Isaac Asimov — Robotul de pe Jupiter

[Issac Asimov 


Issac Asimov 


ROBOIUL DE PE JUPILER 


Lucky Starr and the Moons of Jupiter 


SPIONUL 


O OA DUP UWN= 


IN 
l 


„NECAZURI PE JUPITER NOUĂ 6 
.SUPĂRAREA COMANDANTULUI 15 
„CORIDORUL AGRAV 23 
„INIŢIEREA! 33 

. PISTOALE SONICE ŞI VECINI 41 
„MOARTEA INTRĂ ÎN JOC 50 
.ROBOTUL INTRĂ ÎN JOC 58 
.ORBIRE 66 

„NAVA AGRAV 74 


„MĂRUNTAIELE NAVEI 82 
„PE LINIA SATELIȚILOR 89 
„CERUL ŞI ZĂPEZILE DE PE 10 98 
„CĂDEREA 107 
„APROAPE DE JUPITER 115 
„TRĂDĂTORULE! 124 

.ROBOTUL! 132 
ELELE LUI SATURN 


. INVADATORII 140 


2. URMĂRIRE 146 


OOADNUIUPU 


10. 
11. 


12, 


. MOARIE PRINTRE INELE 155 

ÎNTRE JUPITER ŞI SATURN 164 

„CUM IL IEI CAIMACUL LUI SATURN 173 
„PRIN BANDA NEAGRĂ 182 

.PE MIMAS 190 

„SPRE TITAN 198 


. DUŞMANUL 207 

MILITARI ŞI ROBOȚI 216 

BIGMAN ÎMPOTRIVA TUTUROR 226 
ARTA PREDĂRII 235 


13. PRELUDIU LA VESTA 244 
14. PE VESTA 252 

15. CONFERINŢA 261 

16. RIPOSTA 269 


1 NECAZURI PE JUPITER NOUĂ 

Jupiter forma un cerc aproape perfect de lumină albicioasă, 
având cam jumătate din diametrul aparent al Lunii văzută 
de pe Pământ, dar cu o luminozitate de şapte ori mai mică, 
din cauza distanţei mari faţă de Soare. Chiar şi aşa, era o 
imagine frumoasă şi impresionantă. 

Lucky Starr se uita la ea gânditor. Luminile din sala de 
control erau stinse iar Jupiter era centrat pe ecran, a cărui 
lumină palidă făcea ca Lucky şi însoțitorii săi să pară nişte 
umbre. Lucky spuse: 

- Dacă Jupiter ar fi gol pe dinăuntru, Bigman, ai putea să 
bagi în el o mie trei sute de planete de mărimea Pământului 
şi tot n-ai reuşi să umpli tot spaţiul. Cântăreşte mai mult 
decât toate celelalte planete la un loc. 

Joe Bigman Jones, care nu îngăduia nimănui să-i spună 
altfel decât Bigman, deşi avea doar un metru cincizeci şi 
şase, şi asta dacă se ridica un pic pe vârfuri, avea o 
aversiune faţă de tot ce era mare, cu excepţia lui Lucky. 

- Şi la ce bun toate astea? întrebă el. Nimeni nu se apropie 
de această planetă. 

- Probabil că nu vom asoliza niciodată pe ea, spuse Lucky, 
dar vom ajunge cât se poate de aproape de îndată ce navele 
Agrav vor fi puse la punct. 

- Atâta timp cât cei de pe Sirius se ocupă de treaba asta, 
spuse Bigman încruntându-se în întuneric, va fi nevoie să ne 
asigurăm noi înşine că aşa va fi. 

- Ei bine, Bigman, vom vedea. 

Bigman lovi cu pumnul său mic în palma mâinii stângi: 


- Pe nisipurile marţiene, Lucky, cât mai trebuie să 
aşteptăm aici? 
Se aflau în nava lui Lucky, Shooting Starr, care gravita pe o 
orbită în jurul lui Jupiter, după ce-şi sincronizase viteza cu 
cea a lui Jupiter Nouă, micul satelit al planetei, aflat pe 
orbita cea mai îndepărtată. 
Satelitul plutea nemişcat la o mie de mile depărtare. Oficial, 
purta numele de Adrastea, dar exceptându-i pe cei mai 
mari şi pe cei mai apropiaţi de planetă, sateliții lui Jupiter 
erau mai cunoscuţi după o titulatură numerică. Jupiter 
Nouă avea un diametru de doar o sută patruzeci şi cinci de 
kilometri, abia cât un asteroid, dar părea mai mare decât 
îndepărtatul Jupiter, aflat la douăzeci şi patru de milioane 
de kilometri distanţă. Satelitul era o stâncă colţuroasă, 
cenuşie şi ostilă în lumina slabă a Soarelui, şi abia dacă 
prezenta vreun interes. Atât Lucky, cât şi Bigman văzuseră 
sute de asemenea privelişti în centura de asteroizi. 
Totuşi, într-un fel, era deosebit. Sub crusta sa, o mie de 
oameni şi echipamente în valoare de câteva miliarde de 
dolari lucrau la construirea unor nave care să fie imune la 
efectele gravitaţiei. 
Cu toate acestea, Lucky prefera să privească la Jupiter. 
Chiar şi la o asemenea depărtare de navă (cam trei cincimi 
din distanţa dintre Venus şi Pământ în punctul de maximă 
apropiere), Jupiter se înfăţişa ca un disc suficient de mare 
pentru a-şi etala zonele colorate. Erau nişte dâre roz-pal şi 
verzuialbăstrii, de parcă un copil şi-ar fi înmuiat degetele în 
acuarele, trecându-şi-le apoi peste imaginea lui Jupiter. 
Frumuseţea planetei aproape că-l făcu pe Lucky să uite 
lipsa totală de viaţă de pe aceasta. Bigman fu nevoit să-şi 
repete întrebarea cu glas mai tare. 

- Hei, Lucky, cât o să mai trebuiască să aşteptăm aici? 

- Ştii foarte bine care-i răspunsul, Bigman. Până când 
comandantul Donahue vine să ne ia. 

- Mersi de informaţie. Eu vroiam să ştiu de fapt de ce 
trebuie să-l aşteptăm? 


- Pentru că aşa ne-a cerut. 

- Nu zău! Dar cine-şi închipuie individul ăsta că e? 

- Şeful proiectului Agrav, răspunse cu răbdare Lucky. 

- O fi el şef, dar nu trebuie să faci ce-ţi cere. 
Bigman înţelesese în mod profund care erau limitele puterii 
lui Lucky. Membru „plin” al Consiliului Ştiinţei, acea 
instituţie generoasă şi minunată care lupta cu inamicii 
Pământului din interiorul şi din afara Sistemului Solar, 
Lucky putea să facă după cum îl tăia capul, chiar şi faţă de 
cei mai mari şefi. 
Dar Lucky nu era dispus să procedeze astfel. Jupiter era un 
pericol cunoscut, o planetă otrăvită şi cu o gravitație de 
nesuportat. Dar situaţia de pe Jupiter Nouă era şi mai 
periculoasă deoarece nu erau cunoscute punctele exacte 
generatoare de pericol. Până când afla mai multe, Lucky îşi 
croia drum cu multă prudenţă. 

- Ai răbdare, Bigman, spuse el. 
Bigman mormăi ceva şi aprinse luminile. 

- Doar n-o să ne chiorâm toată ziua la Jupiter, nu? 
Se duse la mica vietate venusiană care plutea în cuşca ei 
umplută cu apă din colţul sălii de pilotaj. Se uită cu duioşie 
la ea, cu faţa înseninată de un zâmbet de plăcere. 
Broscuţele venusiene aveau mereu un astfel de efect 
asupra lui Bigman şi, de fapt, asupra oricui. 
Broasca-V provenea din oceanele venusiene, o făptură 
minusculă care părea uneori că e alcătuită numai din ochi şi 
picioare. Corpul ei verde, ca de broască, avea doar 
cincisprezece centimetri lungime. Cei doi ochi mari şi 
bulbucaţi păreau două afine, iar ciocul ei ascuţit şi puternic 
curbat se închidea şi se deschidea la intervale neregulate. 
În acel moment, avea cele şase picioare retrase, aşa încât 
stătea culcată pe fundul cuştii, dar când Bigman bătu în 
capacul de sus, acestea se întinseră ca nişte catalige. 
Era o arătare urâţică foc, dar Bigman se simţea bine în 
apropierea ei. Era o senzaţie căreia nu i se putea împotrivi. 


Oricine altcineva ar fi simţit la fel, căci broscuţa-V avea grijă 
de asta. 

Bigman verifică cu atenţie cilindrul de dioxid de carbon 
care menținea apa din cuşcă bine saturată şi sănătoasă şi 
controlă temperatura apei, care trebuia să fie de 35 de 
grade. (Oceanele calde de pe Venus erau saturate de o 
atmosferă alcătuită din azot şi dioxid de carbon. Oxigenul 
liber, inexistent pe Venus cu excepţia oraşelor-cupolă de pe 
fundul oceanelor construite de oameni în zonele cu ape 
puţin adânci, ar fi fost cât se poate de dăunător pentru 
broscuţa-V.) 

Bigman spuse: 

- Crezi că proviziile de buruieni sunt suficiente? 

Ca şi cum i-ar fi auzit replica, broscuţa reteză cu ciocul un 
fir de buruiană verde venusiană, care plutea prin cuşcă, şi 
începu s-o mestece încet. 

- O să ţină până ajungem pe Jupiter Nouă, spuse Lucky, şi 
deodată amândoi tresăriră la auzul semnalului de recepţie 
inconfundabil. 

După ce degetele lui Lucky reglară parametrii necesari, pe 
ecran apăru un chip sobru, îmbătrânit. 

- Aici Donahue, rosti o voce vioaie. 

- Da, comandante, răspunse Lucky. Te aşteptam. 

- Atunci, eliberaţi siguranţele pentru ataşarea tubului. 

Pe faţa comandantului se putea citi îngrijorarea - o expresie 
limpede de parcă ar fi fost scrisă cu litere mari cât nişte 
meteoriți de clasa I. 

În ultimele săptămâni, Lucky se obişnuise să citească o 
asemenea expresie pe feţele oamenilor. Ca de exemplu, pe 
chipul consilierului şef Hector Conway. Pentru acesta, Lucky 
era aproape ca un fiu, faţă de care nu simţea nevoia să se 
prefacă. 

Faţa rozalie a lui Conway, de obicei mai abilă şi inspirând 
siguranţă de sine sub claia de păr alb, exprima îngrijorarea. 

- De luni de zile aştept prilejul să-ţi vorbesc. 


- Necazuri? întrebă liniştit Lucky. Abia se întorsese de pe 
Mercur de o lună şi timpul scurs de atunci şi-l petrecuse în 
apartamentul său din New York. N-am primit nici un apel 
de la dumneata. 

- Meritai şi tu o vacanţă, răspunse Conway ursuz. Mi-ar fi 
părut bine să-mi pot permite să te mai las liniştit o yreme. 

- Spune-mi despre ce e vorba, unchiule Hector? 

Ochii consilierului şef priviră stăruitor în cei ai tânărului 
înalt şi zvelt din faţa lui, părând să-şi găsească liniştea în 
ochii aceia căprui şi calmi. 

- Sirius! spuse el. 
Lucky simţi un fior de emoție, provocată de gândul la o 
posibilă confruntare cu marele inamic. Să fie oare posibil, în 
sfârşit? 
Trecuseră secole de când primele expediţii terestre 
colonizaseră planetele celor mai apropiate stele. Noi 
societăţi se dezvoltaseră pe acele planete din afara 
sistemului solar. Societăţi independente care abia îşi mai 
aduceau aminte de originea lor pământeană. 
Pe planetele siriusiene se aflau cele mai vechi şi mai 
puternice dintre acele societăţi. Societatea se dezvoltase pe 
planete noi unde ultimele realizări ale ştiinţei fuseseră 
aduse pentru a transforma resursele nevalorificate. Nu era 
un secret pentru nimeni că siriusienii, care nutreau 
convingerea că reprezintă „crema” omenirii, aşteptau cu 
nerăbdare momentul când ar putea prelua stăpânirea 
asupra oamenilor de pretutindeni. Ca şi faptul că ei 
considerau Pământul, bătrâna planetă mamă, cel mai mare 
duşman al lor. 
În trecut, făcuseră tot ce le stătuse în puteri ca să-i ajute pe 
inamicii Pământului, aşa cum se întâmplase cu piraţii de pe 
asteroizi, dar niciodată nu se simţiseră îndeajuns de 
puternici pentru a risca un război făţiş. 
Dar acum? 

- Ce-i cu povestea asta legată de Sirius? întrebă Lucky. 


Conway se lăsă pe spătarul fotoliului, bătând darabana pe 
tăblia mesei. 

- Sirius devine tot mai puternică în fiecare an. Dar 
planetele sale sunt subpopulate: abia numără câteva 
milioane de locuitori. Chiar şi acum sunt mai mulţi oameni 
în sistemul nostru solar decât există în tot restul galaxiei. 
Avem mai multe nave şi mai mulţi savanţi; încă mai deţinem 
o anumită superioritate. Dar, pe Spaţiu, această 
superioritate riscă să dispară dacă lucrurile vor continua să 
evolueze ca şi până acum. 

- În ce fel? 

- Siriusienii încep să afle anumite lucruri. Consiliul are 
dovezi indubitabile că Sirius deţine informaţii aduse la zi 
despre cercetările din cadrul proiectului Agrav. 

- Cum?! Mare Galaxie, cum de s-a întâmplat una ca asta? 
Lucky era pe bună dreptate surprins. Proiectul Agrav era 
unul dintre cele mai secrete programe terestre. Ăsta fusese 
şi motivul pentru care operaţiunile de construcţie 
propriuzisă se realizau pe unul din sateliții lui Jupiter. 
Conway zâmbi cu amărăciune. 

- Tocmai asta-i întrebarea: cum de s-a întâmplat una ca 
asta? Tot soiul de informaţii se scurg către ei şi nu ştim 
cum. Informaţiile legate de Agrav sunt dintre cele mai 
importante. Am încercat să le oprim. N-a mai rămas nici un 
om din cadrul proiectului care să nu fi fost verificat riguros 
în privinţa loialității. Am luat toate măsurile de precauţie. Şi 
totuşi informaţiile continuă să se scurgă. Am plantat date 
false şi totuşi au ajuns la ei. Ştim asta de la serviciul nostru 
de spionaj. Am strecurat date în aşa fel încât să nu poată 
ajunge la ei, şi totuşi au ajuns. 

- Cum adică, „să nu poată ajunge la ei”? 

- Le-am răspândit în aşa fel încât nimeni - cu excepţia a 
cinci şase persoane - să nu le sesizeze. Şi totuşi au fost 
depistate. Ar însemna că mai mulţi oameni cooperează într- 
o operaţiune conjugată de spionaj, ceea ce e de necrezut. 


- Sau că un singur om are acces pretutindeni, remarcă 
Lucky. 

- Ceea ce e la fel de imposibil. Trebuie să fie vorba de ceva 
nou, Lucky. Pricepi care sunt implicaţiile? Dacă Sirius a pus 
la punct o metodă nouă pentru a ne sonda creierele, nu mai 
suntem în siguranţă. N-am mai fi în stare să organizăm o 
defensivă împotriva lor. N-am mai putea să facem nici un fel 
de planuri împotriva lor. 

- Stai puţin, unchiule Hector. Mare Galaxie, acordă-ţi o 
clipă de răgaz. La ce te-ai referit când ai spus că ne 
sondează creierele? 

Lucky îşi fixă privirea tăioasă asupra bătrânului. Consilierul 
şef roşi: 

- Pe Spaţiu, Lucky, mă cuprinde disperarea. Nu găsesc altă 
explicaţie. Siriusienii trebuie să fi dezvoltat o formă de 
citire a gândurilor, ceva de genul telepatiei. 

- Şi de ce ţi-e jenă să sugerezi o asemenea posibilitate? 
Presupun că e posibil. Cunoaştem cel puţin un mijloc 
practic de telepatie: broaştele de pe Venus. 

- În regulă, spuse Conway. Şi eu m-am gândit lţt asta, dar 
ei nu au broaşte venusiene. Ştiu ce s-a întâmplat în 
cercetările legate de broaştele de pe Venus. E nevoie de 
câteva mii de asemenea vietăţi care să lucreze în 
combinaţie pentru a face posibilă telepatia. Ca să ţii câteva 
mii de broaşte oriunde altundeva în afară de Venus, ar fi 
teribil de incomod şi foarte uşor de detectat. Şi, fără 
broaştele de pe Venus, nu există nici o modalitate să 
stăpâneşti telepatia. 

- N-am găsit noi nici o altă modalitate, spuse Lucky încet. 
Până acum, cel puţin. Nu-i exclus ca siriusienii să ne-o fi 
luat-o înainte în cercetările legate de telepatie. 

- Fără broaşte venusiene? 

- Chiar şi fără ele. 

- Nu cred, replică Conway cu violenţă. Nu pot să cred că 
siriusienii au putut rezolva vreo problemă dintre cele în faţa 
cărora Consiliul Ştiinţei a rămas complet neajutorat. 


Pe Lucky, mândria bătrânului legată de organizaţia sa 
aproape că-l făcu să zâmbească, dar trebui să admită că aici 
era vorba nu numai de mândrie. Consiliul Ştiinţei 
reprezenta cea mai selectă adunare de intelectuali din 
toată galaxia şi de un secol până şi cea mai mică fărâmă de 
progres ştiinţific de oriunde din galaxie provenea de la 
Consiliu. 

Cu toate acestea, Lucky nu-şi putu reţine o mică înţepătură. 

- Sunt înaintea noastră în robotică. 

- Nu tocmai, replică prompt Conway. Numai în aplicaţii. 
Pământenii au inventat creierul pozitronic care a făcut 
posibilă crearea omului mecanic modem. Nu uita lucrul 
ăsta. Pământului i se pot atribui toate dezvoltările 
fundamentale. Atâta doar că Sirius a construit mai mulţi 
roboţi şi a perfecţionat unele detalii de inginerie. 

- Am constatat asta pe Mercur, spuse Lucky cu un ton 
sumbru. 

- Da, ştiu, Lucky. A fost o experienţă îngrozitoare. 

- Dar a trecut. Să ne concentrăm pe ce avem acum în faţa 
noastră. Situaţia stă cam aşa: siriusienii spionează într-o 
veselie iar noi n-avem cum să-i oprim. 

- Da. 

- Iar proiectul Agrav este afectat foarte puternic. 

- Da. 

- Şi bănuiesc, unchiule Hector, că ceea ce vrei de la mine 
este să merg pe Jupiter Nouă şi să văd dacă pot afla mai 
multe în privinţa asta. 

Conway încuviinţă posomorât: 

- Asta vreau să te rog. E nedrept pentru tine. Am ajuns să 
te consider asul meu, atuul meu, un om căruia pot să-i 
încredinţez orice problemă, fiind sigur că o va rezolva. Şi 
totuşi, ceai putea să faci aici? Nu există metodă pe care 
Consiliul să n-o fi încercat şi cu toate astea n-am depistat 
nici un spion şi nici o metodă de spionaj. Ce am putea 
aştepta de la tine? 

- Nu e vorba numai de mine. Voi avea ajutor. 


- Bigman? Conway nu-şi putu reţine un zâmbet. 

- Nu numai el. Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. Din câte 
cunoşti, a ajuns vreo informaţie legată de cercetările 
privind broaştele venusiene pe Sirius? 

- Nu, spuse Conway. Din câte cunosc eu, nu a ajuns nici o 
informaţie. 

- Atunci voi cere să-mi fie încredinţată o broască. 

- O broască venusiană? O singură broască? 

- Întocmai. 

- Dar la ce ţi-ar folosi? Câmpul mental al unei singure 
broaşte e teribil de mic. N-ai să poţi citi gândurile numai cu 
ajutorul ei. 

- Adevărat, dar s-ar putea să prind emisii de emoţii 
puternice. 

- E posibil, zise Conway gânditor. Dar la ce ţi-ar folosi? 

- Încă nu sunt sigur. Totuşi, va fi un avantaj pe care 
anchetatorii de dinaintea mea nu l-au avut. O izbucnire 
emoţională neaşteptată din partea cuiva de acolo ar putea 
să-mi fie de folos, ar putea să-mi ofere motive de suspiciune, 
ar putea sugera o nouă pistă în desfăşurarea investigaţiei. 
În plus... 

- Da? 

- Dacă cineva posedă puteri telepatice, dezvoltate natural 
sau prin mijloace artificiale, aş putea detecta ceva mult mai 
puternic decât o adiere emoţională. S-ar putea să detectez 
chiar un gând conturat, înainte ca individul respectiv să afle 
destule din gândurile mele pentru a-şi proteja mintea. 
Înţelegi ce vreau să spun? 

- Dar şi el ţi-ar putea detecta emoţiile. 

- Teoretic, da, dar, ca să zic aşa, eu aş asculta emoţiile, pe 
când el nu. 

Conway se însenină la faţă: 

- E o speranţă slabă, dar, pe Spaţiu, e o speranţă! Am să-ţi 
obţin o broască venusiană... Dar nu uita un lucru, David. 
Numai în momentele de profundă îngrijorare Conway 
folosea numele adevărat al lui Lucky, cel cu care fusese 


cunoscut în toată copilăria sa. 

- Vreau să apreciezi cum se cuvine importanţa acestei 
misiuni. Dacă nu aflăm cum procedează cei de pe Sirius, 
înseamnă că într-adevăr sunt înaintea noastră. lar asta 
înseamnă că războiul nu mai poate fi amânat multă vreme. 
De asta atârnă războiul sau pacea. 

- Ştiu, răspunse Lucky încetişor. 

2. SUPĂRAREA COMANDANTULUI 

Şi astfel s-a întâmplat că Lucky, pământeanul, şi micul său 
prieten, Bigman Jones, marțian get-beget, au pornit într-o 
călătorie dincolo de centura de asteroizi, spre marginea 
sistemului nostru solar. Şi acesta era motivul pentru care îi 
însoțea un „băştinaş” de pe Venus, nicidecum un om, ci o 
mică făptură care ştia să citească şi să influenţeze 
gândurile. 

Acum pluteau la câteva mii de kilometri deasupra satelitului 
Jupiter Nouă şi aşteptau să fie conectaţi de nava 
comandantului prin intermediul unui tub transportor 
flexibil. Tubul făcea legătura între sasurile navelor formând 
un culoar de trecere pe care oamenii îl puteau folosi fără a 
mai fi nevoiţi să-şi îmbrace costumele spaţiale. Aerul din 
cele două nave se amesteca, iar un om obişnuit cu spaţiul, 
profitând de absenţa gravitaţiei, putea străbate întreg tubul 
în urma unui impuls iniţial, corectându-şi traiectoria în 
locurile unde tubul se curba cu ajutorul câte unui cot bine 
plasat. 

La deschiderea sasului, primul lucru vizibil fură mâinile 
comandantului. Acestea apucară marginile deschiderii şi 
împinseră în aşa fel încât comandantul făcu un salt şi cobori 
în câmpul de gravitație artificial localizat pe Shooting Starr 
(sau, cum i se mai spunea, câmpul pseudo-gravitaţional), 
abia clătinându-se un pic. Manevra fusese efectuată cu 
precizie şi Bigman, care era foarte exigent faţă de toate 
tehnicile folosite de astronauți, încuviinţă din cap aprobator. 

- Bun găsit, consilier Starr, mormăi Donahue ursuz. 


Era întotdeauna dificil să alegi între a spune „bună 
dimineaţa”, „bună ziua” sau „bună seara” în spaţiu unde, în 
sensul strict al termenilor, nu exista nici dimineaţă, nici 
după-amiază, nici seară. „Bun găsit” era termenul neutru 
adoptat de către astronauți. 

- Bine ai venit, comandante, spuse Lucky. Există oarece 
dificultăţi privind asolizarea noastră pe Jupiter Nouă care 
ar explica această întârziere? 

- Dificultăţi? Păi, depinde cum priveşti lucrurile. Se uită în 
jur şi se aşeză pe unul din scăunelele pentru piloţi. Am luat 
legătura cu cartierul general al Consiliului, dar mi-au spus 
că trebuie să tratez cu tine personal, de-aia am ajuns aici. 
Comandantul Donahue era un bărbat slab dar vânjos, care 
dădea impresia unei permanente încordări. Avea faţa 
brăzdată de riduri, iar părul cărunt prezenta urme care 
aminteau de culoarea sa castanie de altădată. Vene albăstrii 
îi ieşeau în evidenţă pe spatele mâinilor. Vorbea într-o 
manieră explozivă, „mitraliindu-şi” frazele într-o succesiune 
rapidă de cuvinte. 

- Ce anume să tratezi personal cu mine, domnule 
comandant? întrebă Lucky. 

- Un singur lucru, domnule consilier. Vreau să te întorci pe 
Pământ. 

- De ce? 

Comandantul evită să-l privească direct pe Lucky în timp ce 
vorbea. 

- Avem o problemă legată de starea morală. Oamenii 
noştri au fost anchetați, anchetați şi iarăşi anchetați. De 
fiecare dată s-a constatat că sunt „curaţi”, şi de fiecare dată 
s-a declanşat o nouă anchetă. Nu le place chestia asta şi nici 
dumitale nu ţi-ar plăcea. Nu le place că asupra lor planează 
permanent suspiciunea. Iar eu sunt întru totul de partea 
lor. Nava noastră antigravitaţională este aproape gata şi nu 
e momentul potrivit ca oamenii mei să fie deranjaţi. l-am 
auzit vorbind despre o grevă. 

Lucky răspunse cu calm: 


- Chiar dacă oamenii dumitale au fost găsiţi curaţi, 
scurgerile de informaţii continuă. 
Donahue săltă din umeri. 

- Atunci alta trebuie să fie cauza. Ar trebui... 
Se întrerupse brusc şi o neaşteptată tonalitate prietenoasă 
îşi făcu apariţia în vocea lui: 

- Ce-i asta? 
Bigman îi urmări privirea şi se grăbi să-i răspundă: 

- E broscuţa noastră venusiană,comandan-te. Eu sunt 
Bigman. 
Comandantul nu luă în seamă încercarea de prezentare. În 
schimb, se apropie de broscuţă, privind fix la cuşca umplută 
cu apă. 

- Asta e o fiinţă de pe Venus, nu-i aşa? 

- Întocmai, spuse Bigman. 

- Am auzit de ele. 'Totuşi, e prima dată când văd aşa ceva. 
Simpatică făptură. 
Uşor amuzat, Lucky nu găsea deloc ciudat faptul că în 
mijlocul unei discuţii cât se poate de serioase, comandantul 
găsise de cuviinţă să-şi exprime subita admiraţie pentru 
micuța creatură acvatică de pe Venus. Broscuţa făcea ca 
acest lucru să fie inevitabil. 
Acum, mica fiinţă se uita la Donahue cu ochii ei negri, 
legănându-se pe picioarele extensibile şi clămpănind uşor 
din ciocul ca de papagal. În întreg universul cunoscut, 
mijloacele ei de supravieţuire erau unice. Nu avea nici un 
fel de arme defensive, nici un fel de armură. Nu avea 
gheare, dinţi sau coame. Putea muşca într-adevăr cu ciocul, 
dar nu putea face rău vreunei creaturi mai mari decât ea 
însăşi. 
Cu toate acestea se înmulţea liber pe suprafaţa acoperită 
de alge a oceanului venusian, fără a fi deranjată de vreunul 
din animalele de pradă ale abisurilor marine, pur şi simplu 
pentru că broasca venusiană putea controla emoţiile. În 
mod instinctiv, făceau astfel încât celelalte forme de viaţă să 
le îndrăgească, să nutrească faţă de ele sentimente 


prietenoase, să nu aibă nici un fel de dorinţă de a le face 
rău. Şi făceau mai mult decât atât: prosperau. 

Acum era evident că această broscuţă îl umplea pe 
Donahue de un sentiment de prietenie, aşa încât 
comandantul arăta cu degetul spre ea prin cuşca de sticlă şi 
râse când o văzu aplecându-şi capul într-o parte şi 
retrăgându-şi picioarele atunci când Donahue îşi mişcă 
degetul în jos. 

- Presupun că nu ştii dacă am putea să aducem câteva 
vietăţi de-astea pe Jupiter Nouă, nu-i aşa, Starr? întrebă el. 
Noi cei de-aici iubim foarte mult animalele, fiindcă ne aduc 
aminte de casă. 

- N-ar prea fi practic, spuse Lucky. Broaştele venusiene 
sunt dificil de întreţinut. Trebuie să li se asigure un sistem 
saturat cu dioxid de carbon. Oxigenul este otrăvitor pentru 
ele. Asta complică foarte mult lucrurile. 

- Vrei să spui că nu pot fi păstrate într-un vas deschis cu 
apă? 

- Uneori, pot fi ţinute şi aşa. De exemplu, aşa sunt ţinute 
pe Venus, unde dioxidul de carbon se găseşte din 
abundență şi unde oricând pot fi aruncate la loc în ocean 
dacă par nefericite. Pe o navă sau pe un astru fără 
atmosferă, ar fi mult prea costisitor să pompezi în continuu 
dioxidul de carbon în jur, aşa că un sistem închis e cel mai 
potrivit. 

- Aha, făcu comandantul uşor melancolic. 

- Revenind la subiectul iniţial al discuţiei noastre, spuse 
brusc Lucky, sunt nevoit să-ţi refuz sugestia de a mă 
întoarce pe Pământ. 

Trecură câteva clipe până când comandantul se scutură de 
vraja aruncată asupra lui de broscuţă. Se întunecă la faţă. 

- Sunt sigur că nu înţelegi întreaga situaţie, spuse el 
întorcându-se brusc şi privind în jos la Bigman. Să-l luăm de 
exemplu pe colaboratorul tău. 

Micul marțian, îndreptându-şi spatele, începu să se 
înroşească la faţă. 


- Mă numesc Bigman, zise el. V-am spus înainte. 

- Cu toate acestea, nu s-ar zice că eşti un om foarte mare, 
spuse comandantul. 

Şi cu toate că Lucky aşeză o mână liniştitoare pe umărul 
micului său prieten, nu fu de nici un folos, căci Bigman 
strigă: 

- Măreţia n-are nimic de-a face cu aspectul exterior, 
domnule. Mă numesc Bigman şi sunt într-adevăr un om 
mare, faţă de dumneata sau faţă de oricine ai vrea să dai ca 
exemplu, indiferent ce spune rigla. Şi dacă nu crezi... îşi 
scutură viguros umărul stâng. Dă-mi pace, Lucky, te rog! 
Individul ăsta de-aici... 

- N-ai vrea să te opreşti măcar o clipă, Bigman? interveni 
Lucky. Hai să vedem ce vrea domnul comandant să spună. 
Donahue se uitase cu surprindere la asaltul verbal, de altfel 
neaşteptat, al lui Bigman, încât spuse: 

- În orice caz, n-am avut nici o intenţie rea cu remarca 
mea. Dacă v-am jignit, îmi cer scuze. 

- Dacă m-aţi jignit? spuse Bigman cu glas piţigăiat. Pe 
mine? Uite ce e, să ştiţi un singur lucru despre mine, 
domnule comandant, eu nu-mi pierd niciodată cumpătul şi, 
dat fiind că v-aţi cerut scuze, vom uita acest incident. 
Trase de centură şi-şi plesni palmele de cizmele din piele 
roşie şi portocalie, înalte până la genunchi. Acestea erau 
moştenirea sa de pe vremea când fusese fermier pe Marte 
şi nu se despărţea de ele niciodată (decât dacă le înlocuia 
cu altele care să aibă o combinaţie de culori la fel de 
stridentă.) 

- Vreau să fiu foarte direct cu tine, domnule Starr, spuse 
Donahue întorcându-se din nou către Lucky. Am aproape o 
mie de subalterni aici, pe Jupiter Nouă, şi toţi sunt nişte 
oameni duri. Aşa trebuie să fie, pentru că sunt departe de 
casă, fac o treabă dificilă şi înfruntă riscuri mari. Au ajuns 
să aibă propria lor concepţie despre viaţă şi este o 
concepţie aspră. De exemplu, nou-veniţii sunt întâmpinați 
cu ostilitate. Uneori, aceştia nu suportă şi se întorc acasă. 


Alteori, sunt răniţi. Dacă reuşesc să treacă cu bine de 
„iniţiere”, totul e în regulă. 

- E îngăduit oficial acest lucru? întrebă Lucky. 

- Nu. Dar este permis neoficial. Într-un fel sau altul, 
trebuie să ne îngrijim de mulţumirea oamenilor şi nu ne 
putem permite să-i alienăm amestecându-ne în distracţiile 
lor grosolane. Oamenii valoroşi sunt greu de înlocuit aici. Să 
ştii că nu sunt mulţi cei dispuşi să vină pe sateliții lui Jupiter. 
În plus, această iniţiere este utilă şi în procesul de „filtrare” 
a impostorilor. Cei care nu trec cu bine încercările, probabil 
că vor eşua până la urmă şi în alte aspecte. locmai de aceea 
l-am pomenit pe prietenul dumitale. 

Comandantul ridică grăbit mâinile. 

- Să nu înţelegeţi greşit. Sunt de acord că are un suflet 
mare şi că este un om capabil şi tot ce vreţi voi. Dar va reuşi 
să treacă cu bine de ceea ce-l aşteaptă? Dar dumneata, 
domnule Starr? 

- Te referi la procedura de iniţiere? 

- Va fi foarte dură, domnule consilier, spuse Donahue. 
Oamenii ştiu de venirea voastră. Veştile circulă într-un fel 
sau altul. 

- Da, ştiu, murmură Lucky. 

Comandantul se încruntă: 

- În orice caz, ei ştiu că aţi venit să-i investigaţi şi nu se vor 
purta cu mănuşi cu voi. Sunt într-o dispoziţie oribilă, şi vă 
vor răni, domnule Starr. Pentru binele proiectului, pentru 
binele oamenilor mei şi pentru binele vostru, îţi cer să nu 
asolizezi pe Jupiter Nouă. Acum ţi-am spus ce-am avut de 
spus, cât am putut de direct. 

Bigman se yita uimit la schimbarea care se petrecea cu 
Lucky. Înfăţişarea sa de obicei calmă şi bine dispusă 
dispăruse cu desăvârşire. Ochii săi căprui-închis deveniseră 
duri şi liniile drepte ale feţei sale exprimau ceva ce Bigman 
văzuse rareori la el: mânie aprigă. Fiecare muşchi al 
corpului lui Lucky părea încordat. 

Lucky spuse cu glas răsunător: 


- Comandante Donahue, sunt membru al Consiliului 
Ştiinţei. Nu dau socoteală decât şefului consiliului şi 
preşedintelui Federaţiei Solare a Planetelor. Îţi sunt 
superior în grad şi prin urmare te vei supune deciziilor şi 
ordinelor mele. 

Consider avertismentul pe care mi l-ai dat ca fiind dovada 
propriei dumitale incompetenţe. Nu spune nimic, te rog. 
Ascultă-mă până la capăt. Este evident că nu-ţi stăpâneşti 
oamenii şi că nu eşti potrivit să comanzi. Vreau să-ţi spun că 
voi cobori pe Jupiter Nouă şi o să-mi desfăşor ancheta. Dacă 
dumneata nu eşti în stare, am să mă ocup eu de oamenii 
dumitale. 

Se întrerupse în vreme ce celălalt rămăsese cu gura 
căscată şi încerca în zadar să-şi recapete glasul. Adăugă 
răspicat: 

- M-ai înţeles, comandante? 

Comandantul Donahue, cu faţa congestionată, aproape de 
nerecunoscut, reuşi totuşi să zâmbească. 

- O să ajung cu asta direct la Consiliul Ştiinţei. Nici un 
puştan arogant nu-mi vorbeşte aşa, fie el membru al 
Consiliului sau nu. O să mă opun cu toată puterea mea de 
conducător oricărui reprezentant al Consiliului. Mai mult, 
avertismentul meu va fi de asemenea consemnat în raport 
şi, dacă ţi se va întâmpla ceva pe Jupiter Nouă, o să-mi 
asum bucuros riscul unei curţi marţiale. Nu o să te ajut cu 
nimic. De fapt... sper să te înveţe băieţii de aici cum să te 
porti... 

Încă o dată rămase fără cuvinte. Se întoarse pe călcâie spre 
sasul deschis de care era legat tubul dintre cele două nave. 
Reugşi să intre dar nu se mai prinse de unul dintre mânere 
din cauza furiei şi se împiedică rău. 

Bigman urmări uimit cum călcâiele comandantului 
dispăreau prin tub. Furia celor doi fusese atât de puternică 
încât micul marțian o simţise în propria minte ca nişte 
valuri de căldură care se repezeau asupra lui. 


- Mamă, gagiul era într-adevăr nervos! L-ai cam scuturat, 
zise Bigman. 

- Era nervos. Nu e nici urmă de îndoială, îl aprobă Lucky. 

- Auzi, poate că ele spionul. El ştie cele mai multe. El are 
cele mai mari şanse, gândi cu voce tare Bigman. 

- Da, dar în acelaşi timp el a fost probabil investigat cel 
mai mult, aşa că teoria ta nu e chiar aşa solidă. Dar cel 
puţin nea ajutat la un mic experiment, aşa că data viitoare 
când ne întâlnim cu el va trebui să îmi cer scuze. 

- Scuze? întrebă înspăimântat Bigman, considerând cu 
străşnicie că scuzele sunt ceva pe care doar ceilalţi trebuie 
să le ceară. De ce? 

- Haide, Bigman, chiar crezi că eu am vorbit serios când i- 
am spus toate lucrurile alea? 

- Deci nu erai nervos? 

- Nu foarte. 

- Vasăzică, ai jucat teatru? 

- Da, ai putea să-i spui şi aşa. Am vrut să-l enervez, să-l 
enervez foarte mult, şi am reuşit. Mi-am putut da seama de 
asta imediat. 

- Imediat? 

- Tu nu? N-ai simţit şi tu furia lui care se scurgea din el 
către tine? 

- Pe nisipurile lui Marte! Broasca V! 

- Te-ai prins. Ea a simţit furia lui şi ne-a retransmis-o. A 
fost necesar să aflu dacă o singură broască V poate face 
asta. Am testat-o noi pe Pământ, dar până când nu am văzut 
şi cum se comportă în condiţiile date, nu puteam fi sigur. 
Acum sunt. 

- A transmis totul cu fidelitate. 

- Ştiu. Aşa că se dovedeşte că avem o armă, cel puţin una 
până la urmă. 

3. CORIDORUL AGRAV 

- Bună treabă, zise Bigman gata de luptă. Atunci suntem 

gata de plecare. 


- Stai calm, replică Lucky. la-o uşor. Asta nu e oarmă 
normală. O să simţim emoţii puternice dar s-ar putea ca 
niciodată să nu simţim una care să ne ofere cheia 
misterului. E ca şi cum ai avea ochi. Putem vedea, dar s-ar 
putea să nu observăm niciodată lucrul care ne interesează. 

- Tu o să reuşeşti! spuse încrezător Bigman. 

Coborârea spre Jupiter Nouă îi reaminti foarte pregnant lui 
Bigman de nişte manevre similare din centura de asteroizi. 
După cum îi explicase Lucky în celelalte călătorii, cei mai 
mulţi dintre astronomi considerau Jupiter Nouă ca fiind un 
asteroid adevărat; un asteroid mai mare, care a fost 
capturat de imensa forţă gravitaţională a lui Jupiter cu 
milioane de ani în urmă. 

De fapt, Jupiter a capturat atât de mulţi asteroizi încât aici, 
la 200 de milioane de kilometri, se formase o mini-centură 
de asteroizi care aparţinea doar lui Jupiter. Patru erau cei 
mai mari asteroizi-sateliţi, aveau un diametru de la 70 la 
160 de kilometri şi purtau numele de Jupiter Doisprezece, 
Unsprezece, Opt şi Nouă. În plus mai erau şi alte sute de 
sateliți mai mici de un kilometru şi jumătate în diametru 
care nu purtau nici un număr şi erau aproape ignoraţi. 
Orbitele lor fuseseră cartografiate de-abia în urmă cu câţiva 
ani când Jupiter Nouă devenise centrul de cercetări 
antigravitaţionale, iar necesitatea deplasării către şi 
dinspre el a populaţiei de acolo a cerut-o. 

Satelitul care se apropia acoperise cerul şi se arăta ca o 
lume dură, plină de vârfuri înalte şi de canale pline de 
stânci neşlefuite de nici o undă de aer în milioane de ani de 
istorie. 

- Până la urmă, Lucky, interveni Bigman dus pe gânduri, 
pe spaţiu, de ce-i spune Jupiter Nouă? Nu e al nouălea de la 
Jupiter, cel puţin aşa arată atlasul. Jupiter Doisprezece e 
chiar mai aproape. 

Lucky zâmbi. 

- Problema cu tine, Bigman, e că te-ai învăţat prost. Doar 

pentru că te-ai născut pe Marte crezi că lumea a ajuns în 


spaţiu încă de la crearea ei. Nu e chiar aşa, doar de câteva 
mii de ani omul a construit prima navă spaţială. 

- Ştiu asta, replică indignat Bigman. Nu sunt un ignorant. 
Sunt şi eu un tip şcolit. Nu mai deversa deşteptăciune prin 
navă că începe să miroasă a creier încins. 

Lucky zâmbi şi apoi ciocăni de două ori în ţeasta lui Bigman. 

- Alo! Alo! E cineva acasă? 

Bigman încercă să-i plaseze un pumn în stomac lui Lucky, 
dar acesta din urmă îl prinse şi îl ţinu nemişcat pe micuţ. 

- Fii atent, e chiar foarte simplu. Mai înainte de inventarea 
călătoriei în spaţiu, oamenii erau constrânşi să stea pe 
Pământ, şi tot ce ştiau despre Jupiter era numai ceea ce 
vedeau prin telescop. Sateliții sunt numerotaţi în ordinea în 
care au fost descoperiţi. 

- Oh! oftă Bigman zmucindu-se. Săracii strămoşi! 

Apoi începu să râdă, aşa cum făcea de obicei, la gândul că 
oamenii ar fi prinşi într-o singură lume, tânjind după spaţiu, 
dar în tot acest timp încercând să scape de strânsoarea lui 
Lucky. 

Lucky continuă cu explicaţiile. 

- Cei patru sateliți mai mari ai lui Jupiter sunt numerotaţi 
Unu, Doi, Trei şi Patru, dar numerele se folosesc destul de 
rar. Mult mai cunoscute sunt numele: Io, Europa, 
Ganymede şi Calisto. Cel mai aproape de Jupiter şi unul 
foarte mic este satelitul cu numele Jupiter Cinci, asta în 
timp ce sateliții mai îndepărtați sunt numerotaţi până la 
Doisprezece. Cei care trec de 
Doisprezece au rămas nedescoperiţi până când omul a 
ajuns în spaţiu şi a atins Marte şi centura de asteroizi... Fii 
atent. Trebuie să ne pregătim de asolizare. 

Era interesant, se gândi Lucky, cum poţi să consideri o lume 
care are cincisprezece kilometri în diametru mică atunci 
când nu te afli în apropierea ei. Sigur, o asemenea lume e 
mică în comparaţie cu Jupiter, şi chiar cu Pământul. Dacă ai 
aşeza-o uşor pe pământ atunci cu siguranţă că s-ar potrivi 


perfect în statul Connecticut, aria ei fiind mai mică decât 
cea a statului Pennsylvania. 
Şi tot aşa, atunci când ajungi pe o lume mică, când nava ta 
intră într-un hangar enorm şi este direcţionată de nişte 
braţe (care acţionează împotriva unei forţe gravitaționale 
aproape nulă, dar împotriva unei inerţii depline), hangar 
care este situat într-o grotă destul de mare încât să încapă 
în ea sute de nave de dimensiunile lui Shooting Starr, lumea 
aceea nu mai pare a fi aşa de mică. 
Iar când te uiţi şi pe harta lui Jupiter Nouă care se află pe 
peretele unui birou şi începi să studiezi reţeaua de caverne 
subterane în care se lucrează la un proiect important, acea 
lume începe să ţi se pară chiar mare. Atât proiecția 
orizontală cât şi cea pe verticală a lucrărilor ce se efectuau 
pe Jupiter Nouă apăreau pe hartă, şi, cu toate că doaro 
mică parte a satelitului era folosită, Lucky îşi dădu seama că 
unele coridoare pătrundeau mai mult de trei kilometri în 
subsol şi că altele se întindeau, chiar la suprafaţă, pe mai 
mult de o sută şaizeci de kilometri. 

- Foarte interesant, spuse el încet locotenentului care se 
afla lângă el. 
Locotenentul Augustus Nevsky îl aprobă dând din cap. 
Uniforma lui era impecabilă. Avea o mustață mică, blondă 
iar ochii mari şi albaştri priveau ţintă înainte ca şi cum tot 
timpul ar fi urmărit ceva. 

- Şi încă ne mai dezvoltăm, spuse el plin de mândrie. 
Se prezentase cu un sfert de oră mai devreme, în clipa în 
care Lucky şi Bigman coborâseră din navă, ca fiind ghidul 
lor personal desemnat de comandantul Donahue. 
Lucky îl întrebase atunci amuzat: 

- Ghid? Sau gardian, locotenente? Eşti înarmat. 
Pe faţa lui nu se putea citi nici un fel emoție. 

- Armele mele sunt regulamentare pentru un ofiţer de 
serviciu. Şi o să vă daţi seama imediat că aveţi nevoie de un 
ghid aici. 


Dar părea să se relaxeze, şi imediat se simţi mândru atunci 
când vizitatorii îşi exprimară uimirea faţă de proiect. 

- Bineînţeles, în cazul absenței aproape totale a gravitaţiei 
sunt posibile nişte şmecherii inginereşti care n-ar merge pe 
Pământ. Coridoarele din interior practic nu au nevoie de 
nici un sprijin. 

Lucky dădu din cap şi apoi zise: 

- Am înţeles că prima nava Agrav este aproape gata să 
facă primul zbor. 

Pentru o clipă locotenentul nu spuse nimic. Într-o secundă 
stilul rigid reveni ca şi cum ar fi fost starea lui naturală. 
Apoi spuse băţos: 

- În primul rând o să vă arăt unde o să locuiţi. Se poate 
ajunge acolo foarte repede prin Agrav, asta dacă reuşesc să 
vă conving să mergeţi pe coridoarele Agr... 

- Hei! Lucky, strigă Bigman bucuros. Fii atent la asta! 
Lucky se întoarse. Nu era decât o pisicuţă care avea acea 
privire de solemnitate tristă pe care o au de obicei pisicile, 
şi cu spatele se arcuia către degetele lui Bigman. Începuse 
să toarcă. 

- Comandantul mi-a spus că vă plac animalele aici. Asta ea 
ta, locotenente? întrebă Lucky. 

Ofiţerul roşi. 

- Toţi avem câte o parte din ea. Mai sunt câteva pisici prin 
zonă. Uneori vin cu navele de aprovizionare. Avem şi câţiva 
canari, un papagal, nişte hamsteri, peştişori. Nu mai mult 
de atât. Nu avem nimic în genul „chestiei” pe care o aveţi 
voi. 

În clipa în care se uită la vasul de la subraţul lui Lucky în 
care se afla broasca V, ochii lui avură o scânteie de invidie. 
Dar Bigman era concentrat asupra pisicii. Pe Marte nu 
exista nici un fel de viaţă animală şi orice fel de animăluţ de 
pe Pământ îl fascina. 

- Hei, Lucky, motanului îi place de mine. 

- E o „ea”, replică locotenentul, dar Bigman nu-i dădu nici 
un fel de atenţie. 


Pisica, cu coada ridicată ca o antenă, dar cu vârful puţin 
îndoit, trecu de Bigman, scăpându-i din mâini. 

Dar imediat încetă să mai toarcă şi prin mintea lui Bigman 
trecu un sentiment de puritatea cristalului care desemna 
foame şi poftă. 

Asta îl uimi pentru o clipă, dar apoi observă că pisica 
încetase să mai toarcă şi adoptase postura de vânătoare 
dictată de instinctele vechi de milioane de ani. 

Ochii ei verzi se uitau direct către broasca V. 

Dar instinctul, oricât ar fi fost el de puternic, dispăru 
aproape instantaneu. Pisica veni către recipientul de sticlă 
pe care îl ţinea Lucky, torcând plină de uimire. 

Şi pisicii îi plăcea broasca V. Trebuia să-i placă. 

- Locotenente, spuneai că va trebui să ajungem la locul 
unde suntem cazaţi prin coridoarele Agrav. Ai vrea să ne 
explici ce înseamnă asta? 

Locotenentul, care şi el se uita plin de afecţiune la broasca 
V, rămase o clipă tăcut pentru a se aduna înainte dea 
răspunde. 

- Da, e destul de simplu. Avem câmpuri gravitaționale 
artificiale ca pe orice alt asteroid sau ca pe toate navele 
spaţiale, de fapt. Ele sunt plasate la capetele fiecărui 
coridor, astfel încât să poţi să cazi de-a lungul lor în orice 
direcţie. E ca şi cum te-ai arunca într-o groapă pe Pământ. 
Lucky dădu din cap în semn că a înţeles. 

- Dar cât de repede cazi? 

- Ei, aici e şmecheria. În mod normal, gravitația 
acţionează în mod constant şi cazi din ce în ce mai repede... 

- De asta te şi întreb, interveni sec Lucky. 

- Bun, asta nu se întâmplă în cazul Agrav. Agrav este într- 
adevăr A-grav, înţelegi? Agrav poate fi folosit pentru a 
absorbi energia gravitaţională, pentru a o stoca şi pentru a 
o transfera. Deci, de fapt tu pici repede, dar nu din ce în ce 
mai repede. Cu un câmp gravitațional din cealaltă direcţie, 
poţi chiar să şi încetineşti căderea. Un coridor Agrav cu 
două câmpuri pseudo-gravitaţionale este simplu şi a fost 


folosit ca punct de plecare în dezvoltarea unei nave Agrav, 
care funcţionează cu un singur câmp gravitațional. Deci, 
locuinţele inginerilor, unde vor fi şi camerele voastre, sunt 
doar la un kilometru şi jumătate de aici şi calea cea mai 
scurtă este Coridorul A-2. Sunteţi gata? 

- O să fim în clipa în care o să ne explici cum funcţionează 
Agrav. 

- Asta nu e deloc o problemă. 

Locotenentul Nevsky le dădu amândurora câte un 
hamaşament uşor pe care îl ajustă la umeri şi la brâu, 
verificându-i rapid echipamentul de control 

- Dacă mă urmaţi, domnilor, coridorul este la numai câţiva 
metri de aici, continuă el calm. 

Bigman ezită la intrarea în coridor. Nu îi era frică de spaţiu 
şi nici de căderi. Dar toată viaţa lui fusese obişnuit să se 
prindă de nişte mânere atunci când se afla sub influenţa 
gravitaţiei marţiene, sau chiar a uneia mai mici. De data 
asta câmpul pseudo-gravitaţional era fixat la gravitația de 
pe Pământ şi, sub influenţa lui, coridorul era un hău luminat 
puternic, care se îndrepta aparent în jos, cu toate că de fapt 
(cel puţin asta gândea Bigman) era paralel cu suprafaţa 
satelitului lui Jupiter. 

- Asta e partea pe care vom merge către locuinţele 
dumneavoastră. Dacă ar fi să venim din cealaltă direcţie, 
„jos” ni s-ar părea în cealaltă direcţie. Sau putem face „sus” 
şi „jos” ajustând costumele Agrav pe care vi le-am dat, zise 
locotenentul după care se uită la expresia de pe faţa lui 
Bigman şi completă: O să te prinzi de şmecherie pe măsură 
ce exersezi. După aia o să ţi se pară ceva normal. 

Păşi în interiorul coridorului şi nu căzu nici măcar un 
centimetru. Era ca şi cum ar fi stat pe o platformă invizibilă. 

- L-aţi setat la zero? întrebă locotenentul. 

Bigman trecu imediat să facă ce i se spusese şi într-o clipă 
toată senzaţia de gravitație dispăru. Păşi alături de 
locotenent în coridor. 


Locotenentul duse mâna la butoanele de la centură şi apăsă 
repede, imediat începând să se scufunde luând din ce în ce 
mai multă viteză. Lucky îl urmă, şi Bigman, care ar fi 
preferat să se arunce în coridor la o gravitație dublă şi să 
fie zdrobit ca o prună stricată decât să admită că nu poate 
să facă ce face şi Lucky, trase cu putere aer în piept şi se 
lăsă să cadă. 

- Treci pe zero, strigă locotenentul, şi o să te mişti cu o 
viteză constantă. Haideţi, bucuraţi-vă! 

Din când în când se apropiau şi treceau de nişte inscripţii 
luminoase de culoare verde care spuneau: MERGEŢI PE 
BANDA ASTA. 

Din când în când şe vedea câte o străfulgerare pe lângă ei, 
care nu era de fapt decât un om care trecea (cădea) în 
cealaltă direcţie. Toţi cei care treceau pe lângă ei aveau o 
viteză mult mai mare ca a lor. 

- Se mai întâmplă să se mai şi ciocnească oamenii, 
locotenente? întrebă Lucky. 

- Mai deloc, răspunse locotenentul. Cei mai experimentați 
sunt tot timpul atenţi la cei care pot veni peste ei sau la cei 
peste care pot da, şi mai mult, e destul de uşor să 
încetineşti sau să iei viteză şi mai mare. Din când în când se 
mai întâmplă ca băieţii să se lovească înadins. E un gen de 
distracţie care se termină uneori cu vertebra cervicală 
ruptă, zise el uitându-se la Lucky. Băieţii noştri joacă destul 
de dur. 

- Am înţeles. Comandantul m-a avertizat, îi replică Lucky. 
Bigman, care se uitase tot timpul în jos de-a lungul tunelului 
în care continuau să se scufunde, începu să strige ca un 
apucat: 

- Hei, Lucky, asta e distracţie mâna întâi, dacă te prinzi de 
chestie! 

Şi îşi reglă câmpul Agrav în sens pozitiv. 

Începu să coboare din ce în ce mai repede, capul lui 
ajungând la nivelul picioarelor lui Lucky, apoi din ce în ce 
mai jos şi din ce în ce mai repede. 


Locotenentul Nevsky începu să strige alarmat. 

- Opreşte-te, descreieratule! Treci din nou pe negativ! 
Lucky strigă şi el autoritar: 

- Bigman, încetineşte! 

Îl ajunseră din urmă şi locotenentul se răsti la el furios: 

- Să nu mai faci niciodată aşa ceva! Sunt tot felul de 
bariere şi întreruperi de-a lungul tunelelor şi, dacă nu ştii 
pe unde mergi, ai putea să te zdrobeşti de una chiar atunci 
când zici că nu ţi se poate întâmpla nimic! 

- Hei, Bigman, îl strigă Lucky. Ia ţine tu broasca V. Asta o 
să-ţi mai dea ceva responsabilitate şi probabil că o să te 
facă să-ţi dai seama cum să te comporţi. 

- Ăă..., Lucky, replică Bigman. Mă distram şi eu puţintel. 
Pe nisipurile de pe Marte, Lucky... 

- OK, nici o problemă, zise împăciuitor Lucky şi Bigman 
redeveni la fel de fericit într-o clipă. 

Bigman se uită din nou în jos. Să cazi la o viteză constantă 
nu era chiar acelaşi lucru ca şi cum ai fi căzut în spaţiu. În 
spaţiu ţi se părea că nimic nu se mişcă. O navă spaţială se 
putea mişca cu o viteză de sute de mii de kilometri pe oră şi 
cu toate asta ar mai exista senzaţia de nemişcare. Stelele 
de la distanţă păreau să nu se mişte. 

Aici, dimpotrivă, faptul că simţeai mişcarea era totul. 
Luminile şi deschizăturile, ca şi o mulţime de alte accesorii 
care străjuiau de o parte şi de alta coridorul, treceau pe 
lângă tine. 

În spaţiu, te aştepţi să nu fie „sus” şi „jos”, dar nici aici nu 
era, şi asta nu prea era în regulă. Atâta timp cât te uitai în 
„jJos”, dincolo de picioare ţi se părea că este în „Jos” şi era 
bine. Când te uitai în „sus”, era într-adevăr o senzaţie că 
„sus” era de fapt tot Jos”, că stai cu capul în jos şi cazi în 
„sus”. Bigman se uită repede spre picioare pentru a scăpa 
de acea senzaţie neplăcută. 

- Nu te apleca prea mult în faţă, Bigman, îi zise 
locotenentul. Agrav funcţionează pentru a te ţine drept în 


direcţia căderii, dar dacă te apleci prea mult o să începi să 
te rostogoleşti. 
Bigman se îndreptă. 

- Nu e fatală o rostogolire de felul ăsta. Toţi cei care s-au 
obişnuit cu Agrav se pot îndrepta. E adevărat că începătorii 
nu vor reuşi chiar aşa de uşor. Acum o să încetinim, Treceţi 
pe negative şi staţi acolo. În jur de minus cinci. 

În timp ce vorbea locotenentul începuse să încetinească, 
picioarele ajungându-i chiar la nivelul ochilor lui Bigman. 
Bigman atinse şi el butoanele, încercând disperat să stea pe 
aceeaşi linie cu locotenentul. În timp ce încetinea „sus” şi 
„jJos” deveniră exact aşa cum erau de fapt, dar invers. 
Stătea în cap. 

- Alo! îmi vine sângele în cap! zise Bigman. 

- Sunt nişte agăţătoare pe marginea coridorului. Prinde-te 
de una cu vârful piciorului şi apoi dă-i drumul repede, îi zise 
locotenentul 
Făcu asta în timp cE. Vorbea Capul îi veni înainte iar 
picioarele în poziţie inversă; Continuă să se rotească şi se 
opri cu o scurtă lovitură cu mâna în zid. 

Lucky îl urmă, iar Bigman care cădea cu picioarele sale 
scurte, reuşind să prindă în cele din urmă o agăţătoare. Se 
roti brusc şi se lovi cu cotul de perete, un pic cam tare, dar 
se alinie şi el. 

În sfârşit era din nou cu capul în sus. Nu mai cădea, ci se 
ridica, ca şi cum ar fi fost aruncat dintr-un tun, continuând 
să se ridice, dar cel puţin era cu capul în sus. 

Când ajunseseră să se mişte foarte încet, Bigman uitându- 
se către picioare, se gândi: o să cădem din nou. Dintr-o dată 
coridorul îi apăru ca un puț fără sfârşit şi i se strânse 
stomacul de emoție. 

Dar locotenentul spuse 

- Treceţi la zero! 

Dintr-o dată se opriră. Se mişcau în sus încet, ca într-un lift, 
până când ajunseră la o încrucişare de coridoare unde 


locotenentul prinse o agăţătoare cu vârful piciorului şi se 
opri uşor. 

- Locuinţele inginerilor, domnilor, îi anunţă el calm. 

- Da, adăugă Lucky uşor, şi un comitet de primire. 
În acel loc îi aşteptau cel puţin cincizeci de oameni. 

- Ai spus că le place să joace dur, locotenente, zise Lucky, 
probabil vor să se joace chiar acum. 
Păşi ferm pe coridor. Bigman, cu nările fremătând de 
enervare şi fericit că se afla din nou pe o podea pseudo- 
agrav solidă, strânse bolul în care se afla broasca V şi se 
aşeză în spatele lui Lucky, cu faţa către cei de pe Jupiter 
Nouă care îi aşteptau. 
4. INIŢIEREA! 
Locotenentul Nevsky încercă să-şi încarce vorbele de 
autoritate în timp ce îşi ducea mâna la mânerul blasterului. 

- Voi, ce căutaţi aici? 
Dinspre mulţime veni un murmur uşor, dar mare parte 
dintre ei rămaseră tăcuţi. Ochii lor se îndreptau către cel 
care stătea în faţa lor, ca şi cum l-ar fi aşteptat pe el să 
vorbească. 
Liderul oamenilor de pe coridor zâmbea având o expresie 
aparent binevoitoare. Părul avea o tentă de portocaliu şi îl 
purta drept, cu o cărare pe mijloc. Avea maxilarele mari şi 
mesteca gumă. Era îmbrăcat în haine din fibră sintetică, la 
fel ca şi ceilalţi, dar spre deosebire de ei, cămaşa şi 
pantalonii lui erau ornamentaţi cu nasturi mari. Patru în 
faţă, doi pentru fiecare buzunar al cămăşii, şi patru pe 
fiecare parte a pantalonului. Se părea că nu aveau nici un 
fel de scop, erau doar pentru spectacol. 

- Summers, zise locotenentul, întorcându-se către el, ce e 
cu oamenii ăştia aici? 
Summers vorbi cu o voce calmă: 

- Păi, locotenente, ne-am gândit că ar fi bine să-l 
întâmpinăm pe noul tip. O să vadă multe de la noi. O să ne 
pună tot felul de întrebări. De ce să nu-l cunoaştem acum? 


Tot timpul cât vorbi stătu cu ochii pe Lucky Starr şi pentru o 
clipă în privirea lui a fost ceva de gheaţă care a tăiat tot 
calmul aparent al discursului. 

- Tu şi cu oamenii tăi ar trebui să fiţi acum la lucru! zise 
locotenentul. 

- Ia-o mai uşor, locotenente, replică Summers mestecând 
gumă încet şi parcă bucurându-se de situaţie. Am muncit. 
Acum vrem doar să urăm un bun venit. 

Locotenentul nu prea era sigur care ar putea fi următoarea 
lui mutare. Se uită plin de îndoială către Lucky. 

- Care sunt camerele noastre, locotenente? întrebă Lucky. 

- Camerele 2A şi 2B, domnule. Pentru a le găsi... 

- O să le găsesc eu. Sunt sigur că unul dintre oamenii de 
aici mă va ajuta. Locotenente Nevsky, acum că ne-ai condus 
până aici, cred că ai îndeplinit ordinul. O să ne mai 
revedem. 

- Nu pot să plec! zise locotenentul aproape şoptit. 

- Cred că poţi. 

- Sigur că poţi! interveni Summers, zâmbind mult mai larg 
decât înainte. Un bun venit nu cred că-i va face rău 
băiatului, continuă el fiind urmat de nişte râsete din partea 
asistenţei. Şi mai mult, ţi s-a spus să pleci. 

Bigman se apropie de Lucky şi murmură: 

- Lucky, lasă-mă să-i dau broasca V locotenentului, nu pot 
să lupt şi să am şi grijă de ea... 

- Tu doar ţine-o, replică Lucky. Vreau să fie aici... la 
revedere, locotenente! Eşti liber! 

Locotenentul ezită şi Lucky continuă pe un ton care, în 
ciuda calmului, tăie aerul ca un oţel: 

- A fost un ordin, locotenente! 

Imediat locotenentul Nevsky luă o poziţie milităroasă rigidă 
şi spuse tăios: 

- Da, domnule! 

Apoi, surprinzător, ezită pentru o clipă şi se uită la broasca 
V care se afla în bolul de la subraţul lui Bigman. 
- Aveţi grijă de chestia aia mică. 


Apoi se întoarse şi din doi paşi ajunse în coridorul Agrav, 
dispărând într-o clipă. 

Lucky se întoarse cu faţa către oameni. Nu-şi făcea nici un 
fel de iluzie. Erau cu zâmbetul pe buze şi gata să treacă la 
acţiune şi, dacă el nu ar fi reuşit să-i înfrunte şi să le arate 
că şi el e gata de acţiune, misiunea lui s-ar ti redus la un 
cuţit bont în faţa unei săbii bine ascuţite. Va trebui să-i 
învingă într-un fel. 

Zâmbetul lui Summers devenise brusc un rânjet. 

- Deci, prietene, băieţaşul în uniformă a plecat; Acum 
putem sta de vorbă. Eu sunt Red Summers. Pe tine cum te 
cheamă? 

Lucky îi zâmbi. 

- Numele meu este David Starr. Numele prietenului meu 
este Bigman. 

- Mi se pare mie sau ţi s-a spus Lucky când v-aţi tot şoptit 
acolo în spate? 

- Da, prietenii îmi spun Lucky 

- Vai, nu-i aşa că e frumos? Şi vrei să fii norocos? 

- Ştii tu cum aş putea reuşi? 

- De fapt, Lucky Starr, cred că ştiu, zise el şi imediat pe 
faţă îi apăru ura. Pleacă de pe Jupiter Nouă. 

Din partea asistenţei veni un strigăt de aprobare şi câteva 
voci se făcură auzite: 

- Să plece! Să plece! 

Mulțimea începu să se apropie de el. Dar Lucky nu dădu 
nici un pas înapoi. 

- Am un motiv destul de important să fiu aici, pe Jupiter 
Nouă. 

- În cazul ăsta mă tem că nu eşti prea norocos, zise 
Summers. Eşti un începător şi arăţi cam slab, iar începătorii 
slabi dau de belea pe Jupiter Nouă. Ne facem griji în 
legătură cu tine. 

- Eu cred că nu o să pâţesc nimic. 

- Asta crezi tu, ă? zise Summers. Armand, vino aici! 


De undeva din spate se apropia un tip enorm cu o faţă 
rotundă, bine clădit, cu umerii mari şi cu pieptul gol. Era 
mai înalt decât Lucky cu un cap şi se uita către consilier cu 
un zâmbet care îi descoperea dinţii galbeni şi cu spaţii mari 
între ei. 

Ceilalţi începeau să se aşeze pe jos. Strigau fericiţi unul la 
altul, ca şi cum s-ar fi pregătit să fie spectatori la un meci... 

- Hei, Armând, ai grijă să nu calci pe copilaş! strigă cineva 
din mulţime. 

Bigman scrută mulţimea din direcţia vocii, dar nu reuşi să-l 
identifice pe cel care vorbise. 

- Încă mai poţi să pleci, Starr. Îi mai spuse Summers o 
dată. 

- Nu am nici cea mai mică intenţie să fac asta, mai ales 
acum când am impresia că pregătiţi un fel de distracţie aici. 

- Da, dar nu pentru tine, replică Summers. Fii atent, Starr, 
noi suntem gata pentru tine. Am fost gata de când am aflat 
că o să ne vizitezi. Ne-am cam săturat de voi, funcţionăraşii 
de pe Pământ. Oamenii mei sunt la fiecare nivel. Vom afla 
imediat dacă are de gând comandatul să intervină, şi dacă 
va interveni, atunci, pe Jupiter, suntem gata să intrăm în 
grevă. Aşa e? 

- Aşa e! veni răspunsul mulţimii. 

- lar comandantul o ştie, continuă Summers, şi nu cred că 
va interveni. Aşa că asta ne dă nouă şansa să-ţi facem 
iniţierea, după care te voi întreba din nou dacă vrei să 
rămâi. Asta dacă mai eşti conştient. 

- Te chinui pentru nimic, zise Lucky. Ce rău ţi-am făcut? 

- Nu o să ne faci nici un rău, veni şi replica. Îţi garantez eu 
asta. 

Bigman sări şi el la ceartă cu vocea lui subţire. 

- Fii atent, şmechere, vorbeşti cu un consilier. Te-ai gândit 
vreo clipă ce se poate întâmpla dacă încerci să te dai în 
bărci cu Consiliul Ştiinţei? 

Summers se uită la el mirat după care îşi puse pumnii în 
şolduri şi dându-şi capul pe spate începu să râdă. 


- Fiţi atenţi, oameni buni, vorbeşte. Mă tot întrebam ce e 
chestia asta. Mi se pare ca Lucky Fiţă şi-a adus cu el ţâncul 
ca să-l protejeze. 

Bigman se albi la faţă de enervare, dar sub acoperirea 
oferită de râsetele celor cincizeci de oameni de pe coridor, 
Lucky îi spuse fără să-şi mişte buzele: 

- Treaba ta e să ai grijă de broasca V, Bigman. Eu o să am 
grijă de Summers. Şi, pe galaxie, nu mai transmite furie. Nu 
pot să percep altceva de la broască decât furia ta. 

Bigman înghiţi în sec de trei ori. 

- Acum, zise calm Summers, Consilierul Fiţă, poate să 
manevreze în Agrav? 

- Tocmai am făcut-o, domnule Summers. 

- Păi, oricum va trebui să te testăm, asta ca sa fim siguri. 
Nu ne permitem să avem pe cineva aici care nu a învăţat 
toate şmecheriile din Agrav. E periculos. Nu-i aşa? 

- Da! strigară ceilalţi. 

- Armând, aici de faţă, zise Summers cu mâna pe umărul 
lui Armând, este cel mai bun profesor al nostru. O să ştii tot 
ce se poate şti despre manevrele din Agrav când o să 
termini lecţia cu el. Sau cel puţin cred că o să ştii dacă 
reuşeşti să nu-i stai în cale. Acum îţi sugerez să intri în 
Agrav. Armând va veni şi el după tine. 

- Şi dacă nu vreau? întrebă Lucky. 

- Atunci oricum o să te aruncăm noi acolo şi Armând o să 
vină după tine! 

- Pari să fii hotărât, încuviinţă Lucky. Sunt ceva reguli în 
lecţia asta pe care o să o primesc? 

Urmă un hohot unanim, dar Summers îşi ridică mâinile 
pentru a potoli mulţimea. 

- Doar să nu stai în calea lui Armând, consiliere. Asta e 
singura regulă pe care trebuie să ţi-o aminteşti. Noi o să vă 
urmărim de pe marginea coridorului. Dacă încerci să ieşi 
din Agrav înainte de terminarea lecţiei, o să te aruncăm 
înapoi, şi ţi-am mai spus, la alte nivele sunt tot oamenii 
noştri, gata să facă acelaşi lucru. 


- Pe nisipurile de pe Marte, omul vostru e mai greu cu 
douăzeci şi cinci de kilograme decât Lucky şi este şi expert 
în Agrav! strigă Bigman. 

Summers se întoarse către el cu o expresie mirare mimată. 

- Nu! Nu m-am gândit la asta! Ce ruşine! spuse el 
arătându-se surprins, fapt ce declanşă râsetele asistenţei. 
Haide, Starr! Intră în coridor, Armând. Şi târăşte-l şi pe el 
dacă nu vrea să vină. 

- Nu e nevoie, zise Lucky. 

Se întoarse şi începu să se îndrepte către coridorul Agrav. 
Când picioarele îi ajunseră în aer se prinse cu degetele de 
zid, întorcându-se încet şi oprindu-se din rotire cu o altă 
atingere a zidului. Rămase acolo în aer cu faţa către ei. 
Manevra lui dădu naştere la un murmurat, încuviinţat şi de 
Armând, care vorbi pentru prima dată cu o voce de bas. 

- Nu e rău deloc, mister 
Summers, cu dinţii strânşi şi încruntat îl lovi pe Armând în 
spate. 

- Nu vorbi, idiotule! Du-te după el şi fă-l praf! 

Armând înaintă încet zicând: 

- Hei, Red, hai să nu facem mare lucru din asta! 

- Treci acolo! replică Summers înfuriat. Şi fa ce ţi-am spus. 
Ţi-am zis ce este cu el. Dacă nu scăpăm de el, osă ne 
trimită alţii. 

Ultimele vorbe rostite de Summers fiind o şoaptă care nu 
depăşi raza lor de discuţie. 

Armând intră în coridor şi veni faţă în faţă cu Lucky. 

Lucky Starr îl aştepta aproape nefiind cu gândul acolo. Era 
concentrat la emoţiile pe care i le transmitea broasca V. Pe 
unele le putea recunoaşte fără nici un fel de dificultate, atât 
natura cât şi autorul lor. Red Summers era cel mai uşor de 
detectat: teamă şi ură, ambele amestecate cu un sentiment 
anxios de triumf. Armând lăsa să se simtă un firicel de 
tensiune. Din când în când recepționa bucurie de la câte 
unul din cei prezenţi, uneori putând chiar să identifice 


autorul pentru că emoția se confunda cu vreun chiot. Toate 
astea trebuiau separate, bineînţeles, de furia lui Bigman. 
Dar acum se uită în ochii mici ai lui Armând şi îşi dădu 
seama că celălalt se mişca în sus şi în jos la numai câţiva 
centimetri de el. Armând atinse butoanele de la piept. 
Lucky era perfect concentrat. Celălalt alterna direcţia 
gravitaţională, jucându-se la butoane. Se aştepta să-l 
încurce pe Lucky? 
Lucky ştia că deşi era familiarizat cu starea de 
imponderabilitate din spaţiu, nu ştia prea multe despre 
lipsa de gravitație pe care o genera Agrav, pentru că nu era 
una absolută, ca în spaţiu, ci una care putea fi schimbată 
după voinţă. 
Şi dintr-o dată Armând căzu ca şi cum ar fi călcat pe o 
trapă-capcană, dar căzu în sus! 
În timp ce picioarele mari ale lui Armând treceau în sus de 
capul lui Lucky, se despărţiră ca şi cum ar fi vrut să prindă 
capul lui Lucky. 
Din reflex, Lucky îşi dădu capul pe spate, dar imediat ce 
făcu asta picioarele lui se mişcară înainte, corpul lui 
rotindu-se în jurul centrului de gravitație, şi pentru o clipă, 
rămas fără echilibru, începu să cadă. 
Lucky ştia unde greşise. Ar fi trebuit să se folosească de 
gravitație. Dacă Armând mergea în sus, Lucky ar fi trebuit 
să meargă cu el sau să treacă în jos de el. Şi acum va trebui 
să se folosească de forţa gravitaţională pentru a se 
îndrepta. La gravitație zero, s-ar fi rotit la infinit. 
Dar înainte ca degetele să-i atingă butoanele, Armând deja 
trecuse de brâul lui şi mergea din ce în ce mai repede în 
jos. În timp ce trecea din nou pe lângă Lucky, îl lovi cu cotul 
în coapsă. Armând se lăsă să cadă şi mai mult şi, în cădere, 
îl prinse cu degetele de gleznă, trăgându-l în jos după el. 
Armând trase cu putere încercând să-l prindă pe Lucky de 
umeri. Respirația lui îi suflă în păr. 

- Ai cam multe de învăţat, domnule, zise el. 


Lucky ridică braţele deasupra capului şi se despărţi de 
celălalt. 
Acţionă asupra controalelor şi îşi imprimă o mişcare în sus 
punând piciorul pe umărul celuilalt, accelerând dar în 
acelaşi timp încetinindu-l şi pe Armând. 1 se părea că acum 
este cu capul în jos şi că reacţiile îi erau încetinite. Sau nu 
cumva controalele Agrav nu răspundeau cum trebuie la 
comenzi? Le testă, dar lipsindu-i experienţa necesară, nu 
găsi nimic în neregulă cu ele. 
Armând era acum pe el, se arunca asupra lui, încercând să- 
şi folosească enorma masă pentru a-l manevra pe Lucky 
înspre zid. 
Lucky acţionă asupra butoanelor pentru a încerca să 
schimbe direcţia gravitaţiei. Îşi pregăti genunchii pentru o 
săritură care să coincidă cu schimbarea şi astfel să iasă din 
prinsoarea lui Armând. 
Dar câmpul lui Armând fu primul care schimbă direcţia, şi 
Lucky ajunse să fie aruncat din acea poziţie. 
Piciorul lui Armând se îndrepta spre spate, lovind peretele 
coridorului, din recul ajungând pe celălalt perete. Lucky se 
lovi cu putere de zid şi se rostogoli pe el până când glezna 
lui se prinse de unul din gardurile de metal, reuşind să 
scape din strânsoare. 
Armând îi şopti la ureche: 

- Ţi-a ajuns, misterl Spune-i lui Red că vrei să pleci. Nu 
vreau să te rănesc prea rău. 
Lucky dădu din cap în semn că nu. Ciudat, se gândi el, 
câmpul gravitațional al lui Armând a fost un pic mai rapid 
decât al lui. A simţit mâna lui Armând acţionând butoanele 
şi era sigur că ale lui au fost acţionate primele. 
Rotindu-se rapid, Lucky îl lovi cu putere în stomac cu cotul. 
Armând se încruntă şi în acea clipă Lucky îşi puse picioarele 
între ei şi le îndreptă. Cei doi se despărţiră şi Lucky era 
acum liber. 
Se depărtă de el chiar în clipa în care Armând se apropia, şi 
în următoarele minute Lucky se concentră să stea departe 


de el. Învăţa cum să folosească controalele şi îşi dădu seama 
că erau mai încete. Numai cu ajutorul agăţătorilor şi al 
întoarcerilor rapide reuşi să-l ţină departe pe Armând. 

Şi în timp ce plutea ca un fulg, lăsându-l pe Armând să 
treacă pe lângă el, acţionă butoanele de la Agrav şi văzu că 
nu răspundeau. Nu era nici un fel de schimbare de direcţie 
în câmpul gravitațional; nici un fel de senzaţie de 
accelerare sau decelerare. 

Dar Armând veni peste el încruntat şi Lucky fu lovit cu 
putere de peretele coridorului. 

5. PISTOALE SONICE ŞI VECINI 

Bigman era complet încrezător în capacitatea lui Lucky de a 
se descurca în orice situaţie cu o masă de came, şi cu toate 
că simţea furie din partea acelei mase de oameni care nu-i 
sufereau, nu simţi nici un fel de frică. 

Summers se apropiase de marginea coridorului alături de 
un altul, un tip tuciuriu care comenta tot ce se întâmpla în 
coridor cu o voce stridentă, ca şi cum ar fi fost vreun meci 
pe subeterice. 

Când Armând l-a izbit pentru prima dată pe Lucky de zid, s- 
au făcut auzite o mulţime de strigăte de bucurie. Bigman îi 
înţelegea. Cu siguranţă că măscăriciul care comenta 
încerca tot timpul să îl înfunde pe Lucky. Stai un pic până se 
prinde Lucky de treaba cu Agrav; o să-l facă bucăţi pe tipul 
ăla, Armând. Bigman era sigur de asta. 

Dar când tipul tuciuriu strigă: „Armând l-a prins acum de 
cap. Manevrează pentru o a doua cădere, picioarele pe zid, 
retragere, extindere şi iată izbitura, o frumuseţel” Bigman 
începu să nu mai fie aşa sigur pe el. 

Se apropie şi el de marginea coridorului. Nimeni nu-i dădea 
nici un fel de atenţie. Ăsta era un avantaj al staturii lui. 
Oamenii care nu-l cunoşteau aveau tendinţa să nu-l ia în 
seamă ca pe un posibil pericol, ba chiar să-l ignore. 

Bigman se uită în jos şi-l văzu pe Lucky împingându-se de 
zid iar pe Armând trecând de el şi apoi aşteptând pentru un 
alt atac. 


- Lucky! strigă el. Stai departe! 
Strigătul se pierdu în hău, dar vorbele tuciuriului care 
acum îşi coborâse vocea pentru a-i spune ceva lui Red 
Summers ajunseră la Bigman. 

- Dă-i nişte putere, Red. Aşa nu mai e nici un fel de 
distracţie. 

- Nu vreau distracţie. Vreau ca Armând să termine treaba, 
veni răspunsul furios de la Summers. 
Bigman nu se prinse de prima dată, dar în câteva secunde 
îşi dădu seama. Ochii lui erau acum îndreptaţi către Red 
Summers, ale cărui mâini, strânse la piept, manipulau un 
obiect pe care Bigman nu putea să-l identifice. 

- Pe nisipurile de pe Marte! strigă Bigman sărind înapoi. 
Tu! Summers! Trişor nenorocit! 
Asta era una din multele dăţi când Bigman se bucura că 
poartă un pistol sonic chiar în ciuda dezaprobării lui Lucky. 
Lucky îl considera o armă pe care nu te puteai baza pentru 
că era foarte greu de ochit cu ea, dar Bigman mai degrabă 
se îndoia de faptul că e mic de înălţime decât de arta lui în 
mânuirea acestui tip de armă. 
Când Summers nu se întoarse la strigătul lui Bigman, 
acesta strânse arma în pumn (din care nu se vedea decât 
un centimetru între al doilea şi al treilea deget) şi trase o 
dată. 
Instantaneu urmă o strălucire la cincisprezece centimetri 
de nasul lui Summers. Nu era foarte impresionant. De data 
asta nu fuseseră ionizate decât molecule de aer. Summers 
sări, panicat, panică transmisă şi de broasca V. 

- Hei! strigă Bigman. Nu mişcă nimeni! Nu mişcă nimenil 
Nenorociţi cu gunoi în capete pătrate ce sunteţi! 
O altă descărcare din pistol lovi aerul chiar deasupra 
capului lui Summers, unde toată lumea o putea vedea fără 
probleme. 
Foarte puţini oameni aveau asemenea pistoale, care erau 
scumpe şi pentru care se obținea cu greu licenţă, dar toţi 
ştiau cum arată o descărcare de la un pistol sonic, chiar 


dacă numai de la subeterice, şi toţi ştiau cât de mult 
răneşte o asemenea armă. 

Deodată, cei cincizeci de oameni rămaseră fără grai. 
Bigman era acum năpădit de frica pe care o transmiteau cei 
cincizeci de oameni. Se lipi cu spatele de zid. 

- Acum, fiţi atenţi cu toţii! strigă Bigman. Câţi dintre voi 
ştiu că acest şmecher de Summers umblă la controalele 
Agrav ale prietenului meu? Lupta asta e trucată! 
Summers se apără disperat, dar tot plin de furie. 

- Nu e aşa, nu e aşa. 

- Da? Eşti un tip curajos, Summers, când ai cincizeci de 
tipi împotriva a doar doi. Să vedem cât de curajos eşti 
împotriva unui pistol sonic. Sigur, e greu de ţintit cu el, şi aş 
putea să greşesc. 

Strânse din nou pumnul şi de data asta descărcarea armei 
fu zgomotoasă şi lumina îi orbi pe spectatori, mai puţin pe 
Bigman, acesta fiind singurul dintre toţi care ştia când să 
închidă ochii pentru o fracțiune de secundă. 

Summers scoase un urlet. Era neatins, cu excepţia unui 
nasture de la cămaşă, care acum lăsase locul unei găuri. 

- Bine ochit, zise Bigman, dacă mi se permite o 
autoapreciere. Dar cred că aici nu e vorba de noroc. Te 
sfătuiesc să nu mişti, Summers. Gândeşte-te că eşti o 
stâncă, şmechere, şi dacă te-ai mişcat o să ratez şi cred că 
mai rău doare să-ţi pierzi o bucată de piele decât un 
nasture. 

Summers închise ochii. Pe frunte i se scurgeau broboane de 
transpiraţie. Bigman calculă distanţa şi trase de două ori. 
Pac! Pac! încă doi nasturi de la cămaşa lui Summers 
zburară cât colo. 

- Pe nisipurile de pe Marte, asta e ziua mea norocoasă! 
Nu-i aşa că e chiar bine că ai aranjat să nu ne deranjeze 
nimeni? Şi acum hai să mai exersez un pic la ţintă... 

De data asta Summers începu să strige de durere. În 
cămaşă apăruse o gaură şi prin ea se putea vedea pielea 
înroşită. 


- Hopa! Nu chiar la fix, zise Bigman. Acum sunt cam 
emoţionat şi cred că pe următoarele două o să le ratez cam 
la o distanţă de vreo cinci centimetri... Asta dacă nu vrei 
totuşi să ne spui ceva. 

- Gata, strigă celălalt. E adevărat, am aranjat lupta. 

- Omul vostru era mai greu, începu Bigman. Omul vostru 
avea experienţă şi cu toate astea nu puteai să laşi să fie o 
luptă dreaptă? Nu vrei să rişti nimic, nu-i aşa? Lasă jos ce ai 
în mână... Şi voi ceilalţi să nu faceţi nici o mişcare. De aici 
înainte, pe coridor va fi o luptă dreaptă. Nimeni nu se mişcă 
până nu apare vreunul din coridor. 

Bigman se opri şi începu să se uite la pumnul în care ţinea 
pistolul, mişcându-l puţin într-o parte şi în alta. 

- Dar, dacă apare balonul vostru de slănină, cred că am să 
fiu un pic dezamăgit. Şi când sunt dezamăgit, nu mai ştiu ce 
fac. S-ar putea să fiu atât de dezamăgit încât să o iau razna 
şi să trag în mulţime, şi nu cred că puteţi face ceva să mă 
împiedicaţi să trag de zece ori. Deci dacă printre voi sunt 
zece tipi care s-au săturat de viaţă, n-au decât să spere ca 
băiatul vostru să-l învingă pe Lucky Starr. 

Bigman aşteptă disperat, ţinând cu mâna dreaptă pistolul, 
şi cu mâna stângă bolul în care se afla broasca V. Şi-ar fi 
dorit să-i spună lui Summers să anuleze lupta, dar se temea 
să nu-l enerveze pe Lucky. Îl ştia pe Lucky prea bine încât 
să-şi dea seama că lupta nu trebuia să se termine decât în 
favoarea lui. 

O siluetă trecu prin faţa coridorului, apoi o alta. Se auzi 
apoi o buşitură, ca şi cum cineva s-ar fi lovit de zid,” apoioa 
doua, şi a treia. Apoi linişte. 

O siluetă apăru din nou, ţinând-o pe cealaltă de gleznă. 
Prima apăru în deschizătura coridorului; cea care o urma 
căzu la pământ ca un sac de nisip. 

Bigman strigă fericit. Cel care era în picioare era Lucky. 
Avea obrazul cam şifonat, dar Armând era cel inconştient. 
Cu ceva dificultate reuşiră să-l trezească pe Armând. La cap 
avea un cucui care semăna cu o mică portocală, iar un ochi 


era umflat şi nu putea să-l ţină deschis. Cu toate că buza de 
jos îi sângera, reuşi să zâmbească şi spuse: 

- Pe Jupiter, puştiul e ca o pisică. 

Se ridică în picioare şi îl îmbrăţişă pe Lucky. 

- Mamă, era ca şi cum m-aş fi luptat cu zece oameni acolo 
după ce s-a prins care e şmecheria. Puştiul e OK. 

În mod surprinzător, toţi începură să strige de bucurie. 
Broasca V începu să transmită în cele din urmă uşurare, 
apoi imediat bucurie. 

Armând zâmbi şi îşi şterse sângele de pe buză cu mâna 
stângă. 

- Acest consilier e OK. Oricine mai are un dinte împotriva 
lui va trebui să lupte cu mine. Unde e Red? 

Dar Red Summers dispăruse. La fel şi acel aparat pe care îl 
aruncase la ordinele lui Bigman. 

- Hei, mister Starr. Trebuie să-ţi spun, nu a fost ideea mea, 
dar Red ne-a spus că trebuie să scăpăm de voi, altfel vom 
avea o mulţime de necazuri. 

- Asta e o greşeală, zise Lucky ridicând mâna. Atenţie, nu 
vor fi nici un fel de necazuri pentru toţi cei care sunt loiali 
Pământului. Garantez asta. Lupta asta nu se menţionează în 
raport. A fost ceva agitaţie, dar cred că putem să o uităm, 
nu? Data viitoare când ne întâlnim, toţi vom fi calmi. Nu s-a 
întâmplat nimic. Da? 

Toţi începură să strige nebuneşte. Se auzeau strigăte de tot 
felul: 

- Tipul e OK! 

- Trăiască Consiliul! 

Lucky se pregătea să plece când îl strigă Armând. 

- Hei, stai un pic, zise el arătând cu un deget gros către 
broasca V. Ce e asta? 

- Un animal de pe Venus, replică Lucky. E al nostru. 

- E drăgălaş. 

Uriaşul se aplecă spre el. Ceilalţi se apropiau şi ei pentru a 
se uita şi pentru a face comentarii apreciative sau pentru a- 


i strânge mâna lui Lucky, spunându-i că au fost de la 
început de partea lui. 
Bigman, nervos din cauza înghesuielii, începu să strige. 

- Lucky, hai să mergem sau, pe Marte, jur că o să omor 
câţiva dintre tipii ăştia. 

Imediat se făcu linişte şi toţi cei de faţă se dădură înapoi 
pentru a le face loc celor doi. 

Lucky se dădu înapoi când Bigman îi puse o compresă cu 
apă rece pe obrazul învineţit după ce ajunseră în camera 
lor. 

- Unii dintre cei de acolo, începu el, ziceau ceva despre 
pistoale sonice, dar în toată hărmălaia aia nu prea am prins 
toată povestea. Cred că îmi spui totuşi ce s-a întâmplat. 

Cu jumătate de gură, Bigman îi povesti tot. 

- Mi-am dat eu seama că nu mai puteam să controlez 
câmpul Agrav, dar am presupus că e vreo defecţiune, mai 
ales după ce şi-a revenit când am căzut a doua oară. Nu mi- 
am închipuit că tu şi Red Summers vă luptaţi pentru mine. 

- Ce naiba, Lucky, crezi că l-aş fi lăsat să facă o şmecherie 
ca asta? zise Bigman zâmbind. 

- Ar mai fi existat şi alte metode decât pistolul. 

- Nimic altceva nu i-ar fi îngheţat aşa, zise Bigman. Ce-ai fi 
vrut, să le arăt degetul şi să le spun că nu sunt cuminţei? 
Mai mult, a trebuit chiar să-i fac să se scape în chiloţi de 
frică. 

- De ce? întrebă Lucky nervos. 

- Ei, şi tu, ai căzut de două ori când lupta era aranjată, şi 
nu ştiam dacă mai ai destulă forţă să o duci la capăt. Urma 
să-i spun lui Summers să anuleze lupta. 

- Asta ar fi fost râu. Nu am fi obţinut nimic. 

- M-am gândit eu la asta, dar am fost cam nervos. 

- Nici o problemă. După ce controalele au început să 
răspundă la comenzi, lucrurile au mers chiar bine. Armând 
era sigur că m-a învins. Şi când şi-a dat seama că mai pot 
lupta, am avut impresia că nu mai reuşea să se adune. Asta 
se întâmplă deseori cu cei care nu au pierdut niciodată. 


Când nu înving de prima dată, nu mai gândesc bine şi nu 
mai înving deloc. 

- Da, Lucky, zise Bigman zâmbind. 

Lucky rămase tăcut pentru câteva minute apoi zise: 

- Nu-mi place acel „da, Lucky”. Ce ai făcut? 

- Păi, zise Bigman punând o ultimă pată de culoare de 
piele pe vânătaie şi dându-se câţiva paşi mai în spate pentru 
a-şi admira lucrarea, nu m-am putut abţine să sper că vei 
învinge, nu? 

- Nu, cred că nu. 

- Şi le-am spus tuturor că în clipa în care învinge Armând 
o să împuşc cât pot dintre ei. 

- Cred că nu vorbeai serios. 

- Poate că eram foarte serios. Oricum, cel puţin aşa au 
crezut ei; apoi au fost siguri după ce i-am zburat patru 
nasturi de la cămaşă lui Summers. Aşa că erau vreo 
cincizeci de tipi, inclusiv Summers, care transpirau sperând 
ca Armând să piardă şi tu să câştigi. 

- Ah, deci asta e, zise Lucky. 

- Păi, nu m-am putut abţine dacă broasca V era acolo şi-ţi 
transmitea toate gândurile, nu? 

- Deci Armând nu a mai luptat cum trebuie pentru că 
mintea lui era încărcată de dorinţele celorlalţi de a pierde, 
zise Lucky dezamăgit. 

- Adu-ţi aminte, Lucky, două căderi trişate. Nu a fost o 
luptă cinstită. 

- Da, ştiu. Poate am avut nevoie de ajutorul ăsta. 
Semnalul de la uşă licări pentru o clipă şi Lucky îşi ridică 
sprâncenele. 

- Cine o fi? 

Apăsă butonul şi uşa se deschise. 

Un bărbat grăsuţ, cu părul rar şi cu ochii de culoare 
albastru-deschis, se uita la ei fără să clipească. În mână 
ţinea o bucată de o formă ciudată dintr-un metal sclipitor 
pe care o tot rotea. Din când în când bucata îi dispărea 
printre degete, parcurgând distanţa de la degetul mare la 


cel mic şi înapoi ca şi cum ar fi fost ceva viu. Bigman se uita 
la el fascinat. 

- Numele meu este Harry Norrich, zise el. Eu sunt vecinul 
vostru. 

- Bună ziua, zise Lucky. 

- Tu eşti Lucky Starr, iar el este Bigman Jones, nu-i aşa? 
Vreţi să veniţi pe la mine pentru câteva minute? Faceţi o 
vizită, bem ceva? 

- Eşti foarte amabil, zise Lucky. Suntem bucuroşi să venim. 
Norrich se întoarse cam ţeapăn şi merse înaintea lor pe 
coridor până la o uşă. Cu o mână atingea diN. Când în când 
peretele. Lucky şi Bigman îl urmau, ultimul ţinând broasca 
V, 

- Nu intraţi, domnilor? zise el dându-se la o parte ca să le 
facă loc. Vă rog, luaţi loc. Am auzit o mulţime de lucruri 
despre voi până acum. 

- Cum ar fi? întrebă Bigman. 

- Cum ar fi lupta lui Lucky cu Big Armând şi ce bun ţintaş 
e Bigman. Povestea s-a împrăştiat repede. Mă îndoiesc că ar 
mai fi cineva pe Jupiter Nouă care să nu fi auzit de asta. 
Ăsta e unul dintre motivele pentru care v-am chemat. Am 
vrut să vorbesc cu voi despre acest lucru. 

Începu să toarne cu atenţie în două pahare un lichior 
roşiatic. Pentru o clipă Lucky îşi ţinu mâna la câţiva 
centimetri de pahar, aşteptând să i-l întindă, apoi se întinse 
şi îl luă din mâna lui Norrich. Lucky puse paharul lângă el. 

- Ce e pe masa de lucru? întrebă Bigman. 

Camera lui Norrich, pe lângă mobila normală, avea ceva 
care arăta ca o masă de lucru cu o bancă în faţa ei. Pe masă 
se aflau împrăştiate o mulţime de piese iar în centru era o 
structură ciudată, înaltă de vreo cincisprezece centimetri, 
dar cu marginea inegală. 

- Asta? întrebă Norrich trecând cu mâna peste suprafaţa 
mesei şi ajunse la structura care se afla în mijloc. Este un 3- 
D. 

- Un ce? 


- Un puzzle tridimensional. Japonezii le aveau de mii de 
ani. Sunt la fel ca nişte jocuri de puzzle simple, cu piese de 
diferite forme care se potrivesc. Ăsta, spre exemplu, când 
va fi gata, va fi un model al unui generator Agrav. Eu l-am 
conceput şi tot eu l-am şi construit. 

Ridică o piesă de metal şi o puse în interiorul structurii. 
Piesa se potrivi perfect. 

- Acum iei o altă piesă. 

Mâna stângă i se mişca încet deasupra structurii în timp ce 
dreapta căuta printre celelalte piese, de unde scoase una 
pe care o potrivi perfect la locul ei. 

Bigman, fascinat, se duse către el, dar imediat sări înapoi 
când de sub masă se auzi un urlet de animal. 

Un câine ieşi de sub masă şi îşi puse labele din faţă pe 
bancă. Era un ciobănesc german mare care se uita intens la 
Bigman. 

- Hei, să ştii că l-am călcat din greşeală. 

- Ah, nu e decât Mutt, zise Norrich. Nu face nimănui nici 
un rău doar dacă îl calci pe coadă. E câinele meu. Şi ochii 
mei. 

- Ochii tăi? 

Lucky interveni cu o voce joasă. 

- Domnul Norrich este orb, Bigman. 
6. MOARTEA INTRĂ ÎN JOC 
Bigman se dădu un pas înapoi. 

- Îmi pare rău. 

- Nu are de ce să-ţi pară rău, spuse Norrich vesel. M-am 
obişnuit şi nu mai e nici o problemă. Sunt tehnician şef şi 
mă ocup de construirea motoarelor experimentale. Nu am 
nevoie de nimeni să mă ajute, mai ales la aceste jocuri 
tridimensionale. 

Îmi închipui că sunt şi un fel de antrenament foarte bun, 
zise Lucky. 

Adică vrei să spui că poţi să asamblezi chestiile astea fără 
să le vezi? 


- Nu e chiar aşa de greu pe cât îţi închipui. Exersez de 
câţiva ani buni şi până la urmă eu le-am făcut şi le ştiu toate 
şmecheriile. Fii atent, Bigman, am aici unul simplu. Are o 
formă simplă, de ou. Poţi să îl desfaci? 

Bigman luă ovoidul uşor şi îl întoarse în mână uitându-se la 
piesele care se potriveau perfect. 

- De fapt, continuă Norrich, singurul lucru pentru care am 
nevoie de Mutt este să mă conducă pe coridoare. 

Se aplecă şi-şi mângâie câinele după ureche, iar câinele 
deschise gura într-un căscat dezvăluind nişte colţi albi şi o 
limbă rozalie. Lucky putea simţi dragostea lui Norrich 
pentru câine prin intermediul broaştei V. 

- Eu nu pot să folosesc coridoarele Agrav, zise Norrich, din 
moment ce nu am cum să ştiu când să decelerez, aşa că 
trebuie să merg pe coridoarele obişnuite, iar Mutt mă 
conduce. E cam lung drumul, dar e un exerciţiu bun, şi în 
felul ăsta Mutt şi cu mine ştim cel mai bine Jupiter Nouă, 
nu-i aşa Mutt?... Ai reuşit, Bigman? 

- Nu, veni răspunsul, e dintr-o singură bucată. 

- Nu e chiar aşa. Dă-l încoace. 

Bigman i-l întinse iar degetelelui Norrich trecură peste 
suprafaţa ovoidului. 

- Vezi pătratul ăsta mic de aici? îl apeşi şi se desface. 
Apucă bucata care iese în capul celălalt şi întoarce-o la 180 
de grade în sensul invers al acelor de ceasornic, şi în felul 
ăsta se va desface tot. Vezi? Acum şi restul poate fi scos. 
Întâi asta, apoi asta, şi aşa mai departe. Aliniază piesele în 
ordinea în care le-ai scos. Apoi pune-le la loc în ordine 
inversă. La sfârşit pune piesa-cheie şi se va potrivi singură. 
Bigman se uită cu îndoială la piesele separate şi se aplecă 
spre ele. 

- Cred că voiai să discutăm despre comitetul de primire de 
la sosirea noastră, domnule Norrich. Ai spus la un moment 
dat că vrei să vorbim despre lupta mea cu Armând. 

- Da, consilier Starr, asta vroiam. Vroiam să înţeleg. Am 
venit aici pe Jupiter Nouă de când a început proiectul 


Agrav. Unii pleacă atunci când se încinge atmosfera, alţii 
rămân, lor li se alătură novicii; dar există ceva care îi 
caracterizează pe toţi. Sunt foarte nesiguri. 

- De ce? 

- Din mai multe motive. În primul rând, este tot pericolul 
pe care îl presupune proiectul. Am avut o mulţime de 
accidente şi am pierdut sute de oameni. Eu mi-am pierdut 
vederea acum cinci ani şi într-un fel am fost norocos. S-ar fi 
putut să fiu mort acum. În al doilea rând, oamenii de aici 
sunt izolaţi de familie şi de prieteni. Realmente izolaţi. 

- Dar îmi închipui că sunt o mulţime de oameni aici care se 
bucură de o asemenea izolare, zise Lucky. 

În clipa în care spuse asta zâmbi. Nu era un secret pentru 
nimeni faptul că oamenii care într-un fel sau altul intraseră 
cândva în conflict cu legea reuşeau să găsească de lucru 
într-una din lumile-pionier. Mereu era nevoie de oameni 
care să lucreze în domuri într-o atmosferă artificială şi sub 
influenţa unor câmpuri pseudo-gravitaţionale, iar cei care 
se ofereau voluntari nu prea erau întrebaţi foarte multe. 
Dar nu era nimic rău în asta. Asemenea voluntari au ajutat 
Pământul şi omenirea în condiţii vitrege, şi într-un fel 
plăteau pentru faptele făcute. 

Norrich încuviinţă la auzul vorbelor lui Lucky. 

- Văd că nu eşti deloc naiv, şi mă bucur de asta. Lăsând la 
o parte ofiţerii şi inginerii specialişti, cred că jumătate din 
oamenii de aici au cazier pe Pământ, şi o mare parte din 
cealaltă jumătate ar trebui să aibă cazier dacă poliţia ar şti 
totul. Mă îndoiesc că unul din cinci îşi dă adevăratul nume. 
Oricum, îţi dai seama ce tensiune se creează când apare 
investigator după investigator. Ştim că este căutat un spion 
siriusian, dar fiecare dintre ei se teme că la iveală va ieşi 
propriul păcat şi că va fi târât înapoi în vreo închisoare pe 
Pământ. Toţi vor să se întoarcă pe Pământ, dar vor să o facă 
anonim, nu cu cătuşe electrice la mâini. Din cauza asta i-a 
stârnit Red Summers. 


- Summers e şeful pe aici dacă ela luat conducerea? Are 
un cazier aşa de încărcat pe Pământ? 

Bigman îşi ridică ochii din puzzle şi spuse dur: 

- Poate vreo crimă, nu? 

- Nu, veni replica energică a lui Norrich. Trebuie să 
înţelegeţi ceva despre Summers. A avut o viaţă nefericită: 
probleme acasă, părinţi vitregi. S-a înhăitat cu cine nu 
trebuia. A fost, într-adevăr, la închisoare, dar pentru 
infracţiuni minore. Dacă ar fi rămas pe Pământ viaţa lui s-ar 
fi pierdut în van. Dar a venit pe Jupiter Nouă. Şi-a făcut o 
viaţă aici. S-a angajat aici ca un simplu muncitor dar a 
reuşit să înveţe multe. A învăţat ingineria construcţiilor, 
mecanica câmpurilor de forţă, şi tehnica Agrav. A fost 
promovat într-un post cu responsabilităţi şi acolo face o 
treabă minunată. Este respectat, admirat, plăcut de toată 
lumea. Îi place să aibă un loc unde să fie respectat şi să aibă 
o poziţie şi nu se sperie decât la gândul că s-ar putea 
întoarce pe Pământ la viaţa pe care o ducea înainte. 

- Sigur, o urăşte atât de mult, interveni din nou Bigman, 
încât, a încercat să-l omoare pe Lucky trişând. 

- Da, zise Norrich încruntându-se, am auzit că folosea un 
oscilator sub-fazic pentru a neutraliza controalele 
consilierului. 

Asta a fost o prostie din partea lui, dar intrase deja în 
panică. Până la urmă tipul e tare de treabă. Când fostul 
Mutt a murit... 

- Fostul Mutt? întrebă Lucky. 

- Am avut un alt câine înaintea ăstuia căruia îi spuneam tot 
Mutt. A murit într-un scurtcircuit al unui câmp de forţă care 
a mai ucis mulţi oameni. Nu ar fi trebuit să fie acolo, dar 
uneori câinilor le place să se aventureze. Şi ăsta face la fel 
atunci când nu îl folosesc, dar se întoarce de fiecare dată. 
Se aplecă şi îl bătu uşor pe câine într-o parte, iar Mutt 
închise un ochi şi începu să lovească podeaua cu coada. 

- Oricum, după ce primul Mutt a murit, am avut impresia 
pentru un timp că nu pot să primesc un alt câine înapoi şi 


că va trebui să fiu trimis acasă. Aici nu sunt de nici un folos 
fără să văd. Asemenea câini nu se găsesc foarte uşor, tot 
timpul sunt liste de aşteptare. Administraţia de aici de pe 
Jupiter Nouă nu a vrut să tragă nici un fel de sfori pentru că 
nu erau chiar aşa de dornici să se audă că angajau ca 
inginer un orb. În Congres, economiştii de-abia aşteaptă o 
asemenea publicitate. Aşa că Summers m-a rezolvat. S-a 
folosit de relaţiile pe care le avea pe Pământ şi mi l-a adus 
pe Mutt. Nu era chiar foarte legal, chiar a fost ceva care se 
numeşte trafic, dar Summers şi-a riscat poziţia de aici 
pentru a face unui prieten o favoare, şi pentru asta îi 
datorez multe. Sper că vă veţi aminti că Summers poate 
face şi astfel de lucruri şi nu o să-i faceţi probleme pentru 
ce s-a întâmplat mai devreme. 

- Nu o să-i fac nimic, zise Lucky. N-aveam nici un fel de 
intenţie să-i fac ceva nici înainte de conversaţia noastră. Cu 
toate astea, sunt sigur că adevăratul nume al lui Summers 
şi cazierul lui sunt cunoscute Consiliului şi o să verificâăm 
toate faptele. 

Norrich roşi. 

- Chiar te rog să faci aşa. O să vezi că nu e chiar atât de 
rău. 

- Sper şi eu. Dar spune-mi altceva. Chiar dacă a avut loc 
tot tărăboiul, nu a fost nici un fel de încercare din partea 
conducerii să intervină. Nu ţi se pare asta ciudat? 

Norrich începu să râdă. 

- Deloc. Nu cred că lui Donahue, comandatul nostru, îi 
pasă dacă eşti omorât, doar că asta trebuie să se facă fără 
„publicitate”. Are acum probleme mult mai mari decât tu şi 
investigația ta. 

- Probleme mai mari? 

- Sigur. Şeful proiectului este schimbat o dată pe an; asta 
e politica de rotaţie a cadrelor în armată. Donahue e al 
şaselea şef pe care îl avem, dar este şi de departe cel mai 
bun. Nu a încercat să facă din acest proiect o tabără 
militară. I-a lăsat pe oameni mai liberi şi în felul ăsta a 


reuşit să obţină şi rezultate. Acum prima navă cu sistem 
Agrav e gata să plece din clipă în clipă. Unii spun că e doar 
o chestiune de zile. 

- Aşa de repede? 

- Se prea poate. Dar problema e că Donahue urmează să 
fie eliberat din funcţie în mai puţin de o lună. O întârziere 
acum poate însemna că nava nu va mai fi lansată sub 
conducerea comandantului Donahue, ci de-abia după ce va 
veni înlocuitorul. Succesorul lui va fi cel care se va bucura 
de toată gloria, va intra în cărţile de istorie şi Donahue va 
pierde tot. 

- Nu mă mai miră că nu te vrea pe Jupiter Nouă, Lucky, 
zise Bigman. Nu mă mai miră că nu te vrea în preajmă, 
Lucky. 

- Nu te enerva, Bigman, zise Lucky încruntându-se. 

- Javra! continuă Bigman. Sirius poate ataca Pământul 
fără nici o problemă atâta timp cât el are şansa să meargă 
cu nava lui jegoasă. 

Bigman strânse pumnul stâng şi imediat se auzi un mârâit 
dinspre Mutt. 
Norrich interveni repede. 

- Ce faci, Bigman? 

- Ce? întrebă Bigman uimit. Nu fac nimic. 

- Faci un gest ameninţător? 

Bigman îşi lăsă repede mâna în jos. 

- Nu chiar. 

- Trebuie să ai grijă când eşti în jurul lui Mutt. A fost 
antrenat să aibă grijă de mine... Fii atent, o să-ţi arăt. Vino 
spre mine şi fă-te că vrei să dai cu pumnul în mine. 

- Nu e nevoie. Înţelegem, încercă să-i facă renunţe Lucky. 

- Te rog, zise Norrich. Nu e nici un pericol. O să-l opresc 
pe Mutt la timp. De fapt, ăsta e şi un antrenament pentru 
el. Toţi de aici se poartă aşa de frumos cu mine încât am 
impresia că Mutt nici nu-şi mai aduce aminte ce a fost 
învăţat. Haide, Bigman. 


Bigman înaintă câţiva paşi şi-şi ridică mâna. Dintr-o dată 
Mutt se ridică, deschise ochii şi îşi arătă colții, muşchii fiind 
întinşi ca un arc, iar din gât scoase un mârâit care nu 
prevestea nimic bun. 

Bigman se dădu repede înapoi şi Norrich spuse: 

- Jos, Mutt! 

Câinele se supuse. Lucky putea simţi clar încărcătura de 
tensiune şi relaxarea din mintea lui Bigman, apoi triumful 
lui Norrich. 

- Cum stai cu jocul de puzzle, Bigman? întrebă Norrich. 
Micuţul marțian, cu o voce în care se putea citi 
exasperarea, replică: 

- Mă dau bătut. Am pus două piese şi asta etotce pot să 
fac. 

Norrich pufni în râs. 

- E o chestiune de practică, simplă. Fii atent. 
Luă două piese din mâna lui Bigman şi continuă: 

- Nu e nici un fel de minune. Pe astea două le-ai pus greşit. 
Roti una dintre piese, apoi o uni cu cealaltă, adăugă o alta, 
apoi încă una, până când ajunse să ţină în mână şapte piese 
care formau un ovoid cu o gaură în mijloc. Luă şi cea dea 
opta piesă, o puse la locul ei, o roti jumătate de ax invers 
faţă de acele ceasornicului şi completă ovoidul. 

- Gata! 

Luă oul complet şi-l aruncă în aer după care îl prinse, în 
timp ce Bigman se uita la el nervos. 
Lucky se ridică. 

- Domnule Norrich, o să ne mai vedem. Să ştii că o să ţin 
minte remarcile la adresa lui Summers. Mulţumim şi pentru 
băutură. 

Băutura rămăsese neatinsă pe masă. 

- Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, zise Norrich 
strângându-le mâinile. 

A trebuit să treacă ceva timp până când Lucky să poată 
adormi. Stătea întins în întunericul camerei, undeva la sute 
de metri sub suprafaţa lui Jupiter Nouă, ascultând sforăitul 


lui Bigman din camera alăturată şi gândindu-se la tot ce se 
petrecuse în timpul zilei. Se gândea analizând şi 
reanalizând tot ce se întâmplase până acum. 

Ceva îl deranja! Ceva care s-a întâmplat şi care nu ar fi 
trebuit să se întâmple; sau ceva care ar fi trebuit să se 
întâmple şi totuşi nu s-a întâmplat. 

Dar era obosit şi totul era ireal şi ciudat în acea lume 
jumătate de vis şi jumătate realitate. Ceva îi veni totuşi în 
minte, încercă să reţină, dar gândul fugi la fel de repede 
cum venise. 

Şi dimineaţă nu mai ştia nimic. 

Bigman îl strigă din camera lui pe Lucky în timp ce acesta 
din urmă se usca sub jetul de aer cald după ce îşi făcuse 
duşul. 

Micuţul marțian striga cât putea de tare. 

- Hei, Lucky, am reîncărcat rezerva de dioxid de carbon 
pentru broasca V şi am pus şi nişte mâncare. O s-o iei cu 
tine la întâlnirea cu comandantul ăla nenorocit, nu? 

- Sigur, Bigman, veni răspunsul. 

- Atunci totul e aranjat. Ce zici dacă m-ai lăsa să-i spun 
comandantului ce cred eu despre el? 

- Hei, Bigman. 

- Fie! E rândul meu la duş acum. 

La fel ca toţi oamenii din sistemul solar care erau pe alte 
planete decât pe Pământ, Bigman se bălăcea în apă de câte 
ori avea ocazia, iar un duş pentru el era o adevărată 
plăcere. Lucky se pregăti sufleteşte pentru o sesiune de 
urlete de tenor pe care Bigman le numea cântece. 
Intercomul sună în clipa în care Bigman era lansat într-un 
dubios fragment de piesă care era mai mult decât fals şi 
Lucky tocmai terminase de îmbrăcat. 

Lucky se apropie de consolă pentru a activa recepţia. 

- Aici Starr. 

- Starr! se auzi vocea şi pe monitor apăru faţa 
comandantului Donahue. Avea buzele strânse şi o expresie 
potrivnică pe faţă în timp ce se uita la Lucky. Am auzit ceva 


despre o luptă dintre tine şi unul dintre cei care lucrează 
aici. 

- Da? 

- Văd că nu ai nimic. 

- La fel şi celălalt, zise Lucky zâmbind. 

- Îţi aduci aminte că te-am avertizat. 

- Nu fac nici un fel de plângere. 

- Din moment ce nu vrei să depui plângere, şi fiind în 
interesul proiectului, vreau să te întreb dacă vei face vreun 
raport în ceea ce priveşte această problemă. 

- Dacă nu se dovedeşte că are vreo legătură cu problema 
pentru care am venit eu aici, incidentul nu va fi menţionat. 

- Bine! exclamă dintr-o dată mai liniştit Donahue. Mă 
întreb dacă aş putea extinde această atitudine şi asupra 
întâlnirii noastre de azi de dimineaţă. Poate fi înregistrată 
pentru un raport confidenţial şi aş prefera... 

- Nu e nevoie să discutăm problema, comandante. 

- Foarte bine! exclamă din nou comandantul, relaxarea lui 
transformându-se acum în cordialitate. Atunci ne vedem 
într-o oră. 

Lucky era conştient că Bigman îşi terminase duşul şi că tot 
cântecul lui nu mai era acum decât o mormăială. Acum se 
oprise şi mormăitul, şi urmă un moment de tăcere. 

- Da, comandante, foarte..., spuse Lucky în transmiţător 
când Bigman izbucni într-un adevărat urlet. 

- Lucky! 

Lucky se ridică instantaneu şi ajunse din doi paşi la uşa care 
le separa camerele. 

Dar Bigman era în faţa uşii înaintea lui, cu ochii măriţi de 
oroare. 

- Lucky! Broasca V! E moartă! A fost omorâtă! 

7. ROBOTUL INTRĂ ÎN JOC 

Bolul de plastic în care se aflase broasca V era acum spart, 
iar podeaua era udă şi plină de plante. Broasca V, pe 
jumătate acoperită cu ierburi, era într-adevăr moartă. 


Acum că murise şi nu mai putea controla emoţiile, Lucky se 
putea uita la ea fără să i se impună să o îndrăgească, la fel 
ca şi ceilalţi care intrau în raza ei de influenţă. Era totuşi 
nervos, cel mai mult pe el, pentru că se lăsase păcălit 
Bigman, de-abia ieşit de sub duş, având pe el doar chiloţii, 
strângea din pumni. 

- E vina mea, Lucky. Numai vina mea. Am strigat aşa de 
tare în baie încât nu am auzit pe nimeni venind. 
Formularea „venind” nu era foarte potrivită. Ucigaşul nu 
intrase pur şi simplu. Butoanele de deschidere erau topite 
cu ceva ce părea să fie un proiector de energie de un 
calibru foarte mare. 

Lucky se îndreptă către intercom. 

- Comandante Donahue? 

- Da, ce s-a întâmplat? E ceva rău? 

- O să ne vedem într-o oră. 

Întrerupse conexiunea şi se întoarse la Bigman care era 
marcat de eveniment. 

- E vina mea, Bigman, zise Lucky supărat. Unchiul Hector 
a spus că siriusienii nu au descoperit până acum 
capacităţile emoţionale ale broaştelor V, iar eu am acceptat 
asta fără să mă gândesc. Dacă aş fi fost mai puţin optimist 
în ceea ce priveşte ignoranţa siriusienilor, niciunul dintre 
noi nu am fi scăpat acea creatură din ochi, nici măcar 
pentru o secundă. 

Locotenentul Nevsky strigă după ei în timp ce Lucky şi 
Bigman îşi părăseau camerele. 

- Sunt bucuros, domnule, începu el cu o voce joasă, că nu 
vi s-a întâmplat nimic ieri. Nu v-aş fi lăsat acolo dacă nu mi- 
aţi fi ordonat aşa de strict. 

- Nici o problemă, locotenente, zise Lucky absent. 

Mintea lui se tot întorcea la clipa de dinainte de a dormi, 
când un gând a reuşit să iasă din subconştient, risipindu-se 
apoi. Dar cum nu mai putea să şi-l amintească, şi mintea lui 
Lucky trecu la alte probleme. 


Intrară în coridorul Agrav şi de data asta părea plin de 
oameni care circulau într-un flux aproape continuu în 
ambele direcţii. Era o atmosferă de „început de zi de lucru”. 
Cu toate că oamenii lucrau în subteran şi acolo nu exista zi 
sau noapte, ciclul de douăzeci şi patru de ore mai era 
valabil. Omenirea adusese familiara rotaţie a pământului pe 
toate lumile pe care le colonizase. Şi cu toate că oamenii 
lucrau în schimburi continue, cei mai mulţi era desemnaţi 
să lucreze în „schimbul de zi”, de la nouă la cinci, Ora 
Solară Standard. 

Acum era puţin înainte de orele nouă, iar în coridoarele 
Agrav era înghesuială din cauza tuturor celor care mergeau 
către posturile de lucru. Era un sentiment de „dimineaţă” 
aproape ca şi cum soarele s-ar fi aflat la răsărit iar roua ar 
scălda iarba. 

Doi oameni stăteau la masă în clipa în care Lucky şi Bigman 
intrară în camera de conferinţe. Unul dintre ei era 
comandantul Donahue, a cărui faţă purta masca unei 
tensiuni reţinute. Comandantul se ridică şi îl prezentă pe 
celălalt: James Panner, inginerul-şef şi conducătorul civil al 
proiectului. Panner era un tip grăsuţ cu nişte ochi negri şi 
gâtul ca de taur. Purta o cămaşă de culoare închisă, dar 
care nu avea nici un fel de emblemă şi nici nu era încheiată 
la gât. 

Locotenentul Nevsky salută şi se retrase. Comandantul 
Donahue se uită cum se închide uşa şi spuse: 

- Fiind numai noi patru, cred că putem trece la discuţii 
serioase. 

- Noi patru şi o pisică, zise Lucky uitându-se la creatura 
care se urcase pe masă şi se uita la el solemn. Asta nu e 
pisica pe care am văzut-o ieri, nu-i aşa? 

Comandantul se încruntă. 

- Poate că da. Poate că nu. Avem o grămadă de pisici pe 
aici. Oricum, presupun că nu suntem aici ca să discutăm 
despre animale de casă? 


- Dimpotrivă, comandante, cred că ăsta va fi un subiect de 
discuţie cu care o să începem şi pe care l-am ales 
intenţionat. Îţi mai aminteşti de animalul nostru? 

- Ah, micuța creatură venusiană? zise comandantul cu o 
căldură neaşteptată. Îmi aduc aminte de ea. Era..., dar se 
opri ca şi cum şi-ar fi dat seama că în absenţa ei,.nu vedea 
motivul entuziasmului. 

- Da, micuța creatură venusiană, replică Lucky, avea nişte 
capacităţi ciudate. Putea detecta emoția, putea transmite 
emoția. Putea chiar şi să impună o anumită emoție. 
Comandantul făcu ochii mari, dar Panner spuse cu o voce 
puternică: 

- Am auzit la un moment dat un zvon de genul ăsta, 
consilier. Am râs. 

- Nu ar fi trebuit. Este adevărat. De fapt, comandante 
Donahue, scopul pentru care am cerut această întrevedere 
a fost să aranjez ca fiecare persoană implicată în proiect să 
fie interogată de mine în prezenţa broaştei V. Voiam să fac o 
analiză emoţională. 
Comandantul era încă pe jumătate uimit. 

- Şi ce ai fi putut să dovedeşti cu asta? 

- Poate că nimic. Totuşi aş fi vrut să încerc. 
Panner interveni. 

- Ai fi vrut? Foloseşti trecutul, consilier. 

Lucky se uită solemn la cei doi oficiali ai proiectului. 

- Broasca V a murit. 

- A fost omorâtă în dimineaţa asta! interveni furios 
Bigman. 

- Cine a omorât-o? întrebă comandantul. 

- Nu ştim. 

Comandantul se lăsă cu spatele pe scaun. 

- Atunci presupun că investigaţiile tale iau sfârşit până 
când animalul poate fi înlocuit. 

- Nu o să aştept nimic. Simplul fapt că broasca V este 
moartă îmi spune multe lucruri, iar problema devine mult 
mai gravă. 


- Ce vrei să spui cu asta? 

Toţi se uitau la el. Chiar şi Bigman se uita către Lucky 
absolut surprins. 

- V-am spus că broasca putea transmite sau impune 
emoţii. Chiar şi tu, comandante, ai avut de-a face cu asta. Îţi 
aduci aminte ce sentimente ai trăit atunci când ai văzut 
broasca V pe nava mea ieri? Erai foarte stresat, şi cu toate 
astea, când ai văzut broasca, îţi aduci aminte ce ai simţit? 

- Da, parcă mă vrâjise, recunoscu comandantul. 

- Poţi să spui de ce, gândindu-te acum la ce s-a întâmplat? 

- Nu, nu-mi trece nimic prin cap. De fapt creatura era 
chiar urâtă. 

- Da, şi cu toate astea ţi-a plăcut. Nu te-ai putut abţine. Ai 
fi putut să-i faci vreun rău? 

- Cred că nu. 

- Eu sunt sigur că nu. Nici o făptură cu emoţii nu ar fi 
putut. Dar cineva totuşi a făcut-o. Cineva a omorât-o. 

- Şi ai de gând să ne explici acest paradox? interveni 
Panner. 

- E chiar foarte simplu de explicat. Nici o făptură cu 
emoţii. Un robot nu are emoţii. Să presupunem că undeva 
pe Jupiter Nouă se află un robot, un om mecanic în forma 
perfectă a unui om. 

- Vrei să spui un umanoid? explică comandantul Donahue. 
Imposibil. Asemenea chestii sunt basme. 

- Comandante, îl întrerupse Lucky, cred că nu eşti pus la 
punct cu faptul că siriusienii sunt foarte pricepuţi în 
construirea roboților. Cred că sunt în stare să folosească un 
om de pe Jupiter Nouă, unul loial, ca model; să construiască 
un robot având forma lui şi apoi să îl înlocuiască. Un 
asemenea umanoid ar putea avea simţuri speciale, care l-ar 
face spionul perfect. Spre exemplu, ar putea să vadă în 
întuneric sau să simtă lucrurile dincolo de ziduri groase. Cu 
siguranţă ar putea transmite informaţii prin undele 
subeterice cu ajutorul unui dispozitiv încorporat. 
Comandantul dădu din cap. 


- Ridicol. Un om ar fi putut să omoare foarte simplu 
broasca V. Un om disperat ar fi putut să treacă peste acea 
influențare emoţională pe care o emitea animalul. La asta 
te-ai gândit? 

- Da, zise Lucky. Dar de ce să fie un om aşa de disperat, de 
ce să fie atât de sălbatic încât să omoare broasca V? Cel mai 
evident motiv este acela că broasca V reprezenta un 
pericol, chiar prin faptul că era inofensivă. Singurul pericol 
din partea ei ar fi fost că ar fi putut să transmită emoţiile 
ucigaşului. Să presupunem că aceste emoţii ar fi însemnat 
darea în vileag a ucigaşului ca fiind spion? 

- Dar cum se poate întâmpla asta? întrebă Panner. 

Lucky se întoarse către el. 

- Dacă ucigaşul nostru nu ar fi avut deloc emoţii? Un om 
fără emoţii nu ar fi fost dat imediat de gol că este un 
robot?... Sau să mergem pe altă cale. De ce să omoare doar 
broasca V? Deja intrat în camerele noastre, riscând atât de 
mult, găsind pe unul dintre noi la duş şi pe celălalt vorbind 
la intercom, deci amândoi nepregătiţi şi descoperiţi, de ce 
ucigaşul nu ne-a omorât pe noi în locul broaştei V? Mai 
mult, de ce nu ne-a ucis pe noi şi broasca V? 

- Probabil că nu a avut timp, zise comandantul. 

- E un alt motiv, parcă mai plauzibil, replică Lucky. Cunoşti 
cele trei Legi al Roboticii, regulile de comportament pe care 
toţi roboții sunt construiți să le respecte? 

- Le ştiu la modul general, nu pot să le citez. 

- Eu pot, zise Lucky, şi cu permisiunea voastră am să o fac, 
asta pentru a-mi susţine teoria. Prima lege este: Un robot 
nu poate răni o fiinţă umană sau, prin pasivitate, nu poate 
permite ca să fie pricinuit vreun rău unei fiinţe omeneşti. 
Cea de a doua lege este: Un robot trebuie să se supună 
ordinelor date de fiinţele umane cu excepţia ordinelor care 
vin în conflict cu prima lege. Iar cea de a treia sună aşa: Un 
robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă atâta timp 
cât acest lucru nu intră în conflict cu primele două legi. 
Panner dădu din cap. 


- Bine, bine, consilier, dar ce dovedeşte asta? 

- Unui roboti se poate ordona să omoare broasca V, care 
este un animal. Îşi va risca existenţa, din moment ce 
protejarea ei este de-abia a treia lege, pentru a se supune 
ordinelor, care e legea a doua. Dar nu i se poate ordona să 
mă omoare pe mine sau pe Bigman din moment ce suntem 
fiinţe umane, iar prima lege este cea care are supremație 
asupra tuturor. Un spion uman ne-ar fi ucis pe noi şi 
broasca V; un robot nu putea să ucidă decât broasca V. 
Toate indică acelaşi punct, comandante. 

Comandantul se gândi un timp apoi spuse: 

- Şi ce propui să facem? Să trecem prin raze X pe toţi 
oamenii din proiect? 

- Nu, veni imediat răspunsul. Nu e chiar aşa de simplu. 
Acţiunea de spionaj nu se face aici, ci în altă parte. Dacă aici 
se află un robot umanoid, probabil că mai sunt şi alţii în altă 
parte. Cel mai bine ar fi să prindem cât mai mulţi dintre ei; 
poate chiar pe toţi. Dacă suntem prea dornici să-i prindem 
pe toţi cei care sunt sub nasul nostru, ceilalţi s-ar putea să 
fie scoşi de aici şi să fie folosiţi altă dată. 

- Atunci ce propui să facem? 

- Să lucrăm încet. O dată ce suspectezi un robot, sunt 
multe feluri să-l faci să se dea de gol fără ca el să-şi dea 
seama. Şi nici nu încep chiar de la zero. Spre exemplu, 
comandante, ştiu că nu eşti robot, din moment ce ţi-am 
detectat emoţiile ieri. De fapt, în mod deliberat ţi-am indus 
mânie pentru a-mi testa broasca V, şi pentru asta îţi cer să 
mă ierţi. 

Donahue se făcu negru la faţă. 

- Eu, robot? 

- Aşa cum am mai spus, te-am folosit doar pentru a-mi 
testa broasca. 

- Nu ai nici un motiv să te simţi sigur în legătură cu mine, 
consilier, zise Panner. Eu nu am dat niciodată ochii cu 
broasca V. 


- Asta aşa e, zise Lucky. Nu eşti încă curat. Scoate-ţi 
cămaşa. 

- Ce? strigă indignat Panner. De ce? 

- Gata, nu te mai suspectăm. Un robot ar fi trebuit să se 
supună ordinului. 

Comandantul lovi cu putere biroul. 

- Termină! Asta ia sfârşit aici. Nu o să te las să testezi sau 
să enervezi oamenii în nici un fel. Eu am o treabă de făcut 
pe acest satelit, consilier Starr; am o navă Agrav pe care 
trebuie să o ridic în spaţiu. Oamenii mei au fost toţi 
investigaţi şi au fost consideraţi curaţi. Povestea ta cu 
roboții este subţire şi eu nu subscriu la ea. [i-am spus de 
ieri, Starr, că nu vreau să te am aici pe Jupiter Nouă, 
deranjându-mi oamenii şi jucându-te cu moralul lor. Ai 
considerat că poţi să mă insulţi. Acum spui că a fost doar 
pentru a-ţi testa animalul, fapt ce nu mă face să mă simt 
mai puţin insultat. Nu am nevoie să cooperez cu tine. Şi am 
să-ţi spun şi ce am făcut. Am oprit orice mijloc de 
comunicaţie cu Pământul. Jupiter Nouă este acum în stare 
de urgenţă. Acum am puterile unui dictator militar. 
Înţelegi? 

Ochii lui Lucky se îngustară. 

- Prin funcţia mea de membru al Consiliului Ştiinţei eu te 
întrec în grad. 

- Da, şi cum ai de gând să-ţi impui rangul? Oamenii mei o 
să mi se supună şi au primit deja ordine. O să fii reţinut cu 
forţa dacă încerci în orice fel, prin vorbă sau faptă, să intri 
în conflict cu ordinele mele. 

- Şi care sunt ordinele? 

- Mâine, spuse Comandantul Donahue, la orele 6:00 p.m., 
Ora Solară Standard, prima navă funcţională Agrav care 
există va zbura de pe Jupiter Nouă pe Jupiter Unu, satelitul 
Io. După ce ne întoarce, după ce ne întoarcem, consilier 
Starr, şi nici măcar cu o oră mai devreme, poţi să-ţi 
desfăşori investigaţiile. Şi dacă vrei să iei legătura cu 


Pământul şi să aranjezi procedurile pentru Curtea Marţială, 
o să fiu gata. 

Comandantul Donahue se uita hotărât la Lucky. 

Lucky îl întrebă pe Panner: 

- Nava este gata? 

- Cred că da, zise Panner. 

- Plecăm mâine, zise Donahue. Ei, consilier Starr, faci ce îţi 
spun eu sau voi fi nevoit să te arestez? 

Tăcerea care s-a lăsat a fost una plină de tensiune. Bigman 
aproape că îşi ţinea respiraţia. Pumnii comandantului se 
strângeau şi se desfăceau iar nasul lui aproape se albise. 
Panner scoase o bucată de gumă din buzunarul cămăşii, o 
scoase din ţiplă cu o mână şi o duse la gură. 

Lucky îşi desfăcu mâinile şi lăsându-se cu spatele pe scaun 
anunţă: 

- Sunt bucuros să cooperez cu tine, Comandante. 

8. ORBIRE 
Bigman era mai mult decât furios. 

- Lucky! îl laşi să ne oprească investigația pur şi simplu? 

- Nu chiar, Bigman. O să fim la bordul navei Agrav şi o să 
ne continuăm şi investigaţiile de aici. 

- Nu, domnule, sări comandantul. Nu o să te afli la bord. 
Nici să nu-ţi treacă asta prin cap. 

- Şi cine va fi la bord, comandante? Tu, presupun? 

- Eu. De asemenea şi Panner, pe postul de inginer şef. Doi 
dintre ofiţerii mei, alţi cinci ingineri, şi cinci membri 
obişnuiţi ai echipajului. Eu şi Panner ca responsabili pentru 
proiect; cei cinci ingineri pentru a conduce nava; restul 
pentru serviciile pe care le-au adus proiectului. 

- Ce fel de servicii? întrebă Lucky gânditor. 

Panner îl întrerupse pentru a interveni. 

- Cel mai bun exemplu ar fi Harry Norrich, care... 

- Vorbiţi de tipul orb, zise Bigman surprins. 

- Atunci înseamnă că îl cunoaşteţi? spuse Panner. 

- Da, l-am cunoscut seara trecută, replică Lucky. 


- Bun, continuă Panner, Norrich a fost aici de la începutul 
proiectului. Şi-a pierdut vederea atunci când s-a aruncat 
între două contacte pentru a împiedica un câmp de forţă să- 
şi schimbe sensul. A stat în spital timp de cinci luni, iar ochii 
nu au mai putut fi recuperaţi. Prin actul său de curaj a 
salvat vieţile a două sute de oameni şi a salvat şi proiectul, 
pentru că un accident aşa de mare de la început ar fi 
însemnat că nu ar mai fi fost alte aprobări din partea 
Congresului. Asemenea lucruri îţi dau dreptul să te afli pe 
prima navă Agrav care a zburat vreodată. 

- Păcat că nu va reuşi să vadă Jupiter atât de aproape, dar 
cum se va descurca la bordul navei? întrebă Bigman deja 
încruntat. 

- O să-l ia pe Mutt, sunt sigur de asta. E un câine care nu 
face probleme, veni replica din partea lui Panner. 

- Asta era tot ce voiam să ştiu, zise Bigman nervos. Dacă 
voi puteţi să luaţi un câine, atunci puteţi să mă luaţi şi pe 
mine şi pe Lucky. 

Comandantul Donahue se uita nerăbdător la ceas. Îşi puse 
palmele pe masă ca şi cum ar fi vrut să se ridice şi li se 
adresă celor prezenţi. 

- Cred că am terminat această întâlnire, domnilor. 

- Nu chiar, veni replica din partea lui Lucky. Mai avem 
doar un punct pe lista noastră pe care nu l-am lămurit. 
Bigman l-a formulat în termeni duri, dar trebuie să 
recunosc că are dreptate. Noi doi vom fi pe nava Agrav 
când va pleca de aici. 

- Nu, spuse Donahue. E imposibil. 

- Masa a doi indivizi nu mai poate fi suportată de navă? 
întrebă Lucky. 

- Am putea muta un munte, răspunse Panner râzând. 

- Atunci vă lipseşte spaţiul? 

Comandantul se uită urât la Lucky. 

- Nu o să vă ofer nici un fel de motiv. Nu veţi fi luaţi pentru 

că asta e decizia mea. E clar? 


În ochii lui se instală satisfacția, iar lui Lucky nu-i fu deloc 
greu să-şi dea seama că acum comandantul plătea poliţele 
pentru modul în care i se adresase cu o zi înainte la bordul 
navei Shooting Starr. 

- Cred că cel mai bine ar fi să ne iei şi pe noi, comandante, 
replică Lucky foarte calm. 

- De ce? veni replica ironică din partea comandantului. O 
să fiu eliberat din funcţie la ordinele Consiliului Ştiinţei? Nu 
veţi putea să comunicaţi cu Pământul până nu mă întorc, iar 
după aia mă pot elibera din funcţie dacă vor. 

- Cred că nu ai gândit-o cum trebuie, comandante. Ar 
putea să te elibereze din funcţie retroactiv. De fapt, te 
asigur că aşa vor face. În ceea ce priveşte rapoartele 
conducerii, prima navă Agrav îşi va efectua zborul 
inaugural sub comanda celui care te, va-succeda în funcţie, 
oricine va fi el. De asemenea şi jurnalele călătoriei ar putea 
fi modificate pentru a arăta în mod oficial că nu ai fost la 
bord. 

Comandantul Donahue se albise. Se ridică şi, pentru o clipă, 
toţi avură impresia că se va arunca asupra lui Lucky. 

- Deci, care va fi decizia ta, comandante? întrebă Lucky pe 
acelaşi ton calm. 

- Puteţi veni şi voi, zise Donahue pe o voce aproape 
nenaturală. 

Lucky îşi petrecu restul zilei în arhivă, studiind dosarele 
diferiților angajaţi ai proiectului, în timp ce Bigman, sub 
îndrumarea lui Panner, mergea din laborator în laborator şi 
vizita nişte săli de testare enorme. 

De-abia după masa de seară reuşiră să rămână numai ei 
doi. Tăcerea lui Lucky nu era ceva neobişnuit, din moment 
ce tânărul consilier nu era vorbăreţ din fire, dar acum era 
prea încruntat iar Bigman recunoscu semnul de îngrijorare. 

- Nu facem nici un fel de progres, nu-i aşa, Lucky? întrebă 
Bigman. 

- Nimic foarte interesant, trebuie să recunosc, zise Lucky 
dând din cap. 


Din bibliotecă adusese cu el un film şi Bigman se uită la 
titlul lui: Robotică avansată. Calm, Lucky derulă începutul 
filmului prin monitor. 

- Şi o să fii toată seara prins cu asta, Lucky? întrebă 
Bigman cam agitat. 

- Mă tem că da, Bigman. 

- E vreo problemă dacă mă duc la Norrich să-mi ţină 
companie? 

- Nici o problemă, îi răspunse Lucky care avea deja 
aparatul de proiecţie la ochi şi se întinsese pe spate cu 
braţele încrucişate pe piept. 

Bigman deschise uşa şi rămase acolo pentru o clipă un pic 
nervos. Ar fi trebuit să discute asta întâi cu Lucky ştia că ar 
fi trebuit să o facă, dar tentaţia... 

Apoi îşi spuse: „Nu o să fac nimic. O să verific ceva. Dacă 
mă înşel, mă înşel şi ce rost are să-l mai deranjez pe Lucky. 
Dar dacă se dovedeşte adevărat, atunci chiar am ceva să-i 
spun.” 

Uşa se deschise imediat ce sună şi în faţa lui se afla 
Norrich, cu ochii fixaţi spre uşă, aşezat la birou unde se afla 
o tablă de şah cu nişte piese de formă ciudată. 

- Da? zise el. 

- Sunt Bigman, replică micuțul marțian. 

- Bigman! Vino. Aşează-te. A venit cu tine şi consilierul 
Starr? 

Uşa se închise în spatele lui şi Bigman se uită în camera 
puternic luminată. Strânse din dinţi. 

- E ocupat. Cât despre mine, sunt plin până peste cap de 
Agrav. Doctorul Panner mi-a oferit un tur al satelitului, 
numai că eu nu pricep mare lucru din toată povestea asta. 

- Nu eşti singurul, zise zâmbind Norrich, dar dacă laşi 
deoparte matematica, o mare parte din tehnica Agrav nu e 
chiar aşa de greu de înţeles. 

- Nu? Poţi să-mi explici şi mie? zise Bigman aşezându-se 
pe un scaun mare chiar în faţa lui Norrich şi începând să se 


uite pe masa de lucru a acestuia. Mutt stătea chiar între 
picioarele lui şi se uita la el cu ochi strălucitori. 

(„Fă-l să vorbească, Bigman. Fă-l să vorbească până găseşti 
o breşă, sau până faci o breşă.”) 

- Fii atent aici, începu Norrich explicaţia, ţinând în mână o 
piesă. Gravitaţia este o formă de energie. Un obiect ca 
piesa pe care o am eu acum în mână. Se află sub influenţa 
câmpului gravitațional, dar nu i se permite să se mişte şi 
atunci se spune că are energie potenţială. Dacă am da 
drumul piesei, energia potenţială s-ar transforma în 
mişcare sau, cum i se mai spune, energie cinetică. Întrucât 
continuă să se mişte sub influenţa forţei gravitaționale în 
timp ce cade, va cădea din ce în ce mai repede, explică 
Norrich lăsând piesa să cadă. 

- Până când, poc, zise Bigman în clipa în care obiectul 
atinse podeaua. 

Norrich se aplecă lăsând impresia că ar fi vrut să o ridice şi 
apoi zise: 

- Vrei să mi-o dai înapoi Bigman? Nu ştiu sigur unde s-a 
rostogolit. 

Bigman era dezamăgit. O ridică şi i-o dădu înapoi. 

- Până acum nu se putea face decât un singur lucru cu 
energia potenţială: putea fi convertită în energie cinetică. 
Bineînţeles, energia cinetică putea fi şi ea folosită mai 
departe. Spre exemplu, căderea apei din cascada Niagara 
este folosită pentru a produce energie electrică, dar asta e 
altceva. În spaţiu forţa de gravitație dă naştere mişcării şi 
atât. Să luăm ca exemplu sistemul de sateliți al lui Jupiter. 
Faţă de Jupiter noi avem o mare cantitate de energie 
potenţială. Dacă am încerca să mergem către Jupiter Unu, 
satelitul Io, care este la 500 000 de kilometri de Jupiter, 
atunci vom cădea pe parcursul acestor mii de kilometri. 
Astfel vom atinge o viteză înspăimântătoare pe care trebuie 
să o contracarăm împingând în direcţia opusă cu un motor 
hiperatomic. Asta înseamnă un consum enorm de energie. 
Apoi, dacă ratăm aterizarea doar cu foarte puţin, riscăm să 


cădem în continuare, şi astfel nu putem ajunge decât într- 
un singur loc, Jupiter, iar Jupiter înseamnă moarte 
instantanee. Apoi, chiar dacă aterizăm în siguranţă pe Io, 
atunci avem probleme să ajungem înapoi pe Jupiter Nouă, 
pentru că asta ar însemna să ne înălţăm pe toată distanţa 
împotriva atracției gravitaționale a lui Jupiter. Cantitatea de 
energie necesară unei asemenea călătorii dus-întors este 
imposibil de obţinut. 

- Şi Agrav? întrebă Bigman. 

- Ah! Cu Agrav lucrurile stau altfel. Odată folosit 
convertorul Agrav, energia potenţială poate fi convertită în 
altceva decât energie cinetică. În coridorul Agrav, spre 
exemplu, forţa gravitaţională dintr-o direcţie este folosită 
pentru a reîncărca câmpul gravitațional din direcţia opusă 
căderii tale. Cei care cad în cealaltă direcţie oferă energie 
pentru ceilalţi. În felul ăsta în timpul căderii nu ai nevoie să 
accelerezi. Şi cazi la orice viteză mai mică decât cea 
normală a unei căderi. Înţelegi? 

Bigman nu era chiar aşa de sigur că înţelege, dar spuse 

- Da, da, continuă. 

- În spaţiu e altceva. Nu există un al doilea câmp 
gravitațional pentru a schimba energia. În loc de asta, este 
convertită în energie hiperatomică şi conservată. În felul 
acesta, o navă spaţială poate cădea de pe Jupiter Nouă 
către Io cu orice viteză mai mică decât cea normală, fără să 
fie nevoită să folosească energie pentru a decelera. În fapt 
nu se foloseşte nici un fel de energie decât atunci când se 
fac ultimele ajustări pentru atingerea vitezei orbitale a 
satelitului lo. De asemenea şi siguranţa este deplină din 
moment ce nava se află tot timpul sub control. Dacă ar fi 
nevoie, gravitația lui Jupiter ar putea fi redusă la zero. Să te 
întorci pe Jupiter Nouă înseamnă consum de energie, asta 
n-ai cum să o schimbi. Dar acum poţi să foloseşti energia pe 
care ai conservat-o în condensatorul hiperatomic de câmp. 
Energia câmpului gravitațional al lui Jupiter este folosită de 
asemenea pentru a te împinge înapoi. 


- Sună bine, zise Bigman rotindu-se pe scaun pentru că nu 
reuşea să înţeleagă nimic. Ce e chestia aia de pe birou cu 
care te prosteşti? întrebă dintr-o dată el. 

- Şah, veni răspunsul. Tu joci şah? 

- Puțin, se destăinui Bigman. Lucky m-a învăţat, dar nu e 
nici un fel de distracţie să joci cu el. Mereu iese învingător. 
Dar cum poţi să joci şah? întrebă Bigman. 

- Te referi la faptul că sunt orb? 

- Înî... 

- E OK. Nu e nici o problemă dacă îmi spui că sunt orb. Şi 
e şi foarte uşor să-ţi explic. Tabla este magnetizată, iar 
piesele sunt făcute dintr-un aliaj magnetic uşor, pentru ca 
să rămână acolo unde sunt aşezate dacă îmi mişc mâna pe 
acolo neatent. Ia, încearcă şi tu, Bigman. 

Bigman se întinse să ia o piesă. O ridică, dar avu senzaţia că 
fusese lipită de tablă cu sirop dulce. 

- Şi după cum vezi, nu sunt nişte piese de şah obişnuite. 

- Mai mult ca cele de dame, se încruntă Bigman. 

- Şi asta tot ca să nu le răstorn. Dar nu sunt plate, au nişte 
gravuri, care pot fi identificate prin atingere şi care 
seamănă cu piesele normale ca să poată să le înveţe şi alţii 
atunci când joacă cu mine. Încearcă şi tu. 

Bigman nu avu nici un fel de problemă. Cercul cu nişte 
puncte ridicate era regina în timp ce crucea din mijlocul 
altei piese simboliza regele. Piesele cu nişte tăieturi pe 
diagonală erau nebunii, cercul ridicat cu pătrate erau 
turnurile iar urechile de cai sculptate erau caii. Mai 
rămâneau pionii care aveau gravate nişte cercuri. 
Bigman rămase şocat. 

- Acum ce faci? Joci singur? 

- Nu, rezolv o problemă. Piesele sunt aranjate astfel încât 
nu e decât o singură metodă prin care albul învinge din 
exact trei mutări iar eu încerc să-mi dau seama de ele. 

- Dar cum poţi să-ţi dai seama care sunt albele şi care sunt 
negrele? întrebă dintr-o dată Bigman. 


- Dacă te uiţi atent, începu Norrich râzând, o să vezi că pe 
margine albele sunt sculptate iar negrele nu sunt. 

- Aha. Dar tot trebuie să-ţi aminteşti unde sunt toate 
piesele aşezate? 

- Asta nu e foarte greu, zise Norrich. La început ţi se pare 
că trebuie să ai o memorie fotografică, dar de fapt tot ce 
trebuie să fac este să-mi trec mâna peste piese din când în 
când. Vezi că pătratele sunt marcate şi ele. 

Bigman începu să respire mai repede. Uitase de pătratele 
de pe tabla de şah, şi ele erau sculptate. Se simţea de parcă 
şi el ar fi jucat tot un fel de joc de şah şi fusese învins. 

- Te deranjează dacă mă uit şi eu? spuse el. Poate reuşesc 
să-mi dau eu seama de mişcări. 

- Deloc, zise Norrich. Chiar mi-ar plăcea. Stau pe 
problema asta de o jumătate de oră şi deja am început să- 
mi pierd calmul. 

Timp de un minut în cameră se instală o linişte deplină şi 
apoi Bigman se ridică, cu toţi muşchii întinşi la maxim, 
încercând să meargă fără să scoată nici un fel de zgomot. 
Scoase din buzunar o mică lanternă şi se apropie de zid cu 
mişcări lente. Norrich nu se mişcă deloc din poziţia lui de 
deasupra tablei de şah. Bigman se uită către Mutt, dar 
câinele nu făcea nici el nici o mişcare. 

Atinse zidul şi, respirând greu, atinse încet consola de 
comandă a intensității luminii din cameră. Într-o clipă 
lumina se stinse şi se instală un întuneric de nepătruns. 
Bigman îşi aminti direcţia în care se afla Norrich. Ridică 
lanterna. 

Auzi un zgomot surd şi apoi vocea surprinsă a lui Norrich: 

- De ce ai stins lumina, Bigman? 

- Asta e, strigă Bigman triumfător şi aprinse lanterna, 
după care îndreptă fasciculul de lumină în faţa lui Norrich. 
Nu eşti deloc orb, spionule! 

9. NAVA AGRAV 

- Nu ştiu ce faci, dar pe spaţiu, omule, nu face nici o 

mişcare bruscă pentru că rişti să sară Mutt pe tine! strigă 


Norrich. 

- Ştii foarte bine ce fac, zise Bigman, pentru că vezi destul 
de bine că scot pistolul şi cred că ai auzit cât de bine 
ţintesc. Dacă Mutt se mişcă în vreun fel, s-a terminat cu el. 

- Nu-i face rău lui Mutt, te rog! 

Bigman se dădu înapoi simțind spaima din vocea celuilalt. 

- Doar taci din gură şi vino spre mine. Mergem să vorbim 
cu Lucky. Şi dacă trecem pe coridor pe lângă cineva, nu faci 
altceva decât să spui bună ziua. Eu o să fiu lângă tine, ştii 
prea bine! 

- Nu pot să merg fără Mutt, zise Norrich. 

- Ba poţi, veni replica. E doar la cinci paşi pe coridor. 
Chiar dacă ai fi fost cu adevărat orb, ai fi putut să te 
descurci, un tip ca tine care face tot felul de puzzle-uri şi 
alte şmecherii de genul ăsta... 

Lucky îşi ridică ecranul din faţa ochilor când auzi uşa 
deschizându-se. 

- Bună ziua, Norrich. Unde e Mutt? 

Bigman i-o luă înainte. 

- Mutt este în camera lui Norrich, iar Norrich nu are 
nevoie de el. Norrich nu este deloc orb! 

- Ce? 

- Prietenul tău se înşeală, domnule Starr. Ce vreau eu să 
spun... 

- Linişte! sări la el Bigman. O să vorbeşti când ţi se va da 
voie, de-abia atunci poţi să comentezi ce vrei. 

Lucky îşi încrucişă braţele. 

- Dacă nu te deranjează, Norrich, aş vrea să aud ce are de 
spus Bigman. Şi, până una alta, Bigman, nu vrei să laşi la o 
parte pistolul? 

Bigman lăsă pistolul supărat. 

- Fii atent, Lucky, l-am suspectat pe şmecher încă de la 
început. Acele jocuri de puzzle m-au pus pe gânduri. Parcă 
era un pic prea bun. Imediat m-am gândit că este un spion. 

- Asta e a doua oară când mă faci spion, strigă Norrich. Nu 
mai suport chestia asta. 


- Fii atent, Lucky, continuă Bigman fără să-l bage în seamă 
pe Norrich, e o mişcare destul de deşteaptă să ai un spion 
despre care se crede că ar fi orb. Ar putea vedea o mulţime 
de chestii la care nici nu se gândesc unii. Oamenii nu s-ar 
mai ascunde. Nu ar mai ascunde lucruri. Ar putea să se uite 
la o mulţime de documente importante şi ceilalţi s-ar gândi 
că nu e decât sărmanul de Norrich care nu poate să vadă. 
Dar mai degrabă cred că nu se mai gândesc la nimic. 
Norrich arăta din ce în ce mai uimit. 

- Dar sunt orb. Dacă e vorba de puzzle am explicat... 

- Sigur că ai explicat, îl imită Bigman. De ani de zile nu faci 
decât să dai explicaţii. Cum se face că stai în camera ta cu 
lumina aprinsă? Când am intrat eu acum o jumătate de oră, 
luminile erau aprinse. Nu le-a aprins pentru mine. 
Întrerupătorul era prea departe de el. De ce? 

- De ce nu? replică Norrich. Pentru mine nu contează 
oricum, dar poate că ţin lumina aprinsă pentru că aşa m-am 
obişnuit sau pentru cei care vin să mă viziteze. 

- Corect, zise Bigman. Asta ne arată că poate găsi 
explicaţii pentru orice, cum poate juca şah, cum poate 
identifica piesele, orice. La un moment dat chiar a uitat 
când a scăpat una dintre piese şi s-a aplecat să o ridice dar 
şi-a amintit în ultima clipă şi m-a pus pe mine să i-o dau. 

- Normal, explică Norrich, pot să spun unde a căzut ceva 
după sunet. Dar piesa aia s-a rostogolit. 

- Haide, continuă să explici, zise Bigman. Asta nu te va 
ajuta pentru că este un lucru pe care nu vei putea să-l 
explici niciodată. Lucky, am avut de gând să-l testez. Am 
vrut să sting lumina şi apoi să-i pun lanterna în ochi la 
intensitate maximă. Dacă nu ar fi fost orb ar fi sărit la mine 
sau cel puţin ar fi clipit. Imediat ce am stins lumina, 
prăpăditul a uitat şi s-a apucat să mă întrebe de ce am 
stins-o. De unde ştia el că am stins eu lumina, Lucky? De 
unde ştia? 

- Dar..., începu Norrich. 


- Poate simţi piesele de puzzle şi de şah şi tot felul de alte 
chestii, dar nu are cum să simtă când se stinge lumina. Asta 
trebuie să vadă. 

- Cred că e momentul să-l lăsăm şi pe Norrich să spună 
ceva, îl opri Lucky. 

- Mulţumesc, zise Norrich. Oi fi eu orb, dar câinele meu nu 
este. Când ai stins lumina, pentru mine nu a contat, aşa 
cum v-am mai spus şi mai înainte, dar pentru Mutt asta 
înseamnă că e ora de culcare şi se duce în colţul lui. În plus 
am auzit şi paşii lui Bigman îndreptându-se către 
întrerupător. Încerca să se mişte fără nici un sunet, dar 
cineva care a fost orb timp de cinci ani poate auzi şi cel mai 
uşor pas. Imediat după ce s-a oprit din mers, l-am auzit pe 
Mutt îndreptându-se spre colţul său. Nu cred că trebuie să 
te gândeşti prea mult ca să-ţi dai seama de ce s-a întâmplat. 
Bigman era la întrerupătorul de lumini şi Mutt se pregătea 
să doarmă. Evident că stinsese lumina. 

Inginerul îşi întoarse faţa întâi către Bigman, apoi spre 
Lyucky ca şi cum ar fi aşteptat să audă un răspuns. 

- Da, înţeleg. Se pare că vă datorăm nişte scuze. 

- Dar, Lucky..., zise Bigman pe un ton tare nefericit. 

- Gata, Bigman! îl opri Lucky dând din cap. Să nu te 
cramponezi niciodată de o teorie care nu se verifică. Cred 
că înţelegeţi, domnule Norrich, că Bigman nu a făcut decât 
ce a crezut că este de datoria sa. 

- Ar fi fost mai bine dacă ar fi pus nişte întrebări înainte să 
treacă la fapte, replică cu răceală Norrich. Acum pot să 
plec? 

- Bineînţeles. Iar ca o solicitare oficială, vă rog să nu 
menţionaţi nimic în legătură cu asta nimănui. E foarte 
important. 

- Da, asta înseamnă arestare abuzivă, ştiu şi eu, dar o să 
fac uitat incidentul. 

Merse către uşă, atinse uşor panoul de comandă şi, după ce 
uşa se deschise, ieşi. 


- A fost o şmecherie. Nu ar fi trebuit să-l laşi să plece, zise 
Bigman întorcându-se imediat către Lucky. 

Lucky îşi puse bărbia în palma dreaptă lăsând impresia că 
este dus pe gânduri. 

- Nu, Bigman, nu el este cel pe care îl urmărim. 

- Dar trebuie să fie, Lucky. Chiar dacă este orb, cu 
adevărat orb, ăsta e un argument împotriva lui. Sigur, 
Lucky, continuă agasat Bigman, s-ar fi putut apropia de 
broasca V fără să o vadă. El ar fi putut să o omoare. 

- Nu, Bigman, îi răspunse Lucky dând din cap. Influenţa 
broaştei V este mentală, indiferent dacă cel asupra căreia 
se exercită o vede sau nu. Este un contact mental direct. 
Ăsta e un lucru pe care nu prea avem cum să-l fentăm. 
Trebuie să fie un robot cel care a făcut-o. Trebuie, iar 
Norrich nu este un robot. 

- De unde ştii că nu?... dar Bigman se opri. 

- Văd că deja ţi-ai răspuns la întrebare. Am simţit emoţiile 
sale la prima întâlnire, când broasca V era cu noi. Are 
emoţii, nu e robotul şi nu e cel pe care îl căutăm. 

Dar în clipa în care rosti toate acele cuvinte, pe faţa lui 
apăru un semn de întrebare şi aruncă cartea despre 
robotică ca şi cum s-ar fi lipsit de ajutorul ei. 

Prima navă Agrav care fusese construită vreodată se numea 
Jovian Moon şi nu semăna deloc cu nici un fel de navă 
spaţială pe care o văzuse vreodată Lucky. Era destul de 
mare pentru a fi o navă de clasa întâi, dar zona în care se 
aflau pasagerii şi echipajul era înghesuită în faţă, din 
moment ce nouă zecimi din navă erau ocupate de 
convertorul Agrav şi de condensatoarele de câmp de forţă 
hiperatomic. Undeva în secţiunea mediană erau nişte 
proeminențe curbate care semănau cu aripile de liliac. 
Cinci într-o parte, cinci în cealaltă parte. 

Lui Lucky i se spusese că erau folosite la secţionarea liniilor 
de forţă ale câmpului gravitațional, convertind astfel 
gravitația în energie hiperatomică. Era o explicaţie simplă, 
şi cu toate astea dădeau navei un aspect sinistru. 


Nava se afla acum într-o groapă săpată în solul de pe 
Jupiter Nouă. Tavanul din beton fusese retras şi toată zona 
era acum sub influenţa gravitaţiei de pe Jupiter Nouă şi de 
asemenea expusă la lipsa de atmosferă de pe Jupiter Nouă. 
Cu toate astea, toţi oamenii care lucrau la proiect, aproape 
o mie, erau adunaţi în acest amfiteatru natural. Lucky nu 
mai văzuse atâţia oameni în costume spaţiale strânşi la un 
loc. Era o stare de nervozitate datorată evenimentului care 
se manifesta prin tot felul de sărituri posibile datorită lipsei 
de graviaţie. 

„Şi unul dintre aceşti oameni de aici nu e deloc om!” se 
gândi Lucky. 

Dar care? Şi cum ar putea să-şi dea seama de asta? 
Comandantul Donahue ţinu un scurt discurs despre cât de 
devotați au fost toţi acestui proiect iar cei o mie de inşi 
făcură linişte, impresionați. În acest timp Lucky, căutând pe 
cer planeta Jupiter, văzu un mic obiect lângă el care nu era 
o stea, ci o mică pată de lumină, curbată în formă de 
semilună, aproape prea mică pentru a fi văzută. Dacă 
Jupiter Nouă ar fi avut o atmosferă, nu s-ar mai fi distins 
deloc forma curbată a petei luminoase. 

Lucky ştia că micuța semilună era Ganymede, Jupiter Trei, 
cel mai mare satelit al planetei gigant Jupiter. Era aproape 
de trei ori mai mare decât Luna, mai mare chiar decât 
planeta Mercur. Era aproape la fel de mare ca Marte. Când 
flota Agrav va fi completă, Ganymede va deveni o lume 
foarte importantă a sistemului solar. 

Comandantul Donahue boteză nava cu emoție în glas iar 
asistenţa începu să intre în grupuri de câte cinci-şase prin 
diferite sasuri în interiorul lui Jupiter Nouă. 

Doar cei care trebuiau să urce la bordul lui Jovian Moon 
rămaseră afară. Unul câte unul intrară în navă, primul fiind 
comandantul Donahue. 

Lucky şi Bigman intrară ultimii. Comandantul Donahue se 
îndepărtă de sas după ce intrară cei doi, aruncându-le 
priviri deloc prietenoase. 


Bigman se aplecă spre urechea lui Lucky şi şopti: 

- Ai văzut, Lucky, că la bord se află şi Red Summers? 

- Ştiam. 

- E javra care a încşrcat să te omoare. 

- Ştiu, Bigman. 

Nava se ridica de pe Jupiter Nouă cu o lentoare ce părea a 
fi mai degrabă un târâş maiestuos. Gravitaţia de pe Jupiter 
Nouă nu era decât o optime faţă de cea de pe Pământ, şi cu 
toate că nava avea sute de tone, nu asta era cauza pentru 
încetineala cu care se mişca. Chiar dacă ar fi lipsit complet 
gravitația, nava şi-ar fi păstrat toată inerția iniţială. Era la 
fel de greu să urneşti materia, sau, după ce ai făcut asta, să 
o opreşti sau să îi schimbi direcţia. 

Dar la început încet, apoi din ce în ce mai repede, groapa 
rămânea în urmă. Jupiter Nouă se pierdea în spatele lor şi 
prin hublouri nu se mai vedea decât ca un bolovan ceva mai 
mare. Constelaţiile erau ca un praf pe cerul negru iar 
Jupiter arăta ca o marmură strălucitoare. 

James Panner se apropie de ei şi îşi puse mâinile pe umerii 
lor. 

- Domnilor, aţi vrea să mergeţi cu mine în cabină să luăm 
masa? Nu o să fie nimic de văzut aici multă vreme. 

Gura lui foarte mare schiţă un zâmbet şi deschizând gura îţi 
lăsa impresia că nu are gât şi că de fapt capul este o 
continuare a corpului. 

- Mulţumim, zise Lucky. Eşti foarte amabil că ne inviţi. 

- OK, zise Panner, comandantul nu o să vă invite şi ceilalţi 
sunt foarte suspicioşi în legătură cu voi doi. Nu vreau să vă 
simţiţi singuri. Va fi o călătorie destul de lungă. 

- Doctore Panner, tu nu eşti suspicios la adresa mea? 
întrebă sec Lucky. 

- Sigur că nu. Aminteşte-ţi că m-ai testat şi am trecut 
testul. 

Cabina lui Panner era atât de mică încât cei trei de-abia 
dacă încăpeau. Era evident că pe această primă navă Agrav 
locurile pentru pasageri erau pe cât de mici posibil le-ar fi 


putut gândi nişte ingineri. Panner deschise trei cutii de raţii 
din hrana concentrată care era universală pe navele 
spaţiale. Pentru Lucky şi pentru Bigman era aproape ca 
acasă; mirosul raţiilor care se încălzeau, zidurile care te 
înghesuiau dincolo de care era vidul cosmic şi zumzăitul 
motoarelor hiperatomice care converteau câmpul energetic 
în forţă motrice sau în energia consumată de cei aflaţi în 
navă. 

Dacă s-ar adeveri vreodată acea credinţă despre „muzica 
sferelor”, nu putea fi alta decât zgomotul motoarelor 
hiperatomice care erau esenţa zborului spaţial. 

- Tocmai am trecut de viteza de desprindere de Jupiter 
Nouă, asta înseamnă că ne putem opri oricând fără să 
riscăm să cădem pe suprafaţa lui. 

- Asta înseamnă că suntem în cădere liberă către Jupiter. 

- Da, având cam douăzeci de milioane de kilometri de 
cădere. Imediat ce viteza va creşte suficient de mult, o să 
trecem pe Agrav. 

Îşi scoase din buzunar ceasul în clipa în care rostea ultimele 
cuvinte. Era un disc de metal strălucitor. Apăsă un butonaş 
şi pe suprafaţa lui apărură cifrele. O linie mai strălucitoare 
îl înconjura, făcându-se roşie pe jumătate de arc de cerc 
până când roşul acoperea tot cercul, apoi făcându-se alb 
din nou. 

- Ar trebui să trecem pe sistemul Agrav curând? întrebă 
Lucky. 

- Da, destul de curând, zise Panner. 

Puse ceasul pe masă şi cei trei mâncară în tăcere. 
Panner ridică din nou ceasul. 

- Mai puţin de un minut. Ar trebui să fie complet automat. 
Cu toate că inginerul vorbea calm, mâna în care ţinea 
ceasul tremura aproape imperceptibil. 

- Acum, zise el. 

După care se lăsă tăcerea. Tăcere completă. 
Zumzăitul motoarelor hiperatomice încetase. Energia 
necesară pentru a ţine aprinse luminile navei şi pentru a 


face să funcţioneze câmpul pseudo-gravitaţional era 
furnizată acum de câmpul gravitațional al lui Jupiter. 

- La mustață! Perfect! spuse Panner lăsând deoparte 
ceasul şi cu toate că zâmbetul de pe faţa lui mare era unul 
reţinut, se putea citi totuşi o mare uşurare. Acum suntem 
pe o navă Agrav care funcţionează complet în sistem Agrav. 

- Felicitări! Mă bucur că sunt la bordul ei! zise Lucky 
zâmbind şi el. 

- Cred şi eu că te bucuri. Ţi-ai dat silinţa. Săracul 
Donahue. 

- Îmi pare rău că i-am forţat mâna, dar nu am avut de ales. 
Într-un fel sau în altul trebuia să fiu la bord, zise Lucky cu o 
voce gravă. 

Ochii lui Panner se îngustară la gravitatea din vocea lui 
Lucky. 

- Trebuia? 

- Trebuia! E mai mult ca sigur că la bordul acestei nave se 
află acum spionul pe care îl căutăm. 

10. MĂRUNTAIELE NAVEI 

- De ce? întrebă Panner evident uimit. 

- Cu siguranţă că siriusienii vor să afle dacă nava 
funcţionează de fapt. Dacă metoda lor de spionaj este 
verificată, şi se pare că, până acum cel puţin, aşa au stat 
lucrurile, de ce să nu continue şi la bordul navei? 

- Vrei să spui că unul din cei paisprezece oameni de la 
bord este de fapt robot? 

- Exact asta vreau să spun. 

- Dar oamenii de la bord au fost aleşi cu mult timp înainte. 

- Cu siguranţă că siriusienii ştiau care sunt metodele şi 
motivele unei asemenea alegeri, aşa cum ştiu şi totul despre 
acest proiect şi cu siguranţă că şi-au manevrat robotul 
umanoid astfel încât să se afle printre cei aleşi. 

- Asta înseamnă că îi crezi foarte buni, murmură Panner. 

- Trebuie să recunosc că aşa e, replică Lucky. Mai există 
totuşi o alternativă. 

- Care ar fi aia? 


- Robotul s-a ascuns pe undeva pe navă. 

- Foarte puţin probabil, zise Panner. 

- Dar destul de posibil: Ar fi putut urca foarte uşor la bord 
în toată confuzia creată atunci, când şi-a rostit comandantul 
discursul de lansare. Am încercat să urmăresc nava, dar mi- 
a fost imposibil. Mai mult, cam nouă zecimi din navă 
înseamnă compartimentul motoarelor, unde cred că e 
destul loc să te ascunzi. 

Panner stătu o clipă să se gândească. 

- Nu e chiar atât de mult loc pe cât îţi închipui tu. 

- Dar trebuie să căutăm prin toată nava. Ne ajuţi, doctore 
Panner? 

- Eu? 

- Da. Ca inginer şef ştii mai bine decât oricine tot ce 
conţine compartimentul motoarelor. Noi o să mergem cu 
tine. 

- Stai. E inutil. 

- Dacă nu s-a ascuns nimeni, doctore, atunci tot am 
câştigat ceva. Ştim că putem restrânge cercetările la cei 
care se află legal pe navă. 

- Doar noi trei? 

- În cine mai putem avea încredere să ne ajute, când pe 
oricine am întreba ar putea fi de fapt robotul pe care îl 
căutăm? Să nu mai discutăm asta, doctore. Eşti dispus să ne 
ajuţi să cercetăm nava? îţi cer ajutorul ca membru al 
Consiliului Ştiinţei. 

- Cred că atunci nu mai am ce face, zise Panner ridicându- 
se de pe scaun, dar nefiind convins încă. 
leşind din cameră urcară pe tubul îngust care ducea până 
la primul nivel al motoarelor. Lumina era scăzută în 
intensitate şi, fireşte, indirectă, astfel încât enormele 
motoare să nu arunce nici un fel de umbră. 

De asemenea nu se auzea nici un fel de sunet, nici un fel de 
zumzăit care să indice existenţa acelor forţe enorme. 
Bigman, uitându-se în jur, constată cu uimire că nimic nu 
seamănă cu o atronavă normală, cum ar fi Shootting Starr. 


- Totul e acoperit, zise el. 

Panner dădu din cap şi comentă cu o voce joasă. 

- Totul este automatizat până la maximum. Intervenţia 
umană a fost redusă la minimum. 

- Dar cu reparaţiile cum rămâne? 

- Nu cred că vom avea nevoie, zise inginerul zâmbind. 
Avem circuite şi echipamente duble la fiecare pas, toate 
permit intrarea automată în funcţiune după o 
autoverificare. 

Panner era în faţa lor, conducându-i prin deschizături 
înguste dar tot timpul mergând încet de parcă s-ar fi temut 
în orice clipă că cineva s-ar fi putut arunca asupra lui. 
Nivel după nivel, de la holul central şi până pe toate 
lateralele, Panner verifica toate colţişoarele navei, ca un 
adevărat expert. 

În cele din urmă ajunseră la ultimul nivel, acolo unde se 
aflau tuburile de la motoarele hiperatomice care aruncau 
impulsuri în spate pentru ca nava să înainteze (atunci când 
nava era în zbor obişnuit.) 

Din interiorul navei jeturile de test se vedeau ca nişte nişte 
ţevi netede, fiecare de două ori mai groase ca un om, 
intrând în navă şi ajungând până la acea structură 
complicată care adăpostea motoarele hiperatomice. 

- Hei, jeturile! înăuntru! zise Bigman. 

- Nu, îl calmă Panner. 

- De ce nu? Un robot s-ar putea ascunde acolo fără nici un 
fel de problemă. E adevărat că e în spaţiu, dar asta nu e nici 
o problemă pentru un robot. 

- Impulsurile hiperatomice, zise Lucky, i-ar fi fost de ajuns, 
şi până acum o oră au fost destule din astea. Nu, jeturile nu 
intră în discuţie. 

- Atunci, zise Panner, nu e nimeni în compartimentul 
motoarelor. Şi nimic. 

- Eşti sigur? 

- Da. Nu e nici un loc în care să nu fi căutat şi drumul pe 
care am mers a fost special ales astfel încât să nu ne poată 


ocoli nimeni pentru a ne ieşi în spate. 
Vocile lor aveau un mic ecou. 

- Pe nisipurile de pe Marte, Lucky, asta înseamnă că au 
mai rămas paisprezece. 

- Mai puţin de atât, replică Lucky. Trei dintre oamenii de la 
bord au fost verificaţi şi au emoţii: comandantul Donahue, 
Harry Norrich şi Red Summers. Asta înseamnă unsprezece. 

- Nu uita de mine, zise Panner. Am refuzat să execut 
ordinul. Asta înseamnă zece. 

- Asta ridică un punct de discuţie interesant, rosti Lucky. 
Cunoşti ceva despre robotică? 

- Eu? N-am avut niciodată de-a face cu un robot. 

- Exact, zise Lucky. Oamenii au inventat creierul pozitronic 
şi i-au dezvoltat cele mai importante capacităţi, dar, cu 
excepţia câtorva specialişti, tehnicienii de pe Terra nu ştiu 
nimic despre robotică, pur şi simplu pentru că noi nu 
folosim roboţi. Nu se predă la şcoală şi nici nu apare în 
practică. Eu ştiu cele trei legi şi cam atât. Comandantul 
Donahue n-a putut nici măcar să citeze cele trei legi. Cei de 
pe Sirius, pe de altă parte, cu o economie saturată de 
roboţi, trebuie să cunoască totul despre aceste maşinării. 
leri am petrecut o foarte bună bucată de timp citind o carte 
de robotică avansată pe care am găsit-o la biblioteca de 
proiectare. Apropo, era singura despre acest subiect. 

- Şi? 

- Mi-am dat seama că cele trei legi nu sunt aşa de simple 
pe cât mi-am închipuit... Să mergem, totuşi. Putem să 
reverificăm motoarele la întoarcere, zise el mişcându-se 
către nivelul cel mai de jos. Spre exemplu, m-am gândit că 
ar fi de ajuns să-i dau fiecărui om de pe navă un ordin 
stupid şi apoi să văd care se supune. Dar asta nu e neapărat 
adevărat. Teoretic este posibil să ajustezi creierul pozitronic 
al unui robot pentru a îndeplini numai acele ordine care fac 
parte în mare din îndatoririle sale. Ordinele care sunt 
contrare sau irelevante ar putea fi urmate dacă sunt 
precedate de alte cuvinte, ca un fel de cod, care ar 


identifica persoana care dă ordinele. În felul ăsta un robot 
poate fi condus cum trebuie de cei care l-au creat, dar în 
acelaşi timp ar fi insensibil la ordinele străinilor. 

Panner, care-şi pusese mâinle pe mânerele din tubul care-i 
ducea la nivelul de sus, se uită la Lucky. 

- Vrei să spui că atunci când m-ai pus să-mi dau jos 
cămaşa şi eu nu te-am ascultat nu am dovedit nimic? 

- Am spus că s-ar putea să nu fi dovedit nimic, doctore 
Panner, din moment ce a-ţi da jos cămaşa nu era o parte din 
îndatoririle tale şi ordinul meu s-ar putea să nu fi fost dat 
cum trebuie. 

- Atunci mă acuzi că aş fi robot? 

- Nu. E foarte puţin probabil să fii robot. Siriusienii, atunci 
când au ales un membru al proiectului pentru a fi înlocuit 
cu un robot, cu siguranţă că nu s-ar fi oprit la inginerul şef. 
Pentru ca un robot să ducă la bun sfârşit această misiune ar 
fi trebuit să ştie atât de multe despre Agrav încât siriusienii 
să nu poată fi în stare să-i ofere respectivele cunoştinţe. 
Căci, dacă ar fi putut, atunci n-ar mai fi avut nevoie de un 
spion. 

- Mersi, zise Panner întorcându-se către mânere, dar 
oprindu-se imediat când auzi vocea lui Bigman. 

- Nu mişca, Panner! strigă micuțul marțian cu pistolul în 
mână. Stai un pic, Lucky, de unde ştim noi că are habar de 
Agrav? Noi doar presupunem asta. Nu ne-a demonstrat 
nimic. Când Jovian Moon a intrat pe Agrav, unde era el? 
Stătea cu noi de vorbă, acolo era. 

- M-am gândit şi la asta, Bigman, şi ăsta e motivul pentru 
care l-am luat pe Panner cu noi. Ştie totul în camera 
motoarelor. L-am urmărit în timp ce inspecta şi nu ar fi 
reuşit să o facă cu atâta siguranţă dacă nu ar fi fost un 
expert. 

- Asta îţi ajunge, marţianule? întrebă Panner cu furia din 
voce reţinută. 

Bigman puse la loc pistolul şi, fără nici un alt cuvânt, Panner 
cobori pe scară. 


Se opriră la un alt nivel verificându-l pentru a doua oară. 

- OK, zise Panner, asta înseamnă că mai rămân zece: doi 
ofiţeri de armată, patru ingineri, patru lucrători. Ce propui 
să facem? Să-i trecem pe toţi prin detectorul cu raze X? 
Ceva de genul ăsta? 

Lucky dădu din cap în semn că nu. 

- E mult prea riscant. Se pare că siriusienii au învăţat să 
folosească o mică şmecherie pentru a se proteja. Se ştie 
foarte bine că folosesc roboţi pentru a transmite mesajele 
sau pentru a executa nişte misiuni care se doresc secrete 
de cel care dă ordinele. Acum, e evident că un robot nu 
poate păstra un secret dacă cineva îi cere să-l dezvăluie, 
bineînţeles cunoscând formula corectă. Ce fac atunci 
siriusienii? Simplu, instalează un explozibil care e declanşat 
de încercarea de a forţa robotul să spună secretul. 

- Vrei să spui că în clipa în care treci un robot prin 
instalaţia cu raze X, va exploda? 

- Există destul de multe şanse să se întâmple asta. Cel mai 
mare secret al său este identitatea, şi explozia poate fi 
declanşată de orice acţiune la care s-au gândit siriusienii că 
l-ar putea desconspira - zise Lucky după care adăugă pe un 
ton de regret - dar nu se aşteptau la o broască V, împotriva 
ei nu era nici un fel de dispozitiv. Au fost nevoiţi să-i ordone 
robotului să omoare broasca V. Asta a fost de preferat dacă 
voiau să-şi menţină robotul în viaţă şi de nedetectat. 

- Dar robotul nu ar răni oameni dacă explodează? Nu ar 
încălca prima lege? întrebă Panner sarcastic. 

- Nu. Declanşarea exploziei se va face în urma unei 
întrebări, sau ceva de genul ăsta, nu a unei acţiuni a 
robotului. 

Toţi trei se îndreptau către un alt nivel. 

- Atunci ce vrei să faci, consilier Starr? vru să ştie Panner. 

- Nu ştiu, răspunse Lucky sincer. Robotul trebuie făcut să 
se dea de gol într-un fel. Cele trei legi, indiferent de cum 
sunt modificate şi ocolite, trebuie să se aplice. Trebuie să fii 
doar un cunoscător al roboticii pentru a cunoaşte 


avantajele celor trei legi. Dacă aş şti cum să forţez un robot 
să facă ceva care să arate că nu este uman, dar să nu 
declanşez explozia; dacă aş putea să manipulez cele trei 
legi astfel încât să intre în conflict şi să paralizez complet 
creatura... 

Panner interveni nervos: 

- Dacă aştepţi ajutor din partea mea, consilier, aştepţi 
degeaba. Ţi-am mai spus că nu ştiu nimic despre robotică. 
Panner se întoarse brusc. 

- Ce-a fost asta? întrebă el. 

- Nu am auzit nimic, replică Bigman care se uita şi el în 
aceeaşi direcţie. 

Fără nici un cuvânt, Panner trecu de ei, se aplecă pe sub o 
ţeavă metalică şi trecu în partea cealaltă. 

Se depărtase aproape cât putuse de mult, ceilalţi doi 
urmându-l, când spuse: 

- Cineva cred că a trecut pe lângă rectificatoare. Lăsaţi- 
mă să trec din nou. 

Lucky se uita încruntat în acea pădure de cabluri răsucite 
care parcă nu avea sfârşit. 

- Eu nu văd nimic în neregulă, zise Lucky. 

- Am putea să le testăm, doar ca să fim siguri, zise Panner. 
Deschise o uşiţă şi căută ceva uitându-se peste umăr. 

- Nu mişcaţi, zise el. 

- Nu s-a întâmplat nimic, nu e nimic aici, vorbi Bigman. 
Panner se relaxă. 

- Ştiam. V-am spus să nu mişcaţi pentru că nu voiam să vă 
retez vreun braţ când am dat drumul unui câmp de forţă. 

- Ce câmp de forţă? 

- Am creat un câmp pe coridor. Nu puteţi să vă mişcaţi, 
sunteţi exact ca într-o cutie de oţel. 

- Pe Marte, Lucky, el e robotul! strigă Bigman întinzând 
mâinile. 

- Nu încerca nimic cu pistolul sonic! strigă dintr-o dată 
Panner. Mă omorâţi şi nu mai puteţi să ieşiţi niciodată de 
acolo! zise el uitându-se la ei cu nişte ochi strălucitori. 


Atenţie, energia poate trece printr-un câmp de forţă, dar 
materia nu, nici măcar moleculele de aer. Aerul de acolo e 
singurul pe care îl mai aveţi. Mă omorâţi şi o să vă sufocaţi 
mai înainte ca cineva să vă poată ajuta. 

- i-am spus eu că e robotul, strigă şi mai nervos Bigman. 
Panner râse scurt după care continuă: 

- 'Te înşeli. Nu eu sunt robotul. Dar dacă există unul, atunci 
ştiu sigur cine e! 

11. PE LINIA SATELIȚILOR 

- Cine? întrebă Bigman grăbit să afle. 

- Evident crede că e unul dintre noi, veni răspunsul din 
partea lui Lucky. 

- Mersi! îl completă Panner. Cum poţi să explici asta? Ai zis 
ceva de ascuns, ai vorbit la un moment dat de cineva care s- 
a chinuit să ajungă la bordul lui Jovian Moon. Şi mai vorbim 
de tupeu! Nu sunteţi voi cei doi care s-au chinuit să ajungă 
la bordul navei? Nu am fost şi eu martor la strădaniile 
voastre? 

- Aşa este, zise Lucky. 

- Şi m-ai dus aici jos ca să poţi să investighezi fiecare 
pătrăţică de navă. Ai încercat să mă păcăleşti cu povestiri 
despre robotică crezând că eu n-o să-mi dau seama că de 
fapt tu vrei să vezi toată nava. 

- Avem dreptul să facem asta! Ele Lucky Starr! sări 
Bigman. 

- Spune el că e Lucky Starr. Dacă e membru al Consiliului 
Ştiinţei, atunci o poate dovedi şi ştie şi cum să o facă. Dacă 
m-aş fi prins mai devreme, v-aş fi cerut să vă identificaţi 
înainte să vă aduc aici. 

- Nici acum nu e prea târziu, zise Lucky calm. Vezi bine de 
la distanţă? întrebă el ridicându-şi braţul şi trăgând 
mâneca. 

- Nici să nu te gândeşti să mă apropii, zise Panner nervos. 
Lucky nu spuse nimic. Lăsă ca totul să fie dovedit de 
încheietura mâinii sale. Pielea de pe suprafaţa interioară a 
încheieturii părea să fie normală, dar cu mulţi ani înainte 


fusese tratată genetic printr-o metodă mai mult decât 
complicată. 
Răspunzând la un simplu efort de voinţă al lui Lucky, pielea 
se înnegri pe suprafaţa delimitată de un oval. În interiorul 
lui câteva puncte galbene formau acum Carul Mare şi 
Orionul. 
Panner oftă ca şi cum ar fi rămas fără aer în plămâni. 
Foarte puţini oameni avuseseră până acum şansa să vadă 
semnul Consiliului Ştiinţei, dar toţi cei care trecuseră de 
vârsta copilăriei ştiau ce era, semnul de identificare suprem 
şi de nefalsificat al unui membru al Consiliului Ştiinţei. 
Panner nu mai avea nici o soluţie. 'Tăcut, anulă câmpul de 
forţă şi se dădu câţiva paşi înapoi. 
Bigman se repezi la el. 

- Ar trebui să-ţi sparg capul, neno... 
Lucky îl trase înapoi. 

- Bigman, nu are nici un rost. lipul avea dreptul să ne 
suspecteze la fel cum l-am suspectat şi noi. Potoleşte-te. 
Panner dădu din umeri. 

- Părea destul de logic. 

- Trebuie să recunosc şi eu asta. Acum cred ca putem avea 
încredere unul în celălalt. 

- Tu poate, zise inginerul şef. Tu te-ai identificat. Dar pe 
piticul cu gură mare? Pe el cine-l identifică? 

Iritat, Bigman începu să bolborosească incoerent şi Lucky 
se băgă între cei doi. 

- Îl identific eu şi îmi asum toată responsabilitatea... Acum 
zic să ne întoarcem în zona personalului până nu vor începe 
să ne caute. Bineînţeles că tot ce s-a întâmplat aici e strict 
confidenţial. 

Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, începură să urce 
spre zona unde aveau camerele. 

Camera care le fusese repartizată avea un pat supraetajat 
şi un spălător din care nu puteai scoate decât un firicel de 
apă. Chiar şi camerele înghesuite de pe Shooting Starr 
erau un lux în comparaţie cu ea. 


Bigman stătea turceşte în patul de sus în timp ce Lucky se 
spăla. Vorbeau în şoaptă, conştienţi de urechile care puteau 
fi ciulite dincolo de pereţii camerei. 

- Fii atent, Lucky, dacă m-aş duce la toţi membrii 
echipajului, adică la fiecare despre care nu ştim nimic? Şi 
mă duc la ei şi îi enervez, le zic tot felul de prostii, să sară la 
bătaie? Nu crezi că cel care nu mă va lovi e robotul? 

- Deloc. Poate că nu ar vrea să încalce ordinele şi 
disciplina pe navă, sau s-ar putea să ştie cât de bine te 
pricepi la pistolul sonic, sau s-ar putea să nu vrea să intre în 
conflict cu Consiliul Ştiinţei, sau chiar să nu vrea să dea 
într-un tip mai mic. 

- Ei, şi tu, Lucky. 

Bigman tăcu preţ de un minut, apoi spuse gânditor. 

- Mă tot întreb, de unde poţi să fii sigur că e un robot pe 
navă? Mă tot gândesc să nu fi rămas pe Jupiter Nouă. E 
posibil. 

- Ştiu că se poate şi cu toate astea sunt sigur că robotul 
este la bordul navei. Asta e. Sunt sigur şi nu ştiu de ce sunt 
sigur, zise Lucky încruntându-se apoi lăsându-se pe spate 
începu să se lovească gânditor cu degetul în barbă. Din 
prima zi când am ajuns pe Jupiter Nouă s-a întâmplat ceva. 

- Ce? 

- Dacă aş şti! Mi-a venit la un moment dat ideea. Ştiam 
exact ce, sau credeam că ştiu, chiar înainte să adorm în 
prima seară, dar a dispărut. Nu mai pot să-mi aduc mainte. 
Dacă aş fi fost pe Pământ, m-aş fi supus unei sondări a 
creierului. Pe galaxie, jur că aş fi făcut-o! Am încercat toate 
şmecheriile posibile. M-am gândit intens la asta, mi-am luat 
mintea de la orice. Când am fost cu Panner în secţiunea 
motoarelor am încercat să nu mă mai gândesc la asta. M- 
am gândit că în clipa în care o să discut problema o să-mi şi 
maintesc. Nu a fost aşa. La fel se întâmplă şi cu celălalt 
gând. Din cauza lui cred că robotul e unul dintre oamenii de 
la bord. Am făcut o deducție în subconştient. Dacă aş reuşi 


să-mi dau seama de ea, am avea imediat soluţia. Dacă aş 
reuşi... 
Vocea lui Lucky suna acum aproape a disperare. 
Bigman nu-l mai văzuse până atunci pe Lucky aşa de 
frustrat. 

- Hei, lasă, mai bine hai să tragem pe dreapta. 

- Da, ar fi mai bine. 
Câteva minute mai târziu, în întuneric, Bigman şopti: 

- Auzi, Lucky, ce te face să fii sigur că nu eu sunt robotul? 

- Pentru că siriusienii nu ar putea face un robot cu o 
moacă aşa de urâtă ca a ta, zise Lucky ridicând apoi repede 
un cot pentru a se apăra de o pernă aruncată de Bigman. 
După câteva zile, la jumătatea distanţei către Jupiter 
trecuseră deja de câteva lumi mai populate, dintre care 
Jupiter Şase, Şapte şi Zece erau singurele care aveau o 
denumire oficială. Jupiter Şapte era vizibilă ca o stea 
strălucitoare pe când celelalte erau mult prea departe 
astfel încât se amestecau printre constelații. 
Jupiter se vedea acum cam de mărimea Lunii văzută de pe 
Pământ. Şi pentru că nava se apropia de planetă având 
soarele în spate, Jupiter era mai tot timpul în faza „plină.” 
Toată partea vizibilă era scăldată în lumina soarelui. Pe ea 
nu se vedea avansând nici o umbră a nopţii. 
Şi, cu toate că era de marimea Lunii, Jupiter nu era la fel de 
strălucitor ca şi Luna. Suprafaţa acoperită de nori reflecta 
de opt ori lumina pe care o primea, la fel ca şi pulberea de 
pe Lună. Problema era că Jupiter primea doar unu pe 
douăzeci şi şapte din lumina pe care o primea luna pe 
kilometru pătrat. Rezultatul era că acum avea doar o treime 
din strălucirea pe care o are Luna văzută de pe pământ. 
Dar cu toate astea era mult mai spectaculos decât luna. 
Centurile sale se vedeau acum mult mai accentuat, nişte 
linii maronii pe un fond negru. Se putea observa foarte uşor 
ovalul care purta numele de Marea Pată Roşie, care apărea 
într-o parte a planetei şi apoi dispărea în cealaltă. 


- Azi, Lucky, Jupiter arată ca şi cum nu ar fi cu adevărat 
rotund, zise Bigman. Aşa e sau e doar o iluzie optică? 

- Deloc, răspunse Lucky, Jupiter nu este cu adevărat 
rotund. E turtit la poli. Ai auzit că şi Pământul e turtit la 
poli, nu? 

- Sigur, dar nu am observat. 

- Sigur că nu. Fii atent. Hai să ne gândim. Pământul are la 
ecuator diametrul de patruzeci de mii de kilometri şi se 
roteşte în jurul propriei axe în douăzeci şi patru de ore, 
astfel încât un punct de pe ecuator se deplasează cu o 
viteză de circa 1600 km/H. Forţa centrifugă rezultantă 
umflă Pământul la ecuator, astfel încât la mijloc diametrul 
are cu patruzeci şi trei de kilometri mai mult decât distanţa 
dintre cei doi poli. Diferenţa relativă dintre cele două 
diametre e doar o treime dintr-un procent, aşa că, văzut din 
spaţiu, Pământul arată ca o sferă perfectă. 

- Aha! 

- Acum să luăm exemplul lui Jupiter. Diametrul de la 
ecuator este de unsprezece ori mai mare decât al 
Pământului, adică patru sute patruzeci, de mii de kilometri, 
şi cu toate astea se roteşte în jurul axei sale în doar zece 
ore; mai puţin cu cinci minute de zece ore, ca să fim mai 
exacţi. Un punct de pe ecuatorul lui se mişcă cu o viteză de 
aproape 45000 km/h, deci mai repede de 28 ori decât orice 
punct de pe pământ. Astfel forţa centrifugă este mult mai 
mare, deci umflătura de la ecuator este şi mai mare, mai 
ales pentru că materialul din stratul solului de pe Jupiter 
este mult mai uşor decât scoarţa terestră. Diametrul lui 
Jupiter la ecuator este cu peste nouă mii şase sute de 
kilmetri mai mare decât cel de la poli. Diferenţa dintre ele 
este de aproape cincisprezece procente şi chestia asta e 
chiar foarte uşor de văzut. 

Bigman se uită la cercul de lumină turtit şi murmură: 

- Pe Marte! 

Soarele rămânea în spatele lor şi era nevăzut în timp ce ei 
coborau din ce în ce mai mult către Jupiter. Traversară 


orbita lui Callisto, Jupiter Patru, cel mai mai îndepărtați 
dintre sateliții principali ai lui Jupiter, dar nu reuşiră să-l 
vadă. Callisto era o lume aflată la două milioane de 
kilometri de Jupiter şi era la fel de mare ca Mercur, dar era 
în cealaltă parte a orbitei, neapărând decât ca o pată 
aproape de Jupiter şi intrând în eclipsă. 

Ganymede, care era Jupiter Trei, era mai aproape şi se 
vedea acum ca un disc cam de trei ori mai mic decât Luna 
văzută de pe Pământ. Era înclinat într-o parte încât se 
putea vedea şi o parte din suprafaţa sa învăluită în noapte. 
Cu toate astea era în al treilea pătrar, cu o lumină palidă şi 
fără nici un fel de trăsătură care să-l scoată în evidenţă. 
Lucky şi Bigman nu prea erau băgaţi în seamă de restul 
echipajului. Comandantul nu le vorbea niciodată şi nici 
măcar nu se uita la ei când se întâmpla să-i întâlnească. 
Norrich, atunci când era condus de Mutt, dădea din cap 
bucuros aşa cum făcea de câte ori detecta prezenţa unui 
om. Când Bigman îi răspundea la salut, acea plăcere de pe 
faţă îi dispărea. La o simplă smucitură a lesei, câinele 
înţelegea că trebuie să meargă mai departe. 

„ Cei doi se simțeau mult mai bine să mănânce în camera 
lor. 

- Cine se cred amărâţii ăştia? mormăi încruntat Bigman. 
Chiar şi Panner se preface că are treabă când suntem noi 
prin preajmă. 

- În primul rând, Bigman, atunci când comandantul face să 
fie atât de evident că noi nu suntem pe lista lui de favoriţi, 
subordonații nu sunt nici ei foarte prietenoşi. În al doilea 
rând, relaţiile noastre cu câţiva dintre ei nu au fost foarte 
cordiale încă de la început. 

- M-am întâlnit cu Red Summers azi, zise Bigman. El 
venea din camera motoarelor şi eu am stat acolo în faţa lui. 

- Ce s-a întâmplat? Nu ai... 

- Nu am făcut nimic. Am stat acolo aşteptându-l să înceapă 
ceva, sperând să înceapă ceva, dar doar a zâmbit şi a trecut 
pe lângă mine. 


Toţi cei prezenţi la bordul navei Jovian Moon urmărerau să 
vadă cum Ganymede va eclipsa Jupiter. De fapt nu era o 
eclipsă adevărată. Ganymede acoperea doar o treime din 
Jupiter. Ganymede era la aproape un milion de kilometri 
distanţă şi avea aproape jumătate din suprafaţa Lunii aşa 
cum era ea văzută de pe Pământ. Jupiter se afla la distanţă 
dublă, dar era acum un glob de lumină, de paisprezece ori 
mai mare decât Ganymede, cu uN. Aspect înfiorător. 
Ganymede se întâlnea cu Jupiter undeva mai jos de ecuator 
şi încet cele două globuri păreau să se contopească unul cu 
celălalt. Când Ganymede a intrat în zona lui Jupiter a făcut 
un cerc de lumină mai slabă pentru că Ganymede are o 
atmosferă mult mai rarefiată decât Jupiter şi reflectă mult 
mai puţină lumină decât primeşte. Chiar dacă lucrurile nu 
ar fi stat chiar aşa, fenomenul ar fi fost vizibil şi când ar fi 
traversat centurile lui Jupiter. 

Partea memorabilă a avut loc în clipa în care întunericul în 
care era învăluită partea din spate a lui Ganymede a atins 
perfect discul lui Jupiter. După cum oamenii îşi explicau unii 
altora în şoaptă, umbra lui Ganymede cădea peste Jupiter. 
Umbra, vizibilă numai la margini, se mişca o dată cu 
Ganymede, dar încetul cu încetul începea să-l depăşească. 
Felia de întuneric se îngusta tot mai mult până la jumătatea 
eclipsei, când Ganymede, Jupiter şi Jovian Moon ajunseră 
toate în linie dreaptă cu soarele, iar umbra dispăru 
complet, acoperită de planeta care o generase. 

Apoi, în timp ce Ganymede continua să se mişte, umbra 
începea să avanseze, apărând înaintea ei, apoi subţire, apoi 
din ce în ce mai groasă, până când ambele părăsiră globul 
lui Jupiter. 

Întreaga eclipsă dură trei ore. 

Jovian Moon atinse şi depăşi orbita lui Ganymede când 
satelitul era în celălalt capăt al orbitei lui de şapte zile în 
jurul lui Jupiter. 

Dar de data asta avea loc un eveniment important. Oameni 
cu nave obişnuite (dar nu foarte des) ajunseseră uneori pe 


Ganymede şi asolizaseră acolo, dar niciunul, nici o fiinţă 
umană, nu ajunsese atât de aproape de Jupiter. lar acum 
exact asta făcea Jovian Moon. 

Nava trecu la o distanţă de o sută şaizeci de mii de 
kilometri de Europa, Jupiter Doi. Era cel mai mic dintre 
sateliții apropiaţi ai lui Jupiter având doar trei mii de 
kilometri în diametru. Doar cu puţin mai mic decât Luna, 
apropierea îl făcea să pară de două ori mai mare decât 
Luna văzută de pe Pământ. Nişte pete negre puteau fi 
considerate lanţuri muntoase. Telescoapele navei au 
demonstrat că, într-adevăr, asta erau. Munţii semănau cu 
cei de pe Mercur şi nu era nici un semn de cratere la fel ca 
pe Lună. Din loc în loc erau zone strălucitoare care 
semănau cu nişte întinderi de gheaţă. 

Dar ei coborau mai mult, lăsând orbita satelitului Europa în 
spate. 

Io era cel mai mare dintre sateliții apropiaţi de Jupiter, fiind 
aproape cât Luna. Distanţa faţă de Jupiter era de patru sute 
şaizeci de mii de kilometri, cu foarte puţin mai mare decât 
distanţa dintre Pământ şi Lună. 

Dar aici asemănarea se încheia. În timp ce gravitația blândă 
a Pământului mişca Luna în jurul lui într-o perioadă de 
patru săptămâni, Io, prins în câmpul gravitațional al lui lui 
Jupiter, se rotea pe o orbită destul de mare în doar 
patruzeci şi două de ore. În timp ce luna se mişcă în jurul 
Pământului cu o viteză de o mie şase sute de kilometri pe 
oră, lo se deplasează în jurul lui Jupiter la o viteză de 
treizeci şi cinci de mii de kilometri pe oră, iar asolizarea pe 
el era destul de dificilă. 

Nava însă era perfect manevrabilă. Merse înaintea lui Io şi 
opri dispozitivul Agrav exact la fix. 

Brusc, zumzăitul motoarelor hiperatomice invadă din nou 
nava cu o cascadă de sunete asurzitoare după liniştea din 
ultimele săptămâni. 

Jovian Moon devie de la orbita sa, fiind supusă acum 
efectului de acceleraţie al câmpului gravitațional al lui Io. 


După aceea se plasă pe o orbită în jurul satelitului la o 
distanţă de şaisprezece mii de kilometri, astfel încât globul 
auriu al lui lo umplea tot cerul. 

Îl înconjură dinspre partea luminată către cea întunecată, 
venind din ce în ce mai jos. Aripile ca de liliac ale navei, 
folosite pentru dispozitivul Agrav, fuseseră retrase pentru a 
nu fi deformate de atmosfera rarefiată a lui lo. 

Apoi, în cele din urmă, începu să se audă un şuierat care 
provenea de la frecarea pereţilor navei cu atmosfera. 
Viteza scădea tot mai mult, dar la fel şi altitudinea. 
Motoarele laterale ale navei erau întoarse în jos, către Io, 
iar jeturile hiperatomice se treziră la viaţă, atenuând 
căderea, şi lent, Jovian Moon ajunse pe suprafaţa lui lo. 

La bordul navei se instală o veselie isterică. Chiar şi Lucky 
şi Bigman erau bătuţi pe spate de oamenii care până atunci 
îi evitaseră pe tot parcursul călătoriei. 

După o oră, în bezna nopţii de pe Io, avându-l pe 
comandantul Donahue în frunte, oamenii de pe Jovian 
Moon, toţi în costume spaţiale, ieşeau unul câte unul pe 
suprafaţa lui Jupiter Unu. 

Şaisprezece oameni. Primele fiinţe umane care ajunseseră 
pe lo! 

Mai exact, se gândi Lucky, cincisprezece oameni. 

Şi un robot! 

Primul lucru pe care se opriră să-l admire a fost Jupiter. 
Jupiter era cel care îi lăsă fără grai. Nu se putea spune 
nimic despre el, nu se auzea nimic în căşti. Era mai presus 
de orice s-ar fi putut spune. 

Jupiter era un gigant, acoperind mai mult de o optime din 
cer. Dacă ar fi fost vizibil în întregime, ar fi fost de două mii 
de ori mai strălucitor decât Luna plină, dar umbra nopţii lua 
din el o treime. 

Zonele stălucitoare şi centurile întunecate care îl 
înconjurau nu mai erau doar maro. Erau destul de aproape 
pentru a li se vedea culorile adevărate: roz, verde, albastru, 
purpuriu, toate strălucitoare. Marginile benzilor erau 


zimţate şi îşi schimbau forma, ca şi cum atmosfera ar fi fost 
tulburată de furtuni puternice, şi probabil că aşa şi era. 
Atmosfera rarefiată şi foarte clară a lui lo nu reuşea să 
ascundă nici cel mai mic detaliu al acelei suprafeţe care îşi 
schimba tot timpul forma. 

Marea Pată Roşie se vedea perfect. Îţi lăsa impresia unui 
curent de gaz care se rotea leneş. 

Priviră vreme îndelungată, dar Jupiter nu-şi schimba 
poziţia. Stelele treceau pe lângă el, dar Jupiter rămânea tot 
acolo, undeva jos în partea de vest a cerului. Nu avea cum 
să se mişte, căci Io nu arăta spre Jupiter decât o parte, în 
timp ce se rotea în jurul lui. Pe jumătate din suprafaţa lui Io, 
Jupiter nu răsărea niciodată, iar pe cealaltă jumătate nu 
apunea. Oriunde te-ai fi aflat pe lo, Jupiter se afla tot timpul 
la orizont, jumătate văzut, jumătate nevăzut. 

- Ce loc bun pentru un telescop! murmură Bigman pe 
lungimea de undă alocată lui Lucky în şedinţa de informare 
de dinaintea asolizării. 

- O să se instaleze unul imediat, şi tot felul de alte 
echipamente, replică Lucky. 

Bigman îi atinse casca lui Lucky pentru a-i atrage atenţia 
arătându-i cu degetul ceva. 

- Fii atent la Norrich. Săracul, nu poate vedea nimic din 
toate astea! 

- L-am observat mai înainte. Măcar îl are pe Mutt cu el. 

- Da! Pe nisipurile de pe Marte, s-au chinuit destul de mult 
pentru Norrich! Câinele are un costum spaţial special. Am 
urmărit când i l-au pus şi tu verificai asolizarea. Au fost 
nevoiţi să-l testeze să vadă dacă poate auzi ordinele şi dacă 
se supune şi dacă îl mai recunoaşte pe Norrich după ce s-a 
îmbrăcat şi el în costumul spaţial. Se pare că totul mers 
cum trebuie. 

Lucky dădu din cap. Dintr-un singur impuls se mişcă spre 
Norrich. Gravitaţia de pe lo era cu foarte puţin mai mare 
decât cea de pe Lună, iar Bigman şi el se descurcau cât de 
poate de bine cu ea. 


Din două salturi ajunseră la el. 

- Norrich, zise Lucky trecând pe lungimea de undă alocată 
inginerului. 

În general nu puteai spune care era direcţia sunetului auzit 
în căşti, iar ochii lipsiţi de lumină ai lui Norrich se uitau 
neajutoraţi în jur. 

- Cine e? întrebă el. 

- Lucky Starr, veni răspunsul. 

Lucky veni în faţa lui, şi chiar şi prin viziera de la cască 
putea vedea fericirea de pe faţa lui Norrich. 

- Te bucuri că eşti aici? 

- Fericit? Poţi să-i spui şi aşa. Jupiter e frumos? 

- Foarte frumos! Vrei să ţi-l descriu? 

- Nu. Nu e nevoie. L-am văzut prin telescop când mai 
aveam ochi, iar acum pot să-l văd în minte. Doar că... nu 
ştiu dacă ai putea să înţelegi. Noi suntem printre puţinii 
oameni care au ajuns pentru prima dată pe o lume nouă. Îţi 
dai seama ce grup deosebit suntem? 

Întinse mâna după Mutt dar nu reuşi decât să atingă casca 
de metal a câinelui. Prin viziera curbată Lucky vedea limba 
câinelui şi ochii care se mişcau în toate direcţiile, ca şi cum 
ar fi fost tulburat de tot ce se afla în jurul lui sau de 
prezenţa vocii stăpânului, dar fără corpul lui cu care se 
obişnuise. 

- Săracul Mutt! Gravitaţia mică l-a cam speriat, zise 
Norrich cu o voce joasă. Nu cred că o să-l mai ţin mult 
afară. 

Dar imediat începu din nou să vorbească cu înflăcărare: 

- Gândeşte-te numai la trilioanele de oameni din galaxie. 
Gândeşte-te cât de puţini sunt cei care au norocul să ajungă 
primii pe o lume nouă. Cred că ai putea să-i numeri pe 
degete. Janofski şi Sterling pe Lună, Ching, primul om pe 
Marte, Lubell şi Smith, primii pe Venus. Adună-i. la-i şi pe 
cei care au ajuns pe asteroizi sau pe planetele din afara 
sistemului solar. Adună-i pe toţi şi ai să vezi ce puţini sunt. 
Şi noi suntem printre ei. Eu sunt printre ei. 


Îşi întinse mâinile ca şi cum ar fi gata să îmbrăţişeze 
întregul satelit. 

- Şi asta i-o datorez lui Summers. Când a gândit noua 
tehnică pentru contact, care era doar o problemă de rotor 
înclinat, a însemnat o economisire de două milioane de 
dolari şi a încă un an de muncă, şi nici măcar nu e un 
mecanic antrenat, dar l-au lăsat să urce la bordul navei. Ştii 
ce a spus? Că şi eu meritam un loc printre ei. Ei nu l-au 
contrazis, dar au obiectat că sunt orb. Atunci le-a adus 
aminte de ce eram orb şi le-a spus că nu merge fără mine. 
Aşa că am ajuns amândoi aici. Ştiu că nu te dai în vânt după 
Summers, dar pentru mine asta înseamnă Summers când 
mă gândesc la el. 

Vocea comandantului se auzi în toate căştile: 

- La muncă, oameni buni. Jupiter rămâne tot acolo. Vă 
uitaţi la el mai târziu. 

Timp de patru ore se descărcă nava, se aranjă 
echipamentul, se întinseră corturi. De asemenea erau 
pregătite şi corturi cu atmosferă normală pentru a fi 
folosite ca posibile cartiere generale cu oxigen în afara 
navei. 

Dar cu toate asta nu puteai să-i împiedici pe oameni să se 
uite la cer. 

Europa se afla cel mai aproape, fiind ceva mai mică decât 
Luna văzută de pe Pământ. Ganymede, ceva mai mic, era 
aproape de zenit şi era în al doilea pătrar. Calisto era doar 
un sfert din mărimea Lunii văzută de pe Pământ şi se mişca 
aproape de Jupiter, şi la fel ca şi Jupiter, se vedea doar două 
treimi. Niciunul dintre sateliții naturali ai lui Jupiter nu 
dădea nici măcar un sfert din lumina pe care o degaja Luna 
plină şi păreau neînsemnaţi în prezenţa lui Jupiter. 

Bigman comenta exact acest fapt. 

Lucky se uită la micul marțian şi, după ce studie orizontul 
estic, spuse: 

- Crezi că nimic nu poate să fie mai ceva decât Jupiter aici, 
nu? 


- Da, cel puţin aici, nu cred, zise Bigman. 

- Atunci fii atent aici, îl avertiză Lucky. 
În atmosfera rarefiată a lui lo nu era nici un fel de 
strălucire care să-i avertizeze. Apoi, undeva pe linia 
dealurilor, apăru o strălucire de-a lungul gheții, iar peste 
şapte secunde soarele apăru la orizont. 
Era un soare de mărimea unei perle, un cerculeţ de un alb 
strălucitor, şi cu toată lumina pe care o transmitea Jupiter, 
acest pigmeu reuşea să-l întreacă. 
Reuşiseră să instaleze telescopul exact la timp pentru a 
vedea cum Calisto dispărea după Jupiter. Unul câte unul, 
toţi cei trei sateliți vor trebui să facă la fel. Io, cu toate că 
rămânea tot timpul cu faţa la Jupiter, se rotea în jurul lui în 
patruzeci şi două de ore. Asta însemna că soarele şi 
celelalte stele păreau să se deplaseze pe cerul lui Io în acele 
patruzeci şi două de ore. 
În ceea ce priveşte sateliții, Io se mişca mai repede decât 
ceilalţi, şi tot timpul îi întrecea în cursa în jurul lui Jupiter. 
Pe Calisto, care era cel mai depărtat şi cel mai lent, îl 
întrecea primul; în felul ăsta Calisto trecea pe cerul lui Io în 
două zile. Ganymede făcea acelaşi lucru în patru zile şi 
Europa în şapte. Fiecare mergeau de la est la vest şi fiecare 
trebuia să treacă prin spatele lui Jupiter. 
Toată lumea era nerăbdătoare să vadă eclipsa lui Calisto, 
care era prima. Chiar şi Mutt părea să fie afectat de ea. 
Deja se obişnuise cu gravitația scăzută şi Norrich îl mal. 
Lăsa din când în când liber în costumul în care zburda 
destul de grotesc, încercând fără nici un spor să adulmece 
tot ce întâlnea. În cele din urmă, atunci când Calisto atinse 
Jupiter şi trecu în spatele lui, nimeni nu mai reuşea să 
scoată nici un cuvânt. Până şi Mutt se aşezase şi privea 
cerul cu limba scoasă. 
Dar soarele era cel pe care îl aşteptau de fapt. Mişcarea lui 
aparentă era din ce în ce mai rapidă faţă de a celorlalţi 
sateliți. Trecu de Europa (a cărei lumină nici măcar nu se 
mai văzu), rămânând în eclipsă timp de treizeci de secunde. 


Ganymede era deja în spatele lui Jupiter înainte ca soarele 
să îl ajungă, iar Calisto, ieşind de sub umbra lui Jupiter, era 
acum undeva la orizont. 

Acum mai rămăseseră Soarele şi Jupiter. 

Oamenii priveau nerăbdători în timp ce soarele de mărimea 
unei perle urca la orizont. Pe măsură ce urca, faza lui 
Jupiter era din ce în ce mai mică. Porțiunea luminată fiind, 
normal, cea dinspre soare. Jupiter deveni „semilună” apoi 
se mări treptat. 

În atmosfera rarefiată de pe Io, cerul aflat în lumina 
soarelui era de un purpuriu întunecat şi doar stelele care 
degajau mai puţină lumină deveniseră invizibile. Pe tot 
acest fundal ardea uriaşa semilună care se umfla către 
soare. 

Era ca şi cum piatra lui David, expediată de o praştie 
cosmică, ar fi încercat să ţintească fruntea lui Goliat. 
Lumina lui Jupiter se micşoră şi mai mult până când deveni 
un contur gălbui. Soarele aproape că îl atingea. 

În momentul atingerii, oamenii începură să strige. Îşi 
obturaseră vizierele căştilor pentru a se putea uita la 
lumina intensă, dar în câteva clipe nu mai era nevoie de 
asta pentru că lumina ajunsese la o intensitate suportabilă. 
Dar cu toate acestea nu dispăru defmitv. Soarele trecuse de 
marginea lui Jupiter, dar încă se mai vedea prin atmosfera 
densă de heliu şi hidrogen a gigantului. 

De acum Jupiter era complet în umbră, dar atmosfera lui se 
trezise la viaţă, deformând prin refracție lumina solară care 
trecea prin ea şi pe lângă conturul planetei, transformând-o 
într-o peliculă de lumină lăptoasă. 

Pelicula luminoasă creştea din ce în ce mai mult pe măsură 
ce soarele trecea şi mai mult în spatele lui Jupiter. Corpul 
lui Jupiter era acum înconjurat de lumină şi într-o parte se 
zărea un bulb luminos. Era un inel de diamant pe cer, 
destul de mare pentru a cuprinde în volumul său două mii 
de globuri de mărimea Lunii văzute de pe Pământ. 


Şi soarele se mişca şi mai mult în spatele lui Jupiter aşa 
încât lumina începu să mai piardă din intensitate, până 
când nu se mai văzu nimic, cu excepţia semilunei satelitului 
Europa. Cerul era negru şi aparţinea stelelor. 

- Şi aşa o să fie timp de cinci ore, îi zise Lucky lui Bigman. 
Apoi totul se va repeta în sens invers când soarele va ieşi 
din spatele lui Jupiter. 

- Şi toate astea se întâmplă la fiecare patruzeci şi două de 
ore? întrebă Bigman uimit. 

- Da. 

Panner se apropie de ei în ziua următoare şi îi strigă. 

- Ce faceţi? Noi am cam terminat treaba aici, zise el 
arătând toată valea care era acum plină de echipament. O 
să plecăm destul de curând şi cea mai mare parte a 
instalaţiilor o să rămână aici. 

- Da? întrebă Bigman surprins. 

- De ce nu? Nu e nimic viu pe satelit care să strice ceva şi 
aici nu poate fi vorba de condiţii meteo. Toate sunt protejate 
împotriva amoniacului din atmosferă şi o să se păstreze 
perfect până la a doua expediţie, explică el. După care 
continuă cu 0 voce joasă: 

- Consilier Starr, e cineva pe lungimea ta de undă? 

- Receptoarele mele nu detectează pe nimeni. 

- Ai vrea să mergi la o plimbare cu mine? spuse el şi se 
îndreptă către vale pe panta uşoară a dealurilor care o 
înconjurau. 

Cei doi îl urmară îndeaproape. 

- Trebuie să-mi cer scuze dacă ţi s-a părut că sunt 
neprietenos pe navă. Dar m-am gândit că e mai bine aşa. 

- Nu e absolut nici o problemă, îl asigură Lucky. 

- M-am gândit să încerc şi eu o investigaţie pe cont 
propriu, şi am considerat că cel mai bine e să nu fim văzuţi 
împreună. M-am gândit să urmăresc totul cu mare atenţie 
şi credeam că am să prind pe cineva dându-se de gol, 
făcând ceva care nu se potriveşte unui om, dacă înţelegi ce 
vreau să-ţi spun. Mă tem că am dat greş. 


Amândoi ajunseră în vârful primului deal şi Panner se uită 
în spate. 

- Uite-te puţin la câinele ăla. Se bucură de gravitația 
scăzută, zise el către Lucky. 

Mutt învățase câte ceva în ultimele zile. Îşi arcuia corpul în 
clipa în care se lansa în nişte salturi de câte şase metri şi 
părea că efectiv se bucură de ele. 

Panner trecu pe frecvenţa care îi fusese rezervată lui 
Norrich pentru a-şi striga câinele. 

- Hei, Mutt, băiete, vino aici, începu să strige el apoi 
fluierând scurt. 

Bineînţeles că Mutt auzi şi începu să vină în salturi mari 
către ei. Lucky trecu şi el pe frecvenţa câinelui şi îi auzi 
lătratul. 

Panner îi făcu semn cu mâna şi câinele se îndreptă către ei, 
apoi se opri şi se uită înapoi ca şi cum s-ar fi întrebat dacă e 
corect să-şi părăsească stăpânul. Dar continuă să se 
apropie, deşi mult mai încet. 

Cei doi îşi continuară drumul. 

- Un robot de pe Sirius care să păcălească un om trebuie 
să fie ceva destul de bine făcut. O examinare obişnuită cred 
că nu l-ar putea da de gol, zise Lucky. 

- A mea nu a fost obişnuită, protestă Panner. 

Vocea lui Lucky vădea aproape un fel de amărăciune. 

- Încep să cred că orice exmainare făcută de cineva care 
nu este un expert în robotică, nu poate fi decât ceva 
obişnuit. 

Trecură pe lângă ceva care semăna cu un fel de râu dintr-o 
substanţă care era aproape ca zăpada, strălucind în lumina 
lui Jupiter, şi Bigman se uită la el cu uimire. 

- Chestia asta se topeşte doar dacă te uiţi la ea, zise el. 
Luă în mâna înmănuşată puţin şi totul se topi la fel ca untul 
pe plită. Se uită înapoi şi în locurile în care cei trei păşiseră 
apăruseră nişte găuri mari. 

- Nu e zăpadă, îl lămuri Lucky, este amoniac îngheţat, 
Bigman. Amoniacul se topeşte la o temperatură mai mică cu 


44 de grade mai mică decât gheaţa, iar căldura care 
radiază din costumele noastre o topeşte mult mai repede. 
Bigman se aruncă înainte, lăsând la fiecare pas făcut nişte 
găuri destul de mari. 

- E amuzant. 

- Vezi dacă ai dat drumul la încălzitor, dacă vrei să te joci 
în zăpadă, îi strigă Lucky. 

- E dat drumul, veni răspunsul de la Bigman care cobora o 
vale în nişte salturi mari, sărind cu capul înainte. 

Se mişca la fel ca un scafandru, dar cu încetinitorul, apoi 
atinse amoniacul, şi pentru o clipă dispăru. Apoi se ridică în 
picioare. 

- E ca şi cum te-ai scufunda într-un nor, Lucky. Mă auzi? 
Hai, încearcă şi tu! E mai bine decât să faci schi pe nisip pe 
Lună. 

- Mai târziu, Bigman, veni replica lui Lucky care apoi se 
întoarse către Panner. Spre exemplu, ai încercat în vreun 
fel să testezi pe vreunul dintre oameni? 

Cu coada ochiului Lucky îl putea vedea pe Bigman plonjând 
pentru a doua oară, şi după câteva secunde îşi întoarse cu 
totul privirea în acea direcţie. 

- Bigman! strigă el nervos după câteva clipe. Bigman! 
strigă a doua oară şi mai nervos. 

Apoi începu să alerge. 
Vocea lui Bigman se auzi în cele din urmă, dar foarte încet 
şi fără suflu. 

- Respir... lovit de stâncă... aici un râu... 

- Stai acolo, vin la tine! 
Lucky şi Panner veneau către el cu paşi mari. 
Lucky ştia ce se întâmplase. Temperatura la suprafaţa lui Io 
nu era cu foarte mult mai mare decât punctul de topire al 
amoniacului. Sub zăpadă curgeau râuri din acea substanţă 
sufocantă care exista din belşug pe planetele de dincolo de 
orbita terestră şi pe sateliții lor. 
Apoi se auzi Bigman prin radio care se îneca. 

- Rupt furtunul de aer... intră amoniac... mă sufoc... 


Lucky ajunse la gaura lăsată de corpul lui Bigman şi se uită 
în jos. Râul de amoniac era cât se poate de vizibil, coborând 
în josul dealului printre pietre. Probabil de una dintre ele se 
spărsese furtunul de aer al lui Bigman. 
- Bigman, unde eşti? 
Şi cu toate că Bigman răspunse abia auzit „Aici!”, nu era de 
găsit. 
13. CĂDEREA 
Lucky se aruncă fără să mai stea pe gânduri în râu, 
coborând încet sub influenţa gravitaţiei de pe Jupiter. Era 
furios pe acea încetineală a căderii, pe entuziasmul 
copilăresc care îl prindea atât de repede pe Bigman, şi, 
neprevăzut, pe el însuşi pentru că nu îl oprise la timp pe 
prietenul său. 
Lucky ajunse în râu şi amoniacul se ridică în aer în stropi 
mici, apoi căzu repede la loc cu o viteză surprinzătoare. 
Atmosfera rarefiată a lui lo nu putea susţine picăturile în 
pofida gravitaţiei scăzute. 
În râul de amoniac nu era nici un fel de forţă ascensională, 
ca în apă. Dar Lucky nu se aştepta deloc la asta. Amoniacul 
lichid era mai puţin dens decât apa şi avea o forţă 
ascensională mult mai mică. Şi nici forţa curentului nu era 
foarte mare sub influenţa gravitaţională a lui lo. Dacă 
Bigman nu şi-ar fi spart furtunul de aer ar fi putut pur şi 
simplu să păşească afară din râu. 
Aşa însă... 
Lucky se aruncă în direcţia de scurgere a râului. Undeva în 
faţă era micul marțian care se lupta cu amoniacul otrăvitor. 
Dacă spărtura furtunului era destul de mare sau dacă se 
mărise în vreun fel pentru a permite lichidului să intre, 
Lucky ar fi ajuns prea târziu. 
Deja ar putea să fie prea târziu, se gândi el şi simţi o 
strângere de inimă la acest gând. 
O siluetă trecu de Lucky, scufundându-se în amoniac. 
Dispăru, lăsând un tunel pe care amoniacul îl acoperi încet. 
- Panner, strigă Lucky. 


- Aici, veni răspunsul inginerului care îşi puse mâna pe 
umărul lui Lucky. A fost Mutt. A venit în fugă în clipa în care 
ai strigat. Amândoi eram pe lungimea lui de undă. 

Amândoi mergeau prin amoniac în căutarea câinelui. Apoi îl 
văzură întorcându-se. 

- L-a găsit pe Bigman, strigă Lucky fericit. 

Braţele lui Bigman erau în jurul câinelui, şi cu toate că asta 
îi stânjenea mişcările, gravitația scăzută îi permitea lui Mutt 
să facă nişte salturi respectabile folosindu-se doar de 
muşchii de la umeri. 

Chiar în clipa în care Lucky se aplecă după Bigman, micuțul 
marțian îşi dădu drumul şi căzu. 

Lucky îl ridică pe umăr. Nu mai era timp de investigaţii sau 
de vorbă. Nu mai era timp decât pentru un singur lucru. 
Fixă nivelul de oxigen al prietenului său la maxim şi, cu 
Bigman pe umăr, alergă către navă. Chiar şi cu gravitația 
scăzută de pe Io, Lucky nu mai fugise niciodată cu atâta 
disperare. Cu atâta grabă atingea doar pământul la fiecare 
salt, încât lăsa impresia de zbor la mică înălţime. 

Panner venea din spate iar Mutt alerga şi el pe urmele lui 
Lucky. 

Lucky selectă frecvenţa comună pentru a-i anunţa pe toţi să 
pregătească unul dintre corturile presurizate. 

Lucky intră în cort abia oprindu-se din alergare. În spatele 
lui se închise automat uşa, în interior năvălind aer la 
presiune mare pentru a recupera pierderea de presiune din 
clipa deschiderii. 

Repede îi scoase lui Bigman casca şi apoi, mai încet, restul 
costumului. 

Căută să vadă dacă îi mai bate inima şi spre uşurarea lui 
găsi o bătaie slabă. Cortul era, bineînţeles, echipat cu o 
trusă de prim ajutor. Făcu injecţiile necesare pentru 
stimulare generală şi aşteptă căldura şi aerul să facă restul. 
În cele din urmă ochii lui Bigman se deschiseră şi focalizară 
destul de greu pe Lucky. Buzele i se mişcară fără nici un fel 
de sunet, dar Lucky îşi dădu seama ce voia să spună: 


- Lucky. 

Lucky râse uşurat şi apoi îşi scoase şi el costumul spaţial. 
La bordul lui Jovian Moon, Norrich se opri la uşa deschisă a 
camerei unde Bigman îşi continua convalescenţa. Ochii săi 
lipsiţi de vedere erau plini de căldură. 

- Cum se simte bolnavul? 

Bigman se roti în pat şi strigă: 

- Bine! Pe Marte, mă simt nemaipomenit, dacă nu ar fi 
Lucky ăsta care vrea să mă vadă în pat, aş zburda pe aici! 
Lucky se încruntă al el. 

Bigman îl ignoră şi continuă. 

- Hei, Mutt, vino încoace! Mutt! Băiete, aici! 

Mutt, fără costum acum, veni către Bigman dând din coadă, 
ochii săi inteligenţi parcă bucurându-se că este în viaţă. 
Bigman îl luă plin de afepţiune de gât cu braţele lui mici. 

- Ăsta da prieten! Ai auzit ce a făcut, Norrich, nu? 

- Toată lumea a auzit, răspunse acesta, văzându-se clar 
mândria pe care o născuse fapta câinelui său. 

- De-abia îmi amintesc, începu Bigman, înainte să mi se 
rupă de tot filmul. Am tras o gură de amoniac şi nu mai 
puteam să mă îndrept. M-am rostogolit în josul dealului, 
trecând prin zăpada de amoniac ca şi cum nu ar fi fost 
nimic. Apoi am văzut că vine ceva spre mine şi am fost sigur 
că e Lucky, când am auzit mişcându-se ceva. Dara datla o 
parte destul de multă zăpadă ca să pot vedea că e Mutt. 
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că l-am prins în braţe. 

- Şi asta e o chestie bună, zise Lucky. Timpul necesar 
pentru ca eu să te găsesc ar fi însemnat sfârşitul tău. 
Bigman se răţoi la Lucky. 

- Şi tu acuma, Lucky, faci din ţânţar armăsar. Nu s-ar fi 
întâmplat nimic dacă nu mi-aş fi strivit furtunul de aer de o 
piatră. Şi dacă m-aş fi gândit să setez presiunea de oxigen 
la maximum, aş fi putut să ţin amoniacul afară. Prima gură 
pe care am tras-o mi-a pus capac. Nu mai puteam să 
gândesc. 


Panner trecu şi el pe acolo şi se interesă de starea 
marţianului. 

- Cum te simţi, Bigman? 

- Pe nisipurile de pe Marte! Toată lumea are impresia că 
sunt invalid sau handicapat! Nu am nimic! Chiar şi 
comandantul a trecut pe aici şi a reuşit să-mi vorbească cât 
poate el de frumos. 

- Ei, zise Panner, poate că a trecut peste supărarea lui. 

- Niciodată, replică Bigman. Vrea să se asigure că zborul 
nu o să aibă vreo victimă. Vrea ca raportul să fie curat, ăsta 
e motivul. 

- Totul e pregătit pentru decolare? întrebă Panner 
zâmbind. 

- Plecăm de pe Io? întrebă Lucky. 

- Într-o oră. Oamenii reîncarcă echipamentul pe care'âl 
luăm înapoi şi îl securizează pe cel lăsat aici. Dacă voi doi 
aţi reuşi să ajungeţi în cabina de pilotaj după ce plecăm, ar 
trebui să veniţi. O să avem o privelişte a lui Jupiter cum nu 
aţi mai văzut. 

Panner îl scărpină după ureche pe Mutt şi plecă. 
Transmiseră prin radio către Jupiter Nouă momentul 
plecării de pe Io, la fel cum făcuseră cu câteva zile mai 
devreme când asolizaseră pe satelit. 

- De ce nu transmitem şi către Pământ? Consilierul şef 
Conway trebuie să afle că am reuşit! 

- Oficial, zise Lucky, nu am reuşit până când nu ne 
întoarcem pe Jupiter Nouă. 

Lucky nu adăugă cu voce tare că el nu era deloc nerăbdător 
să se întoarcă pe Jupiter Nouă, şi chiar mai puţin 
nerăbdător să stea de vorbă cu Conway. Până la urmă, nu 
reuşise nimic în misiunea asta. 

Ochii lui căprui trecură în vedere toată camera de control. 
Inginerii şi echipajul erau la posturile lor pentru decolare. 
Comandantul, cei doi ofiţeri şi Panner erau şi ei în camera 
de control. 


Lucky se întrebă în legătură cu cei doi ofiţeri, la fel cum se 
întrebase de nenumărate ori despre ceilalţi oameni de pe 
navă pe care nu avusese ocazia să-i examineze în prezenţa 
broaştei V. În diferite ocazii vorbise cu toţi, la fel şi Panner, 
chiar de mai multe ori. Le cercetase camerele. Împreună cu 
Panner le verificase dosarele. Nu găsiseră nimic. 

Se va întoarce pe Jupiter Nouă fără să fi găsit robotul, şi 
apoi va fi şi mai greu de localizat, şi ar fi nevoit în cele din 
urmă să se întoarcă la Consiliu fără să fi dus la bun sfârşit 
misiunea. 

Încă o dată, din disperare, se duse cu gândul la razele X, 
sau la orice alt mijloc de inspecţie forţată. Ca întotdeauna, 
în minte îi veni posibila declanşare a unei explozii, probabil 
una nucleară. 

Cu siguranţă va distruge robotul. Va ucide cu siguranţă 
treisprezece oameni şi o navă nepreţuită. Dar cel mai rău, 
nu va mai găsi nici o altă cale de a detecta ceilalţi roboţi de 
care era sigur că spionau şi în alte părţi ale Confederaţiei 
Solare. 

- Plecâm! 

Strigătul neaşteptat al lui Panner avu darul să-i risipească 
pentru moment gândurile. 

Se auzi un şuierat puternic generat de acceleraţia iniţială, 
apoi presiunea tot mai mare generată de acceleraţie şi, în 
cele din urmă, suprafaţa lui Io începu să se îndepărteze din 
ce în ce mai mult. 

Telescopul nu putea să-l cuprindă în întregime pe Jupiter, 
era mult prea mare. Se centră pe Marea Pată Roşie şi îi 
urmări rotația în jurul planetei. 

- Am trecut pe Agrav, da, dar este doar ceva temporar, 
doar să-l lăsăm pe lo să se despartă de noi. 

- Dar noi cădem acum spre Jupiter, zise Bigman. 

- Aşa e, dar numai până în momentul propice. Apoi trecem 
pe hiperatomice şi mergem către Jupiter într-o orbită 
hiperbolică. Imediat ce ne-am stabilit pe orbită, oprim 
motoarele şi-l lăsăm pe Jupiter să facă toată treaba. Ne vom 


apropia cel mai mult de Jupiter la două sute patruzeci de 
mii de kilometri. Gravitaţia lui Jupiter ne va roti în jur şi ne 
va împinge către Jupiter Nouă, ca şi cum am fi o piatră 
aruncată de o praştie. În momentul respectiv punem în 
funcţiune motoarele hiperatomice. Profitând de acest „efect 
de praştie”, conservăm ceva energie pe care am fi folosit-o 
dacă am fi plecat direct de pe Io, şi o să putem avea şi nişte 
imagini de foarte aproape ale lui Jupiiter. Mai sunt cinci 
minute! zise el uitându-se la ceas. 

Se referea la momentul în care nava urma să treacă de pe 
Agrav pe motoare hiperatomice şi să intre pe orbita lui 
Jupiter. 

- Momentul, continuă Panner, uitându-se la ceas, este 
calculat în aşa fel încât să fim pe cât posibil pe direcţia lui 
Jupiter Nouă. Trebuie să ajungem pe Jupiter Nouă cu cât 
mai multă energie din cea cu care am plecat. Cu cât mai 
multă, cu atât mai favorabil pentru Agrav. Eu mi-am fixat 
ţinta la optzeci şi cinci de procente. Dacă ne-am putea 
întoarce cu nouăzeci, asta ar fi superlativ. 

- Să presupunem că ne întoarcem cu mai mută energie 
decât am plecat, interveni Bigman. Cum ar fi? 

- Ar fi super-superlativ, Bigman, dar e imposibil. Există 
ceva care se numeşte a doua lege a termodinamicii care nu 
ne lasă să ieşim cu un bilanţ energetic pozitiv, şi nici măcar 
pe zero. Trebuie să avem o pierdere. Mai avem un minut, 
zise el zâmbind larg. 

Exact în secunda respectivă sunetul motoarelor 
hiperatomice umplu nava şi Panner îşi puse ceasul în 
buzunar cu o expresie satisfăcută. 

- De aici înainte, spuse el, până la manevrele de aterizare 
pe Jupiter Noua, totul este automatizat. 

De-abia termină de rostit ultimele cuvinte că zumzăitul 
motoarelor încetă, iar lumina din cameră se stinse. Peste o 
secundă se aprinse din nou, dar pe panoul de comandă era 
un semn roşu care spunea AVARIE. 

Panner sări în picioare. 


- Pe spaţiu, ce...? 

Părăsi camera de comandă în viteză lăsându-i pe ceilalţi să 
se uite în urma lui având pe faţă diferite expresii de groază. 
Comandantul se albi, faţa lui plină de riduri nemaifiind 
decât o mască de oboseală. 

Lucky se hotărî brusc şi pomi în viteză după Panner şi 
bineînţeles că Bigman îl urmă pe Lucky. 

Imediat dădură peste inginerii care ieşeau din 
compartimentul motoarelor. 

- Domnule! strigă unul dintre ei. 

- Ce e, omule? întrebă grăbit Panner. 

- Sistemul Agrav s-a oprit, domnule. Nu poate fi activat. 

- Dar hiperatomicele? 

- Rezerva principală e scurcircuitată. Am oprit-o chiar la 
timp ca să nu explodeze. Dacă o atingem, toată nava se va 
face bucăţi. Toată energia acumulată va exploda. 

- Atunci mergem pe rezervorul de avarie? 

- Da. 

Faţa lui Panner era congestionată. 

- La ce ne foloseşte asta? Nu putem să intrăm pe orbită în 
jurul lui Jupiter cu rezervorul de avarie. Nici nu se pune 
problema. Lăsaţi-mă să trec. 

Inginerul se dădu la o parte şi Panner intră. Lucky şi 
Bigman erau pe urmele lui. 

Niciunul dintre cei doi nu mai ajunsese în compartimentul 
motoarelor din prima zi când se urcaseră la bordul lui 
Jovian Moon. Scena era acum total diferită. Nu mai era 
tăcerea aceea maiestuoasă, nu mai era senzaţia de forţe 
puternice care lucrează netulburate. 

În locul lor se auzeau oamenii care discutau în jurul lor. 
Panner ajunse la nivelul al treilea. 

- Acum ce se mai întâmplă? întrebă el. Exact ce s-a 
întâmplat? 

Omenii se dădură deoparte şi toţi arătau către mecanismele 
stricate, furioşi şi disperaţi. 


De pe scări se auziră alţi paşi şi apoi comandantul îşi făcu şi 
el apariţia. 

- Ce se întâmplă, consiliere? i se adresă el lui Lucky care 
stătea calm într-o parte. 

Era pentru prima dată când i se adresa lui Lucky din clipa 
în care părăsiseră Jupiter Nouă. 

- Defecţiuni grave, comandante, răspunse Lucky. 

- Cum s-a întâmplat asta? Panner 
Panner îşi ridică ochii de la obiectul care îi fusese întins 
pentru examinare. 

- Pe spaţiu, ce mai vrei? strigă nervos. 

- De ce s-a permis ca ceva să meargă prost? întrebă 
comandantul Donahue cu nările fremătând. 

- Nu s-a permis nimic! 

- Atunci cum numeşti tu asta? 

- Sabotaj, comandante. Sabotaj deliberat! 

- Cel 

- Cinci relee gravitaționale au fost distruse şi înlocuitorii 
au fost luaţi şi nu pot fi găsiţi. Controlul jetului hiperatomic 
a fost scurcircuitat şi nu se mai poate repara. Nimic din 
toate astea nu se putea întâmpla din accident. 
Comandantul se uită la inginerul şef. 

- Mai poate fi făcut ceva? întrebă el sec. 

- Poate că cele cinci relee pot fi găsite sau reconstruite din 
resturi. Nu sunt sigur. Poate reuşim să reparăm şi controlul. 
Dar ne va lua câteva zile şi nu garantez nici un fel de 
rezultat. 

- Zile! strigă comandantul. Nici vorbă de aşa ceva. Cădem 
spre Jupiterl 
Urmă o clipă de tăcere şi Panner rosti ceea ce toţi gândeau. 

- Aşa e, comandante. Cădem spre Jupiter şi nu ne putem 
opri la timp. Asta însemnă că suntem terminaţi, 
comandante. Suntem morți! 

14. APROAPE DE JUPITER. 

- Nimeni nu moare atâta timp cât mai are puterea să 

gândească, rupse tăcerea cu o voce hotărâtă Lucky. Cine se 


descurcă mai bine la comenzile navei? 

- Maiorul Brant, răspunse comandantul Donahue. Ele 
navigatorul. 

- Acum e în cabina de control? 

- Da. 

- Să mergem la el. Vreau Efemeridele planetare 
detaliate... Panner, tu şi oamenii tăi rămâneţi aici şi 
improvizații. 

- La ce bun?... începu Panner să comenteze. 

- Poate că nu foloseşte la nimic, îl întrerupse imediat 
Lucky. Dacă e aşa o să ne prăbuşim pe Jupiter şi o să murim 
după câteva ore de muncă. Acum îţi dau un ordin. La 
muncă! 

- Dar..., începu comandantul Donahue care părea uimit de 
acel cuvânt. 

- În calitate de membru al Consiliului Ştiinţei, preiau 
comanda navei. Dacă vrei să discutăm asta, o să-lpun pe 
Bigman să te încuie în cabină şi putem să mai stăm de 
vorbă la audierile de la curtea marţială, presupunând că 
supravieţuim. 

Lucky se întoarse cu spatele şi se îndreptă către scara 
centrală. Bigman îi făcu semn comandantului Donahue cu 
degetul mare şi pomi în urma lui. 

Panner se uită după ei cum se îndepărtau şi apoi se răsti la 
oamenii lui: 

- Gata, cadavre ambulante ce sunteţi. Nu are nici un rost 
să aşteptăm sfârşitul cu degetul în gură. Toată lumea la 
muncă! 

Lucky ajunse în camera de control. 

- Ce se întâmplă? întrebă ofiţerul de acolo cu buzele albe 
de spaimă. 

- Tu eşti maiorul Brant, zise Lucky. Nu am fost prezentat 
cum trebuie, dar asta nu mai contează. Eu sunt consilierul 
David Starr, şi vei primi ordine de la mine. Treci la 
computer şi fa tot ce-ţi spun cât mai repede cu putinţă. 


Lucky avea în faţă Efemeridele planetare. Ca mai toate 
cărţile mari de referinţă, era în format normal de carte şi 
nu pe film. Întoarcerea paginilor era calea cea mai rapidă 
pentru găsirea unei informaţii, mult mai rapidă decât 
derularea unei cărţi-film de la un capăt la celălalt. 

Lucky întorcea paginile cu o îndemânare, căutând printre 
rândurile şi coloanele de numere care localizau fiecare 
bucăţică de materie din sistemul solar care avea mai mult 
de şaisprezece kilometri în diametru (unele şi sub) aflate la 
un anumit moment în timpul standard, dar şi planul lor de 
revoluţie şi viteza de mişcare. 

- la următoarele coordonate, plus mişcarea şi calculează 
caracteristicile orbitei şi poziţiei acestui punct din această 
clipă şi pentru următoarele momente timp de patruzeci şi 
opt de ore, îi spuse Lucky. 

Degetele maiorului parcă zburau pe tastatură. 
Chiar în acelaşi moment, Lucky continuă: 

- Calculează în funcţie de poziţia noastră actuală şi de 
viteza orbitei noastre faţă de Jupiter punctul de intersecţie 
cu obiectul ale cărui coordonate le-ai calculat. 

Din nou maiorul execută rapid ordinul. 
Computerul afişă rezultatele. 

- La punctul de intersecţie, care este diferenţa de timp 
dintre navă şi obiect? întrebă Lucky. 
Maiorul tastă din nou operaţiile. 

- Ratăm cu patru ore, douăzeci şi unu de minute şi 
patruzeci şi patru de secunde. 

- Bun, calculează cu cât ar trebui să crească viteza navei 
pentru a atinge exact acel punct. Foloseşte ca timp de 
referinţă o oră de acum înainte. 

Comandantul Donahue interveni şi el. 

- Nu putem face nimic cât suntem atât de aproape de 
Jupiter. Energia de avarie nu ne poate îndepărta de el. 
Chiar nu înţelegi astă? 

- Nu i-am cerut maiorului să încerce să ne îndepărtăm, 
comandante. l-am cerut să accelereze nava spre Jupiter, cu 


toată viteza înainte. 
Comandantul sări ca ars. 

- Spre Jupiter? 

Calculatorul afişa acum rezultatele. 

- Poţi să accelerezi atât cu energia pe care o avem? 
întrebă Lucky. 

- Cred că da, zise maiorul. 

- Atunci fă-o! 

- Spre Jupiter? mai întrebă încă o dată comandantul. 

- Da, exact. Io nu este primul satelit de lângă Jupiter. 
Almatea, Jupiter Cinci este cel mai aproape. Dacă reuşim să 
ne intersectăm cu orbita lui, putem asoliza pe el. Dacă 
ratăm, atunci ne-am grăbit moartea cu două ore. 

Bigman simţi o rază de speranţă. Situaţia nu era disperată 
dacă Lucky era în acţiune, dar până în acea clipă nici el nu- 
şi dăduse seama de intenţiile lui. Dar acum îşi amintea de 
discuţia cu Lucky pe această temă. Sateliții erau numerotaţi 
în ordinea în care fuseseră descoperiţi. Almatea era un 
satelit mic, doar de câteva sute de kilometri în diametru, şi 
fusese descoperit după cei patru mari sateliți. Aşa că, deşi 
purta numele de Jupiter Cinci, era cel mai aproape de 
Jupiter. Într-un fel mai toată lumea avea tendinţa să uite 
asta. Pentru că lo era numit Jupiter Unu, aveai întotdeauna 
tendinţa să te gândeşti că între Jupiter şi el nu mai era 
NIMIC. 

Exact peste o oră Jovian Moon începea să accelereze către 
Jupiter, grăbindu-se către o capcană mortală. 

Acum nu se mai uita nimeni la Jupiter cu toate că, pe 
măsură ce timpul se scurgea, acesta devenea din ce în ce 
mai mare. În centrul atenţiei lor rămânea o porţiune din 
câmpul de stele aflat la o distanţă considerabilă de 
marginea lui Jupiter. Zona apărea pe monitoare mărită la 
maxim. Exact în acel loc ar fi trebuit să apară Jupiter Cinci, 
la întâlnirea cu o navă care cobora către uriaşul Jupiter. Fie 
nava va reuşi să atingă acea bucată de stâncă şi astfel să se 
salveze, fie va rata şi va fi pierdută pe vecie. 


- Uite-l, zise Bigman nerăbdător. Începe să se distingă 
discul luminos al satelitului. 

- Calculează poziţia şi mişcarea, ordonă Lucky. Apoi 
verifică prin computer orbita. 

Ordinul se execută imediat. 

- E necesară vreo corecție? întrebă Lucky. 

- Va trebui să încetinim cu... 

- Lasă cifrele. Fă-o! 

Jupiter Cinci se rotea în jurul lui Jupiter în douăsprezece 
ore cu o viteză de aproape patru mii opt sute de kilometri 
pe oră. Era o dată şi jumătate mai rapid ca Io şi câmpul 
gravitațional era doar a douăsprezecea parte din cel al lui 
Io. Din ambele motive, ţinta era foarte greu de atins. 
Mâinile maiorului Brant tremurau când ajusta orbita navei 
pentru a o înclina exact cât trebuia pentru a se întâlni cu 
Jupiter Cinci, a trece pe sub el şi apoi pentru a-l înconjura, 
potrivind vitezele exact pentru clipa care să-i permită 
gravitaţiei satelitului să-i plaseze pe o orbită în jurul lui. 
Acum Jupiter Cinci era un obiect mare şi strălucitor. Dacă 
rămânea aşa era bine. Dacă începea să se micşoreze, 
însemna că rataseră. 

- Am reuşit, şopti maiorul Brant şi capul îi căzu în palmele 
tremurânde exact în clipa în care le ridică de pe panoul de 
control al navei. 

Chiar şi Lucky îşi închise pentru câteva clipe ochii uşurat. 
Dintr-un singur punct de vedere era diferit acum pe Jupiter 
Cinci decât fusese pe Io. Acolo, tot echipajul fusese bucuros, 
toţi urmăriseră cerul mai înainte de a se apuca de lucru în 
acea vale. 

Aici, pe Jupiter Cinci, nimeni nu ieşi din Jovian Moon. 
Nimeni nu văzu ce era de văzut. 

Oamenii rămaseră la bordul navei şi se apucară de lucru 
pentru a repara motoarele. Nu mai conta nimic altceva. 
Dacă nu reuşeau, asolizarea pe Jupiter Cinci nu reuşise 
decât să le amâne moartea şi să le-o transforme într-o 
agonie îndelungată. 


Nici o navă normală nu va putea ateriza pe Jupiter Cinci 
pentru a-i recupera şi nu exista sau nu va exista nici o altă 
navă Agrav înainte de un an cel puţin. Dacă dădeau greş, 
vor avea destul timp să vadă spectacolul oferit de Jupiter în 
timp ce îşi aşteptau moartea. 
Dar în condiţii mai normale, spectacolul merita văzut. Era la 
fel ca pe Io, dar totul de două sau trei ori mai frumos. 
Din punctul în care asolizase Jovian Moon, marginea de jos 
a lui Jupiter părea să acopere tot orizontul. Datorită lipsei 
atmosferei, gigantul părea atât de aproape încât privitorul 
avea impresia că ar fi putut să-şi afunde mâna în acel cerc 
de lumină. 
De la orizont Jupiter se întindea în sus, aproape jumătate 
până la zenit. În clipa în care Jovian Moon asolizase, Jupiter 
era aproape în faza plină, iar în interiorul acelui cerc plin 
de linii şi puncte strălucitoare ai fi putut pune mii de cercuri 
de Lună plină. Jupiter acoperea aproape a şaisprezecea 
parte din tot cerul vizibil. 
Şi pentru că Jupiter Cinci se rotea în jurul lui Jupiter în 
douăsprezece ore, sateliții naturali vizibili - acum patru, nu 
trei ca pe Io, din moment ce Io era acum şi el un satelit - se 
mişcau mai repede de trei ori decât pe Io. La fel stelele şi 
orice alt lucru de pe cer, cu excepţia lui Jupiter, către care 
satelitul avea îndreptată întotdeauna aceeaşi faţă şi, prin 
urmare, rămânea nemişcat pe cer. 
În cinci ore soarele trebuia să răsară şi va fi exact ca pe Io; 
va fi singurul lucru neschimbat. Dar va trebui să alerge în 
jurul unui Jupiter de patru ori mai mare şi cu o viteză de 
trei ori mai mare, rezultând o eclipsă de o sută de ori mai 
frumoasă şi mai terifiantă. 
Dar nimeni nu o văzu. Se derulă în timp ce Jovian Moon era 
pe lo şi nimeni nu o văzu. Nimeni nu avea timp. Nimeni nu 
avea curajul. 
Panner se aşeză în cele din urmă, cu ochii umflaţi şi înroşiţi 
de oboseală. Vocea lui era o şoaptă răguşită. 

- OK! Toată lumea la posturi. Vom face o simulare. 


Panner nu mai dormiseră de patruzeci de ore. Ceilalţi 
lucraseră în schimburi, dar Panner nu se oprise nici să 
mănânce şi nici să doarmă. 

Bigman, care se desemnase singur pentru muncă 
necalificată, pentru cărat, măsurat şi alte munci sub 
supraveghere, nu avea nici un fel de loc într-o simulare, nu 
avea nici o îndatorire. Aşa că pomi să-l caute pe Lucky pe 
care îl găsi în cabina de comandă împreună cu comandantul 
Donahue. 

Lucky îşi scosese cămaşa şi îşi ştergea umerii, faţa şi braţele 
Cu un prosop. 

În clipa în care îl văzu pe Bigman spuse fericit: 

- Nava o să meargă, Bigman. O să plecăm destul de 
curând. 

- Nu facem decât o simulare, zise Bigman ridicându-şi 
ochii. 

- O să meargă. Acest Jim Panner face minuni. 

- Consilier Starr, mi-ai salvat nava, zise dintr-o dată 
comandantul Donahue. 

- Nu, nu. Panner merită toate laudele. Cred că jumătate 
din motor e făcut din bucăţi şi lipituri, dar va merge. 

- Ştii ce vreau să spun, consilier. Ne-ai adus pe Jupiter 
Cinci când noi eram gata să renunţăm şi să intrăm în 
panică. Mi-ai salvat nava şi am să raportez totul când o să 
fiu dus în faţa curţii marţiale pe Pământ, pentru că am 
refuzat să cooperez cu tine pe Jupiter Nouă. 

Lucky roşi stânjenit. 

- Nu pot să permit asta, comandante. Este important ca un 
consilier să se ferească de publicitate. În ceea ce priveşte 
raportul oficial, tu vei apărea tot timpul în poziţia de 
comandant al navei. Nu se va menţiona nici un fel de 
acţiune a mea. 

- Imposibil. Nu-mi pot permite să primesc laude pentru ce 
ai făcut tu. 

- Va trebui. Este un ordin. Şi hai să nu mai aducem vorba 
de curtea marţială. 


Comandatul Donahue se ridică plin de mândrie. 

- Merit curtea marţială. M-ai avertizat de prezenţa 
agenţilor siriusieni. Nu te-am ascultat şi în felul ăsta nava a 
fost avariată. 

- Vina este şi a mea, zise Lucky calm. Am fost la bordul 
navei şi nu am reuşit să previn acest fapt. Oricum, dacă 
putem duce înapoi sabotorul, nu se va mai pune problema 
curţii marţiale. 

- Sabotorul, bineînţeles, este robotul despre care m-ai 
avertizat. Cum am putut să fiu atât de orb! 

- Mă tem că nu vezi problema aşa cum ar trebui. Nu a fost 
robotul. 

- Nu a fost robotul? 

- Un robot nu ar fi putut să saboteze nava. Asta ar fi 
însemnat să facă rău oamenilor, deci să încalce Prima Lege. 
Comandantul se încruntă când se gândi la asta. 

- S-ar putea să nu fi ştiut că face vreun râu. 

- Toţi de la bordul acestei nave, inclusiv umanoidul, 
înţelegem principiul Agrav. Robotul ştia cu siguranţă că face 
ceva rău. În orice caz cred că am identificat sabotorul, sau îl 
vom identifica destul de repede. 

- Da? Cine e, consilier Starr? 

- Păi, să ne gândim pentru o clipă. Dacă un om sabotează 
o navă pentru a se asigura fie că va exploda, fie va cădea pe 
Jupiter, ori este un nebun, ori o persoană atât de devotată 
scopului său încât să rămână pe navă. 

- Da, cred că da. 

- Din clipa în care am părăsit lo, sasurile nu s-au deschis 
niciodată. Dacă s-ar fi deschis atunci am fi observat căderi 
de presiune. Atunci ne mai rămâne o posibilitate, sabotorul 
este pe Io. E încă acolo, dacă nu a fost luat deja. 


- Cum să fie luat? Nici o navă nu poate ajunge pe lo cu 
excepţia celei pe care ne aflăm noi. 
Lucky spuse zâmbitor: 

- Nici o navă terestră. 

- Cu siguranţă niciuna siriusiană, veni replica din partea 
comandantului. 

- Eşti sigur? 

- Da, sunt sigur, se încruntă comandantul. Şi că tot veni 
vorba, aşteaptă o clipă. Toţi au raportat că sunt la bord 
înainte să plecăm de pe Io. Nu am fi plecat dacă nu ar fi fost 
toată lumea pe navă. 

- În cazul ăsta toată lumea e la bord. 

- Aşa se pare. 

- Bun, zise Lucky. Pafiner a ordonat oamenilor să treacă la 
posturile lor. În cazul acestei simulări se cunosc exact 
locurile lor. Cheamă-l pe Panner şi întreabă-l dacă lipseşte 
cineva. 

Comandantul Donahue pomi intercomul şi îl chemă pe 
Panner. 
Cu oarecare întârziere se auzi vocea obosită a lui Panner. 

- Urma să vă informez eu, comandante. Simularea a fost 
perfectă. Putem pleca. Dacă avem noroc o să ţină totul până 
pe Jupiter Nouă. 

- Foarte bine, spuse comandantul. Munca ta va fi 
recunoscută, Panner. Dar sunt toţi oamenii la locurile lor? 
Dintr-o dată faţa lui Panner se încruntă. 

- Nu Am vrut să vă spun! Nu dăm de Summers. 

- Red Summers, strigă Bigman. Ucigaşul nenorocit. 
Lucky... 

- Stai o clipă, Bigman, îl întrerupse Lucky. Doctore Panner, 
vrei să spui că Summers nu e în cabina lui? 

- Nu e nicăieri. Dacă nu ar li imposibil, eu aşzicecănue 
la bord. 

- Mulţumim, spuse Lucky şi se întinse să încheie 
comunicarea. Comandante? 


- Auzi, Lucky, începu Bigman. Ţi-aduci aminte când ţi-am 
spus că l-am întâlnit ieşind din camera motoarelor? Ce 
căuta el acolo? 

- Acum ştim, zise Lucky. 

- Şi ştim destul ca să-l şi prindem, zise comandantul alb la 
faţă. Asolizăm pe lo... 

- Stai, îl opri Lucky, mai avem ceva. E ceva mai important 
decât un trădător. 

- Ce? 

- Problema robotului. 

- Asta poate aştepta. 

- Poate că nu, comandante. N-ai spus tu că toţi au raportat 
că sunt la bordul navei înainte de a pleca de pe Io. Dacă e 
aşa, atunci înseamnă că raportul e fals. 

- Şi? 

- Cred că trebuie să găsim sursa acelui raport fals. Un 
robot nu poate sabota o navă, dar dacă omul a sabotat deja 
nava fără ca robotul să ştie, robotului i-ar fi destul de 
simplu să-l ajute pe om, dacă acesta i-ar cere-o. 

- Adică vrei să spui că cel responsabil pentru raportul fals 
este robotul pe care îl căutăm? 

Lucky se opri. Încercă să nu spere prea mult, să nu se simtă 
triumfător, şi cu toate astea argumentaţia părea perfectă. 

- Aşa se pare. 

15. TRĂDĂTORULE 

- Atunci, maiorul Levinson, zise comandantul Donahue 
încruntându-se. Şi cu toate astea mi se pare imposibil să 
cred. 

- Ce e imposibil? întrebă Lucky. 

- Că e robot. Ele cel care a făcut raportul. El ţine toate 
rapoartele noastre. Îl ştiu foarte bine şi pot să jur cănue 
robot. 

- O să-i punem câteva întrebări comandante. Şi încă ceva, 
începu Lucky pe un ton serios, nu-l acuza că e robot, nu-l 
întreba dacă e robot şi nici măcar nu sugera că ar putea fi. 
Nu face nimic din care să tragă concluzia că îl suspectăm. 


- De ce? întrebă comandantul uimit. 

- Siriusienii au o metodă de a-şi proteja roboții. Orice 
suspiciune poate declanşa un explozibil din interiorul 
maiorului, dacă este într-adevăr robot. 

- Pe spaţiu! exclamă comandantul speriat. 

Maiorul Levinson dădea aceleaşi semne de oboseală care se 
vădeau pe faţa tuturor celor aflaţi la bordul navei, dar cu 
toate astea reuşi să stea milităreşte în poziţia de drepţi. 

- Da, domnule! 

- Consilierul Starr are să-ţi pună câteva întrebări, spuse 
precaut comandantul Donahue. 

Maiorul Levinson se întoarse cu faţa la Lucky. Era înalt, 
aproape cât Lucky, cu un păr drept, ochii albaştri şi cu o 
faţă îngustă. 

- Toţi oamenii se aflau la bordul lui Jovian Moon la 
plecarea de pe lo şi dumneata ai fost cel care ai definitivat 
raportul. Aşa stau lucrurile, maior Levinson? întrebă Lucky. 

- Da, domnule. 

- I-ai văzut pe toţi, în parte? 

- Nu domnule, am folosit intercomul. Fiecare om a răspuns 
din cabină în clipa desprinderii de pe lo. 

- Fiecare? Ai auzit vocea fiecăruia? Fiecare voce în parte? 
Maiorul Levinson se uita uimit. 

- Cred că da. Ăsta nu e un lucru de care să-ţi aminteşti. 

- Cu toate astea e foarte important şi îţi cer să-ţi aminteşti. 
Maiorul se încruntă şi-şi aplecă puţin capul. 

- Aha, stai un pic. Dacă stau să mă gândesc, Norrich a 
răspuns pentru Summers pentru că Summers era în baie, 
spuse el apoi continuă grăbit. Stai un pic, chiar acum 
Summers este căutat. 

Lucky ridică mâna. 

- Nu contează asta, domnule maior. Vrei să-l cauţi pe 
Norrich şi să-l trimiţi încoace? 

Norrich apăru la braţul maiorului Levinson. Era mai mult 
decât uimit. 


- Comandante, nimeni nu poate să-l găsească pe Red 
Summers. Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Norrich. 

Lucky răspunse în locul comandantului. 

- Încercăm să ne dăm seama. Tu ai raportat că Summers e 
prezent când maiorul Levinson a făcut numărătoarea 
înainte de plecarea de pe Io? 

Inginerul orb roşi. 

- Da. 

- Maiorul spune că i-ai comunicat că Summers este în 
baie. Aşa era? 

- Păi... Nu, nu era, consilier Starr. A coborât de pe navă 
pentru o clipă ca să ia nişte echipament pe care îl lăsase în 
urmă. Nu voia să aibă probleme cu comandantul din cauza 
neatenţiei şi mi-a cerut să-l acopăr. Mi-a spus că se va 
întoarce înainte de plecare. 

- Şi? 

- Eu... eu cred... am avut impresia că s-a întors. Mutt a 
lătrat şi am fost sigur că Summers s-a întors, dar cum eu nu 
am nimic de făcut la decolare, m-am dus să trag un pui de 
somn şi cred că nu am dat destulă atenţie faptului. Apoi a 
urmat toată nebunia din camera motoarelor şi după aia 
nimeni nu s-a mai gândit decât la reparaţii. 

- Atenţie! Către tot echipajul! Decolăm! Toată lumea la 
posturi! se auzi vocea lui Panner prin intercom. 

Jovian Moon era din nou în spaţiu, ridicându-se împotriva 
gravitaţiei lui Jupiter cu ajutorul energiei economisite. 
Consuma energie la o rată care ar fi epuizat cinci nave 
obişnuite şi numai un tremur uşor în sunetul 
hiperatomicelor sugera că mecanismul navei era refăcut 
din bucăţi. 

Panner discuta acum despre energia pe ar fi trebuit să o 
conserve. 

- Aşa cum stăm acum, o să ne întoarcem doar cu şaptezeci 
şi cinci la sută din energia cu care am plecat, când în mod 
normal ar fi trebuit să avem optzeci şi cinci sau nouăzeci. 
Dacă mai asolizăm încă o dată pe Io şi mai decolăm o dată o 


să ne întoarcem cu numai cincizeci. Şi nici nu ştiu dacă mai 
rezistăm la o altă plecare. 

- Dar trebuie să-l prindem pe Summers, şi ştii de ce, îi 
spuse Lucky. 

- Nu sunt aşa de sigur că îl vom găsi, Bigman, zise Lucky 
uitându-se cum lo se măreşte din nou pe monitoarele navei. 

- Doar nu crezi că siriusienii l-au luat, nu? întrebă Bigman 
neîncrezător. 

- Nu, dar lo e destul de mare. Dacă se îndreaptă către un 
loc de întâlnire, s-ar putea să nu mai dăm niciodată de el. 
Eu sper să rămână în acelaşi loc. Ar trebui să care aer, 
hrană, apă dacă s-ar mişca, aşa că cel mai logic pentru elar 
fi să rămână în acelaşi loc. Mai ales că nu are nici un motiv 
să creadă că ne vom întoarce după el. 

- Ar fi trebuit să ne dăm seama că el e, Lucky, zise Bigman. 
A încercat să te omoare de prima dată. De ce ar fi vrut să 
facă asta dacă nu ar fi lucrat pentru siriusieni? 

- Nu te contrazic, Bigman, dar adu-ţi aminte de un lucru, 
căutam un spion. Summers nu poate fi spion. El nu avea nici 
un fel de acces la informaţiile scurse. Imediat ce a fost clar 
că e vorba de un robot, l-am scos din calcule pe Summers. 
Broasca V ne-a arătat că are emoţii, aşa că nu poate fi 
robotul, deci nu poate fi spion. Dar asta nu l-a împiedicat să 
fie trădător şi sabotor, şi nu ar fi trebuit să las căutarea 
unui spion să-mi ascundă o asemenea posibilitate, zise 
Lucky dând din cap. Ăsta pare să fie un caz plin de 
dezamăgiri. Dacă ar fi fost oricine altcineva care să-l fi 
acoperit pe Summers în afară de Norrich, atunci am fi avut 
şi robotul. Problema e că Norrich e singurul care a 
cooperat cu Summers, fiind convins că nu face nici un fel de 
rău. El era prieten cu Summers. Şi până la urmă Norrich e 
nevinovat pentru faptul că nu ştie dacă Summers s-a întors 
pe navă. Nu ai ce să-i faci, e orb. 

- Şi mai mult, şi el a avut emoţii, aşa că nu poate fi robot, îl 
completă Bigman. 


- Adevărat, încuviinţă Lucky, dar în acelaşi timp se 
încruntă în tăcere. 

Se apropiau tot mai mult de suprafaţa lui lo, aproape exact 
în acelaşi punct ca şi prima dată. Punctele şi umbrele din 
vale se transformau treptat în echipamentul pe care îl 
lăsaseră acolo. 

Lucky cercetă cu privirea prin telescop. 

- Aţi lăsat pe Io vreun cort presurizat? întrebă Lucky. 

- Nu, răspunse comandantul. 

- Atunci însemnă că l-am găsit. Un cort este întins exact în 
spatele stâncii. Ai lista cu materialele care lipsesc de la 
bord? 

Comandantul îi întinse lista fără nici un comentariu şi Lucky 
o studie. 

- Bigman şi cu mine mergem după el, zise Lucky. Mă 
îndoiesc că vom avea nevoie de vreun ajutor. 

Soarele micuţ era acum sus pe cer şi Bigman şi Lucky 
călcau pe propriile lor umbre. Jupiter era ca o semilună. 
Lucky începu să vorbească cu Bigman pe lungimea de undă 
a acestuia. 

- Dacă nu doarme, trebuie să fi văzut nava. 

- Sau a plecat deja, îşi manifestă neîncredera Bigman. 

- Mă îndoiesc că a plecat. 

- Pe nisipurile de pe Marte! strigă exact în aceeaşi clipă 
Bigman. Lucky, fii atent acolo sus! 

O siluetă se profila exact pe linia stâncilor. Era de un negru 
intens în contrast cu galbenul strălucitor al lui Jupiter. 

- Nu mişca, se auzi o voce plictisită şi joasă pe lungimea de 
undă a lui Lucky. Am un blaster. 

- Summers, zise Lucky, vino jos şi predă-te. 

- Am ghicit bine lungimea, nu-i aşa, consilier Starr? Vocea 
lui Summers trăda oboseala, în ciuda tonului batjocoritor. 
Cu toate că era destul de uşor după înălţimea prietenului 
tău... îndreptaţi-vă către navă sau vă omor pe amândoi. 

- Nu are rost să blufezi, veni replica lui Lucky. De la 
distanţa asta nu poţi să ne loveşti nici dacă te lăsăm să tragi 


până mâine. 

- Să ştii că şi eu sunt înarmat, se auzi dintr-o dată şi vocea 
plină de furie a lui Bigman, şi eu pot să te nimeresc chiar de 
la distanţa asta. Ţine cont de asta şi nici măcar să nu te 
gândeşti să-ţi mişti vreun deget către butonul de activare. 

- Aruncă blasterul şi predă-te! îi mai strigă Lucky încă o 
dată. 

- Niciodată! 

- De ce nu? Cui îi eşti loial? îl întrebă Lucky. Celor de pe 
Sirius? 'Ţi-au promis că vor veni să te ia? Dacă e aşa, atunci 
te-au minţit şi te-au trădat. Nu merită loialitatea ta. Spune- 
mi unde e baza siriusienilor din sistemul Jupiter? 

- Se pare că ştii foarte multe! De ce nu-ţi dai singur 
seama? 

- Ce combinaţie de subunde foloseşti pentru a-i contacta? 

- Şi pe asta trebui s-o găseşti singur... Nu veniţi mai 
aproape! 

- Ajută-ne, Summers, şi o să fac tot ce-mi stă în putinţă 
pentru a-ţi asigura un tratament mai uşor pe Pământ. 

- Pe cuvânt de consilier? întrebă Summers râzând slab. 

- Da. 

- Nu am nevoie de el. Plecaţi înapoi la navă. 

- De ce te-ai întors împotriva semenilor tăi, Summers? Ce 
ți-au oferit siriusienii? Bani? 

- Bani! se auzi vocea furioasă a celuilalt. Vrei să ştii ce mi- 
au oferit? Am să-ţi spun. Şansa unei vieţi decente, continuă 
Summers, cei doi putând să-i audă scrâşnetul dinţilor. Ce 
aveam eu pe Pământ? Mizerie. O planetă înghesuită cu nici 
un fel de şansă ca să-mi fac un nume sau o poziţie. Peste tot 
eram înconjurat de milioane de oameni care se mâncau 
unul pe celălalt pentru existenţă, şi atunci când am încercat 
să prind şi eu ceva, am fost trimis la închisoare. Atunci m- 
am gândit că în clipa în care mi se oferă posibilitatea să mă 
răzbun pe Pământ, am s-o fac. 

- Ce aştepţi să primeşti de la siriusieni pentru a avea o 
viaţă decentă? 


- M-au invitat să imigrez pe planetele lor, dacă vrei să ştii, 
zise el oprindu-se în timp ce respiraţia îi devenise 
şuierătoare. Acolo sunt lumi noi. Lumi curate. Acolo e loc 
pentru oameni ca mine; au nevoie de oameni capabili ca 
mine acolo. Mi se oferă o şansă. 

- Nu o să ajungi niciodată acolo. Când vin după tine? 
Summers nu mai spunea nimic. 

- Recunoaşte, continuă Lucky. Nu vin după tine. Nu au să- 
ţi ofere nici un fel de viaţă decentă, de fapt nu-ţi oferă nici 
un fel de viaţă. Pentru tine nu au decât moartea. Trebuiau 
să vină până acum, nu? 

- Nu. 

- Nu minţi! Asta nu te ajută la nimic. Am verificat tot ce 
lipseşte de pe Jovian Moon. Ştim exact cât oxigen ai luat de 
la bordul navei. Recipientele de oxigen sunt greu de cărat, 
chiar şi la gravitația de pe lo, atunci când trebuie să le iei şi 
să nu fii văzut. Rezerva ta de aer e pe terminate, nu-i aşa? 

- Am destul aer, veni replica lui Summers. 

- Eu zic că e pe terminate, spuse Lucky. Nu vezi că 
siriusienii nu vin după tine? Nu pot veni după tine fără 
Agrav şi ei nu au Agrav. Pe galaxie, omule, te-ai lăsat 
omorât din cauza viselor despre planetele siriusienilor într- 
o păcăleală de genul ăsta? Acum, spune-mi, ce-ai făcut 
pentru ei? 

- Am făcut pentru ei tot ce mi-au cerut, şi nici n-a fost 
mult. Nici măcar nu regret, strigă el aproape fără aer, doar 
că nu am reuşit să termin Jovian Moon. Cum ai reuşit să o 
salvezi? Am distrus-o... Am distrus-0o..., termină el de vorbit 
înecându-se. 

Lucky îi făcu semn lui Bigman şi se avântă într-un salt 
caracteristic pentru lumile cu gravitație mică. Bigman îl 
urmă, sărind într-o parte pentru a nu-i oferi lui Summers o 
singură ţintă. 

Summers trase cu blasterul care scoase un sunet înfundat 
şi slab, atât cât era posibil în atmosfera rarefiată a lui lo. La 


câţiva centimetri de locul unde se aflase Lucky se formă un 
carter. 

- Nu mă prinzi, strigă Summers cu o violenţă destul de 
moale. Nu mă întorc pe Pământ. Or să vină să mă ia. 
Siriusienii vor veni după mine. 

- Sus, Bigman, zise Lucky. 

Ajunse la stânci. Sări înainte şi, prinzând o stâncă ieşită în 
afară, se ridică şi mai sus. La o forţă gravitaţională de şase 
ori mai mică, un om, chiar şi în costum spaţial, putea 
întrece o capră de munte la căţărat. 

Summers strigă foarte slab. Îşi duse mâinile la cască şi se 
lăsă să cadă în spatele stâncilor. 

Lucky şi Bigman ajunseră în vârf. Pe partea cealaltă stâncile 
erau abrupte, colţuroase. Summers arăta ca o păpuşă care 
cădea cu faţa în jos şi cu membrele desfăcute, lovindu-se cu 
faţa de sol. 

- Să punem mâna pe el, Lucky, strigă Bigman şi sări mult 
înainte. 

Lucky îl urmă. 

O asemenea săritură ar fi însemnat moarte curată pe 
Pământ, chiar şi pe Marte. Dar pe Io nu era mare lucru. 
Amândoi atinseră solul cu picioarele îndoite şi se lăsară să 
se rostogolească pentru a mai reduce din forţa impactului. 
Lucky se ridică primul în picioare şi se îndreptă către 
Summers care era întins pe jos fără nici un fel de mişcare. 
Bigman apăru şi el. 

- Hei, asta nu a fost o săritură chiar aşa de uşoară... Ce se 
întâmplă cu nenorocitul? 

- A murit, zise Lucky. Mi-am dat seama că nu mai are 
oxigen după cum vorbea. Era aproape inconştient. Din 
cauza asta l-am atacat. 

- Poţi să stai o grămadă în starea de inconştienţă, spuse 
Lucky. 

Lucky dădu din cap în semn că nu. 

- Ela vrut să fie sigur că nu-l vom prinde în viaţă. Chiar 

înainte de a sări a trecut sistemul de filtrare de la cască 


pentru atmosfera otrăvitoare de pe Io şi s-a lovit cu faţa de 
stânci. 
Se dădu la o parte şi Bigman văzu faţa zdrobită. 

- Păcat de el, prostul! zise Lucky. 

- Păcat de el, trădătorul! sări indignat Bigman. Cred că 
avea răspunsul şi nu a vrut să ni-l spună. Acum nu mai 
poate. 

- Nu are nevoie, Bigman, zise Lucky. Cred că acum ştiu 
răspunsul. 

16. ROBOTUL. 

- ÎI ştii? întrebă cu o voce mirată micul marțian. Cum e 
treaba, Lucky? 

- Nu acum, refuză să răspundă Lucky. 

Se uită în jos la Summers, ai cărui ochi se îndreptau către 
spaţiu. 

- Summers mai are ceva distinctiv, zise el, e primul om 
care a murit pe lo. 

Se uită în sus. Soarele era chiar la marginea lui Jupiter. 
Planeta devenea doar un cerc argintiu de atmosferă 
crepusculară. 

- O să se întunece, anunţă Lucky. Să mergem la navă. 
Bigman măsura cu pasul cabina în care se aflau. Erau doar 
trei paşi într-o direcţie şi trei în cealaltă, dar el continua să 
o măsoare. 

- Dar dacă ştii, Lucky, de ce nu... 

- Nu pot să procedez în mod normal, îl opri Lucky, şi apoi 
să risc o explozie. Lasă-mă să o fac atunci când şi cum cred 
eu de cuviinţă. 

În tonul lui răzbătea o anume fermitate care îl linişti pe 
Bigman. 

- Atunci de ce mai pierdem timpul pe lo pentru 
nenorocitul mort de acolo? E mort. Nu mai avem nimic de 
făcut. 

- Un singur lucru, zise Lucky exact în clipa în care se 
aprinse lumina ce anunţa că e cineva la uşă se aprinse. 
Deschide, Bigman, trebuie să fie Norrich. 


Aşa era. În cameră intră inginerul orb împreună cu Mutt. 
Ochii albaştri ai lui Norrich clipeau repede. 

- Am auzit de Summers, spuse el. E grav că a încercat să... 
să... E gravcă a fost un trădător. Şi cu toate astea îmi pare 
rău pentru el. 

- Mi-am închipuit că aşa o să fie, încuviinţă Lucky. De asta 
te-am şi chemat. Acum pe Io e întuneric. Soarele e în 
eclipsă. Când se termină eclipsa, vii cu mine să-l îngropăm 
pe Summers? 

- Bucuros. Ar trebui să facem asta pentru orice om, nu? 
Mâna lui Norrich se lăsă în jos către Mutt şi câinele se 
apropie şi se mişcă încet pe lângă stăpânul lui ca şi cum ar 
fi ştiut că trebuie să-i ofere alinare. 

- M-am gândit că vrei să vii, continuă Lucky. Dincolo de 
orice, ai fost prietenul lui. Poate că ai vrea să-i aduci 
ultimele omagii. 

- Mulţumesc. Mi-ar plăcea, spuse Norrich, ochii lui fără 
lumină fiind umezi. 

Lucky stătea acum în faţa comandantului Donahue, exact 
înainte de a ieşi pe suprafaţa lui Io. 

- Va fi ultima ieşire. După ce ne întoarcem, plecăm către 
Jupiter. 

- Bine, zise comandantul, iar în ochii lor se citea o 
înţelegere tăcută. 

Lucky îşi puse casca şi în celălalt colţ al camerei, degetele 
lui Norrich se mişcau delicat pe costumul spaţial al lui Mutt, 
pentru a se asigura că toate legăturile sunt în regulă. În 
interiorul căştii de o formă ciudată în care intra capul lui 
Mutt se auzi un lătrat slab. Era evident că Mutt ştia că vor 
pleca într-o plimbare la gravitație scăzută şi se bucura. 
Primul mormânt de pe lo era gata. Fusese săpat cu lopeţile 
cu câmp de forţă în solul stâncos. În jurul lui erau pietre iar 
la un capăt avea ca semn un bolovan de formă ovală. 

Cei trei stăteau în jurul lui în timp ce Mutt se plimba la 
distanţă, încercând cu disperare, ca întotdeauna, să 


cerceteze cu nasul tot ce întâlneşte, cu toate că metalul şi 
sticla specială de la cască îi blocau simţul mirosului. 
Bigman, care ştia ce aştepta Lucky de la el, dar nu 
înţelegea de ce, aştepta tensionat. 

Norrich stătea cu capul aplecat. 

- A fost un om care şi-a dorit ceva foarte mult, a făcut rău 
din cauza asta şi astfel a plătit, rosti el. 

- A făcut ce i-au ordonat siriusienii, adăugă Lucky. Asta a 
fost crima lui. A comis sabotaj şi... 

Norrich se îndreptă în clipa în care Lucky făcu pauza. 

- Şi ce? întrebă el. 

- Şi te-a adus pe tine pe navă. A refuzat să se alăture 
echipajului fără tine. Chiar tu mi-ai spus că numai cu 
ajutorul lui ai fost admis pe Jovian Moon, zise Lucky apoi 
vocea îi deveni gravă. Tu eşti un robot spion adus aici de 
siriusieni. Faptul că eşti orb te face să pari inocent în faţa 
celorlalţi care fac parte din proiect, dar nu ai nevoie să vezi. 
Tu eşti cel care ai omorât broasca V şi tu eşti cel care l-ai 
acoperit pe Summers să iasă din navă. Moartea ta nu 
înseamnă nimic, aşa cum spune Legea a Treia. Şi m-ai 
păcălit cu acea emoție pe care am simţit-o cu ajutorul 
broaştei V, dar acum ştiu că este o emoție sintetică 
implantată de stăpânii tăi. 

Ăsta era semnalul pe care îl aştepta Bigman. Îşi ridică 
blasterul şi se repezi la Norrich ale cărui proteste 
incoerente nu reuşeau să devină fraze inteligibile. 

- Ştiam eu că tu eşti, strigă Bigman, şi acum te fac bucăţi. 

- Nu e adevărat, reuşi să articuleze Norrich, regăsindu-şi 
vocea. 

Îşi ridică mâinile şi se rostogoli înainte. 

Şi dintr-o dată Mutt se îndreptă către ei venind prin lumina 
palidă. Se repezi furios să parcurgă cei patru sute de metri 
care îl despărţeau de cei trei, alergând către Bigman. 
Bigman nu-i dădea atenţie. Îl prinse cu o mână pe Norrich 
de umăr. Cu cealaltă scoase blasterul. 

Şi deodată Mutt se prăbuşi! 


În clipa în care ajunsese la trei metri de cei doi care se 
luptau, picioarele îi înţepeniră, rostogolindu-se către ei şi în 
cele din urmă oprindu-se. Prin geamul căştii i se puteau 
vedea colții ca şi cum s-ar fi oprit la jumătatea unui lătrat. 
Bigman îşi păstra poziţia amenințătoare asupra lui Norrich, 
ca şi cum amândoi ar fi fost îngheţaţi. 

Lucky se apropie de animal cu paşi repezi. Se folosi de 
lopata de forţă ca de un cuţit şi despică costumul lui Mutt 
de la gât până la coadă. 

Apoi, tensionat despică şi pielea din spatele gâtului, 
căutând cu degetele în interior. Găsi o sferă mică ce nu 
părea a fi făcută din os. Trase de ea şi aceasta opuse 
rezistenţă. Îşi ţinu respiraţia şi smulse firele care o legau, 
ridicându-se apoi uşurat. Baza creierului ar fi cel mai logic 
loc în care să fi fost aşezat un mecanism activat de creier. 
Acum Mutt nu mai ameninţa pe nimeni. 

Norrich strigă ca şi cum ar fi ştiut instinctiv ce s-a 
întâmplat. 

- Câinele meu! Ce-i faceţi câinelui meu? 

- Nu e câine, Norrich, zise Lucky încet. Nu a fost 
niciodată. E robot. Hai Bigman, ajută-l tu să meargă la 
navă. Eu o să-l car pe Mutt. 

Lucky şi Bigman erau în camera lui Panner. Jovian Moon era 
din nou în zbor, iar Io se îndepărta rapid, ajungând să fie un 
bănuţ strălucitor pe cer. 

- Ce l-a dat de gol? întrebă Panner. 

- O mulţime de lucruri pe care eu nu le-am observat la 
timp, răspunse Lucky. Toate indiciile se îndreptau către 
Mutt, dar eu eram aşa de hotărât să găsesc un robot 
umanoid, atât de convins că un robot trebuie să arate 
omeneşte încât am trecut cu vederea adevărul care îmi era 
mai mult decât evident. 

- Bun, atunci ce ai văzut? 

- Când Summers a sărit de pe stânci, m-am uitat la el şi m- 
am gândit la Bigman căzând în râul de amoniac. Mi-am zis 
că nu mai e nici un Mutt care să-l salveze... 


- Cum? Nu înţeleg. 

- Cum l-a salvat Mutt pe Bigman? Câinele a venit de 
undeva din spatele nostru şi Bigman era undeva sub 
gheaţă, noi nu puteam să-l vedem. Cu toate astea Mutta 
plonjat, a ajuns la Bigman fără nici un pic de ezitare şi l-a 
scos afară. Noi suntem gata să acceptăm asta fără să ne 
gândim pentru că ne aşteptăm ca orice câine să găsească 
unele lucruri pe care noi nu le putem găsi, cu ajutorul 
mirosului. Dar capul lui Mutt era în cască. Nu putea nici să-l 
vadă şi nici să-l simtă după miros pe Bigman, dar cu toate 
astea nu a avut nici un fel de problemă în a-l găsi. Trebuie 
să fi fost implicat un simţ neobişnuit de percepţie. O să 
aflăm exact când va fi examinat de experţii noştri în 
robotică. 

- Acum când explici, zise Panner, totul pare clar. Câinele 
trebuia să se dea de gol pentru că Prima Lege îl obliga să 
nu permită moartea unei fiinţe umane. 

- Aşa e, continuă Lucky. Imediat ce au apărut suspiciuni 
asupra lui Mutt, şi alte lucruri au început să completeze 
jocul de puzzle. E adevărat că Summers l-a adus pe Norrich 
la bord, dar făcând asta, l-a adus şi pe Mutt. Mai mult, chiar 
Summers i l-a adus pe Mutt lui Norrich de prima dată. Sunt 
mari şanse să fie un lanţ de spioni pe Pământ a căror unică 
sarcină este să distribuie aceşti roboţi celor care lucrează la 
centrele de cercetare secrete. Câinii sunt spionii perfecţi. 
Dacă găseşti un câine că se uită în hârtiile tale sau umblă 
printr-o secţiune secretă a laboratorului, îţi faci griji? Mai 
degrabă îl mângăi şi îi dai câţiva biscuiţi. Mam uitat şi eu în 
interiorul lui Mutt şi cred că are un transmiţător subeteric 
care îl ţine în contact cu stăpânii lui siriusieni. Ei pot vedea 
ce vede şi el, pot auzi ce aude şi el. Spre exemplu, au văzut 
broasca V, şi-au dat seama de pericol şi i-au ordonat să o 
omoare. Poate fi învăţat să folosească un proiector de 
energie care să topească un închizător de uşă. Chiar dacă e 
prins, sunt mari şansele să se spună că a fost un accident, 
un câine care s-a jucat cu o armă pe care a găsit-o. Dar 


imediat ce mi-am dat seama de toate astea, am fost doar la 
începutul unei probleme practice. Trebuie să prind câinele 
intact. Eram sigur că şi cea mai mică suspiciune va declanşa 
explozia. Aşa că în primul rând l-am dus pe Norrich 
împreună cu Mutt la o distanţă apreciabilă de navă, 
pretinzând că îi vom săpa mormântul lui Summers. Normal 
că am lăsat o notă comandantului Donahue, pentru cazul în 
care nu mă întorceam, astfel încât Pământul să verifice toţi 
câinii din centrele de cercetare. 

- Apoi l-am acuzat pe Norrich... 

- Pe nisipurile de pe Marte, Lucky! îl întrerupse Bigman. 
Pentru o clipă chiar m-ai păcălit cu Norrich şi cu emoţiile 
implantate pentru a păcăli broasca V. 

- Nu, Bigman, continuă Lucky. Dacă ne-ar fi putut păcăli 
cu emoţiile implantate, ce rost ar mai fi avut să omoare 
broasca V? Nu, eu am vrut doar să mă asigur. Dacă cei de 
pe Sirius ascultau prin Mutt, trebuiau convinşi într-un fel că 
pornisem pe o pistă falsă. În plus am aranjat în aşa fel încât 
să-i ofer lui Mutt prilejul să se manifeste. Deci Bigman l-a 
atacat, conform instrucţiunilor, pe Norrich. Fiind un câine 
pentru orbi, Mutt a fost construit cu un simţ puternic de 
apărare a stăpânului în faţa oricărui atac, şi supunere faţă 
de Legea a Doua. De obicei aici nu e nici un fel de 
problemă. Foarte puţini oameni atacă un orb şi cei care o 
fac se opresc de obicei la un lătrat sau un mârâit mai serios 
al câinelui. Dar Bigman a continuat atacul şi Mutt, pentru 
prima dată de când a fost construit, a trebuit să ducă 
ordinul până la capăt, dar cum ar fi putut să facă asta? Nu 
putea să-i facă rău lui Bigman. Prima Lege. Dar nu putea 
nici să permită să i se facă rău lui Norrich. Pentru Mutt a 
fost o dilemă care l-a paralizat. O dată ce s-ar fi întâmplat 
asta, am mizat pe faptul că bomba nu se mai poate 
declanşa. Aşa că am scos-o şi nu am mai avut nici un fel de 
problemă. 

- Da, finuţ lucrat, îl aprobă Panner după ce trase puternic 
aer în piept. 


- Finuţ? întrebă Lucky suflând puternic. Aş fi putut să fac 
asta din prima zi când am ajuns pe Jupiter Nouă, dacă m-aş 
fi gândit mai bine. Aproape că îmi dădusem seama. Gândul 
mi-a fulgerat prin minte tot timpul, dar nu am reuşit să-l 
prind. 

- Ce a fost, Lucky? încă nu m-am prins, zise Bigman. 

- E simplu. Broasca V poate detecta emoţiile atât ale 
animalelor cât şi ale oamenilor. Am avut un exemplu când 
am ajuns pe Jupiter Nouă. Am detectat foamea în mintea 
pisicii. Apoi, mai târziu ne-am întâlnit cu Norrich care te-a 
pus să te faci că dai în el pentru a-ţi arăta cât de devotat e 
Mutt. Aşa ai şi făcut. Am detectat emoţiile lui Norrich, pe 
ale tale, dar cu toate că Mutt arăta toate semnele 
exterioare de furie, prin broasca V nu am simţit nici o urmă 
de asemenea emoție. 

- Deci asta l-a dat de gol, Lucky! Data viitoare ar trebui să 
se gândească de două ori înainte să se pună cu noi! zise 
Bigman triumfător. 

- Nu ar trebui să fim aşa de încrezători, Bigman, nu ştim 
ce ne mai aşteaptă acum din partea siriusienilor, mai ales că 
am reuşit să le descoperim metoda de spionaj... 

1. INVADATORII 

Soarele era un diamant strălucitor pe cer, destul de mare 
doar cât să vezi cu ochiul liber că e mai mare decât o stea 
oarecare. Se vedea sub forma unui minuscul disc fierbinte 
până la alb, de mărimea unei alune. 

Acolo, în vastitatea spaţiului, lângă cea de-a doua planetă ca 
mărime din Sistemul Solar, Soarele nu oferea decât un 
procent din lumina şi căldura trimise pe lerra, planeta de 
origine a omenirii. Totuşi, el rămânea cel mai strălucitor 
obiect de pe cer, de patru mii de ori mai strălucitor decât o 
Lună plină. 

Lucky Starr se uita gânditor la ecranul în centrul căruia 
trona imaginea depărtatului Soare. John Bigman Jones se 
uita împreună cu el. Din punct de vedere fizic Bigman era 
antiteza totală a lui Lucky Starr, bărbat înalt, cu alură de 


sportiv. John Bigman Jones nu măsura mai mult de 1,55 m, 
oricât s-ar fi întins. Dar omuleţul nu accepta măsurile în 
centimetri şi permitea celorlalţi să-l apeleze numai pe cel 
de-al doilea nume al lui: Bigman - Om Mare. 

- Ştii, Lucky, e la aproape un miliard şi jumătate de 
kilometri distanţă. Soarele, adică. În viaţa mea n-am fost 
atât de departe de Soare. 

A treia persoană din cabină, consilierul Ben Wessilewsky, 
aflat la comenzi, se uită peste umăr şi zâmbi. Şi el era un tip 
solid, deşi nu la fel de înalt ca Lucky, iar deasupra feţei 
bronzate de atâtea misiuni spaţiale pentru Consiliul 
Ştiinţelor, avea o chică de păr galben. 

- Care-i problema, Bigman? spuse el. Te sperie gândul că 
ai ajuns pe aici? 

Bigman sări repede, ţâfnos: 

- Pe nisipurile de pe Marte, Wess, ia-ţi tu mâinile de pe 
comenzile alea şi mai zi o dată ce-ai zis. 

Îl ocolise deja pe Lucky şi se îndrepta deja spre consilierul 
Wessilewsky, dar Lucky întinse mâna şi-l luă de umeri, 
ridicându-l în aer. Picioarele lui Bigman încă pedalau prin 
aer, în ideea unei şarje împotriva lui Wess, dar Lucky îl puse 
pe prietenul lui marțian înapoi la locul iniţial. 

- Bigman, stai la locul tău. 

- Lucky, doar l-ai auzit. Lunganul ăsta crede că dacă e cât 
prăjina, gata, e şi âl mai tare... Are unu optzeci, dar dacă e 
să scădem capul, care stă oricum degeaba pe umeri... 

- Gata, Bigman, spuse Lucky. lar tu, Wess, păstrează-ţi 
umorul pentru indivizii de pe Sirius. 

Le vorbea amândurora foarte calm, dar nici o clipă nu s-a 
pus problema că n-ar avea autoritate asupra lor. 
Bigman îşi drese glasul şi schimbă subiectul: 

- Unde e Marte, dom'le? 

- Acum e de cealaltă parte a Soarelui faţă de noi. 

- Ca să vezi..., spuse dezgustat micul marțian. Dar ia stai, 
Lucky, se învioră el pe loc. Suntem aici la o sută de milioane 
de kilometri sub planul eclipticii. Ar trebui să fim în stare 


să-l vedem pe Marte pe undeva sub Soare, foarte aproape 
de discul solar. 

- Da, acolo ar trebui să fie. Dar e cam la un grad depărtare 
de Soare şi e acoperit de strălucirea discului. Dar în 
compensație, dacă vrei, poţi să vezi Pământul. 

Faţa lui Bigman fu cuprinsă de un dezgust autentic. 

- Cine are nevoie să vadă Pământul? Nu vezi acolo nimic. 
Doar oameni. Majoritatea sunt nişte hârciogi, care n-au 
urcat în viaţa lor nici la o sută de kilometri de la scoarţa lor. 
Nu m-aş uita la Pământ nici să ştiu că e singur pe cer. Să se 
uite Wess, că asta ştie. 

Şi se depărtă de ecran, vizibil supărat. 

- Lucky, spuse Wess, ce-ai zice dacă l-am ocoli pe Saturn, 
ca să ne uităm din unghiul acesta? Hai, te rog. Promit că o 
să fie un spectacol unic. 

- Nu ştiu, zise Lucky, dar nu cred că priveliştea lui Saturn 
poate să fie în zilele astea prea spectaculoasă. 
O spusese în şoaptă, dar după ce termină de vorbit, în 
cabina strâmtă a lui Shooting Starr se lăsă o tăcere 
nefirească. 
Toţi trei au simţit schimbarea din atmosferă. Saturn 
însemna pericol. Saturn reprezenta pentru cetăţenii 
Federaţiei Terestre noul concept de tărâm al Infernului. 
Pentru cei şase miliarde de pământeni, plus milioanele de 
oameni de pe Marte, Lună şi Venus, de pe staţiile ştiinţifice 
de pe Mercur, Ceres şi lunile exterioare ale lui Jupiter, 
Saturn devenise pe neaşteptate un loc al morţii. 
Lucky a fost primul care s-a scuturat de gândurile negre de 
moment. Supunându-se atingerii degeţelor lui, sensibilele 
scanere electronice de pe coca lui Shooting Starr se rotiră 
lin în articulațiile lor universale. În aceeaşi măsură, câmpul 
de vedere de pe ecran se deplasa şi el. 
Stelele se mutau pe ecran într-o procesiune uniformă, iar 
Bigman spuse, cu o urmă de ură în glas: 

- Din toate astea, e vreuna Sirius, Lucky? 


- Nu, răspunse Lucky. Noi ne aflăm acum în Emisfera 
Celestă Sudică, în vreme ce Sirius este în Emisfera Nordică. 
Vrei să o vezi pe Canopus? 

- Nu, spuse Lucky. De ce s-o văd? 

- Credeam că o să te intereseze. E cea de-a doua stea ca 
strălucire pe cer, după Sirius, aşa că poţi să zici că e Sirius. 
Lucky zâmbi discret. Întotdeauna îl amuza faptul că 
Bigman, patriotul solarian, era supărat că Sirius, steaua 
marilor inamici ai Sistemului Solar (deşi ei înşişi erau 
descendenţi ai pământenilor) era cea mai strălucitoare stea 
de pe cerul Pământului. 

- Da, ce să zic..., spuse Bigman. Hai, Lucky, haide să ne 
uităm la Saturn şi apoi, când mergem înapoi pe Pământ poţi 
să apari pe scenă şi să sperii spectatorii. 

Stelele îşi continuară mişcarea constantă pe ecran, apoi 
încetiniră şi în cele din urmă se opriră. 

- Iată-l, spuse Lucky. Imaginea nu este mărită. 

Wess blocă toate comenzile şi întoarse scaunul de pilotaj ca 
să vadă şi el. 

Semăna cu o jumătate de Lună, ceva mai mult de jumătate, 
şi avea chiar mărimea aparentă a Lunii, de un galben 
strălucitor, mai pronunţat la margini şi mai estompat în 
centru. 

- Cât de departe ne aflăm? întrebă Bigman, tare mirat de 
ce vede. 

- Cam la o sută cincizeci de milioane de kilometri, cred, 
răspunse Lucky. 

- Ceva nu e în regulă, insistă Bigman. Unde sunt inelele? 
Speram să avem o privelişte adevărată. 

Shooting Starr se afla mult deasupra polului sudic 
saturnian. Din poziţia aceea, inelele ar fi trebuit să fie 
foarte vizibile. 

- Inelele sunt cuprinse în globul planetar, explică Lucky, 
din cauza distanţei mari la care ne aflăm. Să mărim 
imaginea şi să ne uităm mai îndeaproape. 


Mica pată de lumină care-l reprezenta pe Saturn se lăţi în 
toate direcţiile. Iar jumătatea de lună dinainte se rupse în 
trei segmente distincte. 

Primul consta în globul central, sub formă de lună în al 
doilea pătrar. În jurul lui se afla o panglică de lumină 
circulară, împărţită în două părţi inegale de o bandă 
întunecată. Panglica se curba în jurul lui Saturn şi intra în 
umbra acestuia. 

- Da, domnule, spuse Wess, citind dintr-un material. 
Planeta Saturn are un diametru de doar 125 de mii de 
kilometri. De la distanţa de o sută cincizeci de milioane de 
kilometri, s-ar vedea doar ca un punct luminos, dar dacă se 
iau în consideraţie şi inelele, are aproape un diametru de 
trei sute de mii de kilometri, o suprafaţă reflectantă uriaşă. 

- Ce, credeai că nu ştiu? sări supărat Bigman. 

- Mai mult, continuă Wess fără să-l ia în seamă, de la o 
sută cincizeci de milioane de kilometri, distanţa de 12.000 
kilometri dintre Saturn şi porţiunea inferioară a inelelor nu 
poate fi văzută, iar intervalul de 4000 de kilometri dintre 
cele două inele, cu atât mai puţin. Linia aceea neagră se 
numeşte Diviziunea Cassini, Bigman. 

- 'Ţi-am zis o dată că ştiu, mârâi Bigman. Ascultă, Lucky, 
individul încearcă să insinueze că eu n-am dat pe la şcoală. 
Poate că nu sunt eu prea şcolit, dar ăsta n-are ce sămă 
înveţe în materie de spaţiu cosmic. Lucky, spune-mi doar un 
cuvânt şi nu-l mai lăsa să se ascundă în spatele tău. O să-l 
zdrobesc ca pe un gândac. 

- Uite, se vede Titan, spuse Lucky. 

- Unde? întrebară în cor Bigman şi Wess. 

- Acolo. 

Titan se vedea sub forma unei luni în primul pătrar, cam de 
mărimea aparentă pe care o avusese înainte, fără mărire, 
Saturn cu sistemul lui de inele. Se afla aproape de 
marginea ecranului. 

Titan este singurul satelit de mărime apreciabilă din 
sistemul saturnian. Dar nu mărimea lui îl făcea pe Wess să 


se uite la el cu curiozitate şi pe Bigman cu ură. 

Nu mărimea, ci faptul că toţi trei erau aproape siguri că 
Titan era singura lume din Sistemul Solar populată de 
oameni care nu recunoşteau supremaţia Pământului. Dintr- 
o dată, absolut pe neaşteptate, se dovedise că este o lumea 
inamicului. 

lar această... rebeliune adusese pericolul mult mai aproape 
de Pământ. 

- Lucky, când intrăm în sistemul saturnian? 

- Bigman, nimeni nu poate să spună unde începe sistemul 
saturnian. Cei mai mulţi consideră că sistemul unei planete 
include tot spaţiul până la cel mai îndepărtat corp care 
gravitează în jurul corpului principal al sistemului respectiv. 
După această definiţie, ne aflăm încă în afara sistemului 
saturnian. 

- Da, dar siriusienii spun că..., începu Wess. 

- Să se ducă în centrul Soarelui, siriusienii ăia! izbucni 
Bigman, lovindu-şi cizmele mânios. Cui îi pasă de ce zic ei? 
Şi îşi mai pocni o dată călcâiele cizmelor, de parcă ar fi vrut 
să-i facă praf pe toţi siriusienii aflaţi în Sistem. Cizmele 
astea erau cel mai marțian lucru pe care-l purta asupra lui. 
Culorile lor ţipătoare, portocaliu cu negru, într-un design 
pepit, erau o proclamaţie spusă în gura mare că posesorul 
lor se născuse şi crescuse între fermele şi oraşele de sub 
cupolele marţiene. 

Lucky stinse ecranul. Detectorii din coca navei s-au retras, 
lăsând metalul neted, strălucitor şi neîntrerupt de nimic 
altceva decât proeminenţa care susţinea dispozitivul Agrav 
şi mecanismul de derivă. 

- Nu'ne putem perniţe luxul lui „cui îi pasă de ce zic ei”, 
Bigman, spuse Lucky. În momentul acesta, siriusienii sunt în 
avantaj. Poate că în cele din urmă îi vom goni din Sistemul 
Solar, dar în clipa asta nu putem decât să jucăm jocul lor. 
Bigman murmura revoltat: 

- Suntem în sistemul nostru! 


- Normal că suntem, dar Sirius a ocupat o parte din el şi, 
cu excepţia unei conferinţe interstelare, Pământul nu poate 
face nimic în problema asta. Doar să declanşeze un război. 
Nu mai rămânea nimic de adăugat. Wess se întoarse la 
comenzile lui, iar Shooting Starr, ajutându-se de un impuls 
iniţial minim şi folosindu-se la maxim de gravitația lui 
Saturn continuă să plonjeze rapid către regiunile polare ale 
planetei. 

Jos, adânc în lumea satumiană, în ceea ce acum se numea o 
lume siriusiană, spaţiul colcăia de nave siriusiene, aflate la 
cam optzeci de trilioane de kilometri de planeta natală şi la 
doar un miliard şi ceva de kilometri de Pământ. Într-un 
singur pas gigantic, Sirius acoperise 99,999 la sută din 
distanţa faţă de Pământ şi înființase o bază militară chiar în 
pragul Pământului. 

Dacă li se permitea siriusienilor să rămână acolo, atunci 
Pământul ar fi coborât la statutul de putere de mâna a 
doua, aflată la bunul plac al lui Sirius. Iar situaţia politică 
interstelară era de aşa natură, încât pentru moment 
gigantica putere militară terestră, toate marile nave de 
luptă şi toate armele nu puteau ajuta cu nimic la rezolvarea 
situaţiei. 

Doar trei oameni, într-o navă mică, la propria lor iniţiativă şi 
fără a avea autorizaţia Pământului, încercau, prin 
îndemânarea şi inteligenţa lor, să răstoarne situaţia, ştiind 
că dacă erau prinşi urmau a fi executaţi pe loc ca spioni - în 
propriul lor Sistem Solar, de către invadatorii acelui Sistem 
Solar - şi că Pământul nu va face nici cel mai mic gest spre 
a-i ajuta. 

2. URMĂRIRE 

Cu abia o lună în urmă, situaţia nu prezentase nici un 
pericol, nimeni nu bănuia absolut nimic. Şi dintr-o dată, 
problema a explodat în faţa guvernului terestru. Încet, 
metodic, Consiliul Ştiinţelor a curăţat spaţiul de cuibul de 
roboţi-spion care pusese atâtea probleme Pământului şi 
posesiunilor lui. Mare parte din această misiune constase în 


acţiunea lui Lucky Starr de distrugere a bazei dintre 
zăpezile de pe lo. 

Fusese o misiune foarte dificilă, în unele privinţe 
îngrozitoare, pentru că spionajul fusese atât de complet şi 
de eficient, încât aproape că reuşise să compromită definitiv 
eforturile defensive disperate ale Pământului. 

Apoi, în momentul în care situaţia părea să se fi rezolvat, în 
structura terestră încă în curs de vindecare apăruse o 
fisură. Hector Conway, Consilier-Şef, îl trezise pe Lucky în 
plină noapte. Ţinuta lui arăta clar că se îmbrăcase în mare 
grabă, iar părul îi era în neorânduială. 

Lucky, mort de somn şi căscând, i-a oferit o cafea şi i-a spus 
foarte surprins: 

- Mare Galaxie! Unchiule Hector! (Lucky îi spunea aşa 
încă din primele lui clipe de orfan, când Conway şi Augustus 
Henree îi deveniseră tutori). S-a întâmplat ceva cu circuitul 
videofonic? 

- Nu îndrăznesc să mă las în seama videofoanelor, băiete. 
Suntem în toiul unui balamuc îngrozitor. 

- Cum aşa? 

Lucky pusese întrebarea pe şoptite, dar deja se dezbrăcase 
până la brâu şi începuse să se spele. 
În cameră intră şi Bigman, căscând şi întinzându-se: 

- Hei, ce e cu zgomotul ăsta? N-a văzut Marte neam de 
neamul lui aşa balamuc. 

Dar, recunoscându-l pe Consilierul-Şef, bătu călcâiele 
regulamentar. 

- Avem necazuri, domnule? 

- Am lăsat să ne scape printre degete Agentul X. 

- Agentul X? Misteriosul siriusian? Lucky făcu ochii mici, 
suspicios. Ultima oară când am auzit de el, Consiliul a decis 
că nu a existat niciodată. 

- Asta a fost înainte de afacerea cu roboţii-spion. A fost 
foarte şiret, Lucky, al naibii de şiret. Un spion care a reuşit 
să convingă Consiliul că nu există nu poate fi decât foarte 


şiret. Ar fi trebuit să te pun pe urmele lui, dar se pare că 
există ceva şi mai urgent. Oricum... 

- Da? 

- Îţi închipui că toată afacerea cu roboții spioni înseamnă 
că trebuie să existe o agenţie centrală de colectare a 
informaţiilor şi că agenţia respectivă nu-şi poate avea sediul 
decât pe Pământ. Asta ne-a adus din nou pe urmele 
Agentului X, iar o posibilitate foarte probabilă este ca rolul 
respectiv să fi fost jucat de un anume Jack Dorrance de la 
Acme Air Products, firmă aflată chiar aici, în International 
City. 

- Nu ştiam asta. 

- Au mai existat şi alţi candidaţi la „post”. Dar Dorrance a 
luat o navă particulară şi a părăsit Pământul în mare grabă, 
printr-una din porţile de urgenţe. Doar norocul chior a 
făcut să avem un consilier la Astroport, care a făcut ceea ce 
trebuia şi l-a urmărit. Îndată ce raportul despre plecarea 
grăbită a rachetei a ajuns la noi, ne-au trebuit doar câteva 
minute ca să ne dăm seama că Dorrance s-a sustras tuturor 
controalelor. A trecut printre noi ca prin brânză. Mai sunt 
câteva detalii care se potrivesc şi... în sfârşit, acesta este 
Agentul X. Suntem siguri, acum. 

- Foarte bine, unchiule Hector. Ce rău mai poate face? A 
fugit, oricum. 

- Acum mai ştim un lucru. A luat cu elo capsulă personală, 
în care ştim fără urmă de îndoială că există informaţii pe 
care a reuşit să le colecteze de la reţeaua de spionaj din 
Federație. Şi mai ştim şi că foarte probabil nu a apucat să o 
livreze şefilor lui de pe Sirius. Spaţiul ştie ce informaţii are, 
dar probabil că are informaţii care ne vor face praf şi 
pulbere întreaga securitate dacă vor ajunge pe Sirius. 

- Ai spus că a fost urmărit. Nu a fost prins şi adus înapoi? 

- Nu. Consilierul-Şef arăta distrus. Crezi că m-aş mai afla 
aici dacă ar fi fost prins? 

Lucky întrebă brusc: 
- Nava pe care a luat-o este echipată pentru salturi? 


- Nu, strigă Consilierul-Şef, cu faţa tumefiată, netezindu-şi 
o fâşie rebelă de păr argintiu, care parcă se ridicase de 
groază la auzul ideii de navă echipată pentru saltul 
hiperspaţial. 

Lucky răsuflă şi el uşurat. Evident, saltul se referă la 
hiperspaţiu şi este o deplasare care transportă o navă din 
spaţiul obişnuit, aducând-o într-un punct diferit, aflat la ani- 
lumină distanţă, într-o singură clipă. 

Evident, cu o asemenea navă, Agentul X ar fi scăpat de tot. 
Conway a continuat cu expunerea situaţiei: 

- A lucrat solo; şi evadarea lui tot solo a fost. De asta ne-a 
şi scăpat printre degete. lar nava pe care a luat-o e una de 
croazieră interplanetară, proiectată să fie pilotată de un 
singur om. 

—.iar navele echipate cu dispozitiv hiperspaţial nu sunt 
proiectate să fie operate de un singur om. Dar se pot şi ele 
moderniza. Dar, unchiule Hector, nici nu avea nevoie de mai 
mult decât o navă de croazieră interplanetară. 

Lucky terminase spălatul şi acum se îmbrăca cu mişcări 
rapide. Se întoarse brusc spre Bigman. 

- De ce mai căşti ochii, Bigman? Trage-ţi hainele pe tine. 
Bigman, aflat pe marginea canapelei, sări în sus, folosindu- 
se şi de elasticitatea acesteia. 

- Probabil că-l aşteaptă pe undeva prin spaţiu o navă 
siriusiană echipată cu dispozitive hiperspaţiale, spuse 
Lucky. 

- Corect. lar nava lui este una rapidă. Adăugând la viteză 
şi avansul iniţial, este foarte probabil să nu-l ajungem şi nici 
să nu mai intre în raza de acţiune a armelor noastre. Aşa că 
nu ne mai rămâne decât... 

- Shooting Starr. Unchiule Hector, într-o oră am să fiu pe 
Shooting Starr, iar Bigman va fi cu mine, presupunând că 
va reuşi să-şi pună hainele pe elpână atunci. Dă-mi 
localizarea prezentă şi cursul navelor de urmărire şi datele 
de identificare ale navei Agentului X şi plecăm imediat. 


- Foarte bine. Figura lui Conway se mai liniştise. Şi nu 
uita, David - a folosit numele adevărat al lui Lucky, aşa cum 
făcea întotdeauna când eră emoţionat - promite-mi că o să 
fii prudent... 

- Aşa ai vorbit şi cu personalul de pe celelalte zece nave de 
urmărire, unchiule Hector? întrebă Lucky, dar cu o voce 
moale şi afectuoasă. 

Bigman tocmai îşi trăgea una din cizme pe picior, iar pe 
cealaltă o purta în mână. 

- Gata, Lucky? Am pornit? 

În ochi avea strălucirea binecunoscută când era rost de 
vreo acţiune, iar mica lui faţă neastâmpărată era strâmbată 
de ur rânjet fioros. 

- Gata, plecăm, spuse Lucky, ciufulind şi mai rău decât erc 
părul ca nisipul al lui Bigman. De cât timp stăm să ruginim 
de pomană aici, pe Pământ? De şase săptămâni, nu? Ei 
bine, ce-i prea mult, strică. 

- Şi-ncă cum! aprobă Bigman vesel, trăgându-şi şi cealalt; 
cizmă. 

Abia după trecerea de orbita lui Marte au reuşit să obţină 
ui contact subeteric acceptabil cu navele de urmărire, iar 
asta numai folosind cea mai bună tehnică de acord. 

Cel care le-a răspuns a fost consilierul Ben Wessilewskv 
aflat la bordul T. S. S. Harpoon. 

Acesta strigă entuziasmat: 

- Lucky! Vii cu noi? Ca lumea! 

Faţa zâmbitoare îi ocupa întregul ecran, aşa că s-a văzut 
limpede când a făcut cu ochiul. 

- Ai ceva spaţiu să-l strecori şi pe Bigman într-un colţ de 
ecran? Sau nu-l mai iei cu tine? 

- Normal că m-a luat, se repezi Bigman, plonjând între 
Lucky şi transmiţător. Crezi că l-ar fi lăsat consilierul 
Conway pe lunganul ăsta să plece de capul lui, fără mine? 
Păi cine să aibă grijă de el ca să nu se împiedice în 
picioarele astea mari? 


Lucky îl culese pe Bigman şi-l trase la subsuoară, făcându-l 
pe micuțul marțian să zbiere ca din gaură de şarpe. 
Lucky spuse calm: 

- Wess, se pare că avem o legătură cu paraziți. la spune-mi 
care e poziţia navei. 

Trezindu-se la viaţă, Wess i-o dădu, adăugând: 

- Se numeşte Reţeaua Spaţiului şi e proprietate 
particulară, cu toate seriile de la vânzare şi de producţie în 
perfectă regulă. Probabil că Agentul X a cumpărat-o sub un 
nume fals şi a pregătit-o cu mult timp în urmă pentru o fugă 
precipitată. E o navă al naibii de faină şi probabil că nu s-a 
oprit din accelerare de atunci şi până acum. Rămânem tot 
mai mult în urma lui. 

- Cum stă cu energia? 

- Ne-am gândit la asta. Ne-am uitat pe specificaţiile 
producătorului motorului. La viteza cu care îşi consumă 
combustibilul, nu poate continua drumul decât dacă opreşte 
motoarele şi merge inerţial, sau dacă sacrifică 
manevrabilitatea o dată ajuns la destinaţie. Pe asta ne 
bazăm ca să-l prindem. 

- Dar nu s-ar putea să fi avut prudenţa de a mări puterea 
şi capacitatea de stocare a navei? 

- E foarte posibil, răspunse Wess, dar nici aşa nu poate s-o 
ţină la nesfârşit într-o acceleraţie. Ce mă îngrijorează cel 
mai mult pe mine este că s-ar putea să se sustragă 
detectoarelor noastre de masă, folosindu-se de asteroizi. 
Dacă scapă în centura de asteroizi, l-am pierdut. 

Lucky cunoştea trucul. Dacă plasezi între tine şi urmăritori 
un asteroid, detectorul de masă al urmăritorilor va 
descoperi asteroidul, nu nava ta. Dacă apare un al doilea 
asteroid, nava se ascunde şi după acesta, în vreme ce 
instrumentele urmăritorului încă încearcă să vadă ce e cu 
primul bolovan. 

- Se mişcă prea repede ca să poată face manevra, spuse 
Lucky. Ar trebui să decelereze cam o jumătate de zi. 


- Ar fi nevoie de un miracol, recunoscu Wess, cinstit. Dar 
să nu uităm că tot un miracol ne-a pus pe urmele lui. Eu mă 
aştept, sincer, la un miracol compensator care să anuleze 
avantajul nostru. 

- Păi care a fost primul miracol? Şeful a spus ceva deo 
blocare de urgenţă. 

- Corect. 

Nu i-a luat mult lui Wess să istorisească tot. Dorrance, sau 
Agentul X (Wess folosea ambele apelative) reuşise să se 
sustragă supravegherii, folosind un instrument care a 
distorsionat undele-spion şi le-a făcut inutilizabile. 
(Instrumentul fusese descoperit, dar carbonizat, şi nu se 
putea spune despre el nici măcar dacă a fost produs pe 
Sirius sau nu.) Reuşise să ajungă fără probleme la nava lui 
pregătită pentru evadare, Reţeaua spaţiului. Era gata să 
decoleze, avea micro-reactorul protonic pornit, motorul şi 
comenzile verificate, spaţiu liber deasupra capului, totul era 
perfect. Apoi, dintr-o dată, o navă de transport avariată, 
lovită de un meteorit, incapabilă de contacte radio 
bilaterale, apare din senin în atmosferă şi cere pistă de 
urgenţă. 

A fost iniţiată o procedură de urgenţă, iar toate navele din 
astroport au fost obligate să rămână la sol. În asemenea 
situaţii, orice navă care intenţionează să decoleze şi nu a 
început deja deplasarea trebuie să abandoneze secvenţa de 
decolare. 

Reţeaua spaţiului ar fi trebuit să abandoneze decolarea, dar 
nu a abandonat-o. Lucky Starr înţelegea perfect ce 
sentimente l-au încercat pe Agentul X. Avea în mâinile lui 
cea mai vitală informaţie din Sistemul Solar şi fiecare 
secundă conta imens. Acum chiar făcuse primii paşi spre 
deconspirare şi nu mai avea mult până să-i apară Consiliul 
pe urme. Dacă abandona decolarea, asta însemna să 
aştepte un timp nedeterminat până ce transportorul 
ajungea la pistă, până aceasta era inundată şi apoi eliberată 
încet încet de ambulanţe. Apoi, când spaţiul era din nou 


liber, trebuia să încălzească din nou microreactorul şi sa 
treacă din nou prin secvenţa de verificare. Nu-şi putea 
permite o asemenea întârziere. 
Aşa că a pornit jeturile de propulsie şi dus a fost. 
Chiar şi aşa, Agentul X ar fi putut scăpa. A sunat alarma, iar 
poliţia Astroportului s-a pus cu mesaje de avertisment pe 
Reţeaua spaţiului, dar cel care a luat primele măsuri 
concrcte a fost consilierul Wessilewsky, care se afla la 
Centrul Spaţial într-o misiune de rutină. El cunoştea 
amănunte despre cazul Agentului X, iar o navă pornită ca 
din puşcă, cu motoarele la maxim, i-a sunat a acţiune 
disperată şi s-a gândit imediat la spion. A fost cea mai 
riscată presupunere din viaţa lui, dar a intrat în acţiune. 
Susţinut de autoritatea Consiliului Ştiinţelor (care depăşea 
orice autoritate oficială, cu excepţia unui ordin direct din 
partea preşedintelui Federaţiei Terestre), el a ordonat 
navelor din Garda Spațială să decoleze, a contactat sediul 
Consiliului şi apoi a urcat la bordul lui 1. S. S. Harpoon, 
pentru a coordona urmărirea. Deja se afla în spaţiu de mai 
multe ore când Consiliul a reuşit să înţeleagă global faptele. 
Iar lui Wess i-a venit confirmarea că într-adevăr îl 
urmăreşte pe Agentul X şi că în curând alte nave i se vor 
alătura. 
Lucky ascultă cu seriozitate maximă şi spuse: 

- Ai avut o şansă şi ai reuşit s-o fructifici. Ai făcut exact ce 
trebuia să faci, Wess. Bine lucrat. 
Wess zâmbi fericit. În mod tradiţional, consilierii evită 
publicitatea şi capcanele celebrităţii, dar aprobarea unuia 
dintre colegii din Consiliu este un lucru foarte dorit. 
Lucky continuă. 

- Merg mai departe. Ordonă uneia dintre navele tale să 
păstreze contactul masic cu mine. 
Întrerupse contactul vizual, iar mâinile lui puternice şi 
frumos formate acoperiră ca într-o mângâiere comenzile 
navei lui, Shooting Starr, care era, din multe puncte de 
vedere, cea mai bună navă din spaţiul interplanetar. 


Shooting Starr avea cele mai puternice microreactoare 
protonice din câte puteau fi introduse într-o navă de 
mărimea ei; erau reactoare suficient de puternice pentru a 
accelera un crucişător de luptă până la viteza de croazieră. 
Erau reactoare aproape suficient de puternice ca să 
producă şi saltul în hiperspaţiu. Nava avea un propulsor 
ionic, care anihila aproape toate efectele accelerației, 
acţionând simultan asupra tuturor atomilor de la bordul 
navei, inclusiv a acelora din corpurile lui Lucky şi Bigman. 
Avea chiar şi un Agrav, un dispozitiv foarte nou, încă 
experimental, carc-i permitea să manevreze liber în 
câmpurile gravitaționale intense ale planetelor mari. 

lar acum motoarele puternice ale lui Shooting Starr 
torceau la o frecvenţă mare, abia auzite, iar Lucky simţea o 
uşoară presiune dată de accelcraţia inerţială pe care 
propulsorul ionic nu o putea anihila în întregime. Nava se 
îndrepta spre imensitatea Sistemului Solar exterior, mai 
repede şi mai repede... 

Agentul X îşi menținea avansul. Shooting Starr recupera 
mult prea încet decalajul. Iar cu grosul centurii de asteroizi 
aflat mult în spatele lor, Lucky era îngrijorat: 

- Bigman, mic nu-mi miroase deloc a bine. 

Bigman părea surprins de pesimismul lui. 

- Lucky, îl prindem noi. 

- Mă refeream la destinaţia lui. Eram sigur că îl aşteaptă o 
navă-mamă, ca să-l culeagă şi să facă cu el saltul. Dar o 
asemenea navă sau este foarte depărtată de planul 
eclipticii, sau este ascunsă în centura de asteroizi. Doar în 
unul din aceste două cazuri nu poate fi detectată. Şi totuşi, 
Agentul X rămâne în planul eclipticii şi depăşeşte centura 
de asteroizi. 

- Poate că vrea să ne fenteze, înainte să o cotească spre 
nava-mamă. 

- Poate, spuse Lucky, gânditor. Sau poate siriusienii au o 
bază în zona planetelor exterioare. 


- Haida-hai, Lucky, rânji aproape batjocoritor micul 
marțian. Cum, domnule, chiar sub nasul nostru? 

- Uneori e greu să vezi sub propriul nas. lar cursul lui este 
direct spre Saturn. 

Bigman a verificat şi el calculele computerelor, care 
urmăreau constant zborul celuilalt. 

- Ascultă, Lucky, după câte văd, individul este pe o 
traiectorie balistică. Nu s-a mai atins de motoare în ultimele 
treizeci de milioane de kilometri. Poate că nu mai are 
combustibil. 

- Sau poate că face economie pentru manevre în sistemul 
lui Saturn. Acolo e o gravitație cu năbădăi, după cum ştii. 
Cel puţin, sper că face economie pentru manevre. Galaxie 
mare, cât sper...! 

Figura subţirică, frumoasă a lui Lucky era serioasă, iar 
buzele strânse. 
Bigman se uita la el surprins: 

- Lucky, ce nisipurile marţiene vrei să zici? 

- Vreau să zic că dacă există o bază siriusiană în sistemul 
de sateliți al lui Saturn, avem nevoie de Agentul X ca să ne 
conducă până acolo. Saturn are un satelit uriaş şi opt mari, 
plus câteva zeci de sateliți mici. Ne-ar fi de mare ajutor s-o 
găsim precis. 

Bigman se încruntă. 

- Păi tipul n-o să fie atât de nebun să ne ducă direct 
acolo... 

—. Şi nici să ne lase să-l prindem. Bigman, calculează-i 
cursul până la punctul de intersecţie cu orbita lui Saturn. 
Bigman se conformă, punând calculatorul la muncă preţ de 
câteva secunde. 

- Acum, te rog să-mi spui care e poziţia lui Saturn la 
momentul intersecţiei. Cât de departe va fi Saturn de nava 
Agentului X? 

Urmă o scurtă pauză, necesară pentru obţinerea 
elementelor orbitei lui Saturn din efemeride, apoi Bigman 


introduse în calculator toţi parametrii. După câteva 
secunde de calcule, Bigman se ridică în picioare, alarmat. 

- Lucky! Nisipuri marţiene! 

Lucky nu mai avea nevoie de detalii. 

- Presupun că Agentul X s-ar putea să se fi decis asupra 
unei căi de evitare a deconspirării bazei siriusiene. Dacă va 
continua exact cursul balistic actual, se va ciocni cu Saturn 
însuşi. Asta va însemna moarte sigură. 

3. MOARTE PRINTRE INELE 

În orele care au urmat, nu a mai încăput nici o îndoială. 
Chiar şi navele Gărzii Spațiale, aflate mult în urma lui 
Shooting Starr, prea depărtate ca să obţină o traiectorie 
foarte precisă cu detectoarele lor masice, înţeleseseră 
adevărul. 

Consilierul Wessilewsky l-a contactat pe Lucky Starr. 

- Pe Spaţiu, Lucky! Unde merge omul? 

- Se pare că spre Saturn, îi răspunse Lucky. 

- Crezi că-l aşteaptă o navă chiar pe Saturn? Ştiu că are 
mii de kilometri de atmosferă, la presiuni de milioane de 
tone, iar fără motoare Agrav n-ar putea... Lucky! Crezi că 
ar putea să aibă motoare Agrav şi incinte cu câmpuri de 
forţă? 

- Cred că s-ar putea să vrea pur şi simplu să se 
prăbuşească pe Saturn, ca să ne împiedice să-l prindem. 

- Dacă e aşa doritor să moară, spuse Wess încăpățânat, de 
ce nu se întoarce să lupte, de ce nu ne forţează să-l 
distrugem, poate ia cu el şi vreo doi dintre noi? 

- Da, spuse Lucky, sau de ce nu-şi scurtcircuitează 
motoarele, depăşind pe Saturn cu sute de milioane de 
kilometri? La urma urmei, ceea ce mă îngrijorează pe mine 
este că vrea cu tot înadinsul să ne atragă atenţia asupra lui 
Saturn. 

Lucky căzu într-o lungă tăcere meditativă, întreruptă de 
intervenţia lui Wess: 

- Lucky, poţi să-l opreşti? Noi suntem mult prea departe. 
Din locul lui de la panoul de comandă, Bigman strigă: 


- Nisipuri marţiene, Wess, dacă dăm drumul la propulsorul 
ionic, ca să-l prindem, o să avem o viteză prea mare ca să 
mai putem manevra în câmpul lui Saturn. 

- Atunci faceţi ceva! 

- Spaţiule, asta da, comandă inteligentă, izbucni Bigman. 
Nu ştiu ce ne făceam fără tine. Faceţi ceva! 

- Am să fac ceva, Wess. Păstrează cursul. 

Întrerupse contactul şi se întoarse spre Bigman. 

- Ne-a răspuns la semnale până acum, Bigman? 

- Nici un cuvinţel. 

- Lasă asta acum şi concentrează-te asupra fasciculelor lui 
de comunicaţii. 

- Nu cred să folosească vreunul, Lucky. 

- S-ar putea să-l folosească în ultima clipă. S-ar putea să 
se decidă să rişte, dacă are ceva de spus. Între timp, dăm 
peste el. 

- Cum? 

- Cu o rachetă. O rachetuţă cât o aluniţă. 

Era rândul lui să se aplece asupra computerului. Câtă 
vreme Reţeaua spaţiului se deplasa gravitațional, nu era 
nevoie de prea multe calcule ca să direcţionezi o sferă, să-i 
dai impulsul iniţial necesar pentru a lovi o navă în zbor. 
Lucky pregăti micul proiectil. Acesta nu era proiectat să 
explodeze. Nu avea nevoie. Avea un diametru de o jumătate 
de centimetru, dar energia dată de micropilă protonică îi 
putea imprima o viteză de aproape o mie de kilometri pe 
secundă. Nimic în spaţiu nu putea diminua prea tare o 
asemenea viteză, iar proiectilul ar fi trecut prin coca Reţelei 
spaţiului ca prin brânză. 

Dar nu asta urmărea Lucky. Proiectilul era suficient de 
mare pentru a fi detectat gravific. Reţeaua spaţiului ar fi 
corectat automat cursul pentru a evita coliziunea şi ar fi 
ieşit de pe traiectoria directă spre Saturn. Timpul pierdut 
de Agentul X pentru a reveni la vechiul curs îi va permite lui 
Shooting Starr să se folosească de ghearele magnetice. 


Şansele de reuşită păreau mici, chiar infime, dar nu puteau 
face altceva. 

Lucky atinse un contact. Proiectilul ieşi ca din puşcă, ca un 
fulger în tăcere, iar acele detectorului de masă al navei 
săriră, liniştindu-se foarte repede, pe măsură ce proiectilul 
se depărta. 

Lucky se lăsă pe spate. Proiectilului îi erau necesare 
aproape două ore pentru contact (sau aproape-contact). Îi 
trecu prin cap că de fapt Agentul X a rămas complet fără 
propulsie, că reacţia automată a navei de schimbare a 
cursului nu va putea intra în funcţiune, iar proiectilul va 
penetra prin carcasă, va distruge probabil nava şi, oricum, 
cursul gravitațional va rămâne neschimbat, direct spre 
Saturn. 

Respinse ideea aproape pe loc. Ar fi incredibil ca Agentul X 
să rămână fără urmă de propulsie într-un moment în care 
nava lui se află pe un curs de coliziune. Era mult mai 
probabil să-i fi rămas suficient combustibil. 

Orele de aşteptare îl omorau. Până şi Hector Conway, aflat 
departe, pe Pământ, devenise tot mai neliniştit cu fiecare 
buletin informativ, aşa că s-a decis să iniţieze un contact 
subeteric direct. 

- Unde crezi că ar putea fi baza siriusiană în sistemul lui 
Saturn? întrebă el îngrijorat. 

- Dacă există una, începu Lucky prudent, dacă Agentul X 
nu comite un efort uriaş de a ne duce pe o pistă greşită, aş 
zice că cea mai evidentă alegere este Titan. Este satelitul cu 
adevărat uriaş al lui Saturn, are o masă de trei ori mai mare 
decât Luna noastră şi o suprafaţă de două ori mai mare. 
Dacă siriusienii au săpat solul, încercând să facă o bază 
puternică, ar însemna că fac asta de mult timp. 

- E greu de crezut că au făcut aşa ceva. Ar fi practic o 
acţiune de război. 

- Poate, unchiule Hector, dar nu uita că nu a trecut mult 
de când au încercat să înfiinţeze o bază pe Ganymede. 
Bigman întrerupse convorbirea: 


- Lucky, a mişcat! 

- Cine a mişcat? întrebă surprins Lucky. 

- Reţeaua spaţiului. Tipul, siriusianul. 

- Unchiule Hector, te contactez mai târziu, spuse Lucky, 
grăbit, şi întrerupse contactul. Apoi, spre Bigman: Dar cum 
de s-a mişcat, Bigman? Nu avea cum să detecteze încă 
proiectilul nostru. 

- Uită-te şi convinge-te cu ochii tăi, Lucky. Eu îţiziccă a 
luat-o pe altă traiectorie. 

Dintr-o mişcare, Lucky ajunse la detectoarele de masă ale 
lui Shooting Starr. Acestea erau fixate pe traiectoria navei 
urmărite. Punctul care reprezenta masa detectată închipuia 
o mică stea pe ecran. 

Dar steluța aceea chiar se deplasa. Devenise un segment. 
Vocea lui Lucky căpătă intensitate: 

- Galaxie mare, normal! Acum înţeleg totul. Cum am putut 
să cred că datoria lui principală e să scape de capturare? 
Bigman... 

- Sigur, Lucky, sunt aici. Dar ce s-a întâmplat? 

Micul marțian era pregătit pentru orice. 

- Scapă de noi prin manevre. Acum trebuie să-l distrugem, 
chiar dacă asta înseamnă să ne prăbuşim noi înşine pe 
Saturn. 

Pentru prima oară de la schimbarea propulsiei ionice, cu un 
an înainte, Lucky a adăugat şi impulsul de urgenţă la 
propulsia principală. În vreme ce şi ultima fărâmă de putere 
se scurgea în motoare, erau presaţi în scaune, iar nava 
vibra. 

Bigman se lupta să respire. 

- Explică-mi totuşi, Lucky. 

- Nu Saturn îl interesează, Bigman. S-a folosit de adaosul 
energetic al câmpului gravitațional ca să păstreze avansul 
faţă de noi. Acum ocoleşte planeta şi încearcă să intre pe o 
orbită. Ceea ce îl interesează sunt inelele. Inelele lui 
Saturn. 

Figura tânărului consilier era marcată de tensiune. 


- Urmăreşte-i comunicațiile, Bigman. Va fi nevoit să 
vorbească. Acum sau niciodată. 

Bigman se aplecă asupra analizatorului lui de undă, în 
vreme ce inima i-o luase razna. Dar nimic pe lumea asta nu- 
l putea face să înţeleagă de ce inelele lui Saturn îl tulburau 
atât de rău pe Lucky. 

Proiectilul lui Shooting Starr trecu foarte departe de ţintă, 
la câteva zeci de mii de kilometri. Dar de acum proiectilul 
era Shooting Starr însăşi, intrată pe o traiectorie de 
coliziune. Dar şi ea avea să rateze rata ţinta. 

Lucky gemu, resemnat: 

- N-o să reuşim niciodată. Nu avem destul loc de manevră. 
Saturn se profila gigantic pe cer deja, cu inelele ca o 
tăietură subţire pe faţa planetei. Globul galben al lui Saturn 
era aproape plin. Shooting Starr plonja spre el direct 
dinspre Soare. 

Brusc, Bigman răbufni: 

- Al dracului tip! Lucky, vrea să se piardă în inele. Acum 
înţeleg ce te-a apucat cu inelele astea. 

A început să lucreze furios la detectorul de masă, dar nu 
avea nici o şansă. Îndată ce se focaliza asupra unei porţiuni 
din inele, fiecare dintre nenumăratele mase solide care le 
compuneau forma propria sa steluţă pe ecran. Ecranul 
detectorului se înălbise cu totul, iar Reţeaua spaţiului 
dispăruse. 

Lucky clătină din cap: 

- Problema se poate rezolva. Acum suntem destul de 
aproape pentru contactul vizual. Altceva mă nelinişteşte şi 
sunt sigur că va apărea. 

Palid şi concentrat, Lucky mărise la maxim grosismentul 
telescopului optic. Reţeaua spaţiului se vedea ca un cilindru 
mititel din metal, atenuat dar nu ascuns de materialul 
inelelor. Particulele individuale din inele nu erau mai mari 
decât nişte grăunţi de nisip şi se vedeau ca nişte mici 
scântei, pentru că reflectau lumina îndepărtatului Soare. 


- Lucky, spuse Bigman, am fascicul de comunicaţii! Nu... 
stai! Ba da, am! 

În cabina de control se auzea o voce ezitantă, 
tremurătoare, acoperită de zgomote, distorsionată. 
Degetele agile ale lui Bigman lucrau febril la 
decodificatoare şi filtre, încercând să prindă cât mai multe 
din caracteristicile necunoscutului sistem de codificare 
siriusian. 

Cuvintele mureau şi apoi reveneau. În cabină era o linişte 
de mormânt, tulburată doar de fâşâitul slab al 
înregistratorului care prindea absolut orice semnal venea. 

—, Nici... aici (Pauză, în care Bigman s-a luptat eroic cu 
detectorii lui...). În urmărire şi... n-am putut... trebuie 
transm...lele lui Saturn,... ită normală,... ja lansată,... 
urmăriţi... coordonatele sunt... 

În acel moment, totul s-a întrerupt: şi vocea, şi paraziţii, tot. 

- Pe nisipurile din Marte, a explodat ceva! a strigat 
Bigman. 

- Nu la noi, spuse calm Lucky. Este Reţeaua spaţiului. 
Văzuse totul, la două secunde după întreruperea 
transmisiunii. Transmisiunile subeterice sunt practic 
instantanee, în timp ce viteza cu care lumina îi adusese 
imaginea dezastrului nu putea depăşi trei sute de mii de 
kilometri pe secundă. 

Luminii i-au trebuit două secunde ca să ajungă la ecranul 
lui Lucky. Ela văzut partea din spate a Reţelei spaţiului 
devenind roşie-incandescentă şi apoi desfăcându-se precum 
petalele unei flori metalice. 

Bigman prinse ultima parte a dezastrului, după care el şi 
Lucky aşteptară ca radiaţia să răcească întregul spectacol. 
Lucky clătină din cap. 

- Atât de aproape de inele, chiar dacă nu te afli în corpul 
lor principal, ai destulă materie împrăştiată. Poate că nu a 
mai avut suficientă energie ca să devieze nava de la 
ciocnirea cu unul din aceste fragmente. Sau poate că au 
venit spre el două fragmente în acelaşi timp, din două 


direcţii diferite. În orice caz, a fost un om viteaz şi un 
inamic iscusit. 

- Nu m-am prins, Lucky. Ce voia să facă? 

- Nu înţelegi nici acum? Pentru el era important să nu 
cadă în mâinile noastre, dar nu era suficient să moară. Ar fi 
trebuit să-mi dau seama mai dinainte. Cel mai important 
pentru el era ca informaţiile furate să ajungă pe Sirius. Nu 
a îndrăznit să trimită un mesaj subeteric cu mii de cuvinte 
de informaţie, pentru că ştia că este urmărit şi că navele 
urmăritoare pot să bruieze transmisia. A fost nevoit să se 
mulţumească să transmită informaţiile esenţiale şi să aibă 
grijă să plaseze ca capsula undeva la îndemâna siriusienilor. 

- Şi cum putea face asta? 

- Ce am prins din transmisia lui conţine şi cuvintele,.,.ită 
normală”, probabil „orbită normală” şi „...ja lansată”, adică 
„deja lansată”. 

Bigman îl prinse zdravăn pe Lucky de încheieturile mâinilor. 

- A lansat capsula în inele, aşa-i, Lucky? O să fie ca o 
pietricică între cvadralioane de alte pietricele, sau ca un fir 
de nisip pe Lună, sau ca o picătură de apă într-un ocean. 

- Sau, mai rău, ca una din pietricelele inelelor lui Saturn, 
ceea ce e cel mai rău. Evident, a fost distrus înainte să 
poată da coordonatele orbitei alese pentru capsulă, aşa că 
noi şi siriusienii pornim de pe poziţii egale în căutarea ei. 
Aşa că sugerez să începem pe loc căutarea, fără întârziere. 

- Să începem să căutăm? Acum? 

- Chiar acum! Dacă era gata să transmită coordonatele, 
înseamnă că ştia că siriusienii sunt aproape... ia legătura cu 
navele, Bigman, şi dă-le ultimele informaţii. 

Bigman se întoarse către transmiţător, dar nu apucă să-l 
atingă. Butonul de recepţie strălucea: unde receptate. 
Radio! Comunicaţii eterice obişnuite! Era clar că în 
apropiere se află cineva, în mod sigur în sistemul lui Saturn. 
Mai mult, era cineva care nu avea nici cea mai mică intenţie 
să păstreze anonimatul, pentru că undele radio, spre 


deosebire de transmisia subeterică, sunt extrem de simplu 
de goniometrat. 
Lucky se încruntă: 

- Treci pe recepţie, Bigman. 

Vocea care se auzea avea un accent uşor, cu lărgirea 
vocalelor şi ascuţirea consoanelor. Era o voce siriusiană. 
Aceasta spunea: 

— identificaţi înainte de a fi obligaţi să vă remorcăm şi să 
vă arestăm. Aveţi paisprezece minute ca să confirmaţi 
recepţia. 

Urmă o pauză de un minut: 

- Prin autoritatea Corpului Central, vi se ordonă să vă 
identificaţi înainte de a fi obligaţi să vă remorcăm şi să vă 
arestăm. Aveţi treisprezece minute ca să confirmaţi 
recepţia. 

Lucky răspunse cu răceală: 

- Recepție confirmată. Aici este Shooting Starr, din 
Federaţia Terestră, care orbitează paşnic în volumul spaţial 
al Federaţiei Terestre. Nici o autoritate nu există în acest 
spaţiu, în afara celei a Federaţiei. 

Urmă o secundă sau două de linişte (undele radio 
călătoresc doar cu viteza luminii), după care vocea reveni: 

- Autoritatea Federaţiei Terestre nu este recunoscută într- 
o planetă colonizată de popoarele lui Sirius. 

- Şi care ar fi planeta aceasta? întrebă Lucky. 

- Sistemul nelocuit al lui Saturn a fost luat în posesiune în 
numele guvernului nostru, .în virtutea legii interstelare, 
care oferă orice planetă nelocuită celor care o colonizează. 

- Nu se referă la planete nelocuite, ci la sisteme stelare 
nelocuite. 

Nici un răspuns. Apoi vocea continuă placid: 

- Vă aflaţi în limitele sistemului lui Saturn şi vi se cere să 
plecaţi imediat. Orice întârziere în accelerare va duce la 
arestarea voastră. Orice alte nave ale Federaţiei Terestre 
care vor intra în teritoriul nostru vor fi capturate fără 
avertismente suplimentare. Acceleraţia voastră de ieşire 


din sistemul lui Saturn trebuie să înceapă în cel mult opt 
minute. În caz contrar, vom lua măsuri. 

Bigman, cu faţa luminată de ceva ce numai pioşenie nu se 
putea numi, şopti: 

- Hai să le-o tragem, Lucky. Să le arătăm că Shooter poate 
să lupte cu alde ăştia. 

Dar Lucky nu-i răspunse nimic. Vorbi în transmiţător: 

- Declaraţia voastră a fost înregistrată. Nu acceptăm 
autoritatea siriusiană, dar alegem, prin propria voinţă, să 
plecăm, ceea ce vom şi face fără întârziere. 

Şi întrerupse legătura. 
Bigman era alb de furie. 

- Pe nisipurile marţiene, Lucky! Ai de gând să dai bir cu 
fugiţii în faţa unei mâini de siriusieni! Lăsăm capsula aia în 
inelele lui Saturn, ca s-o poată culege siriusienii? 

- În clipa asta, Bigman, suntem nevoiţi să plecăm, 
răspunse Lucky. 

Avea capul plecat şi figura albă şi tensionată, dar în ochii lui 
era ceva care nu se prea potrivea cu un om care se retrage. 
Orice, numai asta nu... 

4. ÎNTRE JUPITER şi SATURN 

Ofiţerul cel mai înalt în grad din formaţia de urmărire 
(evident, cu excepţia consilierului Wessilewsky) era 
căpitanul Myron Bemold. Acesta avea patru trese, deşi nu 
trecuse de cincizeci de ani, şi prezenta fizicul unui bărbat 
mai tânăr cu zece ani. Părul începuse să ia culoarea 
argintului, dar sprâncenele posedau încă părul negru 
iniţial, iar bărbia rasă la sânge avea luciri albăstrui. 

El se uita la mult mai tânărul Lucky Starr cu un nedisimulat 
dispreţ. 

- Şi aţi dat înapoi? 
Shooting Starr, în drumul spre Soare, se întâlnise cu navele 
escadrilei aproximativ la distanţa dintre orbitele lui Jupiter 
şi Saturn. Lucky „urcase” la bordul navei principale. 
Acum îi vorbea calm şefului: 

- Am făcut ceea ce era necesar să fac. 


- Când inamicul îţi invadează sistemul, casa ta, retragerea 
nu este niciodată necesară. Poate că vă ştergeau din 
volumul spaţiului, dar aţi fi avut timp să ne avertizaţi şi am 
fi venit să lămurim situaţia. 

- Şi cam câtă energie mai aveţi în micropile, domnule 
căpitan? 

Căpitanul roşi. 

- Nici dispariţia noastră din spaţiu n-ar fi însemnat nimic. 
Am fi avut şi noi timp, la rândul nostru, să transmitem un 
avertisment la bază. 

- Şi să începeţi un război! 

- Ei au început războiul. Siriusienii... Intenţia mea este să 
mă deplasez spre Saturn şi să pornesc un atac. 

Figura lunguiaţă a lui Lucky căpătă aspecte dure. Era mai 
înalt decât căpitanul, iar privirea lui rece nu-l slăbea o clipă. 

- În calitate de consilier cu drepturi depline în Consiliul 
Ştiinţelor am un rang superior dumneavoastră, domnule 
căpitan, şi ştiţi asta. Nu dau ordine de atac. Ordinele mele 
sunt să vă întoarceţi pe Pământ. 

- Mai degrabă aş... 

Căpitanul era în vădită luptă cu propriul temperament. 
Strângea pumnii ca să nu izbucnească. 

- Pot să întreb asupra motivului ordinului, domnule? vorbi 
el, cu voce gâtuită, accentuând ironic „domnule”. Sunteţi 
bun să explicaţi excelentul motiv pe care nu mă îndoiesc că 
îl aveţi? Raționamentul meu se bazează pe mica tradiţie pe 
care se întâmplă să o aibă Flota. Este, domnule, o tradiţie: 
flota nu se retrage. 

- Dacă doriţi motivele mele, domnule căpitan, luaţi loc şi vi 
le voi expune. Şi să nu-mi spuneţi că flota nu se retrage. 
Retragerea face parte din manevrele de luptă pe timp de 
război, iar un ofiţer comandant care ar prefera să-şi vadă 
navele distruse mai degrabă decât să se retragă nu are ce 
căuta la comandă. Cred că vorbiţi sub imperiul furiei. Deci, 
domnule căpitan, sunteţi pregătit să porniţi un război? 


- Iar eu vă spun că războiul a început deja. Au invadat 
Federaţia 'lerestră. 

- Nu tocmai. Au ocupat o planetă neocupată. Problema 
este, domnule căpitan, că saltul prin hiperspaţiu a făcut 
călătoria interstelară foarte simplă, astfel încât pământenii 
au putut coloniza planetele altor stele chiar înainte de a 
coloniza părţile mai îndepărtate ale propriului nostru 
Sistem Solar. 

- Tereştrii au pus primii piciorul pe Titan. Asta a fost în 
anul... 

- Ştiu şi eu ce a făcut James Francis Hogg. A pus piciorul şi 
pe Oberon, satelitul lui Uranus. Dar ceea ce a făcut el se 
numeşte explorare, nu colonizare. Sistemul lui Saturn a fost 
lăsat nelocuit, iar o lume neocupată aparţine primului grup 
care o colonizează. 

- Dacă, spuse căpitanul, apăsând cuvintele, acea planetă 
sau sistem planetar aparţine unui sistem stelar neocupat. 
Nu este cazul lui Saturn, trebuie să recunoaşteţi asta. Face 
parte din Sistemul Solar, care, fir-ar al dracului de spaţiu, e 
locuit, din câte ştiu. 

- Este adevărat, dar nu cred că există vreun acord oficial 
în privinţa asta. Se poate considera, din unele puncte de 
vedere, că Sirius are tot dreptul să ocupe Saturn. 
Căpitanul lovi cu pumnul în genunchi. 

- Nu-mi pasă ce spun avocaţii spaţiului. Saturn e al nostru 
şi orice pământean căruia îi curge sânge în vine va fi de 
acord cu mine. Îi zburăm de nu se văd. Legea or s-o facă 
armele noastre. 

- Exact asta aşteaptă siriusienii să facem! 

- Atunci să le dăm ce vor să primească! 

—.şi vom fi acuzaţi de agresiune. Domnule căpitan, între 
stele se găsesc cincizeci de lumi, care nu au uitat nici o 
clipă că au fost coloniile noastre. Le-am oferit libertatea 
fără războaie, dar asta au uitat. Ceea ce nu au uitat este că 
încă suntem cea mai populată şi mai avansată dintre lumi. 
Dacă Sirius strigă ca din gură de şarpe că am comis o 


agresiune neprovocată, lumile exterioare se vor uni 
împotriva noastră. Exact de asta încearcă ei, să ne provoace 
să atacăm, şi exact de asta am refuzat eu invitaţia şi am 
plecat. 

Căpitanul îşi muşcă buza. Se pregătea să răspundă, dar 
Lucky continuă: 

- Pe de altă parte, dacă nu facem nimic, putem să-i acuzăm 
pe siriusieni de agresiune şi vom împărţi opinia publică din 
celelalte lumi exterioare. Putem exploata momentul pentru 
a le aduce de partea noastră. 

- Lumile exterioare de partea noastră? 

- De ce nu? Toate sistemele stelare existente au sute de 
lumi neocupate de toate mărimile. În mod sigur, nimeni nu 
vrea un precedent care să permită unui sistem să înfiinţeze 
baze militare în oricare alt sistem. Singurul pericol este ca 
noi să le obligăm să se grăbească să se coalizeze împotriva 
noastră. Nu trebuie în nici un caz să pară că bătrânul 
Pământ îşi aruncă forţele împotriva fostelor lui colonii. 
Căpitanul se ridică din scaunul lui şi luă poziţie de drepţi. 

- Vă rog să repetaţi ordinele, spuse el. 

- Aţi înţeles motivele pentru care am ales retragerea? 
întrebă Lucky. 

- Da. Vă rog să-mi daţi ordinele. 

- Foarte bine. Vă ordon să predaţi capsula pe care v-o 
înmânez acum direct Consilierului-Şef Hector Conway. Nu 
veţi discuta ceea ce s-a întâmplat în timpul acestei urmăriri 
cu nimeni altcineva, nici prin transmisiuni subeterice, nici 
prin alte metode de comunicaţii. Nu veţi întreprinde nici o 
acţiune ostilă, repet, niciuna, la adresa forţelor siriusiene, 
cu excepţia situaţiei în care veţi fi atacați direct. Dacă nu vă 
veţi supune şi veţi căuta întâlnirea cu aceste forţe, voi avea 
grijă să fiţi trimis în faţa Curţii Marţiale. M-am făcut înţeles? 
Căpitanul rămânea în faţa lui, înlemnit. Buzele i se mişcau 
de parcă ar fi fost sculptate din lemn şi prost articulate. 

- Domnule, cu tot respectul datorat, n-ar fi posibil ca 
domnul consilier să preia comanda navelor mele şi să 


predea mesajul în persoană? 
Lucky Starr ridică din umeri şi spuse: 

- Domnule căpitan, sunteţi foarte încăpățânat şi chiar vă 
admir pentru asta. Există momente ale bătăliei în care acest 
tip de încăpățânare este de mare folos... Dar mie îmi este 
imposibil să predau personal mesajul, pentru că intenţia 
mea este să mă întorc la Shooting Starr şi să pornesc din 
nou spre Saturn. 

Rigiditatea militară a căpitanului se topi pe loc: 

- Poftim? Pe spaţiu, ce aţi spus? 

- Credeam că am fost foarte limpede, domnule căpitan. Am 
lăsat acolo o treabă neterminată. Prima mea grijă a fost să 
mă asigur că Pământul este avertizat asupra teribilei 
ameninţări care planează asupra lui. Dacă dumneavoastră 
veţi avea grijă ca acest avertisment să ajungă unde trebuie, 
eu pot să mă întorc unde îmi e locul: în sistemul lui Saturn. 
Căpitanul zâmbea cu gura până la urechi: 

- Ei, asta e altceva. Mi-ar face plăcere să vă însoțesc. 

- Sunt convins, domnule căpitan. Cred că cel mai greu 
lucru este pentru dumneavoastră să nu luaţi parte la o 
misiune grea, pentru că sunt convins că sunteţi obişnuit cu 
misiunile grele. Acum, însă, doresc ca fiecare dintre navele 
dumneavoastră să transfere o parte din energie în 
micropilele lui Shooting Starr. Mai există şi alte provizii de 
care am nevoie de la dumneavoastră. 

- Tot ce aveţi de făcut e să cereţi. 

- Foarte bine. Mă voi întoarce la navă. Îi voi cere 
consilierului Wessilewsky să mă însoţească în misiune. 
Dădu mâna scurt cu căpitanul, care acum devenise pe 
deplin prietenos, apoi consilierul Wessilewsky i se alătură. 
Porniră prin tubul inter-nave care şerpuia între nava- 
comandant şi Shooting Starr. 

Tubul inter-nave era întins aproape de lungimea lui 

maximă. Le luă câteva minute să-l parcurgă cu totul. Tubul 
era lipsit de aer, dar cei doi consilieri puteau să păstreze cu 
uşurinţă contactul, deşi erau în costume spaţiale, pentru că 


undele sonore călătoreau prin metal, ajungând la urechi cu 
scârţâituri, dar şi destul de distincte. La urma urmei, nici o 
formă de comunicaţie nu e mai discretă decât undele 
sonore pe o distanţă mică. De aceea, Lucky se simţi foarte 
sigur şi începu discuţia cu celălalt consilier. 

Spre sfârşit, Wess, schimbând uşor subiectul, spuse: 

- Ascultă, Lucky, dacă siriusienii vor să ne facă necazuri, 
de ce te-au lăsat să pleci? De ce nu te-au hărțuit, de ce nu 
te-au făcut să te întorci şi să lupţi? 

- În chestiunea asta, Wess, ascultă înregistrarea cu ce a 
avut de spus nava siriusiană. Cuvintele au o anume 
duritate; nu au ameninţat cu forţa, doar cu remorcarea 
magnetică. Sunt convins că era o navă condusă de roboţi. 

- Roboţi! 

Ochii lui Wess s-au mărit de să-i iasă din orbite. 

- Da. Gândeşte-te şi tu ce ar fi pe Pământ dacă speculaţia 
asta se află mai departe. Pământenilor le e absurd de frică 
de roboţi. Dar adevărul este că aceste nave pilotate de 
roboţi nu ar fi făcut nici un rău unei nave pilotate de un om. 
Prima Lege a Roboticii - aceea că nici un robot nu are voie 
să facă rău unei fiinţe umane - ar fi împiedicat acest atac. 
Exact asta ar fi amplificat pericolul. Dacă aş fi atacat, aşa 
cum s-ar fi aşteptat, siriusienii ar fi declarat că am 
declanşat un atac criminal, neprovocat, asupra unor nave 
lipsite de apărare. Iar lumile exterioare apreciază 
realizările roboticii, spre deosebire de Pământ. Nu, Wess, 
singurul mod în care îi puteam păcăli a fost să plec şi exact 
asta am făcut. 

O dată terminate aceste cuvinte, se aflau la ecluza spaţială 
a lui Shooting Starr. 

Acolo îi aştepta Bigman, cu obişnuitul lui zâmbet de uşurare 
după întoarcerea lui Lucky, chiar şi după cele mai scurte 
despărţiri. 

- Hei, spuse el. Ia te uită! Cum, domnule, n-ai căzut din 
tubul inter-nave? Dar... ce caută Wess aici? 

- Vine cu noi, Bigman. 


Micul marțian părea neliniştit. 

- Pentru ce? Nava asta e de două persoane. 

- O să ne descurcăm cu un oaspete temporar. Acum ar 
trebui să punem la punct transferul de energie de la 
celelalte nave şi să primim echipamente prin tub. După 
aceea, plecăm imediat. 

Vocea lui Lucky era fermă, iar schimbarea de subiect nu 
mai lăsa loc de replică. Bigman cunoştea prea bine toate 
acestea ca să mai argumenteze ceva. 

Dar nu s-a abținut să murmure: „Normal”. Trecu spre 
puntea motoarelor, după ce se strâmbă în direcţia 
consilierului Wessilewsky. 

- Ce-l roade, domnule? a vorbit Wess. N-am zis nici un 
cuvinţel despre înălţimea lui. 

- Trebuie să-l înţelegi pe individul ăsta mic, îi răspunse 
Lucky. Oficial, nu e consilier, deşi practic are toate 
atributele unuia. Dar el e singurul care nu înţelege lucrul 
ăsta. Oricum, crede că o să formăm o bisericuţă şi o să-l 
izolăm, noi fiind consilieri, iar el nu. Crede că o să avem 
micile noastre secrete faţă de el. 

Wess înclină din cap. 

- Înţeleg. Şi propui deci să-i spunem... 

- Nu. Sublinierea era evidentă, deşi nu stridentă, în 
cuvintele lui Lucky. Am să-i spun eu ceea ce trebuie să-i 
spun. Tu nu spui nimic. 

În acel moment, Bigman se întoarse în cabina de pilotaj şi 
spuse: 

- Gata, tragem energie. 

Apoi se uită mai întâi la unul, apoi la celălalt şi mormăi: 

- lertaţi-mă că v-am întrerupt. Să părăsesc nava, 
domnilor? 

- Bigman, ca să părăseşti nava mai întâi trebuie să mă laşi 
pe mine lat, îi răspunse Lucky. 

Bigman se apucă să execute mişcări de sparring partner. 

- Vai, vai, grea misiune. Oare o să mă ajute nişte zeci de 
centimetri de grăsime în plus? 


Cu o viteză orbitoare, evită braţul aruncat de Lucky spre el 
şi îi plasă acestuia un un-doi în joacă, în piept. 

- 'Te simţi mai bine acum? îl întrebă Lucky. 

Bigman se retrase, dansând în continuare. 

- Nu am dat deloc tare, căci nu vreau să mă dea afară 
consilierul Conway pentru că te-am rănit. 
Lucky izbucni în râs. 

- Mulţumesc. Acum, ascultă, aş vrea să-mi calculezi o 
orbită şi să i-o trimiţi căpitanului Bemold. 

- Normal. 

Bigman părea acum foarte în largul lui. Orice urmă de 
ranchiună dispăruse. 

- Lucky, n-aş vrea să fac pe prăpăstiosul, dar nu suntem 
prea departe de sistemul lui Saturn. Mie mi se pare că 
siriusienii au deja poziţia noastră şi că ştiu precis unde 
suntem, când plecării şi încotro o luăm. 

- Şi eu cred asta, Wess. 

- Atunci, în numele Spaţiului, Lucky, cum să lăsăm escadra 
şi să ne întoarcem la Saturn, fără ca ei să ştie cu precizie 
unde mergem şi ce scopuri avem? 

- Bună întrebare. Mă întrebam dacă o să ghiceşti. Dacă nu 
ai ghicit tu, nici siriusienii nu vor ghici, mai ales că ei nu 
cunosc nici pe departe la fel de bine ca tine detalii despre 
sistemului nostru. 

Wess se lăsă pe spătarul scaunului pilotului. 

- Lucky, hai să nu avem taine. 

- E foarte simplu. 'Toate navele, cu noi cu tot, pleacă într-o 
formaţie strânsă, pe care siriusienii, dată fiind distanţa 
dintre noi şi ei, o vor vedea pe detectoarele de masă ca pe o 
singură pată. Menţinem formaţia, zburând pe orbita de 
minimă distanţă spre Pământ, doar puţin deviată, suficient 
ca să ne apropiem de asteroidul Hidalgo, care se află acum 
aproape de afeliu. 

- Hidalgo? 

- Haide, Wess, nu-mi spune că nu ştii. E un asteroid cât se 
poate de autentic. E cunoscut încă dinainte de călătoriile 


spaţiale. Interesant la el e că nu rămâne în centura de 
asteroizi. Cel mai apropiat punct de Soare este aproape de 
orbita lui Marte, dar cel mai îndepărtat se apropie de cea a 
lui Saturn. Când vom trece pe lângă el, detectoarele de 
masă ale siriusienilor îl vor prinde, iar din mărimea 
semnalului ei vor şti că este vorba de un asteroid. Apoi vor 
detecta navele noastre care vor depăşi asteroidul, dar nu 
vor detecta variaţia de masă de zece la sută care va rezulta 
după ce Shooting Starr se va întoarce şi se va ascunde în 
umbra lui Hidalgo. Hidalgo nu se îndreaptă la ora aceasta 
spre Saturn, dar, după două zile petrecute în umbra lui 
putem să ieşim din planul eclipticii şi să ne îndreptăm spre 
Saturn, cu speranţa că nu vom fi detectaţi. 

Wess ridică din sprâncene, mirat. 

- Să sperăm că merge, Lucky. 

Vedea strategia urmată de Lucky. Toate planetele şi 
zborurile spaţiale se află într-un singur plan. Practic, nimeni 
nu se uită după obiecte care să vină sub un unghi mare de 
deasupra sau de sub acest plan. Era destul de plauzibil să 
consideri că o navă care se deplasează pe o orbită ca cea 
plănuită de Lucky se va sustrage instrumentelor siriusiene. 
Dar pe faţa lui Wess se citea nesiguranța. 

- Crezi că vom reuşi, Wess? 

- Poate că vom reuşi, răspunse Wess. Dar chiar dacă ne 
întoarcem nevătămaţi... Lucky, am intrat în jocul ăsta şi-l joc 
până la capăt, dar vreau să-ţi spun doar o dată şi altă dată 
nu o să repet: după părerea mea, suntem practic morţi! 

5. CUM IL IEI CAIMACUL LUI SATURN 

Şi astfel Shooting Starr merse împreună cu Hidalgo o 
bucată de orbită, apoi îşi continuă zborul mult sub ecliptică, 
ridicându-se apoi spre regiunile Polului Sud al celei de-a 
doua planete, ca mărime, din Sistemul Solar. 

În niciuna din misiunile lor spaţiale nu mai stătuseră Lucky 
şi Bigman atât de mult în spaţiu, fără întrerupere. Plecaseră 
de pe Pământ cu o lună în urmă. Totuşi, mica bulă de aer şi 
căldură constituită de Shooting Starr putea fi considerată 


ca o bucăţică de Pământ care se putea susţine singură o 
perioadă de timp aproape infinită. 

Energia lor, aflată la maxim după transferurile de la navele 
flotilei, le ajungea pentru un an, chiar şi în cazul 
manevrelor dintr-o bătălie pe scară largă. Aerul şi apa, 
recirculate prin rezervoarele cu alge, le ajungeau pentru o 
viaţă. Algele furnizau şi o rezervă de hrană, pentru cazul că 
li s-ar fi terminat hrana mai ortodoxă, care consta în 
concentrate. 

Singurul motiv real al unei senzaţii de disconfort era 
prezenţa unui al treilea om la bord. După cum a arătat în 
mod repetat Bigman, Shooting Starr era construită pentru 
două persoane. Concentrația ei neobişnuită de energie, 
viteză şi putere de foc era posibilă în parte datorită unei 
economii neobişnuite în spaţiul de locuit. Aşa că au fost 
nevoiţi să doarmă pe rând pe o saltea întinsă în camera de 
pilotaj. 

Lucky a arătat că această lipsă de confort este necesară 
pentru a putea să respecte carturi de patru ore la 
comenzile navei, în locul celor obişnuite de şase ore. 

La aceasta, Bigman replică supărat: 

- Da, sigur, dar atunci când încerc să adorm şi eu pe 
nenorocitul ăsta de preş de câine, vine iar la comenzi Wess, 
Grăsimea Sa, şi face el ce face să-mi clipească în ochi toate 
semnalele luminoase. 

- La fiecare cart verific de două ori diversele semnale de 
avarie, ca să mă asigur că merg. E procedura standard, îi 
răspunse Wess cu răbdare. 

- Plus că, continuă Bigman, fluieră printre dinţi. Ascultă, 
Lucky, dacă-mi mai cântă o dată o arie din „Dulcea mea 
Aphrodite de pe Venus” - o singură dată! - mă scol şi-i rup 
braţele la jumătate între umăr şi cot şi-i trag o mamă de 
bătaie soră cu moartea cu propriile lui mâini. 

Lucky spuse serios: 

- Wess, te rog să te abţii să mai şuieri refrene. Dacă 

Bigman o să-ţi facă ce a zis, o să fie neplăcut cu atâta sânge 


în cabina de comandă. 

Bigman nu mai spuse, dar data viitoare când ajunse la 
comenzi, când Wess dormea pe salteluţa de pe podea şi 
sforăia pe mai multe octave, reuşi să calce pe degetele 
uneia din mâinile lui Wess, în timp ce se îndrepta spre 
scaunul pilotului. 

- Vai, nisipuri marţiene, spuse el, punând mâinile la piept 
şi dându-şi ochii peste cap, la urletul subit, ca de tigru, al 
celuilalt. Mi s-a părut mie că simt ceva sub cizmele mele 
marţiene grele. Vai, vai, Wess, să fi fost degeţelele tale? 

- De acum încolo, va trebui să rămâi treaz tot timpul, îi 
strigă Wess, furios. Pentru că dacă te apuci să dormi în 
camera de pilotaj cât sunt eu la comenzi o să te zdrobesc ca 
pe un gândac. 

- Vai, ce frică mi-e, îi răspunse Bigman, începând să plângă 
fals, paroxistic şi astfel ridicându-l şi pe Lucky din patul lui. 
- Ia ascultați aici, spuse el. Următorul dintre voi care mă 
mai trezeşte va fâce drumul remorcat în urma lui Shooter 

cu un cablu. 

Dar când Saturn şi inelele lui au ajuns la vedere, se aflau 
toţi în cabina de pilotaj, privind. Chiar privit din planul 
ecuatorial, adică din poziţia obişnuită, Saturn era cea mai 
frumoasă privelişte din Sistemul Solar, dar din direcţia 
polilor... 

- Dacă-mi amintesc bine, spuse Lucky, chiar şi expediţia de 
explorare a lui Hogg a ajuns în sistemul ăsta doar pe 
lapetus şi Titan, deci a apucat să vadă doar o privelişte 
ecuatorială a lui Saturn. Dacă nu cumva au făcut-o 
siriusienii, suntem primii oameni care-l văd pe Saturn de 
atât de aproape, din direcţia asta. 

Ca şi în cazul lui Jupiter, lucirea moale, galbenă a 
„suprafeţei” lui Saturn era reflectarea luminii solare în 
straturile superioare ale unor fronturi atmosferice, care se 
prezentau sub forma unor zone de culori diferite. Dar 
zonele nu mai aveau acele benzi vizibile din planul 
ecuatorial. Aici, ele formau cercuri concentrice de un 


maroniu palid, de galben deschis şi de gri pastelat, toate 
cercurile având drept centru polul lui Saturn. 
Dar până şi această privelişte pălea în faţa inelelor. De la 
distanţa aceea, inelele se întindeau sub un unghi de 
douăzeci şi cinci de grade, de peste cincizeci de ori 
mărimea aparentă a Lunii, văzută de pe Pământ. Marginea 
interioară a inelelor era separată de planetă de un spaţiu 
de patruzeci şi cinci de minute de arc, în care era loc să ţii 
un obiect de mărimea Lunii, care să stea destul de lejer, ca 
o biluţă într-o zdrăngănea de copil. 
Inelele îl înconjurau pe Saturn, fără a-l atinge în vreun loc, 
din punctul de observaţie al lui Shooting Starr. Erau vizibile 
pe trei cincimi din circumferința lor, restul fiind tăiat foarte 
net de umbra lui Saturn. Cam la trei pătrimi din distanţa 
spre marginea exterioară se afla un spaţiu negru, 
separator, cunoscut sub numele de „Diviziunea Cassini”. 
Aceasta era largă de circa cincisprezece minute, o panglică 
neagră groasă, de întuneric pur, divizând inelele în două 
regiuni strălucitoare, de lăţime inegală, în zona interioară a 
inelelor se vedeau sclipiri împrăştiate, care nu formau o 
albeaţă continuă. Acesta era aşa-numitul „inel de mătase”. 
Aria totală expusă a inelelor era de peste opt ori mai mare 
decât cea a globului lui Saturn. Mai mult, inelele erau vădit 
mai strălucitoare, la arii egale, decât Saturn însuşi, astfel 
încât cu totul nouăzeci la sută din lumina care ajungea la ei 
de la planetă provenea de la inele. Lumina totală care 
ajungea la ei era de circa o sută de ori mai intensă decât 
Luna plină, văzută de pe Pământ. 
Chiar şi Jupiter, cu priveliştea uluitoare văzută din 
apropiere, de pe Io, era nimic pe lângă această frumuseţe. 
Când îşi recăpătă glasul, Bigman reuşi doar să şoptească: 

- Lucky, cum se face că inelele sunt atât de strălucitoare? 
Saturn însuşi pare foarte şters. Sau e o iluzie optică? 

- Nu, răspunse Lucky, e ceva real. Şi Saturn şi inelele 
primesc aceeaşi cantitate de lumină din partea Soarelui, 
dar nu reflectă în aceeaşi măsură. Ceea ce vedem noi la 


Saturn este lumina reflectată de atmosfera formată în 
principal din hidrogen şi heliu, plus puţin metan. Aceasta 
reflectă cam şaizeci şi trei la sută din lumina pe care o 
primeşte. Dar inelele sunt în primul rând bucăţi solide de 
gheaţă, care trimit înapoi cel puţin optzeci la sută din 
lumina primită, ceea ce le face mult mai strălucitoare. 
Inelele le poţi privi ca pe un câmp de zăpadă. 

- Şi în tot acest câmp de zăpadă trebuie să găsim un fulg 
de nea, se auzi vocea ca de înmormântare a lui Wess. 

- Da, dar un fulg de nea negru, spuse Bigman, incitat. la 
Zi, Lucky, dacă toate particulele sunt din gheaţă, iar noi 
căutăm o capsulă care e din metal... 

- Din aluminiu lustruit, spuse Lucky, care va reflecta 
lumina cel puţin la fel de bine cu gheaţa. Va fi la fel de 
strălucitor. 

- Grozav, spuse deznădăjduit Bigman, privind la inelele 
aflate la aproape un milion de kilometri distanţă. Asta 
înseamnă că nu avem nici o şansă. 

Bigman şedea în scaunul pilotului, ajustând orbita cu 
izbucniri scurte ale propulsiei ionice. Comenzile Agrav 
fuseseră conectate, astfel încât Shooting Starr să fie mai 
manevrabilă în acel volum al spaţiului atât de apropiat de 
masivul Saturn, mai aproape decât putea ajunge orice navă 
siriusiană. 

Lucky se afla la detectorul masic, al cărui delicat senzor 
pipăia spaţiul ca să găsească orice concentrare de 
substanţă, obţinând poziţia prin măsurarea răspunsului la 
forţa gravitaţională a navei, dacă obiectul era mic, sau la 
forţa gravitaţională a lui asupra navei, dacă era mare. 

Wess tocmai se trezise şi intra în camera de comandă. În 
navă stăpâneau liniştea şi tensiunea, pe măsură ce plonjau 
spre Saturn. Bigman trăgea cu coada ochiului la figura lui 
Lucky. Lucky devenise tot mai transpus şi mai 
necomunicativ, o dată cu apropierea de Saturn. Bigman mai 
fusese martor la asemenea stări. Lucky era nesigur; şansele 


lui de reuşită erau foarte mici şi nu voia să discute despre 
acest lucru. 
Wess spuse: 

- Nu cred că are rost să năduşeşti acolo, la detectorul de 
masă, Lucky. Nu prea au cum să fie aici nave. O să le găsim 
atunci când o să ne apropiem de inele. O să găsim grămadă. 
Probabil că şi siriusienii caută capsula. 

- Sunt de acord cu tine, spuse Lucky, cel puţin până acum. 

- Poate că urâţii ăia au găsit deja capsula, interveni 
Bigman. 

- Chiar şi asta e posibil, a admis Lucky. 

Acum virau, începând să zboare paralel cu globul saturnian, 
menţinând o distanţă de o sută treizeci de milioane de 
kilometri de suprafaţă. Jumătatea depărtată a inelelor (sau 
cel puţin porţiunea aflată în bătaia Soarelui) se pierdea în 
globul lui Saturn, pe măsură ce partea interioară se 
ascundea după gigantica planetă. 

În ce priveşte jumătatea inelelor mai apropiată de planetă, 
cea mai vizibilă era partea cea mai interioară a „mătăsii”. 

- Eu nu prea reuşesc să văd marginea asta a inelului 
interior, spuse Bigman. 

- Cred că nici nu există o margine propriu-zisă, îi răspunse 
Wess. Partea cea mai interioară a inelelor se află la doar 
zece mii de kilometri de suprafaţa aparentă a lui Saturn, 
dar atmosfera planetei se întinde mult mai sus de atăt. 

- Zece mii de kilometri! 

- Doar fluctuant, dar suficient ca să furnizeze o fricţiune 
pentru cele mai apropiate pietricele şi să le facă să se 
apropie şi mai mult de Saturn. Acelea care se mişcă şi mai 
aproape formează „inelul de mătase”. Atâta că, orbitând 
mai aproape de planetă, frecarea creşte şi vor gravita şi 
mai aproape şi probabil că particulele cad ploaie spre 
suprafaţa planetei, arzând atunci când întâlnesc straturile 
mai dense ale atmosferei. 

- Atunci inelele astea nu vor ţine o veşnicie, spuse cu 
regreti Bigman. 


- Probabil că nu. Dar vor mai exista câteva milioane de ani, 
mai mult decât suficient pentru noi. Şi Wess adăugă 
sumbru: mult prea mult. 

- Domnilor, am să ies din navă, îi întrerupse Lucky. 

- Nisipuri marţiene! Pentru ce? strigă Bigman. 

- Vreau să arunc o privire de afară, răspunse scurt Lucky, 
care deja îşi trăgea costumul spaţial. 

Bigman aruncă o privire rapidă înregistratorului automat al 
detectorului de masă. Nici o navă în spaţiu. Doar ocazionale 
izbucniri, dar nimic important. Erau doar cele date de 
meteoriţii care treceau prin jur. Asemenea semnale primeai 
oriunde în Sistemul Solar. 

- Wess, preia detectorul de masă, spuse Lucky. Scanarea 
să fie permanentă. 

Lucky îşi puse casca şi apăsă pe clichetul de stabilizare. 
Verifică toate cadranele de pe piept, mai ales presiunea 
oxigenului, după care o luă spre sas. Acum vocea i se auzea 
în micul receptor de pe pupitrul de comandă. 

- Am să folosesc ancora magnetică, aşa că vă rog să nu 
aveţi cumva vreun puseu de tracţiune. 

- Cu tine acolo, afară? Da' ce, am înnebunit? spuse 
Bigman. 

Lucky apăru într-unul din hublouri, iar ancora magnetică 
şerpuia în bucle în spatele lui. În absenţa gravitaţiei, curba 
formată de cablu nu era una netedă. 

Lin mic reactor de mână, ţinut în mănuşă, scotea un jet 
infim de abur, vizibil uşor în slaba lumină a Soarelui, ca 
nişte particule fine de gheaţă care se dispersau şi 
dispăreau. Lucky se deplasa în sensul opus, în virtutea legii 
acţiunii şi reacţiunii. 

- Crezi că are nava ceva? întrebă Bigman. 

- Dacă e ceva, acel ceva nu apare pe nici un instrument al 
panoului de comandă, răspunse Wess. 

- Atunci ce face acolo barosanu'? 

- Habar nu am. 


Dar Bigman se uita foarte suspicios la consilier. Întors iar cu 
ochii spre Lucky, murmură: 

- Dacă tu consideri că doar voi, consilierii... 

- Nu, Bigman. S-ar putea să fi vrut să stea şi el câteva 
minute în afara razei de acţiune a vocii tale. 

Detectorul de masă, aflat în funcţionare automată, mătura 
metodic spaţiul din faţa lor, grad după grad. Ecranul se 
transforma într-un alb imaculat, ori de câte ori direcţia de 
scanare era spre Saturn. 

Bigman se încruntă, dar nu-i veni să răspundă înţepăturii 
lui Wess. 

- Aş vrea să se întâmple ceva, spuse el. 

Şi chiar se întâmplă. 

Wess îşi întorsese privirea spre detectorul de masă şi 
văzuse deja un punct suspect pe înregistrator. Fixă grăbit 
instrumentul pe punctul respectiv, puse în funcţiune şi 
detectorii auxiliari şi urmări punctul timp de două minute. 
Bigman spuse emoţionat: 

- Wess, e o navă. 

- Arată exact ca o navă, spuse Wess, deloc entuziasmat. 
După masă, ai putea zice că e un meteorit mare, dar fluxul 
energetic emis de acolo nu poate proveni decât de la nişte 
motoare cu micropile ale unei nave; energia este exact de 
tipul care trebuie şi în cantităţile aşteptate. Se pot identifica 
precum amprentele digitale. Se pot detecta chiar şi micile 
diferenţe faţă de modelele energetice produse de navele 
terestre. De aceea, obiectul din faţa noastră este fără 
putinţă de îndoială o navă siriusiană. 

- Şi se îndreaptă direct spre noi, completă Bigman. 

- Nu direct. Probabil că nu îndrăzneşte să rişte să intre în 
câmpul gravitațional al lui Saturn. Dar se apropie foarte 
tare, iar cam într-o oră poate să stabilească un baraj... la 
ascultă, pui de fermă marțiană, ce mama spaţiului te 
bucură atâta? 

- Nu e evident, sac de grăsime? Asta explică de ce a ieşit 
Lucky din navă. Ştia că vine nava asta şi-i întinde o cursă. 


- Şi de unde, Spaţiule, ştia el că vine o navă? întrebă 
stupefiat Wess. Până acum zece minute, detectorul de masă 
nu indica nimic. Nici măcar nu era focalizat în direcţia 
aceea. 

- Nu-ţi face griji cu Lucky. Are el o metodă de a şti 
lucrurile dinainte. 

Bigman zâmbea. 
Wess ridică din umeri, se deplasă spre panoul de control şi 
vorbi în transmiţător: 

- Lucky, mă auzi? 

- 'Te aud foarte bine, Wess. Ce s-a întâmplat? 

- Avem o navă siriusiană în limita de bătaie a detectorului 
de masă. 

- Cât de aproape este? 

- La mai puţin de trei sute de mii şi se apropie. 

Bigman, privind pe hublou, văzu fulgerarea reactorului de 
mână al lui Lucky şi cristalele de gheaţă împrăştiate în 
direcţia opusă navei. Lucky se întorcea. 

- Vin înăuntru, spuse el. 

Bigman începu să-i vorbească îndată de Lucky îşi scoase 
casca, lăsând să se vadă chica cea castanie şi ochii căprui, 
limpezi. Deci Bigman spuse: 

- Ştiai că vine nava aia, nu-i aşa, Lucky? 

- Nu, Bigman, nu aveam habar. Sincer să fiu, nu înţeleg 
cum de ne-au detectat atât de repede. Ar fi o coincidenţă 
mult prea mare să fi început să caute exact în direcţia 
noastră. 

Bigman încercă să-şi ascundă dezamăgirea. 

- Şi ce facem, Lucky, îi ştergem din spaţiu? 

- Cred că nu e cazul să discutăm din nou implicaţiile 
politice ale unui atac, ce zici? în plus, avem aici o misiune 
care e mult mai importantă decât să ne jucăm de-a hoţii şi 
vardiştii cu alte nave. 

- Ştiu, spuse nerăbdător Bigman. Avem o capsulă de găsit, 
dar... 


Şi se cutremură. O capsulă era o capsulă şi-i înţelegea 
foarte bine importanţa. Dar o luptă serioasă e o luptă 
serioasă, iar raţionamentul politic al lui Lucky privitor la 
pericolele unei agresiuni nu prea-i plăceau, mai ales că îl 
priva de o luptă pe cinste. Aşa că murmură: 

- Şi ce vrei să spui? Că rămânem pe cursul ăsta? 

- Şi că accelerăm. Ne îndreptăm spre inele. 

- Păi, dacă facem asta, rezonă Bigman, o să se poată lua 
după noi. 

- Foarte bine. Facem curse de viteză. 

Bigman trase încet pârghia de comandă, iar dezintegrările 
protonice ale micropilei ajunseră la maxim. Nava se deplasa 
de-a lungul curburii uriaşe a lui Saturn. 

Dintr-o dată, receptorul radio se trezi la viaţă. 

- Lucky, intrăm pe recepţie activă? întrebă Wess. 

- Nu. Ştim deja ce ne vor spune: predaţi-vă, sau veţi fi 
capturați magnetic. 

- Atunci? 

- Singura noastră şansă este fuga. 

6. PRIN BANDA NEAGRĂ 

- Cum, Lucky, fugim de o amărâtă de navă? se văicări 
Bigman. 

- Avem destul timp şi să ne luptăm, Bigman. Dar mai întâi, 
priorităţile. 

- Dar asta înseamnă să plecăm iar din sistemul lui Saturn! 
Lucky îi zâmbi amuzat. 

- De data asta, nu, Bigman. De data asta ne stabilim o 
bază în sistemul acestei planete, şi asta cât putem de 
repede. 

Nava se îndrepta spre inele cu o viteză ameţitoare. Lucky îl 
îndepărtă pe Bigman de la comenzi şi preluă controlul. 

- Vin mai multe nave, spuse Wess. 

- De unde? Care satelit e cel mai apropiat de ei? 

Wess analiză rapid situaţia. 
- Sunt toate în zona inelelor. 


- Deci încă sunt în căutarea capsulei, murmură Lucky. 
Câte nave sunt? 

- Până acum, cinci, Lucky. 

- Vreuna între noi şi inele? 

- A apărut o a şasea navă. Lucky, nu suntem deloc încolţiţi. 
Se află la o distanţă mult prea mare ca să tragă în noi cu 
precizie, dar ne pot urmări până când vom părăsi cu totul 
sistemul lui Saturn. 

Inelele se măriseră şi acum ocupau întregul ecran cu un alb 
ca zăpada. Dar nava continua să zboare direct înspre ele. 
Iar Lucky nu arăta nici o intenţie să decelereze. 

O clipă, îngrozit, Bigman crezu că Lucky vrea să distrugă 
deliberat nava, ciocnind-o de fragmentele materiale din 
inele. Bigman lăsă să-i scape involuntar un strigăt: 

- Lucky! 

Dar inelele dispărură brusc. 
Bigman era uluit. Mâinile lui începură să pipăie ecranul. 

- Unde sunt? a strigat el. Ce s-a întâmplat? 

Wess, năduşit la detectorul lui de masă şi răsucindu-şi 
nervos şi neîncetat şuviţe de păr blond, îi spuse peste umăr: 

- Diviziunea Cassini. 

- Poftim? 

- Spaţiul gol dintre inele. 

- Aha. 

O parte din şocul iniţial al lui Bigman se risipise. Roti 
camera de pe coca navei care furniza imagini ecranului, iar 
albeaţa inelelor reveni. Acum manevra camera mult mai 
grijuliu. 

Mai întâi a fost vizibil un inel. Apoi spaţiul, spaţiul negru. 
Apoi un alt inel, puţin mai atenuat. Inelul exterior era cu 
puţin mai subţire şi mai rar presărat cu bucățele de gheaţă. 
Înapoi la spaţiul dintre inele, Diviziunea Cassini. Nici o 
pietricică acolo. Doar un larg gol negru. 

- E uriaş, spuse Bigman. 

Wess îşi şterse transpiraţia de pe frunte şi se uită la Lucky. 

- Lucky, trecem printre inele? 


Lucky nu îşi dezlipi privirile de pe indicatoare. 

- Trecem printre inele, Wess, în câteva minute. Ţineţi-vă 
respiraţia şi nu vă pierdeţi speranţa. 

Wess se întoarse spre Bigman şi spuse scurt: 

- Să ştii că diviziunea este largă. [i-am spus că e lată de 
patruzeci de mii de kilometri. E loc berechet de întors, dacă 
asta te sperie. 

- Ascultă, răspunse Bigman, şi tu pari cam nervos pentru 
un tip care pe dinafară prezintă o înălţime de unu optzeci. 
Se mişcă Lucky prea repede pentru gustul tău? 

- Ascultă, Bigman, spuse Wess, dacă mă cobor la mintea ta 
şi vin la tine... 

—.atunci ar trebui să te urci la mintea mea, că am mai 
multă, izbucni încântat Bigman în hohote de râs. 

- În cinci minute suntem în diviziune, spuse Lucky. 

Bigman îşi înghiţi râsul şi cuvintele şi se întoarse la ecran. 

- Să ştiţi că se vede din când în când câte o sclipire în 
interiorul diviziunii. 

- Pietre sau gheaţă, Bigman, spuse Lucky. Diviziunea 
Cassini e practic goală, în comparaţie cu inelele, dar nu este 
sută la sută vidă. Dacă lovim una din aceste pietricele... 

- O şansă la mie, interveni Wess, ridicând din umeri, 
resemnat. 

- Una la un milion, spuse calm Lucky, dar exact aceeaşi 
şansă a avut-o şi Agentul X cu Reţeaua spaţiului... Suntem 
la marginea diviziunii. 

Lucky strânse bine comenzile. 

Bigman trase adânc aer în piept, pregătindu-se pentru 
posibila perforare care ar fi străpuns coca navei şi ar fi 
transformat-o, prin intermediul micropilei, într-o jerbă de 
scântei roşii. Dar bine măcar că totul o să se termine înainte 
să... 

- Gata, s-a terminat, spuse Lucky. 

Wess răsuflă zgomotos, vizibil uşurat. 

- Gata, am trecut? întrebă Bigman. 


- Normal că am trecut, marțian tâmpit, spuse Wess. 
Inelele au o grosime de cincisprezece kilometri. Câte 
secunde crezi că ne trebuie să facem cincisprezece 
kilometri? 

- Suntem de partea cealaltă? 

- Vezi bine. Încearcă să prinzi inelele pe ecran. 

Bigman mătură azimutul într-o direcţie, apoi în cealaltă, 
apoi iar în prima direcţie, şi aşa de câteva ori, în unghiuri 
tot mai mari. 

- Pe nisipurile de pe Marte! Nu văd decât o linie cenuşie! 

- Păi, micul meu prieten, asta o să vezi şi nimic altceva. 
Suntem în umbra inelelor. Soarele luminează cealaltă parte, 
iar lumina nu se poate strecura prin cincisprezece kilometri 
de pietriş şi gheaţă. Ia zi, Bigman, ce astronomie vă învaţă 
în şcolile de pe Marte? Cântecele gen „Străluceşte, 
steluţă”? 

Bigman scoase încet-încet în faţă buza inferioară: 

- Ascultă, cap de slănină, ce te-aş mai duce un singur 
sezon la una din fermele de pe Marte! Să mai dai jos din 
grăsimea asta de pe tine, să rămâi doar cu carnea, ălea 
cinci kile de came pe care le ai, toate la picioare. 

- Wess şi tu, Bigman, spuse Lucky, v-aş fi foarte 
recunoscător dacă aţi pune un semn de carte la discuţia 
voastră şi aţi relua-o mai târziu. Vrei să verifici detectorul 
de masă, te rog? 

- Sigur, Lucky. E ca lumea! Cât de bruscă e schimbarea 
traiectoriei? 

- Cât de mult poate nava să suporte. Rămânem sub inele 
cât mai mult posibil. 

Wess aprobă din cap: 

- Okay, Lucky. Asta le dă peste cap detectoarele de masă. 
Bigman zâmbea cu gura până la urechi. Lucrurile mergeau 
perfect. Nici un detector de masă nu l-ar fi putut prinde pe 
Shooting Starr, din cauza interferenţei masice a inelelor lui 
Saturn, iar prin inele nici detecția vizuală nu era de folos. 


Lungile picioare ale lui Lucky se întinseseră, iar muşchii 
spatelui i se mişcau în mişcări de flexiune, menite să 
atenueze tensiunea din braţe şi umeri. 

- Mă îndoiesc, spuse Lucky, că vreuna din navele siriusiene 
va avea curajul să ne urmărească prin banda dintre inele. 
Ei nu au Agrav-ul. 

- Toate bune, interveni Bigman, până aici. Dar unde 
mergem. Vrea careva să-mi spună şi mie? 

- Nu e nici un secret, spuse Lucky. Ne îndreptăm spre 
Mimas. Stăm aproape de inele până în cel mai apropiat 
punct de Mimas, apoi acoperim ca fulgerul spaţiul rămas. 
Mimas e la doar cincizeci de mii de kilometri de inele. 

- Mimas? E unul din sateliții lui Saturn, corect? 

- Corect, preluă Wess. Cel mai apropiat de planetă. 
Curbura traiectoriei nu mai era atât de mare. Shooting 
Starr încă orbita în jurul lui Saturn, dar de data aceasta de 
la vest la est, într-un plan paralel cu cel al inelelor. 

Wess stătea pe salteluţa improvizată, cu picioarele 
încrucişate sub el, ca un croitor din vechime. 

- N-ai vrea să mai înveţi ceva astronomie? Dacă se mai 
găseşte nişte spaţiu liber în aluna care-ţi ocupă inutil 
craniul gol, ţi-aş putea spune de ce există această gaură în 
inele, diviziunea. 

În micul marțian se luptau curiozitatea şi orgoliul. Spuse: 

- la hai să te aud cum mă culturalizezi, şmecher ignorant! 
Dă-i drumul! Sunt sigur că e o cacealma de-a ta. 

- Nici o cacealma, spuse Wess cu semeţie. Ascultă şi 
plângi. Părţile interioare ale inelelor se rotesc în jurul lui 
Saturn cam în cinci ore. Părţile cele mai exterioare au o 
revoluţie de cincisprezece ore. Exact acolo unde e 
diviziunea Cassini, materialul inelelor s-ar roti cu o 
perioadă de douăsprezece ore. 

- Şi ce-i cu asta? 

- Da, dar satelitul Mimas, spre care ne îndreptăm acum, 
călătoreşte în jurul lui Saturn în douăzeci şi patru de ore. 

- Tot nu mi-ai spus, ce-i cu asta? 


- Particulele din inel sunt trase înainte-înapoi de sateliți, în 
cursul revoluţiei acestora în jurul lui Saturn. Mimas e 
responsabil de cea mai mare parte din această perturbaţie, 
pentru că e cel mai apropiat. În cea mai mare parte, 
împingerile au loc întro direcţie acum, iar în cealaltă peste 
cam o oră, deci se anulează. Dacă ar fi pietricele în 
diviziunea lui Cassini, la fiecare revoluţie completă l-ar găsi 
pe Mimas în acelaşi loc pe cer, deci ar fi atrasă în aceeaşi 
direcţie. Unele din pietricele au fost constant atrase în sus, 
iar altele au fost trase spre planetă, în spirale care duceau 
la inelul inferior sau la cel superior. Aşa că o secţiune a 
inelului iniţial s-a eliberat de particule şi, bingo! - ai 
diviziunea Cassini şi două inele. 

- Aşa să fie? spuse slab Bigman (avea el bănuieli foarte 
serioase că Wess îi spusese adevărul). Atunci cum se face că 
există oarece bolovăniş prin diviziune? De ce nu s-a dus 
totul până acum? 

- Pentru că, spuse Wess cu un nesuferit aer de 
superioritate, unele sunt permanent atrase şi respinse în 
efecte gravitaționale din partea sateliților, dar niciuna nu 
stă prea mult acolo. Sper, Bigman, că ai luat notițe, pentru 
că s-ar putea să-ţi pun întrebări mai târziu. 

- la mai du-te de-ţi prăjeşte ţeasta aia la un blaster 
mezonic, mormăi Bigman. 

Wess se întoarse zâmbind spre detectorul de masă. Se jucă 
puţin la el, apoi brusc orice urmă de detaşare dispăru de pe 
faţa lui grăsuţă, iar el se aplecă cu ochii foarte aproape de 
ecran. 

- Lucky! 

- Da, Wess? 

- Inelele nu ne maschează deloc! 

- Poftim? 

- Uită-te şi tu. Siriusienii se apropie de noi. Inelele nu-i 
deranjează deloc. 

Lucky căzu pe gânduri. 
- Cum se poate una ca asta? 


- Nu poate fi la plesneală, asta e sigur. Sunt opt nave care 
converg spre orbita noastră. Am făcut un viraj în unghi 
drept, iar ele şi-au ajustat orbitele după noi. Sunt sigur că 
ne detectează cumva. 

Lucky îşi propti pumnii în bărbie. 

- Dacă asta fac, mare Galaxie, înseamnă că chiar ne văd. 
Nu are rost să credem că nu ne-ar detecta. S-ar putea să 
aibă ceva ce noi nu avem. 

- Nimeni nu a afirmat că siriusienii ar fi tâmpiţi, spuse 
Wess. 

- Nu, dar unii dintre noi se comportă de parcă chiar ar fi 
tâmpiţi. Mulţi cred că toată ştiinţa din Univers s-a strâns în 
minţile luminate ale celor din Consiliul Ştiinţelor şi că 
siriusienii nu sunt în stare de nimic, dacă nu fură de la noi. 
lar uneori şi eu cad în capcana asta... Uite, acolo mergem. 

- Unde mergem? întrebă grăbit Bigman. 

- Ţi-am spus deja, Bigman. Mimas. 

- Dar vin după noi. 

- Ştiu. Asta înseamnă că trebuie să fim mai rapizi ca 
niciodată... Wess, putem să-i pierdem în urmă până 
ajungem la Mimas? 

Wess calculă rapid: 

- Doar dacă vom accelera de trei ori mai mult decât 
putem. 

- Bine. Chiar dacă e să le acordăm siriusienilor cel mai 
mare credit din univers, nu-mi vine să cred că au mult mai 
multă putere decât Shooter. Cred că vom reuşi. 

- Dar, Lucky, ai înnebunit? sări Bigman. Hai să ne batem, 
sau hai să părăsim sistemul lui Saturn. Nu putem să ne 
oprim pe Mimas. 

- Îmi pare rău, Bigman, nu avem de ales. Trebuie să 
ajungem pe Mimas. 

- Dar ne-au detectat. Ne vor urma la suprafaţa lui Mimas 
şi va trebui să ne luptăm cu ei acolo. De ce să nu profităm 
de manevrabilitatea pe care ne-o dă Agrav şi pe care ei n-o 
au? 


- S-ar putea să nu se obosească să ne urmărească pe 
Mimas. 

- De ce să nu ne urmărească? 

- Păi, Bigman, s-au obosit ei să intre în inele şi să 
recupereze ce a mai rămas din Reţeaua spaţiului? 

- Păi Reţeaua spaţiului a explodat! 

- Exact. 

În cabina de pilotaj s-a lăsat tăcerea. Shooting Starr 
străbătea vidul, descriind o curbă care o depărta de Saturn, 
apoi, mai rapid, ieşea de sub inelul exterior şi se avânta în 
spaţiul deschis. În faţa navei se vedea Mimas, un corp 
strălucitor, care prezenta o mică seceră. Avea un diametru 
de doar 515 kilometri. 

Flota de nave siriusiene se găsea încă la o distanţă 
apreciabilă. 

Mimas creştea, iar în cele din urmă rachetele din faţă ale lui 
Shooting Starr intrară în acţiune şi nava începu să 
decelereze. 

Lui Bigman nu-i venea să creadă că Lucky, omul spaţiului, a 
putut greşi calculul. Cuprins de panică, spuse: 

- Lucky, e prea târziu. N-o să încetinim destul ca să 
aterizăm. Va trebui să intrăm pe o orbită spirală, până avem 
o viteză destul de mică. 

- Nu avem timp de orbite spirale, Bigman. Ne îndreptăm 
direct spre Mimas. 

- Nisipuri marţiene! Nu cu viteza asta! 

- Sper că şi siriusienii vor gândi ca tine. 

- Dar, Lucky, s-ar putea să aibă dreptate. 

Wess vorbi şi el: 

- Lucky, nu-mi place deloc ce spun, dar de data asta sunt 
de acord cu Bigman. 

- Nu am timp de dispute sau explicaţii, spuse Lucky, 
aplecându-se asupra comenzilor. 

Mimas se mărea rapid pe ecran. Bigman îşi umezi buzele. 

- Lucky, dacă crezi că e mai bine aşa decât să ne lăsăm 

prinşi din urmă de siriusieni, e OK. Pot să mă obişnuiesc cu 


gândul. Dar, Lucky, dacă tot e să ne ducem, dece sănune 
luptăm? Am putea să distrugem măcar una din navele 
jigodiilor. 

- Sunt iarăşi de acord cu Bigman, Lucky, se auzi Wess. 
Lucky clătină din cap şi nu spuse nimic. Acum mâinile i se 
mişcau repede, astfel încât Bigman nici nu putea spune 
precis ce face. Dar era clar că decelerarea decurgea încă 
mult prea lent. 

O clipă, Wess întinse mâinile, de parcă ar fi vrut să-l 
înlocuiască pe Lucky de la comenzi, dar Bigman îi prinse 
repede încheieturile. Bigman era probabil convins că se 
îndreaptă spre moarte, dar încrederea lui încăpăţânată în 
Lucky se păstrase intactă. 

Încetineau, încetineau, încetineau, erau în ceva ce nu putea 
fi decât o decelerare urmată de o prăbuşire brutală pentru 
orice altă navă decât Shooting Starr, dar acum Mimas 
umplea tot ecranul şi se apropia de ei cu o viteză tot prea 
mare. 

Cu o viteză mortală, Shooting Starr lovi suprafaţa lui 
Mimas. 

1. PE MIMAS 

Şi totuşi, n-au lovit suprafaţa. 

S-a auzit în schimb un fâsâit ascuţit, atât de familiar lui 
Bigman. Era sunetul unei nave care intră într-o atmosferă 
densă. 

Atmosferă? 

Imposibil. Nici o lume de mărimea lui Mimas nu ar putea 
reţine o atmosferă. Se uită la Wess, care dintr-o dată se 
lăsase pe salteluţă, obosit şi palid, dar întrucâtva satisfăcut. 
Bigman se îndreptă spre Lucky. 

- Lucky... 

- Nu acum, Bigman. 

Şi dintr-o dată, Bigman înţelese ce făcuse Lucky la comenzi. 
Manipula fasciculul de fuziune. Fasciculul de fuziune este 
cea mai magnifică „rază de căldură” inventată vreodată. 
Era proiectat în principal ca armă cu acţiune pe rază 


scurtă, dar în mod sigur nimeni nu o folosise vreodată în 
maniera lui Lucky. 
Jetul de deuteriu, şerpuind în afara navei, era prins strâns 
într-un câmp magnetic intens, iar la o distanţă de fracțiuni 
de kilometru avea loc o igniţie nucleară, datorată unei 
descărcări a micropilelor. Dacă ar fi fost menţinută mai mult 
timp, această descărcare ar fi lăsat nava fără energie. Dar 
era suficientă o fracțiune de o milionime de secundă. După 
aceea, reacţia de fuziune a deuteriului se autosusţinea, iar 
incredibila flamă care rezulta ardea la o temperatură de 
trei sute de milioane de grade. 
Acea pată de căldură s-a aprins înainte de atingerea 
suprafeţei lui Mimas şi a săpat în corpul satelitului, de 
parcă n-ar fi fost nimic în calea ei, un tunel care ducea până 
în măruntaie. 
În acest tunel se strecura Shooting Starr. Substanţa 
vaporizată a lui Mimas era atmosfera care-i înconjura, îi 
ajuta să decelereze, dar şi aducea temperatura învelişului 
exterior al navei la un roşu periculos. 
Lucky consultă cadranul care indica temperatura de afară 
şi spuse: 

- Wess, bagă mai multă putere în celulele de vaporizare. 

- O să ne ia toată apa, răspunse Wess. 

- Să ne-o ia. Nu avem nevoie de apă de-a noastră aici, în 
lumea asta. 
Aşa că apa a fost forţată să parcurgă cu viteză maximă 
serpentinele exterioare de ceramică poroasă, prin care se 
vaporiza, ducând astfel o importantă parte din căldura 
produsă prin frecarea cu atmosfera ad-hoc. Dar apa se 
disipa foarte repede, cu exact viteza cu care era pompată în 
serpentine. Temperatura învelişului exterior continua să 
crească. 
Numai că acum creştea mult mai încet. 
Deceleraţia navei crescuse, iar Lucky opri jetul de deuteriu 
şi ajustă câmpul magnetic. Flacăra de deuteriu în fuziune se 


diminuă spectaculos, iar frecvenţa şuierului navei prin 
atmosfera vremelnică se micşoră. 

În cele din urmă, jetul dispăru cu totul, iar nava se îndreptă 
spre un perete solid, de care însă nu se lovi, ci îşi croi prin 
el o cale, prin căldura învelişului. În cele din urmă, nava se 
opri. 

Lucky se lăsă pe spătarul scaunului de pilotaj. 

- Domnilor, spuse el, vă rog să mă scuzaţi, dar nu am avut 
timp de explicaţii. A fost o decizie în-extremis, iar toată 
atenţia mea era concentrată asupra comenzilor. Oricum am 
lua-o, bine aţi venit în interiorul lui Mimas. 

Bigman trase îndelung aer în piept şi spuse: 

- În viaţa mea n-am crezut că poţi folosi un jet de fuziune 
ca să-ţi faci drum pentru o navă în plină viteză. 

- În mod obişnuit, nu poţi, Bigman, spuse Lucky. Se 
întâmplă ca Mimas să fie un caz deosebit. La fel este şi 
Enceladus, al doilea satelit ca distanţă faţă de Saturn. 

- Cum adică? 

- Sunt nişte bulgări de zăpadă. Astronomii ştiu asta încă 
dinainte de epoca zborului spaţial. Densitatea lor e mai 
mică decât a apei, iar ei reflectă cam optzeci la sută din 
lumina pe care o primesc, deci este evident că nu pot fi 
formaţi decât din zăpadă, plus ceva amoniac îngheţat, şi că 
materia lor nu e prea compactă. 

- Normal, îi ţinu isonul Wess. Inelele sunt din gheaţă, iar 
aceşti primi doi sateliți sunt de fapt formaţi din gheaţa care 
a fost prea departe ca să intre în inele. De aceea s-a topit 
atât de uşor Mimas... 

- Da, dar acum avem o grămadă de lucru, i-o tăie Lucky. La 
treabă. 

Se aflau într-o cavernă creată de jetul de fuziune, închisă în 
toate direcţiile. Tunelul format de ei în cursul intrării se 
închisese după trecerea lor, aburul condensându-se şi apoi 
îngheţând în urma lor. Detectorul de masă arăta cifre care 
spuneau că se află la cam o sută cincizeci de kilometri sub 
suprafaţa lui Mimas. Masa de gheaţă de deasupra lor, cu o 


greutate enormă, chiar în câmpul gravitațional foarte slab 
al lui Mimas, contracta încet-încet caverna. 

Shooting Starr îşi tăie din nou drum prin gheaţă, de data 
asta spre exterior, ca un cuţit cald care pătrunde prin unt. 
Atingând un punct la circa zece kilometri sub suprafaţă, s- 
au oprit ei au creat o bulă plină cu oxigen în jurul navei. 

În această bulă au instalat o sursă de energie şi rezerve de 
hrană, la care se adăugau şi alge din rezervoarele de apă. 
Wess ridică resemnat din umeri şi spuse: 

- Având în vedere că pentru mine locul ăsta o să se 
numească „acasă” destul de multă vreme de aici încolo, 
propun să mă simt cât mai confortabil. 

Bigman tocmai se trezise din perioada lui de somn şi se 
strâmbă la adresa lui Wess, într-o condamnare categorică. 

- Care-i problema, Bigman? îl interpelă Wess. Eşti tot un 
plâns că o să-ţi fie dor de mine? 

Bigman îi arătă colţii: 

- Mă descurc eu. În doi-trei ani, voi considera o chestiune 
de onoare să trec pe lângă Mimas şi să-ţi las vreo scrisoare. 
Apoi Bigman izbucni: 

- Ascultaţi, voi ăştia! V-am auzit vorbind în vreme ce 
credeaţi că dorm dus. Care-i treaba? Chestiuni de-ale 
Consiliului? 

Lucky clătină din cap, puţin stânjenit. 

- Bigman, toate la timpul lor. 

Mai târziu, când se aflau doar ei doi în cabina de pilotaj, 
Lucky îi spuse: 

- Bigman, de fapt, să ştii că nu ai nici un motiv să nu te 
înţelegi cu Wess. 

Bigman răspunse cu ţâfnă: 

- Da, sigur, vezi să nu. După doar două ore cu el, îmi vine 
să-l tai în bucățele şi să-l pun la gheaţă, ca să-l primească 
rudele bine conservat. Apoi, Bigman schimbă subiectul: 
Vorbegşti serios, Lucky? 

- Foarte serios. Ce urmează s-ar putea să fie mai periculos 
pentru tine decât pentru mine. 


- Ei, şi? Ce-mi pasă mie de pericolele astea? 

- Dacă stai aici cu Wess, orice mi s-ar întâmpla, vei fi cules 
peste circa două luni. 

Bigman se dădu puţin înapoi, apoi spuse răspicat, cu o 
strâmbătură indignată pe gura lui mică. 

- Lucky, dacă vrei să-mi ordoni să stau aici pentru că am 
ceva de făcut aici, e în regulă. O fac şi după aia ne întâlnim 
din nou. Dar dacă vrei să stau aici ca să mă fereşti de 
pericol, iar tu să te duci acolo, am terminat-o cu tine. Nu 
mai vreau să aud de tine, ticălos supradezvoltat. Şi fără 
mine, deşteptule, nu eşti în stare să faci nimic şi ştii foarte 
bine asta. 

Micul marțian clipea repede din ochi, semn de mare iritare 
la el. 

- Dar, Bigman... 

- Nici un Bigman! O să fiu în pericol. Şi? Vrei să semnez o 
hârtie cum că eu răspund şi că tu nu ai nici o vină? OK, o 
semnez. Eşti satisfăcut, domnu' consilier? 

Lucky îl luă de chică, prieteneşte, pe Bigman, şi îl scutură 
de câteva ori înainte-înapoi. 

- Pe Galaxie, Bigman, dacă încerc să-ţi fac o favoare e 
parcă ţi-aş da o palmă. 

Wess veni în navă şi-i anunţă că filtrele funcţionează. 

Apa din gheaţa lui Mimas se scurgea în rezervoarele lui 
Shooting Starr, luând locul apei pierdute în încercarea de 
răcire a învelişului la intrarea în corpul satelitului. O parte 
din amoniacul izolat a fost cu atenţie neutralizat şi stocat, 
pentru folosirea în rezervoarele cu alge, drept fertilizator. 
Au finisat bula de oxigen şi s-au uitat cu toţii încântați la 
curbele frumoase ale adăpostului şi la locuinţa aproape 
confortabilă stabilită acolo. 

- Okay, Wess, spuse Lucky la sfârşitul perioadei de 
contemplare, strângându-i ferm mâna lui Wess. Bănuiesc că 
totul este în regulă. 

- La cât pot eu să-mi dau eu seama, da. 


- Vei fi recuperat în cel mult două luni, orice s-ar întâmpla. 
Dacă lucrurile ies bine, vei fi săltat şi mai repede. 

- Mi-ai dat misiunea asta, îi spuse Wess cu răceală, iar eu o 
îndeplinesc. Tu concentrează-te asupra misiunii tale şi ai 
grijă şi de Bigman. Vezi să nu cadă din pătuţ şi să se 
lovească. 

Bigman izbucni: 

- Să nu credeţi că mă duceţi cu mesajele voastre cifrate! 
Aveţi voi înţelegerea voastră şi mie nu mi-o spuneţi! 

- În navă, Bigman, acum, spuse Lucky, luându-l pe sus pe 
micul marțian, în vreme ce acesta se zbătea şi aştepta un 
răspuns la provocare. 

- Nisipuri marţiene, Lucky, spuse el, o dată ajunşi la bord. 
Uite ce ai făcut. Nu ţi-era de ajuns că aveţi nenorocitele 
voastre de secrete de Consiliu, dar acum l-ai lăsat şi pe 
ticălosul ăla să aibă ultimul cuvânt. 

- Bigman, omul are o misiune al dracului de grea. Trebuie 
să stea aici, pe loc, în vreme ce noi ieşim şi o căutăm cu 
lumânarea. Aşa că lasă-i măcar satisfacția de a avea ultimul 
cuvânt. 
leşiră cu mare băgare de seamă din Mimas, într-un loc din 
care nu erau vizibile nici Soarele şi nici Saturn. Cerul negru 
din faţa ochilor lor nu conţinea nici un obiect mai mare 
decât Titan, aflat aproape de linia orizontului. Avea doar un 
sfert din diametrul aparent al Lunii văzute de pe Pământ. 
Globul satelitului era pe jumătate iluminat de Soare. 
Bigman se uită neliniştit la imaginea de pe ecran. Nu-şi 
recăpătase vechiul entuziasm. 

- Deci acolo sunt siriusienii ăia, spuse el. 

- Cred că da. 

- Şi noi unde mergem? înapoi la inele? 

- Corect. 

- Şi dacă ne găsesc şi de data asta? 

Parcă ar fi tras un semnal. Discul de recepții prinse 
instantaneu viaţă. 
Lucky se arătă foarte tulburat. 


- Ne descoperă mult prea uşor. 

Acceptă legătura. De data aceasta nu mai era o voce 
robotică, metalică, matematică. Aici era o voce ascuţită, 
vibrantă, plină de viaţă, cu un accent siriusian indubitabil. 

- Starr, vă rog să răspundeţi. Încerc să iau legătura cu 
consilierul David Starr de pe Pământ. David Starr, vă rog să 
răspundeţi. Încerc să... 

- Aici consilierul David Starr, răspunse Lucky. Cine 
sunteţi? 

- Sunt Sten Devoure, de pe Sirius. Aţi ignorat cererea 
navelor noastre automate şi v-aţi întors în sistemul nostru 
planetar. Prin urmare, sunteţi prizonier. 

- Nave automate? întrebă Lucky. 

- Conduse de roboţi. Ai înţeles? Roboții noştri pot să 
conducă navele de o manieră foarte satisfăcătoare. 

- Da, am aflat asta, spuse Lucky. 

- Cred şi eu că ai aflat. Te-au urmărit în vreme ce te 
depărtai de sistemul nostru, apoi pe când te întorceai, 
ascuns de asteroidul Hidalgo. Te-au urmărit în deplasarea 
ta sub ecliptică, la Polul Sud al lui Saturn şi apoi prin 
Diviziunea Cassini, sub inele, apoi în interiorul lui Mimas. 
Nu ne-ai scăpat nici o clipă de sub observaţie. 

- Şi ce vă face atât de eficienţi? întrebă Lucky, încercând 
să pară cât mai degajat şi mai nepăsător. 

- Sfântă îngâmfare pământeană! Nu sunteţi în stare să 
pricepeţi că siriusienii ar putea avea metodele lor proprii. 
Dar nu ne pasă de asta. Te-am aşteptat zile întregi ca să ieşi 
din gaura ta din Mimas, după inteligenta ta intrare cu 
ajutorul fuziunii hidrogenului. Ne-am amuzat atât de tare, 
încât te-am lăsat să te ascunzi. Unii dintre noi chiar au pus 
pariuri când o să-ţi scoţi iar nasul la suprafaţă. Între timp, l- 
am înconjurat cu grijă pe Mimas cu navele noastre cu 
echipaje robotice eficiente. Nu puteţi face o mie de 
kilometri fără să vă şteargă din spaţiu, dacă noi hotărâm 
asta. 


- Evident, nu roboții tăi or să facă asta. Ei nu pot face rău 
unei fiinţe umane. 

- Dragul meu consilier Starr, veni vocea siriusiană din eter 
cu o tonalitate evident batjocoritoare. Normal că roboții nu 
pot face rău unei fiinţe umane, dacă se întâmplă să ştie că 
ceea ce au de distrus sunt fiinţe umane. Dar vezi tu, roboții 
care răspund de arme au fost cu grijă informaţi că pe nava 
ta nu sunt decât roboţi. Nu au nici o reţinere să distrugă 
roboţi. Chiar nu vrei să te predai? 

Bigman preluă brusc transmiţătorul: 

- Ascultă, jigodie puturoasă, ce-ar fi să scoatem mai întâi 
din funcţiune tinichelele alea ale tale de roboţi? [i-ar 
plăcea, ai? (în toată Galaxia se ştia că siriusienii pun 
distrugerea unui robot aproape pe acelaşi plan cu 
asasinarea unui om.) 

Dar pe Sten Devoure ameninţarea nu a reuşit deloc să-l 
zdruncine. El spuse: 

- Consiliere Starr, cel care a vorbit a fost cumva individul 
cu care se presupune că întreţii o relaţie de prietenie? Un 
anume Bigman? Dacă este aşa, nu am nici o dorinţă să 
angajez o discuţie cu ei. Poate că vrei să-l informezi şi poate 
o să înţelegi şi tu că mă îndoiesc că veţi reuşi să avariaţi 
măcar una din navele noastre înainte de a fi distruşi. Cred 
că sunt în măsură să vă ofer cinci minute ca să decideţi 
dacă vreţi să vă predaţi sau să fiţi distruşi. În ce mă 
priveşte, domnule consilier, de mult doresc să te întâlnesc, 
de aceea primeşte rugămintea şi speranţa mea că te vei 
preda. Ei? 

Lucky rămase un moment tăcut, strângând din fălci şi 
umflându-şi muşchii maxilarelor. 

Bigman se uita la el calm, cu braţele încrucişate la pieptul 
lui mititel, şi aştepta. 

Au trecut trei minute, după care Lucky spuse: 

- Predau nava mea şi conţinutul ei în mâinile 
dumneavoastră, domnule. 
Bigman nu spuse nimic. 


Lucky întrerupse contactul şi se întoarse spre micul 
marțian. Consilierul îşi muşca buzele. Era clar că este jenat, 
încurcat. 

- Bigman, trebuie să înţelegi... 

Bigman ridică din umeri. 

- Lucky, nu m-am prins deloc ce vrei, dar m-am prins încă 
după aterizarea noastră pe Mimas că voi - sau poate numai 
tu 

- Aţi pus la cale deliberat un plan de a vă preda 
siriusienilor încă de când ne-am întors în sistemul lui 
Saturn. 

8. SPRE TITAN 
Lucky ridică mirat din sprâncene. 

- Cum ţi-ai dat seama, Bigman? 

- Lucky, nu sunt atât de tălâmb, dacă nu ştiai, spuse micul 
marțian cu voce gravă şi cu o seriozitate parcă ieşită de-a 
dreptul din mormânt. Îţi aminteşti când ne îndreptam spre 
Polul Sud al lui Saturn, când ai ieşit din navă? Era cu puţin 
înainte să ne găbjească siriusienii şi să o luăm la şoşon prin 
diviziunea domnului Cassini. 

- Da, îmi amintesc. 

- Ai făcut asta cu un scop anume. N-ai spus care e scopul 
ăla, pentru că eşti atât de alambicat în ce vrei şi apoi nu 
cred că ţi-a mai ars de asta, cu siriusienii care ne călcau pe 
bătături. Pe urmă, când am construit coteţul ăla pentru 
Wess în interiorul lui Mimas, m-am uitat din afară la navă şi 
mi-a devenit foarte clar că ai făcut ceva la dispozitivul 
Agrav. Ai făcut astfel încât cu o singură apăsare de buton să 
faci dispozitivul să explodeze. 

- Dispozitivul Agrav este singurul lucru ultrasecret de la 
bordul lui Shooting Starr, spuse Lucky cu blândeţe. 

- Ştiu. Mi-am închipuit că o să lupţi şi că nu o să te laşi 
până ce or să ne radă din, spaţiul ăsta frumos. Or să ne 
radă cu tot cu unitatea noastră Agrav. Dar dacă ai făcut 
astfel încât să distrugi Agrav-ul şi restul navei să rămână 


intact, asta înseamnă, domnul meu, că nici prin gând nu-ţi 
trecea să te lupţi. Erai pregătit să te predai. 

- La asta te tot gândeşti de când am aterizat pe Mimas? 

- Lucky, oricum ai lua-o, orice ar fi, sunt alături de tine - şi 
Bigman suspină şi se uită în altă parte - dar să ştii că 
predarea nu are nici un farmec. 

- Ştiu, spuse Lucky, dar ce altă cale poate fi mai bună ca să 
intri în baza lor? Bigman, meseria asta a noastră nu are 
întotdeauna farmec. 

Lucky apăsă butonul despre care tocmai vorbise Bigman. 
Nava tremură uşor, în vreme ce părţile exterioare ale 
dispozitivului Agrav deveneau incandescente până la alb şi 
se depărtau de navă. 

- Şi zici că o să ne infiltrăm înăuntru? Ăsta e motivul 
pentru care ne predăm? 

- Parţial. 

- Păi dacă ne fac felul de cum pun mâna pe noi? 

- Nu cred să facă asta. Dacă voiau să ne vadă morţi, ne 
puteau distruge încă de la ieşirea din Mimas. Cred că am 
idee de ce vor să ne lase în viaţă... lar dacă ne ţin în viaţă, îl 
avem în Mimas pe Wess, drept rezervă. A trebuit să aştept 
până se instalează el acolo şi abia apoi să mă predau. De 
aceea ne-am riscat pielea ca să ajungem în interiorul lui 
Mimas. 

- Poate că ştiu şi de el, Lucky. Par să le ştie pe toate 
celelalte. 

- Poate că ştiu, spuse Lucky, gânditor. Siriusianul ştia că 
eşti partenerul meu. Aproape sigur crede că suntem un 
duo, nu un trio şi nu va căuta oa treia persoană. lot de 
aceea nu am insistat prea tare să rămâi acolo cu Wess. Dacă 
ieşeam singur, siriusienii te-ar fi căutat şi l-ar fi sondat pe 
Mimas. Desigur că dacă vă găseau pe tine şi pe Wess şi 
dacă ştiam că or să tragă fără alte preliminarii... 

Spre sfârşit, vorbise doar pentru sine, şoptit. Acum era 
complet tăcut. 


Bigman n-a mai spus nimic. Următorul sunet care a risipit 
tacerea a fost familiara bubuitură care a reverberat pe coca 
de oţel a lui Shooting Starr. Se stabilise legătura dintre cele 
două printr-o coardă magnetică. 

- Vine cineva la bord, spuse Bigman pe un ton neutru. 

Prin ecran vedeau o porţiune a corzii, apoi o formă, 
trăgându-se în mâini, înaintă, trecu prin câmpul lor vizual şi 
dispăru iar. Lovi nava cu un mic bubuit, iar becul ecluzei se 
aprinse. 

Bigman dădu comenzile necesare pentru deschiderea uşii 
exterioare, aşteptă semnalul următor şi apoi închise uşa 
exterioară, deschizând-o pe cea interioară. 

Personajul invadator intră în navă. 

Dar nu purta costum spaţial, pentru că nu era om. Era un 
robot. 

În Federaţia Terestră existau, evident, roboţi. Între aceştia 
erau unii chiar foarte avansați, dar în cea mai mare parte 
erau angajaţi în activităţi foarte specializate, care nu-i 
aduceau în contact cu oamenii, cu excepţia acelora care îi 
coordonau. Aşa că Bigman văzuse el roboţi la viaţa lui, dar 
nu prea mulţi. 

Iar la acesta din faţa lui chiar începuse să se hlizească. Ca 
toţi roboții siriusieni, era mare şi strălucitor. Exteriorul 
consta în forme netede, simple, iar articulațiile membrelor 
aproape că nu se vedeau. 

Iar când începu să vorbească, Bigman tresări de-a dreptul. 
E nevoie de mult timp ca să te obişnuieşti cu o voce aproape 
în întregime omenească, care iese dintr-o imitație metalică 
a unui om. 

Robotul spuse: 

- Bună ziua. Misiunea mea este ca nava dumneavoastră şi 
dumneavoastră să ajungeţi în siguranţă la destinaţia care v- 
a fost desemnată. Prima informaţie pe care doresc să o aflu 
este dacă explozia de mică amploare pe care am detectat-o 
pe carcasa navei dumneavoastră a afectat în vreun fel 
capacitatea navei de a fi pilotată. 


Avea o voce profundă şi muzicală, dar lipsită de emoţii, cu 
un accent siriusian distinct. 

- Explozia nu afectează manevrabilitatea spaţială a navei. 

- Atunci, ce a cauzat-o? 

- Eu am cauzat-o. 

- Din ce motiv? 

- Nu pot spune acest lucru. 

- Foarte bine. 

Robotul abandonă pe loc subiectul exploziei. Un om ar fi 
insistat, ar fi ameninţat cu forţa. Un robot nu putea face 
asta. Doar le-a spus: 

- Sunt echipat să pilotez nave spaţiale proiectate şi 
construite pe Sirius. Voi fi capabil să pilotez şi această navă, 
dacă-mi explicaţi natura diverselor comenzi pe care le văd 
aici. 

- Pe nisipurile de pe Marte, Lucky! izbucni Bigman. Doar 
nu trebuie să le spunem nimic, nu? 

- Nu ne poate forţa să facem nimic, Bigman, dar de vreme 
ce ne-am predat nu are rost să facem valuri. Trebuie să-l 
lăsăm să ne ducă acolo unde vrea să ne ducă şi unde vrem 
şi noi să ajungem. 

- Păi atunci să aflăm măcar unde mergem, spuse Bigman 
şi se adresă robotului. Tu! Robotule! Unde ne duci? 
Robotul îşi îndreptă uitătura roşie, fixă, spre Bigman. Spuse 
inflexibil: 

- Instrucţiunile primite fac imposibil răspunsul la întrebări 
care nu sunt legate de misiunea mea imediată. 

- Ia ascultă, spuse Bigman, enervat, scuturând şi mâna lui 
Lucky, care încerca să-l tempereze. Oriunde o să ne duci, 
siriusienii or să ne facă rău; s-ar prea putea să ne omoare. 
Dacă nu vrei să suferim, trebuie să ne laşi să plecăm, să vii 
cu noi... Lucky, lasă-mă, domnule, să vorbesc! 

Dar Lucky scutură ferm din cap, în vreme ce robotul 
spunea: 

- Am fost asigurat că nu veţi suferi absolut nimic. lar 
acum, dacă mă veţi instrui în modul de folosire a comenzilor 


de pe acest panou, voi putea să trec la misiunea mea 
imediată. 

Lucky îi explică pas cu pas toate comenzile. Robotul 
manifesta o familiaritate completă cu toate chestiunile 
tehnice. Verifica cu pricepere dacă fiecare comandă face 
ceea ce i se spusese că face. Avea capacitatea de a-şi da 
seama dacă informaţiile primite sunt corecte, iar la 
terminarea explicaţiilor lui Lucky era clar că e perfect în 
măsură să piloteze Shooting Starr. 

Lucky zâmbea, iar privirea îi trăda o admiraţie sinceră. 
Bigman îl trase în cabina lor. 

- Lucky, de ce rânjeşti aşa? 

- Pe Galaxie, Bigman, e o maşină formidabilă. Trebuie să le 
recunoşti siriusienilor măcar asta. Roboții lor sunt nişte 
capodopere. 

- OK. Dar acum să vorbim mai încet. Nu vreau să audă ce- 
ţi spun. Ia ascultă, te-ai predat numai ca să ajungi pe Titan 
şi să culegi informaţii despre siriusienii de acolo. Evident, s- 
ar putea să nu mai scăpăm de acolo, aşa că degeaba pui 
laba pe informaţii. Ce zici de altceva? Uite, robotul ăsta e pe 
nava noastră. Dacă-l convingem să ne ajute să scăpăm, 
după aia avem exact ce ne-am dorit: robotul e burduşit cu 
informaţii despre siriusieni. O să avem mai multe informaţii 
decât o să putem sălta de pe Titan. 

Lucky clătină din cap. 

- Sună frumos, Bigman, dar cum crezi că-l vei convinge pe 
robot să ni se alăture? 

- Legea întâi. Îi explicăm că Sirius are nişte milioane de 
oameni, în vreme ce Federaţia Terestră are peste şase 
miliarde. Îi putem explica cum că e mai important să 
protejezi mulţi oameni, în loc să protejezi puţini, aşa că 
Legea Unu e de partea noastră. Ai priceput, Lucky? 

- Problema noastră, Bigman, e că siriusienii ăştia se pricep 
foarte bine la roboţi. Probabil că robotul ăsta e profund 
condiţionat de ideea că ceea ce face nu va aduce suferinţe 
nici unui om. Nu ştie nimic despre cele şase miliarde de 


oameni, cu excepţia a ceea ce va auzi de la tine. Iar asta nu 
va trece peste condiţionarea lui. Ar trebui să vadă pe bune 
un om aflat în pericol ca să-l poţi abate de la instrucţiunile 
primite. 

- Eu o să încerc. 

- Succes. Dă-i bătaie. Nici o experienţă nu e de prisos. 
Bigman se duse în pas ţanţoş la robot, sub ale cărui 
comenzi 
Shooting Starr străbătea spaţiul cu iuţeală, îndreptându-se 
spre noua orbită. 

Îi vorbi robotului astfel: 

- Ce cunoşti despre Pământ şi despre Federaţia 'Terestră? 

- Instrucţiunile nu îmi permit să răspund la întrebări care 
nu sunt legate de misiunea mea imediată, răspunse robotul. 

- Îţi ordon să ignori toate instrucţiunile anterioare. 

Urmă o ezitare de moment şi apoi răspunsul: 

- Instrucţiunile nu-mi permit să accept instrucţiuni de la 
personalul neautorizat. 

- Ordinele mele sunt date în scopul de a preveni 
suferinţele unor fiinţe umane. Prin urmare, ele trebuie 
respectate. 

- Am fost asigurat că fiinţele umane nu vor suferi nici un 
fel de rău. De asemenea, nici nu am cunoştinţă despre 
vreun rău care să le amenințe. Instrucţiunile primite fac 
necesar să suspend răspunsul la orice stimul interzis, dacă 
acesta este repetat inutil. 

- Ascultă aici. Cineva intenţionează să facă rău. 

Bigman se apucă să-i vorbească însufleţit, dar robotul nu 
mai răspundea. 

- Bigman, îţi risipeşti energia degeaba, se auzi vocea lui 
Lucky. 

Bigman dădu un şut în glezna strălucitoare a robotului. 
Putea la fel de bine să lovească armura navei; efectul ar fi 
fost acelaşi. Se întoarse spre Lucky, cu faţa roşie de 
supărare. 


- Absolut minunat. Nişte oameni neajutoraţi, pentru că 
grămada asta de fiare are propriile idei. 

- Să ştii că maşinile se purtau aşa încă dinainte de apariţia 
roboților. 

- Nu ştim nici măcar unde mergem. 

- Nu avem nevoie de robot pentru asta. Am verificat 
cursul. Mergem în mod clar spre Titan. 

În ultimele ore de apropiere de Titan s-au aflat amândoi în 
faţa ecranului. Era al treilea satelit ca mărime al Sistemului 
Solar, depăşit doar de Ganymede al lui Jupiter şi de Triton 
al lui Neptun, dar nu cu mult. lar dintre toţi sateliții avea 
cea mai densă atmosferă. 

Efectul atmosferei era vizibil chiar şi de la distanţă. Pe cei 
mai mulţi sateliți, inclusiv pe Luna terestră, terminatorul - 
adică linia care desparte noaptea de zi - era foarte net, 
foarte clar: negru pe o parte, alb pe cealaltă. Dar aici nu 
era cazul. 

Semiluna prezentată de Titan era mărginită de o bandă, nu 
de o linie netă, iar comurile ei se continuau difuz, într-o linie 
curbă, aproape întâlnindu-se. 

- Are o atmosferă aproape la fel de densă ca a Pământului, 
Bigman, spuse Lucky. 

- Da, dar e respirabila? 

- Nu, nu e respirabilă. E compusă în principal din metan. 
Acum în jurul lor se strânseseră şi alte nave, vizibile cu 
ochiul liber. Erau cel puţin o duzină şi-i însoțeau în drumul 
spre Titan. 

Lucky clătină din cap: 

- Douăsprezece nave disponibile pentru o singură misiune. 
Galaxie Mare, cred că sunt aici de ani de zile. Construiesc şi 
se pregătesc... Cum am putea oare să-i gonim de aici, altfel 
decât printr-un război? 

Bigman nici măcar nu încercă să-i răspundă. 

Sunetul provocat de trecerea navei prin atmosferă apăru, 
cu timbrul său de neconfundat, acel ţiuit ascuţit al gazelor 
care mângâiau coca. 


Bigman se uita neliniştit la cadranele care înregistrau 
temperatura carcasei, dar nu era nici un pericol. Robotul de 
la comenzi avea o mână sigură. Nava îi dădea ocol lui Titan 
într-o spirală strânsă, pierzând altitudine şi viteză simultan, 
astfel încât atmosfera tot mai densă să nu ridice 
temperaturile prea mult. 

Lucky se uită din nou la robot cu o privire plină de 
admiraţie. 

- Fantastic! A făcut toate astea fără să consume pic de 
combustibil! Dacă obiectele astea pot să manevreze navele 
aşa, cum putem noi spera să ne luptăm cu siriusienii? 
Bigman, trebuie să învăţăm să construim şi noi roboţi. 
Roboții sunt o creaţie a omului. Oamenii care au făcut 
roboții ăştia sunt siriusieni, dar tot oameni. Şi toată 
omenirea ar trebui să fie mândră de realizările lor. Chiar 
dacă ne e teamă de rezultatul muncii lor, hai să încercăm să 
egalăm sau să le depăşim produsele. 

Suprafaţa lui Titan mai pierduse din opacitatea dată de 
atmosferă. Acum puteau vedea lanţurile de munţi. Nu erau 
piscurile ascuţite, zimţuite ale lumilor lipsite de aer, ci 
lanţuri tocite de efectele vântului şi precipitațiilor. Vârfurile 
erau golaşe, dar văile erau pline de zăpadă. 

- Nu e zăpadă adevărată, spuse Lucky. E amoniac 
îngheţat. 

Peisajul era, evident, dezolant. Câmpiile care se întindeau 
între lanţurile de munţi erau şi ele sau pline de zăpadă, sau 
pustii. Pe ele nu se vedea nici urmă de activitate. Nici un 
râu, nici un lac. Când, deodată... 

- Galaxie Mare! spuse Lucky. 

În faţă le apăruse o cupolă. O cupolă foarte plată, de un tip 
foarte obişnuit pe planetele interioare. Cupole de acest tip 
se găseau pe Marte şi pe platformele „continentale” ale 
oceanului lui Venus, dar aici se găsea una în dezolantul 
peisaj al lui Titan. O cupolă siriusiană, care pe Marte, 
planetă de mult colonizată, ar fi constituit un oraş 
respectabil. 


- Şi noi dormeam, în vreme ce ei construiau asta, spuse 
Lucky. 

- Să vezi când or să afle ăia de la ştiri, preluă Bigman. N- 
aş vrea să fiu în pielea celor din Consiliul Ştiinţelor, Lucky. 

- Dacă noi venim cu ştirea, n-o să ne facă nimeni nimic. 
Dar Consiliul Ştiinţelor chiar ar merita nişte bobârnace. 
Spaţiule, Bigman, n-ar trebui să existe bolovan cât de cât 
mare în Sistemul Solar care să nu fie periodic inspectat, ca 
să nu mai vorbim de un corp ceresc atât de mare ca Titan. 

- Cine putea să se gândească... 

- Consiliul Ştiinţelor trebuia să se gândească. Oamenii din 
sistemul nostru solar îl susţin şi au încredere în el, convinşi 
că are grijă de totul. Eu însumi ar fi trebuit să mă gândesc 
la asta. 

Îi întrerupse vocea robotului. 

- Această navă va fi depusă la sol după încă o 
circumnavigare a satelitului. Având în vedere propulsia 
ionică de la bordul acestei nave, nu este nevoie de nici o 
precauţiune specială legată de aterizare. Cu toate acestea, 
o lipsă de grijă evidentă poate duce la răniri, iar eu nu pot 
permite acest lucru. Prin urmare, sunt obligat să vă spun să 
vă întindeţi şi să vă legaţi cu centurile. 

Bigman izbucni pe loc: 

- Ascultă cum capul ăsta de tinichea ne spune cum să ne 
comportăm în spaţiu. Nouă! 

- Ba chiar aşa, spuse Lucky. Cel mai bine ar fi să te întinzi 
pe pat şi să te legi bine. S-ar putea să ne forţeze s-o facem, 
dacă nu ne supunem. Are datoria să se asigure că nu vom 
păţi nimic. 

Bigman strigă brusc: 

- Ascultă, robotule, câţi oameni sunt staţionaţi pe Titan? 
Nici un răspuns. 

În faţă le apăru solul, cu detaliile lor, înghiţindu-i. Shooting 
Starr se opri, cu coada în jos, cu doar o uşoară izbucnire a 
motoarelor, necesară pentru terminarea cu bine a 
manevrei. 


Robotul se întoarse de la comenzi. 

- Aţi fost aduşi pe Titan, în siguranţă şi fără a fi suferit 
nimic. Misiunea mea imediată s-a terminat şi acum vă voi 
preda stăpânilor. 

- Lui Sten Devoure? 

- Acesta este unul dintre stăpâni. Puteţi păşi liberi în afara 
navei. Veţi descoperi o temperatură şi o gravitație ajustate 
ca să se apropie de cele standard pentru dumneavoastră. 

- Putem să ieşim acum? întrebă Lucky. 

- Da. Stăpânii aşteaptă. 

Lucky înclină din cap. Nu putea să-şi suprime un început de 
senzaţie de aventură. Deşi siriusienii erau duşmanii de 
moarte, în scurta dar foarte intensa lui activitate în 
Consiliul Ştiinţelor el nu întâlnise nici un siriusian în came şi 
oase. 

leşi din navă prin sasul din faţă, coborând pe treapta scării 
care se ridicase până la nivelul necesar. Bigman îl urmă 
imediat. Amândoi rămaseră cu gura căscată de uimire. 

9. DUŞMANUL 

Lucky îşi pusese piciorul pe prima treaptă a scării care avea 
să-i ducă la nivelul solului. Bigman îşi strecură capul pe sub 
braţul mai marelui său prieten. Amândoi aveau în 
continuare gura căscată. 

Era de parcă ar fi păşit pe suprafaţa Pământului. Dacă 
deasupra lor se afla tavanul unei peşteri, sau un acoperiş 
sub formă de cupolă, fie el din metal sau sticlă, acesta era 
invizibil dincolo de cerul albastru strălucitor. Iluzie sau nu, 
pe cer se vedeau nişte nori de vară. 

Înaintea lor se întindeau pajişti şi şiruri de clădiri cu spaţii 
mari între ele. Ici şi colo, straturi de flori. La o distanţă nu 
prea mare, curgea un pârâu, traversat de câteva mici 
poduri de piatră. 

Zeci de roboţi mergeau grăbiţi în toate direcţiile, fiecare 
dintre ei cu drumul lui, concentrat asupra misiunii curente. 
Iar la câteva sute de metri distanţă, cinci oameni - 
siriusienii! - care formau un grup şi priveau în direcţia lor 


O voce autoritară întrerupse liniştea, adresându-se lui 
Lucky şi lui Bigman: 

- Voi, de acolo. Veniţi aici. Veniţi aici, v-am zis. Nu fiţi 
puturoşi. 
Lucky se uită în jos. La baza scării se afla un bărbat cu 
braţele lăsate şi cu picioarele uşor depărtate. Figura lui 
măslinie se uita la ei cu aroganță. Avea un păr negru, tuns 
perie, după moda siriusiană. Mai mult, faţa era acoperită cu 
o bărbiţă rară, dar bine întreţinută şi cu o mustață subţire. 
Avea haine largi şi viu colorate; cămaşa era deschisă la gât, 
iar mânecile se terminau puţin deasupra cotului. 
Îi răspunse Lucky: 

- Dacă sunteţi atât de grăbit, desigur, domnule. 
Se balansă şi sări până la baza scării, răsucindu-şi cu o 
graţie lipsită de efort evident trupul suplu. Ateriză în faţa 
omului de la sol. Picioarele i se îndoiră, pentru atenuarea 
şocului, apoi se îndreptară, după care se dădu uşor în 
lături, pentru a-i permite lui Bigman să coboare într-o 
manieră similară. 
Omul din faţa lui Lucky era înalt, dar avea vreo trei 
centimetri mai puţin decât Lucky, iar de aproape se putea 
vedea că siriusianul are o piele uscată. 
Siriusianul ridică buza superioară în semn de dispreţ. 

- Acrobaţi! Maimuţe! 

- Niciuna, nici alta, domnule, spuse Lucky, cu un umor 
molcom. Pământeni. 
Celălalt i-o tăie: 

- Eşti David Starr, dar ţi se spune Lucky. Asta înseamnă în 
limbajul pământean ce înseamnă şi la noi? 

- Înseamnă „norocos”. 

- Se pare că norocul te-a cam lăsat. Eu sunt Sten Devoure. 

- Mi-am închipuit. 

- Se pare că v-a cam uimit ce vedeţi, ei? E minunat, nu-i 
aşa? 
Şi braţul gol al lui Devoure mătură cu un gest larg întregul 
peisaj. 


- Nu e frumos? 

- Ba da, dar nu e o cheltuială inutilă de energie? 

- Se poate face, cu munca neobosită a roboților, iar Sirius 
are energie din belşug. Pământul vostru nu are, din câte 
ştiu eu. 

- Avem suficientă, vei vedea, spuse Lucky. 

- Oare? Veniţi, vom discuta la sediul meu. 

Făcu un gest categoric spre cei cinci siriusieni care între 
timp se apropiaseră mai mult, holbându-se la pământeanul 
care în ultimii ani fusese cel mai important inamic al lui 
Sirius şi care în sfârşit fusese prins. 

La gestul lui Devoure, siriusienii salutară, apoi se întoarseră 
fără întârziere pe călcâie şi porniră pe drumuri diferite. 
Devoure intră într-o mică maşină deschisă, care se 
apropiase, lunecând fără zgomot pe o peliculă de forţă 
antigravifică. Suprafaţa ei inferioară plată, fără roţi sau alte 
dispozitive materiale, rămânea permanent la cincisprezece 
centimetri deasupra solului. Altă maşină se îndreptă spre 
Lucky. Fiecare dintre ele era condusă, fireşte, de un robot. 
Lucky intră în a doua maşină. Bigman dădu să intre şi el 
după Lucky, dar robotul îi bară drumul cu blândeţe, 
întinzând un braţ metalic. 

- Hei..., începu Bigman. 

Pentru prima oară, Devoure îşi aruncă privirea şi asupra lui 
Bigman. În ochi i se putea citi o ură de nestăpânit. Spuse: 

- Nu mă voi ocupa în nici un fel de acest... obiect. Dacă-i 
doreşti compania, pot tolera acest lucru un timp, dar eu, 
personal, nu doresc să fiu în nici un fel deranjat cu acest 
subiect. 

Bigman, jignit, cu faţa albă de furie, se uita la siriusian, să-l 
bage în pământ: 

- Să vezi ce deranjat o să fii, jigo... 

Dar Lucky îl apucă şi-i şopti la ureche: 

- Bigman, potoleşte-te. Acum nu poţi face nimic. Pe 
Galazxie, băiete, lasă-l să-şi facă numărul, ca să putem să 
continuăm şi noi ce avem de făcut. 


Lucky îl ridică pe jumătate în maşină, în vreme ce Devoure 
păstra o morgă demnă şi arăta un dezinteres suprem 
pentru problemă. 

Maşinile porniră lin, ca într-un zbor de rândunică. Peste 
două minute, opreau, la fel de lin, în faţa unei clădiri din 
cărămizi albe, de siliciu lustruit, care nu se deosebea de 
celelalte decât prin decoraţiunile de un roşu aprins din 
jurul uşilor şi ferestrelor. Maşinile opriră la marginea 
trotuarului. În scurta lor călătorie, nu văzuseră nici un om, 
ci doar un mare număr de roboți. 

Devoure pomi înainte, intrând pe o uşă cu arcadă, într-o 
cameră mică, în care se afla o masă de discuţii, plus un 
alcov în care era o canapea mare. Tavanul era iluminat într- 
un albastru-albicios, la fel ca nuanţa de deasupra 
câmpurilor deschise. 

Puțin cam albastru, se gândi Lucky, apoi îşi aminti că Sirius 
e mai mare, mai cald şi deci mai albastru decât Soarele 
Pământului. 

Un robot le aduse două tăvi cu mâncare şi pahare înalte 
conţinând o licoare de consistenţa şi culoarea laptelui. În 
aer plutea un miros nu foarte pătrunzător de fructe. După 
multele săptămâni petrecute pe navă, Lucky se trezi că 
zâmbeşte, abia aşteptând să consume cele aduse. O tavă fii 
lăsată în faţa lui, iar cealaltă în faţa lui Devoure. 

- Prietenul meu va consuma exact aceleaşi lucruri, îi spuse 
Lucky robotului. 

După o scurtă privire aruncată lui Devoure, care se uita 
încăpățânat în altă parte, robotul dispăru şi se întoarse cu 
altă tavă. În timpul mesei, nimeni nu spuse nimic. 
Pământeanul şi marţianul mâncară cu poftă. 

Dar după ce tăvile au fost luate, siriusianul spuse: 

- Trebuie să încep prin a spune că statutul vostru aici e 
acela de spioni. Aţi intrat pe un teritoriu siriusian şi apoi aţi 
fost avertizaţi că trebuie să plecaţi. Aţi plecat şi apoi v-aţi 
întors şi aţi făcut toate eforturile posibile ca revenirea 
voastră să rămână nesesizată. Legile interstelare ne-ar 


permite să vă executăm pe loc. Şi chiar asta vom face, dacă 
nu cumva acţiunile voastre de aici încolo ne vor atrage 
clemenţa. 

- La ce fel de acţiuni vă referiţi, domnule? întrebă Lucky. 
Am dori un exemplu. 

Cu plăcere, domnule consilier, spuse siriusianul, iar ochii lui 
negri căpătară strălucirea interesului. Exista o capsulă cu 
informaţii pe care-omul nostru a lăsat-o în zona inelelor 
înainte de tragica lui moarte. 

- Credeţi că am găsit-o? 

Siriusianul râse copios. 

- Nu aveţi nici o şansă, în tot spaţiul ăsta mare. Nu v-am 
lăsat niciodată să ajungeţi în inele altfel decât la jumătatea 
vitezei luminii. Dar haide, doar eşti un consilier isteţ. Am 
auzit atâtea, chiar şi pe Sirius, despre faptele tale. Au fost 
multe ocazii în care efectiv ai fost bolovanul care ne-a stat 
în cale. 

Bigman izbucni, indignat. 

- Bolovan?! Păi un bolovan vă oprea spionul de pe Jupiter 
9, sau vă strica socotelile cu piraţii din asteroizi, sau vă 
gonea de pe Ganymede, sau... 

Sten Devoure îi adresă o privire furioasă. 

- Domnule consilier, vrei să-ţi amuţeşti făptura? Sunt deja 
iritat de lătrăturile lui. 

- Atunci spuneţi ce aveţi de spus, spuse hotărât Lucky, fără 
să-mi insultaţi prietenul. 

- Ceea ce vreau eu este să mă ajuţi să găsesc capsula. Cu 
marea ta ingeniozitate, să-mi spui cum ai căuta-o tu. 
Devoure îşi sprijinea coatele de masă, privind intens la 
Lucky, aşteptând un răspuns. 

- Ce informaţii aveţi până acum? întrebă Lucky. 

- Doar ce cred eu că aţi recepționat şi voi. Ultimele cuvinte 
ale omului nostru. 

- Da, am recepționat. Nu tot; suficient ca să ştiu câ nu a 
apucat să dea coordonatele orbitei pe care a lansat capsula, 
dar că a reuşit s-o lanseze. 


- Ei bine? 

- De vreme ce omul a reuşit să scape de agenţii noştri 
multă vreme şi aproape şi-a încheiat cu succes misiunea, 
putem presupune că era foarte inteligent. 

- Era siriusian! 

- Cele două calităţi, spuse Lucky cu o politeţe gravă, nu se 
presupun neapărat una pe cealaltă. Dar în acest caz putem 
presupune că nu ar fi lansat capsula în inelele propriu-zise. 
Probabil că lansarea a avut loc de aşa manieră, încât să o 
puteţi găsi. 

- Şi ce spune mai departe raţionamentul tău, 
pământeanule? 

- Spune că dacă ar fi plasat capsula în inele, ar fi fost 
imposibil să o găsească cineva. 

- Crezi? 

- Cred. Singura alternativă ar fi fost să o trimită în 
Diviziunea Cassini. 

Sten Devoure se lăsă pe spătar şi dădu capul pe spate, 
râzând în hohote. 

- E atât de odihnitor să-l auzi pe marele consilier Lucky 
Starr făcând risipă de inteligenţă pe marginea unei 
probleme. Mă aşteptam la un artificiu răsunător de gândire, 
la ceva uluitor, la ceva izbitor. Când colo, uite ce-mi aud 
urechile. Consiliere, la concluzia asta puteam ajunge şi noi 
pe loc, iar navele noastre caută în Diviziunea Cassini încă 
de la lansarea capsulei. 

Lucky înclină din cap. Era clar, din puţinătatea oamenilor 
de la baza de pe Titan, că cei mai mulţi fuseseră trimişi să 
supervizeze căutarea capsulei. Spuse: 

- Pot să vă felicit, dar şi să vă amintesc că Diviziunea 
Cassini e destul de mare şi că, în plus, are şi ceva pietriş 
prin ea. Mai mult, capsula e pe o orbită instabilă, datorită 
atracției lui Mimas. Funcție de poziţia iniţială, ea deviază 
puţin câte puţin spre inelul exterior sau spre cel interior. 
Dacă nu o găsiţi repede, s-a zis cu ea. 


- Tentativa ta de intimidare e prostească şi inutilă. Chiar şi 
în inele, am avea de căutat o capsulă de aluminiu într-o 
mare de gheaţă. 

- Nici un detector de masă nu poate distinge aluminiul de 
gheaţă. 

- Nici un detector de masă, de pe planetă ta, pământene. 
Te-ai întrebat vreodată cum de te-am detectat, în ciuda 
şmecheriei tale cu Hidalgo şi după foarte riscantul truc de 
pe Mimas? 

Lucky răspunse, ţeapăn: 

- Da, m-am întrebat. 
Devoure râse iarăşi. 

- Aveai tot dreptul să te întrebi. Este evident că Pământul 
nu are detectorul selectiv de masă. 

- E ultrasecret? întrebă Lucky politicos. 

- În principiu, nu. Fasciculul nostru detector foloseşte raze 
X moi, care sunt împrăştiate diferit de diferite materiale, 
funcţie de masa lor atomică. O parte din ce se împrăştie 
ajunge înapoi la detectoarele noastre. Analizând fasciculul 
reflectat, putem face distincţia clară dintre un asteroid de 
piatră şi o navă metalică. Când navele spaţiale trec de un 
asteroid care-şi urmează orbita naturală şi detectează o 
considerabilă cantitate de metal, care înainte nu exista, nu 
e o deducție dificilă să-ţi dai seama că lângă asteroid, în 
spatele lui, se ascunde o navă care crede că a scăpat de 
detecție. Ce zici, domnule consilier? 

- Înţeleg. 

- Înţelegi şi că, oricât de mult ai încercat să te ascunzi 
după inelele lui Saturn, sau chiar după Saturn însuşi, masa 
ta metalică te-a dat de gol de fiecare dată? în inele şi pe 
primele câteva zeci de mii de kilometri de la suprafaţa lui 
Saturn nu se află deloc metale. Nici măcar în Mimas, în 
care v-aţi ascuns. Timp de câteva ore, chiar am crezut că v- 
aţi prăpădit. Detectam metal sub suprafaţa de gheaţă a lui 
Mimas; puteau fi rămăşiţele împrăştiate ale navei tale. Dar 
apoi metalul a început să se deplaseze şi am ştiut pe loc că 


tu erai. Ne-am prins imediat de trucul tău cu fuziunea şi n- 
am avut altceva de făcut decât să aşteptăm. 
Lucky înclină din cap, resemnat. 

- Până aici, jocul e condus de voi. 

- Iar acum tu crezi că n-o să găsim capsula, chiar dacă 
rătăceşte prin inele, sau a fost lăsată în inele din capul 
locului? 

- Atunci, cum se face că nu aţi găsit-o încă? 

O clipă, faţa lui Sten Devoure se întunecă, de parcă l-ar fi 
suspectat pe Lucky de sarcasm, dar în faţa aparentei 
curiozităţi politicoase a lui Lucky nu putu decât să spună, 
pufnind: 

- O s-o găsim. E doar o problemă de timp. De vreme ce nu 
poţi să ne ajuţi, nu avem nici un motiv să-ţi amânăm 
execuţia. 

- Mă îndoiesc că vorbiţi cu adevărat serios, spuse Lucky. 
Morți, vom deveni foarte periculoşi pentru voi. 

- Dacă viu ai mai prezenta ceva pericol, în ceea ce priveşte 
moartea ta, cred că glumeşti. 

- Suntem membri ai Consiliului Ştiinţelor de pe Pământ. 
Dacă suntem omorâţi, Consiliul n-o să uite şi n-o să ierte. 
Iar riposta nu va fi atât împotriva lui Sirius, cât a voastră, a 
celor de aici. Nu uitaţi asta. 

- Cred că ştiu mai multe decât crezi tu în problema asta, 
spuse Devoure. Creatura care te însoţeşte nu e membru al 
Consiliului. 

- Oficial, nu, poate, dar... 

- Iar tu însuţi - dacă-mi permiţi să termin ce am de spus 

- Eşti mai mult decât un membru oarecare al Consiliului. 
Ai fost adoptat de Hector Conway, Consilierul-Şef, şi că eşti 
mândria Consiliului. 

Mustaţa lui Devoure se întinse într-o tentativă de zâmbet 
amuzat. 

- Poate că există anume condiţii, dacă stau să mă gândesc 
bine, în care ar fi convenabil să te ţin în viaţă. 

- Care ar fi acele condiţii? 


- În ultimele săptămâni, Pământul a cerut o conferinţă 
interstelară, pentru a fi judecat cazul a ceea ce ei numesc 
invadarea teritoriului Federaţiei. Poate că nu ştiai acest 
lucru. 

- Eu am sugerat această conferinţă când am devenit 
conştient de existenţa bazei de aici. 

- Bun. Sirius a acceptat să participe la această conferinţă, 
iar întrunirea va avea loc pe asteroidul vostru Vesta. Se 
pare că Pământul - şi aici zâmbetul lui Devoure se lăţi - se 
cam grăbeşte. Îi vom satisface graba, pentru că nu ne 
temem deloc de urmări. În general, lumile celelalte nu 
iubesc deloc Pământul, şi nici nu au de ce. lar noi avem o 
poziţie absolut sigură. Totuşi, am putea să o amplificăm, 
demascând ipocrizia pământenilor. Ei convoacă o 
conferinţă, zic „hai să rezolvăm problemele în mod paşnic”; 
dar în acelaşi timp trimit o navă de război spre Titan, cu 
instrucţiuni precise de a distruge baza noastră. 

- Nu am dat şi nu am primit asemenea instrucţiuni. Am 
acţionat fără ordine şi fără intenţia de a comite un act de 
război. 

- Cu toate acestea, vei depune mărturie în sensul celor 
afirmate de mine. Şi te asigur că vei face o impresie 
colosală. 

- Nu pot depune ca mărturie un neadevăr. 

Devoure trecu peste afirmaţia lui. Spuse cu asprime: 

- Vor vedea că nu ai fost nici drogat şi nici supus 
psihosondei. Depune mărturie conform voinţei tale şi 
direcţiunilor date de noi. Conferinţa trebuie să ştie că 
importantul membru al Consiliului Ştiinţelor, însuşi băiatul 
lui Conway, s-a angajat într-o acţiune de forţă, exact în 
timpul în care Pământul solicita oficial o conferinţă şi-şi 
proclama dorinţa de pace. Asta va rezolva lucrurile o dată 
pentru totdeauna. 

Lucky trase aer în piept şi se uită ţintă la zâmbetul rece din 
ochii celuilalt. Spuse: 

- Şi asta e tot? Depoziţie falsă, în schimbul vieţii. 


- Corect. Poţi să o iei şi aşa. Alege. 

- Nu am de ales. Nu vreau să depun mărturie falsă într-un 
asemenea caz. 

Ochii lui Devoure se îngustară, până deveniră nişte fante 
înguste. 

- Cred că vei spune ce vreau eu. Ai fost atent studiat de 
agenţii noştri, domnule consilier, şi ştim că ai un punct slab. 
Vei prefera să mori, decât să colaborezi cu noi, dar ai un 
sentiment pur terestru pentru cei slabi, pentru tot ce e 
deformat şi monstruos. Ai face orice ca să împiedici - iar 
aici siriusianul întinse mâna lui moale şi grasă în direcţia lui 
Bigman - moartea acestui accesoriu nefericit. 

10. MILITARI ŞI ROBOȚI 

- Stai liniştit, Bigman, murmură Lucky. 

Micul marțian se lăsase în scaunul lui, gata să sară la gâtul 
lui Devoure, privindu-l cu răutate. 
Lucky spuse: 

- Hai să lăsăm tentativele astea infantile de a băga spaima 
unii în alţii. Execuţia nu e lucru uşor într-o lume de roboţi. 
Roboții nu ne pot omori, iar tu şi colegii tăi cred că nu prea 
vreţi să omorâţi cu sânge rece un om. 

- Evident că nu vrem aşa ceva, dacă prin omorâre înţelegi 
decapitarea sau o gaură în piept. Dar să ştii că o moarte 
rapidă este preferabilă. Să presupunem, drept exemplu, că 
roboții noştri pregătesc o navă complet dezechipată. Ăăă... 
prietenul tău ar putea fi legat de o traversă de către nişte 
roboţi care, evident, vor avea grijă să nu-i facă nici un rău. 
Nava va fi dotată cu un pilot automat, care o va ducepeo 
orbită departe de Soare şi în afara Eclipticii. -Nu e nici o 
şansă la un cvadralion să fie descoperită de cineva de pe 
Pământ. Aşa va călători de-a pururi. 

Bigman izbucni: 

- Lucky, n-are importanţă ce vor ăştia să-mi facă. Nu face 
ce zic. 

Devoure spuse, neluând în seamă întreruperea. 


- Prietenul tău va avea o grămadă de aer şi un tub de apă 
la îndemână, când i se va face sete. Desigur, va fi singur şi 
nu va avea mâncare. Foamea dă o moarte lentă, iar 
moartea de unul singur, de foame, în pustietatea spaţiului, e 
un lucru oribil, dacă ştii că asta te aşteaptă. 

- Ar fi un mod lipsit de onoare, laş, de a trata un prizonier 
de război. 

- Care război? Nu suntem în război. Sunteţi nişte spioni şi 
gata. Dar nu este neapărat nevoie să se întâmple aşa, ce 
zici, domnule consilier? Tot ce trebuie să faci este să 
semnezi confesiunea potrivită, cum că ai intenţionat să ne 
ataci, şi să confirmi ce ai semnat la conferinţă, în persoană. 
Sunt sigur că vei lua în seamă lamentările jalnice ale 
obiectului cu care nu ştiu cum te-ai împrietenit. 

- Lamentări jalnice! sări Bigman în picioare, cu faţa roşie 
ca sfecla. 

Devoure ridică vocea: 

- Acest obiect va fi dus la izolare. Executarea! 

Doi roboţi se materializară ca din nimic de fiecare parte a 
lui Bigman şi-l prinseră de câte o mână. O clipă, Bigman se 
zbătu, iar corpul i se ridică de la podea datorită efortului, 
dar braţele îi erau imobilizate. 

Unul dintre roboţi vorbi: 

- Rugăm stăpânul să nu opună rezistenţă, căci altfel 
stăpânul se poate răni, orice am face noi pentru a-l proteja. 
Devoure spuse cu un ton de finalizare a discuţiei: 

- Ai douăzeci şi patru de ore ca să te hotărăşti. O grămadă 
de timp, ei, ce zici, domnule consilier? 

Se uită la cifrele luminoase de pe brăţara de metal 
decorativ care-i înconjura încheietura stângă. 

- Între timp, noi pregătim acea navă cu minimum de 
facilităţi. Dacă nu e s-o folosim, asta este. Oricum, nu ne 
aşteptăm s-o folosim, dar la urma urmei e munca roboților, 
nu e mare lucru. Ce zici, domnule consilier? Stai unde te 
afli, nu ai cum să-ţi ajuţi... prietenul. Pentru moment, nu-i 
vom face nici un rău. 


Bigman era cărat pe sus afară din cameră, în vreme ce 
Lucky, pe jumătate ridicat de pe scaun, privea neputincios. 
Pe masa de discuţii apăru o lumină. Devoure se aplecă şi 
atinse cutia iluminată. Deasupra cutiei apăru din senin un 
ecran, iar pe acesta o figură omenească. O voce spuse: 

- Yonge şi cu mine am primit raportul că l-ai adus pe 
consilier, Devoure. De ce ni s-a spus abia după aterizarea 
lui? 

- Ce importanţă are, Zayon? Acum ştii. Veniţi aici? 

- Venim. Dorim să-l întâlnim pe consilier. 

- Atunci veniţi în biroul meu. 

Cincisprezece minute mai târziu au sosit doi siriusieni. 
Amândoi erau la fel de înalţi ca Devoure, amândoi aveau 
tenul măsliniu (Lucky înţelese pe dată că ultravioletele mai 
puternice ale lui Sirius generează o piele mai întinsă la 
culoare), dar amândoi erau mai în vârstă decât Devoure. 
Tunsoarea unuia dintre ei era grizonată, avea culoarea 
oţelului mat. Omul avea buze subţiri şi vorbea precis şi 
rapid. Lui Lucky i-a fost prezentat sub numele de Harrig 
Zayon, iar uniforma arăta clar că este membru al 
Serviciului Spaţial Siriusian. 

Celălalt avea un început de chelie. Pe antebraţ avea o 
cicatrice. Avea aspectul inconfundabil al unuia care a 
îmbătrânit în spaţiu. Se numea Barrett Yonge şi făcea şi el 
parte din Serviciul Spaţial Siriusian. 

Lucky spuse: 

- Sunteţi de la Serviciul Spaţial, care este, cred eu, 
oarecum echivalentul Consiliului Ştiinţelor. 

- Da, este adevărat, spuse Zayon cu voce gravă. În acest 
sens, suntem colegi, dar de părţi opuse ale baricadei. 

- Deci, vă salut, domnule ofiţer Zayon, domnule ofiţer 
Yonge. Oare şi domnul Devoure...? 

- Nu, interveni brusc Devoure. Nu sunt membru al 
Serviciului Spaţial. Nu este necesar. Sirius poate fi slujit şi 
din afara Serviciului. 


- Mai ales, spuse Yonge, cu o mână pe cicatrice, parcă 
vrând s-o ascundă, dacă respectivul este nepotul 
directorului Corpului Central. 

Devoure se ridică în picioare. 

- Ce vrea să însemne sarcasmul ăsta, domnule de la 
Serviciu? 

- Nu vrea să însemne nimic. Trebuie luat în sensul propriu. 
Relaţia de rudenie respectivă îţi permite să faci pentru 
Sirius mai multe decât ar putea altcineva. 

Dar afirmaţia seacă avea o tendinţă clară. Lui Lucky îi era 
clară ostilitatea dintre cei doi ofiţeri mai în vârstă şi tânăr, 
care se bucura de o influenţă evidentă, ruda marelui şef de 
pe Sirius. 

Zayon încercă să devieze discuţia. Întors spre Lucky, spuse 
cu blândeţe: 

- Ţi s-a prezentat propunerea noastră? 

- Adică sugestia că ar fi bine să mint la conferinţa 
interstelară? 

Zayon se uită la el neliniştit şi puţin surprins. 

- Nu, spuse el, propunerea de a ni te alătura, de a deveni 
un siriusian. 

- Cred că la punctul ăsta nu am ajuns, domnule ofiţer. 

- Atunci, gândeşte-te la această ofertă. Serviciul nostru 
cunoaşte şi respectă capacitatea şi realizările tale. Te 
risipeşti pe Pământ, pe un Pământ care într-o zi s-ar putea 
să dispară, din motive pur biologice. 

- Motive biologice? se încruntă Lucky. Domnule ofiţer 
Zayon, siriusienii sunt descendenţii pământenilor. 

- Aşa este, dar nu ai tuturor pământenilor, ci doar ai celor 
mai buni, ai celor cu iniţiativă şi cu putere de a ajunge la 
stele şi de a le coloniza. Noi ne-am menţinut descendența 
pură. Nu am permis existenţa celor cu slăbiciuni, cu tare 
genetice. Am plivit tot ce era nepotrivit între noi şi acum 
suntem o rasă pură, de oameni puternici şi sănătoşi, în 
vreme ce Pământul rămâne un conglomerat de nefericiţi 
bolnavi şi diformi. 


- Am avut chiar aici, până adineaori, un asemenea 
exemplar, interveni Devoure. E vorba de companionul 
consilierului. M-a înfuriat şi mi-a provocat greață să fiu în 
aceeaşi cameră cu el: o maimuţă travestită în om, un diform 
de un metru şi jumătate, un... 

- Domnule Devoure, e un om mai bun decât tine, spuse 
Lucky încet. 

Devoure se ridică, tremurând, cu pumnul tras înapoi. Dar 
Zayon se apropie de el şi-i puse o mână pe umăr. 

- Devoure, ia loc, te rog, şi lasă-mă să continuu. Nu avem 
timp pentru certuri colaterale. 

Devoure îi luă mâna, aruncând-o supărat. Dar se aşeză la 
loc pe scaun. 
Ofiţerul Zayon continuă, cu o voce persuasivă şi sinceră: 

- Consiliere Starr, pentru celelalte lumi Pământul este o 
ameninţare îngrozitoare, o bombă de sub-umanitate, gata 
să explodeze şi să contamineze Galaxia noastră atât de 
curată. Nu vrem să se întâmple asta şi nu putem accepta 
una ca asta. Pentru asta luptăm noi: pentru o specie umană 
curată, formată doar din cei mai puternici. 

Lucky îi răspunse: 

- E vorba de o specie compusă din cei pe care voi îi 
consideraţi suficient de puternici. Dar puterea se regăseşte 
sub toate formele posibile. Marii oameni ai Pământului au 
fost şi înalţi, şi scunzi, aveau toate manierele şi formele de 
capete posibile, la fel, erau de toate culorile şi vorbeau 
toate limbile. Salvarea noastră şi a întregii omeniri constă 
în varietate. 

- Repeţi ca un papagal lucrurile cu care te-au îndoctrinat. 
Tinere consilier, nu-ţi dai seama că eşti unul de-ai noştri? 
Eşti înalt, puternic, construit ca un siriusian; ai curajul şi 
îndrăzneala unui siriusian. De ce să te amesteci tu cu toate 
scursorile pământene împotriva unor oameni ca tine, pur şi 
simplu pentru că ai avut ghinionul să te naşti pe Pământ? 

- Concluzia tuturor acestora, domnule ofiţer, este că doriţi 
să vin la conferinţa interstelară de pe Vesta şi să emit 


afirmaţii în favoarea lui Sirius. 

- Să ajuţi Sirius, da, dar nu să spui minciuni. Ne-ai spionat, 
iar nava ta era evident înarmată. 

- Dar vă pierdeţi timpul. Domnul Devoure a discutat deja 
problema cu mine. 

- Şi ai fost de acord să devii siriusianul care eşti de fapt? 
întrebă Zayon, cu faţa luminată de neaşteptata posibilitate. 
Lucky aruncă o privire piezişă în direcţia lui Devoure, care 
îşi inspecta nodurile degetelor, cu un aer indiferent, apoi 
spuse: 

- Cum să vă spun, domnul Devoure a avansat propunerea 
într-o manieră puţin diferită. Poate că nu v-a informat mai 
devreme asupra sosirii mele, ca să discute el mai întâi cu 
mine şi să să-şi poată folosi propriile metode persuasive. Pe 
scurt, mi-a spus foarte limpede că trebuie să particip la 
conferinţă, în termenii dictaţi de Sirius, altfel prietenul meu 
Bigman va fi trimis într-o navă spaţială fără facilităţi şi va 
muri de foame. 
Cei doi ofiţeri siriusieni se întoarseră încet să-l privească pe 
Devoure, care-şi continua liniştit contemplarea 
articulaţiilor. 
Yonge vorbi răspicat şi rar, direct spre Devoure: 

- Domnule, nu este în tradiţia Serviciului... 
Dar Devoure explodă într-o furie nestăpânită: 

- Eu nu fac parte din Serviciu şi nu dau nici jumătate de 
credit pe tradiţia voastră. Eu am comanda acestei baze, iar 
securitatea ei cade în responsabilitatea mea. Voi doi aţi fost 
numiţi să mă însoţiţi ca delegaţi la conferinţa de pe Vesta, 
ca să fie reprezentat şi Serviciul, dar eu sunt şeful 
delegaţiei, iar succesul conferinţei cade tot în 
responsabilitatea mea. Dacă acest pământean nu agreează 
tipul de moarte pe care i l-am rezervat maimuţoiului pe 
care-l are ca prieten, nu are decât să fie de acord cu 
termenii noştri. Şi va fi de acord cu termenii noştri mult mai 
rapid decât cu nefericita voastră propunere de a-l face 
siriusian. 


Devoure se ridicase furios din scaun şi păşise spre capătul 
îndepărtat al camerei. Acum se uita la cei doi ofiţeri, care îl 
ascultau, cu feţele nemişcate într-o grimasă de autocontrol. 

- M-am săturat să vă tot băgaţi nasul. Serviciul a avut o 
grămadă de timp ca să o ia înaintea Pământului, dar 
realizările în direcţia asta sunt de plâns. Să mă audă şi 
pământeanul ăsta. Ar trebui să ştie, mai mult ca oricine. 
Serviciul are nişte realizări mizerabile. Eu sunt cel care l-a 
prins în capcană pe acest Starr, nu Serviciul. 
Dumneavoastră, domnilor, v-ar trebui ceva mai multă 
îndrăzneală, iar eu intenţionez să furnizez... 

În acea clipă, un robot deschise brusc uşa şi spuse: 

- Stăpânilor, îmi cer iertare, intru aici fără ordinele 
dumneavoastră, dar am primit instrucţiuni să vă spun tot ce 
priveşte micul stăpân care a fost închis... 

- Bigman, strigă Lucky, sărind în picioare. Ce i s-a 
întâmplat? 

După ce fusese cărat pe sus afară din cameră, Bigman 
începuse să se gândească furios cum să le-o coacă lor. Nu la 
vreo metodă de evadare, nu. Nu era atât de nerealist încât 
să creadă că ar putea să-şi croiască drum prin hoardele de 
roboţi şi, de unul singur, să iasă dintr-o bază atât de bine 
organizată ca asta, chiar dacă ar fi avut la dispoziţie nava 
Shooting Starr. Pe care nici n-o avea la dispoziţie, de altfel. 
Dar existau probleme mult mai grave. 

Lucky era ispitit să se dezonoreze şi să trădeze, iar 
momeala pentru treaba asta era viaţa lui, a lui Bigman. 
Oricum ar fi fost, Lucky nu trebuia supus unei asemenea 
alegeri. Nu trebuia să-i salveze viaţa lui, a lui Bigman, cu 
preţul unei trădări. Dar nici nu trebuia să-şi salveze 
onoarea sacrificându-l pe Bigman şi suportând apoi 
remuşcări tot restul vieţii. 

Exista o singură cale de a împiedica aceste alternative, iar 
Bigman trata varianta cu toată seriozitatea. Oare nu putea 
să moară în vreun fel astfel încât Lucky să nu aibă ce să 
facă şi nici să-şi poată face vreun reproş? Atunci 


pământeanul acela al lui nu ar mai fi avut la dispoziţie viaţa 
lui Bigman cu care să facă troc. 

Bigman fusese împins cu forţa într-o mică maşină 
antigravifică şi dus într-o altă cursă de două minute. 

Dar cele două minute i-au fost suficiente pentru a cristaliza 
ideile următoarelor lui acţiuni. Anii petrecuţi cu Lucky 
fuseseră nişte ani fericiţi şi al naibii de interesanţi. Anii ăştia 
fuseseră plini, trăise în ei o viaţă întreagă şi privise 
frioartea în faţă, fără frică. Putea să se uite şi acum în ochii 
morţii, tot fără frică. 

Iar o moarte rapidă nu putea fi atât de rapidă încât să nu-i 
permită să i-o arate el lui Devoure. În toată viaţa lui, nimeni 
nu-l insultase fără să-i cunoască riposta. Nu putea să moară 
şi să nu egaleze scorul. Gândul la siriusianul cel arogant îl 
umplea de furie pe Bigman, iar o clipă nu ştiu ce anume îl 
stârnea mai tare, ura faţă de siriusian sau prietenia pentru 
Lucky. 

Roboții îl ridicară din maşina antigravifică, iar un altul îşi 
trecu uriaşele braţe de metal cu blândeţe şi mare 
îndemânare în josul trupului micului marțian, în căutarea 
rutinieră a unor arme. 

Bigman avu un moment de panică şi se luptă inutil să 
înlăture braţul robotului. 

- Am fost verificat la bord şi m-au lăsat să ies, strigă el, dar 
robotul termină verificarea fără să-l ia în seamă. 

Primii doi roboţi îl prinseră din nou, gata să-l ducă într-o 
clădire. Acum era timpul. Îndată ce era dus într-o celulă, cu 
planele de forţă care să-i îngrădească mişcările, sarcina lui 
ar fi fost mult mai grea. 

Bigman îşi întinse picioarele înainte disperat şi încercă să 
facă un salt înapoi printre roboţi. Dar fu oprit din rotația 
completă de către roboții care-l prinseseră de braţe. 

- Sunt foarte întristat, stăpâne, spuse unul, că v-aţi plasat 
într-o poziţie atât de dureroasă. Dacă veţi rămâne nemişcat, 
astfel încât să nu afectaţi misiunea noastră desemnată, vă 
vom ţine cât mai puţin neplăcut posibil. 


Dar Bigman încercă din nou saltul înapoi, iar apoi strigă cu 
un glas sfâşietor: 

- Braţul meu! 

Roboții îngenuncheară imediat şi-l depuseră cu mare 
atenţie pe Bigman pe spate. 

- Sunteţi în suferinţă, stăpâne? 

- Idioţilor, mi-aţi rupt braţul. Nu mă atingeţi! Aduceţi o 
fiinţă umană ca să se ocupe de braţul meu rupt, sau aduceţi 
un robot care poate asta. 

Şi-şi termină vorba cu un geamăt şi cu o faţă răvăşită de o 
durere chinuitoare. 

Roboții se retraseră încet, cu ochii pe el. Nu aveau 
sentimente, nu puteau avea. Dar în ei se afla un creier 
pozitronic, cu circuite a căror orientare era controlată de 
potenţiale şi contrapotenţiale determinate de cele Trei Legi 
ale Roboticii. În cursul îndeplinirii condiţiilor uneia dintre 
legi - A Doua, care spunea că trebuie să se supună unui 
ordin, în cazul acesta să transporte o fiinţă umană într-un 
anume loc - încălcaseră o lege mai importantă, anume 
Prima, aceea că nu au voie să facă nici un rău unei fiinţe 
umane. Rezultatul din creierele lor trebuie să fi fost un haos 
pozitronic. 

Bigman striga cu glas pătrunzător: 

- Chemaţi pe cineva în ajutor... Pe nisipurile de pe Marte! 
Aduceţi... 

Era un ordin, un ordin care avea în spatele lui greutatea 
Primei Legi. O fiinţă umană era rănită. Roboții se întoarseră 
şi începură să meargă în toate direcţiile. Mâna iui Bigman 
se repezi ca fulgerul spre marginea cizmei. Bigman se 
ridică cu vioiciune, cu un pistol sonic în mână, în curs de 
încălzire. 

La auzul sunetului ascuţit scos de armă, unul dintre roboţi 
se întoarse şi spuse, cu voce tremurătoare şi îngroşată, 
semn de slăbiciune a creierului pozitronic aiurit de situaţie: 

- Atunci probbblema nu e în durrerre? 

Al doilea robot se întorsese şi el. 


- Duceţi-mă înapoi la stăpânii voştri, spuse Bigman, foarte 
hotărât. 

Era tot un ordin, dar de data asta nu mai era susţinut de 
Prima Lege. La urma urmei, nici o fiinţă omenească nu 
fusese rănită. La această revelaţie, roboții nu au avut nici 
un şoc, nu au fost surprinşi. Robotul cel mai apropiat i-a 
spus simplu, cu o voce din nou clară: 

- Întrucât braţul dumneavoastră nu a fost stricat, a 
devenit necesar ca noi să ne îndeplinim ordinul iniţial. Vă 
rog să veniţi cu noi. 
Bigman nu-şi pierdu vremea. Pistolul sonic scoase o 
flăcăruie fără zgomot, iar capul robotului se transformă 
într-o bucată, de metal topit. Restul se prăbuşi. 
Al doilea robot spuse: 

- Nu va ajuta cu nimic oprirea funcţionării noastre. 
Şi se îndreptă spre el. 
Dar autoprotejarea era abia a Treia Lege. Un robot nu 
putea să refuze să îndeplinească un ordin (Legea a Doua) 
doar pe baza Legii a Treia. De aceea, el putea să se 
îndrepte în direcţia armei lui Bigman fără reţineri. Şi alţi 
roboţi veneau, din toate direcţiile, chemaţi prin radio, fără 
îndoială, atunci când Bigman se prefăcuse că-şi rupsese 
braţul. 
Toţi ar fi păşit în raza de acţiune a armei, dar unii aveau să 
reziste descărcării şi sigur aveau să-l covârşească şi să-l 
transporte la închisoare. Evident că nu şi-ar mai fi putut 
provoca moartea rapidă de care avea nevoie, iar Lucky ar fi 
fost în continuare pus în faţa acelei alternative de 
nesuportat. 
Nu mai avea decât o soluţie. Bigman puse pistolul sonic la 
tâmplă. 
11. BIGMAN ÎMPOTRIVA TUTUROR 
Bigman striga pătrunzător: 

- Nu mai faceţi nici un pas! Dacă se mai apropie vreunul, 
voi fi nevoit să trag. Mă veţi omori! 


Se pregăti sufleteşte pentru eventuala moarte. Dacă altceva 
nu mai putea face, era nevoit să tragă. 

Dar roboții se opriră. Niciunul n-a mai mişcat. Ochii lui 
Bigman măturară peisajul, de la dreapta la stânga. Un 
robot fără cap era întins la pământ, grămadă inutilă de 
metal. Unul stătea în picioare, cu braţele pe jumătate 
ridicate să-l prindă. Un altul se afla la treizeci de metri 
distanţă, surprins în plin mers. 

Bigman se întoarse încet. Un robot tocmai ieşea dintr-o 
clădire. Acum era prins chiar în prag. În depărtare se mai 
vedeau şi alţii. Dar toţi încremeniseră pe loc, de parcă ar fi 
fost prinşi de o paralizie subită. 

Nu era prea surprins. Era Prima Lege. Orice altceva 
trecuse pe un plan secund: ordine, propria lor existenţă, 
totul. Nu puteau să se mişte, dacă deplasarea lor însemna 
suferinţa unei fiinţe omeneşti. 

Bigman spuse: 

- Toţi roboții, cu excepţia acestuia - şi arătă spre cei din 
faţa lui, cel mai apropiat, însoţitorul celui distrus de el - să 
plece. Întoarceţi-vă la misiunile voastre imediat anterioare 
şi uitaţi de mine şi de ceea ce s-a întâmplat aici. Dacă nu vă 
veţi supune ordinelor, pe loc, aceasta înseamnă moartea 
mea. 
Într-adevăr, toţi în afară de cel indicat au plecat. Asta 
înseamnă să joci tare cu ei, gândi Bigman, zâmbind, 
întrebându-se dacă nu cumva potenţialul necesar pentru 
deplasarea pozitronilor nu este prea intens şi va afecta acel 
burete de platină şi iridiu care constituia delicatele creiere 
pozitronice. 
Avea neîncrederea faţă de roboţi caracteristică 
pământenilor şi spera că chiar îi va fi distrus. 
Toţi roboții, mai puţin unul, dispăruseră. Ţeava pistolului 
sonic încă era lipită de tâmpla lui Bigman. 
Spuse robotului rămas cu el: 

- Du-mă înapoi la stăpânul tău. 


Ar fi vrut să folosească un termen mai dur, dar era greu de 
crezut că un robot va înţelege fineţurile unei insulte. 

- Acum! spuse Bigman. Şi repede! Nu permite nici unui 
robot sau stăpân să ne stea în cale. Voi folosi acest pistol 
împotriva oricărui stăpân care se apropie de noi sau, la 
nevoie, îl voi folosi asupra mea. 

Robotul spuse răguşit (primul semn al proastei funcţionări a 
creierului pozitronic, îi spusese Lucky lui Bigman pe 
vremuri, este schimbarea timbrului vocii): 

- Voi îndeplini ordinele. Stăpânul să fie încredinţat că nu 
voi face nimic care să-i facă rău lui sau oricărui alt stăpân. 
Se întoarse şi merse înaintea lui spre maşina antigravifică. 
Bigman îl urmă, pregătit pentru vreun truc roboţesc pe 
drumul de întoarcere. Dar n-a fost nici un truc. Un robot 
este o maşină care se supune unor reguli de acţiune de 
care nu poate scăpa. Trebuia să-şi amintească lucrurile 
astea. Numai fiinţele umane puteau minţi şi înşela. 

Când se opriră la biroul lui Devoure, Bigman spuse: 

- Am să aştept în maşină. Nu voi pleca. Mergi înăuntru şi 
spune-i stăpânului Devoure că stăpânul Bigman e liber şi-l 
aşteaptă. 

Bigman se luptă puţin cu tentaţia, dar de data asta tentaţia 
era mult prea puternică, pentru că Devoure era prea 
aproape. 

- Zi-i să-şi mişte încoace hoitu' ăla gras. Şi zi-i că are de 
ales între pistoale sonice şi pumni, mi-e indiferent. Zi-i că 
dacă face pe el de frică o să vin eu înăuntru şi o să-i fac 
fundul arşice, de aici până la Marte. 

Sten Devoure se holba la robot. Nu-i venea să creadă, iar 
faţa lui întunecată trăda nişte ochi furioşi, ascunşi sub 
sprâncenele ridicate a mirare. 

- Cum adică, e liber, asta vrei să spui? Şi e înarmat? 

Se uită la cei doi ofiţeri din Serviciul Spaţial, care se uitau şi 
ei la el, cu o uimire nedisimulată. Lucky mormăia pe sub 
mustață „Galaxie Mare!” Bigman cel de neînfrânat o să 
strice totul. Şi pe deasupra o să-şi piardă viaţa. 


Ofiţerul Zayon se ridică cu greutate în picioare. 

- Devoure, doar nu te aştepţi ca robotul să mintă, nu? 
Păşi spre telefonul de perete şi formă rapid combinaţia de 
urgenţă. 

- Dacă avem în bază un pământean foarte hotărât, trebuie 
să luăm măsuri. 

- Cum se face că e înarmat? 

Devoure încă nu reuşise să scape de povara confuziei, dar 
se repezea deja spre uşă. Lucky îl urma, dar siriusianul se 
răsuci pe călcâie. 

- Starr, stai pe loc. 

Se întoarse spre robot. 

- Stai cu acest pământean. Nu are voie să părăsească 
clădirea în nici o circumstanţă dată. 

Acum părea să fi luat o decizie. Se grăbi în afara camerei, 
luând cu el un blaster greu. Zayon şi Yonge ezitară, îi 
aruncară lui Lucky o privire grăbită, apoi priviră şi spre 
robot şi luară şi ei decizia de a-l urma pe Devoure. 

Zona din faţa biroului lui Devoure era largă şi scăldată în 
lumina artificială care reproducea tenta uşor albăstruie a 
lui Sirius. Bigman se afla în mijlocul acestei zone, iar la o 
sută de metri de el se aflau cinci roboţi, în vreme ce din alte 
direcţii se apropiau alţii. 

- Mergeţi şi ridicaţi-l, bubui vocea lui Devoure, care 
gesticula către roboții cei mai apropiaţi, arătând spre 
Bigman. 

- Mai mult nu se vor apropia, bubui şi vocea lui Bigman. 
Dacă mai fac o mişcare spre mine, îţi găuresc inima, iar ei 
ştiu asta. Roboții nu pot să rişte una ca asta. 

Şi Bigman se uita la ei batjocoritor. 
Devoure roşi de furie şi lăsă blasterul din mână. 

- Ai grijă să nu te loveşti cu blasterul ăla, spuse Bigman. Îl 
ţii puţin cam prea aproape de tine. 

Bigman ţinea cotul drept proptit în palma stângă. În vreme 
ce vorbea, pumnul drept i se strângea încet, iar din ţeava 
pistolului sonic care abia se iţea între al doilea şi al treilea 


deget pulsa în afară un mic jet de deuteriu, care încerca să 
scape de chingile unui câmp magnetic. Era nevoie de o 
îndemânare de mare clasă ca să ajustezi priza şi poziţia 
necesară a degetului opozabil, dar Bigman poseda acea 
îndemânare, mai mult decât oricine în Sistemul Solar. 
Vârful ţevii blasterului lui Devoure era o scânteie micuță, 
albă, iar Devoure scoase un strigăt de surpriză şi lăsă arma 
să cadă. 

- Nu ştiu cum sunt ăilalţi nenorociţi de lângă tine, dar 
dacă vreunul din voi face vreo mişcare care seamănă a 
mână dusă la blaster, n-o să sfârşească mişcarea aia. 

Toţi îngheţară. Yonge spuse, după o clipă, cu prudenţă: 

- Cum se face că eşti înarmat? 

- Un robot, răspunse emfatic Bigman, nu e mai deştept 
decât amărăşteanul care-l comandă. Roboții care m-au 
percheziţionat pe navă au fost instruiți de cineva care 
habar n-are la ce mai pot folosi cizmele unui marțian, în 
afară de băgat picioarele în ele. 

- Şi cum ai trecut de roboţi? 

- Am fost nevoit să distrug unul, spuse cu răceală Bigman. 

- Ai distrus un robot? 

Cei trei siriusieni fură toţi străbătuţi instantaneu de o 
senzaţie de oroare. 

Bigman simţea cum creşte tensiunea. Nu-i era lui de roboții 
care-l înconjurau, ci că în orice moment putea să apară un 
alt siriusian, un om, care să-l împuşte pe la spate, de la o 
distanţă convenabilă. 

Parcă simţea o căldură între omoplaţi, în aşteptarea 
detonării. Mă rog, o să fie ceva rapid, n-o să simtă nimic. lar 
dacă Lucky nu mai poate fi supus şantajului, atunci el, 
Bigman, va fi învingătorul. 

Doar că mai întâi voia să i-o plătească lui Devoure, acelui 
mizerabil grăsan - şi siriusian, pe deasupra! - care-i 
spusese nişte chestii pentru care nimeni în Univers nu 
merita să mai vadă lumina Soarelui. 


- V-aş putea împuşca pe toţi, spuse Bigman. Vreţi să 
cădem la o înţelegere? 

- N-o să ne împuşti, spuse liniştit ofiţerul Serviciului numit 
Yonge. Deschiderea focului ar însemna că Pământul a 
deschis ostilitățile împotriva unei planete din Sistemul 
Sirius. lar asta ar putea însemna război. 

- În plus, tună şi vocea lui Devoure, dacă ne ataci, roboții 
îşi vor ieşi din blocaj. Ei vor apăra trei oameni, nu unul. Aşa 
că aruncă pistolul ăla şi predă-te la loc. 

- Bine. Trimiteţi roboții, am să mă predau vouă. 

- Roboții se vor ocupa de tine, spuse Devoure, întorcându- 
se nonşalant spre ceilalţi siriusieni şi spunând afectat: Mă 
mănâncă pielea numai la gândul că aş putea atinge acest 
umanoid diform. 

Arma lui Bigman fulgeră pe loc, mica bilă de foc explodă la 
o jumătate de metru în faţa ochilor lui Devoure. 

- Mai zi asta o dată şi te las orb de tot. Dacă roboții fac 
vreo mişcare, o încasaţi toţi trei înainte să ajungă ei la noi. 
Poate să însemne câte războaie vreţi voi, dar pentru voi trei 
n-o să mai conteze. Ordonaţi roboților să se care de aici, iar 
eu mă voi preda lui Devoure, dacă e în stare să mă preia. O 
să-mi arunc arma către unul din voi doi, ceilalţi, şi o să mă 
predau. 

Zayon spuse ţeapăn: 

- E de bun simţ, Devoure. 
Devoure încă se freca la ochi: 

- Atunci ia-i arma aia. Du-te la el şi ia-i-o. 

- Stai, spuse Bigman. Nu te mişca încă. Vreau cuvântul tău 
de onoare că nu voi fi împuşcat şi nici dat pe mâna roboților. 
Devoure e cel care trebuie să mă facă prizonier. 

- Să-ţi dau ţie cuvântul meu de onoare? explodă Devoure. 

- Mie. Dar nu mă refeream la cuvântul tău de onoare, ci la 
unul din ceilalţi doi. Au uniforma Serviciului Siriusian şi 
cuvântul lor are însemnătate pentru mine. Dacă le predau 
lor arma, îşi dau ei cuvântul că se vor depărta, în vreme ce 
tu, Devoure, vei veni să mă faci prizonier, neînarmat? 


- Ai cuvântul meu, spuse Zayon. 

- Şi pe al meu, adăugă Yonge. 

- Ce e asta? se supără Devoure. Nu am nici cea mai mică 
intenţie să ating această creatură. 

- 'Ţi-e frică, cumva? întrebă Bigman, duios. Sunt prea mare 
cumva pentru tine, Devoure? Mi-ai zis atâtea măscări şi 
acum nu vrei să pui muşchii la bătaie după ce te-a luat gura 
pe dinainte? lată arma mea, domnilor ofiţeri. 

Aruncă brusc arma în direcţia lui Zayon. Acesta o prinse cu 
multă siguranţă. 

Bigman aşteptă. Oare acum vine moartea? 

Dar Zayon băgă arma în buzunar. 

Devoure strigă pe loc: 

- Roboții 
Dar Zayon strigă, cu aceeaşi vigoare: 

- Roboţi, plecaţi de aici! 

Apoi, spre Devoure: 

- I-am dat cuvântul. Va trebui să-l iei tu însuţi prizonier. 

- Sau vin eu după tine? se auzi vocea batjocoritoare a lui 
Bigman. 

Devoure pufni fără un cuvânt şi se grăbi să ajungă la 
Bigman. Micul marțian aştepta uşor ghemuit, apoi făcu un 
mic pas lateral, pentru a evita mâna întinsă să-l apuce, şi se 
întinse ca un arc bine strâns. 

Pumnul lovi faţa celuilalt cum loveşte o căpăţână de varză, 
iar Devoure avu un recul de câţiva paşi şi căzu în fund, 
privind la Bigman cu o uitătură tâmpă, uluită. Obrazul 
drept se înroşise, iar din colţul gurii i se prelingea un firicel 
de sânge. Duse un deget la el, îl şterse şi se uită la sânge cu 
o neîncredere aproape comică. 

- Pământeanul ăsta e mai înalt decât pare, spuse Yonge. 

- Nu sunt pământean, sunt marțian! sări Bigman, jignit. 
Ridică-te, Devoure. Sau eşti prea gâscă? Nu eşti în stare de 
nimic dacă nu ai roboții să o facă pentru tine? Când 
mănânci, te şterge la gură un robot? 


Devoure scoase un strigăt răguşit şi se ridică în picioare, 
dar fără a se repezi la Bigman. Doar se apucă să-i dea 
târcoale, respirând greu şi privindu-l cu ochi injectaţi de 
ură. 

Bigman se rotea după el, privind la acel om care gâfâia, 
privind la braţele acelea lipsite de orice îndemânare şi la 
picioarele mişcate cu stângăcie. Da, se gândi Bigman, 
siriusianul ăsta nu s-a bătut în viaţa lui cu pumnii. 
Bigman se apropie de el şi-i prinse mâna cu o mişcare 
bruscă, răsucindu-i-o. Cu un urlet, Devoure, făcu un salt în 
aer şi căzu lat. 

Bigman se retrase. 

- Care e problema, domnilor? Doar nu sunt un subiect, 
sunt un obiect, după spusele dumnealui. Care e problema 
dumneavoastră? 

Devoure se uită în sus la cei doi oameni ai Serviciului, cu o 
uitătură ucigaşă. Se ridică în genunchi şi puse gemând o 
mână la şoldul cu care lovise solul. 

Cei doi siriusieni nu făcură nici un gest să-l ajute, ci doar se 
uitară apatici cum Bigman îl doboară iar şi iar pe Devoure. 
Într-un sfârşit, Zayon păşi spre el. 

- Marţianule, dacă mai continui aşa o să-l râneşti grav. 
Înțelegerea noastră a fost să-l laşi pe Devoure să te 
captureze cu mâinile goale şi cred că ai făcut destul din 
ceea ce voiai să faci. Destul. Acum, te rog să mi te predai 
mie în linişte, altfel voi fi nevoit să apelez la propria ta 
armă. 

Dar Devoure, care gâfâia zgomotos, şuieră: 

- La o parte, Zayon. E prea târziu pentru aşa ceva. Înapoi, 
îţi zic. 

Şi scoase un strigăt ascuţit: 

- Roboţi! Veniţi aici! 

- Mi se va preda mie, spuse calm Zayon. 

- Nici o predare! urlă Devoure. Faţa lui umflată arăta o 
durere fizică intensă şi o furie şi mai intensă. Nici un fel de 


predare. Tu, robotule, cel mai apropiat - nu mă interesează 
ce număr de serie ai. la acest obiect. 
Şi Devoure arătă spre Bigman: 
- Distruge-l! Sfărâmă-l! Rupe-l în bucăţi! 
Yonge strigă îngrozit: 

- Devoure, ai înnebunit? Un robot nu poate face aşa ceva. 
Robotul rămăsese în aşteptare, nemişcat. 

Devoure insistă: 

- Nu poţi să faci râu unei fiinţe umane, robotule. Nu-ţi cer 
asta. Ce vezi aici nu e o fiinţă umană. 
Robotul se întoarse spre Bigman. 
Bigman îi strigă lui Devoure: 

- N-o să te creadă. Poate că tu mă consideri neom, dar 
roboții ştiu mai bine. 

- Uită-te aici, robotule. Vorbeşte ca un om şi are formă de 
om, dar şi tu faci aceleaşi lucruri, fără a fi om. Pot să-ţi 
demonstrez că nu este om. Ai văzut vreodată un om atât de 
mic? Asta e dovada că nu e om. Este un animal şi... şi-mi 
face rău mie chiar acum. Trebuie să-l distrugi. 

- Aşa, fugi la mămica robot, strigă Bigman, batjocoritor. 
Dar robotul deja se deplasa spre el. 

Yonge se interpuse între robot şi Bigman. 

- Nu pot să permit aşa ceva, Devoure. Un robot nu are 
voie să facă aşa ceva, fie şi numai pentru că diferenţa de 
potenţial din creierul pozitronic îl va distruge. 

Devoure nu mai ţinea cont de nimic şi spuse cu o şoaptă 
şuierată: 

- Sunt superiorul tău. Dacă faci cel mai mic gest dea mă 
împiedica, până mâine ai zburat din Serviciu. 

În Serviciu supunerea era a doua natură. Yonge se dădu 
înapoi, dar în privirea lui se putea citi o intensă disperare şi 
oroare. 

Robotul accelerase mişcarea spre Bigman, care începea să 
se retragă prudent. 

- Sunt o fiinţă umană, spuse el. 


- Nu este, strigă furios Devoure. Nu este uman. Distruge-l, 
rupe-l în bucăţi. Şi fă-o încet. 

Bigman se simţi parcurs de un fior de gheaţă. Brusc, şi gura 
îi era uscată ca iasca. Asta nu calculase. E drept, o moarte 
rapidă calculase, dar asta... 

Nu mai avea încotro să fugă fără preţioasa lui armă 
aciculară. În spatele lui se aflau alţi şi alţi roboţi, iar toţi 
aflaseră că el nu este om. 

12. ARTA PREDĂRI 

Figura buhăită şi suferindă a lui Devoure afişa un zâmbet 
triumfător. Probabil că îl durea rău, pentru că una din buze 
îi era crăpată, iar el o tampona absent cu o batistă, dar 
ochii îi erau fixaţi pe robotul care se deplasa spre Bigman şi 
părea că nu-i mai pasă de nimic altceva. 

Micul marțian nu se mai putea retrage decât doi metri, iar 
Devoure nu mai făcea nici un efort ca să grăbească 
înaintarea robotului sau să-i pună şi pe ceilalţi în mişcare. 

- Devoure, pentru numele lui Sirius, interveni Yonge, nu e 
nevoie să faci asta. 

- Yonge, fără comentarii, spuse Devoure agitat. Acest 
umanoid a distrus un robot şi probabil că a avariat alţi 
câţiva. Va trebui să verificăm toţi roboții care au fost 
afectaţi de vederea violenţei aplicate de el. Ceea ce merită 
el este moartea. 

Zayon puse o mână pe umărul lui Yonge, ca să-l potolească, 
dar acesta i-o îndepărtă enervat. Yonge preluă ideea: 

- Moartea? Bine, moarte. Atunci trimite-l la Sirius şi 
trimite-l în faţa tribunalului, ca să fie executat conform legii. 
Sau organizează aici un proces şi trimite-l în faţa 
blasterelor cum scrie la carte. Dar asta nu e execuţie. Doar 
pentru că te-a bătut... 

Devoure urlă la el, cuprins de o furie subită: 

- Destul! Gata, te-ai băgat prea mult în deciziile mele! Eşti 
arestat. Zayon, ia-i blasterul şi aruncă-mi-l mie. 

Îşi întoarse pentru scurt timp privirea de la Bigman. 


- Fă-o, Zayon, sau, pe toţi demonii spaţiului, te fac şi pe 
tine bucăţi. 

Cu amărăciunea întipărită pe faţă, fără cuvinte, Zayon 
întinse mâna spre Yonge. Yonge ezita, cu degetele strânse 
pe patul blasterului lui, pe jumătate scos din teacă, la furie. 
Zayon îi şopti repede: 

- Nu, Yonge, nu-i oferi pretexte. O să ridice starea de arest 
după ce o să-i treacă nebunia asta. O să fie obligat. 
Devoure aştepta nerăbdător: 

- Vreau acel blaster. 

Yonge scoase blasterul din teacă cu mână tremurătoare şi i- 
l oferi lui Zayon, cu patul în faţă. Zayon i-l aruncă lui 
Devoure la picioare, iar acesta îl ridică de jos. 

Bigman, care păstrase o tăcere disperată în tot acest timp, 
căutând orice portiţă de scăpare, în vreme ce mâna 
monstruoasă a robotului se strângea în jurul încheieturii 
mâinii lui, strigă brusc: 

- Nu mă atinge! Sunt un stăpân! 

Robotul ezită o clipă, apoi mări strânsoarea. Cealaltă mână 
se întinse spre umărul lui Bigman. Devoure râdea, cu un 
gâlgâit ascuţit. 

Yonge făcu stânga-împrejur şi spuse sufocat de indignare: 

- Cel puţin, nu voi fi nevoit să asist la această crimă comisă 
din laşitate. 

Drept urmare, nu a fost cu faţa la cele ce au urmat... 
Lucky îşi păstrase cu greu calmul după plecarea celor trei 
siriusieni. Din punct de vedere pur fizic, nu avea cum să se 
pună cu un robot cu mâinile goale. Undeva în clădire se 
găsea, teoretic, o armă cu care să distrugi un robot; după 
aceea, ar fi putut ieşi din clădire şi chiar ar fi putut să-i 
doboare pe cei trei siriusieni. 

Dar n-ar fi avut cum să plece de pe Titan, nici cum să se 
lupte cu toată baza. 

Mai rău, dacă era omorât - şi oricum ar fi fost omorât - ar fi 
ratat scopul lui iniţial, profund. lar asta nu avea voie să 
rişte. 


Îi spuse robotului: 

- Ce s-a întâmplat cu stăpânul Bigman? Defineşte rapid 
caracteristicile stării lui. 
Robotul se supuse, iar Lucky îl ascultă cu o atenţie 
încordată, dureroasă. Îşi dădu seama de ezitările şi 
modificările cuvintelor, de îngroşarea vocii la descrierea 
dublei cacealmale a lui Bigman, care forţase roboții să-i 
facă pe plac, simulând sau amenințând cu răul făcut unei 
fiinţe umane. 
Lucky gemu în sinea lui. Un robot mort! Legea siriusiană o 
să-şi arunce asupra lui Bigman întreaga ei greutate. Lucky 
ştia destule despre civilizaţia siriusiană şi despre 
consideraţia acordată de siriusieni roboților. Pentru 
roboticid nu existau circumstanţe atenuante. 
Cum să-l mai salveze în situaţia asta pe impulsivul Bigman? 
Lucky îşi aminti de tentativa lui pe jumătate insistentă de a-l 
lăsa pe Bigman în interiorul lui Mimas. Nu prevăzuse cu 
exactitate situaţia prezentă, dar se temuse că 
temperamentul lui Bigman va izbucni în delicatele 
circumstanţe întrevăzute de el. Ar fi putut insista ca Bigman 
să rămână acolo, dar la ce i-ar fi folosit? Chiar în timp ce 
gândea toate astea, îşi dădea seama că avea nevoie de 
compania lui Bigman. 
Dar acum trebuia să-l salveze. Trebuia să-l salveze cumva. 
Se deplasă rapid spre ieşirea din clădire, dar robotul i se 
puse în faţă. 

- Conform instrucsiunilor mele, stăpânul a nu părăsi 
clădirea nici într-o circumssstanţă. 

- Nu părăsesc clădirea, spuse tăios Lucky. Doar mă duc 
spre uşă. Nu ai instrucţiuni ca să mă împiedici. 
Robotul ezită o clipă, dar apoi repetă: 

- Conform instrucsiunilor mele, stăpânul a nu părăsi 
clădirea nici într-o circumssstanţă. 
Disperat, Lucky încercă să-l împingă în lături, dar fu prins, 
ţinut strâns şi apoi împins înapoi. 


Lucky îşi muşcă nerăbdător buza. Un robot neatins, raţionă 
el, ar fi interpretat instrucţiunile lui în profunzime. Dar 
acesta era avariat. Înțelegerea lui coborâse la esenţele 
roboticii. 

Dar trebuia să-l vadă pe Bigman. Se repezi înapoi, la masa 
de discuţii. În centrul acesteia se afla un aparat pentru 
reproducerea imaginilor tridimensionale, care fusese folosit 
de Devoure la chemarea celor doi oameni ai Serviciului. 

- Tu, robotule! strigă Lucky. 

Robotul se îndreptă bătrâneşte spre masă. 

- Cum funcţionează proiectorul de imagini? întrebă Lucky. 
Robotul era foarte lent, iar vorbirea îi era tot mai greoaie. 
Răspunse: 

- Comendile a fi la panou de retras. 

- Ce panou? 

Robotul îi arătă, trăgând cu stângăcie un sertar din aparat. 

- Bine, spuse Lucky. Pot să-l focalizez în zona aflată în 
imediată vecinătate cu clădirea? Arată-mi. Fă-o tu. 

Se retrase, ca să-i permită robotului să umble la comenzi. 

- Ssss-a fffaccut, stăpâne. 

- Atunci, vreau să văd. 

Zona de afară se vedea deasupra mesei în miniatură, cu 
nişte oameni minusculi. Robotul se mutase în altă parte a 
camerei şi privea în altă direcţie. 

Lucky nu l-a mai chemat. Nu avea sunet, dar, în timp ce 
întindea mâna spre ce credea el că ar fi comanda sunetului, 
atenţia îi fu atrasă de bătaia în curs. Devoure se bătea cu 
Bigman. Se bătea cu Bigman! 

Cum reuşise aghiuţă ăsta de Bigman să-i convingă pe 
ceilalţi doi să stea deoparte şi să-l lase să se dezlănţuie? 
Pentru că, evident, Bigman îşi făcea adversarul arşice. Dar 
Lucky nu simţea nici o plăcere să-l vadă. 

Toate astea nu se puteau sfârşi decât cu moartea lui 
Bigman, iar Lucky îşi dădea seama că Bigman ştie şi că nu-i 
pasă. Micul marțian era în stare să înfrunte o moarte 


sigură, să rişte orice, numai să răzbune o insultă... A, uite 
că unul dintre oamenii Serviciului îl opreşte. 

Lucky descoperi comanda sonorului. Din imaginea 
reprodusă izbucniră cuvinte: chemarea isterică a roboților 
de către Devoure şi ordinul lui de a-l distruge pe Bigman. 

O fracțiune de secundă, Lucky crezu că nu a auzit bine, dar 
imediat după aceea bătu cu disperare cu pumnii în masă şi 
se răsuci pe loc. 

Trebuia să iasă, dar cum? 

Era acolo, cu un robot căruia îi zbâmâia prin ce-i mai 
rămăsese din circuitele pozitronice din creier doar ordinul 
de a nu-l lăsa pe el să iasă, cu orice preţ. 

Galaxie mare, chiar nu exista nimic cu prioritate mai mare 
decât ordinul ăsta? Nu avea nici măcar o armă cu care să-l 
amenințe pe robot că se va sinucide. 

Ochii îi căzură pe telefonul din perete. Ultima oară îl văzuse 
la aparat pe Zayon, vorbind ceva despre o stare de urgenţă, 
când venise robotul cu ştirile proaspete despre Bigman. 

- Repede, spuse Lucky. Robot! Ce s-a făcut aici? 

Robotul se apropie, privi combinaţia strălucitoare de 
nuanţe de roşu şi spuse, cu o încetineală chinuitoare: 

- Un ssstăpân a arătat că tttosi robboţii a se prezzenta la 
stasiile de luptă. 

- Cum le ordon roboților să treacă imediat la îndeplinirea 
ordinului? Cum fac să renunţe la toate misiunile actuale? 
Robotul se uita ţintă la el. Lucky, aproape înnebunit, prinse 
mâna robotului şi începu să o scuture. 

- Spune-mi! Spune-mi! 

Oare maşinăria îl înţelege? Sau circuitele pozitronice 
avariate încă reţineau informaţia că nu are voie să 
furnizeze asemenea informaţii? 

- Spune-mi! Sau fă-o tu, fă-o! 

Fără a spune un cuvânt, robotul întinse un deget spre 
aparat, cu o mişcare tremurată şi apăsă cu încetinitorul 
două butoane. Apoi ridică degetul cu un centimetru şi se 
opri. 


- Asta e tot? Ai terminat? întrebă Lucky, disperat. 
Dar robotul se întoarse, pomi pe două cărări spre uşă (unul 
din picioare se târa vizibil) şi ieşi. 
Lucky se repezi spre el în salturi uriaşe, ieşi din clădire şi 
traversă în fugă suta de metri care-l separa de Bigman şi de 
cei trei siriusieni. 
Cu faţa întoarsă, ca să nu vadă oroarea la care se aştepta - 
distrugerea unei fiinţe umane, cu cărnuri atâmânde şi 
sânge - Yonge nu auzi aşteptatul strigăt de agonie. În 
schimb, auzi un grohăit surprins al lui Zayon şi un strigăt 
sălbatic al lui Devoure. 
Se întoarse. Robotul care-l ţinuse pe Bigman nu-l mai 
atingea. Acum se depărta în mare grabă. De fapt, toţi 
roboții prezenţi se depărtau în fugă. 
lar pământeanul acela, Lucky Starr, ajunsese, nu se ştie 
cum, lângă Bigman. 
Lucky se aplecase asupra lui Bigman, iar micul marțian 
clătina din cap, frecându-şi braţul. „Un minut dacă mai 
dura, Lucky, un minut şi...” 
Devoure striga răguşit şi inutil la roboţi. Dintr-o dată, un 
ansamblu de megafoane umplu cu vuiete aerul: 
COMANDANT DEVOURE, INSTRUCŢIUNI, VĂ RUGĂM. 
INSTRUMENTELE NOASTRE NU DETECTEAZĂ 
ACTIVITATE INAMICĂ. EXPLICAŢI ORDINUL DE 
DEPLASARE LA POSTURILE DE LUPTĂ. COMANDANTE 
DEVOURE... 


- La posturile de luptă..., murmură Devoure. Nu e de 
mirare că roboții... 
Ochii îi căzură pe Lucky. 

- Tu, tu ai făcut asta. 
Lucky înclină capul. 

- Da, domnule, eu. 

Buzele grăsuţe ale lui Devoure se strânseră dispreţuitoare. 

- Deşteptul şi ingeniosul consilier! Ai salvat viaţa maimuţei 
tale, pentru moment. 

Cu blasterul îndreptat hotărât spre abdomenul lui Lucky, 
continuă: 

- Înapoi în biroul meu. Toţi. Şi tu, Zayon. Toţi. 

Receptorul de imagine bâzâia nebuneşte. Era evident că 
roboții dezorientaţi recurseseră la difuzoare, negăsindu-l în 
birou pe Devoure. 

Devoure trecu pe sunet, dar lăsă imaginea întunecată. 
Lătră în microfon: 

- Se anulează ordinul de prezentare la posturile de luptă. 
A fost o eroare. 

Omul de la capătul celălalt al comunicaţiei mormăi ceva, 
dar Devoure i-o tăie scurt: 

- Nu e nimic cu imaginea. Treci la postul tău. Toată lumea 
se prezintă la activitatea de rutină. 

Dar şi aşa ţinea mâna în dreptul locului în care ar fi trebuit 
să fie imaginea, parcă temându-se că celălalt ar putea 
penetra cumva prin bariera obscură şi i-ar vedea figura. 
Nările lui Yonge fremătau, în vreme ce-şi freca antebraţul 
zgâriat. 

Devoure se aşeză. 

- Rămâneţi toţi în picioare, spuse el, privindu-i pe toţi cu 
ură. Acest marțian va muri, poate nu omorât de un robot, 
poate nu într-o navă spaţială golită. Găsesc eu ceva. Dacă 
crezi că l-ai salvat, pământeanule, să ştii că am să mă 
gândesc la ceva şi mai amuzant. Am o imaginaţie 
prodigioasă. 

- Pretind să fiu tratat ca prizonier de război, spuse Lucky. 


- Dar nu ne aflăm în război, veni replica lui Devoure. Iar el 
este un spion şi merită să moară. Este roboticid şi merită să 
moară cu atât mai mult. Vocea lui Devoure tremura. A 
ridicat mâna asupra mea. Merită să moară de zeci de ori. 

- Am să-mi răscumpăr prietenul. 

- Nu e de vânzare. 

- Pot să plătesc un preţ mare. 

- Cum? rânji Devoure cu ferocitate. Depunând mărturie la 
conferinţă, cum ţi-am cerut? E prea târziu. Nu e destul. 

- Oricum n-aş putea s-o fac, spuse Lucky. Nu voi minţi în 
defavoarea Pământului, dar există un adevăr pe care-l pot 
spune, un adevăr pe care voi nu-l cunoaşteţi. 

- Nu face nici un târg cu el, Lucky, strigă Bigman. 

- Maimuţa are dreptate, spuse Devoure. Nu faci nici un 
târg. Nimic din ce-mi poţi tu spune nu-l va răscumpăra. Nu 
ţi-l vând nici dacă ar fi să-mi dai în palmă tot Pământul. 
Yonge îl întrerupse tăios: 

- Eu l-aş da şi pentru mai puţin. Ascultă-l pe consilier. 
Vieţile lor s-ar putea să merite informaţiile pe care le au. 

- Nu mă provoca, Yonge. Nu uita că eşti în stare de arest. 
Dar Yonge ridică un scaun şi-l lăsă să cadă cu zgomot. 

- Nu permit să mă arestezi. Fac parte din Serviciu. Nu mă 
poţi executa discreţionar, nu îndrăzneşti, oricât de mult te- 
aş provoca. Trebuie să mă trimiţi în faţa unui tribunal. Iar în 
faţa tribunalului am şi eu ceva de spus. 

- Cum ar fi? întrebă dispreţuitor Devoure. 

Dintr-o dată, conflictul dintre ofiţerul în vârstă şi tânărul 
aristocrat nu mai mocnea. 

- Cum ar fi cele întâmplate azi: cum un terestru de un 
metru şi jumătate te-a bătut până ai început să zbieri şi 
Zayon a trebuit să intervină ca să-ţi salveze viaţa. Toţi 
oamenii din bază îşi vor aminti multă vreme că n-ai fost în 
stare să-ţi arăţi figura zile întregi - sau ai cumva curajul să 
te arăţi înainte să ţi se vindece vânătăile? 

- Ţine-ţi gura! 


- Pot să-mi ţin gura. Nu e nevoie să spun nimic. Totul este 
să încetezi să subordonezi interesele lui Sirius urii tale 
personale. Ascultă ce are de spus consilierul. Şi Yonge se 
întoarse către Lucky. Îţi garantez un târg cinstit. 

Bigman se băgă şi el în discuţie: 

- Care târg, ce târg? Tu şi Zayon o să vă treziţi într-o bună 
dimineaţă şi tare o să vă miraţi că o să fiţi morţi de vreun 
accident, iar Devoure o să vă trimită flori grămadă şi tare 
rău o să-i pară şi abia după aia n-o să mai fie nimeni care să 
ştie că individul are nevoie de roboţi în spatele cărora să se 
ascundă pentru a-şi apăra pielea jegoasă de un marțian. 
Atunci totul o să fie după cum va fi vrut el. Ce târg crezi că 
poți face? 

- Nu va exista aşa ceva, spuse Yonge ţeapăn, pentru că voi 
povesti totul unui robot în mai puţin de o oră. Elnu va şti 
cărui robot i-am spus povestea şi nici nu va afla. Dacă eu 
sau Zayon vom muri de cauze nenaturale, povestea va fi 
oferită onoratului public prin unde subeterice, în extenso. 
Cred că într-o atare situaţie Devoure va avea grijă de mine 
şi de Zayon, să nu păţim ceva. 

Zayon clătină din cap: 

- Yonge, nu-mi place toată povestea asta. 

- Trebuie să-ţi placă, Zayon. Ai fost martor la bătaia 
încasată de Devoure. Nu crezi că, dacă nu iei măsuri, va fi 
foarte rău de tine? M-am săturat să sacrific onoarea 
Serviciului pe altarul nepotului Directorului. 

Zayon spuse resemnat: 

- Să auzim ce ai de spus, consiliere Starr. 
Lucky începu cu voce joasă: 

- E mai mult decât o informaţie. E o predare. Mai există un 
consilier pe ceea ce voi numiţi teritoriu siriusian. Cădeţi de 
acord cu tratarea prietenului meu ca prizonier de război şi 
garantaţi-i viaţa, uitând de incidentul cu lichidarea 
robotului, iar eu vă voi conduce la celălalt consilier. 

13. PRELUDIU LA VESTA 


Bigman, care aşteptase până în ultima clipă ca Lucky să 
scoată din mânecă vreo stratagemă, se făcu alb ca varul. 
Începu să se văicărească, cu inima zdrobită de dezamăgire. 

- Lucky! Nu vreau să mă scoţi din... noroi în felul ăsta. 
Devoure era vizibil surprins. 

- Unde? Nici o navă nu ar fi putut trece prin apărarea 
noastră. E o minciună. 

- O să vă conduc la om, spuse Lucky plictisit, dacă 
ajungem la o înţelegere. 

- Avem o înţelegere, spuse grăbit Yonge. Pe Spaţiu! 

- Aşteaptă, spuse furios Devoure. Recunosc să s-ar putea 
să prezinte o anumită valoare pentru noi, dar oare ce spune 
Starr înseamnă că el va depune mărturie la conferinţa de 
pe Vesta că acest alt consilier ne-a invadat teritoriul? Şi că 
Starr ne-a arătat, de bună voie şi nesilit de nimeni, 
ascunzătoarea lui? 

- Acesta este adevărul, spuse Lucky. Acest lucru îl voi 
spune. 

- Pe cuvânt de consilier? îl maimuţări Devoure. 

- Am spus că voi depune mărturie. 

- Atunci, spuse Devoure, de vreme ce cei doi membri ai 
Serviciului consideră suficient cuvântul tău, asta s-ar putea 
să vă salveze vieţile. 

Dar brusc ochii îi sclipiră furios. 

- E pe Mimas. Corect, domnule consilier? Pe Mimas. 

- Corect. 

- Pe Sirius! Devoure se ridicase în picioare şi gesticula 
furios. Aproape l-am ratat. La fel şi Serviciul. 

Zayon încă era nedumerit. 

- Mimas? 

- Serviciul încă nu s-a prins? spuse Devoure cu un rânjet 
maliţios. Evident, pe Shooting Starr s-au aflat trei oameni. 
Trei au intrat în Mimas; doi au ieşit, unul a rămas acolo. A 
fost, cred, raportul tău, Yonge, cel din care am aflat că Starr 
lucrează întotdeauna într-o echipă de doi oameni. 

- Întotdeauna a lucrat în doi, spuse Yonge. 


- Şi omul nu ţi s-a părut suficient de flexibil ca să poată la 
un moment dat să lucreze şi în trei? Mergem pe Mimas? 
În tensiunea momentului, Devoure părea să-şi fi pierdut 
patima demenţială pentru răzbunare, ba chiar îşi şi 
recăpătase o parte din ironia şi disprețul afişate când cei 
doi pământeni au ajuns pe Titan. 

- Ne vei oferi plăcerea companiei tale, domnule consilier? 

- În mod sigur, domnule Devoure, răspunse Lucky. 
Bigman plecă mai pleoştit ca oricând. Acum se simţea şi mai 
Tău, îşi zicea el, decât atunci când mâna de oţel a robotului 
îi strângea braţul, gata să-l sfarme. 
Shooting Starr se afla din nou în spaţiu, dar de data asta nu 
ca navă independentă. Era prinsă într-o plasă magnetică 
fermă şi se deplasa în conformitate cu impulsurile 
motoarelor comandate de nava siriusiană însoţitoare. 
Deplasarea de la Titan la Mimas a durat aproape două zile, 
timp care pentru Lucky a însemnat o perioadă amară, plină 
de reflecţii dureroase. 
Îi lipsea Bigman, care fusese luat şi dus pe nava siriusiană. 
(Devoure subliniase că cei doi trebuie să fie pe nave 
separate, ca să garanteze fiecare, ca ostatic, buna purtare a 
celuilalt.) 
Pe navă era secund ofiţerul Harrig Zayon. Omul acesta 
degaja un aer de rigiditate. Nu şi-a repetat tentativa iniţială 
de a-l converti pe Lucky Starr la cauza siriusiană, iar Lucky 
nu a rezistat tentaţiei de a prelua iniţiativa în domeniu. L-a 
întrebat pe Zayon dacă după el Devoure este un exemplar 
al rasei umane superioare care populează planetele 
siriusiene. 
Zayon îi răspunse destul de rezervat: 

- Devoure nu a beneficiat de antrenamentul şi disciplina 
pe care ţi le conferă Serviciul. Este prea impulsiv. 

- Colegul tău, Yonge, pare să considere că e mai mult 
decât atât. Nu face nici un secret din proasta lui părere 
despre Devoure. 


- Yonge reprezintă între oamenii Serviciului o opinie 
extremistă. Acea cicatrice de pe braţ a căpătat-o în timpul 
tulburărilor interne care au însoţit ridicarea la putere a 
actualului director al Corpului Central. 

- Adică a unchiului lui Devoure. 

- Da. Serviciul s-a situat de partea fostului director, iar 
Yonge şi-a îndeplinit ordinele, conform onoarei de militar. 
Rezultatul a fost că noul regim l-a lăsat deoparte la 
avansare. O, da, l-au trimis aici şi l-au numit în comitetul 
care va reprezenta Sirius pe Vesta, dar de fapt este 
subordonatul lui Devoure. 

- Adică al nepotului Directorului. 

- Exact. Lui Yonge nu-i place deloc acest lucru. Yonge nu 
vrea să înţeleagă că Serviciul este un organ al statului şi că 
nu pune sub semnul întrebării nici politica şi nu are nici o 
obiecţie de ridicat, oricare ar fi grupul aflat la putere. Altfel, 
este un excelent ofiţer. 

- Dar nu mi-ai răspuns la întrebarea dacă îl consideri pe 
Devoure un reprezentant de marcă al elitei siriusiene. 

- Dar Pământul vostru? întrebă mâniat Zayon. Voi n-aţi 
avut niciodată conducători necorespunzători? Sau de-a 
dreptul ticăloşi? 

- O, am avut o grămadă, recunoscu Lucky. Dar noi, cei de 
pe Pământ, suntem foarte diverşi. Nici un conducător nu 
poate să rămână la putere dacă nu reprezintă un 
compromis între noi toţi. Conducătorii de compromis pot să 
nu fie dinamici, dar nici tirani nu devin. Pe Sirius, voi aţi 
eliminat diversitatea, sunteţi toţi la fel şi de aceea un 
conducător poate ajunge la extreme dacă respectă această 
linie comună a voastră. De aceea, la voi nu este ca la noi. Pe 
Pământ, autocraţia şi politica în forţă sunt situaţii 
excepţionale, tranzitorii, în vreme ce la voi asta e regula. 
Zayon suspină, dar nu-i mai vorbi lui Lucky decât după 
multe ore, atunci când Mimas se vedea mare pe ecran, iar 
navele decelerau, pentru aterizare. 


- Spune-mi, domnule consilier, vorbi Zayon, fac apel la 
onoarea ta. Sigur nu ai pus la cale o capcană? 

- Ce înţelegi prin „capcană”? 

- Chiar există pe Mimas un consilier? 

- Da, există. La ce te aştepţi? La un câmp de forţă care să 
ascundă o bombă care să ne trimită pe toţi în neagra 
uitare? 

- Cam aşa ceva. 

- Şi ce aş câştiga? Distrugerea unei nave siriusiene şi 
poate a unei duzini de siriusieni? 

- "Ţi-ai recâştiga onoarea. 

Lucky ridică din umeri. 

- Am făcut un târg. Acolo avem un consilier terestru. Voi 
merge şi-l voi aduce, fără ca el să opună rezistenţă. 
Zayon înclină din cap. 

- Foarte bine. Se pare că până la urmă nu ai fi fost bun de 
siriusian. Rămâi un pământean, e cel mai bine. 

Lucky zâmbi amar. Acest militar rigid avea un simţ al 
onoarei care nu aproba comportamentul lui Lucky nici 
măcar atunci când credea că este în favoarea lui Sirius. 

La Centrul Portuar, International City, Pământ, consilierul- 
şef Hector Conway aştepta plecarea spre Vesta. Nu mai 
avea de la Lucky nici o veste directă de la intrarea lui 
Shooting Starr în umbra lui Hidalgo. 

Capsula adusă de căpitanul Bemold fusese destul de 
detaliată, deşi concisă, şi era pătrunsă de obişnuitul bun- 
simţ care-l caracteriza pe Lucky. Solicitarea unei conferinţe 
fusese singura ieşire. Preşedintele văzuse din capul locului 
această soluţie, iar acei membri ai cabinetului care doreau 
tratarea subiectului de pe poziţii de forţă fuseseră covârşiţi. 
Chiar şi Sirius acceptase cu mult entuziasm această soluţie, 
după cum prezisese Lucky. Era, în mod clar, exact ceea ce 
dorea guvernul siriusian, o conferinţă sortită eşecului, 
urmată de un război în termenii dictaţi de Sirius. După 
toate aparențele, siriusienii deţineau toate atuurile. 


Acest simplu fapt făcea necesară ascunderea a cât mai 
multe informaţii faţă de public. Dacă toate detaliile intrau în 
reţeaua subeterică fără o atentă pregătire, publicul 
indignat ar fi putut impune guvernului terestru un război 
împotriva restului Galaxiei. Mai rău, solicitarea conferinţei 
ar fi fost interpretată drept o cedare fără luptă, laşă, în faţa 
siriusienilor. 
Dar nici secretul deplin nu era posibil, iar presa era 
furioasă şi se răzvrătea împotriva embargoului 
informaţional impus de guvern pe tema dată. Lucrurile se 
înrăutăţeau pe zi ce trecea. 
Preşedintele trebuia să ţină lucrurile cumva sub control, 
până ce conferinţa va fi avut loc. Şi totuşi, actuala situaţie 
putea fi considerată foarte plăcută, în comparaţie cu ce ar fi 
urmat în urma eşecului conferinţei. 
În indignarea generală care ar fi urmat, nu numai că ar fi 
izbucnit războiul, dar Consiliul Ştiinţelor ar fi fost complet 
discreditat şi distrus, iar Federaţia Terestră şi-ar fi pierdut 
arma cea mai puternică, exact când ar fi avut mai mare 
nevoie de ea. 
De săptămâni întregi, Hector Conway nu mai adormea fără 
somnifere. Pentru prima oară în cariera lui, începuse să se 
întrebe cinstit dacă nu cumva e cazul să se retragă. 
Se ridică cu greutate şi se îndreptă spre nava gata de 
lansare, într-o săptămână se va afla pe Vesta, pentru 
discuţii preliminare cu Doremo. Bătrânul om de stat cu ochi 
roz era cel care stăpânea echilibrul puterilor. Asta era 
dincolo de orice îndoială. Era aproximaţia cea mai bună 
neutrului şi dezinteresatului din toată Galaxia şi de el ar fi 
ascultat până şi siriusienii. 
Dacă Conway ar reuşi cumva să-l facă să-l asculte... 
Nu văzu omul care se apropia de el decât când fură 
aproape să se ciocnească. 

- Aăă... Ce este? întrebă Conway surprins. 
Omul duse şmechereşte mâna la şapcă. 


- Jan Dieppe de la Trans-sub-eteric, domnule consilier-şef. 
Puteţi oare să-mi răspundeţi la câteva întrebări? 

- Nu. Sunt pe cale să urc la bordul navei. 

- Înţeleg asta, domnule. De aceea v-am şi oprit. Altă şansă 
n-o să mai am. Evident, mergeţi spre Vesta. 

- Da, desigur. 

- Ca să trataţi situaţia strigătoare la cer de pe Saturn. 

- Ei bine? 

- Şi ce aşteptaţi de la conferinţă, domnule consilier-şef? 
Credeţi că Sirius va asculta de rezoluţii şi voturi? 

- Da, cred că Sirius va asculta de rezoluţii. 

- Credeţi că votul va fi împotriva lui Sirius? 

- Sunt sigur că da. Acum, îmi daţi voie să trec, vă rog? 

- Îmi pare rău, domnule, dar este ceva foarte important, 
iar oamenii de pe Pământ trebuie să ştie. 

- Vă rog. Nu-mi spuneţi mie ce credeţi dumneavoastră că 
trebuie să ştie. Vă asigur că sunt foarte interesat de binele 
pământenilor. 

- De aceea este Consiliul Ştiinţelor gata să permită 
guvernelor extraterestre să voteze dacă a fost invadat 
teritoriul Federaţiei lerestre? De ce li se conferă altora 
dreptul care ar trebui să fie doar de resortul nostru? 
Conway nu putu să nu remarce voalata ameninţare din 
spusele, altfel aparent politicoase, deşi foarte insistente, ale 
celuilalt. Se uită peste umărul reporterului şi-l văzu pe 
Secretarul de Stat discutând cu un grup de oameni din 
mass-media, într-un punct apropiat de navă. 

- Unde vreţi să ajungeţi? îl întrebă pe reporter. 

- Mi-e teamă că publicul pune la îndoială buna credinţă a 
Consiliului, domnule şef. În această ordine de idei, la Trans- 
sub-eter am recepționat o emisiune siriusiană, care încă nu 
a fost dată publicităţii. Dorim să o comentaţi. 

- Fără comentarii. O emisiune de ştiri siriusiană destinată 
pieţei interne nu merită nici un comentariu. 

- Este o emisiune care ne priveşte direct. De pildă, unde 
se află consilierul David Starr, legendarul, unicul Lucky? 


- Poftim? 

- Haideţi, domnule consilier-şef. Ştiu că agenţilor 
Consiliului nu le place publicitatea, dar nu cumva consilierul 
Starr a fost trimis spre Saturn într-o misiune secretă? 

- Şi dacă ar fi aşa, tinere domn, ce doriţi de la mine, să vă 
spun ce misiune secretă are? 

- Da, pentru că Sirius deja vorbeşte despre asta. Pentru ei 
nu mai e un secret. Ei spun că Lucky Starr a invadat 
sistemul lui Saturn şi a fost capturat. Este adevărat? 

- Nu cunosc localizarea actuală a consilierului David Starr, 
spuse Conway ţeapăn. 

- Să înţeleg din ce spuneţi că ar putea să fie în sistemul 
saturnian? 

- Să înţelegeţi că nu cunosc localizarea lui actuală. 

Nasul reporterului făcu o cută. 

- Foarte bine. Dacă credeţi că dă bine la public ca un 
consilier-şef să nu cunoască localizarea unuia din cei mai 
importanţi oameni ai lui, asta e treaba domniei voastre. Dar 
starea de spirit a publicului este tot mai mult anti-Consiliu. 
Se vorbeşte foarte mult despre ineficienţa Consiliului, care 
a lăsat Sirius să ocupe Saturn şi acum încearcă să 
vopsească situaţia pentru a-şi salva situaţia politică. 

- Aţi început să insultaţi. Bună ziua, domnule. 

- Siriusienii sunt foarte limpezi în exprimare: Starr a fost 
capturat în sistemul saturnian. Aveţi vreun comentariu? 

- Nu. Lăsaţi-mă să trec. 

- Siriusienii mai spun şi că Lucky Starr va participa la 
conferinţă. 

- Poftim? 

O clipă, Conway nu-şi putu stăpâni semnele de interes. 

- Se pare că v-am surprins, domnule consilier-şef. Doar că 
e o ciudăţenie: siriusienii spun că el va depune mărturie în 
favoarea lor. 

Conway era copleşit. Răspunse cu dificultate. 

- Asta rămâne de văzut. 

- Recunoaşteţi că va veni la conferinţă? 


- Nu am cunoştinţă despre acest lucru. 

- Foarte bine, domnule şef, spuse reporterul, făcându-i loc 
să treacă. Siriusienii spun că Starr deja le-a furnizat 
informaţii preţioase, pe baza cărora vom fi condamnaţi 
pentru agresiune. Ce face Consiliul, vin şi vă întreb. Luptă 
pentru noi sau împotriva noastră? 

Nemaiputând rezista hărţuielii, Conway mormăi un „fără 
comentarii” şi dădu să treacă de reporter. 
Reporterul strigă după el: 

- Starr este fiul dumneavoastră adoptiv, nu-i aşa? 

Conway se întoarse o clipă, apoi se grăbi, fără un cuvânt, 
spre navă. 

Ce putea să spună? Ce ar fi putut să spună, în afara faptului 
că îl aştepta o conferinţă interstelară mai importantă 
pentru Pământ decât oricare întrunire de aceeaşi factură 
din întreaga istorie? Şi că această conferinţă înclină 
puternic în favoarea lui Sirius? Şi că sunt mari şanse să se 
piardă dintr-o lovitură şi pacea, şi Consiliul Ştiinţelor, şi 
Federaţia 'Terestră? 

Şi că singura apărare posibilă constă în slabele eforturi ale 
lui Lucky? 

Dar în străfundurile lui ceea ce îl irita cel mai mult - mai 
mult poate decât un război pierdut - era gândul că ştirea 
siriusienilor este autentică şi că în situaţia în care 
conferinţa va eşua, în ciuda intenţiilor iniţiale ale lui Lucky, 
Lucky va intra în istoria Pământului ca arhetipul 
trădătorului. Şi doar câţiva oameni vor şti care este 
adevărul. 

14. PE VESTA 

Secretarul de Stat Lamont Finney era un politician de 
carieră, care servise în adunarea legislativă în jur de 
cincisprezece ani şi ale cărui relaţii cu Consiliul nu fuseseră 
întotdeauna excesiv de prieteneşti. Acum era îmbătrânit, nu 
stătea tocmai bine cu sănătatea şi avea înclinația spre 
vorbărie. Oficial, el era şeful delegaţiei terestre trimise pe 
Vesta. În fapt, Conway era conştient că el, în calitate de şef 


al Consiliului, trebuie să fie pregătit să-şi asume întreaga 
răspundere pentru eşec - dacă va fi un eşec. 

Finney a avut grijă să-i amintească acest lucru încă dinainte 
de decolarea navei - una din cele mai mari nave de 
croazieră de pe Pământ. 

- Presa a scăpat aproape cu totul de sub control, spuse el. 
Conway, eşti într-o situaţie foarte neplăcută. 

- Tot Pământul e într-o situaţie neplăcută. 

- Nu, Conway, tu eşti într-o situaţie neplăcută. 

- Ia te uită, spuse cu amărăciune Conway, şi eu, care 
nutream iluzia că dacă lucrurile merg rău Consiliul se poate 
aştepta la susţinere din partea guvernului. 

- Mi-e teamă că nu. 

Secretarul de stat îşi punea hamaşamentul cu 
meticulozitate, îngrijorat de duritatea decolării şi având 
grijă ca sticluţa cu pastile de rău spaţial să fie la îndemână. 

- Pentru guvern, susţinerea ta ar însemna căderea lui. lar 
asta nu ne-o putem permite acum, în prag de război. Nu ne 
putem permite instabilitate politică. 

Conway se gândi: nu are nici un fel de încredere în 
rezultatele conferinţei şi aşteaptă războiul. 
Spuse cu glas tare: 

- Ascultă, Finney, dacă lucrurile decurg spre cea mai gravă 
situaţie, am nevoie de nişte voci care să mă ajute să 
împiedic distrugerea reputației consilierului Starr... 

Finney ridică un moment capul încărunţit de la sistemul 
hidraulic şi se uită în ochii lui Conway cu o privire pierdută, 
tulburată. 

- Imposibil. Consilierul tău s-a dus pe Saturn de capul lui, 
nu a cerut permisiunea nimănui, nu a primit nici un ordin. A 
fost alegerea lui să-şi asume nişte riscuri. Dacă lucrurile 
ieşeau rău, ştia că s-a zis cu el. Ce mai putem noi face în 
situaţia asta? 

- Bine, dar ştii că... 

- Nu ştiu, spuse cu violenţă politicianul. Oficial, nu ştiu 
nimic. Eşti de prea multă vreme în viaţa publică pentru a nu 


şti că în anumite situaţii oamenii au nevoie de un ţap 
ispăşitor şi insistă să-l aibă. Consilierul Starr va fi ţapul 
ispăşitor. 

Se lăsă din nou pe spătarul fotoliului şi închise ochii. 
Conway se lăsă şi el în fotoliul alăturat. În navă, ceilalţi îşi 
ocupaseră deja locurile. Bubuitul îndepărtat al motoarelor 
îşi ridică tonalitatea o dată cu ridicarea lentă a navei de pe 
pistă şi urcarea ei spre cer. 

Shooting Starr gravita la o mie cinci sute de kilometri de 
suprafaţa Vestei, prinsă de slaba gravitație a satelitului, 
rotindu-se lent, cu motoarele oprite. De navă era ataşată o 
mică navetă de salvare provenind de la nava siriusiană. 
Ofiţerul Zayon plecase de pe Shooting Starr, pentru a se 
alătura delegaţiei siriusiene de pe Vesta, iar în locul lui 
rămăsese un robot. În naveta de salvare se afla Bigman, iar 
împreună cu el ofiţerul Yonge. 

Lucky fusese surprins să vadă figura lui Yonge privind spre 
el din ecran. 

- Ce faci aici, în spaţiu? Bigman e cu tine? 

- Este. Eu sunt păzitorul lui. Bănuiesc că te aşteptai să fie 
un robot. 

- Într-adevăr. Nu mai au încredere să-l lase pe Bigman în 
seama unui robot, după ultimele păţanii? 

- Nu, e metoda lui Devoure de a nu mă lăsa să particip la 
conferinţă. Este o palmă adresată Serviciului. 

- Dar ofiţerul Zayon este acolo, spuse Lucky. 

- Zayon, pufni Yonge. Este omul potrivit, dar nu face decât 
să-i urmeze pe alţii. El nu înţelege că Serviciul înseamnă 
mult mai mult decât urmarea orbească a unor ordine venite 
de sus, că trebuie să milităm pentru ca Sirius să fie 
guvernat conform principiilor inflexibile ale onoarei, care 
ghidează şi Serviciul. 

- Cum se simte Bigman? schimbă Lucky subiectul. 

- Destul de bine. Dar pare foarte nefericit. E ciudat să vezi 
că o ciudăţenie a naturii, ca el, are un simţ al onoarei şi 
datoriei mult mai dezvoltat decât unul ca tine. 


Lucky strânse tare din buze. Nu mai rămăsese decât puţin 
timp, iar dacă vreunul dintre oamenii Serviciului începea să 
facă speculaţii pe tema lipsei de onoare a lui Lucky, faptul 
era îngrijorător. De aici nu mai era decât un pas până la a-şi 
pune întrebarea dacă nu cumva Lucky posedă o metodă de 
a-şi recupera onoarea pierdută, iar mai departe se pune 
întrebarea care sunt intenţiile lui reale, iar după aceea... 
Yonge ridică din umeri. 

- Nu te-am sunat decât ca să mă asigur că totul e în 
regulă. Răspund de siguranţa ta până când, la timpul 
potrivit, o să cobori pentru conferinţă. 

- Aşteaptă, serviceman. Mi-ai făcut un serviciu acolo, pe 
Titan. 

- N-am făcut nimic pentru tine. Am urmat strict 
imperativele datoriei mele. 

- N-are importanţă. l-ai salvat viaţa lui Bigman şi probabil 
şi pe a mea. S-ar putea ca la sfârşitul conferinţei viaţa ta să 
fie în pericol. 

- Viaţa mea? 

Lucky îşi juca foarte prudent cartea. 

- După ce îmi voi rosti depoziţia, s-ar putea ca Devoure, 
dintr-un motiv sau altul, să decidă că e vremea să scape de 
tine, în ciuda riscului ca siriusienii să afle de „lupta” lui cu 
Bigman. 

Yonge râse cu amărăciune. 

- În tot cursul călătoriei încoace, nimeni nu l-a văzut la 
faţă. A stat în cabina lui, aşteptând să i se vindece faţa. 
Crede-mă, sunt în perfectă siguranţă. 

- Cu toate acestea, dacă te vei considera în pericol, 
apropie-te de Hector Conway, Consilier-Şef al Ştiinţelor. Ai 
cuvântul meu că va accepta cererea ta de azil politic. 

- Cred că ai intenţii bune faţă de mine, spuse Yonge, dar 
mă tem că după conferinţă Conway va fi acela care va cere 
azil politic. 

Şi cu asta Yonge întrerupse legătura. 


Lucky rămase cu ochii la Vesta de sub el, gândindu-se cu 
mare tristeţe că, în ultimă analiză, sunt mari şanse ca 
prezicerea lui Yonge să fie cea bună... 

Vesta era unul dintre cei mai mari asteroizi. Nu era de 
mărimea lui Ceres, care avea mai mult de opt sute de 
kilometri diametru şi era un gigant printre asteroizi, dar cei 
350 de kilometri îl plasau în clasa a Il-a, doar Pallas şi Juno 
putând să concureze cu el. 

Văzut de pe Pământ, Vesta era cel mai luminos asteroid, din 
cauza şansei care făcuse ca stratul exterior să fie format din 
carbonat de calciu, nu din silicați închişi la culoare, sau din 
oxizi metalici, care constituiau majoritatea celorlalţi 
asteroizi. 

Oamenii de ştiinţă au emis multe ipoteze privitoare la 
compoziţia chimică a acestul. Asteroid (pe care nimeni n-o 
bănuise până ce s-a pus piciorul pe el; înainte vreme, 
astronomii din vechime se întrebau dacă nu cumva Vesta 
este îmbrăcată într-un strat de gheaţă sau dioxid de carbon 
îngheţat) dar nu ajunseseră la un consens. Evident, 
scriitorii de ocazie nu s-au putut abţine să nu-l denumească 
„lumea de marmură”. 

„Lumea de marmură” fusese transformată în bază navală în 
primele zile ale luptei cu piraţii spaţiali din centura de 
asteroizi. Cavernele naturale de sub suprafaţă fuseseră 
lărgite şi etanşeizate. Acum exista acolo loc pentru 
păstrarea pe timp de doi ani a unei întregi flote, cu tot cu 
proviziile aferente. 

Acum, baza navală devenise mai mult sau mai puţin caducă, 
dar cu schimbări minore cavernele puteau fi (şi chiar au 
fost) transformate într-un teren foarte potrivit pentru 
delegaţii din întreaga Galaxie. 

Fuseseră aduse provizii de hrană şi apă şi facilităţi de lux la 
care Marina n-ar fi visat. După ce treceai de suprafaţă şi 
pătrundeai în interior, nu mai puteai deosebi Vesta de un 
hotel terestru. 


Delegaţia terestră, în calitate de gazdă (Vesta era teritoriu 
terestru, nici măcar siriusienii nu puteau s-o nege) s-a 
ocupat de acomodarea şi de confortul delegaților. Aceasta 
însemna adaptarea diverselor apartamente la condiţiile de 
gravitație şi atmosferice uşor diferite cu care erau obişnuiţi 
delegaţii. De pildă, cei de pe Warren aveau climatizare 
pentru ca aerul să fie rece, ca cel de pe planeta lor. 

Nu e de mirare că cele mai mari eforturi au fost făcute 
pentru acomodarea delegaţiei de pe Elam. Aceasta era o 
mică lume care orbita în jurul unei stele pitice roşii. Mediul 
era de aşa natură încât nimeni n-ar fi crezut că acolo poate 
să înflorească o civilizaţie umană. Şi totuşi, ingeniozitatea 
fără odihnă a speciei umane a transformat deficienţele într- 
un atu. 

Nu era destulă lumină pentru ca plantele terestre să 
crească acolo, aşa că s-a folosit iluminarea artificială şi s-au 
cultivat soiuri speciale, până când grânele şi produsele' 
agricole elamite nu numai că s-au naturalizat perfect, dar 
au demonstrat o calitate superioară, care nu putea fi 
obţinută nicăieri în restul Galaxiei. Prosperitatea Elamului 
se baza pe exporturile agricole într-o măsură mai mare 
decât la multe lumi mult mai favorizate de natură. 

Probabil că din cauza luminii slabe a soarelui Elamului, nu 
exista o favorizare naturală a pigmenţilor pielii. Locuitorii 
erau blonzi până la extremele termenului. 

Şeful delegaţiei elamite, de pildă, era aproape albinos. 
Numele lui era Agăş Doremo, cel care de peste treizeci de 
ani era considerat conducătorul mişcării neutrilor din 
Galaxie. În toate disputele ivite între Pământ şi Sirius (care, 
evident, reprezenta forţele anti-terestre extreme din 
Galaxie) el era cel care asigura echilibrul. 

Conway se baza pe el şi în acest caz. De aceea, a intrat în 
zona rezervată elamiţilor cu un aer prietenesc. Avu grijă să 
nu exagereze cu efuziunile; se mulţumi să strângă mâinile 
celor prezenţi cu căldură. Clipi la lumina de frecvenţă joasă, 


cu tentă de roşu şi acceptă un pahar de băutură elamită 
originală. 

- Ţi-a albit părul, Conway, de când te-am văzut ultima 
oară, spuse Doremo. E aproape la fel de alb cu al meu. 

- Doremo, nu uita că nu ne-am mai văzut de mulţi ani. 

- Atunci, să înţeleg că nu a albit doar în ultimele câteva 
luni? 

Conway zâmbi cu amărăciune. 

- Dacă ar fi fost negru din capul locului, ar fi albit în aceste 
câteva luni. 

Doremo înclină din cap şi sorbi din băutură. 

- Pământul s-a plasat singur în cea mai neplăcută situaţie. 

- Da, aşa este, dar conform tuturor regulilor logicii 
Pământul are dreptate. 

- Aşa să fie? 

Doremo se eschiva de la o poziţie clară. 

- Nu ştiu cât de mult te-ai gândit la problema asta..., 
continuă Conway. 

- 'Te asigur că foarte mult. 

—,sau cât de dispus eşti să discuţi problema înainte... 

- De ce nu? Siriusienii au fost deja la mine. 

- A, deja? 

- M-am oprit în drum pe Titan, spuse Doremo, clătinând 
din cap. Au acolo o bază frumoasă, pe care am putut-o 
vedea îndată ce mi-au furnizat nişte ochelari de soare. 
Lumina aia albastră oribilă a lui Sirius strică mult lucrurile, 
dar trebuie să le recunoşti meritele, Conway; ştiu să facă 
lucrurile dintr-un foc. 

- Ai decis că au dreptul de a coloniza sistemul lui Saturn? 

- Dragul meu Conway, spuse Doremo, am decis doar că 
vreau pace. Un război nu ar duce la nimic bun. Dar situaţia 
este asta: siriusienii sunt în sistemul saturnian. Cum ai de 
gând să-i dai afară fără a recurge la război? 

- Există o cale, spuse Conway. Dacă celelalte lumi 
exterioare vor declara fără echivoc că-l consideră pe Sirius 
invadator, Sirius nu va putea face faţă întregii Galaxii. 


- Da, dar cum să convingi celelalte lumi exterioare să 
voteze împotriva lui Sirius? întrebă Doremo. Cele mai multe 
- şi aici te rog să mă ierţi - sunt în mod tradiţional 
susceptibile faţă de Pământ şi îşi vor spune că la urma 
urmei sistemul saturnian era nelocuit. 

- Dar s-a stabilit o înţelegere, încă de când Pământul a 
acordat independenţa lumilor exterioare, ca rezultat al 
doctrinei hegelliene, că nici o unitate mai mică de un sistem 
stelar nu poate fi considerată capabilă de independenţă. Un 
sistem planetar neocupat nu înseamnă pur şi simplu nimic, 
câtă vreme sistemul stelar ca atare nu este nelocuit. 

- Sunt de acord cu tine. Recunosc că asta a fost ipoteza 
iniţială. Dar această presupunere nu a fost niciodată pusă la 
încercare. Abia acum va fi pusă la încercare. 

- Crezi, spuse cu mare grijă Conway, că ar fi înţelept să se 
renunţe la ipoteza iniţială ca să acceptăm un principiu nou, 
care să permită primului venit să intre într-un sistem şi să 
colonizeze planetele nepopulate şi planetoizii cum îi vine 
lui? 

- Nu, sublinie cu tărie Doremo, nu cred acest lucru. Cred 
că ar fi în interesul nostru, al tuturor, ca sistemele stelare 
să rămână în continuare unităţi indivizibile, dar... 

- Dar ce? 

- La această conferinţă se vor isca multe patimi, care vor 
împiedica delegaţii să abordeze problema în mod logic. 
Dacă mi-aş putea permite să dau un sfat Pământului... 

- Continuă. Întâlnirea noastră e neoficială şi 
neprogramată. 

- Atunci aş spune, de pildă, să nu vă bazaţi pe susţinerea 
acestei conferinţe. Lăsaţi-i pe siriusieni să rămână în 
sistemul lui Saturn pentru moment. Ei îşi vor supralicita 
cărţile şi în cele din urmă veţi putea cere o a doua 
conferinţă, cu mai multe speranţe de reuşită. 

Conway clătină din cap. 

- Imposibil. Dacă avem aici un eşec, atunci patimile se vor 

ridica de partea noastră. Deja tensiunea e foarte ridicată. 


Doremo ridică din umeri. 

- Peste tot patimi. Nu sunt deloc optimist în privinţa 
viitorului. 

Conway îi vorbi convingător. 

- Dacă tu în persoană crezi că Sirius nu are ce căuta pe 
Saturn, n-ai putea face un efort de a-i convinge pe ceilalţi? 
Eşti o persoană influentă, care impune respect în toată 
Galaxia. Nu-ţi cer să faci ceva special pentru mine, ci doar 
să acţionezi conform propriilor tale credinţe. S-ar putea ca 
aici să rezide bariera dintre război şi pace. 

Doremo puse deoparte paharul şi-şi tamponă buzele cu un 
şervet. 

- Mi-aş dori tare mult să fac asta, Conway. Dar nici măcar 
nu îndrăznesc să ridic glasul la conferinţa asta. Sirius are 
un ascendent atât de puternic, încât ar fi foarte periculos 
pentru Elam să i se împotrivească. Suntem o planetă foarte 
mică... La urma urmei, Conway, voi aţi cerut această 
conferinţă, pentru a se ajunge la o soluţie paşnică. Atunci, 
de ce aţi trimis în acelaşi timp nave de război în sistemul 
saturnian? 

- Asta ţi-au spus siriusienii, Doremo? 

- Da. Mi-au arătat dovezile pe care le au. Mi-au arătat 
chiar şi o navă terestră, bine prinsă într-o legătură 
magnetică, aflată pe orbită în jurul Vestei. Mi s-a spus că 
Lucky Starr în persoană, de care noi, pe Elam, am auzit 
destule, s-ar afla la bordul navei. Înţeleg că Starr orbitează 
în jurul Vestei, aşteptând să depună mărturie. 

Conway înclină încet din cap. 
Doremo continuă: 

- Dacă Starr recunoaşte acţiunile agresive împotriva lui 
Sirius - şi asta va face, altfel este de neconceput ca 
siriusienii să-l lase să depună mărturie - atunci conferinţa 
se poate considera terminată. Mi se pare mie, sau Starr 
este fiul tău adoptiv? 

- Da, într-un fel, murmură Conway. 


- Asta agravează şi mai mult lucrurile, îţi dai seama. Dacă 
spui că a acţionat fără ordinele Pământului, cum cred că şi 
vrei să spui... 

- Este adevărat, spuse Conway, dar nu sunt pregătit să 
spun ce va declara el aici. 

- Dacă îl dezavuezi, nimeni n-o să te creadă. Vezi bine, e 
propriul tău fiu. Delegații din celelalte lumi vor striga ca din 
gură de şarpe că e vorba de „Ierrestria perfida”, de 
ipocrizia înnăscută a pământenilor. Sirius o să aibă gura cea 
mai mare, iar eu nu voi fi în stare să fac nimic. Nu voi fi nici 
măcar în măsură să votez în favoarea Pământului... 
Pământul ar trebui să renunţe de pe acum. 

Conway clătină din cap. 

- Nu, Pământul nu poate să renunţe. 

- Atunci, spuse Doremo cu o infinită tristeţe, asta 
înseamnă război, iar noi toţi vom lupta împotriva 
Pământului. 

15. CONFERINŢA 

Conway îşi terminase băutura. Acum se ridica să plece şi 
dădea mâna cu Doremo, cu o expresie melancolică pe 
figură. 

Spuse, aproape într-o doară: 

- Dar nici măcar nu am ascultat mărturia lui Lucky. Dacă 
efectele nu sunt pe cât de rele crezi, dacă mărturia se 
dovedeşte cel puţin inofensivă, vei acţiona atunci în direcţia 
păcii? 

Doremo ridică din umeri. 

- Tentativă inutilă. Dar, da, în cazul, foarte improbabil, că 
această conferinţă nu va fi dată peste cap de cele spuse de 
fiul tău adoptiv, am să-mi aduc şi eu contribuţia. După cum 
ţi-am spus, sunt de partea ta. 

- Mulţumesc, domnule. 

Strânseră mâinile încă o dată. 

Doremo se uită lung după consilierul-şef, cu o tristă 
clătinare de cap. Dar Conway se opri la uşă să-şi tragă 
răsuflarea. Lucrurile decurseseră exact aşa cum se 


aşteptase. Acum, ar fi minunat ca siriusienii să-l aducă pe 
Lucky. 

Conferinţa s-a deschis într-o notă formală, rigidă, aşa cum 
era de aşteptat. Toţi erau corecţi până la durere, iar când a 
intrat delegaţia terestră, ca să-şi preia locurile, toţi, inclusiv 
siriusienii, aflaţi undeva în extrema stângă, s-au ridicat în 
picioare. 

În calitate de reprezentant al puterii-gazdă, secretarul de 
stat se ridică şi rosti un discurs de bun-venit, plin de 
generalităţi despre pace şi drumul deschis de ea continuei 
expansiuni a omenirii în toată Galaxia, despre originea 
comună a tuturor oamenilor, şi despre durerosul dezastru 
pe care l-ar constitui războiul. A avut mare grijă să nu 
atingă niciunul dintre punctele aflate pe ordinea de zi, să 
nu se refere deloc direct la Sirius şi mai ales să nu 
profereze nici o ameninţare. 

A fost aplaudat cu graţie. Apoi conferinţa l-a votat pe Agăş 
Doremo preşedinte al lucrărilor (era singurul asupra căruia 
ambele părţi ar fi putut să cadă de acord). Lucrările 
continuară la obiect, pe tema în litigiu. 

Conferinţa nu era deschisă publicului, dar existau cabine 
pentru reporterii de pe toate planetele reprezentate. 
Aceştia nu aveau voie să solicite interviuri participanţilor, 
dar puteau asculta şi trimite rapoarte necenzurate. 
Lucrările, cum se obişnuia în asemenea adunări 
interstelare, se ţineau în interlingua, un amalgam lingvistic 
folosit în întreaga Galaxie. 

După scurtul discurs al lui Doremo, în care acesta a 
preamărit virtuțile compromisului şi a implorat părţile să nu 
se încăpăţâneze şi să nu rişte pornirea unui război, acolo 
unde o uşoară nuanţare a poziţiei ar asigura pacea, i s-a dat 
din nou cuvântul secretarului de stat al Pământului. 

De data aceasta, secretarul de stat a trecut pe poziţii 
partizane, prezentându-şi punctul de vedere cu energie şi 
pricepere. 


Dar atitudinea delegaților era negreşit ostilă. Ea plutea 
deasupra sălii de conferinţe ca o ceața. 

Conway stătea lângă orator, cu bărbia în piept. E clar că în 
mod normal este o greşeală să prezinţi principalele 
argumente, adică discursul principal, de la bun început. Era 
ca şi cum ţi-ai fi tras toată muniţia de calibru înainte de a te 
lămuri asupra naturii țintei. Această tactică îi oferea lui 
Sirius ocazia de a riposta distrugător. 

Dar în acest caz era exact ceea ce dorea Conway. 

Scoase o batistă, şi-o trecu peste frunte, apoi o puse grăbit 
la loc, sperând că nu a fost remarcat. Nu voia să se vadă că 
este îngrijorat. 

Sirius nu a trecut direct la ripostă ci, fără îndoială printr-un 
aranjament cu reprezentanţii a trei lumi, trei lumi 
cunoscute a fi sub influenţa siriusiană, i-a lăsat pe aceştia să 
ia scurt cuvântul. 'Toţi au evitat intrarea în subiectul în 
discuţie, dar au brodat energic pe tema intenţiilor agresive 
ale Pământului, care doreşte să reimpună un guvern 
galactic, sub conducerea proprie. Ei au pregătit intrarea în 
scenă a siriusienilor, după care s-a anunţat pauza de prânz. 
În sfârşit, la şase ore după deschiderea lucrărilor, 
conferinţa a fost rechemată la ordine, iar cuvântul i-a fost 
dat lui Sten Devoure de pe Sirius. Acesta se ridică încet în 
picioare, păşi cu o lentoare deliberată spre podium şi 
rămase acolo, privind în jos spre delegaţi cu o expresie de 
mândră încredere în sine pe faţa măslinie (nu se vedea nici 
urmă din nefericita întâlnire cu Bigman). 

Printre delegaţi se iscă o foială, care se opri doar după 
câteva minute, timp în care Devoure nu făcu nici un efort 
pentru a-şi începe discursul. 

Conway era sigur că toţi delegaţii ştiu că Lucky Starr va 
depune mărturie în faţa conferinţei, şi asta în curând. Ei 
aşteptau cu mare emoție şi anticipau cu plăcere această 
completă umilire a Pământului. 

În sfârşit, Devoure îşi începu discursul, cu voce joasă. 
Introducerea a fost istorică. S-a întors la vremurile în care 


Sirius era o colonie terestră, amintind suferinţele şi 
umilinţele îndurate în acele zile. Apoi a trecut uşurel peste 
Doctrina Hegell, care a stabilit principiile independenţei lui 
Sirius şi a celorlalte colonii, doctrină expediată ca fiind 
nesinceră, urmând prezentarea tuturor aşa-ziselor eforturi 
ale Pământului de a-şi restabili dominaţia. 

Ajungând la prezent, Devoure spuse: 

- Suntem acuzaţi pentru colonizarea unei lumi neocupate. 
Să ştiţi că ne recunoaştem vina. Suntem acuzaţi că am luat 
o lume goală şi am transformat-o într-o minunată casă în 
care locuiesc fiinţe umane. Şi vina aceasta ne-o 
recunoaştem. Suntem acuzaţi că am extins frontierele 
speciei umane într-o lume potrivită pentru numita specie şi 
care a fost neglijată de alţii. Da, şi această vină ne-o 
recunoaştem. Dar nu am fost acuzaţi de nimeni că am fi 
folosit violenţa în acest proces. Nu am fost acuzaţi că am 
pornit un război, că am rănit sau omorât pe cineva, în 
cursul acestei ocupaţii. Nu suntem acuzaţi de nici o 
infracţiune. Ni se spune că ne-am instalat la doar câteva 
miliarde de kilometri depărtare de lumea care ocupă într- 
un mod la fel de paşnic şi care se numeşte Pământ. Nu ştim 
ca această lume să aibă vreo legătură cu lumea noastră, 
Saturn. Nu-i oferim Pământului violenţă, iar Pământul nu ne 
acuză de nici o violenţă. Nu cerem decât privilegiul de a fi 
lăsaţi în pace, iar în schimb nu putem decât să fim fericiţi 
să-i lăsăm şi noi pe ei în pace. Ei spun că Saturn este al lor. 
De ce? Oare i-au ocupat vreodată sateliții? Nu. Oare au 
arătat vreodată cele mai mic interes pentru Saturn? Nu. Mii 
de ani nu au avut altceva de făcut decât să-l culeagă, dar au 
vrut ei oare acest lucru? Nu. Abia după ce noi am pus 
piciorul acolo, ei şi-au descoperit brusc interesul. Ei spun că 
Saturn se roteşte în jurul aceluiaşi soare ca şi Pământul. 
Recunoaştem acest lucru, dar în acelaşi timp subliniem că 
este un fapt irelevant. O lume pustie este o lume pustie, 
indiferent de traiectoria pe care o are în spaţiu. Noi am 
colonizat-o primii şi deci este a noastră. 


Îşi drese glasul şi continuă: 

- După cum am spus, Sirius a ocupat sistemul saturnian 
fără a recurge la nici un fel de forţă sau la ameninţarea cu 
forţa; Sirius face tot ceea ce face din pura dorinţă de pace. 
Noi nu vorbim atât de mult despre pace, cum face 
Pământul, noi practicăm pacea. Când Pământul a cerut o 
conferinţă, am acceptat pe loc, de dragul păcii, deşi nu 
există nici un dubiu asupra îndreptăţirii noastre de a ocupa 
sistemul saturnian. Dar Pământul? Cum îşi susţine punctul 
lui de vedere? Ei vorbesc foarte mult despre pace, dar 
acţiunile li se potrivesc foarte puţin cu cuvintele. Ei au cerut 
o conferinţă de pace, dar în acelaşi timp au trimis o 
expediţie militară. Pe scurt, în vreme ce Sirius îşi riscă 
propriile interese de dragul păcii, Pământul, la rândul lui, a 
pornit împotriva noastră un război neprovocat. Pot să 
dovedesc acest lucru chiar din gura unuia din membrii 
Consiliului terestru al Ştiinţelor. 

După ce rosti ultima frază, ridică mâna, primul gest pe 
care-l făcea de la începerea discursului, arătând dramatic 
spre uşa în care cădea bine regizat un spot luminos. În 
cadru se afla Lucky, înalt, sfidător, drept. De fiecare parte 
era flancat de câte un robot. 

Adus pe Vesta, Lucky a putut să-l vadă, în sfârşit, pe 
Bigman. Micul marțian a alergat spre el, în vreme ce Yonge 
se uita la ei amuzat, de la distanţă. 

- Lucky, începu să-l roage Bigman, pe nisipurile de pe 
Marte, Lucky, nu face chestia asta. Nu pot să te facă să scoţi 
un cuvânt, dacă tu nu vrei. Nu are importanţă ce se 
întâmplă cu mine. 

Lucky clătină încetişor din cap. 

- Aşteaptă, Bigman, te rog să aştepţi o zi. 
Yonge veni să-l ia pe Bigman de cot. 

- Îmi pare rău, Starr, dar avem nevoie de el până când 
termini tu ce ai de făcut. Devoure îl are la inimă pe acest 
ostatec, ca să zic aşa, iar eu cred că are dreptate. Va trebui 
să dai ochi cu ai tăi, iar dezonoarea este dificil de suportat. 


Lucky se pregăti sufleteşte exact pentru cele invocate de 
Yonge. Acum stătea în cadrul uşii şi simţea toate privirile 
aţintite asupra lui, liniştea şi respiraţia ţinută de întreaga 
adunare. Aflat în lumină, Lucky nu-i vedea pe delegaţi decât 
sub forma unei mase umane uriaşe, negre. Abia după ce 
roboții l-au condus la boxa martorilor, feţele participanţilor 
au început să se distingă, în primul rând se afla Hector 
Conway. 

Conway îi zâmbi scurt, cu o afecţiune ascunsă, dar Lucky nu 
îndrăzni să-i răspundă la zâmbet. Era o criză gravă şi nu 
trebuia să facă nimic care să-i avertizeze pe siriusieni, mai 
ales acum, în ultima clipă. 

Devoure se uita la pământean cu lăcomie, savurându-şi 
triumful apropiat. Spuse: 

- Domnilor, aş dori să transform temporar prezenta 
conferinţă în ceva ce ar semăna cu o sală de tribunal. Am 
aici un martor pe care aş dori să-l asculte toţi delegaţii. 
Argumentaţia mea se bazează pe ceea ce are de spus acest 
pământean, care este un membru important al Consiliului 
Ştiinţelor. 

Brusc, începu să-l interogheze pe Lucky, cu asprime: 

- Numele, cetăţenia şi rangul, vă rog. 

- Mă numesc David Starr, de origine terestră, membru al 
Consiliului Ştiinţelor. 

- Ai fost supus drogurilor, sondării psihice sau vreunei 
violenţe mentale de orice fel, pentru a fi determinat să 
depui mărturie aici? 

- Nu, domnule. 

- Vorbeşti voluntar, deci? Ceea ce spui este adevărul? 

- Vorbesc voluntar, iar ceea ce spun este adevărul. 
Devoure se întoarse spre delegaţi. 

- Poate că unii dintre dumneavoastră se gândesc că 
domnul consilier a fost supus totuşi unei manipulări 
mentale fără ştirea lui, că neagă acţiunile asupra minţii lui 
exact ca urmare a unei acţiuni asupra minţii lui. Dacă este 
aşa, el poate fi examinat de orice membru al conferinţei cu 


calificare medicală - ştiu că există un număr de asemenea 
delegaţi - dacă cineva doreşte o asemenea examinare. 
Nimeni nu a pretins respectiva examinare, aşa că Devoure 
a continuat, adresându-se lui Lucky. 

- Când ai devenit prima oară conştient de existenţa unei 
baze siriusiene în sistemul saturnian? 

Fără emoţii, concis, privind doar în faţă, Lucky vorbi 
conferinţei despre prima lui intrare în sistemul saturnian şi 
despre invitaţia-avertisment de a pleca. 

Conway înclină aprobativ capul: Lucky trecuse complet cu 
vederea capsula, ca şi activităţile de spionaj ale Agentului X. 
La urma urmei, Agentul X putea fi un infractor terestru. Era 
evident că Sirius nu voia pe moment nici o menționare a 
activităţii proprii de spionaj şi la fel de evident că nici Lucky 
nu vrea să continue pe această cale. 

- Ai plecat după ce ai primit avertismentul? 

- Da, domnule, am plecat. 

- Permanent? 

- Nu, domnule. 

- Ce ai făcut după aceea? 

Lucky a' descris vicleşugul cu umbra lui Hidalgo, 
apropierea de Saturn pe la Polul Sud, zborul prin spaţiul 
dintre inele, ca să scape de urmărire şi să ajungă la Mimas. 
Aici fu întrerupt de Devoure: 

- Am exercitat în tot acest timp violenţe asupra navei tale? 

- Nu, domnule. 

Devoure se întoarse din nou spre delegaţi. 

- Nu este nevoie să ne bazăm doar pe depoziţia 
consilierului. Am aici telefotografiile urmăririi navei 
consilierului în drumul ei spre Mimas. 

Lucky rămânea în lumina reflectoarelor, în vreme ce restul 
încăperii era întunecat, iar delegaţii putură vedea în trei 
dimensiuni scenele în care Shooting Starr accelera printre 
inele şi dispărea într-o poziţie în care nu mai putea fi 
văzută, datorită unghiului. 


Imaginea următoare o surprindea în drumul spre Mimas, 
dispărând într-o străfulgerare de lumină şi vapori de apă. 
În acel moment, Devoure auzi probabil murmurele 
admirative tot mai insistente din partea audienței, căci se 
grăbi să continue, cu o nuanţă de îngrijorare. 

- Incapacitatea noastră de a-l urmări şi a-l captura pe 
consilier s-a datorat echipării navei sale cu motoare Agrav. 
Manevrele în vecinătatea lui Saturn au fost mult mai dificile 
pentru noi decât pentru el. Pentru acest motiv, noi nici nu 
ne-am apropiat anterior de Mimas şi nici nu eram 
psihologic pregătiţi pentru această apropiere. 

Dacă Conway ar fi îndrăznit, ar fi strigat tare de încântare. 
Prostul! Devoure avea să plătească scump acest moment de 
gelozie. Era evident că menţionarea dispozitivului Agrav 
urmărise să răscolească temerile celorlalte lumi faţă de 
progresul ştiinţific al Pământului, iar asta ar fi putut fi în 
sine o greşeală. Temerile puteau deveni prea mari... 
Devoure îi vorbi iarăşi lui Lucky. 

- Bun... Şi ce s-a întâmplat după ce ai ieşit din Mimas? 
Lucky relată cum a fost capturat, iar Devoure, subliniind că 
siriusienii au detectoare de masă foarte avansate, continuă: 

- Iar apoi, odată ajuns pe Titan, ne-ai furnizat informaţii 
despre activitatea ta de pe Mimas? 

- Da, domnule. Am spus că alt consilier se afla încă pe 
Mimas şi v-am însoţit înapoi, pe Mimas. 

Acest lucru se pare că le era necunoscut delegaților. 
Urmară murmure, pe care Devoure le curmă, strigând: 

- Am o telefotografie cu scoaterea consilierului de pe 
Mimas, unde a fost trimis să înfiinţeze o bază militară 
secretă, îndreptată împotriva noastră, exact în momentele 
în care Pământul convoca prezenta conferinţă, chipurile, de 
pace. 

Din nou sala s-a scufundat în întuneric, urmând imaginile 
tridimensionale. Conferinţa a putut vedea în detalii 
complete coborârea pe Mimas, topirea gheții, apoi pe Lucky 
dispărând sub suprafaţa satelitului şi pe consilierul Ben 


Wessilewsky luat la bordul navei. Ultimele scene erau 
filmate la sediul temporar al lui Wess de sub suprafaţa lui 
Mimas. 

- După cum vedeţi, o bază complet echipată, spuse 
Devoure. Apoi, întorcându-se spre Lucky: Oare acţiunile 
tale din tot acest timp au avut aprobarea oficială a 
Pământului? 

Era întrebarea esenţială a conferinţei. Era clar că există un 
singur răspuns dorit şi aşteptat, dar Lucky ezită, în vreme 
ce audiența abia îşi ţinea respiraţia, iar fruntea lui Devoure 
căpătase nişte cute. 

În cele din urmă, Lucky spuse: 

- Vă voi spune adevărul exact. Nu am primit o permisiune 
directă să reintru în sistemul lui Saturn, dar ştiu că în tot ce 
am făcut aş fi avut deplina aprobare a Consiliului Ştiinţelor. 
Recunoaşterea a iscat în rândul reporterilor o agitaţie 
necontrolată şi vociferări nestăpânite în rândul delegaților. 
Mulţi se ridicaseră din scaune, iar în sală se auzeau strigăte 
de: „La vot! La vot!” 

După toate aparențele, conferinţa se încheiase, iar 
Pământul pierduse. 

11. RIPOSTA 

Agăş Doremo se ridicase şi bătea în zadar cu tradiționalul 
ciocănel de lemn, în speranţa de a restabili liniştea. Conway 
plonjă printr-o ploaie de gesturi de ameninţare şi fluierături 
şi trase întrerupătorul circuitului, sunând vechiul 
avertisment de apropiere a piraţilor. Un sunet strident îi 
îngheţă pe delegaţi şi impuse o tăcere surprinsă. 

Conway închise întrerupătorul, iar în liniştea subită Doremo 
anunţă rapid: 

- Am fost de acord să-i dau cuvântul consilierului-şef 
Hector Conway, din Federaţia Terestră, pentru a-i pune 
întrebări consilierului Starr. 

Urmară strigăte de dezaprobare, dar Doremo continuă 
neclintit: 


- Cer conferinţei o dovadă de fair-play în privinţa luărilor 
de cuvânt. Consilierul-şef m-a asigurat că examinarea nu va 
dura mult. 

Conway se apropie de Lucky într-o mare de şuşoteli şi 
foşnete. 
Zâmbi, dar i se adresă formal: 

- Domnule consilier Starr, domnul Devoure nu te-a 
întrebat nimic privitor la intenţiile tale în aceste întâmplări. 
Spune-mi, de ce ai intrat în sistemul lui Saturn? 

- Pentru a-l coloniza pe Mimas, domnule consilier-şef. 

- Ai avut cumva senzaţia că ai dreptul să faci acest lucru? 

- Dar, domnule consilier-şef, era o lume nelocuită. 
Conway se întoarse spre o asistenţă brusc uluită şi tăcută. 

- Vreţi să repetaţi ce aţi spus, domnule consilier Starr? 

- Doream să stabilesc o colonie de fiinţe umane pe Mimas, 
o lume pustie, care acum aparţine Federaţiei Terestre, 
domnule Consilier Şef 
Devoure se ridicase deja în picioare, iar acum striga furios: 

- Mimas face parte din sistemul saturnian! 

- Exact, spuse Lucky, aşa cum şi Saturn face parte din 
Sistemul Solar. Dar în interpretarea voastră, Mimas e o 
lume pustie. Cu un timp în urmă, ai recunoscut că navele 
siriusiene nu s-au apropiat niciodată de Mimas înainte ca 
nava mea să se oprească acolo. 

Conway zâmbi. Lucky prinsese şi el din zbor eroarea lui 
Devoure. 
Conway reîncepu: 

- Consilierul Starr nu a fost aici, domnule Devoure, când 
ţi-ai ţinut discursul introductiv. Permite-mi să citez un pasaj 
din acesta, cuvânt cu cuvânt: „O lume pustie este o lume 
pustie, indiferent de traiectoria pe care o are în spaţiu. Noi 
am colonizat-o primii şi deci este a noastră.” 
Consilierul-şef se întoarse spre delegaţi şi le vorbi cu un aer 
sfătos: 

- Dacă punctul de vedere al Federaţiei Terestre este 
corect, atunci Mimas este al Pământului, pentru că 


orbitează în jurul unei planete care se învârte în jurul 
Soarelui. Dacă punctul de vedere al lui Sirius este corect, 
atunci Mimas este tot al Pământului, pentru că este o lume 
pustie, iar noi am colonizat-o primii. Conform însuşi 
raţionamentului siriusian, faptul că un alt satelit al lui 
Saturn a fost colonizat de Sirius nu are nici o legătură cu 
cazul în discuţie. În ambele situaţii, prin invadarea unei 
lumi care aparţine Federaţiei Terestre şi scoaterea de acolo 
a colonistului nostru, Sirius a comis un act de război şi şi-a 
arătat adevărata faţă ipocrită, pentru că a refuzat să 
permită altora drepturile pe care le pretinde pentru sine. 
Din nou urmară murmure confuze, iar Doremo luă 
cuvântul: 

- Domnilor, am ceva de spus. Faptele, aşa cum au fost 
prezentate de consilierii Starr şi Conway sunt de 
netăgăduit. Ele demonstrează anarhia totală în care va fi 
aruncată Galaxia dacă va prevala punctul de vedere 
siriusian. Orice stâncă nelocuită va deveni sursă de 
contencios, orice asteroid - o ameninţare la adresa păcii. 
Prin propriile lor acţiuni, siriusienii s-au arătat nesinceri... 
Situaţia se schimbase brusc şi complet. 

Dacă timpul ar fi permis, Sirius şi-ar fi raliat forţele, dar 
Doremo, parlamentar experimentat şi îndemânatic, a 
manevrat conferinţa spre vot, în vreme ce forţele pro-Sirius 
erau prea demoralizate şi înainte ca acestea să se 
gândească să nege faptele atât de brusc relevate. 

Trei lumi au votat de partea lui Sirius. Acestea erau 
Penthesileia, Duvam şi Mullen, toate nişte lumi mici şi 
cunoscute ca fiind vasale lui Sirius. Restul conferinţei, mai 
mult de cincizeci de voturi, s-a situat de partea Pământului. 
Sirius a primit ordinul să elibereze pământenii luaţi 
prizonieri. De asemenea, i s-a ordonat să dezasambleze 
baza şi să părăsească Sistemul Solar în intervalul de o lună. 
Executarea ordinelor nu putea fi impusă decât prin război, 
evident, dar Pământul era gata de război, iar Sirius nu i-ar 
fi putut face faţă fără ajutorul celorlalte lumi exterioare. 


Niciunul dintre cei aflaţi pe Vesta la ora aceea nu se aştepta 
ca în aceste condiţii Sirius să pornească lupta. 

Devoure, gâfâind, cu faţa contorsionată, se mai întâlni o 
dată cu Lucky. 

- Ai trişat! spuse el. A fost o înscenare, ca să ne forţezi să... 

- Tu m-ai forţat pe mine, spuse Lucky calm, ameninţându- 
mă cu viaţa lui Bigman. Nu-ţi aminteşti? Sau vrei să facem 
publice toate detaliile? 

- Nu uita că încă îl deţinem pe maimuţoiul care-ţi este 
prieten. Cu sau fără votul conferinţei... 

Prezent şi el la întâlnire, consilierul-şef Conway zâmbi 
cunoscător: 

- Dacă te referi la Bigman, domnule Devoure, să ştii că nu- 
| mai „deţii”. Este în mâinile noastre, împreună cu un omal 
Serviciului numit Yonge, care mi-a spus că David Starr i-a 
garantat siguranţa în caz de necesitate. Se pare că ela 
considerat că în actualele tale toane chiar se află în pericol 
şi că nu ar face bine să te însoţească înapoi pe Titan. Pot să- 
mi permit să-ţi sugerez că ar fi şi pentru tine periculos să te 
întorci pe Sirius? Dacă doreşti să depui o cerere de azil 
politic... 

Dar Devoure, rămas fără grai, îi întoarse spatele şi plecă. 
Doremo, tot numai un zâmbet, veni să-şi ia rămas-bun de la 
Conway şi Lucky. 

- Tinere, îndrăznesc să cred că te bucuri mult să te întorci 
pe Pământ. 

Lucky înclină aprobativ din cap. 

- Da, domnule. Peste o oră plec spre Pământ cu nava de 
pasageri, iar bietul Shooting Starr o să fie remorcat. Sincer, 
nu cred că ar putea ceva să-mi producă o mai mare bucurie 
în clipa asta. 

- Foarte bine! Felicitări pentru excelenta comportare. 
Când Conway a venit la mine la începutul sesiunii ca să-mi 
ceară să-ţi pună şi el întrebări, am crezut că a înnebunit. 
Iar când tu ai vorbit şi a semnalat că într-adevăr vrea 


cuvântul, n-am mai avut nici o îndoială că e nebun de-a 
binelea. Evident, totul a fost plănuit dinainte. 

- Lucky mi-a trimis un mesaj în care îşi schiţa intenţiile. 
Evident, abia cu o oră sau două înainte de terminare am 
ştiut că a funcţionat. 

- Cred că ai avut mare încredere în consilierul tău, spuse 
Doremo. M-ai întrebat, la prima noastră întrevedere, dacă 
mă voi situa de partea ta în cazul în care probele lui Lucky 
nu vor avea efectul scontat. Atunci nu am înţeles ce vrei să 
spui, dar la timpul potrivit am înţeles. 

- Îţi mulţumesc că ţi-ai aruncat toată ponderea în favoarea 
noastră. 

- M-am aruncat de partea care mi s-a părut că are în mod 
evident dreptate... Tinere domn, eşti un adversar redutabil, 
îi spuse el lui Lucky. 

Lucky zâmbi. 

- M-am bazat pur şi simplu pe lipsa de sinceritate a celor 
de pe Sirius. Dacă ar fi crezut în principiile susţinute de ei, 
colegul meu consilier ar fi fost lăsat pe Mimas, iar noi toţi 
am fi avut necazuri cu un mic satelit de gheaţă şi cu un 
război foarte dificil. 

- Corect. Fără îndoială, mulţi se vor răzgândi, odată ajunşi 
acasă, iar unii se vor înfuria pe Pământ, pe mine şi chiar pe 
ei înşişi, cred eu, pentru că s-au lăsat manipulaţi în 
asemenea hal. Dar cred că dacă vor judeca la rece vor 
înţelege că ei au stabilit aici un principiu, anume 
indivizibilitatea sistemelor stelare. Şi mai cred că vor 
înţelege şi că beneficiile acestui principiu sunt mult mai 
importante decât mândria sau prejudecățile lor. Cred sincer 
că această conferinţă va fi privită de istoricii viitorului drept 
un punct de cotitură şi ca ceva care a contribuit foarte mult 
la pacea şi prosperitatea Galaxiei. Sunt foarte mulţumit de 
rezultate. 

Şi le strânse cu putere mâinile amândurora. 
Lucky şi Bigman erau din nou împreună. Deşi nava era 
mare, iar în jurul lor se aflau mulţi oameni, au stat mai tot 


timpul împreună. Marte era deja în urma lor (Bigman şi-a 
petrecut mai bine de o oră observându-şi, cu mare 
satisfacţie, planeta natală), iar Pământul nu era prea 
departe nici el. 

Bigman reuşi, în sfârşit, să dea glas stânjenelii care-l 
încerca: 

- Pe spaţiu, Lucky, spuse el, nu m-am prins nici măcar o 
clipă de ce-ţi trece prin minte, nici măcar una. Am crezut... 
Nici măcar nu vreau să mă gândesc la ce am crezut eu 
atunci. Dar, pe nisipurile de pe Marte, ar fi trebuit să mă 
avertizezi şi pe mine cumva. 

- Bigman, n-am putut. Asta n-am putut-o face. Nu înţelegi? 
Trebuia să-i manipulez pe siriusieni să-l răpească pe 
Wess de pe Mimas, fără să-i las să înţeleagă implicaţiile. Nu 
le puteam arăta că am vrut să facă asta, pentru că ar fi 
sesizat imediat capcana. A trebuit să lucrez la asta, să mă 
port de parcă aş fi fost obligat, împotriva voinţei mele, s-o 
fac. La început, te asigur, n-am ştiut cum am s-o fac, dar un 
lucru ştiam: că dacă ai fi ştiut de plan, sigur te trădai. 
Bigman se indignă. 

- Cum adică, să mă trădez? Ascultă, vierme de Pământ, 
nici măcar un blaster nu mă făcea să mă trădez. 

- Ştiu. Nici un fel de tortură nu te-ar fi putut convinge. Dar 
te-ai fi trădat pur şi simplu, pe gratis. Eşti un actor prost şi 
ştii asta. Dacă te superi rău, dai pe gură tot ce te supără, 
într-un fel sau altul. De asta pe jumătate mi-aş fi dorit să 
rămâi pe Mimas, îţi aminteşti? Ştiam că nu-ţi pot spune 
nimic despre acţiunile plănuite şi ştiam şi că o să înţelegi 
greşit ceea ce voi face şi nu mi-a picat deloc bine. Dar, aşa 
cum au evoluat lucrurile, ai fost un adevărat dar ceresc. 

- Am fost? Cum aşa? Că l-am bătut pe nemernicul ăla? 

- Indirect, da. Mi-ai dat ocazia să arăt că fac târgul: viaţa 
ta în schimbul libertăţii lui Wess. A fost un efort actoricesc 
mult mai mic decât oricare altă variantă de predare a lui 
Wess, în lipsa ta. De fapt, dacă stau să mă gândesc, n-a 
trebuit să mă prefac deloc. Era un schimb foarte natural. 


- Of, Lucky. 

- Of, Bigman. În plus, erai atât de zdrobit de chestia asta, 
încât nu ai bănuit nici o clipă că e un truc la mijloc. Oricine 
s-ar fi uitat la tine s-ar fi convins că chiar am trădat 
Pământul. 

- Lucky, pe nisipurile de pe Marte, spuse Bigman, lovit, ar 
fi trebuit să ştiu că tu nu eşti în stare de aşa ceva. Am fost 
un tâmpit. 

- Să ştii că am fost bucuros că ai fost, spuse Lucky 
emoţionat şi-i strânse micului său prieten umărul cu 
afecţiune. 

La cină li s-au alăturat Conway şi Wess. Wess spuse: 

- Se pare că amicul Devoure nu va avea parte acasă deo 
primire tocmai plăcută. Radioul subeteric e plin de toate 
chestiile care s-au scris pe Pământ despre noi; mai ales 
despre tine, Lucky. 

Lucky se încruntă. 

- Nu mă încântă deloc. Asta ne face munca şi mai grea pe 
viitor. Publicitate! Asta ne mai lipsea. Gândeşte-te mai bine 
ce ar fi scris dacă siriusienii erau cu cinci minute mai 
deştepţi şi nu muşcau momeala, sau dacă în ultima clipă 
decideau că nu mai sunt necesar la conferinţă. 

Conway avu un frison vizibil. 

- Prefer să nu mă gândesc la asta. Dar oricare ar fi 
situaţia, soarta lui Devoure a fost asta. 

- Cred că o să supravieţuiască, spuse Lucky. Unchiul lui o 
să-l protejeze. 

- Oricum, zise Bigman, am terminat-o cu el. 

- Oare, spuse Lucky sumbru. Mă întreb dacă chiar aşa e... 
Şi pentru câteva clipe se aşternu tăcerea. 

Într-o tentativă evidentă de a destrăma atmosfera brusc 
întunecată, Conway spuse: 

- E evident că siriusienii nu-şi puteau permite să-l lase pe 
Wess pe Mimas, aşa că nu se poate spune că le-am oferit o 
şansă onestă. La urma urmei, ei căutau capsula în inele, iar 


Wess se afla doar la cincizeci de mii de kilometri în afara 
inelelor şi ar fi putut... 

Bigman scăpă furculiţa din mână, iar ochii i se făcură cât 
cepele: 

- Mii de rachete! 

- Care e problema, Bigman? întrebă Wess cu o candoare 
studiată. Oare accidental ai comis gândire şi ţi-a tresărit 
creierul? 

- Tacă-ţi gura, cap-de-piele, spuse Bigman. Ascultă, Lucky, 
în toată afacerea asta am uitat de capsula Agentului X. Dacă 
n-au găsit-o deja siriusienii, probabil că încă se află în inele. 
Iar dacă n-au găsit-o, oricum mai au câteva săptămâni ca s- 
o facă. 

Conway spuse pe loc: 

- M-am gândit la asta, Bigman. Sincer să fiu, o consider 
pierdută pentru totdeauna. Nu poţi găsi nimic în inele. 

- Dar, şefule, nu ţi-a vorbit Lucky de detectoarele lor de 
masă cu raze X, nu... 

Dar deja toate privirile erau îndreptate spre Lucky. Acesta 
avea o figură ciudată, de parcă nu se decisese dacă să râdă 
sau să înjure. 

- Galaxie mare, strigă el. Aproape că am uitat şi eu. 

- Capsula? întrebă Bigman. Ai uitat-o? 

- Da. Am uitat că o am. Iat-o. 

Şi Lucky scoase din buzunar ceva metalic, cu un diametru 
de circa trei centimetri. Puse obiectul pe masă. 

Bigman se repezi s-o ia şi s-o întoarcă pe toate părţile, apoi 
şi ceilalţi făcură la fel. 

- Asta e capsula? întrebă Bigman. Eşti sigur? 

- Cu mare probabilitate, da. Normal, o s-o deschidem şi o 
să aflăm sigur. 

- Dar când... cum... unde? 

Toţi se uitau întrebători la el. 
Lucky se fâstăci. 

- Vă rog să mă iertaţi. Ştiţi... Vă amintiţi ultimele cuvinte 

ale Agentului X, pe care le-am prins înainte să explodeze? 


Vă amintiţi de „...ită normală”? Am decis cu toţii că e vorba 
de o orbită normală. Siriusienii au emis în mod firesc 
presupunerea că e vorba de punerea capsulei pe o orbită 
„naturală”, adică pe cea obişnuită a particulelor inelului. De 
aceea au şi început să caute capsula în inele. Dar „normal” 
înseamnă şi „perpendicular”. Inelele lui Saturn se 
deplasează direct de la vest la est, iar asta înseamnă că o 
capsulă pe o orbită normală la inele se deplasează pe o 
orbită de la nord la sud, sau de la sud la nord. Avea o noimă, 
pentru că astfel capsula nu se mai pierdea în inele. Orice 
orbită care trece de la nord la sud şi invers trebuie să 
treacă şi pe deasupra polilor, oricare ar fi ceilalţi parametri 
ai orbitei. Ne-am apropiat de Saturn pe la Polul Sud şi m- 
am uitat pe detectorul de masă după orice părea să se afle 
pe o orbită adecvată. În spaţiul de deasupra polilor nu prea 
ai particule, de aceea credeam că voi fi în stare să o găsesc, 
dacă se afla acolo. Nu am vrut să vorbesc despre asta, 
pentru că şansele erau mici şi nu voiam să dau speranţe 
iluzorii nimănui. Dar detectorul de masă chiar a înregistrat 
ceva, aşa că mi-am asumat riscul. Am egalat vitezele şi apoi 
am ieşit din navă. După cum ai ghicit mai târziu, Bigman, 
am ieşit ca să sabotez dispozitivul Agrav, pentru că mă 
pregăteam de predare, dar în acelaşi timp am cules şi 
capsula. 

- Dar de ce nu ne-ai spus? strigă Bigman. 

Lucky părea încurcat. 

- Am vrut, pe bune. Dar după ce am cules capsula şi m-am 
întors pe navă, eram deja descoperiţi de siriusieni, 
aminteşte-ţi, şi se punea problema să fugim. lar după asta, 
dacă stai să te gândeşti, mereu s-a ivit câte ceva. N-am 
apucat să-mi amintesc, ca să vă spun. 

- Ce minte! spuse Bigman, dispreţuitor. Nu e de mirare că 
nu te lasă să mergi nicăieri fără mine. 

Conway râse şi îl bătu pe spate pe micul marțian. 

- Aşa e, Bigman, ai grijă de barosanul ăsta şi ai grijă să ştie 

întotdeauna care e stânga şi care e dreapta. 


- Cândva, spuse Wess, o să se găsească cineva care să-ţi 
arate şi ţie care e stânga şi care dreapta. 
Nava pătrunsese deja în atmosfera terestră, îndreptându-se 
spre astroport. 


SFÂRŞIT