Isaac Asimov — Fantomele Soarelui v 1

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


PAN IOMELE SOARELUI 


OCEANS OF VENUS 


CUPRINS: 
PARTEA | OCEANUL 


O OA DUP UWN= 


. Prin norii lui Venus 

„ Sub cupola din mare 

. Pe drojdie 

„ Consilier acuzat 

„ Păzea, vine apa 

. Prea târziu 

. Întrebări 55 

. Membru al consiliului dat în urmărire 
. Afară din abis 


. Muntele de came 

„ Spre suprafaţă 

. În oraş 

. Întâlnirea minţilor 

„Bătălia minţilor 

. Inamicul? 
Inamicul! 


PARTEA A-II-A. PROIECTUL LUMINA 7 


O OA DUP UWN= 


10 
11 


. Fantomele Soarelui 130 

„ Nebun sau zdravăn 

. Moartea aşteaptă într-o cameră 
. Banchetul 

. De unde vine pericolul 

. Pregătiri 

. Minele de pe Mercur 

. Du$manul din mină 185 
„Întuneric Şi lumină 


. Partea însorită 
„Sabotor 


12. Preludiul unui duel 

13. Consecințele unui duel 
14. Preludiul unui proces 

15. Procesul 

16. Consecințele unui proces 


Prin norii lui venus. 

Lucky Starr şi John Bigman Jones se desprinseseră de 
Staţia Spațială nr. 2, lipsită de gravitație, şi pluteau spre 
naveta planetară care-i aştepta cu poarta ecluzei deschisă. 
Mişcările lor aveau graţia dată de o îndelungată 
familiarizare cu condiţiile de imponderabilitate, în ciuda 
faptului că ei înşişi păreau prea graşi şi de-a dreptul 
groteşti în costumele lor spaţiale. 

Bigman îşi arcui spatele şi, în vreme ce urca, îşi întoarce 
capul ca să mai arunce o privire lui Venus. Vocea lui răsună 
cu putere în urechea lui Lucky, prin intermediul radioului 
din cască. 

— Pe Spaţiu! Uită-te numai la bolovanul ăla de colo. 

Fiecare centimetru al trupului de 1,55 metri al lui Bigman 
arăta cât de mult îl încântă priveliştea. 

Bigman se născuse şi crescuse pe Marte şi nu fusese în 
viaţa lui atât de aproape de Venus. Era obişnuit cu planete 
roşiatice şi cu asteroizi stâncoşi. Ba la viaţa lui chiar vizitase 
şi planeta verde-albastră, Pământul. Dar aici.avea parte de 
o alăturare de gri şi de alb pur. 

Venus umplea peste jumătate din cer. Era la doar 3000 de 
kilometri de staţia spaţială, lângă care se aflau ei. Altă staţie 
spaţială se găsea de cealaltă parte a planetei. Aceste două 
staţii funcționau ca instalaţii de primire pentru navele care 
aveau drept ţintă Venus. Perioada de revoluţie a celor două 
staţii era de trei ore. Se urmau una pe cealaltă cum îşi 
vânează un căţel coada. 


Deşi erau atât de apropiate de Venus, de pe cele două 
staţii nu se putea vedea nici un detaliu de pe suprafaţa 
planetei. Nu se vedea nici un continent, nici un ocean, nici 
un deşert sau munte, nici o vale înverzită. Doar o albeaţă, o 
albeaţă strălucitoare, întreruptă de linii cenuşii în mişcare. 

Albeaţa era dată de agitatul strat de nori care plutea 
permanent deasupra întregii suprafeţe a lui Venus, iar 
liniile gri marcau frontierele grupurilor de nori, interfaţa 
violentelor lor ciocniri. 

De-a lungul acestor linii, vaporii se deplasau pe verticală, 
în jos, iar pe suprafaţa - invizibilă - a lui Venus ploua. 

Lucky Starr spuse: 

— Nu are nici un rost să te uiţi la Venus, Bigman. O să te 
saturi de peisaje când te apropii. Dacă vrei să-ţi iei un 
rămas-bun, uită-te la Soare, că n-o să-l mai vezi. 

Bigman fomăi supărat. Pentru ochii lui acomodaţi pe 
Marte, până şi Soarele văzut de pe Pământ părea prea 
umflat şi îngrozitor de luminos. Dar de pe orbita lui Venus 
Soarele părea un monstru lăbărţat. Era bucuros că staţia 
spaţială îşi aranjează scuturile astfel încât să blocheze 
permanent lumina solară. 

Lucky Starr continuă: 

— Marțian nebun, nu intri odată? 

Bigman se oprise ţinându-se într-o mână de marginea 
ecluzei, privind în continuare la Venus. Jumătatea vizibilă 
era în plină bătaie a Soarelui, dar în partea estică umbra 
nopţii se făcea văzută, deplasându-se rapid o dată cu 
mişcarea vertiginoasă a staţiei spaţiale pe orbită. 

Lucky, încă urcând, prinse la rândul lui marginea uşii 
ecluzei şi-şi propti palma pe spatele lui BigmaN. În 
condiţiile imponderabilităţii, trupul mic al lui Bigman intră 
rostogolindu-se în ecluză, în vreme ce Lucky avu un uşor 
recul, anulat de mâna care încă ţinea strâns marginea 
trapei. 

Mugşchii mâinii lui Lucky se contractară, iar el pluti 
înăuntru într-o mişcare lejeră. Lucky nu avea nici un motiv 


să fie fericit în acel moment, dar nu-şi putu reţine un 
zâmbet, văzându-l pe Bigman întins în mijlocul ecluzei, cu 
un deget înmănuşat prins de un inel. Uşa exterioară se 
închise îndată după intrarea lui Lucky. 

Bigman spuse: 

— Ascultă, vierme terestru, într-o zi o să te las baltă şi poţi 
să-ţi găseşti... 

Aerul începu să intre şuierând în mica încăpere. Uşa 
interioară a ecluzei se deschisE. În ecluză intrară imediat 
doi oameni care-l prinseră pe Bigman de picioarele care 
încă îi bălăngăneau. Cel din faţă, un tip îndesat, solid, cu 
păr negru şi o mustață surprinzător de mare, spuse: 

— Aveţi probleme, domnilor? 

Cel de-al doilea, mai înalt, mai suplu, cu păr mai deschis la 
culoare, dar cu o mustață la fel de mare, spuse şi el: 

— Putem să vă ajutăm cu ceva? 

Bigman le răspunse ţâfnos: 

— Normal că ne puteţi ajuta. E de ajuns să vă daţi la o 
parte şi să ne lăsaţi să ne scoatem costumele astea. 

Deja se lăsase la podea şi-şi desfăcea costumul în timp ce 
vorbea. Lucky şi-l scosese pe-al lui între timp. 

leşiră cu toţii prin poarta interioară a ecluzei, care se 
închise imediat. Costumele spaţiale, cu partea exterioară 
rece de la contactul cu vidul exterior, acum condensau 
direct gheaţă din atmosfera navetei. Bigman le scutură şi 
lăsă gheaţa să se topească în căldura umedă de la bordul 
navetei, după care puse costumul în dulapul special. 

Individul cu păr negru spuse: 

— la să vedem... Voi doi sunteţi William Williams şi John 
Jones. Corect? 

— Corect, răspunse Lucky. Eu sunt Williams. 

Pentru Lucky era deja a doua natură să folosească un 
pseudonim în asemenea condiţii absolut banale. Membrii 
Consiliului Ştiinţific evitau astfel o publicitate nedorită. lar 
acum, cu situaţia nesigură şi tulbure de pe Venus, era chiar 
de dorit. 


— Sper că actele noastre sunt în regulă, continuă Lucky, 
iar bagajele noastre sunt deja la bord. 

— Totul este în regulă, răspunse Păr-Negru. Eu sunt 
George Reval, pilot, iar dumnealui este Tor Johnson, 
copilotul meu. Pornim în câteva minute. Dacă doriţi ceva, 
spuneţi-ne. 

Cei doi pasageri fură duşi într-o cabină mică. Lucky oftă 
resemnat. In spaţiu nu găseşti nicăieri confort. Nicăieri, cu 
excepţia navei lui rapide, Shooting Starr, care acum 
odihnea în hangarul staţiei spaţiale. 

Tor Johnson spuse cu o voce profundă: 

— Permiteţi-mi să vă avertizez că, odată părăsită orbita 
staţiei spaţiale, nu vom mai fi în imponderabilitate, iar 
gravitația va creşte. Dacă aveţi rău de spaţiu... 

Bigman izbucni: 

— Rău de spaţiu? Ascultă, moluscă planetară, când eram 
ţânc suportam variaţii gravitaționale mai mari decât o să ai 
parte în toată viaţa ta. 

Îşi propti un deget în perete, făcu un salt lent, întinse din 
nou piciorul şi se opri cu picioarele la doar un centimetru 
de „podeaua” cabinei. 

— Încearcă asta şi vezi cum te simţi după aia. 

— Ascultă, spuse copilotul, zâmbind. Ştiam că jumătăţile 
de buletin pot suporta orice. 

— Juma' de buletin! Ascultă tu, amice... strigă el, dar 
Lucky îl strângea de umăr şi Bigman îşi înghiţi restul frazei. 
Ne vedem pe Venus, murmură răzbunător micul marțian. 

Tor încă zâmbeaA. Îşi urmă şeful în cabina de control aflată 
în faţa navei. 

Lui Bigman îi pierise deja furia. Avea alt subiect de 
discuție: 

— Ce zici ce mustăţile ăstora? în viaţa mea n-am văzut 
mustăţi aşa mari. 

— E un vechi obicei venusian, răspunse Lucky. Cred că nu 
există bărbat de pe Venus să nu aibă mustăţi mari. 


— Aşa, deci... Bigman îşi verifică reflex buza superioară 
fară pic de păr. Mă întreb cum aş arăta cu o asemenea 
mustață. 

— Cu una atât de mare? zâmbi Lucky. O să-ţi acopere toată 
faţa. 

Evită cu uşurinţă pumnul întins al lui Bigman, exact în 
clipa în care podeaua începea să tremure sub picioarele lor, 
iar Minunea venusiană se desprindea de staţiunea spaţială. 
Naveta îşi întoarse botul şi o pomi pe traiectoria spirală 
care o ducea spre Venus, în Jos”. 

Lucky Starr simţi începutul unei relaxări de mult dorite, în 
vreme ce naveta prindea viteză. Ochii lui căprui deveniseră 
gânditori, iar faţa lui ascuţită, cu trăsături fine, nu arăta 
nimic. Era înalt şi arăta suplu, dar sub acea subţirime 
înşelătoare se aflau nişte muşchi tari ca piatra. 

Viaţa îi oferise lui Lucky o grămadă de lucruri bune, dar şi 
relE. Îşi pierduse părinţii copil fiind, într-un atac pirateresc 
chiar în apropiere de această planetă Venus de care se 
apropia el acum. Fusese - crescut de cel mai bun prieten al 
tatălui său, Hector Conway, care acum era şef al Consiliului 
Ştiinţei, şi de Augustus Henree, director de departament în 
aceeaşi organizaţie. 

Lucky fusese instruit şi antrenat având în minte un singur 
ţel: să intre şi el într-o zi în acest Consiliu al Ştiinţei, ale 
cărui puteri şi funcțiuni îl făceau cea mai importantă şi 
totuşi cea mai puţin cunoscută organizaţie din galaxie. 

Abia cu un an în urmă, după ce absolvise academia, 
primise titlul de membru plin şi se dedicase progresului 
omenirii şi distrugerii inamicilor civilizaţiei. Era cel mai 
tânăr membru al Consiliului şi probabil că aşa avea să 
rămână mulţi ani de aici încolo. 

Dar deja câştigase primele lui bătălil. În deşerturile de pe 
Marte şi printre stâncile abia luminate din centura de 
asteroizi, el se întâlnise cu răufăcătorii şi-i învinsese. 

Dar războiul împotriva răului şi a crimei nu este niciodată 
o luptă pe termen scurt, iar acum Venus o pornise pe calea 


tulburărilor, tulburări foarte îngrijorătoare, pentru că 
detaliile lor erau învăluite în ceaţă. 

Şeful Consiliului, Hector Conway, îi spusese, muşcându-şi 
buza: 

— Nu ştiu sigur dacă este o conspirație a lui Sirius 
împotriva Confederaţiei Solare, sau pur şi simplu tulburări 
obişnuite. Dar oamenii noştri de acolo înclină să le ia în 
serios. 

— Nu aţi trimis pe unul din specialiştii în tulburări? 
întrebase Lucky. 

Se întorsese de foarte curând din zona asteroizilor şi 
ascultase cu mare îngrijorare. 

Conway îi răspunsese: 

— Ba da. Pe Evans. 

— Lou Evans? întrebase Lucky, iar ochii lui se luminaseră 
de încântare la auzul numelui. Am fost colegi de cameră la 
Academie. E bun. 

— Eşti sigur? Biroul de pe Venus al Consiliului a cerut 
înlăturarea lui şi cercetarea pe baza acuzaţiei de corupţie! 

— Poftim? Lucky se ridicase în picioare, indignat. Unchiule 
Hector, dar e imposibil! 

— De ce nu te duci acolo să vezi cu ochii tăi ce se 
întâmplă? 

— Cum să nu mă duc! Stele mari! Eu şi Bigman vom porni 
îndată ce Shooting Starr va fi gata de zbor. 

Iar acum Lucky se uita gânditor prin hublou. Era ultima 
etapă a călătoriei. Umbra nopţii se întinsese asupra 
planetei, iar timp de o oră nu s-a putut vedea decât un 
negru impenetrabil. Ştiai că planeta e acolo doar pentru că 
stelele erau ascunse de ea. 

Apoi ajunseră din nou la lumina Soarelui, dar prin hublou 
se vedea doar cenuşiul monoton. Erau prea aproape de 
planetă pentru a o vedea în întregime. Erau prea aproape şi 
ca să vadă norii. De fapt, erau în interiorul stratului de nori. 

Bigman, care terminase un sandviş cu pui şi salată şi se 
lingea acum pe buze, spuse: 


— Pe Spaţiu, nu mi-ar plăcea deloc să pilotez o navă prin 
toată mocirla asta. 

Acum aripile navetei se întinseseră la maxim, pentru a 
profita de susţinerea dată de atmosferă. Drept rezultat, 
calitatea mişcării navetei s-a schimbat cu totul. Acum se 
puteau simţi răbufnirile vânturilor, ca şi urcarea şi 
coborârea bruscă a navei în goluri. 

Navele spaţiale nu sunt potrivite pentru capcanele 
atmosferelor groase. Acesta este motivul pentru care 
planetele ca Pământul şi Venus, cu straturi relativ groase de 
aer în jurul lor, au nevoie de staţii spaţiale. Navele care vin 
din vidul îndepărtat trebuie să tragă la aceste staţii. De 
acolo, navetele cu aripi retractabile vor continua 
transportul prin curenţii înşelători, spre suprafaţa planetei. 

Bigman, care era în stare să piloteze o navă de la Pluto la 
Mercur cu ochii închişi, ar fi fost pierdut la primul şuier de 
vânt. Chiar şi Lucky, care în cadrul cursurilor intensive de la 
Academie pilotase şi navete, nu s-ar fi încumetat decât la 
mare nevoie să piloteze o navă prin norii groşi care-i 
înconjurau acum. 

— Până când primii exploratori au pus piciorul pe Venus, 
spuse Lucky, nimeni nu apucase să vadă suprafaţa solidă de 
sub aceşti nori. Pe vremea aceea, ideile despre suprafaţa 
venusiană erau foarte ciudate. 

Bigman nu răspunse. Se uita în conteinerul de celoplex, 
sperând să mai găsească pe-acolo încă un sandviş. 

Lucky continuă: 

— Habar nu aveau dacă Venus se roteşte în jurul axei sau 
cu ce viteză. Nu ştiau sigur nici ce compoziţie are 
atmosfera. Ştiau că există bioxid de carbon, dar până spre 
sfârşitul secolului XX astronomii credeau că Venus nu are 
picătură de apă. lar când au reuşit să coboare pe suprafaţa 
planetei au descoperit că nu e chiar aşa. 

Se opri. In ciuda antrenamentului lui strict, nu se putu 
opri să se întoarcă cu gândul la spaţiograma codificată, 
primită pe când Pământul se afla în urma lui la doar 


cincisprezece milioane de kilometri. Era de la Lou Evans, 
colegul lui de cameră, pe care-l anunţase că vine. 

Răspunsul era scurt, necioplit şi foarte limpede: „Nu te 
băga!” 

Pur şi simplu! Nu era deloc stilul lui Evans. Pentru Lucky, 
un mesaj ca acesta însemna că problemele sunt foarte 
serioase, aşa că nu avea cum să nu se bage. De aceea, 
împinsese maneta micropilei atomice, accelerând la maxim. 

Bigman tocmai spunea: 

— Lucky, îţi dă o senzaţie ciudată să te gândeşti că pe 
vremuri toţi oamenii erau înghesuiți pe Pământ. Nu-mi pot 
închipui ce făceau ei acolo. Auzi, să nu mergi pe Marte, sau 
măcar pe Lună, nicăieri. Mă apucă pandaliile. 

Exact în acel moment au străpuns bariera norilor şi până 
şi gândurile negre ale lui Lucky dispărură în faţa peisajului 
deschis în faţa ochilor lor. 

Totul s-a întâmplat foarte brusC. Într-o clipă erau 
înconjurați de acei nori lăptoşi, fără sfârşiT. În următoarea, 
în jurul lor nu era decât aer transparent. Sub nori, totul era 
spălat în lumina aceea sidefie, albă. Iar deasupra lor era 
fundul cenuşiu al norilor. 

— Lucky, uită-te! izbucni Bigman. 

Sub ei, Venus se întindea cât vedeai cu ochii, un covor 
neîntrerupt de vegetaţie verde-albastră. Terenul era 
absolut plat, de parcă ar fi fost aplatizat de un gigantic cuţit 
atomic. 

Nu se vedea nimic din ce al. Fi putut, vedea pe Pământ: 
drumuri, case, oraşe, râuri. Doar un invariabil verde- 
albastru, cât vedeai cu ochii. 

— Ce vezi e din cauza bioxidului de carbon, spuse Lucky. E 
acea parte din aer cu care se hrănesc plantele. Pe Pământ, 
atmosfera îl conţine doar într-o proporţie de trei sutimi de 
procent, dar aici aproape zece la sută din atmosferă e 
bioxid de carbon. 

Bigman, care trăise mulţi ani la fermele de pe Marte, ştia 
cum e cu bioxidul de carbon. Spuse: 


— Cum se face că e atâta lumină, cu toţi norii ăştia de 
deasupra noastră? 

Lucky zâmbi. 

— Bigman, uiţi că Soarele e aici de două ori mai strălucitor 
decât pe Pământ. 

Apoi, privind din nou pe hublou, zâmbetul îi pieri. 

— Foarte ciudat... 

Se întoarse brusc de la hublou. 

— Bigman! spuse el imperativ. Vino cu mine în cabina de 
pilotaj. 

Din două salturi erau în cabină. După altele două, ajunsese 
la piloţi; uşa nu fusese închisă. Ambii piloţi aveau ochii 
aţintiţi asupra comenzilor. La intrarea lui, niciunul dintre ei 
nu s-a întors. 

— Ascultaţi..., spuse Lucky. 

Nici un răspuns. 

Atinse umărul lui Johnson, iar copilotul se scutură iritat. 

Tânărul consilier îl prinse pe Johnson de ambii umeri şi 
strigă: 

— Bigman, prinde-l pe celălalt! 

Individul cel mic era deja în acţiune, exact asta făcea, fără 
să întrebe, atacând cu furia unui cocoş. 

Lucky îl azvârli pe Johnson. Johnson se împletici, se ridică, 
şi apoi trecu la atac. Lucky pară o lovitură sălbatică şi plasă 
o directă de dreapta în falca adversarului. Johnson căzu lar. 
În aproape acelaşi timp, Bigman, răsucind cu măiestrie 
mâna lui George Reval, îl aruncă la podea, lăsându-l şi pe el 
fără suflare. 

Bigman îi târi pe ambii piloţi în afara cabinei lor şi închise 
uşa în urma lul. Întors în cabină, îl văzu pe Lucky cu mâinile 
pe manşe, pilotând nervos. 

Abia atunci deschise gura să ceară o explicaţie: 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat că nu redresam. Suprafaţa planetei urca 
prea repede spre noi. Şi acum coborâm prea repede. 


Căută disperat acea manetă care pune în funcţiune 
eleroanele, ca să poată controla unghiul de zbor. Suprafaţa 
lui Venus era mult mai apropiată. Se repezea spre ei, cu 
toată viteza. 

Ochii lui Lucky căutară indicatorul de presiune. Aceasta 
măsura înălţimea coloanei de aer de deasupra lor. Cu cât 
urca mai tare, cu atât erau mai aproape de suprafaţă. Acum 
urca mult mai încet. Lucky apucă strâns una din pârghii şi 
încercă să tragă prudent. Da, nimerise comanda 
eleroanelor. Dar nu îndrăznea să le coboare prea repede, 
căci puteau să fie smulse de pe navă de vântul puternic din 
jurul lor. Dar mai erau doar 150 de metri până la 
altitudinea zero. 

Cu nările fremătând, cu tendoanele gâtului întinse la 
maxim, Lucky puse eleroanele pieziş în vânt. 

— Ne îndreptăm, spuse Bigman, abia şoptit. Ne 
îndreptăm... 

Dar nu era loc destul pentru redresare. Verdele-albastru 
urca spre ei şi la un moment dat umplu tot geamul din faţa 
lor. Apoi, cu o viteză mult prea mare şi la un unghi de 
asemenea prea mare, Minunea venusiană, cu Lucky Starr şi 
Bigman Jones, lovi suprafaţa planetei Venus. 

2. SUB CUPOLA DIN MARE. 

Dacă suprafaţa lui Venus ar fi fost ceea ce părea la prima 
vedere, Minunea venusiană s-ar fi făcut bucăţi şi ar fi ars 
complet. Iar cariera lui Lucky Starr ar fi încetat în acea 
clipă. 

Din fericire, vegetaţia groasă care izbea ochiul nu era nici 
iarbă, nici tufişuri, ci ierburi marine. Şesul absolut plat nu 
era nici din nisip, nici din stâncă, era apa oceanului care 
acoperea toată suprafaţa lui Venus. 

Dar şi aşa, Minunea venusiană lovi oceanul cu un bubuit, 
despică funiile încâlcite ale plantelor şi-şi continuă drumul 
spre adâncuri, sfârâind. Lucky şi Bigman fură aruncaţi de 
pereţi. 


O navă obişnuită s-ar fi rupt în bucăţi, dar Minunea 
venusiană era proiectată să intre în apă la viteze mari, 
având forme hidrodinamice. Aripile, pe care Lucky nu 
avusese nici timpul şi nici ştiinţa de a le retrage, se 
rupseseră, iar structura aparatului gemu sub şoc. Dar 
altfel, nava era încă aptă de imersie. 

Şi cobora în adâncurile de un verde închis ale oceanului 
venusian. Lumina difuzată de nori de la suprafaţă era 
aproape complet atenuată de plante. Iluminarea artificială 
a navei nu a pornit, probabil avariată de impactul dur cu 
apa. 

Lumea se răsucea în jurul lui Lucky. 

— Bigman! strigă el. 

Nici un răspunsS. Întinse mâinile, orbecăind. Atinse faţa lui 
Bigman. 

— Bigman! strigă el încă o dată. 

Duse mâna la pieptul micului marțian. Inima bătea 
regulat. Lucky simţi cum faţa i se luminează de uşurare. 

Nu avea nici cea mai mică idee de ce se întâmpla cu nava. 
Ştia că nu va putea s-o controleze pe întunericul acela 
complet. Nu putea decât să spere că frecarea cu apa va 
frâna căderea înainte de a lovi prea tare fundul. 

Duse mâna la piept, la lantema-creion. Era o mică tijă de 
plastic lungă de vreo cincisprezece centimetri, care, 
apăsată cu degetul cel mare, emitea un fascicul care păstra 
o intensitate constantă. 

Lucky bâjbâi din nou după Bigman şi-l examină cu atenţie. 
La tâmpla marţianului se afla o umflătură, dar, din câte-şi 
dădea Lucky seama, nu avea nici un os rupt. 

Bigman clipi din ochi şi gemu. 

— Bigman, ia-o mai moale, şopti Lucky. Totul o să fie bine. 

Era departe de a fi sigur de asta în vreme ce ieşea pe 
coridor. 

Probabil că piloţii erau în viaţă şi că ar fi fost cooperanţi 
într-o asemenea situaţie. 

Îi găsi şezând, clipind la lumina lanternei lui Lucky. 


— Ce s-a întâmplat? gemu Johnson. Acum eram la 
comenzi, după aia.; 

În ochi şi în cuvinte nu se simţea nici fărâmă de ostilitate, 
doar durere şi nedumerire. 

Minunea venusiană se întorsese parţial la o stare normală. 
„Şchiopăta” vizibil, dar farurile dinainte şi din urmă 
funcționau, iar bateriile de urgenţă ofereau toată energia 
necesară pentru operaţiunile esenţiale. Se auzea uşor 
bătaia elicei, iar naveta planetară îşi arăta, destul de bine, 
cea de-a treia calitate: era un aparat care putea să 
navigheze nu numai în spaţiu şi în atmosferă, ci şi sub apă. 

George Reval intră în camera de control. Era abătut şi 
vădit încurcat. Pe obraz avea o rană adâncă, pe care Lucky 
i-o spălase, o dezinfectase şi o acoperise cu un strat de 
koagulum. 

Reval spuse: 

— Există câteva infiltraţii minore, dar am reuşit să le 
opresc. Aripile s-au dus, iar bateriile principale sunt scoase 
complet din funcţiune. O să avem nevoie de reparaţii 
serioase, dar se poate spune că am avut noroc. Aţi făcut o 
treabă bună, domnule Williams. 

Lucky dădu scurt din cap. 

— Ce-ar fi să ne spuneţi ce s-a întâmplat? 

Reval se înroşi. 

— Nu ştiu. Mi-e ruşine s-o spun, dar nu ştiu... 

— Dar tu? întrebă Lucky, adresându-se celuilalt. 

Tor Johnson, care tocmai mângâia radioul, doar doar l-o 
trezi la viaţă, clătină din cap. Reval continuă el: 

— Ultimul lucru pe care mi-l amintesc limpede e că eram 
încă în stratul de nori. După aceea, nu-mi mai amintesc 
nimic. Doar că mă uitam ţintă la lanterna ta. 

— Tu sau Johnson folosiţi medicamente de vreun fel? 
întrebă Lucky. 

Johnson ridică privirea furios şi mormăi: 

— Nu, nimic. 


— Atunci, ce a putut să vă ameţească atât de tare, pe 
amândoi deodată? 

— Aş vrea să ştiu şi eu, răspunse Reval. Domnule Williams, 
niciunul din noi nu e un amator. Suntem piloţi de navetă 
clasa I. Mai exact, eram piloţi de clasa I. Acum probabil că 
or să ne ţină la sol. 

— Asta rămâne de văzut, spuse Lucky. 

— la ascultați aicea, interveni şi Bigman, prudent. Ce rost 
are să vorbim de o chestie moartă şi îngropată? Unde 
suntem acum? Asta aş vrea să ştiu. Şi încotro mergem? 

Îi răspunse Tor Johnson: 

— Am deviat mult de la cursul nostru normal. Măcar asta 
ştiu. Până la Aphrodite avem de mers cinci sau şase ore. 

— Pe Jupiter şi sateliții săi! spuse Bigman, privind 
dezgustat prin geamuri la întunericul din faţa lui. Cinci sau 
şase ore în nenorocirea asta întunecată? 

Aphrodite este cel mai mare oraş de pe Venus, având o 
populaţie de peste un sfert de milion de oameni. 

Minunea venusiană se afla încă la un.kilometru distanţă, 
dar marea era deja verde-translucidă de luminile 
Aphroditel. În luminozitatea aceea feerică se puteau vedea 
clar umbrele bine conturate, zvelte, ale vaselor de salvare. 
Acestea însoțeau, companioni tăcuţi, drumul navetei. 

Pentru Lucky şi Bigman, era prima oară că vedeau unul 
din oraşele venusiene aflate sub cupolă. Aproape că au uitat 
neplăcerile prin care trecuseră, privind la minunatul obiect 
aflat în faţa lor. 

De la distanţă, părea verde ca smaraldul, un balonaş ieşit 
dintr-o poveste cu zâne, tremurând şi unduindu-se din 
cauza apei dintre ochi şi el. Văzură pe ghicite clădiri şi 
păienjenişul structurii de grinzi care susțineau cupola 
împotriva greutăţii apei de deasupra. 

Oraşul devenea mai mare şi mai strălucitor pe măsură ce 
se apropiau. Verdele se mai deschise la culoare, pe măsură 
ce stratul de apă descreştea ca grosime. Aphrodite 


devenise mai puţin ireal, mai puţin de basm, dar şi mai 
magnific. 

În cele din urmă, lunecară într-o uriaşă ecluză, capabilă să 
primească o mică flotă de transportoare sau un uriaş vas de 
luptă. Aşteptară pomparea apei, după care Minunea 
venusiană ajunse pe un câmp suspensor în afara ecluzei, în 
oraş. 

Lucky şi Bigman priviră cum li se scot bagajele, dădură 
mâna cu Reval şi Johnson şi luară un mic vehicul pe pernă 
de aer până la Hotel Bellevue-Aphrodite. 

Bigman se uită pe geamul maşinii, care pornise cu aripile 
giroscopice într-o ţinută demnă şi se strecura printre stâlpii 
de susţinere ai oraşului şi apoi peste acoperişurile clădirilor. 

— Deci asta e Venus, spuse el. Nu prea ştiu dacă a meritat 
să trec prin atâtea doar ca să ajung aici. N-o să uit în viaţa 
mea cum venea spre noi oceanul ăsta! 

— Mi-e teamă că acela a fost doar începutul, spuse Lucky. 

— Chiar crezi asta? 

Bigman se uită neliniştit la prietenul lui mai mare. Lucky 
ridică din umeri. 

— Depinde. Să vedem ce are de spus Evans. 

Salonul Verde a hotelului Bellevue-Aphrodite era exact 
cum îi spunea numele. Calitatea şi licăririle luminii făceau 
ca mesele şi oamenii de la ele să pară suspendaţi undeva 
deasupra fundului mării. Tavanul era transparent, fiind de 
fapt un uriaş acvariu sferic, susţinut de nişte grinzi dispuse 
cu bun gust. Apa era plină cu alge împletite, între care nişte 
ciudate şi viu colorate „panglici de mare”, una din cele mai 
frumoase forme de viaţă animală de pe planetă. 

Bigman intrase primul, evident pus pe mâncat. Era deja 
supărat de absenţa unui meniu adecvat, de prezenţa 
chelnerilor umani şi nu-i plăcea deloc faptul că toată lumea 
mânca ce i se trimitea de la administraţia restaurantului, ca 
la o cantină ordinară. Dar pornirile i se mai domoliră, îndată 
ce antreul se dovedi gustos, iar supa foarte bună. 


Apoi începu muzica şi tavanul se trezi la lumină şi la viaţă. 
Acvariul începu să se rotească încetişor. 

Lui Bigman îi căzu falca. Uitase cu totul de cină şi de 
foame. 

— la uită-te acolo, spuse el. 

Lucky se uita. Panglicile de mare aveau diverse lungimi, de 
la fâşii mititele de cinci centimetri la centuri lungi de un 
metru. Erau cu toate subţiri ca foile de hârtie. Se deplasau 
prin unduirea corpurilor într-o serie de valuri. 

Fiecare dintre ele era fluorescentă. Fiecare lucea într-o 
culoare a ei. Era o privelişte copleşitoare. Pe marginile 
fiecărei panglici de mare se aflau spirale luminoase: 
purpuriu, portocaliu, roz; printre acestea se strecurau şi 
luciri albastre şi violete; iar unul sau două specimene mai 
mari frapau prin albul luminii lor. Toate luminile se 
suprapuneau peste lumina difuză verde din exterior. In 
vreme ce înotau, liniile luminoase se întrepătrundeau şi se 
suprapuneau. Pentru ochii buimăciţi ai privitorilor, păreau 
să fie nişte benzi ale curcubeului spălate de apă, dispărând 
doar pentru a reapărea în pete şi mai intense. 

Bigman se întoarse fără chef la desertul lui. Chelnerul 
numise respectivul desert „seminţe de gelatină”, iar ela 
privit farfuria cu mare suspiciune. Aceste „seminţe de 
gelatină” erau nişte ovale moi de culoarea portocalei, lipite 
uşor unul de altul, dar altfel numai bune să fie luate câte 
unul în linguriţă. Un moment, le simţi uscate şi fade pe 
limbă, dar dintr-o dată se topiră într-un sirop gros, o 
adevărată încântare a simţurilor. 

— Pe Spaţiu! spuse surprins Bigman. Ai ajuns la desert? 

— Poftim? întrebă Lucky absent. 

— Gustă din desertul ăsta. E ca un suc gros de ananas, 
doar că de un milion de ori mai bun. Ascultă, ce te roade? 

— Avem 0 „coadă”, răspunse Lucky. 

— Aiurea! 

Bigman dădu să se întoarcă, pentru a inspecta vecinii de la 
mese. 


— Stai liniştit, îi spuse Lucky foarte calm. 

Bigman îngheţă în scaun. Auzi paşii cuiva apropiindu-se de 
masa lor încercă să tragă cu ochiul, îşi lăsase blasterul în 
cameră, dar avea un pumnal energetic în buzunarul de la 
centură. Acesta părea un inofensiv lănţişor de ceas, dar la 
nevoie putea să taie un om în două. Îl pipăi gata de orice. 

În spatele lui Bigman se auzi o voce: 

— Pot să stau şi eu cu voi, oameni buni? 

Bigman se întoarse, cu cuțitul lui energetic bine palmat şi 
gata să fie desfăcut. Dar omul arăta oricum, numai sinistru 
nu. Era gras, dar hainele i se potriveau foarte bine. Avea o 
faţă rotundă, iar părul cenuşiu era îngrijit pieptănat, deşi 
asta nu-l ajuta prea tare să-şi ascundă chelia. Avea ochi 
mici, albaştri, plini de ceva ce semăna cu un soi de simpatie. 
Evident, avea mustaţa mare, încărunţită, trăsătură 
venusiană caracteristică. 

Lucky îi spuse calm: 

— la loc, te rog. 

Atenţia lui părea concentrată total asupra ceştii de cafea 
fierbinte pe care o ţinea în mâna dreaptă. 

Grăsanul se aşeză, cu mâinile odihnind pe masă. Una din 
încheieturi îi era expusă vederii doar puţin, adumbrită de 
palma cealaltă. O clipă, o pată ovală luci cu familiarele 
însemne ale Carului Mare şi ale lui Orion. Apoi semnul 
dispăru, lăsând vederii o încheietură grăsuţă şi cât se poate 
de normală. Iar grăsanul zâmbea jovial şi absolut nevinovat. 

Semnul de identificare al Consiliului Ştiinţei nu putea fi 
nici falsificat, nici imitat. Metoda apariţiei lui controlate 
printr-un efort de voinţă se număra printre cele mai bine 
păstrate secrete ale Consiliului. 

— Eu sunt Mei Morriss, spuse grăsanul. 

— Mi-am închipuit, spuse Lucky. Mi-ai fost descris. 

Bigman se lăsă pe spătar şi-şi strecură arma la locul ei. 
Mei Morriss era şeful secţiunii venusiene a Consiliului. 
Bigman auzise de eL. Într-un fel, era uşurat, în alt fel era 
puţin dezamăgit. Se aşteptase la ceva bătaie, măcar la o 


ceaşcă fierbinte aruncată în mutra intrusului, o masă-ceva 
răsturnată, iar după aceea, orice, numai bătaie să fie. 

— Venus îmi pare un loc neobişnuit şi frumos, spuse Lucky. 

— Ai observat acvariul nostru luminiscent? 

— Da, foarte spectaculos, aprobă Lucky. 

Consilierul venusian zâmbi şi ridică un deget. Chelnerul îi 
aduse şi lui o ceaşcă de cafea. Morriss o lăsă o clipă să se 
răcească şi spuse încet: 

— Înţeleg că eşti dezamăgit că mă vezi aici. Aşteptai altă 
companie. 

Lucky îi răspunse rece: 

— Aşteptam să am o discuţie mai puţin formală cu un 
prieten. 

— De fapt, spuse Morriss, chiar i-ai trimis un mesaj 
consilierului Evans, să vă întâlniți aici. 

— Văd că ştii. 

— Ştiu. De o vreme, Evans este ţinut sub strictă 
observaţie. Comunicaţiile lui sunt interceptate. 

Vorbeau cu voce joasă. Până şi lui Bigman îi era greu să-i 
audă, cum stăteau aşa, cap în cap, sorbind din cafele şi 
nelăsând să se vadă nici o expresie pe feţe. 

— Ai adoptat o atitudine greşită, spuse Lucky. 

— Vorbeşti în calitate de prieten? 

— Da. 

— Bănuiesc că prietenul tău, în calitate de prieten, te-a 
avertizat să nu te bagi în afacerile de pe Venus. 

— Văd că ştii şi asta. 

— Ştiu. Şi aţi avut un accident aproape fatal la coborârea 
pe Venus. Corect? 

— Corect. Insinuezi că Evans se temea de un asemenea 
eveniment? 

— Se temea?! Pe spaţiu! Starr, prietenul tău Evans a pus 
la cale accidentul tău. 

3. Pe drojdie! 

Lucky rămase impasibil. Dar nu atâta cât să nuise vadă o 
clipire trădătoare în ochi. 


— Detalii, te rog, spuse el. 

Morriss îi zâmbea din nou, cu jumătate de gură ascunsă de 
absurda lui mustață venusiană. 

— Mi-e teamă că aici nu e locul potrivit. 

— Atunci numeşte un loc potrivit. 

— O clipă. Morriss se uită la ceas. Peste cam un minut 
începe spectacolul. Se va dansa la lumina mării. 

— Lumina mării? 

— Globul de deasupra va începe să lumineze uşor în verde. 
Oamenii se vor ridica şi vor dansa. Noi ne vom ridica şi ne 
vom lua tălpăşiţa în linişte. 

— Vorbeşti de parcă am fi în pericol chiar în clipa asta. 

Morriss îi răspunse pe un ton grav: 

— Tu eşti în pericol. Te asigur că de când ai intrat în 
Aphrodite, oamenii noştri nu te-au scăpat din ochi. 

Dintr-o dată răsună o voce feerică, ce părea să vină din 
piesa de cristal din centrul mesei. Ascultând în jur, îşi 
dădură seama că toate piesele de cristal transmiteau 
aceleaşi cuvinte. 

Ele sunau aşa: 

— Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit în Salonul Verde. 
Aţi mâncat bine? Pentru a vă spori plăcerea, conducerea vă 
prezintă cu mândrie ritmurile magnetronice ale lui Tobe 
Tobias şi... 

În vreme ce vocea spunea toate acestea, luminile se 
stingeau, iar restul cuvintelor fură înecate într-un suspin de 
uimire încântată venind dinspre mese, pline mai toate de 
oameni proaspăt sosiți de pe Pământ. Acvariul globular din 
tavan deveni brusc de un verde-smarald, pe care luminile 
panglicilor de mare se profilau în străluciri nete. Globul era 
fundalul care le punea în evidenţă, în rotirea lui, care 
umplea camera de umbre mişcătoare, aproape hipnotice. 
Sunetul muzicii, scos aproape în întregime de ciudatele 
boxe ale unei întregi game de instrumente magnetronice, 
crescu în intensitate. 


Bărbaţi şi femei se ridicau ca să danseze. Se pomi un zvon 
de mişcare şi râsete în surdină. O atingere pe mâneca lui 
Lucky îl ridică în picioare pe el, apoi pe Bigman. 

Lucky şi Bigman îl urmară în linişte pe Morriss. Una câte 
una, trecură de nişte feţe aspre. Era ca şi cum s-ar fi 
materializat de după draperii. Rămăseseră destul de 
departe ca să pară că nu au nici o treabă cu ei, dar Lucky 
era sigur că fiecare dintre ei are mâna încleştată pe 
mânerul blasterului. Nu încăpea nici o îndoială. Mei 
Morriss, de la secţiunea venusiană a Consiliului, trata 
situaţia cu foarte mare seriozitate. 

Lucky se uita prin apartamentul lui Morriss cu aprobare. 
Fără să fie luxos, era confortabil. Locuind aici, uitai uşor că 
la doar o sută de metri deasupra ta era domul translucid, 
dincolo de care era altă sută de metri de ocean negru ca 
smoala, urmat de sute de kilometri de atmosferă străină, 
irespirabilă. 

Cel mai mult lui Lucky i-a plăcut colecţia de cărţi şi filme 
care dădeau pe dinafară dintr-un mic alcov. 

— Eşti biofizician, doctore Morriss? 

Folosise automat titlul ştiinţific. 

— Da, răspunse scurt Morriss. 

— Am lucrat şi eu în domeniul biofizicii, la Academie, spuse 
Lucky. 

— Ştiu. Ţi-am citit lucrarea de diplomă. Bună lucrare. 
Apropo, pot să-ţi spun David? 

— E numele meu de botez, fu de acord pământeanul. Dar 
toată lumea îmi spune Lucky. 

Între timp, Bigman deschisese una din cutiile de filme, 
desfăcuse puţin filmul dinăuntru şi acum îl ţinea în lumină. 
Se cutremură de cele văzute şi-l puse la loc. 

Îi spuse belicos lui Morriss: 

— Dumneata numai a om de ştiinţă nu arăţi. 

— Păi nici nu vreau, spuse Morriss, fără a se arăta supărat. 
După cum vezi, ajută. 


Lucky ştia ce vrea să spună. În zilele acelea, când ştiinţa 
se insinuase în întreaga societate şi cultură omenească, 
oamenii de stinta nu se mai puteau limita la laboratoarele 
proprii. De aceea şi fusese înfiinţat Consiliul Ştiinţei. Iniţial, 
fusese un corp consultativ, care ajuta guvernul în probleme 
de importanţă galactică, în care doar savanții aveau 
suficiente informaţii pentru a lua decizii inteligente. Dar 
devenise tot mai mult o agenţie de luptă împotriva 
infracţiunilor, un sistem de contraspionaj. Consiliul avea 
acum în mâinile proprii multe din frâiele guvernamentale. 
In urma activităţilor lui se spera că va apărea cândva un 
mare Imperiu al Căii Lactee, în care toţi oamenii să trăiască 
în pace şi armonie. 

S-a ajuns ca membrii Consiliului să îndeplinească misiuni 
foarte depărtate de ştiinţa ca atare şi să fie nevoie să nu 
arate a oameni de ştiinţă, ci doar să aibă o minte de oameni 
de ştiinţă. 

— Domnule, vrei să-mi furnizezi detaliile asupra 
necazurilor de aici? 

— Cât de multe ţi-au spus pe Pământ? 

— Foarte sumar. Aş prefera să aflu totul de la omul care se 
află la locul faptei. 

Morriss zâmbi cu o nuanţă accentuată de ironie. 

— Omul de la locul faptei, zici? Iată o atitudine neobişnuită 
pentru cineva de la sediul central. Indivizii trimit 
pacificatori de tipul lui Evans. 

— Sau de tipul meu, spuse Lucky. 

— Cazul tău e puţin diferit. Ştim cu toţii ce ai făcut pe 
Marte anul trecut, plus treaba bună pe care ai terminat-o 
de curând în zona asteroizilor. 

Bigman găsi de cuviinţă să cârâie: 

— Ar fi trebuit să fii cu el ca să ştii ce a făcut acolo. 

Lucky roşise uşor. Spuse grăbit: 

— Las-o baltă, Bigman. N-avem timp de poveştile tale. 

Stăteau cu toţii în nişte fotolii mari, de fabricaţie terestră, 
moi şi confortabile. Nu se auzea nici urmă de ecou al vocilor 


lor, semn pentru Lucky că apartamentul era izolat şi 
ecranat la unde-spion. 

Morriss îşi aprinse o ţigară şi le oferi şi lor, dar fu refuzat. 

— Lucky, cât de multe lucruri ştii despre Venus? 

Lucky zâmbi. 

— Ce ne învaţă pe toţi la şcoală. Se poate rezuma foarte 
scurt: a doua planetă de la soare, aflată la distanţa de 107 
milioane de kilometri de astru. Cea mai apropiată lume de 
Pământ, putând ajunge la doar 42 de milioane de kilometri 
depărtare. Puţin mai mică decât Pământul, are o gravitație 
de cinci şesimi din cea terestră. Se învârte în jurul Soarelui 
în circa şapte luni şi jumătate, iar ziua are cam treizeci şi 
şase de ore de-ale noastre. Temperatura la suprafaţă e 
puţin mai ridicată decât cea a Pământului, dar nu prea 
mult, din cauza norilor. Tot din cauza norilor, practic nu are 
anotimpuri. E acoperită de ocean, care, la rândul lui, e 
acoperit de alge marine. Atmosfera e compusă din bioxid de 
carbon şi azot şi este irespirabilă. Mulţumit, doctore 
Morriss? 

— Da, ai notă maximă, răspunse biofizicianul, dar eu te 
întrebam de societatea venusiană, nu de planetă. 

— Aici e mai dificil. Evident, ştiu că oamenii locuiesc în 
oraşe acoperite de cupole, în părţile mai puţin adânci ale 
oceanului, iar din câte îmi dau seama viaţa citadină 
venusiană e foarte avansată mult peste viaţa citadină 
marțiană, de pildă. 

— Hei! 

Bigman era indignat. 

Morriss îşi întoarse ochişorii şi clipi spre marțian. 

— Nu eşti de acord cu prietenul tău? 

Bigman ezită. 

— Poate că are dreptate, dar de ce s-o spună aşa direct? 

Lucky zâmbi şi continuă. 

— Venus e o planetă dezvoltată. Cred că are un număr de 
cincizeci de oraşe, cu o populaţie totală de şase milioane de 
oameni. Exporturile voastre constau în alge marine, despre 


care am auzit că sunt un excelent îngrăşământ, şi drojdie 
deshidratată pentru hrana animalelor. 

— Din nou foarte corect, spuse Morriss. Cum vi s-a părut 
cina la Salonul Verde, domnilor? 

Lucky făcu o pauză, întrebându-se ce nevoie era de 
schimbarea bruscă a subiectului. 

— Mi s-a părut foarte bună. Dar de ce întrebi? 

— Vei afla imediat. Ce aţi mâncat? 

— N-aş putea spune precis. Nu am comandat, ni s-a adus 
mâncarea. Cred că a fost un fel de gulaş de vită, cu un sos 
foarte interesant şi legume pe care nu am reuşit să le 
recunosc. Apoi o salată de fructe şi suc picant de roşii. 

Bigman se băgă şi el: 

— Plus „seminţe de jeleu” ca desert. 

Morriss izbucni în hohote. 

— V-aţi înşelat cu totul. N-a fost came de vită, n-a fost nici 
un fruct, nici o roşie, nimic. Nici măcar cafea. Aţi mâncat o 
singură substanţă: drojdie. 

— Poftim? sări Bigman ca ars. 

O clipă, şi Lucky fu surprins. Cu ochii întredeschişi, îl 
întrebă pe Morriss: 

— Vorbeşti serios? 

— Normal. E specialitatea Salonului Verde. Nu vorbesc 
niciodată de asta, pentru că pământenii ar refuza s-o 
mănânce. Mai târziu aţi fi fost interogaţi la sânge cum v-a 
plăcut, cum credeţi că ar putea fi îmbunătăţită mâncarea 
etc. Salonul Verde este cea mai valoroasă staţiune 
experimentală de pe Venus. 

Bigman îşi schimonosi faţa lui mică şi strigă vehement: 

— O să-i dau în judecată. O să ridic problema în faţa 
Consiliului. Nu pot să mă hrănească cu drojdie fără să-mi 
spună, de parcă aş fi un cal, sau o vacă, sau... 

Şi încheie, sufocat de indignare. 

— Înţeleg, spuse Lucky, că această drojdie are o legătură 
cu valul de criminalitate de pe Venus. 


— Zici că înţelegi asta... spuse Morriss sec. Înţeleg că nu ai 
citit rapoartele noastre oficiale. Cei de pe Pământ cred că 
noi aici exagerăm lucrurile. Te asigur că nu exagerez cu 
nimic. Nu e numai un val de crime, Lucky, e vorba de 
această drojdie. Ea e în miezul tuturor problemelor de pe 
planeta asta. 

Un barman automat alunecase în living, cu un filtru şi trei 
ceşti de cafea pe capac. Barmanul se opri mai întâi la Lucky, 
apoi la Bigman. Morriss luă cea de-a treia ceaşcă, o duse la 
buze şi îşi şterse satisfăcut uriaşa mustață. 

— Dacă doriţi, domnilor, vi se vor adăuga şi frişcă şi zahăr, 
spuse el. 

Bigman privi circumspect şi mirosi cafeaua. Bănuitor, îl luă 
la ochi pe Morriss. 

— Tot drojdie de-aia? 

— Nu. De data asta, cafea veritabilă. Jur. 

O clipă sorbiră în linişte, apoi Morriss continuă: 

— Lucky, Venus e o lume al dracului de scump de 
întreţinut. Oraşele noastre îşi scot oxigenul din apă, iar asta 
cere nişte staţii electrolitice uriaşe. Fiecare oraş are nevoie 
de o cantitate uriaşă de energie numai pentru întreţinerea 
domurilor care le protejează de miliardele de tone de apă. 
Oraşul Aphrodite foloseşte mai multă energie decât 
întreaga Americă de Sud, deşi are doar o miime din 
populaţia respectivă. lar energia asta trebuie s-o obţinem 
cumva. Trebuie să exportăm pe Pământ, ca să obţinem 
uzine energetice, maşinării, combustibil atomic şi aşa mai 
departe. Singurul produs al lui Venus e iarba de mare, 
algele, în cantităţi infinite. O parte o exportăm ca 
îngrăşământ, dar asta nu rezolvă problema. Insă cea mai 
mare parte din iarba noastră de mare este folosită ca mediu 
de cultură pentru drojdie. Avem o mie şi una de varietăţi de 
drojdie. 

Bigman îşi ţuguie buzele. 

— Schimbarea algelor în drojdie nu mi se pare a fi o mare 
îmbunătăţire. 


— Cum ţi s-a părut ultima masă? întrebă Morriss. 

— Continuă, domnule Morriss, spuse Lucky. 

Morriss se conformă: 

— Desigur, domnule Jones, e co... 

— Spune-mi, te rog, Bigman! 

Morriss se uită serios la micul marțian şi-i spuse: 

— Mă rog. Bigman are dreptate să nu aibă o părere bună 
despre drojdie, în general. Cele mai răspândite tulpini ale 
noastre sunt bune doar pentru animale. Dar chiar şi aşa, 
sunt foarte folositoare. Porcul hrănit cu drojdie e mult mai 
ieftin şi mai bun decât orice alt tip de porc. Drojdia e foarte 
bogată în calorii, proteine, minerale şi vitamine. Avem şi 
alte tulpini, de calitate mai bună, care sunt folosite în 
situaţii în care vrem să stocăm cantităţi mari pe perioade 
lungi de timp. De pildă, în expedițiile spaţiale îndepărtate 
sunt luate aşa-numitele raţii-Y. În sfârşit, există şi varietăţi 
de foarte bună calitate, extrem de scumpe şi greu de 
obţinut, care intră în meniul de la Salonul Verde şi cu care 
se poate fie imita, fie depăşi hrana obişnuită. Deocamdată, 
producţia e foarte limitată, dar nu va trece mult şi va creşte 
la nivel de masă. Cred că deja ai înţeles toată esenţa 
problemei, Lucky. 

— Cred că am înţeles. 

— Eu n-am înţeles, spuse Bigman belicos. 

Morriss îi prezentă pe loc explicaţia. 

— Venus va avea monopolul asupra acestor tulpini de lux. 
Nici o altă planetă nu le va poseda. Fără experienţa în 
zimocultură a venusienilor... a 

— În ce? întrebă Bigman. 

— In cultura enzimelor. Fără experienţa venusienilor, nici o 
altă lume nu va putea să obţină drojdiile respective şi nici să 
menţină culturile, dacă cumva fură mostre. De aceea, Venus 
e pe cale să înceapă un comerţ foarte profitabil cu varietăţi 
de lux, cu tot restul galaxiei. Asta ar fi important nu numai 
pentru Venus, ci şi pentru Pământ, de fapt pentru întreaga 
Confederație Solară. Suntem sistemul cel mai populat din 


Galazxie, fiind cel mai vechi. Dacă vom putea vinde un 
kilogram de drojdie de lux pe o tonă de grâu, n-o s-o ducem 
rău. 

Lucky ascultase cu răbdare lecţia lui Morriss. Spuse: 

— Din aceleaşi motive, o putere străină, interesată în 
slăbirea Pământului, va dori să distrugă monopolul 
venusian în materie de drojdii. 

— Ai înţeles, deci. Aş vrea să pot convinge şi restul 
Consiliului de acest pericol foarte prezent şi foarte acut. 
Dacă au fost furate eşantioane de drojdii, împreună cu 
tehnologia aferentă, rezultatul ar putea fi dezastruos. 

— Foarte corect, spuse Lucky. Acum vine întrebarea 
importantă: s-au furat? 

— Încă nu, spuse posac Morriss. Dar de şase luni tot avem 
mici furtişaguri, accidente ciudate, incidente foarte bizare. 
Unele sunt doar supărătoare, sau pur şi simplu 
caraghioase, cum ar fi cazul bătrânului care a aruncat 
jumătăţi de credit copiilor şi apoi s-a dus la poliţie şi a 
declarat disperat că a fost jefuit. Când au venit martorii şi 
au arătat că ela dat banii cu mâna lui, a început să facă 
urât, susţinând sus şi tare că n-a făcut aşa ceva în viaţa lui. 
Dar există şi accidente mult mai serioase, cum s-a întâmplat 
cu acel operator de transporturi, care a coborât nişte iarbă 
prea repede şi a strivit doi oameni. Individul a spus că a 
avut un moment de pierdere a cunoştinţei. 

Bigman sări ca ars. 

— Lucky! Piloții de pe navetă spun că şi ei şi-au pierdut 
cunoştinţa. 

Morriss înclină din cap: 

— Da, şi aproape că mă bucur că s-a întâmplat, câtă vreme 
aţi reuşit să scăpaţi. Consiliul de pe Pământ va fi, poate, mai 
dispus să creadă că în spatele acestor lucruri se ascunde 
ceva. 

— Bănuiesc, spuse Lucky, că te gândeşti la o formă de 
hipnoză. 


Morriss îşi strâmbă buzele într-un surâs amar, cu totul 
lipsit de umor. 

— Hipnoza e un cuvânt blând, Lucky. Ştii vreun 
hipnotizator care poate influenţa nişte subiecţi care nu vor 
să se lase influenţaţi, la distanţe mari? Eu zic că o persoană 
sau nişte persoane de pe Venus posedă puterea de a 
domina complet mintea oamenilor. lar aceste persoane îşi 
exersează această putere tot mai mult, o stăpânesc tot mai 
bine. Cu fiecare zi care trece, ne va fi tot mai greu să 
luptăm cu ei. S-ar putea să fie deja prea târziu! 

4. Consilier acuzat! 

Ochii lui Bigman scoteau scântei. 

— Niciodată nu e prea târziu când intră în scenă Lucky. Cu 
cine începem, Lucky? 

Lucky răspunse liniştit: 

— Cu Lou Evans. Mă aşteptam să-l aminteşti în discuţia 
noastră, doctore Morriss. 

Morriss îşi încruntă sprâncenele, împreunându-le. Faţa lui 
durdulie se contractă într-o strâmbătură. 

— Eşti prietenul lui şi vrei să-l aperi, firesc. Dar nu eo 
poveste plăcută. Chiar dacă nu implica un membru al 
Consiliului, tot urâtă era, dar aşa... 

— Nu acţionez numai în calitate de prieten, doctore 
Morriss, spuse Lucky. Îl cunosc pe Lou Evans cât de bine 
poate cunoaşte un om pe un altul. Ştiu că nu este capabil să 
facă vreun rău Consiliului sau Pământului. 

— Atunci ascultă şi judecă cu mintea ta. Omul nu a făcut 
nimic în cea mai mare parte a misiunii lui pe Venus. Este 
specializat în rezolvarea crizelor, un termen foarte frumos, 
dar care nu înseamnă nimic. 

— Nu vreau să te jignesc, doctore Morriss, dar n-ai avut 
prejudecăţi încă de la sosirea lui? 

— Nici pomeneală. Pur şi simplu n-am văzut rostul venirii 
lui pe planetă. Noi, cei de aici, am crescut pe Venus, avem 
experienţă. Ce aşteptau ei de la un tânăr proaspăt sosit de 
pe Pământ? 


— O nouă abordare este adesea foarte utilă. 

— Aiurea! Ascultă la mine, Lucky, adevăratul necaz este că 
cei de la „centru” nu consideră importantă problema 
noastră. Ei l-au trimis pe Evans doar ca să arunce o privire 
rapidă şi să se întoarcă pentru a le spune că nu e nimic. 

— Şi tu şi eu ştim că nu aşa tratează Consiliul problemele. 

Dar venusianul continuă cu acuzaţiile. 

— Oricum, acum trei săptămâni, individul Evans ne-a cerut 
nişte date secrete privind creşterea tulpinilor de drojdie. 
Oamenii din industrie au obiectat. 

— Au obiectat? spuse Lucky. Au refuzat cererea unui 
membru al Consiliului? 

— O fi el membru, dar oamenii din domeniul drojdiilor sunt 
foarte secretoşi. Asemenea cereri nu se fac. Nici măcar un 
consilier nu.face asemenea cereri. L-au întrebat pe Evans 
de ce vrea informaţiile. El a refuzat să le spună. Mi-au 
înaintat mie cererea, iar eu am respins-o. 

— Pe ce bază? întrebă Lucky. 

— Nu a vrut să-mi spună nici mie motivul. Fiind consilierul- 
şef de pe Venus, niciunul din membrii organizaţiei de aici nu 
are secrete faţă de mine. Dar prietenul tău Lou Evans a 
făcut atunci un lucru la care nu mă aşteptam. A furat 
informaţiile. Şi-a folosit poziţia de consilier pentru a intra 
într-o zonă cu acces limitat de la laboratoarele de cercetări 
ale drojdiilor şi a plecat cu microfilme ascunse în bocanci. 

— În mod sigur, avea motivele lui întemeiate. 

— Avea, într-adevăr, spuse Morriss. Microfilmele conţineau 
formulele unor nutrienți necesari pentru hrănirea unei 
tulpini de drojdie care e nouă şi care pune mari probleme. 
Două zile mai târziu, unul dintre muncitorii laboratorului 
care compunea amestecul nutrient a introdus o sare de 
mercur, o urmă foarte fină. Drojdia a murit, iar o muncă de 
şase luni s-a dus pe apa Sâmbetei. 

Muncitorul a jurat că n-a făcut nimic, deşi există dovezi. A 
fost sondat psihic de psihiatrii noştri. Deja aveam o idee 
despre cele întâmplate cu el. A avut o perioadă de pierdere 


a memoriei şi cunoştinţei. Inamicul încă nu a furat tulpina 
de drojdie, dar este foarte aproape. Greşesc? 

Ochii căprui ai lui Lucky căpătaseră lucirea oţelului. 

— Teoria ta este evidentă. Lou Evans a trădat, a dezertat 
la inamic, oricare ar fi acesta. 

— Siriusienii, izbucni Morriss. Sunt absolut sigur. 

— Posibil, admise Lucky. 

Locuitorii planetelor lui Sirius erau de câteva secole cei 
mai mari inamici ai Pământului. Era foarte uşor să dai vina 
pe ei. 

— Poate. Să spunem că Lou Evans a trădat şi că e omul lor 
şi că s-a declarat de acord să le furnizeze informaţii cu 
ajutorul cărora să înceapă să producă necazuri în fabricile 
de drojdie. La început, mici probleme, care vor pregăti 
calea necazurilor mari. 

— Exact asta e teoria mea. Ai cumva alta? 

— Oare consilierul Evans nu este el însuşi sub o influenţă 
mentală? 

— Foarte puţin probabil, Lucky. Dosarele noastre conţin 
deja multe cazuri. Nimeni din cei care au suferit o dominare 
mentală nu a avut amnezii totale mai lungi de o jumătate de 
oră. Evans ar fi trebuit să fie sub o dominație mentală totală 
timp de mai bine de două zile ca să facă tot ce a făcut. In 
plus, el nu a dat nici un semn de amnezie. 

— A fost examinat? 

— Categoric. Când cineva este găsit cu materiale secrete 
asupra lui - prins asupra faptului, cum a fost el - trebuie 
luate măsuri. Poate să fie de o mie de ori consilier. A fost 
examinat. Eu personal l-am cercetat. Când a reuşit să 
transmită un mesaj de la propriul lui echipament, i-am 
aranjat codificatorul, ca să ne asigurăm că nu va repeta 
figura - cel puţin, nu fără ca noi să prindem de veste şi să 
interceptăm orice ar fi transmis. Mesajul pe care ţi l-a 
trimis ţie a fost ultimul. Nu ne-am mai permis să ne jucăm 
cu el. La ora asta este consemnat. Eu pregătesc raportul 
pentru cartierul general. Ar fi trebuit s-o fac mai demult. În 


raport cer înlăturarea din Consiliu şi judecarea pentru 
corupţie, sau poate pentru trădare. 

— Dar, înainte de a o face..., spuse Lucky. 

— Poftim? 

— Lasă-mă să vorbesc cu el. 

Morriss se ridică, zâmbind sardonic. 

— Nu-i aşa? Cum să nu vrei? Sigur. Te duc la el. E chiar în 
clădirea asta. De fapt, chiar aş vrea să auzi şi tu cum se 
apără omul. 

Urcară o rampă, salutaţi regulamentar de gardieni. 
Bigman se uită la gardian foarte curios. 

— Asta e închisoare, sau ce e? 

— La aceste nivele este şi închisoare, spuse Morriss. Pe 
Venus facem clădiri multifuncţionale. 

Intrară într-o cameră mică şi dintr-o dată, fără 
avertisment, Bigman izbucni într-un râs în hohote. 

Lucky nu-şi putu reprima un zâmbet: 

— Ce te-a apucat, Bigman? 

— Mai nimic, gâfâi omuleţul de pe Marte, cu lacrimi în 
ochi. Pur şi simplu, arăţi caraghios, Lucky, cu buza de sus 
neacoperită de nimic. După ce am văzut atâtea mustăţi, îmi 
pari deja diform fără. Arăţi de parcă cineva ţi-ar fi smuls 
mustaţa din locul ei firesc. 

Morriss zâmbi şi-şi mângâie propria podoabă bucală, 
grizonată, cu o uşoară mândrie. 

Zâmbetul lui Lucky se lăţi. 

— Caraghios, Bigman, exact aşa gândeam şi eu despre 
tine. 

— Noi vom aştepta aici, spuse Morriss. Îl vor aduce pe 
Evans aici, la noi. 

Apăsă un buton de semnalizare. 

Lucky se uită în cameră. Era mai mică decât camera 
personală a lui Morriss şi era mult mai impersonală. 
Singura mobilă consta în câteva scaune capitonate, două 
mese înalte şi ferestre false. In spatele fiecăreia dintre 
ferestre se afla un peisaj marin desăvârşit. Pe una dintre 


cele două mese înalte se afla un acvariu, iar pe cealaltă 
două farfurioare, una cu alune uscate, iar cealaltă cu o 
substanţă neagră, cu aspect unsuros. 

Bigman urmărea privirile lui Lucky prin cameră. 

Dintr-o dată, spuse: 

— Lucky, ce e asta? 

Aproape că fugi spre acvariu, aplecându-se ca să vadă mai 
bine conţinutul. 

— la uită-te aici, te rog. 

— E una din broaştele-V pe care le ţin oamenii diept 
animale de casă, spuse Morriss. E un exemplar foarte 
frumos. N-aţi văzut niciodată aşa ceva? 

— Nu, spuse Lucky. 

I se alătură lui Bigman lângă acvariul care avea o bază 
pătrată cu latura de şaizeci de centimetri şi o înălţime de un 
metru. Apa era plină de ierburi. 

— Sper că nu muşcă, spuse prudent Bigman. 

Dar deja se aplecase şi agita apa, curios, cu un deget. 

Capul lui Lucky se apropiase de cel al lui Bigman. Broasca- 
V se uită la ei solemn. Era o creatură mititică, de vreo 
douăzeci de centimetri lungime, cu un cap triunghiular şi 
cu doi ochi bulbucaţi. Se sprijinea pe şase picioruşe cu 
înotătoare, strânse lângă corp. Fiecare dintre picioare avea 
trei degete lungi în faţă şi trei în spate. Pielea era verde, 
semănând cu pielea de broască autentică, iar pe linia 
mediană a spatelui îi fluturau nişte aripioare mici. În locul 
gurii, avea un cioc care amintea de cel de papagal. 

În vreme ce Lucky şi Bigman se uitau, broasca-V se ridica. 
„Tălpile” rămăseseră pe fundul acvariului, dar picioarele se 
întindeau incredibil, pe măsură ce apăreau la iveală tot mai 
multe articulaţii. S-a oprit din ascensiune doar când capul i- 
a ajuns aproape de suprafaţă. 

Morriss se apropie şi el şi se uită cu afecţiune la micul 
animal. 

— Nu le place să scoată capul din apă. E prea mult oxigen 
în aer. Le place oxigenul, dar nu în exces. Sunt nişte fiinţe 


blânde, plăcute la vedere. 

Bigman era încântat. Pe Marte practic nu existau animale 
indigene, iar pentru el asemenea creaturi erau o adevărată 
noutate. 

— Unde trăiesc? întrebă el. 

Morriss cobori un deget şi scărpină ţeasta broaştei-V. 
Broasca-V permise acest lucru, închizând ochii negri în 
mişcări spasmodice care ar fi putut însemna încântare, din 
câte îşi dădeau ei seama. 

— Se adună în colonii mari între algE. Înoată printre ele ca 
prin nişte păduri. Cu degetele lor, sunt capabile să ţină 
tulpinile, iar ciocurile pot să pătrundă prin cele mai tari coji. 
Probabil că ar face o gaură serioasă în degetul unui om, dar 
nu se cunoaşte nici un caz de muşcătură. Mă mir că încă nu 
aţi văzut niciuna până acum. La hotel au o colecţie întreagă, 
adevărate grupuri familiale, aflate la vedere. Nu le-aţi 
văzut? 

— N-am prea avut ocazia, spuse Lucky sec. 

Bigman se repezi la masa cealaltă şi luă o alună, pe care o 
muie în untura aceea neagră şi o aduse la acvariu. O ţinu 
deasupra apei, momind broasca-V. Cu infinită grijă, aceasta 
scoase din apă ciocul şi luă aluna dintre degetele lui 
Bigman, care scoase un chicotit de încântare. 

— Ai văzut? întrebă el. 

Morriss zâmbi de parcă ar fi văzut un copil încântat de 
hrănirea unui porumbel. 

— Drăcuşorii ăştia ar fi în stare să mănânce toată ziua. 
Priviţi cum o înfulecă. 

Broasca-V ronţăia de zor la alună. Dintr-o parte a ciocului 
ieşi o picătură neagră. Broasca-V deschise ciocul şi o 
înghiţi. 

— Ce e asta? întrebă Lucky. 

— Alune unse cu vaselină, răspunse Morriss. Pentru 
animalele astea, grăsimile sunt o delicatesă, cum e zahărul 
pentru noi. Nu prea găsesc carbohidrați puri în mediul lor 


natural. Le plac atât de mult, încât se lasă şi capturate ca să 
le obţină. 

— Şi cum sunt capturate, apropo? 

— O dată cu ierburile recoltate de traulerele noastre, 
împreună cu alte animale. 

Bigman deja începea să-şi dorească: 

— Hai, Lucky, să luăm şi noi... 

Dar fu întrerupt de doi gardieni care intrară în cameră. 
Între ei se găsea un tânăr subţire, blond. 

Lucky sări în picioare. 

— Lou, bătrâne! 

Îi întinse mâna, zâmbitor. 

O clipă păru că celălalt îi va răspunde. Nou-venitului i se 
citea în ochi bucuria. 

Dar bucuria pieri brusc. Braţele îi rămaseră pe lângă corp, 
iar el spuse sec: 

— Salut, Starr. 

Lucky lăsă să-i cadă mâna. Nu-i venea să creadă. 

— Nu ne-am mai văzut de la absolvire. 

Făcu o pauză. Cum să abordezi un vechi prieten? 

Consilierul cel blond părea foarte conştient de situaţia 
jenantă. Dădu scurt din cap şi spuse cu un umor macabru. 

— De la absolvire au intervenit ceva schimbări. 

Apoi, subţiindu-şi spasmodic buzele, continuă: 

— De ce ai venit? De ce nu-ţi vezi de treaba ta, cum ţi-am 
spus? 

— Nu pot să las un prieten la nevoie, Lou. 

— Aşteaptă să ţi se ceară ajutorul. 

— Cred că-ţi pierzi timpul, Lucky, interveni Morriss. Te 
gândeşti la el ca la un consilier. Eu prefer să-l consider un 
renegat. 

Durduliul venusian îşi rostise cuvintele printre dinţi, 
agresiv. Evans roşi, dar nu spuse nimic. 

— Înainte de a accepta un asemenea apelativ pentru 
consilierul Evans, eu personal am nevoie de dovezi duse la 
extrem. 


Vocea sa accentuase cu putere cuvântul „consilier”. 

Lucky se aşeză. Îşi privi lung prietenul. Evans îi evită 
privirea. 

— Doctore Morriss, ordonă gardienilor să plece. Răspund 
eu de securitatea lui Evans. 

Morriss ridică mirat din sprâncene, dar apoi, după o 
scurtă deliberare interioară, făcu un gest spre gardieni. 

— Bigman, nu te supăra, vrei să mergi şi tu în camera 
alăturată? 

Bigman dădu din cap că da şi ieşi. Lucky începu să 
vorbească cu blândeţe: 

— Lou, ne aflăm aici doar noi trei. Tu, doctorul Morriss şi 
eu, nimeni altcineva. Suntem trei membri ai Consiliului 
Ştiinţei şi începem o şedinţă de urgenţă. Ai scos din dosare 
informaţii secrete privind producerea de drojdii? 

— Da, spuse Lou. 

— Atunci înseamnă că ai avut un motiv. Ce motiv ai avut? 

— Ascultă. Am furat hârtiile aleA. Înţelegi? Le-am furat. 
Recunosc. Ce vrei mai mult? N-am avut nici un motiv. Pur şi 
simplu. Aşa că las-o baltă şi lasă-mă şi pe mine în pace. 

Buzele îi tremurau. 

— Ai vrut să-i auzi argumentaţia, spuse Morriss. Asta e 
argumentaţia. Alta nu are. 

— Presupun că ştii că după ce ai luat hârtiile la laborator a 
avut loc'un accident, în care a fost implicată exact tulpina 
de care era vorba în hârtii. 

— Ştiu, răspunse Evans. 

— Şi cum explici asta? 

— Nu am nici o explicaţie. 

Lucky se uita cu atenţie la Evans, căutând orice urmă din 
acel tânăr pe care şi-l amintea de la Academie: plin de 
naturaleţe, iubitor de distracţii, nervi de oţel. Cu excepţia 
unei mustăţi care respecta întocmai tipicul venusian, omul 
la care se uita acum Lucky semăna perfect cu cel pe care şi- 
| amintea Lucky, cel puţin ca aspect fizic. Aceleaşi membre 
cu oase lungi, acelaşi păr blond, tuns scurt, bărbia ascuţită, 


trupul cu abdomen plat, atletic. Dar în rest? Ochii lui Evans 
se plimbau neliniştiţi de colo-colo, buzele i se mişcau fară 
încetare, iar unghiile îi erau mâncate până la sânge. 

Lucky se luptă mult în sinea lui până să fie în stare să-i 
pună următoarea întrebare, la urma urmei foarte 
grosolană. Vorbea cu un prieten, cu un om pe care-l 
cunoştea bine, a cărui loialitate nu o pusese niciodată în 
discuţie, pentru a cărui loialitate ar fi fost în stare să 
garanteze cu viaţa lui, fără să stea pe gânduri. 

Puse întrebarea care-i stătea pe buze: 

— Lou, ai trădat? 

Evans răspunse cu o voce plictisită, fără intonaţie: 

— Nu am nimic de comentat. 

— Lou, te mai întreb o dată. Mai întâi, vreau să ştii că sunt 
de partea ta, orice ai fi făcut. Dacă ai greşit faţă de Consiliu, 
înseamnă că ai avut un motiv foarte bine întemeiat. Spune- 
ne care a fost acel motiv. Dacă ai fost drogat sau forţat, fizic 
sau mental, dacă ai fost şantajat, dacă a fost ameninţat 
cineva apropiat ţie, spune-ne. Pentru numele Pământului 
etern, Lou, chiar dacă ai fost ispitit cu bani sau putere, 
chiar dacă e şi mai grav, spune-ne! Nu există eroare pe care 
să n-o poţi recupera, măcar parţial, acum, prin sinceritate. 
Ce zici de asta? 

O clipă, Evans păru mişcat. Ochii lui albaştri se ridicară, 
plini de o durere. 

— Lucky, începu el... 

Dar imediat blândeţea dispăru şi strigă: 

— Nu am nimic de comentat, Starr. Nimic. 

Morriss, cu braţele încrucişate la piept, spuse: 

— Îmi pare rău, Lucky, asta este. Asta e atitudinea lui. 
Doar el are informaţiile respective, iar noi le vrem. Şi, pe 
Venus, o să le obţinem, într-un fel sau altul. 

— Aşteaptă... spuse Lucky. 

— Nu mai putem aştepta, răspunse Morriss. Gândeşte-te şi 
tu. Nu mai avem timp. Aceste aşa-numite accidente au 


devenit tot mai serioase, pe măsură ce se apropie de 
obiectivul lor. Trebuie să rezolvăm problema acum. 

Şi Morriss lovi cu pumnul lui gras în braţul fotoliului, exact 
în clipa în care camera era sfâşiată de un semnal puternic. 

— Semnal de urgenţă! se încruntă Morriss. Ce Spaţiul mă- 
si... 

Deschise circuitul de comunicaţii şi duse receptorul la 
ureche. 

— Aici Morriss. Ce se întâmplă? Poftim? POFTIM! 

Lăsă receptorul să-i cadă din mână. Întoarsă spre Lucky, 
faţa lui era de un alb ireal, nesănătos. 

— În ecluza douăzeci şi unu se află un om hipnotizat, 
spuse el, înecându-se. 

Trupul lui Lucky se destinse ca un arc. 

— Cum adică „ecluză”? E vorba de cupolă? 

Morriss înclină din cap şi reuşi să mai spună: 

— Accidentele sunt tot mai grave. De data asta e vorba de 
cupolă. Omul acela poate în orice clipă să lase oceanul să 
invadeze Aphrodite! 

5. PĂZEA, VINE APA! 

Din giromaşina lor de viteză, Lucky arunca priviri cupolei 
de deasupra capului. Un oraş construit sub ape, gândi el, 
necesită miracole ale ingineriei ca să poată fi un oraş viabil. 

În multe locuri ale Sistemului Solar se aflau cupole. Cele 
mai vechi şi mai faimoase erau cele de pe Marte. Dar pe 
Marte gravitația era doar de două cincimi din cea de pe 
Pământ, iar cupolele erau presate de o atmosferă rarefiată. 

Aici, pe Venus, gravitația era de cinci şesimi din cea 
standard terestră, iar domurile venusiene erau acoperite de 
ape. Chiar dacă erau construite în apele puţin adânci, iar 
vârfurile lor se apropiau de suprafaţă la reflux, încă erau 
milioane de tone de apă care presau. 

Lucky, ca majoritatea pământenilor (ca, de altfel, şi a 
venusienilor), avea tendinţa să ia aceste realizări ale 
tehnologiei drept un dat. Dar acum, cu Lou Evans întors în 
închisoarea lui şi cu problema lui lăsată deocamdată în 


suspensie, mintea agilă a lui Lucky aduna rapid informaţii 
despre noua situaţie. 

— Care e sistemul de susţinere, a domului, doctore 
Morriss? întrebă el. 

Grasul venusian îşi mai recăpătase din prestanţă. 
Giromaşina pe care o conducea gonea spre sectorul 
ameninţaT. Îi vorbi în cuvinte sacadate, aspre: 

— Câmpuri de forţă diamagnetice, în tole de oţel. Aparent, 
oţelul e cel care susţine cupola, dar nu e adevărat. Oţelul nu 
e destul de puternic. Câmpul de forţă e cel care face totul. 

Lucky se uită în jos, la străzile oraşului, pline de oameni, 
pline de viaţă. 

— Au mai fost accidente de acest tip? 

Morriss gemu: 

— Pe Spaţiu! Nu atât de grave. Ajungem acolo în cinci 
minute. 

— Există sisteme de intervenţie automată la avarii? 
continuă Lucky netulburat. 

— Evident că există. Avem sisteme de alarmă şi sisteme de 
ajustare automată a câmpului, cât de sigure ne putem 
permite. lar oraşul este în întregime construit în segmente 
autonome. Orice stricăciune la cupolă pune în funcţiune 
câmpurile subsidiare ale segmentelor. 

— Deci oraşul nu va fi distrus, chiar dacă oceanul 
pătrunde înăuntru. Corect? Populaţia ştie asta? 

— Sigur. Oamenii ştiu că sunt protejaţi, dar şi aşa, o parte 
importantă a oraşului va fi distrusă. Vor fi şi morţi, iar de 
pagubele materiale nu-ţi mai vorbesc. Mai rău, dacă 
oamenii pot fi influenţaţi să facă aşa ceva, totul se poate 
repeta. 

Al treilea în maşină era Bigman, care se uita neliniştit la 
LuckY. Înaltul pământean era concentrat, iar sprâncenele 
lui formau un V foarte proeminent. 

Apoi Morriss mormăi: 

— Am ajuns. 

Maşina deceleră rapid şi opri cu un ţiuit de frâne. 


Ceasul lui Bigman indica două şi un sfert, dar asta nu 
însemna nimic. Noaptea de pe Venus avea optsprezece ore, 
iar sub cupolă nu exista nici zi şi nici noapte. 

Luminile artificiale nu se stingeau niciodată. Clădirile se 
conturau limpede, ca întotdeauna. Dar oraşul era diferit 
acum. Oamenii acționau altfel. Ei ieşeau din anumite 
secţiuni ale oraşului. Vestea situaţiei de criză se răspândise 
prin misterioasa magie a cuvântului din om în om, iar acum 
oamenii se grăbeau, cu acea curiozitate morbidă, ca la 
paradă, să vadă ce se întâmplă, aşa cum pe Pământ oamenii 
se bat pentru un loc la concertele de muzică magnetronică. 

Poliţia ţinea deoparte mulţimea şi se dădu la o parte doar 
la vederea lui Morriss şi a însoţitorilor lui. Deja se lucra la 
izolarea secţiunii de oraş care era ameninţată de diluviu. 

Morriss îi mână pe Lucky şi pe Bigman spre o uşă mare. In 
spatele lor, glasul mulţimii se atenuă brusC. Înăuntru, un 
om se grăbi spre Morriss. 

— Domnule doctor Morriss... începu acesta. 

Morriss făcu prezentările fară alte formalităţi: 

— Lyman Tumer, inginer-şef. David Starr, de la Consiliu. 
Bigman Jones. 

Apoi, la un semnal venit din cealaltă parte a camerei o 
pomi în goană, cu o viteză surprinzătoare pentru un om 
corpolent ca el. Le strigă peste umăr: 

— Tumer o să aibă grijă de voi. 

Tumer strigă după el: 

— Domnule doctor Morriss! 

Dar strigătul rămase fără răspuns. Lucky îi făcu un semn 
lui Bigman, iar omuleţul se repezi pe urmele consilierului 
venusian. 

— O să-l aducă înapoi pe doctorul Morriss? întrebă 
îngrijorat Tumer, strângând o cutie dreptunghiulară, pe 
care o ţinea suspendată de umăr cu o curea. Avea o faţă 
uscăţivă, păr roşu-castaniu, un nas proeminent, o grămadă 
de pistrui şi o gură mare. lar pe faţă i se citea tulburarea. 


— Nu, răspunse Lucky. S-ar putea să fie nevoie de Morriss 
acolo. I-am spus prietenului meu să stea tot timpul aproape 
de el. 

— Nu ştiu la ce o să folosească, murmură inginerul. Cred 
că nimic nu ne va mai ajuta. 

Îşi puse o ţigară în gură şi-i întinse absent şi lui Lucky una. 
Refuzul lui Lucky trecu neobservat câteva clipe. Tumer 
rămăsese acolo, cu cutia de plastic în mână, pierdut în 
lumea gândurilor lui. 

— Bănuiesc că sectorul ameninţat este în curs de 
evacuare, spuse Lucky. 

Tumer tresări şi-şi retrase ţigările, apoi pufni când îşi dădu 
seama de ţigara din gura lui. O scuipă jos şi o zdrobi cu 
tocul pantofului. 

— Se evacuează, răspunse el, dar nu ştiu... şi vocea îi pieri. 

— Înţeleg că divizarea în sectoare este sigură, nu? 

— Mda, murmură inginerul. 

Lucky aşteptă un moment, apoi continuă: 

— Dar dumneata nu eşti mulţumit, nu? Ce voiai să-i spui 
doctorului Morriss? 

Inginerul îl privi speriat şi mută geanta de pe umăr. 

— Nu, nimic. Nu e nimic. 

Erau singuri într-un colţ al camerei. Intrau oameni în 
costume de presiune, cu căştile scoase, ştergându-se pe 
frunte de transpiraţie. La urechi le ajungeau frânturi de 
fraze: 

—. Au mai rămas cam o mie de oameni. Acum închidem 
toate trapele. 

—. Nu pot ajunge la el. Am încercat totul. Nevastă-sa e 
acolo, în zona intermediară, şi încearcă... 

— Dacă am ajunge destul de aproape ca să-l doborâm, 
înainte să ne vadă el! 

Tumer părea să asculte toate acestea cu o fascinaţie 
morbidă, dar nu se mişcă din colţul lui. Mai aprinse o ţigară, 
pe care o călcă imediat, nervos. 

Izbucni sălbatic: 


Uită-te la mulţimea de acolo. Câtă distracţie! Ce senzaţii! 
Nu ştiu ce să fac, nu ştiu. 

Mai mută o dată pe umăr cutia, într-o poziţie mai comodă, 
şi o strânse lângă el. 

— Ce este acolo? întrebă Lucky, mânat de o bruscă 
presimţire. Tumer se uită în jos, privi mirat la cutie, de 
parcă ar fi văzut-o pentru prima oară, apoi răspunse: 

— E computerul meu, un model portabil special, proiectat 
de mine. 

O clipă, în vocea lui frica lăsase loc mândriei. 

— Nu cred că mai e unul în galaxie ca al meU. Îl port 
mereu cu mine. De asta şi ştiu... 

Şi iar se opri. Lucky îi spuse cu vocea lui cea mai gravă: 

— Gata, Tumer, spune ce ştii. Vreau să-mi spui. Acum! 

Tânărul consilier pusese mâna pe umărul lui Tumer şi 
începuse să-l strângă. 

Tumer ridică privirea şi şi-o propti în ochii căprui şi calmi 
ai lui Lucky. 

— Cum ziceai că te cheamă? întrebă el. 

— Mă numesc David Starr. 

Ochii lui Tumer începură să strălucească. 

— Cel căruia i se spune Lucky Starr? 

— Corect. 

— Atunci îţi spun, dar nu pot vorbi tare aici. E periculos, 
începu să-i vorbească în şoaptă, cu capul lui Lucky aproape 
de al lui. Nimeni nu-i băga în seamă. Toţi cei care intrau sau 
ieşeau din cameră aveau alte treburi. 

Cuvintele lui Tumer ieşeau de parcă ar fi fost bucuros că 
scapă, în sfârşit, de teribilul secret. 

— Pereţii cupolei sunt dubli, vezi tu... Fiecare dintre pereţi 
e făcut din transită, cel mai rezistent plastic siliconic 
cunoscut ştiinţel. În spatele transitei sunt grinzile de 
rezistenţă, în reţea. Cupola poate rezista unei presiuni 
imense. Este complet indestructibilă. Nu o poţi zgâria şi nici 
o formă de viaţă nu poate să se lipească de ea. Nu va fi 
atacată chimic de nici un proces posibil în oceanul 


venusiaN. Între cei doi pereţi se află bioxid de carbon sub 
presiune. Acesta serveşte la preluarea undelor de şoc, dacă 
domul superior va fi cumva străpuns. Cupola interioară 
poate, evident, rezista singură presiunii apel. În plus, între 
sectoare există faguri, aşa că în cazul unei spărturi doar 
mici porţiuni vor fi inundate. 

— Este un sistem foarte complex, spuse Lucky. 

— Prea complex, răspunse cu amărăciune lumer. Un 
cutremur ar putea rupe domul în două, dar nimic altceva. Şi 
cum în partea asta de planetă nu sunt cutremure. 

Se opri să aprindă încă o ţigară. Îi tremurau mâinile. 

— Mai mult, fiecare metru pătrat din cupolă este legat la 
instrumente care măsoară permanent umiditatea între 
pereţi. Cea mai mică fisură şi instrumentele sar peste cap. 
Chiar dacă este o fisură microscopică, chiar dacă e 
invizibilă, instrumentele sar ca arsE. Încep să sune alarmele 
şi sirenele. Toată lumea strigă, „păzea, vine apa!” 

Şi zâmbi strâmb: 

— Păzea, vine apa”. Ce idioţenie! în zece ani, de când 
lucrez eu aici, instrumentele au înregistrat doar cinci fisuri 
şi de fiecare dată reparația a durat mai puţin de o oră. Pur 
şi simplu se transportă în afara cupolei un clopot de 
scufundare, se pompează afară apa, se lipeşte transita, se 
mai adaugă un strat în partea locului şi se lasă să se 
răcească. lar după aceea cupola e mai rezistentă ca înainte. 
Păzea, vine apa... Nici măcar o picătură de apă nu a intrat 
în oraş. 

— Am înţeles prezentarea, acum treci la subiect. 

— Subiectul e încrederea exagerată, domnule Starr. 
Suntem împărţiţi în partiţii, dar cât de rezistente sunt 
acestea? Toate calculele sunt făcute pentru străpungerea 
gradată a peretelui exterior, cu intrarea treptată a apei. 
Apa se va strecura încet, aşa că noi o să avem de fiecare 
dată o grămadă de timp. Nimeni nu s-a gândit ce se va 
întâmpla dacă o ecluză rămâne brusc deschisă. Apa o să 
vină ca un drug de oţel, ca un berbece care va lovi peretele 


de transită cu o viteză de doi kilometri pe secundă. Peretele 
de transită va fi lovit de ceva în genul unei nave spaţiale în 
plină acceleraţie. 

— Vrei să spui că nu va rezista? 

— Vreau să spun că nimeni nu a lucrat la problema asta. 
Nimeni nu a calculat forţele implicate - până acum o 
jumătate de oră. Am făcut-o eu, ca să-mi mai omor timpul. 
Aveam calculatorul, întotdeauna îl am cu mine. De aceea am 
emis câteva ipoteze simplificatoare şi m-am pus pe lucru. 

— Şi nu va ţine? 

— Nu sunt absolut sigur. Nu ştiu cât de bune sunt 
ipotezele iniţiale. Dar cred că nu va ţine. Cred că va fi 
străpuns. Ce facem în situaţia asta? Dacă bariera nu ţine, s- 
a zis cu Aphrodite, cu întregul oraş. Şi cu mine, şi cu tine, şi 
cu noi un sfert de milion de oameni. Toţi. Toată mulţimea de 
afară, atât de agitată, toţi suntem condamnaţi, îndată ce 
omul acela apasă butonul din ecluză. 

Lucky se uită îngrozit la om. 

— De cât timp ştii asta? 

Inginerul începu să bolborosească o scuză. 

— De o jumătate de oră. Dar ce pot să fac? Nu putem să 
dăm costume de presiune la un sfert de milion de oameni. 
Mă gândeam să vorbesc cu Morriss să protejăm cei mai 
importanţi oameni din oraş, sau o parte din femei şi copii. 
Dar cum să-i alegi pe cei care trebuie salvaţi? Poate că ar 
trebui făcut ceva. Tu ce crezi? 

— Nu sunt sigur că ştiu. 

Inginerul continuă, chinuit de gânduri negre. 

— Mă gândeam că poate o să-mi pun un costum şi o să ies 
de aici. La urma urmei, în asemenea situaţii, ieşirile nu mai 
sunt păzite. 

Lucky se depărtă puţin de inginerul care tremura şi-l privi 
intens, cu ochii întredeschişi. 

— Galaxie mare! Orb am mai fost! 

Şi se întoarse, ieşind ca fulgerul din cameră, cu mintea 
chinuită de gânduri disperate. 


6. Prea târziu! 

Bigman se simţea ameţit, neajutorat, aiurit. Ţinându-se cât 
putea el de aproape de Morriss, se trezi trecând în goană 
de la un grup la altul, ascultând discuţii gâfâite, pe care nu 
le putea înţelege prea mult, fiind un ignorant în materie de 
Venus. 

Morriss nu avea cum să se odihnească. Fiecare nou minut 
însemna încă cineva venit cu un raport, o nouă decizie de 
luat. Abia trecuseră douăzeci de minute de când se luase 
după el, dar deja fuseseră propuse o duzină de planuri, 
toate abandonate pe loc. 

Un om venit din sectorul ameninţat spunea cu o voce 
tunătoare: 

— Au pus raze-spion pe el şi-l vedem. Stă acolo, cu mâna 
pe pârghie, şi nu face nimic. l-am transmis vocea soţiei prin 
eter şi apoi prin'difuzorul de acolo, dar nu cred că a auzit 
ceva. Bine măcar că nu mişcă. 

Bigman îşi muşcă buza. Ce-ar face Lucky, dacă ar fi aici? 
Primul lucru care-i trecuse prin cap fusese să se strecoare 
în spatele omului - omul se numea Poppnoe - şi să-l 
doboare. Dar era primul gând care trecuse prin minţile 
tuturor şi fusese instantaneu abandonat. Omul de la 
pârghia aceea de comandă se închisese în camera de 
control al ecluzei. lar aceste camere erau special proiectate 
pentru a se evita orice formă de intruziune. Fiecare intrare 
era complet autonomă, iar alarmele erau alimentate din 
interior. Acum, această protecţie suplimentară se întorcea 
împotriva oraşului, putând însemna pieirea lui Aphrodite. 

La primul sunet, la prima alarmă, pârghia aceea ar fi fost 
trasă. Bigman era sigur de asta. Iar o dată pârghia trasă, 
oceanul venusian va pătrunde în Aphrodite. Nu, nu puteai 
să rişti atâtea vieţi omeneşti, înainte de terminarea 
evacuării. 

Cineva sugerase folosirea unui gaz otrăvitor, dar Morriss 
clătinase din cap, fără a da explicaţii. Bigman încercă să 
înţeleagă ce gândeşte venusianul. Omul de la comenzi nu 


era nici bolnav, nici nebun, nici răuvoitor. Pur şi simplu era 
sub control mental. Asta însemna că există doi inamici. 
Omul de la pârghie, luat singur, putea fi slăbit de gaz până 
la punctul în care nu mai era capabil să tragă pârghia, dar 
înainte de asta situaţia i s-ar reflecta în minte, iar cei care-l 
controlează vor face ca unealta lor să-şi contracteze 
muşchii destul de rapid. 

— Atunci, ce mai aşteaptă? mormăi Morriss pe sub 
mustaţa pe care nu o avea, în vreme ce pe obraji îi curgea 
sudoarea în râuri. Ah, de-aş putea duce până acolo un 
tunuleţ atomic! 

Bigman ştia că şi asta e imposibil. Un tun atomic adus în 
cel mai apropiat punct ar fi trebuit să treacă printr-o 
grămadă de ziduri şi ar fi distrus chiar cupola pe care 
intenționau ei s-o protejeze. 

Se gândi intrigat unde o fi acum Lucky. lar apoi, cu voce 
tare: 

— Dacă la individ nu puteţi ajunge, ce ziceţi de comenzi? 

— Ce vrei să zici? întrebă Morriss. 

— Adică să paradim pârghia aia. E nevoie de ceva energie 
pentru a deschide porţile ecluzei, nu? Dacă întrerupem 
alimentarea cu energie... 

— Bine gândit, Bigman, dar toate porţile au propriul lor 
generator de avarie, care se află chiar acolo. 

— Şi nu se poate opri de aici? 

— Cum? E închis acolo şi e înţesat cu sisteme de alarmă. 

Bigman ridică privirea şi văzu, doar cu ochii minţii, 
oceanul de deasupra lor. 

— Suntem într-un oraş închis, ca pe Marte. Nu trebuie să 
pompaţi aerul peste tot? 

Morriss îşi şterse frunte plină de broboane cu o batistă, 
încet, cu metodă. Apoi se uită ţintă la micul marțian. 

— Vorbeşti de conductele de ventilaţie? 

— Exact. Trebuie să ducă una şi acolo, la ecluză, nu? 

— Evident. 


— Şi nu e acolo vreun loc pe unde să laşi în jos o frânghie, 
sau ceva? 

— Ia stai puţin. O microbombă pusă acolo, în locul gazului 
otrăvitor de care vorbeam... 

— Nu, nu e destul, spuse Bigman nerăbdător. Bănuiesc că 
un oraş submarin are nevoie de o ventilaţie serioasă, cu 
conducte groase. Problema e, ţin un om? 

— Nu sunt deloc groase, asta e problema, spuse Morriss. 

Bigman înghiţi greu un noD. Îl costă mult să spună în 
continuare: 

— Nici eu nu sunt prea gros. Poate că intru. 

lar Morriss, cu ochii aţintiţi la micul marțian, spuse: 

— Pe Venus! S-ar putea. S-ar prea putea! Vino cu mine! 

După cum arătau străzile de pe Aphrodite, în oraş nu 
dormea nici un bărbat, nici o femeie, nici un copil. Chiar 
lângă peretele de transită care trebuia să-i apere şi lângă 
„cartierul general de salvare”, lumea se strânsese ca o 
masă neagră, care sporovăia. S-au întins lanţuri, în spatele 
cărora patrulau fără încetare poliţişti cu arme cu bastoane 
electrice. 

Lucky, ieşit ca din puşcă din clădire şi continuând să alerge 
ca un disperat, fii oprit brusc de lanţuri. Îi năvăliră în minte 
o sută de gânduri contradictorii. Pe cerul Aphroditei, fără o 
susţinere evidentă, era un mesaj care se rotea lent, scris în 
arabescuri lucitoare: APHRODITE, PUNCTUL DE MAXIMĂ 
FRUMUSEŢE AL LUI VENUS, VĂ SPUNE BINE AŢI VENIT. 

În apropiere se deplasa un şir de oameni. Aceştia cărau 
obiecte stranii: valize arhipline, cutii de bijuterii, haine 
atârnând de umeri. Unul câte unul, oamenii urcau în 
vehicule. Era clar cine şi ce sunt oamenii aceia: refugiaţi din 
zona ameninţată, care treceau prin poarta interioară cu tot 
ce puteau lua cu ei şi li se păruse demn de a fi salvat, în şir 
nu existau femei sau copii. 

Lucky strigă la un poliţist care trecea pe acolo: 

— Există un vehicul şi pentru mine? 

Polițistul ridică privirea. 


— Nu, domnule, toate sunt în misiune. 

— Misiune a Consiliului, spuse Lucky enervat. 

— Îmi pare rău, nu am ce face. Toate vehiculele din oraş 
sunt destinate refugiaților. 

Şi polițistul arătă spre şirul de oameni aflaţi nu departe. 

— E important. Trebuie să plec de aici imediat. 

— Atunci va trebui să mergeţi pe picioare, spuse polițistul. 

Lucky strânse furios din dinţi. Nu avea cum să treacă prin 
mulţimea asta pe roţi sau pe picioare. Trebuia să zboare, 
trebuia să zboare acum. 

— Nu există nimic disponibil? Orice! 

Nici că se mai adresa poliţistului, se adresa eului lui 
disperat, furios că se lăsase atât de uşor dus de nas de 
inamic. 

Spre norocul lui, polițistul a auzit şi i-a răspuns, deşi în doi 
peri: 

— Dacă nu vreţi să folosiţi o „lăcustă”... 

— Un helicopter? Unde? 

Ochii lui Lucky străluceau. 

— Glumeam, domnule, spuse polițistul. 

— Dar eu nu glumesc. Unde e aparatul? 

Existau câteva, dezasamblate, în subsolul clădirii din care 
ieşise el. Patru oameni asamblaseră unul în curtea clădirii, 
pe cel care arăta cel mai promiţător, doritori să ajute la 
evacuare. Cei din mulţime care se aflau mai aproape 
începură să strige vechiul îndemn de la concursurile de 
helicoptere, „sări, lăcustă!”. 

Cu cinci ani în urmă, în întregul Sistem Solar apăruse 
moda concursurilor de helicoptere, curse peste diverse 
obstacole cât mai mari şi mai dificile. Cât a durat voga, 
Venus a adoptat „lăcustele” cu cel mai mare entuziasm. 
Probabil că jumătate din casele din Aphrodite aveau în 
pivniţă helicoptere. 

Lucky verifică micropilă. Era activă. Pomi motorul şi cuplă 
giroscopul. Lăcusta se îndreptă îndată şi întinse ţeapăn 
singurul picior pe care se sprijinea. 


Probabil că aceste „lăcuste” sunt cel mai grotesc mijloc de 
transport inventat vreodată. Ele constau într-un corp curb, 
destul de mare pentru a face loc unui om la comenzi. Apoi 
un rotor cu patru pale, pe un picior unic, metalic, cu un 
amortizor de cauciuc. Părea un fel de pasăre de apă 
gigantică, adormită într-un picior, cu celălalt îndoit sub ea. 

Lucky atinse mânerul de salturi şi piciorul lăcustei se 
retrase. Corpul cobori până la circa doi metri faţă de sol, în 
vreme ce piciorul intra în tubul gol care traversa lăcusta 
prin spatele panoului. In punctul de retractilitate maximă, 
piciorul se destinse brusc şi lăcusta sări zece metri în aer. 

Palele elicei de deasupra lăcustei ţinură aparatul plutind în 
aer multe secunde, la înălţimea maximă. În aceste secunde, 
Lucky putu să vadă bine oamenii de sub el. Mulțimea se 
întindea pe o distanţă de circa un kilometru. Asta însemna 
câteva preţioase salturi în plus... Lucky strânse din buze. 
Asta putea însemna şi câteva minute pierdute. 

Helicopterul cobora, cu lungul picior întins la maxim. 
Oamenii de sub el încercau să se împrăştie, dar nu era 
nevoie. Patru jeturi de aer comprimat îi suflară pe cei 
apropiaţi destul de departe ca piciorul să atingă solul fară a 
produce pagube. 

Piciorul atinse betonul şi se strânse iarăşi. O clipă, Lucky 
putu vedea feţele uluite ale oamenilor din jur, apoi lăcusta 
pomi din nou. 

Lucky nu-şi putu reprima gândul că acest sport este 
extrem de palpitant. In tinereţe, participase la câteva curse. 
Un expert în sărituri cu lăcusta putea să-şi orienteze 
aparatul cum nici cu gândul nu gândeşti, găsind loc de 
aterizare pentru picior în cele mai bizare puncte. Aici, pe 
Venus, într-un mediu pur urban, cursele erau probabil 
foarte blânde, în comparaţie cu cele din vastele peisaje sub 
cerul liber de pe Pământ, adesea stâncoase şi accidentate, 
în care puteai să-ţi rupi şi oasele, printre altele. 

În patru salturi, Lucky trecuse de mulţime. Opri motorul şi 
continuă cu o serie de salturi mici, în zig-zag, până ce se 


opri. Lucky părăsi aparatul. De aici, nu mai putea sări, dar 
putea comanda o maşină de teren. 

Dar asta însemna alt timp pierdut. 

Bigman gâfâia. Se opri pentru o clipă să-şi tragă suflarea. 
Lucrurile surveniseră atât de repede... Fusese luat de val, 
fară a fi apucat să se dezmeticească bine. 

Îi făcuse propunerea lui Morriss cu doar douăzeci de 
minute în urmă. Acum era închis într-un tub foarte strâns în 
jurul lui, într-un întuneric deplin. 

Se târî, centimetru cu centimetru, sprijinindu-se în umeri. 
Din când în când, se oprea să aprindă mica lanternă cu 
fascicul îngust, doar ca să-i arate pereţii lăptoşi din faţă, 
care se pierdeau parcă la infinit, îngustându-se 
înnebunitoR. Într-o mânecă, lângă încheietură, avea o 
diagramă mâzgălită în grabă. 

Morriss îi strânsese mâna, după care Bigman pe jumătate 
sărise, pe jumătate se căţărase în sistemul de aerisire, 
pornind direct de la staţia de pompare a aerului. Rotoarele 
uriaşului ventilator se opriseră, iar curenţii de aer 
încetaseră să mai circule. 

— Sper că asta n-o să-l avertizeze asupra intenţiilor 
noastre, mormăise Morriss, apoi îi strânsese mâinile cu 
putere. 

Bigman se strâmbase a zâmbet şi apoi se strecurase în 
întuneric, în vreme ce toţi ceilalţi îşi luau tălpăşiţa. Era 
evident, deşi nimeni nu o spusese: în caz de ceva, Bigman s- 
ar fi aflat de partea neplăcută a barierei de transită, parte 
din care ceilalţi plecau. Dacă la un moment dat nefericitul 
ăla trăgea de pârghie, apa ar fi luat tuburile de aerisire ca 
pe nişte paie. 

Bigman se întrebă, târându-se înainte, dacă mai întâi o să 
audă mugetul apei, dacă apa îşi va face cumva simțită 
prezenţa înainte de a-l izbi. Spera că nu. Nu voia să aibă 
parte nici măcar de o secundă de aşteptare. Dacă venea 
apa, el şi-ar fi dorit să se termine cât mai repede. 


Simţi că peretele începe să se curbeze. Se opri să-şi 
consulte harta, luminând spaţiul din jur cu o licărire rece. 
Era a doua curbă de pe harta pe care i-o desenaseră. Acum, 
tubul urma să se curbeze în sus. 

Bigman se întoarse într-o rână şi se cocârjă ca să ia curba, 
zdrelindu-şi pielea şi enervându-se cumplit. 

— Sfinte nisipuri marţiene! murmură el. 

Muşchii coapselor începură să-l doară, pentru că se 
străduia să ţină genunchii depărtaţi, lipiţi de pereţii tubului, 
ca să nu lunece înapoi. Se târi centimetru cu centimetru în 
sus, pe uşoara pantă. 

Morriss îi copiase harta de pe planurile hieroglifice pe 
care le ţinuse cineva în faţa unui videofon la Departamentul 
de Lucrări Publice din Aphrodite. Marcase traseul cu linii 
colorate, apoi ceruse detalii despre simboluri şi marcaje. 

Bigman ajunse la unul din contraforturile de întărire care 
traversau diagonal tubul. Aproape că fu fericit să găsească 
ceva de care să se poată tine, ca să mai scape de presiunea 
dureroasă din genunchi şi coatE. Îşi vâri la loc în mânecă 
harta şi prinse traversa cu mâna stângă. Mâna dreaptă 
întoarse lanterna cu partea opusă lipită de traversă. 

Energia micropilei atomice a lanternei, folosită în mod 
normal pentru aprinderea micului bec cu lumină rece, 
putea, la o altă comandă, să emită un câmp de forţă de rază 
scurtă, prin capătul celălalt. Acel câmp de forţă tăia 
instantaneu orice substanţă solidă ar fi găsit în faţa lui. 
Bigman apăsă pe respectivul buton şi ştiu imediat că unul 
din capetele traversei era liber. Schimbă mâinile. Folosi 
tăietorul la celălalt capăt al barel. Încă o atingere şi gata. 
Traversa era liberă în mâna lui dreaptă. O lăsă să lunece în 
urmă cu un uşor zăngănit. Apa încă nu se auzea venind. 
Gâfâind şi târându-se, Bigman nu pierdea din vedere acest 
lucru. Mai trecu de două traverse de întărire şi apoi de încă 
o curbă. Apoi înclinarea pantei creştea. În cele din urmă, 
ajunse la un set de panouri marcate clar pe hartă. Mersese 


cu totul cel mult două sute de metri, dar oare cât timp i-o fi 
luat? 

lar apa încă nu se arăta. 

Panourile respective, cu ventilatoarele lor care se 
învârteau datorită curenților de turbulenţă, erau ultimul 
marcaj. 'Tăie cu o mişcare rapidă fiecare dintre palele unuia 
din ventilatoare şi fu nevoit să măsoare exact doi metri şi 
şaptezeci de la pale. Pentru asta, folosi lanterna, a cărei 
lungime era de exact cincisprezece centimetri şi care intra 
de exact optsprezece ori în lungimea dorită. 

De două ori i-a scăpat din mână şi de tot atâtea ori a fost 
nevoit să reia măsurătoarea, întorcându-se de-a-ndărătelea 
şi de-a buşilea şi înjurând de toate nisipurile de pe Marte. 

A treia oară, după cea de-a optsprezecea măsură, Bigman 
ţinu apăsat degetul pe locul respectiv. Morriss spusese că 
locul dorit va fi aproape deasupra capului lui. Aprinse 
lanterna şi-şi trecu degetul peste suprafaţa interioară curbă 
a tubului, răsucit pe spate. 

Folosind iar tăietorul, la o distanţă cât mai propice 
(câmpul de forţă nu avea voie să taie prea adânc), cât putea 
el să judece pe întuneric, a decupat un cerc. Tabla căzu pe 
el, iar el o puse deoparte, întoarse lanterna spre firele 
electrice expuse vederii şi le studie. Foarte aproape se afla 
o cameră la nici treizeci de centimetri de omul care ţinea 
mâna pe pârghia ecluzei. Oare mai era acolo? Era clar că 
încă nu trăsese de pârghia aia (ce mai aştepta, oare?) altfel 
Bigman ar fi fost de mult un marțian înecat. Oare-l opriseră 
pe altă cale? Să-l fi capturat? 

Îl încercă un zâmbet strâmb, la gândul că face degeaba pe 
viermele de tubulatură. 

Analiză firele. Undeva trebuia să se afle un releu. Trase 
încet firele, mai întâi unul, apoi pe celălalt. Se ivi un con 
dublu, negru. Bigman răsuflă uşuraT. Înfipse lanterna între 
dinţi, ca să-şi elibereze ambele mâini. 

Prudent, foarte prudent, răsuci cele două jumătăţi ale 
conului în direcţii diferite, pentru a vedea conţinutul 


dispozitivului. Era un releu de putere: două contacte 
strălucitoare, unul încastrat în selectorul lui de câmp şi 
separat de celălalt printr-un spaţiu aproape imperceptibil. 
La un stimul adecvat, cum ar fi tragerea unei anumite 
pârghii, selectorul de câmp ar fi descătuşat energia care să 
atragă al doilea contact şi ar fi trimis energia necesară 
porţii ecluzei, spre deschidere. Totul ar fi durat o milionime 
de secundă. 

Bigman, transpirat şi pe jumătate aşteptându-se să-i vină 
chiar atunci sfârşitul, exact când era la o secundă de 
îndeplinirea scopului, umblă în buzunarul vestei, de unde 
scoase o masă de plastic izolator. 

Era deja încălzit şi înmuiat de la corpul lul. Îl frământă 
puţin, apoi îl puse cu delicateţe între cele două contacte, în 
punctul în care aproape se întâlneau. După ce a numărat 
până la trei, a retras plasticul. 

Contactele puteau să se închidă acum, dar între ele se afla 
o peliculă foarte fină de plastic, iar curentul nu mai putea să 
treacă. 

Acum pârghia putea fi trasă; vana ecluzei nu se mai 
deschidea. 

Râzând, Bigman se întoarse cu spatele, trecu de resturile 
ventilatorului, trecu de traversele tăiate, lunecă la vale pe 
pantă... 

Bigman îl căuta cu disperare pe Lucky, dar în debandada 
care domnea în oraş era imposibil să-l găsească. Omul de la 
ecluză fusese capturat, bariera de transită fusese ridicată, 
iar populaţia se retrăgea acum spre casele abandonate, 
furioasă că administraţia a permis să se întâmple asemenea 
lucruri. Pentru mulțimile care aşteptaseră ca nişte 
spectatori lacomi dezastrul, sfârşitul perioadei de groază fu 
totuşi semnalul declanşării unei sărbători. 

În cele din urmă a apărut Morriss, ca din senin, şi l-a tras 
pe Bigman de mânecă. 

— Ne-a sunat Lucky. 

Uimit, Bigman întrebă: 


— De unde? 

— Din camera mea de la reprezentanța Consiliului. I-am 
spus ce ai făcut. 

Bigman roşi de plăcere. Lucky o să fie mândru de el! Aşa 
că spuse: 

— Vreau să vorbesc cu el! 

Dar pe ecran se vedea un Lucky amărât, care totuşi mai 
avu puterea să-l felicite. 

— Bravo, Bigman, am auzit că ai fost nemaipomenit. 

— A, n-a fost mai nimic, spuse Bigman modest. Dar tu 
unde ai fost? 

— Doctorul Morriss e acolo? Nu-l văd, spuse Lucky. 

Morriss intră în cadrul videofonului. 

— Aici sunt. 

— L-aţi prins pe omul de la pârghie, după câte am auzit. 

— L-am prins. Chiar că l-am prins, mulţumită lui Bigman, 
spuse Morriss 

— Dă-mi voie să ghicesc. V-aţi apropiat de el şi nici măcar 
n-a încercat să tragă de pârghie. Pur şi simplu s-a predat. 

— Da, spuse încruntat Morriss. Dar ce te-a făcut să crezi 
asta? 

— Tot incidentul de la ecluză a fost praf în ochi. Adevărata 
pagubă trebuia să se producă în altă parte. Când mi-am dat 
seama de asta, am plecat. Am încercat să ajung cât mai 
repede aici. A trebuit să folosesc o lăcustă şi apoi o maşină, 
pentru restul drumului. 

— Şi? întrebă nerăbdător Morriss. 

— Şi am ajuns prea târziu! spuse sec Lucky. 

7. Întrebări. 

Ziua se terminase, mulţimea se risipise. Oraşul căpătase 
un aer liniştit, aproape somnolent, doar cu câte o bisericuţă 
de oameni discutând aprins ultimele evenimente. 

Iar Bigman era neliniştit. 

Plecase împreună cu Morriss de la scena ultimei 
ameninţări şi ajunseseră val-vârtej la reprezentanța 
Consiliului. Acolo, Morriss avusese o întrevedere cu Lucky, 


întrevedere la care Bigman nu avusese dreptul să participe 
şi de la care venusianul ieşise furios la culme. Lucky 
rămăsese calm, dar nu mai scosese un cuvânt. 

Chiar când rămăseseră singuri, Lucky nu-i spusese decât 
un „hai să ne întoarcem la hotel, mi-e un somn de nu mă 
văd, probabil şi ţie ţi-este, după demonstraţia de azi”. 

Mormăind pe sub mustaţa inexistentă Marşul Consiliului, 
ca întotdeauna când era cu totul distras, oprise un taxi. 
Maşina oprise automat atunci când fotocelula detectase 
degetele lui răsfirate. 

Lucky îl împinsese pe Bigman înainte. Apoi marcase 
coordonatele hotelului Bellevue-Aphrodite, introdusese şi 
combinaţia adecvată de monede şi predase controlul 
computerului maşinii. Ultimul lucru pe care l-a comandat, 
apăsând pedala de la podea, a fost micşorarea vitezei. 
Maşina cu taxare îi duse într-o mişcare lină şi plăcută. Dacă 
n-ar fi fost ros de o curiozitate bolnavă, Bigman ar fi 
considerat călătoria atât reconfortantă, cât şi odihnitoare. 

Micul marțian îi aruncă o privire înaltului său prieten. 
Lucky părea interesat doar de odihnă şi de meditaţie. Se 
lăsase în fotoliul capitonat şi închisese ochii, lăsând 
mişcarea să-l legene, în vreme ce hotelul părea să se 
apropie şi să-i înghită ca o gură nesăţioasă. Şi chiar i-a 
înghiţit, când maşina cu autotaxare a descoperit intrarea în 
garajul hotelului. 

Bigman a ajuns la punctul de explozie abia când au intrat 
în cameră: 

— Lucky, ce se întâmplă? M-ai fiert în suc propriu, nu pot 
să-mi închipui ce e. 

Lucky îi vorbi în timp ce-şi scotea cămaşa: 

— E o simplă chestiune de logică. Ce fel de accidente au 
avut loc până acum ca rezultat al dominării mentale a unui 
om? Ce ne-a spus Morriss? Un om care-şi dă banii, apoiun 
individ care lasă să-i cadă un maldăr de iarbă de mare, un 
alt om care plasează otravă într-o cuvă pentru creşterea 


drojdiilor. De fiecare dată, o acţiune mică, dar acţiune. E 
ceva care s-a făcut. 

— Ei şi? ridică Bigman din umeri. 

— Păi azi ce am avut? O chestie mare, nu ca până acum. 
Dar nu am avut acţiune. Era opusul unei acţiuni: un om cu 
mâna pe pârghia de comandă a vanei de la ecluză, care nu 
face nimic. Nimic! 

Lucky dispăru în baie, iar Bigman auzi imediat duşul 
acicuiar, ca şi icnetele înfundate ale lui Lucky sub jeturile 
înviorătoare. Bigman nu mai rezista curiozităţii, aşa că-l 
urmă în camera de baie, mormăind supărat. 

— Ascultă! strigă el. 

Lucky, cu trupul lui musculos bătut de aeru]A cald al 
uscătorului, îi spuse: 

— Cum, nu te-ai prins? 

— Ce Spaţiul mă-si, Lucky, nu mai fi atât de misterios. Ştii 
că nu-mi place. 

— Dar nu e nici un mister aici. Mentaliştii aceia şi-au 
schimbat stilul cu totul, iar pentru asta trebuie să aibă un 
motiv. Nu vezi motivul pentru care au instalat un om la 
pârghia de comandă a vanei, doar ca să nu facă nimic? 

— Ţi-am spus că nu ştiu! 

— Ce au obţinut prin asta? 

— Nimic. 

— Cum nimic? Galaxie mare! Nimic? Doar că au adus în 
sectorul ameninţat jumătate din populaţia din Aphrodite şi 
practic toţi funcţionarii municipali, în pas alergător. Ne-au 
adus acolo şi pe mine, şi pe tine, şi pe Morriss. Cea mai 
mare parte a oraşului a rămas pustie, inclusiv 
reprezentanța Consiliului. lar eu am fost atât de tâmpit 
încât abia când Tumer, inginerul-şef al oraşului, mi-a spus 
că e aşa uşor să faci poliţia să se ducă într-un punct al 
oraşului, mi-am dat seama ce se întâmplă. 

— Tot nu m-am prins. Lucky, ajută-mă, nu mă lăsa aşa... 

— Stai puţin, nu te grăbi. Şi Lucky prinse pumnii strânşi ai 
lui Bigman într-o singură palmă. Uite cum stau lucrurile: 


am mers cât am putut de repede la reprezentanța 
Consiliului şi am descoperit că Lou Evans plecase deja. 

— Unde l-au dus? 

— Dacă te referi la Consiliu, nu l-a dus nicăieri. A evadat. A 
doborât un gardian, a pus mâna pe o armă, s-a folosit de 
marcajul lui de consilier pentru a obţine un submarin şi a 
fugit în ocean. 

— Şi ce a urmărit cu asta? 

— E evident. Amenințarea cu distrugerea oraşului era 
doar o simplă diversiunE. Îndată ce Evans a scăpat în 
oceanul larg, omul din camera de control nu a mai fost sub 
control şi, firesc, s-a predat. 

— Nisipuri marţiene! Toată treaba din ventilaţie am făcut- 
o degeaba! Am fost un tâmpit, de cincizeci de ori tâmpit. 

— Nu, Bigman, nu ai fost, spuse Lucky, cu voce gravă. Ai 
făcut o treabă bună, absolut formidabilă, iar Consiliul va fi 
informat de asta. 

Micul marțian roşi, iar pentru o clipă mândria nu mai lăsă 
loc nici măcar curiozităţii. lar Lucky se folosi de ocazie ca să 
intre în pat. 

Dar Bigman îşi reveni repede: 

— Dar, Lucky, asta înseamnă... Vreau să zic, dacă 
consilierul Evans a evadat cu ajutorul trucului acelor 
mentalişti, înseamnă că e vinovat, nu? 

— Nu, răspunse Lucky cu vehemenţă. Nu e vinovat! 

Bigman aştepta detalii, dar Lucky nu mai avea nimic de 
spus pe tema aceea, iar instinctul îi spunea lui Bigman că e 
cazul să o lase baltă. Abia după ce se introdusese şi el în 
minunatele aşternuturi răcoroase de plastex a mai încercat 
o dată: 

— Lucky? 

— Da, Bigman. 

— Ce facem mai departe? 

— Mergem după Lou Evans. 

— Mergem? Păi Morriss...? 


— Acum eu răspund de proiect. Consilierul-şef Conway m- 
a numit, printr-un mesaj trimis de pe Pământ. 

Bigman dădu din cap în întuneric. Asta explica de ce el n-a 
avut voie să participe la întrevedere. Oricât de prieten ar fi 
fost cu Lucky Starr, el nu era membru al Consiliului Ştiinţe. 
În situaţia în care Lucky ar fi trebuit să se confrunte cu un 
coleg consilier şi să apeleze la autoritatea superioară de pe 
Pământ şi la cartierul-general, un ne-membru al consiliului 
nu ar fi fost deloc de dorit în calitate de martor. 

Dar acum simţea că în el urcă acel imbold atât de 
cunoscut, care te îndeamnă la acţiune. Acum o să fie în 
ocean, cel mai vast ocean extraterestru de pe planetele 
interioare. Aşa că întrebă, incitat: 

— Când pornim, când? 

— Îndată ce ni se termină de pregătit nava. Dar mai întâi 
trebuie să ne întâlnim cu Tumer. 

— Cu inginerul? Pentru ce? 

— Am înregistrări ale cazurilor de oameni implicaţi în 
diversele incidente mentaliste din oraş până în ziua de 
astăzi şi vreau să am şi informaţiile despre omul de la 
ecluză. Tumer este omul care ştie, probabil, cel mai mult 
despre acest om. Dar înainte de a-l vedea pe Tumer... 

— Ce, ce? 

— Înainte de asta dormim, căpos marțian ce eşti. Acum 
mai şi taci. 

Locuinţa lui Tumer se dovedi a fi un apartament într-o 
clădire uriaşă, care părea construită special pentru 
persoanele aflate undeva în sferele înalte ale conducerii. 
Bigman fluieră uşor la trecerea prin hol, cu pereţii furniruiţi 
şi cu peisaje marine tridimensionale. Lucky mergea în faţă. 
Intră într-un fel de cărucior, urmat de Bigman. Lucky formă 
numărul apartamentului lui Tumer. 

Căruciorul îi duse pe verticală cinci etaje, apoi o luă pe 
orizontală, direct de-a lungul grinzilor de rezistenţă, oprind 
la intrarea din spate a apartamentului lui lumer. leşiră, iar 


căruciorul o pomi cu un zumzăit, dispărând după primul 
colţ al coridorului. 

Bigman se uită gânditor după maşinărie. 

— Ascultă, ai mai văzut în viaţa ta aşa ceva? Eu, nu. 

— E o invenţie venusiană, spuse Lucky. Le introduc acum 
şi în noile clădiri cu apartamente de pe Pământ. Nu poţi 
face nimic cu vechile clădiri. Trebuie să reproiectezi cu 
totul clădirea, pentru ca fiecare apartament să aibă propria 
intrare pentru asemenea cărucioare. 

Lucky atinse indicatorul de apartament, care se făcu 
instantaneu roşu. Uşa se deschjse, lăsând să se vadă o 
femeie care-i privea. Era destul de micuță, tânără şi foarte 
frumoasă, cu ochi albaştri şi păr blond, pieptănat spre spate 
şi peste urechi, după moda venusiană. 

— Domnul Starr? 

— Corect, doamnă Tumer, spuse Lucky, după ce ezitase 
puţin asupra apelativului; era puţin cam tânără ca să fie 
măritată. 

Dar ea le zâmbea prieteneşte amândurora. 

— Vă rog să intraţi, le spuse ea. Soţul meu vă aşteaptă, dar 
n-a dormit mai mult de două ore şi nu e tocmai... 

Intrară, iar uşa se închise în urma lor. 

Lucky spuse: 

— Îmi pare rău să vă deranjez atât de devreme, dar este o 
situaţie de urgenţă. In plus, nu cred că-l vom deranja prea 
mult timp pe domnul Tumer. 

— Este în regulă. Înţeleg. 

Se apucă să aranjeze obiectele din cameră deşi acestea nu 
aveau nevoie de aranjare. 

Bigman se uită la ea curios. Apartamentul purta o 
amprentă feminină de netăgăduit - plin de culoare, 
înzorzonat, aproape fragil. Apoi, stânjenit de ochii ei aţintiţi 
asupra lui, spuse cu stângăcie: 

— Aveţi o locuinţă... foarte frumoasă, domnişoară, pardon, 
doamnă. 

Ea făcu gropiţe în obraji de plăcere şi spuse: 


— Mulţumesc. Cred că lui Lyman nu-i place în mod 
deosebit modul în care l-am aranjat, dar nu obiectează 
niciodată, iar mie-mi plac toate aceste nimicuri. Dar 
dumneavoastră? 

Lucky îl scuti pe Bigman de corvoada răspunsului la 
asemenea întrebări, spunând: 

— Trăâiţi de mult aici, dumneavoastră şi domnul Tumer? 

— De când ne-am căsătorit. De mai puţin de un an. E un 
bloc superb, cred că e cel mai frumos din tot oraşul. Are 
facilităţi complet independente, are propriul garaj de 
navete, are şi o porţiune pentru ocazii sociale. La subsol are 
chiar şi refugii! închipuiţi-vă! Refugii. Dar nu le foloseşte 
nimeni. N-au fost folosite nici măcar noaptea trecută. Cel 
puţin, cred că nu a fost folosit niciunul, pentru că eu am 
dormit, cu toată vânzoleala aceea. Vă puteţi închipui? Am 
auzit despre cele întâmplate abia după întoarcerea lui 
Lyman acasă. 

— Poate că a fost mai bine aşa, spuse Lucky. Aţi scăpat de 
toate emoţiile. 

— Mai precis, am pierdut tot ce era mai interesant, 
protestă ea. Toată lumea din clădire a fost plecată să vadă, 
iar eu am dormit! Am dormit în tot acest timp! Nimeni nu 
m-a trezit. Cred că a fost îngrozitor. 

— Ce a fost îngrozitor? 

Vocea nouă aparţinea lui Lyman Tumer, care tocmai 
intrase în cameră. Avea părul în neorânduială, iar faţa lui de 
om blajin prezenta cute, în vreme ce ochii arătau că încă îi e 
somn. Avea sub braţ preţiosul lui computer, pe care-l puse 
sub scaunul pe care se aşezase. 

— Faptul că am pierdut toată distracţia, spuse tânăra lui 
soţie. Ce mai faci, Lyman? 

— Fac foarte bine, în condiţiile date. Şi află că n-ai pierdut 
nici o distracţie. Mă bucur că nu ai... Salut, StarR. Îmi pare 
rău că te întârzii. 

— Abia am picat de câteva clipe, spuse Lucky. 


Doamna 'Tumer merse spre soţul ei şi-l ciupi drăgăstos de 
obraz. 

— Cred că e bine să-i las pe bărbaţi să se ocupe de 
treburile lor serioase. 

Tumer o bătu pe umăr, urmărind-o afectuos cu ochii. 
Spuse: 

— Domnilor, îmi pare rău că m-aţi găsit în starea asta, dar 
am avut o perioadă foarte grea în ultimele ore. 

— Sunt în măsură să-mi dau seama. Care e situaţia cupolei 
în acest moment? 

Tumer se freca de zor la ochi. 

— Dublăm oamenii la fiecare ecluză şi facem camerele de 
control ceva mai puţin autonome. Liniile de alimentare cu 
energie trec acum prin diferite locuri din oraş, ca să le 
putem întrerupe de la distanţă, dacă se mai întâmplă aşa 
ceva. Evident, vom întări şi barierele de transită dintre 
diferitele secţiuni ale oraşului... Fumează vreunul dintre 
voi? 

— Nu, spuse Lucky, iar Bigman clătină din cap. 

— Poate-mi aruncaţi şi mie o ţigară din cutia aia în formă 
de peşte. Da, aceea. E una dintre găselniţele soţiei mele. 
Nu-i susţin deloc mania asta a fleacurilor ridicole, dar ei îi 
place. Tumer roşi puţin. Nu sunt de mult timp căsătorit, aşa 
că încă o răsfăţ. 

Lucky se uită curios la peştele ciudat, cioplit într-un 
material asemănător cu piatra, verde, din gura căruia ieşise 
o ţigară gata aprinsă, îndată ce-i apăsase aripioara dorsală. 

Pe 'Tumer, fumatul părea să-l relaxeze. Avea picioarele 
încrucişate, unul dintre ele bălăngănindu-se înainte-înapoi 
pe deasupra genţii computerului. 

— Aveţi ceva noutăţi privitoare la omul care a dat naştere 
problemelor? Vorbesc de omul de la ecluză. 

— E sub observaţie. Evident, un om nebun. 

— Are vreun dosar medical care să prezinte dezechilibre 
ale stării mentale? 


— Absolut nimic. A fost printre primele lucruri pe care le- 
am verificat. Ca inginer-şef, am în subordine tot personalul 
care se ocupă de cupolă. 

— Ştiu. De aceea am şi venit aici. 

— Aş vrea să vă pot ajuta, dar omul era un angajat cât se 
poate de obişnuit. Era pe statul nostru de plată de şapte 
luni şi nu ne făcuse nici cel mai mic necaz. De fapt, avea 
comportament excelent: liniştit, modest, harnic. 

— Doar de şapte luni? 

— Corect. 

— Este inginer? 

— Are diplomă de inginer, dar munca lui consta mai ales în 
gărzi la ecluză. La urma urmei, există un trafic în şi din 
oraş, iar porţile trebuie deschise şi închise, trebuie 
verificate taxe vamale, întocmite nişte acte. Administrarea 
unei cupole presupune mai mult decât inginerie. 

— Avea experienţă în domeniul ingineriei? 

— Doar un curs elementar, la colegiu. Era prima lui slujbă. 
E un om foarte tânăr. 

Lucky dădu din cap şi întrebă într-o doară: 

— Înţeleg că a avut loc o întreagă serie de accidente în 
oraş în ultima vreme. 

— Serios? Tumer se uită plictisit la Lucky şi ridică din 
umeri. Nu prea am timp să mă uit la ştiri. 

Interfonul bâzâia. 'Tumer îl ridică şi-l ţinu o clipă la ureche. 

— E pentru tine, Siarr. 

Lucky înclină din cap. 

— Am anunţat că o să fiu aici. 

Luă aparatul în mână, dar nu se obosi să pună în funcţiune 
ecranul şi nici să ridice sunetul peste nivelul existent. 
Spuse: 

— Aici este Siarr. 

După aceea, puse receptorul jos şi se ridică. 

— Tumer, trebuie să plecăm. 

Tumer se ridică şi el. 


— Bine. Dacă pot să vă ajut cu ceva pe viitor, cheamă-mă 
oricând. 

— Mulţumesc. Sărutări de mâini doamnei. 

La ieşirea din clădire, Bigman întrebă curios: 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Nava noastră este gata, spuse Lucky, făcând semn unei 
maşini să oprească. 

Intrară şi din nou Bigman fu cel care rupse tăcerea. 

— Ai aflat ceva de la Tumer? 

— Vreo două lucruri tot am aflat, spuse Lucky scurt. 

Bigman se foi neliniştit în fotoliul lui şi schimbă subiectul 
discuţiei. 

— Sper să-l găsim pe Evans. 

— Şi eu sper. 

— Pe nisipurile de pe Marte, individul e bine în colimator. 
Cu cât mă gândesc mai mult la el, cu atât situaţia îmi pare 
mai gravă. Vinovat sau nu, cererea de recuzare emisă de un 
ofiţer superior al Consiliului e foarte gravă. 

Lucky întoarse capul şi privi - În jos, evident - la Bigman. 

— Morriss nu a trimis niciodată vreun raport privitor la 
Evans la sediul central. Credeam că ai înţeles asta din 
discuţia de ieri cu el. 

— Cum n-a trimis? întrebă Bigman neîncrezător. Atunci 
cine l-a trimis? 

— Galaxie mare! spuse Lucky. E limpede ca lumina zilei. 
Lou Evans a trimis mesajul în numele lui Morriss. 

8. Membru al consiliului dat în urmărire! 

Lucky conducea micul vehicul submarin tot mai bine, pe 
măsură ce se familiariza cu comenzile şi începea să „simtă” 
marea din jurul lor. 

Cei care le dăduseră pe mână submarinul le sugeraseră 
îngrijoraţi să urmeze un curs de conducere, dar Lucky 
zâmbise şi se rezumase la câteva întrebări esenţiale, în 
vreme ce Bigman perora în dulcele stil bigmanian: „Nu e 
chestie care se mişcă să n-o poată conduce Lucky.” Pompos 
sau nu, era aproape adevărat. 


Vasul, numit Hilda, plutea acum în virtutea inerţiei, cu 
motoarele oprite. Străpungea întunericul de cerneală al 
oceanului venusian cu o mare uşurinţă. Nayigau orb. Nu au 
aprins niciodată puternicele faruri, în schimb, radarul 
cerceta abisul din faţa lor mult mai delicat şi mai precis 
decât ar fi putut s-o facă lumina. 

Pe lângă impulsurile radar, foloseau şi microunde bine 
alese pentru a obţine maxim de reflexie din partea 
metalului care forma coca altor submarine. Având o bătaie 
de câteva sute de kilometri, ele îşi întindeau degetele şi 
pipăiau într-o direcţie, căutând amprenta specifică 
metalului. 

Până în clipa aceea, nu le venise nici o reflexie, iar Hilda 
stătea suspendată în apă, la un kilometru adâncime, 
nemişcată, cu excepţia derivei la care o supuneau curenţii 
globali ai oceanului venusian. 

În prima oră, Bigman abia dacă luase în seamă 
microundele şi obiectul căutărilor lor. Rămăsese mască, în 
faţa spectacolului oferit de priveliştea din hublouri. 

Viaţa submarină de pe Venus este fosforescentă, iar 
adâncimile negre ale oceanului erau punctate cu lumini 
colorate mai puternice decât stelele în spaţiu, mai mari, mai 
strălucitoare şi, mai presus de toate, mişcătoare. Bigman îşi 
lipise nasul de sticla groasă şi privea fascinat. 

Unele dintre acele forme de viaţă erau nişte pete 
circulare, care se mişcau unduitor şi lent. Altele erau nişte 
linii meteorice. Iar altele erau acele panglici de mare pe 
care le văzuseră Lucky şi Bigman în Salonul Verde. 

Lucky i se alătură după o vreme. 

— Dacă-mi amintesc bine de la xenozoologie..., spuse el. 

— Xeno-ce? 

— Adică ştiinţa animalelor extraterestre, Bigman. Am citit 
o carte despre viaţa pe Venus. Am lăsat-o în cabina ta, dacă 
vrei s-o citeşti. 

— Nu era nevoie. Accept informaţiile de la tine, la mâna a 
doua. 


— Bun, atunci. Putem începe cu obiectele acelea mititele, 
acele bancuri de năsturei. 

— Nasturi? întrebă Bigman. Da, sigur, înţeleg ce vrei să 
spui. 

Erau o grămadă de ovale galbene luminoase, care se 
deplasau prin întuneric, vizibile prin hublou. Fiecare avea 
semne negre, sub forma a două segmente paralele scurte. 
Se mişcau în scurte izbucniri, stăteau câteva clipe, apoi iar 
se mişcau. Cele câteva zeci aflate în câmpul vizual se 
deplasau şi se opreau simultan, astfel încât Bigman 
căpătase senzaţia că nasturii aceia nu se deplasează deloc, 
ci doar vasul lor se scutură la fiecare jumătate de minut. 

— Bănuiesc că sunt pe cale să-şi depună ouăle, spuse 
Lucky. 

Rămase tăcut clipe lungi, apoi adăugă: 

— Cele mai multe dintre lucrurile astea nu le recunosc. 
Dar stai! Vezi acolo? Obiectul acela purpuriu închis, cu 
contururi neregulate... Se hrăneşte cu nasturi. Priveşte. 

Printre petele galbene de lumină se iscă o vânzoleală, pe 
măsură ce nasturii deveneau conştienţi de existenţa 
prădătorului. Dar o duzină de nasturi fuseseră deja pătaţi 
de roşul furios al petei roşii. Apoi pata roşie deveni singura 
sursă de lumină în câmpul de viziune al hubloului. Nasturii 
se împrăştiaseră în toate direcţiile. 

— Peticul ăsta e ca o plăcintă întoarsă într-o rână, spuse 
Lucky, dacă e să ne luăm după carte. Nu e nimic altceva 
decât piele cu un mic creier în centru. E gros doar de doi 
centimetri. Poţi să-l rupi şi să-l găureşti cât pofteşti, nu-i 
poţi face rău. Vezi ce contur zdrenţuit are? Probabil că l-au 
muşcat peştii-săgeată. 

Pata purpurie se deplasă în afara câmpului vizual. Nu mai 
rămăsese nimic de văzut, cu excepţia a una-două slabe 
luciri galbene. Încet-încet, nasturii se întoarseră. 

Lucky continuă dizertaţia: 

— Peticul purpuriu se duce la fund, înfigându-se în nămol 
cu muchia, ca să digereze şi să absoarbă tot ce a acoperit. 


Mai există o specie, peticul portocaliu, mult mai agresiv. 
Acesta proiectează un jet de apă destul de puternic ca să 
zdruncine un om, deşi nu e lat decât de treizeci de 
centimetri şi gros nu mai mult decât o foaie de hârtie. Cele 
mai mari petice sunt mult mai periculoase. 

— Cât de mari sunt ele? întrebă Bigman. 

— N-am nici cea mai mică idee. Cartea spune că s-au 
raportat ocazional monştri uriaşi, cum ar fi peşti-săgeată 
lungi de un kilometru, sau petice care pot acoperi cupola de 
la Aphrodite. Dar cazurile nu au fost dovedite. 

— Lungi de un kilometru! Pariez că n-au cum să 
dovedească. 

Lucky ridică din sprâncene. 

— Nimic nu e imposibil. Toate astea sunt doar exemplare 
din apele puţin adânci. Oceanul venusian are pe alocuri 
adâncimi de 16 000 de metri. E loc destul pentru o 
grămadă de surprize. 

Bigman îl privi neîncrezător. 

— Ia nu încerca tu să-mi vinzi mie praf cosmic. 

Se întoarse brusc şi se depărtă. 

— Cred că o să citesc cartea aia, totuşi. 

Hilda se deplasa către o nouă poziţie, cu fasciculele de 
microunde căutând permanent. Apoi s-a deplasat încă o 
dată. Şi încă o dată. Încet-încet, Lucky mătura întregul 
platou pe care era situat oraşul Aphrodite. 

Aştepta neabătut în faţa instrumentelor. Undeva, acolo, 
trebuia să fie prietenul lui, Lou Evans. Vasul lui Evans nu 
putea să navigheze nici în aer, nici în spaţiu, nici în 
adâncimi oceanice mai mari de trei kilometri, de aceea 
trebuia să rămână în apele relativ puţin adânci ale platoului 
Aphrodite. 

Prima reflexie-răspuns i-a atras atenţia exact când rostea 
în gând al doilea trebuie. Căutătorul cu microunde îngheţă 
căutarea în direcţia aceea. Semnalul de întoarcere era 
acum clar, strălucitor pe ecran. 

Mâna lui Bigman deja odihnea pe umărul lui Lucky. 


— Asta e! Asta e! 

— Poate, spuse Lucky. Ar putea fi un alt vas, sau poate 
doar o epavă. 

— Ia-i coordonatele, Lucky. Pe nisipurile de pe Marte, ia-i 
coordonatele! 

— Asta fac, stimabile, asta faC. Într-acolo şi mergem. 

Bigman simţea deja acceleraţia şi bătăile elicei. 

Lucky se aplecă asupra transmiţătorului cu codificator şi 
spuse cu voce mânată de nerăbdare. 

— Lou! Lou Evans! Aici Lucky Starr! Răspunde, dacă mă 
auzi! Lou! Lou Evans! 

Cuvintele sale străpungeau eterul iar şi iar. Piuitul 
fasciculului de microunde reflectat era tot mai clar, ca şi 
pata de pe ecran, pe măsură ce distanţa dintre cele două 
nave se micşora. 

Nici un răspuns. 

Bigman spuse: 

— Lucky, nava asta pe care o tot colimăm nu se mişcă. 
Poate chiar e o epavă. Dacă era consilierul, sau îţi 
răspundea, sau încerca să fugă de noi, nu crezi? 

— Ssst! spuse Lucky. Apoi, cu aceeaşi voce gravă şi 
nerăbdătoare, rosti în emiţător: Lou! Nu are rost să încerci 
să te ascunzi. Cunosc adevărul. Ştiu că tu ai trimis spre 
Pământ mesajul în numele lui Morriss, cerând propria 
rechemare. Şi ştiu cine crezi tu că este inamicul. Lou 
Evans! Răspunde la apel... 

Receptorul pocni. La început se auzea doar sunetul 
universal al paraziţilor radio. Prin decodificator, sunetele 
veneau şi se transformau în cuvinte inteligibile. 

— Nu te băga. Dacă ştii asta, ţine-te deoparte. 

Lucky zâmbi uşurat. Bigman jubila. 

— L-ai prins, strigă micul marțian. 

— Venim la tine, spuse Lucky în transmiţător. Stai acolo. O 
s-o rezolvăm împreună, tu şi eu. 

Au aşteptat mult răspunsul, care veni foarte şovăitor: 

— N-nu înţelegi... încerc să... 


Apoi, aproape un strigăt: 

— In numele Pământului, Lucky, ţine-te departe! Nu te 
apropia! 

Nu se mai auzea nimic. Hilda se apropia tot mai mult de 
vasul lui Evans. Lucky se lăsă pe spate, încruntat. Murmură: 

— Dacă-i e atât de frică, de ce nu fuge? 

Bigman nu-i auzea tribulaţiile. Spunea pe un ton 
triumfător: 

— Nemaipomenit, Lucky. Fantastic cum l-ai făcut să 
vorbească. 

— Bigman, nu a fost nici o cacealma, veni răspunsul 
îndârjit al lui Lucky. Ştiu care este factorul-cheie implicat în 
toată afacerea asta. Ai şti şi tu, dacă te-ai opri din vorbaărie 
şi ai începe să gândeşti. 

Bigman spuse tremurător: 

— Unde vrei să ajungi, Lucky? 

— Îţi aminteşti când tu, eu şi doctorul Morriss am intrat în 
camera aceea mică în care am aşteptat să ne fie adus Lou 
Evans? îţi aminteşti care a fost primul lucru întâmplat 
acolo? 

— Nu. 

— Ai început să râzi. Spuneai că arăt ciudat, diform fără 
mustață. lar eu am avut aceeaşi impresie despre tine. Chiar 
ţi-am spus-o. Acum îţi aminteşti? 

— Da, siguR. Îmi amintesc. 

— Te-ai întrebat vreo clipă de ce s-a întâmplat asta? Ne 
uitam de ore întregi la oameni cu mustăţi. De ce ne-am 
gândit amândoi, simultan, brusc, chiar atunci, la acelaşi 
lucru? 

— Nu ştiu. 

— Să presupunem că gândul i-a venit altcuiva, persoană 
cu puteri telepatice. Să presupunem că senzaţia de 
surpriză a debordat din mintea lui şi a ajuns în minţile 
noastre. 

— Vrei să spui că mentalistul, sau cum vrei să-i spui, era cu 
noi în cameră? 


— Nu ar explica asta totul? 

— Dar e imposibil. Mai era un singur om acolo, doctorul 
Morriss... Lucky! Doar nu vrei să spui că doctorul 
Morriss...! 

— Morriss se tot zgâise la noi de nişte ore. De ce să fie 
dintr-o dată uimit, surprins că noi nu avem mustăţi? 

— Atunci cineva ascuns, poate... 

— Nu ascuns, spuse LuckY. În cameră mai era o fiinţă, la 
vedere. 

— Nu, strigă Bigman, nu se poate. Izbucni în râs. Pe 
nisipurile de pe Marte, doar nu vrei să spui că broasca-V e 
de vină? 

— De ce nu? răspunse calm Lucky. Probabil că eram primii 
oameni fără mustăţi pe care-i vedea. A fost surprinsă. 

— Dar e imposibil! 

— De ce să fie imposibil? Sunt peste tot prin oraş. Oamenii 
le prind, le hrănesc, le răsfaţă. Chiar iubesc ei broaştele-V? 
Sau broaştele-V le inspiră iubire prin control mental, ca să 
fie hrănite şi îngrijite? 

— Pe Spaţiu, Lucky! zise Bigman. Ce te miră că oamenilor 
le plac animalele alea? Simt simpatice. Nu e nevoie să fie 
hipnotizaţi ca să le placă. 

— Ţie ţi-a plăcut spontan, Bigman? Nimic nu te-a făcut să- 
ți placă broasca? 

— Sunt sigur că nimic nu m-a făcut. Pur şi simplu mi-a 
plăcut. 

— Zici că pur şi simplu ţi-a plăcut? La două minute după ce 
ai văzut prima broască-V din viaţa ta, ai şi hrănit-O. Îţi 
aminteşti? 

— Doar n-am făcut nimic rău, nu? 

— Nu, dar îţi aminteşti cum ai hrănit-o? 

— Da, i-am dat mâncarea favorită: alune unse cu vaselină 
de... 

Vocea micului marțian se topea vizibil. 

— Exact. Unsoarea aia mirosea ca vaselina. Nu aveai cum 
să te înşeli în privinţa asta. Cum ai ajuns să ungi aluna cu 


greţoşenia aia? Sau ai obiceiul să hrăneşti animalele de 
casă cu unsoare de osie? Ai cunoscut vreodată un animal 
care să mănânce vaselină? 

— Nisipuri marţiene... murmură Bigman. 

— Nu e evident că broasca-V şi-a dorit aşa ceva şi că, de 
vreme ce erai la îndemână, te-a manevrat să-i dai puţină? 
Nu e clar că nu erai chiar stăpân pe tine...? 

Bigman murmură vinovat: 

— Nu mi-am dat seama. Dar e foarte clar acum, după ce 
mi-ai explicat. Mă simt îngrozitor. 

— De ce? 

— E îngrozitor să ai un animal care să se joace cu 
gândurile tale. E înnebunitor! 

— Din nefericire, e mai mult decât înnebunitor şi mai mult 
decât nesănătos, spuse Lucky. 

Lucky se întoarse la instrumentele lui. 

Intervalul dintre emisia şi receptarea fasciculului arăta că 
între cele două nave era o distanţă de mai puţin de un 
kilometru. Dintr-o dată, surprinzător, ecranul radarului 
arătă clar conturul navei lui Evans. 

Lucky luă din nou transmiţătorul. 

— Evans, te avem în vedere. Poţi să te mişti? Nava ta este 
cumva stricată? 

Răspunsul veni limpede, o voce puternic marcată de 
emoție: 

— Să mă ajute Pământul, Lucky, am făcut tot ce am putut 
ca să te avertizez. Acum eşti prins în capcană! în aceeaşi 
capcană în care sunt şi eu! 

Parcă pentru a puncta vaietul consilierului, Hilda fii lovită 
de o izbucnire de forţă, care a atins-o într-o parte şi i-a scos 
din funcţiune motoarele principale! 

9. Afară din abis. 

În amintirile de mai târziu ale lui Bigman, evenimentele 
din următoarele ore sunt privite ca prin cealaltă parte a 
telescopului, un coşmar îndepărtat de evenimente confuze. 


Lovitura bruscă îl proiectase pe Bigman în perete. Timp de 
nişte clipe lungi-lungi, după părerea lui, dar probabil nu 
mai mult de o secundă, în realitate, a rămas răstignit pe 
podea, icnind. 

Lucky, aflat încă la comenzi, striga: 

— Generatoarele principale sunt moarte! 

Bigman se lupta să urce în picioare şi apoi să rămână aşa, 
împotriva înclinării nefireşti a punţii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost loviți, evident. Dar nu ştiu cât de rău. 

— Păi avem lumină, spuse Bigman. 

— Da, ştiu. Dar vine de la generatoarele de urgenţă. 

— Dar motorul principal? 

— Nu sunt sigur. Exact asta încerc să verific. 

Motoarele tuşiră răguşit undeva sub ei şi în spate. Dus era 
torsul acela liniştit, înlocuit de un zăngănit ca o respiraţie 
de tuberculos, care-i strepezea dinţii lui Bigman. 

Hilda se scutură ca un animal rănit şi se întoarse pe 
orizontală. Dar motoarele au murit iar. 

Receptorul radio dădea ecouri ca de înmormântare, dar 
Bigman era acum destul de aproape ca să ajungă la 
microfon. 

— Starr, spunea difuzorul. Lucky Starr! Aici Evans. 
Răspunde dacă mă auzi. 

Lucky ajunse totuşi primul acolo. 

— Aici Lucky. Ce ne-a lovit? 

— N-are importanţă, veni vocea obosită. N-o să te mai 
lovească. Se va mulţumi să te lase aici să mori. De ce te-ai 
băgat în treaba asta? Ţi-am cerut-o explicit. 

— Evans, nava ta este avariată? 

— Stau aici de peste douăsprezece ore. Nu am lumină, nu 
am energie - doar puţină, cât să folosesc radioul, dar şi asta 
e pe terminate. Purificatoarele de aer sunt distruse, iar 
provizia de aer e foarte redusă. Cu bine, Lucky. 

— Nu poţi ieşi? 


— Mecanismul de la camera-ecluză nu funcţionează. Am 
un costum submarin, dar dacă încerc să-mi deschid drum, o 
să fiu făcut bucăţi. 

Bigman ştia ce vrea să spună Lou Evans şi avu un frison. 
Ecluzele din vasele submarine erau proiectate să lase apa 
să pătrundă în camera etanşă încet, foarte încet. Să tai una 
din uşi la fundul mării, în încercarea de a ieşi, însemna să 
laşi să intre sute de tone de apă sub presiune. O fiinţă 
umană, chiar într-un costum de oţel, ar fi zdrobită ca o cutie 
de conserve goală sub un rulou compresor. 

— Noi mai putem să navigăm, spuse Lucky. Vin spre tine. 
Lipim ecluzele. 

— Mulţumesc, dar de ce? Dacă te deplasezi, vei fi din nou 
lovit; şi chiar dacă nu mai eşti lovit, ce importanţă are dacă 
mor aici repede, sau mai încet, pe nava ta? 

Lucky răspunse furios: 

— Dacă e nevoie, murim, dar nici o secundă mai devreme 
de cât trebuie să murim. Toţi trebuie să murim într-o zi; nu 
avem cum scăpa de moarte, dar e de datoria noastră s-o 
păcălim. 

Se întoarse spre Bigman. 

— Du-te în sala motoarelor şi evaluează stricăciunile. 
Vreau să ştiu dacă pot fl reparate. 

În sala motoarelor, Bigman manipulă de la distanţă, cu 
braţele mecanice, micropilă „fierbinte”, care din fericire 
încă mergea, timp în care simţea nava târându-se dureros 
de încet pe deasupra fundului oceanic. Se auzea gâjâitul 
agonizant al motoareloR. Într-un rând, a auzit un bubuit 
îndepărtat, urmat de un tremurat ca un mârâit al Hildei, ca 
şi cum un proiectil gigantic ar fi lovit fundul mării la o 
distanţă de o sută de metri. 

Simţi nava oprindu-se cu un bubuit înfundat. Vedea, cu 
ochii minţii, cum extensia ecluzei Hildei se apropie de coca 
celuilalt vas şi se sudează de aceasta. Parcă simţea cum 
este evacuată apa dintre cele două vase, din tubul care le 
unea, văzând în acelaşi timp şi cum luminile din camera 


motoarelor pălesc, în vreme ce generatoarele auxiliare erau 
solicitate la un nivel periculos. Lou Evans urma să urce la 
bordul Hildei prin aer, fără a mai avea nevoie de protecţie 
artificială. 

Bigman se întoarse în camera de comandă, descoperindu-l 
pe Lou Evans împreună cu Lucky. Avea faţa trasă şi zgâriată 
sub miriştea blondă de pe faţă. Evans reuşi să-i adreseze lui 
Bigman un zâmbet tremurat. 

— Continuă, Lou, spuse Lucky. 

lar Evans continuă: 

— La început mi s-a părut o intuiţie prea nebunească, 
Lucky. l-am analizat pe toţi cei care au avut accidentele alea 
ciudate. Singurul lucru care-i lega era că fiecare era mare 
iubitor de broaşte-V. Toată lumea de pe Venus e mare 
amatoare, mai mult sau mai puţin, dar aceştia aveau casa 
plină de aceste creaturi. N-am avut curajul să ies în faţă şi 
să mă fac de râs cu ipoteza mea, fără a avea nişte fapte, 
nişte dovezi. Dacă le aveam... Oricum, am decis să prind 
broaştele astea: dacă ştiau ceva ce numai eu ştiu, sau 
numai eu şi puţini alţii... 

— Şi te-ai decis să te foloseşti de informaţiile privitoare la 
drojdie? întrebă Lucky. 

— Era cel mai la îndemână. Trebuia să bag în faţă ceva 
care nu era ştiut de toată lumea, altfel cum aş fi determinat 
că au informaţia de la mine? Informaţiile despre drojdie 
erau ideale. Dat fiind că nu le-am putut obţine pe cale 
legală, le-am furat. Am împrumutat o broască-V, am dus-o la 
reprezentanţă, am pus-o lângă masa mea şi m-am uitat pe 
hârtii. Ba chiar am citit parte din ele cu voce tare. Când a 
avut loc un accident la fabrica de drojdie, peste mai puţin 
de două zile, implicând exact subiectul despre care citisem, 
am fost absolut sigur că în spatele tuturor problemelor stau 
broaştele-V Doar că... 

— Doar că ce? sări Lucky. 

— Doar că n-am fost destul de deştept, spuse Evans. Le 
lăsasem în mintea mea, le întinsesem covorul roşu şi le 


invitasem înăuntru, iar acum nu le mai puteam scoate. Au 
venit gardienii, căutând hârtiile. Se ştia că am fost în 
clădirile acelea, aşa că un agent foarte politicos m-a 
întrebat ce şi cum. l-am dat hârtiile foarte binevoitor şi am 
încercat să-i explic. N-am putut. 

— N-ai putut? Cum adică? 

— Nu am putut. Nu am putut fizic. Nu-mi veneau 
cuvintele. Nu eram în stare să scot un cuvânt despre 
broaştele-V. Am primit chiar impulsuri să mă sinucid, dar 
am luptat cu ele şi le-am învins. Nu puteau să mă determine 
să fac ceva atât de depărtat de natura mea. Atunci m-am 
gândit: dacă aş putea să plec de pe Venus, dacă aş fi destul 
de departe de broaştele-V ca să le înfrâng influenţa asupra 
mea... Aşa că am făcut ceva care ar fi trebuit să ducă 
instantaneu la rechemare. Am trimis o acuzaţie de corupţie 
împotriva mea însămi şi am semnat-o Morriss. 

— Da, spuse Lucky îndârijit, asta am ghicit-o. 

— Cum? 

Evans se arăta surprins. 

— Morriss ne-a spus versiunea lui a poveştii tale, la scurt 
timp după ce ai părăsit Aphrodite. La sfârşit, a spus că se 
pregăteşte să trimită un raport la sediul central. Nu a spus 
că a trimis unul, ci că are unul în pregătire. Dar un mesaj 
fusese trimis deja, ştiam precis asta. Cine, în afară de 
Morriss, cunoştea codul Consiliului şi toate circumstanţele 
cazului? Doar tu. 

Evans înclină din cap şi spuse amărât: 

— Şi în loc să mă cheme acasă, te-au trimis pe tine, aşa-i? 

— Eu am insistat, Lou. Nu am crezut o clipă în acuzaţia de 
corupţie împotriva ta. 

Evans îşi îngropase capul între mâini. 

— A fost cel mai rău lucru pe care îl puteai face, Lucky. 
Când am primit mesajul subeteric că vii, te-am implorat să 
stai deoparte, îţi aminteşti? Nu-ţi puteam spune de ce. 
Eram fizic incapabil de aşa ceva. Dar probabil că broaştele- 
V au înţeles din gândurile mele ce personaj formidabil eşti. 


Mi-au putut citi părerea despre posibilităţile tale şi au decis 
să te omoare. 

— Ceea ce aproape au reuşit, murmură Lucky. 

— Iar de data asta vor reuşi. În privinţa asta, te rog să mă 
ierţi, Lucky, dar nu m-am putut abţine. Când l-au paralizat 
pe omul de la ecluză, nu mi-am putut stăpâni impulsul de a 
fugi, să ies în mare. Evident, m-ai urmărit. Eu am fost 
momeala, tu ai fost peştele. Am încercat din nou să te ţin 
departe, dar nu ţi-am putut explica, nu am putut... 

Trase aer în piept, cu suspine. 

— Acum pot să vorbesc despre asta. Au ridicat blocajul 
mental, pentru că nu mai merită să cheltuiască pe noi atâta 
energie mentală, fiind blocaţi aici. Pentru ei, suntem ca şi 
morţi şi nu merită să se mai ocupe de noi. 

Bigman ascultase toate acestea tot mai nedumerit. 

— Pe nisipurile din Marte, ce se întâmplă aici? De ce 
suntem ca şi morţi? 

Evans nu răspundea. Stătea în continuare cu capul în 
mâini şi tăcea. 

Lucky, încruntat şi căzut pe gânduri, preluă întrebarea: 

— Ne aflăm sub un „petic”, un petic portocaliu uriaş, ieşit 
din adâncurile venusiene. 

— Un petic destul de mare ca să ne acopere nava? 

— Un petic cu diametrul de trei kilometri! spuse Lucky. 
Trei kilometri în diametru. Ceea ce ne-a lovit şi aproape ne- 
a dezmembrat a fost un jet de apă. A doua oară am avut 
noroc, nu ne-a nimerit. Pur şi simplu! Un jet de apă cu forţa 
unei încărcături submarine. 

— Dar cum am putut să trecem pe sub elfără să-l vedem? 

— Evans crede că se află sub controlul mental al 
broaştelor-V, iar eu înclin să-i dau dreptatE. Îşi poate 
diminua luminescenţa prin contractarea celulelor 
luminoase din piele. Putea să-şi ridice unul din pliuri, ca să 
ne lase să intrăm. lar acum, ne aflăm exact sub el. 

— Iar dacă ne mişcăm sau încercăm să ne deschidem cale, 
peticul ne va da încă o lecţie, iar un petic nu ratează 


niciodată. 

Lucky se gândi puţin, apoi spuse brusc: 

— Ba poate să rateze! Ne-a ratat când o conduceam pe 
Hilda spre nava ta. Mergeam atunci cu un sfert din viteza 
obişnuită. 

Se întoarse spre Bigman, cu o privire pusă pe fapte mari. 

— Bigman, generatoarele principale pot fi peticite? 

Bigman aproape uitase de motoarE. Îşi reveni şi spuse: 

— Păi... Aliniamentul micropilei nu a fost deteriorat, de 
aceea zic că poate fi reparat, dacă am echipamentul 
necesar. 

— Cât de mult o să-ţi ia? 

— Câteva ore, probabil. 

— Atunci, la lucru. Eu ies în apă. 

Evans ridică privirea, stupefiat. 

— Cum adică? 

— Mă duc la peticul nostru uriaş. 

Era deja în mica ecluză a costumului submarin, 
asigurându-se că liniile subţiri ca aţa ale câmpului de forţă 
sunt la locul lor şi bine oxigenate, iar rezervoarele de 
oxigen sunt pline. 

Paradoxal, să fii afară, în întunericul absolut, era odihnitor. 
Pericolul părea foarte departe. Dar Lucky ştia că sub el este 
fundul oceanului şi că în jurul lui, în toate părţile, era 
înfăşurat un căuş, o cupolă vie, de consistenţa cauciucului. 

Pompa costumului trimitea un jet de apă în jos, iar el se 
ridica, cu arma ridicată şi pregătită. Nu putea să nu se 
minuneze de blasterul subacvatic pe care-l ţinea în mâini. 
Omul avea spirit inovator încă de pe planeta lui natală, dar 
se părea că necesitatea de a se adapta la un mediu ostil pe 
o planetă străină făcea această inventivitate de o sută de ori 
mai puternică. 

Aşa cum noul continent american a început să 
strălucească cu o intensitate pe care bătrâna Europă nu o 
putea atinge, şi noua Venus îşi arăta vechiului Pământ 
propriile calităţi. Să luăm, de pildă, oraşele sub cupole. 


Nicăieri pe Pământ nu se folosiseră cu atâta ingeniozitate 
câmpurile de forţă. Chiar costumul pe care-l purta el n-ar fi 
rezistat presiunii sutelor de tone de apă nici o clipă, fără 
microcâmpurile de forţă distribuite ca un păienjeniş în 
anvelopă (iarăşi, cu condiţia ca acele tone să se introducă 
suficient de încet în mediu). Costumul era şi în multe alte 
privinţe o minune a ingineriei. Dispozitivul cu jet, pentru 
deplasarea sub apă, alimentarea cu oxigen foarte eficientă, 
comenzile compacte, toate acestea erau admirabile. 

Dar arma pe care o ţinea în mâini! 

Îşi mută îndată gândurile spre monstrul de deasupra lui. 
Şi acesta era o invenţie venusiană. O invenţie a evoluţiei 
planetei. Oare asemenea lucruri s-ar putea întâmpla pe 
Pământ? Nu pe uscat, categoric. 'Țesuturile vii nu puteau 
susţine greutăţi mai mari de patruzeci de tone în câmpul 
gravitațional terestru. Uriaşii brontozauri din Era 
Mezozoică aveau picioarele ca nişte trunchiuri de copaci, şi 
chiar şi aşa erau nevoiţi să rămână în zonele mlăştinoase, 
pentru a se lăsa susținuți de apă. 

Da, acesta era răspunsul: susţinerea dată de apă. În 
oceane pot exista creaturi de orice mărime. Pe Pământ 
existau balenele, mai mari decât orice dinozaur care a trăit 
vreodată. Dar această monstruozitate de deasupra lui, 
acest „petic”, cântărea cu aproximaţie două sute de 
milioane de tone. Atât puteau să cântărească abia două 
milioane de balene mari, luate împreună. Lucky se întrebă 
cât de bătrână este această fiinţă. Cât de mult îi trebuie 
unei asemenea fiinţe ca să ajungă să cântărească cât două 
milioane de balene? O sută de ani? O mie de ani? Cine 
poate şti? 

Dar şi mărimea îşi are dezavantajele ei. Cu cât mai mare 
este un animal, cu atât mai lente sunt reacţiile lui. 
Impulsurile nervoase au o viteză limitată. 

Evans credea că monstrul se ferea să-i mai atace cu încă 
un jet de apă pentru că, paralizându-i, nu îl mai interesa 
soarta lor ulterioară, sau mai degrabă nu le interesa pe 


broaştele-V care manipulau uriaşul petic organic. Dar se 
prea putea să nu fie aşa! Poate că monstrul avea nevoie de 
timp pentru a-şi umple imensul sac cu apă. Avea nevoie şi 
de timp ca să ţintească. 

Mai mult, monstrul nu prea avea cum să se afle în 
condiţiile sale optime. El era adaptat la abisuri, la straturi 
de apă de zece kilometri, poate mai mull. În a doua 
încercare, o ratase pe Hilda, probabil pentru că nu-şi 
revenise complet din prima lovitură. 

Dar acum aştepta; sacul de apă se umplea încet; îşi aduna 
puterile, cât de mult putea el în condiţiile apei puţin adânci. 
EI, Lucky, un om de optzeci şi cinci de kilograme, trebuia să 
oprească această adunare a forţelor monstrului de două 
sute de milioane de tone. 

Lucky se uită în sus. Nu vedea nimic. Apăsă contactul de 
pe linia de comenzi aflată pe degetul mijlociu al mâinii 
stângi, străpungând câmpul de forţă care-i învăluia mâna, şi 
din vârful metalic al degetului jzbucni un fascicul de lumină 
albă pură. Aceasta pătrundea în întunericul ceţos şi se 
pierdea în sus, în nimic. Oare la capătul lui este monstrul? 
Sau lumina diminua până la pieire? 

Monstrul trăsese în ei cu jetul lui de apă de trei ori. Prima 
oară, când izbise nava lui Evans. A doua oară, la lovirea 
navei lui Lucky. (Dar nu atât de puternic; oare creatura îşi 
pierdea din putere?) Iar a treia Jovitură, prematură, fusese 
un rateu. 

Îşi ridică arma. Era masivă, cu un mâner gros. În acel 
mâner se afla o sută de kilometri de fire şi un mic 
generator, care putea scoate tensiuni uriaşe. Ţinti în sus şi 
strânse pumnul. 

O clipă - nimic. Dar ştia că firul subţire ca aţa se îndreaptă 
în sus, prin apa saturată cu bioxid de carbon a oceanului... 

Apoi săgeata a lovit, iar Lucky văzu rezultatelE. În 
momentul contactului, un fulger electric ilumina cupola 
care-i ţinea prizonieri şi o lovea cu forţa trăsnetului. Firul 
de grosimea firului de păr strălucea, iar deasupra 


spumegau aburii. Era mai mult decât abur, pentru că apa 
străină se contorsiona şi forma bule imense, pe măsură ce 
bioxidul de carbon se elibera. Lucky se simţea el însuşi 
antrenat în sus de sălbaticii curenţi de convecţie. 

Mai presus de toate, mai mult decât aburii şi bulele de gaz 
şi decât curenţii de apă, a fost bila de foc văzută deasupra 
capului. În locul în care firul a atins țesuturile vii, a avut loc 
o puternică descătuşare de energie. Arsura a făcut o gaură 
lată de trei metri şi groasă de tot atâţia în muntele viu de 
deasupra ei. 

Lucky zâmbi amar. Nu era nici măcar o ciupitură pentru 
imensitatea dimensională monstrului, dar „peticul” o va 
simţi; o va simţi în cel mult zece minute. Impulsurile 
nervoase trebuie să parcurgă întreaga curbură a corpului. 
Când semnalul dureros va atinge minusculul creier al 
fiinţei, aceasta va fi distrasă de la nava neajutorată de pe 
fundul oceanului, către noul atacator. 

Dar, mai gândi Lucky, tot amar, monstrul nu-l va găsi. În 
zece minute îşi va schimba poziţiA. În zece minute, va fi 
departe... 

Dar nu apucă să-şi termine gândul. La mai puţin de un 
minut de la lovitura lui, creatura deja riposta. 

Nu trecuse nici un minut şi simţurile şocate şi torturate ale 
lui Lucky îi spuseră că este purtat în jos de un jet în curgere 
turbulentă, cu o viteză uriaşă... 

10. Muntele de carne. 

Şocul îi puse în stare de alertă toate simţurile. Orice 
costum din metal obişnuit ar fi fost rupt sau zdrobit. Orice 
om obişnuit ar fi fost dus în stare de inconştienţă până la 
fundul oceanului, unde ar fi fost lovit şi omorât. 

Dar Lucky a ales lupta. O luptă disperată împotriva 
curentului atotstăpânitor, în care a reuşit să-şi ridice braţul 
stâng la piept, ca să verifice cadranele care indicau starea 
maşinăriei costumului. 

Gemu. Indicatorii erau morţi. Circuitele lor delicate 
fuseseră distruse de impact. Dar alimentarea cu oxigen 


părea să fie neatinsă (plămânii i-ar fi descoperit orice 
scădere a presiunii), iar costumul nu prezenta infiltrări. Nu 
putea decât să spere Că propulsia prin jet este încă în 
funcţiune. 

Nu avea rost să încerci să ieşi din curent cu ajutorul forţei 
brute, în mod sigur, nu avea destulă putere. Va trebui să 
aştepte şi să se bazeze pe un fapt foarte important: pe 
măsură ce penetra în jos, jetul de apă pierdea mult din 
viteză. Apa trecând prin apă prezintă un intens fenomen de 
frecare. La marginea jetului, turbulenţa creşte şi te trimite 
înapoi în mijlocul curentului descendent. Coloana de apă 
emisă de punga creaturii, largă de o sută cincizeci de metri, 
putea să fie la lovirea fundului de doar cincisprezece metri, 
în funcţie de viteza iniţială şi de distanţa faţă de fundul 
oceanului. 

Şi viteza avea să se micşoreze. Asta nu însemna că viteza 
finală putea fi cumva evaluată. Lucky îi simţise forţa pe 
când era în navă. 

Totul depindea de cât de departe se afla el faţă de centrul 
acestui curent de apă şi de cât de departe era ţinta pe care 
o vizase creatura. 

Cu cât aştepta mai mult, cu atâta şansele lui erau mai mari 
- asta dacă nu cumva aşteptase deja prea mult. Cu mâna în 
mănuşa metalică pe comenzile jetului propriu, Lucky se lăsă 
dus în jos, încercând să aştepte calm, chinuindu-şi mintea 
să ghicească apropierea fundului solid, aşteptând în fiecare 
clipă să sufere un şoc final, pe care nu mai avea cum să-l 
simtă. 

Apoi, după ce a numărat până la zece, dădu drumul jetului 
propriului costum. Micile elice de mare viteză de pe ambii 
omoplaţi începură să vibreze, aruncând apa în urmă, în 
unghi drept faţă de curent. Lucky simţea cum cade într-o 
altă direcţie. 

Dacă era chiar pe centru, nu ajuta la nimic. Energia 
pompată nu ar fi fost suficientă pentru a contracara uriaşul 
fluviu vertical. Dar dacă s-ar fi aflat departe de centru, 


viteza lui proprie i-ar fi încetinit considerabil coborârea şi 
ar fi ajuns la zona de turbulenţă de la margine. 

În vreme ce gândea astfel, îşi simţea corpul pendulând şi 
răsucindu-se cu o violenţă ameţitoare. Ştiu pe loccăa 
scăpat. 

Păstrându-şi propriile jeturi de apă în funcţiune, le 
îndreptă spre fundul oceanului şi în acelaşi timp întoarse 
lumina din deget spre fundul oceanului, chiar la timp 
pentru a vedea, la vreo cincisprezece metri sub el, mâlul 
explodând şi întunecând totul. 

leşise din curentul descendent cu doar câteva secunde 
înainte de a fi prea târziu. 

Acum se grăbea în sus, cât de repede îi permiteau 
motoarele de pe costum. Era într-o grabă disperată. În 
întunericul din cască (întunericul din întuneric din 
întuneric), strângea din dinţi şi din ochi. 

Încerca să nu gândească nimic. Se gândise destul în acele 
câteva secunde din torenT. Îşi subestimase inamicul. 
Presupusese că giganticul „petic” îl ţintise pe el, dar nu era 
aşa. Broaştele-V de la suprafaţa oceanului erau cele care 
comandau corpul giganticului petic, prin intermediul minţii 
lui primitive! Broaştele-V fuseseră cele care ţintiseră. Ele 
nu aveau nevoie să urmărească semnalele electrice din 
petic pentru a şti că fusese lovit. Nu aveau nevoie decât să 
citească mintea lui Lucky, iar pentru ţintit nu aveau decât să 
localizeze sursa gândurilor lui. 

De data asta nu mai era o problemă de înţepare a 
monstrului ca să se mute, să lunece înapoi în abisurile care- 
| născuseră şi să o lase liberă pe Hilda. Nu, monstrul ăsta 
trebuia să fie omorât de-a dreptul. 

Şi repede! 

Dacă Hilda nu putea suporta o lovitură în plin, nici 
costumul lui Lucky nu era în stare. Indicatoarele se 
duseseră deja. Urmau comenzile. Sau conteinerele de 
oxigen lichid vor suferi stricăciuni la micile generatoare de 
câmp. 


Lucky urca tot mai sus. Voia să ajungă la singurul loc ferit. 
Deşi nu văzuse niciodată sacul de apă al monstrului, era de 
bun simţ să consideri că este ceva care se umflă, un tub 
flexibil şi extensibil, care putea să ţintească în diverse 
direcţii. Dar monstrul nu putea să ţintească propria 
suprafaţă inferioară. În primul rând, şi-ar fi făcut rău lui 
însuşi. In al doilea rând, forţa apei expulzate nu ar fi permis 
o curbură prea mare a tubului de ejectare. 

Lucky trebuia să urce aproape de suprafaţa inferioară a 
animalului, acolo unde arma cu apă a animalului nu-l putea 
atinge; trebuia să facă asta înainte ca monstrul să-şi umple 
sacul cu apă pentru încă o lovitură. 

Lucky îşi îndreptă lumina în sus. Nu-i plăcea s-o facă, 
pentru că ştia instinctiv că lumina îl va face o ţintă uşoară. 
Dar mintea îi spuse că instinctul se înşeală. Simţul căruia 
monstrul îi datora atacul rapid nu era văzul. 

La cincisprezece metri deasupra lui, lumina se termina pe 
o suprafaţă aspră, cenuşie, marcată de pliuri. Lucky nu se 
obosi să-şi oprească ascensiunea. Pielea monstrului era 
cauciucată, iar costumul lui era dur. Chiar în timp ce 
gândea acestea, s-a lovit de suprafaţa aceea de animal 
extraterestru. 

Lucky respiră uşurat, în înghiţituri mari, clipe lungi, lipit 
de monstru. Se simţea oarecum în siguranţă, pentru prima 
oară de la părăsirea navei. Dar relaxarea nu a durat mult. 
Creatura (sau, mai degrabă, micii maeştri ai minţii care o 
controlau) putea să-şi îndrepte atacurile asupra altei ţinte, 
anume nava. Nu trebuia să permită acest lucru. 

Lucky îşi plimbă lumina din deget înjur, cu un amestec de 
mirare şi de ameţeală. 

Din loc în loc, suprafaţa inferioară a monstrului era 
presărată cu găuri largi cam de doi metri, în care Lucky 
vedea, după circulaţia bulelor de gaz şi a particulelor 
solide, că circulă apă. La intervale mai mari erau crăpături, 
care se deschideau ocazional în fisuri lungi de trei metri, 
din care ţâşnea apă spumegândă. 


Se părea că acesta este modul în care se hrăneşte 
monstrul. El îşi vărsa sucurile digestive în porţiunea de 
ocean pe care o acoperea cu mantia lui, apoi sugea apa, 
până la ultima picătură, pentru a extrage nutrienţii 
conţinuţi, iar apoi elimina resturi, apă, propriile 
excremente. 

Evident, nu putea sta prea mult deasupra unei zone a 
oceanului, pentru că acumularea produselor reziduale i-ar 
fi făcut mediul deloc propice. Dacă era după el, probabil că 
nu ar fi stat atât de mult aici, dar condus de broaştele-V... 

Bănuitor, Lucky încetă orice acţiune proprie şi întoarse 
fasciculul de lumină spre un loc apropiaT. Într-o clipă de 
groază concentrată, îşi dăduse seama care este scopul 
acelor striuri adânci pe care le remarcase în partea 
inferioară a monstrului. Unul dintre acestea se forma chiar 
spre el şi începea să sugă apă spre interior. Cele două părţi 
ale striului se frecau una de alta, iar ansamblul era în mod 
evident un mecanism de mestecare, cu care monstrul rupea 
şi sfâşia particulele de hrană prea mari ca să fie abordate 
direct de pori. 

Lucky nu mai aşteptă. Nu putea risca integritatea 
costumului în faţa formidabilei presiuni a muşchilor 
monstrului. Pereţii costumului puteau rezista, dar unele 
porţiuni ale delicatului mecanism de deplasare se putea să 
nu reziste. 

Zvâcni din umeri, ca să întoarcă jeturile direct spre pielea 
monstrului, la viteză maximă. 

Scăpă, emițând un sunet ascuţit, apoi coti înapoi. 

Nu mai atingea pielea, ci plutea în apropierea ei, urmând 
direcţia împotriva gravitaţiei. Urca, îndepărtându-se de 
marginile monstrului, către centru. 

Ajunse brusc la un punct în care suprafaţa inferioară a 
creaturii se sfârşea cu un perete vertical, o piele extinsă în 
jos cât bătea lumina. Peretele fremăta şi era evident că e 
dintr-un ţesut mult mai subţire. 

Era sifonul creaturii. 


Lucky era sigur că peste asta a nimerit: o cavernă 
gigantică, lată de sute de metri, în care se năştea acea furie 
a apei pe care o încercase. Prudent, Lucky îi dădu ocol. Era, 
fară îndoială, cel mai sigur loc în care se putea găsi, exact la 
baza sifonului. Dar chiar şi aşa îşi alegea cu mare grijă 
drumul. 

Dar ştia că altceva îl interesează şi părăsi sifonul 
monstrului. Se deplasă în direcţia în care pielea monstrului 
se întindea şi mai mult, până când ajunse la vârful cupolei. 

La început, Lucky era conştient doar de un bubuit foarte 
grav, atât de grav, că aproape nu putea fi auzit, intrând în 
categoria infrasunetelor. Dar de fapt încerca să distingă 
această vibraţie gravă de orice alt sunet. A urmărit 
umflarea-dezumflarea pielii monstrului. Aceasta chiar avea 
fluxuri şi refluxuri. Era o masă uriaşă, care atârna zece 
metri în jos, lată probabil cât era şi sifonul făpturii. 

Nu putea fi altceva decât centrul organismului, inima, sau 
orice ar fi îndeplinit rolul de inimă. Acea inimă trebuia să 
bată cu o energie imensă, iar Lucky ameţi numai încercând 
să-şi imagineze fenomenul. Acele bătăi de inimă durau 
fiecare câte cinci minute, timp în care mii de metri cubi de 
sânge (sau orice o fi folosit creatura) erau trimişi în forţă 
prin vase de sânge suficient de largi cât să poată naviga 
prin ele Hilda. Acel puls trebuia să fie suficient ca să trimită 
sângele la depărtare de un kilometru şi să-l mai şi aducă 
înapoi. 

Formidabil mecanism trebuie să fie, gândi Lucky. Ah, de-ar 
fi putut să captureze un asemenea specimen şi să-i studieze 
fiziologia! 

Undeva în umflătura aceea ar fi trebuit să se afle şi 
creierul monstrului. Creier? Poate ceea ce trecea drept 
creier nu era mai mult decât o mică aglomerare de celule 
nervoase, fără de care monstrul putea trăi probabil bine- 
mersi. 

Poate! Dar nu putea trăi fără inimă. Inima tocmai 
terminase o bătaie. Umflătura centrală se contractase până 


ce nu mai rămăsese practic nimic din ea. Acum inima se 
relaxa, pentru o altă bătaie, care urma să înceapă peste 
vreo cinci minute, probabil, iar organul se umfla şi se dilata, 
în timp ce sângele îl inunda. 

Lucky îşi ridică arma şi se cobori, cu lumina de la deget 
fixată pe acea inimă gigantică. Probabil că era o idee bună 
să nu stea prea aproape. Pe de altă parte, nu prea avea voie 
nici să rateze. 

O clipă, fu năpădit de regrete. Din punct de vedere 
ştiinţific, era aproape o crimă să omori o asemenea 
magnifică creaţie a naturii. 

Oare să fi fost propriile lui gânduri, sau gânduri impuse de 
broaştele-V de la suprafaţa oceanului? 

Nu-şi mai permitea să întârzie. Strânse mânerul armei. 
Firele ieşiră în viteză. Văzu cum fac contact, iar apoi Lucky 
fu orbit de fulgerul în care aproape întregul perete al inimii 
monstrului era ars. 

Apa a fiert multe minute de zvârcolelile morţii animalului- 
munte. Prins în vâltoare şi târât în toate direcţiile, Lucky 
era neputincios. 

A încercat să trimită apeluri către Hilda, dar răspunsul a 
constat în icnete nearticulate. Fără doar şi poate că şi nava 
era zdravăn zdruncinată. 

Dar moartea, când e să vină, trebuie să ajungă până în cea 
mai îndepărtată celulă a organismului, fie el de două sute 
de milioane de tonE. În cele din urmă, liniştea acoperi toată 
apa din jur. 

Zdruncinat, aproape mort, Lucky se deplasă încet-încet, cu 
prudenţă, spre fundul oceanului. 

Chemă iar pe Hilda. 

— A murit, a spus el. Trimiteţi-mi un impuls direcţional, ca 
să pot ajunge la voi. 

— Lucky îl lăsă pe Bigman să-i scoată costumul submarin 
şi reuşi să scoată un zâmbet, văzând faţa îngrijorată a 
micului marțian. 


— Lucky, nu credeam să te mai văd vreodată, spuse 
Bigman, înghiţindu-şi cu zgomot un nod. 

— Dacă ai de gând să plângi, spuse Lucky, întoarce-ţi capul 
în altă parte. Nu am ieşit în ocean ca să mă ud tocmai aici. 
Cum stăm cu generatoarele principale? 

— O să meargă brici, vorbi şi Evans; Dar avem nevoie de 
timp. Lovitura a reuşit să rupă una din suduri, de la capăt. 

— Ei bine, spuse Lucky, va trebui să ne facem treaba în 
condiţiile date... 

Se aşeză, cu un suspin amar. 

— Lucrurile nu au mers cum am vrut eu. 

— În ce privinţă? întrebă Evans 

— Intenţia mea era să-l ciupesc puţin şi s-o ia la sănătoasa. 
N-a mers, aşa că a trebuit să-l omor. Rezultatul este că 
monstrul mort s-a aşezat în jurul Hildei, înfăşurând-o ca un 
cort fară bețe. 

11. Spre suprafaţă? 

— Vrei să spui că suntem prinşi într-o capcană? 

Bigman era îngrozit. 

— Poţi s-o iei şi aşa, spuse Lucky, calm. Dar poţi să spui şi 
că suntem în siguranţă, dacă vrei să priveşti din acest punct 
de vederE. În mod cert, suntem aici mai în siguranţă decât 
oriunde pe Venus. Nimeni nu ne poate face, la modul 
propriu, nimic, câtă vreme suntem cu un munte de came 
moartă deasupra noastră. lar după ce reparăm 
generatoarele, o să forţăm ieşirea. Bigman, la generatoare. 
Evans, hai să dăm pe gât nişte cafea şi să punem lumea la 
cale. Cred că este ultima noastră şansă de a avea o discuţie 
liniştită. 

Lui Lucky îi pica foarte bine momentul de respiro, când nu 
avea nimic de făcut; doar să vorbească şi să se gândească. 

Dar Evans era foarte îngrijorat. Ochii lui albaştri ca de 
porțelan aveau cearcăne pe la colţuri. 

— Îmi pari cam îngrijorat, spuse Lucky. 

— Chiar sunt îngrijorat. Pe Spaţiu!... Ce mai putem face? 


— M-am gândit la asta. Mie mi se pare că tot ce putem 
face este să transmitem informaţia despre broaştele-V cuiva 
care nu se află sub controlul lor mental. 

— Şi cine crezi că ar fi persoana? 

— Nu cineva de pe Venus, asta e sigur. 

Evans se zgâi la prietenul lui. 

— Vrei să-mi spui că toată lumea de pe Venus este 
controlată de ele? 

— Nu, dar oricine ar putea fi. La urma urmei, există mai 
multe moduri în care aceste creaturi pot manipula mintea 
unui om. 

Lucky îşi lăsă un braţ pe spătarul scaunului rotativ şi puse 
picioarele pe pupitru, unul peste altul. 

— În primul rând, mintea unui om poate fi controlată total 
doar pentru un interval scurt de timp. Vorbesc de controlul 
total. În acest interval de timp, persoana respectivă poate 
fi constrânsă să facă lucruri contrare propriei naturi, 
lucruri care să pună în pericol viaţa lui sau a celor din jur: 
de pildă, pilotul navetei, la venirea mea şi a lui Bigman pe 
Venus. 

Evans spuse cu amărăciune: 

— Află că nu aceste probleme mă ardeau pe mine. 

— Ştiu. Morriss nu şi-a dat seama. El era sigur că nu eşti 
controlat, prin simplul fapt că nu prezentai semne de 
amnezie. Dar există un al doilea tip de control, iar de acesta 
tu ai avut parte. E mai puţin intens, astfel încât persoana îşi 
păstrează memoria. Fiind mai puţin intens, controlul nu 
poate determina o persoană să facă lucruri împotriva 
propriei naturi. De pildă, nu poţi fi forţat să te sinucizI. În 
schimb, puterea aceasta acţionează pe perioade mai lungi 
de timp - zile, nu ore. Broaştele-V câştigă în timp ceea ce 
pierd în intensitate. Ei bine, eu zic că există şi un al treilea 
tip de control. 

— În ce ar consta el? 

— E un control mai puţin intens decât cel de al doilea tip. 
Un control atât de fin, încât victima nici nu-şi dă seama de 


el, dar destul de puternic pentru ca mintea victimei să fie 
stoarsă de informaţii. De pildă, cazul lui Lyman Tumer. 

— Inginerul-şef din Aphrodite? 

— Chiar el. El este cazul pe care vreau să-l analizeZ. 
Înţelegi de ce? Să nu uităm că ieri a fost în ecluză un om cu 
mâna pe o pârghie, care a pus în pericol întregul oraş, un 
om foarte bine protejat, înconjurat cu alarme, de care 
nimeni nu s-a putut apropia până ce Bigman a forţat 
trecerea prin sistemul de ventilaţie. Nu e ciudat? 

— Nu. Ce vezi ciudat aici? 

— Omul era angajat acolo doar de câteva luni. Nici măcar 
nu era un inginer autentic. Munca lui era mai degrabă de 
conţopist, de om de birou. De unde să fi căpătat informaţiile 
pentru a se proteja atât de bine? De unde să cunoască el 
atât de complet sistemul energetic şi cel mecanic al ecluzei? 

Evans strânse din buze şi şuieră mut. 

— Da, aici ai dreptate. 

— Da, dar pe Ţumer.nu l-a izbit detaliul. Am vorbit cu el 
despre problema asta, înainte să urcăm la bordul Hildei. 

Amănuntul nu i-aspus prea multe. Nu i-am spus, evident, 
ce urmăresc. El însuşi mi-a vorbit despre lipsa de 
experienţă a omului, dar contradicţia nu l-a izbit. Ei bine, de 
unde putea căpăta omul toată informaţia necesară? De la 
cine altul decât de la inginerul-şef? Cine cunoştea lucrurile 
mai bine decât el? 

— Corect, foarte corect. 

— Ei bine, să presupunem că Tumer era sub un control 
foarte blând. Informaţia era obţinută din creierul lui, iar el 
putea fi foarte uşor calmat, fără a vedea nimic anormal. 
Înţelegi ce vreau să zic? Apoi mai e şi Morriss... 

— Morriss? Şi el? 

Evans era şocat. 

— Foarte posibil. El e convins că de vină sunt siriusienii, 
care vor musai secretele drojdiilor. Nu poate să creadă că e 
cu totul altceva. Este oare o greşeală firească, sau i s-a 
sugerat subtil bănuiala? Era foarte dispus să te suspecteze, 


Lou, poate prea dispus. Un consilier nu ar trebui să fie atât 
de pornit să suspecteze un alt consilier. 

— Pe Spaţiu! Atunci, cine se află în siguranţă, Lucky? 

Lucky privea ţintă la ceaşca lui de cafea. 

— Pe Venus, nimeni nu e în siguranţă. Asta cred. Trebuie 
să trimitem istorisirea noastră altcuiva. 

— Şi cum o trimitem? 

— Asta e problema noastră. Cum o trimitem? 

Lucky Starr se gândea de o vreme la asta. 

— Nu putem pleca, fizic vorbind. Hilda e proiectată doar 
pentru navigația oceanică. Nu poate naviga în aer, iar de 
spaţiu nici pomeneală. Iar dacă mergem în oraş, ca să 
găsim ceva mai bun, s-ar putea să nu mai plecăm niciodată. 

— Cred că ai dreptate, spuse Lucky. Dar nu trebuie să 
părăsim Venus pentru asta. Cea care trebuie să plece este 
informaţia pe care o avem. 

— Dacă te gândeşti la radioul navei, să ştii că nici el nu 
merge. Aparatul navei este strict pentru comunicaţii 
venusiene. Nu are componentă subeterică, deci nu poate 
bate până la Pământ. De fapt, nici un semnal radio nu va 
răzbate până dincolo de suprafaţa oceanului. Undele 
purtătoare sunt alese astfel încât să se reflecte de suprafaţa 
oceanului, pentru a bate la distanţe marl. În plus, chiar 
dacă am putea transmite mai departe, nu vom ajunge la 
Pământ. 

— Nu văd de ce ar trebui, spuse LuckY. Între Pământ şi noi 
mai există ceva care se potriveşte cu ce ne trebuie. 

O clipă, Evans se arătă buimăcit. Apoi înţelese: 

— 'Te referi la staţiile spaţiale? 

— EvidenT. În jurul lui Venus orbitează două staţii spaţiale. 
Pământul poate fi la o distanţă între cincizeci şi optzeci de 
milioane de kilometri, dar staţiile trec la circa trei mii de 
kilometri de punctul ăsta. Iar în staţiile spaţiale nu prea pot 
exista broaşte-V. Sunt sigur de asta. Morriss spune că nu le 
place oxigenul în stare liberă. Iar în spaţiul acela atât de 
restrâns nimeni nu e nebun să creeze camere speciale cu 


bioxid de carbon, doar ca să aibă broaşte-V. Stațiile fac 
economie de spaţiu la sânge. Dacă trimitem un mesaj către 
staţii, pentru a fi retransmis la sediul de pe Pământ, am 
reuşit. 

— Formidabil, Lucky, spuse Evans, radios. Asta e calea. 
Puterile lor mentale nu pot să bată la trei mii de kilometri, 
până la... 

Dar faţa îi căzu imediat. 

— Nu, n-o să meargă, pentru că radioul oricum nu bate 
dincolo de suprafaţa oceanului. 

— Poate nu de aici. Dar dacă urcăm la suprafaţă şi 
transmitem direct prin atmosferă? 

— La suprafaţă? 

— Ce zici? 

— Dar sunt acolo. Broaştele-V sunt la suprafaţă. 

— Ştiu asta. 

— Vom fi sub controlul lor. 

— Oare? se îndoi Lucky cu voce tare. Până acum nu au 
avut a face cu nimeni care să ştie de ele, care să se aştepte 
la atacul lor şi care să-şi pregătească mintea să reziste. 
Cele mai multe dintre victime nu bănuiau absolut nimiC. În 
cazul tău, chiar le-ai invitat în mintea ta, ca să folosesc 
exprimarea ta. Eu nu sunt nepregătit şi în nici un caz nu le 
voi face asemenea invitaţii. 

— Nu ai cum, ascultă-mă pe mine. Nu ştii cum e. 

— Poţi să-mi sugerezi o alternativă? 

Înainte ca Evans să poată răspunde, în cabină intră 
Bigman, care îşi întindea mânecile suflecate. 

— Totul e în regulă, spuse el. Garantez pentru 
generatoare. 

Lucky înclină din cap şi se duse la comenzi. Evans a rămas 
în scaunul lui, cu ochii plini de norii nesiguranţei. 

Motoarele torceau din nou, un tors bogat şi dulce. Sunetul 
înfundat era pentru ei ca un cântec. Simţeau sub picioare 
acea senzaţie de suspendare şi de mişcare pe care nu oai 
niciodată în navele spaţiale. 


Hilda se deplasa prin apa închisă de corpul prăbuşit al 
monstrului, prinzând viteză. 

— Cât loc avem? se auzi vocea neliniştită a lui Bigman. 

— Ceva mai puţin de un kilometru, răspunse Lucky. 

— Dar dacă nu reuşim? Dacă ne lovim de pielea 
monstrului şi ricoşăm ca o secure într-un lemn de esenţă 
tare? 

— Dăm înapoi şi încercăm din nou, veni răspunsul calm al 
lui Lucky. 

Se lăsă liniştea, iar apoi Evans spuse cu voce joasă: 

— Închişi aici, sub un „petic”, suntem ca într-un refugiu. 

Murmura, mai mult pentru sine. 

— Într-un ce? întrebă Lucky. 

— Într-un refugiu, spuse Evans, încă pe gânduri. 
Construcţii venusiene. Mici cupole de transită sub fundul 
oceanului, cum ar fi pivnițele de furtună sau adăposturile 
împotriva bombardamentelor de pe Pământ. Acestea ar 
trebui să asigure protecţia împotriva apei, în cazul că va fi 
străpunsă cupola principală, să spunem, de un cutremur 
venusian. Nu ştiu dacă a fost vreodată folosit vreunul dintre 
aceste refugii, dar cele mai bune blocuri se spune că au aşa 
ceva, pentru cazurile de necesitate. 

Lucky îl asculta cu atenţie, fără însă a-i spune nimic. 
Zgomotul motoarelor căpătă un timbru ascuţit. 

— Ţineţi-vă bine! spuse Lucky. 

Hilda tremura din toate încheieturile, iar decelerarea 
bruscă, aproape irezistibilă, îl forţă pe Lucky să se ţină de 
panoul de comandă. Mâinile lui Bigman şi Evans se făcură 
albe la încheieturile degetelor, din cauza efortului de a se 
ţine de barele de siguranţă cu toată puterea disponibilă. 

Vasul încetinea, dar fără a se opri. Cu motoarele turate la 
maxim şi generatoarele gemând aproape omeneşte, 
stârnind simpatia lui Lucky, Hilda îşi deschidea drum prin 
țesuturile monstrului, prin came, muşchi, tendoane, prin 
vase de sânge goale şi nervi inutili, care mai degrabă 
semănau a cabluri de înaltă tensiune, groase de un metru. 


Lucky, strângând din dinţi şi întunecat la faţă, ţinea drumul 
cât mai drept prin materia care opunea rezistenţă. 

Lungi minute au trecuT. Într-o triumfătoare şi lungă 
vibraţie finală a motorului, erau dincolo, trecuseră de 
monstru şi se aflau din nou în marea liberă. 

Hilda se ridica încet şi lin prin apa întunecată, saturată cu 
bioxid de carbon, a oceanului venusian. Cei trei păstrau o 
linişte de mormânt, parcă amplificată de ideea că atacau 
însăşi fortăreaţa formelor ostile de viaţă de pe Venus. Evans 
nu mai scosese un cuvânt de la lăsarea în urmă a 
„peticului”. Lucky blocase toate comenzile şi acum stătea pe 
scaunul lui rotativ şi bătea darabana pe genunchi. Până şi 
Bigman, altfel un om nestăpânit, se izolase în tăcere la 
babord, privind prin hubloul cu câmp larg de vedere. 

Dintr-o dată, Bigman rupse tăcerea: 

— Lucky, ia uită-te acolo! 

Lucky veni cu paşi mari lângă Bigman. Se uitară împreună 
în tăcere. Peste jumătate din câmpul de vizibilitate era 
acoperit de lumina stelară a creaturilor fosforescente, mici 
şi mari, dar toate având aceeaşi direcţie: un perete uriaş 
care sclipea în culori schimbătoare. 

— Crezi că ăla e peticul, Lucky? întrebă Bigman. Nu 
strălucea atât de tare când eram acolo, jos; şi, oricum, nu ar 
avea de ce să sclipească, de vreme ce e mort, nu? 

Lucky se gândi o clipă: 

— Într-un fel, e chiar peticul, Bigman. Cred că întregul 
ocean se adună ca să se ospăteze. 

Bigman se uită din nou şi simţi să i se face rău. Evident! 
Acolo erau sute de milioane de tone de came, numai bune 
de consumat, iar lumina pe care o vedeau nu putea fi decât 
a micilor creaturi ale întunericului, care se hrăneau din 
monstrul mort. 

Creaturile treceau prin dreptul babordului ca nişte săgeți, 
mergând toate în aceeaşi direcţie. Se deplasau exact în 
direcţia din care venea Hilda, spre cadavrul cât un munte 
lăsat de ei în urmă. 


Cei mai mulţi erau peştii-săgeată de toate mărimile. 
Fiecare avea de-a lungul coloanei vertebrale o linie albă, 
fosforescentă (de fapt, nu aveau coloană vertebrală, ci doar 
un fel de băț, fără articulaţii, dintr-o substanţă cornoasă). 
La un capăt al acestei linii albe se afla un V galben palid, 
care indica locul capului. Lui Bigman chiar i se părea că pe 
lângă navă trece un flux nesfârşit de săgeți animate, dar în 
imaginaţie vedea şi fălcile acestora, cu dinţi ca acele, cu 
guri ca nişte peşteri fără fund. 

— Galaxie mare! spuse Lucky. 

— Nisipuri marţiene! murmură şi Bigman. Oceanul o să se 
golească de tot. Toate vieţuitoarele din el se adună într-un 
singur loc! 

Lucky făcu un calcul rapid: 

— La viteza asta de adunare, peştii-săgeată vor termina 
monstrul în douăsprezece ore. 

Din spate se auzi vocea lui Evans: 

— Lucky, vreau să-ţi vorbesc. 

Lucky se întoarse spre el: 

— Sigur. Care e problema, Lou? 

— Când ai propus prima oară să mergem la suprafaţă, m- 
ai întrebat dacă pot veni cu o alternativă. 

— Îmi amintesc. Dar nu mi-ai răspuns. 

— Pot să-ţi spun acum. De fapt, nu-ţi răspund decât că 
trebuie să ne întoarcem în oraş. 

— Ce idee ţi-a venit? se auzi vocea lui Bigman. 

Lucky nu mai avea nevoie să pună întrebarea cu glas tare. 
Cu nările dilatate, urla în sinea lui, furios că şi-a permis să 
piardă atâtea minute preţioase privind prin hublou, în loc să 
se concentreze asupra problemelor grave şi foarte urgente 
pe care le aveau. 

Asta pentru că în pumnul strâns al lui Evans se afla 
blasterul lui Lucky, iar în ochii îngustaţi ai lui Evans se citea 
o hotărâre de nestrămutat. 

— Ne întoarcem în oraş, repetă Evans. 

12. ÎN ORAŞ? 


— Care este problema, Lou? întrebă Lucky. 

Evans făcu un gest nerăbdător cu blasterul. , 

— Dă motoarele înapoi, porneşte spre fund şi întoarce 
nava spre oraş. Nu tu, LuckY. Îl laşi pe Bigman să facă toate 
astea. Apoi te duci lângă el, ca să pot să vă văd şi pe voi doi, 
şi comenzile. 

Bigman avea mâinile pe jumătate ridicate şi ochii întorşi 
deja spre Lucky. Lucky rămăsese cu mâinile lipite de corp. 

Ce-ar fi să-mi spui ce te roade, Evans, spuse el. 

— Pe mine, nimic. Problema e ce te roade pe tine. Ai ieşit 
să omori monstrul, apoi te-ai întors şi imediaţ ai început să 
vorbeşti despre ridicarea la suprafaţă: De ce? 

— Ţi-am explicai motivele. 

— Nu cred în motivele tale. Ştii că dacă ne ridicăm la 
suprafaţă broaştele-V ne vor lua minţile în stăpânire. Eu am 
ceva experienţă cu ele şi ştiu prin urmare că broaştele-V ţi- 
au preluat mintea. Ţie. 

— Poftim? sări Bigman. Ascultă, şefule, ai înnebunit? 

— Ştiu precis ce fac, spuse Evans, privindu-l pe Lucky cu 
prudenţă. Dacă judeci lucrurile la rece, Bigman, îţi vei da 
seama că Lucky este sub influenţa broaştelor-V. Nu uita că e 
şi prietenul meU. Îl cunosc de mai multă vreme decât tine, 
Bigman, şi mă doare că trebuie să fac asta, dar nu am 
încotro. Trebuie. 

Bigman se uita la amândoi, foarte îndoiT. Întrebă, cu voce 
joasă: 

— Lucky, chiar te controlează broaştele alea? 

— Nu, răspunse Lucky. 

— Ce te aşteptai să-ţi răspundă? Întrebă furios Evans. Este 
evident că-l controlează. Ca să omoare monstrul, a trebuit 
să urce până aproape de suprafaţă, unde-l aşteptau 
hroaştele-V, care erau destul de aproape pentru a-l înhăţa. 
L-au lăsat să omoare monstrul. De ce nu? Au fost foarte 
bucuroase să renunţe la controlul monstrului şi-să-l preia 
pe Lucky. Iar Lucky se întoarce şi ne bâiguie că trebuie să 


urcăm la suprafaţă, unde vom fi printre broaşte. Singurii 
oameni care cunosc adevărul vor fi neajutoraţi. 

— Lucky? 

Glasul lui Bigman tremura. 

— Greşeşti, Lou, spuse calm Lucky Starr. Ceea ce faci 
acum este rezultatul captivităţii tale mentale. Ai mai fost 
sub control mental, iar broaştele-V îţi cunosc mintea. Pot 
intra în mintea ta după voie. Faci acum exact ceea ce ţi s-a 
impus să faci. 

Strânsoarea lui Evans în jurul mânerului blasterului spori. 

— Îmi pare rău, Lucky, dar nu ţine. Ne întoarcem în oraş. 

— Lou, dacă nu eşti sub control, răspunse Lucky, dacă ai 
mintea liberă - atunci vei folosi blasterul în cazul în care voi 
încerca să te duc cu forţa la suprafaţă. Corect? 

Evans nu răspunse nimic. 

Lucky continuă: 

— Vei fi obligat s-o faci. Va fi de datoria ta, datoria faţă de 
Consiliu, faţă de omenire. Pe de altă parte, dacă te afli sub 
control mental, poţi fi forţat să mă ameninţi, pentru a 
încerca să mă determini să schimb cursul navei. Dar mă 
îndoiesc că vei putea fi forţat să mă omori. Omorârea unui 
prieten şi a unui coleg din Consiliu este cu totul împotriva 
stilului tău de gândire. Aşa că te rog să-mi dai blasterul. 

Lucky avansă spre prietenul lui, cu mâna întinsă. 

Bigman se uita la ei îngrozit. 

Evans se retrase şi spuse răguşit: 

— Te avertizez, Lucky, am să trag! 

Bigman, terorizat, strigă: 

— Lucky, opreşte-te! 

Dar Lucky deja se oprise şi se întorcea la locul lui, încet, 
foarte încet. 

Evans avea ochii ca de mort. Stătea în faţa colegilor, o 
statuie împietrită, cu degetul ferm pe trăgaci. Spuse cu 
voce de gheaţă: 

— Ne întoarcem în oraş. 


— Schimbă cursul spre oraş, îi spuse şi Lucky unui Bigman 
cu priviri întrebătoare. 

Bigman se îndreptă rapid spre comenzi, murmurând: 

— Deci chiar e sub control... 

— Da. Mi-e teamă că asta s-a întâmplat. Au trecut pe 
controlul maxim, ca să se asigure că va trage. Nu am nici o 
îndoială că e capabil să tragă în noi. Acum este în stare de 
amnezie. Nu-şi va aminti niciodată scena asta. 

— Ne poate auzi? 

Bigman îşi amintea de piloţii navetei cu care ajunseseră ei 
pe Venus şi de aparenta lor lipsă de reacţie la lumea din 
jurul lor. 

— Nu cred, răspunse Lucky, dar este atent la instrumente 
şi dacă deviem de la cursul către oraş o să tragă. Ai grijă să 
nu greşeşti direcţia. 

— Apoi ce facem? 

Evans vorbi, cu buzele lipite, reci şi palide: 

— Înapoi în oraş. Imediat! 

Nemişcat, cu ochii fixaţi pe ţeava blasterului din mâna 
prietenului lui, Lucky îi spuse ceva lui Bigman, încet şi 
rapid. 

Bigman încuviinţă, cu cea mai imperceptibilă aplecare de 
cap din câte era capabil. 

Hilda se întorcea pe drumul pe care venise, înapoi în oraş. 

Lou Evans, consilier, stătea lipit de perete, ţeapăn, cu faţa 
palidă, ochii lipsiţi de milă mişcându-se de la comenzi la 
Lucky şi Bigman. Trupul, paralizat, supus voinţei celor care- 
i controlau mintea, nu simţea nici măcar nevoia de a 
schimba blasterul dintr-o mână în alta. 

Lucky îşi ciuli urechile, ca să audă sunetul grav al farului 
din Aphrodite, după care Hilda îşi găsea direcţia. Fasciculul 
era emis în toate direcţiile din cel mai înalt punct al cupolei 
oraşului Aphrodite. Faptul că nu au greşit drumul spre oraş 
era limpede, de parcă ar fi fost la douăzeci de metri de 
cupolă. 


Lucky putea să spună cu exactitate, doar din frecvenţa 
sunetului auzit, că nu se deplasau direct spre oraş, ci cu o 
foarte uşoară deviaţie. Diferenţa de frecvenţă era atât de 
mică, încât nici nu era evidentă, dacă nu o căutai şi nu aveai 
o ureche absolută. Dar pentru urechile controlate de alţii 
ale lui Evans, diferenţa trebuia să treacă neobservată. Cel 
puţin, aşa spera Lucky, din tot “ufletul. 

Lucky încerca să urmărească privirea goală a lui Evans, 
câtă vreme acesta se uita la instrumente. Era sigur că ochii 
lui Evans zăbovesc asupra indicatorului de adâncime. Era 
un cadran mare, un simplu cadran rotund, care indica 
presiunea apei. De la distanţa la care se afla, Evans putea 
să spună dacă Hilda se îndreaptă sau nu spre suprafaţă. 

Lucky era sigur că dacă acul indica tendinţa care nu 
trebuia, Evans ar fi tras fără să ezite o clipă. 

Oricât de puţin ar fi încercat să se gândească la o soluţie a 
problemei, ca să nu permită broaştelor-V să-i intercepteze 
ideile, nu putea să nu-şi pună întrebarea de ce Evans nu 
trăsese din capul locului. Oricum era în intenţia broaştelor- 
V să-i omoare, era clar din atacul monstrului. De ce erau 
mânaţi înapoi, spre Aphrodite? 

Sau Evans urma să-i împuşte îndată ce broaştele-V vor 
reuşi să treacă peste ultimul scrupul al minţii lui captive? 

Purtătoarea schimbase din nou frecvenţa, aproape 
imperceptibil. Ochii lui Lucky se îndreptară din nou 
fulgerător în direcţia lui Evans. Oare îşi închipuia el, sau în 
privirea lui Evans se simţea o sclipire, nu o emoție, dar, 
oricum, o schimbare? 

O fracțiune de secundă mai târziu, era limpede cănu e 
doar închipuirea lui, pentru că bicepsul lui Evans se 
contracta uşor, ridicând mâna cu blasterul. 

Avea să tragă! 

Chiar în timp ce gândul trecea prin mintea lui Lucky, nava 
s-a ciocnit de ceva. Evans, prins pe picior greşit, s-a 
răsturnat pe spate. Blasterul i-a lunecat printre degetele 
răsfirate. 


Lucky a acţionat instantaneu. Acelaşi şoc care l-a dat 
înapoi pe Evans l-a aruncat şi pe el în faţă. A profitat de şoc 
şi s-a aruncat asupra oponentului, prinzându-i încheieturile 
într-o strânsoare de oţel. 

Dar Evans era orice, numai un pigmeu nu. S-a luptat cu 
acea furie nepământeană care-i fusese impusă. Şi-a strâns 
picioarele în jurul lui Lucky şi a început să-l strângă. Nava 
încă sălta şi l-a ajutat pe Evans să ajungă deasupra. 

Evans şi-a lansat un pumn către Lucky, dar acesta a reuşit 
să pareze cu un umăr. Şi-a ridicat şi el genunchii şi l-a prins 
pe Evans în strânsoarea lor ca de cleşte, chiar sub şolduri. 

Faţa lui Evans era desfigurată de durere. S-a răsucit, dar 
Lucky s-a întors şi el şi a ajuns iar deasupra. S-a ridicat, 
fără ca picioarele să slăbească strânsoarea. 

— Nu ştiu dacă mă auzi, Lou..., reuşi să spună Lucky. 

Evans nu-i dădea nici o atenţie. Cu ultima sforţare a 
corpului lui contorsionat, se arcui şi-l aruncă pe Lucky în 
aer, scăpând cu această ocazie de strânsoare. 

La atingerea podelei, Lucky s-a rostogolit, ridicându-se cu 
uşurinţă în picioare. Dar Evans, căzut pe spate, leşinase. 

— Bigman! spuse Lucky, respirând din greu şi trecându-şi 
rapid mâna prin păr. 

— Iată-mă, spuse micuțul, zâmbind şi legănând pe un 
deget blasterul. Eram pregătit, pentru orice eventualitate, 
Ştii... 

— Foarte bine, Bigman. Lasă blasterul şi ai grijă de Lou. 
Fii atent la oase rupte. Apoi leagă-l strâns. 

Lucky era din nou la comenzile Hildei. Cu o infinită 
precauţie, o întoarse pe Hilda către rămăşiţele uriaşului 
cadavru al peticului abisal pe care îl omorâse cu câteva ore 
mai înainte. 

Mica stratagemă a lui Lucky reuşise. Sperase că broaştele- 
V, în preocupările lor mentaliste, nu au idee despre 
adevăratele dimensiuni fizice ale peticului abisal şi că lipsa 
de experienţă în călătoriile submarine le va împiedica să-şi 
dea seama de uşoara deviere de la curs efectuată de 


BigmaN. Întreaga cacealma constase în cele spuse de Lucky 
lui Bigman când acesta urma să întoarcă nava spre oraş, 
sub ameninţarea Maşterului lui Evans. 

„Curs coliziune petic”, spusese Lucky. 

Cursul Hildei era din nou schimbat. Iar botul era îndreptat 
spre suprafaţă. 

Evans, legat de scaunul lui, se uita la Lucky cu o privire 
mai mult decât ruşinată. 

— Te rog să mă ierţi. 

— Te înţelegem, Lou. Nu-ţi mai face scrupule inutile, spuse 
Lucky abia şoptit. Dar nu te putem lăsa liber, cel puţin o 
vreme, înţelegi, nu? 

— Cum să nu? Legaţi-mă mai bine. Merit. Dar, crede-mă, 
Lucky, în cea mai mare parte nici nu-mi amintesc cum a 
fost. 

— Prietene, cel mai bine ar fi să tragi un pui de somn, 
spuse Lucky, trăgându-i un pumn prietenesc în umăr. O să 
te trezim când ajungem la suprafaţă, dacă va fi nevoie. 

Apoi, câteva minute mai târziu, îi dădea indicaţii cu voce 
joasă lui Bigman. 

— Bigman, adună toate blasterele din navă. De fapt, orice 
armă. Caută-le în dulapuri, rastele, sertare, peste tot. 

— Ce vrei să faci cu ele? 

— Vreau să le arunc. 

— Poftim? 

— M-ai auzit bine. Sau tu, sau eu am putea intra sub 
influenţa broaştelor-V şi nu vreau nimic care să ducă la 
repetarea celor întâmplate adineauri. Oricum, împotriva 
broaştelor-V armele acestea de tip fizic sunt inutile. 

Unul după altul, două blastere, plus biciurile electrice de 
la fiecare costum submarin trecură în ejectorul de gunoaie. 
Deschiderea acestuia se găsea într-un perete şi semăna 
teribil cu o uşă de dulap. Valvele unidirecţionale lăsară 
armele să se îndrepte spre fundul oceanului. 

— Află că mă simt de parcă aş fi dezbrăcat, murmură 
Bigman, privind ţintă prin hubloul de la babord, parcă 


încercând să mai vadă o dată armele dispărute. 

Dar n-a reuşit să vadă decât lumina fosforescentă 
fulgerătoare a unui peşte-săgeată. Nimic altceva. 

Indicatorul de presiune a apei scădea încet. Plecaseră de 
la adâncimea de 850 de metri, iar acum se aflau la mai 
puţin de 600. 

Bigman continua să se uite pe hubloul de la babord. 

Lucky se uita la el. 

— Cauţi ceva? 

— Mă tot gândeam, spuse Bigman, că ar trebui să se mai 
lumineze pe măsură ce ne apropiem de suprafaţă. 

— Mă îndoiesc, răspunse Lucky. Pătura de alge acoperă 
foarte strâns suprafaţa oceanului. Scăpăm de întuneric 
doar după ce am depăşit oglinda apei. 

— Crezi că ne-am putea întâlni cu un trauler de cules alge, 
Lucky? 

— Sper că nu. 

Se aflau acum la 450 de metri. 

Bigman vorbea despre lumină în efortul vizibil de a-şi 
schimba cursul gândurilor. 

— Lucky, ia zi-mi tu, cum se face că în aerul de pe Venus e 
atâta bioxid de carbon? Doar sunt atâtea plante! Iar 
plantele scot oxigenul din bioxidul de carbon, nu? 

— Pe Pământ, aşa fac. Dar îmi amintesc că la cursul de 
xenobotanică ni s-a spus că viaţa vegetală venusiană are un 
truc propriu. Plantele terestre eliberează oxigenul în aer; 
plantele venusiene îl stochează în ţesuturi, sub forma unor 
compuşi bogaţi în oxigen. 

Lucky vorbea absent, de parcă el însuşi se ferea să nu 
cumva să intre în nişte gânduri prea profunde. 

— De asta nici un animal venusian nu respiră. Obţin tot 
oxigenul necesar din hrană. 

— Să vezi şi să nu crezi! spuse uluit Bigman. 

— Se pare că hrana lor e chiar prea bogată în oxigen, 
altfel nu ar fi atât de amatoare de hrană săracă în oxigen, 


cum ar fi vaselina aceea cu care sunt hrănite broaştele-V. 
Asta e teoria mea, cel puţin. 

Se aflau acum la doar 250 de metri de suprafaţă. 

— Apropo, să nu uit, mi-a plăcut cum ai programat 
traiectoria. Mă refer la modul în care ai lovit monstrul. 
Bravo, Bigman. 

— Păi n-a fost mare lucru, spuse Bigman, roşind de 
plăcere la lauda lui Lucky. 

Se uită la cadranul de presiune. Acesta arăta o sută 
cincizeci de metri până la suprafaţă. 

Se lăsă tăcerea. 

Apoi începu să se audă deasupra lor o răpăială, o 
întrerupere bruscă a ascensiunii lor line, netede, a torsului 
uniform al motoarelor, apoi o iluminare bruscă a peisajului 
văzut prin hublou, ca şi o viziune apocaliptică a unui cer 
complet înnorat şi a apei pline cât vedeai cu ochii de frunze 
şi tulpini. Apa era presărată de mici izbucniri verticale. 

— Plouă, spuse Lucky. Mi-e teamă că va trebui să stăm 
liniştiţi şi să aşteptăm venirea broaştelor-V. 

— Păi, iată-le, deja, spuse Bigman sec. 

La vedere, chiar lângă hublou, privind solemn în nava 
ieşită din întuneric, se aflau nişte ochi negri, lichizi, 
privindu-i solemn, nişte picioare strânse şi nişte degete 
prinse de o tulpină de iarbă de mare, pentru stabilitate: o 
broască-V! 

13. ÎNTÂLNIREA MINŢILOR. 

Hilda ieşea destul de mult din apă şi era antrenată de 
valurile oceanului venusian. Răpăiala ploii puternice şi 
constante care lovea coca vasului suna ca o tobă, cu un ritm 
aproape terestru. Lui Bigman, marțian, noţiunea de ploaie 
şi aceea de ocean îi erau străine, dar lui Lucky sunetul îi 
aminti imediat de acasă. 

— Uită-te numai la broasca asta, Lucky, uită-te la ea! 

— Mă uit, răspunse calm Lucky. 

Bigman şterse sticla cu mâneca şi se trezi că stă cu nasul 
lipit de hublou, ca să vadă mai bine. 


Dintr-o dată se gândi că ar fi mai bine să nu se apropie 
atât de tare. 

Se retrase brusc, apoi duse deliberat degetele mici ale 
mâinilor la colţurile gurii şi le depărtă. Apoi execută o 
strâmbătură, cu limba scoasă şi cu ochii privind cruciş, 
fluturând din degete. 

Broasca-V se uita la el cu solemnitate. Nici un muşchinu i 
se clintise de la întâlnire. Pur şi simplu stătea acolo şi se 
clătina cu demnitate în bătaia valurilor. Nu părea să-i pese, 
nici să fie conştientă de apa care o mişca de colo-colo. 

Bigman îşi strâmbă şi mai tare faţa şi adresă un „A-a-a” 
creaturii. 

— Ce faci, Bigman? se auzi vocea puternică a lui Lucky, de 
peste umărul lui. 

Bigman sări ca ars, îşi luă mâinile de la gură şi lăsă faţa să- 
şi recapete aspectul de spiriduş iniţial. Spuse, zâmbind: 

— Tocmai îi arătam broaştei-V ce cred eu despre ea. 

— Iar ea tocmai îţi arăta ce crede ea despre tine! 

Lui Bigman i se opri inima în loc. Auzise o dezaprobare 
clară în glasul lui Lucky. Corect: într-o asemenea stare de 
criză, într-un asemenea pericol, lui Bigman îi ardea de 
strâmbăturl. Îl cuprinse ruşinea. 

Începu să vorbească cu glas tremurat: 

— Lucky, crede-mă, nu ştiu ce m-a apucat. 

— Ei, sau ele ştiu, spuse şuierat Lucky. Nu te-ai prins? 
Broaştele-V îţi simt cele mai slabe puncte. Oricum ar face-o, 
ţi se târăsc până în minte şi odată ajunse acolo, nu mai ai 
cum să le faci să plece. De aceea, nu urma nici un impuls 
până ce te-ai gândit foarte bine la el. 

— Da, Lucky, se auzi murmurul lui Bigman. Acum ce 
urmează? 

Lucky se uită prin navă. Evans dormea şi se clătina în 
somn, respirând cu dificultate. Ochii lui Lucky rămaseră 
pironiţi asupra lui o vreme, apoi se întoarseră spre Bigman. 

— Lucky? se auzi vocea timidă a lui Bigman. 

— Ce este? 


— Păi nu ai de gând să chemi staţia spaţială? 

O clipă, Lucky se uită buimăcit la micul lui partener. Apoi 
cutele dintre ochi se neteziră, iar el şopti: 

— Mare Galaxie! Uitasem! Uitasem, Bigman. Nici nu mi-a 
trecut prin cap că pentru asta am venit aici. 

Bigman arătă cu un deget spre hubloul prin care broasca- 
V se uita la ei cu ochi de bufniţă. 

— Vrei să spui că asta...? 

— Care asta? Astea, poate. Spaţiule mare, cred că sunt mii 
de broaşte-V aici! 

Pe jumătate ruşinat, Bigman recunoscu în sinea lui că se 
bucură: se bucura că şi Lucky e prins, ca şi el, în capcana 
creaturilor. Se simţea eliberat de povara că s-ar putea simţi 
prea ataşat de el. La urma urmei, Lucky nu avea nici un 
drept... 

Bigman îşi opri cursul gândurilor, îngroziT. Începea să aibă 
resentimente faţă de Lucky! El! Nu, nu se putea. Deci era 
lucrătura lor. 

Cu o sălbăticie invizibilă în afară, îşi goli grăbit toate 
gândurile din minte şi se concentră asupra lui Lucky, ale 
cărui degete erau acum pe transmiţător, lucrând la acordul 
foarte fin necesar pentru transmisiile spaţiale. 

Apoi capul lui Bigman tresări amplu, la auzul brusc al unui 
sunet nou şi straniu. 

Era o voce fără intonaţie, care spunea: 

— Nu încerca a te atinge de maşina ta de sunete la 
depărtare. Noi nu dorim asta. 

Bigman se răsuci brusC. Îi căzuse falca de mirare şi aşa i-a 
stat clipe lungi. Spuse: 

— Cine a spus asta? Unde e? 

— Ia-o mai moale, Bigman, spuse Lucky. A fost în capul tău. 

— Broaştele-V? Nu se poate! 

— Galaxie mare! Cine altul? 

Iar Bigman se întoarse la activitatea lui iniţială, aceea de a 
căsca ochii mari la broasca-V care se clătina în apă. 


La viaţa lui, Lucky mai simţise o singură dată atingerea 
unei minţi străine asupra gândurilor lui. Asta se întâmplase 
în ziua în care întâlnise fiinţele acelea imateriale, din 
energie pură, care locuiau în cavernele profunde din 
scoarţa lui Marte. Dar acolo fusese din voinţa lui proprie, 
iar intrarea în mintea lui fusese fără chinuri, fusese chiar 
plăcută. Îşi dăduse şi atunci seama de propria neputinţă şi 
neajutorare, dar în acelaşi timp se simţise eliberat de orice 
urmă de teamă. 

Dar acum se afla în faţa a ceva cu totul diferit. Degetele 
mentale din interiorul craniului lui îşi forţaseră drumul, iar 
el le simţea cu durere, cu scârbă şi ură. 

Mâna lui Lucky căzuse inertă de pe butoanele 
transmiţătorului, iar el nu simţea nici un îndemn să o ridice 
la loc. Uitase din nou. 

Vocea răsună încă o dată: 

— Vibrează aerul cu gura ta. 

— Adică să vorbesc? întrebă mirat Lucky. Nu poţi auzi 
gândurile când nu vorbim? 

— Le putem auzi doar slab şi incert. Este foarte dificil, 
dacă nu te-am studiat mai înainte. Dacă vorbeşti, gândurile 
tale sunt mai precise şi le putem auzi. 

— Noi vă auzim fără nici o problemă, spuse Lucky. 

— Da. Noi putem trimite gânduri cu putere şi exactitate. 
Voi nu puteţi. 

— Ai auzit tot ce am spus până acum? 

— Da. 

— Ce doreşti de la mine? 

— Am detectat în mintea ta gânduri despre o organizaţie 
alcătuită din cei ca tine, dincolo de sfârşit, de cealaltă parte 
a cerului. 'Tu îi spui Consiliu. Noi dorim să cunoaştem mai 
multe despre aceasta. 

În sinea sa, Lucky simţea o satisfacţie fulminantă. 
Căpătase răspuns la cel puţin o întrebare. Câtă vreme el 
era singur, un individ, inamicul se mulţumise să încerce să-l 
omoare. Dar în ultimele ore inamicul descoperise că ela 


intrat prea adânc în măruntaiele situaţiei, iar acum 
inamicul era îngrijorat. 

Oare ceilalţi membri ai Consiliului învaţă tot atât de 
repede în situaţii date? Oare care era natura acestui 
Consiliu? 

Lucky înţelegea perfect curiozitatea inamicului, noua stare 
de prudenţă, dorinţa subită de a învăţa mai multe lucruri de 
la el, înainte de a-l omori. Nu e de mirare că inamicul se 
ferise să-l omoare, chiar şi atunci când blasterul lui Evans 
era îndreptat asupra unui Lucky neajutorat. Poate că 
ezitase prea mult. 

Dar Lucky îşi îndepărtă iute acest gând. La urma urmei, s- 
ar putea chiar să nu fie în stare să înţeleagă bine gândurile 
nespuse. Pe de altă parte, puteau şi să mintă... 

Spuse brusc: 

— Ce aveţi împotriva celor ca mine? 

— Nu putem vorbi ceea ce nu este aşa, răspunse vocea 
plată, lipsită de emoție. 

Lucky strânse puternic din fălci, gândind febril. Oare să-i fi 
înţeles ultimele gânduri, cum că broaştele-V ar putea minţi? 
Trebuia să fie prudent, foarte prudent. 

Vocea continuă: 

— Noi nu gândim bine despre cei ca tine. Ei sfârşesc viaţă. 
Ei sunt mâncători de carne. Este rău să fii inteligent şi să 
mănânci came. Dacă mănânci came, trebuie să sfârşeşti 
viaţă care trăieşte, iar un mâncător de came inteligent face 
mai mult rău decât unul fără minte, pentru că el poate 
gândi mai multe căi de a sfârşi viaţa. Voi aveţi tuburi mici 
care pot sfârşi viaţa la mai multe fiinţe dintr-o dată. 

— Dar nu omorâm broaşte-V, nu vă omorâm pe voi. 

— Ne-aţi omori, dacă v-am lăsa. Voi vă omorâţi unii pe alţii, 
în grupuri mici sau grupuri mari. 

Lucky evită să comenteze ultima remarcă. Spuse doar: 

— Şi ce vreţi de la cei ca mine? 

— Sunteţi tot mai mulţi pe... Venus, spuse vocea. Vă 
răspândiţi şi ocupați loc. 


— Noi nu putem să luăm prea mult spaţiu, raţionă Lucky. 
Nu putem construi oraşe decât în apele puţin adânci. 
Adâncurile vor fi întotdeauna ale voastre, iar ele formează 
nouă părţi din zece ale oceanului. În plus, noi vă putem 
ajuta pe voi. Dacă voi aveţi ştiinţa minţii, noi o avem pe cea 
a materiei. Aţi văzut oraşele noastre şi maşinile de metal 
strălucitor care zboară prin apă şi aer spre lumi de partea 
cealaltă a cerului. Cu puterea noastră, gândiţi-vă cât de 
mult v-am putea ajuta. 

— Noi nu avem nevoie de nimic. Noi trăim şi gândim. Noi 
nu ne temem şi noi nu urâm. Ce putem să ne dorim mai 
mult? Ce am putea face cu oraşele voastre, cu metalul şi cu 
navele voastre? Cum pot ele să ne facă viaţa mai bună? 

— Să înţeleg că vreţi să ne omorâţi pe toţi? 

— Noi nu dorim să sfârşim viaţă. Este destul ca noi să vă 
stăpânim minţile, ca să ştim că nu veţi face rău. 

Lucky avu o viziune fulgerătoare (a lui? implantată?) a 
unei specii autonome de oameni venusieni, trăind şi 
mişcându-se sub controlul băştinaşilor dominanţi, rupând 
treptat toate legăturile cu Pământul, cu generaţii după 
generaţii de sclavi tot mai benevoli. 

Spuse, cu cuvinte de care nu era încredinţat pe de-a 
întregul: 

— Oamenii nu pot permite să fie controlaţi mental. 

— Este singura cale, iar voi trebuie să ne ajutaţi. 

— Nu vă vom ajuta. 

— Nu aveţi de ales. Trebuie să ne spui despre acele 
pământuri de dincolo de cer, despre organizaţia de oameni 
ca tine, despre ce vor face ei împotriva noastră şi cum să ne 
apărăm de ei. 

— Nu aveţi cum să mă obligaţi să fac asta. 

— Nu avem? întrebă vocea. Gândeşte-te, atunci. Dacă nu 
ne spui informaţia cerută de noi, îţi vom cere să cobori 
înapoi în ocean în maşina ta de metal strălucitor şi să 
deschizi maşina pentru ape. 

— Şi să mor? întrebă ironic Lucky. 


— Va fi necesar să vă terminaţi vieţile. Cu ştiinţa voastră, 
nu ne permitem să vă lăsăm să vă amestecați iar cu cei ca 
voi. Puteţi vorbi cu ei şi puteţi să generaţi represalii. lar 
aceasta nu ar fi bine. 

— Atunci nu am nimic de pierdut dacă nu vă spun nimic. 

— Ai mult de pierdut. Dacă refuzi să ne dai ceea ce cerem, 
va trebui să intrăm în mintea ta cu forţa. lar aceasta nu este 
eficient. Se poate pierde mult din valoarea minţii. Pentru a 
diminua acest pericol, va trebui să analizăm mintea ta 
bucată cu bucată, ceea ce va fi neplăcut pentru tine. Ar fi 
mult mai bine pentru noi şi pentru tine dacă ne vei ajuta din 
propria voinţă. 

— Nu. 

Şi Lucky clătină hotărât din cap. Urmă o pauză. Apoi vocea 
reveni: 

— Deşi cei ca tine sunt meniţi sfârşitului de viaţă, ei se tem 
de sfârşitul propriei vieţi. Noi te vom elibera de această 
frică, dacă ne ajuţi. Când vei cobori în ocean, pentru a 
termina viaţa ta, noi vom înlătura teama din mintea ta. Dar 
dacă alegi să nu ne ajuţi, vom forţa sfârşitul vieţii tale 
oricum, dar nu vom înlătura teama. O vom intensifica. 

— Nu, spuse Lucky, şi mai puternic. 

O altă pauză, mult mai lungă. Apoi vocea spuse din nou: 

— Noi nu cerem ştiinţa ta din teamă pentru siguranţa 
noastră, ci pentru a ne feri de măsuri mult mai neplăcute. 
Dacă rămânem cu cunoştinţe incerte despre cum să ne 
ferim de cei ca tine din cealaltă parte a cerului, atunci vom 
fi nevoiţi să aducem sfârşitul vieţii pentru toţi cei ca tine din 
lumea noastră. Vom lăsa oceanul să intre în oraşele lor, aşa 
cum aproape am făcut cu unul dintre ele. Viaţa se va sfârşi 
pentru cei ca tine, ca şi cum ai stinge un foc. Va fi stinsă şi 
nu va mai arde niciodată. 

Lucky râse tare: 

— Încercaţi să mă obligaţi! spuse el cu emfază. 

— Să te obligăm, ce? 


— Să mă faceţi să vorbesc. Să mă faceţi să trimit nava 
înapoi în adâncuri. Încercaţi să mă obligaţi să fac orice. 

— Crezi că nu putem? 

— Ştiu că nu puteţi. 

— Atunci uită-te în jurul tău şi vezi ce am realizat deja. 
Creatura ca tine care este legată se află sub comanda 
noastră. Creatura care stătea lângă tine este sub comanda 
noastră. 

Lucky se roti pe loC. În tot acest timp nu auzise nici măcar 
o dată vocea lui Bigman. Parcă uitase cu totul de existenţa 
micului marțian. lar acum îl vedea pe Bigman întins la 
podea, răsucit şi ghemuit la picioarele lui. 

Lucky se lăsă în genunchi, descurajat, cu un nod în gât. 

— L-aţi omorât? 

— Nu, trăieşte. Nu este nici măcar grav rănit. Dar, după 
cum vezi, ai rămas singur. Nu ai pe nimeni care să te ajute 
acum. Ei nu au putut să se opună. Nici tu nu vei putea. 

Cu faţa palidă, Lucky spuse: 

— Nu, nu veţi reuşi să mă obligaţi la nimic. 

— Ultima şansă. Ai de ales. Alegi să ne ajuţi, astfel încât 
viaţa ta să se sfârşească în linişte şi pace? Sau vei refuza să 
ne ajuţi, iar viaţa ta va trebui să se sfârşească în durere şi 
suferinţă, urmată, probabil, de sfârşitul vieţii tuturor 
oamenilor din oraşele de sub ocean? Care este alegerea? 
Oferă-ne răspunsul tău! 

Cuvintele reverberau în capul lui Lucky, în vreme ce el se 
pregătea să facă faţă, singur, fără nici un prieten, atacurilor 
unei puteri mentale pe care nu ştia cum s-o contracareze, 
cu excepţia unei hotărâri încăpăţânate. 

14. BĂTĂLIA MINŢILOR. 

Cum poţi să ridici o barieră în calea unui atac mental? 
Lucky avea dorinţa de a rezista, dar nu erau muşchi pe care 
să-i încordezi, nu exista nici un gardian pe care să-l 
îndepărteze, nici o cale de a răspunde cu violenţă la 
violenţă. Trebuia să rămână exact aşa cum era, rezistând la 


toate impulsurile care îi inundau mintea, gânduri dintre 
care îi era foarte greu să spună care erau ale lui şi care nu. 

Cum să-şi dea seama dacă un gând era al lui? Ce dorea el 
cu adevărat să facă? Ce şi-ar fi dorit el să facă cel mai mult? 

Dar nimic nu-i venea în minte. Mintea lui era ca o pagină 
goală. Dar sigur trebuia să existe o cale. Nu ajunsese până 
aici fără un plan de acţiune. 

Până aici? 

Apoi îşi aminti. Iniţial, fusese la fundul oceanului. 

Asta estE. În adâncurile minţii lui, îşi amintea. 

Era într-o navă. Venise la suprafaţă de la fundul oceanului. 
Era acum la suprafaţa apei. Bun Ce urmează? 

Dar de ce la suprafaţă? începea să-şi amintească, vag, că 
în adâncuri era mai sigur. 

Îşi înclină cu mare dificultate capul, îşi închise ochii şi-i 
deschise iarăşi. Gândurile îi erau tari, grele. Trebuia să 
trimită un mesaj undeva... undeva... despre ceva... 

Trebuia să trimită un mesaj. 

Mesaj. 

Şi dintr-o dată străpunse vălul uitării! Era de parcă 
undeva, la mulţi kilometri în fiinţa lui, cineva proptise un 
umăr într-o uşă şi o deschisese. Dintr-o dată, avea clară 
misiunea lui, îşi amintea ceva ce uitase. 

Radioul navei şi staţia spaţială, evident. 

Le strigă, răguşit: 

— Nu m-aţi prins! M-aţi auzit? îmi amintesc, şi n-am să mai 
uit niciodată! 

Nici un răspuns. 

Striga tare, incoerent. Mintea îi era slab ocupată cu 
imaginea unui om care se luptă cu o supradoză de 
tranchilizante. Ţine muşchii activi, gândea el. Continuă să 
mergi. Continuă să mergi. 

În cazul lui, trebuia să-şi păstreze activă mintea, trebuia să 
ţină în funcţiune fibrele mentale. Să facă ceva... Să facă 
ceva. Dacă te-ai oprit, te-au prins. 

Continua să strige, iar sunetul devenea cuvânt: 


— Am s-o fac. Am s-o fac! 

S-o fac... Dar ce? Ce să fac? Simţea că lunecă iar în uitare. 

Îşi repetă febril: „Să trimit o radiogramă la staţie... la 
staţie...” Dar cuvintele îşi pierdeau treptat din semnificaţie. 

Acum se deplasa. Corpul i se mişca stângaci, de parcă 
articulațiile îi erau de lemn, prinse în cuie. Dar se întorcea. 
Era cu faţa la radio. Vedea radioul clar, dar apoi era ca în 
ceaţă. Mintea i se îndrepta către misiunea asumată, iar 
radioul era din nou limpede la vedere. Vedea transmiterul, 
vedea comenzile de stabilire a distanţei şi condensatorii de 
frecvenţă. Putea să-şi amintească şi să înţeleagă cum 
funcţionează. 

Făcu un pas în faţă, un pas târât şi chinuitor, marcat de 
senzaţia copleşitoare a unor spini incandescenţi care îi 
străpung tâmplele. 

Se împiedică şi căzu în genunchi, apoi se ridică din nou, în 
dureri cumplite. 

Cu ochii împăienjeniţi de durere, încă putea vedea radioul. 
Mai întâi mişcă un picior, apoi pe celălalt. 

Radioul părea la o sută de metri, avea contururi nesigure 
şi era înconjurat de o ceaţă sângerie. Iar bubuiturile din 
capul lui Lucky creşteau în intensitate cu fiecare pas. 

Se lupta să ignore durerea, să vadă doar radioul, să se 
gândească doar la radiO. Îşi forţa picioarele să se 
deplaseze, împotriva rezistenţei ca de cauciuc, le târa unul 
câte unul. 

În cele din urmă, cu mâna întinsă, când degetele erau la 
cincisprezece centimetri de panoul de comandă al undelor 
ultrascurte, Lucky ştiu că rezistenţa lui a ajuns la capăt. 
Oricât ar fi încercat, nu mai putea scoate nimic de la trupul 
lui epuizat. Era terminat. Totul se sfârşise. 

Hilda era scena unei paralizii generalizate. Evans zăcea 
inconştient în colţul lui; Bigman era ghemuit la podea; iar 
Lucky, deşi se încăpăţâna să rămână în picioare, părea 
mort, iar singurul semn că trăieşte era tremurul nervos al 
vârfurilor degetelor. 


Vocea rece din mintea lui Lucky răsună din nou, în 
monotonia ei inexorabilă, egală: 

— Eşti neajutorat, dar nu-ţi vei pierde cunoştinţa precum 
camarazii tăi. Vei suferi această durere până când te vei 
decide să scufunzi nava, să ne spui ce dorim să ştim şi să-ţi 
termini viaţa. Noi avem răbdarea de a aştepta. Nu există 
cale de a ne rezista. Nu putem fi mituiţi, nu putem fi 
ameninţaţi! 

Lucky simţi, prin durerea torturii, prin mintea lui chinuită, 
că a apărut ceva nou, avea senzaţia că se va întâmpla o 
revoluţie. 

Nu pot fi mituiţi. Nici ameninţaţi... 

Mituiţi? 

Chiar prin ceața semiconştienţei lui răsări o scânteie. 

Abandonă radioul, îşi întoarse gândurile în altă parte şi 
brusc o parte din durere se atenuă. Lucky făcu un pas 
şovăielnic, depărtându-se de radio, iar durerea se atenuă şi 
mai mulT. Îşi luă gândul cu totul de la radio. 

Lucky încerca să nu gândească. Încerca să acţioneze 
automat, fără o planificare. Deci ei se concentrau ca să-l 
oprească să atingă radioul. Probabil că nu sunt în stare să-şi 
închipuie pericolul care îi paşte. Inamicul nu are dreptul să- 
i cunoască intenţiile şi să încerce să-l oprească. Nu are voie 
să-l oprească. 

Nu are voie. 

Ajunsese la dulăpiorul cu cele necesare pentru primul 
ajutoR. Îi deschise uşiţa larg. Acum deja nu mai vedea clar 
şi pierdu secunde preţioase bâjbâind. 

Vocea spunea răbdătoare: 

— Care este decizia ta? Iar tânărul consilier fu din nou 
lovit de cumplita durere care tindea să-l încovoaie. 

Lucky reuşise să găsească ce-şi propusese: un borcănel 
plat de compus siliconic albastru. Degetele îi săpară 
amarnic prin acoperământul de bumbac, pentru butonul 
microcâmpului paramagnetic care ţinea borcănaşul închis 
ermetic. 


Simţi vag butonul în vârful unui deget. Văzu la fel de vag 
capacul deplasându-se şi căzând într-o parte. Auzi vag 
sunetul metasticului lovit de metal. Ameţit vedea că 
borcanul era deschis şi-l duse, ca prin ceaţă, spre ejector. 
Ridică mâna. 

Durerea se întorsese cu toată furia posibilă. 

Braţul stâng ridicase deschiderea batantă a ejectorului, 
iar cel drept ridica tremurător preţiosul borcan spre 
deschiderea largă de cincisprezece centimetri. 

Braţul i se mişca înnebunitor de încet. Nu mai putea 
vedea. Totul era acoperit de o ceaţă roşiatică. 

Îşi simţi braţul şi borcanul ţinut de el atingând peretelE. 
Împinse, dar nu voia să se mişte mai departe. Degetele 
mâinii stângi începură să pipăie în sus şi în jos de la locul în 
care găsise uşiţa ejectorului. Atinse borcanul. 

Nu îndrăznea să-i mai dea drumul din mâna dreaptă. Dacă 
îl scăpa, n-ar mai fi găsit puterea de a-l ridica din nou. 

Îl ţinea cu ambele mâini şi-l trăgea cu ambele mâini în sus. 
Urca centimetru cu centimetru, în vreme ce Lucky se 
apropia tot mai mult de limita leşinului. 

Iar borcanul dus a fost! 

I se părea că aude la un milion de kilometri şuieratul 
aerului comprimat. Ştiu atunci că borcanul fusese ejectat în 
caldul ocean venusian. 

O clipă, durerea se amplifică dincolo de limita 
suportabilului, dar apoi, după o uriaşă strângere, dispăru 
complet. 

Lucky se îndreptă cu atenţie şi se depărtă de perete. Faţa 
şi tot trupul îi erau leoarcă de sudoare, iar mintea îi era 
plină de vârtejuri. 

Se îndreptă către emiţător cât de rapid îi permiteau paşii 
şovăielnici. De data asta, nu l-a mai oprit nimic. 

Evans şedea în scaunul lui, cu faţa ascunsă în palmE. 
Înghiţise apă ca un disperat în deşert şi spunea încontinuu: 
„Nu-mi amintesc nimic, nu-mi amintesc nimic.” 


Bigman, gol până la brâu, îşi ştergea capul şi pieptul cu o 
cârpă umedă. Pe faţă i se vedea un zâmbet tremurat. 

— Ba eu îmi amintesC. Îmi amintesc toT. Într-o clipă eram 
în picioare şi ascultam vocea aia, Lucky, apoi, fără 
avertisment, eram trântit la podea. Nu mai simţeam nimic, 
nu-mi puteam întoarce capul, nu puteam nici măcar să 
clipesc din ochi, dar am auzit tot ce se întâmpla. Am auzit 
vocea şi tot ce-ţi spunea, Lucky, apoi te-am văzut pornind 
spre radio... 

Pufni şi clătină din cap. 

— Să ştii că n-am reuşit din prima, spuse Lucky cu voce 
slabă. 

— Habar n-am avut. Nu mai erai în câmpul meu de vedere, 
iar după aceea tot ce am putut să fac a fost să stau acolo 
întins şi să aştept să transmiţi mesajul. Nu se întâmpla 
nimic, aşa că mi-am închipuit că şi pe tine te-au prinS. În 
mintea mea, ne vedeam pe toţi trei întinşi la podea, într-o 
viaţă fără viaţă. Totul se terminase, iar eu nu puteam mişca 
un deget. Nu puteam decât să respir. Apoi ai revenit în faţa 
ochilor mei şi-mi venea să râd, să plâng şi să strig în acelaşi 
timp, dar nu puteam decât să stau acolo întins şi atât. Te-am 
văzut apropiindu-te de perete şi nu-mi puteam închipui ce 
Spaţiul mamii lui îţi venise taman atunci să faci, dar după 
câteva minute totul era terminat. Mamă, mamă! 

Evans spuse prudent: 

— Şi chiar ne întoarcem spre Aphrodite, Lucky? Nu încape 
nici o îndoială? 

— Dacă instrumentele nu ne mint, ne întoarcem exact 
acolo. lar eu personal am încredere în instrumente, spuse 
Lucky. Când o să ajungem în oraş şi o să avem puţin timp 
liber, o să avem parte toţi de nişte îngrijiri medicale. 

— Somn! insistă Bigman. Atâta vreau. Vreau să dorm două 
zile ca un bolovan. 

— O să ai parte şi de asta, în mod sigur, spuse Lucky. 

Dar Evans era mult mai marcat de experienţă decât 
ceilalţi doi. Arăta asta prin modul în care îşi strânsese 


braţele şi se chircise, se ghemuise în scaunul lui. 

— Oare nu mai interferă cu noi? spuse el cu temere. 

Era clar la cine se referă. 

— Nu pot să garantez, veni răspunsul lui Lucky, dar partea 
cea mai rea a afacerii s-a încheiat. Am reuşit să iau legătura 
cu staţia spaţială. 

— Eşti sigur? Nu încape nici o îndoială? 

— Nici cea mai mică îndoială. Chiar mi-au asigurat un 
releu spre Pământ şi am vorbit chiar cu Conway Partea asta 
a problemei e rezolvată. 

— Atunci s-a rezolvat totul, jubilă Bigman. Pământul e 
pregătit. Cunoaşte adevărul despre broaştele-V. 

Lucky zâmbea, fară a comenta afirmaţia. 

Bigman continuă: 

— Lucky, încă ceva. Spune-mi şi mie ce s-a întâmplat în 
realitate. Cum ai reuşit să scapi din strânsoarea lor? 
Nisipuri marţiene! Cum ai făcut? 

— Ceva ce ar fi trebuit să fac din capul locului, dacă eram 
deştept. Am fi fost scutiţi de o grămadă de necazuri inutile. 
Vocea ne-a spus că tot ce vor ei de la viaţă e să trăiască şi să 
gândească. Îţi aminteşti, Bigman? După aceea, a spus că nu 
există nici o cale de a fi ameninţaţi sau mituiţi. Abia în 
ultima clipă mi-am dat seama că eu şi cu tine ştim mai bine 
cum stau lucrurile. 

— Eu ştiu mai bine? întrebă Bigman interzis. 

— Categoric. 'Tu ai descoperit, la două minute după ce ai 
văzut prima broască-V, că au nevoie de la viaţă de mai mult 
decât să trăiască şi să gândească. Ţi-am vorbit în drumul 
nostru spre suprafaţă despre modul în care plantele 
venusiene stochează oxigenul şi cum animalele venusiene 
îşi capătă oxigenul din hrană şi deci nu au nevoie să respire. 
De fapt, ţi-am spus că probabil că au prea mult oxigen şi că 
de aceea sunt nebune după hrană săracă în oxigen, cum ar 
fi hidrocarburilE. Îţi aminteşti de vaselina aceea pentru 
mecanisme? 

Ochii lui Bigman erau mai-mai să iasă din orbite. 


— Normal că-mi amintesc. 

— Gândegşte-te cât de mult duc cei de aici dorul 
hidrocarburilor. Probabil că la fel simte şi un copil că vrea o 
bomboană. 

Bigman se repetă: 

— Normal. 


— Broaştele-V ne aveau sub control mental, dar pentru a 
ne menţine sub control era nevoie să se concentreze. 
Trebuia să le distrag cumva de la efortul de concentrare, 
cel puţin pe cele mai apropiate de navă, a căror influenţă 
era cea mai puternică. De aceea, mi-a fost clar că trebuie să 
lansez în apă cel mai evident lucru. 

— Despre ce vorbeşti? Nu mă mai fierbe atâta, Lucky! 

— Am aruncat în ocean un borcan cu jeleu de petrol, pe 
care l-am scos din dulăpiorul medical de la bord. E o 
hidrocarbură pură, mult mai pură decât vaselina de 
mecanisme. Nu i-au putut rezista. Chiar când era la mijloc o 
miză atât de mare, nu i-au putut rezista. Cei mai apropiaţi 
de noi s-au scufundat după borcan. Cei mai îndepărtați se 
aflau în legături mentale cu ei, iar minţile li s-au îndreptat 
instantaneu spre hidrocarbură. Au pierdut controlul nostru 
şi am putut să transmit mesajul. Asta e tot. 

— Deci s-a zis cu ei, spuse Evans. 

— În privinţa asta, spuse Lucky, nu sunt deloc sigur. Mai 
există nişte detalii... 

Se întoarse, încruntat, plescăind înciudat din buze: 
spusese prea multe. 

Cupola strălucea mirific în hubloul babordului, iar Bigman 
simţea cum i se topeşte inima de atâta frumuseţe. Mâncase, 
trăsese şi un pui de somn, deci îi revenise cu totul cheful de 
viaţă efervescent, care îl caracteriza. Lou Evans îşi revenise 
considerabil după starea deznădăjduită în care se aflase. 
Numai Lucky nu-şi pierduse circumspecţia. 

— Lucky, ascultă la mine, broaştele alea sunt demoralizate. 
Ascultă aici, nu ne-am întors noi cale de două sute de 
kilometri şi nu ne-a atins una măcar? Ei? 

— În clipa asta, singura mea grijă este de ce nu primesc 
nici un răspuns din cupolă, spuse Lucky. 

Şi Evans era încruntat: 

— N-ar trebui să le ia atât de mult. 

Bigman se uită de la unul la altul, 

— Doar nu credeţi că s-a întâmplat ceva urât în oraş, nu? 


Lucky îi făcu un semn cu mâna să facă liniştE. În receptor 
se auzi, vorbind încet şi rapid, o voce: 

— Identificarea, vă rog. 

— Aceasta este o navă arondată Consiliului, numită Hilda, 
punct de pornire Aphrodite, destinaţie Aphrodite. La 
comandă, David Starr, care vă vorbeşte. 

— Va trebui să aşteptaţi. 

— Din ce motive, vă rog? 

— Toate ecluzele sunt pe moment în funcţiune. 

Evans se încruntă şi murmură: 

— Lucky, asta e imposibil. 

— Când se va elibera o ecluză? întrebă Lucky. Daţi-mi 
poziţia ei şi dirijaţi-mă într-acolo prin ultrasemnale. 

— Va trebui să aşteptaţi. 

Legătura rămăsese deschisă în continuare, dar omul de la 
capătul celălalt nu mai spunea nimic. 

Bigman sări indignat: 

— Lucky, cheamă.-l pe consilierul Morriss. O să ia măsuri. 

Evans interveni ezitant: 

— Morriss mă consideră un trădător. Lucky, dacă o să 
considere că te-ai dat de partea mea? 

— Dacă ar fi aşa, răspunse Lucky, atunci e mai mult decât 
doritor să ne vadă în oraş. Nu, părerea mea e că omul care 
ne-a vorbit este sub control mental. 

— Ca să ne oprească să intrăm, întrebă Evans. Vorbeşti 
serios? 

— Vorbesc serios. 

— Dar nu au cum să ne împiedice să intrăm, până la urmă, 
dacă nu... 

lar Evans păli şi se duse cu paşi mari la hublou. 

— Lucky, ai dreptate! Aduc un tun-blaster. Vor să ne facă 
una cu apa! 

Bigman ajunsese şi el la hublou. Nu mai încăpea nici o 
îndoială: o secţiune a cupolei glisase lateral, iar prin ea, 
oarecum ireal să-l vezi în apă, se ivea un tub îndesat. 


Bigman privea ţeava cum coboară şi se fixează pe ei, cu o 
oroare fascinată. Hilda nu era înarmată. Nu ar fi putut 
vreodată să spere să ajungă la o acceleraţie care s-o scoată 
din raza de acţiune a tunului. Aparent, nimic nu-i mai putea 
salva de la o moarte instantanee. 

15. Inamicul? 

Dar chiar în timp ce Bigman simţea cum i se strânge 
stomacul la perspectiva de a fi distrus pe loc, el îl auzea pe 
Lucky vorbind energic în transmiţător: 

— Submarinul Hilda, sosit cu o încărcătură de petrol... 
Submarinul Hilda, sosit cu o încărcătură de petrol... 
Submarinul Hilda, sosit cu o încărcătură de petrol... 
Submarinul Hilda... 

De cealaltă parte izbucni o voce speriată: 

— Aici Clement Heber, de la controlul ecluzei. Ce s-a 
întâmplat? Repet: ce s-a întâmplat? Clement Heber... 

Bigman strigă fericit: 

— Lucky, retrag blasterul! 

Lucky răsuflă uşurat, dar foarte discret. Singurul semn că 
a fost într-o stare de tensiune. El spuse în continuare: 

— Submarinul Hilda s-a prezentat pentru a intra în 
Aphrodite. Vă rog să ne repartizaţi o ecluză. Repet. Rog 
repartizare ecluză. 

— Puteţi andoca la ecluza cincisprezece. Urmaţi semnalul 
direcţional. Se pare că aici există o oarecare confuzie. 

Lucky se ridică şi-i spuse lui Evans: 

— Lou, preia comanda şi du nava în oraş cât poţi de 
repede. 

Îi făcu semn lui Bigman să vină cu el în cabina alăturată. 

— C-ceai... 

Bigman bolborosea ca o cafetieră veche. 

Lucky suspină şi spuse: 

— Îmi închipuisem că broaştele-V vor încerca să ne 
împiedice să intrăm, de aceea mă gândisem dinainte la 
trucul cu petrolul. Dar nu credeam că or să meargă atât de 
departe încât să ne ţintească cu un tun. De aia m-au trecut 


toate apele. Nu eram sigur deloc că folosirea ideii de petrol 
o să meargă. 

— Şi de ce a funcţionat? 

— Tot hidrocarbură. Petrolul este o hidrocarbură. Am 
transmis prin radio, iar broaştele-V care-i comandau pe 
gardienii cupolei au fost distrase. 

— Dar de unde ştiau ei ce e ăla petrol? 

— Bigman, mi-am reprezentat în minte ce credeam eu 
despre petrol. Braştele-V pot citi mintea, atunci când 
adaugi imaginilor mentale şi vorbirea. 

Dar deodată vocea îi deveni un suspin: 

— Asta n-are mare importanţă. Dacă sunt pregătite să ne 
distrugă, înseamnă că sunt pregătite pentru ceva foarte 
violent; sunt disperate. Şi noi suntem disperaţi. Trebuie să 
punem capăt problemei cât mai repede. O singură greşeală 
în acest stadiu şi suntem morţi. 

Lucky scose din buzunarul de la piept un scriber şi începu 
să scrie rapid pe o folie. 

— Asta trebuie să faci atunci când îţi trimit cuvântul dat. 

Ochii lui Bigman se făcură cât cepele. 

— Dar, Lucky...! 

— Sst! Nu folosi niciunul din cuvintele din bilet. 

Bigman arătă printr-o înclinare că acceptă. 

— Dar eşti sigur că aşa este? 

— Sper, spuse Lucky, cu o figură neliniştită. Pământul a 
aflat de broaştele-V, aşa că acestea nu vor distruge 
omenirea. Dar ar putea să producă pagube aici, pe Venus. 
Trebuie să împiedicăm asta, într-un fel sau în altul. Înţelegi 
ce ai de făcut? 

— Da. 

— În acest caz... 

Şi Lucky luă folia, mototolind-o. Pastila rămasă a băgat-o în 
buzunarul de la cămaşă. 

— Lucky, suntem în ecluză, se auzi glasul lui LoU. În cinci 
minute suntem în oraş. 

— Perfect. Cheamă-l pe Morriss prin radio. 


Se aflau din nou la reprezentanța Consiliului din 
Aphrodite, în aceeaşi cameră în care îl întâlniseră pentru 
prima oară pe Lou Evans; aceeaşi în care văzuseră pentru 
prima oară şi o broască-V, îşi aminti neliniştit Bigman. Se 
cutremură gândindu-se la acele tentacule mentale care i se 
infiltraseră în cap pentru prima oară, fără ştirea lui. 

Dar de data asta camera arăta altfel. Acvariul nu mai era, 
cum nu mai erau nici farfurioarele cu alune şi vaselină. 
Mesele înalte erau goale, în faţa ferestrei false. 

Morriss arătase pe muteşte noua situaţie la intrarea lor. 
Obrajii lui durdulii se scofâlciseră, iar ochii erau marcați de 
cearcăne de oboseală. Până şi strângerea de mână era 
nesigură. 

Bigman puse pe masă cu grijă ceea ce adusese. Pe cutie 
scria „Jeleu de petrol”. 

Lou Evans şi Lucky se aşezară. 

Morriss, rămas în picioare, spuse: 

— Am scăpat de toate broaştele-V din clădire. Mai mult nu 
am putut, pentru că nu pot cere oamenilor să renunţe la 
animalele lor de casă fără un motiv întemeiat. Şi, evident, 
nu le-am putut furniza motivul. 

— Va fi de ajuns, spuse Lucky, ca în timpul discuţiei noastre 
să ţii ochii îndreptaţi spre cutia asta cu hidrocarbură. 'Te 
rog să nu uiţi nici o clipă de existenţa ei în această cameră. 

— Crezi că o să ajute? întrebă nesigur Morriss. 

— Cred că o să ajute. 

Morriss se opri în faţa lui Lucky. Vocea lui suna ca un 
bubuit: 

— Starr, mie nu-mi vine a crede. Broaştele-V sunt în oraş 
de ani de zile. Le avem încă de la construirea oraşului. 

— Trebuie să nu scapi din vedere... începu Lucky. 

—.că sunt sub influenţa lor? Morriss se înroşise. Nu e 
adevărat. Neg cu hotărâre. 

— Doctore Morriss, nu e ceva de care să te ruşinezi, spuse 
sec Lucky. Evans era sub controlul lor de zile întregi, iar eu 


şi Bigman am fost şi noi prinşi. Este posibil să crezi sincer 
că mintea ta nu a fost nici un moment atacată. 

— Nu ai nici o dovadă, dar nu are importanţă, răspunse cu 
violenţă Morriss. Să presupunem că aveţi dreptate. 
Problema este, ce putem face? Cum luptăm cu ele? Să 
trimitem oamenii împotriva lor e inutil. Dacă aducem o flotă 
să bombardeze Venus din spaţiu, s-ar putea să ne oblige să 
deschidem vanele ecluzelor şi să înecăm toate oraşele de pe 
Venus, drept răzbunare. Oricum, nu vom putea niciodată 
ucide toate broaştele-V de pe Venus. Au la dispoziţie ca să 
se ascundă trei trilioane şi jumătate de kilometri cubi de 
ocean şi dacă vor pot să se înmulțească foarte rapid. Este 
evident că faptul că ai avertizat Pământul este esenţial, 
recunosc, dar avem în continuare pe cap nişte probleme 
foarte mari. 

— Ai dreptate, recunoscu Lucky, dar să ştii că nu am 
transmis pe Pământ totul. Nu aveam dreptul, câtă vreme nu 
ştiam totul. De pildă... 

Interfonul licări, iar Morriss lătră în difuzor: 

— Ce mai este? 

— Lyman Tumer, pentru audienţă, domnule, veni 
răspunsul. 

— O clipă. Venusianul se aplecă spre Lucky şi-i spuse cu 
voce joasă: Eşti sigur că vrem să vină? 

— Păi era vorba de întâlnirea pentru întărirea pereţilor 
partiţiilor de transită din interiorul oraşului, nu? 

— Da, dar... 

— Tumer este în mod sigur victimă. In afară de noi, este 
funcţionarul cu un grad înalt pe care oricine l-ar alege ca 
să-l controleze. Evident că trebuie să-l vedem. 

Morriss spuse în microfon: 

— Trimite-l aici. 

Faţa slăbănoagă a lui Tumer, cu nasul încovoiat, era o 
mască a curiozităţii. Liniştea din cameră şi modul în care 
ceilalţi se holbau la el ar fi dat fiori chiar şi unui om mai 
puţin sensibil. 


Lăsând geanta cu omniprezentul computer, el spuse: 

— S-a întâmplat ceva rău, domnilor? 

Încet, cu mare grijă, Lucky i-a prezentat în linii mari 
problema. 

Gura lui lumer a rămas multă vreme căscată. După care a 
spus, slab de tot: 

— Vreţi să spuneţi că... mintea mea... 

— Cum altfel ar fi ştiut omul de la ecluză modalitatea 
exactă de a scăpa de intruşi? Nu avea nici pregătirea, nici 
inteligenţa necesară, şi cu toate acestea s-a baricadat acolo 
absolut perfect. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Niciodată nu m-am 
gândit la asta. 

Vocea lui 'Tumer devenise un murmur incoerent. 

— Cum de mi-a scăpat aşa ceva? 

— Pur şi simplu ţi s-a comandat să-ţi scape totul. 

— Ce ruşine îmi €... 

— Să ştii că nu eşti singur, Tumer. Şi eu, şi doctorul 
Morriss, şi consilierul Evans... 

— Şi ce facem în situaţia dată? 

Lucky răspunse calm: 

— Exact asta ne întreba doctorul Morriss la sosirea ta. O 
să avem nevoie de întreaga noastră putere de judecată. 
Unul din motivele pentru care am sugerat venirea ta aici 
este computerul tău. S-ar putea să avem nevoie de acest 
computer. 

— Pe oceanele lui Venus, sper să fie nevoie, spuse Tumer, 
trezit la viaţă de subiectul lui preferat. Dacă aş putea face 
ceva ca să... 

Şi-şi duse mâna la frunte, parcă temându-se de propriul 
cap de pe umeri, un cap străin, căruia nu-i cunoştea 
posesorul. 

— Dar în clipa asta putem spune că noi suntem noi înşine? 

— Câtă vreme ne concentrăm asupra acestui jeleu 
petrolier, suntem în siguranţă, explică Evans. 

— Nu înţeleg. Cum poate să ne ajute un jeleu? 


— Ajută. Deocamdată, să lăsăm deoparte cauza, spuse 
Lucky. Vreau să continui ce aveam de spus atunci când ai 
intrat. 

Bigman se repezi la perete şi se uită agale la masa acum 
goală şi la borcanul deschis de pe cealaltă. 

— Problema noastră este următoarea, continuă Lucky. 
Oare broaştele-V sunt adevărata ameninţare? 

— Păi exact asta e teoria ta, spuse Morriss, foarte 
surprins. 

— Evident, sunt un pericol prin faptul că au tendinţa de a 
controla minţile oamenilor. Dar sunt ele un adevărat 
inamic? îşi încearcă minţile cu cele ale oamenilor şi se 
dovedesc un adversar formidabil, dar broaştele-V, ca 
indivizi, se dovedesc destul de neinteligente. 

— Cum aşa? 

— Aţi avut aici o broască-V care nu a avut înţelepciunea să 
se ţină deoparte de minţile noastre. A transmis peste tot că 
a văzut nişte oameni deosebiți, fără mustață. I-a ordonat lui 
Bigman să-i dea alune unse cu vaselină. Asta denotă oare 
inteligenţă? S-a dat de gol aproape imediat. 

Morriss ridică din umeri. 

— Poate că nu toate broaştele-V sunt inteligente. 

— Chestiunea merge şi mai departe de atât. Noi eram 
neajutoraţi, în strânsoarea lor mentală, la suprafaţa 
oceanului. Dar eu descoperisem unele lucruri şi am încercat 
asupra lor jeleul de hidrocarburi şi a mers. I-a împrăştiat. 
Să nu uităm, era în joc însuşi scopul lor strategic. Era 
absolut necesar să ne împiedice să anunţăm Pământul 
despre existenţa lor. Cu toate acestea, au zădărnicit totul 
pentru un borcan de jeleu petrolier. Din nou, aproape ne-au 
distrus la revenirea noastră la Aphrodite. Tunul începuse să 
ne ţintească, dar menţionarea acestui compus petrolier le-a 
zădărnicit toate planurile. 

Tumer se foi neliniştit în scaun. 

— Starr, acum înţeleg ce voiai să spui cu jeleul petrolier. 
Toată lumea ştie că broaştele-V sunt nebune după grăsimile 


de orice fel. lar această dorinţă le e mai presus de orice. 

— O dorinţă prea puternică, pentru nişte fiinţe inteligente, 
care vor să-i învingă pe pământeni? Tumer, ai renunţa la o 
victorie decisivă pentru o bucată de tort de ciocolată? 

— Evident că nu, dar asta nu dovedeşte că broaştele ar 
renunţa. 

— Îţi garantez că ar renunţa. Mintea unei broaşte-V ne 
este străină şi deci nu putem presupune că ce e valabil 
pentru noi ar fi valabil şi pentru ele. Dar prea e dubioasă 
această nebunie după hidrocarburi. Pe mine mă duce 
gândul la o comparaţie între broaştele-V şi câini, mai 
degrabă decât să le compar cu oamenii. 

— Cum justifici comparaţia? întrebă Morriss. 

— Iată cum, spuse Lucky. Un câine poate fi antrenat să 
facă multe lucruri aparent inteligente. O creatură care nu a 
văzut şi nu a auzit în viaţa ei de un câine, dacă ar fi văzut un 
câine însoţindu-şi stăpânul orb, înainte să apară Son-O- 
Trap, s-ar fi întrebat cine e mai inteligent: omul sau câinele. 
Dar dacă ar fi trecut pe lângă ei cu un os plin cu came şi ar 
fi observat cât de tare este atras câinele, şi-ar fi dat seama 
de adevăr. 

Tumer, palid şi cu ochii aproape ieşiţi din orbite, spuse: 

— Vrei să spui că broaştele-V sunt pur şi simplu uneltele 
unor fiinţe umane? 

— Nu ţi se pare foarte plauzibil, Tumer? Doctorul Morriss 
tocmai a spus că broaştele-V sunt în oraş de mulţi ani, dar 
ele au început să provoace incidente doar cu câteva luni în 
urmă. Problemele au început cu lucmri mărunte, cum ar fi 
un om care şi-a aruncat banii pe stradă. E ca şi cum nişte 
oameni ar fi învăţat cum să folosească înzestrarea 
telepatică naturală a broaştelor-V pentru a impune ordinele 
şi controlul unor fiinţe umane. E ca şi cum ar fi început să 
exerseze treptat, să-şi dezvolte nivelul controlului, până 
când erau în stare să treacă la lucruri mai mari. S-ar putea 
ca scopul lor final să nu fie drojdiile, ci ceva mult mai mare, 


ca de pildă controlul absolut asupra Confederaţiei Solare, 
sau chiar a întregii Galaxii. 

— Nu-mi vine să cred una ca asta, spuse Morriss. 

— Atunci să mai vin cu nişte dovezi. Când eram în ocean, 
ne-a vorbit o voce mentală, care se declara a unei broaşte-V. 
A încercat să ne forţeze să furnizăm informaţii şi apoi să ne 
sinucidem. 

— Ei bine? 

— Ei bine, vocea ajungea la noi prin intermediul unei 
broaşte-V, dar nu provenea de la o broască-V. Venea din 
partea unei fiinţe umane. 

Lou Evans se ridicase în picioare şi se uita cu totul 
descumpănit la Lucky. 

Lucky zâmbi. 

— Nici măcar Lou nu o crede, dar este adevărul adevărat. 
Vocea vorbea despre „maşini de metal strălucitor”, nu 
despre „nave”. Ni se sugera că broaştelor-V nu le sunt 
familiare anumite noţiuni şi de aceea folosesc pentru ele 
termeni ocolitori, descriptivi, care să însemne acelaşi lucru. 
Dar vocea a uitat cevA. Îmi amintesc cuvânt cu cuvânt: 
„Viaţa se va sfârşi pentru cei ca tine, ca şi cum ai stinge un 
foc. Va fi stinsă şi nu va mai arde niciodată.” 

Morriss repetă apatic: 

— Ei bine? 

— Ei bine, ar fi cazul să înţelegeţi. Cum putea folosi o 
broască-V un concept cum ar fi „stingerea unui foc”, sau 
pur şi simplu ideea de ardere? Dacă vocea se pretindea a fi 
a unei broaşte-V, care nu ştie ce e aceeâ o navă, cum putea 
şti ce este acela foc? 

Le era tuturor evident, dar Lucky continua furios: 

— Atmosfera lui Venus este compusă din nitrogen şi bioxid 
de carbon. Nu există oxigen în stare liberă. Ştim cu toţii 
astA. În atmosfera venusiană nu poate să ardă nimic. Nu 
pot exista flăcări. O broască-V poate să se căznească un 
milion de ani, dar nu va avea de unde să vadă un foc. Cineva 
poate să spună că ar fi putut vedea focuri sub cupolele 


oraşelor, dar oricum n-ar fi înţeles natura focului, nu mai 
mult decât funcţionarea navelor noastrE. În ce mă priveşte, 
sunt sigur că gândurile pe care le primeam nu proveneau 
de la o broască-V, ci de la un om care se folosea de 
broaştele-V pentru a ajunge la minţile noastre. 

— Dar cum de e posibil aşa ceva? întrebă Tumer. 

— Nu ştiu, spuse Lucky. Aş vrea să ştiU. În mod sigur, ca să 
găseşti aşa ceva e nevoie de o minte strălucită. Un om ar 
trebui să ştie multe lucruri despre subiecte ca funcţionarea 
unui sistem nervos şi despre fenomenele electrice care o 
însoțesc. 

Lucky se uită cu răceală la Morriss: 

— De pildă, ar trebui să fie specializat în biofizică. 

Toţi ochii erau întorşi spre consilierul venusian, căruia 
sângele îi pierea din faţă, până când mustaţa grizonată nu 
se mai văzu pe fundalul pielii palide. 

16. Inamicul! 

Morriss reuşi doar să bâiguie: 

— Vrei să spui căâ...? 

Dar vocea i se frânse, răguşită. 

— Nu emit nici o acuzaţie, spuse liniştit Lucky. Doar am 
emis o ipoteză. 

Morriss se uita în jur deznădăjduit, întorcându-şi privirea 
spre fiecare dintre ceilalţi patru oameni din încăpere, 
uitându-se fix, fascinat, în ochii lor. 

Spuse, înecându-se: 

— E o nebunie, e o prostie. Eu am raportat primul toate 
tulburările de pe Venus! Căutaţi raportul original de la 
Consiliu! Eu l-am semnat. De ce să chem Consiliul, dacă aş 
fi fost... Şi ce motiv aş fi avut? Ei? Ce motiv? 

Consilierul Evans părea foarte stânjenit. Din privirea sa 
aruncată în direcţia lui Tumer, Bigman îşi dădea seama că 
Evans n-ar fi vrut martori din exterior la o dispută care 
ţinea doar de Consiliu. 

Cu toate acestea, Evans a vorbit în cu totul altă direcţie: 


— Asta ar explica efortul depus de doctorul Morriss pentru 
a mă discredita. Eram un intrus, eram periculos, puteam să 
aflu din întâmplare adevărul. Deja descoperisem o jumătate 
din el, în mod sigur. 

Morriss respira greu. 

— Nu am făcut niciodată aşa ceva. Este o conspirație 
împotriva mea şi n-o să vă fie moale nici unuia, dacă veţi 
continua. Voi apela la justiţie. 

— Vrei să spui că doreşti un proces în faţa Consiliului? 
întrebă Lucky. Vrei să-ţi pledezi cauza în faţa plenului 
Comitetului Central al Consiliului? 

Evident, Lucky se referea la procedura judecării 
consilierilor acuzaţi de înaltă trădare faţă de Consiliu şi faţă 
de Sistemul SolaR. În istoria Consiliului, nimeni nu fusese 
supus acestei proceduri. 

La menţionarea acestei posibilităţi, pe Morriss l-au părăsit 
toate frânele care-l reţinuseră. Urlând, se ridică şi se 
aruncă asupra lui Lucky. 

Lucky se rostogoli peste braţul fotoliului pe care stătea şi, 
în acelaşi timp, făcu un semn rapid în direcţia lui Bigman. 

Era semnalul pe care-l conveniseră mai înainte. Bigman 
trecu la îndeplinirea instrucţiunilor date de Lucky pe când 
se aflau încă la bordul Hildei şi treceau prin ecluza care-i 
ducea sub cupola de la Aphrodite. 

Se auzi tunetul blasterului. Fusese reglat la intensitate 
mică, dar radiaţiile lui ionizante au umplut camera de un 
miros pătrunzător de ozon. 

Şi aşa a rămas camera clipe lungi. Orice mişcare încetase. 
Morriss, cu capul căzut în fotoliul lui Lucky, nu făcu nici un 
gest de ridicare. Bigman rămăsese în picioare, ca o statuie 
miniaturală, cu blasterul la şold, de parcă îngheţase în actul 
tragerii. 

Iar ţinta loviturii de blaster se afla întinsă, distrusă, pe 
podea. 

Lou Evans a fost primul care şi-a recăpătat glasul, dar 
doar pentru a scoate o exclamaţie: 


— Sfinte Spaţiule...! 

Apoi a urmat şuieratul lui Lyman Tumer: 

— Ce ai făcut? 

Morriss, gâfâind după recentul lui efort, nu putea spune 
nimic, dar îşi rotise capul şi-l privea muteşte pe Bigman. 

— Bună lovitură, Bigman, îl lăudă Lucky, laudă la care 
Bigman zâmbi fericit. 

Cutia neagră a computerului lui Lyman Tumer zăcea 
zdrobită şi în cea mai mare parte carbonizată, dezintegrată. 

Vocea lui Tumer căpătă vigoare: 

— Calculatorul meu! Idiotule! Cum ai putut să faci una ca 
asta? 

Ii răspunse Lucky, foarte natural: 

— Nu a făcut decât ce trebuia să facă, Tumer. lar acum, 
vreau ca toată lumea să păstreze liniştea. 

Se întoarse spre Morriss, îl ajută pe rubicondul personaj 
să se ridice şi-i spuse: 

— Domnule doctor Morriss, vă prezint scuzele mele. 
Trebuia însă să fiu sigur că atenţia lui Tumer este 
îndreptată într-o direcţie cu totul greşită. A trebuit să mă 
folosesc de tine în acest scop. 

— Asta înseamnă că nu mă bănuieşti de... de...bâigui 
Morriss. 

— Nici măcar o clipă nu mi-am pus problema, răspunse 
Lucky. Niciodată. 

Morriss se depărtă puţin, cu ochii aprinşi de mânie. 

— Atunci, Starr, aştept o explicaţie. 

— Înainte de prezenta şedinţă, începu Lucky, n-am 
îndrăznit niciodată să-i spun cuiva că bănuiesc că în spatele 
broaştelor-V se află un om. Nu am putut spune asta nici 
măcar în mesajul meu către Pământ. Mi s-a părut evident că 
dacă aş fi făcut asta, adevăratul inamic ar fi devenit 
disperat şi ar fi luat măsuri, cum ar fi inundarea unuia 
dintre oraşe, şantajându-ne după aceea cu repetarea 
isprăvii. Câtă vreme nu ştia că am eliminat broaştele-V din 
bănuielile mele, speram că va continua jocul lui şi că nu va 


urmări să ne omoare decât pe mine şi pe prietenii mei. Dar 
la şedinţa aceasta am putut să vorbesc liber, pentru că am 
considerat că am reuşit să îl aduc aici pe omul în chestiune. 
Totuşi, nu am îndrăznit să întreprind nici o acţiune 
împotriva lui fără o pregătire adecvată, pentru că mi-era 
teamă că ne va controla mental şi că acţiunile lui vor fi după 
aceea radicale. Mai întâi, a trebuit să-i distrag atenţia 
complet, ca să fiu sigur că cel puţin câteva secunde va fi 
prea absorbit în activităţile colaterale ale grupului ca să 
detecteze, cu ajutorul uneltelor lui, broaştele-V, emoţiile 
puternice pe care le puteau emite mintea mea şi cea a lui 
BigmaN. În mod sigur, nu există în clădire nici o broască-V, 
dar s-ar fi putut folosi de alte broaşte-V, din altă parte a 
oraşului, aşa cum e capabil să folosească şi broaştele-V din 
ocean, aflate la mulţi kilometri de Aphrodite. Ca să-i distrag 
atenţia, te-am acuzat, doctore Morriss, de trădare. Nu te- 
am putut avertiza înainte, pentru că voiam ca emoţiile tale 
să fie autentice - şi ai fost - admirabil de indignat. Atacul 
tău asupra mea a fost extrem de bine venit. 

Morriss scosese o batistă dintr-un buzunar băgat în 
mânecă şi-şi tampona fruntea plină de broboane. 

— Lucky, mi-a picat foarte rău, dar cred că-ţi înţeleg 
raţionamentul. 'Tumer este omul, corect? 

— Tumer este omul, spuse Lucky. 

Tumer îngenunchease şi cotrobăia năuc printre resturile 
împrăştiate şi arse ale instrumentului lui. Se ridică şi spuse 
cu ură: 

— Mi-aţi distrus computerul! 

— Personal, nu cred că era un computer, spuse Lucky. Prea 
îl ţineai tot timpul cu tine. Când te-am întâlnit prima oară, îl 
aveai lângă tine. Ai spus că-l foloseşti ca să calculezi 
rezistenţa barierelor interioare ale oraşului împotriva 
posibilei inundaţii. lar acum probabil că-l aveai la tine ca să 
te ajute, dacă discuţiile cu doctorul Morriss privitoare la 
aceleaşi bariere ar fi dus la idei noi... 

Lucky făcu o pauză, apoi continuă, cu un calm dur în voce: 


— Dar am venit să te văd şi în apartamentul tău, în 
dimineaţa de după ameninţarea cu inundația. Pur şi simplu, 
voiam să discut cu tine nişte lucruri care nu implicau nici un 
fel de calcule, iar tu ştiai asta. Cu toate acestea, nu ai putut 
lăsa calculatorul în camera cealaltă. Trebuia să fie cu tine, 
la picioarele tale. 

Tumer începu o apărare disperată: 

— Era creaţia mea, îmi plăcea foarte mult. Îl purtam tot 
timpul cu mine. 

— Cred că avea cam zece kilograme. Cam greu, oricât ar fi 
fost de mare afecțiunea pentru propria creaţie. Oare nu 
cumva era dispozitivul prin care ţineai legătura 
permanentă cu broaştele-V? 

— Şi cum ai de gând să dovedeşti aşa ceva? îl şfichiui 
ironic Tumer. Ai spus tu însuţi că şi eu sunt o victimă. Toată 
lumea poate să depună mărturie. 

— Da, spuse Lucky, pot să dovedesc. Omul care s-a 
baricadat cu atâta îndemânare în ecluza cupolei avea 
informaţiile de la tine. Dar oare informaţia era furată din 
mintea ta, sau furnizată voluntar? 

„ Morriss izbucni furios: 

— Lucky, nu-l mai fierbe atâta! Tumer, eşti sau nu vinovat 
de epidemia asta a controlului mental? 

— Bineînţeles că nu sunt! strigă Tumer. Nu poţi să iei nici 
o măsură doar pentru că aşa spune un tinerel care crede că 
tot ce visează el e realitate, doar pentru că e membru al 
Consiliului. 

— Ia spune-mi tu, Tumer, zise Lucky, îţi aminteşti de 
noaptea aceea în care un om stătea cu pârghia de ridicare a 
porţii ecluzei în mână? Ţi-o aminteşti bine de tot? 

— Mi-o amintesc foarte bine. 

— Îţi aminteşti că ai venit la mine şi mi-ai spus că dacă se 
deschide ecluza, bariera interioară de transită nu va rezista 
şi că întregul Aphrodite va fi inundat? Erai de-a dreptul 
înfricoşat. Aproape intraseşi în panică. 


— Aşa e, eram îngrozit. Şi acum sunt. Nu poţi să nu te 
sperii în situaţii ca aceea. Şi Tumer adăugă maliţios: 
Evident, dacă eşti viteazul Lucky Starr, rămâi calm. 

Lucky ignoră remarca. 

— Nu cumva ai venit la mine ca să-mi transmiţi informaţia 
exact pentru a mai spori confuzia deja existentă, ca să ne ţii 
ocupați destul de mult pentru ca să-l manevrezi pe Lou 
Evans să iasă din oraş, în ocean, unde-l puteai omori în 
voie? Evans era greu de manipulat şi aflase prea multe 
despre broaştele-V. Poate că încercai să mă îngrozeşti şi pe 
mine, ca să plec din Aphrodite şi de pe Venus. 

— 'Teoria ta e ridicolă, spuse Tumer. Barierele interioare 
chiar sunt insuficientE. Întreabă-l pe Morriss. Mi-a verificat 
calculele. 

Nu prea entuziast, Morriss confirmă: 

— Mi-e teamă că aici Tumer are dreptate. 

— N-are importanţă, spuse Lucky. Hai să lăsăm asta 
deoparte, deocamdată. Mai exista un pericol, real, iar 
Tumer era pe drept speriat... Tumer, eşti căsătorit. 

Ochii lui Tumer sclipiră neliniştiţI. Îl privi scurt pe Lucky, 
apoi îşi îndreptă iar privirea în altă parte. 

— Şi ce dacă? 

— Soţia ta e frumoasă şi considerabil mai tânără decât 
tine. Nu eşti căsătorit nici de un an. 

— Şi ce vrei să dovedeşti cu asta? 

— Că probabil nutreşti pentru ea o profundă afecţiunE. 
Îndată după căsătorie, te-ai mutat într-un apartament 
scump, ca să o mulţumeşti pe eA. Îi permiţi să decoreze 
casa după gustul ei, deşi tu ai cu totul alte gusturi. In mod 
sigur nu i-ai neglija siguranţa, nu? 

— Nu înţeleg. Despre ce vorbeşti? 

— Cred că ştii deja. Singura dată când am întâlnit-o pe 
soţia ta, ea mi-a spus că în tot timpul vânzolelii din noaptea 
trecută dormise. Părea foarte dezamăgită că nu luase şi ea 
parte la evenimente. De asemenea, mi-a subliniat cât de 
minunată e casa în care locuiţi. Chiar mi-a spus că aveţi 


„Trefugii”. Din nefericire, pentru mine termenul nu avea nici 
o semnificaţie, căci mi-aş fi dat seama încă de atunci şi acolo 
de adevăr. Am înţeles totul abia când mă aflam pe fundul 
oceanului, când Lou Evans mi-a amintit întâmplător de 
aceste adăposturi. „Adăposturile” sunt ceva cu totul 
deosebit, pe Venus ele sunt construite pentru a suporta 
întreaga presiune a oceanului în cazul că un cutremur ar 
distruge cupola unui oraş. Acum înţelegi despre ce 
vorbesc? 

Tumer nu scotea nici un cuvânt. Lucky continuă: 

— Dacă în noaptea aceea îţi era atât de tare teamă de o 
catastrofă pentru întregul oraş, de ce nu te-ai gândit la 
soţia ta? Vorbeai despre salvarea oamenilor, despre 
evacuarea oraşului. Chiar să nu te fi gândit la siguranţa 
soţiei tale? Subsolul apartamentului vostru are asemenea 
adăposturi. În două minute, s-ar fi aflat în siguranţă. Nu 
aveai decât s-o suni şi să o avertizezi. Dar n-ai făcut-o. Ai 
lăsat-o să doarmă. 

Tumer mormăi ceva. 

— Să nu-mi spui că ai uitat, continuă Lucky. Nu pot să cred 
aşa ceva. Puteai să uiţi orice, numai siguranţa soţiei tale nu. 
Permiteţi-mi să vă sugerez o explicaţie alternativă. Nu te-a 
îngrijorat situaţia soţiei tale, pentru că ştiai că nu se află în 
nici un fel de pericol. Ştiai că nu există nici un pericol, 
pentru că ştiai că poarta ecluzei nu va fi deschisă. 

Lucky se ambalase şi era furios. 

— Ştiai că poarta ecluzei nu se va deschide, pentru că tu 
erai cel care avea controlul mental asupra omului de la 
comenzi. Ceea ce te-a trădat a fost exact iubirea profundă 
pentru soţia ta. N-ai vrut să-i tulburi somnul, deşi astfel 
mica ta piesă ar fi arătat mult mai plauzibilă. 

Tumer spuse brusc: 

— Nu mai spun nimic decât în prezenţa unui avocat. Nu ai 
absolut nici o dovadă. 

— Este destul pentru a iniţia o investigaţie pe scară largă 
a Consiliului, spuse Lucky. Doctore Morriss, eşti bun să-l ţii 


la păstrare până când terminăm preparativele pentru 
zborul spre Pământ? îl vom însoţi eu şi Bigman. O să avem 
grijă să ajungă acolo în bună stare. 

Ajunşi la hotel, Bigman spuse cu îngrijorare în glas: 

— Pe nisipurile marţiene, Lucky, nu văd cum ai putea găsi 
dovezi împotriva lui Tumer. Toate deducţiile tale sunt foarte 
convingătoare, dar ele nu constituie dovezi materiale. 

Lucky, după o cină caldă cu drojdii, era pentru prima oară 
în măsură să se relaxeze de la străpungerea stratului de 
nori care înconjura pe Venus. Spuse: 

— Consiliul nu va fi interesat, cred eu, să obţină dovezi 
care să-l pună la zid pe Tumer. 

— Lucky! Cum aşa? Doare un ticălos... 

— Ştiu. E de multe ori mai rău decât un criminal. Are 
evidente înclinări dictatoriale, este şi trădător. Dar mai 
important decât răutatea lui este faptul că a creat o operă 
genială. 

— Te referi la maşina lui? întrebă Bigman. 

— Categoric. Am distrus singura asemenea maşinărie 
existentă şi probabil că va trebui să construim o alta. Există 
multe întrebări la care ar trebui să căpătăm răspunsuri. 
Cum a reuşit Tumer să controleze broaştele-vV? Când a vrut 
să-l omoare pe Lou Evans, a dat instrucţiuni detaliate 
broaştelor-V, le-a ordonat să aducă din abis gigantul? Sau 
le-a spus simplu: „Omorâţi-l pe Evans”, lăsându-le să-şi facă 
treaba ca nişte câini dresați, să aleagă ele modalitatea? De 
asemenea, îţi imaginezi ce posibilităţi poate să aducă un 
asemenea instrument? Poate să ne ofere o metodă cu totul 
nouă de atacare a bolilor mentale, o cale nouă de a combate 
impulsurile criminale. Ar putea, chiar, pe viitor, dacă este 
folosit cum trebuie, să prevină războaie şi să învingă 
inamicii Pământului fără vărsare de sânge, rapid, dacă ni se 
va impune vreodată războiul. O maşină periculoasă în 
mâinile unui tip mânat de ambiţii poate deveni foarte 
folositoare şi binefăcătoare în mâinile Consiliului. 


— Oare Consiliul va vrea să-l determine să construiască o 
altă maşină? întrebă Bigman. 

— Cred că da, după ce se vor lua toate precauţiunile 
necesare. Dacă i se oferă o grațiere şi o reabilitare la 
alternativa închisorii pe viaţă, fără să-şi mai poată vedea 
vreodată soţia, cred că va alege să se facă util. Evident, una 
dintre primele utilizări ale maşinii va fi investigarea chiar a 
minţii lui Tumer, pentru a-l ajuta să-şi vindece anormala 
sete de putere. Vom salva astfel pentru omenire un creier 
extraordinar. 

În ziua următoare aveau să părăsească planeta, 
îndreptându-se din nou spre casă. Lucky se gândi cu o 
plăcută nostalgie la minunatul cer albastru de acasă, la 
viaţa în aer liber, la hrana naturală, la spaţiu şi la viaţa pe 
întinderile de uscat. 

— Nu uita, Bigman, e foarte uşor să „protejezi societatea” 
prin execuţia unui criminal, dar asta nu va aduce înapoi 
vieţile victimelor lui. Dar dacă cineva ar putea să-l vindece 
şi să-l folosească pentru a face viaţa mai bună şi mai 
frumoasă în acea societate, ar fi o realizare mult, mult mai 
mare... 

1 Fantomele Soarelui. 

Lucky Starr şi micul său prieten, John Bigman Jones, 
mergând în spatele tânărului inginer, urcau rampa de 
legătură cu sasul care dădea spre suprafaţa planetei 
Mercur. 

„Cel puţin lucrurile se desfăşoară repede”, îşi zise Lucky. 

Ajunsese pe Mercur doar de o oră. Abia avusese vreme să- 
şi vadă nava, Shooting Starr, pusă la adăpost în hangarul 
subteran. Nu se întâlnise decât cu tehnicienii care se 
ocupau de formalităţile de aterizare şi de nava lui. 

Mai exact, cu tehnicienii aceia şi cu Scott Mindes, 
inginerul aflat la conducerea Proiectului Lumina. Fusese 
aproape ca şi cum tânărul bărbat le pregătise o ambuscadă, 
căci aproape imediat acesta sugerase o călătorie la 
suprafaţă. 


— Să admirăm peisajul, explicase el. 

Lucky nu l-a crezut, bineînţeles. Faţa cu bărbie mică a 
inginerului era bântuită de griji, şi gura îi tresărea nervos 
în timp ce vorbea. Ochii îi alunecau încolo şi încoace, 
nereuşind să susţină privirea calmă şi echilibrată a lui 
Lucky. 

Şi totuşi Lucky acceptase invitaţia de a vizita suprafaţa. 
Până în acel moment, tot ce ştia despre necazurile de pe 
Mercur era că acestea reprezentau o problemă agasantă 
pentru Consiliul Ştiinţei. Era dispus să-i facă jocul lui 
Mindes şi să vadă unde ajungea. 

Cât despre Bigman Jones, el era întotdeauna bucuros să-l 
urmeze pe Lucky oriunde şi oricând, cu sau fară motiv. 

Dar tocmai Bigman şi-a ridicat uimit sprâncenele în timp 
ce-şi îmbrăcau costumele spaţiale. El a dat din cap aproape 
nesesizabil câtre suportul pentru tocul de pistol ataşat la 
costumul lui Mindes. 

Lucky a încuviinţat din cap calm. Şi el remarcase că din 
toc se profila ameninţător mânerul unui blaster de mare 
calibru. 

Tânărul inginer ieşi primul pe suprafaţa planetei, urmat de 
Lucky Starr şi de Bigman Jones. 

Pentru o clipă, ei pierdură contactul unul cu celălalt în 
bezna aproape totală. Numai stelele erau vizibile, 
strălucind cu duritate în vidul rece. 

Bigman îşi reveni cel dintâi. Gravitaţia de pe Mercur era 
aproape egală cu cea de pe Marte. Nopțile marţiene erau 
aproape la fel de întunecate. Stelele de pe ceml nopţii 
arătau aproape la fel de strălucitoare. 

Vocea lui ascuţită răsună în receptoarele celorlalţi doi: 

— Hei, am început să văd câte ceva! 

Aceeaşi senzaţie o avea şi Lucky şi asta îl nedumerea. De 
bună seamă că lumina stelelor nu putea să fie atât de 
puternică. O ceaţă slabă, luminoasă plutea peste peisajul 
accidentat, mângâindu-i muchiile ascuţite cu o lumină 
palidă, lăptoasă. 


Lucky mai văzuse ceva de genul ăsta pe Lună, în timpul 
nopţii lungi de două săptămâni de acolo. Peisajul selenar 
era la fel de pustiu, de aspru şi de accidentat. Nici pe Lună, 
nici pe Mercur nu se manifestase de milioane de ani 
acţiunea vântului şi a ploii, care ar fi putut să mai 
îndulcească asprimile unui decor dezolant. Stâncile golaşe, 
mai reci decât ar fi în stare imaginaţia să reprezinte, se 
înălţau într-o lume lipsită de apă, fără a fi atinse de ger. 

Şi în noaptea selenară se putea observa aceeaşi lumină 
difuză, cu aspect lăptos. Numai că acolo, cel puţin peste o 
jumătate de Lună, domnea lumina de la Pământ. Când se 
afla în faza de vizibilitate maximă, planeta albastră 
strălucea de şaisprezece ori mai intens decât Luna plină. 

Aici, pe Mercur, lângă Observatorul Solar situat la Polul 
Nord, lumina aceea nu putea fi pusă pe seama nici unei 
planete apropiate. 

— Asta e lumina de la stele? întrebă el într-un târziu, ştiind 
că nu era aşa. 

Scott Mindes ţăspunse plictisit: 

— E licărirea coroanei solare. 

— Pe Galaxie! exclamă Lucky râzând uşor. Coroana solară, 
desigur! Ar fi trebuit să ştiu! 

— Ce să ştii? strigă Bigman. Ce se-ntâmplă aici? Hei, 
Mindes, ia povesteşte-ne! 

— Întoarceţi-vă, spuse Mindes. Staţi cu spatele la ea. 

Toţi se întoarseră. Lucky fluieră uşor printre dinţi, iar 
Bigman scoase un țipăt de surpriză. Mindes nu zise nimic. 

O secţiune a orizontului se profila foarte clar pe o zonă 
sidefie a cerului. Fiecare neregularitate ascuţită a acelei 
părţi a orizontului se vedea cu o claritate remarcabilă. 
Deasupra, cerul era acoperit de o strălucire blândă, care 
scădea în intensitate cu înălţimea, pe o treime din distanţa 
până la zenit. Strălucirea consta din fascicole curbe de 
lumină palidă. 

— Aceea e coroana, domnule Jones, spuse Mindes. 


Cu toată uimirea care-l cuprinsese, Bigman nu-şi uitase 
propriile concepţii despre politeţe, aşa că spuse morocănos: 

— Spune-mi Bigman. Te referi la coroana din jurul 
Soarelui? Nu credeam că-i aşa de mare. 

— Are o grosime de peste un milion de mile, răspunse 
Mindes, iar aici ne aflăm pe Mercur, cea mai apropiată 
planetă de Soare. In acest moment distanţa până la Soare 
este de numai patruzeci şi opt e milioane de kilometri. 
Sunteţi de pe Marte, nu-i aşa? 

— Get-beget. 

— Ei bine, dac-aţi putea vedea Soarele în această clipă, aţi 
constata că e de vreo treizeci şi şase de ori mai mare faţă 
de cum este văzut de pe Marte, şi la fel este şi coroana. Şi 
de treizeci şi şase de ori mai strălucitoare. 

Lucky încuviinţă din cap. Soarele şi coroana lui ar părea 
de nouă ori mai mari decât ar fi văzute de pe Pământ. lar 
coroana nu ar putea fi văzută deloc de pe Pământ, cu 
excepţia perioadelor de eclipsă totală. 

Se părea că Mindes nu minţise întm totul. Erau privelişti 
care meritau să fi văzute pe MercuR. Încercă să-şi 
imagineze coroana, soarele pe care-l înconjura şi care era 
ascuns acum dincolo de orizont. Ar fi fost o privelişte 
maiestuoasă! 

Mindes continuă cu o voce în care se putea desluşi o 
amărăciune inconfiindabilă: 

— Lumina asta a fost numită „fantoma albă a Soarelui”. 

— Îmi place asta. E o metaforă reuşită. 

— Reuşită? replică cu înverşunare în glas Mindes. Mie nu 
mi se pare. Se vorbeşte prea multe despre fantome pe 
planeta asta. Planeta asta e ghinionistă rău. Nimic bun nu 
se întâmplă aici. Minele au eşuat... 

Lăsă fraza neterminată, iar Lucky îşi zise: „Să lăsăm 
chestia asta să fiarbă în suc propriu.” 

Apoi spuse cu glas tare: 

— Unde e fenomenul pe care trebuia să-l vedem, Mindes? 


— A, da. Va trebui să mai facem câţiva paşi. Nu prea 
departe, ţinând cont de gravitație, dar fiţi atenţi pe unde 
călcaţi. Nu avem drumuri pe aici, iar strălucirea coroanei 
poate fi extrem de derutantă. Aş sugera să aprindeţi 
lanternele de la căşti. 

Şi-o aprinse pe a lui în timp ce vorbea, şi un fascicul de 
lumină se aprinse bmsc de deasupra vizorului căştii sale, 
transformând solul într-un mozaic galben şi negru. Se 
aprinseră şi celelalte două lumini, iar cele trei siluete se 
urniră din loc, călcând greoi cu cizmele cu izolaţie groasă. 
Nu scoteau nici un zgomot în vid, dar fiecare din ei simţea 
vibraţiile uşoare provocate de fiecare pas. 

Mindes părea să mediteze la planetă în timp ce mergea. 
Spuse cu o voce joasă, încordată: 

— Urăsc planeta asta. Sunt aici de şase luni, doi ani 
mercurieni, şi sunt sătul până-n gât. Nici nu m-am aşteptat 
de fapt să zăbovesc aici mai mult de şase luni, şi uite că 
timpul a trecut şi nu s-a făcut nimic. Nimic. Totul e aiurea 
aici. E cea mai mică planetă. E cea mai apropiată de Soare. 
Are tot timpul îndreptată spre Soare aceeaşi faţă. Acolo 

— Şi braţul lui se îndreptă în direcţia strălucirii coronare - 
este partea însorită, în care unele puncte se încălzesc atât 
de tare încât plumbul se topeşte iar sulful fierbe. Dincolo, în 
direcţia opusă, este singura suprafaţă planetară din întreg 
sistemul solar care nu vede niciodată Soarele. Tot ce e legat 
de această planetă este jalnic. 

Se opri din vorbit ca să sară peste o fisură lată de nici doi 
metri în suprafaţa planetei, o reminiscență a vreunui 
cutremur care se produsese pe Mercur în vremuri 
imemoriale, care nu se putuse vindeca fără concursul 
vântului şi al intemperiilor. Făcu săritura cu stângăcie, ca o 
ilustrare a unui pământean care, chiar şi pe Mercur, a 
rămas aproape de gravitația artificială a Cupolei 
Observatorului. 

Bigman plescăi din buze nemulţumit de imaginea văzută. 
EI şi Lucky depăşiră fisura abia lungind un pic pasul. 


După vreo patru sute de metri, Mindes spuse brusc: 

— O putem vedea de aici, şi am ajuns la timp. 

Se opri din mers, clătinându-se în faţă şi întinzându-şi 
braţele ca să-şi menţină echilibrul. Lucky şi Bigman se 
opriră cu mic salt, împrăştiind pietrişul. 

Lumina de la casca lui Mindes se stinse, în timp ce arăta 
ceva cu mâna. Lucky şi Bigman îţi stinseră şi ei luminile şi, 
uitându-se în direcţia indicată de Mindes, văzură o pată 
neregulată de culoare albă. 

Era strălucitoare, mai intensă decât orice lumină solară 
văzută de Lucky pe Pământ. 

— Aici e unghiul cel mai favorabil din care poate fi văzută, 
spuse Mindes. Este vârful Muntelui Negru şi Alb. 

— Aşa se numeşte? întrebă Bigman. 

— Exact. Vă daţi seama de ce, nu-i aşa? Se află suficient de 
departe în direcţia nopţii faţă de Terminator - asta e graniţa 
dintre partea întunecată şi partea însorită. 

— Ştiu şi eu ce-i aia, replică indignat Bigman. Crezi că 
sunt vreun ignorant, sau ce? 

— Explicam doar, Există această mică zonă din jurul 
Polului Nord, şi o alta în jurul Polului Sud, în care 
Terminatorul nu se deplasează prea mult în timp ce Mercur 
înconjoară Soarele. Mai jos, la Ecuator, în acest moment, 
Terminatorul se deplasează cale de 1100 km într-o direcţie 
timp de patruzeci şi patru de zile şi apoi se mişcă 1100 km 
în direcţie opusă, în următoarele patruzeci şi patru de zile. 
Aici se mişcă doar vreo opt sute de metri cu totul, acesta 
fiind şi motivul pentru care este un loc bun pentru 
observator. Soarele şi stelele rămân nemişcatE. În orice 
caz, Muntele Negru şi Alb este suficient de departe astfel 
încât doar jumătatea sa dinspre vârf din el să fie luminată, 
în cel mai favorabil caz. Pe urmă, pe măsură ce Soarele se 
îndepărtează, lumina urcă pe pantele muntelui. 

— Iar acum, interveni Lucky, doar vârful este luminat. 

— Numai vârful şi doar pe o lungime de cincizeci-şaizeci 
de centimetri, şi în curând va dispărea şi asta. Totul se va 


cufunda în întuneric vreme de o zi terestră sau două, după 
care lumina va începe să revină. 

Chiar în timp ce vorbea, pata albă începu să se micşoreze 
până la o dimensiune punctiformă care ardea ca o stea 
strălucitoare. 

Cei trei bărbaţi aşteptară. 

— Uitaţi-vă în altă parte, îi sfătui Mindes, ca să vă obişnuiţi 
ochii cu întunericul. 

Apoi, după câteva minute, le zise: 

— În regulă, puteţi să vă uitaţi din nou acolo. 

Lucky şi Bigman se uitară şi o vreme nu văzură nimic. 

Şi deodată peisajul căpătă o culoare sângerie. Sau mai 
exact o parte din el. La început a fost doar senzaţia de roşu. 
Pe urmă, începu să se desluşească o imagine: o coastă de 
munte neregulată care urca către un pisc. Piscul căpătase 
acum o culoare roşie intensă, roşul devenind mai închis şi 
scăzând în intensitate pe măsură ce ochiul cobora pe pantă 
în jos, până când devenea negru. 

— Ce-i asta? întrebă Bigman. 

— Soarele, spuse Mindes, a coborât acum suficient de mult 
pentru ca, de pe vârful muntelui, tot ce rămâne deasupra 
orizontului să fie coroana şi protuberanţele. Protuberantele 
sunt jeturi de hidrogen gazos care se ridică la câteva mii de 
kilometri de suprafaţa solară, şi au o culoare roşie 
strălucitoare. Lumina emisă de ele este acolo tot timpul, dar 
în mod normal lumina Soarelui o face invizibilă. 

Încă o dată Lucky încuviinţă din cap. Şi protuberanţele 
erau ceva care de pe Pământ nu putea fi văzut decât în 
timpul eclipselor totale de Soare sau cu instrumente 
speciale, datorită atmosferei. 

— De fapt, adăugă Mindes cu glas scăzut, asta se numeşte 
„fantoma roşie a Soarelui”. 

— Deci avem două fantome, spuse pe neaşteptate Lucky. 
Una albă şi una roşie. Din cauza fantomelor porţi la 
dumneata un blaster, domnule Mindes? 

— Ce? strigă Mindes. Despre ce vorbeşti? 


— Vreau să spun că ar fi timpul să ne dezvălui adevăratul 
motiv pentru care ne-ai adus aici. Sunt sigur că nu doar 
pentru peisaje, altfel n-ai fi purtat asupra ta un blaster pe 
această planetă pustie. 

Mindes avu nevoie de un scurt răgaz pentru a răspunde, 
dar în cele din urmă zise: 

— Tu eşti David Starr, nu-i aşa? 

— Întocmai, răspunse cu răbdare Lucky. 

— Eşti membru al Consiliului Ştiinţei. Eşti omul căruia i se 
spune Lucky Starr. 

Membrii Consiliului Ştiinţei evitau publicitatea şi lui Lucky 
îi veni oarecum greu să răspundă: 

— Aşa este. 

— Atunci nu m-am înşelat. Eşti unul dintre investigatorii 
lor de frunte şi ai venit aici să faci o anchetă despre 
Proiectul Lumina. 

Buzele lui Lucky se subţiară în timp ce se pregătea să 
răspundă. Ar fi preferat să nu fie aşa de uşor de recunoscut. 
Spuse: 

— Poate că da, poate că nu. De ce m-ai adus aici? 

— Ştiu că aşa este şi de-aia te-am adus aici, spuse Mindes, 
care începuse de-acum să gâfâie. Trebuie să-ţi spun 
adevărul înainte ca ceilalţi să-ţi umple capul cu... cu 
minciuni. 

— Despre ce anume? 

— Despre eşecurile care au bântuit... urăsc cuvântul 
ăsta... despre eşecurile Proiectului Lumina. 

— Dar ai fi putut să-mi spui asta când ne aflam la Cupola 
Observatorului. De ce să mă aduci aici? 

— Din două motive, spuse inginerul, care continua să 
respire repezit şi cu dificultatE. În primul rând, toţi 
consideră că vina-mi aparţine. Ei cred că nu pot să duc la 
bun sfârşit proiectul, că irosesc banii contribuabililor. Am 
vrut să te ţin departe de ei. Ai înţeles? Am vrut să te 
împiedic să-i asculţi pe ei mai întăi. 

— Şi de ce să creadă că e vina ta? 


— Pentru că, după părerea lor, sunt prea tânăr. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi doi. 

Lucky Starr, care nu era cu mult mai bătrân, spuse: 

— Şi al doilea motiv? 

— Am vrut să simţi ce înseamnă Mercur. Am vrut să 
absorbi... 

Rămase tăcut. Silueta îmbrăcată în costum spaţial a lui 
Lucky stătea dreaptă şi înaltă pe suprafaţa ostilă a lui 
Mercur, iar metalul de pe un umăr reflectă lumina lăptoasă 
a coroanei, „fantoma albă a Soarelui”. 

— Foarte bine, Mindes, să presupunem că accept afirmaţia 
ta cum că n-ai fi răspunzător de eşecurile proiectului. 
Atunci cine este? 

Vocea inginerului se auzi la început vag, ca un murmur, 
după care cuvintele prinseră contur: 

— Nu ştiu... Cel puţin... 

— Nu te înţeleg, spuse Lucky. 

— Uite ce e, spuse pe un ton disperat Mindes. Am făcut 
investigaţii, mi-am petrecut perioadele de veghe şi de somn 
încercând să găsesc vinovatul. Am urmărit mişcările 
tuturor. Mi-am notat momentele când au avut loc 
accidentele, când s-au produs întreruperi ale cablurilor sau 
când plăcile de conversie s-au spart. De un lucru sunt 
sigur... 

— Care-ar fi ăla? 

— Că nimeni din Cupolă nu poate fi răspunzător. Nimeni. 
Nu sunt decât vreo cincizeci de oameni acolo, cincizeci şi 
doi, ca să fiu mai exact, şi în ultimele şase ocazii când ceva 
rău s-a petrecut, am ştiut unde se afla şi ce făcea fiecare 
dintre ei. Nimeni nu s-a aflat în apropiere de locul 
accidentelor. 

Vocea îi devenise piţigăiată. Lucky spuse: 

— Atunci cum îţi explici aceste accidente? Cutremure? 
Acţiunea Soarelui? 


— Fantomele! ţipă ingineml cu disperare, fluturându-şi 
dezordonat braţele. Există o fantomă albă şi una roşie. Dar 
mai sunt şi fantome bipede. Le-am văzut, dar cine-o să mă 
creadă? Devenise aproape incoerenT. Îţi spun eu... îţi spun 
eu... 

— Fantome? făcu Bigman. Eşti nebun? 

Deodată Mindes ţipă: 

— Nici voi nu mă credeţi. Dar am s-o dovedesc. Am să 
distrug fantoma. O să trag cu blasterul în nebunii care nu 
mă cred. Am să trag în toată lumea. În toată lumea! 

Cu un hohot de râs strident, trase blasterul din toc şi, cu o 
mişcare fulgerătoare, înainte ca Bigman să poată interveni, 
ridică blasterul spre Lucky şi apăsă trăgaciul. Câmpul 
distructiv invizibil al armei se declanşă... 

Nebun sau zdravân? 

Aşa şi-ar fi sfârşit viaţa Lucky dacă el şi Mindes s-ar fi aflat 
pe Pământ. 

Lui Lucky nu-i scăpase nebunia care se acumula în vocea 
lui Mindes. Aştepta cu prudenţă o întrerupere, o acţiune 
care să urmeze violenţei din frazele spuse cu glas întretăiat 
de către inginer. Şi totuşi nu se aşteptase la un atac direct 
cu blasterul. 

Când mâna lui Mindes s-a repezit la tocul armei, Lucky a 
sărit într-o parte. Pe Pământ, mişcarea s-ar fi produs prea 
târziu. 

Pe Mercur însă, lucrurile stăteau altfel. Gravitaţia micii 
planete fiind de două cincimi din cea terestră, muşchii 
contractaţi ai lui Lucky au propulsat corpul neobişnuit de 
uşor (cu tot costumul pe care-l purta) la o distanţă 
considerabilă în lateral. Mindes, neobişnuit cu gravitația 
scăzută, s-a împiedicat în momentul când s-a răsucit prea 
repede în intenţia ca fasciculul blasterului să urmărească 
mişcarea lui Lucky. 

Prin urmare, energia blasterului a lovit solul, la câţiva 
centimetri de corpul lui Lucky, săpând o groapă de treizeci 
de centimetri în stânca golaşă. 


Înainte ca Mindes să-şi revină şi să ţintească din nou, 
Bigman se năpusti asupra lui cu un salt elegant, care-l 
trăda pe omul obişnuit cu gravitația scăzută. 

Mindes căzu la sol. Ţipă ceva nedesluşit, apoi rămase 
tăcut, într-o stare de inconştienţă despre care nu se putea 
spune dacă era consecinţa căzăturii sau fusese provocată 
de apogeul emoţiilor sale febrile. 

Bigman nu credea în niciuna dintre variante. 

— Se preface! strigă el cu fervoare. Ticălosul ăsta se dă 
lovit. 

Smulsese blasterul din mâna lipsită de vlagă a inginerului 
şi acum îl ţinea îndreptat spre capul acestuia. 

Lucky replică cu asprime: 

— Nimic din toate astea, Bigman. 

Bigman şovăi. 

— A încercat să te ucidă, Lucky. 

Era limpede că micuțul marțian nu ar fi fost nici pe 
jumătate la fel de furios dacă el însuşi s-ar fi aflat în pericol 
de moarte. Şi totuşi se dădu înapoi. 

Lucky se lăsă în genunchi ca să cerceteze prin vizor faţa 
lui Mindes, îndreptând fasciculul lămpii de la cască spre 
trăsăturile palide ale celuilalt. Verifică manometml de 
presiune de la costumul lui Mindes şi se asigură că şocul 
căderii nu-i rupsese acestuia nici o articulaţie. Apoi, 
apucând corpul de gleznă şi de încheietura mâinii, îl săltă 
pe umăr şi se ridică în picioare. 

— Ne întoarcem la Cupolă, spuse el, şi, din păcate, la o 
problemă ceva mai complicată decât îşi închipuie Şeful. 

Bigman oftă şi îl urmă îndeaproape pe Lucky, statura sa 
măruntă obligându-l aproape să alerge ca să ţină pasul cu 
prietenul săU. Îşi ţinea blasterul la îndemână, păstrându-şi 
o poziţie care să-i permită, la nevoie, să tragă asupra lui 
Mindes, fără să-l lovească şi pe Lucky. 

„Şeful” era Hector Conway, liderul Consiliului Ştiinţel. În 
ocazii mai puţin oficiale, Lucky îi zicea „unchiul Hector”, dat 
fiind că Hector Conway, împreună cu Augustus Henree, se 


ocupaseră de creşterea micului Lucky după ce părinţii 
acestuia muriseră în urma unui atac al piraţilor în 
apropierea orbitei venusiene. 

Cu o săptămână în urmă, Conway îi spusese lui Lucky într- 
o doară, de parcă i-ar fi oferit o vacanţă: 

— Ce-ai zice de o călătorie pe Mercur, Lucky? 

— Ce s-a întâmplat, unchiule Hector? întrebă Lucky 

— Nimic deosebit, spuse Conway încruntându-se, 
exceptând nişte manevre politice ieftine. Noi sprijinim un 
proiect destul de scump pe Mercur, una din acele activităţi 
de cercetare fundamentală din care s-ar putea să nu iasă 
nimic sau, dimpotrivă, s-ar putea transforma în ceva cu 
totul revoluţionar. E ca la jocurile de noroc. Toate chestiile 
astea aşa sunt. 

— Este ceva despre care ştiu? întrebă Lucky. 

— Nu cred. E ceva destul de recent. Oricum, senatorul 
Swenson s-a repezit să o dea ca exemplu privind felul cum 
Consiliul iroseşte banii contribuabililor. Cunoşti textul. Face 
presiuni pentru declanşarea unei anchete, iar unul din 
oamenii lui a plecat pe Mercur acum câteva luni. 

— Senatorul Swenson? înţeleg. 

Lucky încuviinţă din cap. Nu era nimic noU. În ultimele 
decenii. Consiliul Ştiinţei se instalase încetul cu încetul în 
fruntea luptei împotriva pericolelor care amenințau 
Pământul, atât din interiorul Sistemului Solar, cât şi din 
afara acestuiA. În această epocă a civilizaţiei galactice, când 
omenirea se răspândea pe toate planetele din toate 
sistemele solare ale Căii Lactee, numai oamenii de ştiinţă 
puteau rezolva problemele omenirii. De fapt, doar savanții 
cu pregătire specială din cadrul Consiliului erau potriviţi 
pentru aceasta. 

Totuşi, existau unii membri ai guvernului terestru care se 
temeau de puterea crescândă a acestui Consiliu al Ştiinţei 
şi alţii care se foloseau de această temere pentru a-şi vedea 
împlinite propriile ambiţii. Senatorul Swenson era figura 
cea mai marcantă a acestui din urmă grup. Atacurile sale, 


îndreptate de regulă împotriva felului „păgubos” în care 
Consiliul susţinea cercetarea ştiinţifică, îi aduseseră 
celebritatea. 

Lucky întrebă: 

— Cine sunt cei aflaţi la conducerea proiectului de pe 
Mercur? Cineva cunoscut? 

— Se numeşte Proiectul'Lumina, fiindcă veni vorba. lar cel 
aflat la conducere este un inginer pe care-l cheamă Scott 
Mindes. Un tânăr eminent, dar nu e omul potrivit să se 
descurce cu treaba asta. Cel mai supărător este faptul că, 
de când Swenson a declanşat toată această agitaţie, au 
început să se întâmple tot felul de chestii ciudate cu 
Proiectul Lumina. 

— Dacă vrei, am să mă duc să văd care-i treaba, unchiule 
Hector. 

— Bun. Accidentele şi evenimentele neplăcute nu 
înseamnă nimic, sunt sigur, dar nu trebuie să-l lăsăm pe 
Swenson să ne ducă într-o situaţie stingheritoare. Vezi ce 
pune la cale. Şi păzeşte-te de omul ăla al lui, Urteil. Are 
reputaţia unui individ capabil şi periculos. 

Deci, aşa începuse totul. Doar o mică anchetă pentru a 
aplana nişte dificultăţi de natură politică. Nimic mai mult. 

Lucky aterizase pe polul nordic al lui Mercur fără să se 
aştepte la nimic mai mult, şi în decurs de nici două ore se 
pomenise atacat cu blasterul. 

În timp ce se întorcea la Cupolă cu Mindes în spinareLucky 
se gândea: „Aici e vorba de ceva mai mult decât o simplă 
lucrătură politică.” 

Doctorul Karl Gardoma ieşi din micul salon de spital şi îi 
întâmpină pe Lucky şi Bigman cu o faţă sumbră. Tocmai îşi 
ştergea mâinile puternice cu o bucată de plastosorb, pe 
care o aruncă într-un coş de gunoi după ce termină. Faţa lui 
închisă la culoare, aproape măslinie, arăta tulburată, cu 
sprâncenele încruntate. Până şi părul lui negru, tuns scurt, 
părea să-i accentueze înfăţişarea posomorâtă. 

— Ei bine, doctore? întrebă Lucky. 


Doctoral Gardoma răspunse: 

— L-am pus sub tranchilizante. O să-şi revină când o să se 
trezească. Nu ştiu dac-o să-şi amintească ce s-a întâmplat. 

— A mai avut atacuri de-astea până acum? 

— Nu de când a venit pe Mercur, domnule Starr. Nu ştiu 
ce s-a întâmplat înainte de asta, dar în aceste ultime luni a 
fost supus unei tensiuni considerabile. 

— De ce? 

— Se simte răspunzător pentru accidentele care au afectat 
progresul Proiectului Lumina. 

— Şi este răspunzător? 

— Nu, fireşte că nu. Dar puteţi vedea ce simte. E sigur că 
toată lumea dă vina pe el. Proiectul Lumina are o 
importanţă vitală. Au fost investite aici mari sume de bani şi 
eforturi umane. Mindes are în subordine zece constructori, 
toţi mai vârstnici decât el cu cinci până la zece ani, şi are în 
grijă o cantitate enormă de echipamente. 

— Cum se face de e atât de tânăr? 

Doctorul zâmbi sever, dar în pofida severităţii aparente, 
dinţii săi albi şi egali îi dădeau un aspect plăcut, chiar 
fermecător. 

— Optica subeterică, domnule Starr, este un domeniu 
complet nou al ştiinţei. Doar tinerii proaspăt ieşiţi de pe 
băncile şcolilor ştiu suficient de multe despre ea. 

— După cum vorbeşti, s-ar zice că ştii câte ceva despre 
acest subiect. 

— Numai ce mi-a spus Mindes. Ştii, am sosit pe Mercur pe 
aceeaşi navă şi m-a fascinat, m-a cucerit pur şi simplu cu 
lucrurile pe care mi-a spus că speră să le realizeze proiectul 
lui. Ştii ceva despre acest proiect? 

— Absolut nimic. 

— Ei bine, se ocupă de hiperspaţiu, acea porţiune a 
spaţiului situată în afara frontierei normale a spaţiului pe 
care îl cunoaştem. 

Legile naturii care se aplică spaţiului obişnuit nu sunt 
valabile pentru hiperspaţiU. De exemplu, în spaţiul obişnuit 


este imposibil să te deplasezi mai rapid decât lumina, astfel 
încât am avea nevoie de cel puţin patru ani ca să ajungem 
la steaua cea mai apropiată. În deplasarea prin hiperspaţiu, 
orice viteză este posibilă... 

Medicul se întrerupse pe neaşteptate, cu un zâmbet prin 
care parcă voia să-şi ceară scuze: 

— Dar desigur că ştii toate astea. 

— Presupun că majoritatea oamenilor ştiu că descoperirea 
zborului hiperspaţial a făcut posibilă călătoriile interstelare, 
spuse Lucky. Dar care-i treaba cu Proiectul Lumina? 

— Ei bine, zise doctorul Gardoma, în spaţiul obişnuit, 
lumina se deplasează în vid în linie dreaptă. Nu se curbează 
decât în apropierea unor câmpuri gravitaționale uriaşe. Pe 
de altă parte, în hiperspaţiu ea poate fi îndoită la fel de uşor 
ca un fir de bumbac. Poate fi concentrată, dispersată, 
îndoită înapoi. Aşa spune teoria hiperopticii cel puţin. 

— lar Scott Mindes probabil că se află aici pentru a testa 
această teorie. 

— Întocmai. 

— De ce aici? întrebă Lucky. Adică, de ce tocmai pe 
Mercur? 

— Pentru că nu există nici o altă suprafaţă planetară în 
întreg Sistemul Solar unde să existe o asemenea 
concentrare de lumină pe o suprafaţă atât de mare. 
Efectele pe care le caută Mindes pot fi detectate cel mai 
uşor aici. Ar fi de o sută de ori mai scump să efectuezi 
experimentul pe Pământ, iar rezultatele ar fi de o sută de 
ori mai nesigure. Aşa mi-a spus Mindes. 

— Numai că acum ne confruntăm cu accidentele astea. 

Doctorul Gardoma pufni dispreţuitor. 

— Astea nu sunt accidente. Şi, domnule Starr, trebuie să li 
se pună capăt. Vă daţi seama ce ar însemna succesul 
Proiectului Lumina? 

Doctorul făcu o pauză de efect, apoi continuă lăsându-se 
furat de grandoarea viziunii. 


— Pământul nu va mai fi sclavul Soarelui. Stațiile spaţiale 
aflate pe orbită în jurul Pământului ar putea capta lumina 
solară, s-o împingă în hiperspaţiu şi s-o împrăştie în mod 
uniform pe întregul Pământ. Arşiţa deşertică şi frigul polar 
vor dispărea. Anotimpurile vor fi rearanjate în ordinea 
preferată de noi. Am putea controla clima controlând 
distribuţia luminii solare. Am putea avea o lumină solară 
eternă acolo unde vom dori; nopţi de orice lungime acolo 
unde vom dori. Pământul va fi un paradis cu aer 
condiţionat. 

— Îmi închipui că va lua ceva timp. 

— O mulţime de timp, dar e începutul... Uite, poate că 
greşesc aici, dar nu eşti dumneata David Starr, cel care a 
rezolvat problema otrăvirii alimentelor de pe Marte? 

Se simţea o asprime în vocea lui Lucky atunci când 
răspunse şi sprâncenele i se contractară uşor. 

— Ce te face să crezi asta? 

Doctorul Gardoma spuse: 

— La urma urmelor, sunt medic. Otrăvirile păreau la 
început să fie o boală epidemică, şi la vremea aceea am fost 
foarte interesat de subiect. Au circulat zvonuri despre un 
tânăr membru al consiliului care a jucat un rol esenţial în 
rezolvarea misterului, şi au fost menţionate şi nişte nume. 

— S-o lăsăm aşa, răspunse Lucky. Ca de obicei, era 
neplăcut surprins de orice aluzie că ar deveni un personaj 
cunoscut. Mai întâi Mindes, iar acum Gardoma. 

Doctorul insistă: 

— Dar dacă eşti acel Starr, atunci sper că te afli aici ca să 
pui capăt acestor aşa-zise accidente. 

Lucky se prefăcu că nu aude şi spuse: 

— Când voi putea să vorbesc cu Scott Mindes, doctore 
Gardoma? 

— Nu mai devreme de cel puţin douăsprezece ore. 

— Şi îşi va recăpăta raţiunea? 

— Sunt sigur de asta. 

O voce nouă, guturală şi cu un timbru baritonal, interveni: 


— Chiar eşti sigur, Gardoma? Să fie asta fiindcă ştii că 
băiatul nostru, Mindes, n-a fost niciodată irațional? 

Doctorul Gardoma se întoarse la auzul vocii şi nu făcu nici 
un efort ca să-şi ascundă dezgustul profund care i se 
întipărise pe faţă. 

— Ce cauţi aici, Urteil? 

— Îmi ţin ochii şi urechile deschise, deşi cred c-ai prefera 
să mi le ţin închise, replică nou venitul. 

Lucky şi Bigman se uitau la el cu curiozitate. Era un 
bărbat solid; nu foarte înalt, dar lat în umeri şi musculos. 
Avea obrajii vineţii din cauza bărbii nerase şi un aer mai 
curând neplăcut de autosuficienţă. 

Doctorul Gardoma spuse: 

— Poţi să faci ce vrei cu ochii şi urechile tale, dar nu în 
cabinetul meu, dacă nu te superi. 

— Şi de ce mă rog nu în biroul tău? Doar eşti doctor. 
Pacienţii au dreptul să vină aici. Poate că sunt un pacient. 

— Şi ce te doare? 

— Dar ăştia doi? Pe ei ce-i doare? Deficienţă hormonală, 
presupun, pentru unul din ei cel puţin. 

Ochii lui zăboviră alene pe statura lui Bigman Jones în 
timp ce rostea aceste cuvinte. 

Urmă un interludiu scurt în care Bigman se făcu alb la faţă 
şi păru să se umfle în pene. Se ridică încet de pe scaun, cu 
ochii mari şi holbaţi. Buzele i se mişcară în gol, ca şi cum ar 
fi pronunţat cuvintele „deficiență hormonală”, de parcă ar fi 
vrut să se convingă că într-adevăr auzise cuvintele şi că nu 
fusese o iluzie. 

Deodată, cu viteza de atac a unei cobre, Bigman se năpusti 
asupra matahalei dispreţuitoare din faţa sa. 

Dar Lucky se mişcă mai rapid, apucându-l pe Bigman de 
ambii umeri. 

— Uşurel, Bigman. 

Micul marțian se zbătu cu disperare. 

— Dar l-ai auzit, Lucky. L-ai auzit! 

— Nu acum, Bigman. 


Râsul lui Urteil se auzi ca un şir de lătrături ascuţite. 

— Dă-i drumul, amice. Am să-l împrăştii pe puştiul asta pe 
podea doar cu un deget. 

Bigman urlă şi se zvârcoli în strânsoarea lui Lucky, care 
spuse: 

— În locul tău, eu n-aş mai zice nimic, Urteil, altfel rişti să 
ajungi într-o situaţie extrem de neplăcută din care nici 
prietenul tău senatorul n-ar putea să te scoată. 

Când vorbi, ochii săi scânteiau ca nişte cuțite de gheaţă, 
iar vocea lui căpătă o sonoritate metalică. 

Urteil îi susţinu privirea preţ de o clipă, dar apoi cedă. 
Mormăi ceva despre o glumă. Respirația întretăiată a lui 
Bigman se calmă întrucâtva, şi după ce Lucky îşi slăbi 
strânsoarea, se aşeză din nou pe scaun, tremurând încă din 
pricina furiei aproape de nesuportat. 

Doctorul Gardoma, care urmărise încordat schimbul scurt 
de replici, spuse: 

— Îl cunoşti pe Urteil, domnule Starr? 

— După reputaţie. Este Jonathan Urteil, investigatorul 
itinerant al senatorului Swenson. 

— Mă rog, îi putem spune şi aşa, murmură Gardoma. 

— Şi eu te cunosc pe tine, David Starr, Lucky Starr, sau 
cum ţi-oi mai fi zicând, spuse Urteil. Eşti băiatul minune 
rătăcitor din slujba Consiliului Ştiinţei. Otrăvirile de pe 
Marte. Piraţii de pe asteroizi. Telepatia venusiană. Am 
greşit cumva lista? 

— Nu, răspunse Lucky fără nici o tonalitate. 

Urteil rânji triumfător: 

— Nu sunt prea multe lucruri pe care biroul senatorului să 
nu le ştie despre Consiliul Ştiinţei. De exemplu, ştiu despre 
tentativa de asasinat asupra ta, şi am venit aici să văd 
despre ce e vorba. 

— De ce? 

— Ca să-ţi dau un mic avertisment. Doar un mic 
avertisment prietenesc. Presupun că felcerul ăsta de-aici ţi- 
a spus ce băiat simpatic este Mindes. Doar o răbufnire 


nervoasă momentană, presupun că asta ţi-a spus. Sunt 
prieteni foarte buni, Mindes şi doctorul. 

— N-am spus decât... începu doctorul Gardoma. 

— Dă-mi voie mie să spun, îl întrerupse Urteil. Scott 
Mindes e tot atât de inofensiv ca un asteroid de două tone 
care se îndreaptă spre o navă spaţială. N-a fost un acces de 
nebunie temporară când a îndreptat blasterul asupra ta. 
Ştia foarte bine ce face. A încercat să te ucidă cu sânge 
rece, Starr, şi dacă nu te păzeşti, data viitoare o să 
reuşească. Fiindcă poţi să pariezi pe cizmele până la şold 
ale micului tău prieten marțian că o să încerce din nou. 

3. MOARTEA AŞTEAPTĂ ÎNTR-O CAMERĂ. 

Liniştea care urmă păru plăcută tuturor cu excepţia lui 
Urteil. Deodată Lucky spuse: 

— De ce? Ce motiv ar avea? 

Urteil răspunse calm: 

— Pentru că i-e frică. A venit aici cu o investiţie de câteva 
milioane, bani pe care Consiliul i-a alocat cu largheţe, şi uite 
că nu reuşeşte să-şi facă experimentele să funcţioneze. Zice 
despre propria-i incompetenţă că ar fi ghinioanE. În cele 
din urmă se va întoarce pe Pământ şi se va plânge despre 
planeta piază-rea, Mercur. Pe urmă o să obţină alţi bani de 
la Consiliu, sau mai exact de la contribuabili, pentru alte 
planuri nebuneşti. Acum tu ai venit pe Mercur ca să faci o 
anchetă iar el se teme de eventualitatea în care Consiliul ar 
putea afla o parte din adevăr. De aici poţi să deduci şi 
singur restul. 

Lucky spuse: 

— Dacă ăsta e adevărul, îl ştii deja. 

— Da, şi sper să-l şi dovedesc. 

— Dar înseamnă că şi tu reprezinţi un pericol pentru 
Mindes. După raţionamentul tău, pe tine ar trebui să 
încerce să te ucidă. 

Urteil rânji şi obrajii durdulii i se umflară până când faţa 
lui deveni mai lată decât lungă. 


— A încercat să mă ucidă. E cât se poate de adevărat. Dar 
de când lucrez pentru senator am trecut prin multe situaţii 
dificile aşa că pot să mă descurc şi singur. 

— Scott Mindes n-a încercat niciodată să te ucidă, nici pe 
tine, nici pe nimeni altcineva, interveni doctorul Gardoma, 
alb la faţă. Şi ştii foarte bine asta. 

Urteil nu-i răspunse direct, vorbindu-i în schimb lui Lucky. 

— Şi fereşte-te şi de doctor. Cum îţi spuneam, e foarte bun 
prieten cu MindeS. În locul tău, nu l-aş lăsa să mă trateze 
nici de o durere de cap. Pilulele şi injecţiile pot... 

Pocni din degete scoțând un zgomot ascuţit şi foarte 
sugestiv. Doctorul Gardoma rosti cu greutate: 

— Într-o zi, cineva o să te ucidă pentru... 

Urteil spuse nepăsător: 

— Da? Ai de gând cumva ca tu să fii ăla? 

Se întoarse ca să plece, şi spuse peste umăr: 

— A, era să uit. Am auzit că bătrânul ăla, Peverale, vrea să 
te vadă. E tare afectat că nu s-a organizat nici o primire 
oficială. E supărat chiar. Aşa că du-te să-l vezi şi mângâie-l 
pe creştet... Şi, Starr, încă un pont. După chestia asta, să nu 
foloseşti nici un costum de protecţie până când nu l-ai 
verificat să nu aibă vreo scurgerE. Înţelegi ce vreau să 
spun? 

Zicând acestea, în sfârşit plecă. 

Trecură clipe lungi până când Gardoma îşi mai reveni cât 
de cât, înainte să poată vorbi fară să se sufoce. Apoi spuse: 

— Mă exasperează tot mai mult de fiecare dată când îl 
văd. E un mincinos, rău de gură... 

— Un individ extrem de viclean, spuse sec Lucky. Pare 
evident că una din metodele lui de atac este să spună în 
mod deliberat exact ceea ce a calculat că îşi va mânia mai 
mult oponentul. Un adversar mânios e pe jumătate 
neajutorat... Şi, Bigman, asta e valabil şi pentru tine. Nu e 
bine să te repezi aşa la oricine sugerează că ai avea sub un 
metru optzeci. 


— Lucky, se văită marţianul pitic, a spus că aş suferi de 
deficiență hormonală. 

— Atunci să aştepţi momentul cel mai favorabil ca să-l 
convingi de contrariul. 

Bigman bombăni revoltat şi bătu cu pumnul încleştat pe 
plasticul dur al cizmelor sale înalte până la şold, colorate în 
argintiu şi purpuriu (cizmele strident colorate pe care 
nimeni cu excepţia unui fermier marțian nu le-ar purta, şi 
fără de care nici un fermier marțian n-ar ieşi din casă. 
Bigman avea o duzină, care mai de care mai fistichie.) 

Lucky spuse: 

— Ei bine, să-l căutăm pe doctorul Peverale. E şeful 
Observatorului nu-i aşa? 

— Şeful întregii Cupole, spuse doctorul. În realitate, a 
îmbătrânit şi a cam pierdut contactul. Mă bucur să spun că 
îl urăşte pe Urteil la fel de mult ca oricare dintre noi, dar nu 
poate face nimic în privinţa asta. Nu-l poate înfrunta pe 
senator. Mă întreb dacă Consiliul Ştiinţei poate? Sfârşi el pe 
un ton sumbru. 

— Eu cred că da, replică Lucky. Acum nu uita că vreau să-l 
văd pe Mindes când se trezeşte. 

— În regulă. Ai grijă de tine. 

Lucky îl privi cu curiozitate: 

— Să am grijă de mine? Ce vrei să spui? 

Doctorul Gardoma roşi. 

— E doar o vorbă. O spun întotdeauna. N-am vrut să spun 
nimic deosebit prin asta. 

— Înţeleg. Ei bine, o să ne mai întâlnim. Hai, Bigman, şi nu 
mai sta aşa încruntat. 

Doctorul Peverale le strânse la amândoi mâinile cu o 
vigoare surprinzătoare pentru un om aşa de bătrân. Ochii 
săi negri erau aprinşi de îngrijorare şi păreau şi mai negri 
din cauza sprâncenelor albe care-i străjuiau. Părul lui, încă 
bogat, îşi păstrase într-o proporţie considerabilă culoarea 
iniţială şi avea o nuanţă gri închis. Obrajii plini de riduri şi 


pergamentoşi, deasupra cărora pomeţii osoşi ieşeau în 
evidenţă, contribuiau cel mai mult la impresia de bătrâneţe. 

Vorbi rar şi cu blândeţe: 

— Îmi pare rău, domnilor, şi sunt extrem de preocupat de 
faptul că aţi fost supuşi la o experienţă atât de tulburătoare 
la atât de puţin timp de la sosirea la Observator. Mă 
consider vinovat. 

— N-aveţi nici un motiv, doctore Peverale, spuse Lucky. 

— Greşeala e a mea, domnule. Dacă aş fi fost aici să vă 
întâmpin aşa cum s-ar fi cuvenit... Dar uite că s-a întâmplat 
să urmărim tocmai atunci o protuberanţă importantă şi 
anormală, şi mă tem că am lăsat profesia să mă răpească de 
la exprimarea cuvenită a ospitalităţii. 

— În orice caz, sunteţi iertat, spuse Lucky şi se uită într-o 
parte amuzat la Bigman, care urmărea cu gura căscată 
vorbirea manierată a bătrânului. 

— Nu pot fi iertat, spuse astronomul, dar mă încântă faptul 
că aţi încercaT. Între timp, am ordonat ca locuinţa să vă fie 
pusă la dispoziţie. 

Îi luă de braţ pe amândoi şi îi conduse pe coridorul bine 
luminat dar îngust care ducea spre Cupolă. 

— Amenajările noastre utilitare sunt cam aglomerate, în 
special de la sosirea doctorului Mindes şi a inginerilor săi... 
şi a altora. Totuşi, cred că o să găsiţi binevenit prilejul de a 
vă împrospăta forţele şi, poate, de a dormi. Veţi dori de 
mâncare, sunt sigur, şi vă va fi trimisă. Mâine vom avea 
timp suficient să faceţi cunoştinţă cu noi toţi, iar noi să 
aflăm scopul venirii voastre aici; Pentru minE. Garanţia 
Consiliului Ştiinţei este suficientă. Vom da un fel de banchet 
în cinstea voastră. 

Nivelul coridorului cobora pe măsură ce mergeau, 
ducându-i în măruntaiele planetei spre nivelul rezidenţial al 
Cupolei. 

— Sunteţi foarte amabil, spuse Lucky. Bănuiesc că voi avea 
şi prilejul de a vizita Observatorul. 

Peverale păru încântat de idee. 


— Voi fi la dispoziţia dumitale în această privinţă, şi sunt 
sigur că nu vei regreta timpul petrecut cu această vizită. 
Principalul nostru echipament se află instalat pe o 
platformă mobilă proiectată să se mişte o dată cu avansul 
sau retragerea Terminatorului. In felul acesta, o anumită 
porţiune a Soarelui poate fi menţinută permanent în 
câmpul vizual, în pofida mişcării lui Mercur. 

— Minunat? Dar acum, doctore Peverale, o întrebare. Ce 
părere aveţi despre doctorul Mindes? Aş aprecia foarte 
mult un răspuns sincer, neafectat de considerente 
diplomatice. 

Peverale se încruntă. 

— Eşti şi dumneata un inginer sub-temporal? 

— Nu tocmai, spuse Lucky, dar vă întrebasem despre 
doctorul Mindes. 

— Exact. Ei bine - şi astronomul păru gânditor - este un 
tânăr plăcut, competent, după părerea mea, dar nervos, 
foarte nervos. Se ofensează uşor, prea uşor aş zice. Defectul 
ăsta i-a ieşit în evidenţă o dată cu trecerea timpului, când 
lucrurile nu au mers tocmai bine cu proiectul său, iar asta l- 
a făcut şi mai irascibil, mai dificil de lucrat cu el. Mare 
păcat, fiindcă, după cum vă spuneam, altfel ar fi un tânăr 
plăcur. Îi sunt şef, desigur, atâta timp cât se află aici, dar nu 
mă prea amestec în treburile lui. Proiectul lui nu are nici o 
legătură cu activitatea Observatorului. 

— Şi ce părere aveţi despre Jonathan Urteil? 

Bătrânul astronom se opri brusc din mers şi spuse: 

— Ce-i cu el? 

— Cum se împacă cu lumea de-aici? 

— Nu sunt interesat să discut despre acest individ, spuse 
Peverale. 

Pentru un timp îşi continuară drumul în tăcere. Faţa 
astronomului se posomorâse. Lucky spuse: 

— Mai sunt şi alţi oameni aici din afara Cupolei? în afară 
de dumneavoastră şi oamenii pe care-i conduceţi, de 
Mindes şi oamenii lui şi de Urteil, mai sunt şi alţii? 


— Păi, doctorul Gardoma, desigur. 

— Nu-l consideraţi unul din oamenii dumneavoastră? 

— Ei bine, e doctor şi nu astronom. El asigură singurul 
serviciu de care Cupola are nevoie şi nu şi-l poate asigura 
cu ajutorul maşinilor. Are grijă de sănătatea noastră. E nou 
pe-aici. 

— Cât de nou? 

— L-a înlocuit pe vechiul doctor după ultimul schimb de un 
an. De fapt, doctorul Gardoma a sosit aici cu nava care i-a 
adus pe doctorul Mindes şi pe oamenii lui. 

— Schimbul de un an? Este un lucru obişnuit pentru 
doctorii de aici? 

— Şi pentru majoritatea oamenilor. Asta face dificilă 
păstrarea continuității, şi e greu să pregăteşti un om după 
care să-l vezi că pleacă. Dar pe de altă parte, Mercur nu eo 
planetă pe care să se trăiască uşor şi oamenii noştri trebui 
înlocuiţi frecvent. 

— Atunci câţi oameni noi aţi primit aici în ultimele şase 
luni? 

— Probabil că douăzeci. Cifra exactă se află în evidenţele 
noastre, dar cam asta e cifra. 

— Cu siguranţă că dumneavoastră înşivă vă aflaţi aici de 
ceva vreme. 

Astronomul râse 

— De mulţi anl. Îmi displace să mă gândesc la cât de mulţi 
au trecut. Şi doctorul Cook, adjunctul meu, se află aici de 
şase ani. Bineînţeles că luăm concedii dese... Ei bine, am 
ajuns la locuinţa dumneavoastră, domnilor. Dacă doriţi ceva 
anume, nu ezitaţi să mă înştiinţaţi. 

Bigman se uită în jurul lui. Camera era mică, dar avea 
două paturi care se puteau rabata la perete atunci când nu 
erau folosite; două fotolii care aveau aceeaşi particularitate; 
o combinaţie birou-scaun dintr-o singură piesă; un şifonier 
Mic; şi o sală de baie învecinată. 

— Hei, spuse el, oricum e mult mai bine decât pe navă, nu 
crezi? 


— Nu-i rău, spuse Lucky. Asta e probabil una din camerele 
lor cele mai bune. 

— Şi de ce nu? spuse Bigman. Cred că el ştie cine eşti. 

— Ba eu cred că nu, Bigman, spuse Lucky. Credea că sunt 
un inginer sub-temporal. Tot ce ştie e că m-a trimis 
Consiliul. 

— Toţi ceilalţi ştiu cine eşti, remarcă Bigman. 

— Nu toţi. Mindes, Gardoma şi Urteil... Uite ce e, Bigman, 
ce-ar fi să te duci la baie. Intre timp eu am să comand de 
mâncare şi am să cer să ne fie adusă de pe Shooting Starr 
trusa de utilitate generală. 

— Îmi convine, spuse Bigman cu voioşie. 

Bigman cânta cu voce tare în timp ce făcea duş. Aşa cum 
se întâmpla pe orice planetă lipsită de apă, apa pentru baie 
era strict raţionalizată, cu avertismente severe pe pereţi 
privind cantitatea maximă de apă care putea fi folosită. Dar 
Bigman se născuse şi crescuse pe Marte. Avea un imens 
respect pentru apă şi nici nu-i trecea prin cap să se 
bălăcească nepăsător în ea mai mult decât ar fi făcut-o într- 
un sos de friptură. Aşa că folosi detergent din abundență şi 
apă cu multă precauţie, cântând din toată inima în tot acest 
timp. 

Păşi în faţa uscătorului cu aer fierbinte şi sub presiune, 
care-i gâdila pielea cu jeturile sale de aer uscat iască, şi-şi 
plesni corpul cu palmele ca să sporească efectul. 

— Hei, Lucky, strigă el, ai mâncare pe masă? Mi-e foame. 

Îl auzi pe Lucky vorbind încet, dar nu reuşi să desluşească 
cuvintele 

— Hei, Lucky, repetă el şi ieşi din sala de baie. 

Pe birou se aflau două farfurii aburinde cu friptură de vită 
şi cartofi. (O uşoară asprime a aromei sugera faptul că cel 
puţin carnea era o imitație obţinută din bacteriile din 
grădinile submarine de pe Venus.) în orice caz, Lucky nu 
stătea la masă, ci era aşezat pe pat şi vorbea la aparatul de 
comunicaţie din încăpere. 

Chipul doctorului Peverale se profila pe placa de recepţie. 


Lucky spuse: 

— Ei bine, chiar era un fapt general cunoscut că asta va fi 
camera noastră? 

— Nu era un fapt general cunoscut, dar am dat ordin să vi 
se pregătească camera printr-o legătură neprotejată. Din 
cele cunoscute de mine, nu exista nici un motiv pentru 
păstrarea secretului. Presupun că oricine ne-ar fi putut 
auzi. Mai mult decât atât, camera voastră este una dintre 
puţinele care sunt rezervate pentru oaspeţii de vază. Nu e 
nici un secret în privinţa asta. 

— Înţeleg. Vă mulţumesc, domnule. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Absolut nimic, spuse Lucky zâmbind şi întrerupse 
legătura. Imediat după aceea zâmbetul îi dispăru şi pe faţă i 
se aşternu o expresie preocupată. 

— Pe naiba nu s-a-ntâmplat nimic! explodă Bigman. Ce s-a- 
ntâmplat, Lucky? Şi să nu-mi spui mie că nu-i nimic în 
neregulă! 

— Da, ceva e în neregulă. Am cercetat echipamentul de 
aicl. Îmi închipui că astea sunt nişte costume speciale 
pentru a fi folosite pe partea însorită a planetei. 

Bigman ridică unul din costumele care atârnau într-o nişă 
specială. Faţă de cât era de voluminos, era neobişnuit de 
uşor, calitate care nu putea fi atribuită gravitaţiei scăzute 
de pe Mercur deoarece aici, în Cupolă, gravitația era 
menţinută la nivelul normal de pe Pământ. 

Clătină din cap, nemulţumit. Ca de obicei, când trebuia să 
folosească un costum livrat din stoc, şi nu unul construit 
după specificaţii, trebuia să reducă la minim toate reglajele 
şi chiar şi aşa era incomod. Era preţul pe care era nevoit să- 
| plătească pentru faptul că nu era tocmai înalT. 
Întotdeauna gândea în termenii aceştia: „nu tocmai înalt”. 
Niciodată nu s-a gândit la cei o sută cincizeci şi opt de 
centimetri pe care-i măsura ca la ceva care însemna de fapt 
„scund”. 


— Pe nisipurile de pe Marte, văd că ne-au aşteptat cu toate 
cele pregătite! Pat. Baie. Mâncare. Costume. 

— Şi mai e încă ceva, spuse pe un ton grav LuckY. În 
camera asta ne aşteaptă şi moartea. Uită-te aici. 

Lucky ridică unul din braţele costumului mai mare. 
Articulația sferică a umărului se mişca uşor, dar acolo unde 
făcea racordul cu tija umărului era o întrerupere 
minusculă, aproape neobservabilă. Ar fi rămas neobservată 
dacă degetele lui Lucky nu ar fi desfăcut-o. 

Era o tăietură! Făcută de un om, evident! Izolaţia 
demonstra acest lucru. 

— Pe suprafaţa interioară, spuse Lucky. E o tăietură 
similară. Acest costum ar fi rezistat doar atât cât să mă 
ducă pe partea însorită a planetei, după care m-ar fi ucis 
fară probleme. 

4. BANCHETUL 

— Urteil! ţipă Bigman dintr-o dată, cu o ferocitate care 
făcu să înţepenească fiecare muşchi al micului său trup. 
Ticălosul ăla nenorocit... 

— De ce Urteil? întrebă calm Lucky. 

— Ne-a avertizat să avem grijă de costume, Lucky. Ţii 
minte? 

— Desigur. Şi tocmai asta am făcut. 

— Păi sigur. A aranjat totul ca să ne aburească. Găsim un 
costum tăiat şi zicem ia uite ce om minunat. După care, 
data viitoare suntem ca şi terminaţi. Nu te lăsa păcălit, 
Lucky. E un... 

— Stai o clipă, Bigman, nu te pripi! la priveşte lucrurile 
astfel. Urteil zice că Mindes a încercat să-l ucidă şi pe el. Să 
zicem că-l credem. Să presupunem că Mindes a încercat să 
meşterească costumul lui Urteil şi ăsta s-a prins la timp. 
Urteil ne-a avertizat să fim atenţi la aceeaşi şmecherie. 
Poate că Mindes a făcut asta. 

— Pe nisipurile marţiene, Lucky, nu se poate! Individul 
ăsta, Mindes, e îndopat cu somnifere, şi înainte de asta nu l- 


am scăpat din ochi din clipa în care am ajuns pe planeta 
asta nenorocită. 

— Bun. Dar de unde ştim că Mindes doarme acum şi se 
află sub tratament medical? întrebă Lucky. 

— Gardoma zice..., începu Bigman şi se opri. 

— Exact. Gardoma zice! Totuşi, noi nu l-am văzut pe 
Mindes. Ştim doar ce ne-a spus doctorul Gardoma, iar acest 
doctor e foarte bun prieten cu Mindes. 

— Ăştia doi lucrează împreună, spuse Bigman cuprins de o 
convingere subită. Pe comete... 

— Stai, stai, stai, nu sări aşa. Pe marea galaxie, Bigman! 
Nu fac decât să-ncerc să-mi limpezesc ideile, şi tu iei în 
serios tot ce spun. 

— Tonul lui era încărcat de reproş, dar nu depăşea limitele 
respectului faţă de micul său prieten. Lucky continuă: 

— Ştiu pe de altă parte că te-ai plâns de o mie de ori că 
nu-ţi spun tot ce-mi trece prin minte decât după ce s-a 
terminat totul. Uite de ce fac aşa, prostănacule! Imediat ce 
propun o teorie, gata, te-ai şi aprins, cu toate armele 
pregătite de tragere. 

— Îmi cer scuze, Lucky, spuse Bigman. Zi-i mai departe. 

— În regulă. Acum Urteil ăsta e uşor de suspectat. Nimeni 
nu-l place. Nici măcar doctorul Peverale. Ai văzut cum a 
reacţionat numai când i-am pomenit numele. Ne-am întâlnit 
cu el o singură dată şi l-ai şi pus la index... 

— Păi te cred şi eu, mormăi Bigman. 

—, Şi nici mie nu mi-e prea simpatic. Oricine ar fi putut să 
taie costumul ăsta şi să spere că bănuiala va cădea asupra 
lui Urteil, în cazul în care fapta ar fi descoperită, şi ar fi fost 
sigur descoperită dacă ucidea pe cineva, dacă nu înainte. 

— Înţeleg toate astea, Lucky. 

— Pe de altă parte, continuă liniştit Lucky, Mindes a 
încercat deja să se descotorosească de mine cu blasterul. 
Dacă aia a fost o tentativă serioasă, atunci nu pare a fi tipul 
de om care să acţioneze indirect, de exemplu prin 
intermediul costumului. Cât despre doctorul Gardoma, nu-l 


văd implicându-se în uciderea unui membru al Consiliului 
doar din prietenie pentru Mindes. 

— Atunci care-i concluzia? strigă Bigman nerăbdător. 

— Până în prezent nu e niciuna, spuse Lucky, exceptând 
poate faptul că vom merge la culcare. 

Aruncă pe paturi aştemuturile şi se duse la baie. 

Bigman privi în urma lui şi dădu din umeri. 

Scott Mindes stătea în capul oaselor în pat când Lucky şi 
Bigman intrară în locuinţa lui a doua zi de dimineaţă. Era 
palid şi părea obosit. 

— Salut, spuse el. Karl Gardoma mi-a povestit ce s-a 
întâmplat. Nici nu ştiţi cât de rău îmi pare. 

Lucky răspunse la asta dând din umeri. 

— Cum te simţi? întrebă el. 

— Epuizat, dar în general bine. Voi lua parte la petrecerea 
pe care o dă în seara asta bătrânul Peverale. 

— E bine ce faci? 

— N-o să-l las pe Urteil să tragă spuza pe turta lui, spuse 
Mindes cu faţa înroşindu-i-se subit de ură, şi să spună la 
toată lumea că sunt nebun. Sau pe doctorul Peverale... 

— Doctorul Peverale se îndoieşte de sănătatea ta mintală? 
întrebă încet Lucky. 

— Păi... uite ce e, Starr, am făcut pe cercetaşul pe partea 
însorită a planetei cu un scuter-rachetă, încă de când 
accidentele au început să se înrăutăţească. Trebuia s-o fac. 
E proiectul meu. De două ori, până acum, am... am văzut 
ceva. 

Mindes se opri şi Lucky îl îndemnă să vorbească: 

— Ce-ai văzut, doctore Mindes? 

— Aş vrea să pot fi mai sigur. De fiecare dată am văzut 
doar de la distanţă. Ceva care se mişca. Ceva care părea 
uman. Nu era unul din costumele noastre izolante, să ştii. 
Semăna mai mult cu un costum obişnuit. Ştii, metal ordinar. 

— Ai încercat să te apropii? 

— Da, şi a dispărut. Şi nici fotografiile nu arătau nimic. 
Doar pete de lumină şi de întuneric care ar fi putut să fie 


ceva sau să nu fie nimic. Ceva care se mişca sub Soare de 
parcă nici nu i-ar fi păsat de căldură sau de radiaţie. 
Câteodată rămânea chiar nemişcat sub Soare preţ de 
câteva minute. Asta m-a terminat. 

— E ciudat faptul că stătea nemişcat? 

Mindes râse scurt. 

— Pe partea însorită a lui Mercur? Sigur că e neobişnuit. 
Nimeni nu stă nemişcat. Cu tot costumul izolant şi celelalte 
măsuri de precauţie, îţi faci treaba cât de repede poţi şi o 
ştergi de-acolo în graba cea mai mare. La o apropiere atât 
de mare. E radiaţia, totuşi. Doar antrenamentul te poate 
învăţa să te expui cât mai puţin posibil. Costumele izolante 
nu constituie o protecţie totală împotriva radiaţiei gamma. 
Dacă trebuie să stai nemişcat, te ascunzi la umbra unei 
stânci. 

— Şi cum îţi explici toată povestea asta? 

Vocea lui Mindes deveni o şoaptă aproape mşinată: 

— Nu cred că e om. 

— Doar n-ai să ne spui că e o fantomă bipedă, nu? 
interveni Bigman pe neaşteptate, înainte ca Lucky să-l facă 
să tacă. 

Dar Mindes se mulţumi să clatine din cap. 

— Am folosit cumva termenul ăsta la suprafaţă? Parcă-mi 
amintesc... Nu, cred că e un mercurian. 

— Ce? strigă Bigman, de parcă ar fi considerat că asta ar fi 
şi mai rău. 

— Cum altfel ar putea rezista astfel la căldura şi radiaţia 
Soarelui? 

— Atunci de ce ar mai avea nevoie de costum spaţial? 
întrebă Lucky. 

— Păi, asta nu mai ştiu. Ochii lui Mindes se aprinseră şi fu 
cuprins de o agitaţie puternică. Dar e ceva. Când m-am 
întors la Cupolă, se ştia unde se află fiecare om şi fiecare 
costum, în orice moment. Doctorul Peverale n-ar autoriza o 
expediţie pentru o cercetare amănunţită. Zice că nu suntem 
echipați pentru aşa ceva. 


— l-ai spus şi lui ce mi-ai spus mie? 

— Cred că sunt nebun. Sunt sigur de asta. Crede că văd 
nişte reflexii şi că din ele creez oameni în imaginaţia mea. 
Dar nu-i aşa, Starr! 

— Ai luat legătura cu Consiliul Ştiinţei? întrebă Lucky. 

— Cum aş putea? Doctorul Peverale nu m-ar susţine. Urteil 
ar spune că sunt nebun şi pe el l-ar crede, nu pe mine. Cine 
crezi că m-ar asculta? 

— Eu, zise Lucky. 

Mindes se ridică brusc în capul oaselor. Dădu să se prindă 
de mâneca celuilalt, dar se opri. Spuse cu un glas sufocat: 

— Atunci înseamnă că ai să faci o anchetă? 

— În felul meu, promise Lucky, o voi face. 

În seara aceea, ceilalţi erau deja adunaţi la masa de 
banchet când Lucky şi Bigman ajunseră acolo. Dincolo de 
murmurul de bun venit iscat la sosirea lor şi începuturile de 
prezentări, se simţea limpede că adunarea nu era deloc una 
plăcută. 

Doctorul Peverale stătea în capul mesei, cu buzele lui 
subţiri strânse şi obrajii scofâlciţi tremurând, menţinându-şi 
cu greu înfăţişarea demnă. La stânga sa se afla silueta 
impozantă a lui Urteil, rezemat de spătarul scaunului, 
degetele lui groase jucându-se cu buza unui pahar. 

Spre capătul celălalt al mesei stătea Scott Mindes, care 
arăta dureros de tânăr şi de obosit în timp ce se uita cu o 
frustrare mânioasă la Urteil. Lângă el se afla doctoral 
Gardoma, care urmărea scena cu o privire neliniştită şi 
preocupată, de parcă ar fi fost gata să intervină în cazul în 
care Mindes şi-ar fi pierdut cumpătul. 

Celelalte scaune, cu excepţia celor două aflate la dreapta 
doctorului Peverale, erau ocupate de diverşi oameni 
importanţi din ierarhia Observatorului. Unul dintre ei mai 
ales, Hanley Cook, al doilea la comanda Cupolei, îşi aplecă 
corpul înalt şi zvelt înainte şi strânse cu fermitate mâna 
întinsă de Lucky. 

Lucky şi Bigman îşi ocupară locurile şi salata fii servită. 


Urteil se grăbi să spună cu o voce aspră care acapară cu 
eficacitate conversaţia: 

— Tocmai ne întrebam înainte de venirea voastră dacă nu 
cumva ar trebui ca tânărul Mindes să vă relateze marile 
minuni rezervate Pământului care au rezultat de pe urma 
experimentelor sale. 

— Nici vorbă de aşa ceva, replică Mindes. Şi, dacă nu te 
superi, am să hotărăsc singur ce am să spun. 

— Ei haide, Scott, spuse Urteil cu un zâmbet larg, nu fi aşa 
de ruşinos. Ei bine, uite ce e, am să-i spun eu care-i treaba. 
Mâna doctorului Gardoma se lăsă, ca din întâmplare, pe 
umărul lui Mindes, iar tânărul inginer îşi reprimă un strigăt 

de indignare şi rămase tăcut. 

Urteil continuă: 

— Te previn, Starr, că va fi ceva interesant şi... 

Lucky îl întrerupse: 

— Ştiu câte ceva despre experimente. Rezultatul măreț al 
unei planete cu aer condiţionat este de-a dreptul posibil, 
după părerea mea. 

Urteil spuse dispreţuitor: 

— Nu zău? Mă bucur că eşti optimist. Bietul Scott nu 
reuşeşte nici măcar să pună la punct experimentul pilot. 
Sau cel puţin zice că nu poate, nu-i aşa, Scott? 

Mindes se ridică pe jumătate, dar încă o dată mâna 
doctorului Gardoma îl opri. 

Privirea lui Bigman se plimba de la un vorbitor la altul, 
oprindu-se asupra lui Urteil cu un dispreţ sumbru. Nu 
spuse nimic. 

Sosirea felului principal puse capăt pentru moment 
conversaţiei, iar doctorul Peverale încercă din răsputeri să 
o aducă pe canale mai puţin explozive. Pentru o vreme 
reuşi, dar deodată Urteil, care tocmai îşi înfipsese furculiţa 
într-o bucată de friptură, se aplecă spre Lucky şi spuse: 

— Vasăazică, eşti de părere că experimentul lui Mindes 
funcţionează, nu-i aşa? 

— Cred că este un experiment rezonabil. 


— Eşti nevoit să gândeşti astfel, fiind membru al 
Consiliului. Dar ce-ai zice dacă ţi-aş spune că experimentele 
de-aici sunt false; că ar putea fi efectuate pe Pământ cu 
cheltuieli de o sută de ori mai mici cu condiţia ca Consiliul 
să fie preocupat de economisirea banilor contribuabililor. 
Ce-ai zice dacă ţi-aş spune aşa ceva? 

— Indiferent de ce mi-ai spune, aş rămâne la aceeaşi 
părere, replică Lucky calm. Aş mai spune, domnule Urteil, 
că sunt şanse ca dumneata să minţi. Este talentul tău cel 
mai mare şi, cred, cea mai mare plăcere. 

Dintr-o dată, o tăcere profundă îi cuprinse pe participanţii 
la banchet, chiar şi pe Urteil. Obrajii lui durdulii se lăsară în 
jos şi ochii i se căscară de uimire. Cuprins de o înflăcărare 
subită, se aplecă direct peste scaunul doctorului Peverale, 
ridicându-se de pe scaun, şi trânti mâna dreaptă pe masă, 
foarte aproape de farfuria lui Lucky. 

— Nici un lacheu al Consiliului..., începu el să urle. 

Exact în timp ce făcea asta, Bigman se mişcă şi el. Nimeni 
din cei aflaţi la masă nu văzu detaliile acelei mişcări, căci ea 
avu loc cu viteza unui şarpe care atacă, dar urletul lui Urteil 
se transformă într-un țipăt de spaimă. 

Mâna lui Urteil, care se lăsase pe masă într-un gest atât de 
dramatic, avea acum înfipt în ea mânerul metalic sculptat al 
unui cuţii energetic. 

Doctorul Peverale îşi trase brusc scaunul înapoi şi toţi cei 
aflaţi la masă, cu excepţia lui Bigman, scoaseră ţipete de 
exclamaţie. Chiar şi Lucky se arătă suiprins. 

Vocea de tenor a lui Bigman se auzi plină de încântare: 

— Întinde-ţi degetele, hazna de ulei mineral ce eşti. 
Întinde-le şi pe urmă prelinge-te înapoi în scaunul tău. 

Urteil se uită năucit la micul său călău, fară să priceapă 
preţ de o clipă, după care îşi întinse foarte lent degetele. 
Mâna nu-i fusese nici măcar atinsă, nici un pic de piele nu 
fusese dată la o parte. Cuţitul energetic vibra înfipt în tăblia 
din plastic dur a mesei, lăsând la vedere trei centimetri din 
lama sa energetică ce răspândea o lumină tremurătoare 


(nu era materie, ci doar un câmp fin focalizat de forţă 
imaterială). Cuţitul pătrunsese în masă, croindu-şi drum cu 
precizie şi fară greş între al doilea şi al treilea deget al 
mâinii lui Urteil. 

Urteil îşi trase rapid mâna de parcă ar fi fost cuprinsă pe 
neaşteptate de flăcări. Bigman cârâi de plăcere şi spuse: 

— Iar data viitoare când ai să-ţi mai îndrepţi mâna asupra 
lui Lucky sau a mea, ticălosule, am să ţi-o retez. Ce-ai zice 
dacă ţi-aş spune asta? Şi, orice-ai vrea să spui, spune-o 
politicos. 

Zicând acestea, întinse mâna după cuțitul energetic, 
dezactivând câmpul de forţe când apucă mânerul, apoi îl 
vâri în teaca aproape invizibilă de la centură. 

Lucky spuse cu o uşoară încruntare: 

— N-am ştiut că prietenul meu e înarmat. Sunt sigur că îi 
pare rău că a deranjat această adunare, dar cred că 
domnul Urteil poate să se supere din cauza acestui 
incident. 

Cineva râse şi pe buzele lui Mindes apăru un mic zâmbet. 
Urteil se uita cu ochi aprinşi de mânie de la o faţă la alta şi 
spuse: 

— N-am să uit acest tratament. E evident pentru mine că 
senatorul are parte de puţină cooperare din partea 
dumneavoastră şi voi avea grijă să afle acest lucru. Dar 
până una alta, am să rămân aici. 

Îşi încrucişă braţele la piept, ca şi cum ar fi sfidat pe 
oricine ar fi încercat să-l facă să plece. 

Puțin câte puţin conversaţia căpătă un caracter general. 
Lucky îi spuse doctorului Peverale: 

— Ştiţi ceva, sir, chipul dumneavoastră mi se pare 
cunoscut. 

— Serios? zise astronomul zâmbind oarecum stingherit. 
Nu cred că ne-am mai întâlnit vreodată. 

— Ei bine, aţi fost vreodată pe Ceres? 

— Pe Ceres? 


Bătrânul astronom se uită surprins la Lucky. Era vădit că 
încă nu-şi revenise de pe urma episodului cu cuțitul 
energetic. 

— Pe asteroidul ăsta se află cel mai mare observator 
astronomic din Sistemul Solar. Am lucrat acolo în tinereţe, 
şi chiar şi acum îl vizitez frecvent. 

— Atunci mă întreb dacă nu cumva v-am văzut pe acolo. 

În timp ce vorbea, Lucky nu se putea abţine să nu se 
gândească la zilele acelea palpitante când plecase în 
urmărirea căpitanului Anton şi a piraţilor săi, care-şi 
făcuseră vizuina la adăpostul asteroizilor. Şi îndeosebi la 
ziua când navele piraţilor au atacat însăşi inima teritoriului 
aparţinând Consiliului, chiar pe suprafaţa lui Ceres, 
învingând temporar prin însăşi îndrăzneala întreprinderii 
lor. 

Dar doctorul Peverale clătina din cap cu blândeţe: 

— Aş fi fost sigur, domnule, dacă aş fi avut plăcerea de a vă 
vedea acolo. Dar sunt sigur că nu v-am văzut. 

— Păcat, zise Lucky. 

— Paguba e de partea mea, vă asigur. Dar de fapt a fost 
sezonul meu cel mai păgubos. Din cauza unui deranjament 
intestinal, am ratat toată agitația stârnită de raidul piraţilor. 
Am aflat de el numai din discuţiile pe care le-am auzit între 
infirmiere. 

Se opri ca să zâmbească cu blândeţe apoi continuă: 

— În aceste împrejurări nu e subiectul cel mai optimist de 
discuţie, dar trebuie să vă spun că m-am gândit mult în 
ultimul timp la accidentele care ne-au tulburat pe atât de 
mulţi dintre noi. Mi se pare că ar fi un moment potrivit ca să 
vă împărtăşesc toate gândurile mele legate de această 
chestiune. La urma urmei, doctorul Mindes se află aici. Am 
avut parte de o masă pe cinste. Şi, în sfârşit, am ceva 
interesant să vă spun. 

Urteil rupse o tăcere îndelungată ca să spună: 

— Dumneata, doctore Peverale? 

Astronomul răspunse cu amabilitate: 


— De ce nu? De multe ori în viaţă mi s-a întâmplat să am 
lucruri interesante de spus. Şi chiar acum voi spune ce am 
în minte. 

O gravitate subită îl cuprinse pe astronom, care continuă: 

— Cred că ştiu întregul adevăr, adevărul exact. Ştiu cine 
provoacă distrugerile legate de Proiectul Lumina şi de ce. 

5. De unde vine pericolul. 

Faţa blândă a bătrânului astronom părea încântată când 
se uită la cei adunaţi în jurul mesei, probabil pentru că 
reuşise să capteze în mod absolut atenţia tuturor. Lucky se 
uită şi el în jurul lui. Surprinse expresiile care întâmpinară 
declaraţia doctorului Peverale. Dispreţ se putea citi pe faţa 
lată a lui Urteil, o încruntare nedumerită pe cea a 
doctorului Gardoma şi una mai posomorâtă pe chipul lui 
Mindes. Ceilalţi afişau diferite grade de curiozitate şi de 
interes. 

Un om îi reţinu în mod deosebit atenţia lui Lucky. Era 
Hanley Cook, adjunctul doctorului Peverale. Individul îşi 
privea fix vârfurile degetelor şi faţa lui exprima parcă un 
dezgust plictisit. Când îşi ridică privirea, expresia i se 
schimbă şi căpătă o neutralitate prudentă. 

Cu toate acestea, Lucky îşi zise: „Va trebui să vorbesc cu 
omul ăsta.” 

După care atenţia i se îndreptă din nou asupra doctorului 
Peverale, care tocmai spunea: 

— Sabotorul nu poate fi unul dintre noi, desigur. Doctorul 
Mindes mi-a spus că a investigat acest aspect şi sunt sigur 
de asta. Chiar şi fără nici o investigaţie, sunt sigur că 
niciunul dintre noi n-ar fi capabil de o asemenea acţiune 
criminală. Totuşi, sabotorul trebuie să fie inteligent, 
deoarece distrugerile sunt prea deliberate, şi sunt 
direcționate cu prea multă exclusivitate împotriva 
Proiectului Lumina, pentru a fi doar consecinţa hazardului 
sau a unui factor neinteligent. Prin urmare... 

Bigman îl întrerupse agitat: 


— Hei, adică vreţi să spuneţi că pe Mercur există forme de 
viaţă băştinaşe? Mercurienii fac chestiile astea? 

Imediat se auzi o rumoare de comentarii confuze şi câteva 
râsete, care-l făcură pe Bigman să se înroşească. 

— Păi, zise micul marțian, nu asta vrea să spună doctorul 
Peverale? 

— Nu tocmai, spuse cu blândeţe doctorul Peverale. 

— Nu există nici un fel de formă de viaţă pe Mercur, spuse 
cu emfază unul dintre astronomi. Ăsta e un lucru de care 
suntem siguri. 

Lucky interveni: 

— Cât de siguri? A cercetat cineva problema? 

Astronomul care vorbise păru luat prin surprindere şi zise: 

— Au fost grupuri de explorare care s-au ocupat de treaba 
asta, cu siguranţă. 

Lucky zâmbi. Pe Marte întâlnise fiinţe inteligente despre 
care nu ştia nici un alt om. Descoperise fiinţe semi- 
inteligente pe Venus, unde nimeni n-ar fi crezut că ar exista. 
El unul nu era pregătit să accepte că de pe o planetă 
oarecare lipsea viaţa, şi chiar inteligenţa. 

— Câte grupe de explorare au fost? spuse el. Cât de 
amănunţită a fost fiecare explorare? A fost cercetat fiecare 
kilometru pătrat? 

Astronomul nu-i răspunse. Se uită în altă pate, ridicând din 
sprâncene de parcă ar fi vrut să spună: la ce bun? 

Bigman zâmbi larg, pe faţa lui mică aştemându-se o 
expresie de satisfacţie. 

Doctorul Peverale spuse: 

— Dragul meu Starr, explorările nu au descoperit nimic. 
Deşi acceptăm ideea că nu este întru totul exclus să existe 
viaţă pe Mercur, probabilitatea existenţei sale este foarte 
mică. Să presupunem că singura formă de viaţă inteligentă 
din Galaxie este specia umană. În mod cert, este singura pe 
care o cunoaştem. 

Gândindu-se la fiinţele de pe Marte, Lucky nu putea fi de 
acord cu această părere, dar nu zise nimic şi-l lăsă pe 


bătrân să continue. 

Însă Urteil, care încetul cu încetul îşi recăpătase cumpătul, 
interveni: 

— Şi unde credeţi că ajungeţi cu ideea asta - întrebă el, şi 
apoi, în stilul lui caracteristic, adăugă - dacă credeţi că 
ajungeţi undeva? 

Doctorul Peverale nu-i răspunse direct lui Urteil. Se uită la 
chipurile celorlalţi, ignorându-l în mod intenţionat pe 
anchetatorul senatorial. În cele din urmă, spuse: 

— Adevărul este că există fiinţe umane şi în altă parte 
decât pe Pământ. Există oameni în multe sisteme stelare. 

O schimbare bizară se petrecu cu faţa astronomului: 
aceasta se contractă, se albi şi nările i se lărgiră, de parcă o 
mânie cruntă l-ar fi copleşit pe bătrân. 

— De exemplu, există oameni pe planetele din sistemul 
Sirius. Dacă ei sunt sabotorii? 

— Şi de ce-ar fi ei? întrebă Lucky imediat. 

— De ce n-ar fi? Au mai comis agresiuni împotriva 
Pământului şi înainte. 

Asta cel puţin era adevărat. Lucky Starr însuşi ajutase, nu 
cu mult timp în urmă, la respingerea unei flotile de invazie 
siriusiană care poposise pe Ganymede, dar în acel caz ei 
părăsiseră Sistemul Solar fără să împingă lucrurile spre o 
confruntare finală. Totuşi, pe de altă parte, era ceva 
obişnuit pentru mulţi pământeni să dea vina pe siriusieni 
pentru orice mergea prost. 

Doctorul Peverale spunea pe un ton energic: 

— Am fost acolo. Am fost pe Sirius cu doar cinci luni în 
urmă. A trebuit să depăşesc multe piedici birocratice 
fiindcă pe Sirius nu sunt bine primiţi nici imigranții, nici 
vizitatorii, dar a fost o convenţie de astronomie interstelară 
şi am reuşit să obţin o viză. Eram hotărât să văd cu ochii 
mei şi trebuie să vă spun că n-am fost dezamăgit. 

Planetele din sistemul Sirius sunt slab populate şi sunt 
extrem de descentralizate. Trăiesc în unităţi familiale 
izolate, fiecare având propria sursă de energie şi propriile 


servicii. Fiecare are propriul grup de sclavi mecanici - nu 
există un alt termen adecvat - sclavi sub forma unor roboţi 
pozitronici, care fac muncile fizice. Oamenii de pe Sirius îşi 
păstrează un statut de aristocrație războinică. Oricare 
dintre ei poate manevra un crucişător spaţial. Nu-şi vor găsi 
odihna până când nu vor distruge Pământul. 

Bigman se foia neliniştit în scaun: 

— Pe nisipurile de pe Marte, numai să încerce! Atâta vă 
spun, numai să încerce. 

— Or să încerce atunci când vor fi pregătiţi cum se cuvine, 
spuse doctorul Peverale. Şi, dacă nu facem ceva rapid ca să 
preîntâmpinăm pericolul, vor învingE. În fond, cu ce putem 
să ne opunem lor? Avem o populaţie de câteva miliarde, e- 
adevărat, dar câţi dintre ei ştiu să se descurce în spaţiul 
cosmic? Suntem şase miliarde de iepuri, iar ei sunt un 
milion de lupi. Pământul e neajutorat şi cu fiecare an devine 
şi mai neajutorat. Ne hrânim cu cereale de pe Marte şi cu 
bacterii de pe Venus. Obţinem mineralele care ne trebuie 
de pe asteroizi şi, atunci când minele funcționau, le 
obţineam şi de pe Mercur. 

Doctorul Peverale tuşi şi apoi continuă: 

— Păi gândiţi-vă că dacă Proiectul Lumina reuşeşte, 
Pământul va deveni dependent de staţiile spaţiale până şi în 
felul cum îşi obţine lumina soarelui! Nu vedeţi cât de 
vulnerabili ne face asta? O expediţie de asalt de pe Sirius, 
care ne-ar ataca avanposturile din Sistem, ar putea provoca 
panică şi ar înfometa Pământul fară măcar să lupte cu noi 
direct. Şi credeţi că putem să le facem ceva în schimb? 
Indiferent câţi dintre ei am ucide, cei rămaşi sunt autonomi 
şi independenţi. Oricare dintre ei ar putea continua 
războiul. 

Pasiunea care-l cuprinsese pe bătrânul astronom aproape 
că-l lăsase fară suflu. Sinceritatea sa nu putea fi pusă la 
îndoială. Parcă se debarasase de ceva care-l sufoca. 

Privirea lui Lucky se întoarse asupra adjunctului 
doctorului Peverale, Hanley Cook. Individul îşi odihnea 


fruntea pe încheieturile osoase ale mâinii sale mari. Se 
înroşise la faţă, dar lui Lucky i se păru că se înroşise nu din 
pricina mâniei sau a indignării, ci din cauza unui sentiment 
de jenă. 

Scott Mindes rosti cu scepticism: 

— Şi care le-ar fi justificarea, doctore Peverale? Dacă se 
descurcă aşa de bine pe Sirius, ce rost ar avea să vină pe 
Pământ? Ce ar putea să obţină de la noi? Chiar dacă am 
presupune că vor cuceri Pământul, ar trebui să ne asigure 
existenţa... 

— Prostii! replică astronomul. De ce-ar face-o? Ei ar avea 
nevoie de resursele şi nu de populaţia terestră. Să vă intre 
bine în cap. Or să ne lase să murim de foame. Asta ar face 
parte din politica lor. 

— Ei haide, interveni Gardoma. Asta e de necrezut. 

— Nu din cruzime, preciză doctorul Peverale. Ei ne 
dispreţuiesc. Ne consideră doar ceva mai evoluaţi decât 
nişte animale. Siriusienii sunt foarte mândri de rasa lor. De 
când pământenii au colonizat pentru prima oară Sirius, au 
avut foarte mare grijă de zestrea lor genetică pe care au 
perfecţionat-o până când au scăpat de boli şi de alte 
caracteristici pe care le consideră indezirabile. 

Toţi au o înfăţişare uniformă, în vreme ce pământenii au 
toate formele, mărimile şi culorile. Siriusienii ne consideră 
inferiori. De aceea nu ne permit să emigrăm pe Sirius. N-au 
vrut să mă lase să particip la convenţie până când guvernul 
nu a recurs la toate presiunile posibile. Astronomii din alte 
sisteme au fost cu toţii bine veniţi, cu excepţia celor de pe 
Pământ. 

lar viaţa umană, orice fel de viaţă umană, nu reprezintă 
mai nimic pentru ei, oricum. Maşinile constituie 
preocuparea loc centrală. l-am urmărit cum se poartă faţă 
de oamenii lor metalici. Aproape că au mai multă preţuire 
faţă de un robot siriusian decât faţă de un om de pe Sirius. 
Pentru ei, un robot valorează cât o sută de oameni de pe 


PămânT. Îşi iubesc roboții şi îi răsfaţă. Nimic nu e prea bun 
pentru ei. 

Lucky murmură: 

— Roboții sunt scumpi. Trebuie trataţi cu mare grijă. 

— Poate că aşa este, admise doctorul Peverale. Dar 
oamenii care s-au obişnuit să-şi facă griji despre problemei 
maşinilor, devin nepăsători faţă de nevoile oamenilor. 

Lucky Starr se aplecă în faţă, cu coatele pe masă, cu o 
privire serioasă şi având aşternută o expresie gravă pe faţa 
cu trăsături frumoase şi tinereşti. 

— Doctore Peverale, dacă siriusienii sunt aşa de mândri de 
rasa lor şi dacă pentru dezvoltarea rasei lor au ales 
uniformitatea, atunci pe termen lung se vor învinge singuri. 
Tocmai varietatea speciei umane i-a asigurat progresul. 
Pământul şi nu Sirius se află în avangarda cercetării 
ştiinţifice. Pământenii au colonizat Sirius în primul rând şi 
noi avansăm în noi direcţii în fiecare an, nu verii noştri de 
pe Sirius. Până şi roboții pozitronici de care aţi pomenit au 
fost inventaţi şi puşi la punct pe Pământ de către 
pământeni. 

— Da, spuse astronomul, dar pământenii nu se pot folosi 
de aceşti roboţi. Ne-ar da peste cap economia, iar noi 
punem confortul şi securitatea zilei de astăzi deasupra 
siguranţei zilei de mâine. Ne folosim de avansul nostru 
ştiinţific ca să devenim mai slabi. Sirius se foloseşte de 
progresele ştiinţei ca să devină mai puterniC. În asta constă 
diferenţa şi totodată pericolul. 

Doctorul Peverale se aşeză din nou în scaun, cu o mină 
sumbră. Debarasorul mecanic începu să curețe masa. 

Lucky arătă spre el: 

— Ăsta e un fel de robot, dacă vreţi, spuse el. 

Debarasorul mecanic îşi vedea liniştit de treabă. Era un 
obiect cu suprafaţa netedă, care se mişca lin pe un câmp 
diamagnetic, astfel încât baza lui uşor curbată nu atingea 
efectiv podeaua. Tentaculele sale flexibile îndepărtau 
farfuriile cu delicateţa grijulie, plasându-le pe unele pe 


suprafaţa superioară, iar pe altele în interiorul unui 
dulăpior pe care-l avea fixat într-o parte. 

— Ăsta nu e decât un automat, spuse cu dispreţ doctorul 
Peverale. Nu are un creier pozitronic. Nu se poate adapta 
la schimbările sarcinii pe care o are de îndeplinit. 

— Să înţeleg deci, spuse Lucky, că după părerea 
dumneavoastră siriusienii sabotează Proiectul Lumina? 

— Da, asta susţin. 

— De ce ar face-o? 

Doctorul Peverale ridică din umeri. 

— Poate că asta face parte dintr-un plan mai vast. Nu ştiu 
ce alte probleme mai sunt în Sistemul Solar. Poate că e 
vorba de primele tatonări întâmplătoare care pregătesc 
invazia şi cucerirea finală. Proiectul Lumina în sine nu 
înseamnă nimic, în schimb, pericolul numit Sirius înseamnă 
totul. Aş vrea să pot face astfel încât Consiliul Ştiinţei, 
guvernul şi toţi pământenii să conştientizeze acest adevăr. 

Hanley Cook tuşi, şi vorbi pentru prima oară: 

— Siriusienii sunt oameni ca şi noi toţi. Dacă sunt pe 
această planetă, atunci unde sunt? 

Doctorul Peverale spuse cu răceală: 

— Asta ar trebui să afle o expediţie de explorare. O 
expediţie bine pregătită şi bine echipată. 

— Stai puţin, spuse Mindes, cu ochii scânteind de agitația 
care-l cuprinsese. Eu am fost pe partea însorită a acestei 
planete şi aş fi în stare să jur... 

— O expediţie bine pregătită şi bine echipată, repetă cu 
fermitate bătrânul astronom. Căutările făcute de unul 
singur nu au nici o relevanţă, Mindes. 

Inginerul se bâlbăi o clipă apoi se retrase într-o tăcere 
jenată. 

Lucky spuse pe neaşteptate: 

— Urteil, pari nemulţumit de treaba asta. Ce părere ai de 
versiunea prezentată de doctorul Peverale? 

Ochii lui Urteil se ridicară şi se opriră asupra lui Lucky cu 
o expresie de ură şi sfidare făţişă. Era limpede că nu uitase 


şi nu avea să uite schimbul de replici care avusese loc mai 
devreme. Apoi spuse: 

— Îmi păstrez părerea pentru mine. Dar am să vă spun 
totuşi că n-am să mă las prostit de indiferent ce se întâmplă 
la această masă în seara asta. 

Zicând acestea închise gura şi Lucky, după ce aşteptă un 
moment pentru alte remarci, se întoarse spre Peverale şi 
spuse: 

— Mă întreb dacă într-adevăr avem nevoie de o expediţie 
completă, domnule Peverale. Dacă pornim de la supoziţia că 
siriusienii se află aici, pe Mercur, n-am putea oare să 
deducem unde s-ar putea afla? 

— Haide, Lucky, interveni Bigman deodată. Arată-le cum. 

Doctorul Peverale întrebă: 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, ce-ar fi cel mai bine pentru siriusieni? Dacă au 
sabotat Proiectul Lumina la intervale frecvente, ar fi cel mai 
convenabil pentru ei să aibă o bază în apropierea 
proiectului. Dar, în acelaşi timp, ar trebui ca baza să nu fie 
uşor de detectat. E cert că în privinţa celei de-a doua 
cerinţe au avut succes. Acum, unde s-ar putea ascunde o 
asemenea bază convenabilă şi totuşi secretă? 

Lucky aruncă o privire înjur şi-şi continuă raţionamentul: 

— Să împărţim planeta Mercur în două părţi, partea 
însorită şi partea întunecată. Mie mi se pare că ar fi o 
prostie din partea lor să-şi stabilească baza pe partea 
însorită. Prea fierbinte, prea multă radiaţie, prea 
neospitalieră. 

Cook interveni: 

— Nu e mai neospitalieră decât partea întunecată. 

— Nu, nu, spuse Lucky grăbit, aici greşeşti. Partea însorită 
prezintă un mediu care este extrem de neobişnuit. Oamenii 
nu sunt deloc obişnuiţi cu el. Partea întunecată este în 
schimb ceva foarte familiar. Nu este decât un sol expus 
spaţiului, iar condiţiile spaţiului cosmic sunt foarte 
familiare. Partea întunecată este rece, dar nu e mai rece 


decât spaţiul cosmic. Este întunecată şi lipsită de aer, dar 
nu e mai întunecată decât orice regiune a spaţiului care nu 
e luminată direct de soare şi cu siguranţă nu e mai lipsită 
de aer. Oamenii au învăţat să trăiască confortabil în spaţiu 
şi pot să trăiască şi pe partea întunecată. 

— Continuaţi, spuse doctorul Peverale, cu ochii strălucind 
de interes. Continuaţi, domnule Starr. 

— Dar organizarea unei baze funcţionale pentru o 
perioadă de câteva luni nu e simplă. Trebuie să aibă o navă 
sau mai multe nave pentru ca, într-o bună zi, să se întoarcă 
pe Sirius. Sau, dacă urmează să fie recuperaţi de o navă 
venită din afară, ar trebui să aibă rezerve importante de 
alimente şi de apă, precum şi o sursă de energie. Toate 
acestea ocupă spaţiu, şi în afară de asta trebuie să fie siguri 
că nu vor fi detectaţi. Prin urmare, rămâne un singur loc 
unde ar putea să fie. 

— Unde, Lucky? strigă Bigman, care nu mai putea sta 
locului de nerăbdare. El, cel puţin, nu avea nici o îndoială că 
orice-ar fi spus Lucky, aşa era. Unde? 

— Ei bine, spuse Lucky, când am ajuns prima oară aici, 
doctorul Mindes a pomenit de minele de pe Mercur, care au 
fost scoase din uz. Cu doar câteva minute în urmă, doctorul 
Peverale a vorbit despre minele de pe Mercur care cândva 
au funcţionat. Din asta am dedus că trebuie să existe pe 
planetă puțuri şi coridoare de mină părăsite, iar acestea 
trebuie să fie ori aici, ori la Polul Sud, dat fiind că regiunile 
polare sunt singurele locuri unde temperaturile extreme nu 
ating valori prea mari. Am dreptate? 

Cook spuse cu ezitare: 

— Da, există mine aicl. Înainte de înfiinţarea 
Observatorului, Cupola a fost centrul minier. 

— Atunci ne aflăm deasupra unei gropi mari în suprafaţa 
planetei. Dacă siriusienii au reuşit să ascundă o bază de 
mari dimensiuni, unde ar putea ea să se afle? Aceasta este 
direcţia din care vine pericolul! 


Un murmur de apreciere făcu înconjurul mesei, dar fu 
întrerupt brusc de tonurile guturale ale lui Urteil. 

— "Totul e foarte frumos, spuse el, dar cu asta ce-am 
rezolvat? Ce-ai de gând să faci în privinţa asta? 

— Bigman şi cu mine, spuse Lucky, intenţionăm să intrăm 
în mine imediat ce suntem gata cu pregătirile. Dacă acolo 
se află ceva, vom descoperi. 

6. PREGĂTIRI. 

Doctorul Gardoma întrebă cu un ton aspru: 

— Intenţionaţi să plecaţi singuri? 

— De ce nu? interveni Urteil. Faptele de eroism nu costă 
mult. Bineînţeles că se vor duce singuri. Ei ştiu foarte bine 
că acolo nu se află nimeni şi nimic. 

— Nu vrei să mergi şi tu cu noi? întrebă Bigman. Dacă n-ai 
lăsa gura aia mare acasă, ai putea încăpea într-un costum 
spaţial. 

— Tu însă nu cred că-ai putea să umpli un costum nici 
măcar dacă ţi-ai dubla dimensiunile, replică sarcastic Urteil. 

Doctorul Gardoma spuse din nou: 

— N-are nici un rost să mergeţi singuri dacă... 

— O investigaţie preliminară, spuse Lucky, n-o să facă nici 
un rău. De fapt, Urteil s-ar putea să aibă dreptate. In cel 
mai rău caz, vom ţine legătura cu Cupola, sperând să ne 
descurcăm cu orice siriusian am întâlni în cale. Eu şi 
Bigman suntem obişnuiţi să ne rezolvăm situaţiile dificile. 

— În afară de asta, adăugă Bigman cu un zâmbet larg pe 
faţa-i liliputană, nouă chiar ne plac situaţiile dificile. 

Lucky zâmbi şi se ridică în picioare. 

— Acum o să vă rugăm să ne scuzaţi... 

Urteil se ridică imediat, se întoarse şi plecă ţanţoş. Lucky îl 
urmări gânditor cu privirea un timp, apoi îl opri pe Hanley 
Cook, care tocmai trecea pe lângă el. Îl prinse uşor de cot, 
iar Cook se uită ia el cu o privire îngrijorată: 

— Da. Ce doriţi, sir? 

Lucky întrebă pe un ton scăzut: 

— Pot să vă văd la locuinţa noastră, cât mai curând posibil? 


— Voi fi acolo în cincisprezece minute. E bine? 

— Perfect. 

Cook întârzie foarte puţin faţă de intervalul estimat. Intră 
cu paşi uşori în locuinţa sa, păstrând pe chip expresia 
preocupată care părea să fie o trăsătură constantă. Era un 
bărbat de aproape cincizeci de ani, cu o faţă ascuţită şi 
părul castaniu deschis, care începea să încărunţească. 
Lucky spuse: 

— Îmi cer scuze că am uitat să vă spunem unde e locuinţa 
noastră. Cook păru surprins: 

— Am ştiut unde aţi fost repartizat. 

— Păi atunci e bine. Vă mulţumim că aţi venit la solicitarea 
noastră. 

— Oh, făcu Cook, ezitând, apoi adăugă grăbit: 

— Cu plăcere, cu plăcere. 

— E o mică problemă cu costumele izolante din această 
cameră. Cele pe care intenţionam să le folosim pe partea 
însorită a planetei. 

— Cu costumele izolante? Doar n-am uitat filmul cu 
instrucţiuni, nu? 

— Nu, nu. Pe ăla l-am vizionat. E cu totul altceva. 

— E ceva în neregulă? 

— Ceva în neregulă? strigă Bigman. Uitaţi-vă şi singur! 

Micul marțian îşi întinse braţele ca să lase să se vadă 
tăieturile. Cook se albi mai întâi la faţă, apoi se înroşi încet 
şi ochii i se măriră de groază. 

— Nu-nţeleg... E imposibil... Aici, în Cupolă! 

— Cel mai important e să le înlocuim. 

— Dar cine-ar fi putut să facă aşa ceva? Trebuie să aflăm! 

— N-are nici un rost să-l deranjăm pe doctorul Peverale. 

— Nu, nu, spuse Cook imediat, de parcă nici nu se gândise 
la asta până atunci. 

— Vom afla amănuntele la momentul potrivit. Până atunci 
aş dori să fie înlocuite. 

— Fireşte. Am să mă ocup de asta imediat. Nu-i de mirare 
că aţi vrut să mă vedeţi. Pe spaţiu... 


Se ridică în picioare rămas parcă fară grai şi dădu să 
plece. 

Dar Lucky îl opri. 

— O clipă, ăsta e un aspect minor. Sunt alte lucruri pe care 
trebuie să le discutăm. Apropo, înainte să trecem la 
altceva... înţeleg că nu sunteţi de acord cu părerile 
doctorului Peverale în privinţa siriusienilor. 

Cook se încruntă. 

— Aş prefera să nu discutăm despre asta. 

— V-am urmărit în timp ce domnia sa vorbea. Mi s-a părut 
că dezaprobaţi spusele sale. 

Cook se aşeză din nou. Îşi împreună degetele osoase şi 
spuse: 

— E bătrân. De ani de zile are o obsesie în privinţa 
siriusienilor. Aproape că a devenit ceva patologiC. Îi vede 
ascunşi pe sub pat. Dă vina pe ei pentru orice. De când s-a 
întors de pe Sirius e mai rău ca oricând, din cauza 
întâmplărilor prin care susţine că ar fi trecut. 

— Şi prin ce fel de întâmplări a trecut? 

— Nimic înfiorător, presupun. Dar l-au supus la o 
carantină. l-au repartizat o clădire separată. Uneori au fost 
prea politicoşi. Pe urmă i-au impus un robot pozitronic care 
să aibă grijă de serviciile sale personale. 

— A obiectat şi la asta? 

— Susţine că asta s-a întâmplat pentru că siriusienii n-au 
vrut să se apropie ei înşişi de el. Asta voiam să vă spun. 
Doctorul Peverale a luat totul ca pe o insultă. 

— Aţi fost împreună cu el acolo? 

Cook clătină din cap. 

— Sirius n-a vrut să accepte decât un singur om, iar el era 
şeful. Ar fi trebuit să mă duc eu. Serios vorbind, e deja prea 
bătrân... prea bătrân. 

Cook vorbea pe un ton meditativ. Deodată îşi ridică 
privirea. 

— Apropo, tot ce v-am spus e strict confidenţial. 

— Absolut, îl asigură Lucky. 


— Dar prietenul dumitale? spuse cu nesiguranţă Cook. 
Vreau să spun, ştiu că e un om de onoare, dar mi se pare că 
e cam... âă... repezit. 

— Hei, începu Bigman ţepos. 

Cu un gest plin de afecţiune, Lucky îşi cobori mâna pe 
capul micului său prieten, ciufulindu-i părul de pe frunte. 

— Mda, e cam repezit, spuse el, după cum aţi văzut şi la 
banchet. Nu reuşesc mereu să-l opresc la timp şi uneori, 
când e supărat rău, se repede cu gura şi cu pumnii în loc să 
se folosească de cap. Asta e un lucru pe care trebuie să-l am 
mereu în minte. Totuşi, atunci când îi cer în mod expres să 
păstreze tăcerea asupra unui lucru, nu scoate o vorbă, aşa 
că asta e. 

— Mulţumesc, spuse Cook. 

Lucky continuă: 

— Ca să revenim Ia întrebarea mea iniţială. Sunteţi de 
acord cu îngrijorarea doctorului Peverale cu privire la 
siriusieni în cazul de faţă? 

— Nu ştiu. De unde-ar fi putut ei să afle de Proiectul 
Lumina şi de ce le-ar păsa? Nu-i văd trimițând nave şi 
oameni, riscând să intre în conflict cu Sistemul Solar doar 
pentru a rupe câteva cabluri. Bineînţeles, vă spun încă o 
dată, doctorul Peverale s-a simţit jignit de o bună bucată de 
vreme... 

— În ce sens? 

— Păi, Mindes şi oamenii lui s-au stabilit aici pe.vremea 
când el se afla pe Sirius. I-a găsit aici când s-a întors. Ştia 
că vor veni în cele din urmă. Era ceva planificat de ani de 
zile. Cu toate acestea, a fost un şoc pentru el să revină şi să- 
i găsească aici. 

— A încercat să se descotorosească de Mindes? 

— Oh, nu, nimic de genul ăsta. A fost chiar prietenos. E 
doar sentimentul că într-o bună zi va fi şi el înlocuit, poate 
în curând, şi presupun că urăşte gândul ăsta. Aşa că-i face 
bine să preia conducerea şi să lanseze o afacere de 


proporţii împotriva siriusienilor. Asta e copilul lui, 
înţelegeţi? 

Lucky încuviinţă din cap, apoi spuse: 

— Spuneţi-mi, aţi fost vreodată pe Ceres? 

Cook îşi arătă surprinderea faţă de schimbarea 
subiectului, dar spuse: 

— Ocazional. De ce? 

— Cu doctorul Peverale? Singur? 

— De regulă, cu el. El merge acolo mai frecvent decât 
mine. 

Lucky zâmbi larg. 

— Aţi fost acolo atunci anul trecut când a avut loc raidul 
piraţilor? 

Cook zâmbi şi el. 

— Nu, dar bătrânul a fost. Am auzit povestea de mai multe 
ori. Era foarte supărat din cauza asta. Practic, el n-a fost 
niciodată bolnav, dar uite că de data asta a fost nevoit să 
stea pe tuşă. A ratat totul. 

— Ei, ce să-i faci, se mai întâmplă... Şi-acum, cred c-ar fi 
bine să trecem la problema centrală. Nu mi-a plăcut că l-am 
deranjat pe doctorul Peverale. Cum ziceai şi dumneata, e un 
om în vârstă. Eşti al doilea la comandă şi binişor mai 
tânăr... 

Lucky zâmbi. 

— Da, fireşte. Ce pot să fac? 

— E vorba de minele părăsite. Presupun că undeva în 
Cupolă se află documente, hărţi, ceva care ne va lămuri cu 
privire la dispunerea puţurilor principale şi aşa mai 
departe. Evident, nu putem rătăci la întâmplare. 

— Sunt sigur că există aşa ceva, confirmă Cook. 

— Şi-ai putea să faci rost de ele şi poate să le consultăm 
împreună? 

— Da, fireşte. 

— Acum, din câte ştii, doctore Cook, sper că minele sunt în 
stare bună, nu? Adică nu există pericolul să se prăbuşească 
sau ceva de genul ăsta... 


— Oh nu, sunt sigur că aşa ceva n-ar fi posibil. Cupola a 
fost construită chiar deasupra unora dintre puțuri, şi a 
trebuit să facem nişte prospecţiuni atunci când s-a înfiinţat 
Observatorul. Puţurile sunt bine consolidate şi totalmente 
sigure, mai ales la gravitația de pe Mercur. 

— Cum se face, interveni Bigman, că minele au fost închise 
dacă sunt într-o stare aşa de bună? 

— O întrebare bună, spuse Cook şi un mic zâmbet răzbătu 
prin expresia sa statornică de melancolie. Vreţi s-auziţi 
explicaţia adevărată sau cea interesantă? 

— Pe-amândouă, spuse Bigman. 

Cook oferi ţigări celorlalţi, care refuzară, apoi îşi aprinse o 
ţigară, după ce o bătu distrat de dosul mâinii. 

— Adevărul sună cam aşa. Mercur are o densitate destul 
de mare şi s-a sperat că ar putea să constituie o sursă 
bogată de metale grele: plumb, argint, mercur, platină. Şi a 
fost, într-adevăr; nu atât de bogată precum se presupunea, 
dar destul. Din nefericire, exploatarea s-a dovedit 
neeconomică. Extragerea minereului de aici şi 
transportarea sa pe Pământ sau chiar şi pe Lună cfeştea 
preţul acestuia prea mult. 

Cât despre explicaţia interesantă, e vorba de cu totul 
altceva. La înfiinţarea Observatorului, acum cincizeci de 
ani, minele continuau să reprezinte un motiv de 
preocupare, deşi unele din ele începuseră să fie închise. 
Primii astronomi ajunşi aici au auzit poveşti de la mineri şi 
le-au transmis mai departe nou veniţilor. Face parte din 
zestrea de legende a planetei. 

— Ce fel de poveşti? întrebă Bigman. 

— Se pare că au murit mineri în puțuri. 

— Pe nisipurile de pe Marte! strigă Bigman. Păi se moare 
peste tot. Crezi că trăieşte cineva veşnic? 

— Ăştia au murit îngheţaţi. 

— Şi? 

— Era vorba de un fenomen misterios. In acele zile, 
puţurile erau destul de bine încălzite, iar costumele lor de 


protecţie erau funcţionale. Poveştile, după cum ştiţi, erau 
înflorite şi până la urmă s-a ajuns ca minerii să refuze să 
mai intre în mine altfel decât în grup, pe urmă n-au mai 
vrut să intre deloc şi minele au fost închise. 

Lucky încuviinţă din cap şi spuse: 

— Poţi să obţii planurile minelor? 

— Fără probleme. Şi am să trimit să înlocuiască şi 
costumul defect. 

Pregătirile au continuat ca pentru o mare expediţie. Un 
nou costum izolant a fost adus pentru a-l înlocui pe cel tăiat 
şi, după ce a fost testat, a fost pus deoparte. La urma 
urmelor, pe partea întunecată a planetei urmau să 
folosească costume spaţiale obişnuite. 

Au fost aduse hărţi pentru a fi studiatE. Împreună cu 
Cook, Lucky a schiţat o un posibil traseu de explorare, 
urmând principalele puțuri miniere. 

Lucky îl lăsă pe Bigman să aibă grijă de ambalarea 
unităţilor auxiliare cu alimentele omogenizate şi cu apă 
(care puteau fi îngurgitate fară dezbrăcarea costumului), să 
se asigure de încărcarea unităţilor de alimentare cu 
energie, să verifice presiunea buteliilor de oxigen şi să 
inspecteze eficienţa funcţională a unităţii de eliminare a 
deşeurilor şi a recirculatorului de umezeală. 

În schimb el făcu o scurtă călătorie până la nava lor, 
Shooting Star. Făcu această călătorie pe la suprafaţă, 
purtând în spate un rucsac al cărui conţinut nu-l discută cu 
Bigman. Se întoarse fară el, dar aducând cu sine două 
obiecte mici care arătau ca două catarame de centură 
groase, uşor curbate, din oţel mat, având în centru un 
dreptunghi roşu cu suprafaţa sticloasă. 

— Ce-i aia? întrebă Bigman. 

— Microergometre, răspunse Lucky. Sunt experimentale. 
Ştii, sunt la fel ca ergometrele de la bord, numai că alea 
sunt fixate de podea. 

— Ce pot să detecteze şmecheriile astea? 


— Nimic la o distanţă de trei sute de mii de kilometri, cum 
ar face-o un ergometru de navă, dar pot să detecteze totuşi 
surse de energie atomică până la o distanţă de vreo 
cincisprezece kilometri. Uite, Bigman, se activează de-aici. 
Vezi? 

Lucky apăsă cu unghia degetului mare pe o mică fantă 
situată pe partea laterală a mecanismului. O secţiune 
metalică pătrunse înăuntru, apoi afară şi imediat 
drepâunghiul roşu de la suprafaţă străluci intens. Lucky 
întoarse micul ergometru în toate direcţiile. Într-o anumită 
poziţie, micul dreptunghi străluci cu intensitatea unei nove. 

— Asta, zise Lucky, e probabil direcţia centralei electrice a 
Cupolei. Putem regla aparatul să elimine această indicație. 
E un pic mai dificil. 

Acţionă cu multă meticulozitate reglajul prin intermediul 
celor două butoane atât de discret poziţionate încât 
aproape că erau invizibile. 

Zâmbi în timp ce lucra, faţa sa tânără fiind luminată de 
plăcere. 

— Ştii, Bigman, ori de câte ori îl vizitez pe unchiul Hector, 
mă pricopsesc cu ultimele invenţii ale Consiliului. Zice că 
ţinând cont de riscurile pe care noi doi ni le asumăm de 
fiecare dată (ştii cum vorbeşte el) am avea nevoie de ele. 
Uneori, totuşi, am impresia că nu vrea decât ca cu ajutorul 
nostru să testeze pe teren aceste minunăţii tehnice. Ăsta, 
de exemplu, s-ar putea să fie utilpână la urmă. 

— In ce fel, Lucky? 

— Păi, mai întâi şi-ntâi, Bigman, dacă siriusienii s-au 
ascuns în mine, cu siguranţă că au o mică centrală 
electrică. Nu se poate altfel. Ar avea nevoie de energie 
pentru încălzire, pentru electroliza apei şi aşa mai departe. 
Acest ergometru ar trebui să detecteze acest lucru de la o 
distanţă suficientă. Şi, în al doilea rând... 

Rămase dintr-o dată tăcut, şi buzele lui Bigman se 
strânseră într-o expresie de tristeţe. Ştia ce înseamnă 
această tăcere. Lucky avea nişte gânduri despre care mai 


târziu avea să susţină că erau prea vagi pentru a merita să 
fie formulate cu glas tare. 

— Şi unul din ergometrele alea e pentru mine? întrebă el. 

— Ai ghicit, spuse Lucky aruncând unul din aparate spre 
micul său prieten. Bigman îl prinse din zbor. 

Hanley Cook îi aştepta la ieşirea din apartament. Erau 
îmbrăcaţi în costume, dar îşi ţineau căştile la subsuoară. 

— M-am gândit să vă conduc până la cea mai apropiată 
intrare în puțuri, spuse Cook., 

— Mulţumim, răspunse Lucky. 

Era spre sfârşitul perioadei de somn din Cupolă. Oamenii 
aveau grijă întotdeauna să stabilească o alternanță între 
somn şi veghe, ca pe Pământ, chiar şi acolo unde lipsea 
alternanţa naturală între zi şi noapte. Lucky alesese în mod 
intenţionat acest moment, pentru că nu voia să intre în 
mine a fruntea unei procesiuni de gură-cască. În treaba 
asta primiseră sprijinul doctorului Peverale. 

Coridoarele Cupolei erau pustii. Iluminatul era discret, şi 
în timp ce mergeau o linişte grea părea să se lase asupra 
lor în vreme ce clănţănitul bocancilor pe podea se auzea şi 
mai tare. 

Cook se opri şi spuse: 

— Aceasta e Intrarea Doi. 

— În regulă, spuse Lucky. Sper că o să vedem în curând şi 
altă intrare. 

— Exact. 

Cook acţionă încuietoarea cu obişnuita sa gravitate 
posomorâtă, în vreme ce Lucky şi Bigman îşi puneau căştile, 
prinzându-le ferm cu ajutorul siguranţelor paramagnetice. 
Lucky trase în piept aerul artificial aproape cu plăcere, fiind 
obişnuit cu acesta. 

Mai întâi Lucky, apoi Bigman, păşiră în sas. Peretele se 
închise în urma lor. 

— Eşti gata, Bigman? întrebă Lucky. 

— Cred şi eu, Lucky. 


Cuvintele lui răsunară în receptorul radio al lui Lucky şi 
mica sa siluetă se vedea ca o umbră în lumina extrem de 
slabă a sasului. 

Deodată zidul opus se deschise. Se simţea suflul uşor de 
aer care scăpa în vid. Cei doi prieteni trecură din nou prin 
deschizătură. 

O atingere a butoanelor de control externe şi zidul se 
închise iar în urma lor. De data asta, dispăru şi lumina. 

Rămaşi într-un întuneric absolut, cei doi se aflau în minele 
liniştite şi pustii de pe Mercur. 

7. MINELE DE PE MERCUR. 

După ce îşi aprinseră luminile costumelor, întunericul se 
împrăştie pe o zonă restrânsă. Luminară un tunel care se 
întindea înaintea lor, din ce în ce mai întunecat până când 
se sfârşea într-o beznă absolută. Aşa cum se întâmpla 
mereu în vid, fasciculul luminos era perfect delimitat. Tot ce 
se afla în afara fasciculului, rămânea complet negru. 

Pământeanul înalt şi micul lui însoțitor marțian înfruntară 
întunericul şi porniră înainte spre măruntaiele planetei 
Mercur. 

Ajutat de lumina răspândită de sistemele de iluminare ale 
costumelor, Bigman cerceta cu curiozitate tunelul, care 
semăna cu cele pe care le văzuse pe Lună. Rotunjit şi 
netezit cu ajutorul blasterelor şi al procedurilor de 
dezintegrare, tunelul se întindea drept şi uniform. Pereţii 
erau curbați şi se împreunau în tavanul stâncos. Secţiunea 
transversală ovală, uşor aplatizată deasupra şi aplatizată 
considerabil în partea inferioară contribuia la o mare 
rezistenţă structurală. 

Bigman îşi auzea paşii prin aerul din interiorul costumului. 
Paşii lui Lucky îi simţea doar ca pe nişte neînsemnate şocuri 
vibratorii. Nu era tocmai un sunet, dar pentru un om care-şi 
petrecuse o mare parte din viaţă în vid sau la presiuni 
apropiate de vid precum Bigman, era aproape la fel de 
semnificativ. Putea „auzi” vibrația materialului solid aşa 


cum un pământean normal ar auzi vibrația aerului care se 
numeşte „sunet”. 

Periodic treceau pe lângă coloane din rocă lăsate 
neprelucrate care serveau drept contraforți pentru 
straturile de stâncă situate între tavanul tunelului şi 
suprafaţă. Şi în privinţa asta semănau cu minele de pe 
Lună, exceptând faptul că aici contraforţii erau şi mai groşi, 
şi mai numeroşi, ceea ce era explicabil deoarece Mercur, 
aşa mic cum este, are o gravitație de două ori şi jumătate 
mai mare decât cea a Lunii. 

Tunelele se ramificau pornind din puţul principal prin care 
se deplasau. Lucky, care lăsa impresia că nu se grăbeşte 
deloc, se oprea la fiecare deschidere, pentru a compara 
situaţia cu hărţile pe care le avea la el. 

Pentru Bigman, aspectul cel mai melancolic al minelor îl 
constituiau vestigiile rămase de la oamenii care trecuseră 
cândva pe-aici: bolţurile cu care altădată erau prinse 
plafonierele care mențineau în coridoare o lumină 
apropiată de cea a zilei, urmele uşoare din locurile unde 
releele paramagnetice permiseseră cândva tracţiunea 
cărucioarelor cu minereu, nişele laterale în care trebuie să 
fi existat cândva camere, în care minerii îşi luau dejunul 
pregătit în bucătăriile de campanie, şi laboratoare, unde 
eşantioanele de minereu erau analizate. 

Totul era demontat acum, şi nu mai rămăseseră decât 
pereţii stâncoși. 

Dar Bigman nu era omul care să zăbovească prea mult 
asupra unor astfel de lucruri. Mai curând îl îngrijora lipsa 
de evenimente. Doar nu venise până aici doar ca să se 
plimbe. 

— Lucky, spuse el într-un târziu, ergometrul nu arată 
absolut nimic. 

— Ştiu, Bigman. Acoperire. 

O spusese pe un ton liniştit fără nici o intonaţie deosebită, 
dar Bigman ştia despre ce era vorbA. Împinse comutatorul 
staţiei sale radio către o anumită poziţie în care acesta 


acţiona un scut de protecţie pentru unda purtătoare şi 
bruia mesajul. Nu făcea parte din dotarea normală a unui 
costum spaţial, dar pentru Lucky şi Bigman făcea parte din 
echipamentul obişnuit. Bigman adăugase din reflex 
dispozitivul de bruiere la elementele de control ale staţiei 
atunci când pregătise costumele. 

Inima lui Bigman începu să bată mai repede. Când Lucky 
cerea un fascicul focalizat şi bruiat între ei, pericolul era pe- 
aproape. Sau, în orice caz, mai aproape. 

— Ce s-a-ntâmplat, Lucky? 

— E timpul să stăm de vorbă. 

Vocea lui Lucky avea o sonoritate uşor îndepărtată, de 
parcă s-ar fi auzit venind din toate direcţiile. Asta se datora 
inevitabilei lipse de precizie a receptorului dispozitivului de 
bruiere, care lăsa mereu o mică fracțiune de „zgomot. 
Lucky spuse: 

— Acesta e Tunelul 7a, conform hărţii. Se întoarce pe o 
rută destul de simplă la unul din puţurile verticale ce duc la 
suprafaţă. Mă voi duce acolo. 

Uluit, Bigman replică: 

— Te vei duce acolo? De ce, Lucky? 

— Ca să ajung la suprafaţă, spuse Lucky râzând încet. Ce 
alt motiv aş putea avea? 

— Păi, de ce? 

— Pentru a merge pe la suprafaţă până la hangar şi la 
nava noastră. Când am fost ultima oară pe navă, mi-am luat 
costumul izolant cu mine. 

Bigman reflectă un timp apoi spuse: 

— Să înţeleg de-aici că te vei îndrepta spre partea 
însorită? 

— Întocmai. Mă voi îndrepta spre marele Soare. Cel puţin 
ştiu că n-am cum să mă rătăcesc, din moment ce nu trebuie 
decât să urmăresc strălucirea coroanei solare de la orizont. 
Ceea ce simplifică foarte mult situaţia. 

— Haide, Lucky, las-o baltă! Am crezut că în mine îi vom 
găsi pe siriusieni. N-ai demonstrat tu asta la banchet? 


— Nu, Bigman, n-am demonstrat-o. N-am făcut decât să 
vorbesc cât mai convingător, de parcă ar fi fost un lucru 
dovedit deja. 

— Atunci de ce nu mi-ai spus şi mie? 

— Întrucât am mai discutat despre asta şi-nainte, nu vreau 
să mă repet. Nu pot să risc ca tu să-ţi pierzi cumpătul într- 
un moment nepotrivit. Dacă ţi-aş fi spus că venirea noastră 
aici face parte dintr-un plan mai amplu şi dacă, din cine ştie 
ce motiv, Cook te-ar fi enervat, era posibil să-ţi scape ceva 
care-ar fi compromis totul. 

— Ba nu mi-ar fi scăpat nimic, Lucky. Numai că ţie nu-ţi 
place să dezvălui nimic până când nu ai totul pregătit în 
amănunt. 

— E şi ăsta un motiv, admise LuckY. În orice caz, asta-i 
situaţia. Am vrut ca toată lumea să creadă că mă voi duce 
să cercetez minele şi nimănui să nu-i treacă prin cap că aş 
avea de gând să ajung pe partea însorită a planetei. Cea 
mai bună metodă de a realiza acest lucru a fost ca nimeni, 
nici măcar tu, Bigman, să nu creadă altceva. 

— Şi poţi să-mi spui de ce, Lucky? Sau şi ăsta e un mare 
secret? 

— Pot să-ţi spun că am puternica impresie că sabotajele au 
în spate pe cineva din Cupolă. Nu cred în teoria siriusiană. 

Bigman se arătă dezamăgit. 

— Vrei să spui că aici în minele astea nu e nimic? 

— Se poate să mă înşel. Dar sunt de acord cu doctorul 
Cook. Este mult prea improbabil ca siriusienii să se 
întrebuinţeze într-atât încât să înfiinţeze o bază secretă pe 
Mercur doar pentru câteva acţiuni de sabotaj. Mult mai 
simplu ar fi fost ca, în acest scop, să mituiască un 
pământean ca s-o facă. În definitiv, cine-a tăiat costumele 
izolante? Asta, cel puţin, nu poate fi pusă pe seama 
siriusienilor. Nici măcar doctorul Peverale n-a sugerat că ar 
fi siriusieni în interiorul Cupolei. 

— În cazul ăsta, Lucky, cauţi un trădător? 


— Caut un sabotor. Ar putea fi un trădător plătit de 
siriusieni, sau ar putea acţiona din motive personale. Sper 
să găsesc răspunsul pe partea însorită a planetei. Şi mai 
sper ca perdeaua mea de fum privind invazia minelor să 
împiedice vinovatul să-şi găsească timp să-i ascundă urmele 
sau să-mi pregătească o primire incomodă. 

— Ce răspuns speri te aştepţi să găseşti? 

— Am să ştiu când am să aflu. 

— OK, spuse Bigman. Mă dau bătut. Să mergem. 

— Hei, stai niţeluş, strigă Lucky sincer tulburat. Pe 
Galaxie, am spus că mă voi duce acolo! Nu există decât un 
singur costum izolant. Tu rămâi aici! 

Pentru prima oară Bigman sesiză importanţa pronumelui 
folosit de Lucky, care spusese într-adevăr, mă voi duce” nu 
ne vom duce”. Şi totuşi, Bigman, bazându-se exclusiv pe 
experienţa trecută, presupusese că „mă” însemna de fapt 
„ne”. 

— Lucky! ţipă el, oscilând între furie şi consternare. De ce 
trebuie să rămân? 

— Pentru că vreau ca oamenii din Cupolă să fie siguri că 
ne aflăm aici. Urmăreşti harta şi te ţii de traseul de care am 
vorbit, sau ceva apropiat. lei legătura cu Cook la fiecare 
oră. Le spui unde te afli, ce vezi, le spui adevărul; nu 
trebuie să inventezi nimic - În afară de faptul că le vei 
spune că sunt cu tine. 

Bigman reflectă asupra acestui aspect. 

— Şi dacă vor dori să vorbească cu tine? 

— Le spui că sunt ocupat. Le spui că trebuie să-ntrerupi 
legătura. Născoceşte ceva în aşa fel încât să creadă că sunt 
cu tine. Ai priceput? 

— În regulă. Pe nisipurile de pe Marte! Tu o să mergi pe 
partea însorită şi o să ai parte de toată distracţia, iar eu o 
să umblu brambura de colo-colo prin beznă şi-o să mă joc 
cu staţia radio. 

— Nu te-ntrista, Bigman, fiindcă s-ar putea să existe ceva 
în mine. N-am întotdeauna dreptate. 


— Pariez că de data asta ai. Nu e nimic aici. 

Lucky nu se putu abţine să nu glumească: 

— E moartea prin îngheţ de care a vorbit Cook. Ai putea să 
cercetezi chestia asta. 

Bigman nu gustă gluma prietenului său şi spuse: 

— Haide, las-o moartă. 

Urmă o scurtă pauză. Deodată Lucky îşi aşeză mâna pe 
umărul celuilalt. 

— Ai dreptate, Bigman, asta n-a avut nici un haz şi-mi cer 
scuze. Acum, serios vorbind, fruntea sus. O să fim din nou 
împreună peste puţină vreme. Ştii bine asta. 

Bigman îi dădu la o parte braţul lui Lucky şi spuse: 

— În regulă, nu-ţi mai da atâta osteneală. Dacă-mi spui că 
aşa trebuie să fac, aşa voi face. Numai că dacă n-am să mai 
fiu cu ochii pe tine, rişti să faci insolaţie pe-acolo, bivol mare 
ce eşti. 

— Am să-ncerc să mă păzesc, spuse râzând Lucky. Apoi se 
întoarse şi abia făcu doi paşi de-a lungul tunelului 7a că 
Bigman îl şi strigă: 

— Lucky! 

— Cee? 

Bigman îşi drese glasul. 

— Ai grijă, nu risca prosteşte, bine? De data asta n-am să 
mai fiu prin preajmă ca să te scot din necazuri. 

— Acum vorbeşti exact ca unchiul Hector, Bigman. Ce-ar fi 
ca şi tu să asculţi de propriile tale sfaturi? 

Era modalitatea cea mai făţişă uie a-şi exprima afecțiunea 
adevărată pe care şi-o purtau reciproc. Lucky îi făcu cu 
mâna şi, după ce zăbovi o clipă în lumina împrăştiată de 
costumul lui Bigman, se întoarse încă o dată şi plecă. 

Bigman se uită în urma lui, urmărindu-i silueta care se 
topea în întunericul din jur până când dispăru după un colţ 
al tunelului. 

Simţi cum liniştea şi singurătatea îşi dublează intensitatea. 
Dacă n-ar fi fost John Bigman Jones, poate că s-ar fi lăsat 
copleşit de senzaţia de singurătate care-l cuprindea. 


Dar era John Bigman Jones aşa că strânse din dinţi şi pomi 
în lungul puţului principal cu paşi hotărâți. 

Cincisprezece minute mai târziu, Bigman făcu primul apel 
către Cupolă. Se simţea nenorocit. 

Cum de putuse să creadă că Lucky se aşteptase cu 
adevărat ca în mine să existe ceva interesant? Ar fi aranjat 
oare Lucky să se trimită apeluri radio pe care siriusienii să 
le intercepteze şi să le urmărească? 

Într-adevăr, era un fascicul îngust, dar mesajele nu erau 
codificate şi nici un fascicul nu era atât de îngust ca să nu 
poate fi interceptat cu răbdare. 

Se întrebă de ce Cook permisese un asemenea aranjament 
şi aproape imediat îi trecut prin minte că nici Cook nu 
credea în povestea cu siriusienii. Numai Bigman crezuse. 
Ce deştept! 

În clipele acelea, îi venea să muşte din carcasa unei nave 
spaţiale de furie. 

Luă legătura cu Cook şi îi transmise semnalul convenit 
pentru situaţii fără probleme. 

Vocea lui Cook se auzi imediat: 

— Totul e-n regulă? 

— Pe nisipurile de pe Marte, da! Lucky e în faţa mea cu 
vreo şase metri dar nu se vede absolut nimic. Uite ce, am 
transmis semnalul convenit pentru totul e limpede, aşa că 
data viitoare te rog să mă crezi fără să mai ceri vreo 
confirmare. 

— Vreau să vorbesc cu Lucky Starr. 

— De ce? Bigman se străduia cu un oarecare efort să-şi 
păstreze nonşalanţa. O să vorbeşti data viitoare. 

Cook avu o ezitare apoi spuse: 

— În regulă. 

Bigman încuviinţă sumbru din cap, numai pentru sine. Nu 
va mai fi o dată viitoare. Va transmite doar semnalul pentru 
„totul e în regulă” şi gata... Numai că nu ştia cât va mai 
trebui să rătăcească prin întuneric până să primească veşti 
de la Lucky. O oră? Două? Şase? Şi dacă treceau şase ore şi 


nu primea nici un semn de viaţă de la prietenul său? Cât 
mai trebuia să rămână acolo? Cât mai putea să rămână? 

Şi dacă Cook cerea la un moment dat amănunte specifice? 
Lucky îi spusese să descrie ce vede, dar dacă Bigman nu 
reuşea, din greşeală, să-şi joace rolul cum se cuvine? Dacă 
se dădea de gol şi lăsa să-i scape faptul că Lucky se afla de 
fapt pe partea în sorită a planetei? Lucky nu va mai avea 
niciodată încredere în el! Cu nimic! 

Înlătură acest gând din minte. Nu i-ar fi făcut nici un bine 
dacă s-ar fi concentrat asupra lui. 

Măcar de s-ar fi ivit ceva care să-l distragă. Altceva în 
afară de vid şi de întuneric, în afară de uşoara vibraţie a 
paşilor săi şi de sunetul propriei sale respiraţii. 

Se opri ca să-şi verifice poziţia în puţul principal. Pasajele 
laterale aveau săpate clar în pereţi litere şi numere de 
identificare, iar timpul nu acţionase în sensul ştergerii lor. 
Verificarea nu era deloc dificilă. 

Cu toate acestea, temperatura scăzută făcea harta fragilă 
şi dificil de manevrat şi asta nu avea darul de a-i îndulci 
starea psihică. Aprinse lumina panoului de control de pe 
piept gândindu-se să regleze deumidificatorul. Suprafaţa 
interioară a vizorului de la cască începea să se aburească 
de la umezeala respirației, probabil fiindcă temperatura din 
costum crescuse o dată cu furia sa, îşi spuse el. 

Tocmai terminase de reglat dispozitivul când îşi mişcă 
rapid capul într-o parte, ca şi cum dintr-o dată ar fi ciulit o 
ureche ca să asculte ce se petrecea acolo. 

Tocmai asta şi făcea. Se străduia să simtă ritmul vibraţiei 
slabe pe care o „auzea” acum doar pentru că se oprise din 
mers. 

Îşi ţinu respiraţia şi rămase la fel de nemişcat ca pereţii 
tunelului. 

— Lucky? şuieră el în transmiţător. Lucky? 

Degetele mâinii sale drepte reglaseră butoanele de 
control. Unda purtătoare era bruiată. Nimeni altul n-ar fi 
putut să priceapă ceva din şoapta aceea uşoară. Dar Lucky 


ar fi înţeles şi curând vocea lui avea să îi răspundă. Bigman 
fu nevoit să recunoască ruşinat cât de binevenită avea să fie 
acea voce. 

— Lucky? spuse el din nou. 

Vibraţia continuă. Nu se auzi nici un răspuns. 

Respirația lui Bigman se acceleră, mai întâi din cauza 
încordării nervoase, apoi datorită bucuriei sălbatice născută 
din entuziasmul care îl cuprindea ori de câte ori pericolul se 
afla pe aproape. 

În minele de pe Mercur se mai afla cineva împreună cu el. 
Altcineva în afară de Lucky. 

Atunci, cine? Un siriusian? Să fi avut până la urmă 
dreptate Lucky deşi crezuse că nu face decât să arunce o 
perdea de fum ca să-i amăgească pe ceilalţi? 

Posibil. 

Bigman îşi scoase blasterul din toc şi-şi stinse lumina 
costumului. 

Ştiau oare ceilalţi că el se afla aici? Veneau să-l prindă? 

Vibraţiile nu erau „sunetul” confuz şi aritmie specific unui 
grup de oameni. Pentru urechea exersată a lui Bigman, 
vibraţiile distinct separate erau „sunetul” paşilor unui 
singur om, care înainta ritmic. 

lar Bigman nu se sfia să dea ochi cu orice om, oriunde, şi 
în orice condiţii. 

În linişte, ridică mâna şi pipăi peretele cel mai apropiat. 
Vibraţiile se înteţeau sesizabil. Asta însemna că celălalt 
venea din direcţia aceea. 

Se mişcă înainte în bezna neagră, continuând să atingă 
uşor cu mâna peretele. Vibraţiile provocate de celălalt erau 
prea intense, prea lipsite de orice precauţie. Ori celălalt se 
credea singur în mină (aşa cum şi Bigman se crezuse până 
cu câteva clipe în urmă), ori, dacă într-adevăr îl urmărea pe 
Bigman, nu prea cunoştea particularităţile deplasării prin 
vid. 

Paşii lui Bigman se stinseseră până la un „murmur” în timp 
ce se deplasa ca o felină, în schimb vibraţiile provocate de 


celălalt nu prezentau nici o schimbarE. Încă o dată, dacă 
celălalt îl urmărea pe Bigman după sunet, această subită 
modificare în felul de a se deplasa al acestuia ar fi trebuit 
să-şi găsească reflectarea în mişcările celuilalt. Dar întrucât 
nu se putea sesiza nimic, se impunea aceeaşi concluzie ca 
înainte. 

Bigman făcu la dreapta la prima ramificaţie laterală a 
tunelului şi-şi continuă drumul. Mâna care atingea peretele 
îl călăuzea instantaneu către celălalt. 

Şi deodată, în depărtare, se văzu lumina orbitoare a 
luminii unui alt costum. Bigman încremeni lipit de perete. 

Lumina dispăru. Celălalt trecuse pe lângă tunelul în care 
se afla Bigman, fără să înainteze de-a lungul lui. 

Bigman pomi grăbit înainte cu paşi uşori. Avea să găsească 
tunelul de legătură şi să ajungă în urma celuilalt. 

Atunci se vor întâlni. El, Bigman, reprezentând Pământul 
şi Consiliul Ştiinţei, şi duşmanul care reprezenta... pe cine? 

8. Duşmanul din mină. 

Bigman calculase corect. Lumina celuilalt sălta ritmic 
înaintea sa în momentul când găsi deschiderea. Celălalt nu 
era conştient de prezenţa lui. Aşa trebuia să fie. 

Bigman avea blasterul pregătit. Ar fi tras fară nici o 
ezitare, dar blasterul n-ar mai fi lăsat cine ştie ce în urmă. 
Morţii nu spun poveşti, iar inamicii morţi nu explică nici un 
mister. 

Îşi continuă urmărirea cu răbdare de felină, micşorând 
distanţa dintre ei, orientându-se după lumină şi încercând 
să estimeze natura inamicului. 

Cu blasterul pregătit pentru orice eventualitate, Bigman 
se pregăti pentru primul contact. Mai întâi, staţia radio! 
Degetele lui făcură reglajele pentru o transmisie locală 
generală. Era posibil ca duşmanul să nu poată recepționa 
semnalul pe lungimea de undă pe care transmitea Bigman. 
Improbabil, dar posibil. Foarte improbabil şi aproape 
imposibil! 


Şi totuşi n-av'ea importanţă. Rămânea oricum alternativa 
unei lovituri uşoare de blaster în perete. Ar fi fost o 
exprimare limpede a punctului său de vedere. Un blaster 
purta cu el autoritate şi avea un mod de a vorbi limpede, 
înţeles în orice limbă. 

Concentrând în vocea sa de tenor toată tăria de care era 
în stare, Bigman spuse: 

— Opreşte-te! Opreşte-te acolo unde te afli şi nu te 
întoarce! Am un blaster îndreptat asupra ta! 

Bigman aprinse lumina de la costumul său şi observă că 
duşmanul încremenise pe loc, fară să facă vreo tentativă de 
a se întoarce, ceea ce-i dădu de înţeles că receptase cum se 
cuvine mesajul. 

— Acum întoarce-tE. Încet! 

Silueta se întoarse. Bigman îşi ţinea mâna dreaptă în calea 
fasciculului luminos al costumulul. Învelişul metalic al 
mâinii era strâns ferm în jurul blasterului de mare calibru. 
În lumină, conturul acestuia se distingea liniştitor de clar. 

Bigman spuse: 

— Blasterul ăsta e complet încărcat. N-ar fi prima oară 
când omor pe cineva cu el şi ţintesc al naibii de bine! 

Nu-ncăpea nici o îndoială că duşmanul avea o staţie radio 
cu care recepționa, fiindcă se uită la blaster şi dădu să 
ridice mâna ca şi cum ar fi vrut să blocheze cu ea forţa de 
impact a blasterului. 

Bigman cercetă cu privirea ceea ce putea distinge din 
costumul dușmanului. Părea destul de convenţional (oare 
siriusienii foloseau şi ei modelele astea familiare?). Spuse 
scurt: 

— Ai staţia radio pornită? 

Deodată auzi un sunet şi tresări. Vocea pe care o auzea 
era una familiară, cu toată distorsiunea provocată de 
transmisia radio. 

— Eşti piticania, aşa-i? 

Niciodată în viaţa lui nu avu Bigman mai multă nevoie de 
stăpânire de sine pentru a nu se folosi de blaster. Chiar şi 


aşa, arma tresări convulsiv în mâna sa şi silueta din faţa lui 
se aplecă rapid într-o parte. 

— Urteil! strigă Bigman. 

Surprinderea se preschimbă iute în dezamăgire. Nu era 
nici un siriusian, ci Urteil! 

Apoi un gând se strecură în mintea sa: „Ce căuta Urteil 
aici?” 

Urteil spuse: 

— Da, în faţa ta e Urteil, aşa că lasă jos puşcociul. 

— Ăsta am să-l las jos când o să am chef, replică Bigman. 
Ce cauţi aici? 

— Din câte ştiu, minele de pe Mercur nu sunt proprietatea 
ta particulară. 

— Atâta timp cât am blasterul în mână, uite că sunt, ticălos 
buhăit la faţă ce eşti. 

Bigman gândea intens şi, până la un punct, inutil. Ce putea 
să facă cu acest şarpe veninos? Dacă-l ducea înapoi la 
Cupolă s-ar fi aflat faptul că Lucky nu se mai afla în mină. 
Bigman le-ar fi putut spune că Lucky rămăsese în urmă, dar 
ceilalţi ar fi devenit ori îngrijoraţi, ori suspicioşi când Lucky 
n-ar fi dat nici un semn de viaţă. Şi de ce fărădelege l-ar fi 
putut acuza pe Urteil? Avea dreptate, oricine putea circula 
liber prin mine. 

Pe de altă parte, nu putea rămâne la nesfârşit cu arma 
îndreptată asupra celuilalt. 

Dacă Lucky ar fi fost aici, ar fi ştiut... 

Şi, ca şi cum un fulger telepatic ar fi străbătut vidul dintre 
ei, Urteil spuse pe neaşteptate: 

— Şi, apropo, unde-i Starr? 

— Asta, replică Bigman, nu-i un lucru care să te preocupe 
pe tine. Apoi, adăugă cuprins de o convingere subită: Ne 
urmăreai, aşa-i? Şi împinse puţin blasterul înainte, de parcă 
l-ar fi îndemnat pe celălalt să vorbească. 

Faţa acoperită de vizor a celuilalt cobori un pic ca şi cum 
ar fi vrut să vadă ce se întâmplă cu blasterul. Urteil spuse: 

— Şi dac-ar fi aşa? 


Se ajunsese din nou la un impas. Bigman spuse: 

— Mergeai pe un culoar lateral. Aveai de gând să ne sari în 
spate. 

— Cum îţi ziceam - şi dac-ar fi aşa? 

Vocea lui Urteil avea o tonalitate aproape nepăsătoare, de 
parcă individul ar fi fost totalmente relaxat, ca şi cum s-ar fi 
bucurat chiar că are un blaster îndreptat asupra sa. 

Urteil continuă: 

— Dar unde ţi-e prietenul? E pe-aproape? 

— Ştiu eu unde este şi nu trebuie să-ţi faci griji. 

— Ba uite că insist să-mi fac griji. Staţia ta e fixată pe 
transmisie locală, altfel nu te-aş auzi aşa de bine... le superi 
dacă dau drumul la jetul de fluid? Mi-e sete. 

Mâinile lui se mişcară încet. 

— Ai grijă! îl preveni Bigman. 

— Doar o-nghiţirură. 

Bigman îl urmărea încordat. Nu se aştepta să apară pe 
neaşteptate vreo armă în mâna celuilalt, dar lumina 
costumului putea fi trecută brusc pe o intensitate orbitoare 
sau... sau... mă rog, orice. 

Dar degetele lui Urteil îşi terminară mişcarea în vreme ce 
Bigman aştepta nehotărât, şi nu se auzi decât zgomotul 
înghiţiturilor. 

— Te-ai speriat? întrebă calm Urteil. 

Bigman nu avu nici o replică. 

Vocea lui Urteil deveni aspră: 

— Hai, cheamă-l pe omul ăsta. Cheamă-l pe Starr! 

Sub imperiul ordinului, mâinile lui Bigman dădură să se 
mişte apoi se opriră. 

Urteil râse: 

— Era cât pe-aci să reglezi radioul, este? Ai fi avut nevoie 
de transmisie la distanţă. Nu e în apropiere, nu-i aşa? 

— Nici pomeneală! ţipă înfierbântat Bigman. 

Era ruşinat până peste poate. Maleficul Urteil era viclean. 
Deşi avea îndreptat un blaster împotriva sa, câştigase lupta, 
dovedindu-se stăpân pe situaţie, în vreme ce, cu fiecare 


secundă care trecea, poziţia lui Bigman, care nu putea nici 
să tragă, nici să lase blasterul în jos, nu putea nici să plece 
nici să rămână, devenea tot mai greu de susţinut. 

Un gând nebunesc îi trecu prin minte: 

— Şi de ce să nu trag? 

Dar ştia că nu poate. N-ar fi putut să ofere nici o explicaţie 
rezonabilă. Şi chiar dac-ar fi găsit una, moartea violentă a 
trimisului senatorului Swenson ar fi creat o încurcătură 
uriaşă Consiliului Ştiinţei. Şi lui Lucky! 

Dacă Lucky ar fi fost aici... 

În parte fiindcă îşi dorea atât de mult acest lucru, inima îi 
tresări când lumina lui Urteil se ridică uşor şi se îndreptă 
dincolo de el, după care îl auzi pe Urteil zicând: 

— Nu, se pare că până la urmă m-am înşelat şi tu ai 
dreptate. Uite-l că vine. 

Bigman se întoarse brusc şi zise: 

— Lucky...! 

Dacă ar fi fost în toate apele sale, Bigman ar fi aşteptat 
calm ca Lucky să ajungă până la ei, să simtă braţul lui Lucky 
pe umărul său, dar Bigman nu era în apele sale. Avea o 
postură imposibilă şi era animat de o dorinţă copleşitoare 
de a ieşi din acea situaţie. 

Abia avu timp să strige „Lucky” până să se prăbuşească 
sub impactul unui corp de două ori mai greu decât al său. 

Pentru câteva clipe rămase în posesia blasterului, dar 
degetele puternice cale celuilalt reuşiră nu după mult timp 
să-l deposedeze de arma mortală. Bigman rămase fără 
suflu, creierul i se înceţoşase de bruscheţea atacului şi 
blasterul zbură cât colo. 

Greutatea se ridică de pe el şi când dădu să se ridice în 
picioare, Urteil stătea deasupra lui şi Bigman se pomeni 
privind în ţeava propriului său blaster. 

— Am şi eu unul, spuse pe un ton sumbru Urteil, dar cred 
că acum am să-l folosesc pe-al tău. Nu te mişca. Rămâi 
acolo unde eşti. În patru labe. Aşa. 


Niciodată în viaţa lui Bigman nu se urâse atâta. Să se lase 
păcălit în halul ăsta. Aproape că-şi merita moartea. Aproape 
că ar fi preferat să moară decât să fie nevoie să dea 
vreodată ochii cu Lucky şi să-i spună: „S-a uitat în spatele 
meu şi a zis că vii, aşa că m-am întors...” 

Spuse cu vocea strangulată: 

— Trage, dacă ai curaj. Trage şi Lucky o să pună mâna pe 
tine şi-o să aibă grijă să-ţi petreci tot restul zilelor în lanţuri, 
pe cel mai mic şi mai rece asteroid care a fost folosit 
vreodată drept închisoare. 

— Lucky o să facă una ca asta? Unde e? 

— Găseşte-l. 

— Am să-l găsesc pentru că tu o să-mi spui unde e. Şi-ai să- 
mi mai spui şi de ce a coborât aici, în mine, din capul 
locului. Ce făcea aici? 

— Voia să-i găsească pe siriusieni. Doar l-ai auzit. 

— Să găsească gaz de cometă! mârâi Urteil. Imbecilul ăla 
senil, Peverale, n-are decât să vorbească despre siriusieni, 
dar prietenul tău n-a crezut nici o secundă în povestea asta. 
A venit aici dintr-un alt motiv. Spune-mi-l. 

— De ce-aş face-o? 

— Ca să-ţi salvezi viaţa nenorocită. 

— Ăsta nu-i un motiv suficient pentru mine, spuse Bigman, 
apoi se ridică în picioare şi făcu un pas înainte. 

Urteil se dădu înapoi până când se rezemă de peretele 
tunelului. 

— Încă o mişcare şi-am să trag cu cea mai mare plăcere. 
N-am aşa de mare nevoie de informaţia ta. Aş economisi 
timp, dar nu prea mult. Dac-aş petrece mai mult de cinci 
minute cu tine ar fi într-adevăr o pierdere. Acum dă-mi voie 
să-ţi spun exact ce cred. Poate că aşa o să-ţi dai seama câ tu 
şi prietenul tău de tinichea nu păcăliţi pe nimeni. Niciunul 
din voi nu e bun decât de trucuri cu cuțite energetice 
împotriva unui om neînarmat. 

Bigman se gândi cu tristeţe: „Asta-l roade pe ticălos. L-am 
făcut de cacao în faţa băieţilor şi acum ar vrea să mă vadă 


târându-mă pe jos”. 

— Dacă ai de gând să vorbeşti atâta, spuse el adunând cât 
putu de mult dispreţ în voce, mai bine trage. Prefer să fiu 
împuşcat cu blasterul decât să mor de plictiseală 
ascultându-te. 

— Nu te pripi, micuţule, nu te pripl. În primul rând, 
senatorul Swenson va distruge Consiliul Ştiinţei. Nu eşti 
decât un articol, şi încă unul neînsemnat. lar prietenul tău 
Starr e doar un alt articol, şi nu unul foarte mare. Eu sunt 
cel care o să provoace distrugerea. Am adus Consiliul în 
postura pe care ne-am dorit-o. Oamenii de pe Pământ ştiu 
că e corupt până în măduva oaselor, că funcţionarii săi 
irosesc banii contribuabililor şi îşi burduşesc propriile 
buzunare... 

— Asta-i o minciună sfruntată, îl întrerupse Bigman. 

— O să-i lăsăm pe alţii să decidă în privinţa asta. După ce 
vom face o breşă în propaganda mincinoasă pusă la cale de 
Consiliu, vom vedea ce gândesc oamenii. 

— Numai să încercaţi asta. N-aveţi decât să încercaţi! 

— Aşa şi intenţionăm. Dar vom şi reuşi. Şi asta va fi proba 
numărul unu: voi doi în mină. Ştiu de ce vă aflaţi aici. Auzi, 
siriusienii! Starr ori l-a convins pe Peverale să spună 
povestea asta, ori doar a profitat de ea. Am să-ţi spun eu ce 
făceaţi voi doi aici. Vă jucaţi de-a siriusienii. Vreţi să 
organizaţi o tabără siriusiană pe care să le-o arătaţi 
celorlalţi. „I-am gonit cu mâinile goale”, o să spună Starr. 
„Eu, Lucky Starr, marele erou.” Undele subeterice vor face 
mare caz din asta iar Consiliul va anula în secret Proiectul 
Lumina. Au muls tot ce se putea mulge din el şi acum vor 
să-şi salveze pielea... Numai că nu vor reuşi pentru că am 
să-l prind pe Starr în flagrant şi-o să se vadă cât de mare e 
musca de pe căciula lui. Şi tot aşa se va întâmpla şi cu 
Consiliul. 

Bigman se sufoca de furie. Ardea de dorinţa de a-l sfâşia 
pe celălalt cu mâinile goale, dar reuşi până la urmă să se 
stăpânească. Ştia de ce Urteil vorbea aşa cum vorbea. Asta 


se întâmpla pentru că individul nu ştia atât cât pretindea. 
Încerca să-l înfurie pe Bigman ca să-l facă să spună cât mai 
multe. 

Cu o voce scăzută, Bigman încercă să răstoarne situaţia în 
favoarea sa. 

— Ştii bine, ticălos nenorocit, că dacă cineva ţi-ar face o 
înţepătură şi-ar lăsa să iasă gazul de cometă care te umple, 
ţi-ar ieşi la iveală sufletul cât o alună. Dacă ar scoate 
putreziciunea din tine, n-ar mai rămâne decât un sac de 
piele murdară. 

Urteil strigă: 

— Destul! 

Dar Bigman ţipă şi mai tare cu vocea-i piţigăiată. 

— Trage, pirat laş ce eşti. Ţi-ai arătat laşitatea la masă. 
Îndrăzneşte să mă înfrunţi, de la bărbat la bărbat, cu 
mâinile, goale, şi-ai să-ţi arăţi iar laşitatea, umflat cum eşti. 

Bigman era acum foarte încordat. Trebuia să-l lase pe 
Urteil să acţioneze sub imperiul impulsului. Dacă Urteil 
trăgea din impuls, Bigman era pregătit să sară. Era posibil 
să moară, dar exista totodată o şansă... 

Dar Urteil păru doar să devină mai ţeapăn şi mai rece: 

— Dacă nu vorbeşti, am să te ucid. Şi n-am să păţesc 
nimic. Am să spun că am fost în legitimă apărare. 

— N-o să-ţi meargă cu Lucky. 

— O să aibă propriile lui necazuri pe cap: Când o să termin 
cu el, părerile lui n-or să mai valoreze nici cât o ceapa 
degerată. 

Blasterul din mâna lui Urteil rămânea ferm pe poziţie. 

— Te bate gândul să faci o încercare? 

— Cu cine, cu tine? întrebă Bigman. 

— Depinde de tine, spuse cu răceală Urteil. 

Bigman aşteptă, aşteptă fără să spună nici un cuvânt în 
vreme ce braţul lui Urteil devenea tot mai ţeapăn iar casca 
îi cobora uşor de parcă ar fi luat ţinta, deşi de la distanţa 
aceea era greu să rateze. 


Bigman număra clipele, încercând să aleagă secunda în 
care să facă saltul disperat pentru a-şi salva viaţa, aşa cum 
făcuse Lucky când Mindes trăsese asupra lui. Dar acum nu 
mai era nimeni care să sară pe Urteil aşa cum Bigman 
sărise pe Mihdes cu acel prilej. lar Urteil nu era cuprins de 
panică şi nici nu avea mintea înceţoşată ca Mindes. Ar fi râs 
şi ar fi ţintit din nou. 

Mugşchii lui Bigman se încordară pentru saltul final. Nu se 
aşteptă să trăiască mai mult de cinci secunde. 

9. ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ. 

Dar în timp ce stătea cu tot corpul încordat, cu muşchii 
picioarelor aproape vibrând în stadiul de început al 
contracţiei, Bigman auzi un neaşteptat strigăt răguşit de 
surpriză. 

Stăteau amândoi acolo, într-o lume cenugşie, întunecată, în 
care fiecare fascicul de lumină reuşea să-l scoată în 
evidenţă pe purtătorul celuilalt fascicul. Dincolo de 
fasciculele luminoase nu era absolut nimic, aşa încât 
traversarea câmpului vizual de către o siluetă în mişcare nu 
avu nici un sens la început. 

Prima lui reacţie, primul lui gând a fost: Lucky! Se 
întorsese oare Lucky? Reugşise el cumva să răstoarne 
situaţia în favoarea lor? 

Dar mişcarea se produse din nou şi gândul la Lucky 
dispăru. 

Era ca şi cum un fragment din peretele stâncos se 
dislocase singur şi plutea în jos într-o cădere leneşă 
caracteristică gravitaţiei scăzute de pe Mercur. 

O „funie” de piatră care nu se ştie cum era flexibilă îl lovi 
pe Urteil în umăr şi... se lipi! O astfel de funie îi cuprinsese 
deja talia. O alta se mişca lent, unduindu-se în toate 
direcţiile de parcă ar fi făcut parte dintr-o lume ireală a 
mişcării cu încetinitorul. Dar în timp ce capătul ei încercuia 
braţul lui Urteil şi atingea învelişul metalic de pe pieptul 
acestuia, braţul şi pieptul fură lipite între ele. Era ca şi cum 


leneşa şi aparent fragila rocă era animată de forţa 
irezistibilă a unui boa constrictor. 

Dacă prima reacţie a lui Urteil fusese una de surpriză, 
acum în vocea lui nu se mai putea sesiza decât teroare 
pură. 

— Sunt reci, cârâi el răguşit. Sunt reci! 

Mintea înfierbântată a lui Bigman nu reuşea să asimileze 
noua situaţie. Un fragment din stânca aia se înfăşurase pe 
braţul şi încheietura mâinii lui Urteil. Mânerul blasterului 
rămăsese strâns ferm. 

O ultimă funie cobori plutind în jos. Semănau atât de tare 
cu stânca încât erau invizibile până când nu se desprindeau 
de perete. 

Funiile erau conectate între ele ca un organism unic, dar 
nu exista un nucleu, un „corp”. Parc-ar fi fost o caracatiţă 
din stâncă, alcătuită numai din tentacule. 

Bigman suferi un fel de explozie de gânduri. 

Se gândi la roca în care se dezvoltase viaţa de-a lungul 
epocilor de evoluţie ale planetei. O formă de viaţă complet 
diferită faţă de tot ceea ce se cunoştea pe Pământ. O vietate 
care trăia doar cu „firimituri” de căldură. 

Şi de ce nu? Tentaculele se puteau târi dintr-un loc într- 
altul, căutând orice fărâmă de căldură care ar fi putut să 
existe. Bigman le putea vedea migrând spre Polul Nord al 
planetei atunci când prima colonie de oameni s-a stabilit 
acolo. Mai întâi minele, apoi Observatorul le-a asigurat 
firişoare nesfârşite de căldură. 

Poate că şi omul constituia o pradă pentru ele. De ce nu? O 
fiinţă omenească constituia o sursă de căldură. Din când în 
când câte un miner răzleţ poate că era prins în capcană. 
Paralizat de răceala şi teroarea neaşteptate, ar fi fost 
incapabil să strige după ajutor. Câteva minute mai târziu 
epuizarea unităţii sale energetice ar fi făcut imposibil orice 
apel radio. Şi mai târziu, n-ar mai fi rămas din el decât o 
relicvă îngheţată. 


Povestea aiuritoare a lui Cook despre decesele din mine 
căpătau sens. 

Toate acestea trecură prin mintea lui Bigman aproape 
într-o străfulgerare în vreme ce el rămase nemişcat, încă 
frământat de năuceala provocată de neaşteptata 
întorsătură a evenimentelor. 

Vocea lui Urteil se auzea ca un amestec între un geamăt şi 
un gâfâit şuierător. 

— Nu... pot... Ajută-mă... ajută... E rece... rece... 

Bigman strigă: 

— 'Ţine-te bine. Vin la tine. 

Îi dispăruse într-o clipită din minte orice gând că omul 
acesta era un duşman, că doar cu câteva clipe în urmă 
acesta se aflase pe punctul de a-l ucide cu sânge rece pe 
Bigman. Pentru micul marțian nu mai avea importanţă 
decât un singur lucru: era vorba de un om prins fără 
putinţă de scăpare în strânsoarea unei făpturi non-umane. 

Încă de când omul părăsise pentru prima oară Pământul şi 
se aventurase să înfrunte pericolele şi misterele spaţiului 
cosmic, se statornicise o lege fermă, deşi nescrisă. 
Conflictele între oameni trebuie uitate atunci când oamenii 
aveau de înfruntat un inamic comun, cum ar fi forţele 
umane şi non-umane de pe alte planete. 

Se poate ca nu toată lumea să fi aderat la acea lege, dar 
Bigman o respecta. 

Dintr-un salt ajunse lângă Urteil şi începu să tragă de 
braţul lui. Urteil bâigui: 

— Ajută-mă... 

Bigman trase de blasterul pe care Urteil continua să-l 
strângă în mână, căutând să evite tentaculul. Observă în 
treacăt că tentaculul cu pricina nu se încovoia uniform aşa 
cum ar fi făcut un şarpe. Se îndoia în secţiuni, ca şi cum ar 
fi fost alcătuit din numeroase fragmente rigide asamblate 
laolaltă. 

Cealaltă mână a lui Bigman, în încercarea de a-l trage 
cumva pe Urteil într-o parte, intră preţ de o clipă în contact 


cu unul din tentacule şi sări cât colo într-un gest reflex. 
Frigul era ca un ţurţure de gheaţă, penetrându-i şi 
arzându-i mâna. 

Orice metodă ar fi folosit creaturile alea pentru extragerea 
căldurii, nu semăna cu nimic din cele auzite de el. 

Bigman trase cu disperare de blaster, icnind şi opintindu- 
se. Nu observă de la început atingerea străină de pe spatele 
său, dar deodată răceala se lăsă asupra lui şi nu-l mai 
părăsi. Când încercă să sară într-o parte, constată că nu 
mai putea. Un tentacul se desprinsese şi îl prinsese în 
îmbrăţişarea lui mortală. 

Atât de strâns lipiţi erau unul de celălalt cei doi bărbaţi 
încât ai fi zis că sunt siamezi. 

Durerea fizică provocat de frig spori în intensitate şi 
Bigman smuci de blaster ca un posedat. Parcă începea să 
cedeze? 

Vocea lui Urteil îl făcu să tresară când murmură: 

— N-are rost... 

Urteil se clătină şi apoi, încet, sub atracţia slabă a planetei 
Mercur, se prăbuşi într-o parte, trăgându-l şi pe Bigman 
după el. 

Corpul lui Bigman era amorţit. Senzaţiile dispăreau. Abia- 
şi mai putea da seama dacă mai ţinea în mână ţeava 
blasterului sau nu. Dacă-l mai ţinea, mai rezista acesta la 
smucirile lui laterale violente, aproape sălbatice, sau era 
vorba doar de reminiscenţele unei dorinţe? 

Lumina de la costum slăbea în intensitate în timp ce 
energia unităţii de alimentare se scurgea în tentaculele 
vorace. 

Moartea prin congelare nu putea fi prea departe. 

Lucky, după ce-l lăsase pe Bigman în minele de pe Mercur 
şi îşi pusese costumul izolant în liniştea din nava Shooting 
Starr adăpostită în hangar, ieşi afară pe suprafaţa planetei 
şi îşi întoarse faţa către „fantoma albă a Soarelui”. 

Preţ de câteva minute lungi rămase nemişcat, fascinat de 
luminescenţa lăptoasă a coroanei solare. 


Cu gesturi absente, în timp ce continua să privească, îşi 
flexa câte unul picioarele musculoase. Costumul izolant 
funcţiona mult mai lin ca un costum spaţial obişnuit. Asta în 
combinaţie cu greutatea sa extrem de redusă dădea celui 
care-l purta senzaţia ciudată că nu purta nici un fel de 
costuM. Într-un mediu evident lipsit de atmosferă, senzaţia 
era deconcertantă, dar Lucky îndepărtă din minte orice 
sentiment de nelinişte şi cercetă cerul cu privirea. 

Stelele erau la fel de numeroase şi de luminoase ca în 
spaţiul cosmic liber şi nu le dădu o atenţie prea mare. 
Altceva dorea el să vadă. Trecuseră de-acum două zile, 
după timpul standard terestru, de când văzuse ultima oară 
aceste ceruri. În două zile, Mercur se deplasase pe o 
distanţă egală cu a patruzeci şi patra parte din orbita sa în 
jurul Soarelui. Asta însemna că peste opt grade de cer 
apăruseră la orizontul estic şi peste opt grade dispăruseră 
la orizontul vestic. Asta însemna că puteau fi văzute stele 
noi. 

De asemenea, şi planete nol. În acest interval ar fi trebuit 
ca Venus şi Pământul să se înalțe amândouă deasupra 
orizontului. 

Şi într-adevăr apăruseră. Venus era mai sus, o scânteiere 
ca de diamant de lumină albă, mult mai strălucitoare decât 
se văzuse vreodată de pe Pământ. De pe Pământ, 
observarea lui Venus era dezavantajoasă, pentru că se afla 
între planeta albastră şi Soare, astfel că atunci când Venus 
se afla cel mai aproape, Pământul nu-i putea vedea decât 
partea întunecată. De pe Mercur, Venus putea fi văzută în 
toată splendoarea ei. 

În acel moment, Venus se afla la cincizeci şi trei de 
milioane de kilometri de MercuR. În poziţia de maximă 
apropiere, distanţa scădea la aproape treizeci şi trei de 
milioane de kilometri, şi atunci o privire ageră o putea zări 
ca pe un disc minuscul. 

Chiar şi în situaţia actuală, lumina sa rivaliza aproape cu 
cea a coroanei solare şi, privind cu atenţie solul, Lucky îşi 


zise că putea distinge o umbră dublă care pornea de la 
picioarele sale, una înceţoşată formată de lumina coroanei, 
şi alta mai clară formată de Venus. Se întrebă dacă, în 
circumstanţe ideale, nu s-ar fi format o umbră triplă, cea 
de-a treia fiind formată de chiar lumina Pământului. 

Găsi şi Pământul, fără dificultate. Era foarte aproape de 
linia orizontului şi, deşi era mai strălucitor decât orice stea 
sau planetă de pe propriul său cer, părea palidă în 
comparaţie că splendoarea planetei Venus. Era mai slab 
luminat de Soare, care se afla la o distanţă mai mare; avea 
nori mai puţini şi prin urmare reflecta o parte mai mică din 
lumina pe care o primea. Mai mult decât atât, faţă de 
Mercur se afla la o distanţă dublă în comparaţie cu Venus. 

Şi totuşi, într-o anumită privinţă era incomparabil mai 
interesant. Dacă lumina lui Venus era de un alb pur, lumina 
Pământului era de un albastru verzui. 

Şi mai mult decât atât, în apropierea sa, tocmai traversând 
orizontul, se vedea lumina mai mică şi gălbuie a Lunil. 
Împreună, Pământul şi Luna alcătuiau o privelişte unică pe 
cerurile celorlalte planete din interiorul orbitei lui Jupiter. O 
planetă dublă, traversând maiestuos cerurile una în 
compania celeilalte, cea mai mică dintre ele înconjurând-o 
pe cealaltă într-o mişcare care, pe fondul cerului, părea ca 
o mică oscilație în jurul unei poziţii de echilibru. 

Lucky se delectă cu priveliştea poate ceva mai mult decât 
ar fi trebuit, dar nu se putu abţine. Din când în când, 
exigenţele vieţii sale îl purtau departe de planeta lui de 
origine, şi asta i-o făcea cu atât mai dragă. Toate 
cvadrilioanele de fiinţe omeneşti răspândite în întreaga 
Galaxie îşi aveau originea pe Pământ. De fapt, pe parcursul 
celei mai mari părţi a istoriei sale, Pământul fusese singura 
casă a omului. Ce om putea privi fără emoție la pata de 
lumină a Pământului? 

Lucky îşi mută privirea în altă parte, clătinând din cap. 
Avea treabă de făcut. 


Pomi la drum cu salturi ferme către lumina coroanei, 
păstrându-se aproape de suprafaţă aşa cum se cuvenea la o 
gravitație scăzută, ţinând aprinsă lumina costumului şi 
privirea fixată pe solul din faţa lui, ca să se ferească de 
neregularităţile grosolane. 

Avea o idee despre ce-ar putea descoperi, dar era doar o 
intuiţie, nesusţinută de nici o dovadă palpabilă. Lucky avea 
oroare să discute despre astfel de idei vagi, care uneori nu 
erau mai mult decât nişte intuiţil. Îi displăcea chiar şi să 
zăbovească asupra lor în propria sa minte. Era prea mare 
pericolul să ajungi să te obişnuieşti cu ideea, să începi să te 
bazezi pe ea ca pe un adevăr, să-ţi blochezi fără să vrei 
mintea faţă de posibilităţi alternative. 

Văzuse acest efect cuprinzându-l pe exuberantul Bigman, 
gata oricând să creadă şi să treacă la fapte. Nu o dată 
văzuse cum posibilităţi vagi deveniseră convingeri ferme în 
mintea lui Bigman... 

Zâmbi cu blândeţe când se gândi la micul cocoş. Poate că 
era uneori imprudent şi repezit, dar era loial şi lipsit de 
orice teamă. Lucky prefera să-l aibă pe Bigman alături de 
el, decât o flotă de crucişătoare spaţiale cu echipaje 
alcătuite din uriaşi. 

Îi era dor de micuțul marțian acum, în timp ce înainta de-a 
lungul reliefului mercurian şi ca să scape de această 
senzaţie stingheritoare îşi îndreptă gândurile către 
problema pe care o avea de rezolvat. 

Din nefericire, existau prea multe tendinţe divergente. 

Mai întâi, era Mindes însuşi, nervos, instabil, nesigur pe el 
însuşi. Până la urmă, rămăsese neclar dacă atacul său 
asupra lui Lucky fusese o nebunie temporară sau ceva 
deliberat. Apoi era Gardoma, prietenul lui Mindes. Era oare 
un idealist captivat de Proiectul Lumina, sau era alături de 
Mindes din raţiuni practice. Dacă aşa stăteau lucrurile, 
atunci ce erau ei de fapt? 

Urteil, pe de altă parte, constituia un focar central de 
necazuri. Era hotărât să distrugă Consiliul şi obiectivul 


principal al atacurilor sale era Mindes. Mindes îl ura, 
fireşte, şi la fel îl ura şi Gardoma. Doctorul Peverale îl ura 
într-o manieră mult mai reţinută. Nici măcar nu acceptase 
să discute despre individ cu Lucky. 

La banchet, Cook păruse să se ferească să discute sau 
măcar să se uite în direcţia lui Urteil. Să fi fost asta numai 
pentru că Cook dorea cu ardoare să evite limba ascuţită a 
lui Urteil sau mai existau şi alte motive specifice? 

Cook nu avea o părere prea bună nici despre Peverale. 
Era ruşinat de preocuparea bătrânului astronom faţă de 
siriusieni. 

Şi, dincolo de toate celelalte lucruri, rămânea o întrebare 
la care trebuia să se dea un răspuns: cine tăiase costumul 
lui Lucky? 

Erau prea mulţi factori. Lucky avea un şir de gânduri care 
şerpuia printre aceşti factori, dar deocamdată linia aceea 
era slabă. Din nou evită să se concentreze asupra acelor 
gânduri. Trebuia să-şi păstreze mintea deschisă. 

Terenul se înălța într-o pantă ascendentă iar el îşi reglase 
salturile astfel încât să se adapteze automat la modificarea 
reliefului. Atât de preocupat era de gândurile sale încât 
imaginea pe care o văzu când ajunse în vârful pantei îl luă 
pe nepregătite şi-l ului. 

Marginea superioară a Soarelui era deasupra orizontului 
neregulat şi totuşi nu era chiar Soarele. Se vedeau doar 
protuberanţele de la marginea Soarelui, de fapt, o mică 
parte din ele. 

Protuberanţele erau de culoare roşu-aprins şi una dintre 
ele, situată chiar în centrul celor vizibile, era alcătuită din 
panglici de foc care se mişcau în sus şi spre exterior cu 
încetineală. 

Clară şi strălucitoare pe fondul stâncos al lui Mercur, 
neatenuată de atmosferă, neînceţoşată de praf, era o 
imagine de o frumuseţe incredibilă. Limbile de foc păreau 
să răsară din crusta întunecată a lui Mercur de parcă 
orizontul planetei ar fi fost cuprins de flăcări sau un vulcan 


de dimensiuni gigantice ar fi erupt brusc şi ar fi rămas în 
toiul erupției. 

Şi totuşi acele protuberanţe erau mai mult decât orice ar fi 
putut să apară pe Mercur. Lucky ştia că cea pe care o 
privea era destul de mare ca să înghită o sută de aştri de 
mărimea Pământului sau cinci mii de mărimea lui Mercur. 
Şi iat-o cuprinsă de un incendiu atomic, luminându-l pe 
Lucky şi tot ceea ce-l înconjura. 

Stinse lumina costumului ca să vadă mai bine. 

Suprafeţele rocilor îndreptate direct către protuberanţe 
erau scăldate de o lumină roşu-aprins, în vreme ce toate 
celelalte suprafeţe erau negre precum cărbunele. Era ca şi 
cum cineva pictase cu dâre de roşu un puț fără fund. Pe 
drept era numită „fantoma roşie a Soarelui”. 

Umbra mâinii lui Lucky se vedea ca o pată neagră pe 
pieptul costumului său. Terenul din faţa sa era şi mai 
înşelător deoarece peticele de lumină care surprindeau 
orice neregularitate păcăleau ochiul într-o estimare falsă a 
naturii suprafeţei. 

Lucky aprinse din nou lumina costumului şi pomi către 
protuberanţele răspândite pe curbura lui Mercur, Soarele 
înălțându-se cu câte şase minute de arc la fiecare milă pe 
care o parcurgea. 

Asta însemna că mai avea de parcurs mai puţin de un 
kilometru şi jumătate până când Soarele avea să fie vizibil 
iar el se va afla pe partea însorită a planetei. 

Lucky nu avea de unde să ştie că în acele clipe Bigman 
înfrunta moartea prin congelarE. În timp ce se îndrepta 
spre partea însorită a planetei, nu avea în minte decât un 
gând: aici se află pericolul şi cheia problemei, şi tot aici se 
află şi soluţia. 

10. Partea însorită. 

Erau vizibile acum şi mai multe protuberanţe. Culoarea lor 
roşie devenise şi mai strălucitoare. Coroana nu scăzuse în 
intensitate (nu exista atmosferă care să împrăştie lumina 
protuberanţelor şi să atenueze nuanțele mai întunecate), 


dar părea acum mai puţin importantă. Stelele continuau să 
se vadă şi aveau să rămână vizibile, chiar şi atunci când 
discul Soarelui se vedea în întregime pe cer, dar cine le-ar 
mai fi putut acorda vreo atenţie acum? 

Lucky înainta cu nerăbdare cu salturi ritmice, o modalitate 
de deplasare pe care o putea menţine ore în şir fară să se 
simtă prea obosit, în condiţiile date, avea senzaţia că ar fi 
putut menţine un astfel de ritm chiar şi sub acţiunea 
gravitaţiei terestre. 

Şi deodată, fară nici un avertisment, fără vreo lumină 
premonitorie pe cer, fără nici un indiciu atmosferic, apăru 
Soarele! 

Mai exact, se văzu o linie subţire care era Soarele. Era o 
linie de o intensitate insuportabilă care mărginea o 
crestătură în stâncă situată la orizont, ca şi cum vreun 
pictor celest ar fi dat un contur alb strălucitor stâncii 
cenuşii. 

Lucky se uită în urmă. Dincolo de relieful neregulat din 
spatele său se vedeau petele roşii ale protuberanţelor. Dar 
acum, exact la picioarele sale, era un ocean de lumină albă, 
care făcea să scânteieze formațiunile cristaline. 

Se mişcă din nou înainte, iar linia de lumină deveni mai 
întâi o pată mică, apoi una mare. 

Conturul Soarelui se putea vedea cu claritate, ridicându-se 
puţin deasupra orizontului spre centru şi curbându-se lin în 
jos spre părţile laterale. Curbura era surprinzător de mică 
pentru cineva obişnuit cu curbura Soarelui văzut de pe 
Pământ. 

Strălucirea intensă a Soarelui nu reuşea să acopere 
protuberanţele care se târau de-a lungul marginii sale ca 
nişte şerpi de foc. Bineînţeles, protuberanţele erau 
răspândite pe toată suprafaţa Soarelui, dar nu putea fi 
văzute decât la marginea acestuia. Pe întinderea discului 
solar ele se pierdeau într-o lumină strălucitoare. 

Şi peste toate acestea era coroana. 


În timp ce privea, Lucky se minuna de modul în care 
costumul izolant fusese adaptat scopului pentru care fusese 
creat. 

O simplă privire fugară aruncată spre Soarele lui Mercur 
ar fi provocat orbire permanentă ochilor neprotejaţi. Pe 
lângă lumina vizibilă, a cărei intensitate era îndeajuns de 
dăunătoare, mai erau şi radiaţiile ultraviolete dure, 
nefiltrate de atmosferă, care ar fi provocat moartea 
văzului... şi în cele din urmă, chiar şi a vieţii. 

Dar sticla din care era făcut vizorul căştii de protecţie 
avea o asemenea structură moleculară încât să-şi micşoreze 
transparenţa pe măsură ce creştea intensitatea luminii care 
cădea pe ea. Doar o mică fracțiune dintr-un procent al 
intensității luminoase pătrundea prin sticla vizorului, astfel 
că Lucky putea să privească directă către Soare, aproape 
fară să fie jenat. Cu toate acestea, lumina coroanei şi a 
stelelor ajungea nestânjenită la ochii săi. 

Costumul izolant îl proteja şi în alte privinţe. Era 
impregnat cu plumb şi bismut, nu atât cât să-i crească 
excesiv de mult greutatea, dar suficient pentru a bloca 
ultravioletele şi radiaţiile X de la Soare. Costumul era 
încărcat cu o sarcină pozitivă care avea rolul de a deflecta 
lateral cea mai mare parte a radiaţiilor cosmice. Câmpul 
magnetic al lui Mercur era slab, dar mica planetă era 
apropiată de Soare şi densitatea radiaţiei cosmice era 
mare. Cu toate acestea, radiaţia cosmică era compusă din 
protoni încărcaţi pozitiv astfel încât la impactul cu 
încărcătura pozitivă a costumului sufereau o respingere 
electrostatică. 

În fine, costumul îl proteja bineînţeles împotriva căldurii, 
nu numai prin compoziţia sa izolatoare dar şi datorită 
suprafeţei sale reflectorizante, de fapt un strat molecular 
pseudo-lichid care putea fi activat prin atingerea unui 
buton. 

La drept vorbind, reflectă Lucky, ţinând cont de avantajele 
costumelor izolante, era regretabil că acestea nu 


constituiau standardul dE. Protecţie pentru toate condiţiile. 
Dar îşi dădu seama că, din păcate, slăbiciunea sa 
structurală, consecinţă a absenței metalului în cantitate 
reală, îl făcea nepotrivit pentru folosinţă acolo unde 
protejarea împotriva căldurii şi a radiaţiei nu constituia 
factorul principal de luat în consideraţie. 

Lucky pătrunsese deja pe o distanţă de o milă în interiorul 
părţii însorite şi încă nu resimțea efectele neplăcute ale 
căldurii insuportabile de afară. 

Asta nu avu darul să-l surprindă. Pentru cei rămaşi acasă, 
ale căror cunoştinţe despre spaţiul cosmic se rezumau la 
detaliile sugerate de filmele de acţiune transmise prin 
spaţiul subeteric, partea îndreptată spre Soare oricărei 
planete lipsite de atmosferă nu era altceva decât o masă 
solidă de căldură nedeviată. 

Totuşi, aceasta constituia o simplificare excesivă a 
realităţii. Totul depindea de cât de sus se afla Soarele pe 
cer. De exemplu, din acest punct de pe Mercur, din care 
doar o porţiune din Soare se vedea deasupra orizontului, o 
cantitate relativ mică de căldură ajungea la suprafaţa 
planetei, şi în plus acea cantitate mică era împrăştiată pe o 
suprafaţă întinsă de sol, căci radiaţia lovea suprafaţa 
aproape la orizontală. 

„Clima” se schimba pe măsură ce pătrundeai mai adânc în 
suprafaţa însorită şi în final, când ajungeai la acel loc în 
care Soarele avea o poziţie verticală pe cer, situaţia 
devenea aşa cum o descriau filmele din subeteric. 

În plus, nu trebuiau neglijate umbrelE. În absenţa aerului, 
lumina şi căldura se deplasau în linie dreaptă. Niciuna din 
ele nu putea ajunge în interiorul zonelor de umbră, cu 
excepţia unor cantităţi mici care erau reflectate acolo 
dinspre porțiunile învecinate luminate de soare. Prin 
urmare umbrele aveau o temperatură extrem de scăzută şi 
o culoare neagră precum cărbunele, deşi Soarele rămânea 
fierbinte şi strălucitor. 


Lucky devenea tot mai conştient de aceste umbre. La 
început, după ce apăruse conturul superior al Soarelui, pe 
solul acoperit aproape în întregime de umbră se vedeau 
doar ici-colo câteva pete de lumină. Acum, pe măsură ce 
Soarele se înălța tot mai sus, petele de lumină se întindeau 
tot mai mult şi se uneau între ele, până când umbrele 
căpătară contururi distincte în spatele stâncilor şi 
dealurilor. 

La un moment dat, Lucky pătrunse deliberat în umbra 
unei ridicături stâncoase având o lăţime de circa o sută de 
metri, şi avu senzaţia că preţ de câteva clipe lungi ajunsese 
din nou pe partea întunecată a planetei. Căldura solară, pe 
care abia dacă o sesizase atunci când cădea direct asupra 
sa, deveni evidentă prin lipsă odată ajuns în zona umbrită, 
în jurul umbrei solul scânteia în lumina solară, dar în 
interiorul umbrei avea nevoie de lumina costumului pentru 
a vedea pe unde calcă. 

Nu putu să nu remarce diferenţele dintre suprafeţele 
aflate în umbră faţă de cele situate în lumină. Căci pe 
partea însorită, cel puţin, Mercur avea totuşi un fel de 
atmosferă. Nu era vorba de ceva în accepţia terestră a 
termenului, căci nu exista nici azot, nici oxigen şi nici dioxid 
de carbon sau vapori de apă. Totuşi, pe suprafaţa însorită, 
în unele locuri mercurul ajungea la temperatura de 
fierbere. Sulful devenea lichid şi astfel apăreau câţiva 
compuşi volatili. Urme de vapori ale unor astfel de 
substanţe se ataşau de suprafaţa supraîncălzită a planetei. 
Vaporii aceştia îngheţau pur şi simplu în zonele umbroase. 

Lucky percepu subit acest detaliu atunci când degetele 
sale izolate şterseră suprafaţa întunecată a unui afloriment 
îngheţat şi se mânjiră cu o brumă îngheţată de mercur 
strălucitor. Acesta se transformă rapid în picături lipicioase 
în momentul când trecu în lumina soarelui pentru ca apoi să 
se evapore lent. 

Treptat, Soarele părea să devină tot mai fierbinte. Asta nu- 
l îngrijoră pe Lucky. Chiar dacă temperatura atingea cote 


insuportabile, se putea ascunde oricând într-o zonă 
umbroasă. 

Radiațiile de înaltă frecvenţă constituiau probabil un motiv 
mai serios de îngrijorare. Dar dacă expunerea era de scurtă 
durată, Lucky nu credea că ar reprezenta un pericol real. 
Lucrătorii de pe Mercur aveau oroare de radiaţii deoarece 
erau expuşi permanent la cantităţi mici. Lucky îşi aminti de 
accentul pus de câtre Mindes asupra faptului că sabotorul 
pe care îl văzuse rămăsese nemişcat în lumina Soarelui. Era 
firesc ca Mindes să fie tulburat de acest detaliu. Când 
expunerea era cronică, orice prelungire a timpului de 
expunere era o prostie. Totuşi, în cazul lui Lucky, expunerea 
avea să fie de scurtă durată... sau cel puţin aşa spera. 

Traversă în fugă peticele de sol negricios ce se evidenţiau 
sumbru pe suprafaţa mercuriană care în general avea o 
culoare cenuşiu-roşcată. Culoare destul de familiară, pentru 
că semăna cu solul marțian, un amestec de silicați cu adaos 
de oxid de fier, care îi dădea nuanţa roşiatică. 

Negrul era cel care provoca uimire. Acolo unde acesta 
apărea, solul era categoric mai fierbinte, căci negrul 
absoarbe mai mult căldura solară. 

Din alergare, se îndoi şi luă de jos un pumn de sol din 
porțiunile negre, pe care îl cercetă cu privirea. Era 
sfărâmicios. Putea fi grafit, fier sau sulfat de cupru. Putea fi 
o mulţime de alte lucruri, dar ar fi fost în stare să parieze că 
era o varietate impură de sulfat de fier. 

În sfârşit se opri în umbra unei stânci ca să facă o evaluare 
a situaţiei. Aprecie că într-o oră şi jumătate parcursese 
circa douăzeci şi patru de kilometri, judecând după faptul 
că Soarele se ridicase deja aproape în întregime deasupra 
orizontului. (Oricum, în acele clipe era mai interesat să 
soarbă din rezerva de mixtură nutritivă lichidă a costumului 
decât să estimeze distanţele.) 

Undeva la stânga sa erau cablurile Proiectului Lumina al 
lui Mindes. Spre dreapta se aflau altele. Poziţia lor exactă 
nu avea importanţă. Acestea acoperea sute de kilometri 


pătraţi, şi să rătăceşti fără ţintă printre ele ca să cauţi un 
sabotor ar fi fost o prostie. 

Mindes încercase acest lucru şi eşuase. Dacă obiectul pe 
care îl văzuse fusese într-adevăr sabotorul, se poate să fi 
fost un avertisment venit din interiorul Cupolei. Mindes nu 
făcuse nici un secret din faptul că se îndrepta spre partea 
însorită. 

În schimb, Lucky nu suflase o vorbă despre acest lucru, 
astfel că spera să nu primească nici un avertisment. 

Şi mai dispunea de o formă de ajutor care-i lipsise lui 
Mindes. Scoase micul său ergometru din buzunarul în care- 
] vârâsE. Îl ţinu în palma făcut căuş în faţa sa, în lumina 
costumului. 

Odată activat, ecranul său indicator de culoare roşie se 
lumină cu o furie incredibilă în momentul în care îl ţinu în 
lumina soarelui. Lucky zâmbi uşor şi reglă micul aparat 
pentru a compensa radiaţia de înaltă frecvenţă de la Soare. 

Pata luminoasă a indicatorului dispăru. 

Apoi, cu răbdare, Lucky ieşi în lumină şi scană orizontul în 
toate direcţiile. Unde se afla o sursă de energie atomică în 
afară de Soare? Găsi, bineînţeles, o indicație dinspre 
Cupolă, dar lumina indicatoare datorată acelei zone spori în 
intensitate atunci când îndreptă ergometrul în jos. Centrala 
energetică a Cupolei era situată la o adâncime de un 
kilometru şi jumătate şi avu nevoie de o înclinare de 
douăzeci de grade ca să obţină indicaţia maximă din locul 
unde se afla. 

Se întoarse încet, ţinând cu delicateţe ergometrul între 
degetele arătătoare ale ambelor mâini pentru ca materialul 
opac al costumului să nu blocheze radiaţia „trădătoare”. Se 
mai roti o dată şi apoi încă o dată încercă din nou. 

Nu mai încăpea nici o îndoială! 

Lucky privi în direcţia în care apăruse acea strălucire şi se 
îndreptă într-acolo. Nu încercă să-şi ascundă temerea că 
poate nu era vorba decât de o zonă cu minereu radioactiv. 


Zări unul din cablurile lui Mindes la circa un kilometru şi 
jumătate distanţă. 

Nu era un cablu izolat, ci mai curând o reţea de cabluri, pe 
jumătate îngropate în sol. Merse de-a lungul lor preţ de 
câteva sute de metri şi ajunse la o placă metalică pătrată cu 
latura de circa 1,20 m şi cu suprafaţa extrem de lucioasă. 
Reflecta stelele asemenea unei bălți de apă limpede. 

Lucky se gândi că dacă s-ar fi plasat într-o poziţie 
corespunzătoare ar fi putut vedea reflexia Soarelui. Sesiză 
că placa îşi schimba unghiul de elevaţie, căpătând o poziţie 
mai apropiată de verticală. Se uită în depărtare ca să vadă 
dacă poziţia ei se modifica în aşa fel încât să prindă lumina 
Soarelui. 

Când privi înapoi, rămase uimit. Placa metalică nu mai 
reflecta lumina ci căpătase o culoare neagră atât de intensă 
încât se părea că nici toată lumina Soarelui n-ar fi fost în 
stare s-o lumineze. 

Deodată, sub ochii lui, negreala tremură, se destrămă şi 
începu să se fragmenteze. 

Era din nou strălucitoare. 

O urmări pe parcursul a încă trei cicluri, în vreme ce 
unghiul de elevaţie o aducea la o poziţie din ce în ce mai 
apropiată de verticală. Mai întâi o reflexie de o intensitate 
incredibilă; apoi, o întunecare completă. Lucky îşi dădu 
seama că în timpul fazei de înnegrire lumina era absorbită, 
iar în timpul fazei de strălucire, lumina era reflectată. 
Alternanţa de faze putea fi perfect regulată sau poate că 
urma 0 succesiune deliberat neregulată. Nu putea pierde 
timpul să afle şi chiar dac-ar fi avut era îndoielnic că 
cunoştinţele sale de hiperoptică i-ar fi îngăduit să înţeleagă 
scopul acelei instalaţii. 

Era de presupus că sute sau chiar mii de asemenea 
pătrate interconectate prin intermediul reţelei de cabluri şi 
alimentate toate de la o micropilă atomică din interiorul 
Cupolei absorbeau şi reflectau lumina într-o manieră 
prestabilită la diferite unghiuri faţă de Soare. Probabil că 


asta, într-un fel oarecare, putea forţa energia luminoasă să 
străbată hiperspaţiul într-o manieră controlată. 

Şi se mai putea presupune că acele cabluri rupte ca şi 
plăcile sparte împiedicau configuraţia generală să 
funcţioneze corespunzător. 

Lucky îşi încercă din nou ergometrul. Era mult mai 
strălucitor acum şi încă o dată urmări direcţia indicată. 

Mai strălucitor, şi mai strălucitor! Orice-ar fi fost ceea ce 
urmărea el, era ceva care-şi schimba poziţia. Sursa aceea 
de radiaţii gamma nu avea o poziţie fixă pe suprafaţa lui 
Mercur. 

Iar asta însemna că nu era doar un afloriment de minereu 
radioactiv. Era ceva portabil ceea ce îi dădea de înţeles lui 
Lucky că era vorba de un om sau de ceva aparţinând unui 
om. 

Lucky zări mai întâi silueta ca un punct în mişcare, negru 
pe fondul luminat ca de incendiu al solului. Imaginea i-a 
apărut după o lungă expunere la Soare, când tocmai căuta 
un loc umbros în care să stea până când elimina căldura 
acumulată. 

În loc de asta, acum se pomeni că îşi accelerează 
înaintarea. Aprecie că temperatura din afara costumului 
său nu atinsese încă punctul de fierbere al apei. Din 
fericire, în interior era mult mai scăzută. 

Se gândi sumbru: „Dacă Soarele ar fi deasupra capului şi 
nu la orizont, nici măcar aceste costume n-ar mai fi de nici 
un folos”. 

Silueta nu-i dădu nici o atenţiE. Îşi continuă propriul 
drum, paşii pe care-i făcea demonstrând că nu avea nici pe 
departe îndemânarea lui Lucky în a se descurca cu 
gravitația scăzută. Totuşi, în ciuda stângăciei mişcărilor, 
reuşea să devoreze spaţiul. 

Nu purta costum izolant. Chiar şi de la mare distanţă, 
suprafaţa expusă privirii lui Lucky era evident una metalică. 
Lucky se opri pentru scurt timp la umbra unei stânci, dar 
se forţă să iasă iar în teren deschis înainte de a fi avut timp 


să se răcească suficient. 

Silueta părea neafectată de căldură. Cel puţin în timpul 
cât Lucky a urmărit-o n-a schiţat nici un gest de a se 
adăposti la umbră, deşi a trecut foarte aproape de câteva 
zone umbroase. 

Lucky dădu din cap gânditor. Totul se potrivea perfect. 

Îşi mări viteza. Căldura începuse aproape să capete 
consistenţă: o simţea ca pe ceva palpabil. Dar acum mai 
avea doar câteva clipe. 

Renunţase la salturile de înălţime joasă. Îşi concentra 
toată forţa musculară în salturi lungi, de câte patru metri. 

Strigă: 

— Hei, tu de-acolo! Întoarce-te! 

Rosti cuvintele cu toată autoritatea pe care o putea aduna 
în glas, sperând ca celălalt să-i poată recepționa semnalul 
radio şi să nu fie nevoit să se rezume la limbajul semnelor. 

Încet, silueta se întoarse iar nările lui Lucky se lărgiră într- 
o expresie de satisfacţie calmă. Cel puţin, până în acel 
moment, gândurile i se adevereau, căci silueta nu era un 
om - nu avea absolut nimic uman! 

11. Sabotor! 

Silueta era înaltă, chiar mai înaltă decât Lucky. Avea de 
fapt peste doi metri înălţime şi avea o statură impozantă. 
Tot ce se putea vedea cu ochiul liber era metal lucios, care 
reflecta lumina acolo unde cădeau razele Soarelui şi avea 
un aspect întunecat acolo unde razele solare nu ajungeau. 

Dar dincolo de învelişul metalic nu era un trup din came şi 
sânge, ci doar şi mai mult metal, angrenaje, ţevi, o 
micropilă care alimenta silueta cu energie nucleară şi 
producea radiaţiile gamma pe care Lucky le detectase cu 
ergometrul său de buzunar. 

Membrele arătării erau monstruoase şi stătea în faţa lui 
Lucky cu picioarele crăcănatE. În loc de ochi avea două 
celule fotoelectrice care emiteau o lumină roşu-închis. Gura 
era o tăietură practicată în metalul din partea joasă a feţei. 


Era un om mecanic, un robot, şi lui Lucky nu-i trebui mai 
mult de o privire ca să ştie că nu era un robot de fabricaţie 
terestră. Pământul inventase robotul pozitronic, dar nu 
construise niciodată un model ca ăsta. 

Lucky spuse: 

— Nu pot auzi sunetele în vid, robotule! 

Vorbise autoritar, ştiind că era esenţial să sublinieze din 
primele clipe faptul că era un om şi, prin urmare, un 
stăpân. 

— Porneşte staţia radio. 

Şi deodată, deşi gura robotului rămase nemişcată, o voce 
se auzi în receptorul lui Lucky, aspră şi neplăcută auzului, 
cuvintele fiind nefiresc distanţate în timp: 

— Ce treabă aveţi, domnule? De ce vă aflaţi aici? 

— Nu-mi pune întrebări, spuse Lucky. De ce eşti tu aici? 

Un robot nu putea spune decât adevărul. 

— Am primit ordinul de a distruge anumite obiecte situate 
la anumite intervale. 

— Cine ţi-a dat ordinul? 

— Am primit ordinul să nu răspund la această întrebare. 

— Eşti fabricat pe Sirius? 

— Am fost construit pe una din planetele Confederaţiei 
Siriene. 

Lucky se încruntă. Vocea creaturii era de-a dreptul 
neplăcută. 

Puţinii roboţi de fabricaţie terestră pe care Lucky avusese 
prilejul să-i vadă în laboratoarele experimentale fuseseră 
echipați cu dispozitive vocale care, prin sunet direct sau 
prin intermediul undelor radio, păreau la fel de plăcute şi 
naturale precum vocea unui om cultivat. Cu siguranţă că 
siriusienii ar fi îmbunătăţit această caracteristică. 

Mintea lui Lucky trecu imediat la o problemă mai 
presantă. El spuse: 

— Trebuie să găsesc o zonă umbroasă. Vino cu mine. 

— 'Te voi conduce spre cea mai apropiată umbră, spuse 
robotul imediat, pornind imediat în mers săltat, picioarele 


sale metalice mişcându-se cu o oarecare neregularitate. 

Lucky pomi în urma arătării. Nu avea nevoie să fie condus 
ca să ajungă la umbră, dar rămase în urmă ca să poată 
urmări mersul robotului. 

Ceea ce de la distanţă i se păruse a fi un mers stângaci, de 
la apropiere se vădea a fi un şchiopătat pronunţat. Mersul 
şchiopătat şi glasul aspru erau două imperfecţiuni la acest 
robot a cărui înfăţişare exterioară dădea impresia unei 
magnifice minuni mecanice. 

Îl frapă cu tărie gândul că era posibil ca robotul să nu fi 
fost reglat pentru căldura şi radiaţia de pe Mercur. Probabil 
că expunerea la radiaţii îl deteriorase. Omul de ştiinţă din 
Lucky simţi o undă de regret la acest gând. Robotul era 
prea frumos ca să merite o asemenea soartă. 

Privi maşinăria cu admiraţie. Sub craniul masiv din oţel 
cromat se afla un ovoid delicat dintr-un compus spongios 
glatină-iridiu având aproximativ dimensiunile creierului 
uman. În interiorul lui, cvadrilioane de cvadrilioane de 
pozitroni luau viaţă şi dispăreau în intervale de milionimi de 
secundă. Pe parcursul apariţiei şi al dispariţiei lor, pozitronii 
urmau trasee prestabilite care duplicau, într-o manieră 
simplificată, celulele responsabile cu gândirea ale creierului 
omenesc. 

Inginerii calculaseră acele trasee pozitronice astfel încât 
să fie favorabile omenirii şi în ele proiectaseră „cele trei legi 
ale roboticii”. 

Prima Lege spunea că un robot nu putea face rău unei 
fiinţe omeneşti sau să permită să i se facă rău. Nimic nu 
avea prioritate faţă de acest precept. Nimic nu i se putea 
substitui. 

A Doua Lege spunea că un robot trebuie să se supună 
ordinelor cu excepţia celor care ar încălca Prima Lege. 

A Treia Lege îngăduia unui robot să se protejeze, cu 
condiţia ca Prima şi A Doua Lege să nu fie încălcate. 

Lucky ieşi din scurta sa reverie atunci când robotul se 
împiedică şi aproape căzu. Nu se vedea nici o 


neregularitate a solului pe care Lucky să o poată vedea, nici 
o groapă înşelătoare care să fi putut provoca incidentul. 
Dacă ar fi existat aşa ceva, o dungă de umbră neagră ar fi 
semnalat-o. 

În acel punct, solul era neted ca-n palmă. Pasul robotului 
se frânsese pur şi simplu fară nici un motiv şi îl aruncase 
într-o parte. Robotul îşi reveni după ce se agită frenetic un 
timp. Apoi îşi reluă mersul către umbră, ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat. 

Lucky îşi zise: „Hotărât lucru, e în stare proastă de 
funcţionare”. 

Intrară în zona umbroasă împreună şi Lucky îşi aprinse 
lumina costumului, după care spuse: 

— Nu faci bine că distrugi echipamente utile. Faci rău 
oamenilor. 

Pe faţa robotului nu se citea nici o emoție; nici nu s-ar fi 
putut să apară. Nici în vocea sa nu se simţi vreo emoție 
când spuse: 

— Mă supun ordinelor. 

— Asta e A Doua Lege, spuse cu severitate Lucky. Nu te 
poţi supune unor ordine care fac rău unor fiinţe omeneşti. 
Asta ar însemna să încâlci Prima Lege. 

— Nu am văzut nici un om. Nu am făcut rău nimănui. 

— Ai făcut rău unor oameni pe care nu i-ai văzul. Îţi spun 
eu asta. 

— Nu am făcut rău nici unui om, replică robotul cu 
încăpățânare iar Lucky se încruntă la auzul repetiţiei lipsite 
de raţiunE. În pofida înfăţişării lustruite, probabil că nu era 
un model prea avansat. 

Robotul continuă: 

— Am primit instrucţiuni să evit oamenii. Am fost avertizat 
când au venit oamenii, dar nu am fost avertizat în privinţa 
ta. 

Lucky privi dincolo de umbră la peisajul mercurian 
scânteietor, roşcat şi cenuşiu în cea mai mare parte, dar 
pătat de o zonă întinsă de material sfărâmicios de culoare 


neagră care părea a fi extrem de obişnuit în această 
regiune a planetei. Se gândi la Mindes care zărise robotul 
de două ori (relatarea lui căpăta sens acum) şi îl pierduse 
atunci când încercase să se apropie. Din fericire, propria sa 
invazie secretă a părţii însorite în combinaţie cu folosirea 
ergometrului fuseseră încununate de succes. 

Lucky spuse pe neaşteptate şi pe un ton care nu dădea 
drept la replică: 

— Cine te-a avertizat să eviţi oamenii? 

Lucky nu se aştepta cu adevărat să-l ia prin surprindere 
pe robot, gândindu-se că mintea unui robot este totuşi o 
maşinărie. Nu poate fi păcălită, aşa cum nu poţi „păacăli” 
lumina unui costum spaţial să se aprindă ducând mâna la 
întrerupător şi prefăcându-te că ai închis contactul. 

Robotul spuse: 

— Am primit instrucţiuni să nu răspund la această 
întrebare. 

Apoi, cu încetineală, de parcă ar fi pronunţat cuvintele 
împotriva voinţei sale, robotul adăugă: 

— Nu doresc ca tu să îmi mai pui astfel de întrebări. Ele 
mă tulbură. 

Lucky îşi spuse: „încălcarea Primei Legi ar fi şi mai 
tulburătoare”. 

Cu paşi măsuraţi, ieşi din umbră la lumina soarelui, apoi îi 
spuse robotului care venea în urma lui: 

— Care e numărul tău de serie? 

— RL-726. 

— Foarte bine, RL-726, înţelegi că eu sunt un om? 

— Da. 

— Nu sunt echipat ca să suport căldura soarelui de pe 
Mercur. 

— Nici eu, zise robotul. 

— Mi-am dat seama de asta, spuse Lucky gândindu-se la 
felul cum robotul fusese cât pe-aci să cadă cu câteva minute 
mai devreme. Cu toate acestea, un om este mult mai slab 


echipat pentru aşa ceva decât un roboT. Înţelegi acest 
lucru? 

— Da. 

— Acum, ascultă-mă. Vreau să-ţi încetezi activităţile 
distructive şi vreau să-mi spui cine ţi-a ordonat să distrugi 
echipamentul. 

— Am primit instrucţiuni... 

— Dacă nu mi te supui, spuse Lucky cu glas tare, voi 
rămâne aici în lumina soarelui până când voi fi ucis iar tu 
vei fi încălcat Prima Lege, deoarece ai permis ca eu să fiu 
omorât deşi ai fi putut să împiedici acest lucru. 

Lucky aşteptă cu inima strânsă. Declaraţia unui robot nu 
putea fi acceptată ca dovadă, fireşte, în orice tribunal, dar l- 
ar fi asigurat că se află pe calea cea bună dacă i-ar fi spus 
ceea ce se aştepta să audă de la el. 


Dar robotul nu spuse nimic. Ezita. Un ochi clipi pe 
neaşteptate (încă o imperfecţiune!) apoi se trezi la viaţă. Se 
auzi mai întâi un țipăt strident, apoi un mormăit ca de beţiv: 

— Te voi transporta la loc sigur. 

— Mă voi opune şi vei fi nevoit să-mi faci rău. Dacă-mi 
răspunzi la întrebare, mă voi întoarce de bună voie la 
umbră, şi astfel îmi vei fi salvat viaţa fară să mi se întâmple 
nimic rău. 

Tăcere. 

Lucky spuse: 

— Ai de gând să-mi spui cine ţi-a ordonat să distrugi 
echipamentul? 

Deodată robotul făcu un salt înainte, oprindu-se la o 
jumătate de metru de Lucky. 

— 'Ţi-am spus să nu îmi mai pui această întrebare. 

Mâinile se ridicară ca şi cum ar fi vrut să-l apuce pe Lucky 
dar nu-şi duseră mişcarea până la capăt. 

Lucky privea cu severitate dar fară să-şi facă griji. Un 
robot nu putea face rău unei fiinţe omeneşti. 

Dar iată că pe neaşteptate robotul ridică una din acele 
mâini puternice şi o duse la capăt într-un gest care semăna 
izbitor de mult cu cel al unui om suferind de o durere de 
cap. 

Durere de cap! 

Un gând brusc îşi făcu loc în mintea lui Lucky. Pe Marea 
Galaxie! Fusese orb! Dăduse dovadă de o orbire prostească, 
de-a dreptul criminală! 

Nu picioarele robotului funcționau prost, nici vocea lui şi 
nici ochii. Cum ar fi putut căldura să le afecteze? însuşi 
creierul pozitronic era cel care fusese afectat, nu avea cum 
să fie altfel. Acesta fusese expus direct la căldura şi 
radiaţiile soarelui mercurian pentru cât timp? Câteva luni? 

Creierul acela era deja parţial deteriorat, de bună seamă. 

Dacă robotul ar fi fost o fiinţă omenească, s-ar fi putut 
spune despre el că se afla într-una din etapele unei căderi 
psihice. Sau că se afla într-o fază incipientă de nebunie. 


Un robot nebun! Adus în pragul nebuniei de căldură şi 
radiaţie! 

Cât de valabile mai puteau rămâne cele trei legi ale 
roboticii într-un creier pozitronic deteriorat? 

Iar acum Lucky Starr stătea în faţa robotului şi îl ameninţa 
cu propria sa moarte, în vreme ce acelaşi robot, aproape 
nebun, se apropia de el cu braţele întinse. 

Însăşi dilema în care Lucky îl plasase pe robot ar fi putut 
să-i agraveze nebunia. 

Prudent, Lucky bătu în retragere, zicând: 

— 'Te simţi bine? 

Robotul nu-i răspunse. Paşii săi se iuţiră. 

Lucky se gândi:”Dacă e gata să încalce Prima Lege, 
înseamnă că e în pragul unei descompuneri complete. Un 
creier pozitronic ar trebui să fie făcut bucăţi ca să fie 
capabil de aşa ceva”. 

Totuşi, pe de altă parte, robotul rezistase luni întregi. 
Putea să mai reziste probabil alte câteva luni. 

Vorbi încercând cu disperare să întârzie deznodământul şi 
căutând să mai câştige ceva timp pentru a gândi. Spusse: 

— 'Te doare capul? 

— Doare? spuse robotul. Nu înţeleg semnificaţia 
cuvântului. 

Lucky spuse: 

— Mi-e din ce în ce mai cald. Ar fi mai bine să ne retragem 
la umbră. 

Nu mai putea fi vorba de a se lăsa să moară de căldură. Se 
retrase pe jumătate alergând. 

Vocea robotului se auzi bubuind: 

— Mi s-a spus să împiedic orice interferenţă cu ordinele 
care mi s-au dat. 

Lucky se întinse după blaster şi oftă. Ar fi fost mare păcat 
dacă ar fi fost obligat să distrugă robotul. Era o realizare 
măreaţă a omului, iar Consiliul ar fi putut trage foloase 
cercetându-i caracteristicile tehnice. Şi îi repugna să-l 


distrugă fară măcar să fi obţinut informaţia dorită. Lucky 
spuse: 

— Opreşte-te în locul în care te afli. 

Braţele robotului se mişcară spasmodic în încercarea de a- 
Il prinde şi Lucky scăpă ca prin urechile acului sărind într-o 
parte, profitând din plin de gravitația scăzută de pe Mercur. 

Dacă ar fi reuşit să se strecoare la umbră; dacă robotul |- 
ar fi urmat până acolo... 

Poate că răcoarea ar fi calmat traseele pozitronice 
deranjate. Poate se îmblânzea, poate devenea mai rezonabil 
şi Lucky ar fi fost scutit de necesitatea de a-l distruge. 

Lucky se feri din nou şi robotul trecu încă o dată pe lângă 
el, picioarele sale metalice ridicând pietrişul negru care 
cădea imediat înapoi pe sol, întrucât Mercur nu avea o 
atmosferă care să-l ţină cât de cât suspendat. Era o 
confruntare stranie, paşii omului şi ai robotului rămânând 
neauziţi în vidul cosmic. 

Lucky căpătă un dram de încredere. Mişcările robotului 
deveniseră mai bruşte. Controlul său asupra angrenajelor şi 
releelor cşre-i dirijau membrele era imperfect şi gradul de 
imperfecţiune sporea de la o clipă la alta. 

Şi totuşi robotul făcea o tentativă evidentă de a-l scoate 
din umbră. În mod categoric şi fară nici o umbră de îndoială 
încerca să-l ucidă. 

Cu toate acestea, Lucky nu se putea hotări să folosească 
blasterul. 

Se opri brusc în loc. Robotul se opri şi el. Se aflau faţă în 
faţă, la un metru şi jumătate distanţă, pe peticul negru de 
sulfliră de fier. Culoarea neagră parcă făcea căldura şi mai 
mare şi Lucky simţi cum îl cuprinde slăbiciunea. Robotul 
stătea ameninţător între Lucky şi umbră. 

Lucky spuse: 

— Dă-te la o parte din calea mea. 

Îi venea greu să vorbească. 

Robotul spuse: 


— Mi s-a spus să împiedic orice interferenţă cu ordinele 
care mi s-au dat. Iu te-ai amestecat unde nu trebuia. 

Lucky nu mai avea de aleS. Îşi făcuse un calcul greşit. 
Niciodată nu-i trecuse prin cap să pună la îndoială 
valabilitatea celor trei legi ale roboticii, indiferent de 
circumstanţE. Înţelesese prea târziu adevărul, iar greşelile 
sale de raţionament îl aduseseră la următoarea situaţie: 
pericolul în care se afla propria sa viaţă şi necesitatea de a 
distruge un robot. 

Ridică blasterul cu tristeţe. 

Şi aproape imediat îşi dădu seama că din nou calculase 
greşit. Lăsase prea mult timp să treacă şi acumularea de 
căldură şi oboseală făcuse din corpul său o maşină la fel de 
imperfectă ca şi cea a robotului. Braţele sale se ridicară cu 
încetineală şi pentru mintea şi vederea sa obosită robotul 
părea să aibă proporţii duble. 

Robotul se mişcă iute şi de data asta corpul obosit al lui 
Lucky nu reuşi să reacționeze suficient de rapid. Blasterul îi 
fu smuls din mână şi zbură cât colo. Braţul lui Lucky fu 
prins în strânsoarea mâinii metalice, în vreme ce celălalt 
braţ metalic îi cuprinse talia. 

Nici în cele mai favorabile împrejurări Lucky nu ar fi putut 
să se opună muşchilor de oţel ai omului mecanic. Nici o 
fiinţă omenească nu ar fi putut. Acum simţea că-i dispăruse 
orice capacitate de rezistenţă. Simţea numai căldura. 

Robotul îl strânse pe Lucky şi mai tare, îndoindu-l pe spate 
ca pe o păpuşă de cârpe. Lucky se gândi ca prin ceaţă la 
slăbiciunea structurală a costumului izolant. Poate că un 
costum spaţial obişnuit l-ar fi protejat faţă de forţa 
robotului. Dar un costum izolant nu putea face asta. În 
orice clipă, o secţiune a sa se putea îndoi şi ceda. 

Lucky îşi agită fără speranţă braţul rămas liber, zgăriind 
cu degetele pietrişul negru de jos. 

Un gând îi trecu fulgerător prin mintE. Încercă cu 
disperare să-şi coordoneze muşchii într-o ultimă tentativă 


de a scăpa de moartea inevitabilă în mâinile unui robot 
nebun. 

12. PRELUDIUL UNUI DUEL. 

Situaţia critică a lui Lucky era ca o reflectare în oglindă Ia 
problemele cu care se confruntase Bigman cu câteva ore 
mai devreme. Viaţa lui Bigman fusese pusă în pericol nu de 
căldură, ci de îngheţ. Era prins în strânsoarea unor „funii” 
din piatră la fel de ferm cum era prins Lucky în strânsoarea 
de metal a robotulul. Într-o anumită privinţă, totuşi, situaţia 
lui Bigman mai păstra o speranţă. Mâna lui amorţită se 
prinsese cu disperare de blasterul înţepenit în mâna lui 
Urteil. 

Iar blasterul începea să se mişte. De fapt, se desprinse 
atât de brusc încât nu lipsi mult ca degetele îngheţate ale 
lui Bigman să-l scape. 

— Pe nisipurile de pe Marte! bombăni el şi ţinu strâns 
arma. 

Dac-ar fi ştiut unde se afla un punct vulnerabil al 
tentaculelor, dacă ar fi putut trage în orice parte a acelor 
tentacule fără să-l ucidă pe Urteil sau pe el însuşi, problema 
lui ar fi fost simplă. Dar aşa, nu-i mai rămânea decât să 
meargă la risc. 

Reglă cu stângăcie butonul de intensitate, apăsându-l în 
jos. Se simţea cuprins de somnolenţă, ceea ce era un semn 
rău. Trecuseră câteva minute de când nu mai auzise nici un 
semn de viaţă de la Urteil. 

Scăzuse la minim intensitateA. Încă ceva: trebuia să 
ajungă la activator cu degetul arătător, fară să scape arma. 

Pe Spaţiu! Nu trebuia să scape blasterul! 

Degetul lui arătător atinse punctul potrivit şi apăsă. 

Blasterul se încălzi. Putea să-şi dea seama de asta după 
strălucirea roşie întunecată a reţelei de pe ţeava armei. 
Asta era rău pentru reţea, căci un blaster nu era conceput 
pentru a fi folosit ca armă termică, dar nu mai conta. 

Cu puterea care-i mai rămăsese, Bigman aruncă blasterul 
cât de departe putu. 


Avu în acel moment impresia că realitatea oscilă preţ de o 
clipă, ca şi cum s-ar fi aflat la limita inconştienţei. 

Deodată simţi primul undă de căldură, un firicel firav de 
căldură trimis spre corpul său de instalaţia termică a 
costumului şi scoase un strigăt slab de bucurie. Căldura era 
suficientă pentru a-i semnala că energia nu mai era 
absorbită direct în corpurile lacome ale tentaculelor 
consumatoare de căldură. 

Îşi mişcă braţele. Ridică un picior. Erau libere. Tentaculele 
dispăruseră. 

Lumina de la costum se aprinse şi văzu cu claritate locul 
unde fusese aruncat blasterul. Locul, dar nu şi blasterul. 
Acolo unde ar fi trebuit să se afle arma nu se vedea decât o 
masă cenuşie de tentacule încâlcite, care se mişcau cu 
lentoare. 

Tremurând din toate încheieturile, Bigman smulse 
blasterul lui Urteil, fixându-l la intensitate minimă şi 
aruncându-l dincolo de poziţia primului. Asta ar fi ţinut 
departe creatura dacă eneigia primului s-ar fi epuizat. 

Bigman spuse cu nerăbdare în glas: 

— Hei, Urteil. Mă auzi? 

Nu primi nici un răspuns. 

Cu forţele care-i mai rămăseseră, trase după el silueta 
îmbrăcată în costum. Lumina de la costumul lui Urteil licări, 
şi indicatorul de la unitatea energetică arăta că nu se golise 
complet. Temperatura din interiorul costumului acestuia ar 
fi trebuit să revină rapid la normal. 

Bigman chemă CupolA. În acele momente, nu mai era 
posibilă nici o altă deciziE. În starea de slăbiciune în care se 
aflau, cu rezervele de energie diminuate, o nouă întâlnire 
cu formele de viaţă mercuriene le-ar fi adus moartea. Şi va 
reuşi el cumva să protejeze poziţia lui Lucky? 

Oamenii au ajuns la ei surprinzător de repede. 

După ce bău două ceşti de cafea şi se delectă cu o masă 
caldă, înconjurat de lumina şi căldura Cupolei, Bigman 
putea acum să vadă recentele evenimente terifiante într-o 


perspectivă corespunzătoare. Devenise deja o amintire 
neplăcut. 

Doctorul Peverale îi dădea târcoale cu o atitudine care era 
pe jumătate cea a unei mame grijulii, pe jumătate cea a 
unui bătrân neliniştit. Părul lui cenuşiu era răvăşit. 

— Eşti sigur că totul e în regulă, Bigman? Nici un fel de 
efecte negative? 

— Mă simt minunat. Mai bine ca niciodată, insistă Bigman. 
Problema e, doctore, ce face Urteil? 

— S-ar părea c-o să fie bine. Vocea astronomului deveni 
mai rece. Doctorul Gardoma l-a consultat şi ne-a dat veşti 
încurajatoare despre starea sa. 

— Bun, zise Bigman aproape cu satisfacţie. 

Doctorul Peverale spuse cu oarecare surprindere: 

— Te preocupă starea lui? 

— Cred şi eu, doctore. Am planuri pentru el. 

Doctorul Hanley Cook intră în cameră, aproape tremurând 
de agitaţie. 

— Am trimis oameni în mine ca să vedem dacă putem 
surprinde vreo creatură. Au luat cu ei elemente de 
încălzire. Ştiţi, ca o momeală pentru peşti. 

Şi, întorcându-se spre Bigman, adăugă: 

— Ai avut noroc că ai scăpat. 

Bigman se arătă ofensat şi spuse cu voce piţigăiată: 

— N-a fost noroc, a fost inteligenţă. M-am gândit că cel 
mai mult le place căldura pură şi le-am dat-o. 

Doctorul Peverale plecă, dar Cook rămase şi începu să 
vorbească despre creaturi, mergând agitat prin încăpere şi 
făcând tot felul de speculaţii. 

— Închipuieşte-ţi! Vechile poveşti despre moartea prin 
congelare în mine erau adevărate! Sută la sută adevărate! 
Numai când te gândeşti! Nişte tentacule din piatră 
acţionând ca nişte bureţi de căldură, absorbind energia 
oriunde reuşesc să stabilească contactul. Eşti sigur pe 
descrierea pe care ai făcut-o, Bigman? 


— Bineînţeles că sunt sigur. Când ai să prinzi una, o să te 
convingi. 

— Ce descoperire! 

— Cum se face că n-au mai fost descoperite până acum? 
întrebă Bigman. 

— După spusele tale, ele se contopesc cu mediul 
înconjurător. Mimetism de protecţie. Pe urmă, ele atacă 
doar oameni izolaţi. 

Cook începu să vorbească mai repede, cu mai multă 
însufleţire, frământându-şi degetele. 

— Poate că e vorba de un soi de instinct, o inteligenţă 
rudimentară care le ţine ascunse vederii. Sunt sigur de 
asta'. Este un gen de inteligenţă care le ţine departe de noi. 
Ele ştiu că nu sunt în siguranţă decât în întuneric, aşa că 
atacă doar oameni izolaţi, neînsoţiţi. Pe urmă, timp de vreo 
treizeci de ani, în mine n-a mai apărut nici un om. 
Preţioasele lor nuclee de căldură neobişnuită au dispărut şi 
totuşi nu s-au lăsat sufocate de tentaţia de a invada Cupola. 
Dar când în cele din urmă oamenii au apărut din nou în 
mine, acea tentaţie s-a dovedit prea mare şi una dintre 
creaturi a atacat, deşi era vorba de doi oameni, nu de unul 
singur. Asta le-a fost fataL.. În felul acesta au fost 
descoperite. 

— De ce nu se duc pe partea însorită a planetei dacă vor 
energie şi dacă sunt atât de inteligente precum zici? 
întrebă Bigman. 

— Poate că acolo e prea cald, spuse imediat Cook. 

— S-au repezit la blaster şi era aproape incandescent. 

— Poate că partea însorită este prea încărcată de radiaţii 
dure. S-ar putea să nu fie adaptate la asta. Sau poate că 
există o altă specie de asemenea creaturi pe partea 
însorită. De unde să ştim? Poate că cele de pe partea 
întunecată trăiesc de pe urma minereurilor radioactive şi a 
luminii coronare. 

Bigman săltă din umeri. Asemenea speculaţii i se păreau 
neprofitabile. 


Gândurile lui Cook părură să se schimbe şi ele. Privi 
gânditor la Bigman, frecându-şi ritmic bărbia cu degetul. 

— Vasăazică, i-ai salvat viaţa lui Urteil 

— Exact. 

— Poate că e mai bine aşa. Dacă Urteil ar fi murit, ar fi dat 
vina pe tine. Senatorul Swenson v-ar fi făcut viaţa amară şi 
ţie, şi lui Starr şi Consiliului. Indiferent ce explicaţie ai fi 
dat, ai fi fost acolo când Urteil a murit iar Swenson n-ar fi 
avut nevoie de mai mult. 

— Ascultă, zise Bigman foindu-se neliniştit, când o să ajung 
să-l văd pe Urteil? 

— În momentul în care doctorul Gardoma o să spună că 
poţi să-l vezi. 

— Atunci, ia legătura cu el prin cablu şi zi-i să spună că 
pot. 

Privirea lui Cook rămase fixată pe micul marțian. 

— Ce-ai de gând? 

Şi întrucât Bigman trebuia să facă aranjamente legate de 
gravitație, el îi explică lui Cook o parte din planul său. 

Doctorul Gardoma deschise uşa şi îi făcu semn din cap lui 
Bigman că poate intra. 

— E la dispoziţia ta, Bigman, spuse el în şoaptă. Eu nu-l 
vreau. 

leşi. Din încăpere şi Bigman şi Urteil rămaseră din nou 
singuri, faţă în faţă. 

Jonathan Urteil era uşor palid în locurile unde barba 
nerasă nu-i acoperea faţa, dar ăsta era singurul semn care-i 
trăda zbuciumul interioR. Îşi întinse buzele într-un rânjet 
sălbatic. 

— Sunt întreg, dacă asta ai venit să vezi. 

— Da, de-aia am venit. Şi totodată să-ţi pun o întrebare. 
Mai ai în cap tâmpenia aia despre Lucky că ar organiza o 
falsă bază siriusiană în mine? 

— Am de gând s-o dovedesc. 

— Uite ce e, ticălosule, ştii bine că e o minciună, iar tu vei 
falsifica dovezile dacă vei putea. Ai să le falsifici Acum nu 


mă aştept să cazi în genunchi şi să-mi mulţumeşti că fi-am 
salvat viaţa... 

— O clipă! încet, faţa lui Urteil se înroşi. Tot ce-mi 
amintesc e că chestia aia m-a luat prin surprindere. A fost 
un accident. După aceea, nu ştiu ce s-a întâmplat. Ceea ce 
spui tu n-are nici un sens pentru mine. 

Bigman ţipă de-a dreptul furios: 

— Bulgăre de praf cosmic ce eşti, ai strigat după ajutor! 

— Ai martori? Nu-mi amintesc nimic. 

— Şi cum crezi c-ai scăpat? 

— Nu cred nimic. Poate că arătarea a plecat singură. Poate 
că n-a fost nimic. Poate că'am fost lovit de o cădere de 
pietre şi n-am mai ştiut nimic. Dac-ai venit aici aşteptându- 
te să-ţi plâng pe umăr şi să-ţi promit c-am să-ţi cruţ 
prietenul, o să suferi o dezamăgire. Dacă nu mai ai nimic 
altceva de spus, la revedere. 

— Uiţi ceva, Urteil, spuse Bigman. Ai încercat să mă ucizi. 

— Ai martori? Acum, dacă nu pleci, am să-mi umflu obrajii 
şi-o să te zbor de-aici, piticanie! 

Bigman rămase calm, dând dovadă de un adevărat eroism. 

— Am să-nchei un târg cu tine, Urteil. Ai proferat toate 
amenințările care ţi-au trecut prin minte numai pentru că 
eşti cu un centimetru mai înalt decât mine şi cu un kilogram 
mai greu, dar te-ai târât în genunchi cu singura ocazie când 
m-am dat la tine. 

— Da, sigur, când tu aveai un cuţit energetic iar eu eram 
neînarmat. Nu uita acest amănunt. 

— lar eu spun că eşti laş. Hai să ne luptăm acum. Fără 
arme. Sau eşti prea slăbit? 

— Prea slăbit pentru tine? Nici dac-aş sta doi ani în spital 
şi tot n-aş fi prea slab pentru tine! 

— Atunci luptă-te! în faţa martorilor! Putem folosi spaţiul 
din sala generatorului electric. Am aranjat asta cu Hanley 
Cook. 

— Cook trebuie că te urăşte. Şi ce-a zis Peverale? 

— Nu l-a întrebat nimeni. Şi Cook nu mă urăşte. 


— Părea tare dornic să-ţi facă felul. Dar nu cred c-am să-i 
dau această satisfacţie. De ce m-aş lupta cu un chil jumate 
de piele şi vânt? 

— Eşti laş? 

— Am zis, de ce? Ai spus că vrei să-ncheiem o înţelegere. 

— Exact. Dacă câştigi, eu n-am să suflu o vorbă despre ce 
s-a-ntâmplat în mine, ce s-a întâmplat cu adevărat. Dacă 
înving eu, laşi în pace Consiliul. 

— Ce mai înţelegere! Şi de ce mi-aş face eu griji despre 
orice ai putea spune despre mine? 

— Nu! ţi-e frică să pierzi, nu-i aşa? 

— Pe spaţiu! 

Exclamaţia era suficientă prin ea însăşi. 

Bigman spuse: 

— Şi atunci? 

— Probabil că mă crezi un prost. Dacă mă lupt cu tine în 
faţa martorilor, voi fi acuzat de crimă. Dacă-mi pun un 
deget pe tine, te-am făcut chisăliţă. Du-te şi găseşte-ţi altă 
metodă de sinucidere. 

— Bun. Cu cât eşti mai greu decât mine? 

— Cu vreo cincizeci de kilograme, spuse dispreţuitor 
Urteil. 

— Cincizeci de kilograme de grăsime, pufni Bigman şi faţa- 
i liliputană se strâmbă într-o grimasă feroce. Să-ţi spun o 
chestie. Hai să luptăm la gravitația planetei Mercur. Asta îţi 
dă un avantaj de douăzeci de kilograme. Şi-ţi păstrezi 
avantajul inerţiei. 'Ţi se pare corect? 

— Pe spaţiu, zise Urteil, mi-ar plăcea să-ţi ard una numai 
aşa, ca să-ţi lipesc gura aia mare peste faţa aia nenorocită! 

— Uite că ţi se oferă şansa. Ne-am înţeles? 

— Pe Pământ, ne-am înţeles! Am să-ncerc să nu te ucid, 
dar asta e tot ce pot să fac. Ai căutat-o cu lumânarea. 

— Corect. Acum să mergem. Să mergem. 

Şi Bigman era atât de nerăbdător încât începu să ţopăie în 
timp ce vorbea, făcând şi câteva mişcări de antrenament cu 
pumnii. De fapt, atât de mare era dorinţa sa de a purta 


acest duel încât nici o clipă nu se gândi la Lucky şi nici nu 
avu vreun presentiment al dezastrului. N-avea de unde să 
ştie că, cu câtva timp în urmă, Lucky luptase într-un duel 

mai periculos decât cel pe care-l propunea acum Bigman. 

Nivelul de alimentare cu energie avea generatoare uriaşe 
şi echipament greu, dar mai dispunea şi de un spaţiu 
adecvat întrunirilor personalului. Era cea mai veche parte a 
Cupolei. In primele zile, înainte ca primul puț de mină să fie 
săpat în solul mercurian, primii ingineri constructori 
dormiseră pe paturi de campanie în spaţiul dintre 
generatoare. Chiar şi acum acel spaţiu era folosit pentru 
proiecţiile de filme tridimensionale. 

Acum era folosit ca ring, iar Cook, împreună cu alţi cinci- 
şase tehnicieni, stăteau pe margine, neştiind ce să creadă. 

— Numai aţâţi? întrebă Bigman. 

— Mindes şi oamenii lui sunt pe partea însorită a planetei, 
răspunse Cook. Mai sunt zece oameni în mine care caută 
funiile tale de piatră, iar restul supraveghează 
instrumentele. 

Se uită cu oarecare teamă la Urteil şi spuse: 

— Eşti sigur că ştii ce faci, Bigman? 

Urteil era gol până la brâu. Avea pieptul şi umerii acoperiţi 
e un păr des şi îşi mişca muşchii cu o bucurie de atlet. 

Bigman privi cu indiferenţă în direcţia adversarului său. 

— Totul e pus la punct în legătură cu gravitația? 

— Avem totul pregătit la semnal. Am aranjat controalele în 
aşa fel încât restul Cupolei să nu fie afectat. Urteil a fost de 
acord? 

— Fireşte, spuse Bigman zâmbind. Totul e-n regulă amice. 

— Aşa sper şi eu, spuse cu fervoare Cook. 

Se auzi glasul lui Urteil: 

— Când începem? 

Apoi, privind în jur la micul grup de spectatori, întrebă? 

— Are cineva curajul să parieze pe maimuţă? 

Unul dintre tehnicieni se uită la Bigman cu un rânjet 
stingher. Bigman, care între timp se dezbrăcase şi el până 


la brâu, arăta surprinzător de vânos, dar diferenţa de 
gabarit dădea confruntării o aparenţă grotescă. 

— Nu se fac pariuri aici, spuse tehnicianul. 

— Sunteţi gata? strigă Cook. 

— Eu sunt gata, anunţă Urteil. 

Cook îşi umezi buzele palide şi acţionă comutatorul 
principal. Se auzi o schimbare de tonalitate în huruitul 
monoton al generatoarelor. 

Bigman se clătină din cauza pierderii bruşte de greutate. 
La fel păţiră şi ceilalţi. Urteil se împiedică dar îşi reveni 
rapid şi avansă cu graţie în mijlocul spaţiului liber. Nu se 
obosi să-şi ridice braţele ci rămase în aşteptare, într-o 
postură de relaxare completă. 

— Dă-i drumul, gânganie, spuse el. 

13. Consecințele unui duel. 

În ceea ce-l privea, Bigman înainta cu mişcări delicate ale 
picioarelor, care se translatau în paşi lenți şi graţioşi, de 
parcă s-ar fi aflat pe arcuri. 

Şi într-un fel aşa era. Gravitaţia de la suprafaţa lui Mercur 
era aproape exact aceeaşi ca şi gravitația de pe suprafaţa 
marțiană, ceea ce-l făcea să se simtă ca acasă. Ochii săi 
calmi, cenuşii, priveau cu intensitate, urmărind fiecare 
unduire a corpului lui Urteil, fiecare încordare neaşteptată 
a vreunui muşchi atunci când să se străduia să-şi menţină 
poziţia verticală. 

Greşelile de calcul chiar şi în menţinerea propriului 
echilibru erau inevitabile atunci când te mişcai într-o 
gravitație cu care nu erai obişnuit. 

Bigman se mişcă pe neaşteptate, mişcându-se de pe un 
picior pe celălalt şi dintr-o parte în alta într-o mişcare 
fragmentată care era în acelaşi timp complet derutantă şi 
amuzantă. 

— Ce-i asta? urlă exasperat Urteil. Un vals marțian? 

— Ceva de genul ăsta, spuse BigmanN. Întinse braţele 
lateral şi apoi îl izbi într-o parte pe Urteil cu un pocnet 
răsunător, făcând matahala să se clatine. 


Se auzi un suspin din mulţime şi un strigăt: 

— Hei, băiete! 

Bigman rămase pe loc, cu mâinile în şolduri, aşteptând ca 
Urteil să-şi recapete echilibrul. 

Urteil reuşi acest lucru în câteva secunde, dar acum pe o 
parte a corpului se lăfăia o pată roşie urâtă, iar pe fiecare 
obraz îi apăruseră pete şi mai urâte. 

Îşi aruncă cu forţă braţul înainte, cu palma pe jumătate 
desfăcută, ca şi cum o plesnitură ar fi fost de ajuns ca să 
alunge pe totdeauna această insectă dăunătoare. 

Dar lovitura îşi continuă traiectoria, trăgându-l şi pe Urteil 
după ea. Bigman eschivase, lăsând un spaţiu de câţiva 
milimetri între el şi braţul în mişcare, cu aprecierea sigură 
a unui corp perfect coordonat. Eforturile lui Urteil de a-şi 
opri mişcarea indusă de inerție îl dezechilibrară serios, 
aducându-l înapoi spre Bigman. 

Bigman îşi puse piciorul pe turul pantalonilor lui Urteil şi-l 
împinse uşor. Reculul îl făcu să ţopăie înapoi în celălalt 
picior, dar Urteil căzu lent pe faţă într-o mişcare cu 
încetinitorul grotescă. 

De pe laturi se auzi un hohot neaşteptat de râs. 

Unul dintre spectatori strigă: 

— M-am răzgândit, Urteil. Pariez. 

Urteil nu dădu semne că ar fi auzit provocarea. Era din 
nou faţă-n faţă cu Bigman şi din colţul buzelor sale groase 
un firicel de salivă lipicioasă îşi croia drum în jos spre colţul 
bărbiei. 

— Creşteţi gravitația! urlă el răguşit. Aduceţi-o la normal! 

— Ce-ai păţit, butoiaş? îl întrebă batjocoritor Bigman. Nu- 
ţi ajunge un handicap de douăzeci de kilograme? 

— Am să te omor! Am să te omor! urlă Urteil. 

— Hai, îndrăzneşte! 

Bigman îşi depărta braţele de trup, parcă invitându-l 
batjocoritor. 

Dar Urteil nu-şi pierduse întru totul raţiunea. Se mişcă în 
jurul lui Bigman, şchiopătând uşor, şi spuse: 


— O să-mi recapăt eu picioarele de la gravitație normală, 
gânganie, şi de oriunde te voi apuca am să smulg o bucată 
din tine. 

— Hai, apucă-mă! 

Dar printre oamenii care urmăreau duelul se aşternuse o 
tăcere stingheră. Urteil era ca un butoi dezechilibrat, cu 
picioarele crăcănate şi braţele bătând frenetic aeruL. Îşi 
menținea echilibrul, adaptându-se la ritmul gravitaţiei. 

Prin comparaţie, Bigman era un lujer zvelt. Poate că era 
grațios şi sigur pe el ca un dansator, şi totuşi arăta jalnic de 
mărunt. 

Dar Bigman nu părea îngrijorat. Propulsându-se brusc cu 
picioarele, făcu un salt înainte care-l proiectă sus în aer, iar 
când Urteil se repezi la silueta care se înălța, Bigman îşi 
ridică picioarele şi ateriză în spatele adversarului său 
înainte ca acesta să aibă timp să se întoarcă. 

Se auziră aplauze furtunoase şi Bigman zâmbi larg. 

Execută o manevră care semăna cu o piruetă atunci când 
se feri de unul din braţele puternice care-l amenințau, 
întinzând în acelaşi timp mâna şi lovind cu muchia palmei 
bicepsul celuilalt. 

Urteil îşi reţinu ţipătul şi se răsuci din nou. 

Urteil reuşea să păstreze un calm impresionant în faţa 
tuturor acestor provocări spectaculoase. Bigman, pe de altă 
parte, încerca prin toate mijloacele să-l irite şi să-l scoată 
din sărite pe Urteil, căutând să-l atragă într-o mişcare 
necontrolată care l-ar fi făcut să-şi piardă echilibrul. 

Înainte şi înapoi; lovituri rapide şi puternice, pe care 
celălalt abia le resimțea ca pe nişte înţepături. 

Dar în mintea micuţului marțian îşi făcea loc un nou 
respect faţă de Urteil. Ticălosul suporta cu stoicism 
manevrelE. Îşi păstra poziţia ca un urs care se apără de 
atacurile unui câine de vânătoare. lar Bigman era câinele 
de vânătoare care nu putea decât să se agite la maiginea 
domeniului, să mârâie, să lovească scurt şi să se păstreze 
dincolo de raza de acţiune a labelor ursului. 


Urteil chiar semăna cu un urs cu corpul său mare şi păros, 
cu ochii lui mici şi injectaţi şi faţa fălcoasa şi acoperită de 
barba nerasă. 

— Luptă, ticălosule! strigă dispreţuitor Bigman. Eu sunt 
singurul care oferă spectatorilor un spectacol. 

Urteil îşi clătină capul încet şi spuse: 

— Vino mai aproape. 

— Bineînţeles, spuse Bigman şi deodată atacă. 

De data asta Urteil era cât se poate de pregătit. Nu-şi 
mişcă nici capul, nici braţele, dar piciorul lui stâng ţâşni în 
faţă. 

Bigman se îndoi, sau încercă să se îndoaie de mijloc, dar 
manevra nu-i prea reuşi. Şutul tras de Urteil îl lovi drept în 
gleznă, făcându-l să ţipe de durere. 

Mişcarea lui Urteil îl purtă înainte şi Bigman, cu un brânci 
rapid aplicat în spatele oponentului său acceleră mişcarea 
cu pricina. 

De data asta, Urteil, mai obişnuit cu gravitația, nu se mai 
lăsă aruncat înainte atât de departe şi-şi reveni mult mai 
repede, în vreme ce Bigman, cu glezna cuprinsă de flăcările 
durerii, se deplasa cu o stângăcie înspăimântătoare. 

Scoţând un strigăt sălbatic, Urteil atacă şi Bigman, 
pivotând pe piciorul teafăr, nu reuşi să fie destul de rapid. 
Urteil îl prinse cu nădejde de umăr şi de cot şi amândoi 
căzură la sol. 

Un geamăt se ridică din rândurile spectatorilor şi Cook, 
alb la faţă, strigă: „Opriţi lupta!” cu o voce răguşită. 

Urteil se ridică în picioare, ţinându-l strâns pe Bigman, 
ridicându-l pe micul marțian de parc-ar fi fost un fulg. 
Bigman, cu faţa schimonosită de durere, se zvârcoli 
încercând să stea pe picioarele sale. 

Urteil îi mârâi în ureche: 

— Ai crezut că eşti şmecher păcălindu-mă să lupt în 
condiţii de gravitație scăzută. Mai crezi chestia asta? 

Bigman nu stătu prea mult pe gânduri. Va trebui să pună 
măcar un picior pe podea... Sau pe rotula lui Urteil, căci 


piciorul său drept se sprijinea momentan pe genunchiul lui 
Urteil şi asta trebuia să rezolve situaţia. 

Bigman apăsă cu putere în jos şi îşi aruncă corpul pe 
spate. 

Urteil se legănă în faţă. Mişcarea în sine n-ar fi fost 
periculoasă pentru Urteil, dar încercând să se echilibreze 
se lăsă pe spate. lar Bigman, care se aştepta la mişcarea 
asta, îşi schimbă centrul de greutate şi împinse cu putere 
înainte. 

Urteil căzu atât de rapid încât spectatorii nici nu băgară 
de seamă cum se întâmplase. Bigman reuşi să se elibereze 
pe jumătate. 

Se ridică în picioare rapid ca o felină, deşi braţul drept îi 
rămăsese blocat. Bigman îşi cobori braţul stâng pe 
încheietura lui Urteil şi-şi ridică genunchiul cu forţă spre 
cotul celuilalt. 

Urteil urlă şi-i dădu drumul lui Bigman în momentul în 
care îşi schimbă poziţia ca să nu se-aleagă cu braţul rupt. 

Bigman profită de şansa care i se oferise cu repeziciunea 
unui fulgeR. Îşi eliberă mâna blocată continuând să-l 
strângă pe Urteil de încheietură. Îl apucă cu mâna liberă pe 
Urteil de braţ, deasupra cotului, îl ţinea acum cu două 
mâini pe Urteil de braţul stâng. 

Urteil se chinuia să se ridice în picioare şi, în timp ce făcea 
asta, corpul lui Bigman se aplecă şi apoi se ridică o dată cu 
mişcarea de ridicare a lui Urteil. 

Mugşchii lui Bigman, în combinaţie cu mişcarea de ridicare 
a lui Urteil, înălţară corpul solid al acestuia din urmă de la 
sol într-o mişcare lentă, o demonstraţie impresionantă a 
ceea ce se putea face într-un câmp de gravitație scăzută. 

Simţindu-şi muşchii întinşi până aproape de limita ruperii, 
Bigman ridică şi mai sus corpul lui Urteil, apoi îi dădu 
drumul, privindu-l în timp ce zbura dezordonat într-o 
traiectorie parabolică ce părea grotesc de înceată după 
standardele terestre. 


Toată lumea privea şi toţi fură luaţi prin surprindere de 
neaşteptata schimbare de gravitație. Cu forţa şi viteza unui 
trăsnet, gravitația îşi recăpătă valoarea terestră, iar 
Bigman căzu în genunchi răsucindu-şi dureros glezna. 
Spectatorii căzură şi ei într-un cor confuz de ţipete de 
durere şi uimire. 

Bigman abia reuşi să surprindă cu coada ochiului ce i se 
întâmplă lui Urteil. Schimbarea de gravitație îl prinsese 
aproape de punctul cel mai înalt al parabolei, trăgându-l în 
jos cu o acceleraţie bruscă. Capul lui se lovi de unul din 
stâlpii de susţinere ai unuia dintre generatori şi se auzi un 
pârâit strident. 

Bigman, ridicându-se amorţit în picioare, îşi scutură capul 
încercând să-şi limpezească mintea. Se poticni şi-l zări pe 
Urteil întins nemişcat pe jos şi pe Cook care stătea aplecat 
asupra lui. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Bigman. Ce s-a-ntâmplat cu 
gravitația? 

Ceilalţi repetară întrebarea. Din câte-şi putea da seama 
Bigman, Cook era singurul care rămăsese pe propriile 
picioare, singurul care părea să gândească. 

Cook spunea: 

— Nu gravitația mă-ngrijorează acum, ci Urteil. 

— E rănit? strigă careva. 

— Nu mai e, spuse Cook ridicându-se în picioare. Sunt 
destul de sigur că e mort. 

Neliniştiţi, toţi cei de faţă făcură cerc în jurul cadavrului. 
Bigman spuse: 

— Ar fi mai bine să-l aducem pe doctoral Gardoma. 

Abia dacă-şi auzi vorbele. Un gând îndrăzneţ îi trecu prin 
minte. 

— O să avem necazuri, spuse Cook. Tu l-ai ucis, Bigman. 

— Ba nu, a murit din cauza schimbării de gravitație. 

— Asta o să fie greu de explicat. Tu l-ai aruncat. 

— O să fac faţă oricăror probleme. Nu vă faceţi griji. 

Cook îşi umezi buzele şi se uită într-o parte. 


— O să-l chem pe Gardoma. 

Gardoma sosi după cinci minute şi după puţin timp 
confirmă că verdictul lui Cook fusese corect. 

Medicul se ridică în picioare ştergându-şi mâinile de o 
batistă şi spuse: 

— E mort. Fractură de craniu. Cum s-a întâmplat? 

Mai mulţi încercară să vorbească dar Cook le făcu semn să 
tacă, spunând: 

— O luptă crâncenă între Bigman şi Urteil... 

— Intre Bigman şi Urteil?! explodă Gardoma. Cine a 
permis una ca asta? Aţi înnebunit cu toţii? Chiar vă 
închipuiaţi că Bigman o să-l poată înfrunta... 

— Hei, uşurel, uşurel! Eu sunt cel care-am rămas teafăr. 

Supărat, Cook încercă să se apere: 

— Aşa e, Gardoma, Urteil a murit. lar Bigman a insistat 
pentru această luptă. Recunoşti asta, nu? 

— Recunosc, nici o problemă, spuse Bigman. Tot eu am 
cerut să luptăm la gravitația mercuriană. 

Doctorul Gardoma făcu ochii mari. 

— La gravitație mercuriană? Aici? 

Se uită la propriile picioare, întrebându-se parcă dacă nu 
cumva simţurile îi jucau o festă şi, de fapt, era mai uşor 
decât se simţea. 

— Acum nu ne mai aflăm la gravitația mercuriană, spuse 
Bigman, deoarece câmpul pseudo-gravitaţional a trecut 
brusc la gravitație terestră într-un moment crucial. Bum! 
Chiar aşa! Asta l-a ucis de fapt pe Urteil, nu subsemnatul. 

— Ce a determinat câmpul pseudogravitaţional să treacă 
la valoarea terestră? întrebă Gardoma. 

O clipă nu-i răspunse nimeni, apoi Cook zise: 

— Se poate să fi fost un scurt... 

— Prostii, îl întrerupse Bigman. Mânerul e ridicat. Nu 
putea să se ridice singur. 

Urmă o nouă tăcere şi încă una stingheră. 

Unul dintre tehnicieni îşi drese glasul şi spuse: 


— Poate că în agitația luptei, cineva s-a mişcat şi l-a ridicat 
cu umărul, fără măcar să-şi dea seama. 

Ceilalţi aprobară cu convingere. Unul dintre ei spuse: 

— Pe spaţiu! S-a întâmplat pur şi simplu! 

Cook zise: 

— Va trebui să raportez întregul incident. Bigman... 

— Ei bine, spuse calm micul marțian, sun arestat pentru 
omucidere? 

— N-nu, spuse Cook şovăind. N-o să te arestez, dar va 
trebui să raportez şi până la urmă s-ar putea să fii arestat. 

— Aha. Păi, mulţumesc că m-aţi prevenit. 

Pentru prima oară de când se întorsese de la mine, 
Bigman se pomeni gândindu-se la Lucky. „Uite ce necaz îl 
aşteaptă pe Lucky la întoarcere”, îşi spuse el. 

Şi totuşi micul marțian se simţea cuprins de un val de 
agitaţie ciudată, fiindcă era sigur că putea ieşi din acel 
necaz... şi totodată să-i demonstreze nişte chestii lui Lucky 
cu această ocazie. 

O nouă voce interveni: 

— Bigman! 

Toată lumea ridică privirea. Era Peverale, coborând pe 
rampa care ducea la nivelele superioare. 

— Pe marele spaţiu, Bigman, eşti acolo? Şi Cook? Apoi 
adăugă aproape cu arţag: Ce se-ntâmplă aici? 

Nimeni nu păru în stare să spună vreo vorbuliţă. Ochii 
bătrânului astronom căzură pe cadavrul lui Urteil şi spuse 
cu oarecare surprindere: 

— E mort? 

Spre uimirea lui Bigman, Peverale nu părea prea interesat 
de acest lucru. Nici măcar nu aşteptă răspunsul la 
întrebare, că se şi întoarse către Bigman. 

— Unde-i Lucky Starr? 

Bigman deschise gura dar nu se auzi nici un suneT. În cele 
din urmă abia reuşi să spună cu glas firav: 

— De ce întrebaţi? 

— Mai e în mine? 


— Păi... 

— Sau e pe partea însorită? 

— Vreau să ştiu de ce întrebaţi. 

— Mindes, spuse cu nerăbdare Peverale, a ieşit să-şi 
controleze zona ocupată de cabluri. Face asta uneori. 

— Şi? 

— Şi ori e nebun, ori greşeşte când spune că l-a văzut 
acolo pe Lucky Starr. 

— Unde? întrebă Bigman deodată. 

Gura doctorului Peverale se strânse într-o expresie de 
dezaprobare. 

— Înseamnă că într-adevăr este acolo. E clar. Ei bine, se 
pare că prietenul tău Lucky Starr a avut necazuri cu un om 
mecanic, cu un robot... 

— Un robot! 

— Şi după spusele lui Mindes, care nu a coborât la sol dar 
aşteaptă ca o echipă să fie trimisă acolo, Lucky Starr este 
mort! 

14. PRELUDIUL UNUI PROCES. 

În momentul în care zăcea prins în inexorabila strânsoare 
a robotului, Lucky se aştepta să moară pe loc, iar când 
acest lucru nu se petrecu imediat, o speranţă firavă încolţi 
în sufletul lui. 

Să fi fost faptul că robotul, având adânc întipărită în 
mintea-i torturată imposibilitatea de a ucide o fiinţă 
omenească, s-a pomenit că este incapabil să comită gestul 
final acum când chiar trebuia s-o facă? 

Pe urmă se gândi că nu era vorba de aşa ceva, căci i se 
părea că strânsoarea robotului se intensifica încetul cu 
încetul. 

Strigă cu toată puterea de care mai era în stare: 

— Dă-mi drumul! 

Apoi îşi ridică mâna liberă din poziţia în care rămăsese 
atârnând. Mai rămăsese o ultimă şansă, o şansă slabă, 
aproape insignifiantă. 


Îşi ridică mâna spre capul robotului. Nu-şi putea întoarce 
capul ca să vadă, căci robotul i-l ţinea strâns lipit de 
propriul său piept. Mâna îi alunecă pe suprafaţa metalică 
netedă a craniului robotului de două ori, de trei ori, de 
patru ori. Apoi îşi îndepărtă mâna. 

Nu mai putea face nimic altceva. 

Deodată... Să fi fost doar un renghi al imaginaţiei, sau într- 
adevăr strânsoarea robotului slăbise? Să fi trecut în sfârşit 
marele Soare al lui Mercur de partea sa? 

— Robotul! strigă el. 

Robotul scoase un sunet, dar semăna doar cu scârţâitul 
unor angrenaje ruginite. 

Strânsoarea robotului slăbea într-adevăr. Acum era 
momentul să ajute evoluţia evenimentelor chemând în joc 
ceea ce o mai fi rămas din Legile Roboticii. 

Lucky spuse cu răsuflarea întretăiată: 

— Nu poţi face rău unei fiinţe omeneşti. 

Robotul răspunse: „Nu pot...” poticnindu-se şi, fară nici un 
avertisment, căzu la sol. 

Strânsoarea îi rămăsese constantă, de parcă fusese 
cuprins de rigiditatea morţii. Lucky spuse: 

— Robotule, dă-mi drumul! 

Tresărind, robotul îşi slăbi strânsoarea. Nu în întregime, 
dar Lucky îşi eliberă picioarele şi reuşi să-şi mişte capul. 
Spuse: 

— Cine ţi-a ordonat să distrugi echipamentul? 

Nu se mai temea de reacţia necontrolată a robotului la 
această întrebare. Ştia că el fusese cel care adusese acea 
minte pozitronică la dezintegrarea totală. Dar în ultimele 
stadii de dinaintea disoluţiei, era posibil ca vreo 
reminiscență a Legii a Doua să fi rămas valabilă. Repetă 
întrebarea: 

— Cine ţi-a ordonat să distrugi echipamentul? 

Robotul scoase un sunet nedesluşit: 

— Ăă... ăă... 


Apoi, contactul radio se întrerupse, înnebunindu-l pe 
Lucky, iar gura robotului se închise şi se deschise de două 
ori, ca şi cum în ceasul al treisprezecelea ar fi încercată să 
comunice prin intermediul sunetelor obişnuite. 

După care, nimic. 

Robotul era mort. 

Acum, după ce pericolul imediat al morţii iminente 
trecuse, Lucky îşi simţea mintea înceţoşată. Nu avea 
energia necesară să-şi desfacă în întregime membrele 
robotului înfăşurate pe corpul lui. Controalele radio 
fuseseră zdrobite în îmbrăţişarea robotului. 

Ştia că mai întâi de toate trebuia să-şi recapete forţele. 
Pentru asta trebuia să iasă cât mai repede de sub acţiunea 
directă a radiaţiei marelui Soare al lui Mercur. Asta 
însemna să ajungă la umbra stâncii din apropiere, la care 
nu reuşise să ajungă în timpul duelului cu robotul. 

Cu trupul săgetat de dureri, îşi strânse picioarele sub el. 
Apoi începu să-şi târască corpul către umbra stâncii, 
trăgând toată greutatea robotului după eL. Încă o dată. 
Încă o dată. Manevra părea să dureze o veşnicie. 

Încă o dată. Încă o dată. 

Avea impresia că nu mai avea nici pic de putere în picioare 
şi nici nu mai simţea nimic, iar robotul părea să cântărească 
o tonă. 

Chiar şi la gravitația scăzută de pe Mercur, încercarea 
părea să-i depăşească puterile şi numai voinţa pură era cea 
care-l făcea să mai înainteze. 

Mai întâi ajunse la umbră cu capul. Lumina slăbi brusc în 
intensitate. Aşteptă, gâfâind, şi pe urmă, cu un efort care 
aproape că-i provocă o ruptură musculară, se trase de-a 
lungul solului încă o dată, şi încă o dată. 

Acum se afla la umbră. Unul din picioarele robotului 
rămăsese în lumina soarelui, trimițând reflexii în toate 
direcţiile. Lucky pnvi ameţit peste umăr şi observă acest 
amănunt. Apoi, aproape cu recunoştinţă, se lăsă furat de 
starea de inconştienţă. 


Mai târziu au fost intervale de timp în care percepţia 
senzorială îi reveni. 

Apoi, mult mai târziu, zăcea liniştit, conştient că se afla pe 
un pat moale, şi încerca să-şi readucă în minte acele 
intervalE. Îi rămăseseră în memorie imagini fragmentate 
ale unor oameni apropiindu-se, o vagă impresie de mişcare 
într-un vehicul propulsat cu jet reactiv, apoi vocea lui 
Bigman, ascuţită şi neliniştită. Pe urmă, parcă o idee mai 
clar, îngrijirile unui medic. 

După aceea, o nouă pauză, urmată de amintirea limpede a 
doctoruâui Peverale care îi punea întrebări cu o voce 
blândă. Lucky îşi aminti că răspunsese destul de raţional, 
aşa că partea cea mai dificilă a chinului său trebuie să fi 
trecut deja. Deschise ochii. 

Doctorul Gardoma se uita la el sumbru, având încă în 
mână o seringă hipodermică. 

— Cum te simţi? întrebă el. 

— Cum ar trebui să mă simt? întrebă Lucky zâmbind. 

— Mort, aş zice, după cele prin care ai trecut. Dar ai o 
constituţie fizică remarcabilă, aşa că eşti viu. 

Bigman, care se agitase neliniştit prin preajmă, pătrunse 
în câmpul vizual al lui Lucky şi spuse: 

— Nu trebuie să-i mulţumeşti lui Mindes pentru asta. De 
ce naiba n-a coborât capsomanul ăla ca să-l salveze pe 
Lucky după ce a reperat piciorul robotului? Ce mai aştepta? 
Voia să-l lase pe Lucky să moară? 

Doctorul Gardoma puse deoparte seringa şi se spălă pe 
mâini. Cu spatele le Bigman, spuse: 

— Scott Mindes a fost convins că Lucky murise. Singurul 
lui gând a fost să stea deoparte astfel ca nimeni să nu-l 
poată acuza că el ar fi fost criminalul. Ştia că mai încercase 
o dată să-l ucidă pe Lucky şi că ceilalţi îşi vor aminti de asta. 

— Cum a putut să gândească aşa de data asta. Robotul... 

— Mindes se află el însuşi sub presiune zilele astea. A 
chemat după ajutor. Ăsta era cel mai bun lucru pe care-l 
putea face. 


Lucky spuse: 

— Linişteşte-te, Bigman, n-am fost în pericol. Am adormit 
la umbră iar acum sunt bine. Ce-i cu robotul, Gardoma? a 
fost salvat? 

— L-am adus în Cupolă. Totuşi, creierul s-a dus, e imposibil 
de studiat. 

— Păcat, spuse Lucky. 

Medicul îşi ridică vocea: 

— Gata, Bigman, să mergem. Trebuie să-l lăsăm să 
doarmă. 

— Hei...protestă indignat Bigman. 

Lucky se grăbi să intervină: 

— E-n regulă, Gardoma. De fapt, chiar voiam să vorbesc cu 
el între patru ochi. 

Doctorul Gardoma ezită apoi săltă din umeri. 

— Ai nevoie de somn, dar am să-ţi dau o jumătate de oră. 
Pe urmă va trebui să plece. 

— Va pleca. 

De îndată ce rămaseră singuri, Bigman îl apucă pe Lucky 
de umăr şi-l zgâlţâi cu violenţă, spunându-i cu vocea 
gâtuită: 

— Maimuţoi tembel. Dacă arşiţa nu l-ar fi terminat pe 
robot exact la timp... ca în filmele de pe subeterice... 

Lucky zâmbi fără voioşie. 

— N-a fost o coincidenţă, Bigman. Dac-aş fi aşteptat un 
final ca în subeterice, acum aş fi fost mort. A trebuit să-l 
păcălesc pe robot. 

— Cum? 

— Carcasa în care avea creierul era foarte bine lustruită. 
Reflecta o mare parte din radiaţia solară. Asta însemna că 
temperatura creierului său pozitronic era destul de mare 
pentru a-i afecta „raţiunea”, dar nu suficient de mare 
pentru a-l scoate definitiv din funcţiune. Din fericire, o mare 
parte din solul mercurian din zona asta este alcătuită dintr- 
o substanţă neagră care se poate detaşa uşor. Am reuşit să-i 
întind pe cap nişte substanţă din asta. 


— Şi ce-ai realizat cu asta? 

— Negrul absoarbe căldura, Bigman. Nu o reflectă. 
Temperatura creierului a crescut rapid şi robotul a murit 
aproape instantaneu. In orice caz, am scăpat ca prin 
urechile acului... Totuşi, să lăsăm asta. Ce s-a întâmplat aici 
cât timp am fost plecat? Ceva de semnalat? 

— Ceva? Mamă mamă! Ascultă! 

Şi, în timp ce Bigman povestea, Lucky îl ascultă într- 
adevăr, cu o expresie care devenea tot mai gravă pe măsură 
ce firul povestirii se depăna. 

Când relatarea ajunse la sfârşit, Lucky se încruntase de-a 
dreptul supărat. 

— Şi de ce zici că te-ai luptat cu Urteil? A fost o prostie! 

— Lucky, spuse ofuscat Bigman, a fost strategie, 
întotdeauna spui că mă reped orbeşte înainte şi nu sunt în 
stare să pun la cale o şiretenie. Ei află că asta a fost o 
şiretenie. Ştiam că-l pot umili la gravitație scăzută... 

— S-ar părea că n-a lipsit mult să nu reuşeşti. Ai glezna 
scrântită. 

— Am alunecat, a fost un accidenT. În afară de asta, am 
învins. A fost vorba de un târg pe care l-am încheiat cu 
Urteil. Putea să facă mult său Consiliului cu minciunile sale, 
dar în cazul în care învingeam ne-ar fi lăsat în pace. 

— Şi ai putut să-l crezi pe cuvânt? 

— Păi...începu Bigman, tulburat. 

Lucky continuă: 

— Zici că i-ai salvat viaţa. De bună seamă că a ştiut acest 
lucru şi totuşi asta nu l-a convins să renunţe la scopurile 
sale. Te-ai gândit că s-ar fi putut să procedeze la fel şi în 
urma luptei voastre? 

— Păi..., făcu Bigman din nou. 

— Mai ales dacă pierdea şi, prin urmare, ar fi fost furios la 
culme pentru că a fost umilit de faţă cu toată lumea... Să-ţi 
spun eu cum stau lucrurile, Bigman. Ai făcut-o pentru că 
voiai să-l baţi şi să te răzbuni pentru că şi-a bătut joc de 


tine. Chestia cu târgul încheiat cu el a fost doar un pretext 
care să-ţi ofere prilejul să te baţi. Am dreptate? 

— Of, Lucky! Pe nisipurile de pe Marte... 

— Ei bine, mă înşel? 

— Am vrut să închei un târg... 

— Dar în primul rând voiai să te baţi şi-acum uite ce 
încurcătură ai provocat. 

Bigman lăsă privirea-n jos. 

— Îmi pare rău. 

Lucky se îmblânzi dintr-o dată. 

F 

— O, măreaţă Galaxie! Bigman, nu sunt supărat pe tine. 
De fapt, pe mine sunt supărat. Am apreciat greşit robotul 
ăla şi era cât pe ce să fiu ucis pentru că n-am judecat. Aş fi 
putut să văd că era defect şi n-am făcut nici o clipă legătura 
cu efectul căldurii asupra creierului său pozitronic până n-a 
fost aproape prea târziu... Ei bine, trecutul ne oferă o lecţie 
pentru viitor, dar altfel s-o lăsăm baltă. Întrebarea e ce 
facem cu situaţia lui Urteil. 

Lui Bigman îi reveni dintr-o dată inima la loc. 

— În orice caz, spuse el, ticălosul nu are cum să ne mai 
supere. 

— Aşa este, spuse Lucky, dar ce facem cu senatorul 
Swenson? 

— Hram, 

— Ce explicaţie o să dăm? Consiliul Ştiinţei este investigat 
şi, ca urmare a unei lupte provocate de unul din apropiații 
Consiliului, cineva care este aproape membru, anchetatorul 
moare. Asta n-o să dea bine... 

— A fost un accident. Câmpul pseudogravitaţional... 

— N-o să ne fie de nici un folos. Va trebui să vorbesc cu 
Peverale şi... 

Bigman se înroşi şi spuse repede: 

— E doar un moşulică. Nu acordă nici cea mai mică atenţie 
acestei întâmplări. 

Lucky se ridică într-un cot. 


— Cum adică, nu acordă nici cea mai mică atenţie? 

— Păi chiar aşa, spuse Bigman cu vehemenţă. A venit acolo 
când Urteil zăcea mort pe podea şi, în afară de faptul că a 
întrebat dacă e mort, n-a mai zis nimic. 

— N-a mai zis nimic? 

— Absolut nimic. Pe urmă a tot întrebat unde eşti şi a spus 
că Mindes raportase că un robot te-a ucis. 

Lucky îl privea fix pe Bigman. 

— Asta a fost tot? 

— Asta a fost tot, spuse Bigman încurcat. 

— Ce s-a mai întâmplat de atunci? Haide, Bigman, tu nu 
vrei să vorbesc cu Peverale. De ce? 

Bigman se uită într-o parte. 

— Haide, Bigman. 

— Ei bine, voi fi judecat, sau ceva de genul ăsta. 

— Judecat! 

— Peverale zice că e vorba de o crimă şi că va provoca 
agitaţie pe Pământ. Zice că trebuie stabilite 
responsabilităţile. 

— În regulă. Când are loc procesul? 

— Of, Lucky. Nu voiam să-ţi spun. Doctorul Gardoma a 
spus că nu trebuie să te amărăşti. 

— Ia nu te mai purta ca o cloşcă, Bigman. Când are loc 
procesul? 

— Mâine la ora două după-amiaza, ora standard a 
sistemului solar. Dar nu ai de ce să-ţi faci griji, Lucky. 

— Cheamă-l pe Gardoma, spuse Lucky. 

— De ce? 

— Fă cum ţi-am spus. 

Bigman ieşi din încăpere şi, când se întoarse, doctorul 
Gardoma era cu el. 

Lucky spuse: 

— Nu-i aşa că nu există nici un motiv pentru care să nu mă 
pot ridica din pat mâine la ora două după-amiaza? 

Doctorul Gardoma ezită. 

— Aş prefera să nu te grăbeşti. 


— Nu-mi pasă de ce preferi dumneata. N-o să mor din 
asta, nu-i aşa? 

— N-ai muri nici dacă te-ai ridica din pat chiar acum, 
domnule Starr, spuse jignit doctorul Gardoma. Dar nu ar fi 
indicat. 

— În regulă atunci. Acum spune-i doctorului Peverale că 
voi lua parte la procesul lui Bigman. Ştiai despre asta, 
presupun? 

— Da. 

— Toată lumea ştia în afară de mine, aşa e? 

— Nu erai într-o situaţie care... 

— Spune-i doctorului Peverale că voi lua parte la proces şi 
că nu trebuie să înceapă fară mine. 

— Am să-i spun, dar acum ar fi mai bine să te culci. Vino cu 
mine, Bigman. 

Bigman protestă: 

— Doar o secundă. 

Se duse iute lângă patul lui Lucky şi spuse: 

— Uite, Lucky, nu trebuie să te necăjeşti. Am toată situaţia 
sub control. 

Lucky ridică sprâncenele. Bigman, mai mai să plesnească 
de îngâmfare, spuse: 

— Am vrut să-ţi fac o surpriză, fir-ar să fie! Pot să dovedesc 
că n-am avut nici un amestec în faptul că Urteil şi-a rupt 
gâtul. Am rezolvat cazul. (Se bătu cu pumnul în piept.) Eu L- 
am rezolvat. Eu! Bigman! Ştiu cine e vinovat pentru toate. 

— Cine? întrebă Lucky. 

Dar Bigman se grăbi să spună: 

— Nu! Nucţi spun nimic. Vreau să-ţi demonstrez că am şi 
altceva în minte decât bătăile cu pumnii. De data asta eu 
am să dirijez spectacolul iar tu ai să fii spectator, asta e. Ai 
să afli la proces. 

Micul marțian îşi încreţi faţa plin de încântare, execută un 
mic pas de dans şi-l urmă pe doctorul Gardoma la ieşirea 
din încăpere, purtând pe faţă un triumf voios. 

15. PROCESUL. 


A doua zi, Lucky intră în biroul doctorului Peverale cu 
puţin înainte de ora două după-amiaza. 

Ceilalţi se adunaseră deja. Doctorul Peverale, aşezat la 
biroul său vechi şi plin de hârtii, dădu din cap cu 
amabilitate la sosirea lui, iar Lucky răspunse cu gravitate; 

— Bună ziua, domnule Peverale. 

Atmosfera semăna cu cea din seara banchetului. Cook era 
acolo, bineînţeles, şi arăta, ca-ntotdeauna, neliniştit şi, 
oarecum, slăbit. Stătea într-un fotoliu mare la dreapta 
doctorului Peverale, iar trupul firav al lui Bigman se foia şi 
mai-mai că se pierdea într-un fotoliu la fel de mare, aflat la 
stânga astronomului. 

Mindes era şi el prezent, posomorât, desfăcându-şi din 
când în când degetele împreunate pentru a bate darabana 
pe picior. Doctorul Gardoma stătea lângă el, apatic, şi-şi 
ridică pleoapele grele pentru a-l privi dezaprobator pe 
Lucky atunci când intră. Mai erau de faţă şefii de 
departamente şi alţi astronomi. 

De fapt, singurul om care fusese prezent la banchet iar 
acum lipsea era Urteil. 

Doctorul Peverale începu în maniera sa blândă: 

— Putem începe acum. Mai întâi, câteva cuvinte pentru 
domnul Starr. Am înţeles că Bigman v-a vorbit despre 
această procedură ca despre un proces. le rog să fii sigur 
că nici vorbă e aşa ceva. Dacă va fi cazul unui proces, iar eu 
sper că nu, el va avea loc pe Pământ, cu judecători calificaţi 
şi avocaţi în regulă. Noi nu încercăm aici decât să adunăm 
laolaltă elementele unui raport pentru a fi transmis la 
Consiliul Ştiinţei. 

Doctorul Peverale aranjă puţin talmeş-balmeşul de pe 
biroul său şi continuă: 

— Daţi-mi voie să vă explic de ce e nevoie de un raport 
complet, în primul rând, ca urmare a îndrăzneţei 
pătrunderi a domnului Starr pe partea însorită a planetei, 
sabotorul care provoca probleme proiectului doctorului 
Mindes a fost oprit. S-a dovedit a fi un robot de fabricaţie 


siriusiană, care acum nu mai este în stare de funcţiune. 
Domnule Starr... 

— Da? spuse Lucky. 

— Chestiunea prezintă o asemenea importanţă încât mi- 
am luat libertatea de a vă chestiona atunci când aţi fost 
adus aici şi vă aflaţi într-o stare de semi-inconştienţă. 

— Mi-amintesc de asta destul de bine, răspunse Lucky. 

— Vreţi să confirmaţi o parte din acele răspunsuri acum, 
pentru a fi consemnate în raport? 

— Da. 

— În primul rând, sunt implicaţi şi alţi roboţi? 

— Robotul nu s-a referit la asta, dar nu cred că au mai fost 
şi alţii. 

— Oricum, nu a precizat în mod specific că ar fi singurul 
robot de pe Mercur. 

— Nu. 

— Atunci ar putea fi mulţi alţii. 

— Nu cred. 

— E vorba doar de opinia dumneavoastră, totuşi. Robotul 
n-a spus că n-ar mai fi şi alţii. 

— Nu, nu a spus. 

— Foarte bine, atunci. Câţi siriusieni au fost implicaţi? 

— Robotul nu mi-a spus, pentru că a primit instrucţiuni să 
n-o facă. 

— A precizat poziţia bazei invadatorilor? 

— N-a spus nimic în această privinţă. Nu a făcut nici un fel 
de precizare cu privire la siriusieni. 

— Dar robotul era de fabricaţie siriusiană, nu-i aşa? 

— A recunoscut acest lucru. 

— Aha, făcu doctorul Peverale fără umoR. În cazul acesta, 
mi se pare evident că pe Mercur se găsesc siriusieni care 
acţionează împotriva noastră. Consiliul Ştiinţei trebuie 
prevenit în acest sens. Trebuie întreprinsă o cercetare 
organizată a planetei şi, dacă siriusienii reuşesc să ne scape 
şi să părăsească planeta, trebuie măcar să se conştientizeze 
pericolul siriusian. 


Cook interveni stingherit: 

— Mai e şi problema formelor de viaţă mercuriene, 
doctore Peverale. Consiliul va trebui informat şi în această 
privinţă. 

Se adresă apoi întregii adunări. 

— Una dintre fiinţe a fost capturată ieri şi... 

Bătrânul astronom îl întrerupse oarecum agasat: 

— Da, doctore Cook, fară doar şi poate că Consiliul va fi 
informal. Totuşi, problema siriusiană este cea care ar trebui 
să rămână prioritară. Celelalte chestiuni trebuie sacrificate 
în favoarea pericolului imediat. De exemplu, propun ca 
doctorul Mindes să-şi abandoneze proiectul până când 
Mercur va fi făcut sigur pentru pământeni. 

— O clipă, vă rog, sări Mindes ca ars. Aici au fost investiţi o 
groază de bani, ca să nu mai vorbim de timp, de eforturi 
Şi... 

— Am spus, până când Mercur va deveni sigur. N-am 
sugerat o renunțare definitivă la Proiectul Lumina. Şi 
întrucât este necesar să acordăm prioritate pericolului 
mercurian, va trebui să ne asigurăm că protectorul lui 
Urteil, senatorul Swenson, va fi împiedicat să ridice 
obstrucţii pornind de la chestiuni secundare. 

Lucky spuse: 

— Cu alte cuvinte, vreţi să-i dăm senatorului un ţap 
ispăşitor în persoana lui Bigman, legat frumos de mâini şi 
de picioare şi cu o etichetă lipită pe frunte. Situaţie în care, 
în vreme ce el se va ocupa cu sfâşierea lui Bigman, 
vânătoarea de siriusieni poate continua pe Mercur fară nici 
un amestec din afară. 

Astronomul îşi ridică sprâncenele albe. 

— Un ţap ispăşitor, domnule Starr? Noi nu vrem decât 
adevărul. 

— Păi atunci continuaţi, spuse Bigman, foindu-se fără 
odihnă în scaun. O să aveţi adevărul. 

— Bun, spuse doctorul Peverale. Având în vedere că ai fost 
personajul central, vrei să începi dumneata? Povesteşte-ne 


tot ce s-a întâmplat între tine şi Urteil, cu propriile tale 
cuvinte. Aş aprecia însă conciziunea. Şi nu uita, aceste 
proceduri sunt înregistrate pe microfilm cu sunet. 

Bigman spuse: 

— Vreţi să depun jurământul? 

Peverale clătină din cap. 

— Nu ne aflăm la un proces oficial. 

— Cum doriţi! 

Şi, cu o surprinzătoare detaşare, Bigman relată povestea, 
începând cu ironiile lui Urteil la adresa înălţimii sale şi 
continuând cu întâlnirea neaşteptată din mine, până când 
ajunse la duel. Nu omise decât amenințările lui Urteil cu 
acţiunile îndreptate împotriva lui Lucky Starr şi a 
Consiliului. 

Doctorul Gardoma urmă la rând, confirmând cele 
întâmplate cu prilejul primei întâlniri dintre Bigman şi 
Urteil şi descriind totodată, spre aducere aminte, scena de 
la masa de banchet. Continuă cu descrierea tratamentului 
aplicat lui Urteil după întoarcerea din mine. 

— Şi-a revenit repede din starea de hipotermie. Nu i-am 
cerut amănunte şi nici el nu mi le-a oferit. Totuşi, a întrebat 
de Bigman şi, când i-am spus că Bigman n-avea nici o 
zgârietură, aş zice că antipatia lui faţă de Bigman i-a 
crescut şi mai mult. Nu s-a comportat ca şi cum Bigman i-ar 
fi salvat viaţa. Trebuie să precizez însă că, din observaţiile 
mele asupra sa, nu mi s-a părut că Urteil ar putea fi victima 
unui atac de gratitudine. 

— Asta e numai o părere, interveni grăbit doctorul 
Peverale, şi aş recomanda să nu creăm confuzie cu astfel de 
afirmaţii. 

Urmă doctorul Cook. Se concentră asupra duelului, 
spunând: 

— Bigman a insistat asupra luptei. Asta e tot ce se poate 
spune. Eu am avut impresia că dacă aş aranja o astfel de 
confruntare la gravitație scăzută, aşa cum mi-a sugerat 
Bigman, cu martori, nu se va putea întâmpla nimic rău. 


Putem interveni dacă treaba se agrava. M-am temut că, 
dacă aş refuza, s-ar fi putut ca între cei doi lupta să aibă loc 
fără martori şi că asta ar putea avea consecinţe grave. 
Desigur, acele consecinţe n-ar fi putut fi mai grave decât s- 
au dovedit a fi, dar nu mi-am închipuit una ca asta. 
Recunosc că ar fi trebuit să mă consult cu dumneavoastră, 
doctore, Peverale. 

Doctorul Peverale încuviinţă din cap: 

— Cu siguranţă că aşa ar fi trebuit să faci. Dar chestia e 
acum că Bigman a insistat ca lupta să aibă loc şitotela 
cerut să se desfăşoare la gravitație scăzută, nu-i aşa? 

— Aşa este. 

— Şi ţi-a dat asigurări că îl va omori pe Urteil în astfel de 
condiţii. 

— Mai exact, a spus că „îl va ucide pe ticălos”. Cred că 
vorbea doar la modul figurat. Sunt sigur că nu a plănuit cu 
adevărat să-l omoare. 

Doctorul Peverale se întoarse către Bigman. 

— Ai ceva de comentat în această privinţă? 

— Da, am. Şi dat fiind că doctorul Cook se află la bară, aş 
vrea să-i pun câteva întrebări. 

Doctorul Peverale se arătă surprins: 

— Aici nu suntem la un proces. 

— Ascultaţi-mă, spuse Bigman cu înflăcărare. Moartea lui 
Urteil nu a fost un accident. A fost o crimă şi vreau să-mi 
daţi şansa s-o dovedesc. 

Liniştea provocată de această declaraţie nu dură decât o 
clipă, fiind urmată de un murmur confuz. 

Vocea lui Bigman se ridică până la a se auzi aproape ca un 
scâncet ascuţit. 

— Sunt hotărât să-i pun întrebări domnului Hanley Cook. 

Lucky Starr spuse cu răceală: 

— Vă sugerez să-l lăsaţi pe Bigman să meaigă până la 
capăt, doctore Peverale. 

Bătrânul astronom era întruchiparea derutei. 

— Serios vorbind... nu cred... Bigman nu poate... 


Se bâlbâi îngrozitor şi deodată tăcu. Bigman spuse: 

— Mai întâi, doctore Cook, cum de-a ajuns Urteil să afle 
traseul pe care Lucky şi cu mine îl urmam în mine? 

Cook se înroşi la faţă. 

— N-am ştiut că ar fi aflat de traseu. 

— Nu ne-a urmărit direct. A mers pe o rută paralelă, ca şi 
cum ar fi intenţionat să ne prindă din urmă şi să ne pice în 
spate mult în interiorul minelor, după ce ne-am fi convins că 
suntem singuri şi nu ne urmăreşte nimeni. Pentru a face 
asta, trebuia să fie sigur de traseul pe care intenţionam să-l 
urmăm. Acum Lucky şi cu mine am pus la punct acel traseu 
cu tine şi cu nimeni altcineva. Nici Lucky, nici eu nu i-am 
spus lui Urteil. Atunci cine? 

Cook se uită disperat în jurul lui, de parcă ar fi cerut 
ajutor. 

— Nu ştiu. 

— Nu e evident că tu i-ai spus? 

— Nu. Poate că a auzit. 

— Nu putea să audă nişte semne făcute pe o hartă, 
doctore Cook... Să lăsăm asta, deocamdată. M-am luptat cu 
Urteil şi dacă gravitația ar fi rămas la valoarea normală de 
pe Mercur şi acum ar fi fost în viaţă. Numai că gravitația a 
crescut brusc la valoarea terestră exact la momentul 
potrivit pentru a-l ucide. Cine a făcut asta? 

— Nu ştiu. 

— Tu ai fost primul care-ai ajuns lângă Urteil. Ce făceai 
acolo? Te asigurai că e mort? 

— Resping această acuzaţie. Doctore Peverale... 

Cook îşi întoarse faţa înroşită spre şeful său. Doctorul 
Peverale întrebă cuprins de agitaţie: 

— Îl acuzi cumva pe doctorul Cook de a-l fi ucis pe Urteil? 

— Ascultaţi-mă, spuse Bigman. Schimbarea bruscă de 
gravitație m-a tras la sol. Când m-am sculat de jos, toţi 
ceilalţi se ridicau în picioare sau se mai aflau încă la sol. 
Când o greutate de 40-50 de kilograme îţi cade în spate 
fară avertisment, nu te ridici în picioare în graba mare. Dar 


Cook s-a ridica. Nu numai că se ridicase în picioare, dar 
ajunsese deja lângă Urteil şi stătea aplecat deasupra lui. 

— Ce dovedeşte asta? întrebă Cook. 

— Dovedeşte că nu te-ai prăbuşit când gravitația a 
crescut, altfel nu ai fi ajuns acolo aşa de repede. Şi de ce nu 
te-ai prăbuşit când gravitația a crescut? Pentru că te 
aşteptai să crească şi erai pregătit pentru asta. Şi de ce te 
aşteptai să crească? Pentru că tu ai apăsat pârghia. 

Cook se întoarse spre doctorul Peverale: 

— Aceasta e persecuție. E o nebunie. 

Dar doctorul Peverale se uita la secundul său cu o groază 
nedisimulată. Bigman continuă: 

— Daţi-mi voie să reconstitui faptele. Cook lucra mână-n 
mână cu Urteil. Numai aşa Urteil ar fi putut afla de traseul 
nostru din mine. Dar el colabora cu Urteil de teamă. Poate 
că Urteil îl şantaja. Oricum, singura modalitate prin care 
Cook putea să scape era să-l omoare pe Urteil. Când am 
spus că aş putea să-l ucid pe ticălos la gravitație scăzută, 
poate că i-am implantat ideea în minte, iar după ce a 
început lupta, a stat în aşteptare în apropierea mânerului. 
Asta e toi. 

—.0 clipă, spuse iute Cook, aproape înecându-se. Asta e 
0...€e0... 

— Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt, spuse Bigman. 
Dacă teoria mea e corectă, şi sunt sigur că este, atunci 
Urteil trebuie să aibă ceva în scris, sau o înregistrare pe 
film sau pe alt suport, pe care o ţinea ca pe o sabie 
deasupra capului lui Cook. Altfel, Cook nu s-ar fi simţit 
încolţit până la punctul de a comite o crimă. Deci, căutaţi 
printre lucrurile lui Cook. Veţi găsi ceva şi acel ceva va 
constitui dovada. 

— Sunt de acord cu Bigman, spuse Lucky. 

Doctorul Peverale spuse într-o stare de extremă tulburare: 

— Presupun că e singura modalitate de a lămuri lucrurile, 
deşi cum... 


Aerul păru să iasă brusc din doctorul Cook, lăsându-l palid, 
zguduit şi neajutorat. 

— Aşteptaţi, spuse el cu glas firav. Vă voi explica. 

Şi toate feţele se întoarseră spre el. 

Obrajii supţi ai lui Cook erau scăldaţi de transpiraţie. 
Mâinile îi tremurau vizibil. 

— Urteil a venit la mine la puţin timp după sosirea pe 
Mercur şi mi-a spus că ancheta Observatorul. A spus că 
senatorul Swenson avea dovezi despre ineficienţa şi 
pierderile provocate de funcţionarea acestuia. A mai spus 
că era evident că doctorul Peverale trebuia scos la pensie. 
Că era un bătrân incapabil să se ridice la înălţimea 
responsabilităţii. A mai spus că eu aş putea fi un înlocuitor 
potrivit. 

Doctorul Peverale, care ascultase primele fraze cu 
surprindere, strigă: 

— Cook! 

— Sunt de acord cu el, spuse pe un ton sumbru CooK. Într- 
adevăr, sunteţi prea bătrân. Oricum eu conduc treburile în 
timp ce sunteţi ocupat până peste cap cu mania asta legată 
de siriusieni. 

Cook se întoarse din nou către Lucky. 

— Urteil mi-a spus că dacă-l voi sprijini în anchetă va avea 
grijă ca eu să fiu următorul director. L-am crezut; toată 
lumea ştie că senatorul Swenson este un om puternic. l-am 
furnizat o mulţime de informaţii. Unele din ele au fost în 
scris şi semnate. A spus că are nevoie de ele pentru 
procedurile juridice de după aceea. Şi pe urmă... pe urmă a 
început să mă şantajeze cu acele informaţii scrise. A reieşit 
că era mult mai interesat de Proiectul Lumina şi de 
Consiliul Ştiinţei. Voia să mă folosesc de poziţia mea pentru 
a deveni un soi de spion personal în folosul lui. Mi-a dat de 
înţeles limpede că dacă refuzam se va duce la doctorul 
Peverale cu dovezile faptelor mele. Asta ar fi pus capăt 
carierei mele, ar fi pus capăt la tot. 

Cook îşi drese glasul şi continuă: 


— Eram nevoit să spionez pentru el. A trebuit să-i dau 
informaţia referitoare la traseul pe care urmau să plece 
Starr şi Bigman în mine. L-am ţinut la curent cu tot ce făcea 
Mindes. De fiecare dată când îi cedam puţin, mă cufundam 
şi mai neajutorat sub puterea lui. Până într-o zi când mi-am 
dat seama că până la urmă mă va zdrobi, indiferent cât de 
mult l-aş fi ajutat. Era în stare de aşa ceva. Am început să 
simt că singura modalitate prin care puteam să scap deel 
era să-l ucid. Dacă aş fi ştiu cum... Pe urmă Bigman a venit 
la mine cu planul lui de a lupta cu Urteil la gravitație 
scăzută. Era cât se poate de încrezător că-l va putea 
înfrânge pe Urteil. M-am gândit atunci că aş putea... Era o 
şansă de una la sută, sau poate de una la mie, dar mi-am zis 
că nu mai aveam nimic de pierdut. Aşa că am stat lângă 
panoul de control al câmpului pseudogravitaţional şi mi-am 
aşteptat şansa. Aceasta a venit şi Urteil a murit. A 
funcţionat perfect. M-am gândit că va fi considerat un 
accident. Chiar dacă Bigman intra în belea, Consiliul avea 
să-i salveze pielea. Nimeni nu avea de suferit cu excepţia lui 
Urteil, şi o merita cu vârf şi îndesat. Oricum, asta este. 

În tăcerea uluită care a urmat, doctorul Peverale spuse cu 
glas răguşit: 

— În circumstanţele date, Cook, desigur că te vei 
considera eliberat din toate funcţiile şi sub stare de ar... 

— Hei, staţi aşa, staţi aşa! strigă Bigman. Mărturisirea nu 
este completă încă. Uite ce e, Cook, asta a fost a doua oară 
când ai încercat să-l ucizi pe Urteil, nu-i aşa? 

— A doua oară? spuse Cook uluit. 

— Păi cum rămâne cu costumele „aranjate”? Urteil ne-a 
prevenit în privinţa asta, aşa că trebuie să se fi confruntat 
cu o situaţie de genul ăsta. A dat de înţeles că Mindes ar fi 
de vină, dar Urteil era un ticălos mincinos şi nimic din ce 
spunea nu trebuia crezut ca atare. Ce vreau să spune cătu 
ai încercat să-l ucizi pe Urteil în felul acesta, dar a 
descoperit lucrătura şi te-a obligat să-l transferi în camera 
noastră după ce am venit aici. Pe urmă ne-a avertizat în 


privinţa costumelor, numai ca să ne facă să credem că ar fi 
de partea noastră şi ca să-l bage în rahat pe Mindes. Nu-i 
aşa? 

— Nu, strigă Cook. Nu! Nu am nimic de-a face cu costumul 
izolant. Nimic. 

— Ei haide, începu Bigman. Doar n-o să credem... 

Dar de data asta Lucky se ridică în picioare şi spuse: 

— E-n regulă, Bigman. Cook nu are nici o vină în privinţa 
costumelor. Poţi să-l crezi. Omul vinovat pentru costumele 
tăiate este acelaşi care e vinovat de chestia cu robotul. 

Bigman se uita la prietenul lui fără să-i vină a crede. 

— Te referi la siriusieni, Lucky? 

— Nu mă refer la siriusieni, spuse Lucky. Nu există nici un 
siriusian pe Mercur. Niciodată n-au existat 

16. Consecințele unui proces. 

Vocea profundă a doctorului Peverale devenise răguşită 
din cauza consternării. 

— Nu există siriusieni? îţi dai seama ce spui, Starr? 

— Perfect. Lucky Starr se duse la biroul doctorului 
Peverale, se aşeză pe un colţ al acestuia şi se întoarse cu 
faţa la adunare. Doctorul Peverale îmi va confirma această 
afirmaţie după ce îmi voi fi expus raţionamentul. 

— Eu să-ţi confirm afirmaţia? le asigur că nu aide ce săte 
temi, pufni bătrânul astronom, cu o expresie de 
dezaprobare profundă. Nici nu merită să discutăm... 
Apropo, va trebui să-l arestăm pe Cook. 

Se ridică pe jumătate în picioare. Lucky îl îndemnă să se 
aşeze la loc pe scaun. 

— E-n regulă, sir. Bigman va avea grijă ca doctorul Cook 
să rămână sub control. 

— N-o să vă fac nici un fel de probleme, spuse cu glas 
înăbuşit Cook. Bigman îşi trase fotoliul aproape de el, 
pentru orice eventualitate. 

— Să ne aducem aminte, doctore Peverale, de seara 
banchetului şi de propriile dumneavoastră cuvinte despre 


roboții siriusieni... Apropo, doctore Peverale, ştiaţi de multă 
vreme că există un robot pe planetă, nu-i aşa? 

Astronomul răspunse jenat: 

— Ce vrei să spui? 

— Doctorul Mindes v-a relatat că ar fi văzut siluete 
umanoide în mişcare, îmbrăcate în costume spaţiale cu 
aspect metalic, care păreau totodată să reziste la radiaţia 
solară mai bine decât te-ai fi aşteptat de la un om. 

— Asta am văzut, interveni Mindes, şi ar fi trebuit să-mi 
dau seama că ceea ce vedeam era un robot. 

— Nu aveai experienţa pe care o are doctorul Peverale cu 
roboții, spuse Lucky, care se întoarse din nou spre bătrânul 
astronom. Sunt sigur că aţi suspectat existenţa roboților de 
fabricaţie siriusiană imediat ce Mindes a raportat ceea ce 
văzuse. Descrierea lui se potrivea perfect. 

Astronomul încuviinţă dând încet din cap. 

— Eu, pe de altă parte, n-am bănuit că ar fi vorba de 
roboţi mai mult decât Mindes. Totuşi, după banchet, când 
dumneavoastră, doctore Peverale, aţi discutat despre Sirius 
şi roboții săi, am avut impresia foarte acută că asta ar fi 
explicaţia. De bună seamă că şi dumneavoastră v-aţi gândit 
la fel. 

Doctorul Peverale încuviinţă din cap din nou şi spuse: 

— Mi-am dat seama că noi singuri nu putem face nimic 
împotriva unei incursiuni a siriusienilor. De aceea l-am 
descurajat pe Mindes. 

(în acest moment Mindes se făcuse palid la faţă şi 
bombănea ceva numai de el auzit.) 

Lucky continuă: 

— N-aţi raportat niciodată Consiliului Ştiinţei? 

Doctorul Peverale ezită: 

— M-am temut că n-or să mă creadă şi că nu voi reuşi 
decât să-i determin să mă înlocuiască. Cinstit vorbind, nu 
ştiam ce să fac. Era evident că nu mă puteam folosi de 
Urteil. Era interesat numai de planurile lui. Când ai venit 
tu, Starr - spuse bătrânul astronom cu o voce mai profundă, 


mai cursivă parcă - am simţit că aş putea avea în sfârşit un 
aliat, şi pentru prima oară m-am simţit în stare să vorbesc 
despre Sirius, despre pericolul pe care îl reprezintă, despre 
roboţi. 

— Da, spuse Lucky, şi vă mai amintiţi cum aţi descris 
afecțiunea siriusienilor pentru roboții lor? Aţi folosit 
cuvântul „dragoste”. Aţi spus că siriusienii îşi răsfaţă 
roboții; că-i iubesc; că nimic nu e prea bun pentru ei. Aţi 
spus că preţuiesc un robot cât o sută de pământeni. 

— Bineînţeles, spuse doctorul Peverale. Ăsta e adevărul. 

— Păi dacă-şi iubesc atât de mult roboții, de ce-ar trimite 
unul din ei pe Mercur, fară izolaţie şi neadaptat la radiaţia 
solară? De ce şi-ar condamna unul dintre roboţi la o moarte 
înceată, chinuitoare, sub acţiunea Soarelui? 

Doctorul Peverale rămase tăcut, cu buza de jos tremurând. 

Lucky continuă: 

— Până şi eu abia m-am putut hotărî să trag în robot cu 
blasterul, deşi mi-a pus viaţa în pericol, şi eu nu sunt 
siriusian. Ar fi putut oare un siriusian să fie atât de crud 
faţă de un robot? 

— Importanţa misiunii... începu doctorul Peverale. 

— Să admitem, spuse Lucky. Eu nu spun că siriusienii n-ar 
trimite un robot pe Mercur în scopuri de sabotaj, dar, pe 
Marea Galaxie, mai întâi de toate i-ar fi izolat creierul. 
Chiar dacă am lăsa deoparte marea lor dragoste pentru 
roboţi, e o chestie de bun simţ. l-ar fi putut prelungi 
funcţionarea în felul acesta. 

Se auzi un murmur de aprobare din partea adunării. 

— Dar, se bâlbâi doctorul Peverale, dacă nu siriusienii, 
atunci cine... 

— Ei bine, spuse Lucky, să vedem ce indicii avem. Numărul 
unu. Mindes a zărit robotul de două ori şi tot de două ori 
acesta a dispărut când Mindes a încercat să se apropie. 
Robotul m-a informat ulterior că primise instrucţiuni să 
evite oamenii. Evident, fusese avertizat că Mindes plecase 
în căutarea sabotorului. Este tot atât de evident că trebuie 


să fi fost avertizat de cineva din interiorul Cupolei. Totuşi, n- 
a fost avertizat în privinţa mea, pentru că eu anunţasem că 
voi merge în mine. 

Lucky făcu o pauză apoi continuă: 

— Indiciul numărul dol. În timp ce robotul zăcea gata să 
moară, l-am întrebat încă o dată cine i-a dat ordinele. N-a 
putut să spună decât „AĂă...ăă...” Pe urmă staţia radio s-a 
oprit şi gura i s-a mişcat de parcă ar fi vrut să pronunţe 
două silabe. 

Bigman strigă dintr-o dată, înflăcărarea care-l cuprinsese 
făcând să i se ridice părul roşcat din cap. 

— Urteil! Robotul încerca să spună Urteil! Ticălosul ăla 
împuţit a fost sabotorul tot timpul. Se potriveşte la fix! Se 
potriveşte... 

— Posibil, spuse Lucky, posibil. Vom vedea. Mie mi s-a 
părut că era posibil ca robotul să încerce să spună de fapt 
„Pământean*”. 

— Şi la fel de posibil, spuse Peverale, e că a fost doar un 
sunet vag scos de un robot aflat pe moarte, sunet lipsit de 
orice semnificaţie. 

— Posibil, admise Lucky. Dar iată că am ajuns la indiciul 
numărul trei, care devine instantaneu concludent. Robotul 
era de fabricaţie siriusiană şi ce om din cei aflaţi aici, în 
Cupolă, ar fi avut şansa să intre în posesia unui robot 
siriusian? A fost vreunul din noi pe una din planetele lui 
Sirius? 

Ochii lui Peverale se îngustară: 

— Eu am fost. 

— Exact, spuse Lucky Starr, şi nimeni altcineva. Ăsta e 
răspunsul pe care-l căutaţi. 

Urmă o stare de derută generalizată şi Lucky solicită 
linişte. Apoi spuse cu o voce autoritară şi cu faţa solemnă: 

— În calitate de membru al Consiliului Ştiinţei, declar din 
acest moment trecerea în subordinea mea a acestui 
observator. Doctorul Peverale este înlocuit din funcţia de 
director. Am luat legătura cu Cartierul General al 


Consiliului de pe Pământ şi o navă se îndreaptă deja 
încoace. Se vor lua măsurile corespunzătoare. 

— Cer să fiu ascultat, strigă doctorul Peverale. 

— Veţi fi ascultat, spuse Lucky, dar mai întâi ascultați care 
sunt argumentele împotriva dumneavoastră. Sunteţi 
singurul om de aici care a avut posibilitatea să fure un 
robot siriusian. Doctorul Cook ne-a spus că aţi primit un 
robot pentru servicii personale pe timpul şederii 
dumneavoastră pe Sirius. E adevărat? 

— Da, dar... 

* în limba engleză, pronunția cuvintelor Urteil şi Earthman 
(Pământean) începe cu silaba care în limba română se 
poate transcrie aproximativ „ăă” (n.tr.). 

— L-aţi trimis pe nava dumneavoastră când nu aţi mai avut 
nevoie de eL. Într-un fel sau altul aţi reuşit să-i păcăliţi pe 
siriusieni. Probabil că nici n-au visat vreodată că cineva ar fi 
în stare să comită ceea ce pentru ei constituie o crimă 
oribilă, şi anume furtul de roboţi. Probabil că tocmai de 
aceea nu au luat nici o măsură de precauţie împotriva 
acestui gen de evenimentE. În plus, are sens să 
presupunem că robotul încerca să spună „Pământean” când 
l-am întrebat cine i-a dat ordinele. Eraţi singurul 
pământean de pe Sirius. Probabil că atunci când a fost 
repartizat în serviciul dumneavoastră, a auzit că vi se 
spunea „Pământeanul” şi aşa se gândea el la 
dumneavoastră. În fine, cine ar fi putu să ştie mai bine când 
ar fi posibil ca cineva să exploreze partea însorită? Cine l-ar 
fi putut informa cel mai bine pe robot prin radio când se 
afla în siguranţă şi când trebuia să se ascundă? 

— Neg totul, spuse doctorul Peverale cu înverşunare. 

— Nu are nici un rost să negaţi, spuse Lucky. Dacă insistaţi 
să vă susţineţi nevinovăția, Consiliul va trebui să trimită pe 
cineva pe Sirius pentru informaţii. Robotul mi-a spus că 
numărul de serie este RL-726. 

Dacă autorităţile siriene ne vor confirma că robotul pe 
care vi l-au repartizat cât timp v-aţi aflat pe Sirius avea 


seria RL-726 şi că acest a dispărut cam în perioada când aţi 
plecat de pe Sirius, asta vă va condamna. 

Mai mult, furtul robotului s-a produs pe Sirius şi întrucât 
avem un tratat de extrădare cu planetele siriene, s-ar putea 
să fim obligaţi să vă predăm în custodia lor. V-aş sfătui, 
doctore Peverale, să mărturisiţi şi să lăsaţi justiţia terestră 
să-şi facă treaba, decât să vă susţineţi nevinovăția şi să 
riscaţi pedeapsa pe care v-ar putea-o aplica cei de pe Sirius 
pentru că le-aţi furat unul din iubiții lor roboţi şi l-aţi ucis în 
chinuri groaznice. 

Doctorul Peverale privea la adunare cu nişte ochi jalnici, 
care nu mai vedeau nimiC. Încet, cu mişcări fragmentate, se 
prăbuşi la podea. 

Doctorul Gardoma se grăbi să-i controleze inima. 

— E viu, dar cred c-ar fi mai bine să-l mutăm pe un pat. 

Două ore mai târziu, avându-i de-o parte şi de alta pe 
doctorul Gardoma şi pe Lucky Starr, şi în contact subeteric 
cu Cartierul General al Consiliului, doctorul Lance Peverale 
îşi dicta confesiunea. 

În timp ce se îndepărtau rapid de Mercur, deşi ştia cu 
siguranţă că acum emisarii Consiliului puseseră stăpânire 
pe situaţie, eliberându-l de orice responsabilitate, Lucky 
continua să se simtă încordat. Expresia lui era gravă şi 
meditativă. 

Bigman, pe faţă o expresie de nelinişte, spuse: 

— Care-i problema, Lucky? 

— Îmi pare rău pentru bătrânul PeveralE. În felul lui, a fost 
bine intenţionat. Siriusienii sunt într-adevăr un pericol, 
chiar dacă nu atât de iminent precum credea el. 

— Consiliul nu l-ar fi predat celor de pe Sirius, nu-i aşa? 

— Probabil că nu, dar temerile sale faţă de Sirius au fost 
îndeajuns de mari ca să-l forţeze să mărturisească. A fost un 
şiretlic plin de cruzime, dar necesar. Oricât de patriotice i- 
ar fi fost motivele, a fost forţat să comită o tentativă de 
crimă. Şi Cook a fost incitat să comită o crimă, ceea ce n-a 


diminuat gravitatea faptei sale, indiferent cât de proastă 
părere avem despre Urteil. 

Bigman spuse: 

— Şi până la urmă ce avea bătrânul împotriva Proiectului 
Lumina, Lucky? 

— Peverale a spus-o limpede la banchet, zise posomorât 
Lucky. Totul s-a lămurit în seara aceea. Ţi-aduci aminte, se 
plângea că Pământul devine tot mai slab bazându-se pe 
alimente şi pe resurse importate. A spus că Proiectul 
Lumina ar face Pământul dependent de staţiile spaţiale prin 
însăşi maniera în care îşi va obţine lumina solară. El voia ca 
Pământul să fie cât mai independent din punctul ăsta de 
vedere astfel încât să reziste în faţa pericolului siriusian. 

În mintea sa uşor dezechilibrată, trebuie să-şi fi făcut 
socoteala că ar ajuta la obţinerea unei asemenea 
independenţe sabotând Proiectul Lumina. Probabil că într-o 
primă fază el n-a adus aici robotul decât ca pe o 
demonstraţie spectaculoasă a puterii siriusienilor. 
Constatând progresele Proiectului Lumina la întoarcere, a 
transformat robotul într-un sabotor. 

Când Urteil a sosit aici, la început s-a temut probabil că 
Urteil o să-şi bage nasul în afacerea Proiectul Lumina şi o 
să-l dea în vileag. Aşa că a plasat un costum izolant 
spintecat în camera lui Urteil, dar acesta a descoperit 
lucrătura. Poate că Urteil chiar a crezut că Mindes era 
vinovatul. 

Bigman spuse: 

— Aşa e, dacă stai să te gândeşti. Prima oară când l-am 
întâlnit pe bătrân nici nu voia să discute despre Urteil, atât 
era de furios pe el. 

— Întocmai, spuse Lucky, şi nu exista nici un motiv evident 
pentru care ar fi trebuit să fie astfel, ca în cazul lui Mindes, 
de exemplu. M-am gândit că o fi vorba de vreun motiv pe 
care nu-l cunosc. 

— Asta te-a făcut să fii cu ochii pe el de la început, Lucky? 


— Nu, a fost altceva. A fost costumul izolant din camera 
noastră. Omul care avusese prilejul cel mai favorabil să facă 
asta era chiar Peverale. Tot el ar fi fost şi cel mai în măsură 
să se descotorosească de costum după ce l-ar fi ucis pe cel 
care l-ar fi purtat. El ştia cel mai bine ce cameră ne fusese 
repartizată şi totodată putea să repartizeze şi costumul. 
Totuşi, ceea ce m-a deranjat a fost motivul. De ce să fi vrut 
să mă ucidă? 

În aparenţă, numele meu nu însenina nimic pentru el. La 
prima noastră întrevedere a întrebat dacă nu cumva sunt 
inginer sub-temporal ca Mindes. Asta în vreme ce Mindes 
mi-a recunoscut numele şi a încercat să mă atragă de 
partea lui, pentru a-l ajuta. Doctorul Gardoma auzise de 
mine în legătură cu otrăvirile de pe Marte. Urteil ştia totul 
despre mine, desigur. M-am întrebat dacă nu cumva şi 
doctorul Peverale auzise totuşi de mine. 

De exemplu, a fost Ceres, unde noi doi am zăbovit o vreme 
în timpul bătăliei împotriva piraţilor. Acolo se află cel mai 
mare observator din Sistemul Solar. Să nu fi fost doctorul 
Peverale acolo la acea dată? L-am întrebat şi a negat că ne- 
am fi întâlnit acolo. A recunoscut că a vizitat Ceres, iar Cook 
ne-a spus ulterior că bătrânul se ducea destul de des pe 
Ceres. Peverale a ţinut apoi să explice, fară vreun imbold 
din partea mea, că fusese bolnav la pat în timpul raidului 
piraţilor, amănunt confirmat după aceea de Cook. Prin asta 
s-a trădat, îngrijorarea l-a făcut pe bătrânul astronom să 
vorbească prea mult. 

Micul marțian privea nedumerit. 

— Nu-nţeleg cum vine asta. 

— E simplu. Dacă Peverale a fost pe Ceres de mai multe 
ori, de ce a simţit nevoia să-şi construiască un alibi tocmai 
pentru momentul când a avut loc raidul piraţilor? De ce 
pentru atunci şi nu pentru altă dată? Evident, ştia cu ce 
prilej fusesem eu pe Ceres şi a încercat să-şi facă un alibi 
pentru acea ocazie. Încă o dată este evident că ştia cine 
sunt. Acum, dacă mă cunoştea, de ce a încercat să mă ucidă 


pe mine, ca şi pe Urteil de altfel? Amândoi ne-am confruntat 
după cum ştii cu problema costumelor izolante spintecate. 
Amândoi eram anchetatori. De ce se temea Peverale? 

Pe urmă a început să vorbească la banchet despre 
siriusieni şi despre roboţi şi lucrurile au început să se 
limpezească. Dintr-o dată relatarea lui Mindes căpăta sens, 
şi am ştiut imediat că singurii care-ar fi putut aduce un 
robot pe Mercur erau ori siriusienii, ori doctorul Peverale. 
Mie mi s-a părut că răspunsul era doctorul Peverale, care 
încerca să se folosească acum de siriusieni ca de un soi de 
asigurare. Dacă robotul era găsit şi sabotajul era oprit, ar fi 
servit ca o perdea de fum pentru a-i ascunde vina şi, mai 
mult, ar fi fost o bună propagandă anti-siriusiană. 

Aveam nevoie de dovezi. Altfel, senatorul Swenson ar fi 
țţipat că noi ridicam o perdea de fum pentru a acoperi 
incompetenţa şi extravaganţele Consiliului. Aveam nevoie 
de dovezi solide. Cu Urteil la faţa locului, n-am mai 
îndrăznit să discut problema cu nimeni, Bigman, nici măcar 
cu tine. 

Bigman oftă dezgustat. 

— Când o să ajungi să ai încredere în mine, Lucky? 

— Când o să fiu sigur că o să fii în stare să eviţi de trucuri 
ieftine precum luatul la trântă cu oameni de două ori mai 
solizi ca tine, replică Lucky cu un zâmbet care mai atenuă o 
parte din asprimea dojenii. Oricum, am hotărât să capturez 
robotul pe partea însorită a planetei şi să-l folosesc ca 
dovadă. Manevra nu mi-a reuşit şi am fost nevoit să-l oblig 
pe doctorul Peverale să mărturisească. 

Lucky clătină din cap. Bigman spuse: 

— Şi cum rămâne cu Swenson acum? 

— Scorul e egal, cred, spuse Lucky. Nu poate face prea 
multe în legătură cu moartea lui Urteil, dat fiind că-l putem 
folosi pe doctorul Cook ca martor pentru a scoate la iveală o 
parte din trucurile murdare ale lui Urteil. Nici noi nu putem 
face prea multe împotriva lui, întrucât doi dintre oamenii de 
frunte ai Observatorului de pe Mercur au fost eliberaţi din 


funcţie pentru încălcări ale legii. Cum îţi spuneam, scorul e 
egal deocamdată. 

— Pe nisipurile de pe Marte! spuse cu năduf BigmanN. 
Înseamnă că ticălosul o să ne stea în coastă altădată. 

Dar Lucky clătină din cap. 

— Nu, senatorul Swenson nu constituie un motiv adevărat 
de îngrijorare pentru noi. E lipsit de scrupule şi periculos, 
dar tocmai din acest motiv ţine Consiliul în stare de alertă, 
ne împiedică să ne culcăm pe o ureche. În plus, adăugă el 
gânditor, Consiliul Ştiinţei are nevoie de critici, la fel ca şi 
Congresul şi guvernul. Dacă vreodată Consiliul ar începe să 
se considere mai presus de critici, ar putea veni o vreme 
cârid ar considera necesar să instaureze o dictatură asupra 
Pământului şi în mod cert eu n-aş dori să se întâmple una ca 
asta. 

— Mă rog, se poate să fie cum zici, spuse Bigman 
nesatisfăcut de răspuns, dar mie nu-mi place de Swenson. 

Lucky râse şi îi ciufuli părul lui Bigman. 

— Nici mie, dar de ce să ne facem griji pentru asta acum? 
Uite acolo afară sunt stelele şi cine ştie unde vom merge 
săptămâna viitoare, sau de ce? 


SFÂRŞIT