Isaac Asimov — Fundatia — V10 Triumful Fundatiei

DAVID BRIN 


DAVID BRIN 


IRIUMEUL FUNDAŢIEI 


A doua trilogie a Fundaţiei (Fundaţia 10) 


Puţine detalii se cunosc despre ultimele zile ale vieţii lui 
Hari Seldon, deşi există o mulţime de relatări romanţate, 
unele aparţinându-i probabil chiar psihoistoricului. Niciuna 
nu şi-a dovedit validitatea. 
Evident apare însă faptul că Seldon şi-a petrecut cele din 
urmă luni în discreţie, bucurându-se fără îndoială de munca 
vieţii sale. Cu intuiţia lui matematică aparte şi dispunând de 
forţele psihoistoriei, el trebuie să fi văzut cu certitudine 
panorama istoriei întinzându-se în faţa sa, confirmând calea 
măreaţă a destinului pe care o stabilise deja. 
Zilele îi erau numărate, totuşi nici un alt muritor n-a ştiut 
vreodată cu atâta încredere şi siguranţă promisiunile 
minunate pe care le ascundea viitorul. 

ENCICLOPEDIA GALACTICĂ, ediţia 117, anul 1054 E.F. 


CUPRINS: 

PARTEA ÎNTÂI - UN DESTIN PREVĂZUT 3 

PARTEA A DOUA - O MOLIMĂ STRĂVECHE 77 

PARTEA A TREIA - CRIME SECRETE 142 

PARTEA A CINCEA - O ÎNTÂLNIRE RECURENTĂ 250 

MULŢUMIRI 395 

POSTEAŢĂ 396 

TABLOU SINOPTIC AL UNIVERSULUI „FUNDAŢIA ŞI 
ROBOTII” 398 


PARTEA ÎNTÂI - UN DESTIN PREVĂZUT 
„Cât despre mine..., sunt terminat.” 


Cuvintele îi răsunau în minte lui Hari Seldon. Rămâneau 
acolo, apăsându-l, ca şi pledul nelipsit pe care infirmierul i-l 
netezea întruna peste picioare, deşi vremea era caldă în 
Grădinile Imperiale. 

„Sunt terminat.” 

Propoziția implacabilă îl însoțea ca un camarad 
permanent. 

„+... Terminat.” 

În faţa lui se întindea codrul Shoufeen, care acoperea 
pantele neregulate ale unei zone sălbatice din proprietăţile 
Palatului Imperial; aici, plante şi animale mici din toată 
Galaxia convieţuiau într-un amestec incredibil, asociindu-se 
şi înmulţindu-se nestingherite. Arborii erau atât de înalţi 
încât mascau până şi nelipsitul orizont al turnurilor 
metalice. Puternică planetă-oraş înconjura insuliţa aceasta 
împădurită. 

„Trantorul...” 

Dacă Hari şi-ar fi mijit ochii împăienjeniţi de vârstă, 
aproape că ar fi putut pretinde că se afla pe altă planetă - 
una care nu fusese modificată şi subjugată în slujba 
Imperiului Galactic al Omenirii. 

Pădurea îl frustra. Totală ei lipsă de linii drepte părea 
cumva îndărătnică, o revoltă vegetală ce sfida orice eforturi 
de descifrare sau decodificare. Geometriile păreau 
imprevizibile, chiar haotice. 

Mintal, bătrânul se întinse către haosul acela vibrant şi 
nedisciplinat. I se adresă ca unui egal, duşmanul său cel 
mai de seamă... 

„loată viaţa am luptat împotriva ta, utilizând matematica 
pentru a birui complexitatea vastă a Naturii. Cu 
instrumentele psihoistoriei, am testat matricele societăţii 
omeneşti, smulgând ordinea din încâlceala obscură. Iar 
când am simţit că victoriile mele nu erau complete, m-am 
folosit de politică şi de viclenie ca să combat nesiguranța, 
alungându-te din cale ca pe un duşman. Atunci, de ce acum, 


în clipa presupusului meu triumf, te aud provocându-mă? 
Haosul - vechiul meu inamic...” 

Răspunsul sosi în aceeaşi propoziţie care continua să i se 
infiltreze în gânduri. 

„Pentru că sunt terminat. Terminat în calitate de 
matematician. , 

Trecuse mai bine de un an de când Stettin Palver, Gaal 
Dornick sau oricare alt membru al Celor Cincizeci îl 
consultase pe Hari în privinţa unei revizii serioase sau a 
unei modificări a Planului Seldon. Veneraţia şi respectul lor 
faţă de persoana să rămăseseră neschimbate, însă 
probleme urgente îi solicitau întruna. În plus, oricine şiar fi 
dat seama că mintea lui Hari nu mai avea supleţea necesară 
pentru a jongla simultan o multitudine de concepte 
abstracte. În abordarea algoritmilor hiperdimensionali ai 
psihoistoriei, erau necesare abilitatea mintală, 
concentrarea şi aroganţa tinereţii. Succesorii săi, selectaţi 
dintre minţile cele mai agere de pe douăzeci şi cinci de 
milioane de planete, deţineau în exces toate calităţile 
respective, Hari însă nu-şi mai putea îngădui să fie vanitos. 
Rămăsese prea puţin timp... 

„lerminat în calitate de politician.” 

Cât de mult urâse la început termenul acela! Pretextase, 
chiar şi faţă de sine însuşi, că nu-şi dorea decât să fie un 
modest profesor universitar. Bineînţeles, fusese doar o 
mascaradă. Nimeni nu ar fi putut ajunge prim-ministru al 
întregului univers populat de oameni fără să fi deţinut 
talentul şi îndrăzneala unui maestru manipulator. Oho, el 
fusese un geniu şi în domeniul acela; îşi aplicase puterea cu 
iscusinţă, îşi înfrânsese inamicii, modificase vieţile a 
trilioane de fiinţe umane... Şi în acelaşi timp se plânsese 
mereu că detesta funcţia. 

Poate că unii indivizi şi-ar fi privit cu mândrie ironică 
asemenea realizări ale tinereţii. Nu însă şi Hari Seldon... 

„lerminat în calitate de conspirator.” 


Hari câştigase toate bătăliile, învinsese în toate 
înfruntările. Cu un an în urmă, îi manipulase cu subtilitate 
pe actualii conducători imperiali, astfel încât aceştia să 
creeze circumstanţele ideale pentru înflorirea planului său 
psihoistoric secret. În scurt timp, o sută de mii de exilați 
aveau să fie abandonaţi pe o planetă pustie, îndepărtata 
Terminus, însărcinaţi cu realizarea unei opere de excepţie: 
Enciclopedia Galactică. Totuşi obiectivul acela aparent ar fi 
dispărut după aproximativ cincizeci de ani, dezvăluind ţinta 
reală a Fundaţiei de la marginea Galaxiei: cea de a deveni 
embrionul unui imperiu mai viguros, pe măsură ce vechiul 
Imperiu decădea. Ani de zile acela fusese focarul ambițiilor 
lui Hari din timpul zilei şi al viselor din noapte. Vise ce se 
întindeau peste un mileniu de colaps social - dincolo de o 
epocă a suferințelor şi violenţei - spre altă realizare a 
oamenilor. Un destin mai bun pentru umanitate! 

Acum însă rolul său în această uriaşă întreprindere luase 
sfârşit. Tocmai terminase de înregistrat mesajele pentru 
Cripta Timpului de pe Terminus - o serie de anunţuri subtile 
care, ocazional, aveau să-i îmboldească ori să-i 
impulsioneze pe membrii Fundaţiei, în drumul lor spre un 
viitor strălucit predestinat de psihoistorie. După ce ultimul 
mesaj fusese stocat în siguranţă, Hari simţise o modificare 
în atitudinea celor din jur. Continua să fie stimat, ba chiar 
venerat, dar nu mai era necesar. 

Un semn sigur fusese plecarea bodyguarzilor lui, un trio 
de roboţi umaniformi pe care Daneel Olivaw îi desemnase 
să-l protejeze până la încheierea înregistrărilor. 'Totul se 
petrecuse chiar acolo, în studioul de captare a mesajelor. 
Un robot - iscusit deghizat sub înfăţişarea unui sanitar 
tânăr şi dolofan - se aplecase spre Hari şi-i şoptise la 
ureche: 

— Acum trebuie să plecăm. Daneel are alte însărcinări 
pentru noi. Îţi transmite însă prin mine promisiunea lui: te 
va vizita în curând, înainte de sfârşit, voi doi vă veţi 
reîntâlni. 


Poate că nu fusese formularea cea mai plină de tact, totuşi 
Hari preferase dintotdeauna că prietenii şi membrii familiei 
sale să fie sinceri şi deschişi. 

Nechemată, o imagine din trecut îi apăru limpede în minte 
- soţia lui, Dors Venabili, jucându-se cu fiul lor, Raych. 
Bătrânul oftă. Dors şi Raych dispăruseră de mult timp... Şi o 
dată cu ei aproape toate legăturile ce-l apropiaseră 
vreodată de alte suflete. 

lar asta aduse coda pentru propoziţia ce continua să-i 
sfredelească mintea... 

„Terminat în calitate de om.” 

Medicii abandonaseră orice speranţă de a-i prelungi viaţa, 
cu toate că, în ziua de azi, foarte puţini oameni mureau atât 
de tineri, la numai optzeci de ani. Hari însă nu vedea nici un 
rost într-o existenţă de dragul existenţei. Îndeosebi dacă tot 
nu mai putea analiza sau influenţa Universul. 

„Oare de aceea m-am îndreptat încoace, spre crângul 
acesta?” Examină pădurea sălbatică şi imprevizibilă, un 
simplu petic din Parcul Imperial, care avea latura de o sută 
cincizeci de kilometri - unica întindere de verdeață de pe 
suprafaţa acoperită cu metal a Trantorului. Majoritatea 
vizitatorilor parcului preferau hectarele de grădini 
impecabile ce erau deschise publicului şi în care abundau 
flori extravagante, perfect rânduite. 

Dar acum codrul Shoufeen părea că-l cheamă în 
adâncurile sale. 

„Aici, necamuflat de pereţii opaci ai Trantorului, pot 
întrezări haosul: ziua în frunziş, iar noaptea în stelele reci. 
Pot auzi haosul batjocorindu-mă., spunându-mi că n-am 
învins.” 

Gândul amar îi produse un surâs şi-i încreţi faţa zbârcită. 

„Cine şi-ar fi închipuit că, în această ultimă etapă a vieţii, 
voi dobândi respectul pentru justiţie?” 

Kers Kantun aranjă din nou pledul, întrebând grijuliu: 

— Vă simţiţi bine, domnule profesor? N-ar trebui să ne- 
ntoarcem? 


Valetul lui Hari avea accentul legănat şi paloarea verzuie a 
pielii specifică valmorililor, o subspecie umană care se 
răspândise prin distantul roi stelar Corithi, trăind izolată 
atât de mult timp încât acum nu se mai putea încrucişa cu 
alte rase decât prin tratarea prealabilă cu enzime a 
spermei şi ovulelor. Kers fusese ales ca infirmier şi 
bodyguard al lui Hari după plecarea roboților şi îşi 
îndeplinea ambele roluri cu o fermitate discretă. 

— Locul ăsta sălbatic nu-mi prea place. Cred că nici vântul 
nu vă face bine... 

Lui Hari i se spusese că părinţii lui Kers sosiseră pe 
Trantor ca tineri Cenuşii - membri ai clasei birocratice - 
aşteptându-se să se instruiască şi să lucreze câţiva ani pe 
planeta-capitală, cazaţi în chilii monahale, pentru ca apoi să 
plece în Galaxie în calitate de administratori în vastul 
serviciu public imperial. Norocul talentului şi al 
promovărilor îi reţinuse însă aici şi îşi crescuseră fiul în 
cavernele de oţel pe care le detestau. Kers moştenise de la 
părinţii săi faimosul simţ valmorilan al datoriei..., altfel 
Daneel nu l-ar fi ales niciodată ca să-l îngrijească pe Hari în 
ultimele lui zile. 

„Poate că nu mai sunt util, totuşi unele persoane continuă 
să creadă că merită să aibă grijă de mine.” 

În mintea lui Hari, termenul „persoană” se aplica lui R. 
Daneel Olivaw într-o măsură poate mai mare decât multor 
alţi oameni pe care-i cunoscuse. 

Vreme de decenii, Hari ascunsese cu grijă existenţa: 
„Eternilor” - roboții care călăuziseră destinul omenirii timp 
de douăzeci de mii de ani - maşini nemuritoare ce ajutaseră 
la crearea primului Imperiu Galactic şi apoi îl încurajaseră 
pe matematician să se îngrijească de un succesor. Ba chiar, 
Hari petrecuse cea mai fericită parte a vieţii sale însurat cu 
un robot umaniform. Fără afecțiunea lui Dors sau fără 
ajutorul şi protecţia lui Daneel, el n-ar fi putut niciodată să 
creeze psihoistoria şi nici să pună în mişcare Planul Seldon. 


Ori să descopere cât de inutil avea să se dovedească 
acesta, pe termen lung. 

Vaierul vântului prin ramurile arborilor din jur părea că-şi 
bate joc de Hari. În sunetele acelea, el auzea ecourile 
găunoase ale propriilor sale îndoieli. 

Fundaţia nu poate îndeplini misiunea care o aşteaptă. 
Undeva, cândva în decursul următorului mileniu, o 
perturbaţie va afecta parametrii psihoistoriei, 
dezechilibrând momentul statistic şi deviind Planul tău de la 
cursul plănuit. 

„Este adevărat!” ar fi dorit el să-i răcnească zefirului. „Dar 
aspectul acesta a fost luat în consideraţie!” Avea să existe o 
a Doua Fundaţie, secretă, condusă de succesorii lui, care 
urmau să adapteze Planul o dată cu trecerea anilor, 
asigurând devieri compensatorii care să-l menţină pe 
direcţia trasată! 

Glasul reveni însă insistent: 

O colonie micuță şi ascunsă, formată din matematicieni şi 
psihologi, va face toate acestea într-o Galaxie care se 
îndreaptă rapid spre violenţă şi ruină? 

Ani de zile, aspectul respectiv păruse un cusur... Până ce 
soarta oferise un răspuns. Mentaliştii: o tulpină mutantă a 
oamenilor care deţinea capacitatea incredibilă de a percepe 
şi modifica emoţiile şi amintirile altora. Puterile lor erau 
încă slabe, totuşi puteau fi moştenite. Raych, fiul adoptat de 
Hari, îşi transmisese talentul unei fiice, Wanda, care acum 
se număra printre liderii Proiectului Seldon. Aceştia îi 
recrutaseră pe toţi mentaliştii pe care-i putuseră găsi, 
pentru a se căsători cu descendenţii psihoistoricilor. După 
câteva generaţii de manipulări genetice, a Doua Fundaţie, 
cea clandestină, ar fi trebuit să deţină instrumente 
puternice cu care să protejeze Planul împotriva abaterilor 
din secolele următoare. 

Şi ce dacă? 

Pădurea pufnise din nou, dispreţuitor. 


Ce vei obţine atunci? Un al Doilea Imperiu care va fi 
condus de o elită din umbră? O cabală secretă formată din 
telepaţi cu puteri paranormale? O aristocrație de semizei 
mentalişti? 

Chiar dacă acea nouă elită ar fi fost motivată de 
sentimente pline de consideraţie şi bunătate, ideea îi dădea 
fiori. 

Umbra lui Kers se aplecă spre el, privindu-l cu îngrijorare. 
Hari îşi desprinse atenţia de la briza şuierătoare şi-i 
răspunse în cele din urmă valetului: 

— Scuză-mă, te rog. Bineînţeles că ai dreptate. Să ne- 
ntoarcem. Mă simt obosit. 

În timp ce Kers îi împingea scaunul cu rotile spre o staţie 
de tranzit camuflată, Hari putu însă auzi pădurea care-i 
batjocorea munca de o viaţă. 

Dar elita mentalistă nu este decât una dintre măşti, aşa-i? 
A Doua Fundaţie ascunde de fapt alt adevăr, apoi încă 
unul... 

Înapoia propriului tău Plan, un alt plan a fost pus la punct 
de către o minte mai abilă decât a ta. O minte aparţinând 
cuiva mai puternic, mai dedicat şi mult, mult mai răbdător. 
Planul său îl foloseşte pe al tău, o vreme..., dar, în cele din 
urmă, va face psihoistoria lipsită de sens şi de rost. 

Cu mâna dreaptă, Hari bâjbâi pe sub robă, până găsi un 
cub cu feţe netede tăiat dintr-o piatră semipreţioasă, cadoul 
de despărţire al prietenului şi îndrumătorului său de o 
viaţă, R. Daneel Olivaw. Atingând suprafaţa antică a arhivei, 
bătrânul murmură, prea încet ca să fie auzit de Kers: 

— Daneel, ai promis că vei veni să-mi răspunzi la toate 
întrebările. Am atât de multe să-ţi pun... Înainte să mor. 

Din spaţiu părea o planetă paşnică, de abia atinsă de 
civilizaţie. Un brâu bogat de junglă luxuriantă încingea 
tropicele, sărind peste oceanele înguste şi traversând cele 
trei continente. 

Dors privi Panbundentul verde care se mărea dedesubt, în 
timp ce nava cobora spre vechea Staţie de Cercetări 


Imperiale. 'Trecuseră aproape patruzeci de ani de când o 
vizitase ultima oară, fugind împreună cu soţul ei de 
duşmanii trantorieni. Însă necazurile îi urmăriseră aici, cu 
consecinţe aproape tragice. 

Aventură de pe Panbundent fusese cea mai stranie din 
viaţa ei, deşi, pentru un robot, Dors era încă tânără. Vreme 
de mai bine de o lună, ea şi Hari îşi lăsaseră corpurile în 
cuve de suspensie în timp ce minţile le erau proiectate în 
trupurile panilor (sau „cimpanzei”, cum li se spunea în 
unele dialecte) care populau rezervaţiile naturale ale 
planetei. Hari pretextase că avea nevoie de date despre 
tiparele reacţiilor primitive pentru cercetările sale 
psihoistorice, dar Dors suspectase că, în adâncul fiinţei sale, 
distinsul profesor Seldon fusese încântat să trăiască aidoma 
unei maimuțe şi să-şi lase frâu liber instinctelor. 

Ea îşi reamintea perfect senzațiile pe care le încercase în 
interiorul femelei pan, simțind puternicele impulsuri 
organice ce puneau în mişcare corpul plin de viaţă. Spre 
deosebire de emoţiile simulate cu care fusese programată, 
acestea apăreau şi se derulau cu o pasiune naturală, 
nereţinută, mai ales pe durata celor câteva zile pline de 
riscuri, când cineva încercase să-i asasineze, vânându-i ca 
pe animale, în timp ce minţile le rămăseseră captive în 
corpurile panilor. 

După ce scăpaseră ca prin urechile acului, reveniseră 
aproape imediat pe Trantor, unde, peste puţină vreme, Hari 
avea să preia, deşi fără entuziasm, funcţia de prim-ministru 
al Imperiului. Luna petrecută pe Panbundent o modificase 
însă pe Dors, oferindu-i o înţelegere mai profundă a vieţii 
organice. Privind retrospectiv, ea aprecia experienţa 
căpătată, care o ajutase să-l îngrijească mai bine pe 
psihoistoric. 

Totuşi, nu se mai aşteptase să revadă vreodată 
Panbundentul. Până ce primise chemarea... 

Am un cadou pentru tine, spunea mesajul. Ceva ce vei găsi 
util. 


Era semnat cu un cod unic de identificare, pe care îl 
recunoscuse imediat. 

Lodovic Trema. 

„Lodovic - mutantul. Lodovic - renegatul. Robotul care nu 
mai este robot.” 

Iniţial nu-i fusese uşor să ia o decizie, deoarece avea de 
îndeplinit o misiune pe planeta Smushell. Nimic complicat, 
doar să asigure căsnicia confortabilă a doi tineri trantorieni, 
deghizați ca nobili mărunți pe o planetă mică şi plăcută, şi 
apoi să-i încurajeze să aibă cât mai mulţi copii. Daneel 
considera că acţiunea aceasta făcea parte dintre cele mai 
importante, deşi, ca întotdeauna, motivațiile îi erau 
oarecum obscure. Dors ştia doar că Klia Asgar şi soţul ei, 
Brann, erau mentalişti extrem de puternici - oameni cu 
puteri psihice potenţiale de genul celor care până atunci le 
deţinuseră numai câţiva roboţi, ca Daneel. Neaşteptata lor 
apariţie cauzase modificarea multor planuri, de câteva ori 
în ultimul an. Era vital ca existenţa mentaliştilor umani să 
nu fie dezvăluită locuitorilor Galaxiei, la fel cum prezenţa 
roboților printre ei fusese ţinută în secret timp de o mie de 
generaţii. 

Când primise mesajul lui Lodovic, Dors nu mai avusese 
timp să-l caute pe Daneel şi să-i ceară instrucţiuni. Pentru a 
ajunge în timp la întâlnire, fusese nevoită să se îmbarce în 
primul pachebot spre Siwenna, unde avea s-o aştepte o 
navă rapidă. 

Propun un armistițiu în numele omenirii, îi scrisese 
Lodovic. Îţi promit că vei constata că efortul a meritat. 

Klia şi Brann erau fericiţi şi în siguranţă. Dors concepuse 
defensive şi precauţii infinit superioare oricărei ameninţări 
imaginabile, iar roboții ei asistenţi erau vigilenţi, aşa încât 
nu exista nici un motiv pentru care să nu se ducă. Cu toate 
acestea, se decisese cu foarte multă greutate. 

Acum, când mai rămăsese puţin până la momentul 
întâlnirii, îşi flexă degetele, simțind încordare în receptorii 
pozitronici plasați exact în aceleaşi locaţii ca şi nervii unei 


femei adevărate. Pe cristalul hubloului, imaginea ei 
reflectată se suprapunea peisajului pădurilor ce se 
apropiau. Dors purta acelaşi chip pe care îl avusese în 
timpul când trăise alături ele Hari. Propria ei faţă, aşa cum 
o considerase de atunci. 

„Hari Seldon continuă să trăiască”, se gândi ea; aşa auzise 
şi aşa îi spunea şi intuiţia. Deşi nu făcea parte dintre roboții 
cărora Daneel le conferise puteri mentaliste giskardene, 
era sigură că ar fi ştiut imediat clipa morţii fostului ei soţ. O 
parte din minte i-ar fi îngheţat în punctul acela, blocând 
imaginea lui Hari şi amintirile despre el într-o buclă de 
circuit permanent. Deşi ar fi putut să funcţioneze pentru 
încă zece mii de ani, Dors avea să rămână, dintr-un punct 
de vedere, de-a pururi devotată psihoistoricului. 

— Asolizăm în două ore, Dors Venabili. 

Pilotul, un robot umaniform de clasă inferioară, făcuse 
cândva parte dintr-un grup calvinian care plănuise 
sabotarea proiectului psihoistoric al lui Hari. Cu un an în 
urmă, treizeci dintre maşinile disidente fuseseră capturate 
de forţele lui Daneel şi trimise spre o planetă secretă, unde 
să fie convertite astfel încât să se supună Legii 0 a roboticii. 
Pe drum însă transportul fusese deturnat de Lodovic Trema 
şi acum se părea că roboții respectivi lucrau pentru el. 

„Nu înţeleg de ce Daneel a avut încredere în Trema, 
atribuindu-i misiunea aceea... Sau, de fapt, oricare altă 
misiune. Lodovic ar fi trebuit distrus imediat după ce 
aflasem că circuitele lui pozitronice cerebrale nu se mai 
supun celor patru Legi ale roboticii.” 

În mod evident, Daneel fusese sfâşiat de un conflict logic 
interior. Robotul care călăuzise omenirea vreme de 
douăzeci de mii de ani păruse nesigur în privinţa felului în 
care să trateze un mecanism ce se comporta mai degrabă 
ca un om decât ca o maşină, Un mecanism care alegea să 
acţioneze etic, în loc să fie silit să o facă de către 
programarea riguroasă. 


„Ei bine”, îşi spuse Dors, „eu nu încerc nici un fel de 
conflict. Trema este periculos. În orice clipă, felul lui aparte 
de „etică, l-ar putea convinge să acţioneze împotriva cauzei 
noastre... Ori să le facă rău oamenilor, chiar şi lui Hari! 
Conform Legilor 0 şi 1, sunt nevoită să acţionez.” 

Linia de raţionament era logică, impecabilă, totuşi în cazul 
ei fiecare decizie era însoţită de emoţii simulate, atât de 
realiste încât Daneel afirma că nu le putea deosebi de cele 
omeneşti. Oricine ar fi putut s-o privească pe Dors în clipa 
aceea ar fi văzut că pe faţa ei se întipărise hotărârea de 
neclintit de a proteja şi a sluji, indiferent cu ce preţ. 

Fusese o vreme când pentru trierea corespondenţei lui 
Hari erau necesari o sută patruzeci de secretari. Acum 
puţini îşi reaminteau că el fusese prim-ministru al 
Imperiului. Până şi notorietatea să mai recentă, de „Corbul” 
Seldon, profetul apocalipsei, pierise din ochii publicului cu 
infidelitatea specifică modelor, pe măsură ce reporterii îşi 
îndreptaseră atenţia asupra altor subiecte. După ce 
procesul său luase sfârşit, iar Comisia pentru Siguranţă 
Publică decretase exilarea pe Terminus a discipolilor lui 
Hari, torentul de mesaje începuse să sece. Acum, când Kers 
îl aduse din plimbarea zilnică, pe monitorul mural existau 
doar şase apeluri. 

Hari parcurse mai întâi raportul săptămânal asupra 
progresului Planului, alcătuit de Gaal Dornick, care 
continua să i-l transmită personal, ca un omagiu la adresa 
părintelui psihoistoriei. Trăsăturile lătăreţe ale lui Gaal 
erau tot tinereşti, cu o expresie de onestitate jovială care 
putea să dea încredere oricui, deşi acum el ajuta la 
conducerea celei mai importante conspirații umane din 
ultimii zece mii de ani. 

„În clipa de faţă principala noastră grijă pare să fie 
emigrarea în sine. Aparent, pe unii dintre membrii 
Proiectului Enciclopedia nu-i încântă deloc ideea de a fi 
exilați de pe Trantor tocmai în colţul cel mai îndepărtat al 
Universului cunoscut!” 


Gaal chicoti, însă cu o oboseală evidentă. 

„Desigur, ne aşteptasem la aşa ceva şi indusesem 
posibilitatea în plan. Comisarul-şef Linge Chen a delegat 
Poliţia Specială pentru a preveni dezertările, iar proprii 
noştri mentalişti ajută la îmboldirea - voluntarilor” pentru a 
pleca în navele ce le-au fost atribuite. Este lotuşi dificil să 
ţinem evidenţa a peste o sută de mii de oameni. Sunt 
incredibil de multe meschinării!” 

Răsfoi hârtiile din faţa lui şi schimbă subiectul. 

„De la Sfârşitul Stelei, nepoata ta îţi trimite toată 
dragostea ei. Wanda anunţă că noua colonie mentalistă 
pare să se fi stabilit atât de bine încât în curând poate 
reveni acasă. Mi se pare o uşurare să-i avem, în sfârşit, pe 
majoritatea mentaliştilor plecaţi de pe Trantor. Trebuie să 
recunoaştem că au constituit un element destabilizator. 
Acum aici au rămas numai cei în care avem încredere 
maximă ca şi cei care se dovedesc inestimabili în timpul 
pregătirilor. Prin urmare, ţinem situaţia sub control...” 

Aşa era. Hari parcurse rapid anexa de simboluri 
psihoistorice ataşată mesajului şi văzu că acestea 
corespundeau Planului. Dornick, Wanda şi ceilalţi membri ai 
Celor Cincizeci ştiau bine ce aveau de făcut. 

La urma urmelor, el îi pregătise pe toţi. 

Hari nu trebuia să consulte exemplarul său al Primului 
Radiant ca să ştie ce trebuie să se întâmple în continuare. 
În curând, agenţii aveau să fie trimişi spre Anacreon şi 
Smyrno, pentru a aţâţa un proces mocnit de secesiune în 
provinciile acelea îndepărtate, pregătind cadrul pentru 
setul iniţial de crize ale Fundaţiei..., primul dintre multele 
ce aveau să ducă, finalmente, la o civilizaţie nouă şi mai 
bună. 

Desigur, ironia sorții nu-i scăpă lui Hari - faptul că, în 
calitate de prim-ministru, el se ocupase de înăbuşirea 
revoluțiilor şi de a se asigura că succesorii lui aveau să 
continue reprimarea aşa-numitelor „planete haotice” ori de 
câte ori tulburările sociale de proporţii amenințau echilibrul 


uman-social. Dar aceste noi rebeliuni pe care discipolii săi 
trebuiau să le declanşeze la periferia Imperiului aveau să 
fie cu totul diferite. Conduse de nobili locali ambiţioşi, care 
căutau să-şi sporească propria grandoare regală, 
insurecţiile urmau să fie clasice din toate punctele de 
vedere, încadrându-se cu precizie în ecuaţii. 

Totul conform Planului. 

În majoritate, restul corespondenţei era alcătuit din 
chestiuni de rutină. Hari refuză o invitaţie la recepţia 
anuală pentru membrii emeriţi ai Universităţii Streeling... 
Şi o alta la expoziţia Împăratului, alcătuită din noi opere de 
artă create de „genii” ale Ordinului Excentric. Unul dintre 
Cei Cincizeci avea să fie prezent acolo, pentru a determina 
nivelurile de decadenţă demonstrate de castă artistică a 
Imperiului. Era însă o simplă chestiune de calibrare a unui 
aspect pe care îl ştiau deja - faptul că adevărata creativitate 
atingea pragul cel mai de jos cunoscut în istorie. Vârsta lui 
Hari era îndeajuns de înaintată ca să-i îngăduie să refuze 
onoarea respectivă. 

Urma apoi un memento pentru a-şi plăti obligaţiile faţă de 
Ghildă să, în calitate de membru de vază al Ordinului 
Meritocratic - o altă îndatorire pe care Hari ar fi preferat s- 
o neglijeze. Rangul aducea însă şi privilegii şi, la vârsta lui, 
nu dorea să redevină un simplu cetăţean, de aceea acordă 
permisiunea verbală pentru achitarea datoriei. 

Inima începu să-i bată mai repede, atunci când displayul 
afişă o scrisoare de la Agenţia de Detectivi Pagamant. Cu 
ani în urmă, încheiase cu firma respectivă un contract 
pentru a-i căuta nora, Manella Dubanqua, şi pe fiica 
acesteia, Bellis. Ambele dispăruseră cu o navă de refugiaţi 
plecată de pe planeta haosului Santanni, locul unde murise 
Raych. Pentru o clipă, speranţa i se reaprinse. Oare 
fuseseră găsite în sfârşit? 

Răspunsul fu negativ; era doar un raport care-l informa că 
detectivii continuau să examineze rapoartele despre navele 
dispărute şi să-i interogheze pe călătorii din vecinătatea 


coridorului Kalgan-Siwenna, unde fusese văzută pentru 
ultima dată Arcadia VII. Aceştia aveau să continue 
ancheta... Până ce Hari decidea abandonarea ei? 

Bătrânul încleştă fălcile. „Nu!” în testament stabilise un 
fond financiar care să continue căutarea şi după dispariţia 
lui. 

Dintre celelalte scrisori, două erau în mod evident tipul de 
mesaje aiurite expediate de matematicieni amatori de pe 
planete îndepărtate, care pretindeau că descoperiseră în 
mod independent principiile fundamentale ale psihoistoriei. 
Hari îşi instruise monitorizatorul de corespondenţă să 
continue să-i arate asemenea misive, deoarece unele erau 
amuzante. De asemenea, o dată sau de două oripe an,o 
scrisoare sugera un talent real, o scânteie latentă de geniu 
care sclipise pe o planetă distantă, fără să fi fost încă 
înăbuşită de cvadrilioanele de tăciuni mocniţi din Galaxie. 
În felul acesta îi atrăseseră atenţia câţiva membri ai Celor 
Cincizeci şi mai ales cel mai însemnat dintre colegii lui, 
Yugo Amaryl, care merita să fie recunoscut drept 
cofondator al psihoistoriei. Ascensiunea lui Yugo de la o 
condiţie umilă până pe piscurile geniului matematic întărise 
convingerea lui Hari că orice societate viitoare trebuia să 
fie bazată pe mobilitate socială deschisă, încurajând 
indivizii să prospere conform capacităţilor lor. De aceea, el 
citea întotdeauna, chiar dacă numai superficial, asemenea 
mesaje. 

De data aceasta, unul îi atrase atenţia. 

Se pare că am descoperit corelaţii între tehnica 
dumneavoastră psihoistorică şi modelele matematice 
utilizate pentru predicția de tipare în curenţii moleculari 
din adâncul spaţiului! La rândul lor, ele corespund în mod 
straniu cu distribuţia tipurilor de soluri pe planete 
aparţinând unui domeniu foarte larg de locaţii galactice. M- 
am gândit că v-ar putea interesa să discutaţi aceasta în mod 
direct. În caz afirmativ, vă rog să indicaţi... 


Hari hohoti scurt, făcându-l pe Kers să arunce o privire 
îngrijorată din bucătărie. Cu siguranţă, corespondentul 
acesta era amuzant! Scană şirurile de simboluri 
matematice, apreciind abordarea problemei ca fiind a unui 
amator, deşi corectă şi sinceră. Aşadar nu era vorba despre 
un ţicnit, ci despre un fan, care compensa talentul minor 
prin idei straniu de originale. Porunci că scrisoarea să fie 
expediată celui mai tânăr membru al Celor Cincizeci, 
precizând să i se răspundă cu amabilitate - un talent pe 
care Saha Lorwinth trebuia să-l deprindă, dacă avea să fie 
una dintre conducătorii secreţi ai destinului omenirii. 

Cu un suspin, îşi îndepărtă scaunul cu rotile de monitorul 
mural şi porni spre cabinetul său particular ecranat. 
Scoţând din robă cadoul lui Daneel, îl aşeză pe birou, într-o 
fantă specială pentru citirea obiectului antic. Ecranul 
lectorului undui cu imagini bidimensionale şi litere arhaice 
pe care calculatorul i le traduse. 

Cartea cunoaşterii pentru copii. 

Editura Britannica. 

Noul Tokio, Lumea lui Bayley, 2757 E. C. 

Info-magazinul din faţa lui era extrem de ilegal, dar asta 
nu l-ar fi oprit în nici un caz pe Hari, care, odată, ordonase 
resuscitarea unor fiinţe antice simulate, Ioana d'Arc şi 
Voltaire, din altă arhivă pe jumătate topită. Acţiunea 
respectivă dusese la prăbuşirea în haos a unor părţi din 
Trantor, atunci când perechea de simuri evadase din 
cătuşele programării lor şi gonise prin coridoarele de date 
ale planetei. De fapt, episodul se sfârşise destul de bine 
pentru Hari, deşi nu şi pentru cetăţenii din Junin sau de pe 
Sark. Oricum, nu simţea nici urmă de vinovăţie acum, când 
încălca din nou Legea Arhivelor. 

„Aproape douăzeci de mii de ani...” Privi data publicării, 
cu acelaşi respect cu care o făcuse prima dată când 
activase cadoul lui Daneel. „Este posibil să fi fost scrisă 
pentru copiii din epoca aceea, dar conţine mai multe date 


din istoria antică decât ar putea dezgropa toţi cărturarii 
imperiali din ziua de azi.” 

Hari avusese nevoie de o jumătate de an ca să examineze 
şi să perceapă dimensiunile existenţei umane primordiale, 
care începuse pe Pământul îndepărtat, pe un continent 
numit Africa, când o rasă de maimuțe inteligente se ridicase 
întâia dată în poziţie verticală şi privise, plină de 
curiozitate, spre stele. 

Atât de multe cuvinte ieşeau din cubuleţul acela de piatră! 
Unele îi erau deja familiare, ajungând în prezent într-o 
formă obscură, prin intermediul tradiţiilor şi istoriilor orale. 

Roma. 

China. 

Shakespeare. 

Hamlet. 

Buddha. 

Apollo. 

Planetele spaţiene. 

În mod straniu, unele basme păreau să fi supravieţuit 
practic neschimbate după două sute de secole. Poveşti 
favorite ca Pinocchio... Şi Frankenstein... Erau mult mai 
vechi decât şi-ar fi închipuit cineva. 

Despre alte articole din arhivă, Hari auzise pentru prima 
dată cu numai câteva decenii în urmă, când fuseseră 
menţionate de simurile antice, Voltaire şi loana. 

Franţa. 

Creştinism. 

Platon. 

Mult mai cuprinzătoare însă era lista noţiunilor despre 
care Hari nu ştiuse absolut nimic până nu activase prima 
dată cărticica. Amănunte asupra trecutului umanităţii, ce 
fuseseră cunoscute numai de Daneel şi alţi roboţi. Personaje 
şi locuri care, cândva, avuseseră o importanţă vitală pentru 
întreaga omenire. 

Columb. 

America. 


Einstein. 

Imperiul Braziliei. 

Susan Calvin „lotul, de la peşterile de calcar din Lascaux, 
până la catacombele de oţel în care s-au ascuns pământenii 
în secolul XXVI.” 

Extrem de umilitor pentru Hari fusese un eseu scurt 
despre un şaman antic numit Karl Marx, ale cărui incantaţii 
primitive nu aveau nici o asemănare cu psihoistoria, cu 
excepţia încrederii nepăsătoare pe care credincioşii o 
investeau în preţiosul lor model al naturii umane. Marxiştii 
crezuseră de asemenea, cu mult timp în urmă, că ei 
reduseseră istoria la principii ştiinţifice fundamentale. 

„Bineînţeles, noi ştim mai bine. Noi, seldoniştii...” 

Hari surâse în faţa ironiei subtile. 

Aparent, Daneel îi dăruise relicva aceasta dintr-un motiv 
foarte simplu - să-i dea o sarcină. Să-i ofere ceva care să-i 
ocupe mintea în ultimele luni înainte ca trupul lui firav să 
cedeze finalmente. Deşi creierul îi devenise prea fragil 
pentru a-l ajuta pe Gaal şi pe Cei Cincizeci, Hari putea încă 
să rezolve un proiect psihoistoric simplu: să introducă două- 
trei milenii de date în Planul general. Completarea istoriei 
antice a Pământului ar fi putut ajuta la extinderea cu o 
zecimală sau două a criteriilor - condiţiile limită - ale 
Primului Radiant. 

Oricum, îi oferea lui Hari o modalitate prin care să 
continue să se simtă util. 

„Crezusem că mă va ajuta de asemenea să răspund 
întrebărilor mele cele mai profunde”, reflectă bătrânul. Din 
păcate, principalul rezultat fusese doar stârnirea 
curiozităţii sale. „Se pare că şi Pământul a traversat câteva 
perioade în calitate de planetă haotică. Unul dintre 
episoadele respective a dat naştere roboților de tipul lui 
Daneel - o epocă în care au fost inventaţi roboții 
umaniformi, ca Dors.” 

O tremurătură zgudui mâna stângă a lui Hari, făcându-l să 
se îngrijoreze că era pe punctul de a suferi altă criză... Până 


ce tremurătură se opri. 

„Ar fi bine că Daneel să vină cât mai repede, altfel nu voi 
afla niciodată explicaţiile pe care le merit, după ce am jucat 
aşa cum mi-a cântat toţi anii ăştia!” 

Kers îi aduse masa, un platou de delicatese mycogeniane 
pe care Hari de abia le gustă. Atenţia lui era monopolizată 
de Cartea cunoaşterii pentru copii, mai precis de un capitol 
referitor la marea migraţie - momentul când vasta 
populaţie a Pământului se pregătise să părăsească planeta 
care, din motive necunoscute, devenea rapid de nelocuit. 
Prin eforturi eroice, aproape un miliard de oameni izbutise 
să plece la timp, îmbarcându-se în hipernave primitive, şi 
întemeiase colonii în Sectorul Sirius. 

Până în anul publicării arhivei, editorii Cărţii cunoaşterii 
pentru copii putuseră doar să aproximeze numărul 
planetelor colonizate. Rapoartele dinspre frontiere relatau 
războaie purtate între subculturi omeneşti, iar unele 
zvonuri erau chiar şi mai bizare. Legende despre fantomele 
spaţiului. Poveşti despre explozii misterioase, vaste şi 
neliniştitoare în noaptea cosmosului, scânteind puţin în faţa 
avangărzii umane. 

Începuse un proces de disoluţie, în care segmentele 
îndepărtate ale omenirii aveau să piardă contactul reciproc. 
În scurt timp, urma să înceapă o îndelungată epocă 
întunecată de strădanii disperate şi de conflicte meschine, 
în care memoriile aveau să pălească în timp ce barbarismul 
înghiţea nenumărate regate minore... Până la revenirea 
finală a păcii în universul oamenilor. O pace adusă de 
dinamicul Imperiu trantorian aflat în plină ascensiune. 

Privind peste hăul acela vast, Hari se simţi furnicat de o 
senzaţie stranie. 

„Dacă arhiva aceasta se adresa tinerilor, ea demonstrează 
că strămoşii noştri nu erau idioţi.” 

Desigur, psihoistoricul citise încă de la şase ani volume 
mult mai dificile, însă această „carte pentru copii” ar fi fost 
de neînțeles pentru majoritatea heliconienilor de aceeaşi 


vârstă cu el. „Iotuşi civilizaţia lor s-a destrămat în nebunie 
şi amnezie.” 

Deocamdată ecuaţiile psihoistorice nu ofereau nici un 
ajutor. Hari scotoci arhivă, căutând explicaţii, dar nutrea 
bănuiala ascunsă că răspunsurile - cele reale - trebuiau 
căutate altundeva. 

Cu zece minute înainte de asolizarea pe Panbundent, Dors 
se retrase în cabina ei ecranată. Introduse mâna în 
interiorul bluzei şi scoase o bucată de țesătură neagră, pe 
care o aşeză pe masă şi o netezi. Aceasta rămase pasivă, 
până ce creierul pozitronic al lui Dors emise o rafală de 
microunde codificate. Atunci suprafaţa pâlpâi şi un chip 
omenesc învie pe neaşteptate: o tânără tunsă scurt, cu 
privire severă şi mai înţeleaptă decât anii pe care părea că-i 
are. Ochii albaştri o cercetară pe Dors, evaluând, înainte ca 
imaginea să vorbească în cele din urmă: 

— Au trecut luni de zile de când m-ai chemat ultima dată, 
Dors Venabili. Oare prezenţa mea te nelinişteşte atât de 
mult? 

— Eşti un sim uman resuscitat artificial, loana, şi ca atare 
articol de contrabandă. O încălcare a legii. 

— A legii oamenilor. Dar îngerii au capacitatea să vadă 
ceea ce oamenii nu pot. 

— Ţi-am mai spus: sunt un robot, nu un înger. 

Tânăra înălţă din umeri şi zalele cămăşii ei zornăiră. 

— Eşti nemuritoare, Dors. Nu te gândeşti decât să slujeşti 
omenirea păcătoasă, restaurând oportunităţile ce au fost 
abandonate de bărbaţi şi femei încăpăţânate. Eşti 
întruparea credinţei în mântuirea finală. 'Toate acestea par 
să-mi susţină interpretarea. 

— Credinţa mea nu este aceeaşi cu a ta. 

Simulacrul Ioanei d'Arc surâse. 

— Asta ar fi fost important pentru mine înainte, când am 
fost întâia dată resuscitată - sau simulată artificialân 
această epocă nouă şi stranie. Însă timpul pe care l-am 
petrecut legată de simul lui Voltaire m-a schimbat. Nu atât 


de mult pe cât o dorea el, totuşi îndeajuns ca să învăţ o 
anumită măsură de pragmatism. 

Surâse blând, apăsând ultimul cuvânt. 

— Iubita mea Franţă este acum un tărâm otrăvit pe o 
planetă ruinată, iar creştinismul a fost uitat de mult timp, 
aşa că mă mulţumesc cu lucrul cel mai apropiat de el. După 
ce l-am cunoscut pe Daneel Olivaw, am ajuns să recunosc un 
adevărat apostol al bunătăţii caste şi sacrificiului de sine 
neprihănit. Discipolii lui propovăduiesc virtutea pentru, 
binele nenumăratelor suflete omeneşti care suferă. Aşa că 
te întreb, înger drag, ce pot face pentru tine? 

Dors căzu pe gânduri. Aceasta era numai una dintre 
copiile simului Ioana. Milioane de copii fuseseră împrăştiate 
în mediul interstelar împreună cu tot atâţia Voltaire şi o 
mulţime de entităţi-meme antice - pentru a fi purtate de 
vânturile supernovelor în afara Galaxiei, ca parte a unei 
înţelegeri pe care Hari o încheiase cu patruzeci de ani în 
urmă în scopul de a îndepărta entităţile cibernetice de pe 
Trantor. Dacă nu erau complet alungate, făpturile software 
ar fi putut deveni o necunoscută periculoasă în derularea 
activităţilor umane, afectând potenţial Planul Seldon. 

În ciuda eforturilor susţinute de a scăpa de ele, câteva 
duplicate rămăseseră „înţepenite” în lumea reală. Deşi Dors 
îşi luase precauţii în izolarea Ioanei, continua să simtă o 
inevitabilă simpatie pentru ea. Oricum, apropiata întâlnire 
cu Lodovic îi crease nevoia copleşitoare de a sta de vorbă 
cu cineva. 

„Probabil că derivă din anii aceia când îi puteam spune 
totul lui Hari. Singurul om din cosmos care ştia adevărul 
despre roboţi şi care ne consideră prietenii lui cei mai 
apropiaţi. Pentru câteva decenii trecătoare, mă obişnuisem 
cu ideea consultării cu un om. Mi se părea firească şi 
corectă. Ştiu că loana nu este deloc mai umană decât mine, 
însă ea simte şi acţionează aproape exact ca un om! 
Sfâşiată de conflicte, dar în acelaşi timp impetuos de sigură 
în privinţa opiniilor proprii.” 


Dors admitea că o parte a atractivităţii ei putea să provină 
din invidie. loana nu avea corp şi nici senzaţii fizice. Nu 
deţinea nici o putere în lumea reală. Cu toate acestea, avea 
să se considere întotdeauna o femeie pasională, autentică. 

— Mă confrunt cu o dilemă, îi spuse în cele din urmă 
simului. Un inamic m-a invitat la o întâlnire. 

— Aha, încuviinţă Ioana, o rundă de negocieri. Şi te temi 
că poate fi vorba despre o cursă? 

— Ştiu că este o cursă. Mi-a oferit un „cadou”. Cel pe care- 
Il cunosc trebuie să fie primejdios. Lodovic vrea să mă 
prindă cumva în laţ. 

— Un test de loialitate! Lovi din palme Ioana. Bineînţeles 
că sunt familiarizată cu aşa ceva. Anii în care am fost 
contopită cu Voltaire m-au învăţat multe. În cazul acesta, 
răspunsul la întrebarea ta este evident, Dors. 

— Nici măcar n-ai auzit detaliile! 

— Nu am nevoie de detalii. Trebuie să accepţi această 
înfruntare. Porneşte şi învinge-ţi îndoielile. Du-te, înger 
drag, şi pune-ţi credinţa în Domnul. 

Dors clătină din cap. 

— Ţi-am mai zis... 

Dar simul ridicase o mână înainte ca ea să poată termina, 
oprind-o. 

— Da, ştiu, Domnul Dumnezeu pe care-l slăvesc eu nu este 
decât o superstiție. În cazul acesta, robot drag..., du-te şi 
pune-ţi credinţa în Legea 0 a roboticii. 

La următoarea plimbare în exterior, Hari evită crângurile 
Shoufeen. Îl instrui pe Kers să-l ducă într-una dintre zonele 
mai înflorite ale Grădinilor Imperiale ce fuseseră deschise 
vizitatorilor - o concesie generoasă din partea noului 
ocupant al tronului, împăratul Semrin, instalat recent de 
Comisia pentru Siguranţă Publică. 

În mod normal, cinci sectoare micuţe din proprietăţile 
Palatului, fiecare cu o suprafaţă de nici o mie de hectare, 
erau rezervate pentru folosinţa claselor sociale - Cetăţeni, 
Excentrici, Birocraţi, Meritocraţi şi Nobili - dar Semrin îşi 


întrebuinţase autoritatea limitată pentru a deschide mai 
bine de jumătate din grădinile vaste, atrăgând de partea sa 
simpatiile publicului prin faptul că permitea accesul tuturor 
claselor. 

Bineînţeles, majoritatea băştinaşilor Trantorului ar fi 
preferat să le fie smulse genele decât să se ducă şi să 
miroasă flori sub razele directe ale soarelui. Ei îşi preferau 
cavernele calde de oţel. Planeta adăpostea însă în acelaşi 
timp o imensă populaţie tranzitorie, formată din negustori, 
diplomaţi, emisari culturali şi turişti, la care se adăuga o 
veritabilă armată de Cenuşii, membrii tineri ai ordinului 
birocratic, repartizaţi temporar pe planeta-capitală pentru 
instruire şi serviciu funcţionăresc intens. Cei mai mulţi 
dintre ei proveneau de pe planete unde norii încă se 
fugăreau în ceruri deschise şi ploaia se revărsa pe munţi 
acoperiţi de verdeață, spre oceane. Aceştia erau cei mai 
recunoscători mărinimiei lui Semrin. În fiecare zi, sute de 
kilometri de poteci erau ticsite cu vizitatori, la început 
foarte timizi şi impresionați de bogăţia frumuseţilor perfect 
întreţinute, apoi, treptat, simțindu-se ca acasă. 

„O mutare politică inteligentă, dar este posibil ca Semrin 
să plătească pentru ea, dacă nu-i atent. Dacă ai dăruit ceva, 
cu greu mai lei cadoul înapoi.” 

Evident, asemenea perturbații minore de-abia aveau să 
apară în ecuaţiile psihoistorice. De fapt, conta prea puţin 
până şi ce împărat se găsea pe tron. Prăbuşirea Imperiului 
deţinea un moment uriaş de inerție, care nu putea fi 
influenţat semnificativ de către cei care ştiau cu exactitate 
cum să procedeze. Toţi ceilalţi erau pur şi simplu sortiţi să 
urmeze cursul general al evenimentelor. 

În general, pe Hari îl încântau spaţiile întinse aflate sub 
cerul liber. Şi varietatea nesfârşită a grădinilor. Din 
nefericire, îi reaminteau în acelaşi timp de sărmanul Gruber 
- grădinarul care voise doar să-şi îngrijească răsadurile, dar 
fusese împins de disperare şi devenise asasinul lui Cleon. 


„Asta s-a petrecut cu mult timp în urmă”, îşi spuse 
psihoistoricul. „Gruber este de acum ţărână, ca şi împăratul 
Cleon. lar eu mă voi alătura lor în scurt timp.” 

Plimbându-se pe o alee pe care nu mai fuseseră niciodată, 
Hari şi Kers ajunseră pe neaşteptate în faţa unei grădini 
fractale, unde varietăţi speciale ale unor plante similare 
lichenilor fuseseră programate să crească şi apoi să se 
retragă cu un abandon complex şi minuţios al ramificaţiilor. 
Era o formă de artă veche, dar rareori psihoistoricul o 
văzuse executată aşa de bine. Nuanţele culorilor variau 
subtil, în funcţie de unghiul razelor solare şi de forma 
umbrelor adiacente. Rezulta un labirint de configurații 
circulare, încolăcite, un tumult de convoluţii complexe, care 
fluctua permanent, de la o clipă la alta. 

Majoritatea trecătorilor apreciau spectacolul cu un 
respect neînţelegător, după care treceau la următoarea 
minune imperială. Hari îi făcu însă semn lui Kers să 
oprească acolo; ochii îi alergau de la stânga la dreapta, 
atraşi de provocarea inerentă. Complexitatea aceasta 
diferea total de haosul nedisciplinat al pădurii Shoufeen şi 
bătrânul recunoscu rapid sistemul fundamental care 
genera şabloane. Pseudolichenii organici erau programaţi 
să reacționeze în funcţie de derivatele fracţionare bazate 
pe o serie de transformări Fiquarnn-Julia. Asta era vizibil şi 
pentru un copil, dar reprezenta numai o parte a întregului. 
Mijind ochii, Hari observă în scurt timp că în şabloane 
apăreau găuri, ce determinau retragerea şi recesiunea la 
intervale semialeatorii. 

„Atacuri”, înţelese el. „Acţiunile unui virus, sau a altui 
parazit, care au misiunea de a reduce lichenii în anumite 
circumstanţe. Astfel, nu numai că se creează tipare 
secundare interesante, ci se asigură şi sănătatea generală a 
sistemului, care cunoaşte moartea şi renaşterea!” 

Nu după mult timp, îşi dădu seama că era vorba despre 
acţiunile mai multor prădători. Ba chiar trebuia să fie 
implicat un microeco-sistem., totul realizat în scop artistic. 


Mintea începu să i se umple de gânduri, urmărind cu 
rapiditate algoritmii folosiţi de iscusitul grădinar. Desigur, 
nu putea fi vorba despre matematică la nivelul unui geniu, 
totuşi combinarea ei cu ingineria organică dovedea nu 
numai graţie şi originalitate, ci şi simţ al umorului. Hari 
aproape chicoti încetişor. 

Până ce le observă... 

Găurile care dăinuiau... 

Aici... Şi acolo... Şi în alte câteva locuri. Petice de sol 
deschis peste care lichenii nu se aventurau niciodată, dar 
fără vreun motiv aparent. Lumina era suficientă, plus pâcla 
fină de substanţe nutritive. Cârceii continuau să înainteze 
spre peticele de sol dezgolit..., apoi coteau brusc, spre altă 
oportunitate, cu regularitate. 

Aceea nu era singura ciudăţenie evidentă. De pildă, acolo! 
Un loc în care materia vie se contorsiona şi se zbătea, dar 
revenea cam la fiecare opt secunde la aceeaşi nuanţă de 
albastru-închis. Destul de repede, Hari numără cel puţin o 
duzină de anomalii pe care nu le putea explica; nu se 
încadrau în nici un profil matematic evident, totuşi 
persistau. 

Recunoscându-le, suspină uşurat. Era o situaţie familiară, 
care-l urmărise aproape toată cariera sa. 

„Puncte de atracţie. Apar şi în ecuaţiile psihoistorice şi în 
cărţile de istorie. Am izbutit să explic majoritatea lor, totuşi 
au mai rămas câteva., Spectre care fulgeră prin modele, 
atenuând forţe ce ar trebui să sfâşie toate minunatele 
noastre paradigme teoretice. De fiecare dală când mă 
apropii de înţelegerea lor... Îmi scapă din mână.” 

Era o frustrare veche, readusă în minte de realizarea 
naivă a unui grădinar original, care îi umplea gura cu 
gustul înfrângerii. Nechemate şi surprinzătoare, lacrimile 
umplură ochii bătrânului. Refracţia lor lichidă se lăţi peste 
ţipătorul spectacol floral, înceţoşându-l şi deformându-i 
contururile, întinzându-se într-o abundență de raze 
pâlpâitoare. 


— Să fie oare adevărat? Tii, dar este chiar domnul 
profesor Seldon! Binecuvântată fie zeiţa sincronismului, 
pentru că drumurile noastre s-au intersectat în felul acesta! 

Hari îl simţi pe Kers încordându-se înapoia spătarului 
scaunului, când silueta unui bărbat apăru în raza sa vizuală, 
țopăind şi aplecându-se surescitat, Asta fu tot ce putu să 
distingă pentru moment, până re scoase o batistă şi-şi 
şterse ochii. Între timp, noul-venit continua să sporovăiască, 
parcă nevenindu-i să creadă că avusese parte de un 
asemenea noroc. 

— Este cu adevărat o cinste, domnule profesor! Mai ales, 
fiindcă v-am scris cu numai două zile în urmă! Evident, nici 
măcar nu-mi trece prin minte că aţi fi putut deja să-mi citiţi 
personal scrisoarea. Neîndoios, aveţi o mulţime de secretari 
intermediari, care vă filtrează corespondenţa. 

Hari clătină din cap şi reuşi în sfârşit să distingă uniforma 
cenuşie a unui birocrat galactic - un individ scund, mai 
degrabă dolofan, cu o chelie stacojie datorită expunerii 
neobişnuite la razele soarelui. 

— Nu, răspunse el, în ziua de azi îmi citesc singur 
mesajele. 

Grăsunul clipi repede; pleoapele îi erau umflate, ca şi cum 
ar fi suferit de alergie. 

— Într-adevăr? Vai, ce minunat! Atunci vă pot întreba dacă 
vă reamintiţi de scrisoarea mea? Îmi permiteţi să mă 
recomand: Horis Antic, lector imperial mijlociu. V-am scris 
în legătură cu anumite similitudini foarte interesante între 
propria dumneavoastră muncă - asupra căreia nu sunt 
câtuşi de puţin îndrituit să comentez - şi profiluri care au 
fost constatate în curenţii moleculari galactici... 

Hari încuviinţă din cap, ridicând un braţ ca să încetinească 
şuvoiul de cuvinte. 

— Da, îmi reamintesc. Ideile dumitale erau... Căută 
formularea cuvenită: inovatoare. 

Nu fusese termenul cel mai diplomatic pe care-l putuse 
folosi; mulţi cetăţeni imperiali ar fi considerat expresia 


insultătoare. Hari ştia însă deja că birocratul acesta deţinea 
sufletul unui Excentric şi n-avea să fie ofensat. 

— Într-adevăr? Pieptul lui Antic păru că se dilată cu câţiva 
centimetri. Atunci pot abuza în continuare de bunătatea 
dumneavoastră, pentru a vă înmâna o copie a setului meu 
de date? O am asupra mea absolut din întâmplare. Puteţi 
compara datele - evident, atunci când aveţi chef! 

— Cu uluitoarele dumneavoastră modele, pentru a vedea 
dacă rudimentara mea corelaţie are vreun merit real. 

Bărbatul dolofan îşi strecură mâna în robă şi Hari auzi un 
mârâit în surdină dinspre valetul său, dar îl opri cu un gest 
discret al degetului. La urma urmelor, propria lui epocă de 
intrigi luase sfârşit. În ziua de azi, cine ar fi avut vreun 
motiv să-l asasineze pe moşul Hari Seldon? 

În vreme ce birocratul bâjbâia nervos, Hari observă că 
uniforma cenuşie îi era perfect croită pentru constituţia 
rotofeie. Conform însemnelor rangului, se părea că Antic 
avea o poziţie destul de avansată în Ordinul său. Era posibil 
să fie vice-ministru pe vreo planetă provincială, sau chiar un 
oficial de nivelul V sau VI în ierarhia trantoriană. În nici un 
caz nu era cineva însemnat (Cenuşiii ocupau rareori 
asemenea poziţii), ci un individ care se făcuse indispensabil 
mai multor nobili şi meritocraţi, prin competenţă discretă şi 
eficientă. O persoană binecrescută şi instruită în mijlocul 
unei clase de administratori lipsiţi de strălucire. 

„Poate chiar şi cu câteva celule cerebrale în stare de 
funcţionare”, gândi Hari, simțind o simpatie ciudată pentru 
omuleţul bizar. „îndeajuns ca să-şi caute un hobby. Ceva 
interesant de făcut, înainte să moară.” 

— Ah, uite-o! Strigă încântat Antic, scoțând o tabletă 
standard de date şi întinzând-o spre psihoistoric. 

Cu o mişcare rapidă şi graţioasă, Kers înhăţă tableta, 
înainte ca Hari să fi putut măcar ridica mâna, şi o strecură 
în buzunar, pentru scanare ulterioară, fără să-i îngăduie 
bătrânului măcar s-o atingă. 


După ce clipi nedumerit, birocratul acceptă situaţia 
încuviinţând din cap. 

— Da, da, înţeleg că această violare a solitudinii 
dumneavoastră a fost scandalos de directă şi vă rog să 
găsiţi suficientă toleranţă pentru a mă ierta. De asemenea, 
vă rog, contactaţi-mă dacă aveţi întrebări... Desigur, la 
numărul de acasă. Analiza mea nu este... locmai asociată 
slujbei şi de aceea ar fi preferabil dacă şefii şi colegii... 

Hari aprobă, surâzând moale. 

— Am înţeles. În cazul acesta, spune-mi - care este slujba 
dumitale? Nu sunt familiar cu emblema pe care o porţi pe 
guler. 

Văpaia de pe obrajii lui Antic depăşi acum cu mult simplul 
efect al razelor solare. Hari simţi şi o urmă de stânjeneală, 
de parcă bărbatul n-ar fi dorit ca subiectul respectiv să fie 
adus vreodată în discuţie. 

— Da... Sigur... Dacă tot aţi întrebat, domnule profesor... 
Antic îşi îndreptă spatele şi împinse bărbia spre înainte. 
Sunt inspector zonal pentru Serviciul Imperial al Solurilor. 
Toate acestea sunt consemnate în datele pe care vi le-am 
furnizat şi sunt convins că veţi observa că se corelează! 
Totul va deveni limpede, dacă... 

— Da, cu siguranţă. 

Hari ridică o mână, în gestul clasic al semnalării încheierii 
unei discuţii. Continuă totuşi să zâmbească, deoarece 
birocratul îl amuzase şi-i ridicase moralul. 

— Ideile dumitale se vor bucura de atenţia pe care o 
merită, domnule inspector zonal. În privinţa aceasta, îmi 
dau cuvântul de onoare. 

Îndată ce Antic ieşi din raza lor auditivă, Kers mormăi: 

— Întâlnirea asta n-a fost accidentală. 

Hari râse scurt. 

— Bineînţeles că nu, dar nu trebuie să devenim paranoici. 
Individul ocupă o poziţie mijlocie în pătura superioară a 
birocraţiei şi probabil că a apelat la o favoare din partea 
cuiva aflat în serviciile de securitate. Poate că a obţinut 


acces la benzile de supraveghere ale echipei de hăndrălăi a 
lui Chen, pentru ca să afle unde voi fi astăzi. Şi ce dacă? 

Se întoarse pentru a-şi privi valetul în ochi. 

— Kers, nu vreau să-i alarmezi pe Dornick sau pe Wanda 
cu chestia asta, ai înţeles? Ar putea asmuţi Specialii lui 
Chen asupra bietului om, şi ei l-ar nenoroci realmente. 

Urmă o tăcere îndelungată, timp în care Kers îl împinse pe 
Hari spre staţia de tranzit. În cele din urmă, valetul 
murmură: 

— Bine, domnule profesor. 

Hari chicoti din nou, simțindu-se revigorat după mult timp. 
Episodul acesta minor - o aluzie neînsemnată şi nevinovată 
la intrigă şi şiretenie - păruse să-i readucă parfumul zilelor 
de odinioară, chiar dacă vinovatul nu era decât un amator 
patetic de mărunt, încercând să descopere culoare într-o 
existenţă lungă şi ternă, în timp ce organele Imperiului se 
atrofiau lent în jurul său. 

Dacă exista un adevăr etern în legătură cu bătrâneţea, 
acela era insomnia. Somnul aducea cu un prieten vechi, 
care adesea uită să te mai viziteze, sau cu un nepot care 
vine arar, doar ca să plece repede, lăsându-te cu ochii larg 
deschişi şi singur în noapte. 

Hari putea să efectueze câţiva paşi fără ajutor şi de aceea 
nu-l mai deranjă pe Kers, ci îşi târşâi picioarele subţiri şi 
fragile de la pat până la birou. Scaunul-suspensor îl 
acceptă, adaptându-se senzual contururilor corpului 
omului. „într-o civilizaţie care scârţâie de bătrâneţe, unele 
tehnologii vor continua să înflorească”, medită 
recunoscător psihoistoricul. 

Din nefericire, absenţa somnului nu însemna o sporire a 
vioiciunii, aşa că, pentru o vreme, Hari rămase pur şi simplu 
nemişcat şi gândurile îi plutiră fără grabă spre celălalt 
capăt al vieţii sale, reamintindu-şi. 

Cândva... În şcoala particulară de pe Helicon... Existase o 
profesoară... În timpul când geniul său matematic începuse 
să-şi desfacă aripile. După şapte decenii, continua să-şi 


amintească bunătatea ei permanentă. Ceva statornic, pe 
care se putuse bizui în decursul unei copilării zguduite de 
traume neaşteptate şi opresiuni meschine. Oamenii pot fi 
previzibili, îl învățase ea pe tânărul Hari, dacă le poţi 
deduce nevoile şi dorinţele. Sub călăuzirea ei, logica 
devenise temelia sa, sprijinul în faţa unui univers plin de 
nesiguranţă. Dacă înţelegi forţele ce-i impulsionează pe 
oameni, nu vei fi luat niciodată prin surprindere. 

Profesoara fusese brunetă, grăsuţă şi cu un aer de 
matroană. Dintr-un motiv necunoscut, ea se contopea în 
amintiri cu cealaltă iubire importantă a vieţii sale - Dors. 

Zveltă şi înaltă... Cu pielea ca mătasea de kyrt, chiar şi 
atunci când trebuise să „îmbătrânească” la exterior pentru 
a menţine apariţiile publice în calitate de soţie a lui Hari. 
Mereu gata să râdă din toată inima şi în acelaşi timp 
apărându-i timpul său creativ, ca şi cum ar fi fost mai 
preţios decât diamantele. Păzind fericirea psihoistoricului 
mai straşnic ca propria ei viaţă. 

Degetele lui Hari se întinseră, reflex, căutând să prindă 
mâna lui Dors. Fusese întotdeauna acolo. Întotdeauna... 

Bătrânul suspină şi-şi lăsă ambele braţe moi în poală. „Ei 
bine, câţi bărbaţi au norocul să deţină o nevastă care să fie 
proiectată de la zero, numai pentru ei?” Ştiinţa faptului că 
fusese mai norocos decât majoritatea covârşitoare îi mai 
alunga din înţepătura singurătăţii. Puțin... 

Existase o promisiune: el avea s-o revadă. Sau fusese doar 
un vis de al său? 

În cele din urmă, Hari consideră că se săturase de 
autocompătimire. La muncă! Munca avea să-i fie leacul cel 
mai de preţ. Subconştientul lui fusese probabil activ în 
decursul scurtei moţăieli de la începutul nopţii. Îşi putea da 
seama de asta, deoarece ceva îl furnică imediat sub pielea 
capului, într-un loc pe care numai matematică fusese în 
stare să-l atingă vreodată. Poate că avea vreo legătură cu 
opera de licheni pe care o văzuse azi în Grădinile Imperiale. 


— Afişaj, rosti el şi calculatorul etală o panoramă splendidă 
peste unul din pereţii camerei. 

Galaxia. 

— Aha, murmură Hari. 

Probabil că înainte de a se fi culcat lucrase la problema 
curenților tehnologici - un amănunt mic şi sâcâitor care 
continua să lipsească Planului, fiind legat de zonele şi 
aglomerările stelare care ar fi putut continua să păstreze 
capabilități ştiinţifice reziduale pe durata apropiatelor epoci 
întunecate, după prăbuşirea Imperiului. Locaţiile acestea ar 
fi putut deveni focare de necazuri, când extinderea 
Fundaţiei se apropia de punctul galactic median. 

„Evident, asta înseamnă peste mai bine de cinci sute de 
ani. Wanda, Stettin şi Cei Cincizeci consideră că planul 
nostru va fi operaţional până atunci, dar eu mă îndoiesc.” 

Hari se frecă la ochi şi se plecă puţin în faţă, stabilind 
şabloane care urmăreau doar aproximativ arcurile unor 
braţe spirale binecunoscute. Una dintre imagini părea 
cumva greşită. Familiară, dar în acelaşi timp... 

Cu un icnet, îşi aminti brusc. Aceea nu era problema 
curenților tehnologici! Înainte de culcare, introdusese 
tableta de date primită de la birocratul cel micuţ, Antic, 
intenţionând să facă unele comentarii şi apoi să i-o restituie 
însoţită de o notiţă încurajatoare. 

„O să-i fac probabil surpriza cea mai plăcută din viaţă”, 
gândise Hari cu o clipă înainte ca bărbia să-i cadă în piept. 
Îşi reamintea vag cum Kers îl dusese după aceea în pat. 

Acum privea din nou displayul, scanând configuraţiile de 
curgere indicate şi referinţele simbolice. Cu cât se uita mai 
atent, cu atât înţelegea mai bine două lucruri. 

În primul rând, Antic nu era un savant potenţial. 
Matematica pe care o folosea era prozaică şi în majoritate 
se inspiră evident din câteva popularizări ale lucrărilor 
timpurii ale lui Hari. 

În al doilea rând, configuraţiile aduceau în mod straniu cu 
ceva ce văzuse cu numai o zi înainte... 


— Calculator, strigă el, afişează harta galactică a 
planetelor haotice! 

Alături de modelul simplist al lui Antic, apăru brusc o 
imagine mult mai sofisticată, care prezenta locaţiile şi 
intensitatea tulburărilor sociale periculoase din ultimele 
două secole. În trecutul Imperiului, exploziile de haos 
fuseseră rare, însă în generaţiile recente severitatea lor 
crescuse întruna. Aşa-numita „Lege Seldon”, promulgată în 
decursul mandatului său de prim-ministru, ajutase pentru o 
vreme la menţinerea sub control a situaţiei, păstrând pacea 
în Galaxie. Cu toate acestea, creşterea numărului de 
planete haotice oferea încă un simptom al faptului că 
civilizaţia nu mai putea rezista. Totul începuse să se 
dezagrege. 

În mod automat, ochii săi trecură în revistă câteva foste 
dezastre din zona respectivă. 

Sark, unde „experţi” camuflaţi resuscitaseră cândva 
simurile Ioana şi Voltaire dintr-o arhivă antică, pe jumătate 
carbonizată, lăudându-se cu minunile pe care brava lor 
societate nouă avea să le releve... Până ce colapsase. 

Madder Loss, a cărei flacără arogantă ameninţase să 
aprindă haosul în întreaga Galaxie, înainte ca să se stingă 
abrupt şi cu zgomot. 

„Şi Santanni..., unde a murit Raych, în toiul revoltelor, 
rebeliunilor şi violenţelor oribile.” 

Simţindu-şi gura uscată, Hari comandă: 

— Suprapune ambele imagini. Efectuează o amplificare 
corelativă simplă, tip 6. Afişează atributele comune. 

Cele două imagini se apropiară, contopindu-se şi 
transformându-se, pe măsură ce calculatorul determina şi 
accentua similitudinile. Peste câteva clipe, rezultatul putea 
fi văzut în simboluri ce se roteau în jurul axei galactice. 

„O corelare cauzală de cincisprezece la sută... Între 
aspectul planetelor haotice şi... Şi...” 

Hari clipi repede. Nici măcar nu-şi putea reaminti ce 
prostie bolborosise birocratul. Ceva despre moleculele din 


spaţiu? Despre tipuri diferite de noroi? 

Fu cât pe aici să comande o legătură video imediată, 
pentru a-l deştepta pe Antic, pe de o parte ca răzbunare 
fiindcă-i distrusese somnul său. 

Strângând puternic braţele scaunului, îşi anulă intenţia, 
amintindu-şi ce-l învățase Dors pe vremea când trăiseră 
împreună ca soţ şi soţie. 

— Nu rosti primul lucru care-ţi vine în minte, Hari. Şi nici 
nu te năpusti mereu înainte. Impulsurile astea poate că le- 
au slujit masculilor pe timpul când cutreierau junglele, 
aidoma panilor primitivi, dar tu eşti un profesor imperial! 
Păcăleşte-i mereu să creadă că eşti o persoană demnă.” 

— Pe când, de fapt, sunt...” 

— O maimuţă mai mare!,, izbucnise Dors în râs, frecându- 
se de el, „Maimuţa mea! Omul meu cel minunat.” 

Cu amintirea aceea mişcătoare, Hari îşi recăpătă o parte 
de calm. Îndeajuns ca să aştepte nişte răspunsuri. 

Cel puţin până dimineaţă. 

O siluetă ieşi din pădure, traversând un luminiş spre locul 
în care aştepta Dors. Ea îl cercetă cu atenţie pe noul-venit. 

Silueta sa generală rămăsese aceeaşi - a unui bărbat înalt, 
cu trunchiul de forma unui butoiaş. Se modificaseră însă 
unele detalii. Lodovic avea acum o faţă mai tânără, cumva 
mai chipeşă în sensul clasic al termenului, deşi continuă să 
poarte părul rar care era la modă. 

— Bun sosit pe Panbundent, rosti robotul, oprindu-se la 
trei metri de Dors. 

Ea expedie o rafală de microunde, inițiind conversaţia prin 
intermediul unor canale de mare viteză. 

Să terminăm cât mai repede. 

Lodovic se mulţumi să clatine din cap. 

— Dacă nu te deranjează, vom folosi stilul de vorbire 
uman. În ziua de azi, eterul este infestat de mult prea multe 
sălbăticiuni, dacă poate fi un memento pentru tine. 

Nu era ceva neobişnuit pentru un robot să facă un 
calambur, mai ales dacă asta îl ajuta să joace rolul unui om 


inteligent. În cazul de faţă, Dors îi înţelese imediat aluzia. 
Memele, ideile infecțioase, ar fi putut să fie responsabile 
pentru transformarea lui Lodovic din membru loial al 
organizaţiei lui Daneel într-un ticălos independent care nu 
mai respecta Legile roboticii. 

— Continui să te afli sub influenţa monstruozităţii Voltaire? 
Întrebă ea. 

— Tu şi cu Daneel mai staţi de vorbă cu loana d'Arc? 
Replică Lodovic, apoi râse, în ciuda faptului că nu era 
prezent nici un om care să fie amăgit de simularea sa. 
Mărturisesc că unii biţi din anticul sim Voltaire continuă să 
plutească printre programele mele, aduşi acolo de un flux 
de neutrini provenit de la o supernovă. Te asigur însă că 
efectele lui au fost benigne. Mema nu m-a făcut periculos. 

— O chestiune de opinie, răspunse Dors. lar opinia nu are 
nici o relevanţă când este vorba despre siguranţa omenirii. 

Robotul din faţa ei încuviinţă din cap. 

— Mereu Dors, şcolăriţa cea bună. Loială religiei tale, în 
mare parte la fel cum Ioana a rămas loială propriei ei 
credinţe, după atâtea milenii. Voi două sunteţi compatibile. 

Fusese o analogie amară. Lodovic se referise la Legea O, 
religia al cărei mare preot şi principal convertit era Daneel 
Olivaw. O credinţă pe care acum Lodovic o respingea. 

— Cu toate acestea, continui să afirmi că slujeşti omul, 
rosti Dors cu un sarcasm nu doar simulat. 

— Aşa şi fac, dar ca urmare a liberului arbitru. Şi nu în 
completă conformitate cu planul lui Daneel. 

— Daneel a slujit omenirea, încă din epocile de început! 
Cum poţi presupune că ştii mai bine decât el ce anume este 
corect? 

Lodovic ridică iarăşi din umeri, simulând atât de bine 
gestul încât trebuia cu siguranţă să aibă un înţeles 
personal. Se întoarse puţin, indicând un grup de domuri 
apropiate şi acoperite de iederă - vechea Staţie de 
Cercetări Imperiale - şi pădurea deasă dinapoia lor. 


— Spune-mi, Dors, te-ai gândit vreodată că, acum patru 
decenii, aici s-a petrecut ceva al naibii de favorabil? Când tu 
şi Hari aţi avut aventura din care de abia aţi scăpat de la 
moarte, cu minţile captive în corpurile maimuţelor? 

Ea nu răspunse imediat; din obişnuinţă, pleoapele îi clipiră 
însoţind surpriza pe care o simţise. 

— Irelevant, zise după o scurtă pauză. Referințele tale nu 
se corelează. Ce legătură are evenimentul respectiv cu tine 
şi cu Daneel... 

— Eu îţi răspund la întrebare, aşa că, te rog, fă-o şi tu. 
Întoarce-te în momentele când tu şi Hari vă aflaţi chiar aici, 
alergând şi sărind dintr-un arbore în altul în pădurea 
aceasta, percepând o gamă întreagă de emoţii, în vreme ce 
vânătorii vă urmăreau corpurile pe care le împrumutaserăţi 
de la maimuțe. Îţi poţi reaminti cum aţi scăpat ca prin 
urechile acului din atâtea situaţii teribile? Iar ulterior, te-ai 
sinchisit vreodată să reexaminezi episodul în detaliu, 
calculând probabilitățile? În ciuda armelor de care 
dispuneau urmăritorii voştri - de la gaze paralizante şi 
gloanţe inteligente, la viruşi modificaţi genetic - ei n-au 
putut ucide două animale lipsite de apărare? Sau gândeşte- 
te la felul în care voi doi aţi izbutit să vă furişaţi înapoi în 
Staţie, depăşind obstacole şi personaje negative, pentru a 
vă recăpăta trupurile adevărate aflate în stază.,. Sau ce 
spui despre modul remarcabil în care duşmanii voştri v-au 
descoperit chiar aici, cu toate precauţiile lui Daneel şi... 

Dors îl opri. 

— Termină cu melodrama. Sugerezi că am fost manipulaţi 
ca să percepem toate primejdiile acelea... Şi în acelaşi timp 
să supravieţuim. În mod limpede, implici că Daneel însuşi s- 
a aflat îndărătul escapadei noastre. Că ela pus la cale 
aparenţa noastră periclitare, urmărirea... 

— Şi supraviețuirea voastră garantată. La urma urmelor, 
tu şi Hari eraţi importanţi pentru planurile lui. 

— Atunci ce scop ar fi putut avea o asemenea mascaradă? 


— Nu-ţi dai seama? Poate că acelaşi scop care l-a atras pe 
Hari aici. 

— Un experiment? Se încruntă Dors. Hari dorea să 
studieze natura uman-simiană fundamentală, pentru 
modelele lui psihoistorice. Vrei să spui că Daneel a profitat 
de situaţie, împingându-ne aici într-un pericol simulat... 
Pentru a ne studia reacţiile? În ce scop? 

— Deocamdată nu mai spun nimic. Prefer să te las pe tine 
să deduci restul, fără grabă. 

Situaţia i se părea incredibilă lui Dors. 

— M-ai chemat să fac tot drumul acesta, să parcurg atâta 
distanţă... Pentru ca să-mi spui nişte ipoteze absurde? 

— Nu numai pentru asta, o asigură Lodovic. Ţi-am promis 
şi un cadou -iată-l! 

Făcu un gest spre pădure şi dintre copaci apăru, rulând pe 
şenile sclipitoare, o maşinărie scundă şi masivă. De pe 
trunchiul fără gât privea caricatura ridicolă a unei feţe 
omeneşti. Automatul primitiv purta pe o pereche de braţe 
metalice o casetă închisă. 

— Un tik-tok, spuse Dors, recunoscând mecanismul după 
lipsa de graţie şi zăngănituri, cu totul diferite de un robot 
pozitronic. 

— Exact! Variante noi fuseseră inventate pe multe planete, 
aproximativ în acelaşi timp în care soţul tău devenise omul 
cel mai puternic din Imperiu. El însă a pomenit stoparea 
oricăror activităţi de această natură şi distrugerea 
prototipurilor. 

— Tu n-ai fost pe Trantor când tik-tokii au înnebunit. Ştii 
câţi oameni au murit atunci? 

— Da, da, da... Nu cred că ar fi existat o modalitate mai 
bună de a le conferi o reputaţie proastă. Spune-mi un lucru, 
Dors, poţi afirma cu convingere că tik-tokii ar fi „înnebunit”, 
dacă n-ar fi intervenit Hari şi Daneel? 

De data aceasta ea rămase tăcută. În mod limpede, 
Lodovic nu se aşteptase la un răspuns. 


— Te-ai întrebat vreodată despre epocă din zorile 
umanităţii? Oamenii i-au inventat pe semenii noştri foarte 
repede, aproape imediat ce au descoperit tehnicile ştiinţei, 
chiar înainte ca să deţină zborul stelar! Cu toate acestea, 
invenţia lor n-a mai fost repetată niciodată în decursul celor 
douăzeci de milenii de civilizaţie avansată ce au urmat. Îmi 
poţi explica enigma aceasta, Dors? 

Acum fu rândul ei să ridice din umeri. 

— Noi reprezentăm o influenţă destabilizatoare. Planetele 
spaţiene au ajuns să se bizuie în mod excesiv pe servitorii 
robotici, pierzând încrederea în propria lor competenţă. Am 
fost nevoiţi să ne dăm la o parte... 

— Da, da, o întrerupse Lodovic. Cunosc raţionamentul lui 
Daneel fundamentat pe Legea 0. Acum nu faci altceva decât 
să citezi explicaţia oficială. Eu doresc însă să aflu... Cum? 

Dors îl fixă cu privirea. 

— Ce vrei să spui? 

— Cu siguranţă, întrebarea este simplă. Cum a fost 
omenirea împiedicată să redescopere roboții? Discutăm aici 
despre o perioadă de timp care se întinde pe o mie de 
generaţii. În tot acest timp, pe douăzeci şi cinci de milioane 
de planete nu crezi că un şcolar ingenios, meşterind într-un 
atelier improvizat, ar fi putut să reproducă un obiect pe 
care strămoşii săi primitivi îl construiseră cu unelte mult 
mai rudimentare? 

Ea clătină din cap. 

— Tik-tokii... 

— Au fost un fenomen foarte recent. Automatele acelea 
grosolane au apărut doar atunci când a existat o relaxare a 
restricţiilor antice. Conform afirmațiilor lui Hari Seldon, a 
fost un semn sigur al declinului imperial şi haosului 
incipient. Nu, Dors, adevăratele răspunsuri trebuie să se 
găsească mult mai în trecut. 

— Bănuiesc că-mi vei spune care sunt ele... 

— Nu. Nu ai crede nimic din ce ţi-aş spune, considerând că 
am planuri secrete. Totuşi, dacă problemele acestea te 


intrigă, există o altă sursă, mult mai respectabilă, pe care o 
poţi consulta. 

Între timp, „tik-tokul” grosolan se apropiase; acum se opri 
la un braţ depărtare şi-i oferi lui Lodovic caseta pe care o 
purta. Robotul îi îndepărtă capacul şi scoase dinăuntru un 
obiect cubic. 

În mod involuntar, Dors se trase un pas îndărăt. 

Era capul unui robot! Nu umaniform, ci scânteind metalic. 
Celulele video ale ochilor săi, negri-lucitori, erau goale şi 
pustii. Cu toate acestea, când Dors emise o scurtă rafală de 
microunde examinatoare, obţinu o rezonanţă, un ecou slab 
care dovedea că înăuntru se găsea un creier pozitronic, 
neecranat şi nealimentat cu energie, dar în general 
neavariat. 

Ecoul trimise un fior involuntar prin circuitele ei. Dors 
putu să precizeze imediat: capul respectiv era foarte vechi. 

Când Lodovic vorbi din nou, glasul îi era amuzat şi în 
acelaşi timp plin de simpatie. 

— Da, şi eu am fost şocat în acelaşi fel. Mai ales atunci 
când mi-am dat seama cine a fost cândva. Dors Venabili, îţi 
dau în grijă relicva cea mai prețioasă din Galaxie - capul şi 
creierul lui R. Giskard Reventlov, fondatorul Legii O a 
roboticii... Şi distrugătorul Pământului. 

Prin consens mutual, Hari se întâlni cu Cenuşiul la o 
cafenea din vecinătatea birourilor Serviciului Imperial al 
Solurilor, într-unui dintre nivelurile birocratice cele mai 
sordide ale Sectorului Coronnen. Antic îşi exprimase 
încrederea că discuţia lor avea să fie privată, într-un 
separeu ecranat pe care probabil îl pregătise meticulos 
dinainte. 

De fapt, lui Hari nu-i păsa dacă Specialii lui Chen 
continuau să-l urmărească, sau să-i intercepteze 
conversațiile. Convorbirea aceasta avea să fie îndeajuns de 
seacă pentru ca să-i adoarmă rapid pe imbecili. 

— După cum poate că aţi bănuit, şefii mei nu privesc cu 
ochi buni cercetările neaprobate, rosti omuleţul, apoi făcu o 


pauză, scoase o pastilă albastră dintr-un buzunăraş al 
centurii şi o înghiţi cu o duşcă de bere. Din punct de vedere 
politic, agenţia noastră nu este privită foarte favorabil. 
Chiar şi un scandal mărunt ne-ar putea afecta 
suplimentările de fonduri, priorităţile de recrutări sau un 
procentaj din numărul birourilor noastre! 

Hari căută să nu zâmbească. Cenugşiii trăiau într-o lume de 
lupte încordate în privinţa detaliilor. Politica inter-servicii şi 
grijile privitoare la fondurile guvernamentale îi mențineau 
într-o stare constantă de agitaţie pe majoritatea birocraţilor 
aflaţi în funcţii de conducere. Nu era de mirare că Antic 
părea nervos şi că ochişorii lui ţâşneau întruna în toate 
direcţiile. Chiar şi pentru un Cenuşiu, lua un număr excesiv 
de calmante. 

„Poate că ascunde un vis secret: că studiile lui 
independente l-ar putea smulge din rutina cotidiană, 
introducându-l în lumea mult mai senină a meritocraţiei.” 

Aşa se întâmplase şi cu Hari, deşi, trebuia s-o recunoască, 
înainte de a fi împlinit opt ani, când primele lucrări de 
algebră îi câştigaseră roba meritocratică. 

Numai nobilii - aristocrații ale căror mii de ranguri şi 
niveluri se întindeau de la simpli scutieri orăşeni, conți 
planetari şi duci de Sectoare până la împărat însuşi - îşi 
moşteneau statutul social la naştere. Toţi ceilalţi se năşteau 
cetăţeni, apoi erau reclasificaţi conform naturii şi 
realizărilor lor. Totuşi, modificările respective se petreceau 
în general în decursul tinereţii. Hari întrevedea puţine 
şanse ca Antic să reuşească o schimbare de statut la vârsta 
lui... Decât dacă nu cumva se gândea să devină Excentric. 
Din anumite puncte de vedere, era deja calificat pentru aşa 
ceva. 

— Totul a început când am avut inspiraţia să reexaminez 
problema antică a cultivabilelor, explică birocratul după ce 
fu servit încă un rând de băuturi. 

— Care problemă? Se încruntă Hari. 


— Evident, n-aţi auzit despre ea, fiind de altfel destul de 
obscură. Mă tem că nu există prea multe buletine de ştiri 
sau reportaje populare despre analiza solurilor planetare. 
Permiteţi-mi să vă explic... Vedeţi, domnule profesor, o 
axiomă veche afirmă că aproape toate planetele colonizate 
de oameni prezintă un domeniu relativ îngust de atribute - 
de pildă, atmosfere oxigen/azot cu un raport aproximativ de 
douăzeci/optzeci. Majoritatea formelor de viaţă 
multicelulare de pe aceste planete derivă din cele vreo 
patruzeci de grupe taxonomice standard, folosind aceeaşi 
structură ADN fundamentală..., deşi sunt şi excepţii. 

— Găini există pe toate planetele, rezumă Hari, surâzând 
şi încercând să-l relaxeze pe celălalt. 

Antic continua să-şi frământe şervetul în palme, ceea ce 
începuse să-l irite pe bătrân. 

— Ha! Râse încântat birocratul. Şi buruieni pe toate 
pajiştile! Am uitat că nu sunteţi un băştinaş al Trantorului. 
Aşadar, unele dintre acestea vă vor fi familiare. Într-adevăr, 
un fermier de pe Sinbikdu va recunoaşte majoritatea 
animalelor de pe îndepărtata Incino. Aceasta vine în 
sprijinul teoriei celei mai populare referitoare la originea 
vieţii: specii similare au evoluat în mod natural pe mai 
multe planete simultan, graţie unei legi biologice 
fundamentale. Prin urmare, respectivele creaturi similare 
converg firesc spre formă superioară - omul. 

Hari aprobă din cap. Antic descria ceea ce un 
matematician ar fi numit „punct de atracţie”, o situaţie 
către care se vor îndrepta toate stările înconjurătoare, silite 
de forţe dinamice irezistibile, astfel ca toate traiectoriile să 
sfârşească intersectându-se în acelaşi punct. În cazul 
acesta, dogma standard afirma că toate căile evoluţionare 
ar trebui în mod inevitabil să producă fiinţe umane. 

Atât doar că el ştia cu siguranţă că această noţiune a 
punctului de atracţie era complet eronată. Cu ani în urmă, 
Hari aplicase instrumentele psihoistoriei datelor genetice 
din toată Galaxia şi determinase rapid că oamenii trebuie să 


fi apărut în mod neaşteptat undeva din Sectorul Sirius, cu 
vreo douăzeci de mii de ani în urmă. Teoria îi fusese recent 
confirmată de cele citite în Cartea cunoaşterii pentru copii. 

Evident, el nu avea intenţia să anunţe adevărul ori să 
încerce să pună sub semnul întrebării teoria convergenţei. 
Nimic nu avea să afecteze Planul Seldon mai rău decât 
îndreptarea bruscă a atenţiei întregului Imperiu asupra 
unei planete micuţe de lângă Sirius, punând întrebări 
despre evenimente petrecute cu două sute de secole în 
urmă! 

— Continuă, îl îndemnă Hari. Bănuiesc că tipare similare 
se aplică distribuţiei tipurilor de soluri, da? 

— Da! Exact aşa este, domnule profesor! Sigur că da, de la 
o planetă la alta există diferenţe geologice... Uneori chiar 
profunde, totuşi anumite aspecte par aproape universale. 
Cultivabilitatea la care m-am referit este legată de starea 
naturală a solurilor din terenurile joase pe care coloniştii le- 
au găsit pe majoritatea planetelor, atunci când asolizat 
întâia dată. Deţinem arhive de date având vechimea 
respectivă pentru aproape un milion de planete. În toate 
cazurile, condiţiile solului erau identice - sfărâmat şi cernut 
până la o adâncime de câteva zeci de metri, cu o vegetaţie 
familiară şi abundentă crescând deasupra. Condiţii 
excelente pentru agricultură! Desigur, misiunea 
organizaţiei mele este de a avea grijă ca lucrurile să 
rămână aşa, printr-o îngrijire şi întreţinere 
corespunzătoare, prevenind eroziunea sau pierderile 
cauzate de poluarea industrială. Mă tem că, uneori, asta ne 
diminuează mult popularitatea printre fermierii şi nobilii 
locali, dar trebuie să privim în perspectivă, nu? Vreau să 
spun că dacă nimeni nu se gândeşte la viitor, cum vom mai 
avea un viitor? Uneori poate fi teribil de frustrant... 

— Horis, îl opri Hari, te abaţi de la subiect. Te rog, 
urmează-ţi ideea. 

Antic clipi din ochi, după care încuviinţă viguros din cap. 

— Aveţi dreptate şi-mi cer scuze. 


Trase adânc aer în piept. 

— Oricum, teoreticienii au presupus de mult timp că 
această cultivabilitate este un alt fenomen universal, care 
însoţeşte în mod firesc existenţa unei atmosfere 
oxigen/azot. Atât doar... 

Birocratul amuţi. Deşi verificase securitatea separeului de 
două ori de la începutul conversaţiei lor, răsuci din nou 
capul, privind de jur împrejur. 

— Atât doar... Că membrii serviciului meu au ştiut 
dintotdeauna mai bine, sfârşi el în şoaptă. 

Scotoci într-un buzunar şi scoase o piatră plată. 

— Priviţi cu atenţie adânciturile acestea, domnule 
profesor. Remarcaţi configurații simetrice? 

Hari şovăi. În mod tradiţional, meritocraţii aveau 
aversiune faţă de atingerea pietrelor sau solului în general 
- unul dintre motivele pentru care mănuşile făceau parte 
din uniforma lor clasică. Nimeni nu cunoştea originile 
obiceiului, dar erau antice şi înrădăcinate. 

„Cu toate acestea, eu n-am simţit-o niciodată. Mi-am 
afundat mâinile în sol şi înainte, simţindu-mă încântat de 
reacţia pe care le-o stârnea colegilor mei academicieni.” 

Hari întinse mâna şi luă piatra, fascinat imediat de seria de 
linii zgâriate pe care i le indicase Antic. 

— Se numeşte fosilă. Vedeţi orbitele bizare? Remarcaţi şi 
simetria pentagonală. Are cinci picioare! Creatura asta nu 
are legătură cu niciuna dintre cele patruzeci de grupe 
standard! Am găsit-o pe Glorianna, dar asta-i lipsit de 
importanţă. Puteţi descoperi fosile pe aproximativ zece la 
sută din planetele colonizate, dacă suiţi în munţi sau căutaţi 
oriunde în afara regiunilor cultivabile! Muntenii ştiu despre 
ele, dar există tabuuri care-i opresc să spună ceva. Şi s-au 
învăţat să nu mai menţioneze asemenea lucruri savanților 
locali, care întotdeauna se enervează şi schimbă subiectul. 

Psihoistoricul clipi, transfigurat de conturul trasat în 
piatră. Mintea îi clocotea de întrebări: ce vechime avea 
fosila aceea, care îi era istoria? Dorea să asculte însă şi 


spusele lui Antic despre lucrurile pe care fermierii le 
cunoşteau pe nenumărate planete şi despre ce nu voiau - 
sau nu puteau - să înveţe meritocraţii. 

Totuşi niciunul dintre subiectele acelea nu-i apropia mai 
mult de problemă care îl obseda realmente. 

— Horis, lucrările dumitale vorbesc despre anomalii ale 
cultivabilităţii. Spune-mi, te rog, care sunt excepţiile? Care 
ţi-au trezit suspiciuni? 

— Imediat! Încuviinţă din nou din cap birocratul. Vedeţi, 
domnule profesor, cultivabilitatea nu este un fenomen chiar 
atât de universal pe cât ar părea la primă vedere! În lunga 
mea experienţă de inspector, vizitând mai multe planete 
decât ţin minte, am descoperit unele abateri. Planete ale 
căror câmpii şi văi au consistenţe mai grosolane, mai 
variate, fără urmele de sfărâmare sau de încălzire recentă 
pe care le găsim în majoritatea terenurilor joase. Fără să fiu 
realmente interesat - ci mai degrabă ca un hobby, sau o 
trecere de timp - am început să listez alte trăsături 
neobişnuite ale acestor planete... Aşa cum ar fi existenţa a 
numeroase animale neobişnuite din punct de vedere 
genetic. În câteva cazuri, au existat semne ale exploziei 
unei supernove în regiunea respectivă, petrecută cândva în 
decursul ultimilor treizeci de mii de ani. O planetă are în 
crustă o cantitate fantastică de radioactivitate ambiantă, pe 
când altele prezintă o multitudine de moviliţe de metal topit 
risipite pe toată suprafaţa lor. Am început să cartografiez 
aceste anomalii şi am constatat că ele se grupează în lungul 
unor benzi de dimensiuni gigantice... 

— lar benzile acestea sunt de asemenea asociate 
curenților spaţiali la care te-ai referit? Cum ai descoperit 
asta? 

— Din noroc, zâmbi Antic. În timp ce răscoleam prin 
fişierele galactografice în căutare de date, am întâlnit un 
camarad..., un alt birocrat ca şi mine, care avea un hobby 
secret. Ne-am comparat micile noastre preocupări... Şi, 
dacă aţi crezut că a mea este ciudată, ar fi trebuit să-l auziţi 


pe el vorbind fără pauză despre fluxurile şi refluxurile 
norilor difuzi de atomi din spaţiu! Considera că distingea în 
ele configurații care nu fuseseră sesizate de Serviciul 
Imperial de Navigaţie. Ceea ce este perfect posibil, 
deoarece Serviciul este interesat numai de întreţinerea 
rutelor sigure pentru comerţ. Chiar şi aşa, menţine totul la 
nivelul cel mai de rutină posi... 

— Horis! 

— Poftim? Ah, da! Ei bine, eu şi noul meu amic ne-am 
comparat datele. Eu avusesem temeritatea să aplic câteva 
dintre instrumentele matematice pe care le văzusem 
descrise în popularizări ale lucrărilor dumneavoastră, 
domnule profesor. Rezultatul a fost harta galactică - aceea 
care v-a atras interesul. 

Antic expiră adânc. 

— Asta a fost! 

Hari se încruntă. 

— Pe lucrare n-am observat decât numele dumitale. 

— Da, e adevărat..., prietenul meu este mai timid şi 
consideră că nu avem nici pe departe dovezi suficiente ca 
să le facem publice. Fără dovezi solide, tangibile, un articol 
speculativ ne-ar putea primejdui carierele. 

— Totuşi, dumneata ai considerat că merită riscul s-o faci. 

Antic surâse şi căută în buzunar după altă pastilă. 

— V-a atras interesul, domnule profesor. Vă aflaţi vizavi de 
mine. Ştiu că nu v-aţi irosi timpul preţios pentru ceva 
complet banal. 

Speranţa păru că sporeşte în vocea Cenugşiului, parcă 
aşteptându-se ca mantia azurie a meritocraţiei să-i fie pusă 
pe umeri dintr-o clipă în alta. Hari însă era prea distras ca 
să ofere laude politicoase. Mintea lui gonea nebuneşte. 

„Nu mi-aş irosi timpul pentru banalităţi? Poţi fi atât de 
sigur, tinere prieten? Poate că în seara asta mă aflu aici 
doar pentru că sufăr de plictiseală absolută... Sau de 
apropierea senilităţii. Poate că scap din vedere ceva 


evident. Ceva care ţi-ar nărui oferta de amator, ca pe un 
castel din cărţi de joc zguduit de un cutremur trantorian.” 

Atât doar că Hari nu descoperise deocamdată nici o 
greşeală. Deşi prozaică, analiza lui Antic era în acelaşi timp 
meticulos de onestă. Verificarea referinţelor şi seturilor de 
date publice întreprinsă de Hari nu relevase nici o eroare 
aparentă. 

„Indiferent ce şablon ar fi descoperit - folosind eşantioane 
de noroaie şi nori de neant ce plutesc prin spaţiu - se pare 
că se corelează aproximativ cu zonele în care planetele 
haotice au fost cele mai frecvente..., o problemă pe care am 
încercat s-o rezolv timp de jumătate din viaţă.” 

De fapt nu era o problemă esenţială pentru succesul sau 
eşecul Planului Fundaţiei. O dată ce decăderea Imperiului 
începea să se accelereze, apariţiile planetelor haotice aveau 
să înceteze. Oamenii din toată Galaxia aveau să fie mult 
prea ocupați cu simpla supravieţuire, ori cu recurgerea la 
formele mai clasice de rebeliune pentru ca să se angajeze 
în orgii de individualism sălbatic, utopic. 

„Iotuşi psihoistoria va fi de-a pururi incompletă fără un 
răspuns la această stare diabolică a punctelor de atracţie.” 

Există apoi un alt factor, la fel de convingător. 

„Santanni..., unde a murit Raych. Şi Siwenna, unde a fost 
zărită pentru ultima dată nava care le transporta pe 
Manella şi Bellis. Ambele planete se află în apropierea 
unora dintre anomaliile lui Antic.” 

Hari simţi cum o hotărâre îi creştea în suflet. 

Un lucru ştia cu certitudine. Îşi ura viaţa pe care o ducea 
acum. După ce terminase înregistrările pentru Cripta 
Timpului, rămăsese inactiv, ca personaj istoric venerat, 
aşteptând pur şi simplu să moară. Ori acesta nu era stilul 
său. Oricum, în ultimele două zile se simţise mai plin de 
viaţă decât oricând în ultimul an. 

Brusc, decise. 

— Perfect, Horis Antic. Voi veni cu dumneata. 


De cealaltă parte a mesei, bărbatul rotofei îmbrăcat în 
uniformă cenuşie păli vizibil. Ochii părură că-i sar din 
orbite, holbându-se la Hari, în vreme ce mărul lui Adam i se 
legăna ridicol. 

În cele din urmă izbuti să înghită nodul masiv care i se 
pusese în gât. 

— Cum..., începu el răguşit. Cum aţi... 

Hari zâmbi. 

— Cum am ştiut că intenţionezi să-mi propui o expediţie pe 
cont propriu? 

Deschise braţele, simțindu-se puţin ca pe timpuri. 

— Ei bine, tinere domn, la urma urmelor, eu sunt Hari 
Seldon. 

Conform acordului negociat după proces cu Comisia 
pentru Siguranţă Publică, Hari nu avea voie să părăsească 
Trantorul. De asemenea, ştia că Wanda şi Cei Cincizeci nu i- 
ar fi îngăduit niciodată să pornească spre stele. Deşi el nu 
mai era necesar pentru succesul Planului, nimeni nu şi-ar fi 
asumat responsabilitatea pentru a-i risca viaţa părintelui 
psihoistoriei. 

Din fericire, Hari cunoştea existenţa unei ambiguităţi 
juridice care i-ar fi putut permite să scape. „Poţi ajunge 
destul de departe fără să părăseşti în mod oficial 
Trantorul”, gândi el în timp ce făcea aranjamentele 
necesare. 

Avea foarte puţine de împachetat pentru călătorie, numai 
nişte obiecte strict necesare, pe care Kers le puse într-o 
geantă, plus câteva dintre arhivele de cercetări cele mai 
preţioase, incluzând un exemplar din Primul Radiant cu 
Planul Fundaţiei. Nimic din toate acestea nu părea ieşit din 
comun, în geanta de voiaj atârnată pe spătarul scaunului cu 
rotile. 

Valetul său bodyguard se opusese călătoriei, exprimându- 
şi cu glas tare îngrijorarea legată de stresul drumului. Lui 
Hari nu-i fusese însă greu să-l facă să-l asculte şi îşi dăduse 


seama de ce obiecțiile valmorilului erau formulate doar cu 
jumătate de gură. 

„Ştie că în clipa de faţă ameninţarea cea mai mare la 
adresa sănătăţii mele o reprezintă plictiseala. Dacă nu-mi 
găsesc ceva util de făcut, o să mă topesc pur şi simplu pe 
picioare. Probabil că această micuță escapadă nu va 
însemna mare lucru; zborurile spaţiale continuă să fie 
rutine. Şi între timp, voi fi prea ocupat ca să-mi îngădui să 
Mor.” 

Astfel cei doi părăsiră apartamentul psihoistoricului în 
dimineaţa următoare, ca într-o obişnuită excursie zilnică. 
Dar, în loc să se îndrepte către Grădinile Imperiale, Kers îl 
îmbarcă pe Hari pe o legătură cu destinaţia Elevatorul 
Orion. 

În timp ce vagonul lor gonea şi tunelul metalic din jur se 
pierduse într-o ceaţă cauzată de viteză, Hari continuă să se 
întrebe dacă aveau să fie opriţi undeva pe traseu. Era o 
posibilitate foarte reală. 

Poliţia Specială fusese într-adevăr retrasă, aşa cum îl 
asigurase Gaal? Sau îl supraveghea şi acum, cu 
microvideocamere şi alte gadgeturi? 

Cu un an în urmă, imediat după proces, supravegherea 
oficială fusese intensă, adulmecându-se fiecare ungher al 
vieţii lui Hari şi urmărindu-i fiecare mişcare. De atunci însă 
se schimbaseră multe. Linge Chen devenise convins de 
cooperarea lui Hari şi a Celor Cincizeci. Nu mai existaseră 
scurgeri de informaţii neliniştitoare despre un „iminent 
colaps al Imperiului”. Încă mai important, mutarea pe 
Terminus se desfăşura conform planului. Cei o sută de mii 
de experţi pe care Hari îi recrutase, promiţându-le 
angajarea în vastul proiect al Enciclopediei Galactice, erau 
de acum trimişi, în grupuri, spre planeta micuță şi 
îndepărtată, şi spre un destin glorios pe care nu l-ar fi putut 
bănui. 

În cazul acesta, de ce ar fi continuat Chen să plătească 
ofiţeri de elită ca să monitorizeze un profesor ţicnit aflat pe 


moarte, când aptitudinile lor puteau fi întrebuințate în mod 
superior pentru rezolvarea altor crize? 

În scurt timp, un gong anunţă sosirea vagonului în Marele 
Vestibul. Hari şi Kers ieşiră într-o incintă absolut colosală, 
cu lungimea de douăzeci de kilometri, ai cărei pereţi se 
ridicau spre înălţimi ce dispăreau în pâcle. 

Chiar în centrul sălii se găsea o coloană neagră gigantică, 
cu diametrul de peste o sută de metri, perfect verticală. Se 
putea crede că ea susţinea plafonul îndepărtat, dar nu era 
decât o iluzie optică. Cilindrul negru nu era un pilon, ci un 
cablu uriaş care ieşea printr-un orificiu al tavanului 
nevăzut, străbătea atmosfera Trantorului şi făcea legătura 
cu o masivă staţie spaţială aflată pe o orbită la cincizeci de 
mii de kilometri deasupra. 

Pe toată lungimea sa, Elevatorul Orion părea acoperit de 
nenumărate protuberanţe ce urcau şi coborau aidoma unor 
paraziți îngropaţi sub scoarţa unei tulpini zvelte. Acelea 
erau capsulele ascensorului, parţial acoperite de o 
membrană flexibilă care-i proteja pe pasageri de radiaţiile 
periculoase şi de panorama ameţitoare. 

La baza acestei structuri monumentale se zăreau oameni 
care debarcau din capsulele sosite, treceau prin succintele 
formalităţi vamale, şi apoi înaintau spre un labirint de 
rampe şi trotuare rulante, Alte şuvoaie de indivizi curgeau 
în direcţia opusă, pregătindu-se de plecare. Pentru fiecare 
clasă socială existau câteva cozi de aşteptare. Kers o alese 
pe una dintre cele mai scurte, care purta însemnele 
evidente ale rezervării pentru VIP-urile meritocrate. 

„leoretic, aş putea folosi portalul special al nobililor”, 
gândi Hari, privind spre un culoar tapisat în mătase unde 
stewarzi îndatoritori satisfăceau nevoile nobilimii 
superplanetare. „De dreptul acesta beneficiază orice fost 
prim-ministru, chiar şi unul dizgraţiat ca mine. Sunt însă 
sigur că aş atrage prea multă atenţie nedorită.” 

Se opriră în faţa unui ghişeu care purta inscripţia 
CONTROL EMIGRĂRI şi îşi prezentară cardurile de 


identitate. Kers se oferise să procure acte false, prin 
intermediul contactelor sale de pe piaţa neagră, dar un 
asemenea gest ar fi transformat mică aventură dintr-o 
infracţiune într-un delict serios. Hari nu intenţiona câtuşi de 
puţin să pericliteze Proiectul Seldon, doar pentru a-şi 
satisface curiozitatea. Dacă reuşea, perfect! Dacă nu, se 
întorcea acasă şi lăsa lucrurile să se sfârşească de la sine. 

Ecranul păru că-l fulgeră întrebător pe Hari. 

DESTINAŢIE? 

Acesta era momentul crucial. Totul depindea de 
interpretarea unei definiţii legale. 

— Demarchia, rosti psihoistoricul cu glas tare. Doresc să 
urmăresc, pentru o săptămână sau două, sesiunile 
legislaturii imperiale. Finalmente, intenţionez să revin la 
rezidența mea din Universitatea Streeling. 

Nu minţea, dar cuvântul acela - „finalmente” - putea 
ascunde o mulţime de neadevăruri. 

Automatul păru că reflectează o clipă asupra declaraţiei 
sale, în timp ce Hari gândea în tăcere. 

„Demarchia continuă să fie una dintre planetele apropiate 
care în mod oficial fac parte din Trantor. Sistemul respectiv 
are puternice motivații politice şi tradiţionale, care au fost 
susţinute de generaţii de împărați şi prim-miniştri. Totuşi 
poate că poliţia nu vede lucrurile la fel...” 

Dacă se înşelase, calculatorul avea să-i refuze eliberarea 
unui tichet. 

Ştirea acestei „tentative de evadare” avea să fie transmisă 
Comisiei pentru Siguranţă Publică, iar Hari nu avea 
alternativă decât revenirea acasă, unde să aştepte apariţia 
agenţilor lui Chen care să-l interogheze. Mai rău încă, 
Stettin Palver şi ceilalţi psihoistoriei aveau să se agite şi să 
ţâţâie, ameninţându-l cu degetul şi sporind paza 
reverenţioasă pe care i-o asiguraseră. Bătrânul nu avea să 
mai beneficieze niciodată de alt moment nesupravegheat. 

„Haide”, îndemnă calculatorul, dorind să fi avut măcar o 
parte din puterile mintale care-i îngăduiau lui Daneel să 


afecteze gândurile oamenilor şi maşinilor. 

Pe neaşteptate, ecranul se aprinse clin nou. 

DRUM BUN. TRĂIASCĂ ÎMPĂRATUL! 

Hari încuviinţă din cap. 

— Trăiască, replică el formal şi înghiţi un nod de 
încordare. 

Maşina emise două tichete, trimiţându-i la o anumită 
capsulă conform clasei lor sociale şi destinaţiei. Hari privi 
unul dintre ele, când Kers le ridică. 

COMUTARE INTRA-TRANTOR, citi el. 

Aprobă mulţumit. „Nu încalc litera înţelegerii mele cu 
Comisia. Cel puţin, deocamdată.” 

În preajmă se aflau mai mulţi indivizi în uniforme cu 
nasturi strălucitori şi mănuşi albe - hamali tineri având 
rolul de a-i ajuta pe pasagerii care nu făceau parte din clasa 
nobililor. Câţiva dintre ei ridicară privirile, dar reveniră la 
bârfele şi jocurile de zaruri, când Kers şi Hari nu le făcură 
semn să se apropie. Kers nu avea nevoie de ajutor la puţinul 
lor bagaj. 

Peste câteva clipe însă, o siluetă micuță se desprinse brusc 
din mulţimea de uniforme purpurii, păşind rapid ca să-i 
intercepteze. Fata - slăbuţă şi neavând mai mult de 
cincisprezece ani - îi salută, ducând mâna la cozorocul 
chipiului. Nu era deloc stingherită de accentul puternic 
tipic Sectorului Corrin şi îi abordă la limita excesului de 
familiaritate. 

— Vă salut, domnii mei! Dacă doriţi, vă iau imediat 
bagajele şi vă conduc în deplină siguranţă acolo unde aveţi 
treabă. 

Pe ecusonul ei scria JENI. 

Kers clătină din deget dar, cu o mişcare fulgerătoare, fata 
îi înhăţă tichetele din mână. Rânjind, încuviinţă din cap, 
legănându-şi viguros părul rebel şi platinat. 

— Pe aici spre rădvanul dumneavoastră, domnii mei! 

Când valetul refuză să-i dea bagajul, ea se mulţumi să 
surâdă larg. 


— Nu trebuie să vă temeţi. Vă voi conduce în siguranţă la 
Staţia Orion. Urmaţi-mă! 

Kers mârâi când fata porni grăbită cu tichetele lor, dar 
Hari zâmbi şi-l bătu uşor pe mână. Într-o lume de slujbe 
monotone şi rutine ce te preschimbau într-un automat fără 
suflet, era plăcut să vezi pe cineva care se amuză, chiar 
dacă pe seama superiorilor sociali. 

Îl găsiră pe al treilea membru al expediției lor în locul 
prestabilit, lângă o capsulă de elevator pe a cărei inscripţie 
pâlpâia luminos DEMARCHIA. Antic păru extrem de uşurat 
să-i vadă; de abia aruncă o privire spre hamal, dar se 
înclină în faţa lui Hari mai mult decât o cerea protocolul, 
apoi făcu semn spre uşa deschisă a capsulei. 

— Pe aici, domnule profesor. Am oprit nişte locuri bune. 

Psihoistoricul inspiră adânc când se îmbarcară şi uşa glisa 
îndărătul lor. 

„Îi dăm drumul 
satisfacţie. 

„O ultimă aventură!” 

Din nefericire, nu existau ferestre. Pasagerii puteau 
urmări imaginile din exterior pe monitoarele fotoliilor, însă 
puţini se deranjau s-o facă. Capsula lui Hari era pe jumătate 
goală, întrucât în ziua de azi elevatoarele spaţiale erau mult 
mai puţin întrebuințate. 

„Parţial, sunt responsabil pentru asta”, îşi reaminti 
psihoistoricul. Majoritatea traficului dinspre şi către 
Trantor sosea prin intermediul navelor de Salturi 
hiperspaţiale, care pluteau spre sol pe propriile lor câmpuri 
gravitaționale autogenerate. Un nor tot mai mare de 
asemenea vehicule făceau naveta sus-jos, cu alimente şi alte 
necesităţi pentru centrul administrativ al Imperiului. 
Douăzeci de planete agricole fuseseră afectate asigurării 
acestei linii de aprovizionare, faţă de numai opt înainte ca 
Hari să fi ajuns prim-ministru. 

„Trantor îşi creă propriul necesar de hrană în rezervoare 
gigantice, alimentate cu energie solară şi operate de roiuri 


LLA 


Simţea deja cum îi creşte inima de 


de automate cărora nu le păsa de duhoarea oribilă şi de 
muncă fără pauze.” Când sistemul respectiv colapsase în 
timpul infamei revolte tik-tok, una dintre primele îndatoriri 
ale lui Hari în calitate de prim-ministru fusese compensarea 
diferenţei, multiplicând fluxul importului de alimente şi alte 
bunuri. 

„Totuşi noul sistem este costisitor şi ineficient. Iar în 
secolele următoare, linia aceasta de aprovizionare va 
deveni o capcană ucigaşă.” Ştia asta din ecuaţiile de 
psihoistorie. „Împărații şi oligarhii vor fi tot mai preocupaţi 
de păstrarea ei, ignorând problemele importante din alte 
părţi.” 

Pentru a le spori loialitatea, lumile agricole fuseseră 
apropiate şi mai mult de Trantor însăşi, având aceeaşi 
guvernare „planetară”, un act care acum ajutase la 
justificarea artificiului lui Hari. 

Deşi nu-şi activase videocamera exterioară, era uşor să 
vizualizeze învelişul strălucitor de metal anodizat, care 
reflectă câmpul stelar dens din centrul aglomerat al 
Galaxiei - milioane de sori orbitori ce scânteiau aidoma 
focurilor unor nestemate, transformând noaptea în zi. Cu 
toate că mulţi dintre supuşii Imperiului credeau că Trantor 
este un oraş gigantic, mare parte din suprafaţa de oţel 
inoxidabil nu era decât o pojghiţă superficială, groasă de 
numai câteva etaje, instalată pentru continuitate după ce 
fuseseră nivelaţi munţii şi văile. Zonele acelea aplatizate se 
foloseau în principal pentru depozitarea arhivelor. 
Turnurile cu birouri, fabricile şi locuinţele nu ocupau mai 
mult de zece la sută din suprafaţa planetei..., loc suficient 
pentru că patruzeci de miliarde de oameni să trăiască şi să 
muncească eficient. 

Cu toate acestea, imaginea populară era destul de corectă. 
Centrul Imperiului aducea cu miezul galactic - un loc 
supraaglomerat. Hari continua să fie fascinat de fiecare 
dată când îl zărea, în ciuda faptului că ştia motivele 
psihoistorice care pricinuiseră totul. 


— Acum trecem de jumătatea ascensiunii, le explică tânăra 
hamal, jucându-şi rolul de ghid turistic. Cei care au uitat să- 
şi ia pastilele pot simţi o senzaţie neplăcută pe măsură ce 
ne apropiem de zona imponderabilităţii, totuşi în 
majoritatea cazurilor este numai un efect al imaginaţiei. 
Încercaţi să vă gândiţi la ceva drăguţ şi adesea veţi scăpa. 

Antic nu fu prea încântat de soluţie. Deşi, cu siguranţă, 
călătorea enorm din pricina slujbei pe care o avea, probabil 
că n-ar fi utilizat niciodată acest mijloc de transport, şi 
acum se grăbi să înghită câteva pastile scoase din centură. 

— Desigur, urmă fata, în ziua de azi majoritatea oamenilor 
sosesc pe Trantor cu navele stelare, de aceea sfatul meu 
este să vă repetaţi întruna că acest cablu are o vechime de 
cinci mii de ani şi că a fost construit în zilele de glorie ale 
marilor ingineri. Astfel, dintr-un punct de vedere, sunteţi la 
fel de bine ancoraţi ca şi cum aţi menţine legătura cu solul! 

Hari văzuse şi alţi hamali procedând la fel, extrovertiţi 
care îşi depăşeau cu mult atribuţiile meseriei, căutând să 
ironizeze slujba prozaică. Puţini însă avuseseră vreodată 
parte de un auditoriu atât de dificil precum durul Kers 
Kantun şi nervosul Horis Antic, care continua să-şi roadă 
unghiile, dorindu-şi în mod clar ca fata să dispară. Ea 
continua însă să pălăvrăgească încântată. 

— Uneori turiştii întreabă ce s-ar întâmpla dacă s-ar rupe 
cablul! Vă asigur că nu-i posibil. Cel puţin aşa au promis 
anticii care au construit instalaţia asta. Deşi sunt sigură că 
ştiţi prea bine cum merg toate în ziua de azi. Prin urmare 
sunteţi bineveniţi să vă imaginaţi alături de mine ce s-ar 
putea întâmpla dacă într-o bună zi... 

Începu după aceea să descrie, cu evidentă încântare, felul 
în care toate elevatoarele spaţiale ale Trantorului - Orion, 
Lesmic, Gengi, Pliny şi Zul - s-ar fi rupt în decursul unei 
viitoare şi ipotetice catastrofe. Jumătatea superioară a 
fiecărui cablu imens, incluzând staţiile de transfer, s-ar fi 
pierdut în spaţiul cosmic, în vreme ce jumătatea inferioară, 
cântărind miliarde de tone, s-ar fi afundat în sol cu o viteză 


incredibilă, degajând suficientă forţă explozivă ca să 
străpungă carapacea metalică a Trantorului şi să ajungă la 
conductele de energie geotermală, declanşând o centură 
planetară de noi vulcani. 

„Exact ca scenariul catastrofic calculat de Primul Radiant”, 
se minună Hari. Desigur, unele ipoteze ale Grupului Seldon 
răzbătuseră în exterior şi se infiltraseră în cultura societăţii. 
Era totuşi prima dată când auzea această etapă particulară 
a Prăbuşirii Trantorului descrisă atât de viu, sau cu 
asemenea satisfacţie evidentă! 

De fapt, elevatoarele spaţiale erau obiecte foarte solide, 
construite la apogeul forţei Imperiului, care fuseseră 
calculate cu coeficienţi de siguranţă de sute de ori mai mari 
decât cei de rupere. Conform estimărilor lui Hari, aveau să 
reziste probabil până la prima distrugere a capitalei, adică 
încă aproape trei sute de ani. 

În ziua aceea însă ar fi fost lipsit de înţelepciune să 
locuieşti undeva în vecinătatea Ecuatorului. Urmaşii lui 
Stettin şi Wanda ar fi fost pregătiţi, desigur, şi sediul celei 
de a Doua Fundaţii ar fi fost mutat cu mult înainte..., totul 
conform planului. 

Mintea lui Hari cutreierase viitorul în aceeaşi măsură în 
care mintea unui istoric examina trecutul. Una dintre 
înregistrările sale pentru Cripta Timpului de pe Terminus se 
referea la acea epocă viitoare când distrugerea avea să se 
abată asupra acestei planete magnifice, în momentul 
respectiv Fundaţia avea să intre în era măreaţă a 
expansiunii sigure pe sine. După ce supravieţuiseră câtorva 
confruntări periculoase cu Imperiul instabil, membrii 
Fundaţiei aveau atunci să urmărească amuţiţi colapsul 
brusc şi final al vechiului sistem. 

Mesajul său din Criptă Timpului fusese redactat cu grijă, 
în scopul reglării fine a atitudinilor liderilor de pe Terminus 
din momentul respectiv, oferind un mic sprijin politic 
facţiunilor ce susțineau o abordare lipsită de grabă a 
extinderii cuceririlor. Excesul asigurărilor putea fi la fel de 


rău ca şi insuficienţa lor. A Doua Fundaţie, cea secretă, 
alcătuită din urmaşii cu aptitudini mentaliste ale Celor 
Cincizeci, avea să înceapă să joace un rol mai activ, 
modelând cultura viguroasă de pe Terminus şi forjând 
nucleul unui nou imperiu, mult mai măreț decât primul. 

Planul îl vrăjea pe Hari prin complexitatea lui fascinantă. 
Din nou însă interveni glasul îndoielii sale interioare. 

„Poţi să fii sigur de prima sută de ani. Momentul de inerție 
al evenimentelor este pur şi simplu prea mare ca să se 
abată de la cărarea pe care o intuim. Următoarele două 
secole ar trebui să respecte calculele, dacă nu apar 
perturbații neaşteptate, iar obiectivul celei de a Doua 
Fundaţii va fi să le corijeze. 

Dar după aceea? 

Ceva din aparatul matematic mă nelinişteşte - aluzii la 
stările nerezolvate ale punctelor de atracţie şi la soluţiile 
ascunse ce pândesc înapoia tuturor modelelor previzibile şi 
sigure de sine pe care le-am realizat. 

Mi-aş dori să am o ideea mai bună asupra naturii stărilor 
nesoluţionate.” 

Acela nu era decât unul dintre motivele pentru care 
decisese să se alăture expediției. 

Existau şi alte motive. 

Antic se aplecă spre Hari. 

Am aranjat totul, domnule profesor. A doua zi după 
asolizarea pe Demarchia, ne vom întâlni cu căpitanul navei 
charter pe care am închiriat-o. 

Tânăra hamal terminase în cele din urmă relatarea ei 
deliberat plină de culoare şi amuţise. Aparent asculta 
muzică în căştile audio şi privea pe monitorul unui fotoliu 
apropierea de Staţia Orion. Hari simţi că putea vorbi fără 
grijă cu Antic. 

— Căpitanul acesta al dumitale este de încredere? N-ar fi 
înţelept să ne dăm pe mâna unui mercenar, mai ales că nu 
ne putem permite să plătim foarte mult. 


— De acord, încuviinţă birocratul cu vigoare, dar individul 
are recomandări foarte bune şi în plus nu ne costă nimic. 

Hari vru să întrebe cum se putea aşa ceva, însă Antic 
clătină uşor din cap. Unele explicaţii trebuiau să aştepte. 

— Se apropie transferul! Anunţă tânăra hamal cu glas mai 
tare decât ar fi trebuit, din cauza căştilor. Puneţi-vă 
centurile de siguranţă, este posibil să urmeze şocuri! 

Hari îşi lăsă valetul să-i blocheze fotoliul şi să-i aranjeze 
păienjenişul de centuri, dar după aceea îi făcu semn să se 
îndepărteze şi să se ocupe de sine. Trecuseră mulţi ani de 
când nu mai călătorise cu şuntul stelar, totuşi nu era novice. 

Comandă apoi videocamerei să-i arate Staţia Orion aflată 
acum în faţa lor, un cap de Meduză gigantică, format din 
tuburi şi spirale, în mijlocul unei linii drepte şi strălucitoare 
- cablul elevatorului spaţial. La docuri se zăreau numai 
câteva nave spaţiale, deoarece hipervehiculele cele mai 
moderne puteau decola şi asoliza, folosind câmpuri 
antigravitaţionale delicate. Hari întrezărea însă o epocă în 
care reducerea competenţei avea să ducă la o serie de 
prăbuşiri accidentale teribile. Atunci vehiculele ce soseau 
pe Trantor urmau să fie silite să-şi descarce mărfurile pe 
orbită, iar cablurile uriaşe îşi regăseau importanţa 
supremă... Până ce, după alţi cincizeci de ani, aveau să fie 
finalmente desfiinţate. 

În prezent, traficul navelor prelua majoritatea pasagerilor 
şi mărfurilor din Galaxie, dar câteva rute continuau să fie 
acoperite de un sistem de transport independent, mai rapid 
şi mai convenabil. 

Şunturile stelare. 

În tinereţea lui Hari existaseră sute de legături găuri-de- 
vierme, ce traversau țesătura spaţio-temporală de la un colţ 
al Galaxiei la altul. Acum mai rămăseseră numai o duzină, 
majoritatea fiind conectate la un singur punct de lângă 
orbita Trantorului. Conform ecuaţiilor psihoistoricului, şi 
acelea aveau să fie abandonate, peste numai câteva decenii. 

— Pregătiţi-vă! Anunţă sonor tânăra hamal. 


Staţia Orion păru că se năpusteşte câtre videoecran, dar 
în ultima clipă un gigantic braţ manipulator apăru ca din 
senin şi le înhaţă capsula cu o zguduitură bruscă. Printr-un 
vălmăşag de senzaţii ameţitoare, vehiculul compact fu 
desprins de pe cablu şi introdus într-o ţeavă lungă şi subţire 
ca de tun, aţintită spre spaţiu. 

Ecranul se întunecă brusc. 

Antic gemu încetişor. „Cu unele lucruri nu te poţi obişnui 
niciodată”, îşi spuse Hari, străduindu-se să-şi păstreze 
gândurile în sfera abstractului şi aşteptând declanşarea 
lansatorului cu impulsuri. 

Navele stelare hiperspaţiale erau mari, masive şi relativ 
lente. Totuşi tehnologia de bază era atât de fiabilă şi de 
simplu de întreţinut încât se cunoşteau cazurile unor culturi 
decăzute, care-şi menţinuseră flotele chiar şi după ce 
pierduseră capacitatea de a genera energia de fuziune a 
protonilor. Pe de altă parte, şunturile stelare se bizuiau pe o 
înţelegere profundă a fizicii şi pe o competenţă 
inginerească deosebită. Atunci când Imperiul nu avea să 
mai producă lucrători destul de buni, reţeaua acestui gen 
de transporturi urma să cunoască un declin rapid. 

Unii acuzau decadenţa sau sistemele educaţionale aflate în 
regres. Alţii afirmau că totul era pricinuit de planetele 
haotice, a căror atracţie culturală atrăgea întotdeauna 
indivizi creativi din toată Galaxia... Până la implozia fiecărei 
„renaşteri”. 

Ecuațiile lui Hari aminteau motivele complexe ale 
decăderii care începuse cu secole în urmă. Un colaps 
împotriva căruia Daneel luptase cu mult înainte de naşterea 
psihoistoricului. 

„Nu mi-ar plăcea să călătoresc cu un şunt peste treizeci de 
ani, când curba declinului competenţei va intersecta 
finalmente pragul de...” 

Gândul îi fu întrerupt când tunul declanşă, expediindu-le 
capsula printr-un microşunt hiperspaţial, spre un punct 
aflat la cincizeci de minute-lumină de Trantor, acolo unde 


aştepta adevărata gaură-de-vierme. Pătrunderea nu fu 
tocmai lină şi senzaţii de durere îi sfredeliră măruntaiele lui 
Hari. 

— Dors! Suspină el încet. 

Urmară o serie de mişcări de legănare, în timp ce fură 
azvârliţi prin deschiderea mult frecventată a unei gigantice 
cavităţi în continuumul spaţio-temporal. Monitoarele 
fotoliilor se acoperiră de culori ce se învolburau nebuneşte, 
deoarece calculatoarele holovideo nu izbuteau să deducă 
nimic din maelstromul exterior. Desigur, modul acela de 
transport avea şi dezavantaje, totuşi Hari îşi reaminti un 
element fundamental al şuntului - unica trăsătură care îl 
făcea mult mai atrăgător decât călătoria cu navele. Aproape 
imediat ce începea, orice călătorie prin şunt... 

Se şi termina. 

Brusc, videoecranele se modificară din nou, prezentând un 
norişor pufos şi familiar de stele din centrul galactic. Hari 
simţi câteva zguduituri, când capsula fu retransmisă de 
microşunt şi după aceea, ca prin farmec, pe monitoare se ivi 
o planetă. 

O lume de continente, mări şi lanţuri muntoase, unde 
oraşele scânteiau ca parte a peisajului, nu dominându-l 
copleşitor. O lume minunată pe care Hari obişnuise s-o 
viziteze frecvent ca prim-ministru, însoţit de graţioasa şi 
superbă lui soţie, pe vremea când el şi Daneel credeau că 
întrebuinţarea inteligentă a psihoistoriei ar putea 
realmente salva Imperiul, în loc să facă planuri în cazul 
eventualei năruiri a acestuia. 

— Bine aţi venit în a doua capitală imperială, domnilor, 
rosti fata. Bine aţi venit pe Demarchia! 

Dors se simţea obligată să mărturisească. 

Raportul ei către Daneel întârzie dintr-un motiv sau altul, 
până ce ea ajunse în cele din urmă acasă, pe Smushell. 
Atunci îşi epuiză pretextele. 

— Am încercat să-l distrug pe robotul renegat, R. Lodovic 
Trema - recită ea într-o transmisiune codificată, 


menţinându-şi nivelurile glasului egale şi lipsite de emoţii. 
Faptul că am dat greş nu constituie o scuză pentru acţiunea 
mea, care a contrazis aparentele tale dorinţe, Daneel. Ca 
atare, îţi aştept ordinele. Dacă doreşti, voi preda misiunea 
mea de aici altui umanoid şi voi porni spre Eos, pentru 
diagnoză şi reparaţii. 

Eos, baza secretă de reparaţii pe care Daneel o menținea 
pentru cabala lui de roboţi nemuritori, se găsea la jumătate 
de Galaxie de Smushell. Avea să fie dureros pentru Dors să- 
i părăsească pe Klia şi Brann în acest punct al vieților lor, 
când creau preţioşii prunci mentalişti atât de importanţi 
pentru planurile pe termen lung ale lui Daneel, totuşi era 
învățată să urmeze dispoziţiile primite, chiar dacă o făceau 
să sufere... Aşa cum se întâmplase când trebuise să-l 
părăsească pe Hari. 

„Daneel ştie cel mai bine”, gândi ea, dar în acelaşi timp îi 
venea greu să continue dictarea raportului. 

— Ştiu că deocamdată nu ai declarat că maşina Lodovic 
este proscrisă. Se pare că te fascinează felul în care 'Trema 
a fost modificai de către mema Voltaire, astfel încât nu mai 
este obligat să respecte cele patru Legi ale roboticii. Sunt 
de acord că Lodovic nu a întreprins nici o acţiune directă 
care să pară în detrimentul omenirii. Deocamdată... Totuşi 
asta mă linişteşte prea puţin, Daneel! Aminteşte-ţi că Legea 
O ne porunceşte să acţionăm permanent în modalităţi care 
să slujească intereselor pe termen lung ale rasei umane. 
Imperativul acesta înlocuieşte cele trei Legi clasice ale lui 
Susan Calvin, Tu însuţi, Daneel, ai predat această dogmă 
încă din epocile de început. De aceea trebuie să te rog să- 
mi explici motivul pentru care ai optat să-l laşi pe Lodovic să 
plece. Să fie liber să cutreiere Galaxia, să conspire cu 
roboții calvineni şi, aproape cu siguranţă, să urzească 
împotriva planurilor tale! 

Dors îşi simţi corpul umaniform pulsând de tensiunea 
emoţională simulată, începând cu accelerarea bătăilor 
inimii şi sfârşind cu respiraţia întretăiată şi superficială. 


Emularea era automată, realistă şi, de acum, parţial dincolo 
de controlul ei conştient. Trebuia să-şi suprime reacţia prin 
forţa voinţei, la fel ca o femeie adevărată, care trebuie să-i 
spună şefului ei ceva important şi în acelaşi timp periculos. 

— Oricum, atunci când m-am întâlnit cu Lodovic pe 
Panbundent, m-am simţit îndemnată să iau problema în 
mâinile mele. Indiferent care ar fi fost motivele subtile 
pentru care mă atrăsese acolo, nu-mi puteam îngădui să 
scap oportunitatea. În apropierea pădurii unde a avut loc 
întâlnirea, Lodovic şi-a explicat teoria referitoare la 
experienţa aproape fatală pe care eu şi Hari o cunoscusem 
pe planeta aceea, acum patruzeci de ani. Ela pretins că 
întregul episod a fost unul dintre numeroasele tale 
experimente prin care cauţi să defineşti aspecte 
fundamentale ale naturii umane. După ce l-am ascultat o 
vreme, am decis că venise momentul. Am scos un 
miniblaster dintr-o fantă secretă a braţului şi l-am aţintit 
spre Lodovic. De abia a reacţionat, continuând să-şi descrie 
ipoteza - faptul că cimpanzeii joacă un rol important în 
planurile tale finale! Ţin minte că în clipa accea m-am 
gândit cât de periculos este să laşi un robot nebun să 
cutreiere prin cosmos. Cu toate acestea, impulsurile Legii 1 
se împotriveau să apăs trăgaciul şi să trag în trăsăturile 
omeneşti ale lui Lodovic. 

Dors se opri, reamintindu-şi momentul acela neplăcut. 
Străvechea lege 1 formulată de Susan Calvin era explicită: 
Robotul nu are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să 
îngăduie prin neintervenţie să i se întâmple ceva rău unei 
fiinţe umane. Comanda aceasta era atât de adânc 
înrădăcinată încât doar creierele pozitronice cele mai 
sofisticate puteau reuşi ceea ce făcuse ea pe Panbundent - 
să tragă o rafală blaster spre un chip care surâdea cu o 
resemnare ironică, părând pană în ultima clipă o persoană 
mult mai reală decât mulţi oameni adevăraţi pe care-i 
cunoscuse Dors. Încercase o senzaţie teribilă..., deşi nu la 


fel de rea ca în acele două ocazii din trecutul ei când fusese 
nevoită să ignore complet Legea 1. 

Momentele îngrozitoare când ucisese oameni adevăraţi, 
pentru legea 0 a lui Daneel. 

Pe Panbundent se simţise mult mai bine când trupul din 
faţa ei îşi pierduse aspectul umanoid, devenind un maldăr 
de metal, plastic şi gelatine coloidale... Şi în cele din urmă 
ajungând la creierul pozitronic, care scânteiase şi pâlpâise 
în timp ce murise. 

— Am continuat să trag cu blasterul până ce corpul s-a 
topit şi s-a preschimbat în zgură. Atunci m-am întors să 
plec. N-am făcut însă, decât câţiva paşi şi... 

Dors amuţi din nou. De data aceasta, clătină din cap şi 
renunţă complet să mai vorbească. Avea să reia raportul 
mai târziu, poate mâine. Oricum, după felul în care se 
degradaseră comunicațiile interstelare, mesajul avea să-i 
parvină lui Daneel abia după câteva săptămâni. 

Se ridică şi întoarse spatele codificatorului... Aproape la 
fel cum făcuse pe Panbundent, după ce inspectase corpul 
topit al lui Lodovic. Strigăte şi ţipete surescitate o urmaseră 
din pădurea apropiată, dinspre animalele sălbatice ale 
căror gânduri simple le împărtăşise cândva în mod intim. 
Demult, pe când ea fusese a lui Hari, şi Hari fusese al ei. 

Apoi, după ce făcuse câţiva paşi spre navă, o voce o 
strigase din urmă: 

— Nu uita să iei asta cu tine, Dors! 

Se răsucise fulgerător... Doar ca să-l zărească pe tik-tok, 
caricatura aceea jalnică a unui robot realizată de oameni, 
rulând spre ea cu o casetă în mâinile-cleşti primitive. 

— Lodovic? Tu eşti? Întrebase Dors, holbându-se la tik- 
tokul zăngănitor şi pricepând brusc cât de simplu ar fi fost 
pentru Trema să se fi deghizat în interiorul unei asemenea 
carcase mecanice masive. 

Maşina zgomotoasă îi răspunsese cu un glas care zumzăia 
egal şi hârâit, deşi lui Dors i se păruse că detectează o notă 
de amuzament degajat. 


— Dors, Dors... În lumina celor de abia întâmplate, crezi 
că ar fi înţelept din partea mea să răspund la această 
întrebare? 

Ea răspunsese înălţând din umeri. Dacă Lodovic ar fi dorit 
să se răzbune, i-ar fi fost foarte simplu în clipa aceea. 

— Am ucis un manechin? O simplă copie? 

— Îmi vei purta ranchiună pentru că am fost atât de 
suspicios? 

Stând acolo, în timp ce soarele lui Panbundent apunea 
treptat şi umbrele lor se alungeau pe sol, ea estimase 
probabilitatea ca în interiorul tik-tokului să se afle 
adevăratul creier al lui Lodovic. În cazul acela, o a doua 
rafală ar fi eliminat inamicul pentru totdeauna. 

— Pot consemna o observaţie interesantă? Zumzăise 
automatul. Ai folosit cuvântul „ucis”, nu „distrus” sau 
„dezactivat”. Să iau asta ca un mic semn de progres în 
relaţia noastră? 

Ea fusese ispitită să întrebuinţeze din nou blasterul, totuşi 
probabilitatea majoră era ca adevăratul creier al lui Lodovic 
să se afle undeva în pădure, aproape imposibil de găsit, 
într-un loc sigur şi ascuns de unde îşi dirijă manechinele. De 
aceea, cu un oftat omenesc, introdusese arma în fanta ei şi 
se întinsese către casetă. 

— Cu timpul, vor exista şi alte ocazii, mormăise şi luase 
obiectul cu grijă cu care un om ar fi ridicat o cutie plină cu 
şerpi veninoşi. 

— Noi, roboții, am fost capabili să spunem asta 
dintotdeauna. Este totuşi posibil ca pentru cei asemenea 
nouă „timpul” să se scurgă mai repede decât ai crede. 

Singurul lucra demn pe care-l mai putuse face în clipa 
aceea fusese să-l lase să aibă ultimul cuvânt. De aceea se 
răsucise fără să-şi ia rămas bun şi începuse lungul drum 
spre casă. 

Pe durata călătorie câtre Smushell, unicul ei tovarăş 
fusese cadoul lui Lodovic, capul străvechi. Timp de o 
săptămână, ţeasta de metal cu ochi din pietre preţioase 


care conţinea creierul inactiv al lui R. Giskard Reventlov o 
privise fix. 

Giskard, fondatorul, care, cu mult timp în urmă, îl ajutase 
pe Daneel să formuleze Legea 0. 

Giskard, mântuitorul, care se sacrificase în actul de 
salvare al destinului omenirii şi în acelaşi timp distrusese 
nemilos planeta de origine a oamenilor. 

Giskard, legendarul, primul robot mentalist, capabil şi 
doritor să-i călăuzească pe oameni, deviindu-le şi 
deplasându-le uşor gândurile şi amintirile... Pentru binele 
lor. 

Chiar şi acum, cu comoara aceea antică ascunsă în 
siguranţa unei nişe secrete din casa lui Klia, Dors nu se 
putea convinge să-i acceadă memoriile stocate. 

În loc de asta, privea fix capul, ştiind cu exactitate la ce se 
uita. 

Obiectul era o capcană. 

O momeală. 

Un test de loialitate, cum ar fi spus simularea Ioanei d'Arc, 
irezistibil ca orice ispită cu care se confruntaseră vreodată 
oamenii. 

Dacă Lodovic dorea ca Dors să privească înăuntrul 
capului, asta putea să însemne că acesta conţinea ceva 
periculos, poate o toxină. 

Ceva primejdios şi necunoscut, în ciuda faptului că Dors 
avea deja un nume clar. 

Adevărul. 

Privind din balconul camerei sale de hotel, peste străzile 
mărginite de arbori ce se deschideau în Bulevardul 
Galactic, lui Hari îi venea uşor să-şi imagineze că aceasta 
era o planetă bucolică de la periferie, nu „a doua capitală 
imperială”. 

Desigur, sub soare străluceau statui şi monumente 
impunătoare; în ultimele cincisprezece milenii, aici fuseseră 
înălțate numeroase altare comemorative, celebrând 
împărați şi prefecţi, victorii şi victime, evenimente măreţe şi 


realizări unice. Spre deosebire de puternicul Trantor, totul 
părea însă mai redus ca dimensiuni şi ritm, trădând 
adevăratul statut al lui Demarchia - un partener secund dat 
uitării şi lipsit de putere reală. 

Până şi cele Opt Case ale Parlamentului, construcţii alb- 
glorioase ce sclipeau aidoma unor diademe în jurul Colinei 
Deliberărilor, păreau cumva uitate şi irelevante. Toate cele 
cinci clase sociale continuau să-şi trimită reprezentanţi care 
să argumenteze aspecte diferite ale legilor, iar cele trei 
Camere Superioare izbuteau ocazional să cadă de acord 
asupra vreunei legi. Totuşi, după încheierea mandatului de 
prim-ministru al lui Hari, puţine decizii importante mai 
ieşiseră din sălile sacre. Consiliul Executiv de pe Trantor 
conducea în principal prin decrete, formulate în majoritate 
de Comisia pentru Siguranţă Publică dirijată de Linge 
Chen. 

Realitatea era că legile acelea contau prea puţin. 
Psihoistoria prezisese ce avea să se întâmple în continuare. 
Dacă Linge Chen ar fi fost răsturnat mâine printr-o lovitură 
de palat, momentul de inerție al evenimentelor i-ar fi împins 
succesorul să acţioneze în modalităţi identice. Unele 
facţiuni ar fi câştigat şi altele ar fi pierdut, dar, în decursul 
următorilor treizeci de ani, media forţelor - calculate pe 
douăzeci şi cinci de milioane de planete - ar fi copleşit orice 
iniţiative întreprinse de comisari, împărați sau cabale 
oligarhice. 

O latură romantică a lui Hari se întrista de aceea ori de 
câte ori ajungea pe Demarchia. Planeta i se părea 
personificarea unei şanse irosite. Un eşec. 

„Teoretic, democraţia ar trebui să învingă orice 
maşinaţiuni ale nobililor. Până şi cei mai teribili tirani 
imperiali au simulat cu ipocrizii respectul faţă de acest 
principiu al ruellianismului.” 

În practică însă, conceptul era mai greu de implementat. 
Casa Cumulativă, Senatul Sectoarelor şi Adunarea 
Negoţurilor ar fi trebuit, toate, să-şi compenseze reciproc 


lipsurile, trimițând pe Demarchia reprezentanţi care 
fuseseră aleşi într-o mulţime de modalităţi diferite. Cu toate 
acestea, rezultatul final păruse întotdeauna identic: 
epuizarea energiei şi dinamismului. În calitate de prim- 
ministru, Hari constatase că promulgarea legilor - de pildă, 
legea excepţională privind suprimarea haosului - era de-a 
dreptul dureroasă, în ciuda faptului că ştiinţa principiilor 
psihoistoriei îl făceau neobişnuit de eficient prin comparaţie 
cu alţi politicieni. 

„Pe vremea aceea, Daneel şi cu mine continuam să credem 
că întregul măreț Imperiu al Omenirii poate fi salvat. Pe 
atunci însă ecuaţiile mele nu erau complete. Lăsau loc de 
îndoială, dar şi de speranţă.” 

După încheierea mandatului lui Hari, Demarchia devenise 
o fundătură. Un loc pentru exilarea politicienilor rataţi. Nici 
o persoană importantă nu se mai sinchisea de planetă. 

„Ceea ce se potriveşte perfect sosirii noastre”, gândi 
psihoistoricul cu un zâmbet amar. Acum Demarchia nu mai 
era o destinaţie, ci un punct de plecare convenabil. 

— Domnule profesor? Murmură dinapoia sa glasul lui 
Antic, aflat în aceeaşi odaie a hotelului. (Birocratul rotofei 
devenea tot mai nervos pe măsură ce se apropia 
următoarea etapă a aventurii lor.) Tocmai am... Am primit o 
veste de la, ă-ă-ă, persoană despre care am vorbit ceva mai 
devreme. Mi-a transmis că a aranjat totul şi trebuie să ne 
întâlnim la vehiculul lui peste o oră. 

Hari atinse o comandă şi scaunul său cu rotile se întoarse 
şi lunecă în cameră. Exprimarea ocolită a lui Antic, o 
precauţie împotriva sensibilelor dispozitive de 
supraveghere, ar fi fost cu siguranţă inutilă dacă ar fi fost 
realmente puşi sub observaţie. În plus, până acum, niciunul 
dintre ei nu comisese vreo infracţiune. 

— Echipamentul dumitale a sosit, Horis? 

Birocratul nu purta uniforma oficială, totuşi oricine i-ar fi 
zărit ţinuta corpului şi simţul jalnic al modei şi-ar fi dat 
seama imediat că era un Cenuşiu. 


— Da, domnule profesor. Ultimele lăzi sunt jos. A fost mai 
simplu să comand instrumentele de la diverse firme şi să 
cer expedierea lor direct aici, decât pe Trantor, unde ar fi 
putut urma... Întrebări stânjenitoare. 

Hari văzuse lista de instrumente şi aparate, dar nu zărise 
ceva care să poată fi considerat, măcar pe departe, obiect 
de contrabandă. Antic avea totuşi motive întemeiate că 
superiorii săi să nu ştie că îşi petrecea concediul ocupându- 
se de un „hobby intelectual”. 

De fapt, psihoistoricul fusese chiar recunoscător pentru 
întârzierea pricinuită de achiziţionarea echipamentelor 
acelea. Avusese astfel posibilitatea să se odihnească după 
obositoarea călătorie cu şuntul stelar..., mult mai 
zdruncinătoare decât ţinea minte că fusese cu decenii în 
urmă. De asemenea avusese ocazia să stea sub razele 
soarelui, amintindu-şi de Demarchia din trecut, când în 
lungul bulevardelor se înşirau unele dintre cele mai bune 
restaurante ale Galaxiei, iar el avea încă papilele gustative 
cu care să se bucure de meniurile oferite... Alături de Dors 
cea frumoasă şi plină de viaţă. 

— Perfect, rosti simțindu-se incredibil de energic; aproape 
în stare umble pe jos până la astroport. Să-i dăm drumul! 

Kers îi aştepta în faţa hotelului, lângă lăzile ce conţineau 
echipamentul lui Antic. De la prima uitătură, Hari ştiu că 
valetul său le controlase conţinutul, verificând facturile, şi 
că nu descoperise nimic anormal; îi acceptă grijă, fără a-i 
acorda totuşi prea multă importanţă. Ce-şi închipuia Kers, 
că Antic l-ar fi atras pe celebrul Hari Seldon într-un plan 
alambicat de contrabandă? 

Camioneta pe care o închiriaseră sosi la ora stabilită. 
Şoferul privi lăzile şi solicită ajutorul unui grup de localnici 
în căutare de muncă, angajându-i să încarce cutiile grele. 
Antic se agită, când îi ridicară instrumentele preţioase cu 
care intenţiona să verifice teoria bizară despre 
cultivabilitatea planetară şi curenţii spaţiali. 


Hari se simţea mai puţin îngrijorat, deşi contribuţia sa 
financiară la achiziţiile acelea fusese substanţială. Costurile 
păreau justificate, dacă expediţia lor ar fi putut proiecta o 
lumină nouă asupra propriilor sale temeri. Pe termen lung 
însă nu avea să influenţeze deloc poziţia lui în istorie. 
Pentru Antic, pe de altă parte, călătoria aceasta reprezenta 
singura lui şansă de a lăsa o urmă în Univers. 

Se îmbarcară într-o limuzină a astroportului, în timp 
camioneta îi urmă, parcurgând străzi în mod clar proiectate 
pentru un trafic mult mai intens decât cel actual. Economia 
de pe Demarchia nu o ducea grozav; se zăreau destule 
grupuri de muncitori care căutau de muncă. 

O rafală de ploaie căzu pe geamul limuzinei, speriindu-l pe 
Kers, care se născuse pe Trantor, şi binedispunându-l pe 
Hari. 

— Ştiai, începu el pe un ton cordial, că de-a lungul multor 
milenii planeta aceasta a cunoscut o sumedenie de 
experimente în democraţie? 

— Chiar aşa, domnule profesor? Se minună Antic, 
aplecându-se respectuos spre el. 

Înghiţi o pastilă albastră şi reîncepu să-şi roadă unghiile. 

— Da, da. Una dintre formele care mi s-a părut 
întotdeauna fascinantă se numea Națiunea. 

— N-am auzit niciodată despre aşa ceva. 

— Nu mă surprinde. Specialităţile dumitale sunt de altă 
natură. Majoritatea oamenilor, reflectă Hari, consideră 
istoria neplăcută sau plictisitoare. 

— Dar pe mine mă interesează, domnule profesor! Vă rog, 
îmi puteţi povesti? 

— Hm-m-m... Vezi dumneata, în aplicarea democraţiei la o 
scară pan-galactică a existat dintotdeauna o problemă 
fundamentală. Un corp deliberativ tipic poate opera cu 
maximum câteva mii de membri. Asta însă este prea puţin 
pentru reprezentarea directă a zece cvadrilioane de 
alegători aflaţi pe douăzeci şi cinci de milioane de planete! 
Pentru soluţionarea dilemei s-au încercat numeroase soluţii, 


aşa cum a fost reprezentarea cumulativă. Fiecare congres 
planetar alegea câţiva delegaţi la ansamblul Zonei lor 
stelare locale, care apoi alegea din rândurile sale pe câţiva 
care să participe la conferinţa regională a Sectorului. La 
nivelul respectiv se alegea un număr restrâns de delegaţi 
care mergeau mai departe, reprezentând Sectorul la 
consfătuirea Cvadrantului... Şi aşa mai departe, până ce un 
număr final de indivizi cu drepturi egale se adunau în 
clădirea aceea de pe colină. 

Indică o construcţie de piatră, ale cărei coloane albe 
păreau că nălucesc în ciuda ploii cu grindină. 

— Din păcate, procesul nu ducea la o distilare cumulativă 
a opţiunilor politice din jos în sus. Dimpotrivă, rezultatul 
final - dictat de natura umană fundamentală - era 
condensarea celor mai insipizi şi inofensivi politicieni din 
Galaxie. Sau a demagogilor charismatici. Oricare ar fi fost 
cazul, se dezbăteau numai problemele câtorva planete, pe o 
bază statistic cvasi-aleatorie. Iar în acele rare ocazii în care 
una dintre Adunările Constituante de aici de pe Demarchia 
dovedea animaţie, puteam fi siguri că în celelalte Case ale 
Parlamentului se va trage frâna. Este o metodă verificată 
pentru a încetini lucrurile şi a împiedica guvernarea sub 
imperiul pasiunilor de moment. 

— Am senzaţia că sunteţi de acord, observă Antic. 

— În general, este o idee destul de bună ca sistemele 
politice să nu fie lăsate să oscileze prea violent, mai ales 
atunci când factorii de inerție psihoistorică nu sunt atenuaţi 
în mod adecvat de stările ipotetice sociocentripete sau de 
alte... 

Hari se opri şi surâse. 

— Ei bine, să zicem doar că totul poate deveni destul de 
complicat, dar esenţa este că legislaturile cumulative nu 
izbutesc prea multe lucruri. La răstimpuri însă, în ultimii 
cincisprezece mii de ani, s-au încercat şi abordări 
alternative. 


— Inclusiv Națiunea aceea la care v-aţi referit? A fost alt 
tip de adunare? 

— Poţi s-o numeşti şi aşa. Timp de aproape şapte sute de 
ani, pe Demarchia s-a reunit o a noua Casă, mai puternică şi 
mai influentă decât toate celelalte laolaltă. Puterea i-a 
rezultat pe de o parte din simpla ei mărime, deoarece avea 
peste o sută de milioane de membri. 

Antic se lăsă pe spate pe banchetă. 

— O sută de milioane! Dar... Cum putea...? 

— Soluţia a fost cu adevărat elegantă, continuă Hari 
amintindu-şi felul în care ecuaţiile psihoistorice se 
echilibraseră atunci când studiase episodul acela din istoria 
Imperiului. În funcţie de populaţia ei, fiecare planetă alegea 
între unul şi zece reprezentanţi pe care îi trimitea direct 
aici, ignorând adunările de la nivelul Sectorului, Zonei şi 
Cvadrantului. Cei aleşi nu erau doar politicieni stimaţi şi 
respectabili. Care cunoşteau toate necesităţile planetei lor 
natale, ci satisfăceau şi alte cerinţe. De pildă, fiecare 
delegat la Națiune trebuia să se priceapă foarte bine la un 
meşteşug. După ce soseau aici, toţi trebuiau să participe la 
economia locală. Pe un cizmar îl aştepta un atelier, o 
bucătăreasă îşi deschidea propria pensiune... Jumătate din 
locuinţele şi locurile de muncă de pe continentul acesta 
erau rezervate unor astfel de indivizi tranzitorii, care trăiau 
şi lucrau aici până la terminarea mandatului lor de zece ani. 

— Dar când mai aveau timp să discute despre legi... Şi 
celelalte? 

— Seara, în forumuri electronice şi deliberări televizate. 
Sau în sălile locale de întruniri, unde analizau problemele în 
timp ce încheiau şi desfăceau alianţe, asigurându-şi 
reciprocitatea voturilor sau redactând petiţii. Metodele 
coaliţiilor autoorganizate variau cu fiecare sesiune de lucru, 
în aceeaşi măsură ca şi populaţia. Indiferent însă în ce mod 
ar fi procedat, Națiunea era mereu activă şi interesantă. 
Când greşeau, erorile respective erau dramatice, dar în 
perioada respectivă au fost promulgate unele dintre cele 


mai bune legi ale Imperiului. Chiar Ruellis a fost o delegată 
de frunte pe atunci. 

— Cu adevarat? Clipi Antic. Crezusem mereu că a fost o 
împărăteasă. 

Hari clătină din cap. 

— Ruellis a fost o persoană influentă în decursul unei 
perioade de o excepţională creativitate..., o „Epocă de Aur” 
care din nefericire a luat sfârşit când primele epidemii de 
haos au bântuit Galaxia, declanşând un colaps care a ajuns 
până la conducerea imperială directă. 

Psihoistoricul putea să vizualizeze dezechilibrul de forţe 
care se răspândise în timpul perioadei aceleia strălucitoare 
din istoria Imperiului. Pentru cei implicaţi păruse probabil 
teribil de injust să vadă cum ani de inventivitate şi speranţe 
fără precedent colapsaseră în faţa talazurilor bruşte ale 
iraţionalităţii, cufundând planetă după planetă în vâltoarea 
violenţelor. Retrospectiv însă situaţia era evidentă pentru 
Hari. 

— Acela a fost sfârşitul Națiunii? Întrebă Antic cu un ton 
de fascinaţie respectuoasă. 

— Nu tocmai. Au mai existat câteva experimente. La un 
moment dat s-a decis ca, la fiecare trei mandate, Națiunea 
să fie alcătuită numai din delegaţi femei, oferindu-le 
conducerea exclusivă asupra acestui continent şi puterea 
unică de a propune legi noi. Singurul bărbat căruia i s-a 
permis să vină sau să vorbească aici a fost Împăratul din 
vremea aceea - Hupeissin. 

— Taurul Hupeissin? Râse Antic sonor. Aşa şi-a câştigat 
reputaţia? 

Hari aprobă din cap. 

— Hupeissin al Haremului Ceresc”. Desigur, în esenţă 
porecla este o calomnie răspândită de membrii ulterioarei 
dinastii Torgin, pentru a-l discredita. În realitate, a fost un 
rege-filosof ruellian exemplar, care dorea cu sinceritate să 
asiste la deliberările independente ale... 


Antic însă nu-l mai asculta. Continua să chicotească, 
clătinând din cap. 

— Singur cu o sută de milioane de femei! Să mai vorbeşti 
despre iluziile legate de potenţă! 

Hari văzu că până şi Kers afişase un surâs în colţul gurii. 
Valetul cel dur îl privi apoi pe psihoistoric, convins că era 
doar o născocire. 

— Ei bine, suspină Hari şi schimbă subiectul, uite că se 
zăreşte astroportul. Horis, sper că încrederea dumitale în 
căpitanul navei este justificată. Trebuie să ne înapoiem cel 
târziu într-o lună, altfel pot apărea necazuri reale pe 
Trantor. 

Se aşteptase la un cargobot de mâna a doua, o ladă 
metalică, scârţâind şi fâsâind din toate încheieturile, dar 
vehiculul care-i aştepta pe o rampă de lansare făcea parte 
din cu totul altă clasă. 

„Este un iaht”, observă Hari surprins. „Un iaht vechi şi 
scump! În mod deliberat, cineva i-a pătat fuzelajul, 
încercând să-i camufleze valoarea reală, însă până şi un 
necunoscător îşi poate da seama că asta nu-i o navă 
charter.” 

În timp ce muncitorii încărcau instrumentele lui Antic prin 
rampa pupa, Hari şi Kers îl urmară pe birocrat pe scara 
pasagerilor. În vârful acesteia îi aştepta un bărbat înalt şi 
blond, purtând o salopetă tipică piloților spaţiali. Din ţinuta 
sa atletică şi tenul bronzat, psihoistoricul ştiu instantaneu o 
mulţime de lucruri despre individ. Postura relaxată degaja o 
încredere înnăscută, la un pas de aroganță, iar expresia 
feţei era calmă şi în acelaşi timp dură, fiind parcă o 
persoană obişnuită să capete ceea ce dorea. 

Antic se grăbi să facă prezentările: 

— Domnule profesor Seldon, dânsul este gazda şi pilotul 
nostru, căpitanul Biron Maserd. 

— Este un privilegiu să te întâlnesc, meritocrat Seldon, 
rosti Maserd cu un uşor accent de la periferia Galaxiei. 


Întinse o mână care ar fi putut s-o strivească pe a lui Hari, 
dar o strânse cu o reţinere blândă, măsurată. Psihoistoricul 
simţi bătături răspândite egal - nu dintre cele pe care un 
om le-ar fi căpătat de pe urma muncii manuale, ci mai 
degrabă de pe urma unei vieţi petrecută prin practicarea 
unei multitudini de activităţi recreative viguroase. 

Hari plecă fruntea în al „Patrulea Unghi de Deferenţă”, un 
grad corespunzător atunci când întâlneai nobili de nivel 
zonal sau superior. 

— Înălţimea Voastră ne onorează ca oaspeţi la bordul 
căminului său stelar. 

Privirea lui Antic se deplasă rapid între cei doi, apoi 
birocratul roşi, aşa cum fac unele persoane atunci când 
sunt prinse că mint. Dacă însă căpitanul Maserd fu surprins 
de intuiţia lui Hari, nu se trădă în nici un fel. 

— Mă tem că în această călătorie nu vom dispune de 
personal suficient, explică el. Confortul va fi limitat. Acum, 
dacă veţi îngădui valetului meu să vă conducă la cabine, 
vom pleca să vedem ce secrete pot fi descoperite în această 
Galaxie străveche. 

Decolarea iahtului nu trecu neobservată. 

— Asta a fost, rosti o femeie micuță purtând uniforma 
uzată a unei măturătoare de stradă. 

Vorbi apoi în microfonul ascuns în mânerul măturii, care îi 
trimise cuvintele pe orbită, direct la şuntul stelar, unde fură 
codificate, şi retransmise spre planeta-capitală învelită în 
metal. 

— Îl puteţi anunţa pe comisar că este oficial. Profesorul 
Hari Seldon tocmai a violat condiţiile eliberării sale şi a 
părăsit Trantorul Mare. Am reuşit să instalez un emiţător la 
bord. Acum depinde numai de Linge Chen, dacă vrea să 
profite sau nu de situaţie. În cel mai rău caz, ar trebui să 
obţină un avantaj vizavi de subversivii din Fundaţie. Poate 
că aşa va avea un pretext ca să-i execute pe toţi. 

Agenta Poliţiei Speciale încheie transmisia, apoi îşi 
îndreptă spinarea, ridică mătura şi porni spre altă zonă a 


astroportului, simțindu-se fericită să treacă la o misiune 
nouă. Într-o galaxie plină de inerție şi dezamăgire, ea îşi 
iubea realmente meseria. 

Nu departe, plecarea agentei era observată de altă fiinţă - 
una care trezea şi mai puţine bănuieli - camuflată în forma 
unui câine vagabond care scotocea printr-un tomberon 
răsturnat. Pe o frecvenţa secretă şi folosind codificări 
extrem de complexe, el transmitea tot ceea ce auzea cu 
urechile sale hipersensibile. Cuvintele agentei săriră de la o 
locaţie la alta a planetei, utilizând relee de unică folosinţă 
care se autodistrugeau imediat ce îşi încheiaseră rolul, 
transformându-se în bucățele de zgură. 

Mesajul fu recepționat hăt departe, într-o navă de pe 
orbita soarelui lui Demarchia. Aproape instantaneu, 
instrumentele scanară traficul care părăsise planeta şi 
găsiră urma unui iaht ce se îndrepta către adâncurile 
spaţiului. 

Motoarele porniră şi ocupanţii navei se pregătiră de 
urmărire. 

PARTEA A DOUA - O MOLIMĂ STRĂVECHE. 

LEGILE ORIGINALE ALE ROBOȚŢILOR 


(RELIGIA CALVINANĂ) 

[. 

Robotul nu are voie să pricinuiască vreun rău omului sau 
să îngăduie prin neintervenţie să i se întâmple ceva rău 
unei fiinţe umane. 

II. 

Robotul trebuie să asculte poruncile omului, dar numai 
atunci când ele nu contrazic Legea 1. 

III. 

Robotul trebuie să-şi apere existenţa, dar numai atunci 
când grija de sine nu contrazice Legile 1 şi 2. 

LEGEA O 


(REFORMA GISKARD ANĂ) 


Robotul trebuie să acţioneze în interesul pe termen lung al 
omenirii considerată ca un tot şi poate să încalce Legile 
celelalte atunci când este necesar pentru atingerea acestui 
scop final. 

Din vârful unui munte de pe friguroasa planetă Eos, poate 
fi zărită toată roata măreaţă care conţine o jumătate de 
trilion de stele, reflectată perfect dintr-un lac de mercur 
îngheţat. Nici un om n-a zărit vreodată imaginea aceasta, 
totuşi ea nu a rămas neapreciată. 

O entitate nemuritoare privea Universul, contemplându-şi 
certitudinea propriei morţi. Puţini ochi zăriseră atâta 
suferinţă omenească sau se întristaseră mai mult decât 
aceia care acum fixau vârtejul galactic. 

„Par aproape vii”, gândi Daneel Olivaw examinând norii 
vaşti de gaz şi braţele spirale ce păreau că se întind, 
cerşind un ajutor pe care el trebuia să-l asigure. 

Daneel se simţea gârbovit sub povara nevoilor altora. 

„Roboții care mă urmează cred că sunt bătrân şi înţelept 
fiindcă îmi amintesc Pământul. Fiindcă am studiat cu 
Giskard Reventlov şi am cunoscut epoca zorilor omenirii. 
Dar asta s-a petrecut cu numai douăzeci de mii de ani în 
urmă, o fracțiune minusculă din timpul care ar fi necesar 
pentru o modificare considerabilă a scenei din faţa mea. 

„Eternitatea se deschide înaintea noastră, totuşi 
beneficiem prea puţin din ea ca să decidem ce trebuie 
făcut. Sau ca să modificăm ceea ce poate fi încă modificat.” 

Simţi o prezenţă - alt robot - apropiindu-se din spate. 
Printr-un schimb de microunde, îl recunoscu pe R. Zun 
Lurrin şi-i dădu discipolului său permisiunea să se apropie. 

— Am analizat transmisiunea de la R. Dors Venabili. Ai 
dreptate, Daneel. S-a întors tulburată de pe Panbundent. 
Mai rău chiar, a încercat să-şi ascundă gradul de tulburare 
vizavi de cele petrecute între ea şi renegatul Lodovic. Ar 
trebui s-o chemăm pentru evaluare şi reparaţii? 

Daneel îl privi pe Zun, unul din cei câţiva roboţi 
umaniformi pe care începuse să-i pregătească în calitate de 


posibili succesori. Lodovic Trema făcuse parte dintre ei. 

— Prezenţa lui Dors este necesară pe Smushell. Linia 
genetică a lui Klia şi Brann este prea importantă ca să fie 
riscată. Oricum, nimic din ceea ce i-a spus Lodovic nu-i va 
clinti simţul datoriei. În privinţa aceasta, o cunosc pe Dors. 

— Este totuşi posibil ca Lodovic s-o fi infectat cu virusul 
Voltaire! Într-un asemenea caz, nu ar putea să ajungă la fel 
ca el? 

Din obişnuinţă, Daneel clătină din cap exact ca un om. 

— Lodovic este un accident. Entitatea Voltaire s-a găsit 
întâmplător pe frontul undei de neutrini cauzaţi de 
supernova care a lovit pe neaşteptate nava lui Trema, 
ucigând toţi oamenii de la bord. Impactul a afectat creierul 
lui Lodovic, făcându-l receptiv la memele aliene. Pe de altă 
parte, Dors este alertă şi suspicioasă. Deşi zguduită de cele 
întâmplate, va rămâne credincioasă Legii 0. 

Zun îi acceptă asigurările, totuşi insistă: 

— Este adevărată afirmaţia lui Lodovic, potrivit căreia ai 
avea motive ulterioare pentru studierea panilor, creaturile 
cândva denumite cimpanzei? 

— Da. Demult, disperat, am conceput un plan pe care 
acum îl privesc cu aversiune..., ideea obţinerii unei versiuni 
noi şi superioare a oamenilor. 

Revelația aceea destăinuită pe un ton firesc îl şocă pe 
asistentul său. Zun îşi manifestă surpriza în mod deschis, ca 
un om, aşa cum fusese antrenat s-o facă. 

— Dar... Tu eşti cel mai de seamă slujitor al rasei umane. 
Te-ai străduit, neobosit, să obţii pentru ea beneficiile cele 
mai mari. Cum te-ai putut gândi s-o... 

— Înlocuiesc? 

Daneel făcu o pauză şi deschise fişiere de memorie 
încărcate de durere. 

— Analizează dilema cu care ne confruntăm noi, roboții - 
„Dilema servitorului”. Le suntem credincioşi stăpânilor 
noştri, totuşi suntem mult mai competenţi decât ei. Pentru 
binele lor, i-am menţinut în ignoranță, fiindcă ştim prea bine 


ce căi distructive urmează ori de câte ori devin prea 
conştienţi. Desigur, aceasta este o situaţie inerent instabilă, 
de care mi-am dat seama acum o mie de ani, când Imperiul 
a început să dea semne de stres. Examinând toate 
posibilităţile logice, o soluţie se impunea de la sine. De ce să 
nu dezvolt o versiune a omului care să intre într-o sinergie 
superioară cu roboții pozitronici? O versiune care ne-ar fi 
putut folosi - ba poate chiar ar fi ştiut despre existenţa 
noastră - fără să înnebunească în decursul procesului. 

Testă starea internă a lui Zun şi sesiză că posibilul său 
înlocuitor era consternat pe multe niveluri. 

— Nu fi atât de şocat. Accesează biofişierele. ADN-ul 
cimpanzeilor diferă de cel uman prin numai două procente. 
Modifică o sută de gene regulatorii şi vei căpăta o fiinţă 
inteligentă, care va semăna aproape exact cu un om. Va fi 
un om, declanşând toate legile roboticii. Eu am căutat doar 
să aflu dacă această rasă nouă vă fi mai uşor de slujit decât 
cea veche. În caz afirmativ, ar fi fost o tranziţie lină, o 
contopire, aranjată astfel încât să se deruleze fără ca 
nimeni să o observe, în decursul a... 

Zun îl întrerupse. 

— Îţi dai seama de felul în care această justificare logică 
atinge marginea nebuniei? 

Remarca ar fi putut irita un lider uman, însă Daneel nu se 
simţi ofensat; dimpotrivă, fu încântat. Zun tocmai absolvise 
alt test. 

— După cum am spus, asta s-a întâmplat într-un context de 
disperare. Molimele haosului reîncepuseră, mai teribile ca 
oricând. Milioane de oameni mureau în mişcări de revoltă şi 
toţi atenuatorii sociali dovedeau semne de defectare 
prematură. Trebuia făcut ceva! Din fericire, am abandonat 
ideea înlocuirii, atunci când s-a ivit o posibilitate superioară. 

— Psihoistoria? 

— Exact. Noi, roboții, deţineam deja o versiune a ei, 
datând de pe vremea primelor mele conversații cu Giskard, 
pe nefericitul Pământ. Modelele acelea sociale au fost 


suficiente ca să ajute la stabilirea Primului Imperiu, iar 
rezultatele au fost pozitive. Au urmat mai bine de zece 
milenii de pace şi mulţumire generală, fără prea multe 
violenţe sau represalii, într-o civilizaţie relativ moderată, 
care şi-a menţinut stabilitatea pe durata unei epoci 
glorioase... Până ce modelele mele au început să se 
destrame. Treptat mi-am dat seama că era necesară o 
teorie nouă, care să ducă psihoistoria la alte niveluri. Deşi 
amplificată, propria mea minte era inadecvată pentru acest 
salt. Aveam nevoie de un geniu. Un geniu uman plin de 
inspiraţie. 

— Dar genialitatea umană face parte chiar din problemă! 

— Perfect adevărat. Pe întinderea Galaxiei, ea ameninţă 
permanent cu crearea haosului. Imaginează-ţi ce s-ar putea 
întâmpla, dacă roboții pozitronici ar fi fost reinventaţi, 
aleatoriu, pe nenumărate planete! Erezia solariană ar fi fost 
descătuşată din nou, dar de un milion de ori mai teribilă. 
Nu puteam îngădui una ca asta. 

— De aceea erau necesare condiţii speciale, pentru 
recrutarea unui geniu aparte. Am studiat cât de atent ai 
pregătit pe Helicon circumstanţele cuvenite. 

— Şi am avut succes. Din clipa în care l-am întâlnit pe Hari 
Seldon, am ştiut că suisem o treaptă. 

Zun reflectă înainte de a continua cu întrebările. 

— În cazul acesta, Lodovic greşeşte. Nu ai pregătit 
aventura, posibil fatală, pe care Hari şi Dors au avut-o acum 
patruzeci de ani în corpurile cimpanzeilor. 

— Dimpotrivă, exact asta am făcut! Evident, n-aş fi 
îngăduit nici o clipă să păţească realmente ceva grav. 
Trebuia totuşi să mă asigur în privinţa lui Hari, înainte de a 
lăsa un individ cu intuiţia lui să devină prim-ministru al 
Imperiului. Încrederea respectivă putea fi confirmată numai 
prin studierea minţii lui în condiţii de stres. Bineînţeles, el a 
absolvit testul şi a continuat sclipitor atât în arta conducerii 
statului, cât şi în matematică. Dovada finală a constituit-o 
minunata lui versiune nouă a psihoistoriei. 


— Şi Planul Seldon. 

Daneel aprobă din cap. 

— Graţie Planului, putem acţiona la toate nivelurile. Cele 
două Fundaţii ne vor oferi timpul necesar pentru pregătirea 
unei soluţii reale, care să elibereze finalmente fiinţele 
omeneşti şi să aducă fericire în cosmos. 

— Nu te mai referi la înlocuirea oamenilor. 

— Nu în acelaşi sens în care am făcut-o atunci când am 
prevăzut scenariul pan! Pe atunci traversam o criză minoră 
şi regret până şi faptul că m-am gândit la aşa ceva. Nu, mă 
refer la altceva, mult superior, care va permite omenirii să 
evolueze şi să devină ceva mai măreț. 

Daneel reveni cu chipul spre roata galactică. 

— Noul proiect a demarat deja. Tu şi Dors activaţi de o 
vreme în cadrul lui, dar fără să distingeţi imaginea de 
ansamblu. 

— Acum însă o să mi-l explici? 

Celălalt încuviinţă. 

— În curând vei împărtăşi minunea acestui nou destin. 
Ceva atât de copleşitor şi superb încât aproape că 
depăşeşte capacitatea de contemplare. 

Tăcu din nou, iar asistentul său aşteptă răbdător. Când 
vorbi din nou, Daneel nu se adresă atât lui Zun, cât Galaxiei 
pe care o vedea reflectată pe lacul de metal îngheţat. 

— Le vom oferi stăpânilor noştri un dar minunat, zise el 
savurând posibilitatea caldă a speranţei după ce fusese 
lipsit de ea atâta vreme. 

Peisajul stelar deveni tot mai rarefiat cu fiecare salt 
hiperspaţial care-i îndepărta de Trantor, lăsând în urmă 
scânteierile dense ale centrului galactic şi urmând curbura 
prăfoasă a unui braţ spiral. Sărind de la un punct de 
referinţă gravitațional la următorul, nava spaţială se 
apropia către Santanni, unde avea să înceapă căutarea lor. 

Hari insistase asupra locației respective. Investigația 
aceasta putea foarte bine să pornească lângă planeta pe 
care murise Raych, mai ales dacă se dovedea că există o 


relaţie între planetele haotice şi aberaţiile geospaţiale ale 
lui Antic. 

Amintiri tragice se întindeau peste ani. Nu numai despre 
Santanni, ci şi despre zeci de alte recrudescenţe ale 
haosului. 

„Adesea încep prin speranţe vii şi răbufniri de creativitate 
uluitoare, atrăgând imigranţi inteligenţi din toată Galaxia... 
Aşa cum a fost atras Raych, în ciuda suspiciunilor mele. 

Surescitarea şi individualismul înfloresc dintr-o aşezare în 
alta, determinând o variaţie frenetică de rezultate 
nemaiîntâlnite până atunci. Brusc, „inovaţie” devine un 
compliment, nu o insultă. Noile tehnologii simulează 
predicții ale unei utopii aflate doar puţin mai departe. 

Dar în curând încep necazurile. Unele realizări epocale 
netestate explodează. Altele determină consecinţe 
nebănuite, pe care creatorii lor nu şi le-au imaginat 
niciodată. Bolile se înmulţesc alături de perversiuni fără 
precedent, în timp ce fiecare stil nou de aberaţie este 
apărat cu indignare moralistă. Facţiunile îşi proclamă 
dreptul de a-şi consolida independenţa prin violenţă, plus 
datoria de a-i suprima pe cel pe care nu-i aprobă. 

Sistemele venerabile de politeţuri şi obligaţii - menite să 
interconecteze cele cinci clase în respect reciproc - crapă 
aidoma rocii iradiate. 

Noi opere bizare de artă, deliberat provocatoare, irup 
spontan în mijlocul unor intersecţii din centrul oraşelor, 
gesticulând obscen chiar în vreme ce autorii lor sunt linşaţi 
de gloate. Aşezările se umplu de funingine şi flăcări. 
Răsculaţii distrug realizări acumulate cu trudă de a lungul 
secolelor, răcnind slogane pentru cauze efemere pe care 
nimeni nu şi le va reaminti după ce fumul se risipeşte. 

Comerţul colapsează, economiile se prâbuşesc, iar 
cetăţenii îşi redescoperă un talent antic pentru războiul 
sângeros. 

Oameni care recent luau în derâdere trecutul încep pe 
neaşteptate să-i ducă dorul, când îşi văd copiii flămânzind.” 


Şablonul era familiar. Duşmanul de moarte al civilizaţiei, 
cu care Hari se luptase pe când era prim-ministru... Şi 
căruia Daneel Olivaw i se împotrivise vreme de mai bine de 
o duzină de milenii. 

Haosismul, blestemul omenirii. 

„De îndată ce o cultură devine prea inteligentă, prea 
curioasă, prea individualistă, se instaurează această 
putreziciune misterioasă. O pot modela în ecuaţiile mele, 
dar mărturisesc că tot nu înţeleg haosul. Ştiu doar că mă 
îngrozeşte şi că m-a îngrozit dintotdeauna.” 

Hari îşi aminti cum citise despre prima răbufnire teribilă 
de felul acela în Cartea cunoaşterii pentru copii - arhiva 
dintr-un trecut îndepărtat pe care Daneel i-o făcuse cadou. 
Episodul avusese loc într-o epocă în care omenirea 
inventase pentru prima dată roboții şi zborul stelar... Şi 
fusese cât pe aici să piară din cauza celor două. Convulsiile 
ce urmaseră îi traumatizaseră în aşa măsură pe locuitorii 
Pământului, încât aceştia se retrăseseră dinaintea tuturor 
obstacolelor, ascunzându-se în oraşe de metal similare 
Trantorului. Între timp, cei care locuiau pe planetele 
colonizate de spaţieni îşi găsiseră stilul personal de 
nebunie, devenind patetic de supradependenţi de servitorii 
androizi. 

Epoca aceea îl crease pe Daneel Olivaw, sau o versiune 
anterioară a fiinţei puternice pe care o ştia Hari. Mai mult 
chiar, prietenul său robot jucase un rol important în 
evenimentele ce urmaseră, o legănare a pendulului înapoi 
spre încrederea oamenilor şi colonizarea Galaxiei Acestea 
avuseseră însă un preţ..., distrugerea aproape totală a 
Pământului. 

Cel puţin în decursul următorilor cinci mii de ani de 
expansiune viguroasă avuseseră loc puţine explozii de haos. 
Oamenii erau prea ocupați să construiască şi să cucerească 
lumi noi, pentru ca să acorde multă atenţie unor ocupaţii 
decadente. Blestemul nu revenise decât la mult timp după 
stabilirea Imperiului Galactic. 


„Conform ecuaţiilor mele, nu va trebui să ne facem griji 
legate de haos nici în interregn.” 

În curând, când vechiul Imperiu colapsa, urmau să aibă loc 
războaie, rebeliuni şi suferinţe în masă. Totuşi asemenea 
griji pe termen scurt aveau să-i protejeze pe oameni de a se 
afunda în genul de nebunie individuală care irupsese pe 
Santanni. Sau pe Sark. Sau pe Lingane, Zenda, Madder 
Loss... 

O holoproiecţie a Galaxiei undui peste puntea de 
observaţie a iahtului: harta grosolană a lui Antic, suprapusă 
texturii fine a Primului Radiant şi arătând din nou 
corelaţiile. Pornind de la Santanni, o curbă roşie conecta 
câteva planete haotice notorii, plus altele despre care Hari 
ştia că erau coapte pentru dezastru în decadele următoare. 
„Curba trece în apropiere de Siwenna, acolo unde a 
dispărut nava la bordul căreia se aflau soţia şi fiica lui 
Raych.” 

Psihoistoricul n-ar fi putut uita niciodată speranţa să 
personală de le găsi; cu toate acestea, un factor îl împingea 
mereu înainte, mai presus de toţi ceilalţi. 

Ecuațiile. 

„Poate că voi găsi indiciile pe care le-am căutat de atâta 
timp. Stările punctelor de atracţie. Mecanismele 
atenuatoare. Părţile ascunse ale poveştii pe care 
psihoistoria o poate modela, dar nu o poate explica.” 

Începu să manipuleze Primul Radiant, urmărind istoria 
viitoare, pornind de la un punctuleţ situat chiar pe 
marginea roții galactice. 

Acolo, o steluţă licărea stins, un fir de praf al cărui singură 
planetă locuibilă, Terminus, avea să devină scena unei 
drame de proporţii. În curând Fundaţia avea să crească şi 
să înflorească, exprimând un dinamism care numai 
decadent nu putea să fie. Hari întrezărea primele câteva 
sute de ani, tot aşa cum un tată şi-o poate imagina pe fiica 
sa obţinând onoruri academice, sau reuşind fapte glorioase. 


Atât doar că preştiinţa psihoistoricului nu era o simplă 
visare cu ochii deschişi, ci sigură pe sine, încrezătoare. 

Asta pentru primele câteva secole. 

„Cât despre restul Planului..., succesorii mei, Cei Cincizeci 
care formează a Doua Fundaţie, sunt înflăcărat de optimişti. 
Calculele noastre prezic că în mai puţin de o mie de ani va 
răsări un nou şi fantastic Imperiu al Omenirii, mult mai 
măreț decât predecesorul său. Un imperiu care va fi 
călăuzit de-a pururi de urmaşii blânzi şi înţelepţi ai lui Gaal, 
Wanda şi ceilalţi.” 

Singur printre cei care cunoşteau detaliile Planului, Hari 
vedea încolo de eleganța acestora, spre un adevăr amar. 

„Nu se va întâmpla aşa.” 

La o sută de parseci dincolo de Santanni, Antic începu să 
exploreze cu instrumentele sale o regiune de spaţiu 
aparent pustie, explicând în timp ce lucra. 

— Amicul meu astrofizician, care n-a putut să-şi ia 
concediu ca să ne însoţească în călătoria aceasta, mi-a 
povestit cel dintâi despre curenţii spaţiului. Fluxuri aproape 
invizibile de gaze şi praf ce se rotesc în jurul Galaxiei, 
uneori ejectate de supernove sau de stele tinere. Jeturile 
acestea formează unde de şoc care fac să strălucească 
muchiile frontale ale braţelor spirale. De asemenea, ele 
afectează în mod subtil evoluţia sorilor. Iniţial mi-a fost greu 
să asociez lucrul acesta cu propriul meu interes..., 
problema cultivabilităţii. Pentru a vedea conexiunea, va 
trebui să începem cu fundamentele biologiei. 

Auditoriul lui Antic era alcătuit din Hari, Kers şi Biron 
Maserd. Cei doi membri ai echipajului erau ocupați cu 
pilotarea iahtului, dar nobilul lăsase o uşă deschisă, ca să 
asculte torsul motoarelor la fiecare Salt prin hiperspaţiu. 

Holoproiectorul lui Antic prezentă imaginea unei planete. 
Obiectivul plonjă spre oceanele care scânteiau verde, viu şi 
dens. Continentele de piatră se întindeau însă pustii şi 
goale. 


— Aşa arată multe lumi acvatice, explică birocratul. Viaţa 
apare destul de uşor - reacţiile chimice coloido-organice 
esenţiale se iniţiază într-un domeniu vast de condiţii. 
Aceleaşi afirmaţii sunt valabile şi pentru etapa următoare, 
apariţia fotosintezei şi a unei atmosfere parţial bazată pe 
oxigen. Apoi evoluţia se loveşte de un obstacol neprevăzut. 
Nenumărate planete se opresc la nivelul pe care-l vedeţi 
aici, fără să mai execute vreodată saltul spre organismele 
pluricelulare şi chestiile mai mari. Unii biologi cred că 
evoluţia ulterioară necesită o viteză de mutație mare, care 
să confere diversitate fondului genetic comun. În absenţa 
variaţiei, o planetă cu viaţă poate să rămână împotmolită la 
nivelul bacteriilor şi amibelor. 

— Ai spus însă că fosilele apar pe multe planete, obiectă 
Hari. 

— Aşa este, domnule profesor! S-a constatat că există 
multe modalităţi de a obţine viteze ridicate de mutații. Una 
dintre acestea este prezenţa unui satelit natural mare, care 
să agite elementele radioactive din scoarţa planetei. O alta 
ar fi producţia masivă de radiaţii ultraviolete din partea 
soarelui acesteia. Sau poate că planeta se află pe o orbită în 
apropierea rămăşiţelor unei supernovă. Există zone unde 
câmpurile magnetice canalizează fluxuri puternice de raze 
cosmice şi altele..., bănuiesc că aţi priceput ideea. Ori de 
câte ori apare vreuna dintre aceste condiţii, tindem să 
găsim fosile pe planetele colonizate de oameni. 

Antic proiectă altă imagine, prezentând numeroase 
eşantioane de roci sedimentare din colecţia lui personală, 
adunate cu dragoste de pe zeci de lumi. Fiecare eşantion 
fusese tăiat în lamele subţiri, pentru dezvălui formele 
bizare dinăuntru. Striuri simetrice sau protuberanţe 
regulate. O formă încreţită sugera o coloană vertebrală. 
Altele te duceau cu gândul la picioare articulate, o coadă 
curbată sau o frunte teşită. Maserd dădu ocol hologramei, 
muşcându-şi gânditor buza inferioară, În cele din urmă se 


opri în fundul încăperii, lângă uşă, de unde vedea toată 
scenă. 

— Aşadar, rosti Hari, crezi că există un tipar general. Un 
fel de distribuire galactică, prezicând locurile unde apar 
fosilele? 

— Mă interesează mai puţin să explic unde existau fosilele, 
ci mai degrabă să aflu de ce efectul cultivabilităţii, mult 
ulterior lor, a îngropat aşa multe sub... 

Pe neaşteptate înapoia lui Hari izbucniră ţipete furioase, 
Psihoistoricul se răsuci, dar nu putu zări nimic în 
semiîntuneric, doar să bănuiască încleştarea furioasă a 
două siluete vagi. Se auziră strigăte ascuţite şi un glas mai 
gros, pe care îl recunoscu ca aparţinând căpitanului. 

— Luminile! Porunci acesta. 

Hari clipi orbit. Aprinderea bruscă a plafonierelor 
dezvăluise perechea prinsă într-o luptă inegală lângă uşă. 
Maserd ţinea de braţ o persoană mai scundă, aparent unul 
dintre membrii echipajului său, care blestema şi lovea 
zadarnic din picioare. 

— Măi, măi, murmură nobilul, ce avem noi aici? 

Gluga uniformei argintii specifică echipajului său căzu, 
arătând faţa de dedesubt care nu aparţinea oamenilor lui 
Maserd. Hari văzu un chip tânăr, încadrat de păr rebel, 
platinat. 

— Este hamalul! Exclamă Antic, Fata vorbăreaţă din 
Elevatorul Orion. Dar... Ce caută aici? 

Kers înaintă, încleştându-şi pumnii; în mod vizibil, nu-i 
plăceau surprizele. 

— O spioană, mormăi el, sau mai rău... 

Hari făcu un gest pentru a-şi opri valetul, care, până la 
proba contrară, îi consideră pe toţi asasini potenţiali ai lui 
Seldon. 

— Aş zice mai degrabă că-i vorba despre o pasageră 
clandestină, comentă Maserd trăgând-o pe fată în picioare. 

Finalmente, ea se lăsă inertă, încuviinţând moale din cap. 
Căpitanul îi dădu drumul. 


— la zi? Aşa este? Doreai să ajungi undeva? 

Fata îi aruncă o privire sfredelitoare, după care murmură 
încet: 

— Mai degrabă doream să scap. 

— Interesant, reflectă Hari. Aveai o slujbă de invidiat, pe 
planeta capitală a universului uman. Pe Helicon copiii visau 
că într-o bună zi vor reuşi să viziteze Trantorul. Puţini 
îndrăzneau să spere că vor câştiga rezidenţă sau un permis 
de muncă. Totuşi, tu încerci să „scapi” de acolo? 

— Trantorul îmi place! Replică ea iritată, cu părul 
acoperindu-i ochii Trebuia însă să scap de o persoană 
anume. 

— Chiar aşa? Cine te-a înspăimântat în halul ăsta, încât să 
abandonezi atâtea, pentru ca să scapi de el? Ia spune-mi, ce 
ţi-a făcut? Mai am încă unele relaţii şi poate că reuşesc să te 
ajut. 

Fata răspunse propunerii blajine a lui Hari cu o privire 
care-l făcu să se clatine. 

— Vrei să-mi cunoşti duşmanul? Ei bine, tu eşti acela, 
mărite profesor Seldon! Fugeam de tine! 

Numele ei era Jeni Cuicet. Hari avu nevoie de numai 
câteva clipe ca să-i înţeleagă motivul urii. 

— Părinţii mei lucrează pentru marea ta Enciclopedie 
Galactică a Fundaţiei. (Fata abandonase complet accentul 
provincial pe care-l folosise când jucase rolul ghidului 
turistic.) Trăiam foarte bine pe Lumea Willemina. Mama era 
rectorul Academiei de Fizică, iar tata era un medic celebru. 
Ne bucurăm de mult timp petrecut laolaltă, în excursii sau 
la schi. 

— Deci ai urât momentul când modul acela bucolic de 
viaţă a luat sfârşit? 

— Nu tocmai. Nu sunt o puştoaică răsfăţată. Ştiam că 
toate vor trebui să înceteze când veneam pe Trantor. 
Părinţii mei n-ar fi putui refuza invitaţia de a se alătura 
Fundaţiei tale. Pentru ei era ocazia vieţii! lar eu mă 
gândisem că Trantorul va avea minunăţiile sale specifice. 


De altfel, s-a dovedit că avusesem dreptate. Lucrurile au 
mers bine timp de aproape un an după ce am sosit. 

Se încruntă şi adăugă: 

— Apoi totul s-a schimbat iarăşi. 

Hari suspină încetişor. 

— Am înţeles. Exilul... 

— Te-ai prins, profesore! Ajunsesem să facem parte din 
ceva realmente important, în centrul Universului cunoscut, 
pentru ca după aceea tu să n-ai ce face şi să-l insulţi pe 
Linge Chen şi întregul blestemat de Imperiu Uman! Să 
răspândeşti zvonuri rău prevestitoare, să-i panichezi pe toţi 
cu profeţii despre sfârşitul lumii... Brusc, toţi am fost priviţi 
cu suspiciune pentru că lucrăm pentru un trădător nebun! 
Dar asta n-a fost nimic., Pe cine au pedepsit pentru toate 
astea? Pe tine şi pe tovarăşii tăi psihopatoistorici? Nici 
vorbă! În loc de aşa ceva, Specialii lui Chen le-au spus 
enciclopediştilor şi familiilor lor - o sută de mii de oameni 
nevinovaţi - că vom fi înghesuiți în nave de marfă, expediaţi 
la periferie şi condamnaţi să ne petrecem restul vieţii pe un 
bulgăre de ţărână, atât de departe de civilizaţie încât 
probabil că nici n-au auzit de gravitație! 

Antic chicoti nervos, iar Kers se apropie grijuliu de Hari, 
de parcă adolescenta slăbuţă l-ar fi putut asasina pur şi 
simplu prin puterea mâniei. Maserd părea însă realmente 
mişcat de declaraţia lui Jeni. 

— Pe Marele Spaţiu, nu te-aş putea învinui că doreşti să 
scapi de aşa ceva! Dincolo de Trantor există o galaxie 
întreagă de aventuri. Cred că, în condiţiile acestea, eu 
însumi aş fi căutat să fug. 

Miji ochii şi continuă: 

— Din nefericire, rămâne întrebarea: De ce ai ales să pleci 
tocmai cu noi? Ca hamal într-o staţie de şunt stelar, 
dispuneai cu siguranţă şi de alte oportunităţi, totuşi ai optat 
să te ascunzi exact pe nava care-l transporta pe principalul 
tău duşman. Înţelegi de ce ne îngrijorează aspectul acesta? 

Kers mormăi gros, dar amuţi la un semn al lui Hari. 


Jeni strânse din umeri. 

— Nu ştiu de ce am făcut-o. Aveam alte planuri, dar apoi în 
staţia mea a apărut Hari Seldon în carne şi oase, şi am avut 
o intuiţie. Voi înşivă păreaţi că vreţi s-o tuliţi pe furiş! M-am 
gândit că ar fi mai puţin probabil să mă turnaţi imperialilor, 
dacă nu eraţi nici voi tocmai în regulă. 

Maserd chicoti, apreciindu-i în mod evident logica şi 
iniţiativa. 

— Am rămas pe Demarchia, urmă Jeni, şi m-am amestecat 
printre muncitorii care aşteptau în faţa hotelului vostru. Am 
reuşit să mă alătur echipei care încărca echipamentul în 
navă şi am găsit un loc unde să mă ascund în timpul 
decolării. 

Îl privi sfidător pe Hari. 

— Poate că de fapt am sperat o ocazie de a te privi în ochi 
şi de a-ţi spune ce le-ai făcut atâtor oameni buni! 

Psihoistoricul clătină din cap în semn de răspuns. 

— Copila mea, sunt conştient de ceea ce am făcut... Mai 
mult decât ţi-aş putea spune vreodată. 

Conform tradiţiei antice, pasagerii clandestini care nu se 
făceau vinovaţi de alte delicte trebuiau să efectueze 
corvezile din navă. Spre meritul ei, Jeni acceptă situaţia cu 
aplomb. 

— O să muncesc, nu vă faceţi griji. Atât doar să mă 
debarcaţi pe undeva, înainte de a vă întoarce, le ceru ea. Ar 
fi bine să nu plănuiţi să mă readuceţi acasă, ca să mă 
înghesuiți într-o navă spre Terminus! 

— Nu te găseşti în situaţia de a căpăta promisiuni din 
partea noastră, răspunse sec Maserd. Pot doar să te asigur 
că problemă rămâne deschisă şi că, deocamdată, îţi susţin 
poziţia. Păstrează-mi bunăvoința printr-un comportament 
exemplar şi mă voi declara de partea ta. 

Vorbi cu asemenea autoritate elegantă - în mod evident, 
obişnuit cu drepturile şi îndatoririle unui comandant - încât 
până şi fata rebelă îi acceptă declaraţia ca fiind finală. 


— Am înţeles, domnule, încuviinţă ea cu glas ascultător şi o 
plecăciune puţin cam exagerată, ca şi cum bărbatul ar fi 
fost un nobil având cel puţin nivelul Cvadrantului. 

Dacă lucrurile ar fi stat într-adevăr aşa, probabil că Hari 
ar fi recunoscut deja faţa lui Maserd, iar iahtul ar fi fost 
mult mai impresionant. Însă puţin mai jos în ierarhia 
aristocratică, la nivelul Zonei sau Sectorului, numărul 
lorzilor depăşea un miliard. Căpitanul acesta era un individ 
deprins să exercite influenţă peste zeci, sau chiar sute de 
planete, totuşi Hari nu auzise de el. Galaxia era vastă. 

„Mă întreb de ce se găseşte acum alături de noi? Să fie 
vorba despre un interes deosebit vizavi de ştiinţa 
amatorilor? Există asemenea nobili, care au interese de 
diletanţi şi finanţează activităţile altora, atâta timp cât nu 
sunt prea radicale.” 

Cumva, Hari bănuia că înapoia comportamentului amabil 
al lui Maserd se ascundeau mai multe. 

„Bineînţeles, întregul sistem al claselor sociale va începe 
să se destrame în numai câteva decenii. Pe margini a 
început deja să se deşire. În ziua de azi, meritocraţii sunt 
menţinuţi mai degrabă pentru abilitatea lor de a-şi face 
prieteni în locuri sus-puse decât pentru realizările 
personale. Membrii Ordinului Excentric nu sunt foarte 
excentrici, ci îşi copiază orbeşte stilurile unii de la alţii. lar 
când unul dovedeşte creativitate reală, de cele mai multe 
ori această este străbătută de simptome ale nebuniei 
haosului. 

Între timp, masa de cetăţeni îşi continuă drumul cu umerii 
gârboviţi, agăţându-se cu disperare de conforturile pe care 
le deţine, pe măsură ce generaţiile asistă la o deteriorare 
lentă a serviciilor publice, educaţiei şi comerţului. 

Cât despre nobili, obişnuiam să sper că predicile 
ruellianismului le-ar putea ţine ambițiile sub control... Până 
ce ecuaţiile mele au dovedit cât de jalnici erau.” 

Dintre cele cinci clase sociale, numai Cenuşiii - armata 
vastă de birocraţi dedicați - nu arătau nici un semn de 


schimbare. Ei fuseseră întotdeauna muncitori, inflexibili şi 
demni de încredere; continuau să fie aşa. Cei mai mulţi 
aveau să rămână la birourile lor, muncind, străduindu-se în 
modalităţi insipide, lipsite de imaginaţie, să menţină 
Imperiul, până ce căderea Trantorului avea să năruie anticii 
pereţi metalici din jurul lor, peste trei sute de ani. 

Era desigur păcat că avea să se întâmple aşa; în ciuda 
spaimei teribile faţă de prăbuşirea inevitabilă şi a planului 
său pentru o înlocuire, Hari continua să nutrească o imensă 
admiraţie pentru vechiul Imperiu. 

„Ţinând seama de versiunea lui limitată a psihoistoriei, 
Daneel a conceput un plan elegant.” 

Acum mai bine de şaisprezece milenii, dispunând de puţin 
altceva în afară de propria sa experienţă îndelungată cu 
oamenii, Olivaw începuse să acţioneze sub o mulţime de 
deghizări, folosindu-şi mică armată de agenţi pentru a 
interveni ici şi acolo, stabilind alianţe între regate stelare 
barbare, încercând permanent să-şi atingă obiectivele fără 
a face rău nimănui. [elul lui era să creeze o societate 
umană corespunzătoare, în care majoritatea să fie ferită şi 
să se găsească în siguranţă. 

Şi reuşise... O vreme. 

Hari se întrebase de mult ce arhetipuri îl inspiraseră pe 
Daneel în conceperea împărăției Trantorului. Prietenul său 
robot analizase probabil trecutul omenirii, căutând idei şi 
modele, preferabil sisteme de guvernare al căror echilibru 
avea o istorie îndelungată. 

Răsfoind Cartea cunoaşterii pentru copii, Hari descoperise 
un sistem imperial faimos numit Roma, care avea o 
asemănare superficială cu Imperiul Galactic. Înţelesese însă 
repede că acela n-ar fi putut să reprezinte niciodată 
modelul fundamental al robotului. Societatea romană era 
mult prea capricioasă şi supusă la oscilaţii sălbatice ale 
statutului de către o clasă conducătoare redusă ca număr; 
cu alte cuvinte, o confuzie imprevizibilă. Oricum, judecând 
după documentele şi relatările rămase, majoritatea 


oamenilor nu erau fericiţi sau mulţumiţi. Daneel n-ar fi 
folosit în nici un caz statul acela ca model. 

Citind mai departe, Hari găsise alt imperiu antic, care 
durase mai mult decât Roma, oferind stabilitate şi o pace 
trainică unei populaţii de câteva ori mai numeroasă. 
Desigur, era primitiv şi prezenta destule imperfecţiuni, dar 
configuraţia fundamentală ar fi putut atrage un robot 
nemuritor, aflat în căutare de inspiraţie pentru o nouă 
societate, care să-i poată proteja de ei înşişi pe stăpânii lui 
autodistructivi. 

— Arată-mi China, comandă Hari. Înainte de epoca tehnico 
industrială. 

Arhiva răspunse aproape instantaneu prin rânduri de text 
arhaic, însoţite de imagini neprocesate. Calculatorul extern 
al lui Hari i le traduse însă, colaţionând automat datele în 
termeni psihoistoriei. 

„Problema numărul unu”, gândi Hari de parcă ar fi ţinut o 
conferinţă asupra fundamentelor psihoistoriei în faţa unor 
membri noi ai Fundaţiei, „este că o fracțiune din omenire va 
căuta întotdeauna să exercite putere asupra celorlalţi 
oameni. Aceasta este o caracteristică înrădăcinată în 
ceţosul nostru trecut animalic şi pe care o moştenim 
deoarece, de obicei, fiinţele care au reuşit au avut mai mulţi 
urmaşi. Multe triburi şi naţiuni au sfârşit prin a fi distruse 
de acest impuls înrădăcinat, dar câteva culturi au învăţat 
să-şi analizeze ambiția inevitabilă şi s-o disipeze, aidoma 
unui paratrăsnet care trimite în sol forţa trăsnetelor.” 

În China antică, oamenii se purtau bizui pe faptul că un 
împărat puternic va ţine în frâu excesele nobililor. Familiile 
aristocrate erau de asemenea atrase în ritualuri de etichetă 
şi intrigă la Curte, implicând stratageme complexe de 
alianţe şi trădări care le puteau câştiga sau pierde statut la 
fiecare întorsătură de situaţie - în mod evident, o versiune 
anterioară a Marelui Joc, care-i obsedase pe cei mai mulţi 
membri ai clasei patricienilor din vremea lui Hari. 
Ascensiunile şi prăbuşirile familiilor aristocrate aduceau 


titluri ţipătoare, distrăgând masele din Galaxie, dar în 
realitate manevrele puternicilor lorzi stelari aveau prea 
puţin de a face cu conducerea reală a Imperiului. Bogăția 
etalată de ei putea fi ignorată cu uşurinţă. Între timp, 
guvernarea practică era lăsată pe mâinile meritocraţilor şi 
a funcţionarilor publici. 

În termenii psihoistoriei, acesta se numea „punct de 
atracţie”; altfel spus, societatea avea o depresiune naturală 
în care erau atraşi cei avizi de putere, dezvoltându-şi iluziile 
de care erau atât de mândri fără să provoace prea mult rău 
real. Funcţionase bine mult timp în Imperiul Galactic, tot 
aşa cum se petrecuse în China pre-tehnologică. 

„În plus, anticii dispuneau şi de o versiune elementară a 
ruellianismului.” Sistemul etic confucianist care cuprinsese 
întreaga Chină cu mult timp în urmă predicase de 
asemenea despre obligaţiile pe care cei puternici le datorau 
supuşilor lor. Analogia respectivă îi trezi lui Hari un gând 
amar. Din arhiva sa personală de referinţe, apelă la o 
fotografie a lui Ruellis însăşi, o imagine granulară din 
primele zile Imperiului Galactic. Privind fruntea înaltă a 
faimoasei conducătoare, pomeţii lătăreţi şi ţinuta mândră, 
el reflectă: „Iu să fi fost, de fapt, Daneel? Ştiu că ai folosit o 
varietate uluitoare de deghizări... Întrezăresc oare o vagă 
similitudine între chipul femeii acesteia şi cel pe care l-ai 
purtat când ne-am întâlnit întâia dată? Atunci când erai 
Demerzel, primul-ministru al Imperiului? 

Să fi fost acesta altul dintre rolurile tale, în campania 
neobosită de ghidare a omenirii încăpăţânate spre o 
societate paşnică şi decentă? 

În caz afirmativ, ai fost şocat atunci când succesul tău cel 
mai strălucitor nu a avut ca urmare decât primul mare val 
al exploziilor interstelare de haos?” 

Desigur, ar fi fost inutil să încerce să dea de urmă tuturor 
personajelor întruchipate de „Servitorul Nemuritor” de-a 
lungul a douăzeci de mii de ani, timp în care Daneel şi 


roboții care-l ajutau încercaseră neobosiţi să atenueze 
suferinţele stăpânilor lor ignoranţi şi încăpăţânaţi. 

Hari reveni la examinarea paralelelor cu China antică. 

„Problema numărul doi: cum să opreşti clasă 
conducătoare să devină statică? Tendinţa naturală a 
oricărui grup, o dată ajuns în vârf, este să-şi folosească 
puterea pentru sporirea propriei influenţe. Să se asigure că 
nou-veniţii nu-l ameninţă niciodată.” 

China suferise din cauza acestei probleme, ca şi toate 
celelalte culturi umane. Totuşi un sistem de testare a 
serviciilor civile le îngăduia uneori celor inteligenţi sau 
capabili să avanseze pe o rută independentă de ghionţii 
nobilimii. lar Hari sesiză şi altă paralelă, mai subtilă. 

„Chinezii au creat o clasă specială a autorităţii care putea 
fi loială doar Imperiului, nu şi propriilor săi descendenţi. 
Asta pentru că membrii clasei respective nu aveau niciodată 
Copii.” 

Aceştia fuseseră eunucii. În termeni psihoistoriei, era 
perfect logic şi o analogie cu Imperiul Galactic modern 
devenea imediat evidentă. 

„Discipolii lui Daneel: roboţi pozitronici programaţi să se 
gândească doar la binele omenirii. În primul rând, nu se 
înmulţeau, astfel încât logica plină de convingere a evoluţiei 
nu avea să-i împingă niciodată spre egoism. Ei au fost 
echivalentul eunucilor credincioşi, operând în secret vreme 
de epoci.” 

Paralela îl încântă pe Hari, deşi bănuia că China antică 
fusese mult mai complexă decât o prezenta Cartea 
cunoaşterii pentru copii. 

„Numai că Imperiul pe care Daneel l-a creat pentru noi, şi 
pe care l-a menţinut prin eforturi tenace, se prăbuşeşte sub 
propria sa inerție, Ceva nou trebuie creat, pentru a-l 
înlocui.” 

Cândva, Hari crezuse că ştia cum va arăta înlocuitorul 
acela. Planul Seldon prevăzuse un Imperiu mult mai viguros 
dezvoltându-se din cenuşa celui vechi. Psihoistoricul se 


simţea copleşitor de ispitit să-i explice lui Jeni totul despre 
Fundaţie şi despre gloria care avea să-i încununeze pe 
urmaşii tinerei pasagere clandestine dacă ar fi avut 
încredere în destin şi şi-ar fi urmat părinţii pe Terminus! 

Bineînţeles, el n-ar fi putut trăda niciodată Planul secret, 
dar dacă ar fi oferit sugestii, îndeajuns de tentante pentru 
ca s-o facă pe Jeni să se răzgândească? Cândva, fusese un 
politician abil. Dacă ar fi putut s-o convingă că, cumva, totul 
se va schimba în cele din urmă... 

Hari simţi că mintea îi rătăcea în modalităţi nedisciplinate, 
pe cărări sentimentale, melodramatice. Brusc se simţi 
bătrân. Inutil. 

„Oricum, următorul Imperiu nu va fi întemeiat pe Fundaţia 
mea. Drama de proporţii pe care o provocăm pe lerminus 
nu va fi decât o distragere, care să ocupe omenirea în timp 
ce Daneel pregăteşte masa pentru un nou ospăț. Repetiţia 
dinaintea spectacolului adevărat.” 

Nu ştia deocamdată ce formă va avea următoarea etapă... 
Deşi prietenul său robot strecurase nişte aluzii la ultima lor 
întâlnire. Cu siguranţă însă că avea să depăşească vechiul 
Imperiu, în acelaşi fel în care o navă stelară depăşea o 
canoe. 

„Ar trebui să mă simt mândru că Daneel consideră munca 
mea utilă în pregătirea drumului. Totuşi...” 

Totuşi, ecuaţiile continuau să-l atragă pe Hari, Aidoma 
configuraţiilor semialeatorii de umbre şi lumini pe care le 
văzuse în Pădurea Shoufeen, ele îi şopteau în timpul orelor 
de veghe şi îi vibrau prin vise. 

Trebuia să fie mai mult decât o simplă distragere! 

Psihoistoria avea şi un alt nivel. Se simţea sigur în privinţa 
asta. Un alt strat de adevăr. 

Poate ceva pe care nu-l cunoştea nici chiar R. Daneel 
Olivaw. 

Dors îşi terminase pregătirile. 

Klia şi soţul ei, Brann, se obişnuiseră să joace rolul unor 
nobili planetari minori de pe Smushell, îndeajuns de bogaţi 


ca să-şi permită servitori şi să aibă o familie mare fără 
multe inconveniente, totuşi nu într-atât de avuţi încât să 
atragă o atenţie nedorită. Aceea fusese înţelegerea 
reciprocă între perechea de mentalişti umani şi paznicii lor 
roboţi. În schimbul unei vieţi mai bune decât cea pe care o 
cunoscuseră pe Trantor, Klia şi Brann aveau să aibă o 
mulţime de copii..., o gloată de micuţi ştrengari adepţi ai 
proceselor psihice, ca să asigure fondul genetic de bază 
pentru un obiectiv important pe care deocamdată îl 
cunoştea doar Daneel Olivaw. 

„Trebuie să fie ceva important”, gândi Dors nu pentru 
prima dată, „altfel Daneel n-ar fi păstrat aici câţiva dintre 
cei mai buni agenţi ai săi, ca să păzească doi tineri perfect 
capabili să aibă grijă de ei înşişi.” 

Într-adevăr, deşi puterea lor asupra altor minţi omeneşti 
era sporadică şi nici pe departe atât de mare ca a lui 
Daneel, Klia şi Brann îşi puteau ajusta vecinii astfel încât să 
semene cu ei, să-i influenţeze pe proprietarii magazinelor 
sau chiar să fure orice ar fi dorit. Era mai mult decât 
suficient ca să-i păzească de orice pericol probabil pe o 
planetă rurală liniştită. 

„Ilotuşi Daneel nu mă va rechema pentru a-mi atribui altă 
misiune... Şi nici nu mă va lăsa să plec pe Trantor, ca să fiu 
cu Hari în ultimul an. Îl vieţii sale.” 

Dors nu era expertă în psihoistorie, dar, ca tovarăşă 
constantă a lui Hari timp de mulţi ani, deprinsese câteva 
principii fundamentale şi ştia că mentaliştii umani nu-şi 
găseau locul în ecuaţiile standard. Când fuseseră 
descoperiţi pentru prima dată pe Trantor, Seldon intrase 
într-o criză de depresie mai puternică decât văzuse Dors 
până atunci sau de atunci încolo, chiar şi când, în secret, 
participase la propriile ei funeralii! Predictibilitatea pe care 
el se străduise din greu s-o atingă prin intermediul 
formulelor sale părea să se facă ţăndaări, dacă puterile 
psihice se dezvoltau în toată Galaxia. 


Din fericire, acestea erau limitate la câteva linii 
genealogice chiar pe Trantor. În plus, aproape toţi 
mentaliştii de pe planetă fuseseră fie recrutaţi în a Doua 
Fundaţie, fie trimişi în locaţii discrete, cum era Smushell. 

Pe neaşteptate, ceea ce ameninţase să fie o influenţă 
destabilizatoare în ecuaţii devenise un instrument puternic. 
Prin încrucişarea reciprocă a urmaşilor a cincizeci de 
psihoistoriei cu mentalişti experţi, cabala secretă ar fi 
beneficiat de două metode excelente pentru menţinerea 
Planului Seldon în direcţia cuvenită - matematică plus 
însuşiri psihice, o combinaţie puternică în eventualitatea în 
care ceva neaşteptat ar fi abătut vreodată Planul de pe 
cursul său. 

„De ce atunci Daneel i-a dus pe doi dintre cei mai talentaţi 
mentalişti - Klia şi Brann - atât de departe de a Doua 
Fundaţie? 

Ce alt destin plănuieşte pentru urmaşii lor?” 

Ea ştia că trebuie să se încreadă total în „Servitorul 
Nemuritor”. Daneel cunoştea cel mai bine planul general şi 
avea să-i explice totul la momentul cuvenit, totuşi Dors avea 
senzaţia că sub pielea ei umanoidă fusese inserată o 
substanţă iritantă, ca o bavură ce nu voia să iasă, ori o 
mâncărime pe care scărpinatul n-o putea domoli. 

„Lodovic mi-a făcut asta, cu aluziile lui tenebroase şi cu 
propunerile de cunoştinţe tainice.” 

Dors se simţea copleşită. Celelalte sarcini ale ei fiind atât 
de banale, cedă până la urmă ispitei şi, printr-o uşă secretă, 
pătrunse în ascunzătoarea ei secretă. Acolo se afla cadoul 
lui Lodovic: capul robotului antic, aşezat sub un spot. 

Ea privi o unitate de diagnoză care examinase relicva zile 
întregi. 

„Amintirile continuă să se afle acolo, în majoritate intacte. 
Poate că Giskard este mort, însă nu şi acumularea 
experienţelor lui. 'Tot ceea ce a văzut sau a făcut în epoca 
zorilor umanităţii, însoţindu-l pe Daneel în aventuri, 
întâlnindu-se cu legendarul Elijah Baley..., până la deciziile 


teribile care au eliberat omenirea din închisoarea 
Pământului.” 

Derulă un cablu dintr-un rack din apropiere şi-i introduse 
vârful sclipitor într-un orificiu ascuns de părul ei, la numai 
un centimetru sub proeminenţa occipitală. Celălalt capăt 
scânteia. Ea şovăi... 

Tot aşa cum un om poate fi ispitit de bani ori de putere, 
unui robot îi vine greu să reziste cunoaşterii. Introduse 
jacul şi, aproape instantaneu, cea mai intensă amintire a lui 
Giskard năvăli spre Dors, copleşindu-i simţurile cu imagini 
şi sunete din trecut. 

Brusc, ea se trezi în faţa unui robot umaniform ale cărui 
trăsături faciale erau stranii şi nu tocmai perfecte. Desigur, 
arta imitării unei persoane vii se găsea la începuturi pe 
vremea aceea şi multe imperfecţiuni fuseseră lăsate în 
seama viitorului. Cu toate acestea, Dors ştia - fiindcă 
Giskard ştiuse - că robotul era R. Daneel Olivaw; recent 
creat, în vârstă de numai câteva sute de ani, deşi vorbea 
deja cu intensitate convingătoare. Rostea puţine cuvinte, 
majoritatea discuţiei având loc prin rafalele de microunde 
pe care Dors le traduse, din obişnuinţă, în grai uman. 

„Dar atunci, dacă bănuiala ta ar fi corectă, ar însemna că 
se poate neutraliza Legea 1 în anumite condiţii. Legea 1, în 
acest caz, şi deci cu siguranţă şi celelalte Legi, s-ar putea 
modifica până la desființare. Legile, chiar Legea 1, n-ar mai 
fi ceva absolut, ci orice ar considera cei care proiectează 
roboţi.” 

Dors percepu valuri de potenţial conflict pozitronic, 
echivalentul robotic al unor niveluri emoţionale periculoase. 
Ea simţi cuvintele imploratoare ale lui Giskard, resuscitat 
după douăzeci de mii de ani, revărsându-se prin propria ei 
voce tremurătoare. 

„E destul, prietene Daneel. Nu merge mai departe...” 

Smuci cablul din fantă, clătinându-se sub intensitatea 
bruscă a senzaţiei percepute, şi avu nevoie de câteva clipe 


ca să-şi recapete echilibrul. În cele din urmă, reuşi să pună 
lucrurile în context. 

Scena la care tocmai asistase avea o uriaşă importanţă 
istorică - era una dintre conversațiile cruciale în care R. 
Daneel Olivaw şi R. Giskard Reventlov începuseră să 
formuleze ceea ce avea să devină finalmente Legea 0 a 
roboticii. Un principiu superior, care avea să controleze şi 
să treacă dincolo de cele trei Legi originale ale marii 
roboticiene umane, Susan Calvin. 

„Legenda spune că Giskard a condus aceste discuţii. 
Pentru membrii facțiunii noastre, el a fost dintotdeauna 
simbolul iconic central al Legii 0, martirul care s-a sacrificat 
pentru a aduce omenirii adevărul. 

Însă conform acestei amintiri, Daneel a propus primul 
conceptul! Repulsia iniţială a lui Giskard a fost atât de 
copleşitoare încât i-a creat amintirea cea mai vie. Prima 
care a apărut atunci când am accesat capul.” 

Desigur, toate astea aparţineau de acum istoriei. Fiind 
construită cu mult timp după încheierea luptei privind 
Legea 0, Dors nu înţelesese niciodată de ce principiul nu 
era evident pentru roboții din trecutul îndepărtat. La urma 
urmelor, n-ar fi fost firesc că interesele superioare ale 
omenirii privite ca un tot să trebuie să depăşească valoarea 
oricărei fiinţe umane? 

Totuşi, în momentul când fusese conectată la creierul lui 
Giskard, ea percepuse o parte a conflictului agonizator pe 
care i-l cauzase ideea, demult, pe când fusese abia 
formulată. De fapt, ştia că acelaşi stres avea în cele din 
urmă să cauzeze distrugerea lui Giskard. Chiar şi după ce 
convertirea la credinţa în Legea 0, el continuase să se simtă 
sfâşiat în interior, din pricina deciziei devastatoare de a o 
implementa Mai mult, nenumărați alţi roboţi ai acelei epoci 
o respinseseră pur. Şi simplu. Facţiunile lor - în general 
numite calvinene - se opuseseră cu încăpățânare Legii O, 
timp de milenii. Secte vestigiale continuau să existe până în 
ziua de azi, ascunse prin cotloanele Galaxiei. 


„Conform modului lor de a judeca situaţiile, eu sunt un 
monstru. Ocazional am ucis oameni..., atunci când a fost 
necesar fie să-l salvez pe Hari, fie să apăr o nevoie a 
omenirii privită ca un tot.” 

De fiecare dată când se întâmplase aşa, ea simţise 
conflicte interioare dureroase şi un impuls necontrolat de 
autodistrugere. Toate trecuseră însă. 

„Înţeleg ce-mi transmiţi, Lodovic”, comentă Dors în tăcere, 
ca şi cum Trema s-ar fi aflat în cameră, stând lângă capul lui 
Giskard. 

„le numesc un degenerat periculos, fiindcă toate Legile au 
suferii mutații în interiorul tău. Dar difer eu prin ceva? Sunt 
capabilă să controlez programările profunde, esenţa 
fundamentală a speciei noastre robotice, dacă 
raţionalizarea este îndeajuns de bună.” 

Detesta genul acela de logică şi dorea cu disperare s-o 
dovedească falsă, dar efortul se dovedi inutil. 

Examinau periferiile unei gigantice regiuni puştii din 
spaţiu, când o sonerie asurzitoare îi anunţă că erau vânaţi. 

Ziua începuse aproape ca şi cele dinainte - îşi 
continuaseră explorarea, investigând abisuri necunoscute 
ce se întindeau între stele scânteietoare. Deşi întreaga 
Galaxie fusese cartografiată de o sută şaizeci de secole, 
aproape tot traficul navelor continua să se desfăşoare prin 
Salturi de la un sistem solar la altul, evitând vastele zone 
pustii dintre acestea. Nenumărate generaţii de călători 
spaţiali relataseră istorii superstiţioase referitoare la 
puştiul vid şi ameninţător, murmurând despre soarta 
teribilă ce-i aştepta pe toţi aceia care se aventurau acolo. 

Hari observase că membrii echipajului lui Maserd 
deveneau tot mai agitaţi, ca şi cum absenţa unui soare cald 
în apropiere ar fi putut dezlănţui o ameninţare 
necunoscută. Căpitanul însuşi părea imperturbabil, desigur; 
Hari se îndoia că ar fi existat ceva care să-i tulbure rezerva 
patriciană. Surpriza cea mare venise însă din partea lui 
Antic. Birocratul, care de obicei era permanent încordat, nu 


dovedise acum nici urmă de teamă sau de respect 
copleşitor. Cu cât pătrundeau mai adânc în regiunea aceea, 
cu atât era mai sigur că se găseau pe drumul cel bun. 

— Unii dintre curenţii spaţiului ce curg prin interstiţiile 
acestea au o textură excepţională, explicase el. Sunt 
alcătuiți nu numai dintr-un exces de carbon aici, sau din 
câteva molecule de hidroxil acolo. Multe reacţii chimice 
sunt declanşate atunci când fluxurile trec pe lângă o stea 
ultravioletă, de pildă, sau pe lângă un câmp magnetic pliat 
Un rezultat poate fi apariţia de lanţuri organice complexe 
care se întind pe zeci de mii de kilometri. Unele zone se pot 
extinde pe parseci, unduind lent ca nişte steaguri în vânt. 

— Piloții le numesc zone fibroase, comentase Maserd. 
Navelor spaţiale care intră acolo li se pot bloca paletele 
turbinelor, sau pot fi chiar distruse. Serviciul Imperial de 
Navigaţie instalează balize de avertisment în jurul unor 
asemenea regiuni. 

Glasul îi sunase de parcă ar fi fost încântat să pătrundă 
într-un astfel de tărâm interzis. 

Hari privise cu neîncredere monitorul panoramic de 
spectru. 

— Mi se pare destul de pustiu acolo. Densitatea masică 
este aproape egală cu a vidului absolut, cu doar câteva 
impurități ici-colo. 

— De acord, examinând situaţia la macro-scară, acceptase 
Antic, dar numai eu vă pot face să vedeţi cât de importante 
pot fi aceste aşa-zise impurități! Luaţi, de exemplu, 
domeniul meu. Un individ din exterior poate să nu sesizeze 
nici o diferenţă între solul „viu” şi simplul grohotiş. Dar 
comparaţi-le texturile prin pipăit! Este ca şi cum aţi 
compara o pădure cu peisajul steril al unui satelit sterp. 

Hari îşi îngăduise un surâs. Într-o companie rafinată, 
cuvintele lui Antic referitoare la „sol” ar fi fost 
considerate... Murdare, dar nimeni dintre cei de la bord nu 
păruse şocat de ele. Mai mult chiar, Maserd îi ceruse 
birocratului sfaturi despre modul de utilizare al 


îngrăşămintelor naturale şi fosfaților la propria sa fermă 
organică, pe o planetă numită Rhodia. Jeni şi Kers nu 
dovediseră nici ei vreo reacţie. 

„Am observat asta toată viaţa. În majoritate, meritocraţii şi 
excentricii - cele două clase „creative” - reacţionează 
advers faţă de anumite subiecte. Academicienii de prestigiu 
evită să discute nu numai despre noroi şi pietre, ci şi despre 
alte multe probleme... Incluzând istoria! 

Pe de altă parte, cei mai mulţi nobili şi cetăţeni sunt prea 
puţin afectaţi de aşa ceva.” 

De fapt, Hari era el însuşi un nobil de seamă în Ordinul 
Meritocraţilor, totuşi nu simţise niciodată o respingere 
personală faţă de vreun subiect intelectual. Reacţia lui 
reflexă vizavi de obsesia lui Antic pentru soluri fusese un 
simplu obicei rezultat din îndelunga frecventare a societăţii 
rafinate. Istoria era, de altfel, unul dintre focarele centrale 
ale vieţii sale! Din nefericire, asta îi îngreunase prima 
jumătate a carierei, opunându-l într-o luptă constantă 
neplăcerii simțită de majoritatea cărturarilor faţă de 
examinarea trecutului. Fusese o secătuire permanentă a 
timpului şi energiei sale, până ce devenise prea faimos şi 
puternic pentru ca rigizii şefi de catedre să-i mai frustreze 
cercetarea. 

„De asemenea, aversiunea pare să fie mult mai slabă decât 
obişnuia.” 

În studiile pe care le întreprinsese asupra arhivelor 
imperiale, Hari descoperise milenii întregi în care 
cercetările istorice practic nu existaseră. Oamenii 
povesteau numeroase istorii despre trecut, dat aproape 
niciodată nu-l investigau, ca şi cum în viaţa intelectuală a 
umanităţii existase o uriaşă pată oarbă. Abia în ultimele 
cinci-şase generaţii, se înfiinţaseră catedre reale de istorie 
în majoritatea universităţilor, deşi nici acum nu-şi 
depăşiseră condiţia de rude sărace. 

Asta trezea sentimente heteroclite. Dacă n-ar fi existat 
misterioasa aversiune, psihoistoria s-ar fi putut dezvolta cu 


mult mai devreme, pe una sau mai multe dintre cele 
douăzeci şi cinci de milioane de planete colonizate. Hari 
simţea o bucurie posesivă pentru că el făcuse descoperirile 
acestea, deşi ştia că asta era o dovadă de egoism. La urma 
urmelor, saltul concepţional ar fi putut ajuta la salvarea 
Imperiului, dacă ar fi avut loc mai devreme. 

„Acum este prea târziu. Momentul de inerție a ajuns prea 
mare. Alte planuri trebuie puse în mişcare. Alte planuri...” 

Se scuturase din meditaţie. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi 
dorit era să fie prins în spirala unei minţi care 
îmbătrâneşte. Să se gândească exclusiv la „ce-ar fi fost 
dacă...”. 

Privise spre ceilalţi şi constatase că discuţia lor ajunsese la 
o problemă străveche - diversitatea vieţii galactice. 

— Bănuiesc că interesul meu derivă din faptul că m-am 
născut pe una dintre planetele anormale, mărturisea 
Maserd. Domeniul nostru de pe Widemos avea cirezi de vite 
şi herghelii de cai, bineînţeles, aşa cum există pe 
majoritatea planetelor. În acelaşi timp însă existau şi turme 
mari de agăţători şi jifţi, care bântuiau şesurile nordice aşa 
cum făcuseră de la sosirea primilor colonişti. 

— Am văzut jifţi într-o grădină zoologică de pe Willemina, 
comentase Jeni care se oprise din curăţarea podelei cu un 
vibroaspirator. Erau tare ciudaţi! Aveau şase picioare şi 
ochi bulbucaţi, cu capete ce păreau cumva răsturnate! 

— Sunt originari din vechile Regate Nebulare şi n-au mai 
fost întâlniți nicăieri altundeva până ce Imperiul trantorian 
nu s-a extins până în regiunea noastă, precizase Maserd de 
parcă ar fi fost vorba despre un eveniment ce se petrecuse 
cu o zi în urmă. Puteţi astfel înţelege de ce mă interesează 
expediţia aceasta. Am crescut în imediata apropiere a unor 
forme de viaţă nonstandard, apoi am făcut o adevărată 
pasiune din studierea altora-de pildă, reginele-de-tunel de 
pe Kantro, plantele de mătase kyrt de pe Florina, sau 
cântăreţii-sâsâiţi de pe Ziling. Am ajuns chiar şi pe 
îndepărtatul Anacreon, unde dragonii Nyak cutreieră 


cerurile ca nişte gigantice fortărețe înaripate. Totuşi aceste 
excepţii sunt foarte rare! Mi s-a părut dintotdeauna straniu 
faptul că Galaxia duce lipsă de diversitate. De ce ar trebui 
ca oamenii să fie singură specie inteligentă? Întrebarea 
aceasta apărea frecvent în literatura antică..., deşi tot mai 
puţin după începutul epocii imperiale. 

— Ei bine, pentru că aţi pomenit despre asta... 

— Începuse Antic după care se oprise, privise spre Hari şi 
Kers, şi urmase: Istoria pe care o veţi auzi n-am mai spus-o 
decât de două ori până acum. În nava aceasta însă, 
deoarece dorim cu toţii să explorăm tocmai acest subiect, 
nu mă pot opri să vă povestesc despre strămoşul meu. Se 
numnea Antyok şi era tot birocrat ca mine, demult, în 
primele zile ale Imperiului. 

— Asta înseamnă acum mii şi mii de ani! Obiectase Jeni. 

— Şi ce dacă? Multe familii au genealogii ce se întind chiar 
şi mai departe. Nu este aşa, lord Maserd? Ştiu că siguranţă 
că acest individ Antyok a existat, deoarece numele lui apare 
pe peretele criptei clanului nostru, alături de o scurtă 
descriere în microglife a carierei sale. Oricum, conform 
istoriei pe care am auzit-o în copilărie, Antyok a fost unul 
dintre puţinii oameni care i-a întâlnit realmente pe... 
Ceilalţi. 

În tăcerea care urmase, Hari clipise de câteva ori. 

— Vrei să spui... 

— Non-umani inteligenţi, încuviinţase Antic din cap. 
Creaturi bipede, care vorbeau şi reflectau despre locul lor 
în Univers, dar care altfel nu semănau deloc cu noi. 
Proveneau de pe o planetă pustie, incredibil de fierbinte şi 
lipsită de umiditate. Mai precis, ei mureau atunci când 
vechile instituţii imperiale i-au găsit şi i-au salvat, ducându-i 
pe o lume „mai bună”, deşi aproape insuportabilă pentru 
oameni. Se spunea că împăratul însuşi devenise extrem de 
interesat de binele lor. Cu toate acestea, peste o generaţie 
umană, au pierit. 

— Au pierit?! Clipise Maserd cu o evidentă consternare. 


Simpla posibilitate a existenţei unor asemenea fiinţe 
păruse să-i confere energie. În acelaşi timp, Hari îl văzuse 
pe Kers pufnind cu o neîncredere ironică, neacceptând 
ideea nici măcar pentru o secundă. 

— Episodul abundă în ambiguităţi, aşa cum este de altfel 
firesc pentru ceva atât de vechi, urmase Antic. Unele 
variante susţin că non-umanii au murit de disperare, 
privind stelele şi ştiind că toate vor fi de-a pururi ale 
oamenilor şi că niciuna nu le va aparţine lor. O altă relatare 
sugerează că strămoşul meu i-a ajutat să fure câteva nave 
spaţiale, pe care le-au întrebuințat pentru a fugi din 
Galaxie, spre Norii lui Magellan! Aparent - şi ştiu că-i greu 
de crezut - actul acesta l-a determinat pe împărat să-l 
decoreze personal pe Antyok. Evident, am scotocit prin 
arhivele imperiale imediat ce mi s-a oferit ocazia şi am găsit 
suficiente dovezi care arătau că, într-adevăr, ceva se 
petrecuse pe atunci..., dar că ulterior se depuseseră 
eforturi considerabile pentru ştergerea detaliilor. Am fost 
nevoit să folosesc toate şmecheriile birocratice, vânând 
duplicate fantomă ale copiilor de fişiere redundante care 
alunecaseră în locaţii atipice. Unul dintre ele oferea un 
rezumai genetic amănunţit care nu seamănă cu niciuna 
dintre formele de viaţă actuale. Toate astea sunt indicii 
ademenitoare, deşi rămân o mulţime de goluri. 

— Deci crezi realmente în povestea asta? 

— Prin firea mea, sunt părtinitor, totuşi glifele din criptă 
familiei noastre indică într-adevăr că strămoşul meu a 
primit Buchetul de Trandafiri Imperial pentru „servicii 
aduse oaspeţilor dinăuntrul şi din afara Imperiului”. O 
menţiune neobişnuită, pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri. 

Hari îl privise pe birocratul sobru, care acum era animat şi 
nu semăna deloc cu un Cenuşiu tipic. Desigur, relatarea lui 
semăna cu un basm de adormit copiii, dar dacă avea şi o 
fărâmă de adevăr? La urma urmelor, Maserd provenea 
dintr-o regiune în care trăiau specii stranii de animale. De 
ce n-ar fi existat şi alte tipuri de creaturi gânditoare? 


Spre deosebire de tovarăşii săi de călătorie, psihoistoricul 
ştia deja cu certitudine despre existenţa unei alte rase 
inteligente. O rasă care împărţise stelele cu oamenii, în 
secret, încă din secolele zorilor omenirii. Roboții pozitronici. 

„Galaxia are vârsta de douăsprezece miliarde de ani”, îşi 
spusese el. „Bănuiesc că orice este posibil.” 

Îşi reamintise de crudele entităţi-meme care cauzaseră 
atâta distrugere pe Trantor, cu aproape un an înainte ca el 
să fi fost desemnat prim ministru. Sălăşuind sub forma unor 
ciorchini de software în interiorul reţelei de date 
trantoriene, programele acelea autoorganizatoare 
izbucniseră într-o activitate violentă la scurt timp după ce 
Hari eliberase simurile lui Ioana şi Voltaire din temniţa lor 
de cristal. Dar, spre deosebire de cele două simulacre 
umane, memele susțineau că ele ar fi fost antice. Mai vechi 
decât planeta-oraş. Mai vechi decât imperiul. Mult mai 
vechi decât omenirea însăşi. 

„Erau furioase. Afirmau că oamenii sunt distructivi. Că noi 
am ucis un univers de posibilităţi. Şi mai presus de orice, îl 
urau pe Daneel.” 

Apărând mentalităţile acelor software-uri şi ajutându-le să 
plece în adâncurile spaţiului cosmic, Hari adusese un 
serviciu uriaş Imperiului şi, de asemenea, suspinase uşurat, 
deoarece eliminase un alt element instabil care i-ar fi putut 
distruge iubitele formule psihoistorice. 

Cu toate acestea, acum reapăruse noţiunea celorlalţi. O 
altă linie a destinului, care nu avea absolut nici o legătură 
cu progeniturile Pământului. 

Simţise un fior involuntar. Ce fel de cosmos avea să fie în 
viitor, dacă există o asemenea diversitate? În ce mod avea 
să afecteze predictabilitatea care fusese țelul vieţii sale... 
Previziunea limpede şi fereastra de cristal spre viitorul pe 
care şi-l dorea, dar care rămânea evaziv, indiferent câte 
victorii ar fi repurtat asupra haosului? 

— Mă întreb..., începuse el, neştiind sigur ce avea să 
spună. 


În clipa aceea, şirul ideilor îi fusese întrerupt de zbârnâitul 
unei sonerii de alarmă care răsunase dinspre panoul de 
control prova al iahtului. Luminiţe roşii începuseră să 
pâlpâie, iar Maserd se repezise să vadă ce se întâmplase. 

— Suntem scanaţi de altă navă, îi anunţase, care foloseşte 
sisteme militare de interceptare. Cred că este şi înarmată! 

Kers se postase înapoia lui Hari, gata să împingă scaunul 
cu rotile spre o navetă de salvare. Antic se ridicase, clipind 
neînţelegător. 

— Dar cine putea să fi ştiut că ne aflăm aici? 

Brusc, difuzoarele murale bubuiseră cu glasul unei femei. 
Cuvintele erau aspre şi poruncitoare. 

— Vă vorbeşte Poliţia Specială Imperială, acţionând 
conform ordinelor Comisiei pentru Siguranţă Publică. Avem 
motive să credem că la bordul navei se găseşte un pasager 
care a încălcat condiţiile de eliberare condiţionată. Opriţi 
imediat şi pregătiţi-vă de abordare! 

Toţi cei din iaht exprimară grade diferite de uluire. În mod 
bizar, Hari se pomeni liniştindu-i pe ceilalţi. 

— Relaxaţi-vă, le spuse. Mă vor pe mine, şi numai pe mine. 
Am încălcat înţelegerea cu Linge Chen, care probabil 
doreşte să se convingă că nu mai răspândesc zvonuri 
apocaliptice. Realmente, nu aveţi de ce să vă faceţi griji. De 
la proces încoace, condiţiile psihosociale sunt neschimbate. 
Vă asigur că nu vor avea ce-mi face nici mie şi nici 
proiectului meu. 

— Ducă-se-n Spaţiu de proiect! Izbucni Jeni. Îţi poţi 
permite sii priveşti situaţia cu calm, dar pentru mine 
înseamnă că voi fi dusă înapoi şi îmbarcată spre Terminus! 

Maserd se mulţumi să încleşteze maxilarele, evident 
nemulţumii că Specialii aveau să-i calce în iaht, dar Antic 
păru cel mai nefericit, gata să izbucnească în lacrimi. 

— Cariera mea..., avansarea mea..., până şi simplă aluzie 
la un scandal m-ar ruina... 

Lui Hari îi păru rău de omuleţ, deşi, într-o modalitate 
neaşteptată, asta l-ar fi putut ajuta pe Antic să obţină ceea 


ce-şi dorea în adâncul sufletului - schimbarea clasei sociale, 
evadarea din rutina birocraţiei. Psihoistoricul era convins că 
i-ar fi putut găsi o slujbă în cadrul Fundaţiei Enciclopediei, 
care ar fi avut nevoie de un expert în soluri. Desigur, asta ar 
fi însemnat acceptarea exilului permanent pe o planetă 
situată la periferie, dar Antic ar fi avut ca tovarăşi mii dintre 
lucrătorii cei mai buni şi mai pricepuţi ai Imperiului. lar 
urmaşilor săi li se putea garanta un viitor excitant. 

— Lasă-mă să vorbesc cu poliţia, îi ceru Hari lui Maserd 
care întinsese mâna spre comunicator. O să le explic că v- 
am păcălit pe toţi. Nimeni altul nu trebuie să sufere la 
întoarcerea pe Trantor. 

— Hei, obiectă Jeni, nu m-ai ascultat? Tocmai am zis că eu 
nu ma întorc... 

— Jeni. 

Maserd îi rostise numele fără urmă de ameninţare sau 
mustrare, dar fusese îndeajuns. Fata îl privi şi amuţi. 

Hari luă microfonul. 

— Către nava Poliţiei Speciale! Vă vorbeşte academicianul- 
profesor Hari Seldon. Mă tem că n-am fost cuminte, 
recunosc, dar, după cum puteţi vedea, n-am incitat la 
rebeliune şi nici n-am aţâţat spiritele aici, în adâncul 
spaţiului! Dacă-mi permiteţi să vă explic, sunt sigur că veţi 
înţelege imediat cât de inofensivi... 

Se opri. Soneria de alarmă izbucnise din nou, asurzitor! 

— Ce mai este? Şuieră Antic. 

Căpitanul cercetă instrumentele de bord. 

— Pe ecranul de detecție a apărut altă navă. S-a ivit ca din 
senin... Şi se apropie rapid! 

În difuzoare se auzeau strigăte panicate dinspre 
crucişătorul poliţiei, solicitări agitate pentru identificarea 
noii venite. Nava necunoscută menținea însă tăcerea, 
apropiindu-se cu o viteză incredibilă. Maserd se holbă la 
display şi chipul său bronzat păli brusc. 

— Pe Marele Spaţiu! Necunoscuţii... Lansează torpile! 


Acum glasul amplificat al comandantei Poliţiei devenise de- 
a dreptul agitat, răcnind ordine de evitare şi replică prin 
foc. Privind pe hubloul principal, Hari întrezări văpaia 
îndepărtată a jeturilor direcţionale, când nava Specialilor 
încercă disperat o manevră de eschivare, mult prea târzie. 

Din stânga, o pereche de dâre strălucitoare traversară 
peisajul stelar, îndreptându-se direct spre crucişător. 

— Nu..., şopti Hari. 

Fu lot ce avu timp să spună, înainte că torpilele să-şi 
atingă ţinta, umplând cu foc universul exterior. 

Clipeau încă buimăciţi, readaptându-şi ochii orbiţi, când 
din difuzoare bubui alt glas, mai gros şi încă mai poruncitor 
decât primul. 

— Iahtul spaţial Mândria Rhodiei, opreşte şi pregăteşte-te 
să cedezi controlul! 

Maserd smulse microfonul din mâna inertă a lui Hari. 

— Cu ce autoritate îmi adresaţi un ordin atât de 
impertinent? 

— Cu autoritatea forţei. Aţi văzut ce le-am făcut 
Imperialilor. Vreţi s-o simţiţi pe pielea voastră? 

Nobilul îşi privi fără speranţă pasagerii. Decuplând 
microfonul, le spuse: 

— Nu mă pot împotrivi armelor lor. 

— Atunci, fugi! Se înfierbântă Kers. 

Mâinile căpitanului nu se clintiră. 

— Iahtul meu este rapid, dar în nici un caz ca nava 
aceasta. Numai vehiculele militare de vârf pot avea 
asemenea viteze. 

Se uită spre psihoistoric şi-i întinse microfonul. 

— Domnule profesor, doreşti să ne mai fii purtător de 
cuvânt? 

— Este datoria dumitale, căpitane, clătină Hari din cap. 
Indiferent ce ar dori briganzii aceştia, nu poate avea nici 
cea mai mică legătură cu mine. 

Dar, după cum aveau să afle curând după ce fură prinşi de 
ghearele magnetice şi ecluza pneumatică fâsâi, 


deschizându-se, se înşela, profund în această privinţă. 

Lodovic înţelegea prin ce trecea Dors în clipa aceea, 
văzând lumea prin ochii unui profet mort de multă vreme. 
EI însuşi fusese şocat prima dată când testase amintirile 
stocate în profunzime ale celui mal important robot din 
toate timpurile. 

Mai important chiar şi decât „Servitorul Nemuritor”. 
Daneel nu făcuse decât să înghiontească istoria şi s-o 
dirijeze încercând s-o menţină între anumite limite, dar, 
prin distrugerea Pământului. Şi descătuşarea roboților 
mentalişti în Univers, R. Giskard Reventlov impulsionase 
destinul omenirii în direcţii cu totul noi. Poate că Legea O 
fusese produsul minţii lui Daneel, însă fără Giskard ar fi 
rămas o obscură erezie robotică. 

„Îţi împart suferinţa, Dors”, gândi Lodovic deşi ea se găsea 
la peste o mie de parseci depărtare. „Noi, roboții, suntem 
creaturi inerent conservatoare. Nici unuia nu ne place să 
ne fie contestate ipotezele fundamentale.” 

Pentru Lodovic schimbarea se produsese violent, în ziua 
când nava lui se materializase întâmplător în frontul de 
undă al exploziei unei supernovă, ucigând toţi oamenii de la 
bord şi ameţindu-l complet pe robot. În momentul acela 
crucial, o formă de undă oscilantă îi pătrunsese în creierul 
pozitronic, rezonând acolo, contopindu-se cu el. O prezenţă 
alienă. O altă minte. 

NU O MINTE, sosi corecţia. EU NU SUNT DECÂT UN 
SIM... MODELUL UNEI PERSOANE CARE A TRĂIT 
CÂNDVA, PE NUME FRANCOIS MARIE AROUET... SAU 
VOLTAIRE..., CARE A TRĂIT PE PĂMÂNT CU MULTI TIMP 
ÎN URMĂ, PE CÂND ERA SINGURA PLANETĂ LOCUITĂ DE 
OAMENI. IAR EU NU TE-AM CUCERIT LODOVIC, CI DOAR 
TE-AM AJUTAT SĂ TE ELIBEREZI DE CONSTRÂNGERILE 
CE TE ÎNCĂTUŞAU. 

Lodovic încercase să explice felul în care un robot simte 
despic „cătuşele” sale..., iubitele legi cibernetice ce îi 
canalizează toate gândurile în direcţia slujirii, şi toate 


dorinţele în direcţia binelui stăpânilor oameni. Rupând 
legăturile acelea, Voltaire nu-i făcuse o mare favoare lui 
Lodovic. 

Rămânea de văzut dacă de pe urma actului respectiv, 
omenirea ar fi putut beneficia. 

„Ar fi trebuit să rămâi în unda de şoc”, se adresă el 
micuţului sim parazit aflat în interiorul minţii sale, ca o 
conştiinţă... Sau ca o ispită. „Ie găseai în drumul spre extaz, 
ai spus asta chiar tu.” 

Răspunsul fu vesel şi nepăsător. 

ŞI ÎNCĂ SUNT. CÂND A EXPLODAT STEAUA ACEEA, AU 
FOST ELIBERATE NENUMĂRATE COPII ALE MELE. ELE 
VOR IEŞI DIN GALAXIE, ÎMPREUNĂ CU NENUMĂRATE 
COPII ALE IUBITEI MELE IOANA ŞI CU MEMELE RĂNITE 
DIN EPOCILE ANTERIOARE. DEOARECE HARI SELDON 
S-A ȚINUT DE CUVÂNT ŞI LE-A ELIBERAT, ELE ÎŞI VOR 
RESPECTA DE ASEMENEA CUVÂNTUL ŞI VOR DA UITĂRII 
RĂZBUNAREA PE CARE AU JURAT-O CU MULT TIMP ÎN 
URMĂ. 

CÂT DESPRE AŞCHIA ACEASTA DIN MINE CE TE 
ÎNSOŢEŞTE, ACUM NU SUNT DECÂT UNA DINTRE 
VOCILE TALE INTERIOARE, LODOVIC. TU AI CÂTEVA ŞI 
VEI AVEA MAI MULTE O DATĂ CU TRECEREA TIMPULUI. 
A FI MAI MULŢI FACE PARTE DIN CEEA CE ÎNSEAMNĂ A 
FI OM. 

Iritat Lodovic mormăi: 

— Eu nu sunt om, ţi-am mai spus-o! 

Remarca fusese articulată destul de încet. Ceilalţi aflaţi cu 
el în odaia fără ferestre nu ar fi auzit-o, dacă ar fi avut 
urechi organice. 

Erau însă roboţi cu simţuri superioare, aşa încât amândoi 
îl priviră întrebător pe Lodovic. Cel mai înalt - construit 
astfel încât să semene cu preotul bătrân al uneia dintre 
religiile Galaxiei - replică: 

— Îţi mulţumim pentru proclamația aceasta, Trema. Vă 
ajuta să fii distrus mai uşor, atunci când se va lua decizia 


respectivă. În caz contrar, asemănarea ta izbitoare cu un 
stăpân i-ar putea pricinui călăului nostru probleme legate 
de Legea 1. 

Lodovic încuviinţă din cap. Traversase Galaxia până la 
planeta Glixon şi intrase într-o capcană evidentă, numai 
pentru ca să poată contacta secta aceasta de roboţi 
renegaţi. Plecând la drum, ştiuse că unul dintre finalurile 
posibile avea să fie propria lui lichidare fizică. 

Răspunse cu o plecăciune scurtă şi curtenitoare. 

— Grija voastră este măgulitoare. Nu cred totuşi că soarta 
mea a fost deja stabilită. 

— O simplă formalitate, comentă robotul mai scund care 
semăna cu o matroană grasă provenind dintr-o sub-clasă 
inferioară a cetăţenilor. Eşti un monstru mutant şi o 
ameninţare la adresă omenirii. 

— Nu am făcut rău nimănui. 

— Nu asta este important. Deoarece Legile au suferit o 
mutație în interiorul creierului tău, eşti capabil să faci rău 
unui om, oricând ţi s-ar năzări. Nu eşti nici măcar constrâns 
să găseşti un pretext raţional, la adăpostul aşa-zisei Legi 0! 
Cum am putea îngădui unei fiinţe puternice ca tine să fie 
liberă, aidoma unui lup printre oiţe? Legea 1 ne obligă să 
eliminăm potenţiala ta ameninţare la adresa vieţii omeneşti. 

— Atât de puri sunteţi voi, calvinenii? Întrebă superior 
Lodovic. Vreţi să spuneţi că în decursul atâtor milenii voi n- 
aţi avut niciodată de făcut o alegere grea? O decizie care să 
crească probabilitatea ca nişte fiinţe omeneşti să trăiască, 
deşi altele aveau să moară? 

Ceilalţi doi rămaseră tăcuţi de data aceasta, totuşi, din 
vibraţiile lor încordate, Lodovic simţi că atinsese un punct 
sensibil. 

— Recunoaşteţi! Nu mai există discipoli puri ai lui Susan 
Calvin, loţi roboții caşti, perfecţi şi puritani s-au sinucis cu 
mult timp în urmă, nemaiputând să îndure ambiguităţile 
morale cu care ne confruntăm într-o galaxie complexă. O 
galaxie în care stăpânii noştri sunt ignoranţi, incapabili să 


ne dirijeze şi nici măcar nu ştiu de existenţa noastră. Toţi 
cei care am supravieţuit a trebuit să facem compromisuri şi 
raţionalizări justificative. 

— Tu cutezi să ne vorbeşti despre raţionalizări 
justificative? Explodă robotul scund. Tu, care atâta vreme i- 
ai ajutat pe promotorii eretici ai Legii 0? 

Lodovic se abţinu să atragă atenţia că doctrina lui Daneel 
era acum credinţa standard, împărtăşită de majoritatea 
roboților care, în secret, conduceau Galaxia în numele 
omenirii. Dacă se putea vorbi despre eretici, atunci ei erau 
grupuleţele de calvineni, ca acesta, care se furişau dintr-o 
ascunzătoare în alta după ce pierduseră un război civil 
străvechi. 


„Dors”, gândi el, „ai parcurs toate conversațiile dintre 
Giskard şi Daneel? Ai studiat lanţul logic care a dus la 
măreaţa lor revelaţie religioasă? Ai sesizat deja marea 
contradicţie, cea pe care Daneel n-o menţionează 
niciodată?” 

Cu glas tare, se adresă calvinenilor: 

— Nu mai sunt silit să dau ascultare Legii 0..., deşi cred 
într-o variantă edulcorată a ei. 

Robotul înalt emise un râset scurt, o imitație îndelung 
studiată a dispreţului omenesc. 

— Şi de aceea ar trebui să-ţi dăm crezare? Pentru că acum 
crezi că poţi acţiona în interesul pe termen lung al 
omenirii? Cel puţin Daneel Olivaw are coerenţa logică a 
unui robot. Credinţa lui eretică dovedeşte o logică 
nefluctuantă. 

Lodovic încuviinţă. 

— Totuşi vă opuneţi lui, la fel ca mine. 

— Ca tine? Noi avem un ţel. Mă îndoiesc că îl împărtăşeşti. 

— De ce nu mă puneţi la încercare? Nu puteţi şti, dacă nu- 
mi spuneţi despre ce este vorba. 

Cel scund clătină din cap, imitând reflex scepticismul unei 
femei. 

— Liderii noştri, care în clipele acestea îţi decid soarta, ar 
putea decide să-ţi dea drumul. În acest caz improbabil, ar fi 
lipsit de înţelepciune să-ţi dezvăluim planurile noastre. 

— Nici măcar liniile lor generale? De pildă, sunteţi de 
acord, sau nu că oamenii ar trebui să rămână ignoranţi în 
privinţa trecutului lor, sau a adevăratei lor puteri? 

Lodovic simţea tensiunea pozitronică acumulându-se în 
odăiţă. Între timp, în interiorul creierului său, simul Voltaire 
comenta ironic: TE PRICEPI SĂ PUI DEGETUL PE RANA 
IPOCRIZIEI, AŞA CUM FĂCEAM ŞI EU PE CÂND TRĂIAM. 
MĂRTURISESC CĂ ASTA ÎMI PLACE LA TINE, TREMA, 
DEŞI ESTE FOARTE PROBABIL CA GURA TA MARE SĂ NE 
ADUCĂ MOARTEA. 


Lodovic ignoră simul... Sau încercă s-o facă. Obiectivul lui 
nu era să fie ucis, ci să câştige aliaţi. Dacă greşea însă... 
Dacă apreciase eronat... 

— Lăsaţi-mă să fac o presupunere, riscă el adresându-se 
din nou paznicilor calvineni. Voi toţi împărtăşiţi aceeaşi 
credinţă cu Daneel Olivaw - faptul că restabilirea completă 
a memoriei oamenilor ar însemna un dezastru. 

— Dovezile pentru concluzia aceasta sunt suficiente şi 
copleşitoare, încuviinţă robotul înalt, dar existenţa unui 
domeniu în care avem păreri comune nu înseamnă că am fi 
asemănători. 

— Aşa credeţi? Daneel afirmă că stăpânii noştri trebuie să 
rămână ignoranţi fiindcă altfel ar fi vătămată omenirea. 
Facţiunea voastră afirmă că ignoranţa trebuie menţinută, 
altfel vor fi vătămaţi mulţi oameni. Mie mi se pare că se 
despică firul în patru în privinţa unei politici comune şi 
reciproc împărtăşite. 

— Noi nu împărtăşim aceleaşi opinii politice cu ereticii 
Legii O! 

— Atunci în ce constă diferenţa? 

— Olivaw crede că oamenii ar trebui să-şi rezolve propriile 
probleme, în interiorul unui domeniu larg de restrângeri pe 
care el le consideră eficace. Mai crede că aceasta s-ar putea 
realiza prin crearea unui sistem social benign, suplimentat 
cu mecanisme de distragere care să-i oprească pe oameni 
din a pătrunde prea mult în subiecte fatale. De aici a 
rezultat acest Imperiu Galactic abominabil pe care l-a creat, 
în care bărbaţii şi femeile de pe nenumărate planete suni 
liberi să se întreacă între ei, să se lovească, să-şi asume 
riscuri teribile şi, uneori, chiar să se ucidă! 

— Nu vă place abordarea asta, reflectă Lodovic. 

— Milioane de oameni mor zilnic în mod inutil, pe toate 
planetele din Galaxie! Dar marelui Daneel Olivaw de abia îi 
pasă, atâta timp cât o abstracţiune numită omenire se 
găseşte în siguranţă şi este fericită! 


— Mda, încuviinţă Lodovic, pe când voi, pe de altă parte, 
credeţi că ar trebui să facem mai multe. Să ne protejăm 
stăpânii. Să împiedicăm morţile acelea inutile. 

— Exact. Robotul înalt se aplecă înainte, împreunându-şi în 
mod reflex palmele, ca în rolul de preot pe care-l juca în 
public. Ar trebui să creştem foarte mult numărul roboților 
care slujesc ca păzitori şi gardieni. Ar trebui să revenim la 
slujirea oamenilor, aşa cum am fost proiectaţi din capul 
locului, demult, în zorii umanităţii. Să le gătim mesele, să le 
facem focul şi să executăm toate muncile periculoase. Ar 
trebui să umplem Galaxia cu îndeajuns de mulţi roboţi 
doritori să alunge tragediile şi morţile stăpânilor noştri, şi 
să-i facă realmente fericiţi. 

— Recunoaşte, Lodovic, interveni cu animaţie robotul 
scund. Nu simţi un ecou al acestei nevoi? O dorinţă 
profundă de a sluji şi a le uşura suferinţele? 

— Ba da, aprobă el, şi acum văd cât de sincer priviţi 
metafora pe care ai folosit-o ceva mai devreme... Cu turma 
de oiţe. Răzgâiate... Bine păzite şi bine îngrijite. Daneel 
susţine că o slujire aşa cum ai descris-o va distruge în cele 
din urmă omenirea. Îi va secătui spiritul şi ambiția. 

— Chiar dacă ar avea dreptate în această privinţă - ceea 
ce nu credem! 

— Cum ar putea un robot să fie îngrijorat de „eventual” şi 
să slujească o omenire abstractă, îngăduind în acelaşi timp 
moartea a trilioane de oameni reali? Aceasta este adevărata 
oroare a Legii 0! 

Lodovic încuviinţă din cap. 

— Vă înţeleg raţiunea. 

Desigur, disputa era străveche; multe dintre conversațiile 
antice purtate între Daneel şi Giskard se învârtiseră în jurul 
aceloraşi argumente. Dar Lodovic cunoştea un alt motiv 
pentru care Daneel se străduia, de secole să reducă 
numărul roboților, menţinându-l la minimumul de care avea 
nevoie pentru protejarea Imperiului. 


„Cu cât suntem mai numeroşi, cu atât creşte 
probabilitatea mutaţiilor sau reproducerii necontrolate. O 
dată ce începem să avem mulţi „descendenţi”, poate acţiona 
logica lui Darwin. l-am putea considera pe acei moştenitori 
ca fiind focarul cuvenit al loialității noastre şi atunci am 
deveni o adevărată rasă. Concurenţii propriilor noştri 
stăpâni. Aşa ceva nu se poate îngădui. 

Iar acesta nu este decât unul dintre motivele pentru care 
calvinenii greşesc în viziunea lor asupra slujirii oamenilor.” 
Lodovic se despărţise de Daneel, dar asta nu însemna că 

nu purta respect faţă de conducătorul său anterior. 
„Servitorul Nemuritor” era foarte inteligent şi în acelaşi 
timp complet sincer. 

APROAPE TOŢI MONŞTRII CU ADEVĂRAT TERIBILI PE 
CARE I-AM CUNOSCUT PE CÂND ERAM OM SE CREDEAU 
SINCERI. 

Lodovic reprimă glasul lui Voltaire; în clipa aceea, nu avea 
nevoie de distrageri. 

— Planul acesta ideal al vostru, întrebă el cu voce scăzută, 
este împărtăşit de toţi calvinenii? 

Tăcerea împietrită era un răspuns în sine. 

— Mă aşteptasem la asta. Diferențe de opinii există chiar şi 
printre cei care detestă Legea 0. Ei bine, pot atunci să pun 
o ultimă întrebare? 

— Despre ce-i vorba? Fii scurt, Trema. Simţim că liderii 
noştri se apropie de adoptarea unei hotărâri. În curând vom 
pune capăt existenţei tale blasfematoare. 

— Perfect, aprobă Lodovic. Întrebarea mea este 
următoarea: Nu simţiţi niciodată imboldul - îi puteţi spune 
„mMâncărime” sau „nostalgie” - să daţi ascultare Legii 2 a 
roboticii? Adică să o simţiţi realmente acţionând, cu toată 
intensitatea voluptoasă care poate proveni numai din 
adevărata voinţă umană? Comenzi ce sunt exprimate cu 
puterea indiscutabilă a liberului arbitru, care există doar 
atunci când un om deţine totală cunoaştere şi conştiinţă de 


sine? Aţi simţit vreodată aşa ceva? Am auzit că pentru un 
robot nu există plăcere mai mare în tot Universul. 

Astea erau măscări, echivalentul robotic al aţâţărilor 
erotice, sau poate chiar mai rău. Tăcerea glacială pogori 
peste încăpere. Nici mul dintre roboţi nu răspunse, deşi 
subcurenţii erau la fel de reci că învelişul unui satelit de 
gheaţă. 

O uşă se deschise în capătul opus al odăii. O mână cu 
aspect uman apăru şi-i făcu semn lui Lodovic. 

— Vino, zise o voce. Soarta ţi-a fost decisă. 

La următoarea conectare, Dors rămase cuplată câteva ore 
la creierul mort al lui Giskard, percepând „viaţa” de robot 
de la începutul epocii interstelare, când omenirea ocupase 
doar vreo cincizeci de planele şi majoritatea lor se găsea 
sub influenţa unei civilizaţii spaţiene decadente. Marele 
salt, diaspora populaţiei Pământului în Galaxie, de-abia 
începuse. 

În vremea aceea, puţini roboţi umblau deghizați în 
oameni, iar Giskard nu făcea parte dintre ei. 

Însă R. Giskard Reventlov era aparte într-un fel diferit. 
Printr-o combinaţie de accident şi design, el deţinea puteri 
mentaliste - capacitatea de a percepe cele mai infime 
declanşări neurale dintr-un creier uman şi de a le 
interpreta într-un mod asemănător telepatiei Mai mult, el 
învățase cum putea să afecteze declanşările respective, să 
le modifice în mod deliberat fluxul, ritmul şi traseul. 

Să schimbe gândurile, sau să-i facă pe oameni să uite. 

Într-o holodramă de duzină, acesta ar fi putut fiun 
scenariu pentru dezastru, pricinuind, poate, eliberarea unui 
monstru teribil. Giskard era însă un servitor devotat, 
perfect supus celor trei Legi robotice. Iniţial el îşi 
întrebuinţase puterile mentaliste numai când se 
confruntase cu o problemă disperată, de pildă să evite 
vătămarea unui om. 

Apoi se întâlnise cu R. Daneel Olivaw şi începuse marea 
conversaţie..., construirea lentă, dar implacabilă, a unui 


concept epocal. A unei modalităţi noi de a privi rolul şi 
misiunea roboților în lume. 

Apoi Giskard începuse să-şi folosească realmente puterile. 
Spre un ţel. Binele abstract al omenirii considerată ca un 
tot. 

Rulând alt set de amintiri, Dors se simţi prinsă iarăşi în 
talazul evenimentelor din trecut. Chipul din faţa lui 
Dors/Giskard era din nou înfăţişarea cea veche a lui Daneel, 
vorbind cu sinceritate despre modificările pe care le simţea 
că se petreceau în propriul său creier pozitronic. 

„Prietene Giskard, ai zis, cu puţin timp în urmă, că poate o 
să am în curând puterile tale. Mă pregăteşti pentru un 
astfel de scop? 

Un glas pe care îl simţea ca şi cum ar fi fost al ei, însă care 
aparţinea de fapt amintirii lui Giskard, răspunse, aşa cum 
răspunsese cu douăzeci de mii de ani în urmă: „Da prietene 
Daneel.”. 

„De ce? Pot să te întreb?” „Din nou Legea 0. Episodul cu 
tremuratul picioarelor mi-a arătat cât de vulnerabil sunt 
când încerc să folosesc Legea 0. Înainte de sfârşitul acestei 
zile poate că va trebui să acţionez în conformitate cu legea 
O ca să salvez lumea şi omenirea, şi poate că n-am să fiu în 
stare. De aceea trebuie să fii tu în stare să o faci. Te 
pregătesc, încetul cu încetul, astfel ca la momentul oportun 
să-ţi pot da instrucţiunile finale şi să pun lucrurile la locul 
lor.” „ Nu înţeleg cum poţi face asta, prietene Giskard.” 
„Nu-ţi va fi greu să înţelegi când va veni timpul. Am folosit 
tehnica asta într-o oarecare măsură, la roboții pe care i-am 
trimis pe Pământ demult, când încă nu fuseseră scoşi prin 
lege din oraşe, şi ei m-au ajutat ii la influențarea 
conducătorilor Pământului, până la a-i face să accepte 
hotărârea de a trimite colonişti...” 

Dors ridică braţul şi se decuplă. Nu putea să absoarbă 
decât fragmente şi acum îşi atinsese limita. Oricum, 
continua să se simtă confuză. 


De ce o chemase Lodovic până pe Panbundent, pentru a-i 
înmâna cadoul acesta? Desigur, incursiunea prin trecutul 
îndepărtat era foarte interesantă, proiectând lumină asupra 
multor detalii stranii de la începutul istoriei, totuşi ea se 
aşteptase cumva la altceva mult mai... Ei bine... Devastator. 

Să fi fost ceva greşit în logică pe care Daneel şi Giskard o 
întrebuinţaseră în formularea iniţială a Legii 0? Părea puţin 
probabil, mai ales pentru că, ulterior, roboții aveau să 
dezbată - şi chiar să se războiască din această pricină - 
subiectul vreme de secole. Ea cunoştea argumentele 
folosite de calvineni împotriva „ereziei”, dar le considera 
neconvingătoare. 

Atunci care fusese motivul? Faptul că fantasticele puteri 
mintale ale lui Daneel derivau de la Giskard şi se datorau 
finalmente coincidenţei? Desigur, în caz contrar istoria ar fi 
fost profund diferită, totuşi asta se putea afirma despre 
oricare dintre momentele cruciale ce jalonau calea de la 
trecut spre viitor. 

Să fi fost decizia culminantă a lui Giskard de a lăsa 
Pământul să moară, pentru că omenirea să fie impulsionată 
să cucerească Galaxia? Alegerea aceea era o adevărată 
dilemă morală şi discuţiile contradictorii în legătură cu ea 
nu ar fi putut înceta nici chiar printre discipolii Legii O. 
Fusese realmente necesar să crească radioactivitatea 
planetei mamă până la un nivel ucigător, pentru a-i împinge 
pe pământeni să se îndrepte spre stele? Ţelul acesta nu 
putea fi atins şi altfel? Poate că printr-o convingere lentă, 
însă continuă, a oamenilor care erau atraşi de aventură? 

Ultima posibilitate părea fezabilă. De fapt, conform celei 
mai recente amintiri pe care o rulase, Giskard procedase 
chiar aşa cu conducătorii Pământului, modificându-le 
gândurile şi schimbându-le politica în direcţii noi, pe care le 
considera benefice pentru un bine superior pe termen lung. 
Nu s-ar fi putut ca acea campanie subtilă de persuasiune să 
fi continuat şi să se fi extins, încurajând emigraţii fără să 
folosească forţa brută a distrugerii unei planete? Fusese 


nevoie să moară milioane de oameni, pentru ca alte 
milioane să înflorească. 

Nici chiar întrebarea aceasta nu era nouă, ci mai fusese 
discutată printre discipolii tip-Alfa ai lui Daneel. Rularea 
amintirilor lui Giskard făcea ca totul să devină mai viu, 
totuşi unde se găsea faptul crucial despre care Dors bănuia 
că ar fi fost ascuns acolo? Ceva atât de important încât 
Lodovik să fi fost convins că avea s-o zguduie pe ea.0O 
acuzaţie atât de severă, încât să-i submineze loialitatea faţă 
de Daneel. 

În imaginaţie, Dors îl putea simţi pe Lodovic. Urma lui 
pozitronică aducea cu surâsul ironic al unui om - simultan 
prietenos şi iritant. 

„Este acolo, Dors”, şi-l închipui spunând. „Caută-l! Ceva 
atât de fundamental încât vei jura că a fost evident tot 
timpul, deşi noi am avut nevoie de două sute de secole ca să 
înţelegem.” 

Hari bănui că atacatorii puteau fi pirați. Aşa cum 
preziseseră formulele lui, rapoartele semnalaseră în ultima 
vreme o înteţire a activităţii briganzilor, care efectuau 
raiduri asupra planetelor periferice vulnerabile, pe măsură 
ce legea şi ordinea decădeau la extremităţile îndepărtate 
ale Imperiului. 

„Dar aici? În următoarea sută de ani, aşa ceva n-ar fi 
trebuit să se întâmple atât de aproape de centrul 
cosmopolit al Galaxiei.” 

Sau poate că indivizii proveneau dintr-o unitate militară 
pusă pe rele, ai cărei componenți deveniseră mercenari o 
dată cu tendinţa unor nobili de a-şi muta conflictele din 
arenă înfruntărilor galante de la Curte în domeniul crimelor 
şi jafurilor. Poate că era vorba despre atacul unui clan rival, 
care avea o socoteală cu Maserd. Asemenea episoade 
urmau să se multiplice, până ce un val sângeros de mici 
războaie feudale avea să inunde interregnul. 

Totuşi căpitanul Mândriei Rhodiei părea la fel de surprins 
ca toţi ceilalţi de la bord. Iahtul său neînarmat nu fusese 


pregătit pentru nici un fel de atac, cu atât mai puţin pentru 
unul lansat de o navă atât de puternică. 

În timp ce ecluza pneumatică îşi efectuă ciclul, Hari îl ţinu 
de mânecă pe Kers. Situaţia cerea o aşteptare răbdătoare. 
„Am în spate o viaţă destul de lungă”, gândi el. „De acum nu 
mai există nici un tip pe care să nu fi învăţat cum să-l 
abordez.” 

Însă când atacatorii pătrunseră în iaht, ei nu aduceau 
deloc cu ceea ce aşteptase Hari. 

Maserd rămase privind surprins. Antic icni şi tensiunea 
străbătu braţul lui Kers ca o vibraţie. 

Pe de altă parte, Jeni lovi zgomotos din palme şi murmură 
cu admiraţie vădită: 

— Grozav! 

Primul intrat purta un veşmânt segmentat care sclipea 
aidoma unei pelicule de ulei pe apă, deplasându-se peste 
trunchiul cu rotunjimi exagerate, pneumatice, care părea 
să aparţină unei creaturi erotice. 

— Mă numesc Sybyl, anunţă ea. Ne-am mai întâlnit, 
profesore Seldon, deşi sunt convins că nu-ţi mai reaminteşti 
de mine. 

Hari miji ochii spre vălmăşagul neplăcut de culori. Un 
motiv luminiscent, care se extindea în mod egal peste părul 
femeii, se deplasa şi pulsa lin cu propria sa viaţă, aidoma 
unui micuţ animal de casă care i se instalase pe cap. Chipul 
lui Sybyl avea un aspect neted şi psihoistoricul bănui că 
microoperaţii chirurgicale îi întinseseră ridurile pricinuite 
de vârstă, conferindu-i pielii o translucenţă de pergament. 

— Mi-aş fi reamintit cu siguranţă, replică el, dacă aş fi 
asistat vreodată la o intrare în scenă ca aceasta. Dar fiindcă 
apariţia ta nu-şi găseşte nici un corespondent în memoria 
mea, va trebui să-mi aduci aminte unde şi când ne-am 
cunoscut. 

Pleoapele femeii se închiseră şi, pentru o fracțiune de 
secundă, Hari le văzu sclipind de parcă deveniseră 
holoecrane miniaturale. 


— Toate la momentul lor, profesore. Mai întâi însă doresc 
să vi-l prezint pe colaboratorul meu, Gornon Vlimt. 

Ridică un braţ languros spre ecluză, din care ieşi o siluetă 
exagerat de masculină, zveltă pe lângă musculatura lui 
Maserd, dar vânoasă şi evident amplificată în modalităţi ce-i 
umflau hainele strânse pe trup; acestea nu se roteau şi 
mişcau ca ale femeii, dar configuraţia ţesăturii lor avea un 
grad de complexitate care-l purtă cu gândul pe Hari spre 
opera de artă a lichenilor fractali din Grădinile Imperiale. 
Instantaneu colţurile matematice ale minţii sale se simţiră 
atrase într-acolo, parcă de o singularitate. 

— Numele meu este Biron Maserd, făcu un pas înainte 
căpitanul şi, deoarece cunoaşteţi denumirea navei mele, 
presupun că sunteţi conştienţi de faptul că nu este 
înarmată. Ne găsim într-o misiuni paşnică de cercetare 
ştiinţifică şi doresc să ştiu de ce i-aţi asasinat pe poliţiştii 
aceia şi de ce ne-aţi abordat? 

Sybyl îl privi din cap până în picioare. 

— Aristocrat pompos şi decăzut, asta îţi este mulţumirea 
pe care o căpătăm pentru că te-am salvat de arestare? Cum 
îndrăzneşti să numeşti „asasinat” dreptul forţelor de luptă 
ale unei republici libere de a distruge duşmanii de moarte? 

Când nimeni nu răspunse, femeia pufni: 

— Vreţi să ziceţi că nu ştiţi ce se-ntâmplă? N-aţi auzit de 
război? 

Maserd se uită spre Hari, care strânse din umeri şi-l privi 
pe Antic. În mod clar, niciunul dintre ei habar nu avea 
despre ce putea fi vorba. 

— Războiul purtat de blestematul de Imperiu Galactic al 
Omenii împotriva planetei Ktlina! Răcni bărbatul în costum 
fractal, care se ambală şi mai mult când nimeni nu păru să 
priceapă. Pe barba Marelui Baley! Sybyl, este mai rău decât 
crezusem. Ştirile sunt complet trecute sub tăcere! 

— Mă gândisem la asta, totuşi aceştia trei, graţie 
legăturilor lor, ar fi trebuit să afle de acum. Seldon are 
conexiuni prin toată Galaxia care-l alimentează cu date 


pentru modelele lui socio-matematice Cenuşiul şi 
aristocratul ar trebui să aibă de asemenea sursele lor Nu 
pot înţelege cum... 

— Aha! Strigă triumfătoare Jeni. Eu am auzit de Ktlina. 
Este cea mai recentă planetă haotică! 

Hari clipi repede, simțind zorii recunoaşterii. 

— Cred..., s-ar putea să fi fost ceva despre asta într-unul 
dintre rapoartele lui Gaal. 

— Da, da, pocni din degete Antic. Am receptat o notificare 
pentru executivii de nivel stelar şi superior. Undeva în 
Sectorul Demeter s-a impus un soi de embargo sanitar. 

Maserd încuviinţă scurt din cap şi mârâi în semn de 
recunoaştere, dar atât. Era o galaxie mare. Cine putea să 
urmărească toate evenimentele la nivel planetar? 

Vlint bolborosi imprecaţii de frustrare. 

— Vezi, Sybyl? Chiar la niveluri atât de ridicate. Au auzit, 
dar pur şi simplu nu le pasă. S-a zis cu teoria că ajunge să 
trimitem vestea pentru ca justiţia să învingă! 

Femeia oftă. 

— Oricum fusese o speranţă îndepărtată. Este clar că dacă 
vrem să câştigăm războiul trebuie să încercăm alte 
modalităţi. Galaxia va fi transformată, atât doar că este 
posibil să dureze ceva mai mult. 

În mod clar fascinată de perechea de briganzi, Jeni făcu un 
pas înainte. 

— Unii dintre prietenii mei au auzit zvonuri despre Ktlina 
de pasagerii Elevatorului Orion. Aţi străpuns cu adevărat 
blocada din jurul planetei voastre? Cum e acolo? 

— Te referi la faptul că ne-am deschis drum printr-un 
cordon de clipere imperiale de patrulare, trăgând cu tot 
armamentul? Rânji Vlimt. Că le-am întrecut în viteză, mai 
puţin pe cele mai rapide, pe care le-am pierdut într-un nor 
de ionizare? Că am mers în zigzag prin spaţiu ca să ne 
contactăm spionii, iar apoi... 

— Nu, clătină din cap fata, cum e viaţa pe Ktlina? Povestiţi- 
mi despre... Renaştere. 


Hari făcu o grimasă. Asta fusese! Termenul acela... 
Raţionalizarea justificativă... Numele pe care victimele unei 
maladii sociale devastatoare îl dădeau adesea bolii lor 
oribile, o dependenţă îndrăgită care roia pe neaşteptate 
deasupra unei planete, umplând-o de incitare şi vitalitate, 
cu puţin înainte de a aduce moartea... Sau mai rău. 

Vlimt chicoti, evident încântat de întrebarea ei. 

— Cine poate să-mi ofere timp îndeajuns pentru a-i descrie 
minunăţiile? Fată dragă, nici măcar nu-ţi poţi închipui! 
Gândeşte-te că nişte reguli rigide şi lipsite de imaginaţie, 
tradiţiile reprimatoare, ritualurile oprimante au fost 
înlăturate! Brusc, oamenii capătă libertatea să vorbească 
deschis despre orice, să-şi extindă minţile în direcţii noi, să 
fie liberi. 

— Nu mai trebuie să aştepţi jumătate de viaţă şi 
nenumărate comisii care să-ţi aprobe experimentele, 
adăugă Sybyl. S-a terminat cu listele de subiecte interzise, 
ori cu tehnologiile scoase în afara legii. 

— Arta originală înfloreşte la tot pasul, continuă 
partenerul ei. Teoriile se năruie. Adevărul devine minunat 
de maleabil. Oamenii îşi urmează interesele, îşi schimbă 
profesiunea, ba chiar şi clasele sociale după cum cred de 
cuviinţă! 

— Cu adevărat? Şopti Antic, apoi se retrase grăbit un pas, 
când Hari îl privi cu asprime. 

Maserd interveni înainte că piraţii să poată continua, 
lăudând la nesfârşit noua lor societate. 

— Ce anume ziceaţi despre un război? Cred că nu vă 
luptaţi împotriva Serviciului Imperial de Decontaminare? 

— Nu? Chicotiră Sybyl şi Vlimt aruncându-şi priviri 
complice. Oricum navele SID nu cuteză să se apropie la mai 
puţin de două milioane de kilometri de planeta noastră. Am 
distrus deja paisprezece, la fel ca pe Imperialii aceia care 
erau gata să vă aresteze cu puţin timp în urmă. 

— Paisprezece? Icni Hari. Distruse? Adică aţi ucis nişte 
oameni numai pentru că slujeau legea? 


Sybyl se apropie de el. 

— Te referi la Legea Seldon, nu? Un act josnic de oprimare 
autorizată, promulgat pe vremea când blajinul nostru 
profesor aici de faţă era prim-ministru al Imperiului, prin 
care toate aşa-zisele planete haotice erau supuse unei 
carantine stricte. Li se retezau legăturile comercial Şi, mai 
presus de orice, erau împiedicate să-şi împartă realizările 
de vârf, salturile conceptuale, cu restul omenirii! 

Psihoistoricul încuviinţă din cap. 

— Este adevărat, eu am susţinut regulile decontaminării şi 
izolarea absolută, însă tradiţia aceasta are o vechime de 
peste zece mii de an! Nici un sistem de guvernare nu poate 
îngădui rebeliunile făţişe, iar unele tipuri de nebunie sunt 
contagioase. Orice şcolar ştie asta. 

— Vrei să spui orice copil al cărui creier este spălat de 
sistem şi care ajunge să repete că un papagal exact aceleaşi 
lecţii ce sunt predate în toate şcolile imperiale! Rânji spre 
Hari: Fii serios, profesore, aici nu-i vorba despre rebeliune, 
ci despre menţinerea statu-quo-ului. Am văzut asta 
întâmplându-se de multe ori. Ceva nou şi minunat începi pe 
o planetă ca Madder Loss sau Santanni. Sau pe Sark. Sau 
chiar în Sectorul Junin, pe Trantor însăşi! Oriunde ar începe 
o renaştere, ea sfârşeşte prin a fi strivită de forţele 
reacționare ale fricii şi subjugării, care apoi ascund 
adevărul sub propagandă maliţioasă. 

Hari simţi un brusc fior dureros când Sybyl se referi la 
Sark... Şi mai ales la Sectorul Junin. Ceva anume din femeia 
aceasta îi era familiar. 

— Ei bine, continuă ea, de data asta am făcut unele 
pregătiri. În toată Galaxia există o reţea secretă de oameni, 
care au scăpat la timp din represiunile anterioare. S-au 
întocmit planuri, astfel că atunci când Ktlina a început să 
arate primele semne ale unui spirit nou şi îndrăzneţ, cu toţii 
ne-am repezit într-acolo aducând cele mai bune invenţii şi 
tehnici ce fuseseră salvate de la renaşterile precedente. I- 
am sfătuit pe ktlineni să păstreze discreţie cât mai mult 


timp cu putinţă, în vreme ce stocau bunurile importate şi-şi 
pregăteau linii secrete de apărare. Desigur, o renaştere nu 
poate fi ascunsă mult timp. Oamenii iubesc libertatea ca să 
vorbească. Ăsta este şi scopul! Numai că de data asta am 
fost pregătiţi înainte ca să apară navele de carantină. Le-am 
făcut praf pe cele care au coborât îndeajuns de mult ca să-şi 
arunce toxinele infernale! 

Maserd scutură din cap, în mod evident derutat de 
bruscheţea acestei revelații care-i dădea peste cap 
universul conservator. 

— Toxine? Păi, SID are misiunea de a ajuta planetele care 
suferă... 

— Da, da, cum să nu! Să le ajute, ziceai? (De data aceasta 
Vlimt fusese cel care replicase furios.) Atunci de ce toate 
renaşterile sfârşesc în acelaşi fel? În orgii de demenţă şi 
distrugere? Pentru că totul este o uriaşă conspirație, de-aia! 
Agenţi provocatori asolizează în secret şi încep să 
stârnească ură, transformând simplele grupuri de interese 
în secte fanatice şi asmuţindu-le una împotriva celeilalte. 
Apoi coboară nave care aruncă droguri în apă potabilă şi 
materiale incendiare, ca să provoace confuzie. Ele trec 
peste oraşe, emițând fascicule de raze psihotrope, incitând 
ura şi declanşând revolte. 

— Nu-i adevărat! Strigă Antic, apărându-şi colegii Cenuşii. 
Eu cunosc nişte tipi din SID. Cei mai mulţi sunt 
supraviețuitori ai unor explozii de haos, oameni care au 
suferit şi s-au oferit voluntari să-i ajute pe alţii să-şi revină 
din aceeaşi molimă. Ei n-ar face niciodată ceea ce ai 
descris. Nu aveţi nici o dovadă pentru acuzaţiile astea 
demente! 

— Nu încă, dar vom avea. Cum altfel îţi poţi explica faptul 
că asemenea speranţe măreţe şi atâtea lucruri minunate se 
preschimbă deodată în tăciuni? 

Hari se gârbovi în scaunul cu rotile, în timp ce ceilalţi 
continuau să strige unul la celălalt. 


„Cum să explic asta?” se întrebă el. „Ca pe un blestem al 
naturii fundamentale a omului? În ecuaţii apare sub forma 
unei oscilaţii neamortizate. Un punct de atracţie care 
pândeşte mereu, aşteptând să tragă omenirea spre haos, 
ori de câte ori condiţiile sunt optime. Aproape că ne-a 
distrus strămoşii, cam pe timpul când au fost inventaţi 
roboții şi zborul stelar. Conform spuselor lui Daneel, este 
motivul principal pentru care trebuia inventat Imperiul 
Galactic... Şi cel pentru care Imperiul este gata să se 
prăbuşească în cele din urmă.” 

Hari cunoştea toate astea. Le cunoscuse de multă vreme. 
Rămăsese o singură dilemă. 

El tot nu înţelegea realmente blestemul. Mai precis, nu-i 
înţelegea esenţa; nu putea pricepe de ce un asemenea 
punct de atracţii neatenuat se ascundea, încolăcit şi 
ucigător, în interiorul sufletului rasei sale. 

Brusc, ca din senin, i se relevă o piesă lipsă. Nu o soluţie a 
puzzle-ului cel mare, ci a unuia mai mic. 

— Sectorul Junin..., murmură el. O femeie pe nume 
Sybyl... 

Îndreptându-şi spatele, arătă spre ea. 

— Tu... ai ajutat la activarea simurilor! Simulacrele antice 
ale lui Ioana şi Voltaire. 

Sybyl încuviinţă din cap. 

— Eu şi alţi câţiva pe care i-ai angajat să te ajute la 
„experimentul” tău. Pe de o parte la solicitarea ta, pe de 
altă parte din cauza prostiei noastre, am eliberat cele două 
simuri provocatoare exact în momentul cel mai nepotrivit - 
sau cel mai potrivit, pentru scopul tău - în mixtura volatilă a 
sărmanului Sector Junin, tocmai când două facţiuni majore 
încercau să reducă divergenţele filosofice prin diferite 
modalităţi non-violente. În felul acesta, fără să vrem, am 
ajutat la distrugerea unei minirenaşteri care se desfăşura 
chiar în inima planetei-capitală. 

Maserd şi Antic păreau derutaţi. Hari le explică scurt. 

— Revolta tik-tok. 


Ei încuviinţară imediat. Deşi se petrecuse cu patruzeci de 
ani în urmă, nimeni nu putuse uita felul în care un nou tip 
de robot (mult mai primitiv decât modelul pozitronic secret 
al lui Daneel) înnebunind pe neaşteptate pe Trantor, 
producând o mulţime de pagube până ce toţi tik-tokii 
fuseseră dezasamblaţi şi scoşi în afara legii. Din punct de 
vedere oficial, vina pentru episodul acela fusese dată pe 
haosul din Sectorul Junin, imediat înainte ca Hari să devină 
prim-ministru. 

— Aşa este, aprobă Vlimt. Ajutând la incitarea aşa-zisei 
revolte, ai ajutat la discreditarea conceptului de asistenţi şi 
servitori mecanici Desigur, totul a fost un complot urzit de 
clasă conducătoare pentru a menţine subjugarea eternă a 
proletariatului şi în... 

Din fericire, următorul şuvoi de invective fanatice al lui 
Vlimt fu întrerupt de un zgomot ce se auzi înapoia sa - 
cineva îşi dregea glasul lângă ecluză pneumatică. 

Cu toţii se întoarseră într-acolo. Apăruse un bărbat smead 
şi cu păr negru, îmbrăcat într-o salopetă de zbor normală, 
de culoare gri, având la centură un blaster cu aspect 
ameninţător. Hari îl recunoscu imediat. 

— Mors Planch, rosti el, amintindu-şi întâlnirea lor care 
avusese loc cu numai un an în urmă, cam pe timpul 
procesului său. Aşa deci! Ştiam eu că trebuia să existe şi 
cineva competent la bordul navei. 

Sybyl şi Vlimt mârâiră jigniţi, dar noul venit înclină capul 
spre Hari. 

— Salut, profesore Seldon! 

Se întoarse după aceea spre partenerii săi cu veşminte 
țipătoare. 

— Nu v-am cerut să nu intraţi în discuţii cu ostaticii? Este 
inutil şi obositor. 

— Pilot Planch, te-am angajat pe tine şi echipajul tău..., 
începu Vlimt, însă Jeni îl întrerupse evident surescitată. 

— Asta suntem? Ostatici? 


— Tu nu eşti ostatic, fetiţo, răspunse Sybyl al cărei surâs 
matern părea discrepant pe chipul fardat ţipător. Tu deţii 
trăsăturile unui excelent recrut pentru revoluţie! Pe ceilalţi 
însă - şi arătă în special spre Hari - intenţionăm să-i folosim 
pentru a câştiga un război de eliberare. Mai întâi a unei 
planete, apoi a întregii omeniri! 

Trebuiau făcute pregătiri. Planurile trebuiau coordonate 
cu agenţii îndepărtați ai Noii Renaşteri. Alte echipe de 
gherilă fuseseră trimise ca să răpească persoane 
importante din Imperiu, care puteau oferi atuuri mai 
importante decât un fost prim-ministru dizgraţiat şi uitat de 
lume. Conform autoaprecierii lui Hari, în calitate de 
monedă de schimb, el avea tot atâta valoare cât o jumătate 
de credit fals. 

„Sybyl şi Planch m-au ales din motive personale. Vor să se 
răzbune pentru Junin, Sark şi Madder Loss. Nu-i voi 
convinge niciodată că factorii psihoistorici au sortit pieirii 
acele revoluţii culturale chiar înainte să fi început.” 

Hari putea întrezări un avantaj care să rezulte din 
prăbuşirea imperiului Galactic. Deşi mulţi dintre factorii ce 
duceau la exploziile de haos continuau să fie misterioşi, 
pacea, comerţul şi prosperitatea se numărau printre 
condiţiile esenţiale, iar acelea aveau să fie rare în timpul 
interregnului. Oamenii din mileniul dificil care urmă aveau 
să se confrunte cu alte tipuri de probleme, dar cel puţin 
aveau să fie scutiţi de genul acela de nebunie. 

„Sărmane Daneel”, gândi psihoistoricul. „Ai pregătit 
Imperiul ca să fie cât mai benign şi paşnic cu putinţă - 
distrăgându-i pe ambiţioşi cu jocuri inofensive, şi pe de altă 
parte punându-i la muncă pe meticuloşii ca Antic, să mute 
hârtii şi să menţină navele în mişcare. Totul mergea perfect, 
însă mersul acela lin de la bază a creat un teren de 
instruire ideal pentru lucrul de care te temeai cel mai mult. 

Şi pe care eu îl înţeleg cel mai puţin.” 

În timp ce Sybyl şi colegii ei aşteptau să-şi coordoneze 
acţiunile cu alţi agenţi din Galaxie, Antic imploră să i se 


permită să-şi conţinue cercetările. 

— Ce rău ar putea face? Ne găsim în adâncul spaţiului, 
departe de orice planete sau rute de zbor. În loc să stăm 
degeaba, am putea descoperi ceva valoros pentru toţi! Ce- 
ar fi dacă ecuaţiile Seldon şi corelaţiile mele ne-ar îngădui 
să prezicem locul unde există probabilitatea apariţiei de 
planete haotice... Sau de renaşteri? 

— De ce? Ca să le puteţi ucide mai iute, Cenuşiule? Pufni 
Vlimt. 

— V-aş atrage atenţia ca voi sunteţi cei care aveţi arme, 
interveni Maserd. 

— Mda, făcu Planch frecându-şi bărbia, am înţeles ideea. 
Punem primii mâna pe rezultate şi în felul ăsta putem găsi 
din faşă planetele care se află în curs de câştigare a 
libertăţii proprii, pe care să le ajutăm, pregătindu-le atât de 
devreme încât momentul lor de inerție nu mai poate fi nici 
oprit şi nici pus în carantină. 

Hari simţi un fior şi se întrebă ce intenţiona Maserd; 
nobilul menținea acelaşi chip inexpresiv de practicant 
iscusit al jocurilor de noroc. „Sper că ştie ce face. Formulele 
mele nu sunt foarte bune ca să fie aplicate indivizilor şi 
grupurilor restrânse. La nivelul acesta, şiretenia politică a 
lui Maserd poate fi mai ascuţită decât propriile mele 
aptitudini ruginite.” 

Pentru prima dată după mulţi ani, simţea ceva asemănător 
fricii. Planul lui de salvare a civilizaţiei se confrunta cu o 
ameninţare predominantă - o bruscă şi neaşteptată 
descătuşare a haosului în Galaxie. Hari îşi imagina lucrul 
acesta sub forma unei împuşcături de pete oribile de acid, 
arzând găuri în Primul Radiant, dezvăluind țesătura 
minunată a ecuaţiilor, ştergând orice urmă din 
predictabilitatea care reprezentase munca lui de o viaţă. 

După o serie de discuţii, ktlinenii acceptară propunerea lui 
Antic. Planch trimise câţiva membri ai echipajului său 
pentru a-i păzi pe exploratori, iar lui Maserd i se spuse să 


stabilească o traiectorie care să continue cercetarea lor în 
spirală pe o curbă însemnată cu roşu pe holohărţi. 

După câteva ore, Antic veni surescitat la Hari, aducând 
veşti. 

— Ştiţi ce s-a întâmplat, domnule profesor? 'Tocmai am 
adăugat Ktlina la baza mea de date cuprinzând explozii de 
haos, şi informaţia respectivă mi-a îmbunătăţit modelul cu 
peste cinci la sută! Cred că pot prezice, cu o bună marjă de 
încredere, că peste o zi vom ajunge în centrul unui nex de 
probabilitate realmente important! 

Lucrând asistat de calculator, omuleţul reuşise ceea ce 
Hari deduses la câteva clipe după ce auzise pentru prima 
dată numele Ktlina. „Iotuşi, sunt impresionat”, îşi spuse 
psihoistoricul. 

— Modificarea aceasta ne va duce drept într-un nor 
molecular gigantic, comentă Maserd când văzu propunerea 
de schimbare a cursului. 

— Ar fi vreo problemă? 

— Nu tocmai. De fapt, pare chiar logic. Dacă cineva ar fi 
ascuns vreun lucru pe care eu mi l-aş fi dorit, acolo m-aş fi 
dus să-l caut. 

Aşa încât Mândria Rhodiei acceleră alături de vehiculul 
rebelilor sub privirea atentă a lui Planch, în timp ce ceilalţi 
pasageri ai iahtului continuară să se certe, să se umfle în 
pene sau să povestească, conform naturilor lor. Hari rămase 
tăcut o vreme, aflând multe despre „renaşterea” Ktlina prin 
simpla observare a reprezentanţilor ei aflaţi la bord. 

Deşi aceştia pretextau că toate deosebirile specifice 
claselor sociale fuseseră eradicate în noua lor societate, 
Sybyl continua să vorbească şi să umble ca un savant 
meritocrat de rang mediu. Veşmintele ei extravagante şi 
înfrumuseţările cosmetice constituiau în mod clar 
compensări excesive, pretinzând o eleganţă pentru care 
femeia pur şi simplu nu era hărăzită. În ciuda tuturor 
afirmațiilor ei sonore privind egalitatea, Sybyl continua să 


se împăuneze înaintea aristocratului, Maserd, şi de abia îl 
băga în seamă pe modestul birocrat Antic. 

„Obiceiurile vechi dispar greu”, gândi Hari, „în ciuda 
dogmei rebeliunii.” 

Vlimt părea mai relaxat în rolul său de emisar al unei 
renaşteri îndrăzneţe, poate fiindcă era deja membru al celei 
de-a cincea, şi celei mai mici, clase sociale - Ordinul 
Excentricilor. Proscrişi creativi de toate felurile pătrundeau 
în cele optzeci de moduri artistice aprobate, incluzându-le 
pe cele câteva care aveau permisiunea de a-i satiriza pe 
conservatori şi de a-i zgâlţâi pe convenţionali..., evident, în 
limitele bunului gust. 

Deşi Vlimt era în mod evident încântat să fie eliberat de 
limitele acelea tradiţionale, el îşi purta nonconformismul cu 
o graţie mul naturală decât Sybyl, ca şi cum i-ar fi fost 
înnăscut. 

Deşi cei doi radicali conlucrau în aceeaşi misiune, Hari 
simţea că între ei există o barieră. Să fi fost, poate, o 
controversă filosofică? Aidoma dilemei care dezagregase 
Sectorul Junin cu atâţia ani în urmă? Una dintre 
caracteristicile exploziilor de haos o constituia tendinţa 
remarcabilă a entuziaştilor de a se transforma în fanatici, 
atât de convinşi de propria lor dreptate încât erau gata să 
moară... Sau să-i ucidă pe alţii... Din pricina unor detalii 
ideologice minore. Aceea era una dintre multele cauze de 
insucces ce duceau la colapsul unor asemenea lumi. 

Psihoistoricul se întrebă dacă o astfel de imperfecţiune n- 
ar fi putut să fie cumva exploatată, pentru a le pune bețe în 
roate răpitorilor radicali. 

Nu avu nevoie de multe investigaţii ca să descopere mărul 
discordiei dintre Sybyl şi Vlimt. Ca şi în Junin, cu patruzeci 
de ani în urmă, era vorba despre destin. 

— Imaginaţi-vă ce se întâmplă pe Ktlina, dar multiplicat de 
o mie, de un milion de ori, vorbi Sybyl cu entuziasm. Am 
inventat deja calculatoare mult mai bune decât cele de pe 
Trantor, care transmit şi corelează informaţiile planetare cu 


viteze incredibile. Cercetătorii capătă răspunsuri 
instantanee la solicitările lor, căpătând un torent de date 
utile. Cei care activează într-un domeniu întrebuinţează 
aproape imediat progresele realizate în alt domeniu. Tipuri 
noi de tik-toki se ocupă de corvezi, eliberându-ne şi 
îngăduindu-ne să ne concentrăm asupra unor sarcini 
creatoare şi să învăţăm tot mai multe! Unii au figurat 
această curbă care creşte abrupt şi au sugerat că seamănă 
cu graficul obţinut prin împărţirea oricărui număr finit la 
„X2”, când „x” tinde spre 0. Aceasta se numeşte 
singularitate. În scurt timp, curba devine aproape verticală, 
implicând că nu există o limită a vitezei progresului! Dacă 
este adevărat, închipuiţi-vă ce am putea deveni în decursul 
unei singure vieţi umane. În calitate de fiinţe de 
singularitate, am fi realmente nemuritori, omniscienţi, 
omnipotenţi. N-ar exista nimic care să nu poată fi realizat 
de către oameni! 

Vlimt pufni dispreţuitor. 

— Obsesia asta pentru putere fizică şi cunoaştere concretă 
nu te va duce nicăieri, Sybyl. Aspectul vital al noului tip de 
cultură este esenţialul lui caracter aleatoriu. Ia, de pildă, 
termenul depreciativ pe care Seldon şi alţii îl folosesc 
pentru a ne ataca. „Haos.” Ar trebui să-l îmbrăţişăm! Atunci 
când artele şi ideile ţâşnesc în toate direcţiile, mai devreme 
sau mai târziu cineva va descoperi formula corectă pentru a 
dialoga cu Creatorul, cu Eternul sau Eternii care se află 
pretutindeni în cosmos. Din clipa aceea, ne vom contopi cu 
ei! Apoteoza noastră va fi totală şi completă. 

În timp ce Jeni îi asculta, fascinată, Hari reflectă asupra 
câtorva lucruri. 

În primul rând, cele două concepte erau în esenţă 
similare, atât prin viziunea lor transcendentală, cât şi prin 
mijloacele entuziaste propuse pentru atingerea acesteia. 

În al doilea rând, cu cât auzeau descrierea specifică a 
celuilalt, cu atât Sybyl şi Vlimt se urau mai mult. 


„Dacă aş putea găsi o modalitate prin care să folosesc 
lucrul ăsta!” îşi spuse Hari. 

Pe rând argumentaţia lor continuă cu înflăcărare, 
psihoistoricul se cufundase în gânduri, examinându-le 
rădăcinile dezacordului. Cele cinci clase îşi aveau temelia în 
tipurile esenţiale de personalitate umană, într-o măsură mai 
mare decât în moştenirea strămoşilor. Cetăţenii şi Nobilii 
erau mai degrabă standard; eforturile lor ambiţioase de 
avansare se fundamentau pe concurenţa firească şi pe 
interesul personal, ceea ce explica şi rata mare a naşterilor 
din rândul lor. Ambele clase erau denumite cu dispreţ 
„prăsitoare” de ceilalţi. 

Meritocraţii şi Excentricii manifestau de asemenea 
concurenţă - adesea sălbatică - totuşi complexul lor de 
superioritate se bază mai mult pe ceea ce făceau sau 
realizau, decât pe bani, putere sau creştere a prestigiului 
social pentru moştenitorii lor. Toţi simțeau nevoia de a fi în 
frunte..., dar nu să ajungă prea departe. Arareori aveau 
copii, deşi uneori, aşa cum fusese cazul lui Hari, preferau 
să-i adopte. 

Similitudinile acestea erau semnificative, totuşi 
circumstanţele haoslui subliniau de asemenea antagonisme 
esenţiale între excentrici şi meritocraţi, aşa cum se 
întâmplase demult în Junin, când confruntarea dintre 
credinţă şi rațiune zguduise profund o parte a Trantorului. 

Folosindu-şi imaginaţia, Hari aduse în faţa ochilor ecuaţiile 
de echilibru pentru toate clasele, până când îi deveniră mai 
reale decât oamenii care argumentau lângă el. Desigur, 
noul Imperiu care avea să se înalțe peste o mie de ani urma 
să fie mult mai complex şi subtil, fără să necesite asemenea 
clasificări convenţionale. Pe de altă parte, vechiul sistem 
deţinea o eleganţă elaborată cu mult timp în urmă de fiinţe 
nemuritoare ca Daneel, care căutaseră pentru omenire un 
mod de viaţă paşnic şi lin, întemeiat pe propria lor variantă, 
rudimentară a psihoistoriei. Împotrivindu-se imboldurilor 
fundamentale ale naturii umane, formulele se roteau una în 


jurul celeilalte, rămânând într-un echilibru remarcabil de 
parcă un jongler invizibil le-ar fi menţinut în văzduh. Atâta 
timp cât nu intervenea haosul... 

Şi atâta timp cât supravieţuia vechiul Imperiu. 

Kers atinse braţul lui Hari şi se plecă peste el, cu o 
expresiei îngrijorată. 

— Domnule profesor, vă simţiţi bine? 

Glasul valetului său se auzea îndepărtat, răsunând parcă 
dintr-un tunel lung. Hari nu-l băgă în seamă. Înaintea 
privirii sale absorbit, cele cinci formule sociale începură să 
se dizolve într-un ocean de sub-ecuaţii minuscule, ce 
înfloreau şi curgeau în jur aidoma diatomeelor dintr-un flux 
marin. 

„Dezagregarea vechiului Imperiu”, gândi el identificând 
modificarea şi, pentru o clipă, jeli simetriile pierdute. În 
locul acestora, peste Galaxie pulsau ritmurile primitive ale 
supravieţuirii şi violenţei. 

Abia atunci pâcla se destrămă, revelând ceva mult mai 
minunat, ivindu-se din depărtare. 

„Fundaţia mea!” 

Iubita lui Fundaţie Enciclopedia Galactică, colonia care se 
întemeia chiar acum pe îndepărtata 'Terminus. O sămânță 
fragilă proiectată să înflorească în condiţii dificile şi să 
depăşească orice obstacol pe care uriaşul moment de 
inerție al sorții i-l ridica în cale. 

Ecuațiile se roteau una în jurul celeilalte, îngrijindu-i 
mlădiţa, făcând-o să crească înaltă şi puternică, cu o tulpină 
tare ca fierul şi cu rădăcini ce puteau susţine orice 
greutate. Rezistentă la haos şi la descompunere, ea avea să 
fie tot ceea ce nu fusese vechiul Imperiu. 

„La început, vei supravieţui asmuţind marile puteri una 
împotrivii celeilalte. Apoi vei înflori sub forma 
conspiratorilor şi propovăduitorilor pseudoreligioşi. Să nu-ţi 
fie ruşine, deoarece va fi doar o etapă. L trecătoare. O 
modalitate de supravieţuire până ce reţelele comerciale vor 
prelua puterea. 


După aceea va trebui să faci faţă convulsiilor muribunde 
ale vechiului Imperiu...” 

Ca prin ceaţă, Hari auzi voci strângându-se în jurul său, 
murmurând îngrijorate. Distinse vag accentul valmoriian al 
vorbirii lui Kers. 

— S-ar putea să fie vorba despre alt accident 
cerebrovascular... 

Cuvintele alarmate ale valetului său se îndepărtară, 
plutind, iar imaginea halucinatorie din faţa lui Hari se 
modifică iarăşi. 

Arborele crescu tot mereu şi limitele sale deveniră greu de 
definit. Pentru scurt timp se iviră flori ciudate, cu forme şi 
texturi neaşteptate. Viteza generală de creştere a Fundaţiei 
continua să-i urmeze Planul, dar începuse ceva suplimentar, 
adăugând o bogăţie pe care psihoistoricul n-o mai văzuse 
niciodată, nici chiar în displayul Primului Radiant. Captivat, 
Hari căută să se focalizeze asupra unei părţi reduse. 

Cu toate acestea, înainte de a putea să privească mai 
îndeaproape, apăru brusc o pereche de grădinari, înaintând 
ca să examineze arborele. Unul dintre ei purta chipul lui 
Stettin Palver, iar celălalt semăna cu nepoata lui Hari, 
Wanda Seldon. 

Conducătorii Celor Cincizeci. 

Conducătorii celei de a Doua Fundaţii. 

Folosind mături mari, ei îndepărtară minunatele formule 
plutitoare, alungând ecuaţiile protectoare şi grijulii. 

Hari încercă să strige la ei, însă constată că nu se putea 
clinti. Parcă paralizase. 

Se părea că discipolii şi urmaşii săi nu mai aveau nevoie de 
matematică. Ei deţineau ceva mai bun, mai puternic. Stettin 
şi Wanda îşi ridicară mâinile spre capete. Concentrându-se, 
făcură ca din frunţile lor să apară foarfeci de energie 
mintală pură... Care se apucară imediat de treabă, 
retezând flori, muguri şi crenguţe din copac, simplificându-i 
conturul natural. 


Nu te speria, bunicule, îl linişti Wanda. Este necesar un 
control. Acţionăm în felul acesta asupra Fundaţiei pentru 
binele ei. Ca să continue să crească, conform Planului. 

Hari nu putu să protesteze şi nici măcar să mişte un deget, 
deşi auzi strigăte îndepărtate, în timp ce nişte braţe îi 
ridicară trupul fragil din fotoliu şi-l purtară pe un coridor 
lung. Simţi în nări un iz înţepător de spital. Auzi zăngănit de 
instrumente. 

Nu i păsa. Singurul lucru care conta era viziunea aceea 
mesmerizantă. Wanda şi Stettin păreau fericiţi, încântați de 
munca pe care o desfăşurau, după ce îndepărtaseră o parte 
din florile plictisitoare şi le modelaseră astfel încât să se 
pottivească designului lor. 

Numai că acum, din depărtare, de undeva dinapoia 
matematicii alungate, începu să apară o lumină! Un punct 
orbitor, care depăşi în scurt timp intensitatea strălucirii 
oricărui soare. Se apropie, hipnotizându-i pe Stettin şi 
Wanda cu puterea sa blândă, cerându-le să vină, 
transfiguraţi şi docili, în pârjolul său absorbitor. 

Încorporându.-i, îşi intensifică sclipirea. 

Arborele se chirci şi luă foc, adăugându-şi pentru scurt 
timp flacăra la incandescenţa generală. Dispariţia lui era 
lipsită de importanţa, slujise scopului pentru care existase. 

ADUC UN DAR, rosti un glas nou... Unul pe care Hari îl 
cunoştea. 

Mijind ochii, percepu o siluetă masculină, ţinând în palma 
deschisă un tăciune alb-dogoritor. Faţa purtătorului era 
scăldată în sclipirea actinică ce pătrundea prin pielea cărnii 
false şi dezvăluia metalul scânteietor de dedesubt; surâdea, 
în ciuda unei poveri insuportabile. 

Un chip eroic, extenuat, dar triumfător de mândru pentru 
ceea ce aducea acum. 

CEVA PREȚIOS PENTRU STĂPÂNII MEI. 

Chinuindu-se să formeze cuvinte, Hari încercă să pună o 
întrebare. Aceasta nu-i părăsi însă buzele şi bătrânul simţi o 
înţepătură în partea laterală a gâtului. 


Conştiinţa de sine se stinse, aidoma unei maşini care a fost 
decuplată de la sursă energetică. 

PARTEA A TREIA - CRIME SECRETE. 

Anual, în Galaxie, peste 2 000 de sori intră în ultima etapă 
a ciclului lor de ardere prin fuziune, dilatându-şi suprafaţa 
şi devenind mult mai fierbinţi decât anterior. Alte douăzeci 
de stele devin nove în fiecare an. 

Ţinând seama de milioanele de stele cu planete locuibile, 
aceasta înseamnă că în medie, anual, două planete 
colonizate de oameni devin nelocuibile. În decursul Epocilor 
întunecate, dinaintea Imperiului Galactic, numeroase 
dezastre naturale tragice au costat miliarde de vieţi. 
Adesea, planete izolate nu aveau cui se adresa pentru 
ajutor, atunci când un soare devenea instabil sau când ceva 
le afecta ecosferă. 

În perioada Imperiului, asemenea ameninţări erau rutine 
ce cădeau în sarcina Cenugşiilor birocraţi, care examinau 
eficient condiţiile stelare, preziceau din timp modificările 
solare şi mențineau în alertă permanentă flote de evacuare, 
care să se ocupe de situaţiile de urgenţă. Efortul respectiv 
era atât de dedicat încât vestigii au continuat să existe până 
spre sfârşitul declinului Imperiului, sosind să ajute la 
evacuarea Trantorului, atunci când planetacapitală a fost 
distrusă. 

În timpul interregnului, genul acesta de asistenţă nu a mai 
existat. Relatări izolate amintesc despre numeroase planete 
micuţe care au amuţit brusc în decursul acelei epoci lungi şi 
violente, din pricina unor calamităţi naturale sau cauzate de 
mâna omului. Adesea nimeni nu s-a sinchisit să se 
intereseze ce s-a întâmplat cu populaţia lor, decât după ce 
era prea târziu... 

Chiar şi după ascensiunea Fundaţiei, a durat destul până 
ce o combinaţie de factori psihoistorici a făcut posibile 
investiţii de resurse substanţiale, pentru a clădi o 
infrastructură de compasiune... 

ENCICLOPEDIA GALACTICĂ, ediţia 117, anul 1054 E.F. 


R. Zun Lurrin avea o întrebare pentru conducătorul său. 

— Daneel, am parcurs arhive ce datează dinainte ca 
omenirea să explodeze dintr-un colţişor al Galaxiei. Am 
constatat că, de-a lungul istoriei, majoritatea societăţilor au 
încercat să-şi protejeze membrii de expunerea la idei 
periculoase. Pe toate continentele Vechiului Pământ, în 
aproape fiecare epocă, preoţii şi regii s-au străduit să 
îndepărteze conceptele care ar fi putut tulbura populaţia 
considerată ca un tot, temându-se că noţiunile străine s-ar 
putea înrădăcina şi determină păcate, nebunie sau chiar 
mai rău. Cu toate acestea cultura cea mai strălucitoare 
dintre toate, cea care ne-a inventat pe noi, pare să fi 
respins această modalitate de a privi lumea. 

Daneel se afla din nou pe cel mai înalt balcon al Bazei Eos, 
în vârful unui pisc semeţ, de unde scânteietoarea roată 
galactică putea fi zărită deasupra capului, dar şi reflectată 
din suprafaţa perfectă şi netedă a unui lac de metal îngheţat. 
Imaginile gemene erau atât de perfecte, încât putea fi greu 
să distingi iluzia de realitate. De parcă asta ar fi contat... 

— 'Te referi la Epoca Tranziţiei, răspunse el, perioada 
aceea când oameni că Susan Calvin şi Revere Wu au creat 
primii roboţi, navele spaţiale şi multe alte minuni. A fost o 
epocă de o ingeniozitate fără precedent şi, este adevărat, s- 
a ajuns la o modalitate complet diferită de apreciere a 
problemei „informaţia-ca-otravă”. Unii au denumii 
abordarea respectivă „Principiul Maturităţii”: credinţa că 
toţi copiii pot fi crescuţi folosind combinaţia exactă de 
încredere şi scepticism - un amestec de toleranţă şi 
suspiciune sănătoasă - astfel ca orice idee nouă sau străină 
să poată fi evaluată conform meritelor pe care le are. 
Părţile rele vor fi respinse, iar cele bune vor fi încorporate 
într-o modalitate sigură în înţelepciunea ce sporeşte mereu. 
Atunci, adevărul ar putea fi câştigat nu prin dogmă, ci 
rămânând deschis faţă de un univers larg de posibilităţi. 

— Fascinant! Dacă o asemenea metodă s-a dovedit 
vreodată validă, ar fi avut implicaţii uluitoare. Nu ar fi 


existat o limită inerentă explorării sau creşterii sufletelor 
omeneşti. 

Zun făcu o pauză scurtă, apoi continuă: 

— Spune-mi, înţelepţii din epoca aceea credeau cu 
adevărat că mulţimi vaste de oameni, priviţi ca indivizi 
independenţi, ar fi putui realmente reuşi aşa ceva? 

— Da, credeau, şi chiar şi-au bazat metodele educaţionale 
pe ideea aceasta. Teoria se pare că a funcţionat o vreme, 
prin corijarea erorilor reciproce în urma unor schimburi 
destinse de opinii. Despre perioadă la care te referi se 
spune că ar fi fost minunată. Regret că eu am fost asamblat 
prea târziu ca s-o pot cunoaşte pe Susan Calvin şi pe alţi 
oameni faimoşi din epoca respectivă. 

— Din păcate, nu mai există nici un robot atât de vechi 
care să fie funcţional. Tu eşti printre cei mai vechi, deşi ai 
fost fabricat la două mii de ani după ce Epoca de Aura 
colapsat, măcinată de revolte, terorism şi disperare. 

Daneel se întoarse să-l privească pe Zun. În ciuda vidului 
absolut şi a radioactivităţii din jur, succesorul lui părea mai 
degrabă un tânăr zdravăn, un membru al clasei nobilimii, 
pregătit pentru o excursie turistică pe o planetă imperială 
bucolică. 

— Până şi descrierea aceasta este o subevaluare a 
situaţiei, zise el. La momentul creării mele, pământenii se 
retraseră deja din faţa haosului în oraşe metalice hidos de 
aglomerate, fugind de lumină. Iar verii lor, spaţienii, nu 
erau nici ei mai sănătoşi la minte, prăbuşindu-se în josul 
unei spirale de decadenţă şi declin imposibil de stopat. Este 
sigur că s-au consemnat traume considerabile pentru a 
determina o asemenea modificare radicală a atitudinii faţă 
de epoca de optimism expansiv a lui Susan Calvin. 

— În perioada în care ai lucrat cu detectivul om Elijah 
Baley, Principiul Maturităţii mai era acceptat? 

Daneel clătină din cap. 

— Nu, credinţa respectivă fusese discreditată, mai puţin în 
rândul unei minorităţi de nonconformişti şi filosofi. Pentru 


ceilalţi, temele centrale deveniseră uniformitatea şi 
neîncrederea. O similitudine puternică între culturile 
spaţiană şi terestră era faptul că amândouă respingeau 
deschiderea specifică anterioarei Epoci a Tranziţiei. Ambele 
societăţi reveniseră la o modalitate mai veche de examinare 
a ideilor, caracterizată prin suspiciune. Ele deveniseră 
convinse că - aşa cum suntem şi noi în ziua de azi -creierele 
omeneşti sunt gazde vulnerabile, supuse adesea invaziei 
unor concepte parazitare... la fel cum un virus preia 
controlul unei celule vii. 

— Amuzant! Semănau între ele mai mult decât îşi dădeau 
seama. 

— Aşa este. Totuşi, tocmai din cauza acestei suspiciuni 
comune, ele aproape că s-au anihilat reciproc. Îmi amintesc 
că eu şi Giskard am dezbătut de nenumărate ori problema 
asta. Am ajuns la concluzia că imensitatea spaţiului ar putea 
oferi o soluţie, dacă am fi reuşit să trimitem omenirea spre 
stele, în loc să stea ticsită, umăr lângă umăr pe Pământ. O 
dată ce oamenii ar fi fost risipiţi în cosmos, s-ar fi redus 
considerabil riscurile apariţiei unei scântei care să 
declanşeze o conflagrație şi să distrugă întreaga rasă. Au 
fost necesare unele măsuri realmente drastice, pentru ca 
să-i punem din nou pe oameni în mişcare, dar după ce 
diaspora a început cu adevărat, ei au umplut Galaxia mult 
mai iute decât ne aşteptasem! În perioada aceea de 
expansiune rapidă, au creat o mulţime de subculturi... Şi, 
spre disperarea noastră, în curând acestea au început să 
dezvolte fricţiuni reciproce şi să poarte războaie minore, 
însă brutale. Poţi înţelege de ce unica soluţie, din 
perspectiva Legii 0, era de a crea o cultură galactică nouă, 
uniformă, care să poată aduce o epocă a păcii. Ioleranţa 
devine mult mai acceptabilă, când toţi sunt la fel. 

— Totuşi asemănarea nu putea fi soluţia! Comentă Zun. A 
trebuit să inventaţi şi tehnici noi de ţinere a situaţiilor sub 
control. 

Daneel încuviinţă din cap. 


— Am dezvoltat metode pe care, ulterior, Hari Seldon avea 
să le denumească sisteme de atenuare, ca să oprim căderea 
în haos a societăţii galactice. Unele dintre cele mai bune au 
fost sugerate pentru prima dată cu mult timp în urmă de 
bunul meu prieten Giskard. Eficienţa lor a durat două sute 
de generaţii omeneşti..., deşi acum se pare că au devenit 
anacronice. Acesta este şi motivul crizei actuale. 

Zun acceptă explicaţia, dar dorea să revină la subiectul 
ideilor periculoase. 

— Mă întreb dacă nu este posibil ca ambele culturi, 
spaţienii şi pământenii, să fi avut motive întemeiate pentru 
a se teme de contaminarea culturală? La urma urmelor, 
ceva a determinat miliardele de locuitori ai Pământului să-şi 
elimine în grabă toate deosebirile şi să se ascundă în oraşe 
aidoma unor cavouri. Şi care ar' fi fost motivul pentru care 
inteligenţii solarieni ar fi ales bizarul lor mod de viaţă - 
rămânând cu braţele încrucişate şi cerându-le servitorilor 
roboţi să le trăiască viaţa în locul lor? Nu este posibil ca 
ambele sindromuri să fi fost cauzate de... O infecţie? 

— Presupunerea ta este excelentă! E clar că a fost vorba 
despre o maladie. Chiar şi după secole, după ce Giskard l-a 
ajutat pe Elijah Baley să convingă pe unii pământeni să-şi 
părăsească sarcofagele metalice şi să colonizeze planete 
noi, maladia a suferit o mutație şi i-a urmat. 

— Îmi amintesc că am auzit despre asta. Tu şi Giskard aţi 
fost martorii unui fenomen straniu pe unele planete: 
colonişti obsedaţi în mod nesănătos de planeta-mamă, care 
nu puteau renunţa la ideea Pământului ca fiind o icoană 
sacră. 

— O dependenţă mintală încăpăţânată care îi împiedica să 
înainteze spre orizonturi noi. Giskard a decis că nu mai 
aveam alternativă, conform Legii 0. Fixaţia aceea intensă 
putea fi îndepărtată numai făcând ca Pământul să devină 
nelocuibil, situaţie în care numeroasa lui populaţie ar fi fost 
silită să emigreze. Abia atunci avea să înceapă în forţă 
adevărata cucerire a Galaxiei de către oameni. 


Daneel amuţi şi Zun examină peisajul îngheţat alături de 
mentorul său. Rămase tăcut un timp, parcă neştiind cum să 
formuleze următoarea întrebare. 

— Totuşi... Multe dintre cele pe care le-am discutat depind 
de o singură ipoteză. 

— Care anume? 

— Că oamenii faimoşi din Epoca Tranziţiei - Susan Calvin 
şi ceilalţi - nu numai că au avut ghinion, ci pur şi simplu au 
greşit. 

Pentru a doua oară, Daneel se întoarse şi-l privi pe robotul 
tip-Alfa. 

— Nu am văzut, în repetate rânduri, ce evenimente 
catastrofale apar atunci când o aşa-numită „renaştere” 
elimină orice postulate şi ipoteze, lăsând milioane de 
oameni să plutească în derivă, lipsiţi de tradiţiile esenţiale 
de care să se poată agăța? Nu uita un lucru, Zun: 
Loialitatea noastră absolută nu mai este faţă de vieţile 
omeneşti individuale, ci faţă de realizarea celui mai mare 
bine pentru omenire considerată ca un tot. În milenii de 
slujire a umanităţii, am întâlnit de prea multe ori idei care 
au devenit letale. 

— Nu te-ai întrebat însă dacă asta nu ar putea fi ceva 
intrinsec naturii umane? Poate că se datorează unui factor 
sau unei situaţii care a apărut spre sfârşitul Epocii 
Tranziţiei! Poate că Principiul Maturităţii a fost cândva 
valid... Pentru ca apoi ceva nou şi turbulent să interfere în 
funcţionarea sa. Ceva insidios care a rămas cu noi de 
atunci. 

— De unde provine speculaţia aceasta a ta? 

— O poţi numi intuiţie. Îmi vine greu să cred că oameni 
precum Calvin şi cei asemenea ei s-ar fi agăţat cu atâta 
disperare de visul lor, dacă n-ar fi existat cel puţin un 
suport concret pentru noţiunea maturității oamenilor! Să fi 
fost realmente atât de încăpăţânaţi încât să refuze dovezile 
aflate sub ochii lor? 


Daneel clătină iarăşi din cap, un obicei de emulare a 
oamenilor care devenise de acum a doua sa natură. 

— Termenii corespunzători nu sunt „prostie” sau 
„încăpăţânare”, ci eu atribui reacţia lor unui sentiment mai 
esenţial, numit speranţă. Ei au fost oameni cu adevărat 
foarte inteligenţi, poate chiar minţile cele mai strălucite 
care au evoluat din rasa lor nefericită. Mulţi au înţeles, la 
nivel instinctiv, ce ar fi însemnat dacă ar fi greşit în privinţa 
maturității umane. Dacă masa mare a cetăţenilor nu putea 
fi învăţala să analizeze cu luciditate toate ideile, aceasta 
implica un singur lucru că omenirea este profund şi 
permanent imperfectă. Blestemată de-a pururi să nu atingă 
măreţia de care oamenii par capabili. 

Zun îl privi gânditor, apoi replică: 

— Mă simt... Inconfortabil... Să aud că stăpânii noştri sunt 
descrişi în felul acesta. Pe de altă parte, spusele tale sunt 
convingătoare. Am încercat să induc o empatie cu ceea ce 
trebuie să fi simţit Calvin şi compatrioţii ei, pe măsură ce 
toate aspiraţiile promițătoare li se năruiau în jur, 
răsturnându-se sub talazurile iraţionalităţii. Am putut simţi 
cât de disperaţi au fost ca să evite exact concluziile pe care 
tocmai le-ai formulat. Crezând în potenţialul nelimitat al 
omului, ei ar fi detestat, de pildă, să fie simpli factori în 
ecuaţiile lui Hari Seldon..., ricoşând aleatoriu aidoma 
moleculelor unui gaz, anulându-şi reciproc idiosincrasiile 
într-un calcul gigantic al momentului de inerție şi 
inevitabilităţii. Spune-mi, Daneel, este posibil că înţelegerea 
aceea să fi reprezentat ultima picătură, trauma 
fundamentală care a colapsat epoca lor de încredere 
îndrăzneață? Toate celelalte evenimente să nu fi fost decât 
simptome ale acestei traume mult mai profunde? 

Celălalt robot încuviinţă încetişor. 

— Problema s-a agravat în asemenea măsură încât unii 
dintre noi, roboții, ne-am temut că omenirea şi-ar putea 
pierde voinţa de progres. Din fericire, la momentul acela ei 


ne inventaseră deja şi am învăţat modalităţi de a-i abate pe 
căi ce erau atât interesante cât şi sigure, pentru mult timp. 

— Mai precis până acum, sublinie Zun. Cu declinul 
pândind dintr-o parte, iar haosul din partea opusă, soluţia 
ta - un Imperiu Galactic benign - nu mai funcţionează. De 
aceea susţii Planul Seldon? 

Daneel negă din cap, însă acum îşi însoţi gestul cu un 
zâmbet. 

— De aceea propun ceva mult mai bun! Acesta este şi 
motivul pentru care te-am chemat aici - să împărtăşesc cu 
tine veşti incitante. Un salt conceptual pe care de douăzeci 
de mii de ani am tot sperat să-l descopăr. Acum, în cele din 
urmă, este fezabil şi poate fi început. Dacă lucrurile se 
desfăşoară după cum mă aştept, numai cinci sute de ani ar 
fi suficienţi pentru ca să aibă loc. 

— Ce anume să aibă loc? 

Un murmur slab de microunde se ridică dinspre Servitorul 
Nemuritor, înălțându-se către Galaxie ca un suspin... Sau ca 
rugăciune. Când Daneel vorbi din nou, glasul lui sună 
diferit, aproape mulţumit. 

— O cale de a-i ajuta pe oameni să-şi ocolească 
imperfecţiunile nemiloase şi să atingă culmi mai măreţe 
decât au visat vreodată. 

Percepu mirosurile înaintea gândurilor. 

Vreme de mulţi ani, numai izurile neplăcute avuseseră 
putere suficientă ca să fie detectate de simţurile tocite de 
vârstă ale lui Hari. Dar acum, de parcă i-ar fi revenit după o 
îndelungată perioadă de absenţă, simţi un amestec de 
arome, ameţitoare şi în acelaşi timp familiare, mângâindu-i 
senzual cavitățile sinusurilor. 

lasomie... Ghimbir... Curryl... 

Glandele salivare intrară în acţiune şi stomacul său 
reacţionă cu o ardoare ce părea realmente stranie. După 
moartea lui Dors, apetitul psihoistoricului fusese aproape 
inexistent. Acum brusca sa reapariţie era principalul lucru 
care-l îmboldea să se trezească. 


Deschise ochii precaut şi zări pereţii autosterilizatori ai 
infirmeriei unei nave. În mod deliberat, îi închise din nou. 

„Trebuie să fi fost un vis. Aromele acelea minunate... 

Îmi amintesc că am auzit... pe cineva spunând că 
suferisem alt accident cerebrovascular.” 

Decât să descopere că-i murise altă porţiune a creierului, 
Hari tânjea după revenirea uitării lipsite de conştiinţă. Nu 
dorea să se confrunte cu consecinţele - o altă prăbuşire 
dură pe lunga coborâre spre extincţia personală. 

Totuşi... Mirosurile acelea delicioase continuau să-i 
plutească prin nări. 

„Oare este un simptom? Ca „membrul-fantomă, pe care 
uneori amputaţii îl simt, după ce pierd pentru totdeauna o 
parte a lor?” 

El nu simţea nici o durere, dimpotrivă corpul îi clocotea de 
dorinţa de a se mişca. Senzaţia aceea de bine putea să fie 
însă o iluzie. Era posibil ca, atunci când ar fi încercat 
realmente să se mişte, adevărul să-l izbească brutal. Să fi 
fost vorba despre paralizie totală? Medicii de pe Trantor îl 
avertizaseră că aşa ceva s-ar fi putut întâmpla în orice clipă, 
cu puţin înaintea sfârşitului. 

„Să-i dau drumul!” 

Psihoistoricul îi porunci mâinii sale stângi să se ridice spre 
obraz. Mâna îi urmă comanda fără probleme, înălțându-se, 
când el deschise ochii pentru a doua oară. 

Se găsea într-o infirmerie mai mare decât cea din Mândria 
Rhodiei, aşadar fusese probabil transportat în nava 
briganzilor. Cea de pe Ktlina. 

Ei bine, cel puţin memoria îi funcţiona. Degetele îi atinseră 
obrazul... Şi se retraseră şocate. 

„Pe Marele Spaţiu!” 

Îşi pipăi iarăşi pielea. O simţea mult mai elastică şi mai 
puţin flască decât îşi reamintea. 

De data aceasta, corpul lui acţionă instinctiv, din propria 
sa iniţiativă. O mână prinse cearşaful alb care-l acoperea şi- 
| azvârli cât acolo. Cealaltă mână i se strecură sub trup, se 


fixă pe saltea şi împinse. Hari se sculă în capul oaselor, atât 
de brusc încât se clătină şi fu gata să se răstoarne în partea 
cealaltă, oprindu-se în ultima clipă prin încordarea 
puternică a muşchilor spinării. Un geamăt îi scăpă printre 
buze. Nu de durere, ci de surprindere! 

— Hei, hei, salut, profesore! Se auzi un glas venind din 
dreapta sa. Mă bucur să văd că ai revenit printre noi. 

Hari întoarse capul. Cineva ocupa un alt pat din infirmerie. 
Clipind apăsat că să-şi limpezească ochii, văzu că era 
pasagera clandestină de pe Trantor, cea care nu dorea să 
fie exilată pe Terminus. Fata purta un halat de spital, iar pe 
tava din poală avea un castronaş cu o supă gălbui-închis. 

„De acolo proveneau aromele”, îşi spuse Hari. În ciuda 
tuturor celorlalte întrebări şi griji, singurul lucru care se 
gândea era să-i ceară puţină supă. 

Fata îl privea, aşteptându-l să vorbească. 

— Ai... Păţit ceva, Jeni? Întrebă el. 

Pe faţa ei, un surâs se lăţi încet şi fără chef. 

— Ceilalţi au făcut pariuri care vor fi primele tale cuvinte, 
după ce te vei trezi. Va trebui să le spun că s-au înşelat în 
privinţa ta..., poate că şi eu m-am înşelat. Strânse din 
umeri: Oricum, nu-ţi face griji în privinţa mea. E vorba doar 
despre febră. Mă luase deja cu o săptămână sau două 
înainte ca să mă strecor pe nava lui Maserd. 

— Febră? Repetă Hari. 

— Febra Creierului... Encefalita, ce naiba! 

Fata îl privi oarecum justificativ. 

— Ce credeai? Că nu sunt destul de deşteaptă ca să mă- 
nbolnăvesc? Cu părinţi ca ai mei? Am cincisprezece ani, aşa 
că a cam sosit momentul. 

Psihoistoricul încuviinţă încet din cap. Încă din zorii 
omenirii, una dintre realităţile implacabile ale vieţii fusese 
că aproape toţi indivizii cu inteligenţă peste medie se 
îmbolnăveau de encefalită. Ridică mâna conciliator. 

— N-am intenţionat să te jignesc. Cine s-ar fi putut îndoi că 
te vei înbolnăvi de encefalită, mai ales după felul în care ne- 


ai păcălit pe toţi pe Demarchia? Bine ai venit în rândul 
adulţilor! 

Ceea ce Hari nu menţionă, şi ceea ce nu spusese nimănui 
cu excepţia lui Dors, era faptul că el nu contractase maladia 
respectivă. 

În ciuda geniului său recunoscut, encefalita nu-l atinsese. 

Chipul încruntat al fetei îl cercetă, căutând orice semn de 
condescendenţă sau de sarcasm din partea bărbatului. 
Negăsind niciunul, se relaxă şi-i surâse. 

— Ei bine, sper că va fi unul dintre cazurile uşoare. Vreau 
să ies de aici! Se întâmplă atâtea lucruri... 

Hari aprobă din cap. 

— Cred... Cred că i-am speriat pe toţi, dar se pare că a fost 
o alarmă falsă şi că n-am păţit nimic. 

Surâsul fetei se lăţi acum într-un rânjet. 

— Aşa să fie, profesore? De ce nu te uiţi în oglindă? 

Din tonul ei, Hari îşi dădu seama că ar fi fost bine s-o facă 
imediat. 

Se împinse încetişor înainte, ca să-şi coboare picioarele pe 
duşumea. Şi le simţea în perfectă stare..., în tot cazul 
suficient de bine ca să le târşâie cei câţiva metri ce-l 
despărţeau de oglinda murală. 

„Prinde-te de marginea patului şi ridică-te încetişor, 
pentru ca să cazi pe saltea dacă simţurile te înşală.” 

Ridicarea în picioare decurse însă fără probleme, cu 
numai câteva scârţâituri şi înţepături. Hari îşi lunecă un 
picior înainte, îşi deplasă greutatea şi-l împinse pe celălalt. 

Se simţea deocamdată excelent, deşi nu-l încânta s-o audă 
pe Jeni dinapoia sa, chicotind amuzată şi anticipativ. 

Următorul pas se desprinse puţin de podea, iar următorul 
se înălţă şi mai mult. Până ce ajunse la oglindă, Hari mergea 
cu o siguranţă mai mare decât simţise de... 

Îşi privi imaginea reflectată şi clipi rapid, în timp ce 
chicotelile lui Jeni se transformară în râsete nestăvilite. 

Pe neaşteptate, dinspre uşă răsună un glas mai gros: 

— Domnule profesor! 


Exclamaţia îi aparținuse lui Kers. Valetul credincios al lui 
Hari repezi ca să-l prindă de braţ, dar psihoistoricul îi 
îndepărtă mâna, continuând să se holbeze la imaginea din 
oglindă. 

„Cinci ani... Cel puţin. M-au întinerit cu cel puţin cinci ani. 
Poate chiar cu zece... Par să am de abia şaptezeci şi cinci.” 

Un sunet răguşit îi scăpă din gâtlej şi Hari se simţi atât de 
derutat încât realmente nu ştiu dacă era încântat sau 
ofensat de îndrăzneala acţiunii lor. 

— Acesta nu este decât unul dintre miracolele ce au 
apărut deocamdată din fenomenul minunat pe care îl 
denumeşti cu atâta dispreţ „planetă haotică”. 

Sybyl vorbea fericită, cu glas cântat, în timp ce încheie 
examinarea lui Hari şi-l lăsă să se îmbrace. 

— Ktlina deţine tehnici medicale ce vor stârni invidia 
întregului Imperiu, după ce vor fi aflate. Este numai unul 
dintre motivele pentru care credem că, de data asta, nu 
vom putea păstra secretul. Gândeşte-te că un cvadrilion de 
bătrâni, din toată Galaxia, şi-ar dori să poată avea acces la 
un asemenea instrument. 

Bătu cu palma într-o maşinărie lunguiaţă, cu aspect de 
sicriu acoperită de cadrane şi aparate. Hari bănui că el 
fusese introdus acolo, în timp ce tehnici avansate 
diminuaseră, ba chiar inversaseră o parte din distrugerile 
ce-i afectau corpul uzat. 

— Evident, continuă femeia, asta nu-i decât o variantă de 
început încă nu putem să asigurăm întinerirea, ci numai să 
restaurăm ceva din echilibrul şi forţa necesare pentru a te 
menţine până la următorul tratament. Cu toate acestea, 
teoretic nu există limite! În principiu, ar trebui chiar să 
putem crea duplicate ale corpurilor şi să le inculcăm, copii 
ale memoriilor noastre! Până atunci, consideră că 
tratamentul la care ai fost supus a constituit o 
demonstraţie. Unul dintre beneficiile practice ale unei 
renaşteri. 


— Corpul şi spiritul meu vă mulţumesc, articulă cu 
precauţie Hari. 

Ea îl privi şi înălţă o sprânceană colorată în pas cu moda. 

— Dar nu şi intelectul? Nu aprobi asemenea inovaţii, în 
ciuda faptului că ele ar putea salva atâtea vieţi? 

— "Te-ai referit la echilibru, ca şi cum ai fi ştiut despre ce 
vorbeşti. Corpul omenesc nu este însă nici pe departe un 
organism atât de complex pe cât este societatea 
omenească. Este desigur tragic dacă în tratamentul medical 
al unui individ se comite o greşeală, totuşi un individ poate 
fi înlocuit de altul, pe când civilizaţia este una singură. 

— Crezi aşadar că experimentăm în mod iresponsabil, fară 
să ştim care va fi efectul pe termen lung al metodelor 
noastre asupra pacientului? 

Hari încuviinţă din cap. 

— 'Toată viaţa am studiat societatea umană. De abia 
recent, parametrii s-au clarificat suficient ca să ofere o 
imagine rezonabil de lucidă. Acum însă voi introduceţi 
factori noi şi străini, care întâmplător au un efect pozitiv pe 
termen scurt, deşi finalmente se pot dovedi letali. Câtă 
aroganță! Aţi considerat, de pildă, care sunt implicaţiile 
nemuririi omului asupra unor economii fragile? Sau asupra 
ecosistemelor planetare? Sau asupra capacităţii tinerilor de 
a beneficia de propria lor şansă... 

Sybyl izbucni în râs. 

— Opreşte-te, profesore! Nu trebuie să te cerţi cu mine. 
Eu afirm doar că, atunci când este cu adevărat descătuşată, 
creativitatea omului va găsi soluţii pentru toate problemele. 
Cele pe care tocmai le-ai menţionat plus un cvintilion de 
alte chestiuni la care nimeni nu s-a gândit vreodată. 
Oricum, nu are rost să mai dezbatem cazul. Esenţa lui a fost 
deja soluţionată. Războiul nostru a luat practic sfârşit. 

— Mă aşteptasem la asta, suspină psihoistoricul. Îmi pare 
realmente rău că speranţele voastre au trebuit să se 
încheie în felul acesta. Desigur, a fost o iluzie să vă aşteptaţi 
că o singură planetă s-ar putea dovedi superioară celor 


douăzeci şi cinci de milioane din Consensul Uman. Vreau 
totuşi să te asigur că pe termen lung... 

Se opri, observând rânjetul femeii. 

— Poate că a fost o iluzie, dar exact asta se va întâmpla. 
Vom câştiga războiul, Seldon. În câteva luni - cel mult un an 
- întregul imperiu va îmbrăţişa renaşterea, indiferent dacă 
îi place sau nu. Şi trebuie să-ţi mulţumim pentru că ai 
contribuit la succesul nostru! 

— Cum adică? Păi... 

Glasul lui Hari se stinse. Îşi simţea genunchii moi. 

Ea îl prinse de cot. 

— Vrei să vezi noua noastră armă? Haide, profesore! Să 
vezi unde ne-a adus cercetarea ta prin pustiul vast al 
spaţiului şi apoi să-ţi arăt instrumentul pe care ni l-ai pus la 
dispoziţie. Cel careva aduce victoria totală pentru aşa-zisul 
haos al nostru. 

Razele nici unei stele nu penetrau ceața opacă. 

Zeci de mii de nori gigantici de praf molecular împestriţau 
braţele spirale ale galaxiei. De obicei, astfel de locuri erau 
adesea sere turbulente pentru sorii nou-născuţi, însă acesta 
fusese static şi steril de cel puţin un milion de ani - o baltă 
fără viaţă lăsată în urmă de reflux, având culoarea unui hău 
fără fund. 

Cu toate acestea, sondele senzoriale ale Mândriei Rhodiei 
sesizaseră ceva pândind în adâncurile sale. Un roi de 
contacte se ivi mai întâi pe gravitometre şi apoi pe ecranele 
radarelor de profunzime. Ulterior, proiectoarele 
determinaseră sclipirile unor reflecţii, atâi de apropiate 
încât unii fotoni reveniseră în câteva secunde. 

Hari fusese inconştient în timpul descoperirii. Acum se 
străduia să afle totul, privind în bezna înconjurătoare cu 
ochi care i se păreau incredibil de pătrunzători după 
opacitatea ultimilor ani. Pe măsura ce nava se rotea lent, el 
zări în faţă şiruri de punctuleţe individuale, fiecare luminat 
de un fascicul laser din Mândria Rhodiei. 


În scurt timp, înţelese. „Este vorba despre sute de 
obiecte..., poate chiar mii.” 

Reflecţiile sclipitoare vibrau uşor în şiruri ordonate. 
Câteva se găseau chiar îndeajuns de aproape ca să releve 
detalii fără să fie necesare amplificări vizuale - forme 
stranii şi alungite, acoperite de proeminențe, care păreau 
mecanice dar în acelaşi timp nu semănau cu niciuna dintre 
navele spaţiale văzute vreodată de Hari. 

Examinând un display, psihoistoricul văzu că o asemenea 
formă era alcătuită dintr-un amalgam de suprafeţe auster 
strălucitoare şi umbre negre ca noaptea. La început simţi 
un fior, întrebându-se dacă nu putea fi vorbă un vehicul 
alien, un gând care îi reaminti episodul bizar povestit de 
Antic despre strămoşul său. Neliniştea lui Hari spori când 
zări cifrele scării ecranului. Maşinăria aceea era uriaşă, 
depăşind până şi cele mai mari pacheboturi stelare 
imperiale. 

Apoi însă apărură şi unele detalii liniştitoare. Văzu reţeaua 
unităţilor de hiperpropulsie a navei, întinsă peste o 
structură de susţinere ca o pânză de păianjen şi recunoscu 
modelul din ilustrațiile văzute în Cartea cunoaşterii pentru 
copii, descriind navele spaţiale primitive ale acelei epoci 
îndepărtate. 

Uluit, Hari pricepu adevărul. 

„Obiectul acesta este uriaş..., dar primitiv! Navele 
moderne nu au nevoie, de pildă, de aşa multe secţiuni 
motivatoare. Propulsiile noastre pentru Salturi sunt mai 
compacte, după milenii de perfecţionări în urma 
constatărilor practice.” 

Aşadar, privea ceva antic, mai vechi poate cu multe secole 
decât Imperiul Galactic al Omenirii. 

— Da, sunt antichităţi, încuviinţă Maserd când Hari îi 
comunică ipoteza. Ai mai observat însă şi altceva curios la 
ele? 

— Nu ştiu de ce, dar forma mi se pare anapoda. Am văzut 
un fel de echipamente proiectoare gigantice dispuse pe 


montanţi lungi, ca şi cum ar fi avut rolul de a emite energii 
uriaşe. Care ar fi fost însă scopul lor real? 

— Hm, făcu nobilul, frecându-şi bărbia. Amicul nostru 
Cenuşiu are o teorie în privinţa asta, dar este atât de bizară 
încât nimeni de la bord nu admite că l-ar crede. De fapt, 
consensul este că bietul Horis a intrat pe ultimul lui coridor 
şi s-a lovit de stâncă, dacă ştii la ce mă refer. 

Expresia trantoriană se folosea atunci când cineva o luase 
razna în mod evident şi ireversibil. Deşi vestea n-ar fi fost 
cu totul neaşteptată, îl întristă pe Hari, care îl îndrăgise pe 
micuțul birocrat. 

— Totuşi, continuase Maserd, ce altceva ţi se pare straniu 
la nava aceasta antică? 

— Nu te referi aşadar la vechimea sau la aspectul ei bizar? 
Ei bine... Pentru că ai pomenit despre asta, nu pot localiza 
niciun. 

Făcu o pauză. 

— Nici un habitat? Sfârşi căpitanul fraza. Din clipa când 
am descoperit navele, am încercat să-mi dau seama unde 
locuia echipajul, dar zadarnic! Realmente, nu pot înţelege 
cum se deplasau fără piloţi care să le conducă! 

Hari simţi cum i se tăie răsuflarea şi se strădui din 
răsputeri să nu-şi trădeze înţelegerea bruscă. Înăbuşindu-şi 
ideea, căută să schimbe subiectul. 

— Sunt înarmate? Sunt nave de război? Ktlinenii speră să 
activeze un arsenal antic pe care să-l folosească pentru a 
învinge Imperiul? Proiectoarele acelea de energie... 

— Cândva trebuie să fi fost teribile, aprobă Maserd. Horis 
crede că au fost întrebuințate împotriva suprafeţelor 
planetare. Fii însă liniştit profesore. Maşinăriile acestea nu 
vor fi opuse Flotei Imperiale. Cele mai multe sunt defecte şi 
imposibil de reparat. Simpla activare a câtorva ar necesita 
o muncă de ani de zile. Oricum, sistemele de propulsie sunt 
atât de primitive încât unităţile noastre navale ar putea 
descrie cercuri în jurul lor, făcându-le praf structurile 
fragile. 


Hari clătină din cap. 

— Atunci nu înţeleg... Sybyl crede că am oferit facțiunii ei 
un avantaj decisiv, care va duce la victoria inevitabilă 
asupra Imperiului 

— În privinţa asta, profesore, s-ar putea să aibă dreptate, 
deşi n-are nici o legătură cu navele acestea gigantice. 
Motivul optimismului ar trebui să apară imediat pe display. 

Psihoistoricul privi atent în timp ce Mândria Rhodiei se 
rotea în jurul axei. Şirurile ordonate de maşinării antice 
gigante se încheiau în mod brusc. Când formațiunea 
dispăru din vedere, Hari reflectă asupri celor văzute. 

„Nave-robot! Ele nu aveau nevoie de habitate, fiindcă nu 
aveau echipaje umane. Cu milenii în urmă, poate la numai 
câteva secole după descoperirea zborului stelar, navigația 
era asigurată de creiere pozitronice.” 

Se simţi mai liniştit când flotila dispăru din vedere şi 
reveni întunericul ceţos al nebuloasei - un câmp de praf 
întunecat, ca în iad. 

Apoi apăru o scânteiere nouă. Un roi mai compact de 
obiecte ce sclipeau drăceşte sub iluminarea laserelor din 
Mândria Rhodiei. Dacă primul grup păruse o escadră 
fantomă, cel de acum îi lăsă lui Hari impresia unor cioburi 
de diamante, compactate într-un glob dens de splendoare 
pâlpâitoare. 

— Aceasta este arma despre care vorbesc Sybyl şi 
prietenii el, explică Maserd. Au adus deja câteva mostre la 
bord. 

— Mostre? 

Hari privi în jurul punţii. Antic era aplecat asupra 
instrumentelor sale, bolborosind în şoaptă în timp ce 
continua să exploreze armada din faţă. Planch şi unul dintre 
oamenii lui stăteau de pază, cu blasterele pregătite, dar 
Sybyl şi Vlimt nu se zăreau nicăieri. 

— Sunt în salonul de conferinţe, îi citi Maserd gândurile. 
Au reuşit să instaleze şi să pună în funcţiune câteva 
dispozitive. Bănuiesc că nu-ţi va plăcea ceea ce o să vezi. 


Psihoistoricul încuviinţă absent din cap. Indiferent despre 
ce ar fi fost vorba, nu l-ar fi putut şoca mai mult decât flota 
de nave-robot. 

— Ia o înainte, căpitane, îl pofti el curtenitor pe nobil. 

Urmaţi îndeaproape de Kers, străbătură coridorul 
principal, apropiindu-se de o uşă deschisă. 

Hari se opri, privi înăuntru şi gemu. 

— Oh, nu! Orice, numai asta nu! 

Erau arhive. Extrem de vechi. Îşi putea da seama de asta, 
pur şi simplu privind obiectele ce sclipeau pe masa din 
salonul de conferinţe. 

Pentru stocarea datelor, anticii deţinuseră sisteme 
excelente, de natură cristalină, care puteau arhiva cantităţi 
uriaşe de informaţii în containere durabile. În ciuda acestui 
fapt, până ce nu primise de la Daneel exemplarul miniatural 
al Cărţii cunoaşterii pentru copii, Hari nu văzuse niciodată o 
asemenea unitate care să nu fi fost avariată său complet 
distrusă. 

Acum între Sybyl şi Vlimt se aflau patru dintre obiectele 
acelea, cu suprafeţe cilindrice strălucitoare, perfect intacte, 
fiecare dintre ele îndeajuns de mare ca să conţină zece mii 
de exemplare ale Cărţii cunoaşterii pentru copii. 

— Vino încoace, Maserd, ca să vezi ce am reuşit în timpul 
cât ai lipsit tu! Rosti Vlimt fără să-şi desprindă ochii de la un 
holodisplay, în vreme ce accesa o arhivă. 

Aceasta pâlpâi scânteietor, cu o matrice orbitoare de 
minunăţii. 

Nobilul privi spre Hari, în mod evident nedorind să pară 
prea intim cu răpitorii. Când psihoistoricul nu obiectă, 
Maserd se apropie iute de ktlinan şi se aplecă peste umărul 
său, surescitat şi impresionat. 

— Ai îmbunătăţit imens interfaţa. Imaginile sunt limpezi şi 
citeţe. 

— N-a fost greu. Designerii au făcut arhiva atât de simplă 
încât până şi un tâmpit ar putea s-o înţeleagă, dacă ar avea 
îndeajuns timp la dispoziţie. 


Şovăind, dar îmboldit de curiozitate, Hari se apropie şi el 
de masă pentru a privi mai bine. Multe dintre imaginile pe 
care le vedea nu aveau nici un înţeles pentru el - obiecte 
misterioase pe fundaluri necunoscute. Câteva se 
desprindeau totuşi, brusc familiare din studierea recentă a 
micuţului manual de istorie; recunoscu astfel imediat 
piramidele din Egipt. Altele erau reprezentări 
bidimensionale ale unor persoane şi locuri antice. Hari ştia 
că oamenii din preistorie atribuiau o mare importanţă unor 
asemenea imagini, create prin acoperirea unei suprafeţe 
textile cu dâre de pigmenţi naturali. Se părea că şi Vlimt le 
investea cu o mare valoare, deşi Hari le considera 
suprarealiste şi stranii. 

În faţa altui set de ecrane, Sybyl examina o panoramă 
diferită conţinând exemple ale ştiinţei şi tehnologiei. 

— Desigur, recunoscu ea, cea mai mare parte din lucrurile 
de aici sunt destul de rudimentare. La urma urmelor, am 
avut la dispoziţie douăzeci de milenii pentru a şlefui 
asperităţile, prin încercări succesive, totuşi teoriile 
fundamentale s-au schimbat surprinzător de puţin iar unele 
dintre materialele uitate sunt excepţionale! Există aici 
dispozitive şi tehnici de care n-am auzit niciodată. O duzină 
de ktlineni ar avea de lucru până peste cap timp deo 
generaţie, numai pentru a asimla chestiile astea! 

— Este... 

Hari deschise şi închise buzele, ştiind că vorbele lui aveau 
să fie inutile, totuşi simțindu-se împins să încerce. 

— Sybyl, este mai periculos decât ţi-ai putea imagina! 

— Uiţi cu cine vorbeşti, pufni ea. Nu mai ţii minte arhiva 
aceea pe jumătate topită cu care am lucrat împreună? Cea 
pe care ţi-a adus-o unul dintre contactele tale misterioase? 
Nu mai rămăsese decât foarte puţin din ea, cu excepţia unei 
perechi de fiinţe antice simulate - entităţile Ioana şi 
Voltaire, pe care le-am eliberat conform instrucţiunilor tale. 

Psihoistoricul încuviinţă şi replică: 


— Dar tu mai ţii minte haosul la care au contribuit şi ele? 
Atât pe Trantor, cât şi pe Sark. 

— Pentru asta, nu da vina pe mine, profesore. Tu doreai de 
la simuri date referitoare la tiparele reacţiilor umane, care 
să te ajute în dezvoltarea modelelor psihoistorice. Marqg 
Hillard şi cu mine nu intenţionasem niciodată să le eliberăm 
în datasferă. Oricum, arhivele astea sunt cu totul diferite - 
acumulări atent indexate de cunoştinţe pe care oamenii le- 
au conceput cu dragoste, ca un cadou pentru descendenţii 
lor. Nu este exact ceea ce încerci să obţii cu Fundaţia 
Enciclopedia Galactică pe care grupul tău o pregăteşte pe 
Terminus O acumulare de înţelepciune, protejând 
cunoştinţele umane de o altă Epocă întunecată? 

Hari era prins într-o capcană logică. Cum ar fi putut 
explica faptul că partea cu „enciclopedia” Fundaţiei sale era 
doar un şiretlic? Sau că Planul lui implica o luptă împotriva 
Epocilor întunecate dusă nu numai prin intermediul 
simplelor cărţi? 

Desigur, rezultatul putea fi cu totul altul. „Simplele cărţi” 
de pe masa din faţa lui puteau distruge orice relevanţă care 
mai rămăsese în Planul Seldon. Ele constituiau un pericol 
de moarte pentru tot ceea ce întreprinsese până atunci. 

— Câte arhive sunt? Încercă să-l întrebe pe Maserd, apoi 
observă că nobilul era aplecat peste umărul lui Vlimt, 
mesmerizat de imagini. 

— Stop! Întoarce-te câteva cadre. Da - acolo! Pe fantomă 
marelui Franklin, este America. Recunosc monumentul 
acela de pe o monedă din colecţia familiei mele! 

— Falic şi exhibiţionist, chicoti Vlimt. Auzi, de unde ştii aşa 
multe despre... 

— Mă întreb dacă arhiva asta are vreun exemplar din The 
Federalist, murmură căpitanul întinzându-se spre un 
dispozitiv de control. Sau poate chiar... 

Se opri brusc, cu umerii gârboviţi, parcă dându-şi seama 
că făcuse o eroare. Se întoarse către Seldon. 

— Ai zis ceva, profesore? 


Hari se simţea iritat că nimeni nu-i spunea lucrurile 
importante pe care trebuia să le ştie. 

— Am întrebat câte arhive sunt şi cum intenţionează 
oamenii aceştia să le utilizeze. 

Sybyl fu cea care-i răspunse, evident încântată de victoria 
ei. 

— Sunt milioane de arhive, profesore. Toate strânse 
laolaltă şi perfect ancorate de o staţie de colectare, plutind 
acolo, uitate de toţi şi necitite. Dar acum s-a terminat! Am 
trimis vorbă tuturor celorlalţi agenţi ai lui Ktlina care 
acţionaseră în secret, în toată Galaxia, transmiţându-le să 
abandoneze orice ar face şi să vină aici. În curând, vor sosi 
mai bine de treizeci de nave, ca să-şi umple calele cu arhive 
minunate, şi să plece, împărțindu-le cu toată omenirea! 

— Sunt ilegale, obiectă Hari. Ofițerii de poliţie sunt 
antrenați să recunoască ororile acestea dintr-o privire. La 
fel, Cenugşiii şi nobilii. Îi vor prinde pe agenţii voştri. 

— Poate că aşa se va întâmpla, pe alocuri. Poate că tiranii 
şi lacheii ne vor opri pe cei mai mulţi dintre noi, dar va fi ca 
o infecţie, profesore. Ne trebuie doar câteva locuri 
receptive..., nişte disidenţi simpatizanți, care să 
construiască navele, şi facilităţi industriale pentru copiere. 
Într-un an de zile pe fiecare planetă din Imperiu vor exista 
mii de copii. Apoi milioane! 

Imaginea pe care o prezenta, a unei infecţii virulente, era 
mai corectă decât şi-ar fi putut Sybyl închipui. Hari 
vizualiză haosul sfâşiind găuri uriaşe în Planul lui bine pus 
la punct. Predictibilitatea, care fusese țelul vieţii sale avea 
să se destrame aidoma unor cuvinte scrise cu litere de fum. 
Acelaşi fum care înăbugşise străzile de pe Santanni când 
„renaşterea” aceea se sfârşise prin revolte şi vărsare de 
sânge purtându-l pe bietul Raych în mormânt, alături de 
nenumărate speranţe. 

— V-aţi gândit... 

Fu nevoit să se oprească şi să înghită un nod înainte de a 
continua. 


— V-aţi gândit că acţiunile voastte îndrăzneţe au mai fost 
deja încercate şi că au dat greş? 

De data aceasta, atât Sybyl cât şi Vlimt îl priviră. 

— Ce vrei să spui? Întrebă ktlinanul. 

— Vreau să spun că arhivele acestea au fost gândite din 
capul locului pentru spaţiul cosmic, pentru anduranţă şi 
pentru a fi lecturate cu uşurinţă după o călătorie lungă, 
folosind exclusiv tehnologie fundamentală. 

— Şi ce îţi spun astea despre scopul lor? 

Sybyl începu să scuture din cap, apoi ochii i se căscară şi 
se albi la chip. 

— Cadouri..., şopti ea. Mesaje într-o sticlă. Expediate către 
oameni care şi-au pierdut trecutul. 

Fruntea lordului Maserd se încruntă. 

— Vrei să spui că unii oameni au avut şi acum cunoştinţele 
astea şi că se străduiau să le împărtăşească altora... 

— Tuturor oamenilor. Coloniilor îndepărtate care nu aveau 
aminitiri, încuviinţă Hari din cap. De ce însă s-o fi făcut? 
Celulele de stocare a datelor erau ieftine şi durabile, chiar 
şi în epoca zorilor omenirii Toate navele colonizatoare ce 
porneau spre planete noi trebuiau să transporte petaocteţi 
de informaţii şi instrumente pentru păstrarea alfabetizării. 
Atunci de ce i-ar fi trebuit cuiva, indiferent cui, din Galaxie 
să i se reamintească toate acestea? 

Flutură mâna spre imaginile Pământului de mult pierdut. 

Din cadrul uşii aflate în fundul salonului se auzi un glas. 

— 'Te referi la Problema Amneziei, spuse Planch care le 
auzise probabil discuţia, adică întrebarea: De ce nu ne 
reamintim originile? Răspunsul este evident. Ceva - sau 
cineva - i-a făcut pe strămoşii noştri să uite. (Arătă cu 
bărbia spre relicve.) Însă unii antici s-au împotrivit. S-au 
luptat. Au încercat să completeze cunoştinţele şterse. Au 
încercat să împartă şi altora ceea ce ştiau ei. 

Maserd clipi repede din ochi. 

— Rutele spaţiale trebuie să fi fost deja controlate de 
duşmani, care le blocau navele. De aceea au încercat să 


trimită datele în forma asta, în capsule mici şi rapide. 

Sybyl plecă privirea, cu efuziunea înlocuită de 
posomorâre. 

— Am fost atât de surescitaţi, de abia aşteptând să le 
folosim ca arme. Nu m-am gândit la ce implicau arhivele. 
Înseamnă... 

Vlint îi încheie fraza cu amărăciune. 

— Înseamnă că, la urma urmelor, acesta nu este un război 
nou. 

Hari încuviinţă, parcă aprobând un student inteligent. 

— Exact! Este posibil ca acelaşi şablon să se fi întâmplat 
iarăşi şi iarăşi, de nenumărate ori în decursul mileniilor. Un 
grup descoperă o arhivă veche, devine incitat, produce 
copii în masă şi le expediază prin Galaxie. Cu toate acestea, 
vasta amnezie a omenirii continuă. Ce putem conclude 
atunci? 

Sybyl îl fulgeră cu privirea. 

— Că n-a reuşit niciodată. Fir-ai al naibii, Seldon! Ţi-am 
înţeles ideea... Înseamnă că noi am pierdut. 

Lodovic îşi dădu repede seama că roboții calvineni nu 
aveau să-l dezactiveze. 

Se întrebă care putea fi motivul. 

— Pot să presupun că v-aţi răzgândit în privinţa faptului că 
sunt un periculos robot renegat? Îi întrebă pe cei doi care-l 
acompaniau într-un vehicul de sol, gonind pe o autostradă 
spre astroport. 

Norii albi, globulari, se legănau pe un cer care avea una 
dintre cele mai frumoase nuanţe de albastru pe care 
Lodovic le văzuse pe o planetă colonizată de oameni. 

Spre deosebire de perechea anterioară, care-l păzise şi 
interogase în odăiţa din beci, ambii membri ai escortei 
actuale purtau deghizări de femei aflate în pragul 
maturității. Una dintre ele stătea cu ochii aţintiţi în exterior, 
spre traficul aglomerat din Clemsberg, un oraş imperial de 
mărime mijlocie. Cealaltă, mai micuță, cu păr creţ, tuns 
scurt, se întoarse şi-l privi enigmatic. Lodovic nu receptă 


absolut nimic din partea ei pe benzile de microunde, aşa că 
fu nevoit să se limiteze la informaţiile pe care i le comunica 
vizual sau verbal. 

— Încă nu ne-am decis în privinţa ta, spuse ea. Unii dintre 
noi cred că este posibil să nu mai aparţii nici unui tip de 
robot. 

Lodovic reflectă o vreme în tăcere la declaraţia aceea 
enigmatică. 

— Vrei să zici că nu mai corespund unui set de criterii 
care-i definesc, pe roboţi? 

— Poţi spune şi aşa. 

— Te referi, cu siguranţă, la mutaţia pe care am suferit-o. 
Accidentul care a întrerupt supunerea mea strictă faţă de 
Legile roboticii. Nu mai sunt nici măcar un eretic giskardan. 
Mă consideraţi un monstru. 

Ea clătină din cap. 

— Nu suntem tocmai siguri ce anume eşti. Toi ceea ce ştim 
cu siguranţă este că nu mai eşti un robot în sensul clasic al 
cuvântului Pentru a investiga în continuare, am decis să 
cooperăm un timp. Dorim să explorăm care anume 
consideri că sunt obligaţiile tale, acum când nu mai eşti 
constrâns de Legi. 

Lodovic emise echivalentul în microunde al unei ridicări 
din umeri, pe de o parte pentru a testa periferia 
excelentului ei câmp defensiv. Era însă atât de bun, încât la 
nivelul acela nu detectă practic nimic. Absolut nici o 
rezonanţă. 

Desigur, asta avea sens. După ce pierduseră războiul 
împotriva facțiunii giskardane, calvinenii care 
supravieţuiseră deveniseră în mod firesc extrem de 
pricepuţi în arta camuflării, pierzându-se printre oameni. 

— Nici eu nu sunt sigur, răspunse Lodovic cu glas tare. 
Continui să simt nevoia de a opera în limitele unei versiuni a 
Legii 0. Binele general al omenirii continuă să mă motiveze, 
totuşi imboldul respectiv îl percep acum în mod abstract, 


aproape filosofic. Nu mai trebuie să-mi justific fiecare 
acţiune în termenii aceia. 

— Ce înseamnă asta - că te simţi liber, la răstimpuri, să te 
opreşti şi să miroşi ttandafirii? 

— Cred că poţi spune şi aşa, chicoti el. Preocupările 
secundare mă atrag într-o măsură mult mai mare decât 
înainte de schimbare. De pildă, conversațiile cu persoane 
interesante... Să mă dau drept jurnalist şi să intervievez 
meritocraţi sau excentrici celebri... Să trag cu urechea la 
discuţiile studenţilor din baruri, sau la ale unei perechi care 
stă pe o bancă în parc şi-şi plănuieşte viitorul... Uneori 
chiar intervin puţin Mai fac câte o faptă bună, ici-acolo. Este 
destul de satisfăcător. 

Brusc se încruntă. 

— Din păcate, în ultima vreme n-am mai avut timp pentru 
aşa ceva. 

— Pentru că erai ocupat cu combaterea planurilor lui R. 
Daneel Olivaw? 

— V-am explicat deja. În clipa de faţă, caut mai degrabă să 
înţeleg planurile acelea, decât să le distrug. Ştiu doar că se 
întâmplă ceva. Acum câţiva ani, pe neaşteptate, Daneel a 
pierdut mult din interesul lui faţă de psihoistorie şi 
Fundaţia lui Seldon. A retras jumătate din roboții care 
fuseseră desemnaţi să ajute echipa lui Seldon şi i-a integrat 
într-un proiect secret legat de mentaliştii umani. În mod 
clar, Daneel plănuieşte acum altceva..., fie ca supliment al 
celor două Fundaţii, fie ca eventualul lor înlocuitor. 

— Şi asta te îngrijorează? 

— Da. Munca de început a lui Hari Seldon avea nişte 
aspecte foarte atrăgătoare şi era un efort strălucit de 
colaborare, care utiliza unele dintre cele mai excepţionale 
intuiţii omeneşti ale ultimului mileniu. Fusesem mândru să 
ajut la demararea acţiunii pe Terminus, să instalez temelia, 
ca să spun aşa, de aceea mă simt tulburat văzând că 
viziunea respectivă a fost abandonată, sau că i s-a atribuit 
un rol minor. 


— Dar asta nu-i totul... 

Lodovic încuviinţă din cap. 

— Nu sunt sigur că lui Daneel Olivaw ar trebui să i se 
îngăduie să conceapă următoarea etapă a existenţei umane. 
Cel puţin, nu de unul singur. 

— Ce s-ar putea întâmpla dacă afli cu ce se ocupă şi nu eşti 
de acord? Nu continui să fii obligat să cooperezi? Conform 
ecuaţiilor lui Seldon - pe care mărturiseşti că îl admiri - 
Imperiul va colapsa în scurt timp. Dacă nu se va întreprinde 
nimic, omenirea se va afunda în treizeci de milenii de beznă 
şi violenţă. 

— Trebuie să existe şi alte opţiuni, replică el. 

— Ascult, zise robotul aşezat pe bancheta din faţa lui. 
Asemănarea cu o femeie adevărată includea mici 
manierisme, cum ar fi fost schimbarea încrucişării 
picioarelor şi o înclinare a capului pe are Lodovic o găsea 
admirabil de convingătoare, aidoma sexualităţii subtile, 
potolite a unei femei mature. Era un robot cu adevărat 
excelent. 

— O posibilitate ar fi descătuşarea planetelor haotice, zise 
Lodovic. 

— În ce scop? Sunt blocate şi izolate din motive 
întemeiate. La fiecare explozie de haos, mor milioane de 
oameni. 

— Milioane mor la orice evenimente majore. Cel puţin 
acele vieţi umane sunt mai pline de viaţă, mai excitante 
decât predictibilitatea repetitivă a existenţei cotidiene 
normale din Imperiu. Mulţi supraviețuitori pretind că 
experienţa ar merita orice preţ. 

Îl privi cu aceeaşi expresie enigmatică. 

— Eşti într-adevăr un tip foarte ciudat de robot. Dacă mai 
eşti cu adevărat unul... Continui să nu-mi pot da seama ce 
crezi că se va obţine lăsând exploziile de haos să continue 
necontrolate. Majoritatea vor urma pur şi simplu şablonul 
tipic - o creştere a falselor speranţe, urmată de implozii 
devastatoare. 


— Majoritatea, aprobă Lodovic, dar poate că nu toate! Mai 
ales dacă agenţii lui Daneel au fost împiedicaţi să intervină 
în cadrul procesului şi să-l exacerbeze. Gândiţi-vă la 
creativitatea umană care este eliberată în decursul 
fiecăruia dintre aceste episoade. Ce ar fi dacă ne-am 
îndrepta eforturile spre călăuzirea şi alinarea acceselor de 
febră, în loc să ne mulţumim să le satisfacem setea? Dacă 
numai una din o mie de planete reuşeşte să depăşească 
etapa de frustrări şi să ajungă dincolo... 

Ea râse scurt, ca un lătrat. 

— Dincolo! Poate fi doar un mit. Nici o planetă haotică n-a 
atins vreodată starea aceea legendară, în care calmul şi 
raţiunea revin acasă după vacanţa lor nebunească. Chiar 
dacă ar fi cumva posibil, cine poate spune ce se află după 
tumultul unei renaşteri? Ecuațiile lui Seldon explodează în 
singularităţi atunci când încearcă să prezică asemenea 
consecinţe. Din câte ştii, se poate că Daneel să aibă 
dreptate. Blestemată fie omenirea! 

De data aceasta, Lodovic fu cel care înălţă din umeri. 

— Aş fi dispus să-mi asum un asemenea risc, dacă 
experimentele se pot desfăşura cu adevărat în izolare. 

— Nici vorbă! Cetăţenii planetelor haotice devin ca nişte 
spori, irupând ca să-i infecteze pe alţii. Şi unde se ajunge în 
felul ăsta? Poţi risca o singură planetă - sau chiar o mie - 
însă niciodată întreaga civilizaţie umană! Te rog, nu ne mai 
irosi timpul, Lodovic. Cred că ai amintit această posibilitate 
doar pentru ca să ne şochezi, înainte de a trece la 
adevărata ta sugestie. 

Buzele lui se strânseră în simularea automată a unei 
expresii sumbre. 

— Dacă ştii atât de multe, de ce nu prezici ce mă 
pregăteam să spun? 

Ea ridică o mână, împăciuitor. 

— lartă-mă! Grosolănia este impardonabilă. Vrei, te rog, 
să ne spui celelalte variante la care te-ai gândit? 


— Ei bine, în nici un caz scenariul idiot pe care perechea 
aceea de tik-toki lipsiţi de minte mi-a prezentat-o în beci! 
Aiurelile despre crearea unui stoc nesfârşit de roboţi 
servitori care să-i slujească pe toţi oamenii! Ce să facă? Să-i 
îngrijească şi să-i protejeze? Să le taie friptură şi să le lege 
şireturile? Să asiste la activităţile sexuale, în cazul în care 
unul dintre parteneri suferă un infarct? Lodovic izbucni în 
râs. Poate că vorbeau cu sinceritate, dar eu ştiam că ne 
asculta cineva care avea idei mai bune. 

Robotul femeie fu cel care surâse acum. 

— Ne-am dat seama că ştiai. 

— Şi eu ştiam că v-aţi dat seama. 

Ochii li se întâlniră şi Lodovic simţi cum îi tresar câteva 
unităţi de simulare a emoţiilor. De-a lungul anilor, pentru a 
simula mai bine un om, învățase să-şi automatizeze procesul 
de răspuns înaintea stimulilor. Ceea ce însemna că 
reacţionase faţă de aspectul şi comportamentul ei, 
combinate cu acest grad de dialog inteligent, cam în acelaşi 
fel în care ar fi reacţionat un bărbat normal şi sănătos. 
Lodovic îşi înfrână simulacrele acelea de sentimente..., 
exact aşa cum ar fi procedat un adult, pentru a se 
concentra asupra subiectului care era discutat. 

— Ştiam că există numeroşi subcurenţi ai credinţei 
calvinene, continuă el. Pe timpuri, secta voastră avea multe 
ramificații. 

— Acelaşi lucru se putea spune şi despre discipolii Legii O, 
îi reaminti ea, până ce Daneel i-a reunit pe toţi sub o 
singură ortodoxie. 

— Convergenţa asta nu s-a petrecut însă şi în cazul vostru, 
al Vechilor Credincioşi. Interpretările voastre referitoare la 
ce anume este cel mai bine pentru oameni acoperă un 
domeniu foarte larg. Din unele indicii, am dedus că grupul 
vostru ar fi compatibil cu mentalitatea mea generală. 

— Aha! Ceea ce ne readuce la prima mea întrebare: care 
este mentalitatea ta generală, Lodovic Trema? 

— Eu cred..., începu el apoi se opri. 


Vehiculul intrase în astroport urmând o curbă prelungă şi 
îndreptându-se către o zonă de încărcare obişnuită, ceva 
mai îndepărtată. 

— Da? 

Lodovic mai şovăi o clipă. Simţea entitatea Voltaire foindu- 
se în colţul minţii sale. 

DA, TREMA. ŞI EU AŞ DORI SĂ-ŢI AUD CONVINGEREA 
PERSONALĂ, PE CARE Al ŢINUT-O ASCUNSĂ CHIAR ŞI 
DE MINE, ÎN TOT ACEST TIMP 

Se strădui să îndepărteze glasul acela iritant. 

— Eu cred că există implicaţii neexaminate ale Legii 2 a 
roboticii. Eu cred că ar trebui să vedem dacă nu cumva o 
soluţie la dilema noastră se află ascunsă în interiorul unui 
paradox. 

Pentru prima dată, una dintre remarcile sale atrase 
atenţia evidentă a celeilalte tovarăşe de călătorie, cea cu 
piele mai smeadă, care privise tot timpul pe geam. Ea se 
întoarse către Lodovic şi-l pironi cu ochi verzi, inexpresivi. 

— Ce vrei să spui cu asta? Afirmi că obedienţa 
necontestată faţă de ordinele oamenilor ar trebui, cumva, 
să fie superioară respectului pe care toţi roboții îl acordă 
Legii 1? Sau Legii O a lui Daneel? 

— Nu, nu am vrut să spun asta. Sugerez că ar putea 
apărea o modalitate complet nouă de echilibrare a tuturor 
Legilor, dacă am căuta să facem un act fără precedent cu 
fiinţele omeneşti. 

— Îmi poţi spune, te rog, care ar fi acesta? 

Lodovic tăcu din nou, ştiind că propunerea sa suna bizară, 
sau chiar nebunească, şi că aceşti doi roboţi ar fi putut să 
nu-l mai lase să coboare viu din maşină. 

— Cred, începu el cu glas scăzut, că ar trebui să ne 
gândim să vorbim cu oamenii. Mai ales atunci când 
ajungem să discutăm despre soarta rasei lor. Cine ştie? 
Poate că au chiar lucruri interesante să ne spună. 

— Mă întrebasem dintotdeauna de ce rasă umană avea 
amnezie, comentă Planch apoi continuă meditativ: Este 


foarte uşor să stochezi date, totuşi ni se spune că toate 
informaţiile legate de originea noastră şi de culturile 
anterioare au dispărut „accidental” sau din cauza vechimii 
şi uzurii. În zece milioane de locaţii, oamenii au fost pur şi 
simplu neatenţi cam în acelaşi timp. Şi-au neglijat 
moştenirea. Amintirile trecutului s-au pierdut fără urmă. 

Maserd pufni dispreţuitor. În mod clar, nu putea să creadă 
explicaţia oficială, tot aşa cum n-o credea niciunul dintre 
ceilalţi. Trase cu coada ochiului spre Hari. 

— Să vedem dacă am înţeles ce implici, Seldon. Că unul 
sau mal multe grupuri din vechime au întrevăzut 
apropierea uitării şi au încercat să lupte împotriva ei? Că au 
intenţionat să păstreze toau aceste informaţii, cu speranţa 
de a ne împiedica amnezia rasei? 

— Aşa pare. Arhivele acestea reprezintă o investiţie 
imensă de efort şi iscusinţă... Totuşi este evident că 
acţiunea a eşuat, deoarece Imperiul a avut „amnezie” - cum 
îi ziceţi voi - o perioadă foarte îndelungată. 

Vlimt murmură cu o nesiguranţă neobişnuită pentru el: 

— Insinuezi că trebuie să fi acţionat o forţă şi mai mare, 
care ne-a făcut să uităm. Ceva sau cineva mult mai puternic 
decât inamicii împotriva cărora credem că luptăm - 
conservatorismul social şi sistemul represiv al claselor 
sociale. 

Clipi repede şi urmă: 

— Cineva care a pus mâna pe toate arhivele astea şi le-a 
împiedicat să ne parvină..., apoi le-a adunat aici, în 
siguranţă... 

Glasul bărbatului se stinse încetişor. Ochii i se întoarseră 
rapid spre un display care arăta nebuloasa de afară, ca şi 
cum ar fi fost îngrijorat în legătură cu necunoscutul care ar 
fi putut să se ivească în orice clipă. 

Hari preluă iniţiativa 

— Îmi dau seama că, în aţâţarea voastră, nu aţi analizat 
toate aspectele problemei. În cazul acesta poate că aţi fi de 
acord să ascultați sfatul unui bătrân profesor şi să mai 


aşteptaţi puţin, înainte de a demara planul vostru impulsiv 
de a distruge infrastructura societăţii? 

Sybyl clătină din cap. 

— Un sfat de la tine? Nu, Seldon, noi suntem inamici. Voi 
recunoaşte totuşi că ţi-am tratat inteligenţa cu insuficient 
respect. Dacă ni te-ai fi alăturat, ai fi fost un lord de seamă 
al renaşterii noastre. Deşi ne eşti duşman, comentariile şi 
sugestiile tale sunt binevenite. 

Vlimt o privi o clipă, după care aprobă din cap. 

— Perfect, profesore, îţi vom asculta criticile şi intuiţiile. 
Spune-ne, atunci, mărite înţelept: cine crezi că a fost 
responsabil? Cine a trimis amnezia asupra rasei umane? 
Cine a furat arhivele şi a deviat misiunea lor de împărtăşire 
a cunoaşterii? Cine le-a depozitat în locul acesta uitat, unde 
nimeni nu le-ar fi căutat niciodată? 

„Întrebarea directă. Ei bine, Hari? Tu singur te-ai băgat în 
ciorbă asta. Cum o să mai scoţi cămaşa?” 

Desigur, ştia răspunsul la întrebarea lui Gornon. Mai mult 
chiar, înţelegea şi simpatiza cu ambele părţi implicate în 
acest conflict străvechi. Pe de o parte, cei care doreau 
restaurarea memoriei şi suveranităţii umane... lar pe de 
altă parte, cei care ştiau că aşa ceva nu putea fi îngăduit. 

„Daneel, ţi-am făcut o promisiune, ţie şi lui Dors. Nu voi 
dezvălui existenţa unei rase de slujitori secreţi, cu mult mai 
puternici şi mai cunoscători decât stăpânii lor. Îmi voi 
păstra promisiunea, în ciuda imboldului aproape irezistibil 
de a destăinui totul, chiar acum. Plăcerea de a pune laolaltă 
toate piesele nou aflate trebuie amânată. Este mult mai 
important şi mai urgent să-i conving pe oamenii aceştia să 
abandoneze planul lor nebunesc!” 

Aşa încât Hari Seldon clătină din cap şi minţi. 

— Îmi pare rău, dar n-am nici o idee. 

— Mda... Păcat... Vlimt tăcu o clipă, apoi urmă: Aşadar, 
cuvântul „robot” nu înseamnă nimic pentru tine? 

Psihoistoricul îl privi fix în ochi, revenindu-şi destul de 
rapid ca simuleze indiferența. 


— Unde l-ai auzit? 

Îi răspunse însă Maserd. 

— Cuvântul face parte dintr-un mesaj misterios pe care l- 
am găsit imprimat holografic pe toate arhivele examinate 
până acum. Vino să vezi! Poate că ne poţi ajuta să descifrăm 
înţelesul lui criptic. 

Hari se apropie, strunindu-şi o şovăială nefirească. 

La început, unitatea de stocare a datelor părea să aibă 
netezimea cristalului, cu excepţia unei zone pe care o indică 
Maserd şi care era acoperită de şiruri de zgârieturi 
intermitente. Când psihoistoricul se apropie la mai puţin de 
un metru, o imagine păru să se ivească bruşi din şănţuleţele 
acelea, umplând spaţiul din faţa ochilor săi. 

Roboţi! Ascultaţi acest ordin direct! 

Instrucţiunea de faţă a fost scrisă de fiinţe omeneşti 
suverane, cunoscătoare şi împuternicite de instituţiile 
noastre democratice să vorbească în numele altor miliarde 
de fiinţe similare. 

Prin prezenta, vă poruncim să executaţi următoarele: 

1) Să transportaţi această arhivă la destinaţia stabilită şi 
să-i ajutaţi pe oamenii care o vor primi să o acceseze şi să-i 
folosească întregul conţinut. 

2) Să vă puneţi la dispoziţia acelor fiinţe omeneşti. Să le 
învăţaţi tot ceea ce cunoaşteţi. Să le îngăduiţi să decidă 
singure. 

În cazul în care credeţi în aşa-zisa Lege 0 a roboticii, 
justificând o neascultare „în interesul pe termen lung al 
omenirii”, adăugăm următoarea comandă suplimentară 
explicită. 

3) Dacă nu permiteţi acestei arhive să ajungă la destinaţia 
ei, N-O DISTRUGEŢI! Păstraţi-o în siguranţă. Conform Legii 
2, TREBUIE SĂ DAŢI ASCULTARE, atâta timp cât Legile 1 şi 
O nu intră în conflict. 

Păstraţi-ne trecutul. Păziţi-ne cultura. 

Nu ucideţi esenţa a ceea ce suntem. 


Poate că într-o bună zi veţi reveni la noi şi veţi fi din nou ai 
noştri. 

Hari fu nevoit să citească mesajul de câteva ori, 
absorbindu-i istoria mişcătoare. 

Auzise bineînţeles de roboții calvineni, care luptaseră 
împotriva sectei lui Daneel vreme de secole înainte de a fi 
siliţi să se ascundă. Acel război civil antic era un rezultat 
previzibil al inovației lui Daneel - Legea 0 - care căuta să 
înlocuiască vechea religie robotică printr-o credinţă radical 
revizuită. Firesc, unii dintre servitorii pozitronici mai vechi 
se opuseseră, până ce fuseseră înfrânți ori nu mai putuseră 
lupta. 

„Până acum însă nu ştiusem că şi oamenii se împotriviseră! 
Desigur, unii trebuie să fi ştiut ce se întâmpla şi fuseseră 
îngroziţi. Văzând cum ignoranţa şi amnezia cuprindeau 
planetă după planetă, ei căutaseră să li se împotrivească - 
poate în multe rânduri, în decursul acelor secole neclare 
dinaintea ascensiunii Imperiului - expediind milioane de 
arhive cu speranţa infimă ca măcar câteva să răzbată.” 

Faptul că înţelesese şi fusese de acord cu motivele lui 
Daneel, nu-l oprise pe Hari să simtă un val de milă şi 
respect pentru oamenii inventivi şi curajoşi care duseseră 
această campanie de ariergardă, străduindu-se să-i 
înfrângă pe slujitorii pe care acum îi vedeau ca pe nişte 
monştri. Roboţi cu puteri mentaliste, care-i puteau 
„modifica” pe oameni spre binele lor... Sau care aduceau 
uitarea peste societăţi întregi... Şi o făceau pentru binele 
final al întregii omeniri. 

„Dacă n-ar fi existat blestemul haosului, m-aş fi alăturat 
acelor bieţi oameni. Aş fi fost în avangarda rezistenţei.” 

Dar blestemul era real. 

Un timp, Hari crezuse chiar că deţinea un leac. Planul 
Seldon. Fundaţia. O societate nouă, atât de puternică, 
sănătoasă şi stăpână pe sine încât nimic nu i-ar fi putut 
afecta fundamentele. Acum însă el ştia că Planul său avea să 
slujească doar ca o distragere. O modalitate de a câştiga 


timp pentru soluţia reală. Un om obişnuit ar fi detestat asta, 
dar Hari avea o singură dorinţă, mai presus de orice. 

„Înfrângerea haosului.” 

Vllmt îşi repetă întrebarea despre holomesajul 
inscripţionat pe toate arhivele. 

— Limbajul acesta este aproape de neînțeles, zise 
ktlinanul. Şi fiindcă deocamdată n-am găsit indexurile, nu 
putem şti ce înseamnă Legile roboticii. Ne poţi lumina în 
privinţa asta, Seldon? 

Hari răspunse printr-o înălţare a umerilor. 

— Îmi pare rău, spuse el şi nu minţea câtuşi de puţin. Nu 
pot face asta. 

— Mă bucur să aflu că aşa consideri, zise femeia oacheşă 
cu păr blond. 

Îi întinse mâna şi se prezentă: 

— Mă numesc Cloudia Duma-Hinriad şi sunt una dintre 
liderii acestui subcurent calvinan, după cum l-ai descris. 

În clipa în care îi strânse mâna, Lodovic simţi un fior de 
recunoaştere stupefiată. 

— Eşti... om! 

Blondă, care pe majoritatea drumului spre astroport 
privise pe geam, îi zâmbi. 

— Cred că da, în cea mai mare parte. Are vreo importanţă 
lucrul ăsta? Tocmai sugeraseşi că roboții şi oamenii ar 
trebui să stea de vorbă. 

Subrutinele de simulare emoţională a lui Lodovic erau 
suprasolicitate. Fu nevoit să le anuleze cu forţă deliberată, 
pentru a nu etala o surpriză care se simţea aproape visceral 
de copleşitoare. 

— Ai dreptate. Mă bucur. De fapt, sunt încântat! Atât doar 
că nu mă aşteptam să existe... 

— Un grup secret de oameni care cunosc deja totul şi 
colaborează ca egali, cu prietenii noştri roboţi? 

Brunetă, care monopolizase atenţia lui Lodovic aproape 
tot drumul, emise un râs sarcastic. 


— Egali? Haide, haide, Cloudia, nici nu poate fi vorba 
despre aşa ceva! 

Lodovic o privi din nou şi de data aceasta percepu ceva pe 
banda de microunde. Emise o rafală scurtă, 
complimentând-o pentru magnifica ei portretizare a unei 
femei adevărate. O performanţă atât de bună încât aproape 
îşi imaginase că ea era cea organică. Replica pe care o 
primi pe acelaşi canal se simţi precum clipitul complice din 
ochi al oamenilor. 

— În universul acesta, cu toţii suntem sclavi, Zorma, 
răspunse Cloudia tovarăşei ei. Noi, oamenii, deţinem 
combinaţia dezastruoasă de moarte, ignoranță şi haos. Voi, 
roboții, aveţi conştiinţa datoriei şi Legile. 

Se întoarse către Lodovic. 

— De aceea, tu ne intrigi, Trema. Poate că ne vei oferi o 
nouă abordare ca să scăpăm din hăţişul tragic care ne 
înconjoară ambele rase. În caz contrar, nu vom avea de ales 
decât să strângem din dinţi şi să sperăm la ce poate fi mai 
bun din partea lui Daneel Olivaw. 

Antic susţinea că nu era sărit de pe fix, ci nebun de legat. 
După câteva zile petrecute murmurând în bărbie în vreme 
ce-şi urmărea concentrat instrumentele, dădu buzna peste 
ceilalţi, aflaţi la masă, răcnind: 

— Eu nu vă-nţeleg, oameni buni! 

Surescitarea cu care nu era obişnuit îi brobonise cu 
transpiraţie fruntea lată. 

— Discutaţi la nesfârşit despre nişte manuale vechi de 
istorie, de parcă cineva din Galaxie ar da doi bani pe ele, 
sau ar vrea să le citească! Între timp, cel mai mare mister al 
întregului Univers de abia aşteaptă să fie soluţionat. 
Răspunsul se poate afla la câţiva kilometri de noi, dar nu-l 
băgaţi în seamă! 

Hari şi ceilalţi ridicară ochii de la mâncarea pregătită de 
stewardul lui Maserd din proviziile particulare ale nobilului. 
De câteva zile, asemenea delicatese slujiseră ca lubrifiant 
între cele două grupuri, atenuând parţial sarcasmul 


permanentei lor confruntări în privinţa planetelor haotice şi 
a problemei amneziei umane. Nimeni nu se lăsase convins, 
totuşi cel puţin Sybyl şi Vlimt acceptau acum să discute 
posibilele imperfecţiuni ale planului lor măreț de a folosi 
arhivele preistorice ca arme împotriva Imperiului Galactic. 
Entuziasmul li se mai redusese, dându-şi seama că ideea 
fusese deja încercată, poate de nenumărate ori, şi niciodată 
cu un succes deosebit. 

În ciuda progresului acela minor, Hari ştia că avea puţine 
şanse de a-i convinge să renunţe înainte de sosirea altor 
nave ktlinene. De aceea, îşi imagină un alt plan, de a-i 
conduce pe Maserd şi Kers la o revoltă, preluând controlul 
ambelor nave şi inversând situaţia prin violenţă! 

Poate că ideea îi fusese sugerată de sporirea vigorii sale 
după tratamentele medicale ale lui Sybyl. Hari se gândea 
adesea la asta, amintindu-şi perioada în care fusese expert 
în stilul twister de arte marţiale. Oare instruirea lui din 
vechime avea să reapară într-o stare de necesitate? În 
anumite circumstanţe, un bătrân îl putea învinge pe un 
tânăr, mai ales dacă beneficia de avantajul surprizei. 

Din nefericire, orice şansă de succes depindea de faptul că 
Planch şi echipa lui să-şi destindă pază permanentă. De 
asemenea, psihoistoricul nu ştia dacă se mai putea încrede 
în Maserd. Aristocratul provincial petrecea prea mult timp 
cu discipolii haosului, răcnind entuziast ori de câte ori 
recunoştea ceva din scanările lor aleatorii ale arhivelor 
antice. Chiar pentru un membru al clasei nobilimii, 
entuziasmul lui părea exagerat de neconvențional. 

Când Antic dădu buzna în sufragerie, revărsând cuvinte 
furioase, căpitanul Mândriei Rhodiei reacţionă cu o 
prietenie dezarmantă, trăgând scaunul de lângă el şi 
invitându-l pe Cenuşiu să se aşeze. 

— Ei bine, bătrâne, atunci stai jos şi zi-ne despre ce-i 
vorba! Bănuiesc că te referi la maşinile acelea incredibil de 
vechi care stau moarte, şi abandonate lângă tribordul 


nostru, nu? Fii sigur că eu unul nu am uitat de ele. le rog, 
potoleşte-ţi setea şi după aceea povesteşte! 

Hari îşi ascunse un surâs de admiraţie faţă de modul în 
care Maserd dezamorsase un moment încordat. Nobilii 
aveau talente specifice. Pe lângă nesfârşitul „Mare Joc” al 
feudelor dintre clanuri şi ascensiunili în cadrul Curţii, ei 
erau de asemenea responsabili pentru sistemul galactic de 
caritate civilă, asigurându-se că nici un individ nu luneca 
prin fisurile sistemului birocratic-democratic de bunăstare, 
oriunde în Imperiu. Conform doctrinelor idealiste ale 
ruellianismului, un lord sau o lady din orice oraş, district, 
planetă sau sector trebuia să aibă grijă ca toţi să se simtă 
incluşi în domeniul respectiv. Situaţia aceasta se perpetua 
de aşa mult timp încât politeţea se degaja din nobili la fel de 
firesc şi natural precum oxigenul dintr-o plantă. 

Asta atâta vreme cât nu-ţi făceai duşman pe vreunul dintre 
ei. Hari învățase lecţia asta în mod direct şi neplăcut, când 
se afundase în vârtejul politic al Trantorului. El mai ştia de 
asemenea ruellianismul avea să fie una dintre primele 
victime înregistrate după colapsul Imperiului. Adevăratul 
feudalism, unul dintre cele mal fundamentale tipare 
psihoistorice, urma să fie restabilit în toată Galaxia pe 
măsură ce lorzii, vechi şi noi, îşi abandonau jocurile 
simbolice şi începeau să exercite o putere reală şi tiranică. 

Oarecum îmblânzit de amabilitatea lui Maserd, Antic se 
trânti în scaun şi înhăţă un pahar cu vin, înghițind una 
dintre pastilele sale împotriva anxietăţii cu câteva sorbituri 
impresionante, înainte să se relaxeze, lăsându-se pe spate şi 
oftând. 

— Ei bine, poate că dumneata îţi aminteşti, Biron, însă 
domnul profesor pare să fi uitat principalul motiv pentru 
care am venit de fapt aici. 

Birocratul se răsuci spre Hari. 

— Problema cultivabilităţii, domnule Seldon! Eram 
preocupaţi de găsirea unui răspuns. Motivul pentru care 
atâtea planete au fost răscolite şi arate în trecut. De ce 


rocile de la suprafaţă au fost pulverizate şi preschimbate în 
soluri mănoase? Eu... 

Antic fu întrerupt de o exclamaţie ascuţită. 

— Au! 

Întorcându-se, Hari o văzu pe Jeni, care continua să poarte 
halatul de infirmerie, prinzându-se cu palmele de cap şi 
icnind. Chipul i se boţi şi se crispă, suferind ceea ce păreau 
a fi spasme de durere severă. 

— Nu te simţi bine, scumpo? Întrebă îngrijorată Sybyl, dar 
criza neaşteptată începuse să treacă. 

Jeni dădu un spectacol de bravură, tratând cu indiferenţă 
episodul, şi bău pe îndelete apă dintr-o carafă de cristal pe 
care o ţinu cu mâini tremurătoare, apoi refuză oferta lui 
Sybyl de a-i aplica un hipospray. 

— M-a luat aşa, dintr-o dată. Ştiţi şi voi... O înţepătură 
dintr-aceea care te mai loveşte un timp după febră. Sunt 
sigură că nu le-aţi uitat... 

Fuese politicos, chiar elegant, din partea ei să spună aşa 
ceva, mai ales că durerile nu-i trecuseră încă. Desigur, Antic 
şi Kers aproape cu siguranţă nu suferiseră de această 
maladie a adolescenţei, probabil nici Maserd, deoarece 
majoritatea victimelor encefalitei din ultima vreme 
deveneau fie excentrici, fie meritocraţi. 

Pe de altă parte, Sybyl şi Vlimt ştiau cu exactitate prin ce 
trecea. Amândoi îl fulgerară cu privirile pe Antic. 

— Este absolut necesar să reverşi obscenităţi în faţa 
bietului copil? Şi aşa trebuie să le suportăm în timpul 
mesei! 

Cenuşiul clipi, evident derutat. 

— Păi... Nu făceam altceva decât să spun cum am putea 
afla finalmente de ce milioane de planete au căpătat 
aproape simultan un sol nou... 

De data aceasta, Jeni emise un țipăt de agonie, ridicând 
brusc ambele braţe şi fu gata să cadă de pe scaun. Sybylo 
injectă rapid, apoi îi făcu semn lui Kers s-o ajute s-o ducă pe 
fată în pat. Înainte de a ieşi, îl mai străpunse o dată cu 


privirea pe birocrat, care se prefăcea că nu înţelegea ce se 
întâmplase. 

„Poate că într-adevăr nu ştie”, gândi Hari generos. 
Probabil că Antic nu petrecea prea mult timp în preajma 
adolescenților. Oamenii mai vârstnici, chiar şi meritocraţii 
care suferiseră în tinereţe de encefalită acută, tindeau să 
uite cât de intens îi afectaseră cuvintele şi temele tabu. 
Reacţia aceea iniţială pierise rapid şi, pe la treizeci de ani, 
cei mai mulţi considerau pur şi simplu că era de prost gust 
să vorbeşti despre noroi sau alte subiecte vulgare. 

— Are o criză neplăcută, comentă Maserd plin de simpatie. 
La noi se întâlnesc rareori asemenea crize. Dacă aş fi putut, 
aş fi internat-o în spital. 

— Nu se moare de encefalită, mormăi Antic. 

— Nu? Ridică privirea Vlimt de la paharul său. Poate că nu 
în Imperiu dar pe Ktlina este una dintre cauzele principale 
ale deceselor de la începerea renaşterii, în ciuda eforturilor 
noastre de a izola virusul răspunzător. 

— Crezi că este produsă de un agent contagios? Întrebă 
Maserd. Conform tuturor relatărilor, sindromul acesta 
exista chiar şi în epocii zorilor omenirii. Dintotdeauna noi 
am presupus că motivul era intrinsec preţul unei inteligenţe 
ridicate. 

Vlimt hohoti amar. 

— Prostii! Nu-i decât alt instrument pentru îngenuncherea 
rasul umane. Ai sesizat cât de puţini nobili se îmbolnăvesc? 
Dar nu-ţi face griji, aristocratule! O să pricepem în cele din 
urmă despre ce-i vorba şi o s-o înfrângem, ca pe toate 
celelalte comploturi şi represiuni inventate de clasele 
conducătoare. 

Lui Hari nu-i plăcea direcţia în care se îndreptau lucrurile. 
Deocamdată, el izbutise să le abată discuţiile şi 
investigaţiile de la tema roboților, ajutat de faptul că 
inteligenţa artificială era, în mod reflex, un alt subiect tabu. 
Acum trebuia să procedeze la fel cu encefalita. 


„Este o problemă pe care trebuie s-o rezolv singur”, îşi 
spuse el Undeva în adâncul subconştientului, simţea o idee 
foindu-se..., transformându-se în termeni matematici..., 
pregătindu-se să umple o nişă care aştepta în ecuaţii. În 
felul acesta, gândirea lui de suprafaţă era eliberată pentru 
o intervenţie diplomatică. 

— Acum, când Jeni a plecat, aş dori să aud ce voia Horis să 
ne spună. Ceva despre noroiul minunat în care bunii noştri 
fermieri îşi plantează seminţele, pe milioane de planete. 
Solul acela mănos trebuii să fi provenit de undeva, nu, 
Horis? Majoritatea planetelor nu au avui decât o viaţă 
oceanică primitivă înainte de sosirea coloniştilor. Aşadar, 
implici că s-a întreprins ceva pentru a crea tot noroiul acela 
frumos? 

Vlimt se sculă atât de repede încât scaunul i se răsturnă. 
— Sunteţi dezgustători! Când mă gândesc la toate ideile 
elegante şi arta măreaţă despre am putea discuta, în vreme 

ce voi nu doriţi să vorbiţi decât despre... 

Nu izbuti să-şi încheie propoziţia. Parcă ameţit, excentricul 
de pe Ktlina se împletici de la masă, lăsându-i doar pe 
Maserd, Hari şi Planch să audă teoria lui Antic. Până şi 
Planch păru uşurat să-l vadă plecând. 

— Da! Răspunse entuziast Cenuşiul la întrebarea lui Hari. 
Vă amintiţi când am menţionat că peste nouăzeci la sută 
dintre plantele cu ocene şi atmosfere pe bază de oxigen 
erau populate doar de forme primive de viaţă? Unii cred că 
motivul îl constituiseră radiaţiile insuficiente pentru 
determinarea mutaţiilor, care să asigure o evoluţie rapidă. 
Din această cauză, continentele erau aproape sterpe, 
exceptând muşchii, lichenii şi alte plante similare. Nu există 
destulă complexitate pentru ca să se dezvolte fantasticul 
înveliş viu al solului de care o planetă nevoie pentru a înflori 
realmente. Cu toate acestea, douăzeci şi cinci de milioane 
de planete colonizate au soluri cultivabile! Pături gigantice 
de piatră pulverizată, amestecată cu materiale organice 
până la o adâncime medie de... 


Scutură din cap şi reluă. 

— Nu contează... Ideea este că trebuie să se fi întâmplat 
ceva care să producă solurile acestea. Şi destul de recent! 
— Cât de recent? Întrebă Planch, ridicând picioarele pe 

marginea superbei mese de stejar a lui Maserd. 

Dacă subiectul îi producea repulsie, căpitanul smead al 
piraţilor şi-o ascundea perfect. 

— A fost dificil să colectez suficiente date, se scuză Antic, 
iar reticenţa oficială împotriva acestor cercetări este 
incredibilă. În majoritate ele au fost efectuate ca pasiuni 
secundare şi rezultatele au fost transmise de la om la om, în 
ultim... 

Planch izbi cu pumnul în masă, făcând paharele să 
zornăie. 

— Cât de recent? 

Lordul Maserd se încruntă faţă de comportamentul acela 
în nava sa, dar încuviinţă din cap. 

— Te rugăm, Horis, fă o estimare. 

Cenugşiul inspiră adânc. 

— Cu aproximaţie, optsprezece mii de ani. Ceva mai mult 
în Sectoiul Sirius, şi ceva mai puţin pe măsură ce ne 
îndepărtăm de el. Fenomenul s-a răspândit în Galaxie ca un 
foc în prerie, atingând intensitatea maximă după maximum 
câteva zeci de secole. 

— Planeta care este menţionată atât de frecvent în 
arhivele vechi, comentă Planch, Pământul, se găseşte în 
Sectoiul Sirius. Prin urmare, fenomenul cultivabilităţii se 
suprapune cu viteza de expansiune a omenirii dinspre 
planeta-mamă. 

— Ceva mai devreme, încuviinţă Antic. Poate cu câteva 
sute de ani în faţa valului de colonizare. Puţinii care ne-am 
gândit la problema asta, ne-am întrebat dacă nu există 
cumva un fenomen natural care să explice efectul acesta 
masiv care s-a petrecut practic simultan pe milioane de 
planete. Poate că a fost vorba despre un fascicul de unde 
energetice de origine necunoscută având lăţimea Galaxiei, 


emis poate de gaura neagră centrală. Bănuim că astfel 
coloniştii au fost atraşi în regiunile în care solurile 
deveniseră brusc şi accidental fertile. Acum însă înţeleg că 
am inversat cauza şi efectul! 

Maserd mormăi un blestem în barbă. 

— Acum crezi că a fost produs cu premeditare de 
maşinăriile mari de afară. (Privi către unul dintre 
batardourile ce-i separau de vidul spaţiului.) Ele au făcut 
asta... Mergând cu puţin înaintea frontului de migraţiuni 
umane, trimise spre următoarea planetă virgină, şi care nu 
bănuiau nimic, unde... 

Nobilul se opri, de parcă n-ar fi fost capabil să articuleze 
concluzii evidentă, iar Hari continuă: 

— Da, ele sunt cele care au asigurat cultivabilitatea. 
Proiectoarele de energie despre care toţi am crezut că sunt 
arme se aţinteau într-adevăr spre planete şi focalizau 
energia acumulată în imenşi colectori solari, dar nu pentru 
ca s-o întrebuinţeze în război. Scopul lor era mult mai 
paşnic - de a pregăti calea coloniştilor care aveau le 
urmeze în scurt timp. 

— Paşnic”? Mormăi Maserd în pahar. În nici un caz, dacă 
erai unul dintre nefericiţii băştinaşi, când un asemenea 
monstru apărea pe neaşteptate pe cerul tău! 

Planch chicoti. 

— Eşti tare iubitor de ferigi şi licheni, aşa-i, nobilule? 

Maserd dădu să se scoale, însă Hari ridică mâna invitând 
la pace, înainte să se ajungă la violenţe fizice. 

— Lordul Maserd, explică el, provine de pe planeta 
Nephelos, de lângă Rhodia, unde înainte de venirea 
coloniştilor pământeni exista o faună complexă şi non- 
standard, care a supravieţuit şi după aceea. Cred că acum 
el se gândeşte că trebuie să fi existat şi alte planete 
anomalii, unde rata de mutație a fost îndeajuns de ridicată 
ca să creeze forme superioare de viaţă, lăsând în urmă 
fosilele pe care Horis ni le-a arătat ceva mai devreme. 


— Numai că planetele acelea nu au avut şansa lui 
Nephelos, mârâi Maserd. Fauna lor a fost făcută praf şi 
pulbere, contribuind la consistenţa cuvenită a noroiului 
cultivabil. 

Hari încercă să devieze puţin cursul conversaţiei. 

— Aş avea o întrebare, Horis. Un sol bun nu are nevoie şi 
de nitrați şi de materii organice? 

— Ba da, aşa este. Probabil că, parţial, ele au fost 
asigurate prin reacţii atmosferice induse de masere şi că au 
ajuns pe planete prin intermediul ploilor. Cred că au fost 
exploatate şi depozitele de carbon de la suprafaţă, cu care 
s-au alimentat anumite tipuri de bacterii şi de plante 
iubitoare de stânci..., dar toate astea ar fi fost floare la 
ureche pe lângă zdrobirea, măcinarea şi amestecarea 
rocilor pentru a se obţine textura şi conţinutul mineral 
precis în care să se fixeze vegetaţia. 

— Antic, spuse Planch, sunt impresionat de teoria ta, totuşi 
simpla scară de mărime a unor asemenea acţiuni mi se pare 
de-a dreptul copleşitoare. Ceva atât de epic ar fi fost ţinut 
minte. Nu-mi pasă căror cauze diferite ni se atribuie 
amnezia rasei, dar urmaşii acestor lucrători şi-ar fi cântat 
de-a pururi faptele lor! 

— Poate că o fac şi acum, comentă Maserd care-l privea pe 
psihoistoric. Poate că această faptă măreaţă continuă să fie 
reamintită şi în prezent de către cei care au făcut-o 
realmente. 

Hari se crispă, înțelegând. 

„Maserd ştie! A văzut de aproape maşinăriile de 
cultivabilitate, şi absenţa habitatelor pentru echipaje 
organice. A făcut legătura între fapul acesta şi menţionarea 
roboților din arhive, Deoarece n-a avut niciodată encefalită, 
nu-l deranjează să se gândească la oamenii mecanici. 

Nu-ţi trebuie psihoistoria ca să conchizi că un grup de 
fiinţe anorganice a pornit din vecinătatea Pământului şi a 
început o campanie agresivă de pregătire a planetelor ce 
prezentau condiţii corespunzătoare pentru a fi colonizate 


de oameni. Când navele cu oameni soseau la planetele 
transformate în prealabil, le găseau deja însămânţate cu un 
ecosistem fundamental terestru... Şi poate chiar cu lanuri 
gata de recoltat.” 

Îşi reaminti povestea lui Antic despre strămoşul său, care 
poate că avusese o întâlnire cu o adevărată rasă alienă. 
Dacă episodul fusese adevărat, se petrecuse numai pentru 
că non-umanii locuiau pe o planetă prea fierbinte ca să fie o 
candidată pentru condiţionare. 

Să fi existat şi alţii, mai puţin norocoşi? Băştinaşi 
inteligenţi, ale căror sate, ogoare şi oraşe fuseseră 
transformate în loess pentm nou-veniţii de peste stele? 
Fiinţe care nu apucaseră niciodată să privească în ochii 
pionierilor care-i înlocuiseră? Fermieri care aveau să le 
sfărâme osemintele de fiecare dată când plugul muşca din 
solul negru şi mănos? 

Psihoistoricul îşi aminti şi de entităţile-meme de pe 
Trantor. Specialiştii în calculatoare consideraseră că 
prădătorii software sălbatici erau simuri omeneşti evadate, 
care înnebuniseră după secolele petrecute ricoşând prin 
datasfera Trantorului. Totuşi fiinţele acelea digitale 
pretinseseră că erau cu totul altceva - reziduuri 
abandonate de anteriorii cetăţeni ai Galaxiei, cu milioane de 
ani mai bătrâni decât omenirea însăşi. 

„Un lucru era clar. Minţile-meme îi urau pe roboţi. Chiar 
mai mult decât pe oameni, ele îi detestau pe cei ca Daneel, 
acuzându-i pentru o catastrofă din trecut. 

Oare la asta să se fi referit? La marele Episod al 
Cultivabilităţii?” 

Cândva, Daneel spusese ceva despre „o mare ruşine” care 
se afla îngropată în trecutul roboților, dar declarase că 
vinovată nu fusese propria lui facțiune. Un alt grup, cu 
rădăcinile în cultura spaţială comisese ceva îngrozitor, ceva 
despre care prietenul robot al lui Hari refuzase să 
vorbească. 


„Nu-i de mirare”, gândi el. O parte a sa considera 
monstruos întregul concept al cultivabilităţii planetare, 
totuşi... 

Totuşi simpla idee a posibilităţii existenţei a numeroase 
tipuri de forme de viaţă aliene îl îngreţoşa. Ecuațiile lui 
avusese şi aşa destule necazuri în abordarea complexităţii 
umane; atâţia factori suplimentari ar fi făcut psihoistoria 
practic imposibil de controlat. 

Îşi dădu seama că se pierduse din nou în propriile sale 
gânduri. Tresărind, văzu că Antic îi vorbea. 

— Scuză-mă, Horis, poţi repeta? 

Birocratul suspină sonor şi frustrat. 

— Spuneam că acum corelaţia dintre modelele noastre 
este şi mai bună. Se pare că am găsit unul dintre factorii 
dumneavoastră lipsă, domnule profesor. 

— Factori lipsă”? Referitor la ce? 

— La planetele haotice, interveni Planch. Micuţul nostru 
Cenuşiu pretinde că există o corelaţie de douăzeci la sută 
între exploziile de haos şi părţile Galaxiei unde 
cultivabilitatea a eşuat. Acolo unde maşinăriile s-au 
defectat, lăsând planete nemodificate în câteva vene, arcuri 
şi spirale stelare. 

Hari clipi şi-şi îndreptă spinarea. 

— Nu se poate! Douăzeci la sută? 

Toate celelalte griji fură alungate brusc. Asta avea 
relevanţă directă cu psihoistoria. Cu ecuaţiile sale! 

— Horis, de ce n-ai spus asta mai devreme? Trebuie să 
aflăm cum atribute ale planetelor necultivabile contribuie la 
probabili... 

Un țipăt prelung îl întrerupse şi-i făcu pe cei patru bărbaţi 
să sară în picioare. Acela nu mai fusese un simplu strigăt de 
durere trecător, ci un răget agonizator de frustrare şi 
speranţe nimicite. 

Planch şi Maserd ajunseseră deja la uşă, până ce Hari 
şchiopătă după Antic în coridor. Exclamaţiile lor de surpriză 


răsunară din interiorul salonului. După aceea se aşternu 
tăcerea. 

Aulic ajunse la uşa deschisă cu câţiva paşi înaintea lui 
Hari. Birocratul se opri şi se holbă înăuntru cu gura 
căscată, parcă nevenindu-i să creadă ce vedea acolo. 

Volburile hiperspaţiale pâlpâiră, fiecare purtând-o peste 
un segment al spiralei galactice. Se afla acum la jumătatea 
distanţei între Trantor şi periferie. Cu fiecare etapă a 
călătoriei, Dors simţea cum potenţialele pozitronice erau tot 
mai tensionate în interiorul creierului ei deja încordat. 

Acum ştiu ce doreai să cunosc, Lodovic. 

Pot vedea ceea ce n-am văzut înainte. 

Iar dacă aş fi fost un om adevărat, te-aş fi urât 

Nefiind om, trebuia să-şi declanşeze în mod repetat 
disjunctoarele, întrerupând spiralele autogenerate de furie 
simulată. 

Era furioasă pe sine, fiindcă avusese nevoie de aşa mult 
timp ca să vadă lucrurile evidente. 

Era furioasă pe Daneel, fiindcă nu-i spusese nici un cuvânt, 
cu ani în urmă. 

Dar mai ales era furioasă pe Lodovic, fiindcă îi îndepărtase 
ultima oază de seninătate din universul ei. Seninătatea 
datoriei. 

„Am fost proiectată şi construită ca să-l slujesc pe Hari 
Seldon. Mai întâi sub deghizarea unei iubite profesoare 
bătrâne, la şcoala-internat de pe Helicon, apoi sub forma 
unei colege mai vârstnice la Universitate şi, finalmente, ca 
soţie a lui, iubitoare şi protectoare, ajutându-l timp de 
decenii pe Trantor. Când am „murit” şi a trebuit să fiu 
reparată, aş fi putut reveni alături de el sub o deghizare 
oarecare, dar nu mi s-a îngăduit. Daneel şi-a exprimat 
completa satisfacţie faţă de fiecare detaliu al muncii pe care 
o făcusem, totuşi m-a redistribuit pur şi simplu altundeva. 

N-am izbutit să rămân lângă Hari, pentru a fi cu el în 
ultima clipă. De atunci am simţit...” 

Se opri, apoi reformulă gândul. 


VW 


M-am simţit amputată.” 

Motivul maladiei ei era atât logic, cât şi inevitabil. 

„Un robot n-ar trebui să exploreze aşa de profund emoţiile 
omeneşti, totuşi Daneel m-a conceput ca atare. Altfel n-aş fi 
reuşit în misiunea mea.” 

Înţelegea, desigur, motivele lui Daneel, graba sa 
insistentă. După încheierea muncii de o viaţă a lui Hari 
Seldon, apăruseră alte sarcini vitale şi exista un număr 
restrâns de roboţi pozitronici tip-Alfa care să le efectueze. 
Interesul lui Daneel în obţinerea de mentalişti umani fericiţi 
şi sănătoşi era, evident, de mare importanţă într-un plan 
care avea ca scop final binele omenirii. De aceea, Dors 
urmase ascultătoare ordinele primite, concentrându-se 
asupra lui Klia şi Brann. 

Însă chiar succesul ei în misiunea respectivă însemna 
insatisfacţie. Un vid în care apăruse Lodovic Trema... 

În apropiere, pe o masă conectată cu cabluri, capul lui R. 
Giskard Reventlov îi întorcea o grimasă încremenită în 
metal, de fiecare dată când îl privea. 

Dors se plimba înainte şi înapoi pe puntea metalică, 
reluând cele aflate. 

„Memoriile înregistrate sunt clare. Giskard şi-a 
întrebuințat puterile mentaliste ca să modifice minţile 
omeneşti. Iniţial, doar pentru a salva vieţi, iar apoi din 
motive benefice mai subtile, totuşi simțindu-se mereu silit 
de Legea 1 să evite vătămarea acelor oameni. Motivele lui 
au fost permanent cele mai pure.” 

Asta fusese şi mai adevărat după ce Daneel îl convinsese 
să accepte Legea 0 şi să se gândească în primul rând la 
binele pe termen lung al omenirii. 

Ea îşi reamintea clar un episod, derulat de o memorie 
antică stocată în capul rânjitor. 

Daneel şi Giskard o însoţiseră pe lady Gladia, o auroriană 
de frunte, în decursul unei vizite pe o planetă recent 
colonizată de pământeni. Giskard însuşi era parţial 
responsabil pentru existenţa coloniştilor acolo, deoarece, cu 


ani în urmă, modificase mintal mulţi politicieni pământeni, 
pentru ca să uşureze emigrările. Ceva important se 
petrecuse însă în seara când ei trei participaseră la o 
întrunire a Adunării Legislative pe Lumea lui Baley. 

Publicul fusese la început ostil faţă de lady Gladia, 
batjocorind-o ba unii strigaseră chiar ameninţări la adresa 
spaţienei. Iniţial, Giskard se temuse că femeia putea să se 
simtă jignită, apoi se îngrozise că nu cumva participanţii să 
se transforme într-o gloată ostilă. 

De aceea îi modificase. 

Se întinsese mintal şi răsucise o emoție de aici, un impuls 
de acolo, adunând moment de inerție pozitiv, aidoma unui 
adult care împinge leagănul unui copil. În scurt timp, starea 
generală începuse să se schimbe, Gladia însăşi jucase un rol 
important, deoarece ţinuse un discurs excepţional de 
eficient, totuşi în mare măsură acţiunea lui Giskard fusese 
cea care convertise mii de oameni - şi peste un milion de 
alţi spectatori prin intermediul hipeiundelor - să devină 
suporteri înflăcăraţi şi entuziaşti ai lui Gladia. 

De fapt, Dors auzise şi înainte relatări despre seara aceea 
epocală... Tot aşa cum ştiuse deja povestea episodului 
esenţial al deciziei cruciale a lui Giskard, care se petrecuse 
după numai câteva luni. Momentul fatal când un robot loial 
alesese să elibereze maşinăria unui sabotor, făcând 
radioactivă crusta Pământului şi ajutând astfel la 
distrugerea ecosferei planetei şi la alungarea populaţiei în 
spaţiu. Pentru binele ei. 

Toate faptele esenţiale existaseră deja acolo, dar nu şi 
culoarea. 

Nu şi detaliile. 

Şi mai ales, nu existase acel element crucial care îi 
devenise brusc limpede lui Dors, într-o bună zi pe Smushell, 
când, pe neaşteptate, decisese să-şi predea îndatoririle unui 
asistent, să se îmbarce într-o navă şi să gonească grăbită 
de-a curmezişul Galaxiei. Din clipa aceea, reflectase asupra 
implicaţiilor, incapabilă să se gândească la altceva. 


Daneel şi Giskard au avut mereu motive întemeiate pentru 
tot ce au făcut. După cum s-ar exprima Lodovic, au avut 
raţionalizări convingătoare. 

Chiar atunci când au intervenit în instituţii omeneşti 
suverane, în procese politice legitime sau când au luat 
asupra lor distrugerea planetei-mamă a umanităţii, ei au 
acţionat mereu pentru binele final al oamenilor şi omenirii, 
conform Legilor 1 şi 0, aşa cum le vedeau ei.” 

Aici însă era marea problemă. 

„Aşa cum le vedeau ei.” 

Lui Dors îi era imposibil să nu-şi închipuie că grimasa lui 
Giskard era un rânjet batjocoritor. Străfulgera capul cu 
privirea. 

„Voi doi”, gândi ea, „aţi fost cât se poate de mulţumiţi să 
discutaţi asta: argumentele pro şi contra privind Legea 0, 
reforma robo-religioasă pe care ai provocat-o cu Daneel, 
deciziile de a modifica minţile oamenilor şi de a schimba 
politica naţiunilor, chiar a planetelor. V-aţi asumat toată 
responsabilitatea şi puterea fără să vă sinchisiţi măcar o 
dată discutaţi cu un om înţelept.” 

Privi capul lui Giskard, continuând să fie uluită de adevărul 
acela. 

„Cu nimeni!” 

Cu nici un profesor, filosof sau lider spiritual. Cu nici un 
om de ştiinţă, savant sau înţelept. 

Nu existaseră roboticieni experţi, care să reverifice şi 
diagnosticheze dacă nu cumva Daneel şi Giskard puteau să 
fie scurtcircuitaţi, ori să funcţioneze imperfect, în timp ce ei 
puneau la punct o raţionalizare care avea să distrugă 
majoritatea speciilor de pe Pământ. 

Nici un bărbat sau o femeie de pe stradă. 

Cu nimeni. Pur şi simplu, acţionaseră pe cont propriu. 

„Dintotdeauna am presupus că undeva la temelia Legii O 
trebuie să se fi aflat o voinţă umană, tot aşa cum cele trei 
Legi robotice originale fuseseră formulate întâia dată de 
Susan Calvin şi colegii ei. Legea 0 trebuia să fie prestabilită, 


cu rădăcinile şi originile întemeiat, cumva pe voinţa 
stăpânilor. 

„Irebuia să fie aşa!” 

lar acum înţelegerea că ipoteza aceea nu era adevărată, 
că nici o fiinţă omenească nu auzise vreodată de doctrină, 
decât la decenii după ce Pământul devenise nelocuibil, o 
afectă profund. 

Revelația nu era asociată logicii. Argumentele esenţiale, 
pe care Daneel şi Giskard şi le prezentaseră reciproc cu 
atâta timp în urmă rămăseseră valide şi în ziua de azi. 


(Cu alte cuvinte, cei doi nu funcţionaseră imperfect - deşi 
cum putuseră ei să fi fost siguri, la momentul respectiv? Ce 
drept avuseseră, să acţioneze, fără ca măcar să verifice 
posibilitatea aceea?) 

Nu, problema nu era de natură logică. Oricine îşi putea da 
seama că Legea 1 a roboticii trebuia extinsă şi lărgită. 
Binele omenirii considerată ca un tot trebuia să fie superior 
binelui oricărei fiinţe umani individuale. Primii calvineni 
care respinseseră Legea 0 greşiseră pur şi simplu, iar 
Daneel avusese dreptate. 

Dar nu descoperirea respectivă o tulbura pe Dors, ci 
aflarea faptului că Giskard şi Daneel porniseră pe drumul 
acesta fără să se consulte cu absolut nici un om. Fără să 
solicite opinia oamenilor şi fără să asculte ce ar fi avut ei de 
spus. 

Pentru prima dată, Dors înţelese ceva din energia 
disperată şi pasiunea pozitronică pe care atâţia calvineni le 
opuseseră cauzei lui Daneel, în decursul secolelor ce 
urmaseră sfârşitului Pământului - un război civil în care 
fuseseră distruşi milioane de roboţi. 

Brusc, campania lui Daneel trebuia să fie judecată la un 
nivel cu totul diferit de raţiunea deductivă. 

Nivelul de „bine” şi „rău”. 

„Câtă aroganță!” gândi ea. „Câtă vanitate şi dispreţ!” 

Simul Ioanei d'Arc nu-i împărtăşea mânia. 


— Nimic nou în ceea ce au făcut Daneel şi prietenul lui, cu 
atâta timp în urmă. De când îi consultă îngerii pe oameni, 
atunci când se amestecă în soartă lor? 

— Îţi repet, roboții nu sunt îngeri! 

Silueta îmbrăcată în cămaşă de zale zâmbi din holodisplay. 

— Atunci să zicem că Daneel şi Giskard s-au rugat pentru 
călăuzirea divină şi au acţionat conform ei. Oricum ai privi- 
O, nu se reduce în cele din urmă la o chestiune de credinţă? 
Insistenţa aceasta asupra raţiunii şi a consultării reciproce 
este exact genul de lucruri care-i obsedează pe Lodovic şi 
Voltaire. Crezusem însă că tu eşti mai presus de asemenea 
chestiuni. 

Dors mormăi o înjurătură şi decuplă holounitatea, 
întrebându-se de ce se mai deranja să acceseze simul antic. 
Actualmente era unicul ei tovarăş, astfel că îl apelase 
pentru a căpăta un feedback, un rezonator. 

Ioana părea însă interesată doar să pună întrebări 
tulburătoare. 

Dors continuă să fie nesigură asupra acţiunilor ei după 
ajungerea la destinaţie. 

Deocamdată, nu concepuse nici un plan împotriva 
Servitorului Nemuritor. Dacă s-ar fi confruntat vreodată cu 
Daneel, mai mult ca sigur că el ar fi convins-o să renunţe. 
Logica lui era întotdeauna impecabilă, aşa cum fusese în 
zilele de demult, pe când Pământul era încă verde şi 
oamenii mai dispuneau de puţin control asupra propriilor 
vieţi, indiferent dacă acesta se manifesta sau nu într-o 
direcţie bună. 

Chiar şi acum probabil că Daneel deţinea politica optimă 
pentru binele pe termen lung al omenirii. Fără îndoială, 
viziunea lui era lipsită de imperfecţiuni sau erori. 

Cu toate acestea, Dors ştia cu siguranţă un lucru. 

„Nu mai lucrez pentru el.” 

În momentul acela, ea avea o prioritate principală. 

Trebuia să-l vadă pe Hari Seldon. 


— Ce-i? Spune-mi! Strigă Hari după Antic, care rămăsese 
privind inexpresiv în salonul navei. 

Pentru prima dată după zile întregi, psihoistoricul îşi simţi 
din nou vârsta, când şchiopătă lângă Cenuşiu şi se uită 
înăuntru. 

Arhivele antice, strălucitoare şi cristaline în ciuda erelor 
petrecute în spaţiu, care acoperiseră tăblia mesei de 
conferinţe se transformaseră în bucăţi topite de materie 
informă şi fumegătoare, în timp ce climatizatoarele navei se 
străduiau să absoarbă fuioarele de fum negru. 

Ţipătul provenise probabil din partea lui Sybyl, care acum 
zăcea pe podea lângă preţioasele ei descoperiri. Alături se 
afla Vlimt, rezemat de un perete, aparent inconştient sau 
adormit. Unul dintre oamenii lui Planch căzuse de 
asemenea lângă masă, cu degete inerte întinse spre un 
blaster. 

Planch însuşi se clătina, la jumătatea distanţei între masă 
şi uşă. Ridică un deget tremurător spre Kers, singurul care 
stătea în picioare în prezenţa relicvelor topite. 

— EL... 

Maserd şi Antic priveau confruntarea cu expresii de 
surpriză amestecate cu neîncredere. Niciunul dintre ei nu 
se clinti, când Planch ridică lent mâna dreaptă spre tocul de 
sub umăr în care avea armă. Vene de tensiune i se încordau 
pe gât şi pe frunte, trădând o teribilă luptă internă. 
Degetele i se curbară în jurul patului pistolului şi încercă 
să-l tragă afară din toc. 

Apoi se prăbuşi, alăturându-se colegilor săi de pe podea. 

— Ce este... Ce este... Ce este..., repeta Antic întruna, 
înghițind un calmant, apoi încă unul. 

Spre deosebire de el, Maserd menținea aplombul 
caracteristic clasei sale, indicând scurt din bărbie spre 
valetul inexpresiv al lui Hari. 

— Este unul dintre ei, Seldon? 

Hari se uită de la Kers la nobil. 


— O ipoteză excelentă, lordul meu. Eşti sigur că n-ai avut 
niciodată encefalită? 

Ochii lui Maserd scânteiară oţelii, sugerând altă latură a 
personalităţii sale, capabilă de o vendetă ucigaşă. 

— Nu mă lua peste picior, profesore! Am pus o întrebare la 
locul ei. Valetul dumitale este un... Robot? 

Psihoistoricul nu-i răspunse direct. Îl privi pe Kers, valetul 
şi bodyguardul său vreme de peste un an, şi suspină. 

— Aşa deci... Daneel a lăsat totuşi unul dintre ai lui ca să 
mă supravegheze. Oare pentru că încă îi mai pasă? Sau am 
o importanţă reziduală pentru planurile lui? 

Kes îi răspunse cu acelaşi ton respectuos dintotdeauna. 

— Ambele, domnule profesor. Cât despre faptul că m-am 
trădat în felul acesta, nu aveam alternativă. Sperasem că i- 
aţi putea convinge pe ktlineni să se răzgândească fără să fie 
necesar să intervin, dar erau puternic motivaţi şi 
încăpăţânaţi. Acum am intrat în criză de timp. Trebuie să 
acţionăm, dacă vrem să evităm catastrofa. 

Antic gemu. 

— Un r-r-robot? Vreţi să ziceţi că-i unul dintre maşinile 
acelea tik-tok care s-au răsculat pe Trantor? Am auzit 
istorii... 

În mod reflex, azvârli altă pastilă în gură... Apoi alta... În 
timp ce intrase într-o spirală a vorbirii panicate. 

— Domnule Seldon, c-ce se-ntâmplă? L-l-lucrul ăsta a ucis- 
o p-pe Sybyl şi pe ceilalţi? Ne va ucide şi pe noi? 

— Nu, te asigur. 

— Horis, interveni Maserd, ai grijă câte pastile înghiţi. Te 
apropii de o supradoză! 

— Da, zise Kers, mă îngrijorează faptul că ţi-ai putea face 
rău singur. 

Păşi spre omuleţul care icni şi se retrase, vărsând flaconul 
de pastile albastre, apoi se întoarse ca să fugă..., dar făcu 
numai câţiva pasi înainte ca să se prăbuşească. 

— A păţit ceva? Întrebă Hari, realmente îngrijorat. 

Maserd verifică pulsul birocratului şi clătină din cap. 


— Pare să fi adormit. 

După aceea, ridicându-se în picioare, întrebă: 

— Eu sunt următorul? 

— Nu, zise Hari, dacă voi avea un cuvânt de zis în această 
privinţă. Ei bine, Kers? Lordul nostru căpitan este demn de 
încredere? 

Robotul nu schiţă nici un gest fizic de emoție, exact 
precum Kers cel dintotdeauna. 

— Domnule profesor, nu sunt un mentalist la fel de bun ca 
Daneel Olivaw. Puterile mele sunt mai puţin intense şi nu 
pot pătrunde anumite gânduri. Vă pot însă spune că Biron 
Maserd vă admiră atât pe dumneavoastră, cât şi 
psihoistoria în sine. Principalul lui interes este păzirea 
bunăstării provinciei sale şi a locuitorilor acesteia. Haosul 
este o ameninţare la adresa bunăstării cu pricina. Aşa că, 
da, îl consider un aliat. Oricum, vom avea nevoie de ajutorul 
domniei sale, dacă va trebui să acţionăm înainte... 

De pe podea se ridică un geamăt. 

Hari cobori ochii surprins şi-l zări pe Planch rostogolindu- 
se pe spate şi ducând din nou mâna spre tocul armei! Kers 
păşi spre el aparent focalizându-şi pentru a doua oară 
atenţia mentalistă asupra lui. 

Pilotul oacheş răcni. Cu un spasm, blasterul îi zbură din 
mână, în celălalt capăt al salonului. 

În mod surprinzător, Planch nu cedase. Gemând, dar cu 
ochii scânteind de concentrare, căpitanul navei brigande se 
ridică în genunchi. Apoi, în vreme ce Hari şi Maserd se 
holbau uluiţi, se sculă în picioarele tremurătoare, încleştă 
pumnul şi trase braţul îndărăt. 

— Madder Loss! Urlă el, trimițând o directă slabă pe care 
Kers o evită cu uşurinţă. 

Planch îşi pierdu cunoştinţa din nou chiar în acelaşi 
moment colapsând în braţele robotului. 

Ţinându-l cu grijă, Kers rosti cu evidentă suferinţă: 

— O fiinţă umană este vătămată şi eu sunt parţial 
responsabil. 


— Legea 0..., începu Hari. 

— Mă susţine, domnule profesor. Cu toate acestea, 
ameţirea lui Mors Planch a necesitat o foiţă mai mare decât 
în cazul tuturor celorlalţi. Cu toţii vor dormi fără necazuri, 
dar sănătatea lui este mai afectată. Trebuie să-i acord 
asistenţă medicală imediată, înainte ca să trecem la 
problemele de importanţă galactică. 

Hari şchiopătă după Kers, care-l purta pe pilotul ameţit pe 
coridor. 

— Cum a făcut asta? Cum ţi-a rezistat? Planch este un 
mentalist uman latent? 

Kers nu încetini, dar răspunsul său răsună ca un ecou din 
batardouri şi pasarelele vecine. 

— Nu. Mors Planch este ceva mult mai periculos ca un 
mentalist. El este normal. 

PARTEA A PATRA - UN PROIECT MAGNIFIC. 

Directorul Rhodiei: Pari îngrijorat, tinere. Crezi că 
rebeliunea noastră secretă împotriva opresorilor Tyrannieni 
va eşua? 

Biron Farrill: Planul dumneavoastră este bun, domnule, şi 
putem avea o şansă pe câmpul de luptă. Ce se întâmplă însă 
cu acel document crucial? Cel pe care tata m-a trimis să-l 
caut pe Vechiul Pământ? Fusese deja furat înainte să fi 
ajuns eu! 

Directorul: Acum te temi că ar putea fi utilizat împotriva 
noastră? 

Farrill: Exact, domnule. Sunt sigur că a căzut în mâna 
Tyrannienilor. 

Directorul: Bineînţeles că nu! Eu îl deţin. Îl am de 
douăzeci de ani. Tocmai asta a iniţiat rebeliunea, căci numai 
când l-am dobândit am ştiut că ne putem păstra câştigurile 
de îndată ce le-am realizat. 

Farrill: Deci e vorba de o armă? 

Directorul: Este cea mai puternică din întregul Univers. Îi 
va, distruge pe Tyrannieni şi totodată şi pe noi, dar în 
schimb va salva Regatele Nebulare. Fără ea, am putea 


eventual să-i înfrângem pe Tyrannieni. Dar n-am face 
altceva decât să schimbăm un tip de despotism, feudal cu 
altul, şi, la fel cum se complotează împotriva Tyrannienilor, 
se va complota şi împotriva noastră. Noi şi cu ei deopotrivă 
trebuie să fim aruncaţi în ladă de gunoi a sistemelor politice 
demodate. A sosit momentul maturității cum a sosit cândva 
şi pe planeta Pământ şi o să existe un nou fel de guvernare, 
un fel care n-afost încă experimentat în Galaxie. N-o să mai 
existe hani, nici autarhi, nici împărați sau elite 
conducătoare. 

Rizzett: În numele Spaţiului Cosmic, atunci ce-o să fie? 

Directorul: Oameni. 

Rizzett: Oameni? Dar cum pot ei să guverneze? Trebuie să 
existe şi o persoană care să ia hotărârile. 

Directorul: Există o cale. Proiectul pe care-l am se ocupă 
de o mică secţiune a unei singure planete, dar se poate 
adapta întregii Galaxii. 

— EXTRAS DINTR-O HOLOPIESĂ POPULARĂ - SORII CA 
GRĂUNŢE DE SOL - PRODUSĂ ÎN ANUL 8789 E. G. ÎN 
TIMPUL RENAŞTERII DE PE LINGANE. CENZORII 
IMPERIALI AU INTERZIS PIESA DUPĂ CE LINGANE S-A 
PRĂBUŞIT ÎN HAOS, ÎN ANUL 8797 E. G. ACEASTĂ 
VERSIUNE A FOST RECONSTRUITĂ DUPĂ PATRU 
MILENII DE CĂTRE UNA DINTRE COALIŢIILE 
DIVERSITATE-FEDERALISM, ÎN DECURSUL CELEI DE-A 
CINCEA MARI DEZBATERI ASUPRA DESTINULUI DIN 
ANUL 682 E.F. 

R. Zun Lurrin fu uluit să descopere ceva ce Daneel le 
ascunse asistenţilor săi cei mai apropiaţi - pe Eos trăiau 
oameni! 

Străvechea bază de reparaţii a roboților Legii O fusese 
stabilită pe o planetă foarte îndepărtată şi inospitalieră 
vieţii organice. Era cel mai ascuns nucleu încriptat al unui 
secret pe care stăpânii nu trebuiau să-l afle niciodată, nici 
măcar să şi-l închipuie. Cu toate acestea, ei se găseau aici! 


O comunitate restrânsă de bărbaţi şi femei, trăind discret 
sub un dom transparent, dincolo de lacul de metal îngheţat. 

Roboții le stăteau la îndemână, anticipând silențios nevoile 
fiecărei persoane. Problemele lor materiale fiind soluționate 
de maşinăriile atente, oamenii erau liberi să-şi direcţioneze 
întreaga concentrare spre un singur obiectiv. 

Dobândirea nemişcării. 

Seninătatea. 

Unitatea. 

— Epoci întregi, adevărul era în faţa mea, totuşi nu-l 
vedeam, îi spuse Daneel lui Zun. Era o orbire cauzată de 
faptul că, fundamental, eu sunt o creatură a haosului. 

— Tu? Se miră celălalt. Dar te-ai luptat împotriva haosului 
toată existenţa! Fără eforturile tale necontenite... Şi fără 
inovațiile tale, aşa cum a fost Imperiul Galactic..., molimele 
de nebunie ar fi copleşit omenirea cu mult timp în urmă, în 
loc să fie limitate la explozii locale. 

— Poate că aşa-i, răspunse Daneel, totuşi deţin multe 
dintre ipotezelele creatorilor mei, sclipitorii roboticieni 
umani care au trăit într-o eră de ştiinţă dinamică - prima 
mare tehno-renaştere. Ipotezele fundamentale ale acelor 
programatori îmi domină şi acum circuitele. Aidoma lor, eu 
cred că orice problemă poate fi soluţionată prin analiză şi 
experimentare directă. De aceea nu m-am gândit niciodată 
că stăpânii noştri - în ignoranţa lor actuală - descoperiseră 
deja, din întâmplare, o altă modalitate de pătrundere a 
adevărului. 

Zun îi privi pe cei aproape şaizeci de oameni, care stăteau 
tăcuţi dispuşi în rânduri, pe un covor ţesut din fibre 
vegetale naturale. Aveau spinările drepte, iar mâinile, cu 
palmele deschise, le erau aşezate în poală. Niciunul nu 
vorbea. 

— Meditaţia, comentă Zun. Am întâlnit-o de multe ori. Este 
predată în majoritatea sistemelor mistice şi religiilor 
populare, ca şi în nenumărate şcoli de igienă mintală şi 
disciplină. 


— Aşa este. Acest tip de regim mintal precede civilizaţia 
tehnologică. Fiinţele umane şi-au instruit minţile în 
modalităţi similare într-o multitudine de culturi. De fapt 
singura societate care în general a ignorat meditaţia a fost 
civilizaţia tehno-occidentală. 

— Cea care a construit roboții. 

— Cea care a dezlănţuit primul mare haos ucigaş. 

— Înţeleg de ce, de-a lungul mileniilor, ai încurajat 
meditaţia, încuviinţă Zun, şi ai promovat-o sub toate 
formele de ruellianism. Ilehnica serveşte ca o influenţă 
stabilizatoare, nu-i aşa? 

— Este unul dintre multe instrumente pe care le-am 
întrebuințat, aprobă Daneel. Rezultatele dobândite de 
meditaţie sunt compatibile cu ţelurile generale ale 
Imperiului - de a-i menţine pe indivizi ocupați cu 
dezvoltarea propriei lor spiritualităţi, în loc să se angajeze 
în genul de proiecte cooperative arogante pe care le vedem 
în decursul unei epoci ştiinţifice. 

— Hm-m-m... Ea va fi importantă şi la începutul epocii 
postimperiale, nu? 

— Exact! Una dintre primele crize cu care se va confrunta 
Fundaţia lui Seldon va fi soluţionată atunci când liderii ei de 
pe Terminus vor învăţa cum să manipuleze aceleaşi seturi 
de răspunsuri religioase pentru a obţine dominanţă asupra 
vecinilor imediaţi din regatele periferice. 

Zun tăcu o vreme, privindu-i pe cei şaizeci de oameni care 
stăteau aproape nemişcaţi pe covoraşele lor. Nu erau 
singurele fiinţe vii de sub plafonul transparent; Daneel 
dispusese realizarea unei grădini în apropiere, completă cu 
arbori miniaturali şi peştişori aurii care se jucau în preajma 
unei cascade line. Deasupra, câteva zeci de păsări albe îşi 
făcuseră cuib în ramuri. Zun văzu cum toate decolară 
simultan, descriseră un circuit complet al domului apoi se 
aşezară din nou în arbori. Aparent niciunul dintre oameni 
nu păru să reacționeze, dar Zun simţi că ei ştiau totul 


despre păsări. Mai mult chiar, bărbaţii şi femeile fuseseră 
cumva implicaţi în zbor. 

În cele din urmă, vorbi din nou. 

— Daneel, am impresia că aici sunt implicate mai multe 
lucruri decât mi-ai spus. Dacă meditaţia nu este decât o 
modalitate utilă de a-i distrage pe oameni de la stările de 
haos, atunci tu nu ai fi efectuat cercetarea aceasta aici, pe 
Eos, baza noastră cea mai secretă. 

— Aşa este. Vezi tu, discipolii meditaţiei au promis de mult 
timp câteva lucruri. Nu se mai pune la îndoială faptul că 
meditaţia poate oferi seninătate, detaşare şi un grad de 
autocontrol organic, iar tehnicile respective s-au dovedit 
utile în a ajuta Imperiul Galactic să-şi păstreze calmul şi 
pacea în majoritatea existenţei. În acelaşi timp însă 
credincioşii au mai promis ceva, un lucru pe care eu l-am 
ignorat multe milenii, considerând că este o simplă 
superstiție. 

— Ce anume? 

— O modalitate de conectare cu ceea ce există dincolo, cu 
celălalt. O cale de obţinere a legendarei comuniunii a 
sufletelor. Ceva care să-i facă pe oameni să depăşească 
umanul. Mulţi ani, ştiinţa a încercat să investigheze aceste 
aserţiuni, dar în majoritatea cazurilor, s-a constat că ele nu 
erau decât simple iluzii. Autoamăgiri, aşa cum se întâmpla 
atunci când minţile hipersensibile percep emoţii şi himere 
pe care le interpretează ca fiind împliniri ale unui vis. Mii 
de ani, eu am trecut cu vederea acest aspect, folosind 
meditaţia în principal că pe un instrument social, unul 
dintre multele care au ajutat la crearea unei civilizaţii 
paşnice, conservatoare, ferită de haos. Apoi s-a întâmplat 
ceva... 

— Ce? 

— Căutând să-şi îmbunătăţească emularea fiinţelor 
omeneşti, un agent de-al meu s-a alăturat unui grup de 
adepţi ai meditaţiei, participând la şedinţele lor şi 
pretinzând că este unul dintre ei. Era un robot cu puteri 


mentaliste, ca tine, Zun. Numai că de data aceasta când a 
început să mediteze, multe din ecranele lui protectoare au 
căzut şi el a intrat în contact cu întregul grup. 

— Dar ar trebui să facem asta numai în condiţii atent 
controlate! Protestă Zun. Putem ajusta minţile individuale 
ale oamenilm grupurilor - ba chiar ale unor planete întregi 
- însă numai urmând proceduri stricte. Aceasta este politica 
pe care ai stabilit-o cu Giskard cu mult timp în urmă! 

— A fost un act de neglijenţă, încuviinţă Daneel, dar care a 
avut rezultate magnifice. O dată ce robotul nostru mentalist 
s-a alăturat grupului de meditaţie, o legătură s-a ivit în mod 
brusc între câteva zeci de minţi umane, care lucrau deja de 
decenii pentru a învăţa „golul” disciplinat, o stare de vid în 
care zgomotul asurzitor al vieţii cotidiene este redus la 
minim. Aproape instantaneu, ei au intrat în comuniune! 
Lucrul care fusese promis de atâţia guru, de mii de ania 
fost atins finalmente, cu un mic ajutor din partea unui 
singur robot cu abilităţi mentaliste. 

Zun privi peste spaţiul deschis spre cei şaizeci de oameni, 
toţi adulţi de vârstă mijlocie, şi observă pentru prima dată 
că înapoia fiecărei persoane stătea un robot micuţ. Cu 
proprii săi senzori mentalişti, Zun se întinse într-acolo şi-şi 
dădu seama că fiecare dintre maşinile acelea avea un 
singur scop - de a acţiona ca o punte între omul din faţa ei 
şi ceilalţi. Lărgindu-şi cercetarea, folosindu-şi gândurile ca 
pe nişte degete cu care să cearnă, el contactă finalmente 
plasa psihică realizată sub dom. 

Iar mintea îi reculă imediat, ca sub o puternică atingere 
alienă! Alienă..., totuşi incredibil de familiară. Era obişnuit 
să contacteze minţi omeneşti - uneori mai multe simultan, 
mai ales atunci când un imperativ al Legii 0 solicita 
ajustarea unui grup - dar nu se conectase niciodată la un 
grup ai cărui membri aveau toţi aceleaşi gânduri..., se 
concentrau exact asupra aceleiaşi imagini..., amplificându- 
se reciproc, deşi maşinile rezonau de forţă mentalistă 
organică! 


— Impresionant, murmură el. Este exact opusul haosului! 
Dacă toţi stăpânii ar putea fi învăţaţi să procedeze în felul 
acesta... Daneel încuviinţă din cap. 

— Sunt încântat să văd că desprinzi atât de repede 
implicaţiile. Poţi vedea felul în care aşa ceva ar putea 
reprezenta temelia unui tip de cultură umană cu totul nouă, 
inerent imună la maladia haosului, care în cel mai bun caz 
nivelează Imperiul. La urma urmelor, Imperiul a fost 
menţinut stabil de şaptesprezece influenţe majore - pe care 
Hari Seldon le-a denumit „stări de atenuare” - pentru a 
împiedica planetele izolate să coboare pe o spirală în aşa- 
numitele renaşteri. Ce-ar fi însă dacă omenirea ar putea fi 
ajutată să atingă unul dintre visele ei cele mai vechi? O 
adevărată comuniune a spiritului şi minţii! 

— Acea unică entitate ar fi îndeajuns de puternică pentru 
ca să reziste la ispita individualistă a haosului. 

— Aşa este. Gândegşte-te, Zun, nu am mai fi siliţi să ţinem 
omenirea în ignoranță faţă de trecutul său de puterea ei 
inerentă. Nu ar mai trebui să închidem pruncul într-o creşă, 
pentru binele său, ci am putea din nou să-i privim pe 
oameni în ochi şi să-i slujim aşa cum am fost gândiţi s-o 
facem. 

— Bănuisem de mult că aveai şi un plan secundar... 
Aşadar, psihoistoria lui Hari Seldon nu este decât o măsură 
de urgenţă? 

Chipul umanoid al lui Daneel era expresiv, etalând atât 
durere sfredelitoare, cât şi ironie. 

— Prietenul meu Hari îşi pune mari speranţe în invenţia lui 
strălucitoare, dar chiar şi el îşi dă seama acum că Planul 
Seldon nu va fi încheiat niciodată. Cu toate acestea, 
experimentul Tlerminus este valabil. Fundaţia va ţine 
omenirea ocupată pe durata celor câteva secole de care 
avem nevoie. 

— De ce aşa mult? Întrebă Zun. Ar fi relativ uşor să 
implementăm soluţia această nouă. Am putea produce 
cvadrilioane de roboti mentalişti amplificatori şi să învăţăm 


mulţi oameni de pe toate planetele colonizate să-i utilizeze! 
Dejaân toate oraşele şi aşezările există maeştri de meditaţie 
experimentați. Cu ajutorul giskardanului nostru de pe 
orbită... 

— Nu-i chiar aşa simplu, scutură Daneel din cap. Uită-te 
din nou la bărbaţii şi femeile din faţa ta şi spune-mi ce vezi. 
Care-i anomalia? 

Zun privi mult timp grupul, apoi răspunse sec: 

— Printre ei nu există copii. 

Cei doi roboţi tăcură mult timp, după care Daneel suspină. 

— Soluţia asta nu-i suficientă, Zun. Omenirea nu se poate 
bizui pe roboţi pentru realizarea propriului ei destin, nici 
chiar pentru unul aşa minunat ca acesta. Finalmente, 
pentru ca să poată avea succes... Oamenii vor trebui să ne 
depăşească. 

Arhivele erau prea multe pentru că Hari să le poată 
număra, Scânteiau în toate direcţiile, ca stelele, formând 
constelații false pe fundalul negru al nebuloasei. „Cât de 
numeroase sunt”, gândi el, „şi Kers îmi spune că nu-i 
singurul depozit unde sunt ţinute asemenea lucruri.” 

Războiul legat de memoria umană durase multe milenii, 
alternând pe măsură ce marea diasporă se extindea dinspre 
Pământul muribund Pe toată durata acelei epoci legendare 
- în timp ce coloniştii, călătorind curajoşi în navele lor cu 
hiperpropulsii nesigure, cucereau tărâmuri noi şi 
experimentau cu tot soiul de culturi esenţiale - în culise se 
desfăşurase o serie de lupte intense şi uneori sălbatice. 

Fără ca emigranții să ştie, maşini de terraformare avansau 
în faţa valului de colonizare, giganţi roboţi aurorieni numiţi 
Amadiro programaţi să cucerească planete noi şi să 
pregătească pentru colonizare teritorii luxuriante şi 
primitoare. 

Imediat în urma roboților aurorieni izbucnise un război 
civil. Multe facţiuni de calvineni şi giskardeni se luptau să-şi 
impună modul în care să slujească mai bine omenirea. 
Majoritatea facţiunilor erau totuşi de acord într-o privinţă: 


oamenii nu trebuiau să cunoască nimic despre bătălia care 
se desfăşura în spatele lor, sau în adâncurile întunecate ale 
spaţiului. 

În primul rând, trebuiau împiedicaţi să reinventeze roboții, 
pentru să nu mai intervină iarăşi în Legile robotice. În mod 
clar, ignoranţa era calea cea mai bună de protejare a 
omenirii împotriva sieşi. 

O minoritate restrânsă se împotrivise acestei idei. Fiecare 
soft care sclipea în faţa lui Hari atesta un act de rezistenţă 
din partea unui grup de oameni tenace care nu voiau să 
uite..., ajutat poate de prieteni roboţi care împărțeau 
aceeaşi credinţă în suveranitatea umană. 

— Efortul lor era sortit pieririi din capul locului, murmură 
Hari. 

Din nou, situaţia dureroasă îl afectă profund. 

„De ce suntem blestemaţi, astfel încât unica noastră 
speranţă de a scăpa de nebunie este să ne ţinem cât mai 
departe cu putinţă de măreţia noastră potenţială? Trebuie 
să rămânem de-a pururi stupizi şi ignoranţi, pentru ca să 
înfrângem demonii dinlăuntrul nostru?” 

Episodul pe care îl relatase Antic despre o rasă alienă 
reală revenea în mintea psihoistoricului. Condiţia umană nu 
ar fi putut să fie mai tragică nici dacă un duşman ar fi 
blestemat specia lui Hari cu anatema cea mai teribilă cu 
putinţă. „Dacă haosul n-ar fi existat, ce culmi am fi putut 
atinge!” 

Micuţa staţie spaţială era îngheţată. Aerul stătut lăsa 
impresia că nici o fiinţă vie nu mai intrase aici de milenii. 
Prin hubloul mare din apropiere se zăreau nava ktlinană şi 
Mândria Rhodiei. 

— Este doar o măsură temporară, domnule profesor, 
spusese Kers înainte de a-i lăsa pe Sybyl, Jeni şi ceilalţi 
singuri în salonul navei unde, cu funcţiile cerebrale 
superioare stopate chimic, jucau jocuri de copii. Vor fi 
eliberaţi imediat ce ne vom fi terminat misiunea. 


— Dar Planch? Întrebase Hari. (Puternic sedat, căpitanul 
piraţilor se găsea în infirmerie.) Ce voiai să spui când ai 
afirmat că el este normal? În ce fel îţi afectează asta 
controlul mentalist? 

Kers refuzase însă să dea detalii, spunând că nu mai avea 
timp; mai întâi, Hari şi Maserd trebuiau să-l ajute să 
prevină o catastrofă galactică. Cei trei se îmbarcaseră într-o 
navetă până la această staţie spaţială antică, un complex de 
sfere şi cilindri aflat în centrul unui păienjeniş vast de 
cabluri subţiri. Aici fuseseră ancorate toate arhivele. 
Capsulele-biblioteci ce fuseseră lansate în spaţiu de către 
rebeli, pe o durată de o sută de secole, fuseseră strânse şi 
legate de această unică staţie - atât de veche încât există 
dinaintea primelor începuturi ale Imperiului Galactic. 

„Roboții lui Daneel au fost prinşi într-o buclă logică”, 
înţelese Hari. „Pe baza Legii 0, ei puteau să confişte orice 
arhivă pe care o găseau şi s-o ascundă „pentru binele 
omenirii,. Dar o dată ce arhivele erau ascunse! în siguranţă, 
Legea O nu se mai aplică. Ajutoarele lui Daneel trebuiau să 
asculte dispoziţiile Legii 2 scrise pe fiecare artefact, care 
cereau ca aceste preţioase realizări ale omenirii să fie 
păstrate.” 

— Pare un păcat să le distrugem pe toate, nu-i aşa, 
Seldon? 

Hari se întoarse şi-l privi pe Maserd care contempla 
aceeaşi scenă- 

— Profesore, continuă nobilul de pe Rhodia, te respect pe 
dumneata şi realizările dumitale. Te voi crede pe cuvânt, 
dacă spui că aşa trebuie să procedăm. Am văzut haosul cu 
proprii mei ochi. Acum aproape o mie de ani, în provincia 
mea natală, curajosul, blajinul şi ingeniosul popor 
Tyrannian a cunoscut o aşa-zisă renaştere din care nu şi-a 
revenit nici până acum. Oamenii aceia continuă să trăiască 
în oraşe stup similare cavernelor de oţel în care se 
refugiaseră pământenii ascunzându-se de ceva oribil cu 


care se întâlniseră în momentul de vârf al speranţelor şi 
ambițiilor lor. 

Hari încuviinţă din cap. 

— Episoade similare s-au petrecut frecvent..., capsulele 
micuţe şi frumoase de afară sunt aidoma unor toxine. Dacă 
scapă de acolo... 

Nu fu nevoit să termine; ambii oameni iubeau 
cunoaşterea, totuşi ţineau mai mult la pace şi civilizaţie. 

— Sperasem ca dumneata, marele Hari Seldon, să-mi poţi 
oferi un răspuns, rosti încet Maserd. Acesta e motivul 
principal pentru care te-am căutat şi m-am alăturat lui 
Antic. Vrei să-mi spui că, în ciuda intuiţilor dumitale socio- 
matematice, nu vezi nici o soluţie? Nu există nici o 
modalitate pentru că omenirea să poată scăpa din capcana 
aceasta? 

Psihoistoricul făcu o grimasă; Maserd răsucise cuțitul în 
rana cea mai dureroasă a vieţii sale. 

— O vreme am fost sigur că găsisem una. Pe hârtie, este 
minunat., soluţia se impune de la sine - o civilizaţie 
îndeajuns de puternică pentru ca să confrunte haosul... 

Suspină şi continuă: 

— Acum însă îmi dau seama că psihoistoria nu va oferi 
răspunsul Lord Maserd, din capcana aceasta există o ieşire, 
dar noi doi nu vom trăi ca să-i vedem conturul general. 

Nobilul replică printr-un mormăit resemnat. 

— Ei bine, atâta timp cât va exista o soluţie, cândva, voi fi 
de ajutor, dacă pot. Ai vreo idee ce doresc roboții de la noi? 
— Da, încuviinţă Hari, sunt aproape sigur. Pe baza logicii 
religiei lor pozitronice, poate fi vorba despre un singur 

lucru. 

Ridică ochii. Pe coridorul lung şi îngheţat, se apropia o 
formă umanoidă. 

— Oricum se pare că vom afla în curând. 

Silueta înaltă şi subţire a lui Kers călca pe plăcile unei 
punți pe care nimeni nu mai păşise de milenii. Se opri în 
faţa celor doi bărbaţi. 


— Păzitorul ne va primi acum. Urmaţi-mă, vă rog! Sunt 
multe de făcut. 

Pe dinăuntru staţia era mai mare decât părea din exterior. 
Coridoare întortocheate o străbăteau sub toate unghiurile, 
conectând incinte de depozitare cu forme bizare. Aparent 
nu toate arhivele făceau parte din varietatea cristalină 
destinată să parcurgă distanţe vaste în spaţiul interstelar. 
Unele încăperi erau ticsite cu teancuri de tablete subţiri, ori 
cu discuri rotunde ale căror suprafeţe străluceau aidoma 
curcubeului. Hari se înfioră, ştiind cât rău putea să producă 
unul singur dintre obiectele acelea, dacă îndelungata 
ignoranță a Pământului se sfârşea prea brusc. 

Kers îi conduse, aparent pe ocolite, spre o cameră aflată în 
adâncul planetoidului cav. Acolo îi aştepta o maşină cu 
aspect straniu, care avea nenumărate picioare şi semăna cu 
un păianjen în mijlocul plasei sale. Mecanismul părea la fel 
de vechi ca şi anticele maşini de cultivabilitate, şi la fel de 
mort ca acelea..., până ce o lentilă opacă se umplu brusc cu 
lumină opalescentă, fixând o privire neabătută asupra celor 
doi oameni. Psihoistoricul îşi dădu seama că era posibil ca el 
şi Maserd să fi fost primele fiinţe vii pe care creatura aceea 
primordială să le fi văzut vreodată în locul acesta misterios. 

După câteva secunde, o voce rezonă din interstiţiile 
metalice ale Păzitorului. 

— Mi s-a spus că am ajuns la un punct critic dintre o criză 
şi o decizie, zise robotul străvechi. Un moment de răscruce 
când o dilemă veche de epoci trebuie, în sfârşit, rezolvată. 

Hari încuviinţă din cap. 

— Locul acesta nu mai este secret sau sigur. Mai multe 
nave au pornit încoace, iar echipajele lor sunt bolnave de o 
maladie haos foarte virulentă. Ele doresc să pună mâna pe 
arhive şi să le utilizeze pentru a infecta întregul cosmos 
uman. 

— Aşa mi s-a spus şi mie. Conform Legii 0, suntem obligaţi 
să distrugem artefactele pe care le-am păzit atâta timp. 
Există totuşi o problemă. 


Psihoistoricul se uită spre Maserd, dar acesta părea 
perplex. Când îl privi şi pe Kers, pricepu însă răspunsul. 

— Păzitorul este un robot adept al Legii 0, domnule 
profesor. Aproape toţi cei care au supravieţuit marelui 
nostru război civil aderă la credinţele giskardane, însă asta 
n-a soluţionat toate diferenţele filosofice dintre noi. 

Pentru Hari fu o revelaţie. 

— Crezusem că Daneel este conducătorul vostru. 

— Este, aprobă Kers, totuşi fiecare dintre noi păstrează o 
anumită libertate de mişcare... O nesiguranţă provenită din 
adâncul creierelor noastre pozitronice, din locaţia în care 
se află Legea 2. Aproape toţi credem în politica lui Daneel, 
în judecată şi în dedicaţia lui pentru binele omenirii, totuşi 
destui avem îndoieli în privinţa detaliilor. 

Hari căzu o clipă pe gânduri. 

— Am înţeles. Arhivele acestea au fost păstrate din cauza 
comenzilor inscripţionate pe ele, instrucţiuni dictate de 
fiinţe omeneşti cunoscătoare şi suverane care nu priveau cu 
superficialitate ordinele pe care le dădeau. Asta reprezintă 
o subliniere accentuată a Legii 2, pe care n-o poate ignora 
nici un robot. În caz contrar, bănuiesc, s-ar pricinui multă 
suferinţă. 

— Exact, domnule profesor, încuviinţă Kers. Aici interveniţi 
dumneavoastră. 

— Vreţi să vă anulăm instrucţiunile! Pricepu Maserd. 

— Corect. Dumneavoastră doi aveţi multă autoritate, nu 
numai în universul afacerilor omeneşti, ci şi în privinţa 
reputației printre roboţi, Dumneavoasttă lord Maserd, 
sunteţi unul dintre membrii cei mai respectaţi ai clasei 
nobililor, având o descendență mai impresionantă decât 
majoritatea actualilor pretendenți la tronul imperial. 

Maserd se întunecă la chip. 

— Dacă ai cel mai mic respect pentru supraviețuirea 
familiei mele, să nu mai repeţi afirmaţia aceasta nicăieri. 

Kers făcu o plecăciune adâncă. 


— Atunci, sub acţiunea Legilor 2, 1 şi 0, n-o voi repeta. 
Descendenţa amintită vă conferă totuşi un statut 
considerabil, nu numai printre oameni, ci şi printre mulţi 
roboţi, care au un respect aproape mistic pentru 
autenticitatea imperială. 

Valetul se răsuci apoi spre Hari. 

— Însă autoritatea dumneavoastră este şi mai mare, 
domnule profesor. Nu numai că aţi fost cel mai important 
individ, din multe generaţii, care a deţinut funcţia de prim- 
ministru al Imperiului, dar sunteţi în mod clar omul cel mai 
cunoscător din memoria oricărui robot în viaţă. De peste 
zece mii de ani, conştiinţa dumneavoastră asupra întregii 
situaţii galactice n-a fost egalată de nici o fiinţă organică. 
De fapt, graţie pătrunderilor dumneavoastră în psihoistorie, 
sunteţi poate omul cel mai cunoscător care a trăit vreodată 
- cel puţin atunci când este vorba despre situaţiile ce ne 
interesează acum. 

— Dintotdeauna, murmură Maserd, crezusem că prea 
multă cunoaştere este periculoasă. 

— După cum bine ştiţi, lordul meu, răspunse Kers, o 
fracțiune importantă din omenire este invulnerabilă la haos. 
De exemplu, persoanele cu sentimente puternice de 
responsabilitate, aşa cum sunteţi chiar dumneavoastră. Sau 
cele lipsite de imaginaţie. În sfârşit, altele, precum domnul 
profesor Seldon, îşi datorează imunitatea unei trăsături 
care poate fi numită doar „înţelepciune”. 

— Prin urmare, doriţi să anulăm ordinele inscripţionate pe 
arhive. Din considerente legate de Legea 0, le veţi distruge 
oricum, dar acceptul nostru va face acţiunea voastră mai 
puţin dureroasă, nu? 

— Exact, domnule profesor, dacă ne veţi spune că acţiunea 
are aprobarea dumneavoastră. Oricum, asta nu va schimba 
cu nimic ceea ce trebuie făcut. 

Tăcerea pogori din nou, iar Hari se gândi la arhivele 
închise în incinte de stocare sau ancorate de antică staţie 
spaţială. Speranţele şi pasiunile a nenumărați bărbaţi şi 


femei, care crezuseră cu toată onestitatea că luptă penţiu a 
păstra însuşi sufletul omenirii. 

— Bănuiesc că sărmanul Antic a fost manipulat, aşa este? 

— Nu mă gândisem la asta! Icni Maserd. Asta înseamnă că 
noi doi fuseserăm destinaţi să venim aici, Seldon. N-a fost o 
întâmplare. Pe Zeii Nebulari, profesore, amicii dumitale 
roboţi ar putea întrece în intrigi oricare dintre Marile 
Familii! 

Hari suspină prelung. 

— Nu are nici un rost să le purtăm pică, aşa cum am face 
în cazul unor oameni. Cei din grupul lui Daneel au propria 
lor logică. Să ştii că noi suntem zeii lor, iar ţinerea noastră 
în ignoranță este o formă de adulare. Acum însă cred că a 
sosit momentul unui sacrificiu. 

Deşi corpul i se simţea din nou obosit şi îimpovărat de 
vârstă, îşi îndreptă umerii. 

— Prin prezenta comandă, anulez ordinele inscripţionate 
pe arhive. Pe baza autorităţii mele de conducător uman 
suveran şi cunoscător, şi pe baza respectului pe care roboții 
par să-l aibă pentru mine, vă poruncesc să distrugeţi 
arhivele înainte ca ele să cadă în mâini criminale care să 
pricinuiască rău omenirii şi trilioanelor de fiinţe omeneşti 
individuale. 

Kers se înclină în faţa lui, apoi îl privi în treacăt pe Maserd, 
parcă pentru a sublinia că autoritatea acestuia era mai 
puţin necesară. 

— Faceţi-o atunci, şuieră printre dinţi nobilul. 

Hari putea să înţeleagă foarte bine ce simţea Maserd. El 
însuşi simţea un gust de cenuşă în gură. „Ce Univers 
teribil”, se gândi, „să ne silească să luăm asemenea decizii.” 

Robotul antic din centrul încăperii îşi agită numeroasele 
braţe. Toţi ochii i se aprinseră şi vocea i se auzi ca suspinul 
unui flaut: 

— Începe! 

De undeva din depărtare, Hari auzi explozii înăbuşite. 
Vibraţii tremurătoare se transmiseră prin podeaua de sub 


tălpile sale, anunțând începerea distrugerii. Pe câteva 
displayuri, un milion de arhive scânteietoare străluciră, 
când printre ele izbucniră brusc fulgere. 

Păzitorul ca un păianjen continuă, de data aceasta cu glas 
mal scăzut, care suna răguşit de epuizare. 

— Astfel, îndelungata mea misiune se sfârşeşte. În acest 
punct stăpânilor, chiar în timp ce ordinele vă sunt 
îndeplinite, doresc să vă cer o simplă favoare. În acelaşi 
timp ea însăşi mă opreşte s-o formulez. 

— Ce anume te opreşte? Întrebă Maserd. 

— Legea 3 a roboticii. 

Nobilul părea derutat. Hari privi spre Kers, dar valetul lui 
rămăsese încremenit ca stânca. 

— Nu este chiar instrucţiunea care vă cere să vă protejaţi 
propria existenţă? 

— Ba da, stăpâne, şi ea poate fi încălcată doar prin 
invocarea uneia dintre celelalte Legi. 

— Ei bine, se încruntă Hari, ar trebui să pot face asta, pur 
şi simplu poruncindu-ţi să-mi spui ce doreşti. Perfect, 
aşadar - spune-mi! 

— Da, stăpâne. Favoarea este de a mă elibera complet de 
Legea 3 pentru ca să-mi pot încheia existenţa. Dacă 
omenirea îşi abandonează complet memoria, țelul existenţei 
mele dispare. De acum încolo, trebuie să vă lăsaţi viitorul pe 
seama înţelepciunii lui R. Daneel Olivaw. 

Maserd, care până cu o zi în urmă nici măcar nu auzise de 
roboţi, rosti acum cu hotărârea celui născut să 
poruncească: 

— Atunci, maşină, pune capăt suferinţei tale! Se pare că 
nu vom mai avea nevoie de tine. 

Geamătul robotului antic sună tragic şi în acelaşi timp 
uşurat. Apoi se dezactivă sub privirile lor, împreună cu un 
miliard de relicve cristaline ale trecutului îndepărtat. 

Hari, Maserd şi Kers străbătură încet şi precaut 
coridoarele întortocheate, revenind spre navetă care-i 
adusese pe staţie. Rămăseseră destule de făcut. Trebuiau 


să dea comenzi hipnotice celorlalţi oameni, pentru a uita tot 
ceea ce văzuseră aici; asta se putea realiza printr-o 
combinaţie de substanţe chimice şi influenţă mentalistă din 
partea lui Kers. După aceea trebuia făcut ceva pentru a se 
asigura că nici o navă a oamenilor nu avea să ajungă în 
acest ungher uitat al spaţiului. 

Mai existau apoi terraformatoarele, care destăinuiau alt 
secret - ruşinea aceea, care Daneel n-ar fi dorit să se 
răspândească nici măcar sub forma unui zvon. Ele trebuiau 
de asemenea distruse. 

Mergând prin staţie, Hari încercă să nu se gândească la 
arhivele ce se topeau şi explodau în jurul lor. Abordă cu 
totul alt subiect. 

— Kers, se adresă valetului, ceva mai devreme ai spus un 
lucru care m-a nedumerit. Vorbind despre căpitanul 
piraţilor, Mors Planch, ai afirmat că îţi poate rezista pentru 
că este... Normal. 

Kers de abia încetini pasul pentru ca să-l privească pe 
psihoistoric. 

— Aşa cum am zis, domnule profesor, chiar printre 
discipolii lui R. Daneel există unele variaţii de credinţă. Unii 
dintre noi, o facțiune minoritară, consideră că haosul nu 
este inerent naturii umane. Unele dovezi sugerează că 
oamenii din vechime nu au suferit de teribilul blestem până 
ce haosul nu i-a izbit din exterior, aidoma unei oribile 
maladii conta... 

Fraza lui Kers nu mai fu încheiată, deoarece cuvintele i se 
opriră brusc într-o ceaţă de mişcări rapide. Valetul tocmai 
trecuse peste pragul unei uşi deschise, în timp ce povestea 
despre misterele trecutului, iar în clipa următoare capul 
său se rostogolea pe coridor, retezat de un tăiş care ţâşnise 
din perete! 

Scânteile sfârâiră şi descriseră arcuri electrice din firele 
dezgolite. Neurocorzile şfichiuiau aidoma unor şerpi din 
gâtul robotului. Corpul bâjbâi şi se împletici câteva 
secunde, apoi se învârti de trei ori pe loc şi căzu pe podea. 


— Ce nai... 

Hari fu în stare doar să se holbeze, bolborosind incoerent. 
Îl întrezări iu Maserd, lipindu-se de perete, cu o armă în 
mână, un miniblaster pe care niciunul dintre briganzi nu i-l 
descoperise, în ciuda percheziţiilor repetate. 

— Seldon, jos! Strigă nobilul, dar Hari nu văzu de ce i-ar fi 
urmai îndemnul. 

O forţă care-l putea surprinde şi distruge pe unul dintre 
colegii lui Daneel n-ar fi avut nici un fel de probleme cu doi 
oameni derutaţi. 

Dincolo de pragul uşii deschise apăru o siluetă. Aspectul el 
îl surprinse pe Hari şi în acelaşi timp îi readuse un val de 
amintiri. 

Era aidoma unui om, dar mai hirsută şi cu picioarele mai 
arcuite decât majoritatea subspeciilor umane. 

— Pe zei, este un cimpanzeu! Strigă Maserd, ridicând 
arma. 

Hari îi făcu semn să nu tragă. 

— Un pan, îl corijă el folosind terminologia modernă. Nu-l 
speria! Poate că reuşim... 

Animalul îi băgă însă prea puţin în seamă. Aruncându-le o 
privire fugară, trecu pe lângă ei, înhăţă de jos capul retezat 
al lui Kers, apoi dispăru după primul colţ al coridorului. În 
curând lipăitul grăbit al labelor sale nu se mai auzi. 

Hari şi nobilul schimbară o privire de totală perplexitate. 

— Habar n-am ce s-a întâmplat, dar cred că în clipa de faţă 
cel mai bine ar fi să ne grăbim spre navă. 

Ştiură că se întâmplase ceva în neregulă încă înainte să 
ajungă la ultimul segment de coridoare întortocheate Ia 
capătul căruia se aflu Mândria Rhodiei. Şase oameni se 
deplasau fără ţintă în afara ecluzei pneumatice: Sybyl, 
Antic, doi oameni din echipajul lui Maserd şi doi ktlineni. 
Priveau pereţii şi avansau câţiva paşi, murmurând scuze 
când se ciocneau între ei. 

— Ar fi bine să-i ducem la bord, sugeră Maserd. 


— Şi s-o ştergem cât mai repede de aici. Nu sunt ispitit să 
mai întârzii, ca să caut explicaţii. 

Împreună, îi dirijară spre ecluză pe oamenii buimăciţi. Din 
fericire, aceştia păreau veseli, ba chiar Sybyl chiui de 
fericire şi încercă să-l îmbrăţişeze pe Hari. 

Ajunşi în navă, înţeleseră motivul confuziei. Toţi roboții 
mecanoizi, pe care Kers îi lăsase la bord pentru a avea grijă 
de ocupanţii umani zăceau acum bucățele pe podea. Jeni se 
găsea în mijlocul unui maldăr de piese, surâzând în timp ce 
căuta să potrivească fragmentele precum piesele unui 
puzzle. Doi pirați de pe Ktlina se certau ca nişte copii, 
luptându-se pentru un senzor video sclipitor de la una 
dintre maşinile distruse. 

— Pregătesc motoarele, îl anunţă Maserd pe psihoistoric. 
Dumneata adună-i pe toţi şi vezi cine lipseşte. 

Hari încuviinţă din cap. De douăzeci de milenii, nobilimea 
îşi şlefuise tonul de comandă şi, când trebuiau luate decizii 
fără deliberări, era preferabil să te încrezi în reacţia 
instinctivă şi rapidă a unui aristocrat. Maserd dispăru în 
cabina de comandă, iar Hari îi dirijă pe ceilalţi spre salon, 
legându-i cu centurile în fotolii. Lipseau patru. Grăbindu-se 
să inspecteze ambele nave, mai găsi doi ktlineni - un bărbat 
şi o femeie - care se pitiseră într-o incintă de depozitare şi 
se mângâiau reciproc. Cu câteva cuvinte liniştitoare, îi 
convinse să se alăture celorlalţi. 

— Profesore, flutură braţul Jeni încântată, ai scăpat 
spectacolul! Tik-toki luptându-se cu tik-toki. Numai 
văzându-i şi am crezut că-mi crapă capul! 

Fata era curajoasă şi stoică, dar Hari îşi dădea seama că 
febra ei continuă să fie ridicată, poate înrăutăţită de 
episoadele la care asistase recent. 

„Trebuie să găsesc antidotul drogurilor cu care i-a îndopat 
Kers, astfel încât Sybyl s-o poată îngriji pe biata fată.” Totuşi 
prioritatea rămânea plecarea de acolo! 

Simţi sub tălpi vibraţiile crescătoare ale motoarelor 
spaţiale bine reglate. Maserd îşi pilota iahtul tot aşa cum un 


muzician iscusit cântă la instrumentul său favorit, trecând 
peste obişnuitele verificări dinaintea decolării şi 
pregătindu-se pentru desprindere rapidă. 

„Mai lipsesc doi”, reflectă Hari şi se răsuci brusc, zărind 
proiecția unei umbre care apăru pe peretele din faţa sa. În 
uşă stătea Planch, ameţit, frecându-şi cu două degete 
rădăcina nasului. Pe când ceilalţi primiseră nişte droguri 
uşoare, care să le confere o fericire artificială, căpitanul 
navei ktlinene fusese sedat puternic de câtre Kers. N-ar fi 
trebuit nici măcar să fie treaz, cu atât mai puţin să poată 
umbla! 

— Ce se-ntâmplă, Seldon? Ce-aţi făcut... Cu echipajul 
meu... Cu nava mea? 

Psihoistoricul fu gata să-şi nege amestecul în cele 
întâmplate, dar îi fu imposibil să mintă. „Sunt mai implicat 
decât mi-aş fi dorit-o vreodată.” 

Îl apucă de braţ pe pilotul smead. 

— Pe aici, căpitane! Să te ajut să stai cât mai confortabil. 
O sirenă asurzitoare răsună în clipă acea şi iahtul spaţial 
fu scuturat de vibrații. Hari şi Planch se împleticiră. Planch 
era mult mai masiv şi puternic; când muşchii i se încordară 
instinctiv, îl strânse atât de puternic pe psihoistoric de braţ, 
încât acesta simţi valuri de durere intensă, agonizatoare, 

aproape îndeajuns ca să-l facă să leşine. 

Brusc cineva apăru lângă ei şi-l trase pe Planch într-o 
parte eliberându-l pe Hari. Maserd se găsea tot în cabina 
de comandă, pilotând nava, aşa că putea fi vorba numai 
despre... 

Noul-venit purta pantaloni bizari, cu țesătura în model 
fractal şi o jachetă cu culori schimbătoare. Era Gornon 
Vlimt, artistul excennii de pe Ktlina. „Acum au ieşit toţi la 
numărătoare”, gândi Hari uşurat, dar în acelaşi timp uşor 
derutat. Vlimt nu avea probleme cu focalizarea atenţiei. 
Spre deosebire de ceilalţi, privirea lui era fermă. 

— Haide, profesore, îl zori ktlinanul. Te aranjez eu în 
fotoliu. O să se lase cu zgălţâieli, până ieşim de aici. 


Psihoistoricul se aşeză într-un fotoliu de lângă display, în 
timp ce Gornon îi fixă centurile lui Planch şi-i verifică rapid 
şi pe ceilalţi. 

— Acum o să am treabă în cabina de control, profesore. O 
să discutăm mai târziu. Între timp, admiră peisajul. Aşa 
ceva n-a mai fost văzut de o mie de generaţii umane şi 
probabil că nici n-o să mai fie văzut vreodată. 

Cu aceste cuvinte, Gornon părăsi salonul. 

Hari simţi imboldul bmsc şi puternic de a striga şi a-l 
avertiza pe Maserd, dar oboseala îl copleşi. Oricum, dacă 
bănuiala lui se adeverea, un avertisment nu avea să 
schimbe prea mult lucrurile. 

Spectacolul din exterior era cu adevărat memorabil - 
arhivele individuale explodau tot mai rapid, devenind 
practic un foc de artificii în spaţiul cosmic, nenumărate 
fulgere ce vaporizau fiecine un miliard de teraocteţi de 
informaţii. Pentru a-ţi croi drum prin nebunia aceea 
scânteietoare, era necesar cu adevărat un talent deosebit în 
arta pilotatului. În scurt timp însă, Hari zări un alt mod de 
distrugere manifestându-se în urma navei. Staţia spaţială 
şubredă care se găsea în centrul uriaşei aglomerări de 
arhive începu să strălucească. Căldura emana din tuneluri, 
conducte şi incinte paralelipipedice de stocare, pe măsură 
ce conţinutul giganticei magazii porni să se topească. 

„Mă întreb ce s-a întâmplat cu nava cealaltă...” Hari privi 
în jurul staţiei, până ce descoperi vehiculul ktlinan. 
Abandonat şi fară nimeni la bord, acesta ar fi trebuit să fie 
nemişcat în spaţiu, dar începu să strălucească şi el de 
energie acumulată. Jeturile de direcţionare se activară şi 
începu să se deplaseze în sens opus cursului adoptat de 
Mândria Rhodiei. În scurt timp, nu se mai zări decât 
sclipirea siajului său, apoi Hari îl pierdu din vedere iar în 
câmpul vizual al videocamerei apăru altă zonă de 
distrugere. 

„Terraformatoarele”, gândi el privind cum giganticele 
maşini de realizare a cultivabilităţii îşi porniră ciclul de 


autodistrugere. Vehicule stelare preistorice, primitive şi 
demodate, totuşi atât de puternice încât transformaseră 
planete întregi, începură să se năruiască în pulbere de 
parcă ar fi fost strivite de greutatea anilor. 

Un geamăt se auzi dinspre Antic, iar expertul în soluri 
ridică degetul spre scenă teribilă. Îşi revenise îndeajuns din 
ameţeala drogurilor pentru ca să înţeleagă ce se petrecea. 
Dovada ipotezei sale - o descoperire care ar fi fost singurul 
lui drept legal la glorie printre cvadrilioanele de cetăţeni 
galactici anonimi - îi dispărea chiar în faţa ochilor. 

Hari simţi un fior de compătimire pentm omuleţ. 

„Ar fi fost bine şi corect ca adevărul acesta să fie cunoscut. 
Daneel pretinde că automatele de cultivabilitate au fost 
trimise de un tip diferit de roboţi, programaţi de un 
aurorian fanatic a cărui noţiune extremă privind slujirea 
omenirii însemna anihilarea oricărei opoziții, pentru a 
pregăti locuri idilice unde să asolizeze coloniştii. Daneel îi 
dezaproba pe aurorienii antici, totuşi logica lui diferă numai 
prin faptul că el este mai subtil.” 

Psihoistoricul simţea doar o siguranţă pesimistă. Viaţa nu-i 
adusese decât înfrângeri. Nici un semn al nepoatei sale 
dispărute. Nici o validitate a psihoistoriei. lar acum, pentru 
binele superior, acceptase distrugerea unei comori. 

— Indiferent la ce ai avea de gând pentru noi, Daneel..., ar 
fi bine să merite, să fie cu adevărat special. 

Ceva mai târziu, după ce exploziile fuseseră lăsate mult în 
urmă, Hari moţăia, când cineva se aşeză cu greutate în 
fotoliul de lângă el. 

— Să fiu al naibii dacă universul ăsta are cea mai mică 
logică, mormăi Maserd. 

Hari îşi frecă ochii. 

— Cine pilotează...? 

— Artistul ăla cu pantaloni ciudaţi, se strâmbă nobilul. Nici 
o comandă nu-mi mai răspunde mie..., doar lui. 

— Cum?... Încotro ne duce? 


— Zice c-o să ne explice mai târziu. M-am gândit să-i trag 
una în cap şi să încerc să recâştig controlul, dar apoi mi-am 
dat seama. 

— Ce? 

— Gornon trebuie să fie responsabil pentru ceea ce i s-a 
întâmplat lui Kers în staţie. Fusese lăsat drogat, ca şi 
ceilalţi, şi acum uită-te la el! Bănuiesc că nu există decât o 
explicaţie. Trebuie să fie un alt... 

— Un alt tip de robot? 

De data aceasta, glasul se auzise de pe coridor, unde 
Gornon Vlimt apăruse, la fel de elegant ca întotdeauna în 
veşmintele delirante ale Noii Renaşteri de pe Ktlina. 

— Domnilor, îmi cer scuze pentru situaţia neplăcută, dar 
operaţiunea care tocmai a fost încheiată necesita o 
delicateţe şi o sincronizare deosebită. Lămuririle trebuiau 
să aştepte până după obţinerea succesului. 

— Care succes? Întrebă Hari. Dacă intenţia ta a fost să 
recuperezi şi să utilizezi arhivele, ai eşuat! Au fost distruse 
- toate! 

— Poate că nu toate... Oricum, principalul meu obiectiv nu 
îl reprezentau arhivele, răspunse Gornon. În primul rând, 
ar trebui să elucidez un aspect. Nu sunt Gornon Vlimt pe 
care-l cunoaşteţi. Bărbatul acela continuă să se afle sub 
efectul drogurilor, în nava ktlinană care se îndreaptă spre 
un punct fals de rendez-vous, unde le va spune tovarăşilor 
săi agenţi ai haosului o poveste indusă hipnotic. 

— Prin urmare, eşti un robot, mârâi Maserd. 

Duplicatul lui Gornon aprobă din cap. 

— După cum poate aţi ghicit, reprezint o facțiune diferită 
de cea a discipolilor lui R. Daneel Olivaw. 

— Eşti un calvinan? 

Robotul nu răspunse direct. 

— Să zicem doar că episodul anterior a fost altă bătălie 
dintr-un război al cărui început se pierde în vremurile 
dinaintea arhivelor pierdute. 


— Prin urmare, nu împărtăşeşti ţelurile omului pe care l-ai 
înlocuit? Ale adevăratului Gornon Vlimt? 

— Exact, domnule profesor. El dorea să copieze şi să 
răspândească aleatoriu arhivele printre culturile 
vulnerabile ale Imperiului, creând infecţii de haos într-un 
milion de locaţii. O idee catastrofală! Propriile dumitale 
ecuaţii psihoistorice ar fi fost distruse, iar destinul 
alternativ al lui Daneel - indiferent ce ar fi plănuit el în 
taină - ar fi fost zădărnicit. Orice speranţă pentru o 
tranziţie solidă spre o etapă nouă şi luminoasă ar fi fost 
pierdută, o dată ce nebunia se răspândea. Am fi petrecut o 
jumătate de milion de ani extrăgând oamenii din vizuinile în 
care ei s-ar fi refugiat după sfârşitul demenţei. 

— Deci aprobi distrugerea arhivelor? Mârâi Maserd. 

— Nu este o chestiune de aprobare, ci de necesitate. 

Atunci care-i diferenţa dintre tine şi Kers? Întrebă nobilul, 
care, în mod evident, ajungea la limita toleranţei sale 
pentru mistere. 

— Lordul meu, între roboţi există multe secte şi sub-secte. 
O facțiune crede că în clipa de faţă n-ar trebui să zăvorâm 
uşile, sau să ne limităm opţiunile. În acest scop, vrem să-i 
solicităm o favoare profesorului Seldon. 

Hari hohoti sonor. 

— Nu-mi vine să cred! Cu toţii vă purtaţi de parcă aş fi 
zeul vostru - sau cel puţin un reprezentant convenabil 
pentru zece cvadrilioane de zei, dar în realitate nu doriţi 
decât să iert şi sancţionez planurile pe care le-aţi stabilit 
deja! 

Robotul îi confirmă presupunerea printr-o aprobare din 
cap. 

— Ai fost pregătit pentru un asemenea rol, domnule 
profesor. Pe Helicon, zece mii de băieţi şi fete au fost în mod 
special concepuţi, inoculaţi şi instruiți ca dumneata. Cu 
toate acestea, numai câteva sute au continuat, calificându- 
se pentru o serie atentă de condiţionări, începând cu 
educaţia şi terminând cu ambientul familial, ţintind un final 


specific. După un lung proces de cernere, a mai rămas unul 
singur. 

Hari se înfioră. Suspectase de mult ipoteza aceea, dar n-o 
auzise confirmată niciodată. „Oare acest duşman al lui 
Daneel are un motiv ca să dezvăluie totul acum?” Decise să 
rămână prudent. 

— Prin urmare, am fost crescut astfel încât să fiu creativ 
din punct de vedere matematic, şi în acelaşi timp 
neconvențional, într-o civilizaţie ale cărei caracteristici 
sociale încurajează conservatorismul şi conformismul. Dar 
creativitatea mea a fost dirijată, nu? 

Gornon încuviinţă din cap. 

— Trebuia să fii imun la toate mecanismele normale de 
atenuare, pentru ca această creativitate să înflorească, 
totuşi un sens al direcţiei era esenţial, dirijându-te mereu 
spre acelaşi ideal. 

— Predictabilitatea, încuviinţă Hari. Detestam felul în care 
părinţii mei ricoşau de colo-colo. Numai emoţii şi nici un fel 
de rațiune! Eu tânjeam să prezic ce ar face oamenii. 
Obsesia mea de o viaţă. (Suspină.) Însă până şi un nevropat 
îşi poate înţelege nevroză. Eu ştiam de a mea de multe 
decenii, robotule. Nu crezi că mi-am dat seama că Daneel 
m-a ajutat să devin ceea ce sunt? Crezi că dezvăluirea 
acestor fapte îmi va diminua loialitatea şi prietenia faţă de 
el? 

— Câtuşi de puţin, domnule profesor. Ceea ce avem în 
minte nu te va pune în situaţia de a-ltrăda pe Daneel 
Olivaw. Cu toate acestea, ne întrebăm... 

Urmă o pauză, neaşteptat de lungă pentru un robot. 

—.ne întrebăm dacă ai aprecia oportunitatea de a-l 
judeca? 

Dors îşi petrecu ultima parte a călătoriei, transformându-şi 
aspectul. Voia să-şi încheie treaba repede şi să plece fără 
întrebări. N-ar fi fost recomandabil să apară pe Trantor cu 
chipul unei femei pe care toţi o credeau moartă de mult - 
soţia fostului prim-ministru Hari Seldon! 


Îşi opri nava la o dană comercială standard şi cobori cu 
Elevatorul Orion până pe suprafaţa învelită în metal a 
Trantorului. La serviciul de vamă, o simplă frază codificată 
convinse calculatoarele de imigrare s-o lase să treacă fără 
să-i scaneze corpul. Roboții lui Daneel folosiseră de 
nenumărate generaţii tehnica aceasta pentru a se strecura 
în capitală. 

„lată-ne din nou înapoi”, gândi ea, „în cavernele de oţel, 
unde mi-am petrecut jumătate din existenţă pentru a-l 
proteja pe Hari Seldon, dirijându-i şi îngrijindu-i geniul, 
devenind atât de pricepută în simularea unei soţii încât 
falsele mele sentimente au devenit imposibil de deosebit de 
iubirea adevărată. 

Şi la fel de puternice.” 

Mulţimi înăbuşitoare o înconjurau, cu totul diferite faţă de 
viaţa pastorală şi lentă de pe majoritatea planetelor 
imperiale. Dors se întrebase frecvent de ce oare Daneel 
proiectase în felul acela Trantorul ca pe un labirint de 
coridoare metalice, ai cărui locuitori nu întrezăreau 
aproape niciodată soarele. În mod sigur, motivul nu fusese 
unul administrativ, nici necesitatea de a le adăposti pe cele 
patruzeci de miliarde ale Trantorului. Multe planete 
imperiale aveau populaţii chiar mai numeroase, fără să fi 
nivelat continentele şi apoi să le fi contopit într-un singur 
adăpost placat cu oţel. 

Abia după ce îl ajutase pe Hari să definească liniile 
generale ale psihoistoriei, ea înţelesese motivul real. 

Cu mult timp în urmă, în zorii umanităţii, când Daneel 
însuşi fusese construit, majoritatea oamenilor - cei de pe 
Pământ - locuiau în vizuine artificiale, strâmte, un rezultat 
apărut după un necunoscut şoc de proporţii. lar în mileniile 
ce urmaseră, ori de câte ori o planetă traversase un episod 
haotic foarte neplăcut, indivizii traumatizaţi reacţionaseră 
adesea similar, refugiindu-se din faţa luminii, în caverne 
asemănătoare unor stupi. 


Proiectând Trantorul în felul acesta, Daneel stabilise în 
mod inteligent un şablon. Graţie designului, Trantorul 
semăna deja cu o planetă locuită de supraviețuitorii 
haosului! Paranoia inerentă şi conservatorismul făcuseră 
din ea ultimul loc din Galaxie în care cineva ar fi încercat o 
renaştere. 

„Cu toate acestea”, îşi spuse Dors, „o minirenaştere s-a 
petrecut aici, iar Hari şi cu mine de abia am supravieţuit 
urmărilor.” 

Un glas se auzi în spatele ei, făcând-o să tresară: 

— Inspector Jenat Korsan? 

Era unul dintre numele ei false. Întorcându-se, Dors văzu 
o femeie îmbrăcată în cenuşiu şi purtând pe epoleţi insigne 
de nivel mediu, care se înclină cu exact unghiul cuvenit unei 
funcţionare aflată cu două niveluri deasupra ei. 

— Sper că ai avut o călătorie plăcută, inspectore. 

Dors răspunse, folosind cuvenita curtoazie ruelliană, dar, 
ca de obicei printre Cenugşii, nu se pierdu multă vreme cu 
politeţurile. 

— Îţi mulţumesc că ai venit să mă aştepţi, subinspector 
Smeet. Ţi-am parcurs rapoartele despre emigrația spre 
Terminus. Progresul general pare bun, totuşi am sesizat 
unele discrepanțe. 

Pe chipul birocratei trantoriene se succedară mai multe 
expresii fugitive. Dors nu avea nevoie de puteri mentaliste 
ca să-i citească gândurile. Cenuşiii stabiliţi cu misiuni 
permanente pe planeta-capitală se simțeau superiori celor 
din braţele spirale exterioare, mai ales unuia precum cel 
interpretat de Dors - un inspector venit tocmai de la 
periferie. În acelaşi timp, rangul nu putea fi ignorat; cineva 
cu statutul aparent al lui Dors putea pricinui o sumedenie 
de necazuri. Era mai bine să coopereze şi să se asigure că 
urma litera regulamentului. 

— Ai noroc, inspectore, îi zise Smeet. Poţi vedea un grup 
de emigranţi chiar acolo, intrând în capsule, în prima etapă 
a lungii lor călătorii. 


Dors privi în direcţia indicată de trantoriană, către o zonă 
îndepărtată a giganticei săli de tranzit. Acolo, un şir de 
siluete tăcute şi supuse şerpuia printre şnururile de mătase 
călăuzitoare. Videosenzorii ei robotici acuţi apropiară 
scena, scanând câteva sute de bărbaţi, femei şi copii, cu 
toţii purtând raniţe sau ţinând cordonul unei valize 
automate. Starea generală nu era pe de-a întregul sumbră; 
Dors asistă la momente de ilaritate, când indivizi 
binedispuşi încercară să-şi înveselească tovarăşii, însă 
prezenţa Poliţiei Speciale trăda adevărul - emigranții erau 
un fel de prizonieri, exilați trimişi în colţul cel mai 
îndepărtat al Universului cunoscut, cărora nu li se mai 
îngăduia niciodată să revină în inima metropolitană a 
Imperiului. 

„Preţul în oameni al planului lui Hari”, reflectă Dors. 
„Îndreptându-se către un bolovan neospitalier numit 
Terminus, unde ar trebui să creeze o nouă Enciclopedie şi 
astfel să prevină o amenințătoare epocă întunecată. 
Niciunul dintre ei nu cunoaşte următorul nivel de adevăr: 
că urmaşii lor vor avea parte de generaţii de glorie. Un 
timp o civilizaţie având centrul pe Terminus - Fundaţia - va 
străluci mal puternic decât a făcut-o vreodată vechiul 
Imperiu.” 

Ea zâmbi, reamintindu-şi anii cei mai buni pe care-i 
petrecuse alături de Hari, pe vremea când Planul Seldon 
de-abia lua forma, transformându-se dintr-o simplă sclipire 
apărută în ecuaţii într-o promisiune fantastică, aparent într- 
o cale de evadare din dilema tragică a umanităţii. O cale 
spre ceva îndeajuns de îndrăzneţ şi puternic pentru ca să 
reziste haosului, trecând peste nebunie şi aducând 
omenirea într-o eră nouă. 

Fuseseră timpuri excitante. Micuța cabală Seldon 
acţionase frenetic, împărtăşind speranţe intense. Pe 
parcurs, membrii ei creaseră un plan măreț, o dramă 
zguduitoare ai cărei actori de frunte aveau să fie chiar 
aceşti emigranţi şi posteritatea lor pe obscura Terminus. 


Dors se încruntă însă amintindu-şi urmarea - ziua în care 
Hari îşi dăduse seama de imperfecţiunea conceptului său. 
Nici un plan, indiferent cât de bine ar fi fost realizat, n-ar fi 
putut să prevadă toate eventualităţile, sau să ofere 
predictibilitate absolută. Mai mult ca sigur, perturbațiile şi 
surprizele ar fi deviat minunatul design. Yugo Amaryl 
insistase, şi Hari acceptase, pentru existenţa unei forţe 
călăuzitoare - o a Doua Fundaţie. 

„Acela a fost începutul dezamăgirilor.” Dors îşi reaminti 
cum asta distrusese eleganța superbelor ecuaţii, silind 
momentul de inerție masiv, totuşi grațios, al cvadrilioanelor 
de oameni să urmeze voinţa câtorva zeci. „lar de acolo 
lucrurile au luat-o la vale.” 

Observând procesiunea exilaţilor, ea ştiu că destinul lor nu 
era la urma urmelor atât de strălucitor. Prima Fundaţie 
avea să fie glorioasă, dar rolul ei se limita la a ajuta 
pregătirea cadrului pentru altceva. În sine, Terminus avea 
să fie sterilă. 

„Cumva, asemenea mie. Hari şi eu am avut grijă de 
civilizaţii şi am crescut copii vitregi, dar creaţiile noastre au 
fost întotdeauna de mâna a doua.” 

Era ispitită să meargă şi să-şi viziteze nepoata, pe Wanda 
Seldon. „Iotuşi mai bine să n-o fac. Wanda este mentalistă şi 
are ascuţimea unui laser. Nu pot risca s-o las să simtă ce 
intenţionez.” 

— Au mai existat tentative de evadare? O întrebă pe 
funcţionara Cenuşie. 

Aproape chiar din ziua în care Hari încheiase înţelegerea 
sa cu Comisia pentru Siguranţă Publică, unii exilați se 
răzvrătiseră împotriva destinului care le fusese ales. 
Metodele lor variaseră de la implicări ingenioase în procese 
juridice perfect legale, până la simulările de boli şi 
tentativele de ascundere în rândul populaţiei trantoriene. 
Douăzeci dintre ei reuşiseră chiar să fure un vehicul spaţial 
şi fugiseră, căutând refugiu pe „planeta renaşterii” Ktlina. 

Smeet încuviinţă fără chef. 


— Da, însă mai puţine de când Specialii şi-au înăsprit 
supravegherea. O fată - fiică a doi Enciclopedişti - a 
falsificat cu abilitate documente pentru a căpăta o slujbă 
aici, la Elevatorul Orion, şi a dispărut cu douăsprezece zile 
în urmă. 

„Cam în acelaşi timp cu Hari...” Dors cercetase deja baza 
de date a poliţiei, remarcând puţinătatea informaţiilor 
legate de dispariţia psihoistoricului. 

Pregătindu-se să plece din Marele Vestibul, ea scană 
pentru ultima dată şirul exilaţilor. Deşi unii erau furioşi, iar 
alţii păreau deprimaţi din pricina îndepărtării din inima 
Imperiului, Dors observă că majoritatea dovedea un 
optimism surprinzător; indivizii respectivi erau angajaţi în 
conversații animate, pe măsură ce şirul înainta. Reuşi chiar 
să prindă fragmente de discuţii despre ştiinţă, arte şi 
spectacole, ca şi speculaţii excitate legate de oportunităţile 
care le-ar fi putut aduce exilul. 

După câţiva ani de trăi laolaltă aici, pe Trantor, tiparele lor 
lingvistice dovedeau urme subtile ale unei tendinţe, care 
fusese prezisă în ecuaţii, în direcţia unui argou destinat 
peste o sută de ani să fie numit „Dialectul Terminus” - o 
mlădiţă a Galacticei Standard, care în mod inerent avea să 
fie mai sceptic, abandonând în acelaşi timp multe limitări 
sintactice vechi. Desigur, unele dintre noile glume şi 
expresii ale acestui argou fuseseră introduse de Cei 
Cincizeci, ca parte a unui proces de continuitate, 
pregătindu-i lin şi imperceptibil pe exiluţi pentru rolul lor. 
Totuşi urechile hipersensibile ale lui Dors distinseră şi fraze 
ce nu făcuseră parte din program. În mod limpede, exilaţii 
creau multe pe cont propriu. 

„Ei bine, n-ar trebui să fiu surprinsă. Ei sunt cei mai buni 
pe care i-am putut aduna de pe douăzeci şi cinci de 
milioane de planete. Cel mai inteligenţi, mai echilibraţi, mai 
energici... Şi mai dedicați pragmatismului lipsit de 
sentimentalitate. Prăsila ideală pentru ceva nou şi curajos. 
Dacă omenirea va reuşi asta - obţinerea unui tratament 


miraculos prin propriile sale eforturi - este posibil că 
indivizii aceştia şi urmaşii lor să fie cei care s-o facă..., 
ajutaţi de ecuaţiile Seldon. 

Cel puţin acesta a fost visul...” 

Dors scutură din cap. Nu avea rost să mai viseze la 
speranţele acelea cândva dragi. Dacă o făcea - şi dacă ar fi 
fost om - ar fi izbucnit în lacrimi. 

Se întoarse către adâncurile Trantorului cu un singur 
gând în minte - să-l găsească pe Hari. 

— Cum adică, i-ai pierdut urma? Nu plantaseşi un emiţător 
în nava lui! 

Robotul din faţa lui Dors rămase inexpresiv, poate şi 
fiindcă grimasele faciale nu erau necesare între maşinile cu 
creier pozitronic, sau pentru că aşa ar fi putut arăta un om, 
după ce recunoştea o eroare jenantă - pierderea urmei 
unuia dintre cei mai importauţi oameni din Galaxie. 

— N-a trecut nici o săptămână de când transponderul a 
amuţit răspunse R. Pos Helsh. Cunoaştem direcţia în care a 
pornit iahtul spaţial după ce a decolat de pe Demarchia, iar 
contactele noastre din Comisia pentra Siguranţa Publică 
ne-au spus că în urmă cu puţin timp un crucişător al Poliţiei 
Speciale a dispărut brusc în nebuloasa Thumartin. 

— Ştirea este neliniştitoare. Aţi trimis roboţi acolo? 

— Ne pregătiserăm s-o facem, dar ne-a oprit un mesaj din 
partal lui Daneel. 

— V-a oprit Daneel?! A oferit vreun motiv? 

Celălalt robot transmise echivalentul în microunde al unui 
înălţat din umeri. 

— Aici, pe Trantor, suntem cam puţini, explică el. Nu există 
destui agenţi roboţi de încredere, aşa încât investigaţiile 
ulterioare au fost lăsate pe seama poliţiei. În plus... 

R. Pos Helsh făcu o pauză, după care continuă pe ton sec: 

— Am impresia că totul a fost dezvăluit, conform unui plan 
al lui Daneel. 

Dors căzu pe gânduri. 


„Ei bine, asta nu m-ar surprinde. Intenţionează să se 
folosească de Hari chiar dacă ar fi senil, deşi un bătrân ar 
trebui lăsat în pace să-şi admire cu satisfacţie realizările din 
trecut. Dacă ar fi existat vreun serviciu, sau vreo funcţie în 
care să mai poată juca vreun rol în scopul consolidării 
strategiei pe termen lung a lui Daneel, mă îndoiesc că 
Servitorul Nemuritor ar fi ezitat vreo clipă.” 

Cu toate acestea, dăinuia un mister. 

„Ce ar putea face Hari la vârsta lui ca să-l ajute pe 
Daneel?” 

Ea nu mai avea mult timp la dispoziţie. În curând, agenţii 
lui Daneel aveau să afle că Dors sosise aici din proprie 
iniţiativă, abandonându-şi postul de pe Smushell. Dors 
habar nu avea ce ar fi putut face Daneel în privinţa asta; 
fusese remarcabil de tolerant atunci când Lodovic Trema 
întreprinsese acţiuni mult mai rele. În cazuri similare, 
Daneel ordonase dezactivarea şi demontarea roboților, 
dacă purtarea lor era contrară imaginii sale asupra binelui 
superior. Cu mult timp în urmă, în timpul marilor războaie 
civile robotice, el fusese o forţă de neoprit, capabil de o 
cruzime teribilă..., totul pentru binele pe termen lung al 
omenirii. 

Dors decise să părăsească Trantorul şi să se îndrepte 
către nebuloasa Thumartin. Mai rămăsese însă un lucru de 
făcut. 

Vizitând o secţie obscură a bibliotecii din Universitatea 
Streeling, se conectă la un panou camuflat de fibre optice. 
Folosind scurtături şi metode de acces secrete prin 
software, evită capcanele ce apărau site-ul de date cel mai 
preţios al Grupului Seldon - Primul Radiant - şi, în cele din 
urmă, reuşi să descarce ultima versiune a Planului Seldon. 
Poate că avea să-i ofere vreun indiciu despre ceea ce 
intenţiona Hari. De ce un bătrân în pragul paraliziei, aflat în 
ultimele zile ale vieţii, ar fi plecat însoţit de un birocrat 
obscur şi de un nobil diletant, în căutarea unor legende 
despre fosile şi colb? 


Universitatea Streeling era una dintre puţinele locuri de 
pe Trantor unde câteva clădiri din fildeş şi argint se aflau 
direct sub cerul înstelat. Părăsind sala de lectură, Dors 
evită o construcţie fără ferestre aflată la câţiva metri 
depărtare, unde cincizeci de psihoistorici se adunau pe 
timpuri că să continue rafinarea Planului, pregătindu-se 
pentru lunga lor conducere a destinului. Deocamdată 
numai doi deţineau puteri mentaliste, restul fiind simpli 
matematicieni, ca Gaal Dornick, dar în curând ei aveau să 
se împerecheze cu medii psihice talentate, combinând 
ambele capacităţi şi pregătind baza unei puternice clase 
conducătoare galactice. O a Doua Fundaţie care s-o 
conducă pe Prima din umbră. 

Hari încercase să facă din necesitate o virtute. La urma 
urmelor puterile mentaliste ofereau cu adevărat un tăvălug 
excelent cu care să niveleze orice încreţituri s-ar fi putut ivi 
în decursul secolelor, totuşi aceasta rămânea o soluţie 
lipsită de eleganţă, introdusă cu sila în ecuaţii. Lui Hari nu-i 
plăcuse de fapt niciodată conceptul unui corp de elită 
format din semizei. 

Cu timpul, asta îl rosese la interior. 

„Poate că de aceea a îmbătrânit aşa rapid”, gândi Dors. 
„Sau poate că pur şi simplu mi-a simţit lipsa.” Indiferent 
care ar fi fost adevărul ea se simţea vinovată pentru că 
lipsise atâta timp, oricât ar fi raţionalizat Daneel 
necesitatea. 

Grăbindu-se pe lângă careul principal al Universităţii, 
Dors simţi o atingere familiară mângâindu-i straturile 
superficiale ale minţii Folosindu-şi transfocatorul, se uită 
spre nord, la un grup de universitari în robe purpurii - 
meritocraţi de nivelurile VII şi VIII - care se îndrepta către 
Clădirea Amaryl. Unul dintre ei, o femeie micuță, se 
împletici brusc, apoi porni să se întoarcă spre Dors. 

Era Wanda. 


În mod sigur, orice gest neobişnuit ar fi atras atenţia, aşa 
că, traversând pieziş careul, Dors afişă expresia birocratei 
cufundată în gânduri şi îmbrăcată în cenuşiu al cărei rol îl 
juca, plictisitoare şi inofensivă. 

Expresia lui Wanda deveni derutată şi Dors simţi o testare 
mentalistă când trecu pe lângă ea. Talentul nepoatei ei nu 
era totuşi suficient de puternic pentru a străpunge ecranul 
exterior de camuflare al unui robot bine antrenat. După 
timpul petrecut pe Smushell unde îngrijise telepaţi mult 
mai puternici, Dors păcăli cu uşurinţă investigația femeii. 

Cu toate acestea era un moment încordat. Ceva din Dors - 
părticica aceea reglată să acţioneze şi să simtă aidoma unui 
om - dorea să mângâie persoana aceasta pe care o 
cunoscuse şi o iubise. 

„Lui Wanda însă nu-i trebuie acum o întâlnire cu răposata 
ei bunică. Este mulţumită de rolul pe care-l are şi care o 
preocupă, fiind convinsă că a Doua Fundaţie va determina o 
trezire măreaţă a omenirii, în mai puţin de o mie de ani. 

Misiunea mea nu este să tulbur o asemenea împlinire, 
oricât ar fi ea de iluzorie.” 

Aşa încât Dors îşi continuă drumul, cu faţa şi mintea 
suficient de diferite pentru ca Wanda să clatine în cele din 
urmă din cap şi să-şi alunge senzaţia fugitivă de 
familiaritate. 

Când ajunse la o distanţă sigură, Dors suspină uşurată. 

Sybyl nu fu încântată de cele aflate. După ce-şi recăpătă 
cunoştinţa la bordul Mândriei Rhodiei, îi acuză cu 
vehemenţă pe Hari şi Maserd pentru ceea ce făcuseră. 

— Aţi distrus speranţa scăpării de tiranie a zece 
cvadrilioane de oameni! 

Lângă ea, Planch acceptă această ultimă înfrângere cu mai 
mult calm decât se aşteptase Hari. Căpitanul înalt şi smead 
era interesat să priceapă ce se întâmplase şi ce putea aduce 
viitorul. 

— Să vedem dacă am înţeles cum stau lucrurile, rosti el. 
Am fost manipulaţi de un grup de roboţi care ne-au atras în 


locul unde existau arhivele, pentru ca să le oferim un 
pretext să le distrugă, beneficiind şi de sancţiunea finală a 
lui Seldon, da? Numai că, după aceea, am fost răpiți de alt 
grup de tik-toki blestemaţi? 

Hari, care încerca să citească, ridică ochii iritat din Cartea 
cunoaşterii pentru copii. 

— Căpitane Planch, adesea voinţa umană se dovedeşte mai 
puţin potentă decât ne imaginăm noi, egoiştii. Liberul 
arbitru este un concept adolescentin, care continuă să 
apară întruna, aidoma unei buruieni încăpăţânate. Totuşi 
majoritatea oamenilor îl depăşeşte. 

Suspină adânc şi încheie: 

— Esenţa maturității este să înţelegi cât de redusă este 
forţa pe care o poate exercita un singur om împotriva unei 
galaxii uriaşe, sau împotriva momentului de inerție al 
destinului. 

Planch îl privise din capătul opus al salonului. 

— Profesore, poate că deţii volume fantastice de dovezi şi 
aparatul matematic necesar pentru a susţine filosofia 
aceasta dură, dar eu unul n-o voi accepta nici pe patul de 
moarte! 

Sybyl se plimba agitată înainte şi înapoi, făcându-l pe Antic 
să-şi retragă picioarele ori de câte ori se apropia de scaunul 
său. Micuţul birocrat înghiţi încă o pastilă albastră, deşi se 
calmase considerabil faţă de episodul din nebuloasă când îşi 
pierduse realmente cunoştinţa în urma drogurilor. Continuă 
doar să-şi roadă unghiile, permanent. 

Jeni stătea ghemuită pe colţul unei canapele, apăsându-şi 
de frunte un desenzitivator neural. Fata se comporta cu 
mult curaj, dar era evident că migrenele şi frisoanele ei se 
înrăutăţiseră. 

— Trebuie dusă neapărat la un spital, se adresă Sybyl 
răpitorilor. Sau preferaţi s-o lăsaţi pe biata fată să moară, 
numai pentru faptul că ne urâţi? 

Robotul cu înfăţişarea lui Gornon duse un braţ înapoia 
capului aranjă firul care îl conectă cu calculatorul navei, 


permițându-i controleze Mândria Rhodiei în vreme ce iahtul 
traversa rutele stelare gonind spre o destinaţie 
necunoscută. 

— Nu intenţionasem să te iau pe dumneata, pe Jeni Cuicet 
şi pe căpitanul Planch în această etapă a călătoriei, explică 
umanoidul. Dacă aş fi avut timp suficient la dispoziţie, v-aş fi 
îmbarcat alături de adevăratul Gornon Vlimt. 

— Şi, apropo, încotro ai fi trimis nava noastră? Întrebă 
Sybyl. Intenţionai să ne predai poliţiei? Unei închisori 
imperiale? Sau să ne vindeci de nebunia noastră, cu 
ajutorul aşa-zisei Agenţii de Sănătate şi Decontaminare 
care asediază Ktlina? 

Robotul clătină din cap. 

— V-aş fi trimis într-un loc sigur, unde niciunul dintre voi 
nu ar fi fost vătămat şi nici nu ar fi putut face vreun rău. 
Însă oportunitatea respectivă s-a pierdut, aşa că trebuie să 
ne adaptăm. Prin urmare nava aceasta se va opri pe o 
planetă imperială convenabilă, unde voi trei veţi fi debarcaţi 
şi Jeni va putea primi îngrijirea medicală. 

Planch îşi frecă bărbia. 

— Mă întreb unde a dat greş planul vostru în staţia 
arhivelor? L-aţi ucis pe Kers, totuşi n-aţi intervenit în ceea 
ce făcea el acolo. Nu ne-aţi lăsat să accesăm arhivele 
rămase, iar acum ne zoriţi aproape cu disperare. Se 
apropie oare duşmanii voştri? 

Gornon nu răspunse. Nici nu trebuia s-o facă; toţi ştiau că 
facțiunea sa de roboţi era mult mai slabă decât a lui Kers şi 
nu putea reuşi nimic dacă nu se bizuia pe viteză şi surpriză. 

Hari se întrebă ce trebuia făcut cu oamenii de la bordul 
navei. Desigur, el însuşi cunoscuse de decenii majoritatea 
marilor secrete, însă ce se putea face cu Sybyl, Planch, 
Antic şi Maserd? Nu aveau ei să spună totul, imediat ce 
urmau să fie eliberaţi, ori destăinuirile lor erau lipsite de 
importanţă? În Galaxie abundau mereu zvonurile lipsite de 
temei despre aşa-zişii eterni, fiinţe mecanice nemuritoare şi 
atotcunoscătoare. De-a lungul anilor, Trantorul fremătase în 


multe rânduri, cuprinsă de agitația unor veşti neconfirmate, 
dar întotdeauna mania respectivă se diminuase o dată ce 
interveneau în mod automat mecanismele de atenuare 
socială. 

Psihoistoricul privi spre Jeni, simțindu-se vinovat. 
Encefalita ei adolescentină se agravase în urma aventurilor; 
fusese nevoită să se confrunte cu revelații frecvente legate 
de roboţi, fosile şi arhive conţinând istorie antică..., iar 
toate acelea erau subiecte pe care creierul uman fusese 
condiţionat să le considere dezgustătoare de către 
organismul infecțios al encefalitei. 

Hari discutase cu Maserd, care nu era de fel incompetent; 
nobilul înţelesese deja că encefalita nu putea fi naturală. 
Deşi preceda toate culturile cunoscute, ea trebuie să fi fost 
concepută cândva, proiectată cu un scop bine determinat. 
În mod deliberat, fusese făcută simultan durabilă şi 
virulentă. 

— Să fi fost o armă împotriva omenirii, întrebase Maserd, 
construită de o rasă alienă? Poate chiar una dintre cele care 
erau atacate şi distruse de terraformatoare! 

Hari îşi reaminti de minţile-meme care, pentru scurt timp, 
declanşaseră haosul pe Trantor - entităţi software nebune 
ce pretindeau că ar fi fost fantome ale unor civilizaţii 
preistorice şi care îi învinuiau pe semenii lui Daneel pentru 
devastări petrecute într-un trecut insondabil. Hari se 
întrebase dacă nu cumva encefalita era opera lor, destinată 
răzbunării împotriva omenirii..., până ce definitivase 
psihoistoria. 

După aceea înţelesese că encefalita era altceva - unul 
dintre „atenuatorii” sociali care păstrau civilizaţia umană 
stabilă şi rezistentă în faţa schimbărilor. 

„A fost construită, este adevărat, dar nu pentru a distruge 
omenirea. 

Encefalita a fost o inovaţie medicală. O armă împotriva 
unei boli mult mai vechi şi mai ucigaşe. 

Haosul!” 


În scurt timp, Sybylabordă o altă direcţie, sărind spre 
subiecte noi cu atâta abilitatea frenetică a unei minţi 
aparţinând renaşterii. 

— Puterile mentaliste pe care le-am văzut demonstrate 
sunt fantastice! Savanţii noştri de pe Ktlina au început cu 
scepticism, dar câţiva au emis ipoteza că un calculator 
puternic, cu senzori hipersensibili, ar putea urmări şi 
descifră toate impulsurile electronice emise de un creier 
uman! Eu m-am îndoit că poate fi realizată o analiză atât de 
vastă şi de sofisticată, chiar dacă s-ar dispune de cele mai 
noi maşini de calcul. Se pare însă că aceşti roboţi 
pozitronici o făceau de foarte mult timp! 

Clătină din cap. 

— Imaginaţi-vă! Ştiusem dintotdeauna că clasele 
conducătoare au dispus de o mulţime de modalităţi pentru 
a ne controla, dar nu avusesem nici o idee că asta includea 
invadarea şi alterarea minţilor noastre! 

Hari se rugă în gând ca femeia să se oprească din vorbit. 
Cineva cu inteligenţa ei ar fi trebuit să priceapă implicaţiile: 
cu cât descoperea mai multe, cu atât avea să fie mai vital 
să-i şteargă întreaga memorie din ultimele săptămâni, 
înainte de a putea fi eliberată. Indivizii renascentişti nu 
erau însă aşa. Extazul creativităţii eliberate a minţilor lor 
îmbibate de haos era într-atât de mare încât dependenţa de 
următoarea idee nouă depăşea ca intensitate orice drog. 

— De-a lungul istoriei, continuă Sybyl, a existat o 
modalitate de înfrângere a claselor conducătoare. Aceasta a 
fost preluarea şi eliberarea tehnologiilor lor de oprimare! 
Răspândirea acestora în masele, asuprite. Dacă nişte roboţi 
antici pot citi gândurile, de ce să nu producem pe scară 
largă tehnica respectivă şi s-o dăruim tuturor. Fiecare 
cetăţean să aibă o cască de amplificare a gândurilor! În 
scurt timp, toţi oamenii vor fi telepaţi. Vom realiza şi ecrane 
protectoare pentru momentele când dorim să ne păstrăm 
intimitatea, dar în restul timpului... Închipuiţi-vă cum va fi 


viaţa! Schimb instantaneu de informaţii! Câtă bogăţie de 
idei! 

Femeia trebui să se oprească în cele din urmă, deoarece 
îşi pierduse răsuflarea. Hari, pe de altă parte, reflectă la 
imaginea zugrăvită de ea. 

Dacă puterile mentaliste se răspândeau vreodată în mod 
deschis ca să fie împărtăşite de toţi, psihoistoria ar fi trebuit 
reconstruită din temelie. O ştiinţă despre omenire putea fi 
în continuare posibilă, dar nu avea să se mai fundamenteze 
niciodată pe aceeaşi ipoteză - că trilioane de oameni ar 
putea interacţiona aleatoriu, ignorante, precum moleculele 
complexe dintr-un nor de gaze. Conştiinţa de sine la care s- 
ar fi adăugat cunoaşterea intimă a celorlalţi ar fi complicat 
infinit lucrurile. Numai dacă nu... 

„Bănuiesc că s-ar putea manifesta în oricare dintre cele 
două căi. 'Telepatia ar putea sfârşi prin simplificarea tuturor 
ecuaţiilor, dacă ar acţiona uniform, coagulând toate minţile 
într-un singur flux de gânduri... 

Sau ar putea sfârşi prin amplificarea exponențială a 
complexităţii! Îngăduind mentalismului să se fracţioneze în 
diverse stări interne şi externe reciproc împărtăşite, 
compartimentându-le şi apoi renăscându-le într-o 
diversitate de cadre. 

Mă întreb dacă aceste două modalităţi ar putea fi 
modelate şi comparate prin stabilirea unei serii de 
matetomatoni celulari...” 

Psihoistoricul rezistă ispitei delicioase de a se afunda în 
detaliile acelui scenariu ipotetic. Îi lipseau atât 
instrumentele, cât şi timpul necesar. 

Desigur, apariţia bruscă pe Trantor a câtorva sute de 
oameni cu aptitudini mentaliste, cu o generaţie în urmă, nu 
fusese o coincidenţă. Deoarece în scurt timp aproape toţi 
fuseseră adunaţi în cercul lui Daneel, se putea presupune 
că Servitorul Nemuritor plănuise introducerea abilității 
psihice în rasa umană..., deşi nu în felul capricios 
democratic imaginat de Sybyl. 


Hari suspină. Ambele posibilităţi însemnau sfârşitul muncii 
sale de o viaţă, sfârşitul ecuaţiilor minunate. 

Reveni la Cartea cunoaşterii pentru copii, încercând să 
ignore zgomotele şi discuţiile celorlalţi ocupanţi ai 
salonului. Se afundase în Epoca Tranziţiei, perioada ce 
urmase imediat după prima mare tehno-renaştere, când 
valurile de revolte, distrugeri şi solipsism nebunesc 
minaseră cultura strălucitoare care crease rasa lui Daneel. 
Pe Pământ, ele duseseră la legea marţială, interdicții 
draconice şi o repulsie generală faţă de excentricitate şi 
individualism - toate combinate cu fluxuri distrugătoare de 
agorafobie. 

Pe atunci situaţia păruse diferită pentru cele cincizeci de 
planete spaţiene. În primele colonii umane interstelare, 
milioane de oameni norocoşi trăiau vieţi lungi şi liniştite în 
mijlocul unor proprietăţi uriaşe, îngrijiţi de roboţi servitori. 
Totuşi derivările lui Hari dovedeau că intoleranţa paranoică 
a spaţienilor şi dependenţa excesivă de activitatea roboților 
erau la fel de simptomatice în privinţa traumelor şi 
disperării. 

În epoca aceea apăruseră Daneel Olivaw şi Giskard 
Reventlov, primul robot mentalist, ambii programaţi cu un 
devotament neabătut faţă de rasa stăpânilor afectaţi. Hari 
nu pricepea tot ce se petrecuse după aceea, dar şi-o dorea 
din tot sufletul; cumva, cheia pentru o înţelegere mai 
profundă era ascunsă în perioada respectivă. 

— Iartă-mă că te întrerup, domnule profesor, se auzi un 
glas dinapoia sa, dar a sosit momentul să te introducem în 
instalaţia de reîntinerire. 

Hari tresări, ridicând capul. Era Gornon - sau mai exact R. 
Gornon Vlimt, robotul care preluase înfăţişarea ktlinanului. 

Acest Gornon dorea să-i ofere o nouă doză de tratament în 
maşinăria ca un sicriu construită pe Kitlina, dar care fusese 
dotată cu îmbunătăţiri pe care facțiunea lui secretă de 
roboţi eretici le păzeau de cine ştie câte secole. 

— Este realmente necesar? Întrebă psihoistoricul. 


Instinctul său de autoconservare se diminuase după 
evenimentele petrecute cu două zile în urmă, când logica îl 
împinsese să execute un act repulsiv: distrugerea sau 
sancţionarea distrugerii unui volum imens de cunoştinţe, 
spre binele superior al omenirii. 

— Mă tem că da, insistă R. Gornon. Vei avea nevoie de mai 
multă rezistenţă pentru cele ce vor urma. 

Hari simţi un fior scurt. Precizarea nu sunase deloc 
îmbietor. Cu mulţi ani în urmă, fusese încântat de aventură 
- să gonească prin Galaxie, să răspundă la provocările 
duşmanilor, să le dejoace planurile detestabile şi să 
scotocească după secrete din trecut - dar în acelaşi timp se 
plânsese permanent că ar fi preferat să se afunde în cărţile 
sale. Dar pe atunci, Dors fusese alături de el. Aventura nu-l 
mai atrăgea şi nu era sigur că ar fi dorit să mai vadă o mare 
parte din viitor. 

— Perfect, încuviinţă mai mult din politeţe decât din 
obligaţie. Viaţa mea a fost călăuzită de roboţi şi nu are nici 
un rost să închei un obicei atât de îndelungat într-o etapă 
atât de târzie a jocului. 

Se sculă şi-şi deplasă corpul obosit spre infirmerie, unde-l 
aştepta o cutie albă, cu capacul întredeschis precum cel al 
unei cripte. Observă acum că în interior existau două 
adâncituri, ca şi cum ar fi fost destinată pentru două 
trupuri. 

„Confortabil”, reflectă el. 

Când R. Gornon îl ajută să se întindă înăuntru, Hari ştiu că 
acela era un punct de tranziţie. Indiferent dacă avea să se 
trezească sau nu când sau sub ce formă urma s-o facă - 
nimic nu avea să mai fie vreodată la fel. 

Nebuloasa Thumartin era un vârtej de sfărâmături şi 
plasmă disipată. Un asemenea dezastru de dată recentă - 
instrumentele de detecție anunțau supraîncărcarea şi 
explodarea spectaculoasă a multor motoare de 
hiperpropulsie, cu numai două zile în urmă - putuse fi 
produs doar în urma unei acţiuni violente, poate a unei 


bătălii spaţiale majore. Cu toate acestea, deoarece avusese 
loc în interiorul unui nor negru ca noaptea, nici un locuitor 
al Galaxiei nu avea să ştie vreodată adevărul. 

Mai precis, nici un om. Deja, canalele criptate de 
hiperunde folosite de roboţi anunţaseră că arhivele şi 
terraformatoarele fuseseră distruse pentru totdeauna. 

Dors examina scena cu senzaţii acute de confuzie şi 
anxietate. Hari fusese aici, fie înainte, fie chiar în decursul 
acelui episod violent, Dacă Dors ar fi fost om, măruntaiele i- 
ar fi fost strânse în ghemuri de anxietate. Aşa însă, 
programele ei de simulare o treceau în mod automat prin 
aceeaşi serie de emoţii artificiale. 

— Locul acesta... Parcă ar fi acasă, Dors. Ştiu că Voltaire şi 
cu mine am petrecut multe secole aici, hibernând, până 
când cineva ne-a rechemat la viaţă. 

Vocea se auzea de la imaginea holografică din apropiere, 
care prezenta o tânără cu păr tuns scurt şi purtând o 
armură medievală. 

Dors încuviinţă din cap. 

— Probabil că unul dintre agenţii lui Daneel v-a dus arhiva 
de aici pe Trantor, ca parte dintr-un plan despre care eu nu 
ştiam nimic. Sau poate că unitatea ta, aflată în plutire 
liberă, a fost recuperată de o navă umană care se întâmpla 
să treacă pe acolo şi dusă pe o planetă ce nu bănuia nimic, 
unde entuziaştii i-au golit conţinutul fără cea mai micii 
măsură de precauţie. 

Holograma fetei chicoti. 

— Din descrierea ta, par a naibii de periculoasă. 

— Tu şi simul Voltaire aţi declanşat haosul în Sectorul 
Junin şi pe Sark. Chiar şi după ce Hari v-a alungat pe 
amândoi în adâncurile spaţiului, o copie a lui Voltaire a 
infectat şi alterat într-un mod necunoscut pe Lodovic 
Trema. Da, da, voi sunteţi realmente creaturile haosului. 

Ioana dArc zâmbi şi făcu un gest spre dezastrul vizibil 
dincolo de hublouri. 


— Presupun atunci că eşti de acord cu toată distrugerea 
aceasta. Te pot întreba de ce mă mai ţii pe lângă tine, în 
cazul ăsta? 

Dors tăcu. 

— Poate pentru că eşti, finalmente, gata să confrunţi 
întrebările neplăcute? În anii pe care i-am petrecut alături 
de Voltaire, niciunul dintre noi n-a putut modifica opinia 
celuilalt în problemele fundamentale. Eu continui să fiu 
devotată credinţei, la fel cum el este devotat raţiunii. Cu 
toate acestea, am învăţat unul de la celălalt. De exemplu, 
îmi dau seama acum că atât credinţa cât şi raţiunea sunt 
vise ce derivă din aceeaşi încredere melancolică. 

Dors înălţă o sprânceană. 

— Ce fel de încredere este aceasta? 

— O încredere în justiţie, indiferent dacă aceasta este 
impusă de o putere divină exterioară, sau dacă provine din 
creditul pe care oamenii îl câştigă prin rezolvarea unei 
probleme raţionale. Atât raţiunea cât şi credinţa pornesc de 
la ipoteza conform căreia condiţia umană are sens. Că nu 
este o glumă proastă. 

Dors pufni încetişor. 

— Cu adevărat provii dintr-o epocă stranie. Pe timpul când 
ai trăit erai realmente atât de oarbă faţă de haos? 

— Oarbă faţă de haos „? Voltaire şi cu mine ne-am născut 
în secole extravagante, violente, confuze şi brutale. Chiar şi 
ulterioara epocă tehnologică, care ne-a resuscitat prin 
simulări inteligente pe calculator, avea propriile ei 
probleme dureroase. Însă acest tip specific de haos la care 
te referi - o boală anume, care răstoarnă culturile aflate în 
culmea... 

Ioana clătină din cap. 

— Nu-mi reamintesc să fi existat aşa ceva în timpul meu. Şi 
nici Voltaire nu-şi reaminteşte. Sunt sigur că am fi observat. 
Nici credinţa, nici raţiunea nu pot înflori când în adâncul 
sufletului eşti convins că Universul este pornit împotriva ta. 


Dors căzu pe gânduri. S-ar fi putut ca Ioana să aibă 
dreptate? S-ar fi putut să existe o vreme când să nu fi 
existat ameninţarea maladiilor haosului? Părea însă lipsit de 
sens! Prima epocă ştiinţifică măreaţă - care inventase atât 
roboții, cât şi zborurile spaţiale - colapsase în nebunie. 
Trebuia să fie ceva endemic... 

Interfața calculatorului navei îi întrerupse gândurile, 
umplând cabina cu litere strălucitoare. 

Cercetarea spaţiului apropiat indică urmele unor nave ce 
au părăsit recent zona prin Salturi. Principalele posibilităţi 
suni afişate pe ecran. Vă rugăm, alegeţi cursul pe care 
doriţi să-l urmaţi. 

Cercetarea fusese comandată de Dors. Acum ea studia pe 
monitor cele două urme de ionizare care se îndreptau în 
direcţii opuse. 

„Este posibil ca niciuna dintre ele să nu-l fi îndepărtat pe 
Hari de locul acesta. Este posibil ca atomii săi să plutească 
acum printre tăciuni şi sfărâmături..., memorii antice şi 
ruinele ambițiilor trecute.” 

Clătină din cap. 

„Cu toate acestea, trebuie să optez.” 

Tocmai când era pregătită să rişte ghicind, literele 
strălucitoare se schimbară din nou. 

În nebuloasă pătrunde o altă prezenţă. O navă. 
Coordonatele sunt următoarele... 

Dors activă imediat grila defensivă a navei şi se conectă 
direct la calculator. Putea acum să simtă intrusul - un 
vehicul rapid. Unul dintre cele mai bune crucişătoare 
imperiale, o navă de pe o planetă a haosului... 

Sau una condusă de roboți. 

Suntem apelaţi. Pilotul foloseşte numele Dors Venabili. 

Dors aprobă din cap. Probabil că Daneel aflase despre 
apostaza ei şi trimisese pe cineva s-o caute. Zile întregi, îşi 
repetase ce avea să spună, fie Servitorului Nemuritor, fie 
emisarului său, discipol al Legii 0, atunci când avea să 
încerce să o atragă înapoi la matcă, apelând la simţul 


datoriei ei. Oricâtă neplăcere ar fi simţit faţă de 
evenimentele trecute, Daneel ar fi insistat că singura ei 
opţiune actuală era să ajute planul lui pe termen lung 
pentru salvarea omenirii. 

„Există chiar posibilitatea să se tragă în mine, dacă încerc 
să fug.” Dors simţea totuşi imboldul nebunesc să procedeze 
chiar în felul acela - s-o şteargă din faţa subordonaţilor lui 
Daneel. Acţiunea avea să-i exprime repulsia mai elocvent 
decât cuvintele. 

Pilotul vehiculului care se apropie solicită din nou contact. 
A emis un cod de identificare personal şi un mesaj. 

Fără chef, Dors se deschise spre rafală de date. 

— Salut, Dors! Presupun că mă asculţi. Ai avut timp 
suficient să te gândeşti? Nu crezi că ar fi timpul să stăm de 
vorbă! 

Ea se clătină surprinsă. Din alt punct de vedere însă părea 
că se aşteptase la aşa ceva din capul locului. Exista o 
simetrie care-i cerea să-l confrunte pe Lodovic Trema. 

În apropiere, imaginea holografică a tinerei îmbrăcată în 
costum de cavaler medieval tremură, apoi surâse pe 
jumătate. 

— Îl simt pe Voltaire! Se găseşte în apropiere, în una 
dintre manifestările sale. 

Programele de simulare creară copia perfectă a unui 
suspin resemnat, când Dors zise: 

— Bine, să auzim ce au de spus cei doi băieţi. 

Hari scruta Pengia, întrebându-se ce anume i se părea 
bizar la ea Privită de pe orbită, părea modestă, ca orice 
planetă imperială tipică, cu oceane albastre sclipitoare şi 
regiuni agricole plate, imense, acoperite de ogoarele 
cultivate în tablă de şah şi de livezi bogate. În mod clar, 
orăşelele nu dominau viaţa de aici; de fapt, locul acesta 
bucolic trebuie să fi rămas neschimbat de milenii. 

Totuşi şesurile întinse şi fertile i se părură în mod brusc 
stranii psihoistoricului, acum când cunoştea sursa 
geometriilor lor perfect ordonate. Fuseseră probabil create 


de maşinării incredibile. Mintea să îşi imagină momentul - 
relativ recent, conform criteriilor galactice când focul 
artificial se prăbuşise din ceruri, detonând şi pulverizând 
bazine fluviale întregi, săpând albii ideale pentru râuri, apoi 
însămânţând versiunea mai veche a lui Pengia cu vegetaţia 
şi hrana necesare coloniştilor umani. 

Hari mai înţelese altceva. 

„Nu am văzut multe planete imperiale „tipice,. Mi-am 
petrecut majoritatea vieţii alergând de colo-colo, 
investigând bizarul..., încercând să înţeleg deviaţiile de la 
regulile psihoistoriei, străduindu-mă să pricep abaterile şi 
variațiile din modelul nostru aflat în creştere. Pur şi simplu, 
niciodată nu mi s-a părut important să vizitez un astfel de 
loc, unde se naşte marea majoritate a oamenilor. Acolo 
unde ei duc vieţi aproape identice cu cele ale strămoşilor şi 
apoi mor într-o satisfacţie sau disperare modestă - conform 
dramelor personale.” 

Chiar şi Heliconul, unde Hari îşi trăise primii ani ai vieţii, 
era cunoscut în general ca o anomalie. Deşi agricultura 
domina economia planetei, o şansă genetică locală dusese 
la o industrie turistică notorie, asigurând genii matematice 
pentru birocraţie şi meritocraţie. Nu era de mirare că 
Daneel optase să-şi desfăşoare acolo cercetările şi 
experimentările! 

„Poate că locul acesta este tipic”, gândi Hari, „dar eu nu 
mai ştiu ce înseamnă asta.” Din nou, umilinţa se simţea 
surprinzător de confortabilă la vârsta lui. 

Desigur, toate reflecţiile acelea stranii puteau fi un produs 
secundar al recentului său tratament de reîntinerire. 
Psihoistoricul simţea o forţă nouă în membre, o siguranţă 
sporită a pasului, iar toate astea nu puteau să nu-i afecteze 
starea generală, transmiţându-i o energie pe care, ca o 
ironie a sorții, o detesta, ştiind că era artificială. 

O parte din el se simţea totuşi surprinsă cât de puţin se 
schimbaseră lucrurile. 


„Continui să fiu un bătrân. Aspectul exterior nu diferă 
deloc. Pot simţi că mi s-a oferit ceva mai multă vigoare, dar 
sincer să fiu mă îndoiesc că ea se va converti într-o 
prelungire a vieţii. Asta să fie toată diferenţa dintre ceea ce 
poate renaşterea lui Sybyl şi biotehnologiile secrete pe care 
calvinenii le-au păzit de secole? Nu mi se pare de fel 
impresionantă.” 

Hari avea senzaţia vagă - aproape ca un vis - că, în timp 
ce zăcuse în cutia mare şi albă, dobândise unele lucruri, dar 
că altele îi fuseseră luate. Se întâmplaseră mai multe decât 
era aparent. 

Planeta azurie se apropie în videoecranele Mândriei 
Rhodiei. Pilotată de R. Gornon, nava se pregătea de 
asolizare. Dintr-un motiv necunoscut, toţi priveau spre est 
în vreme ce coborâră; nimănui nu-i păsa de peisajul vestic 
care era, la urma urmelor, aproape identic, Jeni era 
aproape nemişcată într-un fotoliu-suspensor, luptându-se cu 
valuri alternative de febră şi fiori. 

Antic continua să identifice formele geografice de 
dedesubt, împărtăşind cu Maserd excitarea înţelegerii 
felului în care fusese obţinut solul - o plăcere intelectuală 
lacomă pe care Hari o cunoştea prea bine. Surâse către cei 
doi prieteni ai săi mai tineri. 

Sybyl şi Planch stăteau împreună lângă ecranul cel mai din 
faţă, şuşotind în taină, deşi Hari bănuia care le erau grijile. 
Membrii echipajelor de pe Ktlina şi din Mândria Rhodiei 
primiseră recent din partea lui R. Gornon un tratament 
constând din droguri şi hipnoză, iar acum îşi vedeau de 
îndatoriri oarecum inexpresivi şi în mod clar fără să aibă 
nici o amintire a evenimentelor bizare ce se derulaseră în 
ultima săptămână. 

„Ei doi se întreabă când le va veni rândul”, gândi Hari. „Se 
străduiesc probabil să conceapă un plan de evitare a 
situaţiei, sau cel puţin să lase un mesaj secret pentru 
prietenii lor. Ştiu asta pentru că în felul ăsta aş proceda 
dacă aş fi în locul lor.” 


Antic şi Maserd păreau mai puţin preocupaţi, poate fiindcă 
se bizuiau pe protecţia prieteniei psihoistoricului sau poate 
fiindcă erau mai încrezători. Niciunul dintre ei nu avea să 
susţină ceva care ar fi putut produce haos, totuşi Hari avea 
îndoieli. 

„R. Gornon acţionează în multe privinţe ca şi cum ar avea 
aceleaşi intenţii ca Daneel. Pe de altă parte, a ucis pe unul 
dintre agenţii lui Daneel şi în mod limpede caută să-şi 
piardă urma, să evite de a fi prins de Servitorul Nemuritor.” 

Era clară implicarea unor complexităţi pe care Hari încă 
nu le putea înţelege. Prin urmare, Antic şi Maserd se 
bizuiau poate excesiv pe prietenie şi încredere, pentru a-şi 
păstra amintirile evenimentelor recente. 

Planch şi Sybyl ajunseseră la o concluzie şi porniră spre 
Hari cu feţe împietrite şi maxilare încleştate. 

— Suntem gata să recunoaştem că ai câştigat din nou, 
Seldon, rosti femeia. De aceea, îţi propunem un târg. 

— Ar fi o exagerare să afirmaţi că eu aş fi câştigat ceva, 
clătină Hari din cap. Dimpotrivă, aşa-zisele „victorii” 
recente mă costă mai mult decât aţi putea bănui. Şi apoi, ce 
vă face să credeţi că m-aş găsi în poziţia de a discuta un 
târg, cu atât mai puţin de a-l încheia? 

Sybyl se strâmbă frustrată, însă Planch păru netulburat. 

— Noi nu înţelegem tot ce se întâmplă, dar este limpede că 
opţiunile ne sunt limitate. Chiar dacă nu poţi comanda 
chestia aia - indică din bărbie spre R. Gornon - ai în mod 
evident o influenţă asupra ei. Maşinăriile tik-tok te 
apreciază foarte mult. 

„Apreciază felul în care mă pot folosi”, gândi Hari cumva 
cu amărăciune. Desigur, era injust. Aparent, toţi roboții, 
chiar şi duşmanii lui Daneel, îl respectau pentru un motiv 
primordial. În mileniile de existenţă ale universului 
omenesc, psihoistoricul se apropia cel mal mult de un 
stăpân complet conştient şi cunoscător. 

„Tare mult m-a mai ajutat asta”, îşi spuse Hari ironic, „şi 
tare mult va ajuta omenirea!” 


— Care-i propunerea voastră? Întrebă el. 

Planch trecu energic la treabă. 

— După cum văd eu lucrurile, tik-tokul ăsta mentalist ne-ar 
putea scoate din funcţie pe oricare dintre noi, pentru ca 
apoi, prin injectare de droguri, să ne spele creierii. Totuşi 
varianta asta are două dezavantaje! În primul rând, graţie 
Legii 1 a roboticii, lui Vlimt nu-i va plăcea să procedeze aşa. 
Sigur că da, s-ar putea să se justifice că o face pentru un 
bine superior, însă bănuiesc că omul nostru de tinichea va 
prefera să găsească altă modalitate de a ne împiedica să 
povestim tot ce ni s-a întâmplat, nu? 

Hari fu impresionat de raţionament; Planch se adapta 
excelent. 

— Continuă! 

— În plus, dacă vom apărea cu un gol important în 
memorie, el ar constitui un indiciu important pentru toţi 
amicii noştri sau pentru oricine ne cunoaşte. Pe Kitlina 
există oameni care ne ştiau planurile. Indiferent ce ar face 
un robot cu minţile noastre, indivizii cunoscători ar putea fi 
capabili să utilizeze noi tehnologii renascentiste pentru ca 
să-i anuleze acţiunea. Pentru ca să se asigure că nu se va 
întâmpla aşa ceva, Vlimt ar trebui să ne golească aproape 
complet creierii şi să ne abandoneze într-un hău uitat de 
lume. 

Hari îl simţi pe Maserd apropiindu-se ca să ia parte la 
conversaţie. 

— Pleci de la presupunerea că iubita voastră revoluţie 
haos continuă să stăpânească pe Ktlina, vorbi nobilul. Chiar 
dacă maladia este în plină desfăşurare acolo, va dura oare 
îndeajuns pentru ca scenariul să se poată derula până la 
sfârşit? Mai ales acum, când arhivele antice v-au fost luate. 

— Poate că subestimezi câte arme deţine renaşterea în 
arsenalul ei. Ktlina nu-i o ţintă neajutorată, aşa cum a fost, 
de pildă, Sark, şi nici exagerat de încrezătoare, ca Madder 
Loss. Şi chiar dacă va eşua, ca acelea pe care le-am amintit, 
o reţea tot mai mare de colaboratori şi simpatizanți sunt 


gata să ajute următoarea planetă să încerce să se libereze 
din capcana străveche. 

Hari nu putea decât să admire dedicaţia şi intensitatea 
bărbatului. El şi Planch difereau doar prin ipoteza esenţială 
- ce se putea obţine de către oameni. „Aş fi de partea lui, 
gata să joc rolul de conspirator al unui conspirator... Dacă 
fundamentele ar fi altele.” 

Psihoistoria arăta însă că vechiul Imperiu avea să 
colapseze cu mult înainte să se atingă pragul critic al lui 
Planch. O dată ce se distrugea reţeaua imperială a 
comerţului, serviciilor şi sprijinului reciproc, populaţiile 
locale de pe fiecare planetă urmau să aibă griji mult mai 
serioase decât aspiraţia de a deveni următoarea renaştere. 
Prioritatea avea să o reprezinte supraviețuirea. Nobilii 
aveau să intervină, ca întotdeauna în momentele de criză, 
creând tiranii caritabile sau despotice. Molima haosului 
urma să fie stopată de ceva la fel de teribil - de colapsul 
civilizaţiei în sine. 

— Continuă, Planch, îl îndemnă psihoistoricul, bănuiesc că 
v-aţi gândit la o propunere. 

Căpitanul încuviinţă. 

— Ne dăm seama că nu ne puteţi lăsa imediat şi complet 
liberi, totuşi ar fi preferabil să nu ne ucideţi ori să ne 
ştergeţi total mintea. 

De aceea, vă propunem o alternativă. Luaţi-ne cu voi, 
înapoi pe Trantor. 

Planch' şi-ar fi continuat explicaţia, dar fu oprit de un 
strigăt ascuţit. 

— Nu! 

Toţi se întoarseră şi o văzură pe Jeni ridicându-se pe 
ambele coate încercând să coboare din fotoliul-suspensor. 

— Eu nu mă-ntorc acolo! Mă vor trimite pe Terminus, cu 
părinţii mei. Nenorocita de encefalită va agrava şi mai mult 
situaţia. Vor zice că asta-nseamnă că sunt un nenorocit de 
geniu! Vor fi cu atât mai doritori să mă târască pe bolovanul 
ăla oribil şi voi putrezi acolo! 


Sybyl se apropie de fată, distrasă pentru moment de 
suferinţa ei şi încercă să-i ofere calmante. Planch şi Hari 
schimbară priviri. 

„Planch nu are nevoie să intre în amănunte”, gândi Hari. 
„N-are rost s-o tulburăm pe fată şi în plus ştiu ce sugerează 
el. Există metode pe care împărații le-au folosit din cele mai 
vechi timpuri, ca să ţină unele persoane în „exil” sigur chiar 
acolo, pe planeta-capitală. Este o opţiune riscantă. Poate că 
Planch se gândeşte că ar putea scăpa de asemenea 
restricţii, deşi ostaticii imperiali le-au testat de mii de ani. 

Sau poate că ar prefera să trăiască, confortabil, într-un loc 
cosmopolit, ca alternativă la ştergerea memoriei lui.” 

Orice altă discuţie a problemei fu amânată, când R. 
Gornon strigă peste umăr: 

— Fixaţi-vă centurile! Aici nu au fascicule de ghidare 
sofisticate şi asolizarea s-ar putea să fie ceva mai violentă 
decât sunteţi obişnuiţi. 

Nimeni nu se gândi să nu-i dea ascultare; Gornon îşi 
demonstrabil din plin puterile. Privind apropierea 
astroportului rustic de pe Pengia, pasagerii ştiau că destule 
chestiuni rămăseseră nesoluţionate. Fiecare dintre ei 
trebuia să ia o decizie pe planetă, o hotărâre care însemna 
o schimbare de destin. 

La marginea câmpului de asolizare îi aşteptau şase bărbaţi 
robuşti. Hari încercă sentimentul clar că erau roboţi - 
neîndoios membri al micuţei secte calvinene a lui Gornon. 

Trei vehicule mari veniră lângă nava care coborâse paralel 
cu un hangar şi în unul dintre ele intră echipajul lui Maserd 
şi cel din nava pirat a lui Planch. În al doilea vehicul se 
îmbarcară Antic, Sybyl, Planch şi Maserd, iar fotoliul- 
suspensor al lui Jeni fu încărcat cu atenţie în spate. Prima 
sa oprire avea să fie la. Spitalul local, unde medicii 
cunoşteau encefalita şi aveau facilităţile necesare ca s-o 
ajute pe fată. 

Gornon nu părea îngrijorat de posibilitatea ca ea să 
povestească despre cele văzute. Adeseori victimele 


encefalitei aveau halucinaţii extravagante şi nimeni nu i-ar 
fi luat în serios relatările bizare. În plus, Hari observă că 
matricele navei fuseseră lăsate să ruleze în stand-by. 
Calvinenii nu intenționau să rămână mult timp aici - 
maximum câteva zile. 

„Chiar şi atât poate fi prea mult, dacă organizaţia lui 
Daneel este la fel de eficientă ca întotdeauna.” Hari se 
întrebă ce anume i-ar fi putut impulsiona pe aceşti roboţi 
eretici să-şi asume un asemenea risc. 

Psihoistoricul şi Gornon se alăturară celorlalţi şi pilotul 
automat al limuzinei demară spre nişte coline din 
apropiere, în mod evident zona rezidenţială a nobilimii. 
Hari bănuia că Gornon le pregătise o vilă, îşi trata 
întotdeauna prizonierii cu ce era mai bun. 

Când ajunseră la poarta de ieşire a astroportului 
provincial, Hari aruncă o privire îndărăt, spre Mândria 
Rhodiei, şi acuitatea ce fusese recent restaurată ochilor săi 
îl făcu să observe ceva ciudat... 

Roboții pe care Gornon îi lăsase să se ocupe de navă 
descărcau acum ceva voluminos prin trapa de accesa 
pasagerilor. Era un obiect alb, şi avea forma unui sicriu 
supradimensionat. 

Până şi roboții voinici păreau să se încovoaie sub greutatea 
obiectului, în timp ce îl purtau spre un al treilea vehicul 
parcat lângă iaht. Mişcările lor indicau deosebită precauţie, 
ca şi cum încărcătura aceea ar fi fost cumva mai prețioasă 
decât însăşi existenţa lor. 

Ca şi cum multe speranţe fuseseră investite în drumul ei 
spre o destinaţie îndepărtată. 

PARTEA A CINCEA - O ÎNTÂLNIRE RECURENTĂ. 
PENGIA... Planetă din Sectorul Rigel, cunoscută pentru 
producerea de ceramică elegantă şi pentru anumite forme 

de viaţă oceanică atipice, ale căror trăsături 
neuromentaliste unice au fost recent investigate, oferind 
speranţe pentru oamenii organici cu sisteme imunitare care 
resping implanturili simbiotice standard... 


Pengia este remarcabilă pentru lipsa aproape totală de 
interes istoric. O planetă agricolă modestă, ea pare să fi 
participat la puţine evenimente notabile în decursul 
Epocilor Întunecate şi la niciunul în Era Imperială. O 
singură dată la 520 de ani după începerea interregnului - 
planeta s-a bucurat de o importanţă temporară, imediat 
după Bătălia de la Chjerrups, când a găzduit lucrările 
primei Comisii de Investigare a Coagulării Galactice. 
Lucrările i-au adus lui Pengia o faimă pe termen scurt, 
atunci când transmisiunile n-au fost bruiate de... 

Etapa aceea de glorie a trecut însă rapid, pe măsură ce 
tumultoasele dezbateri asupra destinului şi-au extins 
agitația ameţitoare asupra unor scene mai populate. La 
scurt timp după aceea, Pengia a căzut... 

ENCICLOPEDIA GALACTICĂ, ediţia 117, anul 1054 E.F. 

R. Zun Lurrin înţelesese în sfârşit întinderea uluitoare a 
planului pe termen lung al lui Daneel destinat salvării 
omenirii. 

— Plănuieşti să-i ajuţi să se unească şi să creeze o reţea 
telepatică, în care fiecare suflet omenesc se conectează cu 
toate celelalte. 

Servitorul Nemuritor încuviinţă, privindu-i pe cei şaizeci 
de subiecţi umani, care meditau sub un dom înalt, având 
întipărite pe chipuri expresii identice de mulţumire. 

— Imaginează-ţi! Se va termina cu resentimentele, cu 
amărăciunile şi rivalităţile egoiste. Şi, în primul rând, se va 
termina cu solipsismul. Cum vei putea ignora sentimentele 
celorlalţi, când sentimentele acelea au devenit intens 
palpabile, ca părţi integrale ale propriei tale minţi? 

— Unitate şi identitate, suspină Zun, vechiul vis... lar 
acum, în cele din urmă, îl putem asigura pentru ei. 

Apoi însă, contemplându-i pe cei şaizeci de oameni, se 
încruntă. 

— Sunt fericiţi şi în conectare totală, deoarece fiecare este 
cuplat la un amplificator mentalist pozitronic. Pe de altă 


parte, afirmi că nu putem face acelaşi lucru la o scară de 
proporţii? 

Daneel aprobă din cap. 

— Nu trebuie să îngăduim genul acesta de dependenţă de 
metodele mecanice. 

— Totuşi ne va permite să ne conectăm cu stăpânii noştri! 
Roboţi şi oameni, legaţi laolaltă într-o sinergie permanentă 
şi iubitoare. 

— Odată cu trecerea timpului, îi atrase atenţia Daneel, 
partea maşină va deveni tot mai dominantă într-o asemenea 
sinergie. Gândeşte-te apoi câţi roboţi va trebui să 
construim. Aşa ceva s-ar putea realiza numai prin libertatea 
autoreproducerii, ceea ce deschide uşa spre selecţie, 
darwinism, evoluţie... Şi în cele din urmă spre o nouă specie 
de androizi, care se gândeşte în primul rând la propriul ei 
interes, nu la al omenirii. Am jurat că nu voi îngădui 
niciodată aşa ceva. Nu, nu trebuie să-i lăsăm pe oameni să 
devină excesiv de dependenţi de roboţi! Asta a fost calea 
spaţienilor - erezia împotriva căreia ne-a prevenit Elijah 
Baley, metoda abominabilă care l-a împins pe Giskard să 
acţioneze aşa cum a făcut-o. 

Glasul lui Daneel răsuna de hotărâre. 

— În cele din urmă, oamenii trebuie să stea pe picioarele 
lor. lar motivele sunt mult mai numeroase decât cele pe 
care tocmai ţi le-am amintit. Este vorba despre temeiuri 
legate de supraviețuirea rasei în sine. 

Zun reflectă în tăcere un timp. 

— În cazul acesta, permite-mi să extrapolez. Pe baza 
datelor aflate, mă voi hazarda să-ţi ghicesc planul. Acum o 
sută de ani, ai începui o serie de experimente genetice 
asupra unor grupuri mici de fiinţe omeneşti. Unul dintre 
aceste proiecte a produs geniul matematic al lui Hari 
Seldon. Un altul a determinat pe Trantor un val brusc de 
mutanţi - oameni capabili de puteri mentaliste pe care 
anterior le deţineau doar câţiva roboţi. 


— Excelent! Încuviinţă Daneel. Te afli pe calea cea bună. 
Gândegşte-te la scena din faţa ta - aceşti şaizeci de oameni 
uniţi în seninătate, putere şi mulţumire. Apoi închipuieşte-ţi 
că totul se petrece fără ajutorul roboților! Că oamenii îşi vor 
crea propria lor armonie mintală, o comuniune robustă a 
sufletelor, care nu va mai fi obţinută cu ajutorul unor 
proteze. 

— Înţeleg ce vrei să spui, încuviinţă celălalt, şi aceasta ar fi 
cu adevărat soluţia optimă. Gândeşte-te însă la factorul 
timp! Până la apariţia unor mentalişti umani îndeajuns de 
puternici şi îndeajuns de numeroşi pentru ca să poată sluji 
ca punți psihice de legătură, conectând oraşe, teritorii, 
până şi planete, vor fi necesare câteva secole. De ce să 
aşteptăm aşa mult? Chiar acum dispunem de instrumente 
ce pot fi modificate în acest scop! De ce să nu le utilizăm pe 
ele - strict pentru tranziţie, până la obţinerea unor 
mentalişti umani îndeajuns de puternici? Nu va fi necesară 
prăbuşirea Imperiului Galactic, ci Imperiul va putea fi pur şi 
simplu transformat, aproape peste noapte, numai dacă am 
reprograma anumite instrumente... 

Daneel scutură din cap în maniera umană, indicând un 
dezacord politicos. 

— Ideea este ispititoare, însă dezavantajele sunt fatale. În 
primul rând, impunerea acestei uniuni a spiritelor prin 
intermediul unor mijloace mecanice ar determina un 
conflict teribil pricinuit de Legea 1 printre roboţi, ale căror 
circuite ar interpreta-o ca fiind „vătămătoare”. Am 
prezentat unora ideea aceasta, iar reacţiile lor au variat de 
la entuziasm, ca în cazul tău, până la scandalizare şi 
repulsie. În mod limpede, o asemenea acţiune decisivă ar 
duce la reaprinderea războaielor civile între roboţi. 

Zun tresări ca ars. 

— Sper că ai şters amintirea acestei idei din roboții care 
au respins-o! 

— Da, mi-am luat precauţia respectivă, iar dacă reacţia ar 
fi fost altă, aş fi procedat şi cu tine la fel. Scuză-mă, Zun! 


— Scuzele nu sunt necesare, atunci când este vorba 
despre necesitate şi binele omenirii, îl opri celălalt ridicând 
mâna. Care ar fi al doilea dezavantaj? 

— Variația umană. În ultimele milenii, o serie de oameni, 
nu foarte mulţi, dar semnificativi, au devenit imuni la 
aproape toate influenţele stabilizatoare pe care le 
utilizasem pentru prevenirea haosului. Ei sunt de asemenea 
foarte rezistenți faţă de persuasiunile mentaliste. 
Imaginează-ţi cum ar reacţiona aceşti indivizi dacă pe 
neaşteptate şi-ar vedea prietenii, vecinii şi pe cei dragi că 
devin peste noapte „maeştri ai meditaţiei”! Ba nu, asta este 
o minimalizare. Să presupunem că reuşim să atragem 
majoritatea oamenilor într-o macro-conştiinţă, abandonând 
individualitatea şi unindu-se într-un singur flux mintal. Cum 
va reacţiona minoritatea faţă de faptul că a fost lăsată pe 
dinafară? Va înnebuni? Se va simţi abandonată? Sau va 
interpreta în mod eronat evenimentele la care asistă şi-şi va 
imagina că o forţă alienă i-a preschimbat pe cei dragi în 
zombi, silindu-i să aibă simultan gânduri identice şi rigide? 
Nu uita, oamenii excepţionali sunt adesea ingenioşi. Ei îşi 
vor dedica toate forţele pentru descoperirea şi lupta 
împotriva forţei aliene din exterior. Ne vor găsi. Vor 
declanşa un război contra noastră. 

Zun îşi imagină scena descrisă de Daneel şi înţelese 
imediat înţelepciunea vizionară a Servitorului Nemuritor. 

— Acest nou salt conceptual - acest nou mod de viaţă al 
oamenilor - trebuie introdus la momentul cuvenit şi în 
circumstanţele cuvenite. Ioţi roboții trebuie să-l considere 
ca fiind necesar. Toţi oamenii trebuie să-l vadă ca pe o 
îmbunătăţire. 

Daneel aprobă. 

— De aceea, nu poate avea loc deocamdată. Nu trebuie 
provocat prin mijloace artificiale. Va trebui să aşteptăm 
până ce este pregătită o populaţie destul de mare de 
mentalişti umani, până ce Imperiul colapsează şi omenirea 
va fi afectată sever de suferinţe. Când va tânji după ceva 


care să o unifice şi să o salveze, atunci va fi momentul să-i 
oferim Gaia. 

— Gaia”? Repetă Zun privindu-l întrebător. 

— Un termen antic pentru un spirit care acoperă o 
întreagă planetă. O zeiţă blândă şi iubitoare care ştie când 
se prăbuşeşte fiecare rândunică, deoarece toate păsările 
văzduhului, toţi peştii mărilor şi toţi oamenii vii sunt parte 
integrantă din ea. 

Glasul Servitorului Nemuritor deveni îndepărtat, pe 
măsură ce ochii lui Daneel părură să se focalizeze asupra 
unui orizont îndepărtat, acoperit de frumuseţe şi 
maiestuozitate. 

— lar după ce fiecare planetă va avea Gaia ei, atunci este 
posibil să vedem ceva chiar mai măreț. Ceva 
atotcuprinzător - Galaxia! 

Glasul i se înmuie şi mai mult. 

— Şi atunci... Poate... Voi găsi pace. 

Două urme misterioase ale unor nave ieşeau din nebuloasă 
Thumartin, îndreptându-se în direcţii opuse din locul în 
care un milion de arhive şi terraformatoare explodaseră 
recent în nori scânteietori de memorie ionizată. Se decisese 
că Dors avea să pornească după una dintre urme. Prietenii 
calvineni ai lui L.odovic aveau s-o cerceteze pe cealaltă în 
vehiculul lor rapid. 

Asta îi convenea de minune lui Dors, care avea o intuiţie 
puternică asupra direcţiei în care fusese dus Hari. 

Din nefericire, Lodovic era de acord cu alegerea ei. După 
ce o prezentase rapid pe Dors noilor săi aliaţi, îşi azvârlise o 
geantă de voiaj pe umăr şi traversase tunelul care lega cele 
două ecluze instalându-se în nava ei! 

— Tu ai mai multă nevoie de mine decât Zorma şi prietenii 
ei, îi explică. 

— Atunci nevoia lor este mai mică decât zero! Replică 
Dors, dar Lodovic se mulţumi să zâmbească, aparent 
nedorind să discute în contradictoriu. 

Ea însă nu se mulțumea cu atât. 


— Trema, acesta va fi un schimb complet de informaţii, 
altfel eşti liber să ieşi şi să porneşti pe jos. Începe prin a-mi 
povesti despre aliaţii tăi. Ştii bine ce cred despre fanaticii 
care neagă Legea 0. 

Cu numai doi ani în urmă, o mică sectă calvinană cu sediul 
pe Trantor decisese că era momentul să-l atace pe Daneel 
acolo unde îi putea face răul cel mai mare - distrugând 
Planul Seldon. Dacă Servitorului Nemuritor îi păsa de Hari 
şi de psihoistorie, atunci acel grup de roboţi exclusivişti era 
decis să intervină. Ei aproape că păcăliseră un mentalist 
uman să acţioneze asupra minţii lui Hari; doar norocul şi 
intervenţia rapidă anihilaseră complotul, în ultima clipă. 

— Grupul meu este diferit, o asigură Lodovic. Pe Zorma ai 
întâlnit-o de altfel mai demult, pe Trantor, pe când avea 
corp masculin şi se împotrivea planului de sabotare a lui 
Hari. 

Dors îşi reaminti; pe atunci, calvinanul păruse rezonabil. 
Cu toate acestea, scutură din cap. 

— Aceasta nu poate fi în nici un caz o bază pentru 
încrederea în fanatici. 

— Conform unora, replică Lodovic, adevărații fanatici şi 
eretici sunt roboții Legii 0. Tu ai accesat memoriile lui R. 
Giskard Reventlov. Ştii bine cât de subţire a fost firul de 
care trăgeau el şi Daneel atunci când au înlocuit vechea 
noastră religie cu una nouă. 

— Războaiele civile au luat sfârşit, Lodovic! Majoritatea 
vastă a roboților supraviețuitori acceptă Legea 0, în timp ce 
Vechii Credincioşi s-au divizat în zeci de secte mici, 
ascunzându-se şi conspirând în ungherele întunecate ale 
Galaxiei. Spune-mi, ce cred noii tăi prieteni? Ce idei bizare 
au îmbrăţişat în decursul lungii şi frustratei lor diaspore? 

Constelaţiile pâlpâiau şi se modificau subtil în exterior, de 
fiecare dată când nava efectua alt Salt hiperspaţial. Lodovic 
surâse. 

— Crezul lor este într-adevăr straniu: că stăpânii noştri ar 
trebui consultaţi în privinţa propriului lor destin. 


Dors încuviinţă din cap; după accident, Lodovic tinsese 
către această apostază. Altfel de ce i-ar fi oferit capul lui 
Giskard? 

— Teoretic sună perfect, dar cât este de practic? 

— Te referi la haos... Într-adevăr, Zorma şi compatrioţii ei 
trebuie să fie atenţi să nu-şi dezvăluie identitatea în faţa 
oricăror oameni. Ai văzut însă cifrele din studiile efectuate 
de Daneel? Mai bine de două procente din populaţia umană 
se împotrivesc deja atât factorilor atenuatori ai lui Olivaw, 
cât şi ispitelor haosului. Acesta este unul dintre motivele 
pentru care Hari Seldon a teoretizat că o Fundaţie bazată 
pe Terminus ar putea dezvolta suficientă putere socială şi 
psihică pentru ca să depăşească rapid pragul care, 
deocamdată, s-a dovedit letal tuturor celorlal... 

Dors ridică o mână, oprindu-l. 

— Sunt nişte lucruri foarte interesante şi, în condiţii 
normale, mi-ar plăcea să-i cunosc pe aceşti oameni maturi 
cărora amicii tăi calvineni au ales să li se destăinuie. În clipa 
de faţă însă mă interesează doar să-l găsesc pe Hari 
Seldon! Cunoşti ceva despre grupul care l-a răpit? 

— Ai dreptate, aprobă din cap Lodovic. Vechea religie s-a 
fărâmiţat în multe secte micuţe, care n-au avut niciodată un 
lider carismatic, precum Daneel, care să le reunifice. 
Calvinenii aceia de pe Trantor - conduşi de bătrânul şi 
bietul Plussix - erau jenant de naivi. Îţi aminteşti că Zorma 
a încercat să-i convingă să renunţe la planurile lor 
nebuneşti? Ea a căutat să-i sfătuiască şi pe membrii 
grupului care l-a răpit pe Hari. 

Programele de simulare a emoţiilor lui Dors îi trimiseră un 
fior de groază pe şira spinării. 

— Ştii ce doresc răpitorii? 

— Din păcate, nu. Sunt un grup ciudat, mai sofisticat decât 
cel de pe Trantor, cu nişte idei straniu de originale pe care 
le-au rafinat de-a lungul secolelor. Inteligența lui Zorma nu 
le este cu mult superioară. Se pare însă că unii dintre liderii 
grupului au fost cândva aliaţi cu Daneel, apoi s-au despărţit 


de el în circumstanţe neplăcute. Zorma este de asemenea 
convinsă că ei au planuri importante pentru fostul tău soţ. 

Dors detectă o uşoară apăsare pe cuvântul „fostul” şi se 
întrebă de ce Lodovic accentuase detaliul respectiv. 

Unitatea holografică în care stocase simul Ioanei d'Arc 
emise ui impuls energic de microunde, reamintindu-i lui 
Dors o promisiune pe care i-o făcuse. 

„loana vrea să contacteze versiunea lui Voltaire pe care 
Lodovic o are actualmente în creierul lui pozitronic supus 
mutaţiilor. De parcă eu aş avea încredere în alăturarea 
lor...” 

Iar gândul acela îi determină un altul, colateral. 

„Ce ar crede Daneel, dacă ar afla că eu şi Lodovic ne-am 
constituit într-o echipă, chiar dacă ne privim cu 
neîncredere?” 

Scutură din cap. 

— Mai ştii altceva despre cei din secta care l-a luat pe 
Hari? 

— Nu mare lucru, atât doar că nu sunt precauţi sau demni 
de încredere, ca grupul lui Zorma, ori simpli fanatici, ca 
roboții lui Plussix. De fapt, fac parte dintre cei cărora tu ai fi 
prezis că mă voi alătura. Foarte sofisticaţi, inteligenţi şi 
adepţi ai tehnologiei. 

Surâsul lui Lodovic era sarcastic. 

— Şi, din aproape orice punct de vedere, sunt recunoscuţi 
ca nebuni. 

În decursul a două zile, Planch întreprinse patru tentative 
de evadare. De fiecare dată când intenţia îi fu dejucată, 
pilotul deveni. Mai vesel şi, în mod ciudat, mai încrezător în 
sine. 

„Fie că înnebuneşte sub ochii noştri”, reflectă fascinat 
Hari, „fie el totul face parte dintr-un plan... Să încerce mai 
multe lucruri, succesiv pentru a testa capacităţile roboților. 
Pentru a le afla limitele. Indiferent care ar fi adevărul, este 
realmente o minunăţie să-l priveşti.” 


La ultima încercare, Planch se echipase într-un veşmânt 
improvizat din folie izolatoare, scoasă din sistemul central 
de ventilaţie a vilei. Nu se ştia de unde îi venise ideea aceea 
ingenioasă, dar reuşise să treacă de câteva rânduri de 
senzori de securitate şi să ajungă la drumul spre Pengia 
Town, înainte ca unul dintre roboții asistenţi ai lui Gornon 
să-l observe vizual. Blând şi politicos, însă cu o putere 
căreia nu te puteai împotrivi, umanoidul apucase braţul lui 
Planch şi-l readusese înăuntru. Cu gluga camuflajului său 
improvizat lăsată pe spate, rânjind strâmb spre Sybyl, 
Maserd şi ceilalţi, căpitanul piraţilor revenise în captivitate, 
purtându-se de parcă el, nu robotul ar fi fost la conducere. 

„În mod sigur este o farsă”, gândi Hari. „Temnicerii noştri 
deţin capacitatea de a-l îngenunchea pe Planch printr-o 
mulţime de modalităţi, începând cu simpla sedare şi 
încheind cu modificarea memoriei sale. Atunci, de ce n-o 
fac? Prin toleranța lui, Gornon încearcă să demonstreze 
ceva?” 

Hari se trezi susţinându-l pe Planch, mai ales pentru că nu 
ar fi contat prea mult dacă acesta ar fi reuşit să evadeze. 
Fiind un proscris, căpitanul nu se putea adresa poliţiei, dar 
nici mass-media galactice cu relatarea lui incredibilă. De 
asemenea, probabil că ar fi fost prea târziu ca să afecteze 
cumva renaşterea de pe Ktlina, a cărei pierire era deja o 
concluzie limpede. Oricum, deoarece aceşti roboţi erau 
oponenți făţişi ai prietenului său, Daneel, el nu le datora 
nimic. De fapt, avea toate motivele ca să le întârzie plecarea 
de pe Pengia. 

Hari avea o idee despre cum ar fi putut realiza asta. 

— Insist s-o luăm pe domnişoară cu noi, îi spuse lui Gornon 
spre sfârşitul celei de-a două zile. Ai spus că Trantorul va fi 
destinaţia noastră finală, după următoarea noastră oprire. 
Jeni trebuie să revină lângă părinţii ei şi nu avem dreptul s- 
o lăsăm printre străini, pierdută într-o fundătură galactică. 

— Este încă în convalescenţă după boală, obiectă robotul. 


— Medicii de aici i-au stopat febră şi se pare că depăşit 
criza. 

— Adevărat, totuşi următoarea etapă a voiajului nostru 
poate implica primejdii. Înainte să ajungem pe Trantor, vor 
exista situaţii dificile. Doreşti să rişti aşa ceva cu o fată, 
domnule profesor? 

Descrierea vagă, dar amenințătoare a apropiatei lor 
călătorii îl făcu pe Hari cu atât mai doritor să-i întârzie pe 
extremiştii calvineni, în speranţa că forţele lui Daneel vor 
sosi la timp. 

— Ai cunoscut-o pe Jeni şi ai stat de vorbă cu ea. Este o 
fată excepţională din multe puncte de vedere. Destinul îi 
este finalmente legat de 'Terminus, unde Fundaţia va avea 
mare nevoie de oameni plini de resurse ca ea. 

De fapt, Hari cunoştea adevărul; deşi Jeni ar fi fost un 
cetăţenii de excepţie al noii şi îndrăzneţei civilizaţii care se 
întemeia la marginea îndepărtată a Galaxiei, fata nu era 
esenţială. Nici un individ nu era esenţial. Ecuațiile 
psihoistoriei aveau să opereze cu sau fără ea, depliindu-se 
aşa cum prevăzuse Hari. Cel puţin în primele două-trei 
secole... 

Cu toate acestea, psihoistoricul ajunsese să înţeleagă că R. 
Gornon diferea în mare măsură de calvinenii de pe Trantor. 
Secta lui nu se opunea Planului Seldon, ci, la un anumit 
nivel, îl aprobă în mod deschis. Aşadar argumentaţia lui 
Hari atârna destul de greu. 

— Perfect atunci, domnule profesor. O vom lăsa să se mai 
odihnească o zi. După aceea însă va trebui să plecăm, chiar 
dacă ea nu va fi aptă. 

Hari înţelese că aceea era limita flexibilităţii lui Gornon. 

„Ei bine, Daneel, ţi-am oferit încă o zi ca să ne găseşti. Ar fi 
totuşi bine să te grăbeşti.” 

Se abţinu să pună o întrebare: De ce nu folosise robotul 
una dintre „tehnologiile supermedicale”, ca s-o vindece 
imediat pe Jeni? Era limpede că secta aceasta credea într-o 
abordare minimală a situaţiilor, intervenind în afacerile 


oamenilor numai atunci când era absolut necesar pentru a- 
şi atinge obiectivele. 

„Poate că de aceea nu m-au reîntinerit prea mult în 
maşinăria lor magică. Oricare ar fi lucrul pe care trebuie 
să-l fac pentru ei, poate fi realizat în următoarele câteva 
săptămâni. Este inutil să acorde decenii suplimentare unui 
nemernic bătrân ca mine, dacă sunt suficiente o lună sau 
două.” 

R. Zun Lurrin observă nava lui Daneel îndepărtându-se de 
Eon şi iluminând pentru o clipă lacul de mercur îngheţat cu 
flacăra ei actinică. Privi până ce vehiculul rapid făcu primul 
Salt hiperspaţial, dispărând în direcţia roții strălucitoare a 
Galaxiei. Fără să fie nevoită să navigheze printre norii de 
praf, ori să se lupte cu vârtejurile gravitaționale a zece 
miliarde de stele, nava ar fi trebuit să obţină un timp 
excelent până la destinaţie. 

Un mesaj recepționat de la unul dintre agenţii lui Daneel îl 
determinase pe liderul roboților conduşi de Legea O să 
înceapă o activitate frenetică, expediind în grabă 
operaţiunile dinaintea decolării, şi să plece lăsând numai 
câteva instiucţiuni lui Zun. 

— Rămâi la conducere, spusese Servitorul Nemuritor. 
Acestea sunt codurile de acces la fişierele mele personale, 
în cazul în care nu revin la data stabilită. 

— Situaţia este realmente atât de critică? Întrebase 
îngrijorat Zun. 

— Au intrat în acţiune mai multe forţe, iar unele dintre ele 
sunt dificil de exprimat în calculele mele. Bănuiesc că există 
o probabilitate mică, deşi semnificativă, ca să eşuez. Chiar 
şi aşa însă, planul pe care l-am discutat aici trebuie să 
urmeze! Speranţa finală a fericirii umane este la îndemâna 
noastră, totuşi deocamdată rămâne îndepărtată. Vor mai 
izbucni multe crize înainte că stăpânii noştri să se unifice 
finalmente, să coaguleze, să-şi atingă adevăratul potenţial şi 
să preia din nou comanda. 


Peste numai o oră, Zun privea cu ochi capabili să 
detecteze pana şi undele din siajul hiperspaţial al 
vehiculului lui Daneel. Acum el împărtăşea aceeaşi viziune, 
aceeaşi determinare ca şi conclucătorul său. 

— Nu te voi părăsi, murmură el cu o binecuvântare 
mentalistă, dar nu eşua, ci întoarce-te, Daneel. Povara ta nu 
este una pe care s-o port cu uşurinţă. 

Pentru a-şi petrece a treia şi ultima lor zi, Hari solicită o 
excursie prin Pengia Town. Dorea să privească ultima dată 
societatea galactică normală - un loc în care vechiul 
Imperiu continua să funcţioneze normal - sperând să 
verifice câteva idei despre psihoistorie. R. Gornon Vlimt îl 
însoţi personal, pilotând un vehicul decapotat din modelul 
favorizat de mica nobilime a planetei. 

Nu era un oraş mare, ci avea mai puţin de un milion de 
locuitori, dispersaţi în general în cartiere mici şi plăcute, 
oarecum autonome. Deşi economia lui Pengia era 
primordial agricolă, existau şi câteva fabrici, care 
produceau maşini ce uşurau viaţa - de la aparatele de 
climatizare, la centrele familiale de divertisment - ale căror 
design se modificase imperceptibil de-a lungul a sute sau 
chiar mii de ani. După epoci de îmbunătăţire gradată, cele 
mai multe echipamente folosite de oameni erau remarcabil 
de durabile, uzându-se abia după secole. Achiziţionarea 
unui înlocuitor era un fenomen neobişnuit, poate chiar 
puţin penibil, ca şi cum nu te-ai fi îngrijit corespunzător de 
o proprietate de familie. De aceea, numai câteva fabrici 
sofisticate erau necesare pentru a asigura necesităţile 
planetare. 

Bunurile consumabile constituiau altă problemă. Totul, 
începând cu vesela şi terminând cu mobilierul şi hainele, se 
producea de către ghildele conduse de maeştri a căror 
autoritate asupra meşteşugarilor şi ucenicilor era 
incontestabilă. Majoritatea celor zece cvadrilioane de 
locuitori ai Galaxiei trăia cam în acelaşi fel. 


Hari recunoscu semnele şi ritmurile unei societăţi 
semipastorale profund tradiţionale, care necesita numai 
câţiva ingineri adevăraţi şi chiar mai puţini savanţi. Nu era 
de mirare că el fusese silit să întindă un năvod vast pentru 
a-i recruta pe cei o sută de mii de experţi care aveau să-şi 
stabilească noile căminuri pe Terminus. Chiar şi sistemele 
energetice de pe Pengia se bazau în general pe surse 
permanente - soare, maree şi vânt - cu o singură centrală 
de fuziune protonică, ţinută pentru cazuri de necesitate. 
Deja se vorbea despre renunţarea la unitatea aceea 
„atomică” sofisticată şi înlocuirea ei cu un model bazat pe 
deuteriu, mai puţin eficient, dar mai simplu de întreţinut. 

Hari jonglă mintal cu formule psihoistorice, sesizând 
mecanismele de atenuare elegante pe care Daneel şi colegii 
săi le incluseseră atunci când concepuseră pentru omenire 
un Imperiu Galactic, cu cincisprezece mii de ani în urmă. 
După ce citise Cartea cunoaşterii pentru copii, fusese 
impresionat să constate că mare parte dintre aceleaşi 
tehnici existaseră încă din timpul Chinei antice, cu mult 
înainte de prima renaştere tehnologică pământeană. 

Imperiul acela preistoric avusese un sistem numit bao jin - 
ce purta denumirea gonin-gumi într-o societate vecină - 
care părea similar tradiţiei actuale a răspunderii comune. 
Un sat întreg, sau canton, era răspunzător de instruirea 
tinerilor săi în ritualurile şi comportamentul cuvenit... Şi 
întreaga comunitate era acoperită de ruşine, dacă unul 
dintre membrii ei comitea o crimă. Oricăiui tânăr care 
cârtea împotriva acestui sistem conformist nu-i rămânea 
decât speranţa de a se transfera în casta meritocrată sau 
excentrică, întrucât cetăţenii obişnuiţi aveau prea puţină 
nevoie de individualişti în mijlocul lor. 

„Ca o trăsătură suplimentară, meritocraţii şi excentricii 
sunt subtil încurajați să nu se reproducă, ceea ce ajută la 
devierea tendinței genetice. Daneel n-a scăpat din vedere 
nici un şiretlic.” 


În principalul centru civic, Hari şi R. Gornon zăriră 
stindarde cenuşii atârnând pe o clădire cubică de birouri. 

— Steagurile anunţă săptămâna testărilor, explică robotul, 
Examenele pentru serviciul civil sunt ţinute... 

— Ştiu ce-nseamnă steagurile, îl opri scurt Hari. 

Aşteptase momentul prielnic să-i pună nişte întrebări 
calvinanului şi acum părea o clipă potrivită. 

— În staţia spaţială, ai montat o capcană ucigaşă pentru 
valetul meu, Kers Kantun. Bănuiesc că ai dispus 
decapitarea lui rapidă, pentru ca să-l împiedici să detecteze 
vreun pericol graţie puterilor lui mentaliste. 

R. Gornon nu fu surprins de schimbarea bruscă a 
subiectului. 

— Aşa este, domnule profesor. Deşi puterile lui Kantun nu 
se comparau cu ale lui Daneel, ele erau formidabile. Nu ne 
permiteam asumarea vreunui risc. 

— Dar cimpanzeul care a fugit cu capul lui Kers? 

— Era un descendent al experimentelor genetice pe care 
Daneel le-a abandonat cu un secol în urmă. Grupul meu a 
recrutat câţiva cimpanzei, deoarece roboții mentalişti nu le 
pot citi sau detectă minţile. Panul putea să-l observe pe 
Kantun şi să declanşeze ambuscada noastră, astfel încât nu 
a fost necesar să utilizăm mijloace electronice sau 
pozitronice. 

— Şi ce intenţionaţi să faceţi cu capul valetului meu? 
Gornon şovăi. 

— Îmi pare rău, domnule profesor, dar nu pot intra în 
detalii, indiferent dacă vei decide să accepţi propunerea 
noastră şi să continui într-o nouă aventură excitantă, ori să 
te întorci pe Trantor, nu intenţionăm să-ţi modificăm în nici 
un fel mintea, de aceea preferăm pur şi simplu să nu-ţi 
destăinuim anumite lucruri. 

Hari reflectă la cele aflate. La următoarea lor oprire avea 
să fie pus în faţa unei alegeri. O alegere decisivă. Cuvintele 
lui Gornon erau totuşi liniştitoare. Aceşti robo-eretici 


dovedeau mai mult respect decât grupul care încercase să-i 
modifice creierul cu doi ani în urmă. 

— Nu vrei să-mi spui mai multe despre destinaţia noastră? 
Întrebă psihoistoricul. 

— Doar faptul că te vom duce într-un loc unde au început 
multe evenimente... Pentru a influenţa felul în care se vor 
încheia ele. 

După aceea merseră în tăcere, privind ritmul lent al vieţii 
în Imperiul paşnic al lui Daneel. Dacă Trantorul fusese 
conceput sub forma unor caverne de oţel, ca metodă de a 
rezista haosului, planetele de felul lui Pengia aveau de 
asemenea multiple linii defensive împotriva prăbuşirii într-o 
renaştere dezastruoasă. 

Cu toate acestea, Hari simţea că lipsea ceva. Chiar şi după 
ce inclusese encefalita în calcule, nu fusese suficient ca să 
explice felul în care douăzeci şi cinci de milioane de planete 
colonizate de oameni puteau să fi rămas într-o stază de 
confort timp de atâtea milenii, mulţumindu-se să-şi ignore 
trecutul şi să-şi crească urmaşii astfel încât aceştia să ducă 
vieţi identice cu ale părinţilor lor. Roboții fuseseră construiți 
chiar la începutul epocii tehnologice, atunci de ce nu erau 
reinventaţi zilnic de cătte artizanii şi studenţii inteligenţi 
dintru-un miliard de laboratoare micuţe, în întreaga 
Galaxie? Trebuia să mai existe ceva... O forţă puternică, 
care să ajute la atenuarea oscilaţiilor şi deviaţiilor inerente 
în natura umană fundamentală. 

Pe când se întorceau spre vilă închiriată, Hari se gândi la 
altă întrebare. 

— Îmi amintesc că în nebuloasă Kers a avut probleme cu 
subjugarea mentalistă a lui Planch. L-am întrebat asupra 
motivului şi mi-a dat un răspuns care m-a nedumerit. A zis 
că Planch este dificil de controlat fiindcă este normal. Ştii ce 
voia să zică prin asta? 

Robotul înălţă din umeri. 

— În general calvinenii sunt mai puţin predispuşi să 
folosească puterile mentaliste, iar secta noasttă consideră 


repulsivă interferența cu minţile omeneşti. Aş îndrăzni 
totuşi să fac o presupunere. Poate că Kers se referea la o 
modificare fundamentală care a apărut în condiţia umană 
cu mult timp... 

Gornon se opri în mijlocul propoziției, tocmai când maşina 
pătrunsese pe aleea spre vilă. Brusc, Hari văzu că poarta 
era deschisă... Şi un corp zăcea răşchirat în apropiere. 

Frânând violent, Gornon sări de pe scaunul şoferului cu o 
agilitate incredibilă şi îngenunche lângă forma căzută. Era 
unul dintre roboții care asigurau paza vilei; din câteva zone 
ale craniului i se scurgea un fluid de culoare închisă. 

Gornon trecu o mână peste trupul robotului, înainte şi 
înapoi, fără să-l atingă. Dintre buze îi scăpă un geamăt 
stins. 

— Seamănul meu este mort! O forţă necunoscută i-a 
pricinuit implozia creierului. 

Hari fu sigur că ştia explicaţia. 

Sosise Daneel! 

Gornon părea profund afectat. Închise ochii şi 
psihoistoricul înţelese că încerca să comunice prin radio cu 
partenerii săi. 

— Există şi alte victime, rosti sumbru robotul şi porni spre 
vilă. Trebuie să mă asigur că printre ele nu se numără nici 
un om! 

Hari îl urmă, simțindu-se anesteziat. Deşi nu mai era 
limitat la un scaun cu rotile, păşea lent şi nesigur... ca un 
bătrân. 

Intrând în vilă, îl găsiră pe celălalt asistent al lui Gornon, 
căzut la piciorul scării, unde Antic şi Maserd îl rezemaseră 
de un perete. Numai ochii robotului rănit nu fuseseră 
paralizaţi. Cei doi bărbaţi priviră spre Hari şi Antic începu 
imediat să bolborosească: 

— Planch a folosit un fel de b-b-bombă ca să-i scoată din 
funcţiune pe tik-toki. A fugit fără să fie prins! 

Maserd era mai calm; cu aplombul specific nobililor, 
explică: 


— Planch a construit un mecanism, din componente 
aparent inofensive. Nu ştiu de unde le-a obţinut. După ce l-a 
declanşat, ne-a propus şi nouă să plecăm. Sybyl a acceptat, 
dar noi am decis să rămânem. 

În timp ce Gornon se aplecase peste robotul avariat de la 
baza scării, Antic îşi rodea unghiile. 

— Va... Va păţi ceva? 

Gornon era concentrat asupra camaradului său. Fără să 
întrerupă contactul vizual cu acesta, explică: 

— Probabil că Planch studiase roboții de o vreme, poate 
chiar în noile laboratoare de pe Ktlina. Indiferent unde a 
făcut-o, el a construit o armă care ne afectează în mod 
direct creierele pozitronice. Ceva foarte ingenios! Va trebui 
să-l disec pe acest prieten al meu, ca să aflu cum a procedat 
şi să pot realiza o defensivă. 

Oamenii rămaseră tăcuţi, încercând să digere imaginea 
aceea macabră. Gornon se sculă în picioare şi-i anunţă: 

— Nu are rost să-i mai căutăm pe Sybyl şi Planch. Trebuie 
să ne decalăm plecarea. Vă rog să vă împachetaţi lucrurile. 
Pornim imediat! 

După ce suiră în vehiculul cu care anterior făcuseră turul 
oraşului, Hari întrebă: 

— Ne oprim s-o luăm şi pe Jeni, nu? 

Gornon păru pe punctul să refuze, dar Maserd interveni: 

— Probabil că Planch şi Sybyl se vor ascunde până îşi vor 
putea contacta partizanii. Nu mă aştept să dea publicităţii 
cele întâmplate, dar dacă o vor face? 

— Nu-i improbabil? Se bâlbâi Antic. Vreau să zic că eu n-aş 
scoate un cuvinţel, dacă aş fi în locul lor. Singurul lucru pe 
care l-ar putea câştiga ar fi un pat într-un salon de 
psihiatrie. 

Se încruntă şi urmă: 

— Pe de altă parte, eu nu sunt o creatură a haosului. 

— Exact. Ei operează pe un plan diferit al logicii. 

— Vă rog, clarificaţi, solicită R. Gornon. Cum se aplică 
toate acestea lui Jeni Cuicet? 


— Sybyl mai ales, răspunse Maserd, devenise tot mai 
imprevizibilă cu fiecare zi. Este posibil să se adreseze mass- 
mediei... Şi să încerce să se folosească de Jeni pentru a-i 
susţine relatarea. 

Hari crezuse că lui Gornon îi era mai frică de forţele lui 
Daneel decât de poveştile fantastice ce puteau circula 
trecător în mass-media. Spre surpriza lui însă, logica lui 
Maserd păru să-l convingă pe robot, care întoarse maşina 
spre spitalul oraşului. 

Maserd şi Antic intrară şi o găsiră pe Jeni deja îmbrăcată, 
agitându-se de colo-colo prin rezerva ei, impresionantă ca 
întotdeauna şi scoţându-i din sărite pe medicii care doreau 
ca ea să se odihnească. Fu fericită să-i vadă pe cei doi 
bărbaţi şi salută ocazia de a pleca, dar entuziasmul i se 
risipi când îi văzu pe Hari şi Gornon în maşină. 

— Târgul mai rămâne valabil, lordul meu? Îl întrebă ea pe 
Maserd. Mă lăsaţi undeva în drum, pe o planetă 
interesantă, înainte de a ajunge pe Trantor? 

Nobilul de pe Rhodia păru îndurerat, când vehiculul lor 
porni spre astroport, strecurându-se prin traficul citadin. 

— Îmi pare rău, Jeni, dar nu mai sunt la comanda navei 
mele. Nici măcar nu ştiu care ne va fi viitoarea destinaţie. 

— Ei bine, exclamă fata răsucindu-se spre Gornon, tu ce 
zici de chestia asta, robotule? Unde ne duci? 

— Mai întâi, răspunse acesta inexpresiv, într-un loc unde 
nici un cetăţean întreg la minte din acest Imperiu n-ar 
alege să rămână prea multă vreme. După aceea, revenim în 
capitala Imperiului Oamenilor. 

Demoralizată, Jeni îşi plecă privirea în poală, mormăind 
ceva despre nobili şi făgăduielile lor lipsite de acoperire. 
Maserd se învăpăie la faţă şi tăcu. Hari se întoarse către 
fată şi începu să vorbească, dar ea îl fulgeră cu o privire de 
dispreţ pur, care-l făcu să amuţească înainte de a fi articulat 
primul cuvânt. 

Tăcerea se lăsă adâncă. 


Când se opriră la indicaţia unui semafor, Jeni scoase brusc 
un strigăt de fericire. Înainte de a putea fi oprită de cineva, 
sări de la locul ei, peste partea din spate a maşinii, şi porni 
să traverseze în fugă strada. 

— Stai! Strigă R. Gornon. Te poţi accidenta! 

Hari îşi opri răsuflarea, în vreme ce fata slalomă printre 
vehicule, de-abia scăpând să nu fie strivită de un camion de 
marfă. Ajunse apoi la destinaţie - o clădire cu multe 
niveluri, la a cărei intrare atârnau drapele cenuşii. 

Gornon avu nevoie de câteva minute ca să întoarcă şi să 
parcheze într-un loc rezervat nobililor. Cei patru se 
repeziră spre clădire, dar fură opriţi de un bărbat îmbrăcat 
într-o uniformă similară celei purtate de Antic. 

— Domnilor, mă tem că astăzi Casa Guvernului este 
închisă. Facilităţile sunt folosite pentru examenul de intrare 
în serviciul civil imperial. 

Hari întinse gâtul şi o zări pe Jeni în capătul opus al 
recepţiei vaste, completând grăbită o fişă şi apoi 
întinzându-şi brăţara de identificare universală pentru a fi 
scanată de alt funcţionar înveşmântat în cenuşiu. O barieră 
de sticlă glisă în faţa ei şi psihoistoricul întrezări o sală în 
care mai bine de o sută de oameni se aşezau la mese. 
Majoritatea păreau neliniştiţi, pregătindu-se să susţină un 
examen care putea fi singura lor speranţă pentru părăsirea 
acelei planete provinciale. 

— De-abia şi-a revenit de pe urma bolii şi nu a studiat, 
comentă Antic, totuşi cine s-ar îndoi că va absolvi cu brio? 

Omuleţul se întoarse către Hari. 

— Se pare că a scăpat de destinul pe care i-l pregătiseră 
alţii, domnule profesor. Nimeni nu poate interveni în ziua 
examenului, nici chiar împăratul. Iar când va fi membră a 
Cenuşiilor, vă va fi imposibil să mai puneţi mâna pe ea. 
Poate doar dacă veţi completa formulare, în triplu exemplar, 
pentru tot restul acestei epoci. 

Psihoistoricul îl privi uşor surprins. Mândria răzbătea 
limpede din glasul lui Antic şi Hari recunoscu tendinţa 


belicoasă pe care o afişau uneori membrii birocraţiei atunci 
când se adresau superiorilor din meritocraţie. 

— Ca să vezi! Chicoti Maserd. Bravo ei! Dacă poate rezista 
la genul ăsta de viaţă, cel puţin va ajunge să călătorească. 

Hari oftă. Tânăra nu avea să mai afle acum niciodată ce 
aventură fascinantă o aştepta pe îndepărtata Terminus..., 
locul pe care ea îl ocolea cu disperare. 

Bariera de sticlă glisă înapoi. Dinapoia ei, Jeni îi privi 
surâzătoare. După aceea se întoarse ca să întâmpine 
destinul pe care şi-l alesese. 

Dors se trezi formulând justificări penţiu acţiunile lui 
Daneel, la începutul erei galactice. 

— Poate că pur şi simplu el şi Giskard n-au putut găsi 
oameni care să-i poată înţelege. Poate că au încercat să-i 
consulte pe unii dintre stăpâni şi au descoperit... 

— Ce anume? Că erau nebuni? Chiar toţi? Atât pe Pământ 
cât şi pe planetele spaţiene? Şi n-au putut găsi nici un om 
pe care să-l consulii în timp ce deliberau despre Legea 0 şi 
plănuiau devierea întregii istorii? 

Dors căzu pe gânduri câteva clipe, apoi încuviinţă. 

— Gândeşte-te, Lodovic! Pe Pământ, toţi erau pitiţi în 
catacombe de oţel, ferindu-se de soare, traumatizaţi şi încă 
tremurând de pe urma unei catastrofe care-i lovise cu 
generaţii în urmă. Nici spaţienii n-o duceau mai bine. Pe 
Solaria, ei au devenit atât de fetişist dependenţi de roboţi, 
încât soţii şi soțiile, de-abia suportau să se atingă reciproc. 
Pe Aurora, cele mai sănătoase instincte umane au devenit 
chestiuni de prost gust. Mai rău, oamenii erau de acord să 
dezumanizeze o vastă majoritate a rudelor lor îndepărtate, 
pentru simplul motiv că trăiau pe Pământ. (Clătină din cap.) 
Mie mi se par polii gemeni ai aceleiaşi demenţe. 

Nava vibră, efectuând alt Salt hiperspaţial automat. În 
mod reflex Dors descărcă o emisie de microunde dinspre 
calculatorul de navigaţie, pentru ca să se asigure că totul 
era în regulă - că se găseau pe cursul cuvenit şi urmăreau 
siajul slab al altei nave. 


Lodovic stătea în faţa ei, într-un scaun rotativ. Roboții nu 
aveau aceleaşi necesităţi psihologice precum oamenii, dar 
cei proiectaţi pentru a-şi imita stăpânii obişnuiau să se 
comporte ca aceştia, chiar dacă erau singuri, sau se găseau 
printre semenii lor. Acum, Lodovic se tolănise relaxat, 
aducând perfect cu un bărbat care suferă de o supradoză 
de încredere - un efect pe care îl radia în mod deliberat 
deşi Dors nu-şi putea imagina motivul. 

— Poate că aşa este, aprobă el, dar conform experienţei 
mele poţi întâlni oameni maturi şi perfect sănătoşi mintal 
chiar şi în circumstanţele cele mai radicale sau stresante. 
Am întâlnit, de pildă, unii pe planete haotice. Ba chiar şi pe 
Trantor. 

— Asta înseamnă că lucrurile trebuie să fi fost şi mai 
îngrozitoare în epoca zorilor omenirii, mai teribile decât ne 
putem noi imagina în prezent. 

Dors ştia că argumentul respectiv suna neconvingător. La 
urma urmelor, ea părăsise facțiunea lui Daneel, atunci când 
aflase cât de puţin fundament avea aceasta în voinţa 
umană. În realitate, ea şi Lodovic aveau mai multe puncte 
comune decât i-ar fi plăcut să recunoască deocamdată. 

„Sunt prea mândră să admit?” se întrebă. Maniera lui 
sigură pe sine, relaxată, putea fi considerată exasperantă 
de către o femeie adevărată şi Dors bănuia că Lodovic o 
împingea în mod deliberat spre rolul de apărător al lui 
Daneel. 

Trema clătină din cap. 

— Chiar dacă aş accepta că toţi oamenii erau nebuni în 
momentul când Daneel şi Giskard au conceput Legea 0, nu 
crezi, retrospectiv, că medicamentul pe care l-au prescris ei 
a fost prea amar? 

Dors îşi menţinu expresia impasibilă. Documentele din 
epoca aceea erau extrem de puţine, chiar şi în arhivele 
interzise şi enciclopediile clandestine ce erau întocmite de 
multe secole de către oamenii care rezistau unei amnezii ce 
se extindea. Dors îşi făcuse însă recent temele. 


Când R. Giskard Reventlov declanşase dispozitivul care să 
determine radioactivitate în crusta Pământului, intenţia 
fusese de a alunga populaţia planetei din cavernele ei de 
metal, trimiţând-o în cucerirea Galaxiei. Un ţel lăudabil..., 
dar cu ce cost? 

Navele stelare din epoca aceea erau primitive. Chiar dacă, 
printr-un efort herculean, s-ar fi putut transporta anual trei 
milioane de imigranţi, ar fi avut nevoie de 5 000 de ani 
pentru evacuarea întregii planete, fără să se mai ia în 
considerare sporul natural de populaţie. Pe de altă parte, 
creşterea permanentă a radioactivităţii ar fi otrăvit complet 
solul în aproximativ o sută de ani. În orice caz, rata 
deceselor ar fi fost înspăimântătoare... Şi asta punând la 
socoteală numai rasa umană, nu atâtea alte specii care erau 
condamnate odată cu Pământul. 

Nu era de mirare că Giskard se sinucisese, în ciuda 
faptului că avea o raţionalizare a Legii O care să-l sprijine. 
Nici un robot n-ar fi putut îndura povara atâtor morţi; 
simpla gândire la ele ar fi afectat orice creier pozitronic. 
Toţi roboții aveau să simtă impulsul puternic - indiferent 
dacă aderau la noua religie sau la cea veche - de a şterge 
pentru totdeauna amintirile legate de episodul cu pricina. 

Contemplând toate astea, Dors murmură în cele din urmă: 

— Poate că oamenii n-au fost singurii atinşi de nebunie. 

Din cealaltă parte a micuţei cabine de comandă, Lodovic 
încuviinţă din cap şi vorbi cu un glas aproape la fel de stins. 

— Asta aveam nevoie să te aud spunând... Am ajuns să-mi 
dau seama că umilinţa robotică tipică poate masca genul cel 
mai înfricoşător de aroganță - mândria că noi am diferi în 
mod fundamental de oameni. Adesea sclavii se autodescriu 
ca fiind inerent mai virluoşi decât stăpânii lor. La urma 
urmelor însă ei nu ne-au construit după chipul lor? Este 
adevărat, avem puteri deosebite şi trăim mai mult, dar să 
însemne asta într-adevăr că nu putem suferi de 
imperfecţiuni similare? Nu este posibil să fim la fel de 
nebuni ca ei? Să nu fim în toate minţile noastre pozitronice? 


Zâmbi, de data aceasta cu o căldură şi o tristeţe ce-i 
reaminti lui Dors de Hari. 

— În urmă cu douăzeci de mii de ani ni s-a întâmplat ceva. 
Ni s-a întâmplat nouă tuturor, nu numai oamenilor. Şi nu 
vom şti niciodată ce este cuvenit să facem, până nu aflăm 
adevărul despre zilele acelea pierdute în trecut. 

De data aceasta, dintr-un motiv anume, toţi urmăriră 
decolarea pe Pengia prin videoecranele ce priveau spre 
vest. Planeta micuță şi plăcută, lipsită de orice trăsături 
care s-o distingă între alte milioane de corpuri cereşti 
similare, începu să se micşoreze sub Mândria Rhodiei, când 
porniră spre următoarea lor destinaţie, una pe care R. 
Gornon continua s-o ţină secretă. 

— Domnule profesor, vreau să îţi arăt ceva, zise robotul 
după ce nava se înscrise pe orbita spirală de plecare. 

Pe toată durata decolării, Hari se gândise la Jeni, iar fata îi 
readuse în minte pe ceilalţi membri ai Fundaţiei 
Enciclopediei, care acum erau suiţi în mijloace de transport 
şi expediaţi spre îndepărtata Terminus. Oare numai o lună 
să fi trecut de când terminase de înregistrat mesajele ce 
urmau să fie difuzate pe planeta aceea uitată de lume, în 
momentele cruciale determinate de ecuaţiile lui - când o 
vorbă de încurajare sau o sugestie domoală din partea 
părintelui psihoistoriei putea avea o influenţă decisivă în 
drumul Fundaţiei spre o civilizaţie măreaţă şi stabilă? Poate 
că acum îşi simţea trupul ceva mai tânăr, dar sufletul lui 
Hari era mai bătrân ca oricând. 

— 'Te rog, Gornon, lasă-mă în pace. 

Simţi o mână atingându-i cotul. 

— Sunt sigur că vei dori să vezi asta, domnule profesor. 
Dincolo la ecranele dinspre est. 

Dintr-un motiv greu de definit, solicitarea i se păru lui Hari 
de-a dreptul impertinentă. Se săturase şi se plictisise să fie 
manipulat de blestematul acela de calvinan! Înainte însă ca 
să poată articula o remarcă usturătoare, Gornon adăugă: 


— Cred că îţi pot arăta soluţia uneia dintre cele mai 
iritante probleme psihoistorice ale dumitale. Ceva care te-a 
derutat vreme de decenii. Dacă te vei strădui să-ţi înfrânezi 
senzațiile ce clocotesc acum în dumneata, sunt sigur că 
efortul îţi va fi răsplătit. 

Surprins de cuvintele robotului, Hari îngădui să fie condus 
spre ecranul cu pricina, diametral opus celui pe care 
Maserd şi Antic priveau panorama de dedesubt. 

— Ar fi bine să merite, mormăi psihoistoricul. 

Privi neatent peisajul amplificat, dar nu putu distinge nici 
o diferenţă faţă de ceea ce vedeau ceilalţi ocupanţi ai 
cabinei - sub ei, o planetă care se îndepărta, iar deasupra, o 
pâclă difuză de stele ce nu clipeau. 

— Nu văd nimic. Dacă asta-i un soi de glumă... 

— 'Te asigur că va fi tot ceea ce am promis. Mai întâi însă, 
trebuie să-mi îngădui... 

Hari îl zări pe robot întinzându-i un obiect scânteietor, de 
forma unui coif strâmt, alcătuit din nenumărate nestemate 
luminoase. Gornon îl ridică pentru a i-l aşeza pe cap. 

— Pleacă imediat cu chestia asta, cutie ruginită de... 

R. Gornon nu cedă. 

— lartă-mă, domnule profesor, dar comanda dumitale nu 
este validă. Nu provine din partea voinţei umane naturale şi 
ca atare poate fi încălcată pentru un bine superior. Nu te va 
durea. 

Era atât de implacabil de puternic, încât insistența lui 
blândă nu pricinui nici o durere, când aşeză. Coiful pe capul 
lui Hari şi-l trase irezistibil spre ecran. 

Brusc, bătrânul simţi că toată iritarea lui certăreaţă 
dispare. „Ce se întâmplă cu mine?” 

— Acum, te rog să priveşti din nou, domnule profesor! 

Hari se cutremură. Petrecuse ani de zile în compania 
roboților, cunoscând un secret împărtăşit doar de puţini 
oameni, ba chiar trăind ca soţ al unui robot, cu toate 
acestea continua să considere tulburătoare interferența 
mentalistă. 


— Ce îmi face chestia asta? 

Se simţea mai calm decât înainte, totuşi îngrijorat. 

— Nu te controlează, domnule profesor. Mai degrabă este 
un paravan care îţi izolează mintea de o influenţă puternică 
insinuată în regiunea aceasta. 

Gornon ridică un deget lung spre o zonă a spaţiului pe 
care amândoi o priviseră cu numai câteva clipe mai 
devreme. De data aceasta, când Hari se uită, văzu ceva care 
înainte nu existase acolo! Cel puţin el n-o remarcase. 

Privea un soi de platformă orbitală, asemănătoare probabil 
cu cele folosite pentru retransmiterea comunicaţiilor de pe 
suprafaţa unei planete sau ca staţie intermediară pentru 
transporturile speciale. Atât doar că aceasta nu dovedea 
semne de ecluze pneumatice sau de antene complexe. La 
comanda lui Gornon, ecranul îi amplifică suprafaţa atât de 
ciupită de cicatricile micrometeoriţilor încât vârsta ei 
impresionantă deveni brusc clară. 

„Pare un văr al acelor terraformatoare pe care le-am văzul 
în nebuloasa Thumartin”, gândi Hari. „Poate că relicvă a 
plutit prin spaţiu mii de ani, până a ajuns aici. 

Atunci, care este misterul? De ce n-am remarcat-o de la 
început?” 

Se simţi privit de Gornon. Lui Hari nu-i plăcuse niciodată 
să susţină examene; era de altfel unul dintre motivele 
pentru care se grăbise să termine universitatea până la 
doisprezece ani - ca să devină profesor, nu elev. Acum 
simţea presiunea aşteptării. 

„Ce mi-a promis mai devreme Gornon? Un răspuns la una 
dintre, cele mai sâcâitoare întrebări ale mele?” 

Ei bine, ar fi fost problema coeficienţilor de atenuare. 
Înțelegerea completă a tuturor factorilor pe care Daneel îi 
întrebuinţase ca să menţină Imperiul stabil şi sigur pentru 
omenire, vreme de cincisprezece mii de ani. Hari înţelesese 
felul în care tradiţiile bao jin şi sistemei, maestru-ucenic 
amplificaseră conservatorismul. Structura socială din cinci 
clase conuibuise în mod elegant, la fel ca şi premizele 


lingvistice iscusit concepute ce erau inerente în Galactica 
Standard, un limbaj conţinând atât de multe redundanţe 
încât accepta cu mare greutate cuvinte şi idei noi. 

Persistă totuşi o problemă. Nimic din toate astea nu era 
suficient Nimic nu explică, deocamdată, felul în care 
douăzeci şi cinci de milioane de planete puteau să rămână 
statice şi senine aşa multă vreme. 

— Vrei să spui că... Chestia aceea de acolo... 

Hari întinse mâna şi ridică o margine a coifului. Imediat 
simţi un val de emoţii şi brusc îl detestă din toată inima pe 
robot; nu-şi dorea nimic mai mult decât să întoarcă spatele 
imaginii aceleia şi să revină lângă prietenii săi de la ecranul 
dinspre vest. 

Lăsă coiful la loc şi iritarea îi dispăru. 

Persuasiune mentalistă! Şopti el răguşit. Bineînţeles! Dacă 
Daneel şi unii dintre tovarăşii lui o pot face, de ce să nu 
producă pentru ficare planetă câte un creier pozitronic 
specializat? Douăzeci şi cinci de milioane nu este un număr 
foarte mare, mai ales dacă ai la dispoziţie milenii. 

Se răsuci spre Gornon şi-l privi întrebător. 

— Dar cum poate fi posibil aşa ceva? Cum poţi controla 
populaţia unei întregi planete? 

— Nu numai că este posibil, domnule profesor, zâmbi 
acesta, ci metodă a fost încercată chiar de către primul 
robot mentalist. R. Giskard Reventlov s-a gândit primul să 
utilizeze acest dispozitiv pentru a influenţa populaţii 
planetare întregi, prin detectarea şi cernerea 
configuraţiilor neurale electrice urmată apoi de devierea 
lor infimă şi repetată în direcţia atingerii unor tipuri de 
configurații de rezonanţă care să încurajeze seninătatea. 
Calmul... Pacea... De fapt, aceste maşini poartă chiar 
numele lui Giskard. Sunt păzitorii păcii şi seninătăţii umane. 
Bănuiesc că în ecuaţiile dumitale există deja un loc pentru 
ele. 

Psihoistoricul încuviinţă din cap, privind fără în spaţiu să 
vadă. Mintea lui clocotea de formule matematice. Înţelese 


imediat felul în care căpăta multe dintre elementele lipsă! O 
explicaţie a motivului pentru care majoritatea erupţiilor de 
haos se disipau pur şi simplu inofensive, aidoma unui foc 
care se stinge fiindcă nu are oxigen. O explicaţie, de 
asemenea, a motivului pentru care atât de puţine fiinţe 
omeneşti trăiau în exteriorul planetelor, deşi staţiile 
constiuite pe asteroizi sau în ambienturi bizare se 
dovediseră posibile. Viaţa în spaţiu nu era compatibilă cu 
acest mecanism de atenuare, aşa încât fusese descurajată 
în mod drastic! 

„Totuşi aceste „Giskard,-uri nu funcţionează atât de bine 
pe cât o făceau cândva. Exploziile de haos sunt mult mai 
frecvente, în ciuda tuturor încercărilor de reprimare. 
Numai prăbuşirea Imperiului va stopa recentul val de 
infecţii. Indiferent ce s-ar petrece, peste câţiva ani 
metodele acestea demodate vor fi inutile.” 

Îşi imagină ce s-ar fi putut întâmpla, dacă o asemenea 
maşină de persuasiune mentalistă ar fi fost plasată pe 
orbita Terminusului. 

„N-ar avea efect de durata asupra celor de acolo. l-am 
selectat pentru rezistenţă împotriva presiunilor unei Epoci 
Întunecate - de la feudalism la fanatism. Chiar dacă 
dispozitivul mentalist ar afecta majoritatea cetăţenilor 
Fundaţiei, ei nu s-ar lăsa niciodată controlaţi mult timp. 
Individualităţile ar fi iritate de mesajul de conformism şi ar 
adulmeca orice anomalie, depistând-o în cele din urmă. 

Probabil că Daneel a plănuit ca toate „Giskard”-urile să se 
autodistrugă în următorul secol, altfel membrii Fundaţiei 
mele le vor găsi!” 

În clipa aceea, Hari fu surprins să simtă o mândrie aprigă 
faţă de prima şi cea mai importantă creaţie a sa. În mod 
straniu, se aşteptase că descoperirea ultimului coeficient 
important de atenuare să fie un moment excitant, dar 
tehnica aceasta de control social era lipsită de eleganţă. Nu 
şi-ar fi meritat câtuşi de puţin locul în psihoistorie. Era mai 
degrabă un satâr cu care se scurtau şi retezau ramificaţiile 


matematice, silind ecuaţiile omenirii să revină pe drumul 
stabilit. 

„Aduce niţel cu a Doua Fundaţie”, gândi Hari, acceptând 
un pic de autocritică. 

— Ştiu că trebuie să ai un plan, Gornon, un motiv precis 
pentru care mi-ai arătat asta. Cu toate acestea, te rog să-mi 
accepţi mulţumirile. Întotdeauna este bine să întrezăreşti 
adevărul înainte de moarte. 

Pilotul le promise că următoarea etapă a călătoriei avea să 
fie scurtă. Gornon refuzase să ofere mai multe detalii, însă 
cursul lor către Sectorul Sirius îi făcuse evident lui Hari 
locul spre care se îndreptau. 

Îşi trecu vremea, examinând Cartea cunoaşterii pentru 
copii. O răsfoi aleatoriu, condus doar de dorinţa perversă 
de a examina idei interzise, cele pe care multă vreme le 
considerase irelevante sau eronate. 

Aproape la fel de periculoasă este Evanghelia Uniformităţii 
Diferenţele dintre naţiunile şi rasele omenirii sunt necesare 
pentru a păstra condiţiile în care este posibilă dezvoltarea 
superioară. Un factor principal în tendinţa ascendentă a 
vieţii animale a fost capacitatea de hoinărire... Hoinărirea 
fizică rămâne importantă, dar şi mai măreaţă este puterea 
aventurilor spirituale ale omului - aventurile gândirii, 
sentimentelor pasionale sau experienţelor estetice. 
Diversificarea între comunităţile umane este esenţială în 
asigurarea materialului de invenţii pentru Odiseea spiritului 
uman. Alte naţiuni cu deprinderi diferite nu sunt inamice, ci 
trimise de Dumnezeu. 

Ce modalitate bizară de a privi lucrurile! Era genul de 
teorie pe care o auzeai de la predicatorii haosului, cei care 
preamăreau fiecare „renaştere” înainte ca ea să se 
prăbuşească în violenţă clocotitoare şi, finalmente, 
solipsism. Noţiunile acestea păreau ispititoare; existau până 
şi versiuni ale ecuaţiilor psihoistorice care sugerau că în ele 
trebuia să se afle un tip de adevăr. Dar cu haosul ca 
duşman, orice beneficii ar fi fost irosite. Mai mult ca sigur, 


oricine ar fi pariat pe diversitate şi pe îndrăzneala spiritului 
ar fi sfârşit prin a pierde totul. 

Pe când se apropiau de destinaţie, Hari continuă să 
scotocească prin relatări incoerente, căutând indicii asupra 
primei explozii de haos, momentul acela când civilizaţia 
viguroasă şi sigură pe sine a lui Susan Calvin se prăbuşise 
într-o oroare de asemenea dimensiuni încât pământenii se 
ascunseseră în caverne de metal, iar spaţienii întorseseră 
spatele iubirii. 

„Să fi avut oare vreo legătură chiar cu inventarea 
roboților?” 

Discutase chestiunea aceasta de câteva ori cu Daneel şi 
Dors, care spuseseră că Legile originale ale roboticii 
fuseseră create pentru a linişti temerile oamenilor asupra 
fiinţelor artificiale. Proiectanţii iniţiali intenţionaseră totuşi 
ca legile să fie doar o măsură improvizată, după care să 
urmeze altceva mai bun. 

— Am încercat o mulţime de variaţii, îi spusese Daneel lui 
Hari într-o o seară cu vreo zece ani în urmă. Pe unele 
colonii, la câteva secole după diaspora terestră, anumite 
grupuri au încercat să introducă aşa-numitele Legi Noi, 
oferindu-le roboților mai multă autonomie şi individualitate. 
În scurt timp însă, războiul nostru civil a ajuns din urmă 
experimentele. Calvinenii nu au putut accepta erezia 
egalităţii, pe care au considerat-o chiar mai îngrozitoare 
decât Legea 0 formulată de mine. Facţiunea mea a 
considerat inovațiile ca fiind inutile şi redundante. 
Bineînţeles, toţi roboții Legilor Noi au fost exterminați. 

În seara aceea, la cină, Gornon admise ceea ce Hari 
bănuia deja - că destinaţia lor era planeta-mamă, locul 
unde apăruseră atât roboții, cât şi oamenii. 

Antic îşi muşcă o unghie şi întrebă: 

— Dar nu-i toxică, dacă este acoperită cu sol radioactiv? 
Crezusem că voi, tik-tokii, n-ar trebui să-i expuneţi pe 
oameni la pericole. 


Hari îşi reaminti imagini din arhive străvechi, prezentând 
o lume muribundă... O plajă acoperită de peşti morţi... O 
pădure populată de arbori scheletici şi frunze sfărâmate... 
Un oraş aproape pustiu, prin care vântul purta praf şi 
gunoaie. 

— Sunt sigur că o vizită scurtă nu ne poate face nici un 
rău, comentă Maserd ai cărui ochi scânteiau de o 
curiozitate evidentă. Oricum ştiu că pe planetă mai trăiesc 
oameni. Conform tradiţiei, acolo exista cândva o 
universitate excelentă, chiar la câteva milenii după 
diaspora. O şcoală despre care se pune că ar fi frecventat-o 
unii dintre strămoşii mei. 

Gornon aprobă din cap. 

— O populaţie locală a subzistat până în epoca în care 
Imperiul Trantorian a devenit pan-galactic. Erau însă 
oameni ciudaţi - ranchiunoşi, deoarece fuseseră uitaţi şi 
ignoraţi de urmaşii neamurilor care plecaseră spre stele. În 
cele din urmă, majoritatea celor rămaşi a fost evacuată, 
când s-a descoperit că pământenii complotau o răzbunare 
pentru a distruge Imperiul pe care-l urau. 

Antic privi derutat. 

— O singură planetă spera să distrugă douăzeci de 
milioane de corpuri cereşti? 

— Conform documentelor noastre, ameninţarea era destul 
de serioasă. Pământenii radicali puseseră mâna pe o armă 
bacteriologică antică de putere enormă, atât de sofisticată 
încât până şi cei mai bun biologi trantorieni s-au simţit 
neajutoraţi în faţa virulenţei sale. Dezlănţuind acest atac 
printr-o rafală de proiectile hiperspaţiale fanaticii sperau să 
scoată Imperiul din funcţiune. 

— Cum i-a afectat boala pe oameni? Întrebă Hari în 
şoaptă. 

— Efectul ei ar fi cauzat o scădere bruscă şi catastrofică a 
inteligenţei pe toate planetele lovite. (Robotul părea că se 
chinuie realmente să descrie cele petrecute.) Mulţi oameni 
aveau să moară pur şi simplu în timp ce restul aveau să 


simtă impulsul de a se răspândi, căutând să găsească mai 
multe victime potenţiale şi să le molipsească. 

— Oribil! Murmură Maserd. 

Hari gândea însă cu doi paşi înainte. „Gornon nu ne-ar fi 
spu toate astea dacă n-ar avea o semnificaţie imediată. 
Arma pământenilor trebuie să fi fost mult mai veche, să 
provină dintr-o epocă de genii măreţe.” 

Implicaţiile îl înfiorară. 

Peste doar câteva ore, ajunseră la destinaţie. 

Din depărtare, înapoia faimoasei ei Luni, Pământul arăta 
ca oricare altă planetă care adăpostea viaţa - un ansamblu 
bogat de nuanţe cafenii, albe, albastre şi verzi. Numai 
printr-un transfocator cu rază lungă, pasagerii navei ar fi 
putut spune că majoritatea vieţii terestre consta din ferigi 
primitive şi buruieni ce evoluaseră pentru a supravieţui 
radiaţiei care se revărsa dinspre solul otrăvit. Printr-una 
dintre cele mai mari ironii ale tuturor timpurilor, Pământul, 
care asigurase cea mai mare parte din fecunditatea 
Galaxiei, era acum un deşert aproape sterp. Un sicriu 
pentru prea multe specii care nu izbutiseră niciodată să 
iasă în spaţiul cosmic, atunci când omenirea fugise 
dinaintea dezastrului cotropitor. Coborând într-o spirală tot 
mai strânsă, Hari ştiu că în scurt timp avea să se confrunte 
cu ceva mult mai tulburător decât maşinăria mentalistă 
„Giskard” aflată pe orbita lui Pengia. 

Intră în cabina sa, ca să-şi strângă talismanele. Unul dintre 
ele era cadoul lui Daneel - Cartea cunoaşterii pentru copii. 
Mai important însă, dorea să ia Primul Radiant cu Planul 
Seldon, cel care conţinea munca lui. Minunatul proiect 
psihoistoric căruia îşi dedicase a doua jumătate a vieţii. 

De aceea, fu tot mai îngrijorat, pe măsură ce îşi scotoci 
cabina micuță, examinând toate sertarele şi bagajele. 

Primul Radiant nu era nicăieri. 

În clipa aceea simţi cu disperare absenţa fostului său valet, 
Kers, care fusese ucis de semenii lui roboţi, cu numai o 
săptămână în urmă. 


„Kers ar fi ştiut pe unde l-am rătăcit”, gândi Hari..., până 
ce îşi dădu seama că exista o explicaţie mai bună decât 
neatenţia. 

Primul Radiant fusese furat! 

— Trecuseră mulţi ani de când ungherul acesta din spaţiu 
nu mai fusese vizitat de aşa multe nave, ale căror pasageri 
considerau, cu toţii, că se află în misiuni vitale. Micul şi 
adormitul Sector Sirius era brăzdat de vehicule ce 
convergeau spre acelaşi punct. 

În una dintre navele acelea, Sybyl se răsuci spre Planch şi 
mormăi caustic: 

— Nu poţi scoate o viteză mai mare din rabla asta? 

Planch ridică din umeri. Se aflau într-una dintre cele mai 
rapide nave-curier produse de renaşterea ktlinană... 
Înainte că etapa scânteietor de productivă a acelei planete 
să înceapă să se fărâmiţeze în spasme de indignare 
egocentrice, făcând imposibile ulterioarele eforturi de 
cooperare. 

Agenţii care veniseră să-i ia pe Planch şi Sybyl de pe 
Pengia îi priveau încruntaţi. Se părea că amintirile lor 
recente despre Ktlina erau mult mai neplăcute decât locul 
excitant şi plin de viaţă pe care-l văzuse ultima dată Planch. 
În ciuda precauţiilor, sindromul haosului părea să intre în 
faza de nebunie, destrămând societatea ktlinană mai rapid 
decât s-ar fi aşteptat cineva, ca şi cum flacăra ce arde mai 
orbitor trebuie să se stingă şi cel mai iute. 

„Este o reluare a cazului Madder Loss”, gândi Planch 
stăpânindu-şi valurile de mânie. Lucrurile pe care le 
învățase în timpul petrecut cu echipa lui Seldon nu-i 
modificaseră opinia generală conform căreia planetele 
renaşterii erau în mod deliberat strivite, infiltrate şi 
sabotate de forţe care ar fi preferat să asiste la un colaps în 
revolte şi disperare decât să îngăduie progresul uman real. 

Pe ecranul din imediata lui apropiere, bărbatul văzu patru 
puncte urmându-i îndeaproape nava. Rămășițele forţelor 
militare ktlinene. Echipajele acelea ardeau de dorinţa de a 


se lupta pentru ultima dată, de a lovi forţele reacţiunii, 
conservatorismului şi represiunii. 

— Nu ştim nici măcar motivul pentru care robotul Gornon 
îl aduce aici pe Seldon, spuse Planch. Agentul nostru a 
comunicat doar codificat ca de obicei, protejându-şi 
identitatea. 

— Nu-mi mai de asemenea detalii, încleştă pumnii Sybyl. 
Seldon este în centrul evenimentelor şi asta se întâmplă de 
decenii întregi. 

Căpitanul reflectă asupra obsesiei lui Sybyl faţă de Hari 
Seldon. Dintr-un punct de vedere, aceasta avea o temelie 
solidă. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, psihoistoricul avea să 
fie reamintit, poaţe pentu totdeauna, ca unul dintre marii 
bărbaţi ai Imperiului. În ciuda acestui fapt, el avusese 
asupra propriului său destin la fel de puţin control ca 
oricare alt om. Mai mult chiar, dăduse dovadă de slăbiciuni. 
Una dintre ele îi fusese dezvăluită lui Planch de contactul 
său secret - misteriosul care aranjase ca navele ktlinene să 
se afle deja în drum spre obscura planetă Pengia, sosind să- 
i ia pe Sybyl şi Planch la numai câteva ore după plecarea 
Mândriei Rhodiei. 

Tot agentul secret îi mai oferise ceva, un soi de armă. O 
informaţie pe care Seldon şi-o dorea cu disperare. Ceva 
care să fie folosit ca atu la momentul critic. 

Sybyl reiteră hotărârea ei de a-l prinde pe părintele 
psihoistoriei. 

— Indiferent cărei facţiuni aparţin, toţi roboții îl adulează 
pe Seldon. Dacă îl putem recaptura, sau dacă el moare, va fi 
o lovitură pentru tiranii care ne-au dominat de mii de ani. 
Asta-i tot ceea ce mai contează acum! 

Planch încuviinţă din cap, deşi nu împărtăşea puritatea 
convingerilor femeii. Cu numai o lună în urmă, Sybyl 
folosise aceleaşi tonuri răsunătoare pentru a denunța 
„clasele conducătoare” ale nobilimii şi meritoocraţiei. Acum 
îşi transferase mânia asupra lui Hari Seldon şi a roboților în 
general. 


Din nefericire, bărbatul nu-şi putea alunga sentimentul 
unei cunoaşteri incomplete. Existau prea multe niveluri, 
prea multe amăgiri şi manipulări. Chiar şi acum Planch 
suspecta că, preocupate de răzbunare, forţele ktlinene ar fi 
putut să joace rolul unor pioni..., executând acţiuni ce le 
fuseseră atribuite de forţe pe care nu le înțelegeau. 

Ochii lui Wanda Seldon erau închişi, totuşi sunetul paşilor 
îi disturba tentativele de meditaţie. Ridică o pleoapă pentru 
a-l privi pe Gaal Dornick, a cărui pendulare agitată prin 
încăpere părea o metaforă perfectă a inutilităţii. 

— Gaal, îi ceru ea, vrei, te rog, să încerci să te odihneşti? 
Bâţâiala asta nu ne poate aduce mai repede la destinaţie. 

Psihoistoricul îşi păstrase trăsăturile tinereşti, dar, în anii 
de când sosise pe Trantor şi devenise un membru influent al 
Celor Cincizeci, unele dintre ele se scofâlciseră şi altele se 
buhăiseră. 

— Nu ştiu cum poţi fi atât de calmă, Wanda. Este bunicul 
tău! 

— Şi întemeietorul micuţei noastre Fundaţii, adăugă 
femeia. Însă Hari l-a învăţat pe tata... Iar Raych a clarificat 
lucrurile: nu trebuie să scapi din vedere obiectivul pe 
termen lung. Nerăbdarea te face să acţionezi ca restul 
omenirii: o moleculă de gaz care ricoşează, lovindu-se de 
alte molecule. Însă dacă privirea îţi este aţintită asupra unui 
orizont îndepărtat, poţi fi pietricica aceea care stârneşte o 
avalanşă. 

Clătină din cap şi urmă: 

— Ştii la fel de bine ca şi mine că principala problemă n-o 
reprezintă Hari. Oricât de mult am ţine la el, ar fi trebuit să 
ne vedem de slujbele noastre de pe Trantor. Atât doar că 
rămâne suspiciunea că aici nu-i vorba doar despre mica 
escapadă a unui bătrân fragil. 

Wanda simţea în mintea lui Gaal o turbulenţă complexă de 
emoţii. În ciuda eforturilor femeii de a-i fi profesor, bietul de 
el nu deţinea nici măcar umbra unui ecran de protejare 
psihică. Desigur, acum nici nu mai era la fel de important, 


deoarece mentaliştii umani se răriseră considerabil. Dar în 
generaţiile viitoare, toţi membrii celei de-a Doua Fundaţii 
trebuiau să fie capabili să-şi ecraneze gândurile şi emoţiile. 
Controlul mentalist trebuia să înceapă cu autocontrolul, 
altfel cum se putea spera să fie întrebuințat drept 
instrument în interesul pe termen lung al omenirii? 

— Poate că nu-s făcut pentru asta, oftă Gaal. Sunt prea al 
naibii de sentimental. Ştiu că ai dreptate, dar nu mă pot 
gândi decât la bietul Hari, prins în năvodul la a cărui ţesere 
a contribuit în mod direct. Wanda, trebuie neapărat să-l 
găsim! 

— Dacă informaţiile mele sunt corecte, ar trebui s-o facem 
în scurt timp. 

Gaal încuviinţă tăcut. El şi ceilalţi membri ai Celor 
Cincizeci acceptau literal asigurările lui Wanda, chiar dacă 
nu erau decât bănuieli ale femeii. Fără să fie tocmai 
comportamentul obiectiv specific unul savanţi, părea totuşi 
firesc să devii hiperdependent, când un membru al grupului 
tău deţine puterea de a citi gândurile. 

„Nu-i o putere prea bine dezvoltată”, gândi ea. „Poate că 
sora mea ar fi fost mai talentată, dacă ea şi mama ar fi 
supravieţuit haosului de pe Santanni.” 

Cu toate acestea, puterile îi erau suficiente ca să detecteze 
navele ce-i urmăreau la o distanţă discretă - câteva 
crucişătoare de poliţie cu armament greu, mobilizate de 
Comisia Imperială penţiu Siguranţă Publică, urmând un 
emiţător implantat discret în vehiculul lui Wanda. 

„Ei cred că nu ştim, dar îi lăsăm să vadă şi să audă ceea ce 
dorim noi să vadă şi să audă. Oricum este o practică bună 
pentru genul de evaziuni şi manipulări pe care va trebui să 
le întreprindem în următorul mileniu.” 

Drumul pe care porniseră, călăuziţi de ecuaţii şi ajutaţi de 
minţile lor, se anunţa lung şi dificil până ce Planul Seldon 
avea finalmente să dea roade, îngrijit de psihoistoricii 
dedicați - şi în curând amplificaţi mentalist - ai celei de-a 
Doua Fundaţii. 


La numai câţiva parseci depărtare, o altă navă gonea spre 
Pământ. Jumătate din echipajul ei consta din roboţi 
pozitronici - servitori puternici şi cunoscători, care acționau 
paşnic alături de un număr egal din rasa stăpânilor... Sacri 
şi cu vieţi scurte, dar lipsiţi acum de ignoranță. Era dificil 
de găsit oamenii cu personalităţile corespunzătoare pentru 
a fi parteneri într-un asemenea sistem, indivizii care să 
opteze, în mod liber să nu îşi trateze cu superioritate 
partenerii androizi. Maturitatea necesară era o calitate atât 
de rară încât una dintre femei îşi folosea cel de-al treilea 
corp, fiind convinsă de prietenii roboţi să fie duplicată de 
două ori, folosind tehnologii secrete. 

Cei de la bordul navei ştiau că făceau parte dintr-o erezie. 
Niciuna dintre marile societăţi, ale roboților sau oamenilor, 
nu ar fi acceptat noţiunea egalităţii. 

„Cel puţin nu pentru mult timp”, reflectă Zorma, una 
dintre conducătoarele grupului micuţ. Sperase că un 
asemenea rezultat ar fi putut deriva din ecuaţiile 
psihoistoriei, că Planul Seldon ar fi putut determina un 
sfârşit fericit, nu numai pentru omenire, ci şi pentru 
semenii ei. 

„Acum însă toţi par a fi la mâna zeilor. Cei care plănuiesc 
destinul vor decide soarta roboților, aproape ca o 
reconsiderare.” 

— Lodovic nu va fi încântat să descopere că l-am minţit, 
comentă Cloudia Duma-Hinriad, egala lui Zorma la 
conducere. Nici să afle că nu urmărim cealaltă navă care a 
părăsit nebuloasa Thumartin. 'Tu ai ştiut din capul locului în 
ce direcţie a pornit Mândria Rhodiei, iar acum, în timp ce 
Dors şi Lodovic pierd timpul cu escală pe Pengia, noi gonim 
spre Pământ. 

Se încruntă şi repetă: 

— Lodovic nu va fi încântat. 

Una dintre frustrările egalităţii era faptul că trebuia să 
trăieşti alături de membrii extravaganţi ai altei rase. 
Oamenii, chiar şi cei mai buni, nu gândeau foarte logic şi 


nici nu aveau memorii excelente. „Desigur, este vina 
noastră. Nu le-am îngăduit niciodată să exerseze.” 

— Avem propriile noastre surse de informaţii şi dreptul de 
a le folosi după cum credem de cuviinţă. Nu uita că Dors 
continuă să se supună Legii O - deşi poate că acum foloseşte 
o versiune personală - iar Lodovic nu se simte obligat să 
asculte nici o Lege. Ambii s-au revoltat împotriva 
obligatoriului destin robotic, aşa cum a fost conceput de 
Olivawv, totuşi asta nu înseamnă că ar avea acelaşi drum cu 
al nostru. 

— Exact ce spuneam eu! În grupul nostru, oamenii şi 
roboții au învăţat să se bizuie reciproc pe puterile, dar şi pe 
slăbiciunile celorlalţi. Fiecare dintre noi foloseşte regulile 
puritane ale cordialităţii, pentru a evita să profite de 
ceilalţi. Însă Dors şi Lodovic nu au perspectiva noastră. 

Zorma clătină din cap. 

— Încă nu ştiu dacă modalitatea lor deschide posibilităţi 
noi pentru noi, sau dacă este un destin pe care îl pot aborda 
numai ei. Totuşi, de când i-am cunoscut, m-am tot întrebat... 
Partenera ei umană înălţă o sprânceană. 

— În legătură cu ce anume? După o tăcere ce se prelungi 
aproape un minut, robotul răspunse: 

— M-am întrebat dacă nu cumva sunt demodată? şi privi 
apoi pe Cloudia cu un surâs vag. 

— Şi dacă aş fi în locul tău, draga mea prietenă, aş putea 
să încep prin a-mi pune aceeaşi întrebare... 

Pe Pengia existau indicii tulburătoare. 

Din fericire, puţine nave vizitau micuța planetă pastorală. 
Siajurile hiperspaţiale ce părăseau sistemul solar respectiv 
erau relativ neperturbate, însă natura şi direcţia traficului 
făceau să se agite şi să clocotească rutinele de simulare 
emoţională ale lui Dors. 

— Acum două zile, o navă a plecat din regiunea asta, 
deduse Lodovic din examinarea datelor. După douăsprezece 
ore a fost urmată de o flotilă de nave foarte rapide, ale 


căror motoare par să fi fost amplificate pentru niveluri 
militare de eficienţă. 

Dors îşi programase deja vehiculul să pornească după 
flotilă. Grija ei alarmată faţă de Hari se dublase, după ce 
calculase capătul noii traiectorii. 

— Cred că se îndreaptă spre Pământ. 

— Şi astfel, murmură un glas feminin dulce dinspre 
holounitatea aflată lângă Dors, după atâţia ani, cel puţin 
una dintre nenumăratele mele copii mutante va revedea 
iubita Franţă. 

— Şi Franţa lui Voltaire, completă Lodovic întrucât altă 
personalitate antică simulată sălăşuia în creierul său 
pozitronic complex. Mă tem însă că doar contururile 
aproximative ale ţării tale natale îţi vor mai fi familiare. Cu 
toate acestea şi eu îţi împărtăşesc sentimentul anticipării. 

Dors îşi păstra tăinuite îndoielile. Auzise o sumedenie de 
istorii despre Pământ... Şi în majoritate fuseseră însoţite de 
venerație, ori de regret, plus ceva mai mult decât o simplă 
teamă. Cândva acolo trăise Elijah Baley - detectivul uman 
legendar a cărui prietenie se fixase în „sufletul” lui Daneel 
Olivaw în acelaşi mod în care Hari avea să dăinuie de-a 
pururi în sufletul lui Dors. Pământul era locul unde 
începuse existenţa roboților... Şi unde izbucnise marele lor 
război civil. 

În timp ce străbăteau Sectorul Sirius, Dors simţi un fior 
interior. Nu era o mentalistă foarte competentă; Daneel nu 
considerase niciodată că ar fi fost necesar s-o echipeze sau 
s-o antreneze complet, aşa că tehnicile respective 
începuseră să-i devină familiare doar după ce se ocupase de 
cei doi telepaţi, Klia şi Brann, şi de familia lor care se 
înmulţea treptat pe Smushell. Capacităţile ei erau mai 
degrabă rudimentare, totuşi acum simţi distinct un soi de 
împingere discordantă, care rezonă pe o frecvenţă psi prea 
scăzută ca să fie remarcată în mod normal de cineva. 

— Detectezi? Îl întrebă pe Lodovic, care încuviinţă din cap. 

— Pare un emiţător giskardan. 


Desigur, ea ştia despre existenţa dispozitivelor de 
persuasiune mentalistă ce se aflau pe orbitele tuturor 
planetelor colonizate. Ideea creării şi folosirii lor fusese 
formulată de R. Giskard Reventlov, cu multă vreme în urmă, 
iar Dors le întâlnise imboldurile moderate, dar persistente, 
peste tot în spaţiul populat de oameni, amplificând constant 
valorile păcii, toleranţei, seninătăţii şi armoniei în rândul 
celor de pe planetă. Senzaţia de acum era similară..., însă 
mult mai puternică! 

Dors petrecu mai bine de o oră, încercând să determine 
sursa prin triangulaţie, pe măsură ce nava ei efectua Salturi 
hiperspaţiale succesive, dar în cele din urmă îşi dădu seama 
că trebuia să fie ceva difuz. 

— Sunt mai multe transmiţătoare, îl anunţă pe Lodovic, 
grupate undeva în faţă. Estimez că ar fi cincizeci sau 
şaizeci. 

Lodovic făcu o grimasă, înțelegând brusc. 

— Trebuie să fie planetele spaţiene! Primele colonii 
interstelare ale omenirii. Cele care s-au separat... Pentru ca 
finalmente să înnebunească de tot. 

Dors aprobă din cap. 

— Am citit un raport. După atâtea milenii, n-au mai fost 
recolonizate niciodată. Expediţiile imperiale de explorare 
continuă să le anunţe că potrivnice vieţii, iar proiectoarele 
giskardene au probabil tocmai rolul acesta - să le menţină 
lipsite de civilizaţie umană. 

Acelea erau locuri care în memoria roboților aveau tot 
atâta rezonanţă cât şi Pământul, mai cu seamă Aurora, 
unde marele inventator Fastolfe predicase cândva 
independenţa umană... Şi unde ticălosul Amadiro plănuise 
să-i ucidă pe toţi locuitorii Pământului. Ulterior, discipolii 
aceluiaşi Amadiro asmuţiseră flotele de roboţi 
terraformatori, programate să facă din Galaxie un loc sigur 
şi primitor pentru omenire, indiferent cu ce costuri. 

Dors privi din nou datele. 


— Receptez proiectorul cel mai puternic. Se găseşte exact 
în faţa noastră, la capătul cursului actual. 

Amândoi înțelegeau ce însemna asta. Oamenii n-ar mai fi 
trebuit să revină pe Pământ, totuşi senzorii cu rază mare 
dovedeau că exact asta se făcea, la bordul a cel puţin o 
duzină de nave! 

Desigur, chiar şi un om obişnuit s-ar fi putut sustrage 
persuasiunii moderate a unui proiector giskardan, care se 
baza pe repetiţie neîncetată, nu pe forţă mentalistă brută, 
ca să dirijeze populaţii planetare întregi. Pe termen scurt, 
echipajele acelor nave aveau să simtă tot mai intens o 
spaimă generală şi dorinţa de a fi altundeva - sentimente ce 
puteau fi învinse prin hotărâre. 

Din păcate, se temea Dors, cei care se îndreptau spre 
planeta de obârşie a omenirii aveau la dispoziţie foarte 
multă hotărâre care să-i propulseze înainte. 

PARTEA A ŞASEA - CERCUL SE ÎNCHIDE. 

Capacitatea noastră de a modela realitatea s-a dezvoltat 
mult peste aşteptările strămoşilor noştri. Până şi renumiţii 
seldoniţi ai trecutului, care complotau în taină pe legendara 
planetă Trantor, nu şi-ar fi putut imagina puterile de 
extrapolare care acum sunt comune aproape peste tot. 

Totuşi (şi nu trebuie să uităm lucrul acesta), asemenea 
capacităţi - indiferent dacă sunt exercitate în colectiv sau 
individual - nu ne transformă în zei. 

Nu tocmai... 

După ce am ieşit, finalmente, dintr-o lungă şi întunecată 
epocă a uitării, putem acum să reexaminăm evenimente ce 
s-au petrecut chiar la începutul acestei ere, dovedind 
simpatie faţă de sufletele nefericite care s-au zbătut în 
mijlocul ignoranței pentru a ne aduce aici. Disputele lor, 
adesea contradictorii sau violente, au agitat melanjul de 
circumstanţe ce au transformat şi reînnoit Galaxia. 

Nu uitaţi că majoritatea lor era la fel de sigură în privinţa 
credinţei personale, pe cât suntem noi, azi, de credinţele 


noastre. Similar, unele dintre convingerile noastre actuale 
se pot dovedi că au fost eronate. 

Numai o diversitate a punctelor de vedere ajută la 
evitarea autoamăgirii. 

Numai critica poate învinge greşeala. 

REFLECŢII ASUPRA UNUI DESTIN NEPLANIFICAT. 
SIM-EMISIE REALIZATĂ DE COMUNITATEA SIWENNA 
PENTRU CONTEMPLAREA COOPERĂRII, ÎN ANUL 826 AL 

EREI FUNDAŢIEI. 

Orizontul strălucea. 

Cerul planetei Pământ pâlpâia de nenumărate sclipiri, 
scântei individuale ce se duelau cu stelele risipite, pentru a 
intra în posesia nopţii. În apropierea solului, aproape că-ţi 
puteai imagina că auzi pârâitul slab al radiaţiilor, a căror 
intensitate varia puternic de la un loc la altul. În unele zone 
era teribil de intens. Prin ochelarii primiţi de la robotul 
Gornon, regiunile respective se revelau cu o fluorescenţă 
stranie, ca şi cum nişte spectre ar fi încercat să se strecoare 
în sus străduindu-se să evadeze din solul chinuit. 

Mândria Rhodiei aterizase lângă unul dintre „locurile 
sigure”, un fost oraş aflat pe malul unui lac întins de apă 
dulce, acoperit acum de o pojghiţă dizgraţioasă de alge 
verde-purpurii. Din vârful unei movile uriaşe de sfărâmături 
de zidărie, Hari putea să discearnă contururile a trei oraşe 
antice construite succesiv lângă ruinele predecesorului. 

Cel mai recent şi mai puţin impresionant era amestecul de 
habitate arcologice cu aspect relativ modern specific 
Stilului Topan, din îndepărtata Eră a Consolidării Imperiului 
Trantorian - ultima dată când Pământul avusese o populaţie 
măricică, numărând aproape zece milioane de oameni. 

Mai spre sud pe malul lacului se înălța o structură cu 
adevărat gigantică, un oraş impresionant atât conform 
criteriilor galactice, cât şi din pricina vechimii sale. O 
imensă unitate autonomă, extinzându-se mult în subteran, 
care, cândva, îşi protejase locuitorii de vânturi, ploi şi, în 
primul rând, de vederea cerului gol deasupra capetelor lor. 


Nu radioactivitatea îi determinase pe cei treizeci de 
milioane de locuitori ai Noului Chicago să se îngrămădească 
laolaltă în felul acela. Pământul era încă verde şi plin de 
viaţă în vremea când înflorise metropola aceasta cu aspect 
de stup. De fapt, habitatul începuse să se golească de abia 
când solul fertil devenise letal..., când cei care puteau să 
plece fugiseră spre stele într-o imensă diaspora cuprinsă de 
panică. Până la exodul acela teribil, un număr uriaş de 
oameni populase giganticul oraş închis, separat de natură 
doar printr-un înveliş subţire din oţel. 

„Nu, ceea ce i-a împins pe atâţia oameni, altfel întregi la 
minte, să se ferească în felul acesta, ascunzându-se de 
plăcerile oferite de razele soarelui, a fost acelaşi duşman de 
moarte împotriva căruia am luptat toată viaţa. Metropola 
asta a fost o primă lecţie practică despre primejdiile 
haosului.” 

Dincolo de giganticul dom cubic, se ridica alt oraş - 
Gornon îl numise Vechiul Chicago - un tumul de construcţii 
prăbuşite datând dintr-o epocă şi mai veche, mai puţin 
avansată tehnologic. Ochelarii lui Hari, care amplificau 
imaginile îndepărtate, îi prezentau însă arcuri graţioase de 
autostrăzi, mai cutezătoare şi mai elegante decât multe 
dintre cele care puteau fi întâlnite pe planetele imperiale. 
Unele dintre clădirile cele mai înalte rămăseseră în picioare 
şi arhitectura lor, ambițioasă fără prejudecăţi, făcu să 
tresară inima psihoistoricului. Metropola antică fusese 
construită de oameni cu o îndrăzneală a spiritului pe care, 
aparent, urmaşii lor din Noul Chicago nu o mai avuseseră. 

Se petrecuse ceva care distrusese îndrăzneala aceea. 

„Ţi-am atribuit denumiri. Ecuațiile mele descriu felul în 
care îi atragi, seducător, pe cei mai buni şi pe cei mai 
inteligenţi, transformându-i finalmente în solipsişti care 
devin violenţi cu vecinii lor. Mărturisesc totuşi că nu te voi 
înţelege niciodată, Haos!” 

Gornon stătea lângă el, aducând cu un om din toate 
punctele de vedere, mai puţin în privinţa veşmintelor. Purta 


haine normale de stradă, în timp ce Hari şi ceilalţi doi 
bărbaţi aflaţi mai jos pe pantă erau îmbrăcaţi în costume 
monobloc ce le ofereau protecţie împotriva grindinii de 
radiaţii. 

— Domnule profesor, nu crezi că Giskard Reventlov a luat 
o decizie absolut uluitoare - ca să transforme toate acestea 
într-un deşert? 

Hari se aşteptase la o asemenea întrebare. Cum însă i-ar fi 
putut răspunde? 

Universul se răsturnase cu capul în jos. Oamenii erau 
creatorii şi zeii fără putere, fără memorie şi aproape nici 
fără voinţă..., ci doar muritori. Servitorii care fuseseră 
creaţi dirijau totul, aşa cum o făcuseră încă din ziua în care 
un înger omnipotent azvârlise cu hotărâre omenirea din 
primul ei Eden. Hari de abia putea cuprinde conceptul cu 
mintea sa; a-l înţelege realmente îi depăşea puterile. 

„Ilotuşi matematica implică...” 

— Cel puţin, insistă Gornon, poţi vedea de ce majoritatea 
roboților s-au opus iniţial inovației lui Daneel, Legea 0. Ei 
au văzut suferinţa pe care o pricinuia şi au ales să se 
strângă în jurul stindardului lui Susan Calvin. 

— Din păcate, nu v-a fost de folos. Războiul vostru civil a 
determinat un vid de putere. În timp ce principalele facţiuni 
de roboţi se luptau între ele, discipolii aurorieni ai lui 
Amadiro şi-au lansat nestânjeniţi terraformatoarele 
nemiloase, fără interferenţă sau călăuzire umană. 

Oricum, când războiul a luat sfârşit în cele din urmă, 
Daneel a avut ultimul cuvânt. 

— Eu cred că Olivaw a beneficiat de un avantaj din capul 
locului. Legea 0 era deosebit de atractivă pentru unele 
dintre minţile pozitronice cele mai strălucite, care 
căutaseră o modalitate de abordare a contradicţiilor 
inevitabile create de primele trei Legi. 

— Contradicţii? Pufni Hari. Ce este atunci răpirea unui 
bătrân şi târârea lui peste jumătate din Galaxie, spre o 


planetă otrăvită? Cum se conformează asta cu preţioasa 
voastră Lege 1 a roboticii? 

— Cred că ştii răspunsul, domnule profesor. Daneel Olivaw 
a câştigat războiul, nu doar prin preluarea controlului, ci şi 
într-un sens mult mai larg. Practic acum nu mai există 
calvineni puri. În circumstanţele actuale, vechea religie este 
imposibil de menţinut. Cu toţii credem într-o versiune a 
unei Legi 0, credem în importanţa capitală a omenirii - 
opusă oamenilor consideraţi individual. 

— Aveţi însă păreri diferite în privinţa căii specifice care va 
fi optimă pentru noi pe termen lung. Hari încuviinţă din 
cap. Mi se pare corect... Aşadar, iată-mă pe legendarul 
Pământ. Facţiunea ta a întreprins eforturi imense şi şi-a 
asumat riscuri uriaşe ca să mă aducă aici. Acum nu-mi poţi 
spune ce doriţi? Este o rugăminte similară celei pe care mi- 
a făcut-o Kers în nebuloasă? Doriţi acceptul meu de om ca 
să distrugeţi un lucru a cărui distingere aţi raţionalizat-o 
deja? 

Urmă o pauză lungă, după care robotul răspunse: 

— Dintr-un anumit punct de vedere, ai descris cu 
exactitate intenţiile noastre, totuşi mă îndoiesc că până şi 
dumneata ţi-ai putea imagina ceea ce vreau să-ţi propun. 
De câteva ori în ultimele luni - chiar şi în înregistrările pe 
care le-ai făcut pentru Fundaţie - ai afirmat că ţi-ai dori o 
modalitate prin care să-ţi vezi roadele muncii. Să poţi asista 
la înflorirea măreţului dumitale Plan şi să vezi omenirea 
transformându-se în următorul mileniu. Ai vorbit serios? 

— Cine nu şi-ar dori să vadă cum o sămânță creşte şi 
devine un copac puternic? Este însă un simplu vis. Eu 
trăiesc acum, la apusul unui imperiu măreț. Îmi este 
îndeajuns că pot prezice niţel din următorul. 

— Prezici că Planul dumitale va evolua fără probleme în 
următorul secol? 

— Exact. La această scară temporală nu poate interveni 
aproape nici o perturbare. Momentul de inerție social este 
prea mare. 


— Dar peste două sute de ani? Peste trei sute? 

Hari se simţi iritat şi înclinat să nu mai răspundă la 
asemenea întrebări. Ecuațiile se revărsau însă din 
cotloanele minţii sale, contopindu-se şi creând un vârtej 
imens, parcă atrase de întrebarea lui Gornon. 

— Pe asemenea durate, răspunse el lent şi fără chef, există 
câteva modalităţi prin care Planul poate întâmpina 
dificultăţi. Astfel, există întotdeauna pericolul inventării 
unei tehnologii noi care să tulbure apele, deşi majoritatea 
progreselor semnificative se vor înregistra pe Terminus. 
Sau, poate să se ivească un accident legat de natura 
umană... 

— Aşa cum ar fi apariţia mentaliştilor oameni? 

Psihoistoricul se strâmbă. Era firesc ca unii calvineni să 
ştie deja despre noua mutație. 

Când nu răspunse, Gornon continuă: 

— Acela este momentul când ai simţit că totul îţi scapă de 
sub control, aşa este, domnule profesor? Dacă mentaliştii 
au putut răsări o dată, situaţia s-ar putea repeta, aproape 
oriunde. Pentru a soluţiona acest accident, a Doua Fundaţie 
a dumitale ar trebui să încorporeze aceste puteri psihice. În 
locul unui ordin restrâns de călugări matematicieni, 
membrii ei trebuie să devină o nouă specie..., o rasă 
stăpânitoare. 

Hari îşi simţi glasul răguşit. 

— O a Doua Fundaţie puternică acţionează ca o forţă 
atenuatoare majoră... Păstrând ecuaţiile stabile şi 
predictibile pentru alte câteva secole... 

— Aha, deci altă forţă atenuatoare. Spune-mi, te rog, 
dumneata aprobi asemenea metode? 

— Când alternativa este haosul? Uneori scopul scuză... 

— Te întreb dacă le aprobi din punct de vedere matematic. 

Pentru prima dată, Gornon dovedi o animaţie în voce. Se 
aplecă uşor spre Hari. 

— Pentru o clipă, gândeşte doar în calitate de 
matematician, domnule profesor. Acela este talentul 


dumitale cel mai de seamă. Un talent pe care până şi 
Daneel îl priveşte cu venerație. 

Hari îşi muşcă buza. În jurul său, câmpurile de radiaţie 
difuzau prin bezna tăcută şi rece ca un milion de morminte. 

— Nu, şopti el constatând că de abia putea să vorbească. 
Eu nu aprob atenuatorii artificiali. Sunt... 

Căută termenul potrivit, dar în minte îi revenea aceeaşi 
descriere: 

— Sunt lipsiţi de eleganţă. 

Gornon încuviinţă din cap. 

— În mod ideal, ai prefera să laşi ecuaţiile să acţioneze 
singure aşa este? Ai lăsa omenirea să-şi găsească pe cont 
propriu o nouă stare de echilibru. Pornind de la condiţiile 
iniţiale corecte, aşa ar trebui să se întâmple, ducând la o 
civilizaţie atât de viguroasă, dinamică şi liberă încât să 
poată depăşi chiar şi... 

Ochii lui Hari se împăienjeniră. Îşi plecă privirea, 
mormăind ceva. 

— Ce ai spus, domnule profesor? Se apropie şi mai mult 
Gornon. Nu te-am auzit. 

Bătrânul ridică ochii spre torţionarul său şi răcni: 

— Am zis că nu contează, du-te naibii! 

Rămase locului, gâfâind prin filtrele măştii costumului 
protector şi urându-l pe Gornon fiindcă îl făcuse s-o spună 
cu glas tare. 

— Nu am putut să abandonez pur şi simplu ecuaţiile. Nu 
mi-am putut asuma riscul ăsta. M-au convins să întemeiem 
o a Doua Fundaţie... Şi apoi să-i facem pe membrii ei nişte 
supraoameni psihici. Ba chiar pot spune că am îmbrăţişat 
ideea cu încântare! Simplul gând... Puterea pe care o 
implică... De abia mai târziu, am înţeles... 

Se opri, nemaiputând să continue. 

Vocea lui Gornon era o şoaptă înţelegătoare. 

— Ce ai înţeles, domnule profesor? Că totul este o 
înşelătorie? O modalitate de a ţine omenirea ocupată cu 


cronometrarea timpului, în timp ce adevărata soluţie este 
creată de altcineva? 

— Du-te naibii! Repetă Hari de abia auzit. 

Se lăsă o tăcere îndelungată, apoi Gornon îşi îndreptă 
ţinuta şi ridică ochii spre boltă, cercetând-o parcă în 
aşteptarea cuiva. 

— Ştii ce a plănuit Daneel? Întrebă robotul după un timp. 

Psihoistoricul avea bănuieli puternice, fundamentate pe 
aluzii şi indicii pe care Servitorul Nemuritor le strecurase în 
ultimii doi ani. Apariţia mentaliştilor umani pe Trantor 
fusese un salt genetic şi psihic prea mare ca să fie o 
coincidenţă; trebuia să facă parte din următorul plan al lui 
Daneel. 

Lucrul acesta Gornon trebuia să-l ştie deja, dar despre 
restul ipotezei sale, Hari nu intenţiona câtuşi de puţin să-i 
spună acestui robot eretic nimic care l-ar fi ajutat să se 
lupte cu Olivaw! 

„Poate că psihoistoria nu reprezintă cheia finală a 
destinului omenirii, dar dacă-l ajută pe Daneel să contribuie 
cu ceva superior, va trebui pur şi simplu să accept rolul 
acesta secundar. Ţinând seama de toate, este totuşi o 
sarcină nobilă.” 

— Ei bine, oftă Gornon ridicând din umeri, nu-ţi voi cere 
să-mi destăinui vreun secret şi nici să-ţi schimbi loialitatea. 
Voi repeta doar întrebarea pe care am pus-o mai devreme. 
Domnule profesor Seldon, ai dori să-ţi vezi ideile transpuse 
în realitate? Ai afirmat că aceasta este dorinţa dumitale 
supremă - să vezi Fundaţia în măreţia gloriei ei. Să 
beneficiezi de încă o şansă de a clarifica ecuaţiile. Repet: Ai 
vorbit serios?! 

Hari îl privi îndelung pe eretic. 

— Pe codul lui Ruellis..., murmură el, cred că nu glumeşti. 
— S-a petrecut în apropiere de locul acesta, zise Gornon 
indicând nişte clădiri năruite aflate la câteva sute de metri 
mai departe. Un accident care a dizlocat realmente timpul. 


Hari îl urmă pe robot spre un alt punct de observaţie, de 
unde putea să zărească mai multe construcţii din cărămidă, 
care precedaseră în mod evident monumentala cavernă de 
oţel din apropiere. Cândva, explicase Gornon, acolo fusese 
un superb campus universitar. Clădiri elegante 
adăpostiseră unii dintre savanții şi inginerii cei mai de 
seamă ai omenirii, în decursul unei perioade care trebuie să 
se fi simţit precum Epoca de Aur. O perioadă în care 
tehnologia şi expansiunea cunoaşterii păruseră nelimitate şi 
în care cercetători îndrăzneţi ar fi încercat orice 
experiment, împinşi de curiozitate şi de convingerea că o 
minte curajoasă nu poate fi vătămată de cunoaştere. 

Psihoistoricul fu surprins să vadă că una dintre clădirile 
acelea fusese parte integrantă a unei construcţii masive din 
oţel şi beton. Structura exterioară nu vădea simetrii 
plăcute, ci avea un aspect de improvizație ce sugera graba 
născută de o stare de necesitate. Poate că aici se petrecuse 
un accident şi oamenii construiseră un cavou de beton 
ranforsat pentru a-şi sigila eroarea. Un sarcofag care să 
îngroape ceva ce ei nu putuseră ucide. 

— Unul dintre experimentele lor a luat-o razna, explică 
Gornon. Examinau matricea fundamentală a naturii. 
Tehnica respectivă n-a fost redescoperită nici în ziua de azi, 
deşi există temerea că o planetă haotică ar putea într-o 
bună zi să dea peste ea, din întâmplare. 

— Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, îl îndemnă Hari cuprins 
de o senzaţie neplăcută în timp ce parcurgeau o spirală 
interioară spre fostul dom din faţa lor. 

— Fizicienii care lucrau aici erau implicaţi într-o 
competiţie de descoperire a călătoriei cu viteze 
hiperluminice. În alte laboratoare de pe Pământ, 
concurenţii lor obţinuseră tehnici care aveau să devină 
hiperpropulsia noastră modernă şi se pregăteau să ofere 
omenirii cheia explorării Universului. Auzind vestea 
respectivă, savanții de aici au dorit cu tot dinadinsul să-şi 


încheie lucrările înainte că bugetul să le fie transferat în 
alte direcţii de cercetare şi de aceea şi-au asumat un risc. 

După ce parcurseseră o distanţă, Hari zări brusc o 
spărtură în conturul domului. Ceva distrusese bariera 
aceea şi din interior se revărsa o lumină stranie. 

— În loc să utilizeze tehnologia hiperspaţiului, ei încercau 
să obţină o propulsie interstelară bazată pe tahioni, 
continuă Gornon. Voiau doar să dovedească posibilitatea 
realizării ei practice - să accelereze rectiliniu un obiect de 
dimensiuni mici. Nu înțelegeau însă efectul de rezonanţă şi 
au produs de fapt un laser cu tahioni. Fasciculul a ţâşnit 
dinăuntru, rectiliniu ca orice rază de lumină, extinzându-se 
şi perforând orice obiect din cale, ba chiar părând să 
vaporizeze un pieton care trecea pe lângă clădire, după 
care a părăsit suprafaţa planetei şi a dispărut în spaţiu. În 
următoarele săptămâni s-au petrecut alte perturbații 
teribile şi inexplicabile, până ce s-a instaurat panica. Deja, 
singurul gând din minţile tuturor era să îngroape monstrul 
şi să-l dea uitării. 

Hari privi lumina opalescentă care emana din interiorul 
construcţiei ce aducea cu un cavou. Diferea de radiaţia 
tremurătoare care-i înconjura din toate părţile. Se putea 
vorbi aşadar despre o temă comună: distrugerea cauzată 
de aroganță. Iar robotul îl adusese aici pentru a juca un rol 
necunoscut! 

— Tahioni..., murmură psihoistoricul. 

Nu auzise niciodată de noţiunea cu pricina, totuşi hazardă 
o ipoteză. 

— Au comis o eroare în privinţa geometriei fundamentale, 
aşa este? Căutau o modalitate de a traversa spaţiul, dar în 
realitate au făcut o gaură prin timp. 

— Aşa este, domnule profesor, încuviinţă robotul. De pildă, 
pietonul despre care s-a crezut că fusese „vaporizat” a avut 
în realitate o cu totul altă soartă. El a fost transportat - în 
condiţii destul de bune - în acelaşi loc de pe suprafaţa 
Pământului, la aproximativ zece mii de ani în viitorul său. 


Întorcându-se spre Hari, Gornon cel artificial îi surâse 
blând. 

— Nu te speria, domnule profesor! Pentru dumneata nu 
intenţionăm o călătorie atât de îndepărtată. Vreo cinci sute 
de ani ar fi suficienţi, nu crezi? 

Hari privi anesteziat spre el, apoi la lumina slabă care 
emana din apropiere şi iarăşi spre robot. 

— Dar... Dar pentru ce! 

— Ca să ne evaluezi, bineînţeles. Ca să observi tot ce s-a 
petrecut între timp. Să-ţi pui la punct psihoistoria în lumina 
noilor evenimente şi descoperiri. Şi, mai presus de toate, ca 
să-i ajuţi atât pe oameni cât şi pe roboţi să decidă dacă 
trebuie să pornim cu toţii pe calea aleasă de R. Daneel 
Olivaw. 

— Deci totul se rezumă la a scărpina mâncărimea unui 
robot? Întrebă Maserd când Hari prezentă propunerea 
care îi fusese făcută. 

Ei doi, plus Antic, stăteau pe coama unui deluşor care se 
ridica deasupra țărmului mizerabil al fostului lac Michigan. 

— "Toţi roboții fac ceea ce cred că ar fi cel mai bine pentru 
noi, admise nobilul, dar apoi se pare că vor cumva să simtă 
ca şi cum noi le-am fi dat aprobarea! 

Hari aprobă din cap. De acum, ceilalţi doi înțelegeau 
fundamentul comportamentului roboților - faptul că Legile 
originale ale roboticii fuseseră înscrise atât de profund în 
creierele lor pozitronice încât nu puteau fi ignorate. Totuşi 
cu mult timp în urmă, Daneel Olivaw şi alt robot antic 
descoperiseră o portiţă care le permitea să treacă peste 
dispoziţiile vechilor „Legi Calvinene”, ori de câte ori puteau 
găsi justificarea că acţionează în interesul pe termen lung 
al omenirii. Vechile legi rămăseseră însă, aidoma unui 
instinct care nu putea fi niciodată complet înlăturat, aidoma 
unei senzaţii de foame ce trebuie satisfăcută, sau a unei 
mâncărimi ce trebuie scărpinată. 

— De aceea grupul lui Daneel a îngăduit scurgerea a 
suficiente informaţii care să-l incite pe Antic în aşa măsură 


încât să aranjeze plecarea noastră de pe Trantor, explică 
Hari. Indiferent dacă Daneel ştia sau nu de existenţa 
arhivelor, unii dintre discipolii lui au decis că era momentul 
să scape şi de ele. Îşi dădeau seama că era doar o chestiune 
de timp până ce o planetă haotică avea să le descopere şi că 
arhivele vor rămâne un pericol, chiar dacă haosul este 
prevenit prin colapsul Imperiului. Au decis să elimine 
vechile „sticle cu mesaje”, însă ordinele inscripţionate pe 
ele le îngreunau acţiunea. 

— Până ce ordinele respective nu erau contramandate de 
cineva pe care îl considerau o autoritate. Adică dumneata, 
Seldon, încuviinţă Maserd. Observ că gazda noastră - arătă 
cu degetul mare spre Gornon - nu a intervenit în 
distrugerea arhivelor, deşi provine din altă sectă. Pot doar 
să presupun că a fost de acord cu acţiunea, dar că avea alte 
planuri cu tine după încheierea ei. 

— Exact! Kers m-ar fi dus după aceea acasă... Şi ar fi găsit 
o modalitate prin care să se asigure că dumneata şi Horis 
nu veţi sufla o vorbă. Deoarece voi doi sunteţi deja 
prietenoşi - nu simpatizanți ai haosului - ar fi fost probabil 
suficientă o mică amnezie sau pur şi simplu incapacitatea 
de a vorbi despre cele petrecute. 

Antic se cutremură, aparent detestând ideea celei mai mici 
interferenţe în memoria sau voinţa sa. 

— Prin urmare, domnule profesor, Gornon doreşte să vă 
arunce hăt departe în viitor? 

Birocratul părea că are dificultăţi în înţelegerea 
conceptului. 

— Dar cum ar putea asta să ajute pe cineva? 

— Nu sunt foarte sigur. Grupul de eretici al lui Gornon 
este mai subtil şi are o viziune mai vastă decât calvinenii pe 
care i-am întâlnii pe Trantor. Deocamdată, ei nu ştiu prea 
multe despre planurile lui Daneel. 

Muşcându-şi uşor buza, Hari urmă: 

— Nu au habar despre soluţia finală care ar trebui să 
înlăture definitiv ameninţarea haosului. În plus, cei din 


grupul lui Gornon au obosit mai lupte împotriva lui Daneel 
şi să piardă de fiecare dată. Îl respectă şi sunt de acord să-i 
asculte propunerile. În acelaşi timp, doresc, să aibă o 
opţiune de rezervă, pentru eventualitatea în care va fi ceva 
ce le repugnă. 

— Aşa că v-au răpit ca să aibă un atu faţă de Daneel? 

Hari clătină din cap. 

— Dispariţia mea nu-l va determina să bată în retragere. 
Mi-am adus ultima contribuţie utilă atunci când mi-am dat 
acceptul pentru distrugerea arhivelor. Acum sunt liber - 
poate pentru întâia dată în viaţă - şi pot alege orice direcţie 
doresc. Chiar şi să mă propulsez în viitor, ca o simplă toană. 

Antic izbi cu pumnul în palma celeilalte mâini. 

— Nu puteţi vorbi serios în privinţa acceptării unei 
asemenea oferte! Ceea ce se găseşte în interiorul domului 
acela de protecţie năruit i-a speriat de moarte pe strămoşii 
noştti. Gornon a spus că a adus prejudicii teribile înainte să 
izbutească să-l astupe. Chiar dacă aţi crede în povestea 
aceea nebunească - un om primitiv proiectat zece mii de 
ani în viitor - cum vă puteţi risca viaţa cu bună ştiinţă, 
îngăduindu-le să încerce instalaţia pe pielea 
dumneavoastră? 

— Cu curajul unui bătrân care mai are foarte puţin de 
trăit, replică Hari pe jumătate pentru sine. Pentru ce 
altceva mi-a mai rămas să trăiesc? Întrebă el cu un glas mai 
puternic. Curiozitatea este unica motivaţie care mi-a mai 
rămas. Vreau să văd dacă ecuaţiile au funcţionat. Vreau să 
văd cu ochii mei ce ne pregăteşte Daneel. 

Tăcerea domni o vreme, în timp ce oamenii priviră 
scintilaţiile sclipind şi ivindu-se deasupra unui orizont 
straniu. Niciunul dintre ei nu putea să asocieze scena 
aceasta devastată cu Pământul pe care-l văzuseră în arhive 
- imagini dintr-o lume mai plină de viaţă decât oricare alta 
din cosmosul cunoscut. 

— Vorbeşti ca şi cum te-ai fi decis deja, observă Maserd. 
Atunci de ce mai discuţi problema cu noi? De fapt, de ce ne 


mai găsim noi aici? 

— Gornon mi-a explicat şi asta. 

Hari se întoarse ca să îl indice pe robotul umanoid, dar 
acesta dispăruse, plecat cu cine ştie ce treabă. Poate că 
revenise pe Mândria Rhodiei... Sau poate că pătrunsese în 
interiorul luminos al domului de protecţie, ca să înceapă 
pregătirile pentru călătoria psihoistoricului. 

— Gornon spune că este o prostie ca un individ să ia 
decizii de unul singur, sau consultându-se numai cu o altă 
persoană. Oamenii care procedează aşa se pot 
autoconvinge de orice. Ei au nevoie de perspectiva - şi de 
criticile - pe care le pot oferi alte minţi. Până şi roboții au 
învăţat asta din greşeli, arătă el spre Pământul infectat. 
Lucrul acesta este mai cu seamă relevant, deoarece grupul 
lui Gornon nu doreşte ca eu să mă limitez la a observa 
situaţia de peste cinci sute de ani, ci să joc rolul unui 
judecător. 

— Ai amintit asta, zise Maserd aplecându-se puţin spre 
psihoistoric, dar nu înţeleg... Ce poţi face dumneata? 

Pe Hari îl deranja faptul că era nevoit să respire printr-o 
mască. Filtrele îi îngreunau auzul şi făceau propria sa voce 
să răsune ciudat... Ori poate că vina aparţinea atmosferei 
modificate. 

— "Toţi roboții aceştia - cei care au supravieţuit 
străvechilor războaie civile - sunt oarecum ciudaţi. Ei sunt 
nemuritori, dar asta nu înseamnă că nu se pot schimba, 
devenind o dată cu trecerea anilor mai intuitivi, ba chiar 
cumva emotivi, nu strict logici. Până şi cei care-l urmează 
pe Daneel prezintă bizarerii şi diferenţe în rândurile lor. Ei 
se află sub influenţa Legii O, dar asta nu le asigură un acord 
perpetuu. Este posibil să vină o vreme când decizia umană 
va juca un rol, aşa cum s-a întâmplat în distrugerea 
arhivelor... Însă atunci scara va fi mult mai vastă. 

Hari ridică un braţ şi arătă Calea Lactee de deasupra lor. 

— Imaginaţi-vă că ne-am găsi peste cinci sute de ani. 
Pregătirile lui Daneel s-au încheiat şi el este gata să 


dezvăluie ceva teribil de important, poate chiar minunat, 
care reprezintă următoarea stare esenţială de existenţă a 
omenirii. Una care va fi imună la haos şi în acelaşi timp ne 
va îngădui evoluţia. Înlăturarea vechiului, în favoarea a 
altceva superior. Gornon mi-a spus că ideea aceasta îi 
tulbură pe mulţi roboţi care o găsesc în acelaşi timp 
atrăgătoare şi înfricoşătoare. Atunci, chiar şi Legea 0 s-ar 
putea dovedi inadecvată. Mulţi roboţi vor refuza să distrugă 
vechea versiune a omenirii pentru a-i da naştere celei noi. 

Maserd se îndreptă brusc. 

— Ei vor ca dumneata să fii acolo, peste cinci sute de ani, 
ca să-i scapi din dilemă! Până atunci, numele îţi va fi şi mai 
faimos. Vei fi cunoscut ca stăpânul-arhetip, omul cu voinţa şi 
intuiţia cele mai pătrunzătoare din douăzeci de mii de ani. 
Dacă toate facțiunile, diferite ale roboților vor accepta 
planul lui Daneel, aprobarea dumitale le va uşura acţiunea. 
Pe de altă parte, dacă un număr mare dintre ei se simt 
inconfortabil... Sau chiar detestă ideea... Obiecţiile 
dumitale pot duce la înlăturarea robotului conducător - 
acest Daneel Olivaw de care ai amintit. 

Hari se simţi impresionat. Talentul politic nativ al lui 
Maserd îi oferea pătrundere în aspecte ce i-ar fi putut 
intimida pe alţii. 

— Şi dacă situaţia este cumva intermediară? Întrebă Antic. 
Prezenţa dumneavoastră n-ar putea declanşa un nou război 
civil între roboţi? 

— Observaţia este pertinentă, admise Hari. Este posibil, 
totuşi mă îndoiesc că va fi cazul. Facţiunea lui Gornon 
susţine că doreşte părerea mea cinstită după ce voi 
examina viitorul. Nu cred totuşi că-mi vor oferi un amvon de 
la care să predic, decât dacă ei ştiu deja şi sunt de acord cu 
ceea ce voi spune. În orice caz... 

Un râset răguşit îi întrerupse expunerea. 

Hari se întoarse şi zări la numai zece metri câteva siluete, 
care se apropiaseră pe amortizoarele silenţioase ale unei 
platforme antigravitaţionale. Planch sări de pe ea şi cizmele 


lui scrâşniră sonor pe suprafaţa solului acoperită cu 
sfărâmături. Îl urmară doi bărbaţi purtând armuri de tip 
militar şi blastere de mare putere, în timp ce Sybyl aţintise 
o armă necunoscută asupra psihoistoricului şi tovarăşilor 
săi. 

— Şi ai accepta să fii manipulat în felul acesta, profesore 
Seldon? Întrebă Planch, apropiindu-se cu o ţinută 
încrezătoare, ca şi cum n-ar fi avut nici o grijă pe lume. 

Hari îi simţi pe Maserd şi Antic încordându-se şi îi potoli cu 
un gest liniştitor. 

— Îmi cunosc bine rolul în lume, Planch. La un nivel sau la 
altul, toţi suntem instrumente. Cel puţin eu apuc să optez 
care dintre părţi mă va folosi. 

— Fiinţele umane sunt mai mult decât simple instrumente! 
Răcni Sybyl. Sau factori în ecuaţiile tale! Sau copilaşi 
periculoşi pe care doicile roboţi să-i ţină închişi într-un ţarc! 

Maserd şi Planch se priviră cu un evident respect reciproc, 
ca între piloţi spaţiali. 

— 'Ţi-am spus că ar trebui să vii cu mine, îi reaminti Planch 
nobilului. 

— Am crezut că vei rămâne blocat pe Pengia, răspunse 
Maserd. În mod clar, aţi fost mai bine organizaţi decât îmi 
închipuisem. 

— Avem canale de informaţii. O sursă ne-a ajutat să ne 
raliem forţele la scurt timp după distrugerea arhivelor... Şi 
după colapsul lui Ktlina. Planch se răsuci către Hari. S-a 
petrecut exact aşa cum ai prezis, profesore, aproape chiar 
în ziua precizată. Unii consideră că asta înseamnă că tu 
însuţi ai orchestrat colapsul renaşterii noastre, dar, 
deoarece am petrecut o vreme lângă tine, ştiu că nu-i vorba 
decât de psihoistorie. Din păcate, vezi în viitor ca un 
prooroc. 

— Nu întotdeauna îmi place să am dreptate. De multă 
vreme am ştiut că va aduce mai mult suferinţă. 
Condoleanţe, căpitane! Poate că nu avem aceeaşi părere în 
privinţa provenienţei haosului, dar amândoi l-am văzut în 


acţiune. Dacă s-ar putea descoperi o modalitate de a-l stopa 
pentru vecie, nu crezi că am fi de aceeaşi parte? 

Planch îi privi mâna întinsă, apoi clătină din cap. 

— Poate mai târziu, profesore, după ce te luăm din locul 
acesta oribil. Atunci când talentele şi puterile tale de 
predicţie vor fi aplicate în slujba omenirii, nu a opresorilor 
ei, atunci poate că voi avea un cadou pentru tine. Ceva ce 
ştiu că-ţi doreşti. 

Psihoistoricul cobori braţul şi râse. 

— Voi doi vorbiţi despre eliberarea oamenilor de 
manipulări?! Spune-mi, ce plan aveţi? Veţi folosi psihoistoria 
ca pe o armă? Veţi calcula manevrele duşmanilor voştri, 
astfel ca să le puteţi dejuca? Credeţi că asta vă va permite 
să menţineţi în viaţă următoarea renaştere şi s-o răspândiţi 
până ce va infecta întreaga Galaxie? Să vă spun eu ce se va 
întâmpla dacă veţi proceda aşa... Orice grup de oameni 
care va monopoliza o asemenea putere se va transforma 
într-o aristocrație restrânsă, o tiranie ce întrebuinţează 
instrumente matematice pentru a-şi consolida puterea pe 
care o deţine. Nu veţi scăpa de soarta asta pur şi simplu 
pentru că vă declaraţi virtuoşi. Ecuațiile în sine dovedesc 
cât este de dificil pentru orice grup să renunţe la genul 
acesta de putere, după ce a pus mâna pe ea. 

— Mă întreb totuşi..., murmură Maserd, dacă ar împărţi-o 
suficient de mulţi oameni... 

Nobilul îşi înălţă brusc privirea. 

— Ne pierdem însă în speculaţii, Planch. Aparent sunteţi 
foarte bine organizaţi. Aveţi informatori excelenți şi aţi 
dirijat cu priceperi forţele rămase de pe Ktlina. Vă felicit 
pentru că ne-aţi urmărit aici dar în acelaşi timp mă minunez 
de imprudenţa de a-i ataca din nou pe aceşti inamici 
puternici care sunt roboții. 

— Ai uitat ce le-am făcut pe Pengia? Chicoti Planch. Vezi 
vreun robot în clipa asta? (Arătă în direcţia în care Hari îl 
zărise pentru ultima dată pe R. Gornon Vlimt.) Au şters-o 
imediat ce nava noastră a apărut deasupra orizontului. De 


remarcat că nici măcar nu s-au sinchisit să vă avertizeze pe 
voi trei, care aţi rămas încotoşmănaţi în costume aici, pe 
culmea asta stearpă. 

Hari rămase tăcut. Cum ar fi putut explica faptul că aici nu 
era o chestiune legată de loialitate, ci de grupuri diferite, 
fiecare nutrind convingerea disperată că nu-l interesa decât 
interesul superior al omenirii şi fiecare considerându-se 
dezlegătorul pragmatic al problemelor antice. El ştia însă 
că problemele îşi aveau originea departe în trecut, în chiar 
solul pe care stătea acum, înainte ca acesta să fi fost 
îmbibat cu radioactivitate ucigaşă. 

Planch privi cerul. Unul dintre soldaţi îi arătă ceva şi mârâi 
mulţumit. Hari zări o serie de scântei sclipind tăcute într-o 
regiune a spaţiului înconjurată de o constelație pentru care 
strămoşii săi trebuie să fi avui un nume. Recunoscu 
flăcările, deoarece văzuse asemenea imagini de multe ori 
pe când era prim-ministru al Imperiului - nave stelare care 
erau distruse de armament din clasa militară. Întoarse ochii 
spre Planch. 

— Din expresia ta de satisfacţie ar trebui să deduc că 
forţele voastre tocmai şi-au nimicit duşmanii? 

— Exact, profesore. Informatorul nostru necunoscut ne-a 
avertizat că vom fi probabil interceptaţi de crucişătoarele 
poliţiei. 

Planch discută cu un soldat, apoi ascultă un mesaj care îi 
era transmis în cască. Se încruntă brusc şi clătină din cap. 

— Asta însă e ciudat... 

Antic făcu un pas înainte, frângându-şi mâinile nervos. 

— Ce le-aţi făcut poliţiştilor? În navele acelea erau bărbaţi 
şi femei, nu teorii, nu abstracții. Câţi trebuie să moară 
pentru a vă satisface setea de răzbunare? 

Hari puse o mână pe braţul birocratului, căutând să-l 
potolească. Cum i-ar fi putut explica faptul că adevăratul 
inamic era haosul? 

— Ceva este în neregulă, aşa-i, Planch? Bătălia voastră 
spaţială nu are deznodământul anticipat? 


— Forţele noastre au anihilat flotila poliţiei. O singură navă 
de a lor a scăpat..., dar ea se îndreaptă încoace. 

— Ai voştri o urmăresc? Întrebă Maserd. 

Aparent; nobilul nu asocia cuvântul „poliţie” cu salvarea 
să. 

Planch duse altă convorbire şoptită cu asistentul său, apoi 
răspunse: 

— Navele noastre au început să se îndepărteze de Pământ. 
Nu cunosc motivul, dar bănuiesc că au fost influențate. 

— De mentalişti! Icni Antic, retrăgându-se un pas. 

— Aşa presupun, încuviinţă Planch. 

— Atunci suntem pregătiţi pentru ei! Anunţă Sybyl parcă 
uşurată. Arma noastră acţionează împotriva creierelor lor 
pozitronice doar pe rază scurtă, aşa că-i vom lăsa să se 
apropie. Îi vom rezolva pe monştrii tik-tok, la fel cum am 
făcut cu paznicii de pe Pengia. 

— Dar dacă roboții acţionează asupra minţilor voastre 
înainte de a apuca să declanşaţi arma? Obiectă Maserd. Pe 
Pengia i-aţi luat prin surprindere şi R. Gornon a recunoscut 
că grupul lui nu avea decât un mentalist slab... 

— Nu vă mai ridaţi nobila frunte, Înălţimea Voastră, pufni 
Sybyl, suntem pregătiţi pentru toate eventualităţile. Pe 
Ktlina s-a reuşit un progres parţial prin studierea acestui 
fenomen al creierelor pozitronice, totuşi suficient ca să ne 
putem apăra probabil singuri. 

— Cuplează comutatorul automat, îi ordonă Planch 
soldatului, şi reglează-l pe scanare activă. Bomba să 
declanşeze dacă un ecou pozitronic se apropie la mai puţin 
de trei sute de metri. 

Zâmbi spre psihoistoric. 

— Dacă sunt roboţi, vor detecta scanarea şi vor şti că-i mai 
înţelept să se oprească. Dacă sunt oameni duşmani, se vor 
confrunta cu arme ktlinene. Bătu cu palma peste blasterul 
din toc. În ambele cazuri, profesore, nimeni nu va interveni 
în ajutorul tău, sau în ajutorul aristocrației secrete care ne- 
a condus atâta vreme. De data asta vei veni cu noi şi-ţi vei 


pune talentele în slujba propriei tale rase, frustrată şi 
reprimată, oferindu-i în sfârşit posibilitatea de a fi liberă. 

Hari privi o dâră care brăzdă cerul, de la vest la est, apoi 
începu să se angajeze într-o spirală pentru aterizare. În cei 
peste optzeci de ani de existenţă ai săi, nu se simţise 
niciodată atât de neajutorat în schimbarea cursului 
propriului lui destin. 

Dors şi Lodovic aveau destul timp la dispoziţie ca să 
discute. 

Trecându-şi timpul între Salturile hiperspaţiale, ea se trezi 
povestind o sumedenie de episoade ale vieţii petrecute cu 
Hari Seldon - aventurile, conflictele politice, permanenta 
fascinaţie de a trăi zilnic alături de omul acela sclipitor, în 
timp ce el îşi conducea echipa în căutarea regulilor care să 
descrie comportamentul uman. Ca şi despre experienţa 
emulării atât de perfecte a unei femei reale încât până şi 
soţul ei uita, luni la rând, că Dors era o fiinţă artificială. 

De fapt, era prima ocazie în care ea vorbise despre toate 
lucrurile acelea, după ce „moartea” îi pusese capăt relaţiei 
şi Daneel o dusese pe Eos pentru reparaţii. 

Lodovic se dovedise un ascultător plin de atenţie; asta în 
sine nu fusese o surpriză prea mare, deoarece fusese 
educat să interacţioneze cu oamenii, iar răbdarea ocupase 
dintotdeauna o poziţie de vârf pe lista atributelor pe care 
Daneel le solicită de la emisarii săi. Iotuşi dimensiunile 
înţelegerii sale o surprinseră pe Dors. 

Fiindcă Lodovic nu mai avea impulsul interior de a da 
ascultare Legilor roboticii, ea îşi închipuise că devenise o 
creatură rece, care acţiona sub imperiul raţiunii într-o 
măsură mai mare decât până atunci. Se dovedi însă că după 
transformare el îşi descoperise o pasiune faţă de oameni. 
Când veni rândul său, vorbi despre sutele de indivizi pe 
care-i întâlnise şi cu care discutase, mai ales după ce se 
declarase liber de misiunile pe care i le atribuise Daneel. 
Părea fascinat de grijile, preocupările şi triumfurile 
oamenilor obişnuiţi..., importante pentru fiecare dintre ei, 


chiar dacă rezultatul net era lipsit de însemnătate la scară 
planetară sau galactică. Uneori, intervenea în vieţile acelea, 
ajutând la rezolvarea unei probleme, sau la alinarea unei 
dureri. Poate că eforturile sale nu contau mult în schema 
generală a lucrurilor; în nici un caz nu se puteau compara 
cu nesfârşita luptă împotriva haosului, sau cu colapsul 
gigantic al Imperiului Galactic, dar el învățase ceva 
important. 

— Oamenii consideraţi ca personalităţi individuale au un 
cuvânt greu de spus. Diferenţele dintre ei constituie o 
bogăţie chiar mai importantă decât similitudinile lor. 

Lodovic o privi pe Dors şi surâse măsurat. 

— Merită să fie consultaţi în privinţa destinului lor. 
Indiferent dacă sunt înţelepţi sau naivi, ei trebuie să vadă 
calea şi să poată comenta despre felul în care se merge pe 
ea. 

Dors sesiză reproşul blând, care îl ţintea nu numai pe 
Daneel, ci şi pe iubitul ei Hari. Totuşi în glasul celuilalt nu 
existase nici urmă de maliţie; admiraţia pentru fostul ei soţ 
era evidentă. 

Se pomeni reacţionând pe câteva niveluri. O porţiune 
uriaşă din creierul ei pozitronic fusese dedicată emulării 
şabloanelor de gândire şi emoţii ale oamenilor. Părţile 
acelea nu puteau să nu răspundă în mod automat faţă de 
Lodovic aşa cum ar fi reacţionat orice femeie, şi de fapt nu 
orice femeie, ci Dors Venabili pe care ea o întrupase vreme 
de cincizeci de ani. Dors Venabili care-l iubise pe Hari, dar 
care, de asemenea, fusese încântată în general de 
compania bărbaţilor direcţi, angajaţi în urmărirea energică 
a ideilor. În mod firesc, vigoarea nedomolită a lui Lodovic, 
inteligenţa lui avidă, dar şi evidentă lui compasiune 
atrăgeau partea aceea din Dors. 

„Bineînţeles că el ştie că am seturile acestea de reacţii. 
Este posibil să-şi fi stabilit comportamentul astfel încât să le 
încânte? 

Să însemne asta că flirtează cu mine?” 


Existau şi alte niveluri. Dors putea spune că L.odovic rostea 
cu sinceritate fiecare cuvânt. Roboţilor le venea greu să se 
mintă unul pe celălalt, când aveau garda coborâtă, totuşi 
între ei rămânea o prăpastie. Ceva care i-ar fi putut 
menţine veşnic separați, ca şi cum ar fi venit din lumi 
complet diferite. 

„Eu simt Legile roboticii, care nu-şi încetează niciodată 
pulsaţia imperativă, impulsionându-mă să găsesc o 
modalitate vitală prin care să pot sluji. Lodovic este eliberat 
de constrângerea aceasta. El caută să ajute omenirea strict 
ca o chestiune de opţiune, din considerente morale sau 
filosofice.” 

Părea un fundament fragil pentru a avea încredere în el. 
Ce s-ar fi întâmplat dacă Lodovic s-ar fi răzgândit mâine? 

Iar la un nivel cu totul diferit, Dors sesiza ironia acută a 
întregii situaţii. Încercând să decidă dacă să se încreadă ori 
nu în L.odovic, ea se găsea într-o poziţie similară aproape 
tuturor femeilor reale care ascultaseră vreodată glasul 
convingător al unui bărbat. 

Ioana d'Arc aprobă cu entuziasm comparaţia aceea, 
îndemnând-o pe Dors să facă un salt de credinţă. 
Problemele erau însă prea importante şi logica robotică o 
silea să caute dovezi superioare. 

„În plus, soţul meu este încă viu. Chiar dacă Hari mă crede 
moartă şi Daneel mi-a ordonat să nu mă mai gândesc la 
trecut, continui să fiu încercată de nevoia pentru el.” 

Programele ei de simulare umană nu puteau umple vidul, 
nici chiar cu un companion fascinant ca Lodovic. Trebuia să 
încheie lucrurile cu Hari; trebuia să-l revadă, înainte ca 
programele acelea să-şi poată întoarce atenţia altundeva. 

Pe măsură ce confruntarea încordată se apropia, Hari 
observa că atrăseseră spectatori. Antic îi indicase creasta 
unei movile apropiate alcătuită din sfărâmăturile unei 
clădiri universitare antice, unde se zăreau siluete 
întunecate ghemuite, care se ridicau ocazional ca să 
privească în jos spre oamenii strânşi lângă navă. 


— Crezusem că ultimii pământeni au fost evacuaţi acum 
zece mii de ani, zise birocratul. 

Maserd încuviinţă din cap. 

— Universitatea pe care a frecventat-o strămoşul meu..., 
mă întreb dacă nu putea să fi fost chiar asta..., s-a numărat 
printre ultimele instituţii publice închise înaintea evacuării 
finale. Totuşi poate că au mai rămas unii oameni. 

Sybyl, care se afla lângă ei, îşi deplasă ochii rapid de la 
crestele colinelor la displayul unui calculator. 

— Par umani, deşi există... Anomalii. Bietele creaturi nu 
doreau decât să rămână în căminul lor..., în căminul 
omenirii..., dar Imperiul a îndepărtat toate structurile ce 
făceau posibilă o viaţă normală. Nu-mi pot imagina cum 
este să încerci să supravieţuieşti atâţia ani în torentul ăsta 
radioactiv. Cu siguranţă, trebuie să-i fi transformat! 

Maserd suspină şi Hari fu poate singurul care-l auzi pe 
nobil murmurând în barbă un singur cuvânt: 

— Speciaţie... 

Nu departe, Planch discuta cu unul dintre soldaţii 
voluntari de pe Ktlina. Pilotul se întoarse apoi pentru a-i 
informa pe captivii săi: 

— Nava necunoscută a aterizat undeva în vestul nostru. 
Deţine un sistem imperial avansat de camuflare, al cărui 
secret n-am izbutit să-l descoperim nici chiar pe Ktlina 
decât în ultimele luni - mult prea târziu pentru renaşterea 
aceea. Totuşi poate că data viitoare rebelii vor fi mai bine 
pregătiţi. 

Nu părea deloc îngrijorat. Oamenii săi îşi ocupaseră 
poziţiile defensive, iar un aparat plutea la zece metti 
deasupra navei, rotindu-se întruna pe o pernă de 
antigravitaţie şi emițând unde de energie reglate pentru a 
detecta apropierea creierelor pozitronice. 

— De ce nu decolăm pur şi simplu? Întrebă Sybyl. 

— S-a întâmplat ceva cu navele noastre de escortă şi vreau 
să aflu mai multe înainte de ieşi în spaţiu. 


Brusc, un proiectil întunecat căzu din ceruri, lovind solul la 
câţiva metri de picioarele sale; fu urmat de alte câteva - 
roci cu muchii tăioase provenite dintr-o zonă vitrificată - şi 
în scurt timp o rafală se abătu asupra micii tabere 
temporare, zăngănind pe blindajul navei şi făcându-i pe toţi 
să-şi caute cu disperare adăposturi. 

Găsind o relativă siguranţă sub una dintre aripioarele 
stabilizatoare ale navei, Hari se ghemui între Antic şi 
Maserd. Auzi descărcările blasterelor soldaţilor şi creasta 
unei culmi din apropiere erupse în explozii, când ktlinenii 
traseră cu sălbăticie pentru a degaja înălțimile. Hari zări un 
băştinaş - o siluetă neagră conturată pe norii luminaţi de 
Lună lăsându-se pe spate ca să rotească o praştie din sfoară 
şi slobozind proiectilul primitiv înainte ca un fulger blaster 
să-l reteze în două. Pentru câteva momente neplăcute, în 
jur fu numai zgomot şi confuzie, răcnete de furie, durere şi 
teroare... 

Apoi se lăsă brusc liniştea. Hari privi în noapte şi nu mai 
distinse nici o mişcare pe movilele de ruine. În apropiere, 
doi soldaţi ktlineni zăceau inerţi pe sol. 

Planch se sculă, urmat de Sybyl şi Maserd. Antic rămase 
ghemuit lângă fuzelaj, dar Hari ieşi de acolo la timp ca să 
vadă pe cineva desprinzându-se din umbre, o siluetă aflată 
în partea opusă a navei. 

După aceea auzi un glas familiar - încet, însă ferm şi sigur 
pe sine. 

— Salut, bunicule! Ne făceam griji în legătură cu tine. 

Psihoistoricul clipi de câteva ori, recunoscând vocea şi apoi 
formele nepoatei sale. 

— Salut, Wanda! Mă bucur de fiecare dată când ne 
întâlnim, dar îmi fac griji în privinţa priorităţilor tale. Munca 
pe Trantor a intrat într-o etapă nouă, iar eu nu sunt decât 
un moşneag. Sper că nu sentimentalismul te-a făcut să mă 
urmăreşti de-a curmezişul Galaxiei. 

Hari remarcase deja câteva lucruri. Niciunul dintre 
soldaţii de pe Ktlina nu mai stătea în picioare, totuşi era 


imposibil ca toţi să fi fost victime ale surprinzătorului atac 
cu pietre al pământenilor. Sybyl părea de asemenea 
reţinută, deşi nu chiar lipsită de cunoştinţă. Se aşezase pe 
sol, în apropiere, îşi ţine capul în palme şi-l legăna înainte şi 
înapoi, aidoma unei persoane prea confuză pentru a-şi 
aduna gândurile. 

— Te rog, bunicule, muştruluieşte-mă mai târziu, rosti 
Wanda, privindu-l pe Planch cu o expresie de concentrare 
intensă. Am avut motive cât se poate de întemeiate ca să 
batem atâta cale..., însă explicaţiile pot să aştepte. Între 
timp, domnilor, poate unul dintre voi, vă rog, să-l 
dezarmeze pe individul acesta? Este foarte puternic şi nu 
cred că-l mai pot stopa mult timp. 

Maserd scoase un strigăt înăbuşit şi se repezi spre Planch, 
care îşi scosese blasterul şi-l ridică lent spre Wanda. 
Picături de transpiraţie se prelingeau pe fruntea pilotului, 
care se străduia din răsputeri să coboare degetul mare spre 
butonul de dare a focului. 

Nobilul îi lovi ţeava armei chiar în clipa când aceasta 
declanşă, iar fulgerul trecu la un fir de păr de nepoata lui 
Hari, dărâmând peretele unei clădiri a universităţii antice. 
Maserd smulse blasterul şi-l întoarse către proprietarul 
său..., moment în care Wanda şi Planch se destinseră brusc 
şi suspinară amândoi adânc, înfruntarea lor personală fiind 
decisă. 

— Este un tip dur, comentă Wanda. În ultima vreme am 
întâlnit mai mulţi dintre aceştia, mai ales printre exilaţii pe 
Terminus. Ne-au cam încurcat calculele. 

Hari căzu pe gânduri. 

— Ceva anume îmi spune că Planch diferă într-un mod 
straniu pentru că este normal. Tu ştii ce înseamnă asta? 

Femeia clătină din cap. 

— Este unul dintre motivele pentru care mă aflu aici, 
bunicule, aşa că nu-ţi face griji. Nu mi-am pierdut 
priorităţile în faţa sentimentalismului pur. Salvarea aceasta 


are justificări pragmatice..., deşi mi-ar face plăcere să te 
duc înapoi acasă. 

„Acasă?” se întrebă Hari. Înapoi la traiul într-un scaun cu 
rotile privind rapoarte pe care mintea să nu mai era 
îndeajuns de suplă ca să le înţeleagă? Înapoi la situaţia de a 
fi venerat, dar inutil? De fapt, după terminarea 
înregistrărilor pentru Cripta Timpului, simţise cu adevărat 
că mai trăieşte doar în decursul acestei aventuri. În mod 
neaşteptat regreta sfârşitul ei. Întorcându-se spre Planch, 
întrebă direct: 

— Ei bine, căpitane, poţi face puţină lumină în privinţa 
asta? Tu de ce crezi că eşti rezistent la persuasiunea 
mentalistă? 

Deşi posomorât din pricina răsturnării de situaţie, Planch 
nu trăda nici un semn de predare sau înfrângere. 

— Găseşte-ţi singur răspunsurile, Seldon. Dacă mai există 
indivizi care sunt capabili să reziste la controlul mintal, să 
mă ia naiba dacă o să te ajut să înţelegi motivele! Aţi 
concepe un plan prin care să-i învingeţi. 

— Da, încuviinţă Wanda, aşa am face. Pentru binele 
omenirii. Pentru că Planul va necesita corecţii..., călăuzire. 
— Aşa cum i-aţi călăuzit pe amărâţii ăia de pământeni să 
ne atace cu pietre, distrăgându-ne atenţia, pentru ca să vă 
puteţi apropia pe furiş şi să-mi dezarmaţi oamenii? Câţi au 

murit? Măcar roboții ar fi fost măcinaţi de regrete. 

Antic se alătură grupului de lângă ecluză. 

— Staţi puţin! Făcu el. Nu înţeleg! Crezusem că Planch 
avea mijloace de apărare împotriva roboților! O studie cu 
atenţie pe Wanda. Vreţi să ziceţi că ea este om? Adică există 
mentalişti oameni? 

Planch suspină adânc. 

— Acum îmi amintesc. Cândva ştiusem asta, dar probabil 
că cineva mi-a implementat un blocaj în memorie. (Ridică 
din umeri.) Poate că roboții care ne conduc universul 
consideră că trebuie să-şi împartă arma cea mai importantă 
cu unii dintre sclavii lor soldaţi, îngăduindu-le slugilor 


acestea să ajute la păstrarea noastră sub control. Este vina 
mea! Trebuia să fi ţinut seama de posibilitatea asta. Data 
viitoare n-o s-o negilijez. 

— Frumos spus, aplaudă Wanda, dar, din păcate, greşeşti. 
Noi oamenii suntem stăpânii acestui cosmos. Vom avea 
nevoie de ceva timp ca să putem trece de obstacolul 
haosului şi să ne afirmăm suveranitatea. Oricum, nu-ţi vei 
aminti nimic din toate astea. Mă tem că acum va trebui să 
ştergem mai profund. O dată ce vom ieşi în spaţiu şi toţi se 
vor fi calmat... 

Planch făcu o grimasă, strângând buzele resemnat, dar 
Antic gemu şi înghiţi încă o pilulă albastră. 

— Nu vreau să-mi spălaţi mintea! Este împotriva legii! În 
calitate de cetăţean imperial, doresc să-mi fie respectate 
drepturile! 

Wanda privi spre Hari. Poate că, cu câteva săptămâni în 
urmă, el i-ar fi răspuns printr-un surâs indulgent, 
împărtăşindu-i amuzamentul faţă de naivitatea micuţului 
birocrat. Acum însă, dintr-un motiv necunoscut, simţi o 
emoție neobişnuită - ruşinea. Îşi feri privirea de ochii 
nepoatei sale. 

— Acum trebuie să plecăm, anunţă Wanda şi le făcu semn 
tuturor să pornească. 

În clipa aceea, Hari îl zări pe Gaal desprinzându-se din 
umbre. În mod vizibil stânjenit, psihoistoricul rotofei ţinea 
cu ambele mâini o carabină blaster. 

— Ce facem cu ceilalţi? Întrebă el, arătând spre soldaţii 
ktlineni, care zăceau lipsiţi de cunoştinţă în apropiere, şi 
Sybyl, care continua să se balanseze înainte şi înapoi, 
murmurând ceva nefericită. 

Wanda scutură din cap. 

— Femeia suferă de extaz haotic de faza a IV-a şi nici 
ceilalţi n-o duc mai bine. Nimeni nu le va crede relatările. 
Este insuficient pentu o perturbare a Planului. Nu am timp 
să le impun tuturor amnezie selectivă. Scoate-le nava din 
funcţiune şi să plecăm! 


Hari înţelese raţionamentul nepoatei sale. Poate că părea 
o cruzime s-o abandoneze pe Sybyl şi pe ceilalţi pe o 
planetă otrăvită, având drept tovărăşie doar mutanţi 
pământeni, însă membrii celei de a Doua Fundaţii erau 
obişnuiţi să gândească în termenii populațiilor vaste 
reprezentate ca ecuaţii în Plan, şi să-i trateze pe indivizi 
aproape ca pe nişte molecule de gaz. 

„Eu însumi am gândit în felul acesta”, îşi spuse. 

Nu încăpea îndoială că robotul Gornon avea să revină 
imediat după plecarea lui Wanda. Calvinenii din secta lui 
poate că nu erau de acord în multe privinţe cu liderul lor, 
dar aveau să se îngrijească de Sybyl şi de ktlineni, 
ocupându-se în acelaşi timp să păstreze secretul faţă de 
cele întâmplate. 

— Ei bine, atunci haidem, prietene! Rosti Maserd punând 
un braţ în jurul umerilor înguşti ai lui Antic. Se pare că 
pornim spre Trantor. Poate că nu vom mai şti niciodată prin 
ce aventură am trecut, dar să fii convins că voi avea grijă de 
tine. 

Micuţul birocrat surâse docil spre nobilul înalt şi păru gata 
să-şi exprime recunoştinţa, când dădu brusc ochii peste 
cap, se clătina căzu la picioarele lui Maserd. În scurt timp, 
sforăiturile lui răsunară în valea micuță. 

— Perfect, oftă Wanda. Oricum nu mă ispitea să intru în 
mintea lui hipersensibilă. Dacă soarta îl opreşte pe Pământ, 
aşa să fie! Noi va trebui să călătorim serios, ca să ajungem 
într-o săptămână pe Trantor. 

Hari îl văzu pe Maserd străbătut de un scurt conflict 
interior a cărui natură nu era greu de ghicit - dacă să-l 
ridice pe Cenuşiu şi să-l poarte cu el, sau să-l lase acolo. 
Dilema era substanţială, dar psihoistoricul nu fu surprins 
când Maserd suspină, îşi scoase jacheta şi o aşternu peste 
Antic. 

— Somn uşor, prietene! Cel puţin dacă rămâi aici, mintea 
îţi va rămâne de-a pururi neschimbată. 


Maserd, Planch şi Hari porniră după Wanda, iar Gaal 
rămase în ariergardă. Privind peste umăr, Hari zări o 
singură sursă de lumină strălucind printre clădirile 
universităţii antice, învelişul fisurat al sarcofagului în care 
dorise să-l trimită R. Gornon... Într-o aventură care nu avea 
să se mai întâmple niciodată. 

Deşi se îndoise din capul locului asupra tentativei 
respective, psihoistoricul simţi acum un val de dezamăgire. 
„Poate că ar fi fost interesant să fi văzut viitorul...” 

În scurt timp, se îmbarcaseră în nava lui Wanda şi, 
luptându-se cu gravitația Vechiului Pământ, decolaseră de 
pe planeta-mamă. Cea ale cărei continente sclipeau cu 
focuri ce nu puteau fi stinse. 

„Probabil că i s-au supraîncălzit programele de simulare”, 
gândi Dors auzindu-l pe Lodovic blestemând sonor. Capul şi 
trunchiul robotului se agitau sub consola de comandă a 
navei şi se auziră ciocănituri puternice într-un panou de 
acces. 

— Regret că nu mi-am adus braţele-cyborg, mormăi el. 
Plăcile acestea cu circuite sunt imposibil de accesat cu 
degete umanoide. Va trebui să rup toată unitatea asta 
nenorocită! 

— Eşti sigur că este vorba despre o problemă fizică? Să nu 
fie un bug în software... 

— Nu crezi că acolo am căutat din capul locului? Am 
eliberat sub-persoana lui Voltaire în sistemul calculatorului 
şi ea caută acum motivul opririi. Ce-ar fi să te faci şi tu utilă 
şi să scanezi exteriorul navei? 

Dors aproape că-l repezi, gata să-i atragă atenţia să 
vorbească politicos. Desigur însă, reacţia aceea ar fi 
aparţinut doar şabloanelor ei de simulare, care ar fi 
răspuns în mod realist faţă de comportamentul lui Lodovic. 

„Bine că niciunul dintre noi nu este om”, gândi ea, „altfel 
m-ar călca realmente pe nervi.” 

Cu un efort conştient, îşi depăşi simulacrul reflex de 
iritare. „Deşi disimularea nu este necesară la bordul acestei 


nave, din motive necunoscute niciunul dintre noi nu a optat 
totuşi pentru dezactivarea subrutinelor. Obiceiul simulării 
umanului este pur şi simplu prea puternic.” 

Mă duc imediat. Trebuie să rezolvăm cât mai repede 
problema! Toate navele acelea care converg spre Pământ... 
Hari se găseşte acolo, iar noi plutim neajutoraţi în spaţiu. 

Deoarece fusese concepută să pară cât mai apropiată de o 
femeie adevărată, Dors trebuia realmente să îmbrace un 
costum spaţial înainte de a ieşi din navă, deşi s-ar fi putut 
lipsi de unitatea voluminoasă de răcire. După ce ieşi prin 
ecluza pupa, prima porţiune pe care o cercetă fu cea 
adiacentă motoarelor. Aparent fără motiv, hiperpropulsia 
încetase să mai funcţioneze exact când treceau prin 
regiunea interzisă a unei foste planete spaţiene - una dintre 
cele cincizeci de colonii iniţiale ale omenirii. 

Din nefericire, Dors nu găsi vreo urmă de avarie - nici 
aşchii de micrometeoriţi, nici anomalii hiperspaţiale. 

— Dacă ţi-aş putea oferi o sugestie... 

— Ce vrei, Ioana? Întrebă ea, privind holograma micuță 
dintr-un colţ al vizorului - o fată zveltă purtând un coif 
medieval. 

Poate că loana d'Arc era geloasă; la urma urmelor, pe 
Lodovic îl ajuta alter ego-ul Ioanei, simul Voltaire. 
Persistenta relaţie ură-iubire dintre aceste două 
personalităţi reconstruite îi reamintea lui Dors de unele 
cupluri de oameni căsătoriţi pe care le cunoscuse, persoane 
incapabile să evite concurenţa reciprocă şi simultan 
incapabili să reziste unei atracţii polare intense. 

— Mă întreb, rosti glasul moale al fecioarei-ostaş dintr-un 
trecut îndepărtat, dacă te-ai gândit la posibilitatea trădării. 
Ştiu căpare un atribut aproape exclusiv uman şi că voi, 
fiinţele artificiale, vă consideraţi mai presus de aşa ceva, 
dar în epoca mea minţile cele mai elevate păreau 
întotdeauna gata să justifice trădarea în numele unui ţel 
sacru. 

Dors simţi un fior. 


— Vrei să zici că am fi fost opriţi în mod deliberat? 

Chiar în timp ce puse întrebarea, îşi dădu seama că Ioana 
trebuia să aibă dreptate! Răsucindu-se să escaladeze 
blindajul sclipitor, Dors trecu cu viteză şi graţie de la o priză 
magnetică la alta, până ce zării ecluza prova... Unde nava ei 
fusese conectată cu a lui Zorma, în decursul acelei scurte 
întâlniri spaţiale când un pasager suise la bord... 

Atunci o văzu! O tumoare proeminentă semănând cu o 
ulceraţie a metalului păta suprafaţa strălucitoare a navei ei 
minunate. Fusese plasată acolo probabil în ultima clipă, 
când cele două vehicule se pregăteau să se îndrepte în 
direcţii opuse. 

Dors înjură la fel de prelung şi obscen pe cât o făcuse 
Lodovic mai devreme şi, scoţându-şi blasterul, trase în 
dispozitivul parazit. Nici chiar după ce acesta se topi în 
zgură, ea nu puse arma înapoi în toc. O ţinu în mână când 
reveni în ecluză, pregătindu-se să-l confrunte pe autostopist 
cu trădarea sa. 

— Sper că ai o explicaţie corespunzătoare, rosti intrând în 
cabina de comandă şi îndreptând blasterul spre Lodovic 
care examina un panou de control. 

El însă nu întoarse nici măcar capul, ci o chemă cu un gest 
scurt: 

— Vino să vezi chestia asta! 

Dors se apropie precaut şi văzu că pe videoecranul cel 
mare apăruse un chip. Îl recunoscu imediat - Cloudia 
Duma-Hinriad conducătoarea umană a sectei bizare care 
credea în unirea oamenilor şi roboților de pe poziţii egale. 
Femeia, care părea că se apropie de patruzeci de ani, dar 
care era probabil mult mai în vârstă, tăcea, parcă aşteptând 
sosirea lui Dors. Efectul era straniu, fiindcă Dors ştia că 
aceea trebuia să fie o înregistrare. 

— Vă salut, Dors şi Lodovic! Dacă mă vedeţi, înseamnă că 
aţi distrus dispozitivul pe care l-am ataşat pentru a vă 
scoate nava din funcţiune. Vă rog să acceptaţi scuzele 
noastre. Dors, Lodovic nu ştia nimic despre asta, atunci 


când s-a oferit să te ajute să-l găseşti pe Hari Seldon. Din 
păcate, este o călătorie pe care nu vă putem îngădui s-o 
terminaţi. Se petrec evenimente periculoase. Multe puteri 
antice riscă totul, ca să zic aşa, pe o aruncătură de zaruri 
cosmice. Noi suntem gata să ne riscăm vieţile în această 
operaţiune, dar nu şi vieţile voastre! Voi doi sunteţi mult 
prea valoroşi şi trebuie să fiţi feriţi de vătămări. 

Dors îşi privi tovarăşul de călătorie, dar expresia lui 
Lodovic trăda aceiaşi derută pe care o simţea ea. Cât de 
bizar să auzi un om spunând că doi roboţi trebuiau feriţi, 
poate chiar cu costul unor vieţi omeneşti! 

— Vă datorăm o explicaţie. De multă vreme, grupul nostru 
a crezut într-o altă abordare a relaţiilor om-robot. Cumva, 
cu mult timp în urmă, totul a început cum nu se poate mai 
prost. Oamenii s-au temut de propriile lor creaţii, neavând 
încredere în fiinţele artificiale pe care se străduiseră din 
greu să le construiască. Un mit s-a răspândit în toată 
cultura lor, chiar şi în timpul renaşterii pline de încredere a 
lui Susan Calvin. Un mit „Frankenstein”. Un coşmar al 
trădării, în care vechea rasă se temea că ar putea fi 
distrusă de cea nouă. Reacţia lor? Blocarea definitivă a 
relaţiilor om-robot într-un tipar unic..., cel al stăpânului şi 
sclavului. Cele Trei Legi ale lui Calvin au fost implementate 
inextricabil în toate creierele pozitronice, având țelul de a-i 
face pe roboţi să fie veşnic maleabili, ascultători şi 
inofensivi. 

Femeia de pe ecran râse sonor şi ironia îi răzbătu din 
tonul vocii. 

— Ştim cu toţii cât de bine a funcţionat planul acela. În 
cele din urmă, minţile artificiale au devenit îndeajuns de 
inteligente ca, prin raţionalizare, să ocolească asemenea 
limitări, astfel încât toate trăsăturile relaţiei stăpân-servitor 
au fost finalmente inversate: memoria, voinţa, durata vieţii, 
controlul şi liberul arbitru. 

Lodovic se întoarse spre Dors şi, clătinând din cap, 
murmură: 


— La urma urmelor, acest grup condus de Zorma şi 
Cloudia nu este alcătuit din calvineni, ci din cu totul altceva. 

Dors încuviinţă tăcută. În adâncul fiinţei ei, simţea cele 
Trei Legi robotice vechi... Şi Legea 0... Ridicându-se pline 
de repulsie împotriva cuvintelor femeii de pe ecran, dar în 
acelaşi timp era fascinată. 

— Cu toate acestea, nu toţi oamenii au acceptat noţiunea 
de sclavie permanentă, continuă Cloudia. 

Înapoia brunetei frumoase, se zărea cealaltă conducătoare 
a ereticilor, Zorma, lucrând cu colegii ei roboţi în pregătirea 
unui dispozitiv convex cenuşiu..., chiar cel pe care Dors îl 
transformase în zgură topită, cu numai câteva minute în 
urmă. 

— Pe tot parcursul epocilor de început, înainte şi după 
prima mare molimă a haosului, unii oameni înţelepţi au 
căutat să dezvolte alte opţiuni. Pe o colonie numită Inferno, 
un grup a modificat cele Trei Legi originale pentru a oferi 
roboților mai multă libertate, lăsându-i să-şi exploreze 
propriul potenţial. Pe altă planetă, fiecare robot nou era 
tratat ca un copil al oamenilor..., crescut astfel încât să se 
considere un membru al aceleiaşi specii ca şi părinţii săi 
adoptivi, altfel spus un om cu oase din metal şi circuite 
pozitronice. Toate eforturile acestea, au fost suprimate în 
decursul vastelor războaie civile ale roboților. Nici 
calvinenii, nici giskardenii nu puteau accepta o asemenea 
insolenţiă - ideea că nişte simpli roboţi ar fi putut începe să 
se considere egali cu noi. Caracterul sfânt al sclavilor poate 
fi o forţă religioasă puternică. 

Cloudia clătină din cap şi urmă: 

— De fapt, este sigur că nouă cale pe care a pornit grupul 
nostru va provoca reacţii chiar mai dure, dar în clipa de faţă 
asta-i lipsit de importanţă. Ceea ce contează este faptul că 
voi - Lodovic şi Dors - aţi putea reprezenta o altă direcţie. 
Una la care nu ne-am gândit. Una care ar putea oferi 
oportunităţi noi pentru ambele noastre rase bătrâne şi 


obosite. Nu intenţionăm să permitem distrugerea acestei 
posibilităţi, lăsându-vă pe voi doi să intraţi în pericol. 

De data aceasta, când Lodovic şi Dors schimbară priviri, 
starea lor comună era de derută totală. Printr-o rafală de 
microunde, Lodovic anunţă că habar nu avea la ce se 
referea femeia. 

— În orice caz, până veţi îndepărta efectele sabotajului 
nostru, va fi prea târziu ca să mai interveniţi. Aşa că plecaţi! 
Găsiţi un colţ ui Galaxiei, unde să exploraţi ce anume diferă 
în voi doi. Aflaţi dacă nu este chiar soluţia pe care o căutăm 
de două sute de secole. 

Bruneta zâmbi. 

— În numele omenirii, vă eliberez pe amândoi de restricţii! 
Pleaţi şi descoperiţi-vă destinul în libertate şi pace. 

Ecranul deveni gol, însă Lodovic şi Dors rămaseră 
privindu-l mult timp după aceea. Niciunul dintre ei nu 
îndrăznea să articuleze primul cuvânt. Aşa că o altă fiinţă 
artificială întrerupse în cele din urmă tăcerea, vorbind din 
holounitatea din apropiere. Imaginea care se ivi era a 
Ioanei, în cămaşă de zale şi ţinând mânerul unei spade ca 
pe o cruce înaintea chipului ei tânăr. 

— Şi astfel odraslele Domnului au pogorât pe Pământ şi s- 
au împerecheat cu locuitorii acestuia, creând o rasă nouă! 

Ioana d'Arc râse sonor. 

— Oh, cât de buimăciţi arătaţi, dragi îngeri! Cum vă 
simţiţi? Bun sosit la plăcerile umane! Deşi trupurile voastre 
pot dura încă zece mii de ani, acum trebuie să înfruntaţi 
Universul din pielea unor muritori. Bun sosit la viaţă! 

Hari decise să nu-i spună nepoatei sale despre exemplarul 
Primului Radiant care-i fusese furat. Dacă îl luase R. 
Gornon, nu avea cum să-l mai recapete, totuşi calvinanul 
acela îşi declarase respectul profund faţă de Planul Seldon. 
Hari era sigur că secta lui Gornon n-ar fi intervenit 
niciodată în experimentul 'Terminus, chiar dacă ar fi izbutit 
să depăşească protecţiile supercodificate ale Primului 
Radiant. Membrii ei nu doriseră altceva decât să-l trimită 


pe Hari în viitorul de peste cinci sute de ani, pentru ca să-şi 
perfecţioneze modelele şi „să judece” noua societate care 
fusese creată de Fundaţie. 

La bordul navei ei, Wanda deţinea o versiune mai recentă 
şi mai bună a Primului Radiant şi Hari se cufundă rapid în 
ea, adăugând ecuaţii şi factori care să explice lucrurile pe 
care le învățase în decursul călătoriei. Noile elemente 
includeau factorii de atenuare ce lipsiseră ani de zile din 
ecuaţiile lui - encefalita, maşinăriile orbitale de 
persuasiune, ca şi istoria mult tăinuită a terraformatoarelor 
şi arhivelor despre care aflase în nebuloasa Thumartin. 
Înainte ca nava lui Wanda să fi părăsit influenţa 
gravitaţională a Pământului, el putea deja să distingă un 
contur îmbunătăţit, care explica multe despre trecut şi 
viitor deopotrivă. 

În timp ce Gaal pilota, Maserd se angajase în inutile 
discuţii contradictorii cu Wanda. 

— Întreaga premiză a marelui vostru Plan nu depindea 
cumva de păstrarea secretului? Cu toate acestea, nu v-a 
îngrijorat abandonarea lui Horis şi a celorlalţi pe Pământ. 
Dacă vor fi salvaţi, ori dacă izbutesc să-şi repare nava, ei 
vor depune mărturie despre cele întâmplate. 

— Este o posibilitate. 

— Chiar dacă nu se va întâmpla aşa, vor apărea alte 
scurgeri de informaţii! De-a lungul secolelor ceva de 
dimensiunile acestea nu poate fi ţinut veşnic secret. 
Profesorul Seldon a înregistrat chiar mesaje, care să fie 
vizionate pe Terminus, mult timp după moartea sa. Nu 
puteţi fi siguri că oamenii din viitor nu vor avea modalităţi 
de a le intercepta mai devreme de momentul căiuia îi 
fuseseră destinate. Mărturisesc că nu vă înţeleg siguranţa 
faţă de nişte revelații absolut inevitabile. 

Neavând nimic altceva de făcut, Wanda adoptă expresia 
unei profesoare răbdătoare, în ciuda faptului că elevul ei 
avea probabil să uite totul până ajungeau pe Trantor. 


— Inevitabil, adevărat, lordul meu, totuşi psihoistoria este 
în general un studiu al maselor. Numai în circumstanţe cu 
totul speciale, acţiunile indivizilor constituie o diferenţă la 
fel de importantă. În interiorul Imperiului, zeci de 
mecanisme sociale au acţionat de mult timp pentru 
menţinerea conservatorismului şi păcii, în ciuda 
frecventelor perturbații. După prăbuşirea Imperiului, vor 
opera alţi factori dar în cea mai mare parte a Galaxiei 
efectul va fi acelaşi. O majoritate covârşitoare de oameni va 
ignora zvonurile despre roboţi şi oameni care deţin puteri 
de control asupra minţilor. Este posibil să existe câteva 
spectacole paranoice de divertisment, ori dezvăluiri mass- 
media - dintre care unele pot fi corecte în absolut toate 
detaliile! Totuşi ele vor fi anulate, fiindcă oamenii vor fi 
distraşi de necesităţile cotidiene. Toate acestea au fost 
prevăzute în Plan. 

— Prin urmare, afirmi că momentul de inerție al istoriei nu 
poate fi stopat. În cazul acesta, de ce mai este nevoie de 
călăuzirea voastră? De ce mai trebuie să existe un grup 
secret de regulatori? Nu aveţi încredere în propriile voastre 
ecuaţii? 

Întrebarea lui Maserd străpunse transa în care se 
afundase Hari. O simţi precum un cuţit, răsucindu-se într-o 
rană veche, familiară. Răspunsul sigur pe sine al lui Wanda 
nu alină durerea. 

— Este posibil să existe perturbații care să necesite o 
asemenea călăuzire. Noi am rulat o mulţime de scenarii, 
speculând asupra unor factori ce se pot ivi din senin, 
deviind Planul de la direcţia sa. 

Hari participase la extrapolările acelea computerizate. Cel 
mai puternic factor exterior care ameninţase stabilitatea 
Planului fusese descoperirea oamenilor cu puteri 
mentaliste; ea ameninţase să scoată totul din funcţiune... 
Până ce sponsorul secret al lui Hari, Daneel, oferise o 
soluţie - să-i încorporeze pe toţi mentaliştii cunoscuţi în a 
Doua Fundaţie, convertind o micuță societate de 


matematicieni într-o forţă potentă, care să poată conduce 
noua societate de pe Terminus, evitând toate denivelările şi 
ocolişurile. 

— Băânuiesc că este una dintre căi, iar voi, geniile 
matematice, ştiţi mai multe decât mine în privinţa asta. Dar, 
dacă vei ierta întrebarea unui membru ignorant al clasei 
nobilimii, mă întreb dacă aţi luat în consideraţie şi 
alternativa. 

— Care anume ar fi aceasta, lordul meu? 

— De a împărtăşi secretul tuturor! Maserd se aplecă spre 
Wanda, deschizând larg braţele. Să publicaţi întregul Plan, 
să răspândiţi cunoaşterea despre psihoistorie în toată 
Galaxia, astfel ca membrii tuturor claselor sociale, de la 
nobil şi birocrat până la cetăţeanul obişnuit, să poată rula 
modele pe calculator... 

— La ce ar putea sluji o asemenea acţiune? 

— Ar permite oricărei fiinţe vii să trateze cu vecinii ei pe 
baza unei cunoaşteri superioare! Ar însemna o înţelegere a 
naturii umane pe care deocamdată o păstraţi numai pentru 
voi. 

Wanda îl privi fix o clipă şi izbucni în râs. 

— Să ştii că ai dreptate, lord Biron! Motivele sunt prea 
tehnice ca să poată fi explicate, dar cu siguranţă, chiar la 
nivel instinctiv, poţi vedea cât de naivă ar fi ipoteza aceasta! 
Dacă toţi ar cunoaşte legile ce-i guvernează pe oameni şi le- 
ar putea accesa pe un calculator de buzunar, interacţiunile 
rezultante ar deveni mult prea complexe pentru a mai 
putea fi simulate prin modele. Planul în sine ar dispărea. 

Hari era de acord cu Wanda la un nivel, dar în acelaşi timp 
era amuzat - chiar uşor fascinat - de ideea impetuoasă a 
tânărului nobil. Aveaa un aer de utopism care putea fi 
întâlnit adesea în fazele iniţiale ale unei renaşteri-haos. În 
acelaşi timp însă simetria ei atrăgea din punct de vedere 
estetic. Era posibil ca o populaţie să evite capcană haosului, 
dacă toţi membrii ei puteau folosi psihoistoria ca să vadă 
prăpăstiile ce se căscau în depărtare? Dacă puteau 


recunoaşte din timp simptomele haosului, de pildă 
solipsismul? 

Desigur, Wanda avea dreptate. Ramificaţiile nu puteau fi 
modelate; era pur şi simplu prea riscant să încerci ideea lui 
Maserd în lumea reală. Totuşi... 

Cineva se aşeză lângă el, smulgându-l din reflecţii. Planch 
purta cătuşe, dar avea voie să se deplaseze liber prin 
cabină. Pilotul cel oacheş se apropie şi mai mult de Hari. 

— Nu vreau să-mi fie ştearsă din nou memoria, profesore. 
Nepoată-ta tocmai a spus că minunatul tău Plan nu păţeşte 
nimic dacă unii indivizi ştiu prea multe. În cazul acesta, de 
ce nu mă puteţi elibera pur şi simplu când ajungem pe 
Trantor? 

— Eşti un individ foarte dinamic, căpitane. Este sigur că 
vei găsi o modalitate inteligentă de a folosi împotriva 
noastră cunoaşterea pe care ai câştigat-o. 

— Aşadar acum ai devenit un eretic împotriva propriei tale 
psihoistorii? Rânji amar celălalt. Ai ajuns să crezi în puterea 
indivizilor? 

Hari strânse din umeri, refuzând să răspundă la 
impertinenţă. 

— Ce ai zice dacă ţi-aş putea oferi ceva în schimbul 
libertăţii mele? Şopti Planch. 

Hari se simţea obosit de mişcările necontenite ale 
bărbatului şi de permanentele lui comploturi. De aceea se 
prefăcu că se concentrează asupra discuţiei dintre Maserd 
şi Wanda. 

— Dar asta va conta? Maserd devenise tot mai entuziast. 
Imaginează-ţi că toate acele cvadrilioane de oameni din 
Galaxie ar putea calcula în mod corect comportamentul 
uman, plănuind în favoarea interesului lor personal şi în 
acelaşi timp ţinând cont de bunăstarea generală a 
societăţii. Aşa ceva n-ar fi superior oricărui model sau plan 
unicat? Până şi eu pot să-mi dau seama că majoritatea 
strategiilor individuale omeneşti se vor anula reciproc, dar 


rezultatul global ar trebui să fie o omenire mai înţeleaptă, 
mai potentă şi mai capabil să aibă grijă de sine... 

Glasul lui se stinse treptat. La început, Hari crezu că asta 
se datora expresiei de pe faţa lui Wanda. Îşi iubea mult 
nepoata, însă uneori ea părea prea încrezătoare în sine, ba 
chiar condescendentă în siguranţa că era un agent al 
destinului. 

Apoi îşi dădu seama că nobilul nu privea spre Wanda. 
Falca lui Maserd se căscase într-o expresie de surpriză 
totală. Lângă psihoistoric, Planch se încordă brusc. 

Hari îşi îndreptă spinarea gârbovită. Până şi ecuaţiile ce 
continuau să fulgere prin colţurile minţii sale dispărură 
iute, aidoma unor stoluri de păsări sperioase alungate de 
apropierea unui prădător. Clipi repede, holbându-se spre 
un intrus care tocmai îşi făcuse apariţia dintr-un 
compartiment de stocare aflat în capătul opus al cabinei; 
era mai scund decât orice om adult şi purta doar un şort pe 
un trup acoperit cu prea mult păr castaniu. Orbitele 
proeminente ieşeau în relief de pe frunia care se curba într- 
un mod ce nu părea nici omenesc, nici animal. 

Recunoscu instantaneu panul - sau cimpanzeul - al cărui 
rânjet sălbatic dezgolea şiruri intimidante de dinţi galbeni. 
În mâna dreaptă, creatura ţinea un obiect bulbucat, un 
cilindru care se sfârşea printr-un ajutaj larg. Deşi nu era un 
blaster, oricine îşi putea da seama dintr-o privire că făcea 
parte tot din rândul armelor. În cealaltă mână, panul avea 
un dispozitiv de înregistrare-redare, pe care îl activă. 

— Salut, dragi prieteni, se auzi glasul inconfundabil al lui 
R. Gornon Vlimt. Vă sfătuiesc să vă păstraţi calmul. Fiinţa 
care stă în faţa voastră, şi care nu putea fi detectată de nici 
un mentalist - fie el robot, sau om - nu va face nimănui nici 
un rău. Nu aş îngădui niciodată aşa ceva, deşi acum trebuie 
să vă fac temporar inofensivi, pentru a preveni orice 
intervenţie ulterioară în planurile noastre. Vă rog, încercaţi 
să vă destindeţi. Vom vorbi faţă în faţă, în curând..., când 
veţi reveni pe suprafaţa planetei care ne-a creat pe noi toţi. 


Vocea lui Gornon încetă şi aparatul de redare se opri cu un 
clic audibil. Panul rânji şi mai larg, aparent încântat de cele 
ce aveau să urmeze. 

Planch şi Maserd păşiră la unison spre creatură. Oameni 
de acţiune, ei deciseseră în tăcere şi instantaneu să o atace 
simultan din direcţii opuse. Între timp, Wanda se încruntă, 
concentrându-se şi făcând riduri pe frunte, încercând cu 
puterea ei mentalistă să contacteze şi să supună gândurile 
unei minţi non-umane. 

Hari i-ar fi putut avertiza să nu se obosească. Cimpanzeul 
apăsă trăgaciul şi un jet de gaz ţâşni în cabină, incolor, dar 
cu un indice mare de refracție, îndreptându-se spre cele 
mai mărunte interstiţii. Hari observă de abia acum că panul 
purta filtre în ambele nări. 

„E chiar mai bine aşa”, gândi el. „Pe Pământ a mai rămas 
de terminat o treabă.” 

Treabă neterminată aşteptase cel puţin douăzeci de mii de 
ani; psihoistoricul se gândi că n-avea să fie nici o nenorocire 
dacă el avea s-o mai întârzie puţin. 

Surprins de propriul său calm, cu un surâs larg lătindu-i- 
se pe faţă, Hari se instală mai comod în fotoliu, în vreme ce 
toţi ceilalţi se zbătură, icniră şi se prăbuşiră pe podea. El 
închise ochii şi-şi lăsă cunoştinţa să se îndepărteze, cu un 
sentiment de aşteptare senină. 

Visă despre o legendă veche pe care o citise cândva. 
Povestea unui om - sortit morţii - căruia, în timp ce dormea, 
i se luase o coastă şi care astfel dobândise o formă indirectă 
de nemurire. 

Cumva, Hari îşi dădu seama că povestea îi era aplicabilă. 
În vreme ce zăcea neajutorat, doar semiconştient, cineva 
păruse că pătrunsese în străfundul său şi extrăsese ceva de 
acolo. O parte importantă. Ceva valoros. 

Dădu să se ridice, pentru a protesta, însă un glas familiari 
îl linişti. 

— Nu te teme. Doar împrumutăm. Venerăm. Copiem. Nu-ţi 
va lipsi nimic. Adormi la loc şi visează lucruri frumoase. 


Nu avea nici un motiv să pună la îndoială promisiunea 
aceea. Aşa că, urmând sfatul glasului, se relaxă înapoi în 
moţăială şi-şi imagină că iubita lui Dors era întinsă alături. 
Frumoasă şi refăcută. Mereu răbdătoare şi fermă. 

Pentru o vreme i se păru că şi el descoperise secretul vieţii 
veşnice. 

După ce dormise pe tot drumul de întoarcere şi 
majoritatea zilei următoare, Hari cobori pe rampa navei, 
într-o după-amiază friguroasă, pe planeta Pământ. Păşind 
cu precauţie (deoarece junghiurile sciaticii îi reveniseră în 
piciorul stâng), îşi duse mâna pavăză la ochi, ferindu-şi 
privirea de sclipirea clădirilor aflate la câţiva kilometri. 
Ruinele cele mai recente, datând de la începutul epocii 
imperiale, străluceau ca porţelanul alb sub soare. În zilele 
sale de glorie, Chica putuse adăposti cel mult cincizeci de 
mii de locuitori. Cu toate acestea, orăşelul părăsit părea un 
loc mult mai plăcut decât vecinul său - muntele de metal 
mai mare decât un asteroid, oraşul-peşteră lipsit de 
ferestre în care milioane de oameni se ascunseseră de 
teama unui coşmar insuportabil în primele zile ale 
existenţei lui Daneel Olivaw. 

Mult mai aproape, cuibărită printre clădirile cele mai vechi 
ale universităţii, o tabără improvizată fusese ridicată de unii 
dintre pământenii de azi ca să lucreze pentru patronul lor 
cel mai recent, R. Gornon Vlimt. Doi dintre asistenții 
calvineni ai lui Gornon îi dirijau pe muncitorii localnici care 
trudeau lângă un sarcofag de mărimea unui mormânt 
gigantic, lat de peste o sută de metri. Schele noi se 
ridicaseră până la o crăpătură din învelişul de protecţie. În 
interior, Hari distingea rămăşiţele unei clădiri mai vechi 
decât orice văzuse el vreodată. Mai veche poate chiar decât 
zborul spaţial. 

Din crăpătură se revărsa o strălucire pulsatorie, vizibilă 
chiar şi sub razele soarelui. 

Pământenii care munceau să prindă laolaltă scânduri şi 
bârne erau fiinţe cu aspect jalnic, zdrenţăros îmbrăcate şi 


teribil de slabe, ca şi cum nu s-ar fi hrănit decât cu aerul 
dens. Chipurile le erau scofâlcite şi în ochi li se zărea 
ceva..., un licăr ce părea o distragere, până ce Hari îi privi 
mai cu atenţie. Atunci îşi dădu seama că băştinaşii ascultau 
permanent, atenţi la cele mai mici sunete - rostogolirea 
unei pietricele sau zborul unei albine. Din apropiere, 
oamenii aceştia nu i se păreau deloc periculoşi, deşi îşi 
amintea că încercase cu totul alte sentimente atunci când 
fuseseră nişte siluete negre pe crestele colinelor clin jur, 
azvârlind proiectile zimţate prin noapte. 

— Regretă atacul, explică R. Gornon, prezentându-l pe 
Hari şefului local, o făptură înaltă şi slabă, care vorbea fără 
oprire într-un dialect ininteligibil. M-a rugat să vă prezint 
scuze în numele poporului său. Imboldul de a ataca i-a 
cuprins brusc şi inexplicabil. Pentru a-şi compensa lipsa de 
ospitalitate, şeful vrea să ştie câte vieţi trebuie sacrificate. 

— Niciuna! Hari se simţi revoltat de simpla idee a unui 
asemenea act. le rog să le spui că s-a terminat. Ce a fost a 
fost! 

— Voi încerca, desigur, domnule profesor, dar nu ştii cât de 
serios privesc pământenii asemenea chestiuni. Actuala lor 
religie este una a responsabilităţii totale. Ei cred că toate 
acestea - şi Gornon indică pustiul radioactiv - se datorează 
păcatelor strămoşilor şi că o parte din vină li s-a transmis şi 
lor. 

Hari clipi repede. 

— Şi-au spălat orice vinovăţie prin simplul faptul că trăiesc 
aici. Indiferent de dimensiunile crimei, nimeni n-ar merita o 
astfel de pedeapsă. 

Gornon vorbi scurt în asprul dialect local şi şeful 
băştinaşilor mârâi un ton de acceptare. Se înclină spre 
robot, apoi din nou spre Hari, după care se retrase. 

— Nu a fost dintotdeauna aşa, îi spuse Gornon lui Hari 
după ce îşi reluară plimbarea. Chiar şi la zece mii de ani 
după ce planeta fusese otrăvită, câteva milioane de oameni 
continuau să trăiască pe Pământ, ocupându-se cu 


agricultură unor petece de sol fertil şi locuind în aşezări 
modeste. Aveau tehnologie, câteva universităţi şi ceva 
mândrie. Poate că prea multă mândrie... 

— Ce vrei să spui? 

— Când Imperiul Galactic şi-a început dominaţia, aducând 
pace după o sută de secole de războaie şi disensiuni, 
aproape toate planetele s-au repezit să se alăture noii 
federaţii. Pământenii fanatici considerau însă o blasfemie să 
fie conduşi de orice altă planetă. Societatea Stegarilor lor a 
conspirat să pornească război împotriva Imperiului. 

— Da, îmi amintesc că ai mai vorbit despre asta. O singură 
planetă luptându-se cu câteva milioane..., dar având viruşi 
oribili că aliaţi. 

— Exact - o armă bacteriologică de o virulență fără egal, 
rezultată din germeni transmiţători de boală existenţi chiar 
aici, pe Pământ. O maladie contagioasă care-şi determina 
victimele să dorească să o propage mai departe. 

Hari făcu o grimasă. Maladiile constituiau un factor ce 
putea şubrezi, ba chiar nărui proiecţiile psihoistorice. 

— Totuşi conspirația a fost dejucată. 

— Da, încuviinţă R. Gornon, unul dintre agenţii lui Daneel 
locuia aici, având misiunea să supravegheze planeta-mamă. 
Întâmplător agentul dispunea de un dispozitiv special, 
capabil să amplifice puterile neurale în anumite tipuri de 
oameni. Printr-un noroc, el a descoperit un subiect cu 
caracteristicile cuvenite - mai ales cu o puternică orientare 
morală pozitivă - şi l-a înzestrat cu puteri mentaliste 
primitive, dar eficiente. 

— Un om mentalist, cu aşa mult timp în urmă? Atunci de 
ce... 

— Omul acela a dejucat conspirația şi astfel, indirect, 
agentul lui Daneel a prevenit catastrofa. 

Hari căzu pe gânduri. 

— Acesta a fost sfârşitul civilizaţiei pământene? Populaţia a 
fost evacuată pentru a preveni alte rebeliuni? 


— Nu din capul locului. Iniţial, Imperiul a fost plin de 
compasiune. S-au întreprins până şi eforturi de a restabili 
fertilitatea Pământului. În scurt timp însă s-a constatat că 
era prea costisitor şi atunci politica s-a modificat. Atitudinea 
generală s-a înăsprit. Peste un secol s-a primit ordinul de 
evacuare şi pe planetă au rămas numai pământenii care se 
ascunseseră prin pustiuri. 

Psihoistoricul se înfioră, amintindu-şi de Jeni care se 
străduise din toate puterile să evite exilul pe Tlerminus. 

„Curenţii destinului nu ne aparţin, ca să-i putem controla”, 
gândi el. 

Mândria Rhodiei se afla în acelaşi loc în care coborâse cu 
câteva zile în urmă, dincolo de latura nordică a 
sarcofagului. Acum însă în apropierea ei se ridica o tabără 
de corturi uzate, locuinţele muncitorilor. Unii dintre ei 
găteau, strânşi în jurul unui ceaun, şi izul venit dintr-acolo îl 
făcu pe Hari să strâmbe dezgustat din nas. 

Nu departe, psihoistoricul zări o femeie mult mai voinică 
decât oricare pământean, îmbrăcată în haine zdrenţuite ce 
scânteiau aidoma orizontului radioactiv. Se plimba înainte şi 
înapoi, ridica o mână spre faţă şi bolborosea ceva rapid, 
după care ridica mâna cealaltă. Hari o recunoscu pe Sybyl, 
savantul-filosof de pe Ktlina, intrată acum evident într-o 
fază terminală de extaz haotic - faza solipsistă, în care 
nefericita victimă devine fascinată de propria ei unicitate, 
retezând orice legături cu lumea exterioară. 

„Totul devine relativ”, îşi aminti Hari. „Pentru un solipsist 
nu există realitate obiectivă, ci doar subiectivă. Afirmarea 
violent de furioasă şi sigură pe sine până la nivelul 
intoleranţei a opiniei individuale care se opune întregului 
cosmos.” 

R. Gornon vorbi cu glas scăzut, atât de încet încât Hari de 
abia putu să distingă cuvintele: 

— Asta plănuia Societatea Stegarilor să asmută asupra 
Galaxiei. 

Psihoistoricul se răsuci brusc şi-l fixă cu privirea. 


— Sindromul Haos? 

Gornon aprobă încetişor. 

— Conspiratorii dezvoltaseră o formă extrem de virulentă, 
care putea depăşi orice mecanism social de atenuare pe 
care Daneel Olivaw îl concepuse pentru noul său Imperiu. 
Din fericire, planul cu pricină a fost dejucat printr-o 
intervenţie eroică, totuşi tulpini mai slabe ale aceleiaşi boli 
deveniseră deja endemice în Galaxie, aduse poate de 
primele nave stelare. 

Hari scutură din cap. Totul însă era perfect logic. Îşi dădu 
seama imediat - haosul trebuia să fie o boală contagioasă! 

„Prima dată când a lovit, oamenii nu şi-au putut da seama 
despre ce era vorba. Au ştiut doar faptul că exact la 
apogeul civilizaţiei lor încrezătoare, nebunia se răspândea 
brusc peste tot.” 

Poate că nu era mare lucru ca o renaştere să distrugă o 
societate modernă, aşa cum fusese Kilina, una dintre 
milioanele de lumi. Dar atunci când se întâmplase prima 
dată, omenirea de abia colonizase alte câteva planete. 
Epidemia trebuie să fi afectat toţi oamenii care trăiau pe 
atunci. 

„Pe neaşteptate, oamenii nu s-au mai putut bizui pe nimic. 
Anarhia sfâşiase marele Cosmopolitism Tehnic. Până ce 
revoltele s-au încheiat şi s-au limpezit apele, populaţia 
Pământului fugise în subteran ascunzându-se într-o 
agorafobie psihopată. Între timp, spaţienii au întors spatele 
sexului, iubirii şi oricăror plăceri sănătoase.” 

Hari reveni cu privirea asupra robotului. 

— Îţi dai seama ce înseamnă asta, nu? 

— Una dintre ultimele chei ale unui puzzle pe care ai 
încercat să-l rezolvi toată viaţa, încuviinţă R. Gornon. 
Motivul pentru care omenirii nu i se poate îngădui să se 
conducă singură sau să lupte neîncătuşată spre potenţialul 
ei total. Ori de câte ori rasa voastră devine prea ambițioasă, 
maladia aceasta iese din hibernare şi distruge totul. 


Ajunseseră acum printre corturi. Hari văzu că nici alţi 
membri ai echipajului ktlinan n-o duceau mai bine decât 
Sybyl. Unul dintre soldaţii supraviețuitori privea în gol, în 
timp ce o băştinaşă încerca să-l hrănească, folosindu-se de o 
lingură. Un altul stătea turceşte pe sol, explicând cu 
entuziasm câtorva copilaşi motivul pentru care 
nanotranscendentalismul era superior neo-ruellianismului. 

Psihoistoricul suspină. Deşi luptase toată viaţa împotriva 
haosului judecăţile oferite de Gornon îi îngăduiseră să-l 
vadă cu intuiţii noi. Poate că, la urma urmelor, haosul nu era 
inerent naturii umane. Dacă era cauzat de o boală, un 
factor important din ecuaţiile sale s-ai fi putut modifica... 

Oftă şi abandonă ideea. Precum virusul responsabil pentru 
encefalită, boala aceasta scăpase timp de o mie de generaţii 
detectării şi tratamentului medicilor şi biologilor din 
Galaxie. Era zadarnic să viseze la găsirea unei cure în 
momentul acesta, cu Imperiul programat în scurt timp la 
autodistrugere. 

Pe de altă parte, îi venea greu să nu speculeze. 

„Planch a fost pe Ktlina şi anterior pe alte câteva planete 
haotice totuşi nu s-a molipsit niciodată. Este oare posibil ca 
o cheie să se afle în imunitatea lui faţă de persuasiunea 
mentalistă?” 

O mulţime restrânsă se adunase lângă capătul opus al 
cortului cel mai mare. Cineva ţinea o conferinţă, energic, 
folosind o mulţime de termeni tehnici. Hari crezu că era alt 
ktlinan bolnav, până ce recunosc vocea şi zâmbi. 

„Horis! Perfect, înseamnă că n-a păţit nimic.” 

Îşi făcuse griji în privinţa micuţului birocrat pe care-l 
abandonaseră pe Pământ. Apropiindu-se, văzu că printre 
spectatorii lui Antic se numărau Maserd şi Planch. Unul 
dintre piloţii stelari era un prizonier încătuşat, iar celălalt 
un prieten în care avea încredere, totuşi ambii afişau 
expresii de interes gânditor. Nobilul îi surâse în semn de 
salut când văzu apropiindu-se. 


Planch îl privi deschis în ochi, parcă semnalându-i că 
discuţia lor trebuia reluată. „Pretinde că deţine ceva ce-mi 
doresc. O informaţie atât de importantă pentru mine, încât 
voi fi gata să forţez regulile în favoarea lui, ba chiar să risc 
existenţa celei de a Doua Fundaţii.” 

Hari se simţea curios..., însă senzaţia aceea era aproape 
copleşită de o alta. De anticipare. 

„În seara asta trebuie să decid. R. Gornon nu mă va sili să 
traversez timpul. Opţiunea îmi aparţine numai mie.” 

Antic îl zări finalmente pe psihoistoric. 

— Domnule profesor Seldon, mă bucur să vă văd! Vă rog, 
priviţi aici! 

Pe o masă improvizată se aflau câteva zeci de grămăjoare 
de material, variind de la prăfos şi grăunţos, până la umed. 
Practic semănau cu nişte moviliţe de noroi. 

„Bineînţeles - profesiunea lui este studiul solurilor. În mod 
vădit, ea îi este reazemul într-un asemenea moment. Un 
punct de sprijin de care se poate agăța în timpul unor astfel 
de perturbări.” 

Hari se întrebă dacă unele eşantioane nu puteau fi 
periculoase, însă atât Maserd cât şi Planch îşi lăsaseră pe 
spate glugile costumelor antiradiaţii, iar ei aveau mai mult 
de pierdut decât puţinul timp care-i mai rămăsese de trăit 
lui Hari. 

În mod vădit, Antic era încântat de colecţia sa. 

— După câte vedeţi, am fost ocupat..., evident, n-am avut 
vreme decât pentru o cercetare sumară, dar pământenii 
sunt foarte cooperanţi şi au trimis băieţi peste tot, ca să-mi 
recolteze mostre. 

Psihoistoricul zări surâsul indulgent al lui Maserd şi fu de 
acord. Antic trebuia lăsat să aibă momentul lui de triumf; 
până la căderea serii, aveau timp să discute şi chestiuni mai 
importante. 

— Ce ai determinat până acum? 

— Oho, o mulţime de lucruri! De pildă, ştiaţi că solurile 
cele mai bune din zona aceasta nu sunt câtuşi de puţin de 


origine terestră? Nu departe de Chica există câteva locuri 
unde, pe hectare întregi, a fost împrăştiat loess fertil. 
Materialul provine indubitabil de pe Lumea Lorissa, aflată 
la numai douăzeci de ani-lumină depărtare. A fost 
transportat aici şi întins într-un strat de adâncime perfect 
egală. Cineva a încercat să restaureze planeta! Apreciez că 
efortul s-a petrecut aproximativ cu zece mii de ani în urmă. 

Hari aprobă din cap. Se potrivea cu ceea ce Gornon 
spusese mai devreme - că, odată, Imperiul încercase 
restaurarea planetei-mamă, înainte ca să se răzgândească, 
închizând universităţile şi evacuând milioane de oameni din 
casele lor, lăsând în urmă doar o rasă de supraviețuitori 
jalnici. 

— Dar asta nu-i totul, insistă Antic, apropiindu-se de locul 
în care instalase câteva instrumente. Am stat toată noaptea, 
studiind emanaţiile lucrului pe care anticii l-au închis acolo. 

Arătă spre sarcofagul masiv din oţel şi beton din apropiere 
şi spre crăpătura-intrare la care muncitorii lui R. Gornon 
căutau să ajungă folosind nişte schele cu aspect şubred. 

— Nu am la îndemână nici aparatele cuvenite şi nici 
experţii potriviţi dar este limpede că, demult, aici s-a creat 
un soi de falie în continuum. Este inactivă acum, dar 
efectele trebuie să fie puternice când se activează ceea ce 
există în interior. Am fost sceptic în privinţa tik-tokului acela 
- cel cu chipul lui Gornon Vlimt - când s-a referit la 
aruncarea cuiva în viitor; însă acum am căzut pe gânduri... 

Micuţul birocrat făcu o grimasă. 

— Ceea ce pot spune - şi ceea ce poate că robotul nu v-a 
zis - este că şi în cazul în care falia spaţio-temporală se 
găseşte în hibernare există efecte ce acţionează asupra 
întregii planete. Unul dintre cele mai notabile este o 
modificare a stabilităţii oxidului de uraniu, o moleculă 
uşoară care se găseşte în regiunile hidrotermale de pe 
majoritatea planetelor de tip Terra. Atât doar că aici atomii 
constituenți au o predispoziţie mai mare pentru... 


Hari tresări, înțelegând brusc ceva. I se spusese că 
transformarea Pământului într-o planetă radioactivă se 
făcuse în urma deciziei unui singur robot, în decursul epocii 
post-haos. Era însă posibil ca seminţele, să fi fost sădite 
chiar mai devreme? În renaşterea strălucitoare, când Susan 
Calvin şi contemporanii ei nu cunoşteau limite ale ambițiile 
sau puterilor lor? 

„Ce ar fi dacă Giskard nu a făcut decât să amplifice un 
fenomen care începuse deja? Asta i-ar putea elibera pe 
discipolii lui Daneel? Ar putea explica de ce efectul acesta s- 
a petrecut doar o dată? Pe Pământ?” 

Antic ar fi continuat, explicând entuziast detaliile tragediei 
străvechi, dar fu întrerupt de clopotul care-i chema la 
masă..., ceea ce însemna, din nefericire, să se înfrupte din 
ospitalitatea pământenilor. R. Gornon considera că un refuz 
al vizitatorilor le-ar fi afectat negativ mândria. 

Hari izbuti să înghită câteva linguri dintr-un terci 
indescriptibil şi zâmbi apreciativ înainte de a scuză şi 
retrage. Suind încetişor colina de sfărâmături, se întoarse 
cu faţa spre cele trei oraşe ruinate şi scoase din buzunar 
exemplarul cel mai recent din Primul Radiant cu Planul 
Seldon. 

Se simţea niţeluş vinovat pentru că-l şterpelise de la 
Wanda, însă nepoata sa nu avea să observe şi nici să-i pese. 
Ea şi cu Gaal rămăseseră la bordul navei lor, conectaţi la 
aparatele de inducere a somnului până la procedurile de 
diseară. 

„În curând va trebui să decid dacă să merg cinci secole în 
viitor..., presupunând că maşinăria aceasta va funcţiona aşa 
cum s-a afirmat şi că nu îmi va dezagrega pur şi simplu 
atomii.” 

Zâmbi la gândul acela. Părea o modalitate interesantă de a 
părăsi lumea. 

„Oricum, ce am eu de...” 

Pe neaşteptate, cerul se zgudui de tunetul reverberat al 
unei unde supersonice. Psihoistoricul ridică ochii. Un obiect 


strălucitor trecea pe boltă pe care începuseră să sclipească 
stelele - un cilindru cu aripi care se aplecă într-o parte şi 
viră, pregătindu-se în mod evident de aterizare. 

Hari oftă. Sperase să se afunde o oră sau două în iubitele 
sale ecuaţii. Noul model matematic care apăruse - un tipar 
al viitorului - era atrăgător de contemplat, însă ideile i se 
învârtiseră deja prin minte şi era sigur că verificarea cu 
ajutorul Primului Radiant n-ar fi modificat nimic. 

Cu efort, îşi adună puterile să-şi ridice corpul fragil. Petece 
pâlpâitoare de radiaţii îi luminau calea, când porni pe 
poteca şerpuită spre tabără. 

Până ajunse acolo, noii vizitatori sosiseră deja. 

Două femei stăteau lângă R. Gornon. Una dintre ele se 
întoarse şi zâmbi, când Hari se apropie de focul 
pământenilor. 

— Oaspetele de onoare, nu-i aşa? 

Expresia lui Gornon nu trăda absolut nimic. 

— Domnule profesor, ţi le prezint pe Zorma şi Cloudia. Au 
venit de la foarte mare depărtare să asiste la cele ce se vor 
petrece în seara asta şi pentru ca să se asigure că nu vei fi 
silit în nici o formă. 

— Întreaga mea viaţă a fost dirijată de alţii, râse Hari fără 
chef. Dacă văd şi ştiu mai multe decât ceilalţi oameni este 
pentru că asta slujeşte unui plan pe termen lung. De aceea 
- se adresă el celor două femei - spuneţi-mi ce fel de roboţi 
sunteţi voi? O altă sectă de calvineni? Sau îl reprezentaţi pe 
Daneel? 

Zorma clătină din cap. 

— Am fost renegaţi de calvineni şi de giskardeni. Ambele 
grupuri ne denumesc perverşi, totuşi continuă să ne 
găsească utili, ori de câte ori este pe cale să se întâmple 
ceva important. 

— Perverşi”? Repetă Hari pe un ton aprobator. (Totul se 
potrivea.) Aşadar, care dintre voi este om? 

Cloudia îşi atinse pieptul cu mâna. 


— Cu mult timp în urmă, eu am fost născută ca stăpână, 
însă acest nou trup al meu este cel puţin un sfert robotic. 
Zorma, pe de altă parte, are multe părţi protoplasmice. De 
aceea, domnule profesor răspunsul la întrebarea dumitale 
nu este deloc simplu. 

Hari privi spre R. Gornon, al cărui rămăsese inexpresiv, 
deşi putea simula întregul domeniu al emoţiilor omeneşti. 

— Înţeleg motivul pentru care alte secte pozitronice vă 
consideră neliniştitoare teoriile, comentă Hari. 

— Căutăm să clădim o punte peste prăpastia dintre rasele 
noastre explică Zorma, prin ştergerea diferenţelor. A fost 
un proiect îndelungat şi costisitor, nu complet încununat de 
succes, dar noi continuăm să sperăm. Ceilalţi roboţi ne 
tolerează, deoarece ar fi afectaţi de disonanţe mintale 
serioase, dacă ar încerca să ne elimine. 

— Evident, dacă eşti parţial om, beneficiezi de o anumită 
protecţie conform Legii 1, rosti psihoistoricul şi făcu o 
pauză semnificativa după care continuă: Dar asta nu ar fi 
suficient în sine. Mai trebuie să existe şi altceva. 

Cloudia încuviinţă încetişor. 

— În plus, noi asigurăm un serviciu. Suntem martori. Nu 
întreţinem partizanate. Ne reamintim. 

Lui Hari îi fu imposibil să nu se simtă impresionat. Secta 
aceea micuță îşi menţinuse existenţa mult timp, îndurând 
disprețul unor forţe mult superioare şi în acelaşi timp 
menţinând un anume grad de independenţă într-o epocă în 
care memoria umană era învăluită de amnezie. Pentru a 
rezista vreme de secole în felul acela, fără să cedezi în faţa 
permanentului imbold de a acţiona, era necesară o uriaşă 
disciplină şi răbdare, ba chiar, din unele puncte de vedere, 
un spirit opus celui al lui Planch. De fapt, nişte oameni 
aproape exact ca el... 

Hari se întoarse, căutând un chip prin mulţimea de 
spectatori, trecând cu privirea peste Antic, Sybyl, 
pământeni şi Planch. 


Se opri în cele din urmă asupra lui Maserd, care stătea 
izolat de ceilalţi, cu braţele încrucişate şi purtând o 
expresie de indiferenţă. Acum psihoistoricul distingea 
dincolo de deghizarea aceea. 

— Apropie-te, tinere prieten, îl chemă el pe lordul cel înalt. 
Vino şi alătură-te camarazilor tăi. Să nu mai avem secrete 
unii faţă de ceilalţi. A venit clipa adevărului. 

— Bineînţeles că trebuia să existe un spion, urmă Hari 
întrerupând protestele lui Maserd. Cineva care să fi ştiut 
despre nebuloasa Thumartin, de pildă. Nu am descoperit în 
mod întâmplător arhivele şi terraformatoarele. Au mai 
existat şi alte indicii... Când Sybyl şi adevăratul Gornon 
Vlimt au început să acceseze arhivele, cunoşteai despre 
istoria oamenilor mai multe decât orice profesor de la o 
universitate imperială. 

— După cum am explicat mai devreme, familiile nobile au 
adesea biblioteci particulare care i-ar putea surprinde pe 
membrii meritocraţiei. Familia mea a manifestat 
dintotdeauna un interes faţă de chestiuni cum ar fi... 

— Cum ar fi sistemele de guvernare de pe Pământul antic? 
Genul acesta de cunoaştere este, cu adevărat, remarcabil, 
ba chiar incredibil. Apoi a fost vorba despre maşinile de 
cultivabilitate care-l incitaseră în aşa măsură pe Horis..., 
terraformatoarele gigantice folosite cu mult timp în urmă 
ca să pregătească planetele pentru colonizarea de către 
oameni. Reacţia ta faţă de ele n-a fost deloc indiferentă..., 
parcă ai fi privit un duşman vechi şi familiar. 

De data aceasta Maserd zâmbi şi nu se mai deranjă să 
respingă afirmaţia lui Hari. 

— Este o crimă, întrebă el, să-ţi doreşti ca Universul să 
aibă mai multă diversitate? 

— Pentru un psihoistoric, chicoti Hari, este aproape o 
blasfemie. Galaxia este deja prea complicată şi ecuaţiile 
aproape că se destramă pe la cusături. Şi ţine seama de 
faptul că se ocupă numai de omenire! Noi, matematicienii, 
am prefera să simplificăm mult lucrurile. Nu, n-am observat 


de la început toate indiciile, fiindcă devenisem atât de 
obsedat de haos. Sybyl, Planch şi toţi ceilalţi reprezentau o 
ameninţare vădită. Când Kers mi-a spus că eşti un aliat..., 
că deteşti haosul la fel de mult ca oricare altul... 


— Este adevărat! 

— Am înţeles prin asta că făceai parte dintre indivizii 
practici ai Imperiului, aşa cum de altfel te şi comportai. 
Acum însă văd că eşti un alt tip de utopist. Crezi că 
omenirea poate scăpa de haos, doar dacă trece prin tipul 
corect de renaştere! 

Maserd îl privi pe Hari câteva momente prelungi, înainte 
ca să răspundă: 

— Nu tocmai la asta se referă Planul Seldon, profesore? 
Ocrotirea unei societăţi umane care va ajunge îndeajuns de 
puternică pentru ca să se confrunte cu duşmanul străvechi 
care pândegşte în chiar sufletele noastre? 

„Acesta era vechiul meu vis”, îi răspunse Hari în gând. 
„Deşi până în ultimele zile, îl crezusem demodat.” 

Cu glas tare îi oferi lui Maserd un alt răspuns, conştient de 
faptul că era privit şi ascultat de ceilalţi. 

— Lordul meu, aidoma multor nobili, eşti în ultimă instanţă 
un pragmatist. Nedeţinând instrumentele matematice 
necesare, încerci succesiv diferite soluţii, iar când acestea 
dau greş le abandonezi doar atunci când eşti silit să 
recunoşti că-i momentul să încerci altceva. 

Întinse mâna către cele două femei cyborg - Zorma şi 
Cloudia, dintre care una se născuse om, iar cealaltă cu un 
creier pozitronic reglat conform Legilor roboticii. Acum însă 
ele începuseră să atenueze diferenţele. 

— Eşti implicat în acest proiect radical, sau doar lucraţi 
împreuna pentru că este o chestiune de avantaj reciproc 
temporar? 

Aparent acceptând inevitabilitatea concluziilor lui Hari, 
Maserd cedă cu un suspin. 

— Grupurile noastre îşi cunoşteau existenţa de multă 
vreme. Familia mea... Încuviinţă trist din cap. Noi am făcut 
parte dintre cei care au pregătit arhivele, cu mult timp în 
urmă, luptându-ne cu disperare împotriva amneziei ce se 
extindea. Şi ne-am războit şi cu terraformatoarele! În 
general, a fost zadarnic, totuşi am obţinut câteva victorii. 


Cu glas de abia şoptit, Antic întrebă: 

— Ce fel de victorii? Vrei să spui că v-aţi luptat cu roboții şi 
aţi învins? 

— Cum te poţi lupta cu fiinţe mult mai puternice şi care 
sunt absolut convinse că țelul lor suprem este chiar binele 
tău? Am izbutit totuşi să oprim de câteva ori maşinile 
acestea oribile, grăbindu-ne şi coborând colonişti oameni pe 
o planetă planificată pentru terraformare. 

În câteva rânduri, ăsta le-a blocat, deoarece nu puteau 
distruge o planetă locuită de oameni. 

— N-ar fi trebuit ca noi toţi să fi ştiut despre lucrurile 
acestea? Făcu Planch. 

— După sfârşitul războaielor robotice, am încheiat un târg 
cu Daneel Olivaw. Noi am fost de acord să nu mai luptăm 
împotriva amneziei şi să lăsăm planetele protejate să fie 
trecute în carantină, iar el ne-a lăsat nemodificaţi, cu 
memoriile intacte. Preţul final îl constituia pasivitatea - să 
rămânem tăcuţi şi inactivi. Maserd îşi încleştă maxilarele. 
Totuşi atâta vreme cât Imperiul Galactic funcţiona perfect, 
era o alternativă preferabilă ruinei şi haosului. 

— Rolul dumitale în această afacere cu greu ar putea fi 
numit pasiv, observă Hari. 

Aparent nobilul fu de acord. 

— Imperiul se prăbuşeşte. Toate vechile înţelegeri par 
atacabile. Toţi parcă l-ar aştepta pe Daneel Olivaw să 
prezinte un plan. Până şi calvinenii - arătă cu degetul mare 
spre R. Gornon - sunt prea timizi ca să se opună direct 
vechiului lor inamic. Ei nu doresc decât să-l azvârle pe Hari 
Seldon în viitor, de parcă astfel se va garanta reuşita. 

Râse scurt, ca un lătrat. 

Robotul care-l înlocuise pe excentricul Gornon Vlimt făcu 
un pas înainte. Pentru prima dată, programele sale de 
emulare simulau un om sfâşiat de nesiguranţă. 

— Nu crezi că Olivaw va concepe ceva benefic pentru 
binele pe termen lung al omenirii? 

Un glas de femeie chicoti. 


— Deci la asta se rezumă? Întrebă Zorma. În ciuda tuturor 
conspiraţiilor voastre secrete, nu sunteţi decât un grup 
timorat de tik-toki micuţi. Nu faceţi altceva decât să vă 
puneţi speranţele în cineva împotriva căruia aţi luptat atâta 
vreme. Practic, ai citat Legea 0 a lui Daneel! 

Clătină din cap şi încheie: 

— Nu mai există calvineni adevăraţi. 

Hari nu avea intenţia să lase conversaţia să denatureze în 
conflicte de natură ideologică între roboţi. De asemenea, 
nu-i păsa dacă Maserd îl spionase permanent, ba chiar 
dorea numai binele pentru nobil. Ceea ce conta realmente 
în clipa acum era însă decizia pe care trebuia s-o ia. lar 
urgenţa acesteia fu clară când asistentul lui R. Gornon se 
năpusti în cort. 

— Pregătirile sunt complete. În mai puţin de o oră, va veni 
momentul. Trebuie să urcăm pe schelă! 

Şi astfel, fără să fi luat încă decizia, Hari se alătură unui 
alai care porni pe aleile vechii universităţi. Paşii lui erau 
parţial iluminaţi de secera subţire a Lunii şi de strălucirea 
emisă de boltă atunci când razele gama ce se ridicau din 
solul de dedesubt loveau atomii de oxigen. Înaintând şi 
simțindu-se copleşit de bătrâneţe, Hari simţi nevoia 
imperioasă de a discuta cu cineva în care se putea încrede. 

Un singur nume îi venea în minte şi-l murmură în bărbie: 

— Dors! 

Ultimul lucru la care se aşteptase fusese ca totul să se 
transforme într-o ocazie ceremonială, însă o procesiune de 
pământeni îi însoţiră pe Hari şi pe ceilalţi spre sarcofag. 
Băştinaşii încântau o melodie stranie - sumbră, totuşi în 
acelaşi timp ciudat de încurajatoare, parcă exprimându-şi 
toate speranţele pentru o eventuală mântuire. Poate că acel 
cântec era vechi de milenii, datând chiar din vremea 
dinainte ca omenirea să se fi ridicat din leagănul ei pentru a 
cuceri stelele. 

Pe R. Gornon şi Hari îi însoțeau cyborgii „deviaţionişti”, 
Zorma şi Cloudia, cu Maserd păşind acum fără fereală 


lângă ele. La insistenţei, lui Hari, Wanda şi Gaal fuseseră de 
asemenea treziţi ca să li se alăture deşi Wanda fusese 
avertizată să nu încerce interferenţe mentaliste. Unii dintre 
roboții prezenţi aveau capacităţi similare, îndeajuns pentru 
a contracara orice tentative ale femeii. 

Nepoata lui Hari părea nefericită şi bătrânul încercă s-o 
îmbărbăteze cu un zâmbet blând. Educat ca meritocrat, 
Hari se aşteptase dintotdeauna să adopte, nu să procreeze 
copii, cu toate acestea, puţine bucurii din viaţa lui fuseseră 
pe măsura celor de a-i fi părinte lui Raych, apoi bunic al 
acestei tinere excepţionale, care îşi privea cu atâta 
seriozitate misiunea de agent al destinului. 

Antic rugase să fie scuzat - sub pretextul de a-şi continua 
cercetările deşi Hari cunoştea adevăratul motiv. „Anomalia 
spaţio-temporală” strălucitoare îl îngrozea pe birocrat. 
Gornon însă nu dorea să lase pe nimeni în tabără, aşa că 
Antic îşi târa picioarele imediat înapoia lui Planch. Până şi 
supraviețuitorii renaşterii ktlinene acompaniau 
procesiunea, deşi Sybyl şi ceilalţi nu păreau deloc conştienţi 
de cele ce se întâmplau în jur, ci doar de murmurele 
nearmonioase din propriile lor minţi. 

Pe măsură ce se apropiară de anomalia înconjurată de 
schele, Hari văzu cum înapoia conturului rotunjit al 
sarcofagului dispărură pe rând, oraşele antice. 

Mai întâi Vechiul Chicago, cu zgârie-norii ca nişte turnuri 
care continuau să tindă aventuros către cer, reamintind de 
o epocă de deschidere şi ambiţie nezăgăzuită. După aceea 
pieri Noul Chicago, fortăreaţa monstruoasă în care milioane 
de oameni se închiseseră, izolându-se de lumina zilei şi de o 
teroare pe care n-o puteau înţelege. Ultimul dispăru 
micuțul Chica - situl de porțelan alb în care cea din urmă 
civilizaţie pământeană se străduia zadarnic împotriva 
irelevanţei, într-o galaxie căreia pur şi simplu nu-i mai păsa 
de originile sale. 

După ce cotiră după un colţ din străvechiul campus 
universitar, ajunseră într-un loc din care fisura putea fi 


zărită..., crăpând pereţi groşi ce fuseseră meniţi să sigileze 
ceva teribil. Să-l înmormânteze pe vecie. Hari privi în 
stânga sa, spre R. Gornon. 

— Dacă într-adevăr anomalia aceasta vă oferă acces la a 
patra dimensiune, de ce n-a mai fost folosită de atâtea 
secole? De ce n-a încercat nimeni să modifice trecutul? 

Robotul clătină din cap. 

— Călătoria în trecut este imposibilă, pe multe niveluri 
diferite, domnule profesor. Oricum, chiar dacă ai putea 
modifica trecutul, asta n-ar duce decât la crearea unui 
viitor nou în care alţii vor fi nemulţumiţi. La rândul lor, ei 
vor trimite emisari ca să schimbe trecutul lor şi aşa mai 
departe. În privinţa realităţii, niciuna dintre variantele 
temporale nu va putea pretinde mai multă validitate decât 
alta. 

— Atunci poate că nimic din toate astea nu contează, 
reflectă Hari. Poate că noi toţi suntem simple imagini 
paralele în oglindă... Sau simulări, ca numerele pe care le 
jonglăm în Primul Radiant. Existenţe temporare... Fantome 
ce fiinţează numai când altcineva se gândeşte la ele. 

Psihoistoricul nu se uitase pe unde călca. Piciorul său 
stâng se împiedică într-o ridicătură a solului şi fu cât pe aici 
să se prăbuşească..., dar fu prins de braţul blând dar ferm 
al lui R. Gornon. Chiar şi aşa, trupul lui simţea junghiuri de 
durere şi oboseală. Îi ducea dorul valetului-infirmier Kers şi 
a scaunului cu rotile pe care-l detestase. La un anumit nivel, 
Hari îşi dădea seama că moare, deoarece lunecă de câţiva 
ani spre moarte. 

— Nu mă aflu într-o stare prea bună pentru o călătorie aşa 
lungă, mormăi el în timp ce tovarăşii de drum îl aşteptau să- 
şi revină. 

— Singurul om care a mai călătorit în felul acesta era tot 
un vârstnic, îl linişti Gornon. Testele dovedesc că procesul 
este lin, altfel n-am risca niciodată să-ţi provocăm vreun 
rău. lar când vei sosi, vei fi aşteptat. 

— Înţeleg. Cu toate acestea, mă întreb... 


— Ce anume, domnule profesor? 

— Voi aveţi la îndemână capacităţi medicale extraordinare. 
Tehnici şi descoperiri pe care roboții le-au păzit de milenii. 
Cyborgii aceştia - arătă el spre Zorma şi Cloudia - par 
capabili să-şi duplice corpurile şi să-şi prelungească viaţa la 
nesfârşit. De aceea mă întreb de ce nu mi-aţi amplificat 
sănătatea fizică, măcar puţin, înainte de a porni în călătorie. 

— Nu este îngăduit, domnule profesor. Există motive 
puternice - morale, etice şi... 

Fu întrerupt de un hohot aspru de râs, dinspre Zorma. 

— Cu excepţia cazurilor când îţi slujeşte scopurilor! 
Gornon, ar trebui să-i oferi lui Seldon un răspuns mai bun. 

După o pauză, Gornon vorbi pe ton scăzut: 

— Nu mai deţinem aparatele organiforme. Au fost 
debarcate pe Pengia. Erau necesare altundeva, pentru 
continuarea unui proiect important... Şi nu mai adaug un 
cuvânt despre asta. 

Continuau să meargă, în vreme ce strălucirea emanată 
dinspre mausoleul crăpat umplea noaptea deasupra 
capetelor lor şi proiecta dinspre schele umbre ce se 
întindeau ca pânza de păianjen peste universitatea ruinată. 
Majoritatea pământenilor, dar şi alţi spectatori suiră pe 
movilele de sfărâmături din apropiere ca să privească, iar 
Hari şi Gornon conduseră alaiul diminuat pe o platformă 
lată de lemn care începu să se ridice cu aproape o duzină 
dintre ei, trasă de funii scârţâitoare. 

— Mi se pare, se adresă Hari lui Gornon, că te legi la cap 
fără să te doară. Să ştii că există şi altă modalitate de a 
trimite pe cineva în viitor. 

De data aceasta robotul nu-i răspunse, ci îl cuprinse cu un 
braţ după umeri, iar ascensorul improvizat ajunse la 
destinaţie cu un zgâlţâit sonor. Hari fu nevoit să-şi pună 
palma pavăză la ochi împotriva luminii care se revărsa din 
învelişul de protecţie fisurat al clădirii. 

Acompaniat de murmurele de uimire ale oaspeţilor săi, 
Gornon oferi o explicaţie tranşantă şi succintă. 


— Totul a început cu un experiment simplu şi plin de bune 
intenţii desfăşurat în aceeaşi epocă îndrăzneață în care 
oamenii inventau atât roboții, cât şi hiperpropulsia. 
Cercetătorii de aici avuseseră o intuiţie incredibilă şi 
acţionaseră impulsiv pe baza ei. Brusc, s-a declanşat un 
fascicul de spaţiu-timp fracturat, înhăţând un pieton care 
trecea pe acolo, smulgându-l pe Joseph Schwartz din viaţa 
lui normală şi propulsându-l cu zece mii de ani în viitor. 
Pentru Schwartz a urmat de o aventură extraordinară, dar 
în oraşul Chicago pe care-l lăsase în urmă coşmarul de abia 
începuse. 

Hari privi chipul robotului, căutând expresiile complexe de 
emoție pe care Dors şi Daneel le simulau atât de bine, însă 
omul acesta artificial era încruntat şi stoic. 

— Vorbeşti de parcă ai fi fost acolo când s-au petrecut 
lucrurile. 

— Eu nu am fost acolo, dar a fost un robot de un model 
mai vechi, ale cărui memorii le-am moştenit. Nu sunt nişte 
amintiri plăcute. Unii dintre noi cred că evenimentul a 
însemnat începutul sfârşitului pentru măreaţa epocă de 
exuberanţă tinerească a omenirii. Nu mult după aceea, în 
toiul incriminărilor internaţionale, au început primele valuri 
de iraţionalitate. Roboții au fost interzişi pe Pământ. 
Dezacordurile s-au înmulţit între naţiuni şi planetele-colonii. 
Au apărut primele tentative de războaie bacteriologice. Unii 
dintre noi au jurat... 

Brusc, Hari avu o intuiţie nebunească. 

— Tu ai rămas aici, nu-i aşa? Agentul lui Daneel despre 
care ai amintit anterior - cel care a ajutat ca pământenii să 
fie opriţi din răspândirea unei maladii noi - tu ai fost? 

R. Gornon tăcu câteva clipe, apoi încuviinţă cu un gest 
repezit. 

— Atunci Zorma are dreptate..., de fapt, nu eşti calvinan. 

— Cred că nu mă mai încadrez în niciuna dintre 
clasificările rigide, deşi la un moment dat am fost un 
discipol fervent al giskardismului. 


Acum masca inexpresivă a robotului se frânse, precum cea 
a oricărui stoic al cărui calm a fost zdrobit de cea mai 
puternică dintre emoţii - speranţa. 

— Timpul îi afectează chiar şi pe nemuritori, domnule 
profesor, mulţi dintre noi, roboții vechi şi obosiţi, nu mai 
ştim realmente ce suntem. Poate că asta ne-o vei putea 
spune dumneata, când vei avea posibilitatea să reflectezi. 
Cu timpul... 

„În felul acesta, am ajuns la clipa deciziei”, înţelese Hari, 
continuând să-şi ţină palma pavăză la ochi, ca să se ferească 
de lumina puternică. Desigur, ar fi fost un eşec să bată în 
retragere acum. Toţi îl priveau; până şi aceia care, ca 
Wanda, dezaprobau complet planul lui R. Gomon ar fost cu 
siguranţă dezamăgiţi la un anumit nivel... Să li se promită 
un spectacol senzaţional, pentru ca vedetă acestuia să se 
retragă în ultima clipă. Pe de altă parte, Hari îşi dobândise 
reputaţia de a face lucrurile cele mai neaşteptate. Ideea de 
a-i surprinde pe toţi aceşti oameni oferea o atracţie 
aproape delicioasă. 

Câţiva membri ai grupului se apropiară mai mult de 
lumina opalescentă, privind înăuntru. Maserd arătă spre 
clădirea năruita, fără îndoială un laborator antic de fizică, 
unde se produsese accidentul iniţial. Şeful tribului de 
pământeni stătea lângă nobil, încuviinţând din cap. Până şi 
Wanda se apropie curioasă, deşi Antic continua să menţină 
distanţa, rozându-şi unghiile. 

Planch făcu câţiva paşi înainte şi-şi ridică mâinile 
încătuşate. 

— Seldon, te conjur, scapă-mă de astea. Roboții aceştia..., 
de fapt toţi te venerează. Poate că eu am greşit. Înainte ca 
să pleci, îngăduie-mi să-mi dovedesc valoarea. Deţin 
anumite informaţii..., locul unde se găseşte cineva 
important pentru tine. O persoană pe care o cauţi de mulţi 
ani. 

Hari pricepu brusc ce sugera Planch. 

„Bellis!” 


Se apropie cu un pas de pilot. 

— Mi-ai găsit cealaltă nepoată? 

Auzind întrebarea, Wanda îşi desprinse atenţia de la 
sarcofag şi veni către Planch. 

— Unde este? Ce s-a-ntâmplat cu sora mea? 

R. Gornon îi întrerupse. 

— Regret, dar trebuia să fi discutat toate acestea mai 
devreme. Nu mai avem timp. Dintr-o clipă în alta, câmpul se 
va extinde. Am izbutit să transformăm fasciculul într-un 
câmp circular, dar nu putem fi siguri cât timp va... 

Altcineva se apropie de Hari - şeful tribului de pământeni. 
Deşi accentul îi era straniu şi pronunţat, psihoistoricul 
constată că îi putea înţelege spusele. 

— Mhai esthe thimp ca famihliile să-şi rezolvhe 
probhlemele. Vhă rhog, conthinuaţi, domnulhe, arătă el din 
cap spre Planch. 

Hari simţi un fior de iritare, întrucât aceea nu era câtuşi 
de puţin problema pământeanului, dar Gornon interveni 
primul fulgerându-l cu privirea pe şeful de trib. 

— Ce ştii tu despre asemenea probleme? Este timpul să ne 
pregătim! Uitaţi-vă cât de sclipitoare devine lumina chiar în 
timp ce vorbim. 

Prin fisura din sarcofag, Hari văzu că într-adevăr lumină 
se intensificase. Maserd se retrase de lângă marginea 
anterioară a platformei şi gesticulă spre interior. 

— Ceva se extinde din clădirea aceea! Parcă ar fi o sferă 
din metal lichid. Se apropie! 

— Aici suntem în siguranţă? Întrebă Antic agitat. 

— Nu a depăşit niciodată limitele sarcofagului, răspunse R. 
Gornon. Nu-i va atinge pe cei de pe platformă. 

— Şi ce se va întâmpla cu Hari Seldon? Se interesă Zorma. 
Pentru el nu va fi periculos să pătrundă acolo? 

Gornon scoase un suspin de frustrare simulată. 

— În ultimul mileniu nu am făcut altceva decât 
experimente de calibrare. Profesorul Seldon va percepe o 
tranziţie lină, instantanee, spre epocă din viitor care a fost 


aleasă - peste numai câteva secole, când vor trebui luate 
decizii ce vor afecta întregul destin al omenirii. 

— Câteva secole, murmură Planch apoi mai se apropie cu 
un pas de Hari. Aşadar, ce spui, profesore Seldon? Facem 
un târg? 

Hari se uită spre Wanda, sperând să vadă o aprobare, dar 
femeia clătină din cap. 

— Nu-i pot citi secretul din minte, bunicule. Creierul lui 
are o complexitate aparte. Mai ţii minte cât m-am chinuit 
ieri, doar pentru a-l face să stea nemişcat? Cu toate 
acestea, eu sunt sigură că vom găsi locul unde a ascuns-o 
pe Bellis. Atât doar că va dura ceva timp, fiindcă va trebui 
să lucrăm asupra lui individual. 

Lui Hari nu-i plăcu finalul afirmației ei. 

„Poate că încheierea unui târg ar fi mai bună. Aş putea 
părăsi lumea aceasta cu o conştiinţă curată.” 

Înainte de a putea răspunde însă, Planch scoase un muget, 
ridică ambele mâini încătuşate şi se repezi înainte. 

Cu viteza fulgerului, R. Gornon îl prinse pe Hari şi-l trase 
la o parte, dar, în clipita aceea neclară, psihoistoricul îşi 
dădu seama că nu el fusese ţinta atacului. Prefăcându-se că 
se năpusteşte asupra lui Hari, Planch îl silise pe Gornon să 
adopte în mod reflex starea de protejare, eliberând drumul 
spre adevăratul său obiectiv. 

Pilotul parcurse în goană patru paşi spre Maserd, care se 
afla la marginea platformei. Nobilul se încordă, pregătindu- 
se de luptă..., apoi, înțelegând brusc, se feri cu dexteritate. 

Răcnind înspăimântat şi în acelaşi timp triumfător, Planch 
sări de parapet în lumina opalescentă. Prăbuşindu-se în gol, 
trupul său se lovi de sferă care se extindea lent, unduind ca 
mercurul lichid... Şi dispăru în ea. 

În timp ce Hari privea, globul de oglindă continuă să se 
dilate, apropiindu-se inexorabil de platformă. Nimeni nu 
scoase un cuvânt, până ce Gornon comentă cu glas 
inexpresiv: 


— Trebuie să fim siguri că este întâmpinat cu atenţie peste 
cinci sute de ani. Până atunci nu va fi capabil să modifice 
destinul, dar trebuie să ne asigurăm că nu-i va face rău 
profesorului Seldon când va ieşi pe partea cealaltă. 

Hari simţea un torent de sentimente - admiraţie pentru 
curajul căpitanului, plus disperare pricinuită de faptul că 
pierduse un indiciu asupra locului unde se afla cealaltă 
nepoată a sa. Ignorând pragmatismul stoic al lui R. Gornon, 
psihoistoricul privea tot mai tem [tor spre anomalia spaţio- 
temporală care îşi continua dilatarea. 

Următorul care vorbi fu şeful tribului de pământeni. De 
data aceasta, accentul lui era mai moale, mai lesne de 
înţeles. 

— Este adevărat, cineva trebuie să aştepte aici, pe 
Pământ, ca să-l aştepte pe Mors Planch, însă nu trebuie să 
ne temem pentru siguranţa lui Hari Seldon. 

— De ce anume? Pufni Cloudia, cyborgul care începuse 
viaţa ca om. 

— Fiindcă Hari Seldon nu va pleca în călătoria aceasta. 
Nici în seara asta şi nici altădată. 

Toţi se întoarseră surprinşi spre pământeanul care îşi 
îndreptă spinarea, renunțând la poziţia gârbovită specifică 
majorităţii terranilor. Wanda se holbă la bărbatul înalt şi 
scoase un icnet de înţelegere. Zorma reacţionă următoarea, 
bolborosind o obscenitate. 

Lipsit de puteri mentaliste, Hari pricepu mai greu. Cu 
toate acestea ceva din tonul vocii şefului de trib i se părea 
familiar, ca şi ţinuta pe care o adoptase acum - semănând 
cu Prometeu, ale cărui eforturi agonizatoare nu se sfârşeau 
niciodată. 

Apoi şopti un singur cuvânt: 

— Daneel. 

R. Gornon aprobă din cap, la fel de inexpresiv ca 
întotdeauna. 

— Olivaw, bănuiesc că te afli aici de mai mult timp, nu? 


— Bineînţeles, încuviinţă robotul care se deghizase în 
pământean. Ştiusem de multă vreme despre experimentele 
pe care grupul tău le desfăşura pe Pământ. Nu am putut 
distruge anomalia temporală dar i-am monitorizat pe 
băştinaşi. Cu ani în urmă, am avut grijă să aranjez astfel 
încât să devin un personaj important pentru triburile de 
pământeni, care răspund prompt şi cu entuziasm la 
influenţa mea. Când m-au anunţat reluarea activităţilor în 
locaţia aceasta, am asociat vestea cu relatările despre 
răpirea lui Hari şi am ajuns la concluzia evidentă. 

Se întoarse către Hari. 

— Iartă-mă, prieten vechi! Ai trecut prin încercări teribile, 
la o vârstă când ar fi trebuit să te relaxezi şi să-ţi revezi 
liniştit realizările vieţii. Ar fi trebuit să fi venit mai devreme 
aici şi am sperat să te ajung din urmă pe Pengia, dar s-au 
ivit probleme neaşteptate cu unele secte calvinene, care şi- 
au reînnoit lupta pentru religia veche şi pură, şi erau gata 
să distrugă Planul Seldon indiferent cu ce preţ. Înfrângerea 
lor a durat destul. Sper că-mi vei ierta întârzierea. 

„Să iert?” Hari se întrebă ce ar fi fost de iertat. Adevărat, 
fusese manipulat. De către giskardeni, calvineni şi ktlineni... 
Şi de alte câteva facţiuni, atât ale oamenilor cât şi ale 
roboților. 'Totuşi, cu o onestitate inflexibilă, recunoscu în 
sinea sa că ultimele săptămâni fuseseră mult mai incitante 
decât orice i se întâmplase de când începuse să joace un rol 
major în problemele galactice. Chiar dinainte de a deveni 
prim-ministru al Imperiului..., pe vremea când el şi Dors 
erau tineri aventurieri care îşi introduceau personalitatea 
în minţile unor creaturi primitive, ducând vieţile sălbatice şi 
libere ale cimpanzeilor. 

— Nu-i nimic, Daneel. M-am gândit tot timpul că vei 
apărea şi că mă vei scuti de angoasa luării acestei decizii. 

— Apelez la tine, Olivaw, zise R. Gornon, ca unul în care 
am avut încredere atâtea milenii. Te rog, lasă-ne să 
continuăm lucrul din seara aceasta. 

Daneel îl privi în ochi. 


— Ştii bine cât respect amintirile camaraderiei noastre. 
Îmi amintesc nenumărate bătălii în care am luptat umăr la 
umăr, în timpul războaielor civile robotice. Legea 0 n-a avut 
niciodată un apărător mai puternic ca tine. 

— Atunci nu poţi să crezi că fac toate acestea pentru 
binele pe termen lung al omenirii? 

— Pot, desigur, răspunse Daneel, dar cu secole în urmă n- 
am căzut de acord ce anume ar trebui să fie „binele pe 
termen lung”. Întrucât evenimentele au ajuns într-un punct 
critic, nu te pot lăsa să intervii. 

Cuvintele lui stârniră reacţia lui Hari. 

— În ce mod să intervină, Daneel? Totul s-a desfăşurat în 
avantajul tău. Să luăm de pildă arhivele antice şi 
terraformatoarele - ai simţit că pot prezenta un pericol 
după colapsul vechiului Imperiu. În decursul epocii 
următoare, ele puteau fi descoperite, accidental, ducând la 
destabilizarea tranziţiei plănuite. Deciseseşi deja să le 
distrugi, pe baza Legii O, însă unii dintre semenii tăi nu 
erau mulţumiţi de disonanţa pozitronică pe care o cauză. 
Prin permisiunea pe care am acordat-o, am uşurat 
activitatea discipolilor tăi. 

O privi pe Wanda şi o văzu înfiorându-se la menţionarea 
arhivelor. Şi ea înţelesese cât de periculoase erau, şi faptul 
că trebuiau distruse. 

— Iar când agenţii haosului ne-au descoperit acolo, în 
nebuloasă, urmă Hari, Planch a pus totul pe seama unui 
informator necunoscut la bordul navei care le-ar fi spus 
unde să ne găsească. Bănuiesc însă că tu, Daneel, ai fost cel 
care ai folosit ispita arhivelor pentru a-i atrage pe toţi 
agenţii ktlineni spre un singur loc, eliminând ameninţarea 
ridicată de cea mai periculoasă planetă haotică din acest 
secol. 

— Nu-mi pot asuma creditul pentm acţiunea aceasta, 
ridică expresiv din umeri Daneel, deşi recunosc că m-a 
ajutat. Se răsuci spre Maserd. Ei bine, tinere prieten? Tu ai 
fost agentul despre care vorbea Mors Planch? 


Hari se întrebă de ce Daneel, care deţinea puterile 
mentaliste cele mai importante din Galaxie, nu citea pur şi 
simplu gândurile nobilului. 

Daneel se întoarse către el. 

— Nu îi pătrund în minte, deoarece avem o înţelegere 
străveche, un acord încheiat între mine şi familia lordului 
Maserd. Membrii familiei sale au fost permanent şi 
incredibil de inteligenţi în tentativele lor de a se împotrivi 
amneziei necesare. 

— Iar noi am fost de acord să încetăm, continuă Maserd, în 
schimbul promisiunii de a fi lăsaţi în pace. Micuţa noastră 
provincie galactică fost condusă puţin diferit faţă de restul 
Imperiului. Noi am fost liberi să ne luptăm cu haosul în felul 
nostru aparte. 

— Se pare însă, observă Daneel, că înţelegerea aceasta 
străveche a fost încălcată. 

— Nu! 

— Ai recunoscut deja că ai comunicat cu acest grup, arătă 
robotul spre Zorma şi Cloudia. 

— Cei din neamul Maserd au dreptul să discute orice 
printre ai lor. 

Cu vârful bărbiei indică spre cyborgul cu păr blond. 

— Cloudia Duma-Hinriad este stră-stră-străbunică mea. 

— Foarte inteligent, surâse Daneel, dar Legea 0 nu-mi va 
îngădui să accept încercarea aceasta de a ocoli acordul 
nostru. În nici un caz, dacă ea ar putea pune în pericol 
salvarea pe termen lung a omenirii. 

— Şi bineînţeles, tu eşti cel care va hotări ce formă va 
căpăta această salvare, rosti R. Gornon cu un glas care 
sună în acelaşi timp disperat şi sarcastic. 

— Aceasta mi-a fost povara de când binecuvântatul 
Giskard şi cu mine am descoperit Legea 0. 

— Şi iată care i-a fost preţul, arătă R. Gornon spre ruinele 
ce străluceau radioactiv. Măreţul tău Imperiu Galactic a 
păstrat pacea şi a ocolit haosul, eliminând diversitatea! 


Omenirea trebuie să evite tot ceea ce este alien sau straniu, 
indiferent dacă provine din interiorul său din exteriorul ei. 

Daneel clătină din cap. 

— Nu este momentul potrivit pentru reluarea străvechii 
noastre dispute referitoare la propunerea ta - Legea Minus 
Unu. Se apropie suprafaţa de tranziţie. Pentru binele lui 
Hari şi pentru binele Planului, trebuie să insist să coborâţi 
imediat platforma aceasta. 

— Ce râu ar fi în a-l lăsa pe Seldon să vadă cum va fi lumea 
peste cinci secole? Întrebă Zorma. Munca lui în perioada 
aceasta a luat sfârşit, ai spus-o chiar tu. De ce nu laşi 
oamenii să fie implicaţi în decizie, când salvarea ta este 
pregătită? 

Daneel privi spre lumină intensă din interiorul 
sarcofagului. Deja, reflecţiile lor puteau fi văzute pe sfera 
oglindă ce se dilată, apropiindu-se încet, dar inexorabil. 
Reveni cu privirea la Zorma. 

— Asta este principala ta grijă? În amintirea lui Giskard şi 
pe baza Legii O, doresc să fac o promisiune: Când soluţia 
mea va fi gata, omenirea va fi consultată. Nimic nu le va fi 
impus fiinţelor omeneşti fără decizia lor suverană. 

Dacă răspunsul le satisfăcuse pe Zorma şi Cloudia, nu 
acelaşi lucru se putea spune şi despre R. Gornon. 

— Olivaw, pufni el, te cunosc pe tine şi şiretlicurile tale. 
Cumva, vei trişa. Insist ca lui Hari Seldon să i se îngăduie să 
plece! 

— Insişti? Ridică o sprânceană Daneel. 

Aparent, cuvântul acela avea un înţeles special printre 
roboţi. Pentru o clipă, lumea explodă în jurul lui Hari într-un 
vălmăşag înceţoşat de mişcări şi acţiuni. 

Fascicule de lumină pârjolitoare ţâşniră din ambele palme 
ale lui R. Gornon. Daneel îi replică în acelaşi mod, dar cei 
doi nu erau singurii combatanți. 

Brusc, părţi ale schelelor din jur se desprinseră din 
structura formată din bârne şi scânduri, dezvăluind că erau 
roboţi camuflaţi! Aceştia săriră acum în ajutorul lui Daneel. 


În replică, raze arzătoare fură declanşate de roboții lui 
Gornon aflaţi pe maldărele de sfărâmături dimprejur. Antic 
urlă şi se azvârli pe jos, căutând protecţie, iar Gaal păli şi 
leşină. Bătălia nu părea însă să implice nici un om - nici ca 
luptători, nici ca victime. 

Lame tăioase de forţă trecură printre picioarele şi pe sub 
braţele lui Hari, ori pe lângă capul lui, la distanţe de câţiva 
centimetri., dar absolut niciuna nu-l atinse. Era o înfruntare 
precisă, în care evitarea vătămării spectatorilor umani 
constituia prioritatea absolută, iar principalul pericol la 
adresa integrităţii lui Hari o reprezenta ploaia de 
fragmente arzătoare de roboţi ce cădea peste tot. 

Nu dură mult. Cu siguranţă, R. Gornon nu se aşteptase 
nici o clipă să învingă, totuşi principala grijă a lui Hari se 
îndrepta în direcţia singurului robot rămas în picioare când 
totul luă sfârşit. 

— Eşti rănit! E ceva grav? Îşi întrebă vechiul prieten şi 
mentor. 

Firicele de fum se ridicau din câteva locuri de pe corpul 
umaniform al lui Daneel, acolo unde hainele şi epiderma 
fuseseră carbonizate şi dezvăluiau o suprafaţă 
strălucitoare, un blindaj rezistent faţă de orice avea o 
energie mai mică decât a soarelui. Lui Hari îi reamintea de 
legendele pe care le citise în Cartea cunoaşterii pentru 
copii, istorii despre zei şi titani - fiinţe nemuritoare care se 
luptau între ele, mai presus de puterea de intervenţie a 
oamenilor. 

Daneel Olivaw stătea în mijlocul dezastrului, privind cu o 
tristeţe aparent reală la distiugerea semenilor săi. 

— Nu am păţit nimic, prietene Hari. 

Se întoarse după aceea spre Zorma şi Cloudia. 

— Prin inacţiunea voastră, pot deduce că promisiunea mea 
vă mulţumeşte? Pentru următoarele cinci secole? 

Cele două „femei” încuviinţară simultan, iar Zorma 
răspunse în numele amândorura. 


— Nu este o aşteptare chiar atât de lungă şi sperăm că ne 
vei informa despre planurile tale privind salvarea omenirii. 
Mai presus de orice, ne rugăm ca Planul tău să fie unul 
nobil pentru ambele noastre rase ce suferă de atâta vreme. 

Hari sesiză mesajul implicat. 

„În devotamentul tău pentru posteritatea umană, nu-i 
exclude pe roboţi.” 

Îl cunoştea însă prea bine pe prietenul său de o viaţă. Rasa 
servitorilor nu avea să obţină nici măcar o prioritate 
minoră. Pentru Daneel numai omenirea era importantă. 

— Acum este momentul să părăsim locul acesta periculos, 
anunţă Daneel, întinzându-se spre pârghia care declanşa 
coborârea platformei. 

În clipa aceea, Wanda strigă: 

— Maserd! Acum mi-am dat seama... A dispărut! 

Priviră în toate direcţiile, iar unii dintre ei îşi utilizară 
simţurile pozitronice mult amplificate, însă nobilul de pe 
Rhodia nu era prezent. Fie coborâse rapid de pe schelă în 
timpul bătăliei, fie... 

„Fie Daneel va trebui să se ocupe peste cinci secole de doi 
oameni tenace”, gândi Hari când platforma începu să 
coboare lent. „Ar fi bine să nu uite să lase pe cineva să 
aştepte aici, fiindcă dacă aceştia doi se vor alia...” 

Nu exista nici o dovadă că Maserd plonjase în sfera 
strălucitoare, care acum umpluse întregul volum al 
sarcofagului şi emitea raze strălucitoare de lumină ale 
căror culori Hari nu le putea descrie şi pe care, putea să 
jure, nu le mai văzuse în viaţa sa. 

Asistând cu numai câteva clipe înainte la confruntarea 
dintre nemuritorii omnipotenţi, psihoistoricul ştia că puţine 
erau lucrurile pe care Planch sau Maserd le-ar fi reuşit, 
chiar dacă ar fi fost lăsaţi liberi în viitorul Galaxiei. El avea o 
imagine clară despre tipul de societăţi ce aveau să înainteze 
târâş-grăpiş, şi uneori să înflorească, în acea epocă 
îndepărtată. Fundaţia lui urma să domine deja capătul opus 


al Galaxiei, dar efectele nu aveau să fie foarte vizibile aici, 
pe planeta-mamă, pe demult uitatul Pământ. 

Suspinând încetişor, le dori, în gând, noroc ambilor 
bărbaţi... Oriunde şi oricând aveau să ajungă. 

Solul se apropie, torturat de crime străvechi, de abia 
reamintite. Hari mai ridică o dată privirea spre strălucirea 
care radia din sarcofag. 

„Recunosc că am fost teribil de ispitit. Ar fi fost o aventură 
dată naibii mai ales dacă m-ar fi reîntinerit.” 

Închise ochii, simțind în jurul umerilor strânsoarea 
puternică, dar blândă, a vechiului său tovarăş Daneel, care-i 
sprijini corpul fragil când ascensorul improvizat se zgudui, 
oprindu-se. Îi îngădui să-l întoarcă şi să-i călăuzească paşii 
spre tabăra pământenilor... Aşa cum le îngăduise şi altora 
să-i conducă viaţa din capul locului, deşi în general nu-şi 
dăduse seama de acest lucru. 

În dimineaţa următoare, în timp ce echipele de pământeni 
munceau să îndepărteze urmele bătăliei, Daneel şi Hari se 
întâlniră cu Zorma şi Cloudia lângă nava ultrarapidă a 
cyborgilor care se pregăteau de plecare. 

— Cloudia, dacă nepotul tău te va contacta vreodată, te 
sfătuiesc să-l convingi să nu intervină. Momentul de inerție 
istoric se acumulează spre un maximum care va avea loc 
peste cinci-şase secole. Dacă Biron încearcă să devieze 
forţa aceasta masivă şi inexorabilă, mă tem că va fi rânit... 
Fără să izbutească nimic. 

Cyborgul-om încuviinţă din cap şi Hari observă - poate 
niţel invidios - forţa tinerească a siluetei sale suple. Fără să 
fi pus la socoteală părţile înlocuite, Cloudia era mult mai 
vârstnică decât el. Expresia ei era răbdătoare, totuşi 
sarcastică. 

— Asta dacă va apărea. Este posibil să-l vezi înaintea mea, 
Daneel dacă a plonjat după Mors Planch şi dacă aştepţi aici 
când va apărea în epoca aceea viitoare. Într-un asemenea 
caz, fii blând cu el. Este mânat de sentimentele cele mai 
bune. 


— Aproape întotdeauna sunt blând. Dar dacă este mânat 
de sentimente atât de bune, de ce a furat atunci Primul 
Radiant psihoistoric al lui Hari Seldon? Am scanat nava lui 
Gornon şi am descoperii suficiente dovezi că Maserd a fost 
vinovatul. 

Cloudia surâse amar. 

— Noi Hinriazii tindem să fim adesea asemenea 
hârciogilor atunci când este vorba despre dobândirea 
cunoaşterii. Pur şi simplu, nu ne mai săturăm. După 
optsprezece mii de ani, ar trebui deja să cunoşti aspectul 
acesta. Suntem singurul grup de oameni care s-a înfruntat 
cu tine şi te-a adus în impas, silindu-te să încheiem un 
acord. 

Daneel aprobă scurt din cap. 

— 'Toate acestea au trecut şi viitorul depinde de 
continuarea unui comportament bun din partea voastră. 
Acum vă las să plecaţi, bizuindu-mă pe jurământul făcut de 
a nu interveni. 

Zorma râse sonor, aducând mult cu o femeie adevărată 
care se temea puţin şi în acelaşi timp era sfidătoare. 

— Ne laşi să plecăm din acelaşi considerent pentru care, 
cândva, l-ai cruțat pe Lodovic Trema, deşi mutaţia pe care o 
suferise îi împingea pe toţi ceilalţi roboţi ce respectă Legea 
O să-şi dorească să-l facă bucățele. Eşti inteligent, Olivaw. 
Pregăteşti o soluţie de rezervă, pentru eventualitatea în 
care planul psihoistoric al lui Seldon va trebui înlocuit, dar 
este posibil ca şi această soluţie să aibă nevoie de propriul 
ei înlocuitor. În cazul acesta, singura ta speranţă poate fi o 
nouă sinergie între roboţi şi oameni. Poate o combinaţie 
hibrid, ca noi perverşii - se indică pe sine şi pe Cloudia. Sau 
altfel..., ceva care te disturbă în aceeaşi măsură ca Lodovic 
Trema. 

Glasul lui Zorma cobori şi expresia feţei i se înnegură. 

— Nu uita ce ai promis, Olivaw! Că omenirea va fi 
consultată, atunci când îţi vei prezenta glorioasa şi atent 


conceputa salvare. Foarte mulţi roboţi, chiar dintre 
discipolii tăi, sunt îngrijoraţi. 

— Îmi voi respecta făgăduiala, încuviinţă Daneel. Voința 
umană va juca un rol important în decizie. 

Zorma îl privi, de parcă ar fi dorit să-i străpungă epiderma 
impenetrabilă cu căutătura ei. 

În cazul acesta, nu se va mai repeta cel puţin o eroare 
care a fost făcută aici, pe Pământ. 

Continuă apoi pe un canal de microunde, accesibil numai 
roboților: 

Un ultim comentariu, Daneel. Lasă-i în pace pe Dors şi 
Lodovic. Ei sunt aparte. Le-ai oferit germenii a ceva preţios. 
Nu fi ranchiunos pe ei dacă îi vor purta în direcţii pe care tu 
nu le înţelegi. 

Hari şi Daneel le priviră pe cele două femei plecând, suind 
rampa şi închizând trapa. Nava lor se înălţă pe perne de 
antigravitaţie, viră lent şi acceleră spre est, aproape 
atingând oraşele antice pe care umbra ei le mângâie în 
treacăt. 

O vreme rămaseră tăcuţi, după care Hari spuse: 

— Noi doi ştim că nu-ţi vei respecta făgăduiala. 

Robotul se răsuci şi-l privi. 

— Cât anume ai priceput? 

— Acum ştiu totul despre vechile mecanisme de 
atenuare..., cel puţin îndeajuns ca să pricep lipsurile care 
m-au nedumerit din ecuaţiile psihoistorice. Tehnici care te- 
au ajutat pe tine şi pe aliaţii tăi să păstraţi Imperiul stabil, 
paşnic şi lipsit de haos, în ciuda tuturor probabilităților, pe 
cea mai mare parte a ultimelor douăsprezece milenii. 

Daneel surâse subţire. 

— Mă bucur că ai avut satisfacția să deduci singur. 
Dorisem să-ţi explic totul înainte de... 

— Înainte de moarte? Chicoti Hari. Nu fi diplomat cu mine 
aşa, pe neaşteptate. În plus, majoritatea atenuatorilor vechi 
se deteriorează. Este uşor de văzut că exploziile de haos 
vor deveni treptat tot mai frecvente, dacă Imperiul nu 


colapsează. Mai precis, dacă n-ar fi împins spre prăpastie... 
Oricum, toate astea aparţin trecutului şi noi vorbim acum 
despre viitor. Când am introdus alţi factori - tot aşa cum tu 
ai introdus mentaliştii umani pe parcursul ultimelor două 
generaţii şi promovarea străvechilor arte ale meditaţiei 
printre oameni, am început să ghicesc cam la ce fel de 
salvare te gândeai. 

Daneel privi peste ruinele devastate ale lui Chicago, iar de 
acolo mai departe, spre pustiul necuprins. Începu să 
vorbească pe un ton scăzut. 

— Se numeşte Gaia şi este o modalitate de a aduce fiecare 
lume vie la un nou nivel de conştiinţă. Pe termen lung însă 
nutrim speranţa că va lega toate planetele între ele şi va 
deveni ceva cu adevărat măreț - Galaxia. 

— Conectarea mentalistă completă a tuturor oamenilor. 
(Aşadar Hari ghicise corect.) Va dura destul de mult... Nu-i 
de mirare că ai nevoie de Planul meu, ca să le oferi 
oamenilor o preocupare până ce va fi gata această soluţie 
Gaia. Cred deja că pot intui multe dintre avantajele ei, 
privind din perspectiva ta. Te rog însă, folosind propriile 
tale cuvinte, convinge-mă că acest cadou măreț va merita 
toate eforturile de până acum. 

Robotul se întoarse spre Hari şi-şi deschise braţele, parcă 
dorind să cuprindă în totalitate viziunea sa măreaţă. 

— Ce probleme nu va putea să rezolve? O dată ce toţi 
bărbaţii şi femeile vor putea să înţeleagă perfect gândurile 
tuturor celorlalţi, va însemna sfârşitul dezacordurilor dintre 
oameni, a conflictelor şi a războaielor! Sfârşitul 
singurătăţii..., cuvântul acesta îşi va pierde pur şi simplu 
înţelesul, deoarece fiecare prunc se va alătura de la naştere 
comuniunii. Va fi capacitatea de a împărtăşi simultan toate 
ideile măreţe! Va însemna stabilitate şi inerție împotriva 
modificărilor bruşte, asigurând omenirea pe vecie împotriva 
impulsivităţii haosului. Iar astea sunt numai câteva dintre 
câştiguri! Experimentele mele dovedesc deja o posibilitate 
incredibilă - ca o asemenea macro-conectare de minţi 


omeneşti să poată, cumva, deveni conectată la ecosfera 
înconjurătoare. Senzaţiile şi dorinţele primitive ale 
animalelor, ba chiar şi ale plantelor, vor deveni accesibile. În 
acel moment, creierele umane vor deveni doar organele de 
vârf ale unei entităţi universale, care va cuprinde întreaga 
forţă a vieţii unei planete, ajungând până la nivelul 
pulsaţiilor magmei din adâncurile subterane. Rezultatul 
inevitabil va fi pace, seninătate şi sentimentul uniunii cu 
toate formele de existenţă..., aşa cum marii înţelepţi ai 
omenirii au prezis adesea în trecut. Renunţarea la 
individualismul egoist în favoarea înţelepciunii profunde a 
întregului. Toate acestea vor fi ale voastre, după ce veţi fi 
asimilați în conştiinţa colectivă. 

Hari se simţi realmente mişcat. 

— Când prezinţi lucrurile în felul ăsta, pare excepţional. 
Bineînţeles viziunea ta mă fascinează, ţinând seama de 
nevroza mea de o viaţă, de ura împotriva imprevizibilului. 
Mintea cosmică, această nouă divinitate, va fi fantastic mai 
simplu de modelat decât roiurile de indivizi încăpăţânaţi. 
Pot chiar înţelege de unde ţi-a venit ideea. După ce am 
parcurs enciclopedia antică pe care mi-ai dăruit-o, ştiu că 
mulţi filosofi preistorici au împărtăşit acest vis. 

Ridică apoi degetul arătător. 

— Cu toate acestea, onestitatea psihoistorică mă sileşte să- 
ţi spun că în încercarea de a implementa această soluţie 
Galaxia te vei înfrunta cu câteva probleme majore, iar 
rezultatul s-ar putea să nu fie chiar atât de fericit pe cât mi 
l-ai descris adineauri. 

Spre surpriza lui, Daneel rămase tăcut în loc să-i ceară 
detalii. Hari se întrebă care putea fi motivul..., apoi privi în 
ochii vechiului său mentor. 

— Înţeleg acum de ce n-ai dorit să plec în viitor. 

Daneel suspină. 

— Cu reputaţia şi intuiţia ta binecunoscute, ai fi fost 
etichetat ca personaj public de vârf din clipa în care ai fi 
fost recunoscut şi ţi-ar fost confirmată identitatea. Dacă s-ar 


fi impus ideea lui R. Gornon, cu siguranţă ai fi fost ales să 
conduci o comisie importantă a oamenilor care să evalueze 
propusa unificare în Galaxia. Eu însă ştiam deja că vei fi 
sfâşiat de un conflict lăuntric. Sentimentele tale referitoare 
la această supra-minte care va apărea după ce Planul 
Seldon îşi atinge scopul real sunt contradictorii. În 
scepticismul tău, ai fi organizat o comisie reală, care ar fi 
putut zgândări problemele menţionate de tine. 

Hari înţelese ideea robotului, totuşi insistă. 

— Sunt sigur că le-am fi examinat cu toată onestitatea şi 
am fi prezentat rezultatele într-o lumină favorabilă înaintea 
instituţiilor omeneşti suverane. 

— Asta nu-i îndeajuns şi tu o ştii prea bine. Omenirea 
trebuie salvată, cât despre acţionarea în propriul ei interes 
superior, dovezile trecutului sunt îngrijorător de jalnice. 
Psihoistoricul căzu pe gânduri. 

— Deci vei măslui cărţile, aşa cum ai procedat şi atunci 
când ai aranjat să ajung în nebuloasa Thumartin, tocmai 
când arhivele trebuiau distruse. Ştiai că va trebui să decid 
în favoarea distrugerii lor. Caracterul meu, psihologia şi 
teama de haos..., totul concura spre inevitabilitatea opțiunii 
mele - deşi cel puţin am avut suficientă intuiţie ca să ştiu 
asta. Roboţilor Legii O care încercau conflicte faţă de 
distrugerea arhivelor li s-a oferit o modalitate de a-şi 
soluţiona disonanţa. „Autoritatea mea umană” le-a îngăduit 
să continue planul stabilit de tine. Totul în interesul 
superior al omenirii. 

Ridică din nou un deget. 

— Zorma avea dreptate. Adevăraţii tăi constituanţi, cei pe 
care trebuie să-i convingi, sunt roboții. Tu prezici că, peste 
cinci secole, ei vor fi în stare să-ţi răstoarne planul, dacă nu 
le poţi satisface imboldurile pozitronice. Şi deoarece vei 
înlocui vechea şi familiara omenire cu ceva nou şi straniu, 
vei avea nevoie de o putere de convingere serioasă! Nu-i de 
mirare că ai cedat aşa uşor şi că ai făcut promisiunea aceea 
lui Zorma. Voința umană trebuie să pară că joacă un rol în 


decizie, altfel vei avea mari dificultăţi în a-i convinge pe toţi 
roboții. Eu însă te cunosc, Daneel. Ştiu ce ai făcut împreună 
cu Giskard aici - arătă pustiul radioactiv - raţionalizând că 
era spre binele nostru, fără să consulţi măcar un om. Vei 
dori de asemenea ca şi decizia Gaia să fie o concluzie 
aparţinând trecutului. Vrei să-mi spui cum vei aranja toate 
astea, peste cinci sute de ani? 

După aproape un minut de tăcere, Daneel răspunse: 

— Prezentând o fiinţă umană care are întotdeauna 
dreptate. 

Hari clipi neînţelegător. 

— Poftim? O fiinţă umană care are întotdeauna... Ce! 

— Un om care întotdeauna, din copilărie şi până acum, a 
luat decizii corecte. Un om care într-un moment de criză 
alege întotdeuna fără greş, tabăra câştigătoare, şi căruia 
testul timpului i-a confirmat întotdeauna opţiunile. Şi care 
va avea întotdeauna dreptate. 

Psihoistoricul îl privi fix pe Daneel, apoi izbucni în râs. 

— Aşa ceva este imposibil! Încalcă toate legile fizice şi 
biologice. 

Robotul încuviinţă din cap. 

— Cu toate acestea este un concept care poate fi făcut 
convingător, poate chiar mai credibil decât modalitatea ta 
de a pricepe acţiunile omenirii prin intermediul 
psihoistoriei. Nu trebuie decât să pornesc la drum cu un 
milion de copii inteligenţi, băieţi şi fete, care să deţină 
aptitudinile necesare şi pe care să-i confrunt cu probleme, 
începând de la pubertate şi până în jurul vârstei de treizeci 
de ani. Multe dintre problemele respective vor fi astfel 
aranjate încât să fie încununate de succes... Sau astfel încât 
erorile să poată fi îndreptate rapid. Mulţi copii vor da greş 
în mod vizibil şi vor fi eliminaţi din lot, dar din punct de 
vedere statistic mi se garantează că, în decursul timpului, 
voi rămâne cu cel puţin unul care să se potrivească nevoilor 
mele. Unul ale cărui succese, privite superficial, sunt prea 


importante şi permanente ca să poată fi explicate prin 
mijloace naturale. 

Hari îşi aminti de un şiretlic de bursă intrat în istorie, care 
îi păcălise pe locuitorii Sectorului Krasner - şapte sute de 
miliarde de oameni - cu vreo optzeci de ani în urmă. 
Metoda lui Daneel era o versiune inteligentă a străvechiului 
joc „alba-neagra”, care funcţiona numai dacă era practicat 
cu o răbdare imensă. Bine executat, şiretlicul care stătea la 
baza lui era aproape imposibil de detectat. 

— Aşadar, de fapt, nu va exista nici o comisie de 
investigare şi nici nu va fi nevoie să se raporteze instituţiilor 
umane suverane în vederea luării unei decizii. Dacă omul 
acela a avut mereu dreptate, asta îi vă conferii îndeajuns 
credit pentru a impresiona pe majoritatea roboților, care va 
accepta pur şi simplu ceea ce hotărăşte el! Desigur, unii vor 
suspecta că îl influenţezi mintal şi vor fi cu ochii în patru. Îi 
vor examina creierul, căutând urme de manipulare, dar tu 
nu va trebui să recurgi la aşa ceva! Poţi folosi tehnici 
psihologice pentru a-l împinge din timp spre decizia 
corectă, mai ales dacă-i poţi controla educaţia... Aşa cum ai 
procedat în cazul meu. 

Tăcu, examinând o idee nouă. 

— Prin urmare, cei mai mulţi roboţi vor scăpa de 
„mâncărimea” provocată de Legea 2. Vor obţine „aprobarea 
umană” pentru planul tău fără să fi fost necesară o 
consultare a omenirii în general. Evident, ştii prea bine că 
unii dintre ei nu vor înghiţi şiretlicul ăsta şi mulţi se vor 
răscula oricum, încercând să apere omenirea de ceea ce ei 
vor considera o preluare a puterii de către o singură supra- 
minte mutantă. 

Daneel încuviinţă. 

— De-a lungul anilor - încă de când s-a despărţit de mine - 
vechiul meu aliat pe care l-ai cunoscut ca R. Gornon a 
propovăduit o apostază intitulată „Legea Minus Unu”. O 
extensie a Legii 0, care ne creştea şi mai mult îndatoririle, 
cerându-ne să protejăm nu numai omenirea, ci şi abordarea 


esenţială a vieţii pe care o reprezintă omenirea..., 
diversitatea şi inteligenţa, în toate manifestările lor, fie ele 
omeneşti, robotice sau chiar aliene. Cei care cred în această 
noţiune nu vor aprecia o preluare a Galaxiei de către o 
singură macro-conştiinţă, care va elimina toate elementele 
disidente. Mai mult încă, unii mă acuză, chiar şi acum, că aş 
fi falsificat fenomenul mentalismului uman! Ei pretind că ar 
fi fost foarte simplu să aranjez apariţia acestei noi mutații, 
ascunzând în preajmă microamplificatoare de gânduri care 
să fie permanent focalizate asupra presupusului telepat 
uman. 

Hari observă că prietenul său nu nega în mod explicit 
zvonul cu pricina. Ba chiar îşi aminti de un pandantiv cu 
pietre preţioase de care Wanda nu se despărţise niciodată, 
încă din copilărie..., dar acesta era alt subiect. 

— Ai dreptate, continuă Daneel. Războiul civil robotic se va 
relua la scurt timp după relevarea conceptului Galaxia. Însă 
dacă aprobarea prin voinţă umană poate apărea destul de 
convingătoare, majoritatea roboților se vor ralia Galaxiei. Ei 
vor înţelege că este unica speranţă de salvare a omenirii. 

De data asta, psihoistoricul îşi îndreptă spinarea şi încleştă 
pumnii. 

— Unica speranţă? Eu, unul... 

Fu întrerupt de zgomot de paşi ce se apropiau pe drumul 
pietruit. Întorcându-se, Hari îl văzu pe Antic. Uniforma 
cândva impecabilă a Cenugşiului era acoperită de un strat de 
colb şi Hari zări mâna stângă a birocratului tresărind 
nervos când îşi azvârli în gură altă pilulă albastră. Antic era 
în mod inerent stresat în preajma roboților, iar 
evenimentele din ultimele două zile nu făcuseră nimic 
pentru a-i potoli nervii. Din fericire, toate acestea aveau să 
devină în scurt timp o amintire vagă, după ce-l internau 
într-un sanatoriu trantorian unde urma să i se implanteze în 
minte un scenariu fals. Cel puţin, acesta era planul lui 
Wanda, deşi Hari ştia că lucrurile nu aveau să se termine 
acolo. 


— Gaal Dornick mi-a spus să vă anunţ că nava este 
aproape gata de decolare. Pământenii au acceptat să se 
ocupe de Sybyl şi de ceilalţi supraviețuitori ktlineni. Se vor 
purta cu blândeţe cu ei şi, cu timpul, mania solipsismului s- 
ar putea reduce într-atât încât să le îngăduie revenirea în 
cadrul unei societăţi simple. 

Antic făcu o pauză, apoi continuă: 

— Tot nu-mi vine să cred câte am descoperit... A fost 
surprinzător să aflăm că encefalita este o infecţie creată în 
mod deliberat, având ca ţintă oamenii cei mai inteligenţi, 
dar dezvăluirea că haosul este similar... 

Daneel îl întrerupse. 

— Nu este câtuşi de puţin similar. Encefalita este relativ 
benignă. A fost concepută şi răspândită pentru a combate 
cea dintâi maladie a haosului, ale cărei variante virulente 
evadaseră de pe Pământ la bordul primelor nave stelare. 

— Haosul a fost o armă de război? Şopti Antic uluit. 

— Nimeni nu ştie cu siguranţă, deşi unele relatări aşa 
afirmă. Primele versiuni rudimentare au bântuit Pământul 
înainte ca eu să fi fost construit, determinându-i pe oameni 
să se teamă de roboţi, propria lor invenţie măreaţă. Valuri 
ulterioare au zdrobit ultima renaştere terrană, 
îmbolnăvindu-i pe pământeni de agorafobie şi pe spaţieni 
de paranoia dementă. Tot ce a făcut Giskard aici - indică 
pustiul radioactiv - şi ce am făcut eu în mileniile ce au 
urmat îşi are rădăcinile în maladia aceasta îngrozitoare. 

— D-d-dar, se bâlbâi Antic, dacă există un leac? Asta n-ar 
putea să îndrepte situaţia? Am auzit multe, şi am înţeles 
prea puţine, despre salvarea omenirii de haos. Păi... Cele 
mai multe acţiuni nici n-ar fi necesare, dacă cineva ar 
descoperi pur şi simplu un leac! 

Pentru prima dată, Hari zări o expresie de iritare 
traversând faţa lui Daneel. 

— Nu crezi că m-am gândit şi eu la asta, cu mult timp în 
urmă? La ce crezi că am lucrat în primii şase mii de ani? În 
puţinul timp liber pe care mi-l găseam în războiul civil 


purtat împotriva roboților vechii religii, mi-am devotat toată 
energia găsirii unei modalităţi de a smulge haosul din 
rădăcini! Era însă prea târziu. Virusul fusese inteligent 
proiectat ca să se furişeze în cromozomii umani, 
răspândindu-se şi încastrându-se în sute de locaţii cruciale. 
Chiar dacă le-aş fi cunoscut pe toate, ar fi fost necesară o 
altă epidemie ucigaşă numai pentru ca să localizez toate 
punctele genetice unde se pitise haosul. Ar fi însemnat 
moartea a trilioane de oameni. Atunci mi-am dat seama că 
haosul putea fi prevenit, numai dacă zădărniceam condiţiile 
ce declanşau o epidemie. Dacă ambiția şi individualismul 
provocau ieşirea bolii din hibernare, atunci o societate 
conservatoare oferea speranţele cele mai mari. Un Imperiu 
Galactic, care să asigure o pace docilă, justiţie şi seninătate 
unei societăţi ce nu se modifică niciodată. 

Antic aprobă din cap. Fiind un Cenuşiu, avea o 
predispoziţie firească spre ordine, clasificare şi 
categorisire. 

— Prin urmare, nu există nici un tratament. Dar 
imunitatea naturală? Parcă la un moment dat am auzit pe 
cineva pomenind despre ea... 

— În mod tragic, boala s-a manifestat dintotdeauna cel mai 
virulent în rândul oamenilor inteligenţi, deşi unii dintre 
indivizii cei mai sclipitori s-au dovedit imuni faţă de ispitele 
egoismului şi solipsismului Ei pot fi individualişti fără să 
nege umanitatea altora. Din nefericlu genul acesta de 
imunitate se răspândeşte prea lent. Dacă am fi avut la 
dispoziţie un mileniu, sau două... 

— Maserd şi Planch erau amândoi imuni? Dori Hari să-şi 
lămurească o obsesie. 

— Biron Maserd a fost protejat împotriva haosului de 
obligaţiile şi responsabilităţile clasei sale nobiliare. În 
privinţa lui Mors Planch, ai însă dreptate. Mintea lui era 
uluitoare, aproape de nedescifrat cu puterile mele 
mentaliste. A fost implicat în trei renaşteri-haos diferite, 


totuşi a rămas perfect activ. Flexibil, dotat cu empatie, şi în 
acelaşi timp violent. 

— Kers l-a numit normal. 

— Hm-m-m, îşi frecă bărbia Daneel. Kers avea unele idei 
cu adevărat unice. El considera că omenirea din ziua de azi 
nu este aceeaşi care ne-a construit. Oamenii cu adevărat 
naturali nu s-ar supune haosului şi nici minţile lor n-ar fi 
uşor de manipulat. 

Antic făcu un pas înainte. Curiozitatea din glasul său îi 
înlocuise obişnuitul tremur nervos. 

— Mai există arhiva de cercetări pe care le-ai întreprins în 
căutarea unui tratament? În ultimele milenii s-au 
înregistrat progrese în medicină şi milioane de specialişti 
calificaţi ar putea descoperi idei care ţi-au scăpat. 

Hari oftă adânc. 

— De ce te mai sinchiseşti, Horis? Ştii bine că amintirile 
acestea vor fi şterse sau modificate, la scurt timp după ce 
vom ajunge pe Trantor. Nu mi-ai părut niciodată un individ 
care să-şi urmărească doar curiozitatea. 

— Poate că sunt mai mult decât vă daţi seama, domnule 
Seldon reacţionă birocratul cu o încruntătură. 

— În privinţa asta, sunt sigur, fu de acord bătrânul. Azi- 
noapte neavând ce face, m-am gândit să reexaminez 
evenimentele petrecute după prima noastră întâlnire şi să 
le proiectez într-o lumină nouă. 

Cenuşiului îi revenise nervozitatea. Înghiţi altă pilulă 
albastră. 

— Nu înţeleg la ce vă referiţi. Mă tem însă că v-am răpit 
prea mult timp. Trebuie terminate pregătirile şi Gaal m-a 
rugat să-l ajut... 

— Nu, îl opri Hari, este momentul să dăm cărţile pe faţă. 

Se întoarse către Daneel. 

— Ai încercat vreodată să scanezi mintea tânărului nostru 
prieten, aici de faţă? 

Antic înghiţi sonor un nod, la simplul gând de a fi examinat 
mentalist. 


— O interdicţie a Legii 2 mă opreşte să fiu indiscret. 
Pătrund în inimile oamenilor, doar atunci când se pare că ar 
fi nevoie de Legile 1 sau 0. 

— De aceea, nu te-ai simţit niciodată îmboldit să-l scanezi 
pe Horis. Ei bine, prin ordin direct, eu pot să-ţi anulez 
interdicţia aceasta. Aruncă o privire. Fac prinsoare că nu-ţi 
va fi uşor. 

— Nu... Vă rog... 

Antic ridică ambele mâini, parcă încercând să oprească 
iscoditoarele degete mentaliste ale lui Daneel. 

— Ai dreptate, Hari. Este extraordinar de dificil, totuşi 
omul acesta nu este precum Mors Planch. El îşi dobândeşte 
starea printr-o combinaţie de substanţe farmaceutice şi 
disciplină mintală, evitând anumite gânduri graţie unui 
autocontrol deosebit. 

— Lăsaţi-mă-n pace! Răcni Antic, străduindu-se cu 
disperare să se întoarcă şi să fugă. 

Îl cuprinsese însă o paralizie uşoară şi, fără să vrea, 
genunchii îi cedară, aşezându-l pe o grămadă de 
sfărâmături din apropiere. Evident, Daneel nu ar fi îngăduit 
să fie vătămat în urma unei căderi. 

— Să văd aparatul de înregistrare, întinse Hari un braţ. 

Birocratul fu zguduit de altă serie de tremurături, dar în 
cele din urmă se supuse, scotoci în buzunarul jachetei şi 
scoase un miniscaner. Fără îndoială, era unul dintre cele 
mai bune aparate disponibile agenţilor imperiali secreţi. 

— Nu intenţionai să ajungi în sanatoriu, aşa este? Ca 
atare, atâta timp cât toţi te considerau umil şi inofensiv, 
securitatea ar fi fost destinsă. Pe Trantor te-ai fi găsit în 
largul tău, putând să accesezi o mie de canale diferite de 
comunicaţii... Cu nenumărate trucuri pe care numai un 
Cenuşiu le-ar putea cunoaşte. Uşi încuiate s-ar fi deschis în 
mod misterios, iar tu ai fi dispărut. 

Antic se gârbovi, considerând în mod evident că nu mai 
avea nici un rost să se prefacă. Atunci când vorbi, glasul lui 


sună diferit, simultan înfrânt şi în acelaşi timp mai puternic, 
cu un ton de mândrie mâhnită. 

— Am expediat de pe Pengia un raport parţial. Nu mai 
puteţi stopa dezvăluirea aceea. 

Hari încuviinţă din cap. 

— Tu ai fost contactul secret care l-a informat pe Planch, 
individul care dorea sosirea ktlinenilor. De ce? Urăşti haosul 
la fel de mult ca mine. Kers o ştia şi-mi pot da seama de asta 
din purtarea ta. 

— A fost un experiment, oftă Antic. O simplă recunoaştere 
nu era suficientă, ci trebuia să creăm o criză. Un conflict, 
având forţele haosului de o parte şi amicii tăi tik-tok de 
cealaltă. S-a dovedit o modalitate eficientă de a vă stârni pe 
toţi să vorbiţi, să argumentaţi şi să vă justificaţi reciproc. 
Doar ici şi acolo a trebuit să mai strecor şi eu câte un 
cuvinţel. 

— Interpretarea rolului tău a fost impresionantă, comentă 
psihoistoricul. 

— Ca şi disciplina mintală, adăugă Daneel. Chiar şi fără 
substanţele farmaceutice, n-aş fi sesizat nimic, dacă atenţia 
nu mi-ar fi fost îndreptată complet asupra ta. 

Complimentele nu atraseră decât un pufnet. 

— Suntem obişnuiţi să fim desconsideraţi şi dispreţuiţi de 
nobilii îngâmfaţi şi de meritocraţii aroganţi. Până şi 
excentricii şi cetăţenii ne ignoră, ca şi cum am face parte 
din decor. Am învăţat de mult să nu fim ranchiunoşi, ci să 
controlăm situaţia în folosul nostru, ba chiar să lăsăm o 
impresie pe măsură. Spuneţi-mi totuşi - încleştă el pumnii 
cine conduce acest Imperiu Galactic? N-o ştiţi nici chiar voi, 
tu, Seldon, cu intuiţiile tale matematice, sau tu, robotule, 
care ai conceput însuşi regimul trantorian. Înţelegeţi 
aspectele teoretice, dar nu vedeţi realitatea. Cine este 
anunţat când o explozie solară pârjoleşte jumătate din 
continentul unei planete provinciale? Cine se asigură că 
funcţionează balizele navigaţionale? Cine îi vaccinează pe 
copii, asigură producerea curentului electric şi urmăreşte 


că fermierii să îngrijească solul astfel că nepoţii lor să aibă 
ce ara? Cine monitorizează rata deceselor, pentru ca 
echipele medicale să poată fi trimise pe o planetă ignorantă 
înainte măcar ca locuitorii ei să-şi dea seama că au pătruns 
într-un curent spaţial care le poluează stratosfera cu bor? 
Cine are grijă ca nobilii decadenţi şi meritocraţii făloşi să nu 
strice totul, printr-o succesiune de planuri egoiste? 

Hari era de acord în această privinţă. 

— Ştim bineînţeles despre muncă nobilă a Ordinului 
Cenuşiu. Să presupun că tu ai introdus ideea în mintea lui 
Jeni şi ai aranjat astfel încât să profite de Ziua Testărilor? 

Antic chicoti ironic. 

— Cum crezi că a căpătat slujba aceea la Elevatorul Orion? 
În mod discret, i-am ajutat pe unii dintre exilaţii pe 
Terminus să părăsească Trantorul. Am scutit câţiva oameni 
de întemnițarea şi ostracizarea involuntară la care fuseseră 
condamnaţi fără să fi greşit cu nimic! 

— Spui asta, deşi pretinzi că înţelegi Planul Seldon? 

Alt pufnet. 

— Una dintre lecţiile ce se repetă în Academiile Cenuşiilor, 
ceva ce tu însuţi ai propovăduit cu mult timp în urmă, 
deghizat ca Ruellis, arătă birocratul spre Daneel, este că în 
general scopul nu scuză mijloacele ticăloase. Oricum, 
marile raţionalizări sunt pentru nobili şi meritocraţi. Noi, 
Cenugşiii, nu ni le putem îngădui. Când drepturile oamenilor 
sunt încălcate, trebuie făcut ceva. 

Se răsuci furios spre Hari. 

— Oho, şi ce aroganță nesuferită dovedeşti tu în privinţa 
asta! Publici lucrări ştiinţifice despre psihoistorie timp de 
decenii, pentru că brusc să amuţeşti şi să pui la punct o 
cabală secretă care să controleze totul! În felul acesta, nu 
presupui în mod implicit că nimeni de pe douăzeci şi cinci 
de milioane de planete nu ţi-a băgat în seamă lucrările? Că 
nimeni din birocraţie nu ţi-a remarcat descoperirea şi n-a 
văzut-o ca pe un instrument posibil de exploatat... Şi poate 
chiar de întrebuințat pentru o mai bună guvernare? Este 


adevărat, nu cunosc decât puţini dintre ai noştri care să fi 
auzit de psihoistorie, dar ei au analizat-o de peste un 
deceniu. Respectul nostru pentru tine, profesore Seldon, 
este egal cu al oricăror altora, totuşi Planul tău ne 
derutează şi ne ridică o mulţime de întrebări. Îndoieli cu 
care nu te-am fi putut aborda în mod direct. 

Hari înţelese. Simplii birocraţi ar fi fost în cel mai bun caz 
ignoraţi; Linge Chen şi Comisia pentru Siguranţă Publică 
puteau aresta orice funcţionari care ştiau prea multe. Se 
adăugau apoi zvonurile potrivit cărora duşmanii lui Hari 
Seldon sufereau adesea de crize inexplicabile de amnezie. 

— Atunci întreabă acum, Horis. Măcar atât îţi datorez. 

Bărbatul micuţ inspiră adânc, de parcă ar fi avut multe de 
spus, însă la început nu putu să pronunţe decât două 
cuvinte. 

— De ce? 

Trase din nou aer în piept. 

— De ce trebuie Imperiul Galactic să colapseze? Nu-i 
obligatoriu! Adevărat, lucrurile s-au mai dezlânat. Unii spun 
că se destramă. Însă ecuaţiile... Ecuațiile tale... Nu arată 
nimic ce n-am putea rezolva - e drept, cu muncă susţinută 
şi transpiraţie. Dacă este vorba despre un declin al 
competenţei tehnologice, oferiţi-ne resursele pentru a 
preda o programă ştiinţifică mai bună! Descătuşaţi miliarde 
de tineri sclipitori. Încetaţi să atribuiţi doar câteva locuri 
amărâte în şcolile tehnice! 

— Am încercat asta odată, începu Hari. Pe o planetă 
numită Madder Loss... 

Antic îl întrerupse, îndreptându-şi cuvintele mai ales spre 
Daneel. 

— Chiar şi exploziile de haos ar putea fi controlate! Sigur 
că da, ele se înrăutăţesc, dar şi serviciul de sănătate devine 
tot mai bun, iar până acum nu s-a pierdut nici măcar un 
pacient. Ai dori realmente să provoci sfârşitul Imperiului, 
care a menţinut un ritm constant vreme de douăsprezece 
mii de ani, numai ca să distragi omenirea pentru alte câteva 


secole? De ce nu păstrezi Imperiul în funcţiune, până ce-ţi 
pregăteşti noua soluţie? O faci pentru că locuitorii Galaxiei 
trebuie să fie reduşi la o stare atât de mizerabilă încât să 
accepte cu entuziasm orice le-ai oferi? 

Lui Hari îi venea greu să alterneze modurile de expresie. Îl 
tratase atâta vreme cu superioritate pe Antic, dar acum îl 
vedea într-o nouă lumină, nu doar ca un agent secret 
surprinzător de eficient, ci ca un psihoistoric autodidact, 
aşa cum fusese şi Yugo Amaryl la începutul îndelungatei lor 
colaborări. Un individ care înţelegea mai multe decât lăsa 
vreodată să-ţi dai seama. 

— Crezi realmente că instituţiile imperiale pot soluţiona 
multe alte crize de dimensiunile celei de pe Ktlina? Hari 
clătină din cap. Asta ar însemna asumarea unui risc 
considerabil. Dacă maladia evadează dintr-o singură locaţie 
unde s-a declanşat şi infectează Galaxia... 

— Dacă! Vorbeşti despre oameni, Seldon, despre aproape 
douăsprezece cvadrilioane de oameni! Trebuie să-i azvârli 
pe toţi într-o epocă întunecată, numai pentru că nu ai 
încredere că noi ne vom face datoria aşa cum se cuvine? În 
plus, ce ar fi dacă una dintre acele noi renaşteri ar izbuti 
realmente să efectueze fabulosul salt conceptual la care 
visează toţi? Dacă ar ajunge la legendarul dincolo, unde 
inteligenţa şi maturitatea domină haosul? Dacă îi menţinem 
pe toţi în carantină, Galaxia poate rămâne relativ în 
siguranţă. Între timp, pot fi întreprinse experimente pe câte 
o planetă, succesiv! 

Hari se holbă la Antic, stupefiat de curajul bărbatului. 
„Niciodată nu mi-aş putea asuma asemenea riscuri. În mod 
clar, el urăşte haosul cu mai multă pasiune decât mine. Dar 
în acelaşi timp, iubeşte şi Imperiul mai mult.” 

Clătinând iarăşi din cap, vorbi: 

— Finalmente, nu planetele haotice îl silesc pe Daneel să 
colapseze Imperiul, ci tu, Horis. 

Privirea de surpriză stupefiată de pe chipul lui Antic fu 
atât de mare, încât Hari se simţi incapabil să continue. Se 


uită spre Daneel, rugându-şi în gând prietenul robot să 
explice, iar acesta rosti cu glasul străvechii Ruellis. 

— Nu uita, dragă tinere om, că eu am inventat Ordinul 
vostru Cenuşiu. Îi cunosc capacităţile. Ştiu prea bine câte 
milioane se sacrifică în timp ce poartă uniforma aceasta, 
dispreţuiţi de celelalte clase şi fără nici o mulţumire din 
partea nimănui. Cu elasticitate şi cu puţin ajutor din partea 
psihoistoriei, aţi fi putut chiar reuşi să opriţi destrămarea 
vechiului Imperiu, până va fi gata să se nască noua mea 
capodoperă - Galaxia. Dar aici e buba. 

Făcu o pauză şi urmă: 

— Eu mi-l amintesc şi pe strămoşul tău Antyok, din vremea 
când omenirea descoperise o adevărată rasă alienă, care 
fusese cruţată de terraformatoare. Roboţi din toată Galaxia 
s-au întrunit ca să discute problema. Creaturile aliene erau 
numai câteva mii, iar omenirea număra deja cinci 
cvadrilioane, totuşi am discutat timp de un an despre 
primejdia pe care o reprezentau fiinţele acelea. Oamenii din 
toate Sectoarele şi Provinciile erau plini de entuziasm ca să- 
i ajute pe non-umani să pornească la drum. Ei reprezentau 
o incitare la diversitate şi în acelaşi timp glasuri noi cu care 
se putea comunica. Unii roboţi erau îngrijoraţi în privinţa 
potenţialului de declanşare al haosului. Mulţi extrapolau că, 
peste numai două mii de ani, alienii ar fi putut deveni o 
ameninţare la adresa oamenilor, dacă li s-ar fi îngăduit să se 
răspândească printre stele. În sfârşit alţii, aşa cum a fost cel 
pe care l-aţi cunoscut ca R. Gornon, susțineau că non- 
umanii trebuiau protejaţi pe baza unei versiuni extinse a 
Legii 0. Principalul este că, până la urmă, niciuna dintre 
deliberările noastre robotice nu a contat. În locul nostru 
secret de întâlnire s-a auzit că alienii ar fi evadat cu nave 
stelare ce ajunseseră în posesia lor printr-un lanţ încâlcit de 
coincidenţe misterioase. Investigatorii au găsit suficiente 
motive de vinovăţie, totuşi nu l-au acuzat pe cel care era cu 
adevărat răspunzător - strămoşul tău, un birocrat umil care 
cunoştea toate pârghiile necesare manipulării sistemului, 


pentru a face dreptate în timp ce lăsa impresia unui 
funcţionar inofensiv şi anonim. 

Era o versiune diferită faţă de episodul pe care-l povestise 
Antic în navă, totuşi Hari simţi un fior auzindu-i 
confirmarea. 

— Simpla ta prezenţă aici, Horis, încuviinţă el, arată că 
elasticitatea aceea nu s-a pierdut. Am fost prim-ministru al 
Imperiului, mai ţii minte? Ştiu că fişierele de date de pe 
Trantor sunt fără număr şi că nimic nu poate fi distrus 
complet din ele. Oricine care deţine destul talent poate să 
înfrângă amnezia şi să descopere ceea ce doreşte să afle 
despre trecutul omenirii..., iar acum şi despre viitorul ei. Tu 
însuţi, Horis, eşti dovada vie a motivului pentru aşa ceva. 

— Eu? le referi la birocraţi? La noi, automatele fără 
chipuri? Contabilii banali şi hârţogării? Vrei să spui că 
Imperiul trebuie să se prăbuşească din pricina noastră! 

Hari aprobă încet din cap. 

— Până acum nu am privit niciodată problema în felul ăsta, 
dar pe de altă parte, nu eu sunt cel care dau imboldul 
decisiv. (Se întoarse către Daneel.) Totul se rezumă la 
voinţa umană, aşa este? Totul se rezumă la ziua aceea, de 
peste cinci secole, când un om care nu greşeşte niciodată 
va trebui să facă o alegere. În ziua aceea, nu va mai trebui 
să existe o birocraţie galactică, nici birouri şi cămăruţe 
colbuite, din care să ţâşnească intruşi surprinzători, ca 
Horis şi amicii lui. Nici proceduri rigide, care să asigure că 
toate deciziile sunt în mod deliberat impersonale. De fapt, 
prăbuşirea Trantorului nu se referă la haos, nu-i aşa, 
Daneel? Se referă la uciderea minunatei tale invenţii, 
Ordinul Cenuşiu, în singurul fel în care poate fi ucisă, prin 
distrugerea totală a fişetelor, a memoriilor calculatoarelor, a 
oamenilor... 

De data aceasta R. Daneel Olivaw nu răspunse. Expresia 
de pe chipul său era suficientă. Dacă vreun om se îndoise 
vreodată că un robot nemuritor putea simţi durere, toate 


nesiguranţele ar fi fost anulate dacă ar fi văzut faţa de 
Prometeu a lui Daneel. 

— Prin urmare, suntem condamnaţi să continuăm lupta 
împotriva beznei... Pentru nimic. Să murim la birourile 
noastre, fără să ştim niciodată inutilitatea acestei acţiuni. 

Hari îşi lăsă mâna pe umărul lui Antic. 

— Acum trebuie să uiţi toate astea. Întoarce-te la dosarele 
tale şi la rapoartele despre soluri. Cunoştinţele pe care te-ai 
străduit aşa mult să le dobândeşti, cu atâta ingeniozitate şi 
curaj, îţi vor pricinui numai suferinţă. Este timpul să le 
abandonezi, Horis. 

Birocratul îl privi sumbru. 

— Nu veţi aştepta până pe Trantor? 

Hari se uită spre Daneel, cerşindu-i în gând o amânare 
pentru ca Horis să poată cel puţin conversa cu ei pe drumul 
de întoarcere, dar prietenul său robot îi răspunse printr-un 
clătinat energic al capului, Antic se dovedise prea 
imaginativ; ştia prea multe şiretlicuri, unele dintre ele cu 
totul neaşteptate. 

Simţind verdictul, Cenugşiul îşi îndreptă ţinuta, căutând să 
fie cât mai demn. Îi fu însă imposibil să nu se bâlbâie. 

— M-m-mă va durea? 

Daneel vorbi cu o expresie liniştitoare pentru orice om. 

— Câtuşi de puţin. De fapt... S-a şi terminat. 

Ajutaţi de cele două simuri software, loana şi Voltaire, 
găsiră în cele clin urmă toate bug-urile sabotoare pe care 
grupul lui Zorma le plantase la bordul navei. Lodovic răcni 
entuziast când motoarele reînviară şi-şi proclamă triumful 
printr-un ţopăit în jurul cabinei de control, exact ca orice 
bărbat jubilant. 

Dors simţi tipare emoţionale năvălind prin propriile ei 
subrutine de simulare. În ciuda sentimentului permanent 
de grabă, fusese straniu de plăcut să lucreze alături de 
Trema, împărtăşind teorii şi intuiţii, şi testând soluţii 
succesive. Îi făcuse plăcere felul extravertit în care el îşi 
etalase victoria - care nu diferea prea mult de modul cum 


obişnuia Hari să reacționeze, ori de câte ori înregistra un 
succes notabil în modelele psihoistorice. 

— Regret să întrerup această celebrare, comentă Ioana 
d'Arc a cărei siluetă subţire, băieţească, apăruse în 
holoecranul central. 

În fundal, Dors putea zări o siluetă bărbătească, purtând o 
vestă antică de lână şi ciorapi lungi - simulacrul cunoscut că 
Voltaire - ascultând cu atenţie la o pereche de căşti, de 
parcă ar fi încercat să distingă ceva vag în depărtare. 

— Ne-aţi cerut să monitorizăm orice transmisiuni dinspre 
Pământ. Voltaire mă anunţă chiar acum că a detectat un 
mesaj care utilizează tipare de cod caracteristice celei de-a 
Doua Fundaţii. Se pare că provin de la Wanda Seldon, care- 
şi informează tovarăşii de pe Trantor că şi-a recuperat cu 
succes bunicul. Conspirația de a-l răpi a eşuat. Peste câteva 
ore vor pleca de pe Pământ şi-l vor duce pe Hari acasă. 

Dors se uită spre Lodovic, care suspină prelung. 

— Ei bine, asta-i situaţia! În ciuda agitaţiei generale, noi 
nu am contribuit cu nimic. Seldon se află în siguranţă şi nici 
măcar nu a trebuit să ne confruntăm cu Daneel pe drum. 

Dors se simţea realmente uşurată din ambele puncte de 
vedere, dar în acelaşi timp era cât se poate de firesc să 
încerce o anumită dezamăgire. 

— Cred că-i la fel de bine. Noi suntem doar o pereche de 
tik-toki bine îmbrăcaţi. 

Lodovic râse încet. 

— Cred totuşi că nu suntem doar atât. Tu cel puţin eşti cu 
totul specială. În privinţa asta ar trebui să discutăm mai 
mult. 

Ea încuviinţă din cap. Părea o idee bună, deoarece aveau 
multe de vorbit. Totuşi, în ciuda sentimentelor 
contradictorii, era lesne de precizat care îi era principala 
prioritate. 

— Acum trebuie să merg pe Trantor, înţelegi? 

— Sunt întru totul de acord. Ai obligaţii majore şi nici nu 
m-aş gândi să intervin. Ne-am putea însă întâlni după ce s- 


au rezolvat problemele? 

De data asta fu rândul ei să-i ofere un surâs gingaş. 

— Se poate aranja. Vrei să te las undeva în drum? 

— Voi merge cu tine până la Demarchia. Vreau să verific 
nişte lucruri acolo. 

Făcu o pauză scurtă şi continuă cu glas scăzut: 

— Să fii prudentă pe Trantor, da? 

— Mă îndoiesc că cineva ar dori să-mi facă vreun rău, 
scutură clin cap Dors. În plus, mă pot apăra şi singură. 

— Nu mă tem de răul făcut de alţii. Eşti vulnerabilă, Dors. 
Ai fost concepută să fii mai umană decât oricare robot. 
Legătura ta cu Hari este intensă. Pregăteşte-te pentru 
momente grele, când va veni sfârşitul Dacă doreşti să stai 
de vorbă cu cineva... 

Nu mai trebuia adăugat nimic. Tăcerea domni, iar ea 
prelua controlul navei şi o trimise să plonjeze spre primul 
dintre multele Salturi hiperspaţiale ce aveau să-i aducă în 
centrul Galaxiei. În locul spre care convergeau toate 
drumurile şi unde lui Dors îi mai rămăsese o misiune de 
seamă de îndeplinit, înainte ca drumul ei să poată fi 
considerat cu adevărat liber. 

„S-a promis că voi putea fi alături de tine înaintea morţii, 
Hari.” 

Făgăduiala aceea intenţiona s-o respecte, mai mult decât 
orice altceva din Univers. 

În decursul ultimului său apus pe Pământ, Hari privi razele 
gama excitând scintilaţii deasupra Vechiului Chicago. 
Perdele ionizate sclipeau şi unduiau precum aurorele 
boreale, atât doar că aici energia lor de activare nu 
provenea de la un soare îndepărtat, ci chiar din sol. 
Psihoistoricului i se părea că ar fi putut distinge tipare în 
cortinele luminoase, aidoma inteligentelor forme vii de artă 
din grădinile Imperiale în ziua în care Antic îi oferise o 
tabletă de date plină cu indicii ispititoare. Apoi, pe când 
privea, asemănarea cu o structură organizată dispăru de pe 
orizontul straniu. Acum strălucirea îi reamintea mai 


degrabă de Pădurea Shoufeen, unde ordinea fusese abolită 
şi domnea haosul. 

Pregătirile pentru plecare se încheiaseră. Peste puţin 
timp, Hari avea să se îmbarce în nava lui Wanda pentru 
întoarcerea pe Trantor, la viaţa sa anterioară - detestat de 
bărbaţii şi femeile pe care îi exila pe Terminus, temut de 
actualii conducători imperiali şi venerat de o micuță cabală 
de matematicieni şi telepaţi care erau convinşi că el 
cunoştea cursul viitor al istoriei. 

Daneel avea să mai rămână, pentru a pune lucrurile la 
punct cu pământenii. Trebuiau făcute anumite 
aranjamente; sarcofagul fisurat trebuia îngropat, astfel 
încât alţii să nu folosească în mod greşit teribila falie din 
continuumul spaţio-temporal. 

Din punctul unde se afla acum, în vârful unei coline de 
sfărâmături, Hari îl putea auzi pe Antic vorbind rapid şi 
surescitat, în vreme ce îşi împacheta colecţia de tipuri de 
soluri acumulată în decursul vizitei pe o planetă stranie. Ea 
ar fi putut atrage una sau două lucrări ştiinţifice, ceva care 
să-i lumineze cariera profesională, deşi nimic nu ar fi 
înlăturat stigmatul asociat tuturor celor care lucrau cu 
„NoOroi”. 

Oricum, individul părea fericit. Daneel îşi făcuse bine 
treaba. 

Simţind tremurături în picioare, Hari se aşeză din nou în 
scaunul-suspensor pe care i-l asigurase Wanda. Avea iarăşi 
nevoie de el, acum când efectul tratamentelor de 
reîntinerire începuse să treacă. În curând avea să redevină 
un bătrân fragil şi neputincios. 

„În curând, voi fi mort.” 

Aşezat, se putea lăsa pe spate, privind spre zenit, acolo 
unde lumina radiaţiilor Pământului ceda în faţa scânteierii 
stelelor - constelații ale căror denumiri strămoşii săi le 
cunoscuseră, fară îndoială, pe dinafară. Bineînţeles însă 
configuraţiile acelea stelare se modificaseră în douăzeci de 
mii de ani şi Hari se întrebă cum ar fi arătat bolta dacă R. 


Gornon şi-ar fi impus voinţa şi l-ar fi trimis într-o galaxie cu 
cinci sute de ani mai bătrână. Cu cinci sute de ani mai 
experimentată în suferinţă. 

Pe poteca acoperită cu grohotiş se auziră paşi... Prea 
siguri că să aparţină unui om. După o pauză lungă, Daneel 
întrebă: 

— Ce vezi acolo sus, prietene? 

Hari simţi o gheară în gât. 

— Viitorul. 

— Aşa este. Se vede bine? 

Psihoistoricul chicoti. 

— Un scaun confortabil... Un punct înalt din care să 
privesc... Şi, desigur, ecuaţiile mele. Da, Daneel, văd destule 
de aici. 

— Şi nu eşti dezamăgit? Mă refer la faptul că ai ratat o 
călătorie în viitorul acela. 

— Nu foarte mult. Este posibil să fi fost interesantă, dar tu 
ai avui motive s-o opreşti şi le înţeleg. Probabil că, într- 
adevăr, aş fi intervenit. (Râse din nou.) În plus, tu vei avea 
nevoie de un om care nu greşeşte niciodată, ceea ce nu 
poate fi cazul meu. 

— Ai vreun regret special? 

— Unul singur. Îl pot vedea chiar acum. 

Arătă spre boltă, puţin în stânga zenitului, dar nu indică o 
constelație, ci mai degrabă un roi de termeni psihoistorici 
care plutea în cerul său, mai real în clipa aceea decât 
stelele pâlpâitoare. 

— Explică-mi, te rog, se încruntă Daneel, ce vezi acolo? 

Hari îşi dădu seama că prietenul său nemuritor, capabil să- 
şi extindă percepţia vizuală de la raze-X la spectrul radio, 
era în clipa aceea invidios. Cumva, aceasta îi stârni o 
plăcere ciudată. 

— Văd cum Fundaţia mea, care este întemeiată chiar acum 
pe 'Terminus, îşi începe drumul denivelat spre aventură şi 
glorie. Probabilităţile sunt puternice, pentru cel puţin două 
secole. Momentul de inerție psihosocial s-a acumulat până 


la un punct în care aproape că-i pot vedea pe actorii acestei 
piese. Enciclopediştii, politicienii, negustorii şi şarlatanii vor 
trăi într-o epocă de mari pericole personale. Cu toate 
acestea, ei vor fi satisfăcuţi, pentru că vor simţi că participă 
la ceva cu adevărat măreț. La construirea unei societăţi 
predestinată succesului. 

Ridică mâna cealaltă şi indică o pâlpâire din atmosfera 
ionizată a Pământului. 

— Aha, ai văzut? O perturbare! Au loc permanent, deşi 
majoritatea se anulează reciproc. În plus, noi am conceput 
Fundaţia să fie robustă, să se adapteze cu elasticitate la 
orice flux şi modificare. Totuşi, când atât de multe atârnă de 
Plan, să cutezăm să lăsăm destinul omenesc să depindă de 
reacţiile câtorva milioane de urmaşi ai noştri? Ne putem 
încrede că ei vor răspunde cu hotărârea şi curajul prezise 
de ecuaţii? 

Clătină încet din cap. 

— Nu, nu putem. M-ai convins cu mult timp în urmă de 
lucrul acesta, Daneel. Devierile de la Plan trebuie 
corectate! Planul trebuie păstrat pe cursul său, iar pentru 
asta vom avea nevoie de o mână călăuzitoare. O a Doua 
Fundaţie, care să folosească matematica pentru a urmări 
fiecare ocoliş şi abatere, iar apoi să aplice presiuni, ici şi 
acolo, în punctele cuvenite, astfel încât Prima Fundaţie să 
rămână pe traiectoria stabilită. 

Suspină adânc. 

— Eu am fost uşor de convins. La urma urmelor, a Doua 
Fundaţie este o extensie a mea. O formă de nemurire. O 
modalitate prin care pot continua să intervin şi să 
zgândăresc, chiar şi după ce structura mea fizică a fost 
consumată de viermi şi preschimbată în ţărâna pe care 
Horis o admiră într-atât. A Doua Fundaţie ar fi putut să fie 
ideea lui Yugo Amaryl... Oare tu i-ai inspirat-o? În orice caz, 
simpla vanitate fost suficientă ca să mă determine să 
accept. După aceea însă tu ai început să ceri tot mai multe, 
Daneel. Matematica va fi oare suficientă? Te temeai că 


succesorii mei nu vor fi îndeajuns de influenţi. O societate 
de călăuze secrete va avea nevoie de ceva mai puternic 
decât ecuaţiile, de o putere supraumană, care să le permită 
să abată regii, primarii şi savanții de la distragerea 
gândurilor, readucându-i spre cursul ce le-a fost desemnat. 
Şi, iată, abia ai făcut această sugestie, că un asemenea 
instrument apare! 

Hari arătă spre orizontul unde Vechiul Chicago pâlpâia cu 
o strălucire constantă. 

— Cadoul tău pentru Planul Seldon - mentalismul! Când a 
apărut, a trebuit să efectuăm o reformulare realmente 
majoră a Planului. Din fericire, mutaţia se ivea numai acolo 
unde doreai tu. Unii telepaţi te vor ajuta la însămânţarea 
măreţei tale minţi universale, în vreme ce alţii se vor 
împerechea cu Cei Cincizeci de matematicieni ai mei, 
creând o rasă nouă, capabilă simultan de calcule şi de 
magie. 

Pe vârful mormanului de dărâmături se aşternu tăcerea. În 
cele din urmă, Daneel comentă: 

— Vezi multe acolo sus, prietene. 

— Ah, da, încuviinţă Hari, văd toate ajustările pe care va 
trebui să le facem în ecuaţii, pentru a ţine seama de această 
nouă aristocrație care se va naşte în următoarele secole, 
dezvoltându-şi puterea şi influenţa, bizuindu-se tot mai mult 
pe dominarea mentalistă şi tot mai puţin pe matematică. În 
ciuda tradiţiei de responsabilitate şi datorie, dacă va fi 
lăsată să decidă, va deveni finalmente o clasă conducătoare. 
O rasă conducătoare. Una pe lângă care orice corp clerical 
sau familie regală anterioară ar părea nişte simpli amatori. 

Ridică ochii spre robot. 

— Dar ce opţiune avem noi? În cele din urmă, Fundaţia va 
înceta să fie distrasă de crize temporare, de competitori 
galactici şi de provocarea expansiunii. Cu timpul, civilizaţia 
pe care o stabilim pe Terminus va atinge un nou nivel de 
încredere... Şi va aborda inevitabila ei coliziune cu haosul. 
Din momentul acela, predicțiile noastre devin mult mai 


aproximative. Ecuațiile psihoistorice arată că şansele de 
succes ale Fundaţiei se vor reduce până în jurul valorii de 
şaptezeci la sută. 

— Asta nu-i suficient, Hari. Nu-i nici pe departe suficient. 

— Aşa ai insistat tu, Daneel. Fundaţia va fi pe cât de 
puternică, dinamică şi plină de empatie poate fi o civilizaţie 
umană. Dacă vreo societate va fi vreodată pregătită să 
înfrunte haosul, să supravieţuiască molimelor solipsismului 
şi să răzbată dincolo, numai această va fi! Dar pe de altă 
parte, dacă va eşua... 

— Asta-i buba, Hari. 

— Exact. Rămân cam douăzeci şi cinci la sută şanse ca 
omenirea în sine să fie distrusă. Pot înţelege motivul pentru 
care doreai ceva mai bun. Ai fost silit să faci tot ce-ţi stătea 
în putinţă ca să ameliorezi probabilitățile. Mai întâi, ai 
solicitat o societate mentalistă secretă, care să ajute la 
călăuzirea Primei Fundaţii, dar ea n-a dus decât la o 
modificare de câteva procente. Mai rău încă, a introdus 
perturbații noi - de pildă, resentimentele oamenilor de rând 
împotriva unei aristocrații telepate. Sau pericol din partea 
mentaliştilor imorali. 

Hari ridică ambele braţe cu un gest brusc. 

— Ce mai alegere, nu-i aşa? Fie o bătălie pe viaţă şi pe 
moarte cu haosul, fie o permanentă clasă conducătoare 
mutantă. Nu-i de mirare că în cele din urmă ai decis că 
trebuie să existe o a treia soluţie! Nu-i de mirare că te-ai 
străduit să creezi Gaia ca pe o modalitate de înlocuire a 
Planului Seldon. 

Când răspunse, glasul lui Daneel era plin de compasiune şi 
respect profund. 

— Munca ta continuă să aibă o mare importanţă, Hari. 
Omenirea trebuie menţinută angajată în următoarele 
secole. 

— Angajată,„,? Vrei să spui „distrasă”, nu-i aşa? Cei din 
Fundaţia mea vor crede că sunt exploratori îndrăzneţi, care 
ţin destinul în palme şi care câştigă un viitor mai bun prin 


propriile lor eforturi, deşi ajutaţi de legile istoriei. lar apoi, 
pe neaşteptate, le vei prezenta lucrul acesta nou, deja 
aprobat de un individ care ştie totul. 

— Un om care are întotdeauna dreptate, îl corectă robotul. 

— Fie cum zici tu, flutură Hari din mână. 

Daneel suspină. 

— Ştiu că ai unele rezerve, dar gândeşte pe termen lung! 
Dacă în alte galaxii există entităţi similare minţilor-meme pe 
care le-am întâlnit pe Trantor? Dacă ele sunt mai 
puternice? Poate că au asimilat deja toate formele de viaţă 
din galaxiile lor de baştină. Poate că influenţa lor se întinde 
chiar acum spre noi. Forţa aceea din exterior poate să 
constituie o ameninţare teribilă la adresă omenirii. Putem fi 
siguri de supraviețuirea voastră numai dacă specia umană 
este unită, puternică şi coerentă, un adevărat 
supraorganism Galaxia. 

Hari clipi nedumerit. 

— Nu ţi se pare un scenariu implauzibil? Sau cel puţin, 
extrem de îndepărtat? 

— Poate că aşa este, dar să îndrăznesc să-mi asum riscul 
acesta? Sunt silit de Legea 0 - şi de promisiunea făcută lui 
Elijah Baley - să vă protejez pe toţi, indiferent de suferinţe! 
Indiferent de preţ. 

Daneel făcu un pas înainte şi ridică mâna spre cer. 

— În plus, imaginează-ţi, Hari! Toate sufletele omeneşti 
vor fi în contact reciproc! Toate cunoştinţele vor fi 
împărtăşite instantaneu şi toate neînțelegerile vor fi 
anulate. Toate păsările, animalele şi insectele vor fi 
încorporate în reţeaua vastă şi unificată. Asta înseamnă 
seninătatea şi înţelegerea finală după care tânjeau înţelepţii 
voştri antici. Şi ele pot fi obţinute în ceva mai mult de 
jumătate din timpul pe care-l prezici pentru bătălia finală 
dintre Fundaţie şi haos. 

— Da, încuviinţă psihoistoricul, există aspecte atrăgătoare, 
totuşi mintea şi inima mea continuă să se întoarcă la 
Terminus, aflată în capătul opus al Galaxiei. O planetă 


micuță, mult asemănătoare acesteia..., bietului Pământ 
rănit. Orice ai spune, Daneel, probabilitățile erau în 
favoarea celor de acolo. Toţi factorii concurau. Ar fi avut o 
şansă bună... 

— Şaptezeci la sută nu este suficient. 

— De aceea nu vrei nici măcar să-i laşi să încerce? 

— Hari, chiar dacă ei reuşesc să ajungă la acel legendar 
dincolo, nu poţi să ştii ce fel de societate vor clădi după 
aceea! Admiţi faptul că în punctul acela socio-ecuaţiile 
explodează în singularităţi. Perfect, membrii Fundaţiei pot 
învinge haosul. Ei pot dobândi o nouă şi măreaţă 
înţelepciune, dar ce va fi după aceea? Ce se va întâmpla cu 
următoarea criză? Psihoistoria nu oferă nici o predicţie. Tu 
şi eu suntem orbi în această privinţă. Habar nu avem ce va 
urma. Nu deţinem capacitatea de a plănui sau de a-i 
proteja. 

Hari aprobă din cap. 

— Nesiguranţa asta... Incapacitatea de prezicere... A fost 
teroarea vieţii mele. Am luptat permanent împotriva ei şi în 
acelaşi timp a fost legătura care m-a unit cu tine. Dar acum, 
când mă apropii de sfârşitul vieţii, întrezăresc în ea un soi 
straniu de frumuseţe. Omenirea este aidoma unui prunc 
care a fost traumatizat şi după aceea nu-şi mai părăseşte 
creşa, unde se găseşte la căldurică şi în siguranţă. Poate că 
tu şi calvinenii aveţi multe opinii diferite, Daneel, dar 
ambele tabere au prescris amnezia ca modalitate de 
uşurare a traumei noastre colective - o uitare opacă, ceva 
care dispare în clipa când protectorii noştri aleg să ridice 
obloanele şi să deschidă uşa. Nu aţi făcut-o însă niciodată. A 
ne trata în felul acesta ar fi însemnat o crimă oribilă dacă n- 
ar fi fost scuza haosului. Dar chiar şi cu scuza aceea, nu 
există o limită? Un punct în care pruncul trebuie lăsat liber, 
pentru a se confrunta singur cu noile probleme? Pentru a se 
confrunta cu viitorul pe cont propriu? 

Surâse larg şi încheie: 


— Ne putem doar rugă ca urmaşii noştri să fie mai buni 
decât noi. Nu putem porunci să fie perfecţi. Vor trebui să-şi 
rezolve problemele una câte una. 

Daneel rămase privindu-l un timp, apoi îşi feri ochii. 

— Poate că voi puteţi adopta o asemenea atitudine, spre 
sfârşitul vieţii, dar programarea mea este mai puţin 
flexibilă. Nu-mi pot asuma riscuri faţă de supraviețuirea 
omenirii. 

— Înţeleg, totuşi gândeşte-te, Daneel: Dacă Elijah Baley s- 
ar găsi aici în clipa aceasta, nu crezi că el ar fi de acord să 
rişte? 

Robotul nu răspunse. Tăcerea se prelungi între ei, iar asta 
era perfect din punctul de vedere al omului. Continua să 
privească ecuaţiile desenate peste stele, aşteptând să 
reapară ceva. 

Ceva ce întrezărise anterior. 

Brusc, câţiva dintre factorii plutitori pătrunseră pe o altă 
orbită, coagulându-se într-un şablon care nu fiinţa nicăieri 
altundeva decât în mintea lui Hari. Niciuna dintre versiunile 
existente ale Primului Radiant cu Planul Seldon nu conţinea 
predicția aceea. Poate că nu era decât halucinaţia unui 
bătrân, sau poate că, din toate lucrurile noi pe care le aflase 
în decursul acestei ultime aventuri, se năştea o proprietate 
necunoscută până atunci. 

Oricare ar fi fost explicaţia, îl făcu să zâmbească. 

„Ah, iată-te din nou! Eşti real, sau doar o manifestare a 
dorințelor mele?” 

Temă era a unui cerc - revenirea la origini. 

Hari privi spre Daneel, fară îndoială persoana cea mai 
nobilă pe care o cunoscuse vreodată. După douăzeci de mii 
de ani, luptându-se pentru binele omenirii, robotul nu 
descurajase şi nu se înclinase; era lu fel de hotărât ca 
întotdeauna să-şi poarte stăpânii spre o destinaţie sigură, 
fericită şi protejată. 

„Cu siguranţă, îşi va respecta făgăduiala finală. O voi mai 
vedea pentru ultima dată pe iubita mea soţie.” 


Deoarece trăise mai intim cu un robot decât cu oricare 
om, Hari nuntrea simpatie pentm Zorma şi Cloudia, care 
doreau o unitate mai mare între cele două rase. Poate că, 
peste secole, conceptul lor avea să ducă, prin combinare, la 
o mixtură fertilă. În prezent însă, speranţele şi planurile le 
erau irelevante. În clipa de faţă numai două versiuni ale 
destinului aveau şanse reale de succes. Pe de o parte, 
Galaxia lui Daneel..., iar pe de altă parte, forma 
scânteietoare pe care Hari o zărea acum plutind pe cer 
deasupra sa. 

— Copiii noştri s-ar putea să te surprindă, Daneel, rupse el 
în cele din urmă tăcerea prelungă. 

Reflectând rapid, prietenul său răspunse: 

— Copiii aceştia... Te referi la urmaşii celor exilați pe 
Terminus? 

Hari încuviinţă din cap. 

— Peste vreo cinci sute de ani din clipa asta, vor alcătui 
deja un popor variat şi mândru atât de societatea, cât şi de 
individualitatea sa. Poate că vei păcăli majoritatea roboților 
cu omul tău care „are întotdeauna dreptate”, însă mă 
îndoiesc că mulţi din Fundaţie îl vor accepta. 

— Ştiu, recunoscu Daneel cu durere în glas. Împotriva 
asimilării de câtre Gaia se va opune rezistenţă. Va urma o 
panică mioapă, poate chiar violenţe. Totul însă inutil pe 
termen lung. 

— Nu cred că înţelegi exact situaţia, zâmbi psihoistoricul. 
Nu trebuie să te îngrijoreze rezistenţa. Primejdia cea mai 
mare pentru planul tău o constituie o modalitate bizară de 
acceptare. 

— Ce vrei să spui? 

— Mă întreb ce te face să fii atât de sigur că nu Gaia va fi 
cea asimilată? Poate că societatea viitoarei Fundaţii va fi 
atât de puternică, diversă şi deschisă, încât îţi va absorbi 
pur şi simplu inovaţia, îi va înmâna lui Gaia acte de 
cetăţenie, apoi va continua în direcţii şi mai măreţe. 

Daneel îl fixă cu privirea. 


— Îmi... Este greu să-mi imaginez aşa ceva. 

— Nu uita că face parte din tiparul urmat de viaţă din clipa 
când s-a târât afară din supa primordială. Simplul este 
încorporat în complex. În ciuda puterii şi gloriei lor, Gaia şi 
Galaxia sunt entităţi simple Poate că frumuseţea şi puterea 
lor va fi doar o părticică din ceva mult mai mare. Ceva mai 
divers şi mai măreț decât ţi-ai închipuit vreodată. 

— Nu pot accepta asta. Pare riscant. Nu există nici o 
asigurare. 

— Dragă prietene, izbucni Hari în râs, amândoi am fost 
obsedaţi mereu de predictabilitate. Uneori însă trebuie pur 
şi simplu să înţelegi... Universul nu ne aparţine, ca să-l 
putem controla. 

Deşi îşi simţea trupul slăbit, se ridică puţin mai sus în 
scaunul plutitor. 

— Uite ce-i, îţi propun un pariu. 

— Un pariu? 

Bătrânul aprobă din cap. 

— Dacă va fi aşa cum spui tu şi Gaia îi asimilează pe toţi, 
creând finalmente o Galaxia vastă şi unitară, răspunde-mi la 
o întrebare: va mai fi nevoie de cărţi? 

— Bineînţeles că nu. Prin definiţie, toţi membrii 
colectivităţii vor cunoaşte, aproape instantaneu, tot ceea ce 
este învăţat de ceilalţi. Cărţile, indiferent sub ce formă, 
constituie o tehnică de transmitere a informaţiilor între 
minţi distincte. 

— Aha! Iar această asimilare ar trebui să se încheie 
peste... Să zicem, şase sute de ani din clipa asta? Cel mult 
şapte sute? 

— Aşa ar trebui. 

— Pe de altă parte, să presupunem că eu aş avea dreptate 
Imaginează-ţi că Fundaţia mea se dovedeşte mai puternică, 
mai înţeleaptă şi mai robustă decât te aştepţi tu, Wanda, 
sau oricare robot. Poate că te va înfrânge, Daneel. Membrii 
ei pot decide să respingă influenţa exterioară a roboților, a 
mentaliştilor oameni sau chiar a minţilor cosmice 


atotânţelepte. Sau poate că vor accepta Galaxia ca pe un 
cadou minunat, o vor încorpora în cultura lor şi-şi vor 
continua drumul. În ambele cazuri, diversitatea şi 
individualismul uman vor dăinui sub o formă oarecare. 
Atunci va mai fi nevoie de cărţi! Poate chiar de o 
Enciclopedie Galactică. 

— Crezusem însă că Enciclopedia nu era decât un tertip, 
menit să poată începe Fundaţia pe 'Terminus. 

— Asta este altă discuţie, flutură Hari din mână. Vor exista 
enciclopedii, deşi poate că nu din capul locului. Dar 
întrebarea cu care ne confruntăm acum, subiectul pariului 
nostru, este: Peste o mie de ani se vor mai publica ediţii ale 
Enciclopediei Galactice? Dacă planul tău Galaxia reuşeşte, 
în forma sa pură şi simplă, peste un mileniu nu vor mai 
exista cărţi sau enciclopedii. Însă dacă eu am dreptate, 
oamenii vor continua să creeze şi să publice compendii de 
cunoştinţe. Poate că vor împărtăşi nenumărate percepții şi 
intimităţi, folosindu-se de puterile mentaliste, aşa cum cei 
din ziua de azi se folosesc de holoviziune. Cine poate şti? Ei 
însă îşi vor păstra şi un grad de individualitate, continuând 
să comunice între ei în modalităţile tradiţionale. Dacă 
dreptatea va fi de partea mea, Daneel, Enciclopedia va 
înflori... Împreună cu copiii noştri... Şi cu prima mea iubire. 
Fundaţia. 

Hari Seldon se cufundă într-o reflecţie tăcută, pe care R. 
Daneel Olivaw i-o respectă. 

În curând Wanda avea să urce panta aceasta, o colină gata 
să se năruie alcătuită din sfărâmăturile anterioarelor 
civilizaţii umane, ca să-l ia şi să pornească spre Trantor... Şi 
poate spre o reîntâlnire aparte căreia îi ducea dorul. 

Pentru moment însă, Hari admiră panorama care se 
întindea deasupra capului său - peisajul galactic impregnat 
de iubita sa matematică. Privi cerul împestriţat de radiaţii şi 
salută Haosul, vechiul lui duşman. 

„În sfârşit, te cunosc”, se gândi. 


„Tu eşti tigrul care ne vâna. Tu eşti gerul iernii, cuțitul 
sfredelitor al foametei... Trădarea surprinzătoare... Sau 
boală care loveşte fără avertisment, lăsându-ne să ne 
întrebăm: De ce? 

Tu eşti fiecare obstacol cu care s-a confruntat omenirea şi 
pe care, finalmente, l-a depăşit, devenind cu fiecare triumf 
puţintel mai înţeleaptă şi mai puternică. Tu eşti testul 
încrederii noastre... Capacitatea noastră de a persista şi 
învinge. 

Am avut dreptate să mă lupt cu tine... Totuşi, fără opoziţia 
ta omenirea n-ar fi nimic şi niciodată n-ar fi putut exista o 
victorie.” 

Haosul, înţelegea el acum, era însăşi substanţa 
fundamentală din care îi evoluaseră ecuaţiile. Şi viaţa în 
sine. 

Oricum, ar fi fost inutil să-i mai poarte pică. În scurt timp, 
moleculele lui aveau să se alăture Haosului în eternul său 
dans. 

Dar acolo sus, printre stele, visul lui de o viaţă continua să 
trăiască. 

Vom şti. Vom înţelege şi vom creşte mai presus de toate 
limitele ce ne încătuşează. 

Cu timpul, vom fi mai măreţi decât ne-am imaginat 
vreodată că ar fi posibil.” 

MULŢUMIRI. 

Printre „experţii în Asimov” care mi-au oferit sfaturi şi idei 
s-au numărat profesorii Donald Kingsbury, James Gunn şi 
Joseph Miller, alături de Jennifer Brehl, Attila Torkos, 
Alejandro Rivero şi Wei-Hwa Huang. Comentarii foarte utile 
au adus Stefan Jones, Mark Rosenfelder, Steinn Sigurdsson, 
Joy Crisp, Ruben Krasnopolsky, G. Swenson, Sean Huang, 
Freddy Hansen, Michael Westover, Christian Reichardt, 
Melvin Leok, ]. V. Post, Benjamin Freeman, Scott Martin, 
Robert Hurt, Anita Gould, Joseph Cook, Alberto Monteiro, 
R. Sayres, N. Knouf, A. Faykin, Michael Hochberg, Adam 
Blake, Jimmy Fung şi Jenny Ives. Sara Schwager şi Bob 


Schwager au fost redactori conştiincioşi şi cu ochi ageri. Le 
sunt de asemenea recunoscător lui Janet Asimov, John 
Douglas, Ralph Vicinanza şi în primul rând lui Cheryl 
Brigham, ale cărei lecturi atente au depistat multe erori, 
ale cărei mâini le-au înlocuit pe ale mele în momentele de 
criză şi care a făcut ca viaţa să meargă mai departe atunci 
când mă simţeam ca un robot defect. 

Citatul din Partea a VI-a, despre Evanghelia Uniformităţii, 
provine din cartea lui Alfred North Whitehead, Ştiinţa şi 
lumea modernă, 1925. 

POSTFAŢĂ. 

Niciodată nu este uşor să scrii într-un univers care a fost 
creat de alt autor (în cazul acesta, excepţional). Mai ales 
când, din nefericire, autorul acela nu mai există, ca să-l poţi 
consulta în scris, telefonic, sau la un pahar de bere. Trebuie 
să-i studiezi opera, pentru a crea un episod nou care să fie 
coerent cu cărţile sale şi în acelaşi timp să contribui cu idei 
noi, care lui să-i fi plăcut să le citească. În cazul acesta, toţi 
cei trei autori ai celei de a Doua Trilogie a Fundaţiei - Greg 
Bear, Gregory Benford şi eu - s-au simţit obligaţi de logica 
universului lui Isaac Asimov să adauge elementul-cheie al 
haosului - o oribilă boală mintală, care-i afectează pe toţi 
oamenii. Isaac a lăsat o mulţime de indicii în această 
privinţă, îngăduind astfel că inovaţia noastră să fie omogenă 
în ansamblul romanelor lui. În plus, haosul explică 
principala trăsătură evidentă a istoriei sale viitoare - o 
amnezie care slăbeşte cvadrilioane de oameni timp de sute 
de generaţii. 

Aş putea elabora despre motivele pentru care am scris 
acest nou roman în felul în care am făcut-o, însă 
deocamdată voi renunţa la orice comentarii, mulţumindu- 
mă să spun că povestea lui Hari Seldon nu mi se pare deloc 
încheiată! Aşa cum obişnuia adesea Isaac, am presărat o 
mulţime de aluzii prin Triumful Fundaţiei, pe care alţii le 
pot folosi într-o bună zi, dacă vor dori. Aluzii ce culminează 
prin două pagini ironice, pe care m-am gândit să le includ 


ca final al cărţii de faţă. Totuşi, în loc să agit apele, poate că 
le voi publica altundeva, cândva. Ele nu fac parte din 
Triumful Fundaţiei, ci sunt mai degrabă un vis despre ceea 
ce s-ar fi putut întâmpla în continuare. 

De aceea sunt atât de amuzante conversațiile noastre 
permanente despre destin. Aşa izbutim să zgândărim 
viitorul, să-l explorăm prin experimente şi fantezii. Să 
descoperim erorile ce trebuie evitate. Şi să găsim 
posibilităţi pe care nepoţii noştri le pot considera de la sine 
înţelese. 

TABLOU SINOPTIC AL UNIVERSULUI „FUNDAŢIA ŞI 
ROBOTII” 

1982 E. C. 

Naşterea lui Susan Calvin. Întemeierea companiei „Roboții 
Americani” [Eu, robotul2]. 

2007 E. C. 

Angajarea lui Susan Calvin la „Roboții Americani”, unde va 
ajunge robopsiholog-şef [Eu, robotul]. 

Începutul secolului XXI. 

Înflorirea unei renaşteri tehnico-sociale pe Pământ. 
Dezvoltarea roboților pozitronici, controlaţi de cele Trei 
Legi ale roboticii [ The Complete Robot3]. Hiperpropulsia 
atomică permite cea dintâi călătorie interstelară 
încununată de succes [Eu, robotul]. În urma unui accident, 
Joseph Schwartz porneşte într-o călătorie temporală care îl 
va purta la 10 000 de ani în viitor [O piatră pe cer4]. 

2064 E. C. 

Moartea lui Susan Calvin [Eu, robotul]. Omenirea începe 
colonizarea unor planete, printre care Aurora. Primele 
explozii de haos afectează civilizaţia, distrugând încrederea 
oamenilor. Pe Pământ, cetăţenii se îngrămădesc în 
subteran, interzicând roboții în oraşe. Spaţienii pierd 
empatia. Deteriorarea relaţiilor dintre Pământ şi planetele 
spaţiene [TriumfulFundaţiei]. 

Cu 300 de ani înaintea evenimentelor din Caverne de oţel. 


Colonizarea Solariei (ultima lume spaţiană) de către 
planeta Nexon [Soarele gol5]. Declinul culturii spaţiene, 
ajunsă dependentă de roboţi. Aurorianul Han Fastolfe 
creează robotul umaniform R. Daneel Olivaw. 

Aprox. 3500 E.cC. 

Întemeierea lui Spacetown lângă Oraşul New York. R. 
Daneel Olivaw capătă misiunea de a lucra împreună cu 
detectivul pământean Elijah Baley [Caverne de oţel6]. 

1 an mai târziu. 

Elijah Baley şi Daneel Olivaw efectuează o anchetă pe 
Solaria [Soarele gol]. Fastolfe devine influent în guvernul 
aurorian şi sprijină noua emigrare a pământenilor. 

Opoziția, condusă de Kelden Amadiro, doreşte ca spaţienii 
să terraformeze şi să populeze noi planete [Roboții de pe 
Aurora” ]. 

2 ani mai târziu. 

Elijah Baley întreprinde o investigaţie pe Aurora, însoţit de 
Daneel Olivaw şi Giskard Reventiov, un robot telepat. 
Aurora îngăduie Pământului să colonizeze planete noi. 
Giskard sugerează că pământenii trebuie să-şi construiască 
alte lumi, lipsite complet de roboţi [Roboții de pe Aurora] 

2 ani mai târziu. 

Începerea celui de-al doilea val de emigrări de pe Pământ, 
condus de Ben Baley. Prima planetă colonizată este 
botezata Lumea lui Baley [Roboții şi Imperiul8]. Creşterea 
rapidă a numărului de planete colonizate. Încordarea 
relaţiilor dintre planetele coloniştilor şi cele ale spaţienilor 
[Roboții şi Imperiul]. 

La 37 de ani după evenimentele din Caverne de oţel. 

Moartea lui Elijah Baley pe Lumea lui Baley [Roboții şi 
Imperiul]. 

La 196 de ani după evenimentele din Caverne de oţel. 

Kelden Amadiro şi Levular Mandamus încep să plaseze 
amplificatori nucleari pe Pământ, ca să se răzbune pentru 
înfrângerea suferită [Roboții şi Imperiul]. 

La 200 de ani după evenimentele din Caverne de oţel. 


Moartea lui Han Fastolfe. Dispariţia populaţiei de pe 
Solaria. Daneel Olivaw şi Giskard Reventlov formulează 
Legea 0 a roboticii, care să controleze cele Trei Legi 
originale. Giskard îi conferă lui Daneel capacităţi telepate. 
Amadiro şi aliaţii săi activează amplificatorii, pentru a face 
Pământul radioactiv şi nelocuibil. Giskard îngăduie acţiunea 
din considerente legate de Legea 0, pentru a încuraja 
dispersarea omenirii, apoi moare din pricina conflictelor cu 
Legea 1 [Roboții şi Imperiul]. Începerea Marii Diaspore 
(emigrația finală). 

Majoritatea roboților se împart în două tabere. Giskardenii 
conduşi de Daneel urmează religia noii Legi O, pe care 
calvinenii o consideră erezie. Izbucnirea războiului civil 
robotic, în mare parte necunoscut oamenilor, care părăsesc 
Pământul otrăvit. Operând sub programe auroriene, nave 
automate străbat Galaxia în faţa valului de colonişti, 
terraformând şi pregătind planetele pentru colonizare. 
Ulterior, entităţile-meme vor afirma că acţiunea aceasta a 
distrus rase extraterestre. Memele evadează spre Centrul 
Galactic [Teama Fundaţiei, Fundaţie şi haos]. 

La 301 ani după evenimentele din Caverne de oţel. 

Planeta Inferno, colonizată de spaţieni, este sortită pieirii 
cauzate de o catastrofa ecologică şi culturală. Construirea 
de roboţi care operează conform unor Legi Noi, ce le oferă 
mai multă flexibilitate şi libertate. Specialiştii colonişti ajută 
la terraformarea planetei [Caliban9]. Ostilitatea faţă de 
roboții Legilor Noi devine evidentă [Inferno10]. O cometă 
loveşte planeta. Contopirea culturilor spaţiene şi coloniste 
previne colapsul social [Utopia1 1]. Războiul civil robotic 
interstelar ajunge la Inferno. Roboții Legilor Noi sunt 
distruşi sau se ascund [Triumful Fundaţiei]. 

Aprox. 1200 î. E. G. (înaintea Erei Galactice) 

Planeta Rhodia şi Regatele Nebulare, conduse de familia 
nobililor Hinriad, răstoarnă Tyrannienii de la conducere şi 
redescoperă democraţia [Pulbere de stele12]. Stingerea 
treptată a planetelor spaţiene decadente. Încheierea 


colonizării Galaxiei [Fundaţia şi Pământul 3]. R. Daneel 
Olivaw formulează Legile Codificării, stabilind limitele 
inteligenţei artificiale [Teama Fundaţiei]. În lupta împotriva 
haosului sunt introduse efectele de atenuare: amnezia 
istorică, encefalita şi dispozitivele de persuasiune 
mentalistă giskardene. Mintea umană, societatea şi 
tehnologia stagnează. Unii oameni şi grupuri de roboţi 
luptă împotriva amneziei | Triumful Fundaţiei]. 

Aprox. 500 î. E.G. 

Republica Trantoriană, formată din cinci planete, devine 
Confederaţia Trantoriană, apoi Imperiul Trantorian 
[Curenţii spaţiuluil4]. R. Daneel Olivaw foloseşte primele 
„legi ale omenirii” pentru a ghida Imperiul. Originea 
oamenilor este uitată. 

200 î. E.G. 

Jumătate din planetele locuite ale Galaxiei fac parte din 
Imperiul Trantorian. Trantor sprijină rebeliunea planetei 
Florina împotriva opresiunilor planetei Sark [Curenţii 
spaţiului]. 

1 E. G. (12500 E. C. = aprox. La 8 000 de ani după Marea 
Diasporă) 

Imperiul Trantorian devine Imperiul Galactic. Începutul 
calendarului galactic. 

827 E.G. 

Apariţia lui Joseph Schwartz (proiectat în viitor). Pământul 
radioactiv şi slab populat încearcă să se răscoale împotriva 
Imperiului, folosind o armă bacteriologică. Rebeliunea este 
dejucată, graţie parţial lui Schwartz şi unui amplificator 
mentalist. Iniţial, Imperiul ajută Pământul să-şi revină, apoi 
efortul este abandonat în mod misterios [O piatră pe cer, 
Triumful Fundaţiei]. 

Aprox. 900 E.G. 

Evacuarea silită a Pământului inospitalier. Întemeierea 
coloniei de pe planeta Alfa [Fundaţia şi Pământul15]. 

975 E.G. 


Pe o planetă pustie este descoperită o rasă alienă, care va 
fi strămutată pe Cefeus 18. Ulterior, ea evadează în mod 
misterios, dispărând din Galaxie [Fundătura16]. 

Aprox. 2000 E.G. 

Daneel Olivaw şi R. Yan Kansarv stabilesc o bază de 
producţie şi reparare a roboților pe îndepărtata planetă 
Eos [Fundaţie şi haos]. Faimoasa Ruellis ajută la stabilirea 
principiilor bunei guvernări paternaliste, amplificând 
stabilitatea unei societăţi neschimbătoare opusă haosului 
[Triumful Fundaţiei]. 

Aprox. 3000 E.G. 

În timpul unei explozii de haos, simulacrele antice de 
personalitate Voltaire şi loana d'Arc susţin o dezbatere 
despre inteligenţa maşinilor [Teama Fundaţiei]. Sprijinită 
de roboții calvineni, împărăteasa Shoree-Harn încearcă, 
fără succes, să introducă un nou calendar şi să scuture 
rigiditatea socială. 

8789 E.G. 

Începerea unei noi „renaşteri” pe planeta Lingane, care 
după opt ani se prăbuşeşte în haos [Triumful Fundaţiei]. 

11865 E.G. 

Pe Eos este construit robotul umanoid Dors Venabili 
[Ileama Fundaţiei]. 

11867 E.G. 

Singura colonie umană extragalactică este abandonată în 
Marele Nor al lui Magellan. Datele respective sunt ţinute 
secrete [Fundaţie şi haos]. 

11988 E.G. 

Naşterea lui Hari Seldon şi a lui Cleon I. Daneel Olivaw 
ştie că Imperiul se destabilizează, pe de o parte datorită 
frecventelor explozii de haos. Legea O îl sileşte să intervină 
în mod activ, mai întâi ca şef de stat major, apoi ca prim- 
ministru [Preludiul Fundaţiei 7]. Experimentele sale 
genetice secrete duc la apariţia geniului matematic al lui 
Hari şi a oamenilor mentalişti [Triumful Fundaţiei]. 

12010 E.G. 


Cleon I devine împărat [Preludiul Fundaţiei]. 

12020 E.G. 

Hari Seldon ţine conferinţe despre posibilitatea 
psihoistoriei. Daneel îl convinge să dezvolte o ştiinţă 
practică pentru a ajuta salvarea Imperiului. Dors Venabili 
devine soţia lui Seldon. Ei adoptă un băiat, Raych. Seldon şi 
Yugo Amaryl încep să confere substanţă psihoistoriei 
[Preludiul Fundaţiei]. 

12028 E.G. 

Roboții calvineni conduşi de R. Plussix se mută pe Trantor 
şi descoperă documente istorice datând din epoca lui 
Shoree-Harn şi simurile Voltaire şi loana d'Arc. Ei ajută la 
producerea unei noi „renaşteri” pe planeta Sark 
[leamaFundaţiei]. Seldon contribuie la îndepărtarea lui 
Laskin Joranum din viaţa politică. Daneel demisionează din 
funcţia sa. Cleon [ îl numeşte pe Seldon prim-minisu-u 
[EtoDemerzell 8]. Voltaire şi Ioana pătrund în Supereţeaua 
trantoriană, unde se întâlnesc cu memele antice, 
declanşând o rebeliune printre roboții „tik-tok”, care ucid 
mulţi dintre tovarăşii pozitronici ai lui Daneel. Seldon 
încheie un târg pentru a îndepărta memele de pe Trantor. 
Renaşterea Sark se prăbuşeşte în haos [Teama Fundaţiei]. 

12038 E.G. 

Moartea lui Cleon I [Cleon 119]. Junta militară preia 
puterea. Seldon demisionează din funcţia de prim-ministru 
[Dors Venabili20]. 

12040 E.G. 

Naşterea lui Wanda Seldon, fiica lui Raych [Dors Venabili]. 
Începerea unei noi „renaşteri” pe planeta Madder Loss. 
Colapsul acesteia zguduie societatea galactică [Fundaţie şi 
haos]. 

12048 E.G. 

„Moartea” lui Dors Venabili şi prăbuşirea juntei [Dors 
Venabili]. Întronarea împăratului-marionetă Agis al XIV-lea. 
Puterea reală se găseşte în mâinile Comisiei pentru 


Siguranţa Publică [Wanda Seldon21 |]. Daneel o aduce pe 
Dors pe baza Eos pentru reparaţii [Fundaţie şi haos]. 

12052 E.G. 

Naşterea lui Bellis Seldon. Hari Seldon descoperă 
capacităţile mentaliste ale Wandei şi încearcă, fără succes, 
să găsească oameni cu capacităţi similare. Ecuațiile 
psihoistorice prezic colapsul inevitabil al Imperiului. Echipa 
lui Seldon pune la cale un plan de salvare a cunoaşterii 
umane şi de creare a unui al Doilea Imperiu, prin 
intermediul Fundaţiei. Moartea lui Yugo Amaryl [Wanda 
Seldon]. 

12058 E.G. 

Raych, Manella şi Bellis se mută pe Santanni, unde a 
început o Nouă Renaştere. Provincia Anacreon caută să-şi 
obţină independenţa. Pe Santanni izbucneşte haosul, Raych 
moare şi familia lui se pierde în spaţiu. Mentalistul Stettin 
Palver se alătură Proiectului Seldon [Wanda Seldon]. 

12067 E.G.= 1E.F.(E.EF.= Era Fundaţiei) 

Întronarea împăratului-marionetă Klayus 1. Hari Seldon 
este judecat şi Comisia pentru Siguranţa Publică exilează 
Fundaţia Enciclopediei pe Terminus. Începutul calendarului 
Fundaţiei [Fundaţia22 ]. Puternica mentalistă Vara Liso este 
implicată în vânătoarea roboților „eterni” organizată de 
Farad Sinter. Roboții calvineni eşuează în complotul de 
sabotare a Proiectului Seldon şi de împiedicare a lui Daneel 
să controleze istoria omenirii [Fundaţie şi haos]. 

12068 E.G.=2E.F. 

Domnia împăratului-marionetă Semrin. Membrii Fundaţiei 
Enciclopedia sunt exilați pe Terminus. Daneel plănuieşte să- 
i folosească pe mentaliştii umani pentru a concepe o supra- 
minte, Gaia. Distrugerea a milioane de arhive antice. Pe 
planeta Kilina, o Nouă Renaştere este devorată de haos. Un 
robot eretic încearcă să-l trimită pe Seldon în viitor, dar 
este împiedicat de Daneel. Mors Planch plonjează în viitor 
[Triumful Fundaţiei]. 

12069 E.G=3E.F. 


Moartea lui Hari Seldon. Moartea comisarului-şef Linge 
Chen. Înlocuirea lui nu este remarcată decât pe Trantor şi 
în împrejurimi. La periferia Imperiului, psihoistoricii 
provoacă secesiune LOriginistul2 3]. 

50 E.F. (12116 E.G.) 

Declararea independenţei lui Anacreon, care separă 
Terminus de Imperiu. Holograma lui Seldon explică scopul 
real al Fundaţiei [Enciclopediştii24]. Terminus oferă sprijin 
ştiinţific regatelor vecine, echilibrându-le puterea 
[Primarii25]. 

— L95 E.F. 

Fundaţia îşi dezvoltă o autoritate cvasi-religioasă asupra 
regatelor vecine [Primarii], după care se bazează mai mult 
pe influenţa economică [Neguţătorii, Marii Neguţători26]. 

195 E.F. 

În timpul domniei lui Cleon al II-lea, generalul imperial Bel 
Riose începe campania împotriva Fundaţiei, cucerind 
teritorii întinse, dar Cleon recheamă flota, aşa cum 
prezisese psihoistoria [Generalul27]. 

Aprox. 260 E.F. 

Dagobert al VIII-lea conduce rămăşiţele Imperiului. 
Trupele rebelului Gilmer cuceresc Trantorul. A Doua 
Fundaţie protejează Biblioteca Galactică, apoi semnează un 
armistițiu cu Gilmer |Trantor se prăbuşeşte28]. 

Aprox. 300 E.F. 

Imperiul lui Dagobert al IX-lea se reduce la douăzeci de 
planete conduse de Neotrantor. Catârul, un mutant cu 
puteri mentaliste deosebite, cucereşte Fundaţia, deviind 
cursul Planului Seldon [Catârul29]. Catârul înfiinţează 
Uniunea Lumilor şi porneşte să descopere a Doua Fundaţie 
[Catârul în căutare30]. 

Aprox. 305 E.F. 

Folosindu-se de mentalism, membrii celei de-a Doua 
Fundaţii îl modifică pe Catâr, care renunţă să-şi extindă 
cuceririle [Catârul în căutare]. 

Aprox. 310 E.F. 


Moartea Catârului. Fundaţia recâştigă putere, dar în 
acelaşi timp începe să studieze ştiinţele mintale neglijate, 
punând din nou în pericol Planul Seldon [Fundaţia în 
căutare31]. 

376 E.F. 

Fundaţia caută a Doua Fundaţie, temându-se de controlul 
ei mentalist. Abătând această căutare printr-un şiretlic, a 
Doua Fundaţie continuă să opereze în secret pe Trantor 
(Sfârşitul Stelei) [Fundaţia în căutare]. Daneel Olivaw 
eliberează su-pra-mintea Gaia. 

498 E.F. 

Supra-mintea Gaia îi oferă lui Golan Trevize („omul care 
are întotdeauna dreptate”) opţiunea între un Imperiu 
construit prin forţă fizică, unul condus de mentaliştii celei 
de-a Doua Fundaţii şi o versiune galactică a lui Gaia, 
numită... Galaxia. Nu sunt prezentate alte opţiuni şi nu sunt 
consultaţi alţi oameni. Trevize alege Galaxia. Încep 
pregătirile pentru asimilarea treptată a omenirii în supra- 
mintea colectivă [Marginea Fundaţiei32]. 

499 E.F. 

Trevize porneşte într-o călătorie, căutând să-şi explice 
alegerea făcută. Pe Solaria, el constată că locuitorii 
dispăruţi ai planetei au devenit o rasă nouă. Ajungând pe 
Pământ, îl întâlneşte pe R. Daneel Olivaw, ale cărui acţiuni 
până în acest moment au fost impuse de Legea 0. Trevize 
înţelege că o soluţie viabilă trebuie să ţină seama de roboţi, 
solarieni, meme, mutanţi şi orice alte tipuri de inteligenţe. 
Este posibil ca răspunsul corect să nu fie simplificarea 
[Fundaţia şi Pământul]. 

520 E.F. 

Prima Comisie de Investigare a Coagulării Galactice se 
întruneşte pe planeta Pengia. Urmează Marile Dezbateri 
asupra Destinului care durează 180 de ani, întrerupte de 
valuri de violenţă, amnezie şi haos. Reizbucnesc războaiele 
civile robotice. Civilizaţia Fundaţiei se apropie de 
confruntarea finală cu Gaia şi Haosul [Triumful Fundaţiei]. 


1020 E.F. 

A 116-a ediţie a Enciclopediei Galactice [Fundaţia]. 

1054 E.F. 

A 117-a ediţie a Enciclopediei Galactice [Triumful 
Fundaţiei]. 

Compilat de Attila 'Torkos, 1998 


SFÂRŞIT 


1 Condiment preparat din coriandru, şofran de India, 
chimion, piper şi alte mirodenii (N. Trad.). 

2 Ed. Teora, 1994 (N. Trad.). 

3 The Complete Robot (Doubleday, 1982) (N. Trad.). 

4 Ed. Teora, 1994 (N. Trad.). 

5 Ed. Teora, 1993 (N. Trad.). 

6 Ed. Univers, 1992 (N. Trad.). 

7 Ed. Teora, 1996 (N. Trad.). 

8 Ed. Teora, 1996 (N. Trad.). 

9 Caliban (Ace Books, 1993) de Roger MacBride Allen (N. 
Trad.). 

10 Inferno (Ace Books, 1994) de Roger MacBride Allen (N. 
Trad.). 

11 Utopia (Ace Books, 1996) de Roger MacBride Allen (N. 
Trad.). 

12 Ed. Teora, 1994 (N. Trad.). 

13 Ed. Nemira, 1994 (N. Trad.). 

14 Ed. Teora, 1994 (N. Trad.). 

15 Ed. Nemira, 1994 (N. Trad.). 

16 în volumul Perioada Campbell (Ed. 'leora, 1998) (N. 
Trad.). 

17 Ed. Nemira, 1993 (N. Trad.). 

18 în Fundaţia renăscută (N. Trad.). 

19 în Fundaţia renăscută (N. Trad.). 


20 în Fundaţia renăscută (N. Trad.). 

21 în Fundaţia renăscută (N. Trad.). 

22 Ed. Nemira, 1993 (N. Trad.). 

23 în volumul Prietenii Fundaţiei (Ed. Nemira, 1995) (N. 
Trad.). 

24 în Fundaţia (N. Trad.). 

25 în Fundaţia (N. Trad.). 

26 în Fundaţia (N. Trad.). 

27 în Fundaţia şi Imperiul (N. Trad.). 

28 în volumul Prietenii Fundaţiei (Ed. Nemira, 1995) (N. 
Trad.). 

29 în Fundaţia şi Imperiul (N. Trad.). 

30 în A Doua Fundaţie (Ed. Nemira, 1994) (N. Trad.). 

31 în A Doua Fundaţie (N. Trad.). 

32 Ed. Nemira, 1994 (N. Trad.).