van Gogh, Manet, trecu la operele secolului 
XX - Picasso, Duchamp, Brâncuşi şi Matisse. i 
Auzi din nou tunetul, de data asta mai aproape. Il ignoră şi 
porni spre galeriile de artă contemporană, pe care le găsi 
aglomerate cu anti-artă, piese filosofice enigmatice şi 
comentarii kitschkampf pe teme de cultură pop. 

Îşi dădu seama că tunetul era adevărat în timp ce privea o 
expoziție pe termen lung, cu titlul Substrat, sponsorizată de 
un grup numit Fundația Kitchener. Expoziția, realizată de doi 
artişti din Maryland care erau şi biologi, prezenta numeroase 
acvarii mici cu substraturi variate. In ele trăiau larvele 


acvatice ale friganidelor. 

Aceste larve înghit orice obiect care mişcă în mediul lor şi, cu 
ajutorul unei substanţe mătăsoase, alcătuiesc o carcasă 
protectoare pentru corpul lor moale. In sălbăticie, „obiectele 
găsite” sunt ace de brad, resturi de frunze, nisip sau scoici. 
Artiştii biologi aşezaseră larvele în formă de viermi în acvarii 
cu pietre preţioase şi semiprețioase, cipuri, mici podoabe 
lucitoare, unghii, bucăţi de pânză colorată cât nişte confetti, 
mici resturi de obiecte casnice, cioburi de oglindă, până şi 
cuvinte şi imagini trase în plastic. 

Larvele se înfăşoară conştiincios în aceste materiale diverse, 
agitându-se în căsuţele lor bizare, blindate, pe care le învelesc 
cu un start etanş de mătase. Acolo, înăuntru, trec din stadiul 
de nimfă în cel de pupă. Odată încheiată transformarea, sparg 
gogoaşa cu picioarele lungi şi subţiri, îşi croiesc drum afară, 
părăsindu-şi lucrarea de artă pe fundul acvariului. La sfârşit, 
muştele adulte se ridică la suprafaţa apei, uscându-şi aripile. 

Deasupra acvariilor, sub plasa protectoare, se agitau muştele 
născute în ziua respectivă. Pe pereţi, gogoşile goale fuseseră 
agăţate pe aţe de pescuit, deasupra unor maxime de genul 
„Arta e coconul în care se formează experienţa artistului.” 
Când auzi anunţul că muzeul se va închide peste zece 
minute, transmis prin sistemul de informaţii pentru public, Don 
vizita ultima galerie, o altă expoziţie sponsorizată de fundaţia 
Kitchener. O parcurse rapid şi ieşi. 

Tresări când cerul explodă sub bubuitul unui tunet. 
Observând că e ultimul vizitator, se grăbi spre ieşire. Drumul 
înapoi la hotel era destul de lung, iar el nu avea haine de 
ploaie. 

leşit din muzeu în piaţă, se simţi uşurat că, deşi cerul se 
întuneca, ploaia nu începuse. Primii picuri grei căzură pe 
trotuar abia când el ajunse la capătul şirurilor de trepte şi 
traversă oblic spre Eakins Oval. 

Fu recunoscător şirului de copaci plantați de-a lungul străzii 
spre Muzeul Rodin şi ambiţiei lor de a-şi păstra frunzele chiar 
şi toamna. Mulțumită lor, nu era încă ud leoarcă. 

Când mai avea puţin până la Logan Circle, o limuzină albă 
trase pe dreapta şi din ea cobori un tânăr. Avea o umbrelă 
neagră deschisă într-o mână şi una închisă în cealaltă. Când 
se apropie de Don, acesta îl recunoscu pe ghidul de la muzeu. 


— Bună ziua, îi spuse tânărul, oferindu-i umbrela închisă, de 
aceeaşi culoare cu a lui. Ne-am gândit că v-ar fi de folos. Eu 
sunt Palmer Colbeth. 

Nedumerit, Don luă umbrela şi o deschise, apoi strânse mâna 
pe care i-o întinse tânărul. 

— Ne-am mai cunoscut. 

Nou-venitul îi făcu semn şi se îndreptară amândoi spre 
limuzina albă. 

— Am remarcat că sunteţi interesat de Dossi, domnule 
Markham. Sau Sturm? Sau Obololos? Sună ca Ouroboros, ştiţi? 
— De fapt, e Solo Lobo, „lupul singuratic”, citit invers. 

— În fine... Şeful meu vrea să vă vorbească. 

— Şeful dumneavoastră? Don încetini pasul, bănuiala luând 
locul confuziei din mintea lui. Directorul muzeului? 

Colbeth râse şi deschise portiera. 

— Nu chiar. 

Îi făcu semn lui Don să urce. Când acesta ezită, un bărbat 
mai în vârstă, cu păr stufos şi îmbrăcat într-un costum negru, 
scoase capul în ploaie. 

— Nu vă facem niciun rău, domnule Markham, rosti el sec 
către Don. Îşi acoperi capul cu o pălărie gri. Ba chiar s-ar 
putea să vă fim de ajutor. Acum urcați, înainte să ne prindă o 
răceală din care să ni se tragă sfârşitul. 

Reacţionând la tonul liniştitor din glasul bărbatului, Don 
închise umbrela şi urcă, dar tot de gândi că s-ar putea să fie 
răpit. Colbeth se urcă lângă şoferul în uniformă, care porni 
maşina şi se înscrise în trafic. Cauciucurile scârţâiră pe asfaltul 
ud. 

— Nils Barakian, se prezentă bărbatul şi dădu mâna cu Don, 
în timp ce maşina ocoli Eakins Oval şi se îndreptă înapoi spre 
oraş. Palmer mi-a spus că ai zăbovit mult în faţa exponatului 
cu numărul 251. De ce eşti atât de interesat de tabloul acela 
obscur, domnule Markham? 

— De ce v-aş spune? Puteţi fi de la Siguranţa Internă, CIA, 
Tetragrammaton... de oriunde. 

Barakian râse. 

— Dacă aş fi, n-aş recunoaşte-o, nu? Va trebui să mă credeţi 
pe cuvânt că lucrez pentru un grup de oameni care preferă să- 
şi păstreze anonimatul. Ah, Tetragrammaton... din cabala 
iudaică, dar prea îndrăgostit de supraştiinţa  naziştilor 


moderați... Noi suntem exact opusul lor. Stând atât de mult în 
faţa tabloului cu numărul 251, domnule Markham, aţi trecut 
un aşa-zis test. Da, da, ştim despre holotransmisia lui Kwok şi 
de imaginea-legendă. Şi organizaţiile pe care le-aţi menţionat 
ştiu despre ele, dar noi am ajuns mai repede la 
dumneavoastră. 

Am prefera ca lucrurile să rămână aşa, dacă nu vă 
deranjează. i 

— Ce vreţi să spuneţi? Intrebă Don incomodat, în ciuda 
pluşului moale al banchetei. De ce să am încredere în 
dumneavoastră mai mult decât în ele? 

— Păi, pentru început, o să vă plătim foarte bine ca să lucraţi 
pentru noi. Şi n-o vă deranjeze dacă vă murdăriţi un pic 
degetele cu nişte bani nu prea curaţi. Banii ne ajută să trecem 
mai uşor prin încercările aspre ale vieţii. Apoi, spre deosebire 
de şefii mei, agenţiile acelea de care spuneaţi nu vă vor lăsa 
să hotărâți dacă lucraţi sau nu cu ele. Mai degrabă, vă vor 
ajuta să „dispăreţi”, cred. Şi chiar vă aşteaptă la hotel. 

— Poftim? 

Barakian făcu semn din cap către şofer, care dădu o 
comandă sotto voce. Din tavan coborâră ecrane mici şi plate. 
Imaginile luate de camere de supraveghere arătau bărbaţi în 
costume negre plimbându-se prin locuri pe care Don le 
recunoscu imediat - parcarea şi holul hotelului unde era cazat 
şi coridorul etajului la care se afla camera sa. Alungă repede 
gândul că ar putea fi o farsă pusă la cale de Barakian şi 
Colbeth. Mai văzuse filmări asemănătoare, dar imaginile 
păreau prea veridice - şi filmate în timp real - ca să fie o 
păcăleală. 

— Nu înţeleg. De ce au venit după mine? Şi de ce acum? 

— Cred că ştim amândoi foarte bine răspunsul la prima 
întrebare. În urma faptului că aţi răspândit în infosferă 
Protocolul privat de confidenţialitate, fără autorizaţie de la 
Departamentul de Stat, aş adăuga eu, aţi fost acuzat că 
sunteţi dealer ilegal de armament. 

— Dar nu sunt... 

— Legea americană şi Acordul Internaţional Wassenaar, care 
limitează exportul de arme, consideră muniţie tehnologiile de 
criptare avansate, ca P-Cubed, pe care aţi creat-o. 

— O, Doamne! Precedentul Zimmerman. 


— Exact. Aţi creat un sistem criptografic de protecţie foarte 
prietenos cu utilizatorul, pe baza factorilor primi. Unul care 
ignoră protocoalele-cheie legale şi nu poate fi spart decât de 
un computer cuantic. În consecinţă, sunteţi un terorist 
internaţional. Felicitări! 

— Dar programul meu de criptare e disponibil de şase luni! 

— Da. De aceea a doua dumneavoastră întrebare e şi mai 
interesantă. De ce acum? 

Pe măsură ce se apropiau de hotel, Don Markham văzu 
maşinile de poliţie şi limuzinele guvernului parcând în jurul 
clădirii. Barakian îi făcu din nou semn din cap şoferului, 
indicând că ar trebui să oprească. 

— Ce faceţi? Întrebă Don. Vocea îi trăda agitația. 

— Puteţi merge pe jos la hotel de aici, dacă doriţi, îi răspunse 
Barakian. Ploaia s-a întețit, dar vă lăsăm umbrela primită de la 
Palmer. 

— Staţi... aţi spus că am de ales, nu? Să ies din maşină sau 
să merg cu dumneavoastră în continuare. 

— Absolut. 

— Păi, sunteţi nebuni? Bineînţeles că rămân aici. Chiar dacă 
habar n-am cine dracu' sunteţi. Nu prea am de ales. 

Barakian îi făcu semn şoferului să pornească maşina şi să 
meargă mai departe. 

— Ţi-am spus cine „dracu” suntem. Eu sunt Nils Barakian, iar 
el e Palmer Colbeth. 

— Nu asta am vrut să zic, rosti Don, privind înapoi peste 
umăr când se îndepărtară de hotel. Pentru cine lucraţi? 

— Lucrăm cu o organizaţie cunoscută ca Fundaţia Kitchener, 
desigur. Palmer mi-a spus că ţi-au plăcut expoziţiile noastre. 
Colbeth înclină din cap şi zâmbi. 

— Alte întrebări? Întrebă calm Barakian. 

Don râse scurt. 

— Da... Când am alunecat prin gaura de iepure? Când am 
trecut prin oglindă? Poate Karuna avea dreptate. Poate sunt 
nebun deadevăratelea. Poate că văd tipare acolo unde nu 
există. 

Barakian îi puse o mână pe umăr, 
a-l linişti. 

— Creierul omului a avut dintotdeauna capacitatea de a 
recunoaşte tiparele cu mult înainte ca ea să se aplice 


A 


n încercarea stângace de 


simbolurilor, de a recunoaşte tipare în lucruri care, în realitate, 
nu existau. Eşti un individ foarte sensibil la tipare, Donald, dar 
n-am văzut niciun iepure care se uită îngrijorat la ceas, nicio 
fetiţă în faţa unei oglinzi. Cel puţin nu în ultima vreme. 
Barakian îi oferi un zâmbet care părea sincer. 
Don încuviinţă din cap. Era perplex. Viitorul se desfăşura mult 
prea repede. 
LA PESCUIT 

Gunpowder River 
Directorul adjunct Brescoll avea nenumărate motive să 
aprecieze frumuseţea Rezervaţiei Naţionale Gunpowder Falls. 
În cea mai mare parte, aceasta se întindea în jurul râului 
Gunpowder, care se unduia între baraj şi Falls Road. Intrucât 
tot ce se scurgea din rezervorul Pretty Boy era apa de 
evacuare, râul nu depăşea niciodată temperatura de 
douăsprezece grade. Avea şi un debit puternic, numai bun 
pentru populaţia naturalizată de păstrăvi maronii şi păstrăvi- 
curcubeu. Cascadele mai mici pe care le forma şi care săltau 
peste bolovani uriaşi, alcătuind bazine de apă limpede, 
mărginite de dale, erau locul cu păstrăvi preferat al lui Jim. 
Dar mai existau şi alte motive pentru care îi plăcea zona. Pe 
cerul albastru şi senin de deasupra copacilor nu se vedea 
niciun avion. Gâlgâitul râului şi acustica bazinului bruiau 
dispozitivele de înregistrare şi microfoanele parabolice. Din 
fericire, nicio agenţie de impunere a legii nu considerase că 
merită să instaleze camere de supraveghere ca să 
monitorizeze fâşiile de apă pline cu păstrăvi, la care 
munciseră pescari devotați. 
În vestă şi cizme de pescuit, Jim studia râul în timp ce avansa 
în amonte. Apa se desfăcea şi se revărsa apoi în torente. 
Folosea musculiţe artificiale negre, maro şi bej, din gama 22- 
26. Erau atât de mici, încât dispăreau complet sub apa 
tulburată de şuvoaie şi reapăreau, vag vizibile, numai când se 
loveau de pietre. 
Jim nu se aştepta la prea mulţi peşti, era spre sfârşitul 
dimineţii şi al sezonului de pescuit. Tocmai se întreba dacă n- 
ar trebui să folosească larve de friganide, când văzu cu 
surprindere un păstrăv sărind după musculiţa lui artificială, 
puţin amorţit de frig, dar destul de rapid. După ce aruncă 
undiţa exact unde trebuia şi după ce peştele înotă îndelung în 


zona respectivă, păstrăvul ieşi la suprafaţă. Dintr-o mişcare 
rapidă a încheieturii şi antebraţului, Jim fixă cârligul şi ridică la 
suprafaţă un peşte sclipitor care, după cum sărea, avea între 
douăzeci şi treizeci de centimetri. Apucându-şi prada cu o 
mănuşă de plasă fină, observă că avea abdomenul foarte 
gros. 

Cu mâna liberă desfăcu o pereche de clame hemostatice de 
pe vestă şi scoase cârligul mititel din buza de sus a peştelui. 
Se uită din nou la păstrăvul-curcubeu cu mândrie, socotind că 
are, mai degrabă, peste treizeci de centimetri, apoi îl aruncă 
înapoi în râu. Urmărindu-l cum înoată şi dispare în curent, 
studie şi felul în care râul se lovea de cel mai mare bolovan 
din mijlocul albiei. Ca altădată, se gândi la nemurirea 
paradoxală a râurilor. 

Probabil că Gunpowder se lovea de bolovanul respectiv 
dinainte ca oamenii să-i dea un nume. Era foarte posibil să 
facă la fel şi peste o mie de ani, când barajul din amonte se va 
fi dărâmat sau va fi fost acoperit de nămol, când civilizaţia 
umană de pe Pământ se va fi schimbat complet ori va fi 
dispărut. 

Ce scria Thoreau în Wa/den? 


Timpul nu e altceva decât un râu în care pescuiesc. Beau din 
el, dar, în timp ce îmi astâmpăr setea, îi vad fundul nisipos şi 
îmi dau seama cât de puțin adânc este. Apa curge, dar 
eternitatea rămâne. Aş vrea să beau din ape mai adânci; să 
pescuiesc în cerul, pe care, în loc de pietricele, se văd stele. 


Ceea ce-i scăpase lui Thoreau, îşi zise Jim, e că râul va 
rămâne în viaţă tocmai pentru că va curge. Moare numai când 
încetează să mai curgă. 

Tocmai asta aprecia Jim la Gunpowder Falls. Departe de oraş 
şi de clădirile ridicate de mâna omului, reuşea să privească 
lucrurile dintr-o perspectivă mai clară şi mai largă. 

Porni în amonte atât de cufundat în gânduri, cu ochii în apă şi 
urmărind păstrăvii, încât aproape că uită de celălalt motiv 
pentru care venise astăzi la râu. Până când ajunse într-un loc 
anume, care, din întâmplare, era mai jos de locul lui preferat 
de pescuit. Acolo dădu peste un tânăr în pantaloni scurţi, 
sandale de apă şi o jachetă groasă. 


Tânărul, cu şuviţe blonde scurte în formă de ţepi şi fără 
pălărie, se străduia să pară preocupat de pescuit, dar nu prea 
reuşea. Brescoll îşi scoase pipa, puse tutun în ea, o aprinse şi 
petrecu o vreme uitându-se cum aruncă flăcăul undiţa - cam 
aiurea. : 

— Pescuieşti de mult cu musca? Il întrebă el în cele din urmă. 

Tânărul zâmbi încurcat. 

— Asta e prima încercare, recunoscu el. Am văzut o casetă cu 
indicații, dar nu m-a ajutat prea mult. 

— Pot să-ţi dau un sfat? 

— Sigur. 

— Nu lovi apa cu musca. Arunci prea tare. Prea multe 
aruncări ratate. 

— Am înțeles, spuse tânărul, ezitant. Cum rezolv problema? 

— Din locul în care eşti, nu-ți trebuie mai mult de douăzeci- 
douăzeci şi cinci de centimetri ca să arunci. Şi nu-i nevoie să 
desfăşori aţa complet. Lasă numai plumbul în apă, restul să 
rămână deasupra. Eşti dreptaci, da? 

— Da... 

— M-am gândit eu. Atunci ţine cotul drept aproape de corp. 
Mişcă mâna din încheietură înainte şi înapoi, dar nu de mai 
sus de cot. Nu-i nevoie să mişti şi umărul. Varga undiţei trage 
aţa desenând cifra opt. li demonstră mişcarea. Ai înţeles? 
Tânărul îl privi oarecum nedumerit. Jim se felicită că spusese 
cifra opt, nu semnul infinitului, cum se exprimau pescarii. 

— Cred că da, răspunse tânărul. Las aţa cu stânga? 

— Da. Când ultima buclă a cifrei opt dispare, îi dai drumul. Nu 
arunci musca în apă, mai degrabă o aşezi pe suprafaţa ei. In 
timp ce ea pluteşte dusă de curent, tragi aţa. Aşa, poţi să-ţi 
smuceşti încheietura înapoi şi să fixezi cârligul mai uşor. 
Învăţăcelul îl privi în continuare, aşteptând alte indicaţii. 

— Dă-i drumul. Încearcă. 

Brescoll se uită cum tânărul exersează tehnica aruncării 
undiţei. Progresa în salturi şi-şi manifesta frustrarea, căci avea 
nevoie de mai multe indicaţii de la Jim. Nu peste multă vreme 
însă, proaspătul pescar îşi îmbunătăţi mişcările, iar cei doi se 
relaxară. 

— Ţi-ai luat liber de la serviciu? 

— Da. Şi tu? 

— Tot aşa. Ce lucrezi, dacă nu te superi? 


— Nimic deosebit. Lucrez pentru o fundaţie. Tu? 

— Pentru guvern. 

Tânărul râse. 

— Sună plictisitor. Probabil te bucuri de ziua asta liberă. 

— Se prinde mult peşte aici, spuse Jim şi scutură din umeri, 
mai ales dacă te gândeşti că în apropiere locuiesc două 
milioane de oameni care ajung repede cu maşina. Dar, da, 
slujba mea e plictisitoare uneori, mai ales dacă ia o turnură 
politică. 

— Ştiu totul despre politică, spuse tânărul şi înclină din cap. 
Ştii care-i diferenţa dintre conservatori şi liberali? 

— Nu. 

— Conservatorii îi iubesc pe oameni, nu pot suferi societatea 
în ansamblu. În timp ce liberalii... 

— ... iubesc societatea, dar nu pot suferi oamenii, îl completă 
Brescoll. 

Bănuielile îi erau acum confirmate. Era timpul să facă 
schimbul. 

— Se vede că nu prea ai noroc aici. Hai să vedem ce 
musculiţe foloseşti. 

Tânărul înfăşură aţa şi îi arătă momeala. 

— Hmm... E o musculiţă de apă sărată, de 16, poate 18. Dă- 
mi şi mie vreo două. Eu îţi dau în schimb două de-ale mele. Au 
mers bine astăzi. Pune puţin din flotant pe cea pe care-o s-o 
foloseşti. 

Făcură schimb de momeli, deci de fișiere. Dacă era un 
schimb ca toate celelalte, atunci printre resturile de musculiţe 
uscate se aflau date codificate şi un suport de unică folosinţă - 
cheia aleatoare, la fel de veche ca datele. Informatorii lui 
Brescoll întotdeauna includeau fişierele de date de mai multe 
ori, în mai multe musculiţe, cu un suport pentru fiecare. Şi el 
făcea la fel. Era o procedură standard. Se mai întâmplă să 
pierzi din musculiţe, mai ales dacă omul de legătură e un 
novice în arta pescuitului. Ar fi păcat să se piardă toate 
informaţiile. 
încercă să-l tenteze pe tânăr cu aruncarea rapidă, dar 
ucenicul se arătă mai dornic să practice metodele în care se 
dovedise deja eficient. Când, în sfârşit, prinse şi trase la mal 
primul său păstrăv, Jim îl aplaudă entuziast, deşi îl pescuise 
din locul lui preferat. 


Se despărţiră în curând, mergând pe drumuri separate de-a 
lungul apei. Jim nu se manifesta, dar abia aştepta să afle ce i- 
au trimis informatorii. Alte analize ale tabloului înglobat în 
holotransmisia lui Kwok? Sau date despre importanţa Sălii 
Memoriale Sun Yat-Sen? La asta făcuse aluzie când luase 
legătura cu ei ultima oară. 

Binefăcătorii lui l-au ajutat întotdeauna mult, atunci când au 
coborât în trecut. În ultima vreme şi-au făcut apariţia de mai 
multe ori. l-a interesat incidentul Kwok şi urmarea lui. Se 
simţea puţin vinovat că le dăduse câteva indicii despre 
rezultatele investigaţiei făcute de agenţia lui, în schimbul 
informaţiilor pe care le primea de la ei. Însă ultimele lor 
cercetări se concentrau pe documentele Forrest. În cadrul 
schimbului de astăzi, le transmisese câteva sugestii de 
orientare a cercetărilor, pe baza celor descoperite de NSA. 
După ce prinse şi eliberă încă trei peşti între douăzeci şi 
patruzeci de centimetri, porni în aval. În drum spre maşină, 
lăsând râul în spate, se întrebă din nou cine sunt binefăcătorii 
lui tainici. 

Tânărul de azi îi spusese că lucrează pentru o fundaţie, aşa 
cum suspectase şi el. De la bun început fusese sigur că nu 
erau agenţii unei puteri străine. Dar de ce-l aleseseră pe el - 
nu ştia. Poate pentru că era civilul cu poziţia cea mai înaltă din 
agenţie. 

Scutură din cap, strângându-şi undiţa şi aranjând-o într-un 
tub de aluminiu. La drept vorbind, când fusese contactat 
prima oară, nu avea poziţia de acum. Tocmai indiciile primite 
de la ei îl propulsaseră în carieră. Putea spune că se 
ocupaseră de el. Dar nu putea alunga senzaţia că aceşti 
binefăcători se opuneau legăturilor CIA cu Tetragrammatonul. 
Jim puse undiţa în portbagaj şi-l închise. Rămase pe loc o 
clipă, ca să verifice dacă musculiţele recent dobândite erau la 
locul lor, în siguranţă. Apoi se urcă în maşină şi se uită în 
oglindă. 

— De ce te-au ales pe tine? Îşi întrebă chipul reflectat. Pentru 
că eşti negru? Era cumva un program anonim de afirmare? 
Brescoll râse  batjocoritor şi porni motorul Volvo-ului. 
Schimbând vitezele, începu drumul înapoi spre rutina traiului 
zilnic. Nu foarte departe în timp sau spaţiu, şi totuşi departe. 


VII 
PĂTRUNDEREA 
Kowloon 

Detectivul Lu avea multe să-i spună lui Ben Cho, dar nu ştia 
cum, pentru că era escortat permanent de agentul special şi 
ataşatul FBI DeSondra Adjoumani. Totuşi, dacă nu putea să-i 
vorbească, probabil că-i putea arăta. 

În halatul alb de laborator, pantalonii negri, largi şi pantofii 
negri asortaţi, Mei-lin spera că ţinuta ei era destul de obişnuită 
ca să nu atragă atenţia. În timp ce-i relata episodul de la Sala 
Memorială Sun Yat-sen, din care scăpaseră cu viaţă ea şi Ma, 
pomenind de moartea lui Kao, dar omiţând speculaţia finală a 
lui Ma, avu impresia că şi Cho era deranjat de escorta sa. li 
dădea răspunsuri reţinute. 

Apoi, când îi arătă un videograf cu micuţele mecanisme 
agitate cu aspect celular, „puieţii” din cenuşa lui Kwok, se 
convinse că era mult mai reţinut decât la prima lor întâlnire. 

— M-am tăiat din greşeală şi au căzut picături de sânge pe 
mostre, îi explică ea, arătând pe ecran, şi uite ce am obţinut. 
Cred că le-a activat sângele. Se comportă la fel pe medii de 
agar, saturate cu componente sanguine. 

Văzând că Adjoumani îşi făcea de lucru în dreptul uşii 
laboratorului, riscă şi tastă, pentru Cho, cuvântul pe care şi-l 
aminti din holotransmisia lui Kwok, neologismul obţinut din 
alte două neologisme, biotehnologie şi nanotehnologie. La 
urma urmei, poate că toate cuvintele sunt neologisme vechi, 
îşi zise. BIONANOTEHNOLOGIE? 

Urmări reacţia lui Cho. 

— Nu sunt sigur, începu el, apoi se întrerupse, văzându-i 
ochii. O privi şovăitor, pe urmă luă o hotărâre: 

— Da, cred că ai dreptate. Se străduia să pară că-i răspunde 
la întrebarea pusă de ea cu glas tare. Reuşi să dea un răspuns 
cam forţat. Dar în ce scop? Ce urmăresc? 

— Nu ştiu, recunoscu Lu. Mi-ai sugerat să caut informaţii. 
Iniţial am crezut că am descoperit procesul de prelucrare a lor. 
Acum nu mai sunt atât de convinsă că e premeditat. Adică, din 
ce alt motiv se dezvoltă coloniile de bacterii, dacă nu ca să se 
înmulțească? 

— Poate. Dar astea nu par naturale, mai degrabă un produs 
uman, deci, logic, servesc unui scop în avantajul fiinţelor 


umane. Poate nu sunt complet operaţionale încă. E doar o 
bănuială. Mai ai primele mostre? Cele pe care le-ai contaminat 
din greşeală? 

— La capătul celălalt al bancului... Acolo, îi arătă Lu. Se 
îndreptară spre ele. Le-am ţinut la frigider şi le-am încetinit. 
Le-am scos acum o oră, ştiind că vii. 

Cho examină formele luate de mostre, cu o expresie ciudată 
pe figură. 

— Seamănă cu vârtejurile de nisip din grădinile Zen, remarcă 
el derutat. Versiuni în miniatură. 

— Da, sau cu amprentele digitale, sugeră Mei-lin emoţionată. 
Asta era - o deschidere. Dacă ar fi putut exploata ocazia, ar fi 
obţinut multe informaţii de la Cho chiar sub nasul lui 
Adjoumani. „Vârtejurile” variază de la o colonie la alta, dar nu 
foarte mult. Ca amprentele gemenilor identici, nu ale 
indivizilor neînrudiţi. 

— Gemenii identici nu au amprente identice? 

— Geneticienii susţin că nicio trăsătură genetică nu are 
penetranţă sută la sută. Genotipul nu se manifestă niciodată 
perfect în fenotip. 

— Serios? De ce? 

— Genotipul e un plan, spuse Mei-lin, deschizându-şi palmele, 
iar fenotipul - casa ridicată pe baza lui. 

— Şi toată lumea ştie că planul şi casa nu coincid niciodată! 
Spuse Cho, râzând. 

— După teoreticienii complexităţii, diferenţa este dată de 
dependenţa sensibilă de condiţiile iniţiale. 

Mai preocupat, Ben scutură din cap. 

— Dar gemenii identici sunt duplicate genetice din acelaşi 
ovul fertilizat, nu? 

— Duplicare aproape sută la sută, ca într-un sistem biologic. 
Şi stau unul lângă altul în acelaşi uter. Dar şi în uter există 
deosebiri, cum ar fi între concentrațiile chimice. Diferenţele de 
mediu se amplifică numai după naşterea gemenilor. Hai să-ţi 
arăt. 

Era momentul să-şi încerce norocul, să-i arate ce-i sugeraseră 
amprentele lui, în mesajul returnat, oricât de improbabil 
părea. 

li arătă pe monitorul unui computer două seturi de amprente 
ale degetului mare similare, etichetate A şi B. 


— Vezi vreo diferenţă? 

— Nu. De ce? Artrebui? 

— Numai dacă eşti expert în dermatoglifică, specifică Mei-lin, 
schimbând versiunile cu altele noi, pe care erau marcate 
diferenţele. Amprentele se aseamănă foarte mult ca model - 
spirale, bucle, linii, creste dermice. Diferenţele sunt clare, dar 
numai în detalii. Mai ales acolo unde crestele se bifurcă sau se 
termină. Vezi? 

— Hmm mormăi Ben Cho, pretinzând că înţelege. Astea sunt 
amprentele unor gemeni identici? 

— Cred că da. Gemeni, dar din mame diferite. 

— Cum se poate aşa ceva? Se miră Ben şi se scărpină pe cap 
cu un gest inconştient. Vreun joc de-a fertilitatea? 

— Excelent! Tehnologia de reproducere avansată generează 
un surplus de ovule fertilizate şi de embrioni care se pot 
congela şi stoca. De aici se poate trece direct la permutări şi 
combinări. 

— Ce vrei să spui? 

— Hai să-ţi prezint câteva scenarii, îi spuse ea. Pe ecran 
apărură arbori genealogici modificaţi şi explicaţi. Ovulul 
mamei genetice ar putea fi fertilizat de sperma tatălui genetic 
în vitro, rezultând un embrion care poate fi implantat ulterior 
în uterul mamei. Mama genetică devine astfel mamă 
însărcinată. 

— Dar nu trebuie să se întâmple neapărat aşa. 

— Nu. Embrionul poate fi implantat în uterul unei femei fără 
nicio legătură biologică. Mama genetică nu trebuie neapărat 
să fie mama culturală. La fel, tatăl genetic poate fi sau nu tatăl 
cultural, în casa în care creşte copilul. 

— Atunci aceste diagrame arată că un embrion poate fi 
implantat în uterul unei femei care nu e mama lui genetică şi, 
odată născut, poate creşte într-o familie în care nici mama, 
nici tatăl lui nu au legătură genetică cu el, conchise Ben. 

— Şi, în acest caz, încercă Mei-lin să îndrepte conversaţia 
spre alt subiect, singura legătură „biologică” dintre mamă şi 
copil este aceea că ea l-a purtat în pântece şi l-a născut. Nu 
are nicio legătură genetică cu „copilul” ei. 

— Şi, întreb din nou, ce legătură are asta cu gemenii identici? 

— Dacă avem de-a face cu embrioni divizați identici, îi explică 
Mei-lin, arătându-i alţi arbori genealogici şi diagrame, unul din 


ei poate fi crescut într-o familie în care părinţii genetici sunt şi 
părinţi culturali. Celălalt însă, geamănul adoptat, poate fi 
crescut într-o familie cu care nu are nicio legătură biologică. 
Un tată cu care nu are nicio legătură biologică. O mamă cu 
care singura legătură e că l-a purtat şi l-a născut la termen. 

— Dar, dacă embrionii ar fi congelaţi, atunci ar putea fi 
stocaţi, spuse Cho, reflectând la idee. Geamănul embrionar 
adoptat nu trebuie să se nască neapărat în aceeaşi zi. 

— Exact. Un geamăn embrionar adoptat se poate naşte la 
diferenţă de luni sau ani de zile faţă de geamănul său identic 
din punct de vedere genetic. Şi e foarte probabil ca acel copil 
adoptat să nici nu ştie că a fost adoptat, pentru că părinţii lui 
poate habar n-au că, genetic vorbind, nu e de fapt copilul lor. 

— Aşadar, gemenii pot creşte în familii diferite, fără să ştie că 
au un frate şi fără ca familia să ştie adevărul. 

— Nu doar în familii, ci şi în rase diferite, sublinie Mei-lin. 
Pentru că oamenii fac parte dintr-o specie şi, strict în baza 
clasificării biologice, specia umană nu are rase, ci variaţii 
geografice. Rasa şi etnicitatea sunt, fără îndoială, concepte 
sociale şi istorice majore, dar semnificaţia lor biologica este 
nesemnificativă sub aspect genetic. Suntem cu toţii prea 
asemănători genetic ca să fim rase diferite, în sensul dat de 
Linne. Şi, din moment ce aceeaşi genă poate produce o gamă 
de proteine, nu e chiar aşa de greu să iei acelaşi genotip şi să 
te joci cu el proteomic şi epigenetic, până când produce un 
fenotip diferit. 

— Dar cum se poate ca lucrul cu genele şi proteinele la 
microscara de care vorbeşti să modifice ceva măreț, ca rasa? 
Intrebă Cho, perplex. 

— Semnificanţii etnici tradiţionali, ca nivelul de melanină din 
piele, părul ondulat, cuta mongoloidă şi altele, continuă Mei- 
lin, în timp ce tasta pentru a rula alte imagini, sunt uşor de 
modificat peste nivelul genetic. Prin tehnologia proteomică şi 
epigenomică, relaţia dintre gemeni şi chiar dintre rude se 
poate masca perfect. Singura cale de a depista genotipuri 
identice e prin testare ADN. 

— N-am auzit de... ăăâ... copii gemeni din rase diferite, spuse 
Cho pe un ton mai degrabă suspicios. Există documente care 
să ateste astfel de cazuri? 

— Nici eu n-am auzit de asemenea cazuri până acum, dar 


cred că am descoperit unul. 

Mei-lin aruncă o privire furişă spre uşă. Adjoumani era tot 
acolo, santinelă discretă. Nimic din postura ei nu indica dacă 
era cu adevărat preocupată de altceva sau se prefăcea că nu 
le dă atenţie din politeţe. Dar, din unghiul în care stătea, nu 
avea cum să vadă ecranul monitorului. Lu tastă şi aduse pe 
ecran ceea ce voia să-i arate lui Cho, apoi se dădu la o parte, 
făcându-i semn să studieze. 

Urmări expresia lui Ben pe măsură ce el asimila datele de pe 
ecran, pe care ea deja le cunoştea. Amprentele A se potriveau 
cu ale lui Jaron Kwok, ale cărui coordonate indicau data 
naşterii şi alte caracteristici de identificare. Amprentele B, 
foarte asemănătoare, se potriveau cu ale lui Benjamin Cho, 
ale cărui coordonate indicau o cu totul altă dată a naşterii şi 
alte caracteristici de identificare. Un tremur discret tulbură 
chipul lui Ben. 

— Trebuie să fie o greşeală, zise el în şoaptă, tuşind ca să-şi 
limpezească vocea. 

— Nici eu nu mă aşteptam să fie adevărat, rosti Lu, neştiind 
ce altceva să spună. Şi nici nu există dovezi genetice încă. Dar 
dovezile indirecte sunt foarte solide. Uite cât de bine se 
potrivesc amprentele. Cele etichetate B sunt luate de pe un 
cilindru de mesaje - au fost identificate. Cele etichetate A sunt 
luate de la o scenă a crimei şi se potrivesc cu celelalte date 
existente ale subiectului A. 

— Vrei să spui că... Cho se opri, pentru că Mei-lin îl prinse 
brusc de braţ şi-l pişcă de piele cu vârful degetelor. Vrei să 
spui că subiectul A şi subiectul B sunt gemeni identici? 

— Da. În ciuda diferenţelor „rasiale” şi de familie. 

Ben întoarse spre Lu o privire pătrunzătoare. 

— Atunci, Marilyn, întrebarea mea de mai înainte se poate 
pune şi acum: de ce s-ar face un asemenea lucru? 

— lar eu trebuie să repet că nu ştiu. Dar ce ai spus înainte 
despre mecanisme se aplică probabil şi în acest caz: serveşte 
unui scop mai amplu. Cred că ceea ce vezi pe ecran e 
produsul unei manipulări planificate cu multă atenţie, în afara 
evoluţiei normale a reproducerii şi a progresului biologic. 
Rezultatul inovației tehnologice. 

Mohorât, Cho o aprobă cu o înclinare a capului. Era abătut, 
iar lui Mei-lin îi fu milă de el. Cum altfel să se simtă, la urma 


urmei? Dacă ceea ce îi arătase era adevărat, atunci tot ce ştia 
el despre existenţa lui era fals. Meditând asupra ramificaţiilor, 
constată că nu pot fi evaluate. 

Nu voise să-i facă rău, dar ce altceva să fi făcut? 
Descoperirea ei ar putea avea implicaţii majore în investigarea 
cazului Kwok. Dacă tot ajunsese atât de departe, trebuia să 
meargă până la capăt şi să obţină dovezi incontestabile. 
Pentru asta avea nevoie de o mostră de ADN. 

— Apropo, spuse ea pe un ton obişnuit, încercând să-i atragă 
atenţia. Colectez probe de grupe sanguine diferite ca medii de 
testare pentru mecanismele celulare. Te deranjează să iau 
una şi de la tine, pentru teste suplimentare? 

Puse accentul pe ultimele cuvinte în speranţa că Cho va 
înţelege ce vrea, dar nu prea tare, ca să nu atragă atenţia lui 
Adjoumani. Ben o înţelese. 

— Nu, de ce să mă deranjeze? Rosti el sec. 

Detectivul Lu aduse instrumentele necesare, îi puse garoul şi 
pipăi o venă la îndoitura cotului. Apoi desfăcu o seringă. 
Gesturile îi amintiră de vremuri vechi, când nu era expert în 
medicina legală şi nu lucra în cadrul poliţiei, mai vechi chiar 
decât perioada în care îşi scria lucrarea de diplomă, în 
antropologia medico-legală. Ca studentă, câştigase nişte bani 
lucrând într-o clinică locală, recoltând probe de sânge şi 
îndurând nenumărate glume cu vampiri. 

— Sunteţi sigură că e absolut necesar, doamnă? Întrebă 
agentul special Adjoumani, păşind în laborator şi întrerupând-o 
pe Lu. 

Mei-lin se uită la Ben. 

— Da, e necesar, DeSondra, răspunse Cho, întorcând privirea 
lui Mei-lin. Nu-ţi face griji. la ceva din mine, nu-mi introduce 
nimic în corp. 

Cât îi luă sânge, Lu încercă să-i arate, din priviri, cât de 
recunoscătoare îi era. Constată cu uimire că şi el îi răspundea 
cu aceeaşi recunoştinţă, deşi însoţită de nesiguranţă. Şi 
regret. 

Cho îi scrise numărul lui de telefon local pe o bucată de 
hârtie. 

— Dacă afli ceva interesant, dă-mi un telefon, o rugă el. 


PROVOCÂND ISTORIA 
Sha Tin 

Privind înapoi peste umăr, Ben Cho zări hotelul Royal Park, cu 
numele scris mare pe frontispiciu. Locul în care Jaron Kwok - 
fratele său geamăn nebănuit, dacă detectivul Lu nu se înşela - 
îşi găsite moartea în mod suspect. In lumina după-amiezii 
târzii, Ben se plimba prin parcul după care fusese numit 
hotelul. 

Nu putea spune exact de ce, după întâlnirea cu detectivul, o 
rugase pe Adjoumani să-l aducă cu maşina în Sha Tin. 
„întoarcerea la locul crimei”, îi explică el. Nu era adevărat. Nu 
se dusese în camera lui Kwok, acum deja curățată şi închiriată 
altor musafiri. În schimb, hoinărise în jurul hotelului, apoi în 
parcul apropiat. Probabil c-o enervase pe agentă fiindcă se 
plimba fără scop, în loc să urmărească o pistă concretă, dar nu 
avea ce face. 

Ar fi vrut să-i spună ce descoperise Lu, dar nu ştia dacă era 
bine. Lu îşi apăra informaţiile, aşa ciudate cum erau. Tot nu 
ştia câtă încredere să aibă în ea - sau, la drept vorbind, în 
Adjoumani, care îl urmărea ca o umbră şi acum. 

Wong Jun şi gorilele de la Guoanbu îl ţineau şi ei sub 
supraveghere, probabil. Ţinând cont de atacurile mediatice 
dintre China şi SUA referitor la problemele din Nepal şi 
California, se întrebă cât va mai putea să se plimbe „liber” 
prin China. 

În parc, garduri firave apărau spaţiile verzi printre care se 
întindeau iazuri înconjurate de pietre şi garduri vii îngrijite. In 
fundal, printre palmieri, se întrezăreau turnurile blocurilor cu 
mai multe etaje de pe malul celălalt alt râului Shi Mun. Ceea 
ce Ben luase drept statui impresioniste abstracte când trecuse 
pe lângă ele prima oară se dovediră a fi stânci răsucite şi 
erodate, plantate pe ridicături scunde. Îl copleşi impresia de 
suprarealism, mai ales când se trezi privind un peisaj 
cunoscut, deşi nu mai fusese în parc niciodată. 

În faţa lui, o cascadă aluneca de pe un deluşor, peste straturi 
din pietre ascuţite, într-un iaz sau un lac cu apă gri-verzuie. Pe 
insula din mijlocul lui se înălța o structură deschisă, o 
combinaţie de foişor şi pagodă, cu acoperiş de ţiglă roşie. 

Peşti colorați în toate nuanțele curcubeului înotau prin apa 
murdară şi broaşte țestoase negre-cenuşii se încălzeau la 


soare pe pietrele de la mal. Un pod boltit se arcuia între insulă 
şi mal. 

Ben se aşeză pe o bancă de lângă lac şi se uită la o grădină 
rămasă fără palat. Era acelaşi peisaj pe care-l văzuse într-o 
fotografie din casa Cherisei: ea şi Jaron, un cuplu fericit stând 
chiar pe acest pod oglindit în lacul cu peşti şi broaşte țestoase. 
Fragmente din peisaj apăreau şi în holotransmisia lui Kwok. 

Se gândi la întâmplarea cu Cherise în parcarea din New 
Burlton. Refuză să se gândească dacă o trădase pe Reyna sau 
pe Jaron şi făcu un efort să se piardă în decorul din faţa 
ochilor. 

Ceea ce îl surprindea cel mai tare era modul în care podul se 
reflecta în apă. Jumătatea de sus alcătuia, unită cu cea de jos, 
un cerc perfect, gol, jumătate real, jumătate iluzoriu. 
Implicaţiile imaginii îi răsunau în minte, rezonând cu situaţia 
lui, recent descoperită. 

Dacă Jaron Kwok era cu adevărat fratele lui geamăn, atunci 
imaginea reflectată era Jaron sau Ben? Fusese Ben modificat 
proteomic, ca să pară un copil născut din tată chinezo- 
american şi mamă africano-americană? Sau Kwok fusese 
copilul-provocare, conceput din ovulele şi sperma familiei Cho, 
caracteristicile lui negre fiind ascunse ca să arate ca un 
chinez? 

Care dintre ei trăise viaţa reală şi care trăise iluzia? Dacă 
amândoi s-au născut din acelaşi embrion, atunci cine 
concepuse embrionul, părinţii lui sau cei ai lui Kwok? Ţinând 
cont că data naşterii lui Ben era la două luni după a lui Kwok, 
era oare Ben cel crescut de altă familie, nu de cea biologică? 

Dacă niciuna dintre perechile de părinţi nu fusese sursa de 
ovule şi spermă? Prea mult de reflectat. Totuşi, de ce nu 
discutaseră părinţii lui cu el niciodată despre problemele 
dinaintea naşterii sale? Lupta cu fertilitatea şi infertilitatea, 
hotărârea care i-a determinat să apeleze la tehnologia 
reproductivă. Oare liniştea lor era un secret de familie? 

Ca dragostea maternă dusă la extrem şi transformată în abuz 
sexual? 

Soră! Ce faci cu băiatul ăla? 

Alungă ideea. 

Ura de mult implanturile, pentru ca acum să afle că, probabil, 
şi el era unul, adică fusese de la bun început. Încercă să se 


gândească la altceva şi aproape că reuşi. 

„Ceva s-a întâmplat atunci”, spusese Cherise. „Răscrucea 
drumului spre Teba”. Şi Jaron folosise expresia în notițele lui 
pe marginea documentelor Forrest, dar în alt context. 
Documentele Forrest... Şi ele mergeau pe căi diferite, 
conducând ia nenumărate întrebări şi răspunsuri. 

Ben presupusese dintotdeauna că Felix Forrest fusese un 
Războinic Rece, credincios epocii sale. În imaginile văzute, 
Forrest sigur arăta aşa, cu pălăria lui şi ochiul bandajat - lucru 
justificat, pentru că îşi pierduse un ochi într-un accident din 
copilărie. Dar cu cât citea Ben mai mult din lucrările publicate 
ale bătrânului spion, mai ales povestirile lui ştiinţifico- 
fantastice, cu atât devenea mai nesigur în privinţa lui. Dacă 
Forrest n-a fost decât un patriot fanatic, atunci de ce a lăsat 
adevărul să se răspândească liber prin lume, în povestiri aşa- 
zis fantastice, publicate sub pseudonim? 

Pe parcursul cercetărilor sale, Ben - la fel ca Jaron înaintea lui 
- descoperise că ştiinţifico-fantasticul lui Forrest masca discret 
proiecte CIA secrete de la sfârşitul anilor 1950 şi începutul 
anilor 1960, dându-le un contur nou, sub forma unor povestiri 
fantastice despre „Instrumentalitatea” puternică şi 
misterioasă care va conduce în viitorul apropiat. Forrest a 
transformat experimentele trecute ale CIA într-o relatare 
despre savantul Rogov, care şi-a proiectat conştiinţa cu peste 
o mie de ani în viitor. lar în povestirea despre un călător 
hiperdimensional furios, pe nume Artyr Rambo, bătrânul spion 
făcea referire indirectă la proiectul MK Ultra - administrarea, 
pe ascuns, de LSD civililor neştiutori. 

Astfel de scăpări nu se potriveau cu profilul un hiperpatriot 
conştient de importanţa siguranţei statului. Au fost ele cu 
adevărat o breşă în sistemul de secrete sau îşi urma bătrânul 
spion propriul program nerostit? Îşi apăra el propriile teorii 
despre limita dintre patriotism şi paranoia? 

„Răscrucea” din cercetările lui Kwok nu se referea la viaţa lui, 
realiză Ben, nici la Felix Forrest şi viaţa lui, nici la agenţii ca 
CIA şi NSA. Nu, se referea la istoria mult mai amplă a artei 
memoriei şi criptografiei - apariţia ştiinţei, a serviciilor secrete 
şi a societăţilor secrete. Drumurile se bifurcau mult înapoi, la 
trivium, locul unde se uneau sau se despărţeau rutele 
principale, unde Oedip şi-a ucis tatăl fără să ştie, pe drumul 


care ducea spre căsătoria cu mama lui. La triviumul din şcolile 
medievale. La magul renascentist, scufundat în artele 
triviumului şi la fratele său, quadrivium. Magul care, cu 
memoria lui magică în sprijinul gnozei, a făcut ca acţiunea 
fiinţelor umane asupra lumii să fie demnă, importantă şi 
permisă. 

Magul care a deschis, aşadar, calea spre ştiinţa modernă. La 
rândul ei, aceasta a creat un nou trivium, detaşându-se de 
magia şi religia cu care convieţuise, parte dintr-o singură artă. 

Privind la pod, la arcuirea lui şi la apa în care se oglindea, la 
cercul gol a cărui jumătate se reflecta în lac, Ben se gândi la 
felul în care caleidoscoapele alcătuiau fantasmagorii magice 
din cioburile din oglindă, din dublări, ramificații şi reflexii. La 
holotransmisia lui Kwok şi la personajele deja identificate din 
ea, printre care şi Giordano Bruno. 

Dicţionarele filosofice şi enciclopediile pe care le consultase 
afirmau că Bruno - cabalist şi criptograf ocultist, adept al lui 
Hermes Trismegistus, magician al soarelui şi ucenic timpuriu 
al lui Copernic - fusese fie cel mai mare materialist (pentru că 
susţinuseră spiritul şi universul sunt unul şi acelaşi lucru), fie 
cel mai mare materialist care a trăit vreodată (exact din 
acelaşi motiv). 

Scuturând din cap, Ben se concentră din nou cu privirea pe 
cercul perfect format de arcada amplă a podului şi imaginea ei 
reflectată în apă. Mai devreme considerase reflexia o iluzie, o 
jumătate ireală, dar acum înţelese că portalul circular era 
complet numai dacă exista şi ca obiect real, şi ca imagine în 
oglindă. Cercul nu era o iluzie, ci suma părţilor 
complementare. Ceea ce Giordano Bruno a numit co/ncidentia 
oppositorum, coincidenţa contrariilor, cu secole înainte ca 
fizicienii să descopere complementaritatea. 

Ben îşi aminti când vorbise despre complementaritate ultima 
dată - în discuţia cu Kimberly, stripteuza - şi se înroşi în obraji. 
Când adepţii mecanicii cuantice tradiţionale au început să 
privească spre cosmos, au descoperit un cerc întreg, dar au 
declarat că numai universul din partea lui Ben a reflexiei era 
adevărat, pe când cealaltă jumătate a cercului, geamănul din 
oglindă, era o fantomă. Cu toate acestea, când teoreticienii 
lumilor multiple, naşii criptologiei cuantice, au privit spre 
cosmos şi au văzut un cerc întreg, au declarat că universurile 


gemene care alcătuiesc întregul sunt reale în aceeaşi măsură, 
numai că fiecare univers, îl simțea pe celălalt ca o fantomă. 

In unele universuri, anumite lucruri nu au depăşit niciodată 
frontiera formală, nu s-au petrecut în fapt. Ca moartea lui 
Jaron. Tumoarea Reynei, cancerul, moartea ei. Ben se strădui 
să-şi alunge astfel de gânduri. La ce i-ar folosi? Dar, chiar dacă 
se concentra pe munca lui Jaron, gândurile îi fugeau din nou la 
ceea ce ar putea exista în alte lumi. 

Acolo, la răscruce, gemenii nerecunoscuţi ai magiei 
arhetipale şi ai ştiinţei empirice se despărţiseră, cel puţin în 
viziunea lui Kwok. Bruno a încercat să unească într-o singură 
Biserică universală sectele care dezbinaseră bisericile creştine 
prin sistemul lui secret şi magic al memoriei, dar în final a 
eşuat. Arta ocultizată a memoriei a ajuns clandestină, 
transformată în societăţi secrete ca rozicrucienii, masonii şi 
nenumăraţii lor urmaşi. Alternativ, în formă demitologizată, 
artele mnemonice au deschis calea oficială a metodei 
ştiinţifice. 

In ciuda eşecului, eforturile lui Bruno de a sistematiza arta 
memoriei pentru a produce o maşină de memorie universală 
nu au fost foarte diferite de cele depuse de Alan Turing înainte 
şi în timpul celui de-ai Doilea Război Mondial. Acest lucru a 
făcut posibilă crearea de software pentru maşinăriile sale 
universale întruchipate, în scurtă vreme, de computere 
mecanice şi electronice. Insă Bruno n-a sperat să programeze 
partea de hardware a maşinilor, ci sufletul şi mintea. 

Partea de hard a podului, partea umedă a imaginii reflectate. 
O clipă, Ben văzu cu ochii minţii sclipirea spectrală a unui lanţ 
de aur răsucit, dubla spirală luminoasă a istoriei alunecând 
înainte şi înapoi prin bezna timpului. Roţile combinatorii ale lui 
Lull şi roţile memoriei ale lui Bruno reflectau, în mod curios, 
discuri de cifruri militare, inele de decodor, discurile 
dispozitivelor Enigma germane, rotiţele de calcul ale 
dispozitivului diferenţial al lui Babbage. 

Generalii şi amiralii americani i-au numit pe spărgătorii lor de 
coduri „vrăjitori”, iar numele de cod colectiv pentru o serie de 
interceptări japoneze de maximă importanţă în ajunul celui 
de-ai Doilea Război Mondial a fost MAGIC. Churchill a numit 
ostilitățile electronice „războiul vrăjitorilor”. Oamenii de ştiinţă 
şi tehnologii de la CIA şi NSA erau numiţi „vrăjitori” şi în 


interiorul, şi în afara organizaţiilor. Criptologia era molecula- 
oglindă, ADN-ul magiei, dar şi al ştiinţei. 

Vai, ai grijă, îşi zise Ben. Nu exagera. Insemnările lui Jaron 
erau îmbibate de euforia informaţiilor. Era nebunie sau...? 
Când se uită la chipul său în lac, nu-l văzu nici pe Jaron Kwok, 
nici spectrul unui geamăn crescut din aceleaşi benzi ADN, ci 
propria sa reflecţie, care-i aminti cât de profund abordase 
Kwok, în notițele sale, nu doar istoria, ci şi destinul. 

Calculul cuantic, susţinea Kwok, era destinat să reunească 
drumurile bifurcate cu atât de mult timp în urmă. Vrăjitor, 
savant şi criptanalist - toţi se oglindeau unul pe altul. Pentru 
Kwok, crearea computerului cuantic cu lăţime de bandă 
universală, cea mai avansată maşină criptanalitică, reprezenta 
cheia universală de  descifrare a codurilor. Însemna 
întoarcerea la clavis universalis şi împlinirea ei, cheia tuturor 
misterelor din univers. Crearea criptogramei ca labirint 
universal, un cifru  indescifrabil, însemna revenirea la 
labyrinthus universalis, labirintul magului, o cale plină de 
enigme pe care trebuie s-o străbată cei neiniţiaţi, dacă vor să 
dobândească puterile nelimitate ale celor iniţiaţi. 

Citind însemnările lui Kwok, Cho se întrebase dacă omul se 
considera un mag renăscut, un al doilea Bruno. Din câte îşi 
dădea seama, Giordano Bruno credea că maşinăria sa 
universală a memoriei - cu roţi înglobate în roţi înglobate în 
alte roţi - era capabilă să reflecte în mod complex permutările 
şi combinările stelelor şi planetelor în drumul lor. De 
asemenea, credea că astfel de simulacre ajustabile îi vor 
permite să creeze un sistem cu care să pătrundă în sistemele 
astrologice arhetipale, ca să ajungă la tiparele de ordonare ale 
naturii însăşi, deci să deschidă „uşile de diamant negru” - 
expresia lui Bruno - din sufletul celui iniţiat. Odată deschise, 
ele ar deveni „uşile sidefate” ale Revelaţiei şi i-ar permite 
iniţiatului să-şi conecteze sufletul la energiile cosmice. 

Deşi Jaron Kwok nu s-a gândit neapărat la constelații ca la 
„umbrele luminoase ale Ideilor”, la fel ca Bruno şi el credea că 
putea afla combinaţia bolţii raiului. Oare el, spărgătorul de 
seifuri cereşti, a reuşit sau nu? A absorbit o lume întreagă de 
date, ca marele mag? A reflectat el, extaziat, universul în 
mintea lui oglinditoare, a devenit el una cu Energiile Cosmice? 
În ce scop? Patriotism, paranoia sau ego? A vrut să-i învingă 


pe chinezi şi să ia premiul? Pe americani? Pe amândoi? Dar 
dacă premiul pe care-l căutau toţi, prin intermediul 
bionanotehnologiei şi al criptologiei cuantice, nu era decât 
premiul de inferioritate? 

Sau o capcană explozivă. Buuum! Îţi iei adio de la univers. 
Sau cel puţin de la locul tău în el, eroule. În ultima clipă, când 
a dispărut, oare a ştiut Jaron că avea un frate geamăn? Sau a 
murit ignorant, victima propriilor maşinaţiuni, reuşind să 
rămână un biet neştiutor? 

Ben îşi întoarse privirea. 

Cu colţul ochiului, surprinse imaginea unei femei care se 
îndrepta spre el. La început se gândi că e Adjoumani, dar 
sursa imaginii reflectate ajunse imediat lângă el. Era o tânără 
asiatică, suplă şi neobişnuit de frumoasă, deşi puţin prea 
machiată pentru gustul lui. Îi trecu prin minte că poate e o 
agentă Guoanbu, imaginea oglindită a DeSondrei. 

— Bună, îl salută ea. Chiar şi salutul dintr-un cuvânt era 
sugestiv. Ştiu din surse sigure că eşti genul de bărbat care 
apreciază formele feminine. Citesc în ochii tăi că e adevărat. 
Pe mine mă cheamă Sân, dar tu poţi să-mi spui Helen. Hai să 
dansăm, vrei? 

Femeia îi aruncă o privire iritant de seducătoare şi-i vâri o 
bucată de hârtie în palmă exact când Adjoumani îşi făcu 
apariţia grăbită. Agenta FBI fusese luată pe nepregătite. 
Înainte de a putea lua măsuri, ea şi Ben văzură cum străina se 
furişează discret de lângă el şi dispare. 

— Cine era? 

— Nu ştiu, spuse Ben, tuşind ca să-şi curețe gâtul uscat şi ca 
să-şi ascundă stânjeneala din glas. Mi-a dat asta. O invitaţie la 
un club al „doamnelor”. 

— Templul Celor Zece Mii de Frumuseţi, citi Adjoumani cu 
voce tare, încruntându-se. Scutură din cap cu dispreţ şi-i dădu 
lui Ben invitaţia înapoi. Locul e undeva la poalele dealului, 
lângă Templul Celor Zece Mii de Buddha. Lipsă de gust, după 
părerea mea. 

— Da... Ben dădu absent din cap. Aruncă o ultimă privire spre 
pod şi spre imaginea lui reflectată în lac, poarta spre o altă 
lume. Am văzut Templul Celor Zece Mii de Buddha. Şi cred că 
am văzut tot ceea ce mi-am propus, venind aici. 

— În regulă. Atunci, să ne întoarcem la hotel. 


Urmând-o în tăcere, gândurile negre îl cuprinseră pe Ben mai 
repede decât se lăsă amurgul. „Ştiu din surse sigure”, spusese 
necunoscuta. Să fie doar o coincidenţă? Un comentariu 
spontan? Se juca oare cu curiozitatea lui, sperând să câştige 
un client? 

Dacă ştia într-adevăr ceva despre el „din surse sigure”, 
atunci care erau acele surse? Era acel „club al doamnelor” 
similar cu „clubul domnilor”, un alt eufemism pentru barul de 
striptease? Singura persoană care ştia de aventura lui 
nocturnă la un asemenea bar era Ike Carlson. Şi Kimberly, 
desigur. Îl trădase Carlson? La urma urmei, Ben nu ştia prea 
multe despre el. 

Acum, că se gândea, nu fusese Kimberly stripteuza prea 
potrivită pentru el şi nevoile lui? Dar şi Ike şi ea erau la 
jumătate de lume distanţă. În ce scop ar trăda ei micul lui 
păcat? Şi cui? 

In ce scop? 

Pentru ce? 

Auzise şi se gândise la întrebarea asta mult prea des astăzi. 
Cu mintea la umbre luminoase şi reflexii întunecate, la oglinzi 
şi la stripteuze, se întrebă dacă nu încerca cineva să-şi bată 
joc de el. Dacă nu încerca cineva să-şi bată joc de toată viaţa 
lui. 

Nu avusese niciodată înclinații paranoice. Teoriile conspirației 
erau imitaţiile dăunătoare ale investigaţiilor autentice, fantezii 
care umpleau golurile când lipseau faptele. Aşa crezuse el 
întotdeauna. 

Totuşi, ceea ce-i arătase azi Lu ar fi zguduit pe oricine. 
Povestea ei despre copiii „modificaţi” parcă era scoasă dintr-o 
carte de poveşti triste. Dacă exista cineva responsabil de 
această chestiune neaşteptată, cine era? Cine ar fi făcut aşa 
ceva? Cine ar fi făcut din el un pion din clipa naşterii şi, din 
nou, în ce scop? 

Misterul atoateînvăluitor îl ducea cu gândul la organizaţiile de 
la care primise Kwok documentele Forrest. Aceleaşi care-l 
angajaseră pe Jaron, apoi pe el. 

Dar descoperirea lui Lu nu părea o chestiune de „securitate 
naţională” sau „concurenţă corporatistă”. În spatele agenţiilor 
secrete şi al reţelelor teroriste, al conspiraţiilor criminale şi al 
cabalelor clandestine, al intrigilor internaţionale lansate de 


guvernele din umbră, existau entităţi şi mai misterioase? 

Unde să caute el creaturi care trăiau atât de departe de 
lumina zilei? Cu ce cheie să deschidă uşile de diamant negru 
şi ce Puteri va găsi în spatele lor? 

Privind la bileţelul roz din palmă, simţi că are în mână un fir 
care-l va conduce printr-un labirint care se întuneca din ce în 
ce mai tare. 

ANTICIPAREA PRECEDENTULUI INEXISTENT 

A Crypto City 

Intr-un hol mic pentru teleconferinţe de la etajul al optulea, 
unde se aflau birourile directoriale din Sediul Central/Operativ, 
directorul-adjunct Brescoll se întâlni cu Beech, Wang şi 
Lingenfelter. Niciunul din ei nu arăta extrem de fericit, deşi cei 
trei aveau cu totul alte motive pentru asta decât Brescoll. 
Soacra lui tocmai fusese diagnosticată cu cancer uterin, iar 
soţia lui, Marion, care era foarte apropiată de ea, trecea printr- 
o perioadă grea. În ciuda provocărilor dureroase în faţa cărora 
se afla el şi familia lui, la serviciu Jim încerca să se 
concentreze pe chestiunile urgente, chiar dacă nu-i venea 
prea uşor. 

— V-am citit rapoartele, se adresă el celor trei. Mi se pare că 
avem mai multe probleme. Din câte văd, se împart în patru 
categorii. În primul rând, e vorba de activarea cenuşii găsite la 
dispariţia lui Jaron Kwok. In al doilea, de explicarea imaginilor 
bizare înglobate în holotransmisia lui Kwok, mai ales cele din 
Sala Memorială Sun Yat-sen şi în tabloul din Philadelphia. În al 
treilea, de accesul la materialele din holotransmisie. lar în al 
patrulea, de concurenţii noştri: Guoanbu, în China. Dar cum 
rămâne cu cybernesienii care lucrează în afara Trifrontierei? 
Cu Războinicii Noilor învățături, cu familia criminală Cheng? Ce 
urmăresc să câştige din acţiunile lor? Hai să-ncepem cu primul 
punct, cenuşa bionanotehnologică şi activarea ei. 

Beech, parcă prea dornic să înceapă, activă un holovideo cu 
mecanisme nanorganice complexe. 

— Tehnicianul nostru care lucrează în laboratorul lui Lu din 
Kowloon a observat că detectivul a cultivat mai multe mostre 
în medii de sânge, spuse el. Am procedat şi noi la fel. Într- 
adevăr, bionanomecanismele se activează în contact cu 
sângele. 

Brescoll surprinse un schimb de priviri între Beech şi Wang 


care sugera dezacordul. Apoi Wang elimină datele lui Beech şi 
le înlocui cu propriile grafice, care arătau procente de 
„activare a populației bionanotehnologice proiectate” şi 
„caracterizări ale limbajelor recursiv enumerative prin modelul 
Watson-Crick.” 

— Cred că expresia „parţial activat” se potriveşte mai bine, 
spuse Wang. Studiate cu microscopul electronic, mecanismele 
care alcătuiesc cenuşa lui Kwok - sunt mai multe tipuri, vedeţi 
- s-au dovedit a fi neobişnuit de complexe. Nu avem nimic 
care să le egaleze. Totuşi, ceea ce fac până acum e doar 
comunicare la nivel extrem de scăzut şi reproducere. 

— Dar crezi că sunt capabile de mai mult? Se interesă 
directorul adjunct. 

— Mult mai mult, veni răspunsul categoric al lui Wang. 

Jim observă că Bree Lingenfelter se uită rapid de la Wang la 
Beech şi iar la Wang, apoi înlocui imaginile lui Wang cu 
propriile grafice despre „Gramatica dispozitivului Turing în 
sisteme” şi „Suprapunerea proprietăţilor complementare în 
modelul Watson-Crick şi sistemele cuantice generalizate”. 

— Trebuie să spun că sunt de acord cu dr. Wang, declară 
Lingenfelter. Metoda prin care aceste dispozitive 
bionanotehnologice exploatează fundaţiile mecanice cuantice 
ale activităţii moleculare ADN este mult mai sofisticată decât e 
necesar pentru simpla reproducere sau comunicare locală. Nu 
cunoaştem pe nimeni - nici noi, nici chinezii, nici ruşii, 
japonezii sau europenii - care să producă dispozitive 
bionanotehnologice la acest nivel de dezvoltare. 

Jim ridică din sprânceană. 

— Deci prima noastră problemă a făcut trei pui, constată el, 
clătinând uşor din cap. Dacă cenuşa bionanotehnologică, 
indiferent de câte tipuri este, nu e total activată, atunci cum 
reuşim s-o activăm în totalitate? Care e rezultatul cel mai 
probabil al acestei activări complete? Şi, dacă nimeni dintre 
cei pe care-i ştim n-a construit aceste materiale, atunci cine a 
făcut-o? 

— Nu avem încă răspunsuri clare la aceste întrebări, doar 
speculaţii, răspunse Beech sec. 

— Lucrăm la un fel de clasificare „citologică” a tipurilor de 
bionanotehnologie, adăugă Wang, dar nu e chiar atât de uşor. 
Aceste dispozitive elimină graniţele dintre mecanismele 


organice şi anorganice în moduri fără precedent. 

— Foarte bine, spuse Brescoll, alungând cu un gest alte 
explicaţii şi gândindu-se că a auzit mult prea des cuvântul 
citologic în ultima vreme. Cum e cu imaginile înglobate în 
holotransmisie? 

— Informatorii noştri ne-au raportat ci detectivul Lu a făcut 
investigaţii la Sala Memorială Sun Yat-sen, spuse Beech, 
derulând rapid imaginile cu sala şi ştirile despre un raid 
terorist. Curios, s-a dus acolo exact în ziua în care sala a fost 
atacata de o celulă a Războinicilor Noilor învățături. Insă Zuo 
Wenxiu, agentul pe care l-am identificat când a fost ucis Hui şi 
la întâlnirea dintre detectiv şi Cho în Victoria Peak, nu s-a 
numărat printre participanţii la raidul eşuat. Investigația lui Lu 
a ajuns într-un impas la sala memorială, cel puţin pentru 
moment. Agentul nostru din laboratorul ei ne-a spus că ea şi 
un coleg al ei au filmat sala memorială, dar nu au făcut nimic 
cu materialul. 

Jim se gândi o clipă dacă raidul terorist chiar avea ceva curios 
în el şi dacă informatorii lui Beech ştiau despre acel grup, dar 
se hotări să treacă mai departe. 

— Tabloul de la Muzeul de Artă din Philadelphia? Cel cu 
nobilul care arată spre un dedal. 

— Nu un labirint oarecare, îl corectă Beech. Unul simplu. 

— Şi care-i diferenţa? 

— Un labirint obişnuit are mai multe cărări. Există şi 
bifurcaţii, locuri în care trebuie să te hotărăşti în ce parte s-o 
iei. Dacă mergi pe drumul greşit, te înfunzi. Un labirint simplu 
însă are un singur curs, oferă doar o cale de străbătut. N-ai de 
făcut alegeri, nici nu te înfunzi mergând spre centru. Călătoria 
de la periferie la centru şi cea de la centru la periferie sunt 
imagini în oglindă. În labirintul propriu-zis te poţi rătăci fără să 
ajungi vreodată la ieşire, dar într-un simplu labirint, dacă 
persişti, nu te rătăceşti niciodată cu adevărat. Dacă ai timp, 
întotdeauna o scoţi la capăt. 

Observând expresia de pe faţa directorului, Beech tăcu, de 
parcă vorbise prea mult. Pentru Brescoll, vorbise într-adevăr 
prea mult, prea pedant şi pe un ton condescendent. 

— Atunci, haideţi să „persistăm” şi să ne continuăm călătoria 
pentru a descoperi sensul tabloului. 

— În afară de faptul că e explicat printr-o expresie 


enigmatică... începu Wang. 

— „Ascunde catastrofa în văzul lumii”, spuse Brescoll şi 
înclină din cap. 

— ... n-am aflat nimic altceva, reluă Wang, decât că Jaron 
Kwok a vizitat muzeul cu peste un an în urmă. Aşa cum a 
vizitat şi Sala Memorială Sun Yat-sen. 

— Ce-i cu cybernesianul care a scăpat poliţiştilor veniţi să-l 
captureze la Philadelphia? Don Markham, sau Sturm sau cum 
îşi mai zice. 

Pe cei trei îi cuprinse stânjeneala când Beech răspunse la 
întrebare. 

— La început, am crezut că n-are nicio legătură. Le-am 
sugerat colegilor de la CIA că legăturile noastre la FBI şi 
Siguranţa Internă ar vrea, poate, să-l prindă, în baza acuzaţiei 
de comerţ cu arme criptografice. Intrucât a fost implicat în 
holotransmisia lui Kwok, ne-am gândit că e util să fie arestat. 
l-am descoperit interesul faţă de tabloul lui Dossi numai după 
ce a scăpat. Se pare că a dispărut undeva între Muzeul de Artă 
şi hotelul în care stătea în Philadelphia. Noi bănuim că a fost 
ajutat, dar nu ştim exact de cine. 

Jim înclină din cap. Bănuia că o parte din acei „noi” de care 
vorbea Beech aveau legături cu Tetragrammatonul. Ei bine, 
Jim avea propriile lui legături, pescuind pe ici pe colo, în timpul 
liber. Va trebui să renunţe la rolul de ignorant. Spera să aibă 
suficientă putere de concentrare ca să facă pe inteligentul. 

— Trebuie să mărturisesc că e posibil să mă fi înşelat la 
început, rosti el, când m-am îndoit de interesul pe care l-aţi 
manifestat pentru sistemele de memorie din secolul al XVI-lea. 
Acum avem de-a face cu un tablou de Dossi din secolul 
respectiv, care se dovedeşte important. Una dintre sursele 
mele mi-a sugerat să privim tabloul şi Sala Memorială Sun Yat- 
sen în contextul unui sistem de memorie artificială. 

— Cum aşa? Întrebă Wang. 

— Sursele mele mi-au indicat că tabloul ar putea fi o 
„imagine a memoriei”, un simbol vizual de mare importanţă în 
ansamblul sistemului de memorie. Tot ele mi-au sugerat că 
Sala Memorială ar fi un model real al „palatului memoriei” sau 
al „teatrului memoriei”, baza unui întreg sistem care 
înglobează tabloul. 

Jim Brescoll văzu cum celor trei consilieri le sclipesc privirile 


şi încep să comunice între ei stenografie. 

— Cum rămâne atunci cu a treia întrebare? Vru Wang să afle. 
Care e legătura, dacă există vreuna, între holotransmisia cu 
imaginile înglobate în ea şi modul de operare a 
bionanotehnologiei? V-au spus sursele ceva despre ea? 

— Nu, mă tem că nu. 

— Ar fi bine să le întrebaţi, sugeră Beech pe un ton sec. Chiar 
şi fără aceste surse, credem că vă putem răspunde la cea de-a 
patra întrebare. Cine sunt rivalii noştri şi ce urmăresc 
diversele grupări. 

— Şi? 

Beech se uită la Lingenfelter. 

— Intrăm în categoria speculațiilor de care pomenea mai 
devreme dr. Beech, explică Bree Lingenfelter, dar credem că e 
posibil ca rămăşiţele bionanotehnologice ale lui Kwok să 
constituie, dacă sunt activate şi programate adecvat, 
maşinăria universală bazată pe ADN cuantic, absolut 
operaţională, la care lucrează chinezii şi lucrăm şi noi. 

— Un computer cuantic bionanotehnologic, adăugă Wang, 
suficient de puternic ca să abordeze şi aspectul criptografic şi 
pe cel criptanalitic al problemei siguranţei. 

— Cea mai avansată armă bazată pe informaţii, rosti Jim 
încet. Se presupune că mai trebuie să treacă ani buni până la 
perfecţionarea ei, iar dumneavoastră spuneţi că deja există? 
Că ne-a făcut-o cineva cadou? 

— Da, domnule. Ca un dar al zeilor. Însă deocamdată nu 
avem decât un set de componente al căror producător e 
necunoscut - cenuşa lui Kwok. Nu înţelegem forma cutiei 
negre pe care o alcătuiesc, cu atât mai puţin unde se află 
butonul de pornit/oprit. 

— Dar ingineria inversă? 

Wang clătină din cap. 

— E foarte greu s-o aplici când nu ai decât piesele separate, 
nu ştii dacă sunt toate şi cum se asamblează. E mai bine dacă 
mai întâi reuşeşti să le faci să se asambleze singure şi să-ţi 
arate ce fac. De asta e importantă reacţia la mediile de sânge, 
chiar dacă e numai parţială, în cel mai bun caz. 

— Ceea ce ne aduce de unde am pornit, la prima mea 
întrebare, spuse directorul adjunct. Am verificat informaţiile 
furnizate de agentul CIA infiltrat în laboratorul de medicină 


legală al lui Lu. Asta ne-au furnizat microfonul şi camerele 
minuscule purtate de ataşatul FBI Adjoumani. 

Brescoll rulă un set de imagini de slabă calitate pe ecranul 
comun. Sunetul se auzea cu întreruperi, dar înțelegeau destul 
de clar discuţiile dintre Lu şi Cho despre efectul pe care 
picăturile ei de sânge l-au avut asupra mecanismelor organice 
minuscule, despre tiparele pe care le formau şi despre 
amprentele digitale. 

În timp ce rula înregistrarea, directorul adjunct observi 
întâmplător expresia de pe faţa lui Baldwin Beech. Bărbatul se 
făcuse palid ca moartea. Deşi ştia deja ce auzeau şi vedeau 
cei trei, se concentră şi mai tare asupra lor şi nu întrerupse 
înregistrarea decât după o vreme. 

Imaginile păreau o digresiune lipsită de relevanţă: Lu şi Cho 
discutând despre gemeni identici, amprentele lor diferite şi în 
ce fel puteau fi făcuţi să pară neidentici. De ce l-ar tulbura pe 
Beech, dacă asta era ceea ce-l tulbura? Momentul când i s-a 
scurs tot sângele din obraji a coincis cu cel în care Lu i-a cerut 
lui Cho o probă de sânge. Ai fi zis că femeia se pregătea să 
înfigă un ac gros chiar în Beech. 

Brescoll îşi notă în minte să vizualizeze înregistrarea din nou 
mai târziu, apoi o închise. 

— Cred că aţi făcut bine când aţi vrut să-l prindeţi pe 
Markham, spuse el. Dacă a fost şi el implicat alături de Kwok 
în uzurparea computerelor din reţeaua mondială, ar fi bine să-l 
arestăm. Mare păcat că a scăpat. Ne-ar fi putut sugera 
legătura dintre activitatea lui Kwok şi palatele sau teatrele 
memoriei şi relaţia lor cu infosfera şi ciberspaţiul. 

— Mă scuzaţi, interveni Bree Lingenfelter, dar eu nu văd nicio 
legătură. 

— Eu cred că întrevăd una, spuse Wang, referitoare exact la 
ceea ce vorbeaţi. Între memoria umană artificială internă şi 
memoria artificială externă a maşinăriilor. 

— Da, interveni şi Beech. Culoarea îi revenea uşor în obraji. Şi 
nu e doar memoria, ci şi voinţa, acţiunea. O legătură directă 
între minte şi maşină, astfel încât ceea ce se doreşte se 
concretizează, indiferent de distanţă, limita fiind impusă doar 
de legile fizicii. 

— E posibil aşa ceva? Întrebă Lingenfelter pe un ton foarte 
sceptic. 


— Mintea procedează aşa cu maşinăria organismului tot 
timpul, spuse Wang, ridicând din umeri. 

— Dar e cu totul altceva... 

— Destul! Îi opri Brescoll. Lămuriţi-vă detaliile între voi, în 
timpul vostru, şi prezentaţi-mi un raport. Acum trebuie să 
stabilim dacă faptul că resturile bionanotehnologice au apărut 
odată cu holotransmisia lui Kwok e o coincidenţă sau trimite la 
implicaţii mai profunde. Dacă nu puteţi afla cine a produs 
cenuşa, haideţi să vedem măcar cum a procedat. Mă îndoiesc 
că a apărut din senin. Poate că răspunsul ne va arăta cum s-o 
activăm. 

Cei trei savanţi îl aprobară şi se retraseră la scurt timp după 
aceea. Brescoll observă că lui Beech nu-i dispăruse neliniştea. 
Întors la el în birou, se întrebă cât de neliniştit ar fi dacă ar şti 
că ordinele pe care tocmai le creionase îi fuseseră sugerate şi 
lui de propriile surse secrete. Şi că aceleaşi surse induseseră, 
în fişierele-musculiţe, o transcriere a conversaţiei dintre doi 
bărbaţi neidentificaţi, dintre care unul vorbea despre „cenuşa” 
care ar putea reprezenta un avantaj atât asupra „comuniştilor 
chinezi corupți”, cât şi asupra „democraţiilor occidentale 
putrede”, iar celălalt despre coduri fosile vii. 

Aşezat în spatele biroului, Brescoll îşi puse problema 
raportului pe care trebuia să-l prezinte directorului referitor la 
evoluţia anchetei în cazul dispariţiei lui Kwok. Termenul 
dispariţie îl deranja, reamintindu-i, a câta oară, de rapiditatea 
cu care Rollwagen pusese capăt discuţiei la finalul întâlnirii 
matinale - aparent atât de îndepărtată - când se ridicase 
problema prototipurilor dispozitivelor cuantice de decodare. 

De atunci, mai vorbise cu ea despre alte aspecte ale 
investigaţiei, acoperind totul de la Borges şi Babel la ADN 
cuantic şi realitatea ca simulare, dar Brescoll nu întinsese 
coarda ca să afle mai multe detalii despre dispariţii, iar 
directoarea nu i le furnizase din proprie iniţiativă. 

Avea Janis Rollwagen sursele ei? Dacă şi ea „făcea pe 
proasta”? Va trebui să discute cu ea despre anumite chestiuni 
nerostite. Momentul acestei discuţii, simţi el, era foarte 
aproape. 


VIII 
SIMETRIA... 
Lacul-care-nu-trebuie-să-poarte-nume 

Avionul particular al lui Nils Barakian îi duse la un mic 
aeroport de lângă San Jose, unde se urcară într-un elicopter de 
patru locuri, cu geamuri fumurii. Când Don întrebă încotro 
zburau, Barakian îşi duse mâna la pălărie şi-i spuse că se 
îndreaptă spre un loc „lângă un anumit lac din Munţii Sierra”. 
Don nu înţelese nimic. 

Începu să reflecteze în linişte, cu ochii la terenul de dedesubt, 
un ogor întins între lanţul muntos de pe coastă şi Munţii Sierra 
Nevada, care se ascundea şi apărea din nou în raza lui vizuală. 
— Ce părere ai despre Great Central Valley, Don? Il întrebă 
Nils Barakian, în huruitul elicopterului. 

— Arată ca şi cum cineva a tapiţat peisajul cu catifea gri şi 
maro. 

Barakian râse. 

— E din cauza iernii. Câmpiile şi culturile arată altfel 
primăvara. Ca o plapumă peticită. E o nebunie de culori. 

— Probabil, spuse Don, privind peisajul şi încercând să-şi 
imagineze ceva mai puţin monocromatic, dar eu nu văd decât 
umflături de catifea verde. 

— Livezi de portocali, îl lămuri Barakian, aplecând borul 
pălăriei în direcţia lor. A, ce mirosuri minunate emană diverşii 
pomi fructiferi. Îmi aduc aminte de zilele din martie, când 
livezile în floare din vale erau strane înflorate într-o catedrală 
a ploii. 

— Cunoşti bine zona. 

— Bine de tot. Aici am crescut. Bunicii mei au venit aici din 
Turcia puţin înainte de genocidul armenilor. Dar unora dintre 
locuitorii de aici nu le-au plăcut deloc armenii. 

— Nu? 

Don crescuse în Vestul Mijlociu până când, pe la douăzeci de 
ani, considerase că prejudecățile erau o problemă a raselor 
albă şi neagră. De atunci, călătorise şi întâlnise nenumărate 
varietăţi de stereotipii. Prejudecăţi istorice ale japonezilor faţă 
de coreeni. Ale britanicilor faţă de australieni. Ale americanilor 
din sudul şi sud-vestul Statelor Unite faţă de canadienii care 
veneau la ei iarna, din cauza modului în care conduceau 
maşina şi dădeau bacşiş. Oamenii se pot antipatiza fără niciun 


motiv... 

— Ne spuneau „indieni Fresno”, continuă Barakian. Dar în 
cele din urmă, fii şi fiice s-au întâlnit şi s-au căsătorit. Aşa m- 
am ales cu prenumele Nils. In Kingsburg e plin de suedezi şi 
de alţi scandinavi. Mama mea a fost scandinavă. 

— Hmm, făcu Don indiferent, neştiind ce să spună. Îşi 
îndreptă atenţia spre Munţii Sierra, cu vârfurile acoperite de 
zăpadă, care se înălţau la orizont. Lângă dealurile de la 
poalele munţilor, geometria euclidiană a ogoarelor ceda în 
faţa fractalilor desenaţi de pădurile de stejari pe versanţii 
dealurilor scunde. Apoi, cu excepţia rarelor drumuri, a caselor 
şi liniilor electrice, numai şirurile de pini dădeau culoare 
peisajului, înainte de a fi şi ei acoperiţi de zăpadă. În 
depărtare, albul zăpezii şi verdele pinilor lăsau loc piscurilor 
zimţate de granit, printre care vântul bătea nestingherit. 

Nu ajunseră însă în locurile acelea aride, sublime. Elicopterul 
începu să coboare spre un lac înconjurat de păduri de pini 
ninse şi lespezi pustii de granit. Pe un astfel de promontoriu, 
aproape de lac, Don văzu oameni pe snowboard, care 
scrijeleau dungi adânci pe albeaţa imaculată. Observând că 
unul din maluri e drept, ca tras cu liniarul, deduse că 
respectivul mal era, de fapt, un baraj, iar lacul era artificial. 

Elicopterul se îndreptă spre o parcare închisă, la doi-trei 
kilometri de portul de ambarcaţiuni din cel mai îndepărtat 
punct nordic al lacului. La coborâre îi aştepta o maşină 
neagră, o combinaţie între un vehicul de luptă şi o limuzină. 

— Destinația noastră e foarte aproape, îl anunţă Barakian, 
chiar la capătul drumului de acces. În vremuri când nu ne 
gândeam atât la siguranţă, numele acestui loc era imprimat în 
beton, cu litere de treizeci de centimetri, deasupra intrării în 
tunel. Astăzi, mă tem că nu ţi-l pot spune. După cum nici 
numele lacului n-am voie să ţi-l spun. Ar trebui să te leg la 
ochi, dar am hotărât să am încredere în tine. 

Pilotul ateriză într-un mic cerc şi aşteptă. 

— În regulă, hai să coborâm. 

Don mai mult simţi decât privi aterizarea. Barakian îl prinse 
de braţ şi-l ajută să coboare. Ajunşi pe pământ, palele elicei se 
opriră complet. 

— lată şi maşina noastră. 

Barakian îşi ţinu pălăria pe cap cu o mână, iar cu cealaltă 


arătă spre vehicul - un Hummer cu strat de titan şi membrană 
solar-electrică. Înăuntrul lui îi aştepta o linişte de mormânt. Nu 
străbătură decât o distanţă foarte scurtă, apoi se opriră. 

Privind în jur, Don constată că trecuseră de o poartă înaltă şi 
parcaseră exact la gura unui tunel lung, decorat cu nişte 
ţurţuri uimitori. Inscripţia de peretele din spate avertiza: Toate 
persoanele se vor legitima şi vor fi verificate de operator la 
intrarea în staţie. Gărzile înarmate îi puseră întrebări şoferului 
şi-i cercetară din priviri pe Barakian şi pe musafirul lui. 

Şoferul cobori. Unul dintre soldaţi îi dădu un telefon. Vorbi 
scurt, apoi se urcă înapoi la volan. Mulţumite, gărzile îl 
salutară respectuos pe Barakian şi le făcură semn să între. 
Tunelul părea nesfârşit. Nu se zărea nicio lumină la capătul 
lui. Trecură pe lângă mai multe indicatoare - Toate vehiculele 
vor merge cu viteză mică şi nu vor depăşi limita de 20 - dar 
acestea erau singurele semne. In lumina slabă se zărea doar 
drumul neted coborând în pantă şi aparenta structură de 
granit fără formă de deasupra. Călătoria înceată îl irita pe 
Don; parcă ar fi coborât într-o temniţă sau în măruntaiele 
pământului. 

— Ce e locul ăsta? 

— Să-i spunem o centrală electrică, răspunse Barakian. 

— Adică la capătul lui e o... centrală electrică? 

— Exact. Adăpostită într-o peşteră artificială. Peştera are 
forma unei franzele înalte de treizeci de metri şi lungă de 
nouăzeci. Aici, în munte, suntem la trei sute de metri sub 
pământ. Cam atât are şi Empire State Building, dar deasupra 
solului. 

— O centrală electrică într-o peşteră artificială dintr-un 
munte? Întrebă Don. A fost construită ca adăpost antinuclear 
sau împotriva acţiunilor teroriste? 

— Nu, nu. Nici vorbă. Siguranţa strictă s-a instituit numai în a 
doua parte a anului 2001. 

Don se gândi la turnurile de la World Trade Centre arzând ca 
două lumânări pe tortul aniversar al Anticristului. Pune-ţi o 
dorinţă şi suflă peste vechea ordine a lumii. La mulţi ani 
nefericiţi, de teroare şi războaie. Bine aţi venit la Turnurile 
Groazei. 

— Încă nu s-au instalat uşile de protecţie, după atâţia ani, 
remarcă Barakian. Unii s-au opus, nu doar din cauza banilor. 


Firma de electricitate era atât de mândră de construcţie, că 
sponsoriza vizite. N-a mai venit nimeni în vizită de vreo zece 
ani, dar din când în când mai vin echipe de la Hollywood să 
filmeze anumite sectoare, cu aprobare. 

Două tuneluri se detaşară în părţile laterale. Vehiculul se opri 
în faţa a două uşi enorme, bleumarin. Când coborâră, acestea 
se deschiseră şi dezvăluiră peştera artificială, imensă. Huruitul 
asurzitor al unei turbine îi tulbura simţurile lui Don. 

Centrala şi structura ei de susţinere străluceau gălbui, 
probabil de la lumina becurilor cu halogen din interior. Sau 
poate că spaţiul reflecta macaraua de 450 de tone vopsită în 
galben, care domina peisajul la nivelul respectiv - o maşină 
gigantică urcată pe şine, pe terasamente portocalii aliniate de 
ambele părţi ale încăperii, fixată solid în pereţii peşterii 
artificiale. 

— Macaraua e pentru generator, strigă Barakian, văzând 
uimirea lui Don şi încercând să se facă auzit peste zgomotul 
turbinei. lar generatorul e adăpostit în structura octogonală, 
cu motorul auxiliar deasupra. 

Don înclină din cap. Păşiră zgomotos pe scări abrupte 
marcate de balustrade cu grilaj de oţel - lucru bun, ţinând 
cont de înclinația mare a scărilor. Barakian îi arătă sistemul de 
ventilaţie şi tuburile de oxigen în caz de urgenţă în timp ce se 
îndreptau spre pasarela ce ducea la octogonul bine asigurat 
cu grilaje. Pe măsură ce se apropiau, Don era tot mai şocat de 
ceea ce vedea: simetria geometrică, industrială, a 
generatorului şi a motorului său, pe fundalul brăzdat al rocii vii 
în care fusese săpată peştera. 

Cobori de pe pasarelă pe octogon. Maşinăria enormă zguduia 
podeaua sub picioarele lui. 

— Energia electrică din reţea fluctuează, îi explică Barakian, 
dar operatorii centralei nucleare nu vor ca energia utilă să 
fluctueze... 

— Asta-i o centrală nucleară? Întrebă Don puţin speriat. 

— Nu. E o hidrocentrală. Noaptea, când toată lumea stinge 
luminile, opreşte computerele şi se culcă, operatorii de aici 
exploatează excesul de capacitate energetică a centralelor 
nucleare din reţea. Extrag excesul din liniile de transmisie ca 
să opereze generatorul în sens invers, transformându-l într-o 
pompă electrică uriaşă. Scot apă din lac prin centrala asta - 


numită după inginerul care a elaborat proiectul - apoi o 
pompează la peste 450 de metri în sus, în ceea ce numim noi 
„Avancamera B”. A 

— Ce face motorul auxiliar? Intrebă Don, studiindu-şi capul cu 
păr albastru în suprafaţa metalică lucioasă a motorului. 

— Ajută la scăderea nivelului apei: dacă operatorii ar trebui 
să pompeze invers dintr-un punct mort, rezistenţa ar topi 
liniile reţelei energetice. Motorul pune lucrurile în mişcare, 
pentru ca excesul de energie să transforme turbina 
generatorului într-o pompă. 

— Dar de ce? Intrebă Don când reveniră pe pasarelă. De ce 
să pompeze apa în sus? Parcă e un plan pentru un perpetuum 
mobile. 

— Nu şi când poţi folosi energie ieftină în afara orelor de lucru 
ca să reumpli avancamera de la înălţimea respectivă. Apoi, a 
doua zi, dai drumul apei să se scurgă 450 de metri în jos, la 
peste 20000 metri cubi pe secundă, ca să roteşti turbina pe 
generatorul de 200 megawati, producând curent la preţuri 
premium. 

După ce-şi termină explicaţia, Barakian îl conduse pe Don la 
un alt şir de trepte, spre următorul nivel al octogonului. Acolo 
deschise o uşă care ducea la nucleul care se rotea şi huruia. 
Un arbore de oţel cilindric solid, mai gros decât trupurile a doi 
oameni care stau spate în spate şi înalt cât doi, unul pe umerii 
celuilalt, era conectat la turbina de sub bobinele 
generatorului. Arborele masiv se răsucea cu 400 de rotații pe 
minut, o coloană de construcţie devenită un dansator prins 
într-un vârtej de piruete. În vreme ce Don cuprindea totul cu 
privirea, Barakian îi spuse că generatorul cântărea 900000 kg 
şi că turbina era, de fapt, o moară de apă răsucită pe o parte. 
Don nici nu-l auzi, preocupat să-şi reţină zâmbetul în faţa 
energiilor supraumane, îmblânzite de om. 

leşind din camera unde se afla arborele, Don privi luminile de 
sus, stele aşezate aiurea în constelații rigide pe tavanul 
depărtat al peşterii. Totul, absolut totul din încăperea 
subterană, conductele masive şi sistemul energetic, era 
construit la scară supraumană. li venea să creadă că locul 
fusese clădit de o specie dispărută de mineri uriaşi decât de 
oameni obişnuiţi. 

— Fie război, fie pace, continuă Barakian, ignorând uimirea 


tovarăşului său, nu contează pe cine filmăm sau cine ne 
filmează pe noi, Hollywood-ul filmează pe toată lumea. Aici s- 
au filmat secvenţe din filmele cu buget mic despre dezastre şi 
scene din ultimele două episoade din vechiul serial Dosarele 
X. Printre altele. i 

— Dar de ce s-au construit toate sub pământ? Intrebă Don, 
urmându-i pe Barakian pe un sistem de poduri şi suprafețe cu 
balustrade de oţel, către o încăpere mult mai liniştită, dar şi 
ea vibrând de mugetul apei şi huruitul generatorului masiv. 

— E vorba de elevaţie. Energie potenţială şi cinetică. Parte 
dintr-un proiect energetic al cărui nume, din motive de 
securitate, n-am voie să ţi-l dezvălui. Pot să-ţi spun că e un 
sistem de douăsprezece baraje, tuneluri şi conducte de mare 
volum. Şase lacuri artificiale şi avancamere suplimentare. 
Nouă centrale energetice. Douăzeci şi trei de generatoare. 
Stăvilare şi canale de evacuare. O maşină care produce 
energie electrică cu ajutorul forţei gravitaționale, întinsă de la 
„Lacul E” şi „Lacul F” în munţi, până la „Lacul R” de la poalele 
dealurilor. La început, acest proiect hidroenergetic se 
prefigura drept cea mai mare lucrare de construcţie din lume. 
Centrala asta a apărut mai târziu, era ultima în cadrul 
proiectului, încheiat în anii 1980. 

Don făcu un semn afirmativ din cap, încercând să-şi 
amintească dacă auzise de el. 

— Firmele de furnizare a energiei electrice au susţinut 
întotdeauna că proiectul transformă partea de sus a râului în 
„apa cu care se lucrează cel mai greu din lume”. 

Cei doi bărbaţi treceau acum printr-o cameră de control, plină 
de robinete şi cadrane. 

— Şi atunci, cum de nu lucrează nimeni aici? Întrebă Don. 
Locul e pustiu ca un oraş bântuit de stafii. N-ar trebui să fie 
oameni care să supravegheze activitatea? 

— Dar sunt, replică Barakian. Numai că nu aici. Sistemul este 
monitorizat şi controlat de un operator central, aflat în faţa 
unui monitor de computer, la câţiva kilometri distanţă. Acesta 
urmăreşte o reprezentare virtuală, digitală, a întregului sistem 
de lacuri şi stăvilare, tuneluri şi centrale energetice. 

— Telecontrol şi achiziţii de date? 

— Exact. Un sistem SCADA, cu obişnuita diviziune în unităţi 
periferice la distanţă şi unităţi terminale principale. Primele 


achiziţionează date şi controlează conductele, celelalte 
coordonează sistemul în ansamblu. Sunt câteva sisteme de 
control mai mici înglobate în traseele generale, dar în cea mai 
mare parte conexiuni la distanţă în configurații în bucle 
deschise. 

— Atunci, materialele analogice de aici sunt de rezervă? 

— Dublă siguranţă. La operare normală, aceasta este o 
centrală electrică mecanizată şi automatizată, vizitată doar 
din când în când, Donald. Echipele de întreţinere vin la câteva 
săptămâni. Există un atelier de reparaţii în zonă, dar în afară 
de întreţinerea de rutină, locul ăsta rulează de la sine. 

— Ce-i cu gărzile pe care le-am văzut când am venit? 

— Şi poarta e controlată de la distanţă, prin senzori de 
mişcare şi microcamere de supraveghere la suprafaţă şi la 
intrarea în tunel. Cred că am dat peste gărzi pentru că eram 
aşteptaţi. Totul e controlat şi monitorizat de la distanţă. Până 
şi energia generată aici e utilizată la distanţă. 

— Ce vrei să spui? 

— Cea mai mare parte energiei electrice generate de acest 
sistem nu rămâne aici. E transportată la Los Angeles de la 
apariţia primelor turbine de-a lungul râului, acum un secol. 

— De ce? 

— Cerere şi ofertă, răspunse Barakian cu un zâmbet. Ca să 
primeşti o explicaţie clară, ar trebui să-l întrebi pe Henry 
Huntington sau pe renumitul inginer cu nume secret care a 
avut ideea de la baza acestui proiect. Dar amândoi sunt morţi 
de mult. Inginerul a gândit proiectul, dar banii lui Huntington 
au pus lucrurile pe roate. Ai auzit vreodată de el? 

— E acelaşi Huntington care a dat numele bibliotecii şi 
grădinii din Pasadena? 

— Din San Marino, de fapt. Da, acelaşi om. Magnatul energiei 
şi căilor ferate din sudul Californiei. 

Traversând bucătăria şi camera de odihnă deprimant de 
goale, Barakian şi Don făcură un mic ocol până la sala 
transformatorului principal. Acolo, energia generatorului uriaş 
trecea în unitatea gri masivă, voluminoasă, în forma unui cap 
de metal cu trei coarne în frunte, învelite în strat izolator. 
Vârful coarnelor era conectat printr-o bară de metal curbată la 
un alt dispozitiv de laborator gen Frankenstein, o bară 
colectoare într-o conductă cu argon. 


Cele trei conducte, în care energia era asigurată pentru reţea 
şi lumea de afară, duceau la lift şi puţul scării. 

De acolo, explică Barakian, urmau puţul la trei sute de metri 
în sus, spre vârful muntelui. 

— Priveşte, spuse el, stingând luminile din camera 
transformatorului. După ce ochii i se obişnuiră cu întunericul, 
Don zări o sclipire albastru-deschis dansând deasupra celor 
trei coarne ale transformatorului. Vezi? 

— Sclipirea albastră? Da. 

Mulţumit, Barakian aprinse din nou luminile şi se întoarseră la 
etajul principal. 

— M-am gândit c-ai dat peste biblioteca Huntington în 
cercetările tale. Era un mare colecţionar de texte medievale şi 
renascentiste. Şi de picturi, printre altele. Nici el nu ştia ce 
avea în colecţii. Am adus câteva dintre articolele lui mai stranii 
aici, ca să lucrezi cu ele. 

— Aici? De ce? 

— Când am spus că ai să lucrezi în subteran, n-am vorbit în 
sens figurat, spuse Barakian în timp ce deschidea altă uşă, pe 
care scria: „Accesul interzis. Numai personal autorizat”. Îşi 
scoase pălăria şi intră. Urmându-l, Don avu impresia că păşise 
în crăpătura din munte care ducea pe tărâmul spiriduşilor şi se 
aştepta să audă zgomotul popicelor lovite de omuleţii bizari. 

Spre deosebire de robinetele şi cadranele din partea cealaltă 
a uşii, aici îl întâmpină o ţară a minunilor tehnologice de 
ultimă oră. Monitoare de computer şi ecrane de proiecţie 
acopereau întreg perimetrul, atârnând în faţa pereţilor din 
beton nu foarte fin prelucraţi. Pe câteva dintre ecranele 
computerelor se vedea, mare, tabloul lui Dossi, pe care Don îl 
studiase în Philadelphia. Ici şi colo se aflau teancuri de 
documente şi cărţi, unele dintre ele foarte vechi. 

Doi tehnicieni - de la o distanţă necunoscută - scanau şi 
prelucrau imagini din cărţi vechi, cel puţin aşa i se păru lui 
Don că vede pe câteva dintre ecranele mai mici. 

Pe o parte, schiţe geometrice tridimensionale ale unei săli 
sau ale unui amfiteatru atârnau deasupra unei mese de 
proiecţie holografică. In mijlocul camerei, trei tehnicieni în 
halat alb - alte holograme în timp real - testau simţul tactil pe 
sistemul senzorial al unei unităţi virtuale de feedback. 

— Ce minune! 


— Într-adevăr. M-am gândit c-o să apreciezi ce am adunat 
aici. Barakian îi oferi un zâmbet larg. Iniţial, proiectul 
energetic a fost unul de construcţie - cel mai mare din lume - 
cu fonduri private, menit pentru public. Fundaţia Kitchener a 
finanţat în mod particular şi activitatea desfăşurată în această 
încăpere. Suntem foarte mândri de ea. Cu excepţia dotărilor 
de la NSA şi alte agenţii guvernamentale şi internaţionale, aici 
se află cele mai avansate tehnologii de prelucrare de date şi 
de comunicare de pe planetă. 

— Fantastic, exclamă Don, privind la minunile expuse. | se 
păru că pluteşte când îl urmă pe Barakian în jos pe o rampă, 
spre parterul structurii. Dar, încă o dată, de ce aici? 

— Ce vrei să spui? 

— Cum poate Fundaţia să opereze liber aici, într-un spaţiu 
sensibil, fără ca autorităţile să intervină? 

Se opriră în apropierea unităţii virtuale. Barakian îşi agăţă 
pălăria de un colţ al ei şi-i opri microfoanele şi camerele. Din 
acel moment, conversaţia lor era strict secretă. 

— A da, rosti el, făcând un gest de desconsiderare. Nu lucrăm 
chiar deschis, cum ai spus. Întâmplător, mai mulţi membri ai 
Fundaţiei Kitchener fac parte din Consiliul de conducere al 
firmei care operează această centrală electrică. Asta ne dă un 
fel de permis, ceea ce e foarte convenabil. 

— In ce sens? 

— Responsabililor cu  „conducerea” societății, răspunse 
Barakian, aruncând o privire în jur, le place să deţină un 
anumit nivel de control asupra majorităţii activităţilor ce 
implică tehnologie înaltă la orice scară importantă. lar pe cele 
pe care nu le controlează vor neapărat să le monitorizeze, cel 
puţin pe ascuns. Ca să le poată monitoriza, caută scurgerile pe 
care operaţiunile de înaltă tehnologie le provoacă în reţea sau 
semnăturile electromagnetice lăsate în urmă. Faptul că 
echipamentul pe care-l vezi e situat în imediata vecinătate a 
unei centrale energetice - rar vizitată de oameni şi bine 
ascunsă în munte - face ca orice activitate de aici să fie mult 
mai greu de detectat din exterior. Mai ales în următoarele 
câteva săptămâni, când se va opri partea tehnică a structurii, 
pentru instalarea mult amânată a uşilor la intrarea în tunel, lift 
şi puţurile scărilor. 

— Mă simt copleşit, recunoscu Don, răsucindu-se uşor, ca să 


privească toată încăperea. Aduce cu stilul james Bond, un soi 
de vizuină subterană a la Ernst Blofeld. 

Barakian se încruntă. 

— Eu nu m-aş fi gândit la o asemenea comparaţie, deşi ştiu 
că dr. Vang, omologul meu din Tetragrammaton, e înclinat 
spre analogii spion-contra-spion. 

Graţie cercetărilor sale în infosferă, Don ştia cine era Vang şi 
se gândi că predilecţia pentru astfel de analogii era logică, 
ţinând cont de trecutul lui impresionant. Născut într-o familie 
de ţărani din Asia de Sud-Est, într-un sat cu şaman şi nivel de 
cultură neolitic, Vang avea să conducă Tetragrammatonul într- 
o zi. In adolescenţă fusese recrutat într-o armată de gherilă 
sponsorizată de CIA, apoi scăpase din Cambodgia după 
căderea guvernelor sprijinite de americani în Vietnam, Laos şi 
Cambodgia. Emigrase în California, pentru a suferi un şoc 
cultural şi, în cele din urmă, a deveni, printr-o bursă CIA, un tip 
de succes cu o poveste tipic americană în informatică. 
Fondatorul şi directorul general al Paralogies, Vang 
condusese cândva cea mai mare firmă specializată în 
computere de pe glob, ai cărei clienţi erau, foarte convenabil, 
NSA şi CIA. 

— Te înţelegi bine cu Vang? Întrebă Don, surprins. 

— Evident. Dacă Tetragrammatonul există în primul rând ca 
să rupă hotarele dintre oameni şi maşini, atunci Fundaţia 
Kitchener există pentru a menţine ceea ce este esenţial în 
aceste hotare. 

— Poftim? 

— Ah, observ pe figura ta că înţelegi opoziţia din relaţie, dar 
eu văd complementaritatea ei, cum sigur ar fi făcut şi 
prietenul tău, Jaron Kwok, din câte am descoperit în 
însemnările sale. 

Don nu înţelese prea bine partea cu „prietenul tău”, dar o 
lăsă baltă. 

— Complementaritate? Cum aşa? 

— Ce ştii despre Felix Forrest şi povestirile ştiinţifico- 
fantastice pe care le-a publicat sub pseudonim? Întrebă Nils 
Barakian, ridicând o sprânceană. 

Intrebarea, venită în loc de răspuns la întrebarea sa, îl luă 
prin surprindere. 

— Ştiu că una dintre ele se referea, probabil, la proiectul MK 


Ultra al CIA. De ce mă întrebi? 

— Într-un ciclu de povestiri, Forrest îi invocă pe „lorzii şi 
doamnele Instrumentalităţii”. În viitorul îndepărtat, aceştia se 
luptă să ajute specia umană să supravieţuiască, să redea 
omenirea umanităţii, să păstreze omul ca om. 

— Şi? Întrebă Don după o pauză, întrebându-se dacă bătrânul 
Barakian nu-şi pierduse şirul gândurilor. 

— De multe ori, relaţiile antagoniste prelungite coevoluează 
spre codependenţă. Uniunea Sovietică şi Statele Unite în 
timpul Războiului Rece. Plantele otrăvitoare şi omizile fluturilor 
monarh care se hrănesc cu ele. Furnicile şi acacia plini de 
spini. Găsim exemple şi în natură, şi în cultură. 

— Ce are asta de-a face cu Instrumentalitatea? 

— Există lorzi şi doamne din cadrul ei şi în Fundaţia 
Kitchener, şi în Tetragrammaton, Don. După mine, problema e 
că ne contrazicem exact pe definiţia a ce înseamnă să fii om. 
Ambele părţi lucrează în favoarea a ceea ce consideră ele a fi 
în interesul omenirii sau, cel puţin, în interesul supravieţuirii 
speciei umane pe termen lung - dar pe căi diferite. 

— Ca să nu spunem mai mult, comentă Don, privind absent la 
felul în care tabloul lui Dossi era fragmentat pe ecrane. 

— Sunt mult mai multe suprapuneri decât crezi, continuă 
Barakian. În felul lor, şi Fundaţia Kitchener şi 
Tetragrammatonul lucrează, în momentul de faţă, împotriva 
Operațiunii E 5-24 a PEAM, de exemplu. 

— Care operaţiune? A cui? 

— PEAM, Proiectul pentru un Mileniu American Creştin. 
Efeseni, capitolul 5, versetul 24. „După cum biserica este 
supusă lui Cristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor 
în toate lucrurile”. Operaţiunea 5-24 urmăreşte să obţină un 
„hormon suprem”, un „compus sintetic de supunere a 
femininului”. 

— De ce te interesează asta pe tine? Se arătă Don curios, dar 
tot preocupat de minunăţiile tehnologice din încăpere. 

— Nici noi, la Kitchener, nici cunoştinţele noastre de la 
Tetragrammaton nu credem că e în interesul pe termen lung 
al omenirii să eliminăm conştiinţa unei jumătăţi din populaţie, 
aşa cum intenţiona E 5-24. Aşa că, vezi, avem şi puncte 
comune uneori şi intervenim împreună. Mai ales când 
interesele fundamentalismului religios şi al BMSS - scuze, 


starea de siguranţă biocontrolată - converg în sinergii 
negative. 

— Biocontrol? Întrebă Don, cu ochii la imaginile holografice 
sub care scria Sa/a Memorială Sun Yat-sen, Guangzhou. 

— Biotehnologie folosită pentru controlul social, explică 
Barakian. 

— Ca biometrica? Scanările? Software de recunoaştere a feţei 
şi vocii? 

— Astea fac parte din ea. Dar scanarea şi analiza amprentelor 
digitale, a pupilelor, a geometriei mâinilor, a mersului, chiar a 
ADN-ului, reprezintă numai vârful aisbergului. În epoca 
victoriană, Cesare Lombroso a măsurat trăsăturile fizionomice 
şi anatomice, încercând să predetermine tipuri de criminali. 
Mai târziu au fost studiile genetice XYY. lpotezele care au 
condus la Legea delincvenţilor recidivişti şi la Legea lui Megan, 
conform cărora unii oameni se nasc cu înclinații criminale şi nu 
se pot reabilita. Obiectivul a fost dintotdeauna acelaşi: 
predetectarea deviaţiilor sociale cu ajutorul ştiinţei biologice. 

— Asta nu e neapărat un lucru rău, remarcă Don, în timp ce 
examina mai atent planurile Sălii Memoriale şi hologramele. 
Descoperi că afişajul avea un zoom impresionant. Cu cât 
studia mai mult holograma sălii, cu atât aceasta semăna mai 
puţin cu o încăpere octogonală şi mai mult cu o pagodă care 
înghiţise un stadion. 

— Nu, nu neapărat, aprobă Barakian, dar aplicarea atacului 
preemptiv în justiţia criminală pretinde dizolvarea individului 
într-un set de factori de risc codificabili. Astfel că individul şi 
mişcările sale pot fi monitorizate, printr-o bază de date, în 
cadrul sistemului mai amplu de control social. BMSS vede şi ce 
faci în WE, ca să zic aşa. Nu e ca Fratele mai mare, care ştie 
totul despre intestinele tale, ci ca o mulţime de Fraţi mai mici 
care, dacă li se dă ocazia, spun tot ce văd că faci cu răhăţelul 
tău. 

Şocat, surprins şi îngrozit, Don începu să râdă. Mai auzise 
bătrânei plângând după libertatea aşa-zis pierdută din 2001, 
dar asta se ridica la cu totul alt nivel. 

— Păi, nu ăsta e târgul? Intrebă el când se mai domoli. 
Cetăţenii îşi sacrifică libertăţile şi drepturile personale în faţa 
guvernului, iar guvernul, în schimb, asigură legea, ordinea şi 
siguranţa. 


— Ba da. Dar evenimente ca atacurile de la World Trade 
Centre şi din Bali, care au sporit măsurile de securitate acum 
peste zece ani, au arătat clar că nu poţi oferi siguranţă 
absolută. Târgul în sine a fost întotdeauna un mit, într-o 
anumită măsură. Din păcate, răspunsul statului a fost că a 
negat şi mai categoric că târgul e un mit şi a cerut sacrificarea 
şi mai multor drepturi şi libertăţi personale, urmărind o 
siguranţă tot mai iluzorie. Cu cât o naţiune seamănă mai mult, 
din exterior, cu o fortăreață, cu atât aduce mai mult a 
închisoare în interior. Aşa te trezeşti cu preluarea controlului 
de către militari după atacurile WMD şi ceva asemănător cu 
SCANCI - Indicele de criminalitate, aberaţie şi nonconformitate 
selectivă. 

Don auzise de „scan-key” sau „scanky”, cum era mai 
cunoscut termenul. Bănuia că propriul lui fişier din baza aceea 
de date se îngroşase considerabil în ultimele luni. 

— Dar ce putem face? Întrebă el, ridicând din umeri a 
resemnare. Există ameninţări rea/e, pericole rea/e. Nu poţi 
renunţa la siguranţă aşa, pur şi simplu... 

— Şi nici n-am renunţat, evident, sublinie Barakian, cel puţin 
judecând după gărzile de la poartă. Sau după tehnologia de 
supraveghere de la distanţă care face inutilă prezenţa lor 
fizică. 

— Sau după faptul că ai depus toate eforturile să nu-mi spui 
cum se numeşte acest loc, adăugă Don sec. 

Barakian zâmbi, apoi continuă: 

— Dar a renunţa la siguranţa totală nu e acelaşi lucru cu a 
renunţa total la siguranţă. Aici şi oriunde altundeva, siguranţa 
absolută nu este mai uşor de atins sau mai de dorit decât 
libertatea absolută. Ideea e să nu sacrifici niciodată realitatea 
libertăţii sau a siguranţei pentru idealul lor absolut. 

— larăşi complementaritatea ta? Întrebă Don, tot cu ochii la 
caracteristicile de scanare impresionante ale afişajelor 
holografice. 

— Da. Şi corelarea,  întrepătrunderea. Drepturile şi 
responsabilităţile sociale ale individului sunt mai clare dacă se 
întrepătrund. Dar şi aşa, ele tot reflectă ceva mai amplu. Şi de 
asta te afli tu aici. 

— Am crezut că am venit aici ca să mă ascund şi ca să lucrez 
la materialul înglobat în holotransmisia lui Kwok. 


— Da, da, tu eşti acum specialistul nostru în transmisia 
aceea. Complementaritatea şi întrepătrunderea sunt prezente 
peste tot în ea, ca în toată activitatea lui Kwok. Foarte curând 
însă, munca ta va implica investigarea posibilităţii unor relaţii 
între tabloul lui Dossi şi palatul sau teatrul memoriei din care 
probabil face parte. O posibilitate bazată pe Sala Memorială 
Sun Yat-sen din lumea reală. 

— Am priceput asta. Dar tot nu văd de ce munca mea trebuie 
să se desfăşoare într-un munte. 

Barakian îi ţinti cu privirea. Dan renunţă să se mai joace cu 
zoom-ul imaginilor. 

— Holotransmisia lui Kwok, dar şi alte surse externe, 
sugerează că ar putea exista un pericol. 

— Pericol? Adică vine SWAT după noi? 

— Şi asta, preciză Barakian, făcând câţiva paşi înainte şi 
privind în sus, la ecranele mari. Faptul că acest spaţiu poate fi 
transformat într-un buncăr independent, după ce se montează 
uşile de siguranţă de mult programate, a fost un motiv pentru 
care am optat pentru el, în loc să te ascundem într-o Zonă 
Liberă ca Frontiera Triplă. Dar mai există un motiv. 

— Şi acesta e... 

In loc de răspuns, Barakian rulă o înregistrare pe care Don o 
recunoscu din holotransmisia lui Kwok. 

„Dacă construieşti un computer de 400 de biți cuantici 
obişnuiţi sau aproximativ 10120 biţi clasici, spuse Nou-venitul, 
obţii suma tuturor informaţiilor despre univers acumulate de 
oameni. Chiar şi un computer asemănător divinității ar avea 
însă o lăţime de bandă limitată. Să construieşti un computer 
ADN cuantic de, să zicem 400 4-biţi în cadrul simulării ar 
presupune cel puţin dublarea lăţimii de bandă utilizabile a 
simulării.” 

Barakian opri înregistrarea. 

— Recunoşti fragmentul? 

— Din holotransmisia lui Kwok. Unul dintre momentele în care 
zgomotul acoperă conţinutul audio. Deci? 

— E posibil ca un computer cuantic universal absolut 
operaţional, capabil să manipuleze densități de informaţii 
comparabile cu lăţimea de bandă a universului nostru, să fie 
utilizat ca armă informaţională, şi mai mult decât atât. Teoria 
noastră e că ar putea fi utilizat pentru a distorsiona sau 


distruge realitatea fizică. 

— Un fel de bombă electronică? 

— Nu. Nu un puls electromagnetic care stinge lumina. Unul 
care stinge stelele. 

— Glumeşti, nu? 

Barakian scutură din cap. Rătăci cu privirea pe unul dintre 
ecrane, pe care se vedeau alte imagini din holotransmisie. 
Don se întrebă dacă bătrânul îi joacă o festă sau e pur şi 
simplu nebun. Nu-i convenea niciuna dintre variante. 

— Am obţinut rapoarte în care se spune că, odată activate, 
dispozitivele prototip cu lăţime de bandă egală cu a 
universului, aflate în prezent în curs de dezvoltare, generează 
efecte fizice dramatice chiar aşa primitive cum sunt ele. S-a 
raportat că o serie de asemenea dispozitive s-au stins brusc. 
— Adică au... explodat? 

— Mai degrabă au făcut implozie şi au dispărut din universul 
nostru. N-a mai rămas nimic din ele. 

... SPARTĂ 
Lacul-care-nu-trebuie-să-poarte-nume 

Don încercă să prindă sensul ultimelor cuvinte rostite. Nu-i fu 
uşor, în ciuda celor pe care le ştia deja despre dispariţia lui 
Jaron Kwok. 

— Şi de asta ne aflăm în interiorul unui munte? 

— Da, răspunse Barakian, plimbându-şi privirea de la un 
ecran la altul. Ciudat, într-adevăr. O serie de filme cu buget 
mic realizate aici tratau apocalipsa. Tunelurile subterane 
trebuiau să fie ascunzătorile supravieţuitorilor după impactul 
cu o cometă sau un asteroid, îngropaţi de iarna nucleară, mă 
rog. Protecţia împotriva lumii de afară. Dar acum încercăm să 
protejăm lumea de ceea ce s-ar putea întâmpla aici înăuntru, 
la peste un kilometru în adâncul muntelui şi la trei sute de 
metri sub pământ. 

Barakian se uită în jur şi scutură din umeri. 

— Indiferent cât de folositor va fi. Poate va fi o protecţie, 
poate nu. 

— Ce vrei să spui? 

— Unele dintre comentariile din transmisia lui Kwok 
sugerează că efectele fizice, deşi neaşteptate iniţial, au 
devenit acum un scop major al cercetărilor actuale secrete. 

— Ce fel de cercetări? 


— Despre o catastrofă criptologică. O criptocatastrofă, dacă 
vrei, sau mai degrabă una controlată. Unii cercetători cred că 
pot produce un eveniment în care se va distruge numai 
dispozitivul şi zona din jurul lui. Vor dispărea de pe faţa 
pământului. Fără resturi, fără foc, fără şrapnel. Muniţie de 
precizie perfectă, la orice scară cerută. Holotransmisia lui 
Kwok indică posibilitatea că s-ar putea întâmpla ceva mult mai 
devastator. 

— Îmi dai numai veşti bune, ştii? Rosti Don. Îşi aminti de 
comentariul referitor la „stingerea stelelor” şi zâmbi ironic la 
imaginea sălii memoriale. Bine. Accept. Cât de devastator? 

— Dacă e să ne încredem în teoreticieni, e vorba despre o 
criptocatastrofă în care universul nostru va dispărea complet. 
Holotransmisia sugerează că, dacă ajungem la un sfârşit în 
acea „încăpere” din palatul de memorie care este universul 
nostru, numai atât şi e suficient ca să fie distruşi cei care 
lucrează cu dispozitivul şi ca să aducă criptocatastrofa asupra 
universului în întregime. 

— E posibil aşa ceva? 

— Cine ştie? Nu suntem deloc siguri. Barakian ridică iar din 
umeri, stânjenit. Dacă e posibil, are legătură cu conceptul 
conform căruia universul nostru, sau cel puţin o parte din el, 
va fi „transferat”. Transformat din „real” în „virtual”. Depinde 
cât de corectă e ideea teoreticienilor în legătură cu un anumit 
tip de complementaritate între universurile paralele. 

— Şi asta ce mai înseamnă? Întrebă Don, de-a dreptul 
enervat că Barakian ia în serios ideea universurilor paralele. 

Deşi cunoştea bine realitatea virtuală - sau, poate, din cauza 
asta - Don se opunea de mult ideii universurilor multiple şi 
paralele. Ca şi cum i-ar fi spus cineva că Dumnezeu a fost 
traumatizat în copilărie şi acum suferă de tulburări de 
personalitate. Barakian însă rămase netulburat. Pur şi simplu 
înclină din cap şi continuă: 

— Conform  fizicienilor, numărul total de universuri este 
infinit. Cu o singură particularitate: în cadrul oricărui univers 
dat, numai acel univers poate fi considerat „real”, toate 
celelalte sunt, în cel mai bun caz, „virtuale”. 

— Şi asta cum se leagă cu devastarea? 

— Ceea ce urmăresc teoreticienii criptocatastrofelor este o 
bombă de virtualizare. O hartă care distruge ţara pe care o 


descrie, eliminând-o din universul nostru printr-o undă de 
translație. Dacă un astfel de dispozitiv e scăpat de sub control, 
are potenţialul de a transforma universul, ramura noastră din 
arborele întregului, într-un membru fantomă. 

Don se holbă la el. 

— Vrei să spui că şi ceea ce voi lucra eu se poate întoarce 
împotriva mea? Sau poate distruge acest munte? Sau 
universul? Asta chiar mă face nerăbdător să-ncep munca! 

— E posibil ca aceste lucruri să nu se întâmple. Nu avem 
decât un precedent real, Don. Există un singur dispozitiv 
catastrofic comparabil. 

— Armele nucleare? 

Barakian încuviinţă din cap. Don îşi aminti de un proverb nu 
atât de vechi: „Politica e momentană, dispariţia e veşnică.” 
Dar asta era doar o răstălmăcire a cuvintelor lui Einstein: 
„Politica e momentană, o ecuație este eternă.” 

— Înainte ca primul dispozitiv nuclear să fie detonat la 
Alamogordo, reluă Barakian, câţiva savanţi implicaţi în 
Proiectul Manhattan credeau că detonarea va face ca oxigenul 
din atmosfera pământului să între într-o reacţie în lanţ şi să ia 
foc. Nu s-a întâmplat aşa. 

— Poate, dar să distrugă universul? Ce ar merita oare 
asumarea unui asemenea risc? 

Privirea bătrânului căzu pe podea şi rămase acolo. Se clătină 
pe călcâie, de parcă trebuia să decidă pe ce drum s-o ia. 

— Oamenii mor deja pentru asta. Pentru conştiinţă şi 
conştienţă. Pentru şansa de a găsi o breşă în zid, o uşă 
apărută de nicăieri, pentru că deja ne-am împins într-un colţ al 
morţii. Spune-mi, Don, l-ai citit pe Sartre? 

— Spune-mi, Nils, eviţi să-mi răspunzi la întrebare? 

— Ba deloc. Ai puţină răbdare. Conştiinţa umană individuală, 
spunea Sartre, e un fel de ruptură în pânza lumii fizice. Un tip 
special de neant. 

— Parcă la asta se presupune că lucrează Tetragrammatonul. 

— Într-adevăr. Un lucru pe care se concentrează 
Tetragrammatonul clar, după părerea mea, e încercarea de a 
externaliza conştiinţa în aşa fel încât „breşa în conştiinţă” să 
coincidă cu ceea ce fizicienii numesc singularitate - una mult 
mai uşor de generat, de controlat şi de manipulat decât 
fizicienii înşişi. 


Don făcu un semn afirmativ cu capul. Oricum, ajunsese şi el 
la o concluzie similară. 

— Dar tot Sartre spunea că fiinţele umane încearcă să 
transceandă neantul, devenind Dumnezeu... continuă 
Barakian. 

— Deci numele de cod fantezist Tetragrammaton nu e chiar 
atât de ridicol, la urma urmei. 

— Ca numele lui Dumnezeu? Nici măcar susținătorii 
Tetragrammatonului nu susțin că lucrează la transformarea 
ființelor umane în Dumnezeu. Ar fi de acord cu Sartre că 
pasiunea umană pentru transcendența divină este inutilă, 
pentru că e pasiune de a deveni ceea ce nu putem fi. Intrucât 
nu noi ne-am creat, nu putem fi responsabili pentru 
responsabilităţile noastre. Numai Dumnezeu este, spune 
Sartre. Aşadar există întotdeauna un gol de informații între ce 
anume intră în „responsabilitatea noastră” şi ce nu. In acel gol 
speră ei să găsească loc pentru a crea îngeri mai buni, printr-o 
transcendenţă „transumană” mediată tehnologic. 

— Hmm, făcu Don, înclinând uşor din cap. În sistemele 
complexe întotdeauna lipsesc informaţii. Analizând orice 
sistem, de obicei ajungi până la un punct înainte de a rotuniji 
cifrele şi de a declara că restul nu contează. 

— Da, dar tocmai din informaţiile lipsă, din nimicuri apar 
surprizele.  Surprizele, manifestările divine, erupțiile 
neaşteptatului în previzibil... Apar ca rezultat al efectelor 
multiplicatoare. Deci, deşi Sartre numeşte conştiinţa umană 
neant, eu cred că tocmai imperfecţiunea noastră 
„nesemnificativă” face posibilă conştiinţa. 

Don observă că tehnicienii terminaseră lucrul la unitatea 
virtuală şi stăteau pe loc, de parcă aşteptau ceva. li creau 
senzaţia de nerăbdare. 

— Dar care-i legătura cu activitatea lui Kwok şi cu ceea ce se 
presupune că trebuie să aflu eu despre rămăşiţele lui? 

— Dacă am fi ştiut, zâmbi Barakian, n-ar fi trebuit să te 
angajăm, nu? Pasiunea lui Kwok pentru metafizicienii 
memoriei din secolul al XVI-lea şi teoria cuantică actuală 
sugerează o suprapunere la care altfel nu ne-am fi aşteptat. 

— Suprapunere? 

— Îţi arăt imediat. Barakian intră în unitatea virtuală şi porni 
microfoanele şi camerele. Le făcu semn din cap tehnicienilor, 


care se apropiară iute de staţiile lor. Mâinile le zburau pe 
tastaturi. Ca răspuns la cuvintele lui Barakian şi la gesturile lui 
de dirijor al unei orchestre invizibile, imaginile de pe ecran se 
derulau şi se schimbau. Apărură transcrieri din limbi moarte şi 
diagrame antice complexe, detectări de particule în camere cu 
ceaţă, apoi tipare de lumini şi umbre. Constelaţiile distinse 
printre stelele aşezate la întâmplare deveneau instantanee şi 
suprainstantanee ale unor universuri şi multiversuri. 

— Din cercetările noastre, spuse Barakian, ştim că Giordano 
Bruno a fost primul om care a avansat ideea lumilor infinite în 
spaţiul infinit. A văzut constelaţiile pe cerul nopţii ca umbre 
luminoase ale Ideilor. Fizicienii universurilor multiple, care 
cred şi ei în lumile infinite, pretind că un „univers paralel” nu e 
altceva decât „o constelație de particule” care nu 
interacționează cu propria noastră „constelație de particule” 
sau „univers”, aşa cum liniile paralele nu se intersectează. 

— Şi Bruno şi ei folosesc cuvântul „constelaţie”? Slabă 
ipoteză de care să te agăţi. 

— Asta nu-i tot, spuse Barakian, mişcând din mâini astfel 
încât cuvintele lui să apară în timp real ca explicaţii pe ecran. 
Gândeşte-te la cuvântul „constelaţie” deci. Ce este o limbă, 
dacă nu o „constelație de particule” - litere, cuvinte, 
sintagme? Aşa cum fiecare cuvânt din fiecare limbă are o 
structură cu totul diferită de celelalte cuvinte, tot aşa, fiecare 
univers are o structură proprie, diferită de a celorlalte 
universuri, spun teoreticienii. 

— Stai puţin, care teoreticieni? Adepții universurilor multiple 
sau cei ai spaţiului material? Şi care e diferenţa? 

— Adepții universurilor multiple cred că realitatea virtuală a 
computerului cosmic are capacitatea de a acoperi fizic fiecare 
univers posibil, dar numai pe cele fizic posibile. Teoreticienii 
spaţiului material cred într-un generator de realitate virtuală al 
cărui repertoriu include toate universurile posibile, logice şi 
fizice. In spaţiul material, totul este posibil, iar tot ce este 
posibil este rea/. Multiversul este o submulțime incredibil de 
vastă, şi totuşi mai mică - sistemul tuturor constelaţiilor de 
particule posibile, în care fiecare constelație are o cu totul altă 
alcătuire decât celelalte. 

— Asta e un mare nimic, spuse, Don, abia reţinându-şi 
zâmbetul. 


— Fără îndoială. Dar mi-a permis să-l rescriu pe Sartre ca să 
cred în ideea de conştiinţă ca un fel special de nimic: acel 
nimic sacru din care se nasc toate, dacă vrei. 

— Atunci e la fel de logic să consideri realitatea fizică drept o 
spărtură în conştiinţă, cum e logic să consideri conştiinţa drept 
o spărtură în realitatea fizică, trase Don concluzia, la început 
ironic, apoi tot mai serios. 

— N-am privit lucrurile aşa niciodată, spuse Barakian, 
meditând. Mişcându-şi mâinile prin spaţiul de control - un 
vrăjitor bătrân supraveghind ucenicii la lucru - zâmbi larg, de 
fericire. Ştiam eu că eşti potrivit pentru slujba asta! Vezi, riscul 
anihilării absolute aproape că merită. Şi nu pentru superarma 
informaţională căutată de guvern sau de corporaţii. Nici 
pentru singularitatea Tetragrammatonului în țesătura spaţio- 
temporală. 

— Atunci, pentru ce? Întrebă Don, mai nerăbdător decât se 
aştepta. 

Barakian gesticulă din nou. Pe ecrane apăru un set de trei 
imagini cu palatele şi teatrele memoriei. Cea mai mare era 
etichetată Teatru/ memoriei al lui Giulio Camillo; în dreapta ei 
se afla Sferele universului ale lui Publicius ca sistem de 
memorie, iar în stânga, Sistemul memoriei al lui Giordano 
Bruno, ca o serie de roţi cabalistice în alte roţi. Barakian 
suprapuse peste ele ideograme chinezeşti netraduse. 

— Gândeşte-te. Poate că Jaron Kwok încerca să realizeze 
ceva diferit. Un alt fel de spărtură în zid. Prin confruntarea 
transculturală dintre mnemonica occidentală şi ideogramele 
chinezeşti. Dintre imaginația iconografică şi imaginaţia 
ideografică. 

Privindu-l pe Barakian, Don se miră cât de acaparat părea de 
aceste idei. Arăta ca un savant nebun, poate mai mult nebun 
decât savant. 

— O speculație interesantă, îl întrebă, dar ce te face s-o 
crezi? 

Bătrânul rulă imagini ale tabloului lui Dossi aşa cum apărea în 
holotransmisie, apoi le lăsă să se metamorfozeze. 

— Mai întâi vedem explicaţia cel mai uşor de recuperat: 
„Ascunde catastrofa în văzul lumii”. Pe urmă, mergem mai în 
profunzime. Pe măsură ce algoritmii de prelucrare a imaginii 
rulau în continuare numere, câteva simboluri steganografice, 


până atunci disimulate de calcule, apărură în colţurile imaginii 
de ansamblu, cu un text glific în partea de sus. 

Don se uita şi încuviinţa, deşi nu avea cum să citească tot 
textul strălucitor care se derula, un şir de litere ascunse pe un 
inel magic. 

— Ar trebui să recunoşti simbolul din colţul din stânga sus. 
Barakian selectă secţiunea tabloului. 

— Pi, spuse Don. 

— Da. Raportul dintre circumferința şi diametrul cercului - un 
număr transcendental. A şaisprezecea literă din alfabetul grec, 
dar de origine feniciană şi înrudită cu iudaicul pe. Simbolul din 
dreapta sus e a/ef, prima literă din alfabetul iudaic. In cabală, 
reprezintă infinitatea şi caracterul unitar al lui Dumnezeu. E şi 
simbolul pe care matematicianul Georg Cantor l-a atribuit 
infinităţilor lui sau numerelor cardinale transfinite. Simbolul 
din dreapta jos este ideograma chinezească yao, pe care 
mnemotehnicianul şi misionarul iezuit în China Matteo Ricci a 
împărţit-o în aşa fel încât să poată fi tradusă şi ca 
„necesitate”, şi ca „o femeie din vest, o huihui adeptă a 
religiei occidentale”. Textul de sus, din centru, care însoţeşte 
explicaţia în engleză de mai jos este cuvântul acadian babilu, 
„poarta lui Dumnezeu”, de unde provine numele Babel. 

— Ca în Turnul Babel? 

— Da. 

— Interesant, observă Don. Încercă să-şi reducă entuziasmul. 
Ştii care-i legătura dintre ele? 

— Nu exact. Nici corespondenţa cu imaginea Sălii Memoriale 
Sun Yat-sen ca palat al memoriei. Dar avem câteva teorii. 

— ŞI? 

— După părerea noastră, ele sugerează ce anume urmărea 
Kwok. Nu să fie cap de listă în războiul informaţional. Nu 
transcendenţa verticală a Turnului Babei. Nu spărtura în 
puterea divină a Tetragrammatonului. 

— Atunci, ce? Întrebă Don. Îşi dădu seama că ăsta era modul 
în care Barakian îşi punea ordine în gânduri, dar tot îi venea 
greu să-şi mascheze nerăbdarea. 

— Cred că Kwok încerca să facă posibil un amalgam 
transcultural. O himeră hiperculturală capabilă să contacteze 
„Mintea măreață”, „puterea  arhetipală” sau „energia 
supraconştientă” - cum vrei tu să-i spui - şi să refacă ce s-a 


pierdut la Babei. 

Don cercetă cu privirea ecranele şi proiecţiile din faţa lor, dar 
nu văzu nimic care să semene cu o „himeră culturală”. 

— Asta cum se potriveşte cu imaginile la care ne uităm? 

— Noi credem că de fapt ne uităm la „Poarta lui Dumnezeu”, 
sau cel puţin o parte din cheia cu care aceasta se deschide. 
Ascultând ce ai spus despre spărturi, minte şi realităţi, mi-a 
trecut acum prin minte că Poarta lui Dumnezeu se referă la un 
fel de trapă. 

— Ce vrei să spui? 

— Unii teoreticieni, extinzând munca lui Einstein, cred că 
materia poate fi „degradată” în energie mult mai repede decât 
poate fi energia transformată în materie. Există o întrerupere 
a simetriei. În termeni de teoria informaţiei, este ceva analog 
cu o funcţie asimetrică sau „unidirecţională”. 

— Bine, înţeleg analogia. 

— Pentru ei, continuă Barakian cu mâinile în permanentă 
mişcare, materia şi energia sunt puncte de referinţă într-un 
spectru informaţional. Spectrul acesta include conştiinţa ca un 
tip de informaţie mai complex decât materia sau energia. 
Conştiinţa poate fi „degradată” în materie şi energie mult mai 
repede decât pot fi materia şi energia transformate în 
conştiinţă. Altă funcţie unidirecţională. 

— Şi trapa...? Se aventură Don. 

— Dacă incluzi o trapă într-o funcţie unidirecţională, există o 
informaţie secretă. O cheie particulară care permite, poate 
chiar uşor inversarea operării unidirecţionale. Dacă universul 
nostru e o criptogramă vastă, atunci poate că trapa Porții lui 
Dumnezeu permite inversarea acelor operaţii unidirecţionale 
care ne determină să urmăm o anumită direcţie a timpului. 
Poate că permite un fel de transcendenţă orizontală, o 
transpunere în alte universuri. Călătoria prin timp şi spaţiu, 
prin alte timpuri şi spaţii - asta ar fi ceva cu adevărat folositor. 

— Sună a metafizică, remarcă Don, scuturând din cap, cu 
gândul la uşi care erau chei şi chei care erau uşi. 

— N-am întâlnit niciodată un gen de fizică să nu-mi fie pe 
plac, spuse Barakian şi-i făcu cu ochiul, prietenos, dar şiret în 
acelaşi timp, Will Rogers şi Groucho Marx într-un singur om. 
Sună a metafizică pentru că este metafizică. Fizica şi 
metafizica se întrepătrund într-o altă complementaritate. 


Don se încruntă. Barakian folosea termenul „întrepătruns” în 
sens prea metafizic pentru el. 

— Dar nu lipseşte ceva? ÎI întrebă, privind un gol în tiparul 
care se forma. N-ar trebui să fie un simbol şi în al patrulea 
colţ, cel din stânga, jos? 

— A, datele lipsă? Da, foarte probabil. Dar n-ai spus chiar tu 
că de acolo vin surprizele? 

— Unul dintre noi a spus-o, fără îndoială. 

— Păi, atunci - Barakian îl bătu prieteneşte pe umăr - 
surpriză! E treaba ta să afli imperfecţiunea „nesemnificativă” 
trecută cu vederea de alţii. Să găseşti piatra refuzată de 
constructori. Să descoperi acele manifestări nu tocmai 
complet nesemnificative care ne vor da răspunsurile căutate. 
Agitat, Don se aşeză şi luă una dintre cărţile vechi luate de 
Barakian din biblioteca Huntington. 

— Uite ce e, la urma urmei, nu sunt decât un programator, 
protestă el. În zilele mele mai bune mă pricep destul de bine şi 
la matematică. Dar nu sunt metafizician. Dacă vrei revelații 
divine, angajează un preot. 

Bătrânul zâmbi, oprind sistemul virtual şi recuperându-şi 
pălăria înainte de a cobori. 

— Un om înţelept a spus odată că religiile sunt sisteme de 
gândire care conţin afirmaţii nedemonstrabile, deci implică un 
element de credinţă. Ceea ce Godel i-a învăţat pe 
matematicieni e că matematica nu e doar o religie, ci singura 
religie care poate demonstra că nu e demonstrabilă. Nu există 
preoţie mai „nobilă”. 

Don lăsă cartea şi se uită cu un aer ursuz la ecranele pe care 
defila mut provocarea care-l aştepta. 

— Cred că e valabil în matematică, spuse el, faptul că 
credinţa nu e necesară ca să crezi că există locuri în 
matematică pentru care a; nevoie de credinţă. 

— Donald, iniţial ai crezut că locul ăsta e un adăpost 
antinuclear, dar poate că ar trebui să-l priveşti ca pe un 
templu, un laborator sau un studio virtual. Mai presus de 
toate, e refugiul tău. O să găseşti mâncare în bucătărie. Lângă 
camera cu bateria de rezervă ţi-am pregătit un loc de dormit, 
foarte confortabil. Dar, la fel ca un pustnic în chilia lui, o să fii 
singur în cea mai mare parte a timpului. Crezi că te vei 
descurca? 


Don căzu pe gânduri. Câtă vreme nu i se cerea să se tundă 
ca un călugăr, nu era rău deloc. Niciodată nu fusese el prea 
sociabil în lumea adevărată. 

— Da, cred că da. 

— În regulă. Barakian îşi puse pălăria pe cap. Acestea fiind 
zise, o să-mi iau rămas-bun. 

Don se uită din nou la cărţi şi-l străfulgeră un gând. 

— Stai puţin. Cum rămâne cu savanții care s-ar putea duce să 
caute cărţile în biblioteca aceea din sud? 

— În cazul în care ştiu că ele există, îi răspunse Barakian 
privind înapoi peste umăr, li se va spune că au fost date la 
refăcut, deci nu sunt disponibile momentan. Un inconvenient 
temporar. O imperfecţiune trecătoare şi nesemnificativă, am 
putea spune. Şi va rămâne aşa până când nu vei mai avea 
nevoie de ele, apoi vor fi înapoiate. Linişteşte-te. Am rezolvat 
deja problema. S-au făcut toate aranjamentele - pentru tine şi 
pentru restul lumii. Tu Concentrează-te pe munca ta. 

— Nu te deranjează dacă o să încerc să descopăr unde se află 
chilia mea, nu? 

— Deloc, râse Barakian. Nu vei avea mult de căutat. La urma 
urmei, ţi-am dat destule indicii. Deranjează universul - şi pe 
mine - de câte ori e necesar. 

Barakian îl salută cu mâna la pălărie şi plecă. Don cercetă cu 
privirea noua lui... ce? Locuinţă? Sanctuar? Chilie? Fortăreaţă? 
Închisoare? 

În faţa lui, cinci tehnicieni a căror activitate era comandată 
de la distanţă aşteptau indicaţii. Distrat, Don îşi scărpină părul 
albastru şi trase un X în cel de-ai patrulea colţ al tabloului lui 
Dossi. Îl considera un simbol al necunoscutului, dar se potrivea 
surprinzător de bine acolo. 

— OK, băieţi, rosti el, în cele din urmă. Seriozitatea îndatoririi 
îl apăsa greu pe umeri, dar nu se putea scutura de povară. Hai 
să aruncăm nişte imagini pe pereţii acestei peşteri. 

SPRE ORTOGONAL 
Kowloon 

— La naiba, la naiba, la naiba! 

Mei-lin Lu ieşi repede din laboratorul ei cu o cutie de protecţie 
sub braţ. Biata Patsy! Probabil crede că mi-am pierdut minţile 
ieşind aşa, ca din puşcă. Ei, bine, va trebui să se descurce. Şi 
dacă cineva se putea descurca, atunci ea era aceea. Patsy 


Hon era cel mai bun tehnician cu care lucrase ea vreodată. 

Pe de altă parte, toate lucrurile o luau razna. Dar era numai 
vina ei. În ciuda celor sugerate lui Ben Cho, nu crezuse că i se 
vor adeveri bănuielile, şi încă atât de repede. N-ar fi crezut, 
dar presupunerile ei se dovediseră fondate. 

— Complexul Cassandra, mormăi pentru sine în timp ce 
străbătea coridorul. Blestemul profeților, futuriştilor, scriitorilor 
de texte ştiinţifico-fantastice - şi acum al ei. În mit, profeţiile 
Cassandrei erau invariabil corecte dar, la fel de invariabil, 
nimeni nu credea în ele. Deci corecte pentru că nu erau 
crezute. Profeţiile ei se adevereau numai în cazul celor care nu 
credeau în ele. 

Dar Cassandra? Dacă ea credea în profeţiile despre propria ei 
viaţă, atunci ele nu se adevereau. Dacă nu le credea, se 
adevereau. 

Mulţumesc pentru atenţionare, Cass. Bineînţeles, am ignorat- 
0. 
Apăsă butonul metalic al liftului. Aşteptând, îşi spuse că, la 
urma urmei, nu era decât ADN obişnuit, în proba de sânge 
recoltată de la Ben Cho. Ham limitării acţiunii enzimatice se 
potrivea în grad ridicat. Atât electroforeza cu gel de agaroză, 
cât şi cea cu gel poliacrilamidic, cu bromură de etidiu şi 
markeri radioactivi a condus la rezultate care se potriveau 
atât cât permiteau testele. Ratele de hibridizare şi omologia 
erau şi ele foarte ridicate. Tiparele NVTR erau identice. 

Poate că Jaron Kwok şi Ben Cho au amprente dermatoglifice 
diferite, dar amprentele lor ADN se potriveau exact. O 
demonstrau, odată pentru totdeauna, genele lor. Erau gemeni 
identici din mame diferite, sau „rase” diferite, aşa cum 
bănuise ea. 

Uşile se deschiseră şi ea intră în lift. 

Ar fi fost mai înţelept dacă s-ar fi oprit după ce a demonstrat 
legătura. Dar nu, a mers mai departe, mânată de un impuls 
nebunesc - intuiţie? Curiozitate ştiinţifică? 

— Şi a testat proba de sânge a lui Cho. Nu numai pentru ADN, 
dar şi pe o mostră necontaminată din rămăşiţele 
bionanotehnologice pe care le mai avea. 

leşind din lift, se îndreptă spre uşile din spate ale secţiei de 
poliţie. Mulţumi tuturor zeilor din toate religiile pe care şi le 
aminti că avusese inspiraţia să testeze cenuşa lui Kwok şi 


sângele lui Cho în condiţii de securitate maximă. Mai ales 
după ce a văzut cum interacționează mostra lui Cho cu 
resturile bionanotehnologice. 

Nu-şi putea scoate această interacţiune din minte. Sub 
influenţa probelor de sânge anterioare, cenuşa 
bionanotehnologică comunicase cu ea însăşi şi se multiplicase. 
Dar prin interacţiunea cu sângele lui Cho, construise lucruri. 
Somatidele, bacteriile purtate în sânge, structurile adăpostite 
de eritrocite - toate aceste organisme endobiotice îşi 
schimbau forma, pleomorfice, sub influenţa sa. Expuse la 
sângele lui Cho, rămăşiţele bionanotehnologice suferiseră o 
schimbare ortogonală, ca şi cum comportamentul lor ar fi 
dobândit o nouă dimensiune, o axă z, pe lângă axele x şi y, 
neexplicată şi improbabilă. 

Ţinând strâns sub braţ cutia cu entităţi misterioase, Mei-lin 
simţi că şi ea îşi schimbase forma: trecuse de la Cassandra la 
Pandora. Se întrebă dacă în cutie nu se aflau paraziți sau 
germeni atât de puternici, încât în comparaţie cu ele, 
nenorocirile din cutia Pandorei să fie doar nişte răceli banale. 

Mei-lin intră în parcare, spre maşina de patrulare fără 
însemne, cu bara de lumini în bord şi sirenele ascunse. 
Deschise portiera şi se urcă la volan, conştientă că încalcă 
procedurile încă o dată, aruncându-se fără partener în braţele 
pericolului. 

Aşeză cutia cu grijă pe locul de lângă ea şi o fixă cu centura 
de siguranţă. Oare intenţionase Jaron Kwok să lase în urmă 
moştenirea unui dezastru ascuns în cenuşa lui? Nu avea sens. 
Dacă nu voia decât să se răzbune pe o lume indiferentă, de ce 
să creeze un mecanism atât de complicat? Mai ales că 
mecanismul respectiv avea nevoie de un „declanşator” - Ben 
Cho. Din câte îşi dădea seama, lui Kwok nici nu-i trecuse prin 
cap cine va fi declanşatorul. 

lar dacă moştenirea lăsată omenirii de Kwok nu era o bombă 
biotronică, atunci ce erau organismele acelea minuscule din 
cutie? Şi ce urmăreau? 

Privind prin parbriz fără să vadă nimic, Mei-lin ştia că trebuie 
să dea de Ben cât de repede posibil. Să descopere ce ştie şi ce 
nu ştie. În ciuda contextului nefavorabil, era tot mai sigură că 
Ben era într-adevăr declanşatorul nebănuitor. Dacă Kwok nu 
avea alţi fraţi gemeni de care ea nu ştia, Ben Cho era singura 


lui rezervă, singurul sistem viu cu cheia ADN necesară pentru 
a completa ceea ce începuse el, orice ar fi fost acest lucru. 

Asta însemna nu numai că Ben putea fi periculos, ci şi că 
putea fi în mare pericol. Dacă celelalte două grupări ar şti ce 
ştie ea despre el, n-ar ezita să-l ia prizonier. Poate că erau 
deja pe urmele lui. 

Gândul acesta era cel mai important din mintea ei în timp ce 
forma numărul de contact primit de la Ben. Undeva în Sha Tin 
răspunse o voce de femeie pe care o recunoscu fără 
probleme. 

— Agent Adjoumani, sunt detectivul Lu. Trebuie să vorbesc 
cu Ben Cho. E acolo? 

— Mă tem că nu, detectiv Lu, o informă Adjoumani pe un ton 
destul de iritat. 

— Nu eşti împreună cu el? Întrebă Mei-lin surprinsă. 

— Am primit alte ordine, continuă Adjoumani, şi mai iritată. 
De ce nu-i laşi un mesaj? 

— Nu pot. Trebuie să mă întâlnesc cu el personal. 

— Imposibil. A ieşit acum o oră şi jumătate. 

— Ştii unde s-a dus? 

— Nu am libertatea de a dezvălui acest lucru. 

— Uite ce e, DeSondra, aş vrea să intru şi eu în jocul tău, dar 
nu avem timp de aşa ceva. Am motive să cred că Ben e în 
pericol. 

Mei-lin aproape că auzi schimbarea de atitudine a lui 
Adjoumani. 

— Ce fel de pericol? 

— O să-ţi spun personal, dar numai după ce-mi spui tu unde 
s-a dus, răspunse Mei-lin după o clipă, neştiind câtă încredere 
să aibă în femeie. Când nu primi răspuns imediat, continuă: 
Dacă e pe aproape, ai şanse să ajungi la el înaintea mea. 
Spune-mi unde s-a dus şi ne întâlnim acolo. O să-ţi explic tot 
ce ştiu. 

— Şi dacă îl găsesc eu prima? 

— Nu-l scăpa din ochi până când ajung eu acolo. 

Mei-lin auzi cu surprindere un oftat. Încercă se descifreze 
senzațiile mascate de el - frustrare, stânjeneală - dar nu reuşi. 

— S-a dus într-un loc numit Templul celor zece mii de 
frumuseti. 

— Vrei să spui al celor zece mii de Buddha, nu? 


— Nu. Vreau să spun cele zece mii de frumuseți. E un club 
feminin. A spus că se duce să urmărească o pistă, deşi mă 
îndoiesc că le urmăreşte cu capul. 

Studiind harta de pe telefon ca să localizeze Templul celor 
zece mii de frumuseți, Mei-lin încercă să proceseze 
informaţiile. Cho nu părea genul care să urce pe scenă într-un 
club feminin, dar, cine ştie? Şirul gândurilor i se întrerupse 
când Adjoumani reacţionă mai rapid decât ea. Ataşatul FBI îi 
dictă adresa înainte ca aceasta să-i apară pe ecran, însoţită de 
indicaţii. 

Cunoştea zona. Familia criminală Cheng avea legături 
puternice acolo, fapt care făcea din Templul celor zece mii de 
frumuseți o filială recentă a cluburilor feminine mai vechi - şi 
foarte scumpe - din Tsim Sha Tsui East şi Wan Chai. 

— Ne vedem acolo, spuse Mei-lin şi porni maşina. 

— Am plecat, detectiv Lu, rosti Adjoumani şi întrerupse 
convorbirea. 

leşind din parcare, Lu aprinse bara de lumini şi porni sirena. 
Solicită întăriri la locul de întâlnire fixat, ca s-o ajute pe ea, dar 
şi pe Adjoumani, dacă ajungea înaintea ei. Spera ca, măcar de 
data asta, Guoanbu sau CIA să-l fileze pe Cho. 

În timp ce făcea slalom prin trafic, Mei-lin Lu se rugă la zeul 
ofiţerilor de poliţie care, întâmplător, era şi zeul gangsterilor. 

ÎN SUBTERANUL MALL-ULUI 
Sha Tin 

În pantaloni negri eleganţi, cămaşă de mătase albă şi jachetă 
gri, Ben Cho se plimba pe promenada mall-ului în aer liber, 
vechi şi sordid, în zona cu reputaţie mai îndoielnică din Sha 
Tin. În jurul lui rulau avalanşe de pseudoholoreclame mult 
prea frecvente, ecrane pop-up omniprezente cu senzori de 
mişcare şi tracker-e pentru ochi. Tehnologia înaltă făcea ca 
mall-ul să arate şi mai vechi şi mai murdar decât era. 

Reclamele erau tot mai frecvente acum, că se apropia 
Crăciunul. Încercând să le evite pe cele care se adresau 
cumpărătorilor, Ben se pomeni înghiontit de fanii curselor de 
cai, pe care nu-i putu ignora. Mulțimea tocmai încheiase seara 
de miercuri la pistă şi mergea să-şi bea câştigul sau să-şi 
înece necazul în băutură. 

Frenezia iubitorilor de cai îl dezorientă. Trecu prin faţa unui 
parc tematic, Lumea lui Snoopy, citind panourile cu reguli de 


conduită scrise în engleză şi chineză. Snoopy, Woodstock, 
Charlie Brown, Lucy, Sally, Linus, Schroeder, Peppermint 

Patty, alte personaje pe care nu ştia cum le cheamă, din 
diverse perioade ale benzii desenate Peanuts - toate 
rezistaseră, fără patină, intemperiilor care afectaseră blocurile 
de beton cu multe etaje din spatele parcului şi ai mall-ului. 

La o examinare mai atentă, văzu că personajele Peanuts erau 
ciuntite şi şterse. Zecile de statuete şi statui solitare îi 
amintiră de miile de figuri din Templul celor o zece mii de 
Buddha. 

Bodhisattva Brown, îşi zise, clătinând din cap. 

Gândindu-se la vizita la Templul celor o zece mii de Buddha, 
îşi aminti de Helen Sân şi de întâlnirea lui din această seară. 
Nu departe de templu văzuse magazine specializate care 
vindeau produse din hârtie care se ard în amintirea morţilor, 
bunuri de consum care se transformă în fum şi scrum, pentru 
ca esenţa lor să ajungă pe tărâmul vieţii de după moarte şi să 
înfrumuseţeze traiul strămoşilor plecaţi dintre noi. Nu erau 
însă aici numai bani de la Banca ladului, în culori frumoase şi 
valori bizare, pentru ars, dar şi maşini şi case de hârtie, cărţi 
de credit şi haine, orice obiect de pe lume care poate fi trecut 
prin foc. 

Fum. Şi oglinzi. 

Acesta era celălalt aspect al misticismului chinez pe care 
Jaron îl comenta în notițele sale - şamanismul manciurian, în 
special panaptu, oglinda prin care şamanul vede sufletele 
morţilor, găseşte spiritele bune, le alungă pe cele rele şi cu 
care călătoreşte pe alte tărâmuri. Din moment ce Jaron se 
arătase atât de captivat de căutările sufleteşti, Ben se întrebă 
dacă vizitase Hong Kong-ul în timpul Festivalului Stafiei 
Flămânde. Oare experienţa aceea să-i fi determinat ideea din 
holotransmisie, că lumea este o simulare? 

Ben continuă să meargă, simțind un val de oboseală. Singur 
pentru moment, se opri în faţa unei pseudoholoreclame la 
Krelltek Limited. Reclama îl prezenta pe preşedintele John F. 
Kennedy în mărime naturală, tridimensional, arătând ca nou, 
în ciuda tragicului eveniment din Dallas. „Nu vă întrebaţi ce 
poate face tehnologia pentru voi, ci ce puteţi face voi pentru 
tehnologie”, ordona ciborgul Kennedy de metal. 

Oare investigația lui Ben a trecut de punctul critic sau a luat- 


o razna? Era foarte greu de spus. 

Încerca mereu să-şi amintească momente din vremea când el 
şi Kwok, studenţi, împărțeau aceeaşi cameră. Discutaseră 
până noaptea târziu, bând sau luând droguri şi legale, şi 
ilegale. De fapt, singurele amintiri complete erau acele stări 
de conştiinţă alterată. 

Pe atunci, Jaron fuma pasionat marijuana cultivată la ferma 
unui prieten şi bea o băutură germană numită Jägermeister, 
care era şi medicament de tuse. Prea uşor îşi amintea faptul 
ăsta. Într-o asemenea aventură stimulată cu droguri şi 
Jägermeister, făcuseră o excursie la fermă, ca să curețe 
acoperişul unui grajd care era folosit ca depozit unde se uscau 
plantele. 

Grajdul era înconjurat de stejari. În decursul anilor în care 
ferma avusese diverşi proprietari, pe acoperişul înclinat de 
tinichea galvanizată se acumulase o masă de frunze şi resturi 
vegetale. Era gata să se prăbuşească sub greutatea lor. 
Marginile erau din metal slab, fără grinzi de susţinere, aşa că o 
scară le-ar fi îndoit. 

După ce examinase situaţia, Jaron se aplecase, îşi 
împreunase degetele şi făcuse un cerc cu braţele. 

— Hai, îi spusese el lui Ben, pune piciorul aici şi te arunc din 
lateral. 

Ben fusese suficient de beat ca să-l asculte. Ajutat de Jaron, 
reuşise să se caţere pe acoperiş, sau mai degrabă pe covorul 
de resturi vegetale gros de peste zece centimetri. Clătindu-se, 
îşi spusese că acoperişul e cam fragil, dar îl poate susţine. 
Jaron îi dăduse o greblă mare. 

Curăţase  grajdul de frunze uscate, împărțindu-le în 
grămăjoare mai mici, pe care le arunca jos, formând movile. 
Când terminase treaba, devenise suficient de treaz ca să se 
teamă să nu-şi rupă un picior la coborâre. _ 

Ben scutură din cap şi râse cu colţul gurii. In afară de 
aventura pe acoperiş, îşi amintea că Jaron era un tânăr mult 
mai inteligent şi mai dotat decât altul de vârsta lui. În anul al 
doilea, se îndrăgostise atât de tare de ideea lui Oscar Wilde 
conform căreia „Toţi am căzut în canal, dar unii privesc la 
stele”, încât îşi spunea „astronomul din canal”. Îi plăceau la 
nebunie sporturile pe echipe şi jocul de cărţi, dar în acelaşi 
timp era un caracter extrem de supărăcios. Era omul care 


spunea despre familia lui că „nu am fost destul de strălucitori 
ca să aparţinem clasei muncitoare.” 

Poate că şi despre familia lui s-ar putea spune ceva 
asemănător, reflectă Ben. Dacă o anumită Autoritate îi 
manipulase pe Jaron şi pe el înainte de faza lor intrauterină, 
atunci de ce nu s-a îngrijit ca ei să crească în condiţii mai 
bune? Dacă exista, Autoritatea nu părea interesată de 
asemenea chestiuni minore. 

In faţa lui ţâşni o pseudoholoreclamă, Venus pe o jumătate 
de scoică, vânzând perle pentru un magazin de bijuterii: „Nu 
trebuie să fii scoică pentru ca lumea să devină perla din palma 
ta”, spunea zeiţa seducătoare. 

Ocolind reclama, Ben ar fi vrut să ştie de ce nu ajunsese şi el 
la fel de supărat ca Jaron. Kwok îşi purtase propriile poveri. | 
se plânsese de multe ori că părinţii lui erau „drăguţi, dar 
ignoranţi”, iar mama lui nervoasă până la nevroză, dar erau 
funcţionari pricepuţi, cu aspirații nobile, care-l botezaseră 
Jaron, după un virtualist timpuriu. 

Totuşi, bunica tehnofobă şi amatoare de echivocuri îi 
pronunţa întotdeauna numele Jiren, cuvântul chinezesc pentru 
„om al paradoxurilor”. 

„Nitrofonie”, rosti o tânără dansând într-o reclamă 3-D. Se 
adresă cu glas tare unui cuplu care, trecând prin dreapta lui 
Ben, activase senzorii de mişcare. Din punctul de vedere al lui 
Ben, imaginea era puţin distorsionată. „Cel mai bun 
companion la petreceri. Dacă tu eşti gata să pleci, creierul tău 
ţi-o ia pe urme!” 

Omul paradoxurilor. Pionierul virtualului. Poate că ambele 
versiuni ale numelui se potrivesc. Încă de pe atunci, Jaron voia 
să renunţe la dubla specializare în fizică şi elecrotehnică şi să 
treacă la istoria europeană. Îl călcau pe nervi „domnii 
intelectuali albi” pe care-i cunoscuse şi care credeau că 
asiaticii excelează numai în matematică şi ştiinţe fizice. 

— Am un caracter prea integru ca să devin obsedat să fac 
bani, spunea el, pe un ton prea îngâmfat pentru gustul lui Ben. 
„Ceea ce a fost mai demult politică a devenit acum modă”, 
declara reclama unui croitor pe un ecran. Imaginea se 
schimba de la funcţionari în jachete tip Mao la fotomodele pe 
pasarele, în haine foarte asemănătoare. 

Ben se gândi la persistenţa în politică a lui Jaron. Mai vorbise 


despre asta cu Cherise, despre articolele pe care tânărul şi 

„radicalul” Jaron le scrisese pentru ziarul studenţesc sub 
pseudonimul Kwok X. 

Probabil că agenţiile de securitate naţională i-au trecut cu 
vederea scăpările din tinereţe. lar el trebuie să fi stat foarte 
rău financiar, ca să lucreze pentru NSA. Trebuie să fi suferit o 
mare lovitură când, după ce şi-a lua doctoratul, a fost obligat 
să facă faţă ideii că profesiunea pentru care se pregătise nu 
voia să-l accepte printre specialiştii ei. lar când soţia lui blondă 
s-a acomodat uşor cu rolul ei de profesoară de literatură 
chineză şi comparată, asta sigur a pus sare pe rană. 

„N-a fost deloc plăcut/Când lisus în cuie-a fost bătut”, cânta 
un panou la nivelul ochilor pentru /nterste//ar Road Songs, 
ultimul hit al unei trupe creştine de punktronică. 

Totuşi, Jaron persistase încăpățânat, răbdător, chiar şi după 
ce i se ruinaseră speranţele unei funcţii superioare. Era o 
persistenţă născută din speranţă sau din ambiţie? Indiferent 
de originea ei, l-a ajutat să obţină documentele Forrest, notele 
şi actele codificate pe care CIA le-a dat NSA cu întârziere. 

Ben se întrebă de ce ţinuse CIA pentru ea documentele 
Forrest atâtea zeci de ani. Era prea stânjenită să recunoască 
faptul că nu specialiştii ei nu erau în stare să descifreze 
materialul criptat? Sau fuseseră ele îndosariate şi uitate în 
hăţişul birocraţiei? 

Din însemnările lui Jaron reieşea clar că, odată materialele 
ajunse în mâna lui, el depistase şi studiase în amănunt 
celelalte lucrări ale lui Forrest, inclusiv pe cele ştiinţifice 
publicate ca profesor de studii asiatice, mai întâi la Duke, apoi 
la Johns Hopkins. Jaron refăcuse cronologia documentelor în 
urma cercetării pentru CIA, iar Ben îi era recunoscător pentru 
asta. 

Materialele sursă extrem de criptate au zăcut îngropate în 
Arhivele Imperiale Chineze peste trei sute de ani, până când 
au intrat pe mâinile lui Sun Yat-sen, la prăbuşirea dinastiei 
Qing. Tatăl lui Felix C. Forrest, Myron Forrest, fusese 
consilierul occidental al lui Sun, cel care strângea fonduri şi 
făcea contrabandă cu arme. In semn de recunoştinţă pentru 
serviciile aduse şi cunoscându-i pasiunea pentru enigme şi 
cifruri, bunul Sun i-a dat documentele din arhivă. Pe patul de 
moarte, Myron Forrest i le-a înmânat fiului său. Acesta, înainte 


de a muri, le-a trimis către CIA. Şi aşa au continuat ele să 
călătorească. 

Ben cobori un şir de trepte care-l conduseră de la mail la 
nivelul străzii. 

Notele lui Felix C. Forrest indicau că el nu descifrase niciodată 
complexul de algoritmi care ascundeau textele criptate. Insă 
în adnotările sale, Kwok susţinea că scrierile sub pseudonim 
ale lui Forrest, în special povestirile lui ştiinţifico-fantastice, 
furnizau „dovezi paradoxale” ale faptului că era familiarizat cu 
proiectele CIA, pe atunci secrete. Mai mult, „în prezentarea 
viitorului, fragmentată, dar plină de previziuni şi realism”, 
povestirile dovedeau - cel puţin pentru Jaron - că Forrest 
descifrase multe fragmente din textele cifrate. 

Între timp, Forrest a început să atragă atenţia asupra sa şi cu 
o a doua carieră. In 1964, un critic a scris despre opera sa că 
autorul ei nu e „doar un scriitor de ştiinţifico-fantastic. E un 
călător din viitor.” Se pare că Jaron a luat în serios comentariul 
glumeţ. Chiar şi aşa însă, ce legătură aveau povestirile cu 
textele cifrate? 

În orice caz, însemnările lui Jaron susțineau că Felix Forrest 
era primul care a pus în legătură sistemul de cifrare din 
vechile documente chinezeşti cu cifrurile iezuite de la sfârşitul 
secolului al XVI-lea şi începutul celui următor, ajunse în mâna 
chinezilor prin eforturile lui Matteo Ricci. Acesta s-a prosternat 
în faţa tronului gol al împăratului Wan Li şi a făcut cadou 
conducătorului absent materialele despre mnemotehnică. 
Adnotări la adnotări la adnotări, îşi zise Ben. Comentarii care 
nasc  metacomentarii care, la rândul lor, nasc meta- 
metacomentarii. 

Ben îşi întrerupse şirul gândurilor pentru a se uita la bileţelul 
de la Sân. Inclină din cap absent, apoi începu să străbată 
străzile din ce în ce mai întunecate care se unduiau pe sub 
mall şi Lumea lui Snoopy. Se cocoşă când mirosul de urină îi 
lovi nările. Viața seamănă cu explorarea unei peşteri... 

Dosarele de la Vatican despre Giordano Bruno, despre care 
se credea că se pierduseră cu patru secole în urmă, dat fiind 
că Bruno a fost ars pe rug, au fost cele care au demonstrat, 
cel puţin pentru Jaron, că Matteo Ricci şi iezuiţii erau foarte 
familiarizați cu textele criptate ale lui Bruno, inspirate din 
cabală. 


Spre sfârşitul însemnărilor, Jaron sugera, incitant, că 
descoperise dovada esenţială pentru descifrarea complexului 
de algoritmi, în scrierile lui Shimon Ginsburg, un evreu german 
care a studiat cabala şi care a fugit de nazişti în China. Dar 
care era piesa aceea vitală şi unde anume o descoperise, 
Jaron Kwok nu preciza. Cu puţin înainte de a dispărea însă, 
Jaron petrecuse timp îndelungat în Sala Memorială Sun Yat- 
sen. 

Zgomot de mulţime şi ritmuri tehno răzbătură dintr-un bar. 
Ridică privirea şi văzu o amazoană în armură lângă un 
dispozitiv heraldic. Într-o latină îndoielnică, scrisă cu litere de 
neon, mottoul spunea: „Bellatrix non pugnat quia pulchra est - 
ea pulchra est quia pugnat”. La rândul lui, dispozitivul încadra 
o scenă de luptă în timp real, care tocmai începuse. Senzori de 
mişcare, fără îndoială. 
judecând după imaginile de pe ecran - femei care se băteau 
cu picioarele şi cu pumnii - Ben bănui că Bellatrix era un club 
de lupte în stil Thai pentru femei. Se simţi extrem de tentat să 
între. De când le văzuse pe mama şi pe mătuşa lui, două 
surori bătăuşe, lovindu-se cu pumnii, se străduia să-şi ascundă 
satisfacția la asemenea spectacole. 

Dar păşi grăbit mai departe, atent la senzorii care înregistrau 
orice mişcare. În ciuda precauţiei, nu peste multă vreme se 
trezi în faţă cu o altă apariţie, diferită de restul, mai degrabă o 
viziune, o apariţie reală, decât o reclamă. Nu, nu era o 
holoproiecţie adevărată, nimeni n-ar fi dat bani pentru o 
unitate de proiecţie holografică reală, mai ales aici. 

— Date plus context egal informaţii, anunţă o femeie 
maiestuoasă, un amestec de rase, îmbrăcată în alb, cu umerii 
acoperiţi de o mantie de pe care privea un ochi de Argus. 
Informaţii plus înţelegere egal cunoştinţe. Cunoştinţe plus 
compasiune egal înţelepciune. 

Femeia, cu nuanţe blonde şi roşcate în părul negru, se numea 
Sophia, cum indicau literele argintii cursive. Lui Ben îi amintea 
de Reyna, Cherise Lemoyne, Marilyn Lu, DeSondra Adjoumani 
- toate întrepătrunse într-una. Atât de puternică era senzaţia, 
încât clipi şi clătină din cap. Când silueta pieri, păşi înapoi, 
încercând să reactiveze senzorul, dar Sophia nu mai apăru. 

Oftă şi porni mai departe. La capătul străzii următoare, vizavi, 
zări firma Templului celor zece mii de frumuseți. Literele 


drepte, din neon auriu, se înşirau cu mult gust, în comparaţie 
cu celelalte firme ale cluburilor de noapte. De un gust 
desăvârşit era şi anticamera de modă veche din spatele uşii 
cu gemuleţe de sticlă. O chinezoaică pricepută în a-şi masca 
vârsta, cu ten perfect, făcea onorurile de gazdă. 

Aşezată lângă o masă de scris cu capac rulant, recepţionera, 
dacă acesta era rolul ei, purta o haină neagră cu mâneci lungi, 
talie Empire şi decolteu curajos - stilul preferat de soacra lui 
Ben, pe care Reyna obişnuia să-l numească „haina perfectă”. 
În cazul femeii de la birou, ţinuta îi punea în evidenţă sânii 
bine făcuţi şi ascundea orice alte imperfecţiuni din ansamblul 
frumuseţii ei. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Scoase stânjenit bileţelul roz şifonat din buzunar. Se prezentă 
şi aşteptă liniştit să fie examinat. 

— Helen vă va aştepta în apartamentul Gehry, îi spuse ea, 
mişcând uşor capul. Luaţi liftul de la capătul coridorului până 
la etajul al treilea, apoi faceţi la dreapta. 

Ben îi mulţumi, părăsi încăperea şi porni pe coridor. Numele 
fiecărui apartament era trecut în stânga sau în dreapta uşii, 
luminat din spate. Unele uşi erau închise, altele deschise, iar 
prin cele din urmă surprinse cu privirea crâmpeie din încăperi 
astfel decorate încât să amintească de locuri şi vremuri 
diverse. Femei seducătoare de diferite etnii, diverse tipuri de 
siluete, toate îmbrăcate adecvat momentului, vorbeau, luau 
masa sau dansau lent cu partenerii lor. Şi ei făceau parte din 
mai multe tipologii, dar majoritatea păreau înstăriți şi din 
înalta societate. Ben se întrebă ce valoare avea biletul roz 
primit de la Helen Sân. 

Liftul era gol. Nu se auzea decât clasicul fond muzical din 
difuzoarele ascunse. Când ieşi, făcu la dreapta şi începu să 
caute apartamentul Gehry. Il găsi imediat. Uşa avea un design 
postmodernist din planuri conflictuale retro-cubiste. 

Când încercă să bată, descoperi că uşa nu era decât o iluzie 
de o foarte bună calitate, astfel că, intrat în câmpul holografic, 
articulațiile degetelor declanşară un sistem şi se auzi un 
ciocănit, deşi nu era nici urmă de lemn. 

— Intră, se auzi o voce dinăuntru. 

Ben întinse mâna după clanţă înainte să-şi dea seama că 
putea păşi direct prin uşă fără s-o deschidă, pentru că nu-i 


bloca intrarea. Înăuntru, pereţii erau structuri ondulate, 
răsucite, în stil morfogenetic pur. Se întrebă dacă putea trece 
prin ei, dar bănui că erau solizi, nu ca uşa, în ciuda aparenţei 
înşelătoare. 

Pe sofaua gri vaporoasă, cu perniţe, Helen Sân îşi arăta doar 
profilul. Era îmbrăcată într-o rochie lungă de mătase negru cu 
roşu, care-i lăsa un umăr dezvelit. Parfumul ei plutea prin 
cameră, înconjurând-o de miresme care aminteau şi de flori, şi 
de pământ. Privind finalul unei emisiuni care părea un 
documentar, pe un ecran plat agăţat de tavan cu mijloace 
nevăzute, fata nu-l luă în seamă pe Ben. El inhală parfumul şi, 
cuprins de stânjeneală, îşi îndreptă atenţia spre emisiune. 

„De ce vorbeau chiar şi primii astronauți despre spaţiu ca şi 
cum s-ar fi întors acasă?” întrebă vocea blândă, uşor 
baritonală, a naratorului. Sfera terestră, pătată cu nori şi 
continente, umplea ecranul. „Poate aveau dreptate. Poate a 
fost nevoie să călătorim în spaţiul cosmic ca să ne dăm seama 
că fiecare fiinţă umană care a trăit vreodată a fost un 
astronaut. Ca să înţelegem că trăim cu toţii pe puntea de 
observaţie a unei nave spaţiale din piatră, care se roteşte. O 
navă alimentată de gravitație, cu un centru magnetic topit în 
jurul unui miez de metal cristalin, care nu are o destinaţie 
anume, dar îi trebuie o eternitate ca să ajungă acolo.” 

Muzica se amplifică şi emisiunea luă sfârşit. Femeia de pe 
sofa opri ecranul, fără ca Ben să vadă exact cum. Acesta se 
ridică şi dispăru într-o nişă din tavan şi muzica se auzi din nou 
- jazz lent şi melancolic. Helen se întoarse şi îi aruncă o privire 
directă, apoi bătu cu mâna pe locul de lângă ea. Sofaua făcu 
valuri mici. 

— Nu m-am aşteptat la aşa ceva, spuse Ben privind în jur, în 
timp ce se îndrepta spre ea. 

Se aşeză. Faţa ei se încreţi a încruntare, gata-gata să facă 
botic îmbufnat. El se simţi prost, de parcă i-ar fi cerut indicaţii 
ca să ajungă la un bordel din Hong Kong. 

— Sper că nu eşti la fel ca americanii ăia care caută Orientul 
Erotic Exotic, rosti fata. Locul acela e un produs al minţii 
occidentalilor şi nu poţi ajunge acolo de aici. 

Un produs al minţii? 

Mai întâi Kimberly, stripteuza literată, acum ea. Helen Sân, 
damă de companie şi estetician postcolonial? li trezea 


bănuielile. Imposibil ca toate femeile din industria sexului să 
fie la fel de inteligente ca acelea pe care le întâlnea el. 

— Ai dreptate, cred, rosti el oferindu-i un surâs odată cu 
înclinarea capului. Işi mai domoli suspiciunea. Sunt pur şi 
simplu uimit de decor, atât. E de ultimă generaţie. 

— Şi destul de kitsch, adăugă Sân, aparent încântată de 
turnura luată de conversaţie, dar ne tolerăm reciproc, eu şi 
camera asta. Nu vrei puţin vin? 

— Mi-e sete într-adevăr. Am mers mult pe jos până aici, aşa 
că... de ce nu? 

Zâmbind, Helen se ridică şi se îndreptă spre un val turtit care 
se dovedi a fi un bar. Şi ea se ondula ca un val, remarcă Ben, 
zveltă şi graţioasă, cu uşurinţa unei dansatoare. În timp ce 
scoase o carafă şi turnă vin auriu în două pahare cu picior 
lung, părul ei negru, coafat simetric, se mişcă discret în jurul 
feţei. 

— Vin australian alb, explică ea, întorcându-se pe sofa şi 
întinzându-i paharul. Foarte bun. 

Ben luă o înghiţitură generoasă. Nu era un cunoscător al 
vinurilor australiene sau al vinurilor în general, dar acesta îi 
plăcu. Găsi că era combinaţie perfectă între sec şi dulce şi i-o 
spuse şi fetei. Ea zâmbi, sorbi uşor din băutură, apoi îşi linse 
buzele într-o manieră seducătoare. Se sărutară imediat, dintr- 
un impuls, iar sărutul deveni mai mult decât un impuls, 
prelung şi întârziat. 

— Hei, spuse fata, întrerupându-i, îţi place să dansezi? 

— Sigur, răspunse el, deşi în momentul respectiv era sigur că 
mai degrabă ar fi vrut s-o sărute în continuare. 

Afară se auziră sirenele îndepărtare ale maşinilor de poliţie. 
Helen dădu muzica mai tare. Işi aşezară amândoi paharele cu 
vin pe măsuţa de lângă sofa. Helen se ridică şi-l îndemnă şi pe 
el să facă la fel. Se îmbrăţişară şi dansară încet în ritmul 
muzicii. 

Era ca un val în braţele lui, mic, dar puternic, lichid, dar ferm. 
Se sărutară din nou, iar buzele lor trecură de la gură la gât, 
apoi la muşcături delicate, prin care gustau pielea celuilalt. În 
Ben se trezea acum altceva, nu bănuiala... Simţi cum se 
întăreşte... 

... apoi îl lăsară picioarele. Aproape c-o târî şi pe ea la podea. 
Corpul i se crispă ca un pumn încleştat, dar nu putea mişca un 


muşchi şi nici clipi, chiar atunci când Helen, neliniştită, îi trecu 
mâna prin faţa ochilor. 
Auzi bufnituri şi bubuituri de la etajele inferioare. 


— Ce faci? Întrebă ea, ridicându-i capul şi umerii? Jenat, dar 
incapabil să rostească o vorbă, Ben crezu că i se adresează 
lui, dar se înşela. A căzut lat, Zuo! 

— Paralizie nervoasă, spuse un bărbat intrând prin uşa falsă. 
Cu o mână cât laba de urs, solid şi musculos, acesta ridică un 
aparat mic şi negru, ca telecomanda unui televizor. l-am 
declanşat implanturile măselelor de minte. Îmi pare rău, dar n- 
avem timp de băut şi giugiulit. Poliţia e deja în holul de la 
parter şi pune întrebări. Unul dintre ei e american, escorta lui 
de la FBI, cred. Am oameni înarmaţi la intrare şi pe coridor, 
dar nu le pot face faţă la nesfârşit. 

Ben îşi pocni capul de covor când Helen îi dădu drumul, iar 
corpul i se răsturnă greu pe podea. În spatele lui auzi cum se 
deschide un geam prin culisare, Zou se întoarse şi-l apucă de 
sub braţ, iar Helen îl ridică de glezne. Il cărară împreună, apoi 
îl aruncară afară pe geam ca pe un sac de cartofi. 

Alunecând, prizonier în propriul corp care în nu se putea 
mişca şi nici vorbi, Ben nu se mai simţi ca un bărbat gata să 
cadă pe stradă, ci o piatră înzestrată cu simţuri, condamnată 
să se facă fărâme. Timpul se dilata. Mintea şi gândurile se 
întindeau pe roata de tortură a neputinței şi groazei care-l 
copleşeau. 

Căderea i se opri, dar nu auzi niciun bufnet şi nici nu se 
sparse în bucăţi, ci avu impresia că se unduieşte pe un val. Ca 
şi cum ar fi aterizat pe o pernă de aer imensă. Suprafaţa de 
sub el se undui şi săltă din nou şi din nou. Sân, apoi Zuo, 
aterizară la stânga şi la dreapta lui. Căzuse pe o pungă de aer 
enormă, din aceea folosită de cascadori ca să reducă impactul 
lansărilor periculoase în aer. 

Simţi cum Zuo şi Sân îl răsucesc, apoi cum patru perechi de 
mâini îl ridică de pe punga de aer şi-l aşază pe o targă pe care 
o împing cât de repede până la un vehicul care aştepta. La 
început crezu că e o furgonetă, dar când îl trântiră înăuntru 
prin uşile deschise, văzu echipament medical. 

Porni sirena. Era răpit cu o ambulanţă, luat ostatic sub 
acoperirea unei urgenţe medicale. 


IX 
EVADĂRI 
Sha Tin 

După cum bârâiau staţiile radio şi după zgomotul de 
împuşcături, detectivul Lu îşi dădu seama că întăririle erau 
deja în mijlocul lucrurilor cu agentul Adjoumani. Aşa că ea 
porni prima în urmărirea ambulanţei, dar numai pentru că 
ajunsese acolo ultima. 

Ambulanţa  ţâşni nebuneşte pe o stradă laterală din 
apropiere, cu sirena urlând. Lu apăsă pe frâne atât de tare, că 
i se opri motorul, dar şi aşa, abia evită să se ciocnească de 
vehiculul de urgenţă. Cutia de protecţie de pe locul de lângă 
ea era fixată bine şi alunecă numai puţin în scaun. 

Atâta neglijenţă din partea şoferului ambulanţei îi dădu lui 
Mei-lin de bănuit. Reporni motorul şi verifică frecvențele de 
urgenţă. Nimic de la sau pentru ambulante în zona respectivă. 
Vorbi cu dispecerii, care-i confirmară bănuiala: nu era nicio 
urgenţă medicală pe o rază de trei mile în jur. 

Ceva nu era în regulă. 

Detectivul acceleră, dar ambulanţa se mişca rapid şi fu gata 
s-o piardă. Porni din nou sirenele şi luminile, deşi n-ar fi vrut 
ca şoferul să ştie că e urmărit, dar se temu să nu rămână 
blocată în trafic. 

Maşinile se dădură la o parte când, cu motorul şi sirenele 
urlând, se apropie de ambulanţă. In jurul şi în faţa ei sclipeau 
lumini de frână, iar becurile de pe stradă treceau în viteză pe 
lângă ea. Lu comunică la dispecerat unde se afla şi ceru 
întăriri. Din când în când, se uita la cutia de lângă ea, atât cât 
să fie sigură că nu păţea nimic. 

Când ambulanţa urcă pe un pod peste un fir îngust de apă 
scurs din Tolo Harbor, Lu se luă după ea. Auzi în staţie şi prin 
propria ei legătură vocea lui Adjoumani. Cho nu era de găsit. 
Martorii au văzut o ambulanţă trecând cu viteză pe o alee din 
spate şi o stradă laterală. Lu o anunţă că descoperise 
ambulanţa şi că o urmărea. Bănuia cine era pacientul 
dinăuntru şi îi informă pe agentă şi pe ceilalţi poliţişti. 

Peste câteva minute, ambulanţa dispăru din vedere. 

Intrând în tunelul de sub MacLlehose Trail şi crestele 
stâncoase din Country Parks, Mei-lin o zări la mare depărtare 
în faţa ei. Dacă se îndrepta spre Kowloon, atunci de ce mergea 


pe Autostrada 6? Chiar dacă era mai puţin aglomerată, tot 
Autostrada 1 ar fi fost mai rapidă. 

Când ieşi din tunel, la poalele vârfului Kowloon, ambulanţa 
dispăruse din nou. Şoferul probabil oprise luminile şi sirena. Se 
hotări să nu facă la fel. Trebuia să se folosească de toată 
viteza şi de zgomotul necesar ca să-şi facă loc pe şosea şi să 
prindă din urmă ambulanţa care gonea să scape. Işi comunica 
într-una poziţia la dispecerat, sperând să audă alte maşini de 
poliţie îndreptându-se spre ea - de preferat cât mai devreme. 

Lu bănuia că ambulanţa nu mersese mai departe în sectorul 
Hung Horn, nici n-o luase către Yau Tung. Ciudat, dar era 
sigură că voia să ajungă la aglomeraţia de depozite de lângă 
aeroportul Kai Tak. Pierdu din siguranţă când drumul pe care 
gonea o aduse lângă labirintul de depozite. Nu avea idee unde 
ar fi putut dispărea ambulanţa şi se îngrijoră că o pierduse. 

Mergând cu grijă, în zig-zag, printre rampele nesfârşite 
pentru camioane şi uşile culisante, se uită după vehiculul de 
urgenţă. Eşecul şi inutilitatea îi dublau senzaţia de frustrare. 
Privea mereu la ceas. Nu că ar fi făcut timpul să treacă mai 
încet, dar îi distrăgea atenţia de la scopul urmărit. 

Aproape că-şi pierduse orice speranţă când se apropie de un 
şir de depozite pentru transbordare, nu departe de pista 
aeroportului. Acolo, într-un fel de hangar, era o ambulanţă cu 
una din uşile laterale lăsată deschisă, parcă abandonată în 
mare grabă. 

Mei-lin opri în faţa clădirii şi cobori din maşină cu pistolul de 
calibru 0,5 pregătit. În timp ce mergea spre vehiculul 
abandonat, auzi ţiuitul sirenelor de poliţie, un zgomot care, 
oricât de neplăcut altă dată, acum era cea mai frumoasă 
muzică. 

Avansă şerpuit, tot mai descoperită, cu pistolul în ambele 
mâini. Nu trase nimeni în ea şi nici nu auzi alte zgomote, aşa 
că se relaxă. Dar nu prea mult. 

Când ajunse în spatele ambulanţei, se uită înăuntru şi 
constată că era goală. În schimb, în cabină îi găsi pe şofer şi 
pe brancardier morţi, cu centurile de siguranţă nedesfăcute, 
fiecare cu un glonţ în tâmplă. 

Luă pulsul şoferului şi făcu o grimasă. A-i omori pe cei doi nu 
era doar paranoia distrugătoare, ci cruzime curată. Se întoarse 
în spate şi examină podeaua clădirii până când găsi ce căuta. 


De cauciucurile tărgii se lipise grăsime sau ulei, fie când 
pacientul fusese urcat în Sha Tin, fie când fusese coborât aici, 
la aeroport. Dâra slabă de murdărie o conduse pe urmele 
tărgii, cel puţin o anumită distanţă. 

Maşinile de poliţie se auzeau acum foarte aproape. Puțin mai 
încurajată, se hotărî să urmărească dâra afară din depozit. 
Când deschise uşa însă, îi veni să se arunce la pământ. 

Depozitul se deschidea direct pe pistă. La nici cincizeci de 
metri, un avion cu decolare şi aterizare verticală tocmai se 
ridica spre cerul nopţii. Când motoarele se ambalară, aparatul 
ţâşni ca un avion obişnuit. 

Trei bărbaţi păzeau perimetrul de pe care tocmai decolase 
aeronava. La apariţia ei, se răsuciră şi o zăriră în uşa 
depozitului. Aveau puşti şi pistoale automate. Lu nu avu timp 
să evalueze situaţia, pentru că începură să tragă imediat în 
ea. 

Ascunzându-se după o grămadă de bidoane stivuite pe paleţi, 
trase şi ea. Se rugă la toţi zeii ca bidoanele să nu fie umplute 
cu vreo substanţă inflamabilă. Când fură lovite de gloanţe, nu 
simţi miros de benzină sau ulei combustibil. Îi trebui o secundă 
să recunoască duhoarea pătrunzătoare. 

Pastă de crevete. 

Nu suferea fructele de mare fermentate, nici măcar în 
cantităţi mici. Acum, în mijlocul unui ocean, îi venea să 
vomite. Dar măcar creveţii nu explodau. 

Trase din nou, încercând să-i menţină pe cei trei atacatori la 
pământ până ce soseau întăririle. În clipa în care îşi dădu 
seama că nici ea şi nici muniţia ei nu mai rezistau multă 
vreme, ajutoare în maşini de poliţie şi vehicule de aeroport 
înconjurară zona. Prin portavoce, ofiţerii ordonau trăgătorilor, 
în engleză, cantoneză şi mandarină, să lase jos armele, să se 
culce cu faţa la pistă şi să ridice mâinile la vedere, deasupra 
capului. 

Deşi erau mult mai puţini şi aveau mult mai puţine arme, 
trăgătorii nu dădeau semne că s-ar preda. Lu îşi aminti de 
morţii din ambulanţă şi se întrebă dacă ei îi omorâseră. Nu fu 
deloc surprinsă când văzu că trag în continuare, până când doi 
căzură, probabil morţi, iar al treilea era rănit grav. 


Cu toată agitația de la locul incidentului şi cu informarea lui 


Adjoumani în legătură cu cele petrecute, Lu se pomeni că 
trecuse o oră de când ajunsese la depozit. In maşina ei, 
obosită, nu-i ieşea din cap gândul că eşuase încă o dată. 

Mai întâi uciderea lui Charles Hui, apoi a lui Paul Kao, iar 
acum răpirea lui Ben Cho. Ori îşi ieşise din mână, ori o 
părăsise norocul. Poate că era timpul să ceară ajutorul 
politicienilor pe care îi tot evitase: Wong Jung, de la Guoanbu, 
şi şefii lui Ben de la NSA, oricine ar fi ei. 

Atât era de cufundată în gânduri, că străbătuse tot drumul 
până la ieşirea din depozit înainte de a observa că Ben Cho nu 
era singurul care dispăruse. Se uită la scaunul gol de lângă ea 
clipe îndelungate, până când îşi dădu seama ce căuta. Călcă 
frânele până la podea, apoi căută agitată în maşină. 

Cutia cu cenuşa bionanotehnologică a lui Kwok, tratată cu 
sângele lui Cho, nu mai era nicăieri. 

TĂRÂMUL STRÂNGERILOR DE MÂNĂ SECRETE 
Crypto City 

Paramilitarii Unităţii de Operaţiuni Speciale, în costume 
negre, stăteau la punctul de intrare. Era singurul lucru 
neobişnuit pe care directorul-adjunct Brescoll îl observă în 
drum spre biroul său. Nu fusese înştiinţat de evenimentele 
petrecute, deci se gândi că e vorba de un exerciţiu sau de cod 
portocaliu în urma unui atac terorist. 

În jurul lui, pe toată Coasta de Est, în maşini, trenuri şi 
autobuzele care ieşeau din comun tocmai pentru că nu aveau 
nimic ieşit din comun, lucrători misterioşi se îndreptau spre 
locurile lor de muncă misterioase. Incă o zi la serviciu. 

Când începu raportul de dimineaţă, Brescoll sesiză că numai 
doi dintre cei trei muşchetari ai lui - Lingenfelter şi Wang - 
apăruseră la întâlnirea programată. Îl surprinse lipsa lui Beech, 
dar presupuse că absenţa lui avea de-a face cu stratul gros de 
zăpadă căzut peste noapte în New York, New Jersey şi 
Pennsylvania; pe lângă asta, era şi săptămâna Crăciunului. 
Directorul-adjunct suspectă prima dată că e ceva în neregulă 
când, în toiul discuţiei cu Lingenfelter şi Wang, fu chemat la o 
videoconferinţă pe legătură secretă. Agentul FBI DeSondra 
Adjoumani era pe „scaunul fierbinte”, interogată de 
reprezentanţi oficiali de la vreo cinci agenţii. Ben Cho fusese 
răpit de persoane încă necunoscute. 

Adjoumani susţinea ferm că, dacă îl lăsase pe Cho să plece în 


oraş să-şi petreacă seara singur, o făcuse la ordinele primite 
de la niveluri de comandă superioare ale FBI. Oricât de ciudat 
părea, Brescoll era înclinat s-o creadă, mai ales că aceiaşi 
reprezentanţi superiori ai FBI începură să dea vina pe CIA, 
pretinzând că ordinul venise de acolo. Reprezentanţii CIA, la 
rândul lor, aruncau vina pe NSA, susţinând că ordinul fusese 
emis din Crypto City. Brescoll negă acest lucru, şi încă foarte 
categoric. 

Când nu se mai putură acuza între ei, vina căzu din nou pe 
umerii lui Adjoumani. Nu-l mai lăsase ea o dată singur pe Cho, 
în seara întâlnirii cu detectivul Lu, pe Victoria Peak? Brescoll 
asculta în linişte. Îşi aminti că Adjoumani şi Robert Beckwith, 
de la Consulatul American, întorseseră amândoi privirea 
simultan de la ecran, în timpul teleconferinţei aceleia. Având 
în vedere relaţia strânsă de lucru dintre ataşaţii FBI de peste 
ocean şi Departamentul de Stat, bănui că şi acesta din urmă 
era implicat. 

Brescoll înţelese însă gravitatea situaţiei abia atunci când 
Rollwagen, extenuată, îl chemă în biroul ei, după-amiază. Era 
în mijlocul unei videoconferinţe, dar îi făcu semn să se aşeze 
şi reluă discuţia. Rămas în aşteptare, Brescoll se gândi, cum 
făcuse şi altădată, cât de neprimitor era decorul scandinav din 
biroul directoarei, cu lemn deschis la culoare şi nuanţe 
metalice. Astăzi era mai rece şi mai auster ca de obicei. 

Janis Rollwagen se aplecă în faţă. Jim zări decolteul bluzei 
roşii de mătase pe care o purta pe sub sacoul gri şi simţi o 
undă de parfum. Mirosul îi aminti de florile şi umbrele serilor 
de vară după lungi zile caniculare, atât de îndepărtate de 
după-amiaza de iarnă posomorâtă de azi. 

— Ei, Jim, rosti ea, proiectul Kwok-Cho a reuşit să fiarbă toate 
agenţiile într-o supă de tot rahatul, servită pe scară largă. 

Brescoll fu luat prin surprindere de două ori: mai întâi, pentru 
că i se adresa neconvențional, apoi pentru că o femeie cu 
poziţia ei folosea un asemenea limbaj. 

— Dacă Ben Cho a fost într-adevăr luat ostatic de terorişti 
politici sau criptocriminali chinezi, răspunse el, după ce tuşi ca 
să-şi limpezească vocea, atunci chiar avem o problemă. 

— Aceasta, domnule Brescoll, e un eufemism clasic. Răpirea 
lui e numai vârful aisbergului. 

Se auzi un bip. Rollwagen se uită la telefon şi luă o hotărâre. 


— E cineva pe fir care cred că vrea să vorbească cu tine, 
continuă ea. Detectivul Marilyn Lu, de la Regiunea 
Administrativă Specială din Kowloon. Un anumit domn Wong 
Jun de la biroul SAR din Ministerul Siguranţei Statului s-a 
ocupat ca această legătură să fie autorizată la cel mai înalt 
nivel. El şi prietenii lui de la Guoanbu ne ascultă în mod cert. 

Rollwagen se întinse şi deschise monitorul. Apăru imaginea în 
timp real a unei femei pe care Brescoll o cunoştea din 
fotografii şi înregistrări video de proastă calitate. Camera mică 
de deasupra monitorului îl scana pe el. Ştia asta, deşi pe ecran 
nu vedea decât o imagine împărţită în două, directoarea 
Rollwagen în dreapta şi detectivul Lu în stânga. 

— vă mulţumesc că aţi aşteptat, doamnă Lu, spuse 
Rollwagen. Îmi pare rău că trebuie să repetaţi, dar tocmai a 
sosit adjunctul meu. Marilyn Lu, acesta este James Brescoll. Aş 
vrea să afle şi el despre ce discutăm. Deci, l-aţi contactat pe 
agentul Adjoumani în legătură cu domnul Cho nu cu multă 
vreme înainte de a fi răpit. 

— Exact, confirmă Lu. Ştiam că e un fel de bodyguard al lui şi 
eram îngrijorată pentru siguranţa lui. 

— De ce? Întrebă Jim. 

— Din cauza celor descoperite când am expus rămăşiţele lui 
Jaron Kwok la sângele lui Ben Cho. Ştiţi că aceste rămăşiţe 
sunt, de fapt, mecanisme biotehnice la scară nanometrică? 

Brescoll se uită la Rollwagen, care-i făcu un semn afirmativ 
cu capul. 

— Bionanotehnologie, spuse el. Da. Continuaţi. 

— Când, cu ceva timp în urmă, am contaminat din greşeală o 
mostră din resturile lui Kwok cu sângele meu, spuse Lu, 
alegându-şi cu grijă cuvintele, am descoperit că, în contact cu 
sângele, mecanismele în cauză încep să se reproducă şi să 
comunice în mod rudimentar. Dar contaminate cu sângele lui 
Cho, au devenit mult mai active. 

— Cum aşa? Întrebă Brescoll, amintindu-şi de înregistrarea 
făcută de Adjoumani cu Lu recoltând sânge de la Cho. 

— Pe un substrat dintr-o mostră de sânge de la Cho, 
mecanismele bionanotehnologice nu numai că şi-au reprodus 
unităţile de bază, dar au început să interacţioneze cu mediul 
într-un mod nou. Au început să manipuleze componentele din 
sânge. Le-au modificat, au indus polimorfisme, chiar au format 


structuri noi. Comunicarea şi manipularea au evoluat extrem 
de rapid. 

— Dar dacă prima oară aţi contaminat cenuşa lui Kwok din 
greşeală, ce v-a determinat s-o expuneţi la o mostră din 
sângele lui Cho? 

Lu înclină din cap şi surâse trist atât de discret, încât Jim se 
întrebă dacă văzuse bine. În acel moment îşi aminti de 
discuţia dintre Lu şi Cho şi de reacţia lui Baldwin Beech la ea. 
Parcă mai era ceva şi despre gemeni şi Tetragrammaton, dar 
nu-şi amintea exact ce. 

— Am avut o presimţire. Specialitatea mea e medicina legală. 
În decursul anchetei cazului Kwok, i-am văzut amprentele de 
mai multe ori. Mai de mult i-am trimis domnului Cho un 
cilindru de mesaje personale cu detalii despre anchetă. 
Cilindrul era securizat  dermatoglific. Când am primit 
confirmarea livrării lui cu scanarea amprentelor domnului Cho, 
am observat că semănau foarte mult cu ale lui Kwok. 
Asemănarea era atât de şocantă, încât am bănuit că Ben Cho 
şi Jaron Kwok erau gemeni identici. 

— Chiar dacă gemenii identici nu au amprente identice? 
Întrebă Jim, ridicând din sprânceană. 

— Da, răspunse Lu şi înclină din cap, aruncându-i rapid o 
privire ciudată. Şi în ciuda diferenţelor de semnificanţi etnici. 
— Din câte am stabilit, interveni Rollwagen, nici Kwok şi nici 
Cho nu aveau idee că sunt rude, cu atât mai puţin gemeni 
identici din punct de vedere genetic. 

— Cred că Cho ştie, o informă Lu. l-am povestit despre 
bănuielile mele. Şi cred că şi Kwok a aflat cumva. Poate că în 
clipa lansării holotransmisiei sale. 

— De ce credeţi asta? Vru să afle Brescoll, întrebându-se cum 
de a avut Lu acces la transmisia respectivă. 

— Din rămăşiţele lui bionanotehnologice. Se pare că ele pot fi 
activate complet doar de cineva cu aceeaşi hartă genetică, 
sau îşi manifestă adevăratul potenţial numai în interiorul cuiva 
care are, în esenţă, aceeaşi hartă genetică. 

— Asta e mai degrabă o ipoteză îndrăzneață decât o 
bănuială, detectiv Lu, spuse Rollwagen. In clipa de faţă însă 
mă gândesc de două ori înainte de a mă îndoi de instinctele 
dumneavoastră. 

— În contextul relaţiei biologice dintre Cho şi Kwok, spuse Lu, 


coborând privirea, e o posibilitate rezonabilă. 

— De ce aţi spus „în esenţă aceeaşi hartă genetică”, doamnă 
Lu? Intrebă Brescoll, nedumerit de accentul pus de ea. 
Credeam că gemenii identici sunt absolut identici, în sens 
genetic. 

— Sunt identici în măsura în care este posibil în natură, 
explică Lu. Nici cei identici nu sunt absolut identici. Apar 
variaţii în procentaje infime în codurile lor genetice, astfel că - 
deşi sunt mult mai asemănători unul cu celălalt decât cu alţii - 
nu sunt duplicate perfecte nici din punct de vedere genetic. 

Brescoll cumpăni o clipă înainte de a se uita din nou la 
detectiv. 

— Deci dumneavoastră spuneţi că, matematic vorbind - 
adică în cifre semnificative - când vorbim de embrioni genetic 
identici, avem de-a face, de fapt, cu o identitate statistică? 

— Exact, confirmă Lu. E vorba de matematici şi calcule 
superioare, dar cred că la acea identitate statistică au 
reacţionat mecanismele bionanotehnologice ale lui Kwok. Însă 
nu sunt sigură. Când i-am telefonat DeSondrei Adjoumani, nu 
asta era prioritatea din mintea mea. Eram mai îngrijorată de 
biologia resturilor lui Kwok decât de matematica lor. 

— Ce e cu biologia asta? Intrebă Rollwagen. 

Lu întoarse privirea de la ecran înainte de a răspunde. 

— Câte cunoaştem, în realitate, despre moştenirea 
bionanotehnologică pe care ne-a lăsat-o Kwok? Ştim sigur că e 
paşnică? Activată la maximum, s-ar putea dovedi o armă 
biologică. Dacă aşa stau lucrurile, Ben Cho însuşi e o armă şi 
un pericol pentru toţi cei din jurul lui. Sau ei ar putea fi un 
pericol pentru Ben Cho. Mai ales cei care descoperă relaţia lui 
specială cu cenuşa lui Kwok. De asta am sunat-o pe 
Adjoumani. 

— Dar nu activaserăţi deja o mostră din cenuşă cu sângele lui 
Cho? Ce s-a întâmplat cu mostra aceea? 

Lu se încruntă. 

— Am închis-o într-o cutie de protecţie, pe care o aveam cu 
mine când am plecat să-l caut pe Ben Cho. În perioada cât am 
încercat să-i împiedic răpirea, am lăsat-o în maşină. Când m- 
am întors, nu mai era. Se pare că a fost furată. 

— De cine? Se interesă Brescoll. 

— Nu ştim sigur, dar tehnicianul cu care am lucrat cel mai 


mult, Patsy Hon, a dispărut şi ea. Cei de la Ministerul 
Siguranţei Statului mi-au spus că era spion angajat de CIA... 

— Şi avem informaţii că era agent dublu, angajat de 
ministerul nostru pentru Siguranţa Statului, adăugă Rollwagen 
pe un ton dur, care reteza orice comentariu. 

Detectivul Lu tăcu, luată prin surprindere de ştire. 

— lar Patsy Hon avea şi o a treia dimensiune, nesuspectată 
de nimeni, continuă Rollwagen. A trădat şi CIA şi Guoanbu. 
Incidentul cu Kwok şi Cho a dezvăluit o deficiență a serviciilor 
de spionaj din ţările noastre, dar şi ale altor naţiuni. Haideţi să 
lucrăm cu amprentele, nu să arătăm cu degetul, până când 
refacem securitatea globală. 

— De acord, spuse Lu. Vom face tot ce ne stă în puteri ca să 
cooperăm în acest caz. 

Rollwagen surâse vag şi-şi înmuie glasul: 

— Vreau să vă mulţumesc dumneavoastră în mod special, 
detectiv Lu, pentru colaborarea în această chestiune. 
Apreciem ipotezele dumneavoastră. li mulţumim şi domnului 
Wong din Ministerul dumneavoastră că a aprobat acest canal. 
Sperăm că agenţiile SAR şi Guoanbu vor continua să-şi 
coordoneze acţiunile cu ale noastre în căutarea lui Ben Cho. O 
să vă contactăm cât de curând. 

— Vă mulţumesc, detectiv Lu, spuse Brescoll. La revedere. 

Odată linia închisă, Rollwagen stinse monitoarele. Brescoll se 
uită cum ecranele plate trec în stare de repaus, apoi îşi 
îndreptă privirea spre directoare. Rollwagen se freca pe faţă 
de parcă o durea capul. 

— Deci, rosti el, ca să spargă liniştea, Patsy ne-a lăsat pe toţi 
cu buzele umflate? 

— Da, răspunse directoarea, aşezându-şi palmele pe birou şi 
înclinând din cap, dar ăsta e ultimul lucru care trebuie să ne 
îngrijoreze. 

Îl sfredeli pe Brescoll cu privirea înainte de a continua: 

— Ştim că şi şeful ei de la Guoanbu a dispărut, de asta s-au 
arătat chinezii dornici să stea de vorbă cu noi. Mă îngrijorează 
pregătirea ei medico-tehnică şi experienţa ei la SCI, mai ales 
dacă, prin răpirea lui Cho şi furtul rămăşiţelor lui Kwok, se 
urmăreşte expunerea celor din urmă la sângele celui dintâi. 

Rollwagen se ridică şi se duse la fereastra înaltă. Scrută cu 
privirea campusul din Crypto City şi câmpia înzăpezită din 


Maryland. 

— Nu-mi place să mă dau bine pe lângă Guoanbu. Şi ei ştiu 
sigur că contactele lui Hon din partea noastră, şi aici şi în 
China, şi-au luat discret tălpăşiţa. 

— Era Baldwin Beech unul dintre ei? Întrebă Brescoll. 

Una dintre piesele puzzle-ului se aşezase la loc. Nu ar fi vrut 
să se aventureze cu presupunerile, dar nu voia să pară mai 
prost decât se simţea deja. 

— Da... Unul dintre oamenii tă; implicaţi în acest proiect. CIA 
pretinde că e amestecat într-o operaţiune de recuperare a lui 
Cho în China. N-aş crede prea mult în povestea asta, în locul 
tău. 

Brescoll scoase un fluierat discret. 

— Nu cumva asta are vreo legătură cu afilierile dintre 
Tetragrammaton şi CIA, nu? 

— Cum de ţi-ai dat seama? 

— Chestia cu gemenii. 

— Da, se potriveşte cu interesul manifestat de Tetra pentru 
studiile despre gemeni. Kwok şi Cho sunt creaţiile lor, în mai 
multe feluri decât îşi poţi imagina. Şi CIA cochetează de mult 
cu ideea unui trai mai bun prin intermediul chimiei. Sau 
biochimiei. Sau geneticii. 

— Dar de ce să rişte să ia contact cu un supercriminal 
biologic, dacă asta e cenuşa lui Kwok? 

— Nu cred că se aşteptau ca lucrurile să evolueze aşa. 

— Nici eu. Nu se potriveşte cu ce ştiu eu despre 
Tetragrammaton. 

— Serios? De la geam, Rollwagen se răsuci spre el. Şi ce ştii 
tu despre Tetragrammaton? 

— Informaţii standard, răspunse Brescoll ridicând din umeri. 
Studii de supravieţuire pe termen lung la adâncime, implicând 
omenirea ca specie. Începute în interiorul agenţiilor de spionaj 
în timpul Războiului Rece. În toată lumea. Scenarii de 
supravieţuire în urma războiului nuclear, planuri posibile în caz 
de catastrofe care distrug mediul. Cum să scapi din calamităţi 
şi de bolovani din spaţiul cosmic. 

— A, dar asta nu e tot. Ce ştii despre Instrumentalitate? 

Jim ridică surprins o sprânceană. Citise mult science-fiction în 
liceu şi în facultate, dar numai după ce văzuse referinţele în 
documentele Forrest îşi amintise de ea. 


— În povestirile scrise de Forrest sub pseudonim, 
Instrumentalitatea este o clasă de elită formată din cei care 
fac planuri pe termen lung. 

— Da, spuse directoarea. Reveni la birou şi comandă 
computerului să pornească. O clasă de mare elită şi planuri pe 
termen foarte lung. Oameni devotați, cu pregătire 
neobişnuită, care se gândesc ce se va întâmpla peste o mie de 
ani. 

— Ficțiune interesantă, fără îndoială. 

— Da... şi nu. 

Ecranele plate se treziră din nou la viaţă şi Rollwagen citi de 
pe al ei. Al lui rămase gol. 

— Cuvântul „instrumentalitate” se defineşte ca „filiala unei 
entităţi, cum ar fi un guvern, prin intermediul căreia sunt duse 
la îndeplinire funcţii sau strategii”. Întrucât Felix Forrest a 
lucrat pentru o asemenea filială, unii critici literari au văzut în 
Instrumentalitate întreaga comunitate a serviciilor de 
informaţii. Un fel de CIA de o mie de ani, cum s-ar zice. 

— Dar Felix Forrest a murit în 1966, dacă ţin eu minte bine. 

— Corect, dar ideea unei Intrumentalităţi de elită nu a murit 
odată cu el. Printre cei mai mari admiratori ai lui se aflau 
futurişti cu poziţii înalte şi spioni. Imediat după moartea lui, au 
început să formeze o asemenea Instrumentalitate pe baza 
celei imaginate de el. 

— Deci există cu adevărat? 

Rollwagen încuviinţă scurt din cap. 

— Ca tine şi ca mine. La început era mai mult pentru 
amuzament. O societate secretă cu interes în criptologie. Ca 
masoneria, cu câteva secole în urmă. Sau ca Phi Beta Kappa în 
secolul al XVIII-lea. Sau ca societatea politică secretă a 
carbonarilor la începutul secolului al XIX-lea. 

Era greu să lucrezi pentru NSA şi să nu te familiarizezi cu 
rolul criptologiei în istorie. Pentru Brescoll, cei mai mari 
criptologi escroci erau Cavalerii Cercului de Aur din sudul de 
după războiul civil, un fel Ku Klux Klan mai evoluat. 

— Dar Instrumentalitatea diferă de predecesorii ei în mai 
multe aspecte, reluă Rollwagen, ridicând privirea de pe ecran. 
Împreună, „lorzii şi doamnele” din rândurile ei se pricepeau - 
şi încă se pricep - la criptologie la fel de bine ca orice agenţie 
guvernamentală şi orice cap luminat de pe planetă. Unii dintre 


ei manifestă un tip de devotament sectar faţă de sistemele de 
coduri fosile, Cabala, Hermetica şi altele. Capacitatea 
Instrumentalităţii de a pătrunde în trecut, prin lunga istorie a 
criptologiei, este egalată numai de capacitatea ei de a face 
planuri de viitor, pentru supraviețuirea pe termen lung a 
speciei umane. 

— Dar care e rolul armelor biologice? 

— Nu e vorba de arme biologice, răspunse Rollwagen, făcând 
un gest de desconsiderare. Din câte ştim până acum, 
bionanotehnologia Kwok activată poate însemna orice. 
Nanostafii - aparate de supraveghere în miniatură care 
spionează pentru Dumnezeu sau pentru cine ştie cine. In ciuda 
intuiţiilor ei care au dat rezultate, cred că detectivul Lu a 
nimerit-o greşit cu ideea de armă biologică, atât de greşit, 
încât mi se pare că intenţionat vrea să ne distragă atenţia de 
la altceva. Nu. Superarme informaţionale, poate, dar biologice, 
nu. 

— Vă referiţi la computerul ADN cuantic? 

— Maşina Turing cuantică cu lăţime de bandă pentru tot 
universul. Bazată pe interacţiunea bionanotehnologie-ADN, 
capabilă să lucreze cu densități de informaţie nemaiîntâlnite. 
Se spune că producerea ei poate duce la ceva mai înfricoşător 
decât arma biologică ipotetică a lui Lu. 

— Catastrofa criptologică, remarcă Brescoll, cu o uşoară 
strâmbătură. Dislocarea masei, devenită distrugerea masei. 
Wang şi Lingenfelter mi-au trimis rapoarte pe tema asta, dar 
fizica e cam... neconvenţională. 

— Depinde dacă crezi sau nu că informaţia e realitatea 
supremă. Sau chiar că universul nostru e o simulare. 

— Ideea că universul este un computer imens, spuse Brescoll, 
incapabil să-şi mascheze unda de scepticism din voce, e cu 
siguranţă o noţiune foarte populară. 

— Bineînţeles. Astăzi trăiesc mai mulţi informaticieni şi 
matematicieni decât au trăit în toată istoria lumii. lar noi aici 
angajăm mai mulţi decât în orice altă parte. Cel puţin, aşa 
sperăm. Poate chinezii ne-au ajuns din urmă, prin lanţul lor de 
SCI. Totuşi, nimeni nu ştie cu exactitate care e definiţia 
criptocatastrofei sau dacă va fi o catastrofă. 

— Într-un raport pe care l-am citit se spunea că va distruge 
numai mecanismul QC, făcându-l să dispară din universul 


nostru şi să apară în altul. 

— Da, spuse Rollwagen, ducându-se înapoi la fereastră şi la 
câmpia din Maryland, care se  dezgheţa treptat. 
Întrepătrunderea cuantică şi teleportarea cuantică. Mai sunt şi 
alte variante. Unii dintre oamenii noştri spun că, dacă 
universul este, la bază, un proces de calcul, atunci nu poţi 
anticipa cu precizie niciuna dintre stările lui viitoare fără să 
duci procesul până la capăt. 

— Trebuie să treci prin toate etapele ca să vezi cum va fi 
sfârşitul, deci n-ai cum să cunoşti viitorul, trebuie să-l laşi să 
curgă de la sine. 

— Exact. Alţii susţin că, dacă se poate simula procesul la 
viteză mai mare, depăşeşti viteza ceasului computerului 
ceresc - viteza luminii - şi afli toate răspunsurile dinainte. 

— Dar atunci ţi se poate închide programul, spuse Brescoll, 
amintindu-şi termeni din rapoartele recente. Fiind un mare 
cititor, îi venise în minte ideea prin comparaţie cu o povestire 
veche a lui Arthur C. Clarke. „Stele se stingeau pâlpâind, ca 
luminile unui computer uriaş, care se închidea.” 

— Asta, sau realul, aşa cum îl cunoaştem noi, se transformă 
în virtual. Habar n-am ce ar însemna asta. 

— Mai e şi holotransmisia lui Kwok, preciză Jim, cu ochii la 
mâinile pe care le ţinea pe genunchi şi cu gândul la 
testamentul acela plin de enigme. Personajele din ea vorbesc 
despre realitate ca simulare şi spun că distrugerea simulării va 
trezi zeul care doarme în materie. 

Rollwagen întoarse capul spre el, dar parcă nu la el se uita. 

— Mintea care-şi aminteşte ceea ce încearcă să-şi 
amintească, cu ajutorul palatului universal al memoriei. 
Crearea inteligenţei artificiale divine. 

— Şi Instrumentalitatea e implicată în toate astea? 

Rollwagen oftă şi se întoarse cu totul spre el. 

— Instrumentalitatea a dobândit rapid bogăţie şi putere în 
ultimii cincizeci de ani, dar a început să se despartă în facţiuni. 
La un anumit nivel, conflictul în care sunt prinşi Cho şi Kwok 
este, cred, unul între aceste facţiuni. 

— Dar care e cauza conflictului? Se interesă Ben, nedumerit. 

— Înţelesul cuvintelor „supraviețuirea speciei umane”, îi 
explică Rollwagen, obosită. Unii pun accent pe supraviețuire. 
Ei cred că depinde de gradul de ciborgizare şi de a deveni 


postumani. „îngeri mai buni”, cum zic cei de la 
Tetragrammaton. 

— Îngeri mai buni? Brescoll nu ţinea să-şi piseze cu întrebări 
şefa extenuată, ci să înţeleagă ce se petrece. 

— Prin asta, am impresia că respectă tradiţia Micului 
Tetragrammaton, Arhanghelul Metatron. Nu numele lui 
Dumnezeu în sine, ci îngerul cel mai tânăr şi mai puternic 
dintre îngeri, care poate privi de sus Chipul Divin. Metatron a 
trăit odată ca patriarhul Enoh, dar a fost transformat într-un 
înger, nu a fost creat aşa. Trebuia să fie un înger mai bun 
pentru că a fost odată om. 

— Aşadar, sursa conflictului e interpretarea religioasă? Jim 
era tot confuz. 

— Nu chiar, deşi cred că se poate vorbi de diferenţe 
doctrinare. Spre deosebire de cei de la Tetra, există şi alţii, din 
facțiunea Kitchener, de exemplu, care cred că o soluţie 
„angelică” nu e o supravieţuire umană. În urma noastră ar 
rămâne nişte creaturi asemănătoare nouă - roboţi cu suflet, 
persoane virtuale pe post de noduri în reţelele de computere, 
mă rog, aşa ceva - dar supraviețuitorii aceia n-ar fi oameni 
aşa cum suntem noi. 

— Deci asta e ideea? Întrebă Jim. Sunt două părţi implicate în 
conflict? 

— Nimic nu e atât de simplu. Mai există un al treilea grup, 
care crede că totul e doar o parte din planul măreț conturat în 
mitologia lui Felix Forrest despre viitorul îndepărtat. Dacă unul 
dintre scopurile Instrumentalităţii, în povestirile lui Forrest, e 
de a reda omenescul omenirii, atunci specia noastră trebuie 
să-şi fi pierdut cândva caracterul uman. Altfel n-ar mai fi 
nevoie să-i fie redată. 

Directorul-adjunct Brescoll îşi scrută şefa din priviri. 

— Sunt impresionat. Ştiţi foarte multe despre mecanismul 
intern al Instrumentalităţii. 

— E datoria mea, spuse amiralul Rollwagen, revenind la birou 
şi aşezându-se cu faţa spre el. În cadrul ei mi se spune Lady 
Jasae. 

Probabil că faţa lui Brescoll îi trădă uimirea, pentru că 
directoarea râse din toată inima. 

— Nu mai fi aşa surprins! Şi tu ai beneficiat de disputele 
dintre facțiunile noastre. Prietenii tăi pescari? Ei? Personal, 


sunt agnostică atunci când vine vorba despre ele, dar până şi 
eu am încercat să-ţi arunc câte un indiciu-două, din când în 
când. 

Jim Brescoll se aşeză mai bine în scaun. 

— Şedinţele de informare, spuse el. Despre Borges şi 
labirinturile bibliotecii. Despre întrepătrunderea ADN cuantică 
şi realitatea ca simulare. Mi s-a părut mie că se petrece ceva 
pe ascuns. 

— Mai mult decât bănuieşti. Mai mult decât ştiu eu. Nu ştiu 
dacă realitatea esenţială este formată din constelații de 
particule şi unde, sau dacă materia şi energia sunt proprietăţi 
sintetizate din tipare fundamentale de informaţii sau dacă 
toate acestea sunt doar gândurile lui Dumnezeu. In cadrul 
Instrumentalităţii, există adepţi ai tuturor acestor puncte de 
vedere. Ceea ce mă îngrijorează e chestiunea mai profundă 
despre supraviețuirea speciei umane. 

— Expresia asta v-a adus numai necazuri, spuse Brescoll, 
scuturând din cap. Şi acum? 

— De obicei ne îngrijorează partea „umană” a expresiei, în 
raport cu combinarea umanului cu ceva ce percepem a fi mai 
primitiv, dacă pot spune aşa, mai josnic. Maşini sau animale, 
în general vorbind. Aşa că ne îngrijorează că oamenii vor 
deveni ciborgi şi fiinţe transformabile. Dar de ce să nu ne 
transformăm în ceva mai pur, mai nobil? Dacă am deveni nu 
doar asemenea îngerilor, ci asemenea lui Dumnezeu? 

— Şerpi şi mere, şopti Brescoll. 

— Da... Aşa se spune şi în holotransmisia lui Kwok, nu? În 
acest context, ce înseamnă ca Instrumentalitatea să „redea 
omenescul omenirii”? Sau să „păstreze omul ca om”? De asta 
te-am implicat şi pe tine, Jim. Şi pentru că, în cadrul 
Instrumentalităţii, Baldwin Beech e cunoscut ca Lord Marflow. 
Brescoll o privi pierdut. 

— Presupun că ar trebui să fiu surprins. 

— Cum vrei, îi spuse Rollwagen, ridicând obosită din umeri. 
Sau nu. Am primit astăzi acest fişier printr-un canal de 
rezervă. De la Baldwin Beech. M-am gândit că s-ar putea să te 
intereseze. 

Precaut, Jim înclină din cap. De pe birou se ridică un ecran şi 
începu o transmisie video. 


Liniştea fu spartă de zgomot de paşi. Apăru imaginea unei 
biblioteci labirintice. Senzaţie de izolare totală, ca şi cum 
biblioteca umplea propria lume într-un turn, ori sub pământ, 
plutind pe mare sau în cosmos. Nenumărate cărţi pe rafturi 
prăfuite, ca nişte lespezi pe morminte uitate. 

— Bună ziua, Lady Jasae, spuse Baldwin Beech, apărând în 
cadru, un personaj virtual somptuos în haine roşu cu negru, în 
contrast deliberat. Sunt Marflow. V-aţi gândit vreodată în ce fel 
seamănă o bibliotecă cu un palat al memoriei? Aceste cărţi 
necitite - vai! 

— Sunt tronuri goale de pe tărâmuri inexistente. Ciorchini de 
struguri putrezind în vie, ce nu vor fi niciodată vin care să 
îmbete mintea vreunui cititor. Până acum. 

Beech se întinse şi luă de pe un raft din apropiere o carte 
prăfuită, cu un lacăt pe ea. Suflă praful şi deschise lacătul cu o 
cheiţă. 

— Uite, Traicte des Chiffres, publicat în 1586. Autorul, Blasie 
de Vigenere, a creat prima autocheie de succes, în care 
mesajul conţine propria cheie. El credea că un mesaj poate fi 
ascuns în imaginea unui câmp de stele. Sau chiar în stele. El 
scrie aici: „Toate lucrurile din lume constituie un cifru. Natura 
nu este decât un cifru şi o scriere secretă. Marele nume şi 
esenţa lui Dumnezeu şi a minunilor sale, faptele în sine, 
planurile, vorbele, acţiunile şi comportamentul omenirii - ce 
sunt ele, dacă nu parte dintr-un cifru?” 

Beech îşi mângâie absent barba cu fire albe, apoi închise şi 
încuie cartea înainte de a o pune la loc pe raft. Făcu gesturi în 
aer, făcând să apară simboluri şi configurații geometrice 
sclipitoare. 

— Ţine minte, dragă Lady Jasae, că „cifru” poate însemna 
„Zero”, adică nimic. Sau totul. Şi a ascunde un mesaj, şi a 
rezolva o problemă. Şi uşa care ascunde, şi cheia care 
descuie. Băiatul tău, Jaron Kwok, a pus la inimă cuvintele lui 
Vigenere.  Recunoşti semnul acesta strălucitor? Tiparul 
şerpuitor antic, „cheia grecească”. O formă geometrică. 
Indoită în formă de cerc, alcătuieşte un labirint clasic. Cheia e 
în labirint, iar labirintul e în cheie. Dacă vrei să-ţi găseşti 
băieţii, Lady Jasae, va trebui să mă urmezi! 

Figura zâmbitoare a lui Beech se metamorfoză într-un text 
presărat cu ecuaţii, apoi dispăru şi textul. 


Rollwagen opri programul. Lumina palidă a soarelui care 
cobora deasupra peisajului iernatic nu se revărsa în cameră, ci 
evada din ea. 

— Imaginea bibliotecii vaste e un lucru comun în 
comunicațiile pe computer între membrii Instrumentalităţii, 
explică ea, dar Beech a modificat-o ca să corespundă nevoilor 
sale. Aroganţa afurisitului de Marflow - Beech - este marele 
nostru avantaj. Îşi bate joc de mine, de noi. Altfel, de ce mi-ar 
fi trimis asta? 

— Aveţi idee ce-nseamnă ultima parte? Textul tipărit? Întrebă 
Brescoll. 

— Am cerut să fie analizat preliminar. Detaliază cerinţele 
pentru tipul de maşină cuantică universală Turing, pe care s-ar 
putea rula algoritmul autoevolutiv fundamental. Cel care se 
presupune că stă la baza procesului numeric al întregului 
nostru univers. Teoria gravitaţiei cuantice sugerează că starea 
iniţială a universului poate fi copiată pe un singur CD-ROM sau 
pe un suport de date, deci setul fundamental ar putea 
cuprinde, de fapt, o cantitate foarte mică de informaţii. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Textul sugerează, sau aşa mi se pare mie, că se lucrează 
la o clavis universalis algoritmică, o cheie universală, spuse 
Rollwagen sec. Vor să spargă codul universului, dacă pot. 

— Cine? Întrebă Brescoll, temându-se că deja ştia răspunsul. 

— Baldwin Beech şi membrii Instrumentalităţii care au 
aceleaşi convingeri. 

Jim se încruntă, gânditor şi nemulţumit. 

— Dar contactele lui Patsy Hon din China? Şi ele erau din 
Instrumentalitate? 

— Posibil. Sau erau supravegheate de ea. Instrumentalitatea 
este foarte puternică în SUA, dar Forrest a trăit mulţi ani în 
China premaoistă. Nu m-ar surprinde dacă SCI ar avea printre 
membrii ei mai mulţi agenţi ai Instrumentalităţii. Forrest 
cunoştea foarte bine China şi Rusia, iar lucrările lui publicate 
erau bine cunoscute acolo. A călătorit mult prin lume, la drept 
vorbind. 

Rollwagen se lăsă pe spate în scaun, îşi încolăci braţele la 
piept, iar ecranele se ascunseră din nou în birou. Brescoll 
înţelese mesajul. Întâlnirea se apropia de sfârşit. 


— Mai e ceva ce ar trebui să ştiu? Întrebă, în timp ce se ridica 
să plece. 

— Numai că Robert Beckwith, de la guvern, a dispărut. 
Cherise Lemoyne, văduva lui Kwok, mă rog, fosta soţie a lui, a 
dispărut şi ea. 

— Face şi ea parte din Instrumentalitate? 

— Nu, din câte ştiu eu. 

— E o uşurare, dacă-i adevărat. 

— Încă un lucru, Jim, înainte de a pleca. 

Brescoll cobori privirea spre pantofii cu care călca pe țesătura 
solidă a covorului. 

— Doamnă directoare, nu e nevoie să-mi spuneţi să nu 
dezvălui nimic din cele auzite de la dumneavoastră. Nici eu nu 
le-aş fi crezut acum o oră şi jumătate. 

— Nu asta am vrut să-ţi spun. Vreau să-l trimiţi pe Wang 
şi/sau Lingenfelter în China să-i vâneze pe Beech. 
Colaboratorii lui ştiu multe despre ce se întâmplă, dar nu prea 
multe, sper. Cred că avem resursele necesare pentru a trece 
acest test, oricare ar fi rezultatul. 

— Mă rog pentru asta. 

— Da, aprobă Rollwagen cu un surâs discret. Apropo, ce mai 
face soacra ta? 

Schimbarea subită a subiectului îl luă prin surprindere. 
Gândindu-se la soţia lui, se uită la verighetă, apoi îşi duse 
distrat mâna prin păr. Inelul nu se deteriorase, dar, din cauză 
că se îngrăşase în decursul anilor, a trebuit să-l dea la 
modificat, ca să între pe degetul îngroşat. Şi părul, ca şi 
verigheta, fusese mai gros, atunci când inelarul fusese mai 
subţire. 

— E bine. Câteva complicaţii minore după operaţie, destul ca 
s-o îngrijoreze pe soţia mea, dar cred că mama ei se va 
însănătoşi. 

— Mă bucur, spuse Rollwagen, înainte de a reveni la hârtiile 
de pe birou. Concediu plăcut. 

— La fel şi dumneavoastră, rosti adjunctul ei şi părăsi 
încăperea. 


Jim porni spre biroul său, cu gândul la Instrumentalite, la lorzii 
şi doamnele ei. Noţiunea îl enerva, aşa cum îl enervase în 
studenţie sistemul grecesc de frăţii. li căutase o scuză în lipsa 


de maturitate a adolescenţei, dar clicile acelea aveau un soi 
de caracter tribal meschin pe care nu-l putea înghiţi. Otrăvitor 
ca şi conţinutul sticlei pe care erau desenate un craniu şi două 
oase. 

Adevărat, făcuse ceea ce trebuia când intrase în serviciul 
guvernului, dar nimic mai mult. Nu se înclinase în faţa Bufniţei 
Sacre într-o pădure de sequoia din California, cum făcuseră cei 
nobili, bogaţi şi puternici în crângul din Boemia. 
Instrumentaliştii însă duceau relaţiile sociale la alt nivel. Poate 
că extrema logică a spiritului de echipă era societatea secretă, 
cu robe şi parole, peceţi şi iniţieri la miezul nopţii. Asta însă 
amintea prea mult de Ku Klux Klan. 

Deschise uşa şi intră în birou, trântindu-se pe scaun şi 
simțind cum îl împunge pistolul de la talie. In ciuda 
dezgustului pentru titlurile lor feudale nostalgice şi costumaţia 
caraghioasă a lui Beech pe post de Marflow, directorul-adjunct 
Brescoll încerca să rămână receptiv la Instrumentalitate şi la 
rolul jucat de Rollwagen în cadrul ei. 

Şi la prietenii lui, pescarii anonimi. Îi plăcuse întotdeauna 
ambiguitatea replicii lui Groucho Marx: „Nu m-aş înscrie 
niciodată într-un club care m-ar accepta ca membru.” Se 
întrebă cât de departe îl duseseră „străinii amabili” pe tărâmul 
strângerilor de mână secrete. 

REVELAȚIA OGLINZII 

A Lacul-care-nu-trebuie-să-poarte-nume 

In studioul-chilie de sub munte, Don Markham se obişnuise cu 
mirosul de praf şi igrasie şi cu bâzâitul perpetuu al 
generatorului. Dar simţurile sale sensibile cedau imediat ori de 
câte ori pătrundea pe tărâmul virtual, jucăria lui. La fel cedară 
şi acum, când începu din nou să-şi frământe creierii încercând 
să decodifice imaginile înglobate în holotransmisia lui Kowk. 

Nu reuşise să descifreze înțelesurile profunde ale 
holotransmisiei până acum. Nu aflase decât un singur lucru 
nou şi surprinzător, când revăzuse înregistrările din propriul 
său sistem. Analiza lor arăta că, atunci când holotransmisia 
apăruse pentru prima oară printre insulele unite ale petrecerii 
din Cybernesia - când el fusese ocupat s-o blocheze - 
programul holotransmisiei pătrunsese şi extrăsese simultan 
algoritmi şi elemente de cod din extensiile insulei zburătoare 
pe care Don le făcuse pe modulele Bester. Nu înţelegea încă 


ce legătura avea asta cu restul datelor pe care le deţinea, dar 
informaţia i se părea suficient de importantă că să i-o trimită 
lui Nils Barakian pentru comentarii. 

Între timp, muncea neîntrerupt. Adăpostul lui din peşteră era 
luminat pentru a simula ciclul zi-noapte din lumea de afară. 
Dacă ar fi fost mai atent, momentul transformării 
generatorului în motor de pompare i-ar fi arătat când se 
duceau la culcare în fiecare zi cetăţenii Californiei. Dormea 
puţin şi la ore ciudate. Se odihnea numai când îşi aducea 
aminte că era obosit şi mânca doar când îşi amintea că-i era 
foame. 

Cercetările nu-i erau întrerupte de bufniturile, pocnetele şi 
bubuiturile provocate de instalarea uşilor de protecţie de 
echipaje de muncitori pe care nici nu-i vedea la faţă. Se 
obişnui în curând cu zgomotele suficient ca să le ignore. Când 
nu-şi mai aminti ce anume ignora, lucrul se terminase şi 
zgomotele încetaseră. 

Nils Barakian îl informase cine era Ben Cho, ce lucra, despre 
documentele primite de la fosta soţie a lui Kwok, Cherise 
Lemoyne şi despre statutul lui ca geamăn ignorant. Din 
păcate, nu-i spusese despre acestea decât după dispariţia, 
mai precis răpirea, lui Cho. 

Ştirea că Cho fusese răpit nu făcu decât să crească presiunea 
la care Don se supunea singur ca să afle tot ce se putea 
despre Jaron Kwok şi să spargă codul holotransmisiei. 
Presiunea aceea evoluase până la punctul obsesiei totale. 

Însă în ciuda ocupaţiei şi a preocupării sale, Don se lovise de 
un zid. Cercetând în infosferă piste care nu duceau nicăieri, îşi 
amintea mereu că era perioada Crăciunului. Începu să-l 
copleşească trista singurătate. li era dor mai ales de Karuna, 
pentru că una dintre cele mai ciudate, dar şi cele mai 
frumoase, amintiri de vacanţă o avea de când fusese 
împreună cu ea. 


El şi Kari locuiau împreună într-o casă închiriată. Cuprinsă de 
spiritul vacanței, Kari insistă să cumpere un brad şi să-l 
decoreze cu beculeţe şi globuri. El începu să glumească 
despre pisicile ei, care vor avea cu ce să se distreze, despre 
felul în care arătau brazii de plastic, despre cât de uşor luau 
foc cei naturali, despre faptul că trebuia să ceară voie 


proprietarului dacă voiau să planteze un brad în curte etc. Etc. 

Dar pentru Kari nu existau obstacole. Găsiră un brad 
canadian cam subţire şi uscat (şi mort), dar drăguţ. L-au 
decorat cu beculeţe şi globuri şi, la sfârşit, Don fu nevoit să 
admită că era plăcut în alcovul cu ferestre boltite de lângă 
camera de zi. 

Toate au mers bine până în ajunul Crăciunului. Seara târziu, 
stinseră toate luminile ca să rămână numai steluţele 
sclipitoare din brad şi câteva resturi de lumânări pe măsuţa de 
cafea din camera de zi. El şi Kari stăteau pe canapeaua cu 
spătar înalt, bând vin fiert şi aromat şi mâncând lipie cu 
brânză şi pateuri. Aşa cum stăteau, privind la brăduleţul 
strălucitor şi la lumânările jucăuşe, simțeau mulţumirea 
atmosferei paşnice din faţa şemineului, deşi acestea erau 
interzise de legea locală, pe motive de poluare. 

Se mângâiară şi se sărutară prelung şi se pregăteau pentru o 
atmosferă şi mai romantică, până când una dintre pisici, din 
rasa Russian Blue, vioaie, cu blană lungă, de un gri metalizat, 
cu coada pufoasă şi lăbuţele din spate ca nişte ghetuţe 
îmblănite, sări pe măsuţa de cafea. 

— lubitule, vrei să-l dai pe Spooky jos de pe masă? 

— Daaa, spuse Don, răsucindu-se. Jos de pe masă, Spooky! 

Prea târziu. Dragul de Spooky îşi apropiase prea mult 
funduleţul îmblănit de o lumânare. Lăbuţele şi coada stufoasă 
fură imediat cuprinse de flăcări albastre şi galbene. Speriată 
de ele, pisica ţâşni de pe masă sub brad, care luă şi el foc 
imediat. 

Kari sări să prindă pisica exact în clipa în care Don săltă peste 
spătarul canapelei ajutându-se cu o mână, şi se năpusti în 
bucătărie, după extinctor. Canapeaua se balansă şi căzu în 
spatele lui. O ignoră, fugi la dulapul de sub chiuvetă şi scoase 
extinctorul. 

Kari fugea prin cameră să-l prindă pe bietul Spooky care, deşi 
mai fumega în partea din spate, nu mai ardea. Bradul însă era 
cuprins de flăcări. Don scoase din priză beculeţele şi-l stropi 
cu jeturi, ferindu-se de flăcări. Aproape că goli extinctorul, dar 
stinse focul. 

Înconjurat de miros de blană arsă, brad fumegând, plastic 
topit şi fosfat de amoniu, îşi şterse transpiraţia de pe frunte. O 
treime din brad era distrusă, dar restul rămăsese neatins. 


Ridică sofaua şi se întoarse. Kari se apropia de el cu Spooky în 
braţe. Pisica avea ochii mari şi se zvârcolea, iar ea o mângâia, 
încercând s-o liniştească. 

— Cum se descurcă? 

— Bine, spuse Kari, pupându-l pe Spooky pe cap. Nu şi-a ars 
prea multă blană. Doar smocurile mai lungi de la picioarele din 
spate şi de la coadă. l-a mai rămas destulă. 

Evaluară împreună pagubele. Niciuna nu era atât de gravă 
încât să atragă atenţia proprietarului, aşa că se îmbrăţişară, 
uşuraţi şi recunoscători. Peste câteva minute, râdeau de 
haosul petrecut în stil de desene animate. În seara aceea, 
Spooky deveni Smokey. 


Don oftă şi scutură din cap. Aici, în muntele uriaş, Karuna şi 
Smokey erau foarte departe de el. Vrând să se depărteze de 
atmosfera de vacanţă petrecută de unul singur, Don se puse 
iar pe muncit, încercând să descifreze sensul imaginilor lui 
Kwok. Se ocupa de asta când Nils Barakian îl căută la 
videotelefon; de fapt, răspundea la un apel al lui anterior. 
Bătrânul, cu o pălărie roşie ţuguiată de spiriduş pe claia de păr 
sălbatic, îi zâmbi de pe ecran, Wavy Gravy din perioada 
hippie, chemat să fie ajutorul principal al lui Moş Crăciun. 

— Crăciun fericit, Don! Îi ură el. M-am gândit la ce ai spus 
despre holotransmisia lui Kwok. 

— Hm? 

Don era concentrat să clarifice un aspect ale ideogramei 
„necesitate” ascuns în colţul din dreapta jos al tabloului lui 
Dossi. 

— În legătură cu faptul că a furat elemente din extensia ta 
Bester. 

— A, sărbători fericite! Ai vreo idee? 

— Ce fac exact modulele Bester? Întrebă Barakian, 
aplecându-se în faţă, spre cameră. 

— Permit întruchipărilor virtuale - personaje, avataruri, ce 
vrei tu - să treacă dintr-un mediu virtual într-altul. 

— lar programul insulelor zburătoare era o extensie a lor? 

— Exact. 

— Ce ştii despre teleportarea cuantică? 

— Destul ca să-mi dau seama că nimeni n-a construit încă un 
transporter ca acela din Star Trek, răspunse Don, surprins de 


întrebarea lui Barakian. 

— Corect. Teleportarea cuantică nu transportă o particulă 
întreagă dintr-un loc într-altul. Dar poţi teleporta starea 
cuantică a unei particule dintr-un loc la o particulă din alt loc. 
Starea cuantică a particulei originale este deteriorată, dar 
reîncarnată în altă particulă de la destinaţie, fără ca prima să 
fie nevoită să străbată o anumită distanţă. 

— Sună grozav. De ce nu procedăm aşa ca să ne plimbăm 
prin galaxie? 

— Pentru că ne limitează viteza luminii. Nu e instantanee. Ca 
să deplasezi corpuri umane trebuie să deplasezi cantităţi mari 
de informaţii. Să descrii componentele fizice ale unei fiinţe 
umane la nivel atomic cere, aproximativ, 1032 biţi. 

— Aici ne înfundăm, atunci? 

— Poate că nu. Vreau să-ţi arăt un mesaj pe care tocmai l-am 
obţinut. 

Inainte ca Don să spună că e sau nu de acord să-şi întrerupă 
lucrul sau să facă vreun alt comentariu, în faţa lui apăru 
imaginea unui bărbat în haine de ceremonie. Personajul îşi 
spunea Marflow şi stătea într-o bibliotecă întunecată parcă de 
spaţiile vaste pe care se întindea. Vorbea despre asemănarea 
dintre biblioteci şi palatele memoriei. Despre cărţi necitite. 
Despre definiţii şi exemple de chei şi labirinturi şi cifruri care 
includeau universul însuşi. 

— Interesant, spuse Don la încheierea mesajului, când 
Barakian reapăru pe ecran, dar ce are de-a face cu 
teleportarea cuantică? 

— Gândeşte-te cum sunt distruse şi reîncarnate stările 
cuantice. Sau cum mor, pentru a fi reînviate. Labirinturile şi 
învierea sunt de mult legate prin tradiţie. Creştinii medievali 
au văzut în povestea lui Tezeu şi a Minotaurului o prefigurare 
a ieşirii lui Cristos din iad, de exemplu. Tezeu îl reprezenta pe 
Dumnezeu şi Minotaurul pe diavol. Trecerea prin labirint a fost 
un fel de coborâre în infern. De-a lungul istoriei, mai multe 
culturi au crezut că dansul pe cărările şerpuitoare ale 
labirintului imită rătăcirea sufletului nu de mult plecat. 

— Nu... Nu te înţeleg. 

— Pentru că vorbesc nu numai despre labirinturi, spuse 
râzând bătrânul cu păr alb, până când râsul i se transformă în 
tuse, dar în labirinturi, ca Dedal! Labirintul e considerat de 


multă vreme o fereastră sau o uşă spre eternitate, o legătură 
între fiinţa umană individuală şi motivul existenţei. Mai ţii 
minte ce ţi-am spus despre Poarta lui Dumnezeu? Că se referă 
la transportarea sau translaţia în alte universuri? 

— Îmi aduc aminte că mi s-a părut o chestie al naibii de 
mistică. 

— Da, surâse Barakian, dar dacă ăsta e exact motivul pentru 
care Kwok a vrut să pătrundă în toate computerele din lume? 
Prin programul pe care tu şi Karuna l-aţi creat pentru el? 

— Nici măcar n-am de gând să te întreb de unde ai aflat 
despre el sau despre Karuna. Dar te înşeli. Nu de asta voia el 
programul. 

— Atunci pentru ce anume a spus că-l vrea? 

— Ca să simuleze modul în care un computer cuantic poate 
sparge un cifru complex încercând nenumărate chei în acelaşi 
timp, în loc să le încerce pe rând, una după alta. 

— O minciună plauzibilă, aprobă Barakian cu o înclinare a 
capului. Dar nu e plauzibil şi că, pătrunzând în toate 
computerele, putea muta suficiente informaţii ca să-şi 
teleporteze starea cuantică? 

Ipoteza era atât de deplasată, încât Don abandonă imediat 
simbolul necesităţii şi se concentră pe vorbele lui Barakian. 

— Nu cred că e imposibil. Dar, în cazul ăsta, de ce şi-a setat 
holotransmisia ca atunci când mi-a invadat sistemul să-mi 
distrugă extensia Bester? 

— Gândeşte-te, Donald, spuse Barakian, fixându-i cu privirea. 
Ai spus că modulele Bester înlesnesc tranziţia dintr-un mediu 
virtual în altul. Am stat de vorbă cu fizicieni care spun că 
universul nostru este, în ultimă instanţă, un proces 
informaţional rulat pe sistemul tuturor proceselor 
informaţionale posibile. Dacă universul nostru este o simulare 
printre alte simulări, atunci ce alt mod mai bun îţi imaginezi ca 
să păşeşti lateral din mediul virtual al acestui univers în altul? 
— „în vecini este un univers al naibii de interesant”, cită Don, 
scuturând din cap. „Hai să mergem!” 

— Poate că e. E. Cummings avea dreptate! Pe Barakian îl 
distră aluzia. Poate că Jaron ştie, pentru că e deja acolo. Un 
final, dar nu un impas. 

— Nu cred. Don scutură din cap mai viguros şi cam 
nepoliticos, îşi dădu el seama, dar Barakian nu păru afectat. 


Ca şi călătoria în timp. Nu e real. 

— Dar dacă sunt acelaşi lucru? 

— Dacă ce anume sunt acelaşi lucru? 

— Dacă, în loc de trecut, e o altă lume? Dacă a călători în 
trecut sau în viitor înseamnă a călători în alt univers? Un 
proces plauzibil din punct de vedere fizic, care presupune 
cadre seriale într-un singur univers sau universuri paralele 
interconectate într-un spaţiu vast? Dacă trecerea dintr-un 
univers în altul nu se deosebeşte de călătoria în timp? 

— Atunci de ce nu ne lovim tot timpul de călători temporali? 
Barakian avea răspunsul pregătit: 

— Holotransmisia lui Kwok sugerează că, pentru cei care 
există fizic în orice univers dat, numai acel univers este real. 
Celelalte sunt virtuale. Poate că interacţiunea cu celelalte 
universuri - trecut, viitor, paralel, cum vrei tu - e doar virtuală, 
subtilă. Dacă se teleportează exclusiv starea cuantică, atunci 
călătorii pot interacţiona numai ca fantome, „corpuri subtile”. 
E o expresie folosită în multe religii. Poate că se bazează însă 
pe un fapt real. 

— Prea mulţi poate şi dacă, spuse Don pe un ton plin de 
scepticism. Sau ştii tu ceva ce eu nu ştiu? 

— Poate, răspunse Barakian şmecher, înainte de a izbucni în 
râs. 

— Felul în care vorbeşti, rosti Don serios, mă face să cred că 
lucrez pentru un nebun care-şi închipuie că e un genial 
conducător. 

— Nici eu nu credeam în nebuni din ăştia când eram de 
vârsta ta. Mi se părea melodramatic. Supraeroi şi 
supraticăloşi. Chestii de benzi desenate, romane cu spioni, 
filme de acţiune şi aventură în care spectacolul e mai 
important decât un subiect plauzibil. Dar creiere geniale 
diabolice există cu adevărat, Don. Am permis ca politica epocii 
noastre să devină politica lor - politica spectacolului şi a furiei. 
Don se uită la el neştiind dacă a terminat, dacă făcea o pauză 
sau era căzut pe gânduri. 

— Cei care mai apreciază istoriile oamenilor şi raţiunea 
umană nu pot sta cu mâinile în sân, Don. Dacă au stat 
vreodată. 

Medita la vorbele bătrânului, cu simbolul necesităţii în faţa 
ochilor. 


— Şi? De ce-mi spui mie? 

— Pentru că e mai uşor să găseşti ce cauţi când ştii ce anume 
trebuie să cauţi. 

Don se uită din nou la simbolul înglobat în tabloul Dossi. 

— Dacă vrei să verific ce-a făcut Kwok cu programul pe l-am 
creat noi pentru el, atunci va trebui s-o implic pe Karuna. 

— Da, m-am gândit deja la asta. l-am şi dat permisiunea, dar 
numai în măsura în care suntem siguri că munca ta nu poate fi 
urmărită în infosferă. _ 

— Şi dacă am nevoie de ea aici? In locul ăsta? 

Barakian se încruntă. 

— M-am temut eu c-o să vrei şi asta. Cred că se poate aranja. 
Nici ei nu i se va spune nimic despre locul ăsta. Dacă chiar ai 
nevoie de ajutorul ei, îţi sugerez s-o contactezi imediat. Dar 
mai întâi vezi ce poţi realiza cu ea de la distanţă. 

Barakian se deconectă. 

Nici nu se terminase bine conversaţia, că Don şi începu s-o 
caute pe Karuna prin infosferă. Îi luă ceva timp s-o găsească, 
dar în cele din urmă descoperi semnătura spaţiului 
cybernesian, cu insulele lui de sclipiri negre construite din 
haosul de oceanului de date al zgomotului alb. 

Oceanul de date se schimbase de când se aventurase el în 
Cybernesia ultima oară. Sau poate că el se schimbase. Nu mai 
intra acolo pentru că nu i se părea sigur. Acum se întreba dacă 
cybernesienii au recunoscut şi ei problemele de securitate şi s- 
au relocat în alte noduri ale reţelei globale. Verifică de două 
ori că nu e urmărit şi ascultat, o identifică exact pe Karuna şi 
deschise un canal sigur. 

Site-ul ei era tot voodoo fals. Aproape că n-o recunoscu pe 
nebuna care apăru în spaţiul virtual: o ghicitoare în veşminte 
multicolore, perucă cu păr lung şi ondulat, ridicat în aer ca şi 
cum purtătoarea ar fi fost curentată, şi faţa vopsită în dungi 
gri şi roşii, acolo unde nu era acoperită cu o mască de liliac. 
Karuna deschise ochii - găuri în aripile liliacului - şi începu să 
turuie: 

— Viitorul nu e frumos, şi nici eu! 

Când văzu cine era vizitatorul, aruncă rapid costumaţia de 
vrăjitoare. 

— Donald! Slavă Domnului că eşti bine! 

— Mai bine ca niciodată. Tu? 


— Să nu te sperii de spectacolul ăsta monstruos. E o metodă 
de apărare pe care am adoptat-o. E pentru ţărănoii care vin s- 
o consulte pe Mama Karuna. Şi Cybernesia e diferită. Ne-am 
dat şi mai tare le fund, ne protejează serverele clandestine din 
afara Trifrontierei. Dar destul despre mine. Tu ce mai faci? 
Unde eşti? Nu-ţi văd adresa. Unde ai dispărut? 

— Nu sunt sigur, Kari, deşi am nişte bănuieli. M-am dat şi eu 
la fund, în mai multe feluri decât aş fi crezut. Nici dac-aş fi 
sigur n-aş putea să-ţi spun unde sunt. 

Chipul Karunei se întunecă. 

— De ce? 

— Binefăcătorii mei - despre care am discutat - au ieşit din 
anonimat, spuse Don, evitând întrebarea, dar tot mai au 
secrete, iar acum fac şi eu parte dintre ele. Ai verificat ce ți- 
am spus când ne-am întâlnit ultima oară? 

— Da. Bine că m-ai avertizat să fiu atentă. Am creat adrese şi 
identități false pentru căutare, în caz de nevoie. O mare pane 
dintre acoperirile mele s-au pârlit la contratestări de nivel 
foarte înalt. Îmi datorezi o grămadă de programe remailer 
autonome/anonime. 

— Şi? Tot mai crezi că sunt nebun? 

— Nebun eşti oricum. Dar cred că lumea e mai nebună decât 
tine. Aşadar, ce ai mai făcut? Ultima oară când am vorbit, te 
pregăteai să mergi la Philadephia să vezi un tablou, ceva ce ai 
identificat în holotransmisia lui Kwok. Ai găsit ce căutai? 

— Am găsit mult mai multe. 

Don încercă s-o pună la curent cu ceea ce i se întâmplase şi 
cu munca lui. Întâlnirea cu Colbeth şi Barakian. Zborul în 
California şi călătoria cu elicopterul la lac şi pe munte şi în 
centrala electrică ascunsă. Dispariţia lui Cho, care ancheta 
dispariţia lui Kwok, care ancheta dispariţia dispozitivelor QC 
prototip. 

Trebui să-şi însoţească descrierea cu texte şi înregistrări 
virtuale când ajunse la imaginile înglobate în tabloul lui Dossi, 
la rândul lui înglobat în holotransmisia Kwok, la rândul ei 
înglobată în datele din infosferă. Îi arătă până şi înregistrarea 
mesajului trimis de Barakian cu câteva minute înainte, 
transmisia aceea scurtă şi bizară de la Marflow, cu bibliotecile, 
labirinturile, cifrurile şi cheile lui. 

— Stai puţin, îl întrerupse Karuna. Mesajul lui Marflow se opri 


la jumătate, într-o parte a ecranului, în vreme ce X-u/ de pe 
tabloul lui Dossi pâlpâia în cealaltă. Mai spune-mi o dată de ce 
ai pus X-ul în colţul ăla. 

— Ca să reprezint o necunoscută. Mi s-a părut potrivit acolo 
ca simbol. 

— Numai de asta? 

— Da. 

Karuna scutură din cap. 

— Băiete, tu ar trebui să fii ghicitor, nu eu. Nu spargem 
tiparul ca să recunoaştem codul, ci spargem codul ca să 
recunoaştem tiparul. Singura problemă e că nu ştii dacă ce 
faci e corect, şi mai ales dacă lucrezi corect. 

— Despre ce naiba vorbeşti? 

— Ştii ce este o autocheie, nu? 

— Un mesaj codificat, spuse Don tot mai nemulţumit, a cărui 
cheie e chiar mesajul. O spune Marflow. 

— Te-ai gândit vreodată că ai pus X-ul acolo pentru că 
holotransmisia Kwok este o autocheie? Despre asta vorbeşte 
Marflow. 

— Nu-nţeleg. 

— Bun! S-a schimbat situaţia, măcar o dată. X-u/ pare corect 
pentru că e corect. Hai să-ţi trimit nişte imagini în spaţiul tău. 
Tiparul  şerpuitor din centrul labirintului este o cheie 
grecească, nu? În greacă, X este chi. X-u/ lui Kwok marchează 
locul. Ai văzut, dar nu ţi-ai dat seama. 

În mintea lui Don, asocierile curgeau în cascadă. X-u/ lui 
Kwok. Fostul lui coleg de cameră, Benjamin Cho. Femeia care 
ar fi devenit fosta lui soţie, dacă n-ar fi rămas văduvă, Cherise 
Lemoyne. Pseudonimul cu care semna în studenţie, Kwok X. In 
chineză, chi - în majoritatea ortografiilor scris, dar nu 
pronunţat ca în greacă - însemna energie vitală. Holevo chi, 
conceptul matematic folosit la simplificarea analizei 
fenomenelor cuantice complexe, în acelaşi fel în care entropia 
lui Shannon a permis simplificarea clasică a informaţiei. Fotoni 
în codependenţă şi spirala dublă a ADN-ului, fiecare şi 
amândouă formând un X răsucit în stil Möbius, un 8 culcat, un 
semn al infinitului... 

— Kari, am nevoie de tine, zise el. 

— Sunt măgulită, râse ea. E plăcut să aibă oamenii nevoie de 
tine. 


— Nu, serios! Tocmai ai făcut o descoperire esenţială. Trebuie 

să mă ajuţi. Lucrez la ceva prea important pentru mine ca să 
continuu să rezolv problema de unul singur, chiar dacă aş 
putea. M-am gândit la Crăciunul când pisica a aprins bradul şi 
mi-am dat seama că am nevoie de tine aici. 

Karuna îl privi lung, în tăcere. 

— Mă duc la ai mei în vacanţă, spuse ea gânditoare, dar să 
zicem că aş vrea să vin la tine. Cum ajung acolo? Nici tu nu ştii 
unde e „acolo” ăsta al tău. 

— Nu, dar oamenii pentru care lucrez ştiu şi unde mă aflu eu, 
şi unde te afli tu. Te aduc ei aici. 

— Kwok a dispărut, Cho a dispărut şi nici tu nu arăţi prea 
bine. Nu ştiu dacă e bine să vin acolo, Don. De ce se 
interesează toţi de Kwok şi Cho, la urma urmei? Au sau nu 
computerul ăsta ADN cuantic teribil? 

Don îşi luă o pauză de gândire, apoi replică: 

— Poate că nu au, ci sunt chiar computerul, prin labirintul 
cromozomilor. Dacă ai fi computerul, dacă oglinda 
transparentă a  ADN-lui tău s-ar separa în cioburi 
bionanotehnologice, atunci ai putea sparge orice cod. Ai avea 
acces peste tot, la orice informaţie stocată electronic, de 
oriunde. Ai fi cel mai tare spion! 

— Sau Dumnezeu. Sau Moş Crăciun, spuse Karuna şi scutură 
din cap. 

— Binefăcătorii mei au mai mulţi bani şi mai multă tehnologie 
decât îţi închipui, Kari. Ar trebui să ştii câţi bani îmi dau. Şi câţi 
ti-ar da şi ţie. 

— Nu banii sunt problema. 

— Atunci ce? Libertatea? Cât de liberă te simţi acum, ascunsă 
acolo? Ai încredere în mine, Kari, aşa cum am avut şi eu în ei. 
Nu-mi pare rău. Nici ţie n-o să-ţi pară. 

— Dă-mi timp să mă gândesc, îl rugă Karuna, cu un zâmbet 
timid. Măcar câteva ore. Apoi contactează-mă din nou. 

— Bine. Atunci, ne vedem mai târziu. 

Don se simţi ciudat de uşurat după ce vorbi cu Karuna. Ideea 
că i s-ar putea alătura aici, în muntele de sub lac, în temniţa 
asta prăfuită şi mucegăită, duduind de energie, îl bucura peste 
măsură. 

Doar într-un colţişor îndepărtat al minţii se instalase teama că 
ar pune-o în pericol. Ce fel de pericol - n-ar putea spune, nici 


în cazul ei, nici într-al lui. 
X 
FĂINA OASELOR SALE 
Guangzhou 
Zborul cu avionul de la Kowloon, aterizarea pe un aeroport 
particular ascuns, transferul în altă ambulanta, într-un camion, 
apoi în alt camion - ar fi trebuit ca mintea lui Ben să fie 
înceţoşată. Dar nu era. 
Când nu erau în public, Zuo şi Sân dezactivau implanturile 
neuroparalizante, iar el îşi putea relaxa muşchii. De multe ori îl 
legau la ochi, dar nu ştia ce anume nu trebuia să vadă, 
oameni sau locuri. 
Răpitorii lui îşi imaginau că paralizia îi anula simţurile. Se 
înşelau, dar proceda în aşa fel încât ei să nu-şi schimbe 
părerea. Era conştient şi simţea durerea. Şi era treaz. Se 
prefăcea că doarme, deşi nu voia. Când se relaxa suficient ca 
să lase garda jos, atunci îl năpădeau gândurile morbide. Mai 
ales când îşi dădu seama că-i mai văzuse undeva pe Zuo şi 
Sân. Erau cuplul care se giugiulea pe promenada Victoria 
Peak, în seara când o cunoscuse pe Marilyn Lu. 
Undeva pe traseu, Sân îşi schimbă rochia de mătase cu blugi, 
ghete şi cămaşă. Ilmpreună cu restul echipajului, Zuo îşi 
schimbă şi el hainele de oraş cu ţinută de camuflaj. În drum 
spre destinaţie, li se alăturară alţi bărbaţi în salopete de 
camuflaj, plus câţiva în costum negru, de afaceri. Răpitorii 
aveau arme automate, dar bărbaţii în costume de camuflaj 
duceau şi grenade şi purtau centuri cu măşti de gaze, pe 
lângă ceva ce semăna cu mine sau material exploziv. Unii 
târau după ei canistre mari de benzină. 
Pe Ben îl nedumerea capacitatea lor de luptă. Doar nu aveau 
nevoie de tot armamentul şi muniţia numai ca să-l ţină pe el 
ostatic. Nu aveau probleme în a-l lega sau a-i pune căluş, şi 
nici el nu le crease necazuri când îi dăduseră drumul să 
mănânce sau să-şi golească intestinele. Cu ajutorul lui Sân, îi 
convinsese să nu-l lege la ochi în somn. Se prefăcea atât de 
bine că doarme, încât uneori chiar adormea. 
Nu şi de data asta. 
In cele din urmă, veghea lui dădu rezultate. Când camionul 
încetini, înainte să-l trezească din „somn” ca să-l lege la ochi, 
Ben deschise ochii o secundă şi văzu unde ajunseseră. Ştia 


locul din fotografii - şi Marilyn Lu şi Jaron Kwok fuseseră acolo. 
Recunoscu imediat acoperişul albastru în straturi la Sălii 
Memoriale Sun Yat-sen şi se miră de ce fusese adus într-un loc 
pe care oricum voia să-l viziteze, ca parte a investigaţiei sale. 
Îşi dădu seama că erau gata se coboare când Zuo îi smulse 
bandajul de pe ochi şi-i activă implanturile. Doi dintre bărbaţii 
înarmaţi până în dinţi îl puseră într-o ladă ca un sicriu, care 
mirosea a cedru. ÎI legară de mâini cu un lanţ care trecea 
printr-un inel prins de scândura de deasupra capului, apoi 
bătură capacul în cuie. 

Închis în ladă, nu mai văzu ce se întâmplă, dar, ghidându-se 
după sunete şi senzaţii, bănui că era mutat pe o platformă şi 
ridicat. Aparatul lăsă lada jos, probabil pe podeaua sălii, după 
ecou. Simti podeaua coborând şi realiză că se află într-un lift 
care deservea, probabil, scena. 

Când se opri liftul, lada fu ridicată, apoi trântită jos. Incapabil 
să se prindă cu mâinile, căzu cu faţa înainte, lovindu-se de 
ceea ce fusese partea de sus, devenită partea laterală a lăzii. 
Undeva, nu foarte departe, auzi liftul urcând şi lăsându-l pe el 
acolo. 

Bare de metal smulseră capacul lăzii. Ben nu căzu cu faţa la 
podea, dar numai pentru că nu-i permise lanţul. 

Prin ochii întredeschişi zări o încăpere care semăna cu 
atelierul unui teatru, o masă, taburete, ferăstraie circulare şi 
alte unelte de tâmplărie folosite la construirea decorurilor. 

— Opreşte implanturile, ordonă Helen Sân. Uită-te la el. Îi 
curge sânge din nas. 

În ciuda furiei îndreptate spre Zuo, Sân şterse cu grijă nasul 
şi faţa lui Ben cu un şerveţel. În spatele ei, uşile duceau la 
depozitul de costume şi recuzită. 

— Şi ce dacă s-a ciocnit puţin la transport? Rânji Zou, fără să 
oprească implanturile. Îl retuşăm puţin. 

— Prietenilor noştri americani n-o să le placă, spuse Sân, în 
timp ce-l curăța în continuare pe Ben, care i-ar fi mulţumit, 
dacă ar fi putut deschide gura. 

— Atunci lasă-i pe ei să facă treaba murdară, strigă Zuo 
furios. Nu c-ar fi făcut-o vreodată. Națiune de monştri cu două 
feţe! Ipocriţi aroganţi şi plini de toane! Îşi bat joc de dreptate, 
democraţie şi libertate numai când rostesc cuvintele astea. Nu 
sunt decât o acoperire pentru hoţiile şi crimele lor, făcute în 


interes economic. 

Am pierdut oameni buni în clădirea asta, şi pentru ce? 
Căutând ceva ce nu găseşte nimeni? O diversiune menită să-i 
împiedice pe anchetatori să găsească un lucru care nu poate fi 
descris? 

— Mă îndoiesc că te-ai gândit vreodată că aşa ne-am infiltrat 
propriii oameni printre personalul de aici, replică Sân, în sfârşit 
mulţumită de felul în care arăta faţa lui Ben. Adună şerveţele 
şi le aruncă. Ca să putem intra aici când vrem. Ca să mă 
folosesc de spaţiul ăsta pentru expoziţia mea. Ca s-o 
împânzeşti cu explozibil, la nevoie. Ştii ce, dacă-i urăşti aşa de 
mult, de ce lucrezi cu ei? 

— Mă folosesc de ei şi de banii lor. Americanii spun: „Ţine-ţi 
prietenii aproape şi duşmanii pe statele de plată ale CIA”. In 
regulă. Nu iau în considerare ce cred „străinii” sau cum trăiesc 
ei. Numai la buzunarele lor se gândesc. Asta-i o slăbiciune pe 
care pot s-o exploatez. Manipularea manipulatorilor! In lupta 
împotriva necredincioşilor care controlează China, Războinicii 
Noilor Învăţături vor fi „prietenii” bine plătiţi ai americanilor. 

— Am zis să dezactivezi implanturile, repetă Sân. În cele din 
urmă, Zuo o ascultă. Ben îşi simţi din corpul funcţionând. 
Mulţumesc. Ai grijă ce vorbeşti. Işi revine. 

— Nu trebuie să fiu atent ce vorbesc, continuă Zuo, la fel de 
nervos. De ce să mă tem de o nație de pămpălăi, dependenţi 
de maşini scumpe şi antidepresive? Hei, Cho, unde te rogi? La 
Christco sau la Jesus Depot? Locuitorii imperiilor ca ăla din 
care se trage el întotdeauna sunt victimele propriilor excese. 
Se prăbuşesc pentru că nu se pot adapta. 

Scuturând din cap, Sân făcu semn echipajului lui Zuo să 
strângă lanţul cu care era legat Ben, ca să nu mai cadă. Apoi 
bărbaţii se risipiră - păzeau oare clădirea? Puneau explozibil şi 
mine? Se întrebă Ben. Dar indivizii în costume negre, cu alură 
de gangsteri, rămaseră lângă el şi Sân. 

„Femeia se întoarse spre o grămadă de manechine stivuite. 
incepu să lucreze calm cu unul dintre cele care păreau mai 

reale, aşezat separat. Fusese modificat ca să semene cu o 
pictură pe care Ben o văzuse cândva: martiriul Sfântului 
Sebastian. Insă acesta semăna mai degrabă cu martiriul unui 
muncitor dotat cu unelte de constructor în loc de săgeți în 
corp şi o curea de care atârnau diverse unelte, în loc de pânza 


care-i acoperea părţile intime. 

— Poate că eşti invidios pe succesul americanilor, îi aruncă 
Sân lui Zuo peste umăr. Invidios pe un stat măreț care oferă 
bogăţie, oportunități, abundență, ca să-ţi  îndeplineşti 
dorinţele... 

Zuo scoase un zgomot nepoliticos. 

— Bogăţie! Oportunităţi! Abundenţă! Cele mai mari minciuni 
din Occident! Şi China le-a înghiţit pe toate. Ce e bogăţia lor, 
lumea lor mai bună, viitorul lor luminos? Să poată consuma un 
procent şi mai mare din bunurile lumii, lăsându-i pe alţii fără 
nimic, asta-i tot. Se tem că dreptatea le va lua luxul. Cum să-şi 
alunge teama? Păi, consumând tot mai multe bunuri, cât se 
mai poate, bineînţeles! 

Ben se uită cum Zuo făcu o mişcare de dans greoaie către el. 

— Uite aşa se-nvârte lumea! Capitalişti, comunişti... toţi sunt 
nişte imperialişti temporali. Colonizează viitorul cu ideea 
necredincioasă că, în timp, vor avea o viaţă mai bună. În 
vremea asta, pentru toate popoarele lumii, viaţa va fi tot ma; 
grea! Viitorul lor „luminos” e o mare minciună! 

— Şi care e alternativa ta? Întrebă Sân, refăcând stratul de 
vopsea de pe martiriul clasei muncitoare. 

— Omenirea se poate salva numai prin recrearea zilelor în 
care a trăit Profetul Mahomed pe Pământ. Ca musulman 
Wahhabi, ştiu acest lucru. Recunoaşte şi tu. Coloniştii timpului 
cred că pot stăpâni viitorul obligându-ne să le înghiţim 
minciuna progresului, dar majorităţii popoarelor nu le place 
lumea pe care ei le-o construiesc. Suntem oprimaţi nu numai 
de nenorocirile zilnice, dar şi de viitorul pe care ni-l pregătesc! 
Trebuie să-i gonim pe colonişti din timpul nostru şi din minţile 
noastre, aşa cum altădată i-am gonit de pe pământurile 
noastre. Numai în acest fel se vor reînnoi învăţăturile 
Profetului, aşa cum se cuvine. 

— Cei care repetă trecutul, şopti Sân, nu sunt condamnaţi să 
şi-l amintească. 

— Te-am auzit! Strigă Zuo, privind spre manechinele ei. 

Fiecare fusese modificat astfel încât să amintească de o mare 
operă de artă din diverse perioade istorice. Şi ce-i cu 
„expoziţia” asta pe care o expui în foaier, sub alt nume decât 
al tău? 

— Eu îţi pot explica, răspunse Sân pe un ton rece, dar nu pot 


înţelege în /ocul tău. 

— Dacă nu ai nimic de spus, lătră Zuo şi izbucni în râs, măcar 
fă-o cu glas tare! 

În acel moment pătrunse în încăpere unul dintre oamenii lui 
şi îi comunică ceva pe un ton şoptit, dar agitat. 

— Îmi pare rău, Shin Heung-lin, i se adresă Zuo lui Sân, dar 
trebuie să-l „ducem la culcare” din nou pe prietenul tău. Ne-a 
sosit clientul. 

Ben auzi liftul coborând. Oamenii se agitau şi strigau în afara 
razei lui vizuale. Dacă n-ar fi fost paralizat, şi-ar fi exprimat 
marea uimire când Baldwin Beech, cu faţa încadrată de o 
barbă căruntă, se uită la el cum stătea în aşa-zisul sicriu; era 
însoţit de Ike Carlson, bărbatul cu barbişonul de tap. 

— E Ben Cho, fără îndoială, spuse Beech, examinându-i ochii 
largi şi făcând semne afirmative din cap către Zuo. Geamănul 
negru al lui Jaron Kwok. Haideţi să-ncepem, doamnă Hon. 

O femeie minionă apăru brusc şi scutură viguros din cap. 
Fiind atât de strâns împletit, din părul ei nu se clintea niciun 
fir. Fără niciun gest inutil, le făcu semn oamenilor lui Zuo s-o 
ajute. Împinseră spre Ben o piesă de mobilă căptuşită, care-i 
sugera o combinaţie neplăcută de scaun cu rotile cu scaunul 
dentistului. 

— Eşti sigur că nu aude şi nu vede când e în starea asta? 
Întrebă Sân. 

— De ce? Beech îşi ridică ochelarii pe frunte. A dat vreun 
semn că e conştient cât a fost paralizat? 

— Nu, răspunse Sân, în timp ce oamenii lui Zuo îl scoteau pe 
Ben din sicriu şi-l târau spre scaunul medical. Eram doar 
curioasă. 

— E bine să fii întotdeauna foarte atentă, remarcă Beech cu o 
aplecare a capului şi un zâmbet care-i amintiră lui Ben de 
gazda unui spectacol de varietăţi. 

Bărbaţii îl aranjară în scaun. Beech, Hon şi Carlson îl prinseră 
în curele. 

— Singurul mod de a şti ce se întâmplă e să-i monitorizăm 
activitatea cerebrală, dar o să fie o provocare mai mare decât 
în cazul lui Kwok, îi explică Beech lui Sân. Apoi se întoarse și i 
se adresă lui Hon cu voce joasă: Implanturile care elimină 
durerea, introduse când i s-au scos măselele de minte, erau 
experimentale. Le are de ani de zile şi s-ar putea să nu 


funcţioneze la nivel optim. Va trebui să le verificăm. Nu e un 
DIVEr ca Kwok, deci nu i-au fost perfecţionate. Nu se văd urme 
de hardware sau conexiuni de electrozi pe piele. Va trebui să 
folosim o plasă şi ochelari de realitate augmentată. 

Ben simţi o înţepătură pe scalp când Hon îi ataşă plasa. 
Beech îi aşeză ochelarii pe ochi. Aceştia începură verificarea 
sistemului. 

— Dr. Beech, detectez activitate nervoasă. 

— Şi? 

— Din tiparele cerebrospinale pe care le văd aici, aş spune că 
paralizia musculo-osoasă este totală, dar fac pariu că e 
conştient de ce se petrece în jurul lui. 

Beech se încruntă şi-şi apropie faţa de a lui Ben, prinzându-i 
maxilarul în mână. Carlson, în costum negru, scoase la vedere 
un pistol automat cu ţeava şi mai neagră. 

— O, dr. Cho, ne prefacem adormiţi, nu-i aşa? Spuse Beech. 
Ştii prea multe, cum se spune în romanele polițiste vechi? Nu 
e sănătos. 

Se îndreptă de spate. Pe faţă i se instală o expresie 
gânditoare. Îşi mângâie barba, se uită la Hon şi decise să 
continue. 

— Pe de altă parte, starea ta actuală poate să fie un avantaj. 
Eu credeam că va trebui să-ţi dezactivăm implanturile 
neuroparalizante ca să ne începem micul experiment, dar asta 
simplifică lucrurile. Ne putem baza pe faptul că vei rămâne 
conştient, fără să fie nevoie să-ţi punem căluş sau să te 
legăm. Foarte eficient, zău. 

Beech îl bătu uşor pe Ben pe cap şi dispăru. Când reveni, Hon 
era lângă el. Amândoi purtau măşti şi mănuşi chirurgicale. 
Hon ducea un recipient pentru materiale periculoase. || aşeză 
cu grijă pe o măsuţă de inox pe care o mutară lângă Ben. li 
puse garoul pe braţ şi tamponă la îndoitura cotului. Beech 
făcu acelaşi lucru la mâna stângă. 

Din momentul în care fusese răpit, pe Ben îl cuprinsese o 
teamă necunoscută. Aceleaşi gânduri morbide îl bântuiau de 
câte ori se trezea. În starea aceea între somn şi veghe, se 
simţea ca un grăunte măcinat între două pietre de moară, 
China şi Statele Unite. Între imperiul care nu îndrăznea să-şi 
rostească numele şi cel care spunea că nu e imperiu. Şi tot 
aşa, la nesfârşit. 


Oare ce fel de aluat o să iasă din făina oaselor sale, când vor 
fi fost măcinate? 

Acum, confruntat cu perspectiva de a suporta o tortură 
medicală necunoscută în mâinile acestui bărbat, acest demon 
flasc ieşit din mecanismul din umbră aflat în spatele tuturor 
celor petrecute - mai întâi cu Jaron, iar acum cu el - acum se 
simţea cu adevărat îngrozit. 

— Doamnă Hon, dacă sunteţi amabilă, umpleţi seringa cu 
mostra bionanotehnologică marcată cu roşu, spuse Beech. 
Detectivul Lu a fost drăguță s-o activeze în prealabil cu 
sângele domnului Cho. Eu o s-o umplu pe a mea cu rămăşiţele 
netratate ale lui Kwok, pe care Domnul Z, în hainele lui de 
camuflaj ţipătoare, le-a obţinut pentru mine. De ce să mai 
pierdem vremea? Îl injectăm cu amândouă. 

Ben se uită cu spaimă crescândă cum Hon şi Beech luară 
fiecare o fiolă dintr-un stativ aflat în cutie. Când inserară acul 
unei seringi de 100 ce în mijlocul dopului de cauciuc al fiolei 
alese, observă că dopurile erau într-adevăr de culori diferite. 
Fiola lui Hon avea culoare roşie, a lui Beech - albastră. 

Nu se gândi prea mult la codul culorilor. Niciodată nu se 
dăduse în vânt după seringi, dar se simţea mai bine când i se 
lua sânge, decât când i se introducea ceva în organism. 

— Mă tem c-o să doară puţin, spuse Beech, după felul în care 
a reacţionat cenuşa la sângele tău. Dar nu te agita. Gândeşte- 
te că durerea e reală, iar realitatea e dureroasă. 

Ben se uita, incapabil să clipească sau să se răsucească, cum 
Hon şi Beech îi luară câte un braţ. Nici chiar în studenţie, când 
mergea la chefuri şi nu avea probleme să înghită sau să 
inhaleze tot soiul de chestii mai mult sau mai puţin 
otrăvitoare, nu suporta să i se injecteze nimic. Străpungerea 
tegumentului era iritantă şi nenaturală. Dispreţuia electrozii şi 
alte dispozitive electronice similare din acelaşi motiv. 

Se gândi la ultimele zile ale Reynei, înţepată cu ace de 
perfuzie prin care se scurgeau calmante. Şi imaginea aceea, 
care nu-i dispăruse niciodată din minte, îi sporise dezgustul 
profund faţă de înţepăturile din piele. 

Hin şi Beech aleseră câte o venă pusă în evidenţă de garou 
şi-l înţepară simultan. Ben ar fi vrut să vomite sau să leşine, 
dar nu putea nici măcar să-şi încleşteze sau să-şi relaxeze 
pumnii. 


— Când te obişnuieşti cu durerea, numai atunci o simţi cu 
adevărat, îi spuse Beech, bătându-l pe umăr. Se aplecă şi-i 
vorbi la ureche: Ştiu că mă crezi un fel de rasist ticălos care se 
distrează cu vieţile celor care nu sunt albi, dar te înşeli. Sunt 
un voyeurist al oportunităţilor. Ţinând cont că omul modern a 
ieşit din Africa abia acum 50000 de ani - o nimica toată, 
geologic vorbind - atunci toţi avem ceva african în noi, nu-i 
aşa? Dacă v-am făcut pe tine şi pe Jaron să arătaţi cum 
arătaţi, ce te face să crezi că ne oprim numai la voi doi, 
indiferent de culoare? 

Beech râse şi plecă să ia ceva ce Ben nu putea vedea, dar se 
întoarse la el şi-i şopti în continuare: 

— Trebuie să recunoşti că am făcut o treabă bună. Nici măcar 
nu ţi-ai dat seama că sunteţi rude, nu? Sângele o fi el mai gros 
ca apa, dar markerii etnici sunt doar la suprafaţa pielii. Când 
am aranjat să locuiţi în aceeaşi cameră, ca studenţi, sau să 
primiţi amândoi documentele Forrest pentru examinare, poate 
am fost cam nechibzuiţi, dar am dovedit ceva. A meritat, de 
dragul omenirii. 

Beech se îndreptă de spate şi vorbi mai tare, ca să audă şi 
Hon. 

— lar acum, puţină supertriptamină modificată, ca să fii un 
participant mai activ decât ai vrea. 

Copleşit de neputinţă, Ben nici nu mai simţi injecţia. Simţi 
însă că era împins spre lift de oamenii lui Zuo. Când liftul 
începu să urce, Hon activă verificarea sistemului pentru 
legătura lui Ben cu computerele din reţeaua mondială. Ben 
văzu cum rulează verificarea prin ochelarii RA. Beech 
răspunse cu o referire la populaţia bionanotehnologică din 
corpul lui Ben şi acţionă procentajele activării crescânde. În 
mediul virtual, Hon postă grafice care indicau suprapunere 
complementară între automatele Watson-Crick şi sistemele 
cuantice. 

Liftul se opri la nivel cu scena. Ben fu împins pe platformă. În 
interiorul Sălii Memoriale Sun Yat-sen se aprinseră becurile 
auxiliare, aruncând o lumină de amurg în spaţiul vast. 

Ben simţi lumina răspândindu-se şi asupra lui. Ciudat, nu-i 
mai era frică, nici nu mai era îngrijorat. O clipă îi trecu prin 
minte că injecţia îi indusese o stare de lâncezeală. Dar 
gândurile îi erau calme, contemplative. 


— Lumea e o scenă, Ben, iar noi suntem actorii, rosti Beech, 
zâmbind. Se uită la ceas. Fac pariu că îţi faci intrarea pe scenă 
la momentul potrivit şi printre decorurile potrivite. O să 
controlăm mai bine legătura dintre implanturile tale, 
activitatea bionanotehnologică şi materialul de vizualizare la 
care vrem să lucrezi, ca să nu păţeşti ce a păţit Jaron. 

— Trebuie să procedăm aşa, îi explică Hon pe ton de scuză, 
ca să stabilim dacă mecanismele bionanotehnologice ale lui 
Kwok funcţionează optim în sistemul tău biologic. 

Beech încuviinţă din cap. 

— Pentru asta trebuie să stai cu noi. Dacă putem izola factorii 
de activare din sângele tău, n-o să mai avem nevoie de tine. 
Doamnă Hon, cred că poţi opri neuroparalizia. În regulă. Cum 
te simţi acum, Ben? 

Descoperi că putea vorbi. Când deschise gura, senzaţia de 
lâncezeală i se răspândi în corp şi se modifică, pătrunzându-i 
în membre, caldă. Parcă dispărea, ca o pisică de Cheshire, în 
spatele zâmbetului care îi apăru pe faţă. 

— Mă simte bine, îi zise el în cele din urmă lui Beech. Mă simt 
foarte bine. 

— Mă bucur! Gata să cooperezi? 

— Da, să trăiţi! 

N-ar fi trebuit să fie atât de vesel, situaţia lui nu era deloc 
roză, dar nu se putea abtine. 

— Nu te doare nimic? Uimitor! Uite cum lucrează pe la 
tâmplele lui bionanotehnologia, doamnă Hon. Îi iese prin pori, 
fuzionează cu plasa de electrozi şi cu ochelarii. Îşi face singură 
legăturile, şi nici urmă de sânge! 

— Da, am văzut, spuse Hon în linişte. Ben observă o expresie 
de uluire pe figura ei şi se distră. 

— Bine, Ben. O să-ţi dăm să rezolvi o enigmă pentru noi. Cred 
că ştii deja câte ceva despre dilema noastră. Uite o imagine 
care ţi-e familiară. 

In câmpul vizual creat de ochelarii RA apăru tabloul lui Dosso 
Dossi. Domnul nefericit, cu înfăţişare de cărturar, stătea în 
faţa unei draperii, sub un parapet scund, cu privirea ridicată 
de la labirintul cu zece alei, spre care arăta cu mâna stângă. 
Totul proiectat pe structura Sălii Memoriale, prin ochelari. 

— Ceea ce vrem să găseşti e simplu, spuse Baldwin Beech. 
Cel puţin, aşa sperăm. Care e legătura dintre tabloul lui Dossi 


şi Sala Memorială şi de ce a petrecut Jaron Kwok atât de mult 
timp aici? Ce anume din acest loc e important pentru sistemul 
lui de memorie? Ne poţi ajuta? 

— Sigur, zise Ben, încercând să răspundă la întrebări în ciuda 
valului de moleşeală care-l ameţea. Dar de ce faceţi toate 
astea? Ce doreşti, dr. Beech? 

Beech fu surprins, apoi căzu pe gânduri, cumpănindu-şi 
răspunsul. 

— Nu cred că facem rău dacă-ţi spunem. Poate chiar te va 
ajuta în activitatea pe care vrem s-o faci. Foarte bine. Credem 
că în acest loc e ascuns ceva aflat în legătură cu informaţiile 
din holotransmisia lui Kwok. Poţi folosi acel ceva ca să 
dinamizezi materialul bionanotehnologic care se mişcă acum 
în tine. _ 

— Să-l dinamizez ca să facă ce? Intrebă Ben, încercând să-şi 
controleze gândurile care se disipau treptat. 

— Asta-i marea întrebare, nu? De data asta, dacă vom 
controla mai bine situaţia şi dacă nu păţeşti ce a păţit Kwok, la 
ce rezultat vom ajunge? Te va face bionanotehnologia cel mai 
grozav spărgător şi creator de coduri? Ne va permite să 
proiectăm criptocatastrofe controlate, ca fulgerul din mâna lui 
Zeus, dar mult mai puternice? Indiferent de situaţie, tu - sau 
mecanismul bionanotehnologic din tine - va deveni cea mai 
avansată armă, cea pe care o căutăm noi. Dar poate e şi ceva 
mult mai important: dovada incontestabilă că evoluţia trebuie 
îndreptată spre întrepătrunderea definitivă dintre om şi 
maşină. Ne ajuţi? 

Ben aprobă cu o înclinare a capului - cel puţin capul i se 
clătină în sus şi în jos, spre piept. 

Parcă era menţinut la suprafaţa unei mări străine. Plutea şi se 
ridica euforic, de parcă n-ar fi avut greutate, de parcă ar fi fost 
luat din patul lui de pe pământ de un val de somn mult 
aşteptat. Treptat, îşi dădu seama că marea era inconştienţa 
indusă de maşinile gânditoare cu care era atât de strâns legat 
acum. 

Simti cum încetează să existe, în sensul limitat al sinelui său. 
Cu uşurinţă molatecă, se diviză în nenumărați alţii, se disocie 
în numeroase persoane, procese autonome, agenţi inteligenţi 
şi inteligenţă artificială. Sub adăpostul a ceea ce fusese el 
odată, aceştia începură să modifice arhitectura somnului în 


visul său cu ochii deschişi, răspândindu-se în infosferă, până 
când simţi nu că se afla în legătură cu biblioteca Babel a 
gândirii umane, ci că devenise biblioteca însăşi. 

— Ben... ce faci? Intrebă Beech. Ce ai găsit? 

Ben îi arătă. Nu ştia exact cum procedează, dar extrase 
imagini din miriadele de maşini de prelucrare a informaţiilor şi 
le trimise pe ecranul lui Beech şi pe ochelarii lui RA. Câteva 
dintre ele îi erau familiare, câteva erau noi. 

Ascunde catastrofa în văzul lumii. Cuvântul acadian babilu, 
Poarta Domnului, originea turnului Babel. Litera grecească pi, 
numărul transcendental şi raportul dintre circumferința şi 
diametrul cercului. Litera ebraică a/ef, semnul infinitului şi al 
unităţii cu Dumnezeu, al numerelor cardinale transfinite ale lui 
Cantor.  ldeograma chinezească yao, configurată ca 
„necesitate” şi „femeie occidentală”. X-ul răsucit, semnul 
infinitului din spirala dublă a ADN-ului şi fotonii corelaţi. 
Fiecare pereche în câte un colţ, ilustrând corelarea şi 
complementaritatea. 

— Le-am mai văzut, rosti Beech, dezamăgit. Arată-mi ceva 
nou. 

— Redundanţa se opune entropiei, spuse Ben cu un râs 
înfundat, vorbind rar, dar gândind mai rapid decât o făcuse 
vreodată. Sinele său, plutind deasupra lumii sale împânzite de 
agenţi în infosferă, se înnobilase şi se limpezise, devenise ca 
atmosfera rarefiată de la marginea spaţiului, prin care voinţa 
lui zbura la înălţime, cu viteză incredibilă. 

Beech se încruntă. 

— Nu te încăpăţâna ca un asin. Fă-o. 

— O fac, pentru că despre Asinita e vorba. 

— Asin de care? Ce vei să spui? 

— Pot să-ţi arăt, dar nu pot să înţeleg în locul tău, spuse Ben 
râzând cu trupul său de la distanţă. Ca s-o citez pe doamna 
Sân. 

— Atunci, arată-mi! 

Din pânza inconştientă a miriadelor de sisteme pe care le 
accesa, Ben extrase imaginea virtuală a Sălii Memoriale Sun 
Yat-sen, apoi începu să lucreze cu ea în funcţie de imaginile 
înglobate în holotransmisia lui Kwok. O răsucea ca pe discul 
unul seif de modă veche. 

Nu era nevoie să cugete la „catastrofa” ascunsă în „văzul 


lumii”, bănui el. Imagini de păduri murind şi cruste de gheaţă 
crăpate nu ajută la nimic. Nu, mai bine să-i dea lui Beech ceva 
ce putea înţelege. 

Roteşte imaginea Sălii Memoriale în dublă suprapunere, 
odată cu imaginea labirintului cu zece piste din tablou, apoi cu 
Sala ca palat al memoriei. Dezvăluie labirintul care a fost 
acolo dintotdeauna. Arată cum se învârteşte discul de pe 
seiful paradisului - combinaţia ce răsuceşte mecanismele şi 
învaţă numerele. 

Imaginea sălii, astfel rotită, se răsucea înainte şi înapoi, la 
fiecare dintre imaginile adânc înglobate în tabloul lui Dossi. 

— Ce-i cu răsucirile astea? li ceru Beech socoteală, vorbindu-i 
de foarte aproape, în stilul terapeuţilor - sau al inchizitorilor. 

Ben însă nici nu-l băgă în seamă, se simţea detaşat, distant. 
Discursul îi deveni şi el ambiguu: 

— Cele zece piste ale labirintului din tablou îl pun în legătură 
cu tetraktisul pitagoreicilor. Şi cu descoperirea numerelor 
iraționale complet identificabile numai la infinit, cel mai 
cunoscut fiind pi. Şi cu cele zece permutări posibile ale 
numelui sfânt al lui Dumnezeu, din Cabala... 

— Tetragrammatonul? Întrebă Beech. Yod Heh Vov Heh? 

— Cu cele zece sefirot, entităţile numerice care, la un loc, 
alcătuiesc arhetipul androgin primordial al fiinţei umane. 
Calitățile şi emanaţiile lui Dumnezeu, care pun mintea în 
legătură cu marele Unu, divizibil la infinit. 

— Dar în tablou nu apare yod, heh sau vov. Singura literă 
iudaică din el e a/ef/ 

— Care e, de fapt, litera ce desemnează Ein Sof, Neantul 
Mistic şi Infinitul care înglobează cele zece sefirot. 

— ldeograma chineză, yao, la ce se referă? E a zecea literă? 

— Nu. Yao e ideograma primului cuvânt din prima dintre cele 
zece porunci, în prima traducere a respectivelor legi morale în 
chineză, de Ruggieri şi Ricci. 

— Foarte bine, dar care e legătura cu Sala? 

— Urmărind labirintul, Jaron a făcut legătura dintre Sala Sun 
Yat-sen şi Copacul mnemonic al celor zece sefirot. A transpus, 
unul în celălalt, labirintul Dossi şi Copacul. O pereche 
minunată şi fără seamăn, unită în această Sală Memorială. 

— Ce vrei să spui? Nu înţeleg. 

— Răsucirea  labirintului se corelează cu planurile sau 


dimensiunile universului asociat cu apariţia Copacului. Cu 
mişcarea labirintică a emanaţiei divine ieşite din infinit, raza 
iluminării supranaturale călătorind pe calea ei şerpuitoare 
printre cele zece sefirot. 

Ben încercă să-l lămurească transpunând labirintul şi 
Copacul, alături de imagini din sistemele de coduri sfinte din 
gematria, notarikon şi temurah. Aduse în spaţiul virtual 
imagini cu copacii memoriei ai lui Ramon Lull şi cu roţile 
combinatorii. Dar răpitorii lui tot nu făceau legătura. 

— Ce-i cu imaginile din tablou? Cu măgarul? 

— Asino. Cuvântul italienesc pentru măgar sau asin. În opera 
lui Bruno e simbolul Sfintei Ignoranţe, cel mai înalt nivel de 
înţelepciune. 

— Deci Bruno ştia despre tablou? 

— Da. Pentru că a văzut numărul emblematic şapte al lui 
Andrea Alciati, care descrie un măgar cu statuia lui Isis pe 
spate. Imaginea l-a condus pe Bruno la simbolurile 
minotaurului, care trimit la secrete militare. Cel mai reuşit 
portret existent al lui Alciati a fost pictat de Dosso Dossi. 
Descoperirea l-a determinat pe Bruno să caute alte lucrări ale 
lui, mai ales portretul acestui domn. 

— Dar de ce un măgar? Vru să afle Beech, deranjat de 
propria întrebare, ca şi cum s-ar fi aşteptat să audă poanta 
unei anecdote care făcea din e/un măgar. 

Ben suprapuse imaginea animalului împovărat pe cea a 
măgarului călărit de lisus intrând în lerusalim în Duminica 
Floriilor şi pe cea a măgarului călărit de profetul Balaam, 
animalul prin a cărui gură vorbea îngerul trimis de Dumnezeu. 
— Pentru Bruno, spuse el, măgarul reprezintă Sfânta 
ignoranță necesară pentru transformarea şi trecerea misticului 
în şi prin animalic, pentru a atinge sefira Inţelepciunii - 
Hokhmah, în cabală. În sistemul brunian, Hokhmah este 
întruchiparea înţelepciunii în lumea eternă, aşa cum Minerva o 
întruchipează în lumea fizică, iar Sophia în sufletul omului. 
Copacul Asinita e ca o scară pe care urcă magul spre 
perfecțiunea mistică, abandonându-şi caracterul uman. 

— Şi fulgerul? 

— El ameninţă atât măgarul împovărat, cât şi biserica. Sfânta 
Ignoranţă este doborâtă de locuri comune, în vreme ce 
instituţiile religioase umane au devenit atât de pedante, încât 


nu mai pot face nimic pentru a împiedica distrugerea care-i 
ameninţă pe toţi cei ce apelează la ele pentru îndrumare. 

La nivel mai profund, Ben înţelese imaginea măgarului lui 
Bruno nu numai ca simbol al transformării şi trecerii, dar şi al 
morţii mistice care încheie o stare şi începe o alta - ceea ce 
Jaron interpretase, în lumina radiaţiilor X ale fotonilor corelaţi 
şi ale spiralei duble, drept prefigurarea cabalistică/hermetică a 
ceea ce se petrece în teleportarea cuantică. 

Văzând că Beech nu pune nicio întrebare, Ben se hotări să 
tacă. 

— Locuri comune, într-adevăr! Se înfurie Beech. M-am 
săturat! Dacă încerci să mă păcăleşti, Ben, încetează imediat. 
Ce anume l-a interesat pe Jaron în acest loc, lăsând la o parte 
explicaţiile tale labirintice? Spune-mi acum, dacă nu vrei să 
păţeşti ce a păţit Kwok! 

Bărbaţii în costum negru îşi manifestară imediat prezenţa, de 
parcă ar fi vrut să-l susţină pe Beech în accesul lui de furie. Lui 
Ben aproape că-i veni să râdă. Călătoria prin labirint îl dusese, 
de fapt, exact în locul în care Jaron găsise şi ascunsese din 
nou piesa de bază a puzzle-ului care conţinea algoritmul lui 
Shimon Ginsburg. Aceea ar fi cea mai importantă descoperire, 
pentru Beech. 

Dar nu ar fi de fapt pentru Beech, ci pentru e/ Ar fi pasul 
următor pe cărarea spre ceea ce ştia că trebuie să devină 
acum. Numai făcând acest pas ar dărâma obstacolele mintale 
ale zombificării la care îl supusese Beech acum. Cu puţin 
noroc, l-ar putea împiedica pe el şi pe slugoii lui să obţină 
controlul asupra „celei mai avansate arme”. 

Vocea lui Ben, când vorbi din nou, nu mai era pur şi simplu 
profetică. Suna parcă din altă lume, distantă şi monotonă, 
chiar şi pentru el: 

— În redarea mea virtuală a Sălii Memoriale, vei descoperi ce 
căuta Jaron Kwok şi unde anume a găsit ceea ce căuta. In 
spatele acelei plăci, deasupra uşii aceleia iluminate. Du-te 
acolo, adu-mi ce găseşti, iar eu voi traduce. 

— Sper că nu e o păcăleală, spuse Beech, apoi îi strigă pe 
Zuo şi pe Sân. Aduceţi o scară! Dacă nu găsiţi, urcaţi-vă unul 
pe umerii celuilalt. Trebuie să dăm jos placa aia de pe perete. 
Grăbiţi-vă! 

Oamenii lui Zuo nu găsiră nicio scară, aşa că făcură o 


piramidă umană. Ca şi cum s-ar fi aflat la mare distanţă, Ben 
auzi zgomot de cuţit care zgâria şi îndepărta placa, apoi 
strigăte victorioase. Într-un minut, îi aduseră în faţa ochilor un 
player de plastic cu un disc înăuntru. 

Ben îl privi şi înţelese. În 1936, Ginsburg a reuşit să fugă din 
Germania hitleristă în China, numai ca să fie capturat de 
japonezi şi predat Reich-ului, unde a murit într-un lagăr de 
concentrare. Dar a lăsat în urma lui o operă măreaţă, ascunsă 
în Sala Memorială Sun Yat-sen. In onoarea lui şi a operei sale, 
Jaron Kwok îi codificase şi-i înregistrase secretul, readucându-l, 
într-o formă nouă, mai puţin perisabilă, în vechea lui 
ascunzătoare de Sala Memorială. 

Kwok îşi riscase bucuros viaţa pentru a găsi adevărul, la fel 
ca Ginsburg. Ben spera să fie demn de moştenirea lăsată de 
amândoi. 

— Dă sonorul mai tare, spuse el, şi apasă butonul PLAY. 

Ben auzi acorduri şi începu să zâmbească. Era tot mai 
departe de discuţiile cu ei şi de restul lumii. Mintea lui se 
concentra deja să spargă codul auditiv şi să-i identifice locul în 
palatul labirintic al memoriei în care ajunsese. 

— Pare muzică dodecafonică, se aventură Helen Sân. 

— Mai degrabă zgomote aiurea, după părerea mea, spuse 
Beech, tot mai nervos. Se răsuci spre Ben. Ce-i asta? 

— Un cod Pierce, răspunse acesta. Un alt membru al familiei 
Pierce a fost primul om de ştiinţă care a apărat lucrările de 
ficţiune ale lui Felix C. Forrest. Ar trebui să ştii asta. Ai preluat 
conducerea universităţii numite după Forrest, nu-i aşa? 

— Bine, bine, dar cum funcționează? |lntrebă Beech 
nerăbdător, obosit de digresiuni. 

— Cheia presupune generarea tonului. Atribuie fiecărei 
combinaţii de sunete dintr-o limbă un ton. Aceste tonuri 
speciale se bazează pe caracteristicile unui oscilator audio de 
tip Hewlett Packard, programat aici să genereze miriade de 
tonuri necesare pentru sunetele tuturor limbilor cunoscute. E 
cheia tonală a labirintului lui Babei. 

— Cheia e în labirint, iar labirintul e în cheie! Știam eu! 

— Dar ce ascultăm? Întrebă Patsy Hon. 

— Nu muzică pe douăsprezece, ci pe zece tonuri, răspunse 
Ben, cu vocea tot mai slabă şi mai greu de auzit, chiar şi în 
liniştea sălii. Corul celor zece sefirot. Melodia celor zece sfere. 


Constelaţiile migrării sufletului. Un exemplu elaborat de 
marcaj transparent în care se ascund ecouri. În condiţii 
normale, sistemul auditiv uman nu poate să detecteze spaţiile 
dintre ecouri. Dar eu nu mă aflu acum în condiţii normale. 

— Poţi să traduci? 

— O să încerc. 

Pe măsură ce prelucra informaţiile, Ben gândea cu toată 
fiinţa, cu fiecare celulă din corp, ca şi cum fiecare părticică din 
ADN-ul lui funcţiona ca un computer cuantic. Lucrând la o 
misiune de decriptare pentru care şi ADN-ul şi sistemele 
cuantice erau perfect potrivite. 

Cheia e în labirint, iar labirintul e în cheie. Cheia labirintului 
nu se referea doar la relaţia dintre codul genetic şi organism - 
la muzica din cheia ADN-ului, mai ales propriul lui cântec - ci 
şi la calea luminii însăşi, canalul razei de iluminare care îşi 
croia drum printre sefirot. Cele două se reflectau una pe alta. 
Amândouă erau dispozitive ale memoriei celei mai profunde, 
sisteme mnemonice de evocare a unei realităţi mai vaste şi 
mai pătrunzătoare, intime ca împreunarea sexuală, dar 
divergente ca un ansamblu de universuri paralele. Pentru 
evocarea acelei realităţi şi pentru a pătrunde în ea. 

Labirintul tabloului alcătuia harta labirintului sălii, iar în 
centrul labirintului Ben găsi cheia tonală, ea însăşi un labirint 
al sunetelor, declanşând prin intermediul minţii lui valuri 
discrete de efecte în mecanismele bionanotehnologice ale lui 
Kwok care, la rândul lor, se răspândeau prin alcătuirea lui 
fizică. Cu ajutorul bionanotehnologiei, capacitatea latentă a 
moleculei codului genetic de a manifesta fenomene cuantice 
prindea viaţă. 

_— Temperatura corpului îi creşte rapid, anunţă Patsy Hon. 
ingrijorarea se simţi nu atât în tonul vocii, cât în intensitatea 
ei. 

— Nu cred că predecesorul lui a suferit o combustie 
spontană, spuse Beech. Vocea lui venea de foarte departe. 
Dar vă mulţumesc, doamnă Hon, o să ţin cont de avertizarea 
dumneavoastră. 

Că ADN-ul lui funcţiona într-adevăr ca un dispozitiv cuantic pe 
patru biţi şi îşi asuma mai multe stări - o simţea mai mult 
decât o înţelegea. Ştia că toate informaţiile din univers erau 
de aproximativ 4 la puterea 400. Da, spiralele ADN de câte 


400 nucleotide lungime vor duce la rezultatul scontat. 
Lungimea spiralelor determina proteine mici, de 133 de 
aminoacizi, 3 din fiecare 64 fiind codoni terminali, sau 6 
codoni terminali într-o succesiune triplă de 133. Asta însemna 
că lungimea producea polipeptide cu 22 de aminoacizi, adică 
lungimea neuropeptidelor esențiale pentru învățare, 
memorare şi funcţii cognitive superioare... 

Cât de impresionante erau acestea, faţă de codurile pe care 
le căutau sau le compuneau americanii şi chinezii! Ben râdea 
şi nu se mai putea opri. 

— Semnele vitale au depăşit limitele! Spuse Hon, de-a 
dreptul îngrijorată. 

— Ben! Strigă Beech. Ce faci? 

— Asta nu trebuia să fie o injecție mortală, remarcă Ike 
Carlson pe un ton sec. 

— La dracu'! Opreşte-te, Ben, orice ai face! 

Ben ar fi vrut să se supună, dar nu putea. Văzu oglinzile 
răsucite învăluindu-se una pe alta în ADN şi în fotoni, le simţi 
în oase. Euforia dinaintea somnului se transformă într-o 
experienţă în afara corpului. Conectat la infosfera planetei, nu 
putea decât să observe, s-o cuprindă în vastitatea ei cu 
mintea - în sfârşit. 

Râdea, râdea ca un copil, iar râsul îl chema undeva departe, 
dincolo de orice fusese el vreodată. 

— Convulsii! Strigă Hon. Niciun semn vital! Intră în comă... 

— Văd, strigă şi Beech. A 

Ben nu se mai putea ancora în conştientizarea obişnuită. In 
schimb, pânza realităţii căzu de pe el, ca un labirint tăiat într-o 
panglică şi întins într-o spirală de-a lungul unei dimensiuni noi. 
În el, molecula codului se rotea ca într-un montagne-russe. 

Parcă era prins în centuri în sania de lansare a unei rachete 
care aluneca pe piste periculoase într-o spirală dublă, printr-o 
ploaie de date, cunoştinţe, înţelepciune. Incapabil să clipească 
sau să se întoarcă, se topea odată cu ploaia, se topea în ea. 

Când, în cele din urmă, cascadele de imagini, geometriile 
minuscule nenumărate, luminile, culorile, sunetele, miresmele, 
texturile şi gusturile atinseră punctul de intensitate maximă, 
copleşitoare... 

Strâns la dreapta, uşor la stânga, neinşurubat e neprotejat. 

Îţi place să te ating aici, nu, Benny? 


Furnici agitându-se într-o cutie de chibrituri, în flăcări - miros 
pătrunzător de furnică arsă. 

... prizonier într-o furtună de informaţii, craniul lui şi universul 
se deschiseră ca o trapă grea. Transformat, transportat şi 
transfigurat în timp, căzu peste trapă, trecând prin Poarta lui 
Dumnezeu. Eliberată de învelişul carnal şi de trecut, mintea lui 
plutea afară, pe un tărâm înecat în adevăr, diafană, 
răspândindu-se în apele transparente ale celui mai adânc 
firmament, bolta cerească inundată de lumină. 

Ben le spusese că va face o translație. Ar fi trebuit să-l creadă 
pe cuvânt. 

CODUL DURESS 
Kowloon 

După alte două zile dedicate exclusiv dispariţiei lui Cho, 
detectivul Lu şi agentul special Adjoumani îşi luară liber 
câteva ore - pauză de Anul Nou. Anul Nou occidental, nu 
chinezesc. Hong Kong era unul dintre puţinele locuri din lume 
care le sărbătorea pe amândouă în aceeaşi măsură. 

In ajutorul lui Lu, departamentul ei aduse un tânăr sergent 
zelos care spera să fie promovat la gradul de detectiv. FBI 
numise un ataşat secund de la subfiliala Guangzhou care s-o 
ajute pe Adjoumani. „Ajutoarele” lucrau cu schimbul, după ce 
fuseseră informate despre investigația în curs. 

Ca să mai uite de căutările lor frustrante şi fără niciun 
rezultat, Lu se hotărâse să meargă cu Adjoumani la The 
Jouster Il, un bar medieval în Tsim Sha Tsui, cu un paznic în 
armură de cavaler şi un pod mobil în miniatură la intrare. 
Nostalgică, Mei-lin ar fi preferat ceva mai ancorat în realitate, 
o cârciumă cochetă şi întunecoasă din zilele cârmuirii 
britanice, decât stilul Las Vegas al localului, dar pauza era 
oricum binevenită. 

— Ştii ce mă deranjează cu adevărat, Marilyn? Îi spuse 
Adjoumani, amestecând cuburile de gheaţă din al doilea 
cocteil de votcă cu suc de portocale. Ne bagă pe gât asistenții 
ăştia ca să-i pregătim să ne ia locul, şi nici măcar n-au curajul 
s-o recunoască. 

Mei-lin o aprobă înclinând din cap cu tristeţe, apoi începu să 
contemple serpentinele din a treia ceaşcă de cafea cu whisky. 
Se gândi la tot ceea ce nu mersese cum trebuie în ultimele 
zile. 


Avionul care dispăruse în noapte cu Ben Cho la bord avusese 
un pilot experimentat, care-l manevrase astfel încât să nu fie 
detectat de radar. Când, în cele din urmă, a fost depistat pe 
aeroportul improvizat de lângă Zhong-shan, aterizase de o 
oră. Până acum, nu aflaseră decât că Ben fusese preluat de 
altă ambulanţă la aeroport, dar că vehiculul respectiv fusese 
abandonat lângă Shundle. 

Nici Lu, nici Adjoumani n-aveau cum să ştie dacă Ben 
ajunsese sau nu la destinaţia finală. 

Mei-lin dădu cafeaua la o parte. Tatăl ei îşi înecase frustrarea 
în alcool încă din copilăria ei, dar ea nu avea de gând s-o ia pe 
acelaşi drum. Cu atât mai puţin voia ca fiica ei s-o vadă beată. 
Oftă, cu gândul la Clara şi la Sony. 

— Nu străluceşti de fericire, remarcă Adjoumani. Vrei să-mi 
spui ce te doare? 

— Mă gândeam că fiica mea s-ar putea să aibă dreptate. Tot 
ameninţă c-o să decupeze imaginea mea din carton, ca s-o 
aibă în apropierea ei, prin casă. Inainte de a dispărea Cho, 
înainte de a dispărea Kwok, viaţa mea era organizată. Dar 
lucrurile se schimbă într-una şi mi-e tot mai greu să ţin pasul 
cu ele... 

— Trebuie să găsim o cale ca să ajungem la el. 

— Asta nu înţeleg eu. Voi, americanii, aveţi cel mai avansat 
echipament de localizare. Puteţi găsi orice de la mii de 
kilometri în spaţiu, nu-i aşa? De ce nu i-aţi implantat un 
dispozitiv de urmărire sau ceva de genul ăsta? 

— Ne-ar fi scutit de o grămadă de necazuri, dar ne 
supraapreciezi. Nu avem o capacitate de anticipare atât de 
mare. 

Oare omologul ei american nu-i spunea tot ce ştia? Se uită la 
Adjoumani, care urmărea posomorâtă pe un ecran lupta dintre 
un bărbat în armură şi un animal mitologic. Nu, ataşatul FBI 
era la fel de mâhnit ca şi ea. În ciuda neîncrederii reciproce 
resimţite de amândouă la început, Mei-lin începea s-o 
privească mai mult ca pe un partener decât ca pe un omolog. 

— Există posibilitatea ca şefii tăi să nu-ţi spună tot adevărul? 
O întrebă. 

— Dar ai tăi, fetiţo? Wong, de la Guoanbu? Te-ai gândit că 
amândouă suntem doar nişte ciupercuţe la umbra copacilor 
înalţi? 


— Ciupercuţe? 

— Ştii tu, ne ţin la umbră şi ne alimentează cu bălegar. 

Lu izbucni în râs. Adjoumani surâse. O glumă veche pentru 
ea, dar nouă pentru Lu. 

— Poate că nu ţi-au dat toate informaţiile, spuse Adjoumani, 
dar ţi-au dat tot echipamentul necesar. Ţi-au pus un elicopter 
la dispoziţie... Ce n-aş da să primesc şi eu aşa un sprijin... 

Lu o aprobă. Nu că ar fi avut nevoie de elicopterul ăla până 
acum... 

— Vai de mine... DeSondra dădu din cap nemulțumită de ce 
vedea pe ecran. Individul ar fi trebuit să rămână la filmele de 
spionaj. Cavalerul verde e un rahat. 

Mei-lin se uită la ecran şi-l văzu pe Sean Connery într-o ţinută 
medievală caraghioasă. 

— Dacă-ţi place mai mult agentul 007, du-te la Bottoms Up, 
pe strada Han-kow. Bond a apărut acolo într-una dintre 
aventurile lui asiatice. Azi nu-i decât un local prăpădit. 

— Poate mai târziu, după ce mai beau ceva. 

Mei-lin se uită în jos, la masa de sub pahar. Cel puţin relaţia 
profesională cu Adjoumani se îmbunătăţea, în ciuda ciocnirilor 
ocazionale. Nu acelaşi lucru se putea spune despre relaţia 
dintre ţările lor. Situaţia tensionată prezentată la ştiri se 
înrăutăţea. Americanii susțineau că statul chinez nu numai că-i 
sprijinea cu fonduri pe secesioniştii californieni, dar se angaja 
într-un război informatic cu statele de la graniţa cu Tibetul şi 
făcea manevre navale suspecte în strâmtoarea Taiwan. 

Guvernul chinez contraataca, susţinând că Nepalul şi 
Bhutanul tot nu respectau pretenţiile de securitate ale Chinei. 
Aducând o dovadă în plus că SUA erau complice la înrăutățirea 
conflictului, Beijingul pretindea că americanii, mână în mână 
cu guvernul taiwanez, foloseau insula ca să testeze sisteme 
SCADA, acolo unde infostructura se întâlnea cu infrastructura, 
în China însăşi. Şi că din cauza asta erau necesare manevrele 
navale defensive. 

În ultimele zile, Lu şi Adjoumani pierduseră destul timp 
cerând aprobare pentru una şi permisiune pentru alta, mai 
ales că dispariţia lui Cho stârnea valuri de acuze din ambele 
părţi. Lu înţelegea că dispariţia lui Cho era pusă în legătură, 
chiar vagă, cu războiul informatic, dar nu accepta că ar fi 
legată de fanfaronada belicoasă a armatelor şi teroriştilor. Cu 


toate acestea, ea şi agenta FBI aveau noroc că erau lăsate să 
lucreze împreună. La dracu', uneori avea impresia că numai 
relaţia ei cu Adjoumani îi împiedica pe cei de la Guoanbu s-o 
aresteze pe americancă. 

Era frustram gândul că agenţiile guvernamentale de ambele 
părţi ale Pacificului le foloseau pe ea şi pe Adjoumani ca să 
câştige timp. Dar nu avea nicio îndoială că superiorii ei ar fi 
bucuroşi ca ele două să rezolve cazul, pentru ca apoi să le dea 
la o parte şi să culeagă ei laurii victoriei. 

Aşa cum stătea, cufundată în gânduri, Mei-lin observă 
desenul elaborat de pe suprafaţa mesei. Prin stratul de plastic 
protector se vedea un labirint cu un oraş medieval şi un 
castel. La mijloc scria Jericho. Drumul prin labirint descria 
literele HEARTHEARTHEARTHEARTH, la nesfârşit. În piaţa 
centrală a oraşului, aceleaşi litere erau scrise din puncte pe 
faţa unui zar. 

— Hei, DeSondra, uită-te la desenul ăsta. Vezi literele? 

— Da. Pricepi ce vor să spună? 

— Hearth Earth? Încercă Lu. Heart Hearth Earth Earth Earth? 

— Hear the art hear the art”? Sugeră Adjoumani. N-are 
înţeles. N-ai cum s-auzi o pictură sau o sculptură ori o gravură. 
— Tatăl meu, scriitorul, spunea asemenea chestii când era 
pilit. „Cu cât stăpâneşti mai bine o artă, cu atât arta te 
stăpâneşte mai bine pe tine.” Prostii din astea de tip Zen. 
Poate că se credea artist. Lumea îl trata ca pe un scriitor la 
comandă. 

— Suficient să te ducă pe panta beţiei, spuse Adjoumani. 

— Nu ştiu... Cazul ăsta... Mai întâi Kwok, acum Cho. 
Seamănă. 

— Seamănă cu ce? 

— Cu un labirint de litere şi cuvinte pe care aproape că le 
înţeleg, dar nu le înţeleg. Greşesc într-una, dar foarte puţin. 
Acum mi se pare că nu mai avem mult până să-l găsim pe 
Cho, dar în clipa următoare drumul şerpuieşte. Asta nu face 
decât să înrăutăţească situaţia. 

Adjoumani se întinse peste labirintul desenat pe masă şi o 
bătu uşor pe mână. 

— Nu te mai chinui aşa, Marilyn. Chiar dacă suntem de partea 
binelui, nu înseamnă că o să câştigăm bătălia mai repede. Cei 


° Auzi arta auzi arta, în Ib. engleză (n.red.). 


care l-au răpit pe Cho sunt adevăraţi profesionişti. În plus, 
jocul nu s-a terminat. 

Mei-lin înclină din cap aprobator, cu ochii la epopeea 
medievală de pe ecran. Deodată, acesta licări şi apăru 
imaginea Sălii Memoriale Sun Yat-sen. Arăta exact ca în ziua 
când ea şi Ma se confruntaseră cu Războinicii Noilor învățături. 

Mei-lin se îndreptă brusc de spate şi rămase cu privirea lipită 
de ecran. Filmul se reluă. Dar numai o clipă, apoi fu din nou 
înlocuit de imaginea sălii. 

— DeSondra, uită-te pe ecran! 

Scene din film alternau cu imaginea Sălii Memoriale, într-un 
dans sclipitor. 

— Hmm... făcu Adjoumani. Au probleme cu sistemul. Aia nu-i 
bătrâna Anglie fericită. Poate s-a jucat cineva cu banda video. 
— Nu cred, dar o să verific, hotărî Lu, ridicându-se de la masă 
şi plecând spre bar. 

In costum de servitor la casă mare, barmanul se uita lung la 
ecran când ajunse Mei-lin la el. Detectivul făcu un semn cu 
capul. 

— Am văzut. Afurisită treabă. 

— Aveţi probleme cu recorderul sau cu DVD-playerul? 

— Nu, e transmisie directă prin satelit. Acolo trebuie să fie 
necazul. 

Mei-lin zâmbi aprobator, dar se îndoia că necazul era la 
vreunul dintre capete. Era gata să parieze că nu toate 
canalele erau afectate, doar cel cu filmul medieval. 

Anul Nou venea odată cu zorii, bogat şi bizar, poate mai 
bogat şi mai bizar decât i-ar fi plăcut. Nu apucă să-l roage pe 
barman să schimbe canalele, ca să-şi verifice teoria, că Sean 
Connery apăru din nou pe ecran şi filmul se derulă în 
continuare fără alte întreruperi. 

— Uite, nu mai dă rateuri. 

Lu se întoarse la Adjoumani. 

— Cred că ştiu unde e Ben Cho. 

— Unde? 

— Sala Memorială Sun Yat-sen din Guangzhou, îi spuse şi-şi 
scoase telefonul din buzunar. 

— Ce? Clădirea aia de pe ecran? 

— Exact. Şi Kwok a vizitat-o. Când am fost eu acolo ultima 
oară, Războinicii Noilor Invăţături puneau ceva la cale. 


— Dar n-ai trimis pe cineva s-o verifice? A doua zi dimineaţă, 
după răpirea lui Cho? 

— Ba da. Pe Derek Ma. N-a găsit nimic. Dar nu cred că Ben 
Cho era acolo atunci. Cred că e acolo acum. 

Când ieşiră din Jouster Il, Lu telefonă să i se pregătească 
elicopterul - cel de care nu crezuse c-o să aibă nevoie - pentru 
un zbor în teritoriu. 

— Încă una dintre presimţirile tale? O întrebă Adjoumani, 
ridicând o sprânceană. Ţinând cont de ultimele urmăriri, sper 
să ai dreptate. 

— Şi eu sper acelaşi lucru. 

Se urcară în maşina lui Lu şi porniră înapoi spre secţia de 
poliţie şi terenul de aterizare/decolare. 

— Uite ce e, îi spuse Adjoumani lui Lu, care pornea sirena, nu 
trebuie să le spunem „autoarelor” despre asta, nu? Măcar 
până când ne ridicăm în aer? Dacă se dovedeşte un dezastru, 
aş vrea să nu fie şi ei cu noi. 

— Nicio problemă, dar sunt convinsă că nu o să fie un 
dezastru. 

Adjoumani tăcu. Lu se arătase mai convingătoare decât se 
simţea. Işi scoase telefonul şi tastă un mesaj, apoi îl trimise 
printr-o conexiune wireless uplink. 

— Doar pentru cazul în care te înşeli, introduc codul Duress 
primit de la Beckwith pentru guvern. 

— Codul dureros? Ce vrei să spui? 

— Codul Duress. Acelaşi text cifru, dar care poate fi citit în 
ambele sensuri. Intr-un sens, e un mesaj inofensiv, în celălalt, 
decriptează mesajul cu alt înţeles, mai profund. 

— A, pricep! Exclamă Mei-lin. Ca poemul Xian Xiao, publicat 
mai de mult în Renmin Ribao, Cotidianul poporului. 

— Despre ce era vorba în el? 

— Cenzura de la partid l-a considerat nevinovat, dar dacă-i 
citeai pe diagonală, cerea demiterea prim-ministrului Li Peng. 

— Eu mă gândesc că e parola folosită de un funcţionar al 
băncii când are un pistol la tâmplă, spuse DeSondra, cu ochii 
tot la telefon. Una care deschide seiful, dar acţionează şi 
alarma. Gata. Telefonul ăsta e acum un receptor de ghidare. 

Mei-lin se bucură că monitoarele de supraveghere interne din 
maşinile de poliţie funcționau numai când voia ofiţerul de la 
volan. Nu era sigură că voia să simtă cum îi suflă în ceafă 


Departamentul de Stat. 

Nu era sigură nici că „rateurile” de pe ecran nu fuseseră 
propriul cod Duress al lui Cho, indiferent al cui prizonier era. 

LINIŞTEA PARADISULUI 
Lacul-care-nu-trebuie-să-poarte-nume 

Odată ce Karuna acceptă să i se alăture, sosirea ei se petrecu 
surprinzător de rapid. În timp ce se plimbau amândoi prin 
tunelurile înalte, arăta destul de obosită şi puţin morocănoasă 
din cauza zborului. După ce Don îi arătă staţia generatorului 
principal din peştera artificială, mai avu putere să-şi exprime 
uimirea, mai ales în faţa macaralei imense. Apoi Don o duse în 
camera transformatorului. Stinse luminile şi-i arătă pâlpăirile 
albastre discrete. 

— Simt că mi se prăjesc ovarele, îi spuse ea agitată. Hai să 
ieşim de aici, vrei? 

O duse la puţul liftului şi la scara care urca trei sute de metri 
prin munte, până la suprafaţă. Privind alături de el prin beznă, 
îi spuse că spera să nu fie nevoită s-o urce niciodată. 

Don îi arătă bucătăria, camera de odihnă, toaletele şi trecură 
pe lângă dormitorul lui, spre camera unde se aflau 
acumulatorul de rezervă. În camera de comandă a centralei, 
acţionă reprezentările pe computer şi monitoarele și-i arătă 
sistemul complex de baraje, tuneluri, conducte, lacuri, 
avancamere, centrale electrice, stăvilare şi canale de scurgere 
din care făcea parte locul în care se aflau ei acum. 

La sfârşit, o conduse în propria lui „cameră de comandă”, 
paradisul tehnologiei pus la dispoziţia lui de Barakian şi de 
Fundaţia Kitchener. | se păru mai amuzant decât se aşteptase 
să contemple dotările prin prisma lui Kari, care alterna stările 
de paranoia cu cele de perplexitate în faţa celor pe care le 
vedea. 

Nici nu încheiaseră bine turul noii lui locuinţe secrete, că 
liniştea paradisului le schimbă toate planurile. Don tocmai 
iniţia reprezentările holografice ale Sălii Memoriale Sun Yat- 
sen. Erau îmbrăcaţi în echipamentul virtual, dar nu-l 
activaseră încă. Examinau tabloul lui Dossi, cu explicaţiile şi 
simbolurile în colţuri, când se întâmplă. 

Fără nicio avertizare, sistemele din ascunzişul lui Don se 
opriră, apoi începură perturbațiile, ca la comanda unui nou 
stăpân. Monitoarele controlate de computer şi 


holoproiectoarele măriră labirintul din tablou şi-l scoaseră în 
evidenţă. Proiecţiile holografice ale sălii memoriale începură 
să se rotească de voie, sincronizate cu tiparul evidenţiat pe 
desenul labirintului. 

— Ce-nseamnă asta? Îl întrebă Karuna, privindu-l ca şi cum el 
ar fi provocat haosul. 

— Nu ştiu, nu eu sunt de vină, răspunse el, cu ochii la o serie 
de imagini apărute pe un ecran din apropiere. Recunoscu 
imediat caracterul lor pitagoreic, zece aranjat ca număr 
triunghiular. Un pentagon în care e înscrisă o stea cu cinci 
colţuri, în care e înscris un alt pentagon, în care e înscrisă o 
altă stea şi tot aşa, la infinit. O abundență de numere de aur, 
culminând toate în şirul de zecimale nesfârşite ale lui pi. 

— Nu-mi place de/oc ce văd, spuse Karuna, încruntată. 

Sub ochii lor, YHVH trecu prin cele zece permutări ale 
numelui lui Dumnezeu, apoi se transformară într-o roată cu 
nouă spiţe care se învârtea în jurul celui de-ai zecelea cuvânt, 
tiferet, aflat în butucul ei. Roata se schimbă într-un copac la 
rădăcina căruia scria malchut, iar copacul se opri şi el la 
infiniturile matematice reprezentate de alef. 

— Ultima oară când s-a mai întâmplat asta a fost când 
holotransmisia lui Kwok ne-a stricat petrecerea. 

— Cred că de data asta nu strică numai petrecerea noastră, 
rosti Don, privind cum apar ideogramele. Pe câteva dintre ele 
le recunoscu, făceau parte din / Ching, ca şi când cabala se 
metamorfozase în echivalentul ei chinezesc. Apoi imaginile 
formară versiunea lui Ricci a ideogramei yao, dar se 
transformau şi se schimbau la nesfârşit, în toate variantele ei. 
— Uite! Exclamă Don, verificând canal după canal de intrare 
video. E o transmisie pentru public prin satelit şi pe alt canal... 
aici. Şi pe altul. Şi pe altul. Peste tot. Imaginea Sălii Memoriale 
se răspândea pe fiecare imagine transmisă. leşind din sfera 
publică, observară că şi mediile lor virtuale private erau la fel 
de perturbate de imagini din camere de ceaţă, demonstraţii 
de surse biomoleculare şi cuantice, care se transformau, în 
cele din urmă, într-un X răsucit la nesfârşit. 

— Deci cam aşa ceva a păţit Kwok? Intrebă Karuna cu voce 
tremurândă. Şi Medeea? 

— Au păţit mai mult decât atât, spus Don, apoi se opri, 
străfulgerat de un gând. Stai! Medeea! Am mai văzut aşa 


ceva. Când am fost la Crash Village. Agenţii Medeei lucrau la 
un fel de superproblemă. Atunci nu mi-am dat seama ce 
făceau. Ceea ce văd acum seamănă foarte bine cu ce am 
văzut atunci. 

— Ce fel de problemă? 

— Nu ştiu, una grea. 

— Trebuie să aflu mai multe, spuse Karuna, activându-şi 
echipamentul virtual. 

Don procedă la fel şi se pomeni cu un măgar încărcat de 
vânat în faţa ochilor. Figura animalului fu redată apoi în trei 
dimensiuni şi examinată din toate unghiurile, după care 
imaginile virtuale se mutară la un sat pe marginea unui lac, cu 
biserica ameninţată de furtună. 

— Nu am decât teorii, spuse el disperat, încercând să 
înţeleagă ce se întâmplă. 

Din fericire, hologramele cu sala memorială nu se mai roteau. 
Se oprise şi avalanşa de imagini de pe monitoarele din camera 
de comandă, aşa că se concentra mai uşor. Da, la ce problema 
lucrau agenții Medeei? Ce problemă ar fi suficient de grea ca 
să fie nevoie de atâta putere de calcul? 

Oare şi Medeea urma aceeaşi cale, lucrând la un aspect al 
aceleaşi probleme cu care se lupta ei aici, în munte? Dar dacă 
el lucra pentru Kitchener, ea pentru cine lucra? 

Dintr-odată, echipamentul de calcul se opri. Nu se mai auzi 
niciun sunet. Linişte perfectă. 

Apoi răsună un zgomot aidoma unei chei de aur care intră 
într-o broască întunecata, ca o gaură neagră - o muzică pe 
care numai îngerii sau demonii o cântă sau o ascultă, atât de 
puternică, încât Don şi Karuna îşi astupară urechile, apoi 
căutară butoanele s-o dea mai încet. 

Nici nu se termină bine succesiunea de tonuri vibrante, că îi 
copleşiră torente de imagini într-o cascadă orbitoare. şi 
smulseră echipamentul virtual, se răsuciră şi priviră în altă 
parte, închizând ochii, de teamă să nu fie orbiţi. Dar lumina 
strălucea deasupra lor, ca după o explozie nucleară, 
răspândindu-se peste tot, pentru ca apoi să se stingă treptat, 
luând cu ea şi muzica. 

Don şi Karuna se priviră lung în tăcere, în timp ce în camera 
de comandă se făceau auzite din nou sunetele obişnuite. 

— Dacă Medeea lucra deja la chestia asta, spuse Kari încet, 


cred c-ar fi mai bine s-o implici şi pe ea. Acum. 

Don se încruntă şi scutură din cap. 

— Nu vreau. 

— Dar s-ar putea să fii nevoit. Nu mai depinde de tine. 

— Dacă vrem cu adevărat s-o implicăm pe Medeea, spuse 
Don, cumpănind posibilitatea, numai Barakian şi ai lui decid 
dacă avem voie s-o facem. 

XI 
SEMPERIUM 
Crypto City 

— Nu, Jim, îi spuse Janis Rollwagen adjunctului ei. Nu pot 
permite aşa ceva. Ultima scurgere de informaţii din infosferă a 
tensionat şi mai mult conflictul cu chinezii, cu toată lumea, de 
altfel. Eşti căpitan de echipă, nu simplu jucător. 

— Dar... 

— Niciun dar, îl întrerupse ea, în timp ce aşteptau liftul care 
să-i ducă de la etajul al optulea, al birourilor directoriale, la al 
treilea, unde se afla Centrul de Operaţiuni pentru Securitate 
Naţională. Nu-ţi dau voie să hoinăreşti de capul tău prin China. 
Căpeteniile trimit trepăduşi. De asta l-am trimis pe Wang după 
ce a dispărut Beech. La urma urmei, tu eşti cel care a propus o 
reacţie adecvată, când a început povestea asta. 

— Dar „povestea” asta e mult mai gravă acum decât atunci 
când a dispărut Kwok, protestă Brescoll când se deschiseră 
uşile liftului şi intrară în el. În comparaţie cu ea, holotransmisia 
lui Kwok a fost mult mai restrânsă. Dacă Cho e responsabil de 
ultima „breşă din infosferă”, atunci a creat ceva mult mai 
invaziv. Cea mai răspândită secvenţă, Sala Memorială Sun Yat- 
sen, a fost introdusă în toate fluxurile de date cu manipulare 
video - propria noastră tehnologie a Adevărului Artificial. 

— Fie asta, spuse Rollwagen impasibilă, fie cineva a învăţat 
să călătorească în timp. 

— Dacă e Cho, continuă Brescoll, înclinând din cap mai mult 
din politeţe, dar fără s-o asculte prea bine, atunci a îndepărtat 
informaţii selectiv şi le-a inserat în bazele de date din toată 
infosfera. Nu i-a scăpat niciuna. Conform derulărilor noastre 
preliminare de căutare, au fost compromişi toți; jucătorii 
principali. 

— Exact din acest motiv nu vreau să calci pe pământ străin 
acum. 


După ce ieşiră din lift, Brescoll porni spre NSOC. Verificând o 
listă de sisteme pe PDA, ştia că nu se putea opri aici. 

— Bazele de date protejate EMP împotriva atacului asupra 
sateliților au fost lovite puternic. Există urme suspecte în 
înregistrările frecvenţelor radio de înaltă energie, mai ales în 
zonele cu schimbări ADN induse electromagnetic. Inregistrări 
compromise şi ele, în special informaţiile despre viruşi şi 
troieni care modifică frecvențele de semnal video şi tipul de 
undă, pentru a induce transformări fiziologice şi psihologice. 
— Sunt conştientă că sistemele au fost atacate de cei aflaţi în 
spatele acestei poveşti. Dar era un război soft - nu s-au pus în 
mişcare şi nu s-au manipulat bunuri hard, cu excepţia câtorva 
telescoape radio. Asta nu-i un motiv să pleci în China. Poţi 
supraveghea totul de aici. 

Rollwagen arătă hotărât cu degetul în jos, la inițialele NSOC 
gravate în podea. Brescoll oftă. N-avea cum s-o convingă. 
Totuşi, trecând prin uşile de sticlă automate şi pe sub sigiliile 
din aripa militară a NSA, gândul la telescoapele radio nu-i 
dădea pace. 

— Asta-i cel mai ciudat, spuse el. 

În acelaşi timp, imagini cu Sala Memorială Sun Yat-sen 
pâlpâiau pe ecranele televizoarelor din orice casă şi unde 
radio intense erau emise în spaţiu, spre constelaţiile Ursa 
Mare, Ursa Mică, Eridanus şi Cancer. 

— Asinita, şopti Rollwagen. 

— Poftim? Întrebă Brescoll, neştiind dacă nu auzise bine sau 
dacă trebuia să se simtă jignit. 

— Asinul sau măgarul din Cabală, îi spuse Rollwagen absentă, 
conducându-l pe cărarea şerpuitoare printre separeurile de pe 
etaj. Simbolul folosit de Giordano Bruno pentru Sfânta 
ignoranță a profetului magic, pentru moartea şi renaşterea 
mistică a profetului. Când a recreat cerul, Bruno a lăsat câteva 
constelații goale, ca să fie umplute cândva în viitor. Spațiile 
goale dintre cele două Urse şi Eridanus trebuiau să fie /ocus-ul 
cosmologic al lui Asinita. Constelaţia Cancerului, a Racului, 
trebuia să fie locusul lui zodiacal. Impulsurile radio emise spre 
acele locuri sunt o coincidenţă ciudată, dacă sunt o 
coincidenţă. 

— Asta ţine tot de societatea aceea secretă a voastră? 
Întrebă  Brescoll, uitându-se la monitoarele de birou. 


Profunzimea cunoştinţelor ezoterice ale directoarei îl uimea şi 
tulbura. 

— De unele societăţi, dar nu de cea la care te gândeşti. 

In faţa lor, doi tehnicieni tineri observară că se apropie 
Rollwagen şi se ridicară, scoţându-şi ochelarii RA din respect 
pentru funcţia ei. 

— Jim, ţi-i prezint pe Maria Suarez şi Phil Sotiropolis. Ei vor 
asigura teleprezenţa la misiunea China despre care am vorbit 
până acum. Maria, Phill, acesta este Brescoll, directorul- 
adjunct. 

Dând mâna cu ei, Brescoll se întrebă dacă directoarea îi 
alesese ca să ţină sub ochi investigația. Bănuiala lui provocă o 
tăcere stânjenitoare după ce se terminară prezentările. 

— Am făcut legătura cu M-I, doamnă directoare, spuse Maria 
Suarez, spărgând liniştea. E la Trifrontieră. Am terminat şi 
simulacrul staţiei din California. Îl urcăm pe DIVE şi în 
proiecţiile holografice imediat ce sfârşim ce avem de făcut 
aici. 

— Bine. Maria, Phil, vă lăsăm să vă terminaţi treaba până 
când vă solicită directorul-adjunct. 

Cei doi tehnicieni îşi puseră din nou ochelarii şi se întoarseră 
la muncă. _ 

— Ce e staţia aceea californiană? Intrebă Brescoll. 

— Una dintre sursele noastre ne-a informat despre un proiect 
al Fundaţiei Kitchener prin care se investighează cazul Kwok- 
Cho. E găzduit într-o centrală electrică din Munţii Sierra 
Nevada. Credem că Donald Markham, alias Don Sturm şi 
Mister Obololos, cybernesianul care scăpat de FBI şi Siguranţa 
Internă, lucrează acolo. 

— lar sursa e o M-I, o maşină inteligentă? Localizată la 
Trifontieră? 

— O M-I foarte avansată şi foarte inteligentă. Rollwagen 
ignoră scepticismul din vocea lui Jim. Înainte era în 
Cybernesia, dar acum nu mai e acolo. Şi nu e mai legată de 
Trifrontieră, aşa cum nu mai e nici de Tetragrammaton. De 
care a fost cânava legată. E fereastra prin care vedem ce se 
întâmplă în centrala de care spuneam. 

— Din ce în ce mai curios, constată Brescoll. Dacă situaţia e 
atât de tensionată pe cât spuneţi, înseamnă că l-am trimis pe 
Wang în gura lupului. 


— Jim, deşi în momentul de faţă nu suntem în cele mai bune 
relaţii cu chinezii, încă n-au început să ne aresteze oamenii, 
din câte ştiu eu, cel puţin. 

— Aveţi dreptate. Dar dacă intenţionaţi să mă ţineţi aici, 
vreau să ştiu un lucru. Să spunem că Cho a fost tratat cu 
materialul bionanotehnologic al lui Kwok - că l-a înghiţit sau i 
s-a injectat. Cât rău poate face el exact? 

Rollwagen se uită în jur, apoi îl trase pe Jim spre un separeu 
gol, cu monitor pseudoholografic şi computer de control. Îi 
făcu semn să se aşeze pe un scaun, iar ea se aşeză pe celălalt 
şi porni computerul. 

— Dacă el e responsabil de ultima breşă în infosferă, spuse 
Rollwagen, atunci a devenit, în cel mai bun caz, o armă de 
distrugere în masă. 

— De acord, dar asta îl pune în legătură cu investigația lui 
Kwok şi ne duce înapoi la studiile pe termen lung despre 
gemeni. Ce urmăreau ele să realizeze? Mai ales cele 
referitoare la tulburările de identitate? 

Rollwagen nu răspunse imediat. Tastă o parolă şi începu să 
scaneze reţeaua până-şi găsi terminalul. Mai tastă câteva 
parole ca să aibă acces la baza de date şi la fişierele 
personale. 

— Adepții Tetragrammatonului cred că supraviețuirea speciei 
noastre depinde de fuziunea cu tehnologia şi de starea 
postumană. Da? 

— Da, răspunse Jim. Chestia cu „îngerii mai buni”. 

— Cercetările Tetragrammatonului includ călătoria la viteză 
mai mare decât cea a luminii, nave spaţiale cu conştiinţă, 
planuri de evadare în caz că sistemul ecologic al planetei 
noastre va ceda. Dar dacă populaţia va continua să crească şi 
nu putem evada pe alte planete înainte? Dacă nu putem 
depăşi viteza luminii în călătoria spaţială, înainte de a depăşi 
capacitatea de susţinere a mediului terestru? Oricât am 
încerca să mărim această capacitate cu mijloace tehnologice? 
— Atunci, cred că am băgat-o pe mânecă pentru totdeauna. 
— Dacă nu învăţăm să ne controlăm demografia şi lăcomia 
înainte, da. 

Rollwagen  afişă pe ecran un raport cu proiectele 
Tetragrammaton în decursul timpului. 

— Tot ce a făcut Tetra - manipulare /n utero, implanturi, 


interfaţa minte/maşină, studii pe gemeni, încercarea de a 
amplifica puterile paranormale - are un singur scop: să 
apropie inteligenţa umană şi pe cea artificială atât de mult, 
încât creierul nostru şi maşina să fie folosite împreună pentru 
a deschide poarta din şi prin țesătura spaţiului. 

Brescoll scutură din cap. 

— Dar de ce tulburări de identitate? 

— Evident că nu de dragul lor. Ai auzit de exaptaţie? 

— Selecţia naturală găseşte propriile utilizări ale obiectelor, 
răspunse Jim, fără să vadă legătura. De obicei în timpul unui 
dezastru. 

— Exact. Rollwagen deschise un fişier cu grafice pentru a 
afişa ceva ce părea o diagramă anatomică. Tractusul vocal 
laringe inferior/faringe superior, capabil de limbaj articulat, 
este un exemplu bun. Exista în organismul oamenilor cu cinci 
sute de mii de ani înainte de apariţia vorbirii articulate. 

— La ce folosea? Întrebă Jim, mânat de curiozitate. O 
caracteristică fosilă vie, precum codurile fosile vii ale lui 
Beech. Ajuta la respiraţie? 

— Nimeni nu ştie, mai ales că poziţionarea lui anatomică 
favoriza sufocarea, un dezavantaj în evoluţie. Dar a venit 
catastrofa şi... bum! Dezavantajul se transformă în avantaj. 

— Ce catastrofă? 

Rollwagen căută alt fişier, îl deschise şi-i arătă un filmuleţ 3- 
D. 

— Vulcanul Toba, spuse ea, în timp ce priveau simularea, a 
erupt acum şaptezeci de mii de ani. Cenuşa şi zăpada au 
întunecat cerul şase luni de zile. Dioxidul de sulf a reflectat 
lumina soarelui, creând o iarnă întinsă pe şase ani. Catastrofa 
a distrus atâţia oameni, că aproape am dispărut ca specie. 
Dar, în acelaşi timp, ne-a obligat să ne dezvoltăm vorbirea 
adevărată, pentru care aveam toate componentele fiziologice, 
de cinci sute de mii de ani. 

— Deci catastrofa a selectat... ce anume? Şi cum? 

— Nimeni nu ştie exact. Există o teorie care spune că un fel 
de gângurit, anterior limitat la bebeluşi, a devenit limbajul 
adulţilor. Utilizarea cuvintelor a deschis uşa cunoaşterii 
simbolice. Uită-te la asta. 

Brescoll se aplecă înainte ca să citească mai uşor textul 
despre cronologia catastrofelor şi originile limbajului articulat. 


— La început a fost gustul cenușii în gură, spuse el, scanând 
cronologia şi răsucind ideile în minte, dar cei care pot vorbi nu 
pot înghiţi şi respira în acelaşi timp. 

— Da, aprobă Rollwagen, afişând din nou erupția vulcanului. 
Poate că Toba a fost adevăratul Turn Babei, evenimentul care 
ne-a propulsat din limbajul tăcerii, înţeles de toată lumea, în 
confuzia limbilor. 

Brescoll se lăsă pe spate şi strânse mai tare braţele 
scaunului, fără să ştie de ce. 

— Şi ce are asta de-a face cu faptul că experţii în 
comportament, care fac studii pe gemeni, au indus deliberat 
tulburări de identitate la copii? 

Rollwagen întoarse scurt privirea. Un fior îi străbătu chipul. 
De ce să fie stânjenită, se întrebă Brescoll, dacă nu face parte 
din  Tetragrammaton? Dar se corectă imediat: şi 
Tetragrammatonul şi organizaţia Kitchener s-ar fi putut trage 
din Instrumentalitate. 

— Acele tulburări sunt foarte importante pentru constelația 
de trăsături necesare la crearea indivizilor meniţi să scoată 
evoluţia umană din impas. Ca să fie creaţi înainte de a avea 
loc catastrofa. Ca să fie obţinuţi tesseractorii, cei care 
descâlcesc şi ţes pânza realităţii. Care vor manipula materia 
fundamentală a /umi/or, aşa cum strămoşii noştri au manipulat 
materia simbolică a cuvintelor. Aleşii, cei care vor face marele 
salt. 

Brescoll o privi fără să se teamă să-şi dezvăluie nedumerirea 
care, însoţită de confuzie, îi sporea senzaţia de groază. 

— Dar care există deja, aşa cum exista şi gâtul capabil de 
vorbire, aşteptând să fie pus la treabă? 

— Poate ca vorbele copiilor despre prieteni imaginari, ca 
poveştile despre tărâmul zânelor. Poate ca personalitatea 
schizoidă, schizofrenică, multiplă şi tulburările de identitate 
înregistrate de istorie. Poate ca viziunile nebuneşti cu îngeri şi 
demoni. 

— Ce vrei să spui? 

— Poate că fenomenele acestea sugerează o sensibilitate la 
scurgerile din alte universuri, vecine cu noi, spuse Rollwagen 
cu glas monoton. Dar, aşa cum gâtul capabil să vorbească se 
poate sufoca, un creier capabil de simboluri e înclinat spre 
nebunie. Dar un astfel creier nu e neapărat un dezavantaj, pe 


termen lung. 

— Ce avantaj ar putea avea potenţialul de a înnebuni? 

— Un talent extraordinar, spuse Rollwagen, fără să răspundă 
de fapt la întrebare, egal cu inventarea limbajului. Asta 
urmăresc studiile pe gemeni: posibilitatea de a scoate la 
suprafaţă un asemenea talent. De a selecta ceva neaşteptat 
din ADN-ul nostru. 

— Neaşteptat? Sau doar nou? 

— Total nou, ca să spun aşa. Şansa de a crea divizori şi 
disociatori. Copii divizați, care, pe dinăuntru, vor înlesni 
răsfrângerea lumii în afară. 

— Cum? Şi ce înţelegi prin copii divizați? 

— În subiecţii testelor, universurile paralele, tulburările de 
personalitate şi dimensiunile cu utilizatori multipli vor fuziona. 
Ideea era, cred, să se acceseze capacităţile de calcul cuantic 
latente din ADN. 

— Pentru criptografia cuantică? 

— Nu, nu în sensul ăsta minor. Nu se urmăreşte deschiderea 
unei uşi din Marele Firewall al Chinei, ci deschiderea tuturor 
uşilor din toate universurile. Chiar aici, în universul nostru, ar 
deschide calea spre călătoria cu viteză mai mare decât cea a 
luminii. 

— Staţi puţin. Când aud „viteză mai mare decât cea a 
luminii” mă gândesc la nave spaţiale. 

— Numai că, în acest caz, noi suntem navele spaţiale, preciză 
Rollwagen, privind pseudoholograma, dar reducând sonorul la 
minimum. Trecem prin Zidul de luxoni, bariera care ne 
limitează la viteza luminii. Teleportăm fiecare stare cuantică 
din fiecare particulă a noastră. Societatea care cuprinde 
galaxia, imaginată de futurişti, va deveni o realitate. Lumi 
nenumărate dintr-un Semperium, un Imperiu al Veşniciei. 
Trebuie să recunoşti, e o viziune de aur, în felul ei. 

Brescoll se încruntă, încă tulburat de ideea copiilor divizați. 

— Dar cu ce preţ? Facem copiii să sufere în mod intenţionat. 
Din nou şi din nou. 

— A, asta te deranjează? Se pare că numai cei cu stimuli 
interni peste limita critică de rezistenţă pot evoca natura 
cuantică a moleculei codate, într-o manieră programabilă şi 
accesibilă maşinilor. 

Brescoll se uita cum pseudoholograma îşi continua dansul 


imaginilor. 

— Esenţa măreției Semperiumului, spuse el într-un sfârşit, va 
trebui să aibă întotdeauna la bază oameni tineri condamnaţi la 
suferinţă. Imperiul Eternităţii se va înălța pe minarea copiilor 
spre nebunie. 

— Da, admise Rollwagen, tristă. Precum copiii atenieni 
sacrificați Minotaurului, până când a apărut Tezeu. 

— Ce ar putea justifica o asemenea cruzime? 

— Numai cauza cea mai nobilă şi mai imparţială, te asigur. Pe 
buze îi trecu un zâmbet fugar. 

— Şi ce cauză ar fi atât de importantă? 

— Poate că suferinţa şi nebunia fac parte dintr-un plan, spuse 
directoarea, făcând pe avocatul diavolului. Poate că anumite 
universuri sunt „favorizate” pentru că dau naştere unor fiinţe 
cu conştiinţă, prin care produc singularităţi şi universuri 
vlăstare. Cele care nu fac faţă sunt distruse cu mult înainte de 
a se naşte. Într-un astfel de univers, copiii divizați ar putea fi 
salvatorii noştri. 

Brescoll scutură din cap. 

— Numai un zeu nebun putea crea aşa un loc infernal. 

— Mulţi dintre adepţii Tetragrammatonului cred că universul 
nostru şi toate celelalte sunt simple simulări. Că sigur trăim în 
mijlocul unei simulări. Altfel, nu putem pretinde că vom 
produce descendenţi postumani. 

— Cum adică? 

— Civilizaţiile postumane, spun teoriile, au suficientă putere 
de calcul ca să ruleze un număr uriaş de simulări ale 
strămoşilor. Conform unor adepţi Tetra, copiii noştri s-au 
înălţat deja, iar noi trăim într-o simulare creată de ei. 
Alternativa, se tem ei, e că noi nu ne-am înălţat, deci universul 
nostru nu e unul dintre cele „favorizate”, fiind prin urmare 
condamnat. Omenirea, aşa cum o cunoaştem noi, este în cel 
mai bun caz un pas înainte. În cel mai rău, o monstruozitate. 
In acest scenariu, trebuie să luăm măsuri ca să ne asigurăm 
că suntem înlocuiţi de copiii postumani adevăraţi ai lui 
Dumnezeu. 

Ciudat, gândi Brescoll. Singura speranță de supravieţuire a 
omenirii e ca urmaşii noştri, copiii noştri, să-şi tortureze 
strămoşii, părinții lor, pentru că aceştia i-au torturat pe ei. 

— Asta e ură de sine într-un asemenea grad, încât nici nu-mi 


pot imagina, spuse el, clătinând din cap. lar adepţii Tetra sunt 
singurii cu adevărat pregătiţi să aducă împărăţia existenţei 
umane binecuvântate, nu? 

— Aşa cred ei, da. 

— lar Kwok şi Cho au fost abuzaţi ca să devină copii divizați şi 
deci „postumani”? 

— In moduri diferite - Rollwagen opri pseudoholograma - 
controlaţi diferit. Sub aspect „natural”, amândoi provin din 
rezerva genetică a lui Kwok, în al cărui istoric de familie 
existau tulburări de personalitate şi pe linie maternă, şi pe 
linie paternă. Sub aspectul „educaţiei”, agenţii 
Tetragrammatonului au tras sfori ca Ben Cho să fie adoptat 
embrionar de un anumit cuplu. Soţia din respectivul cuplu 
fusese scoasă iniţial de pe lista părinţilor apți să adopte copii. 

— De ce? 

— Era instabilă psihic şi a fost acuzată de abuz sexual asupra 
copiilor daţi în grija ei. Voia cu disperare să aibă propriii ei 
copii, dar era sterilă. Studiul Tetragrammatonului a avut grijă 
ca, în ciuda antecedentelor, să aibă în cele din urmă un copil 
al ei. 

Brescoll îşi privea posac mâinile. 

— Cred că asta se întâmplă fără niciun plan de când există 
familii pe pământ, dar planificarea, caracterul intentional, 
înrăutăţeşte lucrurile. Sper că criminalii sunt fericiţi. 

— Dimpotrivă, spuse Rollwagen şi-şi mută privirea de la 
ecranul computerului. Am descoperit rapoarte care considerau 
efortul un eşec, cel puţin până la incidentul Kwok. 

— Un eşec? 

— Pentru că nici Kwok, nici Cho nu au ieşit suficient de 
anormali sau paranormali ca autorii experimentului să fie 
mulţumiţi, răspunse directoarea, oprind maşinile şi ridicându- 
se. 

Se ridică şi Brescoll. 

— E adevărat, continuă ea, fiecare dintre ei are, sau a avut, 
câteva accente sadice în copilărie, legături psiho-sexuale, 
identitate sexuală fragilă. In acelaşi timp, amândoi s-au 
dovedit foarte inteligenţi şi excepţional de dotați pentru 
identificarea tiparelor. In afară de asta însă, sunt cât se poate 
de normali. 

Jim păşi în urma lui Rollwagen afară din separeu. 


— Dar ce s-a întâmplat, din moment ce incidentul Kwok a 
provocat atâtea schimbări? 

— Da. Au fost foarte multe schimbări. 

— Atunci Ben Cho, care s-ar putea să deţină cheia universului 
sau care ar putea fi el însuşi această cheie, ar putea fi şi 
nebun. 

Directoarea Rollwagen oftă înainte de a se apropia de staţia 
de lucru a lui Sotiropolis şi Suarez, care făceau ultimele 
verificări ale sistemelor. 

— Sau mort, spuse ea, când cei doi n-o mai puteau auzi. Cu 
siguranţă în mâinile adversarilor noştri. 

Îi sună celularul. Răspunse şi se depărtă puţin de adjunctul ei. 
Brescoll nu auzi conversaţia, dar îi văzu îngrijorarea de pe chip 
când o încheie şi se reveni lângă el. 

— Paulin, de la NRO, îl informă directoarea. Biroul de 
Recunoaştere a tras concluzia că cineva a pus mâna pe 
sateliții noştri din clasa Keyhole şi Lacrosse. A confirmat şi 
Agenţia Naţională de Imagistică şi Cartare. li suspectează pe 
chinezi. Încă un motiv să nu te las acolo. Situaţia o să devină 
foarte fierbinte. Am nevoie de tine aici. 

Brescoll scoase un fluierat discret. Sateliții aceia erau ochii şi 
urechile cele mai fine ale americanilor. Fără ei, ţara lui va fi în 
mare dezavantaj. Dintre cele trei picioare ale taburetului- 
război hard, război soft şi război al minţii - unul tocmai fusese 
ros de termite. 

— Staţi puţin, spuse Brescoll, străfulgerat de un gând. Dar 
dacă nu sunt chinezii de vină? Dacă au păţit şi ei acelaşi 
lucru? 

Rollwagen se holbă la el. 

— Atunci sunt sigură că ne suspectează pe noi. Dar de ce să 
distrugi două naţiuni? Cine ar beneficia? 

— Tetragrammatonul? Teroriştii? Ar fi haosul declanşat de un 
conflict nuclear dintre noi şi chinezi în avantajul lor? Dacă una 
dintre cele două grupări îl are pe Cho, oare îl folosesc ca să 
concretizeze acest scenariu? 

— Posibil, posibil, gândi Rollwagen cu glas tare. Dar poate că 
situaţia e şi mai gravă. 

— Adică? 

— Dacă Ben e în mâinile lor, dar nu sub controlul lor? Dacă 
acţionează pe cont propriu? 


Brescoll se simţi ca şi cum directoarea l-ar fi pocnit cu o 
scândură în cap. Îi trebui un minut să-şi revină. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Exact ce ai sugerat tu. Dacă a fost cumva „activat”, dar 
lucrează pe cont propriu, nu pentru chinezi? 

— Atunci, ce urmăreşte? 

— Tocmai am discutat despre asta. 

— Răzbunare? Pentru ce i s-a întâmplat lui şi lui Kwok? 

— Posibil. Dar s-ar putea să vrea mai mult. 

— Doamnă directoare, spuse Brescoll, din nou străfulgerat de 
un gând, cu puţin timp în urmă aţi spus că o persoană 
capabilă să pătrundă în canale, cum a făcut Kwok, are, 
probabil, capacitatea de a trage cu urechea în ele. Oare e 
capabilă să şi preia controlul sistemelor SCADA? 

— Sper că nu, dar mă tem că da. Ţinând cont că infosfera are 
suficiente capacităţi, cine ştie? Ar putea controla nu numai 
sateliții, dar şi sistemele de lansare a rachetelor. Traficul 
aerian. Rețelele telefonice. Conductele de petrol. Rețelele 
electrice. Sistemele de canalizare. Nimic nu e sigur din ce 
funcţionează cu circuit deschis şi pe distanţă mare. lar astăzi, 
aşa funcţionează totul, de la prăjitoare de pâine la 
radiotelescoape. 

— De ani de zile, China şi Statele Unite lucrează la atacuri 
soft care să distrugă bunuri hard... 

— Toată lumea face la fel, dar nimeni n-a prea avut succes. 
— Dar dacă Ben Cho încearcă şi el - şi reuşeşte? 

— Atunci e grav. Trebuie să luăm măsuri, şi încă foarte 
repede. 

In ciuda situaţiei, Brescoll era bucuros că va trece la acţiune, 
că va face propriu-zis ceva, în loc să stea pe tuşă şi să 
privească evenimentele. 

— Cu ce pot să vă ajut? Se oferi el. 

In acel moment, Sotiropolis şi Suarez îşi terminară treaba şi 
păşiră spre ei. 

— Simularea centralei energetice din California e gata, vorbi 
Sotiropolis atât de sacadat, că Jim mai că se aştepta să-i dea 
onorul. 

— Foarte bine, spuse Rollwagen. Jim, cel mai bun lucru e să- 
mi prezinţi un raport general despre ce anume face Cho sau 
ce fac răpitorii lui. Colaborează cu Phil şi Maria. la-o şi pe Bree, 


dacă e disponibilă. 

Directoarea se întoarse şi plecă. Brescoll văzu că Sotiropolis 
şi Suarez îl privesc nerăbdători, în aparenţă fără să ştie despre 
variantele apocaliptice pe care le dezbătuse el cu Rollwagen. 

— In regulă, rosti el, încercând să coboare cu picioarele pe 
pământ. Arătaţi-mi ce aţi descoperit despre locul în care se 
ascunde Markham. 

FORMALITATEA FAPTELOR CARE SE PETREC PROPRIU-ZIS 
Guangzhou... şi pretutindeni 

Fiinţa care trăise în Ben Cho avea senzaţia că întreaga ei 
viaţă, până la orizontul evenimentului, fusese o scenă din 
imaginaţia ei, iar el - un simplu spectator. Fusese chemat pe 
scenă, să rostească replici pe care nu le-a învăţat sau 
memorat niciodată, într-un rol în care nu-şi amintea să fi fost 
distribuit. La început, trăise teroarea unui coşmar. Presiunea 
aşteptărilor nerostite ale publicului îl umplea de teamă, pe 
măsură ce şinele gemene ale acelui montagne-russe descriau 
o poartă strălucitoare, prin care conştiinţa lui trecu în tărâmul 
inundat de lumină, dincolo de unde şi de particule. Intr-o clipă 
de ameţeală, i se păru că timpul îngust al minţii sale care se 
răspândea se va pierde în vastitatea acelui tărâm, plutind în 
voie pentru eternitate, incapabil să se întoarcă în viaţa şi în 
vremea lui. Sau că, dacă va reuşi cumva să se întoarcă în 
propriul lui cap, n-o să mai fie Ben Cho. 

Dar asta fusese într-un timp şi un loc inferior. Acum, în 
această dimensiune superioară, teroarea se transformă în 
veselie. Văzu spirala cilindrică prin care trecuse; forma ei i se 
păru cunoscută. Privind de sus, de la înălțimile îngerilor, zări 
Pământul şi Luna întruchipând un univers, un corp comun. ŞI 
cilindru şi spirală, mişcarea Pământului curbându-se într-un 
inel, orbita Lunii în jurul lui - o spirală prin timp şi spaţiu. 

Sub privirile lui, corpul comun se desfăşură în clipe discrete, 
ca fotografiile la minut ale Reynei. Ca paginile unei cărţi 
răsfoite rapid, care-ţi dau senzaţia unei imagini continue. 
Cadre de film puse unul peste altul. Şi mai ciudat era să 
observe că fiecare pagină, fiecare cadru, fiecare bucată era un 
univers. Când se uita de la un univers la altul, avea impresia 
că se uită de la o felie de pâine la alta, numai că franzela nu 
era decorată cu seminţe de dovleac şi stafide, ci cu galaxii şi 
găuri negre. 


În secunda următoare, Timpul nu mai era un fluviu sau un 
râu, ci un lac sau un ocean în care fiecare clipă era secţiunea 
transversală a unui întreg. Acolo unde ar fi trebuit să fie 
trecutul sau viitorul, nu se afla decât un alt univers. 

Era aceasta imaginea pe care o vedea Dumnezeu? Oare 
slăbiciunea conştiinţei umane obişnuite era că limita universul 
la o singură realitate anume? Putea o conştiinţă omniprezentă 
şi atotputernică să cuprindă, simultan, toate stările posibile 
ale tuturor fiinţelor posibile? 

Avusese Kwok dreptate? Alcătuiau toate universurile un palat 
labirintic al memoriei? Un continuum în care fiecare cameră e 
un univers, finit şi consecvent cu sine însuşi, dar incomplet în 
esenţa lui? Intotdeauna ducând în alte încăperi? 

— Nu e chiar aşa! Exclamă o voce veselă, familiară şi străină 
în acelaşi timp, ca şi când Ben şi-ar fi ascultat pentru prima 
oară propria voce înregistrată. Cum altfel să explice faptul că 
vorbitorul avea aceleaşi gânduri ca el? 

Dintr-odată se pomeni împins spre lumea inferioară, în Sala 
Memorială Sun Yat-sen, dar tot mai avea capacitatea aceea 
psihometrică stranie, acel fragment de viziune spaţio- 
temporală. Prin prisma ei, fiecare obiect din sală avea propriul 
lui tip de conştiinţă. Locul în sine avea o memorie profundă, 
legată de fiecare persoană şi fiecare obiect cu care intrase în 
contact. 

Memoria tuturor lucrurilor se afla chiar înăuntrul lor. La fel şi 
destinul lor. Examinând urmele lăsate de orice obiect în trecut, 
reuşi să acceseze un nivel mai profund al realităţii. Istoriile 
„trecute”, ca şi cele „viitoare” - realităţi latente care urmau să 
treacă prin formalitatea de a se întâmpla. 

— Şi acum, destul! Strigă vocea, adresându-i-se tot numai lui. 
Te depăşeşti prea mult! 

Fără trup, Ben nu trebui să se întoarcă pentru a descoperi 
sursa cuvintelor - acea formă subtilă era a lui Jaron Kwok 
însuşi, un duh cu aripi mici, un mort viu, îmbrăcat ca un fierar 
chinez în atelierul lui de turnătorie, cu ochii scăpărând a 
nebunie, o nebunie care ardea mai tare ca furnalul. 

— Jaron, se întrebă în gând, ce se petrece? 

— Totul, îi răspunse Jaron, ca întotdeauna. Şi eu mă petrec, 
deşi sunt mort pentru lumea pe care am cunoscut-o cândva. 

— Vreau să spun, ce se petrece cu mine? 


— A, modulare şi demodulare bionanotehnologică şi a ADN- 
ului cuantic, spuse duhul-fierar. Algoritmi înglobaţi în spaţial. 
Suprapunere cuantică coerentă. Impulsuri laser reglate, 
transformând suprapunerile iniţiale ale numerelor codificate în 
suprapuneri diferite. Undă de translație independentă de 
substrat, alcătuită din toate tiparele holografice ale creierului 
şi conştiinţei tale. Corelate şi teleportate. Şi alte lucruri 
asemănătoare. 

— Pot să mă întorc pe Pământ? Înapoi la viaţa mea? 

— Viaţa de pe Pământ? Vocea râse zgomotos. Mai degrabă 
Pământul din Viaţă! Ca şi creierul ameţit de droguri, cum se 
zicea. Dar viermelui ameţit nu-i cresc aripi, aşa că, da, trebuie 
să te întorci, maestre al superdozei! Dar nu spre a te invidia 
prietenii, nici pentru a fi prietenul invidiei. Nu. 

— Atunci, de ce? 

— Revizuirea viziunii. Cuanta totală a fost greşeala mea şi 
suport consecinţele. Prea independent de substrat. Te 
transformi în duhul din maşină. Nu e cazul tău, însă. Cuanta 
parţială, mult mai bine. Trebuie să-nveţi s-o porţi cu tine, într- 
un mod nou. 

— Dar tu n-ai ajuns acolo încă. 

— De ce nu? 

În loc de răspuns, Jaron suferi o transformare grotească. O 
larvă umană, târându-şi trupul imobilizat, în afară de chip şi 
mâini, într-un înveliş de cuvinte şi numere, imagini şi 
experienţe, percepții şi amintiri - fragmente împotriva unei 
viitoare ruini. 

— Aşa eram şi tu, şi eu, când depindeam de substrat. A 
trebuit să las totul în urmă. 

Pe urmă, Ben se văzu pe sine, o creatură luptându-se ca să 
se elibereze de armură, încă imobilizat în ea. Prins în capcana 
întinsă pe fundul unei mări infinite. 

— O larvă care simte primul şoc al transformării în pupă, 
vezi? Spuse Jaron, pe un ton melopeic crescând. Incă locuieşti 
în casa corpului tău. Nu ti-au crescut aripile. Nu eşti pregătit 
să zbori, deloc nu eşti pregătit! Asta nu e decât prima licărire. 
Te vei întoarce. Ne vom revedea când îţi va sosi clipa. Pa-pa! 

Din infinitul mării, Ben se trezi pe tărâmul limitat al 
conştiinţei obişnuite, în Sala Memorială Sun Yat-sen în care 
timpul era mai degrabă un fluviu decât un bloc, o pâine, un lac 


sau un ocean. Dar încă auzea sunetele cerului, încă putea 
accesa infosfera, deşi plasa de electrozi dispăruse. Mare parte 
din ceea ce putea fi el cu adevărat se afla încă de partea 
cealaltă a porţii măreţe. 

Nu. Părticica din el rămasă aici nu voia să plece pentru că era 
aşa de greu să renunţe la vechea viaţă, la vechea moarte. Dar 
şi mai greu era să privească moartea absolută în ochi, adică 
să vadă viaţa. 

— Creierul îi funcţionează din nou! Exclamă Patsy Hon, căreia 
ise luă o piatră de pe inimă. Semnele vitale sunt bune. 

— Da, spuse Beech, obosit. Situaţia a revenit la normal, 
mulţumesc lui Dumnezeu. 

Ben se pomeni cu o dilemă. Poate că ar fi vrut să-i 
mulţumească lui Dumnezeu - sau unei puteri superioare, 
oricum - pentru toate prin care trecuse, pentru ceea ce putea 
accesa, numai că toate erau acum ieşite din normalitate. 

Mai ales că, exact în clipa aceea, se auziră primele 
împuşcături. 

OMUL DE PE TARGĂ 
Guangzhou 

Când prima tură de Împuşcături se încheie, detectivul Mei-lin 
Lu şi agentul DeSondra Adjoumani începură să coboare în fugă 
scările late ale Sălii Memoriale. Palatul memoriei, cu acoperiş 
albastru, era controlat de terorişti, dar forţele civile şi militare 
înconjuraseră clădirea. În lumina zorilor, Lu văzu că trupele de 
poliţie primeau întăriri de la Armata Poporului, unităţi speciale 
îmbrăcate în uniforme negre. 

— Care-i situaţia? Întrebă Wong Jun, de la Guoanbu. 

— Sunt prinşi înăuntru, răspunse Lu, mirată să-l vadă pe 
Derek Ma cu el. Au coborât înapoi la parter, în atelierul 
teatrului. 

—Au pus încărcături explozive în punctele de sprijin 
principale ale clădirii, adăugă Adjoumani, cu un glas aproape 
lipsit de inflexiuni. 

— Cine? Vru să afle Ma. 

— Războinicii Noilor Învăţături, îl lămuri Lu. Şi pistolari din 
grupările de crimă organizată. Gangsteri Cheng, presupun. 

— Ostatici? Întrebă Wong. 

— Cel puţin trei. Doi americani, Ben Cho şi un oarecare 
Beech. Cei de la NTW spun că Beech deţine un rang superior 


în CIA. 

— Aşa este, confirmă Adjoumani. L-am mai văzut. 

— Al treilea ostatic, dacă e ostatic, e tehnicianul meu de 
laborator, Patsy Hon. Mai e un american, unul Carlson sau 
Carlton, dar e înarmat şi nu ştim exact de care parte e. 

— Ce şanse avem să eliberăm ostaticii? Intrebă Ma. Lu se uită 
la Adjoumani. 

— E greu să-i scoţi vii şi nevătămaţi de acolo, spuse 
Adjoumani, aproape imposibil înainte de a dezamorsa 
încărcăturile. Numai cele pe care ni le-au arătat sunt 
suficiente pentru a face sala memorială praf şi pulbere. Şi sunt 
convinsă că nu ni le-au arătat pe toate. Am văzut şi 
nenumărate butelii de gaz. 

Wong înclină din cap şi-i făcu semn lui Ma, care plecă să 
discute cu comandanții unităţilor militare. 

— Alte opţiuni? Întrebă Wong. În afară de a transforma locul 
ăsta în groapa în care vor arde ostaticii ca nişte martiri? 

— O să ni-i predea pe tovarăşii de la grupările criminale şi n-o 
să explodeze sala dacă îi lăsăm să plece în Indonezia şi să 
ceară azil acolo. Nu vor să spună în ce oraş. 

— Şi ostaticii? 

— Vor să-i ţină cu ei până când ajung în Indonezia. Ca 
asigurare împotriva „trădării guvernamentale”. 

Ma reveni. El şi Wong discutară scurt, apoi Wong se întoarse 
spre cele două femei. 

— Spuneţi-le că suntem de acord cu condiţiile lor, dacă 
eliberează ostaticii imediat ce aterizează la destinaţie. 

Lu şi Adjoumani îşi scoaseră imediat celularele şi tastară 
numerele primite de la Zuo Wenxiu şi Baldwin Beech. 
Convorbirile se încheiară rapid. 

— Sunt de acord, spuse Mei-lin. 

— Dar vor ca Lu şi eu să intrăm în clădire, adăugă Adjoumani, 
şi să supraveghem personal predarea gorilelor de la gruparea 
criminală şi transferul ostaticilor. 

— Şi eliberarea clădirii, încheie Lu. 

Wong se încruntă şi-i aruncă o privire îngrijorată lui Ma, care 
se rezumă să încline din cap. 

— Foarte bine, hotărî Wong. Dar aveţi grijă să nu deveniți al 
patrulea şi al cincilea ostatic. Sau victime. 

Lu şi Adjoumani îl asigurară că nu se va întâmpla aşa. Apoi se 


întoarseră şi urcară scările Sălii Memoriale. 

— Crezi că o să-i lase pe indivizii ăştia să fugă în Indonezia? 
Întrebă Lu. 

— La naiba, nu! Exclamă Adjoumani. 

— Nici eu nu cred. 

— Nu-i decât un joc mincinos, ca la pocher. Prea repede s-au 
derulat negocierile. Mai bine să ne asigurăm şi noi spatele, ca 
să nu le dăm peste cap. 

Cele două femei intrară în holul larg şi boltit al sălii şi se 
îndreptară spre scenă. Ridicară mâinile goale spre Războinicii 
Noilor Invăţături, aliniaţi de ambele părţi ale avanscenei. 
Războinicii le făcură semn să urce pe scenă şi să meargă în 
culise, spre uşile care duceau la atelier. î 

Discutară scurt cu Hon, Sân, Zuo şi Beech. In cele din urmă, 
căzură cu toţii de acord ca Adjoumani să-i conducă pe Sân şi 
pe cei patru gangsteri Cheng în costume negre la intrarea din 
faţă, ca să-i predea autorităţilor. Zuo îşi va conduce oamenii 
afară pe platforma de încărcare, unde îi aştepta camionul cu 
care îl aduseseră pe Cho. Apoi Lu va da semnalul, prin staţia 
ei, că totul decurge conform înţelegerii. 

Cu ajutorul lui Carlson, Beech şi Hon îl aşezară pe Cho, 
moleşit, pe o targă încropită dintr-o ladă şi bucăţi de paiet. 
Planurile şi pregătirile celorlalţi nu-i interesau deloc. 

— Bună, Mei-lin, spuse Cho cu voce slabă când o văzu. Arăta 
extrem de calm pentru un om căruia îi ieşeau din cap dendrite 
gri-rozalii, unduindu-se în jurul ochelarilor RA, ca tentaculele 
de anemone. Culoarea lor îi trezi amintirea dureroasă a 
materialului asupra căruia stătuse aplecată ore întregi în 
laborator. 

— Bună, Ben, îi răspunse ea şi îngenunche lângă el. Nu-ţi 
face griji. O să ieşim de aici. 

— Ştiu, spuse el, zâmbind uşor. Eu deja am ieşit. 

Iniţial, Lu crezu că Ben n-o înţelese bine, dar pe urmă se 
răzgândi. Se uită cum Adjoumani şi Sân urcau pistolarii la 
nivelul scenei. Zuo şi oamenii lui urcară scările, lăsându-l pe 
detectiv să-l ajute pe Beech, iar pe Hon şi Carlson să care 
targa pe care se afla Cho. Când ajunseră pe scenă, gorilele 
Cheng predară armele lui Sân şi Adjoumani, în timp ce se 
aliniau pe unul dintre intervale. Apoi se îndreptară spre uşă, 
cu mâinile deasupra capului. 


Lu se întrebă de ce fuseseră bandiții de acord să se predea. 
Cine le dădea ordine? Sân? Adjoumani spusese ceva despre 
Sân, că semăna cu femeia care îl ademenise pe Cho la 
Templul celor zece mii de frumuseți, dar, din câte văzu ea în 
clădire, părea mai degrabă un fel de artistă. Câte feţe avea 
femeia asta? 

Zuo şi oamenii lui săriră de pe platformă şi se risipiră în aerul 
curat şi luminos al dimineţii. Porniră spre camionul aflat la 
capătul îndepărtat al parcării, acoperit cu o prelată şi cu 
părţile laterale ridicate. Lu îi ajută pe Carlson şi pe Beech să-l 
care pe Cho pe scările de lângă platformă. Hon, agresivă şi 
stânjenită în acelaşi timp, îi dădu de înţeles că de acolo se pot 
descurca şi singuri, fără ajutorul ei. 

Lu se întoarse în clădire, ca să se asigure că nu rămăsese 
nimeni în urmă, apoi ieşi din nou, în recunoaştere. Cu mintea 
liberă o clipă de alte gânduri, observă că Beech şi Carlson nu 
se purtau ca nişte ostatici, şi nici Hon. 

Nicio mişcare între copacii din capătul îndepărtat al parcării. 
Când ajunse în faţa Sălii Memoriale, îi văzu pe gangsterii 
Cheng în genunchi, cu mâinile deasupra capului. Adjoumani şi 
Helen Sân ţineau în braţe un munte de arme. Ofiţeri de poliţie 
şi soldaţi se îndreptau încet spre ele. 

În spatele lui Mei-lin, Războinicii Noilor Învăţături păzeau zona 
din jurul camionului. Beech şi Hon, cărându-i pe Cho pe targă, 
îşi croiau drum dinspre clădire spre vehicul, păziţi dintr-un 
flanc de Carlson. Lu scoase staţia şi-l contactă pe Wong prin 
canalul de comandă. 

— Clădirea e liberă, îl anunţă ea. Nu mai e nimeni înăuntru. 
— Mulţumesc, doamnă Lu. 

Situaţia se schimbă într-o clipă. Sub comanda lui Derek Ma, 
poliţiştii ieşiră din spatele copacilor şi începură să tragă. Doi 
trăgeau de pe camion, unde stăteau culcaţi pe burtă. 

În faţa Sălii Memoriale, poliţia şi trupele speciale săltară rapid 
înainte şi traseră în gangsteri. Sân, sesizând înşelăciunea, le 
aruncă armele gangsterilor, în timp ce Adjoumani îşi golea 
încărcătorul. 

În jurul camionului se trăgea intens. Lu alergă spre el în zig- 
zag, înjurându-i pe Wong şi Ma pentru că puseseră la cale 
atacul. Trăgându-şi pistolul greu, se gândi în cine să ţintească 
mai întâi. Ma îl ţintea pe Zuo, iar Carlson pe Ma. Deja rănit, 


Zuo îşi aruncase arma şi ţinea în mâinile sale mari şi cărnoase 
o cutie mică din plastic, de forma unei telecomenzi de 
televizor de tip vechi. Intrebându-se ce ar putea fi, îl ochi pe 
liderul teroriştilor, când bubuitura asurzitoare a explozivilor, 
detonaţi simultan, îi răspunse la întrebare. 

Pământul se zgudui şi Lu căzu. Alunecând din infernul roşu al 
armelor de foc în bezna inconştienţei, ultimul ei gând se 
îndreptă spre omul de pe targă. Spera să fi fost suficient de 
departe de explozie ca să-i supravieţuiască. 

XII 
REGRESUL INFINIT AL ZEILOR Şi MAŞINILOR 
Lacul-care-nu-trebuie-să-poarte-nume 

— Cum adică nu poţi să ni te alături în carne şi oase? O 
întrebă Karuna pe Medeea-lndahar. 

Lui Don i se păru că folosea un ton prea dur cu prietena lor 
împopoţonată cu pene şi ghirlande. 

— Foarte simplu, nu pot, pentru că nu sunt făcută din carne şi 
oase, dragă prietenă, răspunse Medeea-Ilndahar. 

În altă parte a ecranului, Nils Barakian zâmbi, arătând extrem 
de mulţumit de sine. 

— Iniţialele numelui pe care l-ai rostit ar fi trebuit să te 
lămurească, spuse el. Medeea-lndahar - M-I. Don şi Karuna, 
staţi de vorbă cu cea mai avansată inteligenţă artificială 
creată de cineva asociat cu Instrumentalitatea. Şi poate cea 
mai avansată inteligenţă artificială creată de oameni. 

— Deci nu eşti un el sau o ea, ci un obiect!?? 

— Dacă scrii it cu majuscule, IT!!, răspunse M-I râzând, atunci 
da, ai dreptate. Sunt Tehnologie Informațională. 

— Dar noi am auzit întotdeauna că în spatele personajului se 
ascunde o persoană în care şi oase, obiectă Karuna. Un tip 
bătrân şi morocănos din India sau Pakistan, care locuieşte 
undeva în Marea Britanie. 

— Zău, Kari, replică M-I arţăgoasă. Chestia aia cu diferenţa 
dintre IRL şi URL e aşa de învechită... Adresa mea IRL şi 
adresa mea URL sunt una şi aceeaşi. Sunt cibernetică până în 
măduva oaselor. 

— Individul ăla bătrân şi morocănos e proiectantul principal al 


10 În limba engleză, it este pronumele folosit pentru obiecte 
(n.tr.). 
11 information Technology (n.tr.). 


lui M-I. Indahar Marwani, I-M. Şi inițialele lui sugerează o 
Maşină Inteligentă. 

— I-M M-I, spuse M-I, ridicând din sprânceană. Şi-a lăsat 
amprenta asupra mea când mi-a creat această personalitate 
adorabilă, cel puţin aşa mi s-a spus. 

— Şi el avea în cap toate păsăricile astea androgine pe care ţi 
le-a transmis? 

— Ce n-aţi da să ştiţi, nu-i aşa, dragilor? Ciripi M-I. 

— Baza psiho-sexuală a personajului, spuse Barakian, a fost 
exagerată pentru activitatea mai recentă de identificare a 
sexului, schizofrenie şi arhetipuri androgine. În esenţă, M-I 
este o conştiinţă simulată, la origine parte dintr-un program 
Tetragrammaton de supravieţuire exclusivă a maşinilor. 

— Am lucrat la problema porţii spaţio-temporale, veni M-I cu 
o explicaţie voluntară. 

— Tetragrammaton? Întrebă Karuna. Credeam că ei sunt ăia 
răi. 

— Nu te teme, fetiţo. Nu sunt marioneta nimănui. Să zicem că 
nu mai lucrez cu ei de ceva timp. Singura stăpână pe care o 
servesc sunt eu. 

— M-I este mai autonomă decât au visat vreodată creatorii 
ei... începu Barakian. 

— Am avut un scor mult mai mare la testul Turing decât unii 
oameni pe care-i cunosc. 

— ... Şi de asta are o simulare perfectă a vizuinii tale de 
hacker din munte. Tot ce primiţi voi doi se copiază şi se trimite 
la ea. 

— Dar atunci nu suntem mai vulnerabili la urechile străine? 
Nu e locul ăsta mai uşor de depistat? 

— Canalul este codificat cuantic. Ne dăm seama imediat dacă 
cineva încearcă să tragă cu urechea. 

— Dar Medeea-lndahar... insistă Don. 

— Eu sunt Minotaurul din propriul meu labirint, spuse maşina 
inteligentă cu trăsături atât de umane. Nimeni nu ajunge la 
mine dacă nu vreau. Munca voastră e trimisă la mine de un 
timp încoace. Trebuie să recunosc că sunt impresionată. De 
când meritaţi voi să aveţi acces la date în timp real prin 
satelit? Deşi ce transmiteţi este cam plictisitor... Aceleaşi 
imagini ale clădirii memoriale din China. Nu puteţi să mai 
schimbaţi şi voi programul? 


— Scuze, dar nu noi suntem autorii, spuse Don. Le primim şi 
noi pe un canal care s-a deschis când semnalul acela ciudat a 
bruiat totul. De atunci monitorizăm situaţia din Sala 
Memorială, crezând că e important. 

— Imaginile prin satelit ne-au parvenit prin simularea 
extensiei Bester, adăugă Karuna, puţin îngrijorată, şi s-au 
hotărât să rămână. Poţi să comunici cu ele? 

— Să încerc, promise M-I. 

După o clipă, adăpostul subpământean răsună de râs. 

— Contact stabilit! Strigă Medeea-lndahar cu un zâmbet 
spontan şi entuziast. Evident, cel care - sau ceea ce - bântuie 
infosfera s-a îndrăgostit de modulul Bester. 

— Dar ce să facă cu el? Intrebă Kari. 

— Probabil să facă toată infosfera cât mai transparentă 
posibil. Ar trebui să culegem toate adresele şi informaţiile din 
modulul Bester pe care punem mâna şi să... 

— De ce? Întrebară Don şi Kari deodată, nevrând să fie 
distraşi de la activitatea lor. 

— Dragii mei, nu fiţi închistaţi! Ca momeală, desigur! Oricine 
sau orice înhaţă codul jauntbox o să observe dacă concurăm şi 
noi pentru aceeaşi resursă. 

— Dar la ce vrei să-l foloseşti? Întrebă Don. 

— Să agăţ o stafie... Jaron Kwok sau Ben Cho. 

Don se uită la Karuna, care scutură din umeri. 

— Mi se pare la fel de rezonabil ca orice altă încercare. 

— Bine, zise Don. Atunci, să-i dăm drumul. 

— Am început deja, preciză Medeea. 

Adresele şi codurile din modulele Bester începură să se 
împrăştie în spaţiul virtual de sub munte. Kari le direcţionă în 
simularea extensiei Bester. 

— Trebuie să te întreb ceva, M-I, spuse Don, privind 
informaţiile scurgându-se în spaţiul virtual. 

— Dă-i drumul. 

— Ce era problema aceea grea la care i-ai pus să lucreze pe 
toţi agenţii tăi când te-am vizitat în Crash Village? 

Medeea-lndahar se uită la Barakian, parcă cerându-i 
aprobarea. Acesta înclină din cap foarte discret, cel puţin aşa i 
se păru lui Ben. 

— Găsisem încă de pe atunci informaţii în holotransmisia lui 
Kwok şi lucram la ele. Exploram posibilităţile inerente 


contextului universului-ca-simulare. 

— Şi? Întrebă Karuna. Ce-i cu ele? 

— Programul de cercetare Tetragrammaton a demonstrat că, 
dacă universul în care trăiesc oamenii nu este o simulare, 
atunci există numai trei posibilităţi. Unu: specia umană se va 
stinge înainte ca descendenţii oamenilor să devină postumani. 
Doi: civilizaţia umană va reveni la niveluri tehnice inferioare, 
iar oamenii nu vor atinge niciodată nivelul tehnologic necesar 
pentru a rula simulările strămoşilor lor. Trei: descendenţii 
postumani sunt atât de diferiţi de oamenii de azi, încât nu sunt 
deloc interesaţi de strămoşi, deci nu vor rula nicio simulare a 
lor. 

— De ce ar vrea descendenţii postumani să ruleze simulările 
strămoşilor? 

— Nu ştiu, recunoscu M-I. Poate din motivul pentru care copiii 
vor să înţeleagă trecutul părinţilor lor? Poate că, dacă-i 
înţeleg, se vor înţelege mai bine şi pe ei înşişi. Spune-mi tu de 
ce. Tu eşti făcut din carne şi oase, pas moi. 

— Problema la care lucrau agenţii tăi în Crash Village, întrebă 
Don, era în legătură cu posibilitatea „tehnologiei inferioare”, a 
„dezinteresului” sau a „stingerii”? 

— Cu ultima. Cei care creează o simulare universală vor fi, în 
esenţă, ca zeii pentru universul simulat creat. Dar universurile 
virtuale pot fi adăpostite sau stivuite - un univers simulat în 
alt univers, la rândul lui simulat în altul, şi tot aşa. Nici zeii 
care fac simularea nu pot fi siguri dacă au existat cu adevărat 
la nivelul fundamental al realităţii sau dacă au fost simulaţi ei 
înşişi. 

Barakian râse şi bătu din palme. 

— Zei peste tot! Dacă e adevărat, atunci continuumul e un 
labirint orizontal ş; vertical. 

— Ce vrei să spui? 

— Orizontal în jucarea diferitelor scenarii paralele, vertical în 
sensul simulărilor din cadrul altor simulări. Mintea o ia razna. 

— Dar de ce? Întrebă Don. La ce întrebare anume căutai să 
răspunzi când te-am întrerupt din lucru în Crash Village? 

— Făceam doar prima încercare. Problema era dacă 
omenirea se va stinge sau nu, pentru că zeii neumani pun 
capăt simulării umane chiar când oamenii sunt pe cale să 
devină postumani. 


— De ce ar face aşa ceva? Întrebă Karuna. De la înălţimea 
unui satelit Keyhole, dar având rezoluţia spectaculoasă a 
imaginilor acestuia, ea şi Don priveau oameni ieşind din Sala 
Memorială Sun Yat-sen. 

— Costul simulării unei singure civilizaţii postumane ar fi 
prohibitiv, din cauza energiei şi a informaţiilor necesare, spuse 
M-I. Holotransmisia lui Kwok, în care se vorbea despre 
distrugerea simulării, exact asta sugerează. 

— Asta explică de ce dispozitivele QC s-au oprit. lar universul 
nostru riscă să păţească la fel! Interveni Barakian. Poate că 
înlocuirea realului cu virtualul are loc pentru că criminalii au 
încălcat un principiu de cenzură cosmică. Sau ceva mai 
profund. 

— Ce, de exemplu? Întrebă Karuna. 

— Dar dacă, în căutarea Tetragrammatonului mic, Vang - 
„Îngerul mai bun” - şi oamenii lui ar realiza Tetragrammatonul 
mare, „Cuvântul care pune capăt lumii”? 

— Coborâţi puţin cu picioarele pe pământ, spuse Don. Se 
întâmplă ceva la Sala Memorială. Tipul de pe targa... Nu-l 
putem identifica? M-I, tu eşti în contact. 

Imaginile se tulburară, apoi se concentrară pe bărbatul de pe 
tragă. Pixelii de pe faţa lui dispărură după o clipă. 

— E Ben Cho! Strigă Barakian. L-am găsit. 

În acel moment însă, Cho dispăru din imagine. La comanda 
lui Barakian, imaginea se retrase din prim-plan. 

Lupta se terminase. Fumul gloanţelor, oameni căzând, totul 
era vizibil, chiar şi din spaţiu. Apoi Sala Memorială explodă, 
cuprinsă se flăcări, fum, praf şi resturi, iar bărbatul de pe 
targă dispăru în ceața dezastrului. 

— O, Doamne, rosti Karuna. 

— De fapt, se auzi o voce, doar un alt fel de înger. 

În faţa lor apăru Jaron Kwok, cu bustul gol, o figură 
fantomatică, cu aripi sclipitoare, deşi micuţe. In proiecţie 
holografică, lovea cu putere ceva ce semăna cu o oglindă de 
cupru pe o nicovală, lângă o fierărie veche din spatele unei 
case. 

— Mă bucur că vă văd din nou, Don, Kari, rosti el. Vă 
mulţumesc tuturor pentru ajutor, inclusiv maşinii inteligente, 
prietena mea. 

— Care ajutor? Întrebă Don, care nu se simţea prea bine 


stând de vorbă cu o stafie. 

M-I, suspect de tăcută, se retrase de parcă ar fi fost 
neutralizată. 

— M-aţi ajutat să creez asta, spuse fantoma ridicând oglinda 
sclipitoare. Varianta mea pentru panaptu, oglinda sufletului a 
şamanului Manchu, prin care el vede întreaga lume, inclusiv 
oglinda prin care vede întreaga lume. Regres infinit. Bucla 
Möbius nesfârşită. Problema opririi. lată de ce prietenele 
noastre, maşinile inteligente, nu pot privi în ea. Vă mulţumesc 
că mi-aţi furnizat materialele necesare ca s-o realizez. 

— Ce materiale? Întrebă Karuna, prinzând glas într-un sfârşit. 
— Extensia Bester, toate computerele din lume. li mulţumesc 
în mod special prietenei voastre, maşina inteligentă, pentru 
adresele din reţeaua de computere - atâtea uşi la care să bat, 
atâtea chei cu care să le deschid. Voi m-aţi ajutat, iar acum 
altcineva are nevoie de ajutorul meu. 

— S-a dus vânătoarea de stafii a lui M-I, mormăi Don. 

Jaron Kwok zâmbi. 

— Adieu! 

Kwok dispăru la fel de repede cum apăruse printre ei. Pe 
monitoare, Ben Cho nu se vedea nicăieri. 

PENTRU MARELE SPECTACOL 
Crypto City 

Brescoll tocmai fusese informat că Ben Cho ar putea fi printre 
ostaticii din China când lucrurile începură să se deruleze într- 
un ritm prea rapid pentru el. 

— Am găsit ceva, spuse Maria Suarez către Jim Brescoll, Phil 
Sotiropolis şi Bree Lingenfelter, care se adunară în jurul 
monitorului. Indicatoare de securitate pe serverele Bester 
principale. Cineva sau ceva a pătruns în ele. Mută adresele şi 
linkurile. Poate controlează şi accesează coduri. 

— Văd, rosti Sotiropolis. Le trece printr-un labirint de 
remailiere anonime. Adrese false, numere de celulare. Şi încă 
ce repede! Trebuie să fie automat, un program care rulează 
pe un computer imens sau un soi de maşină inteligentă. 

— Nu pierdeţi vremea încercând să urmaţi rutele sugerate. 
Extensia Besterbox e unul dintre materialele pe care cuplul 
cybernesian i le-a furnizat lui Kwok. 

— Şi? Întrebă Phil. 

Brescoll se agăţă de ideea lui Bree: 


— Şi ştim că Don Markham este ascuns acolo în centrală. 
Poate că e şi femeia cu el. la-o pe scurtătură. 

— Ce scurtătură? Vru să afle Suarez. 

— Maşina aia ex-cybernesiană inteligentă. E sursa cu care 
contactele directoare au făcut un târg, nu? Fereastra noastră 
spre centrala californiană. Pariez că-i vorba de aceeaşi M-I. 

Suarez se uită la Sotiropolis, care înclină din cap. Impreună, 
se conectară la maşina inteligentă - aceeaşi cu al cărei ajutor 
construiseră simularea centralei. 

Pe monitoarele sateliților, Brescoll şi Lingenfelter se uitau la 
oamenii care ieşeau din Sala Memorială Sun Yat-sen cu 
mâinile deasupra capului. Îşi întoarseră privirea când colegii le 
arătară că aflaseră rezultate. 

— La ţintă, domnule, spuse Suarez. Datele din modulul Bester 
sunt manipulate de M-I. Dar mai e cineva sau ceva care 
scurge date într-o simulare a extensiei... Acolo. 

— Şi nu face nimic cu ele, observă Lingenfelter, nedumerită. 
Stă cu ele în braţe. 

Monitorul cu imaginile din China pâlpâi şi atenţia lor se 
îndreptă spre Sala Memorială arsă până la temelie. Brescoll 
aruncă o privire rapidă prin încăperea NSOC. Locul începu să 
vibreze de activitate. Îi sună celularul. 

— Ai văzut ce se întâmplă la Sala Memorială? Îl întrebă 
directoarea. 

— Da, doamnă. Am văzut. 

— L-am identificat pe unul dintre ostatici. Suntem siguri că e 
Ben Cho. 

Auzind-o, Brescoll se holbă la ecran, încercând să străbată cu 
privirea tulumba de fum şi praf care se înălța dintre ruini. 

— Era deja afară din clădire? 

— Da. Pe o targă. Mai e ceva, Jim. Steve Wang a fost arestat 
de chinezi. 

— Poftim? De ce? 

— Nu ştim sigur. Îi acuză pe agenţii noştri de deturnarea 
sateliților şi furt de date, cum i-am acuzat şi noi pe ei. 
Legăturile CIA cu Războinicii Noilor învățături - şi Baldwin 
Beech - au înrăutățit, probabil, situaţia. 

Brescoll scutură din cap. 

— Militarii chinezi au intrat în alertă. 

— Şi noi cum reacţionăm? 


— Stai puţin, am primit un mesaj. Acum ai noştri raportează o 

scurgere. Cineva trage cu urechea la canalele noastre de 
siguranţă codificate cuantic, inclusiv la linia dintre preşedinte 
şi Pentagon. Departamentul Apărării a ridicat gradul de 
alarmă. 

În timp ce Brescoll asimila implicaţiile veştilor primite, ochii îi 
săreau de la o imagine la alta: avioane de luptă lovite, 
submarine dispărând sub valuri, soldați sărind pe 
transportoare. 

— Doamnă directoare, când am discutat că Ben Cho ar putea 
fi cel care a preluat controlul sateliților, aţi sugerat că s-ar 
putea să urmărească ceva mult mai important decât 
răzbunarea. La ce v-aţi referit? 

— Poate ar fi trebuit să spun ceva mult mai grav. 

— Mai grav decât un război nuclear? 

— Mult mai grav. Dacă s-a hotărât să dea 
Tetragrammatonului ce vrea - cu un final neaşteptat? Să 
folosească puterea criptocatastrofei controlate, ca să curețe 
planeta de abominabilii ei locuitori şi de roadele faptelor 
acestora şi s-o ia de la început? 

— Sau doar să nimicească universul, să termine cu el? 

— Varianta cu zeul nebun. Să sperăm că nu va ajunge 
niciodată atât de nebun. Dacă l-am localizat corect la Sala 
Memorială şi dacă mai e în viaţă, atunci guvernul chinez îl va 
aresta foarte curând. In spatele acţiunii de salvare a ostaticilor 
se află Guoanbu şi Armata Poporului. Sper că nu ei au pus 
explozibil în clădire. 

— Şi de asta a crescut gradul de alarmă? 

— Nu. Tocmai mi-a fost confirmat că patru avioane robot ale 
noastre, de lângă coasta Chinei, au fost doborâte. Trei dintre 
cele patru posturi de ascultare aeriene ELINT şi SIGINT au fost 
atacate. Sunt doar rapoarte preliminare, dar două s-au 
pierdut, iar unul a fost nevoit să aterizeze. Câţiva din călătorii 
de la bord sunt din NSA, Jim. Afurisita de presă a aflat, verifică 
şi tu canalele. Chinezii susţin că au acţionat justificat, ca 
răspuns la atacul nostru asupra sistemelor SCADA, zic ei. Stai 
puţin, am mai primit un mesaj. 

Brescoll aşteptă nerăbdător în timp ce directoarea juca rolul 
păianjenului care acţiona din centrul unei pânze uriaşe. 

— La naiba! Spuse ea în cele din urmă. Rapoarte de la 


companiile petroliere şi energetice. Anomali; în sistemele de 
control şi achiziţii de date. Alertă din partea consilierului pe 
probleme de securitate naţională şi a secretarul de stat. 
Chinezii au descoperit că datele furate de la ei sunt 
transferate spre un loc din California şi cer să se treacă la 
fapte. Se pare că îmbarcă trupe ca să invadeze Taiwanul, ca 
„măsură de apărare”. 

— California? Intrebă uimit directorul-adjunct. Cum de au 
găsit-o aşa de repede? Abia am descoperit-o noi! Doar dacă... 
— Doar dacă nu cumva M-I duce de nas ambele părţi în 
avantajul ei, continuă Rollwagen, pe un ton extrem de obosit. 
Ai vreo idee? 

Jim Brescoll îşi prinse capul în mâini. Gândeşte! Îşi ordonă. 

— Spuneţi-i secretarului să-i informeze pe chinezi că i-am 
localizat şi i-am identificat pe hoţi, rosti el în cele din urmă. 
Sunt... secesionişti californieni. Ciberterorişti care colaborează 
Cu... cybernesienii la Trifrontieră, să zicem, şi cu o maşină 
inteligentă ticăloasă. Asiguraţi-i că nu lansăm atacuri SCADA. 
Spuneţi-le că şi noi suntem în aceeaşi situaţie. Sugeraţi-le că 
ciberteroriştii sunt responsabili pentru toate atacurile şi că 
poliţia şi armata noastră vor lua imediat măsuri împotriva lor. 
Vom avea grijă ca informaţiile furate să fie returnate 
deţinătorilor de drept, iar sistemele să fie controlate de 
operatorii cuveniţi, respectând confidenţialitatea de rigoare. 

— Astea-s cam multe promisiuni. În schimbul...? 

— Eliberării şi returnării tuturor americanilor arestaţi în cadrul 
acestei neînţelegeri. Şi a morţilor. 

— Inclusiv Ben Cho? 

— Mai ales Ben Cho. 

Directoarea făcu o nouă pauză în conversaţie. Tăcerea ei 
însemna că era posibil să fi vorbit deja cu consilierul pe 
probleme de securitate naţională şi cu secretarul de stat, dar 
Jim se îndoia. Auzea cum i se învârt rotiţele în cap. 

— O să comunic toate acestea mai întâi secretarului de stat. 
S-ar putea să meargă, Jim. Imi place ideea cu Trifrontiera. 
Trebuia să curăţăm cuibul ăla de şobolani electronici de ani de 
zile, la naiba cu bunurile CIA! S-ar putea să meargă. Pe urmă o 
să discutăm cu consilierul şi cu şeful Siguranţei Interne. Ei 
sunt cei care vor pune în mişcare poliţia şi forţele armate 
împotriva centralei din California. 


— Nu e atât de uşor să ajungi la ei, ţinând cont că sunt 
ascunşi într-un munte. 

— Fără îndoială, o să fie un subiect „colorat” pentru reţelele 
de ştiri şi pentru sateliții de supraveghere ai chinezilor, cei pe 
care îi mai au. 

— Companiei furnizoare de energie electrică n-o să-i placă 
deloc. 

— Are asigurare. În plus, sunt sigur că Siguranţa Internă o să 
găsească o cale să preia centrala şi să-i prindă pe 
ciberterorişti fără să provoace prea multe pagube. Măcar 
acţiunile de la Trifrontieră n-o să-i mai preocupe atât de mult 
pe cei de la relaţiile cu publicul. 

Brescoll încuviinţă. Ideile erau ale lui, dar directoarea le 
răsucea în felul ei pentru Marele Spectacol: ce va spune 
poporul, guvernul chinez, publicul internaţional. Bombardarea 
de la suprafaţă a muntelui din California era un efect special 
cam costisitor, dar merita. 

— Trebuie să ţinem linia deschisă, Jim. Nu mai spun ce 
pierdem dacă chinezii nu ne acceptă oferta. Încă nu-i vremea 
să „popim” pe nimeni. 

Directorul-adjunct înclină de cap. Probabil că era singurul din 
încăpere care cunoştea înţelesul acelei expresii. 

Privind în jur, i se păru că NSOC arăta ca o încăpere în care se 
iau decizii strategice majore într-un război. Spera ca aspectul 
ei să se dovedească înşelător şi ca, însoţiţi de noroc, să-l 
aducă pe Ben Cho înapoi, să evite un conflict nuclear şi să nu 
lase stelele să se stingă. 

EVOCAREA DEZMEMBRĂRII INTIME 
Guangzhou... şi pretutindeni 

Explozia care spulberase Sala Memorială Sun Yat-sen îl lăsase 
pe Ben în viaţă, chiar dacă nu teafăr în totalitate. 

Cherise Lemoyne şi Robert Beckwith, reprezentantul 
consulatului american, se îndreptau spre el prin praf şi fum. 
Oare vedea bine? Nu avea logică. 

Cele petrecute în continuare îl făcură să-şi pună la îndoială şi 
mai tare simţurile. Cherise şi Beckwith îl urcară pe targă, apoi 
detectivul Lu, rănită şi clătinându-se pe picioare, apăru de 
undeva şi le ordonă să nu facă nicio mişcare. Cherise şi 
Beckwith îi strigară că se leagă cine nu trebuie, dar Marilyn 
nu-i crezu. Dintr-o dată, într-o secvenţă a fanteziilor lui şi mai 


belicoase, Cherise o atacă pe Marilyn cu pumnii şi picioarele, 
dezarmând-o cu o combinaţie de tehnici de arte marţiale. Apoi 
o trânti la pământ, iar Lu îşi pierdu cunoştinţa. 

Cherise şi Beckwith ridicară targa şi, aplecându-se, începură 
să alerge cu ea prin resturile rămase în urma exploziei, spre 
un camion alb parcat pe o stradă laterală. Urcară targa în 
camion, urcară şi ei, iar Cherise îngenunche lângă Ben. In 
câteva minute, Ike Carlson îi aduse pe Hon şi Beech, amândoi 
răniţi, cu mâinile legate la spate. Hon era inconştient, iar 
Beech nu era nici el foarte treaz. 

În cabina camionului, undeva în faţa lor, cineva porni motorul 
şi demară în viteză. 

— Ne bucurăm că eşti alături de noi, Lord Marflow, îi spuse 
Beckwith lui Beech, care începea să-şi revină. 

— Azriel, rosti Beech, în evidentă suferinţă, de ce suntem 
legaţi? Ce-nseamnă asta? 


— Am primit ordin de sus. De la directorul CIA şi dr. Vang 
însuşi. Proiectul vostru face prea multe valuri, a scăpat de sub 
control. Trebuie să fiţi mai reţinuţi, deşi n-o să mai suferi 
multă vreme retineri fizice, te asigur. Numai până când... dai 
raportul. 

Beech se uită lung la Carlson, apoi la Cherise. Se încruntă. 

— Ne-ai trădat, Ike. 

— Execut ordinele primite, domnule, replică agentul cu cioc, 
scuturând din umeri. Beech pufni dezgustat, apoi se întoarse 
spre Cherise. 

— Ea ce caută aici? A trecut dintr-o pane în alta mai des 
decât am schimbat eu canalele. N-are aprobare. 

— Am acum, spuse Cherise, de lângă Ben. Eu am introdus 
implanturile lui Kwok şi Cho când şi-au scos măselele de 
minte. Poate c-ai uitat. 

— Lucra pentru noi, spuse Beckwith, ridicând din sprânceană. 
S-a şi măritat cu Kwok. Asta n-o anticipasem. Era mai 
implicată în afacerea asta decât am crezut noi. 

— Sau eu, recunoscu Cherise fără rezerve. 

— Doamna Lemoyne are şi ea implanturi, preciză Beckwith. 
Şi nici nu ştia. 

— În ce scop? Întrebă Beech. 

— Infailibilitate. Parţial, ăsta e motivul pentru care apare în 


holotransmisia lui Kwok. A făcut pane dintr-un protocol 
Doomsday - omul aşezat în buclă, ca să iniţieze un program 
menit să-l oprească pe Kwok dacă lucrurile scăpau de sub 
control. 

Cherise se uita la geamănul negru al fostului ei soţ. Pe faţă i 
se citea îngrijorarea. 

— O să fie bine, Ben. Au venit îngerii tăi păzitori. 

— Îngerul păzitor al unei persoane, comentă Beech cu dispreţ 
vădit, e duşmanul alteia. 

Cherise încercă să-i scoată ochelarii lui Ben, dar nu reuşi, din 
cauza excrescenţelor roz-cenuşii din jurul lor. 

— Ce i-aţi făcut? Ce-i creşte pe cap? Parcă e în comă. 

— Află singură, deşteapto, mormăi Beech, dacă eşti aşa de 
importantă. 

Se auziră sirene. Cel care era la volanul camionului acceleră 
şi începu să conducă dezordonat. 

— Ne apropiem de consulat, rosti Beckwith, încercând s-o 
liniştească pe Cherise şi, poate, pe el însuşi. Ajungem imediat. 
În clipa următoare, Ben simţi cum camionul se clatină la o 
curbă, apoi derapează şi se opreşte. Afară, sirenele care se 
auzeau de pretutindeni şi tot mai aproape se concentrau pe o 
singură parte. 

— Am intrat în complexul consulatului, spuse Beckwith. 
Sperăm ca imunitatea diplomatică să-i ţină o vreme la 
distanţă. 

Ben simţi cum e ridicat şi dus în ceea ce i se părea a fi o 
clădire de beton. Cherise şi Ike Carlson mergeau pe lângă 
targa cărată de alţii spre un lift. Nu-l lăsară jos cât coborâră cu 
liftul. La ieşire, străbătură un coridor iluminat fluorescent, apoi 
intrară într-un fel de cameră de siguranţă. Ben fu aşezat pe 
podea. Carlson păzea uşa, iar Cherise stătea lângă targă. In 
câteva clipe, schimbările se petrecură. 


E din nou copil, cu tatăl său. 

— Nu aşa, Ben! Nu aşa se leagă furtunul de grădină. Strâns la 
dreapta, uşor la stânga. Protejează-l! 

Membrul lui masculin, unealtă prelucrată cu mare precizie, se 
deşurubează şi cade în vreme ce el îl spală, dezmembrarea 
fard sânge a intimităţii făcând legătura cu absenţa... 

E din nou copil, cu mama lui. 


— îţi place când pun mâna acolo, nu-i aşa, Benny? Mie îmi 
place când pui mâna aici şi freci... 

— Soră! Strigă mătuşa lui, năvălind în cameră. Ce faci cu 
băiatul? 

Furnici roşii, furnici negre, strânse în cutii de chibrituri, 
luptându-se până la moarte, război într-o cutie... 


Tentaculele roz-cenuşii de pe frunte încep să crească brusc, 
şerpi orbi fierbinţi care i se încolăcesc în jurul capului, în jurul 
corpului, ţesând o crisalidă de foc, transformându-se rapid 
într-un cocon de cenuşă albă încinsă, învăluindu-i trupul, 
protejându-l de restul lumii. 

— Ben! Ben! Ce se întâmplă cu tine? Strigă Cherise, apoi ţipă. 
În ochii nevăzători ai lui Ben ea devenise Sophia, zeiţa 
înţelepciunii. Zâmbea, şi îngrijorată şi nestingherită, zâmbea 
ieşind din visurile lui, din apariţia de nereprodus care-i 
urmărise paşii pe drum spre Templul celor zece mii de 
frumuseți. Nu vedea, însă ştia ce se întâmplă. Nu vedea, dar 
era posedat de viziuni. Cherise fugi la Carlton după ajutor, 
Sophia rămase pe loc. Trupul lui Ben, acoperit de foc şi 
scrum» se scurgea arzând prin podeaua de oţel, în pământul 
de dedesubt. 

Se scufundă în pământ, printr-o gaură de forma coconului 
care-i închidea sinele, răscolind solul şi rupând rădăcinile. Prin 
conducte de apă explodând în aburi şi cabluri electrice 
scoțând scântei. Prin pietre. Pământul devenea sticlă şi se 
închidea în jurul lui în timp ce el se scufunda. 

Simti prezenţa Sophiei sau a cuiva care-i semăna, alunecând 
alături de el. 

Când ajunse în adâncimile pământului, coconul se extinse şi 
se transformă într-o cameră. În lumina arămie, văzu - nu 
putea să nu vadă - prezenţa feminină care călătorise alături 
de el. Ea trecu prin pereţii camerei şi i se arătă, în strălucirea 
trupului ei gol. Cuprins de venerație, îşi ascunse faţa, deşi nu o 
putea face fizic, de lumina aceea divină, pierzându-şi izolarea, 
singurătatea, în strălucirea ei orbitoare. 

În aceeaşi clipă, forţe invizibile îl rupseră în bucăţi, în timp ce 
Jaron - în chip de şaman-fierar Manchu - se aplecă asupra lui. 
Mai întâi îi smulseră braţele, picioarele şi capul, apoi îi traseră 
de pe oase pielea, grăsimea şi muşchii, şi-i scoaseră 


intestinele. Simţi o durere înăbuşită, ca junghiul unei cicatrici 
lăsate de o rană adâncă, vindecată nu de mult. 

— Bine ai venit în coconul tău din Binah, îi spuse Jaron. 
Palatul şi pântecul înţelegerii. Acel dincolo care se află 
înăuntrul tău. Uite, îţi ofer ceva de care să-ţi agăţi mintea, ca 
să înţelegi ce se întâmplă. 

Ben îmbrăcă toate formele posibile, nu doar pe a lui, se 
întoarse prin eoni, apoi din nou prin trunchi în rădăcinile 
pomului vieţii, în primate, maimuțe şi mamifere primitive, 
păsări şi reptile, amfibieni, peşti şi insecte, cefalopode şi 
gasteropode, amoniţi şi trilobiţi, primele celule adevărate ale 
vieţii în formare, alge devoratoare de fotoni, bacterii lacome 
de substanţe chimice. 

— Ştiu la ce te gândeşti, ştiu cu adevărat, îi spuse Jaron, 
înger şi şaman şi ciborg şi fierar, prelucrându-l cu nenumărate 
micromaşinării bionanotehnologice, pentru că şi eu m-am 
întrebat aceleaşi lucruri. Dar asta e singura cale prin care poţi 
fi reconstituit. Dezmembrarea amintirilor intime, apoi uitarea. 
Metamorfoze. Înlocuite de posibilităţi noi. Şi ce e cu Sophia? O 
vezi în visele tale, dar e reală. În reinterpretarea Cabalei, 
făcută de Bruno, ea a Diana, fecioara castă a lunii, iar tu eşti 
Acteon, voyeurist transformat în cerb. Ogarii care-ţi sfâşie 
învelişul animal sunt propriul tău material bionanotehnologic. 

Redus la o supă clocotindă, o oală în care fierbe viaţa 
biomecanică, Ben nu înţelegea cum de sinele său lichefiat mai 
avea minte să gândească, urechi să audă sau ochi să vadă. 

— Dacă vrei, continuă Kwok, sub această formă, ea devine un 
program puternic de contramăsuri invazive, o maşină 
inteligentă creată de SCI ca să-şi protejeze firewall-ul prin 
subminarea oricărui program care atacă. E fecioara de gheaţă 
care a ajutat la uciderea mea, într-un fel. 

Totuşi, Ben gândea şi simţea în afara corpului, în cu totul alt 
fel decât o făcuse în Sala Memorială Sun Yat-sen. 

— Dar nu e chiar atât de simplu. În planurile lui Bruno, tu eşti 
şi Hokhmah, înţelepciunea ce poate fi atinsă de oameni, 
Umbra Umbrei. Diana e şi ea Binah, înţelegerea Divinului 
reflectat - Umbra ldeii. Vă pregătim pentru ascensiunea spre 
Amfitrita, spre Keter, spre Ideea însăşi. Infinitul în sine este 
intolerabil şi incomprehensibil, deci acestea sunt neapărat 
simbolice, manifestări prin disimulări şi disimulări prin 


manifestări. 

Dezmembrat, Ben văzu cum Jaron îşi scoate forma primitivă 
din supa bionanotehnologică şi creează pentru el un corp 
electric, ţesând carne fotonică pe oase electronice. 

— Te ajutăm să devii ceea ce urmează să devii. Te distrugem 
numai ca să te recreăm. Dacă vei face şi tu la fel cu universul 
- e hotărârea ta. 

Când termină, Jaron luă mintea lui Ben de unde era agăţată şi 
îi dădu drumul în forma pregătită. Zâmbi mulţumit şi ieşi din 
coconul cavernos. In aceeaşi clipă, coconul se îngustă ca se 
muleze exact pe trupul lui Ben. 

— Hai, Ben, strigă Jaron, parcă din altă încăpere. Te-ai 
metamorfozat. E timpul să ieşi afară şi să înoţi. 

Ben apucă pereţii coconului, care se rupseră la atingerea lui. 
Se strecură afară şi se ridică spre locul din care Jaron trimitea 
spre el licăririle unei oglinzi de metal sau cristal. Ben aluneca 
nestânjenit acum, eliberat nu de învelişul somnului, ci de patul 
gravitațional al spaţului şi timpului însuşi. Se uită o dată înapoi 
spre locul lăsat în urmă. Corpul lui rămăsese acolo, dar nu era 
decât o umbră plată. Coconul semăna cu o casă părăsită, 
numai că era o coajă ancorată cu fire de mătase, ai cărei 
pereţi reprezentau tot ceea ce crezuse el că ştie, toate cele 
prin care trecuse. 

Acum cunoştinţele erau înăuntrul lui, la îndemână, nu mai 
avea nevoie de învelişurile memoriei. Se uită la ceea ce 
devenise şi i se adresă fratelui său geamăn fără să vorbească. 
— Jaron, ce e asta? 

— „Corpul” tău „subtil. Corpul tău de vis. Sinele tău 
teleportat cuantic. Ai văzut puţin din el când ai intrat în starea 
asta prima dată. 

— Dar cum? 

— Prin exaptare forţată. Aşa cum grădinarul forţează 
trandafirul să înflorească iarna, în seră. Exaptare în sensul 
schimbării evolutive care actualizează un potenţial de mult 
existent. În cazul nostru, capacitatea latenta de a străbate 
tărâmurile multiple ale continuumului. 

— Atunci, Tetragrammatonul şi-a atins scopul? 

— Da şi nu. Am parcurs cale lungă spre postumanitate, e 
adevărat. Din păcate pentru Tetragrammaton şi planurile lui, 
suntem şi postfizici. Putem călători oriunde în prezent, dar 


numai în această formă eterică, în corpul ăsta electric. 
Călătoria spre alte universuri presupune forme şi mai 
fantomatice. Nu putem interacţiona fizic cu materia sau cu 
energia din ele. lată, acum suntem virtualităţi. Imagini în 
oglindă, care nu au substanţă. 

— Nu înţeleg. 

— Ai trecut deja prin asta. Viziunea universurilor în serie, un 
bloc sau o franzelă feliată în instantanee, în cadre spaţio- 
temporale. Ca atunci când pătrunzi în spaţiul dintre două 
oglinzi stând faţă în faţă, iar imaginea ta se tot repetă, până la 
infinit. Gândeşte-te puţin înapoi. Ai perceput prezenţa 
realităţilor neprezente, dar n-ai putut interacţiona cu ele. 
Acele realităţi care au apărut deja sunt cele pe care le-am 
numit „trecut”. Hai să-ţi arăt. O să le vizităm. 

Jaron puse mâna pe şi oarecum în mintea lui Ben. 
instantaneu, conştiinţa lui teleportată cuantic privea prin ochii 
lui Kwok şi vedea momentul în care Jaron lua documentele 
Forrest. 

Prin acel moment, Ben călători în mintea bătrânului spion şi 
scriitor de science-fiction sub pseudonim, Felix C. Forrest, un 
bărbat în costum, cu pălărie şi bandaj pe un ochi, o 
autoparodie, numai că era absolut real, conştient şi de 
parodie, şi de realitate. 

— Dacă scrii la mocul realist despre lucruri care nu s-au 
întâmplat exact aşa cum le-ai descris, eşti considerat fie 
istoric, fie scriitor, spune Felix Forrest în faţa unui pahar cu 
vin, spre încântarea prietenilor, într-un restaurant de lux. Dacă 
scrii la modul realist despre lucruri care nu se vor întâmpla 
exact aşa cum le descrii, atunci eşti etichetat fie profet, fie 
scriitor de science-fiction. 

O femeie care nu făcea parte din grup, dar avea o înfăţişare 
familiară, îşi scutură pletele blond-închis când trecu pe lângă 
ei, zâmbind la râsul lor. 

Ben reveni în mintea lui Jaron, care trecu la algoritmul lui 
Ginsburg în forma lui cea nouă, în ascunzişul vechi din Sala 
Memorială. Mergând înapoi în timp, îl văzu pe Jaron 
descoperind şi luând cu el hârtiile originale ale lui Ginsburg 
exact din aceeaşi clădire. 

Prin momentul respectiv intră în mintea lui Shimon Ginsburg, 
matematicianul bărbos şi savantul itinerant, rabinul înstrăinat 


de propria sa credinţă, care derivase din Cabală complexul 
esenţial al algoritmilor distribuiţi. 

— Se întâmplă aşa cum predă Luria şi sugerează Kafka, le 
spune Ginsburg studenţilor. Mesia va veni numai când nu va 
mai fi necesar. Va veni numai a doua zi după sosirea lui. 
Studenţii fac semne afirmative din cap. Afară, o femeie 
cunoscută şi străină deopotrivă, cu părul blond-închis acoperit 
de o babushka, îi aruncă o privire când trece prin dreptul 
ferestrei. 

La sfârşit, Jaron scoate mâna din mintea lui Ben, lăsându-l cu 
multe întrebări care-şi aşteptau încă răspunsul. 

— Dar cum rămâne cu Ricci şi Hao, cu Giordano Bruno? 

— Caută-i singur pe cei trei domni. Du-te în apropierea 
locurilor pe care le-au atins. 

— Şi femeia? 

Universul explodă de râs. 

— A, da. Întotdeauna femeia. Ştiu ce întrebări îţi pui, Ben, 
pentru că mi le pun şi eu. Cine este ea? Cât ştie din toate 
astea? Face cumva parte dintr-o conspirație, ne urmăreşte 
prin timp şi spaţiu? E un simulacru generat de inuman? 
(Suntem eu sau tu un simulacru?) Este ea umbra aruncată de 
lumina palidă a catastrofei finale? Vrea să ne distrugă, vrea să 
ne împlinească? Trebuie să ne temem de ea sau s-o iubim? 
Suntem noi exact cei pe care-i caută? Sau nu e vorba decât de 
o greşeală? Eu am pus întrebările, Ben, dar ca să ajungi la 
femeie, trebuie să mergi mai departe decât mine. Acum vei 
găsi răspunsul. 

— De ce? 

— Pentru că poți. Pentru că ea te vânează mai mult decât pe 
mine. Eu o să dispar în infinit, dar tu nu trebuie neapărat să 
faci la fel. Sunt blocat în etapa asta, tu însă poţi trece la 
următoarea. Poţi să ieşi şi din învelişul nou. Poţi trece prin 
oglindă ca să devii substanţă, dar eu trebuie să rămân 
imagine. Poţi să-ţi întăreşti aripile micuţe şi să le întinzi cât 
vrei. Poţi să zbori în toate universurile şi să le pipăi cu 
degetele. Poţi să aduci înapoi ceea ce trebuie adus înapoi. Poţi 
reda omenirea oamenilor. 

— Şi să pun capăt „catastrofei”? 

— Catastrofa ei e şi a noastră - suntem victime ale propriului 
nostru succes - şi totuşi nu e acelaşi lucru, Ben. Gândeşte-te 


la Dedal. A construit labirintul în care a fost ascuns Minotaurul, 
dar a şi descoperit cheia prin care acesta avea să fie distrus. 
Gândeşte-te la Oedip. Detectivul e criminalul şi criminalul e 
detectivul. 

— Cine te-a omorât, Jaron? 

— Dacă sinuciderea e la fel de apropiată de crimă ca 
uciderea geamănului identic de sinucidere, atunci tu eşti cel 
care mă vei fi omorât, Frate Ben, când această buclă îşi va fi 
oprit răsucirea labirintică. Dar, bineînţeles, până când şarpele 
îşi va înghiţi coada, eu voi fi dorit ca tu să mă ucizi. Şi tu vei fi 
dorit să mă ucizi. Ca s-o salvezi pe Reyna. 

— De ce? Cum? 

În loc de răspuns, Jaron duse din nou mâna în capul lui Ben. 
De data asta nu ştia în a cui memorie pătrunseseră, pentru că 
deja o împărţiseră în alt timp. Jaron se aplecă, îşi împreună 
degetele şi făcu un cerc cu braţele. 

— Hai, îi spuse el lui Ben, pune piciorul aici şi te arunc. 
Amintirea dispăru la fel de rapid cum apăruse. 

— Nu înţeleg. 

Jaron îi ridică oglinda arămie în faţa ochilor, acoperindu-i pe 
ai lui. 

— Uită-te în ea ca să te vezi pe tine, Ben Cho, spuse Jaron, 
care eşti şi B. Enoch. 

Când Jaron vorbi, Ben văzu că în oglindă se mişcă propriile lui 
buze. Apoi nu mai văzu decât restul lumii. 

XIII 
COCONUL DE MĂTASE ŞI DIAMANT 
Guangzhou 

DeSondra Adjoumani reuşi s-o tragă pe Lu, inconştientă, din 
zona împuşcăturilor şi a exploziei, unde fusese înainte Sala 
Memorială Sun Yat-sen. Era şi ea rănită şi extenuată, dar din 
motive puţin diferite. 

Detectivul îşi reveni în curând şi, odată ce-şi recăpătă 
cunoştinţa, îi promise că-i va întoarce serviciul, asigurându-i 
trecerea prin cordonul de securitate care înconjurase imediat 
zona după explozie. 

— M-a contactat Beckwith, o anunţă Adjoumani. L-a dus pe 
Ben Cho la consulat. 

Lu încuviinţă din cap. Gândindu-se cu tristeţe că ar fi trebuit 
să ia în serios orele de arte marţiale şi autoapărare, îi povesti 


despre întâlnirea umilitoare cu femeia care-l însoțea pe 
Beckwith. Adjoumani încercă să-i alunge aceste gânduri în 
timp ce se îndreptau spre elicopterul în care sosiseră - parcă 
trecuseră zile întregi de atunci - şi care stătuse la o distanţă 
suficient de mare de explozie. 

Elicopterul scăpase nevătămat, dar lor le fu destul de greu să 
părăsească zona. Lu trecuse prin destule suferinţe pentru ziua 
respectivă. lritată şi frustrată, îşi flutură legitimaţia sub nasul 
fiecărui subaltern care-i bloca drumul. Croi astfel drum pentru 
ea şi Adjoumani până la elicopter. Pilotul le recunoscu, aşa că 
trecură şi de ultimul agent. 

Pe drum, Lu îl evită într-una pe Wong. Convinsă că plănuia s- 
o înlocuiască, spera să fie deja în elicopter când va trebui să 
discute cu el. 

Imediat ce urcară la bord, îi spuse pilotului să decoleze. 
Împreună, trecură printre forţele aeriene de escortă care 
păzeau locul exploziei. Numai după ce le lăsară în urmă îi 
contactă prin radio pe Wang şi Ma. Niciunul nu se arătă prea 
bucuros că scăpase. Lu susţinu că, din moment ce ea şi 
Adjoumani erau deja pe drum, ar trebui să fie desemnată 
reprezentantul investigației din partea Chinei. Spre 
surprinderea ei, cei doi acceptară, cu ezitări, dar în baza 
faptului că Ben Cho era deja pe teren american, iar Lu, prin 
Adjoumani, era cea mai bună soluție ca să pătrundă în 
consulat. 

Jocul nu s-a terminat, îşi zise Lu. Tot mai trag de timp. 

În timp ce Adjoumani îl contactă pe Beckwith şi obţinu 
permisiunea ca elicopterul să aterizeze pe heliportul de pe 
acoperişul consulatului, Lu privea peisajul care se întindea sub 
ele. Puşcaşi marini înarmaţi până-n dinţi erau poziţionaţi tactic 
în tot complexul consular. Forţele de securitate chineze, de la 
poliţia din Guangzhou până la Guoanbu şi armată, înconjurau 
locul. Parcă zburau deasupra unei zone de război. 

Pe acoperiş, situaţia era tensionată. O simţiră când coborâră 
din elicopter şi intrară în clădire cu o escortă serioasă. Până şi 
Beckwith, de obicei imperturbabil, era frustrat când se întâlni 
cu ele pe palierul etajului întâi. Se uită pieziş spre Lu, dar 
Adjoumani îi făcu semn din cap că obținuse aprobarea să între 
în clădire. _ 

— Unde l-aţi ascuns pe Cho, domnule? || întrebă Adjoumani în 


timp ce coborau scările câte două deodată. 

— Intr-una dintre camerele de siguranţă de la subsol. Cel 
puţin acolo era. 

— Ce vreţi să spuneţi prin era? 

— S-a jucat cu noi de-a Houdini, asta vreau să spun. 

— Houdini? Lu era pierdută. 

— Ştii ce, îi spuse el, strâmbându-se, e mai uşor să-ţi arăt 
decât să-ţi explic. Urmează-ne. 

După ce coborâră şiruri de trepte interminabile, ajunseră într- 
un coridor cu lumină fluorescentă, pe care se deplasau rapid 
soldaţi şi civili, năvălind în şi afară din camera spre care se 
îndreptau. 

Ceea ce văzu înăuntru i se păru o parodie a scenei 
incidentelor la care lucrase ea însăşi. Soldaţi şi tehnicieni 
stăteau aplecaţi deasupra unei gropi de forma unui trup de 
om. Apropiindu-se, observă conturul unui cadavru. Parcă îl 
desenase cineva cu cretă, apoi luase foc, radiind o căldură 
suficient de puternică pentru a se topi şi a intra în pământ. 

Din groapă se auzea un ferăstrău care tăia piatră. De la 
marginea ei priveau înăuntru două persoane cu cătuşe la 
mâini. Lu o recunoscu pe Patsy Hon şi-i făcu un semn grav din 
cap, dar femeia era prea preocupată de ce se petrecea în 
groapă ca s-o observe pe fosta ei şefă. 

— ... s-a cufundat până acolo în groapă, povestea o femeie 
şocată, acoperind zgomotul de ferăstrău, apoi s-a acoperit 
complet în grămada care se vede acolo. 

Lu fu şi mai şocată decât ea când o recunoscu. Era cea care o 
bătuse, o pusese la pământ şi o lăsase inconştientă. 
Adjoumani îi şopti că era Cherise Lemoyne, văduva lui Jaron 
Kwok. Văduva lui Jaron Kwok? Ce caută aici? Şi unde naiba a 
învățat să se bată aşa? 

Zgomotul încetă imediat ce se opri ferăstrăul. Soldaţii şi 
tehnicienii ataşară un cârlig de un cablu, apoi mutară cârligul 
deasupra gropii. Cablul fu legat de un troliu. Muncitorii 
coborâţi în groapă, ascunşi privirilor, agăţară cârligul de ceva. 
Troliul începu să scârţâie, iar cablul se încordă şi se ridică. Lu 
văzu că la capătul cârligului atârna un fel de pânză albă, 
lucioasă. 

— Atenţie! Strigă Cherise Lemoyne. N-o rupeţi când o ridicaţi! 

— N-am putea s-o rupem nici dac-am vrea, doamnă, spuse un 


muncitor, şeful echipei de excavare, pare-se. Răsuci ferăstrăul 
şi atinse aşa-zisa pânză cu lama. Aceasta ricoşă, încercând 
inutil să taie, apoi se opri. Vedeţi? Nici măcar nu se zgârie. A 
trebuit să spargem piatra din jurul ei. 

Dar, pe măsură ce materialul era ridicat, se văzu clar că era 
despicat. 

— Ce-i cu asta? Întrebă Lemoyne şi arătă cu degetul. 

— Nu noi am făcut-o, spuse şeful de echipă. Nu ştiu cine a 
dat gaura aia, dar sigur nu noi. 

Pânza, scoasă acum cu totul din groapă, îi părea lui Mei-lin a 
fi coconul gol al unui vierme de mătase, dar de mărimea unui 
sac de dormit. 

— E cenuşă roz-cenuşie înăuntru? Întrebă ea când muncitorii 
clătinară sacul spre privitori. 

Unul dintre bărbaţi trase uşor cu mâna înmănuşată de 
marginea găurii şi se uită înăuntru. 

— Nu, dar văd altceva. 

Lărgi gaura la maximum. Se răspândi un miros vag de 
migdale arse şi pământ ud. Înăuntru însă se zărea imaginea 
unei fiinţe umane, o încrucişare între umbra unei victime de la 
Hiroshima şi radiografia giulgiului din Torino. 

Cei din jur, inclusiv Lu, icniră. Muncitorul acoperi gaura la loc. 
Bărbatul cu cătuşe de plastic de lângă Patsy Hon sparse 
liniştea cu râsul său. Adjoumani îi şopti lui Lu cine era: Baldwin 
Beech. 

— Păsărică a fugit din cuib! Exclamă Beech vesel. A trecut la 
faza următoare! De data asta n-o să mai găsiţi nici urmă de 
cenuşă, doamnă Lu. Uitaţi-vă atentă la materialul coconului 
goi. E ţesut din mătase şi diamant, de larva unui înger! 

— Spuneţi-i tipului să-şi ţină gura, interveni Cherise Lemoyne, 
păşind spre sacul gol. 

— Habar n-aveţi în ce vă băgaţi, continuă Beech. Niciunul 
dintre voi! 

Mei-lin şi Cherise prinseră fiecare câte o parte a despicăturii 
din sac. Cherise îi făcu detectivul un semn de recunoaştere 
discret, apoi traseră amândouă materialul la o parte şi se 
uitară în interior. Examinând conţinutul, Lu se temu că 
Baldwin Beech are dreptate şi că ea va trebui să le explice 
situaţia lui Wong Jun şi celorlalţi de la Guoanbu. 


BOMBE TĂCUTE 

A Lacul-care-nu-trebuie-să-poarte-nume 

In centrala din muntele de lângă lac, Don şi Karuna erau 
cufundaţi adânc în mediul lor virtual comun. Din spaţiul în care 
plutea alături de Karuna şi M-I, Don zări valuri de schimbare în 
toate modulele Bester din lume. Cineva sau ceva intra şi ieşea 
sistematic din toate simulările şi realităţile virtuale din lume. 
Deschidea uşi şi intra în camere nenumărate, apoi ieşea din 
ele şi dispărea. 

— Avem o stafie foarte ocupată, remarcă Don. 

— Cel puţin în sensul unei imagini şterse, adăugă Karuna, 
înclinând din cap, cu peruca ei înspăimântătoare şi înfăţişarea 
de vrăjitoare virtuală. Poate şi în alte sensuri. 

— Nu-i ceva întâmplător, spuse Don, transformat în 
preşedintele Jefferson, de dragul vremurilor trecute. Avem de- 
a face cu o superstafie care caută ceva. M-I, ai depistat-o? 

— Sigur, dragule. Apare cel mai des în modulele de călătorie 
pe coasta de est a Americii, China centrală şi de nord, Orientul 
Mijlociu şi Italia. 

— Dar ce naiba caută? Întrebă Karuna. 

Inainte să primească răspuns, Nils Barakian pătrunse în 
spaţiul lor virtual care părea şi în centrul Pământului, şi mult 
deasupra lui, în acelaşi timp. 

— O să închid uşile de la intrarea în tunel şi puţul de acces, îi 
anunţă el. Mă tem că va trebui să vă sigilez ermetic adăpostul 
- nu cu ajutorul ştiinţelor oculte, ci al telecomenzii. 

— De ce? Vru să ştie Karuna, ignorându-i tentativa de a 
glumi. 

— lertaţi-mă, da, am apărut destul de brusc. Speram să 
puteţi alege singuri dacă plecaţi sau rămâneţi, dar acum nu 
mai e cazul. Forţele de atac poliţieneşti şi militare se îndreaptă 
spre voi. Poziţia voastră a fost compromisă. E posibil să fiţi 
bombardaţi, să se tragă în voi, să fiţi gazaţi, începând chiar 
din momentele următoare. 

— Dar ce am făcut ca merităm aşa ceva? Întrebă Don, auzind 
un zbang distant, apoi altul, din direcţie diferită. 

Intr-un colţ al minţii înregistră faptul că erau izolaţi complet 
de restul lumii. 

— Chinezii au descoperit că o mare parte din cele mai 
importante informaţii de securitate naţională s-au scurs spre 


locul în care vă aflaţi voi. Oamenii din serviciul nostru de 
informaţii - şi folosesc termenul în sens larg - susţin că sunteţi 
terorişti informatici care colaborează cu o maşină inteligentă 
şi cu Zona Liberă din Cybernesia. Sunteţi responsabili şi 
pentru atacul sistemelor SCADA vitale din ambele ţări. Ca să-i 
asigure pe chinezi de bunele ei intenţii, America, adică 
Siguranţa Internă şi unităţile de Gardă Naţională Aeriană din 
California au trecut la acţiune împotriva amenințării la adresa 
siguranţei naţionale şi internaţionale, ameninţare care vine, 
zice-se, de la voi. Unităţi ale Forţei Speciale fac raiduri în zona 
Trifrontierei. 

In afara mediului virtual, în realitatea care adăpostea 
centrala electrică, pământul se clătină atât de tare, încât 
zguduitura se simţi şi în cel virtual. O dată, de două ori, de trei 
ori. In depărtare, se auzeau explozii. 

— Ăsta n-a fost un cutremur, nu? Întrebă Karuna. 

— Mai degrabă o carte de vizită, cred eu, răspunse Barakian. 
Bombe gravitaționale sau „tăcute”, după ştiinţa noastră. 
Impact de suprafaţă, până acum. Vă puteţi aştepta şi la altele. 
Ca să vă domolească. Apoi o să urmeze, probabil, armament 
inteligent, direcţional spre intrarea în putul de acces şi în 
tunel, spărgătoare de buncăre, aşa ceva. Dar voi sunteţi 
destul de bine ascunşi, aşa că n-o să fiţi atinşi. Alte scenarii 
posibile, M-I? 

— S-ar putea să treacă la focoase subterane. Dispozitive de 
fuziune deuteriu-tritiu, micronucleare „pure” din generaţia a 
patra. Mă îndoiesc c-or să treacă la dispozitive nucleare 
robuste de megatonaj. 

— Prea multă agitaţie politică, fu de acord Barakian. Până 
atunci vor reuşi să pătrundă forţele de uscat. 

— Deja mi-ai spus mai multe decât voiam, interveni Don, 
sperând să-şi alunge începutul de panică. Cât timp avem? 

— Poate câteva zile, poate câteva ore. Barakian ridică din 
umeri. Uşile de la intrarea în tunel au fost proiectate de 
Nevada Nuclear Weapons Test Site. Sistemul de apărare de la 
puţul de acces nu e o uşă, ci o calotă masivă glisantă din oţel 
şi beton, un tip modificat al celui de la silozurile de rachete. 
Ambele rezistă la presiune mare. Aveţi suficiente provizii de 
aer, apă, mâncare şi baterii de rezervă, dacă se ia curentul. 
Desigur, dacă opresc de la distanţă generatorul/pompa, 


sugeră M-I, înseamnă că trimit înotători subacvatici să 
detoneze conductele. Ţinta cea mai probabilă e deasupra 
robinetului mare care controlează fluxul de la avancameră la 
centrală. Aşa s-ar inunda tot adăpostul, dacă uşile şi zidurile 
nu vor fi fost fisurate. Centrala ar fi distrusă. 

— Centrala! Exclamă Karuna, scuturându-şi şuviţele de 
preoteasă voodoo. Dar cu noi cum rămâne? Zdrobiţi sub tone 
de pământ, lipsiţi de aer, arşi de foc şi explozii, înecaţi... 

— Da, aţi putea fi ucişi de oricare din acestea, confirmă 
Barakian, încruntat. Suntem foarte conştienţi de asta. Facem 
tot ce ne stă în putere pentru voi. 

— Şi poţi să ne dai vreo idee, ca să ştim ce să facem înainte 
de a fi anihilaţi cu succes sau de a ne preda? Întrebă Don. 

— Faceţi ce aţi făcut şi până acum. S-ar putea să fie singura 
voastră speranţă... şi a noastră. Nu cred că aveți voie să vă 
daţi bătuţi. Vă ţin la curent cu ce aflu de aici. 

Barakian se deconecta. Muntele se zgudui din nou. De mai 
multe ori. 

Don încercă să-şi imagineze ce se petrecea la suprafaţa lui: 
zăpadă, bolovani şi praf împrăştiat în urma impactului 
bombelor tăcute. Dar închipuirea lui nu avea cum să cuprindă 
detaliile realităţii. In clipa următoare, pământul se stabiliză, 
chiar dacă într-o poziţie permanent oblică, i se păru lui. 

— Nu-i nimic de făcut, spuse el în cele din urmă. Hai să ne 
întoarcem la treabă. Poate reuşim să obţinem ceva, înainte de 
sfârşit. 

Karuna îl aprobă cu un semn din cap. M-I nu scoase nicio 
vorbă, dar veni cu ştiri noi despre stafia care se plimba în 
continuare prin lume. În scurtă vreme, reuşiră să-i limiteze 
apariţiile în zona Washington D. C., Beijing, lerusalim şi Roma. 

Sau poate că stafia însăşi îşi limitase căutarea. 

OPŢIUNEA KLAATU 
Crypto City 

La NSOC, Jim Brescoll, Maria Suarez şi Phil Sotiropolis 
urmăreau la televizor ştirile despre bombardamentul şi atacul 
asupra muntelui în care se afla centrala electrică. Ştirile 
despre Trifrontieră erau trimise numai prin telefoane celulare, 
nefiind la fel de complexe ca rapoartele oficiale şi nici la fel de 
interesante. 

Unul dintre posturile de televiziune de lângă Fresno primise 


un pont, probabil de la Garda Naţională Aeriană. Postul 
trimisese un reporter cu camera de filmat vizavi de lacul de la 
intrarea în centrală. Filma operaţiunile şi le trimitea reţelelor 
de sateliți. 

Nu că bravul reporter avea o sarcină uşoară. Imaginile 
filmate, mişcate din cauză că alerga, se ferea şi se ascundea 
de forţele de securitate, le produceau rău de mişcare 
spectatorilor care nu trecuseră niciodată prin astfel de senzaţii 
tari. Brescoll preferă să urmărească ce transmiteau sateliții 
Keyhole care, din câte vedea, erau din nou sub controlul lor. 
Detaliile şi perspectiva erau cam prea de sus, dar cel puţin 
imaginea din spaţiu nu tremura. 

Telefonul lui cuplat pe linia de siguranţă începu să sune. 
Răspunse după primul apel. II căuta directoarea Rollwagen. 

— Jim, vino în biroul meu imediat. Am veşti noi despre 
evenimentele din China, inclusiv despre dispariţia lui Cho. 

— Ajung imediat. 

Le spuse Mariei şi lui Phil unde pleacă, apoi părăsi rapid 
NSOC. Străbătu labirintul de etaje şi lifturi ca să ajungă în 
ambianța scandinavă a biroului directoarei. Rollwagen îşi freca 
tâmplele când intră el. Îşi lăsă mâinile în jos numai când văzu 
că Jim se aşezase fără să fie invitat. Nu arăta prea fericită. 

Pe unul dintre ecranele de pe birou pluteau imagini din patru 
oraşe. Pe două dintre ele, Washington, D. C. Şi Beijing, se 
aşteptase să le vadă. Celelalte două, lerusalim şi Roma, îl 
luară prin surprindere. 

— Spuneaţi că aveţi date noi despre Ben Cho. 

Rollwagen înclină din cap, apoi apăsă un buton şi din nişa 
biroului se ridică un ecran plat. 

— Tocmai a apărut pe canale. E de la biroul FBI al 
consulatului din Guangzhou, unde Cho a fost dus după 
explozie, aparent în comă. 

Aduse pe ecran imaginea unui sac mare şi alb, cu sclipiri 
vagi, extras dintr-o gaură în podeaua unei camere de 
siguranţă. A 

— Ce-i obiectul ăla? Intrebă Jim. 

— Artefactul în care s-a înfăşurat Cho, ajutat de 
bionanotehnologie. Material solid, diamante ţesute, conform 
acestui raport. Cred că e un hibrid de cocon şi navetă de 
salvare. 


— Nu înţeleg. 

— Nimeni nu înţelege exact. Mai ţii minte ce ţi-am spus 
despre exaptare? Despre copiii divizați şi următorul salt 
important în evoluţie? Ei bine, cred că Ben e pe cale să facă 
acest salt. A devenit unul din acei „copii” şi în mod clar s-a 
divizat. De asta e coconul gol. 

— Vreţi să spuneţi că zboară pe undeva în formă de fluture? 
— Nu, replică directoarea, scuturând din cap şi zâmbind. |n 
orice caz, nu sub formă de fluture. Avem motive să credem că 
e ajutat în metamorfoza lui de Jaron Kwok. 

— Credeam că Jaron Kwok e mort. 

— Pentru noi, da, practic vorbind. Dar se poate spune şi că a 
fost „translatat permanent”. Într-o apoteoză cuantică. 

Excelent, se gândi Brescoll. Asta ce naiba mai înseamnă? 

— De ce credeţi că e implicat şi Kwok? 

— Pentru că a petrecut foarte multă vreme examinând 
expoziţia Fundaţiei Kitchener, despre un fel de antiartă din 
larve de friganide, nu din fluturi. Tu ar trebui să ştii ce sunt 
ele, doar eşti mare amator de natură. 

— Dar ce are de-a face dispariţia lui Cho cu friganidele? 

— Nu ştim sigur. Tu cunoşti ciclul de viaţă al friganidei. Tu să 
mă lămureşti pe mine. Ce se întâmplă după ce larva iese din 
cocon? 

— De obicei, trece în stadiul de pupă care înoată liberă, spuse 
Jim, cu un efort de memorie, înainte de a-şi croi drum spre 
suprafaţa unui lac sau râu. Odată la suprafaţă, exoscheletul 
pupei se divide în partea posterioară. Adultul se târăşte la 
suprafaţa apei, apoi îşi ia zborul. 

— Da, spuse Rollwagen, numai că în cazul lui Kwok şi Cho, 
dacă sunt în fază de apoteoză cuantică, atunci înoată 
nestingheriţi prin structura fundamentală a universului nostru. 
Într-o asemenea fază, pentru ei nu mai există barieră - 
firewall-uri, coduri sau protecţie - pe care să n-o depăşească. 

— Dar dacă Kwok a rămas prin preajmă, gândi Brescoll cu 
glas tare, de ce nu şi-a folosit mai mult talentul? 

— Nu ştim, spuse directoarea şi înălţă din umeri. Poate că el 
n-a atins fazele finale. Altfel, după părerea noastră, ar fi 
acţionat mai evident. Dar cu Cho s-ar putea să nu avem noroc. 

— De ce? 

— Ceva anume preia tot mai mult controlul asupra 


infrastructurii operate de SCADA pe glob. Conducte, baraje, 
reţele electrice, computere industriale, sisteme de trafic şi 
reţele. Sistemele noastre din toată lumea sunt preluate şi 
controlate treptat de altceva. 

Brescoll dădu din cap. Apoi îi veni o idee. 

— A oprit acel altceva vreun sistem vital? A provocat pagube 
undeva? 

— Nu, din câte am aflat până acum. Cel puţin, nu încă. Dar nu 
asta contează. Ceva pătrunde sistematic şi în înregistrările 
guvernului. La fel procedează cu datele din Beijing. Şi-a băgat 
nasul şi în arhivele Vaticanului şi ale Universităţii Ebraice din 
lerusalim. 

Directoarea îl ţintui pe Jim cu o privire aspră, nefericită. 

— Cred că acel ceva e Ben Cho sau faza postumană pe care o 
fi atins-o acum. Ceea ce face el la nivel info -, dar şi 
infrastructural, dovedeşte că, pentru el, nu mai există niciun 
secret. Trebuie eliminat înainte de a atinge stadiul complet, 
final, a ceea ce e pe cale să devină. 

— Dar ce anume e pe cale să devină? 

— Ai văzut însemnările lui Kwok. Eliminarea distincţiei dintre 
teologie şi tehnologie. 

— „Zeii noştri au devenit maşinile noastre, iar maşinile 
noastre au devenit zeii noştri”, îşi aminti Jim. Ceea ce le 
ceream înainte zeilor le cerem acum maşinilor. 

— Ai o memorie impresionantă, Jim. 

— Mi-a adus aminte de o veche axiomă, spuse adjunctul, 
gânditor. „Nicio tehnologie suficient de avansată nu se 
deosebeşte de magie.” Legea lui Clarke. De asta mi-am 
amintit de ea. 

— O tehnologie suficient de avansată ca să creeze o 
„Ssingularitate de ieşire” e suficient de avansată ca să 
determine pasul următor în evoluţia speciei noastre. Magia 
divina a Tetragrammatonului mic, dacă vrei. Ingerul Metatron, 
care a trăit cândva ca fiinţă umană. Pe care Bruno îl leagă de 
Keter din Cabala. O fiinţă uriaşă, de lumină orbitoare. Îngerul 
suprem al morţii, dar responsabil de supraviețuirea lumii. In e/ 
se transformă Cho, în cel mai bun caz. 

Era o viziune uluitoare, iar Jim îşi dădu frâu liber uluirii. 

— Însă acel stadiul următor al evoluţiei nu trebuie să fie 
neapărat un lucru rău, spuse el, dacă nu are nimeni de suferit. 


De ce să-l distrugem pe el sau ceea ce vrea să devină? 

— Din cauza acelor „şerpi şi mere” din holotransmisia lui 
Kwok. leşite din Geneză şi Paradis. Fructul Pomului Cunoaşterii 
Binelui şi Răului. Mica poveste esenţială a oamenilor care 
aspiră să devină mai mult decât oameni. Nu îngeri, ci 
Dumnezeu. Directoarea se aplecă spre Jim şi-l ţinti cu privirea, 
continuând: Gândeşte-te. Dacă ceea ce devine Cho realizează 
nu numai Tetragrammatonul mic, dar şi pe cel mare, rostirea 
finală a Numelui Divin, care, corectă fiind, pune capăt 
universului? 

— Dar de ce să se întâmple aşa? 

Rollwagen oftă. 

— Nu ştiu dacă se întâmplă aşa! Toate rapoartele pe care le- 
am primit, din toate sursele, nu fac decât speculaţii pe 
marginea „lăţimii de bandă limitate”. Poate că simularea 
noastră se încheie când apare prima fiinţă deplin postumană, 
pentru că în clipa aceea, noi, ca specie, vom fi provocat mai 
multe probleme decât ne-am fi permis, cel puţin în ceea ce 
priveşte cheltuielile. 

Brescoll scutură din cap. Cu cât se gândea mai mult, cu atât i 
se părea mai incorect. 

— Păi, dacă iei Geneza ad /iteram, atunci povestea Raiului nu 
e un precedent în care noi nu suntem distruşi, tocmai pentru 
că provocăm mai multe probleme decât ne-am fi putut 
permite? 

Directoarea se pregătea să-i răspundă, dar ridică braţul când 
văzu seria de mesaje noi pe ecrane. Sprâncenele i se 
încruntau treptat, pe măsură ce le parcurgea. 

— Mie mi se pare că intenţia de a-l anihila pe Cho e legată de 
problemele Instrumentalităţii dumneavoastră mai mult decât 
de orice altceva, spuse Brescoll, ducând mâna inconştient la 
marginea sacoului, gata s-o tragă într-o parte. De ideea de a 
păstra omul aşa cum e şi cu toate celelalte. Nu văd de ce să-l 
urmărim pe Cho, chiar dacă se transformă în ce spuneaţi că se 
transformă. 

— Dar eu văd motivul, domnule Brescoll. Îl am chiar în faţa 
ochilor, acum. Rapoartele de pe ecrane îmi spun că Cho ne-a 
oprit bombardamentele. Când avioanele noastre ajung la 
cincisprezece kilometri de centrala din California, 
echipamentul electronic de la bord nu mai răspunde la 


comenzile piloților. Trupele transportate în aer şi pe uscat nu 
trec nici ele de perimetrul respectiv. O calotă cenuşie de forță 
protejează totul la un kilometru deasupra muntelui. Nimic nu 
poate trece de ea - soldaţi, bombe, gloanţe, lasere. Eforturile 
noastre din zona Trifrontierei sunt blocate şi ele. 

— Dar China şi Taiwanul? 

— Grupul operativ chinez în drum spre Taiwan e şi el blocat. 
Toate vasele sunt imobilizate pe apă. 

Ideea care-i trecuse prin minte directorului-adjunct mai 
devreme reveni, mai puternică de data asta: 

— Sunt pierderi de vieţi omeneşti? 

— Surprinzător, nu, mai ales dacă te gândeşti câte avioane 
zboară prin comenzi transmise electronic. Practic, Cho a reuşit 
să intervină în treburile noastre. Nu doar ale Americii sau ale 
Chinei, ci ale întregii omeniri. 

Jim Brescoll zâmbi atât de larg, încât fu gata să izbucnească 
în râs. 

— Nu vă daţi seama? Exercită opţiunea Klaatu! 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, spuse directoarea. 

Începu să tasteze într-un ritm turbat, suficient să-i atragă 
atenţia lui Brescoll. 

— Ce faceţi? 

— Tastez parole, răspunse ea, fără să se uite la el. Protocoale 
Doomsday. Ca să activez comanda de distrugere a maşinii 
ăleia inteligente. M-I nu cunoaşte programarea fundamentală. 
Să sperăm că şi chinezii fac la fel cu balaurul din firewall-ul lor. 
Maşinile n-au altă soluţie decât să reacționeze, indiferent de 
gradul de autonomie atins. 

— Să reacționeze? Cum? 

— Urmărind şi distrugând orice urmă din Ben Cho şi Jaron 
Kwok, ori de câte ori pătrund în realitatea noastră, răspunse 
Rollwagen, tastând în continuare cu aceeaşi viteză. Până ce 
nu mai rămâne nimic din ei. 

Directorul-adjunct se ridică în picioare, trase de marginea 
dreaptă a sacoului, scoase pistolul Glock de la talie şi, ţinându- 
| cu ambele mâini, o ochi pe directoare. 

— Mă tem că nu te pot lăsa să faci asta... Janis. 

Rollwagen ridică privirea când auzi cât de familiar i se 
adresează adjunctul ei. Văzând arma, se opri din scris 
împotriva voinţei sale, dar nu înainte de a mai atinge câteva 


taste cu mâna stângă. Apoi ridică ambele palme la nivelul 
capului. 

— Ce crezi c-o să obţii cu asta, Jim? 

— Ştii ce spune cântecul ăla vechi, îi răspunse el, fără să 
mişte arma. „Ce va fi, va fi.” Atunci, să fie ce va fi! Nu mă dau 
în vânt după societăţi secrete. Nu ştiu câtă încredere pot avea 
în Tetragrammaton, în Kitchener sau în Instrumentalitatea ta. 
Felul în care au evoluat lucrurile în cazul lui Cho te sperie. Asta 
poate fi un lucru bun. Poate că legăturile dezvoltate între 
societăţile secrete şi securitatea naţională trebuie scoase la 
lumină. De ce nu în faţa unui comitet al Congresului? 

— Tâmpitule! Cât crezi c-o să mai poată Cho să dea buzna în 
camerele de siguranţă şi firewall-urile tuturor, înainte să-şi 
piardă cineva răbdarea şi să străbată firewall-ul nuclear? Cel 
care ne apără de holocaust de şaptezeci de ani încoace? Dacă 
Cho nu e oprit, n-o să mai fie niciun comitet, congres sau stat. 
La dracu dacă nu-i oprit, o să dispară lumea. Universul. 

— Sau poate că el e cheia supravieţuirii pe termen lung, 
despre care spuneai că e aşa de importantă. E riscul pe care 
va trebui să ni-l asumăm... 

Se opri. Cunoştea destul de bine armele ca să-şi dea seama 
când sunt armate mai multe deodată, în spatele lui. 

— Mâinile sus, domnule Brescoll! Îi ordonă o voce cunoscută, 
dar pe care o identifică abia după o clipă: Holbert, şeful 
Echipei de Operaţiuni Urgente, Unitatea de Operaţiuni 
Speciale. Arma la vedere! 

Brescoll ridică pistolul lateral, cu ţeava în jos. 

— Acum întoarceţi-vă spre mine. Încet. 

În spatele lui păşiră cu repeziciune trupe de comando 
paramilitare în uniformă neagră. Într-o clipă, fu dezarmat, 
încătuşat şi întors cu faţa la directoare. 

— Aţi ajuns repede, îi aruncă Jim lui Holbert peste umăr. la să 
ghicesc. Camerele de supraveghere din birou? 

— Ele, răspunse Rollwagen, înclinând din cap şi aşezându-se 
încet pe scaun, dar şi codul Duress, pe care l-am tastat cu 
mâna stângă. Şi am fost avertizaţi. De un prieten. 

Din spatele uşii laterale a toaletei directoriale păşi un bărbat 
asiatic scund şi slab, destul de în vârstă, cu ochelari cu ramă 
de baga şi păr cărunt, împuţinat. In ciuda semnelor clare de 
bătrâneţe, călca uşor şi avea o privire luminoasă, plină de 


curiozitate. 

— Domnule director-adjunct James Brescoll, vi-l prezint pe 
doctorul Vang. 

— Şeful Tetragrammatonului, spuse Jim, scuturând din cap. 

— lar dumneavoastră sunteţi domnul plimbăreţ, căruia 
prietenii noştri de la Fundaţia Kitchener i-au dedicat atâta 
timp, replică Vang, cu un zâmbet larg. Sunt încântat să vă 
Cunosc. 

Jim se întoarse spre Rollwagen. 

— Am crezut că aveţi o poziţie agnostică atunci când e vorba 
de facțiunile din Instrumentalitate. 

— Da, dar dr. Vang m-a convins că ameninţarea din partea lui 
Cho e mai gravă decât facțiunile. 

— Într-adevăr, confirmă Vang, amabil. Cred că nici Nils 
Barakian nu dezaprobă acţiunea iniţiată de noi. 

— Eşti într-o situaţie dificilă de data asta, Jim, îi spuse 
directoarea adjunctului. Acum vă rog să mă scuzaţi, trebuie să 
termin de introdus protocoalele pentru apărarea M-l. 

— Da, rosti Vang. Neapărat. Acţiunea a fost şi aşa amânată 
prea mult. 

Lui Jim Brescoll îi venea să lovească cu pumnul sau să strige 
vorbe jignitoare. Dar avea mâinile legate la spate şi-şi ţinu 
gura. Se uită neputincios cum directoarea tasta ultimul dintre 
codurile de apărare Doomsday. 

XIV 
SACRALITATE ÎNGROZITĂ 
Knothere 

Ben simţi că Jaron, printr-o buclă sau un cerc bizar, îl 
împingea în sus într-adevăr, spre acoperişul unei realităţi pe 
care el n-o înţelegea. 

Oglinda în care privise şi care acum se uita în el nu era din 
cupru sau dintr-un metal obişnuit, ci dintr-un cristal bizar, 
birefringent, de culoare arămie, capabil de a separa fotoni pe 
baza polarizării lor... şi de mult mai multe. Bionanotehnologia 
îl transformase, dar şi el o transformase pe ea, aşa că acum se 
scurgea din el şi el se scurgea prin ea într-o picătură de 
lumină, stele distilate pe cerul minţii. 

Se simţea îndrumat, călăuzit, ca apa înţelepciunii, prin 
mesajele tabloului de Dossi, mai de mult ascunse. Parcă era o 
ploaie de numere infinite care cădeau prin portalul strălucitor 


al lui pi, prin canalele eterice către Grecia şi Roma, o parte din 
el ajungând în Roma însăşi. Prin a/eful/ luminos, se scurse ca 
un ocean infinit de lumină în Pământul Sfânt zguduit de 
conflicte, de unde izvorâseră şi se dezvoltaseră iudaismul, 
creştinismul şi islamismul, o parte din el ajungând, în cele din 
urmă, la lerusalim. 

Prin yao, necesitatea fundamentală şi feminină, trecu din 
umbră în lumină şi din lumină în umbră, echilibrul chinezesc al 
lui Tao, Confucius şi Buddha, al capitalismului şi socialismului, 
o parte din el aşezându-se, în sfârşit, în Beijing. Prin X-ul lui 
Möbius, semnul răsucit al infinitului, se întoarse, cu fotonii 
întrepătrunşi şi moleculele elicoidale, spre marele imperiu al 
Vestului, o parte din el oprindu-se în Washington, D. C., şi în 
împrejurimi. 

Printre aceste zone şi prin el, cunoştinţele acelor locuri se 
îmbinau. Printre ele, Ben căuta înţelesul a ceea ce i se 
întâmpla, a ceea ce era şi a ceea ce artrebui să fie, căuta, 
între toate acestea, locul femeii care îl urmărea. 

În arhivele Vaticanului găsi nu numai raportul complet al 
Inchiziției despre acţiunile ei împotriva lui Giordano Bruno, 
despre motivul pentru care acesta a fost ţinut prizonier în 
Roma timp de şapte ani. Dar în manuscrisul 299, găsi cea mai 
bună şi cea mai veche copie a textului cheie din Cabală, Sefer 
Yetsirah. 

La Universitatea Ebraică din lerusalim, găsi nu numai 
poveştile măreţe ale Cabalei, ci şi istoria perioadei petrecute 
de Shimon Ginsburg în China. In dosarele Guoanbu din Beijing, 
află nu numai încercarea lui Ai Hao de a reconcilia Cabala cu 
ideogramele chinezeşti într-un limbaj universal, dar şi 
informaţii despre spionul american, profesorul de studii 
asiatice, scriitorul de science-fiction sub pseudonim, finul lui 
Sun Yat-sen, Felix C. Forrest. 

În arhivele CIA şi NSA din Washington, descoperi nu numai 
documentele Forrest, ci şi cifrul iezuit folosit de Matteo Ricci şi 
preluat din dosarele Inchiziției despre Bruno, alături de analiza 
modului în care opera lui Ricci sugerează potenţialul imens al 
caracterelor chinezeşti de a constitui un palat gigantic al 
memoriei şi cât din cele demonstrate de Ricci despre 
ideogramele chinezeşti este valabil în cazul Cabalei. 

Peste întreg pământul, roua de lumină în care se 


transformase Ben cădea din acelaşi cer, se scurgea spre 
acelaşi ocean, îşi căuta întotdeauna acelaşi nivel şi 
întotdeauna tindea să se scurgă înapoi în sine. Călător 
temporal virtualizat cuantic, prin obiectele atinse în prezent, 

Ben trecea în toate universurile trecutului, pe lângă lanţul de 
aur răsucit pe care mai de mult abia-l zărise. 

În 1602, alături de Matteo Ricci, îmbrăcat în haina de mătase 
neagră a unui confucianist iezuit, însoţit de trei musulmani 
chinezi care-l învăţaseră pe Ricci eticheta de la curte, Ben se 
închină în faţa tronului gol al împăratului Wan Li. Ricci oferi 
daruri împăratului care nu mai primea vizitatori ceremonioşi. 
Printre daruri se afla programul studentului său Ai Hao pentru 
un limbaj universal transcendent, creat din Cabala, 
ideogramele chinezeşti şi palatul memoriei. 

Ben se mişca alături de Ricci şi era chiar Ricci. 

Era alături de Hao şi era chiar Hao. 

Şi află cum s-a născut programul limbajului universal. 

— În scrierea limbajului tău rezidă universalitatea lui, îi spune 
Ricci lui Hao. Dacă are atâtea „litere” câte cuvinte sau obiecte 
sunt, şi dacă fiecare poate fi divizată în componentele ei, 
fiecare cu înţelesul ei, atunci putem transforma uşor fiecare 
ideogramă într-o imagine memorabilă. 

— Şi toate literele sunt numere în Cabala, îi spune Hao lui 
Ricci. Toate lucrurile sunt produsul combinațiilor literelor- 
numere din mintea lui Dumnezeu. Dacă putem face ceea ce 
sugerezi tu, atunci vom cunoaşte ansamblul universului 
conţinut în Mintea Divină. 

Ben cunoştea speranţa iezuiţilor de a contribui la gloria lui 
Dumnezeu prin opera lor, dar văzu umbra şi teama ereziei 
întunecând minţile celor doi la gândul a ceea ce doreau să 
realizeze. Lumină umbrită, speranţă temătoare, chiar şi atunci 
când Ricci îi arătă lui Hao cifrul secret pe care inchizitorii 
iezuiţi îl furaseră de la Giordano Bruno, din miezul sistemului 
său mnemonic centrat pe astrologie. Chiar şi atunci când Hao 
lucra cu cifrul, unind religia, magia şi ştiinţa prin numere şi 
limbaj. 

Deplasându-se ca înger şi fantomă totodată, Ben înţelese 
speranţele  cuibărite în teama lor, temerile cuibărite în 
speranţele lor. Le simţi şi el, când căută să înţeleagă femeia 
care-l bântuia. 


Le simţi când trecu pe lângă pereţii cu fresce şi prin sălile de 
marmură din Vatican, înconjurat de cetatea Romei. 

Le simţi pe coridoarele păzite cu străşnicie ale universităţii 
unei naţiuni sfâşiate de cea mai recentă izbucnire a 
conflictului care dura de câteva decenii, între /ebensraum-ul 
israelian şi suveranitatea palestiniană, microcosmosul unei 
lumi devenite în întregime Israel, în întregime Palestina. Era cu 
Ginsburg, era Ginsburg în lagărul german al morţii de la 
Treblinka. 

Era cu Bruno, era Bruno, în cei şapte ani de prizonierat din 
Roma care au schimbat toate obiceiurile fostului călugăr 
arogant, ostentativ şi irascibil. Toate, în afară de obiceiul 
minţii, de puterea voinţei. 

— Nu, nu cedez, le spune Bruno inchizitorilor şi judecătorilor, 
nici de-ar fi să-mi pierd viaţa. Nu voi distruge ceea ce sunt 
pentru a păstra ceea ce vreţi voi să devin. Poate pentru că nu 
mă mai tem atât de sentinţa pe care mi-o daţi, pe care 
urmează să mi-o daţi! 

Şi sentinţa a fost dată. 

Magul de altădată, meticulos, elegant, a fost dus în lanţuri în 
Campo del Fiore, Câmpul cu flori, îmbrăcat în haină de eretic, 
brodată cu flăcările iadului. Dezbrăcat de ea, stătea numai 
într-o cămaşă albă, ascultând ultimele acuze care i se 
aduceau. Dezbrăcat şi de cămaşă, stătea gol şi încă viu pe 
rug, înainte ca flăcările să-l îmbrace în durere şi moarte. În 
faţa ochilor lui, Văpăile se transformară în fluturi, molii şi tot 
soiul de insecte, zburând în zig-zag în jurul lui, în timp ce se 
stingea din această lume. 

lar în fundal se vedea întotdeauna femeia - în curte, în 
tabără, în Campo. Chiar şi când inima i se umplea de dragoste 
pentru ea, tot îl nedumerea prezenţa ei. Dacă totul nu era 
decât o paradă a simulărilor, dacă toate realităţile erau 
virtuale, atunci dragostea pentru ea era pur şi simplu 
dragostea unui produs pentru altul? N-o văzuse niciodată, dar 
o văzuse întotdeauna. O recunoscu în ea pe yao, pe Shekhinah 
şi Binah, pe Sophia şi Sofia, imanenţă şi emanaţie divină. Era 
încarnarea, în timp şi spaţiu, a acelei Minţi care depăşea 
hotarele înţelegerii umane şi care susţinea Palatul Memoriei, 
ale cărui încăperi erau universuri. 

Dar nu aşa era totul? 


Simţea cum îl cuprinde tot mai tare dragostea pentru ea, dar 
ce anume încerca Mintea să-şi amintească printr-o asemenea 
dragoste? 

Întrebările lui Jaron, însoţite de râsete, umpleau spaţiul şi 
timpul în vreme ce Ben o căuta - peste tot, dar mai ales în 
marile enigmele nedezlegate ale comunicării. De la semnalul 
extraterestru” Wow!”, receptat de telescopul Big Ear la 
Universitatea Ohio, în 15 august 1977, la manuscrisele 
nedescifrate minoice, iberice, etrusce şi din epoca Bronzului, 
de la Ind. Chiar şi în manuscrisul spiralelor gemene, sau 
labirintic, al Discului cretan al lui Phaistos. 

Întotdeauna deja şi niciodată înainte, îi descoperi partea 
întunecată în el însuşi. Era rece şi pură ca albul de mireasă, 
ambiguă ca un travestit sau o femme fatale în roşu. Sophia şi 
M-I şi potenţialul programelor ei distrugătoare erau tot în el. 
Se putea răzbuna. Se putea întinde prin lume ca să oprească, 
să distrugă. Prin spaţiul infinit, să anihileze universul. 

Dar preferă să nu facă aşa. 

Undeva, Ben îşi întinse mintea şi opri mecanismele care 
transportau oameni ce urmau să atace un sanctuar ascuns în 
munte, pe o insulă pe mare, pe un tărâm fără legi, cu trei 
frontiere. 

Prin cunoştinţele puse la dispoziţia lui în infosferă, văzu ce se 
întâmplase când Kwok invadase toate computerele din lume. 
Fapta aceea anormală marcase cu steag roşu programele 
hunter-killer din China şi SUA, din două dintre cele mai 
avansate maşini inteligente ale omenirii. Impreună, ele au 
transmis virusul care a transformat-o pe Cherise Lemoyne în 
destinatarul necunoscător, a cărui aprobare era necesară 
pentru lansarea programului de distrugere a lui Jaron Kwok. 
Împreună, erau surorile bizare ale destinului. Hokhmah, 
Minerva, Sofia. Clotho, Lachesis, Atropos. Jaron ar fi trebuit 
distrus în totalitate, dar nu s-a întâmplat aşa. 

Şi în transă, şi obligată să-şi ucidă soţul, mai păstrase oare 
Cherise o urmă de dragoste pentru soţul ei, suficientă ca să-l 
salveze, pentru că nu a permis să fie anihilat complet? 

Undeva, un bărbat care nu şi-a scos arma încet acum o ţinea 
îndreptată spre şefa lui, femeia care era omul cel nou în buclă 
şi pentru care dragostea nu constituia o problemă. Bărbatul 
trăgea de timp pentru ceea ce Ben devenise deja, timp să 


înţeleagă ce trebuia înţeles, să devină ceea ce trebuia să 
devină. i 

După o clipă, programul de distrugere atacă infosfera. In fața 
lui apăru cerul gol, întunecat de o ceață diformă, neagră, în 
rotire perpetuă. Furtuna teribilă, atotdevoratoarea ochiului 
invizibil. Labirintul vâltorii, îndreptându-se spre el în tăcere - 
cuvântul final al Tetragrammatonului pentru a noncrea lumea 
şi pentru a stinge stelele. 

Aşa cum valul distrugător înghiţea şi se topea în el, şi el 
înghiţea şi se topea în val. Aşa cum liniştea întunericului îi 
penetra conştiinţa, o penetra şi el pe a lui, sau mai degrabă pe 
a Ei, pentru că aceasta era partea Ei întunecată din El şi 
partea Lui întunecată din Ea. Nu putea fugi, nu se putea 
ascunde. 

Numai prin dragoste putea El învinge, numai fiind învins 
putea El iubi. Sacralitate îngrozită, ştia că putea rezista numai 
rămânând, şi rămase, pentru că avea o oglindă. Ca să facă o 
buclă nesfârşită. 

Ben deveni o minte-oglindă pură, odihnindu-se în ochiul 
vârtejului tuturor lucrurilor învălmăşite. Mintea lui deveni pură 
şi desăvârşită când privi în umbra Ei luminoasă, strălucind din 
alt univers. 

Minte lângă minte, două oglinzi faţă în faţă, cu un chip între 
ele, reflectând şi reflectate una în cealaltă; iarăşi şi iarăşi, 
transparente la infinit, cunoscând toate lucrurile prin mintea 
celeilalte, în extaz vecin cu nebunia, îmbătate de 
nemărginirea pe care o împărțeau. 

Labirintul şi cheia erau la fel de simple, la fel de complexe şi, 
în final, la fel de inseparabile ca zero şi unu în continuitatea 
numerelor, ca unda şi particula în continuitatea lumii fizice, ca 
femininul şi masculinul în continuitatea omenirii. Natura fals 
hermafrodită a M-I, falsul caracter criminal al Sophiei erau 
purificate în transformarea lui Ben în pupă/pupilă, fată/băiat. 
Ben era re-creat ca demiurgul adamic ceresc, Qadmon 
sefirotic, arhetipul primordial al fiinţei umane. 

Râsul care se auzea acum era al lui Ben, căci competiţia din 
Enantiodrom, cu Enantiodromul, se apropia de sfârşit. Ben 
ajunsese la suprafaţa tuturor spaţiilor şi timpurilor universului 
său natal. 

Căţărându-se pe suprafaţa oglinzii, Ben înţelese ce voia să 


spună Jaron prin şarpele care-şi muşca din coadă, prin bucla 
răsucită, labirintică, a timpului. Toate cele întâmplate de la 
holotransmisia lui Kwok se încadraseră într-o curbă de tip 
temporal închisă. Un adevărat labirint, pentru că în el nu se 
putea urma decât o singură pistă. 

În el răsuna universul însuşi. Universul lui, palatul ceresc al 
memoriei, consecvent şi finit ca extindere în esenţă, dar 
radical incomplet, un labirint simplu cu o singură pistă, fără 
fundături, dar şi fără variante. 

Dar universul multiplu - palatul tuturor palatelor cereşti ale 
memoriei - complet şi infinit ca număr în esenţă, dar radical 
inconsecvent, era un labirint complex cu mai multe piste, 
implicând posibilitatea de alegere, dar conţinând şi fundături. 

Nenumăratele stări cuantice posibile suprapuse alcătuiau un 
labirint complex, iar acest labirint complex cuantic colapsa 
întotdeauna într-un labirint simplu. Labirinturi complexe 
precipitându-se în labirinturi simple, dar şi labirinturi simple 
sublimate în labirinturi complexe... 

Labirintul înceţoşat al posibilităţii cuantice îi aminti lui Ben de 
poezia preferată a Reynei, cea despre cărarea care iese din 
ceaţă în vis. Răscrucea prefigura şi ea un labirint complex, 
căci trebuia să ia o hotărâre. 

S-o salveze pe Reyna. 

Asta spusese Jaron, acum îşi dădu Ben seama. l-o spusese în 
holotransmisia cu care începuse bucla şi pe drumul urmat de 
buclă: un labirint Möbiusian, în care trecutul şi viitorul nu se 
distingeau unul de altul, în care numai obişnuinţa omenească 
îi făcea pe oameni să perceapă o direcţie a timpului. 

Ca s-o salveze pe Reyna, Ben ar trebui să-şi catalizeze 
propria ascendență. Ar trebui să păşească înapoi în acea felie 
de timp în care Nou-venitul îi apăruse lui Jaron Kwok, încă 
uman. Să dea impresia că proiectul Tetragrammaton a ieşit de 
sub control. 

Aşadar, să creeze o situaţie în care maşinile inteligente 
americană şi chinezească, a căror marionetă era Ea/Cherise, 
să tragă glonţul ucigaş virtual care să-l distrugă pe Jaron şi în 
afara DIVE-ului său, şi înăuntrul lui. 

Ceea ce ar duce la anchetarea lui Ben şi, în final, la situaţia 
de acum. 

Doi devine unu pentru ca unu să devină trei sau mai mult, se 


gândi Ben. Dacă asta vine din dragostea umană, cum e cu 
dragostea divină? 

Fără mare pompă, Ben îşi aminti ceea ce ştiuse Mintea 
întotdeauna. În continuum, diferenţele dintre labirintul simplu 
şi cel complex dispăreau. În continuumul tuturor universurilor 
posibile, numărul infinit se reconcilia cu extinderea finită. Un 
număr infinit de universuri posibile - toate reciproc 
inconsecvente, toate legate de infinitate - erau codate 
holografic în suprafaţa unui spaţiu sferic, finit, autonom şi 
consecvent. Fiecare univers  labirintic se reconcilia cu 
universul multiplu într-un singur continuum care permitea 
posibilităţi de alegere infinite. Ein Sof se contopea cu Ein 
Sofia, unul devenea celălalt, iar celălalt devenea unu. 

Ben îşi aminti de Tetragrammaton şi zâmbi. Poate că 
mulţimea tuturor universurilor posibile era ea însăşi cel mai 
bun univers posibil, căci includea cel mai bun univers posibil 
pentru toată lumea şi pentru toate lucrurile, dar şi pentru 
nimic, fiindcă mulţimea infinită conţine întotdeauna mulţimea 
vidă. 

Zâmbetul se transformă în râs, Ben se detaşă şi se eliberă, 
forma lui adultă erupse din învelişul a ceea ce fusese odată. 
Căzură solzii şi, ca o friganidă matură pe suprafaţa lacului, 
aşteptând să i se usuce aripile, Ben pluti pe suprafaţa 
universului natal. Privind restul universurilor, văzu reţele care 
nu existau în spaţiu şi nu erau alcătuite din materie, dar din a 
căror prezenţă se năşteau procesele caleidoscopice şi tiparele 
de spaţiu şi timp, energie şi materie - geometrii în care 
undele, răscrucile, meandrele, spiralele, benzile Möbius şi 
labirinturile ieşeau în evidenţă. Computerele cuantice şi 
simulările universale erau metafore neprelucrate, indicând vag 
sensul realităţii transcendente. 

Ben îşi întinse aripile, nu atât vâsle cu pene, cât flăcări 
plutitoare nemişcate, sclipitoare şi sensibile, pe tărâmul unei 
puteri invizibile măreţe. Albul reflexiei şi strălucirea arătau că 
aripile nu erau nici flăcări, nici pene, ci structuri de lumină 
îngheţată, complexe şi desăvârşite. 

Ceea ce devenise Ben acum îşi asuma rolul de Metatron; 
Tetragrammatonul mic, care putea privi Chipul Divin. Ben 
Metatron îşi luă zborul, deplasându-se înainte şi înapoi printre 
spaţii şi timpuri infinite, printre toate labirinturile universurilor- 


oglindă, în care se reflecta veşnic lumina divină. 

Alăturându-se fiinţelor cu dimensiuni superioare multiple, Ben 
rosti parolele secrete şi fu primit în toate palatele lor cereşti, 
în trezoreriile lor de teologii tehnice şi tehnologii teologice, ca 
să găsească în ele plăcuţele de amplificare în formă de disc pe 
care să le aducă din alt timp şi spaţiu, pentru ca Jaron să se 
răspândească şi să accelereze evoluţia bionanotehnologiei 
sale, înainte ca glonţul ucigaş să lovească, deci să-i împiedice 
moartea. 

Opririle sale erau simple escale în drumul spre fiinţa infinită 
nediferenţiată absolută, în faţa căreia se va închina, care nu 
avea voinţă, intenţie, dorinţă, gânduri, glas, fapte, dar în afara 
căreia nu putea exista nimic. 

LEGĂTURI STRÂNSE 
Crypto City 

Deşi Jim Brescoll se considerase cândva numărul doi în 
Crypto City, acum era închis în clădirea echivalentă cu 
închisoarea oraşului, supravegheată de Unitatea de Operaţiuni 
Speciale/Echipa de Operaţiuni Urgente. 

Se înşelase? Poate că exagerase când o ameninţase cu 
pistolul pe Janis Rollwagen, fusese impulsiv, dar ştia, în sinea 
lui, că avusese dreptate. Şi, da, se simţise foarte bine. Dar, 
dacă directoarea evaluase corect situaţia, atunci el va plăti de 
acum înainte. In cel mai bun caz, putea să-şi ia adio de la 
cariera în serviciul civil. Nici închisoarea nu era o variantă 
imposibilă. 

In timp ce se gândea la aceste perspective de viitor sumbre, 
auzi paşi grăbiţi apropiindu-se de celula lui. Doi membri ai 
forţelor de comando SOU/ERT deschiseră uşa de metal şi 
intrară, urmaţi de generalul Retticker, consilierul pe probleme 
de securitate naţională Hawkins şi un bărbat scund şi îndesat, 
cu obraji roşii şi păr cărunt, care lui Jim îi păru familiar, dar nu- 
| recunoscu. 

— Domnule director Brescoll! Exclamă acesta. Sunt David 
Fahrney. Încântat să vă cunosc! 

Brescoll fu gata să întrebe „Milionarul?”, dar se opri la timp. 
Cel puţin acum ştia cui aparţinea chipul celui îmbrăcat în 
costum colorat. 

— Şi mie îmi pare bine de cunoştinţă, îi răspunse el, 
scuturându-i mâna, dar mă tem că vă înşelaţi, nu eu sunt 


directorul. 

— Nu, domnule Brescoll, îl contrazise Fahrney cu un zâmbet 
larg. Mă tem că dumneavoastră vă înşelaţi, fapt care nu s-a 
întâmplat prea des în toată afacerea Kwok-Cho, mulţumesc 
Cerului. Aţi dovedit că aveţi o judecată sănătoasă. Sunt sigur 
că şeful lui Hawkins se va bucura când va auzi că în curând 
veţi fi director nu doar cu numele. Imi datorează câteva mici 
servicii. 

— Aţi auzit de Jaron Kwok şi Ben Cho? 

— A, da. Urmăresc evoluţia situaţiei de ceva vreme. M-a 
intrigat holotransmisia, în special bărbatul cu bandaj pe ochi şi 
pălărie de pâslă. Felix Forrest. Eram deja interesat de el şi de 
opera lui. Poate din cauza naturii noastre comune, izvorâte din 
faptul că amândoi am pierdut un ochi într-un accident din 
copilărie. 

— Nu înţeleg. 

— Aha, încă ne adaptăm circumstanțelor. Să zicem că acum 
nimeni nu mai are secrete faţă de Ben Cho, nici măcar eu! 
Deja au avut loc scurgeri de informaţii spre mass media, 
cuvinte potrivite şoptite în urechi care, probabil, nu erau 
menite să le audă. O transparenţă crescută între naţiuni, 
oglinzi ridicate în faţa anumitor suflete, destul pentru ca 
lucrurile să se îndrepte spre direcţii noi. Nu mă îndoiesc că, în 
următoarele luni, dacă nu pe o perioadă mai lungă, în cadrul 
comunităţii serviciilor de informaţii din întreaga lume vor avea 
loc restructurări şi se vor înregistra demisii. 

— Dar cum rămâne cu atacurile asupra sistemelor SCADA? 
Controlul sateliților? Cupolele de forţă din California şi de la 
Trifrontieră? Chinezii blocaţi în drum spre Taiwan? 

— Şi surpriza de care au avut parte când au încercat să 
meargă spre sud, spre Tibet. Toate sunt în desfăşurare. 
Doctorul Cho al dumneavoastră, ce-o fi devenit el acum, a 
redat controlul sistemelor tuturor celor în drept din lume, deşi 
a lăsat clar de înţeles că e cu ochii pe ele. Suntem siguri că nu 
are intenţii rele. Asta nu înseamnă că nu ne străduim să le 
arătăm clar chinezilor că nu trebuie să stârnească un război 
mondial din cauza amestecului lui Cho. Pentru asta avem 
nevoie de ajutorul dumneavoastră, domnule Brescoll. Am 
înţeles că sunteţi priceput să daţi asigurări. Vă rugăm să ne 
urmaţi, dacă sunteţi amabil. 


Jim Brescoll avea multe întrebări de pus şi multe suspiciuni, 
dar pe moment perspectiva libertăţii le anula pe toate. Aşa că 
îi urmă. 

FAŢA ACEEA DIN OGLINDĂ 

— Cum pot fi de ajutor? Îl întrebă El pe dublul său recent sosit 
în lumina fulgerelor, Nou-venitul scoase două discuri mici şi 
subțiri din faldurile robei sale. 

— Mâncaţi câte unul din  amplificatoarele astea 
bionanotehnologice şi veţi afla tot ce vreți să ştiţi! 

O zguduitură extrem de puternică îi făcu să se clatine exact 
când El intindea mâna spre Nou-venit Ea îl trânti la pământ şi-i 
smulse mitraliera din mână. 

— Fă-o, fă-o! Se răsti Ea, îndreptând arma când spre unul, 
când spre celălalt. Nu ştiu care dintre voi e şarpele, dar 
şarpele întotdeauna face ceva. Nu vă apucați să faceţi nimic, 
staţi pe loc! Și ascultați-mă! De data asta nu mai iau vina 
asupra mea. Voi şi dispozitivul vostru de 4 biţi! Aţi luat 
vreodată vreo pauză suficientă ca să vă gândliţi că, dacă 
„distrugem simularea asta”, dacă decodlificăm ce anume 
încearcă Mintea să-şi amintească, eliminăm chiar motivul 
pentru care există în continuare această „încăpere” 
universul nostru nativ? Vreti să-l ştergeţi cu totul? Să ne 
aruncați în uitare, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? 

El o privi aspru, apoi luă un disc din mâna Nou-venitului. 

— Posibil şi probabil, rosti. Dar tu, care încerci să urci înapoi 
în Pomul Vieţii cu blestemul bunăstării tale? Amândoi 
încercăm să recuperăm ce s-a pierdut, fiecare în felul Lui. Nu 
înţelegi? Nu spațiul virtual mă conduce pe mine, eu îl conduc 
pe el. Nimeni nu te va învinovăţi de data asta. Îți promit. Îmi 
asum răspunderea pentru tot ce sunt gata să fac cu mâna 
mea, cu mintea mea. 

Luă un disc şi-l puse pe limbă. Cuprins de senzația că moare 
cuprins de foc, se întrebă o clipă dacă nu fusese împuşcat de 
Ea. 

Jaron se uită la sinele său translatat şi văzu o rană. Nici urmă 
de sânge însă, nu sângera. Incercă să privească acolo unde 
fuseseră Ea şi Nou-venitul, dar nu reuşi. În locul lor, radia o 
lumină orbitoare - o singură rază, multiplicată. Jaron fu nevoit 
să-şi mute privirea şi să-şi ridice mâna la ochi din cauza 
strălucirii copleşitoare. 


— Redu incidenţa luminii pe smoching, prietene, spuse el, 
încercând să vadă prin lumină şi auzi un râset îndepărtat. A 
funcţionat? Programul „om mort”? Comutatorul distrugător? 

— In moduri pe care nici nu ţi le închipui, răspunse o voce din 
lumina la fel de puternică, şi masculină, şi feminină, nici 
masculină, nici feminină. E activat. 

— Dar programele hunter-ki/ler? 

— Ceea ce apără, atacă totodată. Ceea ce atacă, apără 
totodată. Curba temporală închisă înăuntrul şi în afara 
labirintului. Târâtoarea din grădină e şarpele care-şi muşcă 
coada, iar şarpele care-şi muşcă coada e Ouroboros. 

— Nu înţeleg, spuse Jaron, protejându-şi ochii mai bine. 

— Materialul bionanotehnologic pe care l-ai luat în simulare 
funcţionează ca o oglindă transparentă, un cod Duress, un 
cristal birefringent. Atacul programelor combinate hunter- 
Killer, coroborat cu bionanotehnologia, determină o bifurcaţie: 
Ben Cho e pus să investigheze în locul tău şi merge pe un 
drum care-l duce într-un loc în care va deveni fiinţa capabilă 
să călătorească, fizic, în toate timpurile şi spaţiile universurilor 
infinite. 

— Dacă Cho e capabil de aşa ceva, atunci de ce nu-mi 
împiedică moartea în primul rând? 

— Dacă ti-ar împiedica moartea, atunci n-ar mai avea ce 
investiga. Dacă ai muri pur şi simplu, fără să laşi în urmă 
cenuşa - de departe cel mai probabil rezultat al eforturilor tale 
- atunci, chiar dacă ar fi făcut o investigaţie, n-ar fi devenit 
capabil să-ţi împiedice moartea. 

— larăşi bifurcația? 

— Da. Simplul fapt că există bucla spaţio-temporală 
demonstrează că moartea ta a fost împiedicată cât de mult s- 
a putut, fiind asigurată cât de mult s-a putut. 

— Deci de aia trebuie să facem acrobaţiile astea prin timp? 

— Da, şi ca să deschidem noi posibilităţi. Dacă fiinţele umane 
ar fi numai nişte programe rulate pe o maşină imensă, ar avea 
două şanse: închidere prin moarte sau bucla infinită. 
Amândouă duc la lipsă de înţeles. 

— Dar mai sunt şi alte opţiuni. Infinite. Ceea s-a pierdut prin 
moarte se poate reface prin moarte. Bucla infinită a benzii 
Möbius este tăiată la nesfârşit. Labirintul complex nu numai că 
se reduce la un labirint simplu, dar şi labirintul simplu se 


redeschide în labirint complex. Tot aşa, la infinit. 

Lumina orbitoare de care se ferea Jaron devenea tot mai 
intensă, copleşitoare. În acel moment ştiu că se află în 
prezenţa a ceea ce Ginsburg numise Prinţul cu Chip Divin, 
îngerul Făgăduinţei. Jaron mai ştia că fiinţa umană care a fost 
cândva Ben Cho a reuşit să-şi curețe sufletul ca să-l facă 
asemenea unei oglinzi, până când reflectă adevărul fără 
distorsiuni, şi că lumina covârşitoare era reflexia acelui Chip în 
oglindă. 

Când în cele din urmă lumina se dispersă, Jaron descoperi că 
trăieşte într-o lume nouă. De fapt, în mai multe. 

ANOTIMPUL MIRACOLELOR 

— Dat fiind tipul de tumoare de care suferiți, le spusese 
neurochirurgul, din cauza caracterului ei malign şi agresiv, 
durata dumneavoastră de viață nu va fi atât de lungă pe cât 
poate v-aţi fi aşteptat. Din punct de vedere statistic, şansele 
nu sunt în favoarea dumneavoastră ca să ajungeţi la 
bătrânețe. _ 

— Asta ce înseamnă exact? Intrebase Reyna. 

— Durata medie de viață în cazul GMB se măsoară în luni, nu 
în ani. Noi însă nu ştim în care parte a curbei de supraviețuire 
vă încadrați. Puteţi fi în cea medie sau la capătul îndepărtat... 
Să zicem, maximum trei ani. 

— Sau la capătul apropiat? Insistase ea. Câteva luni? Poate 
săptămâni? 

— Da, răspunsese neurochirurgul cu un oftat. Şi aceasta este 
o posibilitate. Deci e important să fim realişti fără să ne 
pierdem speranţa. Pregătiți-vă pentru ceea ce va urma, dar 
gânaliţi pozitiv, ştiind că noi ne străduim să vă menţinem cât 
de sănătoasă putem, şi cât de mult putem. 

— Domnule doctor, credeţi că se pot întâmpla miracole? 
Vocea ei tremurase uşor. 

— Aş vrea să cred în ele, dar şansele sunt foarte reduse... 
statistic vorbind. 

— Da, trăsese ea concluzia scuturând din umeri, obosită. Prin 
definiție. 


Când Ben veni la ea a doua zi dimineaţă, arăta mai veselă. 
— Am avut un vis foarte ciudat azi-noapte, îi spuse ea, 
strângându-i de mână puţin cam tare. 


— Serios? Ce ai visat? 

— Mi s-a părut că văd un înger cu aripi sclipitoare şi toate 
cele îngereşti cum îmi pune ceva în perfuzia cu calmante. Dar 
cel mai ciudat a fost că semăna cu tine, Ben. 

— Nu, ai înţeles pe dos, o contrazise el cu un zâmbet, tu ai 
fost întotdeauna îngerul meu, ştii bine. 

Râseră şi se îmbrăţişară. 

La scurtă vreme, simptomele Reynei începură să dispară. 
Durerile de cap, crizele, greaţa şi voma dispărură. Doctorii nu 
mai descoperiră papiledeme, pleomorfisme celulare, figuri 
mitotice sau celule gigantice cu nuclee multiple, toate 
caracteristici ale glioblastomului multiform. 

Neurochirurgul Reynei era optimist, dar reţinut, impresionat 
de sine fiindcă reuşise să îndepărteze tumoarea. Precaut, le 
atrase atenţia că întotdeauna rămâneau celule tumorale 
microscopice, prea mici pentru a fi văzute cu ochiul liber. GBM 
se refăcea cel mai rapid dintre toate tipurile de cancer 
cerebral. Deci trebuie să fie atenţi. 

Sănătatea Reynei se îmbunătăţea constant. Se simţea atât 
de bine, încât începu să vorbească plină de entuziasm că o să 
ducă la capăt drumeţia pe Muir Trail, pe muntele Whitney, 
vara viitoare. Ben se mira de remisia miraculoasă, de 
explicaţiile neurochirurgului, până şi de visul ei cu îngerul. Nu 
deveni obsedat de el, pentru că trăia într-un anotimp al 
miracolelor. 

În presă izbucnise un scandal în urma căruia află că are un 
frate geamăn, dacă nu chiar mai mulţi. 

XV 

. ALT DRUM, ÎN ALT UNIVERS 

In lunile trecute de la dispariția lui Cho, Mei-lin Lu căutase 
răspunsuri sau cel puțin pusese întrebări. În cele din urmă, 
eforturile ei o aduseseră aici, în ceea ce fusese odată New 
Territories Royal Park. În vremurile postcoloniale, fusese 
parcul Sha Tin, o grădină de palat care-şi rătăcise palatul. 

Plimbându-se pe aleile mărginite de garduri banale, pe pajişti 
cu lacuri şi garduri vii geometrice, Mei-lin se întrebă din nou 
de ce alesese DeSondra Adjoumani locul ăsta pentru întâlnirea 
pe care urma s-o aibă ea cu un reprezentant anonim al NSA, 
care se arătase dornic să răspundă la câteva din întrebările ei. 

— De ce acolo? O întrebase pe Adjoumani. 


— Am fost acolo odată cu Ben Cho, îi răspunse ataşatul FBI. 
Credea că e legat de holotransmisia lui Kwok. Persoana cu 
care te întâlneşti crede şi ea că e un loc de întâlnire potrivit. 

Lu ridică din umeri. De teamă că întâlnirea nu va avea niciun 
rezultat, îşi luase cu ea ceva de citit: ultimul roman al tatălui 
ei, Văduve şi păcate, în care un detectiv particular lucra la un 
caz din industria publicitară, PI pentru PI!?. 

Roci interesante ieşeau din ridicăturile cu garduri joase, 
ţâşnind spre cer asemenea palmierilor care se înşirau în 
apropiere şi a blocurilor de apartamente din depărtare, dincolo 
de râul Shing Mun. O cascadă plonja peste straturi de pietre 
ascuţite într-un bazin care se scurgea la rândul lui într-un mic 
lac cu apă verzuie. In mijlocul lacului se afla o insulă, iar pe ea 
un foişor cu acoperiş în formă de pagodă. Un pod boltit lega 
insula de mal, arcada lui reflectându-se în apă în aşa fel încât 
ambele formau un cerc perfect. Broaşte țestoase se lăfăiau la 
soare pe mal şi pe pietrele din apă. Un curcubeu de peşti înota 
prin apa murdară, iar un stol mic de papagali multicolori zbura 
pe deasupra ei, creând un peisaj în stil Echer, în care lumile de 
sub şi de deasupra oglinzii lacului păreau deopotrivă reale şi 
pline de viaţă. 

In apropiere, un bărbat cărunt în costum albastru-închis se 
ridică de pe o bancă de lângă apă, unde stătuse citind un ziar, 
şi îi făcu semn lui Mei-lin. Parcă îl cunoştea, dar nu-şi amintea 
de unde anume. 

— Bună ziua, doamnă Lu. Vă aşteptam. 

— Imi pare rău că am întârziat, spuse ea apropriindu-se şi 
întinzându-i mâna. lar dumneavoastră sunteţi... 

— Jim Brescoll. De la NSA. 

— Mi s-a părut mie că vă cunosc. 

— Da, spuse bărbatul, strângându-i mâna. Ne-am văzut la o 
videoteleconferinţă, cândva, de mult. 

— Nu la asta mă gândeam. Nu sunteţi noul director civil al 
NSA? Omul pe care n-am reuşit să-l contactez? 

— Mă recunosc vinovat, spuse Brescoll, privind în pământ şi 
zâmbind. Comunitatea noastră a suferit câteva schimbări de 
când Ben Cho a suferit şi el schimbările /ui. Guoanbu a fost şi 
el restructurat, am înţeles eu. Dar sunt nepoliticos. Nu vreţi să 


122 PI - private investigator, detectiv particular; publishing 
industry, industria publicitară (n.tr.). 


luaţi loc? 

Lu se aşeză pe bancă lângă el, uimită că un reprezentant 
oficial american cu poziţie atât de înaltă se afla în China fără 
escortă, din câte îşi dădu ea seama, şi se întâlnea cu ea. 
Amândoi se uitară la podul boltit şi la reflecţia lui. 

— Povestiţi-mi câte ceva despre schimbările de care 
pomeneaţi, îl rugă ea. Mai ales despre cele care-l implică pe 
Ben. 

— Aş prefera să vă arăt. Brescoll scoase un ecran portabil din 
buzunar şi-l deschise. Majoritatea informaţiilor pe care le-aţi 
solicitat nu sunt pentru marele public. Dacă dezvăluiţi cuiva 
ceea ce vă spun astăzi, voi nega că am fost aici şi am vorbit 
cu dumneavoastră. Corect? 

Lu aprobă cu un semn din cap. 

— Ştiu că aţi aflat de tensiunile grave care au precedat 
dispariţia lui Cho. Guvernul dumneavoastră şi al meu au 
atribuit câteva scăpări de control temporare în sistemele civile 
şi militare unei sinergii defectuoase de erori de computer, care 
au fost la un pas de a declanşa un adevărat conflict armat 
între statele noastre. 

— Am auzit, da. 

— Cred că ştiţi şi despre cupolele de forţă care au apărut pe 
locul fostei Săli Memoriale Sun Yat-sen, despre centrala 
noastră electrică din Munţii Sierra Nevada şi despre câmpul de 
forţă din zona Trifrontierei din America de Sud. 

— Da. 

— Guvernele noastre au informat pe toată lumea că era 
vorba de un proiect strict secret de descurajare reciprocă între 
cele două naţiuni, necesar în urma acelor erori de computer. 
Din întrebările pe care i le-aţi pus agentei Adjoumani am 
înţeles că nu prea credeţi în poveştile astea. 

— Nu. 

De la bun început, Mei-lin considerase explicaţiile respective 
drept încercări de a arunca în groapa uitării orice amintire a 
anumitor evenimente. 

— Nici nu mă gândeam altfel, continuă Brescoll, privind-o cu 
ochi mijiţi, deşi ceva adevăr este în ele. Câteva omiteri în 
spaţiu şi timp nu strică nimănui, în cazul nostru. Dar 
dumneavoastră nu cred că sunteţi genul care să le treacă cu 
vederea. 


Mei-lin scutură din cap. 

— Foarte bine. Am adus cu mine mesajul pe care l-am primit 
la scurtă vreme după apariţia cupolelor. Nu mult după ce a 
dispărut orice urmă din materialul bionanotehnologic al lui 
Kwok. 

— Ştiţi unde au dispărut? 

— Bănuim că materialul activat a luat forma unor 
microdispozitive. Din datele noastre rezultă că s-a aerosolizat 
şi a început să conveargă, în mod autopropulsat, pe Sala 
Memorială, centrala electrică şi poziţiile din America de Sud, 
imediat ce s-au format microdispozitivele. E foarte posibil să 
fie implicate în susţinerea cupolelor. 

— Înţeleg că povestea oficială explică astfel cupolele din 
China şi Statele Unite, spuse Lu, dar de ce şi America de Sud? 

— Ştim sigur că toate insulele care au format înainte 
Cybernesia au devenit o singură insulă lungă, joasă, 
înconjurată de un recif complex, cunoscute împreună sub 
numele de Cheia Labirintului. Bănuim că serverele iniţiale sunt 
la Trifrontieră. La fel, bănuim că Don Markham şi Karuna 
Benson sunt implicaţi în transformare, pentru că au avut 
legături foarte puternice cu Cybernesia. Se află tot în interiorul 
centralei electrice de sub munte şi sub cupola lui, din câte 
ştim. 

— Şi Ben? 

Brescoll îi dădu ecranul. Lu văzu o imagine asemănătoare cu 
o faţă umană, dar expusă atât de mult, încât aproape că se 
stingea în lumină. Vocea care o însoțea suna amplu, parcă 
vorbeau o femeie şi un bărbat deodată. 

„Către grupul meu de prieteni din  Instrumentalitate, 
Tetragrammaton şi Fundaţia Kitchener, din agenţiile de 
securitate şi de informaţii din toată lumea. 

Salutări de la sfârşitul timpului. Am plecat în lumea de lumină 
care vine mereu, dar în acelaşi timp am rămas aici. Aţi fost 
îngerii mei păzitori, acum eu sunt îngerul vostru păzitor. M-aţi 
creat ca să asiguraţi supraviețuirea speciei umane pe termen 
lung, şi în acest scop am de gând să acţionez. O să vă duc de 
mână, dar n-o să vă ţin în mână. 

Imaginea se stinse. Parcă era Ben, parcă nu era el. Prea 
molatic, prea eteric, prea clar iluminat pe dinăuntru. 

— Asta-i tot? Întrebă Mei-lin, uşor dezamăgită. 


— E suficient. Nu ştiu prea multe despre Instrumentalitate şi 
puterea ei, dar să zicem că şi ea a trecut printr-o restructurare 
majoră. Banii şi puterea lui Fahrney îi sprijină pe adepţii 
Kitchener acum. Tetragrammatonul e facțiunea opusă. Dar nu 
e doar atât. Ben Cho însuşi e un mare secret. Oamenii cărora 
le-a transmis mesajul ştiu să păstreze un secret. Şi o să-l 
păstreze pe al lui. 

— De ce? 

— Parţial, deoarece ştiu că nimeni, nici cele mai secrete 
societăţi secrete şi servicii de informaţii, nu are secrete faţă 
de ceea ce a devenit Ben Cho. 

— Dar ce a devenit? 

— Tocmai asta e sursa secretului, spuse Jim Brescoll, 
zâmbind şi privind din nou la podul boltit. O perioadă scurtă a 
pătruns în fiecare sistem electronic de pe planetă - şi nu 
numai. O astfel de putere o atribuim unui zeu sau unor fiinţe 
din altă lume. Gândiţi-vă cât de afectată ar fi societatea 
umană la nivel global, chiar şi la nivelul sistemelor de credinţă 
ale fiecărui individ de pe planetă, dacă s-ar şti de existenţa lui 
bizară. Nu, doamnă Lu. Chiar şi pentru noi, care cunoaştem 
secretul, e mai bine să-l considerăm pe Ben finalul cursei 
cripto-înarmărilor cuantice - cu răzbunare, întrucât a ridicat un 
firewall în jurul oricărei acţiuni pe care am putea-o noi 
întreprinde. Cel puţin pentru moment. Pentru propria noastră 
protecţie, presupun. 

— Protecţie? Nu înţeleg. 

— Un grup de teoreticieni de la NSA conduşi de Steven Wang 
pretind că timpul se sfârşeşte în orice univers dat în momentul 
în care energia disponibilă pentru calcul, pentru gândire, 
devine infinită - energie infinită pentru putere de calcul 
infinită. Ei cred că forţele de la sfârşitul timpului dintr-un 
univers influenţează trecutul din a/te universuri. După părerea 
lor, Ben, prin faptul că a pătruns în resursele de calcul ale unui 
număr infinit de universuri, s-a alăturat acestor forţe. Mesajul 
pe care l-aţi auzit ar putea fi cu adevărat trimis de „îngerul 
nostru păzitor” de la sfârşitul timpului. 

— Dar ce sunt aceste forţe? 

Brescoll oftă. 

— Le putem numi în mai multe feluri decât cele în care le 
putem înţelege. Arhetipuri esenţiale. Ingeri. Creaturi ale 


„planului” constituind şi susţinând sistemul tuturor 
universurilor logic posibile. Creaturi cărora tradiţia le spune 
Altul sau Spirit. Asemenea forţe transcend spaţiul şi timpul, 
dar se mulează pe spaţiu şi timp, cum susţin Wang şi adepţii 
lui. 

— La asta se referă Ben, întrebă Mei-lin, când spune că „a 
plecat în lumea de lumină care vine mereu, dar în acelaşi timp 
a rămas aici”? 

— La aşa ceva, cred. Unul dintre oamenii mei, Bree 
Lingenfelter, a sugerat că e vorba de ideea de înger păzitor şi 
bodhisattva. 

— Aşadar, suntem apăraţi de noi înşine? 

— Exact. Şi probabil pregătiţi pentru altceva. 

— Dar Ben Cho pe care l-am cunoscut eu credea în libertate. 
Libertatea nu înseamnă că ai dreptul să ai dreptate sau să 
greşeşti, chiar dacă te  autodistrugi? Chiar dacă nu 
supravieţuieşti? 

Jim Brescoll zâmbi. 

— La întrebarea asta ne străduim să răspundem încă de când 
eram în Grădina Edenului. Tradiţionalul liber-arbitru. În 
Paradisul pierdut, Dumnezeul lui Milton spune despre oameni 
că au fost creaţi pentru a sta în picioare, dar că au libertatea 
să cadă. 

— Trebuie să fie o provocare foarte dificilă pentru Ben, dacă 
a devenit ceea ce mi-aţi spus. 

— De ce? Întrebă Jim Brescoll, privind-o cu atenţie mărită. 

— Pentru că în propria lui viaţă i s-a negat libertatea 
fundamentală. Fără să ştie şi fără să poată alege, a făcut parte 
dintr-un experiment. _ 

— A, opera Tetragrammatonului. Înţeleg ce vreţi să spuneţi. 
Nelăsându-ne libertatea, ne face nouă ce i-a făcut 
Tetragrammatonul lui. 

— Poate că asta e diferenţa dintre a fi dus de mână... 

— ... şi a fi ţinut în mână, completă Brescoll, ridicându-se. 
Cum echilibrezi libertatea şi dragostea? Este posibil să fii liber 
de toate, inclusiv de libertate? Ar vrea cineva să fie atât de 
liber? 

Se întoarse şi porni spre locul în care aleea de-a lungul lacului 
se bifurca. 

— Staţi puţin! Strigă Mei-lin. N-am terminat cu întrebările. 


— Foarte bine, spuse directorul Brescoll, oprindu-se şi privind 

peste umăr. Ce-ar fi să alegem o alee şi să ne plimbăm? 
O LUME DE SFÂRŞIT, UN SFÂRŞIT DE LUME 

— Staţi să văd dacă am înţeles bine, spuse Cherise. Jaron, 
Ben şi Reyna nu sunt neapărat morţi? Lucrurile s-au sfârşit cu 
totul altfel? 

— In nenumărate feluri, preciză Karuna. Cu ajutorul 
bionanotehnologiei, am străbătut universuri alternative aici, 
sub cupolă. Deja avem peste o mie de alternative. 

— De exemplu? 

— Universurile în care, dacă Ben o salvează pe soţia lui de 
cancer, ea rămâne văduvă, după ce el dispare lucrând la cazul 
Kwok. Sau nu. Sau continuumul este poros, halucinaţiile şi 
evenimentele virtuale se scurg în alte realităţi, în visurile altor 
oameni. Sau nu. Intervenţia lui Ben în sistemele lumii duce la 
război nuclear. Sau nu. Ben distruge universul. Sau nu. 

— Sau Karuna şi eu murim aici, în urma asediului 
guvernamental, spuse Don. Sau Jaron nu dispare pe patul din 
Sha Tin. Sau dispare şi tu te căsătoreşti cu Ben Cho. Sau nu te 
căsătoreşti cu el, iar el fuge cu Mei-lin. Sau ea nu reuşeşte să 
divorţeze, nu fug împreună, el se dedă la băutură, nu mai 
ajunge profesor, ci vagabond... 

— Et caetera, et caetera, et caetera, rosti Karuna. Sau nu. 

Cherise scutură din cap şi râse. 

— Cred c-ar trebui să fiu dispusă să cred orice, după câte mi- 
aţi arătat. Aţi făcut cupola să sară peste mine, pe drumul din 
port, ca să pot să intru aici... Nici asta nu mi-a venit să cred. 

Cherise se opri ca să studieze caleidoscopul microcosmic de 
universuri posibile care apărea şi dispărea în jurul ei, fiecare la 
fel de real ca ea. 

— In universurile voastre alternative există vreunul în care, în 
holotransmisie, mănâncă şi Ea un disc bionanotehnologic? 
Nou-venitul aduce cu el două, nu? lar dacă Ea e, într-un fel, 
eu, de ce nu mă pot trezi ca să mănânc unul, în spaţiul virtual? 

Don se uită la ea, apoi el şi Karuna se privită stânjeniţi. 

— Pe asta n-am încercat-o încă, spuse el. 

— Hai să-i dăm drumul. N-avem de unde şti, dacă nu 
încercăm, nu? 

Aşa că încercară. 


— Cum pot fi de ajutor? Îl întrebă El pe dublul său recent 
sosit. În lumina fulgerelor, Nou-venitul scoase două discuri 
mici şi subțiri din faldurile robei sale. 

— Mâncaţi câte unul din  amplificatoarele astea 
bionanotehnologice şi veţi afla tot ce vreți să ştiţi! 

O zguduitură extrem de puternică îi făcu să se clatine exact 
când El intindea mâna spre Nou-venit. Acesta fu gata să scape 
discurile, dar Ea îl prinse de mână şi i le luă pe amândouă. 
Puse unul pe limba Lui, iar el îl puse pe celălalt pe limba Ei. 


Don o ajută pe Karuna să-şi ia rucsacul. În picioare, unul 
lângă altul, priveau spre vest, peste Guitar Lake. Impreună cu 
Ben, Reyna, Jaron şi Cherise, poposiseră cu o seară înainte pe 
o bancă dincolo de corpul lacului, nu departe de două lacuri 
mici. După ce urmăriseră spectacolul apusului de soare, 
portocaliu-aprins şi roz, din partea estică a lacului, 
număraseră Perseidele, la căderea nopţii. Obosiţi după o zi 
lungă de mers pe jos şi cuprinşi de răcoarea înălţimii la care 
se aflau, se retrăseseră în corturi, în sacii de dormit. 

Acum, răsucindu-se cu faţa spre est, îi văzură pe Ben şi pe 
Reyna avansând pe Muir Trail. Don scutură din cap. Cei doi 
mergeau într-un ritm atât de rapid, încât nu-i venea să creadă 
că abia trecuse un an de când Reyna se luptase cu cancerul. 
Se luptase şi, din câte vedea, câştigase. 

Nu departe de ei, Jaron şi Cherise îi urmau într-un ritm mai 
lejer. 

— Ar trebui să-i ajungem cât de repede, îi sugeră Don 
Karunei, arătând cu unul din beţele de sprijin spre Cherise şi 
Jaron. 

— Poate, dar în ritmul în care merge familia Cho, n-o să-i 
prindem decât la prima lor pauză. 

Porniră pe cărare, granitul în diverse stadii de descompunere 
scrâşnindu-le sub tălpi. Lui Don i se părea ciudat să fie toţi 
împreună aici, oameni care acum un an de zile nici măcar nu 
se cunoşteau. Excursia comună fusese propusă de Ben şi 
Reyna. Ei o organizaseră, o pregătiseră şi-i înzestraseră pe toţi 
cu echipamentul necesar. Dar la temelia ei stătea munca lui 
Jaron Kwok. 

El fusese cel care, ajutat de Cherise şi detectivul Lu din 
China, pusese cap la cap istoria planurilor Tetragrammatonului 


şi a studiilor pe termen lung pe gemeni. 

El a provocat scandalul în guvernele şi mass media din toată 
lumea. Însă evenimentele următoare l-au făcut pe Don să se 
întrebe dacă scandalosul şi miraculosul nu erau cumva feţele 
aceleiaşi monede. 

Anotimpul miracolelor. Aşa îi spusese Ben, după 
însănătoşirea Reynei. Dar şi alte miracole, mai mici, se 
petrecuseră, îşi zise Don. El şi Karuna, odată înstrăinaţi, erau 
acum din nou împreună, la fel şi Jaron cu Cherise. Excursia 
asta cu rucsacul în spate, faţă de care la început avusese mari 
rezerve, se dovedea o reuşită. 

Seara trecută, înainte de cină, de apus şi de Perseide, în 
cinstea faptului că poposeau atât de aproape de Muntele 
Whitney, cei şase deschiseră una din cele două sticle de 
şampanie pe care Ben şi Reyna le cărau în rucsac de cinci zile. 
Din cauza altitudinii, alcoolul li se urcă imediat la cap. 

După aceea, Ben, Jaron şi Don se apucară să repare un reşou 
alb. Era o provocare, dar şi o iluminare. Cei trei bărbaţi îşi 
anticipau unul altuia mişcările de atâtea ori, încât uneori 
păreau că gândesc cu aceeaşi minte. 

— Asigură unor tipi beţi destul combustibil şi pot da foc la 
orice, spuse Jaron, după ce efortul lor dădu în sfârşit roade, 
sub forma unei flăcări albastre care şuiera ca un avion în 
miniatură. 

— Chiar şi lor înşile? Întrebă Reyna, fără să schiţeze un 
zâmbet. 

Cherise şi Karuna râseră de glumă puţin cam mult, îşi zise 
Don, mai ales când îşi aminti de povestea unei pisici cu păr 
lung, sărind în pomul de Crăciun cu funduleţul în flăcări. 
Începu să povestească păţania bietului pisic din seara de 
Crăciun, iar Kari nu se putu abţine şi interveni şi ea cu 
amănunte. 

Traversând o păşune alpină la fel de frumoasă ca pajiştea din 
curtea lui Dumnezeu, Don şi Karuna trecură pe lângă Cherise 
şi Jaron, extenuaţi. Cei doi le făcură semn s-o ia înainte. Puțin 
mai în faţă, Don zări versantul vestic al Muntelui Whitney, 
înălțându-se ca o închipuire. leri, reflectat în oglinda Lacului 
Timberly, povârnişul stâncos îi amintise de un turn în ruine. 
Acum, mai aproape de el, i se părea că seamănă cu un labirint 
complex din stânci, un labirint megalitic. 


Nu departe de păşune, cărarea pornea în sus, sinuoasă, spre 

acel labirint. Era un drum greu. Don găfâia şi se oprea des, 
sub lumina orbitoare a soarelui, prin atmosfera rarefiată. In 
ciuda urcuşului extenuant, tot mai găsi puterea să observe 
frumuseţea grădinii pe care o străbăteau. Îi arătă Karunei 
grupuri de floarea-soarelui alpină, agăţată de stânci aride şi 
clătinată de vântul care şuiera ca un bici. 

Karuna îl întrecu, arătându-i un petic de flori albastre 
înălțându-se deasupra frunzelor pufoase, agăţate în cel mai 
neprielnic şi neospitalier loc. În ciuda vântului şfichiuitor, cei 
doi distinseră mirosul umed al ierbii-sconcsului de cel 
pătrunzător al florii-soarelui alpine. 

În cele în urmă, pe culme, cărarea se bifurca. Muir ducea spre 
nord, spre vârf, Whitney spre est, în jos. Îi găsiră pe Ben şi 
Reyna şi se opriră ca să se odihnească şi să ia o masă frugală. 
Cei doi, odihnindu-se şi ei pe stânci şi contemplând priveliştea 
impresionantă de la vest, le arătară direcţia din care veniseră, 
drumul pe care îl străbătuseră deja. 

Jaron şi Cherise ajunseră la locul de popas numai după ce 
Don îşi terminase doza de întăritoare şi lichide pentru ultima 
porţiune drum până la vârf. Ben şi Reyna puseseră şi ei 
deoparte rucsacurile şi-şi luaseră nişte genţi mai uşoare. 

— Hei, Jaron, strigă Ben, după ce şi ultimii veniţi se odihniră, 
mâncară şi băură, asta e cea mai bună dintre lumile posibile 
sau nu? 

— Pentru tine, poate, răspunse Jaron strâmbându-se, dar 
pentru mine, cea mai bună lume e dotată cu câte o bancă... 

— ... la fiecare zece metri, ştiu, îl completă Ben, râzând. 
Ascunzându-şi rucsacurile grele la marginea cărării, cei şase 
luară genţi uşoare, mai potrivite pentru drumul de cinci 
kilometri până în vârf. Porniră pe drumul spre nor, păşind 
ritmic printre bolovanii mari. Din când în când, stâncile 
dezveleau porţi sau ferestre cereşti deschise spre alte lumi, 
sau spre Owens Valley, la trei mii de metri dedesubt, în est. In 
faţa lor, ştia Don, pe platoul aproape neted al vârfului, se afla 
cabana micuță. Mai aveau până acolo, dar acum nu se mai 
îndoia că vor ajunge la ea. 

O CHEIE PENTRU LABIRINT 

Ernest Hemingway a remarcat o dată că o povestire trebuie 

să fie ca un aisberg: nouă zecimi din ea trebuie ascunse 


vederii, sub apă. Acesta este, fără îndoială, cazul Cheii 
Labirintului, din care o mare parte nu apare în roman. Editorul 
meu, Steve Saffel, mi-a sugerat într-un schimb de mesaje 
electronice să abordez câteva probleme prin care să le ofer 
cititorilor o prezentare mai amplă a bazelor istorice şi 
ştiinţifice ale romanului, mai ales în ceea ce priveşte 
personajele istorice care apar în el şi ştiinţa contemporană 
referitoare la universurile alternative sau paralele, care sunt 
mai reale decât s-ar crede. Sper că întrebările şi răspunsurile 
de mai jos vor oferi cititorilor indicii referitoare la cercetările 
„invizibile” pe care le-am făcut. 

Î: De ce un „labirint”, de ce o „cheie”? 

R:  Labirinturile, alături de alte forme geometrice 
asemănătoare, ca spiralele, curbele elicoidale tridimensionale, 
meandrele şi cheile greceşti apar în toate romanele mele. 
Romanele în sine sunt labirinturi, întrucât cititorul urmează 
calea întortocheată a cărţii, iar la sfârşitul călătoriei este 
transformat, sper eu, datorită experienţei dobândite. 

Jorge Luis Borges a scris o povestire minunată, publicată 
prima dată acum peste şaizeci de ani, intitulată Gradina 
cărărilor ramificate. În ea se face referire la un roman foarte 
lung, neterminat, al scriitorului chinez fictiv Ts'ui Pen. In 
traducerea povestirii lui Borges, realizată de Donald Yates, 
apare pasajul următor: 

După mai mult de o sută de ani, detaliile nu se mai pot 
recupera; dar nu e deloc dificil să deduci ce s-a întâmplat. 
Ts'ui Pen trebuie să fi spus o dată: mă retrag ca şi scriu o 
carte. lar altă dată: mă retrag ca să construiesc un labirint. 
Toată lumea s-a gândit la două opere; nimănui nu i-a trecut 
prin minte că labirintul şi cartea erau unul şi acelaşi lucru. 
Singurul lucru care mă nemulţumeşte în acest splendid 
fragment este acela că Borges foloseşte cuvântul „labirint” ca 
şi cum ar avea o singură semnificaţie. Dar nu este aşa, şi 
distincţia dintre cele două sensuri ale termenului este 
importantă. 

Labirintul propriu-zis, simplu, are o singură cărare, dar într- 
unul complex străbaţi mai multe cărări. Cu foarte puţine 
excepţii, un roman este un labirint, pentru că scriitorul a ales 
deja cărarea, iar singura posibilitate a cititorului este de a 
alege dacă-i va citi sau nu. In schimb, pentru personajele din 


carte, romanul este un labirint complex, ele confruntându-se 
permanent cu o diversitate de posibilităţi, dintre care unele 
sunt „greşite”, iar altele nu duc nicăieri. 

In existenţa noastră de zi cu zi, suntem ca personajele unui 
roman, adică ne confruntăm mereu cu o diversitate de 
posibilităţi în labirintul complex al traiului zilnic. Într-un fel, 
aceste labirinturi complexe prezintă alegeri imediate minore, 
în vreme ce labirinturile simple ţin mai degrabă de amintiri şi 
de anticipări, de singura posibilitate globală de a merge sau 
nu mai departe. 

Confuzia dintre labirinturile simple şi cele complexe este tot 
atât de veche ca prima poveste despre labirint. Şi în acea 
veche istorioară grecească descoperim labirinturi asociate cu 
cripticul, cu ceea ce este, deopotrivă, ascuns şi potenţial 
ucigător. 

Dedal, învățatul şi artizanul priceput, a construit labirintul 
pentru Minos, regele Cretei, în palatul din Knossos. Labirintul 
trebuia să ascundă un secret ruşinos. Întrucât Minos n-a vrut 
să sacrifice un taur nemaipomenit de frumos zeului Poseidon, 
după cum promisese, zeul i-a insuflat soţiei lui, Pasiphae, o 
pasiune sălbatică pentru respectivul animal. Pasiphae i-a 
ordonat lui Dedal să construiască o vacă artificială în 
pântecele căreia s-a ascuns, ca să poată întreţine relaţii 
sexuale cu superbul animal. Odată pasiunea satisfăcută, 
Pasiphae a dat naştere unui taur cu cap de om, cunoscut ca 
Minotaur, sau taurul lui Minos. Nevrând să ucidă monstrul, 
Minos i-a cerut lui Dedal să construiască labirintul în care a 
fost ascuns Minotaurul. 

Eroul grec Tezeu, cu ajutorul fiicei lui Minos, Ariadna, şi al lui 
Dedal însuşi, e cel care a ucis Minotaurul. Dedal şi Ariadna i-au 
dat lui Tezeu un fir, pe care acesta l-a legat la intrarea în 
Labirint şi pe care l-a urmat înapoi spre intrare după ce a mers 
până în mijlocul labirintului şi a ucis monstrul. În cinstea 
acestei legende, cărarea şerpuitoare pe care o străbatem 
printr-un labirint - „cheia” labirintului - se numeşte, prin 
tradiţie, „firul Ariadnei”. 

Dacă îndoim străvechiul, dar obişnuitul motiv cunoscut drept 
„cheia grecească”, pentru a forma un cerc, obţinem elementul 
recursiv esenţial din labirintul clasic. Aceasta este baza unei 
afirmaţii importante făcute de un personaj din roman: „Cheia 


este labirintul, iar labirintul este cheia.” Desigur, cheile pot fi 
multe lucruri. Butoanele sau pârghiile cu care se operează 
maşinile sau instrumentele muzicale se numesc keys 1. 
Tonalităţile şi sistemele tonurilor din muzică se numesc chei. 
În studiul criptologiei, tabelele, explicaţiile sau cifrurile folosite 
la decodificarea sau interpretarea informaţiilor se numesc tot 
chei. Toate acestea ocupă un loc important în romanul meu. 
Relaţia dintre labirinturi şi chei este profund matematică şi 
geometrică. Când un hoţ sparge sau descuie un seif 
descoperind în ce fel trebuie să învârtă cadranul pentru a-l 
deschide, el urmăreşte firul Ariadnei. Când un criptanalist 
sparge sau descifrează un cod, şi el urmăreşte acelaşi fir prin 
labirintul posibilităţilor. 

Î: Ce sunt palatele memoriei şi care este legătura lor cu 
labirinturile? 

R: Istoria şi înţelesul palatului memoriei este explicată cel 
mai bine într-o poveste menţionată de toate cărţile de 
referinţă despre arta mnemonică. 

Un nobil din Tesalia pe nume Scopas - ni se spune - a 
organizat un banchet. Acolo, poetul Simonides din Ceos a 
rostit un panegiric în onoarea lui Scopas, dar compoziţia aceea 
lungă conţinea şi un fragment elogios la adresa fraţilor gemeni 
Castor şi Polux. Scopas, care suferea de egocentrism, l-a 
mustrat pe Simonides fiindcă 

1 Key - cheie, buton, clapă, tastă (n. Tr.). 

A inclus pasajul despre gemeni şi n-a vrut să-i plătească 
decât jumătate din suma hotărâtă pentru panegiric, 
spunându-i să ceară de la ei cealaltă jumătate. 

În timpul banchetului, Simonides a primit un mesaj în care 
era anunţat că doi tineri îl aşteptau afară ca să-i vorbească. In 
vreme ce Simonides era afară, un vânt nemaipomenit de 
puternic a dărâmat acoperişul şi zidurile încăperii unde se 
ţinea banchetul, care i-au zdrobit pe Scopas şi pe invitaţii lui. 
Rudele care au venit să-şi îngroape morţii au descoperit că 
trupurile le erau pulverizate şi atât de amestecate, încât nu 
mai puteau fi identificate. Dar Simonides, amintindu-şi unde a 
stat fiecare musafir la masă, i-a identificat în locul rudelor. 
Deşi, în aparenţă, istoria de mai sus ne arată că nu trebuie 
să-i înşelăm pe poeţi la bani sau să ne punem rău cu zeii, ea i- 
a sugerat lui Simonides principiile artei mnemonice, pe care 


le-a formulat ulterior. Conform celor scrise de Cicero în De 
Oratore: 

Simonides a dedus că persoanele care vor să-şi antreneze 
facultatea memoriei trebuie să aleagă locuri şi să formeze 
imagini mintale ale lucrurilor pe care vor să şi le amintească, 
apoi să păstreze imaginile în locurile respective, pentru ca 
ordinea locurilor să mențină ordinea lucrurilor, iar imaginile 
lucrurilor să denote lucrurile în sine... 

Cel puţin aşa spunea teoria lui. Imaginile lucrurilor trebuia 
depozitate în locuri imaginate. 

Multe tratate medievale şi renascentiste îi îndemnau pe cei 
ce studiau memoria să-şi imagineze un edificiu complex, de 
obicei un palat sau un teatru, în care să-şi depoziteze 
imaginile. Mai mulţi arheologi care au cercetat ruinele din 
Knossos consideră că palatul regelui era un asemenea edificiu 
şi că palatul şi labirintul în care se ascundea Minotaurul era, 
de fapt, una şi aceeaşi structură. La fel ca Tezeu, un discipol al 
memoriei trebuia să găsească drumul în şi afară din edificiul 
labirintic, pentru a descoperi ce caută. Însă în cazul 
discipolilor, edificiile erau în mintea lor. 

Maeştrii de mai târziu ai memoriei, ca Giordano Bruno, au 
depăşit ideea imaginării unei clădiri anume şi au creat, în 
schimb, sisteme în care universul însuşi constituie edificiul 
complex în care aveau să fie depozitate amintirile şi apoi 
recuperate. 

Î: Alături de Matteo Ricci, Felix Forrest, Shimon Ginsburg şi Ai 
Hao, Giordano Bruno e una dintre figurile care domină 
perioada anterioară evenimentelor din Cheia Labirintului. În ce 
măsură fac parte din adevărul istoric? 

R: în ciuda existenţei lor bizare, câţiva dintre ei au trăit cu 
adevărat. Indată ce am început să citesc despre arta 
memoriei, am descoperit că aceste lecturi îmi reînnoiau 
cunoştinţa cu un prieten vechi: Giordano Bruno (1548-1600), o 
figură ascunsă în umbră, dar, fără discuţie, reală. Preot 
dominican răspopit, Bruno a fost un susţinător fervent al 
cosmologiei lui Copernic, centrate pe soare. Încercând să 
unifice Cabala şi ermetismul în cosmologia lui proprie, el a 
mers mult mai departe decât Copernic. Fostul dominican a 
fost primul care a conceptualizat „lumi infinite într-un spaţiu 
infinit”, toate locuite de fiinţe inteligente. Din cauza acestei 


erezii, dar şi a altora, a fost ars pe rug în 1600. 

Bruno a fost chintesenţa omului modern timpuriu, mai ales 
prin felul în care viaţa lui s-a intersectat cu apariţia societăţilor 
secrete şi a serviciilor secrete guvernamentale, dar şi a artelor 
criptografice şi a metodelor ştiinţifice, care au înflorit la 
începutul perioadei moderne timpurii. În existenţa lui bizară s- 
au întâlnit palatele memoriei cu criptologia, aşa cum - după 
părerea mea - în opera şi experienţele sale s-au întâlnit 
Cabala şi cosmologia universurilor paralele. Faptul că a fost un 
intelectual rebel martirizat, căzut în mâinile Inchiziției (şi că 
James Joyce, în veghea lui Finnegan, vorbeşte mult despre el) 
nu mi-a redus deloc interesul pentru persoana lui. 

La fel ca Bruno, Matteo Ricci (1552-1610) e tot o figură 
istorică reală, membru al Societăţii lui lisus - iezuiţii - nu chiar 
atât de secrete, pentru care a lucrat ca misionar în China din 
1583 până când a murit. Ricci credea cu ardoare în tehnicile 
palatelor memoriei şi le considera instrumentul de convertire 
la romano-catolicism, mai ales printre intelectualii chinezi şi 
birocraţia imperială. 

Specialistul în Asia şi agentul CIA, autor de texte science- 
fiction, pe care l-am numit Felix Forrest, se bazează pe un 
personaj real, despre care pot fi aflate indicii în cartea 
Psychological Warfare (Războiul Psihologic), de Paul M.A. 
Linebarger. Shimon Ginsburg şi Ai Hao sunt personaje 
imaginare, dar rabinii cu cunoştinţe din Cabala care au fugit 
din Germania în China - numai pentru a fi capturați de 
japonezi şi duşi în lagărele de concentrare naziste - au existat 
cu adevărat, cum a existat şi comunitatea iudaică din 
Hangzhou, pe ai cărei membri îi cunoştea Matteo Ricci. Ricci 
era la el acasă şi în sinagoga din Kaifeng, al cărui membru, Ai 
Tian, este modelul lui Ai Hao. 

Î: Istoria acestor personaje cuprinde şi o importantă 
componentă politică. Guvernele de astăzi rearanjează mobila 
din propriile noastre palate ale memoriei? 

R: întotdeauna au făcut aşa. Nu numai guvernele, ci şi 
corporaţiile. Nu am deloc încredere în organizaţiile sociale 
extinse care apelează permanent la caracterul lor secret 
pentru a-şi menţine poziţia de forţă. Guvernele şi corporaţiile 
au unelte mai puternice astăzi, atâta tot. 

Pentru mine, procesele memoriei şi cele ale tăinuirilor 


seamănă din multe puncte de vedere, iar acest lucru este 
legătura de aur dintre personajele menţionate în întrebare. 

Dacă există o artă a memoriei, atunci se poate spune că 
tăinuirea implică adesea o artă a uitării. Ce metodă mai bună 
să ascunzi un lucru decât să uiţi unde l-ai pus, sau chiar că el 
există? Gândiţi-vă la ideea lui Orwell despre lucruri şi 
evenimente împinse în uitare în „abisul memoriei”. Sau ideea 
conform căreia cei care controlează trecutul controlează şi 
prezentul, iar cei care controlează prezentul controlează şi 
viitorul. 

În urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, de exemplu, 
am aflat cum era modificat şi manipulat palatul memoriei 
colective din America în viaţa de zi cu zi. Guvernul ne-a 
informat, de pildă, că dezastrele economice erau consecinţa 
atacurilor teroriste asupra World Trade Centre şi Pentagonului, 
când, de fapt, buba bursei de mărfuri copsese cu un an şi 
jumătate înainte. Conform istoricului Robert Brenner de la 
UCLA, economia de ansamblu a SUA intrase deja în ceea ce el 
numea „un declin prelungit” încă din 1973. 

Cei care îi îndeamnă pe cetăţeni să-şi aducă aminte de 
Alamo, de vasul Maine, de Pearl Harbor sau de 11 septembrie 
fac deseori pane dintre cei ce impun o amnezie colectivă când 
vine vorba de evenimentele care au condus la acele 
catastrofe. Lucru uşor de realizat, pentru că noi, oamenii, 
suntem înclinați spre „evenimente care au trecut prin 
formalitatea de a se petrece în fapt”, o caracteristică 
inevitabilă pe care, din nefericire - ne informează fizica 
cuantică - respectivele întâmplări nu o deţin. 

Î: Aţi comentat pe marginea relaţiei dintre palatele memoriei 
şi labirinturi, care le-au precedat, dar care este legătura dintre 
palate şi computere, care le-au succedat? 

R: într-un fel, palatele şi teatrele memoriei alcătuiau un 
sistem antic de realitate virtuală. Se pot face paralele 
pertinente între mintea omului care conduce un palat al 
memoriei şi un computer care rulează un program de realitate 
virtuală. 

Asemenea computerului modern, palatul memoriei a fost, 
iniţial, un sistem de stocare, recuperare şi manipulare a 
informaţiilor. Uneori cred că drumul străbătut prin labirint şi 
coridoarele unui palat al memoriei se aseamănă cu circuitele 


din măruntaiele computerului pe care scriu aceste rânduri. 
Asta nu înseamnă că sunt identice, în niciun caz. Sunt opuse, 
ca într-o oglindă. În sistemele de calcul nu există memorie 
fără rezistenţă (electrică). În sistemele sociale umane nu 
există rezistenţă (politică) fără memorie. Am descoperit că, cu 
cât studiam mai mult memoria şi secretele, cu atât trebuia să 
aflu mai multe despre istorie şi politică, despre computere, 
matematică şi fizica cuantică. 

De fapt, contextul specific din care a ţâşnit scânteia acestui 
roman a fost cel din 2001, la Conferinţa Eaton de la Hong 
Kong, care purta subtitlul „Estul se întâlneşte cu Vestul în 
Satul Global în Dezvoltare”. Acolo, ca scriitor de science-fiction 
şi critic, am avut norocul să fiu lectorul principal în faţa unui 
public internaţional. La conferinţă, criticul literar Takayuki 
Tatsumi a prezentat o lucrare extraordinară, care sugera 
paralele între reprezentarea ciberspaţiului în cărţi şi filme, pe 
de o parte, şi introducerea conceptului occidental de palat al 
memoriei în China de iezuitul misionar din Renaşterea târzie, 
Matteo Ricci, pe de alta. Sugestia lui m-a determinat să scriu 
această carte. 

Î: Ati pomenit mai devreme de fizica cuantică. Ne puteţi face 
o scurtă prezentare a ei, ca să ştim ce înseamnă? 

R: La bază, fizica newtoniană sau clasică încă domină 
înţelegerea lumii în viaţa de zi cu zi, dar a început să fie dată 
la o parte acum aproape un secol, mai întâi de teoria 
relativităţii a lui Einstein, apoi de teoria cuantică. Relativitatea 
este, în esenţă, fizica distanțelor lungi şi a vitezelor mari. Prin 
contrast, fizica cuantică este fizica la scară microcosmică, a 
lumii minuscule din atom, a fotonilor, electronilor, gquarkurilor 
etc. 

Şi mai importantă decât diferenţa de scară este cea dintre 
natura realităţii descrise de fiecare teorie. Un concept-cheie al 
teoriei relativităţii este continuumul care, la fel ca fizica 
clasică din care s-a născut, pune accentul pe continuitate, ca 
povestea dintr-un film sau drumul printr-un labirint clasic. 

Un concept fundamental al fizicii cuantice este ideea de 
cuantă, unitatea sau bitul sau cantitatea de ceva anume. 
Fizica cuantică este o fizică a bucăţilor şi a salturilor - 
discontinuă, discretă, aşa cum sunt cadrele individuale dintr- 
un film sau opririle, posibilităţile şi începuturile unui labirint 


complex. 

În lumea cuantelor, cauza şi efectul nu sunt predominante, ca 
în lumea clasică. Evenimentele se întâmplă pur şi simplu, în 
fiecare direcţie, imediat. Toate posibilităţile pierdute, toate 
drumurile şi sensurile omise reprezintă sursa acelor 
„Suprapuneri” sau „stări suprapuse”. 

De exemplu, să considerăm o singură particulă, un electron. 
Pană şi ideea de electron ca particulă este greşită, întrucât 
electronul, ca multe alte entităţi subatomice, nu este nici 
particulă, nici undă pe de-a-ntregul, şi mulţi fizicieni susţin 
acum că este o coardă vibrantă! ÎI putem numi un grup de 
unde sau o undă de probabilitate; îi putem măsura caracterul 
de undă sau pe cel de particulă, dar nu pe amândouă 
concomitent. Ori una, ori alta, dar nu amândouă. Acestea este 
principiul incertitudinii al lui Heisenberg, care ne duce la 
indeterminismul cuantic. Acesta înlocuieşte realitatea fizică 
fixă, determinată şi măsurabilă, susţinută de Newton. 

Ca răspuns la natura duală de undă şi particulă, teoreticienii 
fizicii cuantice au elaborat principiul complementarităţii, care 
afirmă că nu poţi descrie un electron dacă nu descrii şi natura 
lui de undă, şi pe cea de particulă. Cele două se completează 
reciproc şi numai împreună oferă imaginea întreagă a 
electronului. 

În teoria lumilor multiple, dezvoltată din teoria cuantică, 
problema undei şi particulei se transformă în problema 
prăjiturii pe care n-o mai ai dacă o mănânci. Stările undelor de 
probabilitate, suprapuse sau virtuale, nu colapsează în 
particule singulare „reale”; mai degrabă, universuri noi se 
ramifică în punctul de observaţie ales. Drumul rămas neales în 
acest univers este ales într-unul paralel sau alternativ. In 
cadrul oricărui univers dat dintr-un ansamblu infinit de 
universuri, numai universul în care te afli este „real”; toate 
celelalte sunt „virtuale”. 

Dar acest lucru e valabil în orice univers. Al nostru seamănă 
cu un labirint cu un singur drum, deoarece caracterul lui 
complex ne este ascuns nouă - în alte universuri. Deci poţi 
avea prăjitura şi după ce ai mâncat-o, numai că acel „tu” care 
o are trăieşte în alt univers decât tine, cel care o mănânci. 

Îi Ce sunt computerele cuantice şi cât de plauzibilă e 
existența lor? 


R: Nu numai că sunt plauzibile, dar există cu adevărat, cel 
puţin într-o formă primitivă. Laboratorul Clarendon de la 
Universitatea Oxford a creat unul. La fel şi alte instituţii. 

Bitul clasic din ştiinţa computerelor există fie ca zero, fie ca 
unu, dar nu ca ambele. Biţii cuantici există simultan ca zero şi 
ca unu. Pare un lucru minor, dar nu este. Deşi viaţa noastră 
zilnică pare să funcţioneze la scară clasică, tocmai teoria 
cuantică e cea care explică mecanismele ADN-ului, ale 
telefoanelor celulare sau funcţionarea soarelui. Principiul 
incertitudinii, de exemplu, contribuie la dezvoltarea erorilor 
genetice în codul celulei, cele care provoacă îmbătrânirea, 
cancerul şi evoluţia însăşi. 

In 1984, David Deutsch şi-a dat seama că şi computerele ar 
trebui să respecte legile fizicii cuantice, dat fiind că acestea 
sunt au un caracter fundamental, comparativ cu cele din fizica 
clasică. Un computer clasic răspunde la o singură comandă o 
dată, ceea ce înseamnă o abordare secvenţială, mult mai 
lentă decât dacă ar răspunde la mai multe comenzi simultan, 
cum face un computer cuantic. În cazul criptologiei, gândiţi-vă 
la chei şi încuietori: un computer clasic, pus în faţa a miliarde 
de chei posibile ale unei încuietori, trebuie să le încerce pe 
rând. Unul cuantic însă le încearcă pe toate deodată. 

l: Cum se realizează acest lucru? 

R: Pentru un anumit grup de fizicieni (suprapoziţioniştii) 
computerul cuantic încearcă toate cheile simultan într-o 
singură maşină. Alt grup (care susţine universurile sau lumile 
multiple) privesc un computer cuantic ca un ansamblu de 
miliarde de computere clasice, fiecare într-un univers separat, 
fiecare încercând o singură cheie. Pentru primii savanţi, 
răspunsul vine din însumarea miliardelor de stări suprapuse 
ale unei singure maşini, dintr-un singur univers. Pentru ceilalţi, 
răspunsul este însumarea miliardelor de universuri, fiecare cu 
propria sa maşină. Destul de curios, cea de-a doua explicaţie e 
tot mai larg acceptată. 

l: Cum folosesc guvernele şi corporațiile computerele în 
criptologie, criptografie şi criptanaliză? 

R: Mai întâi trebuie să definim aceşti termeni. Criptologia, 
studiul mesajelor ascunse, se împarte de obicei în criptografie 
(crearea scrierilor ascunse, sau codificarea) şi criptanaliză 
(dezvăluirea analitică a mesajelor ascunse, sau decodificarea). 


Astăzi, computerele sunt instrumente esenţiale în toate aceste 
domenii, pentru că majoritatea codurilor sunt decodificate 
matematic. Din acest motiv, Agenţia de Securitate Naţională 
americană angajează cei mai mulţi matematicieni din lume. 

Computerele cuantice constituie o extensie logică în aceste 
domenii. El conduce la rezultate interesante în toate domeniile 
care au un caracter secret. Privit dintr-un anumit unghi, 
computerul cuantic este moartea criptografiei, pentru că, 
folosind asemenea sisteme ar putea fi span orice cod. Dintr-un 
alt unghi, este moartea criptanalizei, pentru că ele ar putea 
crea coduri imposibil de span. Ne aflăm în faţa vechii enigme 
teologice: Dumnezeu poate crea o piatră atât de grea, încât 
nici el să n-o poată ridica? 

Mulţi teoreticieni cred că, în lunga dispută informaţională 
dintre criptografi şi criptanalişti, computerul cuantic înseamnă 
că înving cei dintâi. lată de ce de la Pentagon la Casa Albă se 
întinde o „linie dură” cripto-cuantică - pentru o aşa-zisă 
comunicare codificată invulnerabilă. 

Nu cred că se poate ajunge la invulnerabilitate. Chiar şi 
atunci când se transmit cu succes mesaje prin canale 
imposibil de interceptat, în cele din urmă mesajele respective 
trebuie să devină texte obişnuite în maşini fără securitate 
cuantică sau în mintea oamenilor care, se ştie foarte bine, 
sunt predispuşi la „atacuri sub centură” (asta însemnând 
aproape orice, de la mită la favoruri sexuale). 

In ceea ce-i priveşte pe criptanalişti, mai ales pe cei care 
lucrează în contexte complexe, se potrivesc cuvintele rostite 
de Hamlet către colegul său de studiu: „în cer şi pe pământ 
există mai multe lucruri, Horatio, decât visezi tu în filosofia 
ta.” 

Î: Aceste lucruri care sunt mai multe „în cer şi pe pământ” ar 
putea include şi universuri multiple? 

R: Da. 

|: Ce opinii au diversele şcoli de gândire cu privire la universul 
singular/universurile multiple? Cine şi ce studii efectuează 
referitor la universurile multiple? 

R: Aşa cum am mai spus, delimitarea primară este cea între 
suprapoziţionişti, care susţin un singur univers real, şi adepţii 
universurilor multiple, care afirmă existenţa universurilor 
multiple, reale, dar aparent „virtuale”. Adepții labirinturilor 


simple şi ai celor complexe, cum îmi place mie să-i numesc. 
Aş vrea să cred că şi aici se aplică un principiu al 
complementarităţii, când labirinturile complexe colapsează în 
labirinturi simple, iar acestea din urmă sublimează în 
labirinturi complexe. Unul dintre rezultatele majore oferite de 
competiţia suprapoziţioniştilor cu susţinătorii universurilor 
multiple priveşte caracterul finit sau infinit al cosmosului, 
precum şi pluralitatea sau singularitatea componentelor sale. 
Printre cei care vorbesc despre univers la singular se află 
susţinătorii principiului holografic. Ei consideră că, aşa cum 
toate informaţiile ce descriu o scenă tridimensională pot fi 
codificate în tipare de lumină şi întuneric pe un film în două 
dimensiuni, la fel şi universul nostru, aşa-zis tridimensional, 
poate fi înţeles ca fiind perfect echivalent cu câmpurile 
cuantice şi legile fizice „zugrăvite” pe o suprafaţă distantă, 
vastă, de obicei sferică şi finită. 

Printre cei care vorbesc despre mai multe lumi, adepţii 
universurilor multiple susţin cu tărie existenţa unui număr 
infinit de universuri într-un spaţiu esențialmente infinit. 

Aceste puncte de vedere par a fi ireconciliabile, dar eu nu 
cred că sunt aşa. Ipoteza holografică provine din lucrarea 
despre gravitație a lui Albert Einstein şi cea despre teoria 
informaţională a lui Claude E. Shannon, ultimul impulsionat de 
John Wheeler să sugereze că lumea fizică e alcătuită în primul 
rând din informaţie, materia şi energia fiind secundare ca 
importanţă. Această ipoteză este populară la Princeton - şi la 
universitate, şi la Institutul de Studii Avansate - şi include 
printre adepţii ei oameni ca Edward Witten, Steven Gubser, 
Igor Klebanov şi Alexander Polyakov. 

Aşa cum se cuvine, susţinătorii universurilor multiple sunt 
membri ai unor instituţii diverse. Ei au propus cel puţin patru 
tipuri diferite de universuri multiple: de limită a observaţiei, de 
nucleaţie omogenă, cuantic şi diferențiat de legi fizice. In mod 
ciudat, lucrarea lui John A. Wheeler este relevantă şi pentru 
acest grup. 

Cu ajutorul palatelor memoriei încerc să reconciliez cele două 
poziţii opuse, armonizând numărul infinit cu întinderea finită. 
Pe linia numerelor, spaţiul finit de la O la 1, de exemplu, se 
poate divide la nesfârşit, astfel încât să reprezinte toate 
numerele posibile din spaţiul respectiv. Analog, poate că 


sistemul tuturor universurilor posibile există într-un spaţiu - 
sferic, finit, nelimitat şi consecvent - pe suprafaţa căruia se 
află codificat holografic un număr infinit de universuri posibile, 
toate inconsecvente între ele, toate având în comun 
infinitatea. O infinitate de universuri discrete, legate între ele 
de continuumul finit al spaţiului. 

|: Care sunt implicațiile acestor studii în viața noastră? 

R: Cu cât este mai acceptată din punct de vedere ştiinţific 
ideea unor universuri paralele şi multiple şi ceea ce am numit 
eu „continuum”, cu atât e mai probabil să fie discreditată cea 
de „inevitabil istoric”. Dacă şi când universurile alternative vor 
deveni un fapt deplin acceptat de ştiinţă - acest lucru se va 
datora calculului şi criptologiei cuantice. 


Chiar şi pe scara clasică (opusă celei cuantice), atunci când ni 
se spune „Amintiţi-vă!” de un eveniment singular, în loc să ne 
gândim la cauzele lui posibile, suntem îndemnați să eliminăm 
posibilitatea de a cugeta la ce altceva ar fi putut fi. Nu ni se 
permite să ne gândim în ce fel ar fi putut influenţa economia 
şi politica externă americană evenimentele din 7 decembrie 
1941, de la Pearl Harbor, sau pe cele din 11 septembrie 2001, 
din New York şi Washington, D. C. În schimb, ni se spune că, 
din cauza caracterului lor grav, nu avem motive să facem apel 
la rațiune şi că singura reacţie la inevitabilul nemodificabil 
este reacţia spontană. 

Totuşi, înțelegerea realității din perspectivă cuantică 
subminează serios ideea de caracter istoric inevitabil orb. 
Suntem liberi să gândim din nou, indiferent de gravitatea 
evenimentului, fiind capabil să ne dăm seama că nici cel mai 
tragic eveniment nu a fost un act al lui Dumnezeu sau al 
naturii, ci al omului, din motive umane, deci poate fi analizat 
de raţiunea umană. 

In discuţia referitoare la evenimentele „apocaliptice”, este 
foarte potrivit să vorbim despre religie, dar şi despre ştiinţă. 
Rădăcina grecească a cuvântului „apocalipsă” (apoka/uptein) 
înseamnă „a revela”, „a ridica vălul” de pe această lume şi a 
descoperi adevărul - o operaţiune fundamental criptanalitică. 
Ştiinţa este şi ea obsedată de multă vreme să dezvăluie 
secrete sau, după cum spunea Vigenere, diplomat şi criptolog 
francez din secolul al XVI-lea citat în Cheia /abirintului: 


Toate lucrurile din lume constituie un cifru. Natura nu este 
decât un cifru şi o scriere secreta. Numele măreț şi esenţa lui 
Dumnezeu şi a minunilor sale, faptele în sine, planurile, 
vorbele, acțiunile şi comportamentul omenirii - ce sunt 
acestea, dacă nu parte dintr-un cifru? 

Aşadar, poate că nu e chiar atât de ciudat că, în cercetările 
mele, am ajuns în cele din urmă de la matematică şi 
criptologie la numerologie şi mistică. 

Cazurile-limită finale - şi atacurile „sub centură” prin 
excelenţă - se regăsesc în dimensiunea războiului mental, pe 
tărâmul inimii şi al creierului, în care etica şi morala sunt 
factorii hotărâtori. Ceea ce facem cu maşina de „război hard” 
clasică sau cu cea „război soft” cuantică depinde de maşinile 
„războiului minţii” din culturile şi capetele noastre. Maşini 
care, într-o bună zi, poate vor anula însăşi dorinţa de război. 
La final, noi suntem cei care hotărâm dacă „apocalipsa” pe 
care o alegem constă în „ridicarea” criptanalitică a vălului în 
căutarea adevărului sau sfâşierea lui criptografică prin 
distrugere, extincţie şi uitare. Cu cât avansăm mai mult în Era 
Codurilor - care a început cu decodificarea vieţii organice şi a 
ADN-ului, iniţiată de Watson, Crick şi Wilkins, şi cu codificarea 
unei existenţe artificiale de biţi şi octeți, iniţiată de Turing, 
Neuman şi Godel - cu atât este mai importantă alegerea 
noastră. Mai importantă decât ne amintim, ştim sau ne 
închipuim. 

Propun să alegem cu grijă şi, sper eu, cu înţelepciune. 


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 

Pentru istoria sistemelor de memorie şi mnemonică, 
recomand în mod special The Art of Memory (Arta Memoriei), 
de Frances Yates; The Book of Memory (Cartea memoriei), de 
Mary Carruthers şi Logic and the Art of Memory (Logica şi arta 
memoriei), de Paolo Rossi. 

Multe dintre ideile şi conexiunile lui Giordano Bruno sunt 
documentate de Paul-Henri Michel în The Cosmology of 
Giordano Bruno (Cosmologia lui Giordano Bruno); de 
Antoinette Paterson în The Infinite Worlds of Giordano Bruno 
(Lumile infinite ale lui Giordano Bruno) de Frances Yates în 
Giordano Bruno and the Hermetic Tradition (Giordano Bruno şi 
tradiția ermetică); de Frances Boldereff în Hermes to His Son 
Thoth (Hermes către fiul său Thoth); de Hilary Gatti în 
Giordano Bruno and Renaissance Science (Giordano Bruno şi 
ştiinţa Renaşterii); şi de Karen Silvia Deleon-Jones în Giordano 
Bruno and the Kabbalah (Giordano Bruno şi Cabala). 

Datorez faptul că l-am înţeles pe Ricci în general şi interesul 
său pentru palatele memoriei în particular lucrărilor 
următoare: The Memory Palace of Matteo Ricci (Palatul 
memoriei al lui Matteo Ricci), de Jonathan D. Spence; Matteo 
Ricci's scientific contribution (Contribuţia ştiințifica a lui 
Matteo Ricci), de Henry Bernard, S. J. Foarte utilă mi s-a părut 
The Search for Modern China (în căutarea Chinei modeme) şi 
God's Chinese Son (Fiul chinez al lui Dumnezeu), amândouă 
de Spence. 

Cărţi ca The Fabric of Reality (Ţesătura realității), de David 
Deutsch, The Physics of Quantum Information Systems (Fizica 
sistemelor informatice cuantice), de Dirk Bouwmeester, şi 
Ultimate Zero and One (Zero şi Unu suprem), de Colin P. 
Williams, pe lângă tot mai numeroasele website-uri, tratează 
legătura dintre computerul cuantic şi universurile multiple. Cei 
interesaţi de decodificarea ADN-ului şi posibilele sale legături 
cu calculul cuantic pot să studieze DNA Computing (Calculul 
ADN), de Gheorghe Păun. 

Celor care doresc să investigheze în detaliu dimensiunile 
politice ale memoriei şi secretelor le recomand The Puzzle 
Palace (Palatul Enigmelor) şi Body of Secrets (Corpul 
secretelor) de James Bamford, dar şi o seamă de site-uri 
(inclusiv cele administrate chiar de Agenţia de Securitate 


Naţională). Toate oferă detalii nepreţuite despre activităţile 
NSA. 

War in the Age of Intelligent Machines (Războiul în epoca 
maşinilor inteligente), de Manuel de Landa; The Cuckoo's Egg 
(Oul de cuc), de Clifford Stoll; Digital War (Războiul digital), de 
Robert L. Bateman; The Crypto Controversy 
(Criptocontroversa), de Bert-jaap Koop; National Insecurity 
(Insecuritatea naţională), de Craig R. Eisendrath; Electronic 
Warfare in the Information Age (Războiul electronic în epoca 
informațiilor), de D. Curtis Schleher; Best Truth (Cel mai bun 
adevăr), de Bruce D. Berkowitz; Cybershock (Ciber-$ocul) şi 
Information Warfare (Războiul informațiilor), de Winn 
Schwartau; The Wizards of Langley (Vrăjitorii din Langley) de 
Jeffrey Richelson; The Code Book (Cartea codurilor), de Simon 
Singh şi The Codebreakers (Spărgătorii de coduri), de David 
Kahn - toate pătrund în straturile istorice şi politice, dar şi în 
cele matematice, ştiinţifice şi lingvistice ale „războiului soft”, 
aşa cum l-a numit Michael Wilson. 

Celor interesați de conexiunile dintre matematică, 
numerologie, criptologie şi misticism le recomand The Mystery 
of the Aleph (Misterul alefului), de Amir D. Aczel, Qabbalah 
(Cabala), de Isaac Myer şi The Essential Kabbalah (Cabala 
fundamentală), de C. Matt.