Isaac Asimov — Lucky Starr — V3 1954 Lucky Starr Si Oceanele De Pe Venus

Issac Asimov 


Issac Asimov 


Lucky Starr şi oceanele de pe 
Venus 


Prin norii lui Venus. 

Lucky Starr şi John Bigman Jones se desprinseseră de 
Staţia Spațială nr. 2, lipsită de gravitație, şi pluteau spre 
naveta planetară care-i aştepta cu poarta ecluzei deschisă. 
Mişcările lor aveau graţia dată de o îndelungată 
familiarizare cu condiţiile de imponderabilitate, în ciuda 
faptului că ei înşişi păreau prea graşi şi de-a dreptul 
groteşti în costumele lor spaţiale. 

Bigman îşi arcui spatele şi, în vreme ce urca, îşi întoarce 
capul ca să mai arunce o privire lui Venus. Vocea lui răsună 
cu putere în urechea lui Lucky, prin intermediul radioului 
din cască. 

— Pe Spaţiu! Uită-te numai la bolovanul ăla de colo. 

Fiecare centimetru al trupului de 1,55 metri al lui Bigman 
arăta cât de mult îl încântă priveliştea. 

Bigman se născuse şi crescuse pe Marte şi nu fusese în 
viaţa lui atât de aproape de Venus. Era obişnuit cu planete 
roşiatice şi cu asteroizi stâncoşi. Ba la viaţa lui chiar vizitase 
şi planeta verde-albastră, Pământul. Dar aici avea parte de 
o alăturare de gri şi de alb pur. 

Venus umplea peste jumătate din cer. Era la doar 3000 de 
kilometri de staţia spaţială, lângă care se aflau ei. Altă staţie 
spaţială se găsea de cealaltă parte a planetei. Aceste două 
staţii funcționau ca instalaţii de primire pentru navele care 
aveau drept ţintă Venus. Perioada de revoluţie a celor două 


staţii era de trei ore. Se urmau una pe cealaltă cum îşi 
vânează un căţel coada. 

Deşi erau atât de apropiate de Venus, de pe cele două 
staţii nu se putea vedea nici un detaliu de pe suprafaţa 
planetei. Nu se vedea nici un continent, nici un ocean, nici 
un deşert sau munte, nici o vale înverzită. Doar o albeaţă, o 
albeaţă strălucitoare, întreruptă de linii cenuşii în mişcare. 

Albeaţa era dată de agitatul strat de nori care plutea 
permanent deasupra întregii suprafeţe a lui Venus, iar 
liniile gri marcau frontierele grupurilor de nori, interfaţa 
violentelor lor ciocniri. 

De-a lungul acestor linii, vaporii se deplasau pe verticală, 
în jos, iar pe suprafaţa - invizibilă - a lui Venus ploua. 

Lucky Starr spuse: 

— Nu are nici un rost să te uiţi la Venus, Bigman. O să te 
saturi de peisaje când te apropii. Dacă vrei să-ţi iei un 
rămas-bun, uită-te la Soare, că n-o să-l mai vezi. 

Bigman fornăi supărat. Pentru ochii lui acomodaţi pe 
Marte, până şi Soarele văzut de pe Pământ părea prea 
umflat şi îngrozitor de luminos. Dar de pe orbita lui Venus 
Soarele părea un monstru lăbărţat. Era bucuros că staţia 
spaţială îşi aranjează scuturile astfel încât să blocheze 
permanent lumina solară. 

Lucky Starr continuă: 

— Marțian nebun, nu intri odată? 

Bigman se oprise ţinându-se într-o mână de marginea 
ecluzei, privind în continuare la Venus. Jumătatea vizibilă 
era în plină bătaie a Soarelui, dar în partea estică umbra 
nopţii se făcea văzută, deplasându-se rapid o dată cu 
mişcarea vertiginoasă a staţiei spaţiale pe orbită. 

Lucky, încă urcând, prinse la rândul lui marginea uşii 
ecluzei şi-şi propti palma pe spatele lui Bigman. În condiţiile 
imponderabilităţii, trupul mic al lui Bigman intră 
rostogolindu-se în ecluză, în vreme ce Lucky avu un uşor 
recul, anulat de mâna care încă ţinea strâns marginea 
trapei. 


Mugşchii mâinii lui Lucky se contractară, iar el pluti 
înăuntru într-o mişcare lejeră. Lucky nu avea nici un motiv 
să fie fericit în acel moment, dar nu-şi putu reţine un 
zâmbet, văzându-l pe Bigman întins în mijlocul ecluzei, cu 
un deget înmănuşat prins de un inel. Uşa exterioară se 
închise îndată după intrarea lui Lucky. 

Bigman spuse: 

— Ascultă, vierme terestru, într-o zi o să te las baltă şi poţi 
să-ţi găseşti... 

Aerul începu să intre şuierând în mica încăpere. Uşa 
interioară a ecluzei se deschise. În ecluză intrară imediat 
doi oameni care-l prinseră pe Bigman de picioarele care 
încă îi bălăngăneau. Cel din faţă, un tip îndesat, solid, cu 
păr negru şi o mustață surprinzător de mare, spuse: 

— Aveţi probleme, domnilor? 

Cel de-al doilea, mai înalt, mai suplu, cu păr mai deschis la 
culoare, dar cu o mustață la fel de mare, spuse şi el: 

— Putem să vă ajutăm cu ceva? 

Bigman le răspunse ţâfnos: 

— Normal că ne puteţi ajuta. E de ajuns să vă daţi lao 
parte şi să ne lăsaţi să ne scoatem costumele astea. 

Deja se lăsase la podea şi-şi desfăcea costumul în timp ce 
vorbea. Lucky şi-l scosese pe-al lui între timp. 

leşiră cu toţii prin poarta interioară a ecluzei, care se 
închise imediat. Costumele spaţiale, cu partea exterioară 
rece de la contactul cu vidul exterior, acum condensau 
direct gheaţă din atmosfera navetei. Bigman le scutură şi 
lăsă gheaţa să se topească în căldura umedă de la bordul 
navetei, după care puse costumul în dulapul special. 

Individul cu păr negru spuse: 

— la să vedem... Voi doi sunteţi William Williams şi John 
Jones. Corect? 

— Corect, răspunse Lucky. Eu sunt Williams. 

Pentru Lucky era deja a doua natură să folosească un 
pseudonim în asemenea condiţii absolut banale. Membrii 
Consiliului Ştiinţific evitau astfel o publicitate nedorită. lar 


acum, cu situaţia nesigură şi tulbure de pe Venus, era chiar 
de dorit. 

— Sper că actele noastre sunt în regulă, continuă Lucky, 
iar bagajele noastre sunt deja la bord. 

— Totul este în regulă, răspunse Păr-Negru. Eu sunt 
George Reval, pilot, iar dumnealui este Tor Johnson, 
copilotul meu. Pornim în câteva minute. Dacă doriţi ceva, 
spuneţi-ne. 

Cei doi pasageri fură duşi într-o cabină mică. Lucky oftă 
resemnat. În spaţiu nu găseşti nicăieri confort. Nicăieri, cu 
excepţia navei lui rapide, Shooting Starr, care acum 
odihnea în hangarul staţiei spaţiale. 

Tor Johnson spuse cu o voce profundă: 

— Permiteţi-mi să vă avertizez că, odată părăsită orbita 
staţiei spaţiale, nu vom mai fi în imponderabilitate, iar 
gravitația va creşte. Dacă aveţi rău de spaţiu... 

Bigman izbucni: 

— Rău de spaţiu? Ascultă, moluscă planetară, când eram 
ţânc suportam variaţii gravitaționale mai mari decât o să ai 
parte în toată viaţa ta. 

Îşi propti un deget în perete, făcu un salt lent, întinse din 
nou piciorul şi se opri cu picioarele la doar un centimetru 
de „podeaua” cabinei. 

— Încearcă asta şi vezi cum te simţi după aia. 

— Ascultă, spuse copilotul, zâmbind. Ştiam că jumătăţile 
de buletin pot suporta orice. 

— Juma' de buletin! Ascultă tu, amice... Strigă el, dar 
Lucky îl strângea de umăr şi Bigman îşi înghiţi restul frazei. 
Ne vedem pe Venus, murmură răzbunător micul marțian. 

Tor încă zâmbea. Îşi urmă şeful în cabina de control aflată 
în faţa navei. 

Lui Bigman îi pierise deja furia. Avea alt subiect de 
discuţie: 

— Ce zici ce mustăţile ăstora? În viaţa mea n-am văzut 
mustăţi aşa mari. 


— E un vechi obicei venusian, răspunse Lucky. Cred că nu 
există bărbat de pe Venus să nu aibă mustăţi mari. 

— Aşa, deci... Bigman îşi verifică reflex buza superioară 
fără pic de păr. Mă întreb cum aş arăta cu o asemenea 
mustață. 

— Cu una atât de mare? Zâmbi Lucky. O să-ţi acopere 
toată faţa. 

Evită cu uşurinţă pumnul întins al lui Bigman, exact în 
clipa în care podeaua începea să tremure sub picioarele lor, 
iar Minunea venusiană se desprindea de staţiunea spaţială. 
Naveta îşi întoarse botul şi o pomi pe traiectoria spirală 
care o ducea spre Venus, în Jos”. 

Lucky Starr simţi începutul unei relaxări de mult dorite, în 
vreme ce naveta prindea viteză. Ochii lui căprui deveniseră 
gânditori, iar faţa lui ascuţită, cu trăsături fine, nu arăta 
nimic. Era înalt şi arăta suplu, dar sub acea subţirime 
înşelătoare se aflau nişte muşchi tari ca piatra. 

Viaţa îi oferise lui Lucky o grămadă de lucruri bune, dar şi 
rele. Îşi pierduse părinţii copil fiind, într-un atac pirateresc 
chiar în apropiere de această planetă Venus de care se 
apropia el acum. Fusese - crescut de cel mai bun prieten al 
tatălui său, Hector Conway, care acum era şef al Consiliului 
Ştiinţei, şi de Augustus Henree, director de departament în 
aceeaşi organizaţie. 

Lucky fusese instruit şi antrenat având în minte un singur 
ţel: să intre şi el într-o zi în acest Consiliu al Ştiinţei, ale 
cărui puteri şi funcțiuni îl făceau cea mai importantă şi 
totuşi cea mai puţin cunoscută organizaţie din galaxie. 

Abia cu un an în urmă, după ce absolvise academia, 
primise titlul de membru plin şi se dedicase progresului 
omenirii şi distrugerii inamicilor civilizaţiei. Era cel mai 
tânăr membru al Consiliului şi probabil că aşa avea să 
rămână mulţi ani de aici încolo. 

Dar deja câştigase primele lui bătălii. În deşerturile de pe 
Marte şi printre stâncile abia luminate din centura de 
asteroizi, el se întâlnise cu răufăcătorii şi-i învinsese. 


Dar războiul împotriva răului şi a crimei nu este niciodată 
o luptă pe termen scurt, iar acum Venus o pornise pe calea 
tulburărilor, tulburări foarte îngrijorătoare, pentru că 
detaliile lor erau învăluite în ceaţă. 

Şeful Consiliului, Hector Conway, îi spusese, muşcându-şi 
buza: 

— Nu ştiu sigur dacă este o conspirație a lui Sirius 
împotriva Confederaţiei Solare, sau pur şi simplu tulburări 
obişnuite. Dar oamenii noştri de acolo înclină să le ia în 
serios. 

— Nu aţi trimis pe unul din specialiştii în tulburări? 
Întrebase Lucky. 

Se întorsese de foarte curând din zona asteroizilor şi 
ascultase cu mare îngrijorare. 

Conway îi răspunsese: 

— Ba da. Pe Evans. 

— Lou Evans? Întrebase Lucky, iar ochii lui se luminaseră 
de încântare la auzul numelui. Am fost colegi de cameră la 
Academie. E bun. 

— Eşti sigur? Biroul de pe Venus al Consiliului a cerut 
înlăturarea lui şi cercetarea pe baza acuzaţiei de corupţie! 

— Poftim? Lucky se ridicase în picioare, indignat. Unchiule 
Hector, dar e imposibil! 

— De ce nu te duci acolo să vezi cu ochii tăi ce se 
întâmplă? 

— Cum să nu mă duc! Stele mari! Eu şi Bigman vom porni 
îndată ce Shooting Starr va fi gata de zbor. 

Iar acum Lucky se uita gânditor prin hublou. Era ultima 
etapă a călătoriei. Umbra nopţii se întinsese asupra 
planetei, iar timp de o oră nu s-a putut vedea decât un 
negru impenetrabil. Ştiai că planeta e acolo doar pentru că 
stelele erau ascunse de ea. 

Apoi ajunseră din nou la lumina Soarelui, dar prin hublou 
se vedea doar cenuşiul monoton. Erau prea aproape de 
planetă pentru a o vedea în întregime. Erau prea aproape şi 
ca să vadă norii. De fapt, erau în interiorul stratului de nori. 


Bigman, care terminase un sandviş cu pui şi salată şi se 
lingea acum pe buze, spuse: 

— Pe Spaţiu, nu mi-ar plăcea deloc să pilotez o navă prin 
toată mocirla asta. 

Acum aripile navetei se întinseseră la maxim, pentru a 
profita de susţinerea dată de atmosferă. Drept rezultat, 
calitatea mişcării navetei s-a schimbat cu totul. Acum se 
puteau simţi răbufnirile vânturilor, ca şi urcarea şi 
coborârea bruscă a navei în goluri. 

Navele spaţiale nu sunt potrivite pentru capcanele 
atmosferelor groase. Acesta este motivul pentru care 
planetele ca Pământul şi Venus, cu straturi relativ groase de 
aer în jurul lor, au nevoie de staţii spaţiale. Navele care vin 
din vidul îndepărtat trebuie să tragă la aceste staţii. De 
acolo, navetele cu aripi retractabile vor continua 
transportul prin curenţii înşelători, spre suprafaţa planetei. 

Bigman, care era în stare să piloteze o navă de la Pluto la 
Mercur cu ochii închişi, ar fi fost pierdut la primul şuier de 
vânt. Chiar şi Lucky, care în cadrul cursurilor intensive de la 
Academie pilotase şi navete, nu s-ar fi încumetat decât la 
mare nevoie să piloteze o navă prin norii groşi care-i 
înconjurau acum. 

— Până când primii exploratori au pus piciorul pe Venus, 
spuse Lucky, nimeni nu apucase să vadă suprafaţa solidă de 
sub aceşti nori. Pe vremea aceea, ideile despre suprafaţa 
venusiană erau foarte ciudate. 

Bigman nu răspunse. Se uita în conteinerul de celoplex, 
sperând să mai găsească pe-acolo încă un sandviş. 

Lucky continuă: 

— Habar nu aveau dacă Venus se roteşte în jurul axei sau 
cu ce viteză. Nu ştiau sigur nici ce compoziţie are 
atmosfera. Ştiau că există bioxid de carbon, dar până spre 
sfârşitul secolului XX astronomii credeau că Venus nu are 
picătură de apă. lar când au reuşit să coboare pe suprafaţa 
planetei au descoperit că nu e chiar aşa. 


Se opri. În ciuda antrenamentului lui strict, nu se putu 
opri să se întoarcă cu gândul la spaţiograma codificată, 
primită pe când Pământul se afla în urma lui la doar 
cincisprezece milioane de kilometri. Era de la Lou Evans, 
colegul lui de cameră, pe care-l anunţase că vine. 

Răspunsul era scurt, necioplit şi foarte limpede: „Nu te 
băga!” 

Pur şi simplu! Nu era deloc stilul lui Evans. Pentru Lucky, 
un mesaj ca acesta însemna că problemele sunt foarte 
serioase, aşa că nu avea cum să nu se bage. De aceea, 
împinsese maneta micropilei atomice, accelerând la maxim. 

Bigman tocmai spunea: 

— Lucky, îţi dă o senzaţie ciudată să te gândeşti că pe 
vremuri toţi oamenii erau înghesuiți pe Pământ. Nu-mi pot 
închipui ce făceau ei acolo. Auzi, să nu mergi pe Marte, sau 
măcar pe Lună, nicăieri. Mă apucă pandaliile. 

Exact în acel moment au străpuns bariera norilor şi până 
şi gândurile negre ale lui Lucky dispărură în faţa peisajului 
deschis în faţa ochilor lor. 

Totul s-a întâmplat foarte brusc. Într-o clipă erau 
înconjurați de acei nori lăptoşi, fără sfârşit. În următoarea, 
în jurul lor nu era decât aer transparent. Sub nori, totul era 
spălat în lumina aceea sidefie, albă. Iar deasupra lor era 
fundul cenuşiu al norilor. 

— Lucky, uită-te! Izbucni Bigman. 

Sub ei, Venus se întindea cât vedeai cu ochii, un covor 
neîntrerupt de vegetaţie verde-albastră. Terenul era 
absolut plat, de parcă ar fi fost aplatizat de un gigantic cuţit 
atomic. 

Nu se vedea nimic din ce al. Fi putut, vedea pe Pământ: 
drumuri, case, oraşe, râuri. Doar un invariabil verde- 
albastru, cât vedeai cu ochii. 

— Ce vezi e din cauza bioxidului de carbon, spuse Lucky. E 
acea parte din aer cu care se hrănesc plantele. Pe Pământ, 
atmosfera îl conţine doar într-o proporţie de trei sutimi de 


procent, dar aici aproape zece la sută din atmosferă e 
bioxid de carbon. 

Bigman, care trăise mulţi ani la fermele de pe Marte, ştia 
cum e cu bioxidul de carbon. Spuse: 

— Cum se face că e atâta lumină, cu toţi norii ăştia de 
deasupra noastră? 

Lucky zâmbi. 

— Bigman, uiţi că Soarele e aici de două ori mai strălucitor 
decât pe Pământ. 

Apoi, privind din nou pe hublou, zâmbetul îi pieri. 

— Foarte ciudat... 

Se întoarse brusc de la hublou. 

— Bigman! Spuse el imperativ. Vino cu mine în cabina de 
pilotaj. 

Din două salturi erau în cabină. După altele două, ajunsese 
la piloţi; uşa nu fusese închisă. Ambii piloţi aveau ochii 
aţintiţi asupra comenzilor. La intrarea lui, niciunul dintre ei 
nu s-a întors. 

— Ascultaţi... Spuse Lucky. 

Nici un răspuns. 

Atinse umărul lui Johnson, iar copilotul se scutură iritat. 

Tânărul consilier îl prinse pe Johnson de ambii umeri şi 
strigă: 

— Bigman, prinde-l pe celălalt! 

Individul cel mic era deja în acţiune, exact asta făcea, fără 
să întrebe, atacând cu furia unui cocoş. 

Lucky îl azvârli pe Johnson. Johnson se împletici, se ridică, 
şi apoi trecu la atac. Lucky pară o lovitură sălbatică şi plasă 
o directă de dreapta în falca adversarului. Johnson căzu lat. 
În aproape acelaşi timp, Bigman, răsucind cu măiestrie 
mâna lui George Reval, îl aruncă la podea, lăsându-l şi pe el 
fără suflare. 

Bigman îi târi pe ambii piloţi în afara cabinei lor şi închise 
uşa în urma lui. Întors în cabină, îl văzu pe Lucky cu mâinile 
pe manşe, pilotând nervos. 

Abia atunci deschise gura să ceară o explicaţie: 


— Ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat că nu redresam. Suprafaţa planetei urca 
prea repede spre noi. Şi acum coborâm prea repede. 

Căută disperat acea manetă care pune în funcţiune 
eleroanele, ca să poată controla unghiul de zbor. Suprafaţa 
lui Venus era mult mai apropiată. Se repezea spre ei, cu 
toată viteza. 

Ochii lui Lucky căutară indicatorul de presiune. Aceasta 
măsura înălţimea coloanei de aer de deasupra lor. Cu cât 
urca mai tare, cu atât erau mai aproape de suprafaţă. Acum 
urca mult mai încet. Lucky apucă strâns una din pârghii şi 
încercă să tragă prudent. Da, nimerise comanda 
eleroanelor. Dar nu îndrăznea să le coboare prea repede, 
căci puteau să fie smulse de pe navă de vântul puternic din 
jurul lor. Dar mai erau doar 150 de metri până la 
altitudinea zero. 

Cu nările fremătând, cu tendoanele gâtului întinse la 
maxim, Lucky puse eleroanele pieziş în vânt. 

— Ne îndreptăm, spuse Bigman, abia şoptit. Ne 
îndreptăm... 

Dar nu era loc destul pentru redresare. Verdele-albastru 
urca spre ei şi la un moment dat umplu tot geamul din faţa 
lor. Apoi, cu o viteză mult prea mare şi la un unghi de 
asemenea prea mare, Minunea venusiană, cu Lucky Starr şi 
Bigman Jones, lovi suprafaţa planetei Venus. 

Sub cupola din mare. 

Dacă suprafaţa lui Venus ar fi fost ceea ce părea la prima 
vedere, Minunea venusiană s-ar fi făcut bucăţi şi ar fi ars 
complet. Iar cariera lui Lucky Starr ar fi încetat în acea 
clipă. 

Din fericire, vegetaţia groasă care izbea ochiul nu era nici 
iarbă, nici tufişuri, ci ierburi marine. Şesul absolut plat nu 
era nici din nisip, nici din stâncă, era apa oceanului care 
acoperea toată suprafaţa lui Venus. 

Dar şi aşa, Minunea venusiană lovi oceanul cu un bubuit, 
despică funiile încâlcite ale plantelor şi-şi continuă drumul 


spre adâncuri, sfârâind. Lucky şi Bigman fură aruncaţi de 
pereţi. 

O navă obişnuită s-ar fi rupt în bucăţi, dar Minunea 
venusiană era proiectată să intre în apă la viteze mari, 
având forme hidrodinamice. Aripile, pe care Lucky nu 
avusese nici timpul şi nici ştiinţa de a le retrage, se 
rupseseră, iar structura aparatului gemu sub şoc. Dar 
altfel, nava era încă aptă de imersie. 

Şi cobora în adâncurile de un verde închis ale oceanului 
venusian. Lumina difuzată de nori de la suprafaţă era 
aproape complet atenuată de plante. Iluminarea artificială 
a navei nu a pornit, probabil avariată de impactul dur cu 
apa. 

Lumea se răsucea în jurul lui Lucky. 

— Bigman! Strigă el. 

Nici un răspuns. Întinse mâinile, orbecăind. Atinse faţa lui 
Bigman. 

— Bigman! Strigă el încă o dată. 

Duse mâna la pieptul micului marțian. Inima bătea 
regulat. Lucky simţi cum faţa i se luminează de uşurare. 

Nu avea nici cea mai mică idee de ce se întâmpla cu nava. 
Ştia că nu va putea s-o controleze pe întunericul acela 
complet. Nu putea decât să spere că frecarea cu apa va 
frâna căderea înainte de a lovi prea tare fundul. 

Duse mâna la piept, la lanterna-creion. Era o mică tijă de 
plastic lungă de vreo cincisprezece centimetri, care, 
apăsată cu degetul cel mare, emitea un fascicul care păstra 
o intensitate constantă. 

Lucky bâjbâi din nou după Bigman şi-l examină cu atenţie. 
La tâmpla marţianului se afla o umflătură, dar, din câte-şi 
dădea Lucky seama, nu avea nici un os rupt. 

Bigman clipi din ochi şi gemu. 

— Bigman, ia-o mai moale, şopti Lucky. Totul o să fie bine. 

Era departe de a fi sigur de asta în vreme ce ieşea pe 
coridor. 


Probabil că piloţii erau în viaţă şi că ar fi fost cooperanţi 
într-o asemenea situaţie. 

Îi găsi şezând, clipind la lumina lanternei lui Lucky. 

— Ce s-a întâmplat? Gemu Johnson. Acum eram la 
comenzi, după aia... 

În ochi şi în cuvinte nu se simţea nici fărâmă de ostilitate, 
doar durere şi nedumerire. 

Minunea venusiană se întorsese parţial la o stare normală. 
„Şchiopăta” vizibil, dar farurile dinainte şi din urmă 
funcționau, iar bateriile de urgenţă ofereau toată energia 
necesară pentru operaţiunile esenţiale. Se auzea uşor 
bătaia elicei, iar naveta planetară îşi arăta, destul de bine, 
cea de-a treia calitate: era un aparat care putea să 
navigheze nu numai în spaţiu şi în atmosferă, ci şi sub apă. 

George Reval intră în camera de control. Era abătut şi 
vădit încurcat. Pe obraz avea o rană adâncă, pe care Lucky 
i-o spălase, o dezinfectase şi o acoperise cu un strat de 
koagulum. 

Reval spuse: 

— Există câteva infiltraţii minore, dar am reuşit să le 
opresc. Aripile s-au dus, iar bateriile principale sunt scoase 
complet din funcţiune. O să avem nevoie de reparaţii 
serioase, dar se poate spune că am avut noroc. Aţi făcut o 
treabă bună, domnule Williams. 

Lucky dădu scurt din cap. 

— Ce-ar fi să ne spuneţi ce s-a întâmplat? 

Reval se înroşi. 

— Nu ştiu. Mi-e ruşine s-o spun, dar nu ştiu... 

— Dar tu? Întrebă Lucky, adresându-se celuilalt. 

Tor Johnson, care tocmai mângâia radioul, doar doar l-o 
trezi la viaţă, clătină din cap. Reval continuă el: 

— Ultimul lucru pe care mi-l amintesc limpede e că eram 
încă în stratul de nori. După aceea, nu-mi mai amintesc 
nimic. Doar că mă uitam ţintă la lanterna ta. 

— Tu sau Johnson folosiţi medicamente de vreun fel? 
Întrebă Lucky. 


Johnson ridică privirea furios şi mormăi: 

— Nu, nimic. 

— Atunci, ce a putut să vă ameţească atât de tare, pe 
amândoi deodată? 

— Aş vrea să ştiu şi eu, răspunse Reval. Domnule Williams, 
niciunul din noi nu e un amator. Suntem piloţi de navetă 
clasa I. Mai exact, eram piloţi de clasa I. Acum probabil că 
or să ne ţină la sol. 

— Asta rămâne de văzut, spuse Lucky. 

— la ascultați aicea, interveni şi Bigman, prudent. Ce rost 
are să vorbim de o chestie moartă şi îngropată? Unde 
suntem acum? Asta aş vrea să ştiu. Şi încotro mergem? 

Îi răspunse Tor Johnson: 

— Am deviat mult de la cursul nostru normal. Măcar asta 
ştiu. Până la Aphrodite avem de mers cinci sau şase ore. 

— Pe Jupiter şi sateliții săi! Spuse Bigman, privind 
dezgustat prin geamuri la întunericul din faţa lui. Cinci sau 
şase ore în nenorocirea asta întunecată? 

Aphrodite este cel mai mare oraş de pe Venus, având o 
populaţie de peste un sfert de milion de oameni. 

Minunea venusiană se afla încă la un kilometru distanţă, 
dar marea era deja verde-translucidă de luminile 
Aphroditei. În luminozitatea aceea feerică se puteau vedea 
clar umbrele bine conturate, zvelte, ale vaselor de salvare. 
Acestea însoțeau, companioni tăcuţi, drumul navetei. 

Pentru Lucky şi Bigman, era prima oară că vedeau unul 
din oraşele venusiene aflate sub cupolă. Aproape că au uitat 
neplăcerile prin care trecuseră, privind la minunatul obiect 
aflat în faţa lor. 

De la distanţă, părea verde ca smaraldul, un balonaş ieşit 
dintr-o poveste cu zâne, tremurând şi unduindu-se din 
cauza apei dintre ochi şi el. Văzură pe ghicite clădiri şi 
păienjenişul structurii de grinzi care susțineau cupola 
împotriva greutăţii apei de deasupra. 

Oraşul devenea mai mare şi mai strălucitor pe măsură ce 
se apropiau. Verdele se mai deschise la culoare, pe măsură 


ce stratul de apă descreştea ca grosime. Aphrodite 
devenise mai puţin ireal, mai puţin de basm, dar şi mai 
magnific. 

În cele din urmă, lunecară într-o uriaşă ecluză, capabilă să 
primească o mică flotă de transportoare sau un uriaş vas de 
luptă. Aşteptară pomparea apei, după care Minunea 
venusiană ajunse pe un câmp suspensor în afara ecluzei, în 
oraş. 

Lucky şi Bigman priviră cum li se scot bagajele, dădură 
mâna cu Reval şi Johnson şi luară un mic vehicul pe pernă 
de aer până la Hotel Bellevue-Aphrodite. 

Bigman se uită pe geamul maşinii, care pornise cu aripile 
giroscopice într-o ţinută demnă şi se strecura printre stâlpii 
de susţinere ai oraşului şi apoi peste acoperişurile clădirilor. 

— Deci asta e Venus, spuse el. Nu prea ştiu dacă a meritat 
să trec prin atâtea doar ca să ajung aici. N-o să uit în viaţa 
mea cum venea spre noi oceanul ăsta! 

— Mi-e teamă că acela a fost doar începutul, spuse Lucky. 

— Chiar crezi asta? 

Bigman se uită neliniştit la prietenul lui mai mare. Lucky 
ridică din umeri. 

— Depinde. Să vedem ce are de spus Evans. 

Salonul Verde a hotelului Bellevue-Aphrodite era exact 
cum îi spunea numele. Calitatea şi licăririle luminii făceau 
ca mesele şi oamenii de la ele să pară suspendaţi undeva 
deasupra fundului mării. Tavanul era transparent, fiind de 
fapt un uriaş acvariu sferic, susţinut de nişte grinzi dispuse 
cu bun gust. Apa era plină cu alge împletite, între care nişte 
ciudate şi viu colorate „panglici de mare”, una din cele mai 
frumoase forme de viaţă animală de pe planetă. 

Bigman intrase primul, evident pus pe mâncat. Era deja 
supărat de absenţa unui meniu adecvat, de prezenţa 
chelnerilor umani şi nu-i plăcea deloc faptul că toată lumea 
mânca ce i se trimitea de la administraţia restaurantului, ca 
la o cantină ordinară. Dar pornirile i se mai domoliră, îndată 
ce antreul se dovedi gustos, iar supa foarte bună. 


Apoi începu muzica şi tavanul se trezi la lumină şi la viaţă. 
Acvariul începu să se rotească încetişor. 

Lui Bigman îi căzu falca. Uitase cu totul de cină şi de 
foame. 

— la uită-te acolo, spuse el. 

Lucky se uita. Panglicile de mare aveau diverse lungimi, de 
la fâşii mititele de cinci centimetri la centuri lungi de un 
metru. Erau cu toate subţiri ca foile de hârtie. Se deplasau 
prin unduirea corpurilor într-o serie de valuri. 

Fiecare dintre ele era fluorescentă. Fiecare lucea într-o 
culoare a ei. Era o privelişte copleşitoare. Pe marginile 
fiecărei panglici de mare se aflau spirale luminoase: 
purpuriu, portocaliu, roz; printre acestea se strecurau şi 
luciri albastre şi violete; iar unul sau două specimene mai 
mari frapau prin albul luminii lor. Toate luminile se 
suprapuneau peste lumina difuză verde din exterior. În 
vreme ce înotau, liniile luminoase se întrepătrundeau şi se 
suprapuneau. Pentru ochii buimăciţi ai privitorilor, păreau 
să fie nişte benzi ale curcubeului spălate de apă, dispărând 
doar pentru a reapărea în pete şi mai intense. 

Bigman se întoarse fără chef la desertul lui. Chelnerul 
numise respectivul desert „seminţe de gelatină”, iar ela 
privit farfuria cu mare suspiciune. Aceste „seminţe de 
gelatină” erau nişte ovale moi de culoarea portocalei, lipite 
uşor unul de altul, dar altfel numai bune să fie luate câte 
unul în linguriţă. Un moment, le simţi uscate şi fade pe 
limbă, dar dintr-o dată se topiră într-un sirop gros, o 
adevărată încântare a simţurilor. 

— Pe Spaţiu! Spuse surprins Bigman. Ai ajuns la desert? 

— Poftim? Întrebă Lucky absent. 

— Gustă din desertul ăsta. E ca un suc gros de ananas, 
doar că de un milion de ori mai bun. Ascultă, ce te roade? 

— Avem 0 „coadă”, răspunse Lucky. 

— Aiurea! 

Bigman dădu să se întoarcă, pentru a inspecta vecinii de la 
mese. 


— Stai liniştit, îi spuse Lucky foarte calm. 

Bigman îngheţă în scaun. Auzi paşii cuiva apropiindu-se de 
masa lor încercă să tragă cu ochiul, îşi lăsase blasterul în 
cameră, dar avea un pumnal energetic în buzunarul de la 
centură. Acesta părea un inofensiv lănţişor de ceas, dar la 
nevoie putea să taie un om în două. Îl pipăi gata de orice. 

În spatele lui Bigman se auzi o voce: 

— Pot să stau şi eu cu voi, oameni buni? 

Bigman se întoarse, cu cuțitul lui energetic bine palmat şi 
gata să fie desfăcut. Dar omul arăta oricum, numai sinistru 
nu. Era gras, dar hainele i se potriveau foarte bine. Avea o 
faţă rotundă, iar părul cenuşiu era îngrijit pieptănat, deşi 
asta nu-l ajuta prea tare să-şi ascundă chelia. Avea ochi 
mici, albaştri, plini de ceva ce semăna cu un soi de simpatie. 
Evident, avea mustaţa mare, încărunţită, trăsătură 
venusiană caracteristică. 

Lucky îi spuse calm: 

— la loc, te rog. 

Atenţia lui părea concentrată total asupra ceştii de cafea 
fierbinte pe care o ţinea în mâna dreaptă. 

Grăsanul se aşeză, cu mâinile odihnind pe masă. Una din 
încheieturi îi era expusă vederii doar puţin, adumbrită de 
palma cealaltă. O clipă, o pată ovală luci cu familiarele 
însemne ale Carului Mare şi ale lui Orion. Apoi semnul 
dispăru, lăsând vederii o încheietură grăsuţă şi cât se poate 
de normală. Iar grăsanul zâmbea jovial şi absolut nevinovat. 

Semnul de identificare al Consiliului Ştiinţei nu putea fi 
nici falsificat, nici imitat. Metoda apariţiei lui controlate 
printr-un efort de voinţă se număra printre cele mai bine 
păstrate secrete ale Consiliului. 

— Eu sunt Mei Morriss, spuse grăsanul. 

— Mi-am închipuit, spuse Lucky. Mi-ai fost descris. 

Bigman se lăsă pe spătar şi-şi strecură arma la locul ei. 
Mei Morriss era şeful secţiunii venusiene a Consiliului. 
Bigman auzise de el. Într-un fel, era uşurat, în alt fel era 
puţin dezamăgit. Se aşteptase la ceva bătaie, măcar la o 


ceaşcă fierbinte aruncată în mutra intrusului, o masă-ceva 
răsturnată, iar după aceea, orice, numai bătaie să fie. 

— Venus îmi pare un loc neobişnuit şi frumos, spuse Lucky. 

— Ai observat acvariul nostru luminiscent? 

— Da, foarte spectaculos, aprobă Lucky. 

Consilierul venusian zâmbi şi ridică un deget. Chelnerul îi 
aduse şi lui o ceaşcă de cafea. Morriss o lăsă o clipă să se 
răcească şi spuse încet: 

— Înţeleg că eşti dezamăgit că mă vezi aici. Aşteptai altă 
companie. 

Lucky îi răspunse rece: 

— Aşteptam să am o discuţie mai puţin formală cu un 
prieten. 

— De fapt, spuse Morriss, chiar i-ai trimis un mesaj 
consilierului Evans, să vă întâlniți aici. 

— Văd că ştii. 

— Ştiu. De o vreme, Evans este ţinut sub strictă 
observaţie. Comunicaţiile lui sunt interceptate. 

Vorbeau cu voce joasă. Până şi lui Bigman îi era greu să-i 
audă, cum stăteau aşa, cap în cap, sorbind din cafele şi 
nelăsând să se vadă nici o expresie pe feţe. 

— Ai adoptat o atitudine greşită, spuse Lucky. 

— Vorbeşti în calitate de prieten? 

— Da. 

— Bănuiesc că prietenul tău, în calitate de prieten, te-a 
avertizat să nu te bagi în afacerile de pe Venus. 

— Văd că ştii şi asta. 

— Ştiu. Şi aţi avut un accident aproape fatal la coborârea 
pe Venus. Corect? 

— Corect. Insinuezi că Evans se temea de un asemenea 
eveniment? 

— Se temea?! Pe spaţiu! Starr, prietenul tău Evans a pus 
la cale accidentul tău. 

Pe drojdie! 

Lucky rămase impasibil. Dar nu atâta cât să nuise vadă o 
clipire trădătoare în ochi. 


— Detalii, te rog, spuse el. 

Morriss îi zâmbea din nou, cu jumătate de gură ascunsă de 
absurda lui mustață venusiană. 

— Mi-e teamă că aici nu e locul potrivit. 

— Atunci numeşte un loc potrivit. 

— O clipă. Morriss se uită la ceas. Peste cam un minut 
începe spectacolul. Se va dansa la lumina mării. 

— Lumina mării? 

— Globul de deasupra va începe să lumineze uşor în verde. 
Oamenii se vor ridica şi vor dansa. Noi ne vom ridica şi ne 
vom lua tălpăşiţa în linişte. 

— Vorbeşti de parcă am fi în pericol chiar în clipa asta. 

Morriss îi răspunse pe un ton grav: 

— Tu eşti în pericol. Te asigur că de când ai intrat în 
Aphrodite, oamenii noştri nu te-au scăpat din ochi. 

Dintr-o dată răsună o voce feerică, ce părea să vină din 
piesa de cristal din centrul mesei. Ascultând în jur, îşi 
dădură seama că toate piesele de cristal transmiteau 
aceleaşi cuvinte. 

Ele sunau aşa: 

— Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit în Salonul Verde. 
Aţi mâncat bine? Pentru a vă spori plăcerea, conducerea vă 
prezintă cu mândrie ritmurile magnetronice ale lui Tobe 
Tobias şi... 

În vreme ce vocea spunea toate acestea, luminile se 
stingeau, iar restul cuvintelor fură înecate într-un suspin de 
uimire încântată venind dinspre mese, pline mai toate de 
oameni proaspăt sosiți de pe Pământ. Acvariul globular din 
tavan deveni brusc de un verde-smarald, pe care luminile 
panglicilor de mare se profilau în străluciri nete. Globul era 
fundalul care le punea în evidenţă, în rotirea lui, care 
umplea camera de umbre mişcătoare, aproape hipnotice. 
Sunetul muzicii, scos aproape în întregime de ciudatele 
boxe ale unei întregi game de instrumente magnetronice, 
crescu în intensitate. 


Bărbaţi şi femei se ridicau ca să danseze. Se pomi un zvon 
de mişcare şi râsete în surdină. O atingere pe mâneca lui 
Lucky îl ridică în picioare pe el, apoi pe Bigman. 

Lucky şi Bigman îl urmară în linişte pe Morriss. Una câte 
una, trecură de nişte feţe aspre. Era ca şi cum s-ar fi 
materializat de după draperii. Rămăseseră destul de 
departe ca să pară că nu au nici o treabă cu ei, dar Lucky 
era sigur că fiecare dintre ei are mâna încleştată pe 
mânerul blasterului. Nu încăpea nici o îndoială. Mei 
Morriss, de la secţiunea venusiană a Consiliului, trata 
situaţia cu foarte mare seriozitate. 

Lucky se uita prin apartamentul lui Morriss cu aprobare. 
Fără să fie luxos, era confortabil. Locuind aici, uitai uşor că 
la doar o sută de metri deasupra ta era domul translucid, 
dincolo de care era altă sută de metri de ocean negru ca 
smoala, urmat de sute de kilometri de atmosferă străină, 
irespirabilă. 

Cel mai mult lui Lucky i-a plăcut colecţia de cărţi şi filme 
care dădeau pe dinafară dintr-un mic alcov. 

— Eşti biofizician, doctore Morriss? 

Folosise automat titlul ştiinţific. 

— Da, răspunse scurt Morriss. 

— Am lucrat şi eu în domeniul biofizicii, la Academie, spuse 
Lucky. 

— Ştiu. Ţi-am citit lucrarea de diplomă. Bună lucrare. 
Apropo, pot să-ţi spun David? 

— E numele meu de botez, fu de acord pământeanul. Dar 
toată lumea îmi spune Lucky. 

Între timp, Bigman deschisese una din cutiile de filme, 
desfăcuse puţin filmul dinăuntru şi acum îl ţinea în lumină. 
Se cutremură de cele văzute şi-l puse la loc. 

Îi spuse belicos lui Morriss: 

— Dumneata numai a om de ştiinţă nu arăţi. 

— Păi nici nu vreau, spuse Morriss, fără a se arăta supărat. 
După cum vezi, ajută. 


Lucky ştia ce vrea să spună. În zilele acelea, când ştiinţa se 
insinuase în întreaga societate şi cultură omenească, 
oamenii de ştiinţă nu se mai puteau limita la laboratoarele 
proprii. De aceea şi fusese înfiinţat Consiliul Ştiinţei. Iniţial, 
fusese un corp consultativ, care ajuta guvernul în probleme 
de importanţă galactică, în care doar savanții aveau 
suficiente informaţii pentru a lua decizii inteligente. Dar 
devenise tot mai mult o agenţie de luptă împotriva 
infracţiunilor, un sistem de contraspionaj. Consiliul avea 
acum în mâinile proprii multe din frâiele guvernamentale. 
În urma activităţilor lui se spera că va apărea cândva un 
mare Imperiu al Căii Lactee, în care toţi oamenii să trăiască 
în pace şi armonie. 

S-a ajuns ca membrii Consiliului să îndeplinească misiuni 
foarte depărtate de ştiinţa ca atare şi să fie nevoie să nu 
arate a oameni de ştiinţă, ci doar să aibă o minte de oameni 
de ştiinţă. 

— Domnule, vrei să-mi furnizezi detaliile asupra 
necazurilor de aici? 

— Cât de multe ţi-au spus pe Pământ? 

— Foarte sumar. Aş prefera să aflu totul de la omul care se 
află la locul faptei. 

Morriss zâmbi cu o nuanţă accentuată de ironie. 

— Omul de la locul faptei, zici? Iată o atitudine neobişnuită 
pentru cineva de la sediul central. Indivizii trimit 
pacificatori de tipul lui Evans. 

— Sau de tipul meu, spuse Lucky. 

— Cazul tău e puţin diferit. Ştim cu toţii ce ai făcut pe 
Marte anul trecut, plus treaba bună pe care ai terminat-o 
de curând în zona asteroizilor. 

Bigman găsi de cuviinţă să cârâie: 

— Ar fi trebuit să fii cu el ca să ştii ce a făcut acolo. 

Lucky roşise uşor. Spuse grăbit: 

— Las-o baltă, Bigman. N-avem timp de poveştile tale. 

Stăteau cu toţii în nişte fotolii mari, de fabricaţie terestră, 
moi şi confortabile. Nu se auzea nici urmă de ecou al vocilor 


lor, semn pentru Lucky că apartamentul era izolat şi 
ecranat la unde-spion. 

Morriss îşi aprinse o ţigară şi le oferi şi lor, dar fu refuzat. 

— Lucky, cât de multe lucruri ştii despre Venus? 

Lucky zâmbi. 

— Ce ne învaţă pe toţi la şcoală. Se poate rezuma foarte 
scurt: a doua planetă de la soare, aflată la distanţa de 107 
milioane de kilometri de astru. Cea mai apropiată lume de 
Pământ, putând ajunge la doar 42 de milioane de kilometri 
depărtare. Puţin mai mică decât Pământul, are o gravitație 
de cinci şesimi din cea terestră. Se învârte în jurul Soarelui 
în circa şapte luni şi jumătate, iar ziua are cam treizeci şi 
şase de ore de-ale noastre. Temperatura la suprafaţă e 
puţin mai ridicată decât cea a Pământului, dar nu prea 
mult, din cauza norilor. Tot din cauza norilor, practic nu are 
anotimpuri. E acoperită de ocean, care, la rândul lui, e 
acoperit de alge marine. Atmosfera e compusă din bioxid de 
carbon şi azot şi este irespirabilă. Mulţumit, doctore 
Morriss? 

— Da, ai notă maximă, răspunse biofizicianul, dar eu te 
întrebam de societatea venusiană, nu de planetă. 

— Aici e mai dificil. Evident, ştiu că oamenii locuiesc în 
oraşe acoperite de cupole, în părţile mai puţin adânci ale 
oceanului, iar din câte îmi dau seama viaţa citadină 
venusiană e foarte avansată mult peste viaţa citadină 
marțiană, de pildă. 

— Hei! 

Bigman era indignat. 

Morriss îşi întoarse ochişorii şi clipi spre marțian. 

— Nu eşti de acord cu prietenul tău? 

Bigman ezită. 

— Poate că are dreptate, dar de ce s-o spună aşa direct? 

Lucky zâmbi şi continuă. 

— Venus e o planetă dezvoltată. Cred că are un număr de 
cincizeci de oraşe, cu o populaţie totală de şase milioane de 
oameni. Exporturile voastre constau în alge marine, despre 


care am auzit că sunt un excelent îngrăşământ, şi drojdie 
deshidratată pentru hrana animalelor. 

— Din nou foarte corect, spuse Morriss. Cum vi s-a părut 
cina la Salonul Verde, domnilor? 

Lucky făcu o pauză, întrebându-se ce nevoie era de 
schimbarea bruscă a subiectului. 

— Mi s-a părut foarte bună. Dar de ce întrebi? 

— Vei afla imediat. Ce aţi mâncat? 

— N-aş putea spune precis. Nu am comandat, ni s-a adus 
mâncarea. Cred că a fost un fel de gulaş de vită, cu un sos 
foarte interesant şi legume pe care nu am reuşit să le 
recunosc. Apoi o salată de fructe şi suc picant de roşii. 

Bigman se băgă şi el: 

— Plus „seminţe de jeleu” ca desert. 

Morriss izbucni în hohote. 

— V-aţi înşelat cu totul. N-a fost carne de vită, n-a fost nici 
un fruct, nici o roşie, nimic. Nici măcar cafea. Aţi mâncat o 
singură substanţă: drojdie. 

— Poftim? Sări Bigman ca ars. 

O clipă, şi Lucky fu surprins. Cu ochii întredeschişi, îl 
întrebă pe Morriss: 

— Vorbeşti serios? 

— Normal. E specialitatea Salonului Verde. Nu vorbesc 
niciodată de asta, pentru că pământenii ar refuza s-o 
mănânce. Mai târziu aţi fi fost interogaţi la sânge cum v-a 
plăcut, cum credeţi că ar putea fi îmbunătăţită mâncarea 
etc. Salonul Verde este cea mai valoroasă staţiune 
experimentală de pe Venus. 

Bigman îşi schimonosi faţa lui mică şi strigă vehement: 

— O să-i dau în judecată. O să ridic problema în faţa 
Consiliului. Nu pot să mă hrănească cu drojdie fără să-mi 
spună, de parcă aş fi un cal, sau o vacă, sau... 

Şi încheie, sufocat de indignare. 

— Înţeleg, spuse Lucky, că această drojdie are o legătură 
cu valul de criminalitate de pe Venus. 


— Zici că înţelegi asta... Spuse Morriss sec. Înţeleg că nu 
ai citit rapoartele noastre oficiale. Cei de pe Pământ cred că 
noi aici exagerăm lucrurile. Te asigur că nu exagerez cu 
nimic. Nu e numai un val de crime, Lucky, e vorba de 
această drojdie. Ea e în miezul tuturor problemelor de pe 
planeta asta. 

Un barman automat alunecase în living, cu un filtru şi trei 
ceşti de cafea pe capac. Barmanul se opri mai întâi la Lucky, 
apoi la Bigman. Morriss luă cea de-a treia ceaşcă, o duse la 
buze şi îşi şterse satisfăcut uriaşa mustață. 

— Dacă doriţi, domnilor, vi se vor adăuga şi frişcă şi zahăr, 
spuse el. 

Bigman privi circumspect şi mirosi cafeaua. Bănuitor, îl luă 
la ochi pe Morriss. 

— Tot drojdie de-aia? 

— Nu. De data asta, cafea veritabilă. Jur. 

O clipă sorbiră în linişte, apoi Morriss continuă: 

— Lucky, Venus e o lume al dracului de scump de 
întreţinut. Oraşele noastre îşi scot oxigenul din apă, iar asta 
cere nişte staţii electrolitice uriaşe. Fiecare oraş are nevoie 
de o cantitate uriaşă de energie numai pentru întreţinerea 
domurilor care le protejează de miliardele de tone de apă. 
Oraşul Aphrodite foloseşte mai multă energie decât 
întreaga Americă de Sud, deşi are doar o miime din 
populaţia respectivă. lar energia asta trebuie s-o obţinem 
cumva. Trebuie să exportăm pe Pământ, ca să obţinem 
uzine energetice, maşinării, combustibil atomic şi aşa mai 
departe. Singurul produs al lui Venus e iarba de mare, 
algele, în cantităţi infinite. O parte o exportăm ca 
îngrăşământ, dar asta nu rezolvă problema. Însă cea mai 
mare parte din iarba noastră de mare este folosită ca mediu 
de cultură pentru drojdie. Avem o mie şi una de varietăţi de 
drojdie. 

Bigman îşi ţuguie buzele. 

— Schimbarea algelor în drojdie nu mi se pare a fi o mare 
îmbunătăţire. 


— Cum ţi s-a părut ultima masă? Întrebă Morriss. 

— Continuă, domnule Morriss, spuse Lucky. 

Morriss se conformă: 

— Desigur, domnule Jones, e co... 

— Spune-mi, te rog, Bigman! 

Morriss se uită serios la micul marțian şi-i spuse: 

— Mă rog. Bigman are dreptate să nu aibă o părere bună 
despre drojdie, în general. Cele mai răspândite tulpini ale 
noastre sunt bune doar pentru animale. Dar chiar şi aşa, 
sunt foarte folositoare. Porcul hrănit cu drojdie e mult mai 
ieftin şi mai bun decât orice alt tip de porc. Drojdia e foarte 
bogată în calorii, proteine, minerale şi vitamine. Avem şi 
alte tulpini, de calitate mai bună, care sunt folosite în 
situaţii în care vrem să stocăm cantităţi mari pe perioade 
lungi de timp. De pildă, în expedițiile spaţiale îndepărtate 
sunt luate aşa-numitele raţii-Y. În sfârşit, există şi varietăţi 
de foarte bună calitate, extrem de scumpe şi greu de 
obţinut, care intră în meniul de la Salonul Verde şi cu care 
se poate fie imita, fie depăşi hrana obişnuită. Deocamdată, 
producţia e foarte limitată, dar nu va trece mult şi va creşte 
la nivel de masă. Cred că deja ai înţeles toată esenţa 
problemei, Lucky. 

— Cred că am înţeles. 

— Eu n-am înţeles, spuse Bigman belicos. 

Morriss îi prezentă pe loc explicaţia. 

— Venus va avea monopolul asupra acestor tulpini de lux. 
Nici o altă planetă nu le va poseda. Fără experienţa în 
zimocultură a venusienilor... A 

— În ce? Întrebă Bigman. 

— În cultura enzimelor. Fără experienţa venusienilor, nici o 
altă lume nu va putea să obţină drojdiile respective şi nici să 
menţină culturile, dacă cumva fură mostre. De aceea, Venus 
e pe cale să înceapă un comerţ foarte profitabil cu varietăţi 
de lux, cu tot restul galaxiei. Asta ar fi important nu numai 
pentru Venus, ci şi pentru Pământ, de fapt pentru întreaga 
Confederație Solară. Suntem sistemul cel mai populat din 


Galazxie, fiind cel mai vechi. Dacă vom putea vinde un 
kilogram de drojdie de lux pe o tonă de grâu, n-o s-o ducem 
rău. 

Lucky ascultase cu răbdare lecţia lui Morriss. Spuse: 

— Din aceleaşi motive, o putere străină, interesată în 
slăbirea Pământului, va dori să distrugă monopolul 
venusian în materie de drojdii. 

— Ai înţeles, deci. Aş vrea să pot convinge şi restul 
Consiliului de acest pericol foarte prezent şi foarte acut. 
Dacă au fost furate eşantioane de drojdii, împreună cu 
tehnologia aferentă, rezultatul ar putea fi dezastruos. 

— Foarte corect, spuse Lucky. Acum vine întrebarea 
importantă: s-au furat? 

— Încă nu, spuse posac Morriss. Dar de şase luni tot avem 
mici furtişaguri, accidente ciudate, incidente foarte bizare. 
Unele sunt doar supărătoare, sau pur şi simplu 
caraghioase, cum ar fi cazul bătrânului care a aruncat 
jumătăţi de credit copiilor şi apoi s-a dus la poliţie şi a 
declarat disperat că a fost jefuit. Când au venit martorii şi 
au arătat că ela dat banii cu mâna lui, a început să facă 
urât, susţinând sus şi tare că n-a făcut aşa ceva în viaţa lui. 
Dar există şi accidente mult mai serioase, cum s-a întâmplat 
cu acel operator de transporturi, care a coborât nişte iarbă 
prea repede şi a strivit doi oameni. Individul a spus că a 
avut un moment de pierdere a cunoştinţei. 

Bigman sări ca ars. 

— Lucky! Piloții de pe navetă spun că şi ei şi-au pierdut 
cunoştinţa. 

Morriss înclină din cap: 

— Da, şi aproape că mă bucur că s-a întâmplat, câtă vreme 
aţi reuşit să scăpaţi. Consiliul de pe Pământ va fi, poate, mai 
dispus să creadă că în spatele acestor lucruri se ascunde 
ceva. 

— Bănuiesc, spuse Lucky, că te gândeşti la o formă de 
hipnoză. 


Morriss îşi strâmbă buzele într-un surâs amar, cu totul 
lipsit de umor. 

— Hipnoza e un cuvânt blând, Lucky. Ştii vreun 
hipnotizator care poate influenţa nişte subiecţi care nu vor 
să se lase influenţaţi, la distanţe mari? Eu zic că o persoană 
sau nişte persoane de pe Venus posedă puterea de a 
domina complet mintea oamenilor. lar aceste persoane îşi 
exersează această putere tot mai mult, o stăpânesc tot mai 
bine. Cu fiecare zi care trece, ne va fi tot mai greu să 
luptăm cu ei. S-ar putea să fie deja prea târziu! 

Consilier acuzat! 

Ochii lui Bigman scoteau scântei. 

— Niciodată nu e prea târziu când intră în scenă Lucky. Cu 
cine începem, Lucky? 

Lucky răspunse liniştit: 

— Cu Lou Evans. Mă aşteptam să-l aminteşti în discuţia 
noastră, doctore Morriss. 

Morriss îşi încruntă sprâncenele, împreunându-le. Faţa lui 
durdulie se contractă într-o strâmbătură. 

— Eşti prietenul lui şi vrei să-l aperi, firesc. Dar nu eo 
poveste plăcută. Chiar dacă nu implica un membru al 
Consiliului, tot urâtă era, dar aşa... 

— Nu acţionez numai în calitate de prieten, doctore 
Morriss, spuse Lucky. Îl cunosc pe Lou Evans cât de bine 
poate cunoaşte un om pe un altul. Ştiu că nu este capabil să 
facă vreun rău Consiliului sau Pământului. 

— Atunci ascultă şi judecă cu mintea ta. Omul nu a făcut 
nimic în cea mai mare parte a misiunii lui pe Venus. Este 
specializat în rezolvarea crizelor, un termen foarte frumos, 
dar care nu înseamnă nimic. 

— Nu vreau să te jignesc, doctore Morriss, dar n-ai avut 
prejudecăţi încă de la sosirea lui? 

— Nici pomeneală. Pur şi simplu n-am văzut rostul venirii 
lui pe planetă. Noi, cei de aici, am crescut pe Venus, avem 
experienţă. Ce aşteptau ei de la un tânăr proaspăt sosit de 
pe Pământ? 


— O nouă abordare este adesea foarte utilă. 

— Aiurea! Ascultă la mine, Lucky, adevăratul necaz este că 
cei de la „centru” nu consideră importantă problema 
noastră. Ei l-au trimis pe Evans doar ca să arunce o privire 
rapidă şi să se întoarcă pentru a le spune că nu e nimic. 

— Şi tu şi eu ştim că nu aşa tratează Consiliul problemele. 

Dar venusianul continuă cu acuzaţiile. 

— Oricum, acum trei săptămâni, individul Evans ne-a cerut 
nişte date secrete privind creşterea tulpinilor de drojdie. 
Oamenii din industrie au obiectat. 

— Au obiectat? Spuse Lucky. Au refuzat cererea unui 
membru al Consiliului? 

— O fi el membru, dar oamenii din domeniul drojdiilor sunt 
foarte secretoşi. Asemenea cereri nu se fac. Nici măcar un 
consilier nu face asemenea cereri. L-au întrebat pe Evans 
de ce vrea informaţiile. El a refuzat să le spună. Mi-au 
înaintat mie cererea, iar eu am respins-o. 

— Pe ce bază? Întrebă Lucky. 

— Nu a vrut să-mi spună nici mie motivul. Fiind consilierul- 
şef de pe Venus, niciunul din membrii organizaţiei de aici nu 
are secrete faţă de mine. Dar prietenul tău Lou Evans a 
făcut atunci un lucru la care nu mă aşteptam. A furat 
informaţiile. Şi-a folosit poziţia de consilier pentru a intra 
într-o zonă cu acces limitat de la laboratoarele de cercetări 
ale drojdiilor şi a plecat cu microfilme ascunse în bocanci. 

— În mod sigur, avea motivele lui întemeiate. 

— Avea, într-adevăr, spuse Morriss. Microfilmele conţineau 
formulele unor nutrienți necesari pentru hrănirea unei 
tulpini de drojdie care e nouă şi care pune mari probleme. 
Două zile mai târziu, unul dintre muncitorii laboratorului 
care compunea amestecul nutrient a introdus o sare de 
mercur, o urmă foarte fină. Drojdia a murit, iar o muncă de 
şase luni s-a dus pe apa Sâmbetei. 

Muncitorul a jurat că n-a făcut nimic, deşi există dovezi. A 
fost sondat psihic de psihiatrii noştri. Deja aveam o idee 
despre cele întâmplate cu el. A avut o perioadă de pierdere 


a memoriei şi cunoştinţei. Inamicul încă nu a furat tulpina 
de drojdie, dar este foarte aproape. Greşesc? 

Ochii căprui ai lui Lucky căpătaseră lucirea oţelului. 

— Teoria ta este evidentă. Lou Evans a trădat, a dezertat 
la inamic, oricare ar fi acesta. 

— Siriusienii, izbucni Morriss. Sunt absolut sigur. 

— Posibil, admise Lucky. 

Locuitorii planetelor lui Sirius erau de câteva secole cei 
mai mari inamici ai Pământului. Era foarte uşor să dai vina 
pe ei. 

— Poate. Să spunem că Lou Evans a trădat şi că e omul lor 
şi că s-a declarat de acord să le furnizeze informaţii cu 
ajutorul cărora să înceapă să producă necazuri în fabricile 
de drojdie. La început, mici probleme, care vor pregăti 
calea necazurilor mari. 

— Exact asta e teoria mea. Ai cumva alta? 

— Oare consilierul Evans nu este el însuşi sub o influenţă 
mentală? 

— Foarte puţin probabil, Lucky. Dosarele noastre conţin 
deja multe cazuri. Nimeni din cei care au suferit o dominare 
mentală nu a avut amnezii totale mai lungi de o jumătate de 
oră. Evans ar fi trebuit să fie sub o dominație mentală totală 
timp de mai bine de două zile ca să facă tot ce a făcut. În 
plus, el nu a dat nici un semn de amnezie. 

— A fost examinat? 

— Categoric. Când cineva este găsit cu materiale secrete 
asupra lui - prins asupra faptului, cum a fost el - trebuie 
luate măsuri. Poate să fie de o mie de ori consilier. A fost 
examinat. Eu personal l-am cercetat. Când a reuşit să 
transmită un mesaj de la propriul lui echipament, i-am 
aranjat codificatorul, ca să ne asigurăm că nu va repeta 
figura - cel puţin, nu fără ca noi să prindem de veste şi să 
interceptăm orice ar fi transmis. Mesajul pe care ţi l-a 
trimis ţie a fost ultimul. Nu ne-am mai permis să ne jucăm 
cu el. La ora asta este consemnat. Eu pregătesc raportul 
pentru cartierul general. Ar fi trebuit s-o fac mai demult. În 


raport cer înlăturarea din Consiliu şi judecarea pentru 
corupţie, sau poate pentru trădare. 

— Dar, înainte de a o face... Spuse Lucky. 

— Poftim? 

— Lasă-mă să vorbesc cu el. 

Morriss se ridică, zâmbind sardonic. 

— Nu-i aşa? Cum să nu vrei? Sigur. Te duc la el. E chiar în 
clădirea asta. De fapt, chiar aş vrea să auzi şi tu cum se 
apără omul. 

Urcară o rampă, salutaţi regulamentar de gardieni. 
Bigman se uită la gardian foarte curios. 

— Asta e închisoare, sau ce e? 

— La aceste nivele este şi închisoare, spuse Morriss. Pe 
Venus facem clădiri multifuncţionale. 

Intrară într-o cameră mică şi dintr-o dată, fără 
avertisment, Bigman izbucni într-un râs în hohote. 

Lucky nu-şi putu reprima un zâmbet: 

— Ce te-a apucat, Bigman? 

— Mai nimic, gâfâi omuleţul de pe Marte, cu lacrimi în 
ochi. Pur şi simplu, arăţi caraghios, Lucky, cu buza de sus 
neacoperită de nimic. După ce am văzut atâtea mustăţi, îmi 
pari deja diform fără. Arăţi de parcă cineva ţi-ar fi smuls 
mustaţa din locul ei firesc. 

Morriss zâmbi şi-şi mângâie propria podoabă bucală, 
grizonată, cu o uşoară mândrie. 

Zâmbetul lui Lucky se lăţi. 

— Caraghios, Bigman, exact aşa gândeam şi eu despre 
tine. 

— Noi vom aştepta aici, spuse Morriss. Îl vor aduce pe 
Evans aici, la noi. 

Apăsă un buton de semnalizare. 

Lucky se uită în cameră. Era mai mică decât camera 
personală a lui Morriss şi era mult mai impersonală. 
Singura mobilă consta în câteva scaune capitonate, două 
mese înalte şi ferestre false. În spatele fiecăreia dintre 
ferestre se afla un peisaj marin desăvârşit. Pe una dintre 


cele două mese înalte se afla un acvariu, iar pe cealaltă 
două farfurioare, una cu alune uscate, iar cealaltă cu o 
substanţă neagră, cu aspect unsuros. 

Bigman urmărea privirile lui Lucky prin cameră. 

Dintr-o dată, spuse: 

— Lucky, ce e asta? 

Aproape că fugi spre acvariu, aplecându-se ca să vadă mai 
bine conţinutul. 

— la uită-te aici, te rog. 

— E una din broaştele-V pe care le ţin oamenii drept 
animale de casă, spuse Morriss. E un exemplar foarte 
frumos. N-aţi văzut niciodată aşa ceva? 

— Nu, spuse Lucky. 

I se alătură lui Bigman lângă acvariul care avea o bază 
pătrată cu latura de şaizeci de centimetri şi o înălţime de un 
metru. Apa era plină de ierburi. 

— Sper că nu muşcă, spuse prudent Bigman. 

Dar deja se aplecase şi agita apa, curios, cu un deget. 

Capul lui Lucky se apropiase de cel al lui Bigman. Broasca- 
V se uită la ei solemn. Era o creatură mititică, de vreo 
douăzeci de centimetri lungime, cu un cap triunghiular şi 
cu doi ochi bulbucaţi. Se sprijinea pe şase picioruşe cu 
înotătoare, strânse lângă corp. Fiecare dintre picioare avea 
trei degete lungi în faţă şi trei în spate. Pielea era verde, 
semănând cu pielea de broască autentică, iar pe linia 
mediană a spatelui îi fluturau nişte aripioare mici. În locul 
gurii, avea un cioc care amintea de cel de papagal. 

În vreme ce Lucky şi Bigman se uitau, broasca-V se ridica. 
„Tălpile” rămăseseră pe fundul acvariului, dar picioarele se 
întindeau incredibil, pe măsură ce apăreau la iveală tot mai 
multe articulaţii. S-a oprit din ascensiune doar când capul i- 
a ajuns aproape de suprafaţă. 

Morriss se apropie şi el şi se uită cu afecţiune la micul 
animal. 

— Nu le place să scoată capul din apă. E prea mult oxigen 
în aer. Le place oxigenul, dar nu în exces. Sunt nişte fiinţe 


blânde, plăcute la vedere. 

Bigman era încântat. Pe Marte practic nu existau animale 
indigene, iar pentru el asemenea creaturi erau o adevărată 
noutate. 

— Unde trăiesc? Întrebă el. 

Morriss cobori un deget şi scărpină ţeasta broaştei-V. 
Broasca-V permise acest lucru, închizând ochii negri în 
mişcări spasmodice care ar fi putut însemna încântare, din 
câte îşi dădeau ei seama. 

— Se adună în colonii mari între alge. Înoată printre ele ca 
prin nişte păduri. Cu degetele lor, sunt capabile să ţină 
tulpinile, iar ciocurile pot să pătrundă prin cele mai tari coji. 
Probabil că ar face o gaură serioasă în degetul unui om, dar 
nu se cunoaşte nici un caz de muşcătură. Mă mir că încă nu 
aţi văzut niciuna până acum. La hotel au o colecţie întreagă, 
adevărate grupuri familiale, aflate la vedere. Nu le-aţi 
văzut? 

— N-am prea avut ocazia, spuse Lucky sec. 

Bigman se repezi la masa cealaltă şi luă o alună, pe care o 
muie în untura aceea neagră şi o aduse la acvariu. O ţinu 
deasupra apei, momind broasca-V. Cu infinită grijă, aceasta 
scoase din apă ciocul şi luă aluna dintre degetele lui 
Bigman, care scoase un chicotit de încântare. 

— Ai văzut? Întrebă el. 

Morriss zâmbi de parcă ar fi văzut un copil încântat de 
hrănirea unui porumbel. 

— Drăcuşorii ăştia ar fi în stare să mănânce toată ziua. 
Priviţi cum o înfulecă. 

Broasca-V ronţăia de zor la alună. Dintr-o parte a ciocului 
ieşi o picătură neagră. Broasca-V deschise ciocul şi o 
înghiţi. 

— Ce e asta? Întrebă Lucky. 

— Alune unse cu vaselină, răspunse Morriss. Pentru 
animalele astea, grăsimile sunt o delicatesă, cum e zahărul 
pentru noi. Nu prea găsesc carbohidrați puri în mediul lor 


natural. Le plac atât de mult, încât se lasă şi capturate ca să 
le obţină. 

— Şi cum sunt capturate, apropo? 

— O dată cu ierburile recoltate de traulerele noastre, 
împreună cu alte animale. 

Bigman deja începea să-şi dorească: 

— Hai, Lucky, să luăm şi noi... 

Dar fu întrerupt de doi gardieni care intrară în cameră. 
Între ei se găsea un tânăr subţire, blond. 

Lucky sări în picioare. 

— Lou, bătrâne! 

Îi întinse mâna, zâmbitor. 

O clipă păru că celălalt îi va răspunde. Nou-venitului i se 
citea în ochi bucuria. 

Dar bucuria pieri brusc. Braţele îi rămaseră pe lângă corp, 
iar el spuse sec: 

— Salut, Starr. 

Lucky lăsă să-i cadă mâna. Nu-i venea să creadă. 

— Nu ne-am mai văzut de la absolvire. 

Făcu o pauză. Cum să abordezi un vechi prieten? 

Consilierul cel blond părea foarte conştient de situaţia 
jenantă. Dădu scurt din cap şi spuse cu un umor macabru. 

— De la absolvire au intervenit ceva schimbări. 

Apoi, subţiindu-şi spasmodic buzele, continuă: 

— De ce ai venit? De ce nu-ţi vezi de treaba ta, cum ţi-am 
spus? 

— Nu pot să las un prieten la nevoie, Lou. 

— Aşteaptă să ţi se ceară ajutorul. 

— Cred că-ţi pierzi timpul, Lucky, interveni Morriss. Te 
gândeşti la el ca la un consilier. Eu prefer să-l consider un 
renegat. 

Durduliul venusian îşi rostise cuvintele printre dinţi, 
agresiv. Evans roşi, dar nu spuse nimic. 

— Înainte de a accepta un asemenea apelativ pentru 
consilierul Evans, eu personal am nevoie de dovezi duse la 
extrem. 


Vocea sa accentuase cu putere cuvântul „consilier”. 

Lucky se aşeză. Îşi privi lung prietenul. Evans îi evită 
privirea. 

— Doctore Morriss, ordonă gardienilor să plece. Răspund 
eu de securitatea lui Evans. 

Morriss ridică mirat din sprâncene, dar apoi, după o 
scurtă deliberare interioară, făcu un gest spre gardieni. 

— Bigman, nu te supăra, vrei să mergi şi tu în camera 
alăturată? 

Bigman dădu din cap că da şi ieşi. Lucky începu să 
vorbească cu blândeţe: 

— Lou, ne aflăm aici doar noi trei. Tu, doctorul Morriss şi 
eu, nimeni altcineva. Suntem trei membri ai Consiliului 
Ştiinţei şi începem o şedinţă de urgenţă. Ai scos din dosare 
informaţii secrete privind producerea de drojdii? 

— Da, spuse Lou. 

— Atunci înseamnă că ai avut un motiv. Ce motiv ai avut? 

— Ascultă. Am furat hârtiile alea. Înţelegi? Le-am furat. 
Recunosc. Ce vrei mai mult? N-am avut nici un motiv. Pur şi 
simplu. Aşa că las-o baltă şi lasă-mă şi pe mine în pace. 

Buzele îi tremurau. 

— Ai vrut să-i auzi argumentaţia, spuse Morriss. Asta e 
argumentaţia. Alta nu are. 

— Presupun că ştii că după ce ai luat hârtiile la laborator a 
avut loc un accident, în care a fost implicată exact tulpina 
de care era vorba în hârtii. 

— Ştiu, răspunse Evans. 

— Şi cum explici asta? 

— Nu am nici o explicaţie. 

Lucky se uita cu atenţie la Evans, căutând orice urmă din 
acel tânăr pe care şi-l amintea de la Academie: plin de 
naturaleţe, iubitor de distracţii, nervi de oţel. Cu excepţia 
unei mustăţi care respecta întocmai tipicul venusian, omul 
la care se uita acum Lucky semăna perfect cu cel pe care şi- 
| amintea Lucky, cel puţin ca aspect fizic. Aceleaşi membre 
cu oase lungi, acelaşi păr blond, tuns scurt, bărbia ascuţită, 


trupul cu abdomen plat, atletic. Dar în rest? Ochii lui Evans 
se plimbau neliniştiţi de colo-colo, buzele i se mişcau fără 
încetare, iar unghiile îi erau mâncate până la sânge. 

Lucky se luptă mult în sinea lui până să fie în stare să-i 
pună următoarea întrebare, la urma urmei foarte 
grosolană. Vorbea cu un prieten, cu un om pe care-l 
cunoştea bine, a cărui loialitate nu o pusese niciodată în 
discuţie, pentru a cărui loialitate ar fi fost în stare să 
garanteze cu viaţa lui, fără să stea pe gânduri. 

Puse întrebarea care-i stătea pe buze: 

— Lou, ai trădat? 

Evans răspunse cu o voce plictisită, fără intonaţie: 

— Nu am nimic de comentat. 

— Lou, te mai întreb o dată. Mai întâi, vreau să ştii că sunt 
de partea ta, orice ai fi făcut. Dacă ai greşit faţă de Consiliu, 
înseamnă că ai avut un motiv foarte bine întemeiat. Spune- 
ne care a fost acel motiv. Dacă ai fost drogat sau forţat, fizic 
sau mental, dacă ai fost şantajat, dacă a fost ameninţat 
cineva apropiat ţie, spune-ne. Pentru numele Pământului 
etern, Lou, chiar dacă ai fost ispitit cu bani sau putere, 
chiar dacă e şi mai grav, spune-ne! Nu există eroare pe care 
să n-o poţi recupera, măcar parţial, acum, prin sinceritate. 
Ce zici de asta? 

O clipă, Evans păru mişcat. Ochii lui albaştri se ridicară, 
plini de o durere. 

— Lucky, începu el... 

Dar imediat blândeţea dispăru şi strigă: 

— Nu am nimic de comentat, Starr. Nimic. 

Morriss, cu braţele încrucişate la piept, spuse: 

— Îmi pare rău, Lucky, asta este. Asta e atitudinea lui. 
Doar el are informaţiile respective, iar noi le vrem. Şi, pe 
Venus, o să le obţinem, într-un fel sau altul. 

— Aşteaptă... Spuse Lucky. 

— Nu mai putem aştepta, răspunse Morriss. Gândeşte-te şi 
tu. Nu mai avem timp. Aceste aşa-numite accidente au 


devenit tot mai serioase, pe măsură ce se apropie de 
obiectivul lor. Trebuie să rezolvăm problema acum. 

Şi Morriss lovi cu pumnul lui gras în braţul fotoliului, exact 
în clipa în care camera era sfâşiată de un semnal puternic. 

— Semnal de urgenţă! Se încruntă Morriss. Ce Spaţiul mă- 
si... 

Deschise circuitul de comunicaţii şi duse receptorul la 
ureche. 

— Aici Morriss. Ce se întâmplă? Poftim? POFTIM! 

Lăsă receptorul să-i cadă din mână. Întoarsă spre Lucky, 
faţa lui era de un alb ireal, nesănătos. 

— În ecluza douăzeci şi unu se află un om hipnotizat, 
spuse el, înecându-se. 

Trupul lui Lucky se destinse ca un arc. 

— Cum adică „ecluză”? E vorba de cupolă? 

Morriss înclină din cap şi reuşi să mai spună: 

— Accidentele sunt tot mai grave. De data asta e vorba de 
cupolă. Omul acela poate în orice clipă să lase oceanul să 
invadeze Aphrodite! 

Păzea, vine apa! 

Din giromaşina lor de viteză, Lucky arunca priviri cupolei 
de deasupra capului. Un oraş construit sub ape, gândi el, 
necesită miracole ale ingineriei ca să poată fi un oraş viabil. 

În multe locuri ale Sistemului Solar se aflau cupole. Cele 
mai vechi şi mai faimoase erau cele de pe Marte. Dar pe 
Marte gravitația era doar de două cincimi din cea de pe 
Pământ, iar cupolele erau presate de o atmosferă rarefiată. 

Aici, pe Venus, gravitația era de cinci şesimi din cea 
standard terestră, iar domurile venusiene erau acoperite de 
ape. Chiar dacă erau construite în apele puţin adânci, iar 
vârfurile lor se apropiau de suprafaţă la reflux, încă erau 
milioane de tone de apă care presau. 

Lucky, ca majoritatea pământenilor (ca, de altfel, şi a 
venusienilor), avea tendinţa să ia aceste realizări ale 
tehnologiei drept un dat. Dar acum, cu Lou Evans întors în 
închisoarea lui şi cu problema lui lăsată deocamdată în 


suspensie, mintea agilă a lui Lucky aduna rapid informaţii 
despre noua situaţie. 

— Care e sistemul de susţinere, a domului, doctore 
Morriss? Întrebă el. 

Grasul venusian îşi mai recăpătase din prestanţă. 
Giromaşina pe care o conducea gonea spre sectorul 
ameninţat. Îi vorbi în cuvinte sacadate, aspre: 

— Câmpuri de forţă diamagnetice, în tole de oţel. Aparent, 
oţelul e cel care susţine cupola, dar nu e adevărat. Oţelul nu 
e destul de puternic. Câmpul de forţă e cel care face totul. 

Lucky se uită în jos, la străzile oraşului, pline de oameni, 
pline de viaţă. 

— Au mai fost accidente de acest tip? 

Morriss gemu: 

— Pe Spaţiu! Nu atât de grave. Ajungem acolo în cinci 
minute. 

— Există sisteme de intervenţie automată la avarii? 
Continuă Lucky netulburat. 

— Evident că există. Avem sisteme de alarmă şi sisteme de 
ajustare automată a câmpului, cât de sigure ne putem 
permite. lar oraşul este în întregime construit în segmente 
autonome. Orice stricăciune la cupolă pune în funcţiune 
câmpurile subsidiare ale segmentelor. 

— Deci oraşul nu va fi distrus, chiar dacă oceanul 
pătrunde înăuntru. Corect? Populaţia ştie asta? 

— Sigur. Oamenii ştiu că sunt protejaţi, dar şi aşa, o parte 
importantă a oraşului va fi distrusă. Vor fi şi morţi, iar de 
pagubele materiale nu-ţi mai vorbesc. Mai rău, dacă 
oamenii pot fi influenţaţi să facă aşa ceva, totul se poate 
repeta. 

Al treilea în maşină era Bigman, care se uita neliniştit la 
Lucky. Înaltul pământean era concentrat, iar sprâncenele 
lui formau un V foarte proeminent. 

Apoi Morriss mormăi: 

— Am ajuns. 

Maşina deceleră rapid şi opri cu un ţiuit de frâne. 


Ceasul lui Bigman indica două şi un sfert, dar asta nu 
însemna nimic. Noaptea de pe Venus avea optsprezece ore, 
iar sub cupolă nu exista nici zi şi nici noapte. 

Luminile artificiale nu se stingeau niciodată. Clădirile se 
conturau limpede, ca întotdeauna. Dar oraşul era diferit 
acum. Oamenii acționau altfel. Ei ieşeau din anumite 
secţiuni ale oraşului. Vestea situaţiei de criză se răspândise 
prin misterioasa magie a cuvântului din om în om, iar acum 
oamenii se grăbeau, cu acea curiozitate morbidă, ca la 
paradă, să vadă ce se întâmplă, aşa cum pe Pământ oamenii 
se bat pentru un loc la concertele de muzică magnetronică. 

Poliţia ţinea deoparte mulţimea şi se dădu la o parte doar 
la vederea lui Morriss şi a însoţitorilor lui. Deja se lucra la 
izolarea secţiunii de oraş care era ameninţată de diluviu. 

Morriss îi mână pe Lucky şi pe Bigman spre o uşă mare. În 
spatele lor, glasul mulţimii se atenuă brusc. Înăuntru, un om 
se grăbi spre Morriss. 

— Domnule doctor Morriss... Începu acesta. 

Morriss făcu prezentările fără alte formalităţi: 

— Lyman Tumer, inginer-şef. David Starr, de la Consiliu. 
Bigman Jones. 

Apoi, la un semnal venit din cealaltă parte a camerei o 
porni în goană, cu o viteză surprinzătoare pentru un om 
corpolent ca el. Le strigă peste umăr: 

— Tumer o să aibă grijă de voi. 

Tumer strigă după el: 

— Domnule doctor Morriss! 

Dar strigătul rămase fără răspuns. Lucky îi făcu un semn 
lui Bigman, iar omuleţul se repezi pe urmele consilierului 
venusian. 

— O să-l aducă înapoi pe doctorul Morriss? Întrebă 
îngrijorat Tumer, strângând o cutie dreptunghiulară, pe 
care o ţinea suspendată de umăr cu o curea. Avea o faţă 
uscăţivă, păr roşu-castaniu, un nas proeminent, o grămadă 
de pistrui şi o gură mare. lar pe faţă i se citea tulburarea. 


— Nu, răspunse Lucky. S-ar putea să fie nevoie de Morriss 
acolo. I-am spus prietenului meu să stea tot timpul aproape 
de el. 

— Nu ştiu la ce o să folosească, murmură inginerul. Cred 
că nimic nu ne va mai ajuta. 

Îşi puse o ţigară în gură şi-i întinse absent şi lui Lucky una. 
Refuzul lui Lucky trecu neobservat câteva clipe. Tumer 
rămăsese acolo, cu cutia de plastic în mână, pierdut în 
lumea gândurilor lui. 

— Bănuiesc că sectorul ameninţat este în curs de 
evacuare, spuse Lucky. 

Tumer tresări şi-şi retrase ţigările, apoi pufni când îşi dădu 
seama de ţigara din gura lui. O scuipă jos şi o zdrobi cu 
tocul pantofului. 

— Se evacuează, răspunse el, dar nu ştiu... Şi vocea îi 
pieri. 

— Înţeleg că divizarea în sectoare este sigură, nu? 

— Mda, murmură inginerul. 

Lucky aşteptă un moment, apoi continuă: 

— Dar dumneata nu eşti mulţumit, nu? Ce voiai să-i spui 
doctorului Morriss? 

Inginerul îl privi speriat şi mută geanta de pe umăr. 

— Nu, nimic. Nu e nimic. 

Erau singuri într-un colţ al camerei. Intrau oameni în 
costume de presiune, cu căştile scoase, ştergându-se pe 
frunte de transpiraţie. La urechi le ajungeau frânturi de 
fraze: 

—... au mai rămas cam o mie de oameni. Acum închidem 
toate trapele. 

— Nu pot ajunge la el. Am încercat totul. Nevastă-sa e 
acolo, în zona intermediară, şi încearcă... 

— Dacă am ajunge destul de aproape ca să-l doborâm, 
înainte să ne vadă el! 

Tumer părea să asculte toate acestea cu o fascinaţie 
morbidă, dar nu se mişcă din colţul lui. Mai aprinse o ţigară, 
pe care o călcă imediat, nervos. 


Izbucni sălbatic: 

Uită-te la mulţimea de acolo. Câtă distracţie! Ce senzaţii! 
Nu ştiu ce să fac, nu ştiu. 

Mai mută o dată pe umăr cutia, într-o poziţie mai comodă, 
şi o strânse lângă el. 

— Ce este acolo? Întrebă Lucky, mânat de o bruscă 
presimţire. Tumer se uită în jos, privi mirat la cutie, de 
parcă ar fi văzut-o pentru prima oară, apoi răspunse: 

— E computerul meu, un model portabil special, proiectat 
de mine. 

O clipă, în vocea lui frica lăsase loc mândriei. 

— Nu cred că mai e unul în galaxie ca al meu. Îl port 
mereu cu mine. De asta şi ştiu... 

Şi iar se opri. Lucky îi spuse cu vocea lui cea mai gravă: 

— Gata, Tumer, spune ce ştii. Vreau să-mi spui. Acum! 

Tânărul consilier pusese mâna pe umărul lui Tumer şi 
începuse să-l strângă. 

Tumer ridică privirea şi şi-o propti în ochii căprui şi calmi 
ai lui Lucky. 

— Cum ziceai că te cheamă? Întrebă el. 

— Mă numesc David Starr. 

Ochii lui Tumer începură să strălucească. 

— Cel căruia i se spune Lucky Starr? 

— Corect. 

— Atunci îţi spun, dar nu pot vorbi tare aici. E periculos, 
începu să-i vorbească în şoaptă, cu capul lui Lucky aproape 
de al lui. Nimeni nu-i băga în seamă. Toţi cei care intrau sau 
ieşeau din cameră aveau alte treburi. 

Cuvintele lui Tumer ieşeau de parcă ar fi fost bucuros că 
scapă, în sfârşit, de teribilul secret. 

— Pereţii cupolei sunt dubli, vezi tu... Fiecare dintre pereţi 
e făcut din transită, cel mai rezistent plastic siliconic 
cunoscut ştiinţei. În spatele transitei sunt grinzile de 
rezistenţă, în reţea. Cupola poate rezista unei presiuni 
imense. Este complet indestructibilă. Nu o poţi zgâria şi nici 
o formă de viaţă nu poate să se lipească de ea. Nu va fi 


atacată chimic de nici un proces posibil în oceanul venusian. 
Între cei doi pereţi se află bioxid de carbon sub presiune. 
Acesta serveşte la preluarea undelor de şoc, dacă domul 
superior va fi cumva străpuns. Cupola interioară poate, 
evident, rezista singură presiunii apei. În plus, între 
sectoare există faguri, aşa că în cazul unei spărturi doar 
mici porţiuni vor fi inundate. 

— Este un sistem foarte complex, spuse Lucky. 

— Prea complex, răspunse cu amărăciune lumer. Un 
cutremur ar putea rupe domul în două, dar nimic altceva. Şi 
cum în partea asta de planetă nu sunt cutremure. 

Se opri să aprindă încă o ţigară. Îi tremurau mâinile. 

— Mai mult, fiecare metru pătrat din cupolă este legat la 
instrumente care măsoară permanent umiditatea între 
pereţi. Cea mai mică fisură şi instrumentele sar peste cap. 
Chiar dacă este o fisură microscopică, chiar dacă e 
invizibilă, instrumentele sar ca arse. Încep să sune alarmele 
şi sirenele. Toată lumea strigă, „păzea, vine apa!” 

Şi zâmbi strâmb: 

— Păzea, vine apa”. Ce idioţenie! În zece ani, de când 
lucrez eu aici, instrumentele au înregistrat doar cinci fisuri 
şi de fiecare dată reparația a durat mai puţin de o oră. Pur 
şi simplu se transportă în afara cupolei un clopot de 
scufundare, se pompează afară apa, se lipeşte transita, se 
mai adaugă un strat în partea locului şi se lasă să se 
răcească. lar după aceea cupola e mai rezistentă ca înainte. 
Păzea, vine apa... Nici măcar o picătură de apă nu a intrat 
în oraş. 

— Am înţeles prezentarea, acum treci la subiect. 

— Subiectul e încrederea exagerată, domnule Starr. 
Suntem împărţiţi în partiţii, dar cât de rezistente sunt 
acestea? Toate calculele sunt făcute pentru străpungerea 
gradată a peretelui exterior, cu intrarea treptată a apei. 
Apa se va strecura încet, aşa că noi o să avem de fiecare 
dată o grămadă de timp. Nimeni nu s-a gândit ce se va 
întâmpla dacă o ecluză rămâne brusc deschisă. Apa o să 


vină ca un drug de oţel, ca un berbece care va lovi peretele 
de transită cu o viteză de doi kilometri pe secundă. Peretele 
de transită va fi lovit de ceva în genul unei nave spaţiale în 
plină acceleraţie. 

— Vrei să spui că nu va rezista? 

— Vreau să spun că nimeni nu a lucrat la problema asta. 
Nimeni nu a calculat forţele implicate - până acum o 
jumătate de oră. Am făcut-o eu, ca să-mi mai omor timpul. 
Aveam calculatorul, întotdeauna îl am cu mine. De aceea am 
emis câteva ipoteze simplificatoare şi m-am pus pe lucru. 

— Şi nu va ţine? 

— Nu sunt absolut sigur. Nu ştiu cât de bune sunt 
ipotezele iniţiale. Dar cred că nu va ţine. Cred că va fi 
străpuns. Ce facem în situaţia asta? Dacă bariera nu ţine, s- 
a zis cu Aphrodite, cu întregul oraş. Şi cu mine, şi cu tine, şi 
cu noi un sfert de milion de oameni. Toţi. Ioată mulţimea de 
afară, atât de agitată, toţi suntem condamnaţi, îndată ce 
omul acela apasă butonul din ecluză. 

Lucky se uită îngrozit la om. 

— De cât timp ştii asta? 

Inginerul începu să bolborosească o scuză. 

— De o jumătate de oră. Dar ce pot să fac? Nu putem să 
dăm costume de presiune la un sfert de milion de oameni. 
Mă gândeam să vorbesc cu Morriss să protejăm cei mai 
importanţi oameni din oraş, sau o parte din femei şi copii. 
Dar cum să-i alegi pe cei care trebuie salvaţi? Poate că ar 
trebui făcut ceva. Tu ce crezi? 

— Nu sunt sigur că ştiu. 

Inginerul continuă, chinuit de gânduri negre. 

— Mă gândeam că poate o să-mi pun un costum şi o să ies 
de aici. La urma urmei, în asemenea situaţii, ieşirile nu mai 
sunt păzite. 

Lucky se depărtă puţin de inginerul care tremura şi-l privi 
intens, cu ochii întredeschişi. 

— Galaxie mare! Orb am mai fost! 


Şi se întoarse, ieşind ca fulgerul din cameră, cu mintea 
chinuită de gânduri disperate. 

Prea târziu! 

Bigman se simţea ameţit, neajutorat, aiurit. Ţinându-se cât 
putea el de aproape de Morriss, se trezi trecând în goană 
de la un grup la altul, ascultând discuţii gâfâite, pe care nu 
le putea înţelege prea mult, fiind un ignorant în materie de 
Venus. 

Morriss nu avea cum să se odihnească. Fiecare nou minut 
însemna încă cineva venit cu un raport, o nouă decizie de 
luat. Abia trecuseră douăzeci de minute de când se luase 
după el, dar deja fuseseră propuse o duzină de planuri, 
toate abandonate pe loc. 

Un om venit din sectorul ameninţat spunea cu o voce 
tunătoare: 

— Au pus raze-spion pe el şi-l vedem. Stă acolo, cu mâna 
pe pârghie, şi nu face nimic. l-am transmis vocea soţiei prin 
eter şi apoi prin difuzorul de acolo, dar nu cred că a auzit 
ceva. Bine măcar că nu mişcă. 

Bigman îşi muşcă buza. Ce-ar face Lucky, dacă ar fi aici? 
Primul lucru care-i trecuse prin cap fusese să se strecoare 
în spatele omului - omul se numea Poppnoe - şi să-l 
doboare. Dar era primul gând care trecuse prin minţile 
tuturor şi fusese instantaneu abandonat. Omul de la 
pârghia aceea de comandă se închisese în camera de 
control al ecluzei. lar aceste camere erau special proiectate 
pentru a se evita orice formă de intruziune. Fiecare intrare 
era complet autonomă, iar alarmele erau alimentate din 
interior. Acum, această protecţie suplimentară se întorcea 
împotriva oraşului, putând însemna pieirea lui Aphrodite. 

La primul sunet, la prima alarmă, pârghia aceea ar fi fost 
trasă. Bigman era sigur de asta. Iar o dată pârghia trasă, 
oceanul venusian va pătrunde în Aphrodite. Nu, nu puteai 
să rişti atâtea vieţi omeneşti, înainte de terminarea 
evacuării. 


Cineva sugerase folosirea unui gaz otrăvitor, dar Morriss 
clătinase din cap, fără a da explicaţii. Bigman încercă să 
înţeleagă ce gândeşte venusianul. Omul de la comenzi nu 
era nici bolnav, nici nebun, nici răuvoitor. Pur şi simplu era 
sub control mental. Asta însemna că există doi inamici. 
Omul de la pârghie, luat singur, putea fi slăbit de gaz până 
la punctul în care nu mai era capabil să tragă pârghia, dar 
înainte de asta situaţia i s-ar reflecta în minte, iar cei care-l 
controlează vor face ca unealta lor să-şi contracteze 
muşchii destul de rapid. 

— Atunci, ce mai aşteaptă? Mormăi Morriss pe sub 
mustaţa pe care nu o avea, în vreme ce pe obraji îi curgea 
sudoarea în râuri. Ah, de-aş putea duce până acolo un 
tunuleţ atomic! 

Bigman ştia că şi asta e imposibil. Un tun atomic adus în 
cel mai apropiat punct ar fi trebuit să treacă printr-o 
grămadă de ziduri şi ar fi distrus chiar cupola pe care 
intenționau ei s-o protejeze. 

Se gândi intrigat unde o fi acum Lucky. lar apoi, cu voce 
tare: 

— Dacă la individ nu puteţi ajunge, ce ziceţi de comenzi? 

— Ce vrei să zici? Întrebă Morriss. 

— Adică să paradim pârghia aia. E nevoie de ceva energie 
pentru a deschide porţile ecluzei, nu? Dacă întrerupem 
alimentarea cu energie... 

— Bine gândit, Bigman, dar toate porţile au propriul lor 
generator de avarie, care se află chiar acolo. 

— Şi nu se poate opri de aici? 

— Cum? E închis acolo şi e înţesat cu sisteme de alarmă. 

Bigman ridică privirea şi văzu, doar cu ochii minţii, 
oceanul de deasupra lor. 

— Suntem într-un oraş închis, ca pe Marte. Nu trebuie să 
pompaţi aerul peste tot? 

Morriss îşi şterse frunte plină de broboane cu o batistă, 
încet, cu metodă. Apoi se uită ţintă la micul marțian. 

— Vorbeşti de conductele de ventilaţie? 


— Exact. Trebuie să ducă una şi acolo, la ecluză, nu? 

— Evident. 

— Şi nu e acolo vreun loc pe unde să laşi în jos o frânghie, 
sau ceva? 

— Ia stai puţin. O microbombă pusă acolo, în locul gazului 
otrăvitor de care vorbeam... 

— Nu, nu e destul, spuse Bigman nerăbdător. Bănuiesc că 
un oraş submarin are nevoie de o ventilaţie serioasă, cu 
conducte groase. Problema e, ţin un om? 

— Nu sunt deloc groase, asta e problema, spuse Morriss. 

Bigman înghiţi greu un nod. Îl costă mult să spună în 
continuare: 

— Nici eu nu sunt prea gros. Poate că intru. 

lar Morriss, cu ochii aţintiţi la micul marțian, spuse: 

— Pe Venus! S-ar putea. S-ar prea putea! Vino cu mine! 

După cum arătau străzile de pe Aphrodite, în oraş nu 
dormea nici un bărbat, nici o femeie, nici un copil. Chiar 
lângă peretele de transită care trebuia să-i apere şi lângă 
„cartierul general de salvare”, lumea se strânsese ca o 
masă neagră, care sporovăia. S-au întins lanţuri, în spatele 
cărora patrulau fără încetare poliţişti cu arme cu bastoane 
electrice. 

Lucky, ieşit ca din puşcă din clădire şi continuând să alerge 
ca un disperat, fii oprit brusc de lanţuri. Îi năvăliră în minte 
o sută de gânduri contradictorii. Pe cerul Aphroditei, fără o 
susţinere evidentă, era un mesaj care se rotea lent, scris în 
arabescuri lucitoare: 

APHRODITE, PUNCTUL DE MAXIMĂ FRUMUSEŢE AL 
LUI VENUS, VĂ SPUNE BINE AŢI VENIT. 

În apropiere se deplasa un şir de oameni. Aceştia cărau 
obiecte stranii: valize arhipline, cutii de bijuterii, haine 
atârnând de umeri. Unul câte unul, oamenii urcau în 
vehicule. Era clar cine şi ce sunt oamenii aceia: refugiaţi din 
zona ameninţată, care treceau prin poarta interioară cu tot 
ce puteau lua cu ei şi li se păruse demn de a fi salvat, în şir 
nu existau femei sau copii. 


Lucky strigă la un poliţist care trecea pe acolo: 

— Există un vehicul şi pentru mine? 

Polițistul ridică privirea. 

— Nu, domnule, toate sunt în misiune. 

— Misiune a Consiliului, spuse Lucky enervat. 

— Îmi pare rău, nu am ce face. Toate vehiculele din oraş 
sunt destinate refugiaților. 

Şi polițistul arătă spre şirul de oameni aflaţi nu departe. 

— E important. Trebuie să plec de aici imediat. 

— Atunci va trebui să mergeţi pe picioare, spuse polițistul. 

Lucky strânse furios din dinţi. Nu avea cum să treacă prin 
mulţimea asta pe roţi sau pe picioare. Trebuia să zboare, 
trebuia să zboare acum. 

— Nu există nimic disponibil? Orice! 

Nici că se mai adresa poliţistului, se adresa eului lui 
disperat, furios că se lăsase atât de uşor dus de nas de 
inamic. 

Spre norocul lui, polițistul a auzit şi i-a răspuns, deşi în doi 
peri: 

— Dacă nu vreţi să folosiţi o „lăcustă”... 

— Un helicopter? Unde? 

Ochii lui Lucky străluceau. 

— Glumeam, domnule, spuse polițistul. 

— Dar eu nu glumesc. Unde e aparatul? 

Existau câteva, dezasamblate, în subsolul clădirii din care 
ijeşise el. Patru oameni asamblaseră unul în curtea clădirii, 
pe cel care arăta cel mai promiţător, doritori să ajute la 
evacuare. Cei din mulţime care se aflau mai aproape 
începură să strige vechiul îndemn de la concursurile de 
helicoptere, „sări, lăcustă!”. 

Cu cinci ani în urmă, în întregul Sistem Solar apăruse 
moda concursurilor de helicoptere, curse peste diverse 
obstacole cât mai mari şi mai dificile. Cât a durat voga, 
Venus a adoptat „lăcustele” cu cel mai mare entuziasm. 
Probabil că jumătate din casele din Aphrodite aveau în 
pivniţă helicoptere. 


Lucky verifică micropila. Era activă. Pomi motorul şi cuplă 
giroscopul. Lăcusta se îndreptă îndată şi întinse ţeapăn 
singurul picior pe care se sprijinea. 

Probabil că aceste „lăcuste” sunt cel mai grotesc mijloc de 
transport inventat vreodată. Ele constau într-un corp curb, 
destul de mare pentru a face loc unui om la comenzi. Apoi 
un rotor cu patru pale, pe un picior unic, metalic, cu un 
amortizor de cauciuc. Părea un fel de pasăre de apă 
gigantică, adormită într-un picior, cu celălalt îndoit sub ea. 

Lucky atinse mânerul de salturi şi piciorul lăcustei se 
retrase. Corpul cobori până la circa doi metri faţă de sol, în 
vreme ce piciorul intra în tubul gol care traversa lăcusta 
prin spatele panoului. În punctul de retractilitate maximă, 
piciorul se destinse brusc şi lăcusta sări zece metri în aer. 

Palele elicei de deasupra lăcustei ţinură aparatul plutind în 
aer multe secunde, la înălţimea maximă. În aceste secunde, 
Lucky putu să vadă bine oamenii de sub el. Mulțimea se 
întindea pe o distanţă de circa un kilometru. Asta însemna 
câteva preţioase salturi în plus... Lucky strânse din buze. 
Asta putea însemna şi câteva minute pierdute. 

Helicopterul cobora, cu lungul picior întins la maxim. 
Oamenii de sub el încercau să se împrăştie, dar nu era 
nevoie. Patru jeturi de aer comprimat îi suflară pe cei 
apropiaţi destul de departe ca piciorul să atingă solul fără a 
produce pagube. 

Piciorul atinse betonul şi se strânse iarăşi. O clipă, Lucky 
putu vedea feţele uluite ale oamenilor din jur, apoi lăcusta 
porni din nou. 

Lucky nu-şi putu reprima gândul că acest sport este 
extrem de palpitant. În tinereţe, participase la câteva curse. 
Un expert în sărituri cu lăcusta putea să-şi orienteze 
aparatul cum nici cu gândul nu gândeşti, găsind loc de 
aterizare pentru picior în cele mai bizare puncte. Aici, pe 
Venus, într-un mediu pur urban, cursele erau probabil 
foarte blânde, în comparaţie cu cele din vastele peisaje sub 


cerul liber de pe Pământ, adesea stâncoase şi accidentate, 
în care puteai să-ţi rupi şi oasele, printre altele. 

În patru salturi, Lucky trecuse de mulţime. Opri motorul şi 
continuă cu o serie de salturi mici, în zig-zag, până ce se 
opri. Lucky părăsi aparatul. De aici, nu mai putea sări, dar 
putea comanda o maşină de teren. 

Dar asta însemna alt timp pierdut. 

Bigman gâfâia. Se opri pentru o clipă să-şi tragă suflarea. 
Lucrurile surveniseră atât de repede... Fusese luat de val, 
fără a fi apucat să se dezmeticească bine. 

Îi făcuse propunerea lui Morriss cu doar douăzeci de 
minute în urmă. Acum era închis într-un tub foarte strâns în 
jurul lui, într-un întuneric deplin. 

Se târî, centimetru cu centimetru, sprijinindu-se în umeri. 
Din când în când, se oprea să aprindă mica lanternă cu 
fascicul îngust, doar ca să-i arate pereţii lăptoşi din faţă, 
care se pierdeau parcă la infinit, îngustându-se înnebunitor. 
Într-o mânecă, lângă încheietură, avea o diagramă 
mâzgălită în grabă. 

Morriss îi strânsese mâna, după care Bigman pe jumătate 
sărise, pe jumătate se căţărase în sistemul de aerisire, 
pornind direct de la staţia de pompare a aerului. Rotoarele 
uriaşului ventilator se opriseră, iar curenţii de aer 
încetaseră să mai circule. 

— Sper că asta n-o să-l avertizeze asupra intenţiilor 
noastre, mormăise Morriss, apoi îi strânsese mâinile cu 
putere. 

Bigman se strâmbase a zâmbet şi apoi se strecurase în 
întuneric, în vreme ce toţi ceilalţi îşi luau tălpăşiţa. Era 
evident, deşi nimeni nu o spusese: în caz de ceva, Bigman s- 
ar fi aflat de partea neplăcută a barierei de transită, parte 
din care ceilalţi plecau. Dacă la un moment dat nefericitul 
ăla trăgea de pârghie, apa ar fi luat tuburile de aerisire ca 
pe nişte paie. 

Bigman se întrebă, târându-se înainte, dacă mai întâi o să 
audă mugetul apei, dacă apa îşi va face cumva simțită 


prezenţa înainte de a-l izbi. Spera că nu. Nu voia să aibă 
parte nici măcar de o secundă de aşteptare. Dacă venea 
apa, el şi-ar fi dorit să se termine cât mai repede. 

Simţi că peretele începe să se curbeze. Se opri să-şi 
consulte harta, luminând spaţiul din jur cu o licărire rece. 
Era a doua curbă de pe harta pe care i-o desenaseră. Acum, 
tubul urma să se curbeze în sus. 

Bigman se întoarse într-o rână şi se cocârjă ca să ia curba, 
zdrelindu-şi pielea şi enervându-se cumplit. 

— Sfinte nisipuri marţiene! Murmură el. 

Muşchii coapselor începură să-l doară, pentru că se 
străduia să ţină genunchii depărtaţi, lipiţi de pereţii tubului, 
ca să nu lunece înapoi. Se târi centimetru cu centimetru în 
sus, pe uşoara pantă. 

Morriss îi copiase harta de pe planurile hieroglifice pe 
care le ţinuse cineva în faţa unui videofon la Departamentul 
de Lucrări Publice din Aphrodite. Marcase traseul cu linii 
colorate, apoi ceruse detalii despre simboluri şi marcaje. 

Bigman ajunse la unul din contraforturile de întărire care 
traversau diagonal tubul. Aproape că fu fericit să găsească 
ceva de care să se poată tine, ca să mai scape de presiunea 
dureroasă din genunchi şi coate. Îşi vâri la loc în mânecă 
harta şi prinse traversa cu mâna stângă. Mâna dreaptă 
întoarse lanterna cu partea opusă lipită de traversă. 

Energia micropilei atomice a lanternei, folosită în mod 
normal pentru aprinderea micului bec cu lumină rece, 
putea, la o altă comandă, să emită un câmp de forţă de rază 
scurtă, prin capătul celălalt. Acel câmp de forţă tăia 
instantaneu orice substanţă solidă ar fi găsit în faţa lui. 
Bigman apăsă pe respectivul buton şi ştiu imediat că unul 
din capetele traversei era liber. Schimbă mâinile. Folosi 
tăietorul la celălalt capăt al barei. Încă o atingere şi gata. 
Traversa era liberă în mâna lui dreaptă. O lăsă să lunece în 
urmă cu un uşor zăngănit. Apa încă nu se auzea venind. 
Gâfâind şi târându-se, Bigman nu pierdea din vedere acest 
lucru. Mai trecu de două traverse de întărire şi apoi de încă 


o curbă. Apoi înclinarea pantei creştea. În cele din urmă, 
ajunse la un set de panouri marcate clar pe hartă. Mersese 
cu totul cel mult două sute de metri, dar oare cât timp i-o fi 
luat? 

lar apa încă nu se arăta. 

Panourile respective, cu ventilatoarele lor care se 
învârteau datorită curenților de turbulenţă, erau ultimul 
marcaj. 'Tăie cu o mişcare rapidă fiecare dintre palele unuia 
din ventilatoare şi fu nevoit să măsoare exact doi metri şi 
şaptezeci de la pale. Pentru asta, folosi lanterna, a cărei 
lungime era de exact cincisprezece centimetri şi care intra 
de exact optsprezece ori în lungimea dorită. 

De două ori i-a scăpat din mână şi de tot atâtea ori a fost 
nevoit să reia măsurătoarea, întorcându-se de-a-ndăratelea 
şi de-a buşilea şi înjurând de toate nisipurile de pe Marte. 

A treia oară, după cea de-a optsprezecea măsură, Bigman 
ţinu apăsat degetul pe locul respectiv. Morriss spusese că 
locul dorit va fi aproape deasupra capului lui. Aprinse 
lanterna şi-şi trecu degetul peste suprafaţa interioară curbă 
a tubului, răsucit pe spate. 

Folosind iar tăietorul, la o distanţă cât mai propice 
(câmpul de forţă nu avea voie să taie prea adânc), cât putea 
el să judece pe întuneric, a decupat un cerc. Tabla căzu pe 
el, iar el o puse deoparte, întoarse lanterna spre firele 
electrice expuse vederii şi le studie. Foarte aproape se afla 
o cameră la nici treizeci de centimetri de omul care ţinea 
mâna pe pârghia ecluzei. Oare mai era acolo? Era clar că 
încă nu trăsese de pârghia aia (ce mai aştepta, oare?) altfel 
Bigman ar fi fost de mult un marțian înecat. Oare-l opriseră 
pe altă cale? Să-l fi capturat? 

Îl încercă un zâmbet strâmb, la gândul că face degeaba pe 
viermele de tubulatură. 

Analiză firele. Undeva trebuia să se afle un releu. Trase 
încet firele, mai întâi unul, apoi pe celălalt. Se ivi un con 
dublu, negru. Bigman răsuflă uşurat. Înfipse lanterna între 
dinţi, ca să-şi elibereze ambele mâini. 


Prudent, foarte prudent, răsuci cele două jumătăţi ale 
conului în direcţii diferite, pentru a vedea conţinutul 
dispozitivului. Era un releu de putere: două contacte 
strălucitoare, unul încastrat în selectorul lui de câmp şi 
separat de celălalt printr-un spaţiu aproape imperceptibil. 
La un stimul adecvat, cum ar fi tragerea unei anumite 
pârghii, selectorul de câmp ar fi descătuşat energia care să 
atragă al doilea contact şi ar fi trimis energia necesară 
porţii ecluzei, spre deschidere. Totul ar fi durat o milionime 
de secundă. 

Bigman, transpirat şi pe jumătate aşteptându-se să-i vină 
chiar atunci sfârşitul, exact când era la o secundă de 
îndeplinirea scopului, umblă în buzunarul vestei, de unde 
scoase o masă de plastic izolator. 

Era deja încălzit şi înmuiat de la corpul lui. Îl frământă 
puţin, apoi îl puse cu delicateţe între cele două contacte, în 
punctul în care aproape se întâlneau. După ce a numărat 
până la trei, a retras plasticul. 

Contactele puteau să se închidă acum, dar între ele se afla 
o peliculă foarte fină de plastic, iar curentul nu mai putea să 
treacă. 

Acum pârghia putea fi trasă; vana ecluzei nu se mai 
deschidea. 

Râzând, Bigman se întoarse cu spatele, trecu de resturile 
ventilatorului, trecu de traversele tăiate, lunecă la vale pe 
pantă... 

Bigman îl căuta cu disperare pe Lucky, dar în debandada 
care domnea în oraş era imposibil să-l găsească. Omul de la 
ecluză fusese capturat, bariera de transită fusese ridicată, 
iar populaţia se retrăgea acum spre casele abandonate, 
furioasă că administraţia a permis să se întâmple asemenea 
lucruri. Pentru mulțimile care aşteptaseră ca nişte 
spectatori lacomi dezastrul, sfârşitul perioadei de groază fu 
totuşi semnalul declanşării unei sărbători. 

În cele din urmă a apărut Morriss, ca din senin, şi l-a tras 
pe Bigman de mânecă. 


— Ne-a sunat Lucky. 

Uimit, Bigman întrebă: 

— De unde? 

— Din camera mea de la reprezentanța Consiliului. I-am 
spus ce ai făcut. 

Bigman roşi de plăcere. Lucky o să fie mândru de el! Aşa 
că spuse: 

— Vreau să vorbesc cu el! 

Dar pe ecran se vedea un Lucky amărât, care totuşi mai 
avu puterea să-l felicite. 

— Bravo, Bigman, am auzit că ai fost nemaipomenit. 

— A, n-a fost mai nimic, spuse Bigman modest. Dar tu 
unde ai fost? 

— Doctorul Morriss e acolo? Nu-l văd, spuse Lucky. 

Morriss intră în cadrul videofonului. 

— Aici sunt. 

— L-aţi prins pe omul de la pârghie, după câte am auzit. 

— L-am prins. Chiar că l-am prins, mulţumită lui Bigman, 
spuse Morriss 

— Dă-mi voie să ghicesc. V-aţi apropiat de el şi nici măcar 
n-a încercat să tragă de pârghie. Pur şi simplu s-a predat. 

— Da, spuse încruntat Morriss. Dar ce te-a făcut să crezi 
asta? 

— Tot incidentul de la ecluză a fost praf în ochi. Adevărata 
pagubă trebuia să se producă în altă parte. Când mi-am dat 
seama de asta, am plecat. Am încercat să ajung cât mai 
repede aici. A trebuit să folosesc o lăcustă şi apoi o maşină, 
pentru restul drumului. 

— Şi? Întrebă nerăbdător Morriss. 

— Şi am ajuns prea târziu! Spuse sec Lucky. 

Întrebări. 

Ziua se terminase, mulţimea se risipise. Oraşul căpătase 
un aer liniştit, aproape somnolent, doar cu câte o bisericuţă 
de oameni discutând aprins ultimele evenimente. 

Iar Bigman era neliniştit. 


Plecase împreună cu Morriss de la scena ultimei 
ameninţări şi ajunseseră val-vârtej la reprezentanța 
Consiliului. Acolo, Morriss avusese o întrevedere cu Lucky, 
întrevedere la care Bigman nu avusese dreptul să participe 
şi de la care venusianul ieşise furios la culme. Lucky 
rămăsese calm, dar nu mai scosese un cuvânt. 

Chiar când rămăseseră singuri, Lucky nu-i spusese decât 
un „hai să ne întoarcem la hotel, mi-e un somn de nu mă 
văd, probabil şi ţie ţi-este, după demonstraţia de azi”. 

Mormăind pe sub mustaţa inexistentă Marşul Consiliului, 
ca întotdeauna când era cu totul distras, oprise un taxi. 
Maşina oprise automat atunci când fotocelula detectase 
degetele lui răsfirate. 

Lucky îl împinsese pe Bigman înainte. Apoi marcase 
coordonatele hotelului Bellevue-Aphrodite, introdusese şi 
combinaţia adecvată de monede şi predase controlul 
computerului maşinii. Ultimul lucru pe care l-a comandat, 
apăsând pedala de la podea, a fost micşorarea vitezei. 
Maşina cu taxare îi duse într-o mişcare lină şi plăcută. Dacă 
n-ar fi fost ros de o curiozitate bolnavă, Bigman ar fi 
considerat călătoria atât reconfortantă, cât şi odihnitoare. 

Micul marțian îi aruncă o privire înaltului său prieten. 
Lucky părea interesat doar de odihnă şi de meditaţie. Se 
lăsase în fotoliul capitonat şi închisese ochii, lăsând 
mişcarea să-l legene, în vreme ce hotelul părea să se 
apropie şi să-i înghită ca o gură nesăţioasă. Şi chiar i-a 
înghiţit, când maşina cu autotaxare a descoperit intrarea în 
garajul hotelului. 

Bigman a ajuns la punctul de explozie abia când au intrat 
în cameră: 

— Lucky, ce se întâmplă? M-ai fiert în suc propriu, nu pot 
să-mi închipui ce e. 

Lucky îi vorbi în timp ce-şi scotea cămaşa: 

— E o simplă chestiune de logică. Ce fel de accidente au 
avut loc până acum ca rezultat al dominării mentale a unui 
om? Ce ne-a spus Morriss? Un om care-şi dă banii, apoiun 


individ care lasă să-i cadă un maldăr de iarbă de mare, un 
alt om care plasează otravă într-o cuvă pentru creşterea 
drojdiilor. De fiecare dată, o acţiune mică, dar acţiune. E 
ceva care s-a făcut. 

— Ei şi? Ridică Bigman din umeri. 

— Păi azi ce am avut? O chestie mare, nu ca până acum. 
Dar nu am avut acţiune. Era opusul unei acţiuni: un om cu 
mâna pe pârghia de comandă a vanei de la ecluză, care nu 
face nimic. Nimic! 

Lucky dispăru în baie, iar Bigman auzi imediat duşul 
acicular, ca şi icnetele înfundate ale lui Lucky sub jeturile 
înviorătoare. Bigman nu mai rezista curiozităţii, aşa că-l 
urmă în camera de baie, mormăind supărat. 

— Ascultă! Strigă el. 

Lucky, cu trupul lui musculos bătut de aerul cald al 
uscătorului, îi spuse: 

— Cum, nu te-ai prins? 

— Ce Spaţiul mă-si, Lucky, nu mai fi atât de misterios. Ştii 
că nu-mi place. 

— Dar nu e nici un mister aici. Mentaliştii aceia şi-au 
schimbat stilul cu totul, iar pentru asta trebuie să aibă un 
motiv. Nu vezi motivul pentru care au instalat un om la 
pârghia de comandă a vanei, doar ca să nu facă nimic? 

— Ţi-am spus că nu ştiu! 

— Ce au obţinut prin asta? 

— Nimic. 

— Cum nimic? Galaxie mare! Nimic? Doar că au adus în 
sectorul ameninţat jumătate din populaţia din Aphrodite şi 
practic toţi funcţionarii municipali, în pas alergător. Ne-au 
adus acolo şi pe mine, şi pe tine, şi pe Morriss. Cea mai 
mare parte a oraşului a rămas pustie, inclusiv 
reprezentanța Consiliului. lar eu am fost atât de tâmpit 
încât abia când Tumer, inginerul-şef al oraşului, mi-a spus 
că e aşa uşor să faci poliţia să se ducă într-un punct al 
oraşului, mi-am dat seama ce se întâmplă. 

— Tot nu m-am prins. Lucky, ajută-mă, nu mă lăsa aşa... 


— Stai puţin, nu te grăbi. Şi Lucky prinse pumnii strânşi ai 
lui Bigman într-o singură palmă. Uite cum stau lucrurile: 
am mers cât am putut de repede la reprezentanța 
Consiliului şi am descoperit că Lou Evans plecase deja. 

— Unde l-au dus? 

— Dacă te referi la Consiliu, nu l-a dus nicăieri. A evadat. A 
doborât un gardian, a pus mâna pe o armă, s-a folosit de 
marcajul lui de consilier pentru a obţine un submarin şi a 
fugit în ocean. 

— Şi ce a urmărit cu asta? 

— E evident. Amenințarea cu distrugerea oraşului era 
doar o simplă diversiune. Îndată ce Evans a scăpat în 
oceanul larg, omul din camera de control nu a mai fost sub 
control şi, firesc, s-a predat. 

— Nisipuri marţiene! Toată treaba din ventilaţie am făcut- 
o degeaba! Am fost un tâmpit, de cincizeci de ori tâmpit. 

— Nu, Bigman, nu ai fost, spuse Lucky, cu voce gravă. Ai 
făcut o treabă bună, absolut formidabilă, iar Consiliul va fi 
informat de asta. 

Micul marțian roşi, iar pentru o clipă mândria nu mai lăsă 
loc nici măcar curiozităţii. lar Lucky se folosi de ocazie ca să 
intre în pat. 

Dar Bigman îşi reveni repede: 

— Dar, Lucky, asta înseamnă... Vreau să zic, dacă 
consilierul Evans a evadat cu ajutorul trucului acelor 
mentalişti, înseamnă că e vinovat, nu? 

— Nu, răspunse Lucky cu vehemenţă. Nu e vinovat! 

Bigman aştepta detalii, dar Lucky nu mai avea nimic de 
spus pe tema aceea, iar instinctul îi spunea lui Bigman că e 
cazul să o lase baltă. Abia după ce se introdusese şi el în 
minunatele aşternuturi răcoroase de plastex a mai încercat 
o dată: 

— Lucky? 

— Da, Bigman. 

— Ce facem mai departe? 

— Mergem după Lou Evans. 


— Mergem? Păi Morriss...? 

— Acum eu răspund de proiect. Consilierul-şef Conway m- 
a numit, printr-un mesaj trimis de pe Pământ. 

Bigman dădu din cap în întuneric. Asta explica de ce el n-a 
avut voie să participe la întrevedere. Oricât de prieten ar fi 
fost cu Lucky Starr, el nu era membru al Consiliului Ştiinţei. 
În situaţia în care Lucky ar fi trebuit să se confrunte cu un 
coleg consilier şi să apeleze la autoritatea superioară de pe 
Pământ şi la cartierul-general, un ne-membru al consiliului 
nu ar fi fost deloc de dorit în calitate de martor. 

Dar acum simţea că în el urcă acel imbold atât de 
cunoscut, care te îndeamnă la acţiune. Acum o să fie în 
ocean, cel mai vast ocean extraterestru de pe planetele 
interioare. Aşa că întrebă, incitat: 

— Când pornim, când? 

— Îndată ce ni se termină de pregătit nava. Dar mai întâi 
trebuie să ne întâlnim cu Tumer. 

— Cu inginerul? Pentru ce? 

— Am înregistrări ale cazurilor de oameni implicaţi în 
diversele incidente mentaliste din oraş până în ziua de 
astăzi şi vreau să am şi informaţiile despre omul de la 
ecluză. Tumer este omul care ştie, probabil, cel mai mult 
despre acest om. Dar înainte de a-l vedea pe Tumer... 

— Ce, ce? 

— Înainte de asta dormim, căpos marțian ce eşti. Acum 
mai şi taci. 

Locuinţa lui Tumer se dovedi a fi un apartament într-o 
clădire uriaşă, care părea construită special pentru 
persoanele aflate undeva în sferele înalte ale conducerii. 
Bigman fluieră uşor la trecerea prin hol, cu pereţii furniruiţi 
şi cu peisaje marine tridimensionale. Lucky mergea în faţă. 
Intră într-un fel de cărucior, urmat de Bigman. Lucky formă 
numărul apartamentului lui Tumer. 

Căruciorul îi duse pe verticală cinci etaje, apoi o luă pe 
orizontală, direct de-a lungul grinzilor de rezistenţă, oprind 
la intrarea din spate a apartamentului lui Tumer. leşiră, iar 


căruciorul o pomi cu un zumzăit, dispărând după primul 
colţ al coridorului. 

Bigman se uită gânditor după maşinărie. 

— Ascultă, ai mai văzut în viaţa ta aşa ceva? Eu, nu. 

— E o invenţie venusiană, spuse Lucky. Le introduc acum 
şi în noile clădiri cu apartamente de pe Pământ. Nu poţi 
face nimic cu vechile clădiri. Trebuie să reproiectezi cu 
totul clădirea, pentru ca fiecare apartament să aibă propria 
intrare pentru asemenea cărucioare. 

Lucky atinse indicatorul de apartament, care se făcu 
instantaneu roşu. Uşa se deschise, lăsând să se vadă o 
femeie care-i privea. Era destul de micuță, tânără şi foarte 
frumoasă, cu ochi albaştri şi păr blond, pieptănat spre spate 
şi peste urechi, după moda venusiană. 

— Domnul Starr? 

— Corect, doamnă Tumer, spuse Lucky, după ce ezitase 
puţin asupra apelativului; era puţin cam tânără ca să fie 
măritată. 

Dar ea le zâmbea prieteneşte amândurora. 

— Vă rog să intraţi, le spuse ea. Soţul meu vă aşteaptă, dar 
n-a dormit mai mult de două ore şi nu e tocmai... 

Intrară, iar uşa se închise în urma lor. 

Lucky spuse: 

— Îmi pare rău să vă deranjez atât de devreme, dar este o 
situaţie de urgenţă. În plus, nu cred că-l vom deranja prea 
mult timp pe domnul Tumer. 

— Este în regulă. Înţeleg. 

Se apucă să aranjeze obiectele din cameră deşi acestea nu 
aveau nevoie de aranjare. 

Bigman se uită la ea curios. Apartamentul purta o 
amprentă feminină de netăgăduit - plin de culoare, 
înzorzonat, aproape fragil. Apoi, stânjenit de ochii ei aţintiţi 
asupra lui, spuse cu stângăcie: 

— Aveţi o locuinţă... Foarte frumoasă, domnişoară, pardon, 
doamnă. 

Ea făcu gropiţe în obraji de plăcere şi spuse: 


— Mulţumesc. Cred că lui Lyman nu-i place în mod 
deosebit modul în care l-am aranjat, dar nu obiectează 
niciodată, iar mie-mi plac toate aceste nimicuri. Dar 
dumneavoastră? 

Lucky îl scuti pe Bigman de corvoada răspunsului la 
asemenea întrebări, spunând: 

— Trăâiţi de mult aici, dumneavoastră şi domnul Tumer? 

— De când ne-am căsătorit. De mai puţin de un an.E un 
bloc superb, cred că e cel mai frumos din tot oraşul. Are 
facilităţi complet independente, are propriul garaj de 
navete, are şi o porţiune pentru ocazii sociale. La subsol are 
chiar şi refugii! Închipuiţi-vă! Refugii. Dar nu le foloseşte 
nimeni. N-au fost folosite nici măcar noaptea trecută. Cel 
puţin, cred că nu a fost folosit niciunul, pentru că eu am 
dormit, cu toată vânzoleala aceea. Vă puteţi închipui? Am 
auzit despre cele întâmplate abia după întoarcerea lui 
Lyman acasă. 

— Poate că a fost mai bine aşa, spuse Lucky. Aţi scăpat de 
toate emoţiile. 

— Mai precis, am pierdut tot ce era mai interesant, 
protestă ea. Toată lumea din clădire a fost plecată să vadă, 
iar eu am dormit! Am dormit în tot acest timp! Nimeni nu 
m-a trezit. Cred că a fost îngrozitor. 

— Ce a fost îngrozitor? 

Vocea nouă aparţinea lui Lyman Tumer, care tocmai 
intrase în cameră. Avea părul în neorânduială, iar faţa lui de 
om blajin prezenta cute, în vreme ce ochii arătau că încă îi e 
somn. Avea sub braţ preţiosul lui computer, pe care-l puse 
sub scaunul pe care se aşezase. 

— Faptul că am pierdut toată distracţia, spuse tânăra lui 
soţie. Ce mai faci, Lyman? 

— Fac foarte bine, în condiţiile date. Şi află că n-ai pierdut 
nici o distracţie. Mă bucur că nu ai... Salut, Starr. Îmi pare 
rău că te întârzii. 

— Abia am picat de câteva clipe, spuse Lucky. 


Doamna 'Tumer merse spre soţul ei şi-l ciupi drăgăstos de 
obraz. 

— Cred că e bine să-i las pe bărbaţi să se ocupe de 
treburile lor serioase. 

Tumer o bătu pe umăr, urmărind-o afectuos cu ochii. 
Spuse: 

— Domnilor, îmi pare rău că m-aţi găsit în starea asta, dar 
am avut o perioadă foarte grea în ultimele ore. 

— Sunt în măsură să-mi dau seama. Care e situaţia cupolei 
în acest moment? 

Tumer se freca de zor la ochi. 

— Dublăm oamenii la fiecare ecluză şi facem camerele de 
control ceva mai puţin autonome. Liniile de alimentare cu 
energie trec acum prin diferite locuri din oraş, ca să le 
putem întrerupe de la distanţă, dacă se mai întâmplă aşa 
ceva. Evident, vom întări şi barierele de transită dintre 
diferitele secţiuni ale oraşului... Fumează vreunul dintre 
voi? 

— Nu, spuse Lucky, iar Bigman clătină din cap. 

— Poate-mi aruncaţi şi mie o ţigară din cutia aia în formă 
de peşte. Da, aceea. E una dintre găselniţele soţiei mele. 
Nu-i susţin deloc mania asta a fleacurilor ridicole, dar ei îi 
place. Tumer roşi puţin. Nu sunt de mult timp căsătorit, aşa 
că încă o răsfăţ. 

Lucky se uită curios la peştele ciudat, cioplit într-un 
material asemănător cu piatra, verde, din gura căruia ieşise 
o ţigară gata aprinsă, îndată ce-i apăsase aripioara dorsală. 

Pe 'Tumer, fumatul părea să-l relaxeze. Avea picioarele 
încrucişate, unul dintre ele bălăngănindu-se înainte-înapoi 
pe deasupra genţii computerului. 

— Aveţi ceva noutăţi privitoare la omul care a dat naştere 
problemelor? Vorbesc de omul de la ecluză. 

— E sub observaţie. Evident, un om nebun. 

— Are vreun dosar medical care să prezinte dezechilibre 
ale stării mentale? 


— Absolut nimic. A fost printre primele lucruri pe care le- 
am verificat. Ca inginer-şef, am în subordine tot personalul 
care se ocupă de cupolă. 

— Ştiu. De aceea am şi venit aici. 

— Aş vrea să vă pot ajuta, dar omul era un angajat cât se 
poate de obişnuit. Era pe statul nostru de plată de şapte 
luni şi nu ne făcuse nici cel mai mic necaz. De fapt, avea 
comportament excelent: liniştit, modest, harnic. 

— Doar de şapte luni? 

— Corect. 

— Este inginer? 

— Are diplomă de inginer, dar munca lui consta mai ales în 
gărzi la ecluză. La urma urmei, există un trafic în şi din 
oraş, iar porţile trebuie deschise şi închise, trebuie 
verificate taxe vamale, întocmite nişte acte. Administrarea 
unei cupole presupune mai mult decât inginerie. 

— Avea experienţă în domeniul ingineriei? 

— Doar un curs elementar, la colegiu. Era prima lui slujbă. 
E un om foarte tânăr. 

Lucky dădu din cap şi întrebă într-o doară: 

— Înţeleg că a avut loc o întreagă serie de accidente în 
oraş în ultima vreme. 

— Serios? Tumer se uită plictisit la Lucky şi ridică din 
umeri. Nu prea am timp să mă uit la ştiri. 

Interfonul bâzâia. 'Tumer îl ridică şi-l ţinu o clipă la ureche. 

— E pentru tine, Siarr. 

Lucky înclină din cap. 

— Am anunţat că o să fiu aici. 

Luă aparatul în mână, dar nu se obosi să pună în funcţiune 
ecranul şi nici să ridice sunetul peste nivelul existent. 
Spuse: 

— Aici este Siarr. 

După aceea, puse receptorul jos şi se ridică. 

— Tumer, trebuie să plecăm. 

Tumer se ridică şi el. 


— Bine. Dacă pot să vă ajut cu ceva pe viitor, cheamă-mă 
oricând. 

— Mulţumesc. Sărutări de mâini doamnei. 

La ieşirea din clădire, Bigman întrebă curios: 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Nava noastră este gata, spuse Lucky, făcând semn unei 
maşini să oprească. 

Intrară şi din nou Bigman fu cel care rupse tăcerea. 

— Ai aflat ceva de la Tumer? 

— Vreo două lucruri tot am aflat, spuse Lucky scurt. 

Bigman se foi neliniştit în fotoliul lui şi schimbă subiectul 
discuţiei. 

— Sper să-l găsim pe Evans. 

— Şi eu sper. 

— Pe nisipurile de pe Marte, individul e bine în colimator. 
Cu cât mă gândesc mai mult la el, cu atât situaţia îmi pare 
mai gravă. Vinovat sau nu, cererea de recuzare emisă de un 
ofiţer superior al Consiliului e foarte gravă. 

Lucky întoarse capul şi privi - în jos, evident - la Bigman. 

— Morriss nu a trimis niciodată vreun raport privitor la 
Evans la sediul central. Credeam că ai înţeles asta din 
discuţia de ieri cu el. 

— Cum n-a trimis? Întrebă Bigman neîncrezător. Atunci 
cine l-a trimis? 

— Galaxie mare! Spuse Lucky. E limpede ca lumina zilei. 
Lou Evans a trimis mesajul în numele lui Morriss. 

Membru al consiliului dat în urmărire! 

Lucky conducea micul vehicul submarin tot mai bine, pe 
măsură ce se familiariza cu comenzile şi începea să „simtă” 
marea din jurul lor. 

Cei care le dăduseră pe mână submarinul le sugeraseră 
îngrijoraţi să urmeze un curs de conducere, dar Lucky 
zâmbise şi se rezumase la câteva întrebări esenţiale, în 
vreme ce Bigman perora în dulcele stil bigmanian: „Nu e 
chestie care se mişcă să n-o poată conduce Lucky.” Pompos 
sau nu, era aproape adevărat. 


Vasul, numit Hilda, plutea acum în virtutea inerţiei, cu 
motoarele oprite. Străpungea întunericul de cerneală al 
oceanului venusian cu o mare uşurinţă. Navigau orb. Nu au 
aprins niciodată puternicele faruri, în schimb, radarul 
cerceta abisul din faţa lor mult mai delicat şi mai precis 
decât ar fi putut s-o facă lumina. 

Pe lângă impulsurile radar, foloseau şi microunde bine 
alese pentru a obţine maxim de reflexie din partea 
metalului care forma coca altor submarine. Având o bătaie 
de câteva sute de kilometri, ele îşi întindeau degetele şi 
pipăiau într-o direcţie, căutând amprenta specifică 
metalului. 

Până în clipa aceea, nu le venise nici o reflexie, iar Hilda 
stătea suspendată în apă, la un kilometru adâncime, 
nemişcată, cu excepţia derivei la care o supuneau curenţii 
globali ai oceanului venusian. 

În prima oră, Bigman abia dacă luase în seamă 
microundele şi obiectul căutărilor lor. Rămăsese mască, în 
faţa spectacolului oferit de priveliştea din hublouri. 

Viaţa submarină de pe Venus este fosforescentă, iar 
adâncimile negre ale oceanului erau punctate cu lumini 
colorate mai puternice decât stelele în spaţiu, mai mari, mai 
strălucitoare şi, mai presus de toate, mişcătoare. Bigman îşi 
lipise nasul de sticla groasă şi privea fascinat. 

Unele dintre acele forme de viaţă erau nişte pete 
circulare, care se mişcau unduitor şi lent. Altele erau nişte 
linii meteorice. Iar altele erau acele panglici de mare pe 
care le văzuseră Lucky şi Bigman în Salonul Verde. 

Lucky i se alătură după o vreme. 

— Dacă-mi amintesc bine de la xenozoologie... Spuse el. 

— Xeno-ce? 

— Adică ştiinţa animalelor extraterestre, Bigman. Am citit 
o carte despre viaţa pe Venus. Am lăsat-o în cabina ta, dacă 
vrei s-o citeşti. 

— Nu era nevoie. Accept informaţiile de la tine, la mâna a 
doua. 


— Bun, atunci. Putem începe cu obiectele acelea mititele, 
acele bancuri de năsturei. 

— Nasturi? Întrebă Bigman. Da, sigur, înţeleg ce vrei să 
spui. 

Erau o grămadă de ovale galbene luminoase, care se 
deplasau prin întuneric, vizibile prin hublou. Fiecare avea 
semne negre, sub forma a două segmente paralele scurte. 
Se mişcau în scurte izbucniri, stăteau câteva clipe, apoi iar 
se mişcau. Cele câteva zeci aflate în câmpul vizual se 
deplasau şi se opreau simultan, astfel încât Bigman 
căpătase senzaţia că nasturii aceia nu se deplasează deloc, 
ci doar vasul lor se scutură la fiecare jumătate de minut. 

— Bănuiesc că sunt pe cale să-şi depună ouăle, spuse 
Lucky. 

Rămase tăcut clipe lungi, apoi adăugă: 

— Cele mai multe dintre lucrurile astea nu le recunosc. 
Dar stai! Vezi acolo? Obiectul acela purpuriu închis, cu 
contururi neregulate... Se hrăneşte cu nasturi. Priveşte. 

Printre petele galbene de lumină se iscă o vânzoleală, pe 
măsură ce nasturii deveneau conştienţi de existenţa 
prădătorului. Dar o duzină de nasturi fuseseră deja pătaţi 
de roşul furios al petei roşii. Apoi pata roşie deveni singura 
sursă de lumină în câmpul de viziune al hubloului. Nasturii 
se împrăştiaseră în toate direcţiile. 

— Peticul ăsta e ca o plăcintă întoarsă într-o rână, spuse 
Lucky, dacă e să ne luăm după carte. Nu e nimic altceva 
decât piele cu un mic creier în centru. E gros doar de doi 
centimetri. Poţi să-l rupi şi să-l găureşti cât pofteşti, nu-i 
poţi face rău. Vezi ce contur zdrenţuit are? Probabil că l-au 
muşcat peştii-săgeată. 

Pata purpurie se deplasă în afara câmpului vizual. Nu mai 
rămăsese nimic de văzut, cu excepţia a una-două slabe 
luciri galbene. Încet-încet, nasturii se întoarseră. 

Lucky continuă dizertaţia: 

— Peticul purpuriu se duce la fund, înfigându-se în nămol 
cu muchia, ca să digereze şi să absoarbă tot ce a acoperit. 


Mai există o specie, peticul portocaliu, mult mai agresiv. 
Acesta proiectează un jet de apă destul de puternic ca să 
zdruncine un om, deşi nu e lat decât de treizeci de 
centimetri şi gros nu mai mult decât o foaie de hârtie. Cele 
mai mari petice sunt mult mai periculoase. 

— Cât de mari sunt ele? Întrebă Bigman. 

— N-am nici cea mai mică idee. Cartea spune că s-au 
raportat ocazional monştri uriaşi, cum ar fi peşti-săgeată 
lungi de un kilometru, sau petice care pot acoperi cupola de 
la Aphrodite. Dar cazurile nu au fost dovedite. 

— Lungi de un kilometru! Pariez că n-au cum să 
dovedească. 

Lucky ridică din sprâncene. 

— Nimic nu e imposibil. Toate astea sunt doar exemplare 
din apele puţin adânci. Oceanul venusian are pe alocuri 
adâncimi de 16.000 de metri. E loc destul pentru o 
grămadă de surprize. 

Bigman îl privi neîncrezător. 

— Ia nu încerca tu să-mi vinzi mie praf cosmic. 

Se întoarse brusc şi se depărtă. 

— Cred că o să citesc cartea aia, totuşi. 

Hilda se deplasa către o nouă poziţie, cu fasciculele de 
microunde căutând permanent. Apoi s-a deplasat încă o 
dată. Şi încă o dată. Încet-încet, Lucky mătura întregul 
platou pe care era situat oraşul Aphrodite. 

Aştepta neabătut în faţa instrumentelor. Undeva, acolo, 
trebuia să fie prietenul lui, Lou Evans. Vasul lui Evans nu 
putea să navigheze nici în aer, nici în spaţiu, nici în 
adâncimi oceanice mai mari de trei kilometri, de aceea 
trebuia să rămână în apele relativ puţin adânci ale platoului 
Aphrodite. 

Prima reflexie-răspuns i-a atras atenţia exact când rostea 
în gând al doilea trebuie. Căutătorul cu microunde îngheţă 
căutarea în direcţia aceea. Semnalul de întoarcere era 
acum clar, strălucitor pe ecran. 

Mâna lui Bigman deja odihnea pe umărul lui Lucky. 


— Asta e! Asta e! 

— Poate, spuse Lucky. Ar putea fi un alt vas, sau poate 
doar o epavă. 

— Ia-i coordonatele, Lucky. Pe nisipurile de pe Marte, ia-i 
coordonatele! 

— Asta fac, stimabile, asta fac. Într-acolo şi mergem. 

Bigman simţea deja acceleraţia şi bătăile elicei. 

Lucky se aplecă asupra transmiţătorului cu codificator şi 
spuse cu voce mânată de nerăbdare. 

— Lou! Lou Evans! Aici Lucky Starr! Răspunde, dacă mă 
auzi! Lou! Lou Evans! 

Cuvintele sale străpungeau eterul iar şi iar. Piuitul 
fasciculului de microunde reflectat era tot mai clar, ca şi 
pata de pe ecran, pe măsură ce distanţa dintre cele două 
nave se micşora. 

Nici un răspuns. 

Bigman spuse: 

— Lucky, nava asta pe care o tot colimăm nu se mişcă. 
Poate chiar e o epavă. Dacă era consilierul, sau îţi 
răspundea, sau încerca să fugă de noi, nu crezi? 

— Ssst! Spuse Lucky. Apoi, cu aceeaşi voce gravă şi 
nerăbdătoare, rosti în emiţător: Lou! Nu are rost să încerci 
să te ascunzi. Cunosc adevărul. Ştiu că tu ai trimis spre 
Pământ mesajul în numele lui Morriss, cerând propria 
rechemare. Şi ştiu cine crezi tu că este inamicul. Lou 
Evans! Răspunde la apel... 

Receptorul pocni. La început se auzea doar sunetul 
universal al paraziţilor radio. Prin decodificator, sunetele 
veneau şi se transformau în cuvinte inteligibile. 

— Nu te băga. Dacă ştii asta, ţine-te deoparte. 

Lucky zâmbi uşurat. Bigman jubila. 

— L-ai prins, strigă micul marțian. 

— Venim la tine, spuse Lucky în transmiţător. Stai acolo. O 
s-o rezolvăm împreună, tu şi eu. 

Au aşteptat mult răspunsul, care veni foarte şovăitor: 

— N-nu înţelegi... Încerc să... 


Apoi, aproape un strigăt: 

— În numele Pământului, Lucky, ţine-te departe! Nu te 
apropia! 

Nu se mai auzea nimic. Hilda se apropia tot mai mult de 
vasul lui Evans. Lucky se lăsă pe spate, încruntat. Murmură: 

— Dacă-i e atât de frică, de ce nu fuge? 

Bigman nu-i auzea tribulaţiile. Spunea pe un ton 
triumfător: 

— Nemaipomenit, Lucky. Fantastic cum l-ai făcut să 
vorbească. 

— Bigman, nu a fost nici o cacealma, veni răspunsul 
îndârjit al lui Lucky. Ştiu care este factorul-cheie implicat în 
toată afacerea asta. Ai şti şi tu, dacă te-ai opri din vorbărie 
şi ai începe să gândeşti. 

Bigman spuse tremurător: 

— Unde vrei să ajungi, Lucky? 

— Îţi aminteşti când tu, eu şi doctorul Morriss am intrat în 
camera aceea mică în care am aşteptat să ne fie adus Lou 
Evans? Îţi aminteşti care a fost primul lucru întâmplat 
acolo? 

— Nu. 

— Ai început să râzi. Spuneai că arăt ciudat, diform fără 
mustață. lar eu am avut aceeaşi impresie despre tine. Chiar 
ţi-am spus-o. Acum îţi aminteşti? 

— Da, sigur. Îmi amintesc. 

— Te-ai întrebat vreo clipă de ce s-a întâmplat asta? Ne 
uitam de ore întregi la oameni cu mustăţi. De ce ne-am 
gândit amândoi, simultan, brusc, chiar atunci, la acelaşi 
lucru? 

— Nu ştiu. 

— Să presupunem că gândul i-a venit altcuiva, persoană 
cu puteri telepatice. Să presupunem că senzaţia de 
surpriză a debordat din mintea lui şi a ajuns în minţile 
noastre. 

— Vrei să spui că mentalistul, sau cum vrei să-i spui, era cu 
noi în cameră? 


— Nu ar explica asta totul? 

— Dar e imposibil. Mai era un singur om acolo, doctorul 
Morriss... Lucky! Doar nu vrei să spui că doctorul 
Morriss...! 

— Morriss se tot zgâise la noi de nişte ore. De ce să fie 
dintr-o dată uimit, surprins că noi nu avem mustăţi? 

— Atunci cineva ascuns, poate... 

— Nu ascuns, spuse Lucky. În cameră mai era o fiinţă, la 
vedere. 

— Nu, strigă Bigman, nu se poate. Izbucni în râs. Pe 
nisipurile de pe Marte, doar nu vrei să spui că broasca-V e 
de vină? 

— De ce nu? Răspunse calm Lucky. Probabil că eram primii 
oameni fără mustăţi pe care-i vedea. A fost surprinsă. 

— Dar e imposibil! 

— De ce să fie imposibil? Sunt peste tot prin oraş. Oamenii 
le prind, le hrănesc, le răsfaţă. Chiar iubesc ei broaştele-V? 
Sau broaştele-V le inspiră iubire prin control mental, ca să 
fie hrănite şi îngrijite? 

— Pe Spaţiu, Lucky! Zise Bigman. Ce te miră că oamenilor 
le plac animalele alea? Simt simpatice. Nu e nevoie să fie 
hipnotizaţi ca să le placă. 

— Ţie ţi-a plăcut spontan, Bigman? Nimic nu te-a făcut să- 
ți placă broasca? 

— Sunt sigur că nimic nu m-a făcut. Pur şi simplu mi-a 
plăcut. 

— Zici că pur şi simplu ţi-a plăcut? La două minute după ce 
ai văzut prima broască-V din viaţa ta, ai şi hrănit-o. Îţi 
aminteşti? 

— Doar n-am făcut nimic rău, nu? 

— Nu, dar îţi aminteşti cum ai hrănit-o? 

— Da, i-am dat mâncarea favorită: alune unse cu vaselină 
de... 

Vocea micului marțian se topea vizibil. 

— Exact. Unsoarea aia mirosea ca vaselina. Nu aveai cum 
să te înşeli în privinţa asta. Cum ai ajuns să ungi aluna cu 


greţoşenia aia? Sau ai obiceiul să hrăneşti animalele de 
casă cu unsoare de osie? Ai cunoscut vreodată un animal 
care să mănânce vaselină? 

— Nisipuri marţiene... Murmură Bigman. 

— Nu e evident că broasca-V şi-a dorit aşa ceva şi că, de 
vreme ce erai la îndemână, te-a manevrat să-i dai puţină? 
Nu e clar că nu erai chiar stăpân pe tine...? 

Bigman murmură vinovat: 

— Nu mi-am dat seama. Dar e foarte clar acum, după ce 
mi-ai explicat. Mă simt îngrozitor. 

— De ce? 

— E îngrozitor să ai un animal care să se joace cu 
gândurile tale. E înnebunitor! 

— Din nefericire, e mai mult decât înnebunitor şi mai mult 
decât nesănătos, spuse Lucky. 

Lucky se întoarse la instrumentele lui. 

Intervalul dintre emisia şi receptarea fasciculului arăta că 
între cele două nave era o distanţă de mai puţin de un 
kilometru. Dintr-o dată, surprinzător, ecranul radarului 
arătă clar conturul navei lui Evans. 

Lucky luă din nou transmiţătorul. 

— Evans, te avem în vedere. Poţi să te mişti? Nava ta este 
cumva stricată? 

Răspunsul veni limpede, o voce puternic marcată de 
emoție: 

— Să mă ajute Pământul, Lucky, am făcut tot ce am putut 
ca să te avertizez. Acum eşti prins în capcană! În aceeaşi 
capcană în care sunt şi eu! 

Parcă pentru a puncta vaietul consilierului, Hilda fu lovită 
de o izbucnire de forţă, care a atins-o într-o parte şi i-a scos 
din funcţiune motoarele principale! 

Afară din abis. 

În amintirile de mai târziu ale lui Bigman, evenimentele 
din următoarele ore sunt privite ca prin cealaltă parte a 
telescopului, un coşmar îndepărtat de evenimente confuze. 


Lovitura bruscă îl proiectase pe Bigman în perete. Timp de 
nişte clipe lungi-lungi, după părerea lui, dar probabil nu 
mai mult de o secundă, în realitate, a rămas răstignit pe 
podea, icnind. 

Lucky, aflat încă la comenzi, striga: 

— Generatoarele principale sunt moarte! 

Bigman se lupta să urce în picioare şi apoi să rămână aşa, 
împotriva înclinării nefireşti a punţii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost loviți, evident. Dar nu ştiu cât de rău. 

— Păi avem lumină, spuse Bigman. 

— Da, ştiu. Dar vine de la generatoarele de urgenţă. 

— Dar motorul principal? 

— Nu sunt sigur. Exact asta încerc să verific. 

Motoarele tuşiră răguşit undeva sub ei şi în spate. Dus era 
torsul acela liniştit, înlocuit de un zăngănit ca o respiraţie 
de tuberculos, care-i strepezea dinţii lui Bigman. 

Hilda se scutură ca un animal rănit şi se întoarse pe 
orizontală. Dar motoarele au murit iar. 

Receptorul radio dădea ecouri ca de înmormântare, dar 
Bigman era acum destul de aproape ca să ajungă la 
microfon. 

— Starr, spunea difuzorul. Lucky Starr! Aici Evans. 
Răspunde dacă mă auzi. 

Lucky ajunse totuşi primul acolo. 

— Aici Lucky. Ce ne-a lovit? 

— N-are importanţă, veni vocea obosită. N-o să te mai 
lovească. Se va mulţumi să te lase aici să mori. De ce te-ai 
băgat în treaba asta? Ţi-am cerut-o explicit. 

— Evans, nava ta este avariată? 

— Stau aici de peste douăsprezece ore. Nu am lumină, nu 
am energie - doar puţină, cât să folosesc radioul, dar şi asta 
e pe terminate. Purificatoarele de aer sunt distruse, iar 
provizia de aer e foarte redusă. Cu bine, Lucky. 

— Nu poţi ieşi? 


— Mecanismul de la camera-ecluză nu funcţionează. Am 
un costum submarin, dar dacă încerc să-mi deschid drum, o 
să fiu făcut bucăţi. 

Bigman ştia ce vrea să spună Lou Evans şi avu un frison. 
Ecluzele din vasele submarine erau proiectate să lase apa 
să pătrundă în camera etanşă încet, foarte încet. Să tai una 
din uşi la fundul mării, în încercarea de a ieşi, însemna să 
laşi să intre sute de tone de apă sub presiune. O fiinţă 
umană, chiar într-un costum de oţel, ar fi zdrobită ca o cutie 
de conserve goală sub un rulou compresor. 

— Noi mai putem să navigăm, spuse Lucky. Vin spre tine. 
Lipim ecluzele. 

— Mulţumesc, dar de ce? Dacă te deplasezi, vei fi din nou 
lovit; şi chiar dacă nu mai eşti lovit, ce importanţă are dacă 
mor aici repede, sau mai încet, pe nava ta? 

Lucky răspunse furios: 

— Dacă e nevoie, murim, dar nici o secundă mai devreme 
de cât trebuie să murim. Toţi trebuie să murim într-o zi; nu 
avem cum scăpa de moarte, dar e de datoria noastră s-o 
păcălim. 

Se întoarse spre Bigman. 

— Du-te în sala motoarelor şi evaluează stricăciunile. 
Vreau să ştiu dacă pot fi reparate. 

În sala motoarelor, Bigman manipulă de la distanţă, cu 
braţele mecanice, micropila „fierbinte”, care din fericire 
încă mergea, timp în care simţea nava târându-se dureros 
de încet pe deasupra fundului oceanic. Se auzea gâjâitul 
agonizant al motoarelor. Într-un rând, a auzit un bubuit 
îndepărtat, urmat de un tremurat ca un mârâit al Hildei, ca 
şi cum un proiectil gigantic ar fi lovit fundul mării la o 
distanţă de o sută de metri. 

Simţi nava oprindu-se cu un bubuit înfundat. Vedea, cu 
ochii minţii, cum extensia ecluzei Hildei se apropie de coca 
celuilalt vas şi se sudează de aceasta. Parcă simţea cum 
este evacuată apa dintre cele două vase, din tubul care le 
unea, văzând în acelaşi timp şi cum luminile din camera 


motoarelor pălesc, în vreme ce generatoarele auxiliare erau 
solicitate la un nivel periculos. Lou Evans urma să urce la 
bordul Hildei prin aer, fără a mai avea nevoie de protecţie 
artificială. 

Bigman se întoarse în camera de comandă, descoperindu-l 
pe Lou Evans împreună cu Lucky. Avea faţa trasă şi zgâriată 
sub miriştea blondă de pe faţă. Evans reuşi să-i adreseze lui 
Bigman un zâmbet tremurat. 

— Continuă, Lou, spuse Lucky. 

lar Evans continuă: 

— La început mi s-a părut o intuiţie prea nebunească, 
Lucky. l-am analizat pe toţi cei care au avut accidentele alea 
ciudate. Singurul lucru care-i lega era că fiecare era mare 
iubitor de broaşte-V. Toată lumea de pe Venus e mare 
amatoare, mai mult sau mai puţin, dar aceştia aveau casa 
plină de aceste creaturi. N-am avut curajul să ies în faţă şi 
să mă fac de râs cu ipoteza mea, fără a avea nişte fapte, 
nişte dovezi. Dacă le aveam... Oricum, am decis să prind 
broaştele astea: dacă ştiau ceva ce numai eu ştiu, sau 
numai eu şi puţini alţii... 

— Şi te-ai decis să te foloseşti de informaţiile privitoare la 
drojdie? Întrebă Lucky. 

— Era cel mai la îndemână. Trebuia să bag în faţă ceva 
care nu era ştiut de toată lumea, altfel cum aş fi determinat 
că au informaţia de la mine? Informaţiile despre drojdie 
erau ideale. Dat fiind că nu le-am putut obţine pe cale 
legală, le-am furat. Am împrumutat o broască-V, am dus-o la 
reprezentanţă, am pus-o lângă masa mea şi m-am uitat pe 
hârtii. Ba chiar am citit parte din ele cu voce tare. Când a 
avut loc un accident la fabrica de drojdie, peste mai puţin 
de două zile, implicând exact subiectul despre care citisem, 
am fost absolut sigur că în spatele tuturor problemelor stau 
broaştele-V Doar că... 

— Doar că ce? Sări Lucky. 

— Doar că n-am fost destul de deştept, spuse Evans. Le 
lăsasem în mintea mea, le întinsesem covorul roşu şi le 


invitasem înăuntru, iar acum nu le mai puteam scoate. Au 
venit gardienii, căutând hârtiile. Se ştia că am fost în 
clădirile acelea, aşa că un agent foarte politicos m-a 
întrebat ce şi cum. l-am dat hârtiile foarte binevoitor şi am 
încercat să-i explic. N-am putut. 

— N-ai putut? Cum adică? 

— Nu am putut. Nu am putut fizic. Nu-mi veneau 
cuvintele. Nu eram în stare să scot un cuvânt despre 
broaştele-V. Am primit chiar impulsuri să mă sinucid, dar 
am luptat cu ele şi le-am învins. Nu puteau să mă determine 
să fac ceva atât de depărtat de natura mea. Atunci m-am 
gândit: dacă aş putea să plec de pe Venus, dacă aş fi destul 
de departe de broaştele-V ca să le înfrâng influenţa asupra 
mea... Aşa că am făcut ceva care ar fi trebuit să ducă 
instantaneu la rechemare. Am trimis o acuzaţie de corupţie 
împotriva mea însămi şi am semnat-o Morriss. 

— Da, spuse Lucky îndârijit, asta am ghicit-o. 

— Cum? 

Evans se arăta surprins. 

— Morriss ne-a spus versiunea lui a poveştii tale, la scurt 
timp după ce ai părăsit Aphrodite. La sfârşit, a spus că se 
pregăteşte să trimită un raport la sediul central. Nu a spus 
că a trimis unul, ci că are unul în pregătire. Dar un mesaj 
fusese trimis deja, ştiam precis asta. Cine, în afară de 
Morriss, cunoştea codul Consiliului şi toate circumstanţele 
cazului? Doar tu. 

Evans înclină din cap şi spuse amărât: 

— Şi în loc să mă cheme acasă, te-au trimis pe tine, aşa-i? 

— Eu am insistat, Lou. Nu am crezut o clipă în acuzaţia de 
corupţie împotriva ta. 

Evans îşi îngropase capul între mâini. 

— A fost cel mai rău lucru pe care îl puteai face, Lucky. 
Când am primit mesajul subeteric că vii, te-am implorat să 
stai deoparte, îţi aminteşti? Nu-ţi puteam spune de ce. 
Eram fizic incapabil de aşa ceva. Dar probabil că broaştele- 
V au înţeles din gândurile mele ce personaj formidabil eşti. 


Mi-au putut citi părerea despre posibilităţile tale şi au decis 
să te omoare. 

— Ceea ce aproape au reuşit, murmură Lucky. 

— Iar de data asta vor reuşi. În privinţa asta, te rog să mă 
ierţi, Lucky, dar nu m-am putut abţine. Când l-au paralizat 
pe omul de la ecluză, nu mi-am putut stăpâni impulsul de a 
fugi, să ies în mare. Evident, m-ai urmărit. Eu am fost 
momeala, tu ai fost peştele. Am încercat din nou să te ţin 
departe, dar nu ţi-am putut explica, nu am putut... 

Trase aer în piept, cu suspine. 

— Acum pot să vorbesc despre asta. Au ridicat blocajul 
mental, pentru că nu mai merită să cheltuiască pe noi atâta 
energie mentală, fiind blocaţi aici. Pentru ei, suntem ca şi 
morţi şi nu merită să se mai ocupe de noi. 

Bigman ascultase toate acestea tot mai nedumerit. 

— Pe nisipurile din Marte, ce se întâmplă aici? De ce 
suntem ca şi morţi? 

Evans nu răspundea. Stătea în continuare cu capul în 
mâini şi tăcea. 

Lucky, încruntat şi căzut pe gânduri, preluă întrebarea: 

— Ne aflăm sub un „petic”, un petic portocaliu uriaş, ieşit 
din adâncurile venusiene. 

— Un petic destul de mare ca să ne acopere nava? 

— Un petic cu diametrul de trei kilometri! Spuse Lucky. 
Trei kilometri în diametru. Ceea ce ne-a lovit şi aproape ne- 
a dezmembrat a fost un jet de apă. A doua oară am avut 
noroc, nu ne-a nimerit. Pur şi simplu! Un jet de apă cu forţa 
unei încărcături submarine. 

— Dar cum am putut să trecem pe sub el fără să-l vedem? 

— Evans crede că se află sub controlul mental al 
broaştelor-V, iar eu înclin să-i dau dreptate. Îşi poate 
diminua luminescenţa prin contractarea celulelor 
luminoase din piele. Putea să-şi ridice unul din pliuri, ca să 
ne lase să intrăm. lar acum, ne aflăm exact sub el. 

— Iar dacă ne mişcăm sau încercăm să ne deschidem cale, 
peticul ne va da încă o lecţie, iar un petic nu ratează 


niciodată. 

Lucky se gândi puţin, apoi spuse brusc: 

— Ba poate să rateze! Ne-a ratat când o conduceam pe 
Hilda spre nava ta. Mergeam atunci cu un sfert din viteza 
obişnuită. 

Se întoarse spre Bigman, cu o privire pusă pe fapte mari. 

— Bigman, generatoarele principale pot fi peticite? 

Bigman aproape uitase de motoare. Îşi reveni şi spuse: 

— Păi... Aliniamentul micropilei nu a fost deteriorat, de 
aceea zic că poate fi reparat, dacă am echipamentul 
necesar. 

— Cât de mult o să-ţi ia? 

— Câteva ore, probabil. 

— Atunci, la lucru. Eu ies în apă. 

Evans ridică privirea, stupefiat. 

— Cum adică? 

— Mă duc la peticul nostru uriaş. 

Era deja în mica ecluză a costumului submarin, 
asigurându-se că liniile subţiri ca aţa ale câmpului de forţă 
sunt la locul lor şi bine oxigenate, iar rezervoarele de 
oxigen sunt pline. 

Paradoxal, să fii afară, în întunericul absolut, era odihnitor. 
Pericolul părea foarte departe. Dar Lucky ştia că sub el este 
fundul oceanului şi că în jurul lui, în toate părţile, era 
înfăşurat un căuş, o cupolă vie, de consistenţa cauciucului. 

Pompa costumului trimitea un jet de apă în jos, iar el se 
ridica, cu arma ridicată şi pregătită. Nu putea să nu se 
minuneze de blasterul subacvatic pe care-l ţinea în mâini. 
Omul avea spirit inovator încă de pe planeta lui natală, dar 
se părea că necesitatea de a se adapta la un mediu ostil pe 
o planetă străină făcea această inventivitate de o sută de ori 
mai puternică. 

Aşa cum noul continent american a început să 
strălucească cu o intensitate pe care bătrâna Europă nu o 
putea atinge, şi noua Venus îşi arăta vechiului Pământ 


propriile calităţi. Să luăm, de pildă, oraşele sub cupole. 
Nicăieri pe Pământ nu se folosiseră cu atâta ingeniozitate 
câmpurile de forţă. Chiar costumul pe care-l purta el n-ar fi 
rezistat presiunii sutelor de tone de apă nici o clipă, fără 
microcâmpurile de forţă distribuite ca un păienjeniş în 
anvelopă (iarăşi, cu condiţia ca acele tone să se introducă 
suficient de încet în mediu). Costumul era şi în multe alte 
privinţe o minune a ingineriei. Dispozitivul cu jet, pentru 
deplasarea sub apă, alimentarea cu oxigen foarte eficientă, 
comenzile compacte, toate acestea erau admirabile. 

Dar arma pe care o ţinea în mâini! 

Îşi mută îndată gândurile spre monstrul de deasupra lui. 
Şi acesta era o invenţie venusiană. O invenţie a evoluţiei 
planetei. Oare asemenea lucruri s-ar putea întâmpla pe 
Pământ? Nu pe uscat, categoric. 'Țesuturile vii nu puteau 
susţine greutăţi mai mari de patruzeci de tone în câmpul 
gravitațional terestru. Uriaşii brontozauri din Era 
Mezozoică aveau picioarele ca nişte trunchiuri de copaci, şi 
chiar şi aşa erau nevoiţi să rămână în zonele mlăştinoase, 
pentru a se lăsa susținuți de apă. 

Da, acesta era răspunsul: susţinerea dată de apă. În 
oceane pot exista creaturi de orice mărime. Pe Pământ 
existau balenele, mai mari decât orice dinozaur care a trăit 
vreodată. Dar această monstruozitate de deasupra lui, 
acest „petic”, cântărea cu aproximaţie două sute de 
milioane de tone. Atât puteau să cântărească abia două 
milioane de balene mari, luate împreună. Lucky se întrebă 
cât de bătrână este această fiinţă. Cât de mult îi trebuie 
unei asemenea fiinţe ca să ajungă să cântărească cât două 
milioane de balene? O sută de ani? O mie de ani? Cine 
poate şti? 

Dar şi mărimea îşi are dezavantajele ei. Cu cât mai mare 
este un animal, cu atât mai lente sunt reacţiile lui. 
Impulsurile nervoase au o viteză limitată. 

Evans credea că monstrul se ferea să-i mai atace cu încă 
un jet de apă pentru că, paralizându-i, nu îl mai interesa 


soarta lor ulterioară, sau mai degrabă nu le interesa pe 
broaştele-V care manipulau uriaşul petic organic. Dar se 
prea putea să nu fie aşa! Poate că monstrul avea nevoie de 
timp pentru a-şi umple imensul sac cu apă. Avea nevoie şi 
de timp ca să ţintească. 

Mai mult, monstrul nu prea avea cum să se afle în 
condiţiile sale optime. El era adaptat la abisuri, la straturi 
de apă de zece kilometri, poate mai mult. În a doua 
încercare, o ratase pe Hilda, probabil pentru că nu-şi 
revenise complet din prima lovitură. 

Dar acum aştepta; sacul de apă se umplea încet; îşi aduna 
puterile, cât de mult putea el în condiţiile apei puţin adânci. 
EI, Lucky, un om de optzeci şi cinci de kilograme, trebuia să 
oprească această adunare a forţelor monstrului de două 
sute de milioane de tone. 

Lucky se uită în sus. Nu vedea nimic. Apăsă contactul de 
pe linia de comenzi aflată pe degetul mijlociu al mâinii 
stângi, străpungând câmpul de forţă care-i învăluia mâna, şi 
din vârful metalic al degetului izbucni un fascicul de lumină 
albă pură. Aceasta pătrundea în întunericul ceţos şi se 
pierdea în sus, în nimic. Oare la capătul lui este monstrul? 
Sau lumina diminua până la pieire? 

Monstrul trăsese în ei cu jetul lui de apă de trei ori. Prima 
oară, când izbise nava lui Evans. A doua oară, la lovirea 
navei lui Lucky. (Dar nu atât de puternic; oare creatura îşi 
pierdea din putere?) Iar a treia lovitură, prematură, fusese 
un rateu. 

Îşi ridică arma. Era masivă, cu un mâner gros. În acel 
mâner se afla o sută de kilometri de fire şi un mic 
generator, care putea scoate tensiuni uriaşe. Ţinti în sus şi 
strânse pumnul. 

O clipă - nimic. Dar ştia că firul subţire ca aţa se îndreaptă 
în sus, prin apa saturată cu bioxid de carbon a oceanului... 

Apoi săgeata a lovit, iar Lucky văzu rezultatele. În 
momentul contactului, un fulger electric ilumina cupola 
care-i ţinea prizonieri şi o lovea cu forţa trăsnetului. Firul 


de grosimea firului de păr strălucea, iar deasupra 
spumegau aburii. Era mai mult decât abur, pentru că apa 
străină se contorsiona şi forma bule imense, pe măsură ce 
bioxidul de carbon se elibera. Lucky se simţea el însuşi 
antrenat în sus de sălbaticii curenţi de convecţie. 

Mai presus de toate, mai mult decât aburii şi bulele de gaz 
şi decât curenţii de apă, a fost bila de foc văzută deasupra 
capului. În locul în care firul a atins țesuturile vii, a avut loc 
o puternică descătuşare de energie. Arsura a făcut o gaură 
lată de trei metri şi groasă de tot atâţia în muntele viu de 
deasupra ei. 

Lucky zâmbi amar. Nu era nici măcar o ciupitură pentru 
imensitatea dimensională monstrului, dar „peticul” o va 
simţi; o va simţi în cel mult zece minute. Impulsurile 
nervoase trebuie să parcurgă întreaga curbură a corpului. 
Când semnalul dureros va atinge minusculul creier al 
fiinţei, aceasta va fi distrasă de la nava neajutorată de pe 
fundul oceanului, către noul atacator. 

Dar, mai gândi Lucky, tot amar, monstrul nu-l va găsi. În 
zece minute îşi va schimba poziţia. În zece minute, va fi 
departe... 

Dar nu apucă să-şi termine gândul. La mai puţin de un 
minut de la lovitura lui, creatura deja riposta. 

Nu trecuse nici un minut şi simţurile şocate şi torturate ale 
lui Lucky îi spuseră că este purtat în jos de un jet în curgere 
turbulentă, cu o viteză uriaşă... 

Muntele de carne. 

Şocul îi puse în stare de alertă toate simţurile. Orice 
costum din metal obişnuit ar fi fost rupt sau zdrobit. Orice 
om obişnuit ar fi fost dus în stare de inconştienţă până la 
fundul oceanului, unde ar fi fost lovit şi omorât. 

Dar Lucky a ales lupta. O luptă disperată împotriva 
curentului atotstăpânitor, în care a reuşit să-şi ridice braţul 
stâng la piept, ca să verifice cadranele care indicau starea 
maşinăriei costumului. 


Gemu. Indicatorii erau morţi. Circuitele lor delicate 
fuseseră distruse de impact. Dar alimentarea cu oxigen 
părea să fie neatinsă (plămânii i-ar fi descoperit orice 
scădere a presiunii), iar costumul nu prezenta infiltrări. Nu 
putea decât să spere Că propulsia prin jet este încă în 
funcţiune. 

Nu avea rost să încerci să ieşi din curent cu ajutorul forţei 
brute, în mod sigur, nu avea destulă putere. Va trebui să 
aştepte şi să se bazeze pe un fapt foarte important: pe 
măsură ce penetra în jos, jetul de apă pierdea mult din 
viteză. Apa trecând prin apă prezintă un intens fenomen de 
frecare. La marginea jetului, turbulenţa creşte şi te trimite 
înapoi în mijlocul curentului descendent. Coloana de apă 
emisă de punga creaturii, largă de o sută cincizeci de metri, 
putea să fie la lovirea fundului de doar cincisprezece metri, 
în funcţie de viteza iniţială şi de distanţa faţă de fundul 
oceanului. 

Şi viteza avea să se micşoreze. Asta nu însemna că viteza 
finală putea fi cumva evaluată. Lucky îi simţise forţa pe 
când era în navă. 

Totul depindea de cât de departe se afla el faţă de centrul 
acestui curent de apă şi de cât de departe era ţinta pe care 
o vizase creatura. 

Cu cât aştepta mai mult, cu atâta şansele lui erau mai mari 
- asta dacă nu cumva aşteptase deja prea mult. Cu mâna în 
mănuşa metalică pe comenzile jetului propriu, Lucky se lăsă 
dus în jos, încercând să aştepte calm, chinuindu-şi mintea 
să ghicească apropierea fundului solid, aşteptând în fiecare 
clipă să sufere un şoc final, pe care nu mai avea cum să-l 
simtă. 

Apoi, după ce a numărat până la zece, dădu drumul jetului 
propriului costum. Micile elice de mare viteză de pe ambii 
omoplaţi începură să vibreze, aruncând apa în urmă, în 
unghi drept faţă de curent. Lucky simţea cum cade într-o 
altă direcţie. 


Dacă era chiar pe centru, nu ajuta la nimic. Energia 
pompată nu ar fi fost suficientă pentru a contracara uriaşul 
fluviu vertical. Dar dacă s-ar fi aflat departe de centru, 
viteza lui proprie i-ar fi încetinit considerabil coborârea şi 
ar fi ajuns la zona de turbulenţă de la margine. 

În vreme ce gândea astfel, îşi simţea corpul pendulând şi 
răsucindu-se cu o violenţă ameţitoare. Ştiu pe loccăa 
scăpat. 

Păstrându-şi propriile jeturi de apă în funcţiune, le 
îndreptă spre fundul oceanului şi în acelaşi timp întoarse 
lumina din deget spre fundul oceanului, chiar la timp 
pentru a vedea, la vreo cincisprezece metri sub el, mâlul 
explodând şi întunecând totul. 

leşise din curentul descendent cu doar câteva secunde 
înainte de a fi prea târziu. 

Acum se grăbea în sus, cât de repede îi permiteau 
motoarele de pe costum. Era într-o grabă disperată. În 
întunericul din cască (întunericul din întuneric din 
întuneric), strângea din dinţi şi din ochi. 

Încerca să nu gândească nimic. Se gândise destul în acele 
câteva secunde din torent. Îşi subestimase inamicul. 
Presupusese că giganticul „petic” îl ţintise pe el, dar nu era 
aşa. Broaştele-V de la suprafaţa oceanului erau cele care 
comandau corpul giganticului petic, prin intermediul minţii 
lui primitive! Broaştele-V fuseseră cele care ţintiseră. Ele 
nu aveau nevoie să urmărească semnalele electrice din 
petic pentru a şti că fusese lovit. Nu aveau nevoie decât să 
citească mintea lui Lucky, iar pentru ţintit nu aveau decât să 
localizeze sursa gândurilor lui. 

De data asta nu mai era o problemă de înţepare a 
monstrului ca să se mute, să lunece înapoi în abisurile care- 
| născuseră şi să o lase liberă pe Hilda. Nu, monstrul ăsta 
trebuia să fie omorât de-a dreptul. 

Şi repede! 

Dacă Hilda nu putea suporta o lovitură în plin, nici 
costumul lui Lucky nu era în stare. Indicatoarele se 


duseseră deja. Urmau comenzile. Sau conteinerele de 
oxigen lichid vor suferi stricăciuni la micile generatoare de 
câmp. 

Lucky urca tot mai sus. Voia să ajungă la singurul loc ferit. 
Deşi nu văzuse niciodată sacul de apă al monstrului, era de 
bun simţ să consideri că este ceva care se umflă, un tub 
flexibil şi extensibil, care putea să ţintească în diverse 
direcţii. Dar monstrul nu putea să ţintească propria 
suprafaţă inferioară. În primul rând, şi-ar fi făcut rău lui 
însuşi. În al doilea rând, forţa apei expulzate nu ar fi permis 
o curbură prea mare a tubului de ejectare. 

Lucky trebuia să urce aproape de suprafaţa inferioară a 
animalului, acolo unde arma cu apă a animalului nu-l putea 
atinge; trebuia să facă asta înainte ca monstrul să-şi umple 
sacul cu apă pentru încă o lovitură. 

Lucky îşi îndreptă lumina în sus. Nu-i plăcea s-o facă, 
pentru că ştia instinctiv că lumina îl va face o ţintă uşoară. 
Dar mintea îi spuse că instinctul se înşeală. Simţul căruia 
monstrul îi datora atacul rapid nu era văzul. 

La cincisprezece metri deasupra lui, lumina se termina pe 
o suprafaţă aspră, cenuşie, marcată de pliuri. Lucky nu se 
obosi să-şi oprească ascensiunea. Pielea monstrului era 
cauciucată, iar costumul lui era dur. Chiar în timp ce 
gândea acestea, s-a lovit de suprafaţa aceea de animal 
extraterestru. 

Lucky respiră uşurat, în înghiţituri mari, clipe lungi, lipit 
de monstru. Se simţea oarecum în siguranţă, pentru prima 
oară de la părăsirea navei. Dar relaxarea nu a durat mult. 
Creatura (sau, mai degrabă, micii maeştri ai minţii care o 
controlau) putea să-şi îndrepte atacurile asupra altei ţinte, 
anume nava. Nu trebuia să permită acest lucru. 

Lucky îşi plimbă lumina din deget înjur, cu un amestec de 
mirare şi de ameţeală. 

Din loc în loc, suprafaţa inferioară a monstrului era 
presărată cu găuri largi cam de doi metri, în care Lucky 
vedea, după circulaţia bulelor de gaz şi a particulelor 


solide, că circulă apă. La intervale mai mari erau crăpături, 
care se deschideau ocazional în fisuri lungi de trei metri, 
din care ţâşnea apă spumegândă. 

Se părea că acesta este modul în care se hrăneşte 
monstrul. El îşi vărsa sucurile digestive în porţiunea de 
ocean pe care o acoperea cu mantia lui, apoi sugea apa, 
până la ultima picătură, pentru a extrage nutrienţii 
conţinuţi, iar apoi elimina resturi, apă, propriile 
excremente. 

Evident, nu putea sta prea mult deasupra unei zone a 
oceanului, pentru că acumularea produselor reziduale i-ar 
fi făcut mediul deloc propice. Dacă era după el, probabil că 
nu ar fi stat atât de mult aici, dar condus de broaştele-V... 

Bănuitor, Lucky încetă orice acţiune proprie şi întoarse 
fasciculul de lumină spre un loc apropiat. Într-o clipă de 
groază concentrată, îşi dăduse seama care este scopul 
acelor striuri adânci pe care le remarcase în partea 
inferioară a monstrului. Unul dintre acestea se forma chiar 
spre el şi începea să sugă apă spre interior. Cele două părţi 
ale striului se frecau una de alta, iar ansamblul era în mod 
evident un mecanism de mestecare, cu care monstrul rupea 
şi sfâşia particulele de hrană prea mari ca să fie abordate 
direct de pori. 

Lucky nu mai aşteptă. Nu putea risca integritatea 
costumului în faţa formidabilei presiuni a muşchilor 
monstrului. Pereţii costumului puteau rezista, dar unele 
porţiuni ale delicatului mecanism de deplasare se putea să 
nu reziste. 

Zvâcni din umeri, ca să întoarcă jeturile direct spre pielea 
monstrului, la viteză maximă. 

Scăpă, emițând un sunet ascuţit, apoi coti înapoi. 

Nu mai atingea pielea, ci plutea în apropierea ei, urmând 
direcţia împotriva gravitaţiei. Urca, îndepărtându-se de 
marginile monstrului, către centru. 

Ajunse brusc la un punct în care suprafaţa inferioară a 
creaturii se sfârşea cu un perete vertical, o piele extinsă în 


jos cât bătea lumina. Peretele fremăta şi era evident că e 
dintr-un ţesut mult mai subţire. 

Era sifonul creaturii. 

Lucky era sigur că peste asta a nimerit: o cavernă 
gigantică, lată de sute de metri, în care se năştea acea furie 
a apei pe care o încercase. Prudent, Lucky îi dădu ocol. Era, 
fără îndoială, cel mai sigur loc în care se putea găsi, exact la 
baza sifonului. Dar chiar şi aşa îşi alegea cu mare grijă 
drumul. 

Dar ştia că altceva îl interesează şi părăsi sifonul 
monstrului. Se deplasă în direcţia în care pielea monstrului 
se întindea şi mai mult, până când ajunse la vârful cupolei. 

La început, Lucky era conştient doar de un bubuit foarte 
grav, atât de grav, că aproape nu putea fi auzit, intrând în 
categoria infrasunetelor. Dar de fapt încerca să distingă 
această vibraţie gravă de orice alt sunet. A urmărit 
umflarea-dezumflarea pielii monstrului. Aceasta chiar avea 
fluxuri şi refluxuri. Era o masă uriaşă, care atârna zece 
metri în jos, lată probabil cât era şi sifonul făpturii. 

Nu putea fi altceva decât centrul organismului, inima, sau 
orice ar fi îndeplinit rolul de inimă. Acea inimă trebuia să 
bată cu o energie imensă, iar Lucky ameţi numai încercând 
să-şi imagineze fenomenul. Acele bătăi de inimă durau 
fiecare câte cinci minute, timp în care mii de metri cubi de 
sânge (sau orice o fi folosit creatura) erau trimişi în forţă 
prin vase de sânge suficient de largi cât să poată naviga 
prin ele Hilda. Acel puls trebuia să fie suficient ca să trimită 
sângele la depărtare de un kilometru şi să-l mai şi aducă 
înapoi. 

Formidabil mecanism trebuie să fie, gândi Lucky. Ah, de-ar 
fi putut să captureze un asemenea specimen şi să-i studieze 
fiziologia! 

Undeva în umflătura aceea ar fi trebuit să se afle şi 
creierul monstrului. Creier? Poate ceea ce trecea drept 
creier nu era mai mult decât o mică aglomerare de celule 


nervoase, fără de care monstrul putea trăi probabil bine- 
mersi. 

Poate! Dar nu putea trăi fără inimă. Inima tocmai 
terminase o bătaie. Umflătura centrală se contractase până 
ce nu mai rămăsese practic nimic din ea. Acum inima se 
relaxa, pentru o altă bătaie, care urma să înceapă peste 
vreo cinci minute, probabil, iar organul se umfla şi se dilata, 
în timp ce sângele îl inunda. 

Lucky îşi ridică arma şi se cobori, cu lumina de la deget 
fixată pe acea inimă gigantică. Probabil că era o idee bună 
să nu stea prea aproape. Pe de altă parte, nu prea avea voie 
nici să rateze. 

O clipă, fu năpădit de regrete. Din punct de vedere 
ştiinţific, era aproape o crimă să omori o asemenea 
magnifică creaţie a naturii. 

Oare să fi fost propriile lui gânduri, sau gânduri impuse de 
broaştele-V de la suprafaţa oceanului? 

Nu-şi mai permitea să întârzie. Strânse mânerul armei. 
Firele ieşiră în viteză. Văzu cum fac contact, iar apoi Lucky 
fu orbit de fulgerul în care aproape întregul perete al inimii 
monstrului era ars. 

Apa a fiert multe minute de zvârcolelile morţii animalului- 
munte. Prins în vâltoare şi târât în toate direcţiile, Lucky 
era neputincios. 

A încercat să trimită apeluri către Hilda, dar răspunsul a 
constat în icnete nearticulate. Fără doar şi poate că şi nava 
era zdravăn zdruncinată. 

Dar moartea, când e să vină, trebuie să ajungă până în cea 
mai îndepărtată celulă a organismului, fie el de două sute 
de milioane de tone. În cele din urmă, liniştea acoperi toată 
apa din jur. 

Zdruncinat, aproape mort, Lucky se deplasă încet-încet, cu 
prudenţă, spre fundul oceanului. 

Chemă iar pe Hilda. 

— A murit, a spus el. Trimiteţi-mi un impuls direcţional, ca 
să pot ajunge la voi. 


Lucky îl lăsă pe Bigman să-i scoată costumul submarin şi 
reuşi să scoată un zâmbet, văzând faţa îngrijorată a micului 
marțian. 

— Lucky, nu credeam să te mai văd vreodată, spuse 
Bigman, înghiţindu-şi cu zgomot un nod. 

— Dacă ai de gând să plângi, spuse Lucky, întoarce-ţi capul 
în altă parte. Nu am ieşit în ocean ca să mă ud tocmai aici. 
Cum stăm cu generatoarele principale? 

— O să meargă brici, vorbi şi Evans; Dar avem nevoie de 
timp. Lovitura a reuşit să rupă una din suduri, de la capăt. 

— Ei bine, spuse Lucky, va trebui să ne facem treaba în 
condiţiile date... 

Se aşeză, cu un suspin amar. 

— Lucrurile nu au mers cum am vrut eu. 

— În ce privinţă? Întrebă Evans 

— Intenţia mea era să-l ciupesc puţin şi s-o ia la sănătoasa. 
N-a mers, aşa că a trebuit să-l omor. Rezultatul este că 
monstrul mort s-a aşezat în jurul Hildei, înfăşurând-o ca un 
cort fără bețe. 

Spre suprafaţă? 

— Vrei să spui că suntem prinşi într-o capcană? 

Bigman era îngrozit. 

— Poţi s-o iei şi aşa, spuse Lucky, calm. Dar poţi să spui şi 
că suntem în siguranţă, dacă vrei să priveşti din acest punct 
de vedere. În mod cert, suntem aici mai în siguranţă decât 
oriunde pe Venus. Nimeni nu ne poate face, la modul 
propriu, nimic, câtă vreme suntem cu un munte de carne 
moartă deasupra noastră. lar după ce reparăm 
generatoarele, o să forţăm ieşirea. Bigman, la generatoare. 
Evans, hai să dăm pe gât nişte cafea şi să punem lumea la 
cale. Cred că este ultima noastră şansă de a avea o discuţie 
liniştită. 

Lui Lucky îi pica foarte bine momentul de respiro, când nu 
avea nimic de făcut; doar să vorbească şi să se gândească. 

Dar Evans era foarte îngrijorat. Ochii lui albaştri ca de 
porțelan aveau cearcăne pe la colţuri. 


— Îmi pari cam îngrijorat, spuse Lucky. 

— Chiar sunt îngrijorat. Pe Spaţiu!... Ce mai putem face? 

— M-am gândit la asta. Mie mi se pare că tot ce putem 
face este să transmitem informaţia despre broaştele-V cuiva 
care nu se află sub controlul lor mental. 

— Şi cine crezi că ar fi persoana? 

— Nu cineva de pe Venus, asta e sigur. 

Evans se zgâi la prietenul lui. 

— Vrei să-mi spui că toată lumea de pe Venus este 
controlată de ele? 

— Nu, dar oricine ar putea fi. La urma urmei, există mai 
multe moduri în care aceste creaturi pot manipula mintea 
unui om. 

Lucky îşi lăsă un braţ pe spătarul scaunului rotativ şi puse 
picioarele pe pupitru, unul peste altul. 

— În primul rând, mintea unui om poate fi controlată total 
doar pentru un interval scurt de timp. Vorbesc de controlul 
total. În acest interval de timp, persoana respectivă poate fi 
constrânsă să facă lucruri contrare propriei naturi, lucruri 
care să pună în pericol viaţa lui sau a celor din jur: de pildă, 
pilotul navetei, la venirea mea şi a lui Bigman pe Venus. 

Evans spuse cu amărăciune: 

— Află că nu aceste probleme mă ardeau pe mine. 

— Ştiu. Morriss nu şi-a dat seama. El era sigur că nu eşti 
controlat, prin simplul fapt că nu prezentai semne de 
amnezie. Dar există un al doilea tip de control, iar de acesta 
tu ai avut parte. E mai puţin intens, astfel încât persoana îşi 
păstrează memoria. Fiind mai puţin intens, controlul nu 
poate determina o persoană să facă lucruri împotriva 
propriei naturi. De pildă, nu poţi fi forţat să te sinucizi. În 
schimb, puterea aceasta acţionează pe perioade mai lungi 
de timp - zile, nu ore. Broaştele-V câştigă în timp ceea ce 
pierd în intensitate. Ei bine, eu zic că există şi un al treilea 
tip de control. 

— În ce ar consta el? 


— E un control mai puţin intens decât cel de al doilea tip. 
Un control atât de fin, încât victima nici nu-şi dă seama de 
el, dar destul de puternic pentru ca mintea victimei să fie 
stoarsă de informaţii. De pildă, cazul lui Lyman Tumer. 

— Inginerul-şef din Aphrodite? 

— Chiar el. El este cazul pe care vreau să-l analizez. 
Înţelegi de ce? Să nu uităm că ieri a fost în ecluză un om cu 
mâna pe o pârghie, care a pus în pericol întregul oraş, un 
om foarte bine protejat, înconjurat cu alarme, de care 
nimeni nu s-a putut apropia până ce Bigman a forţat 
trecerea prin sistemul de ventilaţie. Nu e ciudat? 

— Nu. Ce vezi ciudat aici? 

— Omul era angajat acolo doar de câteva luni. Nici măcar 
nu era un inginer autentic. Munca lui era mai degrabă de 
conţopist, de om de birou. De unde să fi căpătat informaţiile 
pentru a se proteja atât de bine? De unde să cunoască el 
atât de complet sistemul energetic şi cel mecanic al ecluzei? 

Evans strânse din buze şi şuieră mut. 

— Da, aici ai dreptate. 

— Da, dar pe Tumer nu l-a izbit detaliul. Am vorbit cu el 
despre problema asta, înainte să urcăm la bordul Hildei. 

Amănuntul nu i-a spus prea multe. Nu i-am spus, evident, 
ce urmăresc. El însuşi mi-a vorbit despre lipsa de 
experienţă a omului, dar contradicţia nu l-a izbit. Ei bine, de 
unde putea căpăta omul toată informaţia necesară? De la 
cine altul decât de la inginerul-şef? Cine cunoştea lucrurile 
mai bine decât el? 

— Corect, foarte corect. 

— Ei bine, să presupunem că Tumer era sub un control 
foarte blând. Informaţia era obţinută din creierul lui, iar el 
putea fi foarte uşor calmat, fără a vedea nimic anormal. 
Înţelegi ce vreau să zic? Apoi mai e şi Morriss... 

— Morriss? Şi el? 

Evans era şocat. 

— Foarte posibil. El e convins că de vină sunt siriusienii, 
care vor musai secretele drojdiilor. Nu poate să creadă că e 


cu totul altceva. Este oare o greşeală firească, sau i s-a 
sugerat subtil bănuiala? Era foarte dispus să te suspecteze, 
Lou, poate prea dispus. Un consilier nu ar trebui să fie atât 
de pornit să suspecteze un alt consilier. 

— Pe Spaţiu! Atunci, cine se află în siguranţă, Lucky? 

Lucky privea ţintă la ceaşca lui de cafea. 

— Pe Venus, nimeni nu e în siguranţă. Asta cred. Trebuie 
să trimitem istorisirea noastră altcuiva. 

— Şi cum o trimitem? 

— Asta e problema noastră. Cum o trimitem? 

Lucky Starr se gândea de o vreme la asta. 

— Nu putem pleca, fizic vorbind. Hilda e proiectată doar 
pentru navigația oceanică. Nu poate naviga în aer, iar de 
spaţiu nici pomeneală. Iar dacă mergem în oraş, ca să 
găsim ceva mai bun, s-ar putea să nu mai plecăm niciodată. 

— Cred că ai dreptate, spuse Lucky. Dar nu trebuie să 
părăsim Venus pentru asta. Cea care trebuie să plece este 
informaţia pe care o avem. 

— Dacă te gândeşti la radioul navei, să ştii că nici el nu 
merge. Aparatul navei este strict pentru comunicaţii 
venusiene. Nu are componentă subeterică, deci nu poate 
bate până la Pământ. De fapt, nici un semnal radio nu va 
răzbate până dincolo de suprafaţa oceanului. Undele 
purtătoare sunt alese astfel încât să se reflecte de suprafaţa 
oceanului, pentru a bate la distanţe mari. În plus, chiar 
dacă am putea transmite mai departe, nu vom ajunge la 
Pământ. 

— Nu văd de ce ar trebui, spuse Lucky. Între Pământ şi noi 
mai există ceva care se potriveşte cu ce ne trebuie. 

O clipă, Evans se arătă buimăcit. Apoi înţelese: 

— 'Te referi la staţiile spaţiale? 

— Evident. În jurul lui Venus orbitează două staţii spaţiale. 
Pământul poate fi la o distanţă între cincizeci şi optzeci de 
milioane de kilometri, dar staţiile trec la circa trei mii de 
kilometri de punctul ăsta. Iar în staţiile spaţiale nu prea pot 
exista broaşte-V. Sunt sigur de asta. Morriss spune că nu le 


place oxigenul în stare liberă. Iar în spaţiul acela atât de 
restrâns nimeni nu e nebun să creeze camere speciale cu 
bioxid de carbon, doar ca să aibă broaşte-V. Stațiile fac 
economie de spaţiu la sânge. Dacă trimitem un mesaj către 
staţii, pentru a fi retransmis la sediul de pe Pământ, am 
reuşit. 

— Formidabil, Lucky, spuse Evans, radios. Asta e calea. 
Puterile lor mentale nu pot să bată la trei mii de kilometri, 
până la... 

Dar faţa îi căzu imediat. 

— Nu, n-o să meargă, pentru că radioul oricum nu bate 
dincolo de suprafaţa oceanului. 

— Poate nu de aici. Dar dacă urcăm la suprafaţă şi 
transmitem direct prin atmosferă? 

— La suprafaţă? 

— Ce zici? 

— Dar sunt acolo. Broaştele-V sunt la suprafaţă. 

— Ştiu asta. 

— Vom fi sub controlul lor. 

— Oare? Se îndoi Lucky cu voce tare. Până acum nu au 
avut a face cu nimeni care să ştie de ele, care să se aştepte 
la atacul lor şi care să-şi pregătească mintea să reziste. 
Cele mai multe dintre victime nu bănuiau absolut nimic. În 
cazul tău, chiar le-ai invitat în mintea ta, ca să folosesc 
exprimarea ta. Eu nu sunt nepregătit şi în nici un caz nu le 
voi face asemenea invitaţii. 

— Nu ai cum, ascultă-mă pe mine. Nu ştii cum e. 

— Poţi să-mi sugerezi o alternativă? 

Înainte ca Evans să poată răspunde, în cabină intră 
Bigman, care îşi întindea mânecile suflecate. 

— Totul e în regulă, spuse el. Garantez pentru 
generatoare. 

Lucky înclină din cap şi se duse la comenzi. Evans a rămas 
în scaunul lui, cu ochii plini de norii nesiguranţei. 

Motoarele torceau din nou, un tors bogat şi dulce. Sunetul 
înfundat era pentru ei ca un cântec. Simţeau sub picioare 


acea senzaţie de suspendare şi de mişcare pe care nu oai 
niciodată în navele spaţiale. 

Hilda se deplasa prin apa închisă de corpul prăbuşit al 
monstrului, prinzând viteză. 

— Cât loc avem? Se auzi vocea neliniştită a lui Bigman. 

— Ceva mai puţin de un kilometru, răspunse Lucky. 

— Dar dacă nu reuşim? Dacă ne lovim de pielea 
monstrului şi ricoşăm ca o secure într-un lemn de esenţă 
tare? 

— Dăm înapoi şi încercăm din nou, veni răspunsul calm al 
lui Lucky. 

Se lăsă liniştea, iar apoi Evans spuse cu voce joasă: 

— Închişi aici, sub un „petic”, suntem ca într-un refugiu. 

Murmura, mai mult pentru sine. 

— Într-un ce? Întrebă Lucky. 

— Într-un refugiu, spuse Evans, încă pe gânduri. 
Construcţii venusiene. Mici cupole de transită sub fundul 
oceanului, cum ar fi pivnițele de furtună sau adăposturile 
împotriva bombardamentelor de pe Pământ. Acestea ar 
trebui să asigure protecţia împotriva apei, în cazul că va fi 
străpunsă cupola principală, să spunem, de un cutremur 
venusian. Nu ştiu dacă a fost vreodată folosit vreunul dintre 
aceste refugii, dar cele mai bune blocuri se spune că au aşa 
ceva, pentru cazurile de necesitate. 

Lucky îl asculta cu atenţie, fără însă a-i spune nimic. 
Zgomotul motoarelor căpătă un timbru ascuţit. 

— Ţineţi-vă bine! Spuse Lucky. 

Hilda tremura din toate încheieturile, iar decelerarea 
bruscă, aproape irezistibilă, îl forţă pe Lucky să se ţină de 
panoul de comandă. Mâinile lui Bigman şi Evans se făcură 
albe la încheieturile degetelor, din cauza efortului de a se 
ţine de barele de siguranţă cu toată puterea disponibilă. 

Vasul încetinea, dar fără a se opri. Cu motoarele turate la 
maxim şi generatoarele gemând aproape omeneşte, 
stârnind simpatia lui Lucky, Hilda îşi deschidea drum prin 
țesuturile monstrului, prin carne, muşchi, tendoane, prin 


vase de sânge goale şi nervi inutili, care mai degrabă 
semănau a cabluri de înaltă tensiune, groase de un metru. 
Lucky, strângând din dinţi şi întunecat la faţă, ţinea drumul 
cât mai drept prin materia care opunea rezistenţă. 

Lungi minute au trecut. Într-o triumfătoare şi lungă 
vibraţie finală a motorului, erau dincolo, trecuseră de 
monstru şi se aflau din nou în marea liberă. 

Hilda se ridica încet şi lin prin apa întunecată, saturată cu 
bioxid de carbon, a oceanului venusian. Cei trei păstrau o 
linişte de mormânt, parcă amplificată de ideea că atacau 
însăşi fortăreaţa formelor ostile de viaţă de pe Venus. Evans 
nu mai scosese un cuvânt de la lăsarea în urmă a 
„peticului”. Lucky blocase toate comenzile şi acum stătea pe 
scaunul lui rotativ şi bătea darabana pe genunchi. Până şi 
Bigman, altfel un om nestăpânit, se izolase în tăcere la 
babord, privind prin hubloul cu câmp larg de vedere. 

Dintr-o dată, Bigman rupse tăcerea: 

— Lucky, ia uită-te acolo! 

Lucky veni cu paşi mari lângă Bigman. Se uitară împreună 
în tăcere. Peste jumătate din câmpul de vizibilitate era 
acoperit de lumina stelară a creaturilor fosforescente, mici 
şi mari, dar toate având aceeaşi direcţie: un perete uriaş 
care sclipea în culori schimbătoare. 

— Crezi că ăla e peticul, Lucky? Întrebă Bigman. Nu 
strălucea atât de tare când eram acolo, jos; şi, oricum, nu ar 
avea de ce să sclipească, de vreme ce e mort, nu? 

Lucky se gândi o clipă: 

— Într-un fel, e chiar peticul, Bigman. Cred că întregul 
ocean se adună ca să se ospăteze. 

Bigman se uită din nou şi simţi să i se face rău. Evident! 
Acolo erau sute de milioane de tone de carne, numai bune 
de consumat, iar lumina pe care o vedeau nu putea fi decât 
a micilor creaturi ale întunericului, care se hrăneau din 
monstrul mort. 

Creaturile treceau prin dreptul babordului ca nişte săgeți, 
mergând toate în aceeaşi direcţie. Se deplasau exact în 


direcţia din care venea Hilda, spre cadavrul cât un munte 
lăsat de ei în urmă. 

Cei mai mulţi erau peştii-săgeată de toate mărimile. 
Fiecare avea de-a lungul coloanei vertebrale o linie albă, 
fosforescentă (de fapt, nu aveau coloană vertebrală, ci doar 
un fel de băț, fără articulaţii, dintr-o substanţă cornoasă). 
La un capăt al acestei linii albe se afla un V galben palid, 
care indica locul capului. Lui Bigman chiar i se părea că pe 
lângă navă trece un flux nesfârşit de săgeți animate, dar în 
imaginaţie vedea şi fălcile acestora, cu dinţi ca acele, cu 
guri ca nişte peşteri fără fund. 

— Galaxie mare! Spuse Lucky. 

— Nisipuri marţiene! Murmură şi Bigman. Oceanul o să se 
golească de tot. Toate vieţuitoarele din el se adună într-un 
singur loc! 

Lucky făcu un calcul rapid: 

— La viteza asta de adunare, peştii-săgeată vor termina 
monstrul în douăsprezece ore. 

Din spate se auzi vocea lui Evans: 

— Lucky, vreau să-ţi vorbesc. 

Lucky se întoarse spre el: 

— Sigur. Care e problema, Lou? 

— Când ai propus prima oară să mergem la suprafaţă, m- 
ai întrebat dacă pot veni cu o alternativă. 

— Îmi amintesc. Dar nu mi-ai răspuns. 

— Pot să-ţi spun acum. De fapt, nu-ţi răspund decât că 
trebuie să ne întoarcem în oraş. 

— Ce idee ţi-a venit? Se auzi vocea lui Bigman. 

Lucky nu mai avea nevoie să pună întrebarea cu glas tare. 
Cu nările dilatate, urla în sinea lui, furios că şi-a permis să 
piardă atâtea minute preţioase privind prin hublou, în loc să 
se concentreze asupra problemelor grave şi foarte urgente 
pe care le aveau. 

Asta pentru că în pumnul strâns al lui Evans se afla 
blasterul lui Lucky, iar în ochii îngustaţi ai lui Evans se citea 
o hotărâre de nestrămutat. 


— Ne întoarcem în oraş, repetă Evans. 

În oraş? 

— Care este problema, Lou? Întrebă Lucky. 

Evans făcu un gest nerăbdător cu blasterul. 

— Dă motoarele înapoi, porneşte spre fund şi întoarce 
nava spre oraş. Nu tu, Lucky. Îl laşi pe Bigman să facă toate 
astea. Apoi te duci lângă el, ca să pot să vă văd şi pe voi doi, 
şi comenzile. 

Bigman avea mâinile pe jumătate ridicate şi ochii întorşi 
deja spre Lucky. Lucky rămăsese cu mâinile lipite de corp. 

— Ce-ar fi să-mi spui ce te roade, Evans, spuse el. 

— Pe mine, nimic. Problema e ce te roade pe tine. Ai ieşit 
să omori monstrul, apoi te-ai întors şi imediat ai început să 
vorbeşti despre ridicarea la suprafaţă: De ce? 

— Ţi-am explicai motivele. 

— Nu cred în motivele tale. Ştii că dacă ne ridicăm la 
suprafaţă broaştele-V ne vor lua minţile în stăpânire. Eu am 
ceva experienţă cu ele şi ştiu prin urmare că broaştele-V ţi- 
au preluat mintea. Ţie. 

— Poftim? Sări Bigman. Ascultă, şefule, ai înnebunit? 

— Ştiu precis ce fac, spuse Evans, privindu-l pe Lucky cu 
prudenţă. Dacă judeci lucrurile la rece, Bigman, îţi vei da 
seama că Lucky este sub influenţa broaştelor-V. Nu uita că e 
şi prietenul meu. Îl cunosc de mai multă vreme decât tine, 
Bigman, şi mă doare că trebuie să fac asta, dar nu am 
încotro. Trebuie. 

Bigman se uita la amândoi, foarte îndoit. Întrebă, cu voce 
joasă: 

— Lucky, chiar te controlează broaştele alea? 

— Nu, răspunse Lucky. 

— Ce te aşteptai să-ţi răspundă? Întrebă furios Evans. Este 
evident că-l controlează. Ca să omoare monstrul, a trebuit 
să urce până aproape de suprafaţă, unde-l aşteptau 
broaştele-V, care erau destul de aproape pentru a-l înhăţa. 
L-au lăsat să omoare monstrul. De ce nu? Au fost foarte 
bucuroase să renunţe la controlul monstrului şi să-l preia 


pe Lucky. lar Lucky se întoarce şi ne bâiguie că trebuie să 
urcăm la suprafaţă, unde vom fi printre broaşte. Singurii 
oameni care cunosc adevărul vor fi neajutoraţi. 

— Lucky? 

Glasul lui Bigman tremura. 

— Greşeşti, Lou, spuse calm Lucky Starr. Ceea ce faci 
acum este rezultatul captivităţii tale mentale. Ai mai fost 
sub control mental, iar broaştele-V îţi cunosc mintea. Pot 
intra în mintea ta după voie. Faci acum exact ceea ce ţi s-a 
impus să faci. 

Strânsoarea lui Evans în jurul mânerului blasterului spori. 

— Îmi pare rău, Lucky, dar nu ţine. Ne întoarcem în oraş. 

— Lou, dacă nu eşti sub control, răspunse Lucky, dacă ai 
mintea liberă - atunci vei folosi blasterul în cazul în care voi 
încerca să te duc cu forţa la suprafaţă. Corect? 

Evans nu răspunse nimic. 

Lucky continuă: 

— Vei fi obligat s-o faci. Va fi de datoria ta, datoria faţă de 
Consiliu, faţă de omenire. Pe de altă parte, dacă te afli sub 
control mental, poţi fi forţat să mă ameninţi, pentru a 
încerca să mă determini să schimb cursul navei. Dar mă 
îndoiesc că vei putea fi forţat să mă omori. Omorârea unui 
prieten şi a unui coleg din Consiliu este cu totul împotriva 
stilului tău de gândire. Aşa că te rog să-mi dai blasterul. 

Lucky avansă spre prietenul lui, cu mâna întinsă. 

Bigman se uita la ei îngrozit. 

Evans se retrase şi spuse răguşit: 

— Te avertizez, Lucky, am să trag! 

Bigman, terorizat, strigă: 

— Lucky, opreşte-te! 

Dar Lucky deja se oprise şi se întorcea la locul lui, încet, 
foarte încet. 

Evans avea ochii ca de mort. Stătea în faţa colegilor, o 
statuie împietrită, cu degetul ferm pe trăgaci. Spuse cu 
voce de gheaţă: 

— Ne întoarcem în oraş. 


— Schimbă cursul spre oraş, îi spuse şi Lucky unui Bigman 
cu priviri întrebătoare. 

Bigman se îndreptă rapid spre comenzi, murmurând: 

— Deci chiar e sub control... 

— Da. Mi-e teamă că asta s-a întâmplat. Au trecut pe 
controlul maxim, ca să se asigure că va trage. Nu am nici o 
îndoială că e capabil să tragă în noi. Acum este în stare de 
amnezie. Nu-şi va aminti niciodată scena asta. 

— Ne poate auzi? 

Bigman îşi amintea de piloţii navetei cu care ajunseseră ei 
pe Venus şi de aparenta lor lipsă de reacţie la lumea din 
jurul lor. 

— Nu cred, răspunse Lucky, dar este atent la instrumente 
şi dacă deviem de la cursul către oraş o să tragă. Ai grijă să 
nu greşeşti direcţia. 

— Apoi ce facem? 

Evans vorbi, cu buzele lipite, reci şi palide: 

— Înapoi în oraş. Imediat! 

Nemişcat, cu ochii fixaţi pe ţeava blasterului din mâna 
prietenului lui, Lucky îi spuse ceva lui Bigman, încet şi 
rapid. 

Bigman încuviinţă, cu cea mai imperceptibilă aplecare de 
cap din câte era capabil. 

Hilda se întorcea pe drumul pe care venise, înapoi în oraş. 

Lou Evans, consilier, stătea lipit de perete, ţeapăn, cu faţa 
palidă, ochii lipsiţi de milă mişcându-se de la comenzi la 
Lucky şi Bigman. Trupul, paralizat, supus voinţei celor care- 
i controlau mintea, nu simţea nici măcar nevoia de a 
schimba blasterul dintr-o mână în alta. 

Lucky îşi ciuli urechile, ca să audă sunetul grav al farului 
din Aphrodite, după care Hilda îşi găsea direcţia. Fasciculul 
era emis în toate direcţiile din cel mai înalt punct al cupolei 
oraşului Aphrodite. Faptul că nu au greşit drumul spre oraş 
era limpede, de parcă ar fi fost la douăzeci de metri de 
cupolă. 


Lucky putea să spună cu exactitate, doar din frecvenţa 
sunetului auzit, că nu se deplasau direct spre oraş, ci cu o 
foarte uşoară deviaţie. Diferenţa de frecvenţă era atât de 
mică, încât nici nu era evidentă, dacă nu o căutai şi nu aveai 
o ureche absolută. Dar pentru urechile controlate de alţii 
ale lui Evans, diferenţa trebuia să treacă neobservată. Cel 
puţin, aşa spera Lucky, din tot sufletul. 

Lucky încerca să urmărească privirea goală a lui Evans, 
câtă vreme acesta se uita la instrumente. Era sigur că ochii 
lui Evans zăbovesc asupra indicatorului de adâncime. Era 
un cadran mare, un simplu cadran rotund, care indica 
presiunea apei. De la distanţa la care se afla, Evans putea 
să spună dacă Hilda se îndreaptă sau nu spre suprafaţă. 

Lucky era sigur că dacă acul indica tendinţa care nu 
trebuia, Evans ar fi tras fără să ezite o clipă. 

Oricât de puţin ar fi încercat să se gândească la o soluţie a 
problemei, ca să nu permită broaştelor-V să-i intercepteze 
ideile, nu putea să nu-şi pună întrebarea de ce Evans nu 
trăsese din capul locului. Oricum era în intenţia broaştelor- 
V să-i omoare, era clar din atacul monstrului. De ce erau 
mânaţi înapoi, spre Aphrodite? 

Sau Evans urma să-i împuşte îndată ce broaştele-V vor 
reuşi să treacă peste ultimul scrupul al minţii lui captive? 

Purtătoarea schimbase din nou frecvenţa, aproape 
imperceptibil. Ochii lui Lucky se îndreptară din nou 
fulgerător în direcţia lui Evans. Oare îşi închipuia el, sau în 
privirea lui Evans se simţea o sclipire, nu o emoție, dar, 
oricum, o schimbare? 

O fracțiune de secundă mai târziu, era limpede cănu e 
doar închipuirea lui, pentru că bicepsul lui Evans se 
contracta uşor, ridicând mâna cu blasterul. 

Avea să tragă! 

Chiar în timp ce gândul trecea prin mintea lui Lucky, nava 
s-a ciocnit de ceva. Evans, prins pe picior greşit, s-a 
răsturnat pe spate. Blasterul i-a lunecat printre degetele 
răsfirate. 


Lucky a acţionat instantaneu. Acelaşi şoc care l-a dat 
înapoi pe Evans l-a aruncat şi pe el în faţă. A profitat de şoc 
şi s-a aruncat asupra oponentului, prinzându-i încheieturile 
într-o strânsoare de oţel. 

Dar Evans era orice, numai un pigmeu nu. S-a luptat cu 
acea furie nepământeană care-i fusese impusă. Şi-a strâns 
picioarele în jurul lui Lucky şi a început să-l strângă. Nava 
încă sălta şi l-a ajutat pe Evans să ajungă deasupra. 

Evans şi-a lansat un pumn către Lucky, dar acesta a reuşit 
să pareze cu un umăr. Şi-a ridicat şi el genunchii şi l-a prins 
pe Evans în strânsoarea lor ca de cleşte, chiar sub şolduri. 

Faţa lui Evans era desfigurată de durere. S-a răsucit, dar 
Lucky s-a întors şi el şi a ajuns iar deasupra. S-a ridicat, 
fără ca picioarele să slăbească strânsoarea. 

— Nu ştiu dacă mă auzi, Lou... Reuşi să spună Lucky. 

Evans nu-i dădea nici o atenţie. Cu ultima sforţare a 
corpului lui contorsionat, se arcui şi-l aruncă pe Lucky în 
aer, scăpând cu această ocazie de strânsoare. 

La atingerea podelei, Lucky s-a rostogolit, ridicându-se cu 
uşurinţă în picioare. Dar Evans, căzut pe spate, leşinase. 

— Bigman! Spuse Lucky, respirând din greu şi trecându-şi 
rapid mâna prin păr. 

— Iată-mă, spuse micuțul, zâmbind şi legănând pe un 
deget blasterul. Eram pregătit, pentru orice eventualitate, 
Ştii... 

— Foarte bine, Bigman. Lasă blasterul şi ai grijă de Lou. 
Fii atent la oase rupte. Apoi leagă-l strâns. 

Lucky era din nou la comenzile Hildei. Cu o infinită 
precauţie, o întoarse pe Hilda către rămăşiţele uriaşului 
cadavru al peticului abisal pe care îl omorâse cu câteva ore 
mai înainte. 

Mica stratagemă a lui Lucky reuşise. Sperase că broaştele- 
V, în preocupările lor mentaliste, nu au idee despre 
adevăratele dimensiuni fizice ale peticului abisal şi că lipsa 
de experienţă în călătoriile submarine le va împiedica să-şi 
dea seama de uşoara deviere de la curs efectuată de 


Bigman. Întreaga cacealma constase în cele spuse de Lucky 
lui Bigman când acesta urma să întoarcă nava spre oraş, 
sub ameninţarea Maşterului lui Evans. 

„Curs coliziune petic”, spusese Lucky. 

Cursul Hildei era din nou schimbat. Iar botul era îndreptat 
spre suprafaţă. 

Evans, legat de scaunul lui, se uita la Lucky cu o privire 
mai mult decât ruşinată. 

— Te rog să mă ierţi. 

— Te înţelegem, Lou. Nu-ţi mai face scrupule inutile, spuse 
Lucky abia şoptit. Dar nu te putem lăsa liber, cel puţin o 
vreme, înţelegi, nu? 

— Cum să nu? Legaţi-mă mai bine. Merit. Dar, crede-mă, 
Lucky, în cea mai mare parte nici nu-mi amintesc cum a 
fost. 

— Prietene, cel mai bine ar fi să tragi un pui de somn, 
spuse Lucky, trăgându-i un pumn prietenesc în umăr. O să 
te trezim când ajungem la suprafaţă, dacă va fi nevoie. 

Apoi, câteva minute mai târziu, îi dădea indicaţii cu voce 
joasă lui Bigman. 

— Bigman, adună toate blasterele din navă. De fapt, orice 
armă. Caută-le în dulapuri, rastele, sertare, peste tot. 

— Ce vrei să faci cu ele? 

— Vreau să le arunc. 

— Poftim? 

— M-ai auzit bine. Sau tu, sau eu am putea intra sub 
influenţa broaştelor-V şi nu vreau nimic care să ducă la 
repetarea celor întâmplate adineauri. Oricum, împotriva 
broaştelor-V armele acestea de tip fizic sunt inutile. 

Unul după altul, două blastere, plus biciurile electrice de 
la fiecare costum submarin trecură în ejectorul de gunoaie. 
Deschiderea acestuia se găsea într-un perete şi semăna 
teribil cu o uşă de dulap. Valvele unidirecţionale lăsară 
armele să se îndrepte spre fundul oceanului. 

— Află că mă simt de parcă aş fi dezbrăcat, murmură 
Bigman, privind ţintă prin hubloul de la babord, parcă 


încercând să mai vadă o dată armele dispărute. 

Dar n-a reuşit să vadă decât lumina fosforescentă 
fulgerătoare a unui peşte-săgeată. Nimic altceva. 

Indicatorul de presiune a apei scădea încet. Plecaseră de 
la adâncimea de 850 de metri, iar acum se aflau la mai 
puţin de 600. 

Bigman continua să se uite pe hubloul de la babord. 

Lucky se uita la el. 

— Cauţi ceva? 

— Mă tot gândeam, spuse Bigman, că ar trebui să se mai 
lumineze pe măsură ce ne apropiem de suprafaţă. 

— Mă îndoiesc, răspunse Lucky. Pătura de alge acoperă 
foarte strâns suprafaţa oceanului. Scăpăm de întuneric 
doar după ce am depăşit oglinda apei. 

— Crezi că ne-am putea întâlni cu un trauler de cules alge, 
Lucky? 

— Sper că nu. 

Se aflau acum la 450 de metri. 

Bigman vorbea despre lumină în efortul vizibil de a-şi 
schimba cursul gândurilor. 

— Lucky, ia zi-mi tu, cum se face că în aerul de pe Venus e 
atâta bioxid de carbon? Doar sunt atâtea plante! Iar 
plantele scot oxigenul din bioxidul de carbon, nu? 

— Pe Pământ, aşa fac. Dar îmi amintesc că la cursul de 
xenobotanică ni s-a spus că viaţa vegetală venusiană are un 
truc propriu. Plantele terestre eliberează oxigenul în aer; 
plantele venusiene îl stochează în ţesuturi, sub forma unor 
compuşi bogaţi în oxigen. 

Lucky vorbea absent, de parcă el însuşi se ferea să nu 
cumva să intre în nişte gânduri prea profunde. 

— De asta nici un animal venusian nu respiră. Obţin tot 
oxigenul necesar din hrană. 

— Să vezi şi să nu crezi! Spuse uluit Bigman. 

— Se pare că hrana lor e chiar prea bogată în oxigen, 
altfel nu ar fi atât de amatoare de hrană săracă în oxigen, 


cum ar fi vaselina aceea cu care sunt hrănite broaştele-V. 
Asta e teoria mea, cel puţin. 

Se aflau acum la doar 250 de metri de suprafaţă. 

— Apropo, să nu uit, mi-a plăcut cum ai programat 
traiectoria. Mă refer la modul în care ai lovit monstrul. 
Bravo, Bigman. 

— Păi n-a fost mare lucru, spuse Bigman, roşind de 
plăcere la lauda lui Lucky. 

Se uită la cadranul de presiune. Acesta arăta o sută 
cincizeci de metri până la suprafaţă. 

Se lăsă tăcerea. 

Apoi începu să se audă deasupra lor o răpăială, o 
întrerupere bruscă a ascensiunii lor line, netede, a torsului 
uniform al motoarelor, apoi o iluminare bruscă a peisajului 
văzut prin hublou, ca şi o viziune apocaliptică a unui cer 
complet înnorat şi a apei pline cât vedeai cu ochii de frunze 
şi tulpini. Apa era presărată de mici izbucniri verticale. 

— Plouă, spuse Lucky. Mi-e teamă că va trebui să stăm 
liniştiţi şi să aşteptăm venirea broaştelor-V. 

— Păi, iată-le, deja, spuse Bigman sec. 

La vedere, chiar lângă hublou, privind solemn în nava 
ieşită din întuneric, se aflau nişte ochi negri, lichizi, 
privindu-i solemn, nişte picioare strânse şi nişte degete 
prinse de o tulpină de iarbă de mare, pentru stabilitate: o 
broască-V! 

Întâlnirea minţilor. 

Hilda ieşea destul de mult din apă şi era antrenată de 
valurile oceanului venusian. Răpăiala ploii puternice şi 
constante care lovea coca vasului suna ca o tobă, cu un ritm 
aproape terestru. Lui Bigman, marțian, noţiunea de ploaie 
şi aceea de ocean îi erau străine, dar lui Lucky sunetul îi 
aminti imediat de acasă. 

— Uită-te numai la broasca asta, Lucky, uită-te la ea! 

— Mă uit, răspunse calm Lucky. 

Bigman şterse sticla cu mâneca şi se trezi că stă cu nasul 
lipit de hublou, ca să vadă mai bine. 


Dintr-o dată se gândi că ar fi mai bine să nu se apropie 
atât de tare. 

Se retrase brusc, apoi duse deliberat degetele mici ale 
mâinilor la colţurile gurii şi le depărtă. Apoi execută o 
strâmbătură, cu limba scoasă şi cu ochii privind cruciş, 
fluturând din degete. 

Broasca-V se uita la el cu solemnitate. Nici un muşchinu i 
se clintise de la întâlnire. Pur şi simplu stătea acolo şi se 
clătina cu demnitate în bătaia valurilor. Nu părea să-i pese, 
nici să fie conştientă de apa care o mişca de colo-colo. 

Bigman îşi strâmbă şi mai tare faţa şi adresă un „A-a-a” 
creaturii. 

— Ce faci, Bigman? Se auzi vocea puternică a lui Lucky, de 
peste umărul lui. 

Bigman sări ca ars, îşi luă mâinile de la gură şi lăsă faţa să- 
şi recapete aspectul de spiriduş iniţial. Spuse, zâmbind: 

— Tocmai îi arătam broaştei-V ce cred eu despre ea. 

— Iar ea tocmai îţi arăta ce crede ea despre tine! 

Lui Bigman i se opri inima în loc. Auzise o dezaprobare 
clară în glasul lui Lucky. Corect: într-o asemenea stare de 
criză, într-un asemenea pericol, lui Bigman îi ardea de 
strâmbături. Îl cuprinse ruşinea. 

Începu să vorbească cu glas tremurat: 

— Lucky, crede-mă, nu ştiu ce m-a apucat. 

— Ei, sau ele ştiu, spuse şuierat Lucky. Nu te-ai prins? 
Broaştele-V îţi simt cele mai slabe puncte. Oricum ar face-o, 
ţi se târăsc până în minte şi odată ajunse acolo, nu mai ai 
cum să le faci să plece. De aceea, nu urma nici un impuls 
până ce te-ai gândit foarte bine la el. 

— Da, Lucky, se auzi murmurul lui Bigman. Acum ce 
urmează? 

Lucky se uită prin navă. Evans dormea şi se clătina în 
somn, respirând cu dificultate. Ochii lui Lucky rămaseră 
pironiţi asupra lui o vreme, apoi se întoarseră spre Bigman. 

— Lucky? Se auzi vocea timidă a lui Bigman. 

— Ce este? 


— Păi nu ai de gând să chemi staţia spaţială? 

O clipă, Lucky se uită buimăcit la micul lui partener. Apoi 
cutele dintre ochi se neteziră, iar el şopti: 

— Mare Galaxie! Uitasem! Uitasem, Bigman. Nici nu mi-a 
trecut prin cap că pentru asta am venit aici. 

Bigman arătă cu un deget spre hubloul prin care broasca- 
V se uita la ei cu ochi de bufniţă. 

— Vrei să spui că asta...? 

— Care asta? Astea, poate. Spaţiule mare, cred că sunt mii 
de broaşte-V aici! 

Pe jumătate ruşinat, Bigman recunoscu în sinea lui că se 
bucură: se bucura că şi Lucky e prins, ca şi el, în capcana 
creaturilor. Se simţea eliberat de povara că s-ar putea simţi 
prea ataşat de el. La urma urmei, Lucky nu avea nici un 
drept... 

Bigman îşi opri cursul gândurilor, îngrozit. Începea să aibă 
resentimente faţă de Lucky! El! Nu, nu se putea. Deci era 
lucrătura lor. 

Cu o sălbăticie invizibilă în afară, îşi goli grăbit toate 
gândurile din minte şi se concentră asupra lui Lucky, ale 
cărui degete erau acum pe transmiţător, lucrând la acordul 
foarte fin necesar pentru transmisiile spaţiale. 

Apoi capul lui Bigman tresări amplu, la auzul brusc al unui 
sunet nou şi straniu. 

Era o voce fără intonaţie, care spunea: 

— Nu încerca a te atinge de maşina ta de sunete la 
depărtare. Noi nu dorim asta. 

Bigman se răsuci brusc. Îi căzuse falca de mirare şi aşa i-a 
stat clipe lungi. Spuse: 

— Cine a spus asta? Unde e? 

— Ia-o mai moale, Bigman, spuse Lucky. A fost în capul tău. 

— Broaştele-V? Nu se poate! 

— Galaxie mare! Cine altul? 

Iar Bigman se întoarse la activitatea lui iniţială, aceea de a 
căsca ochii mari la broasca-V care se clătina în apă. 


La viaţa lui, Lucky mai simţise o singură dată atingerea 
unei minţi străine asupra gândurilor lui. Asta se întâmplase 
în ziua în care întâlnise fiinţele acelea imateriale, din 
energie pură, care locuiau în cavernele profunde din 
scoarţa lui Marte. Dar acolo fusese din voinţa lui proprie, 
iar intrarea în mintea lui fusese fără chinuri, fusese chiar 
plăcută. Îşi dăduse şi atunci seama de propria neputinţă şi 
neajutorare, dar în acelaşi timp se simţise eliberat de orice 
urmă de teamă. 

Dar acum se afla în faţa a ceva cu totul diferit. Degetele 
mentale din interiorul craniului lui îşi forţaseră drumul, iar 
el le simţea cu durere, cu scârbă şi ură. 

Mâna lui Lucky căzuse inertă de pe butoanele 
transmiţătorului, iar el nu simţea nici un îndemn să o ridice 
la loc. Uitase din nou. 

Vocea răsună încă o dată: 

— Vibrează aerul cu gura ta. 

— Adică să vorbesc? Întrebă mirat Lucky. Nu poţi auzi 
gândurile când nu vorbim? 

— Le putem auzi doar slab şi incert. Este foarte dificil, 
dacă nu te-am studiat mai înainte. Dacă vorbeşti, gândurile 
tale sunt mai precise şi le putem auzi. 

— Noi vă auzim fără nici o problemă, spuse Lucky. 

— Da. Noi putem trimite gânduri cu putere şi exactitate. 
Voi nu puteţi. 

— Ai auzit tot ce am spus până acum? 

— Da. 

— Ce doreşti de la mine? 

— Am detectat în mintea ta gânduri despre o organizaţie 
alcătuită din cei ca tine, dincolo de sfârşit, de cealaltă parte 
a cerului. 'Tu îi spui Consiliu. Noi dorim să cunoaştem mai 
multe despre aceasta. 

În sinea sa, Lucky simţea o satisfacţie fulminantă. 
Căpătase răspuns la cel puţin o întrebare. Câtă vreme el 
era singur, un individ, inamicul se mulţumise să încerce să-l 
omoare. Dar în ultimele ore inamicul descoperise că ela 


intrat prea adânc în măruntaiele situaţiei, iar acum 
inamicul era îngrijorat. 

Oare ceilalţi membri ai Consiliului învaţă tot atât de 
repede în situaţii date? Oare care era natura acestui 
Consiliu? 

Lucky înţelegea perfect curiozitatea inamicului, noua stare 
de prudenţă, dorinţa subită de a învăţa mai multe lucruri de 
la el, înainte de a-l omori. Nu e de mirare că inamicul se 
ferise să-l omoare, chiar şi atunci când blasterul lui Evans 
era îndreptat asupra unui Lucky neajutorat. Poate că 
ezitase prea mult. 

Dar Lucky îşi îndepărtă iute acest gând. La urma urmei, s- 
ar putea chiar să nu fie în stare să înţeleagă bine gândurile 
nespuse. Pe de altă parte, puteau şi să mintă... 

Spuse brusc: 

— Ce aveţi împotriva celor ca mine? 

— Nu putem vorbi ceea ce nu este aşa, răspunse vocea 
plată, lipsită de emoție. 

Lucky strânse puternic din fălci, gândind febril. Oare să-i fi 
înţeles ultimele gânduri, cum că broaştele-V ar putea minţi? 
Trebuia să fie prudent, foarte prudent. 

Vocea continuă: 

— Noi nu gândim bine despre cei ca tine. Ei sfârşesc viaţă. 
Ei sunt mâncători de carne. Este rău să fii inteligent şi să 
mănânci carne. Dacă mănânci carne, trebuie să sfârşeşti 
viaţă care trăieşte, iar un mâncător de carne inteligent face 
mai mult rău decât unul fără minte, pentru că el poate 
gândi mai multe căi de a sfârşi viaţa. Voi aveţi tuburi mici 
care pot sfârşi viaţa la mai multe fiinţe dintr-o dată. 

— Dar nu omorâm broaşte-V, nu vă omorâm pe voi. 

— Ne-aţi omori, dacă v-am lăsa. Voi vă omorâţi unii pe alţii, 
în grupuri mici sau grupuri mari. 

Lucky evită să comenteze ultima remarcă. Spuse doar: 

— Şi ce vreţi de la cei ca mine? 

— Sunteţi tot mai mulţi pe... Venus, spuse vocea. Vă 
răspândiţi şi ocupați loc. 


— Noi nu putem să luăm prea mult spaţiu, raţionă Lucky. 
Nu putem construi oraşe decât în apele puţin adânci. 
Adâncurile vor fi întotdeauna ale voastre, iar ele formează 
nouă părţi din zece ale oceanului. În plus, noi vă putem 
ajuta pe voi. Dacă voi aveţi ştiinţa minţii, noi o avem pe cea 
a materiei. Aţi văzut oraşele noastre şi maşinile de metal 
strălucitor care zboară prin apă şi aer spre lumi de partea 
cealaltă a cerului. Cu puterea noastră, gândiţi-vă cât de 
mult v-am putea ajuta. 

— Noi nu avem nevoie de nimic. Noi trăim şi gândim. Noi 
nu ne temem şi noi nu urâm. Ce putem să ne dorim mai 
mult? Ce am putea face cu oraşele voastre, cu metalul şi cu 
navele voastre? Cum pot ele să ne facă viaţa mai bună? 

— Să înţeleg că vreţi să ne omorâţi pe toţi? 

— Noi nu dorim să sfârşim viaţă. Este destul ca noi să vă 
stăpânim minţile, ca să ştim că nu veţi face rău. 

Lucky avu o viziune fulgerătoare (a lui? Implantată?) a 
unei specii autonome de oameni venusieni, trăind şi 
mişcându-se sub controlul băştinaşilor dominanţi, rupând 
treptat toate legăturile cu Pământul, cu generaţii după 
generaţii de sclavi tot mai benevoli. 

Spuse, cu cuvinte de care nu era încredinţat pe de-a 
întregul: 

— Oamenii nu pot permite să fie controlaţi mental. 

— Este singura cale, iar voi trebuie să ne ajutaţi. 

— Nu vă vom ajuta. 

— Nu aveţi de ales. Trebuie să ne spui despre acele 
pământuri de dincolo de cer, despre organizaţia de oameni 
ca tine, despre ce vor face ei împotriva noastră şi cum să ne 
apărăm de ei. 

— Nu aveţi cum să mă obligaţi să fac asta. 

— Nu avem? Întrebă vocea. Gândeşte-te, atunci. Dacă nu 
ne spui informaţia cerută de noi, îţi vom cere să cobori 
înapoi în ocean în maşina ta de metal strălucitor şi să 
deschizi maşina pentru ape. 

— Şi să mor? Întrebă ironic Lucky. 


— Va fi necesar să vă terminaţi vieţile. Cu ştiinţa voastră, 
nu ne permitem să vă lăsăm să vă amestecați iar cu cei ca 
voi. Puteţi vorbi cu ei şi puteţi să generaţi represalii. lar 
aceasta nu ar fi bine. 

— Atunci nu am nimic de pierdut dacă nu vă spun nimic. 

— Ai mult de pierdut. Dacă refuzi să ne dai ceea ce cerem, 
va trebui să intrăm în mintea ta cu forţa. lar aceasta nu este 
eficient. Se poate pierde mult din valoarea minţii. Pentru a 
diminua acest pericol, va trebui să analizăm mintea ta 
bucată cu bucată, ceea ce va fi neplăcut pentru tine. Ar fi 
mult mai bine pentru noi şi pentru tine dacă ne vei ajuta din 
propria voinţă. 

— Nu. 

Şi Lucky clătină hotărât din cap. Urmă o pauză. Apoi vocea 
reveni: 

— Deşi cei ca tine sunt meniţi sfârşitului de viaţă, ei se tem 
de sfârşitul propriei vieţi. Noi te vom elibera de această 
frică, dacă ne ajuţi. Când vei cobori în ocean, pentru a 
termina viaţa ta, noi vom înlătura teama din mintea ta. Dar 
dacă alegi să nu ne ajuţi, vom forţa sfârşitul vieţii tale 
oricum, dar nu vom înlătura teama. O vom intensifica. 

— Nu, spuse Lucky, şi mai puternic. 

O altă pauză, mult mai lungă. Apoi vocea spuse din nou: 

— Noi nu cerem ştiinţa ta din teamă pentru siguranţa 
noastră, ci pentru a ne feri de măsuri mult mai neplăcute. 
Dacă rămânem cu cunoştinţe incerte despre cum să ne 
ferim de cei ca tine din cealaltă parte a cerului, atunci vom 
fi nevoiţi să aducem sfârşitul vieţii pentru toţi cei ca tine din 
lumea noastră. Vom lăsa oceanul să intre în oraşele lor, aşa 
cum aproape am făcut cu unul dintre ele. Viaţa se va sfârşi 
pentru cei ca tine, ca şi cum ai stinge un foc. Va fi stinsă şi 
nu va mai arde niciodată. 

Lucky râse tare: 

— Încercaţi să mă obligaţi! Spuse el cu emfază. 

— Să te obligăm, ce? 


— Să mă faceţi să vorbesc. Să mă faceţi să trimit nava 
înapoi în adâncuri. Încercaţi să mă obligaţi să fac orice. 

— Crezi că nu putem? 

— Ştiu că nu puteţi. 

— Atunci uită-te în jurul tău şi vezi ce am realizat deja. 
Creatura ca tine care este legată se află sub comanda 
noastră. Creatura care stătea lângă tine este sub comanda 
noastră. 

Lucky se roti pe loc. În tot acest timp nu auzise nici măcar 
o dată vocea lui Bigman. Parcă uitase cu totul de existenţa 
micului marțian. lar acum îl vedea pe Bigman întins la 
podea, răsucit şi ghemuit la picioarele lui. 

Lucky se lăsă în genunchi, descurajat, cu un nod în gât. 

— L-aţi omorât? 

— Nu, trăieşte. Nu este nici măcar grav rănit. Dar, după 
cum vezi, ai rămas singur. Nu ai pe nimeni care să te ajute 
acum. Ei nu au putut să se opună. Nici tu nu vei putea. 

Cu faţa palidă, Lucky spuse: 

— Nu, nu veţi reuşi să mă obligaţi la nimic. 

— Ultima şansă. Ai de ales. Alegi să ne ajuţi, astfel încât 
viaţa ta să se sfârşească în linişte şi pace? Sau vei refuza să 
ne ajuţi, iar viaţa ta va trebui să se sfârşească în durere şi 
suferinţă, urmată, probabil, de sfârşitul vieţii tuturor 
oamenilor din oraşele de sub ocean? Care este alegerea? 
Oferă-ne răspunsul tău! 

Cuvintele reverberau în capul lui Lucky, în vreme ce el se 
pregătea să facă faţă, singur, fără nici un prieten, atacurilor 
unei puteri mentale pe care nu ştia cum s-o contracareze, 
cu excepţia unei hotărâri încăpăţânate. 

Bătălia minţilor. 

Cum poţi să ridici o barieră în calea unui atac mental? 
Lucky avea dorinţa de a rezista, dar nu erau muşchi pe care 
să-i încordezi, nu exista nici un gardian pe care să-l 
îndepărteze, nici o cale de a răspunde cu violenţă la 
violenţă. Trebuia să rămână exact aşa cum era, rezistând la 


toate impulsurile care îi inundau mintea, gânduri dintre 
care îi era foarte greu să spună care erau ale lui şi care nu. 

Cum să-şi dea seama dacă un gând era al lui? Ce dorea el 
cu adevărat să facă? Ce şi-ar fi dorit el să facă cel mai mult? 

Dar nimic nu-i venea în minte. Mintea lui era ca o pagină 
goală. Dar sigur trebuia să existe o cale. Nu ajunsese până 
aici fără un plan de acţiune. 

Până aici? 

Apoi îşi aminti. Iniţial, fusese la fundul oceanului. 

Asta este. În adâncurile minţii lui, îşi amintea. 

Era într-o navă. Venise la suprafaţă de la fundul oceanului. 
Era acum la suprafaţa apei. Bun Ce urmează? 

Dar de ce la suprafaţă? Începea să-şi amintească, vag, că 
în adâncuri era mai sigur. 

Îşi înclină cu mare dificultate capul, îşi închise ochii şi-i 
deschise iarăşi. Gândurile îi erau tari, grele. Trebuia să 
trimită un mesaj undeva... Undeva... Despre ceva... 

Trebuia să trimită un mesaj. 

Mesaj. 

Şi dintr-o dată străpunse vălul uitării! Era de parcă 
undeva, la mulţi kilometri în fiinţa lui, cineva proptise un 
umăr într-o uşă şi o deschisese. Dintr-o dată, avea clară 
misiunea lui, îşi amintea ceva ce uitase. 

Radioul navei şi staţia spaţială, evident. 

Le strigă, răguşit: 

— Nu m-aţi prins! M-aţi auzit? Îmi amintesc, şi n-am să 
mai uit niciodată! 

Nici un răspuns. 

Striga tare, incoerent. Mintea îi era slab ocupată cu 
imaginea unui om care se luptă cu o supradoză de 
tranchilizante. Ţine muşchii activi, gândea el. Continuă să 
mergi. Continuă să mergi. 

În cazul lui, trebuia să-şi păstreze activă mintea, trebuia să 
ţină în funcţiune fibrele mentale. Să facă ceva... Să facă 
ceva. Dacă te-ai oprit, te-au prins. 

Continua să strige, iar sunetul devenea cuvânt: 


— Am s-o fac. Am s-o fac! 

S-o fac... Dar ce? Ce să fac? Simţea că lunecă iar în uitare. 

Îşi repetă febril: „Să trimit o radiogramă la staţie... la 
staţie...” Dar cuvintele îşi pierdeau treptat din semnificaţie. 

Acum se deplasa. Corpul i se mişca stângaci, de parcă 
articulațiile îi erau de lemn, prinse în cuie. Dar se întorcea. 
Era cu faţa la radio. Vedea radioul clar, dar apoi era ca în 
ceaţă. Mintea i se îndrepta către misiunea asumată, iar 
radioul era din nou limpede la vedere. Vedea transmiterul, 
vedea comenzile de stabilire a distanţei şi condensatorii de 
frecvenţă. Putea să-şi amintească şi să înţeleagă cum 
funcţionează. 

Făcu un pas în faţă, un pas târât şi chinuitor, marcat de 
senzaţia copleşitoare a unor spini incandescenţi care îi 
străpung tâmplele. 

Se împiedică şi căzu în genunchi, apoi se ridică din nou, în 
dureri cumplite. 

Cu ochii împăienjeniţi de durere, încă putea vedea radioul. 
Mai întâi mişcă un picior, apoi pe celălalt. 

Radioul părea la o sută de metri, avea contururi nesigure 
şi era înconjurat de o ceaţă sângerie. Iar bubuiturile din 
capul lui Lucky creşteau în intensitate cu fiecare pas. 

Se lupta să ignore durerea, să vadă doar radioul, să se 
gândească doar la radio. Îşi forţa picioarele să se deplaseze, 
împotriva rezistenţei ca de cauciuc, le târa unul câte unul. 

În cele din urmă, cu mâna întinsă, când degetele erau la 
cincisprezece centimetri de panoul de comandă al undelor 
ultrascurte, Lucky ştiu că rezistenţa lui a ajuns la capăt. 
Oricât ar fi încercat, nu mai putea scoate nimic de la trupul 
lui epuizat. Era terminat. Totul se sfârşise. 

Hilda era scena unei paralizii generalizate. Evans zăcea 
inconştient în colţul lui; Bigman era ghemuit la podea; iar 
Lucky, deşi se încăpăţâna să rămână în picioare, părea 
mort, iar singurul semn că trăieşte era tremurul nervos al 
vârfurilor degetelor. 


Vocea rece din mintea lui Lucky răsună din nou, în 
monotonia ei inexorabilă, egală: 

— Eşti neajutorat, dar nu-ţi vei pierde cunoştinţa precum 
camarazii tăi. Vei suferi această durere până când te vei 
decide să scufunzi nava, să ne spui ce dorim să ştim şi să-ţi 
termini viaţa. Noi avem răbdarea de a aştepta. Nu există 
cale de a ne rezista. Nu putem fi mituiţi, nu putem fi 
ameninţaţi! 

Lucky simţi, prin durerea torturii, prin mintea lui chinuită, 
că a apărut ceva nou, avea senzaţia că se va întâmpla o 
revoluţie. 

Nu pot fi mituiţi. Nici ameninţaţi... 

Mituiţi? 

Chiar prin ceața semiconştienţei lui răsări o scânteie. 

Abandonă radioul, îşi întoarse gândurile în altă parte şi 
brusc o parte din durere se atenuă. Lucky făcu un pas 
şovăielnic, depărtându-se de radio, iar durerea se atenuă şi 
mai mult. Îşi luă gândul cu totul de la radio. 

Lucky încerca să nu gândească. Încerca să acţioneze 
automat, fără o planificare. Deci ei se concentrau ca să-l 
oprească să atingă radioul. Probabil că nu sunt în stare să-şi 
închipuie pericolul care îi paşte. Inamicul nu are dreptul să- 
i cunoască intenţiile şi să încerce să-l oprească. Nu are voie 
să-l oprească. 

Nu are voie. 

Ajunsese la dulăpiorul cu cele necesare pentru primul 
ajutor. Îi deschise uşiţa larg. Acum deja nu mai vedea clar şi 
pierdu secunde preţioase bâjbâind. 

Vocea spunea răbdătoare: 

— Care este decizia ta? Iar tânărul consilier fu din nou 
lovit de cumplita durere care tindea să-l încovoaie. 

Lucky reuşise să găsească ce-şi propusese: un borcănel 
plat de compus siliconic albastru. Degetele îi săpară 
amarnic prin acoperământul de bumbac, pentru butonul 
microcâmpului paramagnetic care ţinea borcănaşul închis 
ermetic. 


Simţi vag butonul în vârful unui deget. Văzu la fel de vag 
capacul deplasându-se şi căzând într-o parte. Auzi vag 
sunetul metasticului lovit de metal. Ameţit vedea că 
borcanul era deschis şi-l duse, ca prin ceaţă, spre ejector. 
Ridică mâna. 

Durerea se întorsese cu toată furia posibilă. 

Braţul stâng ridicase deschiderea batantă a ejectorului, 
iar cel drept ridica tremurător preţiosul borcan spre 
deschiderea largă de cincisprezece centimetri. 

Braţul i se mişca înnebunitor de încet. Nu mai putea 
vedea. Totul era acoperit de o ceaţă roşiatică. 

Îşi simţi braţul şi borcanul ţinut de el atingând peretele. 
Împinse, dar nu voia să se mişte mai departe. Degetele 
mâinii stângi începură să pipăie în sus şi în jos de la locul în 
care găsise uşiţa ejectorului. Atinse borcanul. 

Nu îndrăznea să-i mai dea drumul din mâna dreaptă. Dacă 
îl scăpa, n-ar mai fi găsit puterea de a-l ridica din nou. 

Îl ţinea cu ambele mâini şi-l trăgea cu ambele mâini în sus. 
Urca centimetru cu centimetru, în vreme ce Lucky se 
apropia tot mai mult de limita leşinului. 

Iar borcanul dus a fost! 

I se părea că aude la un milion de kilometri şuieratul 
aerului comprimat. Ştiu atunci că borcanul fusese ejectat în 
caldul ocean venusian. 

O clipă, durerea se amplifică dincolo de limita 
suportabilului, dar apoi, după o uriaşă strângere, dispăru 
complet. 

Lucky se îndreptă cu atenţie şi se depărtă de perete. Faţa 
şi tot trupul îi erau leoarcă de sudoare, iar mintea îi era 
plină de vârtejuri. 

Se îndreptă către emiţător cât de rapid îi permiteau paşii 
şovăielnici. De data asta, nu l-a mai oprit nimic. 

Evans şedea în scaunul lui, cu faţa ascunsă în palme. 
Înghiţise apă ca un disperat în deşert şi spunea încontinuu: 
„Nu-mi amintesc nimic, nu-mi amintesc nimic.” 


Bigman, gol până la brâu, îşi ştergea capul şi pieptul cu o 
cârpă umedă. Pe faţă i se vedea un zâmbet tremurat. 

— Ba eu îmi amintesc. Îmi amintesc tot. Într-o clipă eram 
în picioare şi ascultam vocea aia, Lucky, apoi, fără 
avertisment, eram trântit la podea. Nu mai simţeam nimic, 
nu-mi puteam întoarce capul, nu puteam nici măcar să 
clipesc din ochi, dar am auzit tot ce se întâmpla. Am auzit 
vocea şi tot ce-ţi spunea, Lucky, apoi te-am văzut pornind 
spre radio... 

Pufni şi clătină din cap. 

— Să ştii că n-am reuşit din prima, spuse Lucky cu voce 
slabă. 

— Habar n-am avut. Nu mai erai în câmpul meu de vedere, 
iar după aceea tot ce am putut să fac a fost să stau acolo 
întins şi să aştept să transmiţi mesajul. Nu se întâmpla 
nimic, aşa că mi-am închipuit că şi pe tine te-au prins. În 
mintea mea, ne vedeam pe toţi trei întinşi la podea, într-o 
viaţă fără viaţă. Totul se terminase, iar eu nu puteam mişca 
un deget. Nu puteam decât să respir. Apoi ai revenit în faţa 
ochilor mei şi-mi venea să râd, să plâng şi să strig în acelaşi 
timp, dar nu puteam decât să stau acolo întins şi atât. Te-am 
văzut apropiindu-te de perete şi nu-mi puteam închipui ce 
Spaţiul mamii lui îţi venise taman atunci să faci, dar după 
câteva minute totul era terminat. Mamă, mamă! 

Evans spuse prudent: 

— Şi chiar ne întoarcem spre Aphrodite, Lucky? Nu încape 
nici o îndoială? 

— Dacă instrumentele nu ne mint, ne întoarcem exact 
acolo. lar eu personal am încredere în instrumente, spuse 
Lucky. Când o să ajungem în oraş şi o să avem puţin timp 
liber, o să avem parte toţi de nişte îngrijiri medicale. 

— Somn! Însistă Bigman. Atâta vreau. Vreau să dorm două 
zile ca un bolovan. 

— O să ai parte şi de asta, în mod sigur, spuse Lucky. 

Dar Evans era mult mai marcat de experienţă decât 
ceilalţi doi. Arăta asta prin modul în care îşi strânsese 


braţele şi se chircise, se ghemuise în scaunul lui. 

— Oare nu mai interferă cu noi? Spuse el cu temere. 

Era clar la cine se referă. 

— Nu pot să garantez, veni răspunsul lui Lucky, dar partea 
cea mai rea a afacerii s-a încheiat. Am reuşit să iau legătura 
cu staţia spaţială. 

— Eşti sigur? Nu încape nici o îndoială? 

— Nici cea mai mică îndoială. Chiar mi-au asigurat un 
releu spre Pământ şi am vorbit chiar cu Conway Partea asta 
a problemei e rezolvată. 

— Atunci s-a rezolvat totul, jubilă Bigman. Pământul e 
pregătit. Cunoaşte adevărul despre broaştele-V. 

Lucky zâmbea, fără a comenta afirmaţia. 

Bigman continuă: 

— Lucky, încă ceva. Spune-mi şi mie ce s-a întâmplat în 
realitate. Cum ai reuşit să scapi din strânsoarea lor? 
Nisipuri marţiene! Cum ai făcut? 

— Ceva ce ar fi trebuit să fac din capul locului, dacă eram 
deştept. Am fi fost scutiţi de o grămadă de necazuri inutile. 
Vocea ne-a spus că tot ce vor ei de la viaţă e să trăiască şi să 
gândească. Îţi aminteşti, Bigman? După aceea, a spus că nu 
există nici o cale de a fi ameninţaţi sau mituiţi. Abia în 
ultima clipă mi-am dat seama că eu şi cu tine ştim mai bine 
cum stau lucrurile. 

— Eu ştiu mai bine? Întrebă Bigman interzis. 

— Categoric. 'Tu ai descoperit, la două minute după ce ai 
văzut prima broască-V, că au nevoie de la viaţă de mai mult 
decât să trăiască şi să gândească. Ţi-am vorbit în drumul 
nostru spre suprafaţă despre modul în care plantele 
venusiene stochează oxigenul şi cum animalele venusiene 
îşi capătă oxigenul din hrană şi deci nu au nevoie să respire. 
De fapt, ţi-am spus că probabil că au prea mult oxigen şi că 
de aceea sunt nebune după hrană săracă în oxigen, cum ar 
fi hidrocarburile. Îţi aminteşti de vaselina aceea pentru 
mecanisme? 

Ochii lui Bigman erau mai-mai să iasă din orbite. 


— Normal că-mi amintesc. 

— Gândegşte-te cât de mult duc cei de aici dorul 
hidrocarburilor. Probabil că la fel simte şi un copil că vrea o 
bomboană. 

Bigman se repetă: 

— Normal. 

— Broaştele-V ne aveau sub control mental, dar pentru a 
ne menţine sub control era nevoie să se concentreze. 
Trebuia să le distrag cumva de la efortul de concentrare, 
cel puţin pe cele mai apropiate de navă, a căror influenţă 
era cea mai puternică. De aceea, mi-a fost clar că trebuie să 
lansez în apă cel mai evident lucru. 

— Despre ce vorbeşti? Nu mă mai fierbe atâta, Lucky! 

— Am aruncat în ocean un borcan cu jeleu de petrol, pe 
care l-am scos din dulăpiorul medical de la bord. E o 
hidrocarbură pură, mult mai pură decât vaselina de 
mecanisme. Nu i-au putut rezista. Chiar când era la mijloc o 
miză atât de mare, nu i-au putut rezista. Cei mai apropiaţi 
de noi s-au scufundat după borcan. Cei mai îndepărtați se 
aflau în legături mentale cu ei, iar minţile li s-au îndreptat 
instantaneu spre hidrocarbură. Au pierdut controlul nostru 
şi am putut să transmit mesajul. Asta e tot. 

— Deci s-a zis cu ei, spuse Evans. 

— În privinţa asta, spuse Lucky, nu sunt deloc sigur. Mai 
există nişte detalii... 

Se întoarse, încruntat, plescăind înciudat din buze: 
spusese prea multe. 


Cupola strălucea mirific în hubloul babordului, iar Bigman 
simţea cum i se topeşte inima de atâta frumuseţe. Mâncase, 
trăsese şi un pui de somn, deci îi revenise cu totul cheful de 
viaţă efervescent, care îl caracteriza. Lou Evans îşi revenise 
considerabil după starea deznădăjduită în care se aflase. 
Numai Lucky nu-şi pierduse circumspecţia. 

— Lucky, ascultă la mine, broaştele alea sunt demoralizate. 
Ascultă aici, nu ne-am întors noi cale de două sute de 
kilometri şi nu ne-a atins una măcar? Ei? 

— În clipa asta, singura mea grijă este de ce nu primesc 
nici un răspuns din cupolă, spuse Lucky. 

Şi Evans era încruntat: 

— N-ar trebui să le ia atât de mult. 

Bigman se uită de la unul la altul. 

— Doar nu credeţi că s-a întâmplat ceva urât în oraş, nu? 

Lucky îi făcu un semn cu mâna să facă linişte. În receptor 
se auzi, vorbind încet şi rapid, o voce: 

— Identificarea, vă rog. 

— Aceasta este o navă arondată Consiliului, numită Hilda, 
punct de pornire Aphrodite, destinaţie Aphrodite. La 
comandă, David Starr, care vă vorbeşte. 

— Va trebui să aşteptaţi. 

— Din ce motive, vă rog? 

— Toate ecluzele sunt pe moment în funcţiune. 

Evans se încruntă şi murmură: 

— Lucky, asta e imposibil. 

— Când se va elibera o ecluză? Întrebă Lucky. Daţi-mi 
poziţia ei şi dirijaţi-mă într-acolo prin ultrasemnale. 

— Va trebui să aşteptaţi. 

Legătura rămăsese deschisă în continuare, dar omul de la 
capătul celălalt nu mai spunea nimic. 

Bigman sări indignat: 

— Lucky, cheamă.-l pe consilierul Morriss. O să ia măsuri. 

Evans interveni ezitant: 

— Morriss mă consideră un trădător. Lucky, dacă o să 
considere că te-ai dat de partea mea? 


— Dacă ar fi aşa, răspunse Lucky, atunci e mai mult decât 
doritor să ne vadă în oraş. Nu, părerea mea e că omul care 
ne-a vorbit este sub control mental. 

— Ca să ne oprească să intrăm, întrebă Evans. Vorbeşti 
serios? 

— Vorbesc serios. 

— Dar nu au cum să ne împiedice să intrăm, până la urmă, 
dacă nu... 

lar Evans păli şi se duse cu paşi mari la hublou. 

— Lucky, ai dreptate! Aduc un tun-blaster. Vor să ne facă 
una cu apa! 

Bigman ajunsese şi el la hublou. Nu mai încăpea nici o 
îndoială: o secţiune a cupolei glisase lateral, iar prin ea, 
oarecum ireal să-l vezi în apă, se ivea un tub îndesat. 

Bigman privea ţeava cum coboară şi se fixează pe ei, cu o 
oroare fascinată. Hilda nu era înarmată. Nu ar fi putut 
vreodată să spere să ajungă la o acceleraţie care s-o scoată 
din raza de acţiune a tunului. Aparent, nimic nu-i mai putea 
salva de la o moarte instantanee. 

Inamicul? 

Dar chiar în timp ce Bigman simţea cum i se strânge 
stomacul la perspectiva de a fi distrus pe loc, el îl auzea pe 
Lucky vorbind energic în transmiţător: 

— Submarinul Hilda, sosit cu o încărcătură de petrol... 
Submarinul Hilda, sosit cu o încărcătură de petrol... 
Submarinul Hilda, sosit cu o încărcătură de petrol... 
Submarinul Hilda... 

De cealaltă parte izbucni o voce speriată: 

— Aici Clement Heber, de la controlul ecluzei. Ce s-a 
întâmplat? Repet: ce s-a întâmplat? Clement Heber... 

Bigman strigă fericit: 

— Lucky, retrag blasterul! 

Lucky răsuflă uşurat, dar foarte discret. Singurul semn că 
a fost într-o stare de tensiune. El spuse în continuare: 

— Submarinul Hilda s-a prezentat pentru a intra în 
Aphrodite. Vă rog să ne repartizaţi o ecluză. Repet. Rog 


repartizare ecluză. 

— Puteţi andoca la ecluza cincisprezece. Urmaţi semnalul 
direcţional. Se pare că aici există o oarecare confuzie. 

Lucky se ridică şi-i spuse lui Evans: 

— Lou, preia comanda şi du nava în oraş cât poţi de 
repede. 

Îi făcu semn lui Bigman să vină cu el în cabina alăturată. 

— C-ceai... 

Bigman bolborosea ca o cafetieră veche. 

Lucky suspină şi spuse: 

— Îmi închipuisem că broaştele-V vor încerca să ne 
împiedice să intrăm, de aceea mă gândisem dinainte la 
trucul cu petrolul. Dar nu credeam că or să meargă atât de 
departe încât să ne ţintească cu un tun. De aia m-au trecut 
toate apele. Nu eram sigur deloc că folosirea ideii de petrol 
o să meargă. 

— Şi de ce a funcţionat? 

— Tot hidrocarbură. Petrolul este o hidrocarbură. Am 
transmis prin radio, iar broaştele-V care-i comandau pe 
gardienii cupolei au fost distrase. 

— Dar de unde ştiau ei ce e ăla petrol? 

— Bigman, mi-am reprezentat în minte ce credeam eu 
despre petrol. Broaştele-V pot citi mintea, atunci când 
adaugi imaginilor mentale şi vorbirea. 

Dar deodată vocea îi deveni un suspin: 

— Asta n-are mare importanţă. Dacă sunt pregătite să ne 
distrugă, înseamnă că sunt pregătite pentru ceva foarte 
violent; sunt disperate. Şi noi suntem disperaţi. Trebuie să 
punem capăt problemei cât mai repede. O singură greşeală 
în acest stadiu şi suntem morţi. 

Lucky scoase din buzunarul de la piept un scriber şi 
începu să scrie rapid pe o folie. 

— Asta trebuie să faci atunci când îţi trimit cuvântul dat. 

Ochii lui Bigman se făcură cât cepele. 

— Dar, Lucky...! 

— Ssst! Nu folosi niciunul din cuvintele din bilet. 


Bigman arătă printr-o înclinare că acceptă. 

— Dar eşti sigur că aşa este? 

— Sper, spuse Lucky, cu o figură neliniştită. Pământul a 
aflat de broaştele-V, aşa că acestea nu vor distruge 
omenirea. Dar ar putea să producă pagube aici, pe Venus. 
Trebuie să împiedicăm asta, într-un fel sau în altul. Înţelegi 
ce ai de făcut? 

— Da. 

— În acest caz... 

Şi Lucky luă folia, mototolind-o. Pastila rămasă a băgat-o în 
buzunarul de la cămaşă. 

— Lucky, suntem în ecluză, se auzi glasul lui Lou. În cinci 
minute suntem în oraş. 

— Perfect. Cheamă-l pe Morriss prin radio. 

Se aflau din nou la reprezentanța Consiliului din 
Aphrodite, în aceeaşi cameră în care îl întâlniseră pentru 
prima oară pe Lou Evans; aceeaşi în care văzuseră pentru 
prima oară şi o broască-V, îşi aminti neliniştit Bigman. Se 
cutremură gândindu-se la acele tentacule mentale care i se 
infiltraseră în cap pentru prima oară, fără ştirea lui. 

Dar de data asta camera arăta altfel. Acvariul nu mai era, 
cum nu mai erau nici farfurioarele cu alune şi vaselină. 
Mesele înalte erau goale, în faţa ferestrei false. 

Morriss arătase pe muteşte noua situaţie la intrarea lor. 
Obrajii lui durdulii se scofâlciseră, iar ochii erau marcați de 
cearcăne de oboseală. Până şi strângerea de mână era 
nesigură. 

Bigman puse pe masă cu grijă ceea ce adusese. Pe cutie 
scria „Jeleu de petrol”. 

Lou Evans şi Lucky se aşezară. 

Morriss, rămas în picioare, spuse: 

— Am scăpat de toate broaştele-V din clădire. Mai mult nu 
am putut, pentru că nu pot cere oamenilor să renunţe la 
animalele lor de casă fără un motiv întemeiat. Şi, evident, 
nu le-am putut furniza motivul. 


— Va fi de ajuns, spuse Lucky, ca în timpul discuţiei noastre 
să ţii ochii îndreptaţi spre cutia asta cu hidrocarbură. 'Te 
rog să nu uiţi nici o clipă de existenţa ei în această cameră. 

— Crezi că o să ajute? Întrebă nesigur Morriss. 

— Cred că o să ajute. 

Morriss se opri în faţa lui Lucky. Vocea lui suna ca un 
bubuit: 

— Starr, mie nu-mi vine a crede. Broaştele-V sunt în oraş 
de ani de zile. Le avem încă de la construirea oraşului. 

— Trebuie să nu scapi din vedere... Începu Lucky. 

— Că sunt sub influenţa lor? Morriss se înroşise. Nu e 
adevărat. Neg cu hotărâre. 

— Doctore Morriss, nu e ceva de care să te ruşinezi, spuse 
sec Lucky. Evans era sub controlul lor de zile întregi, iar eu 
şi Bigman am fost şi noi prinşi. Este posibil să crezi sincer 
că mintea ta nu a fost nici un moment atacată. 

— Nu ai nici o dovadă, dar nu are importanţă, răspunse cu 
violenţă Morriss. Să presupunem că aveţi dreptate. 
Problema este, ce putem face? Cum luptăm cu ele? Să 
trimitem oamenii împotriva lor e inutil. Dacă aducem o flotă 
să bombardeze Venus din spaţiu, s-ar putea să ne oblige să 
deschidem vanele ecluzelor şi să înecăm toate oraşele de pe 
Venus, drept răzbunare. Oricum, nu vom putea niciodată 
ucide toate broaştele-V de pe Venus. Au la dispoziţie ca să 
se ascundă trei trilioane şi jumătate de kilometri cubi de 
ocean şi dacă vor pot să se înmulțească foarte rapid. Este 
evident că faptul că ai avertizat Pământul este esenţial, 
recunosc, dar avem în continuare pe cap nişte probleme 
foarte mari. 

— Ai dreptate, recunoscu Lucky, dar să ştii că nu am 
transmis pe Pământ totul. Nu aveam dreptul, câtă vreme nu 
ştiam totul. De pildă... 

Interfonul licări, iar Morriss lătră în difuzor: 

— Ce mai este? 

— Lyman Tumer, pentru audienţă, domnule, veni 
răspunsul. 


— O clipă. Venusianul se aplecă spre Lucky şi-i spuse cu 
voce joasă: Eşti sigur că vrem să vină? 

— Păi era vorba de întâlnirea pentru întărirea pereţilor 
partiţiilor de transită din interiorul oraşului, nu? 

— Da, dar... 

— Tumer este în mod sigur victimă. În afară de noi, este 
funcţionarul cu un grad înalt pe care oricine l-ar alege ca 
să-l controleze. Evident că trebuie să-l vedem. 

Morriss spuse în microfon: 

— Trimite-l aici. 

Faţa slăbănoagă a lui Tumer, cu nasul încovoiat, era o 
mască a curiozităţii. Liniştea din cameră şi modul în care 
ceilalţi se holbau la el ar fi dat fiori chiar şi unui om mai 
puţin sensibil. 

Lăsând geanta cu omniprezentul computer, el spuse: 

— S-a întâmplat ceva rău, domnilor? 

Încet, cu mare grijă, Lucky i-a prezentat în linii mari 
problema. 

Gura lui lumer a rămas multă vreme căscată. După care a 
spus, slab de tot: 

— Vreţi să spuneţi că... Mintea mea... 

— Cum altfel ar fi ştiut omul de la ecluză modalitatea 
exactă de a scăpa de intruşi? Nu avea nici pregătirea, nici 
inteligenţa necesară, şi cu toate acestea s-a baricadat acolo 
absolut perfect. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Niciodată nu m-am 
gândit la asta. 

Vocea lui 'Tumer devenise un murmur incoerent. 

— Cum de mi-a scăpat aşa ceva? 

— Pur şi simplu ţi s-a comandat să-ţi scape totul. 

— Ce ruşine îmi €... 

— Să ştii că nu eşti singur, Tumer. Şi eu, şi doctorul 
Morriss, şi consilierul Evans... 

— Şi ce facem în situaţia dată? 

Lucky răspunse calm: 


— Exact asta ne întreba doctorul Morriss la sosirea ta. O 
să avem nevoie de întreaga noastră putere de judecată. 
Unul din motivele pentru care am sugerat venirea ta aici 
este computerul tău. S-ar putea să avem nevoie de acest 
computer. 

— Pe oceanele lui Venus, sper să fie nevoie, spuse Tumer, 
trezit la viaţă de subiectul lui preferat. Dacă aş putea face 
ceva ca să... 

Şi-şi duse mâna la frunte, parcă temându-se de propriul 
cap de pe umeri, un cap străin, căruia nu-i cunoştea 
posesorul. 

— Dar în clipa asta putem spune că noi suntem noi înşine? 

— Câtă vreme ne concentrăm asupra acestui jeleu 
petrolier, suntem în siguranţă, explică Evans. 

— Nu înţeleg. Cum poate să ne ajute un jeleu? 

— Ajută. Deocamdată, să lăsăm deoparte cauza, spuse 
Lucky. Vreau să continui ce aveam de spus atunci când ai 
intrat. 

Bigman se repezi la perete şi se uită agale la masa acum 
goală şi la borcanul deschis de pe cealaltă. 

— Problema noastră este următoarea, continuă Lucky. 
Oare broaştele-V sunt adevărata ameninţare? 

— Păi exact asta e teoria ta, spuse Morriss, foarte 
surprins. 

— Evident, sunt un pericol prin faptul că au tendinţa de a 
controla minţile oamenilor. Dar sunt ele un adevărat 
inamic? Îşi încearcă minţile cu cele ale oamenilor şi se 
dovedesc un adversar formidabil, dar broaştele-V, ca 
indivizi, se dovedesc destul de neinteligente. 

— Cum aşa? 

— Aţi avut aici o broască-V care nu a avut înţelepciunea să 
se ţină deoparte de minţile noastre. A transmis peste tot că 
a văzut nişte oameni deosebiți, fără mustață. I-a ordonat lui 
Bigman să-i dea alune unse cu vaselină. Asta denotă oare 
inteligenţă? S-a dat de gol aproape imediat. 

Morriss ridică din umeri. 


— Poate că nu toate broaştele-V sunt inteligente. 

— Chestiunea merge şi mai departe de atât. Noi eram 
neajutoraţi, în strânsoarea lor mentală, la suprafaţa 
oceanului. Dar eu descoperisem unele lucruri şi am încercat 
asupra lor jeleul de hidrocarburi şi a mers. I-a împrăştiat. 
Să nu uităm, era în joc însuşi scopul lor strategic. Era 
absolut necesar să ne împiedice să anunţăm Pământul 
despre existenţa lor. Cu toate acestea, au zădărnicit totul 
pentru un borcan de jeleu petrolier. Din nou, aproape ne-au 
distrus la revenirea noastră la Aphrodite. Tunul începuse să 
ne ţintească, dar menţionarea acestui compus petrolier le-a 
zădărnicit toate planurile. 

Tumer se foi neliniştit în scaun. 

— Starr, acum înţeleg ce voiai să spui cu jeleul petrolier. 
Toată lumea ştie că broaştele-V sunt nebune după grăsimile 
de orice fel. lar această dorinţă le e mai presus de orice. 

— O dorinţă prea puternică, pentru nişte fiinţe inteligente, 
care vor să-i învingă pe pământeni? Tumer, ai renunţa la o 
victorie decisivă pentru o bucată de tort de ciocolată? 

— Evident că nu, dar asta nu dovedeşte că broaştele ar 
renunţa. 

— Îţi garantez că ar renunţa. Mintea unei broaşte-V ne 
este străină şi deci nu putem presupune că ce e valabil 
pentru noi ar fi valabil şi pentru ele. Dar prea e dubioasă 
această nebunie după hidrocarburi. Pe mine mă duce 
gândul la o comparaţie între broaştele-V şi câini, mai 
degrabă decât să le compar cu oamenii. 

— Cum justifici comparaţia? Întrebă Morriss. 

— Iată cum, spuse Lucky. Un câine poate fi antrenat să 
facă multe lucruri aparent inteligente. O creatură care nu a 
văzut şi nu a auzit în viaţa ei de un câine, dacă ar fi văzut un 
câine însoţindu-şi stăpânul orb, înainte să apară Son-O- 
Trap, s-ar fi întrebat cine e mai inteligent: omul sau câinele. 
Dar dacă ar fi trecut pe lângă ei cu un os plin cu carne şi ar 
fi observat cât de tare este atras câinele, şi-ar fi dat seama 
de adevăr. 


Tumer, palid şi cu ochii aproape ieşiţi din orbite, spuse: 

— Vrei să spui că broaştele-V sunt pur şi simplu uneltele 
unor fiinţe umane? 

— Nu ţi se pare foarte plauzibil, Tumer? Doctorul Morriss 
tocmai a spus că broaştele-V sunt în oraş de mulţi ani, dar 
ele au început să provoace incidente doar cu câteva luni în 
urmă. Problemele au început cu lucruri mărunte, cum ar fi 
un om care şi-a aruncat banii pe stradă. E ca şi cum nişte 
oameni ar fi învăţat cum să folosească înzestrarea 
telepatică naturală a broaştelor-V pentru a impune ordinele 
şi controlul unor fiinţe umane. E ca şi cum ar fi început să 
exerseze treptat, să-şi dezvolte nivelul controlului, până 
când erau în stare să treacă la lucruri mai mari. S-ar putea 
ca scopul lor final să nu fie drojdiile, ci ceva mult mai mare, 
ca de pildă controlul absolut asupra Confederaţiei Solare, 
sau chiar a întregii Galaxii. 

— Nu-mi vine să cred una ca asta, spuse Morriss. 

— Atunci să mai vin cu nişte dovezi. Când eram în ocean, 
ne-a vorbit o voce mentală, care se declara a unei broaşte-V. 
A încercat să ne forţeze să furnizăm informaţii şi apoi să ne 
sinucidem. 

— Ei bine? 

— Ei bine, vocea ajungea la noi prin intermediul unei 
broaşte-V, dar nu provenea de la o broască-V. Venea din 
partea unei fiinţe umane. 

Lou Evans se ridicase în picioare şi se uita cu totul 
descumpănit la Lucky. 

Lucky zâmbi. 

— Nici măcar Lou nu o crede, dar este adevărul adevărat. 
Vocea vorbea despre „maşini de metal strălucitor”, nu 
despre „nave”. Ni se sugera că broaştelor-V nu le sunt 
familiare anumite noţiuni şi de aceea folosesc pentru ele 
termeni ocolitori, descriptivi, care să însemne acelaşi lucru. 
Dar vocea a uitat ceva. Îmi amintesc cuvânt cu cuvânt: 
„Viaţa se va sfârşi pentru cei ca tine, ca şi cum ai stinge un 
foc. Va fi stinsă şi nu va mai arde niciodată.” 


Morriss repetă apatic: 

— Ei bine? 

— Ei bine, ar fi cazul să înţelegeţi. Cum putea folosi o 
broască-V un concept cum ar fi „stingerea unui foc”, sau 
pur şi simplu ideea de ardere? Dacă vocea se pretindea a fi 
a unei broaşte-V, care nu ştie ce e aceea o navă, cum putea 
şti ce este acela foc? 

Le era tuturor evident, dar Lucky continua furios: 

— Atmosfera lui Venus este compusă din nitrogen şi bioxid 
de carbon. Nu există oxigen în stare liberă. Ştim cu toţii 
asta. În atmosfera venusiană nu poate să ardă nimic. Nu pot 
exista flăcări. O broască-V poate să se căznească un milion 
de ani, dar nu va avea de unde să vadă un foc. Cineva poate 
să spună că ar fi putut vedea focuri sub cupolele oraşelor, 
dar oricum n-ar fi înţeles natura focului, nu mai mult decât 
funcţionarea navelor noastre. În ce mă priveşte, sunt sigur 
că gândurile pe care le primeam nu proveneau de la o 
broască-V, ci de la un om care se folosea de broaştele-V 
pentru a ajunge la minţile noastre. 

— Dar cum de e posibil aşa ceva? Întrebă Tumer. 

— Nu ştiu, spuse Lucky. Aş vrea să ştiu. În mod sigur, ca să 
găseşti aşa ceva e nevoie de o minte strălucită. Un om ar 
trebui să ştie multe lucruri despre subiecte ca funcţionarea 
unui sistem nervos şi despre fenomenele electrice care o 
însoțesc. 

Lucky se uită cu răceală la Morriss: 

— De pildă, ar trebui să fie specializat în biofizică. 

Toţi ochii erau întorşi spre consilierul venusian, căruia 
sângele îi pierea din faţă, până când mustaţa grizonată nu 
se mai văzu pe fundalul pielii palide. 

Inamicul! 

Morriss reuşi doar să bâiguie: 

— Vrei să spui câ...? 

Dar vocea i se frânse, răguşită. 

— Nu emit nici o acuzaţie, spuse liniştit Lucky. Doar am 
emis o ipoteză. 


Morriss se uita în jur deznădăjduit, întorcându-şi privirea 
spre fiecare dintre ceilalţi patru oameni din încăpere, 
uitându-se fix, fascinat, în ochii lor. 

Spuse, înecându-se: 

— E o nebunie, e o prostie. Eu am raportat primul toate 
tulburările de pe Venus! Căutaţi raportul original de la 
Consiliu! Eu l-am semnat. De ce să chem Consiliul, dacă aş 
fi fost... Şi ce motiv aş fi avut? Ei? Ce motiv? 

Consilierul Evans părea foarte stânjenit. Din privirea sa 
aruncată în direcţia lui Tumer, Bigman îşi dădea seama că 
Evans n-ar fi vrut martori din exterior la o dispută care 
ţinea doar de Consiliu. 

Cu toate acestea, Evans a vorbit în cu totul altă direcţie: 

— Asta ar explica efortul depus de doctorul Morriss pentru 
a mă discredita. Eram un intrus, eram periculos, puteam să 
aflu din întâmplare adevărul. Deja descoperisem o jumătate 
din el, în mod sigur. 

Morriss respira greu. 

— Nu am făcut niciodată aşa ceva. Este o conspirație 
împotriva mea şi n-o să vă fie moale nici unuia, dacă veţi 
continua. Voi apela la justiţie. 

— Vrei să spui că doreşti un proces în faţa Consiliului? 
Întrebă Lucky. Vrei să-ţi pledezi cauza în faţa plenului 
Comitetului Central al Consiliului? 

Evident, Lucky se referea la procedura judecării 
consilierilor acuzaţi de înaltă trădare faţă de Consiliu şi faţă 
de Sistemul Solar. În istoria Consiliului, nimeni nu fusese 
supus acestei proceduri. 

La menţionarea acestei posibilităţi, pe Morriss l-au părăsit 
toate frânele care-l reţinuseră. Urlând, se ridică şi se 
aruncă asupra lui Lucky. 

Lucky se rostogoli peste braţul fotoliului pe care stătea şi, 
în acelaşi timp, făcu un semn rapid în direcţia lui Bigman. 

Era semnalul pe care-l conveniseră mai înainte. Bigman 
trecu la îndeplinirea instrucţiunilor date de Lucky pe când 


se aflau încă la bordul Hildei şi treceau prin ecluza care-i 
ducea sub cupola de la Aphrodite. 

Se auzi tunetul blasterului. Fusese reglat la intensitate 
mică, dar radiaţiile lui ionizante au umplut camera de un 
miros pătrunzător de ozon. 

Şi aşa a rămas camera clipe lungi. Orice mişcare încetase. 
Morriss, cu capul căzut în fotoliul lui Lucky, nu făcu nici un 
gest de ridicare. Bigman rămăsese în picioare, ca o statuie 
miniaturală, cu blasterul la şold, de parcă îngheţase în actul 
tragerii. 

Iar ţinta loviturii de blaster se afla întinsă, distrusă, pe 
podea. 

Lou Evans a fost primul care şi-a recăpătat glasul, dar 
doar pentru a scoate o exclamaţie: 

— Sfinte Spaţiule...! 

Apoi a urmat şuieratul lui Lyman Tumer: 

— Ce ai făcut? 

Morriss, gâfâind după recentul lui efort, nu putea spune 
nimic, dar îşi rotise capul şi-l privea muteşte pe Bigman. 

— Bună lovitură, Bigman, îl lăudă Lucky, laudă la care 
Bigman zâmbi fericit. 

Cutia neagră a computerului lui Lyman Tumer zăcea 
zdrobită şi în cea mai mare parte carbonizată, dezintegrată. 

Vocea lui Tumer căpătă vigoare: 

— Calculatorul meu! Idiotule! Cum ai putut să faci una ca 
asta? 

Îi răspunse Lucky, foarte natural: 

— Nu a făcut decât ce trebuia să facă, Tumer. lar acum, 
vreau ca toată lumea să păstreze liniştea. 

Se întoarse spre Morriss, îl ajută pe rubicondul personaj 
să se ridice şi-i spuse: 

— Domnule doctor Morriss, vă prezint scuzele mele. 
Trebuia însă să fiu sigur că atenţia lui Tumer este 
îndreptată într-o direcţie cu totul greşită. A trebuit să mă 
folosesc de tine în acest scop. 


— Asta înseamnă că nu mă bănuieşti de... De... Bâigui 
Morriss. 

— Nici măcar o clipă nu mi-am pus problema, răspunse 
Lucky. Niciodată. 

Morriss se depărtă puţin, cu ochii aprinşi de mânie. 

— Atunci, Starr, aştept o explicaţie. 

— Înainte de prezenta şedinţă, începu Lucky, n-am 
îndrăznit niciodată să-i spun cuiva că bănuiesc că în spatele 
broaştelor-V se află un om. Nu am putut spune asta nici 
măcar în mesajul meu către Pământ. Mi s-a părut evident că 
dacă aş fi făcut asta, adevăratul inamic ar fi devenit 
disperat şi ar fi luat măsuri, cum ar fi inundarea unuia 
dintre oraşe, şantajându-ne după aceea cu repetarea 
isprăvii. Câtă vreme nu ştia că am eliminat broaştele-V din 
bănuielile mele, speram că va continua jocul lui şi că nu va 
urmări să ne omoare decât pe mine şi pe prietenii mei. Dar 
la şedinţa aceasta am putut să vorbesc liber, pentru că am 
considerat că am reuşit să îl aduc aici pe omul în chestiune. 
Totuşi, nu am îndrăznit să întreprind nici o acţiune 
împotriva lui fără o pregătire adecvată, pentru că mi-era 
teamă că ne va controla mental şi că acţiunile lui vor fi după 
aceea radicale. Mai întâi, a trebuit să-i distrag atenţia 
complet, ca să fiu sigur că cel puţin câteva secunde va fi 
prea absorbit în activităţile colaterale ale grupului ca să 
detecteze, cu ajutorul uneltelor lui, broaştele-V, emoţiile 
puternice pe care le puteau emite mintea mea şi cea a lui 
Bigman. În mod sigur, nu există în clădire nici o broască-V, 
dar s-ar fi putut folosi de alte broaşte-V, din altă parte a 
oraşului, aşa cum e capabil să folosească şi broaştele-V din 
ocean, aflate la mulţi kilometri de Aphrodite. Ca să-i distrag 
atenţia, te-am acuzat, doctore Morriss, de trădare. Nu te- 
am putut avertiza înainte, pentru că voiam ca emoţiile tale 
să fie autentice - şi ai fost - admirabil de indignat. Atacul 
tău asupra mea a fost extrem de bine venit. 

Morriss scosese o batistă dintr-un buzunar băgat în 
mânecă şi-şi tampona fruntea plină de broboane. 


— Lucky, mi-a picat foarte rău, dar cred că-ţi înţeleg 
raţionamentul. 'Tumer este omul, corect? 

— Tumer este omul, spuse Lucky. 

Tumer îngenunchease şi cotrobăia năuc printre resturile 
împrăştiate şi arse ale instrumentului lui. Se ridică şi spuse 
cu ură: 

— Mi-aţi distrus computerul! 

— Personal, nu cred că era un computer, spuse Lucky. Prea 
îl ţineai tot timpul cu tine. Când te-am întâlnit prima oară, îl 
aveai lângă tine. Ai spus că-l foloseşti ca să calculezi 
rezistenţa barierelor interioare ale oraşului împotriva 
posibilei inundaţii. lar acum probabil că-l aveai la tine ca să 
te ajute, dacă discuţiile cu doctorul Morriss privitoare la 
aceleaşi bariere ar fi dus la idei noi... 

Lucky făcu o pauză, apoi continuă, cu un calm dur în voce: 

— Dar am venit să te văd şi în apartamentul tău, în 
dimineaţa de după ameninţarea cu inundația. Pur şi simplu, 
voiam să discut cu tine nişte lucruri care nu implicau nici un 
fel de calcule, iar tu ştiai asta. Cu toate acestea, nu ai putut 
lăsa calculatorul în camera cealaltă. Trebuia să fie cu tine, 
la picioarele tale. 

Tumer începu o apărare disperată: 

— Era creaţia mea, îmi plăcea foarte mult. Îl purtam tot 
timpul cu mine. 

— Cred că avea cam zece kilograme. Cam greu, oricât ar fi 
fost de mare afecțiunea pentru propria creaţie. Oare nu 
cumva era dispozitivul prin care ţineai legătura 
permanentă cu broaştele-V? 

— Şi cum ai de gând să dovedeşti aşa ceva? Îl şfichiui 
ironic Tumer. Ai spus tu însuţi că şi eu sunt o victimă. Toată 
lumea poate să depună mărturie. 

— Da, spuse Lucky, pot să dovedesc. Omul care s-a 
baricadat cu atâta îndemânare în ecluza cupolei avea 
informaţiile de la tine. Dar oare informaţia era furată din 
mintea ta, sau furnizată voluntar? 

Morriss izbucni furios: 


— Lucky, nu-l mai fierbe atâta! Tumer, eşti sau nu vinovat 
de epidemia asta a controlului mental? 

— Bineînţeles că nu sunt! Strigă Tumer. Nu poţi să iei nici 
o măsură doar pentru că aşa spune un tinerel care crede că 
tot ce visează el e realitate, doar pentru că e membru al 
Consiliului. 

— Ia spune-mi tu, Tumer, zise Lucky, îţi aminteşti de 
noaptea aceea în care un om stătea cu pârghia de ridicare a 
porţii ecluzei în mână? Ţi-o aminteşti bine de tot? 

— Mi-o amintesc foarte bine. 

— Îţi aminteşti că ai venit la mine şi mi-ai spus că dacă se 
deschide ecluza, bariera interioară de transită nu va rezista 
şi că întregul Aphrodite va fi inundat? Erai de-a dreptul 
înfricoşat. Aproape intraseşi în panică. 

— Aşa e, eram îngrozit. Şi acum sunt. Nu poţi să nu te 
sperii în situaţii ca aceea. Şi Tumer adăugă maliţios: 
Evident, dacă eşti viteazul Lucky Starr, rămâi calm. 

Lucky ignoră remarca. 

— Nu cumva ai venit la mine ca să-mi transmiţi informaţia 
exact pentru a mai spori confuzia deja existentă, ca să ne ţii 
ocupați destul de mult pentru ca să-l manevrezi pe Lou 
Evans să iasă din oraş, în ocean, unde-l puteai omori în 
voie? Evans era greu de manipulat şi aflase prea multe 
despre broaştele-V. Poate că încercai să mă îngrozeşti şi pe 
mine, ca să plec din Aphrodite şi de pe Venus. 

— 'Teoria ta e ridicolă, spuse Tumer. Barierele interioare 
chiar sunt insuficiente. Întreabă-l pe Morriss. Mi-a verificat 
calculele. 

Nu prea entuziast, Morriss confirmă: 

— Mi-e teamă că aici Tumer are dreptate. 

— N-are importanţă, spuse Lucky. Hai să lăsăm asta 
deoparte, deocamdată. Mai exista un pericol, real, iar 
Tumer era pe drept speriat... Tumer, eşti căsătorit. 

Ochii lui Tumer sclipiră neliniştiţi. Îl privi scurt pe Lucky, 
apoi îşi îndreptă iar privirea în altă parte. 

— Şi ce dacă? 


— Soţia ta e frumoasă şi considerabil mai tânără decât 
tine. Nu eşti căsătorit nici de un an. 

— Şi ce vrei să dovedeşti cu asta? 

— Că probabil nutreşti pentru ea o profundă afecţiune. 
Îndată după căsătorie, te-ai mutat într-un apartament 
scump, ca să o mulţumeşti pe ea. Îi permiţi să decoreze 
casa după gustul ei, deşi tu ai cu totul alte gusturi. În mod 
sigur nu i-ai neglija siguranţa, nu? 

— Nu înţeleg. Despre ce vorbeşti? 

— Cred că ştii deja. Singura dată când am întâlnit-o pe 
soţia ta, ea mi-a spus că în tot timpul vânzolelii din noaptea 
trecută dormise. Părea foarte dezamăgită că nu luase şi ea 
parte la evenimente. De asemenea, mi-a subliniat cât de 
minunată e casa în care locuiţi. Chiar mi-a spus că aveţi 
„Trefugii”. Din nefericire, pentru mine termenul nu avea nici 
o semnificaţie, căci mi-aş fi dat seama încă de atunci şi acolo 
de adevăr. Am înţeles totul abia când mă aflam pe fundul 
oceanului, când Lou Evans mi-a amintit întâmplător de 
aceste adăposturi. „Adăposturile” sunt ceva cu totul 
deosebit, pe Venus ele sunt construite pentru a suporta 
întreaga presiune a oceanului în cazul că un cutremur ar 
distruge cupola unui oraş. Acum înţelegi despre ce 
vorbesc? 

Tumer nu scotea nici un cuvânt. Lucky continuă: 

— Dacă în noaptea aceea îţi era atât de tare teamă de o 
catastrofă pentru întregul oraş, de ce nu te-ai gândit la 
soţia ta? Vorbeai despre salvarea oamenilor, despre 
evacuarea oraşului. Chiar să nu te fi gândit la siguranţa 
soţiei tale? Subsolul apartamentului vostru are asemenea 
adăposturi. În două minute, s-ar fi aflat în siguranţă. Nu 
aveai decât s-o suni şi să o avertizezi. Dar n-ai făcut-o. Ai 
lăsat-o să doarmă. 

Tumer mormăi ceva. 

— Să nu-mi spui că ai uitat, continuă Lucky. Nu pot să cred 
aşa ceva. Puteai să uiţi orice, numai siguranţa soţiei tale nu. 
Permiteţi-mi să vă sugerez o explicaţie alternativă. Nu te-a 


îngrijorat situaţia soţiei tale, pentru că ştiai că nu se află în 
nici un fel de pericol. Ştiai că nu există nici un pericol, 
pentru că ştiai că poarta ecluzei nu va fi deschisă. 

Lucky se ambalase şi era furios. 

— Ştiai că poarta ecluzei nu se va deschide, pentru că tu 
erai cel care avea controlul mental asupra omului de la 
comenzi. Ceea ce te-a trădat a fost exact iubirea profundă 
pentru soţia ta. N-ai vrut să-i tulburi somnul, deşi astfel 
mica ta piesă ar fi arătat mult mai plauzibilă. 

Tumer spuse brusc: 

— Nu mai spun nimic decât în prezenţa unui avocat. Nu ai 
absolut nici o dovadă. 

— Este destul pentru a iniţia o investigaţie pe scară largă 
a Consiliului, spuse Lucky. Doctore Morriss, eşti bun să-l ţii 
la păstrare până când terminăm preparativele pentru 
zborul spre Pământ? Îl vom însoţi eu şi Bigman. O să avem 
grijă să ajungă acolo în bună stare. 

Ajunşi la hotel, Bigman spuse cu îngrijorare în glas: 

— Pe nisipurile marţiene, Lucky, nu văd cum ai putea găsi 
dovezi împotriva lui Tumer. Toate deducţiile tale sunt foarte 
convingătoare, dar ele nu constituie dovezi materiale. 

Lucky, după o cină caldă cu drojdii, era pentru prima oară 
în măsură să se relaxeze de la străpungerea stratului de 
nori care înconjura pe Venus. Spuse: 

— Consiliul nu va fi interesat, cred eu, să obţină dovezi 
care să-l pună la zid pe Tumer. 

— Lucky! Cum aşa? Doare un ticălos... 

— Ştiu. E de multe ori mai rău decât un criminal. Are 
evidente înclinări dictatoriale, este şi trădător. Dar mai 
important decât răutatea lui este faptul că a creat o operă 
genială. 

— Te referi la maşina lui? Întrebă Bigman. 

— Categoric. Am distrus singura asemenea maşinărie 
existentă şi probabil că va trebui să construim o alta. Există 
multe întrebări la care ar trebui să căpătăm răspunsuri. 
Cum a reuşit Tumer să controleze broaştele-v? Când a vrut 


să-l omoare pe Lou Evans, a dat instrucţiuni detaliate 
broaştelor-V, le-a ordonat să aducă din abis gigantul? Sau 
le-a spus simplu: „Omorâţi-l pe Evans”, lăsându-le să-şi facă 
treaba ca nişte câini dresați, să aleagă ele modalitatea? De 
asemenea, îţi imaginezi ce posibilităţi poate să aducă un 
asemenea instrument? Poate să ne ofere o metodă cu totul 
nouă de atacare a bolilor mentale, o cale nouă de a combate 
impulsurile criminale. Ar putea, chiar, pe viitor, dacă este 
folosit cum trebuie, să prevină războaie şi să învingă 
inamicii Pământului fără vărsare de sânge, rapid, dacă ni se 
va impune vreodată războiul. O maşină periculoasă în 
mâinile unui tip mânat de ambiţii poate deveni foarte 
folositoare şi binefăcătoare în mâinile Consiliului. 

— Oare Consiliul va vrea să-l determine să construiască o 
altă maşină? Întrebă Bigman. 

— Cred că da, după ce se vor lua toate precauţiunile 
necesare. Dacă i se oferă o grațiere şi o reabilitare la 
alternativa închisorii pe viaţă, fără să-şi mai poată vedea 
vreodată soţia, cred că va alege să se facă util. Evident, una 
dintre primele utilizări ale maşinii va fi investigarea chiar a 
minţii lui Tumer, pentru a-l ajuta să-şi vindece anormala 
sete de putere. Vom salva astfel pentru omenire un creier 
extraordinar. 

În ziua următoare aveau să părăsească planeta, 
îndreptându-se din nou spre casă. Lucky se gândi cu o 
plăcută nostalgie la minunatul cer albastru de acasă, la 
viaţa în aer liber, la hrana naturală, la spaţiu şi la viaţa pe 
întinderile de uscat. 

— Nu uita, Bigman, e foarte uşor să „protejezi societatea” 
prin execuţia unui criminal, dar asta nu va aduce înapoi 
vieţile victimelor lui. Dar dacă cineva ar putea să-l vindece 
şi să-l folosească pentru a face viaţa mai bună şi mai 
frumoasă în acea societate, ar fi o realizare mult, mult mai 
mare... 

Ramsai 


SFÂRŞIT