Arthur C. Clarke — Sfarsitul Copilariei Si 11 Nuvele

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


SFÂRSITUL COPILĂRIEI 


PARTEA ÎNTÂI - PĂMÂNTUL ŞI OVERLORZII 


CUPRINS: 

SFÂRŞITUL COPILĂRIEI 2 
PARTEA ÎNTÂI PĂMÂNTUL ŞI OVERLORZII. 
Capitolul unu 3 

Capitolul doi 5 

Capitolul trei 20 

Capitolul patru 40 

PARTEA A DOUA VÂRSTA DE AUR. 
Capitolul cinci 56 

Capitolul şase 58 

Capitolul şapte 65 

Capitolul opt 80 

Capitolul nouă 90 

Capitolul zece 99 

Capitolul unsprezece 102 
Capitolul doisprezece 109 
Capitolul treisprezece 115 
Capitolul paisprezece 120 
PARTEA A TREIA ULTIMA GENERAŢIE. 
Capitolul cincisprezece 125 
Capitolul şaisprezece 135 
Capitolul şaptesprezece 143 
Capitolul optsprezece 153 
Capitolul nouăsprezece 163 
Capitolul douăzeci 165 

Capitolul douăzeci şi unu 170 
Capitolul douăzeci şi doi 173 
Capitolul douăzeci şi trei 186 
Capitolul douăzeci şi patru 193 


AL DOILEA RĂSĂRIT 202 „DACĂ TE VOI UITA VREODATĂ, 
PĂMÂNT.” 239 

REZISTENŢA LA RUPERE 245 

EXPEDIȚIA SPRE PĂMÂNT 279 

SUPERIORITATE 289 

NEMESIS 302 

DE-A V-AŢI ASCUNSELEA 320 

ÎNTÂLNIRE ÎN ZORI 334 

BUCLA ÎNCHISĂ 347 

MOȘTENIRE 354 

SENTINELA 364 


Capitolul unu. 

Înainte de a zbura spre baza de lansare, Elena Liakova 
urma mereu acelaşi ritual. Nu era singurul cosmonaut care 
proceda aşa, deşi majoritatea evitau să vorbească despre 
asta. 

Se întunecase deja când femeia părăsi clădirea 
administraţiei şi trecu pe lângă pini, ajungând la faimoasa 
statuie. Cerul era senin, limpede precum cristalul, şi tocmai 
răsărise o lună plină, sclipitoare, în mod automat, ochii 
Elenei se opriră asupra Mării Ploilor şi mintea îi reveni la 
săptămânile de antrenament din Baza Armstrong, mai bine 
cunoscută acum sub denumirea Micul Marte. 

— Ai murit înainte de naşterea mea, luri, pe vremea 
războiului rece, când ţara noastră încă nu ieşise din umbra 
lui Stalin. Oare la ce te-ai fi gândit, dacă ai fi auzit toate 
graiurile străine care răsună acum în Satul Stelar? Eu cred 
că te-ai fi simţit foarte fericit. 

Ştiu că te-ai fi simţit aşa dacă ne-ai fi putut vedea acum - 
ai fi fost prea bătrân, dar poate încă în viaţă. Ce tragedie, 
ca tocmai primul om în spaţiu să nu apuce să vadă cei dintâi 
paşi pe Lună! Cred însă că şi tu ai visat la Marte. 


Iar acum suntem gata să pornim într-acolo, să inaugurăm 
Noua Eră visată de Konstantin Țiolkovski, acum o sută de 
ani. Când ne vom întâlni, voi avea multe să-ţi povestesc. 

Parcursese deja jumătate din drumul de întoarcere când 
un autobuz plin de turişti încântați se opri brusc. Uşile se 
deschiseră şi pasagerii se revărsară afară, cu aparatele 
fotografice pregătite. Adjuncta comandantului expediției 
marţiene nu putu decât să apeleze la surâsul destinat 
publicului. 

Apoi, înainte de a se putea face o singură fotografie, toţi 
începură să strige şi să arate către Lună. Elena se întoarse 
la timp ca s-o vadă dispărând înapoia uriaşei umbre ce 
aluneca peste cer şi pentru prima dată în viaţa ei simţi 
teama de Dumnezeu. 

* 

Comandantul expediției, Mohan Kaleer, stătea pe buza 
craterului, privind peste oceanul de lavă îngheţată, spre 
marginea opusă a căldării. Era greu de cuprins întreaga 
măreție a scenei, sau de imaginat forţele care acţionaseră 
aici când mareele de rocă topită avansaseră şi se 
extinseseră, creând cutele şi terasele ce se întindeau în faţa 
bărbatului. Tot ceea ce zărea, se putea pierde însă fără 
urmă în interiorul incredibilului vulcan pe care trebuia să-l 
înfrunte peste mai puţin de un an; Kilauea nu era decât un 
model miniatural al lui Olympus Mons, iar toate 
antrenamentele lor puteau fi complet inadecvate realităţii. 

Îşi aminti cum, de Ziua Inaugurării 2001, preşedintele 
Statelor Unite reluase promisiunea făcută cu patruzeci de 
ani în urmă de Kennedy, „Lrebuie să ajungem pe Lună!”, 
proclamând că acesta va fi „Secolul Sistemului Solar”. 
Înainte de atingerea anului 2001, pronosticase el 
încrezător, aveau să fi vizitat principalele corpuri cereşti 
care se roteau în jurul Soarelui şi aveau să-şi fi stabilit baze 
permanente pe cel puţin unul din ele. 

Razele soarelui de-abia răsărit dezvăluiau fuioarele de 
aburi ce se înălţau din crăpăturile lavei şi dr. Kaleer îşi 


reaminti ceţurile nocturne care se adunau în Labirintul 
Nopţii. Da, îi venea uşor să-şi închipuie că se găsea deja pe 
Marte, cu colegii săi din şase ţări diferite. 

De data aceasta, nici o naţiune n-avea, de fapt nici nu 
putea, să reuşească de una singură. 

Se întorcea către elicopter, când o presimţire sau o 
mişcare întrezărită cu coada ochiului îl făcu să se oprească. 
Derutat, privi îndărăt, în crater; abia după un timp se gândi 
să ridice ochii spre cer. Atunci Mohan Kaleer ştiu, precum 
Elena Liakov în acelaşi moment, că istoria, aşa cum o 
cunoscuseră oamenii, ajunsese la sfârşit. Monştrii 
scânteietori ce zburau dincolo de nori, la o înălţime pe care 
nu îndrăznea s-o ghicească, făceau ca vehiculele spaţiale 
din punctul Lagrange să pară la fel de primitive ca şi 
pirogile cioplite din trunchiuri de copaci. Pentru o clipă ce 
păru eternă, Mohan privi, aşa cum privea întreaga omenire, 
navele uriaşe ce coborau cu o neasemuită măreție. 

Nu simţi nici un regret că munca sa de-o viaţă era anulată. 
Trudise să ducă omul spre stele, iar acum acestea - 
îndepărtatele şi indiferentele stele - veneau la el. 

Acesta era momentul în care istoria îşi oprea răsuflarea, 
iar prezentul era retezat de trecut, aşa cum un ghețar se 
desprinde din banchizele ce i-au dat naştere, pentru a 
străbate oceanele în mândra lui singurătate. Acum, nimic 
din ceea ce realizaseră epocile anterioare nu mai conta; un 
singur gând răsuna întruna în mintea lui Mohan: 

Rasa umană nu mai era singură. 

Capitolul doi. 

Secretarul general al Naţiunilor Unite stătea nemişcat 
lângă fereastra uriaşă, privind în jos, către forfota străzii. 
Uneori se întreba dacă era bine pentru un om să lucreze la 
o asemenea înălţime, deasupra celorlalţi semeni. Izolarea 
era foarte bună, însă se putea transforma cu uşurinţă în 
indiferenţă. Sau încerca doar să-şi justifice ostilitatea faţă 
de zgârie-nori, sentiment rămas intact chiar şi după 
douăzeci de ani petrecuţi la New York? 


Uşa dinapoia lui se deschise, dar Stormgren nu se 
întoarse. În cameră intră Pieter Van Ryberg. Urmă pauza 
aceea inevitabilă, în decursul căreia Pieter privea 
nemulţumit termostatul, deoarece era deja binecunoscut 
faptul că secretarului general îi plăcea să locuiască într-un 
congelator. Stormgren aşteptă ca adjunctul să i se alăture, 
după aceea îşi desprinse ochii de la imaginea familiară şi 
totuşi fascinantă a străzii. 

— Au întârziat, spuse el. Wainwright trebuia să fi sosit de 
cinci minute. 

— Ne-au comunicat de la poliţie: îl urmează un întreg alai 
şi circulaţia s-a blocat. Trebuie să sosească dintr-un 
moment în altul. 

Van Ryberg se opri, apoi adăugă brusc: 

— Eşti sigur că faci bine primindu-l? 

— Mă tem că acum este prea târziu să mai dau înapoi. Ştii 
bine că am acceptat, deşi n-a fost ideea mea. 

Stormgren se îndreptă spre birou, jucându-se cu faimosul 
prespapier din uraniu. Nu era nervos, cel mult nehotărât, 
iar întârzierea lui Wainwright îl mulțumea, deoarece îi 
putea conferi un uşor avantaj, în relaţiile umane, asemenea 
fleacuri jucau un rol mai important decât ar fi bănuit orice 
om bazat pe logică şi rațiune. 

— Uite-i! Făcu brusc Van Ryberg, lipindu-şi fruntea de 
geam. Vin pe bulevard. Cred că sunt vreo trei mii. 

Stormgren îşi luă carneţelul şi i se alătură. La aproape un 
kilometru depărtare, un grup mic însă hotărât înainta încet 
spre clădirea sediului. Manifestanţii purtau lozinci, 
indescifrabile de la distanţă, dar bărbatul le cunoştea bine 
conţinutul. Începu să audă ritmul sacadat al glasurilor, 
ridicându-se deasupra zgomotelor traficului. Simţi un val de 
dezgust. Lumea nu se săturase încă de demonstraţii şi 
sloganuri! 

Mulțimea ajunsese dedesubtul clădirii; ştiau pesemne că 
erau priviţi de sus deoarece, din loc în loc, prin văzduh se 
agitau pumni încleştaţi. Cu toate că gestul era conştient, nu 


reprezenta o sfidare adresată lui Stormgren. Aşa cum 
pigmeii ar ameninţa un gigant, pumnii furioşi se îndreptau 
spre cerul aflat la cincizeci de kilometri deasupra lor, către 
norul argintiu, strălucitor, care era nava-amiral a flotei 
Overlorzilor. 

Foarte probabil, se gândi Stormgren, Karellen privea 
întregul spectacol şi se distra copios, deoarece mitingul 
acela n-ar fi avut loc niciodată fără instigarea 
Administratorului. 

Avea să fie prima întâlnire dintre Stormgren şi 
conducătorul Ligii Libertăţii. Secretarul general încetase să 
se mai întrebe dacă întâlnirea constituia o acţiune 
inteligentă fiindcă, de cele mai multe ori, planurile lui 
Karellen se dovedeau prea subtile pentru înţelegerea 
umană. Chiar dacă se termina fără nici un rezultat, 
reuniunea era binevenită. Dacă ar fi refuzat să-l primească 
pe Wainwright, Liga s-ar fi folosit de acest lucru pentru a-l 
ataca. 

Alexander Wainwright era un bărbat înalt şi prezentabil, 
care se apropia de cincizeci de ani. Stormgren îl cunoştea 
drept un om absolut cinstit şi de aceea de două ori mai 
periculos. Totuşi, sinceritatea lui te împiedica să-l displaci, 
indiferent de ceea ce credeai despre cauza pentru care 
milita şi despre unii dintre discipolii săi. 

După prezentările scurte şi oarecum crispate ale lui Van 
Ryberg, Stormgren nu mai pierdu nici o clipă. 

— Presupun, începu el, că scopul principal al vizitei 
dumneavoastră este de a protesta oficial împotriva planului 
Federaţiei. Aşa este? 

Wainwright încuviinţă cu gravitate. 

— Acesta este țelul meu, domnule secretar. După cum ştiţi, 
de cinci ani încercăm să avertizăm rasa umană de pericolul 
care o ameninţă. Sarcina aceasta n-a fost uşoară, deoarece 
majoritatea oamenilor par mulţumiţi să-i lase pe Overlorzi 
să conducă lumea după bunul lor plac. Cu toate acestea, 


petiția noastră a fost semnată de peste cinci milioane de 
persoane din toate ţările globului. 

— Nu reprezintă un procent prea important dintr-un total 
de două miliarde şi jumătate. 

— Este totuşi o cifră ce nu poate fi ignorată. lar pentru 
fiecare persoană care a semnat, există multe altele având 
rezerve serioase în legătură cu înţelepciunea, ca să nu mai 
vorbesc de legalitatea acestui plan al Federaţiei. Chiar şi 
Administratorul Karellen, cu toate puterile de care dispune, 
nu poate şterge dintr-o trăsătură de condei un mileniu de 
istorie. 

— Cine poate şti ceva despre puterile lui Karellen, făcu 
Stormgren. Când eram puşti, Federaţia Europeană era 
doar un vis, dar până am ajuns adult, a devenit o realitate. 
Iar asta se întâmpla înainte de sosirea Overlorzilor. Karellen 
sfârşeşte ceea ce am început noi. 

— Europa constituie o entitate culturală şi geografică, pe 
când lumea, nu - aceasta e diferenţa. 

— Pentru Overlorzi, replică sarcastic Stormgren, Pământul 
apare pesemne mult mai insignifiant faţă de ceea ce 
însemna Europa pentru părinţii noştri. lar unghiul lor de 
vedere, trebuie să recunoaştem, este mai larg decât al 
nostru. 

— Nu argumentez neapărat împotriva Federaţiei ca 
obiectiv final, deşi mulţi dintre susţinătorii mei n-ar fi de 
acord cu acest lucru. Dar ideea respectivă ar trebui să vină 
dinăuntru, nu să fie impusă din exterior. Trebuie să ne 
modelăm singuri destinul! În problemele umane nu trebuie 
admise intervenţii externe! 

Stormgren suspină. Toate acestea le mai auzise de o sută 
de ori şi ştia că nu putea oferi decât vechiul răspuns, pe 
care Liga Libertăţii refuzase să-l accepte. El avea încredere 
în Karellen, pe când ei, nu. Aceasta era diferenţa 
fundamentală şi nu avea ce să facă. Din fericire, nici Liga nu 
putea face nimic. 


— Permiteţi-mi să vă mai pun câteva întrebări, rosti el. 
Puteţi nega faptul că Overlorzii au adus lumii securitate, 
pace şi prosperitate? 

— Este adevărat. Dar ne-au răpit libertatea. Omul nu 
poate trăi. 

— Numai prin stomac. Da, ştiu, însă aceasta e prima epocă 
în care toţi indivizii au avut siguranţa hranei. Oricum, ce 
libertate am pierdut noi, prin comparaţie cu ceea ce ne-au 
oferit Overlorzii pentru prima dată în istoria umanităţii? 

— Libertatea de a ne controla propriile vieţi, sub 
îndrumarea Domnului! 

În sfârşit, îşi spuse Stormgren, s-a ajuns la subiect. Oricât 
de disimulat, conflictul era în esenţă de natură religioasă. 
Wainwright nu te lăsa niciodată să uiţi că fusese cleric. Deşi 
nu mai purta sutană, aveai permanent impresia că o zăreşti 
pe el. 

— Luna trecută, explică secretarul general, o sută de 
episcopi, cardinali şi rabini au semnat o declaraţie, 
afirmându-şi suportul faţă de politica Administratorului. 
Religiile globului sunt împotriva voastră. 

Wainwright negă furios din cap. 

— Mulţi conducători sunt orbi, au fost corupți de 
Overlorzi. Când îşi vor da seama de pericol, va fi prea 
târziu. Omenirea îşi va pierde iniţiativa şi va deveni o rasă 
utilizată în experimente. 

Urmă o tăcere, apoi Stormgren rosti: 

— Peste trei zile, o să-l întâlnesc pe Administrator. Îi voi 
comunica obiecțiile voastre, deoarece datoria mea este să 
transmit opiniile lumii întregi. Dar vă pot asigura că nu va 
urma nici o schimbare. 

— Mai este ceva, adăugă încet interlocutorul său. Avem 
mai multe obiecţii împotriva Overlorzilor, dar în primul rând 
detestăm misterul cu care se înconjoară. Sunteţi singurul 
om care a vorbit cu Karellen, totuşi nu l-aţi văzut niciodată! 
Este de mirare că-i suspectăm motivele? 

— În ciuda tuturor celor făcute pentru omenire? 


— Da, în ciuda lor. Nu ştiu ce detestăm mai mult: 
atotputernicia lui Karellen, sau izolarea lui? Dacă n-are 
nimic de ascuns, de ce nu se arată niciodată? Data viitoare 
când veţi vorbi cu el, domnule Stormgren, să-l întrebaţi 
asta! 

Stormgren tăcu. Nu avea ce răspunde, nimic prin care să- 
şi convingă interlocutorul. Uneori se întreba dacă el însuşi 
era convins. 

* 

Desigur, din punctul lor de vedere, fusese o operaţie 
măruntă, dar pentru Pământ constituise cel mai important 
eveniment petrecut vreodată. Navele uriaşe începuseră să 
se scurgă din adâncurile neştiute ale spaţiului, fără nici un 
avertisment. Ziua aceea fusese descrisă în literatură de 
nenumărate ori, însă nimeni nu crezuse că avea să se 
întâmple cu adevărat. Când, în sfârşit, se iviseră zorii, forme 
strălucitoare şi tăcute pluteau deasupra fiecărei ţări, 
reprezentând simbolul unei ştiinţe la care omul nu putea 
aspira decât după secole. Timp de şase zile, navele 
rămăseseră nemişcate deasupra oraşelor, nelăsând să se 
bănuiască dacă ştiau ceva despre existenţa umanităţii. De 
altfel nici nu era nevoie să se bănuiască; nu se putuseră 
opri întâmplător deasupra New York-ului, Londrei, 
Parisului, Moscovei, Cape Town-ului, Romei, Tokyo-ului sau 
Canberrei. 

Unii oameni întrezăriseră adevărul chiar înainte de 
sfârşitul acelor zile ce îngheţaseră inimile. Aceasta nu 
reprezenta prima tentativă de contact a unei rase care nu 
ştia nimic despre Om. În interiorul navelor tăcute şi 
nemişcate, experţi psihologi studiau probabil reacţiile 
omenirii. Urmau să acţioneze atunci când curba tensiunii 
avea să atingă maximul. 

În cea de-a şasea zi, Karellen, Administratorul Pământului, 
şi-a anunţat întregii lumi prezenţa, printr-o transmisie 
radiofonică efectuată simultan pe toate frecvențele şi 
lungimile de undă. Vorbea o engleză atât de perfectă încât 


controversa pe care a stârnit-o avea să dăinuie timp de o 
generaţie, pe ambele ţărmuri ale Atlanticului. Conţinutul 
discursului fusese însă şi mai descumpănitor decât forma 
lui. În mod evident, constituia opera unor supergenii, 
dovedind o cunoaştere completă şi absolută a problemelor 
umanităţii. Nu exista nici o îndoială: erudiţia şi virtuozitatea 
lui Karellen, aluziile voalate la cunoştinţe dintre cele mai 
ezoterice, toate erau deliberate, pentru a convinge 
omenirea că se găsea în prezenţa unei covârşitoare puteri 
intelectuale. Când Karellen încheiase, popoarele 
Pământului ştiuseră că zilele precarei lor suveranităţi 
luaseră sfârşit. Pe plan local, guvernele interne aveau să-şi 
menţină puterile, dar în domeniul mult mai larg al 
afacerilor internaţionale, deciziile nu le mai aparţineau. 
Argumente, proteste. Toate erau lipsite de sens. 

Părea greu de conceput ca ţările lumii să accepte fără 
murmur 0 asemenea limitare a puterilor. Rezistenţa activă 
prezenta însă dificultăţi de nedepăşit, deoarece distrugerea 
navelor Overlorzilor, dacă ar fi fost posibilă, ar fi spulberat 
oraşele deasupra cărora se aflau. Cu toate acestea, una din 
puterile majore încercase. Probabil sperase să împuşte doi 
iepuri dintr-un foc, pentru că ţinta lor plutea deasupra 
capitalei unei ţări vecine şi duşmane. 

Pe măsură ce imaginea uriaşei nave se mărise într-una pe 
monitoarele din camera secretă de comandă, micul grup de 
ofiţeri şi tehnicieni fusese pesemne frământat de emoţii. 
Dacă reuşeau, cum aveau să reacționeze navele rămase? 
Puteau fi distruse şi ele, lăsând omenirea să-şi urmeze 
drumul? Sau Karellen avea să se răzbune nemilos pe 
atacatori? 

Ecranul se întunecase brusc în momentul exploziei 
proiectilului şi imaginea comutase automat pe o cameră de 
luat vederi aeriană, aflată la mulţi kilometri depărtare. În 
fracțiunea de secundă scursă, globul de foc trebuia să se fi 
format deja, acoperind întregul cer cu strălucirea lui 
orbitoare. 


Totuşi nu se întâmplase absolut nimic. Nava gigantică 
plutea nevătămată, scăldată în razele Soarelui. Nu numai 
că proiectilul nu reuşise s-o distrugă, dar nimeni nu putea 
înţelege ce se întâmplase cu el. În plus, Karellen nu 
întreprinse nici o acţiune represivă împotriva vinovaţilor şi 
nici măcar nu lăsă să se înţeleagă că ştia de atac. Îi 
ignorase dispreţuitor, lăsându-i să tremure la gândul unei 
pedepse care nu sosi niciodată. Fusese un tratament mai 
efectiv şi demoralizator decât orice altă metodă prin forţă. 
Peste câteva săptămâni, guvernul respectiv demisionase, 
mărturisind acţiunea. 

E.xistase de asemenea şi o rezistenţă pasivă înaintea 
politicii Overlorzilor. De obicei, Karellen îi lăsa pe 
opoziţionişti în pace, până când aceştia descopereau că, 
refuzând să coopereze, îşi făceau singuri rău. O singură 
dată, Administratorul întreprinsese o acţiune directă 
împotriva unui guvern recalcitrant. 

Timp de peste o sută de ani, Republica Africa de Sud 
fusese centrul conflictelor rasiale. Ambele părţi încercaseră 
realizarea unei înţelegeri, dar fără succes - temerile şi 
prejudecățile erau prea înrădăcinate. Guvernele succesive 
se deosebiseră numai prin gradul lor de toleranţă; ţara era 
otrăvită de ură şi războaie civile. 

Când devenise clar că n-avea să se facă nici o încercare de 
oprire a discriminărilor, Karellen dăduse un avertisment. 
Mesajul conţinea o zi şi o oră - numai atât. Urmase o 
oarecare îngrijorare, însă nu teamă sau panică; nimeni nu 
credea că Overlorzii aveau să întreprindă o acţiune violentă 
sau distrugătoare ce ar fi putut afecta atât vinovaţi, cât şi 
inocenți. 

Nici cei implicaţi nu credeau. Ceea ce s-a întâmplat a fost 
că, după ce a trecut meridianul Cape 'lown, Soarele s-a 
stins brusc. Se mai zărea doar o pată purpurie, care nu 
radia lumină sau căldură. Printr-un procedeu necunoscut, 
undeva în spaţiu, lumina Soarelui fusese polarizată de două 
câmpuri încrucişate, astfel încât radiaţia nu-l mai putea 


străbate. Regiunea afectată fusese un cerc cu suprafaţa de 
cinci sute de kilometri pătraţi. 

Demonstrația durase treizeci de minute. Fusese îndeajuns: 
în ziua următoare, guvernul ţării anunţase restabilirea 
drepturilor civile ale tuturor cetăţenilor. 

Excluzând asemenea incidente izolate, rasa omenească îi 
acceptase pe Overlorzi ca făcând parte din ordinea firească 
a lucrurilor. Șocul iniţial se diminuase într-un timp 
surprinzător de scurt şi fiecare revenise la ocupațiile 
anterioare. Schimbarea cea mai profundă pe care ar fi 
remarcat-o un brusc trezit Rip Van Winkle ar fi fost o 
aşteptare tăcută, o uitătură mintală furişă, în vreme ce 
omenirea se pregătea ca Overlorzii să se arate şi să 
coboare din navele lor strălucitoare. 

Cinci ani mai târziu, oamenii continuau să aştepte. Asta, 
gândi Stormgren, era cauza necazurilor. 

* 

Când ajunse la baza de lansare, Stormgren fu întâmpinat 
de obişnuita mulţime de spectatori şi videocamere. 
Secretarul general schimbă câteva fraze cu adjunctul, îşi 
luă geanta diplomatică şi păşi printre privitori. 

Karellen nu-l lăsa niciodată să aştepte prea mult. Din 
mulţime se auzi un „Oooh!” şi o sferă argintie cobori din cer 
cu o viteză uluitoare. O rafală de vânt flutură hainele 
bărbatului când naveta se opri la o distanţă de cincizeci de 
metri, plutind delicat la câţiva centimetri deasupra solului, 
parcă temându-se de atingerea cu Pământul. În timp ce se 
îndrepta spre ea, Stormgren văzu familiara carcasă fără 
nituri sau suduri, apoi peste o clipă, înaintea lui apăru 
deschiderea care descumpâănise pe cei mai renumiţi savanţi 
din lume. Păşi în singurul compartiment, discret luminat, al 
navetei, iar intrarea se închise de parcă n-ar fi existat 
niciodată, întrerupând orice contact cu exteriorul. 

Se deschise peste cinci minute. Nu existase nici o senzaţie 
de mişcare, dar Stormgren ştia că se află la cincizeci de 
kilometri deasupra solului, adânc în interiorul navei lui 


Karellen. Se găsea în lumea Overlorzilor; în jurul lui, aceştia 
îşi desfăşurau activităţile misterioase. Se apropiase de ei 
mai mult decât oricare alt om; totuşi despre aspectul lor 
fizic nu cunoştea nimic în plus faţă de cei din lumea de jos. 

Sala micuță din capătul coridorului scurt nu era mobilată, 
cu excepţia unui scaun şi a unei mese, aşezate în faţa 
ecranului de vizionare. Aşa cum se intenţionase, nu oferea 
absolut nici un indiciu asupra constructorilor ei. Ca de 
obicei, ecranul era pustiu. Uneori, Stormgren visa că acesta 
învia brusc, dezvăluind secretul care frământa întreaga 
lume. Dar visul nu se împlinise niciodată; misterul rămânea 
ascuns înapoia dreptunghiului de beznă. Deşi, în acelaşi 
timp, acolo se aflau putere şi înţelepciune - şi poate în 
primul rând, o uriaşă şi amuzantă afecţiune faţă de fiinţele 
micuţe care trăiau pe Pământ. 

Din difuzorul mascat se auzi glasul calm, niciodată grăbit, 
cunoscut atât de bine lui Stormgren, cu toate că lumea îl 
auzise doar o singură dată. Gravitatea şi rezonanţa lui 
ofereau singurele indicii asupra aspectului fizic al lui 
Karellen, lăsând impresia copleşitoare de mărime. Karellen 
era uriaş, poate cu mult mai mare decât un om, ba chiar 
unii savanţi, după ce analizaseră înregistrarea discursului 
său, sugeraseră că glasul aparţinea unei maşini. Lucrul 
acesta Stormgren nu-l putea crede niciodată. 

— Da, Rikki, ţi-am ascultat interviul. Ce este cu domnul 
Wainwright? 

— E un om cinstit, chiar dacă mulţi dintre cei care-l 
urmează nu sunt. Ce să facem cu el? Liga în sine nu este 
periculoasă, dar unii din extremiştii ei propovăduiesc în 
mod deschis violenţa. Mă întreb dacă n-ar trebui să-mi pun 
paznici în jurul locuinţei. Sper să nu fie necesar. 

Administratorul evită subiectul, în maniera iritantă, afişată 
uneori. 

— Detaliile Federaţiei Mondiale au fost anunţate acum o 
lună. S-a înregistrat vreo creştere substanţială a celor 


şapte la sută care nu mă aprobă sau a celor doisprezece la 
sută care n-au deocamdată o părere? 

— Încă nu. Dar nu asta este important. Mă nelinişteşte 
sentimentul general, existent chiar şi printre susţinătorii 
voştri, că a sosit momentul dezvăluirii misterului. 

Suspinul lui Karellen era perfect din punct de vedere 
tehnic, deşi parcă îi lipsea convingerea. 

— La fel crezi şi tu, nu-i aşa? 

Întrebarea fusese atât de retorică încât Stormgren nu se 
obosi să răspundă. 

— Mă întreb dacă într-adevăr îţi dai seama, vorbi el cu 
sinceritate, cât de dificilă devine sarcina mea în condiţiile 
acestea? 

— N-aş zice că o favorizează pe a mea, răspunse Karellen. 
Aş dori ca oamenii să înceteze să mă considere un fel de 
dictator şi să-şi aducă aminte că sunt un simplu funcţionar 
civil, încercând să pună în aplicare o politică colonială ce n- 
a fost iniţiată de el. 

Asta, gândi Stormgren, era o definiţie destul de 
interesantă. Se întrebă dacă era şi adevărată. 

— Nu poţi, cel puţin, să ne oferi un motiv pentru izolarea 
aceasta? Deoarece n-o înţelegem, ne irită şi dă naştere la 
nenumărate zvonuri. 

Karellen hohoti cu râsul lui adânc, prea răsunător ca să fie 
pe de-a întregul omenesc. 

— Ce se mai zvoneşte că sunt? Mai este la modă teoria cu 
robotul? Mai bine să fiu un maldăr de cipuri, decât ceva 
asemănător unui centiped - ah, da, am văzut caricatura de 
ieri din Chicago Times! Mă gândesc să solicit originalul. 

Bărbatul îşi umezi buzele. Se gândi că în unele momente 
Karellen îşi privea sarcinile cu prea multă uşurinţă. 

— Este o chestiune serioasă, rosti el reprobator. 

— Dragul meu Rikki, făcu Overlordul, dacă mai am câte 
ceva din puterile mintale de altădată, asta se datorează 
numai faptului că nu iau rasa umană în serios! 

Stormgren nu reuşi să-şi ascundă zâmbetul. 


— Declaraţia ta nu mă prea ajută. Când o să mă întorc, 
trebuie să-i conving pe toţi că, deşi nu te vei arăta, n-ai 
nimic de ascuns. Nu va fi uşor. Curiozitatea este o trăsătură 
umană dominantă. N-o vei putea înfrunta pe vecie. 

— Dintre toate problemele apărute de la sosirea noastră 
pe Pământ, ea a fost cea mai dificilă, recunoscu Karellen. 
Ne-aţi acordat încrederea voastră în alte probleme. Puteţi 
s-o faceţi şi acum! 

— Eu te cred, încuviinţă secretarul general, dar nu şi 
Wainwright şi oamenii lui. Îi poţi învinui că interpretează în 
mod greşit refuzul tău de a te arăta? 

Urmă o pauză. Apoi, Stormgren auzi un sunet slab (un 
scârţâit?) ce putea fi provocat de mişcarea corpului 
Administratorului. 

— Ştii de ce Wainwright şi cei aidoma lui se tem de mine, 
nu-i aşa? Întrebă Karellen. Glasul său era sumbru acum - o 
orgă măreaţă în altarul unei catedrale: Oameni ca el vei 
găsi în toate religiile lumii. Ei ştiu că noi reprezentăm 
raţiunea şi ştiinţa şi, oricât de încrezători ar fi în 
convingerile lor, se tem că le vom detrona zeii. Nu neapărat 
prin forţă deliberată, ci într-o manieră mai subtilă. Ştiinţa 
poate distruge religia, ignorând-o sau destrămându-i 
miturile. Din câte cunosc, nimeni n-a demonstrat vreodată 
existenţa lui Zeus sau Thor, totuşi acum mai au doar puţini 
adepţi. Cei ca Wainwright se tem, de asemenea, că noi 
cunoaştem adevărul asupra originii creaţiei lor. Ei se 
întreabă: de cât timp supraveghem omenirea? L-am văzut 
pe Mahomed fugind în Egipt sau pe Moise dând evreilor 
tablele legilor? Cunoaştem oare tot ce este fals în credinţa 
lor? 

— Şi cunoaşteţi? Şopti Stormgren mai mult pentru sine. 
— Asta, Rikki, este teama ce-i chinuie, deşi niciodată n-o 
vor recunoaşte în mod deschis. Crede-mă, nu ne bucură să 
distrugem credinţele oamenilor, dar este imposibil ca toate 
religiile lumii să aibă dreptate şi ei ştiu asta. Mai devreme 

sau mai târziu, omul trebuie să afle adevărul, însă 


momentul acela n-a sosit încă. Referitor la izolarea noastră, 
despre care afirmi în mod corect că ne agravează situaţia, 
problema depăşeşte atribuţiile mele. Regret în aceeaşi 
măsură ca şi voi necesitatea păstrării misterului, dar există 
suficiente motive. Voi încerca totuşi să obţin de la. 
Superiorii mei o declaraţie care să vă satisfacă şi să nu mai 
constituie motive de atac pentru Liga Libertăţii. Acum, te 
rog, să revenim la problemele noastre. 

— Ei? Întrebă nerăbdător Van Ryberg. Ai avut noroc? 

— Nu ştiu, făcu Stormgren obosit şi se trânti în fotoliu, 
aruncând dosarele pe birou. Karellen îşi consultă superiorii, 
cine sau ce or fi ei. Nu vrea să promită nimic. 

— Ascultă, rosti brusc Pieter. M-am gândit la ceva. Ce 
motiv avem noi să credem că înapoia lui Karellen se mai 
găseşte cineva? Dacă toţi Overlorzii, aşa cum i-ai botezat, se 
găsesc aici, în navele lor, în jurul Pământului? Poate că n-au 
unde să se ducă şi ascund adevărul ăsta. 

— E o teorie ingenioasă, zâmbi Stormgren. Dar este 
contrazisă de puţinul pe care-l cunosc, sau cred că-l cunosc, 
despre lumea lui Karellen. 

— Ce anume? 

— Adeseori, se referă la misiunea lui de aici ca fiind ceva 
temporar, împiedicându-l să-şi continue adevăratele 
preocupări, despre care presupun că sunt o formă de 
matematică. O dată, i-am citat comentariul lui Acton asupra 
corupției puterii absolute. Doream să văd cum 
reacţionează. A râs în stilul lui cavernos şi a spus: „Pericolul 
acesta nu mă priveşte pe mine. În primul rând, cu cât 
termin mai repede munca aici, cu atât pot reveni mai 
repede în lumea mea, la mulţi ani-lumină depărtare. În al 
doilea rând, nu posed puteri absolute. Sunt doar 
Administrator.” Bineînţeles, putea minţi. Nu pot fi niciodată 
sigur în privinţa asta. 

— E nemuritor, nu-i aşa? 

— Da, după criteriile noastre, deşi viitorul conţine ceva de 
care pare să se teamă. Nu-mi imaginez ce poate fi. Asta-i 


cam tot ce ştiu despre el. 

— Nu-i foarte clar. Ideea mea este că flota lui s-a rătăcit în 
spaţiu şi caută un nou cămin. Nu doreşte să aflăm cât de 
puţini sunt. Poate că toate celelalte nave sunt automate, 
pustii. Poate că sunt numai o faţadă impunătoare. 

— Ai citit prea mult science fiction. 

Van Ryberg zâmbi timid. 

— Invazia spaţială” nu se desfăşoară aşa cum se credea, 
nu? Ipoteza mea ar explica de ce Karellen nu se arată 
niciodată. Nu vrea să aflăm că nu există şi alţi Overlorzi. 

Stormgren clătină amuzat din cap. 

— Ca de obicei, teoria ta e prea ingenioasă ca să fie şi 
posibilă. Deşi putem doar să-i bănuim existenţa, în spatele 
Administratorului trebuie să se găsească o civilizaţie 
uluitoare, care cunoaşte omul de multă vreme. Pesemne 
Karellen însuşi ne-a studiat timp de secole. Ia de exemplu 
engleza lui. 

— Ai descoperit dacă există vreun lucru pe care să nu-l 
cunoască? 

— Ah, da, nu numai unul, dar amănunte minore. Cred că 
are o memorie absolut perfectă, totuşi există unele 
chestiuni pe care nu s-a deranjat să le înveţe. Un exemplu: 
engleza este singura limbă pe care o înţelege complet, deşi 
în ultimii ani a prins destulă finlandeză ca să mă tachineze. 
Şi să ştii de la mine: finlandeza nu se poate învăţa în pripă. 
Karellen citează capitole întregi din Kalevala, pe când eu - 
recunosc, ruşinat - ştiu doar câteva versuri. Cunoaşte, de 
asemenea, biografiile tuturor politicienilor în viaţă, iar 
uneori pot identifica referinţele folosite. Cunoştinţele lui în 
domeniul istoriei şi ştiinţei par complete - ştii cât de multe 
am învăţat până acum de la el. Totuşi, luate separat, nu 
cred că aptitudinile lui mintale depăşesc realmente sfera 
posibilităţilor umane. Cu toate acestea, nici un om n-ar 
putea realiza toate lucrurile de care este el capabil. 

— Asta am spus-o şi eu, încuviinţă Van Ryberg. Putem 
discuta la nesfârşit despre Karellen, dar în cele din urmă 


vom ajunge la aceeaşi întrebare: De ce dracu' nu se arată? 
Până n-o va face, eu voi continua să teoretizez, iar Liga 
Libertăţii să amenințe. 

Înălţă ochii spre tavan. 

— Într-o noapte întunecoasă, domnule Administrator, sper 
că un reporter va ajunge cu o rachetă la nava ta şi va intra 
pe uşa din spate, cu o videocamera. Ce bombă ar fi! 

Karellen nu dădu nici un semn că ar fi ascultat discuţia. De 
altfel, bineînţeles, nu asculta niciodată. 

* 

În primul an al sosirii lor, Overlorzii interveniseră asupra 
vieţii oamenilor mai puţin decât s-ar fi bănuit. Umbra li se 
zărea pretutindeni, dar era o umbră neutră. Deşi puţine 
erau oraşele mari ale Pământului unde să nu se poată 
vedea una din navele argintii scânteind la zenit, după scurt 
timp, ele au fost neglijate la fel ca Soarele, Luna sau norii. 
Majoritatea oamenilor erau doar vag conştienţi că nivelul 
lor de trai, în continuă creştere, se datora Overlorzilor. 
Când se gândeau la asta, şi o făceau tot mai rar, îşi dădeau 
seama că navele tăcute aduseseră, pentru prima dată în 
istorie, pacea mondială şi le erau recunoscători. 

Toate acestea reprezentau însă beneficii puţin 
spectaculoase, acceptate şi uitate rapid. Overlorzii 
rămâneau izolaţi, ascunzându-şi chipul înaintea oamenilor. 
Karellen putuse impune respect şi admiraţie, dar nu câştiga 
nimic în plus atât timp cât continua cu politica aceea. Era 
uşor să ai reţineri faţă de nişte olimpieni care se adresau 
umanităţii numai prin faxul de la sediul Naţiunilor Unite. 
Discuţiile dintre Karellen şi Stormgren nu se dezvăluiau 
niciodată publicului, iar uneori Stormgren însuşi se întreba 
de ce Administratorul le considera necesare. Poate că 
simţea nevoia contactului cu o fiinţă umană; poate înţelegea 
că Stormgren avea nevoie de forma respectivă de sprijin 
personal. Dacă aceasta era explicaţia, secretarul general o 
aprecia; nu-i păsa că Liga Libertăţii îl denumea cu dispreţ 
„curierul lui Karellen”. 


Overlorzii nu discutaseră niciodată cu guverne sau state. 
Preluaseră Organizaţia Naţiunilor Unite aşa cum o 
găsiseră, dăduseră instrucţiuni în vederea instalării 
echipamentelor necesare comunicaţiilor şi-şi difuzaseră 
ordinele prin intermediul secretarului general, în mai multe 
rânduri, delegatul rus arătase, pe bună dreptate, că în 
acest fel nu se respectau prevederile Cartei. Se părea că lui 
Karellen nu-i păsa de asta. 

Uluitor câte fapte rele, abuzuri şi nebunii putuseră fi 
înlăturate de mesajele venite din cer. Odată cu sosirea 
Overlorzilor, naţiunile aflaseră că nu mai trebuiau să se 
teamă unele de celelalte şi se bănuia - chiar anterior 
atacului eşuat - că armele existente pe planetă erau cu 
siguranţă neputincioase înaintea unei civilizaţii ce călătorea 
între stele. Dintr-o dată, piedica majoră în calea fericirii 
omenirii fusese înlăturată. 

Overlorzii păreau indiferenți faţă de formele diferite de 
guvernământ, atât timp cât nu erau opresive sau corupte. 
Pe Pământ continuau să existe democraţii, monarhii, 
dictaturi, comunism şi capitalism. Situaţia aceasta 
constituia o sursă de mirare pentru multe suflete simple, 
convinse că modul lor de trai era unicul posibil. Alţii 
credeau că Administratorul aştepta momentul prielnic 
introducerii unui sistem ce avea să înlăture toate societăţile 
existente - şi de aceea nu-l preocupau reformele politice 
minore. Însă acestea, precum şi alte speculaţii referitoare la 
Overlorzi, erau doar simple bănuieli. Nimeni nu cunoştea 
motivele extratereştrilor şi nimeni nu ştia către ce viitor 
păstoreau omenirea. 

Capitolul trei. 

În ultimul timp, Stormgren avea un somn agitat; curios, 
deoarece în scurt timp urma să părăsească pentru 
totdeauna grijile funcţiei sale. Slujise omenirea timp de 
patruzeci de ani, iar alţi cinci ani pe stăpânii ei. Puţini 
oameni cunoscuseră o viaţă cu atâtea ambiţii împlinite. 
Poate că acesta era necazul; în anii pensionării, oricâţi ar fi 


fost ei, nu mai avea alte țeluri cărora să se dedice. De când 
murise Martha, iar copiii îşi întemeiaseră propriile familii, 
legăturile lui cu lumea păreau că se destrămaseră. Se 
putea, de asemenea, să fi început să se identifice cu 
Overlorzii, detaşându-se astfel de omenire. 

Aceasta avea să fie o altă noapte de nesomn, cu creierul 
învârtindu-se mereu, precum o maşină dereglată. Ştia că n- 
avea nici un rost să mai încerce să doarmă, aşa încât cobori 
din pat. Îmbrăcă halatul şi ieşi în grădina de pe terasa 
apartamentului. Toţi subalternii săi aveau locuinţe mult mai 
luxoase, dar apartamentul acela era suficient pentru 
necesităţile lui Stormgren. Atinsese o poziţie unde nici 
avutul personal, nici ceremoniile oficiale nu mai puteau 
adăuga nimic. 

Noaptea era caldă, aproape sufocantă, cu cerul senin, iar 
o Lună strălucitoare atârna jos, spre sud-vest. La zece 
kilometri depărtare, luminile New York-ului sclipeau pe linia 
orizontului. 

Stormgren îşi plimbă ochii peste oraşul adormit, suind 
apoi înălțimile pe care numai el, dintre toţi oamenii în viaţă, 
le urcase. În ciuda depărtării, putea zări învelişul navei lui 
Karellen scânteind sub razele Lunii. Se întrebă ce făcea 
Administratorul în momentul acela, deoarece nu credea că 
Overlorzii dormeau vreodată. 

Sus de tot, un meteor sclipi pe boltă. Dâra luminoasă 
rămase vizibilă puţin timp, apoi dispăru, lăsând numai 
stelele. Părea o metaforă brutală: peste o sută de ani, 
Karellen avea să continue să conducă omenirea către un ţel 
cunoscut doar lui, dar numai peste patru luni, un alt om 
urma să fie secretar general. Pe Stormgren nu-l afecta în 
mod deosebit acest lucru; ceea ce conta era puţinul timp 
rămas pentru a afla ce anume se ascundea înapoia 
ecranului întunecat. 

De-abia în ultimele zile începuse să admită că taina 
Overlorzilor îl obseda. La început, încrederea sa în Karellen 
îl eliberase de îndoieli, dar acum, protestele Ligii Libertăţii 


începuseră să-şi facă efectul. Era adevărat: toate lozincile şi 
vorbăria despre înrobirea omului nu constituiau altceva 
decât propagandă. Puţini credeau cu adevărat în ele sau 
doreau o reîntoarcere la zilele de altădată. Oamenii se 
obişnuiseră cu conducerea discretă a lui Karellen, totuşi îi 
îmboldea curiozitatea să afle cine îi cârmuia. Şi nu puteau fi 
învinuiți pentru asta. 

Deşi cea mai cuprinzătoare, Liga Libertăţii nu era decât 
una dintre organizaţiile ce se împotriveau lui Karellen - şi 
implicit oamenilor care cooperau cu extratereştrii. 
Obiecţiile şi politica acelor grupări erau extrem de variate: 
unele îmbrăcau o formă religioasă, pe când altele exprimau 
doar sentimentul inferiorităţii. (Se simțeau, pe bună 
dreptate, aidoma indienilor culţi din secolul nouăsprezece 
privind colonialismul britanic.) Străinii aduseseră 
Pământului pace şi prosperitate, dar cine putea şti care 
avea să fie preţul? Istoria nu era încurajatoare; chiar şi cele 
mai paşnice contacte între rase cu niveluri culturale foarte 
diferite duseseră, de multe ori, la dispariţia societăţii 
inferioare. Precum indivizii, naţiunile îşi puteau pierde 
entuziasmul în faţa unei încercări căreia nu-i puteau face 
faţă. Iar civilizaţia Overlorzilor, învăluită în mister, 
reprezenta încercarea cea mai teribilă la care fusese supus 
vreodată omul. 

Se auzi un „clic” slab dinspre faxul din încăperea 
alăturată, care imprimase rezumatul orar trimis de ştirile 
Centrale. Stormgren intră în apartament şi frunzări fără 
chef hârtiile. Pe cealaltă emisferă a globului, Liga Libertăţii 
inspirase un titlu nu foarte original: „OMUL ESTE CONDUS 
DE MONŞIRI?”, întreba ziarul şi continua: „Luând cuvântul 
astăzi, în cadrul unui miting la Madras, dr. C. V. Krishnan, 
preşedintele filialei orientale a Ligii Libertăţii, a declarat: 
„Explicaţia comportării Overlorzilor este foarte simplă. 
Aspectul lor fizic este atât de străin şi repulsiv, încât ei nu 
îndrăznesc să se arate omenirii, îi cer Administratorului să 
nege această afirmaţie!,,, 


Stormgren azvârli dezgustat foaia. Chiar dacă acuzaţiile 
ar fi fost reale, ce importanţă avea? Ipoteza era veche, însă 
nu-l deranjase niciodată. Nu credea în existenţa unei forme 
biologice, oricât de stranii, care să nu poată fi acceptată cu 
timpul, ba poate chiar să fie considerată frumoasă. 
Importantă era mintea, nu trupul. Dacă-l putea convinge pe 
Karellen de asta, poate că Overlorzii şi-ar fi modificat 
politica. Cu siguranţă nu puteau fi nici pe jumătate atât de 
hidoşi pe cât îi arătau desenele şi caricaturile ce umpluseră 
ziarele, la scurt timp după sosirea lor! 

Dorea totuşi să vadă cum aveau să se termine lucrurile. 
Recunoştea cu sinceritate că, principial, era o chestiune de 
curiozitate umană. Îl ştia pe Karellen ca fiinţă raţională, dar 
nu avea să fie mulţumit până când n-avea să-i descopere 
înfăţişarea. 

* 

În dimineaţa următoare, când Stormgren nu apăru la ora 
obişnuită, Pieter Van Ryberg fu surprins şi puţin îngrijorat. 
Deşi secretarul general obişnuia să întreprindă mai multe 
vizite de lucru în drum spre sediu, anunţa de obicei 
secretariatul. În dimineaţa respectivă, înrăutăţind şi mai 
mult lucrurile, sosiseră o mulţime de mesaje extrem de 
urgente, adresate lui Stormgren. Van Ryberg telefonă la 
şase-şapte ministere, încercând să-l găsească, apoi renunţă 
dezgustat. 

Pe la amiază, începu să se alarmeze şi trimise o maşină la 
locuinţa lui Stormgren. Peste zece minute, tresări, auzind 
țţipătul unei sirene; o maşină de poliţie apăru dinspre 
şoseaua Roosevelt. Pesemne că agenţiile de ştiri aveau 
amici în maşina respectivă, deoarece, pe când Van Ryberg o 
privea apropiindu-se, radiourile anunțau lumii că el nu mai 
era adjunct, ci secretar general al Naţiunilor Unite. 

* 

Dacă ar fi avut mai puţine griji, Van Ryberg s-ar fi amuzat 
studiind reacţia presei faţă de dispariţia lui Stormgren. În 
ultima lună, ziarele din întreaga lume se împărţiseră în 


două facţiuni bine definite. Pe de o parte, presa occidentală 
aproba planurile lui Karellen de a-i face pe toţi oamenii 
cetăţeni ai lumii. Pe de altă parte, statele orientale se 
simțeau rănite în mândria lor naţională. Unele dintre ele 
fuseseră independente mai mult de o generaţie, iar acum se 
simțeau frustrate de toate realizările obţinute. Overlorzii 
erau criticaţi în mod unanim şi energic; după o perioadă 
iniţială de prudenţă extremă, presa descoperise că putea fi 
dură cu Karellen fără să păţească nimic. Acum excela în 
atacuri violente. 

Cele mai multe atacuri, deşi verbale, nu reprezentau 
opinia maselor mari. De-a lungul frontierelor, care în 
curând urmau să fie desfiinţate pentru totdeauna, paza 
fusese dublată, dar soldaţii se priveau cu o prietenie încă 
nerostită. Politicienii şi generalii puteau tuna şi fulgera, însă 
milioanele tăcute şi răbdătoare simțeau că un capitol lung şi 
sângeros al istoriei avea să se încheie nu peste multă 
vreme. 

lar acum dispăruse Stormgren, nimeni nu ştia unde. 
Tumultul încetă brusc; lumea îşi dădu seama că pierduse 
singurul om prin care Overlorzii, din motive necunoscute, 
se adresaseră Pământului. Muţenia îi cuprinse pe ziarişti şi 
reporteri; în tăcerea lăsată se auzea doar glasul Ligii 
Libertăţii, proclamându-şi îngrijorată neamestecul. 

* 

Când Stormgren se trezi, era beznă. Pentru câteva clipe, 
fu prea somnoros ca să remarce ciudăţenia faptului. După 
aceea, se ridică şi se întinse către întrerupătorul de lângă 
pat. 

Pe întuneric, mâna lui întâlni un zid rece din piatră. 
Încremeni, cu mintea şi trupul paralizate de surpriză. Apoi, 
neştiind ce să creadă, îngenunche pe pat şi porni să 
exploreze peretele necunoscut cu vârful degetelor. 

De-abia începuse, când se auzi un „clic” şi o fâşie din 
beznă dispăru. Zări o siluetă, pe un fundal slab luminat, 
după aceea uşa se închise la loc, lăsându-l iarăşi în 


întuneric. Totul se petrecuse atât de repede încât nu 
izbutise să vadă nimic din camera în care se afla. 

Peste o clipă, fu orbit de lumina puternică a unei lanterne. 
Raza îi poposi pe chip, îl fixă un moment, apoi cobori, 
luminând patul, care nu era decât o saltea simplă, aşezată 
pe câteva scânduri. 

Din beznă se auzi un glas blând, vorbind o engleză 
perfectă, dar cu un accent pe care nu-l putea identifica. 

— Ah, domnule secretar, mă bucur că v-aţi trezit. Sper că 
vă simţiţi bine. 

Ceva din ultima propoziţie îi atrase atenţia lui Stormgren 
şi întrebările îi muriră pe buze. Privi în întuneric şi întrebă 
calm: 

— Cât timp am fost inconştient? 

— Câteva zile, chicoti interlocutorul său. Ni s-a promis că 
nu vor apărea efecte secundare. Îmi pare bine să văd că aşa 
este. 

Atât pentru a câştiga timp, cât şi pentru a-şi testa reacţiile, 
Stormgren cobori picioarele peste marginea patului. Purta 
pijamaua, însă aceasta era mototolită şi părea foarte 
murdară. Când se mişcă, simţi o ameţeală uşoară; nu 
neplăcută, dar suficient pentru a se convinge că într-adevăr 
fusese drogat. 

Se întoarse către raza lanternei. 

— Unde mă aflu? Rosti tăâios. Wainwright ştie? 

— Nu te enerva, i se răspunse din întuneric. Deocamdată 
n-o să discutăm despre toate astea. Cred că ţi-e destul de 
foame. Îmbracă-te şi să mergem la masă. 

Pata luminoasă traversă camera şi, pentru prima dată, 
Stormgren îşi dădu seama de dimensiunile acesteia. De 
fapt, nu era tocmai o încăpere; pereţii păreau din stâncă 
goală, tăiată grosolan, înţelese că se găsea sub pământ, 
posibil la mare adâncime. lar dacă fusese inconştient câteva 
zile, se putea afla oriunde pe glob. 

Lanterna lumină un teanc de haine aşezate pe o valiză. 


— Astea ar trebui să-ţi ajungă, vorbi glasul. Lenjeria 
constituie o problemă aici, de aceea ţi-am luat vreo două 
costume şi nişte cămăşi. 

— Frumos din partea voastră, replică Stormgren. 

— Ne pare râu de absenţa mobilierului şi a luminii 
electrice. Din anumite considerente, locul acesta e adecvat, 
dar lipsesc unele conforturi. 

— Adecvat pentru ce? Întrebă Stormgren îmbrăcând o 
cămaşă. Atingerea ţesăturii familiare îi conferi o senzaţie de 
siguranţă. 

— Doar. Adecvat, răspunse necunoscutul. Apropo, 
deoarece vom petrece destul timp împreună, îmi poţi spune 
Joe. 

— În ciuda naţionalităţii, remarcă secretarul. Eşti polonez, 
nu-i aşa? Cred că ţi-aş putea pronunţa numele adevărat. N- 
ar fi mai dificil decât majoritatea numelor finlandeze. 

Urmă o pauză şi raza de lumină tremură puţin. 

— Ar fi trebuit să mă aştept, făcu Joe resemnat. Probabil c- 
ai mai avut de-a face cu chestii de astea. 

— E un talent util unui om cu funcţia mea. Cred c-ai fost 
crescut în Statele Unite, dar n-ai părăsit Polonia până când. 

— Ajunge, îl opri Joe ferm. Se pare c-ai terminat cu 
îmbrăcatul. Mulţumesc! 

Uşa se deschise şi, îndreptându-se într-acolo, Stormgren 
se simţi încântat de mica lui victorie. Când Joe păşi în 
lateral, lăsându-l să treacă, se întrebă dacă era înarmat. 
Mai mult ca sigur; oricum, avea tovarăşi prin apropiere. 

Coridorul era slab iluminat cu lămpi de gaz dispuse din loc 
în loc şi, pentru prima dată, Stormgren îl putu distinge pe 
Joe. Era un bărbat în jur de cincizeci de ani, având probabil 
peste o sută de kilograme. Totul părea imens la el, începând 
cu hainele cazone, care puteau proveni de la cel puţin şase 
forţe armate, şi până la inelul cu sigiliu de pe mâna stângă. 
Un individ cu dimensiunile lui n-avea pesemne nevoie de 
armă. Nu va fi dificil de dat în urmărire, îşi spuse 
Stormgren, dacă avea să scape de aici. Totuşi îl descuraja 


puţin faptul că şi Joe era probabil perfect conştient de acest 
lucru. 

Pereţii din jurul lor, deşi betonaţi pe unele porţiuni, erau 
cel mai adesea stâncă goală. Secretarul bănui că se găsea 
într-o mină părăsită şi se gândi la alte câteva temnițe mai 
eficiente. Până atunci, posibilitatea răpirii sale nu-l 
neliniştise prea mult. Crezuse că, orice s-ar fi întâmplat, 
uriaşele resurse ale Overlorzilor aveau să-l găsească şi să-l 
elibereze. Acum nu mai era la fel de sigur. Trecuseră deja 
câteva zile. Şi nu se întâmplase nimic. Poate că şi puterea 
lui Karellen avea limitele ei, iar dacă într-adevăr era 
îngropat în vreun continent îndepărtat, toată ştiinţa 
Overlorzilor nu-l mai putea descoperi. 

În jurul mesei din încăperea slab iluminată se aflau alţi doi 
bărbaţi. La apariţia lui Stormgren, ridicară ochii cu interes, 
chiar cu puţin respect. Unul îi întinse un platou cu 
sandvişuri. Deşi se simţea extrem de flămând, ar fi preferat 
o masă mai rafinată, însă era limpede că nici temnicerii lui 
nu mâncaseră mai bine. 

În timp ce mesteca, îi studie pe cei trei. Joe constituia de 
departe personajul cel mai interesant, şi nu numai datorită 
aspectului fizic. Ceilalţi doi, în mod vădit ajutoarele lui, erau 
indivizi şterşi, a căror origine, Stormgren ar fi putut-o 
deduce dacă i-ar fi auzit vorbind. 

Îi turnară vin într-un pahar nu prea curat, şi bău. 
Simţindu-se mai întremat, se întoarse către polonezul uriaş: 
— Bun., rosti el. Poate că acum îmi veţi spune despre ce-i 

vorba şi ce vreţi să obţineţi prin asta. 

Joe îşi drese glasul, apoi vorbi: 

— Aş vrea să lămurim un lucru. N-avem nici o legătură cu 
Wainwright. Va fi la fel de surprins ca şi toţi ceilalţi. 

Stormgren se aşteptase la aşa ceva, deşi se întreba de ce 
Joe dorea să-i confirme suspiciunile. Bănuise de mult timp 
existenţa unei mişcări extremiste în sânul Ligii Libertăţii. 

— Ca simplă curiozitate, întrebă el, cum m-aţi răpit? 


Nu crezuse că avea să i se răspundă şi rămase oarecum 
surprins de promptitudinea, ba chiar nerăbdarea celuilalt 
de a-i explica. 

— A semănat mai degrabă cu un film poliţist, începu 
încântat Joe. Nu eram siguri dacă nu eşti supravegheat de 
Karellen, aşa încât am folosit nişte precauţii deosebite. Te- 
am adormit cu gaz introdus prin instalaţia de climatizare. 
Asta a fost uşor. După aceea, te-am transportat într-o 
maşină. Nici o greutate. Pot spune că astea n-au fost făcute 
de oamenii noştri. Am angajat. Aăă. Nişte profesionişti. 
Karellen poate că i-a descoperit, de fapt nu cred că i-a fost 
greu, dar l-am tras pe sfoară. După ce a părăsit locuinţa ta, 
automobilul a intrat într-un tunel rutier, la mai puţin de o 
mie de kilometri de New York. A ieşit prin partea opusă, 
purtând un bărbat drogat, foarte asemănător ţie. După un 
timp, un camion mare, încărcat cu lăzi din metal, a ieşit în 
direcţia opusă şi s-a îndreptat spre un aeroport unde lăzile 
au fost încărcate într-un avion, cu acte absolut legale. Sunt 
convins că proprietarii lăzilor ar fi îngroziţi dacă ar afla ce 
utilizare au avut. 

Între timp, primul automobil a urmat o rută ocolită spre 
graniţa canadiană. Poate Karellen a pus deja mâna pe el. 
Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. După câte vezi - sper să-mi 
apreciezi sinceritatea - tot planul nostru se bazează pe o 
singură ipoteză. Suntem aproape siguri că Administratorul 
poate să vadă şi să audă orice se petrece pe suprafaţa 
Pământului dar, dacă nu foloseşte vrăji, nu poate vedea sub 
pământ. De aceea, nu va afla despre transferul din tunel 
sau, cel puţin, va afla prea târziu. Evident, ne-am asumat 
nişte riscuri, însă mai existau una sau două variante sigure, 
pe care nu vreau să le amintesc. S-ar putea să mai avem 
nevoie de ele. 

Joe relatase acţiunea cu atâta satisfacţie încât Stormgren 
nu-şi putu stăpâni un zâmbet. În acelaşi timp, se simţea 
îngrijorat. Planul fusese ingenios şi era posibil să-l fi înşelat 
pe Karellen. Stormgren nu ştia nici măcar dacă Overlorzii îi 


supravegheau locuinţa. Nici Joe nu părea sigur. Poate de 
aceea fusese atât de deschis: testase reacţiile prizonierului 
său. Bine. Indiferent de starea lui reală, trebuia să se arate 
încrezător. 

— Sunteţi nişte proşti, rosti el dispreţuitor, crezând că-i 
puteţi păcăli atât de uşor pe Overlorzi. De fapt, ce vreţi să 
obţineţi? 

Joe îi oferi o ţigară, pe care Stormgren o refuză, apoi îşi 
aprinse una şi se aşeză pe marginea mesei. Se auzi un 
scârţâit ameninţător şi bărbatul se ridică repede. 

— Motivele noastre, începu polonezul, ar trebui să fie 
evidente. Am considerat că discuţiile sunt inutile şi trebuie 
recurs la alte măsuri. Au existat şi până acum mişcări 
ilegale şi, cu toate resursele lui, Karellen va afla că n-o să-i 
fie uşor cu noi. Trebuie să luptăm pentru independenţă. Nu 
mă-nţelege greşit. Nu va fi nimic violent, cel puţin la 
început, dar Overlorzii sunt nevoiţi să folosească 
intermediari umani, iar noi le putem face viaţa destul de 
grea. 

Începând cu mine, gândi Stormgren. Se întrebă dacă Joe îi 
oferise mai mult decât un fragment al întregii istorii. Chiar 
credeau că metodele acelea gangstereşti îl puteau influenţa 
câtuşi de puţin pe Karellen? Pe de altă parte, era adevărat 
că o mişcare de rezistenţă bine organizată putea pricinui 
destule neplăceri. Joe pusese degetul pe un punct 
vulnerabil al politicii Overlorzilor. În ultimă instanţă, 
ordinele acestora se transmiteau prin intermediari umani. 
Dacă aceştia erau terorizaţi, întregul sistem se putea 
prăbuşi. Era doar o posibilitate, deoarece Stormgren 
rămânea încrezător: Karellen avea să găsească o soluţie. 

— Şi ce doriţi să faceţi cu mine? Întrebă el într-un târziu. 
Sunt ostatic, sau ce.? 

— Nu te îngrijora, te vom trata cu toată grija. Aşteptăm 
oaspeţi peste câteva zile. Până atunci, te vom întreţine cât 
putem mai bine. 


Adăugă câteva fraze în poloneză şi unul dintre bărbaţi 
scoase un pachet nou de cărţi de joc. 

— Le-am adus special pentru tine, explică Joe. Am citit ieri 
în Time că ai fost un bun jucător de pocher. Brusc, vocea îi 
deveni gravă: Sper că ai destui bani în portofel. Nu ţi l-am 
scotocit. La urma urmei, nu putem accepta cecuri. 

Destul de surprins, Stormgren îşi privi fix temnicerii. Apoi, 
pe măsură ce sesiza umorul situaţiei, simţi brusc că toate 
grijile şi necazurile funcţiei i se ridicaseră de pe umeri. De 
acum încolo, era treaba lui Van Ryberg. Indiferent ce s-ar fi 
întâmplat, el nu putea interveni absolut cu nimic, iar acum 
cei trei erau nerăbdători să joace pocher. 

Lăsă capul pe spate şi râse aşa cum nu mai făcuse de ani 
de zile. 

* 

Nu exista nici o îndoială, se gândi Van Ryberg. Wainwright 
spunea adevărul. Poate că avea unele bănuieli personale, 
însă nu ştia cine îl răpise pe Stormgren. Nici nu era de 
acord cu acţiunea respectivă. Van Ryberg presupunea că, 
de un timp, extremiştii din Liga Libertăţii exercitau presiuni 
asupra lui Wainwright pentru a-l determina să adopte o 
politică mai activă. Acum luaseră acţiunea pe cont propriu. 

Răpirea fusese perfect organizată, nu mai exista nici o 
îndoială. Stormgren se putea afla oriunde pe Pământ şi 
erau puţine speranţe că-l puteau găsi. Totuşi ceva trebuia 
făcut, hotărî Van Ryberg, şi cât mai repede. În ciuda deselor 
lui ironii, adevăratele sale sentimente faţă de Karellen 
purtau amprenta unui respect copleşitor. Gândul apropierii 
de Administrator îl umplea de groază, însă n-avea de ales. 

Departamentul Comunicaţiilor ocupa ultimul etaj al 
clădirii. Şiruri de faxuri, unele tăcute, altele ţăcănind 
preocupate, se întindeau cât vedeai cu ochii. Prin ele 
curgeau şuvoaie nesfârşite de statistici: cifre de producţie, 
recensăminte şi toate datele sistemului economic mondial. 
Undeva sus, în nava lui Karellen, trebuia să se afle 
echivalentul acelei încăperi uriaşe şi Van Ryberg se întrebă 


înfiorat cum arătau formele care se deplasau de colo până 
colo, strângând mesajele trimise Overlorzilor de pe Pământ. 

Acum însă nu-l interesau maşinile şi treburile de rutină 
îndeplinite de acestea. Se îndreptă către odăiţa unde 
avusese acces numai Stormgren. La indicaţiile lui Van 
Ryberg, uşa fusese forţată, iar şeful Departamentului îl 
aştepta acolo. 

— Este un telex obişnuit, cu taste ca la maşinile de scris, îi 
explică acesta. Există şi un fax, dacă doriţi să trimiteţi 
fotografii sau tabele cu date, dar spuneaţi că nu va fi nevoie 
de aşa ceva. 

Fostul adjunct încuviinţă absent. 

— Asta-i tot. Mulţumesc. Nu cred să întârzii prea mult. 
După aceea, adăugă el, încuiaţi şi aduceţi-mi cheile. 

Aşteptă până când bărbatul plecă, apoi se aşeză în faţa 
telexului. Ştia că aparatul era utilizat rareori, deoarece 
toate problemele se rezolvau la întâlnirile săptămânale 
dintre Karellen şi Stormgren. Telexul constituia un fel de 
legătură de urgenţă, aşa încât bănuia un răspuns prompt. 

După o clipă de ezitare, începu să bată mesajul cu degete 
stângace. Maşina bâzâi încetişor şi cuvintele sclipiră câteva 
secunde pe ecranul negru. După aceea se rezemă de 
speteaza scaunului şi aşteptă. 

Peste nici un minut, telexul bâzâi iarăşi. Nu pentru întâia 
oară, Van Ryberg se întrebă dacă Administratorul dormea 
vreodată. 

Mesajul era pe cât de scurt, pe atât de nefolositor. 

NU DEŢINEM NICI O INFORMAŢIE. LAS TOTUL ÎN 
SEAMA TA. K. 

Plin de amărăciune şi lipsit de orice bucurie, Van Ryberg 
îşi dădu seama câtă măreție i se aruncase în spate. 

* 

În ultimele trei zile, Stormgren îşi analizase cu atenţie 
temnicerii. Joe era cel cu adevărat important, ceilalţi fiind 
nonentităţi, pleavă adunată în jurul oricărei mişcări 
clandestine. Pentru ei idealurile Ligii Libertăţii nu însemnau 


mare lucru; unicul lor ţel îl reprezenta o viaţă cu cât mai 
puţină muncă. 

Joe avea o individualitate mult mai complexă, deşi uneori îi 
amintea lui Stormgren de un copil supradezvoltat. 
Interminabilele lor jocuri de pocher erau punctate cu 
dispute politice înfocate şi, în curând, secretarul general 
înţelese că uriaşul polonez nu se gândise niciodată în mod 
serios la cauzele pentru care lupta. Sentimentele şi un 
conservatorism extrem îi întunecau aprecierile. Îndelungata 
luptă pentru independenţa ţării sale îl condiţionase atât de 
complet încât continua să trăiască în trecut. Era un 
supravieţuitor boem, unul dintre cei care nu înțelegeau 
viaţa ordonată. După dispariţia celor asemenea lui, dacă 
aveau să dispară vreodată, lumea ar fi devenit un loc mult 
mai sigur, dar mai puţin interesant. 

Stormgren se convinsese: Administratorul nu reuşise să-l 
descopere, încercase o cacealma, însă răpitorii lui nu 
căzuseră în plasă. Era sigur că-l ţineau acolo pentru a 
vedea reacţia lui Karellen, iar acum, deoarece nu se 
întâmplase nimic, puteau să-şi urmeze planurile. 

De aceea, nu fu surprins când, după câteva zile, Joe îi 
anunţă vizita unor persoane din „afară”. De la o vreme, cei 
trei manifestaseră o nervozitate crescătoare şi Stormgren 
bănuise că liderii mişcării, văzând că totul era liniştit, 
veneau să-l ia. 

Aşteptau, adunaţi deja în jurul mesei, când Joe îl pofti în 
cameră. Stormgren observă amuzat că polonezul purta 
ostentativ un pistol uriaş, pe care-l vedea pentru întâia 
dată. Ceilalţi doi paznici dispăruseră şi chiar Joe părea 
reţinut. Secretarul îşi dădu imediat seama că se găsea în 
faţa unor oameni de alt calibru, iar grupul dinaintea lui îi 
amintea un tablou, văzut cu mult timp în urmă, al lui Lenin 
şi tovarăşilor săi în primele zile ale revoluţiei ruse. Deţineau 
aceeaşi forţă intelectuală, hotărâre fermă şi duritate. Joe şi 
oamenii lui erau inofensivi; aceşti şase bărbaţi constituiau 
adevăratele creiere ale organizaţiei. 


Înclinând scurt din cap, Stormgren se îndreptă spre 
singurul scaun liber, încercând să pară stăpân pe sine. Pe 
când se apropia, bărbatul cel mai vârstnic, aflat de cealaltă 
parte a mesei, se aplecă înainte şi-l fixă cu ochi cenuşii, 
pătrunzători. Stormgren se simţi stânjenit şi vorbi primul - 
un lucru pe care nu-l dorise. 

— Presupun că doriţi să discutăm condiţiile. La cât aţi fixat 
răscumpărarea? 

Observă că undeva în spate cineva stenografia 
convorbirea. Bărbatul îi răspunse cu un accent galez, 
muzical. 

— O puteţi considera şi aşa, domnule secretar general. 
Dar ne interesează informaţiile, nu banii. 

Deci asta era, se gândi Stormgren. Îl considerau prizonier 
de război, iar acum urma interogatoriul. 

— Ne cunoaşteţi motivațiile, continuă celălalt cu glasul lui 
moale. Dacă doriţi, ne puteţi denumi „mişcare de 
rezistenţă”. Considerăm că, mai devreme sau mai târziu, 
Pământul va trebui să lupte pentru independenţă, dar ne 
dăm seama că lupta aceasta se poate purta numai prin 
metode indirecte, cum sunt sabotajul şi răzvrătirea. V-am 
răpit, pe de o parte ca să-i demonstrăm lui Karellen că 
privim lucrurile în mod serios şi suntem bine organizaţi, dar 
în special pentru că sunteţi singurul individ care ne poate 
spune ceva despre Overlorzi. Sunteţi un om rezonabil, 
domnule Stormgren. Cooperaţi cu noi şi veţi fi liber. 

— Mai exact, ce doriţi să aflaţi? Întrebă precaut 
Stormgren. Ochii aceia extraordinari păreau că-i scotocesc 
mintea; nu mai întâlnise niciodată aşa ceva. După aceea, 
glasul muzical îi răspunse: 

— Ştiţi cine sau ce sunt Overlorzii în realitate? 

— Credeţi-mă, zâmbi secretarul, sunt la fel de curios ca şi 
voi. 

— Atunci ne veţi răspunde la întrebări? 

— Nu promit, dar o să încerc. 

Joe se mişcă uşurat şi ceilalţi se aplecară înainte. 


— Ne-am format o idee generală, continuă galezul, despre 
circumstanţele în care vă întâlniți cu Karellen. Dar poate că 
ni le puteţi descrie. Fără să uitaţi nimic important! 

Nimic rău în asta, îşi spuse Stormgren. O făcuse de multe 
ori până atunci şi avea să lase impresia cooperării. În jurul 
lui se aflau minţi agere, care puteau descoperi ceva nou. Le 
convenea orice informaţie deţinută de el, atâta vreme cât 
le-o împărtăşea. Nu credea nici o clipă că-l putea afecta în 
vreun fel pe Karellen. 

Se căută în buzunare şi scoase un creion şi un plic vechi. 
Desenând rapid, începu să vorbească: 

— Ştiţi desigur că până la nava lui Karellen sunt 
transportat de o navetă lipsită de elemente evidente de 
propulsie. Pătrunde în navă. Sunt convins că aţi văzut 
filmările prin transfocator ale acestui moment. Uşa, dacă 
vreţi s-o numiţi aşa, se deschide şi intru într-o încăpere 
mică, cu o masă, un scaun şi un ecran. Dispuse astfel. 

Împinse planul spre bătrânul galez, însă ochii cei stranii 
nu se aplecară către hârtie. Continuau să fie fixaţi pe chipul 
lui Stormgren şi, privindu-i, ceva păru că se schimbă în 
profunzimea lor. Brusc, încăperea deveni tăcută, dar 
înapoia lui îl auzi pe Joe ţinându-şi răsuflarea. 

Zăpăcit şi nedumerit, Stormgren se uită spre ceilalţi şi 
înţelese. Mototoli plicul şi-l azvârli pe jos. 

Acum ştia de ce ochii aceia cenuşii i se păruseră atât de 
ciudaţi. Bărbatul dinaintea lui era orb. 

* 

Van Ryberg nu încercă să-l mai contacteze pe Karellen. 
Cele mai multe probleme: transferul de informaţii statistice, 
rezumatele presei mondiale şi toate celelalte continuaseră 
în mod automat. La Paris, consilierii juridici continuau să se 
lupte cu Constituţia Mondială, dar deocamdată chestiunile 
respective nu-l priveau pe el. Administratorul dorea 
rezoluţia finală peste două săptămâni; dacă nu era gata 
până atunci, Karellen avea să acţioneze aşa cum credea el 
de cuviinţă. 


Şi în continuare, nici o veste despre Stormgren. 

Tocmai dicta o listă, când telefonul pentru urgenţe începu 
să sune. Ridică receptorul şi ascultă stupefiat, apoi îl azvârli 
şi se repezi la fereastră. De pe străzi se înălţau strigăte de 
uimire, iar traficul se oprise. 

Era adevărat: nava lui Karellen, simbolul imuabil al 
Overlorzilor, nu se mai zărea pe cer. Îşi încordă privirea, 
însă n-o găsi. După aceea, brusc, i se păru că se lăsase 
noaptea. Coborând dinspre nord, cu carena neagră ca un 
nor de furtună, uriaşa navă trecea deasupra zgârie-norilor 
New York-ului. Involuntar, Van Ryberg strânse umerii 
înaintea gigantului. Ştiuse dintotdeauna cât de imense erau 
vehiculele extratereştrilor, totuşi una era să le vezi departe 
în spaţiu şi alta să-ţi treacă deasupra capului, precum nişte 
nori duşi de diavol. 

O urmări în bezna eclipsei parţiale, până dispăru spre sud. 
Nu se auzea nici un sunet, nici măcar vârtejul aerului, şi 
Van Ryberg îşi dădu seama că nava trecuse la mai puţin de 
un kilometru deasupra. Apoi clădirea se scutură, izbită de 
unda de şoc, iar undeva se auzi zăngănitul geamurilor 
sparte. 

Înapoia lui, în încăpere, telefoanele începură să sune toate 
odată, dar Van Ryberg nu se clinti. Rămase rezemat de 
pervazul ferestrei, privind către sud, paralizat de prezenţa 
unei puteri fără limite. 

* 

În vreme ce vorbea, Stormgren avea impresia că mintea îi 
opera simultan pe două planuri. Pe de o parte încerca să-şi 
sfideze răpitorii, însă pe de altă parte spera că-l vor putea 
ajuta să afle secretul lui Karellen. Era un joc periculos care, 
în mod surprinzător, îl aţâţa. 

Galezul orb condusese aproape permanent interogatoriul. 
Era fascinant să urmăreşti inteligenţa aceea, încercând una 
după alta variantele, probând şi respingând ipotezele 
abandonate de Stormgren însuşi, de multă vreme. În cele 
din urmă, se lăsă pe spate, suspinând. 


— N-ajungem nicăieri, spuse el resemnat. Avem nevoie de 
mai multe fapte şi asta înseamnă acţiune, nu argumentaţie. 

Ochii fără privire păreau că-l fixează gânditori pe 
Stormgren. O clipă bătu darabana, nervos, pe masă; primul 
semn de nesiguranţă observat la el. După aceea, continuă: 

— Sunt surprins, domnule secretar, că n-aţi încercat 
niciodată să aflaţi mai multe despre Overlorzi. 

— Şi ce sugeraţi? Întrebă Stormgren cu răceală, căutând 
să-şi ascundă interesul. V-am spus: în camera unde au loc 
discuţiile cu Karellen există o singură uşă, iar aceea duce 
înapoi pe Pământ. 

— Poate că există instrumente care ne-ar putea lămuri, 
observă galezul. Nu sunt om de ştiinţă, dar putem analiza 
posibilitatea respectivă. Dacă vă eliberăm, ne puteţi ajuta în 
acest sens? 

— O dată şi pentru totdeauna, rosti Stormgren furios, 
lăsaţi-mă să-mi explic limpede poziţia! Karellen se zbate 
pentru o lume unită şi nu voi face nimic ca să-i ajut 
duşmanii. Nu-i cunosc planurile finale, dar cred că sunt 
bune! 

— Ce dovezi avem noi? 

— Toate acţiunile întreprinse de la apariţia navelor! 
Spuneţi-mi un singur fapt care, în ultimă instanţă, n-a 
constituit un beneficiu pentru omenire. 

Secretarul general se opri o clipă, parcurgând rapid în 
minte evenimentele ultimilor ani, apoi zâmbi. 

— Dacă doriţi o singură dovadă A. Să-i zicem, bunăvoinţei 
Overlorzilor, amintiţi-vă de dispoziţia referitoare la 
cruzimea faţă de animale, anunţată la o lună după sosirea 
lor. Dacă aş fi avut vreo îndoială faţă de Karellen, restricţia 
aceea mi-ar fi înlăturat-o, deşi mi-a provocat mai multe 
necazuri decât oricare altă măsură întreprinsă de atunci. 

Nu-i o exagerare, se gândi el. Episodul fusese 
extraordinar; prima revelaţie a repulsiei Overlorzilor faţă 
de cruzime. Aceasta, împreună cu dreptatea şi ordinea 


păreau sentimentele dominante ale vieţii lor - judecându-i 
după acţiunile întreprinse. 

Ocazia respectivă fusese de altfel şi singura în care 
Karellen se arătase mânios, cel puţin în aparenţă. „Vă puteţi 
omori între voi, dacă doriţi”, spusese mesajul, „aceasta vă 
priveşte pe voi şi legile voastre. Dar dacă ucideţi animalele 
cu care împărţiţi lumea, exceptând cazurile de procurare a 
hranei şi autoapărare, atunci deveniți răspunzători în faţa 
mea.” 

Nimeni nu cunoştea precis limitele restricţiei, sau ce avea 
să facă Administratorul ca s-o întărească. N-a fost nevoie de 
o prea îndelungată aşteptare. 

Când matadorii şi asistenții lor îşi făcură intrarea, Plaza de 
Toros era arhiplină. Totul părea normal; soarele sclipea pe 
costumele tradiţionale, iar mulţimea îşi ovaţiona favoriţii, 
aşa cum o făcuse de sute de ori până atunci. Totuşi, din loc 
în loc, chipuri neliniştite priveau cerul şi forma argintie şi 
tăcută, aflată la peste cincizeci de kilometri deasupra 
Madridului. 

Picadorii îşi ocupară locurile şi taurul intră pufnind în 
arenă. Caii slăbănogi, cu nările dilatate de spaimă, 
avansară, îndemnați de călăreţi. Prima suliță sclipi, lovi şi în 
momentul acela se înălţă un sunet, niciodată auzit pe 
Pământ până atunci. 

Fusese strigătul a zece mii de oameni, simțind durerea 
aceleiaşi răni, zece mii de oameni care, revenindu-şi din 
şoc, se descoperiră nevătămaţi. Fusese însă şi sfârşitul 
luptei, precum şi al tuturor luptelor cu tauri, deoarece 
vestea se răspândise rapid. Ar merita amintit că 
afficionados fuseseră atât de zguduiţi încât numai unul din 
zece solicită banii înapoi, iar Daily Mirror din Londra 
agravă situaţia, sugerând spaniolilor să adopte crichetul 
drept nou sport naţional. 

— Poate că ai dreptate, replică bătrânul galez. Poate că 
motivaţia Overlorzilor este corectă după normele lor, care, 
uneori, coincid cu ale noastre. Rămân totuşi nişte intruşi. 


Noi nu le-am cerut să vină aici şi să ne răstoarne lumea, să 
distrugă idealuri - da, şi naţiuni - pe care generaţii întregi 
au luptat să le apere. 

— Eu provin dintr-o naţiune mică, nevoită să lupte pentru 
libertate, izbucni Stormgren. Cu toate astea, sunt de partea 
lui Karellen. Îl puteţi sâcâi, puteţi chiar întârzia realizarea 
aspirațiilor lui, dar în cele din urmă toate astea nu vor 
însemna nimic. Fără îndoială, sunteţi sinceri în spusele 
voastre. Vă înţeleg teama că tradiţiile şi culturile statelor 
mici vor fi copleşite în momentul realizării unui stat 
mondial. Totuşi greşiţi, n-are rost să ne agăţăm de trecut. 
Chiar înainte de sosirea Overlorzilor, statul, ca suveran, 
murea. Overlorzii i-au grăbit sfârşitul. Acum, nimeni nu-l 
mai poate salva şi nici nu trebuie să încerce. 

Nici un răspuns. Bărbatul din faţa lui nu se clinti. Stătea 
cu gura întredeschisă, cu ochii lipsiţi de viaţă şi nemişcaţi. 
În jurul lui, ceilalţi erau la fel: nemişcaţi, împietriţi în 
atitudini ciudate. Cu un icnet de spaimă, Stormgren se 
ridică în picioare şi se retrase către uşă. Tăcerea fu brusc 
întreruptă: 

— A fost un discurs frumos, Rikki, mulţumesc! Acum cred 
că putem pleca. 

Stormgren se răsuci pe călcâie şi privi în coridorul 
întunecos. Acolo, plutind la nivelul ochilor, se afla un glob 
mic - fără îndoială, sursa forţelor misterioase puse în 
mişcare de Overlorzi. Nu putea fi sigur, dar i se păru că 
aude un bâzâit slab, asemănător cu al unui stup de albine. 

— Karellen! Slavă Domnului! Ce s-a întâmplat aici? 

— Fii fără grijă, n-au păţit nimic. Îi poţi spune paralizie, 
însă este ceva mult mai subtil. Pur şi simplu, ei trăiesc de 
câteva mii de ori mai încet decât normal. Nu vor şti 
niciodată ce s-a întâmplat. 

— Îi laşi aici până vine poliţia? 

— Nu. Am o idee mai bună. Îi las să plece. 

În mod surprinzător, Stormgren se simţi uşurat. Privi 
pentru ultima oară încăperea strâmtă şi bărbaţii 


încremeniţi. Joe stătea într-un picior, privind în gol. Brusc, 
secretarul general izbucni în râs şi se scotoci prin 
buzunare. 

— Mulţumesc pentru ospitalitate, Joe, vorbi el. Cred c-o să- 
ţi las o amintire. 

Căută printre bucăţelele de hârtie până găsi cifrele dorite. 
Apoi, pe o foaie relativ curată, scrise cu atenţie: 

BANCA MANHATIAN. 

Plătiţi lui Joe suma de o sută treizeci şi cinci de dolari şi 
cincizeci de cenți (135, 50 $) 

R. Stormgren. 

Când lăsă peticul de hârtie lângă polonez, vocea lui 
Karellen întrebă: 

— Ce faci acolo? 

— Noi, Stormgrenii, ne plătim întotdeauna datoriile. 
Ceilalţi doi trişau, dar Joe a jucat cinstit. Cel puţin, nu l-am 
prins niciodată trişând. 

Se simţea vesel şi aproape cu patruzeci de ani mai tânăr. 
Se îndreptă spre uşă, iar globul metalic se deplasă lateral, 
lăsându-l să treacă. Bănui că era un fel de robot; asta 
explica modul cum izbutise Karellen să-l descopere sub 
straturile de piatră şi pământ. 

— Mergi drept înainte o sută de metri, răsună glasul 
Administratorului. Apoi ia-o la stânga. 

Se repezi înainte, deşi ştia că n-avea de ce se grăbi. Globul 
rămase plutind pe coridor, acoperindu-i probabil 
retragerea. 

După un minut, găsi altă sferă, aşteptându-l într-o nişă a 
coridorului. 

— Ai de mers o jumătate de kilometru, i se adresă vocea. 
Ţine-o mereu la stânga, până ne întâlnim din nou. 

Pe drumul spre ieşire, mai întâlni şase sfere. La început, se 
întrebă dacă nu cumva robotul i-o lua înainte pe alt drum; 
după aceea, înţelese că era un lanţ, asigurând un circuit 
complet până în adâncurile minei. La intrare, un grup de 
paznici alcătuiau o compoziţie statuară, supravegheați de 


alt glob. La câţiva metri mai departe, se afla naveta cu care 
Stormgren călătorea întotdeauna la Karellen. 

Se opri pentru un moment, clipind din ochi în lumina 
soarelui. Apoi zări ruinele instalaţiilor miniere din jurul său 
şi, mai departe, o linie ferată coborând panta. După câţiva 
kilometri, o pădure deasă acoperea poalele muntelui, iar 
hăt în depărtare se întrezărea sclipirea unui lac întins. 
Bănui că se găsea undeva prin America de Sud, cu toate că- 
i venea greu să explice de ce anume încerca senzaţia 
respectivă. 

Suind în navetă, Stormgren privi pentru ultima dată 
intrarea minei şi oamenii încremeniţi în jurul ei. După 
aceea, uşa se închise înapoia lui şi, cu un suspin de uşurare, 
bărbatul se lăsă pe spate în scaunul familiar. 

Tăcu un timp, până îşi recăpătă suflarea, după care rosti: 

— Ei bine? 

— Îmi pare rău că nu te-am putut elibera mai devreme. 
Dar îţi dai seama cât era de important să aşteptăm până se 
strângeau toţi şefii. 

— Vrei să spui, izbucni Stormgren, că ai ştiut tot timpul 
unde mă găsesc? Dacă aş fi. 

— Nu te pripi, făcu Karellen, lasă-mă să termin de explicat. 

— Bine, încuviinţă Stormgren sumbru. Ascult. Începuse să- 
şi dea seama că fusese o simplă momeală într-o capcană 
extrem de rafinată. 

— De mai multă vreme ai asupra ta un. Să-i zicem „spion”, 
începu Karellen. Deşi recenţii tăi amici au presupus în mod 
corect că nu-i pot urma sub pământ, totuşi te-am putut 
supraveghea până au coborât în mină. Transferul din tunel 
a fost ingenios, dar când primul automobil n-a mai emis 
semnalul de locaţie, planul lor s-a năruit şi te-am găsit 
imediat. După aceea, a fost doar o chestiune de răbdare. 
Ştiam că atunci când vor fi convinşi că te-am pierdut, liderii 
lor vor veni aici şi voi putea să-i prind pe toţi. 

— Totuşi i-ai lăsat să plece! 


— Până azi, reluă Administratorul, nu ştiam cine dintre 
cele două miliarde şi jumătate de locuitori ai acestei planete 
sunt adevărații conducători ai mişcării. Acum când îi 
cunosc, îi pot urmări oriunde pe Pământ şi, dacă doresc, le 
pot vedea fiecare mişcare. Este mai bine decât dacă ar fi 
fost arestaţi. Orice acţiune duce la trădarea tovarăşilor lor. 
Sunt realmente neutralizaţi şi ei ştiu asta. Eliberarea ta le 
va părea inexplicabilă, deoarece ai dispărut pur şi simplu 
din faţa lor. 

Râsul lui sonor umplu încăperea micuță. 

— Toată afacerea a fost o comedie, însă a avut un scop 
serios. Nu mă refer la vârfurile organizaţiei, ci la efectul 
moral asupra altor grupuri similare. 

Stormgren rămase tăcut. Nu era complet mulţumit, dar 
înţelegea punctul de vedere al lui Karellen şi-i trecuse o 
parte din mânie. 

— Păcat că se întâmplă aşa ceva în ultimele săptămâni ale 
mandatului meu, rosti el în cele din urmă, însă de azi îmi 
instalez o gardă permanentă în jurul locuinţei. Data viitoare 
pot să-l răpească pe Pieter. Apropo, cum s-a descurcat? 

— L-am urmărit cu atenţie în ultima săptămână şi în mod 
deliberat am evitat să-l ajut. În general s-a descurcat foarte 
bine, totuşi nu este omul care să-ţi ia locul. 

— Mai bine pentru el, spuse secretarul puţin mâhnit. Încă 
cevA. Ai primit vreun răspuns de la superiorii tăi, referitor 
la desconspirarea secretului vostru? M-am convins acum că 
problema reprezintă atuul principal al celor care vi se 
împotrivesc. Mi-au spus-o iarăşi şi iarăşi: „Nu ne putem 
încrede în Overlorzi până nu-i vedem.” 

Karellen suspină. 

— Nu. Nimic până acum. Ştiu însă care va fi răspunsul. 

Stormgren nu mai insistă. Altădată ar fi încercat, dar 
acum, pentru întâia oară, în minte începea să i se contureze 
ideea vagă a unui plan. Îşi aminti cuvintele galezului. Da, 
poate că existau instrumente. 


Ceea ce refuzase să facă sub constrângere, avea să 
încerce din proprie voinţă. 

Capitolul patru. 

Stormgren n-ar fi crezut niciodată, chiar cu numai câteva 
zile în urmă, că avea să ia în serios planurile actuale. 
Probabil că răpirea, care privită retrospectiv semănase cu o 
dramoletă de mâna a treia, era în mare parte 
răspunzătoare de aceste planuri. Pentru prima dată în viaţă 
fusese expus unei acţiuni fizice violente - diferită de 
confruntările verbale din sala de conferinţe. Fie că microbul 
îi pătrunsese în sânge, fie că senilitatea se apropia mai 
repede decât crezuse. 

Simpla curiozitate constituia o motivaţie puternică; la fel şi 
dorinţa de a se răzbuna pentru farsa jucată. Acum era 
foarte clar: Karellen îl folosise drept momeală şi, chiar dacă 
scopul scuză mijloacele, nu-l putea ierta imediat pe 
Administrator. 

Pierre Duval nu păru surprins când Stormgren intră 
neanunţat în biroul său. Erau prieteni şi nu reprezenta ceva 
neobişnuit ca secretarul general să-l viziteze pe şeful 
Biroului ştiinţific. Cu siguranţă, lui Karellen nu i s-ar fi părut 
nimic anormal dacă, întâmplător, aparatele lui de 
observaţie ar fi fost îndreptate asupra acelei încăperi. 

Cei doi bărbaţi discutară despre afaceri şi bârfe politice, 
apoi, ezitând, Stormgren abordă subiectul dorit. În timp ce- 
| asculta, bătrânul francez se lăsă pe spate în scaun, 
ridicând sprâncenele încet, milimetru cu milimetru. O dată 
sau de două ori fu gata să spună ceva, dar se răzgândi de 
fiecare dată. 

Când Stormgren termină, savantul privi nervos în jur. 

— Crezi că ascultă? Întrebă el. 

— Nu ştiu dacă poate. Am asupra mea un „spion” - aşa-i 
spune el - pentru protecţie, dar care nu funcţionează sub 
pământ. Acesta-i unul din motivele pentru care am venit 
aici, în vizuinele tale. Sunt izolate împotriva oricăror forme 


de radiaţie, nu-i aşa? Karellen nu este un vrăjitor. Ştie unde 
mă găsesc, însă numai atât. 

— Sper să ai dreptate. Lăsând asta la o parte, n-o să ai 
neplăceri când va descoperi ce vrei să faci? Pentru că va 
afla. Ştii şi tu. 

— Îmi asum riscul. În plus, mă înţeleg bine cu el. 

Fizicianul privea în gol, jucându-se cu creionul. 

— Pare o problemă drăguță, rosti el simplu. Îmi place. 

Scotoci într-un sertar şi scoase un blocnotes uriaş, cel mai 
mare văzut vreodată de Stormgren. 

— Bun, începu mâzgălind cu furie într-un soi de 
stenografie personală. Să fiu sigur că ştiu totul. Spune-mi 
tot ce poţi despre încăperea unde se desfăşoară 
întrevederile. Nu omite nici un detaliu, oricât de banal ţi s- 
ar părea. 

— Nu sunt multe de zis. Pereţii par a fi de metal. Înălţimea 
încăperii este de vreo patru metri, iar suprafaţa cam de opt 
metri pătraţi. Ecranul are latura de un metru, iar imediat 
dedesubtul lui se găseşte o masă. Ar fi mai uşor dacă ţi-aş 
desena. 

Schiţă cu repeziciune camera pe care o cunoştea atât de 
bine şi împinse foaia spre Duval. În momentul acela îşi 
reaminti, cu un fior uşor, ultima dată când făcuse acelaşi 
lucru. Se întrebă ce se întâmplase cu galezul orb şi cu 
tovarăşii săi, şi cum reacţionaseră la dispariţia lui. 

Francezul studie încruntat desenul. 

— Asta-i tot ce-mi poţi spune? 

— Da. 

— Dar iluminatul? Pufni dezgustat Duval. Doar nu stai pe 
întuneric? Şi ventilaţia, încălzirea. 

Stormgren surâse înaintea exploziei caracteristice. 

— Plafonul este luminos şi din câte mi-am dat seama aerul 
pătrunde prin grila difuzorului. Nu ştiu cum este evacuat, 
poate prin inversarea periodică a curentului. N-am 
observat. Nu există semne vizibile ale unei instalaţii de aer 


condiţionat, totuşi camera are permanent o temperatură 
normală. 

— Adică vaporii de apă îngheaţă, dar nu şi bioxidul de 
carbon? Secretarul se strădui să zâmbească la gluma 
veche. 

— Cred că ţi-am spus totul, sfârşi el. Cabina din vehiculul 
care mă transportă la nava lui Karellen nu se deosebeşte de 
cea a unui ascensor decât prin prezenţa unei mese şi a unui 
pat. 

Vreme de câteva minute se lăsă linişte, timp în care 
fizicianul mâzgălea floricele microscopice pe blocnotes. 
Privindu-i, Stormgren se întrebă de ce un om ca Duval, a 
cărui minte era incomparabil mai sclipitoare decât a sa, nu 
ajunsese niciodată o celebritate în lumea ştiinţei. Îşi aminti 
comentariul caustic, şi probabil neadevărat, al unui prieten 
din Departamentul de Stat: „Francezii produc cei mai 
capabili rataţi din lume.” Duval era tipul de om care întărea 
afirmaţia respectivă. 

Fizicianul clătină satisfăcut din cap, se aplecă înainte şi 
îndreptă creionul spre Stormgren. 

— De ce crezi tu, Rikki, întrebă el, că ecranul lui Karellen 
este un ecran de televiziune? 

— Aşa mi s-a părut de la început. Arată exact ca un aparat 
TV. Oricum, ce altceva ar putea fi? 

— Când spui că arată ca un ecran de televiziune, te 
gândeşti - nu-i aşa? 

— Că seamănă cu un ecran de-al nostru. 

— Sigur că da. 

— Mă îndoiesc să fie tocmai aşa. Sunt convins că aparatele 
Overlorzilor nu utilizează ceva în genul unui ecran fizic. 
Probabil că ei materializează imaginile spaţial. Totuşi de ce 
s-ar complica Karellen cu un sistem TV? Soluţia cea mai 
simplă este întotdeauna şi cea mai bună. Nu ţi se pare mult 
mai probabil ca acest „ecran” al tău să fie în realitate o 
oglindă cu spatele transparent? 


Stormgren fu atât de uluit încât pentru o clipă rămase 
tăcut, căzând pe gânduri. Nu pusese niciodată la îndoială 
explicaţiile lui Karellen, totuşi îi spusese ceva 
Administratorul despre utilizarea unui sistem TV? Aşa 
crezuse el; totul fusese un truc psihologic, care funcţionase 
perfect. Presupunând bineînţeles că ipoteza lui Duval era 
corectă. Se grăbea însă cu concluziile; deocamdată nu 
dovedise nimic. 

— Dacă ai dreptate, zise el, nu-mi rămâne decât să sparg 
ecranul. 

— Oamenii ăştia care n-au nici o tangenţă cu ştiinţa! 
Suspină Duval. Crezi că ecranul este făcut dintr-un material 
care poate fi străpuns fără ajutorul unor explozii? lar dacă 
reuşeşti, ce şanse sunt ca Administratorul să respire acelaşi 
aer ca noi? N-ar fi plăcut pentru niciunul dintre voi, dacă el 
trăieşte. Într-o atmosferă de clor, de pildă. 

Stormgren se simţi stânjenit. Trebuia să se fi gândit la 
asta. 

— Atunci ce propui? 

— Vreau să mă mai gândesc. Pentru început, trebuie să 
aflăm dacă ipoteza mea este corectă, apoi să vedem care ar 
fi natura ecranului. O să pun câţiva oameni la treabă. 
Apropo, presupun că ai o servietă atunci când îl vizitezi pe 
Karellen. Este aceeaşi de acum? 

— Da. 

— E suficient de mare. N-ar fi bine să atragem atenţia, 
schimbând-o, mai ales dacă s-a obişnuit cu ea. 

— Ce vrei să fac? Întrebă Stormgren. Să car un aparat de 
raze X? 

— Nu ştiu încă, zâmbi fizicianul, dar ne vom gândi la ceva. 
O să te anunţ peste vreo două săptămâni. Chicoti: ştii la ce 
mă duc cu gândul toate astea? 

— Da, răspunse Stormgren prompt, la perioada când 
construiai aparate de radio clandestine pe timpul ocupaţiei 
germane. 

Duval păru dezamăgit. 


— Presupun că ţi-am mai spus-o, o dată sau de două ori. 
Dar mai este ceva. 

— Ce anume? 

— Când te vor prinde, eu n-am nici un amestec. 

— Cum.? După toată gălăgia pe care o făceai cândva 
despre responsabilitatea socială a omului de ştiinţă? Mi- 
este ruşine de tine, Pierre! 

* 

Secretarul general lăsă jos teancul de foi dactilografiate şi 
suspină: 

— Slavă cerurilor că-i gata în sfârşit! Mi se pare straniu că 
viitorul omenirii este conţinut în câteva sute de pagini. 
Statul Mondial! Nu credeam că voi apuca să-l văd vreodată! 

Puse dosarul în servietă, al cărei fund se găsea la numai 
zece centimetri de dreptunghiul întunecat al ecranului. Din 
când în când, inconştient, degetele îi alunecau nervoase 
peste încuietorile servietei; nu dorea să apese declanşatorul 
ascuns, înainte de sfârşitul întrevederii. Exista posibilitatea 
unui eşec, deşi Duval jurase că nimeni nu putea detecta 
nimic. 

— Spuneai că ai noutăţi pentru mine, continuă el cu o 
nerăbdare greu reţinută. E vorba despre. 

— Da, rosti Karellen. Acum câteva ore am primit 
hotărârea. 

Ce putea însemna asta? Se întrebă Stormgren. Evident, nu 
era posibil ca Administratorul să fi comunicat cu planeta lui 
de origine, aflată la o depărtare necunoscută, de ani- 
lumină. Sau poate - asta fusese ipoteza lui Van Ryberg - 
consulta un calculator extrem de complex, capabil să 
prevadă efectele oricărei acţiuni politice. 

— Nu cred, urmă Overlordul, că Liga Libertăţii şi asociaţii 
ei vor fi prea mulţumiţi, dar poate că tensiunea se va mai 
reduce. Apropo, ce discutăm acum este neoficial. Rikki, mi- 
ai spus adesea că indiferent de aspectul nostru fizic, rasa 
umană se va acomoda repede cu noi. Asta denotă o lipsă de 
imaginaţie din partea ta. Poate că tu te-ai acomoda repede, 


însă nu trebuie să uiţi că majoritatea oamenilor n-au primit 
deocamdată o educaţie după tiparele raţiunii şi sunt 
îmbâcsiţi de prejudecăţi şi superstiții, pentru eradicarea 
cărora ar fi necesare câteva decenii. 

Eşti de acord: cunoaştem câte ceva despre psihologia 
voastră. Ştim destul de exact ce s-ar putea întâmpla dacă 
ne-am arăta lumii în actualul stadiu de dezvoltare. Nu pot 
intra în detalii, nici măcar faţă de tine, de aceea trebuie să- 
mi accepţi analiza ca atare. Putem totuşi face o promisiune 
care vă poate mulţumi: Peste cincizeci de ani - două 
generaţii de acum înainte - vom cobori din nave şi omenirea 
va putea să ne vadă, aşa cum suntem. 

Stormgren tăcu un timp, absorbind cuvintele 
Administratorului. Încerca prea puţin din satisfacția ce i-ar 
fi oferit-o mai devreme declaraţia lui Karellen. Într-adevăr, 
se simţea oarecum zăpăcit de succesul lui parţial şi, pentru 
o clipă, planurile i se clătinară. Adevărul urma să iasă la 
lumină odată cu trecerea timpului; complotul lui era inutil şi 
poate lipsit de înţelepciune. Dacă avea totuşi să continue, o 
făcea numai din motivul egoist că el n-avea să mai fie în 
viaţă peste alţi cincizeci de ani. 

Karellen îi remarcase probabil şovăiala, deoarece 
continuă: 

— Îmi pare rău că te-am dezamăgit, dar cel puţin 
problemele politice ale viitorului apropiat nu vor mai fi 
responsabilitatea ta. Te gândeşti poate că temerile noastre 
sunt exagerate, însă crede-mă: avem dovezi convingătoare 
ale pericolului reprezentat de orice altă variantă. 

Stormgren se aplecă înainte, cu ochii strălucind: 

— Deci aţi fost văzuţi de Om! 

— N-am spus asta, răspunse Karellen prompt. Lumea 
voastră nu reprezintă singura planetă de care ne-am 
ocupat. 

Finlandezul nu abandonă atât de uşor. 

— Există mai multe legende ce sugerează că Pământul a 
fost vizitat de alte rase, în trecut. 


— Ştiu, am citit raportul Departamentului de Cercetări 
Istorice. Lasă impresia că Pământul ar fi fost un nod al 
căilor de comunicaţie din Univers. 

— S-ar putea să fi existat unele contacte despre care voi 
nu ştiţi, rosti Stormgren plin de speranţă. Deşi, dacă ne-aţi 
studiat vreme de mii de ani, nu mi se pare posibil. 

— Cam aşa este, răspunse misterios Overlordul. 

În momentul acela, Stormgren se hotărî. 

— Karellen, vorbi el brusc, o să redactez declaraţia şi ţi-o 
voi trimite pentru aprobare. Îmi rezerv însă dreptul de a 
continua să te sâcâi şi, dacă se va ivi prilejul, voi încerca să- 
ţi aflu secretul. 

— Sunt conştient de asta, chicoti interlocutorul său. 

— Şi nu-ţi pasă? 

— Absolut deloc, atât timp cât nu vei folosi arme nucleare, 
gaze toxice sau orice altceva care ne-ar putea afecta 
prietenia. 

Bărbatul se întrebă dacă Administratorul ghicise adevărul. 
Înapoia tachinărilor sale recunoscuse o undă de înţelegere, 
poate - cine ştie? 

— Chiar de încurajare. 

— Mă bucur să aflu asta, vorbi el cât mai calm. 

Se ridică în picioare şi închise capacul servietei. Degetul 
mare îi alunecă peste încuietoare. 

— O să redactez declaraţia, repetă, şi ţi-o trimit chiar 
astăzi, prin fax. 

În timp ce vorbea, apăsă butonul şi ştiu că temerile sale 
fuseseră inutile. Senzorii lui Karellen nu erau mai subtili 
decât ai Omului. Administratorul nu detectase nimic; nu 
simţi nici o schimbare în glasul său, atunci când îşi luă 
rămas bun şi rosti obişnuitele cuvinte-cod ce deschideau 
uşa încăperii. 

Cu toate acestea, Stormgren continuă să se simtă aidoma 
unui hoţ ieşind dintr-un magazin sub ochii 
supraveghetorului şi răsuflă uşurat când peretele neted se 
închise înapoia lui. 


— Recunosc, spuse Van Ryberg, că unele din ipotezele 
mele n-au fost satisfăcătoare. Despre asta ce crezi? 

— Trebuie neapărat să răspund? Suspină Stormgren. 

Pieter îi ignoră resemnarea. 

— Nu-i chiar ideea mea, urmă el cu modestie. Mi-a venit 
citind o povestire de Chesterton. Dacă Overlorzii ascund 
faptul că n-au nimic de ascuns? 

— Mi se pare niţel cam complicat, făcu Stormgren uşor 
interesat. 

— Uite ce vreau să spun, reluă Van Ryberg cu energie. 
Cred că din punct de vedere fizic ei sunt fiinţe omeneşti, ca 
şi noi. Şi-au dat seama că vom tolera conducerea unor 
creaturi pe care ni le imaginăm diferite şi superinteligente. 
Dar rasa umană, fiind ceea ce este, nu va accepta să fie 
condusă de fiinţe asemenea ei. 

— Foarte ingenioS. Ca toate teoriile tale, reflectă 
Stormgren. Aş dori să le numerotezi, ca să pot face referire 
la ele. Obiecţia mea asupra acesteia. 

În momentul acela fu anunţată sosirea lui Alexander 
Wainwright. 

Secretarul era curios ce gândea acesta. În acelaşi timp, se 
întreba dacă Wainwright discutase cu răpitorii. Puțin 
probabil, întrucât credea în afirmaţiile lui referitoare la 
dezaprobarea violenţei. Extremiştii mişcării se 
discreditaseră şi avea să treacă mult timp până când lumea 
să mai audă de ei. 

Conducătorul Ligii Libertăţii ascultă atent declaraţia lui 
Karellen. Stormgren spera că-i va aprecia gestul, deşi 
fusese ideea Administratorului. Abia după douăsprezece 
ore, restul omenirii avea să afle promisiunea adresată 
nepoților lor. 

— Cincizeci de ani, rosti gânditor Wainwright. Mult de 
aşteptat. 

— Poate pentru omenire, nu şi pentru Karellen, răspunse 
Stormgren. Abia acum începea să-şi dea seama de 
inteligenţa soluţiei Overlorzilor. Le oferea răgazul pe care-l 


considerau necesar şi despica pământul sub Liga Libertăţii. 
Nu-şi închipuia că Liga avea să capituleze, dar poziţia ei 
urma să fie şubrezită în mod considerabil. Cu siguranţă că 
şi Wainwright înţelegea lucrul acesta. 

— Peste cincizeci de ani, zise cu amărăciune bărbatul, răul 
va fi deja făcut. Cei care şi-ar mai reaminti lupta noastră 
pentru independenţă vor fi morţi - omenirea îşi va fi uitat 
strămoşii. 

Cuvinte, cuvinte goale, gândi Stormgren. Cuvinte pentru 
care, odată, oamenii au luptat şi au murit, şi pentru care nu 
vor mai lupta şi muri niciodată. Iar în felul acesta lumea va 
fi mai bună. 

Privindu-i pe Wainwright plecând, Stormgren se întrebă 
câte necazuri avea să mai producă Liga în anii următori. 
Deşi asta, îşi spuse el oarecum uşurat, devenea problema 
succesorului său. 

Existau lucruri pe care numai timpul le putea vindeca. 
Ticăloşii puteau fi înlăturați, dar nu se putea face nimic 
împotriva oamenilor buni care erau induşi în eroare. 

— Uite servieta, spuse Duval. Este ca şi nouă. 

— Mulţumesc, răspunse Stormgren, inspectând-o totuşi 
grijuliu. Acum poate că-mi spui şi mie despre ce-a fost vorba 
şi ce vom face în continuare. 

Fizicianul părea mai interesat de propriile gânduri. 

— Ce nu pot înţelege, făcu el, este uşurinţa cu care am 
obținut-o. Dacă aş fi fost în locul lui Kar. 

— Dar n-ai fost. Treci la subiect, omule! Ce aţi descoperit? 

— Of, of, rasele astea nordice! Suspină francezul. În 
servietă se afla un tip de radar cu putere minimă. Pe lângă 
undele radio de frecvenţă foarte mare, aparatul utiliza 
infraroşii: toate acestea fiind unde despre care suntem 
siguri că nu pot fi percepute de nici o creatură, indiferent 
ce fel de ochi ar avea. 

— Ce vă face atât de siguri? Întrebă Stormgren, uşor 
intrigat de problema tehnică. 


— N-am putea fi foarte siguri, admise Duval. Dar Karellen 
te zăreşte în lumină naturală, nu-i aşa? Deci în privinţa 
spectrului perceput, ochii lui trebuie să fie asemănători alor 
noştri. Oricum, aparatul a funcţionat. Am dovedit că în 
spatele ecranului se află o încăpere largă. Ecranul are o 
grosime de trei centimetri şi înapoia lui există un spaţiu de 
cel puţin zece metri. N-am putut detecta un ecou de la 
peretele îndepărtat, dar nici nu ne aşteptam, fiindcă n-am 
îndrăznit să folosim o energie prea mare. Totuşi am obţinut 
asta. 

Împinse înaintea lui Stormgren o fotografie pe care se 
zărea o singură linie, ondulată. Într-un punct, linia urca 
puţin, aidoma unei înregistrări seismografice. 

— Vezi vârful ăsta? 

— Da. Ce este? 

— Karellen. 

— Dumnezeule! Eşti sigur? 

— Aproape. Se găsea cam la doi metri dincolo de ecran. 
Dacă rezoluţia ar fi fost ceva mai bună, am fi putut să-i 
calculăm chiar şi dimensiunile. 

Privind inflexiunea abia vizibilă a curbei, Stormgren 
încercă un sentiment ciudat. Până în momentul acela, nu 
existase nici o dovadă privind natura materială a iui 
Karellen. Dovada continua să fie indirectă, dar o acceptă 
imediat. 

— Apoi, continuă Duval, a trebuit să calculăm transmisia 
luminii obişnuite prin ecran. Am stabilit deja o valoare - 
oricum nu contează nici dacă am greşit cu un factor de 
valoare zece. Îţi dai seama, bineînţeles, că în realitate nu 
este o oglindă cu spate transparent. Pur şi simplu, e o 
chestiune de iluminare. Karellen stă într-o cameră obscură, 
în vreme ce tu eşti luminat, asta-i tot. Ei bine, o să 
schimbăm relaţia, chicoti el. 

Scotoci în birou cu aerul unui iluzionist şi scoase un fel de 
bliţ. La un capăt, acesta se termina printr-o duză mare, 
conferindu-i aspectul unei flinte. 


— Nu-i atât de periculos pe cât pare, zâmbi fizicianul. N-ai 
altceva de făcut decât să lipeşti duza de ecran şi să apeşi pe 
trăgaci. Bliţul emite vreme de zece secunde o rază foarte 
puternică şi în timpul acela îl poţi deplasa, ca să examinezi 
întreaga încăpere. Lumina lui va trece prin ecran, 
dezvăluindu-l pe prietenul tău. 

— Nu-l va răni pe Karellen? 

— Nu, dacă vei mişca bliţul de jos în sus. În felul acesta, 
ochii Administratorului se vor putea acomoda - presupun că 
are reflexe asemănătoare cu ale noastre şi nu vrem să-l 
orbim. 

Stormgren privi neîncrezător aparatul şi-l cântări în mână. 
În ultimele săptămâni avea mustrări de conştiinţă. Karellen 
îl tratase întotdeauna cu o afecţiune vădită, în ciuda 
îngrozitoarei lui sincerităţi; iar acum, când se apropia 
momentul despărțirii, n-ar fi vrut să facă ceva care să 
întineze amintirea relaţiilor lor. Dar îl avertizase, iar 
Stormgren era convins că, dacă ar fi depins numai de el, 
Karellen s-ar fi arătat de mult. Acum se hotărâse: la 
sfârşitul ultimei lor convorbiri, avea să vadă chipul 
Administratorului. 

Dacă, bineînţeles, avea un chip. 

* 

Nervozitatea simțită iniţial de Stormgren trecuse de mult. 
Karellen monopolizase conversaţia, folosind frazele acelea 
complicate de care era atât de mândru. Cândva stilul său i 
se păruse lui Stormgren cel mai minunat şi, cu siguranţă, 
cel mai surprinzător dintre talentele lui Karellen. Acum nu 
mai avea aceeaşi impresie, deoarece ştia că, asemenea 
majorităţii însuşirilor extraterestrului, era simplul rezultat 
al puterii intelectului, nu o aptitudine ieşită din comun. 

Când îşi încetinea gândirea la viteza graiului omenesc, 
Overlordul părea să aibă vreme pentru orice cantitate de 
compoziţie literară. 

— Nu trebuie să existe nici cea mai neînsemnată temere, 
din partea ta sau a succesorului tău, cu privire la Liga 


Libertăţii, chiar dacă aceasta îşi va reveni din impasul 
actual. Luna trecută, Liga a fost potolită şi, deşi va renaşte, 
nu va reprezenta un pericol pentru anii următori. 
Dimpotrivă, deoarece întotdeauna este important să cunoşti 
planurile opoziţiei, ea va fi o organizaţie foarte utilă. Sunt 
chiar gata s-o subvenţionez, dacă va avea vreodată 
dificultăţi financiare. 

Nu pentru prima dată, Stormgren nu izbuti să ghicească 
dacă Administratorul glumea. Rămase impasibil şi continuă 
să asculte. 

— În curând, Liga va pierde un alt argument. Au existat 
multe critici, unele dintre ele puerile, referitoare la poziţia 
specială deţinută de tine în ultimii ani. La începutul 
Administraţiei le-am considerat utile, dar acum, când lumea 
evoluează conform direcțiilor generale prevăzute, ele pot 
înceta. Pe viitor, toate legăturile mele cu Pământul vor fi 
indirecte, iar biroul secretarului general poate redeveni 
ceea ce a fost iniţial. În următorii cincizeci de ani vor 
apărea multe crize, însă vor fi depăşite. Structura viitorului 
este destul de clară şi într-o bună zi dificultăţile acestea o 
să fie uitate - chiar şi de o rasă cu o memorie atât de 
îndelungată cum sunteţi voi. 

Ultimele cuvinte fuseseră rostite cu o emfază specială şi 
Stormgren simţi că îngheaţă în scaun. Era convins, Karellen 
nu făcea erori accidentale; până şi indiscreţiile lui erau 
calculate la zecimală. Nu avu însă răgazul să pună întrebări 
- la care, cu siguranţă, n-ar fi primit răspuns - deoarece 
Administratorul schimbă din nou subiectul. 

— M-ai întrebat deseori despre planurile noastre pe 
termen lung, continuă el. Înfiinţarea Statului Mondial 
constituie bineînţeles un prim pas. Întemeierea lui te va 
prinde în viaţă, deşi schimbările vor fi atât de 
imperceptibile încât puţini îi vor remarca apariţia. După 
aceea va urma o perioadă de consolidare lentă, în timp ce 
vă veţi pregăti pentru apariţia noastră. Apoi va sosi ziua 
promisă. Îmi pare rău că nu vei fi acolo. 


Ochii lui Stormgren erau deschişi, dar privirea sa ţintea 
dincolo de bariera întunecată a ecranului. Privea în viitor, 
imaginându-şi ziua la care n-avea să asiste niciodată; ziua 
când, în cele din urmă, navele uriaşe ale Overlorzilor urmau 
să coboare pe Pământ şi să se deschidă înaintea oamenilor. 

— În ziua aceea, continuă Karellen, rasa omenească va 
simţi ceva asemănător unui şoc psihologic. Nu va fi însă cu 
urmări. Oamenii acelor timpuri vor fi mai stăpâni pe ei 
decât proprii bunici. Noi vom reprezenta o parte integrantă 
a vieţii lor şi, atunci când ne vor vedea, nu le vom părea atât 
de. Stranii cum ţi-am părea ţie. 

Karellen nu mai fusese niciodată atât de contemplativ, dar 
asta nu-l surprinse pe Stormgren. Era convins de faptul că 
nu cunoscuse decât câteva fațete ale personalităţii 
Administratorului; adevăratul Karellen era, şi poate avea să 
rămână, necunoscut oamenilor. Bărbatul încercă iarăşi 
senzaţia că adevăratele interese ale Overlordului se aflau 
altundeva; că el dirija Pământul doar cu o fracțiune a minţii 
sale, cu aceeaşi lipsă de efort cu care un maestru al şahului 
tridimensional putea juca dame. 

— Şi după aceea? Întrebă el încet. 

— După aceea, o să putem începe adevărata muncă. 

— M-am întrebat de multe ori ce ar putea fi munca 
aceasta. Epurarea lumii noastre şi civilizarea omenirii este 
doar un mijloc, dar trebuie să aveţi şi un scop. Vom fi 
vreodată capabili să zburăm în spaţiu şi să vedem lumea 
voastră - poate chiar să vă ajutăm în unele probleme? 

— Poţi spune şi aşa, rosti Karellen, iar glasul său conţinea 
o notă de tristeţe evidentă, însă inexplicabilă, care-l tulbură 
pe Stormgren. 

— Să presupunem totuşi că experimentul vostru cu Omul 
eşuează. Noi am păţit asemenea lucruri în contact cu 
triburi primitive. Aţi avut şi voi astfel de cazuri, nu? 

— Da, vorbi Karellen atât de încet încât Stormgren abia îl 
auzi. Şi noi am avut eşecurile noastre. 

— Ce faceţi în cazurile astea? 


— Aşteptăm. Şi încercăm iarăşi. 

Urmă apoi o pauză, durând poate cinci secunde. Când 
Administratorul vorbi din nou, cuvintele lui au fost atât de 
neaşteptate încât, pe moment, pământeanul nu reacţionă. 

— La revedere, Rikki! 

Karellen îl păcălise; probabil era prea târziu. Paralizia lui 
Stormgren dură numai o clipă. După aceea, cu o singură 
mişcare îndelung practicată scoase bliţul şi-l lipi de ecran. 

* 

Pinii ajungeau până aproape de lac, lăsând de-a lungul 
malului doar o fâşie de iarbă verde, lată de câţiva metri. În 
fiecare seară, dacă era cald, Stormgren, în ciuda celor 
nouăzeci de ani ai săi, se plimba încet prin iarbă, spre 
debarcader, privea soarele afundându-se în lac şi se 
întorcea acasă înainte ca vântul tăios al nopţii să coboare 
din pădure. Ritualul acesta simplu îi oferea multă fericire şi 
dorea să-l urmeze cât aveau să-l ţină puterile. 

Departe, deasupra lacului, ceva se apropia dinspre vest, 
zburând jos şi rapid. Avioanele erau rare prin partea 
locului, exceptând liniile transpolare ce treceau pe 
deasupra, la fiecare oră din zi sau din noapte. Prezenţa lor 
nu se făcea însă niciodată simțită, cu excepţia ocazională a 
vreunei dâre de condensare în stratosferă. Aparatul de 
acum era un elicopter şi se îndrepta în mod vădit către el. 
Stormgren privi în lungul țărmului şi văzu că nu avea nici o 
şansă de scăpare. Înălţă din umeri şi se aşeză pe banca de 
lemn de la capătul debarcaderului. 

Reporterul se comportă atât de respectuos încât 
Stormgren rămase surprins. Începuse să uite că nu era 
doar un politician pensionar, ci şi - în afara ţării sale - o 
figură aproape legendară. 

— Domnule Stormgren, începu reporterul, vă rog să mă 
scuzaţi că vă deranjez. Mă întreb dacă aţi binevoi să 
comentaţi o chestiune, recent aflată, referitoare la 
Overlorzi. 


Stormgren se încruntă uşor. Deşi trecuseră atâţia ani, 
continua să împărtăşească neplăcerea lui Karellen faţă de 
denumirea „Overlorzi”. 

— Nu cred, spuse el, că mai pot adăuga ceva la ceea ce s-a 
scris deja. 

Ziaristul îl urmărea cu o încordare curioasă. 

— Bănuiam răspunsul acesta. De curând am aflat o istorie 
destul de ciudată. Se pare că acum treizeci de ani, un 
tehnician din Departamentul ştiinţific a realizat pentru 
dumneavoastră un echipament special. Ne întrebăm dacă 
ne puteţi spune despre ce-a fost vorba. 

Pentru o clipă, Stormgren rămase tăcut, întorcându-se cu 
gândurile spre trecut. Nu-l surprindea că secretul fusese 
descoperit. Ba chiar era de mirare că fusese aflat aşa 
târziu. 

Se ridică şi porni de-a lungul debarcaderului, cu 
reporterul urmându-l la câţiva paşi. 

— Povestea asta, rosti el, conţine o parte de adevăr. Cu 
prilejul ultimei vizite pe nava lui Karellen, am luat cu mine 
un aparat, în speranţa că-l voi putea vedea pe 
Administrator. A fost mai degrabă o prostie, dar. În sfârşit, 
aveam numai şaizeci de ani pe atunci. 

Chicoti, apoi continuă: 

— Te-ai deranjat degeaba până aici. Ştii. N-a funcţionat. 

— N-aţi zărit nimic? 

— Nu, absolut nimic. Mă tem că va trebui să aşteptaţi. La 
urma urmei, mai sunt doar douăzeci de ani. 

Douăzeci de ani. Da, Karellen avusese dreptate. Până 
atunci lumea avea să fie pregătită, aşa cum nu fusese cu 
treizeci de ani în urmă, când îi spusese lui Duval aceeaşi 
minciună. 

Karellen crezuse în el şi Stormgren nu-i înşelase 
încrederea. Era absolut sigur că Administratorul îi 
cunoscuse intenţiile din capul locului şi prevăzuse fiecare 
moment al actului final. 


De ce altfel scaunul acela enorm fusese deja gol atunci 
când cercul de lumină poposise asupra lui? În acelaşi 
moment, deplasase fascicolul, temându-se că era prea 
târziu. Uşa metalică, de două ori mai înaltă decât o uşă 
obişnuită, tocmai se închidea când o zărise, dar nu se 
închidea îndeajuns de repede. 

Da. Karellen crezuse în el; nu dorise să-l lase să coboare în 
lungul amurg al vieţii, obsedat de un mister pe care nu-l 
mai putea dezlega. Karellen nu îndrăznea să înfrunte 
puterile necunoscute de deasupra lui (oare şi acelea 
aparţineau rasei sale?), însă făcuse tot ce-i stătuse în 
putinţă. Dacă le încălcase dispoziţiile, n-o puteau demonstra 
niciodată. Era dovada finală, Stormgren ştia asta, a 
afecțiunii pe care i-o purtase Administratorul. Deşi putea fi 
afecțiunea unui om pentru un câine devotat şi inteligent, nu 
însemna că era mai puţin sinceră, iar viaţa îi oferise lui 
Stormgren puţine satisfacţii mai mari ca aceea. 

„Şi noi am avut eşecurile noastre.” 

Da, Karellen, era adevărat; oare tu ai fost cel care n-a 
reuşit, înainte de zorile istoriei omeneşti? Trebuie să fi fost 
un eşec de proporţii, gândi Stormgren, pentru ca ecourile 
lui să se rostogolească de-a lungul timpului, hăituind 
copilăria fiecărei rase a omului. În cincizeci de ani, puteai 
oare depăşi şi învinge puterea tuturor miturilor şi 
legendelor lumii? 

Stormgren ştia însă că n-avea să urmeze şi un al doilea 
eşec. Când cele două rase urmau să se întâlnească din nou, 
Overlorzii îşi vor fi câştigat încrederea şi prietenia omenirii 
şi nici chiar şocul apariţiei lor nu mai putea strica toată 
munca. Împreună, ei aveau să se îndrepte spre viitor, şi 
tragedia necunoscută care întunecase trecutul urma să se 
piardă pentru totdeauna în hăurile obscure ale preistoriei. 

Iar Stormgren speră că atunci când Karellen va putea să 
umble din nou pe Pământ, avea să vină într-o bună zi în 
pădurile nordice şi să se aşeze lângă mormântul primului 
om care îi fusese prieten. 


PARTEA A DOUA. 

VÂRSTA DE AUR. 

Capitolul cinci 

— Aceasta este ziua, şopteau radiourile într-o sută de 
graiuri. 

— Aceasta este ziua! Declarau titlurile uriaşe din peste o 
mie de ziare. 

— Aceasta este ziua! Gândeau tehnicienii, verificând şi 
reverificând echipamentele adunate în jurul uriaşului loc 
gol unde avea să coboare nava lui Karellen. 

Rămăsese acum singura navă, deasupra New York-ului. 

Într-adevăr, aşa cum abia descoperiseră oamenii, celelalte 
nave dispăruseră. Cu o zi înainte, flota uriaşă a Overlorzilor 
se dizolvase în neant, topindu-se precum ceața sub soarele 
dimineţii. 

Vehiculele de aprovizionare, venind şi dispărând undeva în 
spaţiul îndepărtat, erau reale, însă norii argintii ce plutiseră 
vreme de generaţii deasupra capitalelor Pământului 
fuseseră simple iluzii. Nimeni nu ştia cum fuseseră 
realizate, dar se părea că toate nu reprezentaseră decât 
imagini ale navei lui Karellen. Fusese însă mai mult decât o 
simplă iluzie optică, deoarece păcălise radarele şi trăiau 
încă oameni care puteau jura că le auziseră vuind, atunci 
când flota pătrunsese în cerurile Pământului. 

Amănuntul devenise lipsit de importanţă; mai interesant 
era că Administratorul nu mai simţea nevoia etalării forţei. 
Abandonase armele psihologice. 

— Nava se deplasează! Sosi vestea, transmisă instantaneu 
în toate colţurile planetei. Se îndreaptă către vest! 

Cu mai puţin de o mie de kilometri pe oră, coborând lin din 
înălțimile stratosferei, nava înainta spre şesul întins şi spre 
a doua ei întâlnire cu istoria. Descinse în faţa 
videocamerelor şi a miilor de spectatori înghesuiți, dintre 
care doar puţini puteau vedea măcar tot atât cât şi 
milioanele de oameni adunaţi înaintea televizoarelor. 


Solul ar fi trebuit să se cutremure şi să crape sub 
greutatea uriaşă, dar nava continua să se afle sub acţiunea 
forţelor necunoscute ce o purtaseră printre stele. Sărută 
pământul cu gingăşia unui fulg de zăpadă. 

Peretele curbat la douăzeci de metri deasupra solului păru 
că tremură şi se unduieşte: acolo unde înainte fusese o 
suprafaţă netedă şi lucioasă, apăru acum o deschizătură 
mare. În interiorul ei nu se întrezărea nimic, nici chiar de 
către ochii indiscreţi ai transfocatoarelor. Era la fel de 
întunecoasă şi umbrită precum intrarea unei peşteri. 

Dinăuntru apăru o pasarelă largă şi strălucitoare, care se 
întinse către sol. Semăna cu o bandă solidă de metal, cu 
balustrade de ambele părţi. Nu avea trepte; era abruptă, 
părea lunecoasă aidoma unui tobogan, şi oricine ar fi 
considerat-o, în egală măsură, imposibil de urcat sau 
coborât în vreo modalitate cunoscută. 

Oamenii priveau portalul întunecos, în interiorul căruia nu 
se clintise încă nimic. Apoi, glasul lui Karellen, rareori auzit 
dar de neuitat, răsună dintr-un difuzor invizibil. Cuvintele 
lui au fost absolut neaşteptate: 

— La piciorul pasarelei sunt câţiva copii. Aş dori ca doi 
dintre ei să urce, ca să ieşim împreună. 

Pentru o clipă se făcu linişte. După aceea, un băieţel şi o 
fetiţă se desprinseră din mulţime şi păşiră, câtuşi de puţin 
intimidaţi, spre pasarelă şi istorie. Îi urmară alţii, dar se 
opriră când Karellen chicoti: 

— Doi ajung! 

Anticipând aventură, copiii - nu puteau avea mai mult de 
şase ani - săriră pe banda metalică. Atunci se petrecu 
primul miracol. 

Râzând fericiţi către mulţimea de sub ei şi către părinţii 
îngrijoraţi, care îşi amintiseră probabil prea târziu de 
legenda lui Pied Piper, copiii începură să urce cu 
repeziciune panta abruptă. Totuşi picioarele le erau 
nemişcate, iar în curând, deveni clar că şi trupurile lor 
făceau un unghi drept cu ciudata pasarelă. Aceasta avea o 


gravitație proprie, ignorând-o pe cea a Pământului. Copiii 
se amuzau încă pe seama noutăţii şi se întrebau ce anume îi 
purta în sus, când dispărură în navă. 

Timp de douăzeci de secunde, o tăcere apăsătoare se lăsă 
asupra lumii, deşi, după aceea, nimeni nu credea că 
intervalul fusese atât de scurt. Apoi întunericul 
deschizăturii păru că se deplasează înainte şi în lumina 
soarelui apăru Karellen. Băieţelul îi stătea în stânga, iar 
fetiţa în dreapta. Amândoi erau prea ocupați să se joace cu 
aripile Administratorului pentru a simţi tensiunea mulţimii. 

Faptul că numai câţiva oameni au leşinat făcea dovada 
minuţioasei analize psihologice a Overlorzilor şi a anilor de 
pregătire atentă. Cu toate că în întreaga lume au existat 
câţiva, puţini, care, pentru o clipă îngrozitoare, au simţit 
fiorul străvechi de spaimă, înainte ca raţiunea să-l anuleze 
pentru totdeauna. 

Nu era nici o greşeală. Aripile membranoase, coarnele 
scurte, coada ascuţită. Toate se aflau acolo. Cel mai teribil 
dintre mituri înviase dintr-un trecut necunoscut. Acum 
stătea zâmbitor, într-o măreție de abanos, cu soarele 
sclipind pe trupul uriaş şi cu câte un copil încrezător în 
fiecare parte. 

Capitolul şase. 

Cincizeci de ani reprezintă timp suficient pentru a 
schimba aproape complet o lume şi pe locuitorii ei. Este 
necesară numai cunoaşterea profundă a ingineriei sociale, 
imaginea clară a ţelului final şi. Puterea. 

Overlorzii deţineau toate acestea. Deşi țelul rămânea 
necunoscut, cunoştinţele şi puterile erau vădite. 

Puterea îmbrăca multe forme, dintre care puţine 
identificabile de oamenii ale căror destine le conduceau 
acum Overlorzii. Forţele ascunse în navele lor uriaşe 
fuseseră evidente oricui. Dar înapoia etalării aceleia de 
forţă latentă existau alte arme, mai subtile. 

— Toate problemele politice, îi spusese cândva Karellen lui 
Stormgren, pot fi rezolvate prin aplicarea corectă a puterii. 


— Mi se pare o remarcă destul de cinică, replicase nesigur 
Stormgren. Sună puţin în genul: „Puterea are totdeauna 
dreptate.” În trecutul nostru, folosirea puterii s-a dovedit 
lipsită de succes pentru rezolvarea problemelor. 

— Corect! N-aţi deţinut niciodată puterea adevărată sau 
ştiinţa necesară aplicării ei. Precum în orice altă problemă, 
există moduri de abordare eficiente sau ineficiente. Să 
presupunem, de exemplu, că una dintre naţiunile voastre, 
condusă de un lider fanatic, ar fi încercat să se răscoale 
împotriva mea. În faţa unei asemenea ameninţări, 
răspunsul cel mai ineficient l-ar fi constituit utilizarea 
câtorva miliarde de unităţi energetice sub forma unor 
bombe atomice. Dacă aş fi folosit suficiente bombe, soluţia 
ar fi fost completă şi finală. În acelaşi timp, ar fi fost, aşa 
cum am spus, absolut ineficientă. 

— Şi care era soluţia eficientă? 

— Cea care necesită mai puţină energie decât bateria unui 
aparat de radio dar multă dibăcie în aplicare. Importantă 
este aplicarea puterii, nu mărimea ei. Cât crezi că ar fi 
durat cariera lui Hitler ca dictator al Germaniei dacă, 
oriunde ar fi mers, un glas i-ar fi vorbit întruna în ureche? 
Sau dacă o frază muzicală stereotipă, suficient de intensă 
pentru a acoperi toate celelalte sunete şi a face somnul 
imposibil, i-ar fi răsunat zi şi noapte în creier? Observă - 
nimic brutal. Totuşi, în ultimă instanţă, la fel de eficient ca o 
bombă cu tritiu. 

— Înţeleg, rostise Stormgren. Dar nu poate exista vreo 
ascunzătoare? 

— Nu există nici un loc unde să nu-mi pot trimite. 
Maşinăriile, dacă doresc într-adevăr s-o fac. De aceea, nu va 
trebui niciodată să folosesc metode realmente drastice 
pentru a-mi menţine poziţia. 

Flota lui nu fusese decât un simbol, iar lumea ştia acum că 
toate navele, cu o singură excepţie, fuseseră plăsmuiri. 
Totuşi, prin simpla prezenţă, schimbaseră istoria 


Pământului. Acum, sarcina lor luase sfârşit şi succesul 
rămăsese în urmă. 

Aprecierile lui Karellen fuseseră corecte. Şocul repulsiei 
trecuse rapid, deşi mai existau destui indivizi care se 
mândreau cu eliberarea de superstiții dar nu puteau privi 
un Overlord. Exista ceva straniu aici, dincolo de rațiune sau 
logică. În evul mediu, oamenii credeau în Diavol, şi se 
temeau de el. Insă acum era secolul douăzeci şi unu; la 
urma urmei, putea să existe o memorie rasială? 

În mod universal se acceptase că Overlorzii, sau fiinţe ale 
aceleiaşi specii, intraseră într-un conflict violent cu omul 
primitiv. Întâlnirea avusese loc pesemne în trecutul foarte 
îndepărtat, pentru că în istoria scrisă nu rămăsese nici o 
urmă a ei. Acesta era un alt mister, iar Karellen nu oferea 
nici un ajutor pentru rezolvarea lui. 

Deşi se arătaseră omului, Overlorzii îşi părăseau rareori 
nava. Poate considerau Pământul lipsit de confort deoarece 
aripile şi înălţimea lor dovedeau că veneau de pe o planetă 
cu gravitație mult mai mică. Nu fuseseră niciodată zăriţi 
fără o centură ticsită cu instrumente complicate, despre 
care se credea că le controlau greutatea şi le permiteau să 
comunice între ei. Lumina soarelui îi stânjenea şi nu i se 
expuneau mai mult de câteva secunde. Când erau nevoiţi să 
stea mult timp în loc deschis, purtau ochelari negri, ce le 
confereau un aspect ridicol. Deşi se părea că puteau respira 
aerul terestru, uneori purtau asupra lor recipiente mici cu 
gaz din care aspirau în răstimpuri. 

Poate că problemele acestea de natură pur fiziologică le 
determina rezerva. Numai o mică parte a rasei umane 
întâlnise un Overlord în carne şi oase şi nimeni nu ştia câţi 
anume se găseau la bordul navei lui Karellen. Niciodată nu 
fuseseră zăriţi mai mult de cinci simultan, dar pe orbită 
puteau să fie sute, sau chiar mii. 

Din multe puncte de vedere, apariţia lor determinase un 
număr suplimentar de întrebări. Originea continua să le fie 
necunoscută, iar biologia rămânea o sursă de nesfârşite 


speculaţii. Dezvăluiseră în mod liber informaţii asupra 
multor chestiuni, însă, în legătură cu altele, comportarea 
lor se putea descrie drept reţinută. Totuşi, în ansamblu, 
problema nu neliniştea pe nimeni, cu excepţia savanților. 
Deşi poate că prefera să nu-i întâlnească pe Overlorzi, omul 
obişnuit le era recunoscător pentru tot ceea ce făcuseră 
pentru lume. 

După criteriile vremurilor anterioare, se instaurase 
Utopia. Ignoranţa, bolile, sărăcia şi frica încetaseră să mai 
existe. Memoria războiului se topea în trecut, aşa cum un 
coşmar dispare la ivirea zorilor; în curând, avea să fie 
dincolo de experienţa oricărui om în viaţă. 

Cu energiile omenirii direcționate pe făgaşe constructive, 
faţa lumii fusese refăcută. Era, aproape literal, o nouă lume. 
Oraşele, acceptabile pentru generaţiile anterioare, fuseseră 
reconstruite, sau părăsite şi transformate în muzee, atunci 
când încetaseră să mai servească unor scopuri utile. Multe 
fuseseră deja abandonate, deoarece întreaga structură a 
industriei şi comerţului se schimbase complet. Producţia se 
automatizase: fabricile-robot livrau bunuri de consum în 
fluvii aproape nesfârşite, iar necesităţile obişnuite ale vieţii 
ajunseseră, practic, gratuite. Oamenii munceau pentru 
obiectele de lux dorite, ori nu munceau deloc. 

Era o Singură Lume. Denumirile vechi ale ţărilor se mai 
utilizau, dar nu reprezentau decât diviziuni poştale. Pe 
Pământ nu exista nimeni care să nu poată vorbi engleza, să 
nu poată citi, să nu aibă un televizor sau să nu poată vizita 
cealaltă emisferă a planetei în numai douăzeci şi patru de 
ore. 

Practic, delictele încetaseră. Deveniseră lipsite de scop şi 
imposibile. Când nimeni nu duce lipsă de nimic, n-are sens 
să furi. În plus, toţi infractorii potenţiali ştiau că nu pot 
scăpa de supravegherea Overlorzilor. La începutul 
administraţiei lor, interveniseră cu atâta eficienţă de partea 
legii şi ordinii, încât lecţia nu fusese uitată niciodată. 


Crimele pasionale, deşi nu dispăruseră complet, 
deveniseră extrem de rare. Acum, când multe dintre 
problemele ei psihologice dispăruseră, omenirea era mult 
mai sănătoasă şi mai puţin iraţională. lar ceea ce, în 
vremurile mai vechi, s-ar fi numit viciu, nu era considerat 
decât teribilism sau, în cel mai rău caz, lipsă de maniere. 

Una din schimbările cele mai evidente fusese încetinirea 
ritmului nebunesc ce caracterizase secolul douăzeci. Viaţa 
era mai tihnită în comparaţie cu cea a generaţiilor 
anterioare. Pentru unii, pierduse din picanterie, însă pentru 
cei mai mulţi câştigase în seninătate. Occidentalii 
reînvăţaseră ceea ce restul lumii nu uitase niciodată: timpul 
liber nu reprezenta câtuşi de puţin un păcat, atâta vreme 
cât nu degenera în pură trândăveală. 

Indiferent ce probleme ar fi adus viitorul, timpul nu zorea 
deocamdată mâna omenirii. Educaţia era mai amănunţită şi 
dura mai mult. Puţini părăseau şcoala înainte de douăzeci 
de ani, iar aceasta constituia doar o primă etapă, întrucât 
reveneau la douăzeci şi cinci de ani, pentru altă perioadă de 
minimum trei ani, după ce călătoriile şi experienţa le 
lărgiseră orizonturile. Chiar şi după aceea, se întorceau ca 
să urmeze cursuri asupra subiectelor care-i interesau. 

Extinderea uceniciei omeneşti dincolo de trecerea în 
maturitatea fizică crease destule schimbări sociale. Unele 
dintre ele erau necesare de multe generaţii, însă 
generaţiile anterioare refuzaseră înfruntările ori 
pretextaseră inexistenţa lor. În special, structura relaţiilor 
sexuale, în măsura în care se poate vorbi de o asemenea 
structură, se modificase radical. Fusese pur şi simplu 
zguduită de două invenţii datorate, ca o ironie a sorții, 
numai oamenilor, nu şi Overlorzilor. 

Prima fusese un anticoncepţional oral absolut sigur; a 
doua, o metodă infailibilă şi la fel de precisă ca amprentele, 
bazată pe analiza foarte detaliată a sângelui, permiţând 
identificarea paternităţii oricărui copil. Efectul celor două 
invenţii asupra societăţii umane poate fi descris doar ca 


devastator, măturând ultimele rămăşiţe ale concepţiilor 
puritane. 

O altă schimbare importantă o constituia mobilitatea 
extremă a noii societăţi. Graţie perfecţionării transportului 
aerian, oricine putea merge oriunde dorea, în timpul cel 
mai scurt. În văzduh exista incomparabil mai mult spaţiu 
decât pe şosele, şi secolul douăzeci şi unu repetase, la o 
scară sporită, reuşita americană de a pune o întreagă 
naţiune pe roţi. Acum se dăduseră aripi omenirii! 

Deşi nu literal. Aerocarul, ori avionul obişnuit, nu avea 
deloc aripi şi nici măcar o suprafaţă vizibilă de control. 
Dispăruseră până şi elicele greoaie ale vechilor elicoptere. 
Omul nu descoperise totuşi antigravitaţia; doar Overlorzii 
păstrau secretul acela suprem. Aerocarele erau propulsate 
de forţe pe care fraţii Wright le-ar fi înţeles. Pilotarea se 
făcea cu ajutorul unor jeturi reactive, în mod direct sau prin 
metode mai subtile, de tipul controlului la limita fuselajului. 
Aerocarele micuţe şi omniprezente anulaseră ultimele 
bariere dintre oameni, aşa cum n-ar fi putut-o face nici o 
lege sau dispoziţie a Overlorzilor. 

Dispăruseră şi lucruri mult mai profunde. Societatea era 
absolut laică. Dintre credinţele existente înainte de sosirea 
extratereştrilor mai supravieţuise doar o formă de budism 
purificat, poate cea mai austeră dintre toate religiile. 
Crezurile bazate pe miracole şi revelații se prăbuşiseră 
complet. Se destrămaseră lent, simultan cu dezvoltarea 
sistemului educaţional, dar Overlorzii nu interveniseră în 
privinţa respectivă. Deseori, Karellen fusese întrebat 
despre vederile sale asupra religiei, însă răspunsese 
stereotip că orientările omului îl privesc numai pe om, atât 
timp cât nu ameninţă libertatea altora. 

Poate că vechile credinţe ar fi supravieţuit câteva 
generaţii, dacă n-ar fi existat curiozitatea umană. Se ştia că 
Overlorzii aveau acces la trecut, iar istoricii apelaseră nu o 
dată la Karellen pentru a lămuri unele controverse 
străvechi. Poate că Administratorul se plictisise de 


asemenea întrebări, însă probabil îşi dădea perfect seama 
de efectul generozităţii sale. 

Aparatul împrumutat Fundaţiei Istoria Lumii nu se 
deosebea de un monitor TV decât prin sistemul complicat 
de determinare a coordonatelor spaţio-temporale. Se afla 
probabil în legătură cu o maşină mult mai complexă, situată 
pe nava lui Karellen, funcţionând pe baza unor principii 
inimaginabile. Tot ce aveai de făcut era să reglezi butoanele 
şi se deschidea o fereastră în trecut. Aproape întreaga 
istorie pământeană din ultimii cinci mii de ani devenea 
accesibilă într-o clipă. Aparatul nu funcţiona dincolo de 
limita respectivă, arătând doar pete neclare. Putea fi o 
cauză obiectivă sau o cenzură deliberată a Overlorzilor. 

Deşi dintotdeauna fusese clar oricărei minţi raţionale că 
nu toate scrierile religioase ale lumii pot avea dreptate, 
şocul fusese neaşteptat de profund. Aparatul constituia o 
revelaţie pe care nimeni n-o putea nega sau contesta; aici, 
văzute prin intermediul magiei necunoscute a Overlorzilor, 
se aflau adevăratele începuturi ale marilor crezuri ale 
popoarelor. Cele mai multe erau nobile şi înălţătoare, dar 
asta nu era suficient. În câteva zile, nenumărați profeţi ai 
omenirii îşi pierduseră divinitatea. Sub lumina puternică şi 
lipsită de pasiune a adevărului, dispăruseră ca roua 
dimineţii credinţe în care milioane de oameni speraseră de 
două mii de ani. loate faptele, bune sau rele, produse 
vreodată de ele au fost brusc măturate în trecut şi n-au mai 
putut atinge minţile oamenilor. 

Omenirea îşi pierduse zeii cei vechi; acum era suficient de 
matură pentru a nu avea nevoie de alţii. 

Deşi puţini remarcaseră, prăbuşirea religiei fusese însoţită 
de declinul ştiinţei. Existau mulţi tehnologi, dar puţini 
savanţi mai extindeau frontierele cunoştinţelor umane. 
Curiozitatea nu pierise, timp exista din belşug, însă inimile 
nu se mai îndreptau spre cercetarea ştiinţifică 
fundamentală. Părea inutil să-ţi petreci viaţa căutând taine 
pe care Overlorzii le descoperiseră probabil cu ere în urmă. 


Declinul fusese parţial camuflat de înflorirea puternică a 
ştiinţelor descriptive: zoologia, botanica şi astronomia 
bazată pe observaţii. În domeniile acestea nu mai 
activaseră niciodată atâţia amatori, adunând fapte pentru 
propria lor plăcere - dar existau puţini teoreticieni care să 
coreleze informaţiile. 

Sfârşitul tuturor rivalităţilor şi conflictelor însemnase şi 
sfârşitul practic al artelor creatoare. Exista un număr vast 
de artişti amatori şi profesionişti, totuşi, vreme de o 
generaţie, nu se înregistrase nici o lucrare cu adevărat 
remarcabilă în domeniul literaturii, muzicii, picturii sau 
sculpturii. Lumea continua să trăiască din gloria unui trecut 
ce nu mai putea reveni. 

Nimeni nu-şi făcea griji, cu excepţia câtorva filosofi. 
Oamenii erau prea interesaţi în savurarea noii libertăţi 
pentru a mai avea timp să privească dincolo de satisfacţiile 
prezentului. Aici se afla în sfârşit Utopia; noutatea ei încă 
nu fusese asaltată de duşmanul suprem al tuturor utopiilor 
- plictiseala. 

Poate că Overlorzii deţineau o soluţie şi pentru sastisire, 
aşa cum aveau pentru toate celelalte probleme. La o 
generaţie după apariţia lor, nimeni nu le ştia scopul final. 
Omenirea ajunsese să se încreadă în ei şi să accepte fără 
întrebări altruismul suprauman care-i ţinuse atâta timp pe 
Karellen şi tovarăşii săi exilați de la căminele lor. 

Dacă, într-adevăr, era vorba de altruism. Deoarece mai 
existau câţiva oameni care se întrebau dacă întotdeauna 
politica Overlorzilor avea să coincidă cu adevăratul progres 
al omenirii. 

Capitolul şapte. 

Când Rupert Boyce trimise invitaţiile la serată, distanţele 
totale implicate erau impresionante. Amintindu-i numai pe 
primii invitaţi, aceştia erau: familiile Foster din Adelaide, 
Shoenberger din Haiti, Farran din St. Petersburg, Moravia 
din Cincinnati, Ivanko din Paris şi Sullivan din zona Easter 
Island, cam la patru kilometri sub ocean. Pentru Rupert era 


un compliment deosebit faptul că, deşi invitase treizeci de 
oaspeţi, la petrecere apărură peste patruzeci de musafiri. 
Doar Krausii nu veniră şi asta numai datorită faptului că 
uitaseră de fusul de schimbare al datei şi ajunseseră cu 
douăzeci şi patru de ore mai târziu. 

Pe la amiază se adunase un număr impresionant de 
aerocare şi ultimii sosiți aveau destul de mult de mers pe 
jos, odată ce găseau un loc de aterizare. Vehiculele variau 
de la Flitterbugul de o persoană la Cadillacuri, adevărate 
palate zburătoare pentru întreaga familie, în epoca aceasta 
însă, condiţia socială a invitaţilor nu putea fi apreciată pe 
baza mijlocului de transport folosit. 

— Casa este foarte urâtă, rosti Jean Morrel, în vreme ce 
Meteor-ul cobora, spiralând. Pare o cutie peste care a 
călcat cineva. 

George Greggson, un tip de modă veche în privinţa 
aterizărilor automate, reglă deceleraţia înainte de a 
răspunde: 

— Cam greu de apreciat din unghiul ăsta. De pe solar 
putea arăta cu totul altfel. Oh! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au venit şi Fosterii. Le-aş recunoaşte oriunde culorile 
alea. 

— Dacă nu vrei, n-ai decât să nu vorbeşti cu ei. Asta-i unul 
din avantajele petrecerilor lui Rupert - te poţi ascunde 
printre musafiri. 

George alese un loc de aterizare şi opri între un alt Meteor 
şi un vehicul pe care niciunul din ei nu izbuti să-l identifice. 
Părea capabil de viteze mari şi, se gândi Jean, foarte 
inconfortabil. Unul din prietenii cu înclinații tehnice ai lui 
Rupert, hotări ea. Probabil îl construise singur, deşi parcă 
exista o lege interzicând aşa ceva. 

Când coborâră, căldura îi izbi precum suflul unui arzător. 
Le absorbea toată umiditatea şi bărbatul avu impresia că-şi 
simte pielea trosnind. Bineînţeles, era şi vina lor. Plecaseră 


din Alaska de trei ore şi ar fi trebuit să-şi amintească să 
regleze climatizarea cabinei. 

— Ce mai loc să trăieşti! Gâfâi Jean. Credeam că există un 
control al climei. 

— Aşa-i, făcu George. Cândva aici era deşert şi. Priveşte 
acum! Haide, înăuntru o să fie bine. 

Glasul lui Rupert le bubui vesel în urechi. Gazda lor stătea 
lângă avion, cu câte un pahar în fiecare mână, privindu-i de 
sus cu o expresie ştrengărească. Îi privea de sus pentru 
simplul motiv că avea patru metri înălţime; de asemenea, 
era semitransparent. Puteai privi prin el fără mare 
dificultate. 

— Nu-i frumos să-ţi sperii invitaţii! Protestă George. Se 
întinse spre paharele la care de-abia reuşea să ajungă. 
Bineînţeles, mâna îi trecu prin ele. Sper că ai ceva mai 
substanţial pentru noi, când ajungem în casă! 

— Nu te speria! Râse Rupert. Spuneţi ce vreţi şi va fi gata 
până sosiți. 

— Două beri mari, răcite în oxigen lichid, răspunse prompt 
George. Ajungem imediat. 

Rupert încuviinţă, aşeză un pahar pe o masă invizibilă, 
manevră un buton la fel de invizibil şi dispăru. 

— Hei! Făcu Jean. Este prima dată când văd un aparat din 
astea. Cum de-a pus Rupert mâna pe el? Ştiam că le au 
numai Overlorzii. 

— Nu ştii că Rupert obţine întotdeauna ceea ce doreşte? 
Replică bărbatul. Pentru el, e jucăria cea mai grozavă. 
Poate sta confortabil în cameră şi să călătorească prin toată 
Africa. Nici căldură, nici in-secte, nici oboseală. lar 
frigiderul mereu la îndemână. Mă întreb ce-ar fi zis Stanley 
şi Livingstone despre chestia asta. 

Soarele îi obligă să-şi întrerupă discuţia până la adăpostul 
casei. Când se apropiară de uşa din faţă (greu de distins în 
peretele de sticlă), aceasta se deschise singură, în sunet de 
alămuri. Jean bănui, în mod corect, că până la sfârşitul zilei 
avea să i se urască de atâta fanfară. 


În răcoarea plăcută a holului îi întâmpină noua doamnă 
Boyce. Pentru a respecta adevărul, ea reprezenta 
principalul motiv al afluenţei de oaspeţi. Poate că jumătate 
din ei ar fi venit oricum să vadă casa lui Rupert; cei care 
şovăiau fuseseră convinşi de zvonurile referitoare la actuala 
sa soţie. 

Un singur epitet o putea descrie în mod corespunzător: 
tulburătoare. Chiar şi într-o lume unde frumuseţea 
devenise aproape obişnuită, bărbaţii întorceau capetele 
atunci când ea intra într-o încăpere. 

Era, bănui George, un sfert negresă, cu trăsăturile 
chipului aproape greceşti, iar părul lung şi lucios. Numai 
culoarea întunecată a pielii - banalul termen „ciocolatiu” 
părea singurul potrivit - îi dezvăluia originea. 

— Sunteţi Jean şi George, nu-i aşa? Întrebă femeia, 
întinzând mâna. Mă bucur să vă cunosc! Rupert se ocupă 
de băuturi, haideţi să-i întâlniți şi pe ceilalţi musafiri. 

Glasul era un contralto bogat, trimițând fiori prin şira 
spinării lui George. Privi nervos spre Jean, care izbuti să 
forţeze un zâmbet fals, iar în cele din urmă îşi regăsi vocea. 

— Foarte. Foarte drăguţ din partea ta, rosti el 
neconvingător. Abia aşteptam să venim la petrecerea asta. 

— Rupert dă întotdeauna nişte petreceri minunate, 
interveni Jean. Modul în care accentuase cuvântul 
„îmtotdeauna” îi dezvăluia însă în mod clar gândurile: 
„întotdeauna când se însoară.” George roşi puţin şi o privi 
reprobator, dar aparent gazda nu sesizase înţepătura. 
Femeia era prietenia întruchipată şi-i conduse în salonul 
principal, pe jumătate ocupat de o selecţie reprezentativă a 
prietenilor lui Rupert, care stătea în faţa unei console 
asemănătoare unui panou de comandă; George presupuse 
că era dispozitivul care-i proiecta imaginea. Rupert era 
preocupat să sperie alţi doi musafiri abia sosiți, dar se opri 
pentru a-i saluta pe Jean şi George, scuzându-se în acelaşi 
timp că oferise altora paharele lor. 


— O să mai găsiţi destule pe aici, flutură el mâna spre 
înapoi, în vreme ce efectua reglaje cu mâna cealaltă. 
Simţiţi-vă ca acasă. Pe cei mai mulţi invitaţi îi cunoaşteţi 
deja. Maia o să vi-i prezinte pe ceilalţi. Mă bucur că aţi 
venit. 

— Şi noi îţi mulţumim pentru invitaţie, făcu Jean fără multă 
convingere. 

George se îndreptase deja spre bar şi prietena lui îl urmă, 
salutându-i pe cunoscuţi. Aproape trei sferturi din chipuri îi 
erau străine, lucru normal la o petrecere dată de Rupert. 

— Hai să explorăm casa, îi spuse ea lui George după ce se 
învioraseră cu câte o băutură şi-şi salutaseră toţi prietenii. 

Bărbatul o urmă, abia reţinându-şi o căutătură spre Maia 
Boyce. În ochii lui se zărea o nostalgie ce n-o încânta deloc 
pe Jean. Înnăscuta poligamie masculină constituia într- 
adevăr o bătaie de cap. Pe de altă parte, dacă n-ar fi fost 
aşa. Da, poate că la urma urmelor era mai bine. 

George îşi reveni repede la normal, în timp ce investigau 
minunăţiile noului cămin al lui Rupert. Locuinţa părea 
foarte mare pentru numai două persoane, dar perfect 
adecvată numeroşilor musafiri pe care urma să-i primească. 
Avea două niveluri, etajul fiind mai extins şi umbrind 
parterul. Gradul automatizării era considerabil, iar 
bucătăria semăna cu carlinga unui avion. 

— Săraca Ruby, comentă Jean. l-ar fi plăcut aici. 

— Din câte am auzit, replică George, care n-o prea 
simpatizase pe fosta doamnă Boyce, e foarte fericită cu 
prietenul ei australian. 

Chestiunea era bine cunoscută; Jean n-o putea nega, de 
aceea schimbă subiectul. 

— E nemaipomenit de drăguță, nu-i aşa? 

George era suficient de atent ca să evite capcana. 

— Da, nu-i rea, răspunse el indiferent. Bineînţeles, dacă-ţi 
plac brunetele. 

— Bănuiesc că ţie nu-ţi plac deloc, făcu candid Jean. 


— Nu fi geloasă, scumpo, chicoti bărbatul mângâindu-i 
părul platinat. Hai mai bine să dăm o raită prin bibliotecă. 
Unde crezi că este? 

— Undeva pe sus. Am vizitat toate camerele de la parter. 
În plus, se încadrează în ideea generală a casei: spaţiile de 
locuit, dormit, servit masa şi altele sunt legate de parter. 
Acum ne aflăm în sectorul distracţiilor şi al recreării, deşi 
continui să cred că-i de-a dreptul ciudat să ai piscină la etaj. 

— Presupun că există un motiv, spuse George încercând o 
uşă. Rupert a avut nişte consultanţi pricepuţi când a 
construit casa. Sunt convins că n-o putea face de unul 
singur. 

— Ai probabil dreptate. Altfel, camerele n-ar fi avut uşi, 
nici scările trepte. De fapt, n-aş avea curajul să intru într-o 
locuinţă proiectată numai de Rupert. 

— La uite-o, rosti George cu mândria unui navigator care a 
zărit ţărmul, fabuloasa colecţie Boyce în noul ei cămin! Mă 
întreb câte din ele a citit Rupert cu adevărat. 

Biblioteca se întindea pe toată lăţimea casei, dar rafturile 
uriaşe, dispuse transversal, o împărțeau în şase 
compartimente mai mici. Conţinea, dacă George îşi amintea 
exact, cincisprezece mii de volume: aproape toate cărţile 
importante publicate vreodată în domeniul nebulos al 
magiei, experienţelor psihice, telepatiei şi tuturor 
categoriilor de fenomene neclare îngrămădite în domeniul 
paranormal, în epoca aceasta a raţiunii, părea un hobby 
extrem de ciudat. 

Probabil că era pur şi simplu o manifestare a 
evazionismului lui Rupert. 

Bărbatul simţi mirosul, imediat cum intră. Izul era slab 
însă pătrunzător, mai mult ciudat decât neplăcut. Jean îl 
remarcase şi ea; îşi încreţise fruntea, străduindu-se să-l 
identifice. Acidul acetic, gândi George, ar fi avut aroma cea 
mai asemănătoare. Totuşi mai era ceva. 

Biblioteca se termina printr-o nişă în care se găseau o 
masă, două scaune şi câteva perne orientale. Probabil aici 


se refugia Rupert să citească. Acum, sub lumina inexplicabil 
de slabă, se afla un cititor. 

Jean îşi opri răsuflarea şi strânse puternic mâna lui 
George. Reacţia ei era poate scuzabilă. Una e să priveşti la 
televizor şi alta să întâlneşti realitatea. George, arareori 
surprins, nu se pierdu cu firea. 

— Sper că nu v-am deranjat, domnule, rosti el politicos. Nu 
ştiam că aici se află cineva. Rupert nu ne-a spus. 

Overlordul lăsă cartea, îi privi atent, apoi reluă cititul. 
Gestul lui nu era deloc nepoliticos, deoarece venea din 
partea unei fiinţe care putea simultan citi, vorbi şi probabil 
face alte acţiuni. Totuşi priveliştea era de-a dreptul 
schizofrenică pentru oameni. 

— Mă numesc Rashaverak, răspunse el cu amabilitate. Mă 
tem că nu sunt prea sociabil, iar biblioteca lui Rupert este 
un loc care cu greu poate fi ocolit. 

Jean izbuti să-şi stăpânească un chicotit nervos. 
Neaşteptatul lor tovarăş, observă ea, parcurgea o pagină în 
două secunde. Nu avea nici o îndoială că asimila tot ceea ce 
citea şi se întrebă dacă ar fi putut citi câte o carte cu fiecare 
ochi. Bineînţeles, se gândi, apoi ar învăţa Braille, aşa încât 
să folosească şi degetele. Imaginea mentală rezultată era 
prea comică şi încercă s-o alunge, participând la 
conversaţie. La urma urmelor, n-avea zilnic ocazia de-a 
vorbi cu unul dintre stăpânii Pământului. 

După ce făcură prezentările, George o lăsă să flecărească, 
sperând că n-avea să facă o remarcă lipsită de tact. Aidoma 
lui Jean, nici el nu mai întâlnise un Overlord în carne şi 
oase. Deşi aceştia participau la activităţi mondene alături 
de oficialități guvernamentale, savanţi şi alţii, bărbatul nu 
auzise niciodată de prezenţa vreunuia la o petrecere 
particulară obişnuită. O concluzie ar fi fost că petrecerea 
respectivă nu era atât de obişnuită pe cât părea. Aparatul 
Overlorzilor aflat în posesia lui Rupert întărea bănuiala 
aceasta şi George începu să se întrebe Ce-Naiba-Se- 


Întâmplă. Trebuia să-l descoasă pe Rupert de îndată ce 
avea să fie posibil. 

Deoarece scaunele erau prea mici pentru el, Rashaverak 
stătea pe podea, aparent comod, fiindcă ignorase pernele 
aflate în imediata apropiere. Drept urmare, capul său se 
găsea numai la doi metri deasupra podelei şi George avu 
şansa unică să studieze biologia extraterestră. Din 
nefericire, ştiind la fel de puţine lucruri şi despre cea 
terestră, nu putea să afle alte detalii inedite. Doar izul acela 
aparte, dar în nici un caz neplăcut, constituia o noutate. Se 
întrebă ce miros aveau oamenii pentru Overlorzi şi speră că 
nu prea dizgraţios. 

Rashaverak nu avea nimic antropomorf. George putea 
înţelege de ce, văzuţi din depărtare de către sălbaticii 
ignoranţi şi îngroziţi, Overlorzii fuseseră consideraţi oameni 
înaripaţi, ajungându-se de aici la portretul convenţional al 
Diavolului. Coarnele mici (oare ce funcţie aveau? Se întrebă 
bărbatul) semănau cu descrierile făcute, totuşi trupul nu 
aducea cu al unui om sau al oricărui animal cunoscut 
vreodată pe Pământ. Descinzând dintr-un arbore 
evoluționist complet străin, Overlorzii nu erau mamifere, 
nici insecte sau reptile. Nu se ştia cu siguranţă nici dacă 
erau vertebrate; învelişul lor extern dur putea foarte bine 
să fie singurul schelet. 

Aripile lui Rashaverak stăteau pliate, astfel că nu se 
distingeau perfect, însă coada, aidoma unei bucăţi de ţeavă 
flexibilă, se curba sub corp. Vârful ei cel faimos nu era 
ascuţit, fiind un romb lat şi turtit. Scopul său, aşa cum se 
acceptase în mod general, era de a conferi stabilitate în 
timpul zborului, similar penelor din cozile păsărilor. Pornind 
de la puţinele fapte cunoscute şi avansând astfel de ipoteze, 
savanții ajunseseră la concluzia că Overlorzii proveneau de 
pe o planetă cu gravitație redusă şi atmosferă foarte densă. 

Brusc, dintr-un difuzor mascat se auzi vocea lui Rupert: 

— Jean! George! Unde naiba v-aţi ascuns? Veniţi jos, la 
distracţie! Musafirii au început să vă bârfească. 


— Poate că ar fi bine să merg şi eu, vorbi Rashaverak, 
punând cartea înapoi pe raft. 

Făcu lucrul acesta cu uşurinţă, fără să se mişte de pe 
podea, şi George observă pentru întâia oară că mâna 
Overlordului avea două degete mari opuse, între care se 
aflau alte cinci degete. Nu mi-ar plăcea să fac aritmetică, 
gândi el, într-un sistem de numerație cu baza paisprezece. 

Ridicat în picioare, Rashaverak constituia un spectacol 
impunător şi, când se aplecă pentru a evita plafonul, deveni 
evident că dacă Overlorzii ar fi dorit să trăiască printre 
oameni, dificultăţile practice ar fi fost considerabile. 

În ultima jumătate de oră mai sosiseră invitaţi şi salonul 
era acum de-a dreptul ticsit. Apariţia lui Rashaverak 
aglomera şi mai mult încăperea, fiindcă toţi cei din 
camerele vecine alergară să-l vadă. În mod evident, pe 
Rupert îl încânta foarte mult senzaţia produsă, nu însă şi pe 
Jean şi George care rămaseră nebăgaţi în seamă. De fapt, 
puţini îi puteau zări, fiind mascaţi de statura Overlordului. 

— Vino aici, Rashy, să-ţi prezint câţiva prieteni! Strigă 
Rupert. Stai pe canapeaua asta, să nu mai zgârii tavanul! 

Cu coada petrecută peste umăr, Rashaverak traversă 
odaia aidoma unui spărgător de gheaţă, croindu-şi drum 
printre sloiuri. Când se aşeză alături de gazdă, salonul păru 
că devine mai larg şi George suspină uşurat. 

— Mă apucase claustrofobia când stătea în picioare. Mă 
întreb cum de l-a adus RuperT. Ar putea fi o petrecere 
interesantă. 

— Mi se pare ciudat şi modul în care i se adresează, de 
faţă cu atâta lume. Deşi lasă impresia că nu-i prea pasă. 
Foarte curios! 

— Fac prinsoare că-i pasă. Necazul cu Rupert este că-i 
place să se dea în spectacol şi e lipsit de tact. Apropo, asta 
îmi aduce aminte de câteva întrebări pe care le-ai pus lui 
Rashaverak! 

— Care anume? 


— De pildă: „De cât timp sunteţi aici?”, sau „Cum vă 
înţelegeţi cu Administratorul Karellen?”, sau „Vă place pe 
Pământ?”. Draga mea! Nu aşa se vorbeşte cu un Overlord! 

— De ce nu? E momentul s-o facă cineva. 

Înainte ca discuţia să devină aprinsă, fură interpelaţi de 
Shoenbergeri. Femeile plecară într-o direcţie, s-o bârfească 
pe doamna Boyce, iar bărbaţii porniră în altă direcţie, 
făcând exact acelaşi lucru, deşi din alt punct de vedere. 
Benny Shoenberger era unul dintre prietenii cei mai vechi 
al lui George şi deţinea o mulţime de noutăţi în legătură cu 
subiectul respectiv. 

— Pentru Dumnezeu, să nu spui nimănui., începu el. Ruth 
habar n-are, dar eu i-am prezentat-o lui Rupert. 

— Cred, comentă George cu invidie, că-i mult prea bună 
pentru Rupert. Deci legătura nu va putea dura. În curând 
se va plictisi de el. 

Gândul acesta părea să-l dispună considerabil. 

— Nu fi convins! Nu este numai frumoasă, ci şi o fiinţă 
deosebită. Era momentul ca de Rupert să se ocupe cineva, 
iar ea este femeia cea mai potrivită. 

Atât Rupert cât şi Maia stăteau acum lângă Rashaverak, 
primindu-şi oaspeţii. Petrecerile lui Rupert aveau rareori un 
focar, cel mai adesea divizându-se în şase-şapte grupuri 
independente, formate după preocupările comune. De data 
aceasta însă, toţi invitaţii găsiseră un centru de atracţie. Lui 
George îi părea rău pentru Maia. Ar fi trebuit să fie 
petrecerea ei, dar Rashaverak o eclipsase parţial. 

— Auzi, făcu George, ciugulind dintr-un sandviş, de unde 
naiba l-a luat Rupert pe Overlord? N-am mai auzit de aşa 
ceva, deşi se pare că el consideră situaţia absolut normală. 
Când ne-a invitat, n-a pomenit nimic despre asta. 

— Una din micile lui surprize, chicoti Benny. Mai bine 
întreabă-l chiar pe el. Dar să ştii că nu-i prima dată. 
Karellen a fost invitat la Casa Albă, la Palatul Buckingham 
şi. 


— Ce naiba, asta-i altceva! Rupert e un cetăţean absolut 
obişnuit. 

— Poate că şi Rashaverak este un Overlord neînsemnat. Ţi- 
am zis, întreabă-l pe Rupert! 

— Aşa o să fac, numai să-l prind singur. 

— S-ar putea să aştepţi cam mult. 

Benny avea dreptate, însă, deoarece petrecerea se 
încălzise, era mai uşor să fii răbdător. Uşoara paralizie 
provocată de apariţia lui Rashaverak dispăruse. În jurul 
Overlordului mai exista un grup restrâns, dar în rest se 
petrecuse obişnuita fragmentare şi toţi invitaţii se 
comportau destul de natural. Sullivan, de pildă, descria 
unei audienţe fascinate ultimele sale cercetări submarine. 

— Încă nu suntem siguri, spunea el, cât de mari ajung. Nu 
departe de baza noastră se află un canion unde trăieşte una 
cu adevărat gigantică. Am zărit-o o dată şi apreciez că 
atinge aproape treizeci de metri, cu tentaculele desfăcute. 
Săptămâna viitoare pornesc în urmărirea ei. Nu vrea 
nimeni un animal de casă? 

O femeie emise un țipăt slab de oroare. 

— Brr! Mă-ngrozeşte numai să mă gândesc la aşa ceva! 
Trebuie să ai un curaj extraordinar. 

Sullivan păru de-a dreptul surprins. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, comentă el. 
Bineînţeles că-mi iau măsurile de siguranţă cuvenite, totuşi 
n-am fost vreodată în pericol real. Caracatiţele ştiu că nu 
mă pot mânca şi atâta timp cât nu mă apropii prea mult, 
nici nu mă bagă în seamă. Majoritatea creaturilor marine te 
lasă în pace dacă nu le faci nimic. 

— Cred totuşi, interveni altcineva, că mai devreme sau mai 
târziu este inevitabil să nu dai peste una care să te 
considere comestibil. 

— Ah, exclamă voios Sullivan, se mai întâmplă şi aşa ceva! 
Eu încerc să nu le fac nici un rău, fiindcă la urma urmelor 
doresc să devenim prieteni. Pur şi simplu cuplez jeturile la 
valoarea maximă şi într-un minut, cel mult două, m-am 


desprins. Dacă sunt prea ocupat ca să stau şi să mă joc, le 
pot scutura cu câteva sute de volţi. Asta pune capăt situaţiei 
şi nu mă mai deranjează niciodată. 

Într-adevăr, gândi George trecând mai departe, la 
petrecerile lui Rupert puteai întâlni persoane extrem de 
interesante. Chiar dacă gusturile literare ale gazdei erau 
foarte specializate, cele ale prietenilor săi acopereau 
domenii din cele mai diverse. Fără să se obosească 
întorcând capul, zărea un regizor faimos, un poet minor, un 
matematician, doi actori, un inginer de la o uzină atomică, 
un editor al unui săptămânal ilustrat, un statistician de la 
Banca Mondială, un virtuoz violonist, un profesor de 
arheologie şi un astrofizician. Nu exista nici un 
reprezentant al breslei lui George - scenografia pentru 
televiziune - lucru excelent, deoarece bărbatul voia să 
scape de discuţiile profesionale, îi plăcea munca lui; în 
epoca aceea, pentru întâia oară în istoria omenirii, nimeni 
nu făcea ceva care să nu-i placă, însă era tipul de om care, 
la sfârşitul zilei, putea închide definitiv după el uşa 
studioului. 

În cele din urmă, reuşi să-l încolţească pe Rupert în 
bucătărie, unde amesteca nişte cocteiluri. Era păcat să-l 
coboare pe pământ tocmai acum când avea o privire 
pierdută, dar George putea fi nemilos când era necesar. 

— Ia ascultă, începu el cocoţându-se pe cea mai apropiată 
masă. Cred că ne datorezi nişte explicaţii. 

— Hm, făcu Rupert gânditor, plimbându-şi limba prin gură. 
C'ed c-am pus p'ea mu't gin. 

— Nu ocoli discuţia, prefăcându-te beat, pentru că te 
cunosc prea bine. De unde vine prietenul tău Overlordul şi 
ce caută aici? 

— Nu ţi-am spus? Exclamă Rupert. Credeam că le-am 
povestit tuturor. Nu erai acolo. Ah, te ascundeai în 
bibliotecă. Chicoti într-o manieră pe care George o găsi 
insinuantă. Ştii, biblioteca l-a adus aici pe Rashy. 

— Ce chestie! 


— Cum adică? 

George se opri, dându-şi seama că problema trebuia 
abordată cu mult tact. Rupert era foarte mândru de colecţia 
lui. 

— Ăăăă, ei bine. Gândindu-te câte cunosc Overlorzii 
despre ştiinţă, nu te-ai fi aşteptat să se intereseze de 
fenomene psihice şi alte prostii de astea. 

— Prostii sau nu, replică Rupert, pe ei îi preocupă 
psihologia umană, iar eu deţin câteva cărţi din care se pot 
învăţa multe. Înainte de a mă muta aici, un adjunct al 
Administratorului m-a contactat, întrebându-mă dacă le pot 
împrumuta cincizeci dintre cele mai rare volume ale mele. 
Un bibliotecar de la British Museum le povestise despre 
mine. Îţi poţi imagina ce i-am răspuns. 

— Habar n-am! 

— Ei bine, i-am răspuns foarte politicos că mi-au trebuit 
douăzeci de ani ca să adun toate cărţile. Erau oricând 
bineveniţi să le citească, dar trebuiau s-o facă aici. Aşa a 
apărut Rashy, care citeşte cam douăzeci de cărţi pe zi. Şi eu 
sunt curios ce caută în ele. 

Scenograful se gândi o clipă, apoi înălţă dezgustat din 
umeri. 

— Sincer vorbind, spuse el, încep să-mi schimb părerea 
despre Overlorzi. Credeam că au lucruri mai bune de făcut. 

— Eşti un materialist incorigibil, aşa-i? Nu cred că pot fi 
întru totul de acord. Totuşi, privind chiar şi din poziţia ta, 
strict practică, există o explicaţie. Sunt sigur că şi tu ai 
studia superstiţiile oricărei rase primitive cu care ai intra în 
contact! 

— Mda, făcu George nu prea convins. 

Muchia mesei era prea tare, aşa încât se ridică în picioare. 
Rupert amestecase mulţumit câteva cocteiluri şi se 
pregătea să revină printre musafiri. Glasuri nemulţumite îi 
solicitau deja prezenţa. 

— Hei, protestă George, vreau să te mai întreb ceva până 
nu dispari. De unde ai făcut rost de gadgetul ăla de 


televiziune bidirecţională, cu care ai vrut să ne sperii? 

— Face parte din tranzacţie. Am explicat cât de valoros 
poate fi într-o meserie ca a mea şi Rashy a transmis 
sugestia mai departe. 

— Scuză-mă dacă sunt cam greu de cap, dar care este 
noua ta meserie? Presupun totuşi că are legătură cu 
animalele. 

— Exact! Sunt superveterinar. Zona mea acoperă zece mii 
de kilometri pătraţi de junglă şi fiindcă pacienţii nu vor veni 
la mine, trebuie să-i caut eu. 

— Nu-ţi ia cam mult timp? 

— Bineînţeles, nu-i practic să te ocupi de plevuşcă. Doar 
lei, elefanţi, rinoceri şi alte chestii de astea. În fiecare 
dimineaţă, trimit vizorul la o sută de metri altitudine, mă 
aşez în faţa ecranului şi călătoresc prin ţinut. Când găsesc 
pe cineva cu necazuri, iau aerocarul şi sper că metoda mea 
nu va da greş. Uneori e mai greu. În general, leii şi felinele 
merg uşor, dar ia încearcă să nimereşti din zbor un rinocer 
cu un cartuş-injecţie! 

— RUPERI! Răcni cineva din camera alăturată. 

— Uite ce-ai făcut! Mi-am neglijat datoria de gazdă. Ia tu 
tava aia. Sunt paharele cu vermut şi nu vreau să se 
amestece. 

* 

George ajunse pe terasa acoperişului înainte de apusul 
soarelui. Din mai multe motive întemeiate, avea o uşoară 
durere de cap şi simţea nevoia să scape de zgomotul şi 
confuzia din casă. Jean dansa mult mai bine decât el şi 
refuzase să plece, lăsând impresia că se distra din plin. Asta 
îl necăjise pe George care, uşor cherchelit şi simțindu-se 
neînțeles, hotărâse să ofteze la lumina stelelor. 

Pe acoperiş se ajungea mergând cu liftul până la etaj şi 
urcând după aceea pe scara în spirală ce ocolea conducta 
de aspirație a instalaţiei de climatizare. Printr-un chepeng, 
se ieşea apoi pe terasă. Într-un capăt al acesteia era parcat 
aerocarul lui Rupert, zona centrală fiind o grădină - ce 


părea deja părăginită - iar restul o simplă platformă de 
observaţie cu câteva şezlonguri. George se trânti într-unul 
din ele şi se uită în jur cu o privire imperială. Se simţea 
stăpân peste tot ceea ce vedea. 

Folosind un eufemism, priveliştea era magnifică. Locuinţa 
lui Rupert fusese construită pe marginea unei văi care 
cobora spre est, către lacurile şi mlaştinile aflate la cinci 
kilometri depărtare. Spre vest, terenul se întindea neted, 
iar jungla ajungea aproape la uşa casei. Înapoia junglei, la o 
distanţă de cel puţin cincizeci de kilometri, se ridica un lanţ 
muntos aidoma unui perete uriaş. Vârfurile munţilor erau 
pătate cu zăpadă şi norii de deasupra lor erau însângeraţi, 
pe când soarele cobora în ultimele minute ale călătoriei sale 
zilnice. Privind bastioanele acelea îndepărtate, George se 
simţi extrem de treaz. 

Stelele ce apăruseră cu o grabă atât de indecentă în 
momentul apusului i se păreau complet străine. Căâută 
Crucea Sudului, dar fără succes. Deşi cunoştea prea puţină 
astronomie şi de-abia recunoştea câteva constelații, absenţa 
prietenilor familiari era neplăcută. Acelaşi lucru se putea 
spune şi despre zgomotele răzbătând din jungla stânjenitor 
de apropiată. Ajunge cu aerul curat, gândi scenograful. O 
să mă întorc jos înainte ca vreun liliac-vampir, sau ceva la 
fel de neplăcut să înceapă să investigheze. 

Tocmai se ridicase, când un alt musafir apăru prin 
chepeng. Se întunecase şi George nu-l putu recunoaşte, de 
aceea strigă: 

— Hei! Te-ai plictisit şi tu? 

Companionul său invizibil râse. 

— Rupert proiectează nişte filme pe care le-am mai văzut. 

— Vrei o ţigară? Întrebă George. 

— Mulţumesc. 

La flacăra brichetei - George ţinea mult la asemenea 
antichităţi - îşi putu recunoaşte tovarăşul: un negru tânăr, 
extraordinar de chipeş, al cărui nume îl uitase imediat după 
prezentări, ca de altfel şi pe ale celorlalţi douăzeci de 


necunoscuţi de la petrecere. Totuşi ceva părea familiar la el 
şi brusc ghici adevărul. 

— Nu cred că ne-am mai întâlnit, spuse el, dar nu cumva 
eşti noul cumnat al lui Rupert? 

— Exact. Mă numesc Jan Rodricks. Toată lumea spune că 
Maia şi cu mine semănăm foarte mult. 

Scenograful se întrebă dacă trebuia să-l compătimească 
pe Jan pentru noua lui rudă. Hotări să-l lase să afle singur; 
la urma urmelor, exista totuşi posibilitatea ca Rupert să se 
domolească de data aceasta. 

— Eu sunt George Greggson. Participi pentru prima dată 
la una din faimoasele petreceri ale lui Rupert? 

— Da. Întâlneşti mulţi oameni în felul ăsta. 

— Şi nu numai oameni, adăugă George. A fost întâia oară 
când am întâlnit un Overlord. 

Jan ezită o clipă înainte de a răspunde şi George se întrebă 
dacă nu cumva atinsese un punct sensibil. Răspunsul nu 
dezvălui însă nimic. 

— Nici eu nu mai văzusem vreunul până acum, decât 
bineînţeles la televizor. 

Aici conversaţia se împotmoli şi după un moment George 
îşi dădu seama că tânărul dorea să fie singur. Oricum se 
făcuse frig, aşa încât îşi luă rămas bun şi cobori în casă. 

Jungla era liniştită acum; rezemându-se de parapetul 
terasei, Jan nu auzea decât murmurul slab al casei, 
respirând prin plămânii ei mecanici. Se simţea foarte singur 
şi aşa dorea să fie. De asemenea, se simţea extrem de 
frustrat, iar lucrul acesta nu-l dorise deloc. 

Capitolul opt. 

Nici un fel de Utopie nu-i poate satisface complet pe toţi. 
Pe măsură ce condiţiile materiale li se îmbunătăţesc, 
oamenii ridică privirile şi devin nemulţumiţi de puterea şi 
realizările care, odată, li s-ar fi părut mai presus de orice 
închipuire. Chiar dacă lumea exterioară le-a oferit tot ce a 
putut, dăinuie încă tânjeala inimii şi căutarea minţii. 


Deşi adesea îşi aprecia norocul, Jan Rodricks ar fi fost şi 
mai nemulţumit într-o epocă anterioară. Cu un secol în 
urmă, culoarea lui ar fi reprezentat un handicap uriaş, 
poate covârşitor. Astăzi nu însemna absolut nimic. 
Inevitabila reacţie care oferise negrilor de la începutul 
secolului douăzeci şi unu o uşoară senzaţie de superioritate 
dispăruse deja. lermenul „negrotei” nu mai constituia un 
peiorativ în societate, fiind utilizat de toată lumea fără nici o 
stânjeneală. Cuvântul nu avea mai multă încărcătură 
emoţională decât etichetele de tipul republican, metodist, 
conservator sau liberal. 

Tatăl lui Jan fusese un scoţian simpatic, care repurtase o 
oarecare celebritate ca iluzionist. Moartea lui, la vârsta de 
numai patruzeci şi cinci de ani, fusese cauzată de consumul 
excesiv din produsul cel mai faimos al ţării sale. Deşi Jan nu- 
şi văzuse niciodată tatăl beat, nu era sigur nici dacă-l 
văzuse treaz vreodată. 

Doamna Rodricks preda un curs avansat de teoria 
probabilităților la Universitatea Edinburgh. Era tipic pentru 
mobilitatea extraordinară a Omului din veacul douăzeci şi 
unu ca doamna Rodricks, care era neagră ca abanosul, să 
se fi născut în Scoţia iar blondul ei soţ să-şi petreacă 
aproape toată viaţa în Haiti. Maia şi Jan nu avuseseră 
niciodată o singură casă, ci pendulaseră între familiile lor 
precum două mingi de tenis. Educaţia primită fusese 
amuzantă, totuşi nu corectase instabilitatea moştenită de 
amândoi pe linie paternă. 

La douăzeci şi şapte de ani, Jan mai avea în faţă câţiva ani 
de facultate înainte de a se gândi în mod serios la viitorul 
său. Absolvise examenele cu uşurinţă, urmând o programă 
ce ar fi părut extrem de stranie cu un secol înainte. 
Materiile principale fuseseră matematica şi fizica, iar cele 
secundare filosofia şi muzica. Chiar după normele exigente 
ale epocii, tânărul era un excelent pianist amator. 

Peste trei ani avea să-şi ia doctoratul în fizică inginerească, 
cu astronomia ca subiect secundar. Pregătirea examenului 


cerea multă trudă, dar Jan era aproape încântat de 
perspectiva aceasta. Studia la Universitatea din Cape Town, 
la poalele Munţilor Table, poate cel mai frumos lăcaş de 
învăţământ superior din lume. 

Nu avea griji materiale, totuşi era nemulţumit şi nu-şi 
găsea leacul, înrăutăţind şi mai mult lucrurile, fericirea 
Maiei - deşi el nu-i purta pică - accentuase motivul 
principal al necazului său. 

Jan suferea încă de iluzia romantică - sursa atâtor 
suferinţe şi poezii - potrivit căreia fiecare om cunoaşte în 
viaţă o singură iubire adevărată. La o vârstă destul de 
înaintată, inima îi fusese răpită de o femeie mai renumită 
prin frumuseţe decât prin fidelitate. Rosita Tsien pretindea, 
şi era perfect adevărat, că prin vinele ei curgea sângele 
împăraţilor Manchu. Avea mulţi admiratori, majoritatea 
provenind de la Facultatea de ştiinţe din Cape Town. Jan 
căzuse victimă frumuseţii delicate, de floare, a femeii şi idila 
continuase destul timp pentru ca sfârşitul ei să-l roadă 
acum. Nu-şi dădea seama unde greşise. 

Bineînţeles, avea să depăşească momentul respectiv. Şi alţi 
bărbaţi suferiseră dezastre similare fără urmări ireparabile, 
ba chiar ajunseseră la stadiul când puteau spune: „Sunt 
sigur că niciodată n-aş fi fost fericit cu o asemenea femeie!” 
O astfel de detaşare se situa deocamdată într-un viitor 
îndepărtat şi Jan continua să fie supărat pe viaţă. 

Celălalt necaz părea mai greu de depăşit, fiind legat de 
impactul Overlorzilor asupra propriilor ambiţii. Jan era 
romantic nu doar cu inima, ci şi cu mintea. Ca atâţia alţi 
tineri, după încheierea cuceririi spaţiului aerian terestru, îşi 
lăsase visele şi imaginaţia să rătăcească prin oceanele 
neexplorate ale spaţiului cosmic. 

Cu un secol în urmă, Omul pusese piciorul pe scara ce-l 
putea duce la stele. În momentul acela - să fi fost oare o 
coincidenţă? 

— Uşa spre alte planete îi fusese trântită în faţă. Overlorzii 
impuseseră puţine restricţii asupra unor forme de activitate 


umană (războiul constituise poate excepţia majoră), dar în 
domeniul zborurilor spaţiale cercetarea practic încetase. 
Confruntarea cu ştiinţa extraterestră era disproporţionată. 
Cel puţin pentru moment, Omul se îndreptase asupra altor 
activităţi. N-avea sens să construiască rachete când 
Overlorzii deţineau mijloace de propulsie infinit superioare, 
bazate pe principii despre care nu scăpau nici o aluzie. 

Câteva sute de oameni călătoriseră pe Lună în scopul 
stabilirii unui observator astronomic. O făcuseră cu un 
aparat mic, împrumutat de la Overlorzi. Era evident că din 
vehiculul acela primitiv se puteau deduce prea puţine 
lucruri, chiar dacă proprietarii săi îl oferiseră fără ezitare 
curioşilor savanţi pământeni. 

Astfel, Omul continua să rămână prizonierul planetei sale. 
Planeta era mult mai acceptabilă, însă şi mult mai mică 
decât cu un secol în urmă. Când puseseră capăt războiului, 
foametei şi bolilor, Overlorzii puseseră capăt şi aventurii. 

Luna răsărise, pictând cerul cu o lumină palidă şi lăptoasă 
înspre est. Jan ştia că acolo sus, înapoia meterezelor lui 
Pluto, se afla baza principală a Overlorzilor. Deşi veniseră şi 
plecaseră întruna de şaptezeci de ani, abia acum, în timpul 
vieţii lui Jan, navele de aprovizionare abandonaseră orice 
precauţie, călătorind sub ochii pământenilor. În 
telescoapele de cinci sute de centimetri, umbrele lor puteau 
fi zărite cu uşurinţă atunci când soarele le proiecta pe 
câmpiile lunare. Fiindcă tot ceea ce făceau Overlorzii 
prezenta un interes imens pentru omenire, sosirile şi 
plecările navelor fuseseră urmărite cu atenţie şi începuse 
să se contureze un tipar al comportării lor (deşi nu şi 
motivul respectiv). Una din umbrele uriaşe dispăruse cu 
câteva ore în urmă. Jan ştia ce însemna asta: o navă 
începuse pregătirile premergătoare spre îndepărtata şi 
tainica lor planetă natală. 

Tânărul nu văzuse niciodată o navă lansându-se către 
stele. Când condiţiile permiteau, vizibilitatea era bună pe 
jumătate din globul terestru, dar el avusese mereu ghinion. 


Nimeni nu ştia cu exactitate când avea loc startul, iar 
Overlorzii nu se grăbeau să-l anunţe. Hotări să mai aştepte 
zece minute, apoi să se întoarcă în casă. 

Ce fusese asta? Doar un meteor alunecând în jos prin 
Eridan. 

Jan se destinse şi-şi aprinse încă o ţigară. 

O terminase pe jumătate când, la depărtare de o jumătate 
de milion de kilometri, Propulsia Stelară se aprinse. Din 
inima strălucirii lunare, o scânteie micuță începu să urce 
către zenit. La început mişcarea ei era atât de lentă, încât 
putea fi percepută cu greu, dar viteza îi sporea cu fiecare 
secundă. Pe măsură ce se înălța, strălucea tot mai puternic, 
apoi dispăru brusc. Peste o clipă reapăru, mai strălucitoare 
şi mai rapidă. Clipind într-un ritm aparte, suia tot mai 
repede pe cer, trasând o linie tremurândă de lumină printre 
stele. Chiar pentru cineva care nu cunoştea distanţa reală, 
impresia de viteză îţi tăia răsuflarea; când aflai că nava se 
găsea undeva dincolo de Lună, rămâneai uluit de vitezele şi 
energiile implicate. 

Jan ştia că ceea ce zărea în momentul acela reprezenta un 
produs lipsit de importanţă al energiilor. Nava în sine era 
invizibilă, aflându-se cu mult înaintea luminii ascendente. 
Aşa cum un reactor ce zboară foarte sus lasă în urmă o 
dâră de condensare, tot aşa nava Overlorzilor îşi lăsa 
semnul caracteristic. Teoria general acceptată - asupra 
căreia mai existau puţine îndoieli - era că acceleraţiile 
imense ale Propulsiei Stelare produceau o distorsiune 
locală a spaţiului. Tânărul mai ştia că nu vedea decât lumina 
stelelor depărtate, adunată şi focalizată în ochii lui atunci 
când condiţiile erau favorabile de-a lungul traiectoriei. 
Aceea constituia dovada vizibilă a relativităţii: curbarea 
luminii în prezenţa unui câmp gravitațional colosal. 

Acum, vârful dârei lungi şi subţiri, aidoma unui creion, lăsa 
impresia că se mişcă mult mai încet, dar asta se datora 
perspectivei, în realitate, continua să accelereze, deşi 
traiectoria părea mai scurtă. Jan cunoştea faptul că nava 


era urmărită de multe telescoape, deoarece savanții 

Pământului încercau să descopere secretele Propulsiei. Se 
publicaseră deja zeci de lucrări despre subiectul respectiv; 
fără îndoială, Overlorzii le citiseră cu cel mai mare interes. 

Lumina fantomatică începea să pălească. Ajunsese doar un 
punct prin mijlocul constelaţiei Carena, aşa cum ştiuse şi 
Jan că avea să se întâmple. Planeta Overlorzilor se afla 
undeva pe acolo, dar în sectorul respectiv al spaţiului 
existau peste o mie de stele. Nu se putea aprecia distanţa 
faţă de Sistemul Solar. 

Asta fusese totul. Deşi nava abia îşi începuse călătoria, 
ochii oamenilor n-o mai puteau urmări. Dar în mintea 
tânărului continua să ardă amintirea dârei sclipitoare, un 
far ce nu avea să pălească atât timp cât el avea ambiţie şi 
dorinţă. 

* 

Petrecerea luase sfârşit. Aproape toţi oaspeţii plecaseră pe 
calea aerului, împrăştiindu-se în cele patru colţuri ale lumii. 
Mai existau totuşi excepţii. 

Una dintre ele o constituia Norman Dodsworth, poetul, 
care se îmbătase în mod penibil, totuşi fusese îndeajuns de 
potolit şi adormise înainte de a fi necesară o acţiune 
violentă. Fusese depus, fără delicateţe, pe pajişte, 
sperându-se că o hienă avea să-i ofere o trezire pe măsură. 
Practic vorbind, putea fi considerat absent. 

Mai rămăseseră doar George şi Jean. Nu fusese ideea 
scenografului; el voia să se întoarcă acasă. Nu-l încânta 
prietenia dintre Rupert şi Jean, deşi nu din motivele 
obişnuite. George se mândrea cu faptul că era un tip 
practic, cu capul pe umeri, şi considera interesul care-i lega 
pe cei doi nu numai copilăros, ci chiar nesănătos în acea 
epocă a ştiinţei. | se părea de neconceput ca un om să mai 
poată avea cea mai mică încredere în paranormal, iar 
prezenţa lui Rashaverak acolo îi zguduise credinţa în 
Overlorzi. 


Era evident acum că Rupert plănuia o surpriză, probabil 
cu ajutorul lui Jean. George se resemnase posomorât în faţa 
nonsensului ce avea să urmeze. 

— Am încercat mai multe variante până m-am stabilit la 
asta, începu mândru Rupert. Problema principală este 
reducerea frecării, pentru a obţine libertatea completă de 
mişcare. Clasica masă lustruită şi paharul nu-s rele deloc, 
dar se utilizează de sute de ani şi eram convins că ştiinţa 
modernă poate realiza lucruri mai bune. Lată rezultatul! 
Apropiaţi-vă scaunele. Eşti sigur că nu vrei să participi, 
Rashy? 

Pentru o fracțiune de secundă se păru că Overlordul ezită, 
apoi clătină din cap. George se întrebă dacă învățase gestul 
de la pământeni. 

— Nu, mulţumesc, răspunse el. Aş prefera să privesc. 
Poate altă dată. 

— Perfect, ai timp să te răzgândeşti. 

Chiar aşa? Gândi George, privindu-şi morocănos ceasul. 

Rupert îşi adunase prietenii în jurul unei măsuţe rotunde 
şi masive. Masa avea o tăblie din plastic pe care gazda o 
ridică, dezvăluind o îngrămădire strălucitoare de bile de 
rulmenţi al căror scop George nu şi-l putea imagina. Sutele 
de puncte scânteind în lumină formau un desen fascinant şi 
hipnotic, ameţindu-l uşor. 

Pe când îşi apropiau scaunele, Rupert scotoci sub masă şi 
scoase un disc cu diametrul de vreo zece centimetri, pe 
care-i aşeză deasupra bilelor. 

— Gata, rosti el. Îl atingeţi cu degetele şi se mişcă fără nici 
o rezistenţă. 

George examină măsuţa cu profundă neîncredere. Pe 
circumferința ei se aflau literele alfabetului - la intervale 
regulate, deşi nu într-o ordine anume - iar printre ele, 
răspândite în mod aleator, se găseau cifrele de la 1 la 9 şi 
două plăcuţe cu DA şi NU. Acestea din urmă erau diametral 
opuse. 


— Mi se pare o aiureală, murmură el. Mă mir că în 
vremurile noastre mai există oameni care s-o trateze cu 
seriozitate. 

Se simţi ceva mai uşurat după ce-şi exprimase acest 
protest vag faţă de Jean şi Rupert. Gazda pretindea că 
privea fenomenele respective cu un interes ştiinţific 
detaşat. Era lipsit de prejudecăţi, însă nu credul. Pe de altă 
parte, Jean. Ei bine, uneori îl îngrijora pe George. Părea că 
crede cu adevărat în toate chestiile cu telepatie şi privire 
interioară. 

Abia după ce făcu remarca, scenograful îşi dădu seama că 
implicase o critică la adresa lui Rashaverak. Privi nervos în 
jur, dar Overlordul rămăsese impasibil. Ceea ce, bineînţeles, 
nu însemna absolut nimic. 

Toţi îşi ocupaseră acum poziţiile. În sensul acelor de ceas 
erau aşezaţi: Rupert, Maia, Jan, Jean, George şi Benny 
Shoenberger. Ruth Shoenberger stătea cu un carnet în 
mână, în afara cercului. Femeia avea unele obiecţii faţă de 
participarea la asemenea şedinţe, determinându-l pe Benny 
să emită remarci sarcastice la adresa celor care luau 
Talmudul în serios. Totuşi nu se împotrivea să asiste ca 
observator. 

— Mai întâi, spuse Rupert, să lămurim lucrurile pentru 
beneficiul scepticilor ca George. Indiferent dacă şedinţele 
de acest fel au sau nu ceva paranormal, ele îşi păstrează 
viabilitatea. În ceea ce mă priveşte, cred că-i vorba de o 
explicaţie pur mecanică. Atunci când punem mâna pe disc, 
deşi căutăm să nu-i influenţăm mişcările, subconştientul ne 
joacă feste. Am participat la multe asemenea şedinţe, dar 
niciodată n-am obţinut răspunsuri pe care să nu le fi ştiut 
sau să le fi ghicit cineva din grup, deşi uneori nu erau 
conştienţi de acest lucru. Aş dori totuşi să efectuăm 
experimentul în aceste condiţii. Aăă, destul de speciale. 

Condiţia Specială îi privea în tăcere, dar nu şi cu 
indiferenţă. Oare reacţiile sale erau ale unui antropolog 


urmărind un ritual religios primitiv? Chestiunea era 
aproape incredibilă şi George se simţea teribil de stânjenit. 

Dacă şi ceilalţi încercau aceleaşi sentimente, le ascundeau 
perfect. Doar Jean era agitată şi îmbujorată, deşi roşeaţa 
putea fi datorată şi băuturii. 

— Gata? Întrebă Rupert. Perfect! Făcu o pauză teatrală, 
apoi vorbi fără să se adreseze cuiva: Este cineva acolo? 

George simţi discul tremurându-i uşor sub degete. Nu era 
de mirare, considerând presiunea exercitată asupra lui de 
cele şase persoane din cerc. Discul se deplasă într-un „8” 
Mic, apoi se opri în mijlocul mesei. 

— Este cineva acolo? Repetă gazda. Cu un ton mult mai 
detaşat, adăugă: De obicei, trec zece-cincisprezece minute 
înainte să înceapă. Dar uneori. 

— Sst! Făcu Jean. 

Discul se mişca. Se deplasă într-un arc larg între DA şi NU. 
George se abţinu cu greu să nu chicotească. Ce s-ar fi 
dovedit, se întrebă el, dacă răspunsul ar fi fost NU? Îşi 
aminti o glumă străveche: „Pleacă, lupule, nu-i nimeni 
acasă!” 

Dar răspunsul a fost DA. Discul reveni rapid în mijlocul 
măsuţei. Acum părea viu, aşteptând întrebarea următoare. 
Fără să vrea, scenograful începu să se simtă impresionat. 

— Cine eşti? Întrebă Rupert. 

Nu urmă nici o ezitare, pe măsură ce literele erau 
dezvăluite una câte una. Discul se deplasa pe masă aidoma 
unui obiect însufleţit, atât de rapid încât, uneori, George 
abia îşi mai ţinea degetele pe suprafaţa lui. Putea jura că el 
nu contribuia la mişcarea obiectului. Privi rapid în jur, fără 
să zărească ceva suspicios pe chipurile celorlalţi. Arătau la 
fel de încordaţi şi atenţi ca şi el. 

— SUNTTIOTUL, scrise discul şi reveni în punctul de 
echilibru. 

— Sunt totul, repetă Rupert. Un răspuns tipic. Evaziv, 
totuşi nu descurajator. Înseamnă probabil că aici nu există 
nimic în afara minţilor noastre reunite. 


Se opri o clipă, hotărând asupra următoarei întrebări. 

— Ai un mesaj pentru cineva de aici? 

— NU, răspunse discul prompt. 

Gazda privi în jurul mesei. 

— Rămâne la alegerea noastră. Uneori oferă informaţii, 
însă acum va trebui să-l întrebăm noi. Vrea cineva să 
înceapă? 

— Va ploua mâine? Făcu George în glumă. 

Imediat discul începu să oscileze între DA şi NU. 

— Este o întrebare stupidă, comentă Rupert. Evident că va 
ploua undeva. Nu puneţi întrebări cu răspunsuri ambigue. 

George se simţi zdrobit. Hotări să lase pe altcineva să 
întrebe. 

— Care este culoarea mea preferată? Întrebă Maia. 

— ALBASTRU, veni răspunsul prompt. 

— Exact. 

— Asta nu dovedeşte nimic, făcu George. Cel puţin trei 
dintre noi ştiau asta. 

— Care-i culoarea preferată a lui Ruth? Întrebă Benny. 

— ROŞU. 

— Aşa este, Ruth? 

Femeia ridică privirea din carnet. 

— Da, însă Benny ştia asta, iar el este în cerc. 

— Nu ştiam, răspunse Benny. 

— Memorie subconştientă, murmură Rupert. Se întâmplă 
deseori. Dar vă rog, nu s-ar putea să puneţi nişte întrebări 
mai inteligente? Acum când a început aşa bine, n-aş vrea să 
stricăm totul. 

Curios, dar banalitatea fenomenului începuse să-l 
impresioneze pe George. Era convins că nu există nici o 
explicaţie paranormală; după cum spusese şi Rupert, discul 
reacţiona numai la mişcările lor musculare subconştiente. 
Deşi lucrul respectiv în sine era surprinzător: n-ar fi crezut 
niciodată că se pot obţine răspunsuri atât de rapide şi 
precise. La un moment dat, încercă să vadă dacă putea 
influenţa discul să formeze numele său. Reuşi doar litera 


„G”; restul fiind un nonsens. Decise că era practic imposibil 
ca un singur individ să acţioneze discul fără ca persoanele 
celelalte din cerc să-şi dea seama. 

După o jumătate de oră, Ruth notase peste o duzină de 
mesaje, unele dintre ele destul de lungi. Existau uneori 
greşeli sau erori gramaticale, însă puţine la număr. 
Indiferent de explicaţie, scenograful se convinsese acum că 
nu participa conştient la obţinerea rezultatelor, în câteva 
rânduri, în timpul formării unui cuvânt, anticipase litera 
următoare şi de aici înţelesul comunicării. Dar de fiecare 
dată, discul se îndreptase într-o direcţie complet 
neaşteptată. Uneori, deoarece nu exista nici o pauză între 
cuvinte, mesajul părea lipsit de sens, până se completa şi 
Ruth îl recitea. 

Întreaga şedinţă îi lăsa lui George impresia nefirească a 
contactului cu o minte independentă şi decisă. Cu toate 
acestea, nu exista nici o dovadă concludentă. Răspunsurile 
erau extrem de ambigue. Ce se putea înţelege, de exemplu, 
din: 

CREDEŢIÂNOMNATURAE STECUVOI. 

Deşi uneori sugerau nişte adevăruri profunde, chiar 
tulburătoare. 


AMINTIŢIVĂOMULNUESTESINGURLÂNGĂOMESTELUME 
AALTORA. 

Bineînţeles, ştiau asta; totuşi puteai fi sigur că mesajul se 
referea doar la Overlorzi? 

George devenise somnoros. Ar fi fost timpul, se gândi el, s- 
o ia spre casă. Totul era foarte ciudat, însă nu oferea nici o 
pistă, iar ce-i prea mult strică. Privi în jurul mesei. Benny 
părea că se simţea la fel. Maia şi Rupert erau amândoi uşor 
traşi la faţă, iar Jean, ei bine, ea luase totul prea în serios de 
la început. Expresia femeii îl îngrijoră pe George; parcă i-ar 
fi fost teamă să mai continue, dar în acelaşi timp şi să se 
oprească. 


Rămăsese Jan. George se întrebă ce gândea acesta despre 
excentricităţile cumnatului său. Tânărul nu pusese nici o 
întrebare şi nu se arătase surprins de nici un răspuns. 
Aparent studia mişcarea discului ca orice alt fenomen 
ştiinţific. 

Rupert se trezi din letargia în care căzuse. 

— Încă o întrebare, spuse el, şi încheiem. Ce zici, Jan? N-ai 
întrebat nimic. 

Surprinzător, Jan nu ezită. Parcă ar fi avut întrebarea 
pregătită de multă vreme şi aşteptase ocazia. Privi silueta 
nemişcată a lui Rashaverak, apoi rosti clar şi răspicat: 

— Care stea este soarele Overlorzilor? 

Rupert îşi stăpâni un fluierat de surpriză. Aparent, Maia şi 
Benny nu reacționară. Jean închisese ochii şi părea 
adormită. Rashaverak se aplecase înainte, pentru a privi 
peste umărul lui Rupert. 

Discul începu să se mişte. 

Când în sfârşit se opri, urmă o pauză scurtă apoi Ruth 
întrebă cu glas nedumerit: 

— Ce înseamnă NGS 549672? 

Nu căpătă nici un răspuns, deoarece în aceeaşi clipă 
George strigă neliniştit: 

— Daţi-mi o mână de ajutor! Mă tem că Jean a leşinat. 

Capitolul nouă 

— Ce ştii despre bărbatul acesta, Boyce? Rosti Karellen. 

Desigur, în realitate, Administratorul nu folosise cuvintele 
respective, iar gândurile sale fuseseră mult mai subtile. Un 
auditoriu uman ar fi auzit o rafală scurtă de sunete 
modulate rapid, oarecum asemănătoare celor produse de 
un emiţător Morse. Deşi limbajul Overlorzilor fusese 
înregistrat în numeroase ocazii, înregistrările sfidau orice 
analiză datorită extraordinarei lor complexităţi. Viteza de 
comunicare făcea ca nici un interpret, chiar dacă ar fi 
stăpânit elementele graiului, să nu poată ţine pasul cu 
extratereştrii angajaţi într-o discuţie obişnuită. 


Administratorul Pământului stătea cu spatele la 
Rashaverak, privind peste culorile Marelui Canion. La zece 
kilometri depărtare, deşi neclari de la distanţa aceea, 
pereţii terasaţi recepţionau întreaga putere a Soarelui. 
Câteva sute de metri în josul pantei, un trenuleţ şerpuia 
încetişor în adâncimea văii. Curios, gândi Karellen, că 
atâtea fiinţe omeneşti continuau să caute posibilităţile de 
comportare primitivă. Dacă ar fi dorit, puteau ajunge în 
fundul canionului într-o fracțiune de secundă şi mult mai 
confortabil. Totuşi preferau să fie zdruncinaţi pe nişte şine 
probabil tot atât de nesigure pe cât păreau. 

Făcu un gest imperceptibil din mână. Peisajul dispăru, 
lăsând loc unui pustiu negru de o adâncime necunoscută. 
Reveni la problemele funcţiei sale. 

— Rupert Boyce este un personaj oarecum ciudat, 
răspunse Rashaverak. Din punct de vedere profesional, 
răspunde de animalele dintr-o zonă importantă a 
principalei rezervaţii africane. Este destul de eficient şi 
pasionat de munca lui. Deoarece trebuie să supravegheze 
câteva mii de kilometri pătraţi, posedă unul din cele 
cincisprezece vizoare panoramice pe care le-am 
împrumutat până acum, desigur cu măsurile de protecţie 
respective. Întâmplător, este singurul cu facilităţi complexe 
de proiecţie. A pledat convingător în vederea obţinerii 
aparatului şi de aceea i l-am acordat. 

— Care i-au fost argumentele? 

— Dorea să apară înaintea diferitelor animale sălbatice, 
pentru ca ele să se obişnuiască cu imaginea lui şi să nu-l 
atace când avea să fie prezent fizic. Pledoaria a avut destul 
succes în privinţa animalelor care se bizuie mai mult pe 
vedere decât pe miros, deşi s-ar putea ca, în cele din urmă, 
să păţească un accident. Bineînţeles, exista un alt motiv 
pentru care i-am împrumutat aparatul. 

— L-a făcut mai cooperant? 

— Exact. Iniţial îl contactasem fiindcă posedă una din cele 
mai complete biblioteci din lume în domeniul 


parapsihologiei şi altor subiecte conexe. Când i-am cerut să 
mi le împrumute, m-a refuzat politicos dar ferm, aşa încât 
trebuia să-l vizitez. Până acum am citit cam jumătate din 
bibliotecă. A fost un chin îngrozitor. 

— Bănuiesc. Ai găsit ceva prin tot gunoiul ăla? 

— Da: unsprezece cazuri evidente de trecere parţială şi 
douăzeci şi şapte probabile. Totuşi materialul este atât de 
selectiv încât nu poate fi utilizat în scopuri comparative. În 
plus, dovezile sunt pline de misticism: probabil principala 
aberaţie a minţii umane. 

— Ce crede Boyce despre asta? 

— Pretinde că este lipsit de prejudecăţi şi sceptic, dar este 
clar că n-ar fi investit atât timp şi efort în domeniul 
respectiv fără să aibă o credinţă subconştientă. l-am spus-o 
şi a admis posibilitatea. l-ar plăcea să găsească o dovadă 
convingătoare. De aceea întreprinde mereu experimentele 
acestea, deşi pretinde că sunt doar nişte jocuri. 

— Eşti sigur că nu bănuieşte că interesul tău nu este 
exclusiv scolastic? 

— Absolut! În multe privinţe, este obtuz şi mărginit. Din 
motivul acesta, încercările sale de cercetare în domeniu par 
mai degrabă patetice. În privinţa lui nu trebuie luată nici o 
măsură specială. 

— Înţeleg. Ce-i cu fata care a leşinat? 

— Ea reprezintă personajul cel mai important. Mai mult ca 
sigur, Jean Morrel a fost canalul prin care a sosit informaţia. 
Are însă vârsta de douăzeci şi şase de ani. Considerând 
experienţa noastră anterioară, e prea bătrână ca să fie ea 
însăşi un Prim Contact. Deci este vorba de cineva aflat în 
strânsă legătură cu ea. Concluzia este evidentă. Nu mai 
avem mult de aşteptat. Trebuie transferată în Categoria 
Purpuriu: femeia aceasta ar putea fi cea mai importantă 
fiinţă omenească în viaţă. 

— Voi avea eu grijă. Ce-i cu tânărul care a pus întrebarea? 
A fost o simplă curiozitate, sau avea alt motiv? 


— A ajuns acolo întâmplător - sora lui se măritase cu 
Rupert Boyce. Până atunci nu mai întâlnise niciunul din 
oaspeţi. Sunt convins că întrebarea n-a fost premeditată, ci 
inspirată de condiţiile neobişnuite şi probabil de prezenţa 
mea. Considerând aceşti factori, nu-i deloc surprinzător că 
a acţionat astfel. Interesul lui principal îl constituie 
astronautică: este secretarul grupului de călătorii spaţiale 
al Universităţii Cape Town şi în mod vădit intenţionează să- 
şi dedice viaţa studierii acestui domeniu. 

— Cariera lui ar putea fi interesantă. Deocamdată cum 
crezi că va acţiona? 

— Fără îndoială, atunci când i se va ivi prilejul, va face 
unele verificări. Nu există încă nici o modalitate de a dovedi 
exactitatea informaţiei aflate şi, datorită provenienţei 
speciale, este greu de crezut că o va face publică. Chiar 
dacă o va face, ne va afecta în vreun fel? 

— Am evaluat ambele variante, răspunse Karellen. Deşi în 
Directive este interzisă dezvăluirea bazei, informaţia nu 
poate fi utilizată împotriva noastră. 

— De acord. Rodricks deţine o informaţie al cărei adevăr 
este îndoielnic şi lipsit de valoare. 

— Aşa se pare, aprobă Administratorul. Totuşi să nu fim 
chiar atât de siguri. Fiinţele omeneşti sunt extrem de 
ingenioase şi adesea foarte perseverente. Nu-i bine să le 
subapreciem, iar cariera domnului Rodricks va fi interesant 
de urmărit. O să mă mai gândesc la asta. 

* 

Rupert Boyce nu ajunsese niciodată la miezul problemei. 
După ce musafirii plecară, mai gălăgioşi ca de obicei, 
strânse gânditor măsuţa. Uşoara ameţeală alcoolică îl 
împiedica să analizeze în profunzime cele întâmplate şi 
chiar faptele în sine erau puţin neclare. Avea ideea vagă că 
se petrecuse ceva important, care-i scăpase însă, şi se 
întrebă dacă trebuia să discute cu Rashaverak despre acest 
lucru. Apoi decise că ar fi fost lipsit de tact. De fapt, 
cumnatul său stârnise necazul şi Rupert se simţi puţin 


neliniştit în privinţa tânărului. Totuşi, fusese vina lui Jan? De 
fapt, putea fi vorba de vina cuiva? Destul de abătut, îşi 
aminti că el iniţiase experimentul. Hotăriî, cu destul succes, 
să uite întreaga întâmplare. 

Poate că ar fi putut face ceva, dacă s-ar fi găsit ultima 
pagină din carneţelul lui Ruth, dar se părea că acesta 
dispăruse în confuzia din final. Jan pretindea că n-o luase el 
şi. Ei bine, cu greu îl puteai acuza pe Rashaverak. De 
asemenea, nimeni nu-şi mai amintea cu exactitate ce 
indicase discul, decât doar că părea să fie ceva lipsit de 
sens. 

* 

Pe moment, persoana cea mai afectată fusese George 
Greggson. Nu putea uita spaima din clipa când Jean îi 
leşinase în braţe. În momentul acela, neajutorarea ei bruscă 
o transformase dintr-un companion amuzant într-o făptură 
tandră şi afectuoasă. Din timpuri imemoriale, femeile 
leşinaseră - nu întotdeauna nepremeditat - şi, invariabil, 
bărbaţii răspunseseră în modul dorit. Prăbuşirea ei fusese 
complet spontană, dar nici dacă ar fi plănuit-o nu putea sosi 
într-un moment mai potrivit. Ulterior, George îşi dădu 
seama că în momentul acela luase una din cele mai 
importante hotărâri din viaţa lui. În mod clar, în ciuda 
ideilor şi prietenilor bizari, Jean era fata care conta pentru 
el. George n-avea intenţia să le abandoneze definitiv pe 
Naomi, sau Joy, sau Elsa, sau. Cum o chema? Denise; totuşi 
sosise timpul pentru ceva permanent. Era sigur că Jean 
avea să fie de acord, pentru că sentimentele ei fuseseră de 
la început destul de evidente. 

Îndărătul deciziei se găsea un alt factor, de care bărbatul 
nu era conştient. Şedinţa de spiritism îi fisurase disprețul şi 
scepticismul faţă de preocupările lui Jean. N-ar fi 
recunoscut nicicând, dar acesta era adevărul şi înlăturase 
ultima barieră dintre ei. 

O privi pe fată, zăcând palidă, însă liniştită în fotoliul 
aerocarului. Dedesubt se zărea beznă, deasupra stele. 


George n-avea habar unde se afla, însă nici nu-l interesa. 
Asta era treaba pilotului auto-mat, care-i purta spre casă, 
până unde mai aveau, după indicaţia bordului, cincizeci şi 
şapte de minute. 

Jean îi zâmbi şi-şi retrase mâna din palma lui. 

— Lasă-mă să-mi restabilesc circulaţia, făcu ea masându-şi 
degetele. Aş vrea să mă crezi când îţi spun că acum mă simt 
perfect. 

— Atunci ce crezi că s-a întâmplat? Trebuie să-ţi aminteşti 
ceva. 

— Nu, absolut nimic. L-am auzit pe Jan întrebând, apoi îmi 
aduc aminte că toţi ţipau în jurul meu. Sunt sigură că a fost 
un fel de transă. De fapt. 

Se opri, apoi hotări să nu-i spună lui George că aşa cevai 
se mai întâmplase. Ştia ce credea bărbatul despre lucrurile 
acelea şi nu voia să-l irite şi probabil să-l îndepărteze 
definitiv. 

— De fapt. Ce? Întrebă scenograful. 

— Nimic. Mă întreb ce-o fi gândit Overlordul despre 
şedinţă. Probabil că i-am oferit mai mult material decât 
solicitase. 

Se înfioră uşor şi ochii i se înnourară. 

— Mi-e teamă de Overlorzi, George. Nu vreau să spun că 
sunt răi, sau altă prostie de felul ăsta. Sunt convinsă că ne 
doresc binele şi fac ceea ce consideră că este cel mai bine 
pentru noi. Mă întreb doar care sunt adevăratele lor 
planuri? 

George se foi neliniştit. 

— Oamenii întreabă asta încă de la apariţia lor, zise el. Ne 
vor spune atunci când ne vor considera pregătiţi şi, sincer 
să fiu, nu sunt curios. În plus, am lucruri mai importante de 
făcut. 

Se întoarse către fată şi-i luă mâinile într-ale sale. 

— Ce-ar fi să mergem mâine la Arhive şi să semnăm un 
contract pentru. Să zicem cinci ani? 

Jean îl privi cu atenţie şi decise că-i plăcea ceea ce vedea. 


— Să zicem zece, propuse ea. 

* 

Jan îşi aprecie timpul disponibil. Nu-l zorea nimeni şi 
dorea să se gândească atent. Parcă se temea să verifice şi 
să distrugă atât de repede speranţa fantastică ce-i încolţise 
în minte. Cât timp nu era sigur, putea măcar să viseze. 

De altfel, înainte de a întreprinde orice acţiune, trebuia să 
viziteze biblioteca Observatorului. Bibliotecara îl cunoştea 
bine, atât pe el cât şi preocupările sale, şi fără îndoială nu 
urma să fie surprinsă de cerere. Probabil nu însemna mare 
lucru, dar Jan nu voia să lase nimic la voia întâmplării. Peste 
o săptămână, avea să fie o ocazie mai bună. Devenise 
extrem de prudent, ştia acest lucru, însă adăuga acţiunii un 
pic suspans. În plus, se temea de ridicol în aceeaşi măsură 
ca de orice acţiune întreprinsă de Overlorzi pentru a-l opri. 
Dacă urmărea ceva care părea o absurditate, atunci nimeni 
nu mai trebuia să afle. 

Avea un pretext perfect pentru a merge la Londra: 
aranjamentele fuseseră făcute cu săptămâni în urmă. Deşi 
prea tânăr şi lipsit de experienţă pentru a fi delegat, el era 
unul din cei trei studenţi observatori la congresul Uniunii 
Astronomice Internaţionale. Ar fi fost păcat să scape 
prilejul, deoarece nu mai vizitase Londra din copilărie. 

Ştia că aveau să-l intereseze foarte puţine din zecile de 
comunicări ce urmau să fie făcute la UAI, chiar dacă le-ar fi 
înţeles. Ca orice participant la un congres ştiinţific, urma să 
asiste la lucrările ce păreau interesante, petrecându-şi 
restul timpului discutând cu participanţii entuziaşti sau cu 
simplii spectatori. 

În ultimii cincizeci de ani, Londra se schimbase enorm. 
Acum era locuită de nici două milioane de oameni şi de o 
sută de ori mai mulţi roboţi. Nu mai era un port celebru 
deoarece, fiecare ţară fabricând tot ceea ce avea nevoie, 
structura comerţului mondial se modificase. Unele ţări 
continuau să producă anumite bunuri de excepţie, dar 
acestea erau transportate pe calea aerului până la 


destinaţie. Rutele comerciale, altădată convergând spre 
marile porturi, iar mai târziu spre aeroporturi, se 
dispersaseră în cele din urmă într-o pânză complicată de 
păianjen, care acoperea lumea întreagă, fără noduri 
principale. 

Totuşi unele lucruri nu se schimbaseră. Londra rămăsese 
un centru administrativ şi cultural. Din acest punct de 
vedere, n-o întrecea nici o capitală europeană, nici chiar 
Parisul, care pretindea acest lucru. Un londonez de acum o 
sută de ani ar fi constatat că centrul oraşului era aproape 
neschimbat. Peste Tamisa se arcuiau poduri noi, dar în 
aceleaşi locuri. Gările uriaşe şi mohorâte dispăruseră, 
surghiunite la periferii. Parlamentul rămăsese, ochiul lui 
Nelson privea în josul Whitehall-ului şi cupola catedralei St. 
Paul se ridica deasupra lui Ludgate Hill, cu toate că acum 
existau clădiri mai înalte, ameninţându-i semeţia. 

Iar garda continua să se schimbe în faţa Palatului 
Buckingham. 

Toate acestea, îşi spuse Jan, puteau să mai aştepte. 
Începuse vacanţa, iar el fusese cazat împreună cu cei doi 
colegi într-unul din căminele universităţii. Nici Bloomsbury 
nu-şi schimbase specificul în ultimul secol; continua să fie 
un cartier de hoteluri şi pensiuni, deşi nu se mai înghesuiau 
şi nici nu mai alcătuiau şiruri nesfârşite şi identice de clădiri 
din cărămidă înnegrită de funingine. 

Ocazia se ivi abia în a doua zi a congresului. Comunicările 
principale se ţineau în sala mare a Centrului ştiinţific, nu 
departe de Concert Hall, care contribuise din plin la 
transformarea Londrei în metropola muzicală a lumii. Jan 
dorea să audieze comunicările din prima zi, despre care se 
spunea că aveau să răstoarne complet teoria actuală despre 
formarea planetelor. 

Poate că aşa era, însă nu pierdu nimic interesant plecând 
imediat după pauză. Se grăbi spre secretariat, ca să 
găsească sălile dorite. 


Nişte funcţionari glumeţi aşezaseră Societatea 
Astronomică Regală la ultimul etaj al clădirii, gest apreciat 
de membrii Consiliului deoarece le oferea o privelişte 
magnifică asupra Tamisei şi nordului oraşului. Părea pustiu, 
dar Jan, strângând în palmă legitimaţia de membru ca pe 
un paşaport, găsi cu uşurinţă biblioteca. 

Avu nevoie de aproape o oră până descoperi ceea ce îi 
trebuia şi până învăţă modul de folosire al uriaşului catalog 
stelar, cu milioanele lui de date. Tremura uşor pe măsură ce 
se apropia de ţintă şi se bucură că în preajmă nu era nimeni 
care să-i remarce nervozitatea. 

Aşeză catalogul la locul lui şi rămase o vreme nemişcat, 
privind în gol. Apoi porni încet pe coridoarele tăcute, trecu 
de secretariat (acum se găsea cineva acolo, despachetând 
colete cu cărţi) şi cobori scările. Evitase liftul, dorind să fie 
singur. Iniţial avusese de gând să mai audieze o 
comunicare, dar acum asta nu mai reprezenta ceva 
important. 

Gândurile continuau să-i fie învălmăşite când se îndreptă 
spre parapet şi privi drumul lipsit de grabă al Iamisei către 
mare. Lucrurile aflate ar fi fost greu de acceptat de orice 
individ deţinând educaţia lui ştiinţifică. Nu putea fi 
niciodată sigur de adevărul lor, deşi probabilitatea era 
covârşitoare. Mergând încet de-a lungul parapetului, 
recapitula faptele. 

Unu: niciunul dintre invitaţii la petrecerea lui Rupert nu 
putea şti că Jan avea să pună întrebarea aceea. Nici el nu 
ştiuse; fusese o reacţie spontană înaintea circumstanțelor. 
Deci nimeni nu-şi putuse pregăti din timp un răspuns. 

Doi: probabil că NGS 549672 nu însemna nimic pentru 
cineva nefamiliarizat cu astronomia. Deşi marele catalog 
„National Geographic Survey” fusese completat cu cincizeci 
de ani în urmă, existenţa lui era cunoscută doar de câteva 
mii de specialişti. Şi alegând aleatoriu un număr din el, 
nimeni nu putea preciza poziţia stelei respective pe cer. 


Dar, şi aceasta era Trei - ceea ce aflase acum - steluța 
nesemnificativă cunoscută drept NGS 549672 se găsea 
acolo unde trebuia, în mijlocul constelaţiei Carena, la 
capătul dârei strălucitoare, zărită de Jan însuşi cu câteva 
nopţi în urmă, ieşind din Sistemul Solar şi îndreptându-se 
către adâncurile spaţiului. 

Orice coincidenţă era imposibilă. NGS 549672 trebuia să 
fie baza Overlorzilor. Recunoaşterea faptului spulbera însă 
toate ideile binecunoscute lui, referitoare la metoda 
ştiinţifică. Foarte bine, să fie spulberate! Trebuia să accepte 
că, cumva, experimentul fantastic al lui Rupert accesase o 
sursă deocamdată necunoscută de cunoştinţe. 

Rashaverak? Părea explicaţia cea mai probabilă. 
Overlordul nu fusese în cerc, dar asta nu era important. 
Totuşi pe Jan nu-l preocupa mecanismul parafizicii; îl 
interesa doar să utilizeze rezultatul. 

Se cunoşteau prea puţine lucruri despre NGS 549672; nu 
exista ceva care s-o distingă dintr-un milion de alte stele. 
Catalogul oferea magnitudinea, coordonatele şi tipul 
spectral. Jan mai avea puţin de cercetat şi doar câteva 
calcule de făcut; după aceea urma să ştie, cel puţin 
aproximativ, la ce distanţă faţă de Pământ se găsea lumea 
Overlorzilor. 

Tânărul zâmbi larg, întorcând privirea de la Tamisa la 
faţada alb-scânteietoare a Centrului ştiinţific. Ştiinţa 
însemna putere, iar el era singurul om de pe Pământ care 
cunoştea originea Overlorzilor. Nu ştia deocamdată cum 
avea să folosească acest lucru; urma să rămână în mintea 
lui, aşteptându-şi momentul. 

Capitolul zece. 

Rasa umană continua să trândăvească în lunga şi însorita 
după-amiază a păcii şi prosperității. Avea să mai existe vreo 
iarnă? Părea puţin probabil. Epoca raţiunii, prematur 
proslăvită de conducătorii Revoluţiei Franceze cu două 
veacuri şi jumătate în urmă, sosise acum cu adevărat. De 
data aceasta nu putea fi nici o greşeală. 


Existau desigur şi neajunsuri, dar erau acceptate ca atare. 
Trebuia să fii foarte bătrân ca să-ţi dai seama că ziarele 
tipărite prin fax în fiecare locuinţă erau destul de banale. 
Dispăruseră crizele economice, altădată atrăgând titluri cu 
litere de-o şchioapă. Nu mai existau crime misterioase, 
derutând poliţia şi provocând într-un milion de inimi 
indignarea morală, care adeseori era de fapt invidie 
înăbuşită. Delictele actuale nu mai erau câtuşi de puţin 
misterioase; ajungea să reglezi un ecran - şi infracţiunea se 
derula ca un film. La început, existenţa unor astfel de 
instrumente crease panică chiar printre cei ce respectau 
legea. Reacţia respectivă nu fusese anticipată de Overlorzi, 
care stăpâneau multe - dar nu toate - dintre subtilităţile 
psihologiei umane. A fost necesar să se explice în repetate 
rânduri că nici un Iom Degețel n-avea să-şi poată spiona 
confrații, iar puţinele instrumente date pe mâinile omului 
urmau să se găsească sub un control strict. De exemplu, 
vizorul lui Rupert Boyce nu putea opera în afara limitelor 
rezervației, aşa încât el şi cu Maia erau singurele persoane 
din raza de acţiune a aparatului. 

Ziarele ignorau puţinele delicte cu adevărat serioase. La 
urma urmelor, oamenii binecrescuţi nu se deranjează să 
citească despre gafele sociale ale altora. 

Săptămâna medie de lucru avea acum douăzeci de ore, 
însă acestea nu erau sinecură. Rămăsese puţină muncă de 
rutină, de natură mecanică. Minţile oamenilor erau prea 
importante pentru a fi irosite cu sarcini ce puteau fi 
îndeplinite de câteva mii de tranzistoare, nişte celule 
fotoelectrice şi un metru cub de cipuri. Existau uzine care 
funcționau săptămâni întregi fără să fie vizitate de o 
singură fiinţă umană. Oamenii interveneau în situaţii 
speciale, în luarea deciziilor sau în proiectarea unor unităţi 
noi. Restul îl îndeplineau roboții. 

Cu un veac în urmă, existenţa unui timp liber practic 
nelimitat ar fi ridicat probleme uriaşe. Educaţia evitase cele 
mai multe asemenea probleme, deoarece un spirit cultivat 


este asigurat împotriva plictiselii. Standardul general de 
cultură se găsea la un nivel care altădată ar fi părut 
fantastic. Nu exista nici o dovadă a creşterii inteligenţei 
rasei omeneşti dar, pentru întâia oară, fiecare deţinea toate 
posibilităţile de a-şi folosi creierul în mod complet. 

Cei mai mulţi pământeni deţineau două locuinţe în regiuni 
relativ opuse ale globului. Odată cu „deschiderea” zonelor 
polare, un procent însemnat al omenirii migra din Arctica în 
Antarctica la intervale de şase luni, căutând verile polare, 
lungi şi fără nopţi. Alţii plecau în deşerturi, pe munţi sau 
chiar în oceane. Pe planetă nu exista un singur loc care să 
nu poată fi utilat, confortabil, de ştiinţă şi tehnologie. 

Unele dintre locurile mai excentrice ofereau puţinele ştiri 
senzaţionale. Accidente se petrec chiar şi în societatea cea 
mai ordonată. Poate era un semn bun faptul că oamenii 
simțeau că merită să rişti şi, ocazional să-ţi rupi gâtul, de 
dragul unei cabane aciuate sub Everest, sau ca să priveşti 
prin perdeaua de stropi a cascadei Victoria. Drept urmare, 
mereu, cineva era salvat de undeva. Devenise un fel de joc, 
aproape un sport planetar. 

Oamenii puteau să-şi irosească vremea cu astfel de lucruri 
pentru că aveau la dispoziţie atât timp, cât şi bani. 
Desființarea forţelor armate aproape dublase venitul 
mondial, iar creşterea producţiei făcuse restul. În concluzie, 
nivelul de trai al omului din secolul douăzeci şi unu nu se 
putea compara cu cel al oricăruia dintre predecesorii săi. 
Totul ajunsese atât de ieftin încât necesităţile stricte erau 
gratuite, fiind furnizate de servicii publice, cum fuseseră 
cândva mijloacele de comunicaţie, iluminatul public şi 
canalizarea. Orice individ putea călători oriunde dorea, sau 
mânca orice poftea, fără nici un ban. Îşi câştigase acest 
drept, fiind membru producător al comunităţii. 

Evident, existau şi trântori, dar numărul celor hotărâți să- 
şi petreacă viaţa în completă lenevie este mai mic decât se 
apreciază de obicei. Suportarea unor asemenea paraziți 
constituia o sarcină mult mai facilă decât întreţinerea 


armatei de funcţionari, vânzători, casieri şi alţii a căror 
principală funcţie fusese de a transfera banii între oameni. 

Se calculase că aproape un sfert din activităţile generale 
ale rasei umane îl reprezentau diferitele sporturi, începând 
cu cele sedentare, ca şahul, şi terminând cu cele foarte 
riscante, ca schiatul pe pantele foarte abrupte ale munţilor. 
De aceea, dispariţia sportivilor profesionişti reprezentase 
un efect neaşteptat. Existau prea mulţi amatori 
excepţionali, iar condiţiile economice duseseră la perimarea 
sistemului profesionist. 

După sport, activitatea cea mai dezvoltată era cea de 
agrement. Timp de peste o sută de ani, fuseseră oameni 
care credeau că Hollywood-ul era centrul lumii. Acum 
puteau susţine afirmaţia aceasta, deşi majoritatea 
producţiilor anilor 2050 ar fi înălţat multe sprâncene 
nedumerite, în 1950. Progresul era prezent şi aici; 
încasările nu mai reprezentau un indicator absolut. 

Totuşi, dincolo de distracţiile şi divertismentele unei 
planete ce semăna tot mai mult cu un vast teren de joacă, 
existau persoane care mai găseau timp să repete o 
străveche întrebare rămasă fără răspuns: „Şi de aici, 
încotro?” 

Capitolul unsprezece. 

Jan se rezemă de elefant, lăsându-şi palmele pe pielea 
aspră aidoma scoarţei de copac. Privi trompa uriaşă şi 
fildeşii curbați, încântat de dibăcia celui care-l împăiase. Ce 
fiinţe stranii, se întrebă el, din ce lumi neştiute, vor privi 
într-o bună zi emisarul acela pământean? 

— Câte animale aţi trimis Overlorzilor? Îl întrebă pe 
Rupert. 

— Cel puţin cincizeci, deşi ăsta-i cel mai mare. E magnific, 
nu-i aşa? Până acum au fost doar fluturi, şerpi, maimuțe. 
Chestii de-astea. Deşi anul trecut a fost şi un hipopotam. 

— Pare o idee morbidă, zâmbi răutăcios Jan, dar presupun 
că au deja în colecţie un grup frumos împăiat de Homo 
Sapiens. Mă întreb cine au fost fericiţii? 


— Ai probabil dreptate, rosti Rupert indiferent. Ar fi fost 
uşor de aranjat prin spitale. 

— Ce s-ar întâmpla, continuă Jan gânditor, dacă s-ar oferi 
cineva, voluntar, ca specimen viu? Presupunând bineînţeles 
că i s-ar garanta întoarcerea. 

Rupert râse, deşi cu simpatie. 

— Este o ofertă? Să i-o transmit lui Rashaverak? 

Pentru o clipă, tânărul reflectă serios, apoi scutură din 
cap. 

— Ăăăă, nu. Mă gândeam cu glas tare. Cu siguranţă că m- 
ar refuza. Apropo, te mai vezi cu el? 

— M-a căutat acum şase săptămâni. A găsit o carte pe care 
o urmăream de multă vreme. Drăguţ din partea lui. 

Jan ocoli încet monstrul împăiat, admirând talentul care-l 
încremenise pe vecie în clipa aceea de maximă vigoare. 

— Ai aflat ce căuta? Întrebă el. Personal, mi se pare greu 
de alăturat ştiinţa Overlorzilor cu interesul pentru ocultism. 

Rupert îl privi suspicios, întrebându-se dacă nu cumva 
cumnatul său îşi bătea joc de el. 

— Explicaţia lui părea plauzibilă. Ca antropolog, era 
interesat de orice aspect al culturii noastre. Aminteşte-ţi: ei 
au au mult timp la dispoziţie. Din punctul de vedere al 
detaliilor, Overlorzii cunosc mai multe decât oricare 
cercetător uman. Parcurgerea bibliotecii mele n-a însemnat 
un efort deosebit pentru resursele lui Rashy. 

Poate că acela era realmente adevărul, totuşi Jan nu se 
simţea convins. Uneori se gândea să-i destăinuie lui Rupert 
secretul său, dar îl oprea prudenţa lui înnăscută. Poate că 
atunci când avea să-şi întâlnească prietenul Overlord, 
cumnatul lui ar fi scăpat vreo aluzie - tentaţia era prea 
mare. 

— Întâmplător, făcu Rupert schimbând brusc subiectul, 
dacă ţi se pare mare lucru, ar trebui să vezi oferta lui 
Sullivan. A promis că le va livra Overlorzilor cele mai mari 
animale de pe Pământ: caşalotul şi calmarul. Vor fi împăiate 
într-o scenă de luptă. Îţi dai seama ce spectacol! 


Pentru o clipă, Jan nu răspunse. Ideea care-i venise era 
prea şocantă, prea fantastică pentru a fi luată în serios. 
Totuşi, tocmai pentru că era atât de îndrăzneață, ar fi putut 
reuşi. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Rupert neliniştit. Te-a lovit 
căldura? Jan se scutură, revenind la realitate. 

— Nu, n-am nimic. Mă întrebam cum vor transporta 
Overlorzii un asemenea „pacheţel”? 

— Ah, unul dintre cargourile lor va cobori, se va deschide 
o trapă şi coletele vor fi ridicate înăuntru. 

— Exact aşa mă gândeam şi eu, încuviinţă tânărul. 

* 

Semăna cu cabina unei nave spaţiale, fără a fi aşa ceva. 
Cadrane şi instrumente acopereau pereţii; nu existau 
ferestre, doar un display mare în faţa pilotului. Vehiculul 
putea transporta şase pasageri, dar în momentul acela Jan 
era singur. 

Urmărea ecranul cu atenţie, absorbind fiecare imagine a 
peisajului straniu şi necunoscut ce-i trecea prin faţa ochilor. 
Necunoscut - da, tot atât de necunoscut cât orice altceva ce 
putea întâlni dincolo de stele, dacă planul lui nebunesc avea 
să reuşească. Intrase pe tărâmul unor creaturi de coşmar, 
devorându-se în beznă, nestingherite de la facerea lumii. 
Un tărâm deasupra căruia oamenii navigau de mii de ani, 
aflat la numai un kilometru sub carena corăbiilor; cu toate 
acestea, cu doar o sută de ani în urmă, cunoşteau despre el 
mai puţine lucruri decât despre Lună. 

Pilotul cobora spre imensităţile încă neexplorate ale 
Pacificului de Sud. Se călăuzea după semnalele emise de 
balizele de pe fundul oceanului. Continuau să fie tot atât de 
îndepărtați de acesta pe cât erau norii de suprafaţa 
Pământului. 

Totuşi nu se vedea mare lucru: videocamerele 
submarinului scrutau zadarnic apele. Tumultul produs de 
jeturile propulsoare speriase probabil peştii mai mici; orice 


creatură ce s-ar fi apropiat pentru a investiga trebuia să fie 
suficient de mare încât să nu cunoască teama. 

Cabina vibra sub acţiunea energiei care echilibra 
greutatea uriaşă a apei de deasupra, menţinând sfera de 
lumină şi aer în interiorul căreia oamenii puteau trăi. Dacă 
energia s-ar fi oprit, îşi spuse Jan, aveau să rămână 
prizonierii unui sicriu metalic îngropat adânc în mâlul 
oceanului. 

— E momentul, vorbi pilotul. 

Acţionă câteva comenzi şi submarinul se opri încetişor, pe 
măsură ce jeturile se stingeau. Plutea acum, menţinându-şi 
echilibrul aidoma unui aerostat. 

Pilotul verifică poziţia cu sonarul, apoi rosti: 

— Înainte de a porni iarăşi motoarele, să vedem dacă se 
aude ceva. 

Difuzorul inundă cabina micuță cu un murmur continuu şi 
înfundat. Nu exista nici un sunet aparte pe care Jan să-l 
poată distinge de rest; doar un fundal permanent, 
contopind toate zgomotele singulare. Tânărul ştia că în 
clipa aceea asculta discuţiile dintre miliardele de locuitori ai 
oceanului. Parcă s-ar fi aflat în mijlocul unei păduri pulsând 
de viaţă - numai că acolo ar fi recunoscut unele glasuri. Aici 
nici un fir nu putea fi izolat din țesătura sonoră. Era atât de 
străină, atât de îndepărtată de tot ce cunoscuse până 
atunci, încât îşi simţi părul zbârlindu-se. Şi totuşi aceasta 
constituia o parte a lumii sale. 

Ţipătul traversă fundalul sonor aidoma unui fulger printre 
norii întunecaţi. Se destrămă repede într-o plângere 
tânguitoare, un bocet care se modulă şi apoi dispăru, fiind 
repetat peste o clipă de o sursă mult mai îndepărtată. Apoi 
izbucni un cor de strigăte, un vacarm ce-l determină pe 
pilot să reducă rapid volumul difuzorului. 

— Pentru Dumnezeu, ce-a fost asta? Gâfâi Jan. 

— Straniu, nu-i aşa? Un banc de balene, la vreo zece 
kilometri depărtare. Ştiam că sunt pe aici şi m-am gândit că 
ți-ar plăcea să le auzi. 


Jan se înfioră. 

— Şi eu care crezusem întotdeauna că oceanul este tăcut! 
De ce sunt atât de gălăgioase? 

— Bănuiesc că vorbesc între ele. Sullivan ţi-ar putea spune 
- se zice chiar că poate recunoaşte unii indivizi, deşi eu nu 
cred. Hei, avem musafiri! 

Pe ecran apăruse un peşte cu maxilare incredibil de 
masive. Părea destul de mare, dar Jan nu cunoştea scara de 
amplificare a videocamerei şi era greu de făcut o apreciere. 
De sub branhii îi atârna un tentacul lung, terminat printr- 
un organ necunoscut, în formă de clopot. 

— Îl vedem în infraroşu, spuse pilotul. Uite-l şi în lumină 
naturală. 

Peştele dispăruse complet. Rămăsese numai tentaculul, 
strălucind fosforescent. Apoi, într-o clipă, silueta redeveni 
vizibilă, prinsă în cercul ei, de o rază de lumină. 

— Este un pescar şi aceea-i undiţa cu care prinde alţi 
peşti. Uluitor, nu-i aşa? Nu înţeleg însă de ce momeala lui 
nu atrage şi peşti care l-ar putea înghiţi pe el? În sfârşit. Nu 
putem aştepta aici toată ziua. Să-l vezi cum fuge, când 
pornesc jeturile. 

Cabina vibra iarăşi şi submarinul porni înainte. Peştele 
fosforescent îşi aprinse brusc toate luminile într-un semnal 
disperat de alarmă şi dispăru ca un meteor în bezna 
abisului. 

După alte douăzeci de minute de coborâre lentă, degetele 
invizibile ale scanerului anunţară primele impulsuri de pe 
fundul oceanului. La mare adâncime sub ei, se întindea un 
şir de coline scunde, cu coamele rotunjite. Neregularităţile, 
existente pesemne cândva, fuseseră de multă vreme 
erodate de curentul permanent al maselor de apă de 
deasupra. Curentul nu înceta niciodată, nici chiar aici, în 
mijlocul Pacificului, departe de marile estuare care 
înghiţeau încet continentele. Curentul purta în el pantele 
măcinate ale Anzilor, corpurile miliardelor de fiinţe vii, 
pulberea meteoriţilor ce rătăciseră prin spaţiu pentru a-şi 


afla odihna aici, în noaptea eternă, unde zăcea fundaţia 
viitoarelor tărâmuri. 

Colinele rămâneau în urmă. Jan ştia că ele reprezentau 
avanposturile unei câmpii întinse, situate la o adâncime 
prea mare pentru a apărea pe ecrane. 

Submarinul îşi continua coborârea lină. Acum distingeau 
alte corpuri; datorită unghiului vizual, tânărul nu-şi dădu 
seama imediat ce anume reprezentau. Apoi înţelese că în 
mijlocul câmpiei se înălța un munte. 

Imaginea se limpezea treptat; de la distanţa aceea, 
scanerele funcționau perfect şi detaliile erau atât de 
distincte încât imaginea părea formată de unde luminoase. 
Jan putea vedea peştii ciudaţi urmărindu-se printre 
bolovani. La un moment dat, o creatură cu aspect 
înspăimântător şi fălci uriaşe înotă pe lângă o fisură pe 
jumătate năruită. Cu o mişcare prea rapidă pentru a fi 
sesizată de ochiul omenesc, un tentacul lung ţâşni din fisură 
şi trase în beznă peştele zbătându-se. 

— Aproape am ajuns, spuse pilotul. Peste câteva clipe, poţi 
vedea laboratorul. 

Treceau încet deasupra unei creste stâncoase; câmpia de 
sub ei începuse să se zărească şi Jan estimă că se găseau la 
câteva sute de metri deasupra fundului. După aceea văzu, 
cam la un kilometru în faţă, o îngrămădire de sfere cocoţate 
pe tripoduri, legate laolaltă prin tuburi. Semănau perfect cu 
rezervoarele unei uzine chimice şi într-adevăr fuseseră 
proiectate pe aceleaşi principii fundamentale. Singura 
diferenţă era faptul că acolo presiunile la care trebuiau să 
reziste se exercitau din afară, nu dinăuntru. 

— Ce-i asta? Izbucni brusc Jan. 

Arătă cu un deget tremurător sfera cea mai apropiată. 
Liniile ciudate de pe suprafaţa ei se dovedeau o reţea de 
tentacule gigantice. Cu cât submarinul se apropia, cu atât 
vedea mai bine că tentaculele se terminau într-o masă 
uriaşă, cărnoasă, în care se distingeau doi ochi enormi. 


— Probabil Lucifer, rosti pilotul indiferent. Pesemne că-l 
hrăneşte cineva. 

Apăsă o tastă şi se aplecă peste pupitrul de comandă. 

— S. 2 către Laborator. Ne apropiem. Goniţi copilaşul. 

— Laboratorul către S. 2, veni prompt răspunsul. Faceţi 
contactul. Lucey va pleca imediat. 

Pereţii curbați din metal începuseră să acopere ecranul. 
Jan zări o ultimă imagine a unui tentacul uriaş, plin de 
ventuze, retrăgându-se la apropierea lor. Se auziră un 
zăngănit surd şi o serie de scrâşnituri, în vreme ce clamele 
căutau punctele de contact de pe chepengul oval al 
submarinului. Peste câteva clipe, vehiculul era fixat de 
peretele bazei, cele două chepenguri fuseseră conectate şi 
pasagerii se îndreptară către ecluză. Se aprinse semnalul 
PRESIUNI EGALE, chepengurile se desfăcură şi calea spre 
Laboratorul Suboceanic Unu se deschise. 

Jan îl găsi pe profesorul Sullivan într-o cămăruţă 
dezordonată, părând că slujeşte simultan ca birou, atelier şi 
laborator. Profesorul privea cu un microscop în interiorul 
unui obiect asemănător unei bombe miniaturale. Era 
probabil o capsulă de presiune înaltă, conţinând un 
specimen al vieţii submarine ce înota fericit în condiţiile 
sale obişnuite, de câteva tone pe centimetru pătrat. 

— Hei, făcu Sullivan. Ce mai face Rupert? Şi cu ce te 
putem ajuta? 

— Rupert este bine, răspunse tânărul. Îţi transmite 
salutări şi spune că i-ar face plăcere să te viziteze, dacă n- 
ar suferi de claustrofobie. 

— Atunci realmente nu i-ar plăcea aici, cu cinci kilometri 
de apă deasupra. Apropo, tu te simţi bine? 

— Nu mai rău decât într-un stratoreactor, înălţă Jan din 
umeri. În ambele cazuri, dacă se defectează ceva, rezultatul 
este identic. 

— Perfect adevărat, dar surprinzător cât de puţini oameni 
înţeleg asta. 


Sullivan se juca cu microscopul, apoi privi întrebător spre 
musafirul său. 

— Mi-ar face plăcere să-ţi arăt baza noastră, spuse el, dar 
trebuie să recunosc că am rămas puţin surprins când 
Rupert mi-a transmis rugămintea ta. N-am putut înţelege 
de ce un fanatic al spaţiului ar fi interesat de cercetările 
noastre. Nu te îndrepţi în direcţia greşită? Chicoti amuzat: 
Personal, n-am priceput de ce te-ai grăbit să vii aici. Vor 
trece câteva sute de ani până vom cartografia tot oceanul. 

Jan inspiră adânc. Era mulţumit că Sullivan deschisese 
discuţia, deoarece îi uşurase considerabil misiunea. În ciuda 
ironiilor ihtiologului, cei doi bărbaţi aveau multe lucruri în 
comun. N-avea să fie greu să înfiripeze o punte, să câştige 
simpatia şi ajutorul lui Sullivan. Acesta era un om cu 
imaginaţie, altfel n-ar fi ajuns niciodată în lumea aceea 
subacvatică. Trebuia totuşi să fie prudent, deoarece 
rugămintea lui era, folosind un eufemism, oarecum 
neobişnuită. 

Ceva îi dădea încredere: chiar dacă Sullivan refuza să 
coopereze, cu siguranţă n-avea să destăinuie nimănui 
secretul lui Jan. Iar acolo, în biroul micuţ din adâncurile 
Pacificului, nu exista pericolul ca Overlorzii, oricâte puteri 
ar fi avut, să le poată asculta discuţia. 

— Profesore Sullivan, începu el, cum te-ai simţi dacă 
oceanul te-ar atrage, dar Overlorzii ţi-ar interzice să te 
apropii de el? 

— Fără îndoială, extrem de nemulţumit. 

— Sunt convins. Să presupunem că într-o bună zi ai avea 
şansa de a-ţi atinge visul fără ca ei să ştie. Ce-ai face? Ai 
profita de ocazie? 

Sullivan nu ezită. 

— Bineînţeles. 

L-am prins! Gândi Jan. Acum nu mai poate da înapoi, doar 
dacă nu-i este teamă de Overlorzi. Şi mă îndoiesc că 
Sullivan se teme de ceva. Se aplecă înainte şi se pregăti să- 
şi expună cazul. 


Profesorul Sullivan nu era însă greu de cap. Înainte ca Jan 
să poată vorbi, buzele i se răsfrânseră într-un zâmbet 
sardonic. 

— Deci ăsta-i jocul? Şopti el. Foarte, foarte interesant. 
Acum, dă-i drumul şi spune cum te-aş putea ajuta. 

Capitolul doisprezece. 

Într-o epocă anterioară, profesorul Sullivan ar fi fost 
considerat un lux costisitor. Acţiunile sale costau tot atât de 
mult cât un război la scară redusă; într-adevăr, putea fi 
asemănat cu un general conducând o campanie continuă 
împotriva unui duşman care nu cunoştea odihna. Duşmanul 
lui era oceanul, aliat cu frigul, întunericul şi, în primul rând, 
presiunea. Profesorul Sullivan deţinea de partea lui talentul 
şi inteligenţa inginerească. Câştigase multe victorii, dar 
oceanul era răbdător: putea aştepta. Sullivan ştia că, într-o 
bună zi, el avea să greşească. Era cel puţin consolat că n- 
avea să moară înecat. Moartea lui urma să fie mult mai 
rapidă. 

Refuzase să-şi asume vreun angajament faţă de Jan, însă 
ştia de-acum răspunsul. 1 se oferea ocazia unei experienţe 
extrem de interesante. Din păcate, n-avea să-i afle niciodată 
rezultatul; dar aşa ceva se întâmpla frecvent în cercetarea 
ştiinţifică şi chiar el iniţiase programe ce urmau să se 
încheie peste câteva decenii. 

Profesorul era un bărbat curajos şi inteligent dar, 
analizându-şi cariera, îşi dădea seama că nu avusese parte 
de gloria aceea care păstrează peste veacuri numele unui 
savant. Acum se ivise ocazia, total neaşteptată şi cu atât mai 
atrăgătoare, de a intra cu adevărat în manualele de istorie. 
Nu era o ambiţie pe care s-o fi recunoscut vreodată şi, ca să 
fim drepţi, l-ar fi ajutat pe Jan chiar dacă aportul lui avea să 
rămână necunoscut. 

* 

Jan însă cântărea din nou lucrurile. Inerţia ideii sale îl 
adusese până acolo aproape fără nici un efort. Verificase 
unele detalii, totuşi nu întreprinsese nici un pas pentru a 


transforma visul în realitate. Peste câteva zile însă trebuia 
să decidă. Dacă profesorul Sullivan era de acord să 
coopereze, n-avea cum să mai dea înapoi. Trebuia să 
înfrunte viitorul, cu toate necunoscutele lui. 

Ceea ce l-a decis în cele din urmă a fost gândul că dacă 
pierdea ocazia aceea incredibilă, nu şi-ar fi iertat-o 
niciodată. Restul vieţii sale urma să fie petrecut în regrete 
zadarnice - şi nimic nu era mai rău decât aşa ceva. 

Răspunsul lui Sullivan sosi după câteva ore şi atunci ştiu 
că zarurile fuseseră aruncate. Încet, pentru că avea încă 
destul timp la dispoziţie, începu să-şi încheie treburile. 

* „Dragă Maia”, începea scrisoarea, „ceea ce urmează va fi 
pentru tine, ca să zic aşa, o mare surpriză. Când vei citi 
scrisoarea aceasta, eu n-o să mai fiu pe Pământ. Asta nu 
înseamnă că am plecat pe Lună, aşa cum au făcut-o atâţia 
alţii. Nu, voi fi în drum spre planeta Overlorzilor. Voi fi 
primul om care a părăsit Sistemul Solar. 

Am dat scrisoarea unui prieten care mă ajută; el o va 
păstra până când va şti că planul mi-a reuşit, cel puţin în 
prima lui fază, şi că este prea târziu ca Overlorzii să mai 
poată interveni. Voi fi atât de departe, călătorind cu o 
asemenea viteză, încât mă îndoiesc că voi putea fi ajuns de 
un ordin de întoarcere. Chiar aşa fiind, pare de necrezut ca 
nava să revină pe Pământ. Nu mă consider o persoană atât 
de importantă. 


Pentru început, să-ţi explic ce m-a determinat să ajung 
aici. Ştii că m-a preocupat dintotdeauna zborul spaţial şi m- 
am simţit permanent frustrat, deoarece nu ni s-a permis să 
călătorim pe alte planete sau să aflăm ceva despre 
civilizaţia Overlorzilor. Dacă n-ar fi fost intervenţia lor, 
poate că până acum am fi ajuns pe Marte sau Venus. 
Recunosc: tot atât de probabilă ar fi fost şi autodistrugerea 
cu bombe cu cobalt sau alte arme inventate în secolul 
douăzeci. Totuşi uneori visez că am fi avut şansa să stăm pe 
picioarele noastre. 

Probabil că Overlorzii au motivele lor să ne ţină în creşă şi 
pesemne sunt nişte motive excelente. Dar chiar dacă le-aş fi 
cunoscut, nu cred că mi-ar fi schimbat prea mult ideile sau 
acţiunile. 

Totul a început la petrecerea lui Rupert. (El nu ştie asta, 
dar am ajuns aici graţie lui.) Mai ţii minte şedinţa aia aiurită 
de spiritism pe care a aranjat-o şi care s-a încheiat când 
fata aceea - i-am uitat numele - a leşinat? Eu întrebasem 
care este steaua Overlorzilor, iar răspunsul a fost „NGS 
549672”. Nu aşteptam un răspuns, de aceea am tratat 
toată afacerea ca pe o glumă. Dar când mi-am dat seama că 
numărul respectiv figura într-un catalog stelar, m-am 
hotărât să-l caut. Am aflat că steaua se găsea în constelația 
Carena, iar unul dintre puţinele lucruri pe care le 
cunoaştem despre Overlorzi este faptul că ei vin dintr-acolo. 

Nu pretind că înţeleg cum ne-a parvenit informaţia. I-a 
citit cineva gândurile lui Rashaverak? Chiar în ipoteza 
aceasta, e greu de bănuit că el cunoştea cifra de referinţă a 
soarelui său, corespunzătoare cataloagelor noastre. 
Misterul este absolut şi-l las pentru rezolvare celor ca 
Rupert, dacă vor reuşi! 

Datorită observaţiilor noastre, ştim multe lucruri despre 
viteza navelor Overlorzilor. Ele părăsesc Sistemul Solar cu 
o asemenea acceleraţie încât se apropie de viteza luminii, în 
mai puţin de o oră. Asta înseamnă că extratereştrii posedă o 
propulsie ce acţionează în mod egal asupra fiecărui atom al 


navelor, astfel încât ceea ce există la bord nu este zdrobit 
instantaneu. Mă întreb de ce folosesc asemenea acceleraţii 
uriaşe, când au atâta spaţiu la dispoziţie şi ar putea 
accelera într-un timp mult mai lung. Teoria mea este că 
izbutesc să capteze câmpurile energetice din jurul stelelor, 
de aceea trebuie să execute opririle şi pornirile cât mai 
aproape de stea. Dar asta-i cam totul. 

Lucrul cel mai important este că ştiu acum cât de departe 
trebuie să călătorească şi astfel pot exprima durata 
drumului. NGS 549672 e situată la patruzeci de ani-lumină 
de Pământ. Navele Overlorzilor ating peste 99 la sută din 
viteza luminii, deci călătoria va dura în jur de patruzeci de 
ani din timpul nostru. Timpul nostru; aici e toată şmecheria. 

După cum poate ştii, în apropierea vitezei luminii, se 
petrec lucruri ciudate. Timpul însuşi curge cu o viteză 
diferită - mai încet - iar câteva luni scurse pe Pământ 
echivalează doar cu câteva zile pe navele Overlorzilor. 
Efectul acesta este fundamental şi a fost postulat de marele 
Einstein cu o sută de ani în urmă. 

Am făcut unele calcule, bazându-mă pe ceea ce cunoşteam 
despre Propulsia Stelară şi pe câteva aplicaţii bine ştiute 
ale teoriei relativităţii. Din punctul de vedere al unui 
pasager într-o navă a Overlorzilor, călătoria spre NGS 
549672 nu va dura mai mult de două luni, chiar dacă pe 
Pământ vor trece patruzeci de ani. Ştiu că pare un paradox, 
dar dacă poate fi vreo consolare, el a uluit minţile cele mai 
luminate ale omenirii, din momentul enunţării lui de către 
Einstein. 

Poate că următorul exemplu îţi va explica mai clar ceea ce 
se întâmplă: dacă Overlorzii mă vor trimite imediat înapoi 
pe Pământ, voi ajunge acasă îmbătrânit numai cu patru 
luni. Dar în vremea aceasta, pe Pământ vor fi trecut optzeci 
de ani. De aceea, înţelegi, Maia, orice s-ar întâmpla, 
scrisoarea aceasta este de adio. 

După cum ştii şi tu, aveam puţine legături care să mă 
reţină aici, aşa încât pot pleca liniştit. Nu i-am spus încă 


mamei; ar deveni isterică şi nu pot suporta asta. Este mai 
bine aşa. Deşi am căutat să mă apropii de ea după moartea 
tatei. În sfârşit, n-are rost să reiau toată povestea! 

Mi-am terminat studiile şi am anunţat autorităţile că din 
motive familiale mă stabilesc în Europa. Totul a fost aranjat 
şi n-ai nici un motiv de îngrijorare. 

Cred că deja mă crezi nebun, deoarece pare imposibil ca 
un om să ajungă pe o navă a Overlorzilor. Totuşi am găsit o 
cale. Am şansa care s-ar putea să fie unică, pentru că sunt 
convins: Karellen nu face aceeaşi greşeală de două ori. 
Cunoşti legenda calului de lemn cu care soldaţii greci au 
intrat în Troia? În Vechiul Testament există o istorie şi mai 
potrivită.” 

— Oricum vei sta mult mai confortabil decât Ilona, spuse 
Sullivan. Nu există nici o dovadă că el ar fi avut lumină 
electrică sau instalaţii sanitare. Vei avea însă nevoie de 
multe provizii şi văd că ţi-ai luat şi oxigen. Într-un spaţiu 
atât de mic, poţi înghesui suficiente lucruri pentru două 
luni? 

Trecu degetul deasupra schițelor îngrijite pe care Jan le 
întinsese pe masă. La un capăt, desenele erau fixate cu un 
microscop, iar la capătul celălalt, cu craniul unui peşte 
necunoscut. 

— Sper că oxigenul nu va fi necesar, răspunse tânărul. 
Ştim că Overlorzii pot respira aerul nostru, dar se pare că 
nu-l agreează şi s-ar putea să am dificultăţi în atmosfera lor. 
În privinţa proviziilor, folosirea narcosaminei va rezolva 
problema. Este absolut sigură. Înainte de plecare, voi lua o 
doză care să mă adoarmă pentru şase săptămâni, plus- 
minus câteva zile. Până atunci, voi fi aproape de ţintă. De 
fapt, nu mă îngrijorează atât hrana şi oxigenul, cât 
plictiseala. 

Profesorul încuviinţă gânditor. 

— Da, narcosamina este destul de sigură şi poate fi dozată 
perfect. Totuşi va trebui să ai suficientă hrană la îndemână. 
Când te vei trezi, vei fi lihnit de foame. Dacă o să mori de 


inaniţie pentru că n-o să ai puterea să foloseşti un 
deschizător de conserve? 

— M-am gândit la asta, replică Jan. O să consum ciocolată 
şi glucoză. 

— Bun, văd că ai analizat totul cu atenţie, n-ai tratat 
chestiunea ca pe ceva din care te poţi retrage dacă nu-ţi 
convine cum se desfăşoară lucrurile. Este viaţa ta, totuşi nu 
mi-ar plăcea să ştiu că te-am ajutat să te sinucizi. 

Luă craniul şi se jucă cu el. Jan puse palma pe schiţe, 
împiedicându-le să se ruleze. 

— Din fericire, continuă Sullivan, echipamentul de care ai 
nevoie nu este ieşit din comun şi atelierele noastre ţi-l pot 
executa în câteva săptămâni. lar dacă te răzgândeşti. 

— Niciodată! 

* „Am analizat toate riscurile şi se pare că planul este 
perfect. După şase săptămâni voi ieşi, ca orice pasager 
clandestin, şi mă voi preda, în momentul acela, după timpul 
meu, călătoria va fi pe sfârşite. Voi fi foarte aproape de 
planeta Overlorzilor. 

Desigur, ce se va întâmpla atunci, o ştiu numai ei. Probabil 
voi fi trimis acasă cu următoarea navă, dar cel puţin mă pot 
aştepta să văd câte ceva. Am luat o videocamera şi kilometri 
de peliculă; n-o să fie vina mea dacă nu le voi putea folosi. 
În cel mai rău caz, voi dovedi că omul nu poate fi ţinut într-o 
eternă carantină. Voi crea un precedent care-l va obliga pe 
Karellen să întreprindă ceva. 

Dragă Maia, asta este tot ce am vrut să-ţi spun. Ştiu că n-o 
să-ţi lipsesc prea mult; să fim cinstiţi şi să recunoaştem că 
n-am fost niciodată foarte apropiaţi, iar acum, după ce te-ai 
măritat cu Rupert, eşti fericită în lumea ta. Cel puţin, eu aşa 
sper. 

Adio şi noroc! Voi căuta să-ţi întâlnesc nepoţii; asigură-te 
că le vei povesti despre mine, da? 

Fratele tău iubitor, Jan” 

Capitolul treisprezece. 


Când îl văzu prima dată, lui Jan îi veni greu să-şi dea 
seama că nu privea asamblarea fuselajului unui avion de 
dimensiuni reduse. Scheletul metalic avea douăzeci de 
metri lungime, era perfect aerodinamic şi fusese înconjurat 
de schele uşoare pe care lucrau sudorii. 

— Da, îi răspunse Sullivan. Folosim tehnici aeronautice 
clasice şi cei mai mulţi muncitori provin din industria de 
avioane. Îţi vine greu să crezi că poate exista o fiinţă de 
mărimea asta, nu-i aşa? Sau că se poate sălta pe de-a 
întregul din apă, aşa cum am văzut cu ochii mei. 

Totul era fascinant, dar tânărul se gândea la altceva. Ochii 
lui cercetau scheletul uriaş, căutând o ascunzătoare 
potrivită pentru celula lui micuță: „sicriul cu aer 
condiţionat” cum îl botezase Sullivan. De un lucru se 
convinsese: în privinţa spaţiului exista loc şi pentru zece 
pasageri clandestini. 

— Scheletul pare complet, remarcă Jan. Când îi puneţi 
pielea? Aţi capturat deja caşalotul, nu? Altfel cum aţi fi 
realizat scheletul? 

Sullivan păru extrem de amuzat de întrebare. 

— N-avem nici cea mai mică intenţie să capturăm vreun 
caşalot. Oricum, ei n-au ceea ce se numeşte de obicei 
„piele”. În plus, ar fi greu să întindem un înveliş cu 
grosimea de douăzeci de centimetri peste tot scheletul. Nu., 
va fi umplut cu plastic apoi vopsit corespunzător. Când o să 
fie gata, nimeni nu va sesiza vreo diferenţă. 

În cazul ăsta, gândi Jan, ar fi fost mai uşor pentru 
Overlorzi să fotografieze animalul şi să-l reconstruiască 
chiar ei, pe planeta lor. Dar poate că navele se întorceau 
goale şi un flecuşteţ ca un caşalot de douăzeci de metri 
trecea neobservat. Când ai asemenea puteri şi resurse, nu 
te mai uiţi la amănunte. 

* 

Profesorul Sullivan stătea lângă una din statuile uriaşe 
care constituiseră o sfidare la adresa arheologiei, după 
descoperirea Insulei Paştelui. Rege, zeu, sau orice ar fi fost 


personajul, privirea lui goală părea că o urmăreşte pe a 
profesorului. Bărbatul era mândru de opera lui; îi părea rău 
că în curând avea să dispară pentru totdeauna din faţa 
oamenilor. 

Tabloul putea fi opera unui artist nebun, într-un delir 
provocat de droguri. Cu toate acestea, constituia o copie 
perfectă a vieţii; aici, artistul fusese Natura însăşi. Scena 
era una dintre cele pe care, până la perfecţionarea 
televiziunii subacvatice, puţini oameni o zăriseră, iar atunci 
numai pentru câteva clipe, când luptătorii uriaşi se ridicau 
la suprafaţă. Asemenea bătălii se desfăşurau în noaptea 
fără de sfârşit a adâncurilor oceanice, acolo unde caşaloţii 
îşi vânau hrana. lar hrana era una care refuza să se lase 
mâncată de vie. 

Mazxilarul inferior, prelung şi acoperit cu dinţi triunghiulari 
al caşalotului se căsca larg, pregătindu-se să se repeadă 
asupra victimei. Capul era aproape invizibil sub reţeaua 
contorsionată de braţe albe şi cărnoase cu care calmarul 
gigant lupta disperat pentru supravieţuire. Ventuze 
albicioase cu diametrul de peste douăzeci de centimetri se 
lipiseră de pielea caşalotului. Un tentacul fusese deja 
retezat şi nu exista nici o îndoială în privinţa rezultatului 
final al încleştării. Când se luptau cele mai uriaşe creaturi 
de pe Pământ, caşalotul învingea întotdeauna. Cu toată 
forţa extraordinară a pădurii sale de tentacule, singura 
speranţă a calmarului era să scape înainte ca maxilarul 
înfricoşător să-l reteze în bucăţi. Ochii lui mari şi lipsiţi de 
expresie, cu un diametru de o jumătate de metru, îl priveau 
pe ucigaş, deşi probabil că cei doi nu se puteau zări în 
bezna abisului. 

Întreaga scenă avea o lungime de peste treizeci de metri 
şi fusese instalată într-o cuşcă din aluminiu, de care se 
fixaseră cârligele macaralelor. Totul era gata, aşteptându-i 
pe Overlorzi. Sullivan spera ca aceştia să vină cât mai 
repede; tensiunea devenise apăsătoare. 


Cineva ieşise din birou în lumina strălucitoare a soarelui 
şi-l căuta. Sullivan îl recunoscu pe şeful de echipă şi se 
îndreptă către el. 

— Care-i treaba, Bill? 

Bărbatul ţinea o foaie de hârtie şi părea încântat. 

— Veşti bune, profesore! Suntem onoraţi! Administratorul 
însuşi doreşte să vină şi să privească scena înainte de 
îmbarcare. Gândiţi-vă ce publicitate ne facem! O să ne ajute 
când vom solicita fonduri. De când aşteptăm aşa ceva! 

Profesorul Sullivan înghiţi un nod. Nu se împotrivise 
niciodată publicităţii, dar acum se temea să nu aibă parte 
de prea multă. 

* 

Karellen stătea lângă capul caşalotului, privind fruntea 
imensă şi fălcile pline de dinţi ascuţiţi. Ascunzându-şi 
neliniştea, Sullivan se întrebă ce gândea Administratorul. 
Comportarea lui nu dădea nimic de bănuit, iar vizita putea 
fi cu uşurinţă explicată drept una absolut normală. Totuşi 
profesorul avea să fie extrem de fericit după plecarea 
Overlordului. 

— Pe planeta noastră, spuse Karellen, n-avem animale atât 
de mari. Acesta este unul din motivele pentru care v-am 
solicitat realizarea unui montaj. Aăăă. Compatrioţii mei îl 
vor găsi fascinant. 

— La gravitația voastră scăzută, observă Sullivan, 
credeam că aveţi animale imense. La urma urmei, voi înşivă 
sunteţi mult mai mari decât oamenii. 

— Da, însă noi nu avem oceane. Iar în privinţa 
dimensiunilor, uscatul nu poate concura cu oceanul. 

E adevărat, gândi Sullivan. Din câte ştia, era un amănunt 
nou referitor la planeta Overlorzilor. Jan avea să fie foarte 
interesat. 

În momentul acela, tânărul se găsea într-o baracă, la un 
kilometru depărtare, şi privea neliniştit printr-un binoclu. 
Îşi repeta mereu că nu avea nici un motiv de teamă. Nici un 
fel de examinare a caşalotului, oricât de amănunţită, nu i-ar 


fi putut dezvălui secretul. Totuşi, exista posibilitatea ca 
Overlordul să suspecteze ceva şi să se distreze cu ei. 

Aceeaşi bănuială încolţi în mintea profesorului, când 
Karellen privi atent gâtul cavernos. 

— În Biblia voastră, rosti Administratorul, există o istorie 
remarcabilă despre un profet evreu, lona, care după ce 
fusese azvârlit de pe o corabie a fost înghiţit de o balenă şi 
apoi transportat în siguranţă la țărm. Crezi că există vreo 
bază de adevăr în legenda aceea? 

— Presupun, răspunse prudent Sullivan, că a existat cazul 
unui pescar înghiţit şi după aceea regurgitat fără să fi fost 
vătămat. Cu siguranţă, s-ar fi sufocat dacă ar fi stat în 
interiorul balenei mai mult de câteva secunde. Apoi, trebuie 
să fi fost extrem de norocos ca să scape nevătămat de 
fanoane. Pare o poveste incredibilă, dar nu chiar imposibilă. 

— Foarte interesant, făcu Karellen. Rămase o clipă, privind 
maxilarul uriaş, după aceea trecu să se uite la calmar. 
Sullivan speră că nu-i auzise oftatul uşurat. 

— Dacă aş fi ştiut prin ce voi trece, zise profesorul, te-aş fi 
dat afară din biroul meu imediat cum ai fi încercat să mă 
contaminezi cu nebunia ta! 

— Îmi pare rău, se scuză tânărul. Acum însă am scăpat. 

— Sper. Oricum, mult noroc! Dacă te răzgândeşti, mai ai 
vreo şase ore. 

— Nu-i nevoie. Doar Karellen mă mai poate opri. 
Mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. Dacă o să mă întorc şi o 
să scriu o carte despre Overlorzi, ţi-o voi dedica. 

— Mare scofală, făcu Sullivan ursuz. Până atunci, voi fi 
mort de mult. 

Spre surprinderea şi uşoara lui consternare, deoarece nu 
era un sentimental, observă că despărţirea începea să-l 
afecteze. În săptămâna în care lucraseră împreună, 
ajunsese să-l îndrăgească pe Jan. De asemenea, se temea că 
fusese complice la o sinucidere rafinată. 

Ţinu scăriţa când Jan urcă în botul imens, evitând grijuliu 
şirurile de dinţi. La lumina lanternei, îl văzu pe tânăr 


întorcându-se şi fluturând mâna, apoi dispărând în adânc. 
Urmă sunetul sasului deschizându-se, închizându-se, după 
aceea tăcere. 

Sub lumina lunii ce transforma bătălia încremenită într-o 
scenă de coşmar, profesorul Sullivan reveni încet în biroul 
lui. Se întreba ce făcuse şi ce avea să rezulte. Deşi n-avea să 
afle niciodată deznodământul. Jan nu irosea mai mult de 
câteva luni din viaţă în călătoria spre planeta Overlorzilor. 
Însă dacă reuşea, avea să fie de partea cealaltă a barierei 
Timpului, fiindcă pentru Sullivan asta însemna optzeci de 
ani în viitor. 

Lumina se aprinse în cilindrul micuţ de metal, imediat 
după ce Jan închise uşa pe dinăuntru. Nu-şi permise nici o 
clipă de răgaz şi începu imediat să verifice totul. Proviziile şi 
celelalte colete fuseseră încărcate cu câteva zile în urmă, 
dar o verificare finală îl calma, asigurându-l că nu uitase 
NIMIC. 

Peste o oră era mulţumit. Se întinse pe salteaua elastică şi- 
şi recapitulă planul. Se auzea numai bâzâitul slab al 
ceasului-calendar electric, care urma să-l anunţe când 
călătoria se apropia de sfârşit. 

Ştia că n-avea să simtă nimic acolo, în celula lui, deoarece 
forţele uriaşe ce deplasau navele Overlorzilor erau perfect 
compensate. 

Sullivan verificase lucrul acesta, atrăgând atenţia că 
montajul său s-ar fi sfărâmat dacă era supus la mai mult de 
câteva g-uri. „Clienţii” îl asiguraseră că din acest punct de 
vedere nu exista absolut nici un pericol. 

Totuşi avea să se producă o modificare considerabilă a 
presiunii atmosferice. Chestiunea era lipsită de importanţă, 
pentru că modelele puteau „respira” prin câteva orificii. 
Înainte de a-şi părăsi ascunzătoarea, Jan trebuia să 
egalizeze presiunile şi presupunea că atmosfera din 
interiorul navei Overlorzilor era irespirabilă. O mască 
simplă pentru faţă şi o butelie de oxigen urmau să rezolve 


problema respectivă; nu avea nevoie de ceva mai complicat. 
Dacă putea respira fără ajutor mecanic, cu atât mai bine. 

N-avea rost să mai aştepte: îşi supunea la încercare nervii 
în mod inutil. Luă seringa micuță, deja încărcată cu soluţia 
dozată atent. Narcosamina fusese descoperită în decursul 
cercetărilor privind hibernarea animalelor, dar nu era 
adevărat - aşa cum se zvonise - că producea anabioză. 
Determina o încetinire puternică a proceselor vitale, totuşi 
metabolismul continua la nivel redus. Parcă cineva ar fi 
acoperit focurile vieţii, iar acestea mocneau acum în 
aşteptare. După săptămâni sau luni de zile, când efectul 
înceta, focurile izbucneau din nou şi omul se trezea. 
Narcosamina nu era nocivă. Natura o folosea de un milion 
de ani, protejându-şi mulţi copii de foametea iernilor. 

Jan adormi. Nu simţi nimic din legănatul cablurilor cu care 
uriaşa cuşcă metalică era ridicată în nava Overlorzilor. Nu 
auzi ecluzele închizându-se, pentru a se deschide abia după 
trei sute de milioane de milioane de kilometri. Nu auzi 
şuieratul slab şi îndepărtat al atmosferei terestre, când 
nava urcă rapid în elementul ei natural. 

Şi nu simţi Propulsia Stelară pornind. 

Capitolul paisprezece. 

Sala de conferinţe se ticsea întotdeauna cu ocazia 
întâlnirilor săptămânale cu presa, dar acum înghesuiala era 
atât de mare încât reporterii abia puteau să scrie. Pentru a 
suta oară, blestemau conservatorismul şi lipsa de 
consideraţie a lui Karellen. În oricare alt loc din lume, ei şi- 
ar fi putut aduce videocamera, reportofoane şi alte aparate. 
Însă aici trebuiau să se bazeze pe hârtie şi creion, ba chiar, 
absolut incredibil, pe stenografie. 

Desigur, existaseră mai multe încercări de a introduce 
reportofoane în mod clandestin. Fuseseră scoase din sală cu 
acelaşi succes, dar o simplă privire în interiorul lor 
fumegând dovedise inutilitatea tentativelor. Toţi 
înţeleseseră atunci pentru ce fuseseră mereu preveniţi ca 


spre binele personal să lase în afara încăperii ceasurile şi 
alte obiecte metalice. 

Înrăutăţind şi mai mult lucrurile, Karellen însuşi înregistra 
întreaga conferinţă de presă. Reporterii care se făcuseră 
vinovaţi de neatenţie sau relatări neconforme - deşi 
cazurile acestea erau foarte rare - fuseseră opriţi pentru 
şedinţe scurte şi neplăcute cu adjuncţii lui Karellen şi li se 
ceruse să asculte cu atenţie ceea ce spusese în realitate 
Administratorul. Lecţia respectivă nu era una pe care s-o 
doreşti repetată. 

Straniu cum se răspândeau zvonurile. Nu se anunţase 
nimic în prealabil, totuşi sala era arhiplină de fiecare dată 
când Karellen avea de făcut o comunicare importantă - 
lucru ce se întâmpla de două-trei ori pe an. 

Peste mulţimea de murmure se lăsă tăcere când uşa se 
deschise şi Karellen apăru pe podium. Iluminatul era slab, 
reproducând fără îndoială lumina îndepărtatului soare al 
Overlorzilor, iar Administratorul îşi abandonase obişnuiţii 
ochelari întunecaţi. 

— Bună dimineaţa tuturor, răspunse el corului de saluturi, 
apoi se întoarse către silueta înaltă şi distinsă din primul 
rând. 

Domnul Golde era veteranul Clubului Presei; se îmbrăca şi 
se comporta precum un diplomat de modă veche şi nimeni 
nu ezita să-i încredinţeze confidenţe. 

— Destul de multă lume, astăzi, domnule Golde. Aţi rămas 
probabil în pană de ştiri. 

Reporterul de la The Times zâmbi şi-şi drese glasul. 

— Sper să rezolvaţi acest lucru, domnule Administrator. 

Îl privi atent pe Karellen. Afirmația potrivit căreia chipurile 
Overlorzilor, rigide ca nişte măşti, nu exprimau nici o 
emoție era falsă. Ochii mari şi adânci, cu pupilele 
contractate chiar şi în lumina aceea slabă, priveau fix în 
ochii curioşi ai omului. Cele două orificii respiratorii de pe 
obraji, dacă curbele acelea prelungi şi ascuţite puteau fi 
numite obraji, şuierau uşor în vreme ce ipoteticii plămâni ai 


lui Karellen lucrau în atmosfera, rarefiată pentru el, a 
Pământului. Golde abia putea distinge perdeaua de 
firişoare albe fluturând înainte şi înapoi, răspunzând 
ciclului rapid de respiraţie al extraterestrului. Se 
presupunea că firişoarele jucau rolul unor filtre de praf, iar 
pe această ipoteză şubredă se construiseră teorii 
complicate referitoare la atmosfera planetei Overlorzilor. 

— Da, am unele noutăţi pentru dumneavoastră. După cum 
fără îndoială ştiţi, una din navele noastre de aprovizionare a 
părăsit Pământul pentru a reveni la bază. Recent, am 
descoperit că la bordul ei se află un pasager clandestin. 

O sută de creioane se opriră în aer şi o sută de perechi de 
ochi îl fixară pe Karellen. 

— Aţi spus pasager clandestin, domnule Administrator? 
Întrebă Golde. Ne puteţi spune cine este şi cum a ajuns la 
bord? 

— Se numeşte Jan Rodricks şi este student în inginerie la 
Universitatea din Cape Town. Alte detalii veţi putea fără 
îndoială afla şi singuri, prin extrem de eficientele 
dumneavoastră surse de informaţii. 

Karellen surâse. Zâmbetul Administratorului era straniu. 
Efectul se datora în cea mai mare parte ochilor; gura 
inflexibilă, lipsită de buze, se mişca foarte puţin. Să fi fost, 
se întrebă Golde, unul din multele obiceiuri omeneşti pe 
care Karellen le imitase cu talent? Deoarece, fără îndoială, 
efectul total era al unui zâmbet, iar mintea umană îl 
accepta ca atare. 

— Modalitatea în care s-a strecurat la bord, continuă 
Administratorul, are o importanţă secundară. Vă pot 
asigura, atât pe dumneavoastră cât şi pe alţi potenţiali 
astronauți, că nu mai există posibilitatea de repetare a 
încercării. 

— Ce se va întâmpla cu tânărul? Insistă Golde. Va fi trimis 
înapoi pe Pământ? 

— Cazul depăşeşte jurisdicţia mea, dar presupun că se va 
întoarce cu nava următoare. Acolo unde a ajuns, va 


descoperi condiţii prea. Străine confortului. În felul acesta 
am ajuns la subiectul principal acestei conferinţe de presă. 

Făcu o pauză şi tăcerea deveni parcă şi mai deplină. 

— Printre elementele mai tinere şi mai romantice ale 
omenirii au existat murmure referitoare la interzicerea 
accesului în spaţiu. Interdicţia respectivă era motivată: nu 
impunem restricţii de dragul restricţiilor. Dar v-aţi gândit 
vreodată, dacă îmi scuzaţi comparaţia nepoliticoasă, cum s- 
ar simţi un om din epoca de piatră trezindu-se într-un oraş 
modern? 

— În cazul nostru, protestă Herald Tribune, diferenţa nu 
este atât de uriaşă. Noi suntem obişnuiţi cu ştiinţa. 
Bineînţeles, pe planeta voastră există multe lucruri pe care 
nu le putem înţelege, dar nu ni se vor părea magie! 

— Sunteţi sigur? Întrebă încet Karellen. De la epoca 
aburului la cea a electricităţii s-au scurs numai o sută de 
ani, însă ce ar fi crezut un inginer victorian despre 
televiziune şi calculatoare? Cât ar fi trăit, dacă ar fi început 
să cerceteze alcătuirea lor? Prăpastia dintre două 
tehnologii poate cu uşurinţă să devină atât de mare. Încât 
să fie fatală. 

— Hei, şopti Reuter către BBC. Avem noroc! E-n pragul 
unei declaraţii importante. Recunosc simptomele. 

— Există şi alte motive pentru care am stopat rasa umană 
pe Pământ. Priviţi! 

Luminile păliră şi se stinseră. În centrul sălii se formă încet 
o opalescenţă lăptoasă. Se închegă într-o mulţime de stele - 
o spirală nebuloasă, observată de undeva din exterior. 

— Nici un ochi omenesc n-a mai văzut această imagine, 
răsună în întuneric vocea lui Karellen. Vă priviţi Universul, 
galaxia din care face parte Soarele vostru, de la o distanţă 
de o jumătate de milion de ani-lumină. 

Urmă o tăcere lungă, apoi Overlordul continuă cu glas 
lipsit de milă sau dispreţ: 

— Rasa voastră a dovedit o remarcabilă incapacitate de a 
rezolva problemele micii ei planete. Când am sosit noi, 


omenirea se găsea pe punctul de a se autodistruge, cu forţe 
pe care ştiinţa i le oferise în mod nechibzuit. Fără 
intervenţia noastră, Pământul ar fi fost astăzi un pustiu 
radioactiv. 

Acum aveţi o lume a păcii şi o populaţie unită. În curând, 
veţi fi atât de civilizaţi încât veţi conduce planeta fără 
asistenţa noastră. 

Eventual, veţi putea rezolva problemele unui sistem solar: 
să zicem, cincizeci de sateliți şi planete. Dar credeţi că aveţi 
vreo şansă aici? 

Nebuloasa se lărgi. Acum stelele apăreau şi dispăreau 
precum scânteile unei forje, iar fiecare scânteie grăbită era 
un soare, cu cine ştie câte planete în jurul său. 

— În galaxia noastră, murmură Karellen, există optzeci şi 
şapte de mii de milioane de sori. Chiar şi cifra aceasta oferă 
numai o imagine aproximativă a imensităţii spaţiului. 
Înfruntându-l, veţi fi aidoma unor furnici care încearcă să 
eticheteze şi să clasifice toate firele de nisip din toate 
deşerturile lumii. 

În actualul stadiu de evoluţie, rasa voastră nu rezistă unei 
asemenea înfruntări. Una dintre sarcinile mele a fost să vă 
protejez de puterile şi forţele ce zac între stele - forţe mai 
presus de închipuirea voastră. 

Imaginea galaxiei se topi şi lumina se aprinse iarăşi în 
tăcerea sălii. 

Karellen se întoarse să plece; conferinţa de presă luase 
sfârşit. În uşă se opri şi privi înapoi spre ziariştii tăcuţi. 

— Gândul este trist, dar trebuie să vă obişnuiţi cu el. Poate 
că într-o bună zi veţi stăpâni planetele. Stelele însă nu sunt 
pentru Om. 

* „Stelele nu sunt pentru Om.” Da, avea să-i 
nemulţumească faptul că porţile celeste li se închiseseră în 
faţă. Dar trebuiau să înveţe să înfrunte adevărul, sau măcar 
puţinul adevăr pe care-l putea oferi el. 

Din înălțimile singuratice ale stratosferei, Karellen privi în 
jos spre planeta şi oamenii care-i fuseseră daţi în grijă. Se 


gândi la tot ce avea să urmeze şi la ce avea să devină lumea 
aceea peste numai vreo doisprezece ani. 

N-aveau să ştie niciodată cât de norocoşi fuseseră. Vreme 
de o generaţie, omenirea fusese mai fericită ca oricând. 
Trăiască Vârsta de Aur! Însă tot culoarea aurului o avea şi 
apusul. Şi toamna. Şi doar auzul lui Karellen putea desluşi 
primele freamăte ale furtunilor iernii. 

Şi numai el ştia cât de iute se apropia sfârşitul Vârstei de 
Aur. 

PARTEA A TREIA. 

ULTIMA GENERAŢIE. 

Capitolul cincisprezece 

— Ia uită-te aici! Explodă George Greggson, aruncând 
ziarul spre Jean. 

În ciuda eforturilor ei de a-l prinde, ziarul ateriză pe masă. 
Jean şterse cu atenţie gemul şi citi pasajul ofensator, 
străduindu-se din răsputeri să-şi exprime dezaprobarea. Nu 
izbutea să fie prea convingătoare, întrucât adeseori ţinea 
partea criticilor. De obicei îşi păstra pentru ea opiniile 
eretice, şi nu doar pentru menţinerea liniştii şi armoniei. 
George era mereu pregătit să accepte laude (ale ei, sau ale 
oricui altul), dar dacă femeia se hazarda să-i critice operele, 
avea să fie zdrobită într-o peroraţie referitoare la ignoranţa 
artistică. 

Lectură articolul de două ori, apoi renunţă. 1 se părea 
favorabil şi-i spuse acest lucru lui George. 

— Pare să-i fi plăcut spectacolul. De ce mormâăi? 

— Citeşte aici, pufni scenograful înfigându-şi degetul în 
mijlocul unei coloane. Mai citeşte o dată! 

— Extrem de încântătoare au fost nuanțele pastelate de 
verde de pe fundalul secvenţei baletului.” Ce-i cu asta? 

— Nu era verde! Am pierdut o groază de timp ca să obţin 
albastrul ăla! Fie că un idiot de inginer de la camera de 
control dereglează culorile, fie că tâmpitul ăsta de critic are 
un aparat defect! Apropo, ce culoare era la al nostru? 


— Ăăăă. Nu-mi amintesc, mărturisi Jean. Poppet a început 
să zbiere tocmai atunci şi-a trebuit să mă duc să văd ce-i cu 
ea. 

— Aha, făcu George şi căzu pe gânduri. 

Jean ştia că se pregătea o nouă explozie. Totuşi, când 
aceasta sosi, fu destul de potolită. 

— Am inventat o nouă definiţie a televiziunii, mormăi 
bărbatul posomorât. Am hotărât că reprezintă un mijloc de 
stânjenire a comunicaţiei dintre artist şi public. 

— Ce vrei să facem? Replică Jean. Să ne întoarcem la 
teatrul „pe viu”? 

— De ce nu? Exact la asta mă gândeam. ii minte 
scrisoarea primită de la tipii din Noua Atenă? Mi-au scris 
iarăşi. De data asta le răspund! 

— Ce? Făcu Jean uşor alarmată. Mi se par cam ciudaţi. 

— Există o singură cale de-a afla. Vreau să-i vizitez peste 
două săptămâni. Ceea ce scriu mi se pare perfect sănătos. 
Acolo sunt câţiva oameni excepţionali. 

— Dacă te aştepţi să-ţi gătesc la foc de lemne sau să mă 
îmbrac în piei, o să. 

— Nu vorbi prostii! Alea sunt poveşti. Colonia are tot ce-i 
trebuie pentru o viaţă civilizată. Ei nu cred în zorzoane 
inutile, atât! Oricum, n-am mai fost în Pacific de câţiva ani 
buni. Poate facem o excursie frumoasă. 

— Cu asta sunt de acord, încuviinţă Jean. Dar nu vreau ca 
Junior şi Poppet să devină doi polinezieni sălbatici. 

— În nici un caz, făcu George. Îţi promit! 

Avea dreptate, deşi nu în felul în care crezuse. 

— După cum aţi observat, rosti bărbatul cel micuţ, colonia 
constă din două insule legate printr-un pod. Aceasta este 
Atena, iar pe cealaltă am botezat-o Sparta. Este destul de 
sălbatică şi stâncoasă şi e un loc excelent pentru activităţi 
sportive. 

Privi iute spre talia oaspetelui său şi George se foi pe 
scaun. 


— Sparta e un vulcan stins - cel puţin aşa spun geologii. 
Dar să revenim la Atena. După cum ştiţi, ideea unei colonii 
este de a forma un grup independent, stabil din punct de 
vedere cultural, cu propriile tradiţii artistice. Trebuie să vă 
spun că înainte de a înfiinţa această colonie s-a depus o 
însemnată muncă de cercetare. Aşezarea reprezintă o 
aplicare excelentă a ingineriei sociale, bazată pe 
matematici speciale pe care nu pretind că le înţeleg. Tot 
ceea ce ştiu este că sociologii matematicieni au determinat 
mărimea coloniei, tipurile de oameni pe care trebuie să le 
conţină şi, în primul rând, legislaţia necesară unei stabilităţi 
pe termen lung. 

Suntem dirijaţi de un consiliu format din opt directori, 
reprezentând Producţia, Energia, Ingineria Socială, Arta, 
Economia, Ştiinţa, Sportul şi Filosofia. Nu există un 
preşedinte permanent. Prin rotaţie, fiecare director deţine 
conducerea timp de un an. 

Populaţia actuală numără peste cincizeci de mii, adică 
ceva mai puţin decât cifra optimă calculată. De aceea, 
căutăm noi adepţi. Există bineînţeles şi pierderi. Uneori nu 
suntem destul de atenţi faţă de unele talente. 

Pe insula aceasta încercăm să salvăm câte ceva din 
independenţa şi tradiţiile artistice ale omenirii. Nu suntem 
ostili faţă de Overlorzi, ci pur şi simplu dorim să fim lăsaţi în 
pace. Când au distrus vechile naţiuni şi modul de viaţă 
cunoscut omului încă din antichitate, extratereştrii au 
înlăturat şi multe lucruri bune, laolaltă cu cele rele. Lumea 
este acum placidă, nediferenţiată şi moartă din punct de 
vedere cultural. De la venirea Overlorzilor, nu s-a creat 
practic nimic nou. Cauza este evidentă. N-a mai rămas 
nimic pentru care să lupţi şi există prea multe distracţii şi 
amuzamente. Vă daţi seama că zilnic, pe nu mai ştiu câte 
canale, se emit cinci sute de ore de radio şi televiziune? 
Dacă n-aţi dormi şi n-aţi face nimic altceva, aţi reuşi să 
urmăriţi mai puţin de a douăsprezecea parte din distracţiile 
materializate prin apăsarea unui buton! Nu-i de mirare că 


oamenii au devenit bureţi pasivi, absorbind fără să creeze. 
Ştiaţi că timpul mediu de vizionare pe cap de om a ajuns 
acum la trei ore pe zi? În curând, oamenii nu-şi vor mai trăi 
vieţile lor, ci pe ale familiilor din nenumăratele seriale TV! 

În Atena, distracţia îşi are locul ei. În plus, spectacolele 
sunt reale, nu înregistrate. Într-o comunitate de această 
mărime, este posibilă o participare aproape completă a 
spectatorilor, cu tot ceea ce înseamnă ea pentru artişti. 
Întâmplător, avem o orchestră simfonică excelentă, probabil 
printre primele trei-patru din lume! 

Nu vreau totuşi să vă influenţez cu vorbe. De obicei, 
persoanele interesate rămân aici câteva zile, să ia pulsul 
locului. Dacă decid să ni se alăture, îi supunem la o serie de 
teste psihologice, reprezentând principala noastră selecţie. 
O treime din solicitări sunt respinse, de obicei din motive 
care nu se reflectă direct şi care n-au nici o importanţă în 
orice alt loc din lume. Cei admişi revin la casele lor, pentru 
a-şi aranja treburile, apoi ni se alătură. Uneori, în stadiul 
acesta, se răzgândesc dar este ceva extrem de rar şi se 
datorează aproape întotdeauna unor motive personale 
independente de voinţa lor. În momentul de faţă, testele 
noastre sunt exacte în proporţie de sută la sută: cei care le 
absolvă doresc într-adevăr să vină aici. 

— Şi dacă se răzgândesc după aceea? Întrebă Jean. 

— Pot pleca. Nu-i nici o problemă. S-a întâmplat de vreo 
două ori. 

Urmă o pauză lungă. Femeia îl privi pe George, care îşi 
freca gânditor barba atât de populară în mediile artistice. 
Cât timp nu retezau punţile de retragere, ea nu era 
neliniştită. Colonia părea un loc interesant şi, cu siguranţă, 
cei de acolo nu erau atât de ciudaţi pe cât crezuse. lar 
copiilor avea să le placă. Asta conta în ultimă instanţă. 

* 

Se mutară peste şase săptămâni. Casa era micuță, cu un 
singur nivel, dar potrivită unei familii care nu dorea să 
depăşească efectivul de patru persoane. Existau absolut 


toate aparatele ce eliminau munca fizică; cel puţin, 
recunoscu Jean, nu se întrevedea pericolul revenirii la 
timpurile întunecate ale treburilor casnice. Totuşi era puţin 
neaşteptat să descoperi existenţa unei bucătării. În mod 
normal, într-o comunitate de dimensiunile acelea, te-ai fi 
aşteptat să formezi numărul cantinei centrale, să aştepţi 
cinci minute, apoi să obţii mâncarea comandată. 
Individualitatea era un lucru foarte bun, dar acum, se 
temea Jean, lucrurile fuseseră împinse cam prea departe. 
Se întrebă mohorâtă dacă trebuia să spele şi rufele, la fel 
cum gătea mâncarea. Existau însă spălătorul automat de 
vase şi microundele, astfel încât nu era chiar atât de rău. 

Desigur, deocamdată restul casei arăta pustiu şi golaş. Ei 
erau primii locatari şi avea să treacă destulă vreme până 
când aseptizarea noului să fie transformată în căldura unui 
cămin omenesc. Fără îndoială, copiii urmau să catalizeze 
procesul. În baie se afla deja (deşi Jean încă nu ştia) o 
victimă nefericită a lui Jeffrey, ca urmare a ignoranței sale 
privind diferenţa fundamentală între apa dulce şi cea 
sărată. 

Jean păşi în faţa ferestrei lipsite deocamdată de perdele şi 
privi aşezarea. Era un loc superb, nu încăpea nici urmă de 
îndoială. Locuinţa se afla pe versantul vestic al dealului 
scund ce domina, în absenţa altor competitori, Atena. La doi 
kilometri spre nord, zărea podul - o dungă subţire 
despicând apa - care ducea la Sparta. 

Insula stâncoasă, cu conul ei vulcanic, reprezenta un 
contrast atât de puternic faţă de zona aceasta liniştită încât 
uneori o înspăimânta. Se întrebă cum puteau fi geologii atât 
de siguri că vulcanul nu avea să se trezească, îngropându-i 
pe toți. 

O siluetă urca panta, menţinându-se precaută în umbra 
palmierilor, deşi încălca normele de circulaţie. George 
revenea de la prima lui şedinţă de lucru. Era timpul să pună 
capăt viselor şi să se ocupe de casă. 


Un zăngănit metalic anunţă sosirea bărbatului. Jean se 
întrebă după cât timp avea să reuşească să meargă pe 
bicicletă. Vehiculul respectiv constituia un alt aspect 
neaşteptat al traiului pe insulă. Automobilele personale nu 
erau admise, fiind într-adevăr inutile, deoarece distanţa cea 
mai mare în linie dreaptă nu atingea cincisprezece 
kilometri. Existau diferite mijloace de transport, aparţinând 
comunităţii: camioane, ambulanţe şi maşini de pompieri, 
toate limitate, cu excepţia cazurilor realmente urgente, la 
viteza de cincizeci de kilometri pe oră. Drept urmare, 
locuitorii Atenei mergeau mult pe jos, străzile erau lipsite 
de aglomeraţie şi. Nu exista nici un accident de circulaţie. 

George îşi privi soţia şi se prăbuşi pe scaunul cel mai 
apropiat, suspinând uşurat. 

— Brr! Făcu el încruntându-se. Toţi m-au întrecut în susul 
dealului, deci se pare că oamenii se adaptează în cele din 
urmă. Cred că am pierdut deja zece kilograme. 

— A fost o zi grea? Întrebă Jean. Spera ca bărbatul să nu 
fie prea epuizat ca s-o ajute la despachetat. 

— Foarte stimulativă. Desigur, nu-i mai ţin minte nici pe 
jumătate din cei întâlniți, dar toţi păreau foarte drăguţi. lar 
teatrul este exact aşa cum am sperat! Săptămâna viitoare 
începem lucrul cu „Înapoi la Matusalem” a lui Shaw. O să 
mă ocup exclusiv de decoruri şi scenografie. Va fi ceva într- 
adevăr inedit - să nu existe zece oameni care să-mi spună 
ce nu pot face. Da, cred c-o să ne placă aici! 

— În ciuda bicicletelor? 

George îşi adună destulă energie pentru a zâmbi. 

— În ciuda lor. În câteva săptămâni, nici n-o să mai observ 
pantele. 

Nu credea nici el afirmaţia, dar era perfect adevărată. Ba 
chiar, după o lună, Jean încetă să mai plângă după 
automobil şi descoperi toate lucrurile ce se puteau face 


într-o bucătărie. 
x 


Noua Atenă nu apăruse spontan şi natural, aidoma 
oraşului al cărui nume îl purta. Întreaga colonie fusese 
atent plănuită, fiind rezultatul multor ani de studii efectuate 
de un grup de oameni remarcabili. Totul pornise ca o 
conspirație deschisă împotriva Overlorzilor, o sfidare a 
politicii, dacă nu chiar a puterii acestora. Iniţial, 
întemeietorii coloniei fuseseră mai mult decât convinşi că 
aveau să fie opriţi imediat de Karellen, dar Administratorul 
nu făcuse nimic. Absolut nimic. Lucrul acesta nu era foarte 
liniştitor. Karellen avea tot timpul la dispoziţie: putea 
pregăti o lovitură cu întârziere. Sau poate că era atât de 
sigur de eşecul proiectului, încât nu se mai deranja să-l 
submineze. 

Mulţi fuseseră de părere că aşezarea n-avea să dăinuie, 
deşi în trecut, înainte de a se cunoaşte dinamica societăţii, 
existaseră multe comunităţi devotate unor țeluri religioase 
şi filosofice. Perfect adevărat: rata mortalităţii, fusese 
ridicată, dar supravieţuiseră. lar fondarea Noii Atene 
poseda siguranţa conferită de ştiinţa modernă. 

Existaseră mai multe motive pentru alegerea unei insule, 
dintre care cele mai importante fuseseră de ordin 
psihologic. Într-o epocă a universalităţii transportului 
aerian, oceanul devenise neînsemnat ca barieră fizică, 
oferind totuşi un sentiment de izolare. În plus, o suprafaţă 
limitată de pământ ducea la imposibilitatea unui număr 
excesiv de colonişti. Maximumul populaţiei fusese fixat la o 
sută de mii de persoane; mai mult însemna pierderea 
avantajelor unei comunităţi mici şi compacte. Una dintre 
dorinţele fondatorilor fusese ca orice membru al Noii Atene 
să-i poată cunoaşte pe toţi locuitorii având aceleaşi 
preocupări ca el şi măcar doi la sută din ceilalţi. 

Individul care fusese motorul dinapoia Noii Atene fusese 
un evreu. Aidoma lui Moise, nu apucase să intre în tărâmul 
făgăduit, întrucât colonia se întemeiase la trei ani după 
moartea lui. 


Se născuse în Israel, unde încheierea suveranităţii 
naţionale fusese resimţită mai amar decât oriunde, căci este 
greu să pierzi un vis pe care l-ai dobândit după secole de 
strădanii. 

Ben Salomon nu fusese un fanatic, dar amintirile din 
copilăria sa trebuie să fi determinat în destulă măsură ideile 
pe care avea să le pună în practică. Îşi putea reaminti cum 
fusese lumea înainte de sosirea Overlorzilor şi nu voia să 
revină la ea. Spre deosebire de alţi oameni inteligenţi şi 
bine intenţionaţi, el aprecia toate lucrurile pe care Karellen 
le făcuse pentru rasa umană, deşi planurile finale ale 
Administratorului nu-l încântau deloc. Era posibil, se 
întreba el uneori, ca în ciuda uriaşei lor inteligenţe, 
Overlorzii să nu fi înţeles de fapt omenirea şi să greşească 
în ciuda bunelor lor intenţii? Dacă, în pasiunea lor altruistă 
pentru justiţie şi ordine, porniseră să reformeze lumea, dar 
nu-şi dăduseră seama că distrugeau sufletul omului? 

Declinul de-abia începuse, totuşi cele dintâi simptome ale 
sale nu erau greu de descoperit. Salomon nu era un artist, 
însă aprecia arta şi ştia că epoca în care trăia nu se putea 
compara în absolut nici un domeniu cu realizările secolelor 
anterioare. Poate că situaţia avea să se reglementeze cu 
timpul, după ce şocul întâlnirii cu civilizaţia Overlorzilor 
avea să se fi disipat. Nu era totuşi ceva sigur şi un om 
precaut s-ar fi gândit la o poliţă de asigurare. 

Noua Atenă constituia poliţa aceea. Stabilirea ei durase 
douăzeci de ani şi câteva miliarde de Lire Zecimale, aşadar 
un volum relativ neînsemnat din bogăţia mondială. Nimic 
nu se petrecuse în primii cincisprezece ani; totul se 
întâmplase în ultimii cinci. 

Misiunea lui Salomon ar fi fost imposibilă dacă el n-ar fi 
izbutit să convingă câţiva dintre cei mai faimoşi artişti 
despre reuşita planului său. Ei fuseseră de acord deoarece 
le gâdilase orgoliile, nu fiindcă ar fi fost important pentru 
rasă. Dar, odată convinşi, lumea îi ascultase şi le oferise 
sprijin atât moral cât şi material. Înapoia acelei faţade 


spectaculoase de talent temperamental, adevărații arhitecţi 
ai coloniei îşi puseseră planurile în aplicare. 

O societate se compune din fiinţe umane a căror 
comportare ca individualităţi e imprevizibilă. Dar dacă 
cineva analizează câteva din componentele ei 
fundamentale, încep să apară unele legi - aşa cum 
descoperiseră societăţile de asigurare cu mult timp înainte. 
Nimeni nu poate spune care anume indivizi vor muri într-un 
interval de timp, totuşi numărul total al deceselor poate fi 
prezis cu destulă exactitate. 

Există şi alte legi, mai subtile, întrezărite pentru prima 
oară la începutul secolului douăzeci de matematicieni ca 
Weiner sau Rashavesky. Ei argumentaseră că evenimente 
precum crizele economice, efectele cursei înarmărilor, 
stabilitatea grupurilor sociale, alegerile politice şi altele pot 
fi analizate matematic. Dificultatea cea mare o reprezenta 
numărul enorm de variabile, multe din ele greu de definit în 
termeni numerici. Nu poţi trasa o familie de curbe despre 
care să afirmi hotărât: „Când va atinge această linie, va 
începe războiul!” Nimeni nu poate garanta în privinţa unor 
evenimente absolut imprevizibile - asasinarea unei 
personalităţi, o nouă descoperire ştiinţifică sau catastrofe 
naturale, ca inundaţiile şi cutremurele - ce pot avea un 
efect major asupra unui număr mare de oameni, ca şi 
asupra grupărilor sociale în care trăiesc ei. 

Totuşi, graţie cunoştinţelor acumulate răbdător în ultimele 
sute de ani, se puteau face multe. Sarcina ar fi fost 
imposibilă fără ajutorul calculatoarelor uriaşe ce puteau 
îndeplini în câteva secunde munca a peste o mie de oameni. 
În proiectarea coloniei, asemenea ajutoare fuseseră 
utilizate din plin. 

Cu toate acestea, fondatorii Noii Atene puneau la 
dispoziţie doar solul şi clima unde să înflorească, sau nu, 
planta pe care doreau s-o sădească. După cum remarcase 
unul dintre fondatori: „Putem fi siguri în privinţa talentului, 
dar pentru geniu trebuie să ne rugăm.” Exista însă 


speranţa rezonabilă că într-o asemenea societate 
concentrată vor avea loc unele reacţii interesante. Puţini 
artişti se dezvoltă în singurătate şi nimic nu e mai stimulativ 
decât confruntarea minţilor cu interese comune. 

Deocamdată, confruntarea produsese rezultate meritorii 
în sculptură, muzică, critică literară şi film. Era încă 
prematur de apreciat dacă grupul ce lucra în domeniul 
cercetării istorice avea să împlinească speranţele 
iniţiatorilor săi, care doreau în mod sincer repunerea în 
drepturi a mândriei omeneşti. Pictura continua să 
lâncezească, situaţie favorizând pe cei ce considerau că 
arta statică, bidimensională, era lipsită de viitor. 

În mod interesant, deşi deocamdată nu exista o explicaţie 
satisfăcătoare, timpul juca un rol esenţial în realizările 
artistice de succes ale coloniei. Corpurile şi curbele ciudate 
ale sculpturilor lui Andrew Carson se modificau lent sub 
privirile publicului, în concordanţă cu configurații 
complicate, pe care mintea nu le putea înţelege pe deplin. 
Carson pretindea, şi era destul de adevărat, că adusese 
„mobilele” secolului anterior la ultima expresie, unind astfel 
sculptura cu baletul. 

Multe din experimentele muzicale ale coloniei se refereau 
în mod conştient la ceea ce poate fi numită „durata” 
timpului. Care era cea mai scurtă notă percepută de creier, 
sau cea mai lungă notă tolerată fără apariţia oboselii? 
Rezultatul putea fi variat prin condiţionare sau prin 
utilizarea unei orchestraţii corespunzătoare? Asemenea 
probleme se discutau la nesfârşit, iar argumentările nu 
erau întotdeauna academice. În urma lor, rezultaseră unele 
compoziţii extrem de interesante. 

Atena reuşise însă cele mai spectaculoase experimente în 
domeniul filmului de animaţie. Secolul scurs de la vremurile 
lui Disney nu adăugase multe în domeniul cel mai flexibil al 
cinematografiei. Din punct de vedere realist, se puteau 
obţine rezultate şi cu ajutorul fotografiilor, spre disprețul 


celor ce dezvoltau animația prin intermediul liniilor 
abstracte. 

Atenţia o atrăsese grupul de artişti şi savanţi care 
realizase până atunci cele mai puţine lucruri. Şi alarma cea 
mai mare. Era o echipă ce lucra asupra „identificării 
totale”. Ideea le-o oferise istoria cinematografiei. La început 
sunetul, apoi culoarea, după aceea stereoscopia şi cinerama 
apropiaseră tot mai mult vechiul „cinema” de realitate. 
Care avea să fie sfârşitul? Bineînţeles, stadiul final urma să 
fie atins atunci când spectatorii aveau să uite că sunt 
spectatori, devenind implicaţi în acţiune. Pentru a ajunge 
acolo, trebuiau stimulate toate simţurile, utilizând chiar 
hipnoza, deoarece mulţi credeau în viitorul acesteia. Când 
urma să fie generalizată, experienţa omenească avea să se 
îmbogăţească enorm. Un om putea deveni, măcar pentru 
un timp, oricare altă persoană, participând la orice 
aventură reală sau imaginară. Putea chiar să devină o 
plantă sau un animal, dacă aveau să fie posibile capturarea 
şi înregistrarea impresiilor altor fiinţe vii. lar când 
„pProgramul” urma să fie terminat, omul putea dobândi o 
memorie tot atât de vie ca şi după orice altă experienţă din 
viaţa lui, absolut nediferenţiată de realitate. 

Ipoteza era ameţitoare. Mulţi o găsiseră neliniştitoare şi 
sperau ca încercarea să eşueze. Dar în inimile lor ştiau că, 
odată ce ştiinţa considera posibil un lucru, realizarea lui nu 
putea întârzia. 

Aceasta era, pe atunci, Atena, cu câteva din visele ei. 
Spera să devină ceea ce ar fi putut însemna vechea Atenă, 
dacă ar fi avut roboţi în locul sclavilor şi ştiinţă în locul 
superstiţiilor, însă deocamdată era mult prea devreme să se 
poată afirma că experimentul reuşise. 

Capitolul şaisprezece. 

Jeffrey Greggson era un insular neinteresat deocamdată 
de estetică sau ştiinţă, principalele două preocupări ale 
celor mai în vârstă decât el. Aprecia din tot sufletul colonia, 
însă din motive strict personale. Îl fascina oceanul ce se 


întindea pe mulţi kilometri în toate direcţiile. Puţinii lui ani 
fuseseră petrecuţi pe continent şi încă nu se obişnuise cu 
un peisaj înconjurător format numai din apă. Era un 
înotător bun şi pleca adesea cu alţi prieteni, echipat cu labe 
şi mască, explorând apele puţin adânci ale lagunei. La 
început, Jean nu fusese prea încântată, dar după ce făcuse 
şi ea câteva scufundări îi trecuse teama de ocean şi de 
creaturile sale ciudate şi-l lăsă pe Jeffrey să se distreze, cu 
condiţia să nu înoate niciodată singur. 

Celălalt membru al familiei Greggson care aprecia 
schimbarea era Fey, superba căţea aurie de vânătoare ce cu 
greu putea fi despărțită de Jeffrey. Cei doi erau inseparabili 
zi şi - dacă Jean nu intervenea decisă - noapte. Doar când 
băiatul pleca pe bicicletă, Fey rămânea acasă, tolănită în 
faţa uşii, privind drumul cu ochii umezi şi botul pe labe. Era 
o situaţie jignitoare pentru George, care plătise o grămadă 
de bani pentru Fey şi pedigree-ul ei. Se părea că trebuia să 
aştepte următoarea generaţie, cam peste vreo trei luni, 
înainte de a avea un câine cu adevărat al său. Opiniile lui 
Jean asupra subiectului respectiv difereau. Îi plăcea Fey, 
dar considera că un câine era de ajuns. 

Numai Jennifer Anne nu decisese încă dacă-i plăcea 
colonia. Nimic surprinzător în asta, deoarece nu văzuse 
deocamdată lumea situată dincolo de pătuţul ei şi nu avea 
habar că o asemenea lume exista. 

* 

George Greggson nu se gândea ades la trecut; era prea 
ocupat cu planurile de viitor, cu munca şi copiii săi. Într- 
adevăr, îşi amintea câteodată de seara din Africa şi nu 
discutase niciodată cu Jean despre întâmplarea de atunci. 
Printr-un consimţământ tacit, subiectul fusese evitat şi din 
ziua aceea nu-i mai vizitaseră pe Boyce, în ciuda invitaţiilor 
repetate. De câteva ori pe an, îl sunau pe Rupert, scuzându- 
se, şi cu timpul acesta încetă să-i mai deranjeze. Spre 
surpriza generală, căsătoria lui cu Maia se dovedea 
înfloritoare. 


Una din urmările serii respective fusese faptul că Jean îşi 
pierduse dorinţa de a se afunda în misterele de la graniţele 
ştiinţei cunoscute. Atracția naivă şi lipsită de critică faţă de 
experimentele lui Rupert dispăruse complet. Poate că se 
convinsese şi nu-i mai trebuiau alte dovezi; George se ferea 
s-o întrebe. Poate că grijile maternității îi izgoniseră din 
minte asemenea preocupări. 

Bărbatul ştia că era inutil să-şi pună astfel de întrebări 
despre un mister insolvabil, deşi uneori, în mijlocul nopţii, 
se trezea frământându-şi mintea. Îşi amintea întâlnirea cu 
Jan Rodricks pe terasa casei lui Rupert şi puţinele cuvinte 
schimbate cu singurul om care izbutise să treacă de 
restricţiile Overlorzilor. Nimic din tărâmul paranormalului, 
se gândea George, nu putea fi mai straniu decât simplul 
fapt ştiinţific că, deşi trecuseră zece ani de când vorbise cu 
Jan, fratele lui Maia îmbătrânise doar cu câteva zile. 

Vastitatea universului îl îngrozea mai puţin decât misterele 
sale. George nu era o persoană care să mediteze profund 
asupra acestor probleme, însă uneori avea senzaţia că 
oamenii erau aidoma unor copii jucându-se într-un loc ferit, 
protejaţi de realităţile aspre ale lumii înconjurătoare. Jan 
Rodricks sfidase protecţia şi evadase din ea. Nimeni nu ştia 
unde anume. Dar în privinţa asta, George era de partea 
Overlorzilor. Nu dorea să se înfrunte cu ceea ce se afla în 
bezna necunoscută, dincolo de cercul de lumină al 
felinarului ştiinţei. 

— Cum se face, întrebă amărât bărbatul, că Jeffrey lipseşte 
ori de câte ori vin eu acasă? Unde s-a dus? 

Jean ridică ochii de la tricotat, o îndeletnicire străveche, 
reînviată recent cu mult succes. Pe insulă, asemenea mode 
se succedau în mod rapid. Principalul rezultat al actualei 
nebunii era faptul că toţi bărbaţii purtau acum pulovere 
multicolore, absolut inutile în timpul zilei, dar extrem de 
folositoare după apus. 

— S-a dus pe Sparta cu nişte prieteni, răspunse ea. A 
promis că se întoarce la masă. 


— De fapt, am venit mai devreme ca să lucrez ceva, rosti 
George gânditor. Însă e o zi minunată şi cred că o să merg 
şi eu acolo să fac o baie. Ce fel de peşte ţi-ar plăcea să-ţi 
aduc? 

George nu prinsese niciodată nimic, iar peştii din lagună 
erau prea vicleni ca să se lase ademeniţi. Jean tocmai voia 
să i-o spună, când liniştea după-amiezii fu sfâşiată de un 
sunet care, chiar şi în epoca aceea paşnică, avea încă 
puterea să îngheţe sângele şi să zbârlească părul. 

Era o sirenă de alarmă, urlând întruna, trimițând mesajul 
de pericol în cercuri concentrice peste ocean. 

* 

Timp de aproape o sută de ani, presiunile crescuseră 
treptat acolo, în bezna adâncurilor arzătoare de sub 
platforma oceanică. Deşi canionul submarin se formase cu 
ere geologice în urmă, rocile strivite nu se împăcaseră 
niciodată cu noile lor poziţii. De nenumărate ori, straturile 
pârâiseră şi se clintiseră, pe măsură ce greutatea 
inimaginabilă a apei le perturbase echilibrul precar. Acum 
erau gata să se deplaseze din nou. 

Jeff explora bălțile dintre stâncile de pe plaja Spartei: o 
îndeletnicire pe care o găsea întotdeauna fascinantă. Nu 
ştiai niciodată ce creaturi exotice puteai descoperi, 
adăpostite acolo de valurile mărşăluind de-a pururi peste 
Pacific pentru a se sfărâma de recife. Era o lume de basm 
pentru orice copil şi în momentul acela îi aparţinea toată 
numai lui, deoarece prietenii săi urcaseră pe dealuri. 

Ziua se arăta calmă şi plăcută. Vântul nu adia deloc; până 
şi vuietul permanent dinapoia recifelor se transformase 
într-un murmur slab. Soarele arzător atârna la jumătatea 
drumului spre amurg, dar trupul lui Jeff, de culoarea 
mahonului, devenise imun la săgețile sale. 

În locul acela, plaja era o fâşie îngustă de nisip, coborând 
abrupt către lagună. Privind în apa limpede ca sticla, 
băiatul putea zări stâncile submarine, la fel de familiare lui 
ca orice altă formă de relief terestru. La zece metri 


adâncime, coastele năpădite de alge ale unei goelete se 
curbau către lumea părăsită cu două secole în urmă. Jeff şi 
prietenii lui exploraseră adesea epava, însă speranţele lor 
de a descoperi o comoară se destrămaseră. Nu găsiseră 
decât o busolă ruginită. 

Brusc, ceva apucă plaja şi o zgâlţăi o dată. Cutremurul 
încetă atât de iute, încât Jeff se întrebă dacă nu cumva şi-l 
imaginase. Poate fusese o ameţeală trecătoare, deoarece în 
jur totul rămăsese neschimbat. Apele lagunei erau calme şi 
cerul senin. Apoi se petrecu un lucru foarte ciudat. 

Oceanul începu să se retragă mai rapid decât orice reflux. 
Băiatul privi uluit, dar câtuşi de puţin înspăimântat, cum 
nisipul ud rămânea descoperit, scânteind în soare. Urmări 
apele, hotărât să cerceteze miracolul ce deschisese lumea 
submarină. Acum nivelul scăzuse într-atât încât catargul 
rupt al bătrânei epave ieşise de sub apă, cu algele 
atârnând. Jeff se repezi înainte, curios să vadă ce avea să 
urmeze. 

În clipa aceea, remarcă sunetul dinspre recif. Nu mai 
auzise niciodată aşa ceva şi se opri să se gândească, cu 
picioarele afundându-se încet în nisipul umed. La câţiva 
metri de el, un peşte măricel se zbătea în spasmele morții, 
însă Jeff nu-l băgă în seamă. Rămase locului, ascultând 
atent, în vreme ce zgomotul continua să sporească. 

Părea aidoma unui gâlgâit sau aspirații, precum sunetul 
produs de un râu trecând prin nişte chei înguste. Era glasul 
oceanului retrăgându-se, furios pentru că pierduse, fie 
numai pentru o clipă, tărâmurile ce-i aparţineau. Printre 
rămurelele delicate de coral, prin peşterile submarine, 
milioane de tone de apă se scurgeau din lagună în 
nemărginirea Pacificului. 

Foarte curând, şi foarte repede, aveau să se întoarcă. 

* 

Câteva ore mai târziu, una din echipele de salvare l-a găsit 
pe Jeff cocoţat pe o stâncă mare de coral, la douăzeci de 
metri deasupra nivelului apei. Nu părea speriat, deşi îl 


necăjea pierderea bicicletei. De asemenea, era înfometat, 
întrucât distrugerea parţială a podului îi retezase legătura 
cu casa. Când a fost salvat, tocmai se gândea să înoate până 
la Atena şi, dacă schimbările curenților n-ar fi fost atât de 
violente, ar fi reuşit traversarea fără probleme prea mari. 

Jean şi George văzuseră cu ochii lor momentul când 
tsunami-ul izbise insula. Deşi în cartierele din părţile joase 
ale Atenei se înregistraseră pagube importante, nici o viaţă 
omenească nu fusese pierdută. Seismografele avertizaseră 
cu numai cincisprezece minute înaintea declanşării, 
suficient pentru ca toţi locuitorii să se retragă dincolo de 
linia periculoasă. Acum, colonia repara stricăciunile şi 
aduna laolaltă o serie de legende care aveau să devină tot 
mai înfricoşătoare odată cu trecerea anilor. 

Când Jeff fu adus acasă, Jean izbucni în lacrimi, deoarece 
fusese convinsă că-l înghiţise oceanul. Privise cu ochi 
îngroziţi peretele întunecat de apă, cu creasta 
spumegândă, ce se năpustise mugind dinspre orizont, 
acoperind poalele Spartei cu talazuri de spumă. Părea 
incredibil că Jeff ajunsese la timp într-un loc ferit. 

Nu era chiar surprinzător că băiatul nu putea oferi o 
relatare coerentă asupra celor petrecute. După ce mâncase 
şi se băgase în pat, Jean şi George veniră lângă el. 

— Culcă-te, scumpule, şi uită tot, spuse Jean. Acum eşti în 
siguranţă. 

— Dar a fost amuzant, mămico, protestă Jeff. Nu mi-a fost 
cu adevărat frică. 

— Bravo, rosti George. Eşti un băiat curajos şi ai fost 
inteligent, fugind la timp. Am mai auzit despre talazurile 
astea. Mulţi s-au înecat pentru că au coborât pe plajă să 
vadă ce se întâmplă. 

— Aşa am făcut şi eu, mărturisi Jeff. Mă întreb cine m-a 
ajutat. 

— Cum adică? Nu era nimeni cu tine. Ceilalţi băieţi erau 
pe dealuri. Jeff păru zăpacit. 

— Cineva mi-a spus să fug. 


Jean şi George se priviră uşor alarmaţi. 

— Adică. [i s-a părut că ai auzit ceva? 

— Gata, nu-l mai sâcâi, făcu Jean nervoasă. 

Bărbatul însă era încăpățânat. 

— Vreau să-mi dau seama ce s-a întâmplat. la spune, Jeff! 

— Păi, eram pe nisip lângă epavă, când am auzit cuvintele. 

— Ce cuvinte? 

— Nu-mi amintesc exact, dar erau cam aşa: „Jeffrey, suie- 
te pe deal cât poţi de repede. Dacă rămâi aici, o să te îneci 
Sunt sigur că mi-a spus „Jeffrey”, nu „Jeff”. Deci nu era 
cineva cunoscut. 

— Vocea era a unui bărbat? De unde se auzea? 

— Era foarte aproape de mine şi părea să fie bărbat. 

Jeff ezită o clipă şi George îl încurajă: 

— Dă-i drumul: închipuie-ţi că eşti pe plajă şi ne povesteşti 
exact cum s-au petrecut lucrurile. 

— Păi, nu semăna cu un glas pe care să-l mai fi auzit. Cred 
că era un bărbat foarte mare. 

— Altceva a mai spus? 

— Nu. Până când am început să urc dealul. Atunci s-a 
întâmplat ceva curios. Ştiţi cărarea în susul stâncii? 

— Da. 

— Alergam pe ea, pentru că era drumul cel mai scurt. 
Acum ştiam ce se întâmpla, pentru că văzusem cum venea 
valul cel mare. Făcea un zgomot îngrozitor. Apoi am dat 
peste o stâncă uriaşă în drum. Înainte nu fusesem acolo şi 
n-am putut să trec peste ea. 

— Pesemne o dislocase cutremurul, remarcă George. 

— Sst! Spune mai departe, Jeff. 

— Nu ştiam ce să fac şi auzeam cum se apropia valul. 
Atunci, glasul a spus: „Jeffrey, închide ochii şi acoperă-i cu 
palmele.” Mi s-a părut caraghios, dar am încercat. După 
aceea, a urmat un fulger uriaş - l-am simţit cu tot trupul - şi 
când am deschis ochii, stânca dispăruse. 

— Dispăruse? 


VW 


— Exact, nu mai era acolo. Am început iarăşi să alerg şi mi- 
am ars tălpile, pentru că poteca era groaznic de fierbinte. 
Apa sfârâia când o atingea, însă nu m-a mai putut ajunge, 
eram prea sus. Asta-i tot. Am coborât din nou, când valurile 
s-au retras. Atunci am văzut că bicicleta dispăruse şi podul 
se prăbuşise. 

— Nu-i nimic, scumpule, rosti Jean, mângâindu-l fericită. O 
să-ţi cumpărăm altă bicicletă. Principalul e că eşti în 
siguranţă. N-o să ne mai gândim cum s-a întâmplat. 

Bineînţeles că nu era adevărat, pentru că discuţia 
reîncepu imediat după ce părăsiră camera. Nu ajunseră la 
nici o concluzie, dar rezultară două reacţii. În ziua 
următoare, fără să-i spună nimic soţului ei, Jean îşi duse fiul 
la psihiatrul coloniei. Bărbatul îl ascultă atent pe Jeff 
repetând povestea, apoi, în vreme ce pacientul neştiutor se 
juca în camera alăturată, o linişti pe Jean: 

— În fişa lui nu există ceva care să sugereze vreo anomalie 
psihică. Nu trebuie uitat că a avut o experienţă teribilă, pe 
care a străbătut-o cu bine. Este un copil cu imaginaţie 
bogată, care crede probabil în propriile născociri. 
Acceptaţi-le şi nu vă faceţi griji, atât timp cât nu apar alte 
simptome. În cazul acela, anunţaţi-mă. 

În aceeaşi seară, Jean îi comunică verdictul lui George. 
Bărbatul nu păru atât de uşurat cum sperase ea şi Jean 
puse reacţia pe seama stricăciunilor produse în teatrul său 
iubit. George mormăise doar: „În regulă”, şi se cufundase în 
ultimul număr al revistei Scenă şi studio. Se părea că 
problema nu-l interesa şi femeia se simţi uşor iritată. 

Peste trei săptămâni însă, în prima zi după reconstruirea 
podului, George îşi luă bicicleta şi porni spre Sparta. Plaja 
era acoperită cu bucăţi de coral, iar într-un loc reciful părea 
spart. George se întrebă de cât timp aveau nevoie 
miliardele de polipi răbdători să repare stricăciunea. 

În susul stâncii exista o singură potecă şi, după ce-şi 
recăpătă suflul, bărbatul începu să urce. Câteva fragmente 


uscate de alge prinse de stânci marcau limita unde suiseră 
apele. 

George Greggson rămase mult timp pe înălţimea 
singuratică, privind petecul de roci topite de sub picioare. 
Încercă să-şi spună că era lavă de la vulcanul stins, dar 
abandonă repede încercarea de autoamăgire. Mintea lui se 
întoarse la noaptea aceea, cu ani de zile în urmă, când, 
împreună cu Jean, participase la experimentul lui Rupert 
Boyce. Nimeni nu înţelesese pe de-a întregul ce se 
întâmplase atunci, însă George ştia că, într-un chip 
misterios, cele două evenimente erau legate între ele. La 
început Jean, apoi fiul ei. Nu ştia dacă să fie bucuros sau 
înspăimântat şi murmură în minte o rugăciune. 

„Îţi mulţumesc, Karellen, pentru ceea ce au făcut ai tăi 
pentru Jeff. Şi tare mult aş vrea să ştiu de ce au făcut-o.” 

Se întoarse încet pe plajă şi uriaşii albatroşi albi îi dădură 
ocol, uimiţi că nu le adusese de mâncare, zvârlind-o pe când 
ei erau în văzduh. 

Capitolul şaptesprezece. 

Cu toate că fusese aşteptată încă de la înfiinţarea coloniei, 
solicitarea lui Karellen căzuse ca o bombă. Reprezenta, aşa 
cum îşi dădeau toţi seama, un moment de răscruce în viaţa 
Atenei şi nimeni nu putea prevedea ce avea să se întâmple 
în continuare. 

Până atunci, colonia se dezvoltase fără vreo intervenţie a 
extratereştrilor. Aceştia o ignoraseră, aşa cum ignorau 
toate acţiunile umane ce nu erau subversive sau nu afectau 
normele lor de comportare. Nu se ştia dacă ţelurile coloniei 
puteau fi numite subversive, în mod limpede nu erau 
politice, dar reprezentau o tentativă de independenţă 
intelectuală şi artistică. lar de aici, cine ştie ce putea să 
urmeze? Poate că Overlorzii prevedeau viitorul Atenei mai 
clar decât fondatorii ei şi poate că nu le plăcea. 

Desigur, dacă Administratorul dorea să trimită un 
observator, inspector sau orice denumire ar fi avut el, 
nimeni nu se putea împotrivi. Cu douăzeci de ani în urmă, 


Overlorzii anunţaseră că sistaseră utilizarea mijloacelor de 
supraveghere, aşa încât omenirea nu mai trebuia să se 
considere spionată. Totuşi, faptul că mijloacele acelea 
continuau să existe însemna că nimic nu le putea fi ascuns, 
dacă doreau cu tot dinadinsul să afle. 

Unii insulari priveau vizita cu bucurie, ca pe o şansă dea 
lămuri un aspect minor al psihologiei Overlorzilor: 
atitudinea lor faţă de Artă. O considerau o extravaganţă 
copilărească a rasei umane? Aveau ei înşişi forme de artă? 
Şi în cazul unui răspuns afirmativ, motivele vizitei erau pur 
estetice sau interesele lui Karellen erau mai puţin 
nevinovate? 

Toate aceste posibilităţi se comentau la nesfârşit. În vreme 
ce se făceau pregătirile. Nu se ştia nimic despre Overlordul 
care urma să sosească, dar se presupunea că posedă 
cunoştinţe totale în domeniul culturii. Experimentul avea să 
fie încercat şi o duzină de creiere agere urmau să observe 
cu interes reacţiile „victimei”. 

Actualul preşedinte al consiliului era filosoful Charles Yan 
Sen, un bărbat caustic, totuşi vesel, apropiindu-se de 
şaizeci de ani şi astfel de apogeul vieţii. Platon l-ar fi 
acceptat ca exemplu de filosof-om politic, deşi Sen nu-l 
aproba în totalitate pe Platon, suspectându-l de 
denaturarea grosolană a lui Socrate. Sen era unul dintre 
insularii hotărâți să obţină cât mai multe din vizita aceea, 
chiar numai pentru a demonstra Overlorzilor că oamenii 
aveau încă destule iniţiative şi nu erau, aşa cum spunea el, 
„pe de-a întregul domesticiţi”. 

În Atena nu se întreprindea absolut nimic fără avizul unui 
comitet, ceea ce constituia trăsătura specifică a conducerii 
democratice. De altfel, odată, cineva definise colonia ca un 
sistem de comitete întrepătrunse. Sistemul funcţiona totuşi, 
graţie studiilor răbdătoare ale sociopsihologilor, adevărații 
întemeietori ai Atenei. Deoarece comunitatea nu era prea 
mare, fiecare individ putea participa la conducerea ei, fiind 
astfel un cetăţean în adevăratul sens al cuvântului. 


În mod aproape inevitabil, George, ca membru de frunte al 
ierarhiei artistice, făcea parte din delegaţia de primire. El 
se asigurase în mod suplimentar, trăgând câteva sfori. Dacă 
Overlorzii doreau să studieze colonia, George dorea tot atât 
de mult să-i studieze pe ei. Jean nu fusese prea încântată de 
acest lucru. Din seara petrecută la Boyce, femeia simţise o 
ostilitate vagă faţă de extratereştri, deşi nu putea numi un 
motiv real. Voia să aibă cât mai puţin de-a face cu ei, una 
din atracțiile principale ale insulei fiind tocmai 
independenţa mult sperată. Acum, se temea că aceasta 
putea fi ameninţată. 

Overlordul sosi fără ceremonie, într-un aerocar obişnuit, 
construit pe Pământ, spre dezamăgirea celor care 
speraseră ceva mai spectaculos. Putea fi însuşi Karellen, 
fiindcă nimeni nu reuşea să deosebească extratereştrii între 
ei. Cu toţi păreau copii după acelaşi şablon. Poate că şi 
erau, în urma unor procese biologice necunoscute. 

După prima zi, insularii încetară să mai acorde prea multă 
atenţie vizitelor vehiculului oficial. Numele corect al 
Overlordului, Thanthalteresco, se dovedi de nepronunţat şi 
fu repede poreclit „Inspectorul”. Porecla era destul de 
exactă, deoarece curiozitatea şi apetitul său pentru 
statistici păreau insaţiabile. 

Charles Yan Sen era destul de epuizat când, mult după 
miezul nopţii, îl conduse pe Inspector înapoi la aerocarul 
ce-i servea drept cartier general. Fără îndoială, acolo avea 
să-şi continue munca pe timpul nopţii, în vreme ce gazdele 
sale cădeau pradă somnului. 

Doamna Sen îşi întâmpină nerăbdătoare soţul. Formau un 
cuplu unit, în ciuda obiceiului bărbatului de-a o numi 
Xantipa atunci când aveau oaspeţi. De multă vreme, ea îl 
ameninţase că-i va da răspunsul cuvenit, preparându-i o 
ceaşcă de cucută, dar, din fericire, genul acela de 
răzbunare era mai puţin la modă în noua Atenă decât în cea 
veche. 

— Ai avut succes? Îşi întrebă soţul, aşezat la masă. 


— Cred., deşi nu poţi să ştii niciodată ce se ascunde în 
creierele astea uluitoare. Cu siguranţă a fost interesat. 
Chiar încântat. Apropo, m-am scuzat că nu-l invităm aici. A 
spus că înţelege şi că nu doreşte să-şi izbească creştetul de 
tavanul nostru. 

— Ce i-ai arătat astăzi? 

— Mijloacele de existenţă ale coloniei. Se pare că nu l-au 
scârbit în aceeaşi măsură ca pe mine. A întrebat ce nu-ţi 
trece prin minte despre producţie, buget, resurse, rata 
naşterilor, hrană şi altele. Noroc că l-am avut pe Harrison 
cu mine şi că era pregătit cu toate rapoartele anuale de la 
înfiinţarea coloniei. Să-i fi auzit cum vorbeau. Numai în 
cifre! Inspectorul a luat statisticile şi pariez că mâine, când 
ne întâlnim, o să fie capabil să ne citeze orice procent. 
Performanţele astea mintale mă calcă pe nervi! 

Oftă şi începu să ciugulească fără chef mâncarea. 

— Mâine o să fie mai interesant. Vizităm şcolile şi 
Academia. Atunci o să-i pun şi eu nişte întrebări. Sunt 
curios cum îşi educă Overlorzii copiii, bineînţeles 
presupunând că au aşa ceva. 

Charles Sen n-avea să primească niciodată răspunsul la 
întrebarea sa deşi, în alte privinţe, Inspectorul era foarte 
vorbăreţ. Evita întrebările neplăcute într-o manieră 
încântătoare, apoi, în mod neaşteptat, devenea extrem de 
confident. 

Prima lor intimitate reală avu loc pe când se întorceau de 
la şcoala ce reprezenta una din principalele mândrii ale 
coloniei. 

— Pregătirea acestor minţi tinere pentru viitor, remarcase 
Sen, constituie o mare responsabilitate. Din fericire, 
oamenii sunt foarte optimişti: îţi trebuie multă strădanie să 
le poţi provoca un rău permanent. Chiar dacă ţelurile 
noastre sunt greşite, micile „victime” vor depăşi cu 
siguranţă acest obstacol. Şi, după câte aţi văzut, par extrem 
de fericiţi. 


Se opri o clipă, privind statura uriaşă a interlocutorului 
său. Inspectorul era complet îmbrăcat într-o țesătură 
argintie, astfel că nici un centimetru pătrat din piele nu se 
expunea soarelui arzător. Doctorul Sen era conştient că 
ochii mari dinapoia ochelarilor întunecaţi îl urmăreau lipsiţi 
de emoție, sau cu sentimente pe care el nu le putea 
înţelege. 

— Bănuiesc că în privinţa educaţiei copiilor aveţi probleme 
similare cu cele pe care le-aţi încercat în faţa rasei umane. 
Sunteţi de acord? 

— În unele privinţe, admise grav Overlordul. În altele, o 
comparaţie mai reuşită poate fi întâlnită în istoria puterilor 
voastre coloniale. 

Din cauza aceasta, ne-au interesat dintotdeauna imperiul 
roman şi cel britanic. Cazul Indiei este foarte instructiv. 
Diferenţa principală dintre noi şi britanicii din India o 
constituie faptul că ei nu aveau o motivaţie reală de a 
merge acolo. N-aveau decât obiective banale şi temporare, 
precum ostilitatea faţă de alte state europene sau comerţul. 
S-au trezit posesorii unui imperiu, înainte de a şti la ce le 
trebuie şi n-au fost niciodată cu adevărat fericiţi până n-au 
scăpat de el. 

— Dar voi, întrebă doctorul Sen fără să se poată abţine în 
faţa ocaziei, veţi scăpa de imperiul vostru atunci când se va 
ivi prilejul? 

— Fără cea mai mică ezitare, încuviinţă Inspectorul. 

Doctorul Sen nu mai insistă. Francheţea răspunsului nu 
era tocmai măgulitoare; de altfel ajunseseră la Academie, 
unde profesorii aşteptau să-şi încerce tăişul inteligenţei pe 
un Overlord autentic. 

— După cum poate v-a spus distinsul nostru coleg, începu 
profesorul Chance, decanul Universităţii, scopul nostru 
principal este de a menţine treze minţile oamenilor şi de a-i 
ajuta să-şi împlinească posibilităţile. Mă tem că în afara 
acestei insule, descrise el un cerc larg cu braţul, rasa 
umană şi-a pierdut iniţiativa. Este adevărat, nu mai sunt 


războaie, există o abundență de produse, daR. Au dispărut 
orizonturile. 

— Bineînţeles că aici însă., interveni inexpresiv Overlordul. 

Profesorul Chance, căruia îi lipsea simţul umorului şi era 
vag conştient de acest lucru, îl privi suspicios. 

— Aici, reluă el, nu suferim de prejudecata străveche 
potrivit căreia trândăveala este un viciu. Dar în acelaşi timp 
suntem de părere că nu-i suficient să fii un receptor pasiv al 
spectacolelor. Fiecare indi-vid de pe insulă are o ambiţie ce 
se poate exprima foarte simplu: să facă ceva, nu contează 
cât de neînsemnat, mai bine decât oricare altul. Desigur, 
este un ideal pe care nu-l atingem cu toţii. Însă în lumea 
modernă important e să ai un ideal. Problema ajungerii la el 
rămâne secundară. 

Inspectorul nu părea interesat să comenteze ideea. Îşi 
scosese costumul protector, dar continua să poarte 
ochelarii întunecaţi, chiar şi în lumina artificială a sălii de 
conferinţe. Decanul se întrebă dacă ochelarii erau necesari 
fiziologic, sau constituiau un simplu camuflaj. 

Bineînţeles, datorită lor, orice încercare de a citi gândurile 
Overlordului devenea aproape imposibilă. Totuşi, 
extraterestrul nu obiecta la declaraţiile sfidătoare ce-i 
fuseseră adresate sau la critica politicii rasei sale faţă de 
Pământ. 

Decanul se pregătea să reia atacul, când profesorul 
Sperling, şeful catedrei ştiinţifice, se hotări să intervină. 

— După cum probabil cunoaşteţi, domnule, una din marile 
probleme ale culturii noastre a fost dihotomia dintre artă şi 
ştiinţă. Aş fi deosebit de interesat să cunosc opiniile 
dumneavoastră în această privinţă. Sunteţi de părere că 
toţi artiştii sunt puţin anormali? Că operele lor, sau impulsul 
dinapoia acestora, reprezintă rezultatul unor insatisfacţii 
inconştiente? 

Profesorul Chance îşi drese glasul, dar Overlordul i-o luă 
înainte. 


— Mi s-a spus că toţi oamenii sunt artişti într-o anumită 
măsură, aşa încât oricine este capabil să creeze ceva, fie şi 
numai la un nivel rudimentar. Ieri de pildă, în şcolile 
voastre, am remarcat accentul pus pe personalitate în 
pictură, desen şi sculptură. lendinţa pare să fie generală 
chiar şi printre aceia care sunt, în mod evident, înzestrați 
pentru o carieră ştiinţifică. De aceea, dacă toţi artiştii sunt 
anormali şi toţi oamenii sunt artişti, avem un silogism 
interesant. 

Toţi se aşteptau să termine fraza, însă Overlorzii ştiau să 
fie plini de tact, atunci când le convenea. 

* 

Inspectorul urmări concertul cromo-simfonic cu mai multă 
răbdare decât mulţi dintre spectatorii umani. Singura 
concesie făcută gustului clasic fusese „Simfonia Psalmilor” 
de Stravinski; restul programului era agresiv de modernist. 
Indiferent de opiniile unora asupra meritelor sale, 
spectacolul fusese superb, spre mândria coloniei, care 
cuprindea câţiva dintre cei mai de seamă muzicieni ai lumii. 
Între compozitorii rivali avuseseră loc multe conflicte 
pentru onoarea de a fi incluşi în programul spectacolului, 
deşi unii cinici se întrebau dacă putea fi realmente o 
onoare. Exista în mod cert posibilitatea ca Overlorzii să fie 
complet afoni. 

Totuşi s-a remarcat faptul că, după concert, 
Thanthalteresco îi căutase pe cei trei compozitori prezenţi 
la spectacol, complimentându-i pentru ceea ce el denumise 
„marea lor candoare”. Gestul său dusese la o despărţire 
plină de încântare, deşi uşor nedumerită. 

George Greggson avu ocazia să-l întâlnească pe Inspector 
abia în cea de-a treia zi. Teatrul programase un fel de 
amalgam; în locul unui singur subiect, aveau să fie 
prezentate o piesă în două acte, sceneta unui autor faimos 
şi un moment coregrafic. Bineînţeles, toate au fost 
executate impecabil şi previziunea unui critic: „Acum vom 
afla, în sfârşit, dacă Overlorzii ştiu să caşte” se dovedi falsă. 


Ba chiar Inspectorul râse de câteva ori şi tocmai în 
momentele corespunzătoare. 

Cu toate acestea, nimeni nu putea fi sigur de nimic. Poate 
că pur şi simplu se prefăcea, urmărind spectacolul exclusiv 
prin intermediul logicii, fără să se implice emoţional, 
precum un antropolog asistând la un ritual primitiv. Faptul 
că emitea sunetele corespunzătoare şi că avea reacţiile 
normale nu dovedea absolut nimic. 

George fusese hotărât să discute cu Inspectorul, dar nui 
se ivi nici o ocazie. După spectacol, schimbaseră câteva 
cuvinte de prezentare, apoi Overlordul fusese târât în altă 
parte. Era absolut imposibil să-l izolezi de oficialități şi 
bărbatul revenise acasă, simțindu-se frustrat. Nu ştia ce ar 
fi dorit să discute, dacă i s-ar fi ivit ocazia, însă era convins 
că ar fi putut aduce conversaţia în jurul lui Jeff. Acum şansa 
se irosise. 

Iritarea dură două zile. Aerocarul Inspectorului plecă, 
lăsând în urmă multe regrete, după care se petrecu 
epilogul. Nimeni nu crezuse de cuviinţă să-l întrebe pe Jeff 
şi băiatul trebuie să se fi gândit multă vreme până să vină la 
George. 

— Tăticule, îi spuse el înainte de culcare, îl ştii pe 
Overlordul care a venit la noi? 

— Da, încuviinţă posomorât scenograful. 

— A fost şi la mine la şcoală şi l-am auzit vorbind cu nişte 
profesori. N-am prea înţeles ce spunea, dar cred că i-am 
recunoscut glasul. El mi-a zis să fug, atunci când a venit 
valul cel mare. 

— Eşti sigur? 

Jeff ezită o clipă. 

— Nu tocmai, însă dacă nu era el, era un alt Overlord. 
Poate că trebuia să-i mulţumesc. Dar acum a plecat, nu-i 
aşa? 

— Da, spuse George, mă tem că da. Totuşi, poate se va ivi 
altă ocazie. Acum culcă-te ca un băiat cuminte şi nu-ţi mai 
bate capul. 


După ce copiii adormiră, Jean veni lângă scaunul lui 
George şi se aşeză pe covor, rezemându-se de picioarele 
bărbatului. Era un obicei care lui nu-i plăcea, considerându- 
l prea sentimental, însă nu făcea caz de acest lucru. Se 
străduia să adopte o poziţie cât mai incomodă pentru soţia 
lui. 

— Ce mai crezi acum? Îl întrebă ea cu voce obosită. Oare 
aşa s-a întâmplat într-adevăr? 

— Da, răspunse George, deşi poate că este o prostie să ne 
facem griji. La urma urmelor, mulţi părinţi ar fi 
recunoscători şi, desigur, eu sunt recunoscător. Explicaţia 
poate fi extrem de simplă. Ştim că pe Overlorzi îi 
interesează colonia, deci fără îndoială au supravegheat-o în 
ciuda promisiunilor făcute. Să presupunem că unul din ei a 
observat zona şi a zărit talazul. Era normal să-i avertizeze 
pe cei aflaţi în primejdie. 

— Nu uita însă că ştia numele lui Jeff. Nu. Noi suntem cei 
supravegheați. Există la noi ceva special, care le-a atras 
atenţia. Am simţit-o încă de la petrecerea lui Rupert. Curios 
cum ocazia aceea ne-a schimbat la amândoi viaţa! 

George o privi înţelegător, dar numai atât. Interesant cât 
de mult se putea transforma cineva într-un răstimp atât de 
scurt. Din iubirea pe care o persoană, vag reamintită, pe 
nume George Greggson, o purtase cândva unui vis diafan 
cu numele de Jean Morrel nu mai rămăsese mare lucru. 
Dragostea lui era acum împărţită între Jeff şi Jennifer, pe de 
o parte, şi Carolle pe de altă parte. Nu credea că Jean ştia 
ceva despre Carolle şi intenţiona să-i mărturisească totul 
înainte s-o facă altcineva. Totuşi încă nu prinsese momentul 
prielnic. 

— Bine. Jeff e supravegheat. Nu crezi că ar trebui să fim 
mândri? Poate că Overlorzii i-au întrevăzut un viitor măreț. 
Mă întreb ce-ar putea fi? 

Ştia foarte bine că vorbea numai ca s-o liniştească pe Jean. 
El însuşi nu era foarte tulburat, mai degrabă mirat şi 
zăpăcit. Brusc îi veni o altă idee: ceva la care ar fi trebuit să 


se gândească mai demult. Ochii i se întoarseră automat 
spre camera copiilor. 

— Mă întreb dacă este vorba numai de Jeff, rosti el. 

* 

Între timp, Inspectorul îşi prezenta raportul. Insularii ar fi 
dat aproape orice să-l poată citi. Statisticile şi rezultatele 
intraseră în memoriile nesfârşite ale calculatoarelor uriaşe, 
care constituiau câteva - dar nu toate - din puterile 
nevăzute ale lui Karellen. Înainte însă ca minţile 
impersonale să-şi anunţe concluziile, Inspectorul oferise 
propriile recomandări. Exprimate în fraze umane, ar fi 
sunat cam aşa: „Nu trebuie să întreprindem nici o acţiune 
în privinţa coloniei. Este un experiment interesant, dar nu 
poate afecta în nici un mod viitorul. Realizările artistice de 
acolo nu ne privesc şi nu există dovezi că cercetarea 
ştiinţifică ar fi abordat căi interzise. 

După cum era stabilit, am verificat rezultatele profesionale 
ale Subiectului Zero, fără să trezesc bănuieli. Statisticile 
sunt anexate şi se constată că nu există deocamdată semne 
ale unei dezvoltări neobişnuite. Deşi, după cum ştim, 
Trecerea este rareori anticipată prin semne. 

Am întâlnit de asemenea tatăl Subiectului şi am rămas cu 
impresia că dorea să-mi vorbească. Din fericire, am reuşit 
să-l evit. Fără îndoială că bănuieşte ceva deşi, bineînţeles, 
nu poate ghici adevărul şi nici nu poate interveni în vreun 
fel asupra schimbării. 

Îmi pare tot mai rău de aceşti oameni.” 

* 

George Greggson ar fi fost de acord cu verdictul 
Inspectorului potrivit căruia Jeff nu prezenta nimic 
neobişnuit. Existase doar incidentul acela ciudat, aidoma 
unui tunet într-o zi senină. Apoi. Nimic. 

Jeff avea curiozitatea şi vioiciunea oricărui băiat de şapte 
ani. Era inteligent, atunci când se străduia, dar nu exista 
pericolul să devină un geniu. Uneori Jean se gândea, puţin 


necâjită, că băiatul constituia ilustrarea perfectă a vorbei 
străvechi: „Brânză bună în burduf de câine.” 

Putea fi pe rând afectuos sau morocănos, rezervat sau 
exuberant. Nu dovedea vreo preferinţă specială faţă de 
unul din părinţi, iar apariţia surorii lui mai mici nu-i stârnise 
gelozia. Fişa sa medicală era imaculată; nu fusese bolnav 
nici măcar o zi. Deşi, în epoca şi climatul de atunci, acest 
lucru nu reprezenta ceva ieşit din comun. 

Spre deosebire de alţi băieţi, Jeff nu se plictisise repede de 
tatăl său, părăsindu-l, atunci când era posibil, pentru 
tovarăşi de vârsta lui. În mod evident, moştenise talentul 
artistic al lui George şi, aproape imediat după ce începuse 
să umble, devenise un vizitator regulat al culiselor teatrului 
coloniei. Mai mult decât atât, teatrul îl adoptase drept 
mascotă neoficială şi devenise expert în oferirea de buchete 
de flori personalităţilor care-i vizitau. 

Jeff rămânea totuşi un băiat obişnuit. Aşa se autoliniştea 
George când se plimbau împreună prin insulă. Discutau, 
aşa cum făcuseră întotdeauna taţii şi fiii, numai că în epoca 
aceea aveau mai multe de vorbit. Deşi Jeff nu părăsise 
niciodată Atena, el putea vedea tot ce dorea din lumea 
înconjurătoare, prin ochii atotvăzători ai aparatelor de 
televiziune. Simţea, ca şi ceilalţi colonişti, un uşor dispreţ 
faţă de restul planetei. Ei reprezentau elita, avangarda 
progresului. Ei aveau să ducă omenirea spre înălțimile 
atinse de Overlorzi şi. Poate mai departe. Nu mâine, dar cu 
siguranţă că într-o bună zi. 

Nu aveau cum ghici că ziua aceea avea să vină atât de 
repede. 

Capitolul optsprezece. 

Visele au început după şase săptămâni. În întunericul 
nopţii subtropicale, George Greggson plutea încetişor spre 
trezire. Nu ştia cine îl deşteptase şi, pentru moment, 
rămase într-o derută totală. Apoi îşi dădu seama că era 
singur. Jean se sculase şi mersese la copii. Îi vorbea în 


şoaptă lui Jeff, prea încet ca bărbatul să distingă vreun 
cuvânt. 

George cobori din pat şi veni lângă ea. Datorită lui Poppet, 
excursiile nocturne deveniseră ceva obişnuit, dar în 
situaţiile acelea nu se putea pune problema ca el să mai 
poată dormi, datorită plânsetelor. Acum era altceva şi se 
întrebă ce anume o trezise pe Jean. 

Singura lumină din cameră venea de la tapetul fluorescent 
de pe pereţi. În strălucirea lui difuză, George o zări pe Jean 
lângă patul lui Jeff. Când intră, femeia se întoarse şi şopti: 

— N-o scula pe Poppet! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am ştiut că Jeff mă vrea la el şi m-am trezit. 

Simplitatea explicaţiei îl nelinişti în mod ciudat pe George. 
Am ştiut că Jeff mă vrea la el. Cum a ştiut? Se întrebă el. 

— A visat urât? Rosti în cele din urmă bărbatul. 

— Nu sunt sigură, răspunse Jean, acum e-n regulă. Însă 
când am venit îi era frică. 

— Nu-mi era frică, mămico, se auzi un glăscior indignat. 
Dar era un loc atât de ciudat! 

— Ce anume? Întrebă George. Spune-mi şi mie. 

— Am visat nişte munţi, rosti Jeff visător. Erau foarte înalţi, 
însă pe ei nu era zăpadă, ca pe ceilalţi munţi pe care i-am 
văzut. Câţiva dintre ei ardeau. 

— Vrei să spui că erau vulcani? 

— Nu tocmai. Ardeau peste tot, cu nişte flăcări albastre, 
ciudate. Apoi, în timp ce priveam, a răsărit soarele. 

— Spune mai departe, de ce te-ai oprit? 

Jeff privi întrebător spre tatăl său. 

— Ăsta a fost un alt lucru pe care nu l-am înţeles, tăticule. 
A răsărit foarte repede şi era mult prea mare. Şi. Nu avea 
culoarea lui obişnuită. Era un albastru frumos. 

Urmă o tăcere lungă şi înfiorată. După aceea, bărbatul 
şopti: 

— Asta-i tot? 


— Da. Am început să mă simt singur şi atunci a venit 
mămica şi m-a trezit. 

George netezi părul ciufulit al băiatului cu o mână, iar cu 
cealaltă îşi strânse halatul. Îi era frig şi se simţea foarte 
neînsemnat. Totuşi, vocea nu-l trădă când îi vorbi lui Jeff: 

— E doar un vis, ai mâncat prea mult la cină. Uită-l şi 
culcă-te ca un copil cuminte. 

— Bine, tăticule, răspunse Jeff. Se opri o clipă, apoi adăugă 
gânditor: Cred că o să încerc să mai merg acolo. 

— Un soare albastru? Întrebă Karellen după câteva ore. 
Amânuntul acesta trebuie să fi uşurat mult identificarea. 

— Exact, încuviinţă Rashaverak. Fără îndoială este 
Alphanidon 2. Munţii Sulfuroşi confirmă ipoteza. 
Interesantă mi se pare distorsiunea temporală. Planeta se 
roteşte destul de încet, iar băiatul a observat ore întregi în 
câteva minute. 

— Asta-i tot ce-aţi aflat? 

— Da, fără a-l întreba direct pe copil. 

— Nu putem risca aşa ceva. Evenimentele trebuie să-şi 
urmeze cursul firesc, fără intervenţia noastră. Când părinţii 
vor apela la noi, poate atunci îl vom putea chestiona. 

— S-ar putea să nu vină niciodată, sau să vină prea târziu. 

— În privinţa aceasta, mă tem că nu există alternativă. Nu 
trebuie niciodată să uităm că, în asemenea probleme, 
curiozitatea noastră este lipsită de importanţă. Nu este mai 
însemnată nici chiar decât fericirea omenirii. 

Întinse braţul spre întrerupător. 

— Continuaţi supravegherea şi raportaţi-mi toate 
rezultatele. Dar nu interveniţi sub nici o formă! 

* 

Totuşi Jeff părea neschimbat atunci când era treaz. Pentru 
asta cel puţin, gândi George, puteau fi recunoscători. 
Teama însă îi sporea în inimă. 

Pentru băiat era un simplu joc; încă nu începuse să-l 
sperie. Un vis rămânea pur şi simplu un vis, indiferent cât 
de straniu ar fi fost. Acum nu se mai simţea singur în lumile 


pe care i le deschidea somnul. Doar prima dată, în noaptea 
aceea, mintea lui o strigase pe Jean prin firele necunoscute 
ce-i legau. Acum păşea singur şi netemător în universul 
care i se oferea. 

Părinţii îl întrebau dimineaţa, iar el le povestea ce-şi 
amintea. Uneori se poticnea şi nu găsea cuvinte să descrie 
scene clare, nu doar pentru experienţa lui, ci şi pentru 
imaginaţia omului. George şi Jean îi sugerau termeni noi, îi 
arătau poze şi culori, ca să-i reîmprospăteze memoria, apoi 
căutau să reconstruiască ce se putea din răspunsurile sale. 
Adeseori nu înțelegeau nimic, deşi pentru Jeff lumile 
visurilor lui erau simple şi clare. Nu le putea însă transmite 
părinţilor săi. Totuşi, unele erau destul de explicite. 

* 

Spaţiu; nici o planetă, nici un peisaj înconjurător. Doar 
stelele în noaptea de catifea şi, atârnând pe fundalul lor, un 
soare uriaş şi roşu, pulsând precum o inimă. 

Gigantic şi rarefiat, se micşora încet, strălucind mai 
puternic ca şi cum în focar sosea combustibil nou. Urca 
spectrul şi oscila la marginea galbenului, apoi ciclul se 
inversa, steaua se dilata şi se răcea, redevenind un nor 
gigantic, sângeriu. 

— Un pulsar variabil tipic, comentă Rashaverak. Văzut, de 
asemenea, într-un ritm temporal foarte accelerat. Nu-l pot 
identifica precis, dar steaua cea mai apropiată care se 
potriveşte descrierii este Rhamsandron 9 sau Pharanidon 
12. 

— Oricare ar fi, răspunse Karellen, se îndepărtează tot mai 
mult de casă. 

— "Tot mai mult.) 

* 

Ar fi putut să fie Pământul. Un soare alb atârna pe un cer 
albastru, pătat de nori mânaţi de furtună. O pantă cobora 
lin spre oceanul înspumat de vânt. Totuşi nimic nu se mişca; 
scena era îngheţată, surprinsă parcă de iluminarea unui 
fulger. lar departe, mult spre orizont, exista ceva ce nu 


aparţinea Pământului: tremurând uşor, un şir de coloane 
ceţoase se înălța din ocean, pierzându-se printre nori. 
Coloanele erau egal distanţate în jurul planetei, prea mari 
pentru a fi artificiale, totuşi prea regulate pentru un 
fenomen natural. 

— Sideneus 4 şi Coloanele Zorilor, rosti Rashaverak cu o 
voce în care se simţea uimirea. A atins centrul galaxiei. 

— Şi de-abia a început călătoria, răspunse Karellen.) 

* 

Planeta era absolut plată. Gravitaţia enormă strivise 
demult, aducând la acelaşi nivel, munţii tinereţii ei - munţi 
ale căror vârfuri nu depăşiseră o înălţime de câţiva metri. 
Acolo însă exista viaţă deoarece suprafaţa era acoperită cu 
nenumărate configurații geometrice, târându-se, 
deplasându-se şi schimbându-şi culoarea. Era o lume 
bidimensională, populată de fiinţe ce nu puteau fi mai înalte 
de o fracțiune de centimetru. 

lar pe cer se zărea un soare pe care un narcoman nu şi l- 
ar fi putut imagina, în cele mai uluitoare halucinaţii. Prea 
fierbinte ca să fie alb, soarele era o fantomă veştejită, la 
graniţele ultravioletului, pârjolindu-şi planetele cu o 
radiaţie mortală pentru orice formă de viaţă terestră. La 
milioane de kilometri în jurul său, se întindeau văluri 
gigantice de gaz şi praf, strălucind în nenumărate culori 
sub radiaţiile ultraviolete. În comparaţie cu steaua aceea, 
soarele Pământului nu lumina nici cât un licurici la amiază. 

— Din universul cunoscut nu poate fi decât Hexanerax 2, 
vorbi Rashaverak. Doar câteva dintre navele noastre au 
ajuns până aici şi n-au riscat o coborâre, pentru că nimeni 
nu se aştepta ca pe planetele acestea să existe viaţa. 

— Se pare, spuse Karellen, că voi, savanții, n-aţi fost atât 
de exacţi cum aţi crezut. Dacă acele. Configuraţii sunt 
inteligente, problema comunicaţiei reciproce va fi 
interesantă. Mă întreb dacă ele cunosc existenţa celei de-a 


treia dimensiuni.) 
* 


Era o lume care nu putea cunoaşte niciodată noaptea sau 
ziua, anii sau anotimpurile. Şase sori colorați îi acopereau 
cerul, astfel încât doar lumina varia în intensitate; 
întunericul nu exista. Datorită încleştării câmpurilor 
gravitaționale opuse, planeta urma coturile şi salturile unei 
orbite extraordinar de complicate, irepetabilă. Fiecare clipă 
era unică: poziţia celor şase sori în acel moment n-avea să 
mai existe niciodată. 

Cu toate acestea, şi acolo exista viaţa. Deşi planeta putea fi 
pârjolită de focurile solare în decursul unei epoci, pentru ca 
în următoarea eră să fie îngheţată, ea adăpostea 
inteligenţă. Cristalele uriaşe, multifaţetate, erau grupate în 
figuri geometrice complicate, nemişcate în erele glaciare, 
însă dezvoltându-se lent din venele minerale atunci când 
planeta se încălzea. N-avea importanţă dacă pentru 
terminarea unui gând aveau nevoie de o mie de ani. Pentru 
ele, Universul era încă tânăr şi timpul se întindea nesfârşit 
înaintea lor. 

— Am căutat în toate băncile noastre de date, spuse 
Rashaverak. Nu cunoaştem o asemenea planetă sau 
combinaţie de sori. Dacă ar fi în galaxia noastră, astronomii 
ar fi depistat-o chiar dacă se afla în afara zonei de acţiune a 
navelor. 

— Atunci a ieşit din galaxie. 

— Da. Cu siguranţă, de acum n-a mai rămas mult. 

— Cine ştie? Deocamdată visează. Când se trezeşte, este 
neschimbat. E abia prima fază. Vom afla cu adevărat atunci 
când va începe schimbarea.) 

— Ne-am mai întâlnit, domnule Greggson, rosti grav 
Overlordul. Mă numesc Rashaverak. Vă amintiţi, fără 
îndoială. 

— Da, încuviinţă George. Petrecerea de la Rupert Boyce. E 
greu de uitat. Şi eu am bănuit că ne vom reîntâlni. 

— Spuneţi-mi, de ce aţi solicitat această întrevedere? 

— Cred că ştiţi deja. 


— Poate, dar ne va ajuta pe amândoi dacă mi-o veţi spune 
cu propriile dumneavoastră cuvinte. S-ar putea să vă 
surprindă, dar şi eu încerc să pricep, iar în unele cazuri, 
ignoranţa mea este la fel de mare ca a voastră. 

Scenograful îl privi uimit pe Overlord. Nu se gândise 
niciodată la aşa ceva. În mod subconştient, considerase că 
extratereştrii posedau toată ştiinţa şi puterea, că ei ştiau şi 
erau probabil responsabili pentru ceea ce se întâmpla cu 
Jeft. 

— Bănuiesc, vorbi George, că aţi citit rapoartele pe care 
le-am dat psihologului insulei, aşa încât cunoaşteţi totul 
despre vise. 

— Da, este adevărat. 

— Nu le-am considerat nici o clipă simple fantezii ale unui 
copil. Erau atât de incredibile încât, ştiu că pare ridicol, 
trebuiau să se bazeze pe ceva real. 

Privi neliniştit spre Rashaverak, fără să spere într-o 
confirmare sau o negaţie. Acesta nu spusese nimic, 
mulţumindu-se să-l fixeze cu ochii săi mari şi calmi. Stăteau 
aproape faţă în faţă, deoarece încăperea - evident 
construită pentru astfel de întrevederi - avea două niveluri; 
scaunul Overlordului fiind situat cu un metru mai jos decât 
al lui George. Era un amănunt plin de tact, liniştindu-i pe 
oamenii ce solicitau asemenea întâlniri şi care erau rareori 
destinşi. 

— La început am fost surprinşi, fără să ne alarmăm. Jeff 
era perfect normal atunci când se trezea şi se părea că 
visele nu-l deranjau. Apoi, într-o noapte., ezită şi privi spre 
Overlord, n-am crezut niciodată în paranormal, nu sunt un 
savant, dar cred că există o explicaţie raţională pentru orice 
lucru. 

— Da, încuviinţă Rashaverak. Ştiu ce aţi văzut, vă 
urmăream. 

— Am bănuit-o dintotdeauna. Karellen ne asigurase că n-o 
să ne mai spionaţi. De ce aţi încălcat promisiunea? 


— N-am încălcat-o. Administratorul a afirmat că rasa 
umană nu va mai fi supravegheată. Am respectat 
promisiunea. Urmăream copiii dumneavoastră, nu pe voi. 

Trecură câteva clipe până când George înţelese 
implicaţiile cuvintelor lui Rashaverak. Tot sângele i se 
scurse din obraji. 

— Vreţi să spuneţi.? Gâfâi el. Vocea i se stinse şi trebui să 
reia: Atunci, ce sunt copiii mei? 

— Asta, rosti Rashaverak solemn, încercăm noi să aflăm. 

* 

Jennifer Anne Greggson, poreclită Poppet, stătea pe spate 
cu ochii închişi. Nu-i deschisese de mult timp şi n-avea să-i 
mai deschidă niciodată întrucât pentru ea vederea era la fel 
de inutilă ca şi pentru vietăţile adâncurilor submarine. Era 
conştientă de lumea înconjurătoare şi nu numai de lumea 
aceea. 

Din scurta ei pruncie îi mai rămăsese un singur reflex. 
Clopoţeii care o încântaseră cândva sunau acum întruna, 
bătând un ritm complex şi variabil. Sincopa aceea ciudată o 
trezise pe Jean din somn, determinând-o să alerge în 
camera ei. Dar nu sunetul lor o făcuse să-l strige pe George. 

Cauza fusese spectacolul clopoţeilor banali, strălucitori şi 
colorați, suspendaţi în aer la o jumătate de metru deasupra 
patului, în vreme ce Jennifer Anne zâmbea calmă, cu 
mânuţele strânse laolaltă. 

Fetiţa începuse mai târziu, însă progresa rapid. În curând 
avea să-şi întreacă fratele, deoarece avea mult mai puţine 
rutine de dezbărat. 

— Aţi procedat înţelept, spuse Rashaverak, că nu i-aţi atins 
jucăria. Nu cred că aţi fi putut-o mişca. Dar dacă aţi fi 
reuşit, ea s-ar fi putut supăra. Şi atunci nu ştiu ce s-ar fi 
întâmplat. 

— Vreţi să spuneţi, făcu George posomorât, că nu puteţi 
face nimic? 

— Nu vreau să vă dezamăgesc. Putem privi şi analiza, aşa 
cum şi facem de altfel. Însă nu putem interveni, pentru că 


nu înţelegem. 

— Atunci ce-o să facem? Şi de ce ni s-a întâmplat tocmai 
nouă? 

— Trebuia să se întâmple cuiva. În voi nu există nimic mai 
deosebit decât în, să zicem, primul neutron care 
declanşează reacţia în lanţ din interiorul unei bombe 
atomice. Întâmplător, neutronul respectiv este primul. 
Oricare alt neutron ar fi îndeplinit acelaşi rol, aşa cum 
Jeffrey putea fi oricare alt copil din lume. Noi denumim faza 
aceasta Trecerea Totală. Mă bucur că acum nu mai este 
nimic de tăinuit. Aşteptam de multă vreme să se petreacă 
aşa ceva, încă de la sosirea noastră pe Pământ. Nu se putea 
determina când şi unde va începe până ce, din pură 
întâmplare, ne-am întâlnit la petrecerea lui Rupert Boyce. 
Atunci am ştiut, aproape cu siguranţă, că primii vor fi copiii 
soţiei dumneavoastră. 

— DaR. Pe atunci nu eram căsătoriţi. Nici măcar. 

— Da, ştiu. Însă mintea domnişoarei Morrel fusese canalul 
care, fie numai pentru o singură clipă, dovedise o 
cunoaştere pe care nici o fiinţă vie n-o putea deţine în 
momentul acela. Putea veni doar de la altă minte, legată 
intim de ea. Faptul că era un creier ce nu se născuse încă, 
nu era important. Timpul este mult mai puternic decât 
credeţi. 

— Încep să înţeleg. Jeff ştie lucrurile acestea. El poate 
privi în alte lumi şi poate spune de unde aţi venit. Într-un fel 
anume, deşi băiatul nu era încă născut, Jean i-a recepționat 
gândurile. 

— Nu este numai atât. Dar nu cred că vă veţi apropia mai 
mult de adevăr. În istorie au existat oameni cu puteri 
inexplicabile, care păreau că transcend timpul şi spaţiul. Ei 
înşişi nu înțelegeau aceste puteri. Aproape fără excepţie, 
explicaţiile lor erau pure născociri. Cunosc perfect lucrurile 
acestea, am citit foarte multe! 

Există însă o analogie sugestivă şi folositoare. Revine 
permanent în literatura voastră. Imaginaţi-vă că mintea 


fiecărui om este o insulă înconjurată de ocean. Fiecare 
insulă pare izolată, însă în realitate toate sunt legate prin 
fundul oceanului, ale cărui creste sunt. Dispariţia oceanului 
ar însemna şi sfârşitul insulelor. Toate ar fi părţi ale 
aceluiaşi continent, dar individualitatea lor n-ar mai exista. 

Telepatia, cum i-aţi spus voi, reprezintă ceva similar. În 
anumite condiţii favorabile, creierele se pot uni, 
împărtăşindu-şi conţinutul şi retrăind memoriile 
experienţei, atunci când sunt iarăşi izolate. În stadiul ei cel 
mai formidabil, puterea aceasta nu cunoaşte limitele 
obişnuite ale timpului şi spaţiului. De aceea, Jean a putut 
împărtăşi cunoaşterea fiului ei încă nenăscut. 

Urmă o tăcere lungă, timp în care George se luptă cu 
ideile uluitoare. Schema începea să capete contur. Era 
incredibil, totuşi avea logica ei. În plus, explica - dacă 
termenul putea fi utilizat pentru ceva atât de ciudat - tot 
ceea ce se întâmplase după petrecerea de la Boyce. Explica, 
de asemenea, îşi dădu el seama, fascinația lui Jean faţă de 
supranatural. 

— De ce a început totul? Întrebă George. Şi unde va duce? 

— La aceste întrebări nu putem răspunde. În Univers 
există multe rase, iar unele dintre ele au descoperit puterile 
respective cu mult înainte ca voi - sau noi - să fi apărut pe 
scena vieţii. V-au aşteptat să vă alăturaţi lor. Şi acum a sosit 
clipa. 

— Atunci ce căutaţi voi aici? 

— Probabil că, aidoma majorităţii oamenilor, ne-aţi privit 
mereu ca pe stăpânii voştri. Nu-i adevărat. N-am fost 
altceva decât nişte paznici, executând o sarcină impusă. 
Sarcina aceea este greu de definit: ne puteţi considera 
nişte moaşe care supraveghează o naştere dificilă. 
Încercăm să ajutăm la apariţia a ceva nou şi minunat. 

Rashaverak ezită o clipă, părând că-şi caută cuvintele. 

— Aşa este, suntem moaşele. Noi însă suntem sterpi. 

În momentul acela, George înţelese că se găsea înaintea 
unei tragedii ce o depăşea pe a lui. Incredibil, totuşi 


adevărat: în ciuda puterilor şi strălucirii lor, Overlorzii 
ajunseseră la capătul unei fundături evoluționiste. Alcătuiau 
o rasă măreaţă şi nobilă, superioară omenirii pe toate 
planurile, dar lipsită de viitor şi conştientă de acest lucru. În 
comparaţie cu ei, problemele bărbatului deveneau brusc 
neînsemnate. 

— Înţeleg acum, rosti el, de ce l-aţi supravegheat pe 
Jeffrey. El era cobaiul acestui experiment. 

— Exact, deşi. Experimentul nu era controlat de noi. Nu 
noi l-am provocat, ci am încercat doar să-l studiem. N-am 
intervenit decât atunci când am fost siliţi. 

Da, se gândi George, tsunami-ul. Nu puteau permite 
distrugerea unui specimen atât de valoros. Apoi se simţi 
ruşinat de gândurile sale. 

— Mai am o singură întrebare, spuse el. Ce trebuie să 
facem cu copiii noştri? 

— Bucuraţi-vă de ei cât mai puteţi, răspunse încet 
Rashaverak. Nu vor mai fi mult timp ai voştri. 

Sfatul putea fi valabil pentru orice părinte şi în orice 
epocă; acum însă conţinea o ameninţare şi o spaimă 
necunoscute. 

Capitolul nouăsprezece. 

Veni apoi o vreme când lumea viselor lui Jeffrey nu s-a mai 
delimitat net de experienţa sa zilnică. Nu mai merse la 
şcoală, iar pentru Jean şi George rutina vieţii se schimbă, 
aşa cum, în curând, avea să se schimbe în întreaga lume. 

Îşi evitară toţi prietenii, parcă deja conştienţi că în curând 
nimeni nu avea să mai aibă timp pentru ei. Uneori, în 
liniştea nopţii, când străzile erau pustii, făceau lungi 
plimbări laolaltă. Erau mai apropiaţi acum decât fuseseră în 
primele zile ale căsătoriei, uniţi din nou în faţa necunoscutei 
tragedii care urma să-i copleşească în scurtă vreme. 

La început se simţiseră vinovaţi, lăsându-şi copiii dormind 
în casă, dar îşi dădură repede seama că Jeff şi Jenny îşi 
puteau purta de grijă, în modalităţi străine lor. Şi, desigur, 
Overlorzii îi supravegheau. Gândul acesta îi liniştea. Nu se 


mai simțeau singuri; ochii aceia inteligenţi şi plini de 
bunătate le împărtăşeau veghea. 

Jennifer dormea; nu exista alt termen pentru a descrie 
starea fetiţei. După toate aparențele exterioare, era încă un 
prunc, dar în jurul ei se manifesta un câmp de forţă latentă 
atât de puternic încât Jean nu suporta să-i mai intre în 
cameră. 

Nici nu mai era nevoie s-o facă. Entitatea care fusese 
Jennifer Anne Greggson nu era deocamdată dezvoltată 
complet, însă chiar în starea aceea de crisalidă adormită 
controla suficient mediul în-conjurător pentru a-şi satisface 
orice nevoi. Jean încercase o singură dată să o hrănească, 
fără succes. Mânca atunci când dorea şi o făcea în felul ei 
aparte. 

Alimentele dispăreau din frigider încet, dar permanent, cu 
toate că Jennifer Anne nu se clintea niciodată din pătuţ. 

Zgomotul clopoţeilor încetase şi jucăria zăcea pe podea, 
unde nimeni nu îndrăznea s-o atingă, deoarece Jennifer 
Anne ar fi putut s-o dorească din nou. Uneori, ea deplasa 
mobilele după trasee stranii, iar lui George i se părea că 
fluorovopseaua pereţilor strălucea mai puternic ca oricând. 

Fetiţa nu le dădea părinţilor nici o bătaie de cap; se afla 
dincolo de ajutorul şi dragostea lor. Situaţia nu mai putea 
dura mult, iar în timpul rămas se agăţară cu disperare de 
Jeft. 

Şi el se schimba, dar încă îi mai cunoştea. Băiatul, a cărui 
dezvoltare o urmăriseră din ceţurile lipsite de forme ale 
prunciei, îşi pierdea personalitatea, dizolvându-se, ceas 
după ceas, sub ochii lor. Uneori le vorbea însă, aşa cum 
făcuse dintotdeauna, povestindu-le despre jocuri şi prieteni, 
parcă fără să ştie ce-l aşteaptă. Totuşi, în majoritatea 
timpului nu-i vedea şi nici nu arăta că este conştient de 
prezenţa lor. Nu mai dormea, aşa cum erau ei nevoiţi, în 
ciuda dorinţei copleşitoare de a irosi cât mai puţine din 
acele ultime ore. 


Spre deosebire de Jenny, se părea că băiatul nu posedă 
puteri paranormale asupra obiectelor fizice, poate pentru 
că - fiind deja parţial dezvoltat - avea mai puţină nevoie de 
ele. Stranietatea lui o constituia în totalitate viaţa mintală, 
din care visele alcătuiau acum doar o mică parte. Stătea 
nemişcat ore întregi, cu ochii închişi, ascultând parcă 
sunete inaudibile pentru ei. În mintea lui se aduna 
cunoaşterea - de undeva, sau de cândva - care în curând 
avea să copleşească şi să distrugă fiinţa pe jumătate 
formată ce fusese Jeffrey Angus Greggson. 

Iar Fey îl privea cu ochi uimiţi şi întunecaţi, întrebându-se 
unde plecase stăpânul ei şi când avea să se întoarcă. 

* 

Jeff şi Jenny fuseseră primii din întreaga lume, dar în 
curând n-aveau să mai fie singuri. Metamorfoza cuprinsese 
toată rasa umană, precum o epidemie transmiţându-se 
rapid dintr-o ţară în alta. Practic nu afecta pe cei trecuţi de 
zece ani, însă, sub această vârstă, nu scăpase aproape 
nimeni. Era sfârşitul civilizaţiei, sfârşitul tuturor lucrurilor 
pentru care oamenii luptaseră de la începutul timpului, în 
numai câteva zile, omenirea îşi pierduse viitorul, fiindcă 
inima unei rase se distruge şi dorinţa ei de supravieţuire 
este anulată atunci când i se iau copiii. 

Nu se stârni panică, aşa cum s-ar fi întâmplat cu un secol 
mai devreme. Omenirea era paralizată, marile oraşe - 
tăcute şi încremenite. Continuau să funcţioneze numai 
industriile vitale. Parcă întreaga planetă jelea, tânguindu-se 
pentru toate câte nu mai puteau fi. 

Apoi, aşa cum mai făcuse cândva, într-o epocă uitată de 
acum, Karellen se adresă omenirii pentru ultima dată. 

Capitolul douăzeci 

— Munca mea se apropie de sfârşit, rosti glasul lui 
Karellen pe lungimile de undă ale unui milion de posturi. 
Acum, după o sută de ani, vă pot spune tot adevărul. 

Există multe lucruri pe care a fost necesar să vi le 
ascundem, aşa cum ne-am ascuns şi noi, aproape jumătate 


din şederea noastră pe Pământ. Ştiu că unii dintre voi au 
considerat inutilă această tăinuire. Sunteţi obişnuiţi cu 
prezenţa noastră şi nu vă puteţi imagina cum ar fi 
reacţionat strămoşii voştri. Dar cel puţin aţi putut afla 
motivul acestui mister şi aţi înţeles că acţiunea noastră avea 
o explicaţie. 

Marele secret tăinuit faţă de voi a fost scopul venirii 
noastre pe Pământ, scop asupra căruia aţi speculat la 
nesfârşit. Nu vi l-am putut destăinui până acum, deoarece 
secretul acela nu ne aparţinea. 

Acum o sută de ani, am sosit pe planeta voastră şi v-am 
salvat de la autodistrugere. Nu cred că există cineva care 
să nege acest adevăr, însă n-aţi fi ştiut niciodată în ce 
constă autodistrugerea. 

Deoarece am interzis armele nucleare şi celelalte „jucării” 
ucigaşe acumulate în arsenale, pericolul anihilării fizice a 
fost înlăturat. Aţi crezut că aceea fusese singura primejdie. 
Noi v-am încurajat să credeţi aşa, dar nu era adevărat. 
Pericolul uriaş ce vă aştepta avea un alt caracter şi nu 
privea numai rasa voastră. 

Multe lumi au ajuns la răscrucea puterii nucleare, au 
evitat dezastrul şi au construit civilizaţii paşnice şi fericite 
care aveau să fie nemilos distruse de forţe despre care nu 
cunoşteau nimic. În secolul douăzeci, aţi început şi voi să 
întâlniți forţele respective. Din această cauză, a trebuit să 
intervenim. 

În tot acel secol, rasa umană era târâtă încet către 
prăpastie, fără a bănui nimic. Peste prăpastia respectivă 
exista o singură punte. Puţine rase au descoperit-o fără să 
fie ajutate. Unele s-au întors când mai era încă timp, 
evitând atât pericolul, cât şi devenirea. Planetele lor au 
ajuns Insule Elizee, oaze de mulţumire lipsită de efort, şi nu 
vor mai juca nici un rol în istoria universului. Acesta n-ar fi 
fost niciodată destinul sau norocul vostru. Aveţi o rasă prea 
vitală pentru aşa ceva. V-aţi fi ruinat, târând şi pe alţii 
împreună cu voi, pentru că n-aţi fi găsit niciodată puntea. 


Mă tem că în continuare multe din spusele mele se vor 
baza pe asemenea analogii. Nu posedaţi conceptele pentru 
multe lucruri pe care doresc să vi le spun, iar cunoaşterea 
noastră este de asemenea trist de mărginită. 

Ca să înţelegeţi, trebuie să vă întoarceţi în trecut şi să 
redescoperiţi lucruri pe care strămoşii voştri le-ar fi 
considerat banale, dar pe care voi le-aţi uitat - pe care, de 
fapt, noi v-am ajutat, intenţionat, să le uitaţi. Întreaga 
noastră şedere aici se bazează pe o mistificare uriaşă, pe 
tăinuirea unor adevăruri ce nu eraţi pregătiţi să le 
înfruntaţi. 

În secolele dinaintea sosirii noastre, savanții Pământului 
au descoperit secretele lumii fizice şi v-au dus de la energia 
aburului la cea a atomului. Aţi abandonat superstiţiile: 
ştiinţa devenise singura religie a umanităţii. Ea constituia 
darul minorităţii occidentale pentru restul omenirii şi 
distrusese toate celelalte credinţe. Cele încă existente în 
momentul sosirii noastre îşi trăiau ultimele clipe. Se părea 
că ştiinţa putea explica totul. Nu existau forţe pe care să nu 
le fi prevăzut sau evenimente care să nu-şi găsească, în cele 
din urmă, o explicaţie. Originea universului putea rămâne 
necunoscută pe vecie, dar tot ceea ce se petrecuse de 
atunci asculta de legile fizicii. 

Cu toate acestea, misticii voştri, deşi pierduţi în propriile 
amăgiri, întrezăriseră frânturi ale adevărului. Există puteri 
ale creierului şi puteri dincolo de creier pe care ştiinţa 
voastră nu le-ar fi putut aduce niciodată în cadrul ei fără să- 
| sfărâme complet. De-a lungul anilor, au existat 
nenumărate consemnări ale unor fenomene stranii — 
poltergeism, telepatie, previziune - etichetate de voi fără a 
le putea explica. La început, ştiinţa le-a ignorat, apoi le-a 
negat existenţa, în ciuda dovezilor a cinci milenii. Însă 
aceste dovezi există şi, pentru a fi completă, orice teorie 
asupra universului ar trebui să le ia în considerare. 

În prima jumătate a secolului douăzeci, câţiva dintre 
savanții voştri au început să cerceteze aceste probleme. Nu 


ştiau, dar se jucau cu zăvorul cutiei Pandorei. Forţele pe 
care le-ar fi putut elibera depăşeau cu mult pericolele 
atomului. Fizicienii ar fi putut ruina numai Pământul, pe 
când parapsihologii ar fi răspândit dezastrul printre stele. 

Aşa ceva nu se putea permite. Nu pot explica întreaga 
natură a amenințării pe care o reprezentaţi voi. Pentru noi 
nu este un pericol şi de aceea nu putem înţelege. Să zicem 
că puteaţi deveni un cancer telepatic, o mentalitate malignă 
care, în pieirea ei inevitabilă, ar fi otrăvit alte minţi, chiar şi 
mai dezvoltate. 

Pentru aceea am venit - am fost trimişi - pe Pământ. V-am 
oprit dezvoltarea pe orice nivel cultural şi am interzis orice 
fel de cercetare ştiinţifică a fenomenelor paranormale. Sunt 
conştient că, datorită decalajului dintre civilizațiile noastre, 
am inhibat şi alte forme de creaţie. Acesta însă a fost un 
efect secundar, lipsit de importanţă. 

Trebuie să vă destăinui un amănunt ce vi se va părea 
extrem de surprinzător, poate chiar incredibil. Noi nu 
posedăm şi nici nu înţelegem aceste potenţiale, aceste 
puteri latente. Intelectul nostru este mult mai puternic 
decât al vostru, totuşi în creierele voastre există ceva ce ne- 
a ocolit întotdeauna. De când am venit pe Pământ, v-am 
studiat şi am învăţat multe. Vom învăţa şi mai multe, dar mă 
îndoiesc că vom afla tot adevărul. 

Rasele noastre au multe lucruri comune: de aceea am fost 
aleşi pentru această sarcină. Însă din alte puncte de vedere, 
ambele reprezintă faze finale a două evoluţii diferite. 
Minţile noastre au ajuns la capătul dezvoltării. La fel, în 
forma lor actuală, şi minţile voastre. Voi însă puteţi face 
saltul spre treapta următoare şi aici apare diferenţa între 
noi. Potenţialul nostru este epuizat, pe când al vostru e 
neatins. Într-un fel necunoscut nouă, sunteţi în legătură cu 
puterile menţionate - puteri care se trezesc acum în lumea 
voastră. 

Noi am oprit ceasul şi v-am făcut să bateţi pasul pe loc, 
până ce forţele acelea se dezvoltau, până când puteau 


umple canalele pregătite pentru ele. Tot ceea ce am făcut 
pentru îmbunătăţirea vieţii pe planetă: creşterea nivelului 
de trai, instaurarea păcii şi dreptăţii, am fi făcut oricum, 
odată ce eram nevoiţi să intervenim în dezvoltarea voastră. 
Însă toate aceste transformări măreţe v-au îndepărtat de 
adevăr, slujindu-ne astfel scopul. 

Noi suntem paznicii voştri, nimic mai mult. Pesemne că 
adesea v-aţi întrebat ce poziţie ocupă rasa mea în ierarhia 
universului. Aşa cum noi suntem deasupra voastră, există 
ceva şi deasupra noastră, ceva care ne foloseşte pentru a-i 
sluji scopurile. N-am descoperit ce anume este, deşi epoci 
întregi i-am slujit ca unelte şi n-am îndrăznit să nu-i dăm 
ascultare. Dintotdeauna am primit dispoziţiile, ne-am 
deplasat spre o lume unde înmugurea civilizaţia şi am 
condus-o pe un drum închis nouă - drumul pe care porniţi 
voi acum. 

Am studiat permanent transformarea pe care am fost 
trimişi s-o supraveghem, sperând că vom învăţa să evadăm 
din limitele noastre. Dar am întrezărit numai frânturi ale 
adevărului. Ne-aţi numit Overlorzi - Suprastăpâni - fără să 
vă daţi seama de ironia denumirii. În mod asemănător, 
putem spune că deasupra voastră se află Overmintea - 
Supramintea - care se foloseşte de noi precum olarul se 
foloseşte de roată. 

lar rasa voastră este lutul modelat pe roata aceea. 

Noi credem, este doar o ipoteză, că Overmintea încearcă 
să sporească, să-şi extindă puterile şi cunoaşterea 
universului. Presupunem că reprezintă însumarea mai 
multor rase şi că a părăsit de multă vreme tirania materiei. 
În totalitate, este o conştiinţă inteligentă. Când a ştiut că v- 
aţi apropiat de prag, ne-a trimis să vă pregătim pentru 
transformarea ce începe acum. 

Schimbările anterioare cunoscute de rasa voastră au 
durat epoci întregi. Aceasta însă este o transformare a 
minţii, nu a trupului. După normele evoluţiei, va fi ceva 
cataclismic, instantaneu. Deja a început. Trebuie să vă 


obişnuiţi cu ideea că sunteţi ultima generaţie de Homo 
Sapiens. 

Vă putem spune foarte puţine despre natura 
transformării. Nu ştim cum se produce, ce impuls 
declanşator acţionează Overmintea atunci când consideră 
că a sosit momentul. Tot ce am descoperit este că începe 
printr-un singur individ, întotdeauna un copil, apoi se 
extinde exploziv, aidoma formării cristalelor în jurul 
primului nucleu dintr-o soluţie saturată. Adulții nu vor fi 
afectaţi, întrucât mintea lor a intrat în mod ireversibil pe un 
şablon rigid. 

Totul se va termina peste câţiva ani, iar rasa umană se va 
divide în două. Pentru lumea cunoscută vouă nu există viitor 
sau întoarcere. Toate speranţele şi visele voastre se opresc 
acum. V-aţi zămislit succesorii, dar în mod tragic nu-i veţi 
înţelege niciodată - nu veţi putea nici măcar să comunicaţi 
cu minţile lor. Ei nu vor avea minţi ca ale voastre. Vor fi o 
singură entitate, aşa cum voi sunteţi suma a miliarde de 
celule. Nu-i veţi considera oameni şi nu veţi greşi. 

V-am spus toate acestea pentru a şti ce vă aşteaptă. Peste 
câteva ore, veţi fi confruntaţi cu criza. Sarcina şi datoria 
mea este să-i protejez pe cei pentru paza cărora am fost 
trimis. În ciuda forţelor ce se trezesc în ei, ar putea fi 
distruşi de cei din jur - da, chiar de părinţi, când vor 
înţelege adevărul. Va trebui să-i iau şi să-i izolez, pentru 
protecţia lor şi a voastră. Mâine, navele mele vor începe 
evacuarea. N-o să vă acuz dacă veţi căuta să vă împotriviţi, 
dar va fi inutil. Acum se deşteaptă forţe mai mari decât ale 
mele. Eu sunt numai unul din instrumentele lor. 

Ce voi face cu supraviețuitorii, când rolul vostru a luat 
sfârşit? Cel mai simplu, şi poate cel mai milos, ar fi să-i 
distrug - aşa cum voi înşivă aţi scurta chinurile unui animal 
drag. Eu însă nu pot face asta. Vă veţi alege singuri viitorul, 
pentru anii care v-au mai rămas. Sper că omenirea îşi va 
găsi odihna în pace, ştiind că n-a trăit în zadar. 


Este adevărat: ceea ce aţi adus pe lume s-ar putea să vi se 
pară absolut străin, nu vă va împărtăşi speranţele şi 
dorinţele, va privi cele mai de seamă realizări ale voastre ca 
pe nişte jucării, dar, cu toate acestea, va însemna ceva 
minunat şi va fi creaţia voastră. 

Când rasa mea o să fie uitată, o parte din voi va continua 
să dăinuie. De aceea, nu ne condamnaţi pentru ceea ce am 
fost siliţi să facem. Şi amintiţi-vă: noi vă vom invidia mereu! 

Capitolul douăzeci şi unu. 

La început Jean plânsese, dar acum se potolise. Insula 
strălucea aurie în lumina puternică a soarelui, în vreme ce 
nava apăru încetişor deasupra vârfurilor gemene ale 
Spartei. Nu cu mult timp în urmă, pe insula aceea 
stâncoasă, fiul ei scăpase de la moarte printr-un miracol pe 
care-l înţelegea acum prea bine. Uneori se întreba dacă n- 
ar fi fost preferabil ca Overlorzii să nu fi intervenit, ci să-i fi 
lăsat să-şi înfrunte soarta. Moartea reprezenta o 
inevitabilitate căreia femeia îi putea face faţă, aşa cum se 
întâmplase în câteva rânduri; făcea parte din firea 
lucrurilor. Însă ceea ce se petrecea acum era mai straniu 
decât moartea. Şi mai definitiv. Şi până atunci oamenii 
muriseră, dar rasa continuase. 

Dinspre copii nu răzbătea nici un sunet. Stăteau pe plajă, 
în grupuri, la fel de puţin interesaţi unul de celălalt ca şi de 
locuinţele pe care le părăseau pentru totdeauna. Mulţi 
purtau prunci - prea mici ca să umble sau nedorind să-şi 
folosească puterile ce ar fi făcut inutil mersul. Desigur, 
gândi George, dacă puteau mişca materia inertă, îşi puteau 
deplasa şi propriile trupuri. Atunci de ce îi luau navele 
Overlorzilor? 

Nu avea nici o importanţă. Plecau, iar acela era drumul pe 
care şi-l aleseseră. Atunci bărbatul îşi dădu seama ce 
anume îi zgândărea memoria. Cândva, demult, văzuse un 
film vechi al unui astfel de exod. Se petrecea la începutul 
Primului Război Mondial. Sau al celui de-al Doilea. Şiruri 
lungi de trenuri încărcate cu copii părăseau încet oraşele 


amenințate, lăsând în urmă părinţi pe care mulţi dintre ei 
nu aveau să-i mai revadă. Puţini plângeau; unii erau 
zăpăciţi, strângându-şi nervoşi lucruşoarele, dar cei mai 
mulţi păreau nerăbdători să înceapă aventura. 

Totuşi analogia era falsă. Istoria nu se repeta niciodată cu 
adevărat. Cei care plecau astăzi nu mai erau copii, 
indiferent ce ar fi fost. lar despre o revedere nu mai putea 
fi vorba. 

Nava aterizase lângă apă, afundându-se în nisipul moale. 
Simultan, uriaşele panouri curbe glisară în sus şi pasarelele 
se întinseră către plajă, aidoma unor limbi metalice. 
Siluetele risipite şi singuratice începură să se adune, 
mişcându-se cu precizia unui şir ordonat. 

Singuratice? De ce se gândise la aşa ceva? Se întrebă 
George. Singuratice nu aveau să mai fie niciodată. Numai 
indivizii pot fi singuri - numai fiinţele omeneşti. Când 
barierele erau dărâmate, singurătatea dispărea odată cu 
personalitatea. Nenumăratele picături de ploaie aveau să se 
unească în ocean. 

Simţi strângerea mâinii lui Jean, într-un spasm brusc de 
emoție. 

— Uite, şopti ea. Îl văd pe Jeff. La uşa a doua. 

Distanţa era mare şi nu putea fi sigur. Pe ochi i se lăsase 
un fel de pâclă, împiedicându-l să vadă. Totuşi, neîndoios, 
era Jeff; acum îşi recunoştea fiul, care pusese deja un picior 
pe pasarelă. 

Atunci, băiatul se întoarse şi privi înapoi. Chipul lui se 
zărea doar ca o pată albă; din depărtare era greu de spus 
dacă-i recunoscuse sau dacă-şi amintea ceva din tot ceea ce 
părăsea. George n-avea să ştie niciodată dacă Jeff se 
întorsese spre ei pur şi simplu din întâmplare, sau dacă 
ştiuse, în ultimele momente când era încă fiul lor, că-l 
priveau intrând într-o lume interzisă lor. 

Uşile uriaşe începură să se închidă. În clipa aceea, Fey 
ridică botul şi schelălăi prelung şi răguşit. Îşi răsuci ochii 


minunaţi şi limpezi către George şi bărbatul înţelese că ea 
îşi pierduse stăpânul. Acum rămăsese fără rival. 

* 

Pentru cei rămaşi existau multe drumuri, însă o singură 
destinaţie. Unii spuneau: „Lumea este încă minunată; într-o 
zi va trebui s-o părăsim, dar de ce să ne grăbim plecarea?” 

Alţii, care investiseră în viitor mai mult decât în prezent şi 
pierduseră tot ce le dădea sens vieţii, nu doreau să mai 
trăiască. Hotărâseră să părăsească viaţa, singuri sau 
împreună cu prietenii lor, în funcţie de dorinţa fiecăruia. 

Aşa se întâmplă şi cu atenienii. Insula se născuse din foc; 
urma să piară tot prin foc. Aceia care doreau să plece erau 
liberi s-o facă, însă cei mai mulţi rămaseră să întâmpine 
sfârşitul printre fragmentele viselor lor. 

* 

Nimeni nu trebuia să ştie când avea să vină clipa. Totuşi, 
Jean se trezi în tăcerea nopţii şi rămase o secundă privind 
strălucirile fantomatice ale tavanului. Căută apoi degetele 
lui George. De obicei, bărbatul dormea adânc, dar acum se 
trezi imediat. Nu vorbiră, căci cuvintele dorite nu existau. 

Jean nu se mai simţea înspăimântată, nici măcar tristă. 
Depăşise toate stările acelea; acum era detaşată de orice 
emoție. Rămăsese de făcut un singur lucru şi ştia că de-abia 
mai avea timp pentru el. 

Fără un cuvânt, George o urmă prin casa tăcută. 
Traversară pata de lumină pătrunsă prin lucarna atelierului 
şi intrară în linişte în camera copiilor. 

Nu se schimbase nimic. Fluorodesenele pictate cândva cu 
grijă de George continuau să strălucească pe pereţi. 
Clopoţeii lui Jennifer Anne zăceau în colţul unde-i azvârlise 
în clipa când mintea ei se transformase în înstrăinarea 
necunoscută în care locuia acum. 

Ea şi-a abandonat jucăriile, gândi George, dar ale noastre 
ne vor urma. Se gândi la odraslele regale ale faraonilor, ale 
căror păpuşi şi mărgele fuseseră îngropate împreună cu 
ele, cu cinci mii de ani în urmă. Aşa avea să fie şi acum. 


Nimeni, îşi spuse el, nu va mai iubi vreodată comorile 
noastre; le vom lua cu noi şi nu vor mai putea pleca. 

Încet, Jean se întoarse spre bărbat şi-şi lăsă capul pe 
umărul lui. George o cuprinse cu braţele şi dragostea pe 
care o cunoscuseră cândva reveni din nou, estompată, dar 
clară ca un ecou dinspre nişte munţi îndepărtați. Era prea 
târziu acum să-i spună tot ce dorise şi încercă regrete nu 
atât pentru dezamăgirile lui, cât pentru indiferența 
anterioară. 

Apoi Jean rosti încet: 

— Adio, iubitule, şi-şi strânse braţele în jurul său. George 
nu avu timp să-i răspundă, însă chiar şi în acea ultimă clipă 
simţi o uimire scurtă, întrebându-se de unde ştiuse ea că 
sosise sfârşitul. 

Adânc în stâncă, fragmentele de uraniu începuseră să se 
grăbească, căutând fuziunea ce n-o puteau realiza 
niciodată. 

Iar insula se înălţă în întâmpinarea zorilor. 

Capitolul douăzeci şi doi. 

Nava Overlorzilor sosi, alunecând de-a lungul traiectoriei 
ei strălucitoare prin inima Carenei. Îşi începuse frânarea 
printre planetele exterioare, dar când trecuse de Marte mai 
avea o fracțiune considerabilă din viteza luminii. Încet, 
câmpurile uriaşe ce înconjurau Soarele îi absorbeau 
momentul inerţial, în timp ce, la un milion de kilometri în 
urmă, energiile Propulsiei Stelare pictaseră bolta cu 
lumină. 

Jan Rodricks revenea, mai bătrân cu şase luni, în lumea 
părăsită cu optzeci de ani în urmă. 

De data aceasta nu mai era un pasager clandestin, pitit 
într-o odăiţă secretă. Stătea înapoia celor trei piloţi (de ce 
oare, se întrebase el, erau necesari atâţia?), privind liniile 
ce apăreau şi dispăreau pe display-ul uriaş care domina 
cabina de comandă. Formele şi culorile nu însemnau nimic 
pentru el; presupunea că reprezentau informaţii care, într- 
o navă omenească, s-ar fi transpus în mărimi referitoare la 


distanţe. Uneori însă ecranul arăta stelele înconjurătoare şi 
în scurt timp, spera el, avea să arate Pământul. 

Era bucuros că revenea acasă, în ciuda eforturilor făcute 
pentru a evada de acolo. În acele ultime luni se maturizase. 
Văzuse multe, călătorise atât de departe, iar acum tânjea 
după planeta lui. Ştia acum de ce Overlorzii le interziseseră 
pământenilor stelele. Omenirea avea un drum lung de 
parcurs până să poată juca un rol în civilizaţia pe care o 
întrezărise. 

S-ar fi putut, deşi el refuza să accepte această ipoteză, ca 
omenirea să nu poată depăşi niciodată stadiul unei specii 
inferioare, păstrată într-o grădină zoologică aparte, cu 
Overlorzii ca supraveghetori. Poate că asta dorise 
Vindarten să spună înainte de plecare, când îi dăduse lui 
Jan avertismentul acela ambiguu: „Cât timp ai lipsit de pe 
planeta ta”, zisese Overlordul, „s-au putut întâmpla multe. 
S-ar putea să nu-ţi mai recunoşti lumea, atunci când o vei 
vedea.” 

Poate că aşa este, se gândi: optzeci de ani reprezintă timp 
lung şi, deşi tânăr şi adaptabil, s-ar fi putut să priceapă cu 
greu toate schimbările petrecute. De un lucru era însă 
sigur: oamenii aveau să dorească să-i asculte relatările şi să 
afle ce întrezărise din civilizaţia Overlorzilor. 

Fusese bine tratat, aşa cum prevăzuse de altfel. Nu-şi 
amintea nimic din călătoria interstelară; când narcoticul îşi 
încetase efectul, nava intra deja în sistemul planetar al 
Overlorzilor. leşise din ascunzătoare şi constatase cu 
uşurare că n-avea nevoie de buteliile cu oxigen. Aerul era 
mai dens, dar putea respira fără dificultate. Se afla în cala 
gigantică a navei, scăldată într-o lumină roşie, printre alte 
nenumărate colete uriaşe. Îi trebuise aproape o oră să 
găsească drumul spre cabina de comandă şi să se prezinte 
echipajului. 

Lipsa lor de surpriză îl uluise; ştia că Overlorzii nu-şi 
trădau sentimentele, totuşi se aşteptase la o reacţie. 
Extratereştrii continuaseră însă să-şi vadă de treburi, 


supraveghind ecranul imens şi apăsând nenumărate taste 
de pe pupitrele de comandă. Atunci înţelesese că 
ajunseseră la destinaţie, deoarece, din timp în timp, pe 
display fulgera imaginea mereu crescătoare a unei planete. 
Nu simţise însă nici cea mai mică senzaţie de mişcare sau 
acceleraţie, doar o gravitație perfect constantă, pe care o 
aprecia la o cincime din cea terestră. Forţele imense ce 
deplasau nava erau compensate cu o precizie 
extraordinară. 

Apoi cei trei piloţi se ridicaseră simultan şi el îşi dăduse 
seama că drumul se terminase. Overlorzii nu discutaseră cu 
pasagerul lor, nici între ei, şi când îi făcuseră semn să-i 
urmeze, Jan fusese fulgerat de o idee la care ar fi trebuit să 
se gândească mai demult. Era posibil ca acolo, la capătul 
liniei de aprovizionare a lui Karellen, să nu existe nici un 
cunoscător al graiurilor pământene. 

Îl priviseră gravi, în vreme ce uşile gigantice glisaseră sub 
ochii lui iscoditori. Acela era momentul culminant al vieţii 
sale: avea să fie prima fiinţă umană care să vadă o planetă 
scăldată în lumina altui soare. Razele lui NGS 549672 
inundară nava, iar acolo, înaintea lui, se afla planeta 
Overlorzilor. 

La ce se aşteptase? Nu era sigur. Clădiri vaste, oraşe cu 
turnurile pierdute printre nori, maşini dincolo de orice 
imaginaţie - toate acestea nu l-ar fi surprins. Văzuse însă o 
câmpie aproape obişnuită, întinzându-se până la un orizont 
prea apropiat, şi alte trei nave ale Overlorzilor, câţiva 
kilometri mai departe. 

Pentru o clipă, simţise o undă de dezamăgire. După aceea, 
înălţase din umeri, înțelegând că, la urma urmei, 
amplasarea unui port spaţial într-o regiune îndepărtată şi 
nelocuită constituia un lucru normal. 

Era rece, dar nu ger. Lumina uriaşului soare roşu, aflat 
puţin deasupra orizontului, era suficientă pentru ochii 
umani, totuşi Jan se întrebase peste cât timp avea să ducă 
dorul verdelui şi albastrului. Apoi zărise ridicându-se pe cer 


o semilună uriaşă, ca un arc plasat înapoia soarelui. O 
privise mult timp până să înţeleagă că drumul nu se 
terminase încă. Aceea era planeta Overlorzilor. Acum se 
afla pe un satelit al ei, probabil baza de plecare a navelor. 

Îl duseseră la o navetă de mărimea unui avion terestru. 
Simţindu-se ca un pigmeu, se căţărase într-unul din 
scaunele uriaşe, încercând să zărească prin hublourile de 
observaţie ceva din planeta ce se apropia. 

Călătoria fusese atât de rapidă încât abia avusese timp să 
distingă câteva detalii ale globului ce se mărea sub el. Chiar 
acolo, atât de aproape de căminul lor, se părea că Overlorzii 
foloseau o variantă a Propulsiei Stelare, pentru că după 
numai câteva minute traversaseră o atmosferă groasă, 
pătată de nori. Când uşile se deschiseseră, păşise într-o 
încăpere al cărei plafon probabil glisase, închizându-se 
imediat după sosirea navei, deoarece deasupra nu exista 
nici urmă de intrare. 

Tânărul părăsise clădirea abia după două zile. Constituia 
un pasager neaşteptat şi nu aveau unde-l ţine. În plus, nici 
un Overlord nu înţelegea engleza. Comunicarea era practic 
imposibilă şi Jan îşi dăduse seama cu amărăciune că un 
contact cu o rasă străină nu se desfăşura chiar atât de uşor 
cum fusese adesea descris în ficțiuni. Limbajul semnelor se 
dovedise lipsit de succes, deoarece depindea prea mult de 
gesturi, expresii şi atitudini ce nu erau comune Overlorzilor 
şi oamenilor. 

Ar fi fost îngrozitor, se gândise, ca singurii Overlorzi care-i 
vorbeau graiul să se fi găsit pe Pământ. Putea doar să 
aştepte şi să spere. Cu siguranţă, vreun savant, vreun 
expert în rase străine avea să vină să se ocupe de el! Sau 
era atât de lipsit de importanţă încât niciunul nu putea fi 
deranjat? 

Nu putea părăsi clădirea, fiindcă uşile nu aveau comenzi 
vizibile. Se deschideau, pur şi simplu, atunci când un 
Overlord se îndrepta spre ele. Jan încercase acelaşi lucru, 
agitase obiecte în aer, ca să influenţeze eventualele celule 


fotoelectrice, dar fără rezultat. Pricepuse că un om din 
epoca de piatră, rătăcit într-un oraş modern, ar fi fost la fel 
de neajutorat. O dată încercase să iasă alături de un 
Overlord, însă fusese împins delicat înapoi. Deoarece nu 
dorea să-şi irite gazdele în vreun fel, nu mai insistase. 

Vindarten sosise înainte ca pământeanul să înceapă să 
dispere. Overlordul vorbea o engleză stâlcită şi mult prea 
rapidă, dar şi-o îmbunătăţise cu iuţeală. După câteva zile, 
putuseră conversa în legătură cu orice subiect ce nu 
necesita un vocabular de specialitate. 

Odată cu apariţia lui Vindarten, Jan scăpase de griji. Nu 
avea însă ocazia de a face lucrurile dorite, pentru că-şi 
petrecea aproape tot timpul cu cercetătorii Overlorzi, 
doritori să efectueze teste lipsite de înţeles, cu nişte 
instrumente complicate. Lui Jan nu-i plăceau deloc 
experienţele acelea şi, după o şedinţă cu un fel de aparat de 
hipnoză, avusese o durere de cap îngrozitoare vreme de 
câteva ore. Dorea să coopereze, totuşi nu era sigur dacă 
Overlorzii îi cunoşteau limitele mintale şi fizice. Avusese 
nevoie de timp îndelungat să-i convingă că trebuie să 
doarmă la intervale regulate. 

Între şedinţe întrezărise câteva aspecte ale oraşului şi-şi 
dăduse seama cât de dificil şi periculos ar fi fost să încerce 
să-l exploreze. Străzile erau practic inexistente şi se părea 
că nu există nici o suprafaţă de transport. Acela era căminul 
unor fiinţe care puteau zbura şi nu se temeau de gravitație. 
Era perfect normal să te trezeşti în faţa unui abis de câteva 
sute de metri, sau să constaţi că singura cale de acces într-o 
încăpere se găsea undeva sus, într-o deschidere din perete. 
Din sute de exemple, Jan începuse să priceapă că psihologia 
unei rase înaripate diferea fundamental de cea a creaturilor 
legate de sol. 

Era straniu să-i vadă pe Overlorzi zburând aidoma unor 
păsări imense printre turnurile oraşului, mişcând aripile 
prin lovituri rare şi puternice. Aici apărea însă o problemă 
ştiinţifică. Planeta era uriaşă, mult mai mare decât 


Pământul, totuşi gravitația era scăzută şi Jan se întrebase 
cum de avea o atmosferă atât de densă. Îl iscodise pe 
Vindarten şi aflase, aşa cum bânuise, că lumea aceea nu era 
planeta de baştină a Overlorzilor. Ei apăruseră şi 
evoluaseră pe o planetă mult mai mică, colonizând-o 
ulterior pe aceasta, schimbându-i nu numai atmosfera, ci şi 
gravitația. 

Arhitectura Overlorzilor era mohorât de funcţională. 
Pământeanul nu zări nici un ornament, nimic care să nu 
servească unui scop, chiar dacă uneori acesta depăşea 
capacitatea lui de înţelegere. Dacă un om al vremurilor 
medievale ar fi putut vedea oraşul acela scăldat în lumina 
roşie şi fiinţele ce se deplasau prin el, s-ar fi crezut cu 
siguranţă în Iad. Până şi Jan, cu toată curiozitatea şi 
detaşarea lui ştiinţifică, se găsea uneori la limita unei 
spaime inexplicabile. Absența unui singur punct de 
referinţă familiar poate deveni agasantă chiar şi pentru 
minţile cele mai limpezi şi detaşate. 

Existau apoi multe detalii pe care nu le pricepea şi pe care 
Vindarten nu putea sau nu voia să i le explice. Ce erau 
luminile străfulgerătoare şi formele schimbătoare, lucrurile 
mişcându-se într-atât de iute prin văzduh încât niciodată nu 
putea fi sigur de existenţa lor? Puteau fi ceva uluitor şi 
inspirator de venerație, sau ceva spectaculos dar banal, 
aidoma reclamelor luminoase de pe vremuri. 

Jan înţelese de asemenea că lumea Overlorzilor cuprindea 
sunete pe care el nu le putea auzi. Ocazional, distingea 
ritmuri complexe, gonind de-a lungul spectrului auditiv, 
pentru a dispărea la una din limitele acestuia. Vindarten 
părea că nu înţelege conceptul lui Jan despre muzică şi de 
aceea nu izbuti să rezolve în chip satisfăcător problema. 

Oraşul nu era foarte mare; cu siguranţă mult mai mic 
decât Londra sau New York-ul din zilele lor de glorie. După 
spusele lui Vindarten, existau câteva mii de asemenea 
aşezări răspândite pe planetă, fiecare având un scop precis 
determinat. Pe Pământ, conceptul cel mai apropiat ar fi fost 


cel de orăşel universitar, cu excepţia faptului că gradul de 
specializare ajunsese mult mai departe. Locul în care se 
găsea pământeanul se ocupa exclusiv cu studiul raselor 
străine. 

Într-una din primele călătorii în exteriorul odăiţei în care 
locuia Jan, Vindarten îl dusese la muzeu. Pentru tânăr 
reprezentase un impuls psihologic extrem de util, deoarece 
se trezise într-un loc al cărui scop îl putea înţelege în 
totalitate. Exceptând dimensiunile sale, muzeul aducea 
foarte mult cu unul terestru. Merseseră mult până acolo, cu 
o platformă uriaşă care se mişca aidoma unui piston într-un 
cilindru vertical de lungime necunoscută. Nu existau 
comenzi vizibile, iar la începutul şi la sfârşitul coborârii 
sensul accelerației era evident. Probabil că Overlorzii nu-şi 
iroseau pe planetă dispozitivele ce produceau câmpuri 
compensatore. Jan se întrebase dacă întregul interior al 
planetei era sfredelit de excavații şi de ce limitaseră 
mărimea oraşului prin construcţii subterane, în loc să-l 
extindă spre exterior? Aceasta era o altă problemă ce avea 
să rămână fără răspuns. 

Puteai să-ţi petreci toată viaţa explorând sălile uriaşe. Aici 
se găseau realizările mai multor civilizaţii decât putea bănui 
pământeanul. Nu aveau însă timp suficient pentru a vedea 
totul. Vindarten îl instalase pe o bandă a podelei care, la 
prima vedere, părea un desen ornamental. Apoi Jan îşi 
amintise că aici nu existau ornamente şi, în acelaşi moment, 
ceva invizibil îl apucase uşor, propulsându-l înainte. 
Trecuseră prin faţa vitrinelor gigantice, prin faţa unor lumi 
inimaginabile, cu o viteză de douăzeci-treizeci de kilometri 
pe oră. 

Overlorzii rezolvaseră problema oboselii fizice. Nimeni nu 
mai era nevoit să meargă pe jos. 

Parcurseseră câţiva kilometri când ghidul lui îl apucă din 
nou şi, cu o bătaie a uriaşelor sale aripi, îl ridicase din 
mijlocul forţei necunoscute. Înaintea lor se întindea o sală 
imensă, pe jumătate goală, inundată de o lumină familiară, 


pe care Jan n-o mai zărise din momentul părăsirii 
Pământului. Strălucirea era slabă, pentru a nu afecta ochii 
sensibili ai Overlorzilor, dar era, fără putinţă de greşeală, a 
Soarelui. Jan nu crezuse niciodată că ceva atât de simplu şi 
banal i-ar putea deştepta atâta nostalgie. 

Deci acolo se găseau exponatele Pământului! Trecuseră la 
câţiva metri de o machetă superbă a Parisului, de comori de 
artă din douăsprezece secole, adunate de-a valma, de 
calculatoare moderne şi topoare paleolitice, de receptoare 
TV şi turbine cu abur. Deschiseseră o uşă enormă şi 
intraseră în biroul custodelui pentru Pământ. 

Tânărul se întrebase dacă el era primul pământean văzut 
de acesta, sau dacă fusese vreodată pe Pământ; ori poate 
era pur şi simplu una dintre numeroasele planete de care 
răspundea şi a căror poziţie exactă nici măcar n-o cunoştea. 
În orice caz, nu înţelegea engleza şi Vindarten trebuise să 
joace rolul de translator. 

Jan petrecuse câteva ore acolo, vorbind într-un dispozitiv 
de înregistrat în vreme ce Overlorzii îi arătaseră diferite 
obiecte terestre. Spre ruşinea lui, descoperise că nu putea 
identifica multe din ele. Ignoranţa sa asupra rasei din care 
făcea parte şi a realizărilor ei era uriaşă; se întrebase dacă 
Overlorzii, cu toate superbele lor însuşiri mintale, puteau 
cuprinde într-adevăr întreaga structură a culturii omeneşti. 

La ieşirea din muzeu, Vindarten îl condusese pe alt traseu. 
Plutiseră din nou, fără efort, prin coridoarele gigantice însă, 
de data aceea, prin faţa lor defilaseră creaţiile naturii, nu 
ale minţii. Sullivan, gândise Jan, şi-ar fi dat viaţa să fie aici şi 
să vadă minunile evoluţiei din o sută de lumi. Dar, îşi 
amintise el, Sullivan era probabil mort. 

Apoi, fără nici un avertisment, ieşiseră într-o galerie, sus, 
deasupra unei camere circulare de aproape o sută de metri 
circumferință. 

Ca de obicei, nu exista nici un parapet protector şi la 
început Jan ezitase să se apropie de margine. Vindarten 


stătea chiar pe muchie, privind calm în jos, de aceea Jan 
avansase prudent lângă Overlord. 

Podeaua se afla doar la douăzeci de metri dedesubt, mult 
prea aproape. Mai târziu, pământeanul fusese convins că 
ghidul său nu dorise să-l surprindă şi rămăsese complet 
uluit de reacţia lui. Urlase îngrozitor şi sărise înapoi, 
căutând să se ascundă. Abia când ecourile înăbuşite ale 
răcnetului se stinseseră în atmosfera densă, hotărâse să 
înainteze iarăşi. 

Bineînţeles, era lipsit de viaţă - nu cum crezuse în prima 
clipă de panică, viu şi privindu-l. Umplea aproape întreg 
spaţiul circular şi lumina rubinie strălucea şi scânteia în 
adâncimile lui de cristal. 

Era un ochi gigantic. 

— Ce te-a făcut să emiţi sunetul acela? Întrebase 
Vindarten. 

— Mi-a fost frică, recunoscuse ruşinat Jan. 

— De ce? Doar nu-ţi închipui că aici poate fi vreun pericol? 

Omul se întrebase dacă i-ar fi putut explica ce înseamnă o 
acţiune reflexă, dar se hotărâse să nu încerce. 

— Orice lucru cu totul neaşteptat este înfricoşător. Până la 
analizarea unei situaţii noi, e mai sigur să presupui răul. 

Inima continuase să-i bată violent, când privise din nou 
ochiul monstruos. Desigur, fusese un model mărit, aşa cum 
se proceda cu insectele şi microbii din muzeele terestre. 
Totuşi, chiar în momentul întrebării, Jan ştiuse, cu o 
siguranţă ciudată, că aşa ceva putea exista. 

Vindarten nu-i spusese mare lucru; nu constituia domeniul 
lui de activitate şi nu-l interesa. Din descrierea 
Overlordului, Jan izbutise să alcătuiască imaginea unei 
fiinţe ciclopice, trăind printre sfărâmăturile asteroidale ale 
unui soare îndepărtat, cu înălţimea nelimitată de forţa 
gravitaţiei, depinzând pentru hrană şi viaţă de raza şi 
puterea de descompunere a unicului său ochi. 

Părea că nu există limită în privinţa creaţiilor Naturii, dacă 
era silită, şi Jan simţise o plăcere iraţională, descoperind 


ceva ce Overlorzii nu încercaseră. Aduseseră un caşalot de 
pe Pământ, dar se opriseră aici. 

* 

Sosise apoi momentul când urcase la nesfârşit, până ce 
pereţii ascensorului trecuseră de la opalescenţă la o 
transparenţă de cristal. Păruse că stă, nesusţinut, printre 
cele mai înalte turnuri ale oraşului, cu nimic ferindu-l de 
abis. Nu simţise însă o ameţeală diferită celei dintr-un 
avion, fiindcă nu exista nici o senzaţie de contact cu solul 
îndepărtat. 

Se afla deasupra norilor, împărţindu-şi cerul cu câteva 
piscuri din metal sau piatră. Dedesubt, stratul de nori se 
rostogolea alene, precum un ocean trandafiriu. Pe cer, nu 
departe de soarele sumbru, existau două luni mititele şi 
palide, iar aproape de centrul discului sângeriu se zărea o 
umbră mică şi neagră, perfect rotundă. Putea fi o pată 
solară sau altă lună în tranzit. 

Jan îşi plimbase încet privirea pe linia orizontului. 
Acoperişul de nori se întindea până la marginea planetei 
uriaşe, dar la o distanţă greu de apreciat, un petic 
întunecat putea marca turnurile altui oraş. Îl examinase un 
timp, apoi îşi reluase cercetarea atentă. 

Când parcursese jumătate din cercul orizontal, văzuse 
muntele. Nu se afla la orizont, ci dincolo de el - un singur 
pisc ridicându-se desupra marginii lumii, cu pantele 
inferioare ascunse, aşa cum partea cea mai mare a unui 
aisberg se găseşte sub linia de plutire. Încercase să-i 
aproximeze mărimea, însă nu izbutise. Chiar pe o planetă 
cu gravitația atât de scăzută, era greu de crezut că pot 
exista asemenea munţi. Oare Overlorzii, se întrebase el, 
făceau ascensiuni pe pantele acelea, plutind aidoma unor 
vulturi? 

Apoi, încet, muntele începuse să se transforme. La început, 
avusese un roşu posomorât, aproape sinistru, cu câteva 
semne vagi, greu de distins, în partea superioară. Tocmai 


încerca să se concentreze asupra lor, când îşi dăduse seama 
că se mişcau. 

La început, nu-i venise să creadă. După aceea, se străduise 
să-şi reamintească faptul că prejudecățile nu aveau nici o 
valoare aici, că nu trebuia să-i permită minţii să respingă 
nici un mesaj adus de simţuri în tainiţele creierului. Nu 
trebuia să înţeleagă, ci doar să observe. Înțelegerea avea să 
vină mai târziu, sau niciodată. 

Muntele - continua să-l numească aşa, întrucât nu exista 
alt cuvânt pe care să-l poată folosi - părea viu. Îşi amintise 
de ochiul monstruos din criptă. Dar nu, aşa ceva era de 
neconceput. Ceea ce vedea nu constituia viaţă organică; ba 
chiar, bănuise tânărul, nici măcar materie în sensul 
cunoscut lui. 

Roşul cel sumbru se deschisese spre o nuanţă mai 
amenințătoare. Apăruseră dungi viu colorate în galben şi, 
pentru o clipă, lui Jan i se păruse că privea un vulcan 
revărsând şuvoaie de lavă. Însă şuvoaiele respective, aşa 
cum deducea după petele şi împestriţările lor, se deplasau 
în sus. 

Apoi, din norii rubinii situaţi în jurul bazei muntelui se 
înălţase altceva: un inel uriaş, perfect orizontal şi rotund, 
colorat în nuanţa pe care Jan o lăsase atât de departe; 
poate nici chiar cerurile Pământului n-aveau un azuriu mai 
frumos. Nu mai văzuse culorile acelea nicăieri în lumea 
Overlorzilor şi simţise un nod în gât, cu gândul la amintirile 
deşteptate. 

Inelul se lărgise pe măsură ce urca. Ajunsese deasupra 
muntelui şi curba exterioară înainta rapid spre tânăr. Era 
probabil un fel de tornadă, se gândise Jan, un inel de fum 
aflat deja la mulţi kilometri înălţime. Nu zărise însă rotația 
bănuită şi părea că rămâne la fel de solid, în ciuda dilatării. 

Umbra lui se ivise cu mult înainte ca inelul însuşi să treacă 
pe deasupra, continuând să se înalțe în spaţiu. Îl privise 
până devenise o linie subţire şi albastră, greu de urmărit pe 
cerul roşu. Când dispăruse în cele din urmă, se afla 


pesemne la multe mii de kilometri depărtare şi continua să 
se extindă. 

Privise înapoi către munte. Acesta era acum auriu şi lipsit 
de semne distinctive. Poate fusese numai o impresie - 
ajunsese să creadă orice - însă părea mai înalt şi mai îngust 
şi se rotea aidoma unui vârtej. Abia atunci, încă paralizat şi 
uluit, îşi amintise de videocameră. O ridicase, îndreptând-o 
spre fenomenul straniu. 

Imediat, Vindarten i se aşezase în faţă. Ferm, acoperise cu 
palmele obiectivul şi-l determinase să coboare aparatul. Jan 
nu încercase să se împotrivească; ar fi fost inutil, 
bineînţeles, dar simţise brusc o spaimă teribilă faţă de 
spectacolul la care asistase şi nu mai dorise să afle nimic 
despre el. 

În celelalte călătorii, Overlordul nu-i interzisese să 
fotografieze şi nici nu refuzase să-i dea explicaţii. Acum 
însă, Vindarten petrecu mult timp solicitându-i lui Jan să 
descrie amănunţit ceea ce observase. 

În momentele acelea, Jan îşi dăduse seama că ochii lui 
Vindarten văzuseră cu totul altceva; atunci bănuise, întâia 
oară, că şi Overlorzii aveau stăpâni. 

* 

Acum, revenea acasă, iar teama, uimirea şi misterul 
rămăseseră mult în urmă. Presupunea că se afla pe aceeaşi 
navă, deşi cu siguranţă echipajul era altul. Oricât de lungi 
le-ar fi fost vieţile, era greu de crezut că Overlorzii ar fi 
dorit să rămână atâta vreme departe de casă, petrecându-şi 
zeci de ani în călătorii interstelare. 

Bineînţeles, efectul relativist al timpului acţiona în ambele 
sensuri. Overlorzii îmbătrâneau doar cu patru luni pe 
durata călătoriei, dar când reveneau acasă, prietenii lor 
îmbătrâniseră cu optzeci de ani. 

Fără îndoială, dacă ar fi dorit, Jan ar fi putut rămâne restul 
vieţii pe planeta Overlorzilor. Însă Vindarten îl prevenise că 
pentru câţiva ani nu mai erau programate călătorii spre 
Pământ şi-l sfătuise să profite de prima ocazie. Poate 


Overlorzii înţeleseseră că, deşi stătuse destul de puţin timp 
pe planeta lor, mintea tânărului se apropiase de capătul 
resurselor. Sau devenise o bătaie de cap inutilă şi nu-şi mai 
puteau pierde timpul cu el. 

Conta prea puţin acum, când Pământul se afla în faţa lui. 
Mai văzuse imaginea aceea de cel puţin o sută de ori, însă 
întotdeauna prin ochiul rece şi mecanic al camerei de 
televiziune. În sfârşit, acum se găsea el însuşi în spaţiu; se 
desfăşura ultimul act al visului său, iar Pământul se 
rostogolea sub ochii lui, pe eterna orbită. 

Secera verde-albastră era în primul pătrar; mai mult de 
jumătate din discul vizibil rămăsese ascunsă în întuneric. Se 
zăreau puţini nori, doar câteva petice răzleţite de vânturi. 
Calota arctică strălucea scânteietor, întrecută însă de 
reflexiile orbitoare ale Soarelui în nordul Pacificului. 

Puteai crede că era o planetă acvatică: emisfera respectivă 
nu avea nici un petec de pământ. Dintre continente se 
distingea numai Australia, ca o ceaţă întunecată, în pâcla 
atmosferică. 

Nava intră în conul uriaş de umbră al Pământului; 
semiluna strălucitoare se subţie, se reduse până la un arc 
de foc şi dispăru. În faţă se întindeau bezna şi noaptea. 
Lumea dormea. 

Abia atunci îşi dădu seama tânărul că ceva era în 
neregulă. Sub el se aflau acum continente, dar unde erau 
salbele strălucitoare de lumini şi coloniile de licurici ce 
indicau oraşele Omului? În toată emisfera umbrită, nici o 
scânteie nu înfrunta bezna. Dispăruseră fără urmă milioane 
de kilowaţi care, odată, fuseseră azvârlite cu nepăsare spre 
stele. Privea un Pământ ce putea fi asemănător cu cel 
dinaintea apariţiei omului. 

Nu aceasta era întoarcerea aşteptată. Nu putea face nimic 
altceva decât să privească, în vreme ce în inima lui sporea 
teama înaintea necunoscutului. Se întâmplase ceva. Ceva 
inimaginabil. Totuşi nava cobori într-o curbă lungă, 
revenind deasupra emisferei însorite. 


Nu văzu nimic la aterizare, deoarece Pământul dispăru 
brusc de pe display, înlocuit de configurații luminoase şi 
lipsite de sens. Când imaginea reapăru, se găseau pe sol. În 
depărtare se zăreau clădiri uriaşe, maşini şi un grup de 
Overlorzi. 

De undeva răsună şuierul înăbuşit al aerului, atunci când 
nava egaliză presiunile, apoi zgomotul deschiderii uşilor 
uriaşe. Nu mai aşteptă; giganţii tăcuţi îl priviră, toleranţi 
sau indiferenți, ieşind în fugă din cabina de comandă. 

Se afla acasă, sub razele Soarelui său, respirând aerul ce-i 
înviorase pentru prima oară plămânii. Pasarela era deja 
coborâtă, dar trebui să aştepte până ce ochii i se 
acomodară cu lumina. 

Lângă un vehicul transportor plin cu lăzi se găsea 
Karellen, la mică distanţă de însoțitorii săi. Jan nu se 
întrebă cum de-l recunoscuse pe Administrator, nici nu 
rămase surprins, văzându-l neschimbat. Prezenţa 
Overlordului era aproape singurul lucru petrecut aşa cum 
prevăzuse. 

— Te aşteptam, rosti Karellen. 

Capitolul douăzeci şi trei 

— În primele zile, spuse Karellen, nu era periculos să 
mergem printre ei. Însă n-au mai avut nevoie de noi. Rolul 
nostru a luat sfârşit atunci când i-am strâns laolaltă şi le-am 
pus la dispoziţie un continent întreg. Priveşte! 

Peretele din faţa lui Jan dispăru. Privea în jos, de la o 
altitudine de câteva sute de metri, spre o regiune 
împădurită. Iluzia era atât de perfectă încât pe moment 
simţi o uşoară ameţeală. 

— Asta este după cinci ani, când a început a doua fază. 

Sub ei se mişcau siluete şi aparatul cobori asupra lor ca o 
pasăre de pradă. 

— O să suferi, continuă Karellen. Nu uita însă că normele 
tale nu mai sunt valabile. Nu priveşti copii umani. 

Totuşi, aceea fu impresia imediată a lui Jan şi nici un fel de 
logică n-o putea înlătura. Puteau fi nişte sălbatici, angajaţi 


într-un dans ritual. Erau goi şi murdari, cu părul lung şi 
încâlcit intrându-le în ochi. După cât îşi dădea seama, aveau 
între cinci şi cincisprezece ani, deşi toţi se deplasau cu 
aceeaşi viteză, precizie şi completă indiferenţă faţă de 
împrejurimi. 

Apoi, le zări chipurile. Înghiţi un nod şi se strădui să nu-şi 
ferească privirea. Feţele copiilor erau mai inexpresive decât 
ale morţilor, fiindcă până şi un cadavru poartă pe 
trăsăturile sale un mesaj cioplit de dalta timpului, pentru a 
vorbi atunci când buzele sunt inerte. Acolo însă nu existau 
mai multe emoţii sau sentimente decât pe figura unui şarpe 
sau a unei insecte. Overlorzii înşişi erau mai umani. 

— Cauţi ceva ce nu mai există, zise Karellen. Aminteşte-ţi: 
n-au mai multă individualitate decât celulele corpului tău. 
Însă laolaltă reprezintă ceva mult mai însemnat decât tine. 

— De ce se mişcă aşa? 

— Noi l-am denumit Dansul Cel Lung, răspunse 
Overlordul. Ştii, ei nu dorm niciodată, iar asta durează de 
aproape un an. Sunt trei sute de milioane şi toţi execută 
aceleaşi mişcări, pe întregul continent. Am analizat 
mişcările respective, tiparul lor, dar nu ne-au dezvăluit 
nimic, poate pentru că vedem doar partea fizică - puţinul ce 
se găseşte aici, pe Pământ. Poate că ceea ce noi am numit 
Overminte îi educă deocamdată, contopindu-i într-o singură 
unitate înainte de a-i putea absorbi pe de-a întregul în 
entitatea ei. 

— Dar cum se descurcă cu hrana? Şi ce se întâmplă dacă 
nimeresc peste un obstacol: pomi, stânci sau apă? 

— Apa nu contează, nu se pot îneca. Atunci când se lovesc 
de obstacole, uneori se rănesc, dar nu reacţionează 
niciodată. În privinţa hranei, la început aveau la îndemână 
fructe şi animale mici. Acum au depăşit această necesitate, 
ca şi multe altele. În principiu, hrana este o sursă de 
energie, iar ei au învăţat să acceseze surse mult mai mari. 

Imaginea tremură, de parcă ar fi trecut un val de căldură. 
Când redeveni clară, agitația de pe sol încetase. 


— Priveşte, rosti Karellen. Trei ani mai târziu. 

Micile creaturi, neajutorate şi patetice pentru cineva care 
nu cunoştea adevărul, stăteau nemişcate în păduri, poiene 
şi câmpii. Aparatul alerga fără oprire de la unul la altul; 
deja, gândi Jan, chipurile lor tindeau către un tipar comun. 
Văzuse câteva fotografii făcute prin suprapunerea a zeci de 
trăsături, pentru a se obţine o figură „medie”. Rezultatul 
fusese la fel de lipsit de personalitate ca aici. 

Parcă dormeau sau erau în transă. Ţineau ochii închişi şi 
nu păreau mai conştienţi de cele din jur decât copacii sub 
care stăteau. Ce gânduri, se întrebă tânărul, străbăteau 
reţeaua complexă în care minţile lor nu reprezentau decât 
firele unei uriaşe ţesături? O țesătură care, înţelesese 
acum, cuprindea multe lumi şi rase, şi continua să crească 
mereu. 

Ceea ce urmă se petrecu cu o repeziciune ce surprinse 
ochiul şi ameţi mintea. Până atunci, Jan privise un teren 
mănos, fără nimic aparte, exceptând numeroase statui mici, 
risipite - deşi nu aleatoriu - în lung şi lat. În clipa 
următoare, toţi copacii, iarba şi creaturile vii ce populaseră 
ţinutul dispăruseră brusc. Rămăseseră doar lacurile 
neclintite, râurile unduitoare, dealurile cafenii, lipsite acum 
de pătura verde. Şi figurile indiferente şi tăcute care 
provocaseră distrugerea. 

— De ce-au făcut-o? Icni tânărul. 

— Poate că prezenţa altor minţi îi distrăgea - chiar şi cele 
rudimentare: ale plantelor şi animalelor. Credem că într-o 
bună zi vor considera că şi lumea materială îi distrage la fel 
de mult. Atunci, cine poate şti ce se va întâmpla? Acum 
înţelegi de ce ne-am retras după ce ne-am îndeplinit 
sarcina. Continuăm să încercăm să-i studiem, însă nu 
intrăm niciodată pe teritoriul lor şi nici măcar nu ne 
trimitem aparatele acolo. Îndrăznim doar să-i observăm din 
spaţiu. 

— Asta s-a petrecut acum mulţi ani, spuse Jan. Ce s-a 
întâmplat între timp? 


— Foarte puţine. De atunci nu s-au mai clintit şi nu-i 
deranjează faptul că este zi sau noapte, iarnă sau vară. 
Continuă să-şi testeze puterile: câteva râuri şi-au schimbat 
cursul, ba chiar unul curge în sens invers. Dar n-au făcut 
nimic care să pară că ar avea un scop. 

— V-au ignorat complet? 

— Da, deşi nu este surprinzător. Entitatea ale cărei părţi 
au devenit cunoaşte totul despre noi. Aparent îi este 
indiferent dacă încercăm s-o studiem. Când doreşte să 
plecăm, sau are altă sarcină îşi anunţă intenţiile în mod 
foarte evident. Până atunci, vom rămâne aici, pentru ca 
savanții noştri să acumuleze cât mai multe date. 

Deci acesta este sfârşitul omului, îşi spuse Jan cu o 
resemnare mai presus de tristeţe. Era un sfârşit pe care nu- 
l întrevăzuse nici un profet, un sfârşit contopind optimismul 
şi pesimismul. 

Totuşi părea firesc; avea inevitabilitatea sublimă a unei 
capodopere. Jan văzuse câte ceva din imensitatea uluitoare 
a universului şi acum ştia că nu există un loc pentru om. Îşi 
dădu seama cât de lipsit de sens - la urma urmei - fusese 
visul care-l ademenise printre astre. 

Drumul spre stele se bifurca în două direcţii, dar niciuna 
din ele nu ducea către un ţel care să ia în seamă speranţele 
sau temerile omului. 

La capătul unei bifurcaţii se găseau Overlorzii. Aceştia îşi 
păstrau individualitatea, personalitatea; erau conştienţi de 
ei înşişi, iar pronumele „eu” avea un înţeles în graiul lor. 
Posedau sentimente, unele similare cu cele umane. Însă 
ajunseseră, înţelese Jan, într-o fundătură din care nu mai 
puteau evada. Minţile lor erau de zece sau poate de o sută 
de ori mai puternice decât ale oamenilor. De fapt, nu avea 
nici o importanţă în privinţa rezultatului final. Erau tot atât 
de neajutoraţi, tot atât de copleşiţi de inimaginabila 
complexitate a unei galaxii cu o sută de mii de milioane de 
sori şi a unui univers cu o sută de mii de milioane de galaxii. 


lar la capătul celeilalte bifurcaţii? Acolo se afla 
Overmintea, indiferent ce-ar fi însemnat ea, având faţă de 
om aceeaşi relaţie pe care acesta o avea faţă de amoebă. 
Potenţial infinită, dincolo de moarte, oare de câtă vreme 
absorbea rasă după rasă, pe măsură ce se extindea între 
stele? Avea şi ea dorinţe şi țeluri? Acum înglobase toate 
realizările rasei umane, ceea ce nu mai însemna o tragedie, 
ci o împlinire. Miliardele de scântei de conştiinţă trecătoare 
care constituiseră omenirea n-aveau să mai strălucească 
aidoma unor licurici în noapte. Totuşi nu trăiseră zadarnic. 

Ultimul act, pricepu pământeanul, nu sosise încă. Putea 
avea loc peste o zi, sau peste câteva secole. Nici chiar 
Overlorzii nu ştiau cu siguranţă. 

Acum le înţelegea scopurile, înţelegea ceea ce făcuseră cu 
Omul şi de ce continuau să rămână pe Pământ. Simţea 
umilinţă faţă de ei, însă şi admiraţie pentru răbdarea 
inflexibilă cu care aşteptaseră atâta timp. 

Nu aflase niciodată întreaga poveste a simbiozei stranii 
dintre Overminte şi slujitorii ei. După spusele lui 
Rashaverak, în istoria rasei sale Overmintea existase 
dintotdeauna, deşi nu-i utilizase până nu-şi dezvoltaseră o 
civilizaţie ştiinţifică şi nu putuseră străbate spaţiul pentru a- 
i îndeplini misiunile. 

— Totuşi, de ce are nevoie de voi? Întrebă Jan. Cu puterile 
ei extraordinare, cu siguranţă poate face orice doreşte. 

— Nu, răspunse Rashaverak, are limitele ei. Ştim că în 
trecut a încercat să acţioneze direct asupra minţilor altor 
rase, pentru a le influenţa dezvoltarea culturală. 
Întotdeauna, tentativa a eşuat - probabil că efortul este 
prea mare. Noi suntem intermediarii, paznicii. Sau, ca să 
folosim una din metaforele voastre, îngrijim câmpul până se 
pârguieşte recolta. Overmintea culege roadele, iar noi 
plecăm spre altă sarcină. Aceasta este cea de-a cincea rasă 
căreia i-am urmărit apoteoza. De fiecare dată, învăţăm ceva 
nou. 


— Dar nu vă deranjează faptul că îndepliniţi rolul unor 
unelte? 

— Relaţia noastră prezintă unele avantaje. În plus, nici o 
fiinţă inteligentă nu este ofensată de inevitabil. 

Adevărul respectiv, reflectă Jan cu amărăciune, nu fusese 
niciodată pe deplin acceptat de omenire. Existau lucruri 
dincolo de logică, pe care Overlorzii nu le pricepuseră 
niciodată. 

— Pare curios, zise el, că Overmintea v-a ales pe voi să-i 
îndepliniţi ordinele, deşi nu deţineţi nici măcar urme ale 
forţelor parapsihice latente în oameni. Cum comunică cu voi 
şi cum vă transmite dorinţele ei? 

— La întrebarea aceasta nu pot răspunde şi nu-ţi pot 
spune nici motivele respective. Poate că într-o zi vei afla 
câte ceva din adevăr. 

Jan căzu o clipă pe gânduri, însă ştiu că era inutil să 
persiste în direcţia respectivă. Trebuia să schimbe 
subiectul, sperând că în altă ocazie va mai afla câte ceva. 

— Mai există un lucru pe care nu l-ai explicat niciodată, 
rosti el. Ce s-a întâmplat când rasa voastră a sosit pentru 
întâia dată pe Pământ, în trecutul îndepărtat? De ce aţi 
devenit pentru noi simbolul răului şi al spaimei? 

Rashaverak zâmbi. N-o făcea la fel de bine ca şi Karellen, 
dar era o imitație acceptabilă. 

— Nimeni n-a ghicit, niciodată, şi o să-ţi dai seama de ce 
nu v-am putut spune. Există un singur eveniment care 
putea avea un asemenea impact asupra omenirii. lar 
evenimentul acela nu s-a petrecut în zorii istoriei, ci chiar la 
sfârşitul ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Prima întâlnire între cele două rase s-a petrecut acum o 
sută cincizeci de ani, când navele noastre au apărut 
deasupra Pământului, deşi desigur vă studiaserăm de multă 
vreme. Cu toate acestea, v-aţi temut de noi şi ne-aţi 
recunoscut, aşa cum ştiam că urma să se întâmple. Nu era 
chiar o amintire. Ai avut deja dovada că timpul este mult 


mai complex decât şi-a imaginat vreodată ştiinţa voastră. 
Amintirea aceea nu provenea din trecut, ci din viitor - erau 
acei ultimi ani când rasa umană ştia că totul se terminase. 
Am făcut tot ce am putut, însă n-a fost un sfârşit uşor. Şi 
pentru că noi apăream acolo, ne-am identificat cu moartea 
rasei voastre. Da, chiar dacă era un eveniment situat la 
zece mii de ani în viitor! A fost aidoma unui ecou reflectat în 
cercul închis al timpului, din viitor în trecut. Să nu-i spunem 
„amintire”, ci „presimţire”. 

Ideea era greu de asimilat şi pentru o clipă Jan se luptă cu 
ea în tăcere. Totuşi era oarecum pregătit; căpătase deja 
suficiente dovezi că efectul şi cauza îşi puteau inversa 
ordinea firească. 

Exista pesemne o memorie a rasei, cumva independentă 
de timp. Pentru ea, viitorul şi trecutul erau totuna. De 
aceea, cu mii de ani în urmă, oamenii întrezăriseră deja o 
imagine distorsionată a Overlorzilor, învăluită într-o ceaţă 
de spaimă şi teroare. 

— Acum înţeleg, rosti ultimul om. 

* 

Ultimul Om! Jan se obişnuia greu cu ideea aceasta. Când 
plecase în spaţiu, acceptase posibilitatea unui exil etern, 
dar singurătatea nu-l descurajase. Pe măsură ce anii 
treceau, dorinţa de a vedea altă fiinţă omenească s-ar fi 
putut să-l copleşească, însă în prezent compania 
Overlorzilor îl ajuta să-şi învingă solitudinea. 

Cu zece ani în urmă, mai existaseră oameni pe Pământ, 
dar erau supraviețuitori degeneraţi şi Jan nu pierduse nimic 
neîntâlnindu-i. Din motive pe care Overlorzii nu le puteau 
explica, însă cărora bărbatul le bănuia natura psihologică, 
nu se mai născuseră copii care să-i înlocuiască pe cei 
dispăruţi. Homo Sapiens apusese. 

Poate că, pierdut într-unul din oraşele încă intacte, exista 
manuscrisul unui Gibbon al ultimelor zile, consemnând 
sfârşitul rasei umane. Dacă ar fi fost aşa, Jan nu era sigur că 


s-ar fi deranjat să-l citească; Rashaverak îi spusese tot ce 
dorise să afle. 

Cei care nu se sinuciseseră, căutaseră uitarea în activităţi 
tot mai febrile, în sporturi violente şi riscante, puţin 
deosebite de nişte războaie în miniatură. Pe măsură ce 
populaţia se micşorase, supraviețuitorii îmbătrâniţi se 
strânseseră laolaltă, aidoma unei armate înfrânte, în 
retragere. 

Ultimul act, înainte de căderea finală a cortinei, fusese 
poate luminat cu străfulgerări de eroism şi devotament sau 
întunecat de sălbăticie şi egoism. Dacă se sfârşise în 
disperare sau indiferenţă, Jan n-avea să afle niciodată. 

Existau destule lucruri cu care să-şi ocupe timpul. Baza 
Overlorzilor se afla la un kilometru de o vilă părăsită şi Jan 
petrecu luni de zile ticsind-o cu echipament provenit din cel 
mai apropiat oraş, situat la vreo treizeci de kilometri 
depărtare. Zburase până acolo cu Rashaverak, a cărui 
prietenie o suspecta că nu era pe de-a întregul altruistă. 
Psihologul Overlord continua să studieze ultimul specimen 
de Homo Sapiens. 

Oraşul fusese probabil evacuat înainte de sfârşit, întrucât 
clădirile şi numeroasele servicii publice continuau să fie 
funcţionale. N-ar fi fost necesară multă muncă pentru 
pornirea generatoarelor, astfel ca străzile pustii să mai 
strălucească o dată, cu iluzia vieţii. Jan cochetă puţin cu 
ideea respectivă, apoi o abandonă ca fiind prea morbidă. 
Nu dorea cu nici un preţ să se gândească la trecut. 

Acum avea tot ce-i trebuia pentru restul vieţii, dar cel mai 
mult îşi dorea un pian electric şi anumite partituri de Bach. 
Niciodată nu avusese suficientă vreme pentru muzică, iar 
acum dorea să recupereze. Când nu cânta, asculta 
înregistrări ale unor simfonii şi concerte celebre, aşa încât 
vila nu era niciodată tăcută. Muzica devenise talismanul său 
împotriva singurătăţii ce avea să-l copleşească, cu 
siguranţă, într-o bună zi. 


Adesea făcea plimbări lungi pe dealuri, reflectând la cele 
petrecute în lunile de când văzuse ultima oară Pământul. 
Cu optzeci de ani tereştri în urmă, când îşi luase rămas bun 
de la Sullivan, nu bănuise nici o clipă că tocmai se năştea 
ultima generaţie a omenirii. 

Ce tânăr nesăbuit fusese! Totuşi, nu era sigur că-şi regreta 
acţiunea; dacă ar fi rămas pe Pământ, ar fi fost martorul 
acelor ultimi ani peste care acum timpul trăsese cortina. El 
sărise însă peste ei, ajungând în viitor, şi aflase răspunsuri 
la întrebări pe care nici un alt om n-avea să le pună. 
Curiozitatea îi era aproape satisfăcută, deşi uneori se 
întreba de ce mai aşteptau Overlorzii şi ce se va întâmpla 
atunci când răbdarea urma să le fie răsplătită. 

În majoritatea timpului, cu resemnarea mulţumită ce 
coboară de obicei asupra omului numai spre sfârşitul unei 
vieţi lungi şi bogate, Jan stătea înaintea claviaturii şi umplea 
văzduhul cu acordurile iubitului său Bach. Poate se 
autoamăgea, poate era o reacţie subconştientă a creierului, 
dar avea impresia că asta dorise să facă dintotdeauna. 
Ambiţia lui secretă îndrăznise în cele din urmă să iasă la 
lumina conştientului. 

Jan fusese întotdeauna un pianist bun. Iar acum era cel 
mai bun pianist din lume. 

Capitolul douăzeci şi patru. 

Rashaverak îi comunicase vestea tânărului, însă acesta o 
bănuise deja. În primele ore ale dimineţii îl trezise un 
coşmar şi nu mai putuse adormi. Nu izbutea să-şi 
amintească visul, lucru foarte ciudat, deoarece era convins 
că orice vis poate fi reamintit dacă, imediat după trezire, te 
străduieşti realmente. Îşi amintea doar faptul că în vis era 
iarăşi băieţel, pe o câmpie imensă şi pustie, ascultând un 
glas tunător, vorbindu-i într-o limbă necunoscută. 

Visul îl tulburase; se întrebase dacă reprezenta primul 
efect al singurătăţii asupra psihicului său. leşise din vilă, pe 
pajiştea neîngrijită. 


O lună plină scălda peisajul într-o lumină aurie, atât de 
puternică, încât putea vedea perfect. Cilindrul uriaş şi 
strălucitor al navei lui Karellen se afla înapoia clădirilor 
bazei Overlorzilor, dominându-le şi reducându-le la 
proporţiile lor pământene. Jan privi nava, încercând să 
retrăiască emoţiile ce i le trezise odată. Fusese o vreme 
când ea era un ţel de neatins, un simbol a ceea ce nu 
sperase realmente să obţină. Acum nu mai însemna nimic. 

Cât de liniştit era totul! Desigur, Overlorzii nu-şi 
încetaseră permanenta activitate, dar acum nu se zărea nici 
o mişcare. Putea foarte bine să fie singur pe Pământ. Cum 
era, de altfel, dintr-un anumit punct de vedere. Privi către 
Lună, căutând o imagine familiară pe care să-şi odihnească 
gândurile. 

Zărea mările binecunoscute. Străbătuse patruzeci de ani- 
lumină în spaţiu, totuşi nu păşise niciodată pe câmpiile 
acelea colbuite, aflate la mai puţin de două secunde-lumină. 
Pentru o clipă, se amuză căutând craterul Tycho. Când îl 
descoperi, rămase surprins că se afla mult mai departe 
decât crezuse, de linia centrală a discului. Abia atunci îşi 
dădu seama că lipsea ovalul întunecat al Mării Crizelor. 

Faţa arătată de satelit Pământului nu era cea care privise 
lumea încă din zorii vieţii. Luna începuse să se rotească în 
jurul axei sale. 

Asta însemna un singur lucru. Pe cealaltă emisferă a 
planetei, în teritoriul pe care-l lipsiseră atât de brusc de 
viaţă, ei se trezeau din transa cea lungă. Aidoma unui copil 
care trezindu-se, îşi întinde braţele pentru a întâmpina 
ziua, ei îşi exersau muşchii, jucându-se cu forţele nou 
descoperite. 

— Ai ghicit, rosti Rashaverak. Nu mai suntem în siguranţă 
dacă rămânem. Poate că deocamdată ne ignoră, dar nu 
putem risca. Plecăm imediat ce încărcăm echipamentul, 
probabil peste două sau trei ore. 

Ridică privirea spre cer, temându-se parcă de un alt 
miracol. Totul era însă liniştit. Luna îşi oprise rotația şi doar 


câţiva nori goneau purtaţi de vântul dinspre apus. 

— Nu contează prea mult dacă se amuză jucându-se cu 
Luna, reluă Rashaverak, dar dacă vor începe şi cu Soarele? 
Bineînţeles, vom lăsa aparatele aici, ca să aflăm ce se 
întâmplă. 

— Eu rămân, vorbi brusc Jan. Am văzut destul din univers. 
Acum mă interesează un singur lucru: soarta planetei mele. 

Sub picioare, solul tremură uşor. 

— Era de aşteptat, continuă pământeanul. Dacă au 
modificat rotația Lunii, momentul unghiular trebuie să se 
conserve, aşadar Pământul încetineşte. Nu ştiu ce mă 
intrigă mai mult: cum o fac, sau de ce? 

— Încă se joacă, răspunse Rashaverak. Ce logică există în 
acţiunile unui copil? Şi, în multe feluri, entitatea în care s-a 
transformat rasa voastră este deocamdată un copil. Încă nu 
e pregătită să fuzioneze cu Overmintea. Totuşi o va face în 
curând şi întregul Pământ îţi va aparţine. 

Nu-şi încheie fraza şi Jan o sfârşi pentru el: 

— Dacă desigur Pământul va continua să existe. 

— Îţi dai seama de pericol şi totuşi doreşti să rămâi? 

— Da! M-am întors acasă acum cinci ani. Sau şase. Orice 
se va întâmpla, n-am nimic de reproşat. 

— Sperasem, începu Rashaverak, că vei dori să rămâi. 
Există ceva ce poţi face pentru noi. 

* 

Lumina Propulsiei Stelare scânteie, apoi se stinse undeva 
dincolo de orbita tui Marte. De-a lungul drumului aceluia, 
gândi Jan, călătorise şi el, singurul dintre miliardele de 
oameni care trăiseră şi muriseră pe Pământ. Şi nimeni n- 
avea să mai călătorească vreodată pe acolo. 

Planeta rămăsese a lui. Tot ce avea nevoie - toate bogăţiile 
râvnite vreodată de cineva - se aflau acum la îndemâna sa, 
însă nu-l mai interesau. Nu-l mai înspăimânta nici 
singurătatea planetei pustiite, nici prezenţa aflată încă 
acolo, în ultimele clipe înaintea plecării în căutarea 
viitorului necunoscut. În dezastrul inimaginabil al acelei 


plecări, Jan nu se aştepta ca el şi problemele lui să poată 
supravieţui mult timp. 

Era mai bine aşa. Făcuse tot ceea ce dorise să facă, iar 
continuarea unei vieţi lipsite de un ţel, pe lumea aceea 
pustie, ar fi însemnat un sfârşit chinuitor. Ar fi putut pleca 
împreună cu Overlorzii, dar la ce bun? Ştia, aşa cum nu mai 
ştiuse nimeni, că Administratorul spusese adevărul când 
declarase: „Stelele nu sunt pentru Om.” 

Întoarse spatele nopţii şi intră pe uşa uriaşă a bazei 
Overlorzilor. Mărimea ei nu-l afecta deloc: simpla 
imensitate nu mai avea nici o putere asupra minţii sale. 
Luminile roşii ardeau, alimentate de energii colosale. De 
cealaltă parte se aflau maşinării ale căror secrete n-avea să 
le afle niciodată, abandonate de Overlorzi în retragerea lor. 
Trecu de ele şi urcă treptele foarte înalte spre camera de 
comandă. 

Spiritul extratereştrilor continua să domnească acolo: 
aparatele lor erau încă vii, îndeplinind ordinele stăpânilor 
care plecaseră. Ce putea el adăuga, se întrebă Jan, acelor 
informaţii transmise deja în spaţiu? 

Se sui în scaunul uriaş, căutând o poziţie cât mai comodă. 
Microfonul îl aştepta; probabil că îl urmărea şi ceva 
echivalent unei camere TV, dar nu ştia de unde anume. 

Dincolo de pupitrul cu instrumente lipsite de sens, 
ferestrele uriaşe priveau în noaptea înstelată către o vale, 
dormind sub razele lunii, şi un lanţ îndepărtat de munţi. Un 
râu şerpuia prin vale, sclipind pe alocuri, unde lumina izbea 
vreun vârtej. Totul era extraordinar de liniştit. Aşa fusese 
poate şi la naşterea Omului. La fel şi acum, la sfârşitul său. 

Undeva, la multe milioane de kilometri depărtare, Karellen 
aştepta. Era curios să te gândeşti că nava Overlorzilor se 
îndepărta de Pământ aproape cu aceeaşi viteză ca şi 
semnalul ce o urma. Aproape, însă nu chiar egală. Avea să 
fie o cursă lungă, dar cuvintele lui Jan urmau să-l ajungă pe 
Administrator, achitându-şi astfel datoriile. 


Câte oare fuseseră plănuite de el, se întrebă Jan, şi câte 
fuseseră improvizații extraordinare? Nu cumva, cu un secol 
în urmă, Karellen îl lăsase în mod deliberat să plece în 
spaţiu pentru a putea reveni şi juca rolul de acum? Nu, 
părea prea fantastic. Pământeanul era însă convins că 
Overlordul era implicat într-o urzeală vastă şi complicată. 
Chiar în timp ce servea Overmintea, el o cerceta cu toate 
instrumentele de care dispunea. Jan bănuia că nu doar 
simpla curiozitate ştiinţifică îl îndemna pe extraterestru; 
poate că Overlorzii visau că, într-o bună zi, aveau să 
evadeze din fundătura aceea, atunci când învăţaseră 
destule despre puterile pe care le slujeau. Părea greu de 
crezut că el putea, prin ceea ce urma să facă, să adauge 
ceva la cunoştinţele existente deja. „Povesteşte-ne ce vezi”, 
îi spusese Rashaverak. „Imaginile văzute de tine vor fi 
transmise şi de aparatele noastre, însă mesajul perceput de 
creierul tău poate fi diferit şi ne poate dezvălui multe 
lucruri.” Ei bine, avea să încerce să facă tot ce putea. 

— Deocamdată nimic, începu el. Acum câteva minute am 
văzut jetul navei voastre dispărând pe boltă. Luna a trecut 
de fază plină şi aproape jumătate din faţa ei cunoscută este 
îndreptată spre Pământ. Dar cred că ştiţi deja asta. 

Se opri, simțindu-se puţin stânjenit. Ceea ce făcea era 
ridicol, ba chiar puţin absurd. Se afla în momentul 
culminant al istoriei şi se comporta aidoma unui crainic 
radiofonic la un meci de box, sau la o cursă. Apoi înălţă din 
umeri şi abandonă gândul. Presupunea că banalul nu lipsise 
din nici un moment măreț şi, cu siguranţă, numai el îi putea 
remarca prezenţa aici. 

— În ultima oră am înregistrat trei cutremure slabe, 
continuă tânărul. Controlul lor asupra rotației Pământului 
este extraordinar, dar nu perfect. Ştii, Karellen, o să-mi vină 
foarte greu să spun ceva care să nu fi fost deja transmis de 
aparatura voastră. Ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi sugerat 
la ce mă pot aştepta şi cam la ce intervale de timp au loc 


principalele transformări. Dacă nu se petrece nimic, voi 
reveni peste şase ore, aşa cum am stabilit. 

Hei! Pesemne v-au aşteptat să plecaţi. Începe să se 
întâmple ceva. Stelele pălesc, ca şi cum bolta este acoperită 
foarte repede de un nor imens. De fapt, nu-i un nor. Are un 
fel de structură. Disting o reţea neregulată de linii şi dungi, 
schimbându-şi permanent poziţiile. Stelele par prinse în 
plasa unui păianjen fantomă. 

Întreaga reţea a început să strălucească, să pulseze cu 
lumină, parcă ar fi vie. Presupun că este vie. Sau există ceva 
superior vieţii, aşa cum viaţa e superioară lumii 
anorganice? 

Lumina se deplasează în alt sector al cerului. Aşteaptă o 
clipă, până ajung la cealaltă fereastră. 

Da, trebuia să fi bănuit! Spre vest, la orizont, se înalţă o 
coloană arzătoare, uriaşă, aidoma unui copac de foc. Este 
foarte departe şi cred că ştiu de unde se ridică: ei sunt, în 
sfârşit, pe cale de a deveni parte a Overminţii. 
Experimentele au luat sfârşit; abandonează ultimele 
rămăşiţe ale materiei. 

Pe măsură ce focul se înalţă dinspre pământ, reţeaua 
devine mai puţin ceţoasă. Pe alocuri, pare chiar solidă, deşi 
stelele strălucesc slab prin ea. 

Acum îmi dau seama. Nu este chiar la fel, dar ceea ce am 
văzut ridicându-se deasupra planetei voastre, Karellen, 
semăna mult cu asta. Făcea parte din Overminte? Cred că 
mi-aţi ascuns adevărul, ca să n-am idei preconcepute şi să 
fiu un observator obiectiv. Sunt curios ce vă arată 
aparatele. Aş compara imaginile lor cu ceea ce văd eu! 

Aşa vă vorbeşte şi vouă, Karellen, în astfel de culori şi 
forme? Îmi amintesc display-urile din nava voastră şi 
desenele brăzdându-le întruna, într-un limbaj vizual pe care 
ochii voştri îl pot descifra. 

Acum seamănă cu perdelele unei aurore boreale, dansând 
şi sclipind printre stele. Sunt sigur că asta este: o gigantică 
furtună auroreală. Întregul peisaj e luminat. E mai luminos 


decât ziua. Roşu, auriu şi verde se urmăresc pe cer. Oh, e 
mai presus de cuvinte, ce păcat că le pot vedea numai eu. 
Nicicând n-am gândit asemenea culori. 

Furtuna se stinge acum, dar reţeaua ceţoasă n-a dispărut. 
Cred că aurora a fost doar un efect secundar al energiilor 
eliberate acolo, la frontierele spaţiului. 

O clipă: am observat altceva. Greutatea mea se 
micşorează. Ce-nseamnă asta? Am dat drumul unui creion. 
Cade încet. Se întâmplă ceva cu gravitația. Afară e un vânt 
puternic, în vale zăresc copacii încovoindu-se. 

Desigur; atmosfera se pierde. Lemne şi pietre se înalţă 
spre cer. Parcă Pământul însuşi ar vrea să-i urmeze în 
spaţiu. A apărut un nor gigantic de praf, mânat de vijelie. 
Este tot mai greu să văd. Poate se va limpezi şi-mi voi da 
seama ce se întâmplă. 

Da. Aşa-i mai bine! A dispărut orice obiect care putea fi 
urnit, iar norii de praf s-au risipit. Mă întreb cât va mai 
rezista clădirea? E şi mai greu de respirat. Trebuie să 
încerc să vorbesc mai rar. 

Acum pot vedea iarăşi limpede. Coloana arzătoare este tot 
acolo, însă se reduce, îngustându-se: arată ca pâlnia unei 
tornade retrăgându-se între nori. Şi. Oh, e greu de descris, 
dar m-am simţit înconjurat de un ocean de emoţii. Nu erau 
bucurii sau tristeţi, ci aveau un sens de împlinire, de 
realizare. A fost imaginaţia mea sau a venit din exterior? Nu 
ştiu. 

lar acum, asta nu poate fi tot imaginaţia, simt lumea 
pustie. Înfiorător de pustie! Parcă aş asculta la un aparat de 
radio care a amuţit brusc. Cerul este iarăşi limpede: 
reţeaua ceţoasă a dispărut. Spre ce lume se va îndrepta, 
Karellen? Tu vei continua să fii acolo, slujind-o? 

Curios, împrejurul meu totul a rămas neschimbat. Nu ştiu 
de ce, dar crezusem că. 

Jan se opri. Pentru o clipă se strădui să-şi găsească 
cuvintele, apoi închise ochii, căutând să-şi recapete 


controlul. Acum nu mai putea fi vorba de teamă sau panică; 
avea de îndeplinit o datorie - faţă de Om şi faţă de Karellen. 

Începu să vorbească încet, parcă trezindu-se din vis: 

— Clădirile din jurul meu, solul, munţii. Totul e 
transparent. Pot vedea prin ele. Pământul se dizolvă. 
Greutatea mea este aproape inexistentă. Ai avut dreptate: 
au terminat cu joaca. 

Cred că mai sunt doar câteva secunde. Munţii se topesc ca 
nişte nori de fum. Adio, Karellen, Rashaverak - îmi pare rău 
pentru voi. Deşi nu pot înţelege, am văzut ce a devenit rasa 
mea. Tot ceea ce am înfăptuit s-a dus acolo sus, printre 
stele. Poate că asta încercau să transmită vechile religii. Ele 
au înţeles greşit: considerau omenirea extrem de 
importantă, deşi suntem o rasă printre. Voi ştiţi câte? Totuşi 
acum am devenit ceva ce voi nu veţi putea fi niciodată! 

A pierit şi râul. Cu toate acestea, nici o schimbare pe cer. 
Abia mai pot respira. Curios cum Luna continuă să 
strălucească acolo sus! Mă bucur că au lăsat-o, dar va fi 
singură acum. 

Lumină! De sub mine. Din interiorul Pământului. 
Strălucind în sus, prin piatră, prin sol, totul. E tot mai 
intensă, mai intensă, orbitoare. 

* 

Într-o explozie tăcută de lumină, miezul Pământului îşi 
eliberă energiile acumulate. Pentru scurt timp, undele 
gravitaționale traversară dus şi întors Sistemul Solar, 
modificând foarte puţin orbitele planetare. După aceea, 
ceilalţi copii ai Soarelui îşi reluară potecile străvechi, aşa 
cum un lemnişor, plutind pe un iaz liniştit, călăreşte micile 
valuri create de undele apărute în urma căderii unei pietre. 

Din Pământ nu mai rămăsese nimic. Ei sorbiseră ultimii 
atomi ai substanţei sale. Planeta îi hrănise în momentele 
culminante ale uluitoarei lor metamorfoze, aşa cum hrana 
înmagazinată într-un bob de grâu alimentează firicelul 
plantei ce se înalţă spre Soare. 


La şase mii de milioane de kilometri dincolo de orbita lui 
Pluto, Karellen stătea înaintea unui ecran ce se întunecase 
brusc. Înregistrarea era completă, misiunea terminată; se 
îndrepta către lumea pe care o părăsise cu atâta timp în 
urmă. Era împovărat de greutatea secolelor şi de o mâhnire 
pe care n-o putea alunga nici o rațiune. Nu jelea Omul; 
tristeţea era pentru rasa lui, de-a pururi oprită de la 
împlinire prin forţe pe care nu le putea învinge. 

Cu toate realizările sale, se gândi Karellen, cu toate că 
stăpânea universul fizic, seminţia lui nu era cu nimic 
superioară unui trib ce-şi desfăşurase întreaga existenţă pe 
o câmpie netedă şi colbuită. În depărtare se înălţau munţii 
unde dăinuia frumuseţea şi puterea, unde tunetul se 
rostogolea deasupra ghețarilor, iar aerul era limpede şi 
tăios. Acolo soarele continua să strălucească, acoperind 
piscurile de glorie, în vreme ce ţinutul de dedesubt era 
scufundat în beznă. lar ei puteau doar să privească şi să se 
minuneze; nu puteau escalada niciodată înălțimile acelea. 

Totuşi, Karellen ştia, aveau să încerce până în ultima clipă, 
aveau să-şi aştepte destinul, fără să dispere. Continuau să 
slujească Overmintea pentru că nu exista alternativă, dar 
chiar şi în aservirea aceea n-aveau să-şi piardă sufletele. 

Display-ul uriaş fulgeră pentru o clipă cu o lumină rubinie, 
sumbră; fără un efort conştient, Overlordul citi mesajul 
liniilor schimbătoare. Nava părăsea graniţele Sistemului 
Solar; energiile ce alimentaseră Propulsia Stelară se 
retrăgeau rapid. Îşi încheiaseră misiunea. 

Karellen ridică mâna şi imaginea se schimbă. În centrul 
ecranului strălucea o singură stea; de la distanţa aceea, 
nimeni nu putea spune dacă Soarele avusese vreodată 
planete, sau că una dintre ele era acum pierdută. Karellen 
privi mult timp peste hăul ce se lărgea rapid, în vreme ce 
nenumărate amintiri îi treceau prin mintea sa vastă şi 
întortocheată. Într-un rămas bun tăcut, îi salută pe oamenii 
pe care-i cunoscuse, indiferent dacă îl împiedicaseră sau îl 
ajutaseră în misiunea lui. 


Nimeni nu îndrăzni să-l deranjeze sau să-i întrerupă 
gândurile; şi brusc, întoarse spatele Soarelui care se 
micşora. 

SFÂRŞIT. 

AL. DOILEA RĂSĂRIT 

— Uite-i, rosti Eris, ridicându-şi membrele anterioare şi 
întorcându-se pentru a privi în jos, spre valea cea lungă. 

Pentru o clipă, uitase de durere şi de amărăciune, astfel 
încât până şi Jeryl, a cărei minte era mai acordată cu 
mintea lui decât cu a oricărei alte fiinţe, de-abia ar fi putut 
să le detecteze. Exista chiar şi o nuanţă de blândeţe, 
trăsătură ce reamintea teribil de mult de acel Eris pe care-l 
cunoscuse în zilele dinaintea Războiului - vechiul Eris, care 
acum părea îndepărtat şi pierdut, de parcă ar fi zăcut 
alături de toţi ceilalţi, pe câmpie. 

Un talaz întunecat urca prin vale, descriind o mişcare 
ciudată, ezitantă, făcând pauze neregulate, urmate de 
zvâcniri bruşte. Avea marginile tivite cu auriul paznicilor 
atheleni, atât de teribil de puţini în comparaţie cu masa 
neagră a prizonierilor. Erau însă suficienţi pentru a 
îndeplini sarcina ce le revenea; trebuiau doar să îndrume 
fluviul orb pe făgaşul său nesigur. Cu toate acestea, la 
vederea atâtor mii de duşmani, Jeryl se pomeni tremurând 
şi, instinctiv, se apropie de tovarăşul ei, blana argintie 
atingând-o pe cea de aur. Eris nu dădu nici un semn că ar fi 
înţeles sau măcar că ar fi observat gestul. 

Spaima dispăru pe măsură ce Jeryl văzu cât de lent se 
deplasa valul întunecat. | se spusese la ce să se aştepte, 
totuşi realitatea era mult mai teribilă decât tot ce-şi 
imaginase. Odată cu apropierea captivilor, ura şi 
amărăciunea i se şterseră din minte, fiind înlocuite de 
compasiune. Nimeni din rasa ei nu mai trebuia să se teamă 
de hoarda dezorientată şi nătângă ce era călăuzită, prin 
strâmtoare, în valea pe care n-avea s-o mai părăsească 
nicicând. 


Paznicii nu făceau altceva decât să-i mâne pe prizonieri 
prin strigăte de încurajare lipsite de noimă, semănând 
întrucâtva cu vorbele adresate de doici pruncilor prea 
fragezi pentru a le simţi gândurile. Oricât s-ar fi străduit, 
Jeryl nu putea desluşi nici urmă de rațiune în vreuna dintre 
miile de minţi care treceau atât de aproape de ea. 

Lucrul acesta îi reaminti, mult mai clar decât orice altceva, 
de măreţia victoriei. Dar şi de cea a înfrângerii. Mintea ei 
era îndeajuns de sensibilă pentru a detecta primele gânduri 
temătoare ale copiilor, oscilând la marginea conştiinţei. 
Duşmanii învinşi nu mai erau nici măcar copii, ci prunci cu 
trupuri de adulţi. 

Acum, puhoiul trecea la doar câţiva metri. Pentru întâia 
oară, Jeryl îşi dădu seama cât de mari erau mithranenii în 
comparaţie cu neamul ei şi cât de minunat sclipea lumina 
sorilor gemeni pe mătasea întunecată a corpurilor lor. La 
un moment dat, un specimen magnific, ridicându-se cu un 
cap deasupra iui Eris, se desprinse din rând şi veni greoi 
către ei, oprindu-se la câţiva paşi. Apoi se ghemui precum 
un copil pierdut şi înspăimântat şi începu să-şi mişte 
şovăielnic capul superb dintr-o parte în alta, căutând parcă 
ceva, fără să ştie exact ce anume. Pentru o clipă, ochii mari 
şi goi poposiră pe chipul lui Jeryl. Ea ştia că pentru 
mithraneni era la fel de frumoasă ca şi pentru propria-i rasă 
- numai că trăsăturile inexpresive nu dezvăluiră nici un 
licăr de emoție şi nici capul nu-şi încetă permanenta 
mişcare întrebătoare, lipsită de ţintă. În scurt timp, apăru 
un paznic nervos, ce împinse prizonierul înapoi printre 
tovarăşii lui. 

— Hai să plecăm! Se rugă Jeryl. Nu mai vreau să văd. De 
ce m-ai adus aici? 

Ultimul gând fusese încărcat de reproş. 

Eris porni să urce pantele ierboase în salturi uriaşe, pe 
care ea nici măcar nu spera să le imite, dar în timp ce se 
mişca, mintea lui îi răspunse. Gândurile continuau să-i fie 


blânde, deşi durerea dinapoia lor era prea intensă pentru a 
putea fi tăinuită. 

— Vreau ca toţi, chiar şi tu, să vadă ce a trebuit să facem 
pentru a câştiga Războiul. Atunci poate că nu va mai exista 
aşa ceva, cât timp vom trăi. 

O aştepta pe coama dealului, netulburat de violenţa 
nebunească a ascensiunii sale. Valul de prizonieri se găsea 
acum mult prea jos ca să poată fi distinse amănuntele 
înaintării chinuitoare. Jeryl se opri alături de el şi începu să 
pască vegetaţia firavă. Treptat, îşi revenea din şoc. 

— Ce se va întâmpla cu ei? Întrebă brusc, încă urmărită de 
amintirea superbului gigant lipsit de minte ce începea o 
captivitate pe care n-avea s-o înţeleagă niciodată. 

— Pot fi învăţaţi să se hrănească, spuse Eris. Hrana din 
vale le ajunge pentru o jumătate de an, după care îi vom 
mâna mai departe. O să fie împovărător pentru resursele 
noastre, dar avem o obligaţie morală, ce a fost consemnată 
drept clauză în tratatul de pace. 

— Nu pot fi vindecaţi niciodată? 

— Nu. Minţile lor au fost complet distruse. Aşa vor rămâne 
până la moarte. 

Urmă o tăcere prelungă. Jeryl îşi lăsă privirea să 
rătăcească peste colinele ce unduiau lin până la ţărmul 
oceanului. Între ele rămâneau spaţii goale, prin care putea 
întrezări îndepărtata linie albastră ce marca oceanul, apa 
misterioasă şi de netrecut. Azurul acesteia urma în curând 
să se întunece fiindcă soarele orbitor de alb apunea şi în 
scurt timp avea să rămână doar discul roşu, de sute de ori 
mai mare, însă luminând mult mai puţin decât tovarăşul 
său. 

— Cred că n-am avut de ales, zise în cele din urmă Jeryl. 

Vorbea mai degrabă pentru sine, totuşi lăsă destule 
gânduri să-i scape pentru a fi auzite de Eris. 

— I-ai văzut, replică el scurt. Erau mai mari şi mai 
puternici decât noi. Chiar dacă-i depăşeam ca număr, ne-am 
fi aflat în impas - în cele din urmă, cred că ne-ar fi înfrânt. 


Procedând aşa cum am făcut, am salvat câteva mii de la 
moarte. Sau de mutilare. 

Tonul amar îi revenise şi Jeryl nu îndrăzni să-l privească. 
Îşi ecranase adâncurile minţii, dar ea ştia că gândurile lui 
se învârteau în jurul ciotului de fildeş de pe frunte. Cu 
excepţia părţii finale, în Război se întrebuinţaseră doar 
două tipuri de arme: copitele tăioase ca lamele ale 
micuţelor şi aproape inutilelor membre anterioare şi 
coarnele de unicorni. Eris n-avea să mai poată lupta 
niciodată cu una dintre aceste arme, şi din pierderea aceea 
izvora o mare parte a durității posace care, uneori, îl făcea 
să-i rănească chiar şi pe cei ce-l iubeau. 

Eris îşi fixase o întâlnire aici, deşi Jeryl nu avea habar 
despre cine putea fi vorba. Ştia prea bine că nu trebuia să-l 
tulbure când era mohorât, aşa că rămase tăcută lângă el, 
umbrele lor contopindu-se şi alungindu-se hăt departe, pe 
coama dealului. 

Jeryl şi Eris proveneau dintr-o rasă care, în cadrul loteriei 
Naturii, fusese mai norocoasă decât altele, fiind lipsită 
totuşi de una dintre cele mai importante trăsături. Aveau 
corpuri şi minţi puternice şi trăiau pe o planetă temperată 
şi fertilă. Conform criteriilor umane, arătau ciudat, fără să 
fie respingători. Trupurile lor zvelte, acoperite cu blană, se 
îngustau spre partea posterioară, terminându-se cu un 
singur membru, uriaş, cu care se puteau deplasa prin 
salturi lungi de zece metri. Cele două membre anterioare 
erau mult mai mici, slujind doar pentru sprijin şi echilibru. 
Se încheiau prin copite ascuţite ce puteau fi ucigaşe în 
luptă, dar nu aveau altă utilitate. 

Atât athelenii, cât şi rudele lor, mithranenii, posedau 
puteri mintale ce le permiseseră să dezvolte o matematică 
şi o filosofie extrem de avansate; cu toate acestea, nu aveau 
absolut nici un control asupra lumii fizice. Locuinţele, 
uneltele, îmbrăcămintea - mai exact toate obiectele 
materiale - le erau complet necunoscute. Pentru rasele care 
posedau mâini, tentacule sau alte mijloace de manipulare, 


cultura lor ar fi părut incredibil de limitată; graţie însă 
adaptabilităţii minţii şi puterii banalităţilor, ei îşi dădeau 
seama rareori de acest handicap şi nu-şi puteau imagina alt 
mod de viaţă. Era firesc să rătăcească în turme mari pe 
câmpiile mănoase, oprindu-se în locurile cu hrană 
abundentă şi să plece mai departe după ce nu mai rămânea 
nimic. Traiul nomad le oferise îndeajuns timp pentru 
filosofie şi unele arte. Deocamdată, puterile telepatice nu 
ajunseseră să-i lipsească de exprimarea prin viu grai; 
totodată, ei dezvoltaseră o muzică vocală complexă şi o 
coregrafie şi mai rafinată. Mândria lor cea mai mare o 
constituia însă domeniul gândirii: vreme de mii de 
generaţii, îşi trimiseseră minţile să rătăcească prin 
infinităţile ceţoase ale metafizicii. Despre fizică, sau despre 
alte ştiinţe materiale, ei nu ştiau nimic. Acestea nici măcar 
nu existau pentru ei. 

— Vine cineva, zise brusc Jeryl. Cine-i? 

Eris nu se sinchisi să se uite, dar în răspunsul lui se simţi o 
undă de încordare: 

— Aretenon. I-am acceptat invitaţia de a ne întâlni aici. 

— Mă bucur. Cândva, aţi fost prieteni foarte buni. Cearta 
voastră m-a afectat. 

Eris râcâi solul cu copita, aşa cum făcea atunci când era 
stânjenit ori neliniştit. 

— Mi-am pierdut cumpătul când m-a părăsit în timpul celei 
de-a cincea bătălii a Câmpiei. Desigur, pe atunci nu ştiam 
de ce trebuia să plece. 

Ochii lui Jeryl se dilatară brusc de uimire şi înţelegere. 

— Vrei să zici. Că a avut o legătură cu Nebunia şi cu felul 
cum s-a sfârşit Războiul? 

— Da. Foarte puţini cunoşteau mai multe lucruri despre 
minte decât el. Nu ştiu care i-a fost rolul, dar trebuie să fi 
fost unul important. Nu cred însă că ne va spune vreodată 
totul. 

Aflat încă la o distanţă considerabilă, Areteron urca dealul 
în zig-zag, prin salturi mari. În scurt timp, ajunse lângă cei 


doi şi, instinctiv, îşi plecă fruntea pentru a atinge cornul lui 
Eris, în gestul universal al salutului. Se opri apoi, teribil de 
stânjenit - şi urmă o pauză stingheritoare, până ce Jeryl îl 
salvă cu câteva remarci convenţionale. 

Când Eris vorbi, Jeryl simţi cu uşurare plăcerea evidentă 
pe care el o încerca la revederea prietenului său, prima de 
la despărţirea lor furtunoasă în toiul Războiului. Ultima ei 
întâlnire cu Aretenon se petrecuse şi mai de mult, de aceea 
fu surprinsă să vadă cât de mult se schimbase. Era 
considerabil mai tânăr decât Eris. Însă nimeni n-ar fi ghicit- 
o acum. Pe alocuri, blana lui, cândva aurie, se întunecase 
odată cu vârsta şi, într-o scânteiere a vechiului său umor, 
Eris observă că în curând nimeni n-avea să-l mai poată 
deosebi de un mithranean. 

Aretenon surâse. 

— Aşa ceva mi-ar fi fost de folos în ultimele săptămâni. 
Tocmai le-am străbătut ţara, ajutând la strângerea 
Rătăcitorilor. Noi nu eram foarte populari, după cum poate 
vă închipuiţi. Dacă ar fi ştiut cine sunt, probabil că nu m-aş 
mai fi întors viu. În ciuda armistiţiului. 

— Nu-i aşa că n-ai fost tu principalul responsabil pentru 
Nebunie? Întrebă Jeryl, incapabilă să-şi înfrâneze 
curiozitatea. 

Pentru o clipă, avu senzaţia că în jurul minţii lui Aretenon 
se ridicară nişte pâcle groase, protectoare, ascunzându-i 
toate gândurile de lumea exterioară. După aceea, răspunsul 
sosi, dar, fapt straniu, părând înăbuşit, transmis de la o 
depărtare neobişnuită în contactul telepatic. 

— Nu, n-am fost eu conducătorul. Dar între mine şi. El n- 
au existat decât alţii doi. 

— Fireşte, interveni Eris nerăbdător, eu sunt un simplu 
ostaş şi nu înţeleg toate lucrurile acestea. Totuşi, mi-ar face 
plăcere să ştiu cum anume aţi făcut-o. Evident, nici Jeryl şi 
nici eu n-am spune nimănui cele aflate. 

Din nou, acelaşi văl se lăsă peste gândurile lui Aretenon, 
apoi se ridică extrem de puţin. 


— Nu sunt prea multe lucrurile pe care am voie să vi le 
destăinui. După cum ştii, Eris, am fost dintotdeauna 
interesat de minte şi de felul cum lucrează ea. Mai ţii minte 
jocurile noastre din copilărie, când încercam să-ţi descopăr 
gândurile, iar tu te străduiai să mă opreşti? Şi cum, uneori, 
te făceam să acţionezi împotriva voinţei tale? 

— Continui să cred, ripostă celălalt, că n-ai fi putut face 
asta unui străin şi că, în realitate, eu cooperam în mod 
inconştient. 

— Era adevărat atunci. Dar situaţia s-a schimbat. Dovada 
se află acolo jos, în vale. 

Arătă spre ultimii mithraneni mânaţi de paznici. Valul 
întunecat aproape trecuse şi în curând intrarea văii urma 
să fie închisă. 

— Pe măsură ce am crescut, continuă Aretenon, am 
petrecut tot mai mult timp examinând căile minţii şi 
încercând să descopăr de ce unii dintre noi ne pot cunoaşte 
atât de uşor gândurile, în vreme ce alţii n-o pot face 
niciodată, fiind nevoiţi să rămână de-a pururi izolaţi şi 
singuri, condamnaţi la o comunicare prin sunete sau 
gesturi. Şi m-au mai fascinat acele puţine minţi care sunt în 
totalitate rătăcite, astfel încât posesorii lor par mai prejos 
decât nişte copii. 

Începerea Războiului m-a silit să-mi abandonez studiile. 
Apoi, după cum ştii, am fost chemat pe neaşteptate în 
timpul celei de-a cincea bătălii. Nici chiar acum nu ştiu cu 
certitudine cine a fost responsabil pentru asta. M-au dus 
într-un loc situat la mare depărtare de aici, unde am găsit 
un grup mic de gânditori, în majoritate cunoscuţi mie. 

Planul era simplu. Şi în acelaşi timp teribil. Încă de la 
începuturile rasei noastre, se ştia că două sau trei minţi 
legate laolaltă puteau fi folosite pentru a controla altă 
minte, dacă aceea era de acord, în felul în care eu 
obişnuiam să te manipulez odinioară. Din cele mai vechi 
timpuri, această putere s-a folosit în scopuri terapeutice. 
Acum am stabilit s-o utilizăm pentru a distruge. 


Existau însă două dificultăţi principale. Una era legată de 
acea ciudată limitare a puterilor noastre telepatice normale 
- faptul că, exceptând cazuri izolate, putem contacta la 
distanţă doar pe cineva cunoscut, comunicarea cu străinii 
având loc numai în prezenţa lor. 

A doua problemă, şi cea mai dificilă, se referea la 
necesitatea comasării mai multor minţi. Până atunci, 
niciodată nu putuseră fi cuplate mai mult de două sau trei. 
Modul în care am reuşit constituie principalul nostru secret 
- ca întotdeauna, după ce s-a realizat, pare un lucru extrem 
de uşor; iar după ce am început, a fost mai simplu decât ne 
aşteptaserăm. Două minţi înseamnă mai mult decât 
dublarea capacităţii uneia singure, iar trei întrec cu mult 
triplarea uneia. 

Relaţia matematică exactă este interesantă. Ştii cât de 
rapid creşte numărul de posibilităţi în care poate fi aranjat 
un grup de obiecte odată cu creşterea mărimii grupului? Ei 
bine, în acest caz exista o relaţie similară. 

Astfel, în cele din urmă, am obţinut Mintea Compusă. La 
început, era instabilă şi o puteam menţine doar câteva 
secunde. Ea necesita o încordare extraordinară a 
resurselor noastre mintale - chiar şi acum, o putem păstra 
numai timp de. În tot cazul, suficient. 

Desigur, toate experimentele s-au desfăşurat în cel mai 
desăvârşit secret. Dacă noi puteam face asta, atunci şi 
mithranenii erau capabili de aşa ceva, fiindcă minţile lor 
sunt la fel de bune ca ale noastre. Capturaserăm o serie de 
prizonieri dintre ei şi i-am utilizat în experienţe. 

Pentru o clipă, vălul ce ascundea gândurile intime ale lui 
Aretenon păru să tremure şi să se destrame, apoi acesta îşi 
recăpătă controlul de sine. 

— Aceea a fost partea cea mai neplăcută. Era destul de 
rău să trimiţi nebunia într-un tărâm îndepărtat, însă infinit 
mai teribil atunci când zăreai cu propriii ochi efectele 
faptelor tale. 


După ce ne-am perfecţionat tehnica, am făcut primul test 
la mare depărtare. Victima noastră era cineva pe care unul 
dintre prizonieri - a cărui minte o stăpâneam - îl cunoştea 
atât de bine încât îl puteam identifica în mod complet, şi 
astfel distanţa nu mai reprezenta o problemă. Experimentul 
a fost încununat de succes şi nimeni nu ne-a suspectat 
implicarea. 

Nu l-am mai repetat până când n-am fost siguri că atacul 
nostru avea să fie atât de copleşitor încât urma să pună 
capăt Războiului. Utilizând minţile prizonierilor, am 
identificat cam douăzeci de mithraneni, prietenii şi rudele 
acestora, mergând până la ultimul detaliu, astfel încât îi 
puteam distruge cu uşurinţă. Pe măsură ce minţile lor au 
căzut sub atacurile noastre, ele ne-au oferit amănunte 
despre altele, şi astfel puterea ne-a sporit. Am fi putut 
realiza distrugeri mult mai mari, însă nu ne-am atins decât 
de masculi. 

— Să fi fost acesta un lucru atât de milostiv? Întrebă cu 
amărăciune Jeryl. 

— Poate că nu, dar trebuie neapărat amintit în favoarea 
noastră. Ne-am oprit de îndată ce duşmanii au solicitat pace 
şi, întrucât doar noi ştiam ce se petrecuse, ne-am dus în 
ţara lor pentru a limita, în măsura posibilităţilor, dezastrul 
produs. De altfel, acesta n-a fost prea mare. 

Se lăsă o tăcere prelungă. Valea era pustie acum, iar 
soarele alb apusese. Un vânt rece sufla peste dealuri, 
trecând mai departe, fără a putea fi urmat de nimeni, peste 
oceanul inaccesibil. 

Apoi Eris vorbi, gândurile sale aproape şoptind în mintea 
lui Aretenon: 

— N-ai venit doar ca să-mi povesteşti toate astea, nu-i aşa? 
Mai e şi altceva. 

Nu fusese o întrebare, ci o afirmaţie. 

— Da, încuviinţă Aretenon, îţi aduc un mesaj - unul care te 
va surprinde destul de mult. Este din partea lui 
Therodimus. 


— 'Therodimus! Crezusem. 

— Crezuseşi că e mort, sau şi mai rău: trădător. Nu este 
niciuna, nici alta, deşi în ultimii douăzeci de ani a trăit în 
teritoriul duşmanilor. Mithranenii l-au tratat la fel ca noi şi i- 
au oferit tot ceea ce avea nevoie. l-au recunoscut 
capacităţile minţii - mai mult, chiar pe durata Războiului, 
nimeni nu s-a atins de el. Acum doreşte să te revadă. 

Indiferent ce ar fi simţit Eris la auzul veştilor despre 
vechiul său profesor, el nu-şi trădă în nici un fel 
sentimentele. Poate că-şi reamintea de anii tinereţii, când 
Therodimus jucase, în modelarea minţii sale, un rol mai 
mare decât orice alt individ. Gândurile îi erau însă ferecate 
înaintea lui Aretenon, şi chiar a lui Jeryl. 

— Ce a făcut în tot acest timp? Întrebă el în cele din urmă. 
Şi de ce doreşte să mă vadă acum? 

— Este o poveste lungă şi complicată, zise Aretenon. 
Trebuie să-ţi mărturisesc însă că Therodimus a făcut o 
descoperire aproape la fel de remarcabilă ca a noastră. Ba 
chiar s-ar putea să aibă consecinţe mai importante. 

— Descoperire? Ce fel de descoperire? 

Aretenon nu răspunse imediat, ci privi gânditor în lungul 
văii. Paznicii reveneau; numai câţiva aveau să rămână, ca să 
se ocupe de eventualii prizonieri rătăciţi. 

— Eris, începu el, tu cunoşti istoria noastră în aceeaşi 
măsură ca mine. Considerăm că pentru a ajunge la actualul 
nivel de dezvoltare a fost necesar cam un milion de 
generaţii. lar asta-i o durată uriaşă de timp! Aproape tot 
progresul pe care l-am înregistrat s-a datorat puterilor 
noastre telepatice. Fără ele, ne-am deosebi prea puţin de 
celelalte animale, care au atâtea asemănări, de neînțeles, 
cu noi. Suntem foarte mândri de filosofia şi matematica pe 
care le-am inventat, de muzică şi dans. Şi totuşi, te-ai gândit 
vreodată că s-ar putea să existe şi alte direcţii de dezvoltare 
culturală la care nici măcar n-am visat? Că în univers s-ar 
putea să existe şi alte forţe decât cele mintale? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, replică Eris. 


— Este greu de explicat şi nici nu voi încerca s-o fac. Nu 
vreau decât să-ţi spun următoarele: îţi poţi da seama cât de 
jalnic este controlul pe care-l exercităm asupra lumii 
exterioare şi cât de inutile sunt în realitate membrele 
noastre? Nu. Nu poţi, fiindcă n-ai văzut lucrurile văzute de 
mine. Poate însă asta te va face să pricepi. 

Configuraţia gândurilor lui Aretenon se modulă brusc într- 
o cheie minoră. 

— Îmi amintesc cum, odată, am dat peste un mal acoperit 
de flori minunate dar ciudat alcătuite. Am dorit să văd cum 
erau în interior, aşa că am căutat să desfac una, ţinând-o 
între copite şi trăgând de ea cu dinţii. M-am străduit din 
nou şi din nou. Însă n-am izbutit. În cele din urmă, pe 
jumătate înnebunit de furie, am călcat în picioare florile 
acelea, amestecându-le cu ţărâna. 

Jeryl putea simţi nedumerirea din mintea lui Eris, dar îşi 
dădea seama că acesta era interesat şi doritor să afle mai 
multe. 

— Am încercat şi eu asemenea sentimente, încuviinţă Eris. 
Dar ce putem face? Şi, la urma urmelor, este cu adevărat 
important? În acest univers există multe lucruri bune care 
nu sunt tocmai aşa cum le-am dori noi. 

Aretenon zâmbi. 

— Adevărat. Totuşi, Therodimus a găsit o cale de a 
modifica situaţia. Vrei să vii şi să te întâlneşti cu el? 

— Trebuie să fie o călătorie lungă. 

— E cam douăzeci de zile distanţă, şi va fi nevoie să 
trecem un râu. 

Jeryl îl simţi pe Eris cutremurându-se. Athelenii detestau 
apa din simplul şi decisivul motiv că aveau oasele prea grele 
pentru a înota - de aceea, se înecau imediat. 

— Locuieşte în teritoriul duşman. lar mithranenii nu vor fi 
încântați de prezenţa mea. 

— Ba te respectă. Faptul de a te duce acolo poate fi chiar o 
idee foarte bună. Un gest de prietenie. 

— Dar e nevoie de mine aici! 


— Îţi dau cuvântul meu că niciuna dintre activităţile tale 
de aici nu-i atât de importantă ca mesajul pe care 
Therodimus îl are pentru tine. Şi pentru întreaga lume. 

Eris îşi ascunse gândurile câteva clipe, apoi le descoperi 
scurt: 

— O să meditez la propunerea ta. 

* 

În mod surprinzător, Aretenon vorbi foarte puţin în 
numeroasele zile ale călătoriei. La răstimpuri, Eris îi testa 
protecţiile mintale prin atacuri lansate pe jumătate în joacă, 
respinse întotdeauna cu o măiestrie lipsită de efort. Nu mai 
adăugase nimic despre arma ce decisese soarta Războiului, 
însă Eris ştia că aceia care o inventaseră nu s-au împrăştiat, 
continuând să stea ascunşi în locul lor secret. Refuzând să 
discute despre trecut, Aretenon pomenea adeseori despre 
viitor, cu precipitarea unuia care contribuise la modelarea 
lui şi nu era sigur dacă procedase bine. Precum mulţi alţii 
din neamul său, era obsedat de ceea ce făcuse, iar uneori 
sentimentul de vinovăţie îl copleşea. Uneori, spunea lucruri 
ce-l nedumereau pentru moment pe Eris, dar pe care urma 
să şi le amintească tot mai limpede în anii următori. 

— Am ajuns la un punct de cotitură al istoriei, Eris. În 
curând, puterile descoperite de noi vor fi la îndemâna 
mithranenilor, iar un alt război va însemna distrugerea 
ambelor popoare. Toată viaţa am muncit pentru a ne spori 
cunoştinţele în privinţa minţii, însă acum mă întreb dacă nu 
cumva am oferit lumii ceva prea puternic şi periculos. 
Oricum, este prea târziu să dăm înapoi; mai devreme sau 
mai târziu, societatea noastră trebuia să ajungă în acest 
punct şi să descopere ceea ce am aflat noi. 

Dilema este teribilă. lar soluţia unică. Nu putem da înapoi, 
iar dacă vom continua să mergem pe acelaşi drum, s-ar 
putea să ne aştepte dezastrul. Aşadar, e necesar să 
schimbăm însăşi natura civilizaţiei noastre şi s-o rupem 
complet cu tradiţia milionului de generaţii anterioare. Nu-ţi 
poţi imagina cum se poate reuşi asta - nici eu n-am putut, 


până nu l-am întâlnit pe Therodimus, care mi-a povestit 
visul lui. 

Mintea este un lucru minunat, Eris, totuşi, luată în sine, ea 
este neajutorată în cadrul universului material. Acum ştim 
cum să ne multiplicăm puterea creierelor cu un factor 
enorm. Poate că vom izbuti să rezolvăm marile probleme 
ale matematicii, care ne dau bătăi de cap de atâta amar de 
vreme. Totuşi, nici minţile noastre individuale şi nici Mintea 
Compusă nu pot schimba câtuşi de puţin o realitate care, 
de-a lungul istoriei, a generat conflictele dintre noi şi 
mithraneni: resursele de hrană sunt limitate, în schimb 
numărul nostru sporeşte. 

Jeryl îi asculta, însă participa prea puţin la dezbaterile lor. 
Majoritatea discuţiilor se desfăşurau în timp ce păşteau, 
deoarece, ca toate rumegătoarele active, trebuiau să 
petreacă o parte considerabilă a fiecărei zile în căutarea 
hranei. Din fericire, ţinutul prin care treceau era mănos; de 
altfel, fertilitatea sa constituise chiar una dintre cauzele 
Războiului. Jeryl se bucura să vadă că Eris îşi regăsea 
vechea stare de spirit. Sentimentul de amărăciune şi 
frustrare ce-i stăpânise mintea vreme de atâtea luni nu se 
risipise, dar nu mai era omniprezent, ca înainte. 

În cea de-a douăzeci şi doua zi a călătoriei, părăsiseră 
şesurile deschise. Mult timp, merseseră prin teritoriul 
mithranean, însă puţinii foşti inamici pe care-i întâlniseră 
fuseseră mai degrabă curioşi decât ostili. Acum se apropiau 
de sfârşitul ținuturilor acoperite de iarbă, înaintea lor 
întinzând-se pădurile bântuite de spaime străvechi. 

— În regiunea aceasta trăieşte un singur animal carnivor, 
îi linişti Aretenon, iar acesta nu va avea curajul să atace un 
grup ca al nostru. După o zi şi o noapte, vom ieşi dintre 
copaci. 

— O noapte. În codru! Icni Jeryl, pe jumătate încremenită 
de groază. 

În mod vădit, Aretenon era puţin stânjenit. 


— N-am vrut să vă spun până acum, se scuză el, dar 
realmente nu-i nici o primejdie. Am parcurs de mai multe 
ori drumul acesta, singur. La urma urmelor, toţi marii 
carnasieri ai trecutului au pierit. În plus, nu va fi beznă 
absolută, nici chiar sub copaci. Soarele roşu nu va apune. 

Jeryl continua să tremure încetişor. Provenea dintr-o rasă 
care, vreme de mii de generaţii, trăise pe câmpiile deschise 
şi pe dealurile înalte, bizuindu-se pe viteză atunci când se 
punea problema de a scăpa din faţa pericolului. Gândul 
intrării în pădure, şi încă pe durata slabei lumini 
crepusculare a astrului roşu, o copleşea de teamă. Pe lângă 
aceasta, dintre ei, numai Aretenon deţinea un corn apt de 
luptă, deşi nu era nici atât de lung, nici atât de ascuţit cât 
fusese cel al lui Eris. 

Femela nu-şi alungă neliniştea nici după ce ziua se scurse 
lipsită de incidente. Singurele animale pe care le zăriră 
erau creaturi micuţe, cu cozi lungi, ce goneau în sus şi în jos 
pe trunchiurile arborilor cu o viteză uimitoare, bolborosind 
furioase la trecerea intruşilor. Era amuzant să le priveşti, 
dar Jeryl nu credea că pădurea urma să fie la fel de 
distractivă peste noapte. 

Temerile ei nu fuseseră defel neîntemeiate. Când soarele 
alb şi puternic cobori sub nivelul ramurilor, iar urmele 
stacojii ale uriaşului soare roşu se întinseră pretutindeni, i 
se păru că peste lume pogorâse o schimbare. O linişte 
bruscă se lăsă deasupra pădurii. O linişte sfâşiată pe 
neaşteptate de un tânguit îndepărtat, ce atrase instinctiv 
atenţia călătorilor, minţile lor declanşând semnale 
ancestrale de alarmă. 

— Ce-a fost asta? Murmură Jeryl. 

Aretenon răsufla mai repede, totuşi răspunse păstrându-şi 
calmul: 

— Nu contează. Era departe. Nu ştiu ce ar putea fi. 

Jeryl îşi dădu seama că minţise. 

Făcură de planton pe rând şi noaptea cea lungă se scurse 
încetişor. Din timp în timp, Jeryl se trezea din visele ei 


agitate, dând ochii cu realitatea de coşmar a copacilor 
stranii, deformaţi, strânşi ameninţător în jur. Odată, în 
timpul schimbului ei, auzi zgomotul făcut de o fiară masivă 
mergând prin pădure, hăt departe, însă aceasta nu se 
apropie şi ea nu-i trezi pe ceilalţi. În cele din urmă, mult 
dorita sclipire a soarelui alb prinse să inunde cerul şi ziua 
reapăru. 

„Probabil că Aretenon era mai uşurat decât lasă să se 
vadă”, gândi Jeryl. Se comporta aproape ca un băieţandru, 
zbenguindu-se în razele matinale ale soarelui şi rupând 
ocazional câte un smoc de frunze de pe ramuri. 

— De acum, mai avem doar o jumătate de zi de mers, 
anunţă el voios. Până la amiază vom ieşi din pădure. 

În gândurile sale exista o tonalitate şireată, care o deruta 
pe Jeryl. Evident, Aretenon le mai ascundea ceva şi Jeryl se 
întrebă ce alte obstacole urmau să mai depăşească. Află 
adevărul la amiază, când drumul le fu barat de un râu 
mare, care curgea lent, ca şi cum n-ar fi fost dornic să se 
ducă la întâlnirea cu oceanul. 

Eris îl privi nemulţumit, examinându-l cu ochi de expert. 

— E prea adânc pentru a-l traversa aici. Va fi nevoie să 
mergem mult în amonte până să găsim un vad. 

— Dimpotrivă, surâse încântat Aretenon, vom merge în 
aval. 

Tovarăşii săi îl priviră surprinşi. 

— Ai înnebunit?! Strigă Eris. 

— Veţi vedea în curând. Nu-i mult de mers. Aţi străbătut 
atâta cale încât aţi putea avea încredere în mine pentru 
restul drumului. 

Treptat, râul se lăţea şi se adâncea. Eris ştia că, uneori, 
puteai avea norocul să descoperi un copac prăbuşit peste o 
apă, astfel încât s-o traversezi păşind pe trunchiul respectiv. 
Deşi era destul de riscant. Însă râul acesta avea lăţimea mai 
multor copaci puşi cap la cap şi nu lăsa impresia că urma să 
se îngusteze. 


— Aproape că am ajuns, îi anunţă Aretenon în cele din 
urmă. Recunosc locurile. Dintr-o clipă în alta, cineva trebuie 
să apară din pădurea aceea. 

Arătă cu cornul spre copacii de pe malul opus, şi chiar 
atunci se iviră trei siluete, îndreptându-se către apă: doi 
atheleni şi un mithranean. 

Atentă la străini şi întrebându-se ce intenționau să facă, 
Jeryl nu băgă în seamă arborele uriaş de care se 
apropiaseră. De aceea, atunci când stupefacţia lui Eris 
explodă aidoma unui tunet în adâncurile minţii ei, pentru o 
clipă fu prea derutată ca să-i priceapă motivul. Apoi se 
răsuci către copac şi observă ceea ce ar fi trebuit să vadă 
de la început. 

Pentru unele minţi şi unele civilizaţii, puţine lucruri ar fi 
fost mai fireşti sau mai banale decât o funie groasă legată în 
jurul unui copac şi întinzându-se prin apa râului până la alt 
arbore de pe ţărmul opus. Cu toate acestea, imaginea 
respectivă îi copleşi pe Jeryl şi Eris cu teroarea 
necunoscutului şi, pentru un moment, femela crezu că un 
şarpe gigantic ieşea de sub unde. După aceea, îşi dădu 
seama că nu era viu, totuşi spaima n-o părăsi. Până atunci 
nu mai văzuse un obiect nenatural. 

— Nu-ţi face griji în legătură cu ce este, sau cum a ajuns 
aici, o sfătui Aretenon. Te va purta dincolo şi deocamdată 
asta e tot ceea ce contează. Uite. Vine cineva! 

Una dintre siluetele de pe celălalt mal intrase în apă şi 
înainta, deplasându-şi membrele anterioare pe frânghie. Pe 
măsură ce se apropia - era o femelă mithraneană - reieşea 
clar faptul că purta înfăşurată altă frânghie, mai subţire, în 
partea superioară a trupului. 

Cu o dibăcie ce dovedea o practică îndelungată, 
necunoscuta străbătu râul ţinându-se de funia plutitoare şi 
ieşi pe mal, cu apa şiroindu-i pe trup. Părea să-l cunoască 
pe Aretenon, însă Jeryl nu le putu intercepta gândurile. 

— Eu pot trece dincolo fără nici un ajutor, spuse Aretenon, 
dar vă voi demonstra modul cel mai simplu de traversare. 


Îşi petrecu a doua frânghie peste umeri şi intră în râu, 
încrucişându-şi membrele anterioare peste cablul fix. După 
o clipă, era tras cu viteză de cei doi atheleni de pe ţărmul 
opus, iar după câteva minute de îngrijorare, Eris şi Jeryl îl 
urmară. 

Nu era tipul de punte la care te-ai fi aşteptat din partea 
unor fiinţe ce ar fi putut rezolva cu uşurinţă calculele 
matematice implicate în construirea unui pod suspendat din 
beton armat, dacă posibilitatea unui astfel de obiect le-ar fi 
trecut vreodată prin minte. Îşi îndeplinea însă perfect rolul 
şi, odată ce fusese construit, putea fi utilizat oricând. 

Odată ce fusese construit. Dar. Cine-l construise? 

După ce ghidul lor, şiroind de apă, sosi din nou lângă ei, 
Aretenon îşi avertiză prietenii: 

— Mă tem că veţi avea multe şocuri pe durata şederii aici. 
Veţi vedea unele lucruri foarte ciudate, însă când le veţi 
înţelege, vor înceta să vă nedumerească. Ba chiar, în scurtă 
vreme, vi se vor părea absolut fireşti. 

Unul dintre necunoscuţi, ce nu permitea ca gândurile să-i 
fie interceptate nici de Eris, nici de Jeryl, îi transmise un 
mesaj. 

— Therodimus ne aşteaptă, continuă Aretenon. Este 
nerăbdător să te vadă. 

— Am încercat să-l contactez, se plânse Eris, dar n-am 
izbutit. 

Aretenon păru uşor tulburat. 

— Vei constata că s-a schimbat, zise el. La urma urmelor, 
nu v-aţi văzut de mulţi ani. Este posibil să nu reuşiţi de la 
început un contact complet. 

Drumul pe care porniră şerpuia prin pădure, iar la 
răstimpuri, poteci neaşteptat de înguste se ramificau în 
diferite direcţii. Probabil că Therodimus se schimbase într- 
adevăr tare mult, gândi Eris, dacă alesese să trăiască 
printre copaci. Brusc, drumeagul se deschise într-o poiană 
largă, semicirculară, despărțită în două de o stâncă albă, nu 


prea înaltă. La baza stâncii existau câteva găuri întunecate 
de diferite mărimi - în mod evident, grote. 

Ar fi fost pentru prima dată când Eris şi Jeryl ar fi intrat 
într-o grotă - niciunul dintre ei nu era nerăbdător să 
încerce noua experienţă. De aceea, se simţiră uşuraţi când 
Aretenon le spuse să aştepte în faţa unei deschizături, apoi 
avansă singur spre ciudata lumină gălbuie care sclipea în 
adânc. După câteva clipe, în mintea lui Eris porniră să 
pulseze amintiri neclare şi el ştiu că se apropia vechiul său 
dascăl, chiar dacă nu-i mai putea pătrunde gândurile. 


Ceva se mişcă în penumbră, apoi Therodimus ieşi sub 
razele sorilor. La vederea sa, Jeryl scoase un țipăt şi-şi 
îngropă capul în coama lui Eris, dar acesta rămase 
nemişcat, deşi tremura aşa cum nu i se întâmplase nici 
măcar înaintea unei bătălii. Therodimus radia o măreție pe 
care nimeni din rasa lor n-o cunoscuse niciodată, în jurul 
gâtului îi atârna un şirag de obiecte scânteietoare, 
reflectând în mii de culori lumina sorilor, iar trupul îi era 
acoperit cu un material gros şi multicolor, care foşnea uşor 
atunci când păşea. Cornul său nu mai avea galbenul 
fildeşului: o magie necunoscută i-l schimbase în cel mai 
minunat purpuriu văzut vreodată de Jeryl. 

Therodimus rămase nemişcat o clipă, savurând din plin 
uimirea celor doi. Apoi râsul său bogat le răsună în minţi, şi 
el se cabră pe membrul posterior. Veşmântul colorat îi căzu 
pe sol, iar la o smucire din cap, colanul scânteietor se 
proiectă într-un colţ al peşterii, precum un curcubeu. Doar 
cornul purpuriu rămase neschimbat. 

Lui Eris i se păru că stătea pe marginea unei prăpăstii 
uriaşe, în vreme ce 'Therodimus îl chema de pe versantul 
opus. Gândurile lor se străduiau să formeze o punte, însă 
nu erau în stare să stabilească un contact. Între ei se 
întindea hăul unei jumătăţi de viaţă şi al multor bătălii, al 
nenumăratelor experienţe individuale neîmpărtăşite: anii 
petrecuţi de Therodimus în acest ţinut straniu, 
împerecherea lui Eris cu Jeryl şi amintirea copiilor pierduţi. 
Deşi stăteau faţă în faţă, la o depărtare de numai un metru, 
gândurile lor nu se mai puteau întâlni. 

Apoi, Aretenon, folosind toată puterea şi autoritatea 
inegalabilului său talent, acţionă asupra minţii lui Eris într- 
un fel pe care acesta nu reuşi niciodată să şi-l amintească. 
Ştiu doar că avusese impresia că anii se scurseseră îndărăt, 
că era din nou elevul nerăbdător şi dornic de învăţătură. Şi 


că putea vorbi iarăşi cu Therodimus. 
* 


Era ciudat să dormi sub pământ, totuşi mai puţin neplăcut 
decât să-ţi petreci noaptea printre grozăviile neştiute ale 
pădurii. Privind urmele purpurii ce se întunecau dincolo de 
intrarea peşterii, Jeryl încercă să-şi adune gândurile 
împrăştiate. Înţelesese doar o mică parte a conversaţiei 
dintre Eris şi Therodimus, însă ştia că se petrecea ceva 
incredibil. Dovezile oferite de propriii ei ochi erau suficiente 
pentru a demonstra asta: astăzi văzuse lucruri pentru care 
în graiul ei nu existau cuvinte. 

De asemenea, auzise zgomote necunoscute. Trecând pe 
lângă intrarea unei grote, distinsese dinăuntru un „zumzet” 
ritmic, ce nu aducea cu niciunul din sunetele scoase de 
vreun animal cunoscut. Acesta continuase la acelaşi nivel, 
fără să se oprească, atât cât îl putuse auzi, şi nici acum, 
ritmul lui lipsit de grabă nu-i părăsise mintea. Avea 
impresia că şi Aretenon îl remarcase, deşi fără surprindere; 
nu însă şi Eris, care fusese prea absorbit de discuţia cu 
Therodimus. 

Bătrânul filosof le spusese foarte puţine; după cum 
precizase chiar el, prefera să le prezinte domeniul său, 
după ce aveau să se odihnească peste noapte. Aproape în 
totalitate, conversaţia se referise la evenimentele din ţara 
lor pe durata ultimilor ani, iar Jeryl se plictisise destul de 
repede. Un singur lucru o interesase, şi aproape că nici nu 
băgase în seamă altceva: minunatul colier din cristale 
colorate pe care Therodimus îl purtase în jurul gâtului. Nu- 
şi putea imagina ce anume era, ori cum fusese făurit, însă îl 
râvnea. Înainte de a adormi, se pomeni gândindu-se într-o 
doară, dar cu destulă seriozitate, la senzaţia pe care ar fi 
stârnit-o dacă ar fi revenit printre semenii ei cu o asemenea 
minunăţie sclipindu-i pe blană. Ar fi arătat mult mai frumos 
pe ea decât pe bătrânul Therodimus. 

Imediat după revărsatul zorilor, Aretenon şi Therodimus 
apărură în faţa peşterii. Filosoful îşi abandonase podoabele 
pe care, în mod evident, le purtase doar pentru a-şi 
impresiona musafirii, iar cornul său revenise la normala 


nuanţă gălbuie. Jeryl credea că putea găsi o explicaţie în 
privinţa aceasta, fiindcă întâlnise fructe a căror zeamă 
putea pricinui asemenea modificări ale culorii. 

Therodimus luă loc la gura grotei. Începu să vorbească 
fără nici o introducere, şi Eris bănui că era ceva ce spusese 
şi altor oaspeţi pe care-i avusese. 

— Am ajuns aici, Eris, cam la cinci ani după ce am părăsit 
ţara. După cum ştii, dintotdeauna m-au interesat ţinuturile 
stranii, iar de la mithraneni auzisem unele zvonuri extrem 
de intrigante. Cum anume am pornit pe urma lor şi le-am 
descoperit sursa este o poveste lungă, lipsită de importanţă. 
Am traversat râul în amonte, într-o vară când debitul 
scăzuse mult. Există un singur vad, ce poate fi folosit numai 
în anii cei mai secetoşi. Mai sus, râul se pierde în munţi şi 
nu cred că cineva îşi poate croi drum pe acolo. Prin urmare, 
tărâmul de aici constituie practic o insulă, fiind aproape 
complet izolat de teritoriul mithranean. 

O insulă, dar nu una pustie. L.ocuitorii ei se numesc fileni şi 
deţin o cultură cu totul remarcabilă - complet diferită de a 
noastră. Aţi văzut deja unele din produsele lor. 

După cum ştiţi, pe lumea noastră trăiesc multe rase 
diferite, o bună parte dintre ele deţinând un oarecare grad 
de inteligenţă. Totuşi, între noi şi toate celeilalte creaturi se 
cască o prăpastie imensă. Din câte ştim, noi suntem 
singurele fiinţe capabile de gândire abstractă şi de procese 
logice complexe. 

Filenii sunt o rasă mult mai tânără, care reprezintă un 
nivel intermediar între noi şi animale. Ei trăiesc aici, pe 
această insulă destul de mare, de câteva mii de generaţii, 
totuşi viteza lor de dezvoltare a întrecut-o pe a noastră de 
foarte, foarte multe ori. Ei nu posedă şi nici nu înţeleg 
puterile noastre telepatice, dar deţin altceva, pentru care-i 
putem invidia: ceva care este responsabil pentru întreaga 
lor civilizaţie şi progresul ei incredibil de rapid. 

Therodimus tăcu, apoi se ridică încet în picioare. 

— Urmaţi-mă, zise el. Vă voi duce să-i vedeţi. 


Îi conduse înapoi la grotele în care poposiseră în seara 
trecută, oprindu-se în dreptul intrării unde Jeryl auzise 
zbârnâitul ritmic şi ciudat. Acum, acesta răsuna puternic şi 
mai limpede, şi femela îl zări pe Eris tresărind, de parcă l-ar 
fi remarcat pentru întâia oară. După câteva clipe, 
Therodimus emise un fluierat ascuţit şi imediat bâzâitul se 
reduse, coborând octavă după octavă, până ce dispăru 
complet. Peste încă o clipă, ceva se apropie de ei din 
penumbra peşterii. 

Era o creatură micuță, atingând abia jumătate din 
înălţimea lor, şi nu ţopăia, ci umbla pe două membre 
articulate, extrem de subţiri şi fragile. Capul mare şi sferic 
era dominat de trei ochi imenşi, depărtaţi şi capabili de 
mişcări independente. Oricâtă bunăvoință ar fi avut, Jeryl n- 
o putea considera atrăgătoare. 

Therodimus fluieră din nou şi creatura îşi ridică membrele 
anterioare spre ei. 

— Priviţi cu atenţie, zise cu blândeţe filosoful, şi veţi 
descoperi răspunsul la multe din întrebările pe care vi le-aţi 
pus. 

Pentru prima dată, Jeryl observă că membrele anterioare 
ale filenului nu se terminau prin copite sau printr-un alt 
accesoriu existent la animalele cunoscute ei, ci se divizau în 
cel puţin o duzină de tentacule subţiri, flexibile, şi două 
gheare încovoiate. 

— Apropie-te, Jeryl, îi porunci Therodimus. Are ceva 
pentru tine. 

Şovăind, Jeryl avansă. Văzu că trupul creaturii era brăzdat 
cu nişte fâşii din material închis la culoare, de care erau 
ataşate obiecte necunoscute. Filenul cobori un membru şi 
deschise un capac, dezvelind o cavitate în care sclipea ceva. 
Apoi, micuţele tentacule apucară minunatul colier de cristal 
şi, printr-o mişcare atât de rapidă şi abilă încât femela de- 
abia o sesiză, fiinţa se întinse şi i-l petrecu în jurul gâtului. 

Therodimus acceptă cu indiferenţă zăpăceala şi 
recunoştinţa lui Jeryl, dar mintea sa bătrână şi vicleană era 


încântată. Acum, femela avea să-i fie aliată în orice ar fi 
plănuit. În schimb, sentimentele lui Eris nu puteau fi 
câştigate la fel de uşor, iar în această direcţie simpla logică 
nu ajungea. Fostul său elev se schimbase atât de mult, 
fusese atât de afectat de trecut, încât Therodimus nu avea 
garanţia succesului. Deţinea totuşi un plan ce ar fi putut 
transforma până şi aceste dificultăţi în avantaje. 

Fluieră încă o dată şi filenul făcu un gest curios din 
membre, fluturându-le, după care dispăru în grotă. Peste o 
clipă, zumzetul straniu întrerupse iarăşi liniştea, dar Jeryl 
era prea încântată de cadoul căpătat pentru a mai fi 
curioasă. 

— Vom străbate pădurea, spuse Therodimus, până la 
aşezarea cea mai apropiată - nu-i departe de aici. Filenii nu 
trăiesc ca noi, sub cerul liber. De fapt, ei se deosebesc de 
noi din aproape toate punctele de vedere. Mă tem chiar, 
adăugă el mohorât, că sunt mult mai bine înzestrați şi că, 
într-o bună zi, ne vor depăşi ca inteligenţă. Dar mai întâi să 
vă spun ce am aflat despre ei, aşa încât să puteţi înţelege ce 
intenţionez să fac. 

* 

Evoluţia mintală a oricărei rase este condiţionată, ba chiar 
dominată de factori fizici pe care rasa îi consideră, aproape 
invariabil, ca făcând parte din ordinea firească a lucrurilor. 
Sensibilitatea minunată a mâinilor filenilor le-a permis ca, 
prin încercări succesive, să descopere lucruri pentru care 
cealaltă specie inteligentă a planetei avusese nevoie de un 
timp de o mie de ori mai lung, ca să le afle prin pură 
deducție. Chiar de la începutul istoriei lor, filenii 
inventaseră unelte simple. Cu ajutorul acestora, trecuseră 
la ţesut, olărit şi la folosirea focului. Când îi întâlnise 
Therodimus, ei inventaseră deja strungul şi roata olarului şi 
se aflau pe punctul de a intra în prima lor Epocă a 
Metalelor - cu toate implicaţiile respective. 

Pe plan pur intelectual, progresul lor fusese mai puţin 
rapid. Erau inteligenţi şi dibaci, însă nu aveau înclinații spre 


gândirea abstractă, iar matematica lor era de-a dreptul 
empirică. Ştiau de exemplu că un triunghi cu laturile în 
proporţia trei-patru-cinci era dreptunghic, dar nu-şi 
imaginaseră că acesta nu reprezenta decât cazul particular 
al unei legi mult mai generale. Cunoaşterea lor era plină de 
asemenea hiatusuri pe care, în ciuda ajutorului oferit de 
Therodimus şi de numerogşii săi discipoli, nu lăsau impresia 
că ar fi dornici să le elimine prea repede. 

Pe Therodimus îl venerau ca pe un zeu. Timp de două 
generaţii - rasa lor având o viaţă destul de scurtă - îl 
ascultaseră întrutotul, oferindu-i orice produse pe care şi le 
dorea şi executând, la sugestiile lui, noi unelte şi dispozitive. 
Parteneriatul se dovedise incredibil de fertil, de parcă 
ambele civilizaţii ar fi fost eliberate dintr-o încătuşare. 
Deosebita abilitate manuală şi uriaşele puteri intelectuale 
fuzionaseră într-o combinaţie roditoare, unică probabil în 
univers, iar progrese care în mod normal s-ar fi înregistrat 
într-o mie de ani fuseseră obţinute în mai puţin de un 
deceniu. 

Aşa cum îi avertizase Aretenon, deşi Eris şi Jeryl văzură 
multe minuni, toate puteau fi înţelese odată ce-i urmăreau 
la lucru pe micuţii meşteşugari şi asistau la miracolul prin 
care mâinile lor modelau materiile prime în forme plăcute 
sau utile. Până şi orăşelele filene şi fermele primitive îşi 
pierdură în curând aerul de miracol, încadrându-se în 
ordinea acceptată a lucrurilor. 

Therodimus îi lăsă să circule pretutindeni şi să privească 
toate aspectele acelei sofisticate societăţi a epocii de piatră. 
Fiindcă nu mai cunoscuseră ceva similar, nu li se părea 
deloc absurdă imaginea unui olar filen - care abia dacă 
putea număra până la zece - plăsmuind o serie de suprafeţe 
algebrice complexe, sub îndrumarea unui tânăr 
matematician mithranean. Precum întreaga sa rasă, Eris 
deţinea puteri extraordinare de vizualizare mintală, dar 
abia acum pricepu cât de simplă ar fi devenit geometria 
dacă ar fi putut cu adevărat vedea formele respective. De 


aici (deşi el nu putea să prevadă acest lucru) avea să se 
dezvolte într-o bună zi ideea unui limbaj scris. 

Jeryl era de-a dreptul fascinată de spectacolul micuţelor 
filene ţesând pe războaiele lor primitive. Putea sta ore 
întregi să urmărească suveicile care parcă zburau prin aer, 
dorindu-şi din tot sufletul să le poată utiliza şi ea. Odată ce 
vedeai cum se procedează, părea atât de simplu şi de clar. 
Şi totuşi imposibil de realizat pentru membrele stângace, 
inutile, ale celor din neamul ei. 

Ajunseseră să-i îndrăgească pe fileni, care păreau doritori 
să le facă plăcere şi dovedeau o mândrie patetică faţă de 
talentele lor manuale. În acest decor nou şi neaşteptat, 
întâlnind zilnic alte minunăţii, se părea că unele dintre 
cicatricile lăsate de Război în mintea lui Eris se ştergeau 
treptat. Jeryl ştia totuşi că rămăseseră multe ce trebuiau 
vindecate. Uneori, înainte ca acesta să le poată ascunde, 
femela îi descoperea răni sângerânde în adâncurile minţii şi 
se temea că multe din ele - precum ciotul rupt al cornului - 
n-aveau să se închidă niciodată. Eris urâse Războiul, iar 
felul în care acesta se încheiase continua să-l apese. În plus, 
şi Jeryl o ştia, trăia permanent cu teama reizbucnirii 
conflictului. 

Ea discută problemele acestea cu Therodimus, la care 
acum ţinea foarte mult. Tot nu pricepea pe de-a întregul de 
ce anume îi adusese aici, sau ce intenționau filosoful şi 
discipolii săi să facă. Therodimus nu se grăbea să-şi explice 
acţiunile, întrucât dorea ca Eris şi Jeryl să ajungă la 
propriile concluzii cât mai târziu posibil. La cinci zile după 
sosirea lor, îi chemă în grota în care locuia. 

— Aţi văzut deja, începu el, majoritatea lucrurilor pe care 
am dorit să vi le arătăm. Ştiţi ce pot face filenii şi poate că v- 
aţi gândit la faptul că traiul nostru va avea foarte mult de 
câştigat atunci când vom putea utiliza produsele fabricate 
de ei. Acesta a fost primul meu gând când am sosit aici. 

A fost o idee clară şi destul de naivă, însă ea a dus la o alta, 
măreaţă. Pe măsură ce am ajuns să-i cunosc pe fileni şi am 


aflat cât de rapid au progresat minţile lor într-un interval 
atât de scurt, mi-am dat seama de handicapul teribil şi 
permanent cu care s-a născut şi s-a dezvoltat propria 
noastră rasă. Am început să mă întreb cât de departe ne-am 
fi găsit noi, dacă am fi deţinut controlul pe care-l au filenii 
asupra lumii fizice. Nu este o întrebare pur speculativă, şi 
nici nu mă refer numai la talentul de a produce lucruri 
minunate, aşa cum e colierul tău, Jeryl, ci este vorba de 
ceva mult mai profund. Ceva care reprezintă diferenţa 
dintre ignoranță şi cunoaştere, dintre slăbiciune şi putere. 

Noi ne-am dezvoltat minţile, atâta doar, atingând un punct 
dincolo de care nu mai putem progresa. După cum v-a spus 
Aretenon, acum ne confruntăm cu un pericol ce ameninţă 
întreaga noastră rasă. Ne găsim în umbra armei împotriva 
căreia nu există apărare. 

Soluţia se află, literal vorbind, în mâinile filenilor. Trebuie 
să utilizăm talentele lor pentru a ne remodela lumea, 
înlăturând astfel motivele tuturor conflictelor. Trebuie să ne 
întoarcem la începuturi şi să reaşezăm bazele culturii 
noastre. Nu va fi însă doar a noastră, fiindcă o vom împărţi 
cu filenii. Ei vor reprezenta mâinile, iar noi - creierele. Am 
mers până acolo încât mi-am imaginat lumea ce va fi peste 
epoci, când până şi minunăţiile pe care le vedeţi în jur vor fi 
considerate simple jucării pentru copii! Totuşi, filosofii sunt 
puţini, iar eu am nevoie de argumente mai substanţiale 
decât visele. Cred că s-ar putea să fi găsit argumentul final, 
deşi deocamdată nu pot fi sigur. 

Ţi-am cerut să vii aici, Eris, pe de o parte fiindcă doream 
să reînnoiesc vechea noastră prietenie, şi pe de alta, pentru 
că acum cuvântul tău va avea o influenţă mult mai mare 
decât al meu. Eşti un erou al poporului, iar mithranenii te 
vor asculta şi ei. Vreau să te întorci acasă, luând cu tine 
câţiva fileni şi produsele lor. Arată-le celor de-o seamă cu 
tine şi cere-le să-i trimită pe tineri aici, pentru a ne ajuta 
prin munca lor. 


Urmă o pauză în care Jeryl nu putu detecta nimic din 
gândurile lui Eris, apoi acesta răspunse şovăitor: 

— Tot nu pricep. Obiectele produse de fileni sunt foarte 
frumoase, iar unele ne pot fi chiar de folos. Cum crezi însă 
că ne-ar putea transforma atât de profund, aşa cum îţi 
imaginezi tu? 

Therodimus oftă. Eris nu putea privi dincolo de prezent, în 
viitorul încă nedefinit. Tânărul nu întrezărise, aidoma 
filosofului, perspectivele ce stăteau pitite în spatele mâinilor 
iscusite şi ale uneltelor filenilor: primele contururi vagi ale 
Maşinii. Poate că n-avea să înţeleagă niciodată. Totuşi, 
existau şanse de a fi convins. 

Fără să-şi dezvăluie aceste gânduri, Therodimus vorbi din 
nou: 

— Deşi unele obiecte nu sunt decât jucărioare, ele pot fi 
mult mai puternice decât bănuieşti. Ştiu că Jeryl n-ar fi 
dispusă să se despartă de ale ei. Dar poate că voi reuşi să 
găsesc unul care să te convingă. 

Eris părea în continuare sceptic şi femela îşi dădu seama 
că se găsea într-una din stările sale negativiste. 

— Mă îndoiesc foarte mult, replică acesta. 

— Măcar pot încerca. 

Therodimus fluieră şi un filen apăru în fugă. Urmă o 
conversaţie scurtă. 

— Vrei să mă urmezi, Eris? O să dureze puţin. 

La solicitarea sa, ceilalţi rămaseră pe loc. Filosoful şi fostul 
lui elev părăsiră peştera cea mare şi se îndreptară către 
şirul de grote mici, folosite de fileni pentru diversele lor 
îndeletniciri. 

Zbârnâitul răsuna puternic în urechile lui Eris, dar pentru 
moment el nu văzu ce anume îl producea, lumina 
primitivelor opaițe cu seu fiind prea slabă pentru ochii săi. 
Apoi distinse un filen aplecat deasupra unei mese din lemn 
pe care ceva se rotea rapid, acţionat de o curea mişcată 
prin intermediul unei pedale, de altă creatură micuță. Eris 
îi văzuse pe olari întrebuinţând un dispozitiv similar, dar 


acesta era diferit. Modela lemnul, nu lutul, iar degetele 
olarului fuseseră înlocuite de o lamă metalică ascuţită de 
sub care se desprindeau fâşii lungi şi subţiri, curbându-se în 
spirale fascinante. Cu ochii lor uriaşi, filenii, care detestau 
lumina puternică a sorilor, vedeau perfect în semiîntuneric, 
dar Eris avu nevoie de mai multe clipe pentru a-şi da seama 
ce anume se petrecea. Apoi, brusc, pricepu. 

— Aretenon, vorbi Jeryl după plecarea celor doi, de ce fac 
filenii toate obiectele astea pentru noi? N-ar putea să se 
ocupe doar de ceea ce le place lor? 

Întrebarea, se gândi Aretenon, era tipică pentru Jeryl, dar 
n-ar fi fost niciodată pusă de Eris. 

— Ei vor face orice le va cere Therodimus, îi răspunse, dar 
chiar şi lăsând deoparte treaba asta, noi le putem oferi 
foarte multe lucruri. Când ne concentram minţile asupra 
problemelor lor, vedeam cum pot fi rezolvate în moduri la 
care ei nu s-ar fi gândit niciodată. Sunt foarte doritori să 
înveţe, şi probabil că am contribuit deja la avansarea 
culturii lor cu sute de generaţii. În plus, ei sunt foarte fragili 
din punct de vedere fizic. Deşi nu posedăm dexteritatea lor, 
puterea noastră face posibilă îndeplinirea unor sarcini pe 
care ei nu le-ar fi reuşit nicicând. 

Hoinărind, cei doi ajunseră la marginea râului şi rămaseră 
locului o vreme, privind apele leneşe ce se îndreptau către 
ocean. Apoi, Jeryl dădu să pornească spre amonte, dar 
Aretenon o opri. 

— Therodimus nu vrea să mergem într-acolo, cel puţin 
deocamdată, explică el. Este alt secret al lui. Nu-i place să- 
şi dezvăluie planurile decât după ce le-a finalizat. 

Uşor jignită în amorul propriu, dar extrem de curioasă, 
Jeryl se întoarse din drum, ascultătoare. Mai târziu, însă, de 
îndată ce avea să se asigure că nu era nimeni prin preajmă, 
intenţiona să se ducă acolo. 

Era foarte tihnit aici, sub razele calde ale sorilor, printre 
copacii care reţineau căldura în jurul lor. Jeryl aproape că-şi 


învinsese teama de păduri, deşi ştia că n-avea să fie 
niciodată cu adevărat fericită în astfel de locuri. 

Aretenon părea cufundat în sine şi Jeryl înţelese că dorea 
să-i spună ceva şi îşi sistematiza ideile. Brusc, el porni să 
vorbească, cu acea libertate posibilă doar între două fiinţe 
care se plac reciproc, dar nu sunt ataşate prin legături 
emoţionale. 

— Este foarte greu, începu el, să întorci spatele muncii 
tale de o viaţă. Cândva, nutrisem speranţa că noile forţe 
măreţe pe care le descoperisem puteau fi utilizate în 
deplină siguranţă, însă acum ştiu că aşa ceva este imposibil, 
cel puţin pentru mult timp de acum încolo. Therodimus are 
dreptate: nu mai putem progresa bizuindu-ne doar pe 
puterea minţii. Cultura noastră a fost, din nefericire, 
unilaterală, deşi vina nu ne aparţine. Nu putem soluţiona 
problema fundamentală a păcii şi războiului fără a stăpâni 
lumea materială aşa cum o fac filenii. Şi tocmai acest lucru 
sperăm să împrumutăm de la ei. 

Poate că minţile noastre vor cunoaşte şi alte aventuri 
măreţe, care să ne facă să uităm ceea ce va trebui să 
abandonăm. În sfârşit, vom putea să învăţăm ceva de la 
Natură. Care este diferenţa dintre foc şi apă, dintre lemn şi 
piatră? Ce sunt sorii şi ce reprezintă milioanele de luminiţe 
slabe pe care le vedem pe cer atunci când au apus ambii 
sori? Poate că răspunsurile la toate aceste întrebări se 
găsesc la capătul noului drum pe care trebuie să pornim. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Noi cunoştinţe. În domenii la care nici n-am visat până 
acum. Ar fi posibil ca ele să ne îndepărteze de primejdiile 
pe care le-am întâlnit; în mod sigur, nimic din ceea ce 
putem învăţa de la Natură nu va reprezenta o ameninţare 
la fel de mare ca pericolul pe care l-am descoperit în 
propriile noastre minţi. 

Debitul gândurilor lui Aretenon se întrerupse pe 
neaşteptate. După o clipă, el adăugă: 

— Cred că Eris doreşte să te vadă. 


Jeryl se întrebă de ce Eris nu o contactase direct; se 
întrebă, de asemenea, care putea fi explicaţia nuanţei de 
amuzament - sau fusese altceva? 

— Din mintea lui Aretenon. 

Se apropiară de peşteri, fără să zărească nici urmă de 
Eris. Totuşi el îi aştepta şi apăru ţopăind, înainte ca ei să fi 
ajuns lângă intrare. Imediat, însă, Jeryl scoase un țipăt fără 
să vrea, şi se retrase un pas sau doi. 

Eris redevenise întreg. Ciotul neregulat dispăruse de pe 
fruntea lui, fiind înlocuit de un corn nou, strălucitor, cu 
nimic mai prejos decât cel pe care-l pierduse. 

Într-un salut întârziat, Eris îşi atinse cornul de cel al lui 
Aretenon. După aceea, dispăru în pădure, efectuând salturi 
uriaşe de fericire, dar nu înainte ca mintea lui s-o fi întâlnit 
pe cea a lui Jeryl aşa cum rareori o mai făcuse după Război. 

— Lasă-l să se ducă, vorbi încetişor Therodimus. Cred că 
preferă să fie singur. Când se va întoarce, este posibil să-l 
găseşti. Schimbat. Filenii sunt pricepuţi, nu-i aşa? Acum 
poate că Eris le va aprecia mai mult „jucărioarele”. 

— Ştiu că sunt nerăbdător, încuviinţă Therodimus, dar am 
îmbătrânit şi doresc să văd transformările începând în 
decursul vieţii mele. Am pornit în atâtea direcţii întrucât 
nutresc speranţa că măcar unele planuri vor izbândi. 
Acesta, însă, este cel în care cred cu cea mai mare tărie. 

Pentru o clipă, bătrânul rămase pierdut în propriile-i 
gânduri. Nici măcar unul dintr-o sută de membri ai rasei 
sale nu-i putea împărtăşi visul pe de-a întregul. Până şi Eris, 
deşi credea acum în el, o făcea cu inima, iar nu cu mintea. 
Poate doar Aretenon - sclipitorul şi subtilul Aretenon, cel ce 
dorea cu atâta disperare să neutralizeze puterile pe care le 
eliberase în lume - ar fi putut să întrevadă realitatea. 
Mintea lui era însă cea mai impenetrabilă dintre toate, cu 
excepţia cazurilor când dorea contrariul. 

— Ştii la fel de bine ca şi mine, continuă Therodimus, în 
vreme ce mergeau în susul râului, că războaiele noastre au 
o singură cauză: hrana. Noi şi mithranenii suntem prinşi în 


capcana acestui continent, cu resursele lui limitate, pe care 
nu le putem spori sub nici o formă. În permanenţă, viitorul 
nostru e umbrit de spectrul foametei şi, în ciuda inteligenţei 
cu care ne fălim, n-am putut găsi nici o soluţie. Ah, da, am 
râcâit cu copitele nişte şanţuri de irigaţii, dar cât de 
neînsemnat a fost rezultatul strădaniilor noastre! 

Filenii au descoperit cum să cultive recolte care sporesc 
de multe ori fertilitatea solului. Cred că şi noi putem face 
acest lucru - după ce le vom adopta uneltele pentru propria 
noastră folosinţă. Aceasta este prima şi cea mai importantă 
dintre sarcinile care ne aşteaptă, totuşi nu cea asupra 
căreia m-am oprit eu. Soluţia finală a problemei noastre, 
Eris, trebuie să fie descoperirea unor ţinuturi noi, virgine, 
unde să putem migra. 

Surâse, observând uluirea întipărită pe chipul fostului său 
elev. 

— Nu, te rog să nu crezi că am înnebunit! Sunt absolut 
sigur că astfel de ţinuturi există. Odată, am stat pe ţărmul 
oceanului şi am privit un stol uriaş de păsări apropiindu-se 
de peste ape. De asemenea, le-am văzut zburând şi în 
direcţia opusă, cu atâta siguranţă încât m-au convins că se 
îndreptau spre altă ţară. Şi le-am urmat cu gândurile mele. 

— Chiar dacă ipoteza ar fi corectă, aşa după cum pare, 
comentă Eris, la ce ne poate folosi? 

— Şi tânărul gesticulă spre râul care curgea în apropiere. 

— Ne înecăm în apă şi nu poţi construi o frânghie care să 
ne susţină. 

Gândurile i se pierdură brusc într-un haos de idei 
amestecate. 

Filosoful zâmbi. 

— Aşadar, ai ghicit ce vreau să fac. Ei bine, acum poţi 
vedea dacă ai dreptate. 

Ajunseseră pe o porţiune netedă a malului, unde un grup 
de fileni trebăluiau de zor, sub conducerea câtorva asistenţi 
ai lui Therodimus. Lângă marginea apei, zăcea un obiect 


ciudat, făcut din mai multe trunchiuri de copaci legate 
laolaltă prin frânghii. 

Priviră fascinaţi cum agitația lucrătorilor atinse un punct 
culminant. După o serie de opinteli pentru tras şi împins, 
pluta cobori greoi în apă, cu o plescăitură puternică. De- 
abia se oprise jerba de picături, că un tânăr mithranean 
sări pe plută şi porni să danseze bucuros pe buştenii care 
acum încordau parâmele, arzând parcă de nerăbdare să se 
desprindă de mal şi să urmeze cursul râului până la ocean. 
După o clipă, veniră şi alţii alături de tânăr, veselindu-se 
pentru că stăpâneau un nou element. Neputând sări atât de 
departe, micuţii fileni rămaseră pe mal, privind răbdători 
sărbătorirea. 

Extazul general nu putea trece neobservat, deşi probabil 
că puţini dintre cei prezenţi îşi dădeau seama că se aflau 
într-un punct de cotitură al istoriei. Numai Therodimus 
păstra o mică distanţă faţă de ceilalţi, pierdut în gândurile 
sale. Ştia că pluta aceea primitivă nu constituia decât un 
început. Trebuia testată pe râu, apoi pe lângă țărmurile 
oceanului. Munca urma să dureze ani buni şi, mai mult ca 
sigur, el nu avea să-i vadă niciodată pe primii exploratori 
revenind de pe acele tărâmuri fabuloase, a căror existenţă 
nu reprezenta deocamdată decât o simplă bănuială. Alţii 
însă aveau să termine ceea ce fusese început. 

Mult deasupra lor, un stol de păsări trecea peste pădure. 
Therodimus le privi îndepărtându-se, invidiindu-le pentru 
libertatea de a se deplasa, după dorinţă, peste uscat şi 
peste ocean. El începuse cucerirea apei pentru neamul său, 
dar posibilitatea ca şi cerul să le aparţină într-o bună zi 
depăşea până şi neobosita-i imaginaţie. 

* 


Când Eris îşi luă rămas-bun de la Therodimus, Aretenon, 
Jeryl şi restul expediției traversaseră deja râul. De data 
aceasta, o făcuseră fără ca o singură picătură de apă să le 
atingă trupurile, deoarece pluta coborâse în aval şi 
îndeplinea rolul de bac. Se începuse deja construcţia unui 


model nou şi mult îmbunătăţit, fiind dureros de evident 
faptul că prototipul nu era capabil să înfrunte oceanul. 
Aceste dificultăţi iniţiale urmau să fie rezolvate fără 
greutate de proiectanți, care, deşi siliţi să lucreze cu unelte 
din epoca de piatră, puteau efectua cu uşurinţă calculele 
matematice ale metacentrelor, flotabilității şi hidrodinamicii 
avansate. 

— Misiunea ta nu va fi una uşoară, deoarece nu vei putea 
arăta tot ceea ce ai văzut aici, spuse Therodimus. Pentru 
început, trebuie să te mulţumeşti cu plantarea seminţei, cu 
trezirea interesului şi a curiozităţii, mai cu seamă în rândul 
celor tineri, care vor veni aici ca să înveţe mai multe. Poate 
că vei avea de înfruntat rezistenţa semenilor noştri, eu mă 
aştept la aşa ceva. Dar de fiecare dată când vei reveni aici, 
îţi vom putea arăta lucruri noi, care să-ţi întărească 
argumentele. 

Îşi atinseră coarnele, apoi Eris plecă, ducând cu el ştiinţa 
ce avea să transforme lumea - la început lent, după care tot 
mai repede. Odată cu dispariţia barierelor, după ce 
mithranenii şi athelenii aveau să capete unelte simple pe 
care le puteau prinde cu membrele superioare, utilizându- 
le ei înşişi, progresul urma să fie rapid. Deocamdată, însă, 
trebuiau să se bizuie pe fileni în toate privinţele, iar aceştia 
erau foarte puţini. 

Therodimus era mulţumit. Un singur lucru îl dezamăgea: 
sperase că Eris, dintotdeauna favoritul lui, avea să-i fie 
succesor. Eris, care revenea acum în sânul poporului său, 
nu mai era obsedat de propria-i persoană, şi nici mohorât, 
fiindcă avea o misiune şi o speranţă de viitor. Îi lipsea însă 
viziunea pătrunzătoare pe termen lung, necesară aici; în 
schimb, Aretenon trebuia să continue ceea ce începuse 
filosoful. Era inevitabil, cu toate că deocamdată nu avea 
rost să se gândească la asemenea probleme. Therodimus 
era foarte bătrân, totuşi ştia că urma să se mai întâlnească 


de multe ori cu Eris aici, lângă râul ce-i delimita tărâmul. 
* 


Bacul dispăruse acum, dar, cu toate că ştia la ce să se 
aştepte, Eris se opri uluit înaintea uriaşului pod ce se 
legăna uşor în vânt. Execuţia nu respecta întocmai proiectul 
- construcţia suspendată implicase o mulţime de calcule 
matematice - totuşi constituia prima operă inginerească 
importantă din istorie. Construit exclusiv din lemn şi 
frânghii, acest pod prefigura forma giganţilor metalici care 
aveau să urmeze. 

Eris se opri la mijlocul lui. Zărea fumul înălțându-se 
dinspre şantierele navale de pe ţărmul oceanului şi i se 
părea că poate distinge şi catargele unora dintre 
ambarcaţiunile noi, destinate comerţului de coastă. Era 
greu de crezut că pentru a traversa întâia oară râul fusese 
tras peste o funie ce se legăna. 

Aretenon îi aştepta pe celălalt mal. Se mişca destul de 
încet acum, însă ochii continuau să-i sclipească de 
inteligenţă alertă. Îl întâmpină călduros pe Eris. 

— Mă bucur că ai putut veni. Ai făcut-o la timp. 

Eris ştia că asta putea însemna un singur lucru. 

— S-au întors navele? 

— Aproape - acum o oră au fost reperate la orizont. 
Trebuie să ajungă dintr-o clipă în alta şi atunci vom afla în 
sfârşit adevărul, după atâţia ani. Păcat că. 

Gândurile i se destrămară, însă Eris le putea continua. 
Ajunseseră lângă marea piramidă de pietre sub care zăcea 
Therodimus. 

Therodimus, a cărui minte se afla înapoia tuturor 
lucrurilor pe care le zăreau în jur, dar care nu mai trăise 
pentru a şti dacă visul lui cel mai drag fusese adevărat ori 
nu. 

Dinspre ocean se apropia furtuna şi ei se grăbiră pe 
drumul cel nou, care urma albia râului. Bărci micuţe, având 
un model pe care Eris nu-l mai văzuse până atunci, treceau 
la răstimpuri pe lângă ei, încărcate cu atheleni sau 
mithraneni şi manevrate cu ajutorul unor lopeţi din lemn 
legate de membrele anterioare. Întotdeauna, Eris se 


bucura să vadă asemenea noi izbânzi, asemenea noi 
eliberări ale poporului său de lanţurile străvechi. Pe de altă 
parte, toţi aceştia îi aminteau de nişte copii, lăsaţi liberi pe 
neaşteptate într-o minunată lume nouă, plină de lucruri 
excitante şi interesante ce trebuiau făcute, indiferent dacă 
ar fi putut sau nu să fie utile. Orice lucru care promitea să 
transforme rasa lui în marinari mai buni era mai mult decât 
util. În ultimul deceniu, Eris descoperise că uneori pura 
inteligenţă nu era îndeajuns; existau aptitudini ce nu 
puteau fi dobândite, indiferent de eforturile mintale depuse. 
Deşi poporul său îşi învinsese în principiu teama de apă, 
continua să rămână destul de incompetent pe ocean, şi de 
aceea filenii deveniseră primii navigatori ai planetei. 

Jeryl privi nervoasă în jur când primele tunete se 
rostogoliră dinspre ocean. Purta şi acum colierul dăruit de 
Therodimus cu atâta timp în urmă - nu mai era însă singura 
ei podoabă. 

— Sper că navele nu vor păţi nimic, spuse ea alarmată. 

— Vântul nu este foarte puternic, iar ele au înfruntat şi 
furtuni mai cumplite, o linişti Aretenon, după care îi pofti în 
grota lui. Eris şi Jeryl priviră în jur cu interes vădit, dornici 
să admire noile minunăţii realizate de fileni pe durata 
absenței lor; dacă însă acestea existau, fuseseră ascunse, ca 
de obicei, până ce Aretenon avea să fie pregătit să le arate. 
Încerca o satisfacţie de-a dreptul copilărească atunci când 
se ivea ocazia să facă asemenea mici surprize. 

Întâlnirea lor degaja un aer de indiferenţă, care ar fi 
nedumerit un observator din exterior. Pe când Eris vorbea 
despre toate schimbările petrecute în restul continentului, 
despre succesul noilor aşezări filene şi despre răspândirea 
treptată a agriculturii în rândurile conaţionalilor săi, 
Aretenon îl asculta doar pe jumătate atent. Gândurile lui şi 
gândurile prietenilor săi erau îndreptate spre ocean, 
întâmpinând corăbiile ce puteau aduce veştile cele mai 
importante primite vreodată de rasa lor. 


După ce Eris îşi încheie raportul, Aretenon se ridică şi 
porni să se deplaseze agitat prin încăpere. 

— Te-ai descurcat mai bine decât am fi îndrăznit să 
sperăm la început. Cel puţin de o generaţie n-a mai existat 
nici un război, iar pentru prima dată în istorie, rezervele 
noastre de hrană depăşesc necesarul de consum, graţie 
noilor tehnici agricole. 

Aretenon privi mobilierul odăii, reamintindu-şi cu un efort 
faptul că, în tinereţea lui, aproape tot ceea ce vedea acum i- 
ar fi părut imposibil sau chiar lipsit de sens. Pe atunci, nu 
existau nici cele mai simple unelte, cel puţin în cadrul 
noţiunilor vehiculate de rasa lor. Acum aveau corăbii, 
poduri şi case. lar acestea nu reprezentau decât începutul. 

— Sunt foarte mulţumit, reluă el. Aşa cum am plănuit, am 
deviat întregul curs al istoriei noastre, îndepărtându-l de 
primejdiile care ne aşteptau. În curând, puterile care au 
făcut posibilă Nebunia vor fi uitate - doar câţiva dintre noi 
le mai cunosc existenţa. Le vom duce secretul în mormânt. 
Poate atunci când urmaşii noştri le vor redescoperi, ei vor fi 
îndeajuns de înţelepţi pentru a le folosi corespunzător. Noi, 
însă, am găsit atâtea minunăţii necunoscute încât s-ar putea 
să treacă o mie de generaţii până ce ne vom concentra din 
nou atenţia asupra profunzimilor minţii, pentru a jongla cu 
forţele încătuşate acolo. 

Gura peşterii fu luminată de licărirea bruscă a unui fulger. 
Furtuna se apropia, deşi se găsea deocamdată la câţiva 
kilometri depărtare. Ploaia pornise să cadă în picături mari, 
furioase, din cerul plumburiu. 

— Cât aşteptăm corăbiile, vorbi din nou Aretenon, luându-i 
prin surprindere, haideţi să mergem în următoarea peşteră 
ca să vedeţi câteva din noutăţile realizate de la ultima 
voastră vizită. 

Era o colecţie bizară. Una lângă alta, pe acelaşi banc de 
lucru, se aflau unelte şi invenţii care, în alte societăţi, 
aparținuseră unor milenii diferite. Epoca Pietrei fusese 
depăşită; apăruseră bronzul şi fierul, iar primele 


instrumente ştiinţifice rudimentare fuseseră deja 
construite, pentru experimente care lărgeau frontierele 
cunoaşterii. O retortă primitivă vorbea despre începuturile 
chimiei, iar lângă ea stăteau primele lentile văzute pe 
această planetă, aşteptând să dezvăluie nebănuitele 
universuri ale micro şi macroinfinitului. 

Furtuna se abătu asupra lor în vreme ce Aretenon se 
apropia de sfârşitul explicaţiilor sale referitoare la noile 
minunăţii. La răstimpuri, privea nervos către gura peşterii, 
parcă aşteptând un mesager din port, însă nu-i tulbură 
nimeni, cu excepţia ocazionalelor salve de tunete. 

— V-am arătat ceea ce era important, încheie el, şi totuşi 
mai există ceva care s-ar putea să vă atragă atenţia, cât mai 
aşteptăm. După cum v-am spus, am trimis expediţii peste 
tot, pentru a colecta şi clasifica un număr cât mai mare de 
roci, în speranţa găsirii unor minerale utile. Una din 
expediţii s-a întors cu asta. 

Stinse luminile şi grota se cufundă în beznă absolută. 

— Ochii voştri vor avea nevoie de un răstimp pentru 
acomodare, îi preveni Aretenon. Uitaţi-vă acolo, în colţul 
acela. 

Eris miji ochii în întuneric. La început, nu putu distinge 
nimic; apoi, treptat, deveni vizibilă o lumină albăstruie, 
pâlpâitoare. Era atât de slabă şi difuză încât nu-şi putea 
focaliza privirea asupra ei şi, instinctiv, păşi înainte. 

— Nu m-aş apropia prea mult, îl sfătui Aretenon. Pare un 
mineral absolut obişnuit, dar filenii care l-au găsit şi l-au 
adus aici au căpătat nişte arsuri foarte ciudate după ce l-au 
manevrat. Cu toate acestea, este rece la pipăit. Într-o bună 
zi, îi vom afla secretul, deşi nu cred că-i ceva prea 
important. 

O uriaşă perdea de fulgere despică bolta şi pentru o clipă, 
strălucirea lor reflectată ilumină peştera, proiectând umbre 
stranii pe pereţi. În acelaşi moment, un filen apăru 
clătinându-se în prag şi strigă ceva cu glasul său subţire, 
piţigăiat. Aretenon scoase un răcnet asurzitor de triumf, aşa 


cum ar fi procedat unul dintre strămoşii săi, pe un străvechi 
câmp de luptă, apoi gândurile sale năvăliră în mintea lui 
Eris. 

— Pământ! Au descoperit pământ! Un întreg continent ne 
aşteaptă! 

Eris simţi sentimentul victoriei urcând prin el aidoma apei 
ce ţâşneşte dintr-un izvor. Înaintea lor, în viitor, se distingea 
limpede drumul nou şi glorios pe care aveau să păşească 
copiii lor, stăpânind întreaga lume, cu toate secretele ei. 
Viziunea lui Therodimus deveni în sfârşit clară şi 
scânteietoare în faţa ochilor săi. 

Căută mintea lui Jeryl, pentru ca şi ea să-i poată împărtăşi 
bucuria. Şi descoperi că-i era închisă. Aplecându-se către 
ea prin întuneric, îşi dădu seama că femeia rămăsese 
privind în adâncurile grotei, de parcă n-ar fi auzit vestea 
cea minunată, şi nu şi-ar fi putut desprinde ochii de la 
luminiţa enigmatică. 

Din noapte, se auzi mugetul tunetului întârziat, gonind 
peste cer. Eris o simţi pe Jeryl tremurând şi-i trimise 
gânduri de alinare. 

— Nu lăsa ca tunetul să te înspăimânte. De ce te mai temi 
acum? 

— Nu ştiu. Mi-e frică. Dar nu de tunet. Ah, Eris, am reuşit 
ceva minunat şi-mi pare rău că Therodimus nu este şi el 
aici, să vadă. Totuşi, unde ne va duce în cele din urmă. Acest 
nou drum al nostru? 

Cuvintele rostite cândva de Aretenon se desprinseseră din 
negurile trecutului, obsedând-o. Îşi aminti plimbarea lor de 
pe malul râului, demult, când el îi vorbise despre speranţele 
sale şi spusese: „În mod sigur, nimic din cele ce putem 
învăţa de la Natură nu va reprezenta o ameninţare la fel de 
mare ca pericolul pe care l-am descoperit în propriile 
noastre minţi.” Acum, vorbele acelea păreau că râd 
batjocoritor, aruncând o umbră peste viitorul de aur - dar 
pentru care motiv, ea nu putea spune. 


Singur, poate, dintre toate rasele universului, neamul ei 
ajunsese la o a doua răspântie. Fără să fi trecut vreodată de 
prima. Acum, trebuiau să meargă pe drumul pe care-l 
ocoliseră şi să înfrunte provocarea ce-i aştepta la capăt, 
provocare de care, de data aceasta, nu mai puteau scăpa. 

În beznă, lucirea slabă a atomilor muribunzi ardea 
neabătută, în piatră. Aceasta urma să ardă în acelaşi loc, 
aproape cu aceeaşi putere, şi când Jeryl şi Eris aveau să fie 
colb vechi de secole. Iar licărul său urma să pălească doar 
cu puţin, până sosea ziua în care civilizaţia construită de ei 
avea să-i descifreze tainele. 

„DACĂ TE VOI UITA VREODATĂ, PĂMÂNT.” 

Când Marvin a împlinit zece ani, tatăl l-a dus prin 
coridoarele lungi şi răsunătoare care urcau prin 
Administrativ şi Energetic, până au ajuns în sfârşit la 
nivelurile cele mai de sus, prin vegetaţia dezvoltându-se cu 
rapiditate, a Fermelor. Lui Marvin îi plăcea aici; era 
amuzant să urmărească plantele uriaşe şi subţiri cum se 
târau cu o ardoare aproape vizibilă spre lumina soarelui 
care, filtrată prin cupolele de plastic, cobora pentru a le 
întâlni. Mireasma vieţii se simţea la tot pasul, deşteptându-i 
în inimă doruri inexprimabile; acum nu mai respira aerul 
uscat şi răcoros specific nivelurilor rezidenţiale, purificat de 
orice arome, cu excepţia izului uşor înţepător de ozon. 
Dorea să mai poată întârzia aici, dar tata nu l-a lăsat. Au 
mers mai departe, până la intrarea Observatorului, pe care 
nu-l vizitase niciodată; totuşi nu s-au oprit şi Marvin a ştiut, 
cu o senzaţie de excitare nestăpânită, că mai rămăsese o 
singură destinaţie posibilă. Pentru prima dată în viaţă, avea 
să iasă Afară. 

În sala imensă de întreţinere, existau o duzină de vehicule 
de teren, înzestrate cu anvelope-balon late şi cabine 
presurizate. Probabil că tata era aşteptat, fiindcă au fost 
conduşi de îndată la maşinuţa de cercetare de lângă 
gigantica uşă circulară a ecluzei. Încordat de nerăbdare, 
Marvin a luat loc în cabina strâmtă, în vreme ce tata a 


pornit motorul şi a verificat comenzile. Uşa interioară a 
ecluzei a glisat deschizându-se, apoi s-a închis înapoia lor; a 
auzit reducându-se treptat vuietul pompelor de aer, pe 
măsură ce presiunea scădea spre zero. După aceea, s-a 
aprins indicatorul „Vid”, uşa exterioară s-a deschis, şi 
înaintea lui Marvin a apărut tărâmul în care nu pătrunsese 
niciodată. 

Îl văzuse, desigur, în fotografii: privise de o sută de ori 
astfel de imagini pe ecranele de televiziune. Acum, însă, 
realitatea se întindea în jurul său, arzând sub soarele aprig 
care se târa atât de lent peste cerul mai negru decât 
cărbunele. S-a uitat spre vest, cât mai departe de 
splendoarea orbitoare a soarelui. Şi a zărit stelele, aşa cum 
i se spusese, dar n-o crezuse niciodată cu adevărat. Le-a 
cercetat mult timp, minunându-se că puteau fi atât de 
luminoase şi totuşi atât de micuţe. Erau nişte punctuleţe 
nemişcate, ce nu pâlpâiau, şi brusc şi-a reamintit câteva 
versuri citite într-o carte a tatei: 

Steaua sus răsare. 

Ca o taină mare. 

Ei bine, el cunoştea taina stelelor. Cel care făcuse 
comparaţia aceea nu fusese prea inteligent. A abandonat 
nedumeririle şi şi-a concentrat din nou atenţia asupra 
peisajului din jur. 

Goneau cu aproape o sută şaizeci de kilometri pe oră, 
peste un şes neted, anvelopele-balon ridicând înapoia lor 
norişori de praf. Colonia nu se mai zărea nicăieri; în cele 
câteva minute cât privise stelele, domurile şi turnurile radio 
dispăruseră sub orizont. Existau totuşi alte semne ale 
prezenţei umane, deoarece, la mai puţin de doi kilometri în 
faţă, Marvin putea distinge structurile cu forme bizare, 
adunate în jurul intrării unei mine. La răstimpuri, un fuior 
de vapori se ridica dintr-un coş scund, dispersându-se 
instantaneu. 

Au trecut pe lângă mină în câteva secunde; tata conducea 
cu o îndemânare îndrăzneață şi părea preocupat, de parcă 


- era un gând straniu pentru un copil - dorea să scape de 
ceva care-l sâcâia. Peste alte câteva minute, au ajuns la 
marginea platoului pe care fusese construită Colonia. 
Terenul cobora abrupt sub ei, într-o pantă ameţitoare al 
cărei capăt se pierdea în umbre. În faţă, cât vedeai cu ochii, 
se întindea un ţinut pustiu în care se învălmăşeau cratere, 
lanţuri muntoase şi râpe. Crestele munţilor, reflectând 
soarele aflat jos pe boltă, ardeau aidoma unor insule de foc 
într-un ocean de întuneric, iar deasupra lor, stelele 
continuau să sclipească la fel de imobile. 

Mai departe nu se putea înainta. Şi totuşi, exista un drum. 
Marvin şi-a încleştat pumnii când vehiculul s-a aplecat peste 
muchie şi a început lunga coborâre. După aceea, a zărit 
poteca şi s-a destins puţin. Se părea că şi alţi oameni mai 
trecuseră pe aici. 

Noaptea s-a lăsat şocant de brusc, atunci când au 
traversat marginea umbrei şi soarele a dispărut înapoia 
coamei platoului. Perechea de faruri s-a aprins imediat, 
proiectând dungi alb-albastre pe stâncile din faţă, aşa încât 
nu mai era nevoie să verifice viteza cu care mergeau. Au 
călătorit ore întregi prin văioage şi pe lângă poalele unor 
munţi ale căror piscuri păreau că ating stelele, ieşind 
uneori, pentru câteva clipe, în lumina soarelui, atunci când 
terenul suia. 

Acum, în dreapta, se zărea un şes cutat şi colbuit, iar în 
stânga, cu meterezele şi terasele ridicându-se preţ de mulţi 
kilometri spre cer, se întindea un perete de munţi ce 
mărşăluiau în depărtare, până ce vârfurile lor se pierdeau 
sub marginea lumii. Nu se vedea nici un semn care să 
ateste că oamenii exploraseră cândva aceste ţinuturi, totuşi 
vehiculul a trecut la un moment dat pe lângă epava unei 
rachete, alături de care se afla o movilă de pietre având 
deasupra o cruce din metal. 

Băiatului i se părea că munţii îşi continuau marşul la 
nesfârşit, dar, în cele din urmă, după multe ore, aceştia se 
terminară printr-un promontoriu uriaş şi prăpăstios, ce se 


înălța abrupt din mijlocul unui pâlc de dealuri. Maşina a 
coborât într-o vale puţin adâncă, ce se arcuia într-o curbă 
prelungă spre versantul opus al lanţului muntos, şi atunci 
Marvin a început să înţeleagă că în faţa lor se petrecea ceva 
foarte ciudat. 

Soarele se găsea acum jos, înapoia dealurilor din dreapta, 
aşadar valea ce se afla drept înainte ar fi trebuit să fie 
cufundată în beznă. Cu toate acestea, ea era scăldată într-o 
strălucire rece şi albă, ce se revărsa peste ţarcurile pe sub 
care treceau. Apoi, pe neaşteptate, au ieşit în şes deschis şi 
sursa luminii s-a ivit în toată splendoarea ei. 

Acum, după oprirea motoarelor, în micuța cabină pogorâse 
liniştea. Unicele zgomote erau susurul slab al 
alimentatorului cu oxigen şi ocazionala trepidaţie metalică 
produsă de pereţii exteriori ai vehiculului, care-şi 
împrăştiau fluxul termic. Nici un pic de căldură nu venea 
dinspre imensa seceră argintie care plutea imediat 
deasupra orizontului îndepărtat, inundând ţinutul cu o 
lumină perlată. Era atât de strălucitoare încât, abia după 
câteva minute, Marvin i-a putut accepta provocarea şi a 
privit direct în sclipirea ei; totuşi, în cele din urmă, a reuşit 
să distingă contururile continentelor, limita ceţoasă a 
atmosferei şi insulele albe ale norilor. Şi chiar de la acea 
depărtare, a văzut scânteierea razelor de soare pe 
banchizele polare. 

Spectacolul era minunat şi-i atrăgea sufletul peste abisul 
spaţiului. Acolo, în semiluna luminoasă, se găseau toate 
minunile pe care el nu le cunoscuse niciodată: nuanțele 
amurgurilor, oftatul oceanului pe nisipul plajelor, răpăitul 
ploii, binecuvântarea lină a ninsorii. Ele şi altele o mie ar fi 
trebuit să reprezinte moştenirea sa legitimă, însă băiatul le 
cunoştea doar din cărţi şi din înregistrări vechi, iar gândul 
acesta îi umplea inima cu tristeţea unui surghiunit. 

De ce nu se mai puteau întoarce? Totul părea atât de 
paşnic sub bancurile de nori călători. Apoi, ochii lui Marvin 
s-au acomodat cu lumina orbitoare şi băiatul a observat că 


porţiunea discului aflată în beznă sclipea palid, cu o 
fosforescenţă malignă. Şi şi-a amintit: privea rugul funerar 
al unei planete, epilogul radioactiv al Apocalipsei. La patru 
sute de mii de kilometri distanţă, lucirea atomilor muri- 
bunzi continua să fie vizibilă, aidoma unui memento etern al 
trecutului funest. Aveau să treacă multe secole înainte ca 
strălucirea ucigaşă să dispară din pietre, iar viaţa să poată 
invada din nou lumea tăcută şi pustie. 

După aceea, tata a început să vorbească, depănând istoria 
care până atunci nu însemnase pentru Marvin mai mult 
decât basmele auzite în copilărie. Multe lucruri nu izbutea 
să le înţeleagă; îi era imposibil să-şi imagineze configuraţia 
multicoloră a vieţii de pe planeta pe care n-o văzuse 
nicicând. Nu putea pricepe nici forţele care o distruseseră 
în final, lăsând în urma ei un singur supravieţuitor, Colonia, 
care scăpase graţie izolării ei. Cu toate acestea, a reuşit să- 
şi imagineze agonia acelor zile, când „coloniştii” aflaseră că 
navele de aprovizionare n-aveau să mai coboare niciodată 
pe cozi de foc printre stele, aducând daruri de acasă. Una 
câte una, staţiile radio îşi încetaseră apelurile; pe globul 
adumbrit, luminiţele oraşelor păliseră şi muriseră, iar ei 
rămăseseră singuri în cele din urmă, mai singuri decât 
fusese vreodată un grup de oameni, purtând în mâinile lor 
viitorul rasei. 

Urmaseră apoi anii de disperare şi necontenita bătălie 
pentru a supravieţui pe o lume ostilă şi neîmblânzită. 
Bătălia aceea fusese câştigată, deşi cu greutate; micuța 
oază de viaţă se afla în siguranţă, înfruntând cele mai rele 
lucruri pe care le putea face Natura. Totuşi, dacă nu exista 
un ţel, un viitor căruia să i se dedice, Colonia avea să-şi 
piardă voinţa de a supravieţui, şi atunci nici o maşină, nici o 
artă şi nici o ştiinţă n-ar mai putea-o salva. 

Abia atunci Marvin a priceput rolul pelerinajului. El n-avea 
să se plimbe niciodată pe malurile râurilor planetei 
legendare şi pierdute, nici n-avea să audă tunetele 


rostogolindu-se peste coamele rotunjite ale dealurilor ei. 
Într-o bună zi - cât de îndepărtată însă? 

— Copiii copiilor lui urmau să se întoarcă pentru a-şi 
revendica moştenirea. Până atunci, vânturile şi ploile vor fi 
curăţat otrăvurile din solurile pârjolite, purtându-le către 
oceane, iar în adâncurile apelor veninul se va fi diluat, 
nemaifiind în stare să facă nici un rău vieţii. Abia în acea zi, 
uriaşele nave care continuau să aştepte aici, pe şesurile 
tăcute şi colbuite, aveau să se înalțe iarăşi în spaţiu, pe 
drumul spre casă. 

Acesta era visul; iar în altă zi, ceva mai apropiată - Marvin 
a ştiut-o printr-o străfulgerare de intuiţie - el urma să-l 
transmită fiului său, aici, exact în acelaşi loc, cu munţii 
înapoia lor şi cu lumina argintie a cerului scăldându-le 
chipurile. 

Nu a privit îndărăt când s-au întors şi au pornit către 
Colonie, îndreptându-se spre cei de-un neam cu el, aflaţi în 
lungul exil, băiatul nu rezista să vadă încă o dată măreţia 
îngheţată a secerii Pământului pălind pe stâncile din jur. 

REZISTENȚA LA RUPERE. 

Grant completa jurnalul de bord al lui Star Queen, când 
auzi uşa cabinei deschizându-se înapoia sa. Nu se deranjă 
să întoarcă privirea. Nici n-ar fi fost necesar, întrucât la 
bordul navei se mai găsea doar un singur om. Totuşi, când 
nimic nu se întâmplă, iar McNeil nu vorbi şi nici nu trecu 
pragul, tăcerea prelungită îi stârni în cele din urmă 
curiozitatea, făcându-i să-şi răsucească scaunul rotativ. 

McNeil stătea în cadrul uşii, lăsând impresia că văzuse o 
stafie. Metafora răsuflată fulgeră imediat prin mintea lui 
Grant. Nu ştia cât de aproape era adevărul. Dintr-un 
anumit punct de vedere, McNeil chiar văzuse o stafie - pe 
cea mai înspăimântătoare dintre toate: propria-i fantomă. 

— Ce s-a întâmplat? Pufni Grant. Nu te simţi bine, sau ce 
ai? 

Inginerul clătină din cap. Grant observă mărgeluşele de 
transpiraţie care i se desprinseră de pe frunte şi porniră 


sclipind prin cabină, pe traiectorii perfect rectilinii. Muşchii 
gâtului îi zvâcniră, dar nu se auzi nici un sunet. Tovarăşul 
lui părea gata să izbucnească în plâns. 

— Suntem terminaţi, şopti acesta în cele din urmă. Am 
pierdut rezerva de oxigen. 

Apoi izbucni într-adevăr în plâns. Semăna cu o păpuşă de 
cauciuc ce se dezumfla încet. Nu putea să cadă, fiindcă nu 
exista gravitație, de aceea se îndoi din mijloc, plutind în 
prag. 

Grant nu răspunse nimic. În mod inconştient, îşi stinse 
ţigara în scrumieră, strivind-o cu ură până ce dispăru şi 
ultimul licăr. Deja aerul părea să se strângă în jurul său, pe 
măsură ce spaima cea mai veche a zborurilor spaţiale îi 
încleştă beregata. 

Slăbi încetişor chingile elastice care, atunci când stătea 
aşezat, confereau o oarecare iluzie de greutate, şi, cu o 
dexteritate intrată în reflex, se lansă spre uşă. McNeil nu-l 
urmă. Chiar ţinând cont de toate urmările şocului suferit, 
acesta nu se comporta deloc bine. Trecând pe lângă inginer, 
Grant îl înghionti furios şi-i spuse să-şi revină. 

Cala era o încăpere mare, emisferică, având în centru o 
coloană groasă prin care treceau comenzile şi cablurile 
spre cealaltă jumătate a navei, ce avea forma unei haltere, 
aflată la o sută de metri distanţă. Era ticsită cu lăzi şi cutii 
dispuse într-o configuraţie tridimensională suprarealistă, 
care făcea foarte puţine concesii gravitaţiei. 

Chiar dacă încărcătura ar fi dispărut în mod brusc, Grant 
n-ar fi băgat de seamă. Avea ochi doar pentru uriaşul 
rezervor de oxigen, mai înalt decât el, fixat de perete în 
apropierea uşii interioare a sasului. Acesta arăta la fel cum 
îl văzuse ultima dată - placat în aluminiu sclipitor, cu părţile 
metalice laterale ce păstrau senzaţia vagă de răceală, fapt 
care oferea singurul indiciu referitor la conţinutul său. 
Toate conductele păreau în stare perfectă. Nu se zărea nici 
un semn al vreunei nereguli, cu excepţia unui detaliu minor. 
Acul volumetrului zăcea nemişcat la zero. 


Grant privi tăcut simbolul acela, tot aşa cum un locuitor 
din vechea Londră, revenind seara acasă, pe timpul Ciumei, 
s-ar fi uitat la o cruce grosolană, proaspăt scrijelită pe uşa 
casei lui. După aceea, lovi de cinci-şase ori cadranul, 
nutrind speranţa deşartă că acul s-ar fi înţepenit, deşi nu se 
îndoise nici o clipă de veridicitatea mesajului său. Într-un 
fel, veştile îndeajuns de rele au incluse în enunţul lor 
propria garanţie a adevărului. Numai cele bune trebuie 
confirmate. 

* 

Când Grant se întoarse în cabina de comandă, McNeil îşi 
revenise. Nu avu nevoie decât să arunce o privire către 
uşiţa deschisă a dulăpiorului de medicamente pentru a 
pricepe motivul refacerii rapide a inginerului. Acesta 
încercă chiar o tentativă de glumă. 

— A fost un meteorit, spuse el. Ne-au zis că o navă de 
dimensiunile astea poate fi lovită odată la o sută de ani. Se 
pare că am îmbătrânit cu nouăzeci şi cinci de ani mai 
repede. 

— “Totuşi, de ce nu s-a declanşat alarma? Presiunea aerului 
este normală. Atunci, cum a perforat blindajul? 

— Nu l-a perforat, explică McNeil. Ştii că oxigenul circulă 
pe partea opusă soarelui, prin conducte refrigeratoare 
care-l menţin lichid. Probabil că meteoritul a spart 
conductele şi lichidul, pur şi simplu s-a evaporat prin 
fierbere. 

Grant căzu pe gânduri. Se întâmplase ceva serios, ba chiar 
grav, totuşi nu era obligatoriu să fie fatal. La urma urmelor, 
străbătuseră trei sferturi din drum. 

— Regeneratorul n-ar putea menţine aerul respirabil? Se 
interesă el, cu o voce din care răzbătea speranţa. 

McNeil scutură din cap. 

— N-am analizat toate detaliile, însă cunosc răspunsul. Cu 
ocazia descompunerii bioxidului de carbon şi a recirculării 
oxigenului liber, are loc o pierdere de aproximativ zece la 
sută. De aceea aveam nevoie de rezervă. 


— Costumele spaţiale! Exclamă brusc Grant. Ce-i cu 
buteliile lor? 

Vorbise fără să se gândească şi înţelegerea instantanee a 
greşelii sale îl făcu să se simtă şi mai mizerabil. 

— Nu putem păstra oxigenul în ele. După câteva zile, s-ar 
evapora. Gazul comprimat dinăuntrul lor asigură treizeci de 
minute - atât cât ai nevoie ca să ajungi la rezervorul 
principal, în caz de necesitate. 

— Trebuie să existe o soluţie. Chiar dacă ar însemna să 
abandonăm încărcătura. Să încetăm să mai facem 
presupuneri şi să stabilim cu exactitate în ce situaţie ne 
aflăm. 

Grant era în egală măsură furios şi speriat. Era furios pe 
McNeil pentru că cedase psihic. Era furios pe proiectanţii 
navei, care nu prevăzuseră această posibilitate de unu-la- 
Dumnezeu-ştie-câte-milioane. Scadenţa avea să fie peste 
vreo două săptămâni, şi până atunci se puteau întâmpla 
multe. Pentru o clipă, gândul acesta îl ajută să-şi menţină 
temerile la distanţă. 

În mod evident, era o stare de necesitate, dar una dintre 
acelea prelungite în chip straniu, care păreau că se petrec 
numai în spaţiu. Aveau suficient timp să se gândească. 
Poate chiar prea mult. 

Grant se instală în scaunul pilotului, îşi fixă chingile şi luă 
un blocnotes. 

— Să recapitulăm faptele, începu el, afişând un calm 
artificial. Avem aerul care circulă prin navă şi pierdem zece 
la sută din oxigen la fiecare trecere prin regenerator. Vrei 
să-mi dai manualul, te rog? Îmi este imposibil să ţin minte 
câţi metri cubi utilizăm zilnic. 

Afirmând că probabilitatea ca Star Queen să fie izbită de 
un meteorit apărea o dată într-o sută de ani, McNeil 
simplificase problema în mod grosier, totuşi inevitabil. 
Răspunsul exact depindea de extrem de mulţi factori - trei 
generaţii de statisticieni nu făcuseră altceva decât să 
enunţe nişte reguli atât de aproximative încât companiile de 


asigurare continuau să se înfioare de spaimă când uriaşele 
ploi de meteoriți măturau ca un uragan orbitele planetelor 
interioare. 

Bineînţeles, totul depindea de ceea ce se înţelegea prin 
cuvântul „meteorit”. Fiecare bucată de zgură cosmică 
ajunsă pe suprafaţa Pământului are un milion de rude mai 
mici, ce pier pentru totdeauna în acea „ţară a nimănui” 
unde atmosfera încă nu s-a sfârşit, iar spaţiul de-abia se 
pregăteşte să înceapă - acea zonă crepusculară în care, 
uneori, în timpul nopţii, bântuie strania auroră. 

Rudele respective sunt familiarele stele căzătoare, rareori 
depăşind în mărime gămălia unui ac, acestea, la rândul lor, 
fiind întrecute de un milion de ori de particulele prea mici 
pentru a-şi lăsa urma vizibilă a morţii atunci când coboară 
din ceruri. Toate la un loc, nenumăratele grăunţe de praf, 
ocazionalii bolovani, până şi munţii călători cu care 
Pământul se întâlneşte poate o dată la un milion de ani, 
alcătuiesc familia meteoriţilor. 

* 

În privinţa zborurilor spaţiale, un meteorit prezintă 
importanţă numai dacă, străpungând învelişul unei nave, 
produce un orificiu îndeajuns de mare pentru a fi periculos 
- aşadar, totul este o problemă de viteze relative şi de 
dimensiuni. Se alcătuiseră tabele ce prezentau coliziuni 
aproximative, pentru diferite regiuni ale Sistemului Solar - 
şi pentru diferite mărimi de meteoriți, ce ajungeau până la 
mase de numai câteva miligrame. 

Cel care lovise Star Queen era un gigant, având diametrul 
de aproape un centimetru şi masa de zece grame. În 
conformitate cu tabelele respective, timpul de aşteptare 
pentru o ciocnire cu un astfel de monstru era de zece la 
puterea a noua zile, adică aproximativ trei milioane de ani. 
Siguranţa virtuală că un asemenea incident nu avea să se 
mai repete în decursul istoriei omeneşti îi consola prea 
puţin pe Grant şi McNeil. 


Cu toate acestea, situaţia ar fi putut să fie şi mai tragică. 
Star Queen se găsea de o sută cincisprezece zile pe drum şi 
mai avea de mers alte treizeci de zile. Călătorea, precum 
toate cargoboturile, pe lunga elipsă tangenţială ce atingea 
orbita Pământului şi a lui Venus de cealaltă parte a 
Soarelui. Rapidele nave de pasageri treceau de la o planetă 
la alta cu viteze de trei ori mai mari şi consumând de zece 
ori mai mult combustibil, dar Star Queen trebuia să-şi 
urmeze ruta predestinată, aidoma unui tren de marfă, 
încheindu-şi călătoria în o sută patruzeci şi cinci de zile. 

Ar fi fost greu de închipuit o navă spaţială cu un aspect 
mai diferit în comparaţie cu imaginea tradiţională de la 
începutul secolului XX. Star Queen consta din două sfere, 
una de cincizeci şi cealaltă de douăzeci de metri diametru, 
cuplate printr-un cilindru lung de o sută de metri. Întreaga 
structură aducea cu o replică imensă a atomului de 
hidrogen. Echipajul, încărcătura şi comenzile se găseau în 
sfera mai mare, celălalt glob conţinând motoarele atomice 
şi fiind impropriu, pentru a folosi un eufemism, vieţii. 

Nava fusese construită în spaţiu şi n-ar fi putut decola nici 
măcar de pe suprafaţa Lunii. La putere maximă, propulsia 
ionică producea o acceleraţie egală cu a douăzecea parte 
din cea gravitaţională, asigurându-i într-o oră viteza 
necesară pentru a deveni din satelit al Pământului un satelit 
al lui Venus. 

Ridicarea încărcăturii de pe suprafaţa planetelor cădea în 
sarcina micilor şi puternicelor rachete cu combustibil 
chimic. Peste o lună, şlepurile aveau să se înalțe de pe 
Venus pentru joncțiune, însă Star Queen n-avea să se 
oprească, deoarece la pupitrul de comandă nu avea să se 
afle nimeni. Nava urma să-şi continue drumul orbeşte pe 
traiectoria ei, gonind pe lângă Venus cu mulţi kilometri pe 
secundă. lar după cinci luni urma să revină lângă orbita 


Pământului, deşi planeta avea să fie hăt departe. 
* 


Este surprinzător cât de mult durează o simplă adunare 
atunci când viaţa ta depinde de rezultatul final. Grant 
parcurse de mai multe ori coloana scurtă de cifre, înainte 
de a renunţa la speranţa că totalul urma să se modifice. În 
final, începu să bată darabana nervos, pe plasticul alb al 
consolei. 

— Cu toate economiile posibile, observă el, putem rezista 
aproximativ douăzeci de zile. Asta înseamnă că vom fi la 
zece zile depărtare de Venus când. 

Vocea i se stinse. 

Zece zile nu păreau prea mult. Totuşi puteau la fel de bine 
să fie zece ani. Grant se gândi ironic la toţi scriitoraşii de 
duzină care folosiseră exact genul acesta de situaţie în 
cărţile şi serialele lor. În asemenea împrejurări, conform 
experţilor în astfel de scenarii - dintre care prea puţini 
trecuseră vreodată de Lună - existau trei variante. 

Soluţia optimă, devenită deja un clişeu, era preschimbarea 
navei într-o uriaşă seră, sau într-o fermă hidroponică, 
lăsând totul pe seama fotosintezei. Următoarea posibilitate 
implica realizarea unor minuni de inginerie chimică sau 
atomică, explicate în detaliile cele mai plictisitoare, vizând 
construirea unui generator de oxigen, care nu numai că 
avea să salveze viaţa eroului - şi, desigur, pe a eroinei - ci 
urma să-l transforme pe acesta în proprietarul unor brevete 
fabulos de valoroase. A treia soluţie - deus ex machina - o 
reprezenta sosirea unei nave având exact aceeaşi 
traiectorie şi viteză cu cea aflată în pericol. 

Asta era doar ficţiune; în viaţa adevărată însă, lucrurile 
stăteau cu totul diferit. Deşi prima idee avea o bază 
teoretică, la bordul lui Star Queen nu exista nici măcar un 
pacheţel cu seminţe de iarbă. Cât despre isprăvile 
inginereşti, doi bărbaţi - indiferent cât de sclipitori şi de 
disperaţi ar fi fost - n-ar fi avut mari şanse ca, în numai 
câteva zile, să aducă îmbunătăţiri rezultatului final al 
muncii desfăşurate de zeci de organizaţii importante de 
cercetare, pe parcursul unui întreg secol. Iar nava care 


„întâmplător trecea prin preajmă” era, aproape prin 
definiţie, o imposibilitate. Chiar dacă alte vehicule ar fi fost 
lansate pe aceeaşi traiectorie eliptică - Grant nu cunoştea 
însă vreun astfel de caz - atunci, graţie legilor înseşi ce le 
guvernau mişcările, ele urmau să păstreze permanent 
diferenţele iniţiale. Nu era chiar imposibil ca un pachebot, 
gonind pe orbita sa hiperbolică, să treacă la câteva sute de 
mii de kilometri de ei. Însă cu o viteză atât de mare încât ar 
fi fost la fel de inaccesibil ca şi Pluto. 

— Dacă am abandona încărcătura, sugeră în cele din urmă 
McNeil, ne-am putea schimba orbita? 

Grant clătină din cap. 

— Aşa sperasem, oftă el, dar nu ţine. Am putea ajunge 
lângă Venus într-o săptămână dacă am vrea. Dar n-am mai 
avea combustibil pentru frânare şi nimic de pe planetă nu 
ne-ar putea opri să trecem mai departe. 

— Nici chiar un pachebot? 

— Conform lui Lloyd's Register, în clipa de faţă, Venus are 
numai două cargoboturi. Oricum, ar fi o manevră practic 
imposibilă. Chiar dacă şi-ar putea sincroniza viteza cu a 
noastră, cum s-ar mai înapoia nava de salvare? Ar fi nevoie 
de o viteză cam de cincizeci de kilometri pe secundă! 

— Dacă noi n-avem idei, spuse McNeil, poate că are cineva 
de pe Venus. Ar fi bine să vorbim cu ei. 

— Intenţionam s-o fac de îndată ce decideam ce să le spun. 
Vrei să te duci şi să orientezi antena? 

Grant îl privi pe McNeil, care părăsi cabina plutind. 
Probabil că inginerul avea să producă destule necazuri în 
următoarele zile. Deocamdată, însă, se descurcaseră bine; 
ca majoritatea indivizilor voinici, McNeil era jovial şi 
prietenos. Numai că acum, Grant constată că-i lipsea 
energia. Traiul prea îndelungat în spaţiu îl înmuiase, atât 
fizic, cât şi mintal. 

* 

O sonerie bâzâi pe consola comunicaţiilor. Oglinda 
parabolică exterioară era aţintită către lumina strălucitoare 


a lui Venus, aflată la o distanţă de numai zece milioane de 
kilometri şi deplasându-se pe o traiectorie aproape 
paralelă. Undele de trei milimetri emise de navă aveau să 
parcurgă distanţa în ceva mai mult de o jumătate de minut. 
Gândul că se aflau la doar treizeci de secunde de salvare 
avea un gust amar. 

Monitorul automat de pe Venus replică prin impersonalul 
Recepție, iar Grant porni să vorbească monoton şi, spera el, 
fără ca glasul să-i tremure. Expuse în mod detaliat situaţia 
şi încheie solicitând sfaturi. Nu făcu nici o aluzie la temerile 
referitoare la McNeil. Din câte bănuia, inginerul îi asculta 
raportul. 

Deocamdată, însă, nimeni de pe Venus nu auzise vestea, 
chiar dacă trecuse perioada de întârziere cauzată de 
distanţă. Mesajul avea să rămână pe suportul magnetic al 
înregistrării timp de câteva minute, până ce un ofiţer de 
comunicaţii, nebănuind nimic, urma să-l ruleze, alertat de 
semnalul receptorului. Individul respectiv n-ar fi avut habar 
ce bombă fusese amorsată, declanşând trenuri de unde de 
îngrijorare pe toate corpurile cereşti locuite, pe măsură ce 
televiziunea şi serviciile de ştiri ar fi preluat referatul. Un 
accident spaţial deţine o încărcătură dramatică ce alunga 
orice alt titlu de senzaţie. 

Până acum, Grant fusese prea preocupat de propria-i 
siguranţă pentru a se gândi la încărcătura navei. Un 
căpitan din vechime, a cărui primă responsabilitate o 
constituia corabia sa, ar fi rămas poate şocat de această 
atitudine. Grant se sprijinea însă pe rațiune: Star Queen nu 
se putea scufunda, nu se putea ciocni de stânci submarine 
ce nu figurau pe hărţi şi nici nu putea dispărea ca prin 
farmec, aşa cum se întâmplase cu atâtea vapoare, pierdute 
pe vecie. Indiferent de soarta echipajului, nava rămânea în 
siguranţă. Dacă era lăsată în pace, avea să continue să-şi 
descrie orbita cu atâta precizie încât timp de multe secole 
oamenii şi-ar fi putut controla calendarele în funcţie de 
apariţia ei. 


Brusc, Grant îşi aminti că încărcătura fusese asigurată 
pentru o sumă ce depăşea douăzeci de milioane de dolari. 
Nu existau multe produse atât de valoroase încât să fie 
trimise de pe o planetă pe alta, iar majoritatea lăzilor din 
cală preţuiau mai mult decât propria lor greutate - sau mai 
exact, masă - în aur. Poate că unele obiecte puteau fi utile în 
această împrejurare critică. Ajuns în acest punct cu 
raţionamentul, Grant începu să caute foile de expediţie. 

Răsfoia preocupat filele subţiri şi rezistente, când McNeil 
reveni în cabină. 

— Am redus presiunea aerului, îl anunţă el. Învelişul 
exterior prezintă mici fisuri care, în condiţii normale, n-ar fi 
contat prea mult. 

Grant încuviinţă neatent şi-i întinse un teanc de hârtii. 

— Astea sunt foile de expediţie. Eu zic să le parcurgem 
amândoi, pentru eventualitatea în care încărcătura ar 
conţine ceva util. 

Chiar dacă n-ar fi avut alt scop, ar fi putut el adăuga, decât 
de a le oferi o preocupare menită să le abată gândurile de 
la sumbrele perspective. 

Parcurgând coloanele lungi de articole numerotate - o 
mostră elocventă a comerţului interplanetar - Grant se 
pomeni întrebându-se ce anume se afla înapoia unor 
consemnări seci, de tipul: Articolul 347 - 1 carte - Greutate 
brută: 4 kg. 

Fluieră prelung, constatând că produsul era însoţit de un 
asterisc atestând o asigurare de o sută de mii de dolari, 
apoi îşi aminti că auzise la radio că Muzeul Venusian 
achiziţionase un exemplar princeps din lucrarea Cei şapte 
stâlpi ai înţelepciunii. 

După alte câteva file, întâlni o consemnare cu totul opusă: 
Diferite cărţi - 25 kg - Fără valoare. 

Expedierea cărţilor respective spre Venus costase o mică 
avere, totuşi acestea erau considerate „fără valoare”. Grant 
căzu pe gânduri. Poate că cineva care părăsea pentru 
totdeauna Pământul lua cu el, pe noua lume, comorile sale 


cele mai de preţ - acele cărţi care, mai presus de orice 
altceva, îi formaseră mintea. 

Articolul 564 - 12 bobine film. 

Acestea, desigur, trebuiau să conţină super-epopeea 
neroniană Arderea Romei, care plecase de pe Pământ în 
ultima clipă, înainte de a fi interzisă de cenzură. Venus o 
aştepta cu o nerăbdare evidentă. 

Produse medicale - 50 kg. Ladă cu ţigări - 1 kg. 
Instrumente de precizie - 75 kg. Lista continua în acelaşi 
fel. Fiecare articol reprezenta ceva rar sau ceva pe care 
industria sau ştiinţa unei civilizaţii mai tinere nu-l putea 
produce cel puţin deocamdată. 

Încărcătura se împărțea distinct în două categorii: obiecte 
exclusiv de lux şi obiecte de strictă necesitate. În rest, 
existau puţine produse intermediare. Şi nimic, dar absolut 
nimic care să-i ofere lui Grant cea mai măruntă speranţă. 
Desigur, ştia că nu s-ar fi putut să fie altfel, totuşi asta nu-l 
împiedica să simtă o dezamăgire de-a dreptul iraţională. 

Când, în cele din urmă, sosi şi răspunsul de pe Venus, fu 
nevoie de aproape o oră pentru a trece prin aparatura de 
înregistrare. Era un chestionar atât de amănunţit încât 
Grant se întrebă posac dacă avea să trăiască până ar fi 
reuşit să răspundă la toate întrebările. Majoritatea erau de 
natură tehnică şi se refereau la navă. Experții de pe cele 
două planete îşi puneau minţile la bătaie în strădania de a 
salva Star Queen şi încărcătura ei. 

— Ei bine, ce zici? Întrebă Grant, după ce McNeil termină 
de parcurs mesajul. (Îl studia pe inginer cu atenţie, 
urmărind apariţia altor semne de stres.) 

După o tăcere îndelungată, McNeil ridică din umeri şi 
primele sale cuvinte răsunară ca un ecou al gândurilor lui 
Grant: 

— În mod sigur, ne va da o ocupaţie. Nu voi putea rula 
toate testele solicitate în mai puţin de o zi. În mare parte, 
intuiesc cam ce vor ei, totuşi unele întrebări sunt complet 
aiurite. 


Grant bănuia acest lucru, dar nu comentă nimic, lăsându-l 
pe celălalt să continue. 

— Viteza pierderilor prin blindaj. Mi se pare firesc să se 
intereseze de asta, însă la ce le-ar servi eficienţa scuturilor 
antiradiaţie? 

Cred că încearcă să ne ţină moralul ridicat, prefăcându-se 
că au nişte idei trăsnet, sau vor să fim atât de ocupați încât 
să n-avem timp să ne facem griji. 

Grant se simţi simultan uşurat şi neliniştit de calmul lui 
McNeil; uşurat deoarece se temuse de o altă criză, totuşi 
neliniştit pentru că inginerul nu se încadra câtuşi de puţin 
în categoria psihologică pe care i-o stabilise. Oare episodul 
iniţial era tipic pentru un bărbat, sau putea fi valabil în 
cazul oricui? 

Pentru Grant, lumea se împărțea de obicei în alb şi negru - 
de aceea, el se simţi iritat, fiindcă nu putea decide dacă 
McNeil era laş ori curajos. Posibilitatea ca ambele 
caracteristici să fie valabile nu-i trecu nici o clipă prin 
minte. 

* 

Zborul spaţial beneficiază de o atemporalitate care nu se 
regăseşte în nici o altă experienţă umană. Până şi pe Lună, 
umbrele se târăsc leneşe de la un stei la altul, pe măsură ce 
soarele mărşăluieşte fără grabă pe cer. Pe Pământ, există 
permanent uriaşul orologiu al globului rotitor, ce 
marchează orele, continentele jucând rolul limbilor. În 
schimb, într-o călătorie lungă cu o navă stabilizată 
giroscopic, aceleaşi configurații ale razelor de soare rămân 
nemişcate pe perete sau pe podea, deşi cronometrul 
continuă să-şi ticâie orele şi zilele lipsite de sens. 

Grant şi McNeil învăţaseră de mult să se adapteze 
condiţiilor existente. În adâncurile spaţiului, ei se mişcau şi 
gândeau cu o încetineală ce avea să dispară atunci când 
călătoria se apropia de final şi sosea momentul pentru 
începerea manevrelor de frânare. Acum, în ciuda faptului 
că perspectiva morţii atârna deasupra capetelor lor, ei 


continuau să-şi desfăşoare activitatea pe făgaşurile 
adâncite ale obişnuinţei. 

În fiecare zi, Grant completa jurnalul de bord, verifica 
poziţia navei şi-şi îndeplinea diversele sarcini de rutină. 
McNeil se comporta de asemenea normal, deşi Grant 
suspecta că anumite activităţi de întreţinere tehnică erau 
executate cu multă superficialitate. 

Trecuseră trei zile de la impactul cu meteoritul. De 
douăzeci şi patru de ore, Pământul şi Venus se aflau în 
teleconferinţă şi Grant se întreba când urma să li se aducă 
ia cunoştinţă rezultatul deliberărilor. Nu credea că mai 
puteau fi salvaţi nici chiar de cele mai inteligente creiere 
din Sistemul Solar, totuşi îi venea greu să abandoneze 
speranţele când totul continua să pară normal, iar aerul era 
tot proaspăt şi pur. 

În cea de-a patra zi, Venus îi contactă din nou. Excluzând 
detaliile tehnice, mesajul nu era nimic altceva decât un 
discurs funebru. Grant şi McNeil fuseseră trecuţi la 
capitolul pierderi, dar în acelaşi timp li se transmiteau 
instrucţiuni amănunțite privind siguranţa încărcăturii. 

Pe Pământ, astronomii calculau toate posibilele orbite de 
joncțiune prin care Star Queen ar fi putut fi interceptată în 
următorii ani. Exista chiar o posibilitate ca nava să 
întâlnească un vehicul terestru, peste şase-şapte luni, când 
avea să treacă din nou prin afeliu, dar manevra putea fi 
executată doar de un pachebot rapid, lipsit de pasageri, iar 
combustibilul necesar valora o avere. 

* 

McNeil dispăru la scurt timp după recepţionarea 
mesajului. La început, Grant se simţi uşurat; nu se băga în 
viaţa intimă a inginerului şi avea de scris o mulţime de 
scrisori, deşi chestiunea testamentului intenţiona s-o lase 
pe mai târziu. 

Era rândul iui McNeil să prepare masa „de seară”, o 
ocupaţie care-i făcea plăcere, întrucât acesta nu obişnuia să 
neglijeze cerinţele propriului stomac. Când însă din 


chicinetă nu răsunară zgomotele obişnuite, Grant porni în 
căutarea colegului său. 

Îl descoperi pe inginer întins în cuşeta personală, împăcat 
cu Universul. Alături de el, plutea o ladă metalică, mare, 
care fusese forţată şi deschisă. Grant nu trebui s-o 
examineze îndeaproape pentru a-i ghici conţinutul. Era 
suficient să-l privească pe McNeil. 

— E de-a dreptul ruşinos, vorbi acesta, fără umbră de 
stânjeneală, să sugi chestia asta printr-un tub. N-ai putea 
aranja nişte gravitație, ca să putem bea aşa cum se cuvine? 

Grant îl fulgeră cu o privire în care se împleteau disprețul 
şi mânia, dar McNeil îi susţinu căutătura netulburat. 

— Haide, nu-mi strica cheful! Bea şi tu. Ce mai contează 
acum? 

Împinse o sticlă şi Grant o prinse cu dexteritate când pluti 
pe lângă el. Era un vin fabulos de scump - îşi amintea acum 
frahtul - conţinutul lădiţei valora probabil câteva mii de 
dolari. 

— Nu cred că-i nevoie să te comporţi ca un porc, chiar şi în 
aceste împrejurări! Rosti el cu severitate. 

McNeil nu se îmbătase încă. Ajunsese abia în anticamera 
puternic iluminată a ameţelii şi nu pierduse tot contactul cu 
sărăcăcioasa lume exterioară. 

— Sunt pregătit, vorbi cu solemnitate, să ascult orice 
argument logic împotriva acţiunii alese de mine - unul care 
să mi se pară absolut de bun simţ. Ar fi bine să mă convingi 
repede, cât mai sunt capabil să respect raţiunea. 

După această tiradă, inginerul apăsă din nou balonaşul de 
plastic şi un jet purpuriu îi ţâşni în gură. 

— Trecând peste faptul că ţi-ai însuşit bunuri ale 
Companiei, care, cu siguranţă, vor fi recuperate mai 
devreme sau mai târziu, în nici un caz nu poţi rămâne beat 
câteva săptămâni. 

— Asta rămâne de văzut, făcu McNeil gânditor. 

— Nu cred. 


Sprijinindu-se de perete, Grant împinse cu furie lădiţa, 
trimiţând-o prin uşa deschisă. Apoi se propulsă după ea, iar 
în vreme ce trântea uşa, îl auzi pe McNeil răcnind în urma 
lui: 

— Vicleşug ordinar! 

Inginerul ar fi avut nevoie de câteva momente bune, mai 
cu seamă în actuala lui stare, să-şi desfacă chingile şi să-l 
urmărească. Grant duse lădiţa înapoi în cală şi zăvori uşa. 
Deoarece, în general, pe durata călătoriei prin spaţiu cala 
nu era încuiată, McNeil nu avea o cheie proprie, iar Grant o 
putea ascunde pe cea de rezervă, păstrată în cabina de 
comandă. 

Ceva mai târziu, când trecu din nou pe lângă cabina lui 
McNeil, auzi pe acesta cântând. Avea alte două sticle care-i 
ţineau tovărăşie şi zbiera din toţi bojocii: 

— Nu ne pasă un' se duce oxigenu', Dacă nu se bagă-n 
vinu' nostru'. 

Grant, a cărui educaţie fusese aproape exclusiv tehnică, 
nu fu capabil să identifice sursa citatului. Oprindu-se să 
asculte, se pomeni pe neaşteptate străbătut de un 
sentiment pe care, la o primă vedere, nu reuşi să-l 
recunoască. Acesta dispăru la fel de repede pe cât apăruse, 
lăsându-l îngreţoşat şi tremurând. Pentru prima dată îşi 
dăduse seama că aversiunea lui faţă de McNeil se 
preschimba lent în ură. 

* 

O regulă de bază a călătoriilor spaţiale stipulează că, din 
motive psihologice întemeiate, echipajul minim al unei 
misiuni de lungă durată trebuie să fie alcătuit din cel puţin 
trei membri. 

Regulile sunt însă făcute pentru a fi încălcate, iar 
proprietarii lui Star Queen obţinuseră aprobarea Consiliului 
Controlului Spaţial şi al companiilor de asigurări, atunci 
când cargobotul pornise spre Venus fără căpitanul ei 
obişnuit. Acesta se îmbolnăvise în ultima clipă şi nu fusese 
înlocuit. Întrucât planetele n-au obiceiul de a se ţine după 


treburile omului, dacă nava nu pleca la timp, putea să nu 
mai plece deloc. 

Erau la mijloc milioane de dolari. De aceea, a plecat. Atât 
Grant, cât şi McNeil erau indivizi extrem de capabili şi nu 
aveau absolut nimic împotrivă să încaseze un salariu dubiu 
pentru foarte puţine îndatoriri suplimentare. În ciuda unor 
diferenţe fundamentale în plan temperamental, cei doi se 
înțelegeau destul de bine în condiţii normale. Nu era vina 
nimănui că acum condiţiile nu mai aveau nimic în comun cu 
nivelul normal. 

Se spune că trei zile fără mâncare sunt suficiente pentru a 
îndepărta majoritatea diferenţelor subtile dintre omul 
civilizat şi sălbatic. Deocamdată, Grant şi McNeil nu 
încercau vreun disconfort fizic. Imaginaţia lor însă fusese 
extrem de activă şi acum aveau mai multe în comun cu doi 
canibali flămânzi, pierduţi într-o canoe în imensitatea 
Pacificului, decât ar fi fost dispuşi să recunoască. 

Situaţia lor prezenta un anumit aspect, poate chiar cel mai 
important dintre toate, ce nu fusese niciodată menţionat. 
Atunci când ultimele cifre de pe blocnotesul lui Grant 
fuseseră verificate şi răsverificate, calculele nu fuseseră 
chiar cele finale. Instantaneu, ambii bărbaţi făcuseră şi 
pasul următor, ajungând simultan la acelaşi rezultat ne 
rostit. 

Era teribil de simplu - o parodie macabră a problemelor 
de matematică din ciclul primar, de tipul: „Dacă doi oameni 
asamblează cinci elicoptere în două zile, atunci în cât timp.” 

Oxigenul avea să dureze cam douăzeci de zile pentru doi 
oameni, iar Venus se afla la treizeci de zile depărtare. Nu 
trebuia să fii dotat cu cine ştie ce capacităţi matematice 
ieşite din comun ca să înţelegi imediat că doar un om, unul 
singur, ar fi putut supravieţui pentru a păşi pe străzile 
metalice din Port Hesperes. 

Scadenţa binecunoscută era peste douăzeci de zile, însă 
până la data trecută sub tăcere nu mai rămăseseră decât 
zece zile. Până atunci, aerul avea să fie suficient pentru doi 


oameni. Şi după aceea, pentru unul singur, pe tot restul 
drumului. Pentru un observator suficient de detaşat, 
situaţia urma să fie de-a dreptul palpitantă. 

Era evident că această conspirație a tăcerii nu mai putea 
dura mult. Nu-i însă uşor, nici chiar în momente mult mai 
plăcute, ca doi indivizi să decidă în mod amical care dintre 
ei trebuie să se sinucidă. Este cu atât mai dificil când 
aceştia nici nu discută între ei. 

Grant dorea să fie absolut onest. Ca atare, nu putea face 
altceva decât să aştepte ca McNeil să se trezească şi apoi 
să-l întrebe în mod deschis. Se gândea cel mai bine în faţa 
consolei de comandă, de aceea intră în cabina de comandă 
şi se prinse cu chingile în scaunul pilotului. 

O vreme, rămase privind în gol. Avea să fie mai bine, 
decise el, să prezinte problema în scris, mai cu seamă că 
relaţiile diplomatice dintre ei nu erau deloc grozave. 
Deschise blocnotesul şi începu: „Dragă McNeil.” Rupse 
imediat fila şi reîncepu: „McNeil.” 

Avu nevoie de aproape trei ore pentru a termina 
scrisoarea, şi nici atunci nu fu pe deplin mulţumit. Unele 
lucruri erau al naibii de greu de pus pe hârtie. Apoi 
introduse scrisoarea într-un plic, îl lipi şi-l încuie în seiful 
personal. Putea aştepta încă o zi sau două. 

* 

Puţini dintre milioanele de oameni de pe Pământ şi Venus 
puteau să-şi imagineze tensiunea ce sporea lent la bordul 
lui Star Queen. Zile întregi, toate publicaţiile, radioul şi 
televiziunea anunţaseră nenumărate planuri 
fantasmagorice de salvare. Pe trei planete, aproape că nu 
mai exista alt subiect de conversaţie. Însă numai un vag 
ecou al acestui tumult ajungea până la cei doi bărbaţi care-l 
provocaseră. 

Staţia venusiană putea lua oricând legătura cu Star 
Queen, dar lucrurile ce puteau fi spuse erau prea puţine. 
Nici un om dotat cu un minimum de decenţă n-ar fi 
transmis cuvinte de încurajare celor aflaţi în celula 


condamnaților la moarte, chiar dacă în privinţa datei 
precise a execuţiei ar fi existat o uşoară nesiguranţă. 

De aceea, Venus se mulțumea cu câteva mesaje zilnice de 
rutină, blocând puhoiul permanent de sfaturi şi oferte mass- 
media ce se revărsa dinspre Pământ. Drept rezultat, 
companiile particulare de radio-televiziune pământene 
făceau eforturi disperate pentru a contacta nava în mod 
direct. Eşuaseră, pur şi simplu pentru că Grant şi McNeil 
nu se gândiseră să îndrepte antena receptorului decât spre 
Venus, aflată chinuitor de aproape. 

Un moment destul de stânjenitor avusese loc când McNeil 
ieşise din cabina lui, însă, deşi relaţiile nu erau tocmai 
cordiale, viaţa la bord continuase aproape ca înainte. 

Grant îşi petrecea majoritatea timpului în scaunul 
pilotului, calculând manevrele de apropiere şi scriind 
epistole interminabile soţiei sale. l-ar fi putut vorbi, dacă ar 
fi dorit-o, însă gândul la milioanele de urechi indiscrete ce 
stăteau la pândă îl oprise s-o facă. Circuitele de comunicaţii 
interplanetare ar fi trebuit să fie confidenţiale. Dar existau 
prea multe persoane interesate de această dramă. 

Peste două zile, îşi zise în sinea lui, avea să-i înmâneze lui 
McNeil scrisoarea sa şi puteau hotări ce era de făcut. O 
astfel de întârziere urma totodată să-i ofere lui McNeil 
ocazia de a aborda el însuşi subiectul. Faptul că inginerul 
putea avea alte motive pentru a şovăi reprezenta o 
problemă pe care mintea lui Grant refuza în continuare s-o 
admită. 

Se întrebase deseori cum îşi petrecea timpul McNeil. 
Inginerul deţinea o bibliotecă vastă de cărţi microfilmate, 
întrucât îi plăcea să citească mult, iar domeniul intereselor 
sale era neobişnuit de larg. Cartea lui favorită, Grant o ştia, 
era Jurgen, şi poate chiar acum încerca să-şi uite soarta 
pierzându-se în strania ei magie. Alte cărţi ale lui McNeil 
erau mai puţin respectabile şi multe dintre ele aparţineau 
unei categorii în mod bizar descrise drept „bizară”. 


Realitatea era că McNeil avea o personalitate mult prea 
subtilă şi complicată pentru a fi înţeleasă de Grant. 
Hedonist convins, inginerul ştia să se bucure de plăcerile 
vieţii, cu atât mai mult cu cât era lipsit de ele luni la rând. 
Nu era însă în nici un caz făptura lipsită de morală pe care 
o bănuise Grant cel oarecum puritan şi lipsit de imaginaţie. 

Într-adevăr, se prăbuşise complet sub şocul iniţial, iar 
comportarea sa în episodul cu vinul fusese - după criteriile 
lui Grant - condamnabilă. McNeil depăşise însă criza şi-şi 
revenise. Aici se găsea diferenţa dintre el şi durul, dar 
fragilul Grant. 

Deşi rutina normală a sarcinilor se redusese printr-un 
consens tacit, acest lucru contribuia prea puţin la 
destinderea relaţiilor dintre ei. Grant şi McNeil se evitau pe 
cât era posibil, întâlnindu-se numai la masă. În ocaziile 
respective, se comportau exagerat de politicos, de parcă 
fiecare ar fi dorit să fie perfect normal. Însă eşua în mod 
inexplicabil. 

Grant sperase că McNeil avea să aducă el vorba despre 
subiectul sinuciderii, scutindu-l astfel de o sarcină 
neplăcută. Refuzul încăpățânat al inginerului de a face ceva 
în direcţia respectivă îi sporise disprețul şi resentimentele 
faţă de acesta. Parcă pentru a înrăutăţi şi mai mult 
lucrurile, Grant suferea acum de coşmaruri şi dormea 
superficial. 

Coşmarul era întotdeauna acelaşi. Copil fiind, se 
întâmplase nu 

O dată ca înainte de culcare să citească o poveste mult 
prea atractivă pentru a fi lăsată pe dimineaţă. Ca să nu fie 
prins, continua să citească sub plapumă, la lumina 
lanternei, ghemuit într-un cocon tihnit cu pereţii albi. Cam 
la fiecare zece minute, atmosfera devenea înăbuşitoare şi 
ieşirea de sub plapumă, pentru a inspira un aer delicios de 
răcoros reprezenta unul dintre momentele de vârf ale 
episoadelor cu pricina. 


Acum, după treizeci de ani, acele ore inocente ale 
copilăriei reveniseră pentru a-l teroriza. Visa că nu mai 
putea scăpa de sub plapuma sufocantă, în vreme ce aerul 
devenea, treptat şi inevitabil, de nerespirat. 

Intenţionase să-i dea scrisoarea lui McNeil după două zile, 
totuşi cumva amânase din nou momentul. Tărăgănarea 
aceasta nu-i era deloc caracteristică, însă izbutise să se 
autoconvingă că reprezenta un lucru perfect rezonabil. 

Îi oferea inginerului ocazia de a se reabilita, de a dovedi că 
nu era un laş, silindu-se să abordeze el însuşi subiectul. În 
mod surprinzător, nu-i trecuse prin minte faptul că McNeil 
îl putea aştepta pe el să facă exact acelaşi lucru. 

Când rămăseseră doar cinci zile până la termenul final, 
pentru întâia oară, mintea lui Grant atinse în treacăt ideea 
crimei. Era după masa „de seară”, iar el încerca să se 
relaxeze, în vreme ce McNeil trebăluia prin chicinetă cu un 
exces inutil de zgomote, cel puţin aşa i se părea lui. 

Ce câştigă lumea, se întrebă el, de pe urma inginerului? 
Acesta nu avea nici responsabilităţi, şi nici o familie; nimeni 
nu urma să fie prea afectat de moartea lui. Pe de altă parte, 
Grant avea o soţie şi trei copii la care ţinea în chip moderat, 
iar aceştia, la rândul lor, deşi din cine ştie ce motive 
obscure, nu întreceau limitele unei afecţiuni respectuoase. 

Nici un judecător imparţial n-ar fi ezitat în a lua o hotărâre 
referitoare la care dintre ei trebuia să supravieţuiască. 
Dacă McNeil mai avea o urmă de decenţă, s-ar fi cuvenit să 
ajungă la aceeaşi concluzie, întrucât se părea că nu făcuse 
nimic în acea direcţie, el nu mai putea pretinde nici cel mai 
mic respect din partea semenilor săi. 

Aceasta era logica elementară a subconştientului lui 
Grant, care ajunsese la o soluţie, cu zile în urmă, însă abia 
acum reuşea să scoată capul la lumină. Spre cinstea sa, 
bărbatul respinse de îndată gândul, oripilat. 

El era o persoană onorabilă şi binecrescută, având un cod 
de comportament foarte strict. Până şi hoinarele impulsuri 
ucigaşe ale aşa-zisului om „normal” îi bântuiseră rareori 


mintea. Dar în zilele - foarte puţine la număr - care îi mai 
rămăseseră de trăit, ele aveau să revină tot mai des. 

Acum, aerul devenise în mod evident stătut. Deşi 
deocamdată nu se înregistra vreo dificultate reală în 
respirare, rămânea un soi de memento permanent de care 
cei doi nu puteau scăpa, iar Grant constată că începuse să 
aibă probleme cu somnul. Fără să constituie o pierdere în 
sine, fiindcă în felul acesta scăpa de coşmaruri, insomniile îl 
storceau din punct de vedere fizic. 

Simultan, starea lui psihică se deteriora rapid, o situaţie 
accentuată de faptul că McNeil părea că afişează un calm 
neaşteptat şi enervant. Grant îşi dădu seama că atinsese 
etapa în care amânarea discuţiei explicative ar fi devenit 
periculoasă. 

Ca de obicei, McNeil se găsea în cabina lui, când Grant se 
duse să ia scrisoarea închisă în seif. Parcă de o eternitate. 
Se întrebă dacă ar mai fi trebuit să adauge ceva, apoi 
înţelese că nu era decât un alt pretext pentru întârziere. Cu 
paşi hotărâți, porni către cabina inginerului. 

Un singur neutron declanşează reacţia în lanţ care, într-o 
singură clipită, poate distruge un milion de vieţi şi truda 
multor generaţii. La fel de nesemnificative sunt momentele 
de răscruce care pot uneori schimba cursul acţiunilor unui 
om, alterându-i întreaga configuraţie a viitorului. 

Nimic n-ar fi putut să fie mai banal decât ceea ce-l făcuse 
pe Grant să se oprească pe coridor, în faţa uşii lui McNeil. 
În împrejurările obişnuite, probabil că nici nu şi-ar fi dat 
seama. Acum simţi miros de fum. Provenit de la o ţigară. 

Gândul că sibaritul inginer avea atât de puţin autocontrol 
încât îşi bătea joc de ultimii litri preţioşi de oxigen îl copleşi 
pe Grant, stârnind în el o furie oarbă. Pentru o secundă, 
rămase aproape paralizat de intensitatea sentimentelor 
sale. 

După aceea, încet, mototoli scrisoarea. Gândul care iniţial 
fusese un intrus ignorat, apoi o speculație indiferentă, 
ajunse în cele din urmă pe deplin acceptat. McNeil 


beneficiase de o şansă, dar, prin incredibilul său egoism, se 
dovedise nedemn de ea. Perfect. În consecinţă, putea muri. 

luţeala cu care Grant îmbrăţişase această concluzie n-ar fi 
păcălit nici un psiholog amator. Îndepărtându-se de cabina 
lui McNeil, bărbatul era stăpânit atât de ură, cât şi de 
uşurare. Dorise cu ardoare să se convingă pe sine însuşi că 
nu era nevoie să facă aşa ceva, ci să propună un joc al 
sorţilor care să le ofere amândurora şanse egale de 
supravieţuire. 

Aceea însă fusese scuza necesară şi o înhăţase pentru a-şi 
absolvi conştiinţa. Deşi ar fi putut plănui, ba chiar duce la 
îndeplinire o crimă, Grant era genul de individ care făcea 
totul conform propriului cod etic. 

Întâmplător, îl judeca greşit - şi nu pentru întâia oară - pe 
McNeil. Fiind fumător înrăit, ţigările erau de-a dreptul 
vitale pentru inginer chiar şi în condiţii normale. Grant, 
care fuma numai ocazional şi fără mare plăcere, n-ar fi 
înţeles niciodată cât de esenţiale deveniseră acum. 

McNeil calculase cu deosebită atenţie şi ajunsese la 
concluzia că patru ţigări pe zi nu aveau să afecteze în mod 
considerabil calitatea aerului din navă, acestea fiind, în 
acelaşi timp, extrem de importante pentru starea sa de 
nervi şi, indirect, pentru cea a lui Grant. 

N-ar fi avut însă nici un rost să-i explice toate acestea 
celuilalt. De aceea fuma în cabina sa, cu o stăpânire de sine 
pe care o găsea agreabilă, ba chiar voluptuos de 
surprinzătoare. Avusese pur şi simplu ghinion că Grant îi 
detectase una dintre cele patru ţigări zilnice. 

În continuare, acţiunile lui Grant se dovediră remarcabil 
de metodice, ţinând cont de faptul că acesta era o persoană 
care de-abia se hotărâse să recurgă la crimă. Fără ezitare, 
el reveni în cabina de comandă şi deschise dulapul de 
medicamente, ale cărui compartimente, meticulos 
etichetate, conţineau aproape tot ceea ce ar fi fost necesar 
în cazul unei situaţii de urgenţă. 


Fusese luat în consideraţie până şi cazul extrem: o sticluţă 
reţinută de benzi elastice, a cărei imagine stătuse ascunsă 
vreme de multe zile în adâncurile nepătrunse ale minţii 
bărbatului. Pe ea era lipită o etichetă albă, înfăţişând 
craniul cu două oase încrucişate, dedesubtul cărora scria: 
Aprox. Jumătate de gram provoacă moarte subită, fără 
dureri. 

Otrava acţiona instantaneu şi nu producea dureri, asta era 
bine. Mult mai important însă era un amănunt nemenţionat 
pe etichetă. Nu avea gust. 

Contrastul dintre mesele pregătite de Grant şi cele 
preparate cu deosebită grijă şi pricepere de McNeil era 
izbitor. Orice om căruia îi plăcea mâncarea şi-şi petrecea 
mult timp în spaţiu învăţa arta culinară ca un reflex de 
autoapărare. McNeil o făcuse cu multă vreme înainte. 

Pe de altă parte, pentru Grant, mâncatul reprezenta una 
dintre acele operaţii necesare, dar agasante, ce trebuiau 
terminate cât mai repede cu putinţă. Felul cum gătea el 
reflecta în mod clar această opinie. McNeil încetase de mult 
să mai mormăie; totuşi, probabil că ar fi fost extrem de 
interesat să vadă grija cu care Grant se ocupa de ultima 
masă. 

Dacă sesizase o nervozitate sporită din partea colegului 
său, în timpul prânzului, nu făcu nici o referire la ea. 
Mâncară aproape în tăcere, dar asta nu constituia ceva 
neobişnuit, fiindcă epuizaseră demult majoritatea 
conversaţiilor superficiale. După ce strânse ultimele farfurii 
- adânci şi cu margini răsfrânte spre interior, pentru a 
împiedica plutirea conţinutului lor - Grant intră în chicinetă 
ca să prepare cafeaua. 

Operaţiunea respectivă dură destul de mult, deoarece în 
ultima clipă se petrecu ceva prostesc şi de-a dreptul ridicol. 
Grant îşi reaminti pe neaşteptate de o peliculă clasică a 
secolului trecut, în care faimosul Charlie Chaplin încerca să 
otrăvească o nevastă detestată. Şi apoi, în mod accidental, 
inversa paharele. 


Nici o altă amintire n-ar fi putut să fie mai nedorită, 
virtualul criminal fiind zguduit de un acces de isterie 
silenţioasă. Drăcuşorul perversiunii al lui Poe, acel demon 
căruia îi făcea plăcere să sfideze canoanele atente ale 
autoapărării, îşi băgase coada, astfel încât trecu aproape un 
minut până ce Grant izbuti să-şi regăsească stăpânirea de 
sine. 

Era sigur că, cel puţin în exterior, nu se trădase deloc în 
momentul revenirii „în sufragerie”, ducând cele două 
flacoane din plastic şi tuburile prin care se sorbea. Nu 
putea fi nici vorbă de confuzie, deoarece „cana” inginerului 
purta pe ea literele MAC. 

La gândul respectiv, Grant fu cât pe ce să reînceapă să 
chicotească prosteşte, dar reuşi să-şi păstreze controlul, 
gândindu-se cu seriozitate că nervii săi se găseau într-o 
stare chiar mai rea decât bănuise. 

Îl privi fascinat, deşi în aparenţă nepăsător, pe McNeil 
jucându-se cu flaconul între palme. Inginerul nu părea 
deloc grăbit şi privea mohorât în gol. După aceea, ridică 
tubul spre buze şi sorbi. 

După o clipă, tuşi uşor. Şi o mână îngheţată păru că prinse 
inima lui Grant, strângând-o ca în menghină. Apoi, McNeil 
se întoarse către el şi rosti cu o voce lipsită de intonaţie: 

— În sfârşit, ai făcut-o ca lumea! E fierbinte. 

Treptat, inima celuilalt reveni la viaţă. Nu se simţi în 
putere să articuleze ceva şi se mulţumi să încuviinţeze din 
cap. McNeil lăsă flaconul să plutească în aer, la câţiva 
centimetri de el. Părea îngândurat, cântărindu-şi parcă 
vorbele înainte de a face o remarcă importantă. Grant se 
blestemă pentru că făcuse cafeaua atât de fierbinte; era 
exact genul de detaliu care ducea la prinderea asasinilor. 
Dacă McNeil mai întârzia mult, probabil că nervii n-aveau 
să-i mai reziste. 

— Bănuiesc, începu inginerul cu un ton destul de degajat, 
că ţi-ai dat seama că aerul existent ar ajunge numai pentru 
o singură persoană, până la Venus. 


Grant se sili să-şi stăpânească nervii tensionaţi şi-şi smulse 
privirea de la „ceaşca” hipnotizatoare. Când răspunse, avu 
senzaţia că gâtul i se uscase complet: 

— Mi-am. Mi-am dat seama. 

McNeil atinse flaconul, constată că era în continuare prea 
fierbinte şi vorbi mai departe, cu un aer gânditor: 

— N-ar fi atunci mai raţional dacă unul dintre noi s-ar 
hotări să iasă prin ecluză, să zicem. Ori să ia otravă de 
acolo? 

Îndreptă degetul mare către dulapul cu medicamente, 
parţial vizibil din locul unde se aflau ei. 

Grant aprobă în tăcere. 

— Bineînţeles, adăugă inginerul, singurul neajuns ar fi să 
decidem care dintre noi să fie ghinionistul. Cred că ar 
trebui să tragem la sorţi, sau să procedăm în alt mod 
arbitrar. 

Grant îl privi cu o fascinaţie care aproape îi depăşea 
nervozitatea permanent crescătoare. Nu crezuse niciodată 
că inginerul putea discuta subiectul atât de calm. Era sigur 
că acesta nu suspecta nimic. În mod evident, gândirea lui 
McNeil urmase un traseu paralel cu a sa şi de aceea nu era 
câtuşi de puţin o coincidenţă că alesese tocmai acest 
moment pentru a aborda problema. 

Inginerul îl privea fix, parcă estimându-i reacţia. 

— Ai dreptate, se auzi Grant spunând. Trebuie să discutăm 
chestia asta. 

— Da, încuviinţă McNeil impasibil. Trebuie. 

Apoi se întinse, luă ceaşca, duse tubul la buze şi supse 
încetişor. 

Grant nu putu aştepta să-l vadă terminând. Spre 
surprinderea lui, uşurarea pe care o aştepta nu sosi. Ba 
chiar încercă un fior de regret, însă nu şi o mustrare de 
conştiinţă. Acum era puţin cam târziu să se mai gândească 
la aşa ceva; apoi, brusc, îşi aminti că urma să rămână 
singur pe Star Queen, hăituit de gânduri, timp de peste trei 
săptămâni, când avea să fie salvat. 


Nu dorea să-l vadă pe McNeil murind şi simţi că i se face 
rău. Fără să-şi mai privească victima, se propulsă către 
ieşire. 

* 

Soarele arzător şi stelele ce nu clipeau priveau din înălţimi 
spre Star Queen ce părea că încremenise pe loc, aidoma lor. 
Era imposibil de spus dacă nava atinsese viteza maximă, iar 
milioane de cai-putere încătuşaţi în sfera mai mică aşteptau 
momentul eliberării. Ba chiar era imposibil de precizat dacă 
exista viaţă în interior. 

Un sas de pe partea umbrită se deschise lent, lăsând 
lumina să se reverse dinăuntru, formând un cerc strălucitor 
ce părea straniu, suspendat în beznă. Apoi acesta fu astupat 
de două siluete ce plutiră afară din navă. 

Dintr-un motiv destul de important, una era mai 
mătăhăloasă decât cealaltă. Există, desigur, unele veşminte 
ce pot fi purtate ori abandonate, după capriciile modei, 
neavând alte efecte nefaste decât posibila micşorare a 
prestigiului social. Costumele spaţiale nu se numără printre 
ele. 

În beznă, se petrecea ceva greu de înţeles, după care 
silueta mai mică porni să se mişte, lent la început, apoi 
sporindu-şi treptat viteza. leşi din umbra navei în 
strălucirea orbitoare a Soarelui; acum, se putea zări că pe 
spinare avea fixată o butelie cu gaz, din care ţâşnea un jet 
subţire, risipindu-se aproape imediat în spaţiu. 

Era o rachetă improvizată, dar eficientă. Nu exista 
posibilitatea ca infima atracţie gravitaţională a cargobotului 
să atragă corpul pe o orbită în jurul lui. 

Rotindu-se uşor, cadavrul se micşora pe fundalul stelelor şi 
dispăru din vedere în mai puţin de un minut. Silueta din 
cadrul sasului îl privi, nemişcată. Apoi, trapa exterioară se 
închise, pata gălbuie pieri şi doar palida lumină a 
Pământului mai scânteie pe blindajul umbrit al navei. 

Nimic altceva nu se mai întâmplă timp de douăzeci şi trei 
de zile. 


Căpitanul lui Hercules se întoarse, oftând uşurat, spre 
coechipierul său. 

— Mă temusem că n-o să reuşească. Trebuie să fi fost al 
naibii de greu să ieşi de pe orbită, pilotând de unul singur. 
Şi în aerul ăla viciat. Cât de repede putem ajunge la el? 

— Cam într-o oră. Orbita sa mai prezintă puţină 
excentricitate, dar acest lucru poate fi corectat din partea 
noastră. 

— Perfect. Anunţă-i pe cei de pe Leviathan şi Titan că 
putem executa joncţiunea şi cere-le să-i dea drumul. Aş 
vrea, totuşi, să nu vindem nici un pont amicilor de la ştiri 
până nu încheiem operaţiunea. 

Celălalt avu buna-cuviinţă să roşească. 

— Nici nu intenţionam, replică el cu un ton uşor jignit, în 
timp ce apăsa delicat tastele calculatorului. 

Răspunsul afişat instantaneu pe display păru să-l 
nemulţumească. 

— Ar fi preferabil să intrăm în Queen şi să-i reducem 
viteza, înainte de a chema celelalte remorchere, altfel o să 
irosim o mulţime de combustibil. Are o viteză mai mare cu 
cel puţin un kilometru pe secundă. 

— De acord. Atunci, anunţă-i pe ceilalţi să fie pregătiţi, dar 
să nu pornească până nu le dăm coordonatele noii orbite. 

În timp ce mesajul străbătea pătura neîntreruptă de nori 
care acoperea o jumătate din cerul de sub ei, secundul 
întrebă gânditor: 

— Oare ce simte el acum? 

— Îţi zic eu: E atât de fericit că trăieşte, încât îl doare în 
cot de orice altceva. 

— Cu toate astea, nu cred că mi-ar plăcea să-mi 
abandonez coechipierul în spaţiu pentru a avea 
posibilitatea de a ajunge acasă. 

— Nimănui nu i-ar face plăcere aşa ceva. Ai auzit însă şi tu 
transmisiunea: au discutat cu calm între ei, iar cel care a 
pierdut a ieşit prin sas. Era singura cale. 


— Poate. Şi totuşi, mi se pare oribil să-ţi laşi un tovarăş să 
se sacrifice, cu atâta sânge rece, pentru ca tu să poţi trăi. 

— Nu fi un afurisit de sentimental! Fac prinsoare că dacă 
noi am fi păţit aşa ceva, mi-ai fi dat un brânci afară, chiar 
înainte de a-mi putea spune rugăciunea. 

— Dacă nu mi-o luai tu înainte. Deşi nu-mi vine să cred că 
Hercules ar fi putut păţi aşa ceva! Mai mult de cinci zile în 
afara portului n-am fost, aşa-i? Şi mai vorbim despre 
romantismul călătoriilor spaţiale! 

Căpitanul nu-i răspunse. Privea atent displayul de 
navigaţie, fiindcă Star Queen ar fi trebuit de acum să intre 
în raza lor vizuală. După un interval în care manevră 
reglajele fine, suspină încetişor, satisfăcut: 

— Uite-o. Cam la nouăzeci şi cinci de kilometri. Anunţă 
echipajul să se pregătească şi trimite-i lui un mesaj de 
îmbărbătare. Chiar dacă nu-i adevărat, spune-i că ajungem 
în treizeci de minute. 

* 

Treptat, cablurile lungi de o mie de metri se întinseră, 
absorbind impulsurile relative ale navelor, apoi slăbiră din 
nou, când Star Queen şi Hercules se întoarseră una către 
alta. Vinciurile electrice începură să se învârtă şi, aidoma 
unui păianjen deplasându-se pe firul său, Hercules lunecă 
lângă cargobot. 

Tehnicienii, îmbrăcaţi în costume spaţiale, asudară folosind 
masivele aparate individuale cu reacţie, până ce conectară 
ecluzele. Trapele exterioare glisară şi aerul din sasuri se 
amestecă: proaspăt cu învechit. Aşteptând cu o butelie de 
oxigen în mână, secundul lui Hercules se întrebă în ce stare 
avea să-l găsească pe supravieţuitor. După aceea, trapa 
interioară a lui Star Queen se deschise. 

Pentru o clipă, cei doi bărbaţi rămaseră privindu-se, din 
capetele coridorului scurt ce conecta acum sasurile. 
Venusianul fu surprins şi puţin dezamăgit să constate că nu 
încerca nici o senzaţie de dramatism. 


Atât de multe se petrecuseră pentru a putea face posibil 
momentul acesta, încât desfăşurarea lui reală constituia 
mai degrabă un eşec spectaculos chiar în clipa când luneca 
în trecut. Fiind un romantic incurabil, dorea să poată spune 
ceva memorabil, o frază de tipul „Doctor Livingstone, dacă 
nu mă înşel?”, care să rămână în istorie. Dar singurele 
cuvinte ce-i ieşiră din gură erau de o banalitate 
înspăimântătoare: 

— Mă bucur să te văd, McNeil. 

Deşi era mult mai slab şi oarecum tras la faţă, McNeil 
supravieţuise cu bine chinului. Inspiră recunoscător 
oxigenul proaspăt şi respinse sugestia de a se întinde şi de 
a trage un pui de somn. După cum îi explică, în ultima 
săptămână nu făcuse altceva decât să doarmă pentru a 
economisi aerul. Secundul surâse uşurat. Se temuse că 
relatarea istoriei avea să întârzie. 

Încărcătura era transferată şi celelalte două remorchere 
se înălţau dinspre uriaşa şi orbitoarea seceră a lui Venus, în 
vreme ce McNeil rememora evenimentele ultimelor 
săptămâni. 

Vorbea destul de calm şi impersonal, parcă povestind o 
aventură ce nu-l privise direct, sau care nici măcar nu 
avusese loc. Într-o anumită măsură, chiar aşa stăteau 
lucrurile, deşi ar fi fost incorect ca cineva să sugereze că 
McNeil minţea. 

Inginerul nu inventase nimic, dar omisese multe lucruri. 
Avusese la dispoziţie trei săptămâni ca să-şi pregătească 
versiunea asupra evenimentelor şi aprecia că aceasta nu 
avea nici o fisură. 

* 

Grant ajunsese deja la uşă, când McNeil rostise încet: 

— De ce te grăbeşti? Crezusem că avem ceva de discutat. 

Grant se prinsese de cadrul uşii pentru a se opri. Se 
întorsese lent şi-l privise uluit pe inginer. McNeil ar fi 
trebuit să fie deja mort. Dar stătea destul de confortabil, 
examinându-l cu o uitătură ciudată. 


— Stai jos, vorbise el poruncitor, lăsând impresia că toată 
autoritatea trecuse în mâinile sale. Grant se supusese, 
aproape lipsit de voinţă. Era ceva în neregulă, deşi nu-şi 
putea imagina ce anume. 

Tăcerea din cabina de comandă păruse că durează o 
eternitate. Într-un târziu, McNeil spusese cu tristeţe: 

— Nu mă aşteptasem la aşa ceva din partea ta. 

În cele din urmă, Grant îşi regăsise vocea, deşi el personal 
avea senzaţia că nu-i aparţinea. 

— Ce vrei să spui? 

— Tu ce crezi? Replicase celălalt, aparent doar puţin iritat. 
Mă refer la încercarea ta de a mă otrăvi. 

Universul nesigur al lui Grant se prăbuşise definitiv, însă 
oricum nu-i mai păsa de mult. McNeil începuse să-şi 
cerceteze cu atenţie unghiile perfect întreţinute. 

— Ca fapt divers, continuase el, adoptând tonul cuiva care 
s-ar fi interesat cât este ora, când te-ai hotărât să mă 
omori? 

Senzaţia de ireal era atât de copleşitoare încât lui Grant i 
se părea că joacă un rol, că ceea ce se întâmpla nu avea nici 
o legătură cu viaţa adevărată. 

— Azi dimineaţă, răspunsese, convins de afirmaţia sa. 

— Hmm, făcuse inginerul în mod evident sceptic. 

Apoi se ridicase în picioare şi se propulsase către dulapul 
cu medicamente. Ochii lui Grant îl urmăriseră scotocind în 
interior şi revenind cu flaconaşul de otravă. Părea la fel de 
plin; Grant avusese grijă în această privinţă. 

— Presupun că ar fi trebuit să mă apuce dracii, spusese 
McNeil pe un ton relaxat, ţinând sticluţa între degetul mare 
şi arătător. Totuşi, nu se-ntâmplă aşa. Probabil că asta se 
datorează faptului că niciodată nu mi-am făcut iluzii în 
privinţa naturii umane. Şi, desigur, îmi dădusem seama 
demult. 

Doar ultimele cuvinte reuşiseră să fie percepute de Grant. 

— Ţi-al. Dat seama? 


— O, Doamne, bineînţeles! Mă tem că eşti prea uşor de 
pătruns ca să ajungi un criminal adevărat. lar acum, 
eşuarea planului tău ne pune pe amândoi într-o situaţie 
neplăcută, nu-i aşa? 

Afirmația nu lăsa posibilitatea unei replici. 

— În mod normal, continuase gânditor inginerul, ar fi 
trebuit să fac o criză de nervi, să chem prin radio 
autorităţile de pe Venus şi să te denunţ. Ar fi însă de-a 
dreptul inutil, şi oricum nu sunt genul care să-şi piardă 
stăpânirea de sine. Evident, o să spui că asta se datorează 
lenei mele. 'Totuşi, nu-s de aceeaşi părere. 

Rânjise strâmb spre Grant, după care adăugase: 

— Oho, ştiu bine ce gândeşti despre mine - m-ai etichetat 
deja în mintea ta ordonată, nu-i aşa? Sunt mândru şi prea 
indulgent cu propriile-mi defecte, n-am curaj moral - de 
fapt, n-am nici un fel de morală - şi nu-mi pasă decât de 
propria persoană. Ei bine, nu te contrazic. Poate că 
nouăzeci la sută e adevărat. Însă restul de zece la sută este 
teribil de important! 

Grant nu se simţea în stare de analize psihologice, iar 
momentul respectiv nu părea câtuşi de puţin potrivit pentru 
aşa ceva. În plus, continua să-l obsedeze eşecul său şi 
misterul supravieţuirii lui McNeil. Inginerul, care deţinea 
răspunsurile respective, nu se zorea să-i risipească 
nedumerirea. 

— Şi ce-ai de gând să faci? Se răstise Grant, dorind să 
încheie odată pentru totdeauna confruntarea. 

— Păi, să continuăm discuţia noastră din locul unde a fost 
întreruptă de episodul cafelei. 

— Doar nu vrei să. 

— Ba da. Să ne purtăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
NIMIC. 

— N-are rost! Ai un plan! Răcnise Grant. 

McNeil oftase. Lăsase flaconul de otravă şi-l fixase cu 
privirea pe tovarăşul său. 


— Tu nu te găseşti în poziţia de a mă acuza de ceva. 
Repetând propunerea mea anterioară, sugerez să decidem 
care dintre noi va înghiţi otrava. Atâta doar că va fi o 
hotărâre luată împreună. De asemenea, ridicase el din nou 
flaconul, acum va fi chestia cea adevărată. Pulberea 
dinăuntru nu-i decât foarte neplăcută la gust. 

O luminiţă pornise să licărească în mintea lui Grant. 

— Ai schimbat otrava! 

— Evident. Poate că te consideri un actor bun, Grant, dar, 
cu toată sinceritatea, văzută din rândul întâi, performanţa 
ta a fost jalnică. Mi-am dat seama că pui ceva la cale, poate 
chiar înainte de a fi tu însuţi conştient de asta. În ultimele 
zile, am inspectat nava cu multă atenţie. A fost destul de 
amuzant să-mi imaginez toate modurile în care m-ai fi putut 
ucide şi chestia asta m-a ajutat să-mi. Omor timpul. Otrava 
era atât de evidentă încât a fost prima la care m-am gândit. 
Am exagerat însă cu măsurile de securitate şi a fost cât pe 
ce să mă trădez la prima înghiţitură. Sarea nu merge în 
combinaţie cu cafeaua. 

Inginerul făcuse o scurtă pauză, adresându-i din nou un 
rânjet strâmb, apoi adăugase: 

— Să fiu sincer, am sperat că vei recurge la ceva mai 
subtil. Până acum, am descoperit cincisprezece modalităţi 
inefabile de asasinare a cuiva la bordul unei nave. Nu 
intenţionez însă să ţi le descriu. 

Era de-a dreptul fantastic, se gândise Grant. Era tratat nu 
ca un criminal, ci mai degrabă ca un elev prostuţ care nu-şi 
făcuse bine temele. 

— Aşadar, întrebase el neîncrezător, eşti de acord să luăm 
lucrurile de la început? Să te sinucizi, dacă pierzi? 

McNeil tăcuse multă vreme, apoi rostise fără grabă: 

— Îmi dau seama că tot nu mă crezi. Nu se potriveşte 
deloc cu scenariul tău bine pus la punct, aşa-i? Poate că voi 
reuşi totuşi să te fac să înţelegi. Nu-i câtuşi de puţin 
complicat. 


Eu m-am bucurat de viaţă, fără multe scrupule sau 
regrete. Dar acum am depăşit jumătatea ei şi nu mă agăţ de 
restul care mi-a rămas, cu disperarea ce ţi-o imaginezi. Cu 
toate acestea, atâta vreme cât sunt încă viu, ţin la anumite 
aspecte. 

Poate vei fi surprins să afli că am şi eu idealuri. Ei bine, 
acestea există, Grant - întotdeauna m-am străduit să mă 
comport ca o fiinţă civilizată, raţională. N-am reuşit de 
fiecare dată. Atunci când am dat greş, am căutat să mă 
îndrept. 

Făcuse o pauză, iar când continuase, lăsase impresia că el 
era cel care încerca să se dezvinovăţească. 

— Niciodată nu te-am plăcut cu adevărat, Grant, totuşi te- 
am admirat adesea şi de aceea regret că s-a ajuns aici. Te- 
am admirat cel mai mult în ziua accidentului. 

Pentru prima dată, McNeil părea să aibă dificultăţi în 
alegerea cuvintelor. Când vorbise din nou, evitase ochii 
celuilalt. 

— Cu prilejul acela nu m-am comportat prea grozav. S-a 
întâmplat ceva ce nu-mi imaginasem că ar fi posibil. 
Dintotdeauna, am fost convins că n-o să-mi pierd niciodată 
firea, dar. Ei bine, s-a petrecut atât de brusc încât m-a dat 
peste cap. 

— Căută să-şi mascheze stânjeneala râzând. 

— Cam acelaşi lucru l-am păţit cu ocazia primei mele 
călătorii. Eram sigur că nu voi suferi niciodată de rău de 
spaţiu. lar rezultatul a fost de-a dreptul dezastruos, tocmai 
fiindcă mă supraestimasem. Am depăşit totuşi momentul, la 
fel cum am făcut-o şi acum. Am avut însă una din cele mai 
mari surprize din viaţă atunci când am văzut că tocmai tu 
începeai să cedezi în plan nervos. 

Ah, da, episodul cu vinul! Îmi dau seama că te gândeşti la 
el. Ei bine, este unul dintre lucrurile pe care nu le regret. 
Am spus că întotdeauna m-am străduit să mă comport ca un 
om civilizat. lar un om civilizat ar trebui să ştie când e 
necesar să se îmbete. Dar poate că nu înţelegi. 


Curios sau nu, Grant tocmai începea să înţeleagă. 
Întrezărise pentru întâia oară personalitatea complexă şi 
întortocheată a inginerului şi-şi dădea seama cât de greşit îl 
judecase. Deşi „greşit” nu era termenul potrivit. În multe 
privinţe, aprecierile lui fuseseră corecte. Atinsese însă doar 
suprafaţa; nu bănuise niciodată profunzimile de dedesubt. 

Într-o străfulgerare intuitivă nemaiîntâlnită până atunci, 
însă pe care, dată fiind natura situaţiei, n-avea s-o mai 
încerce vreodată, Grant pricepuse motivele comportării 
celuilalt. Nu era vorba de ceva atât de simplu precum 
încercarea unui laş de a-şi recâştiga locul în ochii lumii, 
fiindcă nimeni nu trebuia să afle niciodată ce se întâmplase 
la bordul navei. 

Oricum, probabil că lui McNeil nu i-ar fi păsat câtuşi de 
puţin de părerea lumii, graţie nepăsării sale detaşate care îl 
iritase în atâtea rânduri pe Grant. Pe de altă parte, aceeaşi 
indiferenţă însemna că el trebuia să-şi păstreze părerea 
bună despre sine, cu orice preţ. Fără ea, viaţa n-ar mai fi 
meritat trăită. lar inginerul nu acceptase niciodată viaţa 
decât în condiţiile dictate de el însuşi. 

McNeil îl privea cu atenţie şi probabil că-i ghicise 
gândurile, deoarece schimbase brusc tonul, parcă 
regretând că-şi dezvăluise în asemenea măsură caracterul. 

— Să nu crezi că sunt vreun exaltat care simte o plăcere 
teribilă atunci când întoarce şi celălalt obraz, spuse el. 
Judecă totul din punctul de vedere al logicii. La urma 
urmelor, trebuie să ajungem la o înţelegere. Te-ai gândit 
vreo clipă că dacă unul dintre noi va supravieţui fără să 
existe un mesaj explicativ al celuilalt, îi va fi cam greu să 
povestească ce s-a petrecut? 

În furia lui oarbă, Grant neglijase complet respectivul 
detaliu. Nu îşi închipuise totuşi că el ar fi ocupat un loc atât 
de important în gândurile lui McNeil. 

— Da, încuviinţase, cred că ai dreptate. 

Se simţea mult mai bine acum. Toată ura se scursese din el 
şi se simţea împăcat. Adevărul era cunoscut şi-l acceptase. 


Faptul că adversarul său diferea atât de mult de imaginea 
pe care o plăsmuise nu mai părea să conteze. 

— Atunci, hai să terminăm treaba! Rosti el lipsit de orice 
emoţii. Trebuie să existe pe undeva un pachet de cărţi de 
joc. 

— Cred că ar fi bine să vorbim mai întâi cu Venus. 
Amândoi, spuse McNeil, apăsând pe ultimul cuvânt. Să 
spunem că dorim să se înregistreze întregul acord, pentru 
cazul când cineva ar pune întrebări stânjenitoare, mai 
târziu. 

Grant încuviinţase, neatent. Rezultatul final, indiferent 
care ar fi fost acesta, nu-l mai putea afecta. Ba chiar, peste 
zece minute, zâmbise atunci când scosese o carte din 
pachet şi o aşezase cu faţa în sus, lângă cea trasă de 
McNeil. 

— Aşadar, asta-i toată povestea? Făcu secundul, 
întrebându-se în sinea lui cum să se scuze cât mai decent ca 
să alerge la aparatura de emisie. 

— Da, zise sec McNeil, asta-i totul. 

Secundul muşcă din capătul creionului, încercând să 
formuleze următoarea întrebare. 

— Grant şi-a acceptat soarta cu calm? 

Căpitanul îi aruncă o căutătură nimicitoare, pe care 
tânărul o evită, în schimb, McNeil îl privi cu răceală, ca şi 
cum ar fi putut întrezări titlurile de senzaţie Înşiruindu-se 
în faţa lui. Se sculă în picioare şi se apropie de hublou. 

— L-ai auzit vorbind, nu? [i s-a părut destul de calm? 

Secundul oftă. Continua să-i vină greu să creadă că, în 
asemenea împrejurări, doi oameni fuseseră capabili să se 
comporte într-un mod atât de raţional, lipsit de sentimente. 
Şi-ar fi putut închipui tot felul de posibilităţi dramatice: 
crize neaşteptate de isterie, ba chiar tentative de asasinat. 
Conform spuselor lui McNeil, nu se întâmplase absolut 
nimic. Păcat. 

Inginerul vorbi din nou, parcă pentru sine: 


— Da, Grant s-a comportat foarte bine. Cu adevărat, foarte 
bine. A fost o pierdere grea. 

Apoi, păru că se lasă copleşit de măreţia incomparabilă, 
mereu inedită a planetei care se apropia. Dedesubtul lor, la 
o distanţă nu prea mare şi crescând cu fiecare secundă, 
braţele albe ca zăpada ale secerii lui Venus acopereau mai 
mult de jumătate din cer. Acolo jos, exista viaţă, căldură, 
civilizaţie. Şi aer. 

Viitorul, care cu puţin timp în urmă păruse comprimat 
într-un punct, se deschisese iarăşi spre toate posibilităţile şi 
minunile sale necunoscute. Dar în spatele său, McNeil 
putea simţi ochii celor care-l salvaseră iscodindu-l, 
cercetându-l şi, da. Condamnându-l. 

Tot restul vieţii lui avea să audă şoapte. Glasuri întrebând 
îndărătul său: „Nu-i el cel care.?” 

Nu-i păsa. Măcar o dată în viaţă făcuse ceva de care nu-i 
era ruşine. Poate că, într-o bună zi, o analiză nemiloasă a 
propriilor trăiri şi sentimente avea să-i demaşte motivele 
acţiunilor, murmurându-i la ureche: „Altruism? Termină cu 
prostiile! Ai făcut-o ca să-ţi sporeşti părerea bună despre 
tine - cu mult mai importantă decât a celor din jur!” 

Însă glasurile înnebunitoare, perverse, care pe toată 
durata vieţii lui făcuseră ca nimic să nu pară că merita 
osteneala, tăceau acum, şi bărbatul se simţi mulţumit. 
Atinsese zona de calm din centrul uraganului. Atât timp cât 
avea să dureze, trebuia să se bucure din plin de ea. 

EXPEDIȚIA SPRE PĂMÂNT. 

Nimeni nu-şi mai putea aduce aminte când începuse tribul 
lunga lui călătorie. Ţara uriaşelor păşuni, care le fusese cel 
dintâi cămin, era doar un vis pe jumătate uitat. Timp de mai 
mulţi ani, Shann şi oamenii lui străbătuseră un tărâm 
presărat cu dealuri scunde şi lacuri scânteietoare, iar acum, 
înaintea lor se înălţau munţii. În vara aceea, trebuiau să-i 
traverseze, îndreptându-se către meleagurile sudice. Nu 
aveau vreme de pierdut. Teroarea albă care venise dinspre 


poli, măcinând continentele în pulbere şi îngheţând aerul, 
se afla pe urmele lor, la mai puţin de o zi de mers. 

Shann se întreba dacă ghețarii erau în stare să urce 
munţii din faţă şi, în adâncul inimii, încerca să-şi menţină o 
scânteie de speranţă. Munţii se puteau dovedi o barieră în 
faţa căreia să cedeze până şi gheaţa nemiloasă. În ţinuturile 
sudice, despre care vorbeau legendele, oamenii săi puteau 
afla, în cele din urmă, un adăpost. 

Le trebuiră multe săptămâni ca să găsească o strâmtoare 
prin care să poată trece, atât tribul cât şi animalele. Pe la 
mijlocul verii, poposiră într-o vale izolată, unde aerul era 
rarefiat, iar stelele scânteiau mai strălucitor ca oriunde. 
Vara se apropia de sfârşit când Shann îşi luă cei doi fii şi 
plecă să exploreze drumul. Se căţărară timp de trei zile, 
nopţile dormind aşa cum puteau, pe stâncile îngheţate, iar 
în cea de-a patra dimineaţă, înaintea lor nu se mai afla 
decât o piramidă de bolovani, adunaţi cu veacuri în urmă de 
alţi călători. 

Mergând către îngrămădirea de stânci, Shann simţi cum 
tremura, însă nu din cauza frigului. Fiii săi rămăseseră pe 
loc. Nimeni nu vorbea, deoarece prea multe erau în joc. 
Peste puţin timp, aveau să afle dacă speranţele le fuseseră 
înşelate. 

Spre est şi vest, pereţii stâncoşi se curbau, îmbrăţişând 
ţinutul de dedesubt. Jos, se întindeau kilometri nesfârşiţi de 
câmpii unduitoare, străbătute de un fluviu uriaş. Erau un 
pământ fertil, unde tribul îşi putea cultiva recoltele, ştiind 
că nu va mai trebui să le abandoneze înainte de cules. 

Shann îşi îndreptă apoi privirea către sud şi văzu amurgul 
tuturor speranţelor sale. Acolo, la marginea orizontului, 
sclipea lumina ucigaşă pe care o zărise de atâtea ori în nord 
- scânteierea ghețarilor. Nu mai exista un drum înainte. În 
toţi aceşti ani de fugă din faţa gheţurilor nordice, ghețarii 
din sud avansaseră, venindu-le în întâmpinare. În curând, 
aveau să fie striviţi între pereţii mişcători. 


Gheţarii sudici nu atinseră munţii decât peste o generaţie. 
În acea ultimă vară, fiii lui Shann transportară comorile 
sacre ale tribului sus, la piramida singuratică ce domina 
înălțimile. Gheaţa care sclipise cândva la orizont se găsea 
acum aproape la picioarele lor. Până la primăvară, avea să 
se spargă de flancurile munţilor. 

Nimeni nu înţelegea comorile. Proveneau dintr-un trecut 
mult prea îndepărtat ca să poată fi pricepute de orice om în 
viaţă. Originea lor se pierdea în ceţurile ce învăluiau Era de 
Aur, dar cum anume ajunseseră în posesia acestui trib 
nomad nimeni nu-şi mai putea aduce aminte. Era povestea 
unei civilizaţii care dispăruse fără urme. 

Cândva, toate aceste vestigii jalnice fuseseră preţuite 
pentru anumite motive, însă între timp deveniseră sacre, 
deşi înţelesul le pierise demult. Tipăriturile din cărţile vechi 
se şterseseră cu secole în urmă şi, deşi existau paragrafe 
încă vizibile, nu mai era nimeni care să le citească. 
Trecuseră multe generaţii de când cineva nu mai avusese 
nevoie de un tabel de logaritmi cu şapte zecimale, de un 
atlas al lumii, sau de înregistrarea Simfoniei a Şaptea a lui 
Sibelius, apărută, după cum se menţiona pe copertă, sub 
îngrijirea lui H. K. Chu şi fiii, în oraşul Pekin, în 2371 d. Hr. 

Cărţile au fost puse cu grijă în cripta săpată special pentru 
ele. Alături de ele, a fost lăsată şi o colecţie deconcertantă 
de fragmente: monede de aur şi platină, o lentilă spartă de 
la un aparat de fotografiat, un ceas, un tub de neon, un 
microfon, o lamă de la o maşină de ras electrică, câteva 
lămpi de radio - rămăşiţe eşuate pe plaja istoriei atunci 
când valul uriaş al civilizaţiei dispăruse pentru totdeauna. 
Comorile au fost depozitate cu grijă în lăcaşul lor. Au urmat 
apoi alte trei relicve, cele mai preţioase, deoarece erau şi 
cel mai puţin înţelese. Prima era o bucată de metal având o 
formă ciudată, a cărei culoare fusese produsă în mod 
evident de o temperatură foarte ridicată. Într-un fel, era 
cea mai patetică dintre toate rămăşiţele trecutului, căci 
povestea despre cea mai însemnată realizare a Omului şi 


despre viitorul pe care l-ar fi putut cunoaşte acesta. 
Postamentul de mahon pe care era montată purta o plăcuţă 
de argint cu inscripţia: „Aprinzătorul auxiliar de la motorul 
tribord. 

Nava Luceafărul. 

Pământ - Lună 1985 d. Hr.” 

Urma un alt miracol al ştiinţei vechi: un glob transparent 
din plastic, având încrustate pe el câteva piese metalice cu 
forme ciudate, în centru, exista o capsulă minusculă de 
element radioactiv sintetic, înconjurată de ecrane 
convertoare ce-i coborau cu mult spectrul radioactiv. Atât 
timp cât materialul rămânea activ, globul funcţiona ca 
transmiţător radio, emițând în toate direcţiile. Se 
construiseră puţine asemenea globuri. Iniţial, fuseseră 
proiectate ca balize permanente pentru marcarea orbitelor 
asteroizilor. Dar Omul nu mai apucase să ajungă la 
asteroizi. 

Ultimul obiect era o cutie plată şi circulară, sigilată, care 
zdrăngănea atunci când era scuturată. Magii tribului 
preziseseră că lumea se va sfârşi dacă se va deschide cutia. 
Nimeni însă nu ştia că ea conţinea una dintre marile opere 
de artă realizate în urmă cu o mie de ani. 

Treaba fusese terminată. Cei doi bărbaţi astupară cripta 
cu bolovani şi începură să coboare încet panta. Chiar şi în 
ultima clipă, Omul se gândea la viitor şi încerca să păstreze 
ceva pentru posteritate. 

* 

În iarna aceea, valurile uriaşe de gheaţă dădură primul 
asalt asupra munţilor, atacând dinspre nord şi sud. 
Dealurile de la poale fură depăşite şi ghețarii le 
transformară în pulbere. Munţii rămaseră însă neclintiţi, 
astfel încât, la sosirea verii, gheaţa fu nevoită să se retragă 
puţin. 

În felul acesta, iarnă după iarnă, bătălia continuă, urletul 
avalanşelor, scrâşnetul stâncilor şi exploziile gheții 
sfărâmate umplând văzduhul. Niciunul din războaiele 


purtate de Om nu fusese mai fioros ca acesta şi niciuna din 
bătăliile sale nu cuprinsese întreaga planetă, ca acum. În 
cele din urmă, valurile de gheaţă începură să cedeze şi să 
lunece la poalele munţilor pe care nu izbutiseră să-i 
înfrângă, deşi văile şi trecătorile se aflau încă în 
strânsoarea lor fermă. Se decretase remiză. Gheţarii îşi 
găsiseră un adversar pe măsură. 

Înfrângerea lor venea însă prea târziu ca să-i mai fie de 
folos Omului. 

Astfel, secolele trecură şi apoi se întâmplă ceva care 
trebuie să se petreacă, măcar o dată, în istoria fiecărei lumi 
din Univers, indiferent cât de îndepărtată şi izolată ar fi ea. 

Nava de pe Venus sosi cu cinci mii de ani prea târziu, dar 
echipajul ei nu ştia lucrul acesta. Încă de la distanţa 
milioanelor de kilometri, telescoapele zăriseră uriaşul 
linţoliu de gheaţă care transforma Pământul în cel mai 
strălucitor corp ceresc, după Soare. Din loc în loc, 
giganticul giulgiu era pătat de puncte negre, ce dezvăluiau 
prezenţa munţilor aproape îngropaţi. Asta era tot. 
Oceanele, câmpiile şi pădurile, deşerturile şi lacurile - tot 
ceea ce fusese cândva lumea Omului - erau acum îngropate 
sub gheaţă, poate pentru vecie. 

Nava se apropie de Pământ şi se stabili pe o orbită la mai 
puţin de o mie cinci sute de kilometri depărtare. Vreme de 
cinci zile, ocoli planeta, filmând tot ceea ce mai rămăsese de 
văzut, şi peste o sută de instrumente strânseră informaţii 
care aveau să furnizeze savanților venusieni material 
pentru mulţi ani de muncă. Nu se prevedea nici o aterizare. 
Aparent, nu existau motive pentru aşa ceva. Dar, în cea de-a 
şasea zi, lucrurile se schimbară. Un monitor panoramic 
amplificat la maximum detecta radiaţia pâlpâitoare a 
balizei. Timp de secole, ea îşi trimisese semnalele, cu tot 
mai puţină putere, pe măsură ce inima radioactivă slăbea. 

Monitorul se fixă pe frecvenţa de emisie şi în cabina de 
comandă începu să zbârnâie o sonerie. Puţin mai târziu, 
nava se desprinse de pe orbită şi porni să coboare spre 


Pământ, către un lanţ muntos ce se ridica, mândru încă, 
deasupra gheţurilor şi către o piramidă din stânci cenuşii 
pe care timpul n-o biruise. 

* 

Discul uriaş al soarelui ardea nemilos pe un cer care nu 
mai era învăluit în ceţuri, deoarece norii ce acoperiseră 
cândva Venusul dispăruseră demult. Forţa necunoscută ce 
schimbase radiaţia soarelui ucisese o civilizaţie, dar dăduse 
naştere alteia. Cu mai puţin de cinci mii de ani în urmă, 
locuitorii pe jumătate sălbatici ai Venusului văzuseră pentru 
întâia dată soarele şi stelele. Ca şi pe Pământ, ştiinţa 
începuse cu astronomia, iar pe planeta caldă şi bogată pe 
care omul nu o văzuse niciodată progresul fusese 
extraordinar de rapid. 

Poate că venusienii fuseseră norocoşi. Ei nu cunoscuseră 
niciodată Evul Mediu, care înlănţuise Omul timp de o mie 
de ani. Ei nu făcuseră ocolul lung prin chimie şi mecanică, 
ci ajunseseră direct la legile fundamentale ale fizicii 
atomice. În acelaşi interval de timp în care Omul 
progresase de la piramide la nava cosmică, venusienii 
trecuseră de la descoperirea agriculturii la antigravitaţie: 
secretul fundamental pe care Omul nu-l aflase niciodată. 

Oceanul cald care adăpostea încă majoritatea vieţii tinere 
de pe planetă îşi rostogolea valurile leneşe pe țărm. 
Continentul era atât de recent încât nisipul de pe plajă era 
aspru şi zgrunţuros. Apele nu avuseseră suficient timp să-l 
macine. Savanţii stăteau pe jumătate imersaţi, frumoasele 
lor corpuri reptiliene strălucind sub razele soarelui. Cele 
mai inteligente minţi de pe Venus se adunaseră pe ţărmul 
acela, venind de pe toate insulele planetei. Nu ştiau ce 
urmau să audă; aflaseră doar că avea să fie vorba despre a 
Treia Planetă şi despre rasa misterioasă care o populase 
înainte de venirea gheţurilor. 

Istoricul se găsea pe țărm, deoarece instrumentele pe 
care urma să le folosească trebuiau ferite de apă. Lângă el, 
se afla un aparat mare ce atrăsese de la început privirile 


curioase ale colegilor săi. În mod vădit, era ceva în legătură 
cu optica, pentru că din el ieşea un sistem de lentile 
îndreptat spre un ecran din material alb, situat la zece 
metri depărtare. 

Istoricul începu să vorbească. Recapitulă pe scurt puţinele 
date descoperite în legătură cu a Treia Planetă şi locuitorii 
ei. Aminti secolele de căutări infructuoase în speranţa 
descifrării unui singur cuvânt din scrierea pământeană. 
Planeta fusese locuită de o rasă cu imense capacităţi 
tehnice. Cel puţin aşa se părea, după cele câteva piese 
descoperite în cripta de pe munte. 

— Nu ştim încă de ce a pierit o civilizaţie atât de avansată, 
comentă el. Cu siguranţă, avea suficiente cunoştinţe ca să 
supravieţuiască unei epoci glaciare. Trebuie să fi existat un 
alt factor, necunoscut nouă. Poate că vina a purtat-o o 
molimă, sau degenerarea rasială. S-a sugerat chiar că 
conflictele tribale, specifice rasei noastre în preistorie, ar fi 
continuat pe cea de-a Treia Planetă chiar şi după apariţia 
tehnologiei. Unii filosofi susţin că progresul ştiinţific nu 
implică în mod necesar un grad înalt de civilizaţie şi că, 
teoretic, este posibilă existenţa războaielor în sânul unei 
societăţi care deţine tehnica zborului şi a transmisiilor la 
mare distanţă. O asemenea teorie este străină modului 
nostru de gândire, însă trebuie să admitem că o astfel de 
ipoteză ar fi posibilă. În tot cazul, ea ar explica pieirea rasei 
respective. 

S-a presupus dintotdeauna că nu vom afla nimic despre 
forma şi aspectul fizic al fiinţelor care au trăit pe a Treia 
Planetă. Sute de ani, artiştii noştri au descris scene din 
trecutul lumii moarte, populând-o cu tot felul de creaturi 
fantastice. Majoritatea acestor făpturi ne semănau, în mai 
mare sau mai mică măsură, deşi s-a subliniat adesea faptul 
că, dacă noi suntem reptile, nu înseamnă că orice formă de 
viaţă inteligentă trebuie să fie reptiliană. Cunoaştem acum 
răspunsul la una dintre cele mai enigmatice probleme ale 


istoriei. În sfârşit, după cinci sute de ani de cercetări, am 
descoperit forma şi natura vieţii de pe a Treia Planetă. 

Dinspre grupul de savanţi se auzi un murmur de uimire. 
Câţiva fură atât de surprinşi încât dispărură pentru scurt 
timp în adâncul oceanului, aşa cum făceau toţi venusienii în 
momentele de încordare. Istoricul aşteptă până când colegii 
săi reveniră în elementul pe care îl dispreţuiau. El însuşi se 
simţea destul de bine numai graţie sprayurilor minuscule 
ce-i stropeau întruna corpul. Cu ajutorul lor, putea rezista 
multe ore pe țărm, fără a fi nevoit să se reîntoarcă mereu în 
ocean. Încet, încet, freamătul se potoli şi Istoricul continuă: 

— Unul dintre cele mai ciudate obiecte descoperite pe a 
Treia Planetă a fost un container plat din metal, conţinând o 
bandă foarte lungă din material plastic transparent, 
perforat pe margini şi strâns încolăcit. La prima vedere, 
banda transparentă părea lipsită de caracteristici, dar o 
examinare cu noul microscop subelectronic a dovedit 
contrariul. Pe suprafaţa materialului, invizibile ochilor 
noştri, însă foarte clare sub o anumită radiaţie, se găsesc 
mii de imagini micuţe, despre care se presupune că au fost 
imprimate prin mijloace chimice. 

Aparent, ele constituie o înregistrare a vieţii aşa cum se 
prezenta ea pe a Treia Planetă la apogeul civilizaţiei. 
Imaginile nu sunt independente. Cele consecutive sunt 
aproape identice, diferind doar prin câte un detaliu. Scopul 
unei astfel de înregistrări este evident. Proiectarea 
imaginilor într-o succesiune rapidă oferă iluzia mişcării 
continue. Am construit o maşină care poate face acest lucru 
şi am adus o copie a respectivelor imagini. 

Scenele pe care le veţi urmări în curând ne duc înapoi cu 
mii de ani, în zilele de glorie ale planetei surori. Ele arată o 
civilizaţie complexă, ale cărei nenumărate activităţi le 
putem înţelege cu greu. Viaţa părea să fi fost extrem de 
violentă şi energică, iar multe dintre lucrurile pe care le 
veţi vedea sunt chiar stupefiante. 


Este clar acum că a Treia Planetă a fost locuită de un 
număr de specii diferite, dintre care niciuna nu era 
reptiliană. Este o lovitură la adresa mândriei noastre, însă 
concluzia e absolut clară. Tipul dominant pare să fi fost un 
biped cu două braţe. Acesta umbla în poziţie verticală şi îşi 
acoperea corpul cu un material flexibil, probabil pentru a se 
proteja împotriva frigului, deoarece înainte de perioada 
glaciară planeta lor avea o temperatură mult mai scăzută 
decât cea a lumii noastre. Nu o să vă mai supun însă 
răbdarea la încercare. Veţi vedea acum înregistrarea 
despre care vorbeam. 

O lumină strălucitoare ţâşni din proiector. Se auzi un 
zbârnâit uşor şi pe ecran apărură sute de fiinţe ciudate, 
mişcându-se înainte şi înapoi, oarecum sacadat. Imaginea 
se mări, cuprinzând una dintre ele, şi savanții putură să 
vadă că descrierea Istoricului fusese corectă. Creatura avea 
doi ochi destul de apropiaţi, dar celelalte amănunte faciale 
erau neclare. În partea inferioară a capului se găsea un 
orificiu care se deschidea şi se închidea mereu. Probabil că 
avea un rol respirator. 

Savanţii urmăriră fascinaţi cum fiinţa ciudată intra într-o 
serie de aventuri uluitoare. Avu loc, de exemplu, un conflict 
extraordinar de violent cu o altă fiinţă, puţin diferită. Părea 
absolut sigur că ambele aveau să fie ucise, dar, când totul 
luă sfârşit, niciuna dintre ele nu părea rănită. Urmă apoi o 
goană nebună într-un vehicul mecanic cu patru roţi, capabil 
de performanţe extraordinare. Călătoria se termină într-un 
oraş supraaglomerat, împânzit cu alte maşinării ce se 
mişcau în toate direcţiile, la viteze ce îţi tăiau răsuflarea. 
Nimeni nu fu surprins când două dintre maşini se ciocniră, 
cu rezultate dezastruoase. 

În continuare, evenimentele se complicară şi mai mult. 
Devenea acum evident că aveau să fie necesari mulţi ani de 
cercetări pentru analiza şi înţelegerea tuturor acţiunilor. De 
asemenea, se părea că înregistrarea era o operă de artă 


mai degrabă stilizată, decât o reproducere exactă a vieţii 
aşa cum fusese ea pe a Treia Planetă. 

Când succesiunea de imagini luă sfârşit, majoritatea 
savanților rămaseră complet năuciţi. Finalul fusese un 
vălmăşag de mişcări, în care personajul principal era 
implicat într-o catastrofă formidabilă, dar de neînțeles. 
Imaginea se reduse la un cerc, focalizat pe capul fiinţei. 
Cadrul final era o imagine mărită a chipului acesteia, 
exprimând în mod vădit o emoție puternică, totuşi, nimeni 
nu putea ghici dacă era vorba de furie, mânie, resemnare, 
sfidare sau alt sentiment. 

Imaginile dispărură. Pe ecran, apărură pentru câteva 
momente nişte litere, apoi totul se termină. 

Timp de mai multe minute, domni o linişte deplină, 
exceptând clipocitul valurilor. Savanţii erau prea năuciţi ca 
să poată vorbi. Întrezărirea civilizaţiei pământene avusese 
un efect zguduitor asupra minţilor lor. Într-un târziu, 
începură să discute, în grupuri restrânse, iniţial în şoaptă, 
apoi din ce în ce mai tare, pe măsură ce implicaţiile celor 
văzute se clarificau. În cele din urmă, Istoricul le solicită 
atenţia: 

— Punem acum la punct, rosti el, un vast program de 
cercetare care să extragă din această înregistrare toate 
informaţiile posibile. Se fac mii de copii, pentru a fi 
distribuite tuturor savanților. Cred că vă daţi seama de 
problemele ce se ridică. Psihologii, în special, vor avea în 
faţa lor o sarcină uriaşă. Nu mă îndoiesc însă de reuşita 
noastră. Cine poate şti câte lucruri nu vom fi învăţat, peste 
o generaţie, de la această minunată rasă? Înainte de a ne 
despărţi, să-i mai privim o dată pe fraţii noştri îndepărtați, 
ale căror cunoştinţe s-ar fi putut să le depăşească pe ale 
noastre, dar de la care ne-au rămas atât de puţine urme. 

Pe ecran, reapăru ultima imagine, nemişcată de data 
aceasta, deoarece proiectorul fusese oprit. Savanţii priviră 
cu venerație chipul încremenit din trecut, în vreme ce, la 


rândul lui, micul biped îi scruta cu expresia sa 
caracteristică de irascibilitate. 

Pentru restul Timpului, el avea să simbolizeze rasa umană. 
Psihologii de pe Venus urmau să-i analizeze acţiunile şi să-i 
urmărească fiecare mişcare, până ce aveau s-o poată 
reconstitui în minte. Mii de cărţi aveau să se scrie despre el. 
Teorii complicate aveau să încerce să-i explice 
comportamentul. Dar toată munca aceea, toate cercetările 
urmau să fie zadarnice. 

Poate că faţa mândră şi singuratică de pe ecran rânjea 
sardonic către savanții care îşi începeau uriaşele lor 
cercetări neîncununate de succes. Secretul său urma să 
dăinuie până la sfârşitul Universului, căci nimeni nu avea să 
mai poată citi vreodată limba moartă a Pământului. 
Ultimele cuvinte aveau să apară de milioane de ori pe 
ecran, fără ca înţelesul lor să poată fi măcar ghicit: „O 
producţie Walt Disney.” 

SUPERIORITATE. 

Prin prezenta declaraţie, pe care o dau de bunăvoie şi 
nesilit de nimeni, doresc mai întâi să specific cu claritate că 
nu încerc în nici un chip să câştig simpatia cuiva şi nici nu 
mă aştept la vreo diminuare a eventualei sentinţe pe care o 
poate pronunţa Tribunalul. Scriu aceste pagini în 
încercarea de a dezminţi unele dintre articolele mincinoase 
publicate în ziarele la care mi s-a permis accesul şi difuzate 
prin staţia radio a închisorii. Ele au oferit o imagine complet 
falsă asupra adevăratei cauze a înfrângerii noastre, de 
aceea, în calitate de conducător al forţelor armate în 
momentul încetării ostilităţilor, consider că este de datoria 
mea să protestez împotriva acestor defăimări. 

Sper, de asemenea, că prezenta declaraţie poate explica 
motivele pentru cererea adresată până acum, în două 
rânduri, Tribunalului în scopul de a-l convinge să-mi acorde 
o favoare faţă de care eu nu pot vedea vreun posibil temei 
de refuz. 


Cauza esenţială a eşecului nostru a fost una simplă; în 
ciuda tuturor afirmațiilor contrare, ea nu s-a datorat lipsei 
de curaj a oamenilor noştri sau unei erori a Flotei. Ne-a 
învins un singur lucru - inferioritatea ştiinţifică a 
inamicului. Repet: inferioritatea ştiinţifică a inamicului. 

La declanşarea războiului, nu aveam nici un fel de dubii în 
privinţa victoriei noastre finale. Flotele reunite ale aliaţilor 
noştri depăşeau cu mult, ca număr şi dotare, pe cele ale 
inamicilor, şi în aproape toate domeniile tehnicii militare le 
eram superiori acestora. Am fost siguri că vom putea 
menţine respectiva superioritate. Din nefericire, 
convingerea noastră s-a dovedit a fi numai excesiv de 
justificată. 

În momentul începerii ostilităţilor, principalele arme de 
care dispuneam erau rachetele autoghidate, fulgerele 
globulare telecomandate şi diversele adaptări ale 
fasciculului Klydon. Fiecare membru al Flotei le avea în 
dotare şi, cu toate că inamicul deţinea arme similare, 
puterea instalaţiilor sale era în general mai redusă. În plus, 
noi ne bizuiam pe o Cercetare Militară mult mai puternică - 
iar cu acest avantaj iniţial, pur şi simplu nu puteam fi 
înfrânți. 

Campania a decurs conform planului, până la Bătălia celor 
Cinci Sori. Am câştigat-o, bineînţeles, totuşi rezistenţa 
duşmanilor a fost mai puternică decât ne aşteptaserăm. Ne- 
am dat seama că victoria finală avea să fie obţinută mai 
dificil şi mai târziu decât apreciaserăm iniţial. De aceea, s-a 
convocat o întrunire a comandanților, în vederea discutării 
strategiei viitoare. 

Pentru prima dată, la o asemenea întrunire a fost prezent 
şi profesorul-general Norden, noul şef al Cercetării, numit 
în funcţia respectivă în urma morţii lui Malvar, cel mai mare 
savant al nostru. Mai mult decât oricare alt factor, Malvar 
fusese responsabil pentru eficienţa şi forţa armelor noastre. 
Pierderea lui constituise o grea lovitură, totuşi nimeni nu se 
îndoia de capacitatea succesorului său, deşi mulţi dintre noi 


puneam sub semnul întrebării decizia numirii unui 
teoretician într-un post de o asemenea importanţă vitală. 
Am fost însă reduşi la tăcere de partizanii lui Norden. 

Îmi reamintesc perfect impresia lăsată de profesor la acea 
reuniune. Consilierii militari erau îngrijoraţi şi, ca de obicei, 
apelau la ajutorul savanților. Era posibilă, au întrebat ei, o 
îmbunătăţire a armamentului existent, astfel ca actualul 
nostru avantaj să poată fi mărit? 

Răspunsul lui Norden a fost surprinzător. Lui Malvar i se 
pusese nu o dată aceeaşi întrebare - iar el, întotdeauna, 
făcuse ceea ce-i solicitaserăm. 

— Să fiu sincer, domnilor, a spus Norden, mă îndoiesc că-l 
putem îmbunătăţi. Actualul nostru armament şi-a atins, 
practic, limitele. Nu doresc să-mi critic predecesorul sau 
treaba excelentă făcută de Cercetarea Militară în ultimele 
câteva generaţii, dar oare nu vă daţi seama că de mai bine 
de un secol armele n-au cunoscut nici o modificare 
fundamentală? Mă tem că acesta este rezultatul unei 
tradiţii care a devenit conservatoare. De prea multă vreme, 
Cercetarea Militară s-a ocupat exclusiv de perfecţionarea 
unor arme vechi, în loc să conceapă altele noi. Din fericire, 
nici inamicul n-a fost mai înţelept - totuşi, nu putem garanta 
că situaţia va rămâne la fel pe viitor. 

Intervenţia lui a provocat nelinişte în rândurile celor 
prezenţi, aşa cum desigur intenţionase. Fără ezitare, el şi-a 
lansat atacul decisiv: 

— Ceea ce dorim sunt arme noi, cu totul diferite faţă de 
cele întrebuințate până acum. Desigur, realizarea lor va 
cere un timp, însă imediat după numirea mea în această 
funcţie am înlocuit o parte din cercetătorii bătrâni cu 
oameni tineri şi am abordat câteva direcţii neexplorate, 
care se dovedesc foarte promițătoare. Eu sunt convins că în 
curând vom declanşa o revoluţie în domeniul armamentului. 

Noi eram oarecum sceptici. Tonul bombastic al lui Norden 
ne făcea suspicioşi. Pe atunci, nu ştiam că el nu promitea 


nimic care să nu fi fost deja aproape desăvârşit în laborator. 
În laborator - acesta este amănuntul vital. 

Norden şi-a demonstrat capacităţile în mai puţin de o lună, 
când ne-a prezentat Sfera Anihilatoare, care producea 
dezintegrarea totală a materiei pe o rază de câteva sute de 
metri. Puterea noii arme ne-a ameţit şi am fost gata să 
trecem peste principalul ei neajuns: faptul că era o sferă, şi 
astfel îşi distrugea propriul echipament complicat de 
generare chiar în momentul acţionării. Desigur, asta 
însemna că nu putea fi întrebuințată pe nave, ci doar pe 
rachete teleghidate. Imediat, s-a demarat un amplu 
program de adaptare a tuturor proiectilelor, pentru a le 
face capabile să poarte noua armă. Pe moment, au fost 
suspendate orice acţiuni ofensive. 

Acum înţelegem că aceea a reprezentat prima noastră 
eroare. Eu continuu totuşi să consider că a fost una 
involuntară - la data respectivă, ni se păruse că tot 
armamentul existent devenise învechit peste noapte şi 
începuserăm să-l privim chiorâş, fiind convinşi că abia ne 
asigura supraviețuirea. Nu apreciaserăm însă în mod corect 
ordinul de mărime al sarcinii pe care ne-o asumaserăm şi 
nici durata necesară implementării superarmei 
revoluţionare. În ultima sută de ani, nu existase ceva similar 
şi, prin urmare, nu deţineam o experienţă care să ne fie de 
folos. 

Problema adaptării s-a dovedit mult mai dificilă decât 
anticipaserăm, întrucât rachetele standard aveau 
dimensiuni prea mici, a fost necesară conceperea unei noi 
clase de proiectile. La rândul său, acest „amănunt” a avut 
drept consecinţă faptul că doar navele mari puteau lansa 
Sfera; totuşi, am fost pregătiţi să acceptăm penalizarea. 
După şase luni, crucişătoarele Flotei au fost echipate cu 
Sfere. Testele şi manevrele de antrenament se dovediseră 
satisfăcătoare şi eram pregătiţi să intrăm în luptă. Norden 
fusese deja proclamat artizanul victoriei, în uralele tuturor, 
şi promisese arme şi mai spectaculoase. 


După aceea, s-au petrecut două incidente. În decursul 
unei misiuni de antrenament, un crucişător s-a volatilizat şi 
o comisie de investigare a demonstrat că, în anumite 
condiţii, aparatele radar ale navei puteau să activeze Sfera, 
imediat după lansare. Modificarea ce se impunea pentru 
înlăturarea defectului era banală, dar a determinat o 
întârziere de încă o lună, ceea ce a dus la apariţia unor 
divergențe între cercetători şi personalul militar. Tocmai 
când eram gata să pornim, Norden a anunţat că raza de 
acţiune a Sferei fusese sporită de zece ori, amplificând 
astfel de o mie de ori şansele distrugerii unei nave 
duşmane. 

Ca atare, au reînceput modificările, dar toată lumea a fost 
de acord că întârzierea îşi avea rostul ei, urmând să fie 
neutralizată graţie rezultatelor spectaculoase. Între timp, 
însă, inamicii, încurajați de încetarea ofensivei noastre, 
făcuseră o incursiune neaşteptată. Lipsite de proiectilele 
care nu se mai fabricau, navele noastre fuseseră silite să se 
retragă. În felul acesta, am pierdut sistemele Kurane şi 
Florarus, precum şi fortăreaţa planetară Rhamsardson. 

A fost o lovitură neplăcută, totuşi nu foarte serioasă, 
fiindcă sistemele capturate de duşmani fuseseră ostile şi 
dificil de administrat. Nu aveam absolut nici o îndoială că ne 
puteam recâştiga poziţia în curând, imediat ce noua armă 
devenea operaţională. 

Speranţele ni s-au împlinit doar parţial. Când am reluat 
ofensiva, am fost nevoiţi s-o facem cu mai puţine Sfere 
decât plănuiserăm, acest lucru reprezentând un motiv al 
succesului nostru limitat. Celălalt motiv a fost însă mai 
serios. 

În vreme ce noi căutam să echipăm cât mai multe nave cu 
arma irezistibilă, inamicul construise fără încetare. Navele 
sale erau de tip vechi, dotate cu armament clasic. Dar le 
depăşeau ca număr pe ale noastre. Când am intrat în luptă, 
am constatat că adesea ni se opunea un număr dublu de 
forţe, comparativ cu cel estimat, ceea ce determina confuzii 


de selectare a țintelor de către dispozitivele automate, 
provocând rateuri superioare celor anticipate. Pierderile 
inamicului erau şi ele considerabile, întrucât atunci când o 
Sferă îşi atingea obiectivul distrugerea era absolut sigură, 
totuşi balanţa nu se înclina în favoarea noastră în măsura 
sperată. 

În plus, în timp ce principalele flote erau angajate în 
bătălie, inamicul a lansat o acţiune îndrăzneață asupra unor 
sisteme superficial apărate, Eriston, Duranus, Carmaridos 
şi Pharanidon, ocupându-le din nou. În felul acesta, ne 
confruntam cu o ameninţare situată la numai cincizeci de 
ani-lumină de planetele noastre natale. 

La următoarea întrunire a comandanților, s-a declanşat o 
cascadă de acuzaţii. Majoritatea îl implicau pe Norden - 
contraamiralul 'Taxaris, care susţinea că, mulţumită 
irezistibilei noastre arme, deţineam o poziţie strategică 
mult mai proastă decât cea iniţială, a fost cel ce a condus 
corul nemulţumiţilor. Ar fi trebuit, reproşase el, să fi 
continuat construirea navelor convenţionale, împiedicând 
astfel pierderea superiorității numerice. 

Norden a fost la fel de furios şi i-a denumit pe comandanţi 
cârpaci nerecunoscători. L-am simţit totuşi îngrijorat - aşa 
cum eram cu toţii - din cauza întorsăturii neaşteptate a 
evenimentelor. El a lăsat să se înţeleagă că ar putea exista o 
modalitate mai rapidă de remediere a situaţiei. Ştim acum 
că Cercetarea lucra de mulţi ani la Analizorul Militar, însă în 
acel moment respectiva invenţie ne-a apărut ca o revelaţie 
şi probabil că ne-a ameţit cu prea multă uşurinţă. 
Argumentele lui Norden au fost, de asemenea, seducător de 
convingătoare. Ce conta, a spus el, dacă inamicul avea de 
două ori mai multe nave. Dacă noi ne puteam dubla, ba 
chiar tripla, eficienţa? Pe durata a zeci de ani, factorul 
limitativ al războaielor fusese de natură biologică, nu 
mecanică; devenise tot mai dificil ca o singură minte, sau 
grup de minţi, să facă faţă complexităţilor rapid 
schimbătoare ale bătăliilor din spaţiul tridimensional. 


Matematicienii lui Norden analizaseră toate disputele 
clasice din trecut şi demonstraseră că, până şi în cazul 
victoriilor, operaserăm în mod frecvent cu mai puţin de 
jumătate din eficienţa teoretică a formațiunilor de luptă. 

Analizorul de război urma să modifice complet situaţia, 
înlocuind statul major cu calculatoarele electronice. Ideea 
nu reprezenta o noutate în plan teoretic, dar până atunci 
nu fusese decât o utopie. Multora dintre noi le-a venit greu 
să creadă că depăşise stadiul de vis; cu toate acestea, după 
ce am simulat câteva confruntări foarte complexe, am fost 
convinşi de realitatea lui. 

S-a decis echiparea celor patru flote principale cu câte un 
Analizor, plasat la bordul navei-amiral. Din clipa aceea, au 
început necazurile. Deşi aveam s-o aflăm mult mai târziu. 

Un Analizor conţinea aproape un milion de cipuri, fiind 
nevoie de o echipă de cinci sute de tehnicieni pentru 
operare şi întreţinere. Era aproape imposibil de îmbarcat 
atâta personal suplimentar pe o navă militară; de aceea, 
navele-amiral au trebuit să fie însoţite de pacheboturi 
modificate, destinate tehnicienilor din schimburile inactive. 
De asemenea, instalarea în sine a constituit un proces lung 
şi obositor, care, prin eforturi supraomeneşti, s-a încheiat în 
şase luni. 

Apoi, spre surpriza noastră, ne-am confruntat cu altă 
criză. Pentru operarea Analizoarelor fuseseră selectaţi 
aproape cinci mii de specialişti, trimişi să urmeze un curs 
intensiv la Centrul de Instruire Tehnică. După şapte luni, 
zece la sută dintre ei suferiseră depresii nervoase şi doar 
patruzeci la sută absolviseră cursul. 

Din nou, incriminările au pornit să curgă în toate direcţiile. 
Bineînţeles, Norden a declarat că Cercetarea Militară nu 
putea fi acuzată, atrăgându-şi astfel duşmănia Personalului 
şi Instruirii. În cele din urmă, s-a decis că unica soluţie 
viabilă o reprezenta utilizarea a două din cele patru 
Analizoare, urmând ca după instruirea altor tehnicieni să 
intre în luptă şi celelalte. Nu prea aveam timp de pierdut, 


pentru că inamicul îşi continua ofensiva şi moralul îi 
crescuse. 

Prima flotă dotată cu Analizor a primit misiunea de 
recucerire a sistemului Eriston. Printr-un hazard specific 
războiului, pachebotul cu tehnicieni s-a lovit de o mină 
spaţială. O navă de război ar fi putut supravieţui exploziei, 
însă pachebotul a fost complet distrus, cu tot personalul de 
la bord. Drept urmare, operaţiunea s-a contramandat. 

Cealaltă expediţie a repurtat ceva mai mult succes. Cel 
puţin la început. Nu exista nici o îndoială că Analizorul era 
capabil de isprăvile afirmate de proiectanţii lui; în 
consecinţă, inamicii au suferit-o înfrângere grea în prima 
bătălie şi s-au retras, abandonând sistemele Saphron, 
Leucon şi Hexarenax. Probabil însă că serviciul lor de 
informaţii remarcase modificarea tacticii noastre, ca şi 
inexplicabila prezenţă a unui pachebot în mijlocul flotei. 
Probabil observaseră că şi prima flotă fusese însoţită de o 
navă similară. Şi că se retrăsese după distrugerea acesteia. 

În următoarea bătălie, inamicul s-a folosit de 
superioritatea lui numerică pentru a lansa o contraofensivă 
copleşitoare asupra navei-amiral şi a pachebotului lipsit de 
mijloace defensive. Duşmanii s-au aruncat în luptă orbeşte, 
fără să se sinchisească de pierderile pe care la sufereau - 
evident, ambele nave erau puternic protejate - şi atacul lor 
a fost încununat de succes. Rezultatul a consemnat 
decapitarea flotei noastre întrucât revenirea la vechile 
metode operaţionale s-a dovedit imposibilă. Ne-am retras 
din faţa asalturilor susţinute, şi astfel am pierdut sistemele 
recâştigate, alături de Lorymia, Ismarnus, Beronis, 
Alpharidon şi Sideneus. 

În această fază, contraamiralul Taxaris şi-a exprimat 
nemulţumirea faţă de Norden sinucigându-se, iar eu am 
preluat comanda supremă. 

Acum, situaţia era atât gravă, cât şi iritantă. Cu un 
conservatorism încăpățânat şi dovedind o totală lipsă de 
imaginaţie, inamicul continua să avanseze cu navele sale 


vechi şi ineficiente, dar foarte numeroase. Era exasperant 
să-ţi dai seama că dacă ne-am fi mulţumit să construim 
nave, fără să cercetăm arme noi, am fi deţinut o poziţie 
mult mai avantajoasă. S-au desfăşurat o serie de întruniri 
tumultuoase, în care Norden le-a luat apărarea 
cercetătorilor, iar ceilalţi au dat toată vina pe aceştia. 
Dificultatea provenea din faptul că profesorul nu se lăudase 
câtuşi de puţin cu capacităţile armelor sale; exista câte o 
scuză perfectă pentru fiecare dezastru. Cea mai mare 
nenorocire o reprezenta faptul că nu mai puteam reveni în 
punctul de plecare - căutarea armei totale trebuia să 
continue. La început, reprezentase un lux ce ar fi scurtat 
războiul; acum, însă, devenise o necesitate. Dacă voiam să 
învingem. 

Noi ne apăram, dar şi Norden ajunsese în corzi. Era mai 
hotărât ca oricând să restabilească prestigiul lui şi al 
Cercetării Militare. Numai că noi fuseserăm dezamăgiţi în 
două rânduri şi nu intenţionam să repetăm greşelile. Fără 
îndoială, cei douăzeci de mii de cercetători ai lui Norden 
urmau să producă multe arme, dar nimic nu ne mai putea 
impresiona. 

Ne-am înşelat, însă! Arma finală era ceva atât de fantastic 
încât chiar şi acum îmi vine greu să cred că a existat 
vreodată. Numele ei nevinovat, evazivCâmpul Exponenţial - 
nu lăsa să se ghicească nimic din potenţialul ei real. Câţiva 
matematicieni ai lui Norden o descoperiseră în decursul 
unor cercetări pur teoretice în domeniul proprietăţilor 
spaţiului şi, spre surpriza generală, rezultatele lor se 
dovediseră realizabile în plan fizic. 

Modul de funcţionare al Câmpului pare greu de explicat 
unor necunoscători. Conform descrierii tehnice, „se 
produce o stare exponențială a spaţiului, astfel încât o 
distanţă finită din spaţiul normal, liniar, poate deveni 
infinită în pseudospaţiu”. Norden ne-a oferit o analogie pe 
care unii dintre noi am găsit-o utilă. Fenomenul era similar 
cu deplasarea infinită a centrului unui disc plat din cauciuc 


- care reprezenta o regiune a spaţiului normal. 
Circumferinţa discului rămânea nemodificată, însă 
„diametrul” lui devenea infinit. Cam aşa acţiona un 
generator de Câmp asupra spaţiului din jurul său. 

Să presupunem, de exemplu, că o navă având la bordul ei 
un astfel de generator era înconjurată de inamici. Dacă 
aceasta activa Câmpul, toate navele inamice ar fi crezut că 
fuseseră brusc aruncate în neant. În realitate, circumferința 
cercului pe care se aflaseră ele ar fi rămas constantă; doar 
drumul până în centru ar fi devenit infinit, fiindcă, pe 
măsură ce se deplasau, distanţele creşteau, odată cu 
modificarea „scării” spaţiale. 

Era o situaţie de coşmar, dar una extrem de utilă. Nimic 
nu putea să atingă o navă purtătoare de Câmp; chiar dacă 
se găsea în mijlocul unei flote duşmane, rămânea la fel de 
inaccesibilă ca şi cum s-ar fi aflat în celălalt capăt al 
Universului. Bineînţeles, nu se putea angaja în luptă fără să 
dezactiveze Câmpul, totuşi deţinea suficiente avantaje, nu 
numai în plan defensiv, ci şi în cel ofensiv. O navă dotată cu 
Câmp se putea apropia de o flotă duşmană fără să fie 
depistată, materializându-se pe neaşteptate în centrul ei. 

De data aceasta, noua armă părea lipsită de puncte 
nevralgice. Nu mai trebuie să spun că am examinat-o pe 
toate feţele înainte de a ne angaja în implementarea ei. Din 
fericire, echipamentul era relativ simplu şi nu necesita 
personal de operare numeros. După destule dezbateri, am 
hotărât s-o lansăm în producţie, pentru că ne dăduserăm 
seama că nu mai aveam mult timp la dispoziţie, iar războiul 
luase o turnură nedorită. Pierduserăm aproape în totalitate 
sistemele cucerite iniţial şi forţele inamice făcuseră deja 
câteva incursiuni în propriul nostru sistem stelar. 

Am izbutit să ţinem duşmanul în şah, în vreme ce Flota a 
fost reechipată şi s-au stabilit noile tactici de luptă. Pentru 
folosirea operaţională a Câmpului, era necesară localizarea 
unei formaţiuni inamice, stabilirea traiectoriei de 
interceptare şi apoi activarea generatorului pentru 


perioada de timp calculată. La dezactivarea Câmpului - 
dacă nu fuseseră greşite calculele - apăreai în mijlocul 
inamicului şi puteai produce suficiente pagube profitând de 
confuzia rezultată, iar în final te retrăgeai în mod similar. 

Primele teste s-au dovedit satisfăcătoare şi echipamentul 
părea fiabil. S-au executat numeroase simulări de atacuri şi 
echipajele s-au obişnuit cu noua tehnică. Am însoţit una 
dintre misiunile test şi îmi amintesc cu exactitate impresiile 
pe care le-am avut după activarea Câmpului. Navele din jur 
au părut că se micşorează, ca şi cum s-ar fi aflat pe 
suprafaţa unui balon ce se dilata; după o clipă, au pierit 
complet. Au dispărut şi stelele, totuşi am observat că 
galaxia continua să fie vizibilă sub forma unei dungi de 
lumină în jurul navei. Raza virtuală a pseudospaţiului nostru 
nu era de fapt infinită, ci măsura câteva sute de mii de ani- 
lumină - ca atare, distanţa până la stelele cele mai 
îndepărtate ale sistemului nostru nu se mărise prea mult, 
deşi cele mai apropiate dispăruseră, desigur. 

Totuşi, manevrele de antrenament au trebuit să fie anulate 
înainte de a se termina, datorită unei avalanşe de defecţiuni 
tehnice minore, manifestate mai cu seamă la sistemele de 
comunicaţii. Deşi lipsite de importanţă, acestea erau 
suficient de agasante pentru a decide revenirea la bază. 

În acel moment, inamicul a lansat ceea ce evident se dorea 
a fi atacul său decisiv împotriva fortăreței Itan, de la graniţa 
sistemului nostru solar. Flota a fost silită să intre în luptă 
înainte de efectuarea reparațiilor. 

Inamicul trebuie să fi crezut că descoperiserăm secretul 
invizibilităţii, aşa cum se şi întâmplase dintr-un anumit 
punct de vedere. Navele noastre s-au ivit pe neaşteptate, 
producând distrugeri însemnate. O vreme. După aceea, s-a 
petrecut ceva surprinzător şi inexplicabil. 

Când au început necazurile, eu comandam nava-amiral 
Hircania. Acţionaserăm ca unităţi independente, fiecare 
având un obiectiv prestabilit. Detectoarele noastre au 
observat o formaţiune duşmană aflată la distanţă medie şi 


ofiţerii de navigaţie i-au determinat cu precizie poziţia. Am 
operat modificarea de traiectorie şi am conectat 
generatorul. 

Câmpul Exponenţial a fost activat în clipa când ar fi trebuit 
să trecem prin centrul formaţiunii inamice. Spre 
consternarea noastră, am ieşit în spaţiul normal, la o 
distanţă de multe sute de kilometri. Iar când am găsit 
inamicul, el ne reperase deja. Ne-am retras şi am încercat 
din nou. Şi de data aceea am nimerit departe de duşman, 
fiind din nou detectaţi. 

Era limpede că se întâmplase ceva. Am încălcat regula ce 
interzice comunicațiile în timpul bătăliei şi am încercat să 
contactăm alte nave din Flotă, pentru a vedea dacă 
avuseseră necazuri similare. N-am izbutit, însă; eşecul 
nostru depăşea orice putere de înţelegere, fiindcă 
aparatura de comunicaţii părea să funcţioneze perfect. 
Puteam doar presupune, deşi era incredibil, că restul Flotei 
fusese nimicit. 

Nu doresc să descriu revenirea la bază a unităţilor risipite 
ale Flotei. Pierderile noastre fuseseră neglijabile, însă 
echipajele erau complet demoralizate. Aproape toate 
pierduseră legăturile cu celelalte şi constataseră că 
aparatura de reglare a tirului provoca erori inexplicabile. În 
mod evident, Câmpul Exponenţial constituia cauza tuturor 
problemelor, în ciuda faptului că acestea se manifestaseră 
doar după dezactivarea lui. 

Explicaţia a sosit prea târziu ca să ne mai fie de folos, iar 
demiterea finală a lui Norden a reprezentat o consolare 
prea măruntă pentru pierderea războiului. După cum am 
explicat, generatoarele de Câmp produceau deformarea 
rapidă a spaţiului, distanţele părând tot mai mari pe 
măsura apropierii de centrul pseudospaţiului artificial. La 
dezactivarea Câmpului, condiţiile reveneau la normal. 

Dar nu în mod perfect. Niciodată nu era posibilă o 
refacere exactă a stării iniţiale. Activarea şi dezactivarea 
Câmpului echivalau cu o alungire şi o contracție a navei 


purtătoare de generator, însă exista şi un efect de 
histerezis, iar starea iniţială nu putea fi perfect reprodusă, 
datorită miilor de modificări electrice şi de deplasări ale 
materiei de la bordul navei pe durata cât Câmpul fusese 
activ. Asimetriile şi distorsiunile respective se cumulau şi, 
deşi rareori atingeau o fracțiune dintr-un procent, nici nu 
era nevoie de mai mult. Echipamentele de mare precizie 
pentru reglarea tirului şi circuitele din aparatura de 
comunicaţii se dereglau complet. O navă izolată nu putea 
detecta niciodată modificările; doar atunci când îşi compara 
echipamentul cu cel al altei nave ori încerca să comunice cu 
aceasta, îşi putea da seama ce se întâmplase. 

Este imposibil să vă descriu haosul rezultat. Nici o 
componentă a unei nave nu mai prezenta garanţia 
funcţionării pe altă navă. Nici chiar şuruburile şi piuliţele 
nu mai erau interşanjabile, iar piesele de schimb deveneau 
inutile. Cu timpul, s-ar fi putut să depăşim şi aceste 
dificultăţi, dar navele inamice atacau deja cu miile, folosind 
arme care lăsau impresia că sunt cu câteva secole în urmă 
faţă de cele inventate de noi. Măreaţa noastră Flotă, 
schilodită de propria-i ştiinţă, s-a luptat din răsputeri până 
a fost copleşită şi silită să se predea. Navele dotate cu 
Câmpuri continuau să fie invulnerabile, dar deveniseră 
aproape inutile ca forţe combatante. De fiecare dată când 
cuplau generatoarele pentru a scăpa de atacurile inamice, 
distorsiunile permanente ale aparaturii lor se amplificau. 
Într-o lună, totul a luat sfârşit. 

Aceasta este istoria adevărată a înfrângerii noastre, pe 
care pun la dispoziţia Tribunalului. După cum am spus, dau 
prezente declaraţie pentru a neutraliza calomniile ce au 
circulat pe seama oamenilor care au luptat sub comanda 
mea şi pentru a-i demasca pe adevărații responsabili ai 
dezastrului nostru. 

lată acum şi cererea mea - ţinând cont de cele povestite, 
cred că Tribunalul îşi va da seama că nu reprezintă o simplă 
toană şi, ca atare, sper că mi-o va satisface. 


Desigur, Tribunalul este conştient că supravegherea 
permanentă la care suntem supuşi zi şi noapte, precum şi 
condiţiile de trai ne provoacă destulă suferinţă. Cu toate 
acestea, nu mă plâng de ele; nu mă plâng nici de faptul că 
numărul insuficient de celule a atras după sine 
întemnițarea noastră câte doi laolaltă. 

Nu voi putea fi însă tras la răspundere pentru acţiunile 
mele viitoare, dacă voi mai fi silit să împart aceeaşi celulă cu 
profesorul Norden, fostul şef al Cercetării Militare din 
cadrul forţelor mele armate. 

NEMESIS. 

Munţii se cutremurau deja sub tunetele pe care doar omul 
le putea produce. Aici, însă, războiul părea foarte departe, 
căci luna plină atârna deasupra înălțimilor fără vârstă ale 
Himalaiei, iar tumultul bătăliilor rămăsese deocamdată 
ascuns dincolo de marginile lumii. Nu însă pentru multă 
vreme. Stăpânul ştia că ultimele rămăşiţe ale escadrei sale 
erau doborâte din ceruri şi cercul morţii se strângea în 
jurul fortăreței lui. 

Peste cel mult câteva ore, Stăpânul şi visele imperiului 
aveau să fi dispărut în vârtejul trecutului. Popoarele urmau 
să-i blesteme în continuare numele, totuşi fără să se mai 
teamă. Mai târziu, până şi ura avea să piară, iar el n-ar mai 
fi însemnat pentru lume mai mult decât însemnaseră Hitler, 
Napoleon ori Gingis Han. Aidoma lor, avea să rămână un 
personaj neclar în infinitul tunel al timpului, micşorându-se 
treptat, tinzând către dispariţie. Pentru o vreme, numele lui 
urma să dăinuie în tărâmul nesigur dintre istorie şi mit; 
apoi lumea n-avea să se mai gândească la el. Avea să se 
contopească cu armiile fără de nume care muriseră pentru 
a-i împlini voinţa. 

Hăt spre sud, un pisc se tivi pe neaşteptate cu flăcări 
violete. După un interval ce păru o eternitate, balconul pe 
care se afla Stăpânul se zgâlţâi sub impactul undelor care 
goneau prin roca de dedesubt. După încă un timp, văzduhul 
răsună de ecoul unui şoc teribil. Nu puteau totuşi să fi ajuns 


deja atât de aproape! Stăpânul speră că nu fusese decât un 
proiectil rătăcit, care depăşise linia în permanentă 
contracție a frontului. În caz contrar, timpul rămas era 
chiar mai scurt decât se temuse. 

Şeful Statului Major se desprinse din umbră şi i se alătură, 
lângă balustradă. Chipul dur al mareşalului, al doilea dintre 
oamenii cei mai temuţi de pe Pământ, era cutat şi brobonit 
de transpiraţie. De zile întregi, nu mai închisese un ochi, iar 
uniforma lui, cândva sclipitoare, atârna acum boţită. Cu 
toate acestea, ochii săi, în ciuda faptului că erau incredibil 
de obosiţi, continuau să fie dăriji chiar şi înaintea 
înfrângerii. Rămase tăcut, aşteptând ultimele ordine. Nu 
mai putea face nimic altceva. 

La aproape patruzeci şi cinci de kilometri depărtare, 
eternul panaş de omăt al Everestului sclipea într-un roşu 
lugubru, reflectând flăcările unui incendiu gigantic aflat 
dincolo de orizont. Stăpânul nu se clinti şi nici nu făcu 
vreun semn. Abia când o salbă de rachete trecu mult peste 
capetele lor, cu un tânguit înfricoşător, el se întoarse în 
sfârşit şi, după ce aruncă o ultimă privire către lumea pe 
care n-avea s-o mai vadă, porni spre adâncuri. 

Ascensorul cobori trei sute de metri şi zgomotele bătăliei 
încetară. leşind din lift, Stăpânul se opri pentru o clipă şi 
apăsă un buton secret. Mareşalul surâse subţire auzind 
bubuitul avalanşei de stânci, departe, deasupra lor, 
conştient de faptul că atât urmărirea, cât şi evadarea 
deveniseră imposibile. 

Precum în vremurile de altădată, cei câţiva generali 
ţâşniră în picioare la intrarea Stăpânului. Acesta îşi plimbă 
privirea în jurul mesei. Se găseau cu toţii acolo; până în 
ultima clipă, nu existase nici un trădător. Tăcut, se îndreptă 
spre locul lui obişnuit, pregătindu-se pentru ultimul şi cel 
mai dificil discurs. Îşi simţea sufletul sfredelit de ochii celor 
pe care-i condusese la dezastru. Dincolo de ei, putea zări 
escadroanele, diviziile, armatele al căror sânge îi păta 


mâinile. Mult mai teribile erau însă spectrele tăcute ale 
popoarelor ce n-aveau să mai existe niciodată. 

În cele din urmă, începu să vorbească. Vocea îi rămăsese 
la fel de hipnotizantă şi, după câteva cuvinte, el redeveni 
maşina perfectă, implacabilă, al cărei destin era 
distrugerea. 

— Domnilor, aceasta este ultima noastră reuniune. Nu mai 
avem planuri de făcut şi nici hărţi de studiat. Undeva, 
deasupra, flota aeriană pe care am construit-o cu atâta 
grijă şi mândrie duce ultimele lupte. Peste câteva minute, 
niciunul dintre miile ei de aparate nu va mai rămâne în 
văzduh. 

Ştiu că pentru nimeni dintre cei de faţă nu se pune 
problema predării, chiar dacă ar fi posibil - ca atare, veţi 
muri în această încăpere. Aţi slujit cu destoinicie cauza 
noastră şi meritaţi o soartă mai bună, dar n-a fost să fie aşa. 
Nu doresc totuşi să credeţi că am eşuat complet. De mai 
multe ori, în trecut, aţi văzut că am avut mereu soluţii, 
indiferent cât de improbabile ar fi fost situaţiile cu care ne 
confruntam. De aceea, n-ar trebui să fiţi surprinşi la aflarea 
veştii că mă pregătisem şi pentru o înfrângere. 

Orator superb, Stăpânul făcu o pauză retorică, observând 
cu satisfacţie unda de interes, atenţia bruscă apărută pe 
chipurile obosite ale ascultătorilor. 

— Vă pot destăinui fără griji secretul meu, deoarece 
inamicul nu va găsi niciodată acest loc. Intrarea este deja 
blocată prin sute de metri de piatră. 

Nimeni nu se clinti. Doar Ministrul Propagandei păli, însă 
îşi reveni iute - totuşi, nu suficient de iute pentru a scăpa 
ochiului Stăpânului. Dictatorul zâmbi în barbă, 
confirmându-şi cu întârziere o mai veche bănuială. Acest 
amănunt nu mai conta prea mult acum; oneşti şi trădători 
aveau să moară laolaltă. Toţi, mai puţin unul. 

— Cu doi ani în urmă, continuă el, când am pierdut bătălia 
Antarcticii, am ştiut că nu mai putem fi siguri de victorie. De 
aceea, am început pregătirile pentru această zi. Duşmanii 


m-au condamnat deja la moarte. N-aş putea să mă ascund 
niciunde pe Pământ, şi cu atât mai puţin să sper într-o 
răsturnare a situaţiei. Există însă şi o altă cale, deşi 
extremă. 

Acum cinci ani, unul dintre savanții noştri a pus la punct 
tehnica anabiozei. El a descoperit că, prin mijloace relativ 
simple, toate procesele vieţii pot fi suspendate pentru o 
perioadă nedeterminată. Eu voi utiliza această descoperire 
pentru a evada din prezent într-un viitor care mă va fi uitat. 
Acolo voi putea reîncepe lupta, nu fără ajutorul anumitor 
arme cu care am fi putut câştiga actualul război, dacă am fi 
avut mai mult timp la dispoziţie. 

Domnilor, la revedere! Încă o dată, mulţumiri pentru 
ajutorul acordat şi regrete pentru ghinionul vostru. 

Îi salută, se răsuci pe călcâie şi ieşi. Uşa metalică bufni 
surd înapoia lui. Urmă o tăcere încremenită; după aceea, 
Ministrul Propagandei se repezi către uşă, dar imediat sări 
îndărăt cu un strigăt de surprindere. Oţelul acesteia 
devenise deja prea fierbinte pentru a fi atins. Prin sudare, 
uşa devenise una cu peretele pe vecie. 

Ministrul Propagandei fu primul care-şi scoase pistolul. 

* 

Acum, Stăpânul nu se mai grăbea. Părăsind sala de 
consiliu, acţionase întrerupătorul secret ce activa circuitul 
de sudare. Acelaşi întrerupător deschisese un panou din 
peretele coridorului, dezvăluind un tunel circular strâmt, ce 
urca lin. Bărbatul porni prin el. 

Din o sută în o sută de metri, tunelul cotea brusc, 
menţinând panta ascendentă. La fiecare cotitură, Stăpânul 
se oprea şi apăsa un buton. Aproape imediat după aceea, se 
auzea bubuitul prăbuşirii stâncilor care surpau secţiunea 
precedentă a drumului. 

Traseul îşi schimbă direcţia de cinci ori, înainte de a se 
termina într-o cameră sferică, cu pereţi metalici. Mai multe 
uşi glisară silenţioase în locaşuri etanşe, iar ultima porţiune 


a tunelului se nărui. Stăpânul n-avea să fie tulburat de 
duşmani, dar nici de prieteni. 

Privi grăbit în jur, asigurându-se că totul era pregătit. Apoi 
se apropie de o consolă simplă de comandă şi acţionă, unul 
după altul, mai multe comutatoare masive. Curentul care le 
străbătea nu atingea valori ridicate, dar ele fuseseră 
proiectate pentru a dăinui, la fel ca şi toate celelalte obiecte 
din încăperea ciudată. Până şi pereţii fuseseră executaţi din 
metale mult mai durabile decât oţelul. 

Pompele porniră să ţiuie, evacuând aerul din incintă şi 
înlocuindu-l cu azot steril. Mişcându-se rapid, Stăpânul se 
întinse pe patul din mijlocul odăii. Avu senzaţia că putea 
simţi razele distrugătoare de bacterii dinspre lămpile 
plafonului, însă, desigur, nu era decât închipuirea sa. Dintr- 
o cavitate de lângă pat, luă o seringă şi-şi injecta în braţ un 
fluid lăptos. După aceea, se destinse şi aşteptă. 

Era deja frig. În scurt timp, unităţile criogenice aveau să 
coboare temperatura sub zero grade, menţinând-o multe 
ore la valoarea respectivă. După durata programată, 
temperatura urma să revină la normal, iar atunci procesul 
ar fi fost încheiat, toate bacteriile ar fi fost distruse, iar 
Stăpânul ar fi putut să doarmă, neschimbat, pentru 
eternitate. 

El plănuise să aştepte o sută de ani. Nu îndrăznise să 
întârzie mai mult, fiindcă la trezire avea să fie nevoit să se 
adapteze transformărilor aduse de trecerea anilor, în ştiinţă 
şi societate. Chiar şi un secol ar fi putut face de 
nerecunoscut chipul civilizaţiei, însă acesta reprezenta un 
risc pe care trebuia să şi-l asume. Ideea de a se deştepta 
mai devreme de o sută de ani n-ar fi fost sigură, întrucât 
lumea ar fi fost încă bântuită de amintiri amare. 

Etanşate în vid, sub podea, se găseau trei contoare 
electronice, acţionate de termocupluri instalate la sute de 
metri mai sus, pe versantul estic al muntelui, acolo unde 
zăpada nu se putea depune niciodată. În fiecare zi, răsăritul 
soarelui le declanşa, iar contoarele consemnau o unitate în 


memoria lor. În acest fel, urmau să fie însemnate zorile în 
bezna unde dormea Stăpânul. Atunci când oricare din 
contoare ajungea la numărul treizeci şi şase de mii, se 
activa un contact şi oxigenul revenea în încăpere. 
Temperatura avea să crească, iar seringa automată legată 
de braţul Stăpânului urma să injecteze volumul de fluid 
prestabilit. El avea să se deştepte şi doar contoarele urmau 
să-l asigure că secolul trecuse cu adevărat. După aceea, nu- 
i mai rămânea altceva de făcut decât să apese butonul care 
trebuia să detoneze versantul şi să-i ofere ieşirea spre 
lumea de afară. 

Fiecare lucru, fiecare amănunt fusese luat în consideraţie. 
Planul nu putea da greş. Toate aparatele existau în triplu 
exemplar şi erau atât de perfecte pe cât le putea face 
ştiinţa. 

Ultimul gând al Stăpânului, pe măsură ce conştiinţa se 
retrăgea din el, n-a fost îndreptat către viaţa pe care o 
dusese, şi nici spre mama ale cărei speranţe le trădase. 
Nechemate şi nedorite, în mintea lui apărură cuvintele unui 
străvechi poet: „Să dorm, chiar poate să visez.” 

Nu, n-avea s-o facă, nu îndrăznea să viseze. Urma doar să 
doarmă. Să doarmă. Doarmă. 

* 

La peste treizeci de kilometri depărtare, bătălia se apropia 
de sfârşit. Nu mai rămăseseră nici măcar o duzină din 
navele Stăpânului, iar acestea se luptau zadarnic împotriva 
unor forţe copleşitoare. Disputa s-ar fi încheiat demult, 
dacă atacatorii n-ar fi primit ordin să nu-şi asume riscuri 
inutile. Decizia urma să fie lăsată pe seama artileriei grele. 
De aceea, marile distrugătoare, navele aeriene ale acelei 
epoci, rămăseseră, împreună cu escortele formate din 
avioane de vânătoare, la adăpostul munţilor, trăgând salvă 
după salvă în duşmanul sortit pieirii. 

Pe nava-amiral, un tânăr ofiţer indian de artilerie verifică 
pentru ultima dată reglajele şi apăsă lin pedala de 
declanşare a focului. Sala de comandă vibră imperceptibil 


când proiectilele autodirijate părăsiră locaşurile lor, 
năpustindu-se spre inamic. Indianul aşteptă încordat, în 
timp ce cronometrul îşi ticăia secundele. Aceasta, gândi el, 
era probabil ultima salvă pe care avea s-o tragă vreodată. 
Într-un fel, nu simţea nici o fărâmă din bucuria la care se 
aşteptase, ba chiar descoperi cu surprindere un fel de 
simpatie impersonală pentru oponenții săi, ale căror vieţi se 
apropiau, cu fiecare secundă, de sfârşit. 

În depărtare, un glob de foc violet înflori deasupra 
munţilor, printre formele rapide ale navelor inamice. 
Tânărul se aplecă înainte şi numără. Una. Două. Trei. Patru. 
Cinci asemenea explozii stranii, apoi cerul redeveni senin. 
Formele mişcătoare dispăruseră. 

Ofiţerul îşi notă în jurnal: „Olh 24min Salva nr. 12; 5 
explozii în mijlocul navelor inamice, care au fost complet 
distruse. Un proiectil n-a explodat.” 

Semnă şi puse jos stiloul. O vreme, rămase privind 
familiara copertă cafenie a jurnalului, cu arsurile de ţigări 
de pe margini şi inevitabilele cercuri lăsate de ceştile şi 
paharele aşezate neglijent pe ea. Răsfoi visător filele, 
cercetând ca şi altădată scrisul numeroşilor săi predecesori. 
Şi, la fel ca şi altădată, deschise la o pagină familiară, unde 
un bărbat care-i fusese prieten începuse să se semneze, dar 
nu mai trăise pentru a-şi completa iscălitura. 

Oftând, închise jurnalul şi-l puse la locul său. Războiul 
luase sfârşit. 

Hăt departe, printre munţi, proiectilul neexplodat 
continua să gonească. Acum era o dâră luminoasă de-abia 
vizibilă, trecând printre pereţii unei văi singuratice. În 
urma sa, zăpezile tulburate de unda de şoc începuseră să 
vuiască în josul pantelor. 

Valea nu avea ieşire: era blocată de un zid vertical, înalt de 
trei sute de metri. Aici, proiectilul care-şi ratase ţinta găsi o 
alta, mult mai mare. Cripta Stăpânului se găsea prea adânc 
în munte pentru a fi măcar zguduită de explozie, însă sutele 
de tone de bolovani prăbuşiţi măturară trei instrumente 


micuţe şi legăturile lor, iar un posibil viitor dispăru în uitare 
odată cu ele. Primele raze ale răsăritului urmau să cadă în 
continuare pe versantul năruit al muntelui, dar contoarele 
ce aşteptau zorile cu numărul treizeci şi şase de mii aveau 
să aştepte în continuare, chiar şi după ce n-aveau să mai 
existe răsărituri şi amurguri. 

În tăcerea mormântului care nu era tocmai un mormânt, 
Stăpânul nu ştia nimic din cele întâmplate, iar faţa lui era 
mai liniştită decât ar fi avut dreptul să fie. Secolul trecu, aşa 
cum plănuise. Ar fi fost imposibil ca, în ciuda geniului rău, şi 
a secretelor pe care le luase cu el, Stăpânul să fi putut 
cuceri civilizaţia ce înflorise după acea ultimă bătălie 
deasupra acoperişului lumii? Nimeni n-ar putea afirma cu 
certitudine, cu excepţia cazului în care este adevărat faptul 
că timpul are multe ramuri şi că toate universurile 
imaginabile sunt alăturate, întrepătrunzându-se. Poate că în 
unele dintre acele alte lumi, Stăpânul să fi triumfat. Însă în 
cea pe care o cunoştea ela continuat să doarmă, până când 
secolul a rămas cu mult, cu foarte mult, în urmă. 

După o perioadă care, potrivit altor criterii, n-ar fi 
reprezentat prea mult, scoarţa Pământului a decis că 
suportase destulă vreme greutatea Himalaiei. Treptat, 
munţii s-au afundat, înclinând spre cer câmpiile sudice ale 
Indiei. În cele din urmă, platoul din Sri Lanka a devenit 
punctul cel mai înalt de pe glob, în vreme ce oceanul de 
deasupra Everestului avea o adâncime de aproape nouă 
kilometri. Cu toate acestea, hibernarea Stăpânului continua 
netulburată, fără vise. 

Lent, răbdător, sedimentele au coborât prin abisalele 
adâncimi ale oceanului până pe versanţii Himalaiei. Stratul 
care într-o bună zi urma să fie calcar a început să se 
îngroaşe cu câte patru-cinci centimetri pe secol. Dacă 
cineva ar fi revenit mult mai târziu, ar fi putut descoperi că 
fundul oceanului nu se mai afla la nouă kilometri adâncime, 
poate nici la şase ori cinci. După o altă perioadă, scoarţa s-a 
înclinat din nou şi un lanţ măreț de munţi calcaroşi s-a 


înălţat pe locul fostului ocean Tibet. Stăpânul nu ştia însă 
nimic despre toate acestea, şi nici somnul nu i-a fost 
tulburat când situaţia s-a repetat. Şi iarăşi. Şi încă o dată. 

Acum, ploaia şi râurile erodau calcarul, purtându-l spre 
noile mări ciudate, iar suprafaţa se subţia, apropiindu-se de 
cripta ascunsă. Treptat, kilometrii de rocă s-au redus, până 
când, în cele din urmă, sfera care adăpostea corpul 
Stăpânului a revenit la lumina zilei - deşi era o zi mai lungă 
şi mai puţin luminoasă decât atunci când dictatorul 
închisese ochii. 

* 

Prea puţin visase Stăpânul despre rasele ce înfloriseră şi 
muriseră cu începere din acea dimineaţă timpurie a 
planetei, când el îşi începuse somnul cel lung. Dimineaţa cu 
pricina era extrem de îndepărtată acum, iar umbrele se 
lungeau către est; soarele murea şi planeta era foarte 
bătrână. Seminţia lui Adam continua totuşi să-i stăpânească 
oceanele şi văzduhul, umplând cu lacrimile şi râsetele ei 
şesurile, văile şi pădurile care erau mai bătrâne decât 
munţii mişcători. 

Somnul fără de vise al Stăpânului trecuse de jumătate 
când se născuse Trevindor Filosoful, între prăbuşirea 
Dinastiei a Nouăzeci şi Şaptea şi dezvoltarea celui de-al 
Cincilea Imperiu Galactic. El se născuse pe o planetă foarte 
depărtată de Pământ, întrucât puţini erau oamenii care 
poposeau în străvechiul cămin al rasei lor, aflat acum la o 
distanţă atât de mare de inima pulsatoare a Universului. 

Trevindor a fost adus pe Pământ după ce scurta lui 
încleştare cu imperiul ajunsese la sfârşitul inevitabil. Aici a 
fost judecat de oamenii ale căror idealuri le pusese la 
îndoială şi tot aici a fost ţinut până ce s-a chibzuit îndelung 
asupra felului cum urma să fie pedepsit. Cazul era cu 
adevărat unic. Societatea blândă şi predispusă spre filosofie 
ce conducea acum galaxia nu fusese confruntată niciodată 
cu vreo opoziţie, nici chiar la nivelul ideilor pure, iar 
politicosul dar implacabilul conflict de voințe o zguduise 


profund. Membrii Consiliului obişnuiau ca în faţa unei 
decizii ce părea imposibilă să apeleze la Trevindor însuşi 
pentru ajutor. 

În Sala Dreptăţii cea orbitor de albă, unde nu se intrase de 
aproape un milion de ani, Trevindor stătea mândru, 
înfruntându-i pe cei care se dovediseră mai puternici decât 
el. Fără un cuvânt, le ascultă doleanţa, apoi tăcu, căzând pe 
gânduri. Judecătorii săi aşteptară răbdători până când 
vorbi. 

— Îmi sugeraţi să promit să nu vă mai înfrunt niciodată, 
începu el. Problema e că nu pot face o promisiune despre 
care nu sunt sigur că o voi putea respecta. Opiniile noastre 
diverg prea mult şi, mai devreme sau mai târziu, ne vom 
ciocni din nou. 

A existat o vreme când alegerea voastră ar fi fost simplă. 
M-aţi fi putut exila ori ucide. Dar azi. Printre toate planetele 
Universului, cunoaşteţi vreuna pe care m-aţi putea ascunde 
dacă eu n-aş dori să rămân acolo? Nu uitaţi că am mulţi 
discipoli risipiţi în întreaga galaxie. 

Rămâne cealaltă alternativă. Nu vă voi purta pică dacă, în 
cazul meu, veţi reînvia străvechiul obicei al execuţiei. 

Printre membrii Consiliului se auzi un murmur de 
nemulţumire şi Preşedintele replică tăios, schimbându-şi 
vizibil culoarea feţei: 

— Observaţia aceasta are un gust destul de îndoielnic. Ţi- 
am cerut propuneri serioase, nu să faci o recapitulare - 
chiar dacă intenţia ta a fost ironică - a obiceiurilor barbare 
aparţinând unor strămoşi îndepărtați. 

Trevindor acceptă dojana cu o plecăciune. 

— Pur şi simplu, am menţionat toate variantele. Între timp, 
am mai găsit două. Ar fi relativ simplu să-mi modificaţi 
configuraţia mintală în direcţia opiniilor voastre, astfel încât 
să nu mai apară dezacorduri viitoare. 

— Am analizat deja această posibilitate. Deşi pare 
atractivă, am fost nevoiţi s-o respingem fiindcă distrugerea 
personalităţii tale ar echivala cu o crimă. În univers, există 


doar cincisprezece intelecte mai puternice decât al tău, de 
aceea nu avem nici un drept să-l modificăm. Care este 
ultima sugestie? 

— Dacă nu mă puteţi exila în spaţiu, rămâne cealaltă 
alternativă. Fluviul Timpului se întinde înainte, atât cât pot 
merge gândurile noastre. Expediaţi-mă într-un timp care, 
după părerea voastră, nu va conţine actuala civilizaţie. Ştiu 
că o puteţi face folosind un câmp temporal Roston. 

Urmă o tăcere prelungă. În linişte, membrii Consiliului îşi 
introduceau hotărârea personală în analizorul complex care 
avea să le cântărească pe toate şi să dea verdictul. În cele 
din urmă, Preşedintele vorbi: 

— De acord. Te vom trimite într-o perioadă când soarele 
este încă îndeajuns de fierbinte pentru ca viaţa să existe pe 
Pământ, însă atât de îndepărtată încât e improbabilă 
supraviețuirea oricărei urme a civilizaţiei noastre. De 
asemenea, îţi vom asigura tot ceea ce este necesar pentru 
securitatea ta şi un confort rezonabil. Poţi pleca acum. Ile 
vom rechema când totul va fi pus la punct. 

Trevindor se înclină şi părăsi sala de marmură. Nu fu 
însoţit de nici un paznic. Nu avea unde fugi, chiar dacă ar fi 
vrut s-o facă, în acest Univers pe care uriaşele pacheboturi 
galactice îl puteau străbate într-o singură zi. 

Pentru prima şi ultima oară, Trevindor stătu pe fostul țărm 
al Pacificului, ascultând vântul foşnind prin frunzele a ceea 
ce, cândva, fuseseră palmieri. Puținele stele din regiunea 
aproape pustie a spaţiului pe care o străbătea acum 
Soarele sclipeau fixe în atmosfera uscată a bătrânei 
planete. Trevindor se întrebă mohorât dacă aveau să mai 
scânteieze şi atunci când el urma să privească iarăşi bolta, 
într-un viitor atât de îndepărtat încât Soarele însuşi avea să 
fie muribund. 

Micuța bandă comunicatoare de pe încheietura mâinii sale 
piui uşor. Aşadar, venise timpul. Se întoarse cu spatele la 
ocean şi porni cu un pas hotărât în întâmpinarea soartei ce- 
i fusese hărăzită, înainte de a parcurge zece metri, câmpul 


temporal puse stăpânire pe el şi gândurile îi îngheţară, 
prinse într-o clipă ce avea să rămână neschimbată, în timp 
ce oceanele secau şi dispăreau, Imperiul Galactic se 
prăbuşea, iar giganticele roiuri stelare piereau în neant. 

Trevindor nu simţi însă nimic. El ştia doar că în urmă cu o 
secundă sub tălpile sale fusese nisip umed, iar acum era 
piatră arsă de soare, crăpată de pârjol şi secetă. Palmierii 
dispăruseră, murmurul oceanului încetase. O singură 
privire ajungea pentru a vedea că până şi amintirea 
oceanului se mistuise de mult de pe această planetă 
pustiită, muribundă. Un deşert uriaş de gresie roşie, 
neîntrerupt, nepătat de viaţă, se întindea până la orizont. 
Deasupra capului, discul portocaliu al unui soare 
transformat în chip ciudat strălucea pe fundalul unui cer 
atât de negru încât multe stele se distingeau perfect. 

Cu toate acestea, se părea că pe lumea străveche mai 
existau locuitori. Spre nord - dacă polii magnetici nu-şi 
modificaseră poziţia - lumina sumbră scânteia pe o 
structură metalică. Construcţia se găsea doar la câteva sute 
de metri şi, când Trevindor porni către ea, încercă o 
senzaţie de uşurinţă ciudată, de parcă gravitația însăşi se 
diminuase. 

Nu avu nevoie să parcurgă o distanţă prea mare pentru a- 
şi da seama că era o clădire scundă din metal, aparent 
aşezată pe şes, iar nu construită acolo, întrucât baza ei 
făcea un mic unghi cu orizontala. Trevindor se minună de 
incredibila lui şansă de a găsi atât de uşor civilizaţia. Mai 
făcu încă o duzină de paşi şi pricepu că nu şansa, ci inerția 
plasase aici clădirea, care era străină de peisajul 
înconjurător în aceeaşi măsură ca şi el. Apropiindu-se de ea, 
nu-şi făcu nici cea mai mică iluzie că avea să-l întâmpine 
cineva. 

Placa metalică de deasupra uşii adăuga prea puţine date 
celor deja deduse. Netocită de timp, părea de-abia gravată 
- ceea ce, într-un sens, era adevărat. Rândurile purtau un 
mesaj amar şi totuşi dătător de speranţe: 


Salutări din partea Consiliului! 

Clădirea aceasta, pe care am trimis-o după tine prin 
câmpul temporal, îţi va procura toate lucrurile de care vei 
avea nevoie pe o perioadă nedefinită. 

Nu ştim dacă civilizaţia va mai continua să existe în epoca 
în care te afli. N-ar fi exclus ca omenirea să fi dispărut, 
deoarece cromozomul K-asterisc-K va fi devenit dominant. 
Ca atare, este posibil ca rasa să fi suferit o mutație, 
transformându-se în ceva care să nu mai ţină de uman. Asta 
rămâne s-o descoperi tu. 

Te găseşti acum în amurgul Pământului şi sperăm că nu 
vei fi singur. Totuşi, dacă destinul tău este de a fi ultima 
fiinţă vie de pe această lume cândva minunată, nu uita că 
alegerea ţi-a aparţinut. 

Rămas bun! 

Trevindor citi de două ori mesajul, recunoscând cu durere 
cuvintele finale ce fuseseră scrise, în mod sigur, numai de 
prietenul poetul Cintillame. O senzaţie copleşitoare de 
izolare îi inundă sufletul. Se aşeză pe un bolovan şi-şi 
îngropă faţa în palme. 

După mult timp, se sculă pentru a intra în clădire. Se 
simţea mai mult decât recunoscător Consiliului dispărut de 
multă vreme pentru felul în care îl tratase. Expedierea unei 
întregi clădiri prin timp constituia o realizare tehnologică 
pe care o crezuse mai presus de resursele epocii sale. O 
idee bruscă îi trecu prin minte şi se uită din nou la textul 
gravat, remarcând pentru întâia oară data pe care o purta. 
Fusese realizat la cinci mii de ani după momentul când 
stătuse în faţa egalilor săi în Sala Dreptăţii. Cincizeci de 
secole trecuseră până ce judecătorii îşi putuseră ţine 
promisiunea faţă de un om ca şi mort. Oricare ar fi fost 
neajunsurile Consiliului, integritatea sa depăşea cu cel 
puţin un ordin de mărime capacitatea de înţelegere a unei 
epoci anterioare. 

Trecură multe zile până ce Trevindor îşi părăsi locuinţa. 
Nimic nu fusese trecut cu vederea; fuseseră incluse chiar şi 


preţioasele sale înregistrări cerebrale. Putea continua să 
studieze natura realităţii şi să construiască sisteme 
filosofice până la sfârşitul Universului, deşi ocupaţia avea să 
fie oarecum lipsită de sens, el fiind unica minte rămasă pe 
Pământ. Nu exista aproape nici un pericol, se gândi el, 
strâmbându-se, ca speculaţiile lui referitoare la scopul 
existenţei umane să-l pună din nou în conflict cu societatea. 

Abia după ce examină amănunţit clădirea, Trevindor îşi 
întoarse atenţia asupra lumii exterioare. Problema 
principală rămânea contactarea civilizaţiei, dacă aşa ceva 
mai exista. 1 se asigurase un receptor puternic şi, timp de 
ore întregi, baleie întreaga bandă de frecvenţe, în speranţa 
descoperirii unei staţii de emisie. Pârâitul îndepărtat al 
paraziţilor se revărsa din aparat, iar la un moment dat se 
auzi o rafală din ceva ce putea fi un grai, însă nu unul 
uman. Nimic altceva nu-i răsplăti căutarea. Eterul, care-l 
slujise cu credinţă pe om timp de atâtea ere, amuţise acum. 

Micul aparat de zbor rămânea unica speranţă a lui 
Trevindor. În faţa sa se întindea restul eternității, iar 
Pământul era o planetă mică. În cel mult câţiva ani, o putea 
explora în întregime. 

Astfel, lunile trecură pe rând, în vreme ce exilatul îşi porni 
explorarea metodică, revenind mereu la căminul său din 
deşertul de gresie roşie. Peste tot întâlni aceeaşi privelişte a 
ruinei şi dezolării. Nu putea nici măcar ghici de cât timp 
dispăruseră oceanele - prin moartea lor, ele lăsaseră în 
urmă pustiuri nesfârşite de sare, încrustând atât şesurile, 
cât şi munţii cu o pătură cenuşiu-murdară. Trevindor se 
simţi mulţumit că el nu se născuse pe Pământ şi că nu-i 
cunoscuse măreţia tinereţii. Deşi era un străin, 
singurătatea şi dezolarea planetei îi îngheţau inima; dacă ar 
fi trăit aici pe vremuri, tristeţea locurilor ar fi fost 
insuportabilă. 

Mii de kilometri pătraţi de pustiu trecură pe sub nava lui 
Trevindor, pe măsură ce el scotocea planeta de la un pol la 
celălalt. O singură dată descoperi un semn ce atesta că 


Pământul cunoscuse cândva civilizaţia. Într-o vale adâncă 
de lângă Ecuator, dădu peste ruinele unui orăşel clădit 
dintr-o piatră albă, ciudată, şi având o arhitectură bizară. 
Construcţiile se păstraseră perfect, deşi erau pe jumătate 
îngropate de nisipul purtat de vânt, şi pentru o clipă 
bărbatul simţi o undă de bucurie la gândul că omul reuşise 
să lase urme ale creaţiei sale pe planeta care-i fusese întâiul 
cămin. 

Sentimentul fusese însă trecător. Clădirile erau chiar mai 
stranii decât îşi dăduse seama iniţial; oamenii n-ar fi putut 
intra în ele. Singurele deschizături din pereţi erau nişte 
fante orizontale situate în preajma solului; în rest, nu 
existau nici un fel de ferestre. Mintea lui Trevindor se 
poticni încercând să-şi imagineze fiinţele care trăiseră 
cândva acolo. În ciuda singurătăţii sale tot mai copleşitoare, 
se simţea bucuros că fiinţele care populaseră acel oraş ne- 
omenesc dispăruseră cu atâta vreme în urmă. Nu întârzie 
aici, deoarece noaptea rece începuse să pogoare, iar valea 
îi trezea în suflet un sentiment de oprimare, în mare parte 
lipsit de rațiune. 

O dată, descoperi cu adevărat viaţă. Zbura peste un ocean 
dispărut, când o pată de culoare îi atrase atenţia. Pe o 
colină încă neacoperită de nisip existau câteva smocuri de 
iarbă subţire şi sârmoasă. Asta era tot, însă vederea lor îi 
împăienjeni ochii de lacrimi. Cobori aparatul pe sol şi ieşi, 
păşind grijuliu ca să nu strivească vreunul din firele care se 
luptau să supravieţuiască. Îşi plimbă palmele cu tandreţe 
peste covorul subţiat, ce reprezenta toată viaţa cunoscută 
acum pe Pământ. Înainte de a pleca, stropi iarba cu apa la 
care putea renunţa. Era un gest zadarnic, totuşi se simţi 
mai fericit după aceea. 

Căutarea se apropia de sfârşit. Trevindor renunţase de 
mult la orice speranţe, totuşi spiritul lui nesupus continua 
să-l împingă peste suprafaţa planetei. Nu se putea odihni 
până nu dovedea faptul de care deocamdată se temea. 
Astfel, în cele din urmă, ajunse la cripta ce sclipea stins sub 


razele soarelui, din faţa căruia Stăpânul fusese exilat atâta 
vreme. 

* 

Mintea Stăpânului se deşteptă înaintea trupului. Zăcând 
neajutorat, fără a putea măcar întredeschide pleoapele, 
amintirile îi reveniră, copleşindu-l. Suta de ani se afla acum 
ca un tampon de siguranţă în trecut. Riscul pe care şi-l 
asumase, cel mai disperat lucru făcut vreodată de un om, 
fusese răsplătit! Se simţi cuprins de o oboseală imensă şi, 
pentru un timp, îşi pierdu din nou cunoştinţa. 

Brusc, pâclele se risipiră iarăşi şi se simţi mai puternic, 
deşi încă prea slăbit ca să se mişte. Zăcea în întuneric, 
adunându-şi puterile. Ce fel de lume, se întrebă el, urma să 
descopere ieşind la lumina zilei? Avea să fie capabil să-şi 
pună planurile în.? Ce fusese asta? Un fior de teroare pură 
îi cutremură temeliile minţii. Ceva se mişca lângă el, aici, în 
cripta unde nimic n-ar fi trebuit să se clintească. 

Apoi, calm şi limpede, un gând îi răsună senin prin minte, 
potolind într-o clipă temerile ce ameninţaseră s-o distrugă. 

„Nu te speria! Am venit să te ajut. Te afli în siguranţă şi 
totul va fi bine.” 

Stăpânul era prea uluit ca să dea vreo replică, totuşi 
subconştientul său trebuie să fi formulat un răspuns, 
întrucât gândul reveni. 

„Aşa-i mai bine. Eu mă numesc Trevindor şi, aidoma ţie, 
sunt un exilat pe această planetă. Nu te mişca şi spune-mi 
cum ai ajuns aici şi care este rasa ta, fiindcă n-am mai 
întâlnit nimic asemănător.” 

Teama şi prudenţa reveniră tiptil în mintea Stăpânului. Ce 
fel de fiinţă era aceasta care-i putea citi gândurile şi ce 
făcea în cripta lui secretă? Din nou, gândul clar îi răsună 
prin minte precum dăngănitul unui clopot. 

„Îţi repet: nu te speria! De ce te alarmează faptul că-ţi pot 
citi gândurile? Nu-i nimic ciudat în asta.” 

— Nimic ciudat?! Strigă Stăpânul. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce eşti? 


„Un om ca şi tine. Însă rasa ta trebuie să fie cu adevărat 
primitivă dacă cititul gândurilor îţi este necunoscut.” 

O bănuială teribilă începu să încolţească în creierul 
Stăpânului. Răspunsul sosi chiar înainte de a formula 
întrebarea în mod conştient. 

„Ai dormit infinit mai mult de o sută de ani. Lumea pe care 
o cunoşteai a încetat să mai existe de mai multă vreme 
decât îţi poţi închipui.” 

Stăpânul nu auzi şi restul. Bezna îl învălui din nou şi se 
afundă în binecuvântată inconştienţă. 

Trevindor rămase tăcut lângă patul pe care zăcea 
Stăpânul. Se simţea cuprins de o bucurie care, pentru 
moment, depăşea orice posibilă dezamăgire. Cel puţin, nu 
mai era nevoit să înfrunte viitorul de unul singur. Teroarea 
pustietăţii Pământului, care-i apăsase atât de greu sufletul, 
dispăruse într-o clipă. Nu mai era singur. Nu mai era 
singur! Gândul îi răsuna întruna prin minte, dominând orice 
altceva. 

Stăpânul reîncepu să se foiască şi în creierul lui Trevindor 
pătrunseră fragmente disparate de gândire. Imagini ale 
lumii cunoscute de Stăpân porniră să se formeze în mintea 
celuilalt. La început, Trevindor nu le putu înţelege, apoi, 
brusc piesele mozaicului îşi ocupară poziţiile corecte şi totul 
deveni clar. Un val de oroare îl inundă, zărind panoramele 
teribile ale popoarelor războindu-se între ele, oraşele 
distruse de foc şi oamenii murind în chinuri. Ce fel de lume 
fusese aceasta? Putuse omul să decadă într-atât, din epoca 
paşnică pe care o cunoscuse? Existaseră legende, din 
vremuri incredibil de îndepărtate, care se refereau la astfel 
de lucruri petrecute în zorii istoriei Pământului, dar omul 
abandonase astfel de obiceiuri odată cu ieşirea din 
copilărie. Cu siguranţă, aşa ceva nu putuse reveni! 

Fragmentele de gânduri erau mult mai limpezi acum şi 
chiar mai teribile. Celălalt exilat sosise într-adevăr dintr-o 


epocă de coşmar - nu era de mirare că fugise de acolo! 
* 


Treptat, adevărul începu să lumineze mintea lui Trevindor, 
pe măsură ce, cu inima îndurerată, privea tiparele 
înspăimântătoare ce traversau creierul Stăpânului. Omul 
acesta nu era un individ care căutase refugiul dintr-o epocă 
de teroare. El însuşi crease acele orori şi se pornise pe 
fluviul Timpului cu un singur scop: de a răspândi molima în 
viitor. 

Sentimente pe care Trevindor nu şi le imaginase niciodată 
porniră să-i defileze înaintea ochilor: ambiția, setea de 
putere, cruzimea, intoleranţa, ura. Încercă să-şi închidă 
mintea, dar constată că-şi pierduse capacitatea respectivă. 
Nestăvilit, puhoiul răului se revărsa, poluând toate 
nivelurile conştiinţei. Cu un răcnet de oroare, Trevindor se 
năpusti în deşert şi rupse lanţurile ce-l încătuşau de mintea 
aceea ticăloasă. 

Era noapte, iar văzduhul părea nemişcat, deoarece acum 
Pământul era prea secătuit pentru ca vânturile să mai sufle. 
Bezna ascundea totul, însă Trevindor ştia că nu putea tăinui 
gândurile celeilalte minţi cu care acum trebuia să împartă 
aceeaşi lume. Cândva, fusese singur şi crezuse că nimic nu 
putea fi mai îngrozitor. Aflase că existau lucruri cu mult mai 
teribile decât singurătatea. 

Nemişcarea nopţii şi măreţia stelelor care-i fuseseră 
cândva prietene readuseră pacea în sufletul bărbatului. Se 
întoarse încet şi călcă pe propriile-i urme, păşind hotărât, 
fiindcă era pe punctul de a săvârşi o faptă pe care nimeni 
din timpul său n-o mai făcuse. 

Stăpânul se sculase în picioare când Trevindor reveni în 
criptă. Poate că-i intuise intenţiile, întrucât era foarte palid 
şi tremura, denotând o slăbiciune nu doar fizică. Neclintit, 
Trevindor se sili să-i mai privească o dată în creier. Mintea 
lui tresări înaintea tumultului de sentimente contradictorii, 
din care răzbăteau străfulgerări bolnăvicioase de frică. Din 
vârtejul acela, un gând coerent se desprinse tremurător: 
„Ce vrei să faci? De ce mă priveşti aşa?” 


Trevindor nu-i răspunse, ferindu-şi mintea de 
contaminare, în timp ce-şi adună toate puterile şi hotărârea 
de care era capabil. 

Vălmăşagul din mintea Stăpânului urca spre un punct 
culminant. Peste o clipă, spaima sa trezi ceva asemănător 
milei în sufletul blând al lui Trevindor şi voinţa acestuia 
şovăi. Apoi, însă, imaginile oraşelor ruinate şi incendiate 
reveniră şi nehotărârea de moment pieri. Cu toată puterea 
intelectului său supraomenesc, susţinută de miile de 
veacuri de evoluţie mintală, el îl izbi pe cel din faţa lui. În 
mintea Stăpânului, anulând orice altceva, se revărsă gândul 
unic al. Morţii. 

Pentru o secundă, Stăpânul rămase nemişcat, cu ochii 
holbaţi în gol. Răsuflarea îi îngheţă, plămânii încetară să 
mai lucreze; în vene, sângele care hibernase atâta vreme se 
congelă acum pe vecie. Fără un sunet, bărbatul se prăbuşi 
şi rămase nemişcat. 

Foarte încet, Trevindor se răsuci pe călcâie şi ieşi în 
noapte. Precum un linţoliu, tăcerea şi singurătatea planetei 
pogorâră asupra sa. Nisipul, stăvilit timp de atâţia ani, 
începu să se strecoare prin porţile deschise ale criptei. 

DE-A V-AŢI ASCUNSELEA. 

Ne întorceam prin pădure, când Kingman a zărit veverița 
cenuşie. Fără a fi ticsită, tolba ne era asortată - trei 
potârnichi, patru iepuri (dintre care unul, cu regret o 
mărturisesc, un pui) şi doi porumbei. Şi, în ciuda anumitor 
pronosticuri funebre, ambii câini continuau să trăiască. 

Veveriţa ne-a observat şi ea în aceeaşi clipă. A ştiut că era 
sortită unei execuţii imediate, datorită stricăciunilor pe care 
le adusese copacilor de pe moşie, şi poate că avusese rude 
apropiate ce pieriseră sub gloanţele lui Kingman. Din trei 
salturi, a ajuns la baza celui mai apropiat copac, în spatele 
căruia a dispărut într-o scăpărare cenuşie. Am mai 
întrezărit-o o singură dată, ivindu-se pentru o clipă dinapoia 
marginii pavezei ei, cam la patru metri deasupra solului; 


dar, deşi am aşteptat, cu puştile aţintite pline de speranţă 
către diferite ramuri, n-am mai văzut-o. 

Kingman a rămas cufundat în gânduri tot timpul cât am 
traversat pajiştea, îndreptându-ne spre minunatul conac 
străvechi. N-a scos o vorbă nici când ne-am înmânat 
victimele bucătarului, care le-a primit fără mare entuziasm, 
şi n-a ieşit din starea aceea de visare decât după ce ne-am 
instalat în salon şi şi-a amintit de îndatoririle de gazdă. 

— Şobolanul ăla de copac, a vorbit el pe neaşteptate 
(întotdeauna le spunea „şobolani-de-copaci”, pe motivul că 
oamenii erau prea sentimentali ca să împuşte drăgălaşele 
de veveriţe), mi-a adus aminte de o întâmplare extrem de 
neobişnuită care s-a petrecut cu puţin înainte de a mă 
pensiona. Ba chiar în ajunul pensionării. 

— Mă gândisem eu., a comentat Carson şi l-a fulgerat cu o 
privire nemulțumită; activase şi el în Flotă şi mai auzise 
probabil istorisirile lui Kingman, dar pentru mine ele erau 
inedite. 

— Bineînţeles, s-a îmbufnat puţin Kingman, dacă preferaţi 
să nu. 

— Nici vorbă, am intervenit grăbit. M-aţi făcut curios. Nu- 
mi pot imagina ce legătură poate exista între o veveriţă şi Al 
Doilea Război Jupiterian. 

Kingman a părut că se înmoaie. 

— Cred că ar fi mai bine să schimb câteva nume, a rostit el 
gânditor, dar locurile în care s-a petrecut acţiunea vor 
rămâne aceleaşi. Povestea a început la aproximativ un 
milion de kilometri de Marte, în direcţia Soarelui. 

* 

K-15 era agent al serviciului de informaţii. Îl îndurera 
faptul că persoane lipsite de imaginaţie îl numeau spion, 
totuşi acum avea motive mult mai substanţiale de 
nemulţumire. De câteva zile, un crucişător rapid se apropia 
din spate şi, deşi era măgulitor să te bucuri de întreaga 
atenţie a unei nave atât de bune şi a multor soldaţi excelent 
pregătiţi, K-15 s-ar fi lipsit bucuros de onoarea respectivă. 


Ceea ce făcea situaţia şi mai neliniştitoare era faptul că 
prietenii săi urmau să-l aştepte, peste aproape 
douăsprezece ore, în vecinătatea lui Marte, la bordul unei 
nave perfect capabile de a se descurca în faţa unui biet 
crucişător - din aceasta, veţi înţelege că K-15 era o 
persoană cu o anumită importanţă. Din nefericire, 
estimările cele mai optimiste arătau că în mai puţin de şase 
ore urmăritorii aveau să se apropie îndeajuns pentru a 
deschide focul. Aşadar, peste şase ore şi cinci minute, K-15 
avea toate şansele să ocupe un volum de spaţiu măricel şi 
aflat în plină expansiune. Poate că timpul ce-i mai rămânea 
la dispoziţie ar fi fost îndeajuns pentru o coborâre pe 
Marte, însă acţiunea respectivă ar fi fost una dintre cele 
mai neinspirate cu putinţă. În mod sigur, i-ar fi nemulţumit 
pe marţienii agresiv de neutri, iar complicațiile politice s-ar 
fi dovedit înspăimântătoare. Mai mult, dacă prietenii săi ar 
fi trebuit să amartizeze pentru a-l salva, asta i-ar fi obligat 
să meargă cu peste zece kilometri pe secundă, adică i-ar fi 
costat aproape toată rezerva operaţională de combustibil. 

Bărbatul deţinea un singur atu, şi acela destul de şubred. 
Comandantul crucişătorului putea ghici că el se îndrepta 
spre o joncțiune, dar nu ştia cât de aproape ori cât de mare 
era nava cu care urma să se întâlnească. Dacă ar fi putut 
rezista măcar douăsprezece ore, ar fi fost ca şi salvat. Acel 
„dacă” era însă unul considerabil. 

K-15 îşi examină mohorât hărţile, întrebându-se dacă ar fi 
meritat să-şi consume tot combustibilul într-un sprint final. 
Dar în ce direcţie s-o fi făcut? Ar fi rămas complet 
neajutorat, iar nava urmăritoare ar fi putut să aibă suficient 
combustibil în rezervoare ca să-l prindă pe când ţâşnea prin 
bezna pustie, fără speranţe de scăpare, trecând pe lângă 
prietenii săi care se apropiau de Soare, cu o viteză relativă 
prea mare pentru ca aceştia să-l mai poată ajuta în vreun 
fel. La unii oameni, procesele mintale încetinesc pe măsură 
ce speranţele de supravieţuire li se reduc. Ei par 
hipnotizaţi, ba chiar resemnaţi în faţa morţii, astfel încât nu 


fac nimic ca s-o evite. K-15 descoperi însă că mintea îi lucra 
mai bine într-o asemenea situaţie disperată. Începuse să 
funcţioneze aşa cum o făcuse rareori până atunci. 

* 

Comandantul Smith - acest nume este la fel de bun ca 
oricare altul - al crucişătorului Doradus nu fu peste măsură 
de surprins atunci când K-15 începu deceleraţia. Pe 
jumătate, se aşteptase ca spionul să coboare pe Marte, pe 
principiul că prizonieratul era preferabil morţii; totuşi, când 
din cabina de navigaţie primi vestea că naveta de 
recunoaştere se îndrepta spre Phobos, se simţi complet 
descumpănit. Satelitul nu era decât un bulgăre de piatră cu 
diametrul de vreo douăzeci de kilometri, căruia nici 
chibzuiţii marţieni nu-i putuseră găsi o întrebuințare. K-15 
trebuia să fie cu adevărat disperat ca să-şi închipuie că 
acesta avea să-i fie de mai mare folos. 

Naveta de recunoaştere aproape că se opri, când radarul 
n-o mai distinse pe fundalul lui Phobos. Pe durata frânării, 
K-15 pierduse mare parte din avansul său iniţial, şi acum 
Doradus se găsea la numai câteva minute depărtare, deşi 
începuse reducerea vitezei pentru a nu depăşi obiectivul. 
Crucişătorul se opri complet la mai puţin de trei mii de 
kilometri de Phobos; naveta lui K-15 nu se zărea nicăieri. Ar 
fi trebuit să fie perfect vizibilă în obiectivele telescoapelor, 
dar se afla probabil pe partea opusă a satelitului. 

Reapăru după câteva minute, gonind cu toată viteza pe o 
traiectorie ce se îndepărta de Soare. Accelerase la aproape 
cinci g-uri. Şi, totodată, tăcerea pe undele radio fusese 
spulberată. Era repetat întruna un mesaj foarte interesant: 
„Am asolizat pe Phobos şi sunt atacat de un crucişător din 
clasa Z. Cred că pot rezista până ajungeţi, dar grăbiţi-vă!” 

Mesajul nu era nici măcar codificat, dar, în totalitatea sa, 
reuşi să-l lase pe comandantul Smith pradă unei nedumeriri 
chinuitoare. 

Presupunerea că K-15 se afla tot la bordul navetei şi că 
încerca să-i deruteze era niţel cam naivă. Putea fi însă o 


dublă cacealma; mesajul nu fusese cifrat în mod deliberat, 
astfel încât să poată fi interceptat şi să determine confuzia 
dorită. Dacă K-15 asolizase cu adevărat, Smith nu-şi putea 
permite să irosească timp sau combustibil urmărind naveta. 
Era limpede că spionul aştepta întăriri şi ar fi fost 
recomandabil să părăsească regiunea cât mai rapid. Fraza 
„Cred că pot rezista până ajungeţi” putea fi o neobrăzare 
crasă, ori putea însemna că ajutoarele se găseau într- 
adevăr foarte aproape. 

Apoi, motoarele navetei se opriră. În mod evident, 
epuizase combustibilul şi acum se depărta de Soare cu o 
viteză ceva mai mare de şase kilometri pe secundă. Era clar 
că K-15 asolizase, deoarece traiectoria navetei urma s-o 
poarte, fără putinţă de salvare, dincolo de limitele 
sistemului solar. Comandantului Smith nu-i plăcea defel 
mesajul pe care-l interceptase, şi nici aventura în care se 
arunca de bunăvoie, dar n-avea ce să facă. Fără să mai 
piardă timp, Doradus porni către Phobos. 

La prima vedere, comandantul Smith părea stăpân pe 
situaţie. Crucişătorul era dotat cu o duzină de rachete 
teleghidate de calibru greu şi două turele cu tunuri 
electromagnetice. De cealaltă parte se afla un singur om în 
costum de scafandru spaţial, captiv pe un satelit cu 
diametrul de numai douăzeci de kilometri. Însă abia când 
ajunse la mai puţin de o sută de kilometri de Phobos şi-i 
examină cu atenţie suprafaţa, comandantul Smith începu 
să-şi dea seama că, la urma urmelor, K-15 ar fi putut să aibă 
câteva atuuri pitite în mânecă. 

Afirmația existentă în toate manualele de astronomie, 
potrivit căreia Phobos are diametrul de douăzeci de 
kilometri, nu reprezintă decât o grosolană inducere în 
eroare. Termenul „diametru” implică un grad de simetrie 
care-i lipseşte cu desăvârşire respectivului satelit. Aidoma 
celorlalţi bolovani de zgură cosmică - asteroizi - Phobos 
este o masă informă de rocă plutind în spaţiu, lipsită de 
orice urmă de atmosferă şi cu o gravitație aproape 


inexistentă. Se roteşte în jurul axei proprii, o dată la şapte 
ore şi treizeci şi nouă de minute, păstrând astfel mereu 
aceeaşi faţă îndreptată către Marte - care se află la distanţă 
atât de mică încât aproape jumătate din disc este vizibilă, 
polii situându-se sub curba orizontului. Alte lucruri 
deosebite n-ar mai fi de spus despre Phobos. 

* 

K-15 nu avea timp să se bucure de frumuseţea secerii lui 
Marte, care acoperea cerul de deasupra lui. Azvârlise prin 
ecluză tot echipamentul pe care-l putea duce, reglase 
comenzile şi sărise. Naveta pornise către stele urmată de o 
coadă de flăcări; o privise dispărând, încercat de 
sentimente pe care n-avea chef să le disece. Îşi tăiase toate 
căile de retragere şi putea doar spera ca nava de război ce 
se apropia să intercepteze mesajul radio al navetei pustii 
care gonea spre adâncurile cosmosului. De asemenea, mai 
exista o infimă posibilitate ca inamicul să pornească în 
urmărirea ei, însă nu cuteza să-şi facă speranţe deşarte. 

Privi în jur, examinându-şi noul cămin. Singura lumină o 
reprezenta strălucirea gălbuie a lui Marte, întrucât Soarele 
se afla sub orizont - totuşi, era suficient pentru scopurile lui 
şi putea vedea perfect. Se găsea în mijlocul unui platou 
neregulat, cu lăţimea de aproape doi kilometri, înconjurat 
de dealuri scunde peste care ar fi putut sări cu destulă 
uşurinţă dacă ar fi dorit. Îşi aminti că „demult” citise o 
povestire despre un om care, din neatenţie, decolase de pe 
Phobos în urma unei sărituri: era o faptă imposibilă - 
valabilă poate pentru Deimos - pentru că viteza de 
învingere a atracției gravitaționale rămânea în jur de zece 
metri pe secundă. Din neatenţie, însă, putea atinge cu 
uşurinţă o asemenea altitudine încât să aibă nevoie de 
câteva ore pentru a cădea înapoi pe suprafaţa satelitului. 
Ceea ce i-ar fi fost fatal. Planul lui era extrem de simplu: 
trebuia să rămână cât mai aproape cu putinţă de suprafaţa 
lui Phobos - într-o poziţie diametral opusă faţă de 
crucişător. Într-o astfel de situaţie, Doradus n-avea decât să 


tragă cu tot armamentul în cei douăzeci de kilometri de 
piatră, fără ca el să simtă măcar un şoc. Existau numai două 
pericole serioase, dintre care unul nu-l neliniştea prea mult. 

Pentru un necunoscător al subtilităţilor astronautice, 
planul ar fi părut de-a dreptul sinucigaş. Doradus era 
înarmat cu cele mai recente arme supertehnologice; în 
plus, cei douăzeci de kilometri care-l despărţeau de prada 
sa însemnau mai puţin de o secundă de zbor la viteză 
maximă. Comandantul Smith însă nu era un ageamiu şi 
încerca deja un sentiment de nemulţumire. Îşi dădea prea 
bine seama că, dintre toate vehiculele de transport 
inventate vreodată de om, crucişătorul spaţial era de 
departe cel mai puţin manevrabil. Oricine putea să constate 
că K-15 era capabil să ocolească de şase ori micuțul corp 
ceresc în acelaşi timp în care comandantul lui Doradus abia 
îşi îndupleca nava să parcurgă o orbită. 

Nu este necesar să intrăm în detalii tehnice, totuşi cei care 
continuă să-şi păstreze scepticismul pot lua în consideraţie 
următoarele fapte elementare: în mod evident, o navă 
spaţială propulsată de motoare-rachetă poate accelera doar 
pe direcţia axei ei principale - altfel spus, „înainte”. Orice 
abatere de la o traiectorie rectilinie necesită întoarcerea 
fizică a navei, aşa încât motoarele să acţioneze în altă 
direcţie. Toată lumea ştie că asta se realizează prin 
intermediul giroscoapelor, sau al duzelor tangenţiale de 
dirijare; puţini însă au habar cât de mult durează această 
manevră simplă. Un crucişător obişnuit, cu rezervoarele 
pline, are o masă de două-trei mii de tone, care nu e prea 
nimerită pentru deplasări rapide. Lucrurile nu se opresc 
însă aici, fiindcă nu masa, ci momentul de inerție joacă rolul 
cel mai important - deoarece un crucişător este lung şi 
subţire, momentul său de inerție poate fi definit prin 
termenul „colosal”. Trista realitate (deşi rareori e 
menţionată de inginerii astronautici) o constituie faptul că 
pentru rotirea cu o sută optzeci de grade a unei nave 
spaţiale dotate cu giroscoape de mărime rezonabilă sunt 


necesare minimum zece minute. Duzele de control nu 
conferă mai multă rapiditate şi, oricum, utilizarea lor este 
limitată, întrucât rotația pe care o produc e permanentă şi 
tinde să imprime navei o răsucire cu încetinitorul, spre 
extrema nemulţumire a celor din interior. 

De obicei, aceste inconveniente nu sunt foarte grave. Ai la 
dispoziţie milioane de kilometri şi sute de ore în care să te 
ocupi de asemenea probleme minore precum modificarea 
orientării navei. În tot cazul, este împotriva tuturor 
regulilor să te deplasezi în cercuri cu raza de zece kilometri 
şi, de aceea, comandantul lui Doradus se simţi în mod 
evident iritat. K-15 nu juca onest. 


În acelaşi moment, respectivul individ plin de resurse 
evalua situaţia, care ar fi putut să fie şi mai rea. Din trei 
salturi, ajunse la dealuri; acolo se simţea mai puţin expus 
decât în câmp deschis. Ascunsese hrana şi echipamentul 
luate de pe navetă într-un loc pe care spera că-l va putea 
regăsi - dar, cum costumul îi asigura supraviețuirea pentru 
o durată de peste douăzeci şi patru de ore, aceasta 
constituia cea mai mică dintre grijile sale. Pacheţelul care 
reprezenta cauza întregii probleme se afla încă asupra lui, 
într-una dintre numeroasele ascunzători oferite de un 
costum spaţial bine proiectat. 

Cuibul său muntos degaja un aer de singurătate 
îmbătătoare, deşi spionul nu era chiar atât de singur pe cât 
şi-ar fi dorit. De-a pururi fix în poziţia sa pe cer, Marte pălea 
aproape vizibil, în timp ce Phobos trecea peste faţa lui 
înnoptată. Se puteau distinge luminile câtorva oraşe 
marţiene, gămălii sclipitoare marcând intersecțiile 
canalelor invizibile. Cu excepţia lor, în jur nu mai existau 
decât stelele, tăcerea şi o linie zimţată de piscuri, atât de 
apropiată încât bărbatul avea senzaţia că ar fi putut s-o 
atingă cu mâna. Doradus continua să nu fie vizibil. Probabil 
că întreprindea o examinare telescopică amănunţită a feţei 
luminate a lui Phobos. 

Marte era un ceasornic foarte util: când ajungea la faza de 
semicerc, Soarele avea să se ridice, urmat probabil de 
crucişător. Deşi Doradus s-ar fi putut apropia şi dintr-un 
unghi neaşteptat; mai mult decât atât - şi acesta era 
adevăratul pericol - putea trimite pe satelit o echipă care 
să-l vâneze. 

Posibilitatea respectivă fusese cea dintâi la care se gândise 
comandantul Smith când văzuse cum stăteau lucrurile. 
După aceea, îşi dăduse seama că suprafaţa lui Phobos 
depăşea o mie de kilometri pătraţi, iar el nu se putea 
dispensa de mai mult de zece oameni din echipaj pentru a 
scotoci deşertul accidentat. Şi apoi, K-15 era cu siguranţă 
înarmat. 


Luând în consideraţie armamentul lui Doradus, ultima 
obiecţie ar fi părut cu totul lipsită de noimă. Nici vorbă de 
aşa ceva. Într-o desfăşurare firească a evenimentelor, orice 
armă individuală era tot atât de folositoare pentru un 
crucişător spaţial pe cât sunt săbiile şi arbaletele. Absolut 
întâmplător însă, şi contrar oricăror regulamente, la bordul 
lui Doradus existau un revolver şi o sută de cartuşe. Ca 
atare, orice echipă de urmărire la sol ar fi constat dintr-un 
grup de persoane neînarmate ce ar fi căutat un individ bine 
ascuns şi disperat, care-i putea lichida unul câte unul. K-15 
încălca din nou regulile jocului. 

Acum, terminatorul lui Marte era o linie perfect dreaptă; 
aproape în acelaşi moment, Soarele se ivi pe cer, nu ca un 
tunet ci mai degrabă ca o salvă de bombe atomice. K-15 îşi 
reglă filtrele vizorului şi hotări că sosise momentul s-o ia din 
loc. Era mai sigur să evite zona luminată, nu numai pentru 
că ar fi fost mai greu detectabil în mijlocul umbrelor, ci şi 
fiindcă ochii săi ar fi fost mai sensibili acolo. El nu dispunea 
decât de un binoclu, în vreme ce Doradus avea la bord un 
telescop electronic cu deschiderea de cel puţin douăzeci de 
centimetri. 

Cel mai bine, se gândi spionul, ar fi fost dacă ar fi reuşit să 
localizeze crucişătorul. Poate că acţiunea implica un anume 
risc, totuşi urma să se simtă mult mai liniştit atunci când 
avea să ştie cu precizie unde era nava şi să-i urmărească 
manevrele. Atunci, ar fi putut să se menţină imediat sub 
linia orizontului, flăcările ajutajelor prevenindu-l din timp 
asupra oricărei modificări de poziţie. Pornind cu precauţie 
pe o traiectorie cât mai orizontală, începu să facă înconjurul 
satelitului. 

Secera tot mai îngustă a lui Marte dispăru sub orizont, 
lăsând doar un colţ să se profileze misterios pe fundalul 
stelelor. K-15 începu să se îngrijoreze; nu se zărea nici 
urmă de Doradus. N-ar fi fost totuşi mare surpriză, întrucât 
crucişătorul era negru ca smoala şi putea foarte bine să se 
afle la câteva sute de kilometri în spaţiu. Bărbatul se opri, 


întrebându-se dacă, la urma urmelor, procedase bine. Apoi 
observă că un obiect destul de mare astupa stelele aproape 
la zenit şi se deplasa rapid. Pentru o clipă, inima îi îngheţă; 
curând, însă, îşi reveni, analizând situaţia şi căutând să 
priceapă cum de făcuse o greşeală atât de catastrofală. 

Abia după o vreme, îşi dădu seama că umbra neagră ce 
luneca pe cer nu era câtuşi de puţin crucişătorul, ci altceva 
la fel de primejdios. Un obiect mult mai mic, care se afla 
mult mai aproape decât crezuse iniţial. Doradus trimisese 
în căutarea lui rachetele telecomandate înzestrate cu 
camere video. 

Acesta era cel de-al doilea pericol de care se temuse - nu 
se putea apăra de el decât încercând să rămână 
neobservat. Crucişătorul trimisese multe iscoade după el; 
din fericire, însă, aceşti auxiliari prezentau limitări destul 
de drastice. Ei fuseseră proiectaţi pentru a depista obiecte 
pe fundalul stelelor, nave scăldate în lumina Soarelui, nu un 
om ascunzându-se într-un vălmăşag întunecos de stânci. 
Rezoluţia sistemelor video era scăzută, acestea putând 
cerceta doar în plan frontal. 

Piesele se aglomeraseră pe tabla de şah şi jocul devenise 
mai periculos, totuşi K-15 continua să deţină avantajul. 

Torpila dispăru de pe cerul nopţii. Deoarece înainta pe o 
traiectorie aproape rectilinie în câmp gravitațional redus, în 
curând avea să iasă din umbra lui Phobos şi spionul aşteptă 
ceea ce ştia că trebuia să urmeze. După câteva minute, 
văzu licărul scurt al duzelor şi bănui că proiectilul revenea 
pe aceeaşi rută. Aproape simultan, întrezări altă scânteiere 
în colţul opus al bolţii şi se întrebă câte asemenea maşinării 
infernale fuseseră trimise în misiune. Sondându-şi 
cunoştinţele referitoare la crucişătoarele din clasa Z. - ştia 
mult mai multe detalii decât un om obişnuit - îşi aminti că 
existau patru frecvenţe de comandă a torpilelor, şi probabil 
că toate fuseseră activate. 

Pe neaşteptate, în minte îi încolţi o idee atât de 
strălucitoare încât fu aproape sigur că era irealizabilă. 


Aparatul de radio din costumul său era reglabil, acoperind 
o bandă neaşteptat de largă, iar undeva, nu prea departe, 
Doradus revărsa energie pe frecvențele depăşind o mie de 
megacicli. K-15 deschise receptorul şi începu să caute. 

Nu peste mult timp, auzi ţiuitul plângăreţ al unui emiţător 
de impulsuri aflat destul de aproape. Capta probabil doar o 
subarmonică, însă era suficient. Crucişătorul îşi trăda 
limpede poziţia şi, pentru prima dată, K-15 îşi permise să-şi 
facă planuri de perspectivă. Doradus se dăduse de gol: 
atâta vreme cât dirija torpilele, el avea să ştie cu exactitate 
unde anume se afla. 

Înaintă precaut spre transmiţător. Spre surpriza lui, 
semnalul slăbi în intensitate, apoi crescu din nou, puternic. 
Fenomenul îl derută, până îşi dădu seama că probabil 
străbătea o regiune de difracție. Lăţimea acesteia i-ar fi 
putut spune ceva util, dacă ar fi fost un fizician destul de 
bun, totuşi nu-şi putea imagina ce anume. 

Doradus plutea cam la cinci kilometri deasupra solului, 
complet expus razelor Soarelui. Vopseaua „antiradiantă” ar 
fi trebuit refăcută - K-15 putea să observe perfect acest 
amănunt. Deoarece el continua să se găsească în întuneric, 
iar linia de demarcaţie a umbrei se îndepărta, hotărî că 
locul acela era la fel de sigur ca oricare altul. Se aşeză 
confortabil într-o poziţie din care putea zări crucişătorul şi 
aşteptă, fiind aproape sigur că niciuna dintre rachetele 
telecomandate n-aveau să se apropie atât de mult de navă. 
Deşi, aprecia spionul, comandantul lui Doradus trebuia să-şi 
fi ieşit din minţi de furie. Avea perfectă dreptate. 

După încă o oră, crucişătorul începu să se rotească cu 
toată graţia unui hipopotam înnămolit. K-15 bănui ce se 
petrecea. Comandantul Smith intenţiona să arunce o privire 
la antipozi şi se pregătea pentru periculoasa călătorie de 
cincizeci de kilometri. Spionul privi cu multă atenţie 
orientarea pe care o luă nava şi, când aceasta se opri din 
nou, fu uşurat s-o vadă îndreptată cu flancul spre el. Apoi, 
cu o serie de smucituri care trebuie să se fi simţit destul de 


neplăcut la bord, crucişătorul porni spre linia orizontului. K- 
15 îl urmă în pas de promenadă - dacă putem folosi o 
asemenea expresie - reflectând asupra faptului că era o 
ispravă pe care foarte puţini o făptuiseră vreodată. Fu mai 
cu seamă precaut să nu depăşească nava printr-unul din 
salturile lui lungi de câte un kilometru, pândind totodată 
orice torpilă ce s-ar fi putut ivi dinapoia sa. 

Doradus avu nevoie de aproape o oră ca să parcurgă cei 
cincizeci de kilometri. Asta reprezenta, după cum se amuza 
K-15 să calculeze, cu mult sub o miime din viteza ei 
normală. La un moment dat, crucişătorul porni tangenţial la 
orbită, îndreptându-se spre spaţiu şi, în loc de a pierde 
timpul pentru a se răsuci iarăşi cu aproape o sută optzeci 
de grade, trase o salvă de proiectile ca să reducă viteza, în 
cele din urmă, reuşi să realizeze ceea ce-şi propusese, iar K- 
15 se instală pentru altă perioadă de veghe, proptit între 
două stânci, de unde putea vedea inamicul, fără să poată fi, 
la rândul lui, văzut. Îi trecu prin minte că deja era posibil ca 
vajnicul comandant Smith să aibă îndoieli teribile în privinţa 
prezenţei sale pe Phobos şi se simţi ispitit să lanseze o 
rachetă de semnalizare pentru a-l linişti. Cu toate acestea, 
rezistă tentaţiei. 

N-are rost să descriu evenimentele petrecute în 
următoarele zece ore, deoarece ele n-au diferit în prea 
mare măsură de cele întâmplate până atunci. Doradus s-a 
deplasat de încă trei ori, iar K-15 l-a urmărit cu grija 
vânătorului experimentat care se strecoară după o 
sălbăticiune de dimensiuni colosale. La un moment dat, 
când nava ar fi trebuit să-l conducă în bătaia Soarelui, o 
lăsă să coboare sub orizont, până ce de-abia îi mai putea 
distinge semnalele. În majoritatea timpului, însă, se 
mulţumi să o menţină în raza sa vizuală, de obicei 
rămânând pitit îndărătul unei coline convenabile. 

În altă ocazie, un proiectil explodă la câţiva kilometri de el 
şi K-15 bănui că vreun ochitor experimentat văzuse o 
umbră care nu-i plăcuse, ori un tehnician uitase să 


dezactiveze un detonator de proximitate, în rest, nu se 
petrecu nimic spectaculos, care să mai învioreze lucrurile: 
de fapt, întreaga poveste începuse să devină plictisitoare. 
Aproape că saluta apariţia ocazională a unei torpile 
telecomandate plutind cercetătoare pe deasupra, întrucât 
nu credea că putea fi detectat dacă rămânea nemişcat şi cu 
un camuflaj rezonabil. Dacă s-ar fi putut menţine pe faţa lui 
Phobos diametral opusă crucişătorului, ar fi fost ferit şi de 
grija rachetelor teleghidate, deoarece, îşi dădu el seama, 
nava nu le putea comanda acolo, în conul de umbră radio al 
satelitului. Nu ar fi avut însă nici o soluţie viabilă prin care 
să se asigure că ar fi rămas în zona de securitate dacă 
crucişătorul s-ar fi deplasat iarăşi. 

Finalul veni în mod brusc. Se auzi o rafală dinspre duzele 
de dirijare, şi propulsia principală a crucişătorului se activă 
în toată puterea şi măreţia ei. Peste câteva secunde, 
Doradus se pierdu în direcţia Soarelui, liber în sfârşit, 
fericit să părăsească, fie şi înfrânt, bolovanul acela 
mizerabil care-l lipsise într-un mod atât de frustrant de 
prada lui legitimă. Spionul pricepu ce se întâmplase şi se 
simţi cuprins de un sentiment copleşitor de pace. În cabina 
radar a crucişătorului, cineva văzuse un semnal de o 
amplitudine neliniştitoare apropiindu-se cu o viteză 
excesivă. Acum, K-15 nu trebuia decât să activeze baliza 
costumului său şi să aştepte. Îşi putea permite până şi luxul 
de a fuma o ţigară. 

— O poveste destul de interesantă, am comentat. Acum 
înţeleg care este legătura cu veverița aceea. Totuşi, am una 
sau două nedumeriri. 

— Serios? A întrebat politicos Rupert Kingman. 

Îmi place întotdeauna să ating miezul lucrurilor, iar în 
acest caz ştiam că gazda mea jucase în Războiul Jupiterian 
un rol despre care vorbea rareori. Am decis să-mi încerc 
norocul cu o ipoteză. 

— Vă pot întreba cum se face de cunoaşteţi atât de multe 
despre această confruntare militară neortodoxă? Este 


cumva posibil ca dumneavoastră să fi fost K-15? 

Dinspre Carson s-a auzit un ciudat sunet gâtuit, apoi 
Kingman a răspuns foarte calm: 

— Nu, n-am fost eu. 

Apoi s-a sculat în picioare şi a pornit către sala de arme. 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar mă duc să-mi mai încerc 
norocul cu şobolanul acela de copaci. Poate că de data 
aceasta o să-l nimeresc, a adăugat el, după care a părăsit 
odaia. 

Carson mi-a aruncat o privire de parcă ar fi vrut să-mi 
spună: „Asta-i altă casă în care nu vei mai fi invitat 
niciodată.” După ce amfitrionul nostru a închis uşa, 
prietenul meu a remarcat pe un ton extrem de sec: 

— Ai dat cu bâta-n baltă! De ce a fost nevoie să întrebi 
chestia aia? 

— Păi, mi s-a părut o ipoteză valabilă. Altfel de unde ar fi 
ştiut toate detaliile? 

— În privinţa asta, mi se pare că l-a întâlnit pe K-15 după 
război. Trebuie să fi fost o convorbire interesantă. Mi-am 
închipuit însă că ştiai că Rupert a ieşit la pensie doar cu 
gradul de căpitan de rangul trei. Curtea de Anchetă nu i-a 
putut împărtăşi punctul de vedere. La urma urmelor, era 
pur şi simplu lipsit de sens ca un om echipat doar cu un 
costum de scafandru spaţial să nu poată fi prins de 
comandantul celei mai rapide nave din Flotă. 

ÎNTÂLNIRE ÎN ZORI. 

S-a întâmplat în zilele din urmă ale Imperiului. Naveta se 
găsea departe de casă şi aproape la o sută de ani-lumină de 
uriaşa navă-mamă care explora rarefiatele sisteme solare 
de la periferia Căii Lactee. În ciuda faptului că se afla la o 
asemenea distanţă, echipajul nu putea scăpa de spectrul ce 
le ameninţa civilizaţia: savanții Cercetării Galactice se 
opreau adesea din lucru pentru a se întreba ce anume se 
întâmpla în îndepărtatele lor cămine. 

Echipajul navetei cuprindea numai trei membri - aceştia, 
însă, graţie cunoştinţelor pe care le stăpâneau, acopereau 


mai multe ştiinţe, deţinând totodată experienţa acumulată 
într-o jumătate de viaţă petrecută în spaţiu. După lunga 
noapte interstelară, steaua spre care se îndreptau acum le 
încălzea sufletele pe măsură ce se apropiau de focurile ei; 
era puţin mai aurie, o idee mai scânteietoare decât Soarele 
ce rămăsese doar o legendă a copilăriei lor. Din experienţă, 
echipajul ştia că, aici, şansele găsirii unor planete depăşeau 
nouăzeci la sută. De aceea, în aţâţarea produsă de 
descoperire, uită de celelalte griji. 

Câteva minute după aceea, zăriră prima planetă. Era o 
sferă gigantică, de tip familiar, prea rece ca să găzduiască 
viaţă protoplasmatică şi lipsită probabil de o suprafaţă 
stabilă. Ca atare, îşi continuară drumul spre soare şi 
perseverenţa le fu răsplătită. 

Următoarea planetă le înfioră inimile cu dorul de casă: o 
lume unde totul era obsedant de familiar şi, în acelaşi timp, 
diferit. Două uriaşe întinderi de uscat pluteau în oceane 
verzi-albăstrui, încununate de gheţuri la ambii poli. Existau 
şi zone de deşert, însă, în mod evident, cea mai mare parte 
a planetei se dovedea fertilă. Chiar de la depărtare, 
semnele vegetației nu puteau fi confundate. 

Oamenii priviră cu nostalgie peisajul care creştea 
dedesubt, pe măsură ce străbăteau atmosfera, 
îndreptându-se către regiunile subtropicale. Nava cobori 
din cerul senin spre un fluviu măreț, frână cu o forţă 
silenţioasă şi poposi în iarba înaltă de pe malul apei. 

Nici un membru al echipajului nu se clinti; nu aveau nimic 
de făcut până ce aparatele automate nu-şi încheiau 
analizele. Puţin mai târziu, un semnal sonor piui încetişor, 
iar luminiţele de pe panoul de comandă pâlpâiră într-o 
configuraţie haotică. Căpitanul Altman se sculă în picioare 
şi suspină uşurat. 

— Avem noroc, rosti el. Putem ieşi fără costume, dacă şi 
testele patogene sunt satisfăcătoare. Bertrand, ce 
informaţii ai cules până acum? 


— Planeta e stabilă din punct de vedere geologic. Cel 
puţin, nu există vulcani activi. N-am văzut semne ale unor 
oraşe, dar asta nu-i edificator. Dacă aici există o civilizaţie, e 
posibil să fi depăşit stadiul respectiv. 

— Sau să nu-l fi atins încă. 

— Ambele variante sunt la fel de posibile, ridică din umeri 
Bertrand. Pe o planetă de mărimea asta, explorarea s-ar 
putea să dureze. 

— Chiar mai mult timp decât avem la dispoziţie, completă 
Clindar, privind consola de comunicaţii care-i lega de nava- 
mamă şi, prin ea, de inima ameninţată a Galaxiei. 

Pentru o clipă, se aşternu o tăcere sumbră. După aceea, 
Clindar se apropie de panoul de comandă şi apăsă cu 
gesturi automate câteva taste. 

O secţiune din fuselaj glisă lateral cu o uşoară vibraţie şi al 
patrulea membru al echipajului păşi pe noua planetă, 
flexându-şi membrele din metal şi reglând servomotoarele 
în conformitate cu gravitația locală. În navă, un ecran 
prinse viaţă, înfăţişând o întindere de iarbă unduitoare, 
arbori şi scânteierea fluviului. Clindar apăsă altă tastă şi 
imaginea se deplasă lent, în funcţie de direcţia în care 
robotul îşi întorcea capul. 

— Pe ce drum s-o apucăm? Întrebă Clindar. 

— Să examinăm arborii aceia, propuse Altman. Dacă există 
viaţă animală, acolo o vom găsi. 

— Priviţi! Strigă Bertrand. O pasăre! 

Degetele lui Clindar alergară peste taste; imaginea se 
centră pe punctuleţul care se ivise brusc în partea stângă a 
ecranului şi se mărea rapid, odată cu acţionarea 
obiectivului focalizator. 

— Ai dreptate, încuviinţă el. Pene. Cioc. E înaintată binişor 
pe scara evoluţiei. Locul pare promiţător. Pornesc 
înregistrarea. 

Legănarea imaginii, cauzată de mersul robotului, nu-i 
deranja - se obişnuiseră cu ea de multă vreme. Le venea 
însă teribil de greu să accepte această explorare prin 


intermediari, când toate instinctele îi îndemnau să 
părăsească naveta, să alerge prin iarbă şi să simtă vântul 
mângâindu-le feţele. Totuşi, era un risc prea mare pentru a 
fi asumat, chiar şi pe o planetă ce părea atât de 
atrăgătoare, întotdeauna, îndărătul celui mai zâmbitor chip 
al Naturii exista o hârcă rânjind. Fiare sălbatice, reptile 
veninoase, mlaştini. Moartea putea ataca sub mii de măşti 
un explorator neatent. lar dintre toate, cei mai periculoşi 
erau duşmanii invizibili, bacteriile şi viruşii, ţinând cont de 
faptul că singurele mijloace de apărare se găseau la o mie 
de ani-lumină depărtare. 

Un robot era imun în faţa amintitelor pericole, şi chiar 
dacă dădea nas în nas, aşa cum se întâmpla uneori, cu o 
fiară îndeajuns de puternică pentru a-l distruge. Ei bine, 
maşinăriile puteau fi înlocuite. 

Nu întâlniră nimic în vreme ce străbătură şesul cu iarbă 
înaltă. Dacă vreun animal fusese tulburat de trecerea 
robotului, el nu intră în câmpul vizual al acestuia. Clindar 
încetini ritmul de deplasare al maşinăriei când se apropie 
de copaci, iar observatorii dinăuntrul navetei clipiră 
involuntar în faţa crengilor care păreau că le izbesc ochii. 
Imaginea păli o clipă, până ce se autoreglă pentru lumina 
mai slabă, apoi reveni la normal. 

Pădurea forfotea de viaţă. Creaturile pândeau în hăţişuri, 
se cocoţau pe ramuri, zburau prin aer. Săreau dintr-un 
copac în altul, sporovăind zgomotoase, părând a nu se 
sinchisi de robotul ce avansa, în tot acest timp, camerele 
automate înregistrau, adunând material ce urma să fie 
examinat de biologi, după revenirea navetei la bază. 

Clindar oftă uşurat când copacii se răriră. Era foarte 
obositor să-l dirijeze pe robot prin pădure, evitând 
ciocnirile, însă pe teren deschis maşinăria se putea 
descurca şi singură. Apoi imaginea tremură, parcă sub o 
izbitură de baros, se auzi un bubuit metalic însoţit de un 
scrâşnet şi întreaga scenă se repezi vertiginos în sus, ca şi 
cum robotul ar fi căzut. 


— Ce-i asta? Strigă Altman. Te-ai împiedicat? 

— Nu, se încruntă Clindar cu degetele zburându-i pe taste. 
A fost un atac din spate. Sper. Aha! Încă îl pot manevra. 

Comandă răsucirea capului robotului. Nu dură mult să 
descopere cauza incidentului. La numai câţiva metri de el, 
biciuind furios aerul cu coada, un patruped de talie mare îşi 
dezvelea colții ameninţători. Era vădit că încerca să decidă 
dacă era cazul să repete atacul. 

Încet, robotul se ridică în picioare, iar animalul se ghemui 
şi se încordă, gata să ţâşnească. Un surâs flutură pe buzele 
lui Clindar: ştia cum să acţioneze în astfel de situaţii. 
Degetul său mare cobori către tasta rareori întrebuințată, 
ce purta eticheta „Sirenă”. 

Pădurea răsună de un răcnet teribil modulat, dinspre 
difuzoarele mascate ale robotului, care avansă către 
agresor agitând braţele. Animalul uluit fu cât pe aici să se 
răstoarne în graba sa de a se întoarce, şi în câteva secunde 
dispăru. 

— Acum bănuiesc că va fi nevoie să aşteptăm vreo două 
ore până vor ieşi din ascunzători, comentă nemulţumit 
Bertrand. 

— Nu cunosc prea multe lucruri despre psihologia 
animalelor, interveni Altman, dar, în general, parcă ele nu 
obişnuiesc să atace ceva complet nefamiliar. 

— Unele atacă orice lucru aflat în mişcare, deşi asta se 
întâmplă mai rar. În mod normal, atacă doar ca să-şi 
procure hrana sau dacă au fost deja amenințate. Ce vrei să 
spui? Că pe planetă ar putea exista şi alţi roboţi? 

— În nici un caz! Este însă posibil ca amicul nostru 
carnivor să fi confundat robotul cu un biped comestibil. Nu 
ţi se pare că această. Trecătoare prin junglă nu-i chiar 
naturală? Ar putea fi o potecă. 

— Atunci, răspunse imediat Clindar, vom porni pe ea şi 
vom descoperi adevărul. Am obosit să mă tot feresc de 
copaci, dar sper că nu vom mai fi atacați pe la spate. Nu 
stau bine cu nervii. 


— Ai avut dreptate, Altman, observă Bertrand puţin mai 
târziu. Este clar că-i o potecă. Asta nu înseamnă însă 
inteligenţă. La urma urmelor, animalele. 

Amuţi în mijlocul frazei şi, în aceeaşi clipă, Clindar opri 
robotul. Cărarea ajunsese pe neaşteptate într-un luminiş 
mare, ocupat aproape în întregime de un sătuc format din 
colibe şubrede. Aşezarea era înconjurată de o palisadă din 
lemn - în mod evident, reprezenta un mijloc de apărare 
împotriva unui duşman care deocamdată nu constituia o 
ameninţare - lucru ce reieşea din faptul că porţile erau larg 
deschise, iar dincolo de ele sătenii îşi vedeau liniştiţi de 
treburi. 

Cei trei exploratori rămaseră tăcuţi multă vreme, privind 
ecranul, apoi Clindar se cutremură şi spuse: 

— Ciudat. Ar putea fi chiar planeta noastră, cu o sută de 
mii de ani în urmă. Am senzaţia că m-am întors în timp. 

— Nu-i absolut nimic ciudat, interveni Altman. La urma 
urmelor, s-au descoperit aproape o sută de planete locuite 
de forme de viaţă similare nouă. 

— Da, aprobă Clindar. O sută în toată Galaxia! Mi se pare 
totuşi ciudat ca tocmai noi să găsim una. 

— Cineva tot trebuia s-o facă, filosofă Bertrand. Până una- 
alta, să stabilim procedura de contact. Dacă intrăm cu 
robotul în sat, vom stârni panică. 

— Panică e puţin zis, încuviinţă Altman. Va trebui să găsim 
un băştinaş singur, căruia să-i dovedim că suntem 
prietenoşi. Clindar, ascunde robotul într-un loc de unde să 
poată supraveghea satul, fără să fie depistat. Ne aşteaptă o 
săptămână de antropologie practică! 

Abia după trei zile, testele biologice dovediră că puteau 
părăsi naveta fără probleme. Chiar şi atunci, însă, Bertrand 
insistă să meargă singur, nepunând desigur la socoteală 
compania substanţială a robotului. Având un asemenea 
tovarăş, nu se temea de animalele mari de pe planetă, iar 
sistemele defensive naturale ale corpului se puteau îngriji 
de microorganisme. Cel puţin aşa îl asiguraseră analizorii; 


luând în considerare complexitatea problemei, ei făceau 
remarcabil de puţine greşeli. 

Bertrand rămase o oră în exterior, bucurându-se cu 
precauţie de împrejurimi, în timp ce colegii săi îl priveau 
invidioşi. Numai după încă trei zile, i-ar fi putut urma 
exemplul. Erau oricum destul de ocupați, supraveghind 
sătucul prin teleobiectivele robotului şi făcând cât mai 
multe înregistrări. În decursul unei nopţi, mutaseră naveta 
şi o pitiseră în adâncul pădurii, fiindcă nu doreau să fie 
descoperită accidental. 

În această vreme, ştirile de acasă se înrăutăţeau întruna. 
Deşi depărtarea reducea impactul, ele continuau să le 
apese minţile, copleşindu-i uneori cu senzaţia inutilităţii. 
Ştiau că în orice clipă puteau primi semnalul de întoarcere, 
atunci când Imperiul avea să apeleze, în disperare de 
cauză, la ultimele sale resurse. Dar până atunci trebuiau să- 
şi continue lucrul, ca şi cum cunoaşterea pură ar fi 
constituit singura problemă cu adevărat importantă. 

La o săptămână după asolizare, erau pregătiţi să treacă la 
experiment. Cunoşteau potecile folosite de săteni când 
plecau la vânătoare. Bertrand alese una dintre cele mai 
puţin bătute, apoi instală un scaun în mijlocul ei şi se aşeză 
cu o carte în mâini. 

Bineînţeles, scena nu era chiar atât de simplă; Bertrand îşi 
luase toate precauţiile imaginabile. La o distanţă de 
cincizeci de metri, ascuns în desiş, robotul veghea prin 
teleobiective, ţinând la îndemână o armă micuță, dar 
ucigătoare. Comandându-l din navetă, cu degetele 
încordate deasupra tastelor, Clindar aştepta eventuala 
intervenţie. 

Aceasta era varianta pesimistă; cea optimistă aborda mult 
mai direct problema. La picioarele lui Bertrand se afla un 
cornut mijlociu; după toate aparențele, acesta ar fi 
reprezentat un trofeu acceptabil pentru orice vânător. 

După două ore, aparatul radio din costum murmură o 
avertizare. Cu gesturi calme, deşi sângele îi bubuia în vene, 


Bertrand puse jos cartea şi privi în lungul potecii. Sălbaticul 
înainta destul de încrezător, legănând o suliță în mâna 
dreaptă. Se opri pentru o clipă, zărindu-l pe Bertrand, după 
care avansă prudent. Îşi dădea seama că nu avea de ce se 
teme, deoarece străinul era firav şi în mod vădit neînarmat. 

Când distanţa dintre ei se reduse la şapte metri, 
exploratorul surâse liniştitor şi se sculă fără grabă. Se 
aplecă, ridică animalul şi-l întinse ca pe o ofrandă. Gestul ar 
fi fost clar în ochii oricărei fiinţe de pe orice planetă şi fu 
înţeles şi aici. Sălbaticul acceptă darul şi-l azvârli fără efort 
pe umăr. Pentru o clipă, privi în ochii lui Bertrand cu o 
expresie de nepătruns, apoi se întoarse şi porni către sat. 
De trei ori se uită îndărăt să vadă dacă Bertrand îl urmărea, 
şi de fiecare dată acesta îi zâmbi şi flutură din mână. 
Întregul episod nu dură nici un minut. Ca prim contact între 
două rase, fusese lipsit de orice dramatism, dar nu şi de 
demnitate. 

Bertrand nu se clinti până ce băştinaşul nu dispăru din 
raza lui vizuală. După aceea, se destinse şi vorbi în 
microfon: 

— A fost un început destul de bun, comentă el încântat. Nu 
s-a speriat câtuşi de puţin, n-a fost nici măcar bănuitor. 
Cred că se va întoarce. 

— Parcă mi se pare prea frumos ca să fie adevărat, îi 
răsună în ureche glasul lui Altman. Credeam că va fi ori 
speriat, ori duşmănos. Tu ai fi acceptat fără cel mai mic 
comentariu un asemenea dar regesc din partea unui străin? 

Bertrand pornise fără grabă spre navetă. Robotul, care 
ieşise din ascunzătoare, îl urma la câţiva paşi. 

— Eu nu, răspunse el, dar nu uita că aparţin unei societăţi 
civilizate. Sălbaticii pot reacţiona în mod diferit înaintea 
unor străini, în funcţie de experienţele lor anterioare. Să 
presupunem că acest trib n-a avut niciodată inamici. Nu-i 
deloc un lucru imposibil pe o planetă mare, dar sărac 
populată. Într-un asemenea caz, ne putem aştepta la 
curiozitate, însă nu la teamă. 


— Dacă oamenii aceştia nu au inamici, interveni Clindar, 
de ce şi-au îngrădit aşezarea? 

— Mă refeream la inamicii umani, replică Bertrand. Dacă 
ipoteza asta e adevărată, misiunea noastră se va simplifica 
nespus. 

— Crezi că se va întoarce? 

— Bineînţeles. Dacă deţine calităţile umane pe care i le 
bănuiesc, curiozitatea şi lăcomia îl vor împinge s-o facă. 
Peste două zile, vom fi prieteni la cataramă. 

Privită la modul obiectiv, activitatea lor se transformă de-a 
dreptul într-o rutină. În fiecare dimineaţă, robotul 
comandat de Clindar pornea la vânătoare, devenind treptat 
creatura cea mai feroce din pădure. Apoi Bertrand aştepta 
până ce Yaan - cam aşa părea că sună numele băştinaşului - 
se ivea încrezător pe potecă. Apărea cam la acelaşi moment 
al zilei şi întotdeauna venea singur. Exploratorii 
dezbătuseră între ei acest amănunt; oare Yaan dorea să 
ţină numai pentru el marea sa descoperire, dobândind 
astfel stimă pentru abilitatea lui de vânător? Dacă acesta 
era adevărul, individul dovedea o prevedere şi o viclenie 
nebănuite. 

La început, sălbaticul pleca imediat ce-şi lua cadoul, parcă 
temându-se ca Bertrand să nu se răzgândească. Curând 
însă, aşa cum sperase exploratorul, fu ademenit să mai 
întârzie, cu ajutorul unor ţesături viu colorate şi cristale ce-i 
stârneau încântarea. În cele din urmă, Bertrand izbuti să 
poarte cu el discuţii prelungi, care au fost integral filmate 
prin ochii robotului ascuns. 

Într-o bună zi, poate că filologii vor avea posibilitatea de a 
analiza materialele înregistrate; Bertrand nu încerca decât 
să descopere înțelesurile câtorva substantive şi verbe 
simple. Sarcina îi era oarecum îngreunată de faptul că Yaan 
nu numai că utiliza cuvinte diferite pentru acelaşi lucru, ci 
şi, uneori, acelaşi cuvânt pentru lucruri diferite. 

În intervalul dintre aceste conversații zilnice, naveta 
călători mult, cercetând planeta, din văzduh, şi uneori 


asolizând pentru observaţii mai amănunțite. Deşi echipajul 
descoperi şi alte aşezări omeneşti, Bertrand nu câută să le 
contacteze, deoarece era lesne de văzut că toate deţineau 
cam acelaşi nivel de dezvoltare ca şi tribul lui Yaan. 

Adesea, Bertrand se gândea că, printr-o ironie destul de 
amară a Sorţii, una dintre rarele rase cu adevărat umane 
din Galaxie fusese descoperită de-abia acum. Cu puţin timp 
în urmă, aceasta ar fi reprezentat un eveniment de 
supremă importanţă; acum, civilizaţia era prea la ananghie 
ca să mai aibă chef să se preocupe de nişte rude sălbatice 
care aşteptau în zorii istoriei. 

După ce se asigură că devenise o obişnuinţă în viaţa 
cotidiană a lui Yaan, Bertrand se hotări să-i prezinte 
robotul. Tocmai îi arăta băştinaşului configuraţiile dintr-un 
caleidoscop, când Clindar conduse maşinăria prin iarba 
înaltă, cu ultima pradă atârnând peste un braţ metalic. 
Pentru întâia oară de la întâlnirea lor, Yaan manifestă o 
reacţie similară fricii, dar se relaxă auzind cuvintele 
liniştitoare ale lui Bertrand, deşi nu scăpă nici o clipă din 
ochi monstrul ce se apropia. Acesta se opri la depărtare, iar 
Bertrand porni spre el. Când ajunse în faţa lui, robotul 
ridică braţul şi-i întinse prada. Exploratorul o luă solemn şi 
o purtă înapoi la Yaan, clătinându-se puţin sub povara 
neobişnuită. 

Bertrand ar fi dat oricât să poată citi gândurile 
băştinaşului, în clipa când acesta accepta darul. Oare 
încerca să decidă dacă robotul era stăpânul sau sclavul? 
Poate că asemenea concepte depăşeau înţelegerea lui; 
poate că pentru el robotul era tot o fiinţă umană, un 
vânător prieten cu Bertrand. 

Din difuzorul maşinăriei, glasul lui Clindar răsună mai 
puternic decât al oricărui om: 

— Mă uimeşte cu cât calm te acceptă. Nu-l sperie chiar 
NIMIC? 

— Continui să-l judeci după criteriile tale, replică 
antropologul. Nu uita că psihologia lui este cu totul diferită 


şi mult mai simplă. Acum, când are încredere în mine, nu-l 
mai nelinişteşte nimic din ceea ce eu accept. 

— Mă întreb dacă asta e valabil pentru toată rasa lui, 
comentă Altman. Nu-i prea ştiinţific să tragi concluzii de pe 
urma unui singur specimen. Vreau să văd ce se va întâmpla 
când vom trimite robotul în sat. 

— Hopa! Exclamă Bertrand. Asta l-a surprins. Până acum, 
n-a mai cunoscut pe cineva care să poată vorbi cu două voci 
diferite. 

— Crezi că va ghici adevărul când ne vom întâlni? Întrebă 
Clindar. 

— Nu. Robotul va rămâne pentru el ceva miraculos. Totuşi, 
mai presus decât focul, trăsnetele şi celelalte fenomene din 
natură pe care le ia, deja, ca atare. 

— Care va fi următoarea etapă? Se interesă Altman uşor 
nerăbdător, îl aduci la navetă, sau mai întâi intri în sat? 

Bertrand ezită. 

— Prefer să nu mă grăbesc. Cunoşti accidentele petrecute 
cu alte rase străine atunci când s-a încercat aşa ceva. O să-l 
las să se gândească la cele întâmplate, iar mâine o să încerc 
să-l conving să ia robotul în sat. 

În naveta bine ascunsă, Clindar reactivă robotul şi-l puse 
din nou în mişcare. Aidoma lui Altman, îşi cam pierduse 
răbdarea faţă de aceste precauţii excesive; totuşi, în 
problemele de exobiologie Bertrand era expertul şi ei 
trebuiau să-i îndeplinească ordinele. 

În prezent, existau momente când aproape că-şi dorea să 
fi fost el însuşi un robot lipsit de sentimente şi emoţii, 
capabil să privească cu aceeaşi nepăsare căderea unei 
frunze şi agonia unei planete muribunde. 

* 

Soarele se găsea în amurg, când Yaan auzi glasul puternic 
din junglă. Îl recunoscu numaidecât, în ciuda sonorităţii sale 
neomeneşti. Era prietenul său care-l striga. 

În tăcerea ce urmă ecourilor, în sat încetă orice mişcare. 
Până şi copiii îşi întrerupseră jocul; se auzea doar plânsetul 


firav al unui prunc speriat de liniştea bruscă. 

Toţii ochii se îndreptară spre Yaan, care se apropie grăbit 
de coliba sa şi îşi luă sulița de lângă intrare. În curând, 
poarta avea să fie închisă, formând o stavilă în faţa 
animalelor nocturne, totuşi el nu ezită câtuşi de puţin să 
păşească în umbrele ce începuseră să se lungească pe sol. 
Tocmai ieşea pe poartă când glasul răsunător îl chemă din 
nou, de data aceasta pe un ton de urgenţă ce străbătu toate 
barierele graiurilor şi culturilor. 

Gigantul sclipitor cu multe voci îl aştepta în afara satului 
şi-i făcu semn să-l urmeze. Bertrand nu se zărea nicăieri. 
Cei doi merseră mai bine de un kilometru până ce sălbaticul 
îl zări pe antropolog, nu departe de malul râului, privind 
peste apa întunecată care curgea domol. 

Acesta se întoarse când Yaan se apropie; totuşi, pentru o 
clipă, păru că nu-i remarcă prezenţa. Apoi îi făcu semn 
uriaşului să se îndepărteze şi acesta se retrase printre 
copaci. 

Yaan aşteptă. Era răbdător şi mulţumit, cu toate că n-ar fi 
putut exprima starea respectivă prin cuvinte. În prezenţa 
lui Bertrand, simţea primele semne ale devotamentului 
altruist, complet irațional, pe care rasa lui avea să-l 
dobândească în mod deplin abia peste milenii. 

Tabloul era straniu. Doi bărbaţi stăteau pe malul unui 
fluviu. Unul din ei purta un echipament prevăzut cu 
dispozitive complicate. Celălalt era îmbrăcat în blana unui 
animal şi ţinea în mână o suliță cu vârf de cremene. Între ei 
se întindeau zece mii de generaţii şi hăul incomensurabil al 
spaţiului. Cu toate acestea, amândoi erau oameni. Natura 
îşi repetase unul din şabloanele fundamentale, aşa cum 
probabil procedase de multe ori de-a lungul eternității. 

Pe neaşteptate, Bertrand începu să vorbească, plimbându- 
se înainte şi înapoi cu paşi mici, iar din glasul lui răzbătea o 
undă de tristeţe. 

— S-a terminat, Yaan. Sperasem ca, prin intermediul 
cunoştinţelor noastre, să reuşim să vă scoatem din 


sălbăticie cam în vreo zece generaţii, dar acum va trebui să 
vă străduiţi singuri pentru a ieşi din junglă, şi asta poate 
dura un milion de ani. Îmi pare rău. Am fi putut realiza 
atâtea. Chiar şi în aceste condiţii aş fi dorit să rămân, însă 
Altman şi Clindar vorbesc despre datorie şi bănuiesc că au 
dreptate. Nu putem face mare lucru, dar lumea noastră ne 
cheamă şi nu trebuie s-o abandonăm. 

Mi-aş dori să mă poţi înţelege, Yaan. Mi-aş dori să pricepi 
ce spun. Îţi las uneltele astea - pe unele vei descoperi cum 
să le întrebuinţezi, deşi este mai mult ca sigur că după o 
generaţie vor fi pierdute sau uitate. Vezi cum taie lama 
asta? Va trece multă vreme până când o veţi putea fabrica. 
Iar asta, păzeşte-o bine. Când apeşi pe butoN. Ai văzut? 
Dacă n-o vei folosi prea des, îţi poate da lumină câţiva ani, 
deşi mai devreme sau mai târziu bateria o să se termine. 
Cât despre celelalte. Utilizează-le după cum te pricepi. 

Uite, răsar primele stele - acolo, în est. Tu priveşti stelele, 
Yaan? Mă întreb cât va trece până vei descoperi ce sunt ele 
şi mă mai întreb ce se va fi întâmplat cu noi până atunci. 
Stelele acelea sunt căminele noastre, Yaan, şi nu le putem 
salva. Multe au murit deja în explozii atât de gigantice încât 
niciunul dintre noi nu şi le poate imagina. Peste o sută de 
mii de anii de-ai voştri, lumina acelor ruguri funebre va 
ajunge aici, minunându-i pe oameni. Poate că până atunci 
rasa ta se va gândi să meargă către stele. Aş vrea să vă pot 
avertiza asupra tuturor greşelilor făcute de noi, care acum 
ne vor costa tot ce am câştigat. 

Pentru rasa ta, este bine că vă aflaţi aici, la fruntariile 
Universului. Aţi putea scăpa de soarta noastră. Poate că, 
într-o bună zi, navele voastre vor porni să investigheze 
printre stele, aşa cum am făcut noi, vor descoperi ruinele 
planetelor noastre şi se vor întreba cine am fost. Urmaşii tăi 
nu vor şti însă niciodată că noi doi ne-am întâlnit aici, lângă 
acest râu, pe când seminţia ta era tânără. 

Uite-i şi pe prietenii mei. Nu mă lasă să întârzii mai mult. 
La revedere, Yaan, şi fie să te foloseşti cu bine de obiectele 


pe care ţi le-am dat! Ele reprezintă cele mai mari comori 
ale lumii tale. 

Ceva uriaş, care scânteia sub lumina stelelor, cobora prin 
văzduh. Nu atinse solul, ci se opri deasupra acestuia; apoi, 
într-o tăcere absolută, un dreptunghi de lumină se deschise 
în lateral. Gigantul sclipitor apăru din noapte şi păşi către 
uşa aurie. Bertrand îl urmă, rămânând pentru o clipă în 
prag şi fluturând braţul către Yaan. După aceea, bezna se 
înstăpâni înapoia sa. 

Nava se ridică, nu mai repede decât fumul care se înalţă 
din foc. Când deveni atât de mică încât Yaan crezu că ar 
putea s-o ţină în palmă, păru că se topeşte într-o lungă linie 
de lumină care urca printre stele. Din bolta pustie, o rafală 
de tunete se rostogoli peste ţinutul adormit, şi Yaan ştiu că 
în sfârşit zeii plecaseră şi n-aveau să se mai întoarcă 
niciodată. 

Rămase mult timp lângă apele ce curgeau leneşe şi 
sufletul îi fu cuprins de un sentiment de pierdere pe care n- 
avea să-l uite, însă nici să-l înţeleagă vreodată. Apoi, cu 
pioşenie, începu să adune darurile lăsate de Bertrand. 

Sub stele, silueta singuratică se porni către cătun, 
străbătând un meleag ce n-avea încă nume. În spatele său, 
fluviul se îndrepta fără grabă către ocean, şerpuind prin 
câmpia mănoasă pe care, peste mai mult de o mie de 
veacuri, urmaşii lui Yaan aveau să construiască măreţul 
oraş Babilon. 

BUCLA ÎNCHISĂ. 

De la: Preşedinte. 

Către: Secretarul Consiliului Ştiinţific. 

Am fost informat că locuitorii Pământului au reuşit să 
elibereze energia atomică şi au început experimente cu 
propulsia rachetelor. Problema este foarte serioasă. Doresc 
imediat un raport complet. De data aceasta să fie scurt! 

K. K. IV, 

De la: Secretarul Consiliului Ştiinţific. 

Către: Preşedinte. 


Iată situaţia: Cu câteva luni în urmă, instrumentele 
noastre au detectat o emisie intensă de neutroni dinspre 
Pământ, dar analiza programelor radio n-a oferit nici o 
explicaţie imediată. Acum trei zile, a avut loc a doua emisie 
şi, curând după aceea, toate transmisiunile terestre au 
anunţat utilizarea bombelor atomice în actualul război. 
Translatorii n-au definitivat interpretările, totuşi se pare că 
bombele sunt de puteri considerabile. Deocamdată, au fost 
utilizate două. S-au difuzat unele detalii privind construcţia 
lor, însă elementele respective n-au fost identificate. Un 
raport mai amănunţit va fi înaintat, imediat ce este posibil. 
În prezent, se ştie cu siguranţă doar că locuitorii 
Pământului au eliberat energia atomică sub formă de 
explozie. 

Se cunosc foarte puţine elemente despre cercetarea 
pământeană în domeniul rachetelor. Astronomii noştri au 
observat cu atenţie planeta, pornind de la prima detectare 
a emisiunilor radio, cu o generaţie în urmă. Este sigur că pe 
Pământ există un tip de rachete cu rază mare de acţiune, 
întrucât în recentele comunicate militare s-au făcut 
numeroase referiri la ele. Nu s-au abordat însă în mod 
serios incursiunile în spaţiul interplanetar. Se estimează că, 
la sfârşitul actualului război, locuitorii planetei vor 
desfăşura cercetări în această direcţie. Le vom 
supraveghea cu atenţie emisiunile radiofonice, iar 
observaţiile astronomice vor fi sporite. 

Din extrapolările făcute asupra tehnologiei lor, reiese că ar 
fi nevoie, cu aproximaţie, de douăzeci de ani până ce 
Pământul ar reuşi să construiască rachete atomice capabile 
să străbată spaţiul. Pornind de la această ipoteză, se pare 
că a sosit momentul instalării unei baze pe Lună, astfel 
încât să putem urmări îndeaproape experimentele 
premergătoare. 

Trescon 


(Adăugare făcută în manuscris): 


Războiul de pe Pământ a luat sfârşit, aparent datorită 
folosirii bombei atomice. Deznodământul nu afectează 
consideraţiile anterioare, dar este posibil ca pământenii să 
se poată concentra asupra cercetărilor teoretice şi 
aplicative mai repede decât ne aşteptaserăm. Unele 
emisiuni au indicat deja aplicarea energiei atomice pentru 
propulsia rachetelor. 


De la: Preşedinte. 

Către: Şeful Biroului Securităţii Extraplanetare (B. S. E.) 

Ai văzut raportul lui Trescon. 

Trimite imediat o expediţie spre satelitul Pământului, care 
să urmărească îndeaproape activitatea de pe planetă, 
raportând imediat progresele experimentelor cu rachete. 

la toate măsurile de precauţie pentru ca prezenţa noastră 
pe Lună să rămână secretă. Răspunzi în mod direct de 
misiune. Îmi vei raporta anual, sau chiar mai des, dacă va fi 
necesar. 

K. K. IV, 

De la: Preşedinte. 

Către: B. S.E. 

Unde-i raportul despre Pământ?! 

K. K. IV, 

De la: B.S.E. 

Către: Preşedinte. 

Regretăm întârzierea, datorată avariei navei ce transporta 
raportul. Pe durata anului trecut, nu s-au înregistrat semne 
ale unor experimentări cu rachete şi nici emisiunile terestre 
n-au făcut referiri la ele. 

Ranthe. 

De la: B.S.E. 

Către: Preşedinte. 

Este posibil să fi văzut rapoartele mele anuale adresate 
regretatului dvS. Tată în legătură cu subiectul amintit. În 
ultimii cincisprezece ani, nu s-au înregistrat evenimente 


notabile, dar următorul mesaj tocmai a fost recepționat de 
la baza noastră lunară: 

Astăzi, un proiectil rachetă, aparent propulsat atomic, a 
părăsit atmosfera Pământului, decolând din continentul 
nordic. După ce a parcurs în spaţiu un sfert din diametrul 
planetar, s-a reîntors la sol. 

Ranthe. 

De la: Preşedinte. 

Către: Şeful Statului Major. 

Ce ai de comentat? 

K.K.V. 

De la: Şeful Statului Major. 

Către: Preşedinte. 

Aceasta înseamnă sfârşitul politicii noastre tradiţionale. 

Unica speranţă în planul securităţii este de a-i opri pe 
pământeni să avanseze în această direcţie. Din cunoştinţele 
noastre referitoare la ei, reiese că ar fi necesară o 
ameninţare serioasă. 

Întrucât gravitația ridicată face imposibilă coborârea 
noastră pe planetă, posibilităţile de acţiune sunt limitate. 
Problema a fost studiată de Anvar, în urmă cu aproape un 
secol, iar eu sunt întru totul de acord cu concluziile sale. 
Trebuie să acţionăm imediat în direcţiile respective. 

F.K.S. 

De la: Preşedinte. 

Către: Primul Ministru. 

Informează Consiliul în legătură cu organizarea unei 
întruniri extraordinare, mâine la amiază. 

K.K.V. 

De la: Preşedinte. 

Către: B. S.E. 

Douăzeci de nave ar trebui să fie suficiente pentru 
punerea în aplicare a planului Anvar. Din fericire, nu este 
necesar să le echipăm cu armament. Deocamdată. 
Raportaţi-mi săptămânal progresele înregistrate. 

K.K.V 


De la: B. S. E, Către: Preşedinte. 

Nouăsprezece nave au fost terminate. A douăzecea ne-a 
dat ceva bătaie de cap datorită unor defecţiuni ale 
blindajului - ea nu va fi gata decât cel mai devreme peste o 
lună. 

Ranthe. 

De la: Preşedinte. 

Către: B. S.E. 

Nouăsprezece sunt suficiente. Mâine vom reexamina 
împreună planul de operaţii. Este gata ciorna mesajului 
nostru? 

K.K.V. 

De la: B.S.E. 

Către: Preşedinte. 

lată ciorna: 

Locuitori ai Pământului! 

Noi, locuitorii planetei pe care o numiţi Marte, v-am 
observat de mulţi ani cercetările vizând stăpânirea zborului 
interplanetar. Aceste experimente trebuie să înceteze! 
Studiul pe care l-am efectuat asupra rasei voastre ne-a 
convins că, în actuala etapă de civilizaţie, nu sunteţi apți de 
a vă părăsi planeta. Navele pe care le vedeţi plutind acum 
deasupra oraşelor voastre sunt capabile să le distrugă în 
totalitate şi o vor face, dacă nu puneţi capăt încercărilor de 
cucerire a spaţiului. 

Am instalat un observator pe satelitul natural al 
Pământului şi putem detecta imediat orice încălcare a 
acestor ordine. Dacă le veţi asculta, nu vom interveni în 
dezvoltarea voastră. În caz contrar, câte un oraş terestru va 
fi distrus, de fiecare dată când vom observa o rachetă 
părăsind atmosfera Pământului. 

În numele Preşedintelui şi Consiliului Marțian, Ranthe. 

De la: Preşedinte. 

Către: B. S.E. 

De acord. Puteţi efectua traducerea. 


Am renunţat la ideea de a însoţi flota. Raportaţi-mi în 
detaliu, de îndată ce veţi reveni. 

K.K.V. 

De la: B.S.E. 

Către: Preşedinte. 

Am deosebita onoare de a vă raporta încheierea cu succes 
a misiunii. Călătoria a fost lipsită de evenimente notabile. 
Mesajele radio dinspre planetă au indicat că fuseserăm 
detectaţi de la mare distanţă, sosirea noastră a provocat o 
stare de tulburare generală. Flota s-a dispersat conform 
planului şi am emis ultimatumul. Am plecat imediat după 
aceea, fără a fi atacați. 

Voi raporta în detaliu peste două zile. 

Ranthe. 

De la: Secretarul Consiliului Ştiinţific. 

Către: Preşedinte. 

Psihologii şi-au încheiat raportul pe care-l anexez. 

După cum era de aşteptat, la început, mesajul nostru a 
indignat această rasă încăpăţânată şi euforică. Şocul suferit 
de mândria lor trebuie să fi fost considerabil, fiindcă se 
credeau unicele fiinţe inteligente din Univers. 

După câteva săptămâni, însă, tonul declaraţiilor lor a 
cunoscut o schimbare oarecum neaşteptată. Băştinaşii au 
început să-şi dea seama că noi le interceptăm toate 
transmisiunile, şi unele mesaje ne-au fost adresate în mod 
direct. Au afirmat că sunt de acord să întrerupă 
experienţele cu rachete, conform dorințelor noastre. Este o 
reacţie pe atât de surprinzătoare, pe cât de binevenită. 
Chiar dacă pământenii încearcă să ne inducă în eroare, 
acum, după stabilirea celei de-a doua baze în afara limitelor 
atmosferice, ne găsim în perfectă siguranţă. Ei nu mai pot 
construi nave spaţiale fără ca noi să le vedem, ori să 
detectăm radiaţiile propulsiei. 

Supravegherea Pământului va continua riguros, după cum 
s-a stabilit. 

Trescon. 


De la: B.S.E. 

Către: Preşedinte. 

Da, este adevărat că în ultimii zece ani nu s-au mai 
desfăşurat experimente cu rachete. În nici un caz nu ne 
aşteptam ca Pământul să capituleze aşa de uşor! 

Sunt de acord că existenţa acestei rase reprezintă o 
ameninţare permanentă pentru civilizaţia noastră, de aceea 
am demarat cercetările în direcţiile pe care le sugeraţi. 
Problema este destul de dificilă datorită mărimii planetei. 
Nu se poate pune în discuţie întrebuinţarea explozibililor; 
se pare că cele mai mari posibilităţi de succes le-ar avea 
armele chimice radioactive. 

Din fericire, dispunem acum de timp suficient pentru 
încheierea cercetărilor. Vă voi raporta regulat rezultatele 
pe care le vom obţine. 

Ranthe 


(Sfârşitul documentului) 

De la: Căpitan rang III Henry Forbes, Divizia 
Contrainformaţii, Corpurile Spațiale Speciale. 

Către: Profesor S. Maxton, Catedra de Filologie, 
Universitatea Oxford. 

Ruta: Transender II (via Schenectady) 

Documentele însoţitoare, precum şi altele, au fost 
descoperite în ruinele despre care se crede că ar aparţine 
principalului oraş marțian. (KL 302895 pe grila planetară.) 
Utilizarea frecventă a ideogramei pentru „Pământ” 
sugerează că pot prezenta un interes special; în tot cazul, 
se speră că vor fi traduse. Alte documente vor fi expediate 
în cel mai scurt timp. 

Cpt.r. III, H. Forbes 


(Adăugare făcută în manuscris) 
Dragă Max, lartă-mă, dar n-am mai avut timp să iau 
legătura cu tine. O să te caut imediat ce revin pe Pământ. 


Isuse! Marte e făcută praf! Coordonatele noastre au fost 
perfecte şi bombele s-au materializat exact deasupra 
oraşelor lor, aşa cum au prezis băieţii de la Mount Wilson. 

Vă expediem o grămadă de chestii prin cele două aparate 
mici, dar până nu se materializează transmiţătorul cel 
mare, acţiunile noastre sunt destul de limitate şi, desigur, 
niciunul dintre noi nu poate face drumul înapoi. Prin 
urmare, daţi-i zor! 

Mă bucur că ne putem reîntoarce la cercetările asupra 
rachetelor. Poate că sunt de modă veche, dar nu mă încântă 
deloc să fiu propulsat prin spaţiu cu viteza luminii! 

Pe fugă, Henry. 

MOȘTENIRE. 

După cum zicea David, când cazi în Africa de la o altitudine 
de două sute cincizeci de kilometri, o gleznă ruptă poate că 
nu mai înseamnă mare lucru, dar te doare la fel de tare. 
Însă adevărata durere, pretindea el, a fost modul în care 
ne-am năpustit cu toţii în deşert ca să vedem ce s-a 
întâmplat cu A.20, şi nu i-am întrebat de sănătate decât 
după câteva ore. 

— Fii raţional, David, protestă Jimmy Langford. Ştiam că n- 
ai păţit nimic, fiindcă ne anunţase elicopterul bazei, imediat 
ce te-a luat la bord. În schimb, A.20 putea să se fi făcut praf. 

— Şi nu există decât o singură A.20, am rostit eu, sărindu-i 
în ajutor, pe când piloţii de testare sunt. Hai, nu câtă frunză 
şi iarbă, însă oricum pe toate drumurile. 

David mă fulgeră pe sub sprâncenele lui stufoase şi 
mormăi ceva în galeză. 

— Blestemul druizilor, comentă Jimmy. Dintr-o clipă în alta, 
te vei transforma într-un praz sau într-o machetă din plastic 
a lui Stonehenge. 

În acele momente, eram destul de euforici şi nu merita să 
ne arătăm serioşi, măcar pentru o vreme. Până şi nervii de 
fier ai lui David trebuie să fi fost serios zgâlţăiţi, totuşi el 
părea cel mai calm dintre noi toţi. Nu-l puteam înţelege. 
Atunci. 


A.20 aterizase la cincizeci de kilometri de punctul de 
lansare. Îi urmăriserăm traiectoria pe radar, aşa încât îi 
cunoşteam poziţia cu o toieranţă de câţiva metri. Deşi în 
momentul respectiv nu ştiam că David coborâse cu zece 
kilometri mai la est. 

Primul semnal de avertisment venise la şaptezeci de 
secunde după decolare. A.20 ajunsese la cincizeci de 
kilometri altitudine şi urma traiectoria corectă, cu abateri 
de ordinul câtorva procente. Din câte puteam aprecia 
vizual, dâra luminoasă de pe ecranul radarului abia deviase 
de la ruta programată. David făcea doi kilometri pe 
secundă; fără a reprezenta mare lucru, la momentul 
respectiv însemna, totuşi, viteza cea mai mare atinsă 
vreodată de un om. lar „Goliat” era pe punctul de a fi 
abandonat. 

A.20 era o rachetă în două trepte - fusese concepută aşa 
deoarece întrebuința combustibil chimic. Treapta a doua, 
cu cabina ei micuță, stabilizatoarele pliante şi flapsurile, 
cântărea mai puţin de douăzeci de tone, cu plinul făcut. 
Urma să fie purtată de treapta întâi, cu o greutate de două 
sute de tone, care avea s-o ducă până la altitudinea de 
cincizeci de kilometri, după care îşi putea continua lesne 
drumul, pe baza energiei dezvoltate. Auxiliarul cel mare 
urma să revină pe sol cu o paraşută; nu avea să mai 
cântărească mare lucru după ce ardea combustibilul din 
interior. Între timp, treapta a doua ar fi ajuns la o viteză 
suficientă pentru a atinge altitudinea de şase sute de 
kilometri, de unde trebuia să coboare şi să pornească într-o 
planare ce l-ar fi purtat pe David peste jumătate din 
planetă, dacă ar fi dorit-o. 

Nu-mi amintesc cine a botezat cele două trepte „David” şi 
„Goliat”, dar numele au prins imediat. Prezenţa a doi David 
a determinat o sumedenie de confuzii, şi nu toate 
întâmplătoare. 

Aşadar, din punct de vedere teoretic, în acest fel trebuiau 
să se desfăşoare lucrurile; privind însă punctuleţe verzui de 


pe ecran îndepărtându-se de traiectoria calculată, am ştiut 
că se petrecuse ceva neplăcut. Şi am bănuit ce anume. 

La cincizeci de kilometri, punctuleţul ar fi trebuit să se 
dividă. S-ar fi cuvenit ca semnalul mai luminos să se mai 
înalțe o vreme, aidoma unui proiectil, apoi să cadă pe 
Pământ. În schimb, celălalt ar fi trebuit să-şi continue 
accelerarea, îndepărtându-se rapid de treapta abandonată. 

Separarea nu se produsese. „Goliat” cel golit refuzase să 
se desprindă şi-l târa pe „David” înapoi către sol - acesta 
din urmă fiind total neajutorat, deoarece motoarele sale nu 
se puteau utiliza. Ajutajele lor de evacuare erau blocate de 
treapta întâi. 

Am văzut toate acestea în vreo zece secunde. Am aşteptat 
doar atât cât să determinăm noua traiectorie, apoi ne-am 
suit în elicoptere şi am pornit spre zona de cădere. 

Desigur, nu ne aşteptam să găsim altceva decât un maldăr 
de magneziu, peste care s-ar fi părut că trecuse un 
buldozer. Ştiam că „Goliat” nu-şi putea deschide paraşuta 
atâta timp cât „David” rămânea deasupra lui, tot aşa cum 
„David” nu-şi putea pune în funcţiune motoarele decât după 
desprinderea lui „Goliat”. Îmi amintesc că mă-ntrebam cine 
avea s-o anunţe pe Mavis, după care îmi dădusem seama că 
ea ascultase transmisiunile radio şi aflase totul odată cu noi. 

Nu ne-a venit să ne credem ochilor când am zărit cele 
două trepte cuplate, zăcând aproape neatinse sub paraşuta 
imensă. David nu se zărea nicăieri, dar peste câteva minute 
Baza ne-a anunţat că-l găsiseră. După ce instrumentele din 
Staţia Doi detectaseră semnalul slab al paraşutei sale, 
fusese trimis un elicopter să-l ia. Peste alte douăzeci de 
minute, se afla în spital, însă noi am mai rămas câteva ore în 
deşert, verificând maşinăriile şi pregătind transportarea lor 
de acolo. 

Când, în cele din urmă, am revenit la Bază, am fost 
încântați să-i vedem ţinuţi la distanţă pe cei mai detestaţi 
reporteri din domeniul ştiinţific. Le-am ignorat protestele şi 
am intrat în salonul medical. 


Şocul accidentului şi destinderea ulterioară ne făcuseră pe 
toţi să ne comportăm oarecum iresponsabil şi probabil 
copilăreşte. Numai David nu părea afectat; faptul că fusese 
protagonistul uneia dintre cele mai miraculoase salvări din 
istoria omenirii i se părea probabil firesc. Stătea în pat, 
prefăcându-se plictisit de poantele noastre, aşteptând să ne 
calmăm. 

— Ei bine, întrebă Jimmy în cele din urmă, ce s-a defectat? 

— Asta voi trebuie să descoperiţi, replică David. „Goliat” a 
funcţionat perfect până în momentul terminării 
combustibilului. Am aşteptat după aceea cele cinci secunde 
premergătoare detonării bolţurilor explozive şi declanşării 
arcurilor de desprindere, dar nu s-a întâmplat nimic. Am 
acţionat atunci desprinderea manuală. Luminile s-au redus, 
însă n-am simţit şocul la care mă aşteptasem. Am mai făcut 
câteva încercări, intuind totuşi că era zadarnic. Am bănuit 
că în contactele de detonare se produsese un scurtcircuit, 
care legase la pământ curentul de acţionare. 

Am efectuat nişte calcule rapide şi am constatat că, la 
viteza din momentul respectiv, aveam să urc alte două sute 
de kilometri, atingând punctul culminant al traiectoriei 
peste vreo trei minute. Apoi ar fi urmat căderea de două 
sute cincizeci de kilometri, care trebuia să facă un crater 
drăgălaş în deşert, după numai patru minute. Una peste 
alta, îmi mai rămâneau vreo şapte minute de trăit - 
ignorând rezistenţa aerului, ca să folosesc expresia voastră 
preferată. Ţinând cont şi de ea, aş mai fi câştigat două 
minute de viaţă. 

Ştiam că nu puteam deplia paraşuta mare şi că aripioarele 
lui „David” erau inutile, câtă vreme masa de patruzeci de 
tone a lui „Goliat” mă trăgea în jos ca o ghiulea. Mi-am 
irosit două din cele şapte minute gândindu-mă ce era 
indicat să fac. 

Am fost inspirat când v-am pus să lărgiţi sasul. Chiar şi 
aşa, m-am chinuit destul până am trecut prin el. Am legat 


capătul cordonului de siguranţă de pârghia de blocare şi m- 
am târât pe fuselaj până la îmbinarea treptelor. 

Compartimentul paraşutei nu putea fi deschis din exterior, 
însă luasem câteva scule din cabină. N-a durat mult şi am 
străpuns învelişul de magneziu - odată perforat, l-aş fi putut 
sfâşia şi cu mâinile goale. După alte câteva secunde, am 
eliberat paraşuta. Voalura plutea pur şi simplu în jurul meu. 
La viteza aceea, mă aşteptasem la o urmă de rezistenţă din 
partea aerului, însă nici vorbă de aşa ceva. Voalura stătea 
acolo unde o puneai. Puteam doar să sper că la reintrarea 
în atmosferă urma să se deschidă fără să se încurce în 
rachetă. 

Mi-am spus că acum, şansele de supravieţuire îmi 
crescuseră. Greutatea suplimentară a lui „David” urma să 
sporească încărcătura paraşutei cu mai puţin de douăzeci 
la sută, dar exista şi posibilitatea ca suspantele să se frece 
de metalul rupt şi să fie smulse înainte de aterizare. În plus, 
voalura avea să fie deformată la deschidere datorită 
lungimilor inegale ale suspantelor. În privinţa asta, nu 
puteam face absolut nimic. 

Când mi-am terminat treaba, am privit pentru prima dată 
în jur. Transpiraţia îmi înceţoşase vizorul căştii, de aceea nu 
puteam vedea prea bine. (Ar fi bine să luaţi măsuri în 
privinţa asta - poate fi periculos.) Continuam să urc, deşi 
foarte lent. Spre nord-est, zăream Sicilia şi o parte a Italiei 
continentale. Mai spre sud, coasta Libiei era vizibilă până la 
Benghazi. Sub mine, se întindea tot teritoriul pentru care 
Alexander, Montgomery şi Rommel se luptaseră pe vremea 
când eu eram doar un băieţel. Mi s-a părut chiar surprin- 
zător că putuse stârni atâtea conflicte. 

N-am rămas mult afară, fiindcă peste vreo trei minute 
urma să intrăm în atmosferă. M-am uitat încă o dată la 
paraşuta inertă, am mai îndreptat câteva suspante, apoi am 
revenit în cabină. În continuare, am purjat combustibilul din 
„David” - mai întâi oxigenul, apoi, imediat după dispersia 
acestuia, şi alcoolul. 


Acele trei minute mi s-au părut teribil de lungi. Depăşisem 
cu puţin altitudinea de douăzeci şi cinci de kilometri, când 
am auzit primul sunet. Era un şuierat foarte ascuţit, dar în 
acelaşi timp atât de slab încât abia îi percepeam. Privind 
prin hublouri, am văzut că suspantele se întindeau şi 
voalura se umfla deasupra mea. În acelaşi timp, am simţit 
greutatea revenindu-mi la normal, şi am ştiut că racheta 
începuse deceleraţia. 

Socotelile nu erau foarte încurajatoare. Căzusem liber pe 
o distanţă de peste două sute de kilometri şi, dacă trebuia 
să mă opresc la timp, aveam nevoie de o deceleraţie medie 
egală cu zece g. Valorile maxime puteau atinge şi dublul 
acestei valori, însă eu rezis-tasem la cincisprezece g pentru 
o cauză cu mult mai puţin importantă. În consecinţă, mi-am 
injectat o doză dublă de dinocaină şi am cuplat suspensiile 
cardanice ale scaunului. Îmi amintesc că m-am întrebat 
dacă n-ar trebui să depliez aripioarele lui „David”, dar am 
decis că nu mi-ar fi de mare ajutor. După aceea, probabil că 
mi-am pierdut cunoştinţa. 

Când mi-am revenit, era teribil de cald şi aveam greutatea 
normală. Mă simţeam ţeapăn şi mă durea tot corpul, iar, 
pentru a agrava şi mai mult lucrurile, cabina se zgâlţâia 
violent. M-am împleticit până la hublou şi am văzut că 
deşertul ajunsese neplăcut de aproape. Paraşuta îşi jucase 
rolul, dar mi-am spus că impactul avea să fie cam violent 
pentru mine. De aceea, am sărit. 

Din câte mi-aţi spus, ar fi fost mai bine dacă aş fi rămas în 
cabină. Consider însă că nu mă pot plânge. 

O vreme, am rămas tăcuţi, apoi Jimmy, într-un târziu, rosti 
aparent nepăsător: 

— Accelerometrul arată că la coborâre ai atins douăzeci şi 
unu g. E drept, doar pentru trei secunde. În majoritatea 
timpului, a oscilat între doisprezece şi cincisprezece. 

David nu păru să-l audă, de aceea am intervenit: 

— Ei bine, nu-i putem amâna pe reporteri la nesfârşit. Te 
simţi în stare să dai piept cu ei? 


El şovăi. 

— Nu, răspunse. Nu acum. 

Apoi, descifrând expresiile ce ni se întipăriseră pe chipuri, 
clătină violent din cap: 

— Nu, nu-i deloc ceea ce credeţi! Aş fi gata să decolez 
iarăşi, imediat. Deocamdată, însă, vreau să stau şi să judec 
cele întâmplate. 

Vocea i se stinse, iar când vorbi din nou, îl descoperirăm 
pe adevăratul David dinapoia măştii permanente de 
extravertit: 

— Credeţi că am nervii de fier şi că-mi asum riscuri fără să 
mă preocupe consecinţele. Ei bine, nu-i tocmai aşa şi aş dori 
să aflaţi motivul. N-am mărturisit nimănui chestiile astea, 
nici măcar lui Mavis. 

Ştiţi că nu sunt superstiţios, urmă el, pe un ton de scuză, 
totuşi cei mai mulţi materialişti au unele reţineri secrete, 
chiar dacă nu le-ar recunoaşte. 

Cu mulţi ani în urmă, am avut un vis deosebit de clar. Visul 
în sine n-ar fi însemnat mare lucru, dar ulterior am 
descoperit că alţi doi oameni consemnaseră în scris 
experienţe aproape identice. Despre una dintre ele aţi citit 
probabil, fiindcă individul în cauză era ]. W. Dunne. 

În prima lui carte, Un experiment cu timpul, Dunne 
povesteşte că odată s-a visat conducând un ciudat aparat 
zburător cu aripile îndreptate spre înapoi, o experienţă 
care s-a transformat în realitate peste câţiva ani, când şi-a 
testat avionul cu stabilitate proprie. Amintindu-mi visul pe 
care l-am avut înainte de a citi cartea lui Dunne, am fost 
destul de impresionat. Al doilea incident mi s-a părut însă şi 
mai tulburător. 

Aţi auzit de Igor Sikorsky, cel care a proiectat unele dintre 
primele avioane de pasageri transoceanice - „Clippere” le 
spuneau pe atunci. În autobiografia lui, Povestea 
zburătorului S, el relatează un vis foarte asemănător cu cel 
a! Lui Dunne. 


În vis, Sikorsky mergea pe un coridor ce avea uşi de o 
parte şi cealaltă şi lămpi electrice în plafon. Sub tălpi simţea 
o vibraţie uşoară şi, cumva, ştia că se află într-un aparat de 
zbor. Totuşi, pe vremea aceea nu existau avioane şi puţini 
oameni credeau că vor exista vreodată. 

Ca şi visul lui Dunne, cel al lui Sikorsky s-a împlinit mulţi 
ani mai târziu. Se găsea la bordul primului său Clipper, cu 
ocazia zborului inaugural, când s-a pomenit mergând pe 
coridorul de acum familiar. 

David chicoti, uşor stânjenit, apoi continuă: 

— Probabil că aţi ghicit la ce se referea visul meu, 
continuă el. Nu uitaţi - nu mi-ar fi făcut o impresie 
deosebită dacă n-aş fi cunoscut cazurile acelea similare. 

Mă aflam într-o cămăruţă goală, fără ferestre. Alături de 
mine se găseau alţi doi bărbaţi şi cu toţii purtam ceea ce la 
momentul respectiv crezusem că erau costume de 
scafandri. În faţa mea, exista un tablou de comandă ciudat, 
având încastrat un ecran circular. Pe ecran se vedea o 
imagine care nu-mi spunea nimic şi pe care nu mi-o pot 
reaminti, în ciuda faptului că m-am străduit în multe 
rânduri. 'Iot ce ţin minte este că mă întorceam spre ceilalţi 
doi bărbaţi şi le ziceam: „Mai sunt cinci minute, băieţi” - 
deşi nu sunt sigur dacă astea au fost chiar cuvintele exacte. 
Apoi m-am trezit. 

Visul acesta m-a obsedat de când am devenit pilot de 
încercare. Nu. „obsedat” nu-i termenul potrivit. Mi-a dat 
încredere că în cele din urmă totul va fi bine. Cel puţin până 
voi ajunge în cabină cu cei doi bărbaţi. Ce se întâmplă după 
aceea nu ştiu. Aşa însă veţi reuşi să înţelegeţi de ce m-am 
simţit destul de sigur când am aterizat cu A.20 şi când m- 
am prăbuşit cu A. 15 lângă Partelleria. 

Acum ştiţi totul. Puteţi chicoti dacă doriţi - uneori, chiar şi 
eu o fac. Totuşi, chiar dacă n-are nici un substrat, visul 
acesta i-a dat subconştientului meu un impuls extrem de 
util. 


Nouă însă nu ne venea să râdem. După o vreme, Jimmy 
întrebă: 

— Pe cei doi bărbaţi. I-ai recunoscut? 

David părea şovăitor. 

— N-aş putea s-o spun cu siguranţă, răspunse el. Nu uitaţi 
că purtau costume de zbor şi nu le-am distins clar feţele. 
Totuşi, unul dintre ei aducea cu tine, deşi arăta cu mult mai 
în vârstă decât eşti acum. Mă tem că tu nu erai acolo, 
Arthur. Îmi pare rău. 

— Mă bucur s-o aud, am comentat. După cum ţi-am spus 
deja, va trebui să rămân ultimul, ca să le explic celorlalţi ce 
s-a întâmplat. Mă mulţumesc să aştept până vor începe 
cursele pentru pasageri. 

Jimmy se sculă în picioare. 

— Bine, David, spuse el, mă ocup eu de gaşca de afară. 
Încearcă să dormi acum. Cu sau fără vise. Şi apropo, A.20 
va fi gata peste vreo săptămână. Eu cred că o să fie ultima 
dintre rachetele chimice. Se zvoneşte că propulsia atomică 
este aproape pusă la punct. 

* 

N-am mai discutat niciodată despre visul lui David, deşi 
cred că ne revenea adeseori în minte. După trei luni, David 
a urcat-o pe A.20 până la şase sute optzeci de kilometri, un 
record ce nu va fi niciodată depăşit de un aparat de acest 
tip, fiindcă nimeni nu va mai construi niciodată rachete 
chimice. Aterizarea lui fără incidente în Valea Nilului a 
marcat sfârşitul unei epoci. 

A.21 a fost gata abia după trei ani. Arăta micuță în 
comparaţie cu uriaşele ei predecesoare şi era greu de 
crezut că reprezenta aparatul cel mai apropiat de o navă 
spaţială pe care-l construise omul până atunci. De data 
aceasta, decolarea se făcea de la nivelul mării, iar Munţii 
Atlas, care fuseseră martorii anterioarelor noastre 
încercări, constituiau doar fundalul îndepărtat al scenei. 

Deja, atât eu, cât şi Jimmy ajunseserăm să împărtăşim 
credinţa lui David în propriul destin. Îmi amintesc ultimele 


cuvinte ale lui Jimmy, înainte de închiderea sasului. 

— De acum, David, n-o să mai dureze mult până vom 
construi nava aceea cu trei locuri. 

Şi am ştiut că glumea doar pe jumătate. 

Am văzut-o pe A.21 ridicându-se lent în cer, descriind 
cercuri largi, tot mai largi, cu totul altfel decât orice altă 
rachetă cunoscută până atunci. Acum, exista o rezervă de 
combustibil încorporată şi nu mai aveam grija pierderilor 
gravitaționale, iar David nu se grăbea. Nava continua să 
urce relativ încet când am pierdut-o din vedere - de aceea, 
am intrat în sala radarelor. 

Când am ajuns acolo, semnalul tocmai dispărea de pe 
ecran, iar detunătura a ajuns la urechile mele puţin mai 
târziu. Acesta a fost sfârşitul lui David şi al viselor sale. 

Ceea ce-mi mai amintesc din perioada respectivă este cum 
zburam în elicopterul lui Jimmy prin Conway Valley, iar 
Snowdon sclipea hăt departe în dreapta noastră. Nu mai 
fusesem niciodată la David acasă şi nici nu ne încânta 
această vizită. Era însă efortul minim pe care-l puteam face. 

Pe măsură ce munţii pluteau pe sub noi, am vorbit despre 
viitorul ce se întunecase pe neaşteptate, întrebându-ne 
totodată în privinţa următorului pas. Pe lângă şocul 
pierderii personale, începeam să ne dăm seama că 
ajunseserăm noi înşine să împărtăşim o mare parte din 
încrederea lui David. Iar acum, încrederea aceea se 
năruise. 

Ne-am mai întrebat ce avea să facă Mavis şi am discutat 
despre băiatul lor. Trebuia să aibă vreo cincisprezece ani 
acum - eu nu-l mai văzusem de multă vreme, iar Jimmy nu-l 
întâlnise niciodată. După spusele tatălui său, dorea să se 
facă arhitect şi dădea deja dovadă de un talent remarcabil 
în acest sens. 

Mavis era destul de calmă şi stăpână pe sine, deşi părea 
mult mai bătrână, comparativ cu ultima noastră întâlnire. O 
vreme, am discutat chestiuni profesionale şi despre 
vânzarea proprietăţii lui David. Nu mai fusesem până atunci 


executor testamentar, dar am încercat să pretind că ştiam 
toate chiţibuşurile. 

Abia începuserăm să vorbim despre băiat, când am auzit 
deschizându-se uşa din faţă şi el a intrat în casă. Mavis l-a 
strigat, şi paşii lui s-au apropiat încet pe coridor. Ne-am 
putut da seama că nu ardea de dorinţa de a ne întâlni, iar 
ochii îi erau încă roşii când a pătruns în odaie. 

Uitasem cât de mult semăna cu tatăl lui; de aceea, nu m-a 
surprins să aud un suspin înăbuşit dinspre Jimmy. 

— Bună ziua, David, am rostit. 

El însă nu s-a uitat la mine. Îl privea pe Jimmy, cu acea 
expresie nedumerită a unui om care a mai văzut pe cineva 
şi înainte, dar nu-şi poate aminti unde anume. 

În clipa aceea, mi-am dat brusc seama că tânărul David nu 
avea să ajungă niciodată arhitect. 

SENTINELA. 

Prima dată când veţi vedea Luna plină strălucind în sud, 
observați cu atenţie marginea ei din dreapta. Acolo unde ar 
sta scris ora două, dacă satelitul nostru ar fi un orologiu, 
veţi remarca un minuscul oval întunecat: oricine are o 
vedere normală îl poate descoperi cu uşurinţă. E un mare 
podiş, prins între pereţi abrupți, unul dintre cele mai 
frumoase de pe Lună - Mare Crisium, Marea Crizelor. Cu 
un diametru de cinci sute de kilometri şi aproape în 
întregime înconjurat de inelul unor munţi magnifici, acest 
podiş nu fusese niciodată explorat înainte ca noi să fi 
pătruns acolo, la sfârşitul verii lui 1997. 

Expediția noastră era foarte bine echipată. De-a lungul a 
opt sute de kilometri, două mari cargouri ne transportaseră 
proviziile şi echipamentul de la centrala situată în 
Serenitatis. Aveam, de asemenea, mici rachete destinate 
transportului pe distanţe mici, deasupra regiunilor pe care 
vehiculele noastre nu le puteau străbate. Din fericire, cea 
mai mare parte a Mării Crizelor este netedă; nu întâlneşti 
acolo acele uriaşe crevase, atât de primejdioase, şi nici prea 
mulţi munţi şi cratere. După toate aparențele, puternicele 


noastre tractoare trebuiau să ne ducă fără nici o dificultate 
oriunde voiam. 

Eram geolog (sau selenolog, dacă ţineţi neapărat la 
exactitate), şeful grupului care explora zona sudică a 
podişului. În acea săptămână, cercetasem cam o sută 
cincizeci de kilometri de teren, ocolind contraforturile 
muntoase ce mărgineau albia a ceea ce fusese o străveche 
mare, cu o mie de milioane de ani în urmă. Atunci când 
viaţa începea pe Pământ, aici ea deja se stingea. Apele se 
retrăgeau de pe flancurile acestor prodigioase faleze, în 
inima larg deschisă a Lunii. Deasupra solului pe care-l 
traversam, oceanul fără maree atinsese odinioară o 
adâncime de opt sute de metri, dar singura urmă de 
umezeală era reprezentată de chiciura pe care o observam 
uneori în hrubele neajunse de soare. 

Întreprinseserăm călătoria noastră la revărsatul zorilor 
lunari şi ne mai rămânea aproape o săptămână (socotită în 
timp terestru) până la venirea nopţii. De şase ori pe zi, ne 
părăseam vehiculul: îmbrăcaţi în combinezoane spaţiale, 
ieşeam în căutarea unor minerale interesante sau fixam 
repere pentru ghidarea viitorilor călători. Era o muncă 
monotonă, de rutină. Explorarea selenară nu prezintă nimic 
aventuros, nimic deosebit de palpitant. Puteam să trăim 
confortabil timp de o lună în tractoarele noastre 
presurizate; iar dacă survenea vreo încurcătură, puteam 
oricând, prin radio, să chemăm baza - după aceea, nu ne 
rămânea decât să aşteptăm nava care trebuia să ne vină în 
ajutor. 

Spuneam că explorarea selenară nu comporta nimic 
palpitant. Desigur, aceasta nu este întru totul adevărat. E 
cu neputinţă să te plictiseşti de aceşti uluitori munţi, atât de 
teribili în comparaţie cu dulcile coline ale Pământului. 
Înconjurând promontoriile mării dispărute, nu ştiam 
niciodată ce noi splendori ne vor fi dezvăluite. Toată curba 
sudică a Mării Crizelor fusese o vastă deltă, unde zeci de 
râuri îşi croiau, odinioară, drumul până la ocean, alimentate 


poate de ploile torențiale ce erodaseră munţii în timpul 
scurtei perioade vulcanice, când Luna era tânără. Fiecare 
dintre aceste văi străvechi ne ispitea, ne provoca să ne 
căţărăm până la platourile necunoscute ce se găseau 
dincolo. Dar mai aveam de străbătut vreo sută cincizeci de 
kilometri, şi nu puteam decât să privim cu invidie înălțimile 
pe care alţii aveau să le escaladeze. 

La bord, noi trăiam după timpul terestru; la ora douăzeci 
şi două precis, trimiteam bazei ultimul mesaj radio şi ne 
întrerupeam activitatea. Afară, rocile mai scânteiau sub 
soarele aproape vertical; pentru noi, însă, era noapte, până 
când se dădea deşteptarea, opt ore mai târziu. Apoi, în 
vreme ce unul dintre noi pregătea micul dejun, se stârnea 
un intens bâzâit de aparate de ras electrice şi se deschidea 
radioul care ne lega din nou de Pământ. Iar când mirosul 
cârnaţilor prindea să umple cabina, era dificil să crezi că nu 
reveniserăm pe planeta noastră: totul era atât de familiar, 
cu excepţia impresiei că te simţeai mai puţin greu şi a 
neobişnuitei încetineli cu care cădeau obiectele. 

Era rândul meu să prepar dejunul într-un colţ al cabinei 
principale care ne servea de bucătărie. Au trecut ani buni, 
dar tot îmi amintesc cu emoție de acea clipă. Tocmai se 
auzea una dintre melodiile preferate, vechiul cântec galez 
„David of the White Rock”. Pilotul nostru, în costumul său 
spaţial, se şi afla afară, unde inspecta şenilele. Asistentul 
meu, Louis Garnett, stătea la postul de control şi adăuga în 
grabă câteva informaţii în jurnalul de bord. 

Ca toate gospodinele Pământului, tot aşteptând în 
picioare, lângă tigaie, rumenirea cârnaţilor, îmi lăsam 
privirile să rătăcească pe meterezele munţilor care schiţau 
conturul orizontului sudic, pierzându-se către infinit, spre 
est şi spre vest. Păreau doar la doi-trei kilometri de noi, dar 
eu ştiam că cel mai apropiat se afla la treizeci de kilometri. 
Pe Lună, fireşte, distanţa nu estompează detaliile: nici o 
ceaţă, oricât de imperceptibilă, nu îndulceşte şi nu 
transfigurează lucrurile care, pe Pământ, se topesc în 


depărtare. Aceşti munţi înalţi de trei mii de metri se ridicau 
atât de abrupt de parcă, odinioară, vreo erupție subterană 
îi făcuse să ţâşnească din scoarţa în fuziune. Nici nu puteai 
să vezi poalele celui mai apropiat, din cauza puternicei 
curburi a suprafeţei, căci Luna este un astru mic, foarte 
MIC, şi din locul unde mă aflam, nu mă despărţeau de 
orizont mai mult de trei kilometri. 

Mi-am îndreptat privirile spre piscurile pe care nici un om 
nu le escaladase vreodată, spre aceste piscuri care, înainte 
de naşterea vieţii pe Pământ, contemplaseră trista 
retragere a oceanelor, ce ducea cu ea şi speranţa în 
apariţia unei lumi. Soarele izbea meterezele cu o strălucire 
care rănea ochii, în timp ce, puţin mai sus, stelele sticleau 
neclintite pe un cer mai negru decât în miezul unei nopţi de 
iarnă pe Pământ. 

Întorcându-mi privirea, am zărit o lucire metalică pe vârful 
muchiei unui mare promontoriu care înainta în mare, vreo 
cincizeci de kilometri la vest. Era un punct luminos fără 
dimensiuni, ca şi când o stea fusese smulsă de pe cer, de 
una dintre acele crâncene creste. Iniţial mi-am închipuit că 
suprafaţa netedă a unei stânci înalte prindea lumina 
Soarelui şi mi-o reflecta în ochi. Nu era ceva neobişnuit. 
Când Luna intră în al doilea pătrar, observatorii de pe 
Pământ pot uneori să vadă marile lanţuri ale Oceanului 
Furtunilor (Oceanus Procellerum) scăldate de o irizaţie alb- 
albăstrie, în vreme ce lumina Soarelui ţâşneşte din coastele 
lor şi sare dintr-o lume într-alta. Dar eu eram curios să ştiu 
ce fel de rocă putea scânteia acolo, sus, atât de intens: am 
suit în turela de observaţie şi am orientat telescopul nostru 
de zece centimetri, spre vest. 

Ceea ce am văzut a fost de-ajuns ca să-mi lase gura apă. 
Conturându-se clar în câmpul meu vizual, vârfurile munţilor 
dădeau impresia că se aflau doar la un kilometru, dar ceea 
ce capta razele Soarelui era prea mic pentru a fi identificat. 
Totuşi, părea să aibă o deconcertantă simetrie, iar culmea 
pe care se găsea era ciudat de plată. Am cercetat o bucată 


de vreme această enigmă scânteietoare, obosindu-mi ochii 
tot scrutând spaţiul, până ce un miros de ars venit dinspre 
bucătărie m-a avertizat că delicioşii cârnaţi ce urmau să ne 
astâmpere foamea străbătuseră de pomană patru sute de 
mii de kilometri. 

Toată dimineaţa, am dezbătut problema drumului de-a 
curmezişul Mării Crizelor, în vreme ce, în vest, munţii se 
înălţau către firmament. Chiar când prospectam afară, în 
combinezoanele noastre cosmice, discuţia continua prin 
radio. Era absolut sigur, îmi spuneau colegii, că niciodată nu 
existase pe Lună vreo formă de viaţă inteligentă. Acolo nu 
apăruseră decât câteva plante primitive şi strămoşii lor 
ceva mai puţin degeneraţi. Eu ştiam asta, ca toţi confrații 
mei, dar sunt momente când unui om de ştiinţă nu trebuie 
să-i fie frică să facă pe prostul. 

— Ascultaţi, am spus în cele din urmă, mă voi căţăra până 
acolo sus, fie şi numai pentru liniştea mea sufletească. 
Muntele nu e mai înalt de patru mii de metri - deci ar 
măsura mai puţin de o mie, în gravitație terestră. Toată 
plimbarea asta mă poate costa douăzeci de ore. Oricum, 
dintotdeauna am dorit să mă urc pe aceşti munţi, aşa că am 
o scuză foarte bună. 

— Dacă nu-ţi vei frânge gâtul, îmi zise Garnett, vei deveni 
batjocura expediției când ne vom întoarce la bază. De acum 
înainte, acest munte va purta numele de „Păcăleala lui 
Willson”. 

— Nu-mi voi frânge gâtul, am declarat hotărât. Cine a 
escaladat primul Pico şi Helicon? 

— Parcă pe atunci erai ceva mai tânăr., interveni, cu 
blândeţe, Louis. 

— Lată, am răspuns foarte demn, încă un excelent motiv 
ca să mă duc. 

În noaptea aceea, ne-am culcat devreme, după ce am 
înaintat cu tractorul până la mai puţin de un kilometru de 
promontoriu. Garnett urma să mă însoţească a doua zi; era 
un bun alpinist şi venea adeseori cu mine în astfel de 


aventuri. În ceea ce-l privea pe pilotul nostru, acesta era 
fericit să-şi păzească maşina. 

La prima vedere, falezele păreau de neînvins, dar pentru 
cineva dotat cu simţul altitudinilor, escaladarea este uşoară 
pe un corp ceresc unde toate lucrurile şi fiinţele sunt 
reduse la o şesime din greutatea lor. Pentru alpinismul 
selenar, adevărata primejdie o constituie încrederea 
excesivă în sine: să cazi, pe Lună, de la două sute de metri, 
e tot atât de mortal ca şi când te-ai prăbuşi de la treizeci de 
metri, pe Pământ. 

Prima noastră haltă am făcut-o pe un mare pinten la 
aproximativ o mie două sute de metri deasupra podişului. 
Căţărarea nu fusese prea dificilă, dar membrele îmi 
înţepeniseră din pricina efortului neobişnuit; de aceea eram 
fericit că mă puteam odihni. Încă mai vedeam tractorul, 
infimă gânganie de metal plasată la picioarele falezei, şi I- 
am anunţat pe pilot unde ajunseserăm, înainte de a ne 
relua ascensiunea. 

Pe măsură ce orele au trecut, orizontul s-a lărgit şi o parte 
tot mai întinsă din şesul cel mare a devenit vizibilă. Acum 
puteam cuprinde cu privirea o distanţă de optzeci de 
kilometri, reuşind să disting până şi vârfurile munţilor de pe 
țărmul opus al mării, aflat la peste o sută cincizeci de 
kilometri de noi. Puţine din şesurile lunare sunt atât de 
netede precum Marea Crizelor, şi aproape ne puteam 
imagina că la trei kilometri sub noi se întindea un ocean de 
apă, nu de piatră. Iluzia era risipită doar de un grup de 
cratere situate aproape de orizont. 

Ţinta noastră era încă invizibilă, fiind situată dincolo de 
creasta muntelui; în prezent, ne călăuzeam după hărţi, 
folosind Pământul drept reper. Aflată spre est, uriaşa seceră 
argintie, intrată deja în primul pătrar, atârna jos, deasupra 
câmpiei. Soarele şi stelele aveau să-şi urmeze drumul lent 
peste boltă, dispărând în cele din urmă, dar Pământul avea 
să rămână de-a pururi acolo, fără să se clintească din 
poziţia lui, crescând şi micşorându-se odată cu trecerea 


anilor şi anotimpurilor. Peste zece zile, avea să devină un 
disc orbitor, scăldând bolovanii aceştia în strălucirea lui de 
la miezul nopţii, de cincizeci de ori mai puternică decât cea 
a Lunii pline. Noi însă trebuia să ieşim dintre munţi cu mult 
înainte de lăsarea nopţii - în caz contrar, urma să rămânem 
pe vecie acolo. 

În interiorul combinezoanelor noastre, era o răcoare 
agreabilă, căci elementele frigorifice combăteau violenta 
dogoare solară şi ne eliminau transpiraţia. Nu vorbeam 
decât arareori, doar când aveam să ne comunicăm vreo 
indicație sau când discutam despre cel mai bun drum pe 
care trebuia să-l urmăm. Habar n-aveam ce gândea 
Garnett; în schimb, cum era şi firesc, mă bătea la cap că era 
cea mai nebunească aventură din viaţa lui. Într-un fel, eram 
de acord cu el, dar bucuria suişului, ideea că nicicând vreun 
om nu mai călcase pe acolo şi viziunea exaltantă a peisajului 
- toate astea reuşeau să mă facă fericit. 

Nu cred că m-am arătat prea emoţionat când am văzut în 
faţa noastră peretele de stâncă pe care îl cercetasem mai 
înainte prin telescop, de la patruzeci şi cinci de kilometri. 
Se înălța la douăzeci de metri deasupra capetelor noastre 
şi, acolo, pe acel platou, se afla obiectul ce mă atrăsese spre 
dezolantele înălţimi. După toate aparențele, nu era altceva 
decât un bolovan pe care căderea unui meteorit îl 
sfărâmase cu mii de ani în urmă, cu planurile de clivaj 
precise încă şi strălucitoare în incoruptibila şi imuabila 
tăcere. 

Pe versant, nu existau prize. Braţele istovite au părut să-şi 
regăsească puterea când am învârtit deasupra capului mica 
ancoră de metal cu trei dinţi şi am lansat-o către stele. 
Prima oară nu s-a prins, ci a alunecat încet în momentul în 
care am tras coarda; la a treia încercare, dinţii ei s-au înfipt 
bine, iar greutatea trupurilor noastre n-a reuşit s-o 
clintească. 

Garnett mă privea cu teamă. Vedeam că voia să treacă 
primul, dar, surâzându-i prin vizorul căştii, am clătinat din 


cap. Fără să mă grăbesc, am început ascensiunea finală. 

Cu costum cu tot, n-aveam mai mult de douăzeci de 
kilograme; de aceea, ridicând o mână după alta, m-am tras 
până la cornişă. Acolo, am răsuflat adânc şi i-am făcut semn 
tovarăşului meu; pe urmă, m-am căţărat pe platformă şi, în 
picioare, mi-am întors ochii spre ceea ce se înălța înaintea 
mea. 

Trebuie să înţelegeţi că până în acea clipă fusesem 
aproape sigur că nu aveam să dau peste ceva straniu. 
Fusesem aproape sigur, dar nu complet: tocmai această 
tulburătoare îndoială îmi dăduse ghes. Ei bine, nu mai 
exista nici o îndoială, dar obsesia abia începuse. 

Mă aflam pe un platou lat de aproximativ treizeci de metri. 
Odinioară, acesta fusese neted - prea neted pentru a fi 
natural - dar meteoriţii care, timp de nenumărate ere, 
căzuseră pe suprafaţa lui, i-o crestaseră şi i-o sfârtecaseră. 
Acel platou fusese nivelat pentru a susţine o structură 
scânteietoare, piramidală, de două ori mai înaltă decât un 
om şi încastrată în stâncă aidoma unui gigantic giuvaier 
şlefuit. 

Probabil că nici un fel de emoție nu mi-a invadat spiritul, 
pe durata primelor secunde. Apoi, mi-am simţit inima 
bătându-mi în piept şi mi-am dat seama că mă invadase o 
bucurie ciudată, inexprimabilă. Căci iubeam Luna, iar acum 
ştiam că nu numai muşchilor târâtori din circurile Aristarc 
şi Eratosthene le dăduse ea viaţă în tinereţe. Vechiul vis al 
primilor exploratori, hulit şi discreditat cu perseverenţă, 
era adevărat. Existase totuşi o civilizaţie selenară, şi eu o 
descoperisem cel dintâi. Faptul că poate venisem cu vreo 
sută de milioane de ani prea târziu nu mă descumpănea; 
mă aflam aici şi era de ajuns. 

Creierul meu a început să funcţioneze normal, să 
analizeze şi să-şi pună întrebări. Ce fel de construcţie era 
aceasta? Un sanctuar - sau ceva pentru care limbajul meu 
nu avea un nume? Dacă era o construcţie, de ce atunci 
fusese ridicată într-un loc atât de inaccesibil? M-am 


întrebat dacă nu cumva fusese un templu şi mi-i puteam 
închipui pe adepţii vreunei stranii credinţe meditând acolo, 
implorându-şi zeii să-i izbăvească, în timp ce viaţa se 
retrăgea de pe Lună, odată cu oceanele ce mureau. Mii de 
rugăciuni înălțate în zadar. 

Am înaintat câţiva paşi, dornic să cercetez mai amănunţit 
acest lucru, dar un fel de instinct m-a împiedicat să mă 
apropii prea mult. Aveam unele noţiuni de arheologie şi am 
încercat să ghicesc gradul de cultură al civilizaţiei care 
netezise acest munte şi durase scânteietoare suprafeţe, 
atât de orbitoare încă. 

Egiptenii le-ar fi putut face, dacă muncitorii lor ar fi 
deţinut straniile materiale pe care le-au folosit aceşti cu 
mult mai străvechi arhitecţi. Din pricina micimii piramidei, 
nu mi-a dat prin gând că ar fi fost posibil să contemplu 
opera unei rase mai avansate decât a mea. Ideea că pe 
Lună existase inteligenţă era încă prea formidabilă, iar 
orgoliul îmi interzicea să fac umilitorul salt final. 

Pe urmă, am remarcat ceva care mi-a ridicat părul 
măciucă, ceva atât de banal şi atât de nevinovat încât cei 
mai mulţi nici n-ar fi observat. Am spus că platoul purta 
cicatricile schijelor meteoritice; în acelaşi timp, el era 
acoperit şi de câţiva centimetri de praf cosmic, aşternut 
întotdeauna pe suprafaţa lumilor unde nu suflă nici un vânt 
care să-l risipească. Cu toate acestea, praful şi scrijeliturile 
meteoriţilor se întrerupeau foarte brusc, trasând un cerc 
larg în jurul micii piramide, ca şi cum un zid invizibil ar fi 
protejat-o împotriva timpului şi spaţiului. 

Glasul cuiva se auzea în receptor şi mi-am dat seama că 
Garnett mă chema de câtva timp. M-am împleticit până la 
marginea falezei şi i-am făcut semn să vină şi el, 
neîndrăznind să vorbesc. Apoi m-am întors până la acel cerc 
desenat în pulbere. Am cules un fragment de rocă spartă şi 
l-am aruncat încetişor spre scăpărătoarea enigmă. N-aş fi 
fost surprins dacă piatra ar fi dispărut în acest nevăzut 


obstacol, dar ea a părut să lovească suprafaţa netedă a unei 
emisfere şi a căzut lent pe sol. 

Înţelegeam că priveam ceva ce n-avea încă un echivalent 
în antichitatea speciei mele. Nu era un monument, ci o 
maşină care se apăra cu ajutorul unor forţe ce sfidaseră 
Eternitatea. Aceste forţe, oricare ar fi fost ele, operau încă, 
şi poate că deja mă apropiasem prea mult. M-am gândit la 
toate radiaţiile pe care omul le captase şi le domesticise de- 
a lungul secolelor. "Ţinând cont de toate cunoştinţele mele, 
era posibil să fiu tot atât de irevocabil condamnat ca şi când 
aş fi pătruns în spaţiul tăcut şi ucigător al unei pile atomice 
neizolate. 

Îmi amintesc că m-am întors spre Garnett, care mi se 
alăturase, iar acum stătea nemişcat. Părea să fi uitat cu 
totul de mine; de aceea, fără să-l stânjenesc, m-am dus 
până la marginea falezei, silindu-mă să-mi adun gândurile. 
Acolo, sub mine, se întindea Mare Crisium - într-adevăr, 
Marea Crizelor - stranie şi neliniştitoare pentru cei mai 
mulţi oameni, dar de o calmantă familiaritate pentru mine. 
Mi-am înălţat ochii spre secera Pământului, culcat în 
leagănu-i de stele, şi m-am întrebat ce se adăpostea sub 
norii lui, atunci când necunoscuţii constructori săvârşiseră 
aici opera lor. Să fi fost jungla înăbuşitoare din vremea 
Carboniferului, ţărmul pustiu peste care primele amfibii au 
fost nevoite să se târască pentru a cuceri Pământul, sau 
chiar îndelunga solitudine de dinainte de apariţia vieţii? 

Nu mă întrebaţi de ce n-am ghicit mai grabnic adevărul, 
care acum pare atât de evident. Robit de prima impresie 
stârnită de descoperirea mea, socotisem fără şovăire că 
această apariţie cristalină fusese construită de fiinţe ce 
aparţineau trecutului îndepărtat al Lunii; fără de veste însă, 
cu o forţă de neînvins, mi s-a impus convingerea că ei erau 
tot atât de străini de Lună ca şi mine însumi. 

În douăzeci de ani, nu dăduserăm peste nici o urmă de 
viaţă, exceptând unele plante degenerate. Nici o civilizaţie 


selenară, oricare i-ar fi fost destinul, n-ar fi putut să lase 
doar un singur semn al existenţei sale. 

Am privit din nou strălucitoarea piramidă şi ea mi s-a 
părut şi mai îndepărtată de tot ce avea legătură cu Luna. Şi, 
deodată, m-am pomenit scuturat de un râs nebun, isteric, 
născut din surescitare şi extrema oboseală. Mi-am imaginat 
că mica piramidă mi se adresa: „Regret, nici eu nu sunt de 
aici.” 

Am muncit timp de douăzeci de ani ca să spargem 
invizibila carapace şi să ajungem la maşina dinăuntrul 
acelor ziduri de cristal. Ceea ce n-am fost în stare să 
pricepem am izbutit până la urmă să distrugem, graţie 
sălbaticei puteri a energiei atomice, şi am avut ocazia să 
văd fragmente din misteriosul obiect scânteietor pe care-l 
descoperisem pe munte. 

N-au nici un sens. Mecanismele piramidei - dacă într- 
adevăr sunt mecanisme - aparţin unei tehnologii care 
depăşeşte de departe posibilităţile noastre, poate chiar unei 
tehnologii a forţelor parapsihologice. 

Misterul e cu atât mai obsedant cu cât celelalte planete au 
fost atinse, şi cu cât am obţinut dovezi că, în sistemul nostru 
solar, singur Pământul a fost căminul unei vieţi inteligente. 
Este, de asemenea, imposibil să fie vorba despre o realizare 
a unei defuncte civilizaţii a planetei noastre, deoarece 
grosimea pulberii meteoritice de pe platou ne-a îngăduit să 
evaluăm vârsta maşinii. Ea a fost ridicată pe acest munte 
lunar înainte ca viaţa să fi răsărit din mările terestre. 

Când planeta noastră a atins jumătate din vârsta ei 
actuală, ceva venind dinspre stele a străbătut sistemul 
solar, a lăsat acest semn al trecerii sale şi apoi s-a întors de 
unde a plecat. Până în clipa în care am distrus-o, maşina 
îndeplinea încă scopul prevăzut de constructorii ei - şi iată 
ce presupun eu despre acest scop. 

Aproape o sută de mii de milioane de stele se rotesc în 
cercul Căii Lactee. Astfel, foarte demult, alte seminţii din 
preajma altor sori trebuie să fi urcat cu greu şi să fi depăşit 


culmile atinse de noi. Gândiţi-vă la acele civilizaţii care, 
situate în noaptea timpului, pe când zidirea cosmică se afla 
încă la început, erau stăpâne pe un Univers atât de tânăr 
încât viaţa năpădise doar o mână de lumi. Destinul lor 
însemnase o singurătate cum nu ne-o putem închipui, 
singurătatea unor zei scrutând infinitul şi negăsind pe 
nimeni cu care să-şi împartă gândurile. 

Ei trebuie să fi scormonit galaxiile la fel cum noi am 
scormonit planetele. Pretutindeni existau lumi, dar pustii 
sau locuite de forme târâtoare, fără inteligenţă. Aşa era 
Pământul nostru, cu cerul încă mânjit de fumul marilor 
vulcani, pe când prima navă trimisă de popoarele zorilor s-a 
ivit din hăul de dincolo de Pluton. Ea n-a luat în seamă 
planetele exterioare îngheţate, ştiind că viaţa n-avea nici o 
şansă să se dezvolte, în plenitudinea sa, acolo; s-a oprit însă 
printre cele interioare, care, încălzindu-se în vatra Soarelui, 
aşteptau să înceapă istoria. 

Acei rătăcitori trebuie să fi scrutat Pământul, care gravita 
în îngusta zonă de securitate dintre foc şi gheaţă, şi să fi 
intuit că, dintre copiii Soarelui, el era preferatul. Acolo, în 
viitorul îndepărtat, avea să răsară inteligenţa; dar existau 
încă nenumărate stele şi era posibil ca ei să nu mai revină 
niciodată în acest ungher sideral. 

Astfel, lăsaseră o sentinelă, una dintre milioanele risipite 
în Univers, veghind asupra tuturor lumilor ce făgăduiau 
viaţă. Era un far care, de-a lungul erelor, semnalizase 
statornic faptul că nimeni nu le descoperise. 

Poate că veţi înţelege acum de ce această piramidă de 
cristal a fost durată pe Lună şi nu pe Pământ. Arhitecţii ei 
nu se preocupau de rasele ce încă se luptau să scape din 
ghearele barbariei. Civilizaţia noastră nu-i interesa decât în 
măsura în care dovedeam că eram capabili să supravieţuim, 
învingând spaţiul şi eliberându-ne astfel de Pământ, 
leagănul nostru, lată provocarea pe care, mai curând sau 
mai târziu, trebuie s-o înfrunte toate rasele inteligente. Şi e 
o îndoită provocare; ea depinde de drumul pe care va păşi 


cucerirea energiei atomice, de alegerea supremă între viaţă 
şi moarte. 

Odată ieşiţi din această criză, pentru noi n-a mai fost decât 
o chestiune de timp ca să descoperim piramida şi s-o forţăm 
să ne destăinuiască taina sa. Acum, când semnalele ei au 
încetat, cei care le vegheau se vor întoarce spre Pământ. 
Poate vor voi să ajute civilizaţia noastră, aflată încă în plină 
copilărie. Ei însă trebuie să fie foarte, foarte bătrâni, şi 
adesea bătrânii sunt teribil de geloşi pe cei tineri. 

Nu mai pot privi acum Calea Lactee fără să nu mă întreb 
dinspre ce nor stelar au pornit mesagerii la drum. Dacă-mi 
veţi ierta acest clişeu, noi am tras semnalul de alarmă şi 
singurul lucru pe care-l mai putem face este să aşteptăm. 

Nu cred că vom aştepta mult timp. 


SFÂRŞIT