Isaac Asimov — Lucky Starr — V1 1953 Lucky Starr Si Piratii De Pe Asteroizi

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Lucky Starr şi piraţii de pe 
asteroizi 


Nava blestemată. 

Cincisprezece minute până la decolare! Atlas aştepta să-şi 
ia zborul. Formele zvelte şi bine conturate ale navei spaţiale 
străluceau în lumina Pământului care străpungea bezna 
nopţii lunare. Prova ei curbată era îndreptată spre spaţiu. 
Vidul cosmic o înconjura, iar dedesubt se afla praful selenar. 
Nu avea nici un fel de echipaj. La bord nu era nimeni. 

Doctorul Hector Conway, preşedintele Consiliului Ştiinţei, 
întrebă nerăbdător: 

— Cât e ceasul, Gus? 

Nu se simţea prea bine în birourile Consiliului de pe Lună. 
Pe Pământ ar fi stat la ultimul etaj al obeliscului din piatră şi 
fier căruia i se spunea Science Tower S-ar fi putut uita pe 
fereastră spre International City. 

Aici, pe Lună au făcut tot ce le-a stat în putinţă. Birourile 
aveau ferestre false cu desene strălucitoare în spatele lor. 
Erau colorate cât mai realist, iar luminile din spatele lor îşi 
modificau intensitatea de-a lungul zilei simulând astfel 
amiaza, crepusculul şi seara. În timpul perioadei de somn 
emiteau chiar o lumină obscură de un albastru închis. 

Dar asta nu era suficient pentru un pământean ca Hector 
Conway. Ştia că dacă ar sparge geamurile nu ar găsi în 
spatele lor decât nişte miniaturi pictate şi dacă le-ar sparge 
şi pe astea ar ajunge ori într-o altă cameră, ori chiar la 
stânca selenară. 


Doctorul Augustus Henree, cel căruia i se adresase 
Conway, se uită la ceas, apoi spuse între două fumuri de 
pipă: 

— Mai sunt cincisprezece minute. Nu avem de ce să ne 
facem griji. Atlas funcţionează perfect, chiar ieri i-am făcut 
ultimele verificări. 

— Ştiu asta. Părul lui Conway era alb complet şi părea mai 
bătrân decât Henree, lunganul cu faţa subţire. Lucky mă 
îngrijorează. 

— Lucky? 

— Mă tem că a devenit un reflex, spuse Conway cu un 
zâmbet timid. Vorbesc despre David Starr. Dar toată lumea 
i-a spus zilele astea Lucky. Nu i-ai auzit? 

— Lucky Starr, hm? Numele i se potriveşte. Dar ce e cu el? 
Până la urmă a fost ideea lui, nu? 

— Exact. E genul lui de idei. Mă gândesc să nu se 
năpustească asupra Consulatului Sirian de pe Lună. 

— Chiar aş vrea să facă asta. 

— Nu glumi! Câteodată mă gândesc că tu îl încurajezi în 
ideea lui de a face totul de unul singur. De asta am venit aici 
pe Lună, ca să fiu cu ochii pe el, şi pe navă. 

— Dacă pentru asta ai venit aici, să ştii că nu prea-ţi faci 
treaba. 

— Eee, nu pot să-l urmăresc peste tot ca o mămică. Dar, 
oricum, Bigman e cu el. I-am spus pirpiriului că îl jupoi de 
viu dacă Lucky se hotărăşte să atace Consulatul Sirian de 
unul singur. 

Pe Henree îl bufni râsul. 

— Îţi spun eu că aşa o să facă, mormăi Conway. Şi ce e mai 
râu, e că o să scape fără probleme. 

— Păi, şi atunci? 

— Asta o să-l încurajeze, şi într-o zi va risca un pic mai 
mult, iar el este un om prea valoros ca să-l pierdem. 

John Bigman Jones se legăna mergând pe podeaua din lut 
bine bătătorit, cărând cu cea mai mare grijă cutia de bere. 
Nu erau câmpuri antigravitaţionale în afara oraşului, aşa că 


aici la spaţioport trebuia să te descurci cum puteai cu 
gravitația de pe Lună. Din fericire, Bigman fusese născut şi 
crescut pe Marte, unde gravitația era doar de două ori mai 
mică decât cea normală, aşa că pentru el nu era un lucru 
deosebit de greu. Acum cântărea doar nouă kilograme. Pe 
Marte ar fi cântărit douăzeci şi trei, iar pe Pământ cincizeci 
şi cinci. 

Ajunse la santinelă care îl privea amuzată. Santinela era 
îmbrăcată în uniformele Gărzii Naţionale de pe Lună şi era 
obişnuită cu gravitația mică. 

John Bigman Jones îi strigă: 

— Hei! Nu sta acolo ca o statuie! Ţi-am adus o bere. Fac eu 
cinste! 

Santinela păru surprinsă, apoi spuse cu o urmă de regret 
în glas: 

— Nu pot să beau în timpul serviciului. 

— Bine. O s-o beau eu. Eu sunt John Bigman Jones. Poţi să- 
mi spui Bigman. 

Îi venea doar până la bărbie santinelei, care nu era foarte 
înaltă, dar Bigman îşi întinse mâna ca şi cum santinela ar 
putea ajunge la ea fără probleme. 

— Eu sunt Bert Wilson. Eşti de pe Marte? 

Se uită la cizmele roşu-purpuriu ale lui Bigman. Nimeni în 
afară de un fermier marțian nu ar fi avut curajul să iasă cu 
ele. Bigman se uită mândru la cizme. 

— Normal! Sunt aici de o săptămână. Pe Spaţiu! Ce pietroi 
mai e şi luna asta! Voi nu ieşiţi niciodată afară? 

— Câteodată. Când e necesar. Nu prea ai multe de văzut 
pe-aici. 

— Chiar aş vrea să ies. Nu prea-mi place să stau închis. 

— În spatele meu, acolo, e o ieşire. 

Bigman urmări degetul mare care arăta în spate, peste 
umărul sergentului. Coridorul - destul de prost luminat la 
acea distanţă de Luna City - se strâmta într-o spărtură în 
zid. 

— Dar nu am costum, spuse Bigman. 


— N-ai putea să ieşi nici dacă ai avea aşa ceva. Momentan, 
nimeni n-are voie să iasă fără permis. 

— De ce? 

Wilson dădu răspunsul căscând: 

— Au o navă acolo care e gata să plece - se uită la ceas — 
peste vreo douăsprezece minute. Poate o să se mai 
liniştească lucrurile după aia. Nu prea ştiu nici eu ce se 
întâmplă. 

Santinela se legănă pe călcâie şi urmări ultima picătură de 
bere cum se scurgea pe gâtul lui Bigman. 

— Auzi, n-ai luat cumva berea de la Pasty's Port Bar? E 
multă lume acolo? 

— Nu e nimeni. Fii atent! O să-ţi ia cincisprezece secunde 
să te duci până acolo şi să-ţi iei una. Eu oricum n-am nimic 
de făcut. O să stau aici şi o să am grijă să nu se întâmple 
nimic cât timp eşti plecat. 

Wilson se uită pofticios în direcţia barului. 

— Mai bine nu. 

— Cum vrei! 

Aparent, niciunul dintre cei doi nu observă silueta care 
trecu prin spatele lor pe coridor, apoi prin spărtura din 
stâncă unde uşa uriaşă a ecluzei bara calea spre exterior. 

Wilson făcu câţiva paşi spre bar, ca şi cum l-ar fi atras, dar 
apoi spuse: 

— Nu! Mai bine nu! 

Zece minute până la lansare. 

Fusese ideea lui Lucky Starr. Era în biroul lui Conway în 
ziua în care ajunsese ştirea că T. S. S. Waltham Zachary 
fusese jefuit de pirați, încărcătura furată, tot echipajul mort 
în spaţiu, şi cei mai mulţi dintre pasageri captivi. Cei din 
navă au încercat o luptă zadarnică care ar fi avariat nava şi 
i-ar fi făcut pe pirați să o considere nesemnificativă. Dar, cu 
toate astea, furaseră tot ce putea fi de furat, chiar şi 
motoarele. 

— Centura de asteroizi e duşmanul nostru! Spuse Lucky. O 
sută de mii de stânci! 


— Chiar mai multe, îl completă Conway aruncându-şi 
ţigara. Dar ce putem face? Chiar de pe vremea Imperiul 
Terestru asta a devenit o grijă; cei de pe asteroizi au fost 
mai tari decât noi. De zeci de ori am fost să curăţăm 
cuiburile de acolo, şi de fiecare dată am lăsat destule 
pentru le da posibilitatea să se înmulțească din nou. Acum 
douăzeci şi cinci de ani... 

Bătrânul membru al Consiliului se opri brusc. În urmă cu 
douăzeci şi cinci de ani, părinţii lui Lucky fuseseră ucişi în 
spaţiu iar el, pe atunci un băieţel, fusese catapultat în 
spaţiu. 

— Problema e că nici măcar nu ştim unde se află toţi 
asteroizii, spuse Lucky iar ochii lui căprui nu lăsară să se 
întrezărească nici o durere. 

— Normal că nu! Ar trebui o sută de ani şi o sută de nave 
pentru a culege informaţiile necesare despre asteroizi. Ca 
să nu mai vorbim de faptul că forţa de gravitație a lui 
Jupiter le va schimba în permanenţă orbita. 

— Am putea totuşi să încercăm. Dacă trimitem o navă, 
piraţii ar putea să nu-şi dea seama că e ceva imposibil şi să 
se teamă de consecinţele unei cartografieri. Dacă îşi dau 
seama ce facem, nava va fi atacată. 

— Bun, şi pe urmă? 

— Să presupunem că am trimite o navă complet 
automatizată, complet echipată, dar fără nici un om la bord. 

— Se poate, dar e destul de scump. 

— Dar s-ar putea să merite! Să presupunem că am echipa- 
o cu navete de salvare proiectate să părăsească automat 
nava când senzorii înregistrează modelul energetic al unui 
motor hiperatomic. Ce crezi că ar face piraţii? 

— Ar transforma navetele de salvare în nişte bucăţi de 
metal pierdute în spaţiu, ar urca la bordul navei şi ar lua-o 
la baza lor. 

— Una din bazele lor! Corect! Si dacă văd navele de 
salvare plecând, atunci nu vor fi surprinşi dacă nu găsesc 


pe nimeni la bord. Oricum, ar fi o navă de supraveghere 
neînarmată. Nu te aştepţi ca echipajul să opună rezistenţă. 

— Bine, bine, unde vrei să ajungi cu asta? 

— Să presupunem în continuare că este programată să 
explodeze imediat ce temperatura absolută este mai mare 
de douăzeci de grade, lucru ce se va întâmpla dacă este 
adusă într-un hangar de pe asteroizi. 

— Deci propui o capcană? 

— Una gigantică! Ar distruge un întreg asteroid. Ar putea 
distruge zeci de nave ale piraţilor. Mai mult, observatoarele 
noastre de pe Ceres, Vesta, Juno, Pallas pot recepționa 
lumina exploziei. Apoi, dacă îi putem localiza pe piraţii în 
viaţă am putea obţine informaţii care ne-ar putea fi 
folositoare. 

— Înţeleg! 

Şi aşa au început să lucreze la Atlas. 

Silueta întunecată din interiorul scobiturii care ducea pe 
suprafaţa lunii lucra cu o rapiditate sigură. Panoul de 
control de la uşa camerei de depresurizare era încuiat, dar 
cedă imediat sub fasciculul filiform al pistolului termic. 
Discul de metal blindat se deschise imediat. Degetele 
înmănuşate lucrară cu repeziciune. Apoi discul fu înlocuit şi 
lipit la loc cu fascicul mai larg şi mai rece al aceluiaşi pistol. 

Uşa de la cameră se deschise. Alarma care în mod normal 
ar fi sunat de fiecare dată când se întâmpla acest lucru 
rămase tăcută de data asta; circuitele ei fuseseră scoase din 
funcţiune. Umbra intră în camera de depresurizare, apoi 
uşa se închise în spatele ei. Mai înainte de a deschide uşa ce 
dădea la suprafaţă care era chiar în faţa sasului, desfăcu 
materialul din plastic flexibil pe care îl avea la subraţ. Intră 
în el, acesta acoperindu-l complet şi mulându-se pe corpul 
lui. Nu avea decât o deschizătură din silicon transparent în 
dreptul ochilor. Un mic rezervor de oxigen lichid era legat 
de un furtun care ducea la aparatul de respirat era prins de 
centură. Era un semicostum spaţial, proiectat doar pentru 


scurte ieşiri în zone lipsite de oxigen, care nu garanta o 
autonomie mai mare de o jumătate de oră. 

Speriat, Wilson îşi roti capul. 

— Ai auzit? 

Bigman privi uimit la santinelă. 

— N-am auzit nimic. 

— Pot să jur că a fost uşa de la camera de depresurizare. 
Totuşi, nu se aude alarma. 

— Ar trebui să se audă? 

— Normal. Trebuie să ştii când se deschide uşa. Sună 
alarma când e aer înăuntru, iar în rest stă aprins un bec. 
Altfel cineva ar putea să deschidă uşa şi să scoată astfel tot 
aerul din coridor sau dintr-o navă. 

— Păi atunci, dacă nu s-a auzit nici o alarmă, n-ai de ce să- 
ţi faci probleme. 

— De asta nu sunt prea sigur! 

Cu nişte salturi mari, de câte şase metri la gravitația de pe 
Lună, santinela ajunse la uşă. Se opri lângă panoul de 
comandă şi activă trei grupuri de becuri fluorescente care 
făcură lumină ca în miezul zilei. 

Bigman îl urmă, sărind cu stângăcie, de fiecare dată 
riscând să-şi piardă echilibrul şi să aterizeze în nas. 

Wilson avea blasterul scos. Cercetă uşa, apoi se întoarse să 
se uite din nou pe coridor. 

— Eşti sigur că nu ai auzit nimic? 

— Nimic, răspunse Bigman, dar, desigur, nici nu eram 
atent. Cinci minute până la lansare. 

Praful selenar se ridica pe măsură ce silueta în costum 
spaţial se îndrepta spre Atlas. Nava strălucea în lumina 
pământului, dar suprafaţa fără atmosferă a Lunii nu 
transmitea lumina nici măcar câţiva centimetri în umbra 
munţilor care înconjurau spaţioportul. 

Cu trei salturi lungi silueta trecu de porţiunea luminată şi 
ajunse în umbra neagră aruncată de navă. 

Se urcă pe scară, sărind câte zece trepte odată. Ajunse la 
sasul de depresurizare al navei. După câteva clipe se 


deschise apoi se închise la loc. 

Atlas avea un pasager. Un singur pasager! 

Santinela stătea în faţa uşii care i se părea că arăta 
dubios. Bigman continua să trâăncănească. 

— A trecut aproape o săptămână. Trebuie să umblu după 
prietenul meu şi să am grijă să nu dea de necaz. Cum o fi 
asta pentru un cowboy al spaţiului ca mine?! N-am avut nici 
o ocazie să... 

Santinela, îngrijorată, îl întrerupse: 

— Mai potoleşte-te, prietene. Uite care-i treaba, eşti un 
puşti de treabă, dar las-o pe altă dată. 

Pentru o clipă se uită la panoul de control al încuietorii. 

— Asta e ciudat, spuse el. 

Bigman se umfla ameninţător. Faţa lui mică se înroşea. Îl 
apucă de umăr pe bărbatul de gardă şi îl întoarse aproape 
gata să-şi piardă şi el echilibrul. 

— Hei, amice, pe cine faci tu puşti? 

— Auzi, lasă-mă-n pace! 

— O clipă! Avem ceva de lămurit! Să nu crezi că mă las 
călcat în picioare dacă sunt mai mic decât ceilalţi. Hai, 
ridică-i. Hai, hai! Ridică-ţi pumnii sau îţi împrăştii nasul pe 
toată faţa! 

Bigman sărea de colo-colo în jurul santinelei. Wilson se 
uita la ei uimit. 

— Ce te-a apucat? Nu te mai prosti! 

— Aha! Ţi-e frică! 

— Nu pot să mă bat cât timp sunt de gardă. Şi, în plus, n- 
am vrut să te jignesc. Am o treabă de făcut şi nu am timp de 
tine. 

Bigman îşi cobori pumnii şi spuse: 

— Mi se pare că nava decolează. 

Nu se auzea nimic, desigur, căci sunetul nu trece prin vid, 
dar podeaua de sub ei vibra ca răspuns la loviturile de 
ciocan ale jetului rachetei care ridica nava de la suprafaţa 
astrului. 


— Asta e bine, spuse Wilson dând din cap, cred că nu mai 
are nici un rost să fac vreun raport. Oricum e prea târziu. 

Uitase de panoul de control. 

Lansare! 

Ţevile de evacuare din ceramică se deschiseră sub Atlas şi 
motoarele principale porniră şi ele cu furie. Încet şi 
maiestuos nava se ridica şi se mişca greoi. Apoi viteza 
crescu. Străpunse cerul negru micşorându-se până ajunse 
doar o stea între atâtea altele, iar apoi dispăru complet. 

Doctorul Henree se uită pentru a cincisprezecea oară la 
ceas şi spuse: 

— A plecat. Trebuie să fi plecat până acum. 

Îndreptă capătul pipei spre cadranul ceasului bătând de 
câteva ori în el. 

— Să întrebăm autorităţile portului, se agită Conway. 

Peste cinci secunde se uitau amândoi la groapa de lansare 
pe ecranul de proiecţie tridimensională. Era încă deschisă. 
Chiar şi la temperaturile scăzute de pe Lună, partea 
întunecată a gropii mai fumega încă. 

— A fost o navă frumoasă, spuse Conway dând din cap. 

— Încă mai este! 

— Eu mă gândesc la ea ca la trecut. În câteva săptămâni 
va fi o ploaie de metal topit. E o navă cu un destin tragic. 

— Să sperăm că pe undeva e o bază de-a piraţilor care va 
avea şi ea un destin tragic. 

Henree dădu din cap gânditor. 

Amândoi îşi întoarseră privirile când uşa se deschise. Era 
doar Bigman. 

Venea spre ei zâmbind. 

— E bine să fii din nou în Luna City. Poţi să simţi cum te 
întorci la greutatea normală o dată cu fiecare pas. Bătu din 
picioare apoi sări de câteva ori. Încercaţi asta unde am fost 
eu şi o să vă daţi cu capul de tavan, apoi o să arâtaţi ca nişte 
fraieri. 

Conway întrebă încruntat: 

— Unde e Lucky? 


— Ştiu unde este, răspunse Bigman. lot timpul ştiu unde 
este. Ştiţi că Atlas tocmai a decolat? 

— Da, da, ştim asta, dar unde e Lucky? 

— Pe Atlas, normal. Unde credeaţi că o să fie! 

Scursurile spaţiului. 

Doctorul Henree scăpă din mână pipa care se lovi de 
podeaua de linolit. Nu fusese atent. 

— Ce? 

Conway se înroşi, iar faţa lui grăsuţă de culoare roz ieşea 
în evidenţă prin contrast cu părul alb. 

— E o glumă? 

— Nu. S-a urcat pe navă cu cinci minute înainte de 
lansare. Eu am stat de vorbă cu santinela, Wilson parcă îl 
chema, şi i-am atras atenţia. Era să mă iau la bătaie cu el şi 
i-aş fi arătat o şmecherie veche, spuse executând un un-doi 
cu pumnii rapid în aer, dar nu l-au ţinut curelele. 

— L-ai lăsat? Nu ne-ai avertizat? 

— Cum aş fi putut? Trebuie să fac ce mi-a spus Lucky. Mi-a 
spus că trebuie să se urce pe navă în ultima clipă şi fără să 
afle nimeni, fiindcă dumneavoastră sau doctorul Henree l- 
aţi fi oprit. 

Conway oftă. 

— A făcut-o. Pe Spaţiu, Gus, ar fi trebuit să-mi dau seama 
că nu pot avea încredere înjumătăţea asta de marțian! 
Bigman, prostule! Ştiai că nava asta e o capcană. 

— Normal. Şi Lucky ştie. Mi-a spus să nu trimiteţi nici o 
navă după el, altfel lucrurile nu vor ieşi cum trebuie. 

— Nu vor ieşi cum trebuie, nu-i aşa?! Într-o oră va fio 
armată după el. 

Henree îşi prinse prietenul de încheietură. 

— Poate nu, Hector. Noi nu ştim ce are de gând, dar putem 
avea încredere în el că o să se descurce cu bine, orice s-ar 
întâmpla. Să nu intervenim. 

Conway se trânti pe scaun plin de nervi. 

— A spus ne întâlnim cu el pe Ceres şi, doctore Conway, a 
mai spus că trebuie să vă păstraţi calmul, zise Bigman. 


— Fir-ai să... Începu Conway, dar Bigman deja plecase din 
cameră în grabă. 

Linia orbitei lui Marte era în spatele lui, iar Soarele se 
micşora din ce în ce mai mult. 

Lucky Starr era îndrăgostit de liniştea spaţiului. De când 
terminase studiile şi intrase în Consiliu, spaţiul cosmic 
fusese casa lui, mai degrabă decât suprafaţa vreunei 
planete. Atlas era o navă confortabilă. Fusese încărcată cu 
provizii pentru un echipaj întreg, această cantitate fiind 
diminuată cu volumul pe care l-ar fi consumat echipajul 
până ajungea la asteroizi. Atlas trebuia să arate plină; până 
în momentul apariţiei navelor de pirați trebuia să pară ca şi 
cum ar avea oameni la bord. 

Aşa că Lucky mâncă o friptură Syntho din fermenţi de pe 
Venus, pateuri de pe Marte şi friptură de pui fără oase de 
pe Pământ. 

O să se îngraşe, se gândi el, privind stelele. 

Era aproape de cel mai mare asteroid, Ceres. Acesta avea 
opt sute de kilometri diametru; Vesta era de cealaltă parte 
a soarelui, dar lo şi Pallas erau la vedere. 

Dacă ar fi folosit telescopul navei ar mai fi descoperit mai 
mulţi, mii, poate chiar zeci de mii de asteroizi. Erau 
aproape infiniţi ca număr. 

Odată se credea că a existat o planetă între Marte şi 
Jupiter, şi că ar fi explodat în milioane de fragmente, dar se 
pare că n-a fost aşa. Jupiter era de vină. Influenţa sa 
gravitaţională a fragmentat continuitatea spaţiului pe o 
rază de milioane de kilometri în jurul său în perioada în 
care sistemul solar de-abia lua viaţă. Rocile dintre el şi 
Marte nu s-au putut niciodată aduna într-o singură planetă 
pentru că Jupiter le atrăgea în continuu spre el. Şi aşa s-au 
format sute de mii de lumi. 

Patru erau cele mai mari. Fiecare avea câte o sută de 
kilometri sau chiar mai mult în diametru. Erau alte cincizeci 
care aveau diametrul între douăzeci şi o sută de kilometri. 
Apoi urmau miile - nimeni nu ştia cu exactitate câte - care 


aveau diametrul între un kilometru şi zecile de mii care 
erau mai mici de un kilometru şi jumătate în diametru, dar 
mai mari său la fel de mari ca Marea Piramidă. 

Erau atât de multe încât astronomii le spuneau „scursurile 
spaţiului”. 

Asteroizii erau împrăştiaţi în toată zona dintre Marte şi 
Jupiter, fiecare rotindu-se pe orbita lui. Nici un alt sistem 
planetar cunoscut de om în toată galaxia nu avea o 
asemenea centură de asteroizi. 

Într-un fel era bine. Asteroizii formau un avanpost spre 
celelalte planete. Dar într-un fel era şi rău. Orice criminal 
care putea scăpa intrând în centura de asteroizi avea 
şansele cele mai mari să nu mai fie prins. Poliţia nu putea 
cerceta toţi aceşti munţi zburători. 

Asteroizii cei mici alcătuiau un fel de „ţară a nimănui”. Pe 
cei mai mari erau observatoare astronomice populate, ca de 
exemplu pe Ceres. Pe Pallas erau mine de beriliu, în timp ce 
pe Vesta şi pe Io se aflau importante rezervoare de 
combustibil. Dar tot mai rămâneau cincizeci de mii de 
asteroizi destul de mari asupra cărora Imperiul Terestru nu 
avea nici un fel de putere. Unii erau destul de mari pentru a 
deveni hangare pentru nave. Alţii erau prea mici ca să 
adăpostească o navă mică şi rezervele de combustibil, 
hrană şi apă care îi erau necesare, spre exemplu, pentru o 
perioadă de şase luni de zile. 

Şi pe deasupra era imposibil să-i cartografiezi. Chiar şi în 
timpurile preistorice, mai înainte de călătoriile spaţiale, 
când doar o mie cinci sute erau cunoscuţi, aceştia fiind cei 
mai mari, cartografierea era imposibilă. Orbitele lor 
fuseseră calculate prin observaţie telescopică şi cu toate 
astea asteroizii erau „pierduţi” pentru ca mai apoi să fie 
„Jăsiţi” din nou. 

Lucky se trezi din gândurile lui. Ergometrul sensibil 
recepta pulsaţii din afară. Ajunse la panoul de control la 
navei dintr-un singur pas. 


Emanaţiile constante de energie solară, fie că erau directe 
sau erau unde mici reflectate de planete, erau scoase din 
calcul. Ce recepta ergometrul acum era pulsaţia 
intermitentă caracteristică a unui motor hiperatomic. 

Lucky conecta ergograful şi tipul de energie se distinse de 
celelalte linii. Urmări hârtia inscripționată care ieşea din 
aparat şi muşchii fălcilor se strânseră cu putere. 

Dintotdeauna existase probabilitatea ca Atlas să 
întâlnească o navă obişnuită de comerţ sau o navă de 
pasageri, dar modelul energetic nu era unul caracteristic 
acestor tipuri de nave. Motoarele navei care se apropia 
aveau o concepţie avansată, diferită de aceea a oricărei alte 
nave din flota terestră. 

Trecură cinci minute până când avu suficiente informaţii 
pentru a putea să calculeze distanţa şi direcţia sursei de 
energie. Ajusta ecranul pentru vedere telescopică şi câmpul 
de stele străluci pe toată suprafaţa ecranului. Cu grijă, 
căută prin infinita tăcere, infinita distanţă şi infinita 
nemişcare a stelelor până când o strălucire de mişcare îi 
apăru în faţă şi ergometrul afişă mai mulţi de zero. 

Era un pirat. Nu mai încăpea nici o îndoială. Îi putea 
distinge formele, jumătate din navă strălucind în lumina 
soarelui şi cealaltă jumătate putând fi observată cu ajutorul 
luminilor hublourilor. Era o navă uşoară, graţioasă, forma ei 
sugerând rapiditate şi manevrabilitate ridicate. Şi mai avea 
şi o înfăţişare extraterestră. 

„Concepţie siriană”, se gândi Lucky. 

Urmări cum nava creşte pe ecran. Să fi fost oare o navă la 
fel ca cea pe care o văzuseră mama şi tatăl lui în ultima zi a 
vieţii lor? 

De-abia dacă îşi mai amintea de părinţii lui, dar văzuse 
fotografii cu ei şi auzise poveşti fără sfârşit despre 
Lawrence şi Barbara Starr de la Henree şi Conway. Erau 
inseparabili, înaltul şi seriosul Gus Henree, colericul şi 
perseverentul Hector Conway, şi agitatul şi zâmbăreţul 
Larry Starr. Trecuseră împreună prin şcoală, absolviseră în 


acelaşi timp, intraseră în Consiliu ca unul singur şi-şi 
îndepliniseră misiunile împreună. 

Apoi Lawrence Starr a fost promovat şi desemnat să ia 
comanda postului de pe Venus. El, soţia lui, şi copilul lui de 
patru ani erau aproape de Venus când nava piraţilor a 
atacat. 

Ani de-a rândul Lucky îşi imaginase plin de amărăciune 
cum a fost ultima oră pe o navă condamnată la pieire. Mai 
întâi, anihilarea motoarelor principale de la pupa, înainte ca 
piraţii şi victimele lor să se întâlnească. Apoi distrugerea 
camerelor de depresurizare şi abordarea. Echipajul şi 
pasagerii îmbrăcându-se cu costumele spaţiale pentru a 
compensa pierderea aerului pricinuită de distrugerea 
sasurilor. Echipajul înarmat şi pregătit. Pasagerii 
îngrămădindu-se în camere, fără prea multă speranţă. 
Femei plângând. Copii ţipând. 

Tatăl lui nu se afla printre cei care se ascundeau. Tatăl lui 
era un membru al Consiliului. Trebuia să fie înarmat şi să 
lupte. Lucky era sigur de asta. Avea o amintire, una destul 
de scurtă care i se întipărise în minte. Tatăl lui, un bărbat 
înalt şi puternic, stătea cu un blaster ridicat şi expresia de 
pe faţa lui era una foarte rar întâlnită în viaţa lui, aceea de 
furie, în timp ce uşa de la camera de comandă exploda într- 
o mare de fum negru. lar mama lui, cu faţa udă şi murdară, 
dar care se putea vedea cu claritate prin vizorul costumului 
spaţial, îl împingea într-o navă de salvare. 

— Nu plânge, David, totul o să fie bine. 

Acestea erau singurele cuvinte pe care îşi amintea că le-ar 
fi spus mama sa vreodată. A urmat un tunet în spatele lui şi 
a fost lipit de perete. 

L-au găsit într-o navă de salvare, două zile mai târziu, 
urmărind semnalul automat de ajutor emis de radio. 

Guvernul lansase atunci o impresionantă campanie 
împotriva piraţilor de pe asteroizi şi Consiliul Ştiinţei îşi 
aruncase ultimele resurse în acea luptă. Pentru pirați s-a 
dovedit că a ataca şi a ucide un membru al Consiliului nu 


era un lucru prea favorabil. Toate ascunzătorile de pe 
asteroizi care au fost localizate au fost transformate în praf 
iar ameninţarea piraţilor a fost redusă la o simplă pâlpâire 
timp de douăzeci de ani. 

Dar, deseori, Lucky se întreba dacă localizaseră nava 
piraţilor pe care se aflaseră cei care îi uciseseră părinţii. Nu 
era nici un mod de a afla asta. 

lar acum ameninţarea renăscuse, dar într-un mod mai 
puţin spectaculos şi mult mai periculos. Pirateria nu mai era 
o problemă individuală acum. Apăruse un atac organizat 
asupra comerţului terestru. Din felul cum era purtat acest 
război, Lucky a simţit că în spatele lui trebuie să se afle o 
singură persoană, o singură direcţie strategică. lar el 
trebuia să găsească tocmai această persoana inteligenta. 

Îşi ridică din nou ochii spre ergometru. Semnalele de 
energie deveniseră puternice. Cealaltă navă era în 
interiorul zonei în care regulile spaţiului cereau mesaje de 
rutină pentru identificare reciprocă, în acelaşi timp, se afla 
şi la o distanţă de la care un pirat ar fi făcut prima lui 
mişcare ostilă. 

Podeaua se zdruncină sub picioarele lui Lucky. Nu era o 
lovitură de blaster, ci mai degrabă reculul unei nave de 
salvare care tocmai fusese lansată. Pulsaţiile de energie 
deveniseră destul de puternice pentru a le activa 
dispozitivele automate de control. 

O altă zdruncinătură. Şi o alta. Cinci la număr. 

Urmări nava care se apropia din ce în ce mai mult. De 
obicei piraţii trăgeau asupra navelor de salvare, pe de o 
parte din pură plăcere perversă, pe de altă parte pentru a-i 
împiedica pe cei fugiţi să descrie nava agresoare, 
presupunând că nu o făcuseră deja cu ajutorul 
subetericelor. 

De data asta, piraţii ignorară navele de salvare. Se 
apropiară în zona în care puteau fi văzuţi. Unda magnetică 
se declanşa, prinse carcasa lui Atlas şi cele două nave se 


treziră legate una de cealaltă, mişcarea lor prin spaţiu fiind 
perfect sincronizată. 

Lucky aşteptă. 

Auzi uşa camerei de depresurizare deschizându-se şi apoi 
închizându-se la loc. Auzi lovituri de picioare şi sunetul 
căştilor care erau desfăcute, iar apoi sunet de voci. 

Nu se mişcă. 

O siluetă apăru în cadrul uşii. Casca şi mănuşile fuseseră 
scoase, dar restul costumului spaţial acoperit cu gheaţă nu 
fusese îndepărtat. Asta se întâmpla cu costumele spaţiale 
când treceau de la temperatura de zero absolut în aerul 
cald şi umed din interiorul unei nave. Gheaţa începea să se 
topească. 

Piratul îl văzu pe Lucky doar după ce tăcu doi paşi în 
camera de comandă. Se opri, faţa lui îngheţă într-o expresie 
aproape comică de surpriză. Lucky avu timp să observe 
parul negru şi rar, nasul lung, şi o cicatrice albă care ţinea 
de la nară până la canin împărțind buza de sus în două părţi 
inegale. 

Lucky suportă privirea uimită a piratului cu calm. Nu se 
temea că va fi recunoscut. Membrii Consiliului care aveau 
misiuni active lucrau întotdeauna fără publicitate, din 
simplul motiv că un tip mult prea cunoscut nu mai putea fi 
aşa de folositor. Faţa tatălui său apăruse pe subeterice abia 
după moartea sa. Cu amărăciune, Lucky se gândi că poate 
mai multă publicitate în timpul vieţii ar fi putut să prevină 
atacul piraţilor. Dar asta era o prostie, desigur. Până ce 
piraţii i-ar fi văzut faţa lui Lawrence Starr, atacul ar fi ajuns 
oricum prea departe pentru a fi oprit. 

— Am un blaster, spuse Lucky. O să-l folosesc doar dacă o 
să întinzi mâna după al tău. Nu te mişca. 

Piratul deschisese gura să spună ceva, dar o închise la loc. 

— Dacă vrei să-i chemi şi pe ceilalţi, dă-i drumul, spuse 
Lucky. Piratul se holbă suspicios, apoi, cu ochii la blaster, 
strigă: 


— Pe Spaţiu, e un tip cu o armă aici! Urmă un râset, după 
care se auzi: 

— Linişte! 

Un alt bărbat intră în cameră. 

— Dă-te la o parte, Dingo, spuse el. 

Îşi dăduse jos întreg costumul spaţial, imaginea nefiind 
deloc potrivită cu decorul unei nave spaţiale. Hainele lui 
păreau cumpărate de la cel mai mare magazin de modă din 
International City, şi s-ar fi potrivit mai degrabă la o 
petrecere de seară de pe Pământ. Cămaşa lui era ca 
mătasea, copie ce nu putea fi făcută decât din cel mai bun 
plastex. Strălucirea ei nu era ţipătoare, ci mai degrabă 
subtilă, iar pantalonii lui strânşi la gleznă se potriveau aşa 
de bine cu centura cu ornamente încât păreau făcute pe 
comandă. Purta o brățară care se asorta cu centura şi o 
eşarfa moale azurie. Părul lui rar, castaniu şi cârlionţat 
arăta ca şi cum ar fi primit îngrijiri frecvente. 

Era cu un cap şi jumătate mai mic decât Lucky, şi după 
felul în care se mişca, Lucky îşi dădu seama că ar fi făcut o 
eroare să se lase înşelat de impresia de slăbiciune sugerată 
de costumul de june-prim pe care îl purta. 

Noul venit spuse binevoitor: 

— Mă numesc Anton. Vrei să laşi arma jos? 

— Şi să fiu împuşcat? Întrebă Lucky. 

— S-ar putea să fii împuşcat până la urmă, dar nu acum. 
Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări mai întâi. 

Lucky nu se mişcă. 

— O să mă ţin de cuvânt, spuse Anton înroşindu-se uşor în 
obraji. Este singura mea calitate dintre cele pe care 
oamenii le numesc virtuţi, dar ţin la ea. 

Lucky lăsă jos blasterul iar Anton îl ridică. ÎL întinse apoi 
celuilalt pirat. 

— Pune-l deoparte, Dingo şi ieşi de aici, zise el după care 
se întoarse spre Lucky. Ceilalţi pasageri au scăpat cu navele 
de salvare. Corect? 

— Asta e evident o capcană, Anton... 


— Căpitane Anton”, te rog, îl întrerupse zâmbind, dar 
nările lui răsuflară de parcă ar fi aruncat flăcări. 

— Bine, atunci e o capcană, căpitane Anton. E clar că ştiai 
că nu există nici un pasager sau nici un fel de echipaj la 
bordul acestei nave. Ai ştiut înainte de a intra aici. 

— Adevărat? Cum poţi să demonstrezi asta? 

— Te-ai apropiat de navă fără să dai nici un semnal sau să 
tragi un foc de avertisment. Nu ai avut deloc viteză. Ai 
ignorat navele de salvare când s-au catapultat. Oamenii tăi 
au intrat pe navă fără nici un fel de grijă ca şi cum nu s-ar fi 
aşteptat la nici un fel de rezistenţă. Tipul care m-a găsit pe 
mine avea blasterul în toc. De aici vine această concluzie. 

— Foarte bine. Şi ce faci tu pe o navă fără echipaj şi fără 
pasageri? 

— Am venit să te văd pe dumneata, căpitane Anton, replică 
Lucky cu zâmbetul pe buze. 

Duel verbal. 

Expresia de pe faţa lui Anton nu se schimbă. 

— Şi acum mă vezi. 

— Dar nu între patru ochi, căpitane. 

Buzele lui Lucky se subţiară şi apoi se închiseră foarte 
calculat. 

Anton se uită rapid în jurul lui. Cu costumele spaţiale mai 
mult sau mai puţin desfăcute, vreo zece dintre oamenii săi 
apăruseră în încăpere şi urmăreau discuţia cu un interes 
crescând. 

Căpitanul se înroşi dintr-o dată, apoi strigă la ei: 

— La treabă, scursorilor. Vreau un raport complet despre 
nava asta. Ţineţi armele pregătite. S-ar putea să mai fie 
oameni la bord, şi dacă mai e prins cineva la fel ca Dingo, va 
fi aruncat în vidul cosmic. 

Cei din jur se mişcară încet şi şovăitor. Anton începu să 
țipe la ei: 

— Repede! Repede! Cu o mişcare fulgerătoare scoase la 
iveală un blaster. Număr până la trei şi trag. Unu... Doi... 

Imediat cei din cameră plecară. 


Anton se întoarse din nou spre Lucky. Clipea din ochi iar 
nările albe îi fremătau la fiecare inspiraţie şi expiraţie. 

— Disciplina e un lucru important, spuse el răsuflând 
puternic. Trebuie să le fie frică de mine. Trebuie să le fie 
frică de mine, mai mult decât le-ar fi de arestarea de către 
Terrestrial Navy. Dacă aşa stau lucrurile atunci o navă este 
o singură minte şi un singur braţ. Braţul meu şi mintea 
mea. 

„Da, se gândi Lucky, o singură minte şi un singur braţ, dar 
ale cui? Ale tale?” 

Zâmbetul reveni pe faţa lui Anton, un zâmbet prietenesc şi 
deschis. 

— Şi acum, spune-mi ce vrei. 

Lucky arătă cu degetul către blasterul pregătit. Apoi 
zâmbi la fel către Anton. 

— Ai de gând să tragi? Dacă da, ce mai stai? Anton dădu 
din cap. 

— Pe Spaţiu! Joci tare. O să trag când o să am chef. Aşa îmi 
place. Cum te cheamă? 

Blasterul rămase ridicat ca o ameninţare mortală. 

— Williams, căpitane. 

— Eşti un om înalt, Williams. Arăţi a fi destul de puternic. 
Şi totuşi eu stau în faţa ta şi nu trebuie decât să apăs cu 
degetul şi eşti un om mort. Asta mi se pare ceva instructiv. 
Doi oameni şi un blaster, ăsta e secretul puterii. Te gândeşti 
vreodată la putere, Williams? 

— Câteodată. 

— Puterea dă sens vieţii, nu-i aşa? 

— Poate. 

— Văd că eşti nerăbdător să facem afaceri. Să începem. De 
ce ai venit aici? 

— Am auzit de pirați. 

— Noi suntem oamenii de pe asteroizi, Williams. Nu avem 
alt nume. 

— Asta-mi convine. Am venit să mă alătur oamenilor de pe 
asteroizi. 


— Ne flatezi, dar degetul meu încă mai e pe contactul 
blasterului. De ce vrei să ni te alături? 

— Viaţa e plicticoasă pe Pământ, căpitane. Un om ca mine 
poate să fie un contabil sau un inginer liniştit. Poate chiar să 
conducă o fabrică sau să stea în spatele unui birou şi să 
voteze la întâlnirile consiliului de administraţie. Indiferent 
de situaţie, e vorba de rutină. Mi-aş cunoaşte viaţa de la 
început până la sfârşit. Nu ar mai fi nici un fel de aventură, 
nici un fel de nesiguranţă. 

— Eşti un filosof, Williams. Continuă. 

— Desigur, mai sunt şi coloniile, dar nu mă simt atras de o 
viaţă de fermier pe Marte sau de una de supraveghetor de 
rezervoare pe Venus. Ce m-ar atrage ar fi viaţa pe asteroizi. 
Să trăieşti dur şi la limită. Un om poate obţine putere la fel 
ca şi tine. Cum ai şi spus, puterea dă sens vieţii. 

— Aşa că te-ai îmbarcat clandestin la bordul unei nave 
goale? 

— Nu ştiam că e goală. Trebuia să mă îmbarc undeva. 
Preţul unei călătorii spaţiale e mare, iar paşapoarte pentru 
asteroizi nu se mai dau aşa de uşor astăzi. Ştiam că nava 
asta face parte dintr-o expediţie de cartografiere. Aşa se 
auzise. Ştiam că se îndreaptă spre asteroizi. Aşa că am 
aşteptat până la lansare. Atunci toţi sunt ocupați cu ultimele 
detalii şi camerele de depresurizare sunt încă deschise. Am 
avut un prieten care a „scos din circulaţie” o santinelă. M- 
am gândit că nava o să se oprească pe Ceres. Asta e prima 
bază pentru orice expediţie spre asteroizi. Odată ajuns 
acolo mi se părea că aş putea să scap fără probleme. Tot 
echipajul ar fi fost format doar din astronomi şi 
matematicieni. la-le ochelarii şi or să fie orbi. Ameninţă-i cu 
un blaster şi or să moară de frică. Odată ajuns pe Ceres aş 
fi putut contacta într-un fel pira... Oamenii de pe asteroizi. 
Simplu! 

— Numai că ai avut o surpriză când te-ai văzut la bordul 
navei. Nu-i aşa? Întrebă Anton. 


— Cam aşa. Nu era nimeni la bord şi, înainte să-mi dau 
seama că nu era nimeni, nava deja decolase. 

— Ce înseamnă asta, Williams? Tu ce crezi? 

— Nu-mi trece nimic prin cap. Mă depăşeşte. 

— Păi atunci să vedem dacă putem afla ceva. Noi doi. Făcu 
un semn cu blasterul şi spuse puternic: Hai! 

Şeful piraţilor ieşi primul din camera de comandă şi intră 
în coridorul central al navei. Un grup de oameni apăru 
printr-o uşă aflată în faţa lor. Comentau între ei încet, dar 
imediat făcură linişte când îl zăriră pe Anton. 

— Veniţi încoace! Strigă el. 

Imediat se apropiară. Unul dintre ei îşi şterse cu dosul 
palmei mustaţa încărunţită şi spuse: 

— Nu mai e nimeni la bord, căpitane. 

— Bine. Ce credeţi despre asta? 

Erau patru oameni. Dar în câteva clipe numărul lor începu 
să crească pe măsură ce alţii li se alăturau. 

Vocea lui Anton deveni mai puternică, iar el părea evident 
enervat: 

— Ce credeţi despre navă? 

Dingo veni în faţă. Nu mai avea costumul spaţial, iar Lucky 
îl putea vedea acum în întregime. Apariţia lui dezvăluia o 
imagine neplăcută. Era mare şi greoi, iar braţele lui erau 
uşor îndoite şi atârnau de nişte umeri ieşiţi în afară. Avea 
smocuri de păr pe degete iar cicatricea de pe buza de sus 
se „mişca” repede. Se uita încruntat spre Lucky. 

— Nu-mi place, răspunse el. 

— Nu-ţi place nava? Întrebă Anton nervos. 

Dingo ezită. Îşi îndreptă braţele, îşi trase umerii înapoi, 
după care spuse: 

— Pute! 

— De ce? De ce spui asta? 

— Aş putea să o fac bucăţi cu un deschizător de conserve, 
întreabă-i şi pe ceilalţi şi o să fie de acord cu mine. Cutia 
asta e făcută cu scobitoarea. N-o să ţină mai mult de trei 
luni. 


Se auzi imediat un murmur de aprobare. Bărbatul cu 
mustaţa căruntă spuse: 

— Mă scuzaţi, căpitane, dar cablajul e fixat cu bandă 
adezivă. E o treabă făcută de mântuială. Izolaţia e aproape 
arsă deja. 

— 'Toate sudurile au fost făcute în grabă, spuse un altul. 
Marginile tablelor sudate stau răzgâiate, uite-aşa, spuse el 
arătând cu degetul în ce stare se aflau sudurile. 

— Dar despre reparaţii ce spuneţi? Întrebă Anton. 

— Ne-ar lua un an şi-o duminică! Nu se merită. Oricum, nu 
putem să le facem aici. Ar trebui s-o ducem pe una dintre 
pietre, răspunse Dingo. 

Anton se întoarse spre Lucky explicându-i amabil: 

— Aşa le spunem noi asteroizilor, „pietre”, înţelegi? Lucky 
încuviinţă. 

— Aparent oamenilor mei nu prea le convine să luăm nava. 
De ce crezi că guvernul de pe Pământ ar trimite o navă 
goală, care pe deasupra mai e făcută şi în plezneală? 

— Pentru mine e din ce în ce mai confuz, spuse Lucky. 

— Atunci să terminăm investigaţiile! 

Anton plecă primul. Lucky îl urmă îndeaproape. Restul se 
alinie în spatele lor în tăcere. Lucky simţea o împunsătură 
în ceafă. Spatele lui Anton era drept şi nu arăta că acestuia 
i-ar fi frică, era ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la nici un atac 
din partea lui Lucky. Era normal să se simtă aşa. Zece 
oameni înarmaţi erau pe urmele lui Lucky. 

Cercetară nişte camere mici, fiecare construită în dorinţa 
de a economisi spaţiul. Trecură prin camera calculatoarelor, 
printr-un mic observator, apoi laboratorul foto, bucătăria şi 
dormitoarele. 

Coborâră la nivelul următor printr-un tub strâmt şi curbat 
în interiorul căruia pseudocâmpul gravitațional era 
dezactivat aşa că prin el se putea cobori şi se putea urca la 
fel de uşor. Lucky era primul, iar Anton îl urma aşa de 
aproape încât de abia avu timp să se dea la o parte - 
picioarele lui îndoindu-se încet datorită greutăţii - înainte 


ca şeful piraţilor să cadă pe el. Cizmele spaţiale grele au 
trecut la câţiva centimetri de faţa lui. 

Lucky îşi recapătă echilibrul şi se întoarse furios, dar 
Anton stătea în faţa lui zâmbind mieros, iar blasterul era 
îndreptat exact spre inima lui Lucky. 

— Mii de scuze, spuse el. Noroc că eşti foarte agil 

— Da, murmură Lucky. 

La acest nivel se aflau camera motoarelor, generatoarele 
de energie şi cabinele unde fuseseră navetele de salvare. 
Tot aici erau şi rezervoarele de combustibil, magaziile de 
alimente şi apă, instalaţiile de împrospătare a aerului, 
precum şi scuturile atomice. 

Anton murmură: 

— Ce crezi despre toate astea? Prost lucrate, poate, dar cu 
toate astea nu văd nimic stricat. 

— E greu să-mi dau seama, replică Lucky. 

— Dar ai stat pe nava asta zile în şir. 

— Da, dar nu mi-am petrecut timpul cercetând-o. Am 
aşteptat doar să ajungă undeva. 

— Aha! Păi atunci, înapoi la nivelul de sus. 

Acum Lucky era primul... În tubul de comunicare. De data 
asta ateriza uşor şi sări doi metri cu graţia unei feline. 

Trecură câteva secunde până apăru şi Anton din tub. 

— Nu prea eşti în apele tale, ai? Lucky se înroşi. 

Piraţii apărură şi ei unul câte unul Anton nu îi aşteptă şi 
porni din nou pe coridor. 

— Ştii, spuse el, ai crede că am cercetat toată nava. Cei 
mai mulţi ar spune asta. Iu nu? 

— Nu, răspunse Lucky calm. N-aş spune. Nu am fost la 
spălător. 

Anton se încruntă şi, mai mult de câteva clipe, în locul 
bunăvoinţei pe faţa lui apăru o umbră de mânie. 

Dar imediat aceasta trecu. Îşi aranja o şuviţă rebelă de păr 
apoi, studiindu-şi cu interes dosul palmei, spuse: 

— Bine, hai să ne uităm şi acolo. 


Câţiva dintre pirați fluierară admirativ, iar restul scoaseră 
nişte sunete exclamative de diferite feluri când uşa se 
deschise. 

— Foarte frumos, murmură Anton. Foarte frumos. Chiar 
luxos, aş putea spune! 

Şi aşa şi era, fără îndoială! Erau acolo trei duşuri în 
separeuri, cu ţevi pentru apă cu şampon (nici caldă, nici 
rece) şi ţevi pentru apa folosită la clătit (rece şi caldă). Erau 
acolo şi şase chiuvete de culoarea fildeşului dotate cu 
şampoane, uscătoare de păr şi aparate de. Masaj cu jet 
acicular. Nu lipsea nimic din ce ar fi fost necesar. 

— Cu siguranţă aici nu a fost făcut nimic de mântuială, 
exclamă Anton. E ca o emisiune de la televiziunile 
subeterice, nu-i aşa, Williams? La ce te duce cu gândul 
asta? 

— Nu ştiu, sunt cam încurcat. 

Zâmbetul lui Anton dispăru ca un jet de rachetă trecând 
prin dreptul unui vizor de costum spaţial. 

— Eu nu sunt. Vino încoace, Dingo! Şeful piraţilor se 
adresă lui Lucky: 

— Fii atent, e ceva simplu. Avem o navă cu nimeni la bord, 
totul a fost făcut cât mai ieftin posibil ca şi cum ar fi fost 
făcut în cea mai mare grabă, dar baia este ultima modă. De 
ce? Cred că pentru a avea cât mai multe ţevi în baie. Dar de 
ce? Ca să nu ne dăm seama că una sau două din ele sunt 
false... Dingo, care dintre ele? 

Dingo lovi cu piciorul una dintre ele. 

— Nu cu piciorul, bastard cretin ce eşti! Distruge-o! 

Dingo îi urmă sfatul şi un pistol termic străluci câteva 
clipe. Imediat scoase afară nişte fire. 

— Ce sunt astea, Williams? Întrebă Anton. 

— Nişte fire, răspunse sec Lucky. 

— Ştiu asta, cap sec. Dintr-o dată deveni extrem de furios. 
Ce altceva? O să-ţi spun eu ce altceva. Firele asta sunt 
construite pentru a arunca în aer fiecare gram de atomită 
de la bordul navei imediat ce vom ajunge cu ea la bază. 


— De unde ştii astea? Sări Lucky. 

— Eşti surprins? Nu ştiai că asta e o mare capcană? Nu 
ştiai că trebuia să o luăm cu noi la bază pentru reparaţii? 
Nu ştiai că am fi explodat şi noi şi întreaga bază? Tu eşti aici 
momeala care trebuia să ne păcălească până la capăt. 
Numai că eu nu mă las păcălit! 

Toţi oamenii lui se apropiară de ei. Dingo se lingea pe 
buze. Cu o mişcare scurtă, Anton îşi scoase blasterul, iar în 
ochii lui nu se citea nici o urmă de milă. 

— Stai! Pe Galaxie, stai! Nu ştiu nimic despre asta. Nu ai 
nici un drept să mă împuşti fără nici un motiv. 

Se încorda pentru o săritură, o ultimă luptă înainte de 
moarte. 

— Nici un drept! Anton, cu ochii la el, îşi cobori dintr-o 
dată blasterul. Cum îndrăzneşti să spui că nu am nici un 
drept? Am toate drepturile pe această navă. 

— Nu poţi să ucizi un om bun. Oamenii de pe asteroizi au 
nevoie de un om bun. Nu renunţa la unul pentru nimic. Un 
murmur neaşteptat veni din partea piraţilor. Cineva spuse: 

— Are curaj, căpitane. Poate am putea... Imediat amuţi 
când Anton se întoarse spre el. Anton era din nou cu faţa la 
Lucky. 

— Ce te face să fii un om bun, Williams? Răspunde-mi şi o 
să mă mai gândesc. 

— Pot să rezist în faţa oricăruia de aici. Cu pumnii goi sau 
cu orice armă. 

— Aşa? Anton îşi dezveli dinţii. Aţi auzit asta? Urmă un 
zgomot afirmativ. 

— E întrecerea ta, Williams. Orice fel de armă. Bine! Scapă 
cu viaţă şi n-ai să fii împuşcat. Vei fi considerat membru al 
echipajului. 

— Am cuvântul tău, căpitane? 

— Ai cuvântul meu, şi eu nu mi-l încalc niciodată. Tot 
echipajul m-a auzit. Dacă scapi cu viaţă! 

— Cu cine lupt? Întrebă Lucky. 

— Cu Dingo. E bun. Oricine îl învinge e foarte bun. 


Lucky măsură din priviri grămada de muşchi şi tendoane 
care era în faţa lui, ochii lui mici sclipind de nerăbdare şi 
aprobându-l ursuz pe Căpitan. 

— Ce fel de arme? Întrebă el ferm. Sau ne luptăm cu 
pumnii? 

— Arme! Arme reactive, pentru a fi mai exact. În spaţiu! 
Pentru un moment, lui Lucky îi fu greu să-şi păstreze calmul 
necesar. 

Anton zâmbi. 

— 'Ţi-e teamă că nu va fi un test prea bun pentru tine? 
Dacă e aşa te înşeli. Dingo e cel mai bun cu astfel de arme 
din toată flota. 

Inima lui Lucky începu să bată puternic. Un duel cu arme 
reactive îţi cerea să fii expert. Era ceva binecunoscut! Jucat 
aşa cum o făcuse el în şcoală, era un sport. Practicat de 
profesionişti... Era mortal! 

lar el nu era un profesionist! 

Duel în fapte. 

Piraţii se adunaseră pe învelişul exterior al navei Atlas şi al 
propriei lor nave de construcţie siriană. Unii stăteau în 
picioare, susținuți de câmpul magnetic al cizmelor cu care 
erau încălţaţi. Alţii, ca să vadă mai bine, se lăsaseră să 
plutească liber, păstrându-şi poziţia prin intermediul unui 
cablu magnetic scurt ataşat la carena navei. 

La o distanţă de cincizeci de mile una de cealaltă fuseseră 
montate două porţi asemănătoare celor de fotbal, din folie 
metalică. La bordul navei nu ocupau mai mult de un metru 
pătrat, dar acum foliile subţiri de beriliu-magneziu se 
întinseseră pe o distanţă de circa treizeci de metri. 
Neumbrite şi nedeteriorate în vasta pustietate a spaţiului, 
acestea se aflau în mişcare de rotaţie, iar reflexiile 
intermitente ale soarelui pe suprafeţele lor scânteietoare 
trimitea fascicule vizibile de la câţiva kilometri. 

— Cunoaşteţi regulile. 

Vocea lui Anton se auzi puternic în urechile lui Lucky şi, 
probabil, la fel de puternic în urechile lui Dingo. 


Lucky percepea costumul spaţial al adversarului său ca pe 
o pată luminată de soare la vreo opt sute de metri 
depărtare. Naveta de salvare care-i adusese acolo se 
îndepărta deja cu repeziciune către nava piraţilor. 

— Cunoaşteţi regulile, spuse vocea lui Anton. Este declarat 
învins cel care ajunge să fie împins înapoi către propria 
poartă. Dacă niciunul dintre oponenți nu este împins înapoi, 
pierde cel a cărui armă se epuizează prima. Fără limită de 
timp. Fără poziţie de afară din joc. Aveţi cinci minute ca să 
vă pregătiţi. Nu aveţi voie să folosiţi armele până când nu 
auziţi comanda. 

„Vasăzică, fără poziţie de afară din joc”, îşi zise Lucky. Ăsta 
era şiretlicul. 

Duelurile reactive ca sport legal nu puteau avea loc la o 
distanţă mai mare de o sută de mile de un asteroid care să 
aibă cel puţin optzeci de kilometri în diametru. Acesta ar fi 
exercitat o atracţie gravitaţională definită, chiar dacă slabă, 
asupra jucătorilor. Ar fi fost suficient pentru a salva un 
concurent rămas în spaţiu cu arma epuizată. Chiar dacă nu 
venea vreo navetă de salvare să-l recupereze, nu trebuia 
decât să stea liniştit şi, în câteva ore, sau cel mult într-o zi- 
două, ar fi plutit înapoi spre suprafaţa asteroidului. 

Aici însă nu se găsea nici un asteroid mai acătării pe o rază 
de câteva sute de mii de kilometri. Un impuls mai serios ar 
fi putut continua la nesfârşit. Ar fi sfârşit, mai mult sau mai 
puţin probabil, în Soare, la multă vreme după ce nefericitul 
concurent ar fi murit sufocat din lipsă de oxigen. În astfel 
de condiţii, de regulă era de la sine înţeles că, atunci când 
unul dintre competitori trecea dincolo de nişte limite 
prestabilite, se lua o pauză până la revenirea acestuia. 

A spune „fără poziţie de afară din joc” echivala cu a spune 
„pe viaţă şi pe moarte”. 

Vocea lui Anton se auzi limpede şi strident după ce 
străbătuse cei câţiva kilometri care-l separau pe acesta de 
receptorul radio din casca lui Lucky: 


— Două minute până la start. Reglaţi semnalele corporale. 
Lucky ridică mâna şi închise comutatorul fixat pe piept. 
Folia metalică colorată care fusese fixată magnetic mai 
devreme pe casca lui începu să se rotească. Era o poartă de 
fotbal miniaturală. Silueta lui Dingo, care cu o clipă înainte 
abia se distingea ca un punct întunecat, începu să emită o 
culoare roşie intermitentă. Lucky ştia că propriul său 
semnal era verde. lar porţile-ţintă erau de un alb pur. 

Chiar şi în acele momente, gândurile lui Lucky zburau 
departe, încă de la început încercase să facă o obiecţie. 
Spusese: 

— Uite ce e, toate bune şi frumoase, n-am nimic de zis. Dar 
în timp ce noi stăm aici şi ne prostim, o navă de patrulare 
guvernamentală ar putea... 

Anton i-a tăiat-o dispreţuitor: 

— Las-o baltă. Nici o navă de patrulare n-ar avea curajul 
să se aventureze până aici. O sută de nave abia aşteaptă 
semnalul nostru şi, dac-ar fi să spălăm putina, avem la 
dispoziţie o mie de bolovani care să ne adăpostească. Aşa că 
pune mâna şi îmbracă-ţi costumul! 

O sută de nave! O mie de asteroizi! Dacă aşa stăteau 
lucrurile, însemna că până atunci piraţii nu-şi dăduseră 
arama pe faţă. Ce naiba se întâmpla? 

— A mai rămas un minut! Anunţă vocea lui Anton. 

Cuprins: de gânduri negre, Lucky ridică cele două arme 
reactive. Acestea aveau formă de L, fiind conectate prin 
intermediul unor tuburi elastice, dintr-un material 
cauciucat, de recipienţii de gaz toroidali, umpluţi cu dioxid 
de carbon la presiune ridicată, care fuseseră prinşi în jurul 
taliei sale. Pe vremuri, tuburile de legătură fuseseră din 
metal. Dar, deşi erau mai rezistente, asta le făcea mai grele, 
ducând la sporirea impulsului şi inerţiei armelor propriu- 
zise. În duelurile reactive, rapiditatea ochirii şi a tragerii 
era esenţială. Imediat ce a fost inventat siliciul fluorurat, 
care îşi păstra flexibilitatea chiar şi la temperaturile 
spaţiului cosmic, fără să devină lipicios sub acţiunea directă 


a razelor solare, materialul mai uşor a fost imediat adoptat 
pentru fabricarea tubulaturii de legătură. 

— Trageţi când sunteţi gata! Strigă Anton. 

Una din armele lui Dingo fu declanşată preţ de o clipită. 
Dioxidul de carbon lichid din rezervorul său de gaz ţâşni cu 
violenţă prin orificiul cât un vârf de ac al armei. Gazul 
îngheţă instantaneu formând o tijă de cristale minuscule la 
o distanţă de cincisprezece centimetri de punctul său de 
emergenţă. Deşi timpul de emisie nu depăşise o jumătate 
de secundă, se formase o tijă de cristale lungă de câteva 
mile. Impulsul astfel format îl proiectă pe Dingo în sens 
contrar. Era un efect comparabil, în miniatură, cu propulsia 
prin jet reactiv a rachetelor. 

„Liniile” de cristal fulgerară de trei ori şi se pierdură în 
depărtare. Erau îndreptate exact în direcţia opusă faţă de 
Lucky şi de fiecare dată Dingo se apropia tot mai rapid de 
adversarul său. Starea reală a lucrurilor era înşelătoare. 
Singura schimbare vizibilă cu ochii era creşterea lentă în 
intensitate a semnalului emis de costumul lui Dingo, dar 
Lucky ştia că distanţa dintre ei se micşora cu o iuţeală 
ameţitoare. 

Ceea ce Lucky nu ştia era ce strategie să aplice, ce 
defensivă ar fi fost cea mai adecvată. Rămase în aşteptare, 
lăsând mişcările ofensive ale celuilalt să se desfăşoare. 

Dingo ajunsese acum destul de aproape ca să poată fi 
perceput ca o siluetă umană cu cap şi patru membre. Se 
deplasa într-o parte, fără să facă nici o mişcare ca să-şi 
regleze direcţia. Părea mulţumit că se îndrepta departe, 
spre stânga lui Lucky. 

Lucky continuă să aştepte. Larma confuză a ţipetelor care 
răsunau în casca lui se mai domolise. Acestea proveneau de 
la emiţătoarele deschise ale spectatorilor. Deşi aceştia se 
aflau prea departe ca să-i vadă pe cei doi adversari, puteau 
să urmărească trecerea semnalelor corporale şi fulgerele 
fasciculelor de dioxid de carbon. Lucky se gândi că 


spectatorii aşteptau ceva. Ceva ce nu întârzie să se 
întâmple. 

O salvă de dioxid de carbon, urmată imediat de alta, 
apărură la dreapta lui Dingo, şi direcţia lui de zbor coti 
brusc spre poziţia tânărului membru al Consiliului. Lucky îşi 
ridică arma, gata să tragă în jos şi să evite astfel lupta corp 
la corp. Se gândea că asta era cea mai bună strategie, în 
rest mişcându-se cât mai încet şi cât mai puţin posibil, cu 
scopul de a-şi economisi rezerva de dioxid de carbon. 

Dar zborul lui Dingo nu continuă spre Lucky. Trase un 
fascicul lung drept în faţa lui şi începu să se retragă. Lucky 
îl urmări cu privirea dar fasciculul luminos ajunse prea 
târziu la ochii săi. 

Într-adevăr, fasciculul de dioxid de carbon tras ultima oară 
de Dingo fusese îndreptat înainte, dar în acel moment 
acesta se deplasa spre stânga, iar din compunerea celor 
două mişcări rezultă o traiectorie care-l avea la capătul ei 
pe Lucky. Fasciculul îl lovi exact în umăr. 

Lucky avu senzaţia unei lovituri dure. Cristalele erau ele 
minuscule, dar se întindeau pe distanţe de câţiva kilometri 
şi se deplasau cu viteze de ordinul kilometrilor pe secundă. 
Impactul cu cristalele nu dură mai mult de o fracțiune de 
secundă. Costumul lui Lucky tremură sub forţa şocului şi 
imediat auzi urletele entuziaste ale spectatorilor. 

— I-ai tras-o, Dingo! 

— Ce lovitură! 

— Exact spre poartă. la uitaţi-vă la el! 

— A fost minunat. Minunat! 

— Ia priviţi cum se rostogoleşte! 

Undeva, în fundal, se auzeau nişte murmure care nu 
păreau la fel de exuberante. 

Lucky se rostogolea sau, mai exact, avea senzaţia că cerul 
şi toate stelele de pe el se rostogoleau. Stelele treceau 
peste vizorul căştii sale ca nişte dâre luminoase, de parcă ar 
fi fost scânteierile miliardelor de cristale de dioxid de 
carbon. 


Nu mai vedea nimic în afara numeroase lor pete 
înceţoşate. Pentru o clipă, simţi că forţa impactului îl 
deposedase de puterea de a gândi. 

O lovitură în plex şi alta în şale îi spori şi mai mult 
mişcarea de rostogolire în spaţiu. 

Trebuia să facă neapărat ceva, altfel Dingo avea toate 
şansele să-l transforme în minge de fotbal de la un capăt la 
altul al Sistemului Solar. Mai întâi trebuia să oprească 
rotația şi să-şi recapete poziţia. Se rostogolea pe 
„diagonala” corpului său, cu umărul drept peste şoldul 
stâng. Orienta arma în opoziţie cu acea mişcare şi expedie 
fascicule scurte de dioxid de carbon. 

Stelele îşi încetiniră rotirea până când începură să defileze 
ca nişte puncte bine definite prin faţa vizorului. Cerul îşi 
recapătă aspectul cu care era familiarizat aici, în spaţiu. 

O stea licări parcă prea puternic. Lucky ştiu că era propria 
sa poartă. În direcţie aproape diametral opusă se afla 
semnalul corporal roşu-furios al lui Dingo. Lucky nu putea 
să se retragă în spatele porţii sale căci asta ar fi însemnat 
sfârşitul duelului iar el ar fi pierdut partida. Dincolo de 
poartă, pe o rază de o milă, era perimetrul standard pentru 
un sfârşit de meci. Pe de altă parte, nici nu-şi putea permite 
să se apropie de oponentul său. 

Aduse arma drept deasupra capului său, închise contactul 
şi îl menţinu apăsat. Numără un minut întreg până eliberă 
contactul şi de-a lungul celor şaizeci de secunde simţi 
presiunea pe partea superioară a căştii sale în timp ce se 
deplasa accelerat în jos. 

Era o manevră disperată, pentru că în felul acesta irosise 
rezerva de dioxid de carbon pentru cel puţin o jumătate de 
oră. 

Cuprins: de furie, Dingo ţipă răguşit: 

— Laş nenorocit! Maăscărici afurisit ce eşti! 

La fel, şi ţipetele publicului deveniră tot mai puternice. 

— Ia uitaţi-vă cum fuge! 

— A trecut de Dingo. Dingo, prinde-l! 


— Hei, Williams, te lupţi sau ce naiba faci? 

Lucky văzu din nou imaginea stacojie a adversarului său. 

Trebuia să se menţină în mişcare. Nu putea face nimic 
altceva. Dingo era un expert şi putea lovi un meteorit de 
câţiva centimetri trecând ca fulgerul pe lângă el. În vreme 
ce el, gândi Lucky cu regret, abia dacă ar fi nimerit 
asteroidul Ceres de la o milă depărtare. 

Se folosi de cele două arme pe rând. Spre stânga, spre 
dreapta; apoi, rapid, spre dreapta, spre stânga şi din nou 
spre dreapta. 

Nu-i servi la nimic. Parcă ghicindu-i dinainte mişcările, 
Dingo o lua pe scurtătură, apropiindu-se inexorabil. 

Lucky simţi cum transpiraţia i se adună pe frunte şi brusc 
îşi dădu seama de linişte. Nu-şi putea aminti cu precizie 
când anume se întâmplase, dar era ca şi cum se rupsese un 
fir. La un moment dat se auzeau ţipetele şi râsetele piraţilor, 
iar în clipa următoare domnea liniştea inertă a spaţiului, 
unde sunetele nu puteau fi auzite niciodată. 

Să fi trecut dincolo de raza de acţiune a navelor? 
Imposibil! Emiţătoarele costumelor, chiar şi cele mai simple, 
erau capabile să trimită semnalul pe o distanţă de câteva 
mile în spaţiu. Roti la maximum butonul pentru sensibilitate 
de pe piept. 

— Căpitane Anton! 

Numai că de răspuns îi răspunse vocea lui Dingo: 

— Nu ţipa! Te aud. 

— Time outceru Lucky. S-a-ntâmplat ceva cu staţia mea 
radio! Dingo se apropiase din nou suficient de mult ca să 
poată fi perceput ca o siluetă umană. Încă un fulger 
cristalin şi ajunse şi mai aproape. Lucky se îndepărtă, dar 
piratul se ţinu pe urmele lui. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, spuse Dingo. Doar un radio 
„prelucrat”. Am aşteptat. O, cât am aşteptat. Aş fi putut să 
te împing dincolo de poartă de mult, dar am aşteptat să se 
oprească staţia mai întâi. E doar un mic tranzistor pe care l- 
am „meşterit” înainte să-ţi îmbraci costumul. Totuşi, cu 


mine mai poţi să vorbeşti. Transmite pe o distanţă de doi- 
trei kilometri. Sau măcar poţi să vorbeşti cu mine pentru 
câtva timp. 

Îşi savura propria glumă şi râse în hohote. 

— Nu pricep, spuse Lucky. 

Dingo îi răspunse cu o voce aspră, încărcată de cruzime: 

— M-ai surprins pe navă cu blasterul în toc. Acolo m-ai 
prins la-nghesuială. M-ai făcut de râs. Nimeni n-are voie să 
mă prindă la-nghesuială şi să mă facă de râs în faţa 
căpitanului şi să mai şi trăiască mult după aia. N-am să te 
înving în lupta asta ca să te termine altcineva. Am să-ţi vin 
de hac chiar eu, aici, cu mâinile mele! 

Dingo era acum mult mai aproape. Lucky aproape că-i 
putea distinge faţa în spatele vizorului gros al căştii. 

Lucky renunţă la manevrele de eschivare care nu-i 
slujiseră la nimic. În felul acesta, îşi dădu seama că nu făcea 
decât să fie mereu prins pe picior greşit. Se gândi la un 
zbor în linie dreaptă, accelerând spre exterior cu viteză 
crescândă atâta timp cât îl ţinea rezerva de dioxid de 
carbon. 

Şi după aia? Şi putea să se mulţumească să moară în timp 
ce fugea de pericol? 

Trebuia să-şi înfrunte adversarul. Îndreptă arma către 
Dingo, dar Dingo dispăruse de acolo în momentul când 
fasciculul de cristale trecu prin punctul în care fusese cu o 
clipă înainte. Încercă iarăşi şi iarăşi, dar Dingo era un 
demon zburător. 

Până când, dintr-o dată, Lucky simţi impactul dur al rafalei 
trase de arma adversarului său şi începu din nou să se 
rostogolească. Încercă cu disperare să se opună mişcării de 
rotaţie, dar înainte să reuşească o astfel de manevră, simţi 
forţa zdrobitoare a unui corp care se ciocnea de al lui. 

Dingo îi îmbrăţişase pur şi simplu costumul şi-l ţinea 
strâns. 

Cască lângă cască. Vizor lângă vizor. Lucky se holba la 
cicatricea albicioasă care tăia în două buza de sus a lui 


Dingo. Dingo zâmbi şi cicatricea se lăţi. 

— Salut, amice, zise el. Încântat de întâlnire. 

Pentru o clipă, Dingo păru să se îndepărteze plutind, sau 
cel puţin aşa lăsă impresia, în timp ce slăbi strânsoarea 
braţelor. Coapsele piratului ţineau strâns ca într-o 
menghină genunchii lui Lucky care nu mai putea să se 
mişte. Muşchii puternici ai lui Lucky se încordară fără folos. 

Retragerea parţială a lui Dingo nu avusese alt scop decât 
să-i elibereze braţele. Cu o mână ridică arma pe care o 
ţinea cu patul înainte. Acesta cobori cu iuţeală spre vizorul 
lui Lucky şi capul acestuia avu o mişcare de recul 
dureroasă. Braţul implacabil se ridică din nou, în vreme ce 
celălalt era încleştat în jurul gâtului lui Lucky. 

— 'Ţine-ţi capul nemişcat, latră piratul. Trebuie să termin 
trebuşoara asta. 

Lucky ştia că individul vorbea cât se poate de serios, aşa 
că se hotări să acţioneze. Sticla din care era construit 
vizorul era rezistentă şi dură, dar nu putea rezista la 
nesfârşit sub asaltul loviturilor piratului. 

Ridică braţul către casca lui Dingo şi-i împinse capul înapoi 
cu muchia palmei înmănuşate. Dingo îşi legănă capul într-o 
parte, slăbind braţul lui Lucky. Cobori patul armei pentru a 
doua oară. 

Lucky dădu drumul ambelor sale arme, lăsându-le să 
atârne de tuburile de legătură şi, cu o mişcare sigură, 
apucă tuburile de la armele piratului. Le strecură printre 
degetele mănuşilor sale de oţel. Muşchii braţelor i se 
umflară şi se încordară dureros. Încleşta dinţii şi simţi cum 
sângele i se urcă la cap. 

Dingo, cu gura deformată de o nerăbdare voioasă, neglija 
totul în afară de faţa răsturnată a victimei sale din spatele 
vizorului, schimonosită, credea el, de teamă. Patul armei 
cobori încă o dată. O crăpătură mică, în formă de stea, 
apăru în locul unde metalul izbise vizorul. 

Deodată altceva cedă şi tot universul păru cuprins de 
haos. 


Într-o succesiune rapidă, cele două tuburi de legătură de 
la armele lui Dingo se desprinseră şi două jeturi 
incontrolabile de dioxid de carbon ţâşniră din tuburile 
rupte. 

Tuburile se ondulau ca nişte şerpi cuprinşi de nebunie, iar 
Lucky fu aruncat când într-o direcţie, când în cealaltă, ca 
reacţie violentă la acceleraţia nebună şi de necontrolat. 

Dingo ţipă surprins şi slăbi strânsoarea. 

Cei doi adversari aproape că se separaseră, dar Lucky se 
ţinu strâns de gleznele piratului. 

Fluxul de dioxid de carbon slăbi în intensitate şi Lucky se 
caţără pe piciorul adversarului său. 

Acum stăteau aparent nemişcaţi. Impulsurile aleatorii ale 
fasciculului îi lăsaseră fără nici o mişcare perceptibilă de 
rotaţie. Tuburile armelor reactive ale lui Dingo, acum inerte 
şi flasce, stăteau îndreptate spre ultima lor poziţie. Totul 
părea nemişcat, nemişcat ca moartea. 

Dar asta era o iluzie. Lucky ştia că se deplasau cu o viteză 
de câţiva kilometri pe secundă în direcţia în care-i trimisese 
ultimul jet de gaz. Erau singuri şi pierduţi în spaţiu, numai 
ei doi. 

Ermitul de pe „Stâncă” 

Lucky era acum în spatele lui Dingo şi-l ţinea strâns cu 
picioarele în jurul taliei. 

— Mă auzi, Dingo, nu-i aşa? Nu ştiu unde suntem şi nici 
unde mergem. Aşa că avem nevoie unul de celălalt, Dingo. 
Eşti gata să facem o înţelegere? Tu poţi afla unde suntem 
pentru că semnalele receptorului tău ajung până la nave, 
dar nu te poţi întoarce fără dioxid de carbon. Eu am destul 
pentru amândoi, dar am nevoie de tine pentru a şti cum să 
ajungem înapoi. 

Lucky spuse totul încet şi hotărât, dar Dingo îi strigă: 

— În spaţiu cu tine, spionule! Când o să termin cu tine o să 
am şi armele tale. 

— Nu cred, îi replică Lucky calm. 


— Te gândeşti că o să le rupi şi pe-alea, nu? N-ai decât! N- 
ai decât, bandit nemernic ce eşti! La ce-o să-ţi folosească? 
Căpitanul o să vină după mine oriunde aş fi, în timp cetuo 
să pluteşti cu casca spartă şi cu sângele îngheţat pe faţă. 

— Nu e chiar aşa, prietene. Ştii, ai ceva în spate. Poate nu 
poţi să o simţi prin metalul costumului, dar e acolo, te 
asigur. 

— O armă reactivă. Şi ce! Nu face nici două parale atâta 
timp cât suntem lipiţi unul de altul. 

Dar braţele lui se opriră din încercarea de a-l înşfacă pe 
Lucky. Acesta îi spuse cu o voce lipsită de griji: 

— N-oi fi eu un specialist în astfel de arme, dar oricum ştiu 
mai multe decât tine despre ele. Orice rafală se întinde pe 
câţiva kilometri. Nu există nici un fel de rezistenţă a aerului 
care să o încetinească şi care să stânjenească jetul de gaz, 
dar există o rezistenţă internă, întotdeauna există o 
turbulenţă în interiorul jetului. Cristalele se lovesc între ele 
şi încetinesc. Jetul de gaz se lărgeşte. Dacă nu nimereşte 
ţinta, se răspândeşte în spaţiu şi dispare, dar dacă o atinge, 
tot loveşte ca un armăsar după câţiva kilometri de avânt. 

— Ce naiba tot trâăncăneşti acolo? Unde vrei să ajungi? 
Piratul se răsuci cu forţa unui taur făcându-l pe Lucky să 
geamă când îl strânse la loc. 

— Doar atât, spuse Lucky. Ce crezi că se întâmplă când 
jetul de dioxid de carbon te loveşte de la câţiva centimetri, 
mai înainte ca turbulenţa să-i fi micşorat viteza? Nu 
ghiceşti? O să-ţi spun eu. O să treacă prin costumul şi prin 
corpul tău ca flacăra unui aparat de sudură. 

— Eşti nebun! Vorbeşti prostii! 

Dingo înjură cu furie, dar dintr-o dată încetă să se mai 
mişte. 

— Atunci încearcă, îl avertiză Lucky. Încearcă vreo 
mişcare! Arma mea e în spatele tău şi sunt cu mâna pe 
trăgaci. Încearcă. 

— Mă păcăleşti, se răsti Dingo. Nu câştigi corect. 


— Vizorul meu este spart, spuse Lucky. Toţi îşi vor da 
seama cine pe cine a tras pe sfoară. Ai jumătate de minut să 
te gândeşti. 

Secundele se scurseră în tăcere. Lucky sesiză mişcarea 
mâinii lui Dingo. 

— Adio, Dingo! Spuse el. 

— Aşteaptă! Aşteaptăstrigă el cu disperare. Nu fac altceva 
decât să extind raza de transmitere. 

Imediat chemă nava: 

— Căpitane Anton... Căpitane Anton... 

A fost nevoie de o oră şi jumătate pentru a ajunge înapoi la 
navă. 

Atlas se mişca din nou în spaţiu urmărit cu grijă de piraţii 
care o capturaseră. Unele dintre circuitele automate 
fuseseră trecute pe manual, iar trei pirați se aflau la 
conducerea ei. Ca şi înainte, avea pe lista de pasageri doar 
o singură persoană - Lucky Starr. 

Lucky fusese consemnat într-o cabină şi nu a văzut 
echipajul decât atunci când i s-a adus masa. „Mâncarea de 
pe Atlas”, se gândi Lucky. Sau, cel puţin ce mai rămăsese 
din ea. Cea mai mare parte a alimentelor şi tot 
echipamentul care nu era necesar pentru manevrarea 
navei fusese dus imediat pe vasul piraţilor. 

Primul prânz i-a fost adus de toţi cei trei pirați care 
formau echipajul provizoriu al navei. Erau toţi slabi şi cu 
tenul închis datorită razelor solare nefiltrate din spaţiu. 

Îi dădură tava în tăcere, inspectară cabina meticulos şi 
rămaseră acolo în timp ce el deschise conservele şi lăsă 
conţinutul să se încălzească, apoi plecară înapoi cu 
resturile. 

— Staţi jos, le spuse Lucky. Nu trebuie să staţi în picioare 
cât timp mănânc. 

Nu răspunseră. Unul dintre ei, cel mai slab, cu un nas ce 
fusese spart şi acum părea împrăştiat pe toată faţa, şi cu 
mărul lui Adam ieşit mult în evidenţă, se uită la ceilalţi, ca şi 


cum ar fi vrut să accepte invitaţia. Dar nu primi nici un 
răspuns. 

Următoarea masă a fost adusă doar de „Nas Spart”. Puse 
jos tava, se îndreptă spre uşă şi o deschise. Se uită de-a 
lungul coridorului, închise uşa şi spuse: 

— Numele meu este Martin Maniu. Lucky zâmbi la el şi 
spuse la rândul lui: 

— lar pe mine mă cheamă Bill Williams. Ceilalţi nu vor să 
vorbească cu mine, nu? 

— Ei sunt prieteni cu Dingo. Eu nu. Poate că eşti un om al 
guvernului, cum crede Căpitanul, sau poate că nu eşti. Dar 
în ce mă priveşte, oricine îi face asta lui Dingo, e un tip de 
treabă. Face pe deşteptul şi se dă mare. Când am ajuns 
prima dată aici, m-a provocat la duel. Era gata-gata să mă 
proiecteze pe un asteroid. Asta fără nici un motiv. A pretins 
că a făcut o greşeală, dar el nu greşeşte niciodată în astfel 
de dueluri. Ţi-ai făcut destui prieteni, domnule dragă, când 
te-ai întors cu ticălosul ăla pus cu botul pe labe. 

— Mă bucur de asta. 

— Dar acum ai grijă. N-o să te uite. Să nu rămâi singur cu 
el douăzeci de ani de-acum înainte. Eu te-am avertizat. Îl 
roade, asta e. L-ai păcălit că poţi să tai prin trei centimetri 
de metal cu dioxid de carbon. Toată lumea râde de el acum, 
iar el e nebun de furie. Nebun cu adevărat! E cel mai bun 
lucru care s-a întâmplat vreodată. Sper ca Şeful să te 
accepte. 

— Şeful? Căpitanul Anton? 

— Nu, Şeful. Şeful cel mare. Auzi, mâncarea pe care ai 
adus-o pe navă e bună, în special carnea. Piratul plescăi din 
buze zgomotos. 'Te plictiseşti de piure de fermenţi, asta mai 
ales când eşti conducătorul unei ferme. 

Lucky strânse firimiturile rămase. 

— Cine e ăsta? 

— Cine? 

— Şeful. 

Maniu ridică din umeri. 


— Pe Spaţiu! Nu ştiu. Doar nu crezi că unul ca mine l-ar 
cunoaşte pe Şef. Numai unii dintre băieţi vorbesc despre el. 
E la mintea cocoşului că cineva e şeful. 

— Organizaţia voastră e destul de complicată. 

— Auzi, nici nu-ţi închipui până nu o să ni te alături. Fii 
atent, eram falit când am ajuns aici. Nu ştiam ce să mai fac. 
M-am gândit că o să atac câteva nave şi apoi o să-mi iau 
partea mea şi totul o să se termine. Gândeam că ar fi mai 
bine decât să mori de foame cum se întâmpla cu mine. 

— Şi nu e aşa? 

— Nu. N-am fost niciodată la un raid. Puţini dintre noi se 
duc. Doar câţiva ca Dingo. El se duce mereu. Îi place, 
nenorocitul! Cei mai mulţi dintre noi se duc la femei 
câteodată. Piratul zâmbi. Am soţie şi un copil. Nu-ţi vine a 
crede acum, nu-i aşa? Bine, avem un proiect al nostru. 
Avem propriile noastre ferme. Câteodată îmi fac şi eu 
datoria în spaţiu, ca de exemplu acum. E o viaţă uşoară. Ar 
putea să-ţi meargă bine dacă ni te alături. Un tip aşa de 
arătos ca tine ar putea să-şi găsească o soţie imediat şi să 
se aşeze la casa lui. Sau e destul de multă aventură, dacă 
asta cauţi. Da, domnule Bill. Sper ca Şeful să te accepte. 

Lucky îl urmă spre uşă. 

— Auzi, unde mergem de fapt? La una din baze? 

— Pe una din stânci, am impresia. Care o fi mai aproape. O 
să stai acolo până vine răspunsul. Aşa se întâmplă de obicei. 
Şi nu le spune băieţilor, sau oricui altcuiva că am vorbit cu 
tine. O. K., prietene? Adăugă el ieşind pe uşă. 

— Nici o problemă. 

Rămas din nou singur, Lucky îşi lovi palma încet şi uşor cu 
pumnul. Şeful! Era doar un fel de a spune? Doar o bârfa? 
Sau înseamnă ceva? Şi restul conversaţiei? 

Trebuia să aştepte. Pe Galaxie! Ar trebui să le treacă prin 
cap lui Conway şi lui Henree să mai aştepte ceva timp până 
să intervină. 

Lucky nu a avut prilejul să vadă.“stânca” în timp ce Atlas 
se apropia de ea. Nu a putut să o vadă pană când, avându-l 


în faţă pe Martin Maniu şi în spate un alt pirat, păşi afară 
din camera de depresurizare în spaţiu şi aceasta îi apăru la 
o sută de metri în jos. 

Asteroidul era unul tipic. Lucky, măsurându-l din priviri, s- 
a gândit că nu poate avea mai mult de trei kilometri pe cea 
mai mare dimensiune a lui. Era neregulat şi stâncos ca şi 
cum un gigant ar fi rupt un vârf de munte şi l-ar fi aruncat 
în spaţiu. Partea dinspre Soare era gri închis, iar el se rotea 
destul de vizibil, umbrele schimbându-se şi modificându-şi 
poziţia. 

Se aruncă spre asteroid după ce ieşi din sas, luându-şi 
avânt ca la o săritură de la trambulină. Stâncile pluteau 
parcă spre el. Când mâinile lui au atins solul, inerția a 
împins în jos corpul, făcându-l să se rotească cu nişte 
mişcări acrobatice până când s-a putut prinde de un colţ de 
stâncă pentru a se opri. 

Se ridică în picioare. Stânca aproape că dădea iluzia de 
suprafaţă planetară. Cele mai apropiate ridicături în stâncă 
nu aveau nimic în spatele lor, doar hăul cosmic. Stelele, 
mişcându-se vizibil în timp ce stânca se rotea, erau nişte 
lumini strălucitoare. Nava, care fusese pusă pe o orbită în 
jurul asteroidului, rămânea nemişcată deasupra. 

Un pirat îi conduse cale de vreo cincisprezece metri spre o 
ridicătură în stâncă ce nu se distingea între celelalte. 
Parcurse distanţa din două mari salturi. În timp ce ei 
aşteptau ca o secţiune a ridicăturii să se dea la o parte, din 
deschizătură apăru o siluetă îmbrăcată într-un costum 
spaţial. 

— O. K., Herm, spuse cu o voce groasă unul din pirați, uite- 
|. De-acum e-n grija ta. 

Vocea care se auzi în aparatul de emisie recepţie al lui 
Lucky era calmă şi mai degrabă obosită. 

— Domnilor, cât timp va sta cu mine? 

— Până când o să ne întoarcem să-l luăm. Şi nu pune 
întrebări. Piraţii făcură cale întoarsă şi săriră spre navă. 
Gravitaţia asteroidului nu putu face nimic pentru a-i opri. 


Se micşorară constant şi, după câteva minute, Lucky văzu 
un mic fulger de cristale când unul dintre ei îşi corecta 
direcţia cu ajutorul unei arme reactive; era una de 
dimensiuni mici, folosită curent în astfel de scopuri şi care 
făcea parte din echipamentul standard. Gazul cu care 
funcţiona se afla într-un cartuş în interiorul acesteia. 

Peste câteva minute jeturile din spate ale navei străluciră 
având culoarea roşie, iar nava începu şi ea să se micşoreze. 
Nu folosea la nimic să vadă în ce direcţie se îndrepta, era 
conştient de asta, daca nu ştia care era poziţia lui în spaţiu. 
Nu putea preciza decât că se află undeva în centura de 

asteroizi. 

Era aşa de adâncit în gânduri încât aproape că tresări 
când auzi vocea uşoară a celuilalt bărbat de pe asteroid. 

— E frumos aici. les aşa de rar încât uneori uit. Fii atent! 
Spuse el. 

Lucky se întoarse în partea stângă. Soarele mic se ivea 
deasupra marginii ascuţite a asteroidului. Într-o clipă era 
atât de puternic încât nici nu te puteai uita la el. Era ca o 
monedă de aur strălucitoare. Cerul, mai înainte negru, 
rămase la fel de negru, iar stelele apărură la fel de mari. 
Aşa se întâmpla într-o lume fără atmosferă unde nu era praf 
pentru a împrăştia lumina şi pentru a transforma cerul într- 
un albastru adânc. 

— În douăzeci şi cinci de minute sau mai puţin o să apună 
din nou. Câteodată, când Jupiter este cel mai aproape, îl 
poţi vedea ca o bucată de marmură, cu cei patru sateliți ca 
nişte lumini aliniate într-o formaţiune militară. Dar asta se 
întâmplă o dată la trei ani jumătate. Nu se va întâmpla 
acum, spuse calm omul de pe asteroid. 

— Oamenii aceia ţi-au spus Herm. E numele tău? Eşti unul 
dintre ei? Întrebă Lucky direct. 

— Vrei să spui dacă sunt un pirat? Nu. Dar trebuie să 
recunosc că le sunt un fel de complice. Nici numele meu nu 
este Herm. Ăsta e doar un termen cu care se adresează în 
general ermiţilor. Numele meu, domnule, este Joseph 


Patrick Hansen, şi din moment ce vom fi camarazi pentru o 
perioadă nedefinită sper că vom fi şi prieteni. 

Întinse o mână înmănuşată în metal iar Lucky o strânse cu 
putere. 

— Eu sunt Bill Williams, spuse el. Zici că eşti un ermit. Vrei 
să spui că locuieşti aici tot timpul? 

— Exact. 

Lucky se uită înjur la bucăţile de granit şi de siliciu şi se 
încruntă. 

— Nu arată prea atrăgător. 

— Oricum, o să mă străduiesc să fie cât mai confortabil 
pentru dumneata. 

Ermitul atinse un loc din stâncă pe unde venise şi o bucată 
din ea se dădu la o parte pentru a doua oară. Lucky observă 
că marginile fuseseră rotunjite şi îndreptate cu lastium sau 
un material asemănător pentru a se asigura o etanşeitate 
perfectă. 

— Poftim înăuntru, domnule Williams, îl invită ermitul. 
Lucky păşi înăuntru. Uşa din stâncă se închise în spatele lui. 
Imediat ce s-a închis, un mic bec fluorescent se aprinse şi 
îndepărtă întunericul. Camera de depresurizare era atât de 

mare încât încăpeau în ea doi oameni. 

Un mic semnal de culoare roşie clipi, iar ermitul spuse: 

— Poţi să-ţi deschizi casca acum. Avem aer. 

În timp ce vorbea îşi scoase şi el casca. 

Lucky făcuşi el la fel şi îşi umplu plămânii cu aer curat. Nu 
era rău deloc. Fără discuţie era mult mai bun decât aerul de 
pe navă. 

Dar imediat ce uşa din interiorul camerei de 
depresurizare se deschise, Lucky rămase cu răsuflarea 
întretăiată. 

Ce ştia ermitul. 

Lucky văzuse câteva camere luxoase chiar şi pe Pământ. 
Avea cincisprezece metri lungime şi aproape zece lăţime. 
Un balcon o înconjura. Pe toată suprafaţa pereţilor erau 
aliniate video-cărţi. Un proiector de perete era aşezat pe un 


piedestal, iar pe un altul se afla o miniatură a galaxiei ce 
părea făcută din nestemate. Lumina avea o sursă indirectă. 

Imediat ce a pus piciorul în cameră a simţit forţa 
motoarelor ce generau câmpul pseudo-gravitaţional. Nu 
era potrivit la gravitația normală a Pământului. După cum o 
simţea i se părea a fi undeva între cea terestră şi cea 
marțiană. Dădea o senzaţie plăcută de uşurime, dar avea 
destulă forţă pentru a permite coordonarea completă a 
muşchilor. 

Ermitul îşi scoase costumul spaţial şi îl puse deasupra unui 
recipient de plastic, în care stratul gros de brumă ce se 
depusese pe costum la trecerea de la frigul spaţial la aerul 
cald şi umed al camerei se putea scurge o dată cu topirea. 

Era înalt şi drept, faţa lui lipsită de riduri avea o culoare 
roz, dar părul lui era destul de alb, la fel ca şi sprâncenele 
lui groase, în timp ce venele ieşeau în evidenţă pe spatele 
mâinilor. 

— Vrei să te ajut să-ţi scoţi costumul? Întrebă el politicos. 

— Nu e nici o problemă, spuse Lucky revenindu-şi din 
uimire. E desul de neobişnuită locuinţa dumitale, adăugă el 
repede. 

— Îţi place? Întrebă Hansen zâmbind. Mi-a luat mulţi ani s- 
o fac să arate ca acum. Nu-mi lipseşte nimic. 

Spunând asta părea plin de o mândrie tăcută. 

— Îmi imaginez, zise Lucky. Trebuie să ai un generator 
pentru lumină şi pentru a menţine pseudo-gravitaţia. Cred 
că ai şi un aparat de purificare şi înlocuire a aerului, 
rezerve de apă, de hrană - tot ce-ţi trebuie. 

— Aşa e. 

— Viaţa unui ermit nu e chiar aşa de rea. Ermitul era 
evident măgulit şi mulţumit. 

— N-are de ce să fie, spuse el. Stai jos, domnule Williams, 
stai jos. Vrei ceva de băut? 

— Nu, nu mulţumesc. 

Lucky se aşeză într-un fotoliu. Aparent, era un fotoliu 
normal, dar în spate avea un câmp diamagnetic slab care 


cedă la greutatea lui atât cât să-i permită un balans care 
mulă fotoliul după formele corpului său. 

— Poţi să-mi aduci în schimb o ceaşcă de cafea? 

— Nici o problemă! 

Bătrânul intră într-o firidă. În câteva secunde era înapoi 
cu o cană de cafea aburindă şi mirositoare şi o alta pentru 
el. 

Braţul fotoliului lui Lucky dezvălui o scobitură mică la o 
atingere a degetului lui Hansen iar ermitul puse una din 
căni în ea. În timp ce făcea asta se opri o clipă pentru a se 
uita la tânărul bărbat. 

— Ce e? Întrebă Lucky uitându-se în sus. 

— Nimic, nimic, răspunse Hansen dând din cap. 

Stăteau unul în faţa celuilalt. Luminile din interiorul 
camerei se diminuară în intensitate până când locul în care 
stăteau cei doi rămase singurul inundat de lumină. 

— Şi acum, dacă o să scuzi curiozitatea unui om bătrân, 
spuse ermitul, aş vrea să te întreb de ce ai venit aici? 

— N-am venit. Am fost adus, replică Lucky. 

— Vrei să spui că nu eşti unul dintre... Hansen se opri. 

— Nu, nu sunt pirat. Cel puţin nu încă. 

Hansen lăsă cana din mână şi se uită puţin încurcai. 

— Nu înţeleg. Poate am spus lucruri pe care nu ar fi 
trebuit să le spun. 

— Nu-ţi face griji. O să fiu unul dintre ei destul de curând. 
Lucky îşi termină cafeaua şi apoi, alegându-şi cu grijă 
cuvintele, începu cu îmbarcarea lui pe Atlas de pe Lună şi 
continuă cu tot ce se întâmplase. 

Hansen asculta absorbit. 

— Şi eşti sigur că asta vrei să faci, tinere, acum că ai văzut 
puţin din această viaţă? 

— Sunt sigur. 

— Pentru Pământ, de ce? 

— Exact. Pentru Pământ şi ce mi-a făcut. Nu e loc să 
trăieşti acolo. Tu de ce ai venit aici? 


— Mi-e teamă că e o poveste prea lungă. Nu trebuie să te 
sperii. N-am s-o spun. Am cumpărat acest asteroid cu mult 
timp înainte ca loc pentru vacanţă şi a început să-mi placă. 
Am continuat să măresc spaţiul de locuit, am cumpărat 
mobilă şi video-cărţi de pe Pământ încetul cu încetul. La un 
moment dat mi-am dat seama că am aici tot ce-mi trebuie. 
Aşa că m-am întrebat, de ce să nu rămân aici? Şi am rămas. 

— Normal. De ce nu? Eşti destul de inteligent. Pe Pământ 
totul e aiurea. Prea mulţi oameni. Prea multe slujbe 
plicticoase. E aproape imposibil să ajungi pe planete, şi 
dacă ajungi, nu poţi decât să faci muncă manuală. Nu e nici 
o oportunitate pentru un bărbat decât dacă vine pe 
asteroizi. Nu sunt destul de bătrân pentru a mă stabili 
undeva, ca tine. Dar pentru un tip tânăr e o viaţă liberă şi 
plină de aventuri. Poţi deveni chiar şef. 

— Cei care sunt deja şefi nu prea-i iubesc pe aceia care au 
gânduri de şefie în cap. Anton, spre exemplu. L-am văzut şi 
mi-am dat seama. 

— Se poate, dar până acum s-a ţinut de cuvânt, spuse 
Lucky. A spus că dacă-l înving pe Dingo o să-mi dea şansa să 
mă alătur oamenilor de pe asteroizi. Se pare totuşi că am 
şansa asta. 

— Se pare doar că eşti aici, şi asta e tot. Dacă se întoarce 
cu vreo dovadă, sau ce numeşte el dovadă, că eşti un om al 
guvernului? 

— Imposibil. 

— Şi totuşi? Doar aşa, ca să scape de tine? 

Lucky se întunecă la faţă şi din nou Hansen se uită la el 
curios, încruntându-se puţin. 

— Nu va putea, replică Lucky. Îi poate fi de folos un om 
bun, şi el ştie asta. Şi în plus, de ce îmi predici mie astea? 
Nu eşti şi tu aici, de partea lor? 

Hansen se uită în jos. 

— E adevărat. N-ar trebui să intervin. Doar că am stat aici 
singur foarte mult timp. Sunt în stare să vorbesc prea mult 
când apare cineva, doar ca să aud sunetul vocilor. Hei, s-a 


făcut vremea cinei. M-aş bucura să cinezi cu mine, fie şi în 
tăcere, dacă preferi aşa. Sau vorbim despre ce vrei tu. 

— Bine, mulţumesc, domnule Hansen. Fără supărare. 

— Bine. 

Lucky îl urmă pe Hansen într-un mic oficiu în care erau 
aliniate conserve de mâncare şi tot felul de concentrate. 
Niciuna din mărcile de mâncare familiare lui Lucky nu se 
afla acolo. În loc de asta conţinutul fiecărei conserve era 
descris în nişte gravuri colorate care făceau parte şi ele din 
metalul cutiei. 

— Obişnuiam să ţin carnea proaspătă într-o cameră 
specială de răcire. Poţi să scazi oricât temperatura pe un 
asteroid, dar sunt doi ani de când n-am mai făcut rost de 
hrană de felul ăsta, spuse Hansen. 

Alese şase feluri de conserve de pe rafturi şi un recipient 
de lapte concentrat. La sugestia lui, Lucky luă un bidon 
sigilat cu apă de pe un raft de jos. 

Ermitul aşeză repede masa. Conservele erau cu auto- 
încălzire şi când se desfăceau se transformau într-o farfurie 
cu vesela necesară. 

— Afară am umplut o vale întreagă cu chestii dintr-astea. 
Folosite, bineînţeles. Tot ce s-a strâns în douăzeci de ani, 
spuse Hansen plin de amuzament arătând spre cutii. 

Mâncarea era bună, dar ciudată. Era pe bază de fermenţi, 
de tipul celor produşi numai de Imperiul Terestru. Nicăieri 
în galaxie nu era o acumulare mai mare de populaţie, 
nicăieri nu erau atâtea miliarde, încât să se dezvolte cultura 
de fermenţi. Pe Venus, unde erau produse cele mai multe 
culturi de fermenţi, se putea crea aproape orice fel de 
imitație de mâncare: fripturi, alune, unt, bomboane. Erau la 
fel de hrănitoare ca şi cele reale. Pentru Lucky însă, gustul 
nu era chiar venusian. Aveau un gust oarecum mai 
pronunţat. 

— Scuză-mă că sunt „gălăgios”, spuse el, dar toate astea 
cer bani, nu-i aşa? 


— Da, iar eu am ceva bani. Am investiţii pe Pământ. 
Cecurile mele erau de fiecare dată onorate sau cel puţin 
aşa se întâmpla până acum doi ani. 

— Ce s-a întâmplat atunci? 

— Hrana a încetat să mai sosească. Era prea riscant din 
cauza piraţilor. A fost o lovitură grea. Aveam strânse o 
mulţime de rezerve de toate felurile, dar pot să-mi imaginez 
cum a putut să fie pentru ceilalţi. 

— Ceilalţi? 

— Ceilalţi ermiţi. Sunt sute ca mine. Dar nu toţi sunt la fel 
de norocoşi. Foarte puţini dintre ei îşi permit să-şi facă o 
lume aşa de confortabilă, dar oricum se descurcă. De obicei 
sunt oameni bătrâni ca mine, cu soțiile decedate şi copiii 
mari; o lume ciudată şi diferită cu oameni care sfârşesc 
singuri. Dacă au ceva pus deoparte, pot lua un asteroid. 
Guvernul nu le cere nimic. Pot obţine orice asteroid, dacă 
are mai puţin de opt kilometri diametru. Apoi, dacă vor, pot 
investi într-un aparat de recepţie subeteric şi astfel pot fi la 
curent cu ce se întâmplă în univers. Dacă nu, îşi pot lua 
video-cărţi sau pot aranja să li se aducă transcrieri ale 
ştirilor o dată pe an la venirea navelor cu provizii sau, dacă 
preferă, pot doar să mănânce, să se odihnească şi să 
doarmă. Câteodată îmi doresc să-i cunosc pe câţiva dintre 
ei. 

— De ce nu ai făcut-o? 

— Am simţit uneori nevoia, dar nu sunt oameni foarte 
sociabili. Până la urmă au venit aici să fie singuri, de fapt ca 
şi mine. 

— Păi, atunci de ce nu ai plecat când nava cu provizii a 
încetat să mai vină? 

— Nu a fost aşa de la început. M-am gândit că guvernul o 
să restabilească cu siguranţă situaţia şi oricum aveam 
destul de multe rezerve pentru o lună. De fapt, probabil că 
aş fi putut să rezist şi un an, economisind. Dar au apărut 
vasele piraţilor. 

— Şi te-ai alăturat lor? 


Ermitul se încruntă. Sprâncenele i se împreunară într-o 
încruntare încurcată şi îşi terminară masa în linişte. 

La sfârşit strânse farfuriile şi vesela şi le puse într-un 
recipient din perete aflat în firida ce ducea spre cămară. 
Lucky auzi un zdrăngănit slab metalic şi care se diminua 
rapid. 

— Câmpul pseudo-gravitaţional nu se întinde asupra 
ghenei. Un singur jet de aer şi imediat vor ajunge în valea 
de care ţi-am povestit, asta cu toate că se află la un 
kilometru şi jumătate de aici. 

— Mi se pare mie, spuse Lucky, că dacă arunci un jet mai 
puternic de aer poţi să scapi de toate cutiile deodată. 

— Aşa ar fi. Cred că cea mai mare parte a ermiţilor fac 
acest lucru. Poate chiar toţi. Mie nu-mi place ideea, totuşi. 
Ar fi o pierdere de metal şi de aer. Poate vom avea nevoie 
vreodată de ele. Cine ştie! Cu toate că unele dintre ele se 
vor împrăştia pe ici pe colo, sunt sigur că altele vor 
înconjura asteroidul ca nişte mici sateliți şi nu e prea demn 
să te gândeşti că eşti însoţit pe orbită de gunoaie. Vrei să 
fumezi? Nu? Te deranjează dacă fumez eu? 

Aprinse un trabuc şi suflă mulţumit. 

— Oamenii de pe asteroizi nu pot furniza tutun regulat aşa 
că asta a devenit un lux pentru mine. 

— Ei îţi furnizează şi restul de provizii? Întrebă Lucky. 

— Exact. Apă, piese de schimb pentru motoare, şi materie 
primă pentru energie. E o înţelegere. 

— Şi tu ce faci pentru ei? 

Ermitul studie capătul aprins al trabucului. 

— Nu prea multe. Ei folosesc această lume. Aterizează cu 
navele aici şi eu nu-i raportez. Ei nu intră aici, iar ce fac ei 
în altă parte nu e treaba mea. Nici nu vreau să ştiu. E mai 
sigur aşa. Câteodată lasă oameni aici, la fel cum s-a 
întâmplat cu tine, şi sunt luaţi înapoi după un timp. Cred că 
se opresc pentru reparaţii din când în când. În schimb îmi 
aduc provizii. 

— Nu-i ajută şi pe ceilalţi ermiţi? 


— N-am de unde să ştiu. Probabil. 

— Asta înseamnă că ar fi nevoie de o grămadă de provizii. 
De unde le-or fi luând? 

— Capturează nave. 

— Nu e destul pentru a aproviziona sute de ermiţi şi pe ei 
înşişi. Vreau să spun că asta ar însemna să aibă o mulţime 
nave. 

— Nu am de unde să ştiu. 

— Nu te interesează? Duci o viaţă uşoară, dar poate că 
mâncarea pe care tocmai am mâncat-o a venit de pe o navă 
al cărei echipaj este acum o masă de corpuri îngheţate care 
înconjoară un asteroid la fel ca şi gunoiul. Te-ai gândit 
vreodată la asta? 

Ermitul se înroşi dureros. 

— Te răzbuni pe mine pentru predica pe care ţi-am ţinut-o 
mai devreme. Ai dreptate, dar ce pot să fac? Eu nu am 
abandonat sau trădat guvernul. Ei m-au abandonat şi m-au 
trădat. Proprietăţile mele de pe Pământ aduc venituri 
plătind taxele. Eu de ce nu sunt protejat atunci? Am 
înregistrat acest asteroid la 'Terrestrial Outer World Bureau 
cu bună credinţă. E o parte a proprietăţii terestre. Am toate 
drepturile să aştept protecţie împotriva piraţilor. Dacă 
această protecţie nu mai vine, dacă sursele mele de 
aprovizionare spun că nu-mi mai pot aduce mâncare la nici 
un preţ, eu ce vrei să fac? Poţi spune că aş fi putut să mă 
întorc pe Pământ, dar cum aş fi putut să las toate astea? 
Aici am lumea mea. Cărţile mele, toate filmele clasice care 
îmi plac. Am chiar o copie după Shakespeare; o filmare 
directă a paginilor unei cărţi vechi. Am hrană, băutură, 
linişte: nu aş putea găsi nicăieri în univers un loc mai 
confortabil. Cu toate astea să nu crezi că a fost o alegere 
uşoară. Am un transmiţător subeteric. Pot comunica cu 
Pământul. Am o mică navă care poate face călătoria până la 
Ceres. Oamenii de pe asteroizi ştiu asta, dar au încredere în 
mine. Ştiu că nu am de ales. Cum ţi-am mai spus şi la 
început, sunt deja un complice. I-am ajutat. Asta, din punct 


de vedere legal, mă face să fiu un pirat. Înseamnă 
închisoare, probabil execuţie dacă mă întorc. Dacă nu, dacă 
mă eliberează în schimbul dovezilor, oamenii de pe asteroizi 
n-or să uite asta niciodată. O să mă găsească oriunde aş 
merge, asta în cazul în care nu mi se oferă din partea 
guvernului protecţie pe viaţă. 

— Se pare că nu stai aşa de bine, spuse Lucky. 

— Da? Întrebă la rândul lui ermitul. Aş putea să obţin o 
protecţie completă, cu un ajutor adecvat. 

Era rândul lui Lucky: 

— N-am de unde să ştiu. 

— Eu cred că da. 

— Nu te înţeleg. 

— Uite, o să-ţi dau un sfat în schimbul ajutorului. 

— Eu nu pot face nimic. Tu ce vrei să-mi spui? 

— Pleacă de pe asteroid înainte ca Anton şi oamenii lui să 
se întoarcă. 

— Niciodată. Am venit aici să mă alătur lor, nu să mă 
întorc acasă. 

— Dacă nu pleci acum, o să rămâi pentru totdeauna. O să 
rămâi aici sub formă de cadavru. N-or să te lase să faci 
parte din nici un echipaj. Nu corespunzi, mister. 

Faţa lui Lucky se strâmbă de mânie. 

— Despre ce tot vorbeşti, bătrâne? 

— Ei poftim, când te enervezi, se vede de la o poştă. Nu 
eşti Bill Williams, fiule. Care e relaţia ta cu Lawrence Starr 
de la Consiliul Ştiinţei? Eşti cumva fiul lui Starr? 

Spre Ceres. 

Lucky se încruntă. Îşi simţi muşchii de la mâna dreaptă 
încordându-se ca şi cum s-ar întinde spre o coapsă de care 
nu atârna nici un blaster. Nu făcu nici o mişcare. Îşi stăpâni 
perfect vocea. 

— Al cui fiu? Despre ce tot vorbeşti? 

— Sunt sigur de asta. Ermitul se aplecă înainte uitându-se 
atent la încheietura mâinii lui Lucky. L-am cunoscut bine pe 
Lawrence Starr. A fost prietenul meu. M-a ajutat odată când 


am avut cu adevărat nevoie. Tu eşti imaginea lui. Nu am 
cum să mă înşel. 

Lucky îşi trase mâna înapoi. 

— Nu are nici un sens ceea ce spui. 

— Ascultă-mă, fiule, s-ar putea să fie important pentru tine 
să nu-ţi dezvălui identitatea. Poate că nu ai încredere în 
mine. Bine, eu nu-ţi spun să ai. Lucrez cu piraţii şi am 
recunoscut-o. Dar, te rog, ascultă-mă. Oamenii de pe 
asteroizi au o organizaţie bună. S-ar putea să le ia câteva 
săptămâni, dar dacă Anton te suspectează, n-or să se 
oprească până nu-ţi fac felul. N-o să-i păcălească nici o 
povestioară de genul ăsta. Or să afle adevărul şi or să-şi dea 
seama cine eşti. Poţi să fii sigur de asta! Or să-ţi afle 
adevărata identitate. Pleacă, îţi spun. Pleacă! 

— Dacă aş fi tipul ăsta care presupui tu, bătrâne, nu vei 
avea şi tu probleme? Înţeleg că vrei să-mi dai nava ta. 

— Da. 

— Şi tu ce o să faci când se vor întoarce piraţii? 

— N-o să fiu aici. Nu înţelegi? Vreau să vin cu tine. 

— Şi să laşi baltă tot ce ai aici? Bătrânul ezită. 

— Da, e destul de greu. Dar n-o să maiam o şansă ca asta 
vreodată. Eşti un om cu influenţă, trebuie să fii. Eşti, poate, 
membru al Consiliului Ştiinţei. Eşti aici în misiune secretă. 
Or să te creadă. 

Poţi să mă protejezi, să garantezi pentru mine. O să ai 
grijă să nu fiu acuzat, o să ai grijă să nu mi se întâmple 
nimic din cauza piraţilor. O să le convină celor din Consiliu, 
tinere. O să le spun tot ce ştiu despre pirați. O să cooperez 
cu tot ce-mi stă în putinţă. 

— Unde îţi ţii nava? Întrebă Lucky. 

— Asta înseamnă că batem palma? 

Nava era într-adevăr mică. Cei doi au ajuns la ea printr-un 
coridor strâmt, unul în spatele celuilalt, siluetele lor 
arătând din nou grotesc acoperite de costumele spaţiale. 

— Ceres e destul de aproape ca să o găsim cu telescopul 
navei? Întrebă Lucky. 


— Da. 

— Poţi să o recunoşti fără probleme? 

— Cu siguranţă. 

— Atunci să ne îmbarcăm. 

Capătul frontal al cavernei fără aer în care se afla nava se 
deschise în afară de îndată ce porniră motoarele navei. 

— Control radio, spuse Hansen. 

Nava avea combustibil şi era complet echipată. Mergea 
lin, ridicându-se cu libertatea şi cu uşurinţa ce erau posibile 
numai în locurile în care forţa gravitaţională lipsea aproape 
cu desăvârşire. Pentru prima dată Lucky văzu asteroidul lui 
Hansen din spaţiu. Văzu pentru o clipă valea în care se 
aflau cutiile aruncate, mai strălucitoare decât rocile din jur, 
doar cu o clipă înainte ca aceasta să intre în umbră. 

— Acum spune-mi. Eşti fiul lui Lawrence Starr, nu-i aşa? 
Întrebă Hansen. 

Lucky văzuse un blaster încărcat la maxim şi 
harnaşamentul corespunzător. Răspunse în timp ce şi-l 
punea. 

— Numele meu este David Starr. Cei mai mulţi îmi spun 
Lucky. 

Ceres e un fel de monstru printre asteroizi. Are aproape 
opt sute de kilometri diametru, şi stând pe el, un om de talie 
medie cântăreşte chiar un kilogram şi jumătate. Are o 
formă aproape sferică şi, dacă te afli lângă el, poţi spune că 
este chiar o planetă. 

Totuşi, dacă Pământul ar fi gol pe dinăuntru ar trebui să 
pui în el cam patru mii de corpuri cereşti de mărimea lui 
Ceres pentru a-l umple. 

Bigman stătea pe suprafaţa asteroidului, îmbrăcat într-un 
costum spaţial care fusese umplut până la refuz cu greutăţi 
din plumb şi încălţat cu bocanci cu tălpi groase de treizeci 
de centimetri, tot din plumb. Fusese ideea lui, dar nu-i era 
de nici un folos. Tot cântărea mai puţin de două kilograme, 
iar la fiecare mişcare risca să fie aruncat în spaţiu. 


Se afla pe Ceres de mai bine de patru zile, şi de la zborul 
rapid cu Henree şi Conway de pe Lună aştepta acest 
moment, aştepta ca Lucky Starr să transmită mesajul radio 
prin care să-i anunţe că se întoarce. Gus Henree şi Hector 
Conway erau neliniştiţi din cauza asta, le era frică să nu fi 
murit şi erau îngrijoraţi. El, Bigman, ştia mai bine. Le-a 
spus că Lucky putea să treacă prin orice. Când mesajul lui 
Lucky sosi într-un târziu, le-a spus-o din nou. 

Dar cu toate astea, acolo, pe solul îngheţat de pe Ceres, 
unde nimic nu era între el şi stele, se lăsă cuprins de un 
sentiment de uşurare. 

De unde stătea el, se uita direct la domul observatorului, 
cele mai joase vârfuri ale lui ridicându-se doar puţin 
deasupra liniei orizontului. Era cel mai mare observator din 
tot Imperiul Terestru, dintr-un motiv foarte logic. 

În acea parte a sistemului solar, în interiorul orbitei lui 
Jupiter, planetele Venus, Pământ şi Marte aveau atmosferă 
şi erau din această cauză foarte nepotrivite pentru 
observaţiile astronomice. Chiar şi o atmosferă aşa de 
rarefiată ca a planetei Marte făcea de nedistins cele mai 
fine detalii. Deforma şi făcea să tremure imaginile stelelor 
prezentând în general o imagine neclară a lucrurilor. 

Cel mai mare obiect lipsit de atmosferă de pe orbita lui 
Jupiter era Mercur, dar era aşa de aproape de Soare încât 
observatorul din zona lui întunecată era specializat în 
analizarea Soarelui. Telescoapele relativ mici erau 
suficiente în acest sens. 

Cel de-al doilea mare obiect era Luna. Din nou, şi aici 
circumstanţele dictau o anume specializare. Prognoza 
meteorologică de pe Pământ, spre exemplu, devenise o 
adevărată ştiinţă exactă pe termen lung, din moment ce 
atmosfera Pământului putea fi văzută ca un întreg de la o 
distanţă de patruzeci de mii de kilometri. 

lar cel de-al treilea obiect ca mărime şi care nu avea 
atmosferă era Ceres, iar el era cel mai bun dintre toate. 
Gravitaţia lui aproape insesizabilă permitea aducerea de 


lentile uriaşe şi de oglinzi fără pericolul spargerii, fără 
problema presiunii, asta în ciuda greutăţii lor. Structura 
tubului telescopic însuşi nu necesita nici ea o putere 
deosebită. Ceres era de trei ori mai departe de Soare decât 
era Luna, iar intensitatea luminii solare era redusă la o 
optime. Mişcarea de revoluţie rapidă a lui Ceres menținea 
aproape constantă temperatura. Pe scurt, Ceres era ideal 
pentru observarea stelelor şi a celorlalte planete. 

Cu doar o zi înainte Bigman văzuse planeta Saturn prin 
telescopul cu reflexie având diametrul de două mii cinci 
sute de centimetri, şlefuirea enormei oglinzi necesitând 
douăzeci de ani de efort şi de muncă necontenite. 

— Prin ce mă uit? Întrebă el. Toţi râseră la el. 

— Nu te uiţi prin nimic, veni şi răspunsul. 

Trei dintre ei reglară imediat controalele cu grijă, fiecare 
făcând ceva care era în perfectă coordonare cu ceilalţi doi, 
până când se arătară satisfăcuţi de rezultat. Luminile slabe 
de culoare roşie se diminuară din ce în ce mai mult, iar în 
locul gol în care stăteau ieşi la iveală un glob de lumină. O 
altă atingere a controalelor şi imediat imaginea se focaliză. 

Bigman fluieră cu admiraţie. Era Saturn! 

Era Saturn, mare de un metru, aşa cum îl văzuse din 
spaţiu de zeci de ori. Cele trei inele ale lui erau 
strălucitoare, iar Bigman putea să vadă cei trei sateliți ca 
pe nişte luni de marmură. În spate apărea un număr infinit 
de stele. Bigman vroia să se învârtă în jurul ei pentru a 
vedea şi partea ascunsă, dar imaginea nu se schimba în 
timp ce se mişca în jurul ei. 

— E doar o imagine, îi spuseră ei, o iluzie. Oriunde ai sta 
vezi acelaşi lucru. 

Acum, de pe suprafaţa asteroidului, Bigman putea vedea 
planeta Saturn cu ochiul liberi. Era doar un punct alb dar 
mult mai strălucitor decât stelele din jur. Era de două ori 
mai strălucitor decât părea de pe Pământ, şi asta pentru că 
era cu treizeci şi două de milioane de kilometri mai 
aproape. Pământul era de partea cealaltă a lui Ceres, 


aproape de soarele de mărimea unui bob de mazăre. 
Pământul nu era aşa de impresionant în mărime pentru că 
Soarele îl făcea să pară a fi un pitic. 

În casca lui Bigam de auziră sunete imediat ce apelul ieşi 
din radioreceptorul lăsat deschis. 

— Hei, micuţule, pune-ţi picioarele la spinare! Vine o navă. 
Bigman sări la auzul cuvintelor, agitându-şi picioarele şi 
mâinile. 

— Cui îi spui tu „micuţule”? Strigă el. Dar celălalt izbucni 
în râs. 

— Auzi, cât ceri pe o lecţie de zbor, piticanie? 

— O să-ţi arăt eu „piticanie”, strigă Bigman furios. Atinsese 
vârful parabolei pe care o descrisese şi începea să coboare 
încet şi şovăielnic. 

— Cum te cheamă, deşteptule? Spune-ţi numele şi-am să-ţi 
aranjez pipota imediat ce-o să ies din costumul ăsta! 

— Crezi că poţi să ajungi la pipota mea? Veni răspunsul 
plin de ridiculizare şi Bigman fu gata să explodeze dacă nu 
ar fi văzut o navă care cobora la orizont. 

Făcu nişte salturi enorme dar neîndemânatice pe 
suprafaţa de 2,5 kilometri; pătraţi a spaţioportului 
amenajat pe asteroid, încercând să aprecieze exact punctul 
în care va ateriza nava. 

Aceasta cobori învăluită în jeturi de aburi, atingând solul 
ca un fulg, iar când uşile camerelor de depresurizare se 
deschiseră şi silueta înaltă îmbrăcată în costum a lui Lucky 
cobori, Bigman, strigând de bucurie, făcu un salt mare şi 
ajunse lângă el. 

Conway şi Henree îl primiră ceva mai rezervaţi, dar nu 
mai puţin bucuroşi. Îi strânseră mâna lui Lucky, vrând parcă 
să confirme, prin simplul contact al epidermelor, legătura 
de sânge dintre ei. 

Lucky râse. 

— Gata, vreţi să terminaţi? Lăsaţi-mă să respir! Ce se 
întâmplă? Credeaţi că n-o să mă mai întorc? 


— Uite care-i treaba, spuse Conway, mai bine ne-ai 
consulta înainte să-ţi iei tălpăşiţa bazându-te pe ideea unui 
bătrân nebun. 

— Păi, acum, chiar dacă e vorba de ideile unor bătrâni 
nebuni, dar altfel nu m-aţi fi lăsat. 

— Nu contează asta. Te pot aresta pentru ce ai făcut. Te 
pot închide pe loc. Te pot suspenda. Te pot da afară din 
Consiliu, spuse Conway. 

— Pe care dintre ele o s-o faci? 

— Pe niciuna, tânăr nebun crescut peste măsură! Dar 
poate că o să-ţi trag o mamă de bătaie ca să-ţi bagi odată 
minţile în cap! 

Lucky se întoarse spre Augustus Henree. 

— N-o să-l laşi, nu-i aşa? 

— Sincer, cred că o să-i dau o mână de ajutor. 

— Atunci mă dau bătut. Uite, e aici un gentleman pe care 
aţi vrea să-l cunoaşteţi. 

Până atunci, Hansen rămăsese în spate şi era evident 
amuzat de schimbul de replici. Cei doi membri ai Consiliului 
erau prea atenţi la Lucky Starr pentru a fi sesizat prezenţa 
lui. 

— Doctore Conway, spuse Lucky, doctore Henree, 
dumnealui este Joseph P Hansen, proprietarul navei pe 
care am folosit-o pentru a mă întoarce. Mi-a fost de mare 
ajutor. 

Bătrânul ermit strânse mâinile celor doi membri ai 
Consiliului. 

— Presupun că nu aveţi de unde să-i cunoaşteţi pe doctorii 
Henree şi Conway, spuse Lucky. 

Ermitul încuviinţă din cap. 

— În cazul ăsta, continuă el, aflaţi că sunt oameni 
importanţi din Consiliul Ştiinţei. După ce veţi mânca şi vă 
veţi odihni sunt sigur că vor sta de vorbă cu dumneavoastră 
şi vă vor ajuta. 

O oră mai târziu, cei doi membri ai Consiliului se întâlniră 
cu Lucky având nişte expresii serioase pe faţă. Doctorul 


Henree punea tutun în pipă cu un deget mic şi fuma în 
tăcere în timp ce asculta povestirea lui Lucky despre pirați. 

— I-ai spus toate astea lui Bigman? Întrebă el. 

— Tocmai am stat de vorbă cu el, răspunse Lucky. 

— Şi n-a sărit pe tine că nu l-ai luat şi pe el? 

— N-a fost prea încântat, admise Lucky. 

Dar întrebările lui Conway erau îndreptate spre subiecte 
mai serioase. 

— O navă proiectată de sirieni, zici? Întrebă el ca pentru 
sine. 

— Fără nici o îndoială, răspunse Lucky. Cel puţin avem o 
informaţie sigură. 

— O informaţie de genul ăsta nu merita riscul, spuse 
Conway sec. Sunt mult mai tulburat de o altă informaţie pe 
care o avem acum. E evident că organizaţia siriană s-a 
infiltrat în Consiliu. 

Henree încuviinţă şi el grav din cap. 

— Da, şi eu am observat asta. E foarte rău. 

— Cum aţi aflat? Întrebă Lucky. 

— Pe Galaxie, e evident, băiete. Recunosc că am avut o 
echipă destul de mare la construcţia navei şi chiar cu cele 
mai bune precauţii nu puteam preveni o scurgere de 
informaţii. Cu toate astea, nu trebuie uitat că doar câţiva 
dintre membrii Consiliului ştiau că nava era o capcană şi 
maniera exactă în care aceasta va exploda. Undeva în acel 
mic grup există un spion, deşi puteam să bag mâna în foc că 
toţi erau de încredere, spuse el dând din cap. Nu există o 
altă explicaţie. 

— Nici nu trebuie să te gândeşti la altceva, spuse Lucky. 

— Da? Şi mă rog de ce nu? 

— Pentru că acel contact sirian a fost temporar. Ambasada 
siriană a avut informaţiile de la mine. 

Bigman preia controlul 

— Indirect, desigur, printr-unul din spionii lor cunoscuţi, 
spuse Lucky ceva mai tare în timp ce bărbaţii în vârstă se 
uitau uimiţi la el. 


— Nu te înţeleg deloc, spuse Henree cu o voce joasă, în 
vreme ce Conway rămăsese fără grai. 

— Era necesar. Trebuia să mă infiltrez în rândul piraţilor 
fără să stârnesc bănuieli. Dacă mă găseau pe o navă pe 
care o credeau a fi una de cartografiere, m-ar fi omorât 
imediat. Pe de altă parte, dacă m-ar fi găsit pe o navă 
capcană, peste al cărei secret ar fi dat ca din întâmplare, m- 
ar fi luat ca pe o valoare sau ca pe ceva ce poate fi folosit 
mai târziu. Nu înţelegeţi? Pe o navă de cartografiere eram 
doar un membru al echipajului care nu a reuşit să fugă la 
timp. Pe o navă capcană, nu eram decât un nenorocit 
ghinionist care nu ştia în ce intră. 

— S-ar fi putut să te împuşte oricum. Ar fi putut să vadă 
dubla cursă întinsă şi să creadă că eşti un spion. De fapt, 
aproape că aşa a şi fost. 

— Adevărat! Aproape, admise Lucky. Conway explodă şi el 
într-un final: 

— Şi atunci, cum rămâne cu planul original? Trebuia sau 
nu trebuia să aruncăm în aer una dintre baze? Numai când 
mă gândesc la timpul pe care l-am petrecut pentru a 
construi Atlas-ul 9 toţi banii pe care i-a înghiţit... 

— La ce bun să fi aruncat în aer una din bazele lor? 
Vorbeam despre un hangar mare cu nave ale piraţilor, dar 
de fapt asta era ce ne doream noi. O organizaţie care se 
bazează pe asteroizi trebuie să fie una descentralizată. 
Probabil că piraţii nu au mai mult de trei sau patru nave în 
acelaşi loc. Nici nu ar fi loc pentru mai multe. Să arunci în 
aer trei sau patru nave înseamnă foarte puţin în comparaţie 
cu ce s-ar fi reuşit dacă aş fi putut să mă infiltrez în 
organizaţia lor. 

— Dar nu ai reuşit, spuse Conway. Cu tot riscul tău 
prostesc şi tot nu ai reuşit. 

— Din păcate, căpitanul care a capturat Atlas-ul era prea 
suspicios, sau, poate prea inteligent pentru noi. O să încerc 
să nu-i mai subestimez de acum înainte. Dar nu e totul 


pierdut. Ştim cu siguranţă că Sirius se află în spatele lor. Şi, 
în plus, îl mai avem şi pe prietenul meu ermit. 

— N-o să ne fie de nici un ajutor, spuse Conway. Din câte 
ne-ai povestit despre el, mi s-a părut că tot ce vroia era să 
aibă cât mai puţin de a face cu piraţii. Aşa că ce poate să 
ştie el? 

— S-ar putea să ne poată spune mai multe decât crede el 
însuşi că ar fi posibil, zise Lucky cu răceală. Spre exemplu, 
există o informaţie pe care poate să ne-o dea, informaţie ce 
îmi poate permite să-mi continui eforturile de luptă 
împotriva piraţilor din interior. 

— Nu o să mai pleci din nou acolo, spuse Conway grăbit. 

— Nici nu am de gând, replică Lucky. Conway se încruntă. 

— Unde e Bigman? 

— Pe Ceres. Nu-ţi face nici o grijă. De fapt - o umbră trecu 
pe faţa lui Lucky - ar fi trebuit să fie aici. Întârzierea începe 
să mă pună pe gânduri. 

John Bigman Jones folosi permisul special pentru a trece 
de paznicul de la uşa Turnului de Control. Mormăia ceva 
pentru sine în timp ce aproape că alerga de-a lungul 
coridoarelor. 

Uşoara roşeaţă de pe nasul său cârn diminua imaginea 
părului roşu ridicat în smocuri ca nişte pari de gard. Lucky 
îi spunea deseori că îşi ţine părul ridicat pentru a părea mai 
înalt, dar el nega hotărât asta. 

Ultima uşă a Turnului de Control se deschise când el 
întrerupse fasciculul fotoelectric. Intră şi se uită în cameră. 

Trei oameni lucrau acolo. Unul cu nişte căşti pe urechi 
stătea la receptorul subeteric, celălalt era în faţa 
calculatorului, iar al treilea urmărea un ecran radar. 

— Care dintre voi, creiere de găină, m-a strigat mai înainte 
Piticanie? 

Cei trei se întoarseră deodată, uimiţi şi încruntaţi. 
Bărbatul cu căştile depărta una de la urechi şi-i strigă: 

— Cine mai eşti şi tu? Şi cum dracu' ai ajuns aici? Bigman 
stătea drept şi răsufla puternic din micul lui piept. 


— Mă numesc John Bigman Jones. Prietenii îmi spun 
Bigman. Ceilalţi îmi spun Mr. Jones. Nimeni nu-mi spune 
mie Piticanie şi rămâne întreg. Aş vrea să ştiu care dintre 
voi a făcut o asemenea greşeală. 

Bărbatul care purta căşti spuse: 

— Numele meu este Lem Fisk şi poţi să-mi spui cum vrei 
atâta timp cât o faci în altă parte. Şi acum ieşi de aici, altfel 
vin după tine, te iau de un picior şi te arunc afară. 

Tipul de la calculator adăugă şi el: 

— Lem, ăsta e nebunul care umbla prin spaţioport cu puţin 
timp înainte. N-are rost să ne pierdem timpul cu el. Cheamă 
gărzile să-l dea afară. 

— Prostii, spuse Lem Fisk, n-avem nevoie de gărzi pentru 
el. Îşi scoase de tot căştile şi lăsă aparatul de recepţie al 
subetericelor pe SEMNAL AUTOMAT, apoi spuse: 

— Auzi, fiule, ai venit aici şi ne-ai pus o întrebare frumoasă 
pe un ton frumos. Acum o să-ţi dau şi eu un răspuns frumos. 
Eu ţi-am spus piticanie, dar nu te enerva. Am motiv. Eşti un 
tip foarte înalt. Ai gâtul neobişnuit de lung şi buzunarele 
foarte adânci! Pe prietenii mei îi amuză când îţi spun 
Piticanie. 

Căută în buzunarul de la pantaloni şi scoase de acolo o 
tabacheră din plastic. Zâmbetul de pe faţa lui era 
binevoitor. 

— Coboară, strigă Bigman. Coboară şi o să fac eu să-ţi 
piară simţul umorului cu câţiva pumni. 

— Calm, calm, spuse Fisk, făcând ca o găină care-şi 
cheamă puii. Uite, ia o ţigară. King size. Aproape la fel de 
mare ca şi tine. Se pot naşte confuzii, dacă stau să mă 
gândesc. N-o să ne mai dăm seama dacă tu fumezi ţigara 
sau ţigara te fumează pe tine. 

Ceilalţi doi izbucniră în râs. 

Bigman se înroşise la faţă şi cu greu îşi mai găsea 
cuvintele. 

— Deci nu vrei să lupţi? 

— Prefer să fumez. Păcat că nu vrei şi tu. 


Fisk se întinse pe spate, alese o ţigară şi o ţinu în faţă ca şi 
cum i-ar fi admirat albul nu prea intens. 

— Oricum nu mă pot deranja să lupt cu un copil, continuă 
el. Zâmbi, duse ţigara la buze şi văzu că acestea nu 
prinseseră nimic între ele. 

Degetele îi rămăseseră în poziţia de dinainte, dar nu era 
nici o ţigară între ele. 

— Fii atent, Lem, strigă tipul de la ecran. Are un pistol cu 
ace. 

— Nu e pistol cu ace, strigă Bigman, e doar un buzzer. 

Era o mare diferenţă. Un proiectil de buzzer, deşi arăta ca 
un ac, era fragil şi nu exploda. Buzzerele era folosite pentru 
antrenament şi simulări. Lovind pielea omului, un ac de 
buzzer nu face prea mult rău, dar ustură ca dracu'. 

Zâmbetul lui Fisk dispăru complet. 

— Ai grijă, dementule, strigă el. Poţi să orbeşti un om cu 
chestia aia. 

Pumnul lui Bigman rămase la nivelul ochilor. Ţeava 
buzzerului ieşea printre degetul mijlociu şi inelar. 

— Nu o să te orbesc, spuse Bigman. Dar pot să fac în aşa 
fel încât să nu mai poţi să stai jos o lună de zile. După cum 
vezi, nu stau deloc rău cu precizia. Şi tu, strigă el peste 
umăr la cel care se afla la calculator, dacă te mai mişti un 
centimetru spre alarmă, o să primeşti un ac drept în 
mânuţă. 

— Ce vrei? Întrebă Fisk. 

— Vino aici şi luptă. 

— Împotriva unui buzzer? 

— O să-l las jos. Cu pumnii. O luptă dreaptă. Prietenii tăi 
pot să vadă asta. 

— Nu pot să lovesc pe cineva mai mic decât mine. 

— Atunci nu ar trebui nici să-l insulţi, spuse Bigman 
ridicând buzzerul. Şi să ştii că nu sunt mai mic decât tine. 
Poate că aşa arăt pe dinafară, dar în interior sunt la fel de 
mare ca şi tine, poate chiar mai mare. Număr până la trei. 

Închise un ochi în timp ce ţinti. 


— Pe Galaxie! Înjură Fisk. Vin la tine. Băieți, sunteţi 
martori că m-a forţat. O să încerc să nu-l rănesc prea tare 
pe idiotul ăsta. 

Sări jos din scaunul lui. Bărbatul de la calculator îi luă 
locul la subeterice. 

Fisk avea un metru cincizeci, cu douăzeci de centimetri 
mai înalt decât Bigman a cărui siluetă zveltă era mai mult a 
unui puşti decât a unui bărbat. Dar muşchii lui Bigman erau 
nişte arcuri de oţel perfect coordonate. Îl aşteptă pe celălalt 
să se apropie fără nici un fel de expresie pe faţă. 

Fisk nu se deranja să ridice garda. Doar îşi întinse mâna 
dreaptă ca şi cum era gata să-l apuce pe Bigman de guler şi 
să-l arunce pe uşa ce era încă deschisă. 

Bigman trecu pe sub braţul lui. Stânga şi dreapta lui 
răsunară în plexul solar al celuilalt într-un rapid un-doi, şi 
aproape în aceeaşi clipă se feri din faţa lui. 

Fisk se înverzi la faţă şi se aşeză, ţinându-se de stomac şi 
gemând de durere. 

— Ridică-te, băiat mare ce eşti, spuse Bigman. Te aştept. 

Cei doi oameni din turn rămaseră îngheţaţi văzând ce 
întorsătură luaseră lucrurile. 

Încet, Fisk se ridică în picioare. Faţa lui strălucea de 
mânie, dar se apropie mult mai uşor. 

Bigman se feri din calea lui. 

Fisk se întinse în faţă. Îl rată pe Bigman cu cinci 
centimetri. Fisk aruncă o dreaptă. Lovitura lui ajunse doar 
la doi centimetri de falca lui Bigman. 

Bigman ţopăia ca o plută într-o apă agitată. Braţele lui se 
ridicau din când în când pentru a preântâmpina o lovitură. 

Fisk, zbierând ca un apucat, se repezi orbeşte la 
adversarul lui liliputan. Bigman se dădu la o parte şi palma 
lui deschisă lovi puternic obrazul bine bărbierit al celuilalt. 
Lovi cu un zgomot puternic, la fel ca un meteorit care 
loveşte primele straturi de aer dens deasupra unei planete. 
Urmele celor patru degete erau bine conturate în roşu pe 
faţa lui Fisk. 


Pentru un moment Fisk rămase pe loc, complet ameţit. 
Unduindu-se ca un şarpe, Bigman reveni, pumnii lui 
mişcându-se în sus pentru a lovi puternic falca lui Fisk, care 
căzu în genunchi. 

Brusc, Bigman deveni conştient de alarma care suna 
constant. 

Fără o clipă de ezitare, se întoarse pe călcâie şi părăsi 
încăperea. Făcu semn cu mâna la cele trei gărzi uimite care 
alergau pe coridor şi dus fu! 

— Şi de ce îl aşteptăm pe Bigman? Întrebă Conway. 

— Uite cum văd eu situaţia, răspunse Lucky. Nu există 
ceva de care să avem nevoie mai mult decât informaţii 
despre pirați. Vreau să spun informaţii din interior. Am 
încercat să le obţin eu, dar lucrurile nu au mers exact cum 
am sperat. Acum sunt pus la index. Ei mă ştiu cu toţii. Dar 
nu-l cunosc pe Bigman. Nu are nici o legătură oficială cu 
Consiliul. Acum, ideea mea e că dacă putem să punem la 
cale, pentru a fi cât mai real, o acuzaţie împotriva lui, poate 
să se strecoare de pe Ceres în nava ermitului... 

— Oh, pe Spaţiu... Murmură Conway. 

— Vă rog să mă ascultați! O să se ducă la asteroidul 
ermitului. Dacă piraţii sunt acolo, bine! Dacă nu, atunci va 
lăsa nava la vedere şi-i va aştepta înăuntru. E un loc destul 
de confortabil pentru a aştepta. 

— Şi ei or să vină, spuse Henree, şi or să-l împuşte. 

— Nicidecum. locmai de-aia o să ia nava ermitului. Piraţii 
trebuie să afle unde a plecat Hansen, ca să nu mai zic de 
mine, de unde a venit Bigman, cum a făcut rost de navă. 
Trebuie să afle. Asta îi va da lui Bigman timp să vorbească. 

— Şi să explice cum de a ales asteroidul lui Hansen dintre 
toţi ceilalţi? Asta va însemna destul de multă vorbă. 

— Pentru asta nu va fi nevoie de nici o explicaţie. Nava 
ermitului era pe Ceres, unde se află şi acum. Am aranjat să 
o las nepăzită, astfel încât să o poată lua. Va găsi în jurnalul 
de bord coordonatele spaţio-temporale ale asteroidului de 
pe care a venit nava. Nu va fi decât un asteroid oarecare 


pentru el, nici mai bun, nici mai rău decât altele, un loc de 
refugiu unde va aştepta ca lucrurile de pe Ceres să se 
liniştească. 

— E un risc, spuse Conway. 

— Bigman ştie asta. Şi vă spun acum, trebuie să ne 
asumăm riscul. Pământul subestimează ameninţarea 
piraţilor până într-acolo încât... 

Se opri când semnalul luminos al Communi-tube-ului 
începu să clipească. 

Conway, cu o mişcare nervoasă a mâinii, întrerupse 
analizorul de semnal apoi se ridică în picioare. 

— E pe lungimea de undă a Consiliului şi, pe Galaxie, e 
unul din codurile Consiliului. 

Micul ecran de deasupra Communi-tube-ului se lumina şi 
se întuneca într-o succesiune caracteristică. 

Conway scoase din buzunar o tijă metalică şi o introduse 
într-o fantă din aparatul de comunicaţii. Tija era un decodor 
din cristalit, partea sa activă constând într-o anumită 
configuraţie a unor cristale mici de wolfram încrustate într- 
o matrice de aluminiu. Acesta filtra semnalul subeteric într- 
un anumit fel. Fără grabă, Conway reglă decodorul, 
împingându-l înăuntru şi scoţându-l din nou până când 
anihila efectul produs de un dispozitiv similar ca formă, dar 
cu funcţii opuse, aflat la celălalt capăt al semnalului. 

Momentul reglării complete fu urmat de o focalizare 
imediată a ecranului. 

Lucky se ridică pe jumătate în picioare. 

— Bigman! Strigă el. Pe spaţiu, unde eşti? 

— În spaţiu, unde să fiu?! Replică Bigman zâmbind ca un 
ghiduş. La o sută cincizeci de mii de kilometri de Ceres. 
Sunt în nava ermitului. 

Conway şopti furios: 

— Şi ăsta e încă unul din şiretlicurile tale? Parcă ziceai că 
e pe Ceres? 

— Şi eu am crezut asta, răspunse Lucky. Ce s-a întâmplat, 
Bigman? 


— Ai spus că trebuie să acţionăm repede, aşa că am 
aranjat eu lucrurile. Unul dintre deştepţii de la Turnul de 
Control îmi tot dădea de furcă. Aşa că am dat puţin cu el de 
pământ şi am plecat, spuse el râzând. Întreabă la camera 
de gardă şi vezi dacă nu caută un tip cu semnalmentele 
mele din cauza unei plângeri de asalt şi violenţă împotriva 
lui. 

— Ăsta nu e cel mai înţelept lucru pe care puteai să-l faci, 
spuse Lucky pe un ton grav. O să ai de furcă mult pentru a-i 
convinge pe oamenii de pe asteroizi că eşti un tip în stare 
de o asemenea agresiune. Nu vreau să te jignesc, dar eşti 
cam mărunţel pentru aşa ceva. 

— O să dobor şi câţiva dintre ei, replică Bigman. Or să mă 
creadă. Dar nu de asta am vrut să vorbim. 

— Atunci de ce? 

— Cum ajung la asteroidul tipului ăla? Lucky se încruntă. 

— Te-ai uitat în jurnalul de bord? 

— Pe Galaxie! M-am uitat peste tot. Am căutat chiar şi sub 
saltea. Nu găsesc nici un fel de coordonate nicăieri. 

Îngrijorarea din privirea lui Lucky se înteţi. 

— Asta e destul de ciudat. De fapt e mai rău decât ciudat. 
Fii atent, Bigman, spuse el repede şi hotărât, reglează-ţi 
viteza la valoarea vitezei lui Ceres. Dă-mi coordonatele tale 
faţă de Ceres acum şi păstrează acea poziţie, orice ai face, 
până te chem eu din nou. Eşti prea aproape de Ceres 
pentru a fi deranjat de pirați, dar dacă ajungi mai departe 
s-ar putea să nu-ţi fie bine. Mă auzi? 

— Recepţionat. Stai să calculez coordonatele. Lucky le 
notă şi întrerupse legătura. 

— Pe Spaţiu! Când o să învăţ să nu mai fac presupuneri? 

— N-ar fi mai bine să-i spui lui Bigman să se întoarcă? 
Interveni Henree. Este o înscenare destul de proastă şi cel 
mai bun lucru pe care poţi să-l faci, acum câ nu ai 
coordonatele, este să renunţi. 

— Să renunţ? Întrebă Lucky. Să renunţ la singurul 
asteroid despre care ştiu sigur că e bază a piraţilor? Mai ştii 


tu un altul? Unul singur? Trebuie să găsim asteroidul. Este 
singurul nostru indiciu din interior în toată această 
încâlceală. 

— Are dreptate aici, Gus, spuse Conway. E o bază acolo. 
Lucky atinse grăbit un întrerupător al intercomului şi 
aşteptă. Se auzi vocea lui Hansen, pe jumătate adormit dar 
agitat: 

— Alo! Alo! 

Lucky răspunse prompt: 

— Aici e Lucky Starr, Mr. Hansen. Mă scuzaţi că vă 
deranjez, dar vă rog să veniţi jos în camera doctorului 
Conway cât mai repede cu putinţă. 

Vocea ermitului se auzi după o pauză: 

— Nici o problemă, dar nu ştiu unde e. 

— Gardianul de la uşa dumneavoastră vă va conduce. O să- 
i spun şi lui. Puteţi să veniţi în două minute? 

— Oricum în două şi jumătate tot ajung, spuse el bine 
dispus. Deja se părea că se mai trezise. 

— E bine. 

Hansen veni la timp. Lucky îl aştepta. 

Se opri pentru o clipă, ţinând uşa deschisă. Spuse apoi 
gardianului: 

— A fost vreo problemă la bază mai devreme? Un atac, 
ceva de genul ăsta? 

Gardianul păru surprins. 

— Da, domnule. Bărbatul care a fost lovit refuză cu toate 
astea să depună plângere. Susţine că a fost luptă dreaptă. 

Lucky închise uşa după care spuse: 

— E normal. Oricărui om normal i s-ar părea destul de 
neplăcut să se trezească în camera de gardă şi să admită că 
a fost bătut de cineva de statura lui Bigman. O să sun 
autorităţile şi o să le spun să înregistreze acuzaţia pe hârtie 
pentru cazier... Mr. Hansen. 

— Da, ce e, domnule Starr? 

— Am o întrebare al cărei răspuns nu am vrut să se audă 
pe tot intercomul. Spuneţi-mi care sunt coordonatele 


asteroidului dumneavoastră. Cele standard ca şi cele 
temporale, desigur. 

Hansen se uită la el şi ochii lui albaştri se măriră. 

— Păi, s-ar putea să vă vină greu de crezut, dar nu vă pot 
spune. 

Asteroidul care nu era. 

Lucky îi întâlni ochii nemişcaţi. 

— Asta e greu de crezut, Mr. Hansen. Mă gândeam că ar 
trebui să vă ştiţi coordonatele la fel de bine cum îşi ştie 
orice locuitor de pe planetă adresa. 

Ermitul se uită în jos şi spuse pe un ton moale: 

— Aşa ar trebui. E adresa mea, e adevărat. Cu toate astea, 
nu 0 ştiu. 

— Dacă acest om încearcă să ne mintă... Spuse Conway. 
Lucky interveni: 

— Eu zic să nu ne pripim. Să ne păstrăm răbdarea, dacă 
se poate. Mr. Hansen ar trebui să aibă o explicaţie. 

Toţi îl aşteptau pe ermit să vorbească. 

Coordonatele numeroaselor corpuri cereşti din galaxie 
reprezintă cheia de boltă a călătoriilor în spaţiu. Ele 
îndeplinesc aceeaşi funcţie pe care o au la suprafaţa 
bidimensională a unei planete liniile de latitudine şi 
longitudine. Dar, dat fiind că spaţiul este tridimensional, şi 
corpurile cereşti se mişcă în aproape orice direcţie, 
coordonatele necesare sunt mult mai complicate. 

În primul rând există o poziţie de zero standard. În cazul 
Sistemului Solar, soarele este standardul. Pornind de la 
acest standard, sunt necesare trei numere. Primul este 
distanţa unui obiect ori a unei poziţii faţă de Soare. Al 
doilea şi al treilea număr sunt două măsuri ale unor 
unghiuri care indică poziţia unui obiect în raport cu o linie 
imaginară care uneşte Soarele de centrul galaxiei. Dacă 
sunt cunoscute trei seturi ale acestor coordonate, la 
momente diferite, orbita unui corp ceresc poate fi calculată, 
la fel ca şi poziţia lui faţă de Soare, ce poate fi stabilită 
pentru orice moment. 


Navele îşi pot calcula coordonatele în raport cu Soarele 
sau, dacă le convine mai mult, în raport cu cel mai apropiat 
corp ceresc de o mărime respectabilă, oricare ar fi el. Pe 
Liniile Lunare, spre exemplu, pe care navele călătoresc de 
la Lună la Pământ, Pământul era cunoscut ca „punct zero”. 
Chiar coordonatele Soarelui pot fi calculate în funcţie de 
centrul galaxiei şi de Primul Meridian al galaxiei, dar asta 
nu este important decât în călătoriile interstelare. 

O parte din aceste consideraţii ar fi putut să-i treacă prin 
minte lui Hansen, în timp ce stătea în faţa celor trei membri 
ai Consiliului care se uitau fix la el. Era greu de spus. 

— Da, pot să explic, spuse Hansen dintr-o dată. 

— Aşteptăm, zise Lucky. 

— Nu am avut niciodată ocazia, în cei cincisprezece ani, să 
folosesc coordonatele. Nu mi-am părăsit deloc asteroidul de 
doi ani, iar înainte de asta, nu făceam decât una sau două 
călătorii pe an, până la Ceres sau Vesta, pentru a aduce 
provizii. Cu aceste prilejuri, foloseam coordonatele locale 
pe cale le calculam pe loc. Nu mi-am făcut niciodată un 
tabel pentru că nu am avut nevoie. Nu plecam decât o zi 
sau două, cel mult trei, iar stânca mea nu putea să se 
depărteze prea mult. Merge cu tot şuvoiul, mai încet decât 
Ceres sau Vesta când este mai departe de Soare şi mai 
repede când e mai aproape. Când mă întorceam la poziţia 
pe care o calculasem, stânca mea nu se deplasase decât cu 
o sută şaizeci de mii de kilometri de la punctul de plecare, 
dar întotdeauna era destul de aproape pentru a o găsi cu 
telescopul navei. Apoi mă ghidam după ochi. Nu foloseam 
niciodată coordonatele solare standard pentru că nu aveam 
nevoie, şi asta e tot. 

— Înţeleg deci, zise Lucky, că nu vă puteţi întoarce la 
asteroidul dumneavoastră acum. Sau aţi calculat 
coordonatele înainte să plecaţi? 

— Niciodată nu m-am gândit, spuse ermitul trist, a trecut 
aşa de mult de când am părăsit pentru ultima dată 


asteroidul încât nu am dat nici o secundă atenţie problemei. 
Nu m-am gândit la asta până când nu m-aţi chemat aici. 

Doctorul Henree interveni: 

— Staţi! Staţi! Spuse ridicând o pipă plină de tutun şi 
pufăind puternic. S-ar putea să mă înşel, Mr. Hansen, dar 
prima dată când ai luat asteroidul a trebuit să faci o cerere 
la 'Terrestrial Outer World Bureau. Nu-i aşa? 

— Da, răspunse Hansen, dar nu a fost decât o formalitate. 

— S-ar putea. Nu contest asta. Totuşi, coordonatele 
asteroidului ar trebui să fie înregistrate acolo. 

Hansen se gândi o clipă apoi dădu din cap. 

— Mă tem că nu, doctore Henree. Ei nu iau decât 
coordonatele; standard pentru data de 1 ianuarie. Asta 
doar pentru a identifica asteroidul - e ca un cod numeric - 
în cazul unor dispute asupra dreptului de proprietate. Nu 
au fost interesaţi de mai mult şi nu puteţi calcula o orbită cu 
un singur set de numere. 

— Dar şi dumneavoastră trebuie să aveţi valorile orbitale. 
Lucky ne-a spus că aţi folosit pentru prima dată asteroidul 
ca loc de vacanţă. Asta înseamnă că le puteaţi găsi de la an 
la an. 

— Asta s-a întâmplat acum cincisprezece ani, doctore 
Henree. Am avut valorile. Ele sunt undeva pe asteroid în 
carnetul meu, dar nu le ştiu pe de rost. 

Lucky, cu ochii lui căprui întunecaţi, spuse: 

— Asta e tot pentru moment, Mr. Hansen. Gardianul o să 
vă ducă înapoi în cameră şi o să vă anunţăm când o să avem 
nevoie de dumneavoastră. Şi, Mr. Hansen, adăugă el în timp 
ce ermitul se ridică, dacă vă amintiţi coordonatele, daţi-ne 
de veste. 

— Aveţi cuvântul meu, Mr. Starr, spuse Hansen grav. 

Cei trei erau din nou singuri. Lucky întinse mâna spre 
Communi-tube. 

— Fă-mi legătura, spuse el. 

Vocea omului de la Central Comunications se auzi: 


— Mesajul de dinainte era pentru dumneavoastră, 
domnule? Nu l-am putut descifra, aşa că m-am gândit... 

— Ai făcut bine. Fă-mi legătura, te rog. 

Lucky regla dispozitivul de codificare şi folosi coordonatele 
lui Bigman pentru a orienta raza subeterică. 

— Bigman, spuse el când faţa celuilalt apăru pe ecran, 
deschide din nou jurnalul de bord. 

— Lucky, ai coordonatele? 

— Nu încă. Ai deschis jurnalul? 

— Da. 

— Este o bucată de hârtie ruptă pe undeva prin el? Una cu 
nişte calcule pe ea? 

— Aşteaptă. Da. Uite-o. 

— 'Ţine-o în faţa transmiţătorului. Vreau să o văd. 

Lucky luă o bucată de hârtie din faţa Jui şi copie tot de pe 
ea. 

— Bine, Bigman, dă-o la o parte. Acum fii atent şi rămâi pe 
recepţie. M-ai înţeles? Stai acolo, orice-ai face, până când 
primeşti ordine de la mine. lerminat. 

Lucky se întoarse către cei doi bărbaţi mai în vârstă. 

— Am condus nava ermitului de la asteroid spre Ceres din 
ochi. Am ajustat cursul de trei sau patru ori, folosindu-mă 
de telescop şi de instrumentele cu vernier pentru observaţii 
şi măsurători. lată calculele mele. 

Conway încuviinţă din cap. 

— Acum presupun că vrei să refaci calculele în sens invers 
pentru a găsi coordonatele asteroidului. 

— E destul de simplu, mai ales dacă ne folosim de 
observatorul de pe Ceres. 

Conway se ridică cu mişcări greoaie. 

— Nu pot să nu mă gândesc că faci prea mult caz din asta, 
dar o să-ţi urmez instinctul pentru un timp. Să mergem la 
observator. 

Coridoarele şi lifturile îi duseră aproape de suprafaţa lui 
Ceres, opt sute de metri deasupra birourilor Consiliului 
Ştiinţei de pe asteroid. Era destul de frig acolo, căci 


observatorul trebuia menţinut la o temperatură constantă, 
cât mai aproape de cea de la suprafaţă, şi pe care omul o 
putea suporta. 

Încet şi cu atenţie un tehnician tânăr descifra calculele lui 
Lucky, introducându-le într-un computer şi controlând 
operaţiile. 

Doctoral Henree, într-un scaun nu prea confortabil, se 
ghemuia şi părea că încearcă să se încălzească de la pipă, 
ţinându-şi mâinile noduroase strânse în jurul căpăcelului 
pipei. 

— Sper ca asta să ne ducă undeva, spuse el. 

— Ar fi bine, adăugă Lucky. Se aşeză înapoi pe scaun 
fixând gânditor zidul din faţa lui. Uite ce e, unchiule Hector, 
te-ai referit la „instinctul” meu cu puţin timp înainte. Nu e 
instinct, nu mai e. Acest tip de piraterie e total diferii de cel 
de acum douăzeci şi cinci de ani. 

— Navele lor sunt mai greu de prins sau de oprit, dacă 
asta vrei să spui, zise Conway. 

— Da, dar nu e ciudat că raidurile lor sunt restrânse doar 
la zona centurii de asteroizi? Numai aici, în centura 
asteroizilor comerțul a fost afectat. 

— Sunt precauţi. Acum douăzeci şi cinci de ani, când 
navele lor ajungeau până la Venus, am fost forţaţi să punem 
la cale o ofensivă pentru a-i distruge. Acum ei rămân în 
regiunea asteroizilor, iar guvernul ezită să ia măsuri 
costisitoare. 

— Până aici totul e corect, spuse Lucky, dar cum se 
aprovizionează? Întotdeauna s-a presupus că piraţii nu 
atacă doar pentru distracţie, ci pentru a pune mâna pe 
nave, mâncare, apă şi alte provizii. Ai zice că acum mai mult 
decât oricând asta le-ar fi necesar. Căpitanul Anton s-a 
lăudat la mine cu sute de nave şi mii de lumi. Se poate să fi 
fost o minciună pentru a mă impresiona, dar nu s-a grăbit 
deloc cu duelul ăla, plutind în spaţiul liber câteva ore, ca şi 
cum nu i-ar fi fost frică de vreo intervenţie a guvernului. lar 
Hansen a spus chiar mai mult, că piraţii au pus stăpânire pe 


multe stânci ale ermiţilor pentru a le folosi ca locuri de 
staţionare. Există sute de asteroizi care aparţin ermiţilor. 
Dacă piraţii au căzut la învoială cu o bună parte dintre ei, 
atunci tot înseamnă că sunt o organizaţie extinsă. Şi acum 
să vedem de unde iau ei atâta hrană pentru a menţine o 
organizaţie atât de mare, şi în acelaşi timp să pună la cale 
raiduri mai multe decât au pus piraţii de acum douăzeci şi 
cinci de ani? Piratul acela, Martin Maniu, mi-a vorbit de 
neveste şi familii. Hansen are mâncare de fermenţi pe 
asteroidul lui, iar fermenţii nu veneau de pe Venus. Cunosc 
gustul fermenţilor de pe Venus. 

Lucky îşi drese glasul şi continuă: 

— Şi acum puneţi-le pe toate cap la: cap. Îşi produc hrana 
în micile lor ferme din cavernele asteroizilor. Pot lua dioxid 
de carbon direct din calcare, apă şi oxigen de pe sateliții lui 
Jupiter. Maşinile şi generatoarele de energie pot fi 
importate de la sirieni sau obţinute din raidurile ocazionale. 
Raidurile îi alimentează cu noi recruți, atât femei, cât şi 
bărbaţi. Concluzia pe care o tragem este că Sirius creează 
un guvern independent împotriva noastră. Se foloseşte de 
oameni nemulţumiţi pentru a crea o societate extinsă, care 
va fi dificil sau imposibil de distrus dacă aşteptăm prea 
mult. Şefii, „căpitanii” de felul lui Anton, aleargă după 
putere în primul rând şi cu siguranţă sunt dispuşi să dea 
jumătate din Imperiul 'Terestru sirienilor, dacă ei pot păstra 
cealaltă jumătate. 

Conway clătină din cap şi interveni: 

— Este o structură mult prea mare faţă de fundamentul 
fragil de dovezi pe către îl deţii. Mă îndoiesc că putem 
convinge guvernul. 

Consiliul Ştiinţei nu poate face mai mult, după cum ştii. 
Din păcate, nu avem o flotă proprie. 

— Ştiu. Din cauza asta avem nevoie de mai multe 
informaţii. Acum, când suntem la începutul jocului, dacă 
putem găsi bazele lor principale, dacă putem pune mâna pe 
şefii lor, dacă le putem afla legăturile cu sirienii... 


— Ei bine? 

— Atunci părerea mea este că putem scăpa de ei. Sunt 
convins că „omul obişnuit de pe asteroizi”, pentru a-i cita 
chiar pe ei, nu are nici cea mai vagă idee că a devenit o 
marionetă în mâna sirienilor. Probabil că este nemulţumit 
de Pământ. S-ar putea să creadă că este nedreptăţit, să fie 
indignat că nu poate găsi o slujbă sau că nu poate avansa, 
că nu-i merge atât de bine pe cât ar crede el de cuviinţă. S- 
ar putea să fie atras de ceea ce i se pare o viaţă mai bună. 
Sau poate toate astea la un loc. Totuşi, e un drum lung până 
la a spune că-şi doreşte să ia partea celui mai rău duşman 
al Pământului. Când va afla că liderii lui l-au păcălit să facă 
asta, atunci ameninţarea piraţilor va dispărea. 

Lucky se opri din şoptit atunci când tehnicianul se apropie 
de ei ţinând o casetă pe care era perforat codul 
computerului. 

— Auzi, spuse el, calculele pe care mi le-ai dat sunt sigur 
corecte? 

— Sigur. De ce? Spuse Lucky. Tehnicianul dădu din cap. 

— Ceva nu e în regulă. Coordonatele finale plasează 
asteroidul tău în zona interzisă. Asta o demonstrează şi 
mişcarea lui. Deci e imposibil. 

Lucky îşi ridică sprâncenele. Tehnicianul avea dreptate în 
legătură cu zonele interzise. Nici un asteroid nu putea fi 
găsit în interiorul lor. Aceste zone reprezentau porţiuni din 
centura de asteroizi în care asteroizii, dacă existaseră, ar fi 
avut perioade de revoluţie în jurul Soarelui egale cu o 
fracţie pară din perioada de revoluţie de doisprezece ani a 
lui Jupiter. Asta ar fi însemnat că asteroizii şi Jupiter s-ar fi 
apropiat în continuu, la fiecare câţiva ani în aceeaşi zonă 
din spaţiu. Gravitaţia lui Jupiter ar fi mutat încet asteroizii 
din acea zonă. În cele două miliarde de ani de când s-au 
format planetele, Jupiter a eliminat toţi asteroizii din zona 
interzisă. 

— Eşti sigur că toate calculele sunt corecte? Întrebă 


Lucky. 


Tehnicianul ridică din umeri ca şi cum ar fi spus „îmi 
cunosc meseria”. Dar cu voce tare nu spuse decât atât: 

— Putem să verificăm prin telescop. Cel de două mii cinci 
sute de centimetri e ocupat, dar oricum nu e bun pentru 
obiectele apropiate. O să mergem la unul mai mic. Mă 
urmaţi, vă rog? 

Observatorul în sine era aproape ca un templu, cu 
numeroase telescoape drept altare. Oamenii erau absorbiți 
de munca lor şi nu se opriră atunci când tehnicianul intră 
cu cei trei membri ai Consiliului. 

Tehnicianul îi conduse într-una dintre aripile în care fusese 
divizată enorma cavernă. 

— Charlie, îi strigă el unui tânăr chelit prematur, poţi să o 
porneşti pe Bertha? 

— De ce? Spuse Charlie luându-şi privirea de la nişte 
fotografii cu puncte luminoase asupra cărora era aplecat. 

— Aş vrea să cercetez punctul reprezentat de 
coordonatele astea, spuse el întinzându-i un filmul de 
computer. 

Charlie se uită la el şi se încruntă. 

— Pentru ce? E o zonă interzisă acolo. 

— Nu vrei totuşi s-o focalizezi? Îi ceru tehnicianul. E o 
problemă a Consiliului Ştiinţei. 

— Oh! Da, sir, spuse el devenind dintr-o dată mai 
binevoitor. Nu-mi va lua mult timp. 

Închise un contact şi o diafragmă flexibilă se închise 
undeva sus, obturând tubul lui „Bertha”, un telescop de trei 
sute de centimetri folosit pentru obiectele apropiate. 
Diafragma etanşeiză telescopul şi Lucky putu desluşi 
deasupra ei zumzetul uşor al trapei de la suprafaţă. 
„Ochiul” mare al lui Bertha se ridică, diafragma se debloca 
şi telescopul începu să scruteze cerul. 

— De obicei, explică Charlie, o folosim pe Bertha pentru 
fotografii. Rotaţia lui Ceres e mult prea rapidă pentru 
observare telescopică normală. Punctul care te interesează 


pe tine este deasupra orizontului. Asta înseamnă că ai 
noroc. 

Charlie se aşeză lângă ocular, ridicând axul telescopului ca 
şi cum ar fi fost trompa rigidă a unui elefant gigantic. 
Telescopul se roti şi tânărul astronom îl îndreptă spre cer. 
Focaliză cu grijă imaginea. Se ridică de la locul lui şi cobori 
treptele unei scări atârnate de zid. La o atingere a 
degetului său o porţiune de sub telescop se dădu la o parte 
şi dezvălui un ecran pe care erau trasate nişte linii negre. 
Cu o serie de oglinzi şi lentile se putea focaliza şi mări 
imaginea transmisă de telescop. 

Nu se vedea nimic. 

— Asta este, spuse Charlie. Folosind o riglă ca arătător 
adăugă: 

— Acest mic punct strălucitor este Metis, care e un 
asteroid destul de mare. Are treizeci şi opt de kilometri 
diametru, dar este la câteva milioane de kilometri 
depărtare. Aici poţi vedea câteva luminiţe la o distanţă de 
un milion şase sute de mii de kilometri de punctul care te 
interesează. Dar ele sunt într-o parte, în afara zonei 
interzise. Am acoperit stelele prin polarizare, altfel n-am 
mai fi înţeles nimic din imagine. 

— Mulţumesc, spuse Lucky. Vocea lui sună destul de trist. 

— Cu plăcere. Sunt bucuros să vă ajut de câte ori pot. 

Erau în lift îndreptându-se spre nivelele de jos când Lucky 
spuse ca pentru el: 

— Nu se poate. 

— De ce nu? Întrebă Henree. Calculele tale erau greşite. 

— Cum se poate asta? Doar am ajuns pe Ceres. 

— Probabil că ai vrut să faci un calcul şi ai scris ceva din 
greşeală. Apoi ai corectat în minte şi ai uitat să corectezi şi 
pe hârtie. 

Lucky dădu din cap în semn că nu e de acord. 

— Nu se poate să fi făcut asta. Nu se poate... O clipă. Pe 
Galaxie! Strigă el uitându-se nervos la cei doi. 

— Ce se întâmplă, Lucky? 


— Merge! Pe Spaţiu, se potriveşte! Fiţi atenţi, m-am 
înşelat! Nu suntem deloc la începutul jocului. Suntem chiar 
spre finalul lui. S-ar putea chiar să fie prea târziu. l-am 
subestimat din nou. 

Liftul ajunsese la nivelul corespunzător. Uşa se deschise 
iar Lucky ieşi afară cu un singur salt. Conway alergă după 
el şi îl prinse de braţ întorcându-l. 

— Despre ce tot vorbeşti? 

— Plec. Nici să nu vă gândiţi să mă opriţi. Şi, dacă nu mă 
întorc, forţaţi guvernul pentru binele Pământului să facă 
pregătiri importante. Altfel piraţii s-ar putea să ia controlul 
întregului Sistem Solar într-un an. Poate chiar mai 
devreme. 

— De ce? Întrebă Conway nervos. Pentru că n-ai putut să 
găseşti un asteroid? 

— Exact, spuse Lucky. 

Asteroidul care era. 

Bigman îi adusese pe Conway şi pe Henree pe Ceres cu 
nava lui Lucky, Shooting Star, şi pentru asta Lucky era 
bucuros. Asta însemna că se putea duce în spaţiu cu ea, că 
putea să-i simtă puntea sub picioare, că putea să-i ţină în 
mână manşa. 

Shooting Star era o navă pentru două persoane, 
construită la un an după expediţia lui Lucky printre 
fermierii de pe Marte. Înfăţişarea ei era atât de înşelătoare 
pe cât putea să o facă ştiinţa modernă. Avea aproape forma 
unui iaht spaţial cu linii graţioase, iar lungimea ei era doar 
de vreo două ori mai mare decât cea a „bărcii” lui Hansen. 
Nici un călător în spaţiu nu ar fi considerat-o mai mult 
decât jucăria vreunui tip bogat, rapidă poate, dar nu prea 
rezistentă la nişte lovituri mai puternice. Cu siguranţă nu ar 
fi părut tipul potrivit de navă cu care să te aventurezi în 
locurile pline de pericole dintre asteroizi. 

O cercetare a interiorului navei ar fi schimbat o parte din 
aceste păreri. Motoarele hiperatomice erau la fel cu cele 
ale unui crucişător armat de zece ori mai greu decât 


Shooting Star. Rezervele ei de energie erau enorme, iar 
capacitatea scutului magnetic era suficientă pentru a opri 
cel mai mare proiectil care putea fi lansat împotriva ei de 
orice cuirasat. Din punct de vedere ofensiv masa ei nu-i 
permitea să fie de primă mână, dar putea lupta cu orice 
navă de aceeaşi greutate. 

Nu fu de mirare că Bigman sări de bucurie când intră în 
camera de depresurizare şi îşi scoase costumul. 

— Pe Spaţiu, spuse Bigman, sunt bucuros că am plecat de 
pe cealaltă conservă zburătoare. Ce facem cu ea? 

— Le-am spus să trimită o navă de pe Ceres care să o 
preia. Ceres era în spatele lor, la sute de mii de kilometri 
depărtare. În aparenţă era aproape jumătate din diametrul 
Lunii văzute de pe Pământ. 

— Cum de m-ai lăsat să iau şi eu parte la asta, Lucky? 
Întrebă Bigman curios. De unde schimbarea asta bruscă de 
planuri? Trebuia să mă duc singur din câte ştiam eu. 

— Nu există nici un fel de coordonate spre care să te 
îndrepţi, îi comunică cu tristeţe lui Bigman evenimentele 
din ultima oră. Bigman fluieră. 

— Atunci încotro mergem? 

— Nu sunt sigur, răspunse Lucky, dar ţintim spre locul 
unde ar trebui să fie stânca ermitului acum. 

Studie ecranele şi adăugă: 

— Şi totodată plecăm de aici repede. 

Şi chiar plecară repede. Acceleraţia mare a navei făcea ca 
viteza acesteia să crească cu repeziciune. Bigman şi Lucky 
erau prinşi în scaunele lor diamagnetice şi presiunea care 
creştea se răspândi pe toată suprafaţa corpurilor lor. 
Concentrația de oxigen din cabină era ajustată de 
purificatorul de aer sensibil la acceleraţie, permițându-le 
astfel să respire fără probleme. Curelele g (g fiind simbolul 
pentru acceleraţie) pe care le purtau amândoi erau uşoare 
şi nu le stânjeneau mişcările, dar sub presiunea datorată 
accelerației se strângeau şi le protejau oasele, mai ales 


coloana vertebrală. Un brâu din nylotex le proteja regiunea 
abdominală de pericole neprevăzute. 

Şi accesoriile cabinelor fuseseră proiectate de experţi ai 
Consiliului Ştiinţei pentru a permite o acceleraţie cu 
douăzeci-treizeci la sută mai mare decât a celorlalte nave 
ale flotei. 

Chiar şi această viteză, destul de mare, nu era decât 
jumătate din cât era în stare nava. 

Când viteza se stabiliza, Shooting Star se afla la opt 
milioane de kilometri de Ceres, şi dacă Lucky sau Bigman 
ar fi vrut să-l caute, ar fi constatat că acesta devenise doar 
un punct luminos, mai slab decât celelalte stele de pe cer. 

— Auzi, Lucky, vroiam să te întreb ceva. Mai ai scutul 
licăritor? Lucky încuviinţă din cap şi Bigman se uită 
înmărmurit. 

— Atunci, bizon mare şi prost ce eşti, spuse micuțul, de ce 
nu l-ai luat cu tine când ai plecat la vânătoare de pirați? 

— L-am avut cu mine, spuse Lucky calm. L-am avut cu 
mine de când mi l-au dat marţienii. 

Aşa cum Lucky şi Bigman ştiau (şi nimeni altcineva din 
galaxie nu), marţienii la care se referise Lucky nu erau 
fermierii de pe Marte. 

Erau o rasă de creaturi imateriale, descendenţi ai unei 
inteligenţe străvechi, aflată cândva la suprafaţa planetei 
Marte în perioada în care aceasta nu-şi pierduse încă 
oxigenul şi apa. Acum trăiau confortabil în izolarea lor după 
ce au creat caverne enorme în subsolul planetei distrugând 
kilometri cubi de materie şi convertind acea materie în 
energie pentru a o folosi de-a lungul timpului. 
Abandonându-şi corpurile materiale şi trăind ca energie 
pură, existenţa lor a rămas ascunsă pământenilor. Doar 
Lucky pătrunsese în fortăreaţa lor şi obținuse ca un suvenir 
din acea călătorie ciudată ceea ce Bigman numea „scutul 
licăritor”. 

Enervarea lui Bigman crescu. 

— Păi, atunci de ce nu l-ai folosit? Ce se întâmplă cu tine? 


— Ai o părere greşită despre scut, Bigman. Nu poate face 
orice. Nu-mi dă să mănânc şi nu mă şterge la gură când 
sunt la ananghie. 

— Am văzut ce poate face. Şi poate face destule. 

— Poate, într-un anumit fel. Poate absorbi orice fel de 
energie. 

— Ca şi energia unui blaster. Nu o să negi asta, băiete, nu-i 
aşa? 

— Nu, recunosc că aş fi imun la loviturile de blaster. Scutul 
ar absorbi orice fel de energie dacă masa acelui corp nu e 
prea mare sau prea mică. Spre exemplu, un cuţit sau un 
glonţ obişnuit nu poate intra prin el, cu toate că un glonţ 
mă poate dobori. Un baros mare poate intra prin scut, şi 
dacă totuşi nu poate, forţa lui tot mă va distruge. Şi, pe 
deasupra, moleculele de aer pot intra prin scut ca şi cum 
acesta nu ar exista pentru că sunt prea mici pentru a fi 
oprite. Îţi spun toate astea pentru a înţelege că dacă îmi 
puneam scutul şi Dingo mi-ar fi spart viziera când eram 
amândoi prinşi unul de altul în spaţiu oricum aş fi murit. 
Scutul nu ar fi putut să oprească ieşirea aerului din 
costumul meu. 

— Dacă l-ai fi folosit de prima dată, nu ai mai fi avut nici o 
problemă. Îmi amintesc atunci când l-ai folosit pe Marte, 
spuse Bigman zâmbind. Strălucea pe tot corpul tău, la fel ca 
un fum, dar mai luminos, astfel încât nu puteai fi văzut 
decât în obscuritate. Asta cu excepţia feţei tale, care nu era 
decât o pată de lumină albă. 

— Da, spuse Lucky calm, i-aş fi speriat. Ar fi tras asupra 
mea cu blasterul şi nu aş fi păţit nimic. Aşa că ar fi plecat de 
pe Atlas, s-ar fi depărtat la zece kilometri şi ar fi aruncat în 
aer nava. Ar fi însemnat moarte sigură. Nu uita că scutul e 
doar un scut. Nu-ţi conferă puteri ofensive. 

— Nu o să-l mai foloseşti niciodată? Întrebă Bigman. 

— Când voi fi nevoit. Până atunci nu. Dacă îl folosesc prea 
mult, efectul lui va dispărea. Îi va fi găsit punctul slab şi voi 
fi o ţintă pentru toţi cei cu care mă voi confrunta. 


Lucky studie instrumentele. Spuse apoi calm: 

— Fii gata din nou pentru acceleraţie. 

— Hei... Mai apucă să spună Bigman. 

Apoi, când fu împins înapoi în scaun, începu să respire cu 
greutate şi nu mai spuse nimic. Roşeaţa din ochii lui 
începea să se accentueze şi avea senzaţia că pielea îi este 
trasă înapoi de parcă ar fi încercat să i se desprindă de pe 
oase. 

De data asta, Shooting Star atinsese valoarea maximă a 
accelerației. 

Dură numai cincisprezece minute. Spre sfârşit, Bigman 
devenise aproape inconştient. Apoi se relaxa şi simţi cum 
viaţa îi revine în corp. 

Lucky îşi scutura capul din cap şi respira cu putere. 

— Hei, n-a fost deloc amuzant, spuse Bigman. 

— Ştiu, replică la rândul lui Lucky. 

— Şi ce rost a avut? Nu mergeam destul de repede? 

— Nu chiar. Dar acum totul e în regulă. Am scăpat de ei. 

— De cine? 

— De cei care ne urmăreau. Am fost urmăriţi, Bigman, din 
secunda în care ai pus piciorul pe navă. Uită-te la 
ergometru. 

Bigman se uită la el. Ergometrul semăna cu cel de pe Atlas 
numai cu numele. Acela era un model primitiv construit în 
scopul de a detecta radiaţiile unui motor pentru a arunca în 
spaţiu navetele de salvare. Ăsta era singurul lui scop. 
Ergometrul de pe Shooting Star putea recepta tipul de 
radiaţie emis de motorul hiperatomic al unei nave chiar de 
mărimea unei capsule de salvare, şi asta de la o distanţă de 
trei milioane şase sute de mii de kilometri. 

Chiar şi acum linia trasată cu cerneală de pe hârtie oscila 
foarte uşor, dar periodic. 

— Asta nu e nimic, spuse Bigman. 

— A fost, cu puţin timp înainte. Uită-te. 

Lucky derula cilindrul de hârtie care trecuse deja de ac. 
Oscilaţiile crescură în amplitudine, fiind mult mai distincte. 


— Putea fi orice navă. Putea fi o naval de transport de pe 
Ceres. 

— Nu. În primul rând, a încercat să ne urmărească şi a 
reuşit destul de bine, ceea ce înseamnă că are şiea un 
ergometru destul de bun. Şi pe lângă asta, ai mai văzut 
vreodată o asemenea configuraţie energetică? 

— Nu exact ca asta, Lucky. 

— Eu am văzut, la nava care a abordat Atlasul. Acest 
ergometru e mult mai bun la analiza modelului, dar 
asemănarea e clară. Motorul navei care ne urmăreşte este 
unul de tip sirian. 

— Vrei să spui că e nava lui Anton? 

— Ea sau o alta la fel. Nu contează. Oricum, i-am pierdut 
pe drum. 

— În acest moment, spuse Lucky, ne aflăm exact în locul 
unde ar trebui să fie asteroidul ermitului, plus sau minus o 
sută cincizeci de kilometri. 

— Nu e nimic aici, spuse Bigman. 

— Exact. Gravimetrele nu înregistrează nici o masă 
asteroidală nicăieri în jurul nostru. Suntem în ceea ce 
astronomii numesc o zonă interzisă. 

— Aha, spuse Bigman făcând pe înțeleptul. Înţeleg. 

Lucky zâmbi. Nu era nimic de înţeles. O zonă interzisă din 
centura de asteroizi nu arăta diferit de o altă porţiune care 
era plină de asteroizi, sau cel puţin nu cu ochiul liber. În 
cazul în care nu se află nici un asteroid pe o rază de o sută 
cincizeci de kilometri, se vedea acelaşi lucru. Stele sau 
obiecte care semănau cu stelele umpleau cerul. Dacă unele 
dintre ele erau asteroizi nu-ţi puteai da seama decât dacă 
urmăreai ore în şir care dintre „stele” îşi schimbă repede 
poziţia; sau puteai folosi pentru asta telescopul navei. 

— Păi, atunci ce facem? Întrebă Lucky. 

— Ne uităm în jur. S-ar putea să ne ia câteva zile. 
Traiectoria Shooting Star-ului se schimbă brusc. Se depărta 
de Soare, de zona interzisă spre cea mai apropiată 


constelație de asteroizi. Gravimetrele începură să-şi mişte 
acele; imediat simţiră atracţia unor mase aflate la distanţă. 

Lumile acelea mici se perindară prin faţa hubloului, 
fiecare fiind urmărită până când făcea o mişcare de rotaţie 
completă. Apoi nava se muta la o alta. Viteza Shooting Star- 
ului scăzuse încât părea că aproape se târa, dar zecile de 
kilometri se transformau în sute, mii şi apoi în milioane. O 
mulţime de asteroizi trecură prin faţa lor. 

— Ar fi mai bine să mănânci ceva, spuse Bigman. 

Dar Lucky se: mulţumi cu nişte sandvişuri şi cu scurte 
perioade de somn în timp ce el şi Bigman urmăreau cu 
rândul ecranul, ergometrul şi gravimetrele. 

Apoi, cu un asteroid în faţă, Lucky spuse cu voce 
încordată: 

— Cobor. 

Bigman fu surprins. 

— Ăsta e asteroidul? Spuse el uitându-se la forma lui. Îl 
recunoşti? 

— Cred că da, Bigman. În orice caz, o să-l cercetez. 

Le luă o jumătate de oră pentru a manevra nava în umbra 
asteroidului. 

— Ţine-o aici, spuse Lucky. Cineva trebuie să stea pe navă, 
şi tu eşti ăla. Nu uita. Poate fi detectată, dar dacă este în 
umbră, cu luminile şi cu motoarele la minimum, le va fi 
destul de dificil. Conform ergometrelor, nu există nici o 
navă în spaţiul din jurul nostru. Corect? 

— Corect! 

— Cel mai important lucru de care trebuie să ţii cont este 
ăsta: nu veni după mine pentru nimic în lume. Când termin 
o să vin eu la tine. Dacă nu mă întorc în douăsprezece ore şi 
nici nu am dat nici un semn de viaţă, atunci te duci înapoi 
pe Ceres cu raportul, dar numai după ce ai fotografiat 
asteroidul din toate unghiurile. 

Bigman se încăpăţâna: 

— Nu. 


— Ăsta e raportul, spuse Lucky calm. Scoase o capsulă 
personală din buzunarul din interior. Capsula este adresată 
doctorului Conway, numai el o poate deschide. Trebuie să 
intre în posesia acestor informaţii, indiferent ce mi s-ar 
întâmpla. Ai înţeles? 

— Ce e în ea? Întrebă Bigman nefăcând nici un gest 
pentru a o lua. 

— Doar teorii, mă tem. Nu le-am vorbit despre ele fiindcă 
am venit aici pentru a aduna dovezi ca să le susţin. Dacă nu 
pot face asta, atunci cel puţin teoriile trebuie să ajungă la 
ei. Conway s-ar putea să le creadă şi s-ar putea să convingă 
guvernul să acţioneze conform lor. 

— Nu o să fac asta, spuse Bigman, nu te părăsesc. 

— Bigman, dacă nu am încredere în tine că faci corect ce 
ne priveşte pe amândoi, nu o să-mi mai fii de prea mult folos 
dacă ies cu bine din asta. 

Bigman îşi întinse mâna. Capsula personală era acum la el. 

— Bine, spuse el. 

Lucky cobori prin camera de depresurizare spre suprafaţa 
asteroidului, încetinindu-şi căderea cu ajutorul jetului 
reactiv al costumului. Ştia că asteroidul era aproape de 
aceeaşi mărime cu cel al ermitului. Avea aproape aceeaşi 
formă pe care şi-o amintea. Era destul de crestat, iar 
porţiunea luminată de soare avea aceeaşi culoare. Toate 
astea, de fapt, ar fi putut fi adevărate pentru orice asteroid. 

Dar mai era încă ceva. Ceva foarte greu de copiat. 

Din buzunarul de la brâu scoase un mic instrument care 
arăta ca o busolă. De fapt era un radar de buzunar. 
Emiţătorul lui putea genera unde scurte radio pe aproape 
orice lungime de undă. Unele octave puteau fi parţial 
reflectate de stâncă, iar altele puteau fi transmise la 
distanţe destul de mari. 

În prezenţa unui strat gros de stâncă reflecţia radiaţiilor 
activa un ac de pe un ecran. În prezenţa unui strat subţire 
de stâncă, ca, spre exemplu o suprafaţa dedesubtul căreia 
se afla o peşteră sau vreo gaură, unele radiaţii penetrau şi 


mergeau dincolo de perete, altele erau reflectate. În acest 
fel avea loc o dublă respingere, un lucru care se petrecea în 
mai puţin de o secundă. Ca răspuns la această dublă 
reflexie, acul „tremura” în mod caracteristic de două ori. 

Lucky urmări instrumentul în timp ce se mişca printre 
vârfurile stâncoase. Acul se mişcă o dată, apoi urmă imediat 
o mişcare secundară. Inima lui Lucky începu să bată mai 
tare. Asteroidul era gol pe dinăuntru. Trebuia găsit locul 
unde mişcările secundare ale acului erau cele mai 
puternice, pentru că acolo golul era cel mai aproape de 
suprafaţă. Acolo ar fi trebuit să se afle camera de 
depresurizare. 

Pentru câteva secunde gândurile lui Lucky erau 
concentrate la ac. Nu fu conştient de cablul magnetic care 
venea spre el exact dinspre orizontul apropiat. 

Nu fu conştient de el până când acesta se înfăşură în jurul 
lui, strângându-se puternic, forţa lui aproape aruncându-i 
corpul lipsit de greutate deasupra asteroidului apoi înapoi 
la suprafaţa lui, unde rămase întins pe jos neajutorat. 

Luptă corp la corp. 

Trei lumini veniră de la orizont şi se îndreptară spre 
corpul nemişcat al lui Lucky. În întunericul din noaptea 
asteroidului nu putea vedea siluetele celor care însoțeau 
acele lumini. 

Deodată auzi o voce care era bine cunoscutul mârâit al 
piratului Dingo. 

— Nu-ţi chema prietenul de sus. Am aici un aparat care 
poate să-ţi intercepteze unda. Dacă încerci, te omor 
imediat, turnătorule. 

Rosti cu putere ultimul cuvânt: termenul care îi umplea de 
mulţumire pe toţi cei certaţi cu legea şi care îi desemna pe 
cei consideraţi informatori ai poliţiei sau ai oricărui organ al 
legii. 

Lucky nu scoase nici un sunet. Din momentul în care 
simţise pentru prima dată tremurul costumului sub 
biciuirea cablului magnetic îşi dăduse seama că picase într- 


o capcană. Să-l cheme pe Bigman mai înainte de a afla mai 
mult despre natura capcanei ar fi însemnat să pună în 
pericol Shooting Star, şi asta fără să-i fie de mare ajutor. 

Dingo se aşeză deasupra lui, cu un picior într-o parte şi cu 
celălalt în cealaltă parte. În lumina unei lanterne Lucky 
putu să întrezărească viziera lui Dingo şi ochelarii groşi de 
la ochii lui. Lucky ştia că erau ochelari infraroşii, capabili să 
transforme radiaţiile de căldură în lumină. Chiar fără 
lanterne şi în întunericul de pe asteroid ar fi fost în stare să- 
l vadă după energia pe care o emana. 

— Ce se întâmplă, turnătorule? Întrebă Dingo. Eşti 
speriat? Dingo ridică piciorul şi-l cobori brusc, încercând să 
lovească viziera lui Lucky cu călcâiul. Acesta îşi întoarse 
capul repede pentru a lăsa lovitura să cadă cu putere pe 
partea metalică a căştii, dar Dingo se opri la jumătatea 
drumului. Începu să râdă puternic. 

— N-o să scapi aşa de uşor, turnătorule, spuse el. Vocea lui 
se schimbă când vorbi cu ceilalţi doi pirați. 

— Săriţi peste vârf şi deschideţi camera de depresurizare. 

Pentru un moment cei doi ezitară. Unul dintre ei spuse: 

— Dar, Dingo, căpitanul a spus că... 

— La treabă sau încep cu el şi termin cu voi, îi ameninţă 
Dingo, în faţa amenințării cei doi făcură saltul. Dingo îi 
spuse lui Lucky: 

— Şi acum să presupunem că te ducem în camera de 
depresurizare. 

Încă mai ţinea în mână capătul cablului magnetic. Cu o 
atingere a butonului închise curentul şi îl demagnetiza 
pentru o clipă. Se dădu într-o parte şi-l trase puternic spre 
el. Lucky, târât pe suprafaţa asteroidului, sări şi se rostogoli 
parţial în afara cablului. Dingo atinse din nou butonul şi 
astfel ce mai rămăsese înfăşurat din cablu se strânse în 
jurul lui Lucky. 

Dingo trase în sus de bici. Lucky urmă şi el aceeaşi 
traiectorie, în timp ce Dingo îl manevra cu talent pentru a-şi 
menţine şi el echilibrul. Lucky era atârnat undeva sus iar 


Dingo mergea cu el ca şi cum ar fi fost balonul unui copil la 
capătul unei sfori. 

Luminile celorlalţi doi redeveniră vizibile din nou după 
cinci minute. Străluceau într-o pată de întuneric ale cărei 
forme regulate erau o dovadă suficientă pentru a-ţi da 
seama că acolo se află o cameră de depresurizare. 

— Pârtie! Am un pachet de trimis! Strigă cu putere Dingo. 
Demagnetiza din nou cablul şi îl trase în jos, ridicându-se 
cincisprezece centimetri în aer când făcu asta. Lucky se roti 

rapid, ieşind complet din cablu. 

Dingo făcu un salt şi îl prinse. Cu abilitatea unui om 
obişnuit cu lipsa de gravitație, încercă se oprească 
sforţările lui Lucky de a se elibera, şi îl aruncă în direcţia 
camerei de depresurizare. Îşi opri căderea lui pe spate cu 
două jeturi ale armei sale reactive din dotarea costumului şi 
se îndreptă la timp pentru a-l vedea pe Lucky intrând pe 
uşă. 

Ce urmă se putu vedea destul de clar în lumina celor două 
lanterne ale piraţilor. Prins de câmpul pseudogravitaţional 
din camera de depresurizare, Lucky fu atras dintr-o dată în 
jos şi lovi podeaua cu un zgomot şi o forţă care îl făcură să- 
şi piardă suflul. Râsul lui Dingo ca răgetul de măgar se făcu 
auzit în casca lui. 

Uşa din afară se închise, iar cea din interior se deschise. 
Lucky se ridică în picioare, fiind chiar bucuros de prezenţa 
gravităţii. 

— Intră, turnătorule, spuse Dingo ţinând în mână un 
blaster. 

Lucky se opri când intră în interiorul asteroidului. Ochii lui 
se mişcară dintr-o parte în alta în timp ce bruma se aduna 
pe marginile ocularului. Ceea ce vedea nu era biblioteca 
ermitului Hansen, ci un coridor enorm al cărui tavan era 
susţinut de numeroşi piloni. Nu putea să vadă până în 
capătul celălalt. Deschizături pentru camere punctau 
regulat pereţii coridoarelor. Oameni se mişcau grăbiţi în 
toate direcţiile şi se simţea mirosul de ozon şi de ulei de 


maşină. În depărtare se putea auzi huruitul caracteristic al 
unor motoare hiperatomice gigantice. 

Era evident că asta nu era celula ermitului, ci o mare 
fabrică, în interiorul unui asteroid. 

Lucky îşi muşcă buza şi se întrebă gânditor dacă toate 
aceste informaţii vor muri o dată cu el. 

— Înăuntru, turnătorule! Intră aici, îi comandă Dingo. 

Era o cameră de provizii, rafturile şi depozitele erau pline, 
dar acolo nu se mai afla nimeni în afară de ei. 

— Auzi, Dingo, zise unul dintre pirați puţin speriat, de ce îi 
arătăm toate astea? Nu cred că... 

— Atunci nu comenta, spuse Dingo izbucnind în râs. Nu-ţi 
face nici o grijă, nu va mai spune nimănui ce a văzut. 
Garantez eu asta. Am ceva de terminat cu el. Scoateţi-i 
costumul. 

În timp ce vorbea îşi scotea şi el costumul. Păşi afară din 
el, arătând monstruos de butucănos. O mână mângâie dosul 
păros al celeilalte. Era clar că savura momentul. 

Lucky vorbi ferm: 

— Căpitanul Anton nu ţi-a dat niciodată ordine să mă ucizi. 
Continui cu ostilitățile şi asta nu o să-ţi aducă nimic bun. 
Sunt un om valoros pentru căpitan şi el ştie asta. 

Dingo se aşeză pe marginea unei lăzi cu bucăţi de metal 
cu un zâmbet pe faţă. 

— Dacă te-aş asculta, turnătorule, aş avea impresia că ai 
dreptate. Dar nu ne-ai păcălit pe noi, nici măcar o clipă. 
Când te-am lăsat pe stâncă împreună cu ermitul, ce crezi că 
am făcut de fapt? Am urmărit. Căpitanul Anton nu e un 
prost. M-a trimis înapoi. Mi-a spus: Urmăreşte stânca aia şi 
raportează ce se întâmplă. L-am văzut pe ermit plecând cu 
nava. Le-aş fi putut distruge acolo în spaţiu dar am urmat 
ordinele. Am stat lângă Ceres o zi şi am zărit nava ermitului 
ridicându-se din nou în spaţiu. Am aşteptat mai mult. Apoi 
am văzut cealaltă navă venind să o întâmpine. Omul de pe 
nava ermitului a urcat pe nava ta şi te-am urmărit când ai 
plecat. Lucky nu se abţinu să nu zâmbească. 


— Vrei să spui că ai încercat să mă urmăreşti. Faţa lui 
Dingo deveni roşie. Imediat se răsti la el: 

— Bine! Ai fost mai rapid! Cei de teapa ta sunt buni la 
fugă. Şi ce-i cu asta? N-aveam nici o nevoie să te urmăresc. 
Doar am venit aici şi am aşteptat. Ştiam unde te îndrepţi. 
Te-am prins, nu-i aşa? 

— Bine, dar cu ce te-ai ales? Am fost neînarmat pe stânca 
ermitului. Eu nu aveam nici o armă, în timp ce ermitul avea 
un blaster. Trebuia să fac ce-mi spune. A vrut să se întoarcă 
pe Ceres şi m-a forţat pentru a putea spune că a fost răpit 
dacă era prins de oamenii de pe asteroizi. Chiar tu ai spus 
că am plecat cât am putut de repede de pe Ceres pentru a 
veni direct aici. 

— Pe o navă guvernamentală destul de frumoasă, nu? 

— Am furat-o. Şi? Asta nu înseamnă decât că mai aveţi o 
navă pentru flota voastră. Şi una bună. 

Dingo se uită la ceilalţi pirați. 

— Nu-i aşa că ne aruncă praf de cometă în ochi? 

— Te avertizez din nou. Dacă mi se va întâmpla ceva, 
căpitanul Anton va da vina pe tine. 

— Nu! Strigă Dingo. Pentru că ştie cine eşti. La fel şi eu, 
Mr. David Lucky Starr. Şi acum vino în mijlocul camerei. 

Dingo se ridică şi le spuse celor doi acoliţi ai lui: 

— Luaţi lăzile de aici. Puneţi-le deoparte. 

Toţi se uitară la faţa lui congestionată în timp ce el spunea 
asta. Corpul rotund şi musculos al lui Dingo era un pic 
aplecat, capul era înfundat între umerii ieşiţi în afară, iar 
picioarele lui groase şi cam crăcănate se lipiră cu fermitate 
de podea. Cicatricea de pe buza de sus era de un alb intens. 

— Există metode uşoare prin care te pot termina şi 
metode frumoase. Nu-mi plac informatorii, mai ales cei care 
mă păcălesc într-un duel. Aşa că, mai înainte de a termina 
cu tine, o să te fac bucățele. 

Lucky, care arăta înalt şi zvelt în comparaţie cu celălalt, 
spuse: 


— Eşti destul de bărbat să te ocupi de mine singur, Dingo, 
sau o să te ajute cei doi prieteni ai tăi? 

— N-am nevoie de nici un ajutor, frumuşelule, spuse el 
râzând. Dar, dacă încerci să fugi, ei or să te oprească, au 
bice neuronice şi or să te „oprească” cu adevărat, zise el. 
Apoi se adresă celorlalţi doi: Şi să le folosiţi dacă trebuie. 

Lucky îl aşteptă pe celălalt să facă prima mişcare. Ştia că 
cea mai proastă tactică, şi care i-ar fi fatală, ar fi să se lase 
angrenat într-o luptă corp la corp. Dacă l-ar lăsa pe pirat 
să-i prindă pieptul între cele două enorme braţe s-ar alege 
cu siguranţă cu coastele rupte. 

Pumnul lui Dingo se dădu în spate, apoi veni cu toată 
puterea în faţă. Lucky stătu pe loc atât cât putu, apoi se feri 
în partea dreaptă, îl prinse pe adversar de mâna stângă, îl 
împinse înainte avantajat de forţa celuilalt şi-i lovi cu 
piciorul glezna. 

Dingo veni în faţă necontrolat, apoi se prăbuşi. Dar se 
ridică imediat; cu un obraz crăpat şi cu luminiţe de nebunie 
dansându-i în ochi. 

Se repezi nebuneşte spre Lucky care se retrase agil spre 
peretele pe care stăteau aliniate lăzile. 

Lucky se apucă de marginea lăzii de sus, îşi ridică 
picioarele şi apoi le aruncă înainte. Dingo le primi din plin 
în piept şi se opri pentru o clipă. Lucky se feri din faţa lui şi 
se află din nou liber în centrul camerei. 

Unul dintre pirați strigă: 

— Hei, Dingo, hai să nu ne mai prostim. Dingo răsuflă 
furios în timp ce striga: 

— Îl omor! Îl omor! 

Dar acum devenise ceva mai precaut. Ochii lui de-abia se 
vedeau de grăsimea şi de cartilajele care îi înconjurau. Veni 
spre el, urmărindu-l atent pe Lucky, aşteptând momentul în 
care ar putea lovi. 

— Ce se întâmplă Dingo? Îi strigă Lucky. Ţi-e frică de 
mine? [i s-a făcut cam repede frică pentru unul cu o „gură” 
aşa de mare caata! 


Cum era de aşteptat pentru Lucky, Dingo strigă ceva de 
neînțeles şi se năpusti direct spre el. Lucky nu avu nici o 
problemă să eschiveze acea furie de taur. Muchia palmei 
sale lovi puternic şi rapid ceafa lui Dingo. Lucky văzuse 
mulţi oameni pierzându-şi cunoştinţa după o asemenea 
lovitură şi destui care muriseră. Dar Dingo de-abia se 
mişcă. Dădu din cap şi se întoarse mârâind. Mergea drept 
spre Lucky care se mişca agil prin cameră. Lucky lovi 
puternic cu pumnul care ateriza pe obrazul crăpat al lui 
Dingo. Sângele ţâşni, dar Dingo nu făcu nimic pentru a 
bloca lovitura, şi când aceasta aterizase nici măcar nu clipi. 

Lucky se răsuci şi-l lovi puternic pe pirat încă de două ori. 
Dingo nu dădu nici un fel de atenţie loviturilor. Venea tot 
timpul spre el. 

Dintr-o dată, luându-l pe Lucky prin surprindere, căzu ca 
un om care şi-a pierdut echilibrul. Dar braţele lui se 
întinseră în cădere şi una dintre mâini prinse glezna 
dreaptă a lui Lucky care căzu la rândul lui. 

— Te-am prins, şopti Dingo. Într-o clipă îşi întinse mâinile 
pentru a-l prinde pe Lucky de mijloc şi, strânşi unul de 
celălalt, se rostogoliră pe podea. 

Lucky simţi presiunea crescând şi strângându-l iar 
durerea îl inundă în interior avansând ca o flacără. Simţi în 
ureche răsuflarea fetidă a lui Dingo. 

Braţul drept al lui Lucky era liber, dar cel stâng rămăsese 
prins în menghina fără scăpare a braţelor celuilalt. Cu 
ultima umbră din puterea care-l părăsea, Lucky îşi ridică 
pumnul drept. Acesta nu parcurse mai mult de zece 
centimetri, atingând punctul unde bărbia lui Dingo întâlnea 
gâtul cu o forţă care trimise junghiuri de durere pe toată 
lungimea braţului lui Lucky. 

Strânsoarea lui Dingo slăbi pentru o clipă iar Lucky, 
zbătându-se, se eliberă din îmbrăţişarea mortală şi se ridică 
în picioare. 

Dingo se ridică mai încet. Ochii lui erau sticloşi iar sângele 
i se scurgea într-un colţ al gurii. 


— Biciul! Biciul! Murmură el cu voce groasă. 

Pe neaşteptate se întoarse către unul dintre piraţii care 
rămăseseră muţi. Smuci arma din mâna acestuia şi îl 
îmbrânci cu putere. 

Lucky încercă să se ferească, dar biciul neuronic era 
deasupra lui. Îl atinse pe partea dreaptă şi, stimulându-i 
nervii din acea zonă, fu inundat de un val de durere. Corpul 
lui Lucky înţepeni şi căzu din nou la pământ. 

Pentru o clipă simţurile lui nu înregistrară decât confuzie 
şi, fiind conştient de asta, aştepta ca moartea să vină din 
clipă în clipă. Auzi vag o voce de pirat. 

— Hei, Dingo, căpitanul ne-a spus să facem în aşa fel încât 
să pară un accident. E un membru al Consiliului Ştiinţei şi... 

Lucky nu mai auzi nimic altceva. 

Când îşi recapătă cunoştinţa, avu senzaţia că mii de ace 
erau înfipte pe toată partea lui dreaptă şi constată că era 
iar îmbrăcat în costumul spaţial. Tocmai îi puneau casca. 
Dingo, cu buzele umflate, cu obrazul şi cu falca vinete, se 
uita la el cu răutate. 

O voce se auzi în uşă. Un bărbat intră grăbit şi începu să 
vorbească mult şi repede. Lucky îl auzi spunând: 

— Pentru postul 247. Am ajuns în situaţia să nu mai pot 
ţine pasul cu toate cererile. Nici măcar nu pot să menţin 
orbita noastră dreaptă încât să merg în paralel şi cu 
corectarea coordonatelor lui... 

Vocea se stinse. Lucky îşi întoarse capul şi văzu un om mic 
cu ochelari şi cu părul cărunt. Era chiar în faţa uşii uitându- 
se, nevenindu-i să creadă şi plin de uimire la dezordinea din 
faţa lui. 

— leşi afară, îi strigă Dingo. 

— Dar am venit să iau ceva... 

— Mai târziu! 

Micul om plecă şi casca fu potrivită pe capul lui Lucky. 

Îl scoaseră din nou afară prin camera de depresurizare 
spre o suprafaţă care era acum luminată de Soare. O 
catapultă aştepta pe o stâncă relativ plată. Funcționarea ei 


nu era un mister pentru Lucky. O macara automată trăgea 
înapoi un levier de metal care se apleca încet din ce în ce 
mai mult până când se întindea complet la orizontală. Nişte 
hamuri uşoare erau ataşate de levierul îndoit şi apoi 
înfăşurate în jurul taliei lui Lucky. 

— Stai nemişcat, îi spuse Dingo. 

Vocea lui era vagă şi înfundată. Era ceva în neregulă cu 
radio-receptorul căştii, se gândi Lucky. 

— Îţi pierzi oxigenul. Şi ca să te simţi mai bine te anunţ că 
o să trimitem nişte nave pentru a-l dobori pe prietenul tău 
mai înainte ca el să ia viteză dacă are de gând să-şi ia 
tălpăşiţa. 

După o clipă Lucky simţi vibrația levierului când acesta fu 
eliberat. Reveni elastic la poziţia iniţială cu o forţă 
incredibilă. Cataramele din jurul lui se desfăcură uşor şi el 
zbură cu o viteză de peste un kilometru şi jumătate pe 
minut, fără ca mişcarea să-i fie încetinită de vreun câmp 
gravitațional. Văzu o singură imagine a asteroidului cu 
piraţii care se uitau în sus după el. Totul se micşora rapid în 
faţa ochilor lui. 

Îşi inspecta costumul. Ştia deja că radio-receptorut căştii 
fusese dezafectat. Cu siguranţă potenţiometml atârna 
distrus. Asta însemna că vocea lui nu putea fi auzită decât la 
câţiva kilometri în spaţiu. Îi lăsaseră arma reactivă de la 
costumul spaţial. O încercă şi nu se întâmplă nimic. 
Rezervele ei de gaz erau terminate. 

Era neajutorat. Nu-i mai despărţea de o moarte înceată şi 
neplăcută decât un singur cilindru de oxigen. 

Navă contra navă. 

Cu strângere de inimă, Lucky cântări situaţia în care se 
afla. Credea că poate ghici planurile piraţilor. Pe de o parte, 
vroiau să scape de el fiindcă era limpede că ştia prea multe. 
Pe de altă parte, era necesar ca ei să vrea să fie găsit mort 
în aşa fel încât Consiliul Ştiinţei să nu fie în stare să 
dovedească în mod concludent că moartea lui s-a datorat 
violenţei piraţilor. 


Cu mult timp înainte, piraţii făcuseră greşeala să omoare 
un agent al Consiliului, iar furia rezultată a fost una 
zdrobitoare. Vor fi mult mai prudenţi de data asta. 

Lucky se gândi: Piraţii vor ataca Shooting Star, ecranându- 
Il pentru a-l împiedica pe Bigman să trimită un semnal de 
ajutor. Apoi vor putea folosi tunul asupra carcasei navei. 
Asta va semăna foarte mult cu o coliziune cu un meteorit. 
Pentru a da un plus de veridicitate, şi-ar putea trimite 
inginerii la bord pentru a defecta activatoarele scuturilor. 
Ar arăta ca şi cum ar fi apărut o defecţiune care a 
împiedicat activarea scuturilor la apropierea meteoritului. 

I-ar fi cunoscut întregul parcurs prin spaţiu, Lucky ştia 
asta. Nu exista nimic care să-l devieze de la traiectoria 
imprimată iniţial. Mai târziu, după ce el ar fi murit, l-ar 
recupera şi l-ar trimite să se rotească pe o orbită în jurul 
navei distruse. Cei care-l vor descoperi (şi probabil că una 
din navele lor va trimite un raport anonim despre asta) vor 
ajunge la o concluzie evidentă: Bigman aflându-se la 
comanda navei, manevrând-o până la sfârşit, ucis la datorie. 
Pe de altă parte, Lucky, agitându-se în costum, ar fi distrus 
emițătorul radioului încorporat în costum în timpul acestei 
agitaţii. Nu a mai avut cu ce să ceară ajutor. Şi-a terminat 
gazul armei reactive într-o încercare disperată şi inutilă de 
a găsi un loc în care să fie în siguranţă. Şi aşa a murit. 

Nu mergea. Nici Conway, nici Henree nu puteau crede că 
Lucky ar fi avut grijă doar de propria lui siguranţă în timp 
ce Bigman ar fi rămas loial la controlul navei. Dar chiar 
dacă planul lor nu ar fi reuşit, piraţii s-ar fi ales cu 
satisfacția morţii lui Lucky Starr. Şi, ceea ce era chiar mai 
rău, o dată cu Lucky Starr ar fi dispărut şi toate informaţiile 
pe care le avea el. 

Preţ de o clipă se înfurie amarnic pe sine însuşi pentru că 
nu i-a împărtăşit toate suspiciunile lui Conway şi lui Henree 
mai înainte de a pleca, că a aşteptat până la îmbarcarea pe 
Shooting Starr, înainte de a-şi prepara capsula personală. 


Imediat îşi recapătă stăpânirea de sine. Nimeni nu l-ar fi 
crezut fără dovezi. 

Pentru acest motiv trebuia să se întoarcă. 

Trebuia! 

Dar cum? La ce e bun „trebuie” când cineva e singur şi 
neajutorat în spaţiu doar cu ceva oxigen pentru câteva ore 
şi nimic mai mult? Oxigen! 

Lucky se gândi: „Ăsta este oxigenul meu!” Oricine în afară 
de Dingo i-ar fi scos tot oxigenul din cilindri, lăsând doar 
resturile pentru ca moartea să survină cât mai repede. Dar, 
din câte îl cunoştea Lucky pe Dingo, piratul îl trimisese cu 
un cilindru plin doar pentru a-i prelungi agonia. 

Foarte bine! El va schimba asta. Va folosi oxigenul altfel. Şi 
dacă dădea greş, moartea va veni mai repede, asta în ciuda 
iui Dingo. 

Doar că nu trebuia să dea greş. 

Asteroidul trecuse prin faţa ochilor lui periodic în timp ce 
se rotea în spaţiu. La început era o stâncă ce se micşora din 
ce în ce mai mult, colţurile lui neregulate desluşindu-se clar 
în lumina soarelui. Apoi devenise o stea strălucitoare şi un 
singur punct luminos. Strălucirea începea acum să pălească 
rapid. Imediat ce asteroidul devenea destul de palid pentru 
a nu mai fi decât una din milioanele de stele totul era 
sfârşit. Nu mai era mult timp până atunci. 

Degetele lui neîndemânatice, înmănuşate în metal, deja 
căutau tubul flexibil ce ducea de la locul de intrare a aerului 
aflat chiar sub mască până la cilindrul cu oxigen aflat în 
spate. Răsuci cu putere şurubul care ţinea furtunul pentru 
oxigen strâns ataşat de cilindru. 

Acesta cedă. Se opri pentru a-şi umple casca şi costumul 
cu oxigen. În mod normal oxigenul curgea încet din 
rezervor în măsura în care era folosit de plămânii 
oamenilor. Dioxidul de carbon şi apa rezultate din respiraţie 
erau absorbite în cea mai mare parte de substanţele 
chimice din recipientele închise cu valve ce erau ataşate pe 
suprafaţa interioară a plăcilor de la pieptul costumului. 


Rezultatul era că oxigenul era menţinut la o presiune de un 
sfert din atmosfera Pământului. Asta era perfect, din 
„moment ce trei sferturi din atmosfera Terrei este oricum 
azot, gaz care nu contribuie cu nimic la procesul respirației. 

Se lăsa astfel loc unor concentraţii mai mari, ceva mai 
mari decât la presiune atmosferică normală, dar nu într- 
atât încât să producă efecte toxice periculoase. Lucky lăsă 
oxigenul să se scurgă în costumul său. 

Apoi îşi închise valva de sub mască şi scoase cilindrul de la 
locul lui. 

Cilindrul semăna cu o armă reactivă, destul de neobişnuită 
totuşi. Pentru o persoană izolată în spaţiu a folosi drept 
combustibil de propulsare oxigenul preţios care l-ar fi putut 
salva de la moarte însemna fie disperare, fie o hotărâre 
fermă. 

Lucky deschise valva de reducţie şi eliberă un jet de 
oxigen în spaţiu. Nu era nici o urmă de cristale de data 
asta. Oxigenul, spre deosebire de monoxidul de carbon, 
îngheaţă doar la temperaturi foarte scăzute şi, mai înainte 
de a pierde destulă căldură pentru a îngheţa, deja era 
dispersat în spaţiu. Gaz sau solid, a treia lege de mişcare a 
lui Newton rămânea valabilă. În timp ce gazul era 
împrăştiat într-o direcţie, Lucky era împins în cealaltă, 
conform principiului acţiunii şi reacţiunii. 

Rotirea lui încetini. Cu grijă, aşteptă să vadă asteroidul în 
întregime înainte de a-şi opri rotirea. 

Era încă destul de departe de asteroid. Acum nu era mai 
strălucitor decât celelalte stele învecinate. Îşi putea imagina 
că deja greşise ţinta, dar îşi alungă din minte orice fel de 
îndoială. 

Îşi fixă ferm ochii pe acea pată de lumină pe care o credea 
a fi asteroidul şi lăsă jetul cilindrului să iasă în direcţia 
opusă. Se întrebă dacă avea destul pentru a inversa direcţia 
în care se îndrepta. În acel moment, n-avea cum să-şi dea 
seama de asta. 


În orice caz, trebuia să mai rămână cu ceva gaz. Va avea 
nevoie de el pentru o manevrare în jurul asteroidului, să 
ajungă pe partea lui întunecată, să-l găsească pe Bigman şi 
nava, doar dacă nu... 

Doar dacă nu cumva nava plecase sau fusese distrusă de 
pirați. 

Lui Lucky i se părea că vibrația din mâna sa datorată 
jetului de oxigen scădea în intensitate. Ori cilindrul era pe 
cale să se golească, ori scădea temperatura. Îl ţinea 
departe de costum astfel încât nu mai absorbea căldură de 
la acesta. De la costum rezervoarele de oxigen obțineau 
destulă căldură pentru ca gazul să poată fi respirabil, iar 
cilindrii de dioxid de carbon pentru a-şi menţine conţinutul 
gazos. În vidul din spaţiu, căldura se putea pierde doar prin 
radiaţii, un proces destul de lent, dar, cu toate astea, 
cilindrul cu oxigen avusese destul timp pentru a pierde 
temperatură. 

Înconjură cilindrul cu braţele, îl strânse la piept şi aşteptă. 
I se păru că trecură ore, dar numai cincisprezece minute 
se scurseră înainte ca asteroidul să i se pară mai strălucitor. 

Se apropia din nou de el? Era doar imaginaţia care îi juca 

feste? Alte cincisprezece minute şi acesta deveni o 
strălucire distinctă în spaţiu. Lucky mulţumi şansei care l-a 
aruncat pe partea luminată de soare a asteroidului astfel 
încât îl putea vedea ca pe o ţintă perfectă. 

Îi venea din ce în ce mai greu să respire. Nu se punea 
problema unei asfixieri cu dioxid de carbon, căci gazul 
dispărea imediat ce expira. Cu toate astea, fiecare 
inspiraţie făcea să dispară o cantitate din preţiosul oxigen. 
Încercă să respire mai puţin, să-şi închidă ochii, să se 
odihnească. Oricum, nu putea face nimic până când nu 
ajungea la asteroid şi trecea de el. Acolo, pe partea lui 
întunecată, se putea ca Bigman încă să mai aştepte. 

Apoi, dacă putea ajunge lângă el, dacă l-ar putea chema 
prin radio mai înainte să leşine, atunci ar mai fi o şansă. 


Orele trecură încet, ca o tortură pentru Bigman. Îşi dorea 
cu disperare să coboare, dar nu avea curajul. Se gândi că 
dacă inamicul ar fi existat acolo, ar fi apărut până acum. 
Apoi se dojeni aspru şi ajunse la concluzia că această linişte 
desăvârşită şi această lipsă de agitaţie nu era decât o 
capcană, iar Lucky fusese prins. 

Aşeză în faţa lui capsula personală a lui Lucky şi se întrebă 
ce conţine. Ce bine-ar fi fost dac-ar fi existat vreun mod de 
a o deschide, de a citi micul microfilmul din interior. Dacă ar 
putea face asta, ar putea să o transmită spre Ceres, ar 
putea să scape de ea, şi va fi liber să se repeadă spre 
asteroid. Îi va putea distruge pe toţi, îl va putea scoate pe 
Lucky din orice încurcătură în care ar fi intrat. 

Nu! În primul rând nu îndrăznea să folosească 
subetericele. E adevărat că piraţii nu ar putea sparge 
codul, dar ar detecta unda iar el primise instrucţiuni clare 
să nu dezvăluie poziţia navei. 

În plus, la ce folosea să se gândească să spargă o capsulă 
personală? O rază de căldură ar putea să o topească şi să o 
distrugă, o încărcătură atomică ar putea să o dezintegreze, 
dar nimic nu o putea deschide lăsându-i mesajul intact în 
afara amprentei persoanei pentru care fusese 
„personalizată”. Şi cu asta basta! 

Mai mult de şase ore trecuseră până când aparatele de 
detectare a câmpurilor pseudo-gravitaţionale au dat un 
semnal de alarmă. 

Bigman se trezi din visul său de neputinţă şi se uită 
surprins la ergometru. Pulsaţiile mai multor nave se 
amestecau în nişte curbe complicate care se topeau precum 
un şarpe de la o configuraţie la alta. 

Scutul Shooting Starr-ului, care până acum se menţinuse 
la o putere scăzută dar suficientă pentru a respinge 
eventualele „resturi'” (termenul folosit de obicei în spaţiu 
pentru meteoriţii care călătoreau prin spaţiu şi care aveau 
un diametru mai mic de trei centimetri) îşi spori 
intensitatea la maxim. Bigman auzi sunetul puternic al 


scutului devenind strident. Unul câte unul, lăsă vizoarele cu 
rază mică de acţiune să se activeze, şir după şir. 

Începu să se agite. Navele se ridicau de pe asteroid din 
moment ce nu puteau fi detectate mai departe. Asta 
însemna că trebuie să-l fi prins pe Lucky; probabil că deja 
murise. Nu-i mai păsa câte nave veneau acum spre el. Le va 
dobori pe toate, una câte una. 

Se încruntă. Prima rază de Soare apăru în unul din 
vizoare. Regla dispozitivul de ochire şi îl centră. Apoi scoase 
ceva ce semăna cu o claviatură de pian şi, prinsă într-un 
fascicul invizibil de energie, nava piraţilor străluci. 

Strălucirea nu se datora vreunei acţiuni directe asupra 
fuzelajului ei, ci era mai degrabă rezultatul absorbției de 
energie de către scutul de protecţie al navei inamice. 
Străluci din ce în ce mai puternic Apoi scăzu în intensitate 
când inamicul se întoarse şi se depărta. 

O a doua şi oa treia navă îşi făcură apariţia. Un proiectil 
îşi croia drum spre Shooting Star. În vidul din spaţiu nu 
avea nici un fel de strălucire, nu scotea nici un fel de sunet, 
dar prins în lumina soarelui deveni un punct strălucitor de 
lumină. Deveni un mic cerc în vizor, apoi unul din ce în ce 
mai mare, până când dispăru din câmpul vizual. 

Bigman ar fi putut să se ferească, să dispară cu Shooting 
Starr-ul departe de traiectoria acestuia, dar se gândi: 
„Lasă-i să lovească”. Vroia să-i lase să vadă cu ce au dea 
face. Poate că semăna cu jucăria unui bogătaş, dar nu vor 
reuşi să o scoată din funcţiune cu câteva lovituri de 
„praştie”. 

Proiectilul îşi atinse ţinta şi se lovi cu putere oprindu-se în 
scutul magnetic al navei, care străluci pentru o clipă. Nava 
se mişcă şi ea încet, absorbind impulsul care trecuse de 
scut. 

— Şi acum să vă întoarcem favorul, murmură Bigman. 

Nava lui nu avea la bord nici un fel de proiectile, 
explozibile sau orice altceva, dar rezerva sa de proiectoare 
energetice era variată şi destul de puternică. 


Mâna lui se opri deasupra butoanelor blasterului când 
văzu într-unui din vizoare ceva care îi aduse o urmă de 
încruntare pe faţa lui mică dar hotărâtă, ceva care arăta ca 
un om îmbrăcat într-un costum spaţial. 

Era destul de ciudat că o navă era mult mai vulnerabilă în 
faţa unui om îmbrăcat într-un costum spaţial decât în faţa 
celor mai performante arme de la o altă navă. O navă 
inamică putea fi detectată uşor de detectoarele 
gravitaționale de la o distanţă de câţiva kilometri, iar de 
ergonometre de la o distanţă de câteva mii de kilometri. Un 
om îmbrăcat în costum spaţial nu putea fi semnalat de 
detectorul gravitațional doar de la câteva sute de metri, iar 
de ergonometre în nici o situaţie. 

Mai mult, scutul magnetic era cu atât mai eficient cu cât 
viteza proiectilului era mai mare. Bucăţi enorme de metal 
care veneau cu zeci de kilometri pe secundă puteau fi 
oprite instantaneu. Un singur om, plutind doar cu 
şaisprezece kilometri pe oră, sesiza existenţa respectivului 
scut decât printr-o încălzire uşoară a costumului. 

Lasă zece oameni să se apropie de navă şi numai cu o 
deosebită îndemânare îi vei putea dobori pe toţi. Dacă doi 
ori trei reuşeau să penetreze scutul şi să ajungă să distrugă 
uşa de la camera de depresurizare cu blasterul, nava pe 
care o atacaseră era serios avariată. 

Şi acum Bigman văzu doar un mic punct care nu putea să 
însemne decât avangarda unei astfel de escadrile ucigaşe. 
Imediat orienta unul din vizoarele secundare pe direcţia 
punctului luminos. Silueta ajunsese chiar în faţa lui, iar 
Bigman era gata să tragă când receptorul radio scoase 
nişte sunete. 

Pentru o clipă rămase năucit. Piraţii atacaseră fără 
avertisment iar el nu încercase să comunice, să spună că se 
predă, să ofere ceva. Atunci ce era? 

Ezită, apoi sunetele deveniră cuvinte ce începură să se 
repete: 

— Bigman... Bigman... Bigman... 


Bigman sări de pe scaun, ignorând bărbatul îmbrăcat în 
costum, lupta, totul. 

— Lucky, tu eşti? 

— Sunt lângă navă... Costumul spaţial... Aer... Nu mai 
am... 

— Pe galaxie! 

Bigman, alb la faţă, aduse nava lângă omul aflat în spaţiu, 
cel pe care era gata să-l distrugă. 

Bigman se uită la Lucky care, cu casca dată jos, încă mai 
trăgea cu lăcomie aer în piept. 

— Mai bine te-ai odihni, Lucky. 

— Mai târziu, replică el scoţându-şi costumul. Au atacat 
deja? Bigman încuviinţă din cap. 

— Nu contează. Îşi sparg dinţii dacă-l muşcă pe bătrânul 
Shooter. 

— Au dinţi mai puternici decât lasă să se vadă, spuse 
Lucky. Trebuie să plecăm repede. Îşi vor aduce artileria 
grea, şi nici rezervele noastre de energie n-or să ne ajungă 
la nesfârşit. 

— De unde or să aducă nave grele? 

— E o bază importantă de pirați jos! Poate cea mai mare 
bază! 

— Vrei să spui că nu este asteroidul ermitului? 

— Vreau să spun că trebuie să o ştergem! 

Se aşeză la pupitrul de comandă al navei, încă palid la faţă 
din cauza încercării prin care trecuse. Pentru prima dată 
stânca de sub ei îşi modifică poziţia de pe ecran. Chiar şi în 
timpul atacului, Bigman ascultase ordinul lui Lucky de a sta 
pe loc timp de douăsprezece ore. 

Stânca devenea din ce în ce mai mare. 

Bigman protestă: 

— Dacă tot vrei să o ştergem, de ce aterizăm? 

— Nu aterizăm. 

Lucky urmări ecranul atent în timp ce cu o mână regla 
controalele blasterului greu al navei. Intenţionat mări şi 
reduse din intensitatea razei până când aceasta putea 


acoperi o arie destul de mare, dar energia era redusă la 
intensitatea unei raze de căldură obişnuită. 

Aşteptă câteva clipe, din motive pe care curiosul Bigman 
nu putea să le întrezărească, şi apoi trase. Urmă o 
strălucire puternică pe suprafaţa asteroidului care se 
transformă imediat într-o străfulgerare de culoare roşie 
care în următoarele minute se întunecă. 

— Şi acum să mergem, spuse Lucky, şi pe măsură ce alte 
nave se ridicau în spirală de la baza piraţilor nava lor 
acceleră. 

O jumătate de oră mai târziu, cu asteroidul lăsat departe 
în spaţiu şi navele care îi urmăreau mult în spate, spuse: 

— Fă-mi legătura cu Ceres, vreau să vorbesc cu Conway. 

— OK, Lucky. Fii atent, am coordonatele asteroidului. Să le 
trimit la bază? Putem trimite o flotă şi... 

— Nu foloseşte la nimic, spuse Lucky, şi nicinu ne e 
necesar. Bigman făcu nişte ochi mari. 

— Doar nu vrei să spui că ai distrus asteroidul cu o singură 
rază de blaster? 

— Normal că nu. De-abia l-am atins, răspunse Lucky. Ai 
făcut legătura cu Ceres? 

— Am ceva probleme, zise Bigman nervos. Ştia că Lucky 
era într-una din fazele lui când avea gura cusută şi nu vroia 
să ofere nici un fel de detaliu. Stai! L-am găsit! Dar... 
Transmit toţi alarmă generală! 

Nu era nevoie să explice asta. Apelul era pătrunzător şi 
necodat. 

— Apel general către toate unităţile din afara planetei 
Marte. Ceres este atacat de forţe ostile, se presupune că 
sunt pirați... Apel general către toate unităţile... 

— Pe Galaxie! Spuse Bigman. Lucky adăugă şi el printre 
dinţi: 

— Sunt întotdeauna cu un pas în faţa noastră orice am 
face. Trebuie să ne întoarcem! Repede! 

Atac! 


Navele se apropiau într-o coordonare perfectă. O întreagă 
escadrilă atacă, direct Observatorul. În replică, aproape 
inevitabil, forţele de apărare de pe Ceres şi-au concentrat 
forţele în acel punct. 

Atacul nu se desfăşura la intensitate maximă. Navă după 
navă plonja pentru a lansa raze de energie într-un scut ce 
era evident indestructibil. Niciuna nu şi-a asumat riscul de 
a ataca generatoarele de energie aflate în subsol, loc pe 
care ei îl ştiau cu siguranţă. Navele guvernului ieşiră în 
spaţiu şi bateriile de la sol deschiseră şi ele focul. La sfârşit 
două nave ale piraţilor erau distruse în momentul în care 
scuturile lor cedară iar ele făcură explozie împrăştiind 
vapori strălucitori. O altă navă din ale cărei rezerve de 
energie rămăseseră doar câteva picături putea fi capturată 
într-o eventuală misiune de urmărire. Dar aceasta a fost 
imediat distrusă, probabil chiar de către echipaj. 

Chiar în timpul desfăşurării atacului, unii dintre apărători 
şi-au dat seama că s-ar putea să fie o şmecherie. Mai târziu, 
desigur, au văzut asta clar. În timp ce Observatorul era 
atacat, trei nave au aterizat pe asteroid la câteva sute de 
kilometri distanţă. Piraţii au coborât din nave şi, purtaţi de 
„sănii spaţiale” şi înarmaţi cu arme de mână şi tunuri 
blaster portabile, au atacat sasurile rezidenţiale. 

Uşile fură distruse iar piraţii în costume spaţiale năvăliră 
pe coridoarele din care ieşise aerul. La nivelele de sus se 
aflau fabrici şi birouri, dar ocupanţii lor fuseseră evacuaţi 
de la primul semnal de alarmă. Locul lor fusese luat de 
membrii în costume spaţiale ai miliției locale care au luptat 
brav, dar nu se puteau pune cu profesioniştii din flota 
piraţilor. 

La nivelele de jos, în apartamentele liniştite de pe Ceres a 
răsunat de asemenea zgomotul armelor. Imediat au fost 
trimise semnale de ajutor. Apoi, aproape la fel de repede 
cum veniseră, piraţii se retraseră. 

După ce plecară, oamenii de pe Ceres îşi numărară 
victimele. Cincisprezece ceresieni erau morţi iar mai mulţi 


suferiseră răniri mai mult sau mai puţin grave; la aceştia se 
adăugau şi cinci pirați morţi. Daunele aduse clădirilor erau 
şi ele foarte mari. 

— Şi un singur om, îi explică Conway furios lui Lucky după 
ce acesta sosi mai târziu, lipseşte. Numai că el nu se află pe 
lista locuitorilor şi am fost în stare să ţinem numele lui 
departe de buletinele de ştiri. 

Lucky găsi pe Ceres o agitaţie aproape isterică acum după 
ce raidul luase sfârşit. De o generaţie nici un inamic nu mai 
îndrăznise să atace un obiectiv terestru important. Trebuise 
să treacă prin trei puncte de inspecţie mai înainte de a i se 
permite să aterizeze. 

Stătea în sala Consiliului cu Henree şi Conway şi spuse cu 
amărăciune: 

— Deci Hansen a dispărut! De asta e atâta fierbere aici! 

— Trebuie să recunoaştem, spuse Henree grav, că 
bătrânul ermit avut curaj. Când piraţii au intrat în bază a 
insistat să ia un costum, să pună mâna pe un blaster şi să 
plece alături de membrii miliției. 

— Dar erau destui milițieni, replică Lucky. Dacă ar fi rămas 
aici, ne-ar fi făcut un serviciu şi mai mare. Cum de nu l-ai 
oprit? În asemenea circumstanţe era el o persoană căreia 
să-i fi permis să facă un asemenea lucru? Vocea lui Lucky, 
de obicei calmă avea în ea o urmă de furie reţinută. 

Conway răspunse calm: 

— Noi nu eram cu el. Garda pe care am lăsat-o cu ela 
trebuit să se prezinte la datorie. Hansen a insistat să li se 
alăture şi cel care-l păzea a decis că putea să-şi 
îndeplinească cele două îndatoriri în acelaşi timp, să lupte 
cu piraţii şi să-l păzească şi pe ermit. 

— Dar nu l-a păzit pe ermit. 

— În asemenea împrejurări nici nu poate fi acuzat de ceva. 
Garda l-a văzut pe Hansen ultima dată când ataca un pirat. 
Apoi, când piraţii se retrăgeau, ia-l de unde nu-i. Corpul lui 
Hansen nu a fost recuperat. Probabil că, viu sau mort, e în 
mâinile piraţilor. 


— Aşa se pare, zise Lucky. Şi acum să vă spun ce mare 
greşeală e asta. Sunt sigur că întreg atacul de pe Ceres a 
fost plănuit numai pentru a-l captura pe Hansen. 

Henree se întinse după pipă. 

— Ştii, Hector, îi spuse el lui Conway, aproape că sunt 
tentat să-i dau dreptate lui Lucky în cazul ăsta. Atacul 
asupra observatorului a fost unul mizerabil, o diversiune 
care să ne atragă dispozitivele de apărare. Singurul lucru 
pe care l-au reuşit a fost capturarea lui Hansen. 

Conway oftă cu putere. 

— O singură scurgere de informaţii cum era cea a 
ermitului nu merita să rişti treizeci de nave. 

— Asta e buba, replică vehement Lucky. În momentul ăsta 
poate că merita. 'Ţi-am povestit de asteroidul pe care am 
fost şi ce fel de generatoare trebuie să fi avut. Să 
presupunem că se aflau la momentul în care erau gata să 
facă pasul decisiv! Să presupunem că Hansen ştia data şi 
locul unde va avea loc acest atac decisiv! Să presupunem că 
ştie planul exact! 

— Atunci de ce nu ne-a spus? 

— Poate, răspunse Henree, aştepta să folosească acest 
material pentru a-şi cumpăra imunitatea. Nu am avut 
niciodată ocazia să discutăm cu el problema asta. Trebuie 
să admiţi, Hector, că dacă ar fi avut o asemenea informaţie 
nu contează numărul de nave supuse riscului. Şi trebuie să 
admiţi şi supoziţia lui Lucky că sunt gata pentru atacul 
decisiv. 

Lucky îi sfredeli cu privirea pe cei doi. 

— De ce spui asta, unchiule Gus? Ce s-a întâmplat? 

— Spune-i, Hector, continuă Henree. 

— De ce să-i spunem lui totul? Mârâi Conway. M-am 
săturat de misiunile astea gen „Călărețul singuratic”. De- 
abia aşteaptă să plece acum pe Ganymede. 

— Ce e pe Ganymede? Întrebă rece Lucky. 

Din câte ştia el, pe Ganymede nu era nimic sau în orice caz 
foarte puţin care să intereseze pe cineva. Era cel mai mare 


satelit al lui Jupiter, dar fiind foarte aproape de planetă 
făcea destul de dificilă manevrarea navelor, aşa încât 
călătoriile spaţiale în vecinătatea lui nu erau rentabile. 

— Spune-i, repetă Henree. 

— Uite, spuse Conway. Fii atent. Ştiam că Hansen este 
important. Motivul pentru care nu l-am avut sub observaţie 
îndeaproape, motivul pentru care eu şi Gus nu am fost 
acolo, a fost că mai înainte cu două ore de atacul piraţilor a 
sosit un raport de la Consiliu care ne punea în vedere faptul 
că existau dovezi că forţe siriene au aterizat pe Ganymede. 

— Ce fel de dovezi? 

— Au fost interceptate semnale subeterice în fascicul 
ultrafocalizat. E o poveste lungă, dar important este că, mai 
mult din întâmplare decât voit, câteva fragmente de cod au 
fost receptate. Experții spun că este un cod sirian şi ştim 
sigur că pe Ganymede nu e nici o instalaţie terestră care să 
transmită mesaje într-un fascicul aşa de îngust. Eu şi Gus 
urma să-l luăm pe Hansen şi să ne întoarcem pe Pământ 
când au atacat piraţii, asta e tot. Şi acum tot trebuie să ne 
întoarcem pe Pământ. Cu sirienii ieşiţi la rampă, un război 
poate să izbucnească oricând! 

— Înţeleg, spuse gânditor Lucky. Bine, înainte de a ne 
întoarce pe Pământ mai e un singur lucru pe care vreau să-l 
verific. Aveţi filmat atacul piraţilor? Presupun că defensiva 
de pe Ceres nu era aşa de dezorganizată încât să nu filmeze 
un astfel de eveniment? 

— A fost filmat. Dar la ce te aştepţi să ne folosească asta? 

— Vă spun după ce le văd. Oricum eu i-am văzut pe pirați. 

Oameni în uniforma flotei stelare purtând însemnele unor 
grade înalte proiectau imagini strict secrete a ceea ce urma 
să fie numit în istorie drept „raidul asupra Ceresului”. 

— Douăzeci şi şapte de nave au atacat Observatorul. Aşa 
e? Întrebă Lucky. 

— Corect, spuse comandantul. Nu mai multe de atât. 

— Bine. Şi acum să vedem dacă am înţeles bine şi restul 
faptelor. Două nave au fost distruse în timpul atacului iar 


cea de a treia în timpul urmăririi. Cele douăzeci şi patru s- 
au retras, dar aţi tras unul sau două focuri asupra lor în 
retragere. 

Comandantul zâmbi. 

— Dacă sugerezi că una dintre ele a aterizat pe Ceres şi 
încă se ascunde aici, te înşeli. 

— Dacă este vorba de cele douăzeci şi patru de nave, 
poate. Dar alte trei nave au aterizat pe Ceres, iar echipajele 
lor au atacat camerele de depresurizare de la Massey. Unde 
sunt filmele cu acestea? 

— Din păcate nu avem prea multe, admise comandantul. 
Ne-au luat complet prin surprindere. Dar avem filme cu ele, 
pe când se retrăgeau, iar pe alea ţi le-am arătat. 

— Da, aşa este, şi sunt doar două navă în filmele alea. 
Martorii oculari au raportat că au aterizat trei. 

Comandantul spuse rigid: 

— Iar trei nave au decolat şi s-au retras. Sunt martori 
oculari care susţin asta de asemenea. 

— Dar nu ai filme decât cu două? 

— Păi... Da. 

— Mulţumesc. 

Înapoi în birou, Conway spuse: 

— Ce e cu toate astea, Lucky? 

— M-am gândit că nava căpitanului Anton trebuie să se 
afle într-un loc interesant. Filmul mi-a întărit supoziţiile. 

— Şi unde era? 

— Nicăieri. Asta era interesant. Nava lui e singura pe care 
o pot recunoaşte, dar cu toate astea niciuna dintre nave nu 
semăna câtuşi de puţin cu ea. E destul de ciudat pentru că 
Anton trebuie să fie unul din cei mai buni oameni ai lor, 
altfel nu l-ar fi trimis după Atlas. Sau ar fi ciudat dacă n-ar fi 
adevărat că Ceres a fost atacat de treizeci de nave, iar noi 
nu avem filmate decât douăzeci şi nouă. Cea de a treizecea 
care lipsea era a lui Anton! 

— Şi eu îmi puteam da seama de asta, spuse Conway. Şi ce 
am rezolvat? 


— Atacul asupra Observatorului nu a fost decât un 
simulacru. Asta au recunoscut acum până şi navele de 
apărare. Importante erau cele trei nave care au atacat 
camera de depresurizare, nave aflate sub comanda lui 
Anton. Două dintre ele s-au alăturat escadrilei în retragere, 
un simulacru în simulacru! Cea de a treia navă, în care era 
şi Anton, singura pe care nu am văzut-o, a continuat cu 
misiunea principală a zilei. A plecat pe o cu totul altă 
traiectorie. Oamenii noştri l-au văzut ridicându-se în spaţiu 
dar a virat aşa de mult încât navele noastre, urmărind 
escadrila de bază a inamicului din toate puterile, nu l-au 
putut prinde pe film. 

Conway spuse nefericit: 

— O să spui acum că se îndreaptă spre Ganymede. 

— Dar nu se leagă toate? Piraţii, oricât ar fi de bine 
organizaţi, nu pot ataca Pământul şi tot ce-i aparţine de unii 
singuri. Darpot să aranjeze un zbor de diversiune. Pot ţine 
destule nave terestre să patruleze la nesfârşit în centura de 
asteroizi pentru a le permite sirienilor să învingă tot ce a 
mai rămas. Pe de altă parte, Sirius nu poate duce în 
siguranţă un război la opt ani-lumină de planeta lor decât 
dacă se bazează pe un ajutor puternic de pe asteroizi. 
Oricum, opt ani-lumină înseamnă şaptezeci şi cinci de 
trilioane de kilometri. Nava lui Anton se îndreaptă spre 
Ganymede pentru a-i asigura de ajutor şi pentru a da 
semnalul de începere a războiului. Fără avertisment, 
desigur. 

— Măcar dacă, murmură Conway, am fi descoperit baza 
lor de pe Ganymede mai devreme. 

— Chiar şi cu ce am aflat de pe Ganymede, spuse Henree, 
nu ne-am fi dat seama de gravitatea situaţiei fără cele două 
incursiuni ale lui Lucky pe asteroizi. 

— Ştiu. Scuzele mele, Lucky. Dar avem foarte puţin timp să 
facem ceva. Trebuie să-i lovim în inimă instantaneu. O 
escadrilă de nave trimise la baza lor de pe asteroidul de 
care ne-a vorbit Lucky... 


— Nu, spuse Lucky. Nu ajută la nimic. 

— De ce spui asta? 

— Nu vrem să începem un război, chiar şi cu o victorie. 
Asta e ce vor ei să facem. Fii atent, unchiule Hector, piratul 
Dingo ar fi putut să mă „prăjească” chiar acolo, pe asteroid. 
În schimb, a primit ordine să mă trimită în spaţiu. Pentru un 
timp m-am gândit că făceau asta pentru ca moartea mea să 
pară un accident. Acum cred că intenţia lor era să enerveze 
Consiliul. Urmau să transmită că au omorât un membru al 
Consiliului, nu vroiau deloc să ascundă asta, atrăgându-ne 
într-un atac pripit. Unul din motivele raidului asupra 
Ceresului trebuie să fi fost că aveau nevoie şi de o altă 
provocare. 

— Şi dacă începem războiul cu o victorie? 

— Aici, de partea aceasta a Soarelui? Şi să lăsăm de 
partea cealaltă Pământul fără cele mai importante unităţi 
ale flotei? Cu navele siriene aşteptând pe Ganymede, de 
asemenea de partea cealaltă a Soarelui? Presupun că o să 
fie o victorie foarte costisitoare. Cel mai bun lucru pe care îl 
avem de făcut nu este să începem un război, ci să-l 
prevenim. 

— Cum? 

— Nimic nu o să se întâmple până când nava lui Anton n-o 
să ajungă pe Ganymede. Să presupunem că îl putem 
intercepta şi putem împiedica întâlnirea. 

— Interceptarea e mai mult noroc, spuse Conway cu 
îndoială în glas. 

— Nu şi dacă mă duc eu. Shooting Star este cel mai rapid 
şi are cele mai bune ergometre din toată flota. 

— Să te duci tu? 

— Nu ar fi sigur să trimiţi unităţi ale flotei. Sirienii de pe 
Ganymede nu au cum să fie siguri că atacul nu se îndreaptă 
împotriva lor. Imediat vor trece la contraatac şi asta ar 
însemna războiul pe care tocmai încercăm să-l evităm. Nava 
mea ar părea neputincioasă pentru ei. Vor sta pregătiţi, şi 
nimic mai mult. 


— Eşti mult prea entuziast, Lucky, încercă să-l tempereze 
Henree. Anton are douăsprezece ore înaintea ta. Nici 
măcar Shooting Star nu-l poate ajunge. 

— Ba poate. Şi, o dată ce l-am prins, unchiule Gus, cred că 
pot forţa oamenii de pe asteroizi să se predea. Fără ei, 
Sirius nu va ataca şi nu va fi nici un fel de război. 

Cei doi rămaseră muţi în faţa lui. Lucky spuse încrezător: 

— M-am întors de două ori până acum. 

— De fiecare dată a fost pe jumătate miracol, mormăi 
Conway. 

— Celelalte daţi nu am ştiut cu cine aveam de-a face. 
Trebuia să-mi dau seama. De data asta însă ştiu. Ştiu exact. 
O să încălzesc Shooting Star şi o să fac aranjamentele 
necesare cu Observatorul de pe Ceres în timpul ăsta. Voi 
doi puteţi să faceţi legătura subeterică cu Pământul. Vorbiţi 
cu Coordonatorul... 

— Lasă asta lin seama mea, fiule. Mă ocup de afacerile 
guvernului dinainte să te naşti tu. Şi, Lucky, te rog să ai 
grijă de tine! 

— Păi, n-am avut întotdeauna, unchiule Hector? Unchiule 
Gus? Le strânse mâinile cu căldură şi părăsi încăperea. 

Bigman îşi scutura praful de pe el nefericit. 

— Mi-am îmbrăcat costumul. Am tot ce-mi trebuie, spuse 
el. 

— Nu poţi să mergi, Bigman, îmi pare rău. 

— De ce nu? 

— Pentru că am s-o iau pe o scurtătură spre Ganymede. 

— Şi ce dacă? Ce fel de scurtătură? Lucky zâmbi printre 
dinţi. 

— O să trec prin Soare! 

leşi pe câmp îndreptându-se spre Shooting Star, lăsându-l 
pe Bigman cu gura căscată. 

Spre Ganymede via Soare. 

O hartă tridimensională a sistemului solar avea mai 
degrabă înfăţişarea unei farfurii plate. În centru ar fi 
Soarele, astrul cel mai mare al sistemului. Şi este cu 


adevărat cel mai mare, din moment ce conţine 99,8% din 
toată materia sistemului solar. Cu alte cuvinte cântăreşte de 
cinci sute de ori mai mult decât restul obiectelor din 
sistemul solar puse laolaltă. 

În jurul Soarelui se rotesc planetele. Toate au o mişcare de 
revoluţie aproape în acelaşi plan, iar acest plan este numit 
ecliptică. 

În momentul în care călătoresc de la o planetă la alta, 
navele spaţiale urmăresc de obicei ecliptica. Făcând acest 
lucru ele se află în interiorul undelor subeterice ale 
comunicării interplanetare şi pot face opriri intermediare 
destul de uşoare în drumul lor spre destinaţie. Câteodată, 
când o navă are nevoie de o viteză mai mare sau vrea să nu 
fie detectată, se îndepărtează de ecliptică. Mai ales atunci 
când trebuie să treacă în cealaltă parte a Soarelui. 

Asta, se gândea Lucky, intenţionează să facă şi Anton cu 
nava lui. Se va ridica deasupra „farfuriei” care este sistemul 
solar, va face un arc sau un pod deasupra Soarelui, şi va 
cobori înapoi în „farfurie” de partea cealaltă, undeva în 
vecinătatea lui Ganymede. Cu siguranţă Anton trebuie să 
se|fi îndreptat în acea direcţie, altfel forţele de apărare de 
pe Ceres nu ar fi avut cum să nu-l filmeze. Era aproape în 
natura omului să facă toate observările spaţionautice în 
interiorul eclipticei. În momentul în care le-ar fi venit ideea 
să caute departe de ecliptică, Anton ar fi fost prea departe 
pentru a fi observat. 

Dar, se gândea Lucky, erau şanse ca Anton să nu fi părăsit 
definitiv ecliptica. Ar fi adoptat acea traiectorie ca şi cum 
asta ar fi avut de gând, dar s-ar fi întors. Avantajele unei 
asemenea întoarceri erau multiple. Centura de asteroizi se 
extinde complet în jurul Soarelui, în sensul că asteroizii 
sunt uniform distribuiţi pe toată traiectoria. Rămânând în 
interiorul centurii, Anton ar fi putut să se ascundă printre 
asteroizi tot drumul până la aproape o sută şaizeci de 
milioane de kilometri de Ganymede. Asta i-ar fi adus un plus 
de siguranţă. Guvernul terestru renunţase practic la 


puterea lui asupra asteroizilor şi, exceptând rutele către cei 
patru mari asteroizi, navele guvernului nu ajungeau în acea 
zonă. Mai mult chiar, dacă vreuna ar ajunge acolo, Anton se 
va afla întotdeauna într-o poziţie favorabilă pentru a putea 
cere întăriri de la una din bazele lor de pe asteroizi. 

Da, se gândea Lucky, Anton va rămâne în interiorul 
centurii. Pe de o parte pentru că aşa gândea, pe de altă 
parte pentru că avea planurile lui, Lucky ridică Shooting 
Star deasupra eclipticei într-un arc strâns. 

Soarele era cheia. Era cheia întregului sistem. Era un 
drum închis şi punctul de virare pentru orice navă pe care 
omul o putea construi. Pentru a călători dintr-o parte în 
cealaltă a sistemului, orice navă trebuia să descrie o curbă 
pentru a evita soarele. Nici o navă cu pasageri nu s-a 
apropiat la mai puţin de optzeci şi cinci de milioane de 
kilometri, distanţa dintre Venus şi Soare. Chiar şi acolo, 
sistemele de răcire erau imperios necesare pentru 
confortul pasagerilor. 

Navele tehnice puteau fi proiectate pentru o călătorie spre 
Mercur, aflat la o distanţă care variază faţă de Soare de la 
şaizeci şi şapte milioane de kilometri într-o parte a orbitei, 
la patruzeci şi cinci de milioane de kilometri în cealaltă. 
Navele trebuie să o atingă la cea mai depărtată zonă de 
soare. La mai puţin de patruzeci şi şase de milioane de 
kilometri o mulţime de metale se topesc. 

Totuşi nave foarte specializate sunt construite pentru o 
observare mai îndeaproape a Soarelui. Fuzelajul lor era 
impregnat cu un câmp electric puternic de natură ciudată 
care induce un fenomen cunoscut ca „pseudo-lichefiere” în 
stratul molecular exterior. Un asemenea înveliş reflecta 
căldura aproape în totalitate, doar o mică fracțiune 
penetrând în navă. Văzute de afară asemenea nave par 
adevărate oglinzi. Chiar şi aşa, destulă căldură pătrunde 
pentru a ridica temperatura în interior aproape de punctul 
de fierbere al apei la o distanţă de zece milioane de 
kilometri de Soare, recordul de apropiere. Chiar dacă omul 


ar putea suporta asemenea temperatură, nu ar putea 
supravieţui radiaţiilor de unde scurte care se transmit de la 
Soare la o asemenea distanţă, radiaţii care ar putea ucide 
orice fiinţă în câteva secunde. 

Dezavantajul poziţiei Soarelui în cazul călătoriilor spaţiale 
era evident în asemenea caz, când Ceres era de o parte a 
Soarelui, în timp ce Pământul şi Jupiter se aflau în cealaltă 
parte, aproape diametral opuse. Dacă te aflai în centura de 
asteroizi, distanţa dintre Ceres şi Ganymede era de circa un 
miliard şi şase sute de milioane de kilometri. Dacă soarele 
putea fi ignorat şi s-ar putea trece prin el, distanţa ar fi 
doar de un miliard de kilometri, mai puţin cu aproape 
patruzeci de procente. 

lată ce vroia să facă Lucky, în măsura posibilităţilor. 

Conducea Shooting Star cu înverşunare, ducându-şi 
practic existenţa în scaunul antigravitaţional, mâncând şi 
dormind acolo, simțind în permanenţă presiunea 
accelerației. Îşi acorda o pauză de cincisprezece minute la 
fiecare oră. 

Trecu mult deasupra orbitei planetelor Marte şi Pământ, 
dar nu era nimic de văzut acolo, nici măcar cu telescopul 
navei. Pământul era de partea cealaltă a Soarelui iar Marte 
era poziţionat aproape la un unghi drept faţă de el. 

Deja Soarele era la mărimea lui normală, văzut de pe 
Pământ, şi nu-l putea vedea decât prin cele mai puternic 
polarizate ecrane. Încă puţin şi va trebui aparatură 
stroboscopică. 

Indicatoarele de radioactivitate începură să clipească din 
când în când. În interiorul orbitei Pământului densitatea 
radiaţiilor pe unde scurte a atins valori respectabile. În 
interiorul orbitei lui Venus erau necesare precauţii speciale, 
cum ar fi purtarea unui costum semispaţial care era 
impregnat cu plumb. 

„Eu, gândea Lucky, va trebui să am ceva mai bun decât 
plumbul”. La apropierea de Soare pe care urma s-o facă el 


plumbul nu-i va fi de nici un ajutor. Nimic material nu va 
putea fi de nici un ajutor. 


Pentru prima dată după aventura lui de pe Marte cu un an 
înainte, Lucky scoase dintr-o punguţă specială ataşată de 
încheietura de la mână obiectul fără consistenţă, 
semitransparent, pe care îl obținuse de la fiinţele 
energetice de pe Marte. 

Trecuse deja mult timp de când renunţase să mai facă 
orice fel de speculație în legătură cu metoda prin care 
fusese obţinut obiectul. Era dezvoltarea unei ştiinţe care 
avea un milion de ani avans faţă de cea cunoscută de pe 
Pământ şi care urma o cale necunoscută. Era de neînțeles 
pentru el la fel cum ar fi nava spaţială pentru un om 
primitiv, fiind la fel de imposibil de copiat. Dar dădea 
rezultate! Şi asta conta! 

Şi-o puse pe cap. Se mulă după forma craniului său ca şi 
cum ar fi avut viaţă proprie, iar în acest timp corpul lui 
începu parcă să emită lumină. Era ca şi cum corpul i-ar fi 
fost acoperit de un miliard de licurici, şi din cauza asta 
Bigman îl denumea „scutul licăritor”. Pe faţa şi pe capul său 
era o parte dură şi strălucitoare care îi acoperea trăsăturile 
în totalitate, fără a opri lumina să-i pătrundă în ochi. 

Era un scut energetic, creat de entităţile de pe Marte 
pentru nevoile lui Lucky. Însemna că era impermeabil la 
orice formă de energie în afară de cele care-i erau necesare 
organismului său, cum ar fi o anumită intensitate a luminii 
vizibile şi o anume cantitate de energie. Gazele treceau 
liber, aşa încât Lucky putea respira în voie, iar gazele 
încălzite în trecere erau răcite intrând în corp la o 
temperatură adecvată. 

Când Shooting Star-ul trecu de orbita lui Venus, 
îndreptându-se spre Soare, Lucky se învălui permanent în 
câmpul energetic. În timp ce îl purta, nu putea să mănânce 
sau să bea, dar asta nu avea să dureze mai mult de ozi. 

Călătorea cu o viteză extraordinară, mult mai mare decât 
oricare alta atinsă mai înainte. La impulsul nebunesc al 
motoarelor hiperatomice se adăuga şi inimaginabila 


atracţie a câmpului gravitațional al Soarelui. Zbura cu 
milioane de kilometri pe oră. 

Activă scutul electric care puse în acţiune moleculele 
exterioare ale pseudo-lichidului, şi chiar se felicită când 
făcu asta, pentru că insistase în timpul construirii Shooting 
Star-ului să se adauge acest accesoriu. Termocuplul, care 
înregistrase până acum temperaturi mai mari de o sută de 
grade, începu să arate o scădere. Ecranele se înnegriră în 
timp ce scuturile de metal coborâră pe glassitul gros pentru 
a le feri de spargere şi pentru a împiedica să pătrundă 
căldura Soarelui. 

În momentul în care depăşi orbita lui Mercur aparatele de 
înregistrare a radiaţiilor o luară razna. Semnalele lor erau 
continue. Lucky atinse cu o mână învăluită de luminiţe 
ecranele lor şi sunetul încetă. Până la cele mai puternice 
raze gamma, radiaţiile penetrau şi umpleau nava, dar erau 
oprite de aura imaterială care îi înconjura corpul. 

Temperatura! Care atinsese un minim de douăzeci şi şapte 
de grade începu să crească din nou, în ciuda scutului de 
oglinzi din jurul navei. Trecu de şaptezeci de grade şi tot 
continua să crească. Gravimetrele indicau că Soarele 
trebuie să fie doar la şaisprezece milioane de kilometri 
depărtare. 

O farfurie plină cu apă, pe care Lucky o pusese pe masă şi 
care scotea aburi de o oră, începu să bolborosească de-a 
dreptul. Termocuplul atinse acum punctul de fierbere al 
apei, o sută de grade Celsius. 

Shooting Star, gonind pe lângă Soare, era acum la opt 
milioane de kilometri de astru. Nu se va apropia mai mult. 
De fapt se afla în partea aflată cel mai la exterior a păturii 
celei mai rarefiate a atmosferei solare, coroana solară. Din 
moment ce Soarele este în totalitate gazos (cu toate că cea 
mai mare parte a gazului este un tip ce nu poate fi obţinut 
nici în cele mai extreme condiţii de laborator de pe 
Pământ), nu are o suprafaţă, iar „atmosfera” lui face parte 


chiar din Soare. Trecând prin coroana solară, Lucky trecea, 
de fapt, aşa cum îi spusese lui Bigman, prin Soare. 

Curiozitatea îl împingea. Nici un om nu mai fusese aşa de 
aproape de Soare. Cu siguranţă, orice om care ar face asta, 
nu va putea să se uite la Soare doar cu ochii săi neajutoraţi. 
Cea mai scurtă străfulgerare din incredibila radiaţie a 
Soarelui ar însemna moarte instantanee. 

Dar el purta scutul de energie primit de la marţieni. Va 
putea el să reziste la radiaţia solară de la doar opt milioane 
de kilometri? Simţi că nu trebuie să-şi asume un asemenea 
risc, dar cu toate astea curiozitatea puse complet stăpânire 
pe el. Cel mai important ecran al navei era dotat cu o serie 
de orificii stroboscopice, care ar putea arăta, una câte una, 
fiecare o serie de şaizeci şi patru de imagini ale Soarelui, 
fiecare câte o milionime de secundă la patru secunde. 
Pentru ochi (ca şi pentru cameră), ar părea o expunere 
continuă, dar de fapt fiecare bucată de sticlă nu va prinde 
decât a patra parte dintr-o milionime din radiaţia solară 
emisă. Chiar şi asta necesită nişte lentile special proiectate, 
chiar opace. 

Degetele lui Lucky se mişcară neîndurător, aproape fără o 
voinţă conştientă, asupra controalelor. Nici nu se putea 
gândi să piardă o asemenea şansă. Ajusta direcţia 
telescoapelor spre Soare folosindu-se de gravimetre şi de 
indicatoare. 

Apoi îşi întoarse capul şi stabili contactul. Trecu o secundă, 
apoi trecu şi cea de-a doua. Îşi imagină o creştere a căldurii 
în spatele gâtului: pe jumătate chiar aşteptă unda mortală 
de radiaţii. Dar nimic nu se întâmplă. 

Se întoarse încet. 

Ce văzu avea să-i rămână pentru toată viaţa întipărit în 
minte. O suprafaţă strălucitoare, ondulându-se şi 
încreţindu-se, umplu ecranul. Era o porţiune din Soare. Nu 
putea vedea întregul pe ecran, ştia asta, pentru că la 
asemenea distanţă, Soarele era de douăzeci de ori mai 


mare decât părea pe Pământ şi acoperea de patru sute de 
ori mai mult din cer. 

Pe ecran se puteau vedea şi două pete solare, negre, în 
contrast cu acea strălucire. Fibre de un alb strălucitor se 
curbau în interiorul lor pentru ca mai apoi să dispară. Erau 
arii de activitate care sporeau în intensitate şi se mişcau pe 
ecran sub ochii lui. Asta nu se datora mişcării de rotaţie, 
care, chiar la ecuator nu era mai mare de patru mii de 
kilometri pe oră, ci mai degrabă extraordinarei viteze la 
care ajunsese Shooting Star. 

În timp ce se uita, jeturi de gaz roşu, arzător izbucniră 
spre el, diminuându-se în peisajul încălzit la maxim şi 
transformându-se într-un negru fumuriu când se 
îndepărtau de Soare şi se răceau. 

Lucky schimbă vizorul, prinzând în imagine o porţiune din 
marginea curbată a Soarelui, iar acum gazul incandescent 
(aceste fenomene sunt numite „proeminenţe” şi constau în 
emanaţii gigantice de hidrogen) apăreau de un roşu aprins 
pe negrul cerului. Se împrăştiau cu încetinitorul, subţiindu- 
se şi luând forme fantastice. Lucky ştia că fiecare dintre ele 
poate înghiţi zece planete de mărimea Pământului, şi că 
Pământul putea fi aruncat în pata de soare pe care tocmai o 
văzuse fără a face măcar o izbitură considerabilă. 

Închise stroboscoapele cu o mişcare rapidă. Cu toate că 
din punct de vedere fizic nu i se putea întâmpla nimic, nici 
un om nu putea să se uite la Soare fără să devină marcat de 
insignifianţa Pământului şi a tuturor lucrurilor pământeşti. 

Shooting Star ocolise pe jumătate Soarele şi se îndepărta 
rapid trecând de orbitele lui Mercur şi Venus. Acum 
decelera. Prova navei era opusă direcţiei de mers iar 
puternicele motoare jucau rolul de frâne. 

Imediat ce trecu de orbita lui Venus, Lucky îşi scoase 
scutul şi îl puse deoparte. Sistemul de răcire al navei 
încerca să scape de excesul de căldură. Apa de băut era 
încă aproape fiartă iar conservele alimentare erau 


deformate acolo unde lichidul din interior ajunsese îp stare 
gazoasă. 

Soarele se micşora de acum. Lucky se uită la el. Încă mai 
era o sferă strălucitoare. Neregularităţile lui, petele lui în 
mişcare şi proeminenţele nu se mai puteau vedea. Doar 
coroana, mereu vizibilă din spaţiu, care putea fi văzută de 
pe Pământ doar în timpul eclipselor, se întindea în toate 
direcţiile pe milioane de kilometri. Lucky tremură 
involuntar doar gândindu-se că trecuse prin ea. 

Trecu la douăzeci şi patru de milioane de kilometri de 
Pământ şi prin telescop descoperi liniile familiare ale 
continentelor ieşind prin masele albe de nori zdrenţuiţi. Se 
simţi năpădit de dorul de casă şi o nouă hotărâre de a feri 
de război miliardele de oameni care mişunau ocupați şi 
care ocupau planeta de origine a tuturor oamenilor ce 
vieţuiau acum dispersaţi toate sistemele solare ale galaxiei. 

Apoi şi Pământul se depărta. 

Trecând de Marte şi reintrând în centura de asteroizi, 
Lucky ţintea sistemul lui Jupiter, sistemul solar în miniatură 
din interiorul celui mare. În centrul lui se afla Jupiter, mai 
mare decât toate celelalte planete la un loc. În jurul lui se 
roteau patru sateliți, trei dintre ei, lo, Europa şi Callisto, 
aproape de mărimea lunii, iar cel de-al patrulea, Ganymede, 
cu mult mai mare. De fapt, Ganymede era mai mare decât 
Mercur şi aproape la fel de mare ca Marte. În plus erau 
acolo zeci de alţi sateliți, variind în mărime de la câteva sute 
de kilometri până la nişte stânci lipsite de importanţă. 

În telescopul navei, Jupiter devenea un glob galben 
strălucitor, pe care se vedeau dungi pale de portocaliu; una 
dintre ele, ce ieşea în evidenţă, era cândva cunoscută ca 
„Marea pată roşie”. Trei dintre cei patru sateliți, inclusiv 
Ganymede, se aflau de o parte a lui Jupiter, iar cel de-l 
patrulea se afla de partea cealaltă. 

Lucky comunicase aproape toată ziua cu birourile 
Consiliului de pe Lună. Ergometrele lui sondau spaţiul ca 
nişte degete întinse. Detectase multe nave, dar Lucky nu le 


urmărea decât pe cele care aveau un motor sirian pe care l- 
ar fi recunoscut cu siguranţă imediat ce ar fi apărut. 

Nu dădu greş. La o distanţă de treizeci şi două de milioane 
de kilometri primele trepidaţii îi treziră suspiciunea. Viră în 
acea direcţie, iar curbele caracteristice deveniră din ce în 
ce mai pronunţate. 

La o sută şaizeci de mii de kilometri telescopul navei o 
arătă ca pe un punct slab. La şaisprezece mii de kilometri 
prinsese deja formă şi era nava lui Anton. 

La o mie şase sute de kilometri (Ganymede aflându-se la 
optzeci de milioane de kilometri de ambele nave), Lucky 
trimise primul mesaj, şi-i ceru lui Anton să întoarcă nava 
spre Pământ. 

La o sută şaizeci de kilometri Lucky primi un răspuns - o 
descărcare de energie care făcu generatoarele lui să 
geamă şi care clătină Shooting Star-ul ca şi cum s-ar fi lovit 
cu o altă navă. 

Faţa obosită a lui Lucky deveni tensionată. 

Nava lui Anton era mai bine înarmată decât se aştepta. 

Răspuns parţial. 

Timp de o oră, manevrele celor două nave au fost indecise. 
Lucky avea o navă mai bună şi mai rapidă, dar căpitanul 
Anton avea un echipaj. Fiecare din oamenii lui Anton putea 
face un anumit lucru. Unul se putea relaxa în timp ce altul 
putea să fie atent, al treilea putea controla panoul 
reactoarelor, iar Anton putea conduce operaţiunile. 

Lucky, încercând să facă totul deodată şi de unul singur, 
trebuia să se bazeze pe cuvinte. 

— Anton, nu poţi ajunge pe Ganymede, iar prietenii tăi nu 
vor îndrăzni să rişte să apară aici mai înainte de a şti ce se 
întâmplă... Eşti terminat, Anton; îţi cunoaştem toate 
planurile... Nu-ţi foloseşte la nimic să transmiţi mesajul spre 
Ganymede, Anton; îţi mascăm subetericele de la tine spre 
Jupiter... Navele guvernului se îndreaptă spre noi, Anton... 
Clipele-ţi sunt numărate. Nu ai prea multe, doar dacă nu te 
predai... Renunţă, Anton. Renunţă. 


În timpul ăsta, Shooting Star trebuia să evite cel mai 
concentrat foc pe care Lucky îl văzuse vreodată. Dar nu 
toate loviturile puteau fi evitate. Rezervele de energie ale 
Shooter-ului începură să se diminueze. Lui Lucky i-ar fi 
plăcut să creadă că şi nava lui Anton suferea la fel. Dar 
chiar el trăsese câteva focuri din care niciunul nu-şi 
atinsese practic ţinta. 

Nu îndrăznea să-şi ia ochii de pe ecran. Navele terestre 
care se apropiau nu vor putea ajunge la ei decât peste 
câteva ore. În aceste ore, dacă Anton îi distrugea rezervele 
de energie, se depărta de el şi se putea îndrepta spre 
Ganymede, în timp ce Shooting Star, care abia se mişca, nu 
va putea decât să-l urmărească fără a-l prinde... Sau dacă o 
flotă a piraţilor ar apărea dintr-o dată pe ecran... 

Lucky nu avu curajul să ducă mai departe aceste gânduri. 
Poate că se înşelase că nu a încredinţat guvernului de prima 
dată interceptarea navelor. Nu, îşi spuse, numai Shooting 
Star ar fi putut să-l prindă pe Anton la optzeci de milioane 
de kilometri de Ganymede; mai mult decât atât, numai 
ergometrele Shooter-ului l-ar fi putut descoperi. La această 
distanţă de Ganymede nu era nici o problemă să cheme 
unităţi ale flotei pentru a-l ucide. Mai aproape de 
Ganymede orice acţiune a flotei ar fi fost nesigură. 

Receptorul lui Lucky, deschis tot timpul, se activă dintr-o 
dată. Apăru faţa zâmbitoare şi fără griji a lui Anton. 

— Văd că ai scăpat şi de data asta de Dingo. 

— Şi de data asta? Întrebă Lucky. Deci recunoşti că a avut 
ordin să mă ucidă în duel? 

Un tentacul de energie se îndreptă spre nava lui Lucky, 
transformându-se dintr-o dată într-o rază de forţă 
distrugătoare. Lucky viră într-o parte cu atâta putere încât 
aproape că se rostogpoli. 

— Nu veni prea aproape, spuse Anton râzând, era cât pe- 
aci să te ating cu ultima rază. Desigur că Dingo avea nişte 
ordine. Ştim ce facem. Dingo nu ştia cu adevărat cine eşti, 
dar eu ştiam. Aproape de la început. 


— Păcat că nu ai putut să te foloseşti de ce ştiai, replică 
Lucky. 

— Dingo a fost cel care m-a încurcat. S-ar putea să te 
amuze dacă ai afla că a fost, să spunem, executat. E râu să 
faci greşeli. Dar oricum nu are rost o asemenea conversaţie 
acum. Vroiam doar să-ţi spun că ne-am distrat, dar acum o 
să plec. 

— Nu ai unde să te duci, spuse hotărât Lucky. 

— O să încerc pe Ganymede. 

— Vei fi oprit. 

— De navele guvernului? Încă nu le pot vedea. Şi nu există 
niciuna care să mă poată prinde la timp. 

— Eu te pot prinde. 

— M-ai prins. Dar ce poţi face cu mine? Din felul în care 
lupţi, trebuie să fii singur la bord. Dacă aş fi ştiut asta de la 
început, nici nu m-aş mai fi deranjat cu tine atâta timp. Nu 
poţi să lupţi cu un întreg echipaj. 

Lucky spuse cu o voce joasă şi intensă: 

— Te pot lovi. Te pot distruge complet. 

— Da, o dată cu tine. Adu-ţi aminte de asta. 

— Asta nu o să mai conteze. 

— Te rog. Vorbeşti de parcă ai fi un cercetaş. Urmează 
acum să-mi reciţi jurământul patrulei de cercetaşi spaţiali 
juniori. 

Lucky ridică vocea: 

— Voi, cei de la bord, ascultați! În momentul în care 
căpitanul vostru încearcă să se îndrepte spre Ganymede, o 
să intru în nava voastră! Asta e moarte sigură pentru voi, 
dacă nu vă predaţi. Vă promit la toţi un proces corect. Vă 
promit la toţi cea mai mare consideraţie dacă vă hotărâți să 
cooperaţi. Nu-l lăsaţi pe Anton să vă piardă vieţile de dragul 
unor prieteni sirieni. 

— Dă din gură, slugoi al guvernului, dă din gură, veni 
răspunsul lui Anton. Îi las să asculte. Ştiu şi ei ce fel de 
proces îi aşteaptă şi, de asemenea, ce fel de consideraţie. O 
injecție cu otravă enzimatică. 


Degetele lui imitară gestul cuiva care înfige un ac în piele. 

— Nu le este frică de tine. Aşa că, adio, slugoi al 
guvernului, continuă Anton. 

Acele de la gravimetrele lui Lucky arătară nişte fluctuații 
slabe în timp ce nava lui Anton prinse viteză şi se îndepărtă. 
Lucky se uită pe ecrane. Unde sunt navele guvernului? Pe 
Spaţiu, unde sunt navele guvernului? 

Acceleră. Acele gravimetrelor începură din nou să arate 
nişte fluctuații mai puternice. 

Distanţa dintre cele două nave începu să se micşoreze. 
Nava lui Anton crescu viteza; la fel făcuşi Shooting Star. 
Dar puterile de acceleraţie ale Shooter-ului erau mult mai 
mari decât ale navei piraţilor. 

Surâsul de pe faţa lui Anton nu dispăru. 

— Optzeci de kilometri, spuse el. Făcu o pauză, apoi spuse: 
şaptezeci. După o altă pauză, zise: şaizeci. Ţi-ai spus 
rugăciunile, băieţaş? 

Lucky nu-l asculta. Pentru el nu mai exista o altă şansă. Va 
trebui să intre în el. Mai degrabă decât să-l lase pe Anton să 
reuşească, mai degrabă decât să lase Pământul să fie târât 
într-un război, va trebui să-i oprească pe pirați prin 
sinucidere, dacă nu mai exista nici o altă şansă. Navele 
aveau o traiectorie curbă, una spre cealaltă, într-o tangentă 
lungă şi lentă. 

— Cincizeci, spuse Anton cu nepăsare. Nu sperii pe 
nimeni. O să te faci de râs până la urmă. Virează şi pleacă 
acasă, Starr. 

— Patruzeci, replică Lucky ferm. Ai cincisprezece minute 
să te predai, altfel mori. 

Se gândi că şi el mai avea de trăit doar cincisprezece 
minute până să învingă sau să moară. 

O faţă apăru în spatele lui Anton pe ecran. Ţinea un deget 
pe buzele palide şi strânse. S-ar putea ca Lucky să fi clipit. 
Încercă să se ascundă privind în altă parte apoi să 
privească din nou spre Anton. 

Ambele nave erau la viteză maximă. 


— Ce se întâmplă, Starr? Întrebă Anton. Ţi-e frică? Inima- 
ţi bate cu putere? Buzele lui erau desfăcute iar ochii i se 
mişcau repede. 

Lucky îşi dădu seama dintr-o dată că Anton se bucura, că 
situaţia asta nu era pentru el decât un joc incitant, o 
situaţie prin care el îşi putea demonstra puterea. Lucky 
înţelese în acel moment că Anton nu se va preda, că va 
permite să fie distrus mai degrabă decât să dea înapoi. 
Lucky se gândi că nu mai putea scăpa cu viaţă. 

— Douăzeci, spuse Lucky. 

Faţa lui Hansen era în spatele lui Anton. Faţa ermitului! Şi 
avea ceva în mână. 

— Cincisprezece, continuă numărătoarea Lucky. Şase 
minute. O să intru în tine! Pe Spaţiu, o să te lovesc! 

Era un blaster! Hansen avea un blaster. 

Lucky începu să respire repede. Dacă Anton se întorcea... 

Dar Anton, dacă va putea, nu va înceta nici o secundă să 
privească faţa lui Lucky. Aştepta să vadă frica apărând şi 
crescând. Lucky înţelegea clar asta din expresia piratului. 
Anton nu s-ar fi întors nici pentru un sunet mult mai 
puternic decât ridicarea uşoară a unui blaster. 

Anton primi focul în spate. Moartea veni prea repede 
pentru ca zâmbetul optimist să dispară de pe faţa lui şi, cu 
toate că viaţa îl părăsise, pe faţa încă mai stăruia bucuria lui 
plină de cruzime. Căzu în faţa ecranului şi, pentru o clipă, 
faţa lui rămase lipită acolo, mai mare decât în realitate, 
holbându-se la Lucky cu nişte ochi lipsiţi de viaţă. 

Lucky îl auzi pe Hansen strigând. 

— Înapoi cu toţii. Vreţi să muriţi? Ne predăm. Vino şi ia-ne, 
Starr! 

Lucky viră de pe direcţia de acceleraţie cu două grade. 
Destul pentru a-i feri. 

Ergometrele lui înregistrau acum motoarele navelor 
guvernamentale care se apropiau. În sfârşit veneau. 

Ecranele fixate pe nava lui Anton erau albe ca un semn de 
capitulare. 


Era aproape o axiomă că flota nu era întotdeauna foarte 
mulţumită atunci când Consiliul Ştiinţei intervenea prea 
mult în ceea ce considerau ei a fi de domeniul armatei. Asta 
în special când era o operaţiune spectaculos de reuşită. 
Lucky Starr ştia asta foarte bine. Era aproape pregătit 
pentru dezaprobarea destul de slab mascată a amiralului. 

— Doctorul Conway ne-a explicat destul de bine situaţia, 
Starr, şi îţi mulţumim pentru acţiunile tale. Oricum, trebuie 
să fii conştient că flota cunoştea de mult pericolul sirian şi 
avea un plan al ei. Aceste acţiuni independente din partea 
Consiliului pot fi problematice. Ar trebui să-i menţionezi 
asta şi doctorului Conway. Acum mi s-a cerut de către 
Coordonator să cooperez cu Consiliul în stadiile următoare 
ale luptei împotriva piraţilor, dar, zise arătându-şi 
nemulţumirea, nu pot fi de acord cu sugestia ta de a amâna 
atacul asupra lui Ganymede. Cred că flota este capabilă să 
ia propriile decizii când este vorba de bătălie şi de victorie. 

Amiralul nu era în apele lui, nefiind obişnuit să se consulte 
de pe poziţii de egalitate cu cineva, mai ales când acel 
cineva avea jumătate din vârsta lui. Faţa lui pătrăţoasă cu 
mustaţa scurtă şi căruntă arăta din plin asta. 

Lucky era obosit. Această stare puse stăpânire pe el acum 
când nava lui Anton fusese imobilizată iar echipajul închis. 
Reuşi totuşi să fie respectuos. 

— Cred că dacă vom face mai întâi curăţenie pe asteroizi, 
sirienii de pe Ganymede vor înceta să mai fie o problemă. 

— Pe Galaxie, omule, cum vrei să „faci curăţenie”? 
Încercăm asta de douăzeci şi cinci de ani fără nici un 
rezultat. Să faci curăţenie pe asteroizi e ca şi cum ai încerca 
să vânezi fantome. Cât despre baza siriană, ştim unde este 
şi-i cunoaştem foarte bine forţa, spuse amiralul zâmbind 
scurt. Sigur, îi vine destul de greu Consiliului să-şi dea 
seama că şi flota este la fel de bine informată. Poate chiar 
mai bine. Spre exemplu, ştiu că unitatea de sub comanda 
mea ajunge pentru a le distruge forţa de pe Ganymede. 
Suntem gata de confruntare. 


— Nu mă îndoiesc că aşa este şi că sunteţi gata să-i 
învingeţi pe sirieni. Dar cei de pe Ganymede nu sunt 
singurii sirieni care există. Poate că sunteţi gata pentru 
bătălie, dar sunteţi gata pentru un război lung şi costisitor? 

Amiralul se înroşi. 

— Mi s-a cerut să cooperez, dar nu pot face asta riscând 
siguranţa Pământului. Nu pot, orice s-ar întâmpla, să ordon 
un plan care ar însemna dispersarea flotei noastre printre 
asteroizi, în timp ce o expediţie siriană se află în sistemul 
nostru solar. 

— Îmi acordaţi o oră? Îl întrerupse Lucky. O oră pentru a 
vorbi cu Hansen, captivul de pe Ceres pe care l-am adus la 
bordul acestei nave mai înainte de a sosi dumneavoastră, 
domnule? 

— La ce bun asta? 

— Îmi acordaţi o oră pentru a vă arăta? Buzele amiralului 
se strânseră. 

— O oră poate fi valoroasă. Poate fi nepreţuită... Bine, dă-i 
drumul, dar repede. Să vedem ce o să obţii. 

— Hansen! Strigă Lucky fără a-şi lua ochii calmi de la 
amiral. Ermitul intră din cuşetă. Avea o înfăţişare obosită, 
dar reuşi să schiţeze un zâmbet către Lucky. Prezenţa lui pe 
nava piraţilor aparent nu-l marcase. 

— Vă admiram nava, domnule Starr. E o „bucată de metal” 
pe cinste, spuse el. 

— Uite ce e, interveni amiralul, nu am timp de chestii d- 
astea. Treci la subiect, Starr! Lasă în pace nava. 

— lată situaţia, domnule Hansen, spuse Lucky. Am oprit 
nava lui Anton cu ajutorul dumitale nepreţuit pentru care îţi 
mulţumesc. Asta înseamnă că am întârziat ostilitățile cu 
Sirius. Dar, avem nevoie de mai mult decât o întârziere. 
Trebuie să îndepărtăm acest pericol definitiv, şi după cum 
spunea şi amiralul, avem destul de puţin timp. 

— Cum pot să vă ajut? Întrebă Hansen. 

— Pur şi simplu răspunzând la întrebări. 


— Bucuros, dar v-am spus tot ce ştiam. Îmi pare rău că 
ceea ce ştiu s-a dovedit că valorează atât de puţin. 

— Cu toate astea piraţii vă considerau un om destul de 
periculos. Au riscat destul de mult pentru a vă smulge din 
mâinile noastre. 

— Pot să explic asta. 

— E posibil ca dumneata să deţii o informaţie fără să fii 
conştient de ea? Ceva ce le-ar putea fi fatal? 

— Nu văd cum. 

— Păi, aveau încredere în dumneata. Din informaţiile pe 
care mi le-ai oferit, eşti un om bogat; un om cu investiţii 
valoroase pe Pământ. Cu Siguranţă că eşti mai bine situat 
decât orice alt ermit Şi cu toate astea piraţii te tratează 
bine. Sau cel puţin nu te tratează rău. Nu-ţi distrug 
bunurile. Ba chiar ţi-au lăsat o casă destul de luxoasă, 
echipată complet. 

— Aminteşte-ţi, domnule Starr, i-am ajutat şi eu în schimb. 

— Nu prea mult. Mi-ai spus că le-ai permis să aterizeze pe 
asteroidul dumitale, să lase din când în când acolo câţiva 
oameni, şi asta era totul. Dacă te-ar fi omorât pur şi simplu 
ar fi putut avea asteroidul ca şi casa dumitale. În plus, nu ar 
mai fi avut de ce să se teamă că vei putea deveni un 
informator. Ceea ce, până la urmă, s-a şi întâmplat. 

Ochii lui Hansen se uitară în altă parte. 

— Cu toate astea, aşa stau lucrurile. V-am spus adevărul. 

— Da, ce mi-ai spus era adevărat. Dar nu era întregul 
adevăr. Cred că trebuie să existe un motiv mai bun pentru 
ca piraţii să aibă încredere completă în dumneata. Trebuie 
să fi ştiut că te-ar fi costat viaţa dacă te duceai la guvern. 

— Şi am spus asta, replică Hansen calm. 

— Ai spus că te incriminezi şi pe dumneata dacă îi ajuţi pe 
pirați, dar ei au avut încredere când au venit prima dată, 
mai înainte de a începe să-i ajuţi. Altfel te-ar fi scos din 
circuit de la început. Acum, lasă-mă să ghicesc. O să spun 
asta doar o singură dată: mai înainte de a deveni un ermit, 


ai fost pirat, Hansen, iar Anton şi oamenii lui ştiau asta. Ce- 
ai de spus? 

Hansen se făcu alb la faţă. 

— Ce-ai de spus, Hansen? Întrebă pentru a doua oară 
Lucky. Vocea lui Hansen era foarte stinsă. 

— Ai dreptate, domnule Starr. Am fost odată membru de 
echipaj pe o navă a piraţilor. Asta se întâmpla cu mult timp 
în urmă. Am încercat să o ascund. M-am retras pe asteroizi 
şi m-am străduit să fiu considerat mort din punctul de 
vedere al Pământului. Când un nou grup de pirați a venit în 
sistemul solar şi au intervenit asupra mea, n-am mai avut 
nici o altă şansă decât să cad la învoială cu ei. Când ai 
aterizat pe asteroidul meu, a fost prima mea şansă de a 
fugi. Trecuseră douăzeci de ani, oricum. Şi am în favoarea 
mea faptul că mi-am riscat viaţa pentru a salva un membru 
al Consiliului. De-asta eram aşa de dornic de a lupta 
împotriva piraţilor în raidul asupra lui Ceres. Am vrut să 
mai adaug ceva în favoarea mea. În final, l-am omorât pe 
Anton, salvându-ţi viaţa în ultima clipă, şi lăsând Pământului 
timp pentru a-şi trage suflarea. În felul ăsta, chiar 
dumneata mi-ai spus, războiul poate fi prevenit. Am fost 
pirat, domnule Starr, dar asta a trecut, şi cred că mi-am 
plătit datoriile. 

— Bine, replică Lucky, atâta timp cât e adevărat. Acum 
spune-mi dacă ai pentru noi informaţii pe care nu le-ai 
menţionat înainte şi care ne-ar putea fi de folos? 

Hansen negă uşor din cap. 

— Nu ne-ai spus că ai fost pirat, adăugă Lucky. 

— Nu avea nici o importanţă, sincer. Şi oricum ţi-ai dat 
seama singur. Nu am încercat să neg. 

— Bine, atunci să vedem dacă mai găsim ceva pe care nu o 
să-l negi. Vezi, încă nu ne-ai spus întregul adevăr. 

Hansen păru surprins. 

— Ce a mai rămas? 

— Faptul că nu ai încetat vreodată să fii pirat. Faptul că tu 
eşti persoana de care mi s-a vorbit odată, şi asta de către 


un om din echipajul lui Anton, la puţin timp după duelul 
meu cu Dingo. Faptul că tu eşti aşa-zisul Şef. Dumneata, 
Hansen, eşti creierul piraţilor de pe asteroizi. 

Răspunsul total. 

Hansen sări de pe scaun şi rămase aşa. Respirația lui ieşi 
greu printre buzele desfăcute. 

Amiralul, şi el la fel de uimit, strigă: 

— Pe Galaxie, omule! Ce înseamnă asta? Vorbeşti serios? 

— Aşează-te, Hansen, şi să încercăm să-i dăm de capăt. Să 
vedem cum sună asta. Dacă mă înşel, trebuie să apară o 
contradicţie pe undeva. Totul începe cu Anton care a 
debarcat pe Atlas. Anton era un om inteligent şi capabil, 
chiar dacă era destul de ciudat. Nu a avut încredere în 
mine şi în povestea mea. Mi-a făcut o fotografie 
tridimensională (asta nu era un lucru greu de făcut fără ca 
eu să nu observ) şi a trimis-o Șefului pentru instrucţiuni. 
Şeful a crezut că m-a recunoscut. Cu siguranţă, Hansen, 
dacă tu ai fi şeful, toate se leagă, pentru că, de fapt, când 
m-ai văzut în carne şi oase chiar m-ai recunoscut. Şeful a 
trimis înapoi un mesaj spunând că trebuia să fiu omorât. Pe 
Anton l-a amuzat să facă asta trimiţându-mă într-un duel cu 
Dingo. Dingo avea instrucţiuni clare să mă ucidă. Anton a 
recunoscut asta în ultima noastră conversaţie. Apoi, când 
m-am întors, având cuvântul lui Anton că dacă 
supraviețuiesc o să mi se acorde şansa să intru în 
organizaţie, a trebuit să preiei tu comanda. Am fost trimis 
pe asteroidul tău. 

Hansen izbucni: 

— Dar asta e nebunie curată. Nu ţi-am făcut nici un rău. 
Te-am adus înapoi pe Ceres. 

— Da, aşa este, şi ai venit şi tu cu mine. A fost ideea mea 
de a intra în organizaţia piraţilor să aflu ce se întâmplă din 
interior. Ai avut şi tu aceeaşi idee şi chiar ai obţinut 
rezultate mai bune. M-ai adus pe Ceres şi ai venit şi tu. Ai 
aflat cât de nepregătiţi suntem şi cât de mult subestimăm 
organizaţia piraţilor. Asta însemna că poţi merge înainte cu 


toată viteza. Raidul de pe Ceres are acum sens. Îmi 
imaginez că ai luat cumva legătura cu Anton. Subetericele 
de buzunar sunt destul de răspândite iar coduri destul de 
inteligente pot fi oricând elaborate. Ai ieşit pe coridoare nu 
ca să lupţi cu piraţii, ci să te alături lor. Nu te-au omorât, te- 
au „capturat”. Dacă povestea ta ar fi fost adevărată, atunci 
ai fi fost un informator periculos pentru ei. Ar fi trebuit să te 
distrugă imediat ce ai fi apărut în bătaia puştii. Dar ei nu ţi- 
au fac ut nici un rău. În loc de asta, te-au trimis pe nava- 
amiral a lui Anton, şi te-au luat cu ei pe Ganymede. Nici 
măcar nu erai legat sau sub supraveghere. A fost perfect 
posibil pentru tine să te mişti în linişte în spatele lui Anton şi 
să-l ucizi. Hansen strigă: 

— Dar am tras în el. De ce l-aş fi omorât dacă aş fi fost cine 
spui tu că sunt? 

— Pentru că era un maniac. Era gata să mă lase să-l lovesc 
mai degrabă decât să se predea sau să se ferească. Aveai 
planuri mai mari şi nu aveai nici o intenţie să mori pentru a- 
i satisface orgoliul. Ştiai că dacă îl vom opri pe Anton să 
contacteze Ganymede nu însemna decât o întârziere. 
Atacând mai târziu, Ganymede am fi provocat oricum 
războiul. Apoi, continuânduc-ţi rolul de ermit ai fi găsit o 
şansă să scapi şi să-ţi reiei vechea identitate. Ce însemna 
viaţa lui Anton şi pierderea unei nave în comparaţie cu 
toate astea? 

— Ce dovadă ai la tot ce ai spus? Întrebă Hansen. Nu sunt 
decât presupuneri! Unde e dovada? 

Amiralul, care se uitase de la unul la altul în tot acest timp, 
intră şi el în joc. 

— Uite ce e, Starr, omul ăsta e prizonierul meu. O să 
obţinem adevărul de la el. 

— Răbdare, domnule amiral. Ora mea nu a trecut... 
Presupuneri, Hansen? Să mergem mai departe. Am 
încercat să ajung înapoi la asteroidul tău, Hansen, dar tu nu 
ai avut coordonatele, fapt destul de ciudat, cu toată 
explicaţia ta destul de bine gândită. Am calculat o serie de 


coordonate din traiectoria pe care am mers de la asteroidul 
tău spre Ceres, iar rezultatele îmi indicau coordonate în 
zona interzisă, loc în care asteroizii nu se pot afla dacă-şi 
urmează cursul lor natural. Din moment ce eram sigur de 
corectitudinea calculelor mele, mi-am dat seama că 
asteroidul tău era tot acolo unde fusese prima dată, în ciuda 
cursului natural al lucrurilor. 

— Şi? Şi ce-i cu asta? Interveni amiralul. 

— Vreau să spun că un asteroid nu trebuie să meargă pe 
orbita lui dacă este destul de mic. Poate avea motoare 
hiperatomice şi-şi poate părăsi orbita la fel ca şi o navă 
spaţială. Cum altfel îţi explici apariţia unui asteroid în zona 
interzisă? 

Hansen ripostă vehement: 

— Dacă spui tu nu e neapărat nevoie să fie şi adevărat. Nu 
ştiu de ce-mi faci asta, Starr. Mă testezi? E o şmecherie? 

— Nu e nici o şmecherie, domnule Hansen, spuse Lucky. 
M-am întors pe asteroidul tău. M-am gândit că nu o să-l 
muţi prea departe. Un asteroid care se mişcă are destule 
avantaje. Nu contează de câte ori este detectat, de câte ori 
îi sunt notate coordonatele, observatorii şi cei care vor să-l 
urmărească pot fi îndepărtați doar printr-o mişcare în afara 
orbitei. Totuşi, a mişca un asteroid presupune şi unele 
riscuri. Un astronom aflat la un telescop care l-ar observa 
din întâmplare în acel moment, s-ar putea întreba de ce un 
asemenea asteroid se mişcă în afara eclipticei sau în zona 
interzisă. Sau, dacă e mai aproape, s-ar putea întreba de ce 
ar avea un asteroid jeturi de reactoare la un capăt, îmi 
închipui că deja îl mai mutaseşi o dată pentru a te întâlni cu 
nava lui Anton şi pentru ca eu să pot fi lăsat pe el. Eram 
sigur că nu-l vei mai muta prea departe aşa de repede. Aşa 
că m-am întors şi am căutat printre asteroizii din vecinătate 
pe unul care ar avea aceeaşi mărime şi formă. L-am găsit. 
Am găsit un asteroid care era de fapt o bază, o fabrică, şi un 
depozit în acelaşi timp, iar la suprafaţa lui am auzit zgomot 


de motoare superatomice în stare să-l mute prin spaţiu. O 
piesă importată de la sirieni, presupun. 

— Dar ăla nu era asteroidul meu, spuse Hansen. 

— Nu? Eu l-am găsit pe Dingo acolo. Se lăuda că nu a avut 
nici o nevoie să mă urmărească; că ştia unde mă duc. 
Singurul loc spre care ştia că mă îndrept era asteroidul tău. 
Din asta am tras concluzia că asteroidul tău şi cel pe care se 
află baza piraţilor este de fapt unul şi acelaşi. 

— Nu! Nu! Strigă Hansen. Amiralul are dreptate. Există 
mii de asteroizi cu aceeaşi formă şi mărime ca al meu, şi nu 
sunt responsabil pentru orice remarcă făcută de un pirat. 

— lată o altă dovadă care s-ar putea să fie mai 
convingătoare pentru tine, continuă Lucky. Pe baza piraţilor 
între două stânci era o vale plină de conserve folosite. 

— Conserve folosite! Strigă amiralul. Pe Galaxie, ce 
legătură are cu asta, Starr? 

— Hansen depozita conservele folosite într-o vale de pe 
asteroidul lui. Nu-i plăcea ca stânca lui să fie acompaniată 
de propriul ei gunoi. De fapt probabil că nu vroia ca ele să-i 
înconjoare asteroidul şi să-i dezvăluie poziţia. Am văzut 
valea plină de conserve când am plecat de pe asteroidul lui. 
Le-am văzut din nou când m-am apropiat de baza piraţilor. 
Acesta e motivul pentru care am ales acel asteroid pentru 
a-l cerceta şi nu altul. Uită-te la acest om, amirale, şi spune- 
mi dacă te poţi îndoi că am spus adevărul. 

Faţa lui Hansen era contorsionată de furie. Nu mai era 
acelaşi om. Orice urmă de bunăvoință dispăruse. 

— Bine. Şi ce dacă? Ce vrei? 

— Vreau să chemi Ganymede. Sunt sigur că tu ai condus 
tratativele cu ei mai înainte. Or să te recunoască. Spune-le 
că asteroizii se predau Pământului şi că îşi alătură forţele 
împotriva sirienilor dacă e necesar. 

— De ce aş face-o? Mă ai pe mine, dar nu ai asteroizii. Nu 
poţi să-i cureţi pe toţi. 

— Putem, dacă vom captura asteroidul tău. Are toate 
datele necesare, nu-i aşa? 


— Încearcă să-l găseşti, spuse Hansen, cu o voce răguşită, 
încearcă să dai de el într-o pădure de stânci. Chiar tu spui 
că se poate mişca. 

— Va fi uşor de găsit, spuse Lucky. Valea ta de conserve, 
ştii, nu? 

— Încearcă. Uită-te la fiecare asteroid până găseşti valea. 
O să-ţi ia un milion de ani. 

— Nu. Doar o zi sau două. Când am părăsit baza piraţilor, 
m-am oprit doar atât cât să incendiez valea plină de 
conserve cu o rază de căldură. Le-am topit şi apoi le-am 
lăsat să se transforme prin îngheţ într-o bucată de metal 
deformată şi strălucitoare. Asteroidul nu are atmosferă care 
să le ruginească suprafaţa, aşa că ea rămâne ca şi porţile 
metalice folosite ca puncte de plecare într-un duel cu arme 
reactive. Când întâlneşte lumina solară trimite reflexii în 
fascicule focalizate. Tot ce are de făcut Observatorul de pe 
Ceres este să caute un asteroid de zece ori mai strălucitor 
decât ar trebui să fie în raport cu mărimea. l-am pus să 
înceapă cercetările chiar înainte de a pleca să interceptez 
nava lui Anton. 

— E o minciună. 

— Da? Cu mult înainte de a ajunge la Soare am primit un 
mesaj subeteric care includea o fotografie. Uite-o! 

Lucky o scoase de sub sugativa de pe birou. 

— Punctul luminos înconjurat este chiar asteroidul tău. 

— Crezi că mă poţi speria? 

— Ar trebui. Navele Consiliului deja au aterizat pe el. 

— Ce? Strigă furios amiralul. 

— Nu mai era timp de pierdut, domnule, spuse Lucky. Am 
găsit apartamentele lui Hansen şi la celălalt capăt am găsit 
tunelul care îl conecta cu baza piraţilor. Am aici câteva 
documente subeterizate care conţin coordonatele 
principalelor baze, Hansen, şi chiar şi câteva din fotografiile 
bazelor. Dovada grăitoare, Hansen, nu-i aşa! 

Hansen se prăbuşi. Gura i se deschise iar sunete lipsite de 
coerenţă îi ieşiră din gură. 


— Am trecut prin toate astea, Hansen, pentru a te 
convinge că ai pierdut, spuse Lucky. Ai pierdut complet şi 
definitiv. Nu ai mai rămas decât cu viaţa ta. Nu-ţi fac nici o 
promisiune dar, dacă faci ce spun eu, poate vei reuşi să o 
salvezi. Vorbeşte cu Ganymede. 

Hansen se uita neajutorat la propriile degete. Amiralul 
vorbi plin de furie: 

— Consiliul a curăţat asteroizii? Au făcut-o deja? Nu s-au 
consultat cu amiralitatea? 

— Ce ai de spus, Hansen? Întrebă Lucky. 

— Ce mai contează acum? O să chem Ganymede, spuse el. 

Conway, Henree şi Bigman erau la spaţioport pentru a-l 
întâmpina pe Lucky când se întoarse pe Pământ. Toţi cinară 
împreună în Camera de Sticlă aflată la cel mai înalt nivel al 
localului Planet Restaurant. Pereţii camerelor erau făcuţi 
din sticlă curbată şi transparentă şi puteau astfel privi 
luminile calde ale oraşului care păleau în câmpiile de 
dedesubt. 

— Am avut noroc că membrii Consiliului au fost capabili să 
ajungă în bazele piraţilor mai înainte ca aceasta să devină o 
treabă a armatei. Acţiunea militarilor nu ar fi rezolvat 
complet problema, spuse Henree. 

Conway aprobă şi el din cap. 

— Ai dreptate. Ar fi lăsat asteroizii vacanţi pentru o nouă 
bandă de pirați. Cea mai mare parte dintre aceşti oameni 
nici nu ştiau că luptă alături de sirieni. Erau mai degrabă 
oameni normali aflaţi în căutarea unei vieţi mai bune decât 
cea pe care o duceau. Cred că putem convinge guvernul să- 
i amnistieze pe toţi, în afară de cei care au participat efectiv 
la raiduri, şi aceştia din urmă nici nu sunt prea mulţi. 

— De fapt, continuă Lucky, ajutându-i să continue 
dezvoltarea asteroizilor, finanţând extinderea fermelor de 
enzime, aducându-le apă, aer şi energie, construim un zid 
de apărare pentru viitor. Cea mai bună protecţie împotriva 
criminalilor de pe asteroizi este o comunitate prosperă şi 
liniştită. În asta constă pacea. 


Bigman interveni şi el cu o voce războinică: 

— Nu te mai amăgi. E pace doar până când se hotărăsc 
sirienii să încerce din nou. 

Lucky puse mâna pe faţa încruntată a micuţului şi o 
împinse în joacă. 

— Bigman, cred că îţi pare rău că am evitat un război. Ce 
se întâmplă cu tine? Nu poţi să te bucuri şi tu ca restul 
lumii? 

— Auzi, Lucky, ai fi putut să ne spui şi nouă mai multe 
atunci, zise Conway. 

— Mi-ar fi plăcut, spuse Lucky, dar era necesar pentru 
mine ca să tratez cu Hansen singur. Erau motive personale. 

— Dar când a fost prima dată când l-ai bănuit, Lucky? Ce lL- 
a dat de gol? Vru să afle Conway. Faptul că asteroidul lui a 
pătruns într-o zonă interzisă? 

— Ăsta a fost ultimul lucru, admise Lucky, dar mi-am dat 
seama că nu era nici pe jumătate ermit la o oră după ce m- 
am întâlnit cu el. Mi-am dat seama că era, pentru mine, mai 
important decât oricine din toată galaxia. 

— Ce-ar fi să ne explici şi nouă asta? 

Conway înfipse furculiţa în ultima bucată de friptură şi 
mestecă mulţumit în continuare. 

— Hansen m-a recunoscut ca fiind fiul lui Lawrence Starr. 
Mi-a spus că s-a întâlnit cu tata odată, şi chiar s-a întâlnit. 
Oricum, oamenii Consiliului nu au parte de publicitate şi o 
întâlnire e necesară pentru a explica faptul că putea vedea 
asemănarea pe faţa mea. Dar recunoaşterea asta avea două 
aspecte ciudate. A văzut cel mai clar asemănarea când m- 
am enervat. Totuşi din ce mi-aţi spus, unchiule Conway şi 
unchiule Gus, tata se enerva destul de greu. „Zâmbăreţ” 
era adjectivul care i se atribuia cel mai des tatălui meu când 
se vorbea despre el. Şi, mai mult, când Hansen a venit pe 
Ceres, nu v-a recunoscut pe niciunul dintre voi. Chiar şi 
când v-a auzit numele n-a avut nici o reacţie. 

— Şi ce e rău cu asta? 


— Voi şi tata aţi fost tot timpul împreună, nu-i aşa? Cum s- 
ar fi putut ca Hansen să-l fi întâlnit pe tata şi să nu vă fi 
întâlnit pe voi doi? Şi mai mult chiar, să se întâlnească cu 
tata când era nervos şi în unele circumstanţe în care faţa lui 
a rămas bine întipărită în mintea lui Hansen, încât a reuşit 
să mă recunoască după douăzeci şi cinci de ani. Ar fi o 
singură explicaţie. Tata a fost fără voi doar în ultimul zbor 
spre Venus, iar Hansen a luat parte la acel măcel. Şi nici nu 
era acolo ca un simplu membru al echipajului. În mod 
normal, nici un simplu membru nu poate deveni destul de 
bogat pentru a fi în stare să amenajeze un asteroid şi să 
petreacă douăzeci de ani pentru a face o organizaţie mai 
mare din tot ce mai rămăsese. Trebuia să fie căpitanul navei 
care a atacat. Ar fi avut treizeci de ani atunci; destul de 
bătrân pentru a fi căpitan. 

— Pe Spaţiu! Spuse Conway sec. Bigman strigă indignat: 

— Şi nu l-ai împuşcat cu mâna ta? 

— Cum puteam să fac asta? Aveam treburi mai importante 
decât o problemă personală. Da, e adevărat că mi-a ucis 
părinţii, dar a trebuit să fiu şi eu politicos cu el, cel puţin 
pentru o vreme. 

Lucky duse cana de cafea la buze şi se opri pentru a se 
uita din nou spre oraşul de jos. 

— Hansen va sta în închisoarea de pe Mercur pentru 
restul vieţii lui, ceea ce o pedeapsă mai mare decât o 
moarte uşoară. Sirienii au plecat de pe Ganymede, aşa că 
va fi pace. Asta e o recompensă mai mare pentru mine 
decât de zece ori moartea lui; şi un lucru mult mai bun 
pentru memoria părinţilor mei. 


SFÂRŞIT