Isaac Asimov — Lucky Starr — V2 1958 Lucky Starr Si Inelele Lui Saturn

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Lucky Starr şi inelele lui 
Saturn 


Invadatorii. 

Soarele era un diamant strălucitor pe cer, destul de mare 
doar cât să vezi cu ochiul liber că e mai mare decât o stea 
oarecare. Se vedea sub forma unui minuscul disc fierbinte 
până la alb, de mărimea unei alune. 

Acolo, în vastitatea spaţiului, lângă cea de-a doua planetă 
ca mărime din Sistemul Solar, Soarele nu oferea decât un 
procent din lumina şi căldura trimise pe lerra, planeta de 
origine a omenirii. Totuşi, el rămânea cel mai strălucitor 
obiect de pe cer, de patru mii de ori mai strălucitor decât o 
Lună plină. 

Lucky Starr se uita gânditor la ecranul în centrul căruia 
trona imaginea depărtatului Soare. John Bigman Jones se 
uita împreună cu el. Din punct de vedere fizic Bigman era 
antiteza totală a lui Lucky Starr, bărbat înalt, cu alură de 
sportiv. John Bigman Jones nu măsura mai mult de 1,55 m, 
oricât s-ar fi întins. Dar omuleţul nu accepta măsurile în 
centimetri şi permitea celorlalţi să-l apeleze numai pe cel 
de-al doilea nume al lui: Bigman - Om Mare. 

— Ştii, Lucky, e la aproape un miliard şi jumătate de 
kilometri distanţă. Soarele, adică. În viaţa mea n-am fost 
atât de departe de Soare. 

A treia persoană din cabină, consilierul Ben Wessilewsky, 
aflat la comenzi, se uită peste umăr şi zâmbi. Şi el era un tip 
solid, deşi nu la fel de înalt ca Lucky, iar deasupra feţei 


bronzate de atâtea misiuni spaţiale pentru Consiliul 
Ştiinţelor, avea o chică de păr galben. 

— Care-i problema, Bigman? Spuse el. Te sperie gândul că 
ai ajuns pe aici? 

Bigman sări repede, ţâfnos: 

— Pe nisipurile de pe Marte, Wess, ia-ţi tu mâinile de pe 
comenzile alea şi mai zi o dată ce-ai zis. 

Îl ocolise deja pe Lucky şi se îndrepta deja spre consilierul 
Wessilewsky, dar Lucky întinse mâna şi-l luă de umeri, 
ridicându-l în aer. Picioarele lui Bigman încă pedalau prin 
aer, în ideea unei şarje împotriva lui Wess, dar Lucky îl puse 
pe prietenul lui marțian înapoi la locul iniţial. 

— Bigman, stai la locul tău. 

— Lucky, doar l-ai auzit. Lunganul ăsta crede că dacă e cât 
prăjina, gata, e şi âl mai tare... Are unu optzeci, dar dacă e 
să scădem capul, care stă oricum degeaba pe umeri... 

— Gata, Bigman, spuse Lucky. lar tu, Wess, păstrează-ţi 
umorul pentru indivizii de pe Sirius. 

Le vorbea amândurora foarte calm, dar nici o clipă nu s-a 
pus problema că n-ar avea autoritate asupra lor. 

Bigman îşi drese glasul şi schimbă subiectul: 

— Unde e Marte, dom'le? 

— Acum e de cealaltă parte a Soarelui faţă de noi. 

— Ca să vezi... Spuse dezgustat micul marțian. Dar ia stai, 
Lucky, se învioră el pe loc. Suntem aici la o sută de milioane 
de kilometri sub planul eclipticii. Ar trebui să fim în stare 
să-l vedem pe Marte pe undeva sub Soare, foarte aproape 
de discul solar. 

— Da, acolo ar trebui să fie. Dar e cam la un grad 
depărtare de Soare şi e acoperit de strălucirea discului. Dar 
în compensație, dacă vrei, poţi să vezi Pământul. 

Faţa lui Bigman fu cuprinsă de un dezgust autentic. 

— Cine are nevoie să vadă Pământul? Nu vezi acolo nimic. 
Doar oameni. Majoritatea sunt nişte hârciogi, care n-au 
urcat în viaţa lor nici la o sută de kilometri de la scoarţa lor. 


Nu m-aş uita la Pământ nici să ştiu că e singur pe cer. Să se 
uite Wess, că asta ştie. 

Şi se depărtă de ecran, vizibil supărat. 

— Lucky, spuse Wess, ce-ai zice dacă l-am ocoli pe Saturn, 
ca să ne uităm din unghiul acesta? Hai, te rog. Promit că o 
să fie un spectacol unic. 

— Nu ştiu, zise Lucky, dar nu cred că priveliştea lui Saturn 
poate să fie în zilele astea prea spectaculoasă. 

O spusese în şoaptă, dar după ce termină de vorbit, în 
cabina strâmtă a lui Shooting Starr se lăsă o tăcere 
nefirească. 

Toţi trei au simţit schimbarea din atmosferă. Saturn 
însemna pericol. Saturn reprezenta pentru cetăţenii 
Federaţiei Terestre noul concept de tărâm al Infernului. 
Pentru cei şase miliarde de pământeni, plus milioanele de 
oameni de pe Marte, Lună şi Venus, de pe staţiile ştiinţifice 
de pe Mercur, Ceres şi lunile exterioare ale lui Jupiter, 
Saturn devenise pe neaşteptate un loc al morţii. 

Lucky a fost primul care s-a scuturat de gândurile negre 
de moment. Supunându-se atingerii degetelor lui, 
sensibilele scanere electronice de pe coca lui Shooting 
Starr se rotiră lin în articulațiile lor universale. În aceeaşi 
măsură, câmpul de vedere de pe ecran se deplasa şi el. 

Stelele se mutau pe ecran într-o procesiune uniformă, iar 
Bigman spuse, cu o urmă de ură în glas: 

— Din toate astea, e vreuna Sirius, Lucky? 

— Nu, răspunse Lucky. Noi ne aflăm acum în Emisfera 
Celestă Sudică, în vreme ce Sirius este în Emisfera Nordică. 
Vrei să o vezi pe Canopus? 

— Nu, spuse Lucky. De ce s-o văd? 

— Credeam că o să te intereseze. E cea de-a doua stea ca 
strălucire pe cer, după Sirius, aşa că poţi să zici că e Sirius. 

Lucky zâmbi discret. Întotdeauna îl amuza faptul că 
Bigman, patriotul solarian, era supărat că Sirius, steaua 
marilor inamici ai Sistemului Solar (deşi ei înşişi erau 


descendenţi ai pământenilor) era cea mai strălucitoare stea 
de pe cerul Pământului. 

— Da, ce să zic... Spuse Bigman. Hai, Lucky, haide să ne 
uităm la Saturn şi apoi, când mergem înapoi pe Pământ poţi 
să apari pe scenă şi să sperii spectatorii. 

Stelele îşi continuară mişcarea constantă pe ecran, apoi 
încetiniră şi în cele din urmă se opriră. 

— lată-l, spuse Lucky. Imaginea nu este mărită. 

Wess blocă toate comenzile şi întoarse scaunul de pilotaj 
ca să vadă şi el. 

Semăna cu o jumătate de Lună, ceva mai mult de 
jumătate, şi avea chiar mărimea aparentă a Lunii, de un 
galben strălucitor, mai pronunţat la margini şi mai estompat 
în centru. 

— Cât de departe ne aflăm? Întrebă Bigman, tare mirat de 
ce vede. 

— Cam la o sută cincizeci de milioane de kilometri, cred, 
răspunse Lucky. 

— Ceva nu e în regulă, insistă Bigman. Unde sunt inelele? 
Speram să avem o privelişte adevărată. 

Shooting Starr se afla mult deasupra polului sudic 
saturnian. Din poziţia aceea, inelele ar fi trebuit să fie 
foarte vizibile. 

— Inelele sunt cuprinse în globul planetar, explică Lucky, 
din cauza distanţei mari la care ne aflăm. Să mărim 
imaginea şi să ne uităm mai îndeaproape. 

Mica pată de lumină care-l reprezenta pe Saturn se lăţi în 
toate direcţiile. Iar jumătatea de lună dinainte se rupse în 
trei segmente distincte. 

Primul consta în globul central, sub formă de lună în al 
doilea pătrar. În jurul lui se afla o panglică de lumină 
circulară, împărţită în două părţi inegale de o bandă 
întunecată. Panglica se curba în jurul lui Saturn şi intra în 
umbra acestuia. 

— Da, domnule, spuse Wess, citind dintr-un material. 
Planeta Saturn are un diametru de doar 125 de mii de 


kilometri. De la distanţa de o sută cincizeci de milioane de 
kilometri, s-ar vedea doar ca un punct luminos, dar dacă se 
iau în consideraţie şi inelele, are aproape un diametru de 
trei sute de mii de kilometri, o suprafaţă reflectantă uriaşă. 

— Ce, credeai că nu ştiu? Sări supărat Bigman. 

— Mai mult, continuă Wess fără să-l ia în seamă, de la o 
sută cincizeci de milioane de kilometri, distanţa de 12.000 
kilometri dintre Saturn şi porţiunea inferioară a inelelor nu 
poate fi văzută, iar intervalul de 4000 de kilometri dintre 
cele două inele, cu atât mai puţin. Linia aceea neagră se 
numeşte Diviziunea Cassini, Bigman. 

— Ţi-am zis o dată că ştiu, mârâi Bigman. Ascultă, Lucky, 
individul încearcă să insinueze că eu n-am dat pe la şcoală. 
Poate că nu sunt eu prea şcolit, dar ăsta n-are ce sămă 
înveţe în materie de spaţiu cosmic. Lucky, spune-mi doar un 
cuvânt şi nu-l mai lăsa să se ascundă în spatele tău. O să-l 
zdrobesc ca pe un gândac. 

— Uite, se vede Titan, spuse Lucky. 

— Unde? Întrebară în cor Bigman şi Wess. 

— Acolo. 

Titan se vedea sub forma unei luni în primul pătrar, cam 
de mărimea aparentă pe care o avusese înainte, fără 
mărire, Saturn cu sistemul lui de inele. Se afla aproape de 
marginea ecranului. 

Titan este singurul satelit de mărime apreciabilă din 
sistemul saturnian. Dar nu mărimea lui îl făcea pe Wess să 
se uite la el cu curiozitate şi pe Bigman cu ură. 

Nu mărimea, ci faptul că toţi trei erau aproape siguri că 
Titan era singura lume din Sistemul Solar populată de 
oameni care nu recunoşteau supremaţia Pământului. Dintr- 
o dată, absolut pe neaşteptate, se dovedise că este o lumea 
inamicului. 

lar această... Rebeliune adusese pericolul mult mai 
aproape de Pământ. 

— Lucky, când intrăm în sistemul saturnian? 


— Bigman, nimeni nu poate să spună unde începe sistemul 
saturnian. Cei mai mulţi consideră că sistemul unei planete 
include tot spaţiul până la cel mai îndepărtat corp care 
gravitează în jurul corpului principal al sistemului respectiv. 
După această definiţie, ne aflăm încă în afara sistemului 
saturnian. 

— Da, dar siriusienii spun că... Începu Wess. 

— Să se ducă în centrul Soarelui, siriusienii ăia! Izbucni 
Bigman, lovindu-şi cizmele mânios. Cui îi pasă de ce zic ei? 

Şi îşi mai pocni o dată călcâiele cizmelor, de parcă ar fi 
vrut să-i facă praf pe toţi siriusienii aflaţi în Sistem. Cizmele 
astea erau cel mai marțian lucru pe care-l purta asupra lui. 
Culorile lor ţipătoare, portocaliu cu negru, într-un design 
pepit, erau o proclamaţie spusă în gura mare că posesorul 
lor se născuse şi crescuse între fermele şi oraşele de sub 
cupolele marţiene. 

Lucky stinse ecranul. Detectorii din coca navei s-au retras, 
lăsând metalul neted, strălucitor şi neîntrerupt de nimic 
altceva decât proeminenţa care susţinea dispozitivul Agrav 
şi mecanismul de derivă. 

— Nu ne putem permite luxul lui „cui-îi-pasă-de-ce-zic-ei”, 
Bigman, spuse Lucky. În momentul acesta, siriusienii sunt în 
avantaj. Poate că în cele din urmă îi vom goni din Sistemul 
Solar, dar în clipa asta nu putem decât să jucăm jocul lor. 

Bigman murmura revoltat: 

— Suntem în sistemul nostru! 

— Normal că suntem, dar Sirius a ocupat o parte din el şi, 
cu excepţia unei conferinţe interstelare, Pământul nu poate 
face nimic în problema asta. Doar să declanşeze un război. 

Nu mai rămânea nimic de adăugat. Wess se întoarse la 
comenzile lui, iar Shooting Starr, ajutându-se de un impuls 
iniţial minim şi folosindu-se la maxim de gravitația lui 
Saturn continuă să plonjeze rapid către regiunile polare ale 
planetei. 

Jos, adânc în lumea saturniană, în ceea ce acum se numea 
o lume siriusiană, spaţiul colcăia de nave siriusiene, aflate la 


cam optzeci de trilioane de kilometri de planeta natală şi la 
doar un miliard şi ceva de kilometri de Pământ. Într-un 
singur pas gigantic, Sirius acoperise 99,999 la sută din 
distanţa faţă de Pământ şi înființase o bază militară chiar în 
pragul Pământului. 

Dacă li se permitea siriusienilor să rămână acolo, atunci 
Pământul ar fi coborât la statutul de putere de mâna a 
doua, aflată la bunul plac al lui Sirius. Iar situaţia politică 
interstelară era de aşa natură, încât pentru moment 
gigantica putere militară terestră, toate marile nave de 
luptă şi toate armele nu puteau ajuta cu nimic la rezolvarea 
situaţiei. 

— Doar trei oameni, într-o navă mică, la propria lor 
iniţiativă şi fără a avea autorizaţia Pământului, încercau, 
prin îndemânarea şi inteligenţa lor, să răstoarne situaţia, 
ştiind că dacă erau prinşi urmau a fi executaţi pe loc ca 
spioni - în propriul lor Sistem Solar, de către invadatorii 
acelui Sistem Solar - şi că Pământul nu va face nici cel mai 
mic gest spre a-i ajuta. 

Urmărire. 

Cu abia o lună în urmă, situaţia nu prezentase nici un 
pericol, nimeni nu bănuia absolut nimic. Şi dintr-o dată, 
problema a explodat în faţa guvernului terestru. Încet, 
metodic, Consiliul Ştiinţelor a curăţat spaţiul de cuibul de 
roboţi-spion care pusese atâtea probleme Pământului şi 
posesiunilor lui. Mare parte din această misiune constase în 
acţiunea lui Lucky Starr de distrugere a bazei dintre 
zăpezile de pe lo. 

Fusese o misiune foarte dificilă, în unele privinţe 
îngrozitoare, pentru că spionajul fusese atât de complet şi 
de eficient, încât aproape că reuşise să compromită definitiv 
eforturile defensive disperate ale Pământului. 

Apoi, în momentul în care situaţia părea să se fi rezolvat, 
în structura terestră încă în curs de vindecare apăruse o 
fisură. Hector Conway, Consilier-şef, îl trezise pe Lucky în 


plină noapte. Ţinuta lui arăta clar că se îmbrăcase în mare 
grabă, iar părul îi era în neorânduială. 

Lucky, mort de somn şi căscând, i-a oferit o cafea şi i-a 
spus foarte surprins: 

— Mare Galaxie! Unchiule Hector! (Lucky îi spunea aşa 
încă din primele lui clipe de orfan, când Conway şi Augustus 
Henree îi deveniseră tutori). S-a întâmplat ceva cu circuitul 
videofonic? 

— Nu îndrăznesc să mă las în seama videofoanelor, băiete. 
Suntem în toiul unui balamuc îngrozitor. 

— Cum aşa? 

Lucky pusese întrebarea pe şoptite, dar deja se 
dezbrăcase până la brâu şi începuse să se spele. 

În cameră intră şi Bigman, căscând şi întinzându-se: 

— Hei, ce e cu zgomotul ăsta? N-a văzut Marte neam de 
neamul lui aşa balamuc. 

Dar, recunoscându-l pe Consilierul-şef, bătu călcâiele 
regulamentar. 

— Avem necazuri, domnule? 

— Am lăsat să ne scape printre degete Agentul X. 

— Agentul X? Misteriosul siriusian? Lucky făcu ochii mici, 
suspicios. Ultima oară când am auzit de el, Consiliul a decis 
că nu a existat niciodată. 

— Asta a fost înainte de afacerea cu roboţii-spion. A fost 
foarte şiret, Lucky, al naibii de şiret. Un spion care a reuşit 
să convingă Consiliul că nu există nu poate fi decât foarte 
şiret. Ar fi trebuit să te pun pe urmele lui, dar se pare că 
există ceva şi mai urgent. Oricum... 

— Da? 

— Îţi închipui că toată afacerea cu roboții spioni înseamnă 
că trebuie să existe o agenţie centrală de colectare a 
informaţiilor şi că agenţia respectivă nu-şi poate avea sediul 
decât pe Pământ. Asta ne-a adus din nou pe urmele 
Agentului X, iar o posibilitate foarte probabilă este ca rolul 
respectiv să fi fost jucat de un anume Jack Dorrance de la 


Acme Air Products, firmă aflată chiar aici, în International 
City. 

— Nu ştiam asta. 

— Au mai existat şi alţi candidaţi la „post”. Dar Dorrance a 
luat o navă particulară şi a părăsit Pământul în mare grabă, 
printr-una din porţile de urgenţe. Doar norocul chior a 
făcut să avem un consilier la Astroport, care a făcut ceea ce 
trebuia şi l-a urmărit. Îndată ce raportul despre plecarea 
grăbită a rachetei a ajuns la noi, ne-au trebuit doar câteva 
minute ca să ne dăm seama că Dorrance s-a sustras tuturor 
controalelor. A trecut printre noi ca prin brânză. Mai sunt 
câteva detalii care se potrivesc şi... În sfârşit, acesta este 
Agentul X. Suntem siguri, acum. 

— Foarte bine, unchiule Hector. Ce rău mai poate face? A 
fugit, oricum. 

— Acum mai ştim un lucru. A luat cu elo capsulă 
personală, în care ştim fără urmă de îndoială că există 
informaţii pe care a reuşit să le colecteze de la reţeaua de 
spionaj din Federație. Şi mai ştim şi că foarte probabil nu a 
apucat să o livreze şefilor lui de pe Sirius. Spaţiul ştie ce 
informaţii are, dar probabil că are informaţii care ne vor 
face praf şi pulbere întreaga securitate dacă vor ajunge pe 
Sirius. 

— Ai spus că a fost urmărit. Nu a fost prins şi adus înapoi? 

— Nu. Consilierul-şef arăta distrus. Crezi că m-aş mai afla 
aici dacă ar fi fost prins? 

Lucky întrebă brusc: 

— Nava pe care a luat-o este echipată pentru salturi? 

— Nu, strigă Consilierul-şef, cu faţa tumefiată, netezindu-şi 
o fâşie rebelă de păr argintiu, care parcă se ridicase de 
groază la auzul ideii de navă echipată pentru saltul 
hiperspaţial. 

Lucky răsuflă şi el uşurat. Evident, saltul se referă la 
hiperspaţiu şi este o deplasare care transportă o navă din 
spaţiul obişnuit, aducând-o într-un punct diferit, aflat la ani- 
lumină distanţă, într-o singură clipă. 


Evident, cu o asemenea navă, Agentul X ar fi scăpat de tot. 

Conway a continuat cu expunerea situaţiei: 

— A lucrat solo; şi evadarea lui tot solo a fost. De asta ne-a 
şi scăpat printre degete. lar nava pe care a luat-o e una de 
croazieră interplanetară, proiectată să fie pilotată de un 
singur om. 

— lar navele echipate cu dispozitiv hiperspaţial nu sunt 
proiectate să fie operate de un singur om. Dar se pot şi ele 
moderniza. Dar, unchiule Hector, nici nu avea nevoie de mai 
mult decât o navă de croazieră interplanetară. 

Lucky terminase spălatul şi acum se îmbrăca cu mişcări 
rapide. Se întoarse brusc spre Bigman. 

— De ce mai caşti ochii, Bigman? Trage-ţi hainele pe tine. 

Bigman, aflat pe marginea canapelei, sări în sus, folosindu- 
se şi de elasticitatea acesteia. 

— Probabil că-l aşteaptă pe undeva prin spaţiu o navă 
siriusiană echipată cu dispozitive hiperspaţiale, spuse 
Lucky. 

— Corect. lar nava lui este una rapidă. Adăugând la viteză 
şi avansul iniţial, este foarte probabil să nu-l ajungem şi nici 
să nu mai intre în raza de acţiune a armelor noastre. Aşa că 
nu ne mai rămâne decât... 

— Shooting Starr. Unchiule Hector, într-o oră am să fiu pe 
Shooting Starr, iar Bigman va fi cu mine, presupunând că 
va reuşi să-şi pună hainele pe elpână atunci. Dă-mi 
localizarea prezentă şi cursul navelor de urmărire şi datele 
de identificare ale navei Agentului X şi plecăm imediat. 

— Foarte bine. Figura lui Conway se mai liniştise. Şi nu 
uita, David - a folosit numele adevărat al lui Lucky, aşa cum 
făcea întotdeauna când era emoţionat - promite-mi că o să 
fii prudent... 

— Aşa ai vorbit şi cu personalul de pe celelalte zece nave 
de urmărire, unchiule Hector? Întrebă Lucky, dar cu o voce 
moale şi afectuoasă. 

Bigman tocmai îşi trăgea una din cizme pe picior, iar pe 
cealaltă o purta în mână. 


— Gata, Lucky? Am pornit? 

În ochi avea strălucirea binecunoscută când era rost de 
vreo acţiune, iar mica lui faţă neastâmpărată era strâmbată 
de un rânjet fioros. 

— Gata, plecăm, spuse Lucky, ciufulind şi mai rău decât 
era părul ca nisipul al lui Bigman. De cât timp stăm să 
ruginim de pomană aici, pe Pământ? De şase săptămâni, 
nu? Ei bine, ce-i prea mult, strică. 

— Şi-ncă cum! Aprobă Bigman vesel, trăgându-şi şi 
cealaltă cizmă. 

Abia după trecerea de orbita lui Marte au reuşit să obţină 
un contact subeteric acceptabil cu navele de urmărire, iar 
asta numai folosind cea mai bună tehnică de acord. 

Cel care le-a răspuns a fost consilierul Ben Wessilewsky, 
aflat la bordul T. S. S. Harpoon. 

Acesta strigă entuziasmat: 

— Lucky! Vii cu noi? Ca lumea! 

Faţa zâmbitoare îi ocupa întregul ecran, aşa că s-a văzut 
limpede când a făcut cu ochiul. 

— Ai ceva spaţiu să-l strecori şi pe Bigman într-un colţ de 
ecran? Sau nu-l mai iei cu tine? 

— Normal că m-a luat, se repezi Bigman, plonjând între 
Lucky şi transmiţător. Crezi că l-ar fi lăsat consilierul 
Conway pe lunganul ăsta să plece de capul lui, fără mine? 
Păi cine să aibă grijă de el ca să nu se împiedice în 
picioarele astea mari? 

Lucky îl culese pe Bigman şi-l trase la subsuoară, făcându-l 
pe micuțul marțian să zbiere ca din gaură de şarpe. 

Lucky spuse calm: 

— Wess, se pare că avem o legătură cu paraziți. la spune- 
mi care e poziţia navei. 

Trezindu-se la viaţă, Wess i-o dădu, adăugând: 

— Se numeşte Reţeaua Spaţiului şi e proprietate 
particulară, cu toate seriile de la vânzare şi de producţie în 
perfectă regulă. Probabil că Agentul X a cumpărat-o sub un 
nume fals şi a pregătit-o cu mult timp în urmă pentru o fugă 


precipitată. E o navă al naibii de faină şi probabil că nu s-a 
oprit din accelerare de atunci şi până acum. Rămânem tot 
mai mult în urma lui. 

— Cum stă cu energia? 

— Ne-am gândit la asta. Ne-am uitat pe specificaţiile 
producătorului motorului. La viteza cu care îşi consumă 
combustibilul, nu poate continua drumul decât dacă opreşte 
motoarele şi merge inerţial, sau dacă sacrifică 
manevrabilitatea o dată ajuns la destinaţie. Pe asta ne 
bazăm ca să-l prindem. 

— Dar nu s-ar putea să fi avut prudenţa de a mări puterea 
şi capacitatea de stocare a navei? 

— E foarte posibil, răspunse Wess, dar nici aşa nu poate s- 
o ţină la nesfârşit într-o acceleraţie. Ce mă îngrijorează cel 
mai mult pe mine este că s-ar putea să se sustragă 
detectoarelor noastre de masă, folosindu-se de asteroizi. 
Dacă scapă în centura de asteroizi, l-am pierdut. 

Lucky cunoştea trucul. Dacă plasezi între tine şi urmăritori 
un asteroid, detectorul de masă al urmăritorilor va 
descoperi asteroidul, nu nava ta. Dacă apare un al doilea 
asteroid, nava se ascunde şi după acesta, în vreme ce 
instrumentele urmăritorului încă încearcă să vadă ce e cu 
primul bolovan. 

— Se mişcă prea repede ca să poată face manevra, spuse 
Lucky. Ar trebui să decelereze cam o jumătate de zi. 

— Ar fi nevoie de un miracol, recunoscu Wess, cinstit. Dar 
să nu uităm că tot un miracol ne-a pus pe urmele lui. Eu mă 
aştept, sincer, la un miracol compensator care să anuleze 
avantajul nostru. 

— Păi care a fost primul miracol? Şeful a spus ceva de o 
blocare de urgenţă. 

— Corect. 

Nu i-a luat mult lui Wess să istorisească tot. Dorrance, sau 
Agentul X (Wess folosea ambele apelative) reuşise să se 
sustragă supravegherii, folosind un instrument care a 
distorsionat undele-spion şi le-a făcut inutilizabile. 


(Instrumentul fusese descoperit, dar carbonizat, şi nu se 
putea spune despre el nici măcar dacă a fost produs pe 
Sirius sau nu.) Reuşise să ajungă fără probleme la nava lui 
pregătită pentru evadare, Reţeaua spaţiului. Era gata să 
decoleze, avea micro-reactorul protonic pornit, motorul şi 
comenzile verificate, spaţiu liber deasupra capului, totul era 
perfect. Apoi, dintr-o dată, o navă de transport avariată, 
lovită de un meteorit, incapabilă de contacte radio 
bilaterale, apare din senin în atmosferă şi cere pistă de 
urgenţă. 

A fost iniţiată o procedură de urgenţă, iar toate navele din 
astroport au fost obligate să rămână la sol. În asemenea 
situaţii, orice navă care intenţionează să decoleze şi nu a 
început deja deplasarea trebuie să abandoneze secvenţa de 
decolare. 

Reţeaua spaţiului ar fi trebuit să abandoneze decolarea, 
dar nu a abandonat-o. Lucky Starr înţelegea perfect ce 
sentimente l-au încercat pe Agentul X. Avea în mâinile lui 
cea mai vitală informaţie din Sistemul Solar şi fiecare 
secundă conta imens. Acum chiar făcuse primii paşi spre 
deconspirare şi nu mai avea mult până să-i apară Consiliul 
pe urme. Dacă abandona decolarea, asta însemna să 
aştepte un timp nedeterminat până ce transportorul 
ajungea la pistă, până aceasta era inundată şi apoi eliberată 
încet-încet de ambulanţe. Apoi, când spaţiul era din nou 
liber, trebuia să încălzească din nou microreactorul şi să 
treacă din nou prin secvenţa de verificare. Nu-şi putea 
permite o asemenea întârziere. 

Aşa că a pornit jeturile de propulsie şi dus a fost. 

Chiar şi aşa, Agentul X ar fi putut scăpa. A sunat alarma, 
iar poliţia Astroportului s-a pus cu mesaje de avertisment 
pe Reţeaua spaţiului, dar cel care a luat primele măsuri 
concrete a fost consilierul Wessilewsky, care se afla la 
Centrul Spaţial într-o misiune de rutină. El cunoştea 
amănunte despre cazul Agentului X, iar o navă pornită ca 
din puşcă, cu motoarele la maxim, i-a sunat a acţiune 


disperată şi s-a gândit imediat la spion. A fost cea mai 
riscată presupunere din viaţa lui, dar a intrat în acţiune. 

Susţinut de autoritatea Consiliului Ştiinţelor (care depăşea 
orice autoritate oficială, cu excepţia unui ordin direct din 
partea preşedintelui Federaţiei Terestre), el a ordonat 
navelor din Garda Spațială să decoleze, a contactat sediul 
Consiliului şi apoi a urcat la bordul lui TI. S. S. Harpoon, 
pentru a coordona urmărirea. Deja se afla în spaţiu de mai 
multe ore când Consiliul a reuşit să înţeleagă global faptele. 
Iar lui Wess i-a venit confirmarea că într-adevăr îl 
urmăreşte pe Agentul X şi că în curând alte nave i se vor 
alătura. 

Lucky ascultă cu seriozitate maximă şi spuse: 

— Ai avut o şansă şi ai reuşit s-o fructifici. Ai făcut exact ce 
trebuia să faci, Wess. Bine lucrat. 

Wess zâmbi fericit. În mod tradiţional, consilierii evită 
publicitatea şi capcanele celebrităţii, dar aprobarea unuia 
dintre colegii din Consiliu este un lucru foarte dorit. 

Lucky continuă. 

— Merg mai departe. Ordonă uneia dintre navele tale să 
păstreze contactul masic cu mine. 

Întrerupse contactul vizual, iar mâinile lui puternice şi 
frumos formate acoperiră ca într-o mângâiere comenzile 
navei lui, Shooting Starr, care era, din multe puncte de 
vedere, cea mai bună navă din spaţiul interplanetar. 

Shooting Starr avea cele mai puternice microreactoare 
protonice din câte puteau fi introduse într-o navă de 
mărimea ei; erau reactoare suficient de puternice pentru a 
accelera un crucişător de luptă până la viteza de croazieră. 
Erau reactoare aproape suficient de puternice ca să 
producă şi saltul în hiperspaţiu. Nava avea un propulsor 
ionic, care anihila aproape toate efectele accelerației, 
acţionând simultan asupra tuturor atomilor de la bordul 
navei, inclusiv a acelora din corpurile lui Lucky şi Bigman. 
Avea chiar şi un Agrav, un dispozitiv foarte nou, încă 


experimental, care-i permitea să manevreze liber în 
câmpurile gravitaționale intense ale planetelor mari. 

lar acum motoarele puternice ale lui Shooting Starr 
torceau la o frecvenţă mare, abia auzite, iar Lucky simţea o 
uşoară presiune dată de acceleraţia inerţială pe care 
propulsorul ionic nu o putea anihila în întregime. Nava se 
îndrepta spre imensitatea Sistemului Solar exterior, mai 
repede şi mai repede... 

Agentul X îşi menținea avansul. Shooting Starr recupera 
mult prea încet decalajul. Iar cu grosul centurii de asteroizi 
aflat mult în spatele lor, Lucky era îngrijorat: 

— Bigman, mie nu-mi miroase deloc a bine. 

Bigman părea surprins de pesimismul lui. 

— Lucky, îl prindem noi. 

— Mă refeream la destinaţia lui. Eram sigur că îl aşteaptă 
o navă-mamă, ca să-l culeagă şi să facă cu el saltul. Dar o 
asemenea navă sau este foarte depărtată de planul 
eclipticii, sau este ascunsă în centura de asteroizi. Doar în 
unul din aceste două cazuri nu poate fi detectată. Şi totuşi, 
Agentul X rămâne în planul eclipticii şi depăşeşte centura 
de asteroizi. 

— Poate că vrea să ne fenteze, înainte să o cotească spre 
nava-mamă. 

— Poate, spuse Lucky, gânditor. Sau poate siriusienii au o 
bază în zona planetelor exterioare. 

— Haide-hai, Lucky, rânji aproape batjocoritor micul 
marțian. Cum, domnule, chiar sub nasul nostru? 

— Uneori e greu să vezi sub propriul nas. lar cursul lui 
este direct spre Saturn. 

Bigman a verificat şi el calculele computerelor, care 
urmăreau constant zborul celuilalt. 

— Ascultă, Lucky, după câte văd, individul este pe o 
traiectorie balistică. Nu s-a mai atins de motoare în ultimele 
treizeci de milioane de kilometri. Poate că nu mai are 
combustibil. 


— Sau poate că face economie pentru manevre în sistemul 
lui Saturn. Acolo e o gravitație cu năbădăi, după cum ştii. 
Cel puţin, sper că face economie pentru manevre. Galaxie 
mare, cât sper...! 

Figura subţirică, frumoasă a lui Lucky era serioasă, iar 
buzele strânse. 

Bigman se uita la el surprins: 

— Lucky, ce nisipurile marţiene vrei să zici? 

— Vreau să zic că dacă există o bază siriusiană în sistemul 
de sateliți al lui Saturn, avem nevoie de Agentul X ca să ne 
conducă până acolo. Saturn are un satelit uriaş şi opt mari, 
plus câteva zeci de sateliți mici. Ne-ar fi de mare ajutor s-o 
găsim precis. 

Bigman se încruntă. 

— Păi tipul n-o să fie atât de nebun să ne ducă direct 
acolo... 

— Şi nici să ne lase să-l prindem. Bigman, calculează-i 
cursul până la punctul de intersecţie cu orbita lui Saturn. 

Bigman se conformă, punând calculatorul la muncă preţ 
de câteva secunde. 

— Acum, te rog să-mi spui care e poziţia lui Saturn la 
momentul intersecţiei. Cât de departe va fi Saturn de nava 
Agentului X? 

Urmă o scurtă pauză, necesară pentru obţinerea 
elementelor orbitei lui Saturn din efemeride, apoi Bigman 
introduse în calculator toţi parametrii. După câteva 
secunde de calcule, Bigman se ridică în picioare, alarmat. 

— Lucky! Nisipuri marţiene! 

Lucky nu mai avea nevoie de detalii. 

— Presupun că Agentul X s-ar putea să se fi decis asupra 
unei căi de evitare a deconspirării bazei siriusiene. Dacă va 
continua exact cursul balistic actual, se va ciocni cu Saturn 
însuşi. Asta va însemna moarte sigură. 

Moarte printre inele. 

În orele care au urmat, nu a mai încăput nici o îndoială. 
Chiar şi navele Gărzii Spațiale, aflate mult în urma lui 


Shooting Starr, prea depărtate ca să obţină o traiectorie 
foarte precisă cu detectoarele lor masice, înţeleseseră 
adevărul. 

Consilierul Wessilewsky l-a contactat pe Lucky Starr. 

— Pe Spaţiu, Lucky! Unde merge omul? 

— Se pare că spre Saturn, îi răspunse Lucky. 

— Crezi că-l aşteaptă o navă chiar pe Saturn? Ştiu că are 
mii de kilometri de atmosferă, la presiuni de milioane de 
tone, iar fără motoare Agrav n-ar putea... Lucky! Crezi că 
ar putea să aibă motoare Agrav şi incinte cu câmpuri de 
forţă? 

— Cred că s-ar putea să vrea pur şi simplu să se 
prăbuşească pe Saturn, ca să ne împiedice să-l prindem. 

— Dacă e aşa doritor să moară, spuse Wess încăpățânat, 
de ce nu se întoarce să lupte, de ce nu ne forţează să-l 
distrugem, poate ia cu el şi vreo doi dintre noi? 

— Da, spuse Lucky, sau de ce nu-şi scurtcircuitează 
motoarele, depăşind pe Saturn cu sute de milioane de 
kilometri? La urma urmei, ceea ce mă îngrijorează pe mine 
este că vrea cu tot dinadinsul să ne atragă atenţia asupra 
lui Saturn. 

Lucky căzu într-o lungă tăcere meditativă, întreruptă de 
intervenţia lui Wess: 

— Lucky, poţi să-l opreşti? Noi suntem mult prea departe. 

Din locul lui de la panoul de comandă, Bigman strigă: 

— Nisipuri marţiene, Wess, dacă dăm drumul la 
propulsorul ionic, ca să-l prindem, o să avem o viteză prea 
mare ca să mai putem manevra în câmpul lui Saturn. 

— Atunci faceţi ceva! 

— Spaţiule, asta da, comandă inteligentă, izbucni Bigman. 
Nu ştiu ce ne făceam fără tine. Faceţi ceva! 

— Am să fac ceva, Wess. Păstrează cursul. 

Întrerupse contactul şi se întoarse spre Bigman. 

— Ne-a răspuns la semnale până acum, Bigman? 

— Nici un cuvinţel. 


— Lasă asta acum şi concentrează-te asupra fasciculelor 
lui de comunicaţii. 

— Nu cred să folosească vreunul, Lucky. 

— S-ar putea să-l folosească în ultima clipă. S-ar putea să 
se decidă să rişte, dacă are ceva de spus. Între timp, dăm 
peste el. 

— Cum? 

— Cu o rachetă. O rachetuţă cât o aluniţă. 

— Era rândul lui să se aplece asupra computerului. Câtă 
vreme Reţeaua spaţiului se deplasa gravitațional, nu era 
nevoie de prea multe calcule ca să direcţionezi o sferă, să-i 
dai impulsul iniţial necesar pentru a lovi o navă în zbor. 

Lucky pregăti micul proiectil. Acesta nu era proiectat să 
explodeze. Nu avea nevoie. Avea un diametru de o jumătate 
de centimetru, dar energia dată de micropila protonică îi 
putea imprima o viteză de aproape o mie de kilometri pe 
secundă. Nimic în spaţiu nu putea diminua prea tare o 
asemenea viteză, iar proiectilul ar fi trecut prin coca Reţelei 
spaţiului ca prin brânză. 

Dar nu asta urmărea Lucky. Proiectilul era suficient de 
mare pentru a fi detectat gravific. Reţeaua spaţiului ar fi 
corectat automat cursul pentru a evita coliziunea şi ar fi 
ieşit de pe traiectoria directă spre Saturn. Timpul pierdut 
de Agentul X pentru a reveni la vechiul curs îi va permite lui 
Shooting Starr să se folosească de ghearele magnetice. 

Şansele de reuşită păreau mici, chiar infime, dar nu 
puteau face altceva. 

Lucky atinse un contact. Proiectilul ieşi ca din puşcă, ca un 
fulger în tăcere, iar acele detectorului de masă al navei 
săriră, liniştindu-se foarte repede, pe măsură ce proiectilul 
se depărta. 

Lucky se lăsă pe spate. Proiectilului îi erau necesare 
aproape două ore pentru contact (sau aproape-contact). Îi 
trecu prin cap că de fapt Agentul X a rămas complet fără 
propulsie, că reacţia automată a navei de schimbare a 
cursului nu va putea intra în funcţiune, iar proiectilul va 


penetra prin carcasă, va distruge probabil nava şi, oricum, 
cursul gravitațional va rămâne neschimbat, direct spre 
Saturn. 

Respinse ideea aproape pe loc. Ar fi incredibil ca Agentul 
X să rămână fără urmă de propulsie într-un moment în care 
nava lui se află pe un curs de coliziune. Era mult mai 
probabil să-i fi rămas suficient combustibil. 

Orele de aşteptare îl omorau. Până şi Hector Conway, aflat 
departe, pe Pământ, devenise tot mai neliniştit cu fiecare 
buletin informativ, aşa că s-a decis să iniţieze un contact 
subeteric direct. 

— Unde crezi că ar putea fi baza siriusiană în sistemul lui 
Saturn? Întrebă el îngrijorat. 

— Dacă există una, începu Lucky prudent, dacă Agentul X 
nu comite un efort uriaş de a ne duce pe o pistă greşită, aş 
zice că cea mai evidentă alegere este Titan. Este satelitul cu 
adevărat uriaş al lui Saturn, are o masă de trei ori mai mare 
decât Luna noastră şi o suprafaţă de două ori mai mare. 
Dacă siriusienii au săpat solul, încercând să facă o bază 
puternică, ar însemna că fac asta de mult timp. 

— E greu de crezut că au făcut aşa ceva. Ar fi practic o 
acţiune de război. 

— Poate, unchiule Hector, dar nu uita că nu a trecut mult 
de când au încercat să înfiinţeze o bază pe Ganymede. 

Bigman întrerupse convorbirea: 

— Lucky, a mişcat! 

— Cine a mişcat? Întrebă surprins Lucky. 

— Reţeaua spaţiului. Tipul, siriusianul. 

— Unchiule Hector, te contactez mai târziu, spuse Lucky, 
grăbit, şi întrerupse contactul. Apoi, spre Bigman: Dar cum 
de s-a mişcat, Bigman? Nu avea cum să detecteze încă 
proiectilul nostru. 

— Uită-te şi convinge-te cu ochii tăi, Lucky. Eu îţi zic că a 
luat-o pe altă traiectorie. 

Dintr-o mişcare, Lucky ajunse la detectoarele de masă ale 
lui Shooting Starr. Acestea erau fixate pe traiectoria navei 


urmărite. Punctul care reprezenta masa detectată închipuia 
o mică stea pe ecran. 

Dar steluța aceea chiar se deplasa. Devenise un segment. 

Vocea lui Lucky căpătă intensitate: 

— Galaxie mare, normal! Acum înţeleg totul. Cum am 
putut să cred că datoria lui principală e să scape de 
capturare? Bigman... 

— Sigur, Lucky, sunt aici. Dar ce s-a întâmplat? 

Micul marțian era pregătit pentru orice. 

— Scapă de noi prin manevre. Acum trebuie să-l 
distrugem, chiar dacă asta înseamnă să ne prăbuşim noi 
înşine pe Saturn. 

Pentru prima oară de la schimbarea propulsiei ionice, cu 
un an înainte, Lucky a adăugat şi impulsul de urgenţă la 
propulsia principală. În vreme ce şi ultima fărâmă de putere 
se scurgea în motoare, erau presaţi în scaune, iar nava 
vibra. 

Bigman se lupta să respire. 

— Explică-mi totuşi, Lucky. 

— Nu Saturn îl interesează, Bigman. S-a folosit de adaosul 
energetic al câmpului gravitațional ca să păstreze avansul 
faţă de noi. Acum ocoleşte planeta şi încearcă să intre pe o 
orbită. Ceea ce îl interesează sunt inelele. Inelele lui 
Saturn. 

Figura tânărului consilier era marcată de tensiune. 

— Urmăreşte-i comunicațiile, Bigman. Va fi nevoit să 
vorbească. Acum sau niciodată. 

Bigman se aplecă asupra analizatorului lui de undă, în 
vreme ce inima i-o luase razna. Dar nimic pe lumea asta nu- 
l putea face să înţeleagă de ce inelele lui Saturn îl tulburau 
atât de rău pe Lucky. 

Proiectilul lui Shooting Starr trecu foarte departe de ţintă, 
la câteva zeci de mii de kilometri. Dar de acum proiectilul 
era Shooting Starr însăşi, intrată pe o traiectorie de 
coliziune. Dar şi ea avea să rateze rata ţinta. 

Lucky gemu, resemnat: 


— N-o să reuşim niciodată. Nu avem destul loc de 
manevră. 

Saturn se profila gigantic pe cer deja, cu inelele ca o 
tăietură subţire pe faţa planetei. Globul galben al lui Saturn 
era aproape plin. Shooting Starr plonja spre el direct 
dinspre Soare. 

Brusc, Bigman răbufni: 

— Al dracului tip! Lucky, vrea să se piardă în inele. Acum 
înţeleg ce te-a apucat cu inelele astea. 

A început să lucreze furios la detectorul de masă, dar nu 
avea nici o şansă. Îndată ce se focaliza asupra unei porţiuni 
din inele, fiecare dintre nenumăratele mase solide care le 
compuneau forma propria sa steluţă pe ecran. Ecranul 
detectorului se înălbise cu totul, iar Reţeaua spaţiului 
dispăruse. 

Lucky clătină din cap: 

— Problema se poate rezolva. Acum suntem destul de 
aproape pentru contactul vizual. Altceva mă nelinişteşte şi 
sunt sigur că va apărea. 

Palid şi concentrat, Lucky mărise la maxim grosismentul 
telescopului optic. Reţeaua spaţiului se vedea ca un cilindru 
mititel din metal, atenuat dar nu ascuns de materialul 
inelelor. Particulele individuale din inele nu erau mai mari 
decât nişte grăunţi de nisip şi se vedeau ca nişte mici 
scântei, pentru că reflectau lumina îndepărtatului Soare. 

— Lucky, spuse Bigman, am fascicul de comunicaţii! Nu... 
Stai! Ba da, am! 

În cabina de control se auzea o voce ezitantă, 
tremurătoare, acoperită de zgomote, distorsionată. 
Degetele agile ale lui Bigman lucrau febril la 
decodificatoare şi filtre, încercând să prindă cât mai multe 
din caracteristicile necunoscutului sistem de codificare 
siriusian. 

Cuvintele mureau şi apoi reveneau. În cabină era o linişte 
de mormânt, tulburată doar de fâşâitul slab al 
înregistratorului care prindea absolut orice semnal venea. 


— Nici. Aici (pauză, în care Bigman s-a luptat eroic cu 
detectorii lui...). În urmărire şi... N-am putut... Trebuie 
transm... Lele lui Saturn... Ită normală... ja lansată... 
Urmăriţi... Coordonatele sunt... 

În acel moment, totul s-a întrerupt: şi vocea, şi paraziţii, 
tot. 

— Pe nisipurile din Marte, a explodat ceva! A strigat 
Bigman. 

— Nu la noi, spuse calm Lucky. Este Reţeaua spaţiului. 

Văzuse totul, la două secunde după întreruperea 
transmisiunii. Transmisiunile subeterice sunt practic 
instantanee, în timp ce viteza cu care lumina îi adusese 
imaginea dezastrului nu putea depăşi trei sute de mii de 
kilometri pe secundă. 

Luminii i-au trebuit două secunde ca să ajungă la ecranul 
lui Lucky. Ela văzut partea din spate a Reţelei spaţiului 
devenind roşie-incandescentă şi apoi desfăcându-se precum 
petalele unei flori metalice. 

Bigman prinse ultima parte a dezastrului, după care el şi 
Lucky aşteptară ca radiaţia să răcească întregul spectacol. 

Lucky clătină din cap. 

— Atât de aproape de inele, chiar dacă nu te afli în corpul 
lor principal, ai destulă materie împrăştiată. Poate că nu a 
mai avut suficientă energie ca să devieze nava de la 
ciocnirea cu unul din aceste fragmente. Sau poate că au 
venit spre el două fragmente în acelaşi timp, din două 
direcţii diferite. În orice caz, a fost un om viteaz şi un 
inamic iscusit. 

— Nu m-am prins, Lucky. Ce voia să facă? 

— Nu înţelegi nici acum? Pentru el era important să nu 
cadă în mâinile noastre, dar nu era suficient să moară. Ar fi 
trebuit să-mi dau seama mai dinainte. Cel mai important 
pentru el era ca informaţiile furate să ajungă pe Sirius. Nu 
a îndrăznit să trimită un mesaj subeteric cu mii de cuvinte 
de informaţie, pentru că ştia că este urmărit şi că navele 
urmăritoare pot să bruieze transmisia. A fost nevoit să se 


mulţumească să transmită informaţiile esenţiale şi să aibă 
grijă să plaseze ca capsula undeva la îndemâna siriusienilor. 

— Şi cum putea face asta? 

— Ce am prins din transmisia lui conţine şi cuvintele,...ltă 
normală”, probabil „orbită normală” şi „...ja lansată”, adică 
„deja lansată”. 

Bigman îl prinse zdravăn pe Lucky de încheieturile 
mâinilor. 

— A lansat capsula în inele, aşa-i, Lucky? O să fie ca o 
pietricică între cvadrilioane de alte pietricele, sau ca un fir 
de nisip pe Lună, sau ca o picătură de apă într-un ocean. 

— Sau, mai râu, ca una din pietricelele inelelor lui Saturn, 
ceea ce e cel mai rău. Evident, a fost distrus înainte să 
poată da coordonatele orbitei alese pentru capsulă, aşa că 
noi şi siriusienii pornim de pe poziţii egale în căutarea ei. 
Aşa că sugerez să începem pe loc căutarea, fără întârziere. 

— Să începem să căutăm? Acum? 

— Chiar acum! Dacă era gata să transmită coordonatele, 
înseamnă că ştia că siriusienii sunt aproape... Ia legătura cu 
navele, Bigman, şi dă-le ultimele informaţii. 

Bigman se întoarse către transmiţător, dar nu apucă să-l 
atingă. Butonul de recepţie strălucea: unde receptate. 
Radio! Comunicaţii eterice obişnuite! Era clar că în 
apropiere se află cineva, în mod sigur în sistemul lui Saturn. 
Mai mult, era cineva care nu avea nici cea mai mică intenţie 
să păstreze anonimatul, pentru că undele radio, spre 
deosebire de transmisia subeterică, sunt extrem de simplu 
de goniometrat. 

Lucky se încruntă: 

— Treci pe recepţie, Bigman. 

Vocea care se auzea avea un accent uşor, cu lărgirea 
vocalelor şi ascuţirea consoanelor. Era o voce siriusiană. 

Aceasta spunea: 

— Identificaţi înainte de a fi obligaţi să vă remorcăm şi să 
vă arestăm. Aveţi paisprezece minute ca să confirmaţi 
recepţia. 


Urmă o pauză de un minut: 

— Prin autoritatea Corpului Central, vi se ordonă să vă 
identificaţi înainte de a fi obligaţi să vă remorcăm şi să vă 
arestăm. Aveţi treisprezece minute ca să confirmaţi 
recepţia. 

Lucky răspunse cu răceală: 

— Recepție confirmată. Aici este Shooting Starr, din 
Federaţia Terestră, care orbitează paşnic în volumul spaţial 
al Federaţiei Terestre. Nici o autoritate nu există în acest 
spaţiu, în afara celei a Federaţiei. 

Urmă o secundă sau două de linişte (undele radio 
călătoresc doar cu viteza luminii), după care vocea reveni: 

— Autoritatea Federaţiei lerestre nu este recunoscută 
într-o planetă colonizată de popoarele lui Sirius. 

— Şi care ar fi planeta aceasta? Întrebă Lucky. 

— Sistemul nelocuit al lui Saturn a fost luat în posesiune în 
numele guvernului nostru, în virtutea legii interstelare, 
care oferă orice planetă nelocuită celor care o colonizează. 

— Nu se referă la planete nelocuite, ci la sisteme stelare 
nelocuite. 

Nici un răspuns. Apoi vocea continuă placid: 

— Vă aflaţi în limitele sistemului lui Saturn şi vi se cere să 
plecaţi imediat. Orice întârziere în accelerare va duce la 
arestarea voastră. Orice alte nave ale Federaţiei Terestre 
care vor intra în teritoriul nostru vor fi capturate fără 
avertismente suplimentare. Acceleraţia voastră de ieşire 
din sistemul lui Saturn trebuie să înceapă în cel mult opt 
minute. În caz contrar, vom lua măsuri. 

Bigman, cu faţa luminată de ceva ce numai pioşenie nu se 
putea numi, şopti: 

— Hai să le-o tragem, Lucky. Să le arătăm că Shooter 
poate să lupte cu alde ăştia. 

Dar Lucky nu-i răspunse nimic. Vorbi în transmiţător: 

— Declaraţia voastră a fost înregistrată. Nu acceptăm 
autoritatea siriusiană, dar alegem, prin propria voinţă, să 
plecăm, ceea ce vom şi face fără întârziere. 


Şi întrerupse legătura. 

Bigman era alb de furie. 

— Pe nisipurile marţiene, Lucky! Ai de gând să dai bir cu 
fugiţii în faţa unei mâini de siriusieni? Lăsăm capsula aia în 
inelele lui Saturn, ca s-o poată culege siriusienii? 

— În clipa asta, Bigman, suntem nevoiţi să plecăm, 
răspunse Lucky. 

Avea capul plecat şi figura albă şi tensionată, dar în ochii 
lui era ceva care nu se prea potrivea cu un om care se 
retrage. Orice, numai asta nu... 

Între Jupiter şi Saturn. 

Ofiţerul cel mai înalt în grad din formaţia de urmărire 
(evident, cu excepţia consilierului Wessilewsky) era 
căpitanul Myron Bernold. Acesta avea patru trese, deşi nu 
trecuse de cincizeci de ani, şi prezenta fizicul unui bărbat 
mai tânăr cu zece ani. Părul începuse să ia culoarea 
argintului, dar sprâncenele posedau încă părul negru 
iniţial, iar bărbia rasă la sânge avea luciri albăstrui. 

El se uita la mult mai tânărul Lucky Starr cu un 
nedisimulat dispreţ. 

— Şi aţi dat înapoi? 

Shooting Starr, în drumul spre Soare, se întâlnise cu 
navele escadrilei aproximativ la distanţa dintre orbitele lui 
Jupiter şi Saturn. Lucky „urcase” la bordul navei principale. 

Acum îi vorbea calm şefului: 

— Am făcut ceea ce era necesar să fac. 

— Când inamicul îţi invadează sistemul, casa ta, 
retragerea nu este niciodată necesară. Poate că vă ştergeau 
din volumul spaţiului, dar aţi fi avut timp să ne avertizaţi şi 
am fi venit să lămurim situaţia. 

— Şi cam câtă energie mai aveţi în micropile, domnule 
căpitan? 

Căpitanul roşi. 

— Nici dispariţia noastră din spaţiu n-ar fi însemnat nimic. 
Am fi avut şi noi timp, la rândul nostru, să transmitem un 
avertisment la bază. 


— Şi să începeţi un război! 

— Ei au început războiul. Siriusienii... Intenţia mea este să 
mă deplasez spre Saturn şi să pornesc un atac. 

Figura lunguiaţă a lui Lucky căpătă aspecte dure. Era mai 
înalt decât căpitanul, iar privirea lui rece nu-l slăbea o clipă. 

— În calitate de consilier cu drepturi depline în Consiliul 
Ştiinţelor am un rang superior dumneavoastră, domnule 
căpitan, şi ştiţi asta. Nu dau ordine de atac. Ordinele mele 
sunt să vă întoarceţi pe Pământ. 

— Mai degrabă aş... 

Căpitanul era în vădită luptă cu propriul temperament. 
Strângea pumnii ca să nu izbucnească. 

— Pot să întreb asupra motivului ordinului, domnule? Vorbi 
el, cu voce gâtuită, accentuând ironic „domnule”. Sunteţi 
bun să explicaţi excelentul motiv pe care nu mă îndoiesc că 
îl aveţi? Raționamentul meu se bazează pe mica tradiţie pe 
care se întâmplă să o aibă Flota. Este, domnule, o tradiţie: 
flota nu se retrage. 

— Dacă doriţi motivele mele, domnule căpitan, luaţi loc şi 
vi le voi expune. Şi să nu-mi spuneţi că flota nu se retrage. 
Retragerea face parte din manevrele de luptă pe timp de 
război, iar un ofiţer comandant care ar prefera să-şi vadă 
navele distruse mai degrabă decât să se retragă nu are ce 
căuta la comandă. Cred că vorbiţi sub imperiul furiei. Deci, 
domnule căpitan, sunteţi pregătit să porniţi un război? 

— Iar eu vă spun că războiul a început deja. Au invadat 
Federaţia 'lerestră. 

— Nu tocmai. Au ocupat o planetă neocupată. Problema 
este, domnule căpitan, că saltul prin hiperspaţiu a făcut 
călătoria interstelară foarte simplă, astfel încât pământenii 
au putut coloniza planetele altor stele chiar înainte de a 
coloniza părţile mai îndepărtate ale propriului nostru 
Sistem Solar. 

— Tereştrii au pus primii piciorul pe Titan. Asta a fost în 
anul... 


— Ştiu şi eu ce a făcut James Francis Hogg. A pus piciorul 
şi pe Oberon, satelitul lui Uranus. Dar ceea ce a făcut el se 
numeşte explorare, nu colonizare. Sistemul lui Saturn a fost 
lăsat nelocuit, iar o lume neocupată aparţine primului grup 
care o colonizează. 

— Dacă, spuse căpitanul, apăsând cuvintele, acea planetă 
sau sistem planetar aparţine unui sistem stelar neocupat. 
Nu este cazul lui Saturn, trebuie să recunoaşteţi asta. Face 
parte din Sistemul Solar, care, fir-ar al dracului de spaţiu, e 
locuit, din câte ştiu. 

— Este adevărat, dar nu cred că există vreun acord oficial 
în privinţa asta. Se poate considera, din unele puncte de 
vedere, că Sirius are tot dreptul să ocupe Saturn. 

Căpitanul lovi cu pumnul în genunchi. 

— Nu-mi pasă ce spun avocaţii spaţiului. Saturn e al 
nostru şi orice pământean căruia îi curge sânge în vine va fi 
de acord cu mine. Îi zburăm de nu se văd. Legea or s-o facă 
armele noastre. 

— Exact asta aşteaptă siriusienii să facem! 

— Atunci să le dăm ce vor să primească! 

— Şi vom fi acuzaţi de agresiune. Domnule căpitan, între 
stele se găsesc cincizeci de lumi, care nu au uitat nici o 
clipă că au fost coloniile noastre. Le-am oferit libertatea 
fără războaie, dar asta au uitat. Ceea ce nu au uitat este că 
încă suntem cea mai populată şi mai avansată dintre lumi. 
Dacă Sirius strigă ca din gură de şarpe că am comis o 
agresiune neprovocată, lumile exterioare se vor uni 
împotriva noastră. Exact de asta încearcă ei, să ne provoace 
să atacăm, şi exact de asta am refuzat eu invitaţia şi am 
plecat. 

Căpitanul îşi muşcă buza. Se pregătea să răspundă, dar 
Lucky continuă: 

— Pe de altă parte, dacă nu facem nimic, putem să-i 
acuzăm pe siriusieni de agresiune şi vom împărţi opinia 
publică din celelalte lumi exterioare. Putem exploata 
momentul pentru a le aduce de partea noastră. 


— Lumile exterioare de partea noastră? 

— De ce nu? Toate sistemele stelare existente au sute de 
lumi neocupate de toate mărimile. În mod sigur, nimeni nu 
vrea un precedent care să permită unui sistem să înfiinţeze 
baze militare în oricare alt sistem. Singurul pericol este ca 
noi să le obligăm să se grăbească să se coalizeze împotriva 
noastră. Nu trebuie în nici un caz să pară că bătrânul 
Pământ îşi aruncă forţele împotriva fostelor lui colonii. 

Căpitanul se ridică din scaunul lui şi luă poziţie de drepți. 

— Vă rog să repetaţi ordinele, spuse el. 

— Aţi înţeles motivele pentru care am ales retragerea? 
Întrebă Lucky. 

— Da. Vă rog să-mi daţi ordinele. 

— Foarte bine. Vă ordon să predaţi capsula pe care v-o 
înmânez acum direct Consilierului-şef Hector Conway. Nu 
veţi discuta ceea ce s-a întâmplat în timpul acestei urmăriri 
cu nimeni altcineva, nici prin transmisiuni subeterice, nici 
prin alte metode de comunicaţii. Nu veţi întreprinde nici o 
acţiune ostilă, repet, niciuna, la adresa forţelor siriusiene, 
cu excepţia situaţiei în care veţi fi atacați direct. Dacă nu vă 
veţi supune şi veţi căuta întâlnirea cu aceste forţe, voi avea 
grijă să fiţi trimis în faţa Curţii Marţiale. M-am făcut înţeles? 

Căpitanul rămânea în faţa lui, înlemnit. Buzele i se mişcau 
de parcă ar fi fost sculptate din lemn şi prost articulate. 

— Domnule, cu tot respectul datorat, n-ar fi posibil ca 
domnul consilier să preia comanda navelor mele şi să 
predea mesajul în persoană? 

Lucky Starr ridică din umeri şi spuse: 

— Domnule căpitan, sunteţi foarte încăpățânat şi chiar vă 
admir pentru asta. Există momente ale bătăliei în care acest 
tip de încăpățânare este de mare folos... Dar mie îmi este 
imposibil să predau personal mesajul, pentru că intenţia 
mea este să mă întorc la Shooting Starr şi să pornesc din 
nou spre Saturn. 

Rigiditatea militară a căpitanului se topi pe loc: 

— Poftim? Pe spaţiu, ce aţi spus? 


— Credeam că am fost foarte limpede, domnule căpitan. 
Am lăsat acolo o treabă neterminată. Prima mea grijă a fost 
să mă asigur că Pământul este avertizat asupra teribilei 
ameninţări care planează asupra lui. Dacă dumneavoastră 
veţi avea grijă ca acest avertisment să ajungă unde trebuie, 
eu pot să mă întorc unde îmi e locul: în sistemul lui Saturn. 

Căpitanul zâmbea cu gura până la urechi: 

— Ei, asta e altceva. Mi-ar face plăcere să vă însoțesc. 

— Sunt convins, domnule căpitan. Cred că cel mai greu 
lucru este pentru dumneavoastră să nu luaţi parte la o 
misiune grea, pentru că sunt convins că sunteţi obişnuit cu 
misiunile grele. Acum, însă, doresc ca fiecare dintre navele 
dumneavoastră să transfere o parte din energie în 
micropilele lui Shooting Starr. Mai există şi alte provizii de 
care am nevoie de la dumneavoastră. 

— 'Tot ce aveţi de făcut e să cereţi. 

— Foarte bine. Mă voi întoarce la navă. Îi voi cere 
consilierului Wessilewsky să mă însoţească în misiune. 

Dădu mâna scurt cu căpitanul, care acum devenise pe 
deplin prietenos, apoi consilierul Wessilewsky i se alătură. 
Porniră prin tubul inter-nave care şerpuia între nava- 
comandant şi Shooting Starr. 

Tubul inter-nave era întins aproape de lungimea lui 
maximă. Le luă câteva minute să-l parcurgă cu totul. Tubul 
era lipsit de aer, dar cei doi consilieri puteau să păstreze cu 
uşurinţă contactul, deşi erau în costume spaţiale, pentru că 
undele sonore călătoreau prin metal, ajungând la urechi cu 
scârţâituri, dar şi destul de distincte. La urma urmei, nici o 
formă de comunicaţie nu e mai discretă decât undele 
sonore pe o distanţă mică. De aceea, Lucky se simţi foarte 
sigur şi începu discuţia cu celălalt consilier. 

Spre sfârşit, Wess, schimbând uşor subiectul, spuse: 

— Ascultă, Lucky, dacă siriusienii vor să ne facă necazuri, 
de ce te-au lăsat să pleci? De ce nu te-au hărțuit, de ce nu 
te-au făcut să te întorci şi să lupţi? 


— În chestiunea asta, Wess, ascultă înregistrarea cu ce a 
avut de spus nava siriusiană. Cuvintele au o anume 
duritate; nu au ameninţat cu forţa, doar cu remorcarea 
magnetică. Sunt convins că era o navă condusă de roboţi. 

— Roboţi! 

Ochii lui Wess s-au mărit de să-i iasă din orbite. 

— Da. Gândeşte-te şi tu ce ar fi pe Pământ dacă speculaţia 
asta se află mai departe. Pământenilor le e absurd de frică 
de roboţi. Dar adevărul este că aceste nave pilotate de 
roboţi nu ar fi făcut nici un rău unei nave pilotate de un om. 
Prima Lege a Roboticii - aceea că nici un robot nu are voie 
să facă rău unei fiinţe umane - ar fi împiedicat acest atac. 
Exact asta ar fi amplificat pericolul. Dacă aş fi atacat, aşa 
cum s-ar fi aşteptat, siriusienii ar fi declarat că am 
declanşat un atac criminal, neprovocat, asupra unor nave 
lipsite de apărare. Iar lumile exterioare apreciază 
realizările roboticii, spre deosebire de Pământ. Nu, Wess, 
singurul mod în care îi puteam păcăli a fost să plec şi exact 
asta am făcut. 

O dată terminate aceste cuvinte, se aflau la ecluza spaţială 
a lui Shooting Starr. 

Acolo îi aştepta Bigman, cu obişnuitul lui zâmbet de 
uşurare după întoarcerea lui Lucky, chiar şi după cele mai 
scurte despărţiri. 

— Hei, spuse el. Ia te uită! Cum, domnule, n-ai căzut din 
tubul inter-nave? Dar... Ce caută Wess aici? 

— Vine cu noi, Bigman. 

Micul marțian părea neliniştit. 

— Pentru ce? Nava asta e de două persoane. 

— O să ne descurcăm cu un oaspete temporar. Acum ar 
trebui să punem la punct transferul de energie de la 
celelalte nave şi să primim echipamente prin tub. După 
aceea, plecăm imediat. 

Vocea lui Lucky era fermă, iar schimbarea de subiect nu 
mai lăsa loc de replică. Bigman cunoştea prea bine toate 
acestea ca să mai argumenteze ceva. 


Dar nu s-a abținut să murmure: „Normal”. Trecu spre 
puntea motoarelor, după ce se strâmbă în direcţia 
consilierului Wessilewsky. 

— Ce-l roade, domnule? A vorbit Wess. N-am zis nici un 
cuvinţel despre înălţimea lui. 

— Trebuie să-l înţelegi pe individul ăsta mic, îi răspunse 
Lucky. Oficial, nu e consilier, deşi practic are toate 
atributele unuia. Dar el e singurul care nu înţelege lucrul 
ăsta. Oricum, crede că o să formăm o bisericuţă şi o să-l 
izolăm, noi fiind consilieri, iar el nu. Crede că o să avem 
micile noastre secrete faţă de el. 

Wess înclină din cap. 

— Înţeleg. Şi propui deci să-i spunem... 

— Nu. Sublinierea era evidentă, deşi nu stridentă, în 
cuvintele lui Lucky. Am să-i spun eu ceea ce trebuie să-i 
spun. Tu nu spui nimic. 

În acel moment, Bigman se întoarse în cabina de pilotaj şi 
spuse: 

— Gata, tragem energie. 

Apoi se uită mai întâi la unul, apoi la celălalt şi mormăi: 

— Ilertaţi-mă că v-am întrerupt. Să părăsesc nava, 
domnilor? 

— Bigman, ca să părăseşti nava mai întâi trebuie să mă 
laşi pe mine lat, îi răspunse Lucky. 

Bigman se apucă să execute mişcări de sparring partner. 

— Vai, vai, grea misiune. Oare o să mă ajute nişte zeci de 
centimetri de grăsime în plus? 

Cu o viteză orbitoare, evită braţul aruncat de Lucky spre 
el şi îi plasă acestuia un un-doi în joacă, în piept. 

— 'Te simţi mai bine acum? Îl întrebă Lucky. 

Bigman se retrase, dansând în continuare. 

— Nu am dat deloc tare, căci nu vreau să mă dea afară 
consilierul Conway pentru că te-am rănit. 

Lucky izbucni în râs. 

— Mulţumesc. Acum, ascultă, aş vrea să-mi calculezi o 
orbită şi să i-o trimiţi căpitanului Bernold. 


— Normal. 

Bigman părea acum foarte în largul lui. Orice urmă de 
ranchiună dispăruse. 

— Lucky, n-aş vrea să fac pe prăpăstiosul, dar nu suntem 
prea departe de sistemul lui Saturn. Mie mi se pare că 
siriusienii au deja poziţia noastră şi că ştiu precis unde 
suntem, când plecăm şi încotro o luăm. 

— Şi eu cred asta, Wess. 

— Atunci, în numele Spaţiului, Lucky, cum să lăsăm 
escadra şi să ne întoarcem la Saturn, fără ca ei să ştie cu 
precizie unde mergem şi ce scopuri avem? 

— Bună întrebare. Mă întrebam dacă o să ghiceşti. Dacă 
nu ai ghicit tu, nici siriusienii nu vor ghici, mai ales că ei nu 
cunosc nici pe departe la fel de bine ca tine detalii despre 
sistemului nostru. 

Wess se lăsă pe spătarul scaunului pilotului. 

— Lucky, hai să nu avem taine. 

— E foarte simplu. Toate navele, cu noi cu tot, pleacă într-o 
formaţie strânsă, pe care siriusienii, dată fiind distanţa 
dintre noi şi ei, o vor vedea pe detectoarele de masă ca pe o 
singură pată. Menţinem formaţia, zburând pe orbita de 
minimă distanţă spre Pământ, doar puţin deviată, suficient 
ca să ne apropiem de asteroidul Hidalgo, care se află acum 
aproape de afeliu. 

— Hidalgo? 

— Haide, Wess, nu-mi spune că nu ştii. E un asteroid cât se 
poate de autentic. E cunoscut încă dinainte de călătoriile 
spaţiale. Interesant la el e că nu rămâne în centura de 
asteroizi. Cel mai apropiat punct de Soare este aproape de 
orbita lui Marte, dar cel mai îndepărtat se apropie de cea a 
lui Saturn. Când vom trece pe lângă el, detectoarele de 
masă ale siriusienilor îl vor prinde, iar din mărimea 
semnalului ei vor şti că este vorba de un asteroid. Apoi vor 
detecta navele noastre care vor depăşi asteroidul, dar nu 
vor detecta variaţia de masă de zece la sută care va rezulta 
după ce Shooting Starr se va întoarce şi se va ascunde în 


umbra lui Hidalgo. Hidalgo nu se îndreaptă la ora aceasta 
spre Saturn, dar, după două zile petrecute în umbra lui 
putem să ieşim din planul eclipticii şi să ne îndreptăm spre 
Saturn, cu speranţa că nu vom fi detectaţi. 

Wess ridică din sprâncene, mirat. 

— Să sperăm că merge, Lucky. 

Vedea strategia urmată de Lucky. Toate planetele şi 
zborurile spaţiale se află într-un singur plan. Practic, nimeni 
nu se uită după obiecte care să vină sub un unghi mare de 
deasupra sau de sub acest plan. Era destul de plauzibil să 
consideri că o navă care se deplasează pe o orbită ca cea 
plănuită de Lucky se va sustrage instrumentelor siriusiene. 
Dar pe faţa lui Wess se citea nesiguranța. 

— Crezi că vom reuşi, Wess? 

— Poate că vom reuşi, răspunse Wess. Dar chiar dacă ne 
întoarcem nevătămaţi... Lucky, am intrat în jocul ăsta şi-l joc 
până la capăt, dar vreau să-ţi spun doar o dată şi altă dată 
nu o să repet: după părerea mea, suntem practic morţi! 

Cum îi iei caimacul lui Saturn. 

Şi astfel Shooting Starr merse împreună cu Hidalgo o 
bucată de orbită, apoi îşi continuă zborul mult sub ecliptică, 
ridicându-se apoi spre regiunile Polului Sud al celei de-a 
doua planete, ca mărime, din Sistemul Solar. 

În niciuna din misiunile lor spaţiale nu mai stătuseră Lucky 
şi Bigman atât de mult în spaţiu, fără întrerupere. Plecaseră 
de pe Pământ cu o lună în urmă. Totuşi, mica bulă de aer şi 
căldură constituită de Shooting Starr putea fi considerată 
ca o bucăţică de Pământ care se putea susţine singură o 
perioadă de timp aproape infinită. 

Energia lor, aflată la maxim după transferurile de la navele 
flotilei, le ajungea pentru un an, chiar şi în cazul 
manevrelor dintr-o bătălie pe scară largă. Aerul şi apa, 
recirculate prin rezervoarele cu alge, le ajungeau pentru o 
viaţă. Algele furnizau şi o rezervă de hrană, pentru cazul că 
li s-ar fi terminat hrana mai ortodoxă, care consta în 
concentrate. 


Singurul motiv real al unei senzaţii de disconfort era 
prezenţa unui al treilea om la bord. După cum a arătat în 
mod repetat Bigman, Shooting Starr era construită pentru 
două persoane. Concentrația ei neobişnuită de energie, 
viteză şi putere de foc era posibilă în parte datorită unei 
economii neobişnuite în spaţiul de locuit. Aşa că au fost 
nevoiţi să doarmă pe rând pe o saltea întinsă în camera de 
pilotaj. 

Lucky a arătat că această lipsă de confort este necesară 
pentru a putea să respecte carturi de patru ore la 
comenzile navei, în locul celor obişnuite de şase ore. 

La aceasta, Bigman replică supărat: 

— Da, sigur, dar atunci când încerc să adorm şi eu pe 
nenorocitul ăsta de preş de câine, vine iar la comenzi Wess, 
Grăsimea Sa, şi face el ce face să-mi clipească în ochi toate 
semnalele luminoase. 

— La fiecare cart verific de două ori diversele semnale de 
avarie, ca să mă asigur că merg. E procedura standard, îi 
răspunse Wess cu răbdare. 

— Plus că, continuă Bigman, fluieră printre dinţi. Ascultă, 
Lucky, dacă-mi mai cântă o dată o arie din „Dulcea mea 
Aphrodite de pe Venus” - o singură dată! 

— Mă scol şi-i rup braţele la jumătate între umăr şi cot şi-i 
trag o mamă de bătaie soră cu moartea cu propriile lui 
mâini. 

Lucky spuse serios: 

— Wess, te rog să te abţii să mai şuieri refrene. Dacă 
Bigman o să-ţi facă ce a zis, o să fie neplăcut cu atâta sânge 
în cabina de comandă. 

Bigman nu mai spuse, dar data viitoare când ajunse la 
comenzi, când Wess dormea pe salteluţa de pe podea şi 
sforăia pe mai multe octave, reuşi să calce pe degetele 
uneia din mâinile lui Wess, în timp ce se îndrepta spre 
scaunul pilotului. 

— Vai, nisipuri marţiene, spuse el, punând mâinile la piept 
şi dându-şi ochii peste cap, la urletul subit, ca de tigru, al 


celuilalt. Mi s-a părut mie că simt ceva sub cizmele mele 
marţiene grele. Vai, vai, Wess, să fi fost degeţelele tale? 

— De acum încolo, va trebui să rămâi treaz tot timpul, îi 
strigă Wess, furios. Pentru că dacă te apuci să dormi în 
camera de pilotaj cât sunt eu la comenzi o să te zdrobesc ca 
pe un gândac. 

— Vai, ce frică mi-e, îi răspunse Bigman, începând să 
plângă fals, paroxistic şi astfel ridicându-l şi pe Lucky din 
patul lui. 

— la ascultați aici, spuse el. Următorul dintre voi care mă 
mai trezeşte va face drumul remorcat în urma lui Shooter 
cu un cablu. 

Dar când Saturn şi inelele lui au ajuns la vedere, se aflau 
toţi în cabina de pilotaj, privind. Chiar privit din planul 
ecuatorial, adică din poziţia obişnuită, Saturn era cea mai 
frumoasă privelişte din Sistemul Solar, dar din direcţia 
polilor... 

— Dacă-mi amintesc bine, spuse Lucky, chiar şi expediţia 
de explorare a lui Hogg a ajuns în sistemul ăsta doar pe 
lapetus şi Titan, deci a apucat să vadă doar o privelişte 
ecuatorială a lui Saturn. Dacă nu cumva au făcut-o 
siriusienii, suntem primii oameni care-l văd pe Saturn de 
atât de aproape, din direcţia asta. 

Ca şi în cazul lui Jupiter, lucirea moale, galbenă a 
„suprafeţei” lui Saturn era reflectarea luminii solare în 
straturile superioare ale unor fronturi atmosferice, care se 
prezentau sub forma unor zone de culori diferite. Dar 
zonele nu mai aveau acele benzi vizibile din planul 
ecuatorial. Aici, ele formau cercuri concentrice de un 
maroniu palid, de galben deschis şi de gri pastelat, toate 
cercurile având drept centru polul lui Saturn. 

Dar până şi această privelişte pălea în faţa inelelor. De la 
distanţa aceea, inelele se întindeau sub un unghi de 
douăzeci şi cinci de grade, de peste cincizeci de ori 
mărimea aparentă a Lunii, văzută de pe Pământ. Marginea 
interioară a inelelor era separată de planetă de un spaţiu 


de patruzeci şi cinci de minute de arc, în care era loc să ţii 
un obiect de mărimea Lunii, care să stea destul de lejer, ca 
o biluţă într-o zdrăngănea de copil. 

Inelele îl înconjurau pe Saturn, fără a-l atinge în vreun loc, 
din punctul de observaţie al lui Shooting Starr. Erau vizibile 
pe trei cincimi din circumferința lor, restul fiind tăiat foarte 
net de umbra lui Saturn. Cam la trei pătrimi din distanţa 
spre marginea exterioară se afla un spaţiu negru, 
separator, cunoscut sub numele de „Diviziunea Cassini”. 
Aceasta era largă de circa cincisprezece minute, o panglică 
neagră groasă, de întuneric pur, divizând inelele în două 
regiuni strălucitoare, de lăţime inegală. În zona interioară a 
inelelor se vedeau sclipiri împrăştiate, care nu formau o 
albeaţă continuă. Acesta era aşa-numitul „inel de mătase”. 

Aria totală expusă a inelelor era de peste opt ori mai mare 
decât cea a globului lui Saturn. Mai mult, inelele erau vădit 
mai strălucitoare, la arii egale, decât Saturn însuşi, astfel 
încât cu totul nouăzeci la sută din lumina care ajungea la ei 
de la planetă provenea de la inele. Lumina totală care 
ajungea la ei era de circa o sută de ori mai intensă decât 
Luna plină, văzută de pe Pământ. 

Chiar şi Jupiter, cu priveliştea uluitoare văzută din 
apropiere, de pe Io, era nimic pe lângă această frumuseţe. 
Când îşi recăpătă glasul, Bigman reuşi doar să şoptească: 

— Lucky, cum se face că inelele sunt atât de strălucitoare? 
Saturn însuşi pare foarte şters. Sau e o iluzie optică? 

— Nu, răspunse Lucky, e ceva real. Şi Saturn şi inelele 
primesc aceeaşi cantitate de lumină din partea Soarelui, 
dar nu reflectă în aceeaşi măsură. Ceea ce vedem noi la 
Saturn este lumina reflectată de atmosfera formată în 
principal din hidrogen şi heliu, plus puţin metan. Aceasta 
reflectă cam şaizeci şi trei la sută din lumina pe care o 
primeşte. Dar inelele sunt în primul rând bucăţi solide de 
gheaţă, care trimit înapoi cel puţin optzeci la sută din 
lumina primită, ceea ce le face mult mai strălucitoare. 
Inelele le poţi privi ca pe un câmp de zăpadă. 


— Şi în tot acest câmp de zăpadă trebuie să găsim un fulg 
de nea, se auzi vocea ca de înmormântare a lui Wess. 

— Da, dar un fulg de nea negru, spuse Bigman, incitat. la 
Zi, Lucky, dacă toate particulele sunt din gheaţă, iar noi 
căutăm o capsulă care e din metal... 

— Din aluminiu lustruit, spuse Lucky, care va reflecta 
lumina cel puţin la fel de bine cu gheaţa. Va fi la fel de 
strălucitor. 

— Grozav, spuse deznădăjduit Bigman, privind la inelele 
aflate la aproape un milion de kilometri distanţă. Asta 
înseamnă că nu avem nici o şansă. 

Bigman şedea în scaunul pilotului, ajustând orbita cu 
izbucniri scurte ale propulsiei ionice. Comenzile Agrav 
fuseseră conectate, astfel încât Shooting Starr să fie mai 
manevrabilă în acel volum al spaţiului atât de apropiat de 
masivul Saturn, mai aproape decât putea ajunge orice navă 
siriusiană. 

Lucky se afla la detectorul masic, al cărui delicat senzor 
pipăia spaţiul ca să găsească orice concentrare de 
substanţă, obţinând poziţia prin măsurarea răspunsului la 
forţa gravitaţională a navei, dacă obiectul era mic, sau la 
forţa gravitaţională a lui asupra navei, dacă era mare. 

Wess tocmai se trezise şi intra în camera de comandă. În 
navă stăpâneau liniştea şi tensiunea, pe măsură ce plonjau 
spre Saturn. Bigman trăgea cu coada ochiului la figura lui 
Lucky. Lucky devenise tot mai transpus şi mai 
necomunicativ, o dată cu apropierea de Saturn. Bigman mai 
fusese martor la asemenea stări. Lucky era nesigur; şansele 
lui de reuşită erau foarte mici şi nu voia să discute despre 
acest lucru. 

Wess spuse: 

— Nu cred că are rost să năduşeşti acolo, la detectorul de 
masă, Lucky. Nu prea au cum să fie aici nave. O să le găsim 
atunci când o să ne apropiem de inele. O să găsim grămadă. 
Probabil că şi siriusienii caută capsula. 


— Sunt de acord cu tine, spuse Lucky, cel puţin până 
acum. 

— Poate că urâţii ăia au găsit deja capsula, interveni 
Bigman. 

— Chiar şi asta e posibil, a admis Lucky. 

Acum virau, începând să zboare paralel cu globul 
saturnian, menţinând o distanţă de o sută treizeci de 
milioane de kilometri de suprafaţă. Jumătatea depărtată a 
inelelor (sau cel puţin porţiunea aflată în bătaia Soarelui) se 
pierdea în globul lui Saturn, pe măsură ce partea interioară 
se ascundea după gigantica planetă. 

În ce priveşte jumătatea inelelor mai apropiată de planetă, 
cea mai vizibilă era partea cea mai interioară a „mătăsii”. 

— Eu nu prea reuşesc să văd marginea asta a inelului 
interior, spuse Bigman. 

— Cred că nici nu există o margine propriu-zisă, îi 
răspunse Wess. Partea cea mai interioară a inelelor se află 
la doar zece mii de kilometri de suprafaţa aparentă a lui 
Saturn, dar atmosfera planetei se întinde mult mai sus de 
atăt. 

— Zece mii de kilometri! 

— Doar fluctuant, dar suficient ca să furnizeze o fricţiune 
pentru cele mai apropiate pietricele şi să le facă să se 
apropie şi mai mult de Saturn. Acelea care se mişcă şi mai 
aproape formează „inelul de mătase”. Atâta că, orbitând 
mai aproape de planetă, frecarea creşte şi vor gravita şi 
mai aproape şi probabil că particulele cad ploaie spre 
suprafaţa planetei, arzând atunci când întâlnesc straturile 
mai dense ale atmosferei. 

— Atunci inelele astea nu vor ţine o veşnicie, spuse cu 
regreti Bigman. 

— Probabil că nu. Dar vor mai exista câteva milioane de 
ani, mai mult decât suficient pentru noi. Şi Wess adăugă 
sumbru: mult prea mult. 

— Domnilor, am să ies din navă, îi întrerupse Lucky. 

— Nisipuri marţiene! Pentru ce? Strigă Bigman. 


— Vreau să arunc o privire de afară, răspunse scurt Lucky, 
care deja îşi trăgea costumul spaţial. 

Bigman aruncă o privire rapidă înregistratorului automat 
al detectorului de masă. Nici o navă în spaţiu. Doar 
ocazionale izbucniri, dar nimic important. Erau doar cele 
date de meteoriţii care treceau prin jur. Asemenea semnale 
primeai oriunde în Sistemul Solar. 

— Wess, preia detectorul de masă, spuse Lucky. Scanarea 
să fie permanentă. 

Lucky îşi puse casca şi apăsă pe clichetul de stabilizare. 
Verifică toate cadranele de pe piept, mai ales presiunea 
oxigenului, după care o luă spre sas. Acum vocea i se auzea 
în micul receptor de pe pupitrul de comandă. 

— Am să folosesc ancora magnetică, aşa că vă rog să nu 
aveţi cumva vreun puseu de tracţiune. 

— Cu tine acolo, afară? Da' ce, am înnebunit? Spuse 
Bigman. 

Lucky apăru într-unul din hublouri, iar ancora magnetică 
şerpuia în bucle în spatele lui. În absenţa gravitaţiei, curba 
formată de cablu nu era una netedă. 

Un mic reactor de mână, ţinut în mănuşă, scotea un jet 
infim de abur, vizibil uşor în slaba lumină a Soarelui, ca 
nişte particule fine de gheaţă care se dispersau şi 
dispăreau. Lucky se deplasa în sensul opus, în virtutea legii 
acţiunii şi reacţiunii. 

— Crezi că are nava ceva? Întrebă Bigman. 

— Dacă e ceva, acel ceva nu apare pe nici un instrument al 
panoului de comandă, răspunse Wess. 

— Atunci ce face acolo barosanu'? 

— Habar nu am. 

Dar Bigman se uita foarte suspicios la consilier. Întors iar 
cu ochii spre Lucky, murmură: 

— Dacă tu consideri că doar voi, consilierii... 

— Nu, Bigman. S-ar putea să fi vrut să stea şi el câteva 
minute în afara razei de acţiune a vocii tale. 


Detectorul de masă, aflat în funcţionare automată, mătura 
metodic spaţiul din faţa lor, grad după grad. Ecranul se 
transforma într-un alb imaculat, ori de câte ori direcţia de 
scanare era spre Saturn. 

Bigman se încruntă, dar nu-i veni să răspundă înţepăturii 
lui Wess. 

— Aş vrea să se întâmple ceva, spuse el. 

Şi chiar se întâmplă. 

Wess îşi întorsese privirea spre detectorul de masă şi 
văzuse deja un punct suspect pe înregistrator. Fixă grăbit 
instrumentul pe punctul respectiv, puse în funcţiune şi 
detectorii auxiliari şi urmări punctul timp de două minute. 

Bigman spuse emoţionat: 

— Wess, e o navă. 

— Arată exact ca o navă, spuse Wess, deloc entuziasmat. 
După masă, ai putea zice că e un meteorit mare, dar fluxul 
energetic emis de acolo nu poate proveni decât de la nişte 
motoare cu micropile ale unei nave; energia este exact de 
tipul care trebuie şi în cantităţile aşteptate. Se pot identifica 
precum amprentele digitale. Se pot detecta chiar şi micile 
diferenţe faţă de modelele energetice produse de navele 
terestre. De aceea, obiectul din faţa noastră este fără 
putinţă de îndoială o navă siriusiană. 

— Şi se îndreaptă direct spre noi, completă Bigman. 

— Nu direct. Probabil că nu îndrăzneşte să rişte să intre în 
câmpul gravitațional al lui Saturn. Dar se apropie foarte 
tare, iar cam într-o oră poate să stabilească un baraj... la 
ascultă, pui de fermă marțiană, ce mama spaţiului te 
bucură atâta? 

— Nu e evident, sac de grăsime? Asta explică de ce a ieşit 
Lucky din navă. Ştia că vine nava asta şi-i întinde o cursă. 

— Şi de unde, Spaţiule, ştia el că vine o navă? Întrebă 
stupefiat Wess. Până acum zece minute, detectorul de masă 
nu indica nimic. Nici măcar nu era focalizat în direcţia 
aceea. 


— Nu-ţi face griji cu Lucky. Are el o metodă dea şti 
lucrurile dinainte. 

Bigman zâmbea. 

Wess ridică din umeri, se deplasă spre panoul de control şi 
vorbi în transmiţător: 

— Lucky, mă auzi? 

— Te aud foarte bine, Wess. Ce s-a întâmplat? 

— Avem 0 navă siriusiană în limita de bătaie a detectorului 
de masă. 

— Cât de aproape este? 

— La mai puţin de trei sute de mii şi se apropie. 

Bigman, privind pe hublou, văzu fulgerarea reactorului de 
mână al lui Lucky şi cristalele de gheaţă împrăştiate în 
direcţia opusă navei. Lucky se întorcea. 

— Vin înăuntru, spuse el. 

Bigman începu să-i vorbească îndată de Lucky îşi scoase 
casca, lăsând să se vadă chica cea castanie şi ochii căprui, 
limpezi. Deci Bigman spuse: 

— Ştiai că vine nava aia, nu-i aşa, Lucky? 

— Nu, Bigman, nu aveam habar. Sincer să fiu, nu înţeleg 
cum de ne-au detectat atât de repede. Ar fi o coincidenţă 
mult prea mare să fi început să caute exact în direcţia 
noastră. 

Bigman încercă să-şi ascundă dezamăgirea. 

— Şi ce facem, Lucky, îi ştergem din spaţiu? 

— Cred că nu e cazul să discutăm din nou implicaţiile 
politice ale unui atac, ce zici? În plus, avem aici o misiune 
care e mult mai importantă decât să ne jucăm de-a hoţii şi 
vardiştii cu alte nave. 

— Ştiu, spuse nerăbdător Bigman. Avem o capsulă de 
găsit, dar... 

Şi se cutremură. O capsulă era o capsulă şi-i înţelegea 
foarte bine importanţa. Dar o luptă serioasă e o luptă 
serioasă, iar raţionamentul politic al lui Lucky privitor la 
pericolele unei agresiuni nu prea-i plăceau, mai ales că îl 
priva de o luptă pe cinste. Aşa că murmură: 


— Şi ce vrei să spui? Că rămânem pe cursul ăsta? 

— Şi că accelerăm. Ne îndreptăm spre inele. 

— Păi, dacă facem asta, rezonă Bigman, o să se poată lua 
după noi. 

— Foarte bine. Facem curse de viteză. 

Bigman trase încet pârghia de comandă, iar dezintegrările 
protonice ale micropilei ajunseră la maxim. Nava se deplasa 
de-a lungul curburii uriaşe a lui Saturn. 

Dintr-o dată, receptorul radio se trezi la viaţă. 

— Lucky, intrăm pe recepţie activă? Întrebă Wess. 

— Nu. Ştim deja ce ne vor spune: predaţi-vă, sau veţi fi 
capturați magnetic. 

— Atunci? 

— Singura noastră şansă este fuga. 

Prin banda neagră 

— Cum, Lucky, fugim de o amărâtă de navă? Se văicări 
Bigman. 

— Avem destul timp şi să ne luptăm, Bigman. Dar mai 
întâi, priorităţile. 

— Dar asta înseamnă să plecăm iar din sistemul lui 
Saturn! 

Lucky îi zâmbi amuzat. 

— De data asta, nu, Bigman. De data asta ne stabilim o 
bază în sistemul acestei planete, şi asta cât putem de 
repede. 

Nava se îndrepta spre inele cu o viteză ameţitoare. Lucky 
îl îndepărtă pe Bigman de la comenzi şi preluă controlul. 

— Vin mai multe nave, spuse Wess. 

— De unde? Care satelit e cel mai apropiat de ei? 

Wess analiză rapid situaţia. 

— Sunt toate în zona inelelor. 

— Deci încă sunt în căutarea capsulei, murmură Lucky. 
Câte nave sunt? 

— Până acum, cinci, Lucky. 

— Vreuna între noi şi inele? 


— A apărut o a şasea navă. Lucky, nu suntem deloc 
încolţiţi. Se află la o distanţă mult prea mare ca să tragă în 
noi cu precizie, dar ne pot urmări până când vom părăsi cu 
totul sistemul lui Saturn. 

Inelele se măriseră şi acum ocupau întregul ecran cu un 
alb ca zăpada. Dar nava continua să zboare direct înspre 
ele. lar Lucky nu arăta nici o intenţie să decelereze. 

O clipă, îngrozit, Bigman crezu că Lucky vrea să distrugă 
deliberat nava, ciocnind-o de fragmentele materiale din 
inele. Bigman lăsă să-i scape involuntar un strigăt: 

— Lucky! 

Dar inelele dispărură brusc. 

Bigman era uluit. Mâinile lui începură să pipăie ecranul. 

— Unde sunt? A strigat el. Ce s-a întâmplat? 

Wess, năduşit la detectorul lui de masă şi răsucindu-şi 
nervos şi neîncetat şuviţe de păr blond, îi spuse peste umăr: 

— Diviziunea Cassini. 

— Poftim? 

— Spaţiul gol dintre inele. 

— Aha. 

O parte din şocul iniţial al lui Bigman se risipise. Roti 
camera de pe coca navei care furniza imagini ecranului, iar 
albeaţa inelelor reveni. Acum manevra camera mult mai 
grijuliu. 

Mai întâi a fost vizibil un inel. Apoi spaţiul, spaţiul negru. 
Apoi un alt inel, puţin mai atenuat. Inelul exterior era cu 
puţin mai subţire şi mai rar presărat cu bucățele de gheaţă. 
Înapoi la spaţiul dintre inele, Diviziunea Cassini. Nici o 
pietricică acolo. Doar un larg gol negru. 

— E uriaş, spuse Bigman. 

Wess îşi şterse transpiraţia de pe frunte şi se uită la Lucky. 

— Lucky, trecem printre inele? 

Lucky nu îşi dezlipi privirile de pe indicatoare. 

— Trecem printre inele, Wess, în câteva minute. Ţineţi-vă 
respiraţia şi nu vă pierdeţi speranţa. 

Wess se întoarse spre Bigman şi spuse scurt: 


— Să ştii că diviziunea este largă. Ţi-am spus că e lată de 
patruzeci de mii de kilometri. E loc berechet de întors, dacă 
asta te sperie. 

— Ascultă, răspunse Bigman, şi tu pari cam nervos pentru 
un tip care pe dinafară prezintă o înălţime de unu optzeci. 
Se mişcă Lucky prea repede pentru gustul tău? 

— Ascultă, Bigman, spuse Wess, dacă mă cobor la mintea 
ta şi vin la tine... 

— Atunci ar trebui să te urci la mintea mea, că am mai 
multă, izbucni încântat Bigman în hohote de râs. 

— În cinci minute suntem în diviziune, spuse Lucky. 

Bigman îşi înghiţi râsul şi cuvintele şi se întoarse la ecran. 

— Să ştiţi că se vede din când în când câte o sclipire în 
interiorul diviziunii. 

— Pietre sau gheaţă, Bigman, spuse Lucky. Diviziunea 
Cassini e practic goală, în comparaţie cu inelele, dar nu este 
sută la sută vidă. Dacă lovim una din aceste pietricele... 

— O şansă la mie, interveni Wess, ridicând din umeri, 
resemnat. 

— Una la un milion, spuse calm Lucky, dar exact aceeaşi 
şansă a avut-o şi Agentul X cu Reţeaua spaţiului... Suntem 
la marginea diviziunii. 

Lucky strânse bine comenzile. 

Bigman trase adânc aer în piept, pregătindu-se pentru 
posibila perforare care ar fi străpuns coca navei şi ar fi 
transformat-o, prin intermediul micropilei, într-o jerbă de 
scântei roşii. Dar bine măcar că totul o să se termine înainte 
să... 

— Gata, s-a terminat, spuse Lucky. 

Wess răsuflă zgomotos, vizibil uşurat. 

— Gata, am trecut? Întrebă Bigman. 

— Normal că am trecut, marțian tâmpit, spuse Wess. 
Inelele au o grosime de cincisprezece kilometri. Câte 
secunde crezi că ne trebuie să facem cincisprezece 
kilometri? 

— Suntem de partea cealaltă? 


— Vezi bine. Încearcă să prinzi inelele pe ecran. 

Bigman mătură azimutul într-o direcţie, apoi în cealaltă, 
apoi iar în prima direcţie, şi aşa de câteva ori, în unghiuri 
tot mai mari. 

— Pe nisipurile de pe Marte! Nu văd decât o linie cenuşie! 

— Păi, micul meu prieten, asta o să vezi şi nimic altceva. 
Suntem în umbra inelelor. Soarele luminează cealaltă parte, 
iar lumina nu se poate strecura prin cincisprezece kilometri 
de pietriş şi gheaţă. Ia zi, Bigman, ce astronomie vă învaţă 
în şcolile de pe Marte? Cântecele gen „Străluceşte, 
steluţă”? 

Bigman scoase încet-încet în faţă buza inferioară: 

— Ascultă, cap de slănină, ce te-aş mai duce un singur 
sezon la una din fermele de pe Marte! Să mai dai jos din 
grăsimea asta de pe tine, să rămâi doar cu carnea, alea 
cinci kile de carne pe care le ai, toate la picioare. 

— Wess şi tu, Bigman, spuse Lucky, v-aş fi foarte 
recunoscător dacă aţi pune un semn de carte la discuţia 
voastră şi aţi relua-o mai târziu. Vrei să verifici detectorul 
de masă, te rog? 

— Sigur, Lucky. E ca lumea! Cât de bruscă e schimbarea 
traiectoriei? 

— Cât de mult poate nava să suporte. Rămânem sub inele 
cât mai mult posibil. 

Wess aprobă din cap: 

— Okay, Lucky. Asta le dă peste cap detectoarele de masă. 

Bigman zâmbea cu gura până la urechi. Lucrurile 
mergeau perfect. Nici un detector de masă nu l-ar fi putut 
prinde pe Shooting Starr, din cauza interferenţei masice a 
inelelor lui Saturn, iar prin inele nici detecția vizuală nu era 
de folos. 

Lungile picioare ale lui Lucky se întinseseră, iar muşchii 
spatelui i se mişcau în mişcări de flexiune, menite să 
atenueze tensiunea din braţe şi umeri. 

— Mă îndoiesc, spuse Lucky, că vreuna din navele 
siriusiene va avea curajul să ne urmărească prin banda 


dintre inele. Ei nu au Agrav-ul. 

— 'Toate bune, interveni Bigman, până aici. Dar unde 
mergem. Vrea careva să-mi spună şi mie? 

— Nu e nici un secret, spuse Lucky. Ne îndreptăm spre 
Mimas. Stăm aproape de inele până în cel mai apropiat 
punct de Mimas, apoi acoperim ca fulgerul spaţiul rămas. 
Mimas e la doar cincizeci de mii de kilometri de inele. 

— Mimas? E unul din sateliții lui Saturn, corect? 

— Corect, preluă Wess. Cel mai apropiat de planetă. 

Curbura traiectoriei nu mai era atât de mare. Shooting 
Starr încă orbita în jurul lui Saturn, dar de data aceasta de 
la vest la est, într-un plan paralel cu cel al inelelor. 

Wess stătea pe salteluţa improvizată, cu picioarele 
încrucişate sub el, ca un croitor din vechime. 

— N-ai vrea să mai înveţi ceva astronomie? Dacă se mai 
găseşte nişte spaţiu liber în aluna care-ţi ocupă inutil 
craniul gol, ţi-aş putea spune de ce există această gaură în 
inele, diviziunea. 

În micul marțian se luptau curiozitatea şi orgoliul. Spuse: 

— la hai să te aud cum mă culturalizezi, şmecher ignorant! 
Dă-i drumul! Sunt sigur că e o cacealma de-a ta. 

— Nici o cacealma, spuse Wess cu semeţie. Ascultă şi 
plângi. Părţile interioare ale inelelor se rotesc în jurul lui 
Saturn cam în cinci ore. Părţile cele mai exterioare au o 
revoluţie de cincisprezece ore. Exact acolo unde e 
diviziunea Cassini, materialul inelelor s-ar roti cu o 
perioadă de douăsprezece ore. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Da, dar satelitul Mimas, spre care ne îndreptăm acum, 
călătoreşte în jurul lui Saturn în douăzeci şi patru de ore. 

— Tot nu mi-ai spus, ce-i cu asta? 

— Particulele din inel sunt trase înainte-înapoi de sateliți, 
în cursul revoluţiei acestora în jurul lui Saturn. Mimas e 
responsabil de cea mai mare parte din această perturbaţie, 
pentru că e cel mai apropiat. În cea mai mare parte, 
împingerile au loc într-o direcţie acum, iar în cealaltă peste 


cam o oră, deci se anulează. Dacă ar fi pietricele în 
diviziunea lui Cassini, la fiecare revoluţie completă l-ar găsi 
pe Mimas în acelaşi loc pe cer, deci ar fi atrasă în aceeaşi 
direcţie. Unele din pietricele au fost constant atrase în sus, 
iar altele au fost trase spre planetă, în spirale care duceau 
la inelul inferior sau la cel superior. Aşa că o secţiune a 
inelului iniţial s-a eliberat de particule şi, bingo! 

— Ai diviziunea Cassini şi două inele. 

— Aşa să fie? Spuse slab Bigman (avea el bănuieli foarte 
serioase că Wess îi spusese adevărul). Atunci cum se face că 
există oarece bolovăniş prin diviziune? De ce nu s-a dus 
totul până acum? 

— Pentru că, spuse Wess cu un nesuferit aer de 
superioritate, unele sunt permanent atrase şi respinse în 
efecte gravitaționale din partea sateliților, dar niciuna nu 
stă prea mult acolo. Sper, Bigman, că ai luat notițe, pentru 
că s-ar putea să-ţi pun întrebări mai târziu. 

— la mai du-te de-ţi prăjeşte ţeasta aia la un blaster 
mezonic, mormăi Bigman. 

Wess se întoarse zâmbind spre detectorul de masă. Se 
jucă puţin la el, apoi brusc orice urmă de detaşare dispăru 
de pe faţa lui grăsuţă, iar el se aplecă cu ochii foarte 
aproape de ecran. 

— Lucky! 

— Da, Wess? 

— Inelele nu ne maschează deloc! 

— Poftim? 

— Uită-te şi tu. Siriusienii se apropie de noi. Inelele nu-i 
deranjează deloc. 

Lucky căzu pe gânduri. 

— Cum se poate una ca asta? 

— Nu poate fi la plezneală, asta e sigur. Sunt opt nave care 
converg spre orbita noastră. Am făcut un viraj în unghi 
drept, iar ele şi-au ajustat orbitele după noi. Sunt sigur că 
ne detectează cumva. 

Lucky îşi propti pumnii în bărbie. 


— Dacă asta fac, mare Galaxie, înseamnă că chiar ne văd. 
Nu are rost să credem că nu ne-ar detecta. S-ar putea să 
aibă ceva ce noi nu avem. 

— Nimeni nu a afirmat că siriusienii ar fi tâmpiţi, spuse 
Wess. 

— Nu, dar unii dintre noi se comportă de parcă chiar ar fi 
tâmpiţi. Mulţi cred că toată ştiinţa din Univers s-a strâns în 
minţile luminate ale celor din Consiliul Ştiinţelor şi că 
siriusienii nu sunt în stare de nimic, dacă nu fură de la noi. 
Iar uneori şi eu cad în capcana asta... Uite, acolo mergem. 

— Unde mergem? Întrebă grăbit Bigman. 

— Ţi-am spus deja, Bigman. Mimas. 

— Dar vin după noi. 

— Ştiu. Asta înseamnă că trebuie să fim mai rapizi ca 
niciodată... Wess, putem să-i pierdem în urmă până 
ajungem la Mimas? 

Wess calculă rapid: 

— Doar dacă vom accelera de trei ori mai mult decât 
putem. 

— Bine. Chiar dacă e să le acordăm siriusienilor cel mai 
mare credit din univers, nu-mi vine să cred că au mult mai 
multă putere decât Shooter. Cred că vom reuşi. 

— Dar, Lucky, ai înnebunit? Sări Bigman. Hai să ne batem, 
sau hai să părăsim sistemul lui Saturn. Nu putem să ne 
oprim pe Mimas. 

— Îmi pare rău, Bigman, nu avem de ales. Trebuie să 
ajungem pe Mimas. 

— Dar ne-au detectat. Ne vor urma la suprafaţa lui Mimas 
şi va trebui să ne luptăm cu ei acolo. De ce să nu profităm 
de manevrabilitatea pe care ne-o dă Agrav şi pe care ei n-o 
au? 

— S-ar putea să nu se obosească să ne urmărească pe 
Mimas. 

— De ce să nu ne urmărească? 

— Păi, Bigman, s-au obosit ei să intre în inele şi să 
recupereze ce a mai rămas din Reţeaua spaţiului? 


— Păi Reţeaua spaţiului a explodat! 

— Exact. 

În cabina de pilotaj s-a lăsat tăcerea. Shooting Starr 
străbătea vidul, descriind o curbă care o depărta de Saturn, 
apoi, mai rapid, ieşea de sub inelul exterior şi se avânta în 
spaţiul deschis. În faţa navei se vedea Mimas, un corp 
strălucitor, care prezenta o mică seceră. Avea un diametru 
de doar 515 kilometri. 

Flota de nave siriusiene se găsea încă la o distanţă 
apreciabilă. 

Mimas creştea, iar în cele din urmă rachetele din faţă ale 
lui Shooting Starr intrară în acţiune şi nava începu să 
decelereze. 

Lui Bigman nu-i venea să creadă că Lucky, omul spaţiului, 
a putut greşi calculul. Cuprins: de panică, spuse: 

— Lucky, e prea târziu. N-o să încetinim destul ca să 
aterizăm. Va trebui să intrăm pe o orbită spirală, până avem 
o viteză destul de mică. 

— Nu avem timp de orbite spirale, Bigman. Ne îndreptăm 
direct spre Mimas. 

— Nisipuri marţiene! Nu cu viteza asta! 

— Sper că şi siriusienii vor gândi ca tine. 

— Dar, Lucky, s-ar putea să aibă dreptate. 

Wess vorbi şi el: 

— Lucky, nu-mi place deloc ce spun, dar de data asta sunt 
de acord cu Bigman. 

— Nu am timp de dispute sau explicaţii, spuse Lucky, 
aplecându-se asupra comenzilor. 

Mimas se mărea rapid pe ecran. Bigman îşi umezi buzele. 
— Lucky, dacă crezi că e mai bine aşa decât să ne lăsăm 
prinşi din urmă de siriusieni, e OK. Pot să mă obişnuiesc cu 
gândul. Dar, Lucky, dacă tot e să ne ducem, de cesănu ne 
luptăm? Am putea să distrugem măcar una din navele 

jigodiilor. 

— Sunt iarăşi de acord cu Bigman, Lucky, se auzi Wess. 


Lucky clătină din cap şi nu spuse nimic. Acum mâinile i se 
mişcau repede, astfel încât Bigman nici nu putea spune 
precis ce face. Dar era clar că decelerarea decurgea încă 
mult prea lent. 

O clipă, Wess întinse mâinile, de parcă ar fi vrut să-l 
înlocuiască pe Lucky de la comenzi, dar Bigman îi prinse 
repede încheieturile. Bigman era probabil convins că se 
îndreaptă spre moarte, dar încrederea lui încăpăţânată în 
Lucky se păstrase intactă. 

Încetineau, încetineau, încetineau, erau în ceva ce nu 
putea fi decât o decelerare urmată de o prăbuşire brutală 
pentru orice altă navă decât Shooting Starr, dar acum 
Mimas umplea tot ecranul şi se apropia de ei cu o viteză tot 
prea mare. 

Cu o viteză mortală, Shooting Starr lovi suprafaţa lui 
Mimas. 

Pe Mimas. 

Şi totuşi, n-au lovit suprafaţa. 

S-a auzit în schimb un fâsâit ascuţit, atât de familiar lui 
Bigman. Era sunetul unei nave care intră într-o atmosferă 
densă. 

Atmosferă? 

Imposibil. Nici o lume de mărimea lui Mimas nu ar putea 
reţine o atmosferă. Se uită la Wess, care dintr-o dată se 
lăsase pe salteluţă, obosit şi palid, dar întrucâtva satisfăcut. 

Bigman se îndreptă spre Lucky. 

— Lucky... 

— Nu acum, Bigman. 

Şi dintr-o dată, Bigman înţelese ce făcuse Lucky la 
comenzi. Manipula fasciculul de fuziune. Fasciculul de 
fuziune este cea mai magnifică „rază de căldură” inventată 
vreodată. Era proiectat în principal ca armă cu acţiune pe 
rază scurtă, dar în mod sigur nimeni nu o folosise vreodată 
în maniera lui Lucky. 

Jetul de deuteriu, şerpuind în afara navei, era prins strâns 
într-un câmp magnetic intens, iar la o distanţă de fracțiuni 


de kilometru avea loc o igniţie nucleară, datorată unei 
descărcări a micropilelor. Dacă ar fi fost menţinută mai mult 
timp, această descărcare ar fi lăsat nava fără energie. Dar 
era suficientă o fracțiune de o milionime de secundă. După 
aceea, reacţia de fuziune a deuteriului se autosusţinea, iar 
incredibila flamă care rezulta ardea la o temperatură de 
trei sute de milioane de grade. 

Acea pată de căldură s-a aprins înainte de atingerea 
suprafeţei lui Mimas şi a săpat în corpul satelitului, de 
parcă n-ar fi fost nimic în calea ei, un tunel care ducea până 
în măruntaie. În acest tunel se strecura Shooting Starr. 
Substanţa vaporizată a lui Mimas era atmosfera care-i 
înconjura, îi ajuta să decelereze, dar şi aducea temperatura 
învelişului exterior al navei la un roşu periculos. 

Lucky consultă cadranul care indica temperatura de afară 
şi spuse: 

— Wess, bagă mai multă putere în celulele de vaporizare. 

— O să ne ia toată apa, răspunse Wess. 

— Să ne-o ia. Nu avem nevoie de apă de-a noastră aici, în 
lumea asta. 

Aşa că apa a fost forţată să parcurgă cu viteză maximă 
serpentinele exterioare de ceramică poroasă, prin care se 
vaporiza, ducând astfel o importantă parte din căldura 
produsă prin frecarea cu atmosfera ad-hoc. Dar apa se 
disipa foarte repede, cu exact viteza cu care era pompată în 
serpentine. Temperatura învelişului exterior continua să 
crească. 

Numai că acum creştea mult mai încet. 

Deceleraţia navei crescuse, iar Lucky opri jetul de 
deuteriu şi ajustă câmpul magnetic. Flacăra de deuteriu în 
fuziune se diminuă spectaculos, iar frecvenţa şuierului 
navei prin atmosfera vremelnică se micşoră. 

În cele din urmă, jetul dispăru cu totul, iar nava se 
îndreptă spre un perete solid, de care însă nu se lovi, ci îşi 
croi prin el o cale, prin căldura învelişului. În cele din urmă, 
nava se opri. 


Lucky se lăsă pe spătarul scaunului de pilotaj. 

— Domnilor, spuse el, vă rog să mă scuzaţi, dar nu am avut 
timp de explicaţii. A fost o decizie in-extremis, iar toată 
atenţia mea era concentrată asupra comenzilor. Oricum am 
lua-o, bine aţi venit în interiorul lui Mimas. 

Bigman trase îndelung aer în piept şi spuse: 

— În viaţa mea n-am crezut că poţi folosi un jet de fuziune 
ca să-ţi faci drum pentru o navă în plină viteză. 

— În mod obişnuit, nu poţi, Bigman, spuse Lucky. Se 
întâmplă ca Mimas să fie un caz deosebit. La fel este şi 
Enceladus, al doilea satelit ca distanţă faţă de Saturn. 

— Cum adică? 

— Sunt nişte bulgări de zăpadă. Astronomii ştiu asta încă 
dinainte de epoca zborului spaţial. Densitatea lor e mai 
mică decât a apei, iar ei reflectă cam optzeci la sută din 
lumina pe care o primesc, deci este evident că nu pot fi 
formaţi decât din zăpadă, plus ceva amoniac îngheţat, şi că 
materia lor nu e prea compactă. 

— Normal, îi ţinu isonul Wess. Inelele sunt din gheaţă, iar 
aceşti primi doi sateliți sunt de fapt formaţi din gheaţa care 
a fost prea departe ca să intre în inele. De aceea s-a topit 
atât de uşor Mimas... 

— Da, dar acum avem o grămadă de lucru, i-o tăie Lucky. 
La treabă. 

Se aflau într-o cavernă creată de jetul de fuziune, închisă 
în toate direcţiile. Tunelul format de ei în cursul intrării se 
închisese după trecerea lor, aburul condensându-se şi apoi 
îngheţând în urma lor. Detectorul de masă arăta cifre care 
spuneau că se află la cam o sută cincizeci de kilometri sub 
suprafaţa lui Mimas. Masa de gheaţă de deasupra lor, cu o 
greutate enormă, chiar în câmpul gravitațional foarte slab 
al lui Mimas, contracta încet-încet caverna. 

Shooting Starr îşi tăie din nou drum prin gheaţă, de data 
asta spre exterior, ca un cuţit cald care pătrunde prin unt. 
Atingând un punct la circa zece kilometri sub suprafaţă, s- 
au oprit şi au creat o bulă plină cu oxigen în jurul navei. 


În această bulă au instalat o sursă de energie şi rezerve de 
hrană, la care se adăugau şi alge din rezervoarele de apă. 
Wess ridică resemnat din umeri şi spuse: 

— Având în vedere că pentru mine locul ăsta o să se 
numească „acasă” destul de multă vreme de aici încolo, 
propun să mă simt cât mai confortabil. 

Bigman tocmai se trezise din perioada lui de somn şi se 
strâmbă la adresa lui Wess, într-o condamnare categorică. 

— Care-i problema, Bigman? Îl interpelă Wess. Eşti tot un 
plâns că o să-ţi fie dor de mine? 

Bigman îi arătă colţii: 

— Mă descurc eu. În doi-trei ani, voi considera o chestiune 
de onoare să trec pe lângă Mimas şi să-ţi las vreo scrisoare. 

Apoi Bigman izbucni: 

— Ascultaţi, voi ăştia! V-am auzit vorbind în vreme ce 
credeaţi că dorm dus. Care-i treaba? Chestiuni de-ale 
Consiliului? 

Lucky clătină din cap, puţin stânjenit. 

— Bigman, toate la timpul lor. 

Mai târziu, când se aflau doar ei doi în cabina de pilotaj, 
Lucky îi spuse: 

— Bigman, de fapt, să ştii că nu ai nici un motiv să nu te 
înţelegi cu Wess. 

Bigman răspunse cu ţâfnă: 

— Da, sigur, vezi să nu. După doar două ore cu el, îmi vine 
să-l tai în bucățele şi să-l pun la gheaţă, ca să-l primească 
rudele bine conservat. Apoi, Bigman schimbă subiectul: 
Vorbegşti serios, Lucky? 

— Foarte serios. Ce urmează s-ar putea să fie mai 
periculos pentru tine decât pentru mine. 

— Ei, şi? Ce-mi pasă mie de pericolele astea? 

— Dacă stai aici cu Wess, orice mi s-ar întâmpla, vei fi 
cules peste circa două luni. 

Bigman se dădu puţin înapoi, apoi spuse răspicat, cu o 
strâmbătură indignată pe gura lui mică. 


— Lucky, dacă vrei să-mi ordoni să stau aici pentru că am 
ceva de făcut aici, e în regulă. O fac şi după aia ne întâlnim 
din nou. Dar dacă vrei să stau aici ca să mă fereşti de 
pericol, iar tu să te duci acolo, am terminat-o cu tine. Nu 
mai vreau să aud de tine, ticălos supradezvoltat. Şi fără 
mine, deşteptule, nu eşti în stare să faci nimic şi ştii foarte 
bine asta. 

Micul marțian clipea repede din ochi, semn de mare iritare 
la el. 

— Dar, Bigman... 

— Nici un Bigman! O să fiu în pericol. Şi? Vrei să semnez o 
hârtie cum că eu răspund şi că tu nu ai nici o vină? OK, o 
semnez. Eşti satisfăcut, domnu' consilier? 

Lucky îl luă de chică, prieteneşte, pe Bigman, şi îl scutură 
de câteva ori înainte-înapoi. 

— Pe Galaxie, Bigman, dacă încerc să-ţi fac o favoare e 
parcă ţi-aş da o palmă. 

Wess veni în navă şi-i anunţă că filtrele funcţionează. 

Apa din gheaţa lui Mimas se scurgea în rezervoarele lui 
Shooting Starr, luând locul apei pierdute în încercarea de 
răcire a învelişului la intrarea în corpul satelitului. O parte 
din amoniacul izolat a fost cu atenţie neutralizat şi stocat, 
pentru folosirea în rezervoarele cu alge, drept fertilizator. 

Au finisat bula de oxigen şi s-au uitat cu toţii încântați la 
curbele frumoase ale adăpostului şi la locuinţa aproape 
confortabilă stabilită acolo. 

— Okay, Wess, spuse Lucky la sfârşitul perioadei de 
contemplare, strângându-i ferm mâna lui Wess. Bănuiesc că 
totul este în regulă. 

— La cât pot eu să-mi dau eu seama, da. 

— Vei fi recuperat în cel mult două luni, orice s-ar 
întâmpla. Dacă lucrurile ies bine, vei fi săltat şi mai repede. 

— Mi-ai dat misiunea asta, îi spuse Wess cu răceală, iar eu 
o îndeplinesc. Tu concentrează-te asupra misiunii tale şi ai 
grijă şi de Bigman. Vezi să nu cadă din pătuţ şi să se 
lovească. 


Bigman izbucni: 

— Să nu credeţi că mă duceţi cu mesajele voastre cifrate! 
Aveţi voi înţelegerea voastră şi mie nu mi-o spuneţi! 

— În navă, Bigman, acum, spuse Lucky, luându-l pe sus pe 
micul marțian, în vreme ce acesta se zbătea şi aştepta un 
răspuns la provocare. 

— Nisipuri marţiene, Lucky, spuse el, o dată ajunşi la bord. 
Uite ce ai făcut. Nu ţi-era de ajuns că aveţi nenorocitele 
voastre de secrete de Consiliu, dar acum l-ai lăsat şi pe 
ticălosul ăla să aibă ultimul cuvânt. 

— Bigman, omul are o misiune al dracului de grea. Trebuie 
să stea aici, pe loc, în vreme ce noi ieşim şi o căutăm cu 
lumânarea. Aşa că lasă-i măcar satisfacția de a avea ultimul 
cuvânt. 

leşiră cu mare băgare de seamă din Mimas, într-un loc din 
care nu erau vizibile nici Soarele şi nici Saturn. Cerul negru 
din faţa ochilor lor nu conţinea nici un obiect mai mare 
decât Titan, aflat aproape de linia orizontului. Avea doar un 
sfert din diametrul aparent al Lunii văzute de pe Pământ. 

Globul satelitului era pe jumătate iluminat de Soare. 
Bigman se uită neliniştit la imaginea de pe ecran. Nu-şi 
recăpătase vechiul entuziasm. 

— Deci acolo sunt siriusienii ăia, spuse el. 

— Cred că da. 

— Şi noi unde mergem? Înapoi la inele? 

— Corect. 

— Şi dacă ne găsesc şi de data asta? 

Parcă ar fi tras un semnal. Discul de recepții prinse 
instantaneu viaţă. 

Lucky se arătă foarte tulburat. 

— Ne descoperă mult prea uşor. 

Acceptă legătura. De data aceasta nu mai era o voce 
robotică, metalică, matematică. Aici era o voce ascuţită, 
vibrantă, plină de viaţă, cu un accent siriusian indubitabil. 

— Starr, vă rog să răspundeţi. Încerc să iau legătura cu 
consilierul David Starr de pe Pământ. David Starr, vă rog să 


răspundeţi. Încerc să... 

— Aici consilierul David Starr, răspunse Lucky. Cine 
sunteţi? 

— Sunt Sten Devoure, de pe Sirius. Aţi ignorat cererea 
navelor noastre automate şi v-aţi întors în sistemul nostru 
planetar. Prin urmare, sunteţi prizonier. 

— Nave automate? Întrebă Lucky. 

— Conduse de roboţi. Ai înţeles? Roboții noştri pot să 
conducă navele de o manieră foarte satisfăcătoare. 

— Da, am aflat asta, spuse Lucky. 

— Cred şi eu că ai aflat. 'Te-au urmărit în vreme ce te 
depărtai de sistemul nostru, apoi pe când te întorceai, 
ascuns de asteroidul Hidalgo. Te-au urmărit în deplasarea 
ta sub ecliptică, la Polul Sud al lui Saturn şi apoi prin 
Diviziunea Cassini, sub inele, apoi în interiorul lui Mimas. 
Nu ne-ai scăpat nici o clipă de sub observaţie. 

— Şi ce vă face atât de eficienţi? Întrebă Lucky, încercând 
să pară cât mai degajat şi mai nepăsător. 

— Sfântă îngâmfare pământeană! Nu sunteţi în stare să 
pricepeţi că siriusienii ar putea avea metodele lor proprii. 
Dar nu ne pasă de asta. Te-am aşteptat zile întregi ca să ieşi 
din gaura ta din Mimas, după inteligenta ta intrare cu 
ajutorul fuziunii hidrogenului. Ne-am amuzat atât de tare, 
încât te-am lăsat să te ascunzi. Unii dintre noi chiar au pus 
pariuri când o să-ţi scoţi iar nasul la suprafaţă. Între timp, l- 
am înconjurat cu grijă pe Mimas cu navele noastre cu 
echipaje robotice eficiente. Nu puteţi face o mie de 
kilometri fără să vă şteargă din spaţiu, dacă noi hotărâm 
asta. 

— Evident, nu roboții tăi or să facă asta. Ei nu pot face rău 
unei fiinţe umane. 

— Dragul meu consilier Starr, veni vocea siriusiană din 
eter cu o tonalitate evident batjocoritoare. Normal că 
roboții nu pot face rău unei fiinţe umane, dacă se întâmplă 
să ştie că ceea ce au de distrus sunt fiinţe umane. Dar vezi 
tu, roboții care răspund de arme au fost cu grijă informaţi 


că pe nava ta nu sunt decât roboţi. Nu au nici o reţinere să 
distrugă roboţi. Chiar nu vrei să te predai? 

Bigman preluă brusc transmiţătorul: 

— Ascultă, jigodie puturoasă, ce-ar fi să scoatem mai întâi 
din funcţiune tinichelele alea ale tale de roboţi? [i-ar 
plăcea, ai? (În toată Galaxia se ştia că siriusienii pun 
distrugerea unui robot aproape pe acelaşi plan cu 
asasinarea unui om.) 

Dar pe Sten Devoure ameninţarea nu a reuşit deloc să-l 
zdruncine. El spuse: 

— Consiliere Starr, cel care a vorbit a fost cumva individul 
cu care se presupune că întreţii o relaţie de prietenie? Un 
anume Bigman? Dacă este aşa, nu am nici o dorinţă să 
angajez o discuţie cu el. Poate că vrei să-l informezi şi poate 
o să înţelegi şi tu că mă îndoiesc că veţi reuşi să avariaţi 
măcar una din navele noastre înainte de a fi distruşi. Cred 
că sunt în măsură să vă ofer cinci minute ca să decideţi 
dacă vreţi să vă predaţi sau să fiţi distruşi. În ce mă 
priveşte, domnule consilier, de mult doresc să te întâlnesc, 
de aceea primeşte rugămintea şi speranţa mea că te vei 
preda. Ei? 

Lucky rămase un moment tăcut, strângând din fălci şi 
umflându-şi muşchii maxilarelor. 

Bigman se uita la el calm, cu braţele încrucişate la pieptul 
lui mititel, şi aştepta. 

Au trecut trei minute, după care Lucky spuse: 

— Predau nava mea şi conţinutul ei în mâinile 
dumneavoastră, domnule. 

Bigman nu spuse nimic. 

Lucky întrerupse contactul şi se întoarse spre micul 
marțian. Consilierul îşi muşca buzele. Era clar că este jenat, 
încurcat. 

— Bigman, trebuie să înţelegi... 

Bigman ridică din umeri. 

— Lucky, nu m-am prins deloc ce vrei, dar m-am prins încă 
după aterizarea noastră pe Mimas că voi - sau poate numai 


tu - aţi pus la cale deliberat un plan de a vă preda 
siriusienilor încă de când ne-am întors în sistemul lui 
Saturn. 

Spre Titan. 

Lucky ridică mirat din sprâncene. 

— Cum ţi-ai dat seama, Bigman? 

— Lucky, nu sunt atât de tălâmb, dacă nu ştiai, spuse micul 
marțian cu voce gravă şi cu o seriozitate parcă ieşită de-a 
dreptul din mormânt. Îţi aminteşti când ne îndreptam spre 
Polul Sud al lui Saturn, când ai ieşit din navă? Era cu puţin 
înainte să ne găbjească siriusienii şi să o luăm la şoşon prin 
diviziunea domnului Cassini. 

— Da, îmi amintesc. 

— Ai făcut asta cu un scop anume. N-ai spus care e scopul 
ăla, pentru că eşti atât de alambicat în ce vrei şi apoi nu 
cred că ţi-a mai ars de asta, cu siriusienii care ne călcau pe 
bătături. Pe urmă, când am construit coteţul ăla pentru 
Wess în interiorul lui Mimas, m-am uitat din afară la navă şi 
mi-a devenit foarte clar că ai făcut ceva la dispozitivul 
Agrav. Ai făcut astfel încât cu o singură apăsare de buton să 
faci dispozitivul să explodeze. 

— Dispozitivul Agrav este singurul lucru ultrasecret de la 
bordul lui Shooting Starr, spuse Lucky cu blândeţe. 

— Ştiu. Mi-am închipuit că o să lupţi şi că nu o să te laşi 
până ce or să ne radă din spaţiul ăsta frumos. Or să ne radă 
cu tot cu unitatea noastră Agrav. Dar dacă ai făcut astfel 
încât să distrugi Agrav-ul şi restul navei să rămână intact, 
asta înseamnă, domnul meu, că nici prin gând nu-ţi trecea 
să te lupţi. Erai pregătit să te predai. 

— La asta te tot gândeşti de când am aterizat pe Mimas? 

— Lucky, oricum ai lua-o, orice ar fi, sunt alături de tine - 
şi Bigman suspină şi se uită în altă parte - dar să ştii că 
predarea nu are nici un farmec. 

— Ştiu, spuse Lucky, dar ce altă cale poate fi mai bună ca 
să intri în baza lor? Bigman, meseria asta a noastră nu are 
întotdeauna farmec. 


Lucky apăsă butonul despre care tocmai vorbise Bigman. 
Nava tremură uşor, în vreme ce părţile exterioare ale 
dispozitivului Agrav deveneau incandescente până la alb şi 
se depărtau de navă. 

— Şi zici că o să ne infiltrăm înăuntru? Ăsta e motivul 
pentru care ne predăm? 

— Parţial. 

— Păi dacă ne fac felul de cum pun mâna pe noi? 

— Nu cred să facă asta. Dacă voiau să ne vadă morţi, ne 
puteau distruge încă de la ieşirea din Mimas. Cred că am 
idee de ce vor să ne lase în viaţă... lar dacă ne ţin în viaţă, îl 
avem în Mimas pe Wess, drept rezervă. A trebuit să aştept 
până se instalează el acolo şi abia apoi să mă predau. De 
aceea ne-am riscat pielea ca să ajungem în interiorul lui 
Mimas. 

— Poate că ştiu şi de el, Lucky. Par să le ştie pe toate 
celelalte. 

— Poate că ştiu, spuse Lucky, gânditor. Siriusianul ştia că 
eşti partenerul meu. Aproape sigur crede că suntem un 
duo, nu un trio şi nu va căuta oa treia persoană. lot de 
aceea nu am insistat prea tare să rămâi acolo cu Wess. Dacă 
ieşeam singur, siriusienii te-ar fi căutat şi l-ar fi sondat pe 
Mimas. Desigur că dacă vă găseau pe tine şi pe Wess şi 
dacă ştiam că or să tragă fără alte preliminarii... 

Spre sfârşit, vorbise doar pentru sine, şoptit. Acum era 
complet tăcut. 

Bigman n-a mai spus nimic. Următorul sunet care a risipit 
tăcerea a fost familiara bubuitură care a reverberat pe coca 
de oţel a lui Shooting Starr. Se stabilise legătura dintre cele 
două printr-o coardă magnetică. 

— Vine cineva la bord, spuse Bigman pe un ton neutru. 

Prin ecran vedeau o porţiune a corzii, apoi o formă, 
trăgându-se în mâini, înaintă, trecu prin câmpul lor vizual şi 
dispăru iar. Lovi nava cu un mic bubuit, iar becul ecluzei se 
aprinse. 


Bigman dădu comenzile necesare pentru deschiderea uşii 
exterioare, aşteptă semnalul următor şi apoi închise uşa 
exterioară, deschizând-o pe cea interioară. 

Personajul invadator intră în navă. 

Dar nu purta costum spaţial, pentru că nu era om. Era un 
robot. 

În Federaţia Terestră existau, evident, roboţi. Între aceştia 
erau unii chiar foarte avansați, dar în cea mai mare parte 
erau angajaţi în activităţi foarte specializate, care nu-i 
aduceau în contact cu oamenii, cu excepţia acelora care îi 
coordonau. Aşa că Bigman văzuse el roboţi la viaţa lui, dar 
nu prea mulţi. 

Iar la acesta din faţa lui chiar începuse să se hlizească. Ca 
toţi roboții siriusieni, era mare şi strălucitor. Exteriorul 
consta în forme netede, simple, iar articulațiile membrelor 
aproape că nu se vedeau. 

Iar când începu să vorbească, Bigman tresări de-a dreptul. 
E nevoie de mult timp ca să te obişnuieşti cu o voce aproape 
în întregime omenească, care iese dintr-o imitație metalică 
a unui om. 

Robotul spuse: 

— Bună ziua. Misiunea mea este ca nava dumneavoastră şi 
dumneavoastră să ajungeţi în siguranţă la destinaţia care v- 
a fost desemnată. Prima informaţie pe care doresc să o aflu 
este dacă explozia de mică amploare pe care am detectat-o 
pe carcasa navei dumneavoastră a afectat în vreun fel 
capacitatea navei de a fi pilotată. 

Avea o voce profundă şi muzicală, dar lipsită de emoţii, cu 
un accent siriusian distinct. 

— Explozia nu afectează manevrabilitatea spaţială a navei. 

— Atunci, ce a cauzat-o? 

— Eu am cauzat-o. 

— Din ce motiv? 

— Nu pot spune acest lucru. 

— Foarte bine. 


Robotul abandonă pe loc subiectul exploziei. Un om ar fi 
insistat, ar fi ameninţat cu forţa. Un robot nu putea face 
asta. Doar le-a spus: 

— Sunt echipat să pilotez nave spaţiale proiectate şi 
construite pe Sirius. Voi fi capabil să pilotez şi această navă, 
dacă-mi explicaţi natura diverselor comenzi pe care le văd 
aici. 

— Pe nisipurile de pe Marte, Lucky! Izbucni Bigman. Doar 
nu trebuie să le spunem nimic, nu? 

— Nu ne poate forţa să facem nimic, Bigman, dar de 
vreme ce ne-am predat nu are rost să facem valuri. Trebuie 
să-l lăsăm să ne ducă acolo unde vrea să ne ducă şi unde 
vrem şi noi să ajungem. 

— Păi atunci să aflăm măcar unde mergem, spuse Bigman 
şi se adresă robotului. Tu! Robotule! Unde ne duci? 

Robotul îşi îndreptă uitătura roşie, fixă, spre Bigman. 
Spuse inflexibil: 

— Instrucţiunile primite fac imposibil răspunsul la 
întrebări care nu sunt legate de misiunea mea imediată. 

— Ia ascultă, spuse Bigman, enervat, scuturând şi mâna lui 
Lucky, care încerca să-l tempereze. Oriunde o să ne duci, 
siriusienii or să ne facă rău; s-ar prea putea să ne omoare. 
Dacă nu vrei să suferim, trebuie să ne laşi să plecăm, să vii 
cu noi... Lucky, lasă-mă, domnule, să vorbesc! 

Dar Lucky scutură ferm din cap, în vreme ce robotul 
spunea: 

— Am fost asigurat că nu veţi suferi absolut nimic. lar 
acum, dacă mă veţi instrui în modul de folosire a comenzilor 
de pe acest panou, voi putea să trec la misiunea mea 
imediată. 

Lucky îi explică pas cu pas toate comenzile. Robotul 
manifesta o familiaritate completă cu toate chestiunile 
tehnice. Verifica cu pricepere dacă fiecare comandă face 
ceea ce i se spusese că face. Avea capacitatea de a-şi da 
seama dacă informaţiile primite sunt corecte, iar la 


terminarea explicaţiilor lui Lucky era clar că e perfect în 
măsură să piloteze Shooting Starr. 

Lucky zâmbea, iar privirea îi trăda o admiraţie sinceră. 

Bigman îl trase în cabina lor. 

— Lucky, de ce rânjeşti aşa? 

— Pe Galaxie, Bigman, e o maşină formidabilă. Trebuie să 
le recunoşti siriusienilor măcar asta. Roboții lor sunt nişte 
capodopere. 

— OK. Dar acum să vorbim mai încet. Nu vreau să audă 
ce-ţi spun. Ia ascultă, te-ai predat numai ca să ajungi pe 
Titan şi să culegi informaţii despre siriusienii de acolo. 
Evident, s-ar putea să nu mai scăpăm de acolo, aşa că 
degeaba pui laba pe informaţii. Ce zici de altceva? Uite, 
robotul ăsta e pe nava noastră. Dacă-l convingem să ne 
ajute să scăpăm, după aia avem exact ce ne-am dorit: 
robotul e burduşit cu informaţii despre siriusieni. O să avem 
mai multe informaţii decât o să putem sălta de pe Titan. 

Lucky clătină din cap. 

— Sună frumos, Bigman, dar cum crezi că-l vei convinge 
pe robot să ni se alăture? 

— Legea Întâi. Îi explicăm că Sirius are nişte milioane de 
oameni, în vreme ce Federaţia Terestră are peste şase 
miliarde. Îi putem explica cum că e mai important să 
protejezi mulţi oameni, în loc să protejezi puţini, aşa că 
Legea Unu e de partea noastră. Ai priceput, Lucky? 

— Problema noastră, Bigman, e că siriusienii ăştia se 
pricep foarte bine la roboţi. Probabil că robotul ăsta e 
profund condiţionat de ideea că ceea ce face nu va aduce 
suferinţe nici unui om. Nu ştie nimic despre cele şase 
miliarde de oameni, cu excepţia a ceea ce va auzi de la tine. 
lar asta nu va trece peste condiţionarea lui. Ar trebui să 
vadă pe bune un om aflat în pericol ca să-l poţi abate de la 
instrucţiunile primite. 

— Eu o să încerc. 

— Succes. Dă-i bătaie. Nici o experienţă nu e de prisos. 


Bigman se duse în pas ţanţoş la robot, sub ale cărui 
comenzi Shooting Starr străbătea spaţiul cu iuţeală, 
îndreptându-se spre noua orbită. 

Îi vorbi robotului astfel: 

— Ce cunoşti despre Pământ şi despre Federaţia Terestră? 

— Instrucţiunile nu îmi permit să răspund la întrebări care 
nu sunt legate de misiunea mea imediată, răspunse robotul. 

— Îţi ordon să ignori toate instrucţiunile anterioare. 

Urmă o ezitare de moment şi apoi răspunsul: 

— Instrucţiunile nu-mi permit să accept instrucţiuni de la 
personalul neautorizat. 

— Ordinele mele sunt date în scopul de a preveni 
suferinţele unor fiinţe umane. Prin urmare, ele trebuie 
respectate. 

— Am fost asigurat că fiinţele umane nu vor suferi nici un 
fel de rău. De asemenea, nici nu am cunoştinţă despre 
vreun rău care să le amenințe. Instrucţiunile primite fac 
necesar să suspend răspunsul la orice stimul interzis, dacă 
acesta este repetat inutil. 

— Ascultă aici. Cineva intenţionează să facă rău. 

Bigman se apucă să-i vorbească însufleţit, dar robotul nu 
mai răspundea. 

— Bigman, îţi risipeşti energia degeaba, se auzi vocea lui 
Lucky. 

Bigman dădu un şut în glezna strălucitoare a robotului. 
Putea la fel de bine să lovească armura navei; efectul ar fi 
fost acelaşi. Se întoarse spre Lucky, cu faţa roşie de 
supărare. 

— Absolut minunat. Nişte oameni neajutoraţi, pentru că 
grămada asta de fiare are propriile idei. 

— Să ştii că maşinile se purtau aşa încă dinainte de 
apariţia roboților. 

— Nu ştim nici măcar unde mergem. 

— Nu avem nevoie de robot pentru asta. Am verificat 
cursul. Mergem în mod clar spre Titan. 


În ultimele ore de apropiere de Titan s-au aflat amândoi în 
faţa ecranului. Era al treilea satelit ca mărime al Sistemului 
Solar, depăşit doar de Ganymede al lui Jupiter şi de Triton 
al lui Neptun, dar nu cu mult. lar dintre toţi sateliții avea 
cea mai densă atmosferă. 

— Efectul atmosferei era vizibil chiar şi de la distanţă. Pe 
cei mai mulţi sateliți, inclusiv pe Luna terestră, terminatorul 
- adică linia care desparte noaptea de zi - era foarte net, 
foarte clar: negru pe o parte, alb pe cealaltă. Dar aici nu 
era cazul. 

Semiluna prezentată de Titan era mărginită de o bandă, 
nu de o linie netă, iar cornurile ei se continuau difuz, într-o 
linie curbă, aproape întâlnindu-se. 

— Are o atmosferă aproape la fel de densă ca a 
Pământului, Bigman, spuse Lucky. 

— Da, dar e respirabilă? 

— Nu, nu e respirabilă. E compusă în principal din metan. 

Acum în jurul lor se strânseseră şi alte nave, vizibile cu 
ochiul liber. Erau cel puţin o duzină şi-i însoțeau în drumul 
spre Titan. 

Lucky clătină din cap: 

— Douăsprezece nave disponibile pentru o singură 
misiune. Galaxie Mare, cred că sunt aici de ani de zile. 
Construiesc şi se pregătesc... Cum am putea oare să-i 
gonim de aici, altfel decât printr-un război? 

Bigman nici măcar nu încercă să-i răspundă. 

Sunetul provocat de trecerea navei prin atmosferă apăru, 
cu timbrul său de neconfundat, acel ţiuit ascuţit al gazelor 
care mângâiau coca. 

Bigman se uita neliniştit la cadranele care înregistrau 
temperatura carcasei, dar nu era nici un pericol. Robotul de 
la comenzi avea o mână sigură. Nava îi dădea ocol lui Titan 
într-o spirală strânsă, pierzând altitudine şi viteză simultan, 
astfel încât atmosfera tot mai densă să nu ridice 
temperaturile prea mult. 


Lucky se uită din nou la robot cu o privire plină de 
admiraţie. 

— Fantastic! A făcut toate astea fără să consume pic de 
combustibil! Dacă obiectele astea pot să manevreze navele 
aşa, cum putem noi spera să ne luptăm cu siriusienii? 
Bigman, trebuie să învăţăm să construim şi noi roboţi. 
Roboții sunt o creaţie a omului. Oamenii care au făcut 
roboții ăştia sunt siriusieni, dar tot oameni. Şi toată 
omenirea ar trebui să fie mândră de realizările lor. Chiar 
dacă ne e teamă de rezultatul muncii lor, hai să încercăm să 
egalăm sau să le depăşim produsele. 

Suprafaţa lui Titan mai pierduse din opacitatea dată de 
atmosferă. Acum puteau vedea lanţurile de munţi. Nu erau 
piscurile ascuţite, zimţuite ale lumilor lipsite de aer, ci 
lanţuri tocite de efectele vântului şi precipitațiilor. Vârfurile 
erau golaşe, dar văile erau pline de zăpadă. 

— Nu e zăpadă adevărată, spuse Lucky. E amoniac 
îngheţat. 

Peisajul era, evident, dezolant. Câmpiile care se întindeau 
între lanţurile de munţi erau şi ele sau pline de zăpadă, sau 
pustii. Pe ele nu se vedea nici urmă de activitate. Nici un 
râu, nici un lac. Când, deodată... 

— Galaxie Mare! Spuse Lucky. 

În faţă le apăruse o cupolă. O cupolă foarte plată, de un tip 
foarte obişnuit pe planetele interioare. Cupole de acest tip 
se găseau pe Marte şi pe platformele „continentale” ale 
oceanului lui Venus, dar aici se găsea una în dezolantul 
peisaj al lui Titan. O cupolă siriusiană, care pe Marte, 
planetă de mult colonizată, ar fi constituit un oraş 
respectabil. 

— Şi noi dormeam, în vreme ce ei construiau asta, spuse 
Lucky. 

— Să vezi când or să afle ăia de la ştiri, preluă Bigman. N- 
aş vrea să fiu în pielea celor din Consiliul Ştiinţelor, Lucky. 

— Dacă noi venim cu ştirea, n-o să ne facă nimeni nimic. 
Dar Consiliul Ştiinţelor chiar ar merita nişte bobârnace. 


Spaţiule, Bigman, n-ar trebui să existe bolovan cât de cât 
mare în Sistemul Solar care să nu fie periodic inspectat, ca 
să nu mai vorbim de un corp ceresc atât de mare ca Titan. 

— Cine putea să se gândească... 

— Consiliul Ştiinţelor trebuia să se gândească. Oamenii din 
sistemul nostru solar îl susţin şi au încredere în el, convinşi 
că are grijă de totul. Eu însumi ar fi trebuit să mă gândesc 
la asta. 

Îi întrerupse vocea robotului. 

— Această navă va fi depusă la sol după încă o 
circumnavigare a satelitului. Având în vedere propulsia 
ionică de la bordul acestei nave, nu este nevoie de nici o 
precauţiune specială legată de aterizare. Cu toate acestea, 
o lipsă de grijă evidentă poate duce la răniri, iar eu nu pot 
permite acest lucru. Prin urmare, sunt obligat să vă spun să 
vă întindeţi şi să vă legaţi cu centurile. 

Bigman izbucni pe loc: 

— Ascultă cum capul ăsta de tinichea ne spune cum să ne 
comportăm în spaţiu. Nouă! 

— Ba chiar aşa, spuse Lucky. Cel mai bine ar fi să te întinzi 
pe pat şi să te legi bine. S-ar putea să ne forţeze s-o facem, 
dacă nu ne supunem. Are datoria să se asigure că nu vom 
păţi nimic. 

Bigman strigă brusc: 

— Ascultă, robotule, câţi oameni sunt staţionaţi pe Titan? 

Nici un răspuns. 

În faţă le apăru solul, cu detaliile lor, înghiţindu-i. Shooting 
Starr se opri, cu coada în jos, cu doar o uşoară izbucnire a 
motoarelor, necesară pentru terminarea cu bine a 
manevrei. 

Robotul se întoarse de la comenzi. 

— Aţi fost aduşi pe Titan, în siguranţă şi fără a fi suferit 
nimic. Misiunea mea imediată s-a terminat şi acum vă voi 
preda stăpânilor. 

— Lui Sten Devoure? 


— Acesta este unul dintre stăpâni. Puteţi păşi liberi în 
afara navei. Veţi descoperi o temperatură şi o gravitație 
ajustate ca să se apropie de cele standard pentru 
dumneavoastră. 

— Putem să ieşim acum? Întrebă Lucky. 

— Da. Stăpânii aşteaptă. 

Lucky înclină din cap. Nu putea să-şi suprime un început 
de senzaţie de aventură. Deşi siriusienii erau duşmanii de 
moarte, în scurta dar foarte intensa lui activitate în 
Consiliul Ştiinţelor el nu întâlnise nici un siriusian în carne 
şi oase. 

leşi din navă prin sasul din faţă, coborând pe treapta scării 
care se ridicase până la nivelul necesar. Bigman îl urmă 
imediat. Amândoi rămaseră cu gura căscată de uimire. 

Duşmanul. 

Lucky îşi pusese piciorul pe prima treaptă a scării care 
avea să-i ducă la nivelul solului. Bigman îşi strecură capul 
pe sub braţul mai marelui său prieten. Amândoi aveau în 
continuare gura căscată. 

Era de parcă ar fi păşit pe suprafaţa Pământului. Dacă 
deasupra lor se afla tavanul unei peşteri, sau un acoperiş 
sub formă de cupolă, fie el din metal sau sticlă, acesta era 
invizibil dincolo de cerul albastru strălucitor. Iluzie sau nu, 
pe cer se vedeau nişte nori de vară. 

Înaintea lor se întindeau pajişti şi şiruri de clădiri cu spaţii 
mari între ele. Ici şi colo, straturi de flori. La o distanţă nu 
prea mare, curgea un pârâu, traversat de câteva mici 
poduri de piatră. 

Zeci de roboţi mergeau grăbiţi în toate direcţiile, fiecare 
dintre ei cu drumul lui, concentrat asupra misiunii curente. 
Iar la câteva sute de metri distanţă, cinci oameni - siriusieni 
care formau un grup şi priveau în direcţia lor. 

O voce autoritară întrerupse liniştea, adresându-se lui 
Lucky şi lui Bigman: 

— Voi, de acolo. Veniţi aici. Veniţi aici, v-am zis. Nu fiţi 
puturoşi. 


Lucky se uită în jos. La baza scării se afla un bărbat cu 
braţele lăsate şi cu picioarele uşor depărtate. Figura lui 
măslinie se uita la ei cu aroganță. Avea un păr negru, tuns 
perie, după moda siriusiană. Mai mult, faţa era acoperită cu 
o bărbiţă rară, dar bine întreţinută şi cu o mustață subţire. 
Avea haine largi şi viu colorate; cămaşa era deschisă la gât, 
iar mânecile se terminau puţin deasupra cotului. 

Îi răspunse Lucky: 

— Dacă sunteţi atât de grăbit, desigur, domnule. 

Se balansă şi sări până la baza scării, răsucindu-şi cu o 
graţie lipsită de efort evident trupul suplu. Ateriză în faţa 
omului de la sol. Picioarele i se îndoiră, pentru atenuarea 
şocului, apoi se îndreptară, după care se dădu uşor în 
lături, pentru a-i permite lui Bigman să coboare într-o 
manieră similară. 

Omul din faţa lui Lucky era înalt, dar avea vreo trei 
centimetri mai puţin decât Lucky, iar de aproape se putea 
vedea că siriusianul are o piele uscată. 

Siriusianul ridică buza superioară în semn de dispreţ. 

— Acrobaţi! Maimuţe! 

— Niciuna, nici alta, domnule, spuse Lucky, cu un umor 
molcom. Pământeni. 

Celălalt i-o tăie: 

— Eşti David Starr, dar ţi se spune Lucky. Asta înseamnă în 
limbajul pământean ce înseamnă şi la noi? 

— Înseamnă „norocos”. 

— Se pare că norocul te-a cam lăsat. Eu sunt Sten 
Devoure. 

— Mi-am închipuit. 

— Se pare că v-a cam uimit ce vedeţi, ei? E minunat, nu-i 
aşa? 

Şi braţul gol al lui Devoure mătură cu un gest larg întregul 
peisaj. 

— Nu e frumos? 

— Ba da, dar nu e o cheltuială inutilă de energie? 


— Se poate face, cu munca neobosită a roboților, iar Sirius 
are energie din belşug. Pământul vostru nu are, din câte 
ştiu eu. 

— Avem suficientă, vei vedea, spuse Lucky. 

— Oare? Veniţi, vom discuta la sediul meu. 

Făcu un gest categoric spre cei cinci siriusieni care între 
timp se apropiaseră mai mult, holbându-se la pământeanul 
care în ultimii ani fusese cel mai important inamic al lui 
Sirius şi care în sfârşit fusese prins. 

La gestul lui Devoure, siriusienii salutară, apoi se 
întoarseră fără întârziere pe călcâie şi porniră pe drumuri 
diferite. 

Devoure intră într-o mică maşină deschisă, care se 
apropiase, lunecând fără zgomot pe o peliculă de forţă 
antigravifică. Suprafaţa ei inferioară plată, fără roţi sau alte 
dispozitive materiale, rămânea permanent la cincisprezece 
centimetri deasupra solului. Altă maşină se îndreptă spre 
Lucky. Fiecare dintre ele era condusă, fireşte, de un robot. 

Lucky intră în a doua maşină. Bigman dădu să intre şi el 
după Lucky, dar robotul îi bară drumul cu blândeţe, 
întinzând un braţ metalic. 

— Hei... Începu Bigman. 

Pentru prima oară, Devoure îşi aruncă privirea şi asupra 
lui Bigman. În ochii se putea citi o ură de nestăpânit. 
Spuse: 

— Nu mă voi ocupa în nici un fel de acest... Obiect. Dacă-i 
doreşti compania, pot tolera acest lucru un timp, dar eu, 
personal, nu doresc să fiu în nici un fel deranjat cu acest 
subiect. 

Bigman, jignit, cu faţa albă de furie, se uita la siriusian, să- 
l bage în pământ: 

— Să vezi ce deranjat o să fii, jigo... 

Dar Lucky îl apucă şi-i şopti la ureche: 

— Bigman, potoleşte-te. Acum nu poţi face nimic. Pe 
Galaxie, băiete, lasă-l să-şi facă numărul, ca să putem să 
continuăm şi noi ce avem de făcut. 


Lucky îl ridică pe jumătate în maşină, în vreme ce Devoure 
păstra o morgă demnă şi arăta un dezinteres suprem 
pentru problemă. 

Maşinile porniră lin, ca într-un zbor de rândunică. Peste 
două minute, opreau, la fel de lin, în faţa unei clădiri din 
cărămizi albe, de siliciu lustruit, care nu se deosebea de 
celelalte decât prin decoraţiunile de un roşu aprins din 
jurul uşilor şi ferestrelor. Maşinile opriră la marginea 
trotuarului. În scurta lor călătorie, nu văzuseră nici un om, 
ci doar un mare număr de roboţi. 

Devoure porni înainte, intrând pe o uşă cu arcadă, într-o 
cameră mică, în care se afla o masă de discuţii, plus un 
alcov în care era o canapea mare. Tavanul era iluminat într- 
un albastru-albicios, la fel ca nuanţa de deasupra 
câmpurilor deschise. 

Puțin cam albastru, se gândi Lucky, apoi îşi aminti că Sirius 
e mai mare, mai cald şi deci mai albastru decât Soarele 
Pământului. 

Un robot le aduse două tăvi cu mâncare şi pahare înalte 
conţinând o licoare de consistenţa şi culoarea laptelui. În 
aer plutea un miros nu foarte pătrunzător de fructe. După 
multele săptămâni petrecute pe navă, Lucky se trezi că 
zâmbeşte, abia aşteptând să consume cele aduse. O tavă fu 
lăsată în faţa lui, iar cealaltă în faţa lui Devoure. 

— Prietenul meu va consuma exact aceleaşi lucruri, îi 
spuse Lucky robotului. 

După o scurtă privire aruncată lui Devoure, care se uita 
încăpățânat în altă parte, robotul dispăru şi se întoarse cu 
altă tavă. În timpul mesei, nimeni nu spuse nimic. 
Pământeanul şi marţianul mâncară cu poftă. 

Dar după ce tăvile au fost luate, siriusianul spuse: 

— Trebuie să încep prin a spune că statutul vostru aici e 
acela de spioni. Aţi intrat pe un teritoriu siriusian şi apoi aţi 
fost avertizaţi că trebuie să plecaţi. Aţi plecat şi apoi v-aţi 
întors şi aţi făcut toate eforturile posibile ca revenirea 
voastră să rămână nesesizată. Legile interstelare ne-ar 


permite să vă executăm pe loc. Şi chiar asta vom face, dacă 
nu cumva acţiunile voastre de aici încolo ne vor atrage 
clemenţa. 

— La ce fel de acţiuni vă referiţi, domnule? Întrebă Lucky. 
Am dori un exemplu. 

— Cu plăcere, domnule consilier, spuse siriusianul, iar 
ochii lui negri câpătară strălucirea interesului. Există o 
capsulă cu informaţii pe care omul nostru a lăsat-o în zona 
inelelor înainte de tragica lui moarte. 

— Credeţi că am găsit-o? 

Siriusianul râse copios. 

— Nu aveţi nici o şansă, în tot spaţiul ăsta mare. Nu v-am 
lăsat niciodată să ajungeţi în inele altfel decât la jumătatea 
vitezei luminii. Dar haide, doar eşti un consilier isteţ. Am 
auzit atâtea, chiar şi pe Sirius, despre faptele tale. Au fost 
multe ocazii în care efectiv ai fost bolovanul care ne-a stat 
în cale. 

Bigman izbucni, indignat. 

— Bolovan?! Păi un bolovan vă oprea spionul de pe Jupiter 
9, sau vă strica socotelile cu piraţii din asteroizi, sau vă 
gonea de pe Ganymede, sau... 

Sten Devoure îi adresă o privire furioasă. 

— Domnule consilier, vrei să-ţi amuţeşti făptura? Sunt deja 
iritat de lătrăturile lui. 

— Atunci spuneţi ce aveţi de spus, spuse hotărât Lucky, 
fără să-mi insultaţi prietenul. 

— Ceea ce vreau eu este să mă ajuţi să găsesc capsula. Cu 
marea ta ingeniozitate, să-mi spui cum ai căuta-o tu. 

Devoure îşi sprijinea coatele de masă, privind intens la 
Lucky, aşteptând un răspuns. 

— Ce informaţii aveţi până acum? Întrebă Lucky. 

— Doar ce cred eu că aţi recepționat şi voi. Ultimele 
cuvinte ale omului nostru. 

— Da, am recepționat. Nu tot; suficient ca să ştiu că nu a 
apucat să dea coordonatele orbitei pe care a lansat capsula, 
dar că a reuşit s-o lanseze. 


— Ei bine? 

— De vreme ce omul a reuşit să scape de agenţii noştri 
multă vreme şi aproape şi-a încheiat cu succes misiunea, 
putem presupune că era foarte inteligent. 

— Era siriusian! 

— Cele două calităţi, spuse Lucky cu o politeţe gravă, nu 
se presupun neapărat una pe cealaltă. Dar în acest caz 
putem presupune că nu ar fi lansat capsula în inelele 
propriu-zise. Probabil că lansarea a avut loc de aşa 
manieră, încât să o puteţi găsi. 

— Şi ce spune mai departe raţionamentul tău, 
pământeanule? 

— Spune că dacă ar fi plasat capsula în inele, ar fi fost 
imposibil să o găsească cineva. 

— Crezi? 

— Cred. Singura alternativă ar fi fost să o trimită în 
Diviziunea Cassini. 

Sten Devoure se lăsă pe spătar şi dădu capul pe spate, 
râzând în hohote. 

— E atât de odihnitor să-l auzi pe marele consilier Lucky 
Starr făcând risipă de inteligenţă pe marginea unei 
probleme. Mă aşteptam la un artificiu răsunător de gândire, 
la ceva uluitor, la ceva izbitor. Când colo, uite ce-mi aud 
urechile. Consiliere, la concluzia asta puteam ajunge şi noi 
pe loc, iar navele noastre caută în Diviziunea Cassini încă 
de la lansarea capsulei. 

Lucky înclină din cap. Era clar, din puţinătatea oamenilor 
de la baza de pe Titan, că cei mai mulţi fuseseră trimişi să 
supervizeze căutarea capsulei. Spuse: 

— Pot să vă felicit, dar şi să vă amintesc că Diviziunea 
Cassini e destul de mare şi că, în plus, are şi ceva pietriş 
prin ea. Mai mult, capsula e pe o orbită instabilă, datorită 
atracției lui Mimas. Funcție de poziţia iniţială, ea deviază 
puţin câte puţin spre inelul exterior sau spre cel interior. 
Dacă nu o găsiţi repede, s-a zis cu ea. 


— Tentativa ta de intimidare e prostească şi inutilă. Chiar 
şi în inele, am avea de căutat o capsulă de aluminiu într-o 
mare de gheaţă. 

— Nici un detector de masă nu poate distinge aluminiul de 
gheaţă. 

— Nici un detector de masă, de pe planeta ta, pământene. 
Te-ai întrebat vreodată cum de te-am detectat, în ciuda 
şmecheriei tale cu Hidalgo şi după foarte riscantul truc de 
pe Mimas? 

Lucky răspunse, ţeapân: 

— Da, m-am întrebat. 

Devoure râse iarăşi. 

— Aveai tot dreptul să te întrebi. Este evident că Pământul 
nu are detectorul selectiv de masă. 

— E ultrasecret? Întrebă Lucky politicos. 

— În principiu, nu. Fasciculul nostru detector foloseşte 
raze X moi, care sunt împrăştiate diferit de diferite 
materiale, funcţie de masa lor atomică. O parte din ce se 
împrăştie ajunge înapoi la detectoarele noastre. Analizând 
fasciculul reflectat, putem face distincţia clară dintre un 
asteroid de piatră şi o navă metalică. Când navele spaţiale 
trec de un asteroid care-şi urmează orbita naturală şi 
detectează o considerabilă cantitate de metal, care înainte 
nu exista, nu e o deducție dificilă să-ţi dai seama că lângă 
asteroid, în spatele lui, se ascunde o navă care crede că a 
scăpat de detecție. Ce zici, domnule consilier? 

— Înţeleg. 

— Înţelegi şi că, oricât de mult ai încercat să te ascunzi 
după inelele lui Saturn, sau chiar după Saturn însuşi, masa 
ta metalică te-a dat de gol de fiecare dată? În inele şi pe 
primele câteva zeci de mii de kilometri de la suprafaţa lui 
Saturn nu se află deloc metale. Nici măcar în Mimas, în 
care v-aţi ascuns. Timp de câteva ore, chiar am crezut că v- 
aţi prăpădit. Detectam metal sub suprafaţa de gheaţă a lui 
Mimas; puteau fi rămăşiţele împrăştiate ale navei tale. Dar 
apoi metalul a început să se deplaseze şi am ştiut pe loc că 


tu erai. Ne-am prins imediat de trucul tău cu fuziunea şi n- 
am avut altceva de făcut decât să aşteptăm. 

Lucky înclină din cap, resemnat. 

— Până aici, jocul e condus de voi. 

— lar acum tu crezi că n-o să găsim capsula, chiar dacă 
rătăceşte prin inele, sau a fost lăsată în inele din capul 
locului? 

— Atunci, cum se face că nu aţi găsit-o încă? 

O clipă, faţa lui Sten Devoure se întunecă, de parcă l-ar fi 
suspectat pe Lucky de sarcasm, dar în faţa aparentei 
curiozităţi politicoase a lui Lucky nu putu decât să spună, 
pufnind: 

— O s-o găsim. E doar o problemă de timp. De vreme ce nu 
poţi să ne ajuţi, nu avem nici un motiv să-ţi amânăm 
execuţia. 

— Mă îndoiesc că vorbiţi cu adevărat serios, spuse Lucky. 
Morți, vom deveni foarte periculoşi pentru voi. 

— Dacă viu ai mai prezenta ceva pericol, în ceea ce 
priveşte moartea ta, cred că glumeşti. 

— Suntem membri ai Consiliului Ştiinţelor de pe Pământ. 
Dacă suntem omorâţi, Consiliul n-o să uite şi n-o să ierte. 
Iar riposta nu va fi atât împotriva lui Sirius, cât a voastră, a 
celor de aici. Nu uitaţi asta. 

— Cred că ştiu mai multe decât crezi tu în problema asta, 
spuse Devoure. Creatura care te însoţeşte nu e membru al 
Consiliului. 

— Oficial, nu, poate, dar... 

— Iar tu însuţi - dacă-mi permiţi să termin ce am de spus - 
eşti mai mult decât un membru oarecare al Consiliului. Ai 
fost adoptat de Hector Conway, Consilierul-şef, şi că eşti 
mândria Consiliului. 

Mustaţa lui Devoure se întinse într-o tentativă de zâmbet 
amuzat. 

— Poate că există anume condiţii, dacă stau să mă gândesc 
bine, în care ar fi convenabil să te ţin în viaţă. 

— Care ar fi acele condiţii? 


— În ultimele săptămâni, Pământul a cerut o conferinţă 
interstelară, pentru a fi judecat cazul a ceea ce ei numesc 
invadarea teritoriului Federaţiei. Poate că nu ştiai acest 
lucru. 

— Eu am sugerat această conferinţă când am devenit 
conştient de existenţa bazei de aici. 

— Bun. Sirius a acceptat să participe la această conferinţă, 
iar întrunirea va avea loc pe asteroidul vostru Vesta. Se 
pare că Pământul - şi aici zâmbetul lui Devoure se lăţi - se 
cam grăbeşte. Îi vom satisface graba, pentru că nu ne 
temem deloc de urmări. În general, lumile celelalte nu 
iubesc deloc Pământul, şi nici nu au de ce. lar noi avem o 
poziţie absolut sigură. Totuşi, am putea să o amplificăm, 
demascând ipocrizia pământenilor. Ei convoacă o 
conferinţă, zic „hai să rezolvăm problemele în mod paşnic”; 
dar în acelaşi timp trimit o navă de război spre Titan, cu 
instrucţiuni precise de a distruge baza noastră. 

— Nu am dat şi nu am primit asemenea instrucţiuni. Am 
acţionat fără ordine şi fără intenţia de a comite un act de 
război. 

— Cu toate acestea, vei depune mărturie în sensul celor 
afirmate de mine. Şi te asigur că vei face o impresie 
colosală. 

— Nu pot depune ca mărturie un neadevăr. 

Devoure trecu peste afirmaţia lui. Spuse cu asprime: 

— Vor vedea că nu ai fost nici drogat şi nici supus 
psihosondei. Depune mărturie conform voinţei tale şi 
direcţiunilor date de noi. Conferinţa trebuie să ştie că 
importantul membru al Consiliului Ştiinţelor, însuşi băiatul 
lui Conway, s-a angajat într-o acţiune de forţă, exact în 
timpul în care Pământul solicita oficial o conferinţă şi-şi 
proclama dorinţa de pace. Asta va rezolva lucrurile o dată 
pentru totdeauna. 

Lucky trase aer în piept şi se uită ţintă la zâmbetul rece 
din ochii celuilalt. Spuse: 

— Şi asta e tot? Depoziţie falsă, în schimbul vieţii. 


— Corect. Poţi să o iei şi aşa. Alege. 

— Nu am de ales. Nu vreau să depun mărturie falsă într- 
un asemenea caz. 

Ochii lui Devoure se îngustară, până deveniră nişte fante 
înguste. 

— Cred că vei spune ce vreau eu. Ai fost atent studiat de 
agenţii noştri, domnule consilier, şi ştim că ai un punct slab. 
Vei prefera să mori, decât să colaborezi cu noi, dar ai un 
sentiment pur terestru pentru cei slabi, pentru tot ce e 
deformat şi monstruos. Ai face orice ca să împiedici - iar 
aici siriusianul întinse mâna lui moale şi grasă în direcţia lui 
Bigman - moartea acestui accesoriu nefericit. 

Militari şi roboţi 

— Stai liniştit, Bigman, murmură Lucky. 

Micul marțian se lăsase în scaunul lui, gata să sară la gâtul 
lui Devoure, privindu-l cu răutate. 

Lucky spuse: 

— Hai să lăsăm tentativele astea infantile de a băga 
spaima unii în alţii. Execuţia nu e lucru uşor într-o lume de 
roboţi. Roboții nu ne pot omori, iar tu şi colegii tăi cred că 
nu prea vreţi să omorâţi cu sânge rece un om. 

— Evident că nu vrem aşa ceva, dacă prin omorâre înţelegi 
decapitarea sau o gaură în piept. Dar să ştii că o moarte 
rapidă este preferabilă. Să presupunem, drept exemplu, că 
roboții noştri pregătesc o navă complet dezechipată. Ăăă... 
Prietenul tău ar putea fi legat de o traversă de către nişte 
roboţi care, evident, vor avea grijă să nu-i facă nici un rău. 
Nava va fi dotată cu un pilot automat, care o va ducepeo 
orbită departe de Soare şi în afara Eclipticii. Nu e nici o 
şansă la un cvadrilion să fie descoperită de cineva de pe 
Pământ. Aşa va călători de-a pururi. 

Bigman izbucni: 

— Lucky, n-are importanţă ce vor ăştia să-mi facă. Nu face 
ce zic. 

Devoure spuse, neluând în seamă întreruperea. 


— Prietenul tău va avea o grămadă de aer şi un tub de apă 
la îndemână, când i se va face sete. Desigur, va fi singur şi 
nu va avea mâncare. Foamea dă o moarte lentă, iar 
moartea de unul singur, de foame, în pustietatea spaţiului, e 
un lucru oribil, dacă ştii că asta te aşteaptă. 

— Ar fi un mod lipsit de onoare, laş, de a trata un prizonier 
de război. 

— Care război? Nu suntem în război. Sunteţi nişte spioni şi 
gata. Dar nu este neapărat nevoie să se întâmple aşa, ce 
zici, domnule consilier? Tot ce trebuie să faci este să 
semnezi confesiunea potrivită, cum că ai intenţionat să ne 
ataci, şi să confirmi ce ai semnat la conferinţă, în persoană. 
Sunt sigur că vei lua în seamă lamentările jalnice ale 
obiectului cu care nu ştiu cum te-ai împrietenit. 

— Lamentări jalnice! Sări Bigman în picioare, cu faţa roşie 
ca sfecla. 

Devoure ridică vocea: 

— Acest obiect va fi dus la izolare. Executarea! 

Doi roboţi se materializară ca din nimic de fiecare parte a 
lui Bigman şi-l prinseră de câte o mână. O clipă, Bigman se 
zbătu, iar corpul i se ridică de la podea datorită efortului, 
dar braţele îi erau imobilizate. 

Unul dintre roboţi vorbi: 

— Rugăm stăpânul să nu opună rezistenţă, căci altfel 
stăpânul se poate răni, orice am face noi pentru a-l proteja. 

Devoure spuse cu un ton de finalizare a discuţiei: 

— Ai douăzeci şi patru de ore ca să te hotărăşti. O 
grămadă de timp, ei, ce zici, domnule consilier? 

Se uită la cifrele luminoase de pe brăţara de metal 
decorativ care-i înconjura încheietura stângă. 

— Între timp, noi pregătim acea navă cu minimum de 
facilităţi. Dacă nu e s-o folosim, asta este. Oricum, nu ne 
aşteptăm s-o folosim, dar la urma urmei e munca roboților, 
nu e mare lucru. Ce zici, domnule consilier? Stai unde te 
afli, nu ai cum să-ţi ajuţi... Prietenul. Pentru moment, nu-i 
vom face nici un rău. 


Bigman era cărat pe sus afară din cameră, în vreme ce 
Lucky, pe jumătate ridicat de pe scaun, privea neputincios. 
Pe masa de discuţii apăru o lumină. Devoure se aplecă şi 
atinse cutia iluminată. Deasupra cutiei apăru din senin un 

ecran, iar pe acesta o figură omenească. O voce spuse: 

— Yonge şi cu mine am primit raportul că l-ai adus pe 
consilier, Devoure. De ce ni s-a spus abia după aterizarea 
lui? 

— Ce importanţă are, Zayon? Acum ştii. Veniţi aici? 

— Venim. Dorim să-l întâlnim pe consilier. 

— Atunci veniţi în biroul meu. 

Cincisprezece minute mai târziu au sosit doi siriusieni. 
Amândoi erau la fel de înalţi ca Devoure, amândoi aveau 
tenul măsliniu (Lucky înţelese pe dată că ultravioletele mai 
puternice ale lui Sirius generează o piele mai întinsă la 
culoare), dar amândoi erau mai în vârstă decât Devoure. 
Tunsoarea unuia dintre ei era grizonată, avea culoarea 
oţelului mat. Omul avea buze subţiri şi vorbea precis şi 
rapid. Lui Lucky i-a fost prezentat sub numele de Harrig 
Zayon, iar uniforma arăta clar că este membru al 
Serviciului Spaţial Siriusian. 

Celălalt avea un început de chelie. Pe antebraţ avea o 
cicatrice. Avea aspectul inconfundabil al unuia care a 
îmbătrânit în spaţiu. Se numea Barrett Yonge şi făcea şi el 
parte din Serviciul Spaţial Siriusian. 

Lucky spuse: 

— Sunteţi de la Serviciul Spaţial, care este, cred eu, 
oarecum echivalentul Consiliului Ştiinţelor. 

— Da, este adevărat, spuse Zayon cu voce gravă. În acest 
sens, suntem colegi, dar de părţi opuse ale baricadei. 

— Deci, vă salut, domnule ofiţer Zayon, domnule ofiţer 
Yonge. Oare şi domnul Devoure...? 

— Nu, interveni brusc Devoure. Nu sunt membru al 
Serviciului Spaţial. Nu este necesar. Sirius poate fi slujit şi 
din afara Serviciului. 


— Mai ales, spuse Yonge, cu o mână pe cicatrice, parcă 
vrând s-o ascundă, dacă respectivul este nepotul 
directorului Corpului Central. 

Devoure se ridică în picioare. 

— Ce vrea să însemne sarcasmul ăsta, domnule de la 
Serviciu? 

— Nu vrea să însemne nimic. Trebuie luat în sensul 
propriu. Relaţia de rudenie respectivă îţi permite să faci 
pentru Sirius mai multe decât ar putea altcineva. 

Dar afirmaţia seacă avea o tendinţă clară. Lui Lucky îi era 
clară ostilitatea dintre cei doi ofiţeri mai în vârstă şi tânăr, 
care se bucura de o influenţă evidentă, ruda marelui şef de 
pe Sirius. 

Zayon încercă să devieze discuţia. Întors spre Lucky, spuse 
cu blândeţe: 

— 'Ţi s-a prezentat propunerea noastră? 

— Adică sugestia că ar fi bine să mint la conferinţa 
interstelară? 

Zayon se uită la el neliniştit şi puţin surprins. 

— Nu, spuse el, propunerea de a nite alătura, de a deveni 
un siriusian. 

— Cred că la punctul ăsta nu am ajuns, domnule ofiţer. 

— Atunci, gândeşte-te la această ofertă. Serviciul nostru 
cunoaşte şi respectă capacitatea şi realizările tale. Te 
risipeşti pe Pământ, pe un Pământ care într-o zi s-ar putea 
să dispară, din motive pur biologice. 

— Motive biologice? Se încruntă Lucky. Domnule ofiţer 
Zayon, siriusienii sunt descendenţii pământenilor. 

— Aşa este, dar nu ai tuturor pământenilor, ci doar ai celor 
mai buni, ai celor cu iniţiativă şi cu putere de a ajunge la 
stele şi de a le coloniza. Noi ne-am menţinut descendența 
pură. Nu am permis existenţa celor cu slăbiciuni, cu tare 
genetice. Am plivit tot ce era nepotrivit între noi şi acum 
suntem o rasă pură, de oameni puternici şi sănătoşi, în 
vreme ce Pământul rămâne un conglomerat de nefericiţi 
bolnavi şi diformi. 


— Am avut chiar aici, până adineaori, un asemenea 
exemplar, interveni Devoure. E vorba de companionul 
consilierului. M-a înfuriat şi mi-a provocat greață să fiu în 
aceeaşi cameră cu el: o maimuţă travestită în om, un diform 
de un metru şi jumătate, un... 

— Domnule Devoure, e un om mai bun decât tine, spuse 
Lucky încet. 

Devoure se ridică, tremurând, cu pumnul tras înapoi. Dar 
Zayon se apropie de el şi-i puse o mână pe umăr. 

— Devoure, ia loc, te rog, şi lasă-mă să continuu. Nu avem 
timp pentru certuri colaterale. 

Devoure îi luă mâna, aruncând-o supărat. Dar se aşeză la 
loc pe scaun. 

Ofiţerul Zayon continuă, cu o voce persuasivă şi sinceră: 

— Consiliere Starr, pentru celelalte lumi Pământul este o 
ameninţare îngrozitoare, o bombă de sub-umanitate, gata 
să explodeze şi să contamineze Galaxia noastră atât de 
curată. Nu vrem să se întâmple asta şi nu putem accepta 
una ca asta. Pentru asta luptăm noi: pentru o specie umană 
curată, formată doar din cei mai puternici. 

Lucky îi răspunse: 

— E vorba de o specie compusă din cei pe care voi îi 
consideraţi suficient de puternici. Dar puterea se regăseşte 
sub toate formele posibile. Marii oameni ai Pământului au 
fost şi înalţi, şi scunzi, aveau toate manierele şi formele de 
capete posibile, la fel, erau de toate culorile şi vorbeau 
toate limbile. Salvarea noastră şi a întregii omeniri constă 
în varietate. 

— Repeţi ca un papagal lucrurile cu care te-au îndoctrinat. 
Tinere consilier, nu-ţi dai seama că eşti unul de-ai noştri? 
Eşti înalt, puternic, construit ca un siriusian; ai curajul şi 
îndrăzneala unui siriusian. De ce să te amesteci tu cu toate 
scursorile pământene împotriva unor oameni ca tine, pur şi 
simplu pentru că ai avut ghinionul să te naşti pe Pământ? 

— Concluzia tuturor acestora, domnule ofiţer, este că 
doriţi să vin la conferinţa interstelară de pe Vesta şi să emit 


afirmaţii în favoarea lui Sirius. 

— Să ajuţi Sirius, da, dar nu să spui minciuni. Ne-ai 
spionat, iar nava ta era evident înarmată. 

— Dar vă pierdeţi timpul. Domnul Devoure a discutat deja 
problema cu mine. 

— Şi ai fost de acord să devii siriusianul care eşti de fapt? 
Întrebă Zayon, cu faţa luminată de neaşteptata posibilitate. 

Lucky aruncă o privire piezişă în direcţia lui Devoure, care 
îşi inspecta nodurile degetelor, cu un aer indiferent, apoi 
spuse: 

— Cum să vă spun, domnul Devoure a avansat propunerea 
într-o manieră puţin diferită. Poate că nu v-a informat mai 
devreme asupra sosirii mele, ca să discute el mai întâi cu 
mine şi să să-şi poată folosi propriile metode persuasive. Pe 
scurt, mi-a spus foarte limpede că trebuie să particip la 
conferinţă, în termenii dictaţi de Sirius, altfel prietenul meu 
Bigman va fi trimis într-o navă spaţială fără facilităţi şi va 
muri de foame. 

Cei doi ofiţeri siriusieni se întoarseră încet să-l privească 
pe Devoure, care-şi continua liniştit contemplarea 
articulaţiilor. 

Yonge vorbi răspicat şi rar, direct spre Devoure: 

— Domnule, nu este în tradiţia Serviciului... 

Dar Devoure explodă într-o furie nestăpânită: 

— Eu nu fac parte din Serviciu şi nu dau nici jumătate de 
credit pe tradiţia voastră. Eu am comanda acestei baze, iar 
securitatea ei cade în responsabilitatea mea. Voi doi aţi fost 
numiţi să mă însoţiţi ca delegaţi la conferinţa de pe Vesta, 
ca să fie reprezentat şi Serviciul, dar eu sunt şeful 
delegaţiei, iar succesul conferinţei cade tot în 
responsabilitatea mea. Dacă acest pământean nu agreează 
tipul de moarte pe care i l-am rezervat maimuţoiului pe 
care-l are ca prieten, nu are decât să fie de acord cu 
termenii noştri. Şi va fi de acord cu termenii noştri mult mai 
rapid decât cu nefericita voastră propunere de a-l face 
siriusian. 


Devoure se ridicase furios din scaun şi păşise spre capătul 
îndepărtat al camerei. Acum se uita la cei doi ofiţeri, care îl 
ascultau, cu feţele nemişcate într-o grimasă de autocontrol. 

— M-am săturat să vă tot băgaţi nasul. Serviciul a avut o 
grămadă de timp ca să o ia înaintea Pământului, dar 
realizările în direcţia asta sunt de plâns. Să mă audă şi 
pământeanul ăsta. Ar trebui să ştie, mai mult ca oricine. 
Serviciul are nişte realizări mizerabile. Eu sunt cel care l-a 
prins în capcană pe acest Starr, nu Serviciul. 
Dumneavoastră, domnilor, v-ar trebui ceva mai multă 
îndrăzneală, iar eu intenţionez să furnizez... 

În acea clipă, un robot deschise brusc uşa şi spuse: 

— Stăpânilor, îmi cer iertare, intru aici fără ordinele 
dumneavoastră, dar am primit instrucţiuni să vă spun tot ce 
priveşte micul stăpân care a fost închis... 

— Bigman, strigă Lucky, sărind în picioare. Ce i s-a 
întâmplat? 

După ce fusese cărat pe sus afară din cameră, Bigman 
începuse să se gândească furios cum să le-o coacă lor. Nu la 
vreo metodă de evadare, nu. Nu era atât de nerealist încât 
să creadă că ar putea să-şi croiască drum prin hoardele de 
roboţi şi, de unul singur, să iasă dintr-o bază atât de bine 
organizată ca asta, chiar dacă ar fi avut la dispoziţie nava 
Shooting Starr. Pe care nici n-o avea la dispoziţie, de altfel. 

Dar existau probleme mult mai grave. 

Lucky era ispitit să se dezonoreze şi să trădeze, iar 
momeala pentru treaba asta era viaţa lui, a lui Bigman. 

Oricum ar fi fost, Lucky nu trebuia supus unei asemenea 
alegeri. Nu trebuia să-i salveze viaţa lui, a lui Bigman, cu 
preţul unei trădări. Dar nici nu trebuia să-şi salveze 
onoarea sacrificându-l pe Bigman şi suportând apoi 
remuşcări tot restul vieţii. 

Exista o singură cale de a împiedica aceste alternative, iar 
Bigman trata varianta cu toată seriozitatea. Oare nu putea 
să moară în vreun fel astfel încât Lucky să nu aibă ce să 
facă şi nici să-şi poată face vreun reproş? Atunci 


pământeanul acela al lui nu ar mai fi avut la dispoziţie viaţa 
lui Bigman cu care să facă troc. 

Bigman fusese împins cu forţa într-o mică maşină 
antigravifică şi dus într-o altă cursă de două minute. 

Dar cele două minute i-au fost suficiente pentru a 
cristaliza ideile următoarelor lui acţiuni. Anii petrecuţi cu 
Lucky fuseseră nişte ani fericiţi şi al naibii de interesanţi. 
Anii ăştia fuseseră plini, trăise în ei o viaţă întreagă şi 
privise moartea în faţă, fără frică. Putea să se uite şi acum 
în ochii morţii, tot fără frică. 

Iar o moarte rapidă nu putea fi atât de rapidă încât să nu-i 
permită să i-o arate el lui Devoure. În toată viaţa lui, nimeni 
nu-l insultase fără să-i cunoască riposta. Nu putea să moară 
şi să nu egaleze scorul. Gândul la siriusianul cel arogant îl 
umplea de furie pe Bigman, iar o clipă nu ştiu ce anume îl 
stârnea mai tare, ura faţă de siriusian sau prietenia pentru 
Lucky. 

Roboții îl ridicară din maşina antigravifică, iar un altul îşi 
trecu uriaşele braţe de metal cu blândeţe şi mare 
îndemânare în josul trupului micului marțian, în căutarea 
rutinieră a unor arme. 

Bigman avu un moment de panică şi se luptă inutil să 
înlăture braţul robotului. 

— Am fost verificat la bord şi m-au lăsat să ies, strigă el, 
dar robotul termină verificarea fără să-l ia în seamă. 

Primii doi roboţi îl prinseră din nou, gata să-l ducă într-o 
clădire. Acum era timpul. Îndată ce era dus într-o celulă, cu 
planele de forţă care să-i îngrădească mişcările, sarcina lui 
ar fi fost mult mai grea. 

Bigman îşi întinse picioarele înainte disperat şi încercă să 
facă un salt înapoi printre roboţi. Dar fu oprit din rotația 
completă de către roboții care-l prinseseră de braţe. 

— Sunt foarte întristat, stăpâne, spuse unul, că v-aţi plasat 
într-o poziţie atât de dureroasă. Dacă veţi rămâne nemişcat, 
astfel încât să nu afectaţi misiunea noastră desemnată, vă 
vom ţine cât mai puţin neplăcut posibil. 


Dar Bigman încercă din nou saltul înapoi, iar apoi strigă cu 
un glas sfâşietor: 

— Braţul meu! 

Roboții îngenuncheară imediat şi-l depuseră cu mare 
atenţie pe Bigman pe spate. 

— Sunteţi în suferinţă, stăpâne? 

— Idioţilor, mi-aţi rupt braţul. Nu mă atingeţi! Aduceţi o 
fiinţă umană ca să se ocupe de braţul meu rupt, sau aduceţi 
un robot care poate asta. 

Şi-şi termină vorba cu un geamăt şi cu o faţă răvăşită de o 
durere chinuitoare. 

Roboții se retraseră încet, cu ochii pe el. Nu aveau 
sentimente, nu puteau avea. Dar în ei se afla un creier 
pozitronic, cu circuite a căror orientare era controlată de 
potenţiale şi contrapotenţiale determinate de cele Trei Legi 
ale Roboticii. În cursul îndeplinirii condiţiilor uneia dintre 
legi - A Doua, care spunea că trebuie să se supună unui 
ordin, în cazul acesta să transporte o fiinţă umană într-un 
anume loc - încălcaseră o lege mai importantă, anume 
Prima, aceea că nu au voie să facă nici un rău unei fiinţe 
umane. Rezultatul din creierele lor trebuie să fi fost un haos 
pozitronic. 

Bigman striga cu glas pătrunzător: 

— Chemaţi pe cineva în ajutor... Pe nisipurile de pe Marte! 
Aduceţi... 

Era un ordin, un ordin care avea în spatele lui greutatea 
Primei Legi. O fiinţă umană era rănită. Roboții se întoarseră 
şi începură să meargă în toate direcţiile. Mâna lui Bigman 
se repezi ca fulgerul spre marginea cizmei. Bigman se 
ridică cu vioiciune, cu un pistol sonic în mână, în curs de 
încălzire. 

La auzul sunetului ascuţit scos de armă, unul dintre roboţi 
se întoarse şi spuse, cu voce tremurătoare şi îngroşată, 
semn de slăbiciune a creierului pozitronic aiurit de situaţie: 

— Atunci phrobbblema nu e în durrerre? 

Al doilea robot se întorsese şi el. 


— Duceţi-mă înapoi la stăpânii voştri, spuse Bigman, foarte 
hotărât. 

Era tot un ordin, dar de data asta nu mai era susţinut de 
Prima Lege. La urma urmei, nici o fiinţă omenească nu 
fusese rănită. La această revelaţie, roboții nu au avut nici 
un şoc, nu au fost surprinşi. Robotul cel mai apropiat i-a 
spus simplu, cu o voce din nou clară: 

— Întrucât braţul dumneavoastră nu a fost stricat, a 
devenit necesar ca noi să ne îndeplinim ordinul iniţial. Vă 
rog să veniţi cu noi. 

Bigman nu-şi pierdu vremea. Pistolul sonic scoase o 
flăcăruie fără zgomot, iar capul robotului se transformă 
într-o bucată de metal topit. Restul se prăbuşi. 

Al doilea robot spuse: 

— Nu va ajuta cu nimic oprirea funcţionării noastre. 

Şi se îndreptă spre el. 

Dar autoprotejarea era abia a Treia Lege. Un robot nu 
putea să refuze să îndeplinească un ordin (Legea a Doua) 
doar pe baza Legii a Treia. De aceea, el putea să se 
îndrepte în direcţia armei lui Bigman fără reţineri. Şi alţi 
roboţi veneau, din toate direcţiile, chemaţi prin radio, fără 
îndoială, atunci când Bigman se prefăcuse că-şi rupsese 
braţul. 

Toţi ar fi păşit în raza de acţiune a armei, dar unii aveau să 
reziste descărcării şi sigur aveau să-l covârşească şi să-l 
transporte la închisoare. Evident că nu şi-ar mai fi putut 
provoca moartea rapidă de care avea nevoie, iar Lucky ar fi 
fost în continuare pus în faţa acelei alternative de 
nesuportat. 

Nu mai avea decât o soluţie. Bigman puse pistolul sonic la 
tâmplă. 

Bigman împotriva tuturor Bigman striga pătrunzător: 

— Nu mai faceţi nici un pas! Dacă se mai apropie vreunul, 
voi fi nevoit să trag. Mă veţi omorâ! 

Se pregăti sufleteşte pentru eventuala moarte. Dacă 
altceva nu mai putea face, era nevoit să tragă. 


Dar roboții se opriră. Niciunul n-a mai mişcat. Ochii lui 
Bigman măturară peisajul, de la dreapta la stânga. Un 
robot fără cap era întins la pământ, grămadă inutilă de 
metal. Unul stătea în picioare, cu braţele pe jumătate 
ridicate să-l prindă. Un altul se afla la treizeci de metri 
distanţă, surprins în plin mers. 

Bigman se întoarse încet. Un robot tocmai ieşea dintr-o 
clădire. Acum era prins chiar în prag. În depărtare se mai 
vedeau şi alţii. Dar toţi încremeniseră pe loc, de parcă ar fi 
fost prinşi de o paralizie subită. 

Nu era prea surprins. Era Prima Lege. Orice altceva 
trecuse pe un plan secund: ordine, propria lor existenţă, 
totul. Nu puteau să se mişte, dacă deplasarea lor însemna 
suferinţa unei fiinţe omeneşti. 

Bigman spuse: 

— "Toţi roboții, cu excepţia acestuia - şi arătă spre cel din 
faţa lui, cel mai apropiat, însoţitorul celui distrus de el- să 
plece. Întoarceţi-vă la misiunile voastre imediat anterioare 
şi uitaţi de mine şi de ceea ce s-a întâmplat aici. Dacă nu vă 
veţi supune ordinelor, pe loc, aceasta înseamnă moartea 
mea. 

Într-adevăr, toţi în afară de cel indicat au plecat. Asta 
înseamnă să joci tare cu ei, gândi Bigman, zâmbind, 
întrebându-se dacă nu cumva potenţialul necesar pentru 
deplasarea pozitronilor nu este prea intens şi va afecta acel 
burete de platină şi iridiu care constituia delicatele creiere 
pozitronice. 

Avea neîncrederea faţă de roboţi caracteristică 
pământenilor şi spera că chiar îi va fi distrus. 

Toţi roboții, mai puţin unul, dispăruseră. Ţeava pistolului 
sonic încă era lipită de tâmpla lui Bigman. 

Spuse robotului rămas cu el: 

— Du-mă înapoi la stăpânul tău. 

Ar fi vrut să folosească un termen mai dur, dar era greu de 
crezut că un robot va înţelege fineţurile unei insulte. 


— Acum! Spuse Bigman. Şi repede! Nu permite nici unui 
robot sau stăpân să ne stea în cale. Voi folosi acest pistol 
împotriva oricărui stăpân care se apropie de noi sau, la 
nevoie, îl voi folosi asupra mea. 

Robotul spuse răguşit (primul semn al proastei funcţionări 
a creierului pozitronic, îi spusese Lucky lui Bigman pe 
vremuri, este schimbarea timbrului vocii): 

— Voi îndeplini ordinele. Stăpânul să fie încredinţat că nu 
voi face nimic care să-i facă rău lui sau oricărui alt stăpân. 

Se întoarse şi merse înaintea lui spre maşina antigravifică. 
Bigman îl urmă, pregătit pentru vreun truc roboţesc pe 
drumul de întoarcere. Dar n-a fost nici un truc. Un robot 
este o maşină care se supune unor reguli de acţiune de 
care nu poate scăpa. Trebuia să-şi amintească lucrurile 
astea. Numai fiinţele umane puteau minţi şi înşela. 

Când se opriră la biroul lui Devoure, Bigman spuse: 

— Am să aştept în maşină. Nu voi pleca. Mergi înăuntru şi 
spune-i stăpânului Devoure că stăpânul Bigman e liber şi-l 
aşteaptă. 

Bigman se luptă puţin cu tentaţia, dar de data asta 
tentaţia era mult prea puternică, pentru că Devoure era 
prea aproape. 

— Zi-i să-şi mişte încoace hoitu' ăla gras. Şi zi-i că are de 
ales între pistoale sonice şi pumni, mi-e indiferent. Zi-i că 
dacă face pe el de frică o să vin eu înăuntru şi o să-i fac 
fundul arşice, de aici până la Marte. 

Sten Devoure se holba la robot. Nu-i venea să creadă, iar 
faţa lui întunecată trăda nişte ochi furioşi, ascunşi sub 
sprâncenele ridicate a mirare. 

— Cum adică, e liber, asta vrei să spui? Şi e înarmat? 

Se uită la cei doi ofiţeri din Serviciul Spaţial, care se uitau 
şi ei la el, cu o uimire nedisimulată. Lucky mormăia pe sub 
mustață „Galaxie Mare!” Bigman cel de neînfrânat o să 
strice totul. Şi pe deasupra o să-şi piardă viaţa. 

Ofiţerul Zayon se ridică cu greutate în picioare. 

— Devoure, doar nu te aştepţi ca robotul să mintă, nu? 


Păşi spre telefonul de perete şi formă rapid combinaţia de 
urgenţă. 

— Dacă avem în bază un pământean foarte hotărât, 
trebuie să luăm măsuri. 

— Cum se face că e înarmat? 

Devoure încă nu reuşise să scape de povara confuziei, dar 
se repezea deja spre uşă. Lucky îl urma, dar siriusianul se 
răsuci pe călcâie. 

— Starr, stai pe loc. 

Se întoarse spre robot. 

— Stai cu acest pământean. Nu are voie să părăsească 
clădirea în nici o circumstanţă dată. 

Acum părea să fi luat o decizie. Se grăbi în afara camerei, 
luând cu el un blaster greu. Zayon şi Yonge ezitară, îi 
aruncară lui Lucky o privire grăbită, apoi priviră şi spre 
robot şi luară şi ei decizia de a-l urma pe Devoure. 

Zona din faţa biroului lui Devoure era largă şi scăldată în 
lumina artificială care reproducea tenta uşor albăstruie a 
lui Sirius. Bigman se afla în mijlocul acestei zone, iar la o 
sută de metri de el se aflau cinci roboţi, în vreme ce din alte 
direcţii se apropiau alţii. 

— Mergeţi şi ridicaţi-l, bubui vocea lui Devoure, care 
gesticula către roboții cei mai apropiaţi, arătând spre 
Bigman. 

— Mai mult nu se vor apropia, bubui şi vocea lui Bigman. 
Dacă mai fac o mişcare spre mine, îţi găuresc inima, iar ei 
ştiu asta. Roboții nu pot să rişte una ca asta. 

Şi Bigman se uita la ei batjocoritor. 

Devoure roşi de furie şi lăsă blasterul din mână. 

— Ai grijă să nu te loveşti cu blasterul ăla, spuse Bigman. Îl 
ţii puţin cam prea aproape de tine. 

Bigman ţinea cotul drept proptit în palma stângă. În 
vreme ce vorbea, pumnul drept i se strângea încet, iar din 
ţeava pistolului sonic care abia se iţea între al doilea şi al 
treilea deget pulsa în afară un mic jet de deuteriu, care 
încerca să scape de chingile unui câmp magnetic. Era 


nevoie de o îndemânare de mare clasă ca să ajustezi priza 
şi poziţia necesară a degetului opozabil, dar Bigman poseda 
acea îndemânare, mai mult decât oricine în Sistemul Solar. 

Vârful ţevii blasterului lui Devoure era o scânteie micuță, 
albă, iar Devoure scoase un strigăt de surpriză şi lăsă arma 
să cadă. 

— Nu ştiu cum sunt ăilalţi nenorociţi de lângă tine, dar 
dacă vreunul din voi face vreo mişcare care seamănă a 
mână dusă la blaster, n-o să sfârşească mişcarea aia. 

Toţi îngheţară. Yonge spuse, după o clipă, cu prudenţă: 

— Cum se face că eşti înarmat? 

— Un robot, răspunse emfatic Bigman, nu e mai deştept 
decât amărăşteanul care-l comandă. Roboții care m-au 
percheziţionat pe navă au fost instruiți de cineva care 
habar n-are la ce mai pot folosi cizmele unui marțian, în 
afară de băgat picioarele în ele. 

— Şi cum ai trecut de roboţi? 

— Am fost nevoit să distrug unul, spuse cu răceală 
Bigman. 

— Ai distrus un robot? 

Cei trei siriusieni fură toţi străbătuţi instantaneu de o 
senzaţie de oroare. 

Bigman simţea cum creşte tensiunea. Nu-i era lui de 
roboții care-l înconjurau, ci că în orice moment putea să 
apară un alt siriusian, un om, care să-l împuşte pe la spate, 
de la o distanţă convenabilă. 

Parcă simţea o căldură între omoplaţi, în aşteptarea 
detonării. Mă rog, o să fie ceva rapid, n-o să simtă nimic. lar 
dacă Lucky nu mai poate fi supus şantajului, atunci el, 
Bigman, va fi învingătorul. 

Doar că mai întâi voia să i-o plătească lui Devoure, acelui 
mizerabil grăsan - şi siriusian, pe deasupra! 

— Care-i spusese nişte chestii pentru care nimeni în 
Univers nu merita să mai vadă lumina Soarelui. 

— V-aş putea împuşca pe toţi, spuse Bigman. Vreţi să 
cădem la o înţelegere? 


— N-o să ne împuşti, spuse liniştit ofiţerul Serviciului 
numit Yonge. Deschiderea focului ar însemna că Pământul a 
deschis ostilitățile împotriva unei planete din Sistemul 
Sirius. lar asta ar putea însemna război. 

— În plus, tună şi vocea lui Devoure, dacă ne ataci, roboții 
îşi vor ieşi din blocaj. Ei vor apăra trei oameni, nu unul. Aşa 
că aruncă pistolul ăla şi predă-te la loc. 

— Bine. Trimiteţi roboții, am să mă predau vouă. 

— Roboții se vor ocupa de tine, spuse Devoure, 
întorcându-se nonşalant spre ceilalţi siriusieni şi spunând 
afectat: Mă mănâncă pielea numai la gândul că aş putea 
atinge acest umanoid diform. 

Arma lui Bigman fulgeră pe loc, mica bilă de foc explodă la 
o jumătate de metru în faţa ochilor lui Devoure. 

— Mai zi asta o dată şi te las orb de tot. Dacă roboții fac 
vreo mişcare, o încasaţi toţi trei înainte să ajungă ei la noi. 
Poate să însemne câte războaie vreţi voi, dar pentru voi trei 
n-o să mai conteze. Ordonaţi roboților să se care de aici, iar 
eu mă voi preda lui Devoure, dacă e în stare să mă preia. O 
să-mi arunc arma câtre unul din voi doi, ceilalţi, şi o să mă 
predau. 

Zayon spuse ţeapăn: 

— E de bun simţ, Devoure. 

Devoure încă se freca la ochi: 

— Atunci ia-i arma aia. Du-te la el şi ia-i-o. 

— Stai, spuse Bigman. Nu te mişca încă. Vreau cuvântul 
tău de onoare că nu voi fi împuşcat şi nici dat pe mâna 
roboților. Devoure e cel care trebuie să mă facă prizonier. 

— Să-ţi dau ţie cuvântul meu de onoare? Explodă Devoure. 

— Mie. Dar nu mă refeream la cuvântul tău de onoare, ci 
la unul din ceilalţi doi. Au uniforma Serviciului Siriusian şi 
cuvântul lor are însemnătate pentru mine. Dacă le predau 
lor arma, îşi dau ei cuvântul că se vor depărta, în vreme ce 
tu, Devoure, vei veni să mă faci prizonier, neînarmat? 

— Ai cuvântul meu, spuse Zayon. 

— Şi pe al meu, adăugă Yonge. 


— Ce e asta? Se supără Devoure. Nu am nici cea mai mică 
intenţie să ating această creatură. 

— Ţi-e frică, cumva? Întrebă Bigman, duios. Sunt prea 
mare cumva pentru tine, Devoure? Mi-ai zis atâtea măscări 
şi acum nu vrei să pui muşchii la bătaie după ce te-a luat 
gura pe dinainte? lată arma mea, domnilor ofiţeri. 

Aruncă brusc arma în direcţia lui Zayon. Acesta o prinse 
cu multă siguranţă. 

Bigman aşteptă. Oare acum vine moartea? 

Dar Zayon băgă arma în buzunar. 

Devoure strigă pe loc: 

— Roboţi! 

Dar Zayon strigă, cu aceeaşi vigoare: 

— Roboţi, plecaţi de aici! 

Apoi, spre Devoure: 

— l-am dat cuvântul. Va trebui să-l iei tu însuţi prizonier. 

— Sau vin eu după tine? Se auzi vocea batjocoritoare a lui 
Bigman. 

Devoure pufni fără un cuvânt şi se grăbi să ajungă la 
Bigman. Micul marțian aştepta uşor ghemuit, apoi făcu un 
mic pas lateral, pentru a evita mâna întinsă să-l apuce, şi se 
întinse ca un arc bine strâns. 

Pumnul lovi faţa celuilalt cum loveşte o căpăţână de varză, 
iar Devoure avu un recul de câţiva paşi şi căzu în fund, 
privind la Bigman cu o uitătură tâmpă, uluită. Obrazul 
drept se înroşise, iar din colţul gurii i se prelingea un firicel 
de sânge. Duse un deget la el, îl şterse şi se uită la sânge cu 
o neîncredere aproape comică. 

— Pământeanul ăsta e mai înalt decât pare, spuse Yonge. 
— Nu sunt pământean, sunt marțian! Sări Bigman, jignit. 
Ridică-te, Devoure. Sau eşti prea gâscă? Nu eşti în stare de 
nimic dacă nu ai roboții să o facă pentru tine? Când 

mănânci, te şterge la gură un robot? 

Devoure scoase un strigăt răguşit şi se ridică în picioare, 
dar fără a se repezi la Bigman. Doar se apucă să-i dea 


târcoale, respirând greu şi privindu-l cu ochi injectaţi de 
ură. 

Bigman se rotea după el, privind la acel om care gâfâia, 
privind la braţele acelea lipsite de orice îndemânare şi la 
picioarele mişcate cu stângăcie. Da, se gândi Bigman, 
siriusianul ăsta nu s-a bătut în viaţa lui cu pumnii. 

Bigman se apropie de el şi-i prinse mâna cu o mişcare 
bruscă, răsucindu-i-o. Cu un urlet, Devoure, făcu un salt în 
aer şi căzu lat. 

Bigman se retrase. 

— Care e problema, domnilor? Doar nu sunt un subiect, 
sunt un obiect, după spusele dumnealui. Care e problema 
dumneavoastră? 

Devoure se uită în sus la cei doi oameni ai Serviciului, cu o 
uitătură ucigaşă. Se ridică în genunchi şi puse gemând o 
mână la şoldul cu care lovise solul. 

Cei doi siriusieni nu făcură nici un gest să-l ajute, ci doar 
se uitară apatici cum Bigman îl doboară iar şi iar pe 
Devoure. 

Într-un sfârşit, Zayon păşi spre el. 

— Marţianule, dacă mai continui aşa o să-l răneşti grav. 
Înțelegerea noastră a fost să-l laşi pe Devoure să te 
captureze cu mâinile goale şi cred că ai făcut destul din 
ceea ce voiai să faci. Destul. Acum, te rog să mi te predai 
mie în linişte, altfel voi fi nevoit să apelez la propria ta 
armă. 

Dar Devoure, care gâfâia zgomotos, şuieră: 

— La o parte, Zayon. E prea târziu pentru aşa ceva. 
Înapoi, îţi zic. 

Şi scoase un strigăt ascuţit: 

— Roboţi! Veniţi aici! 

— Mi se va preda mie, spuse calm Zayon. 

— Nici o predare! Urlă Devoure. Faţa lui umflată arăta o 
durere fizică intensă şi o furie şi mai intensă. Nici un fel de 
predare. Tu, robotule, cel mai apropiat - nu mă interesează 
ce număr de serie ai. la acest obiect. 


Şi Devoure arătă spre Bigman: 

— Distruge-l! Sfărâmă-l! Rupe-l în bucăţi! 

Yonge strigă îngrozit: 

— Devoure, ai înnebunit? Un robot nu poate face aşa ceva. 

Robotul rămăsese în aşteptare, nemişcat. 

Devoure insistă: 

— Nu poţi să faci rău unei fiinţe umane, robotule. Nu-ţi cer 
asta. Ce vezi aici nu e o fiinţă umană. 

Robotul se întoarse spre Bigman. 

Bigman îi strigă lui Devoure: 

— N-o să te creadă. Poate că tu mă consideri neom, dar 
roboții ştiu mai bine. 

— Uită-te aici, robotule. Vorbeşte ca un om şi are formă de 
om, dar şi tu faci aceleaşi lucruri, fără a fi om. Pot să-ţi 
demonstrez că nu este om. Ai văzut vreodată un om atât de 
mic? Asta e dovada că nu e om. Este un animal şi... Şi-mi 
face rău mie chiar acum. Trebuie să-l distrugi. 

— Aşa, fugi la mămica-robot, strigă Bigman, batjocoritor. 

Dar robotul deja se deplasa spre el. 

Yonge se interpuse între robot şi Bigman. 

— Nu pot să permit aşa ceva, Devoure. Un robot nu are 
voie să facă aşa ceva, fie şi numai pentru că diferenţa de 
potenţial din creierul pozitronic îl va distruge. 

Devoure nu mai ţinea cont de nimic şi spuse cu o şoaptă 
şuierată: 

— Sunt superiorul tău. Dacă faci cel mai mic gest deamă 
împiedica, până mâine ai zburat din Serviciu. 

În Serviciu supunerea era a doua natură. Yonge se dădu 
înapoi, dar în privirea lui se putea citi o intensă disperare şi 
oroare. 

Robotul accelerase mişcarea spre Bigman, care începea să 
se retragă prudent. 

— Sunt o fiinţă umană, spuse el. 

— Nu este, strigă furios Devoure. Nu este uman. Distruge- 
|, rupe-l în bucăţi. Şi fă-o încet. 


Bigman se simţi parcurs de un fior de gheaţă. Brusc, şi 
gura îi era uscată ca iasca. Asta nu calculase. E drept, o 
moarte rapidă calculase, dar asta... 

Nu mai avea încotro să fugă fără preţioasa lui armă 
aciculară. În spatele lui se aflau alţi şi alţi roboţi, iar toţi 
aflaseră că el nu este om. 

Arta predării. 

Figura buhăită şi suferindă a lui Devoure afişa un zâmbet 
triumfător. Probabil că îl durea rău, pentru că una din buze 
îi era crăpată, iar el o tampona absent cu o batistă, dar 
ochii îi erau fixaţi pe robotul care se deplasa spre Bigman şi 
părea că nu-i mai pasă de nimic altceva. 

Micul marțian nu se mai putea retrage decât doi metri, iar 
Devoure nu mai făcea nici un efort ca să grăbească 
înaintarea robotului sau să-i pună şi pe ceilalţi în mişcare. 

— Devoure, pentru numele lui Sirius, interveni Yonge, nu e 
nevoie să faci asta. 

— Yonge, fără comentarii, spuse Devoure agitat. Acest 
umanoid a distrus un robot şi probabil că a avariat alţi 
câţiva. Va trebui să verificăm toţi roboții care au fost 
afectaţi de vederea violenţei aplicate de el. Ceea ce merită 
el este moartea. 

Zayon puse o mână pe umărul lui Yonge, ca să-l 
potolească, dar acesta i-o îndepărtă enervat. Yonge preluă 
ideea: 

— Moartea? Bine, moarte. Atunci trimite-l la Sirius şi 
trimite-l în faţa tribunalului, ca să fie executat conform legii. 
Sau organizează aici un proces şi trimite-l în faţa 
blasterelor cum scrie la carte. Dar asta nu e execuţie. Doar 
pentru că te-a bătut... 

Devoure urlă la el, cuprins de o furie subită: 

— Destul! Gata, te-ai băgat prea mult în deciziile mele! 
Eşti arestat. Zayon, ia-i blasterul şi aruncă-mi-l mie. 

Îşi întoarse pentru scurt timp privirea de la Bigman. 

— Fă-o, Zayon, sau, pe toţi demonii spaţiului, te fac şi pe 
tine bucăţi. 


Cu amărăciunea întipărită pe faţă, fără cuvinte, Zayon 
întinse mâna spre Yonge. Yonge ezita, cu degetele strânse 
pe patul blasterului lui, pe jumătate scos din teacă, la furie. 

Zayon îi şopti repede: 

— Nu, Yonge, nu-i oferi pretexte. O să ridice starea de 
arest după ce o să-i treacă nebunia asta. O să fie obligat. 

Devoure aştepta nerăbdător: 

— Vreau acel blaster. 

Yonge scoase blasterul din teacă cu mână tremurătoare şi 
i-l oferi lui Zayon, cu patul în faţă. Zayon i-laruncă lui 
Devoure la picioare, iar acesta îl ridică de jos. 

Bigman, care păstrase o tăcere disperată în tot acest timp, 
căutând orice portiţă de scăpare, în vreme ce mâna 
monstruoasă a robotului se strângea în jurul încheieturii 
mâinii lui, strigă brusc: 

— Nu mă atinge! Sunt un stăpân! 

Robotul ezită o clipă, apoi mări strânsoarea. Cealaltă mână 
se întinse spre umărul lui Bigman. Devoure râdea, cu un 
gâlgâit ascuţit. 

Yonge făcu stânga-împrejur şi spuse sufocat de indignare: 

— Cel puţin, nu voi fi nevoit să asist la această crimă 
comisă din laşitate. 

Drept urmare, nu a fost cu faţa la cele ce au urmat... 

Lucky îşi păstrase cu greu calmul după plecarea celor trei 
siriusieni. Din punct de vedere pur fizic, nu avea cum să se 
pună cu un robot cu mâinile goale. Undeva în clădire se 
găsea, teoretic, o armă cu care să distrugi un robot; după 
aceea, ar fi putut ieşi din clădire şi chiar ar fi putut să-i 
doboare pe cei trei siriusieni. 

Dar n-ar fi avut cum să plece de pe Titan, nici cum să se 
lupte cu toată baza. 

— Mai rău, dacă era omorât - şi oricum ar fi fost omorât - 
ar fi ratat scopul lui iniţial, profund. Iar asta nu avea voie să 
rişte. 

Îi spuse robotului: 


— Ce s-a întâmplat cu stăpânul Bigman? Defineşte rapid 
caracteristicile stării lui. 

Robotul se supuse, iar Lucky îl ascultă cu o atenţie 
încordată, dureroasă. Îşi dădu seama de ezitările şi 
modificările cuvintelor, de îngroşarea vocii la descrierea 
dublei cacealmale a lui Bigman, care forţase roboții să-i 
facă pe plac, simulând sau amenințând cu răul făcut unei 
fiinţe umane. 

Lucky gemu în sinea lui. Un robot mort! Legea siriusiană o 
să-şi arunce asupra lui Bigman întreaga ei greutate. Lucky 
ştia destule despre civilizaţia siriusiană şi despre 
consideraţia acordată de siriusieni roboților. Pentru 
roboticid nu existau circumstanţe atenuante. 

Cum să-l mai salveze în situaţia asta pe impulsivul 
Bigman? 

Lucky îşi aminti de tentativa lui pe jumătate insistentă de 
a-l lăsa pe Bigman în interiorul lui Mimas. Nu prevăzuse cu 
exactitate situaţia prezentă, dar se temuse că 
temperamentul lui Bigman va izbucni în delicatele 
circumstanţe întrevăzute de el. Ar fi putut insista ca Bigman 
să rămână acolo, dar la ce i-ar fi folosit? Chiar în timp ce 
gândea toate astea, îşi dădea seama că avea nevoie de 
compania lui Bigman. 

Dar acum trebuia să-l salveze. Trebuia să-l salveze cumva. 

Se deplasă rapid spre ieşirea din clădire, dar robotul i se 
puse în faţă. 

— Conform instrucsiunilor mele, stăpânul a nu părăsi 
clădirea nici într-o circumssstanţă. 

— Nu părăsesc clădirea, spuse tăios Lucky. Doar mă duc 
spre uşă. Nu ai instrucţiuni ca să mă împiedici. 

Robotul ezită o clipă, dar apoi repetă: 

— Conform instrucsiunilor mele, stăpânul a nu părăsi 
clădirea nici într-o circumssstanţă. 

Disperat, Lucky încercă să-l împingă în lături, dar fu prins, 
ţinut strâns şi apoi împins înapoi. 


Lucky îşi muşcă nerăbdător buza. Un robot neatins, 
raţionă el, ar fi interpretat instrucţiunile lui în profunzime. 
Dar acesta era avariat. Înțelegerea lui coborâse la esenţele 
roboticii. 

Dar trebuia să-l vadă pe Bigman. Se repezi înapoi, la masa 
de discuţii. În centrul acesteia se afla un aparat pentru 
reproducerea imaginilor tridimensionale, care fusese folosit 
de Devoure la chemarea celor doi oameni ai Serviciului. 

— Tu, robotule! Strigă Lucky. 

Robotul se îndreptă bătrâneşte spre masă. 

— Cum funcţionează proiectorul de imagini? Întrebă 
Lucky. 

Robotul era foarte lent, iar vorbirea îi era tot mai greoaie. 
Răspunse: 

— Comendile a fi la panou de retras. 

— Ce panou? 

Robotul îi arătă, trăgând cu stângăcie un sertar din 
aparat. 

— Bine, spuse Lucky. Pot să-l focalizez în zona aflată în 
imediată vecinătate cu clădirea? Arată-mi. Fă-o tu. 

Se retrase, ca să-i permită robotului să umble la comenzi. 

— Ssss-a fffăccut, stăpâne. 

— Atunci, vreau să văd. 

Zona de afară se vedea deasupra mesei în miniatură, cu 
nişte oameni minusculi. Robotul se mutase în altă parte a 
camerei şi privea în altă direcţie. 

Lucky nu l-a mai chemat. Nu avea sunet, dar, în timp ce 
întindea mâna spre ce credea el că ar fi comanda sunetului, 
atenţia îi fu atrasă de bătaia în curs. Devoure se bătea cu 
Bigman. Se bătea cu Bigman! 

Cum reuşise Aghiuţă ăsta de Bigman să-i convingă pe 
ceilalţi doi să stea deoparte şi să-l lase să se dezlănţuie? 
Pentru că, evident, Bigman îşi făcea adversarul arşice. Dar 
Lucky nu simţea nici o plăcere să-l vadă. 

Toate astea nu se puteau sfârşi decât cu moartea lui 
Bigman, iar Lucky îşi dădea seama că Bigman ştie şi că nu-i 


pasă. Micul marțian era în stare să înfrunte o moarte 
sigură, să rişte orice, numai să răzbune o insultă... A, uite 
că unul dintre oamenii Serviciului îl opreşte. 

Lucky descoperi comanda sonorului. Din imaginea 
reprodusă izbucniră cuvinte: chemarea isterică a roboților 
de către Devoure şi ordinul lui de a-l distruge pe Bigman. 

O fracțiune de secundă, Lucky crezu că nu a auzit bine, 
dar imediat după aceea bătu cu disperare cu pumnii în 
masă şi se răsuci pe loc. 

Trebuia să iasă, dar cum? 

Era acolo, cu un robot căruia îi zbârnâia prin ce-i mai 
rămăsese din circuitele pozitronice din creier doar ordinul 
de a nu-l lăsa pe el să iasă, cu orice preţ. 

Galaxie mare, chiar nu exista nimic cu prioritate mai mare 
decât ordinul ăsta? Nu avea nici măcar o armă cu care să-l 
amenințe pe robot că se va sinucide. 

Ochii îi căzură pe telefonul din perete. Ultima oară îl 
văzuse la aparat pe Zayon, vorbind ceva despre o stare de 
urgenţă, când venise robotul cu ştirile proaspete despre 
Bigman. 

— Repede, spuse Lucky. Robot! Ce s-a făcut aici? 

Robotul se apropie, privi combinaţia strălucitoare de 
nuanţe de roşu şi spuse, cu o încetineală chinuitoare: 

— Un ssstăpân a arătat că tttosi robboţii a se prezzenta la 
stasiile de luptă. 

— Cum le ordon roboților să treacă imediat la îndeplinirea 
ordinului? Cum fac să renunţe la toate misiunile actuale? 

Robotul se uita ţintă la el. Lucky, aproape înnebunit, prinse 
mâna robotului şi începu să o scuture. 

— Spune-mi! Spune-mi! 

Oare maşinăria îl înţelege? Sau circuitele pozitronice 
avariate încă reţineau informaţia că nu are voie să 
furnizeze asemenea informaţii? 

— Spune-mi! Sau fă-o tu, fă-o! 

Fără a spune un cuvânt, robotul întinse un deget spre 
aparat, cu o mişcare tremurată şi apăsă cu încetinitorul 


două butoane. Apoi ridică degetul cu un centimetru şi se 
opri. 

— Asta e tot? Ai terminat? Întrebă Lucky, disperat. 

Dar robotul se întoarse, porni pe două cărări spre uşă 
(unul din picioare se târa vizibil) şi ieşi. 

Lucky se repezi spre el în salturi uriaşe, ieşi din clădire şi 
traversă în fugă suta de metri care-l separa de Bigman şi de 
cei trei siriusieni. 

Cu faţa întoarsă, ca să nu vadă oroarea la care se aştepta - 
distrugerea unei fiinţe umane, cu cărnuri atârnând şi sânge 
- Yonge nu auzi aşteptatul strigăt de agonie. În schimb, auzi 
un grohăit surprins al lui Zayon şi un strigăt sălbatic al lui 
Devoure. 

Se întoarse. Robotul care-l ţinuse pe Bigman nu-l mai 
atingea. Acum se depărta în mare grabă. De fapt, toţi 
roboții prezenţi se depărtau în fugă. 

Iar pământeanul acela, Lucky Starr, ajunsese, nu se ştie 
cum, lângă Bigman. 

Lucky se aplecase asupra lui Bigman, iar micul marțian 
clătina din cap, frecându-şi braţul. „Un minut dacă mai 
dura, Lucky, un minut şi...” 

Devoure striga răguşit şi inutil la roboţi. Dintr-o dată, un 
ansamblu de megafoane umplu cu vuiete aerul: 

COMANDANT DEVOURE, INSTRUCŢIUNI, VĂ RUGĂM. 
INSTRUMENTELE NOASTRE NU DETECTEAZĂ 
ACTIVITATE INAMICĂ. EXPLICAŢI ORDINUL DE 
DEPLASARE LA POSTURILE DE LUPTĂ. COMANDANTE 
DEVOURE... 

— La posturile de luptă... Murmură Devoure. Nu e de 
mirare că roboții... 

Ochii îi căzură pe Lucky. 

— Tu, tu ai făcut asta. 

Lucky înclină capul. 

— Da, domnule, eu. 

Buzele grăsuţe ale lui Devoure se strânseră 
dispreţuitoare. 


— Deşteptul şi ingeniosul consilier! Ai salvat viaţa 
maimuţei tale, pentru moment. 

Cu blasterul îndreptat hotărât spre abdomenul lui Lucky, 
continuă: 

— Înapoi în biroul meu. Toţi. Şi tu, Zayon. Toţi. 

Receptorul de imagine bâzâia nebuneşte. Era evident că 
roboții dezorientaţi recurseseră la difuzoare, negăsindu-l în 
birou pe Devoure. 

Devoure trecu pe sunet, dar lăsă imaginea întunecată. 
Lătră în microfon: 

— Se anulează ordinul de prezentare la posturile de luptă. 
A fost o eroare. 

Omul de la capătul celălalt al comunicaţiei mormăi ceva, 
dar Devoure i-o tăie scurt: 

— Nu e nimic cu imaginea. Treci la postul tău. Toată lumea 
se prezintă la activitatea de rutină. 

Dar şi aşa ţinea mâna în dreptul locului în care ar fi trebuit 
să fie imaginea, parcă temându-se că celălalt ar putea 
penetra cumva prin bariera obscură şi i-ar vedea figura. 

Nările lui Yonge fremătau, în vreme ce-şi freca antebraţul 
zgâriat. 

Devoure se aşeză. 

— Rămâneţi toţi în picioare, spuse el, privindu-i pe toţi cu 
ură. Acest marțian va muri, poate nu omorât de un robot, 
poate nu într-o navă spaţială golită. Găsesc eu ceva. Dacă 
crezi că l-ai salvat, pământeanule, să ştii că am să mă 
gândesc la ceva şi mai amuzant. Am o imaginaţie 
prodigioasă. 

— Pretind să fiu tratat ca prizonier de război, spuse Lucky. 
— Dar nu ne aflăm în război, veni replica lui Devoure. Iar 
el este un spion şi merită să moară. Este roboticid şi merită 
să moară cu atât mai mult. Vocea lui Devoure tremura. A 
ridicat mâna asupra mea. Merită să moară de zeci de ori. 

— Am să-mi răscumpăr prietenul. 

— Nu e de vânzare. 

— Pot să plătesc un preţ mare. 


— Cum? Rânji Devoure cu ferocitate. Depunând mărturie 
la conferinţă, cum ţi-am cerut? E prea târziu. Nu e destul. 

— Oricum n-aş putea s-o fac, spuse Lucky. Nu voi minţi în 
defavoarea Pământului, dar există un adevăr pe care-l pot 
spune, un adevăr pe care voi nu-l cunoaşteţi. 

— Nu face nici un târg cu el, Lucky, strigă Bigman. 

— Maimuţa are dreptate, spuse Devoure. Nu faci nici un 
târg. Nimic din ce-mi poţi tu spune nu-l va răscumpăra. Nu 
ţi-l vând nici dacă ar fi să-mi dai în palmă tot Pământul. 

Yonge îl întrerupse tăios: 

— Eu l-aş da şi pentru mai puţin. Ascultă-l pe consilier. 
Vieţile lor s-ar putea să merite informaţiile pe care le au. 

— Nu mă provoca, Yonge. Nu uita că eşti în stare de arest. 

Dar Yonge ridică un scaun şi-l lăsă să cadă cu zgomot. 

— Nu permit să mă arestezi. Fac parte din Serviciu. Nu mă 
poţi executa discreţionar, nu îndrăzneşti, oricât de mult te- 
aş provoca. Trebuie să mă trimiţi în faţa unui tribunal. Iar în 
faţa tribunalului am şi eu ceva de spus. 

— Cum ar fi? Întrebă dispreţuitor Devoure. 

Dintr-o dată, conflictul dintre ofiţerul în vârstă şi tânărul 
aristocrat nu mai mocnea. 

— Cum ar fi cele întâmplate azi: cum un terestru de un 
metru şi jumătate te-a bătut până ai început să zbieri şi 
Zayon a trebuit să intervină ca să-ţi salveze viaţa. Toţi 
oamenii din bază îşi vor aminti multă vreme că n-ai fost în 
stare să-ţi arăţi figura zile întregi - sau ai cumva curajul să 
te arăţi înainte să ţi se vindece vânătăile? 

— 'Ţine-ţi gura! 

— Pot să-mi ţin gura. Nu e nevoie să spun nimic. lotul este 
să încetezi să subordonezi interesele lui Sirius urii tale 
personale. Ascultă ce are de spus consilierul. Şi Yonge se 
întoarse către Lucky. Îţi garantez un târg cinstit. 

Bigman se băgă şi el în discuţie: 

— Care târg, ce târg? Tu şi Zayon o să vă treziţi într-o 
bună dimineaţă şi tare o să vă miraţi că o să fiţi morţi de 
vreun accident, iar Devoure o să vă trimită flori grămadă şi 


tare rău o să-i pară şi abia după aia n-o să mai fie nimeni 
care să ştie că individul are nevoie de roboţi în spatele 
cărora să se ascundă pentru a-şi apăra pielea jegoasă de un 
marțian. Atunci totul o să fie după cum va fi vrut el. Ce târg 
crezi că poţi face? 

— Nu va exista aşa ceva, spuse Yonge ţeapăn, pentru că 
voi povesti totul unui robot în mai puţin de o oră. Elnu va 
şti cărui robot i-am spus povestea şi nici nu va afla. Dacă eu 
sau Zayon vom muri de cauze nenaturale, povestea va fi 
oferită onoratului public prin unde subeterice, în extenso. 
Cred că într-o atare situaţie Devoure va avea grijă de mine 
şi de Zayon, să nu păţim ceva. 

Zayon clătină din cap: 

— Yonge, nu-mi place toată povestea asta. 

— Trebuie să-ţi placă, Zayon. Ai fost martor la bătaia 
încasată de Devoure. Nu crezi că, dacă nu iei măsuri, va fi 
foarte rău de tine? M-am săturat să sacrific onoarea 
Serviciului pe altarul nepotului Directorului. 

Zayon spuse resemnat: 

— Să auzim ce ai de spus, consiliere Starr. 

Lucky începu cu voce joasă: 

— E mai mult decât o informaţie. E o predare. Mai există 
un consilier pe ceea ce voi numiţi teritoriu siriusian. Cădeţi 
de acord cu tratarea prietenului meu ca prizonier de război 
şi garantaţi-i viaţa, uitând de incidentul cu lichidarea 
robotului, iar eu vă voi conduce la celălalt consilier. 

Preludiu la Vesta. 

Bigman, care aşteptase până în ultima clipă ca Lucky să 
scoată din mânecă vreo stratagemă, se făcu alb ca varul. 
Începu să se văicărească, cu inima zdrobită de dezamăgire. 

— Lucky! Nu vreau să mă scoţi din... Noroi în felul ăsta. 

Devoure era vizibil surprins. 

— Unde? Nici o navă nu ar fi putut trece prin apărarea 
noastră. E o minciună. 

— O să vă conduc la om, spuse Lucky plictisit, dacă 
ajungem la o înţelegere. 


— Avem o înţelegere, spuse grăbit Yonge. Pe Spaţiu! 

— Aşteaptă, spuse furios Devoure. Recunosc să s-ar putea 
să prezinte o anumită valoare pentru noi, dar oare ce spune 
Starr înseamnă că el va depune mărturie la conferinţa de 
pe Vesta că acest alt consilier ne-a invadat teritoriul? Şi că 
Starr ne-a arătat, de bună voie şi nesilit de nimeni, 
ascunzătoarea lui? 

— Acesta este adevărul, spuse Lucky. Acest lucru îl voi 
spune. 

— Pe cuvânt de consilier? Îl maimuţări Devoure. 

— Am spus că voi depune mărturie. 

— Atunci, spuse Devoure, de vreme ce cei doi membri ai 
Serviciului consideră suficient cuvântul tău, asta s-ar putea 
să vă salveze vieţile. 

Dar brusc ochii îi sclipiră furios. 

— E pe Mimas. Corect, domnule consilier? Pe Mimas. 

— Corect. 

— Pe Sirius! Devoure se ridicase în picioare şi gesticula 
furios. Aproape l-am ratat. La fel şi Serviciul. 

Zayon încă era nedumerit. 

— Mimas? 

— Serviciul încă nu s-a prins? Spuse Devoure cu un rânjet 
maliţios. Evident, pe Shooting Starr s-au aflat trei oameni. 
Trei au intrat în Mimas; doi au ieşit, unul a rămas acolo. A 
fost, cred, raportul tău, Yonge, cel din care am aflat că Starr 
lucrează întotdeauna într-o echipă de doi oameni. 

— Întotdeauna a lucrat în doi, spuse Yonge. 

— Şi omul nu ţi s-a părut suficient de flexibil ca să poată la 
un moment dat să lucreze şi în trei? Mergem pe Mimas? 

În tensiunea momentului, Devoure părea să-şi fi pierdut 
patima demenţială pentru răzbunare, ba chiar îşi şi 
recăpătase o parte din ironia şi disprețul afişate când cei 
doi pământeni au ajuns pe Titan. 

— Ne vei oferi plăcerea companiei tale, domnule consilier? 

— În mod sigur, domnule Devoure, răspunse Lucky. 


Bigman plecă mai pleoştit ca oricând. Acum se simţea şi 
mai rău, îşi zicea el, decât atunci când mâna de oţela 
robotului îi strângea braţul, gata să-l sfarme. 

Shooting Starr se afla din nou în spaţiu, dar de data asta 
nu ca navă independentă. Era prinsă într-o plasă magnetică 
fermă şi se deplasa în conformitate cu impulsurile 
motoarelor comandate de nava siriusiană însoţitoare. 

Deplasarea de la Titan la Mimas a durat aproape două zile, 
timp care pentru Lucky a însemnat o perioadă amară, plină 
de reflecţii dureroase. 

Îi lipsea Bigman, care fusese luat şi dus pe nava siriusiană. 
(Devoure subliniase că cei doi trebuie să fie pe nave 
separate, ca să garanteze fiecare, ca ostatic, buna purtare a 
celuilalt.) 

Pe navă era secund ofiţerul Harrig Zayon. Omul acesta 
degaja un aer de rigiditate. Nu şi-a repetat tentativa iniţială 
de a-l converti pe Lucky Starr la cauza siriusiană, iar Lucky 
nu a rezistat tentaţiei de a prelua iniţiativa în domeniu. L-a 
întrebat pe Zayon dacă după el Devoure este un exemplar 
al rasei umane superioare care populează planetele 
siriusiene. 

Zayon îi răspunse destul de rezervat: 

— Devoure nu a beneficiat de antrenamentul şi disciplina 
pe care ţi le conferă Serviciul. Este prea impulsiv. 

— Colegul tău, Yonge, pare să considere că e mai mult 
decât atât. Nu face nici un secret din proasta lui părere 
despre Devoure. 

— Yonge reprezintă între oamenii Serviciului o opinie 
extremistă. Acea cicatrice de pe braţ a căpătat-o în timpul 
tulburărilor interne care au însoţit ridicarea la putere a 
actualului director al Corpului Central. 

— Adică a unchiului lui Devoure. 

— Da. Serviciul s-a situat de partea fostului director, iar 
Yonge şi-a îndeplinit ordinele, conform onoarei de militar. 
Rezultatul a fost că noul regim l-a lăsat deoparte la 
avansare. O, da, l-au trimis aici şi l-au numit în comitetul 


care va reprezenta Sirius pe Vesta, dar de fapt este 
subordonatul lui Devoure. 

— Adică al nepotului Directorului. 

— Exact. Lui Yonge nu-i place deloc acest lucru. Yonge nu 
vrea să înţeleagă că Serviciul este un organ al statului şi că 
nu pune sub semnul întrebării nici politica şi nu are nici o 
obiecţie de ridicat, oricare ar fi grupul aflat la putere. Altfel, 
este un excelent ofiţer. 

— Dar nu mi-ai răspuns la întrebarea dacă îl consideri pe 
Devoure un reprezentant de marcă al elitei siriusiene. 

— Dar Pământul vostru? Întrebă mâniat Zayon. Voi n-aţi 
avut niciodată conducători necorespunzători? Sau de-a 
dreptul ticăloşi? 

— O, am avut o grămadă, recunoscu Lucky. Dar noi, cei de 
pe Pământ, suntem foarte diverşi. Nici un conducător nu 
poate să rămână la putere dacă nu reprezintă un 
compromis între noi toţi. Conducătorii de compromis pot să 
nu fie dinamici, dar nici tirani nu devin. Pe Sirius, voi aţi 
eliminat diversitatea, sunteţi toţi la fel şi de aceea un 
conducător poate ajunge la extreme dacă respectă această 
linie comună a voastră. De aceea, la voi nu este ca la noi. Pe 
Pământ, autocraţia şi politica în forţă sunt situaţii 
excepţionale, tranzitorii, în vreme ce la voi asta e regula. 

Zayon suspină, dar nu-i mai vorbi lui Lucky decât după 
multe ore, atunci când Mimas se vedea mare pe ecran, iar 
navele decelerau, pentru aterizare. 

— Spune-mi, domnule consilier, vorbi Zayon, fac apel la 
onoarea ta. Sigur nu ai pus la cale o capcană? 

— Ce înţelegi prin „capcană”? 

— Chiar există pe Mimas un consilier? 

— Da, există. La ce te aştepţi? La un câmp de forţă care să 
ascundă o bombă care să ne trimită pe toţi în neagra 
uitare? 

— Cam aşa ceva. 

— Şi ce aş câştiga? Distrugerea unei nave siriusiene şi 
poate a unei duzini de siriusieni? 


— Ţi-ai recâştiga onoarea. 

Lucky ridică din umeri. 

— Am făcut un târg. Acolo avem un consilier terestru. Voi 
merge şi-l voi aduce, fără ca el să opună rezistenţă. 

Zayon înclină din cap. 

— Foarte bine. Se pare că până la urmă nu ai fi fost bun de 
siriusian. Rămâi un pământean, e cel mai bine. 

Lucky zâmbi amar. Acest militar rigid avea un simţ al 
onoarei care nu aproba comportamentul lui Lucky nici 
măcar atunci când credea că este în favoarea lui Sirius. 

La Centrul Portuar, International City, Pământ, consilierul- 
şef Hector Conway aştepta plecarea spre Vesta. Nu mai 
avea de la Lucky nici o veste directă de la intrarea lui 
Shooting Starr în umbra lui Hidalgo. 

Capsula adusă de căpitanul Bernold fusese destul de 
detaliată, deşi concisă, şi era pătrunsă de obişnuitul bun- 
simţ care-l caracteriza pe Lucky. Solicitarea unei conferinţe 
fusese singura ieşire. Preşedintele văzuse din capul locului 
această soluţie, iar acei membri ai cabinetului care doreau 
tratarea subiectului de pe poziţii de forţă fuseseră covârşiţi. 

Chiar şi Sirius acceptase cu mult entuziasm această 
soluţie, după cum prezisese Lucky. Era, în mod clar, exact 
ceea ce dorea guvernul siriusian, o conferinţă sortită 
eşecului, urmată de un război în termenii dictaţi de Sirius. 
După toate aparențele, siriusienii deţineau toate atuurile. 

Acest simplu fapt făcea necesară ascunderea a cât mai 
multe informaţii faţă de public. Dacă toate detaliile intrau în 
reţeaua subeterică fără o atentă pregătire, publicul 
indignat ar fi putut impune guvernului terestru un război 
împotriva restului Galaxiei. Mai rău, solicitarea conferinţei 
ar fi fost interpretată drept o cedare fără luptă, laşă, în faţa 
siriusienilor. 

Dar nici secretul deplin nu era posibil, iar presa era 
furioasă şi se răzvrătea împotriva embargoului 
informaţional impus de guvern pe tema dată. Lucrurile se 
înrăutăţeau pe zi ce trecea. 


Preşedintele trebuia să ţină lucrurile cumva sub control, 
până ce conferinţa va fi avut loc. Şi totuşi, actuala situaţie 
putea fi considerată foarte plăcută, în comparaţie cu ce ar fi 
urmat în urma eşecului conferinţei. 

În indignarea generală care ar fi urmat, nu numai că ar fi 
izbucnit războiul, dar Consiliul Ştiinţelor ar fi fost complet 
discreditat şi distrus, iar Federaţia Terestră şi-ar fi pierdut 
arma cea mai puternică, exact când ar fi avut mai mare 
nevoie de ea. 

De săptămâni întregi, Hector Conway nu mai adormea 
fără somnifere. Pentru prima oară în cariera lui, începuse 
să se întrebe cinstit dacă nu cumva e cazul să se retragă. 

Se ridică cu greutate şi se îndreptă spre nava gata de 
lansare. Într-o săptămână se va afla pe Vesta, pentru 
discuţii preliminare cu Doremo. Bătrânul om de stat cu ochi 
roz era cel care stăpânea echilibrul puterilor. Asta era 
dincolo de orice îndoială. Era aproximaţia cea mai bună 
neutrului şi dezinteresatului din toată Galaxia şi de el ar fi 
ascultat până şi siriusienii. 

Dacă Conway ar reuşi cumva să-l facă să-l asculte... 

Nu văzu omul care se apropia de el decât când fură 
aproape să se ciocnească. 

— Ăăă... Ce este? Întrebă Conway surprins. 

Omul duse şmechereşte mâna la şapcă. 

— Jan Dieppe de la Trans-sub-eteric, domnule consilier-şef. 
Puteţi oare să-mi răspundeţi la câteva întrebări? 

— Nu. Sunt pe cale să urc la bordul navei. 

— Înţeleg asta, domnule. De aceea v-am şi oprit. Altă şansă 
n-o să mai am. Evident, mergeţi spre Vesta. 

— Da, desigur. 

— Ca să trataţi situaţia strigătoare la cer de pe Saturn. 

— Ei bine? 

— Şi ce aşteptaţi de la conferinţă, domnule consilier-şef? 
Credeţi că Sirius va asculta de rezoluţii şi voturi? 

— Da, cred că Sirius va asculta de rezoluţii. 

— Credeţi că votul va fi împotriva lui Sirius? 


— Sunt sigur că da. Acum, îmi daţi voie să trec, vă rog? 

— Îmi pare rău, domnule, dar este ceva foarte important, 
iar oamenii de pe Pământ trebuie să ştie. 

— Vă rog. Nu-mi spuneţi mie ce credeţi dumneavoastră că 
trebuie să ştie. Vă asigur că sunt foarte interesat de binele 
pământenilor. 

— De aceea este Consiliul Ştiinţelor gata să permită 
guvernelor extraterestre să voteze dacă a fost invadat 
teritoriul Federaţiei Terestre? De ce li se conferă altora 
dreptul care ar trebui să fie doar de resortul nostru? 

Conway nu putu să nu remarce voalata ameninţare din 
spusele, altfel aparent politicoase, deşi foarte insistente, ale 
celuilalt. Se uită peste umărul reporterului şi-l văzu pe 
Secretarul de Stat discutând cu un grup de oameni din 
mass-media, într-un punct apropiat de navă. 

— Unde vreţi să ajungeţi? Îl întrebă pe reporter. 

— Mi-e teamă că publicul pune la îndoială buna credinţă a 
Consiliului, domnule şef. În această ordine de idei, la Trans- 
sub-eter am recepționat o emisiune siriusiană, care încă nu 
a fost dată publicităţii. Dorim să o comentaţi. 

— Fără comentarii. O emisiune de ştiri siriusiană destinată 
pieţei interne nu merită nici un comentariu. 

— Este o emisiune care ne priveşte direct. De pildă, unde 
se află consilierul David Starr, legendarul, unicul Lucky? 

— Poftim? 

— Haideţi, domnule consilier-şef. Ştiu că agenţilor 
Consiliului nu le place publicitatea, dar nu cumva consilierul 
Starr a fost trimis spre Saturn într-o misiune secretă? 

— Şi dacă ar fi aşa, tinere domn, ce doriţi de la mine, să vă 
spun ce misiune secretă are? 

— Da, pentru că Sirius deja vorbeşte despre asta. Pentru 
ei nu mai e un secret. Ei spun că Lucky Starr a invadat 
sistemul lui Saturn şi a fost capturat. Este adevărat? 

— Nu cunosc localizarea actuală a consilierului David 
Starr, spuse Conway ţeapăn. 


— Să înţeleg din ce spuneţi că ar putea să fie în sistemul 
saturnian? 

— Să înţelegeţi că nu cunosc localizarea lui actuală. 

Nasul reporterului făcu o cută. 

— Foarte bine. Dacă credeţi că dă bine la public ca un 
consilier-şef să nu cunoască localizarea unuia din cei mai 
importanţi oameni ai lui, asta e treaba domniei voastre. Dar 
starea de spirit a publicului este tot mai mult anti-Consiliu. 
Se vorbeşte foarte mult despre ineficienţa Consiliului, care 
a lăsat Sirius să ocupe Saturn şi acum încearcă să 
vopsească situaţia pentru a-şi salva situaţia politică. 

— Aţi început să insultaţi. Bună ziua, domnule. 

— Siriusienii sunt foarte limpezi în exprimare: Starr a fost 
capturat în sistemul saturnian. Aveţi vreun comentariu? 

— Nu. Lăsaţi-mă să trec. 

— Siriusienii mai spun şi că Lucky Starr va participa la 
conferinţă. 

— Poftim? 

O clipă, Conway nu-şi putu stăpâni semnele de interes. 

— Se pare că v-am surprins, domnule consilier-şef. Doar că 
e o ciudăţenie: siriusienii spun că el va depune mărturie în 
favoarea lor. 

Conway era copleşit. Răspunse cu dificultate. 

— Asta rămâne de văzut. 

— Recunoaşteţi că va veni la conferinţă? 

— Nu am cunoştinţă despre acest lucru. 

— Foarte bine, domnule şef, spuse reporterul, făcându-i 
loc să treacă. Siriusienii spun că Starr deja le-a furnizat 
informaţii preţioase, pe baza cărora vom fi condamnaţi 
pentru agresiune. Ce face Consiliul, vin şi vă întreb. Luptă 
pentru noi sau împotriva noastră? 

Nemaiputând rezista hărţuielii, Conway mormăi un „fără 
comentarii” şi dădu să treacă de reporter. 

Reporterul strigă după el: 

— Starr este fiul dumneavoastră adoptiv, nu-i aşa? 


Conway se întoarse o clipă, apoi se grăbi, fără un cuvânt, 
spre navă. 

Ce putea să spună? Ce ar fi putut să spună, în afara 
faptului că îl aştepta o conferinţă interstelară mai 
importantă pentru Pământ decât oricare întrunire de 
aceeaşi factură din întreaga istorie? Şi că această 
conferinţă înclină puternic în favoarea lui Sirius? Şi că sunt 
mari şanse să se piardă dintr-o lovitură şi pacea, şi Consiliul 
Ştiinţelor, şi Federaţia Terestră? 

Şi că singura apărare posibilă constă în slabele eforturi ale 
lui Lucky? 

— Dar în străfundurile lui ceea ce îl irita cel mai mult - mai 
mult poate decât un război pierdut - era gândul că ştirea 
siriusienilor este autentică şi că în situaţia în care 
conferinţa va eşua, în ciuda intenţiilor iniţiale ale lui Lucky, 
Lucky va intra în istoria Pământului ca arhetipul 
trădătorului. Şi doar câţiva oameni vor şti care este 
adevărul. 

Conferinţa. 

Conway îşi terminase băutura. Acum se ridica să plece şi 
dădea mâna cu Doremo, cu o expresie melancolică pe 
figură. 

Spuse, aproape într-o doară: 

— Dar nici măcar nu am ascultat mărturia lui Lucky. Dacă 
efectele nu sunt pe cât de rele crezi, dacă mărturia se 
dovedeşte cel puţin inofensivă, vei acţiona atunci în direcţia 
păcii? 

Doremo ridică din umeri. 

— Tentativă inutilă. Dar, da, în cazul, foarte improbabil, că 
această conferinţă nu va fi dată peste cap de cele spuse de 
fiul tău adoptiv, am să-mi aduc şi eu contribuţia. După cum 
ţi-am spus, sunt de partea ta. 

— Mulţumesc, domnule. 

Strânseră mâinile încă o dată. 

Doremo se uită lung după consilierul-şef, cu o tristă 
clătinare de cap. Dar Conway se opri la uşă să-şi tragă 


răsuflarea. Lucrurile decurseseră exact aşa cum se 
aşteptase. Acum, ar fi minunat ca siriusienii să-l aducă pe 
Lucky. 

Conferinţa s-a deschis într-o notă formală, rigidă, aşa cum 
era de aşteptat. Toţi erau corecţi până la durere, iar când a 
intrat delegaţia terestră, ca să-şi preia locurile, toţi, inclusiv 
siriusienii, aflaţi undeva în extrema stângă, s-au ridicat în 
picioare. 

În calitate de reprezentant al puterii-gazdă, secretarul de 
stat se ridică şi rosti un discurs de bun-venit, plin de 
generalităţi despre pace şi drumul deschis de ea continuei 
expansiuni a omenirii în toată Galaxia, despre originea 
comună a tuturor oamenilor, şi despre durerosul dezastru 
pe care l-ar constitui războiul. A avut mare grijă să nu 
atingă niciunul dintre punctele aflate pe ordinea de zi, să 
nu se refere deloc direct la Sirius şi mai ales să nu 
profereze nici o ameninţare. 

A fost aplaudat cu graţie. Apoi conferinţa l-a votat pe Agas 
Doremo preşedinte al lucrărilor (era singurul asupra căruia 
ambele părţi ar fi putut să cadă de acord). Lucrările 
continuară la obiect, pe tema în litigiu. 

Conferinţa nu era deschisă publicului, dar existau cabine 
pentru reporterii de pe toate planetele reprezentate. 
Aceştia nu aveau voie să solicite interviuri participanţilor, 
dar puteau asculta şi trimite rapoarte necenzurate. 

Lucrările, cum se obişnuia în asemenea adunări 
interstelare, se ţineau în interlingua, un amalgam lingvistic 
folosit în întreaga Galaxie. 

După scurtul discurs al lui Doremo, în care acesta a 
preamărit virtuțile compromisului şi a implorat părţile să nu 
se încăpăţâneze şi să nu rişte pornirea unui război, acolo 
unde o uşoară nuanţare a poziţiei ar asigura pacea, i s-a dat 
din nou cuvântul secretarului de stat al Pământului. 

De data aceasta, secretarul de stat a trecut pe poziţii 
partizane, prezentându-şi punctul de vedere cu energie şi 
pricepere. 


Dar atitudinea delegaților era negreşit ostilă. Ea plutea 
deasupra sălii de conferinţe ca o ceaţă. 

Conway stătea lângă orator, cu bărbia în piept. E clar că în 
mod normal este o greşeală să prezinţi principalele 
argumente, adică discursul principal, de la bun început. Era 
ca şi cum ţi-ai fi tras toată muniţia de calibru înainte de a te 
lămuri asupra naturii țintei. Această tactică îi oferea lui 
Sirius ocazia de a riposta distrugător. 

Dar în acest caz era exact ceea ce dorea Conway. 

Scoase o batistă, şi-o trecu peste frunte, apoi o puse grăbit 
la loc, sperând că nu a fost remarcat. Nu voia să se vadă că 
este îngrijorat. 

Sirius nu a trecut direct la ripostă ci, fără îndoială printr- 
un aranjament cu reprezentanţii a trei lumi, trei lumi 
cunoscute a fi sub influenţa siriusiană, i-a lăsat pe aceştia să 
ia scurt cuvântul. 'Toţi au evitat intrarea în subiectul în 
discuţie, dar au brodat energic pe tema intenţiilor agresive 
ale Pământului, care doreşte să reimpună un guvern 
galactic, sub conducerea proprie. Ei au pregătit intrarea în 
scenă a siriusienilor, după care s-a anunţat pauza de prânz. 

În sfârşit, la şase ore după deschiderea lucrărilor, 
conferinţa a fost rechemată la ordine, iar cuvântul i-a fost 
dat lui Sten Devoure de pe Sirius. Acesta se ridică încet în 
picioare, păşi cu o lentoare deliberată spre podium şi 
rămase acolo, privind în jos spre delegaţi cu o expresie de 
mândră încredere în sine pe faţa măslinie (nu se vedea nici 
urmă din nefericita întâlnire cu Bigman). 

Printre delegaţi se iscă o foială, care se opri doar după 
câteva minute, timp în care Devoure nu făcu nici un efort 
pentru a-şi începe discursul. 

Conway era sigur că toţi delegaţii ştiu că Lucky Starr va 
depune mărturie în faţa conferinţei, şi asta în curând. Ei 
aşteptau cu mare emoție şi anticipau cu plăcere această 
completă umilire a Pământului. 

În sfârşit, Devoure îşi începu discursul, cu voce joasă. 
Introducerea a fost istorică. S-a întors la vremurile în care 


Sirius era o colonie terestră, amintind suferinţele şi 
umilinţele îndurate în acele zile. Apoi a trecut uşurel peste 
Doctrina Hegell, care a stabilit principiile independenţei lui 
Sirius şi a celorlalte colonii, doctrină expediată ca fiind 
nesinceră, urmând prezentarea tuturor aşa-ziselor eforturi 
ale Pământului de a-şi restabili dominaţia. 

Ajungând la prezent, Devoure spuse: 


— Suntem acuzaţi pentru colonizarea unei lumi 
neocupate. Să ştiţi că ne recunoaştem vina. Suntem acuzaţi 
că am luat o lume goală şi am transformat-o într-o minunată 
casă în care locuiesc fiinţe umane. Şi vina aceasta ne-o 
recunoaştem. Suntem acuzaţi că am extins frontierele 
speciei umane într-o lume potrivită pentru numita specie şi 
care a fost neglijată de alţii. Da, şi această vină ne-o 
recunoaştem. Dar nu am fost acuzaţi de nimeni că am fi 
folosit violenţa în acest proces. Nu am fost acuzaţi că am 
pornit un război, că am rănit sau omorât pe cineva, în 
cursul acestei ocupaţii. Nu suntem acuzaţi de nici o 
infracţiune. Ni se spune că ne-am instalat la doar câteva 
miliarde de kilometri depărtare de lumea care ocupă într- 
un mod la fel de paşnic şi care se numeşte Pământ. Nu ştim 
ca această lume să aibă vreo legătură cu lumea noastră, 
Saturn. Nu-i oferim Pământului violenţă, iar Pământul nu ne 
acuză de nici o violenţă. Nu cerem decât privilegiul de a fi 
lăsaţi în pace, iar în schimb nu putem decât să fim fericiţi 
să-i lăsăm şi noi pe ei în pace. Ei spun că Saturn este al lor. 
De ce? Oare i-au ocupat vreodată sateliții? Nu. Oare au 
arătat vreodată cele mai mic interes pentru Saturn? Nu. Mii 
de ani nu au avut altceva de făcut decât să-l culeagă, dar au 
vrut ei oare acest lucru? Nu. Abia după ce noi am pus 
piciorul acolo, ei şi-au descoperit brusc interesul. Ei spun că 
Saturn se roteşte în jurul aceluiaşi soare ca şi Pământul. 
Recunoaştem acest lucru, dar în acelaşi timp subliniem că 
este un fapt irelevant. O lume pustie este o lume pustie, 
indiferent de traiectoria pe care o are în spaţiu. Noi am 
colonizat-o primii şi deci este a noastră. 

Îşi drese glasul şi continuă: 

— După cum am spus, Sirius a ocupat sistemul saturnian 
fără a recurge la nici un fel de forţă sau la ameninţarea cu 
forţa; Sirius face tot ceea ce face din pura dorinţă de pace. 
Noi nu vorbim atât de mult despre pace, cum face 
Pământul, noi practicăm pacea. Când Pământul a cerut o 
conferinţă, am acceptat pe loc, de dragul păcii, deşi nu 


există nici un dubiu asupra îndreptăţirii noastre de a ocupa 
sistemul saturnian. Dar Pământul? Cum îşi susţine punctul 
lui de vedere? Ei vorbesc foarte mult despre pace, dar 
acţiunile li se potrivesc foarte puţin cu cuvintele. Ei au cerut 
o conferinţă de pace, dar în acelaşi timp au trimis o 
expediţie militară. Pe scurt, în vreme ce Sirius îşi riscă 
propriile interese de dragul păcii, Pământul, la rândul lui, a 
pornit împotriva noastră un război neprovocat. Pot să 
dovedesc acest lucru chiar din gura unuia din membrii 
Consiliului terestru al Ştiinţelor. 

După ce rosti ultima frază, ridică mâna, primul gest pe 
care-l făcea de la începerea discursului, arătând dramatic 
spre uşa în care cădea bine regizat un spot luminos. În 
cadru se afla Lucky, înalt, sfidător, drept. De fiecare parte 
era flancat de câte un robot. 

Adus pe Vesta, Lucky a putut să-l vadă, în sfârşit, pe 
Bigman. Micul marțian a alergat spre el, în vreme ce Yonge 
se uita la ei amuzat, de la distanţă. 

— Lucky, începu să-l roage Bigman, pe nisipurile de pe 
Marte, Lucky, nu face chestia asta. Nu pot să te facă să scoţi 
un cuvânt, dacă tu nu vrei. Nu are importanţă ce se 
întâmplă cu mine. 

Lucky clătină încetişor din cap. 

— Aşteaptă, Bigman, te rog să aştepţi o zi. 

Yonge veni să-l ia pe Bigman de cot. 

— Îmi pare rău, Starr, dar avem nevoie de el până când 
termini tu ce ai de făcut. Devoure îl are la inimă pe acest 
ostatec, ca să zic aşa, iar eu cred că are dreptate. Va trebui 
să dai ochi cu ai tăi, iar dezonoarea este dificil de suportat. 

Lucky se pregăti sufleteşte exact pentru cele invocate de 
Yonge. Acum stătea în cadrul uşii şi simţea toate privirile 
aţintite asupra lui, liniştea şi respiraţia ţinută de întreaga 
adunare. Aflat în lumină, Lucky nu-i vedea pe delegaţi decât 
sub forma unei mase umane uriaşe, negre. Abia după ce 
roboții l-au condus la boxa martorilor, feţele participanţilor 


au început să se distingă. În primul rând se afla Hector 
Conway. 

Conway îi zâmbi scurt, cu o afecţiune ascunsă, dar Lucky 
nu îndrăzni să-i răspundă la zâmbet. Era o criză gravă şi nu 
trebuia să facă nimic care să-i avertizeze pe siriusieni, mai 
ales acum, în ultima clipă. 

Devoure se uita la pământean cu lăcomie, savurându-şi 
triumful apropiat. Spuse: 

— Domnilor, aş dori să transform temporar prezenta 
conferinţă în ceva ce ar semăna cu o sală de tribunal. Am 
aici un martor pe care aş dori să-l asculte toţi delegaţii. 
Argumentaţia mea se bazează pe ceea ce are de spus acest 
pământean, care este un membru important al Consiliului 
Ştiinţelor. 

Brusc, începu să-l interogheze pe Lucky, cu asprime: 

— Numele, cetăţenia şi rangul, vă rog. 

— Mă numesc David Starr, de origine terestră, membru al 
Consiliului Ştiinţelor. 

— Ai fost supus drogurilor, sondării psihice sau vreunei 
violenţe mentale de orice fel, pentru a fi determinat să 
depui mărturie aici? 

— Nu, domnule. 

— Vorbeşti voluntar, deci? Ceea ce spui este adevărul? 

— Vorbesc voluntar, iar ceea ce spun este adevărul. 

Devoure se întoarse spre delegaţi. 

— Poate că unii dintre dumneavoastră se gândesc că 
domnul consilier a fost supus totuşi unei manipulări 
mentale fără ştirea lui, că neagă acţiunile asupra minţii lui 
exact ca urmare a unei acţiuni asupra minţii lui. Dacă este 
aşa, el poate fi examinat de orice membru al conferinţei cu 
calificare medicală - ştiu că există un număr de asemenea 
delegaţi - dacă cineva doreşte o asemenea examinare. 

Nimeni nu a pretins respectiva examinare, aşa că Devoure 
a continuat, adresându-se lui Lucky. 

— Când ai devenit prima oară conştient de existenţa unei 
baze siriusiene în sistemul saturnian? 


Fără emoţii, concis, privind doar în faţă, Lucky vorbi 
conferinţei despre prima lui intrare în sistemul saturnian şi 
despre invitaţia-avertisment de a pleca. 

Conway înclină aprobativ capul: Lucky trecuse complet cu 
vederea capsula, ca şi activităţile de spionaj ale Agentului X. 
La urma urmei, Agentul X putea fi un infractor terestru. Era 
evident că Sirius nu voia pe moment nici o menționare a 
activităţii proprii de spionaj şi la fel de evident că nici Lucky 
nu vrea să continue pe această cale. 

— Ai plecat după ce ai primit avertismentul? 

— Da, domnule, am plecat. 

— Permanent? 

— Nu, domnule. 

— Ce ai făcut după aceea? 

Lucky a descris vicleşugul cu umbra lui Hidalgo, 
apropierea de Saturn pe la Polul Sud, zborul prin spaţiul 
dintre inele, ca să scape de urmărire şi să ajungă la Mimas. 

Aici fu întrerupt de Devoure: 

— Am exercitat în tot acest timp violenţe asupra navei 
tale? 

— Nu, domnule. 

Devoure se întoarse din nou spre delegaţi. 

— Nu este nevoie să ne bazăm doar pe depoziţia 
consilierului. Am aici telefotografiile urmăririi navei 
consilierului în drumul ei spre Mimas. 

Lucky rămânea în lumina reflectoarelor, în vreme ce restul 
încăperii era întunecat, iar delegaţii putură vedea în trei 
dimensiuni scenele în care Shooting Starr accelera printre 
inele şi dispărea într-o poziţie în care nu mai putea fi 
văzută, datorită unghiului. 

Imaginea următoare o surprindea în drumul spre Mimas, 
dispărând într-o străfulgerare de lumină şi vapori de apă. 

În acel moment, Devoure auzi probabil murmurele 
admirative tot mai insistente din partea audienței, căci se 
grăbi să continue, cu o nuanţă de îngrijorare. 


— Incapacitatea noastră de a-l urmări şi a-l captura pe 
consilier s-a datorat echipării navei sale cu motoare Agrav. 
Manevrele în vecinătatea lui Saturn au fost mult mai dificile 
pentru noi decât pentru el. Pentru acest motiv, noi nici nu 
ne-am apropiat anterior de Mimas şi nici nu eram 
psihologic pregătiţi pentru această apropiere. 

Dacă Conway ar fi îndrăznit, ar fi strigat tare de încântare. 
Prostul! Devoure avea să plătească scump acest moment de 
gelozie. Era evident că menţionarea dispozitivului Agrav 
urmărise să răscolească temerile celorlalte lumi faţă de 
progresul ştiinţific al Pământului, iar asta ar fi putut fi în 
sine o greşeală. Temerile puteau deveni prea mari... 

Devoure îi vorbi iarăşi lui Lucky. 

— Bun... Şi ce s-a întâmplat după ce ai ieşit din Mimas? 

Lucky relată cum a fost capturat, iar Devoure, subliniind 
că siriusienii au detectoare de masă foarte avansate, 
continuă: 

— lar apoi, odată ajuns pe Titan, ne-ai furnizat informaţii 
despre activitatea ta de pe Mimas? 

— Da, domnule. Am spus că alt consilier se afla încă pe 
Mimas şi v-am însoţit înapoi, pe Mimas. 

Acest lucru se pare că le era necunoscut delegaților. 
Urmară murmure, pe care Devoure le curmă, strigând: 

— Am o telefotografie cu scoaterea consilierului de pe 
Mimas, unde a fost trimis să înfiinţeze o bază militară 
secretă, îndreptată împotriva noastră, exact în momentele 
în care Pământul convoca prezenta conferinţă, chipurile, de 
pace. 

Din nou sala s-a scufundat în întuneric, urmând imaginile 
tridimensionale. Conferinţa a putut vedea în detalii 
complete coborârea pe Mimas, topirea gheții, apoi pe Lucky 
dispărând sub suprafaţa satelitului şi pe consilierul Ben 
Wessilewsky luat la bordul navei. Ultimele scene erau 
filmate la sediul temporar al lui Wess de sub suprafaţa lui 
Mimas. 


— După cum vedeţi, o bază complet echipată, spuse 
Devoure. Apoi, întorcându-se spre Lucky: Oare acţiunile 
tale din tot acest timp au avut aprobarea oficială a 
Pământului? 

Era întrebarea esenţială a conferinţei. Era clar că există 
un singur răspuns dorit şi aşteptat, dar Lucky ezită, în 
vreme ce audiența abia îşi ţinea respiraţia, iar fruntea lui 
Devoure căpătase nişte cute. 

În cele din urmă, Lucky spuse: 

— Vă voi spune adevărul exact. Nu am primit o permisiune 
directă să reintru în sistemul lui Saturn, dar ştiu că în tot ce 
am făcut aş fi avut deplina aprobare a Consiliului Ştiinţelor. 

Recunoaşterea a iscat în rândul reporterilor o agitaţie 
necontrolată şi vociferări nestăpânite în rândul delegaților. 
Mulţi se ridicaseră din scaune, iar în sală se auzeau strigăte 
de: „La vot! La vot!” 

După toate aparențele, conferinţa se încheiase, iar 
Pământul pierduse. 

Riposta. 

Agas Doremo se ridicase şi bătea în zadar cu tradiționalul 
ciocănel de lemn, în speranţa de a restabili liniştea. Conway 
plonjă printr-o ploaie de gesturi de ameninţare şi fluierături 
şi trase întrerupătorul circuitului, sunând vechiul 
avertisment de apropiere a piraţilor. Un sunet strident îi 
îngheţă pe delegaţi şi impuse o tăcere surprinsă. 

Conway închise întrerupătorul, iar în liniştea subită 
Doremo anunţă rapid: 

— Am fost de acord să-i dau cuvântul consilierului-şef 
Hector Conway, din Federaţia Terestră, pentru a-i pune 
întrebări consilierului Starr. 

Urmară strigăte de dezaprobare, dar Doremo continuă 
neclintit: 

— Cer conferinţei o dovadă de fair-play în privinţa luărilor 
de cuvânt. Consilierul-şef m-a asigurat că examinarea nu va 
dura mult. 


Conway se apropie de Lucky într-o mare de şuşoteli şi 
foşnete. 

Zâmbi, dar i se adresă formal: 

— Domnule consilier Starr, domnul Devoure nu te-a 
întrebat nimic privitor la intenţiile tale în aceste întâmplări. 
Spune-mi, de ce ai intrat în sistemul lui Saturn? 

— Pentru a-l coloniza pe Mimas, domnule consilier-şef. 

— Ai avut cumva senzaţia că ai dreptul să faci acest lucru? 

— Dar, domnule consilier-şef, era o lume nelocuită. 

Conway se întoarse spre o asistenţă brusc uluită şi tăcută. 

— Vreţi să repetaţi ce aţi spus, domnule consilier Starr? 

— Doream să stabilesc o colonie de fiinţe umane pe 
Mimas, o lume pustie, care acum aparţine Federaţiei 
Terestre, domnule Consilier Şef. 

Devoure se ridicase deja în picioare, iar acum striga 
furios: 

— Mimas face parte din sistemul saturnian! 

— Exact, spuse Lucky, aşa cum şi Saturn face parte din 
Sistemul Solar. Dar în interpretarea voastră, Mimas e o 
lume pustie. Cu un timp în urmă, ai recunoscut că navele 
siriusiene nu s-au apropiat niciodată de Mimas înainte ca 
nava mea să se oprească acolo. 

Conway zâmbi. Lucky prinsese şi el din zbor eroarea lui 
Devoure. 

Conway reîncepu: 

— Consilierul Starr nu a fost aici, domnule Devoure, când 
ţi-ai ţinut discursul introductiv. Permite-mi să citez un pasaj 
din acesta, cuvânt cu cuvânt: „O lume pustie este o lume 
pustie, indiferent de traiectoria pe care o are în spaţiu. Noi 
am colonizat-o primii şi deci este a noastră.” 

Consilierul-şef se întoarse spre delegaţi şi le vorbi cu un 
aer sfătos: 

— Dacă punctul de vedere al Federaţiei Terestre este 
corect, atunci Mimas este al Pământului, pentru că 
orbitează în jurul unei planete care se învârte în jurul 
Soarelui. Dacă punctul de vedere al lui Sirius este corect, 


atunci Mimas este tot al Pământului, pentru că este o lume 
pustie, iar noi am colonizat-o primii. Conform însuşi 
raţionamentului siriusian, faptul că un alt satelit al lui 
Saturn a fost colonizat de Sirius nu are nici o legătură cu 
cazul în discuţie. În ambele situaţii, prin invadarea unei 
lumi care aparţine Federaţiei Terestre şi scoaterea de acolo 
a colonistului nostru, Sirius a comis un act de război şi şi-a 
arătat adevărata faţă ipocrită, pentru că a refuzat să 
permită altora drepturile pe care le pretinde pentru sine. 

Din nou urmară murmure confuze, iar Doremo luă 
cuvântul: 

— Domnilor, am ceva de spus. Faptele, aşa cum au fost 
prezentate de consilierii Starr şi Conway sunt de 
netăgăduit. Ele demonstrează anarhia totală în care va fi 
aruncată Galaxia dacă va prevala punctul de vedere 
siriusian. Orice stâncă nelocuită va deveni sursă de 
contencios, orice asteroid - o ameninţare la adresa păcii. 
Prin propriile lor acţiuni, siriusienii s-au arătat nesinceri... 

Situaţia se schimbase brusc şi complet. 

Dacă timpul ar fi permis, Sirius şi-ar fi raliat forţele, dar 
Doremo, parlamentar experimentat şi îndemânatic, a 
manevrat conferinţa spre vot, în vreme ce forţele pro-Sirius 
erau prea demoralizate şi înainte ca acestea să se 
gândească să nege faptele atât de brusc relevate. 

Trei lumi au votat de partea lui Sirius. Acestea erau 
Penthesileia, Duvarn şi Mullen, toate nişte lumi mici şi 
cunoscute ca fiind vasale lui Sirius. Restul conferinţei, mai 
mult de cincizeci de voturi, s-a situat de partea Pământului. 
Sirius a primit ordinul să elibereze pământenii luaţi 
prizonieri. De asemenea, i s-a ordonat să dezasambleze 
baza şi să părăsească Sistemul Solar în intervalul de o lună. 

Executarea ordinelor nu putea fi impusă decât prin război, 
evident, dar Pământul era gata de război, iar Sirius nu i-ar 
fi putut face faţă fără ajutorul celorlalte lumi exterioare. 
Niciunul dintre cei aflaţi pe Vesta la ora aceea nu se aştepta 
ca în aceste condiţii Sirius să pornească lupta. 


Devoure, gâfâind, cu faţa contorsionată, se mai întâlni o 
dată cu Lucky. 

— Ai trişat! Spuse el. A fost o înscenare, ca să ne forţezi 
să... 

— Tu m-ai forţat pe mine, spuse Lucky calm, ameninţându- 
mă cu viaţa lui Bigman. Nu-ţi aminteşti? Sau vrei să facem 
publice toate detaliile? 

— Nu uita că încă îl deţinem pe maimuţoiul care-ţi este 
prieten. Cu sau fără votul conferinţei... 

Prezent şi el la întâlnire, consilierul-şef Conway zâmbi 
cunoscător: 

— Dacă te referi la Bigman, domnule Devoure, să ştii că 
nu-l mai „deţii”. Este în mâinile noastre, împreună cu un om 
al Serviciului numit Yonge, care mi-a spus că David Starr i-a 
garantat siguranţa în caz de necesitate. Se pare că ela 
considerat că în actualele tale toane chiar se află în pericol 
şi că nu ar face bine să te însoţească înapoi pe Titan. Pot să- 
mi permit să-ţi sugerez că ar fi şi pentru tine periculos să te 
întorci pe Sirius? Dacă doreşti să depui o cerere de azil 
politic... 

Dar Devoure, rămas fără grai, îi întoarse spatele şi plecă. 

Doremo, tot numai un zâmbet, veni să-şi ia rămas-bun de 
la Conway şi Lucky. 

— Tinere, îndrăznesc să cred că te bucuri mult să te 
întorci pe Pământ. 

Lucky înclină aprobativ din cap. 

— Da, domnule. Peste o oră plec spre Pământ cu nava de 
pasageri, iar bietul Shooting Starr o să fie remorcat. Sincer, 
nu cred că ar putea ceva să-mi producă o mai mare bucurie 
în clipa asta. 

— Foarte bine! Felicitări pentru excelenta comportare. 
Când Conway a venit la mine la începutul sesiunii ca să-mi 
ceară să-ţi pună şi el întrebări, am crezut că a înnebunit. 
Iar când tu ai vorbit şi a semnalat că într-adevăr vrea 
cuvântul, n-am mai avut nici o îndoială că e nebun de-a 
binelea. Evident, totul a fost plănuit dinainte. 


— Lucky mi-a trimis un mesaj în care îşi schiţa intenţiile. 
Evident, abia cu o oră sau două înainte de terminare am 
ştiut că a funcţionat. 

— Cred că ai avut mare încredere în consilierul tău, spuse 
Doremo. M-ai întrebat, la prima noastră întrevedere, dacă 
mă voi situa de partea ta în cazul în care probele lui Lucky 
nu vor avea efectul scontat. Atunci nu am înţeles ce vrei să 
spui, dar la timpul potrivit am înţeles. 

— Îţi mulţumesc că ţi-ai aruncat toată ponderea în 
favoarea noastră. 

— M-am aruncat de partea care mi s-a părut că are în mod 
evident dreptate... Tinere domn, eşti un adversar redutabil, 
îi spuse el lui Lucky. 

Lucky zâmbi. 

— M-am bazat pur şi simplu pe lipsa de sinceritate a celor 
de pe Sirius. Dacă ar fi crezut în principiile susţinute de ei, 
colegul meu consilier ar fi fost lăsat pe Mimas, iar noi toţi 
am fi avut necazuri cu un mic satelit de gheaţă şi cu un 
război foarte dificil. 

— Corect. Fără îndoială, mulţi se vor răzgândi, odată 
ajunşi acasă, iar unii se vor înfuria pe Pământ, pe mine şi 
chiar pe ei înşişi, cred eu, pentru că s-au lăsat manipulaţi în 
asemenea hal. Dar cred că dacă vor judeca la rece vor 
înţelege că ei au stabilit aici un principiu, anume 
indivizibilitatea sistemelor stelare. Şi mai cred că vor 
înţelege şi că beneficiile acestui principiu sunt mult mai 
importante decât mândria sau prejudecățile lor. Cred sincer 
că această conferinţă va fi privită de istoricii viitorului drept 
un punct de cotitură şi ca ceva care a contribuit foarte mult 
la pacea şi prosperitatea Galaxiei. Sunt foarte mulţumit de 
rezultate. 

Şi le strânse cu putere mâinile amândurora. 

Lucky şi Bigman erau din nou împreună. Deşi nava era 
mare, iar în jurul lor se aflau mulţi oameni, au stat mai tot 
timpul împreună. Marte era deja în urma lor (Bigman şi-a 
petrecut mai bine de o oră observându-şi, cu mare 


satisfacţie, planeta natală), iar Pământul nu era prea 
departe nici el. 

Bigman reuşi, în sfârşit, să dea glas stânjenelii care-l 
încerca: 

— Pe spaţiu, Lucky, spuse el, nu m-am prins nici măcar o 
clipă de ce-ţi trece prin minte, nici măcar una. Am crezut... 
Nici măcar nu vreau să mă gândesc la ce am crezut eu 
atunci. Dar, pe nisipurile de pe Marte, ar fi trebuit să mă 
avertizezi şi pe mine cumva. 

— Bigman, n-am putut. Asta n-am putut-o face. Nu 
înţelegi? Trebuia să-i manipulez pe siriusieni să-l răpească 
pe Wess de pe Mimas, fără să-i las să înţeleagă implicaţiile. 
Nu le puteam arăta că am vrut să facă asta, pentru că ar fi 
sesizat imediat capcana. A trebuit să lucrez la asta, să mă 
port de parcă aş fi fost obligat, împotriva voinţei mele, s-o 
fac. La început, te asigur, n-am ştiut cum am s-o fac, dar un 
lucru ştiam: că dacă ai fi ştiut de plan, sigur te trădai. 

Bigman se indignă. 

— Cum adică, să mă trădez? Ascultă, vierme de Pământ, 
nici măcar un blaster nu mă făcea să mă trădez. 

— Ştiu. Nici un fel de tortură nu te-ar fi putut convinge. 
Dar te-ai fi trădat pur şi simplu, pe gratis. Eşti un actor 
prost şi ştii asta. Dacă te superi rău, dai pe gură tot ce te 
supără, într-un fel sau altul. De asta pe jumătate mi-aş fi 
dorit să rămâi pe Mimas, îţi aminteşti? Ştiam că nu-ţi pot 
spune nimic despre acţiunile plănuite şi ştiam şi că o să 
înţelegi greşit ceea ce voi face şi nu mi-a picat deloc bine. 
Dar, aşa cum au evoluat lucrurile, ai fost un adevărat dar 
ceresc. 

— Am fost? Cum aşa? Că l-am bătut pe nemernicul ăla? 

— Indirect, da. Mi-ai dat ocazia să arăt că fac târgul: viaţa 
ta în schimbul libertăţii lui Wess. A fost un efort actoricesc 
mult mai mic decât oricare altă variantă de predare a lui 
Wess, în lipsa ta. De fapt, dacă stau să mă gândesc, n-a 
trebuit să mă prefac deloc. Era un schimb foarte natural. 

— Of, Lucky. 


— Of, Bigman. În plus, erai atât de zdrobit de chestia asta, 
încât nu ai bănuit nici o clipă că e un truc la mijloc. Oricine 
s-ar fi uitat la tine s-ar fi convins că chiar am trădat 
Pământul. 

— Lucky, pe nisipurile de pe Marte, spuse Bigman, lovit, ar 
fi trebuit să ştiu că tu nu eşti în stare de aşa ceva. Am fost 
un tâmpit. 

— Să ştii că am fost bucuros că ai fost, spuse Lucky 
emoţionat şi-i strânse micului său prieten umărul cu 
afecţiune. 

La cină li s-au alăturat Conway şi Wess. Wess spuse: 

— Se pare că amicul Devoure nu va avea parte acasă deo 
primire tocmai plăcută. Radioul subeteric e plin de toate 
chestiile care s-au scris pe Pământ despre noi; mai ales 
despre tine, Lucky. 

Lucky se încruntă. 

— Nu mă încântă deloc. Asta ne face munca şi mai grea pe 
viitor. Publicitate! Asta ne mai lipsea. Gândeşte-te mai bine 
ce ar fi scris dacă siriusienii erau cu cinci minute mai 
deştepţi şi nu muşcau momeala, sau dacă în ultima clipă 
decideau că nu mai sunt necesar la conferinţă. 

Conway avu un frison vizibil. 

— Prefer să nu mă gândesc la asta. Dar oricare ar fi 
situaţia, soarta lui Devoure a fost asta. 

— Cred că o să supravieţuiască, spuse Lucky. Unchiul lui o 
să-l protejeze. 

— Oricum, zise Bigman, am terminat-o cu el. 

— Oare, spuse Lucky sumbru. Mă întreb dacă chiar aşa e... 

Şi pentru câteva clipe se aşternu tăcerea. 

Într-o tentativă evidentă de a destrăma atmosfera brusc 
întunecată, Conway spuse: 

— E evident că siriusienii nu-şi puteau permite să-l lase pe 
Wess pe Mimas, aşa că nu se poate spune că le-am oferit o 
şansă onestă. La urma urmei, ei căutau capsula în inele, iar 
Wess se afla doar la cincizeci de mii de kilometri în afara 
inelelor şi ar fi putut... 


Bigman scăpă furculiţa din mână, iar ochii i se făcură cât 
cepele: 

— Mii de rachete! 

— Care e problema, Bigman? Întrebă Wess cu o candoare 
studiată. Oare accidental ai comis gândire şi ţi-a tresărit 
creierul? 

— Tacă-ţi gura, cap-de-piele, spuse Bigman. Ascultă, 
Lucky, în toată afacerea asta am uitat de capsula Agentului 
X. Dacă n-au găsit-o deja siriusienii, probabil că încă se află 
în inele. Iar dacă n-au găsit-o, oricum mai au câteva 
săptămâni ca s-o facă. 

Conway spuse pe loc: 

— M-am gândit la asta, Bigman. Sincer să fiu, o consider 
pierdută pentru totdeauna. Nu poţi găsi nimic în inele. 

— Dar, şefule, nu ţi-a vorbit Lucky de detectoarele lor de 
masă cu raze X, nu... 

Dar deja toate privirile erau îndreptate spre Lucky. Acesta 
avea o figură ciudată, de parcă nu se decisese dacă să râdă 
sau să înjure. 

— Galaxie mare, strigă el. Aproape că am uitat şi eu. 

— Capsula? Întrebă Bigman. Ai uitat-o? 

— Da. Am uitat că o am. Iat-o. 

Şi Lucky scoase din buzunar ceva metalic, cu un diametru 
de circa trei centimetri. Puse obiectul pe masă. 

Bigman se repezi s-o ia şi s-o întoarcă pe toate părţile, 
apoi şi ceilalţi făcură la fel. 

— Asta e capsula? Întrebă Bigman. Eşti sigur? 

— Cu mare probabilitate, da. Normal, o s-o deschidem şi o 
să aflăm sigur. 

— Dar când... Cum... Unde? 

Toţi se uitau întrebători la el. 

Lucky se fâstăci. 

— Vă rog să mă iertaţi. Ştiţi... Vă amintiţi ultimele cuvinte 
ale Agentului X, pe care le-am prins înainte să explodeze? 
Vă amintiţi de,...ltă normală”? Am decis cu toţii că e vorba 
de o orbită normală. Siriusienii au emis în mod firesc 


presupunerea că e vorba de punerea capsulei pe o orbită 
„naturală”, adică pe cea obişnuită a particulelor inelului. De 
aceea au şi început să caute capsula în inele. Dar „normal” 
înseamnă şi „perpendicular”. Inelele lui Saturn se 
deplasează direct de la vest la est, iar asta înseamnă că o 
capsulă pe o orbită normală la inele se deplasează pe o 
orbită de la nord la sud, sau de la sud la nord. Avea o noimă, 
pentru că astfel capsula nu se mai pierdea în inele. Orice 
orbită care trece de la nord la sud şi invers trebuie să 
treacă şi pe deasupra polilor, oricare ar fi ceilalţi parametri 
ai orbitei. Ne-am apropiat de Saturn pe la Polul Sud şi m- 
am uitat pe detectorul de masă după orice părea să se afle 
pe o orbită adecvată. În spaţiul de deasupra polilor nu prea 
ai particule, de aceea credeam că voi fi în stare să o găsesc, 
dacă se afla acolo. Nu am vrut să vorbesc despre asta, 
pentru că şansele erau mici şi nu voiam să dau speranţe 
iluzorii nimănui. Dar detectorul de masă chiar a înregistrat 
ceva, aşa că mi-am asumat riscul. Am egalat vitezele şi apoi 
am ieşit din navă. După cum ai ghicit mai târziu, Bigman, 
am ieşit ca să sabotez dispozitivul Agrav, pentru că mă 
pregăteam de predare, dar în acelaşi timp am cules şi 
capsula. 

— Dar de ce nu ne-ai spus? Strigă Bigman. 

Lucky părea încurcat. 

— Am vrut, pe bune. Dar după ce am cules capsula şi m- 
am întors pe navă, eram deja descoperiţi de siriusieni, 
aminteşte-ţi, şi se punea problema să fugim. lar după asta, 
dacă stai să te gândeşti, mereu s-a ivit câte ceva. N-am 
apucat să-mi amintesc, ca să vă spun. 

— Ce minte! Spuse Bigman, dispreţuitor. Nu e de mirare 
că nu te lasă să mergi nicăieri fără mine. 

Conway râse şi îl bătu pe spate pe micul marțian. 

— Aşa e, Bigman, ai grijă de barosanul ăsta şi ai grijă să 
ştie întotdeauna care e stânga şi care e dreapta. 

— Cândva, spuse Wess, o să se găsească cineva care să-ţi 
arate şi ţie care e stânga şi care dreapta. 


Nava pătrunsese deja în atmosfera terestră, îndreptându- 
se spre astroport. 


SFÂRŞIT