Serge Brussolo — Carnavalul de fier

présence du futur 


serge brussolo 
Carnavalul 
de 


Fier 


denoël 


Serge 
Brussolo 


Carnavalul De 
Fier 


Le carnaval de fer 


19835 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, 
Paris) este un scriitor francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o 
familie săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la 
cursele de cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în 
copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, 
imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar 
şi pentru scris. Locuiau toţi trei într-o cameră de 
servitori de la mansarda unui imobil luxos dintr-un 
cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale lecturi au 
fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake şi 
Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 

A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a 
crimei” cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi 
desenate pe care le citea în paralel cu romanele foto 
Satanik sau cărţile polițiste a lui James Hadley Chase. 

In anii '60, familia sa se mută într-un bloc social 
(HLM!) dintr-un cartier muncitoresc de la periferia 
Parisului. Vecinătatea unei baze a armatei americane îi 
înveselește însă copilăria: împreună cu alţi copii 
scotocea prin pubelele americanilor descoperind şi 
citind cu indicibilă bucurie (în original, cu ajutorul 
dicționarului!) comics-uri altfel intruvabile în Franţa 


1 Lb. franceză: habitation à loyer modéré. Case cu chirii moderate. 


acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The 
Shadow etc. 

Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie ,romane”, 
de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. În liceu 
avea reputaţia făcută: unii profesori îl dispretuiau și-i 
spuneau că n-o să facă nimic în viaţă; alţii însă îl 
admirau și-i prevesteau o carieră de scriitor. Ajuns - în 
mod natural - student la litere, îşi trimite scrierile pe la 
diverse publicaţii şi debutează astfel, la 21 de ani, în 
paginile unui fanzin obscur. Perseverează, de altfel nu 
ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 1978 primește 
Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela 
Funnyway. In sfârșit, după zeci de refuzuri, editurile 
încep să-l ia în seamă şi Denoel îi deschide porțile, 
publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un ville 
malade. Urmează alte 150 de romane. 

In anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul lui 
original și distinctiv literatura science-fiction franceză. 
Considerat de unii critici o enigmă imposibil de 
clasificat, Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este 
creatorul unor universuri literare halucinante, 
construite cu ajutorul unei doze specifice de violenţă și 
sexualitate, care i-au adus un public format din cititori 
pe cât de fideli pe atât de pasionaţi. 

Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul 
lui text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut în 
periodicul L'Aube enclavee în 1972. Funnyway 
(Funnyway, în Jurnalul SF nr.163), o altă nuvelă, 
publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu 
Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction 
Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Francaise. 
Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același 
premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d'une 
ville malade/Vedere în secţiune a unui oraș bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de 
abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul 
Apollo în 1984. Un număr mare de romane au fost 


publicate în colectia Anticipation a editurii Fleuve Noir 
si în colecţia Présence du futur a editurii Denoel. 

După ce initial a scris numai science-fiction, Brussolo a 
abordat mai târziu alte genuri literare, precum romanul 
istoric sau cel aparţinând genului thriller. Este, de 
asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii si 
tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


Pentru Sylvie, 
Mac Mako, 
Poko maimuta si ceilalţi... 


Prolog 


Trenul se strecoară prin noapte. Locomotiva scobește 
în grosimea tenebrelor, devorând șinele, împroșcând o 
trâmbă de funingine pe care curentul o alungă în urmă, 
pe deasupra vagoanelor, asemeni unui voal de mireasă 
pe negativul unei pelicule fotografice. 

Nici urmă de lumină în compartimente, nici măcar o 
lampă de veghe pe culoar, nimic, decât șirul celor zece 
vagoane oarbe în care cea mai slabă rază pare să fie 
tabu. Un convoi obscur care se înșiră în beznă, un ciudat 
tren-fantomă, cu pasageri bâjbâind. 

În al optulea compartiment din capăt, așezat în fotoliul 
rezervat cu numărul 1234 (în sensul înaintării trenului, 
locul de lângă geam), se află un bărbat. Un bătrân cu 
pielea cenușie, vizibil jenat de un costum prea larg 
pentru el. Mărul lui Adam i se agită neîncetat de-a 
lungul beregatei acoperite de o piele aspră și zbârcită. 
Mâinile îi tremură pe coapsele slăbite ca două lighioane 
smochinite, pistruiate cu nuanţe de galben si brun. Il 
cheamă David, se îndreaptă către Orașul Oracolelor. Se 
apropie de șaptezeci de ani. 

Imediat ce garnitura va opri cu un urlet interminabil 
de frâne, bătrânul își va apuca pălăria de fetru cu bor 


rulat, valiza din carton prost și va cobori împreună cu 
ceilalți călători. 

Niciun moment nu o va remarca pe tânăra femeie cu 
cozi întunecate, care-l observa cu aviditate din capătul 
opus al peronului. Era înveșmântată cu o cămașă 
grosolană din pânză ţărănească, strânsă în talie, pe 
deasupra căreia purta o vestă de marochin. O pereche 
de cizme de vânătoare, cu tocurile scâlciate, îi 
adăpostea picioarele goale. David va trece prin fața 
acestei apariţii fără s-o vadă, fără să-l mire măcar 
aspectul ei medieval. Apariţia de mai sus se numește 
Sirce și se află acolo de câteva zile, în așteptarea lui. 

De asemeni, bătrânul nu-l va vedea nici pe omul cu 
pelerină de piele purpurie, care se ascundea cu grijă în 
spatele geamului biroului pentru bagaje de mână. 
Nimeni nu cunoaște numele acestui personaj, dar 
craniul ras, obrajii pudrati în alb, după moda japoneză, 
gura puternic conturată cu roșu de buze, îl desemnează 
drept Maestru al Vorbelor. Mai exact, un flecar al 
confreriei Ciclicilor. 

Nu, David nu va vedea nimic din toate astea. Nici pe 
bărbat, nici pe femeie, încă nu știe că, pentru acești doi 
jucători, va deveni curând pionul a cărui sosire era 
așteptată de atâta vreme pe eșichierul sumbrelor lor 
combinaţii... 

O partidă în care se va angaja și despre care acum nu 
are nici cea mai vagă idee. Nu este decât un biet bătrân, 
un bătrân dintre cei cinci-șase, asemeni lui, care 
debarcă zilnic pe peronul Orașului Oracolelor, stațiunea 
balneară uitată de hărțile oficiale. 

Da, în câteva minute, locomotiva se va urni greoi din 
loc, intriga va putea începe. Îl cheamă David. O cheamă 
Sirce. 

Celălalt nu are nume, dar foșnetul greoi al capei de 
piele purpurie face cât toate cărţile de vizită. Și, mai 
ales, cele ale Maestrilor Vorbelor... 


ORASUL ORACOLELOR 


Noaptea mânjea contururile trenului cu vagoanele 
spoite ciudat cu catran. Obscurul era atât de profund, că 
la zece metri distanță devenea practic imposibil să 
detectezi formele convoiului. Doar scăpările spasmodice 
de vapori, izbiturile bielelor și pistoanelor mai indicau 
prezenţa acestuia. 

David făcu câţiva pași pe peron, având impresia că un 
animal enorm și invizibil gâfâie în beznă în ritmul unei 
copulatii monstruoase. Apucă valiza și porni către ieșire. 
A fost obligat să facă tot acest drum în cea mai completă 
obscuritate, sub ochiul suspicios al unui șef de tren ce 
veghea crâncen ca niciun pasager să nu încalce 
consemnul și să se apuce să citească ziarul la lumina 
unei lanterne. A trebuit să se deplaseze bâjbâind de-a 
lungul culoarelor în căutarea toaletei. Degeaba. Sfârșind 
prin a se rătăci, urinase, la întâmplare, pe ușa unui 
compartiment, nemaifiind în stare să ajungă la locul său. 
Un controlor l-a luat de mână și l-a condus ca pe un 
copil. 

„... Asta-i regulamentul, îi șoptise omul cu uniformă, nu 
putem face nimic. Nimeni nu are voie să cunoască 
traseul trenului. Nu mai departe decât acum trei luni, 
niște fanatici religioși au încercat să ne bombardeze. 
Linia care duce spre Orașul Oracolelor nu e privită cu 


ochi buni, e clar! Ca atare, luăm măsuri de precauţie. La 
început puneam storuri negre sau vopseam ferestrele în 
albastru pentru a nu lăsa lumina să răzbată în exterior. 
Se găsea însă întotdeauna un cretin care să spargă 
geamul... Acum nu mai avem lumină deloc! E mai sigur 
așa!” 

Suspină. Peronul se golea. 

Fără să arunce măcar o privire către tovarășii lui de 
drum, David intră în sala pavată eu dale pătrate. Un 
panou emailat se legăna atârnat de plafon, încadrat de 
două ventilatoare imense de aramă. Pe el citi: 


Ati ajuns în Orașul Oracolelor. 
Nu încercați să aflaţi unde vă aflați. 
Siguranța dumneavoastră depinde de liniștea 
dumneavoastră. 


David ridică indiferent din umeri și păși pragul 
toaletei. Se simţea obosit, ba, mai mult, uzat. Răsuci 
robinetul de la chiuvetă, își umezi palmele și le lipi de 
faţă. În oglindă, își văzu propria imagine. Ridurile care-i 
striau fruntea, tâmplele, obrajii, îi păreau în seara asta 
mai adânci ca niciodată. Bătrân. Cuvântul i se izbi de 
dinţi ca o reverberatie. Era bătrân. O zumzăială ciudată 
îl făcu, deodată, să ridice capul. Deasupra oglinzii, 
atârnat de niște fire răsucite, un biet bec de 40 W picura 
o lumină gălbuie, de lumânare la cap de mort. Dinspre 
el provenea zgomotul. Primul gând îi zbură la un scurt 
circuit, dar imediat privirea i se agätà de un minuscul 
punct negru, suspendat în mijlocul balonului de sticlă. O 
pată zburând dezordonat, prizonieră... Atâtat de 
curiozitate, se ridică pe vârful picioarelor, înălțându-și 
nasul la nivelul lămpii. Insecta, poate o călugăriță, părea 
să degajeze o energie dureroasă, cu singurul scop de a 
se menţine pe peretele de sticlă netedă la o distanţă 
convenabilă de filamentul incandescent. David se 
întrebă cum putuse pătrunde această gâză în interiorul 


balonului și să supravieţuiască într-un mediu atât de 
ostil, luptând din greu să scape atât de asfixiere, cât și 
de foc. În nenumărate locuri, carapacea și elitrele sale 
prezentau urme de arsuri. Unul din piciorușele 
minuscule, din spate, cu articulaţii atât de complicate, 
rămăsese contractat într-un mod ciudat, ca scos din uz. 
Bătrânul închise ochii, încercând să șteargă de pe retină 
imaginea strălucitoare a filamentului. Nu era prima oară 
când remarca prezența insectelor în interiorul 
termometrelor, tuburilor cu neon... În acest moment, 
gâza cedă. David văzu micul corp chitinos, cenușiu, 
lovind peretele de sticlă, înainte de a încerca să 
acţioneze întrerupătorul, becul explodă cu un pocnet 
sec, încăperea fiind brusc cufundată în beznă, în obraz 
simţi o furnicătură neplăcută, acolo unde deflagratia 
încrustase particule fine de sticlă. Degetele atinseră 
pielea, pe care barba neagră de dimineaţă o făcea 
zgrunturoasä. Puţină umezeală, putin sânge. 

Se aplecă, bâjbâind în căutarea valizei. Pălăria de fetru 
englezesc îi irita fruntea. Rezistă nevoii de a-și scoate 
batista (pentru a șterge panglica interioară din piele) și 
traversă glonţ sala. Fără să ridice ochii. 

Afară, un cabaret agăţat de flancul unei construcţii 
înalte îl agresa cu reclama luminată puternic. Era o 
tavernă încercuită de arcadele tenebroase ale unei 
piatete acoperite sau ale unei galerii rezervate 
prostituatelor. Degaja o miasmă înţepătoare de poșircă 
trezită si de secretii genitale. Pe scările ce urcau spre 
terasă fusese înlănţuită o gorilă împopoţonată ridicol cu 
o salopetă din mătase galbenă. Jivina musculoasă 
arunca asupra consumatorilor o privire buimacă, 
jonglând neglijent cu câteva bile strălucitoare. 
Proprietarul cabaretului, un tip micut și chel, cu faţa 
roșie, se ţinea la distanţă, cu o găleată de plastic în 
mână. Apropiindu-se mai mult, David zări o băltoacă 
între picioarele maimuţoiului și de asemenea o pată 
întunecată pe salopetă în partea inferioară a corpului. 


Înţelese că animalul captiv se vedea constrâns să 
urineze pe el, cât era ziua de mare. Surprinzând privirea 
trecătorului, omuletul vărsă conţinutul gäletii între 
labele gorilei, ștergând imediat urmele incriminatoare. 
David își continuă drumul. La agenţie i se precizase că 
hotelul se afla chiar la capătul străzii și că avea o 
cameră reținută pe numele „Dl. Sat”. I se recomandase 
foarte ferm să nu uite acest cuvânt-cod. Totodată i s-a 
interzis să și-l noteze pe ceva. Promisese, argumentând 
că nu avea probleme cu memoria, în pofida vârstei sale 
avansate. 

Înainta cu ochii tintuiti pe trotuar. Fără curiozitate. 
Era indiferent la arhitectura barocă a acestui centru de 
pelerinaj, care nu figura pe nicio hartă oficială de mai 
bine de două veacuri. Înainta, preocupat doar de gândul 
unui pat confortabil. 

La hotel fu întâmpinat fără căldură. O femeie slăbuţă, 
cu bluză cenușie și conci, întinse o cheie, indicându-i 
primul etaj. Brusc, în momentul în care puse piciorul pe 
prima treaptă, nu-și putu reţine o tresărire de teamă. La 
mijlocul scării, susținut de balustrada cu care făcea corp 
comun, un om din lemn întunecat îl domina, îngheţat 
într-o mișcare pe care n-o va termina niciodată. Era o 
statuie de peste doi metri înălțime, sculptată cu o grijă 
maniacă pentru detaliu. Degaja un plăcut parfum de 
ceară de lustruit. Ajungând în dreptul ei, David constată 
că nu fusese uitat nimic, nici decorația de pe reverul 
hainei, nici inițialele de pe batista ce-i ieșea din 
buzunar. Colosul strângea în mâna dreaptă o placă 
emailată, un dreptunghi metalic, pe care îl prezenta ca 
pe o legitimatie de poliţie si pe care se putea citi: 


Părăsind Orașul Oracolelor, vei rămâne mut ca o 
statuie. 


David se scutură, realizând că se holba la acest 
personaj de aproape un minut, ca în stare de hipnoză. 


Jos, în mijlocul salonului, proprietäreasa îl studia cu un 
aer nedumerit. Se strădui să-i surâdă și urcă apoi la 
primul palier. Nu-i fu greu să-și localizeze camera. Era o 
încăpere cu plafonul arcuit, ca al unui cavou sau 
adăpost antiatomic, cu mobile bătrânicioase, mirosind a 
ceară și a naftalină. 

Se lăsă să cadă pe pat, cu convingerea că apăsarea 
oboselii lui va sfărâma somiera. 

Câteva cărţi, învelite în galben, ocupau etajera mai 
modernă, în stil cosy’. Erau romane polițiste, din 
vremuri îndepărtate, pe care le frunzări mașinal. 
Titlurile nu-i erau necunoscute... Amintirile ieșeau la 
suprafaţă din mâlul anilor. Epave pe care le credea 
măcinate, de neidentificat și care se dezvăluiau acum 
intacte... Era... Era în Deauville, în hambarul unchiului 
Jean... Câţi ani avea? Treisprezece ani? Paisprezece ani? 
Era cu Kazor, cu cätelusul galben. Era casa 
bătrânească, cu statuia desfigurată, înălțată în mijlocul 
tufișurilor... 

Ar fi vrut să zăgăzuiască acest flux, această hemoragie 
a memoriei, această „boală a bătrânilor”, cum obișnuia 
să o numească. Dar logoreea trecutului îi umplea 
mintea. Se abandonă, lăsându-se legănat. Timpul 
curgea, fluviu invizibil, picurând către vâltori o mulţime 
de resturi din care a trebuit, de nenumărate ori, să se 
inspire pentru a recompune acel puzzle care era viaţa 
lui. 

Tresări brusc. Se lovi cu capul de tăblia patului. 
Probabil adormise, anesteziat de amintiri și de oboseala 
călătoriei, își aminti din nou de statuia din lemn înălţată 
la jumătatea scării ce urca la etaj, de cărţile în culori 
tipatoare. 

Cineva ciocăni la ușă; se ridică într-o rână, tresărind ca 
prins asupra unei fapte interzise, înainte de a avea 
răgazul să răspundă, ușa se deschise. Femeia cu bluză 
cenușie și conci înaintă câţiva pași. 


2 tricotaj. 


— Am uitat să vă spun, începu ea cu o voce acră, nu 
sunteţi de pe-aici și câteodată se produce un fenomen 
ciudat, care-i poate surprinde pe străini. O alterare a 
lucrurilor, nimic grav. E trecător. Dacă se produce nu vă 
impacientati, așteptați să treacă. Asta-i tot. Fenomenul a 
fost denumit rigor mortis”, nu atinge decât obiectele. 
Bună seara. 

Până să întrebe ceva, femeia ieși. Era prea obosit ca 
să-l mai mire ceva. Se dezbrăcă, își puse pijamaua și se 
strecură sub pătură. Zece minute mai târziu, dormea 
dus. 

Senzatia apăru, mult mai târziu, o dată cu zorii. 
Torturat de o îngrozitoare dorinţă de a urina, încercă să 
se ridice din pat. În zadar. Era ca paralizat. Deși 
incordati gata să se rupă, mușchii nu reușeau să miște 
membrele. Lupta din toate puterile să se ridice, dar 
rămânea încremenit în aceeași poziţie fetală. Fruntea i 
se acoperi cu broboane de sudoare. Totuși, degetele 
jucau libere pe pernă. Era ca si cum un glumet se 
amuzase să-l acopere, în timp ce dormea, cu o pătură de 
ciment cu priză rapidă. Vru să strige, dar cuvintele 
proprietăresei îi veniră în minte: rigor mortis... 

Denumirea latină pentru rigiditatea  cadaverică! 
Începea să înţeleagă. Neliniștea implacabilului încetă 
să-l mai sugrume. Un fenomen simplu de contractare 
moleculară, nimic mai mult! Sub acţiunea unui câmp 
magnetic oarecare, a unei radiaţii a cărei origine 
rămânea de definit, materia neînsufleţită își comprima 
componentele la maximum. Un burete se transforma în 
piatră de pavaj, cămășile îndesate pe etajerele 
dulapurilor în tot atâtea sculpturi suprarealiste. 
Cearceafurile, șervetele, fețele de masă deveniră de 
neîntins. Un moment se imagină desfăcându-și cu dalta 
patul, aruncându-și cămășile în apă fierbinte pentru a le 
reda supletea inițială. Pentru prima oară, după mult 
timp, se surprinse surâzând. 


3 rigiditate postmortală. 


Fenomenul încetă la fel de brusc precum începuse, își 
azvârli plapuma cu o aruncătură de picior, așa cum ai 
îndepărta corpul flasc al unui combatant căruia moartea 
i-a dezumflat mușchii criminali. leși pe coridor și porni 
în direcţia toaletelor. Se imobiliză deasupra pisoarului, 
tinându-si delicat sexul între două degete, golindu-si 
vezica cu jeturi prelungi, sonore. Înainte de a-și potrivi 
din nou îmbrăcămintea, micul univers al hotelului se 
contrastă din nou. Pijamaua cu striuri groase albastre, 
ce-i acoperea trupul plăpând, căpătă consistenţa 
betonului, paralizându-l în faţa vasului de faianţă albă în 
care urina făcea acum o pată maronie. Instinctiv, 
încercă să facă un pas înapoi, dar mușchii se mulţumiră 
doar să freamäte. Se simţea ca un animal-fosilă 
prizonier în faleză, un mamifer înnebunit pe care lava îl 
acoperă cu mantia ei neagră și spumoasă. Genunchii i se 
încordau în zadar, articulatiile-i pârâiau de efort. Sfârși 
prin a renunţa, îngheţat într-o poziţie ridicolă, cu sexul 
atârnând prin deschizätura slitului de la pijamaua- 
platoșă. Fruntea îi era acoperită cu sudoare. Era o 
statuie din carne vie, manechin în vitrina unui magazin 
de coșmar. Cumpărători ciudati vor defila în căutarea 
unor veșminte rezistente, indivizi formidabili, cu o 
anatomie capabilă să îndoaie materialele cele mai dure, 
se vor opri în fața manechinului David, vor pipăi 
pijamaua de oţel între degetele lor puternice, vor... 

Inchise ochii, înghițind în sec. Nu era decât o situaţie 
dezagreabilă, atât și nimic mai mult. Fusese prevenit: 
Orașul Oracolelor este fertil în manifestări derutante. 
Nu vă speriaţi, nu se ascunde nicio vrăjitorie în spatele 
lor. Nimic altceva decât un joc subtil de schimbări 
magnetice și gazoase, permutări moleculare. 

„Orașul Oracolelor se află sub semnul schimbărilor. 
Repetati mereu asta în gând. Nimic din ceea ce veți 
vedea nu aparține fantasticului, magiei. Teoremele 
științifice, responsabile cu modificările chimice de acolo, 
sunt cu totul diferite de cele pe care le cunosteati până 


acum. ASTA-I TOT.” 

Reușise să se deconecteze atât de bine, că adormi. Se 
trezi doar în momentul în care hainele, redevenite suple, 
încetară să-l mai susţină în poziţie verticală, prăbușindu- 
se brusc pe dalele de gresie. Cu coccisul învineţit, se 
întoarse bombănind în cameră, jurându-și ca noaptea 
următoare să doarmă gol, DEASUPRA cuverturilor! 

Procedă la o toaletă rapidă, se bărbieri și cobori să ia 
micul dejun. Sala de mese era aproape goală, nimeni nu- 
l salută. Dar poate că era mai bine așa. Când tipa 
posacă, ce asigura serviciul îi aduse platoul, o întrebă de 
frecvenţa crizelor de rigor mortis. Nu risca să rămână, 
la un moment dat, paralizat în mijlocul șoselei? Ori... 

Servitoarea ridică din umeri: 

— Nu se întâmplă decât noaptea, mormăi ea cu un ton 
plictisit, trebuie să dormiti dezbrăcat, atât. 

Se mulțumi cu acest răspuns și se strădui să înghită 
cele două chiftele cauciucate, ce-i fuseseră plantate în 
farfurie. Proteza dentară îl deranja din ce în ce mai rău, 
așa încât se văzu nevoit să renunţe. Se simţea obosit, 
uzat. Gândurile îi formau o imensă bășică incoerentă 
într-un colţ de creier, avea nevoie de mult timp să le 
poată descurca. Era absorbit de această sarcină a 
clasificării când femeia cu conci îl bătu familiar pe umăr. 
Bluza ei gri, apretată excesiv, părea croită dintr-o 
bucată de carton. 

— Aţi dormit bine? se interesă ea, fără să aștepte să 
primească răspuns. Vă gândiţi la întâlnirea 
dumneavoastră, domnule Sat? Este fixată pentru orele 
15 la grote. Vă mai amintiţi? lată, aveţi aici un plan, 
totul este indicat. Nu-l rătăciți... 

li vorbea ca unui copil. Era oare chiar atât de bătrân? 
Atât de aproape de decrepitudine? Avea totuși 
convingerea că facultăţile sale mintale erau încă 
neatinse. Avea, bineînţeles, această supărătoare tentatie 
de a cerne trecutul, care-l năpădea când și când, 
„hemoragiile memoriei” sale, luându-l prin surprindere, 


dar de aici până la... 

Dădu din cap, se reculese și-și înăbuși o înjurătură. Nu 
trebuia să-și facă probleme la fiecare pas! Era o manie 
de bătrân năzuros! 

Rămase un timp gânditor, răsucind harta între 
degetele zbârcite, apoi își dădu jos șervetul de la gât. 

Afară era frumos. O lumină aurie se prelingea pe 
fațadele baroce, netezindu-le muchiile  dăltuite, 
ornamentele în relief, cărora le spăla umbrele, 
încercând să se orienteze, David făcu câţiva pași. 
Atmosfera era aproximativ asemănătoare cu cea a unei 
staţiuni pline de plimbäreti dichisiti, ici-colo orhidee la 
butoniere, bastoane flexibile de trestie, papioane... La 
vederea acestei atmosfere relaxate, fu năpădit de 
îndoială: figuranti? Nu era naiv, cunoștea de multă 
vreme practicile subterane ale agenţiilor de voiaj 
interplanetare, care înconjurau hotelurile cu o haită de 
actori „indigeni” plătiți cu ziua, pentru a se înfățișa 
surâzători, copii cuminţi, ospitalieri, serviabili și „teribil 
de afectuoși”... 

Se hotărî să inspecteze un pic vitrinele, să-și 
hrănească vechea pasiune pentru obiecte, gustul pentru 
îngrămădiri, pentru repetare. Nu-i trebui mult timp să 
descopere ceea ce căuta: dugheana prăfuită și demodată 
aparținând unui gen de comerţ din ce în ce mai rar 
întâlnit: giuvaiergeria-cofetărie... Un gust acid îi înțepă 
limba și saliva îi invada gura, exact ca în copilărie. 
Vitrina îl atrăgea ca un magnet, n-o mai vedea decât pe 
ea, cu ramele poleite, desuete, cu caligrafia sofisticată a 
firmei, cu... 

Meșterii cofetari se ascundeau în văgăunile prăvăliilor 
obscure, blindate cu încuietori și semnale de alarmă. O 
vitrină de sticlă incasabilă, groasă de trei centimetri, 
oferea privirii o armonie de sipete de satin cocotate pe 
pernite de catifea stacojie. Capacele ridicate, căscate 
deasupra sidefului unei dubluri din mătase albă, evocau 
irezistibil imaginea unei crescătorii de stridii, tronând 


pe vârful stâncilor submarine acoperite cu mușchi. 
Lumina, bătând ușor către verde-albăstrui, ce domnea în 
spatele sticlei, accentua această impresie prin haloul 
tulbure de acvariu prost întreţinut, își lipi fruntea de 
sticla blindată, cu senzaţia că se apleacă asupra unui 
ochi de apă, rătăcind cu privirea în intimitatea verde a 
străfundurilor tivite cu alge brune, unde mâlul 
îmbătrânea la adăpost de frisoanele largului. Sediment 
solidificat al unei decantări încheiate în urmă cu secole 
si pe care nu-l va mai încreţi de-acum niciun curent. Cub 
de opal, vitrina mirosea a sare și a iarbă de mare. David 
n-ar fi fost mirat să vadă scăpând din sipete bule de aer, 
înșirându-se apoi ca niște mătănii colcäitoare, 
îndreptate către suprafaţă. 

Nu era prea indicat să întârzii în faţa unei bijuterii- 
cofetării. Negustorii pretioaselor obiecte nutreau, în 
general, o frică panicardă faţă de un posibil jaf. Ochiul 
trebuia să se mulțumească cu aceste scurte viziuni, cu 
aceste plonjări fugitive în adâncul vitrinelor, pentru a se 
impregna cu imagini pe cât de brutale, pe atât de 
efemere. Fiecare sipet etala pe limba de mătase 
matlasată câte o bomboană în ambalajul ei original, o 
poftă unică înrobită în celofanul multicolor. O cochilie 
de zahăr dur, pecetluind un nucleu de cremă rară, o 
pastilă de miere încorsetând lichior violet, un drajeu 
neted ca un ou de marmură, lustruit, satinat, cu arome 
de migdale prăjite... Iar caramelele... Cuburi de pastă 
brună sau aurie, paralelipipede de ambră clară sau jad 
moale, oferite dinţilor, tandre și fragile. 

Da, fiecare bomboană provenea din îndepărtatele 
comori ale cofetăriilor regale. Reţete uitate (distruse ca 
măsură de prevedere!) prezidaseră la elaborarea lor, 
conservanti puternici le permiseseră să traverseze 
secolele fără să-și piardă savoarea și rămăseseră 
intacte, la fel de proaspete ca în acea seară caldă când 
au fost depuse, pentru prima oară, pe masa Cleopatrei, 
în cutiutele Lucreţiei Borgia sau în bomboniera lui 


Ludovic al XIV-lea... 

David se înfioră, cuprins de o febră subită. Erau acolo 
bomboane a căror valoare atingea cu ușurință cincizeci 
de carate. Ar fi dat două degete de la mâna dreaptă 
pentru a putea, fie și pentru un minut, să examineze 
certificatele care le atestau proveniența! 

Sufletul său de colecţionar se deșteptă la incantatiile 
cupiditatii. Ştia sigur că anumite pastile de ciocolată 
necesitau cincisprezece ani de savante elaborării, că 
acadelele și trufele fuseseră supralicitate în penumbra 
sălilor de vânzare devenite brusc isterice, că... 

Un reflex în spatele lui îi semnală că proprietarul îl 
observase. Un marțian probabil, din tribul Ghojăs, ca 
toţi confrații săi. Erau niște oameni scunzi, gräsuti, cu 
pielea de culoarea fildeșului vechi. Gura le era umplută 
de o limbă cu papile hipertrofiate, obligându-i să se 
hrănească cu ajutorul unui tub osos ce pornea din gât 
până la nivelul mărului lui Adam. Această alimentaţie 
exclusiv lichidă, injectată cu ajutorul unei pompite de 
cauciuc, nu-i jena absolut cu nimic. Ba mai mult, 
neintrând în contact cu mucoasa gustativă, îi proteja pe 
omuleti de gusturile vulgare. Veritabil organ de 
expertiză, limba le servea doar la atestarea valorii 
bucätelelor dulci peste care erau stăpâni. Merita să-i 
vezi mângâind suprafața bomboanei cu o pensulă mică 
cu peri rigizi, punând apoi smocul de jder pe capătul 
enormului apendice care le umfla obrajii, violet, ca cel al 
unui spânzurat, închizând ochii și enuntând telepatic 
sentința: ,Fondant de sake, a treia dinastie. Ușoară 
alterare a zahărului datorată umidității. Saizeci de 
carate.” 

Știința cofetarilor mesopotamieni curgea în venele lor, 
împreună cu secretele bucătăriei faraonilor si 
misterioasele reţete de patiserie alchimiste ale lui 
Nicolas Flamel... 

David își încorda plăpânzii mușchi pentru a se 
desprinde de vitrină. Reusi cu preţul unei adevărate 


dureri fizice. Pasiunea obiectelor îl făcuse să trăiască 
toţi anii ăștia! Era normal ca sub cenușa timpului să mai 
mocnească jarul, care la cea mai mică provocare să 
aprindă o nouă flacără. 

Inima îi bătea tot mai tare și respira greu. Se hotări să 
se așeze pe terasa unei cafenele. Mâinile îi tremurau, 
transpirate, pe marmura neagră a măsuţei. Comandă 
ceva cu vocea alterată a unui bătrân astmatic. Sub 
pleoape îi dansau imagini ciudate, o horă de obiecte 
heteroclite... Strânse din dinţi, dar asta nu-l ajută cu 
nimic. Memoria începea s-o ia razna. Ca dintr-un burduf 
intepat, picăturile cădeau una după alta. Izolate la 
început, formară în curând o băltoacă... NU! NU 
TREBUIA... 

Copil fiind, i se povestise că tatăl său înnebunise când, 
scotându-si casca, auzise pentru prima oară urletul 
atroce al planetelor ce se prăbușeau în spaţiu. David nu 
avusese niciodată curajul să asculte acest zgomot, 
prizonier al unei benzi magnetice dintr-o casetă 
aruncată în fundul unui sertar. Mult mai târziu, după 
moartea părintelui său, descoperise printre hârtiile lui 
personale o piatră plată, vitrificată și fosforescentă. 
Foarte frumoasă. Cu ajutorul unui laser portabil, o mână 
necunoscută scrisese neîndemânatic câteva cuvinte: 


Cosmosul este un covor de pânză pictată; împăturit, 
încape într-o valiză. 


Ca urmare, această fraza simplă simboliza pentru el 
ecuaţia magică ce rezuma întreaga colecţie: un univers 
într-un sertar... 

Originea bolii sale se afla aici. 

NU! ALUNGĂ... , 

Își jurase să nu se mai gândească la asta. Își vâri 
buzele în citronadă. Aciditatea îi zgândări imediat limba 
și apoi stomacul. Revenea la realitate. Trecutul se 
îndepărta ca o pală otrăvită, suflarea unui miros urât 


adus de vânt, o fantomă care nu avusese timp să se 
materializeze... Nu putuse niciodată să-și termine 
colecţia LUI. Adăpostul pe care și-l alesese ca loc de 
muncă se prăbușise în capul lui, măturat de o alunecare 
de teren. Printr-un miracol incredibil scapă înhumării de 
viu. Amnezic, acoperit de plăgi, vagabondase pe câmpul 
plin de ruine ce părea că se întinde până la infinit. 
Această hoinăreală comatoasă îl aruncă, după săptămâni 
de rătăcire, la marginea unui teritoriu presărat cu 
vălătuci de sârmă ghimpată. Fu luat în primire de 
oameni în uniformă și izolat. Carantina îi permise să-și 
mai adune minţile. I se explicase că distrugerea 
capitalei fusese totală, creditele de reconstrucţie nu 
fuseseră deblocate și că se luase hotărârea să se 
decreteze zona bombardată insalubră. Războiul se 
terminase de unsprezece ani. Teritoriul, cu geografia și 
clima puternic afectate de folosirea armelor chimice, se 
întorcea încet către evul mediu... Primi toate aceste 
informaţii într-o stare de zombi... Când ceru să se 
efectueze căutări pentru degajarea dintre dărâmături a 
obiectelor favorite din colecţia sa, stârni un surâs, 
înainte de a fi condus ferm în camera lui sterilă. 

După o lună abia întelesese că avea SAPTEZECI de 
ani. 

Petrecuse mai bine de douăzeci și cinci de ani în 
peștera-adăpost, acoperit de strălucirile colecţiei sale... 
Revelația avu efectul unui electroșoc. Trei zile nu-și găsi 
somnul. 

Ordinatorul central recunoscuse clar implantul de 
identificare grefat sub piele, pensia din urmă îi fusese 
plătită destul de repede. La fel și sumele lunare din 
Fondul de Ajutor pentru bătrâni refugiaţi. Averea, astfel 
adunată, îi permitea să-și sfârșească ,viata” într-un azil 
de stat, relativ confortabil. Oscilase două săptămâni 
între această soluţie și sinucidere. Atunci auzise despre 
Orașul Oracolelor... Speranţa îl aruncă din nou în rândul 
oamenilor. Trecuse aproape o lună de atunci... 


NU TREBUIA SĂ SE MAI GÂNDEASCĂ LA TOATE 
ASTEA... 

Mâinile nu-i mai tremurau. Adăugă puţin zahăr în 
lichidul galben-tulbure. Prăvălia bijutierului-cofetar își 
pierduse subit puterea de atracţie. Rămase s-o mai 
contemple un minut. Se povestea că bomboanele, 
îmbogăţite cu timpul, puteau atinge o incredibilă 
valoare calorică, înghiţirea imprudentă a trei sau patru 
era echivalentă cu condamnarea la obezitate peste 
noapte! Comorile, ce puteau fi distruse cu câteva 
lovituri de măsele, îl fascinaseră din totdeauna pe David. 
Fragilitatea le conferea un surplus de valoare. Mai mult, 
ideea de capodoperă mestecată, digerată, avea ceva 
insuportabil și delicios în același timp. Caloriile se 
preschimbau în grăsime, opera de artă devenea parte 
integrantă din vandalul care o spulberase între fălci! De 
altfel, era vorba de distrugere sau doar de transmutare? 
Obezul, infirm voluntar, nu se ridica el la rangul de 
comoară artistică? Rezultatul logic al dulciurilor 
destinate ingerärii, grăsimea, colacii de șunci, nu 
reprezentau, de fapt, stadiul final al creaţiei, ultima 
verigă a lanţului? 

David visă îndelung asupra acestei teorii. Orice lanţ, 
orice structură, orice amalgam îl trăgeau înapoi spre 
vechile lui obsesii. Adunările, sumele, recapitulările îl 
îmbătau în cel mai înalt grad. Viaţa lui se rezuma la 
aceste enumerări, reîncepute mereu de la capăt, la 
aceste coloane al căror rezultat final spera că va duce la 
o modificare radicală, o lumină total nouă... 

A NU SE MAI GÂNDI LA ASTA! 

Își mușcă limba până ce-i tâsni sângele, înteţită de 
aciditatea băuturii, durerea îi aduse lacrimi în ochi... 

Scufundat în gânduri, nu remarcă femeia ce se instală 
pe terasa ceainăriei din față. Cu cozile-i negre, cu 
pulpele-i groase ieșind din cizmele înalte de vânătoare, 
tânăra avea ceva sălbatic, aducând insolitul în acest 
decor bătrânicios și cäldut. 


Numele ei era Sirce. Îl urmärea de la debarcarea lui pe 
peronul din Orașul Oracolelor, mai fidelă decât o umbră. 

El nu o observase. De aproape douăzeci și patru de ore 
fata studia un bătrân de șaptezeci de ani, trăind zidit în 
universul lui de miop, cu atenţia rece și crudă a 
entomologului ce se pregătește pentru disectie. 
Cunoștea totul despre el. Tot sau aproape tot. Mai ales, 
știa ceea ce el ignora încă. Dimineaţă recitise pentru a 
mia oară vorbele profetiei. Le făcuse să se rostogolească 
vii pe limbă, degustându-le savoarea de fier. 

Deocamdată era bătrân, dar mâine... Se cutremură. 

Nu avusese probleme să se strecoare în localul 
agenţiei și să studieze dosarul moșului. Oricum, nu 
aflase nimic ce nu bănuise dinainte. Stia acum cu 
certitudine că se retrăsese dintre oameni la vârsta de 
patruzeci de ani și că petrecuse următorii douăzeci și 
cinci închis în adâncimea unui adăpost antiatomic 
pentru a-și satisface pasiunea obsesivă pentru obiecte și 
colecţii. Da, știa toate astea, dar nu erau lucrurile cele 
mai importante. 

Își puse mâinile pe pulpele goale și palide ce atrăgeau 
privirile bărbaţilor. Dacă reușise să-și păstreze forma 
fizică prin exerciţii de gimnastică repetate, nu putuse 
face în schimb nimic împotriva palorii cenușii a feţei. 
Paloarea pușcăriei, marca lividă a carcerei. Câţi ani 
avea acum? Nu era în stare să precizeze. Treizeci și doi, 
treizeci și trei? Poate mai mult, după ridurile fine de pe 
frunte și parantezele ce-i încadrau gura. 

Alungă aceste gânduri frivole, înfigându-și unghiile în 
faţa interioară a coapselor, un obicei căpătat în timpul 
detenţiei. Durerea, curând insuportabilă, mătură 
veleitätile de autocompasiune. 

Mâine, poate chiar diseară, David va primi semnul. 
Cuvântul se va imprima în creierul său cu litere de foc. 
O incantatie mai curând decât un cuvânt, un mesaj al 
trecutului pe care nu-l mai auzise nimeni de aproape un 
veac. Diseară, poate mâine, sticla aruncată în ocean va 


atinge, în sfârșit, nisipul unei plaje, după o derivă de 
treizeci și șase de mii cinci sute de zile pe talazurile 
circulare ale limburilor Homakaido. 

HOMAKAIDO... Silabele îi ardeau gura, buzele ar fi 
putut să le înșire spasmodic ore întregi, până la 
fascinatie, până la hipnoză... 

Își întoarse privirea din nou spre David, cramponat de 
citronada sa în capătul celălalt al străzii. Un bătrânel. O 
rămurică pe care o suflare ar putea-o strivi, își imagină 
arterele întărite, bronhiile  calcifiate, articulațiile 
răsucite. Cât despre piele... li era tovarăş de paloare, 
frate cu fața cenușie. Apartinea și el rasei claustratilor. 
Dar mâine se va schimba tot, fluviul îşi va întoarce 
cursul. Mâine la aceeaşi oră, Sirce şi David se vor 
deplasa pe aripa vântului. Vor deveni pelerini... 
Homakaido... 

Febra așteptării o făcea să tremure în arsita zilei. La 
ce se gândea el în acest moment? La colecţiile lui, 
probabil! Remarcase oprirea lui prelungită în fața 
prăvăliei cofetarului. Pasiunea mai ardea încă sub 
învelișul obosit? Era poate un semn favorabil, nu va 
refuza căutarea. De altfel, avea de ales? Din clipa în 
care pusese piciorul în Orașul Oracolelor își pecetluise 
destinul. Din acel moment nu-și mai aparţinea, nu mai 
era decât un obiect, o unealtă, ca și ea, Sirce... 

Femeia luă o înghiţitură de ceai. Gâtul, sugrumat de 
nervozitate, se contractă dureros pentru a lăsa să treacă 
lichidul. 

În acest moment, văzu omul cu mantie de piele roșie 
traversând strada. Tresări și se retrase la adăpostul 
umbrelei de soare, dar bărbatul nu privea în direcţia sa. 
In pofida căldurii, machiajul acestuia rezista cu succes 
la transpiratie, iar obrajii pudrati în stil japonez ofereau 
un aspect mat, de aripă de fluture, lipsit cu desăvârșire 
de strălucire. 

Figurantii cu bastoane sau cu nuielușe de stuf, care 
tropăiau în jur, aveau aerul de a nu-l vedea. Individul se 


deplasa fără grabă, în unduirea greoaie a mantiei 
purpurii... Pupilele muritorilor de rând nu îndrăzneau 
să-i atingă nici măcar umbra. Sirce strânse pumnii. Era 
pentru a treia oară în douăzeci și patru de ore când 
Maestrul Vorbelor se scälda în apele ei. Pe cine 
urmărea? Pe David? Insemna atunci că trebuia să 
admită că redutabila confrerie a flecarilor și a 
taciturnilor era la curent cu profeția? Groaznic! În cazul 
ăsta, de ce nu-l lichidaseră pe acest fragil moșulică, 
simulând un accident, înainte ca iremediabilul să se 
producă? 

Işi înghiţi cu greu saliva îngroșată... 

Sau poate „Ciclicul” o urmărea chiar pe ea? Nu, nu era 
deloc credibil. N-ar fi fost singuri, în primul rând, și-apoi 
i-ar fi venit ușor de hac unei evadate, fără a fi implicat 
apoi într-un proces. O băutură bine dreasă într-o 
tavernă, o lovitură de cuţit în umbra unei străzi, un 
mesaj trimis dintr-un balcon de o arbaletă... 

Făcu o mutră neputincioasă. Planurile întortocheate, 
ascunse sub măștile pudrate, erau adesea greu de 
înţeles. Ştia că Orașul Oracolelor, cu fațadele lui albe, 
nu era decât un decor de carton spoit, o mască de stuc 
în spatele căreia domnea legea crâncenă a Maestrilor 
Vorbelor, din care făcea parte și personajul din faţa ei... 
Se crispă. Nu avea timp de speculaţii. Va fi în stare să le 
dejoace viclenia, cunoaște regulile jocului la fel de bine 
ca ei, dacă nu chiar mai bine... A plătit șapte ani din 
viaţă pentru a le învăţa. 


De cealaltă parte a bulevardului, David plutea în 
derivă la mii de leghe de zona acestor combinaţii 
strategice. Privirile celor doi, tintuite în spatele lui, nu-i 
ardeau ceafa. Se scufunda în sine însuși din ce în ce mai 
adânc. Se prelingea, naufragia în smârcurile memoriei. 
Se îmbăta cu efluviile trecutului, asemeni unui opioman, 
inspirând cu lăcomie prin mustiucul pipei. Transpira. 
Mâinile umede îi alunecau pe paharul gol. Se hotări să 


plătească. Se ridică. Articulatiile îi trosniră... Își aminti 
brusc de întâlnire, se uită cu teamă la ceas. De pe urma 
interminabilei vacanțe în peștera-adăpost rămăsese cu 
această tară: completa imposibilitate de a evalua 
psihologic scurgerea timpului. Treceau două ore și el 
avea convingerea că nu se oprise decât un minut. O 
săptămână se contracta într-o după-amiază. 
Sustrăgându-se mereu fluxului temporal, sfârși prin a 
tulbura, a perverti măsura subiectivă a orelor. Ar fi avut 
nevoie să trăiască o vreme cu nasul lipit de cadranul 
unei pendule, pentru a se vindeca. 

Căută în buzunar harta, și de bine de rău, se orientă. 
Grotele se situau în mijlocul parcului de flori, pe o 
înălțime ce se simţea artificială, din ciment susținut de 
nenumărate grinzi și fier-beton. li amintea de munţii 
falși ce împânzesc grădinile zoologice și pe care topäie 
trist capre sau maimute. O frică subită era cât pe ce să-l 
întoarcă din drum. Se dojeni. Tocmai acum când era atât 
de aproape de mal? Atunci ce i-a mai trebuit să-și 
arunce toată pensia pentru a cumpăra un loc aici? 
Înjură. 

Se gândea doar la un loc unde să mănânce, să se 
îndoape cu imitatiile bomboanelor vândute de 
giuvaiergiul marțian: colecţiile acestuia îl vlăguiseră, îl 
secătuiseră. Se lăsase vampirizat de obiecte. Uitase să 
mai trăiască. Si-acum moartea-l prinsese în capcană. 
Cursa pierdea din viteză, murea ca în imobilizarea 
iraţională a veșmintelor la hotel, dar la el rigor mortis va 
fi definitivă! Nu va mai exista deșteptare, nici întoarcere 
la suplete, la freamăt. Se va duce la fund, înţepenit într- 
o ultimă sufocare, prăbușit, cu pielea cenușie, destinat 
căderii fără sfârșit... Dar el nu voia să cunoască 
imobilitatea, îşi dorea mersul, fuga, mişcarea 
metamorfozärilor perpetue... 

Trebuia să meargă la grote... 

Merse în zigzag printre sere masive, bazine, oprindu- 
se să-și mai tragă respiraţia în umbra unui foișor 


acoperit cu verdeață. La poalele „muntelui” un gardian 
în uniformă îi ceru politicos, dar ferm, să se legitimeze. 
Un mic aparat decodifică indicaţiile implantului 
magnetic ascuns sub piele. Cum totul părea în ordine, i 
se indică să urmeze drumul înainte, traversând 
meandrele unui drum îngust de beton învechit artificial, 
presupus a imita stânca. Domnea o umezeală de 
peșteră, furnicături din ce în ce mai neplăcute îi 
străbăteau bronhiile, transformându-se iute într-un 
acces de tuse violentă. Imediat apăru un omulet cu 
pielea maronie, zgrunturoasä, îmbrăcat cu eleganța 
tipätoare a unui comediant de bâlci sau a unui 
prestidigitator. O mustață imensă îi ascundea buza 
superioară. 

— Aș putea să vă întreb care este numele 
dumneavoastră? făcu el cu o voce folosită mai curând în 
liniștea catedralelor. 

— Domnul Sat, șuieră David, care-și recăpăta cu greu 
suflul. 

— Chiar așa, domnul Sat, toarse cealaltă figură, subit 
umflată de o mulțumire de sine, perfect comercială. 
Cred că veţi fi mulţumit de serviciile noastre. Nu mă voi 
lansa în detalii tehnice, îi plictisesc în general pe clienţii 
noștri. Totuși, vreau să insist asupra unui lucru precis! 
Nu e vorba în niciun caz de magie sau de oarece 
practică ocultă. Tot ce se întâmplă aici, ţine exclusiv de 
domeniul științific. Ştiinţă, domnule Sat, știință! Nimic 
altceva. Acum vă voi arăta specimenele... Îl veţi alege pe 
cel care vă va părea cel mai adecvat, contează să nu 
resimtiti repulsie sau dezgust. Cred că vi s-a explicat 
deja? Pe aici, vă rog... 

işi debita monologul fără a aștepta răspuns, ca un 
negustor nonșalant, care știe că marfa căreia îi face 
reclamă se vinde fără dificultate și, ca atare, nu are 
nevoie să dezvolte comori de elocventä. Coborâră cu o 
scară rulantă, apoi omuletul brun se opri în dreptul unui 
crenel prin care pătrundea o rază de soare. 


— Veţi privi prin această deschizătură, făcu el cu un 
ton conspirator. Sunt acolo! Faceţi alegerea și indicaţi-o 
după simbolul tatuat pe sânul stâng. Aveţi tot timpul, nu 
vă grăbiţi. 

Se îndepărtă și întoarse pudic ochii, parcă vrând să 
lase clientului răgazul de a se deda cine știe cărei 
plăceri rușinoase. David aruncă o privire prin fanta 
îngustă. Dădea spre un soi de grădină interioară: un mic 
rond de iarbă și flori aruncat în mijlocul zidăriei cenușii 
a „muntelui”. Asezate în diferite poziţii, femei cu aer 
plictisit sau somnoros, toate obeze, păreau veritabile 
coline de carne albă și netedă, pe care nimic nu le putea 
zdruncina.  Pythiile Oraşului  Oracolelor. Madonele 
junetii. Un frison de gheaţă îi străbătu coloana 
vertebrală. Ajunsese la capătul drumului... 

Se holba, studiind madonele chircite. Goliciunea le 
punea în relief cele mai mici infirmităţi: șuncile făcute 
colaci în jurul lor, atârnate în cute succesive asemeni 
spirelor unui arc gigantic, mulțimea bărbiilor suprapuse; 
coapsele acoperite de pete rozalii, constelate de noduri 
și celulita. Si totuși nu inspirau deloc dezgust, privindu- 
le chiar mai atent puteai descoperi un farmec ciudat, o 
savoare dură poate, dar în niciun caz dezagreabilă. 

Individul îl bătu pe spate, cu intenţia vădită de a-l 
aduce la realitate. David se hotărî în grabă asupra celei 
mai impozante: o roșcovană tunsă scurt. 

— Triunghiul, făcu el, retrăgându-se orbit în penumbra 
coridorului. 

— Foarte bine, foarte bine, murmură mustăciosul. Veţi 
vedea, totul se va petrece după dorinţa dumneavoastră. 
Stiti că sunt niște venusiene autentice? 
Supravietuitoarele unei rase aproape dispărute astăzi. 
Ieri adorate precum niște zeițe, astăzi nevoite să-și 
vândă farmecele pentru a-și asigura traiul. Triste 
vremuri, nu-i așa? 

— Când va avea loc... ceremonia? i-o tăie brusc David 
la capătul răbdării. 


— Vă vom anunţa. Nu vă mai miscati de la hotel. Când 
va fi gata... „pregătirea”, voi trimite pe cineva cu o 
mașină să vă ia. Nu ratati această ultimă întâlnire, nu va 
mai fi alta. Trebuie să le menajez, iar dumneavoastră nu 
sunteţi singurul nostru client, nu-i așa? Mă întelegeti, 
sper? 

— Bineînţeles. 

Pășeau împreună către ieșire, David nu mai simţea 
umezeala. În momentul în care ieșiră la aer, David fu din 
nou copleșit de îndoieli: N 

— Sunt ele în stare într-adevăr... In sfârşit, să... 
Tinereţea, viitorul... Oare?... 

Omuletul brun făcu o grimasă indulgentă, îl bătu ușor 
pe umăr și-i întoarse spatele, după ce aruncase o privire 
fugară spre ceasul de la mână. David rămase singur la 
poalele muntelui înecat de soare. Totul se derulase atât 
de rapid, încât avea impresia că visase întâlnirea cu 
venusienele. Fu tentat să facă stânga-mprejur, să mai 
arunce o privire prin crăpătura ferestruicii, dar expresia 
ostilă a paznicului îl descurajă. Se îndreptă către ieșirea 
cea mai apropiată, fără a îndrăzni să mai privească în 
urmă. 

Totul va merge bine, nici nu s-ar putea altfel. Aceste 
femei erau idolatrizate pe Venus, Cryon, Magalahia și 
încă alți douăzeci de sateliți. Agenţia, care le culesese 
dintr-o tabără de tranzit, oferindu-le câte o bucată de 
pâine, câștiga acum o avere exploatând darurile lor 
excepţionale. Nu era primul beneficiar al acestora. 

Când ajunse în holul hotelului, era la limita puterilor. 
Bău o bere clocită la bar, știind bine că îi va produce 
arsuri la stomac, și apoi urcă în camera lui, unde se 
instală în mijlocul patului, înconjurat de prospectele cei 
se puseseră în braţe la agenţie în momentul plecării. Le 
citise deja de sute de ori... 


„În Grecia antică, spunea anunţul, Pythia reprezenta o 
femeie tânără îmbătată de emanatii sulfuroase naturale, 


care în delirul ei avea proprietatea de a îngăima oracole 
sub formă de aforisme ermetice. Veneau oamenii din 
toate direcțiile pentru a o consulta pe ghicitoare, iar 
legenda îi atribuie nenumărate predicții răsunătoare. 
Astăzi, după milenii, serviciile noastre sunt în măsură să 
ofere publicului prestații mult superioare celor ale 
mitologicei Pythia. 

În fapt, institutul nostru, asigurându-și concursul 
exclusiv al câtorva preotese venusiene ale cultului 
secret al lui Ephasis, propune tuturor clienților săi o 
GARANTATĂ și extraordinară experienţă cu Madonele 
junetii!” 


David se ridică. Ochii i se înceţoșară, linii îi dansau 
prin faţă. Ar fi trebuit să-și potrivească ochelarii. Dar la 
ce bun? Cunoștea textul pliantului pe de rost. Se lăsă să 
cadă înapoi pe spate, căutând sprijinul pernei. 

Facultätile venusienelor nu erau un secret pentru 
nimeni. Orice manual elementar de etnologie cosmică 
explica acest fenomen, cum, sub acţiunea unei febre 
puternice, organismul grăsanelor cultului lui Ephasis 
degaja o transpiratie abundentă. Valuri de sudoare 
grasă și sărată, constituită în principal dintr-un hormon 
regenerator. O adevărată moleculă de revigorare, 
capabilă să întinerească orice ţesut uman supus acestui 
contact. Mii de teste, toate pozitive, au făcut din această 
ipoteză nebunească o realitate științifică. Interminabile 
războaie  decimaseră rasa  venusiană; astăzi mai 
supravietuiau doar zece reprezentante ale ordinului lui 
Ephasis. AGENŢIA PRIVATA PENTRU ÎNTINERIRE ȘI 
EXPLOATARE A ORAȘULUI ORACOLELOR poseda, ea 
singură, jumătate din acest număr. Lipsite de posibilităţi 
financiare, vechile preotese  transpiră pentru cei 
interesaţi, suma depusă de client determină durata cât 
rămâne în contact cu pielea lor. 

Plătind și ultimul bänut pe care-l avea din pensie, 
David obținuse un contract de patru ore. Avea mari 


șanse să reușească, toată lumea îi repeta asta, în timp 
ce el semna cecul ce golea definitiv contul din bancă. Un 
mare noroc... De atunci se tot documentase. Rezultate 
durabile se pare că se obţin după două ore de coabitare 
în același pat. Se vorbea de întineriri cu douăzeci, 
treizeci de ani pământeni. Cât despre fotografii... 

Își trecu mâna pe faţă. Avea obrajii în flăcări, fruntea îl 
ardea. Tresăriri nervoase îi parcurgeau mușchii de la 
picioare, ar fi vrut să sară, să danseze, să se descarce de 
enorma tensiune ce se acumula în el. Ştia că în câteva 
ore omuletul brun o va lua pe grăsana roșcovană, o va 
înveli goală într-un cearceaf umed și-o va plimba prin 
tunelurile muntelui, expunând-o curenților de aer, 
vântului tăios, frigului nocturn din grădină! O va urca 
chiar în vârf, abandonând-o crivätului ce bătea pe 
deasupra orașului. Va răci, inevitabil. O pneumonie, o 
pleurezie poate, și febra va creste... 30... 40... 

La 41 vor veni să-l caute, puseul de febră va atinge 42. 
Cu cât temperatura era mai ridicată, cu atât transpiratia 
se îmbogăţea în putere de regenerare. Cel putin așa se 
povestea. Va tâsni apoi din patul de suferinţă, 
transformat, de nerecunoscut... 

Venusienele se  refăceau foarte repede. După 
cincisprezece zile de convalescentä erau văzute iar în 
grădina-enclavă în așteptarea unui nou client, a unei noi 
pneumonii. 

David nu avea nicio remușcare pentru ceea ce urma să 
facă. Se trezise la șaptezeci de ani, escrocat de douăzeci 
și cinci de ani de existență. Războiul, mirajul colecţiilor, 
al operei în devenire îl îndepărtaseră de viaţă. Se 
aștepta să fie despăgubit în cel mai scurt timp. 

Strânse prospectele, le aruncă în valiză și se dezbrăcă. 
Nu avea chef să riște, în noaptea asta va dormi gol, 
întins DEASUPRA cuverturilor, astfel încât niciun 
obstacol să nu-l reţină când vor veni după el pentru 
„ceremonie”. Camera era bine încălzită. Pentru a fi cu 
conștiința împăcată, potrivi termostatul radiatorului la 


maxim. Oglinda atârnată deasupra chiuvetei îi înfățișa 
imaginea corpului său cenușiu, șifonat, cu pielea 
chircită ca a unei broaște țestoase. Cu o plăcere 
morocănoasă își detalie burta ofilită presărată cu fire 
albe de păr, pubisul chel. 

„Un biet moșneag! Gândi el cu dispreţ. Un oribil 
mosneag”. 

Dar totul se va schimba, în câteva ore, mâine cel mai 
târziu. Mâine... 

Se întinse, convins că nu va putea închide ochii de 
emoție, dar se înșela. Adormi aproape imediat și se 
prăbuși într-un somn fără vise. 

Ridică pleoapele către patru dimineaţa, cu puţin 
înainte ca vocea proprietăresei să se audă in spatele 
ușii: 

— Domnule Sat? Sunteţi chemat la recepţie. Grăbiţi-vă, 
criza de rigiditate nu va întârzia, trebuie să plecaţi din 
hotel înainte! 

Sări în picioare cu o suplete ce nu și-o cunoștea, își 
trase hainele pe el în cea mai mare confuzie și cobori în 
goană scara, fără să-și facă probleme că trezește vecinii. 
Un tip în livrea de șofer îl aștepta afară. O mașină 
neagră luxoasă torcea în parcare, cu ușa deschisă. 

— Domnul Sat? 

Dădu afirmativ din cap. Omul își ridică mecanic șapca, 
indicându-i mașina. 

— Trebuie să mergem, domnule. Febra urcă mereu. O 
febră foarte puternică. Domnul are noroc! 

David dădu din cap fără să-i răspundă, înțelegând că 
voia să-i dea curaj, în speranţa de a scoate de la el un 
bacșiș gras. Interiorul mașinii mirosea plăcut a piele de 
calitate. Se lăsă să cadă pe locul din spate, în timp ce 
șoferul demara fără zgomot. Se scufundară în inima 
orașului adormit, alunecând ca pe un val de aer. 
Fațadele baroce se succedau, absorbite cu iuțeală în 
urmă, tulburate de ecouri. David avea senzaţia că orașul 
întreg începuse să galopeze în jurul automobilului, în 


timp ce el rămânea imobil. 

— Am ajuns, domnule, murmură șoferul, nu plec de- 
aici, vă voi însoţi la sfârșitul ceremoniei. 

David făcu un gest vag din mână, stomacul i se agita 
dureros, iar intestinele scoteau zgomote neliniștitoare. 
Găsi mica alee pierdută printre coline și sere. Muntele 
se scufunda în noapte, ca un nor de beton plutind la 
nivelul solului, meteorit oprit din drumul său, o seară, 
pentru escală și care trăgea acum de ancore, nerăbdător 
să-și reia, la venirea zorilor, deriva cosmică. David 
încetini. Noaptea îl orbea, nu se mai putea orienta, 
ameteala îi copleșea creierul. 

— Pe aici, domnule Sat. 

O mână se așeză pe braţul său. Se lăsă condus cu ochii 
întredeschiși. În sfârșit, lumina gălbuie a tunelului îl 
inundă ca o băltoacă de ulei. Il recunoscu pe micul om 
brun, cu costumul lui de prestidigitator. 

— Va trebui să urcăm, dar nu vă temeti, avem 
ascensor. 

Se îndesară efectiv într-un soi de dulap metalic, care-i 
smulse de pe sol pentru a-i propulsa în structura 
muntelui. Când părăsiră liftul, se treziră în faţa unei 
grote artificiale, în apropierea vârfului. Un vânt de 
gheaţă se prăvălea suflând asupra lor. Degetele de la 
picioare i se crispaseră în încălțări, David descoperi 
orașul dedesubt, arici de lumină chircit curios într-un 
cerc perfect. Era atât de aproape de hău, că simţi nevoia 
să se împingă mai tare în picioare în speranţa că va 
adera mai bine la sol. Căuta o balustradă, dar nu exista 
nimic în hăul ăsta. Doar brutala spărtură de stâncă, 
deschizându-se deasupra vidului. Ar fi vrut să aibă 
ghetele prevăzute cu tălpi lipicioase, să fie o muscă. Trei 
venusiene așteptau înghesuite pe marginea abisului, 
dârdâind în învelișul lor de pânză udă. 

— Sunt în pregătire, sopti omuletul, să nu le deranjäm. 
Si-apoi, cred că vă e frig! 

David realiză că îi cläntäneau dinţii ca în plină iarnă. 


Reusi să se îndepărteze de häu. Cele zece trepte 
neșlefuite îl conduseră către un cavou luminat de 
lumânări. Avu senzaţia neplăcută că participa la o veghe 
mortuară. 

Grăsana se afla în mijlocul cearceafurilor răsucite pe 
un pat de aramă. Fruntea, obrajii, umerii, îi luceau de 
parcă erau unși cu ulei. Se perpelea sub cuverturile 
decolorate, făcând să geamă somiera, cu balele-i 
curgând și tremurând, semăna cu un animal ce trăgea 
să moară... 

— Dezbrăcaţi-vă, îi comandă mustăciosul, nu pierdeţi 
timpul. Voi aprinde această lumânare groasă, arderea ei 
totală va necesita patru ore, veţi avea astfel un reper... 

David se execută, creierul i se lichefiase brusc, 
cămașa, pantalonul i se lipeau de piele ca lipitorile. 
Trebui să se cojească precum un fruct încă verde, în 
sfârșit, era gol, toţi perișorii cenușii i se ridicaseră de 
frig... 

— Haideţi odată! 

Celălalt ridicase pătura, dezvelind corpul monstruos, 
încovoiat, acoperit de picuri mari de sudoare. 
Transpiratia murdărise așternutul cu pete mari de 
culoarea urinei. Se înălța din culcuș o miasmă de cloacă, 
exalatii intime cu miros de mâl sau iarbă de mare în 
putrefacție. Un miros de cupru, acid, täios. David sări pe 
saltea ca un sclav condamnat, într-un bazin înţesat de 
murene. Omuletul trânti imediat plapuma de puf 
deasupra lor. O cortină impregnată cu lanolină le apăsa 
corpurile. David era cât pe ce să urle de silă. 

— Apropiaţi-vă! îi ordonă individul. Lipiţi-vă de ea, 
altfel mai bine ati fi rămas acasă! 

Funcţionarul abandonase orice urmă de deferentä, de 
pretiozitate. 

— Oare..., începu David, luptându-se sub mareea 
tentaculara a cearceafurilor îmbibate. Oare e adevărat 
ce se povestește? Că febra le dă puterea să se 
proiecteze mintal în viitor și că în delirul lor sunt 


capabile să descrie, ce va urma? Spuneţi... 

Dar omul se îndepărtase indiferent. Ușa criptei se 
închise cu un zgomot surd, ca o dală trântită brusc pe 
un mormânt. David strânse din dinţi și se aruncă asupra 
corpului monstruos, eșuat, cramponându-se de sânii 
bălăngănind, precum naufragiatul care se prinde de 
înotătoarele unui pește uriaș. Mintea i-o luă razna, se 
văzu în inima muntelui, înhăţând strâns protuberantele 
unei femei-munte. Se tăvălea în transpiratia ei, se 
transformase în ventuză. Epidermele lor se plesneau 
una de cealaltă, sunând ca răpăiturile unui pluton de 
execuţie. David călărea taluzul de febră, strângând între 
coapsele plăpânde bustul în flăcări, îl părăsise orice 
urmă de scârbă, o sugea, o bea, devenise un burete. Nu 
mai avea altă dorinţă decât ca ea să creeze, să plângă, 
să se dizolve, să se golească. Căldura sub pilotă 
ajunsese ca într-un furnal, îl sufoca, horcăia în ritmul 
bolnavei, care începuse să îndruge cuvinte fără șir, într- 
o limbă necunoscută. Pythiile de pe Venus... Madonele 
juneţii... David era ametit de incantatii, îmbuibat de 
sudoare, beat de mirosul stätut, plutea în derivä cocotat 
pe spinarea unei balene ränite mortal de un harpon. Nu 
mai știa de câtă vreme se afla acolo. Lumânările dansau 
sub ochii lui o sarabandă de tort aniversar. Cânta sub o 
ploaie grasă și sărată, betiv însetat de umiditate. O 
fericire formidabilă îi descătușa electronii din toată 
ființa, aprinzând o dureroasă erectie între coapse. Sexul 
îi aspira tot sângele din corp, îi gonea venele și arterele 
ca un stilou ce se umple, secătuind călimara. 

La un moment dat obeza se rostogoli peste el, 
strivindu-l pe saltea, acoperindu-l ca o cataplasmă de 
carne fierbinte și flască. Urlă, devorat, incendiat. Fiert. 
Departe de a scădea, febra creștea din ce în ce mai 
mult, atingând cote  neliniștitoare. Venusiana își 
bălăbănea capul, ochii i se holbară, bale gretoase i se 
adunară în colţul gurii. David încercă să se degajeze, 
fără să-și rupă nimic. Un cal îl strivise doborât în plin 


galop, cu pielea acoperită de spumă. Un elefant de 
război se răsturnase cu tendoanele sectionate, zdrobind 
sub greutatea lui cornacul“, conducătorul cartaginez al 
turei. Visa incendii, ruguri, scântei de fier topit 
curgându-i pe braţe. 

— Homakaido! urlă deodată bolnava; picături sărate îi 
încărcau sprâncenele. Homakaido! 

Strigătul ei traversă muntele, urlet de agonie cu 
accente insuportabile. David, cu pielea de găină, în 
pofida căldurii de furnal, o văzu cambrându-se la limita 
de rupere, prăbușindu-se apoi pe-o parte fără 
cunoștință. Aproape imediat micuțul individ cu costum- 
fantezie irupse în cameră cu un aer neliniștit. 

— Ce se întâmplă? Ce este? I-ati făcut ceva? 

Şoferul se ţinea în spatele acestuia cu un aer profund 
ostil. Se aplecară asupra obezei, îi luară pulsul. După 
șușotelile schimbate de cei doi, David înţelese că se 
întâmpla ceva neobișnuit, dar era prea obosit ca să se 
mai gândească la asta. Adoptă o poziţie fetală și închise 
ochii. Se simţea bine, înfășurat în cearceafurile 
înmuiate, ca într-un bulgăre de lut cald. Se abandonă 
noroiului, fericit, beat, cu genele lipite de epuizare, îl 
scuturară. 

— Trebuie să plecaţi! Timpul dumneavoastră a trecut! 
Hai! 

Îl bruscară. Simti că-l înfășurau într-un pled, aruncat 
apoi pe un umăr, fără menajamente, ca pe un betiv, 
evacuat fiindcă tocmai a vomitat pe tejghea. 

Intoarcerea se desfășură în cea mai mare confuzie. 
Cuvertura aspră îi irita corpul, îi jupuia sexul descoperit. 
Căzu în inconstientä, când fu rostogolit în pat. Voci 
șoptite îi acompaniau prăbușirea. A proprietăresei în 
bluză cenușie și a șoferului. 

— Un necaz? 

— Nu știu, nu s-a mai întâmplat niciodată. Patronul 
înjură ca un birjar. 


4 Persoană care îngrijește și conduce elefanţi. 


— Ce aveţi de gând să faceţi? 
Restul se pierdu în vântul negru al somnului... 


Jos în stradă, Sirce privea lumina stingându-se la 
fereastra lui David. Îi era frig. Ploaia fină o biciuia peste 
pulpele goale și apa ce se scurgea spre canalizări i se 
infiltra încetișor în cizmele de vânătoare scâlciate. 
Zâmbea totuși. Un moment mai devreme asistase la 
sosirea panicată a șoferului, cu cascheta pusă invers. 
Deja în cafenelele din jurul parcului de flori se bârfea că 
„se întâmplase ceva nu tocmai ortodox la grote!”. Se 
vorbea cu voce scăzură, privirea îngreunată de 
subîntelesuri. Se evocau moartea posibilă a unei 
madone și debusolarea totală a personalului de la oficiul 
de întinerire. 

Profeţia... Profetia se realiza! Era momentul critic. 
Chiar acum poate, Maeștrii Vorbelor ţineau consiliul, 
siluete acoperite de mantii de piele roșie și putind a 
cosmeticale. 

Ar fi în stare să decidă o acţiune de comando. Să-și 
trimită haimanalele sau luptătorii lor ninja la pensiunea 
familială. Hoteliera va închide precis ochii. 

Asta ar fi suficient pentru ca oameni mascaţi să urce 
până în camera lui David, să-l înjunghie în somn... Da, 
aici era pericolul, dar ea va putea să-i respingă. Nu 
ignora nimic din lupta cu mâinile goale, în șapte ani de 
pușcărie a trebuit să se bată de mii de ori împotriva 
celorlalte prizoniere. A fost obligată să lupte pentru 
mâncare, pentru a-și păstra pătura, pentru a nu fi 
violată cu sticle de bere, pentru... 

Va ști să-l apere. Acum cuvântul era în el, răsucindu-se 
dezordonat ca un liliac înnebunit, prins în fasciculul 
unui reflector. HOMAKAIDO... 

Mâine, când va deschide ochii, David nu va mai fi un 
simplu individ, va fi un pelerin. Un căutător... 

Ritul fusese îndeplinit, iar mașina putea să-și înceapă 
următorul ciclu. 


Surâse. Nu mai simţea frigul nopţii. Mâna i se crispa 
pe mânerul ruginit al pumnalului. Nu se mai temea de 
seniorii cuvintelor, îi aștepta înfiptă bine pe picioare. 
Muti sau flecari, sângele lor tot roșu va fi pe pumnalul 
ei... 


Pentru prima oară după multă vreme, David se trezi 
fără să simtă dureri în membre. Articulațiile parcă i se 
scăldau în ulei, tendoanele se încordau la comandă; fără 
obișnuitul junghi, inevitabila înțepeneală... Cu fața 
scufundată în pernă, schiță o mișcare de braţ, înotând în 
mijlocul  cearceafurilor aspre cu ușurința unui 
adolescent. 

„A mers!”, constatarea explodă în el, bubuind. 

Reușise! Trebuia să se ridice, să fugă spre oglinda de 
la chiuvetă. Se opri. Nu, trebuia să savureze, să-și 
dozeze plăcerea. Cu ochii închiși, se înălță sprijinindu-se 
doar în mâini. Mușchii se încordau, ascultând fără 
întârziere de impulsul motrice: bicepși, tricepși, umeri... 
Mari bășici striate se umflau cu ușurință, ca niște mingi. 
Recăzu scuturat de un râs nervos. Rostogolindu-se pe 
spate, își inspectă pielea cu vârfurile degetelor. Netedă. 
Nemaipomenit de netedă. Ca de fetișcană, o piele 
elastică, întinsă, fără cute... Mângâierea îi stresă 
mameloanele ce se ridicară, imediat i se înălţă și sexul, 
îndrăzneţ. Câștigase! Se examina acum pe îndelete, ca 
un străin. Un voaior”. Corpul descoperit îi părea al 
altuia, necunoscut. Imaginea îl făcu să se întindă. Se 
atingea cu aceeași foame violentă ca a unui partener 
sexual. Se plăcea, avea poftă de el, dorința de a se 
poseda... Ar fi vrut să fie atât de suplu cât să-și poată 
introduce membrul în propria-i gură și să-și înghită 
sămânţa. Să fie în același timp cel ce dă și cel ce 
primește... Problema asta îi făcu obrajii să ardă. I se 


5 1. Spectator atras de o curiozitate mai mult sau mai puţin imorală. 
2. Cel care asistă, pentru satisfacția proprie, la un spectacol erotic. 
(< fr. voyeur) 


făcu rușine, iar excitatia lui se prăbuși într-o clipă. 
Calm, aproape detașat, merse către oglindă și-și observă 
figura. Era a unui necunoscut de treizeci de ani, 
probabil, a lui. Nu-și mai amintea. O figură cu pometi 
proeminenţi, cu fruntea înaltă, împodobită cu plete 
blonde. Nici frumos, nici urât. Oricum, destul de plăcut. 

Respiră ușurat. 

Deveni brusc conștient de frigul ce domnea în cameră 
și începu să dârdâie din tot corpul. Cu toate acestea nu 
se putea hotări să se îmbrace. Abdomenul lui, umerii lui, 
pieptul lui îl hipnotizau. Era îndrăgostit de imaginea lui, 
de tinereţea lui. Strănută de trei ori, fugi să se 
ghemuiască în asternut. Era și momentul să se 
îmbolnăvească! „Întinerit cu patruzeci de ani într-o 
noapte, muri în seara următoare de o boală contractată 
în patul Madonei junetii”. Frumos titlu pentru un jurnal! 
Rânji prostește, mulţumit de sine... Era frumos, era 
vesel. Va prezenta vieţii nota de plată, își va reclama 
drepturile! O foame groaznică îi rodea stomacul, care 
până în ajun se hrănise doar cu supe slabe la pachet! 
Scotoci în valiza de carton, răvășind vesmintele 
demodate. Va trebui să se îmbrace, să-și cumpere 
altceva în locul acestor zdrente, să plece la târguieli... 
SĂ CUMPERE? Își dădu seama că începând de astăzi, nu 
mai avea un ban! Tratamentul o dată terminat, va fi pus 
să elibereze camera înaintea prânzului, va rămâne în 
stradă, cu buzunarele goale, cu o valiză de la solduri în 
mână... 

Ridică din umeri. Statiunile de tratament abundau în 
tot felul de slujbulite, nu era cazul să-și facă păr alb din 
atâta lucru! 

Cobori în sala de mese, pândindu-și imaginea în 
oglinzi, cu pasiunea cu care un îndrăgostit își privește 
frumoasa. Femeia în bluză cenușie îl servi reţinută, fără 
să-și desferece buzele. Observă chiar că pensionarii îl 
priveau pe furiș, cu figura crispată, ostilă. O clipă crezu 
că noua sa înfățișare trezea gelozia, dar argumentul se 


prăbuși repede. Toţi cei ce-l înconjurau erau veniţi aici 
pentru a obţine același lucru. Reușita, căreia el îi era 
dovadă vie, ar fi trebuit, din contră, să-i bucure... Nu, 
ceva nu era în regulă. Ceva se întorsese împotriva lui, 
fără ca el să afle. Un nod i se urcă în gât, instalându-se 
de-a curmezișul laringelui, împiedicându-l să respire. 
Avea puţine amintiri din ajun. Imagini incoerente, 
fărâme de coșmar, fantasme, cuvinte neînţelese... 
„HOMAKAIDO”. 

Cuvântul i se înfipse în creier cu litere de foc. 
Homakaido. Venusiana strigase astfel, era sigur... După 
asta nu știa nimic. Păstra amintirea unor senzaţii: 
umezeală,  rugozitate, căldură, frig, oboseală, 
beatitudine... Nimic altceva, niciun fapt precis. 

Rumegă al doilea cârnat, încercat vag de neliniște. 

După câteva minute, toți din sală își încetară dejunul 
pentru a-i supraveghea lui toate gesturile. Valuri de ură 
se revärsau din pupilele holbate, mâinile se crispau pe 
mânerul din os al cutitelor, feţele se împurpurau, iar pe 
tâmplele despodobite ale bărbaţilor tresäreau vinisoare 
albăstrui. Niciodată nu  înfruntase o asemenea 
manifestaţie de ură. Părăsi precipitat masa și se retrase 
în cameră, incapabil să mai reziste mult timp în această 
stare. Măcinat de o neliniște surdă, își căută refugiu pe 
pervazul ferestrei. Dădu însă imediat înapoi, toţi gură- 
cască ce tropăiau odinioară pe trotuare, surâzând 
tâmpește, indicau acum cu bastoane amenințătoare 
perdelele în spatele cărora stătea pitit David. Eterna 
mimică de satisfacţie făcuse loc unui rictus aspru, care 
dezvelea dinţii într-o semilună pe cât de galbenă, pe atât 
de amenințătoare... Le întoarse spatele, încercând să 
scape de povara tensiunii de afară... 

După cum prevăzuse, proprietăreasa îl aruncă în 
stradă imediat ce începu să bată ora douăsprezece. 

Se găsea pe trotuar, cu valijoara lui ridicolă în mână, 
neștiind ce să facă. Ştia doar că răbdarea îi va fi pusă la 
încercare până la trenul de seară, dar când dădu să se 


instaleze în sala de așteptare a gării, doi controlori îl 
goniră, desfigurati de furie. 

După un timp, constată că lumea întorcea capul la 
trecerea lui, cu scârbă sau cu dispreţ. Când se afla pe 
un trotuar, mulțimea se înghesuia în grabă să traverseze 
pe celălalt, de parcă ar fi fost purtătorul nu se știe cărui 
virus mortal, îngrozitor de contagios. În sfârșit, către 
amiază, câţiva copii aruncară cu pietre după el, pietre 
care, din fericire, doar îl șterseră. 

Ferestrele se închideau la ivirea lui, conversațiile se 
înmuiau, deveneau șoapte și de câteva ori văzu niște 
circari amenintându-l, urmărindu-l câţiva zeci de metri, 
cu intenţia vizibilă de a-i face o figură urâtă. 

O sudoare îngheţată îi apăru pe frunte, respira cu 
dificultate, pieptul îi era strivit de o platoșă invizibilă și 
trebui să facă apel la toată puterea de stăpânire de sine, 
ca să n-o rupă la fugă, dând chiar el mulțimii ce-i călca 
pe urme, semnalul de începere a vânătorii. O femeie ce 
dădu buzna pe o poartă se retrase brusc la vederea lui, 
și chiar o auzi clar când murmură cuvântul „asasin”. 
Amănuntul lumină povestea din alt unghi. 

Asasin? Nu-i trebui mult timp pentru a construi mental 
bazele unei ipoteze contrariante: madona tinereţii 
sucombase probabil în timpul ceremoniei, iar populaţia 
Orașului Oracolelor îl considera vinovat de această 
nenorocire! Se strâmbă, își amintea perfect prăbușirea 
colosului de carne într-o rână, suspinul de agonie, 
urletul îngrozitor de animal rănit în plină viteză de o 
salvă de alice. Apoi panica mustăciosului, urmată 
imediat de cea a șoferului, depășit de evenimente. Da, 
putea să parieze! Venusiana murise redându-i lui 
tinereţea! 

Acum i se înmuiară de-a binelea picioarele. Ochind un 
mic pärculet, se hotări să se oprească aici. Bău apă de la 
tâsnitoare și se lăsă să cadă pe o bancă. Mersese mai 
bine de o oră. Aruncând o ocheadă pe deasupra unui 
boschet, reperă doi urmăritori pe care oprirea lui bruscă 


îi surprinsese descoperiţi și care acum erau suspect de 
absorbiți în contemplarea vitrinelor: un tip înalt, drapat 
într-o mantie, de piele roșie, cu craniul ras și obrajii 
pudrati cu alb în stil japonez, și o femeie tânără, cu faţa 
ascuţită, de felină, încadrată între două cozi de un negru 
de abanos. Purta o cămașă de pânză aspră, încheiată cu 
șireturi, o vestă de piele uzată și niște ghete cu tălpile 
mai mult decât obosite, în care își băgase picioarele 
goale. 

Cele două personaje păreau să nu se cunoască. David 
suspină. Perspectiva de a aștepta căderea serii, 
încercând să scape de un număr tot mai mare de 
urmăritori, îl îngrozea. Se hotări să-și încerce din nou 
norocul la gară, dar se răzgândi repede: un grup de 
indivizi înarmaţi cu reteveie ocupau cheiul cu intenţia 
vădită de a nu-i permite să părăsească viu Orașul 
Oracolelor! 

Din această clipă i se făcu de-a dreptul frică. Ceea ce 
luase el drept manifestare temporară de antipatie, 
căpăta, ceas de ceas, aspectul caracteristic al unui linșaj 
în toată regula, și dacă nu-i venea nimeni în ajutor, risca 
să vadă întreg orașul transformându-se într-o capcană 
mortală. 

Se îngrozi, dădu înapoi, revenind la adăpostul iluzoriu 
oferit de părculeţul pustiu. Bărbatul cu mantie roșie și 
femeia cu cozi împletite îl însoțeau pas cu pas. Acum 
nici nu mai încercau să se ascundă. David se debarasa 
de valiză, risca să-l încurce inutil, se descältä și-și stropi 
cu apă rece picioarele ce începură să-l doară deja. Era 
preocupat să-și înnoade șireturile, când pietrișul din 
spatele lui scrâșni. Tresări necontrolat. O descoperi pe 
tânăra femeie, care se apropiase fără zgomot și se 
oprise la doi metri de el. Instinctiv căută din ochi o 
armă: o piatră, un băț... Dar nu găsi nimic. 

— Calmaţi-vă! făcu ea cu voce neutră, de parcă îi 
ghicise gândul, nu vă vreau răul. Sunt probabil singura 
fiinţă din orașul ăsta care dorește să vă ajute! Mă 


cheamă Sirce. Știu ce s-a întâmplat. Madona junetii a 
murit pe dumneavoastră aseară și sunteţi considerat 
vinovat. Dar asta nu e totul... 

— Credeţi că nu e de ajuns? 

— Nu, vreau să spun că moartea venusienei nu-i decât 
un pretext. Este ceea ce se povestește oamenilor din 
oraș pentru a-i întărâta împotriva dumneavoastră, 
pentru a-i împinge să vă dea foc de viu. Dar nu ăsta e 
adevăratul motiv. 

— Nu? 

— Nu. E un alibi. Un mijloc de a atâta 
superstitiozitatea orășenilor împotriva dumneavoastră. 
Ceea ce contează e cuvântul. Semnul. 

— Homaka... 

— Täceti! Pentru asta vor ei să vă omoare. 

— Care El? 

— Maeștrii Vorbelor. Pythia v-a desemnat, de-acum 
sunteţi un pericol pentru ei. Un nou pelerin. Nu vă pot 
lăsa în viață. Voi încerca să vă ajut, dar trebui să mă 
ascultați fără comentarii. Stiti Capela roșie? Ne întâlnim 
acolo într-o jumătate de oră. E mai bine să nu mă afișez 
cu dumneavoastră. S-ar putea să le atâte furia și să 
precipite lucrurile. 

Părăsi scuarul cu un pas elastic, cu picioarele goale 
vârâte în învelișul cizmelor de vânătoare. David rămase 
un moment buimăcit, îngenunchiat în continuare, cu 
șireturile între degete. În ce colcăială mistică se 
înfundase? Nu știa că în ajunul războiului, forţele noii 
religii  căpătaseră o redutabilă influență asupra 
populaţiei, că se înmulţiseră călugării vindecätori, 
ordinele războinice, fără a mai vorbi de prelatii-samurai. 
Toate astea lui nu-i spuneau nimic. 

Se ridică. Omul cu mantie purpurie nu mai era acolo. 
Profită să părăsească parcul și să se strecoare în 
direcţia aproximativă a Capelei Roșii, ale cărei turle de 
aramă dominau acoperișurile clădirilor învecinate. 
Drumul îl făcu să se întâlnească de vreo două-trei ori cu 


grupuri cu privirile încărcate de ură, dar nimeni nu 
încercă să se apropie de el. Violenţa își va arăta colții o 
dată cu căderea nopţii, când trenul de întoarcere va 
intra în gară și vor face tot posibilul să-i interzică 
accesul spre staţie. 

Chiar dacă nu voia să accepte, avea articulațiile moi și 
genunchii de cârpă. Trebui să înghită de câteva ori în 
sec, pentru a ajunge să-și umezească limba pe care frica 
o preschimbase într-un petic de carton. 

Biserica de aramă îl întâmpină cu un luciu strălucitor 
și un miros acid. Traversă piateta din fața bisericii 
încercând să nu facă zgomot pe caldarâmul de bronz al 
acesteia. Imediat ce trecu de arcul cu porţi duble, o 
mână îl înhaţă și-l trase către un vechi confesional al 
ritului utarhian. Trebui să se aplece pentru a pătrunde 
în cabina strâmtă, tapisată cu plută carbonizată. Sirce 
bloca accesul cu un lacăt proaspăt montat. 

— E o capelă inter-culte, explică ea pe scurt, o 
tentativă de simbioză care n-a dus nicăieri. Astăzi nu 
mai vine nimeni aici. 

— Mă numesc David, murmură el prostește. 

— Ştiu, i-o tăie scurt femeia, nu se vorbește decât de 
dumneavoastră și de „crima” dumneavoastră în toate 
tavernele. Maeștrii Vorbelor au reacţionat cu o 
rapiditate exemplară. Ei nu vă vor da A oh nu! Vor 
lăsa populaţia să se ocupe de asta.. 

— Aș vrea SĂ ÎNŢELEGI! 

Femeia îl privi. Ochii ei ardeau cu o strălucire 
îngheţată. Avea pielea foarte albă, palidă și, fără 
expresia dură ce-i înţepenea trăsăturile într-o mască 
rigidă, ar fi putut fi frumoasă, îi părea lui David... avidă. 
Da, „avidă” era cuvântul care se impunea pentru a o 
caracteriza. O aviditate de gheaţă, bolnăvicioasă. 

— Voi încerca să rezum, făcu ea cu îngăduinţă, dar 
oricum va dura și nu vei înțelege chiar tot. Cândva 
exista o rută de pelerinaj: pelerinajul Homakaido, care 
aparținea unui număr restrâns de aleși, de căutători. 


Acești oameni, desemnaţi pe căi oculte, făceau o lungă 
călătorie, pentru a ajunge într-un anumit loc și a primi 
acolo revelaţia cuvântului care rezumă întreg universul. 
Deveneau astfel Seniori ai Cuvintelor și deţineau puteri 
imense. Într-o zi, acum mai bine de un secol, casta 
Maeștrilor a fost sfâșiată de conflicte interne, despre 
care nimeni n-a aflat vreodată, soldate cu nenumărate 
„eliminări”. Din acel moment pelerinajul a fost interzis, 
gorilele stăpânilor au fost puse să omoare toţi ghizii si 
conducătorii cunoscuţi. Au fost arse toate arhivele, toate 
operele literare inspirate de aceasta căutare. Au fost 
șterse frescele și picturile. Pe scurt, au fost ascunse 
toate pistele traseului inițiatic. Din acea zi, titlul de 
Maestru al Vorbelor a devenit transmisibil din tată-n fiu, 
fără niciun semn ocult, fără pelerinaj. Drumul 
Homakaido a fost totalmente șters din memoria 
oamenilor. Capătul cursei, locul final al căutării, nu mai 
există nicăieri. Au reușit să șteargă o parte din harta 
globului, înţelegi? 

David dădu mașinal din cap, zăpăcit de această 
harababură mistică, pe care o aprecia - din punctul lui 
de vedere - ca fiind total incredibilă. 

— Vorbești de semne oculte, făcu el în speranţa că va 
părea interesat, despre ce fel de semne e vorba? 

— Modul de apariţie era de fiecare dată diferit. O voce 
în noapte, o figură în grosimea unui geam, inscripţii cu 
litere de sânge. Mesajul, însă, era întotdeauna același. 
Un cuvânt, unul singur: Homakaido. 

Lui David i se făcu deodată foarte frig, iar imaginea 
venusienei doborâtă într-o rână îi traversă în goană 
gândul. 

— Vrei să spui că... 

Sirce se crispă. 

— Da, izbucni ea sufocată, după mai bine de-o sută de 
ani de la interzicerea pelerinajului, masacrarea ghizilor 
și a păstrătorilor tradiţiei, a fost desemnat un nou 
pelerin! Tu! Ești primul căutător ce a primit mesajul 


după un secol, primul care a auzit semnalul de plecare... 

David bătu în retragere, zgârie capitonajul de plută al 
confesionalului... 

— E imposibil! bâlbâi el cu gâtul uscat. Nu știu nimic 
din aceste povești, am venit aici la tratament, asta-i tot! 
Acum trebuie să plec... 

— Nu mai poţi pleca, nu înţelegi? Trebuie să mergi 
până la capăt, să ajungi să citești și să auzi cuvântul 
care rezumă tot, să cunoști la rândul tău secretul 
Maestrilor, să devii egalul lor și să te folosesti de asta 
cum poţi mai bine. Trebuie să regăsești drumul 
pierdut... 

— Cimitirul elefanților? 

— Dacă vrei! Este posibil, totul a fost scris, povestit... 

— „Tot” ce? 

— Sosirea ta în Orașul Oracolelor, semnul... Nu mă 
crezi? Vino! Îţi voi arăta ceva! 

Deschise ușa și-l trase după ea, traversând naosul. 
Giganti culcati, de aramă, masivi, flancau sala, 
amestecând trăsăturile  antropomorfice ale unor 
populaţii dintre cele mai curioase. Sirce înconjură 
mausoleul și pipăi cizelurile unei stele funerare, în 
căutarea unui resort secret. David se muta de pe un 
picior pe celălalt, stingherit. Incapabil să se integreze în 
contextul situaţiei, rămânea dedublat, privindu-se 
reacţionând ca printr-o prismă deformată. Dacă aspectul 
religios al poveștii îl lăsa absolut rece, o frază totuși 
trezi în el un ecou tulburător, pe care nu reușea să-l 
stăpânească: CUVÂNTUL CARE REZUMĂ TOT. Da, 
cuvântul care conţinea tot... Părea atât de aproape de 
un univers într-un sertar! Se încordă, încercă să se 
adune, în faţa lui, un panou ascuns începu să se 
răsucească, dezvelind o nișă verticală, un fel de vitrină... 
Apropiindu-se, descoperi că era, de fapt, un sarcofag de 
plexiglas, în care dormea întru eternitate o mumie 
uscată, acoperită cu ceva ce s-ar fi putut numi piele 
roză. 


Carnea flască și întărită scotea în evidenţă arhitectura 
scheletului, ca un veșmânt prea strâmt. 

— Ultimul ghid, șopti femeia. A fost nevoie de sute de 
sacrificii și mii de compromisuri pentru a răpi rugului 
cadavrul. Era un vizionar. Privește-i pieptul... 

David se aplecă. Pielea pergamentoasă se mula pe 
stern cu o precizie de planșă anatomică. Descifra 
primele cuvinte ale unui tatuaj organizat pe strofe, 
aproape șterse: 


D'hogon dugoz hanap 
Wardon agrez fletr'uz 
Marlec orev a 'traph 
Fi don, Kale'k oruz... 


— Ce-i asta? Bretonă? 

Sirce îi aruncă o privire neagră. 

— Nu, făcu ea glacial, limbajul corporativ al vechilor 
ghizi Homakaido. Un cripto-dialect pe care nimeni n-a 
putut să-l interpreteze până astăzi. Sunt probabil ultima 
în stare să înţeleagă semnificaţia tatuajului. E o profeție. 
Poemul unei viziuni ce-l lumina în momentul celor mai 
grele persecuții. Ascultă mai bine... 

Închise ochi, se reculese și începu să recite: 


Într-o zi bătrânul regăsi-va zorii tinereții 
În braţele femeii cu sâni uriași, 
Îi va suge si febra si flacăra vieții 
Înainte ca ea să cadă pe vecie în pat. 
Război și lacrimi se vor naște, necazuri ce-l vor 
conduce-n țara bucuriei, la serbare. 
Va traversa cu piticii, scârnave talazuri către lumea 
uriașilor, în căutare, să afle cuvântul ce răscolește. 
Flecarii și mutii mii de urzeli vor țese 
Homakaido promisul tot îl găsește. 


David căscă gura. 


— Crezi ca vorbeste de mine? 

Mâna Sircei căzu grea pe umărul lui, degetele îl 
strângeau ca un clește. Femeia degaja în acel moment o 
aură de ameninţare și primejdie, încât David își înghiţi 
sarcasmele ce îi urcau pe buze. i 

— Bătrânul regăsi-va zorii tinereții! li aruncă ea. Nu te 
recunosti? Povestea ta circulă de ieri, printre felinarele 
oraşului, purtată de secretarii oficiului de întinerire! 
Război şi lacrimi se vor naşte? Chiar si moartea 
venusienei este scrisă aici. Inainte ca ea să cadă pe 
vecie În pat! 

David se eliberă, strâmtorat. 

— Să admitem. Dar restul e de neînțeles! 

— Deloc! O descriere a itinerarului, nimic altceva. 

— Flecarii si mutii. 

— Maestrii Vorbelor. Ordinul numără mai multe 
confrerii, caracterizându-se fiecare prin atitudini diferite 
față de utilizarea cuvântului. Există muti si ventriloci, 
pentru care acesta este o murdărie, afazici voluntari 
care se izolează în adorarea unui singur cuvânt, ciclicii - 
flecarii - care proslävesc potopul verbal pentru 
eliberarea pasiunilor. Aparent formează o castă închisă, 
impenetrabilă chiar, dar în culise se dedau unor lupte 
crâncene, bătălii pentru câştigarea puterii. Un singur 
lucru îi unește: secretul pelerinajului interzis, misterul 
Homakaido. Interesul comun e ca nimeni să nu 
descopere adevărul, să nu se apropie de lucrul ascuns. 

Manevră resortul și panoul se răsuci în liniște, 
acoperind nisa funerară. David ezită, răsucindu-și 
cuvintele în gură. 

— Ei cunosc această... această?... 

— Această profeție? Nu știu. Dacă da, viaţa atârnă de 
un fir de păr. Nu te vor lăsa niciodată să scoţi din uitare 
un rit prohibit, pe care timpul l-a șters în mare parte din 
memoria oamenilor. 

— Ce-i de făcut? 

— Să le-o luăm înainte, să devenim mai puternici decât 


ei. E singura ta șansă de a supravieţui. Dacă dai înapoi, 
dacă te înfunzi în vreun cotlon de cameră de hotel, ei te 
vor găsi, mai devreme sau mai târziu. Spionii lor mișună 
peste tot... N 

— Care e interesul tău în povestea asta? Îţi asumi niște 
riscuri mari... 

— Străbunicul meu era ghid, am vrut să continui lupta. 
Maeștrii Vorbelor m-au prins. Am petrecut șapte ani 
între zidurile unei celule. Am evadat acum șase luni... 

— De ce te-ai întors aici? 

— Din cauza prezicerii; ea dă cu aproximaţie data 
sosirii tale printr-un sistem complex de puncte și virgule 
ieșite din rând. Perioada favorabilă a început acum trei 
zile. 

David își mușcă buzele, avea senzaţia bizară de a se 
trezi catapultat în viaţa altuia. Era obligat să-și asume 
existența unui străin. Schimbându-și pielea, schimbase 
și piesa și nu i se permitea să-și aleagă rolul. Cine era cu 
adevărat Sirce? O iluminată? O nebună? O comediană 
abilă cu planuri ascunse? 

— Nu va fi ușor, observă tânăra femeie, care lua 
stânjeneala lui David drept meditaţie. Pista este ștearsă 
de-a binelea, pierdută. Când eram copil, adulţii foloseau 
adesea un proverb ce amintea de această situaţie. Se 
spunea despre cineva care-și propunea un ţel de neatins 
că „vrea să găsească drumul Homakaido”. Asta era egal 
cu „a căuta acul în carul cu fân” sau „a vrea luna de pe 
cer”. Vezi, nu te amăgesc. 

Făcu o pauză, apoi adăugă pe un ton confidential: 

— Se spune că ţi-ai petrecut viaţa urmărind o himeră, 
că voiai să cuprinzi universul, așa-i? 

David își ascunse capul între umeri. De ce nu se putuse 
abtine să-și descarce amintirile  magnetofoanelor 
agenţiei de întinerire? O manie de om bătrân! O 
împuţită manie de om bătrân, care astăzi îl făcea 
transparent ca un pahar în faţa tuturor. 

— Am colectionat, mormăi el greţos, voiam... O 


sinteză... Un... Of! Ce mai contează? 

— Contează! Nu ai fost ales din întâmplare. Viaţa ta 
anterioară nu e probabil decât un fel de antrenament 
pentru ce va urma. O pregătire sufletească... O asceză. 
Ești un fel de „specialist” în domeniu. Experienţa unui 
bătrân înţelept în corpul unui tânăr. O sinteză perfectă. 

David explodă. 

— Nu am fost „ales”! Nu înţeleg nimic din toată 
povestea asta. Colecţia mea n-a fost decât un lung șir de 
eșecuri, de piste false, de... 

— Nu contează. Nu-i decât o repetiţie. Un exerciţiu de 
suplete cerebrală. Adevărata piesă se va juca acum. 
Acum vei găsi și tu răspunsul la întrebările pe care le 
puneai atunci. 

David capitulă. N-avea deloc chef să se lanseze într-o 
discuţie în contradictoriu, întoarse capul către piaţa 
bisericii. Vitraliile se întunecau, cădea seara. 

— Crezi că vor ataca biserica? întrebă el neliniștit. 

— Nu, capela de aramă îi sperie pe cei din stradă. A 
fost construită de adoratorii trăsnetului. Vârfurile 
cupolelor au fost concepute special pentru a atrage 
flăcările cerului. Demult, credincioșii se înghesuiau în 
naos, mai ales în serile cu furtună, așteptând ca 
fulgerele să se abată asupra clopotniţei, să se 
răspândească prin toată masa metalică a construcţiei și 
să trăsnească în mijlocul psalmului. De-asta sunt și 
atâtea statui topite și clopotniţa are aspectul acesta 
iridiscent. Prognoza meteo anunţă o furtună pentru 
seara asta. Vezi, n-am ales locul ăsta degeaba. Nimeni 
nu va avea curajul să intre aici înainte de mâine 
dimineaţă. Deocamdată suntem în siguranţă... 

David crezu că i se vor înmuia genunchii. 

— Voi pleca, spuse Sirce în continuare, avem nevoie de 
cai, de arme și alimente. Mă întorc la miezul nopţii si 
vom încerca să părăsim orașul. Nu ieși de-aici, nu te 
arăta în prag. O săgeată poate traversa ușor lățimea 
unei străzi. 


Rămase singur înainte de a mai putea emite măcar un 
sunet de protest. 

„Cuvântul care rezumă tot”... Fraza îi dansa în cap. Ar 
fi vrut să-și înfunde urechile, să rămână surd la acest 
cântec de sirenă, dar ceva se redeșteptase în adâncul 
lui. O flacără interioară, devoratoare. Prima scânteie a 
unui jar ce nu dorea decât să se aprindă. Scopurile 
religioase și politice ale căutării îl lăsau rece, dar prada 
finală... 

Palmele îi erau umede, înjură, se așeză pe un scaun de 
aramă. Era periculos, știa. Cârligul cu momeala tocmai i 
se înfipsese în limbă și ar fi în zadar să se mai zbată. 

Umbra îl acoperi deodată cu foșnet greu. Ridică ochii. 
Omul cu capă roșie stătea înaintea lui, teapän. Faţa lui 
pudrată în alb nu trăda niciun sentiment. 

— Tin să vă previn din loialitate că n-aveţi nicio șansă 
să urcati în trenul de întoarcere în seara asta, făcu el cu 
o voce curioasă de fetiță, gara este înconjurată. Patrule 
supraveghează străzile, în puţin timp vă va fi imposibil 
să treceţi prin ochiurile năvodului. 

— Sunteţi... un Maestru al Vorbelor... Nu-i așa? 

— Exact, răspunse celălalt cu un timbru maiestuos de 
patriarh, aparţin confreriei Ciclicilor. Adică aceia 
supranumiti vulgar flecari. 

David se ridică, dar bărbatul îl depășea în continuare 
cu un cap. 

— Chiar și această biserică nu vă va apăra la infinit, 
adăugă, de data asta, omul în mantie de piele, în 
limbajul graseiat al unui țăran beat. Furtuna crește, se 
apropie. Când fulgerele vor aprinde clopotniţa veţi fi 
obligat să ieșiţi... 

Si continuă astfel câteva minute în faţa unui David 
stupefiat, evocând miile de pericole ale cursei ce i se 
pregătea, schimbându-și vocea după sentimentele pe 
care voia să le exprime. Mila lăsa să se strecoare printre 
buzele lui timbrul subtirel al unei fetițe, candoarea si 
naivitatea făcându-l să se bâlbâie ca un copil de șase 


ani. Devenea seducător, cu o voce caldă de gheișă, doct 
și sententios, cu un tremur astmatic al vocii de bătrân. 
Onoarea aducea vibrații snoabe de aristocrat, iar furia 
rupea cuvintele în stilul unui scandalagiu. Într-un timp 
foarte scurt, o întreagă populaţie defila prin vocea lui. 
David remarcă destul de repede că un discurs de 
asigurare reconstituia armonia celulei familiale. Tatăl 
pronunţa cuvintele autoritare, mama pe cele calde și 
încrezătoare, copiii pe cele de bucurie si exuberantä. 

Un adevărat virtuos, acest bărbat cu obrajii pudrati 
declama pe toate tonalitätile, schimbându-și vocea ca pe 
o inflexiune oarecare. Vârsta, sexul, poziţia socială, 
toate erau folosite pentru a interpreta nuanțele 
gândurilor sale. Combinatiile se înlănţuiau unele de 
altele, se completau, se contraziceau... 

Cum David rămăsese de piatră, enervarea îl năpădea 
pe straniul său interlocutor, și cu explozii de 
mahalagioaică, alterna înjurături de hamal. Tânărul se 
întreba dacă anumite probleme sau tulburări psihologice 
nu se traduceau prin predominanta unei voci asupra 
celorlalte, își imagină o clipă un homosexual trădat de 
folosirea exclusivă a timbrelor feminine, un pederast 
deconspirat de pelticirile de băieţel ametit. 

— Nu vreţi să cedati? insistă, pentru ultima dată, cu 
șoapte arzătoare de fetișcană nerăbdătoare să fie 
penetrată. Nu vă pot garanta viaţa, desigur, dar cel 
puţin o moarte mai puţin oribilă decât aceea care vă 
așteaptă în această capelă, atunci când trăsnetul va topi 
acoperișul și feţele statuilor! 

David negă hotărât, dând din cap, și se dădu un pas 
înapoi. Ciclicul ridică din umeri, ostenit. 

— Cum credeţi, făcu el cu un suspin de babă 
angoasată, demersul meu a pornit doar dintr-un motiv 
de caritate. 

Se deplasă de-a-ndărătelea, mai bine de șase metri și 
pivotă, în sfârșit, cu o greoaie fluturare de mantie, 
coborând treptele către piaţă. 


Läsase în urma lui un amestec de parfumuri ciudate, 
nepotrivite între ele: miros de piele si izuri dulcegi de 
cosmeticale. David inhală o gură de aer. Iminenta 
furtunii încărcase atmosfera. Nu mai dorea decât un 
singur lucru: să se întoarcă Sirce cu caii! Sub bolta cu 
reflexe roșietice, căldura crescuse cu câteva grade. 
Transpira. 

În pofida semnelor de ameninţare, care cu timpul 
deveneau tot mai evidente, nu reușea să se instaleze în 
realitatea noii sale vieţi. Intr-o singură noapte 
schimbase universul îngust și îngheţat al unui bătrân cu 
o lume a spasmelor și comploturilor, lume care duhnea a 
sudoare și unsoare de arme. Defazajul era prea mare 
pentru a putea nădăjdui să se acomodeze în câteva ore. 
Totuși, mai mult sau mai puţin conștient, se bucura de 
acest vârtej care, astăzi, nu-i lăsa răgaz de reflecţie. De 
fapt, în trenul ce-l adusese în Orașul Oracolelor, fusese 
asaltat de mai multe ori de îndoială. 

Îndoială n-ar fi cuvântul cel mai potrivit, mai curând 
certitudinea că nu va ști ce să facă cu noua lui tinereţe 
și că această altă viaţă ce i se oferea, se va deschide în 
curând, în faţa lui, ca un abis, ca un deșert. Un parcurs 
suplimentar, inutil și - pentru moment - chiar fusese 
gata să renunţe, să tragă semnalul de alarmă pentru a 
sări din vagon în mijlocul câmpului. Nu avusese însă 
curajul. 

Acum destinul decidea în locul său, întinzându-i un rol 
gata scris, forțându-l să-și tragă un costum prea mare 
pentru el și aruncându-l cu un șut pe o scenă foarte 
încărcată, chiar în mijlocul unei drame căreia nu-i 
văzuse primul act. Frica de vid se estompă, iar ideea că 
se serveau de el ca de o marionetă trasă de sfori îi 
dispărea încetul cu încetul. 

Izbiturile picăturilor de ploaie pe cupola superioară îl 
scoaseră din meditaţie. Furtuna începuse să se 
dezläntuie, flagelând biserica în rafale dese si sonore. 
Un crescendo de stridente metalice se apropia cu 


repeziciune de zona naosului, iar David avu senzaţia că 
se află prizonier într-un clopot bombardat cu pietre sau 
cu bile de oţel. Prima bubuitură a tunetului îi produse 
un fior epileptic de-a lungul coloanei vertebrale. Afară, 
noaptea fu traversată de o flacără albăstruie, dar nu se 
întâmplă nimic. Trăsnetul nu lovise clopotniţa. Fugi 
către ușă, se aruncă în piaţă, cu dorinţa de a scăpa din 
clădirea care, în câteva minate risca să se preschimbe 
într-un uriaș scaun electric. 

Nu făcu trei pași, când o săgeată cu aripi roșii i se 
împlântă între glezne, strivindu-se în bronzul din care 
era făcut pavajul, aruncând împrejur așchii 
strălucitoare. Două alte proiectile îi șuierară pe la 
ureche, trase din străzile învecinate, dar fuseseră, din 
fericire, deviate de vânt și de ploaie. David nu avea altă 
salvare decât de a se retrage. Inmuiat până la oase, se 
refugie în capelă, căutând disperat cu privirea o 
modalitate de a se izola de podeaua metalică. Degeaba. 
Fiecare taburet, fiecare fotoliu, fiecare bäncutä erau din 
cupru, deci bune conductoare de electricitate, îl apucă o 
groază nebună. Dărâmă obiectele de cult. Tocmai când 
împingea ușa sacristiei, explozia foarte aproape a 
tunetului făcu să se cutremure structura, strânsă în 
buloane, a bisericii. Un val de lumină, de o albeatä de 
magneziu, se strecură printre vitralii, iluminând și cel 
mai ascuns cotlon. David sughiţă, pupilele îi fură 
devorate de efluviul scânteietor, care-l lăsă aproape orb, 
bâjbâind într-un labirint de zeități răsturnate. Se zbătea, 
julindu-se în muchiile tăioase ale scaunelor. Nu se mai 
controla; încă câteva clipe și ar fi suit în fugă traveea 
centrală, aruncându-se în întâmpinarea fulgerelor. 

Se sprijini, în fine, de ceea ce părea să fie o mică 
estradă de lemn, încărcată cu amulete, de care se 
descotorosi repede cu un dos de palmă. Cläntänind din 
dinţi, trase paralelipipedul, ros de carii, cât mai aproape 
de ușă, se dezbrăcă de hainele jilave și se șterse cu o 
carpetă brodată cu aur. Ingenunche apoi în centrul 


minusculei tribune, repetându-și frenetic: „lemnul nu 
conduce”. Abia se autoconvinsese, când focul cerului se 
aruncă asupra vârfului capelei. Toată construcţia se 
lumină într-un trosnet îngrozitor. Plumbul vitraliilor se 
topi într-o secundă, provocând o avalanșă de bucăţi de 
sticlă colorată. Toate rozetele se împrăștiară ca un joc 
de puzzle, răvășite de o mână invizibilă. Lumânările 
începură să ardă, pentru a se stinge apoi în băltoace 
clocotitoare. Toate statuile situate aproape de punctul 
impactului își pierdură trăsăturile nobile. Gurile lor se 
căscară, bărbiile se alungiră, nasurile de aramă se 
răsuciră ca serpentinele de nalbă supraîncălzite, 
înlemnit de uimire, David văzu un sfânt chircindu-se, 
asemeni unui acordeon ce se închide. 

Fenomenul nu dură mai mult de o fracțiune de 
secundă. Imediat, pereţii oratoriului se acoperiră de 
aburi și un înspăimântător miros de ozon umplu aerul. 
David rămase împietrit, cu perii pârliti Scântei îi 
mușcau dureros coapsele. Mai mult, observă că baza 
estradei era pe cale să ia foc. 

— Slavă cerului! urlă deodată vocea Sircei. Ești în 
viață! 

Stătea în scobitura portalului, protejată de un scut 
înalt din piele. 

— Trebuie să ieși! strigă ea, pentru a acoperi urletele 
căderii de apă. Poţi să fugi? 

David nu-și dădea seama, dar, pentru a părăsi capela 
de aramă, era gata să se târască în patru labe. Sări pe 
podea și-și arse tălpile. Sirce îl făcu să înţeleagă că 
trebuie să se lipească de ea și să se deplaseze la 
adăpostul pavezei. Coborâră treptele spre piaţă. Aveau 
dinţii încleștaţi, în timp ce săgețile se pierdeau în jurul 
lor, făcute ineficiente de suflul furtunii. 

David nu află niciodată cum făcuse, dar se trezi brusc 
în fundul unui cărucior ce se bălăbănea pe pavajul 
inegal, în timp ce, în spatele lor, izbucneau vociferările 
următorilor dezamăgiţi. 


Ce a urmat a fost o confuzie totală. Tânărul nu păstra 
decât amintirea unei călătorii smintite și întortocheate, 
ce străbătea reţeaua de strädute pe care noaptea le 
făcea întru totul asemănătoare. Vlăguit de emoţiile prin 
care trecuse, adormi. Când redeschise ochii, strălucirea 
soarelui luase locul ploii. Orașul își contura departe, în 
spatele lor, dantela de turnuri și acoperișuri în umbre 
chinezești. O lungă, prea lungă pagină tocmai fusese 
întoarsă. 

Timp de două zile cei doi rătăciră într-un peisaj de 
ruine invadate de vegetaţie, apoi și aceste oseminte de 
civilizaţie dispărură la rândul lor. Căruciorul lor se 
strecură în șanțul unei vechi piste jalonate de borne 
rudimentare. David sesiză cu o oarecare stupoare că 
nenumărate orășele se evaporaseră, lăsând în loc doar 
pete decolorate în țesătura câmpiei. Păreau niște 
cercuri jupuite și stâncoase, asemeni unor gigantice 
formațiuni cicatrizate. Confruntările omenești tăiaseră o 
nouă geografie în carnea continentului, deschizând văi, 
deturnând fluvii, acoperind lacuri. Lanturi muntoase se 
topiseră, piscuri semete se înältau acolo unde cândva 
fusese o aglomerare industrială, orașele de coastă 
fuseseră îndepărtate de tärmuri cu sute de kilometri. 
David nu mai recunoștea nimic. Cu excepţia câtorva 
insulițe, toată această lume se întorcea încetișor în evul 
mediu. Micile meserii renășteau, micile culturi de pe 
lângă gospodării rezistau, ici-colo, invaziei luxuriante a 
unei vegetatii tipic ecuatoriale. 

De câte ori făceau tabără, erau asaltati de haite de 
câini vagabonzi cu priviri nebune, pe care îi alungau cu 
pietre și torţe aprinse. Sirce se aștepta la un atac 
banditesc, dar, spre marea ușurare a lui David, temerile 
ei se dovediră nefondate. Într-o seară, tânărul, neliniștit 
de aceste preumblări aiurea, o întrebă dacă are cumva 
în cap un itinerar precis, sau...? 

— Am petrecut cele cinci luni care au urmat evadării 
mele stabilind contacte, i-o tăie cu răceală. Am cules 


informaţii, am semnat „contracte”. Vom cersi sfaturi, 
vom fura rămășițe de traseu de la persoane iniţiate, 
căutând din oraș în oraș o nouă bucăţică de puzzle.. 
Vom avea și eșecuri, la ce bun să mint? Suntem niște 
orbi avansând pe bâjbâite, orbi rătăciţi într-un labirint. 
Drumul nostru nu se află înscris în nicio hartă, ţinta 
pelerinajului nostru este un oraș interzis, întrebările 
noastre vor face să se ferece gurile celor ce încă mai 
știu ceva. Pentru ceilalţi nu vom fi mai mult decât doi 
nebuni, doi mâncători de himere, intoxicati de un 
proverb răutăcios. Să nu te mire că se va râde în spatele 
tău. Trebuie să mergi doar înainte. 

Pentru început am conceput traseul pornind de la 
cuvintele profetiei, îți amintești tatuajul ultimului ghid? 
Război și lacrimi se vor naște, necazuri îi vor duce spre 
ţara bucuriei, la serbare... E o aluzie directă la Orașul 
Serbărilor, un oraș al plăcerilor, către care ne vom 
îndrepta acum în etape succesive. Pe drum vom încerca 
să ciugulim și ceva informaţii. 

David se mulțumi să dea din cap. Ce putea spera mai 
raţional de-atât? Se încurcase în angrenajul unei 
mașinării demente. Colectionar fără griji ieri, se trezea 
astăzi în pielea unui pelerin deposedat de Mecca lui! Nu 
putea decât să meargă mai departe. Să meargă fără să 
înţeleagă ce îl alunga din urmă, din spatele acestor 
coline... 


DOUĂ ETAPE PE DRUMUL 
HOMAKAIDO 


Putin înainte de revärsatul zorilor, David fu trezit de o 
salvă de aplauze susţinute. Pârâia, se rostogolea, se 
umfla ca o jerbă de flăcări într-un cămin. Avu senzaţia 
că mii de palme, pe rând, moi sau uscate, se abăteau în 
cadenta unui ritm de muzică, neauzit. Valul sonor, la 
început îndepărtat, se apropia cu repeziciune, pentru a 
izbucni în spatele colinelor într-un tumult de carne 
biciuită, lovită de palme ucigașe. 

David se ridică din culcușul său și o spionă pe Sirce cu 
coada ochiului. Tânăra pălise imperceptibil, iar buzele i 
se crispaseră într-o linie dură, decolorată. 

— Piticii, îngână ea, răspunzând întrebării mute a 
insotitorului ei, marea de pitici... 

Fără alte explicaţii, biciui animalele cu dosul curelei și 
se îndreptă rapid spre vale. Rotile căptușite cu benzi de 
fier scoteau scântei de silex pe drumul pietruit, jalonând 
cursa cärutei cu o trenă pe cât de luminoasă, pe atât de 
efemeră. Ajunseră, în sfârșit, la malul abrupt al unui 
fluviu. Ceaţa dimineţii se aduna pe fundul văii, voalând 
suprafața apei. David remarcă ciudate turbulente ce 
păreau să agite pâcla, ale cărei volute nu încetau să se 
vălurească. Si, deodată, când puseră piciorul pe pământ, 


coborând din șaretă, izbucni o nouă salvă de aplauze, 
tunet bubuitor, cavalcade de ecouri se izbeau de 
peretele de granit. Solul vibra, transmițând trepidatia 
gleznelor călătorilor, pietricele se rostogoleau în josul 
pantelor, antrenând o avalanșă de bolovăniș și praf. 
Sirce, cu ochii pe jumătate închiși, se strâmbă ducându- 
și mâinile la urechi. Apoi furtuna se îndepărtă, 
scurgându-se către mare. Din pânza de aburi răsări un 
debarcader. Pontonul era făcut din plăci disjuncte 
montate pe niște piloni subţiri, ca labele unei insecte. 
Bărcile fuseseră târâte către mal, oferind privirii chile 
netede, drepte, strălucitoare, ce păreau că n-au atins 
niciodată apa. David se miră. Apropiindu-se mai mult 
văzu că ambarcatiunile fuseseră toate deposedate de 
rame și de cârme. Când dădu să deschidă gura, pentru a 
cere explicaţii, un omulet ieși dintr-o cabină de piatră, 
cu braţele încărcate de corzi de ancorare. Dând cu ochii 
de cei doi călători, lăsă să-i cadă povara și-și scoase din 
urechi dopurile de ceară care le obturau. 

— Unde mergeţi? făcu el privind-o pe tânără. 

— Homakaido. 

— Nu cunosc. Vreti să traversaţi? Nu este momentul 
cel mai indicat. De ieri EI sunt cam nervoși! În locul 
vostru... De altfel trebuie să așteptați să se ridice 
negura. Dacă EI se hotărăsc să-și încrucișeze braţele, nu 
mai e nimic de făcut. 

— Despre cine vorbeşte? întrebă David iritat, 
strângându-și însoţitoarea de încheietura mâinii. 

Ea ridică din umeri agasată. 

— Ei bine! N-ai înţeles încă? 

Il trase deoparte și-i arătă spre fluviu. 

— Privește! îi explică ea, ceata se va risipi curând. 

Se așezară pe coca unei bărci și nu mai schimbară 
niciun cuvânt. Incă o dată, David privi spre canoele 
cârpăcite grosolan, total improprii navigaţiei. Flancurile 
fisurate aveau tot atâtea găuri cât o sită. Dar poate că 
erau epave? 


— Sper că nu vom traversa cu asta! făcu el, lovind cu 
palma prova unei bărci. 

— Ba bineînțeles că da, îi replică tânăra. Ce-i 
reproșezi? 

David făcu un gest vag și întoarse capul, renunțând să 
mai înțeleagă. Sub soarele ce se năștea, eșarfele de 
bumbac, ce tapisau fundul văii, deveneau tot mai 
străvezii. După câteva minute, zări între malurile 
abrupte agitația unei bizare colcăieli. Il trecură fiorii, 
inundat brusc de o fină transpiratie de neliniște. 

Nu visa... Albia râului, secată, fusese ocupată de o 
imensă mulțime. O maree umană de pitici, de ambele 
sexe, în picioare, umăr lângă umăr, armată de pigmei. 
Valuri de capete curgeau între malurile puternic scobite 
ale vechiului torent, până la vărsarea în mare. Era ca o 
desfășurare a unor cohorte de nenumărat, ale căror 
picioare dispăruseră în mâlul de pe fund. Înrădăcinaţi 
până la jumătatea gambei, nu se mișcau, nu vorbeau, 
păreau santinele îngheţate într-o gardă imposibilă. Mii, 
milioane de indivizi, unul lângă celălalt, umpleau 
tranșeele săpate cândva de ape. Coloana de coșmar 
șerpuia în lungul canalului, pierzându-se în zare; pe 
valurile de cranii goale și roze, o dată cu primele raze 
ale dimineţii, strălucea o vagă peliculă de transpiratie. 

— Fluviul piticilor, șuieră Sirce cu o voce subit 
reținută. Nu l-ai văzut niciodată? 

David nu-i putu răspunde. O bilă dureroasă îi bloca 
gâtul. Deodată, fără ca nimic să prevestească, mulţimea 
masată la picioarele lor înălță braţele către cer, cu 
palmele deschise, și începu să aplaude. Incă o dată 
pocnetul mâinilor umplu văile. Fascinat, David nu-și 
putea desprinde privirea de fluviul de mâini fluturânde, 
de degete fremătătoare dansând ca spuma pe creasta 
valurilor, palme agitându-se în cadență, stârnind un 
zgomot înmuiat de ploaie diluviană. Valul curgea, 
tresărind, deschizându-se si închizându-se la loc, 
trasând curente ritmate, vârtejuri, furtuni de aplauze. 


Nu mai vedea decât torentul de mâini impreunate sau 
deschise, brăzdând aerul, tesând deasupra capetelor un 
acoperiș osos de unghii și falange. Un râu viu de linii ale 
vieţii și de amprente digitale. 

— Ce fac aici? reuși, în fine, să murmure când se 
reașternu liniștea. 

Sirce se încruntă. A 

— E o poveste complicată. In general, se spune că se 
hrănesc cu sucuri sedimentare conţinute în mâlul din 
anumite cursuri de apă. Epiderma le oferă, la nivelul 
picioarelor, mari suprafeţe de absorbţie directă. Cândva, 
pe planeta lor de origine, se alimentau mergând fără 
încălțăminte. Fiecare pas constituia pentru organism un 
nou aport caloric. Aici nu au putut găsi substanţa 
nutritivă decât în mocirla din văile secate. Noroiul, 
turba aluvionară, sunt bogate în particule vegetale, 
organice. Se îmbibă asemeni plantelor ce-și înfig 
rădăcinile în humus. De altfel, dacă te apleci destul de 
aproape ca să-i poţi vedea, vei constata că nu au gură și 
că doar femeile au păr, blond, câteodată chiar de o 
albeatä de zăpadă. 

— Dar înălţimea? 

— Rahitism, datorat alimentației dezechilibrate. 
Sucurile sedimentare de pe pământ, puțin nutritive, au 
condus la degenerarea rasei. 

— De ce aplaudă? 

— Pentru a-şi manifesta nemulțumirea, pentru a-şi 
exprima foamea continuă. 

Nu mai putu continua: un tunet de aplauze Îi acoperi 
vocea. Trebuiră să-și astupe urechile, să scape de acest 
vacarm. Închizând ochii, David avu senzaţia că s-a 
rătăcit în mijlocul spectatorilor unei opere gigantice. 
Popoare întregi băteau din palme, într-o sală de 
dimensiuni cosmice, iar pocnetele palmelor lor 
acopereau vuietul cataclismelor naturale sau ale 
războaielor. Vulcanii se  deșteptau, pământul își 
deschidea cavernele cutremurându-se,  răsturnând 


blocuri si palate. Bombele ce scurmau solul nu reușeau 
să domine salva trosnitoare a palmelor fluturate. 

— Dacă vreţi să treceţi, va trebui să-i liniștiți! comentă 
omuletul îndată ce se reinstală calmul. Sunt prost 
dispuși. Ieri mi-au răsturnat o barcă. Nu i-am mai văzut 
pe pasageri! 

David se întoarse către tânără. 

— Ne vor purta, așa-i? bâlbâi el. Vor trece 
ambarcatiunea din mână în mână. Vom naviga pe 
deasupra capetelor lor, ţinuţi pe braţe de pe un mal pe 
celălalt? De-asta bărcile n-au nici rame, nici cârmă! 

Sirce schiţă o figură de neputinţă. 

— Nu se poate altfel. 

_ David făcu câţiva, pași în direcţia malului, apoi se opri. 
Intelese că îi era frică să se apropie mai mult. Nu s-ar 
putea ca vreun braţ să se ridice deasupra râului, să-l 
apuce de gleznă, târându-l în adâncuri? Dădu înapoi, 
umilit că nu-și putea disimula frica. 

— Nu se va putea întâmpla nimic dacă le faceţi 
ofrandele necesare! afirmă individul cu ambarcatiunile. 
Nu trebuie să vă zgârciti, asta-i tot. 

David se lăsă să cadă pe coca ce-i servea drept scaun 
și aruncă o privire întrebătoare tovarășei sale. 

— În timpul călătoriei, obiceiul cere să vărsăm peste 
bord plancton, sucuri aluvionare sintetice și ciuperci, îi 
explică ea. Cu acest preţ piticii vor accepta să ne 
transporte de pe un mal pe celălalt, să-i servească 
cumva pe trecători... 

— Fluviul devine, în sfârșit, navigabil! rânji tânărul 
strângând pumnii. 

— Chiar așa! 

— Când plecăm? 

Sirce îl privi, apoi ridică din umeri. 

— Ce mai așteptăm? șopti ea. Mâine le va fi și mai 
foame decât astăzi, iar traversarea va fi cu atât mai 
dificilă. 

Se duseră după marinar în cabana acestuia. De cum 


trecură pragul, o miasmă oribilă de descompunere le 
lovi nările. David remarcă pereţii cabanei cäptusiti cu 
saci de pânză grosolană, toţi identici. Duhoarea de 
putrefacție ce domnea în încăpere clădea impresia că 
sacii fuseseră umpluti la origine cu făinuri de cadavru 
zdrobit. Sirce făcu târguiala. 

— Cinci saci, îi admonestă individul, nu mai putin, 
cunosc apetitul torentului, vor răsturna barca și vă vor 
frânge gâturile! 

David se cutremură. Sirce aruncă pe tejghea un număr 
mare de monede sclipitoare, în schimb, omuletul le oferi 
cinci pachete împuţite împreună cu o traistă de pânză, 
botezată în mod pompos „trusă de prim ajutor”. Tânărul 
își vâri mâna în desagă pentru a descoperi un ciocan și o 
seceră ascuţită foarte bine. In fața stupefactiei sale, 
negustorul se lansă în prezentarea modului de utilizare 
a acestor obiecte, cel puţin insolite. 

— Cu ciocanul loviți degetele care se agaţă de 
bastingaj cu intenţia de a vă răsturna, iar cu secera 
tăiaţi mâinile ce vi se prind de veșminte pentru a vă 
trage la fund! Credeti-mä, există întotdeauna doi-trei 
pitici nebuni în gloata aia, gata să vă facă o chestie 
urâtă. Pästrati uneltele la îndemână si nu ezitaţi să le 
folosiţi! 

David își trecu șnurul traistei pe după gât, zăpăcit, și o 
urmă pe Sirce care alegea barca, parlamentând foarte 
aprinsă. Se fixase asupra unei canoe cu fundul metalic, 
dar omuletul nici nu voia să audă, spunea că este 
ambarcatiunea lui personală. Restul flotilei nu inspira 
încredere. Majoritatea gemeau oribil sub greutatea 
tălpilor și lăsau să treacă lumina printre scândurile 
distantate. Optară, în final, pentru o balenieră antică. 

— Vă înselati, mormăi proprietarul, îndreptându-se 
către barcă, nu le plac vasele prea grele. Să nu spuneţi 
că nu v-am prevenit! 

Cei doi își îndesară sacii cu pulberea gretoasä între 
banchetele de la rame și rămaseră un minut imobilizati, 


cu ochii atintiti spre „fluviu”... 

— L-ai mai traversat? întrebă David, încercând să-și ia 
un aer detașat. 

Sirce dădu negativ din cap. 

— Nu, pe-aici nu. Am trecut râuri, pâraie. Niciodată, 
însă, un fluviu atât de lat. 

— Cât are? Cincizeci de metri? Saizeci? O sută poate... 

Ea strâmbă din nas cu o grimasă de lehamite. 

— Ce rost are să mai discutăm? 

David nu mai insistă. Se vedea că femeii îi era frică. Se 
sprijini cu spatele de provă și-și lăsă privirea să 
rătăcească încă o dată pe deasupra miilor de mâini 
avide, ce tulburau aerul cu puternicele lor pocnituri. 

— Se spune că cel mai bun mijloc de traversare e să iei 
la bord o tigancä, murmură Sirce în spatele lui. Pe 
parcursul călătoriei, specialista citește viitorul în 
palmele ridicate, iar piticii, curioși, uită imediat de 
impulsurile agresive. Dar, bineînţeles, e doar o legendă! 

David nu găsi nimic de spus. Groaza se năpustise 
asupra lui, acoperindu-i mintea cu o pâclă de confuzie. 

— Dacă sunt într-adevăr prost dispuși, își vor încrucișa 
braţele, reluă tânăra, refuzând orice traversare. Va 
trebui să înmultim ofrandele pentru a-i convinge să 
întindă mâinile... 

Vorbea fără să se preocupe de posibilul auditoriu din 
râu, aruncându-și tiradele cu un debit sacadat, 
inghitindu-si cuvintele. Stăteau pironiti, incapabili să se 
hotărască dacă să împingă barca spre mal. Într-un 
târziu, David se mișcă. Siretul „trusei de prim ajutor” îi 
tăia ceafa. 

— Să mergem! 

Sirce păru că se trezește din vis. Proptindu-și mâinile 
la pupa, începu să împingă, în timp ce David, cramponat 
de bastingaj, trăgea cu toată puterea, încercând să 
înlesnească alunecarea chilei pe iarba ca de cauciuc a 
malului. Când ajunseră la primele mâini ce le palpară 
coca, erau uzi leoarcă de transpiratie. 


Sirce sări cu agilitate în barcă, deschise un sac cu 
gesturi largi ale mâinii, în câteva clipe, putoarea 
ajunsese de nesuportat, iar David, cu elanul tăiat, era 
gata să se răstoarne în fluviu când puse piciorul la bord. 
Palme moi începură să clatine coca sub picioarele lor, 
baleniera se agită o secundă în faţă și-n spate, ca-ntr-o 
manevră nehotărâtă. Apoi mișcările se sincronizară și 
ambarcatiunea începu să alunece către malul opus, 
trecând dintr-o palmă într-alta, fiind fluturată deasupra 
capetelor ca un trofeu. 

Până la mijlocul „cursului”, totul se petrecu bine. Apoi, 
cu timpul înaintarea încetini, pentru a sucomba curând 
într-un tropăit tumultuos pe loc. Sub etravă mâinile se 
înghesuiau, în  palpitaţii dezordonate, la început 
rugătoare, apoi destul de repezi, furioase. Curenti 
lacomi de degete se ridicau din mulțime, încercând să 
atragă barca în alte direcţii, s-o întoarcă din drum sau 
chiar s-o răstoarne. 

„Vor tot ce-avem!” se gândi cu groază David, văzând-o 
pe Sirce că deschide cel de-al patrulea sac. Pudra îi 
acoperise antebraţul și fața cu o crustă de amidon. Un 
fard ciudat, pestilential, pe care sudoarea îl brăzda ici- 
colo. Femeia respira din greu, împrăștiind fără odihnă 
sămânţa organică, dar baleniera nu mai avansa deloc. 
Deodată, ambarcatiunea se întoarse pe un flanc, gata să- 
și arate chila soarelui. David zări un șir de degete cu 
unghii ciobite, cramponate de marginea bărcii. Apucă 
ciocanul și lovi cu fălcile încleștate, încercând să nu 
bage în seamă pielea zdrelită, unghiile și falangele 
zdrobite. Vasul se redresă, dar imediat o lovitură 
furioasă zgudui coca, făcând să geamă scândurile 
descleiate. Așchii de lemn zburară în toate părţile și o 
mână răsări prin fundul bărcii, între banchetele pe care 
ședeau, cu palma crucificată de tepusä, înainte ca 
tânărul să poată interveni cumva, mâna o apucă pe 
Sirce de picior, smulgându-i un urlet de durere. Secera 
se prăvăli, despicând carnea, izbindu-se de os cu un 


zgomot surd. Sângele cald, otrăvit, inundă peretele 
bărcii, iar braţul se retrase ca un animal rănit. Liniștea 
fu de scurtă durată, fiindcă, aproape imediat, vasul se 
ridică periculos, vertical, simulând un naufragiu. Cei doi 
se rostogoliră de-a berbeleacul peste lada cu alimente. 
Sacul căscat își împrăștie conţinutul într-o ploaie deasă, 
acoperindu-i cu o pulbere cenușie. Salupa își recapătă 
poziția normală, apoi fu înhăţată de un alt curent. Chila 
cădea grea peste capete ce se afundau. David se trezi în 
picioare la prova, cu câte o unealtă în fiecare mână, gata 
să lovească. Când turbarea clocotea dedesubt, tăia 
cartilagii fără nicio remușcare. Sirce urla la el, hainele îi 
erau grele de transpiratie, părul pudrat de sucurile 
sedimentare, asemenea unei peruci de ceremonie. 
Corpul îi era acoperit de noroi uscat, dându-i aspectul 
unui înecat tras la mal. 

Ultimul sac se golea, dar de data asta erau pe calea 
cea bună, femeia făcea economie acum de hrana 
sintetică, momind cu abilitate curenţii, măgulind 
degetele încăpăţânate. Fură, în sfârșit, aruncaţi pe țărm. 
Barca eșuă brutal și se răsturnă într-o rână, de parcă 
traversarea îi supsese ultimele forte. 

— S-a sfârșit, șuieră David, rostogolindu-se în iarbă. 
Închise ochii, cuprins de o frică retrospectivă la ceea ce 
li s-ar fi putut întâmpla. Se vedea căzut peste bord, 
înhăţat de sute de degete, de unghii, făcut bucățele de 
mulțimea anonimă înrădăcinată în mâl. Intinsä pe spate, 
Sirce se descotorosea de haine. Lacrimi nervoase îi 
brăzdau adânc masca de ipsos de pe faţă. David 
constată că braţele și pulpele fetei erau acoperite de 
zgârieturi. 

— Cum e? tună un bărbat solid și chel, împovărat de 
parâme. N-a fost chiar rea traversarea! Cei de ieri au 
avut mai putin noroc. Dacă vreţi să vă spälati, e un duș 
în spatele barăcii de închiriere... 

Se ridicară ajutându-se reciproc și porniră spre coliba 
individului. Cabina de duș, dărăpănată, era de multă 


vreme scoasă din uz, așa că se multumirà să se aplece 
asupra unui hârdău umplut cu apă rece. Sirce părea atât 
de epuizată, că trebui s-o dezbrace el și s-o frece cu 
peria. În contact cu apa, pudra aluvionară se transformă 
într-o pastă maronie și, curând, constatară că se 
bălăceau într-un butoi cu noroi lipicios. Remediul se 
dovedi mai rău decât răul însuși. În sfârșit, după o oră, 
după nenumărate rașchetări, ieșiră cu pielea roșie, 
iritată de peria aspră, își înșirară hainele pe o frânghie 
și, cu ochii închiși, se întinseră pe iarba ca de cauciuc. 
David era pe cale să adoarmă, când simţi iarăși acel 
miros îngrozitor, de reziduuri putrede, și avu senzaţia, 
cum stătea așa întins, că-i un cadavru aruncat în groapa 
comună. Instinctiv, pipăi în căutarea șoldului tinerei 
femei. Din fericire, era cald... 


Când se afundară spre inima câmpiei, întâlniră de 
câteva ori baraje ce blocau albia râurilor sau a 
torentelor secate. Bărbaţi înarmați cu puști de 
vânătoare făceau de gardă în vârful acestor edificii, 
tropăind cu un pas nervos. 

— Încearcă să stăvilească avansarea piticilor, explică 
Sirce, să-i împiedice să prolifereze în lungul vechilor 
cursuri de ape, dar nu e ușor. 

Pe măsură ce se apropiau, tânărul putu să perceapă 
îngrozitorul vacarm produs de palmele pigmeilor, lovind 
în cadență pe structura de lemn și piatră a barajului ce 
lega un mal de celălalt. Erau ca o masă de răsculați, ce 
se opinteau în poarta unei cetăţi care le refuza accesul. 
Din când în când, un ţăran aducea un lighean cu ulei 
fierbinte pe care-l vărsa la poalele meterezelor. Atunci, 
izbiturile încetau pentru câteva minute, pentru a fi 
reluate, apoi, amplificate de furie. 

— Mai devreme sau mai târziu, barajele vor ceda sub 
presiune, comentă tânăra, continuându-și drumul. Va fi 
ca un val seismic, ca un potop. Piticii, înnebuniţi de 
foame, escaladează malurile și năvălesc în sate. Trebuie 


construit atunci un dig împotriva inundatiei, dig de 
gloanţe, pentru a-i arunca înapoi în albia fluviului, după 
o luptă corp la corp, ucigașă pentru ambele părți. 

În aceeași seară ajunseră în mahalalele Orașului 
Ventrilocilor. David ascultase de multe ori oratori 
publici, dizertând asupra aberatiilor psihologice ce-i 
chinuiau pe locuitorii acestui oraș. Considerase însă, 
până acum, că sunt povești de adormit copiii. Sirce îi 
demonstra că se înșelase. Oamenii nutreau realmente o 
scârbă fizică pentru tot ce se referea la conversaţie și la 
contactele directe. 

— O formă de nevroză colectivă, conchise femeia, 
trăgându-l către o clădire cu aspect înstărit. 

— Arsedrich de Colphe vinde informaţii, îi șopti ea, în 
momentul în care apăsa pe butonul soneriei. Lasă-mă pe 
mine să mă descurc. Rămâi deoparte și nu scoate un 
cuvânt. Obiceiurile lor sunt destul de rigide. 

Evitându-le privirea, un servitor îi pofti să intre într-o 
sală de marmură rozalie ce se deschidea spre grădină. 
Un bărbat gras, gol, stătea pe un taburet, cu spatele 
întors ostentativ către ei. O oglindă retrovizoare îi 
fusese fixată pe umărul slinos cu ajutorul unor șireturi 
de piele, asemeni unui ham. O mulţime de obiecte 
aglomerau camera: vaze, boluri de porțelan, statuete din 
marmură cu forme delicate, busturi tăiate într-un cristal 
de-o puritate extraordinară, toate aliniate pe jos, ca 
pentru un inventar rapid. Servitorul, care-i condusese 
până aici, având un mic ciocănel în mână, se așeză într- 
un colț. După simbolul ce-i orna placa de identitate, 
înţeleseră că aveau în față un mut. La rândul ei, Sirce 
întoarse spatele interlocutorului său și se postă în fața 
unei oglinzi mari, ovale, care ocupa spaţiul de deasupra 
unui cămin. 

— Sunt gata, murmură ea cu o voce abia perceptibilă. 

La aceste cuvinte, Colphe deschise ochii și-și aplecă 
teasta către retrovizor, căruia i se calculase înclinația în 
așa fel încât să primească doar reflectarea tinerei femei, 


încadrată de lemnul ramei, în vreme ce ea însăși 
rămânea invizibilă, în afară câmpului de observaţie. Și 
totuși, această imagine îl făcu pe obez să tresară, de 
parcă i se aplicase un electroșoc. Își cobori pleoapele, 
așteptă câteva secunde și apoi, învingându-și sila, 
îndrăzni să arunce o privire spre oglinda mică, 
orientabilă, fixată pe umărul său. 

— Aspectul tău e încă destul de... agresiv, dragă Sirce. 
Prea brutal. N-ai putea să-ţi îndulcești cumva apariția? 
Să-ţi pui o mască, poate? 

Cu o tresărire, David înţelese că vocea gazdei se 
ridicase dintr-o mică urnă de ceramică albastră, pusă pe 
dalele podelei. Buzele omului nu schiţaseră nicio 
tresărire. Dealtfel, privind mai îndeaproape, era ușor să 
constati că-i fuseseră cusute una de cealaltă. Era gata 
să-i scape o exclamatie de uimire. Se abtinu cu greu. 
Servitorul se apropia deja. Cu o lovitură precisă de 
ciocan, prefăcu urna în cioburi și se întoarse la locul 
său. 

— Am nevoie de ajutorul tău, șopti Sirce cu faţa 
îndreptată spre pământ. Aș vrea să cunosc un om care 
să fi avut acces la vechile arhive cartografice. Cineva 
care acum ar fi la strâmtoare și nu s-ar da înapoi să 
câștige ceva bani... 

— Oh! 

Cum interjecţia fu urmată de o liniște prelungită, 
servitorul se aplecă și sparse statueta de marmură de 
unde tâsnise, de data asta, vocea ventrilocului. Discutia 
se continuă în același stil minute în șir. Colphe, pe 
ocolite, se exprima de fiecare dată prin intermediul unui 
obiect: vază, bust, bibelou, pe care majordomul său se 
grăbea să le transforme pe loc în bucățele, considerând 
că tot ce era atins de cuvinte se pângărea iremediabil. 
David vedea cu nervozitate cum se diminua rezerva de 
sculpturi și ceramică, fără ca discuţia să înainteze 
considerabil. Era sigur că o dată cu spargerea ultimului 
vas, Colphe va considera întrevederea terminată și-i va 


arunca în stradă. 

— Nu pot face nimic pentru tine, șuieră un cap de 
gresie roșie, ornat somptuos cu o scenă de vânătoare, 
dar poate... 

Liniște. Lovitura de ciocan. 

— Poate? 

— Poate că Onald de Blivier ar putea să te scoată din 
impas, lansă o vază de cristal. E un simbio care a lucrat 
un timp la supravegherea șoselelor, înainte de a cădea 
în dizgrație. Face uneori diferite servicii minore... 

— Unde l-am putea găsi? 

— Habar n-am, făcu o cupă de sticlă pictată. N-am 
absolut nicio legătură cu simbio. Nu-mi plac extremiștii. 

Și încă o lovitură de ciocan. 

David se simţea prost. Nu e o plăcere, oricum, să te 
consideri generator de murdărie. Se gândea la ce auzise 
cândva: 

„Primele simptome ale bolii iau forma unui gust oribil 
perseverent pe limbă iar subiectul petrece ore în șir să- 
și curețe gura cu diverse ape parfumate. Apoi, foarte 
repede, ajunge la convingerea că de la cuvinte i se 
trage, doar de la cuvinte, care-i împut orificiul bucal. 
Atunci devine ventriloc pentru ca vorbele să explodeze 
oriunde în afara lui. De-acum este condamnat să se 
hrănească prin perfuzii, deoarece practica religioasă a 
ventrilocului pretinde pecetluirea buzelor. Puțin după 
aceea, constată că nu mai suportă vederea directă a 
lucrurilor ce-l înconjoară. La început, ochelarii cu lentile 
negre, stofe translucide, dispuse între lumea exterioară 
și subiect, sunt suficiente pentru a atenua această 
impresie de pângărire iremediabilă. Unii ajung chiar sã- 
și scoată ochii, dar majoritatea se mulțumesc să nu 
observe decât reflectările. Ca regulă generală, resping 
orice contact direct.” 

Își luară rămas bun imediat ce Sirce îi dădu grăsanului 
recompensa stabilită și fu coborât pentru ultima oară 
ciocanul purificator. 


— Înainte ventrilocii se foloseau de päpusi sau de 
marionete, se destinse femeia de cum ajunseră în 
stradă, dar cum trebuie arse după fiecare frază, uzinele 
de jucării nu mai făceau faţă. De câţiva ani s-au aplecat 
asupra bibelourilor. In general, materialul și finisarea 
obiectelor sacrificate determină gradul de respect 
acordat interlocutorului. E destul de jignitor să te vezi 
întâmpinat de un șir dublu de vaze din ghips sau de oale 
de noapte din lut ars. Colphe cunoștea obiceiul, a fost 
atent să nu ne umilească. 

— Erau atât de puţine obiecte, comentă David, de 
parcă se temea să nu se lungească întrevederea... 

Sirce se strâmbă. 

— E posibil. Ceea ce vrem noi să facem e suficient de 
periculos, dar asta nu-i interesează pe ventriloci... 
Deocamdată. 

— Ce e un simbio? 

Femeia scăzu glasul. 

— O formă de extremism religios. Fanatism. Simbio 
estimează că ventrilocii nu vor ajunge prea departe cu 
practica lor de purificare. 

— Supra-ventriloci. 

— Exact. 

Luară prânzul într-un han, evitând să discute în public, 
orice schimb direct de cuvinte fiind taxat ca o 
pornografie și pasibil de pedeapsa cu închisoarea. 
Câţiva străini, neobisnuiti cu obiceiurile locului, s-au 
trezit astfel aruncaţi în temnitele orașului, cu limba 
tăiată de la nivelul amigdalelor, o mască de mătase 
neagra cusută de pielea feţei, pentru vina de a fi flecărit 
fără jenă cu un semen, ochi în ochi, în dreptul pieţei. 
Inainte de a se îndrepta spre cartierul simbio, procurară 
două retrovizoare pe care și le fixară pe umărul drept și 
cagule din țesătura fină, menite să-i apere pe trecători 
de viziunea obscenă a figurilor lor goale. O dată cu 
luarea acestor precautii, se înfundară în labirintul 
străduţelor oarbe, fără ferestre, cea mai mică crăpătură 


fiind considerată o ofensă adusă ochiului. Domnea prin 
aceste locuri o liniște de cavou, tulburată câteodată 
doar de o șoaptă, repede înăbușită. 

Pe sub arcade, lampioanele și felinarele rămâneau 
deliberat stinse, asigurând credincioșilor o penumbră 
încărcată de puritate. 

Când îl întâlni pe primul simbio, David fu cât pe ce să 
dea drumul unui strigăt. Noroc că-l prevenise Sirce. Nu- 
și putu reprima însă o tresărire când trecu pe lângă ei 
cel mai ciudat echipaj ce-i fusese dat vreodată să vadă. 
Un om gol, al cărui gât era sectionat de dârele unei 
înspăimântătoare cicatrice, ședea pe umerii celui de-al 
doilea, de care era legat, printr-un fel de cordon 
ombilical din plastic suplu. 

„Călărețul e orb și mut, îi explicase Sirce, o operație l- 
a lipsit definitiv de ochi și de coardele vocale. Astfel nu 
mai poate păcătui. La fel, vei vedea că are mâinile 
bandajate și atrofiate precum picioarele unui chinez, 
fiind incapabil să se folosească de degete; în acest fel nu 
riscă să atingă obiectele impure. Propriul penis, de 
exemplu. Un cordon bioenergetic întreține simbioza cu 
cei care-l poartă. Toate funcțiunile sale sunt derivate. 
Trăiește, dacă poți crede, ca un parazit, hrănindu-se cu 
ceea ce mănâncă purtătorul, bând ceea ce bea acesta, în 
schimb, cel încălecat are sarcina de a urina și a defeca 
în locul lui. Și tot el este, în același timp, periscopul și 
portavocele stăpânului său. Gura o folosește pentru a 
vehicula cuvintele celui de deasupra, ochii pentru a 
transmite imaginile ca simple lentile. În acest tip de 
asociație, cavalerul este purificat de orice funcţie 
înjositoare. De-acum organele servitorului se vor mânji 
în locul propriilor organe. Simbio preferă să-și facă 
harakiri mai curând decât să-și apuce sexul între două 
degete ca să urineze! Păzește-te totuși să-ţi baţi joc de 
ei, sunt persoane periculoase...” 

Pe măsură ce se afundau printre cotloanele cartierului 
de lux întâlniră și alte cupluri constituite după un model 


analog: un omulet cu musculatura atrofiată strângând 
între pulpele anemice gâtul unui sclav bine făcut, ce 
tropăia cu pas alert pe pavajul umed. 

Folosind retrovizorul, Sirce încercă de două ori să 
ceară lămuriri. Obtinu niște scuipături dispretuitoare 
din partea purtătorului, sau mângâieri cu cureaua după 
ceafă. 

— Nu va fi ușor! filosofă ea, îndreptându-se spre 
adăpostul arcadelor. Părul îi strălucea de steluțe de 
salivă. 

Către seară, însă, o femeie în vârstă, ce călărea o 
matroană obeză, acceptă să le indice casa lui Onald de 
Blivier. 

— Transmiteti-i salutäri de la Judice! încheie ea prin 
gura purtătoarei și se îndepărtă. 

Își reluară drumul ghidându-se după pläcutele ruginite 
plantate la întretăierea străzilor. Ajunseră, în final, în 
pragul unei grădini înconjurate de ziduri albe înalte. Un 
bastion lipsit de ferestre trona în mijlocul buruienilor. O 
apă neagră băltea pe fundul unui bazin construit dintr- 
un metal oarecare, acum oxidat. 

O liniște mormântală plutea pe coridoare. Vizitară mai 
multe camere până descoperiră, prăbușit de-a lungul 
scărilor ce duceau spre terasă, corpul fără viaţă al unui 
sclav purtător. Cordonul ombilical îi atârna între coapse, 
sectionat cu abilitate. Putin mai sus îi aștepta un alt 
cadavru, cel al stăpânului casei. Mâinile sfrijite îi erau 
răsucite în jurul tubului inutilizabil, gura i se deschidea, 
neagră într-un strigăt ce nu va mai fi auzit niciodată. 

— L-au omorât! urlă Sirce, plimbându-și un deget 
peste orificiul ciopârtit și lipicios al cordonului, de unde 
ieșea un mănunchi de fire strălucitoare. 

— A mers ușor. Decuplat de purtătorul său a fost 
incapabil să-i mai transmită ordine. A devenit un infirm. 
Convingerile religioase îi interziceau să se hrănească 
singur, iar lipsa de vedere l-a împiedicat să facă 
reparaţiile necesare. S-a lăsat să moară din frică de 


murdärie! 

— Dar purtătorul? 

— Nu supraviețuiește niciodată stăpânului. O 
condiţionare biologică concepută pentru a evita orice 
revoltă. 

— Dar de ce? 

— Ştia, probabil, destule lucruri. Le-a fost frică să nu-l 
facem să vorbească. Ne-au devansat cu câteva zile, de 
parcă ar fi ghicit încotro ne îndreptam. Ar fi cazul s-o 
ștergem cât mai repede din oraș! 

— Crima ne va fi imputată! observă David. Toată după- 
masa ai întrebat de adresa lui Blivier, iar Arsedrich... Nu 
le va lua mult să tragă concluzii. 

— Arsedrich n-are niciun interes să ciripească, obiectă 
femeia, cât despre ceilalţi, cagula ne masca în mare 
parte trăsăturile feţei. Nimic nu-i pierdut, hai! 

Părăsiră orașul pe poarta rezervată cerșetorilor și 
străinilor. Se lăsă noaptea. Când se întunecă de-a 
binelea, se debarasară de măști și retrovizoare și se 
ascunseră printre coline. 

— Mai am o legătură, murmură Sirce, dar e încă mult 
de mers. lar rezervele mele financiare se subtiazä. 
Arsedrich m-a stors de tot! 

— Unde mergem? 

Încă din ajun, întrebarea aceasta îi ardea limba lui 
David, de când calea ce-o urmau fu ștearsă de praf, 
pierzând totodată orice urmă liniștitoare. 

— Unde mergem? 

Planurile tinerei femei nu i se păreau prea clare, 
începea să se teamă că se vor împotmoli. Trasee 
concentrice în care, ratând ţinta, drumeţii se prind în 
capcană și sfârșesc în nemișcarea unei camere de hotel 
devenite, dintr-o dată, nucleul lumii. 

Femeia îl privi, cu pleoapele pe jumătate închise, de 
parcă-l cântărea cu un aparat invizibil de măsură. 

— În Orașul Serbărilor, răspunse ea deodată, oraș 
numit și Obar-Eba, Shaka-Kandarec, Naonaméa și încă 


în o mie de alte feluri în dialecte, pe cât de 
schimbătoare, pe atât de neînțeles... Ştii mai multe 
acum? 

Își bătea joc de el. El nu-și dădea seama. 

— Orașul fericit, înșiră ea, ţara plăcerilor... Ar fi 
necesare tomuri întregi pentru a consemna toate 
denumirile ce i-au fost date... 

David încercă să-și compună o mină liniștită, simţi însă 
că trăsăturile i se contractau într-o grimasă idioată și 
renunţă. 

— Orașul Serbărilor, făcu Sirce visătoare, e aproape o 
legendă, un mit. Când Terra era măcinată de un conflict 
dintre cele mai sângeroase, Orașul Serbărilor a declarat 
războiul în afara legii. Au fost condamnate violenţa și 
uneltele violenţei... Au fost desfiinţate armata și poliţia. 
Toată structura socială s-a mulat pe organismul unei 
sărbători fără sfârșit. Corporaţiile cele mai importante 
sunt cele ale vânzătorilor de măști, de travestiuri, 
breasla farsorilor, clanul fabricantilor de confeti... Dar 
mai sunt și muncitorii, decoratorii, dansatorii... Lumea 
vine din toate colțurile în Orașul Serbărilor să-și 
cheltuiască banii, în timp ce orașele învecinate plâng și 
se indignează din cauza acestui dezmät financiar. Aici 
nu se vinde nimic altceva decât spectacole, dansuri, 
banchete, defilări cu care alegorice, baluri populare. 
Doar din aceste activități se umple vistieria 
municipalităţii, cu mult mai multă siguranţă decât dintr- 
o oarecare industrie zisă „serioasă”... Aici e miracolul. 

— În general, se poate spune că au făcut din oraș un 
parc cu atracții grotești. 

— La prima vedere, da, dar vei vedea, Orașul 
Serbărilor este un fruct suculent care lasă în gură un 
gust amar. Aș putea spune chiar „otrăvit”. Treizeci de 
ani de carnaval au provocat multor locuitori nevroze 
bizare. Ai auzit vorbindu-se de farandolă? 

— Farandolă? Vrei să spui o farandolă mai deosebită? 
Nu... 


— Un fenomen curios, totusi. Un simptom tipic pentru 
ceea ce mocnește deja pe-acolo. O boală rea. 

— Si-atunci ce mai căutăm acolo? 

— Acolo pelerinii Homakaido își începeau călătoria. 
Acolo e prima etapă a traseului... Intenţia simbolică era 
evidentă: singura oază de pace și bucurie ce exista în 
lume servea ca bază de decolare pentru pelerinii însetati 
de adevăr... Pricepi? 

Da, pricepea. 

— Am acolo o altă legătură care ne poate indica 
drumul. Cineva care ne va vinde informaţii de calitate. 

— Si va trebui să plätesti. 

— Da, dar nu în bani. Va trebui să-i facem un serviciu 
acestei persoane. Un lucru periculos... Aș fi preferat să 
nu ajungem aici, dar fiindcă nu ne-am descurcat cu 
ventrilocii... 

Nu mai adăugă nimic, iar David simţi că-i sporește 
povara de neliniște pe care o ducea în cârcă de când 
părăsise Orașul Oracolelor. 

Sirce hotări să se deplaseze numai noaptea, susținând 
că astfel le va fi mai ușor să scape vigilentei unor 
eventuali spioni ai Maeștrilor Vorbelor. Ziua se înfundau 
în vreun adăpost în inima tufișurilor, sau se cuibăreau să 
doarmă în furca unor crengi mai groase. Precautiile, 
departe de a le accelera înaintarea, îi obligară la o 
mulțime de ocolișuri, într-un decor plin de bolovani și 
liane. Animalele erau extrem de rare și, pentru a se 
hrăni, fură obligaţi să culeagă fructe a căror aciditate le 
ardea apoi stomacul zile întregi. La capătul unei 
săptămâni se aflau într-un asemenea hal de slăbiciune, 
că Sirce decise să facă o escală în primul sat ce le va ieși 
în cale. 

Într-o dimineaţă, când tocmai se instalau într-o 
scobitură de stâncă, o vibraţie surdă se propagă în sol, 
amplificându-se în gaura de granit ca într-o portavoce. 
Cavalcada se apropia, amestecând zgomotul de pași cu 
muzica piţigăiată a unui flaut invizibil. Sirce păli și mâna 


i se crispa pe bratul lui David. 

— Farandola! gemu ea cu o voce fără timbru. 

Riscând o privire afară din ascunzătoare, tânărul putu 
să vadă lunga coloană de dansatori luând cu asalt 
flancul unei coline. Se ondula cu rapiditatea unui șarpe 
ce se strecoară prin apa unei mlaștini. Picioarele 
dansatorilor călcau în cadență strivind iarba, ridicând 
nori de praf. Capetele băteau măsura, gurile li se 
destindeau în râsete și cântece... La prima vedere 
păreau doar un lung sir de petrecäreti scäpati de la 
vreun banchet campestru sau saltimbanci ce constituiau 
avangarda unui bal itinerant. Dar, pe măsură ce se 
apropiau și putu să observe mai multe detalii, David zări 
ciudätenia: un om din trei se strâmba de durere, 
picioarele-i sângerau, era ca răstignit între cei doi 
dansatori care-l încadrau. Brusc alertat, privi cu atenţie 
coloana pe toată lungimea ei. Numără cam treizeci de 
indivizi zdrentuiti, al căror aspect contrasta în mod 
straniu cu cel al personajelor ce-i ţineau de mâini... 

— Ai înţeles? șopti Sirce târându-se lângă umărul lui. 
Farandola e o capcană! Doi dansatori din trei sunt 
androizi! Roboti! Sub pretextul serbărilor, își capturează 
victimele omenești, întinzându-le mâna. Degetele lor 
secretă o sevă adezivă atât de puternică, că simpla 
strângere de mână este suficientă pentru a opera o 
sudură dermică definitivă! O adevărată grefă! Victimele, 
transformate în fraţi siamezi, sunt astfel incluse în 
farandolă, prinse ca între paranteze. Din acel moment, 
legaţi între doi roboţi, prizonierii sunt crucificati, 
dansând fără oprire, până la epuizare, până la moarte. 
Căci androizii se hrănesc cu energia lor, le digeră atomii 
de carbon ca niște lipitori cibernetice. Uită-te bine! Ai în 
faţa ta una dintre cele mai redutabile capcane puse la 
punct de prinții carnavalului! 

Îl trecură fiorii. Ochii i se holbau la lanţul mortal ce 
zigzaga peste câmpie. Dansau temniceri și prizonieri 
laolaltă, legaţi puternic, unul de celălalt, ca încătușaţi, 


ocnă ambulantä cu aspect hazliu, omidă veselă 
deplasându-se într-un concert subtirel de flaut. 
Dansatori de oţel... 

David știa deja că imaginea lor îi va rămâne veșnic 
gravată în memorie: armuri cu rotite complexe, 
disimulate sub învelișuri de piele artificială, antrenând 
în sarabanda lor nenorocitii cu corpuri descărnate, cu 
picioare însângerate de săptămâni de tropäituri 
neîncetate. 

— Cine s-ar feri de ei? continuă femeia. Nu sunt tineri, 
frumoși, fără griji, plini de viaţă? 

Instinctiv, David își lipi palmele jilave de piatră. 
Farandola se îndepărta. Avu un sentiment de ușurare, 
ca la dispariţia unui șarpe într-o gaură dintr-un zid. 

— Când te-au prins, nu mai poţi face nimic, comentă 
mai departe Sirce. Pentru a elibera prizonierul, ar trebui 
să i se taie fiecare mână cu securea... 

Rămaseră un timp tăcuţi, fără să-și mai spună nimic, 
copleșiți de inevitabila neliniște ce urmează după o 
scenă îngrozitoare, cu pielea zbârlită de o profundă 
oroare viscerală. 

In acea zi, ca măsură de prudenţă, se hotărâră să-și 
întrerupă marșul, pentru a nu risca să mai taie încă o 
dată calea farandolei. David se cufundă într-un somn 
plin de coșmaruri, în care, cu picioarele roase până la 
glezne, se scutura în ritmul dansatorilor de fier, în timp 
ce aceștia, trăgând fiecare în altă direcţie, îi smulgeau 
braţele. Se trezi urlând... 

A doua zi văzură în depărtare niște fortificaţii. Orașul 
Serbărilor domina câmpia de un verde aprins. Vechile 
ziduri fuseseră badijonate cu tapete în culori tipätoare, 
agrementate cu fresce naive, pentru a căror realizare 
fusese construit un adevărat labirint eșafodat. Girafe, 
căprioare, gazele cu trei coarne topäiau astfel de-a 
lungul pereţilor străpunși de crenelurile scoase din uz. 
Elefanții rozalii își întindeau siluetele schematizate către 
ungherele întunecate, se cätärau pe terasele gărzilor, 


treaptă cu treaptă. O bandă desenată încercuia orașul, 
scăpată parcă dintr-un album de literatură pentru copii, 
imagine născută sub creta unui puști gigant care 
mâzgălea chiar și pietrele pavajului. 

O escadrilă de baloane dirijabile forma deasupra 
orașului un plafon de anvelope umflate și strălucitoare, 
cu unduiri lente. David rămase locului, picioarele i se 
înțepeniră, gura i se căscă de surpriză. 

— Orașul Serbărilor, zise Sirce, mereu la fel de frumos. 
Cel puţin din exterior... 


CARNAVALUL DE FIER 


Străzile și acoperișurile caselor erau înecate în confeti, 
ca sub o groasă pătură  multicoloră. David se 
împotmolea în zăpada de hârtie de mai bine de-o oră, 
mușchii de la pulpe începeau să-l doară. Fiecare pas 
împrăștia un nor de rondele galbene, albastre, roșii. 
Fiecare ușă trântită, fiecare stor ridicat făcea burlanele 
să plângă cu avalanșe foșnitoare ce-i acopereau pe 
trecători din cap până-n picioare, cernând o mulţime de 
cerculete pestrite, ce se lipeau neplăcut de păr și de 
haine. 

Sirce și David intraseră în oraș cu o oră în urmă, 
folosindu-se de pâcla de confeti deversată de trei 
aerostate ce se deplasau agale în formaţie triunghiulară. 
Profitaseră de ceea ce femeia numise „un ecran 
nesperat de fum”, pentru a se pierde în labirintul 
cartierelor mărginașe. Aversa colorată, ca un curcubeu, 
se împrăștia de pe acoperișuri, inundând străzile ca o 
mare mătăsoasă, luând aspectul unei furtuni de nisip. 
Un uragan de cuminecături multicolore, mari cât unghia 
degetului mic, acoperise trecătorii surprinși pe stradă, 
umplându-le gura, nările, ochii. David începu să 
tușească imediat, confetile încercau să-i pătrundă în 
plămâni. Sirce fu nevoită să-l remorcheze ca pe un balot 
prin vasul pufos de bänuti. Derapau pe plapuma 


scârtâitoare, fețele și mâinile le erau încărcate de 
ciudate puncte de suspensie bältate. Cu groază, David 
se gândi la dezastrul pe care l-ar produce un bät de 
chibrit aprins, aruncat, din neglijenţă, peste covorul de 
confeti. N-ar trebui mai mult de câteva secunde pentru 
ca un bulevard în flăcări să deschidă de-a curmezișul 
orașului un drum purpuriu, devorând cu o poftă nebună 
mulțimea de gură-cască și de cheflii mahmuri. Umbra 
unui dirijabil se proiectă asupra lui David, smulgându-l 
din visurile piromane. Aerostatul făcu o curbă gratioasä, 
îndepărtându-și cârnatul de cauciuc mov, ce-i servea 
drept anvelopă, către o altă direcţie. David ridică 
fruntea. Nacela de trestie împletită părea minusculă, 
agăţată de burta pachidermului zburător de latex. Ar fi 
fost zadarnic efortul de a zări la această distanţă silueta 
pasagerului. Totuși, tânărul remarcă o scurtă licărire 
venind din direcţia corpului suspendat, ca o reflexie 
produsă de razele soarelui pe o bucată de sticlă... sau o 
lentilă. Cuvintele Sircei îi reveniră în minte: 

— Atenţie la baloane, îi explicase în ajun, ele 
brăzdează în permanenţă cerul sub pretextul 
activităţilor ludice și lumea nu le mai dă atenţie. E o 
gravă eroare, deoarece multe dintre ele transportă 
spionii Maeștrilor Vorbelor. Surdomuti care, echipați cu 
lunete, citesc pe buzele trecătorilor din stradă de la 
înălțimea nacelei! Când ne vom deplasa pe-afară va 
trebui să vorbim cât mai puţin cu putinţă și să ne 
rezumăm doar la un schimb de banalitäti. 

Angajati ai salubritäti, costumati în bufoni, se 
străduiau să degajeze strada cu lopata, dar vântul, care 
bătea în rafale puternice, le golea sistematic 
tomberoanele, obligându-i mereu s-o ia de la capăt. Se 
agitau, grotești, în mareea multicoloră, asemeni unor 
țărani asaltati de un roi de lăcuste. 

— Ce se întâmplă cu tocătura asta de hârtie? întrebă 
David. Este arsă? 

Sirce îi aruncă o privire fugară și dădu din cap a 


negatie. 

— Nu, deloc. Tot ce se poate aduna este aruncat în 
gura unei masini de sortat. Acolo, cititorii optici 
identifică bulinele, una câte una, si le triază după 
culoare. Într-o singură noapte stocul se reface, se 
împachetează, gata de redistribuire. 

Își reluară mersul în zigzaguri ample. În centrul unei 
pieţe, curenţii de aer provenind din arterele învecinate 
formaseră un troian de confeti. Un cal se zbătea îngrozit 
într-un flanc al acestui munte, scufundat până la piept, 
cu șaua și valtrapul înstelate de mii de puncte de toate 
culorile. Nechezatul înnebunit de spaimă al bietului 
animal dădea impresia că, în loc de inofensive bucățele 
de hârtie, rondelele multicolore ce-l  înghiţeau 
aparţineau unei colcăitoare și de temut specii carnivore. 
David se întrebă, cu un sâmbure de teamă, dacă nu 
cumva cäläretul se scufundase în mijlocul mormanului 
ca un nucleu viu. Era asemenea unui corp chircit asupra 
căruia se năpustește un roi de albine furioase... Dar, 
înainte de a putea să-și formuleze întrebarea cu voce 
tare, tânăra îl trase la adăpostul unei strädute ce cobora 
în pantă lină. 

Nu părăsiră pavajul de confeti decât pentru a pătrunde 
în jungla serpentinelor. Prăvălindu-se din înălţimea 
acoperișurilor și a arcadelor, milioane de benzi 
sclipitoare ţesuseră în jurul fiecărei clădiri o cortină 
foșnitoare și impenetrabilă. O pădure de liane fragile ce 
trebuiau smulse cu ambele braţe pentru a putea croi o 
potecă. David se aruncă în inima acestui șuvoi insolit, cu 
mâinile întinse, ca un orb. La început, ușor 
fremătătoare, perdeaua devenea cu fiecare pas tot mai 
compactă, mai groasă, pentru a se transforma, în final, 
într-un adevărat perete elastic. Prizonier al acestei jerbe 
de ghirlande roz, avu un moment de panică. Pe faţa lui, 
ploaia continuă a benzilor de hârtie, la început 
mângâietoare, se preschimbă într-un fâșâit dureros şi- 
apoi chiar în zgârieturi. Când Sirce îi veni în ajutor, avea 


fruntea si pometii brăzdaţi de tăieturi. 
— Ne-ar trebui o macetă! urlă el, enervat de 
incapacitatea sa de a învinge capcanele carnavalului. 
Puțin mai târziu, observă un tip bombănind, ce-și 
deschidea drum cu foarfeca, încercând să degajeze ușa 
locuinţei sale. 


După trei tentative nereușite, Sirce închirie o cameră 
minusculă într-un han întunecos și murdar. Incäperea 
era dotată cu un geamlâc cu balamale ruginite. 

— Un post de observare minunat! susținea 
proprietarul. O șansă de invidiat! De la fereastră veţi 
putea privi direct balul! Ia gândiţi-vă! 

Odată ajunși în cameră, David ar fi vrut să-și exprime 
indignarea, dar tânăra femeie îi puse un deget pe buze, 
dându-i de înţeles că locul nu e sigur. Îl antrenă către 
lucarnă, căreia îi ridică capacul de sticlă verzuie. 

— Priveşte! murmurä ea, indicând câmpia de la 
marginea orașului. Pregătirile pentru banchet! 

O armată de rândași aliniau mesele pentru festin, una 
în continuarea celeilalte, ca pe un tronson de cale 
ferată, fiind extrem de atenţi să le pună cap la cap. 
Înșiruirea de suprafeţe plane ajunsese să formeze un 
drum supraînältat, ce se îndrepta către colinele 
calcaroase, ca o montură de plăci osoase pe spinarea 
unui saurian. Adevărat șarpe de lemn lustruit, insectă 
curioasă cu spatele plat și mii de picioare rectilinii, 
masă gigantică, născută din sute de juxtapuneri. Se 
ondula traversând câmpia, urmărind relieful. Pe rând, 
dreaptă, curbă, oblică, după cum străbătea întinderea 
câmpului, se lansa în asaltul coastelor deluroase sau se 
prăvălea în văi. S-ar fi putut spune că e o materializare a 
noţiunii de frontieră, un fel de ecuator palpabil ce taie 
planeta în două pe întreaga ei circumferință. Lui David 
nu-i venea să-și creadă ochilor. Trupe aferate alergau 
dintr-un colţ în altul al peisajului, cărând cu cârca sau 
cu căruciorul noi jaloane, noi vertebre, ce se adăugau 


precedentelor, prelungind câte putin, fără să se 
oprească, monstruoasa șiră ce traversa satele, escalada 
piscuri, înconjura orașul... Câţi kilometri erau astfel 
acoperiţi? Câte mii de scaune trebuie plantate de-o 
parte și de alta? Câte... 

Putin mai târziu apărură și femeile, cocoșate sub 
povara feţei de masă. David, fascinat, le privea 
desfăcând această uriașă trenă de mireasă cu care 
acopereau metodic masa festinului. I se părea că se 
desfășura aici velatura unei întregi Armade; sute de 
metri pătraţi de pânzeturi. Ştia, totuși, că nu era așa... 

— Cearceafuri, îi spuse Sirce, cearceafuri din toate 
bordelurile orașului și din împrejurimi; cusute cap la 
cap, pentru a forma o față de masă dementialä. 
Cearceafuri șifonate, nespălate, purtând încă urmele 
nopţilor de dragoste pe care le-au adăpostit. 

David închise ochii, de parcă, de acolo de unde se afla, 
ar fi fost în stare să vadă petele de spermă ce apretau 
pânza cu scrobeala lor sărată, sau aureolele de sudoare 
cu miros de acid acetic... Faţa de masă a dragostei se 
desfăcea acoperind lemnul lustruit al mesei-șarpe, 
chemând la consens toate plăcerile abdomenului. La 
intervale regulate, un muncitor se apleca, fixând, cu 
mișcări precise, câteva cuie, crucificând pânza șifonată 
de atâtea trupuri, de atâtea arabescuri amoroase și 
abandonuri. Stinse de distanţă, izbiturile de ciocan 
ajungeau până la urechile spectatorilor de la lucarnă ca 
niște sunete cristaline de clopoței, absolut ireale, ceea 
ce făcea să sporească aspectul oniric al scenei. 
Ceremonia se desfășura fără oprire, cearceaful își 
întindea lungul zigzag de-a latul câmpiei, trasând un 
drum pe care depărtarea îl făcea să pară imaculat. 

— Vesela! șopti Sirce, cu degetul îndreptat spre noul 
contingent care avansa prin mulţimea întinzătoarelor 
feţei de masă. Un clinchet metalic se ridica din vale. O 
secundă, David crezu că va vedea imediat răsărind vreo 
companie de război, cu săbiile scoase și coifurile 


strălucitoare, în poziție de luptă. Se înșela. Caii, ce 
tropăiau prin iarba elastică, nu remorcau decât niște 
biete căruţe înalte, încărcate cu platouri, farfurii, cupe, 
căni și butelcute, din oţel toate. O veselă de fier, masivă 
și grea, absolut neelegantă. O veselă-simbol... 

— Şi-au topit arsenalul, comentă Sirce cu voce scăzută, 
au golit rastelurile de săbii și spade. Dacă tot nu va mai 
fi război, nu mai e nevoie de arme, nu? Şi-au lichefiat 
cuirasele, armurile, coifurile, pentru a face unelte de 
bucătărie, capace, platouri, supiere... Făcând din 
această operaţie de transformare o profesiune de 
credinţă. 

David se aplecă mai mult, cercetând amănunţit valetii 
cocosati sub greutatea zdrăngănitoare a farfuriilor și 
tăvilor cu reflexe ucigașe. Parcă vedea furnalele înalte 
înghițind pe rând cotiere, căști, digerând mănuși 
articulate, brasarde. Preschimbând într-o pastă roșie la 
început, apoi de-o albeatä strălucitoare, tunurile cu 
gurile irizate de căldura salvelor. Topitoriile inhalând, 
înfulecând hulpave fierăria mortală, mestecând magma 
de buloane și baionete, înainte de a le remodela, 
schimbând stiletul în cuţit de pește, pumnalul în 
furculità, armura în tavă, casca în cană, coiful în 
salatieră. Unelte ale mortii, instrumente ale gloriei, luau 
drumul bucătăriilor, se aliniau în stive de douăsprezece 
în fundul sertarelor... Acest fier, ce cunoscuse suflul 
coroziv al prafului de pușcă, rugina sângelui, oxidul 
transpiratiei, dormea acum în bufetul de vase. Nu 
cunoștea alt clinchet decât cel al furculitelor, nu 
cunoștea alt sânge decât cel al zburătoarelor sacrificate 
pentru festinuri. David bätu din pleoape, îmbătat de 
imagini. Farfuriile se înșirau, jalonând faţa de masă ca 
niște borne sau balize. Pocalele, cănile se ordonau în 
buchete rigide și lucitoare. Instrumentele banchetului își 
găseau locurile, solide, masive. Amenintätoare? Tânărul 
simţi că-l apucă ameteala, când avu oribila certitudine: 
era un câmp de luptă care se desfășura pe albul 


cearceafurilor. Un târg de vechituri, un talmes-balmes 
de armuri desperecheate, de lame tocite, de cămăși de 
zale găurite. O fierărie care nu putea da vinului decât un 
buchet de sânge. Era sigur de asta acum. Destinat 
strivirii cărnii, oţelul își deghiza îngrozitorul apetit, 
teribila sa vocaţie... 

lar mâine, convivii care se vor îmbăta, cu burta lipită 
de muchia mesei, cu cureaua descheiată, cu slitul 
căscat, nu vor face decât să petreacă pe rămășițele 
vechilor carnagii, despicând hălci suculente cu ajutorul 
unor lame ce conservau încă în atomii lor amintirea 
altor cărnuri și a altor răni... 

Vesela era aranjată cu zgomot, supraîncărcând masa. 
David se întreba dacă lemnul construcţiei va avea 
structura destul de solidă pentru a suporta această 
harababură metalică, mormanul de muchii tăioase ce 
răneau privirea ca strălucirea unor săbii în cădere sau 
tăișul unei securi încovoiate, înainte de a-și începe 
traiectoria de pedeapsă. Făcu un pas înapoi, în 
interiorul camerei. Între sprâncene simțea începutul 
unei migrene, vertebrele cervicale îl dureau. Se întinse 
pe pat. Era îngust și tare, plin de cocoloașe de pene 
amestecate, care îl înțepau în coaste. 

— ... Va fi bal, murmură Sirce ca pentru ea. Sfânta 
Trinitate a Orașului Serbărilor: banchetul, balul, focul 
de artificii... Suntem obligaţi să așteptăm până atunci, 
pentru a evita să fim reperati. După... 

Dar David n-o mai asculta. 

Un vacarm formidabil, ce venea din stradă, îi smulse 
brusc din pat în dimineaţa următoare. Vestitorii publici 
strigau în fiecare intersecţie, parcurgând cu o voce 
monotonă lista festivităților, ora și locul în care se vor 
desfășura multiplele baluri-anexă, ce-l vor preceda pe 
cel de seară. 

Luptară împotriva oboselii și coborâră în piaţă. Să fi 
rămas în cameră într-o zi de carnaval, ar fi părut absolut 
suspect. Dirijabilele străbăteau cerul, vomitând nori de 


confeti sau valuri de serpentine, care traversau spatiul 
colcäind fremätätor precum puii reptilelor proaspăt 
iesiti din găoace. Cu întreaga energie a încăpățânării ei 
taciturne, Sirce îl conduse de-a lungul zidului și-l trase 
în vârful vechilor fortificaţii. Fuseseră vopsite cu un lac 
roz, împestrițate cu puncte albe. Aici îi arătă câmpul ce 
se întindea la picioarele lor. Cratere scobeau iarba 
deasă, ca niște pete rotunde, cu goliciunea unui sol 
bombardat; s-ar fi putut spune că fuseseră decupate cu 
bisturiul din covorul vegetal al preeriei. Fiecare 
circumferință avea diametrul de aproximativ o sută de 
metri, fiecare scobitură avea același aspect livid, 
dezolant... 

— Astea-s locurile unde s-au ţinut balurile interioare, 
comentă Sirce cu un ton egal. Pământul este atât de 
tasat, că nimic nu mai crește deasupra. În câteva locuri 
se vede stânca... 

Se întoarse cu 90 de grade și indică un alt unghi al 
peisajului campestru. David tresări. 30.000 de oameni 
erau pe cale să se adune pentru a dansa în mijlocul 
câmpiei vestice. Balul capătă proporțiile unei maree 
umane. Scurgându-se din cele patru zări, căzând în 
cascade pe malurile abrupte ale dealurilor din jur, 
dansatorii se strângeau în mijlocul preriei, băltoacă vie, 
într-o mișcare neîntreruptă, viermuiala de cäpätâni 
machiate care sugerau rostogolirea febrilă a unor bile 
multicolore, scăpate din sac. Ca de obicei, orchestrele 
planau învăluite în nori, aerostatele de cauciuc mov 
descriau curbe largi, în timp ce muzicienii își acordau 
instrumentele și căutau să-și păstreze echilibrul în 
fundul nacelelor uriașe de răchită. 

— Fiecare balon are specialitatea lui, remarcă femeia, 
tango, vals, slow. Și trebuie dirijat în așa fel încât să 
evolueze pe rând deasupra dansatorilor. Se mai produc 
și accidente, se izbesc între ele, având ca efect 
deteriorarea apărătorilor. Nu arareori un dirijabil 
explodează în mijlocul unui cadril, acoperind cuplurile în 


mișcare cu o peliculă groasă de cauciuc topit, dar 
zgomotul fanfarelor este în general atât de mare că 
nimeni nu mai dă atenţie... 

O ploaie de acorduri disonante schiță începutul unui 
vals, apoi furtuna sonoră izbucni cu forța tobelor și a 
alămurilor. Contrar așteptării, acustica era excelentă. 

— Să ne gândim cum ne deghizăm! urlă Sirce în 
urechea lui. În seara asta carnavalul va atinge apogeul. 
Cunosc o prăvălie sigură. Hai! 

David se încruntă, întrebându-se ce voia să spună 
femeia prin „prăvălie sigură”. Părea că aplică negotului 
de vechituri un vocabular rezervat de obicei 
periculosului comerţ al traficantilor de arme! Nu 
îndrăzni să ceară explicaţii. 

Apropierea festivităților umplea străzile de o colcăială 
isterică și fără sens. Într-un magazin minuscul, pierdut 
în labirintul arcadelor, cumpărară două costume indigo 
de o simplitate extremă ce voiau să sugereze ţinuta 
clasică de rat d'hôtelf. Tranzactia, banală de altfel, se 
făcu numai după un schimb savant de semne de 
recunoaștere. Aceste măsuri de precauţie, care la prima 
vedere puteau părea chiar grotești, nu făcură decât să 
sporească surescitarea lui David. Totul se petrecea de 
parcă o lume obscură și amenințătoare o dubla în 
permanenţă pe cea bältatä și ameţită a serbării. 

Negustorul de vechituri, un bătrân sugrumat de o 
mantie uzată, le indică cu un gest amplu zdrentele ce 
umpleau taraba. _ 

— Violet, albastru, verde, graseie el. In seara asta 
farandola se organizează după culoare. Nu vă prindeti 
decât alături de un dansator indigo, respectaţi 
consemnul. Toate cortegiile vor pleca din faţa Hotelului 
Central, formând linii paralele care vor reproduce 
culorile prismei: galben, portocaliu, roșu... În această 


6 Din lb. franceză (souris d'hôtel, la feminin): persoane ce intră intr- 
un hotel sau o altă locaţie publică cu scopul de a localiza obiectele 
de valoare. 


noapte un curcubeu va dansa prin oras, serpuind pe 
străzi si bulevarde. Un spectacol minunat pentru cei 
care vor privi din balcon... 

Își încheie peroratia comercială făcând cu ochiul și se 
întoarse între vechiturile sale. David pătrunse din nou în 
tunelul arcadelor cu un gol imens în stomac. 

— Mergem să mâncăm, șopti Sirce ţinând mâna 
paravan în dreptul gurii, apoi vom merge în cartierul 
maeștrilor artificieri, acolo am o legătură... Trebuie să 
fim foarte prudenti. 

Prânziră într-o cârciumă ordinară unde li se servi o 
zeamă păstoasă, nefiartă, botezată pompos cu un nume 
de circumstantä, cu sonorități de carnaval. Singura lor 
consolare a fost să constate că masa fusese oferită 
gratuit de, către municipalitate și ca atare nu sunt puși 
să cheltuiască. O dată îndeplinite aceste formalitäti, se 
lăsară purtaţi de valul mulţimii către centrul orașului. 
Aerul putea a transpiratie și a prăjeală. Cupe pline de 
vin gros circulau din mână-n mână. David se feri să bea. 
Praful, căldura și zgomotul îngreunau atmosfera, 
făcând-o insuportabilă. Scăpară în fine din torentul 
haotic al marilor artere și se aruncară într-o străduţă 
umbroasă, ușor în pantă, cu pavajul umed. Pe măsură ce 
coborau, un vânt rece le aducea pe buze gustul aspru de 
mlaștină. Sträduta sinuoasă îi conduse către un lac 
perfect rotund, o întindere de apă limpede marcând 
centrul orașului cu o pată lichidă și fremătătoare în jurul 
căreia se înălţau construcțiile comunităţii. De pe malul 
abrupt David privi în jur. Se simţea încercuit, prins în 
capcană, asemeni unui gladiator care, în momentul în 
care tocmai strivește nisipul arenei, ridică fruntea și 
parcurge cu privirea,  înșiruirile concentrice ale 
tribunelor care-l ţin prizonier. Orașul se închide în jurul 
lacului, zdrobindu-l, dominându-l, readucându-l la starea 
de bibelou-bijuterie. 

Zeci indivizi mișunau pe mal, împingând bărcile în apă, 
strângând năvoadele. Un zdrahon îmbrăcat doar cu un 


sort ce-i acoperea sexul, îi îndemna pe ceilalți cu glasul 
și cu gestul. Capul îi era ras cu grijă. Sirce făcu în 
direcţia lui un semn discret cu palma deschisă, degetele 
îndoite și adoptă o atitudine umilă, contrastând cu 
duritatea ei obișnuită. Flotila intră în apă, vălurind 
suprafaţa în pliuri înspumate. În faţa fiecărei bărci se 
putea citi o inscripţie cu litere roșii: „Compania 
maeștrilor artificieri din Orașul Serbărilor”. Băieți și fete 
se înghesuiau între banchetele rezervate vâslașilor, goi, 
cu corpurile acoperite cu grăsime. Pe frunte purtau 
măști de scafandru din cauciuc bleu, sticla strălucea în 
soare. 

Șeful cu cap lucios catadicsi să le arunce, în sfârșit, o 
privire. 'Torsul musculos și braţele îi erau brăzdate de 
cicatrici. Putea a pește. 

— Pentru angajare? 

Sirce încuviință. 

— La scufundători e complet, dar îmi mai trebuie niște 
oameni pentru găurile de la stânci. Pentru anghile. Cinci 
monede pe zi. Dacă vă convine, treceţi pe la 
comandament să vă luaţi echipamentul. Vi se vor da 
acolo amănunte. 

Sirce schiță salutul de multumire-venerare, imitat la 
două secunde și de David, care era hotărât să nu se mai 
mire de nimic. La intendentä au fost puși să se dezbrace 
în întregime înainte de a li se înmâna, fiecăruia în parte, 
câte un borcan de unsoare, un clește, al cărui maxilar 
articulat se căsca la capătul unei prăjini înalte cam cât o 
coadă de mătură, și un sac destinat, evident, depozitării 
prăzii. 

— Doar animalele vii se iau în calcul, lătră șeful de 
echipă, norma este de cincisprezece specimene pe zi. 
Fiecare anghilă lipsă, moartă sau rănită, vă ciuntește 
leafa cu câte un credit. Nu faceţi treabă de mântuială, în 
dorința de a mări ritmul. Fiecare individ are teritoriul 
său, nu pescuiti în apele altuia dacă nu vreţi să aveţi 
necazuri. Asta-i tot. Gata, la muncă!... 


Îi împinse spre plajă, în mijlocul unui labirint de stânci 
negre, alunecoase. Mâlul formase pe jos un covor moale 
ce degaja un parfum de fermentație. David se clătină 
ametit de lumină si de miasme. 

— Unsoare! îi porunci tânăra, trebuie să te ungi pe 
piele împotriva arsurii soarelui și temperaturii scăzute a 
apei. 

Se conformă, încercând să nu ia în seamă formele 
satinate ale tinerei femei, nici mingile jucăușe ale 
sânilor ce săltau elastici. 

— Ce-i cu societatea asta? întrebă el pentru a-și abate 
gândurile. O pescărie? O fabrică de conserve? 

Sirce verifică dintr-o privire cerul, se convinse că nu 
erau baloane-spion. 

— Nu, șopti ea cu faţa în jos, lucrăm acum pentru 
prietenii artificieri ai Orașului Serbărilor. Vom captura 
muniții pentru focul de artificii de mâine. Hai între 
stânci, ne va fi mai ușor să vorbim... 

Inaintară către o scobitură foarte alunecoasă. Un fel 
de bazin natural, tapisat cu ierburi acvatice, care 
formau sub picioarele lor o mochetă spongioasă și 
împuţită. Apa era rece, în pofida căldurii de afară. Până 
se adaptă scăderii brutale de temperatură, sexul lui 
David se îmbăţoșă brusc. Tânărul era îngrozitor de 
jenat. Sirce își continua monologul indiferentă. 

— Cândva au fost folosite päsärile-foc-de-artificii. 
Fiinţe magnifice, cu penajul foarte bogat. Mai sus de-o 
anumită altitudine, datorită unei substanţe inflamabile 
secretate de anumite glande aflate sub piele, penele lor 
luau foc în plin zbor, la frecarea cu aerul. În apogeul 
ascensiunii lor, se preschimbau în torţe aprinse, rasa 
fiecăreia determinând culoarea exploziei. Astăzi, abuzul 
de ceremonii a provocat stingerea speciei și a fost 
nevoie să se caute altceva. 

— Peștii? 

— Da. În prezent focurile de artificii se organizează 
sub apă, iar spectatorii le contemplă din înaltul cerului, 


instalati confortabil în nacela unui balon. Publicul din 
aerostate pretinde că a privi în jos este mult mai comod 
decât să își ridice capul și să-și sucească gâtul spre cer, 
privind norii într-o poziţie total anti-naturală. 

— Peștii... repetă David, ușor zăpăcit. 

— Hai! făcu Sirce, trebuie să muncim, suntem priviţi. 

li arătă cum să folosească eficient cleștele de lemn 
pentru a captura anghilele la ieșirea din ascunzători, 
cum să se apere de loviturile de coadă, ca un tăiș, cum 
să ridice animalul cu o scurtă rotire a mâinii fără să-i 
smulgă capul... 

David asculta, schitând o mutră de neîncredere, 
convins din start că nu este făcut pentru acest gen de 
sport. Apoi trebui să treacă la treabă și să imobilizeze, 
fără să rănească unul din acele fuzelaje violente ce 
străbăteau în grabă apa. Animalul se zbătea, răsucindu- 
se în clește, până-l rupse. David era gata să-și piardă 
echilibrul, făcu un pas înapoi, sprijinindu-se cu spatele 
de peretele de stâncă, încercând cu disperare să evite 
izbiturile curelei vii... 

Răsuflă ușurat, îndată ce răsturnă prada în sacul ce 
aștepta cu gura căscată. 

Se străduiră astfel mai bine de-o oră, pândind 
ondulările anghilei, veghind să nu se lase muscati, 
înșelând vigilenta șefului de echipă, a cărui privire le 
ardea ceafa. Sirce se dovedi încă o dată extrem de 
eficace. Cu gesturi sigure, umplu pe rând cei doi saci, 
compensând întârzierea acumulată de David. 

— Nu înţeleg nimic din povestea asta cu focuri de 
artificii submarine! se înfurie el. Tehnic vorbind, este de 
neconceput... 

— Ba da! făcu femeia cu răbdare. Nu ai toate datele 
problemei, ăsta-i motivul neîncrederii tale. O proprietate 
care-i deosebește pe pești de noi, oamenii, este că pot 
produce lumină fără disipare termică. Această lumină 
rece se obţine graţie existenţei a două substanţe 
secretate de celulele lor. Una joacă rolul de combustibil, 


cealaltă produce reacţia. Sângele e cel care vehiculează 
oxigenul, fără de care niciun fel de ardere nu este 
posibilă și care alimentează procesul. Reţele de „lămpi 
naturale” difuzează această explozie rece de lumină la 
suprafaţa întregii epiderme. E vorba de glande 
asemănătoare lentilelor cristaline ce-și amplifică 
strălucirea cu ajutorul unor pigmenţi reflectori. Și asta 
încă nu e tot, trebuie amintite numeroasele buzunare 
căptușite cu mucus cu care sunt dotați acești pești. 
Când îl expulzează, se produce o reacţie chimică în 
contact cu apa, un adevărat blitz lichid! Pot folosi 
această stratagemă pentru a-și acoperi fuga (cum fac, 
de exemplu, caracatitele cu faimoșii lor nori de 
cerneală), să-și intimideze un adversar orbindu-l sau, 
dimpotrivă, să atragă atenţia asupra lor în timpul 
paradei sexuale. Deci toate speciile pe care le vom 
culege astăzi vor fi băgate în acvarii umplute cu o 
soluţie acceleratoare a fenomenului de 
fotoluminescentä. Un drog ce le va înnebuni si va 
dezläntui degajärile chimice. Când vor fi eliberate, în 
timpul spectacolului, stresul evadärii va fi de-ajuns 
pentru a provoca un dezechilibru între interior si 
exterior. O ruptură de proces. Celulele le vor fi aspirate 
de mediul ambiant... Si vor exploda în jerbe 
fosforescente. 

David își mușcă buzele, nehotărât între fascinatie și 
oroare. Parcă vedea peștii năpustindu-se spre ieșirea din 
capcane, vârse, croindu-și drum prin apa curată a 
lacului cu prelungi bătăi de înotătoare, cu botul alungit 
și mustăţile lipite de urechi din pricina vitezei. Le 
urmărea, ca pe niște fuse argintii, cum își corectau 
traiectoria cu o simplă vibraţie a dorsalei, săgeată 
scăpată din acvariu, își începea coborârea arcuită, 
atingând ușor suprafaţa lacului pentru a plonja apoi în 
sânul profunzimilor tenebroase, unde luminiscenta lor 
naturală le deschidea cale. Se înșirau, toate rasele 
amestecate, pentru câteva secunde fraţi întru libertate... 


Si deodată se producea descărcarea. O zăpăceală de 
nedescris, o aspirație formidabilă, își pierdeau limitele 
corpului. O deflagratie tăcută le împrăștia jerbe de 
organe fluorescente, buchete de organe arborescente 
recăzând în ploaie lentă și luminoasă. lar acolo sus, 
suspendati în nacelele baloanelor, bărbaţi, femei și copii 
se  extaziază, fermecati de molcomele explozii. 
Turbulentele curenților se încărcau apoi de resturi, 
cărând carcasele sfărâmate într-un balet cu arabescuri 
din carne. Pădurea fosfatică își desfășura crengile, 
înflorea cu petale de intestine și oscioare. Cozi, branhii 
și bășici înotătoare se amestecau într-un puzzle 
scânteietor, iar surda izbucnire a incendiului submarin 
ilumina întreg fundul lacului, nelăsând ascuns niciun 
colț al reliefului său. Nici măcar epavele ce-și dormeau 
somnul de veci pe patul de mâl. Rasa lichefiată își 
amesteca scânteierile colorate, iar sângele se întindea, 
pată irizată, la suprafaţă... 

O anghilă i se strecură printre glezne, spulberând 
construcţia delirului său. Se întoarse într-o parte și reuși 
să o blocheze în extremis între fălcile cleștelui, îl dureau 
oasele de la picioare de frig. Pielea căpătase o 
înspăimântătoare tentă violetă, încercă să se maseze, 
dar carnea rămase insensibilă sub degetele sale. Sirce 
se strâmbă, pradă acelorași chinuri. Se ajutară unul pe 
celălalt să se catere pe stânci si se așezară expunându-și 
membrele înțepenite căldurii soarelui. 

— Nu mai mult de zece minute afară din apă! lătră de 
undeva de pe țărm vocea șefului de echipă. Vă tin sub 
observaţie, nu încercaţi să trageţi chiulul! 

Cei doi nici nu binevoiră să întoarcă capetele. 
Anestezia se disipa, înlocuită imediat de o insuportabilă 
furnicătură din creștet până-n tălpi. 

— Explozia unui pește dă naștere, în general, unei 
vibrații aproape muzicale, murmură Sirce, urmându-și 
cursul gândurilor. Câţiva maeștri de ceremonie s-au 
gândit să exploateze această particularitate, organizând 


grupări armonice si determinând strict întârzierea 
exploziilor. Eliberând speciile pe rând, după o ordine 
riguros stabilită, au ajuns să creeze adevărate simfonii. 
Fiecare pește ce moare e o notă în orchestra submarină. 
Un crap auriu cântă un do când se fărâmițează, piranha 
un la și așa mai departe... Practic, e posibil să scrii 
partituri pentru pești dacă ai răbdare și talentul necesar 
pentru această artă... 

David holbă ochii, incapabil să conceapă farmecul unei 
simfonii pentru heringi și ton, traversând liniile unui 
portativ, înotând în jurul cheilor sol, a bemolilor și 
becarilor, pentru a se răspândi mai elegant în dâre 
luminoase... 

— În apă! urlă supraveghetorul. Pauza s-a terminat. 

Săriră în ochiul de apă, împrăștiind stropi mari de 
noroi. Pescuitul devenea din ce în ce mai dificil. 
Anghilele, alertate de cele capturate deja, se ascundeau 
în găurile din stânci sau se strecurau spre larg. Sirce 
profită de lucrul acesta pentru a se deplasa 
imperceptibil în direcţia unui tipar ce străpungea 
oglinda lacului la zece metri mai în larg. David se 
strecură pe urmele ei. Nu-i scăpaseră în cursul dimineţii 
desele priviri fugare aruncate de femeie în direcţia 
stâncilor acelea. Träsese concluzia că în curând coloana 
de stâncă își va lua rolul de piesă pe care se chinuiau s-o 
joace începând de dimineaţă. 

Un bondoc, căruia frigul îi învârstase pântecele 
proeminent cu dungi violete, le tăie calea cu prăjina 
întinsă. 

— Hei! Nu te prosti, drăguță! Ai depășit cei cincizeci 
de metri... 

— Dar nu mai sunt pești printre stânci! protestă Sirce 
afișând subit o mutră artificial caraghioasă. Voiam să 
văd mai în larg... 

— Întotdeauna există pradă. Trebuie să ai răbdare, 
atât. Și dacă nu vei mai găsi chiar nimic, vino să mă 
cauţi. O să-ţi arăt eu o anghilă micuță! 


Si plecă într-un hohot de râs asurzitor, atrăgându-și un 
fluierat furios din partea șefului de echipă. Sirce strânse 
din buze și se întoarse către ochiul de apă în care 
pescuise până atunci. „Rahat” gândi David, fără să 
poată preciza cui aplica acest epitet. 

Munciră din greu până se întoarseră cei cu bărcile. 
Tinerii veseli de dimineaţă se transformaseră în înecaţi 
dârdâind, cu pielea vânătă și buzele cianozate. Câteva 
fete tușeau să-și dea sufletul, înfășurate în pături aspre, 
în spatele bărcilor veneau vârșele și năvoadele pline 
care urmau să fie cărate spre acvarii. Culegătorii de 
anghile se înșiruiră pentru a depune capturile la 
comandament. 

Numărarea banilor făcea așteptarea interminabilă. 
Spre stupoarea lui David, Sirce declară că dorește să 
participe si la următorul pescuit. Bondocul o bătu 
familiar pe umăr pe tânăra femeie. 

— Ai dreptate, micuto! graseie el, privind cu jind către 
sânii ei. Anghilele sunt mai prost plătite, dar în larg e 
prea frig. Am încercat într-o zi, când erau nu mai mult 
de zece grade! Destul de greu de suportat! 

Supraveghetorul îi conduse într-o sală îmbrăcată în 
faianță, unde se aliniau stropitorile dușurilor. Li se dădu 
fiecăruia o bucată de săpun cleios și li se ordonă să se 
debaraseze de grăsimea ce-i acoperea. 

— Fără bordel, aţi înţeles? mormăi șeful de echipă. 

O manetă fu coborâtă, apa izbucni din tuburile ruginite 
și înfundate, înecând sala într-un nor de aburi. David se 
grăbi să intre sub jetul fierbinte, dansând de pe un 
picior pe altul pentru a rezista mușcăturii de foc ce-i 
înroșea umerii și torsul. Femei și bărbaţi se frecau cu 
indiferența oboselii, asexuati. Cinci minute mai târziu li 
se comandă să se șteargă, apoi li se aruncară niște 
combinezoane de pânză galbenă. David își trase pe el 
haina cu o grimasă, țesătura grosolană îi irita organele 
genitale, își închise fermoarul până sub bărbie și se lăsă 
condus de hoardă, trupă amorfă cu picioare greoaie, 


către sala de mese. Îmbulzeala îl despărți de Sirce si se 
trezi cot la cot cu bondocul al cărui burdihan forța 
rezistenţa salopetei. 

— E haioasă tipa ta, șușoti grăsanul, e gagica ta? Nu? 
Hă, se vede. Numele meu e Cork... 

David răspunse monosilabic, înghițind fără să 
identifice alimentele ce i se puneau sub nas. In final, 
eșuară într-o încăpere boltită, fără ferestre, pe pereţii 
căreia fuseseră tintuite cușetele suprapuse. 

— O să vezi, rânji Cork, sunt toţi morți de oboseală, ca 
tine sau ca mine, dar vor găsi puteri pentru a se 
dezmierda! Trebuie! 

Cotrobăind sub pernă, scoase un mic sipet din lemn 
alb, căruia îi săltă capacul. Pe fund se aflau vreo zece 
țigări. 

— Sunt aici de trei zile, un gardian mi-a vândut astea! 
se hlizi el, sunt dispuși la orice pentru un bacșiș. Hai, ia 
una! 

David nu era fumător, dar oboseala îi anihilase orice 
putere de a duce o polemică. Apucă unul dintre sulurile 
de tutun și fu surprins de consistenţa lui neobișnuită. 
Fusul, negru ca abanosul, amintea mai curând de un 
morcov petrificat decât de o foiţă de tutun rulată cu 
grijă. Incă o dată Cork explodă într-un hohot de râs 
puternic. 

— Nu știi ce-i? Excremente uscate, bătrâne! Rahat de 
Ganial, altfel spus. Culegătorii adună bălegarul și-l 
usucă la soare. E de zece ori mai bun ca marijuana de 
pe vremuri! Poţi să încerci! 

Adăugând gestul cuvântului, își înfipse unul dintre 
rahati între dinţi și-l aprinse de la o brichetă cu 
cremene. David îl imită. De la primul fum, o senzaţie de 
prospeţime îi invada cavitatea bucală, anesteziindu-i 
limba și cerul gurii. Se întinse pe saltea și-și pierdu 
cunoștința înainte de a fi fumat jumătate din dejectii. 

Când se trezi, câteva ore mai târziu, dormitorul era 
scufundat în întuneric. Zgomotul  respiratiilor 


amestecate tesea un refren cu ritm straniu. David 
constată că era complet gol, iar fruntea și gura îi erau 
pline de spermă. Când vru să se ridice o durere ascuţită 
îi străbătu anusul. Examinându-se cu o mână 
tremurătoare descoperi un sfincter iritat, carne vie. 
Sămânţa ce-i năclăia fesele începuse să se usuce, 
apretându-i pielea. Inghiti cu greutate și sări din pat. Un 
vârtej brutal îl aruncă imediat înapoi pe așternutul 
pătat, în timp ce pulsul îi crescuse brusc la 200. Se 
întinse pe o parte, înghițind aerul ca un pește aruncat 
pe țărm. Cine îl violase? Cork? Se cutremură de silă. 

Un sfert de oră mai târziu făcu o nouă tentativă de a se 
ridica, soldată cu același eșec. Se scufundă într-o transă 
somnambulică, ce-l conduse încetișor către calea 
viselor. 

Sirce îi făcu cel mai mare rău trăgându-l din neant. 
Masa de lucrători se punea deja în mișcare, își trase 
combinezonul și-și croi drum prin mulţime în căutarea 
lui Cork. În zadar. Asaltat de întrebări, supraveghetorul 
ridică din umeri. 

— Grăsanul? A plecat în zori, se simţea rău, mi-a cerut 
suma cuvenită și a șters-o. l-am reţinut preţul prânzului 
și al cazării, cum se obișnuiește. 

David își înghiţi furios cafeaua fierbinte, sperând să 
spele gustul de drojdie din gură. O găsi pe Sirce pe 
plajă, în faţa piscului stâncos. Era deja unsă cu grăsime, 
avea prăjina în mână. David se hotărâse să nu-i sufle un 
cuvânt despre evenimentele din timpul nopţii. De parcă 
toate erau împotriva lui, îl mușcă de mână o anghilă. 

— Mâna îţi va deveni fosforescentă într-o săptămână, 
constată Sirce. Dar nu-i veninoasă... Trebuie să-ţi ungi 
degetele cu ulei de Sarraz. Cumpărăm când o ștergem 
de aici. Mâine, sper... 

— Nu se vorbește! urlă  supraveghetorul. Se 
pescuiește. Vă faceţi declaraţii de dragoste mai târziu! 

Nenumărate baloane se plimbau pe deasupra lacului. 
Putin mai târziu, un aerostat ovoidal aruncă o ploaie de 


confeti asupra mahalalelor. David se gândi la miile de 
pesti gäzduiti de acvarii, la vârsele dispuse de jur 
împrejurul lacului. Maeștrii artificieri îi clasaseră cu 
sălbăticie, îi cântăriseră, îi testaseră. Marea sărbătoare 
de lumină va avea loc în seara asta, imediat ce lacul, 
oglindă a cerului, nu va mai fi decât un abis de un negru 
uniform... Sărbătoarea luminii... și a morții... 

Către prânz, ceva mișcă, lângă bolovanul de granit 
ascuţit. Umbra fugară a unei flori de apă. 

— Repede! strigă tânăra, deschide sacul meu, e gol. 
Asigură-te că nimeni nu privește încoace... 

Baloanele se îndepărtau, supraveghetorul beștelea un 
pescar care-și rupsese cangea prinzând o murenă. David 
deschise gura sacului-plasă. Umbra ramificată venea 
către ei. Se deplasa elegant, prin mișcarea tentaculelor. 
Sirce o întâmpină cu braţele deschise, apăsă capul 
moale al cefalopodei pe sân și o cară către sac. 
Operaţiunea nu dură mai mult de zece secunde. Sirce 
gâfâia, frecând cu vârful degetului umbra rozacee lăsată 
de o ventuză. David tusi. 

— Asta era... întâlnirea? 

— Ssst!... 

Se întoarse în direcţia supraveghetorului și agită 
braţele. 

— Sefu'! Sefu'! Am prins ceva mare! 

Bărbatul se apropie urmând un drum șerpuitor. Buza 
inferioară trăda disprețul. 

— Da? 

— O caracatitä! ţipă femeia, afișând un entuziasm 
isteric. Am avut noroc cu carul! 

O scânteie de interes se aprinse în ochii șefului de 
echipă. 

— Bună pradă, micuto! i-ai câștigat recompensa, 
desigur! Hai duceti-o la acvariu și veniţi să vă dau o 
chitantä. Nu avem vreme s-o pregătim pentru diseară, 
dar pentru următorul spectacol va fi tocmai bună! 

Sirce se cätära pe stânci și agätà toarta unui sac. 


David se grăbi s-o ajute. Mai trăgând, mai împingând, se 
îndreptară către comandament. Acvariul se găsea la al 
treilea subsol, într-o sală umedă și prost luminată. Un 
laborant  zăpăcit preluă animalul așa cum era 
împachetat si eliberă o chitanţă dintr-un carnet. 

— N-o pierdeţi! Nu emitem duplicate! 

David urmări derularea operaţiunilor cu o privire 
posacă, resemnat definitiv să nu înțeleagă nimic din ce 
se întâmpla în jurul lui. 

O oră mai târziu, maeștrii artificieri declarară închisă 
campania de pescuit; arsenalul era echipat din plin... 
Plonjorii, cei care nu făcuseră pneumonie, alergară 
către dușuri urlând de fericire. 

După ce luară prânzul, primiră îngăduința de a se 
întinde la soare pe iarba de pe mal, în timp ce 
economistul calcula sumele cuvenite fiecăruia. Sirce și 
David renuntaserà la hainele de voiaj pentru ţinuta de 
piccolo cumpărată în urmă cu două zile. Orașul se 
popula cu măști și dominouri care năvăleau în străzile se 
îndreptau, ca niște raze, către lac. Nenumărate butoaie, 
oferite de municipalitate, fuseseră înfipte în prăjini la 
intersecţii, iar cupele cu vin negru circulau pe deasupra 
capetelor, aruncând ici-colo flori vinete pe pavaj. Vântul 
se înteţi dintr-o dată, împrăștiind puzderia de confeti, 
transportând rafalele hohotelor de râs. 

„Și acum?” se gândi David. Cerul se transformă într-un 
imens ciorchine de baloane. Vacarmul orchestrelor se 
apropia. Tânărul se ridică într-un cot, lăsându-și privirea 
să alunece peste colegii de chin. În timp ce ei se cocoșau 
în găurile lunecoase, sau se zbăteau în apele îngheţate 
ale lacului, undeva, la marginea orașului, banchetul 
avusese loc, adunând sute și sute de petrecäreti, un bal 
săpase în preerie un nou crater în care iarba nu va mai 
creste niciodată. Cât despre focurile de artificii... 

Soarele pierdea din intensitate, se lăsa seara. Trecu pe 
lângă ei ajutorul de echipă, ametit bine, apoi și șeful, 
clătinându-se. Pete mari de vin le mânjeau cămășile. 


— Hai! suierà Sirce. 

David se cutremură. Zarurile își începeau rostogolirea. 

Hoinăriră aiurea pret de câteva minute, apoi se 
precipitară pe scara ce ducea spre acvariu. Un gardian 
musculos îi opri în dreptul grilajului închis. 

— Unde vă duceti? Ar trebui să știți că e interzis 
accesul cât timp durează preparativele pentru focurile 
de artificii! 

Sirce scotoci în interiorul pantalonului și extrase o 
bucată de hârtie ce foșni frecată de părul pubian. 

— Chitanta! scânci ea. Contabilul spune că-i trebuie 
semnătura emitentului... Colegul dumneavoastră a uitat. 
Vă rog... Altfel nu se poate plăti înainte de festivitate! 

— Bine, mormăi celălalt, dar mișcaţi-vă repede! 

Dispăru. Sirce și David se strecurară prin deschizătura 
gardului. Meandrele culoarului acoperit cu dale îi 
conduse către o încăpere cu pereţi de sticlă. O veioză 
lumina beciul înalt, boltit, dându-i un aspect straniu de 
capelă părăsită. Acvariile încastrate, prevăzute cu un 
sistem interior de iluminat, aruncau pe pardoseală bălți 
de lumină albăstruie. Bărbatul în halat măsura încoace 
și-ncolo podeaua, într-un rond tenace, examinând pe 
rând specimenele din bazine. Când și când, ciocănea cu 
unghia nervos, încercând să provoace un reflex de 
spaimă unui animal amorf. Tuburile subţiri de cupru 
străluceau pe deasupra acvariilor, picurând în fiecare, 
încet, drogul distractiv. David înţelese imediat că lumina 
ce venea dinspre acvarii nu era produsă de un sistem de 
iluminare, cum crezuse inițial, ci era pur și simplu 
fotoluminescenta naturală a peștilor. Sirce tuși, făcându- 
l pe laborant să tresară. 

— Ce faceţi aici? mormăi el ursuz. 

— Chitanta, gemu tânăra, nu este valabilă, ati uitat... 

— Ce? 

Fata avansa, fluturând hârtia. Individul cobori privirea, 
studiind biletul pentru a găsi greșeala, în acel moment 
palma deschisă a Sircei izbi între sprâncenele perplexe 


ale temnicerului, îndoindu-i violent gâtul spre spate. O 
pârâitură sinistră se auzi dinspre vertebrele cervicale 
ale nefericitului, care se prăbuși cu privirea holbată. 
Sirce îl apucă de reverele halatului, amortizându-i 
căderea si așezându-l lin pe podea. 

— Repede, gâfâi ea, uită-te după caracatitä! 

David ridică în grabă chepengurile. Localiză fără 
dificultate temnita de sticlă în care era ţinut animalul 
captiv; buchet moale de apendice și ventuze. Un lacăt 
închidea capacul ce se afla deasupra acvariului. Sirce se 
îndreptă în grabă spre el cu un inel de chei în mână 
recuperate dintr-unul din buzunarele halatului alb. In 
câteva clipe chepengul fu ridicat și dat deoparte. 
Caracatita își desfășură tentaculele și scoase capul 
imens, gelatinos, deasupra apei. 

— Hai, făcu Sirce, trăgându-l pe David de braţ, nu ne- 
am terminat treaba. 

Îl târî după ea într-o galerie anexă, în care domnea un 
iz intepätor de chimicale. Coridorul îi conduse în 
mijlocul unei săli rotunde, lipsită de orice altă 
deschidere. Un rezervor de cupru prelucrat cu ciocanul 
era cocotat pe un piedestal. Din el pornea o adevărată 
pânză de păianjen formată din ţevi. 

— Rezerva de drog anti-metabolic, îi explică tânăra 
dintr-o suflare. Cel care determină peștii să explodeze, 
provocându-le dezechilibrul intracelular. Elaborarea lui 
a costat o avere municipalitatea Orașului Serbărilor, cu 
atât mai mult cu cât se obţine în urma unui proces de 
durată. Bidonul pe care-l vezi aici reprezintă rodul a 
cinci ani de muncă. Dacă-l distrugem, vom păgubi 
carnavalul de focurile de artificii pentru cel puţin doi 
ani... Timpul necesar pentru ca rezerva de produse, 
aflată acum în curs de distilare, să ajungă la 
maturitate... 

— De ce facem asta? 

— Schimb de servicii. Vei vedea. Deocamdată ajută- 
mă! 


Își desfăcu cordonul combinezonului, îl rupse în două, 
extrăgând o bandă dintr-o pastă translucidă cu aspect 
moale. David o imită, dar obiectul vâscos conţinut de 
cordonul său avea un aspect sensibil diferit. Sirce îl luă, 
frământând cele două bucăţi împreună, numărând cu 
voce scăzută. Când ajunse la o sută douăzeci, fugi să 
aplice amestecul pe peretele lateral al butoiului de 
cupru, lipindu-l ca pe un simplu bulgăre de plastilină. 

— S-o ștergem de aici, repede! Și închide ușa după 
tine! 

David o luă din loc fără să mai ceară explicaţii. 

— Este un amestec termoreactiv, binevoi să-i explice 
Sirce când ajunseră din nou în sala acvariilor. Într-un 
minut o căldură intensă se va dezvolta în pereţii cuvei, o 
va transforma în oală sub presiune. Soluţia chimică va 
fierbe și apoi se va trece în stare de vapori. Într-un sfert 
de oră nu va mai rămâne nicio picătură de drog în bazin 
pentru a mai fi deversată în acvarii! Cinci ani de 
manevre chimice se vor transforma în fum... 

David tresări, în acvariu caracatita începuse să-și 
piardă formele, contururile. Bulgărele de gelatină 
tremurătoare conţinea în miezul său o umbră cu aspect 
umanoid de talia unui copil de doisprezece ani. David se 
dădu înapoi, îngrozit, dar mâna Sircei se lăsă grea pe 
umărul lui. 

— Nu-i decât o formă artificială, o deghizare 
protoplasmatică ce se descompune automat după zece 
ore. Din acest motiv eram presati de timp. Îţi imaginezi 
mutra  supraveghetorului, dacă dizolvarea s-ar fi 
petrecut sub ochii lui! 

— Cine e? făcu tânărul, arătând cu un deget ezitant 
către silueta înlemnită în interiorul unei bule de gelatină 
informă. 

— Un ambasador sau un spion, cum vrei. Maeștrii 
artificieri i-ar spune spion. Un locuitor al lacului. Din 
adâncurile lacului, pentru a fi mai precis... 

— Apele sunt locuite? Dar atunci... Focul de artificii... 


— Focul de artificii îi omoară. De fiecare dată tot mai 
multi. Înţelegi de ce era nevoie să distrugem soluţia 
antimetabolică? 

— Dar de ce noi? 

— Pentru că, în schimb, vom obţine informaţii 
privitoare la drumul pe care trebuie să-l urmăm. 
Arhivele din adâncuri au rămas intacte, doar ele, nicio 
cenzură n-a distrus dosarele. 

Tăcu. O femeie răsărea încet din masa lichefiată a 
caracatiței. O femeie  mărunţică, dar armonios 
proportionatä, al cărei corp, de-o uimitoare albeatä, ca 
de zăpadă, nu prezenta niciuna din diformitätile 
specifice nanismului. 

— N-are nici branhii, nici solzi, făcu Sirce. Ca si mine, 
are sâni. Poporul ei este constituit din mamifere 
subacvatice cu sânge rece, analog cu vechii rechini 
scalari. Amfibii de nevoie, dotați cu un sistem 
respiratoriu dublu. Doar mâinile și tălpile le sunt 
palmate. Absența părului se justifică prin adaptarea la 
înot, altfel ar fi fost incomodati la înaintare... 

Märuntica femeie păru să iasă, în sfârșit, din starea sa 
de prostatie. 

— Numele meu v-ar părea de nepronuntat, articulă ea 
cu dificultate, să spunem că mă cheamă... Zwi... Inainte 
de toate... Aţi... terminat treaba?... 

Un șuier de vapori se ridică din fundul galeriei, urmat 
de gâfâiala unei locomotive despicate, care făcu să se 
cutremure sticla acvariilor... 

— Trebuie să... constat, se bâlbâi Zwi. Era prevăzut... 
Duceţi-mă, nu mă pot depărta prea mult de apă. 
Autonomia mea nu durează mai mult de patru ore. 

David o luă în braţe ca pe un copil. Trupul ei era 
neplăcut lipicios și bucăţi de tentacule mai erau încă 
lipite de mâinile ei. O transportă în sala rotundă, 
tinându-si respiraţia. O ceaţă groasă se depusese pe 
pereţi, cazanul era crăpat pe toată înălțimea, ca un 
ceainic aruncat în aer de presiunea internă. Multe ţevi 


căpătaseră un aspect curios, în zigzag și nu mai 
conţineau nici măcar un strop de substanţă. 

— Ar trebui s-o stergem, hotărî Sirce. Si nu-i decât o 
singură ieșire: poarta grilajului. Dacă paznicul nu este 
distras de focurile de artificii, vom fi obligaţi să ne 
batem... 

O luară la fugă. Din fericire, gardianul își părăsise 
postul pentru a se urca la ultimul etaj, unde se afla o 
fereastră. Putură să iasă astfel nestingheriti din clădire. 
Mulțimea era în acel moment hipnotizată de strălucirile 
muzicale ce unduiau fața lacului. Putea oricine să dea 
foc orașului fără să întâmpine nici cea mai mică 
rezistență. David fugea cu spatele arcuit. Sânii micuti ai 
femeii adâncurilor îi delimitaseră două cercuri de 
gheaţă pe piept, în momentul în care se pregătea să se 
arunce cu capul înainte într-o străduţă întunecoasă, îl 
zări pe Cork în fruntea unui grup de bărbaţi în 
dominouri negre. Personajul bondoc și blajin din ajun 
afișa în acel moment o expresie hotărâtă de ofițer 
comandând asaltul. Privirea i se atinti inevitabil asupra 
femeii-pește. Mâna înmănușată în piele cu care arătă în 
direcţia fugarilor, făcu să fâlfâie pentru o fracțiune de 
secundă mantaua în care era înfășurat, descoperind sub 
căptușeala din stofă strălucirea sinistră a unei armuri. 
Armura Maestrilor Cuvintelor... 

— Sub arcade! strigă Sirce. Repede! 

Se aruncară în galerie, despicând mulţimea cu umărul 
înainte, în căutarea unui adăpost. David se trezi curând 
în bezna unei strädute sărăcăcioase neavând măcar un 
bec. Și totuși, în mod ciudat, pașii adversarilor săi sunau 
mereu la fel de puternic pe pavaj, la zece metri în urma 
lui. 

— Mâna dumneavoastră! șopti Zwi. Strălucește! 

David  blestemă. Mâna dreaptă îi devenise 
fosforescentă până la încheietură, semnalând asemeni 
unui lanterne de poziție fiecare pas al său. Uitase 
complet de mușcătura anghilei, căreia îi fusese victimă 


chiar în dimineata aceea! 

— Înveliti-o în ceva, gâfâi ea. Gräbiti-vä! 

Dar nu aveau nimic din care să facă un manson. 
Combinezonul nu-i permitea dezbrăcarea parțială. 

— Oricum, nu servește la nimic, îngăimă femeia-pește, 
frica mă va face, în curând, și pe mine luminoasă. Nu vă 
îndepărtați prea tare de lac, dacă nu mă voi întoarce în 
apele lui în următoarele patru ore, voi muri deshidratată 
sau victimă a presiunii. 

David se rezemă de o coloană. 

— Singura soluţie ar fi să intrăm într-o casă oarecare, 
în seara asta toată lumea este în stradă. Cu siguranţă 
vom găsi o cadă... 

— Orașul nu este alimentat din lac. Apa din fluviu are o 
compoziţie chimică diferită, nu-mi va fi de niciun folos... 

David înjură printre dinţi. Cavalcada se îndepărtă. 
Urmăritorii îi pierduseră, doar dacă Sirce nu-i atrăsese 
intenţionat pe urmele ei. Nu putea rămâne pe trotuar 
așteptând să fie reperat încă o dată. Se hotări pe loc. 
Intră în prima arcadă pe care o văzu și urcă grăbit 
scara. Nu avu nevoie să bâjbâie după comutator, Zwi 
iradia o strălucire verzuie, luminând la peste trei metri 
în față. Se cätärà până la ultimul etaj și dădu ușa de 
perete cu o izbitură de călcâi. Apartamentul era 
nemobilat, presărat cu sticle si cu rămășițe de la festin. 
Un betiv dormea pe covor un somn mai greu decât 
moartea. 

— Vom rămâne aici o vreme, șopti David, avem vedere 
asupra întregii pieţe. 

O depuse pe Zwi pe o saltea, își smulse gluga 
combinezonului sub care șiroia transpiratia si bău cu 
sete un rest de vin din fundul unei căni. Prin fantele 
jaluzelelor distingea perfect contururile lacului. Imense 
influorescente argintate pătau suprafaţa, iluminând 
figurile spectatorilor cu reflexe metalice care le dădeau 
aspectul unor roboţi. 

— Ce informaţii deţineţi? o întrebă el cu gura uscată. 


Zwi înghiţi cu greu. 

— Nu știu dacă sunt autorizată să vi le dau, articulă ea 
vizibil jenată, contractul a fost făcut cu doamna Sirce... 

— Doamna Sirce nu înseamnă nimic fără mine. 

— S-ar putea, dar eu nu sunt în măsură să decid. 
Prefer să aștept. 

„S-au folosit de noi, gândi David, au îmbrobodit-o pe 
Sirce, au ademenit-o cu câteva informații de mâna a 
doua. E foarte probabil să plecăm așa cum am venit. La 
fel de neștiutori. Presupunând că Maeștrii Vorbelor nu 
vor pune laba pe noi până atunci!” 

Suspină, dezorientat. Imaginea lui Cork îi dansa prin 
faţa ochilor. Cork, un slujbaș al Cuvântului îl dusese de 
nas de la început! David înţelegea că fusese drogat cu 
unicul scop de a fi făcut să vorbească. Violul fusese o 
perdea de fum, o mască, un machiaj abil ce-l 
împiedicase să vadă mai departe. De ce se interesa Cork 
de ei? Comportamentul dubios al Sircei poate... Straniul 
ei mutism, surprinzător într-un oraș în care vinul 
dezlega limbile mai mult decât era necesar? Ridică din 
umeri. 

Simfonia se tângui pe ultima ei notă. Lacul redeveni 
întunecat. Pe cer, ciorchinele de baloane începu să se 
împrăștie. Mulțimea se retrăgea, lampioanele sträluceau 
în noapte... 

— Așa trăiţi voi sub apă? întrebă el remarcând că 
femeia-pește câștigase în luminozitate. De ce se 
încăpăţânează meșterii artificieri să distrugă fauna 
lacului, dacă știu că este locuit? Mi se pare că aici 
războiul a fost scos în afara legii! 

Zwi râse trist, scoțând niște sunete ca un chelălăit de 
focă. 

— Nu v-aţi dat seama? Focurile de artificii sunt 
manevre ofensive deghizate! O mască surâzätoare 
concepută pentru exterminarea noastră. Bänuiti de ce 
odinioară foloseau păsările inflamabile? Pentru că cerul 
era locul de rezidenţă al unui popor supranumit Tribul 


Îngerilor. Evolutiile lor neîntrerupte încurcau baloanele. 
Sub acoperirea distractiilor le-au fost trimise păsările- 
foc-de-artificii, nori întregi de păsări-foc-de-artificii, care 
consumându-se le aprindeau aripile îngerilor. Acte de 
război? Haida-de! Simple accidente pirotehnice... Si, 
totuși, păsările cu șase, opt culori erau tot atâtea săgeți 
în flăcări. Erau găsite cadavrele îngerilor aproape peste 
tot, pe acoperișuri, înfipte în paratrăsnete sau în 
vârfurile bisericilor, trupuri sfărâmate, nimicite în 
cădere, cu aripile întotdeauna carbonizate. Accidente. 
Război? Ce război? Spuneau maeștrii artificieri. Aţi 
văzut arme, tăișuri, săgeți? Nu există conflict fără săbii, 
ce dracu! Orașul Serbărilor a decretat dezarmarea 
generală și și-a ţinut cuvântul. Cel puţin în aparenţă. 
Războiul se derulează de-acum sub deghizarea unui 
carnaval fără sfârșit. Nu mai există locuitori ai norilor, 
dar nu mai există o populaţie în lac. 

Fiecare explozie a unui pește este ca o undă de șoca 
unei grenade submarine. Mulţi dintre ai noștri au pierit 
astfel, copiii înnebunesc sau paralizează. La majoritatea 
este afectat centrul echilibrului, avem astăzi o generație 
de infirmi incapabili să înoate, încercăm să protejăm 
peștii, dar sunt multe specii care n-au suficiente 
capacităţi reflexe pentru a răspunde la mesajele 
noastre, altele nu se pot aclimatiza în adâncuri... Chiar 
și eu, am făcut o pregătire îndelungată în vederea 
acestei misiuni. Sunt obișnuită cu presiuni mult mai 
mari, presiuni care v-ar ucide dacă ar trebui să le 
suportati fără costum de scafandru. Asa se explică talia 
noastră mică. Am fost pregătită pentru a înfrunta o 
vreme condiţiile din exterior. Presiunea voastră e atât 
de mică, încât schimburile mele vitale, obișnuite cu o 
apăsare extremă, se vor accelera mai mult decât poate fi 
suportat. Sângele îmi va circula de zece ori mai repede, 
inima îmi va bate într-un ritm de mitralieră, celulele îmi 
vor exploda... Asta mi se va întâmpla dacă nu ajung în 
adâncuri în trei ore. 


Redeveni tăcută. David auzea zgomotul dureros, 
răgușit, pe care-l produceau deja bronhiile ei. 

— Carnavalul este, deci, un război, murmură el 
gânditor. 

— Un război încrâncenat, sublinie Zwi, chiar dacă 
câmpurile de bătaie sunt bâlciuri, circurile sunt cazărmi, 
iar clovnii ofițeri de comandă. Serbarea permanentă 
care vă înconjoară este o capcană uriașă. Doamna Sirce 
vă poate explica mai bine decât mine. Fiţi atent, veţi 
avea multe probleme până veţi părăsi zona asta, mai 
ales dacă sunteţi urmăriţi de răutatea Maestrilor 
Vorbelor. 

Recăzu apoi în mutismul ei halucinat. Pe coapse și pe 
umeri pielea începuse să se descuameze. 

„Se deshidratează, gândi David, cu fălcile încleștate, 
nu va rezista încă trei ore.” Aruncă o privire pe fereastră 
și tresări. Cork patrula în jurul lacului, cu douăzeci de 
dominouri negre în urma lui. Sirce nu era cu el. Reușise 
probabil să le scape printre degete. 

— Incercuiesc lacul, făcu el cu regret. 

Zwi avu un acces de tuse. 

— M-au văzut în braţele dumneavoastră. E normal, nu 
sunt proști. Ştiu foarte bine că veţi încerca să mă 
aduceţi acolo într-un timp foarte scurt. 

David își drese glasul. 

— Iertaţi-mă că insist, Zwi, dar dezvăluirile pe care 
trebuie să le faceţi... Poate nu vom mai avea răgazul? 
Incercati să mă înţelegeţi. Ne-am asumat niște riscuri... 

Ea își înclină capul cu o mișcare molatecă. 

— Ştiu... Vreti să stingeti lumina? Ochii mei n-o mai 
suportă... 

David se conformă, temându-se totodată că 
fosforescenta femeii-pește ar putea fi vizibilă prin șipcile 
jaluzelei. 

— Ascultati, făcu ea după o ultimă ezitare, orașul 
serbărilor are un loc al sarabandelor, al farandolelor, al 
defilărilor cu care alegorice. Nici n-ar putea fi 


enumerate vreodată în totalitate procesiunile grotesti 
care se desfășoară în permanenţă... Acest belșug de 
petreceri servește conspiratorilor, mai ales sectantilor 
Homakaido. În fiecare an, în aceeași perioadă, 
reconstituie pentru un public iniţiat Pasiunea Anticilor 
Pelerini. Un fel de procesiune religioasă, în care sunt 
reproduse în mod simbolic diferitele etape ale 
pelerinajului... 

— De unde știți toate astea? 

— Orașul Serbärilor era cândva prima etapă a 
călătoriei. Popoarele aerului și apei coborau din nori sau 
ieșeau, din adâncuri pentru a ura noroc pelerinilor. 
Astăzi nu mai există îngeri și foarte curând nu vor mai fi 
nici oameni-pești, dar tradiția a rămas înscrisă în 
hrubele memoriei străfundurilor... 

— Sectantii cunosc acest traseu? 

— Nu, cunosc doar reprezentarea lui simbolică. 
Sarcina dumneavoastră este să o interpretati. 

— Presupunând că ne vor accepta... 

— Da. Dacă aveţi binecuvântarea oamenilor 
adâncurilor ca odinioară... 

— Binecuvântarea? 

— Semnul, dacă preferaţi... 

Păru că reflectează. Se simţea foarte slăbită. 

— Descheiaţi-vă costumul, spuse ea într-un târziu, 
apropiati-va pieptul stâng, repede. 

Uimit, deschise fermoarul combinezonului, dezvelindu- 
și sânul stâng. Zwi înclină capul și căscă gura. Avea 
dinţi de pește, fini, ascuţiţi, cruzi. Înainte ca el să poată 
schiţa un gest măcar, ea îl mușcă, lăsându-i pe piele, 
chiar deasupra mamelonului îmbätosat de durere, urma 
celor două semicercuri, cu aspect ciudat, zimtat, 
neomenesc. Femeia-pește tuși. 

— Asta e de-ajuns! Ei au vechi mărturii... tablete 
purtătoare de noroc din argilă uscată. Mergeţi la 
fântâna din vechea piaţă a pescarilor, în fiecare seară, la 
apusul soarelui. Acolo e de obicei cineva care să vă 


preia... Lăsaţi rana la vedere. 

— Dacă dau peste un spion al stăpânilor Cuvintelor? 

— Este un risc pe care trebuie să vi-l asumaţi. 

— De acord. 

— Fiţi atent, cicatricea se va șterge în patruzeci și opt 
de ore, cel mult. După aceea nu veţi mai avea nicio 
semn. Nu întârziaţi. 

David fremăta din nări, Zwi degaja o miasmă gretoasä. 
Un miros de pește împuţit. Pielea i se cojea pe obraji, 
translucidă și uscată, ca lepădată de un șarpe în 
perioada năpârlirii. Tânărul se ridică și aruncă o privire 
printre storuri. Cork dispusese un cordon de pază în 
jurul lacului. Un om la fiecare douăzeci de metri. 

— S-o lăsăm baltă! suspină femeia. Nu vom reuși 
niciodată să trecem. Și chiar dacă veţi reuși să mă cärati 
până la apă, cum veţi face apoi să scäpati de ei? 

— Trebuie să existe o cale, riscă David, iluminat de un 
gând, străzile sunt goale acum, mulţimea s-a deplasat 
spre mahalale, spre bal. Străzile se îndreaptă către lac 
în pante destul de abrupte... Mă urmăriţi? 

— Nu... 

— Cineva care s-ar afla într-un cărucior ce gonește pe 
una dintre aceste pante ar avea mari șanse să nu 
întâlnească niciun obstacol, nu? Căruciorul s-ar îndrepta 
cu toată viteza către lac, ar traversa cheiul și s-ar opri în 
apă... Este de ajuns să te urci în partea în care malul 
este mai abrupt. 

Zwi scoase un nou hohot de focă. 

— E o idee nebunească, dar ader la ea. Hai să ne 
apucăm de treabă cât mai am încă destulă putere. 

O ridică în braţe, năvăli pe coridor și cobori treptele 
câte trei. O dată ajuns în stradă, îi trebui mult timp până 
găsi un vehicul potrivit pentru scopurile lui. Puse mâna, 
în sfârșit, pe un cărucior decorat în mare parte cu 
ghirlande. O instală pe Zwi și o împinse în susul străzii. 

— Mult noroc! îi ură el, cu mâna pe piedica frânei. 

— Si dumneavoastră la fel... Și nu uitaţi mușcătura! 


Înainte de patruzeci si opt de ore! 

Dădu drumul căruciorului și strânse din dinţi. 
Trăsurica lua viteză în pantă, făcând un zgomot infernal. 
Goana ei sporea cu fiecare secundă. În picioare, în faţă, 
Zwi semăna cu o flamă verzuie, ruptă dintr-un foc 
zburdalnic. Mai avea mai puţin de un sfert de drum 
până la apă, când un betiv răsări dintre arcade, cu o 
sticlă fluturată în aer. Fu lovit din plin în piept de 
vehicul. Căruciorul se răsturnă, pierzându-și o roată 
care continuă singură drumul către lac. De unde se afla, 
David putea vedea pata verzuie formată de femeia-pește 
pe pavajul inegal. Făcu un pas înainte, dar cu un foșnet 
sinistru, dominourile negre  năvăliră la locul 
accidentului, încercuind focul zglobiu, lipsit acum de 
viaţă. David se trase în umbră, cu gâtul sugrumat. Mâna 
îi lucea în noapte, un adevărat far viu. Pe piept dinţii 
femeii lăsaseră un cerc fierbinte. 

David se ridică într-un cot. Betivii impestritau peluza 
hotelului din centrul orașului, räsuciti unii peste alţii, 
incoläciti în poziţii grotești sau obscene. Imobilizati 
astfel, bălăcindu-se în băltoace de vin, sugerau imagini 
de cadavre scăldându-se în propriul lor sânge. Soarele 
ce se ridica încălzea încetișor miasmele, înecând 
victimele chefului monstruos într-o ceaţă în fermentație 
care-ţi întorcea stomacul pe dos. David se ridică. 
Temându-se de un ordin de perchezitie generală, 
renuntase să caute adăpost în interiorul clădirilor golite 
din cauza serbărilor. Gloata care pusese stăpânire pe 
vechile fortificaţii îi oferea posibilități mai mari de 
disimulare. Se amestecase printre petrecäreti, cu figura 
acoperită de mască și se prefăcu că bea poticnindu-se 
asemeni celor ce-l înconjurau. La ivirea zorilor, chefliii 
se vor smulge din vaporii betiei și se vor împrăștia care 
încotro, spre casele lor. Vor face mai multe dușuri 
îngheţate, se vor îndopa cu antihistaminice, vor dormi 
până la prânz și apoi vor cobori din nou în stradă să 
participe la un nou banchet, la un nou bal, la o nouă 


beţie... Locuitorii Orașului Serbărilor mureau în general 
tineri, uzati de excesele de toate felurile. Rareori putea 
fi văzut pe străzile pline de confeti un bărbat care să 
depășească patruzeci de ani. 

David se rezemă de un butoi. Mâna îl deranja. De fapt, 
luminiscenta degetelor era invizibilă în soare, dar dacă 
întâmplarea l-ar duce prin zone mai întunecoase, mai 
umbroase, palma i-ar luci ca flacăra unei torţe. Toţi 
spionii Maeștrilor Vorbelor trebuie să fi aflat între timp 
despre curiosul său semn distinctiv. Nu se va scurge 
probabil mai mult de-o jumătate de oră înainte ca o 
mână autoritară să i se pună pe umăr. Trebuia să ia o 
hotărâre. Ochi un betiv încurcat în cutele unui domino 
de un galben aprins; îi smulse mantia pe care și-o 
înnodă în jurul gâtului și se depărtă cu pas iute. 
Problema momentului rămânea s-o găsească pe Sirce. 
Punctul de întâlnire cel mai evident era, desigur, 
camera de la han pe care o închiriaseră cu două zile mai 
înainte, dar interogatoriul la care-l supusese Cork, îi 
dezvăluise probabil și acest loc. Avusese destulă vreme 
să pună așa-zisa tavernă sub supraveghere. In pofida 
orei matinale, soarele încingea pietrele bătrâne ale 
orașului, iar David se sufoca sub greutatea capei de 
gală. Prefera să meargă în umbra arcadelor. Mașinal 
picioarele îl purtară în direcţia lacului. 

În jurul suprafeţei de apă nu mai erau santinele, în 
schimb se oprise o mulţime de oameni la intrarea în 
debarcader, în zeci de travestiuri, mulţime ce discuta 
aprins arătând adesea cu pumnul spre un panou de lemn 
pe care tocmai fusese lipit un afiș. Cleiul nu se uscase 
încă. David înainta, cu mâinile ascunse la spate, doar 
capul și picioarele i se mai vedeau din corola tipätoare a 
dominoului... 


„Un act criminal, pe cât de inexplicabil, pe atât de 
stupid, a fost comis ieri seară, spunea anunţul. Pagubele 
produse au drept consecința imediată privarea veselilor 


locuitori ai Orasului Serbärilor de focurile de artificii 
pentru aproape doi ani! Municipalitatea, conștientă de 
îndatoririle sale, îi invită pe toți să fie vigilenti și să 
ajute la expulzarea acestor turbulenti. Unul dintre ei, 
ușor de identificat, prezintă un semn distinctiv vizibil de 
la distanţă, întrucât este vorba de fosforescenta mâinii 
drepte, datorate probabil mușcăturii unei anghile. 
Civismul elementar...“ 

David bătu în retragere, cu inima ca prinsă în clește, în 
jurul lui mulţimea se încingea, iar cuvintele „comitet de 
vigilenţă” zburau din gură-n gură. În câteva ore orașul 
va avea mai mulţi polițiști decât locuitori. Făcu câţiva 
pași, îndepărtându-se, și deodată simţi că i se întoarce 
stomacul pe dos. Curentii aruncaseră pe stâncile de pe 
mal resturile organice ale peștilor sacrificați în timpul 
focurilor de artificii din ajun. Mate albe, decolorate, 
înspumau valurile în lungul plajelor festonate cu 
cäpätâni și cozi. Clăbuci de solzi și înotătoare 
împrăștiate se întinseseră ca un film pe suprafaţa apei, 
într-o peliculă în care se reflecta soarele. Mai jos, într-o 
groapă plină de alge, zări corpul neînsufleţit al femeii- 
pește Zwi, sfâșiat și chircit ca o mănușă veche. Doar 
figura mai putea fi recunoscută, deși o înfiorătoare 
descuamare o cojise pe alocuri până la os. Se clătină, 
nu-și putea desprinde privirea de pe micuța femeie pe 
care o abandonaseră în mijlocul gunoaielor și pe care 
nimeni nu părea s-o ia în seamă. 

O mână i se puse pe umăr. Tresări. Era Sirce. O 
recunoscu imediat după cuta aspră din jurul gurii. 

— Vino, îi șopti ea, nu mai putem face nimic... Am niște 
costume noi. Nu poţi rămâne înfofolit așa în căldura 
insuportabilă ce va veni la prânz. 

Se lăsă dus sub un portal. 

— Cum m-ai recunoscut? 

— N-a fost prea greu! Cine putea fi atât de nebun să se 
sufoce aproape într-o astfel de manta, dacă nu un 
individ care are ceva de ascuns? 


Îi arătă balotul ascuns în spatele unei pubele. 

— Le-am furat dintr-un apartament.  Prăvălia 
negustorului meu e supravegheată, nu înţeleg cum au 
putut să-l localizeze. 

„Cork, gândi David, sau mai curând EU, eu sub efectul 
drogului”. Era gata să spună adevărul, dar se răzgândi 
în ultima clipă dintr-un stupid reflex de pudoare. 

— Cum îți merge mâna? întrebă tânăra care nu 
sesizase ezitarea lui. E, imposibil să găsești ulei de 
Sarraz acum, toţi farmaciștii, sunt supravegheați. Ai 
primit informaţiile? 

David îi repetă cuvânt cu cuvânt tot ce-i împărtășise 
Zwi. Când era pe punctul de a încheia, dădu buzna un 
grup de arlechini. Sirce avu prezența de spirit să se 
arunce în genunchi și să-și strecoare capul sub pulpana 
mantiei lui, părând preocupată de studiul lungimii 
falusului. Gașca izbucni în râs. 

— Hei, frumoaso, nu-l goli în întregime! Mai lasă un 
pic de spumă în extinctor, vor mai fi și alte incendii de 
stins diseară! 

David îngheţase de teama ca ceilalţi să nu provoace 
scandal și în încăierare să-i descopere mâna verde 
iridescentă. Dar nu luase în considerare și oboseala 
nopţii. Patrula de petrecäreti se cätära cu greu pe scara 
ce ducea către etajele superioare. Sirce scoase capul de 
sub domino, fără să arate nici cel mai mic semn de 
confuzie. Verifică dacă strada era goală, apoi apucă 
balotul de haine. Erau niște costume neobișnuite, roz, cu 
mâneci bufante presărate cu strasuri. Un falus din lemn 
roșu le decora, oscilând la fiecare pas cu zgomot de 
zurgălăi. Măștile, de aceeași culoare, cu gura rânjind, 
completau panoplia. 

— Poftim! făcu femeia, extrăgând din balot și două 
perechi de mănuși de un portocaliu agresiv, pune-ti 
astea! Ești pus să joci rolul unui personaj ritual din 
mitologia carnavalului: bărbatul purpuriu, supranumit 
„Moș Hemoragie”. Este arhetipul  sexagenarului 


libidinos. Figura împurpurată, sexul erijat... Nu e prea 
estetic, dar interesul tău sunt mänusile. 

David termină cu deghizatul. Penisul imens de lemn îl 
lovea între coapse, strivindu-i testiculele. 

— Piaţa pescarilor, făcu femeia gânditoare, nu ne va fi 
ușor să ajungem până acolo. Trebuie să traversăm tot 
orașul și, după lovitura de ieri seară, Maeștrii vor face 
tot ce le stă în putinţă pentru a ne lichida. Să fim atenţi 
la capcanele carnavalului. 

Își părăsiră adăpostul. Străzile erau aproape pustii. 
Soarele de amiază lovea orașul ca un ciocan nicovala. 
David fu inundat imediat de transpiratie. 

După zece minute se hotări, în sfârșit, să pună 
întrebarea care-i frigea limba: 

— Ce mi-a povestit Zwi despre un război permanent, 
dar deghizat, este adevărat? 

Vocea Sircei veni sufocată de cochilia de carton a 
măștii. 

— Absolut adevărat. Se înfruntă din cartier în cartier, 
din stradă în stradă. Toate mijloacele sunt bune. Fiecare 
farandolă este o expediţie de pedeapsă, fiecare bal o 
bătălie. Ştii cum a fost supranumită această paradă de 
distracţii de către iniţiaţi? Carnavalul de fier... 

Cu glas scăzut și furios îi prezentă câteva dintre 
pericolele ce îi pândeau la tot pasul, în jurul 
sarabandelor. 

— Mai întâi, e Domnul Carnaval, această momâie din 
paie, din lemn și din carton, care se arde la sfârșitul 
fiecărei săptămâni. Un uriaș de stuc și zdrente pe care îl 
târâie prin stradă, în praf și confeti. Este când un 
jandarm, când un popă cu faţa aprinsă de băutură. 
Serpentinele plouă de la ferestre și de pe acoperișuri, 
insotind urcușul său de calvar, îngropându-l putin câte 
puţin sub un morman de liane de hârtie și ghirlande, în 
fine, la un moment dat, arlechinii care-l târăsc opresc în 
mijlocul unei pieţe, iar mulţimea formează un cerc în 
jurul lui. Muzica izbucnește. Se face noapte, se aprinde 


o tortä, apoi a doua. Sunt aruncate asupra momâii. 
Colosul din carton vopsit începe să ardă. Tremură, se 
răsucește, ceilalţi râd. Se dansează. Apoi paiele încep să 
fumege, răspândind un miros înțepător care se lăsă întâi 
asupra pieţei, apoi se întinde și-n străduţele învecinate... 
Foarte puţini vor avea timp să înțeleagă că nu-i vorba de 
niște paie obișnuite, ci de cânepă halucinogenă. O 
plantă care crește nu departe de aici, în munti, 
cunoscută pentru efectul de trezire a impulsurilor 
sinucigașe. În jurul rugului dansatorii gâfâie, topäie, își 
umplu plămânii cu otravă. Nimeni nu ia în seamă 
arlechinii care se îndepărtează tiptil, rânjind în filtrul 
măștii de gaze pe care o poartă ascunsă sub masca de 
carton colorat ce le acoperă figura. Dimineaţa sunt 
ridicaţi cincisprezece-douăzeci de morți. Unii își vor fi 
tăiat venele cu un ciob de sticlă, alţii se vor fi spânzurat 
de o firmă de cabaret. Câţiva vor fi preferat să se arunce 
în flăcări, sau să facă dragoste într-un pat îmbibat cu 
benzină, cu o ţigară aprinsă între buze. Verdictul va fi 
întotdeauna același: depresie în masă, datorată unei 
surescitări nervoase, senzaţie de vid insuportabil 
dovedită ca urmare a unei experienţe deosebit de 
exaltante, dar limitată în timp... și nimeni nu va încerca 
să afle de ce domnul Carnaval fusese costumat în seara 
aceea în cal troian... Niciodată. Au proscris războiul, dar 
războiul a devenit pentru ei un principiu fascinant. Un 
viciu exaltant care se cere practicat pe furiș, iar 
necesitatea însăși de a se ascunde îl face și mai 
atractiv... Nu se face război din „obligaţii politice”, ci 
din plăcere. Si au născocit un infern de tentaţii, o pace 
permanentă și perversă care-i înnebunește. Tot ce se 
interzice, este întotdeauna delicios, se știe asta! 

Se găseau într-o piață umbroasă. Un jet de apă se 
prăbușea în gâlgâieli neregulate, umplând un bazin 
rotund din bronz coclit, cu zgomote de urinare. Câteva 
puștoaice se hlizeau prosteste. Una dintre ele se 
întoarse cu faţa către ei și-și ridică rochia, dezvelindu-și 


pubisul. O șterseră apoi, înăbușindu-și hohotele de râs 
școlăresc. 

David, care uitase de penisul-limbă-de-clopot ce se 
agita sub pântecul lui, rămase o clipă împietrit. Rolul de 
„Moș Hemoragie” îi reveni în minte după ce fetiţele 
dispăruseră din câmpul lui vizual. Data viitoare va trebui 
să dea dovadă de mai multă jovialitate. O asemenea 
lipsă de dinamism la un personaj cu vocaţie trivială 
trezea suspiciunea. 

— E bine să n-ai încredere în vânzătorii de măști și de 
travestiuri, continuă  Sirce. Anumiți prăvăliași au 
cruzimea să vândă costume croite din hainele vechi 
recuperate din zone bântuite de epidemii 
înspăimântătoare. Poţi astfel cumpăra, fără să știi, un 
costum de Pierrot sau de Colombină, croit și cusut dintr- 
o stofă ruptă din lintoliul unui ciumat. Am auzit chiar că 
un mare număr de măști de carnaval provin direct din 
leprozerii. Se mulțumesc doar să decoreze în culori vii 
feţele de carton cenușiu, pe care leproșii le folosesc de 
obicei pentru a-și ascunde trăsăturile pustiite când sunt 
obligaţi să întreprindă călătorii mai lungi... Bineînţeles, 
e posibil ca imaginaţia prostimii să adauge o mulțime de 
detalii, să mai înflorească, dar pericolul este totuși 
prezent. Trebuie să fii mereu atent, altfel... 

Ultimul cuvânt sună ca o ameninţare. David aprobă cu 
o înclinare a capului, care făcu să oscileze penisul de 
lemn. Cuvintele tinerei sale însoţitoare îi întorceau 
stomacul pe dos. Gândul la măștile cumpărate cu 
nevinovăție îl îngheţa până în măduva spinării, își 
închipui o tânără intrând în prăvălia blestemată, 
alegându-și plină de veselie o emisferă din carton mulat, 
dichisită cu o mutră de clovn caraghios. Punându-și pe 
pielea proaspătă a feţei mulajul scobit, impregnat cu 
germenii scârbosi, de care va afla abia după o 
săptămână... 

Se cutremură de silă. 

Picioarele Sircei scârtâiau pe asfalt. David ridică 


ochii... 

La o sută de metri mai jos, năvălind dintr-o străduţă 
învecinată în fruntea trupei sale de dominouri negre, 
Cork venea în direcţia lor... 

Fără să manifeste o grabă excesivă, Sirce se îndreptă 
către intrarea unei săli de dans. David avea picioarele 
de plumb, i se părea că nu va putea ajunge niciodată la 
porticul ornat cu firmă luminoasă. În faţa lui, tânăra 
făcu o tumbă grotescă și împinse ușile batante. 
Coborâră val-vârtej scările tapitate cu pluș de un 
albastru întunecat. David era convins că șmecheria atât 
de grosolană a Sircei nu avea nicio șansă să-i fi înșelat 
pe Cork și pe soldaţii săi. Treptele moi îi conduseră în 
pragul unei săli de mari dimensiuni. Un balon imens 
acoperit cu fațete de oglindă, se răsucea atârnat de 
tavan, proiectând în jurul lui o ploaie de rotocoale de 
aur și argint. Așezată în mijlocul ringului de dans, o 
femeie îmbrăcată în voal translucid plângea cu 
convulsii. Din urechi îi curgea sânge, trasând de fiecare 
parte a gâtului câte o linie purpurie, care se sfârșea în 
micile bazine ce se formaseră deja în scobitura 
claviculelor. Bărbaţii ametiti se deplasau în patru labe, 
vizibil incapabili să-și reia poziția verticală. Alţii se 
răsuceau pe jos cu capul învelit în rufe sau pungi de 
hârtie. Pe estradă, instrumentele erau aruncate vraiște, 
unele peste altele. David se lipi de zid, căutând cu 
disperare să localizeze primejdia. Dar nu vedea nimic în 
afara acestei adunäturi dezorientate, doborâtă de o 
beţie de neînțeles. 

— Un atentat muzical! aruncă Sirce. Este tipic. 
Muzicanti  „teroriști” se strecoară în orchestră, 
astupându-și urechile cu dopuri de ceară. Cu ajutorul 
instrumentelor speciale, camuflate în banale trompete, 
scot sunete de o frecvenţă insuportabilă. Cei mai multi 
dintre dansatori se trezesc cu timpanele sparte, alţii 
capătă leziuni pe centrul echilibrului sau sunt atinși de 
crize de vertij înspăimântătoare. Mulţi rămân surzi, unii 


nu vor mai fi niciodată în stare să se ţină pe picioare. 
Am avut noroc că am ajuns după ce a fost terminată 
operaţia, altfel în momentul ăsta ne zbuciumam pe 
podea cu speranţa nesăbuită că într-o zi ne vom putea 
târî corect... 

Mâna ei înmănușată se crispă pe palma de cauciuc a 
lui David. 

— Nu trebuie să mai rămânem aici. 

Întâmpinară o oarecare dificultate până să găsească 
ieșirea de serviciu unde se încurcară în alţi „târâtori”. 
După ce pășiră peste vreo zece-douăsprezece corpuri 
chircite, ieșiră, în sfârșit, într-o străduţă pustie. Patrula 
se îndepărtase. Mai pierdură încă o oră până când 
ajunseră în preajma pieţei pescarilor. 

Construcţii grele din bronz se înșirau în lungul 
străzilor, hangare bombate ca niște carene răsturnate, 
în care ecourile se fragmentau la infinit. Tot cartierul 
era verde, de un verde de armură prost întreţinută. 
Chiar și pavajul, făcut din felii de fier, prins în buloane, 
prezenta aureole întinse de oxid. Vechile hale dormeau 
somnul ruginii, ușile se fărâmiţau la vibrația pașilor, 
peretele unei magazii se preschimba în dantelă. Curenţii 
de aer cântau în acest peisaj abandonat, șuierând pe 
note ascuţite prin spărturile din tablă, vâjâind prin 
găurile zăvoarelor moarte, făcând din piaţă un fluier 
funebru cu melodie nedefinită si întotdeauna 
improvizată. 

— Nu mai e nimeni pe-aici? se miră David. Nici 
vânzători? Nici cumpărători? 

— Nu, de când peștele a devenit monopolul maeștrilor 
artificieri, răspunse tânăra, toate corporatiile care 
trăiau de pe urma faunei din lac au dat faliment. 

Se treziră brusc în faţa fântânii, un monument baroc 
plantat la răspântia mai multor șiroaie de rugină, 
prevăzut cu delfini cromati, pe care timpul îi acoperise 
cu o puzderie de mici pete negre. Un șuvoi de apă 
ruginită se prelingea meschin din gura animalului 


cocotat cel mai sus; când se oprea, când pornea iar, 
ultime tresăriri hemoragice ale unei artere stoarse. 

— Aici e! constată cu o voce surdă Sirce. 

David se debarasă de tunică, păstrând în schimb 
masca, pantalonii bufanti și mănușile. Pe pieptul său 
dezgolit, mușcătura făcută de Zwi era deja doar un cerc 
rozaliu, ușor iritat. Fu mirat. Sirce se retrase la distanţă. 
Trecu o oră, două... 

Când nu mai trăgea nădejde, apăru o grăsană 
clătinându-se, cu faţa acoperita de o mască albă, 
sinistră. Apucă falusul de lemn roșu și începu să-l 
masturbeze gângurind niște obscenitäti nemaipomenite. 
Cu greu reuși David s-o alunge. Putin mai târziu apäru 
un individ släbut, care-l luă drept un prostituat și începu 
să-i sune la ureche un pumn plin cu monede de aur. 
Seara căzu fără ca mult așteptatul contact să aibă loc. 
David se duse s-o caute pe Sirce în fundul unui hangar. 
Era neliniștit, rana se putea șterge peste noapte sau cel 
puţin să devină foarte palidă. Tânăra îl sfătui s-o râcâie 
cu unghiile și apoi să frece cu pământ pentru a provoca 
inflamatia. Se execută, sperând că zelul său nu se va 
solda cu un atac de septicemie sau de tetanos. 
Adormiră, îndesati unul în celălalt, căutând în zadar o 
poziţie confortabilă pe parchetul metalic cu șipcile 
desfăcute. 

A doua zi David fu trezit de înţepăturile din piept. 
Sânul îi era iritat groaznic și din fiecare urmă de dinte 
supura câte un strop de puroi. Marca femeii-pește se 
etala ca două arcuri de cerc, de un roșu minunat, 
sângeriu. Tânărul își petrecu toată ziua pe ghizdul 
fântânii, ascultând zgomotul oripilant al firicelului de 
apă ce se strivea de fundul bazinului. Febra îi adusese 
două flăcări în obraji și-și ţinea cu greu ochii deschiși. 
La apusul soarelui se întoarse în umbra depozitului și se 
întinse pe o prelată veche, scuturat de frisoane. Sirce 
stătu toată noaptea la capul lui, ștergându-i sudoarea 
ce-i îngreuna sprâncenele, murmurându-i fraze de 


încurajare, care sunau teribil de fals în gura ei. 

În ziua a treia trebui să-l ducă ea la fântână și să-l 
sprijine de ghizd ca să nu cadă. David se lăsă purtat în 
pragul leșinului. La trei metri în faţă, lumea se estompă 
într-o ceaţă cu străluciri irizate. 

Își pierduse cunoștința de aproape o oră, când se simţi 
apucat de umeri. Niște degete îi palpară rana. Deschise 
ochii pentru a descoperi două figuri palide și sălbatice 
care-l examinau fără nicio urmă de amabilitate. Un 
bărbat și o femeie, îmbrăcaţi în tunici din piele 
scortoasä. Amândoi aveau plete lungi și nespälate care 
le atârnau pe umeri ca o lână udă. Auzea în cap cuvinte 
stinse de depărtare. 

— Clanul  adâncurilor... Tu ești cel așteptat?... 
Semnul... 

David căscă gura, bâlbâind cu toată energia pe care 
mai era în stare s-o adune: 

— Fata... În depozit... E cu mine. 

Apoi se prăbuși. O caracatiță caldă își săpase un tunel 
în mușchii lui pectorali, întinzându-și tentaculele tot mai 
mult, ceas după ceas, iradiind prin tot corpul un roi de 
pulsatii dureroase. 

— Mă aspiră, gemu el, are ventuze de foc... 

O mână îngheţată și aspră i se puse pe frunte, o mână 
pe care n-o cunoștea. 

— Gata, o să treacă acum, făcu o voce de femeie, îţi 
vom face o injecție. 

Ar fi vrut să le spună că era inutil, că dinţii femeii- 
pește îl străbăteau deja ca mii de ace din mii de seringi. 
Dar nu mai avea putere. 

Când David redeveni conștient, pirpiriul era în picioare 
lângă patul său. Femeia, care-i semăna foarte bine, 
păzea ușa. Amândoi aveau trăsături ascuţite, trădând un 
caracter hipernervos și pasional: pometi înalţi, pielea 
întinsă pe relieful ramificat al venelor, musculatura 
fibroasă. Feţele lor triunghiulare aveau un farmec ușor 
amenintätor, aproape animalic, ce estompa aspectul 


comun al trăsăturilor. David înțelegea că avea în faţă 
fiinţe extrem de periculoase, sălbatici în clandestinitate, 
pe care moartea nu îi îngrozea de fel. 

— Așadar, tu ești căutătorul de preziceri, observă 
omuletul în loc de salut. Eu sunt Raif, ea este sora și 
soţia mea, Ptol. Ne închipuiam că ești altfel. 

David încercă să se ridice, dar un cuţit de foc îi 
străpunse pieptul, își înăbuși un scâncet. 

— Nu te mișca, îi ordonă Ptol. Mușcătura oamenilor 
adâncurilor era gata să te omoare, în două zile n-o să 
mai simți nimic. 

Raif schiță un zâmbet lipsit de veselie. 

— Sirce, femeia care te însoțește, mi-a spus că ţi-ai 
infectat rana de frică să nu dispară. Îmi place tare mult 
stilul acestui gest, cred că ne vom înţelege. Vrei să asiști 
la ceremonie, desigur, ca și ceilalţi dinaintea ta. Voi 
încerca să-i adun pe fraţii noștri, să nu te facem s- 
aștepți prea mult, dar va fi destul de greu. Nu mai 
suntem prea multi. Din an în an pasiunea devine tot mai 
anemică, sper că vei fi în stare să găsești în ea un mesaj. 
Cei care te-au precedat nu s-au mai întors niciodată. 
Trebuie să recunosc că niciunul dintre ei nu mergea ca 
tine, în umbra unei profeţii. Acum scuză-mă, te las. Ptol 
te va îngriji. 

Schitä un scurt salut și părăsi încăperea. 

Ptol înaintă spre el ezitând. Avea nasul și gura 
extraordinar de mici. Părul negru, plantat foarte sus, 
scotea și mai mult în evidenţă fruntea ei imensă. Își puse 
degetele osoase pe tăblia de bronz a patului. 

— Raif este neîncrezător, făcu ea, am îndrumat atâţia 
falși profeti. Dar Sirce e cu tine, e un lucru bun. Nimeni 
nu va pune la îndoială integritatea religioasă a unei 
astfel de femei, iar tu ai mușcătura oamenilor 
adâncurilor. Nu încerca să afli unde ne găsim. Siguranţa 
noastră depinde de conspirativitate. Dacă vă capturează 
Maeștrii Vorbelor, vor încerca să scoată de la voi tot ce 
știți. Nu-i nevoie să vă tortureze, drogurile sunt de 


ajuns. După ce veţi asista la spectacolul Pasiunii, vi se 
vor lega ochii și veţi fi conduși în afara zonei. Vă urez să 
reusiti, deși nu mai cred, au fost deduse deja mii de 
înţelesuri, rezolvate mii de șarade și tot atâtea 
itinerare... Suficiente cât să parcurgi planeta în toate 
direcţiile... Si, totuși, îţi doresc din tot sufletul să 
reușești. Secta se anemiază. Cei mai tineri își bat joc de 
vechile rituri, nu mai reușim să recrutăm noi adepţi de 
aproape zece ani. Când își va da sufletul și ultimul frate, 
nu va mai exista nimeni care să reproducă spectacolul. 
Atunci va dispărea și ultima cheie, iar Homakaido va 
rămâne pe vecie un vis, o legendă... 

David o asculta distrat, îi era foame, dar se temea să 
nu pară prea puţin credincios exprimându-și dorinţa. 
Camera aducea perfect cu un congelator antic. De la un 
capăt la celălalt era traversată de o mulţime de bare de 
oţel de care erau atârnate cârlige. Se gândi că fusese 
ascuns probabil în interiorul unei magazii frigorifice, în 
care sectantii Homakaido locuiau în camerele reci, 
dezafectate. Ca în cabinele unei nave... sau în celulele 
unei pușcării. 

— Unde e Sirce? Ptol își subtie buzele. 

— Alături. Sub supraveghere. Veţi rămâne despărțiți 
până la spectacol. Fiţi întelegätori, recuperaţi-vă 
puterile. Dacă dezlegati enigma, vă așteaptă multe 
necazuri. Dacă, dimpotrivă, dansurile noastre nu vă vor 
transmite niciun mesaj, n-aveţi decât să renuntati și să 
vă întoarceţi acasă. Așa li s-a întâmplat multora dintre 
predecesorii voştri.  Ceremoniile acestea, jucate 
degeaba, ne fac să pierdem mult timp și se înmulţesc și 
riscurile. Ne-am hotărât să fim mai selectivi... 

David scoase câteva mormăieli de apreciere, n-avea 
chef să se lase purtat pe panta unor discuţii teologice, 
despre care nu avea nici cea mai mică idee. 

Si-apoi, ce dracu căuta el aici? Ce manevre ocolite îl 
aduseseră aici, între nebunii ăștia, cu care nu avea 
nimic de împărțit? I se întâmplaseră atâtea lucruri, într- 


un timp atât de scurt, încât faptele, datele, motivatiile se 
amestecau într-o masă confuză de impulsuri 
inexplicabile. De ce o urmase pe Sirce? De frica golului, 
poate... Din viciu? Fiindcă îi oferise o cale lăturalnică să 
se întoarcă la vechile obsesii? „Cuvântul care rezumă 
tot”. Formula, era adevărat, avusese efectul unui 
trăsnet, Cuvântul care rezumă tot, un univers într-un 
sertar... Da, aici era răspunsul, bineînţeles. 

David petrecu patru zile întins, în dormitorul-frigider. 
Ptol nu-l slăbea din ochi, copleșindu-l cu peroratii rituale 
din care el nu auzea nimic. Infecția de la piept i se 
retrăsese, nu mai rămăsese nici măcar urma dinţilor lui 
Zwi. Se abandonă deci între pledurile aspre, înghițind 
cu lăcomie prânzul ce i se aducea la ore fixe, în care îi 
plăcea să înmoaie bucăţi mari de pâine. Asculta doar cu 
o ureche cuvintele femeii îmbrăcate în tunica de piele, 
în timp ce aceasta desfășura întreaga sa elocinţă pentru 
a reînvia pentru el istoria sectei. 

— ... La început drumul Homakaido era cunoscut de 
toți, psalmodia ea, apoi au început persecuțiile. Au fost 
exterminați preoții, pelerinii si simpatizantii. Au fost 
incoltiti ghizii, însoțitorii, au fost arse înscrisurile. A 
rămas doar ce a mai dăinuit în memoria oamenilor, 
acest cântec al imaginii pe care încercăm să-l păstrăm 
pentru încă multă vreme de acum încolo. Se va șterge și 
el dacă nu vom avea urmași. Trebuie să reusiti. Să 
trasati din nou itinerarul cu o linie roșie pe hartă. Da, 
trebuie! 

Trecea astfel de mai multe ori de la exaltarea 
nenaturală la cea mai neagră disperare. Când îl înălța 
pe David la nivelul unui nou Mesia, când îl acuza de 
impostură. Tânărul nu ridica nicio obiectie, aștepta în 
liniște să se îndepărteze furia taifunului. Se plictisise 
cumplit în momentul când veniră să-l caute. Ceremonia 
nu-i aștepta decât pe ei. O mică trupă armată cu torţe 
fumegânde, putind a untură de pește, îi conduse de-a 
lungul culoarelor obscure și oxidate până într-o sală 


mare, unde fuseseră depozitate pe vremuri hălcile de 
carne. Două scaune de lemn alb fuseseră puse în 
mijlocul camerei. Un grup electrogen zumzăia, 
așteptând să furnizeze energia necesară iluminării 
scenei, scufundată, deocamdată, în întuneric. David se 
așeză alături de Sirce. Zgomotele pregătirilor se auzeau 
prin beznă și tânărul avu impresia că în spatele 
ecranului unei cortine imense, de culoarea nopţii, se 
pregăteau agitati niște actori pentru intrarea în scenă. 
Ca pentru a-i confirma această senzaţie, trei lovituri 
puternice făcură să vibreze aerul din hangar, apoi 
fasciculul proiectorului se aprinse, scobind o gaură 
luminoasă în mijlocul tenebrelor. Sirce era extrem de 
palidă și tensionată. David remarcă mirat că-și pregătise 
pe genunchi câteva foi albe de hârtie și unul din acele 
creioane de care se servesc scribii. 

Se auzi un sunet gingaș de flaut, urmat îndeaproape de 
zgomotul făcut de un vehicul greoi, târât în mod 
dezordonat. Un cärut de bronz pătrunse în cercul 
luminos, tractat de zece sectanti släbuti și goi. Deasupra 
roţilor fusese fixată o cupă enormă umplută cu apă în 
care se zbăteau oameni costumati în pești. 

Un portic de bronz, supraîncărcat de decoraţiuni 
sculptate, îi domina, servind drept scaun câtorva îngeri 
spoiti cu clei si tăvăliți prin pene. 

— Poporul aerului și poporul din lac, murmură Sirce, 
cerul și apa dulce. David dădu doct din cap, el vedea 
doar o pantomimă de amatori, un dans prost regizat, cu 
poze emfatice, nelipsite de ridicol. Chiar și costumele, 
improvizate din materiale recuperate, provocau 
impresia că asistă la o piesă de binefacere. Flautul își 
lansă din nou cântecul. Din umbră ieșiră pelerini, cu 
plosca la centură și toiagul de călător în mână. „îngerii” 
le aruncară pumni de pene, „peștii” pumni de solzi. 

— Binecuvântarea, comentă Sirce, ritualul plecării. 

Pelerinii adunară cu grijă solzii de tinichea pe care îi 
agăţară de vestele lor scurte, transformându-le în 


cămăși de zale. Penele le ornară pălăriile. Asezati astfel 
sub dublul semn al cerului și al apei dulci, mimară o 
călătorie obositoare, fără să se miște totuși un 
centimetru măcar, în cercul luminos sări un grup de 
copii, le fuseseră lipite pe fete niște măști hidoase, 
lipsite de guri, iar picioarele le erau ascunse de 
simulacre de rădăcini. Se înghesuiră cot la cot, își 
ridicară braţele si începură să aplaude în cadență. 
Macheta unui vas începu să danseze pe vârful degetelor 
lor, o carenă grosolan construită, cu bompresul și figura 
de la provă vopsite în roșu. 

— Marea Piticilor, bolborosi Sirce cu o voce 
sugrumată. 

— Apă sărată, adăugă David. 

O bubuitură în tobă provocă împrăștierea pigmeilor, 
care fură înlocuiţi de bărbaţi cocotati pe catalige, 
simulând niște uriași. Capetele lor mari de carton erau 
pe jumătate acoperite de ochelari negri și explorau 
prudent solul cu vârful de cauciuc al unui imens baston 
alb. Turul pantalonilor li se târa pe jos. Timp de câteva 
minute descriseră un balet ezitant în acompaniamentul 
volutelor sonore ale flautului. 

— Tara Orbilor? se hazardă David. 

— Sau Tara Uriașilor? făcu gânditoare tânăra femeie. 

După ce descriseră câte un semicerc, gigantii și 
pelerinii se îndreptară către un cazan de aramă din care 
se înălța o pălălaie de flăcări, întâlnirea avu loc în faţa 
unei stele devenită strălucitoare în lumina focului. 
Cuvinte înșiruite ciudat se așezau într-un poem de 
neînțeles: 


Pasărea-pește 
Cerul de apă 
Marea dulce 

Pământul sărat 

Obscuritatea focului. 


La baza pietrei era marcat un simbol, un cerc traversat 
de două drepte paralele, una neagră, una albă. Sirce se 
străduia, copiind în grabă coloana de cuvinte. Scosese 
limba ca o școlăriţă. David se gândi că poemul aliniat pe 
stelă îi sugera o adunare al cărei rezultat era acel 
simbol ermetic căruia flăcările îi mușcau contururile. 
Proiectorul se stinse pe acest ultim tablou - întâlnirea 
pelerinilor si a uriașilor în fața stelei. Atitudinea de 
adorare a pelerinilor părea să confere partenerilor lor o 
aureolă aproape divină. Flautul tăcu și sala se goli, în 
timp ce erau reaprinse tortele. Sirce si David rămaseră 
singuri, faţă în faţă în centrul sălii. 

— Ei? atacă tânărul. 

— Sunt o mulţime de elemente obscure, observă Sirce 
consultându-și notele succinte, dar am remarcat un șir 
de opoziții sistematice:  Apă/Aer,  Mare/Pământ, 
Noapte/Lumină, Pitic/Uriaș. Chiar și poemul reia aceste 
contradicții. „Pasărea-pește”, s-ar putea traduce prin 
pește zburător, „cer de apă” prin ploaie, „mare dulce” 
prin mare secată, deci lipsită de sare. „Pământ sărat” ar 
putea fi ţinut steril, teritoriu pustiu. lar „obscuritatea 
focului” prin radiaţii invizibile sau nocturne... Ce părere 
ai? 

— Nu cred că trebuie să cauţi aici o traducere ad 
litteram. După cum ai observat și tu, este vorba de 
perechi de opozanți, în care toate elementele sunt 
alăturate contrariului lor. Văd mai curând semnul unei 
dorințe de-a depăși antinomiile, dorinţă de a reunifica 
forte opuse. O vocaţie de sinteză cosmică. Poemul 
amestecă sistematic ceea ce aparţine principiilor 
precedente: cer, apă dulce, apă sărată, pământ, mare, 
întuneric, foc... Rezultă o mulțime de hibride, de monștri 
aparenti. 

Sirce rămase gânditoare și strâmbă din nas. Nu părea 
convinsă. 

— Există, totuși, un mesaj ușor de descifrat, izbucni ea. 
Marea Piticilor și vasul cu provă roșie. Vârful acului ce 


indică nordul într-o busolă este întotdeauna albastru 
metalizat, cel care arată sudul este roșu. Trebuie să ne 
îmbarcăm către sud. Către acel tărâm al uriașilor, unde, 
cum spui tu, contrariile se întâlnesc și se adună într-un 
singur simbol, cercul cu diametrul dublu negru și alb. Să 
fie oare o ideogramă? Reprezentarea grafică a 
cuvântului care rezumă tot? 

— Există un pământ care se numește „Ţara Uriașilor” 
sau „Tara Orbilor”? 

— O să mă uit pe hartă. 

Rămaseră imobili, privindu-se ochi în ochi, dezarmati 
la gândul că disecaseră enigma care tocmai fusese 
mimată în fața lor, Ptol se ridică deodată din penumbra 
încăperii. Era goală, înfășurată neglijent într-o mantie 
de bumbac negru. Pulpele plăpânde purtau urme de clei 
și câteva pene mai rămăseseră lipite de piele. 

— Puteţi rămâne împreună până mâine, cu condiţia să 
nu iesiti din cerc, declară ea. În zori vă vom conduce în 
afara reședinței. Succes. 

Se întoarse, făcând să fluture mantia care-i descoperi 
fesele lipsite de forme. Sirce suspină, în jurul lor 
pâlpâiau torţe, scânteile plouau asupra figurilor 
sălbatice ale gardienilor puși să-i păzească. David se 
întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trecut frontiera de 
cretă, trasată pe podea cu o mână tremurată. Aveau 
ordin să-l doboare? 

Sirce desfășură o hartă a sudului. Cu mici zvâcniri de 
creion, precise, sublinie anumite nume. 

— Găsești toate aluziile poemului, constată ea. Ținutul 
peștelui zburător... Shoneskawa, care în dialect 
înseamnă „locul unde cerul și apa se unesc”... Câmpia 
de sare... Foc întunecat, ţara vulcanilor. Cei care ne-au 
precedat au interpretat probabil fiecare vers ca pe un 
nume deghizat al fiecărei etape. 

— Niciunul dintre cei care ne-au precedat nu s-a mai 
întors... 

— S-ar putea să nu existe cale de întoarcere din 


Homakaido, nu? Absența celor întorși de acolo nu e 
neapărat o dovadă de incompetentä! 

— Desigur, dar dacă traduci cu aproximaţie fiecare 
vers, vei vedea că admite zeci de interpretări. Adică tot 
atâtea orașe, văi, câmpii, ţinuturi... Să luăm un exemplu, 
dacă vrei... 

Se aplecă asupra planului fosnitor și parcurse 
geografia colorată a munţilor și a deșerturilor timp de 
câteva minute. 

— Poftim! triumfă el prostește, traduceai „obscuritatea 
focului” prin foc întunecat, ţara vulcanilor. Eu am mai 
văzut și alte posibilităţi. Noirpuysaa, un vulcan stins... 
Hebenwaal, o veche mină de cărbune decopertată. 
Black-flach, o mare interioară de bitum lichid... Poţi 
străbate așa tot pământul. Fiecare vers oferă mii de 
combinaţii, iar întregul poem miliarde de miliarde de 
soluţii posibile, itinerare absolut diferite unul de 
celălalt. 

Umerii Sircei căzură ușor. 

— Şi ce propui? 

David își umezi buzele. 

— Cred că n-ar trebui să cădem în capcanele 
precursorilor noștri, să nu încercăm să facem din 
înșiruirea de cuvinte expresia codificată a unui itinerar 
precis. Doar ideea generală contează: un punct de 
întâlnire al contrariilor, un loc în care paradoxul devine 
viabil, în care separatiile, clasificările se prăbușesc, 
dispar... Pământul unde totul se combină, se 
hibridizează... Teritoriul sintezelor totale... Un tablou de 
Hieronymus Bosch, poate... 

Vocea îi tremură pe ultimele silabe, închise ochii 
lăsând-o pe Sirce să studieze singură harta. Cine era el 
pentru a pretinde că poseda adevărul? Văzuse în 
această căutare doar un surogat de colecţie, o 
compensație nesperată, a cărei traiectorie modela 
bietele lui eboșe din trecut. Nicio clipă nu se lăsase 
păcălit de aspectul... religios al lucrurilor. 


Fără să-și dea seama, adormi cu bärbia în piept. 

Se trezi în momentul în care-și pierdea echilibrul. 
Oamenii de veghe își stinseseră tortele, lumina 
răsăritului pătrundea murdară prin găurile din tablă. 
Sirce era trasă la fată din cauza insomniei. Cum nu 
încetase să-și muște nervos buzele toată noaptea, 
petrecută reflectând, gura îi strălucea în acel moment 
pe figura palidă asemeni unui fruct roșu zdrobit de un 
perete proaspăt văruit. Ptol apăru din penumbră, era 
îmbrăcată din nou în piele și ţinea în mână două 
banderole opace. 

— E timpul, făcu ea, fraţii noștri vă vor conduce în 
afara cartierului. Ne-am dat toată silinta pentru a 
interpreta cântecul pelerinilor Homakaido. Acum aveţi 
toate cheile, fiţi la rândul vostru pești zburători! 
Memoria popoarelor cerului și apei să vă însoţească. 

Apucă apoi între dinți mâna dreaptă a fiecăruia, îi 
sărută pe gură și le înnodă esarfele la ceafă. David se 
lăsă condus, străduindu-se să alunge senzaţia de „lovire 
de perete” care îi asaltează pe jucătorii de baba-oarba. 
Isi pierdu foarte repede facultatea de orientare. Acum 
când era perfect treaz, episodul Pasiunii se retrăgea din 
memoria lui, se îndepărta în așa măsură că ajunsese să 
se îndoiască de existenţa lui Ptol și Raif. Merseră astfel 
aproximativ o oră. Sub tălpi, podeaua de fier a 
cartierului pescarilor fusese înlocuită de piatra 
trotuarelor. Liniștea și ecoul hangarelor pustii făcuseră 
loc unui murmur îndepărtat al unui bal popular. 

— Stati! 

David simţi trecându-i rapid pe lângă ceafă ascutisul 
unei lame de oţel, ce tăie nodul dintr-o mișcare. Fu orbit 
de soare, înainte de a putea rosti un cuvânt de adio, 
ciudatii lor ghizi se topiseră în peisaj. Era singur cu 
Sirce în mijlocul unei curţi goale. Cele două măști 
purpurii de „Moș Hemoragie” fuseseră așezate pe un 
bolovan cenușiu. Aerul avea gust de fum. Sirce se 
scutură să-și revină. 


— Trebuie să părăsim orașul, zise ea recuperându-și 
masca. Pe poarta sudică. 

— Încotro? 

— Am o idee. M-am gândit toată noaptea la ce mi-ai 
spus. Cred că vei fi mulţumit de mine. Să nu mai 
zăbovim. Trebuie să pornim către mare și să găsim o 
ambarcatiune! 

David nu avea deloc chef de o discuţie în 
contradictoriu. Era nerăbdător să părăsească Orașul 
Serbărilor și atmosfera lui viciată, care devenise 
incomodă. 

Afară nu se schimbase nimic. Era cald. Baloanele- 
orchestră atingeau creasta acoperișurilor cu nacelele lor 
supraîncărcate cu muzicanți beti morți. Câteva 
aerostate violete se pulverizară în salve de serpentine, 
năpădind bulevardele ca o junglă de forfecături din 
hârtie colorată. Sirce se orienta din aproape în aproape. 
Fuga le era încetinită de mulţime. Balurile se revărsau, 
invadând străzile, femeile îi opreau cu hohote de râs 
nebunesc, agätându-se de penisul din lemn ce le atârna 
între picioare. Trei bărbaţi acoperiţi de dominouri negre 
urcau strada, împrăștiind asupra petrecäretilor valuri de 
confeti pe care le scoteau dintr-o desagă aflată pe 
umeri. David le remarcă mănușile din cauciuc negru, 
măștile de latex, prevăzute cu pastile respiratorii la 
nivelul gurii... Inima începu să-i bată mai repede. Sărind 
din calea lor, încercă să strige către Sirce, s-o 
avertizeze, dar gloata îi despärtise deja. Dädu din coate, 
croindu-și drum prin mulţime cu ochii atintiti pe mâinile 
negre ce se ridicau și coborau, parodiind gestul 
semănătorului, făcând să plouă de fiecare dată nori de 
confeti aurii, asemănători cu niște bänuti minusculi. De 
ce mănuși? De ce măști? 

O strigă pe Sirce din toate puterile, dar muzica îi 
zădărnicea eforturile. Ploaia galbenă se amestecă 
printre oameni. Zăpada de hârtie tocată pudrase craniile 
dansatorilor. David se aruncă în spate, plonjă sub un 


portal, la adăpost de „proiectile”... Dominourile negre se 
îndepărtau. Mai așteptă câteva minute până se așezară 
și ultimele rondele, apoi îndrăzni să arunce o privire... 
Cocotatä pe un butoi, Sirce îl căuta din ochi: David îi 
făcu semn. Din fericire, balul se deplasa, invadând 
curtea acoperită cu dale de marmură a unui hotel de 
lux, particular. Tânăra îl ajunse, traversând strada fără 
dificultate. Când o văzu, David strânse din dinţi. 
Nenumărate confeti scânteietoare i se așezaseră pe 
costum și două pe piele, la înălţimea carotidei, unde 
masca și gulerul costumului lăsaseră un spaţiu liber. 

li povesti în câteva cuvinte comportamentul straniu al 
semănătorilor funebri. Ea tresări. 

— E grav, bâlbâi fata cu vocea alterată, sunt probabil 
pastile aderente îmbibate în soluţii chimice sau în 
culturi microbiene. Anxiogene puternice, capabile să 
trezească dorinţe sinucigașe, sau să-i facă să moară de 
frică până și pe cei mai echilibraţi... Ar putea fi, de 
asemenea, germeni concentrați, provocând, de exemplu, 
boala somnului... Sau substanțe  necrozante ori 
cancerigene ce pot da naștere, la locul impactului, 
negilor sau melanoamelor... Trebuie să mi le curät pe 
loc! 

In timp ce încerca să desprindă bucätelele de hârtie de 
pe costum, el îi spuse despre cele două puncte lucitoare 
de pe gâtul ei. În fantele măștii ochii femeii se holbară 
de frică. 

— Smulge-le imediat! gâfâi ea, nu-ţi fie teamă să le 
scobești, sunt dermo-adezive și nimic nu le poate 
dezlipi, nici alcoolul, nici vreun dizolvant... Grăbește-te... 

Își strecură mâna sub costum și scoase un pumnal cu 
lama ascuţită perfect. După care se debarasă de coiful 
de carton și îngenunche. David ezită, dansând de pe un 
picior pe celălalt, cu stiletul ţinut stângaci în mâna 
dreaptă. _ 

— Grăbește-te! Îl imploră ea. 

Iși adună tot curajul, își tinu respiraţia și, ţinând lama 


ca pe un creion, decupă câte un cerc însângerat în jurul 
fiecărei rondele de hârtie. Sângele tâsni imediat, 
stropind câmpul operator ambulant. În pragul leșinului, 
scobi două cratere de carne și grăsime, apoi îndepărtă 
pastilele de piele cu lama cutitului. Căzură pe pământ cu 
încărcătura lor de moarte lentă. Albă ca varul, Sirce 
smulse dublura de satin a costumului și-și confecţionă 
un pansament sumar, care se pătă imediat cu flori mari 
roşii. 

— Sângerează! scânci el, cu corpul inundat de o 
abundentă sudoare îngheţată. 

— O să treacă, șopti tânăra, vezi dacă mai am și altele. 

David făcu un examen amănunţit, rugându-se să nu fie 
nevoie să repete prestațiile chirurgicale. Dar Sirce nu 
mai suferise și alte atingeri de moarte. O scutură de 
confetile agätate de costum, decupând stofa, făcând 
găuri de dimensiunea monedelor de zece credite, apoi fu 
rândul lui să fie inspectat de privirea scrutătoare a 
tinerei femei. Scăpase mitralierii și nu prezenta semne 
de contaminare. 

Preferară să devieze pe altă stradă, umblând cu ochii 
în pământ, tremurând de teamă că vor întâlni alte pete 
de aur cu circumferință perfectă. Pansamentul-eșarfă ce 
proteja gâtul Sircei părea un fular stacojiu. David își 
strecură brațul sub cel al tinerei, încercând s-o susțină. 
Cu o voce aproape de neauzit, ea îi indica drumul pe 
care trebuie să-l urmeze. Traversară astfel un cartier 
pustiu, unde se putură odihni la o fântână. David profită 
pentru a pătrunde într-o casă, de unde fură alimente și o 
trusă de prim-ajutor. li execută fetei, de data aceasta, 
un pansament decent, respectând normele de tratament 
aseptic. Câteva comprimate analgezice completară 
antractul medical. 

— Nu cred că bulinele-capcană au avut timp să-și 
îndeplinească misiunea, observă Sirce cu un surâs palid, 
dar nici nu mai aveau mult. Se spune că există și 
serpentine constrictoare, din plastic indestructibil, care 


se  încolăcesc la contactul cu căldura umană, 
sugrumându-și victimele la fel de eficient ca un garou. 

Câteva minute mai târziu i se întunecă privirea și 
David hotări să facă o escală până la căderea nopţii. 
Fortarà o altă ușă și intrară la primul etaj, unde 
apartamentul era golit din cauza carnavalului. 

— E foarte probabil ca locatarii să nu se întoarcă până 
mâine, observă el, dansează, cântă, beau și se îmbată. 
Betia îi va arunca, inconstienti, pe peluza vreunei 
grădini publice. Astfel vom avea un răgaz... 

Epuizată de noaptea nedormită, slăbită de rană, Sirce 
adormi curând. O duse în braţe în patul proprietarului, 
iar el se cuibări într-un colț de fereastră, de unde 
supraveghea strada. O oră mai târziu, îl trecură fiori 
când îl zări trecând pe Cork în fruntea eternei sale 
patrule în dominouri. Își retinu instinctiv respiraţia tot 
timpul cât îi fu necesar trupei să străbată strada și să 
dispară într-o alee învecinată. 

Către seară făcu o inspecţie prin cămară și devoră o 
halcă de jambon și o bucată de friptură rece. La 
intervale regulate se ducea să vadă ce face Sirce, 
inconștientă în continuare. Actionase el oare destul de 
repede, sau organismul fetei sucombase deja redutabilei 
puteri a confetilor otrăvite? 

Pe la miezul nopţii, din fericire, tânăra se ridică în pat 
și se plânse că-i e foame. David îi înlocui pansamentul și 
pudră cele două cratere coagulate cu un munte de praf 
de sulfamidă. Hemoragia se oprise. Se năpusti asupra 
proviziilor și nu refuză nici vinul. Când se satură, băgă 
mâna la piept și extrase harta pe care o purta mereu 
asupra ei. 

— Privește! triumfă ea. Vorbeai despre locul în care 
contrariile se alătură și coabitează nu-i așa? Un tablou 
de Bosch... Hibridizarea? 

El încuviintä, un pic ametit de aburii vinului. 

— Privește, insistă ea, desfășurând regiunea sudică a 
planului ce putea a transpiratie. Aici... 


Îi indică un rahat de muscă pierdut în plină Mare a 
Piticilor, un tărâm minuscul cu nume ilizibil. Cu 
greutate, descifră ceva semănând a insula Alusni, ridică 
apoi capul cu sprâncenele arcuite de nedumerire. 
Intelegându-i mirarea, Sirce îi trasă câteva cuvinte în 
palmă. 

— Alusni, șuieră ea. Alusni, este exact contrariul 
cuvântului insulă! Uite! 

Își depărtă degetele, făcând palma mai vizibilă. David 
parcurse cu privirea literele pe care umezeala febrei le 
făcuse slinoase: 


INSULA ALUSNI 


— Întâlnirea contrariilor! explodă ea, învinsă de beţie. 
Acolo mergem. Este singurul nume din toată zona 
sudică ce respectă această regulă! Am cercetat toată 
regiunea... 

David o felicită cu un entuziasm puţin artificial. Ideea 
de a fi obligat, încă o dată, să traverseze o porţiune 
secată și ocupată de unul din acele periculoase triburi 
de pigmei ancorati în mâl, era departe de a-i produce o 
bucurie. Sperase la un traseu mai liniștit, sejurul lor în 
Orașul Serbărilor nu contribuise de fel la recuperarea 
forţelor. 

Se hotări să zâmbească nenorocului și se pregăti de 
culcare. Dormi un somn animalic, din care fu trezit 
dimineaţă, de sosirea locatarilor. Erau patru: trei 
bărbaţi și o femeie, toţi pe jumătate dezbräcati și practic 
incapabili să se ţină pe picioare. Erau atât de beti, încât 
nici nu remarcară prezenţa intrușilor. De altminteri abia 
intrat, unul dintre ei deschise ușa unui bufet și începu să 
urineze în sertarul de pâine. 

David o scutură pe Sirce. Își făcură câteva provizii, 
înșfăcară un maldăr de haine sub privirea turmentată a 
chefliilor, își potriviră măștile și coborâră în stradă. Le 
trebui o oră până ajunseră să vadă vechile fortificaţii. O 


caravană ocupa drumul, blocând poarta sudică. Cämilele 
aliniate cârâiau trăgând la jug. Fărâme de conversații 
prinse din zbor îl informară pe David că avea în faţă un 
convoi de farse și păcăleli, convoi care se reîntorcea la 
bază după ce încheiase un tratat de cooperare cu 
autorităţile Orașului Serbărilor. 

Sirce emise ideea că ar fi fost avantajos să găsească un 
loc în convoi și plecă să trateze cu unul dintre șefii 
grupului. Discutia se prelungea. David preferă să se 
așeze undeva mai departe. Ochi un mic podet de un roșu 
viu, care încăleca un pârâiaș; fu atras de prospetimea 
peisajului. Pasarela scârtâi sub tălpile sale când se 
rezemă de parapet. 

Sunetul pitigäiat al unui fluier izbucni undeva în 
dreapta lui, dar nu-i dădu nicio atenţie. Era preocupat 
de gândul traversării care-l aștepta. Rumega la 
sumbrele perspective, când farandola năvăli în stradă în 
ritmul unei muzici vesele ce dezlega picioarele și le 
dădea o poftă irezistibilă de a dansa. 

David se rezemă cu spatele de parapet pentru a face 
loc. Cu o privire distrată, observă câţiva tineri care 
topäiau ca niște capre, râzând în hohote, în timp ce alţii 
afișau toate semnele epuizării. Nu pricepu ce se 
petrecea decât în momentul în care ultimul din șir îi 
întinse mâna și-l trase și pe el în rând... Degetele de oţel 
se închiseră în jurul palmei sale cu un zgomot de zăvor 
tras și simţi falangele robotului umezindu-se cu lipici 
dermic. Avu o tresärire de groază. FARANDOLA! Cum 
de putuse uita? Intr-o fracțiune de secundă revăzu 
temnita ambulantă întrezărită în câmp în ajunul sosirii 
lor în Orașul Serbărilor, lanţul de prizonieri încadraţi de 
gardieni cibernetici ce ţopăiau ca niște staruri ale 
dansului. Cuvintele Sircei îi perforau creierul: 

„Un clei pe care nimic nu-l mai poate desface, o 
veritabilă sudură dermică ce-i leagă pe dansatori de 
călăii lor până la moarte. Nicio cale de scăpare, decât 
să-i taie mâna.” 


Îl înhăţaseră! Îl vor târî în urma lor, hrănindu-se cu 
energia lui, transformându-l într-o zdreanţă cu picioare 
însângerate... 

Se încordă și căzu greu ca un bolovan în mijlocul 
drumului. Mâna lui flutura între degetele robotului care 
se îndepărta, iar el era liber. Liber și năuc. Abia 
privindu-și mâna goală, înţelese că mănușa de cauciuc îl 
salvase, izolând pielea de formidabilul clei organic 
destinat să facă din el un frate siamez. Mănușa din 
cauciuc din costumul lui „Moș Hemoragie”! Izbucni într- 
un hohot idiot de râs și sări în picioare, urmărind cu 
privirea traiectoria sinuoasă a farandolei ce pătrundea 
în oraș, asemeni unui șarpe ce se strecoară în cizma 
unui individ adormit. Ultimul robot își scutura braţul, 
încercând în zadar să se debaraseze de mănușa din latex 
lipită de palma sa. Dispărură după un colţ. 

David trase puternic aer în piept. Drama nu durase 
mai mult de câteva secunde. Fusese pe punctul de a fi 
răpit, fără ca cei care asistau la scenă să vadă în ea ceva 
rău, fără să fi putut scoate măcar un strigăt, care, 
oricum, ar fi fost acoperit de stridentele ascuţite ale 
fluierului... 

Picioarele îi tremurau de frică retrospectivă. Se crispă 
de parapet. Peste cinci sau zece minute urma să se 
repete atacul, undeva în oraș, într-o piaţă, de-a lungul 
unui bulevard sau în penumbra unei strädute, oriunde s- 
ar fi găsit vreun amărât care să se lase prins de mână, 
plin de încredere... 

David se scutură mașinal. Pe buze îi veneau fraze 
ciudate: vântul glonţului... gheaţa oţelului... 

Metafore folosite până la uzură, dar care, în general, 
înseamnă același lucru, iminenta unui mare pericol. Avu 
un nou acces de râs nervos, pe care, din fericire, și-l 
putu camufla sub mască. 

— Sunt de acord să ne ia! strigă Sirce din fugă, au 
câteva locuri în ultimul palanchin... 

O urmă, se caţără pe coșul de papură, atârnat de 


spatele cămilei, într-un echilibru instabil, si scoase un 
suspin. Douăzeci de minute mai târziu, coloana o luă din 
loc, îndreptându-se către câmpia aridă. David se 
ghemuise în fundul nacelei, cu ochii atintiti asupra 
cerului de un albastru electric. Portalul fortificațiilor îi 
trecu pe deasupra capului, acoperindu-l pentru o clipă 
cu umbra sa crenelată, își impuse să numere până la 
cinci sute, înainte de a se ridica. Apoi îngenunche și-și 
întoarse capul... 

Orașul Serbărilor se estompa deja în dârele de praf din 
urma caravanei. Avu totuși vremea să observe prezenţa 
unui bărbat în negru, în picioare, pe metereze. Soarele 
aprindea străluciri de aramă pe craniul chel. Fără să-și 
de-a prea bine seama de ce, era sigur că acela era 
Cork... 


Călătoria se desfășură fără necazuri. Părăsiră convoiul 
la Saint-Mathieu și închiriară, pentru o sumă modică, 
doi cai de poștă, care-i transportară până la marginea 
întinderii de nisipuri. O diligentä îi aruncă, după trei 
escale, pe malul Mării Piticilor, la periferia unui orășel 
de coastă pe nume Almoha. Acolo începură o 
prospectare îndelungată și penibilă, care-i duse din 
taverne în docuri, din docuri în hangare, în căutarea 
unui comandant în stare să-i debarce pe ţărmul insulei 
Alusni. Cei mai mulţi nici nu auziseră de existenţa unui 
astfel de pământ, alţii refuzau să întreprindă o astfel de 
călătorie fără o recompensă frumoasă. Câţiva, care-și 
dădură cu prea multă ușurință acordul, păreau grăbiţi 
mai mult să încaseze banii și să ridice ancora... fără 
pasageri! 

După multe eșecuri, în sfârșit, se găsi un ofițer de la 
comandamentul portului, care le suflă numele unui 
bătrân navigator ce făcea legătura între diverse insule 
din Marea Piticilor. Îl chema Ornoz, fusese mercenar în 
trecut, dar era un om „căruia i se puteau încredința fără 
teamă secrete”. 


Le trebuiră două zile până aranjară o întâlnire. Se 
treziră în faţa unui bărbos cu un burdihan înfloritor, 
încorsetat într-o uniformă demodată ai cărei butoni 
amenințau să sară la cel mai mic acces de tuse. Nu le 
puse nicio întrebare, îi asigură că în zece ore poate 
arunca ancora pe coasta de nord a insulei, unde, de 
altfel, el nu pusese piciorul niciodată, și ceru drept 
răsplată o sumă relativ rezonabilă. 

— Vor mai fi și alți pasageri, mormăi el salutând cu 
două degete, dar nu cred să vă deranjeze. Nici 
dumneavoastră, nici eu nu ne așteptăm la o croazieră de 
agrement, nu-i așa? 

David scoase un suspin de ușurare. Crezuse că nu vor 
mai pleca niciodată, iar duhoarea de poșircă ce plana 
asupra orașului îi întorcea stomacul pe dos. Ultimii bani 
îi cheltuiră pe băi calde și un prânz copios, asemeni 
gladiatorilor care, înainte de a intra în arenă, se 
străduiau să profite încă o dată de „bucuriile vieţii”... 


VIITORUL ÎN PUZZLE 


Nava se odihnea pe rampa de lansare, ca un pântec 
uriaș din fier vinetiu, fără cârmă sau elice, în mod 
ciudat, întreaga suprafață a cocăi era brăzdată de 
vinișoare irizate, asemeni lamei unui cuţit trecută prin 
flacără. David căuta în van explicaţiile unui astfel de 
fenomen, când Sirce îl trase de braţ în direcţia pasarelei 
de îmbarcare, retezându-i șirul gândurilor. 

O bandă lată de ceramică izola coca propriu-zisă de 
celelalte punti, ca si cum s-ar fi urmărit evitarea oricărui 
contact între carena de oţel și suprastructurile de lemn. 
Puntea superioară era goală, la fel de puţin accidentată 
ca parchetul unei săli de bal. Nu exista catarg, nu exista 
cabestan, nu existau nici odgoane, care să tulbure 
orânduiala exemplară de pe punte. Sipcile se înșirau 
perfect una lângă alta, de la dunetă până la teugă, 
aliniate și lustruite ca o podea ministerială. Mirosul de 
ceară era atât de puternic încât, preţ de-o clipă, David 
se surprinse căutând din ochi tălpicii, cum se 
procedează de obicei în pragul apartamentului unei 
gospodine maniace. Inveselit, își imagină echipajul 
pornind la treabă cu picioarele tintuite de tălpile 
albastre ale papucilor de fetru regulamentari, își înăbuși 
un rânjet. 

— Liceene? 


Făcu câţiva pași. Căpitanul Ornoz urla de pe dunetă, 
înjurând și criticând, dar vântul îi împrăștia cuvintele, 
reducându-i izbucnirile la topäieli cu gesturi mute, ușor 
ridicole. 

Un grup de puștoaice ciripitoare năvăli deodată de pe 
pasarelă, invadând puntea, asemeni unui vârtej de 
codițe, dantele și ciorapi albi, aranjaţi impecabil. In jur 
de zece, făceau gălăgie cât pentru treizeci. David dădu 
înapoi din faţa acestui uragan, ametit de atâta energie 
cheltuită în gol. Cea mai mare dintre fetiţe părea să aibă 
în jur de doisprezece ani. Ca și colegele ei, era 
îmbrăcată îngrijit cu o häinutä și o fustă plisată de 
postav roz. Pantofii de lac, în barete, scârtâiau la fiecare 
pas din toate puterile, scoțând sonorități stridente care 
făceau să le scrâșnească dinţii celor din jur. Coditele îi 
fluturau în jurul figurii mitraliată cu pistrui, ca două 
tentacule de mătase blondă, terminându-se fiecare într- 
un nod spumos de tafta creponată. 

David se așteptase la orice, mai puţin să facă această 
călătorie în compania unui pension. Întoarse capul, 
cerând din ochi explicaţii însoţitoarei sale, dar aceasta îi 
răspunse cu o mutră ironică, ușor condescendentă. 

Fetitele se răspândiseră deja pe puntea din faţă, 
ţopăind într-un picior de la o bucată de parchet la alta, 
ca într-un șotron invizibil. Râsetele lor se topeau în 
valuri de triluri, fustele agitate descopereau pulpele de 
un roz de pastă de migdale și umflătura chilotului 
imaculat. David simţi apăsarea privirii celei ce părea a fi 
guvernanta pusă să le supravegheze pe micute. Cobori 
instinctiv privirea. Aproape imediat încetă și agitația, ca 
un spectacol ce se întrerupse în momentul în care se 
ridică și pleacă singurul spectator important, căruia îi 
era destinat. 

Încă o dată se întoarse către Sirce. Ea izbucni într-un 
hohot de râs. 

— Nu, pescuitoare de perle. 

David se întrebă dacă nu-și bătea joc de el, ridică din 


umeri si se cufundă într-o îmbufnare morocănoasă. 
Totuși, atenţia îi fu atrasă foarte curând de sosirea altor 
doi pasageri. Un tip îmbrăcat în negru, ca un notar, cu 
teasta ornată de o pălărie cu boruri rulate, demodată de 
mult. Înalt și slăbănog, arbora niște ochelari imenși din 
baga, cu ramele rotunde, care atârnau periculos pe 
nasul său palid, înălţat caraghios în vânt. Nu era nevoie 
de o analiză îndelungată pentru a realiza că era de fapt, 
unul dintre acei tineri obsedati de dorinţa de a părea 
mai în vârstă decât în realitate, care cheltuiește o 
nețărmurită energie și ingeniozitate pentru ași masca 
figura abia ieșită din copilărie, sub carapacea apretată a 
cvadragenarului ,responsabil”. Strângea la piept o 
servietă de piele umflată, căscată pe la colţuri, pe care 
se putea citi inscripţia cu litere aurite: Georges Hubert 
P. Inginer diplomat. Nrh. 

Un hamal depuse bombănind la picioarele sale un 
geamantan cu aspect militar, marcat și el cu mari 
înscrisuri de șablon: Compania Nautică din Almoha. 
Hidrografia coastelor.  Relevee geografice. Hărţi 
maritime și portuare. Suna ca un anunţ din cartea de 
telefoane. Undeva, la înălțimea teugei din faţă, două sau 
trei fetițe nechezau într-un mod insolent. Tânărul se 
întoarse, contrariat, cu mâinile crispate pe portofelul de 
piele. Imediat, în deschiderea parapetului, apăru femeia 
si David nu-și putu reprima un cuţit în stomac. Capul ei, 
învăluit într-o eșarfă de mătase roșie, înnodată în 
maniera piraterească, sau poate țigănească, domina un 
corp extrem de släbut, ale cărui oase se conturau la 
fiecare mișcare. Prin crăpătura unei mantii roase, cu 
gulerul lucios, din cauza uzurii și a jegului, se ghicea 
arhitectura unui tors construit din mușchi și nervi, în 
care sânii se remarcau prin totala lor absenţă. Doar 
aureolele brune, anormal dezvoltate, permiteau 
afirmarea cu certitudine că acest bust aparţinea unei 
femei mature și nu unui adolescent, lipsit deocamdată 
de pilozitate. Printr-un contrast ciudat, pulpele îi 


înfloreau dintr-o carne rozalie și îndesată, invitând la 
călărit și încăierare sexuală. Figura îi dispărea în umbra 
unui nas ca o lamă de cuţit. O muchie tăioasă, flancată 
de două nări abia schitate și o gură mică, cu buze 
invizibile. O stea și un semn de întrebare erau 
imprimate pe spatele capei. Putin mai jos era scris cu 
litere gotice: 


Clithonie din Siracuza. Tarot egiptean. 
Jocul acelor. y 
Piramida celtică. CHIROMANTIE STIINTIFICA 


Spre marea mirare a lui David, inginerul o salută pe 
aventurieră cu o afabilitate rezervată de obicei 
superiorilor ierarhici. Țiganca îi răspunse cu o înclinare 
scurtă a capului, preocupată, și se întoarse către larg. 
Un soc zgâltâi deodată construcţia, care tremură pe 
șinele sale. David aruncă o privire spre plajă. Zece cai 
fuseseră înhămaţi la cocă și o trăgeau spre mare. 
Metalul vinetiu scârtâia pe șine, producând, de-o parte 
și de alta a provei, mari jerbe de scântei. 

Pe punte, fetiţele își astupaseră urechile și se 
strâmbau, fără a reuși să se urâteascä însă. Vasul 
începea să capete viteză. Dedesubt, odgoanele fuseseră 
îndepărtate și animalele acum nemișcate priveau fără 
curiozitate defilarea flancurilor de lemn și de oţel ale 
navei fără catarg, fără pânze și fără elice. Etrava se 
îndrepta către aplauzele molatece ale primelor valuri de 
mâini întinse. 

O smucitură elastică îi anunţă că părăsiseră malul. 
Prova dansă pentru un moment, susținută de mâini 
nesigure, apoi mulţimea palmelor își găsi ritmul și nava 
își începu lunga mișcare de târâre pe suprafaţa 
acestora. David își trecu vârfurile degetelor peste 
frunte. Era acoperită de sudoare. 

Căpitanul Ornoz părăsise duneta. Se apropie de 
pasageri  scărpinându-se în barbă. David remarcă 


particulele fine de piele descuamată ce-i răsăreau dintre 
perii negri, pentru a se cerne asupra stofei jachetei, sub 
forma unei pulberi albe, impalpabile. 

— Vă voi arăta vasul și cabinele fiecăruia, atacă el fără 
preambul. Nu vă fâtâiti prin cartierele rezervate 
manevrării navei și totul va ieși bine. Vă puteţi plimba 
pe punte cât poftiţi, la orice oră din zi si din noapte, 
distribuirea planctonului se face pe la sabordurile 
etravei pe de puntea inferioară, acolo unde erau cândva 
tunurile de la provă. 

Aprinzând o lampă ce fumega, îi conduse către centrul 
vasului. Culoarele exalau un puternic iz de ceară de 
albine, balustrada din aramă lucea cu o lumină caldă în 
penumbra culoarului. Pe măsură ce înaintau, devenea 
tot mai distinct pleznitul palmelor umede asupra 
carenei. Era ca o sorbitură gigantică, o cavalcadă cu 
picioarele goale pe un trotuar alunecos, goana unui 
animal greoi în noroiul unei mlaștini... 

Nimeni nu scoase niciun cuvânt. David căută mâna 
Sircei, dar aceasta era departe, în spate. O văzu că 
studia fără jenă profilul inginerului, în timp ce acesta, 
violent îmbujorat, avea aerul că urmărea explicaţiile 
căpitanului cu o atenţie aproape hipnotizată. 

— Întotdeauna face impresia asta printre femei, șopti o 
voce răgușită în ceafa lui, era tiganca. Nevoia de a 
cocoloși poate? Sau să fie dorința de a domina? 
Dumneavoastră ce credeţi? 

Țiganca vorbise fără să-și dezlipească buzele. David 
căscă gura, rămase o clipă împietrit, stupid. 

— Aveţi o limbă frumoasă, rânji chiromanta, desigur, 
tare dulce. Dar să n-o mai arätati așa la oricine, s-ar 
putea să vă muște! 

David dădu înapoi, cu fălcile încleștate, cu obrajii 
deodată în flăcări. Clithonie stătea în continuare în 
profil, ochiul său lucea cu o strălucire de email. Tânărul 
gândi că nuanţa pielii ei se armoniza perfect cu 
lambriurile din jur. 


O voce puternică îl aduse la realitate... 

— După cum remarcati, mugi căpitanul, podeaua de 
sub picioarele voastre nu mai este din lemn, ci din 
ceramică. Ne aflăm acum pe ceea ce convenţional se 
numește „linia de izolare”. Sub dale există un strat de 
azbest. Deasupra noastră prova, puntile, cabinele sunt 
făcute din lemn. Dedesubt este coca propriu-zisă, din 
metal. Care a fost scopul acestei amenajări, mă puteţi 
întreba? De ce nu un vas construit din oţel de sus până 
jos, în locul acestei prăjituri încărcate cu mii de straturi 
în care compoziţia diferă de la un etaj la altul? Ei bine, 
pentru că această cocă este cel mai tare mijloc de 
apărare al nostru. Veniti pe aici, veţi vedea... 

O făcea pe ghidul, dozându-și atent efectele, făcea 
pauze, insinua din privire si din intonatie. David văzu o 
gaură ce ocupa mijlocul buncărului, deschizându-se ca o 
trapă spre nivelul inferior. Capacul din fontă amintea de 
ușa unui furnal sau a unui cazan de locomotivă. 
Cärbune, lopeti și lemn erau îngrămădite pe flancurile 
navei. 

— Credeam că nu mai există motoare pe acest tip de 
navă, făcu prostește inginerul. 

Clithonie își stăpâni un nou rânjet. 

— Nu este vorba de un cazan clasic! hohoti căpitanul. 
De fapt, tot acest combustibil nu are rolul de a alimenta 
vreun motor, ci de a încălzi carena ca pe o oală! 

— O oală? 

— Da, închipuiţi-vă că piticii dintr-un motiv sau altul se 
hotărăsc să-și încrucișeze braţele, că le vine subit cheful 
să ne răstoarne sau să ne ţintuiască într-un loc până ni 
se termină proviziile. Sau, pur și simplu, că ritmul 
înaintării se reduce prea mult. Ei bine, ne sunt de ajuns 
câteva lopeti de cărbune pentru a încălzi coca, pentru a 
transforma chila într-o suprafaţă fierbinte, într-un 
cuptor, ca ei să se grăbească să-și treacă din mână în 
mână prova... Așa cum procedăm de obicei cu un obiect 
scos din foc, de care vrem să ne debarasăm cât mai 


repede cu putinţă... 

— Ingenios, observă inginerul cu o voce ciudată, 
guturală, dar nu există riscul să ne incomodeze? 

— Deloc. Azbestul izolează perfect puntile superioare. 
Coca ar putea fi încălzită la roșu, fără ca temperatura 
din cabine să crească măcar cu un grad. Persoanele 
care lucrează la acest etaj sunt obligate să poarte 
încălțăminte cu talpă de plută sau de lemn, pentru a 
evita vasodilatatia datorată căldurii ceramicii și riscul 
varicelor care ar decurge de aici. 

Vizita se sfârșise. Pasagerii se retraseră în dezordine. 
Doar guvernanta și inginerul mai rămaseră câteva clipe 
cu Ornoz pentru a obţine câteva precizări tehnice 
suplimentare. În penumbra difuză făcută de saborduri, 
fetiţele luaseră brusc o atitudine gravă, ostilă chiar. 
David simţi privirea celei mai mari devorându-i profilul, 
apoi studiindu-l între picioare. Când întoarse capul, 
ochii albaștri, înecaţi în puzderia de pistrui, îi aruncară 
o privire ironică, dispretuitoare, avidă. 

Se scutură. Se sufoca între pereţii acestei arce de 
coșmar ale cărei flancuri, în loc de banala sală a 
mașinilor, conţineau un cabinet de tortură foarte 
eficace. 

Zumzetul conversatiilor renăscu la lumină. Căpitanul 
distribui cabinele rapid. Spre marea sa surpriză, David 
constată că puștoaicele fuseseră cazate într-o cală, total 
lipsită de confort, în care spânzurau aliniate niște 
hamace jegoase, în timp ce ceilalți pasageri erau 
indreptati către cabine desuete, utilate, totuși, cu tot 
necesarul. 

Țiganca și inginerul dispărură în aceeași cameră, 
trezind mirarea Sircei. 

— Nu-i vedeam pe ăștia doi împreună! 

Era oare doar mirată? David crezu că deslușește în 
exclamatia ei înţepătura unei deceptii amestecate cu 
furie. 

— De ce le-au îngrămădit pe pustoaice în cala asta 


împutită? gândi el cu voce tare. Nu era suficient loc? 

Sirce ridică din umeri. 

— Nu sunt aici pentru un voiaj de agrement, ţi-am mai 
spus asta! Sunt la bord ca să muncească și-atât. Ai mai 
văzut vreodată matelotii amestecându-se cu pasagerii? 

Tonul tăios nu admitea replică. David se instală în 
cușetă și se prăbuși pe pat. Salteaua era tare, 
cearceafurile aspre, închise ochii. De când pusese 
piciorul pe puntea prea lustruită a navei, o neliniște 
surdă îi strângea stomacul. Senzatia de sufocare se 
asezase pe pieptul său, de nealungat, făcându-i 
respiraţia sacadată și unghiile albastre. 

„Se va întâmpla ceva oribil, gândi el, îndesându-și 
perna sub ceafă, ceva oribil și ineluctabil”. 

Imediat își alungă presentimentul stupid 
concentrându-se asupra imaginilor care-i defilau pe sub 
pleoape: ochii Sircei atintiti pe figura îmbujorată a lui 
Georges-Hubert, fetiţele și baletul lor echivoc, al 
pulpelor rozalii si chiloteilor albi, profilul îngust al 
tigäncii, fularul roșu înnodat în stil corsar... „Aveţi o 
limbă de culoarea pastei de migdale, care îndeamnă să 
fie mușcată...” Nu, nu era așa... Coapsele ca pasta de 
migdale ale puștoaicei cu ochi albaștri, limbă rozalie... 
Fularul roșu, obrajii împurpuraţi ai lui Georges-Hubert 
și... adormi. 


Ziua următoare se lăsă ceața. Nava se legăna în 
mijlocul masei norilor de vată, fără a da impresia că 
înaintează cât de cât. Perle de umezeală se depuseseră 
pe podeaua punţii, stricând luciul uniform al șipcilor 
perfect îmbinate. Sub tălpi ceara devenise grasă ca o 
cremă de ghete de proastă calitate. David simţea o 
bucurie räutäcioasä să calce în picioare această 
briantină râncedă. Era aproape frig. Masate pe puntea 
din faţă a navei, fetiţele erau ciudat de cuminţi. Nu-l mai 
învredniciră nici măcar cu o privire, erau foarte 
preocupate să se dezbrace și să-și împăturească hainele 


cu grijă. 

Guvernanta le zorea, clătinând nervoasă din cap. 
Umezeala din aer îi pleoștise boneta și sortul, dându-le 
aspectul de carton muiat. Puștoaicele își desfăceau 
coditele si conciurile, lăsând să se împrăștie corola 
lungilor lor plete pe umerii acoperiţi de piele zgribulită. 
Pieptul plat, pulpele drepte, absenţa părului pubian la 
marea majoritate dintre ele, marca încă o dată vârsta lor 
fragedă. Doar cea mai mare arbora două mameloane 
timide și o umbră de puf deasupra coapselor. 

Guvernanta trecea de la una la alta, aplicându-le pe 
faţă o peliculă de plastic ce le ascundea cu desăvârșire 
gura. 

— Orfane, făcu vocea căpitanului în spatele lui David, 
fac o meserie tare împuţită. 

— De ce le machiază așa? 

— Să semene cu piticii, evident! Sunt pescuitoare de 
perle, nu stiati? Le aranjează să se poată amesteca în 
mulțimea de gnomi. Talia lor mică, plasticul de pe buze, 
le vor permite să dea iluzia că fac parte dintre ei. Mai 
ales pe timp de ceaţă. Vor fi coborâte, accentuându-se 
opacitatea care domnește sub cocă cu materiale 
fumigene. Dar pericolul rămâne încă mare. La sfârșitul 
călătoriei veți remarca că am pierdut jumătate dintre 
ele! De fiecare dată se întâmplă la fel... 

— Dar de ce fetițe? 

— Masculii se lasă mai ușor păcăliţi. Si apoi, sunt mai 
rapide, mai pline de viaţă decât băieţii. Adevărate 
anghile! Priviţi, se scufundă. Una dintre ele vă face 
semn. la te uită! E Therese, o cunoasteti? 

David înghiți cu greutate. Fetița pistruiată stătea 
dreaptă și goală pe bastingaj. Bazinul, prea arcuit, 
punea în evidenţă rotunjimea pântecului de copil, îl fixă 
pe tânăr în ochi și făcu o piruetă de balerină, intenţionat 
ratată. Citi sfidarea în privirea ei. Mâna comandantului 
se așeză pe braţul lui David. 

— Nu te lăsa îmbrobodit, bătrâne! Puștoaicele astea nu 


visează la altceva decât să fie adoptate pentru a scăpa 
din instituţia care le obligă să muncească astfel. Și au 
destule farmece în sacul lor!... 

David dădu din cap fără să priceapă adevărata 
încărcătură a avertismentului. 

Pe teuga din faţă, Therese își începea coborârea... 


Fetiţa își strecură piciorul drept în scara de oţel 
atârnată de un odgon. Imediat cablul începu să coboare 
scârtâind în scripetele neuns. Troliul se descărca. De 
fiecare dată la fel. Thérèse se înfiora, mâinile-i 
strângeau împletitura firului de oţel. Deasupra capului 
său bastingajul se îndepărta, dispărea încet în negură. 
Văzu figura supraveghetoarei aplecată deasupra vidului, 
cu boneta ei diformă, cu ochii ei de pește mort. 

Acum bărbatul de lângă căpitan n-o mai putea vedea. 
Therese se întreba dacă o remarcase dintre colegele ei. 
Părea atât de stângaci, de absent. Mai ales privirea lui o 
frapase, o privire uzată, morocănoasă, ternă. O privire 
de om bătrân. Părea totuși atât de tânăr... Ridică din 
umeri, gata să-și piardă echilibrul. Se legăna periculos 
la capătul cablului de coborâre. 

— Nu are niciun rost să faci ochi dulci tinerilor, 
obișnuia să spună Patricia, tinerii nu înfiază niciodată. 
Nu te poţi baza decât pe bătrâni, din păcate! 

Therese simţi că-i tremurau mușchii de pe umeri. 
Flancul navei defila pe sub nasul ei la un metru, cu 
șirurile de șuruburi înnegrite. Ceaţa se făcea din ce în 
ce mai groasă, în câteva secunde oamenii din echipaj 
vor lansa cartușele fumigene, transformând pâcla în 
pastă de mazăre. Fetiţa se strădui să alunge bolovanul 
de neliniște ce-i bloca respiraţia și-și scutură pletele pe 
ceafă. Suvitele blonde îi biciuiau omoplaţii. Nu era 
neplăcut. Pentru a îndepărta frica, începu să recite 
poezioara coborârii, o înșiruire de strofe fără cap și fără 
coadă, pe care fetele o îmbogăţeau în fiecare 
săptămână, adăugând versuri noi la o listă și așa foarte 


lungă: 


Strecoară-te prin ceaţă, 
Coboară pe frânghie, 
Învinge-ţi frica, 
Altfel faci pe tine... 


Cuvintele îi dansau mecanic în căpșorul golit de 
gânduri, asemeni unor incantatii lipsite de sens. Linia de 
izolaţie se afla acum mult deasupra capului ei, degetele 
de la picioare se frecau de fierul irizat al carenei. O 
unduire de o albeatä opacă, ca o spumă îi atinse deodată 
tălpile. Imediat mirosul înțepător al fumigenelor îi irită 
gâtul, ca fumul unei ţigări din foi de tutun negru. Se 
aruncă în opacitatea imaculată cu ochii mari deschiși, cu 
senzaţia că se prăbușea în neant. Piciorul gol atinse un 
craniu, își luă elan cu o mișcare de șale înapoi și sări 
într-un loc pe care spera să-l găsească gol. Era 
momentul crucial, se putea să fi estimat greșit și să 
lovească în plin un pitic ale cărui braţe s-ar înläntui în 
jurul ei s-o zdrobească, sau... Natașa murise așa, 
aterizând pe umerii unui gnom care a sugrumat-o 
imediat. Cel puţin așa povestea Domnișoara. Therese se 
întreba de unde deţinea supraveghetoarea aceste 
informaţii, știut fiind faptul că ceața artificială reducea 
vizibilitatea la zero dincolo de treizeci de centimetri! 
Dar cel mai bine era să nu conteste pe faţă autoritatea 
guvernantei, dacă nu voia să-și vadă dosarul de adopţie 
alunecând sub teancul în așteptare... 

Sări. Avu o clipă senzaţia de agonie, apoi gleznele i se 
înfundară în noroiul zemos cu un zgomot ciudat, de 
sărut. Se îndreptă. Pădurea umană nu reacţiona. 
Aterizase între doi pitici cu piepturi musculoase 
hipertrofiate. Deocamdată aveau ochii închiși, cum 
făceau toţi de fiecare dată când era ceaţă. Activitatea 
pescuitoarelor de perle se baza pe acest detaliu infim: 
gnomii nu suportau negura care le irita pleoapele și le 


provoca crize teribile de conjunctivită. Pentru a scăpa 
de această neplăcere, continuau să lucreze orbește, pe 
pipăite, lovind aerul cu mâinile mari, întinse deasupra 
capetelor lor, făcând să avanseze centimetru cu 
centimetru enormele carene ale căror umbre îi 
acopereau zilnic. 

Therese începu să se deplaseze oblic, atentă să 
provoace minimum de agitaţie în mâzga ce-i năclăia 
gleznele. De altfel, era falsă părerea că piticii nu se 
mișcau niciodată. Asa scufundati în mâl cum stăteau, 
picioarele nu le erau rădăcini imobile, ci niște spatule 
surprinzător de largi, asemeni labelor de cauciuc 
folosite de înotătorii subacvatici. Dacă era nevoie, 
picioarele supradimensionate puteau să răscolească 
noroiul în cadență, ridicând stropi mari si moi cu exalatii 
ameţitoare. În pofida frigului, transpiratia se prelingea 
șuvoaie pe faţa Thérèsei. Verifică dacă banda din 
plastic, imitație de piele, era bine lipită de bărbie. Era 
singurul său camuflaj, singura șansă pe care o avea în 
cazul în care vreun pitic ar fi deschis subit ochii. Talia și 
aparenta lipsă a buzelor ar putea amăgi patru-cinci 
secunde; nu i-ar trebui mai mult ca s-o șteargă. Sau cel 
puţin, așa îi plăcea Domnișoarei să repete. Catherine, 
Virginie și Isabelle, care nu s-au mai întors niciodată, 
gândeau probabil altfel din înălțimea raiului 
pescuitoarelor de perle! 

Avansa cu extremă prudenţă, veghind să nu se 
îndepărteze prea mult de navă și să nu se avânte într-o 
zonă în care ceața era mai putin densă, unde n-ar mai fi 
fost atât de bine protejată. Respirația piticilor îi mângâia 
pielea ca un val cäldut cu miros de iod. Rătăcită prin 
mulțimea pigmeilor nu-i mai era frig. Pierduse noţiunea 
timpului, i se părea că se învârte printre corpurile goale 
de câteva ore. În jurul ei, piepturile se mișcau în 
cadență, respiratiile suprapuse făceau un zgomot de 
roată învârtită pe o plajă plină de scoici. Se scutură. Nu 
mai avea timp să viseze, dacă se întorcea fără pradă, 


Domnișoara o va lipsi de mâncare până mâine, îi va 
confisca probabil și hamacul sau îi va aplica câteva 
lovituri viguroase de curea peste fund cu ajutorul unui 
matelot cu figura stacojie al cărui pantalon avea ca de 
obicei, o umflătură mare în faţă. Tresări dezgustată de 
evocarea perspectivei și-și reluă căutarea, detaliind 
corpurile celor care o înconjurau, cu o atenţie sporită. 
Mașinal, degetele ei pipăiră la ceafă extractorul mecanic 
atașat de gâtul ei cu un fir foarte subţire din nylon, 
disimulat perfect de pletele lăsate pe umeri. Era o 
unealtă cu volum foarte mic al cărei aspect general 
amintea de o torţă. Era suficient să fie lipit de piele și să 
se apese pe buton. O diafragmă irizată se închidea 
imediat, în acest stadiu operaţia trebuia făcută foarte 
repede, dacă nu voia să le întâlnească pe Catherine, 
Virginie și Isabelle... 

În momentul în care disperarea începea s-o 
copleșească, găsi, în fine ceea ce căuta. O mică 
excrescentàä de piele pe coapsa unui pitic, o bășică 
sferică situată chiar deasupra rotulei anchilozate a unui 
picior noduros ca un butuc de viță de vie. Un chist, un 
neg poate. O perlă! Își tinu respiraţia... 

În urmă cu câţiva ani se descoperise că excrescentele 
piticilor ascundeau sub o pătură subţire de ţesut fibros 
perle cu străluciri nemaiîntâlnite. Fiecare neg conţinea 
miezul său de sidef, fiecare anomalie dermică poseda o 
lacrimă opalescentă și satinată. Ca stridiile de odinioară, 
piticii ofereau lumii comori bijuterii născute din boală, 
tumori pe care giuvaergii le vindeau la preţuri 
exorbitante. 

— Totul e să fii iute de mână! le repeta adesea 
Domnișoara. Da, o mână ageră, pentru că, spre 
deosebire de stridii, piticii știau să se apere. Nu o dată 
s-a întâmplat ca o pescuitoare neîndemânatică să se 
trezească cu gâtul frânt de un dos de palmă sau cu 
craniul crăpat de o lovitură de cot teribil de precisă. 

Therese gâfâia. Își calculă cu precizie gesturile pe care 


trebuia să le execute în următoarele cinci secunde și 
făcu o scurtă repetiție în minte. Negul de pe genunchiul 
bărbatului o hipnotiza. Scoase extractorul, îl ascunse în 
căușul palmei drepte, în timp ce indexul stâng pipăia 
cuiul de oţel ce-i răsărea curios din celălalt umăr. 
Picioarele scormoniră noroiul, încercând să se asigure 
de o poziţie stabilă. Totul urma să se deruleze într-o 
străfulgerare, o înlănţuire perfect sincronizată un balet 
pus cu grijă la punct; dar care putea fi perturbat de un 
nimic. 

Pentru a implora soarta, pomeni în minte numele 
colegelor ei Catherine, Virginie și Isabelle, apoi își 
aruncă braţul înainte. Extractorul se lipi de pulpa 
piticului în același moment în care Therese apăsă 
butonul de detentă. Imediat lama se îmbucă în lăcașul 
ascuţit ca un brici, tăind net excrescenta de piele, care 
fu aspirată în mânerul sculei. Piticul se arcui de durere, 
dar fetița smulsese deja cuiul ce-i ieșea din umăr. 
Instantaneu, perna din imitație de piele, care-i acoperea 
spatele de la ceafă până la șale, începu să se umfle ca 
un balon, de la butelia de helium pe care fetița o purta 
sub braţ. Într-o secundă Thérèse va fi impopotonatä cu o 
cocoașă monstruoasă cu ajutorul căreia va decola din 
noroi și va fi propulsată în înălțimile cerului. Simti mâna 
victimei atingându-i ușor pulpa, dar era deja prea târziu, 
plutea deasupra mulţimii înrădăcinate la zece metri de 
valul de mâini fluturate. Un concert de tipete se înălță 
de pe vas, salutând decolarea. Pe punte, fetiţele topäiau 
de bucurie, ignorând cu îndârjire peroratiile 
Domnișoarei. 

_ Thérèse încerca să surâdă, dar sudoarea îi ardea ochii. 
li era atât de frică, încât se temu un moment că va face 
pe ea la zece metri deasupra pământului, sub ochii 
tuturor. Criza trecu repede și fetiţa începu să 
zvâcnească din picioare, propulsându-se în direcţia 
navei cu mișcări sacadate. Nu trebuia să se mai 
gândească la nimic, mai ales la Clotilde nu trebuia să se 


gândească, al cărei balon de salvare se spărsese, lăsând- 
o să cadă deasupra mării de pitici. Nu avuseseră nevoie 
de mai mult de trei minute ca s-o sfârtece de vie. Ceaţa 
artificială se împrăștia, descoperind oceanul de palme și 
cranii. Băteau tamburina pe cocă, scoțând sunete 
puternice de catedrală. Therese plutea ușor în derivă. 
Când ajunse deasupra punţii, trase încă o dată de cui și 
eliberă gazul de susţinere. 

„Dacă valva nu se deschide, am dat de dracu!” gândi 
ea cu falsă bună dispoziţie. Din fericire, vezica se 
dezumflă cu viteza dorită, depunând fetița pe teuga din 
faţă, chiar în locul din care plecase. Guvernanta 
recuperă extractorul cu un gest smucit și îi controlă 
conţinutul. Un surâs anemic îi plisă obrazul galben. 

— Bine, Therese. Poţi să te îmbraci. 

Puștoaica nu răspunse nimic, era preocupată să-și 
scoată balonul lipit de spate, ca un cocon monstruos, 
flasc. 

— Vrei să te ajut? murmură David apropiindu-se. 

Therese ridică nasul. Bărbatul din faţa ei avea ochi de 
bătrân. Se convinsese de asta, dar nu reușea să-și dea 
seama în ce măsură trebuie s-o neliniștească sau s-o 
bucure. 

— Nu zic nu! îi aruncă ea cu o voce cam tepoasä, am 
impresia că sunt soră siameză cu o gumă de mestecat 
veche! 

David îngenunche. Articulațiile îi trosniră. Fu cuprins 
de o neliniște bizară. 


Clithonie fuma cu spatele sprijinit de perna aspră de 
marinar, cu cearceaful tras până la buric. Umezeala 
rece îi creponase aureolele brune de pe piept. Din când 
în când arunca o privire prin hubloul al cărui geam plin 
de bășici de aer și defecte, dădea lucrurilor o imagine 
deformată foarte curios. Georges-Hubert era ghemuit în 
colţul cel mai întunecat al cabinei. Mai multe cutii cu 
compasuri, tabele numerice, două sau trei rigle de 


calcul, zăceau de-a valma pe cuvertura lui. Cufărul de 
fier cu însemnele Companiei geografice din Almoha se 
căsca în mijlocul camerei, lăsând să se vadă un mare 
număr de hărţi marine, rulate în suporturi cilindrice din 
piele, cam demodate. Vocea Clithoniei zumzäia, 
răgușită, alterată de abuzul de tutun negru, asaltându-l 
pe băiat ca un cântec de leagăn cu sonorități agresive. 
De câteva ori el încercase să se retragă în cifrele și 
graficele sale, dar cuvintele tigäncii nu luau în seamă 
diversiunile, se  înscriau în abscisă și ordonată, 
perturbau trasarea liniilor curbe, elipselor si 
sinusoidelor. Fusese obligat să-și abandoneze 
materialul, asemeni unui exorcist învins care-și 
abandonează esentele și sticlutele cu chimicale. De 
atunci asculta, dând prostește din cap în faţă și în spate, 
cu ochii pironiti pe mameloanele întărite, indecente din 
cauza lungimii lor, cât prima falangă a degetului mic. 

— Fiindcă trebuie să colaborăm, ar fi bine să vă pun la 
curent cu dificultăţile de care riscăm să ne lovim, 
spunea tiganca, chiromantia clasică este inaplicabilă la 
ceea ce vă interesează. Piticii prezintă niște palme ale 
căror linii sunt organizate într-un stil absolut original. 
Nu au nimic cu propriile noastre mâini, credeti-mä, și 
oricine ar încerca să le citească viitorul folosindu-se de 
schemele obișnuite, ar comite incredibile greșeli de 
interpretare. Absolon din Chiraz a pus în 1896 bazele 
teoriei permutării dovedind în mod irefutabil că linia 
vieţii piticilor, printre altele, nu urmărește curbura 
degetului mare, ci străbate palma în diagonală 
terminându-se în formă de delta. Interpretarea acestui 
delta este, de altfel, foarte delicată. În prezent există 
două teorii: predestinarea totală și predestinarea 
subiectivă. Să vă explic... 

Era în stare să vorbească ore întregi fără să 
obosească, fără plictiseală, amuzându-se de aerul rătăcit 
al victimei sale, de capul bălăngănind al lui Georges- 
Hubert, năucit de vibraţiile corzilor vocale ale ţigăncii, 


cu o tonalitate extraordinar de coborâtă. Ea îl privea 
cum aluneca pe panta somnului, ca un șarpe plin de 
muzică, îi urmărea ondulatiile dezordonate ale minţii, 
rătăcirile pe un drum din ce în ce mai ezitant destinat să 
se piardă în labirintul albastru al hârtiei milimetrice. 
Totuși, intr-un moment în care ea se aștepta mai puţin, 
bărbatul se ridică, trase de pulpanele hainei sale negre 
și-și drese glasul. 

— Când consideraţi că puteţi începe? atacă el cu un 
ton nu prea sigur. Compania mea v-a vărsat un avans 
considerabil, nu este cazul să zăbovim. Trebuie să trimit 
o primă misivă în două săptămâni, pentru a se putea 
verifica dacă proiectul este viabil. 

Clithonie își stinse ţigara în mijlocul hubloului cu geam 
fumuriu. 

— Mâine, spuse ea. Imediat ce se va împrăștia ceața. 
Dar pescuitoarele de perle ne vor complica sarcina, 
riscă să producă ostilitatea piticilor, adică nu vom mai 
vedea palmele. Nu m-ar mira deloc dacă vom avea parte 
de o furtună strașnică. În sfârșit! Ce idee să le îmbarce 
în același timp și pe pacostele astea! Compania 
dumneavoastră nu putea închiria un vas numai pentru 
noi doi? 

Inginerul se foi stânjenit. 

— Directiunea nu voia să atragă atenţia. Nici măcar 
căpitanul nu cunoaște motivele pentru care ne aflăm noi 
aici. Îi voi indica doar ziua în care ne vom apuca de 
lucru. Am la mine o scrisoare și un cec, care ar trebui 
să-l sensibilizeze... 

Țiganca căscă ostentativ, detaliile administrative n-o 
interesau. De ceva vreme se gândea la bărbatul cu ochi 
triști. La limba lui rozalie pe care i-ar fi plăcut s-o muște 
sau s-o călăuzească între coapse, să... 

— Aţi putut vorbi cu fata aceea brunetă care vă 
decorează din priviri? spuse ea deodată, tăindu-i lui 
Georges-Hubert delirul organizării. 

Tânărul roși și tuși să-și dreagă glasul. 


— Da, din câte am înteles, sunt pelerini. Pelerini pe 
drumul Homakaïdo. Nimic mai bun pentru a atrage 
atentia concurentei. 

— Nimic mai bun pentru a ne atrage interesul 
Maestrilor Vorbelor, vrei să spui! i-o întoarse Clithonie 
cu un aer sinistru. 

Își trase cearceaful sub bărbie, toată buna dispoziţie îi 
dispăruse. 


Dintr-o privire guvernanta se asigură că era singură în 
magazie. Hamacele goale își legănau pânza impregnată 
cu urină, asemeni unor gogoși de mătase aliniate cu 
grijă. Babordurile răsfrânte nu usurau primenirea 
aerului, domnea o o atmosferă de buncăr, încărcată și 
amestecată cu miros de transpiratie, cu parfumul 
fetitelor neîngrijite si miasme de lenjerie murdară. 
Domnișoara se prăbuși pe un cufăr marinăresc, cu 
încuietori din bronz. Sângele i se agita la tâmple. Avea 
respiraţia întretăiată, scobitura dintre sâni și interiorul 
coapselor umede. Scoase agrafele bonetei prost 
apretate și-și descheie bluza până la brâu. Imediat o lovi 
mirosul axilelor. Turnă puţină apă într-un butoi și se 
stropi la subrat. Ar fi dat orice să se întindă goală într- 
un hamac, să adoarmă ușor legănată de balansul 
vasului. Un vis, un simplu vis pe care nu și-l putea 
îndeplini niciodată din cauza micutelor zurbagii. Unde 
erau oare? Pe teuga din față probabil, să șușotească si 
să râdă, fixând bărbaţii între picioare. Therese era mai 
rea decât toate, un adevărat ferment de revoltă, care, 
mai devreme sau mai târziu, va ști să aprindă praful de 
pușcă. Domnișoara încercase mereu s-o îmblânzească, s- 
o flateze cu privire la remarcabilele ei calităţi de 
pescuitoare, dar puștoaica o privise cu răceală în ochi, 
înainte de a-i răspunde: 

— Căutaţi-vă altă fraieră! 

Era o tâmpenie. Tâmpenie! Si, în plus, murea și de 
cald... 


Ar fi trebuit să facă un raport încă o dată să alinieze 
numele unele sub altele, să menţioneze „cuplurile” pe 
care să le formeze, rivalitätile amoroase care aduceau 
prejudicii activității echipei... Se simțea obosită, 
nemulțumită. Un presentiment rău o asalta încă de la 
începutul călătoriei. Toți indivizii ăştia care o înconjurau 
o speriau: tiganca si inginerul, cuplu ilogic si complotist, 
bărbatul trist, care, în pofida tinereții sale aparente, 
sugera uzura. Insotitoarea lui, frumoasă si dură ca un 
diamant, maşinărie drăguță cu pielea fină care n-avea 
nevoie să se încurce în sentimente... Căpitanul, rânjind 
și sorbind fetiţele din ochi. Femeia suspină. Adunându-și 
întreg curajul se ridică, deschise cufărul cu ajutorul unei 
chei pe care o purta atârnată de gât și se aplecă asupra 
borcanelor. Chisturile începuseră să se înghesuie ca 
niște fructe oribile, cireșe cu pielea zbârcită, ale căror 
sâmburi se vor încălzi curând în contact cu gâturile cele 
mai delicate. Le numără din ochi, verifică sigiliul de 
ceară de pe capacele borcanelor. Și de data asta 
Therese se dovedise cea mai bună: cinci capturi, faţă de 
trei ale Elisabethei, două ale Mariannei. Dar începuse 
deja să crească, într-un an înălțimea ei o va depăși cu 
mult pe cea a unui pitic. Se va termina cu campaniile de 
pescuit! Gata cu voiajurile, cu privilegiile... Trebuia să-și 
aștepte majoratul între patru pereţi la orfelinat, cu 
mătura într-o mână și cu cârpa de praf în cealaltă. 
Corvoadă la lustruit parchetul, corvoadă la bucătărie... 
Se termina viața de vedetă! Amabilităţile directoarei! 
Cadourile obișnuite: chilotei din dantelă, batiste 
brodate, trufandale... Va învăţa să devină, la rândul ei 
servitoarea celor mai mici, fată-n casă, care este 
înjurată, pălmuită... Va trebui să îndure până la 
douăzeci de ani, să-și stăpânească revolta. Doar dacă... 
Doar dacă nu va fi adoptată între timp, deși e foarte 
putin probabil, formalitätile erau atât de complicate că-i 
descurajau și pe cei mai bine intenţionaţi. Instituţia știa 
să-și protejeze șeptelul. 


Guvernanta medită o clipă asupra acestui paradox: în 
lumea sufocantă a orfelinatului, pubertatea, departe de 
a fi momentul înfloririi, corespundea în general, 
perioadei de declin ierarhic a pensionarelor. Pe la 
treisprezece ani, maxim paisprezece, fetiţele erau 
retrase din serviciul activ definitiv. Din acest moment, 
speranţa lor de strălucire va rămâne doar o amintire. 
Câteva s-au adaptat foarte greu și au fost întâlnite și 
cazuri de sinucideri. E adevărat că pescuitoarele nu-și 
menajau colegele mai în vârstă, ,slujnicute” cum le 
numeau ele de obicei. Se distrau pe seama înălţimii lor, 
a sânilor lor. Când erau la menstruatie își băteau joc de 
ele, pufneau cu dezgust la trecerea lor, se amuzau 
aruncându-le rezervele de tampoane pe fereastră. 
Poreclele lor traversau toată gama infamiei, pedepsind 
toate semnele feminitätii în plină dezvoltare. Astfel, erau 
numite, cu indiferenţă, vaci de lapte, port-mamele, burti 
păroase... 

Nicio puștoaică nu voia să crească, singura lor dorință 
era să rămână cât mai mult la vârsta de aur, situată în 
jurul celei de zece ani. De la această vârstă se profila în 
zare umbra decăderii, a declinului. Prea puţine păreau 
să fie conștiente că nu vor scăpa adolescenţei și că 
tarele pe care le condamnau la celelalte mai în vârstă le 
vor aparţine în curând și lor. Nu era nimic de mirare în 
această atitudine. Adolescentii nu-și bat joc de 
„bătrânii” de treizeci de ani, considerându-i culmea 
decrepitudinii, de parcă aceasta nu-i pândește și pe ei în 
curând? 

Domnișoara suspină și închise cufărul. Câteodată se 
aștepta la un gest disperat din partea Theresei, una din 
acele piruete de paradă care sfârșesc inevitabil cu 
moartea. Fetița era perfect conștientă de pericolul 
iminent, transformările corpului ei, ca și alte semne 
prevestitoare de rău augur, anunțau ruptura fatală. 
Micuţă de la natură reușea încă să se confunde în 
mijlocul masei de pitici, dar pentru câtă vreme? Câte 


luni vor mai trece până ce capul ei va depăși cu câţiva 
centimetri înălțimea gnomilor? 

Guvernanta își încheie bluza, își aranja boneta. Da, 
trebuia s-o supravegheze pe Therese, s-o împiedice să 
facă gesturi de un extremism fatal. Dumnezeule, 
călătoria se anunţa periculoasă! 


Clithonie se întinsese pe bompres ca pe o creangă 
groasă, dominând cu un metru prova. Culcată astfel, ca 
o sirenă, făcea corp comun cu nava. Șocul palmelor pe 
cocă îi parvenea prin intermediul fibrelor de lemn, 
înăbușit de distanţă. I se părea că, asemeni unui medic 
ce-și lipește urechea de pieptul bolnavului, asculta 
marea. Vocea lui Georges-Hubert se auzi deodată, un 
protest timid refulat repede de vânt. 

— Clithonie! Fiţi atentă! Vă rog, o să cädeti! 

Ea nu răspunse. Privirea lui David îi irita ceafa ca 
arsura prea puternică a soarelui. Ştia că i-ar fi fost 
suficient să întoarcă capul la patruzeci și cinci de grade 
pentru a-l zări, rezemat de bastingaj, bătând nervos cu 
mâna stângă, un marș militar. Ca o bună specialistă, 
descoperise imediat această trăsătură specifică 
personalităților retractate, introvertite: superioritatea 
mâinii stângi față de cea dreaptă în toate gesturile 
ghidate de subconștient. Era semn rău, stânga simboliza 
predestinarea, marca destinului, prin opoziţie cu 
dreapta care exprima liberul arbitru, posibilitatea de a 
întoarce cursul lucrurilor și, câteodată, chiar să modifice 
viitorul. Mâna stângă agitată perpetuu, mâna dreaptă 
înfundată într-un buzunar. David prezenta toate semnele 
omului destinat să accepte fatalitatea ca victimă pasivă, 
o ființă lăsată în voia curenților. 

În ajun, în timp ce sporovăiau împreună privind apusul 
soarelui, tânărul refuzase să-i arate mâna. Clasificarea 
caracterelor după Hippocrat îl situa fără dubiu în rândul 
nervosilor: släbut hipersensibil, cu fruntea 
predominantă ce trăda o mare inteligenţă. Mâna îi era, 


după toate aparențele,  mercuriană, trădând o 
predispozitie netă pentru nevroze. La un moment dat, în 
timpul conversatiei, întinsese degetul către coastă, iar 
ochiul exersat al Clithoniei putu repera un semn 
neobișnuit pe linia vieţii, o „insulă” mare ce sublinia 
conturul muntelui lui Venus. Un fel de buclă amplă 
întinzându-se ca o paranteză goală de la cincizeci la 
șaptezeci de ani. Acest om urmează să cunoască o mare 
perioadă de izolare, de singurătate. O vacanţă în 
pușcărie poate, dacă nu cumva era vorba despre un 
naufragiu care să-l arunce pe un țărm pustiu, unde să-și 
petreacă jumătate din viaţă înainte ca cineva să-l 
găsească. Pentru a obţine mai multe informaţii ar fi 
trebuit să efectueze o analiză minuțioasă a celorlalte 
semne, ale inimii și capului, dar ceva din privirea lui 
tăiase elanul tigäncii. O cuprinsese îndoiala că n-ar 
putea să-i spună nimic în plus față de CEEA CE EL ȘTIA 
DEJA... 

Georges-Hubert se încäpätâna să poarte mănuși, abia 
se îndura să le scoată la culcare. Putea să se lipsească 
fără probleme de toată mascarada asta, întrucât pe 
Clithonie n-o încerca niciun fel de curiozitate în privinţa 
lui. Sirce o interesa mai mult. Pomeţii înalţi, nasul fin, 
tăios, gura cărnoasă făceau din ea un specimen perfect 
„mână a lui Marte”. O îndrăzneață neîndoielnică, o 
temerară, care nu dădea înapoi nici de la violență. O 
ființă periculoasă, făcută să comande. 

O izbitură puternică o aduse la realitate. Apucă 
binoclul ce-i spânzura de șold și-și lipi de ochi ramele 
din cauciuc. Câmpia de mâini păru că-i sare în faţă. Își 
reglă repede dioptriile, în timp ce își pregătea mintal 
catalogul anomaliilor pe care nu va întârzia să le 
găsească. Majoritatea piticilor aveau număr par de 
degete, patru sau șase, egale între ele. Liniile ce le 
striau palmele aveau forme concentrice semănând cu 
niște ţinte, întreg arsenalul chiromantiei clasice se 
prăbușea în faţa acestei complicaţii, dar trebuia totuși 


să-și joace rolul până la capăt. Dacă reușea, Compania 
geografică din Almoha ar acoperi-o cu aur. Ideea de 
bază era o ipoteză relativ simplă: a prevedea viitorul 
piticilor, însemna a prevedea viitorul curenților ce 
agitau marea de palme. Oceanul degetelor fiind separat 
în triburi distincte, o cunoaștere a evenimentelor 
ulterioare (conflicte, alianţe, suprapopulare, epidemii, 
apariția unor șefi de clan tiranici sau, dimpotrivă 
predispuși la înţelegeri) ar putea da posibilitatea 
stabilirii unei mari hărți marine pentru următorii 
treizeci de ani. Citirea viitorului fiecăruia însemna 
prevestirea furtunilor, a mărilor calme, a vârtejurilor, 
călătoriilor periculoase, rutele accesibile, curenţii ce 
trebuie evitati, cei pe care s-ar putea conta. Zonele 
ostile marinarilor, cele în care navigatorii s-ar putea 
aventura cu toată liniștea, cele... 

Proiectul era ambițios, întrucât tintea, nici mai mult 
nici mai puţin, să stabilească un horoscop al unui ocean, 
cu fluctuațiile lui de zi cu zi. Compania geografică din 
Almoha visa să editeze un almanah enorm, care să 
descrie starea apelor pentru fiecare săptămână, fiecare 
lună, fiecare an. Un ghid incomparabil și sigur, care să 
grupeze toate previziunile, toate speculaţiile adunate de 
tigancä. 

Piticii rămâneau insensibili la variatiile atmosferice, 
chiromantia ar fi luat locul de factor meteo, întinzându- 
și previziunile pe mai multe decenii! Clithonie trebuia să 
lucreze cu metodă, să împartă oceanul în zone pătrate, 
apoi să studieze zonele una după alta. Să descifreze 
palmele individului, să ţeasă cu ajutorul acestor 
informaţii viitorul colectiv al sectorului examinat, să 
pună bazele unei hărţi datate, să stabilească statisticile 
și apoi să meargă mai departe, fără odihnă. 

Georges-Hubert era acolo pentru a-și asuma rolul 
tehnic al operaţiunii. Va compila rezultatele obţinute 
pornind de la eșantioane reprezentative, va sistematiza 
toată documentaţia, toate previziunile individuale, 


pentru a stabili o fizionomie a fiecărei zone maritime și 
fluctuațiile sale anuale. Marea dificultate consta la 
trecerea de la particular la general, de la individual la 
colectiv. Să știe să discearnă în douăzeci de palme nu 
douăzeci de vieţi, ci una singură, acea unică lectură care 
este sinteza tuturor celorlalte. 

Clithonie citea viitorul societăţilor, nu al indivizilor. 
Ştia deja că acea caracterologie a lui Hippocrat îi va fi 
de mare folos. Clanurile sanguine aveau mai multe 
mâini ale lui Marte, pătrate, solide, groase, care se vor 
înscrie sub semnul violenţei, al furiei, zonele lor vor fi 
fără îndoială zone furtunoase. Mâinile lui Venus, 
dimpotrivă, semnalizează triburi indolente, caracterizate 
prin inertie, lene iar pe harta acestei regiuni va fi notat: 
mare de ulei sau mare calmă. 

Mâna lui Jupiter definea valuri solide și sigure, 
deschise dialogului, ascultând vocea înţelepciunii. 
Mâinile de Pământ semnalau apropierea de clanuri 
materialiste, sensibile la troc, la hrană, la schimburi... 

Sanguinii, nervosii, limfaticii... Toţi trebuie să fie 
etichetati cu calităţi și defecte, fiecare val al oceanului 
va fi astfel repertoriat, clasificat, după caracteristici: 

„Apariţia unui șef războinic la începutul deceniului 60, 
vânt de revoltă. Crearea unui sector deosebit de agitat, 
va refuza orice cooperare. De evitat până în 65.” 

Sau: „Maladie de sânge ereditară. Clanul pe cale să se 
anemieze între 63 și 68. Multe crize cardiace. Anemii. 
Nu se va utiliza, riscuri de naufragiu... Va redeveni 
navigabil în 71”. 

Si încă: „Disensiuni grave în sânul tribului. Confruntări 
interne anticolaborationiste, între 72 si 73. Pericol de 
vârtejuri pe parcursul întregii perioade, apoi va apărea 
un conciliator care se va face simțit în jurul lui 75.” 

O înșiruire uriașă va detalia zonele adânci, curenţii 
prielnici, va trasa portretul liderului ce va veni, crizele 
de temut, într-un timp foarte scurt almanahul va deveni 
pentru fiecare o unealtă de lucru incomparabilă, graţie 


căreia vor putea fi evitate călătoriile periculoase, 
începute fără teamă croazierele plasate sub auspiciile 
unei mări în perioadă de liniște și se va rămâne în 
porturi în cazul marilor confruntări. 

Compania geografică din Almoha va face imediat avere 
și Clithonie din Siracuza se va îmbogăţi la rândul ei, în 
virtutea legii ricoșeului. In așteptarea acestui eveniment 
își uza ochii prin lentilele binoclului și-și risca viața 
coborând la nivelul valului pentru a lua amprentele 
mâinilor pe care le va examina. Această ultimă parte a 
programului o speria cu adevărat, dar cum să procedeze 
altfel? Georges-Hubert, pe care această metodă îl 
îngrozea, emisese părerea să lucreze pe bază de 
fotografii luate cu ajutorul unui teleobiectiv foarte 
puternic, dar Clithonie știa că va obţine, în cel mai bun 
caz, o chestie nesemnificativă. Niciodată un clișeu nu va 
reuși să redea traseele a mii și mii de linii gravate în 
pielea palmei: linia vieţii, inelul lui Saturn, calea iubirii, 
inelul lui Venus, Samaritenele, inelul lui Apollo... Tot 
atâtea cute drepte, adânci, înläntuite, întretăiate, 
unduitoare... Si semnele... benefice sau malefice: 
pentagramă, stea, cerc, cruce, insulă... 

Nu, e obligatoriu, să obţină amprente în relief, pe 
plăcuţe de ceară sau argilă. O prăjină lungă, înarmată la 
una din extremităţi cu un vas plin cu o pastă moale, va 
face operaţia, dar oricum rămâne riscul să se 
dezechilibreze sau să fie trasă brusc de mână de un pitic 
irascibil. 

Mâna înmănușată a lui Georges-Hubert se lăsă pe 
pulpele ei goale. Femeia tresări, era pentru prima oară 
când își permitea o asemenea familiaritate. Atmosfera 
de promiscuitate care domnea pe vas începuse să i se 
urce la cap. Căscă gura să-l pună la punct, dar el nu-i 
lăsă răgaz să scoată vreun cuvânt. 

— Nu staţi prea multă vreme pe bucata asta de lemn, 
se exprimă el cu obișnuita-i voce guturală, plângăreaţă, 
mă tem că vă dezechilibrati la o scurtătură. Lăsaţi-mă să 


vă trec o frânghie în jurul mijlocului, compania mea 
contează foarte mult pe realizarea acestui proiect și nu 
mă va ierta niciodată că n-am avut suficientă grijă de 
dumneavoastră... 

Prudenţă sau pretext? Nu-și dădea seama. Se ridică, 
ridică cuminte mâinile deasupra capului, în timp ce el îi 
lega mijlocul. Se gândea că i-ar fi plăcut să-i simtă 
mâinile pe pântec. Are probabil mâinile calde și umede. 
Palme plasate sub semnul Lunii. Suspină. 

Işi reluă observaţiile pentru încă o oră, încercând să 
delimiteze în mare curenţii pe care îi va înfrunta mâine. 
Ştia că anumite grupuri aveau obiceiul să devieze către 
stânga orice obiect ce trecea pe deasupra lor, altele din 
contră, le deviau către dreapta. Imperativele religioase 
domneau cel mai adesea asupra acestor comportamente 
obscure, trebuiau înţelese regulile, studiată în miezul 
zilei dinamica mâinilor. Marea trebuia tăiată în felii 
precise, fără surprize. Datele etnologice ar fi ajutat-o 
considerabil în muncă, dar astfel de ipoteze rămâneau 
să se nască mai târziu, niciun explorator nu-și riscase 
pielea prin jungla gnomilor. Puținele lucrări cunoscute 
se alimentau din descrierile făcute în urma 
supravegherii de la distanţă, iar concluziile ce se 
trăgeau din ele luau câteodată căi dintre cele mai 
hazardate. Nu pot fi descifrate secretele unui popor 
observându-l din avion. 

Femeia se ridică, zvâcnind în sus. Sederea prelungită 
pe bompres îi strivise coastele și sternul. Se debarasa de 
coarda de securitate și-și masă ochii cu vârful degetelor. 
David se apropie. 

— Merge treaba? 

Clithonie surâse. 

— Stiti eu sunt ca o furnică care se hotărăște să 
exploreze întreaga suprafaţă a unui balon dirijabil. Am 
nevoie de același entuziasm sau de aceeași inconstientaä. 

— Aveţi de gând să citiţi în toate aceste palme? 

— Da, și apoi să le adun, să le sistematizez. Fiecare 


mână are o bucată dintr-un puzzle, întelegeti? Trebuie 
să aflu ce imagine se formează. 

David simţi un fior straniu străbătându-i ceafa. Tiganca 
repeta aproape cuvânt cu cuvânt o teorie care se 
născuse în urmă cu vreo douăzeci de ani, în perioada de 
început a colecției sale. 

— Nu credeţi că fiecare individ poartă înscris în el un 
microcosm imens, după cum fiecare celulă poartă în ea 
componentele genetice ale corpului pe care contribuie 
să-l formeze? 

— O mână este o celulă, mulţimea este un organism, 
asta vreţi să spuneţi? 

— Da, se poate clona o fiinţă pornind de la o singură 
celulă, credeţi că imaginea mulţimii ar putea fi înscrisă 
într-o singură palmă? Că istoria unui popor se poate citi 
în palma unui copil? 

— E posibil... 

— Dar atunci, ar însemna că fiecare bucată din puzzle 
este la rândul ei, și întreg, și parte. 

— Este o idee interesantă, nu? Deci, de ce să te 
încăpățânezi să construieşti puzzle-ul, când o singură 
bucată este deja suma tuturor celorlalte... 

— M-am gândit adesea la aceste lucruri, murmură 
David cu un aer visător, colecţiile, de exemplu: este 
necesar oare să acumulezi obiecte, sau este suficient să- 
l izolezi pe cel care le rezumă pe toate? Ne putem 
imagina o colecţie care să reducă la un singur obiect, 
obiectul care ar rezuma universul? 

— Da, cu condiţia să posezi cu adevărat piesa cea mai 
bună. 

Faţa tânărului se crispă. 

— Aici e buba, urlă el cu o furie stăpânită care o 
stupefie pe tigancä. Te îndoiești mereu de alegerea 
făcută, iar îndoiala antrenează acumularea. 
Aglomerarea este moartea colectionarului scrupulos. Cu 
cât crește numărul, cu atât devine mai probabilă 
apariția celulelor imperfecte. E o lege statistică, 


inmultind, risti din ce în ce mai mult să distrugi 
unitatea, ar trebui... 

Tăcu, conștient că se lăsase purtat de vechii demoni. 
Dar demersul chiromantei îi părea foarte asemănător 
visului său. Clithonie îl privea cu sprâncenele 
încruntate. 

— Päreti destul de tânăr pentru o ființă atât de 
muncită de obsesiile sumelor, observă ea cu un ton 
degajat nenatural. Tot nu vreţi să-mi arătaţi mâinile? 

— Nu, sunt mâini de trișor. Semnificaţia lor este 
depășită. Doar dacă ne putem întoarce în căsuţa de 
plecare, ca în jocurile de societate. Aţi auzit vorbindu-se 
de o asemenea posibilitate? 

— Nu, nu cred. Nu se trișează cu mâna. Si dacă ati 
făcut-o, șmecheria este înscrisă aici de multă vreme. 

David își îndesă pumnii strânși în buzunare. 

— Nu vă uzati privirea pentru un nimic, făcu el ușor 
agresiv, păstraţi-vă știința pentru ocean. Cred că mașina 
dumneavoastră de calculat se neliniștește... 

Georges-Hubert dansa efectiv, de pe un picior pe 
celălalt, de cinci minute. Clithonie i se alătură după ce-l 
salută scurt pe David. Porni către magazii să-și prepare 
o primă serie de tăblițe de ceară. Abia mâine vor începe 
lucrurile cu adevărat serioase. 

Pe culoar fu răsturnată de Therese, care nu se scuză. 


Therese se așezase lângă Sirce puţin mai devreme. 
Devenise un fel de ritual: de trei zile Sirce apărea pe 
punte, se cätära pe dunetă, unde se instala în poziţia 
lotusului, acoperind cu privirea marea și vasul. Fetiţa 
răsărea aproape imediat de lângă tambuchi și venea să- 
și ia locul pe podeaua alunecoasă, genunchiul ei stâng 
atingea genunchiul drept al femeii. Rămâneau așa ore 
întregi fără să deschidă gura, urmărind manevrele 
tigäncii care, așezată turcește pe bompres, încerca de 
bine, de rău, să preleveze amprentele palmare cu 
ajutorul täblitelor de ceară moale, pe care apoi le clasa 


inginerul. 

— De ce râzi? o întrebă Sirce pe fetiţă, fără să-și miște 
buzele. 

Fetiţa își înclină capul ca o pasăre care încearcă să 
localizeze un sunet. 

— N-ai remarcat că toată lumea numără pe vas? făcu 
ea cu o voce acidă, ușor provocatoare. Tiganca numără 
mâini, inginerul își petrece zile întregi jucându-se cu 
rigla de calcul, Domnișoara adună perle. Orfelinele își 
așteaptă rândul să se scufunde și numără zilele sperând 
că traversarea se va desfășura de această dată fără 
accidente... 

— Dar tu? i-o tăie Sirce. 

— Eu? Eu număr ca toţi ceilalţi, încerc să evaluez, să 
prevăd cât timp mai am la dispoziție până voi deveni 
„fată-n casă”, ca să învăţ să trăiesc cu cârpa de praf în 
mână. 

— Ce spun colegele tale? 

— Rânjesc. Știu foarte bine că în curând domnia mea 
se va sfârși. Peste un an mă vor scuipa de sus pe 
coridoare. Nu mai sunt de-a lor, le incomodez. Nu le mai 
interesez. De altfel, nu interesez pe nimeni pe vasul 
ăsta, poate pe Domnișoara, care numără chisturile și 
căpitanul care își petrece timpul uitându-se cu binoclul 
la chiloţii mei. Dar tu? David? Adunați si voi ceva? 

Sirce avu un surâs rece. 

— David a adunat mult într-o epocă a vieţii sale, cred 
că acum nu-l mai interesează. lar eu... 

Tăcu. Își îndreptă privirea către Clithonie, care stătea 
în picioare la prova. 

— O să cadă! șuieră Therese. Mai mult, îi și enervează, 
iar noi vom suporta consecinţele. 

— Sunt atât de periculoși? 

— Nu, sunt triburi care nu așteaptă decât să pactizeze 
cu companiile maritime, sunt sigură. Cu condiţia însă, să 
încetăm campania de recoltare a perlelor. 

— De ce? 


— Pretind că smulgerea negilor îi omoară. Metastază 
galopantă. De-asta sunt așa de furioși când ne surprind. 
Atâta vreme cât va exista pescuit, relaţiile dintre gnomi 
și marinari vor rămâne otrăvite. 

— I-ai observat cum trăiesc? 

— Se spune că sunt telepati, dar nu-i adevărat. 
Comunică prin gesturi, desenând cu degetul semne pe 
pielea interlocutorului. Regiunile atinse exprimă ideile 
pe care vor să le transmită. Dar, în ansamblu, comunică 
destul de puţin, viaţa lor e vegetativă. Din cauza sărăciei 
substanţelor nutritive din zeama aluvionară, probabil. 

— Dar reproducerea? 

Obrajii Theresei se colorară ușor. 

— Sunt destul de stabili. Vreau să spun că trăiesc, în 
general, o sută cincizeci, două sute de ani. O femeie 
rămâne gravidă doar dacă moare unul dintre ei. Copilul 
care se naște devine adult în șase luni. Astfel, numărul 
lor nu variază niciodată, nu riscă să supraaglomereze 
teritoriul, să se reverse spre maluri sau spre gurile 
fluviilor. Morala lor se bazează pe ispășirea păcatului 
originar, ceea ce-i ajută să suporte munca de cărăuși ce 
li se impune. Nu sunt fiinţe atât de simple cum vor să ne 
lase să credem, dar e foarte dificil de dovedit... 

Făcu o pauză, lăsându-și privirea să alunece peste 
mulțimea de palme fluturate. 

— Sunt ca pietrele din pavajul unui oraș, visă ea cu 
voce tare. Pietre roze în care se află înscris destinul 
cetăţii. Poţi spune că viitorul vasului nostru este deja 
gravat în valurile ce ne poartă... E nemaipomenit, nu 
crezi? Odată am visat că înotam. Eram complet goală și 
coboram până la nivelul mării pe scara de lansare, acolo 
mă întindeam peste palmele întinse, lăsându-mă trecută 
dintr-o mână într-alta. Degetele mă purtau ca pe o 
mângâiere dulce, antrenându-mă în larg fără cel mai 
mic efort din partea mea. Înotam imobilă, fără să îndoi 
mâinile sau picioarele, eram o epavă pe care marea o 
purta de la un țărm la altul. Nu aveam altceva de făcut 


decât să astept, făcându-mă moale, de cauciuc, în cele 
din urmă... 

Se întrerupse brusc, furioasă pe ea însăși că alunecase 
pe panta destăinuirilor. Se ridică dintr-un salt și întoarse 
spatele. 

— Trebuie să plec, sigur mă caută Domnișoara. Salut! 

Sirce o văzu dispărând, înghițită de gura pătrată a 
tambuchiului. Îndată ce rămase singură, tensiunea care 
n-o părăsise de la începutul călătoriei, se lăsă din nou 
grea asupra umerilor săi. 

„Destinul vasului se află înscris în valurile mării”. 
Cuvintele fetiţei îi jucau în minte. De ce? 

Închise ochii. Cu o seară înainte se culcase cu 
Georges-Hubert cu singurul scop de a tatona terenul. Il 
răsturnase în întunericul din magazie și se înfipsese în 
sexul lui, cu gândul ascuns de a-l trage de limbă... 

Se  străduise însă degeaba. Complet paralizat, 
inginerul se exprima monosilabic. Dacă era un agent al 
Maeștrilor Vorbelor, juca tare. De atunci se simţea 
copleșită și totul i se părea suspect: tiganca care vorbea 
puţin, dar vedea tot; Therese și valul ei subit de 
prietenie; căpitanul mereu la pândă, cu binoclul în 
mână, citind pe buze sub pretextul bucuriei tipice 
voaiorului; Domnișoara care... Haide! O lua razna! 
Traversarea se eterniza, iar atmosfera de pe vas începea 
să semene cu cea din serele în care cresc floricele 
tropicale: umedă, caldă, nesănătoasă, amplificând cel 
mai vag iz până la insuportabil. 

Țiganca se tot învârtea în jurul lui David. Simplă 
atracție sexuală sau manevră de abordare? Ar trebui să 
fie atentă, un „accident” aici nu ierta. Nu exista colac de 
salvare pentru nenorocitul care ar fi căzut peste bord. 
N-ar fi murit înecat, ci pur și simplu sfârtecat. Femeia își 
masă tâmplele, era atât de obosită... 


Când se lăsă seara, Clithonie se retrase singură în 
camera ei. Bratele o dureau, șalele o înjunghiau după 


exerciţiile din după amiaza aceea. Ridicase mai mult de 
trei sute cincizeci de amprente, folosind două procedee: 
tăblițe din ceară și foi de hârtie sensibilă la sudoarea 
grasă care umezea în permanenţă pielea piticilor. Doar 
vreo sută erau utilizabile. Celelalte urmau să fie rupte 
sau retopite pentru a fi transformate în noi tăblițe. 
Cearceafurile netede de hârtie tapisau pereţii cabinei. 
Amprentele erau scoase în relief cu bioxid de magneziu, 
după procedeul clasic al chiromantilor, imagini negre de 
palme contractate, agresive, pe care se detașa mulțimea 
de linii albe. Casetele de ceară aminteau de acele mulaje 
ce pot fi întâlnite în muzee, urme de palmă sau de talpă 
lăsate în noroi de un om al cavernelor, urme pe care 
trecerea mileniilor nu le alterase. Descifrase deja în jur 
de douăzeci de amprente, cu lupa în mână. Un fir de 
sudoare îi lucea pe frunte și pe pometii obrajilor. Se 
simțea în mod ciudat apăsată. Când și când răsfoia o 
carte veche, un catastif cu coperte de lemn și cu lacăt, 
lua notițe, apoi se apleca din nou asupra lupei cu 
sprâncenele încruntate. Se opri doar când ceafa îi fu 
străbătută de un junghi îngrozitor. 

Se întinse pe patul lui Georges-Hubert și-și aprinse o 
țigară. Tutunul negru o făcu să tușească, dar nu dădu 
atenţie. Nu-i plăcea ce citise în șanțurile mâinilor 
tuciurii, nu putea suferi acele semne stranii: piramide, 
pentagrame, stele. Atât de rare la oameni, înfloreau în 
grupuri mari, ca niște roiuri, la pigmei. O năpădi 
deodată o bănuială: naufragiile viitoare sunt și ele 
înscrise în palmele piticilor? Eșecurile navelor nu erau 
stabilite deja de-o eternitate? 

Ideea de a ridica o hartă a unui viitor cimitir al vaselor 
n-o încânta din cale-afară, și totuși aceste simboluri 
funeste păreau să indice cu certitudine o participare la o 
acţiune distrugătoare și sângeroasă, destinată să se 
petreacă cu iminentä. Cum va reacţiona Georges-Hubert 
în faţa acestei perspective? Fusese vorba doar de o 
hartă meteorologică, nu de horoscopul navelor. 


Atunci?... 


David îl asculta pe căpitan explicând modul de utilizare 
a unui octant, când unul din oamenii echipajului năvăli 
în cabina de cart. Era palid și nu reușea să se exprime 
decât cu mare greutate, bâlbâindu-se. Le trebui mai 
mult de un minut ca să priceapă că se produsese un 
sabotaj în cală. Un act criminal, care deja punea în 
primejdie de moarte pasagerii și marinarii. 

Agätând din mers o lampă, căpitanul Ornoz se aruncă 
în labirintul coridorului cu David pe urmele sale. 
Sunetul pașilor lor se repercuta din perete în perete ca 
un pumn de pietricele agitate într-un butoi gol. Pe 
măsură ce coborau, aerul se rarefia. O atmosferă grea 
domnea în fundul calei blindate, un amestec de izuri de 
mucegai, de praf și de smoală. Ajunseră, în sfârșit, în 
pragul unei sälite scunde în care erau stivuiti, ca niște 
adevărate ziduri, mormane de saci. Duhoarea 
pestilentialä ce urca din depozit nu lăsa nicio îndoială 
asupra conţinutului sacilor. David l-ar fi identificat chiar 
dacă înainte i s-ar fi înfundat nările cu ceară. Era 
mirosul sucului mâlos, al puroiului și al altor împuticiuni 
ce constituiau hrana piticilor, aruncată mereu peste 
bord de doi mateloti. 

Făcu câţiva pași în încăpere. Cea mai mare parte a 
sacilor, despicati, își vomitau conţinutul sub forma unei 
pulberi de culoare nedefinită, în care se amestecau bulbi 
și ciuperci, licheni și pudră micelică. Putoarea era 
înspăimântătoare, își retinu respiraţia, citise parcă 
undeva că inhalarea anumitor spori duce la o afecţiune a 
plămânilor, adesea mortală. 

Căpitanul nu-și lua atâtea precautii, tropăia nervos 
peste reziduuri, înjurând grosolan, ridicând lampa cât 
mai sus ca să poată determina mai bine întinderea 
dezastrului. 

In acest moment, David fu singurul care remarcă 
spuma ciudată, albă, care acoperea sacii, asemeni 


zăpezii artificiale de care se făcea atâta uz pe brazii de 
Crăciun. Surprinzându-i privirea, Ornoz își extinse 
repertoriul de înjurături. 

— Fungicid, binevoi el într-un târziu să explice. Cineva 
s-a distrat pulverizând peste pachete un produs care 
distruge ciupercile! A sterilizat rezervele. Pricepeti? 
Pudra asta nu e mai hrănitoare acum pentru pitici decât 
scrumul de ţigară! 

David holbă ochii, incredul. 

— Ne-au murit mucegaiurile! insistă Ornoz. Doamne! 
Ce nebun o fi făcut asta? Nu mai avem nimic să 
alimentăm gnomii, e o catastrofă! 

— Dar ar fi trebuit tone de fungicid... 

— Nu domnule, i-o tăie marinarul, ajunge o soluţie 
concentrată. Priviţi... 

Indică pe podea un tub metalic de mărimea unei cutii 
de conserve prevăzut cu un stift, asemeni unei 
grenade... 

— A fost de ajuns sabotorului să deschidă usa, comentă 
Ornoz, să spintece sacii pentru a asigura propagarea 
fungicidului și să arunce bomba. Este un produs utilizat 
în clădirile vechi pentru a îndepărta mizeria organică de 
pe pereţi. Poate fi procurat de la orice farmacist, pentru 
câteva zeci de credite. Nemaipomenit de eficace... 

Tăcu. Buzele i se crispară. Nervozitatea îi accentuase 
contractarea pupilelor de care suferea câteodată. 

— Sacii de dedesubt ar putea fi buni încă, remarcă 
matelotul, dar în momentul în care îi vom degaja, 
produsul chimic îi va ucide... 

— Merită să încercăm, aruncă nervos căpitanul, 
mäturati bine cala înainte, înlăturați toată spuma asta si 
faceti-mi un inventar cu rezervele utilizabile. Trebuie să 
mai existe câteva pachete în camera etravei, numärati-le 
și puneţi un om înarmat să le păzească! 

Pulberea din aer ce plutea în suspensie îl făcu să 
tușească. Scuipă cu furie și porni spre puntile 
superioare. 


— Ce-aveti de gând să faceţi? se interesă David 
prinzându-se de balustrada de aramă a unui culoar. 

— Economii! urlă comandantul. E obligatoriu să-i 
hrănim pe acești pitici cu pipeta, nu va fi ușor, rezervele 
noastre sunt prea mici pentru a ne mai putea permite să 
ajungem pe pământ solid. Fără ceva în schimb, vor 
refuza orice colaborare, ne vor răsturna, sau pur și 
simplu ne vor eșua pe un banc de nisip. Sau mai văzut 
cazuri! Încălzind coca, aș putea câștiga zile, e adevărat, 
dar nici cărbunele nu e inepuizabil. Cel care a făcut asta 
este precis un fanatic, condamnându-ne se condamnă și 
pe el. Ce porcărie! 

Lăsându-l pe David în mijlocul coridorului, se lansă în 
asaltul unei scări și dispăru în deschiderea luminată a 
tambuchiului. Tânărul rămase o clipă nehotărât, apoi se 
duse să ciocănească la ușa Sircei. Aceasta îi deschise 
imediat, alarmată. 

— Am auzit rumoare, ce s-a întâmplat? Matelotii 
murmură deja cu capetele plecate... 

O puse la curent. 

— Eram sigură! făcu ea cu privirea înnegurată. O 
lovitură a Maestrilor Vorbelor. Unul de-al lor ne-a 
urmărit. Pe noi ne vizează acest sabotaj. Vor să ne 
împiedice să mergem până la capăt! 

— Dar cine? 

— Țiganca, inginerul, guvernanta, vreun marinar! Nu 
contează, sunt peste tot. Țiganca este o suspectă foarte 
probabilă, meseria asta idioată pe care o practică nu 
poate fi decât o acoperire... 

— Clithonie? De ce nu Georges-Hubert, tipul cu 
ecuaţia? 

Ea ridică din umeri. 

— Nu contează! Fără „carburant” niciun vas n-a reușit 
să încheie traversarea. Piticii ne vor arunca pe un banc 
de nisip, apoi își vor încrucișa braţele, lăsându-ne să 
murim de foame. Când ni se vor termina proviziile, le 
vom mânca pe orfeline, apoi... 


Se priviră în tăcere. Zgomote de cavalcadă se ridicau 
de pe puntea din spate. 

— Ornoz e de părere să recurgă și la cazanul de 
încălzire, murmură David cu o voce neconvingătoare. Ar 
putea să încingă fundul vasului, nu? 

— Douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru? Ar 
trebui să ardă o pădure întreagă! Mai avem cinci zile 
bune de mers, nicio cocă nu a fost încălzită atâta vreme. 
E doar o metodă de degajare în caz de furtună sau de 
mare prea liniștită, o strategie care nu depășește 
niciodată câteva ore... Mi-e teamă că situaţia o să scape 
curând de sub control. Ne așteaptă o revoltă ori un val 
de panică. Puștoaicele vor fi primele care o vor lua 
razna. Doar dacă nu-i vine cuiva ideea de a face o serie 
de „sacrificii zeilor marini”! 

— Crezi că ar fi cineva în stare să le arunce pe orfane 
peste bord pentru a îndepărta furia piticilor? 

— Nu e exclus! 

David simţi un frison puternic de-a lungul coloanei 
vertebrale, pielea i se făcu ca de găină. Si-o imagină pe 
Therese legată snop de un grup de marinari furioși și 
aruncată în holocaustul hoardelor de mâini întinse. 
Perspectiva îi făcu greață... 

Către amiază porni să-l caute pe Ornoz pe pasarela 
comandamentului. Căpitanul îl întâmpină prost dispus. 
Părea gata să explodeze. 

— Mai avem provizii de sucuri pentru două zile, făcu el 
cu o voce stinsă. Raţionalizând ar putea să-mi ajungă 
pentru trei. Dar, în acest caz, va fi încetinit ritmul de 
înaintare și vom pierde la distanţa parcursă ceea ce 
câștigăm la alimente. O altă tehnică ar fi să folosim 
alternativ mângâierea și ciomagul: o mână de pulbere, 
apoi o portie de jar si tot așa. Nu știu care ar fi mai 
bună. Mai mult, am constatat la inventar că rezervele de 
lemn pentru foc sunt umede. Probabil infiltraţii. Nu va fi 
prea ușor să încingem cazanul. Dacă aș ști cine-i 
ticălosul care s-a amuzat sabotând rezervele!... 


David bătu în retragere. La jumătatea drumului către 
provă se întâlni cu Clithonie. Tiganca afișa un aer 
sumbru, meditativ. 

— Aţi aflat? îl întrebă ea, înfășurându-se zgribulită în 
mantaua tocită. 

Cum el încuviinţă, continuă: 

— Mă așteptam de câteva zile... 

— Bänuiti pe cineva? 

— Nu! Vreau să spun sabotajul! Am citit în palme. 
Prevestirea unei catastrofe iminente, a unui naufragiu. 
Despre noi era vorba. 

— Sunteţi tare pesimistă! 

— Dumneavoastră, nu? 

Nu găsi nimic să-i răspundă. 

Atmosfera de la bord se deteriora foarte rapid. 
Oamenii echipajului murmurau deoparte, privindu-i pe 
pasageri cu un aer plin de subîntelesuri. 

Tensiunea mocnea în căutarea unui tap ispăşitor. 
David se simţi și el curând suspectat. Sirce, care știa să 
se facă invizibilă când trebuia, trăgea cu urechea la 
rumoarea mulţimii. 

— Le e frică! declară ea, aruncă vina asupra noastră. 
Câţiva au început să lanseze ideea că și căpitanul a fost 
neglijent și că nu mai controlează situaţia. Nişte 
smecherasi susțin că ar fi bine să facem cale-ntoarsă, să- 
ncercăm să tăiem drumul altui vas și să-i cerem sprijin. 
Un ajutor de maistru a emis ideea de a ne servi de 
pescuitoarele de perle ca monedă de schimb, să le 
abandonăm piticilor una după cealaltă... 

— Vorbești serios? 

— Ştii foarte bine că piticii le urau pe puștoaice. 
Culegerea perlelor a făcut destui canceroși printre ei, 
nu vor fi nemulțumiți, bănuiesc, dacă li se va face un 
astfel de cadou. Se poate imagina chiar un troc: o fetiță 
la zece kilometri de exemplu. 

David se întreba dacă femeia glumea sau ideea își 
făcuse deja loc în mintea ei. Cum era mai înclinat să 


creadă această ultimă ipoteză, preferă să schimbe 
subiectul. 

— Când va aprinde Ornoz vatra? 

— Mâine, fără îndoială. Rationalizarea a dus deja la 
scăderea vitezei de croazieră cu treizeci la sută. Voi 
încerca să fac rost de niște arme, dacă va avea loco 
revoltă, e mai bine să ai cu ce să te aperi. 


Noaptea păru tare lungă, în zori înaintarea navei scăzu 
și mai mult. Crescu în schimb zgomotul făcut de palmele 
lovite pe cocă. Cât despre tangaj, acesta se 
transformase într-un șir de zgâlţâieli deosebit de 
neplăcute. Vasul nu mai înainta, trepida pe loc. Prost 
dispusă, Domnișoara acceptă să suspende campania de 
recoltare a perlelor. Clithonie și Georges-Hubert nu mai 
îndrăzneau să ridice nicio amprentă. 

Comandantul ordonă scoaterea unei porţiuni din 
punte. David privea cu milă minunatul pachet ce-și 
pierdea șipcile una după alta. Nu se mai ţinea acum cont 
de ceară și de lustruit. Către ora zece se ridică un miros 
de fum ce încarcă aerul în jur și un val de funingine ieși 
din magazie,  prelingându-se printre  interstiţiile 
sabordurilor ca începuturile unui incendiu. 

— Gata! mormăi un matelot. Se încălzește! Să-i ia 
dracu pe ticăloșii ăștia, să-și prăjească toţi șoriciul până 
la os! 

— Mai taci! urlă coechipierul său, o să fii mai puţin 
viteaz când o s-ajungi printre ei! 

Își făcu semnul crucii la simpla evocare a acestei 
perspective. Stomacul lui David se contractă ciudat și 
valuri de sudoare i se porniră dinspre subtiori, 
prelingându-se pe coapse. 

Nu mai îndrăznea să se apropie de bastingaj pentru a 
examina coca. Un miros de aer încins făcea aerul să 
vibreze, amintind de-o sobă ce duduie sau de-o 
locomotivă în staţie. Gurile de ventilaţie scuipau trâmbe 
opace pe care vântul avea tendinţa să le arunce înapoi 


pe punte, înecând pasagerii într-un nor de foc artificial. 

„Un camuflaj nemaipomenit pentru o lovitură de 
cutit!”, gândi David inspectând cu nervozitate în spatele 
lui. Ritmul deplasării crescu sensibil, mișcarea de 
legănare de asemenea. Carcasa încinsă era dată cât mai 
repede mai departe, mâinile se scufundau apoi în mâl. 
David surâse. Poate o vor scoate totuși la capăt? 

Când începu să se lase seara, David porni iarăși în 
căutarea căpitanului. Marinarul părea și mai neliniștit 
decât dimineaţa, iar tânărul observă că de la brâu îi 
ieșea tocul unui vechi pistol. Noaptea era friguroasă. 
Deasupra lor cerul senin își întinsese mantia de stele. 

Ornoz se adăposti de vânt pentru a-și aprinde pipa. 
Trăgea din ea cu zgomot. Lumina brichetei îi accentua 
relieful colturos al feţei, scoțând în evidenţă aspectul 
scortos al tenului tăbăcit. 

— Mai bine as fi rămas în aviaţie, murmură el după un 
timp, cel puţin pe o navă spaţială ai cu ce te apăra. Ai 
reactoare, ești stăpân pe direcţia ei și pe viteză. In 
balonul ăsta de săpun nu există nimic, nici cârmă, nici 
elice. Marea e cea care comandă, sau aproape... E ca și 
cum ai urca într-o mașină fără motor și volan și strada 
te-ar trage încotro are chef. De neconceput! 

— Aţi fost militar? 

— Am participat la sfârșitul conflictului, lua-l-ar dracu. 
Nu mai știam nici pentru ce ne batem. Lamentabil. După 
care am brăzdat cosmosul pentru Compania Bibliilor 
Roșii. 

— Poftim? 

— Da, așa-i, sunteţi prea tânăr ca să știți ce-i cu ea. La 
sfârșitul războiului multă lume a rămas complet 
debusolată. Valorile, religia, toate fuseseră măturate. 
Prezidiul s-a temut de o criză de nihilism generalizată 
care ar fi putut bloca orice încercare de redresare 
economică. Cum oamenii nu voiau să consume nimic, s-a 
mizat totul pe religie, pe misticism. Asta e ceea ce făcea 
Compania Bibliilor Roșii. Fabrica mitologii, cosmogonii, 


mituri, legende pentru toate gusturile. Aveau un birou 
de creaţie compus din zeci de cercetători: scriitori 
șomeri, sociologi, psihiatri și tot tacâmul. Când era pusă 
pe picioare o religie, concepută, tipărită, plecam s-o 
vindem ca pe orice marfă în cutare sau cutare ţinut. Li 
se spunea șefilor acestor regiuni cam așa: „Poporul 
vostru s-a împrăștiat, nu mai există niciun factor de 
coeziune socială, domnește anarhia, statul nu mai are 
nicio putere. Vă aducem mijlocul prin care puteți aduna 
toți acești rătăcitori sub un singur principiu, sub o 
singură forță: superstitia!” În general, mergea. Momeala 
prindea. Cumpărau proiectul în întregime. Atunci 
începea marele joc. Împrăștiam prin triburi un număr de 
falși profeti, de predicatori însărcinaţi să anunţe venirea 
iminentă a unui Mesia. Trei luni mai târziu, așa-zisul 
Mesia se arăta, făcând miracole, trucate, desigur, și 
începea să se vânture prin ţară pentru a convinge 
oamenii. O mulţime de complici fugeau pe urmele lui, 
înmulţind  „vindecările miraculoase”,  prezicerile, 
semnele cerului... Apoi împrăștiam bibliile și pe urmă 
plecam cu circul în altă parte. Erau vremuri minunate. 
Nicio clipă nu te plictiseai! Către sfârșit eram atât de 
cunoscuţi ca buni politicieni, că veneau ambasadori din 
toate colţurile galaxiei să ne dea comenzi. Ni se spunea: 
„lată, ne-ar trebui ceva bazat pe sex, pe zeificarea 
șefului, ceva care să justifice sclavia, inegalitatile 
sociale, o credință care fortifică sistemul castelor, etc.” 
Si li se adapta după dorinţă religia, cu miracolele și 
apariţiile de rigoare. Bugetul figuratiei era enorm: 
prezicători, preoţi, falși infirmi, specialiști în efecte 
speciale,  machiori... O administraţie întreagă de 
superproductie! Se vindeau religii, zei, precum casele 
din prefabricate. Apoi piaţa s-a saturat treptat, 
vânzătorii de mitologii se întorceau cu coada între 
picioare, cu scenariile sub braţ. Societatea a dat 
faliment și a trebui să mă recalific... 
— De ce marina? 


Ornoz suflă un jet dublu de fum. 

— Penurie de carburant. Puțin câte putin s-a renunţat 
la transporturile galactice. A început să se spună că evul 
mediu nu putea fi chiar rău! 

Tăcu, cu privirea în gol. Plesnetul palmelor pe cocă 
umplea aerul cu un freamăt sacadat de pistoane. David 
simţi că butoiul amintirilor era pe cale să-și piardă 
cepul. Căpitanul își reluase deja monologul, cu ochi ficși, 
preocupându-se prea puţin dacă celălalt îl asculta în 
continuare. 

Boala marinarilor, hemoragia memoriei la orele de 
cart. Se trezeau încleiaţi în această melasă puternică, în 
această amortealà a ființei în care inima se umple de 
melancolie cu setea unui burete uscat. 

— Am văzut locuri bizare; odată, pe Cytonia, am ajuns 
pe o insulă pierdută în mijlocul oceanului. O insulă 
condamnată la moarte. Savantii îi  prevăzuseră 
distrugerea în urmă cu cincisprezece ani. Se cunoștea 
tot despre data sinistrului: ora, ziua. Totul, ce mai, și 
totuși nimeni nu se mișca din loc. Când mi-am exprimat 
mirarea, mi s-a răspuns că se apropia un meteorit pe o 
traiectorie precisă și cu viteză constantă. Punctul de 
impact fusese calculat cu precizie, era chiar suprafaţa 
insulei. Altfel spus, bolovanul ar fi turtit complet 
regiunea, s-ar fi înfipt ca-n brânză. N-ar mai fi rămas 
nimic. Meteoritul se suprapunea peste conturul insulei 
ca două monede de aceeași valoare! Cu atât mai de 
neconceput era faptul că evenimentul urma să se 
producă peste șase luni și nimeni nu făcea impresia că 
ar vrea să-și facă măcar bagajele. Un specialist mi-a 
mărturisit că constataseră o serie de transformări la 
băștinași. Pe măsură ce se apropia sorocul, întâlnirea 
fatală, morfologia locuitorilor se modifica. Deveneau din 
ce în ce mai frumoși, aducând pe lume copii de o 
delicateţe nemaiîntâlnită, întregul potential genetic 
evolua către perfecţiune... La apropierea morții se 
preschimbau în  supraoameni. De parcă această 


scadenţă contribuia la purificarea lor, la dezvoltarea 
darurilor naturii depozitate în ei... Ciudat, nu? Insula 
fusese supranumită „Nicovala”... 

— Meteoritul a căzut până la urmă? 

— Da, la data prevăzută de savanţi. Si nimeni n-a 
scăpat. Au preferat să rămână pe nicovală, în așteptarea 
ciocanului care-i va turti. Vi se pare ceva normal? 

David făcu un gest vag. N-avea deloc chef să filosofeze. 
Căpitanul deveni din nou îmbufnat, morocănos, ca un 
melc care tocmai a dat de un pic de sare și se retrage în 
cochilia lui. David se îndepărtă, discursurile marinarului 
îi produseseră ametealä. Incercä să-și imagineze 
naufragiul vasului, bărcile coborâte în mare grabă, 
lăsate furiei piticilor care nu vor pregeta să le dea peste 
cap. Cât vor mai putea rezista oare? Sperase să fie 
lămurit cât de cât, comandantul îl copleșise însă sub 
ploaia amintirilor de luptător. Dar comandantul știa oare 
mai multe decât pasagerii? Nimic nu era mai puţin 
sigur! 

Când se întoarse în cabină, Sirce îi arătă o secure de 
incendiu și o sabie de abordaj pe care reușise să le fure 
fără a atrage atenţia matelotilor. Spera oare să-și 
deschidă drum în mare asemeni unui explorator ce-și 
taie calea printre liane cu lovituri de macetă? Ar fi avut 
chef să-i spună că era ridicolă, dar îi lipsea curajul. În 
schimb, îi pomeni despre „Nicovală”. Avu impresia că ea 
nu-l asculta. 


Fură treziti în zori de un miros întepätor de fum, care-i 
făcu să tușească gata să-și scuipe plămânii. David crezu 
un moment că nava sfârșise prin a lua foc. Dar Sirce, 
care sărise deja pe culoar, îi spuse că era vorba doar de 
scândurile punţii, îmbibate cu ceară care, aruncate în 
cazan, protestau în felul lor, răspândind această ceaţă 
cu parfum de funingine. Therese îi aștepta pe terasa 
superioară. Vântul îi lipea fusta plisată de coapse. 

— Acolo! făcu ea cu degetul întins, indicând în faţa ei, 


o furtună! N 

David îşi îngustă ochii. Intr-adevär, se distingea 
undeva, la linia orizontului, o colcăială tumultoasă de 
mâini fluturate. Părea o spirală ce se tot lărgea. 

— Ei știu că nu mai avem cu ce-i hrăni, murmură fetița. 
Coca încinsă le-a dezläntuit furia. Vor face tot ce le stă 
în putinţă ca să ne amărască viaţa... 

— Durerea nu le va lăsa timpul să-și construiască o 
strategie! i-o tăie scurt Sirce. 

Therese ridică din umeri. 

— Nu fi chiar așa de sigur! aruncă ea cu un ton 
încăpățânat. Acum sunt preveniti, își vor muia mâinile în 
noroiul de pe fund și-și vor confectiona astfel mănuși din 
mâl pe care-l vor lăsa să se usuce. Vor relua operaţia 
până ce palmele lor vor fi acoperite de un strat destul de 
gros ca să le izoleze de arsura carenei. l-am văzut 
făcând deja asta. Nu mai putem conta pe surpriză și 
căpitanul ne afumă degeaba! 

Ultimele cuvinte sunară ca o sentinţă. Le întoarse 
spatele și se îndepărtă sărind într-un picior. David era 
neliniștit. 

— Crezi că are dreptate? o întrebă pe Sirce. 

Tânăra se încruntă. 

— Probabil! Micuța asta zurbagie pare să știe ce 
vorbește. Ne-ar fi de mare folos în caz de naufragiu. 
Ocupă-te de ea, e clar că-și caută un tată. Tu 
îndeplinești mai multe condiţii: ești în același timp și 
tată și bunic! 

David se îndepărtă scârbit. Ironia Sircei îi produse o 
senzaţie de vomă. Se apropie de Therese, dar orfana 
rămase surdă la orice tentativă de conversaţie și chiar îl 
părăsi fluierând provocator. 

— E un copil dificil, observă guvernanta pe care n-o 
văzuse apropiindu-se, dar e o pescuitoare remarcabilă! 

Cu două priviri nervoase aruncate în jur se asigură că 
nu-i aude nimeni și murmură pe un ton confidential: 

— Sunt foarte neliniștită. Toate aceste zvonuri despre 


naufragiu... Ce părere aveţi? Responsabilitatea mea este 
atât de mare!... 

— Vorbiti despre copii, bănuiesc? 

Ea sughiță de mirare. 

— Nu, nu! Despre perle vorbesc! Marinarii ăștia nu-mi 
inspiră deloc încredere. Vor încerca să pună mâna 
probabil pe bijuterii cu ocazia evacuării navei. N-aș 
putea să-i acuz, bineînţeles, dar responsabilitatea asta 
atârnă greu... O asemenea comoară! În caz de scandal 
mă pot baza pe dumneavoastră? 

Uluit, David făcu o mutră care putea fi luată drept o 
afirmaţie. Ușurată, infirmiera dispăru, fandosindu-se. 
„Babă nebună!” gândi el și se așeză pe o grămadă de 
lemne. Erau nebuni cu toţii, nebuni... 

Fără să-și mai urmeze cursul gândurilor, constată subit 
că avea chef să facă dragoste. O dorinţă arzătoare, 
devastatoare, distrugătoare. Ascultând de acest impuls, 
cobori în grabă scara și ciocăni la usa tigäncii. Georges- 
Hubert veni să-i deschidă. Fuma. Când îl recunoscu pe 
David, sprâncenele i se ridicară într-un accent 
circumflex. 

— Am venit să fac dragoste cu tine, făcu tânărul. 

Inginerul se împurpura la faţă. Tiganca surâse si 
întinse mâna. David făcu un pas înainte. 

— Vă las, tuși Georges-Hubert, ieșind, cu calculatorul 
în mână. 

— Credeam că nu mai vii, observă Clithonie, îţi promit 
că nu-ţi voi privi mâinile! 

Aruncă cearceaful cu o lovitură de genunchi, era 
goală... 


În primele ore ale dimineţii etrava pătrunse ca un ic în 
cercul palpitând al furtunii. Imediat vasul se cabră, 
cuprins de convulsii. Chila, scuturată de spasme de 
nestingherit, începu să geamă din toate buloanele. In 
cabine, în cale, în buncăre, oamenii adormiti se 
rostogoliră din hamace sau din cușete. Tot ce nu era 


solid ancorat începu o mișcare de du-te-vino dintr-o 
parte în cealaltă a vasului, lovind, sfărâmând uși și 
pereţi. David și Clithonie săriră din pat pentru a scăpa 
de forța oarbă, gata să-i strivească, a unui butoi imens 
ce pulverizase ușa într-o explozie de așchii. Abia intrat, 
recipientul făcu cale-ntoarsă și dispăru pe coridor cu un 
zgomot de tunet. Sub picioarele lor podeaua scârtâia 
sinistru. Afară tumultul aplauzelor acoperea vocile, 
sufoca cuvintele asemeni unei gigantice averse. 

David si tiganca își recuperară, de bine de rău, 
hainele. Culoarul era liber, butoiul sfârșise prin a face 
un hublou în bord și dispăruse în gol. Din toate părţile 
se ridicau mugete incoerente, urlete de furie sau de 
panică. David înţelese că Therese avusese dreptate. 
Coca încinsă nu-i mai impresiona pe gnomii care 
începuseră să legene vasul dintr-o parte în alta. Sirce și 
Georges-Hubert se luptau să se ţină drepţi în pofida 
înclinării podelei și, cramponati de balustrada de cupru, 
încercau să ajungă pe punte. Afară confuzia era totală. 
În patru labe, pe dunetă, căpitanul îi înjura pe marinarii 
terorizati care se agitau la picioarele macaralelor, 
încercând să coboare bărcile de salvare. 

Una din baleniere cedă sub greutatea mulţimii care 
năvălise în ea și căzu ca un bolovan în mijlocul piticilor, 
strivind vreo zece în momentul impactului. Îngheţat de 
oroare, David văzu cum breșa astfel creată se umplu în 
zece secunde, ca o rană ce se cicatrizează instantaneu. 
Mai mult târându-se decât alergând, se trase către 
puntea din spate. O nimica toată l-ar fi putut arunca 
peste bord din culcușul pe care și-l încropi. Ornoz îi veni 
în ajutor, întinzându-i o mână mare și aspră, în acel 
moment tânărul zări trâmbele de fum ce ieșeau dintre 
scândurile sabordului. 

— Puterea cu care ne scutură ca pe niște pruni a reușit 
să răstoarne și cazanul! urlă Ornoz. Cărbunii s-au 
împrăștiat în toate direcţiile, focul a cuprins magazia. 

Nu putu spune mai mult, o zgâlţâială puternică îl 


aruncă înapoi, dându-l peste cap. Cu degetele 
cramponate de un odgon, David urmărea cu privirea 
tovarășii de călătorie ce zigzagau în lungul punţii. 
Scândurile smulse în zilele precedente căscaseră breșe 
periculoase în parchetul cândva atât de bine lustruit, și 
cel mai mic pas greșit îi putea arunca în găurile adânci, 
cu capul înainte. In extremitatea opusă a navei, 
Domnișoara aduna orfanele, fără a uita totuși să strângă 
tare la pieptul anemic cufărașul de aramă ce închidea 
recolta de perle, față de care avea „responsabilitate”. La 
fiecare scuturare, fetiţele se rostogoleau unele peste 
altele ca niște popice, chitäind ca șoarecii prinși în 
cursă. Ruliul făcea micile ambarcaţiuni să penduleze, 
făcând imposibilă orice manevră. Balenierele rămâneau 
atârnate tragic în scripetii lor, balansoare de coșmar ale 
căror nacele amenințau în orice moment să rupă 
frânghiile de care erau legate. 

David îngenunche, încercând s-o repereze pe Therese 
în mijlocul mâinilor, capetelor livide și al fustelor 
ridicate, dar un nou șoc îl aruncă în balustrada pasarelei 
comandantului. Urlă de durere, cu coastele julite. 

Un nor gros de fum se ridică din teuga din faţă, 
înecând-o pe guvernantă si întregul ei pension în 
volutele unei ciuperci opace în plină expansiune. 

„În treizeci de secunde vor fi cu toate asfixiate!” îşi 
spuse David, care se străduia cu greu să-și recapete 
poziția verticală. Mâna Sircei se crispă pe umărul lui. 
Instinctiv își trecu braţul în jurul șalelor tinerei femei și 
o trase pe dunetă. Sirce avea arcada dreaptă crăpată, 
sângele îi acoperea deja jumătate din faţă. li strigă ceva, 
dar el nu înţelese. Vântul aducea fumul spre ei. O 
tornadă de scântei se abătu asupra lor, săpându-le în 
haine o mulțime de cratere fumegânde. 

— Trebuie să coborâti! urlă către el comandantul. 
Coborâti, repede! 

Le indică tambuchiul care conducea către fostul careu 
al ofiţerilor. Se aruncară într-acolo cu capul înainte, abia 


trăgându-și sufletul. 

— Unde e Clithonie? întrebă David cu respiraţia tăiată. 

Sirce făcu un gest vag. 

— Era în urma mea cu Georges-Hubert, Trebuie să 
ajungă și ea curând... 

— Pe aici!  mârâi căpitanul, dgräbiti-vä pentru 
Dumnezeu! 

Scoase de sub cămașă o cheie și se chinuia să deschidă 
un lacăt ce bloca intrarea într-o cabină. Clithonie nu mai 
venea. Pentru o clipă se gândi cu groază că Sirce 
profitase de perdeaua de fum pentru a o lichida pe cea 
pe care o bănuia încă de la plecare că ar fi spioana 
Maestrilor Cuvintelor. I-ar fi fost de-ajuns o lovitură 
după ceafă cu ocazia unei busculade, a unei piedici sau 
a unei încăierări... Imaginile îi defilau prin faţa ochilor, 
mâinile i se făcuseră de gheaţă. Figura ascuţită a 
tigäncii se contura, în fine, în  deschizătura 
tambuchiului. Funinginea îi desenase tatuaje curioase 
pe pometi. 

— Unde e Georges-Hubert? articulă ea între două 
accese de tuse. 

David dădu să deschidă gura, când îl trase violent de 
braţ căpitanul. 

— Ajută-mă să fac ușa asta să se deschidă o dată! Sau 
ne lăsăm toţi pielea pe-aici! 

Fără să înţeleagă nimic, David se propti în canatul de 
teck și împinse. Ușa catadicsi, în fine, să alunece greoi, 
cu un scârtâit strident, descoperind un fel de cuier 
imens în care atârnau lucioase și zăngănitoare piese de 
metal ciudate... 

— Ce mai sunt și astea? se miră Sirce, s-ar putea 
spune că sunt armuri... 

— Dacă vrei, făcu Ornoz gâfâind, în nomenclator 
figurează ca „echipament de salvare special, destinat 
ofițerilor și pasagerilor de marcă”. 

David căscă ochii. Șase cuirase cu ornamente în relief 
tremurau în suportul lor în ritmul trepidatiilor navei. 


Erau adevärati coconi de bronz cu buloane enorme. 
Căștile, al căror geam era protejat cu plasă de oţel, 
aminteau de cele ale scafandrilor din antichitate. 
Carapacele strălucitoare, cu articulaţii butucănoase, 
prevăzute cu cârlige în locul mâinilor, degajau un aer 
amenintätor. 

— Trebuie să ni le punem! explică Ornoz, sunt 
echipamente de supravieţuire, singurele care ne vor 
permite să ne deplasăm în picioare printre pitici fără să 
fim sfâsiati imediat! Dacă doriţi, putem spune că sunt 
veste de salvare adaptate condiţiilor acestei mări! 

— Vreti să ne faceţi să îmbrăcăm chestiile astea? 
exclamă Clithonie cu sprâncenele ridicate. Dar trebuie 
să cântărească tone! Nu vom putea nici să ridicăm un 
deget vreodată! 

— Ba da! urlă căpitanul enervat. Fiecare cuirasă este 
echipată cu un motor cu baterii. Cea mai mică dintre 
mișcările voastre va fi amplificată, transmisă, cuplată 
printr-un sistem de biele și pistoane. N-am timp de 
explicaţii. Autonomia de funcţionare este de trei zile, 
după această perioadă vă veţi trezi prizonieri într-o 
carcasă inertă. Nu vă mocäiti pe drum. Veţi găsi o 
busolă în cască și un tub legat direct la rezervorul de 
pastă nutritivă-hidratantă. Este suficient să sugeti din 
el..., făcu o pauză, tuși, apoi reluă cu oarecare jenă, sunt 
cam vechi costumele astea de scafandru, nu-i așa? De- 
asta nu s-a prevăzut nimic în problema evacuării 
dejectiilor organice... Intelegeti ce vreau să spun? Am 
ținut să evităm prea multe deschideri, site, să prevedem 
un minimum de suprafeţe vulnerabile... Există o notă de 
întrebuințare pe partea dreaptă a căștii. Puteţi 
improviza. Acum hotărâţi-vă, altfel vom arde de vii! 

Pentru a da exemplu, se apropie de unul dintre 
scafandri și deschise o trapă dorsală. Prinzându-se de 
mânerele fixate pe laterale, își introduse picioarele unul 
după celălalt în cavitățile prevăzute pentru acest scop, 
apoi, coborând capul, dispăru până la umeri în 


deschizătura coifului. David bănuia că dimensiunea 
costumului era concepută pentru o talie ușor superioară 
celei normale. În pofida corpolentei sale, Ornoz semăna 
cu un pitic ce îmbracă armura unui uriaș. 

— Trapa se încuie din interior, conchise căpitanul, nu 
uitaţi să trageţi zăvoarele, altfel gnomii vă vor extrage 
de acolo cum se scoate un melc din cochilie! Actionati 
apoi perna pneumatică pentru a vă ridica la înălțimea 
hubloului. Hai! O dată ajunși jos, ţineţi tot către sud. 
Dacă mergeţi întins, veţi ajunge la mal în două zile. 
Noroc! 

Trapa dorsală se închise cu un pocnet sec, un huruit de 
zăvor se auzi din măruntaiele colosului din bronz. Timp 
de zece minute nu se mai întâmplă nimic, apoi armura 
lucioasă se înălţă cu un scrâsnet ruginit. Cu pielea ca de 
găină, David se holba la balonul căștii care atingea 
plafonul. 

„Va cădea! nu se putu el opri să gândească. Va face o 
gaură în podea și se va trezi direct în cală, în mijlocul 
flăcărilor din cazan!” 

Ideea îl făcu să se cutremure. Răsuflă ușurat când văzu 
masa metalică urnindu-se din loc în direcţia punţii. 
Avansa într-un fel de bălăbăneală grotescă, ce n-avea 
nimic omenesc. David se aștepta din clipă-n clipă să-l 
vadă scufundându-se cu graţia unui bolovan ce se 
rostogolește într-o expoziţie de portelanuri chinezești. 
Sirce îi scoase pe toţi din visare. 

— Ce mai așteptați? Să ajungă focul până la noi? 

— Dar Georges-Hubert? protestă tiganca. 

Sirce ridică din umeri și începu să se strecoare în 
costumul cel mai apropiat. 

— David! strigă ea cu un ton autoritar. Grăbește-te! Nu 
simţi căldura? 

Avea dreptate. De câteva minute un suflu fierbinte le 
biciuia pielea. 

— Clithonie! Repede! o rugă David. 

— Mai aştept un minut! se smiorcăi ea. Du-te înainte, 


te ajung din urmă... 

David ezită. Se zbătea între rușine și frică. Se decise în 
sfârșit, se introduse în cochilia de bronz, trase usita 
după el și se încuie bâjbâind. Era beznă în interiorul 
armurii. Un miros acid îi înțepa nările. Fu asaltat de un 
oribil sentiment de claustrofobie. Parcă-l închisese 
cineva în interiorul unei statui sau îl vârâse într-un 
sarcofag. Simti nevoia nestăpânită să iasă, dar se 
controlă. Găsi pe pipăite un fel de manivelă, care, odată 
acționată, făcu să i se ridice între picioare o sa ca de 
bicicletă. Ascensiunea îl făcu să poată privi deschiderea 
ca David să se poate face recunoscut. 

Fetița o șterse în patru labe, mișcându-și caraghios 
fesele scoase în evidenţă de chilotul fin de mătase, 
murdar acum de funingine. Fugea fără să se gândească 
la pericol, îndreptându-se în direcţia flăcărilor. David se 
răsuci cu dificultate, deschise zăvoarele și căscă trapa 
dorsală a scafandrului, după care își săltă casca, făcând- 
o să alunece în balamale, degajându-și fața. 

— Therese! 

Trebui să repete de trei ori chemarea, înainte ca vocea 
sa să pătrundă în creierul fetiţei. Total nedumerită, îl 
fixa cu gura căscată. Un firicel de salivă se scurgea 
unindu-i buzele înnegrite. 

— Therese! Repede! 

Ceea ce făcea el era o nebunie, era conștient de asta. 
Sub tălpile lui cu crampoane, duneta pârâia ca un 
mănunchi de vreascuri în vatră. In sfârșit, puștoaica își 
recapătă prezenţa de spirit, se ridică și-i fugi în 
întâmpinare. Avea pupilele teribil de dilatate din cauza 
fricii, nările-i palpitau dispneic. 

— Ascultă! îi strigă el, încercând să domine clocotul 
incendiului. E un scafandru de salvare. E singura 
noastră șansă. E destul de încăpător pentru un adult și 
un copil, cel putin așa cred. Urcä-te si așează-te în 
spatele meu. Îţi vei petrece braţele în jurul gâtului meu. 
Ai priceput? 


Fata dădu din cap. O ajută să se catere în armură, 
încercând, în același timp, să menţină echilibrul 
mașinăriei. Când fetița fu în cârca lui îi spuse să-și 
coboare capul și să tragă de clapa de acces. Auzi 
scrâșnetul zăvoarelor cu un sentiment de ușurare. 

— Ai închis bine? 

Nu-i răspunse, dar crispă degetele. Respirația ei 
umplea carapacea, șuierătoare, speriată. David făcu 
câţiva pași. Centrul de greutate se deplasase ușor, 
făcând mașina mai puţin stabilă ca înainte. Casca nu era 
suficient de încăpătoare, pentru ambele capete si 
Therese fu obligată să-și lipească nasul de omoplatii 
tânărului. 

— Mă dor picioarele, gemu ea cu o voce smiorcăită, în 
timp ce el își înfigea cârligele în lanţul de ancoră atârnat 
de troliu. 

— Treceţi-le în față, făcu el concentrat asupra 
manevrelor de coborâre, înnoadä-le în jurul taliei mele și 
nu mai mișca! 

Se străduia să n-o repeadă. Era de-ajuns s-o apuce o 
criză de nervi în clipa când se aflau pe muchia navei, 
spânzurați deasupra golului prin puterea cârligelor, ca 
să-l facă să piardă controlul scafandrului. N-ar fi rezistat 
niciunul nici celălalt unei căderi de la patruzeci de 
metri... 

Reuși, în fine, să încalece balustrada, cu fălcile 
nichelate ale cleștilor petrecute prin zalele lanţului și-și 
începu legănarea deasupra valurilor de mâini întinse, 
asemeni balansului unui pendul. Senzorii lipiti de 
degetele sale transmiteau cu fidelitate fiecare gest 
articulaţiilor din metal, care reproduceau aceeași 
pantomimă cu o jumătate de secundă întârziere. 
Therese plângea în spatele său, udându-i cămașa; 
braţele i se crispau cu atâta putere în jurul gâtului lui 
David, încât tânărului îi era din ce în ce mai greu să 
respire. Câteodată valuri de flăcări răbufneau din 
saborduri, mușcând cuirasa spânzurată, înnegrind 


geamul hubloului, apoi totul se liniștea. Ajunseră, în 
fine, la nivelul cocăi din fier. Metalul irizat virase spre 
roșu în câteva locuri. David încercă să se îndepărteze, 
dar fără prea mare succes. În interiorul armurii căldura 
devenise de nesuportat, ca-ntr-un furnal. Inspirau un aer 
fierbinte. 

— Mi-e cald! se văicări Therese. Mă sufoc! Trebuie să 
deschid ușa! 

— Nu te mișca! vocifera David. Dacă desfaci zăvorul, 
ne vor sfâșia de vii! 

Spre marea lui ușurare, fata nu mai insistă și 
coborârea se desfășură mai departe în liniște. După 
zguduiturile violente pe care începuseră să le suporte 
picioarele, David înţelese că va atinge solul în curând. 
Un zgomot spongios îl anunţă că a fost făcut contactul. 
Abandonă lanţul, dădu un pas înapoi. Hubloul murdar de 
funingine și de mâl nu-i permitea să măsoare întinderea 
peisajului. Ghici mai mult, decât văzu, epava navei, 
culcată într-o rână, un panaș de flăcări încorona chila 
din oţel înroșit. Câteva sute de pitici pieriseră striviti de 
carcasa vechiului velier. Semenii lor făceau scandal 
mare în jurul armurii de salvare, ciocănind carapacea cu 
palma deschisă. Neputând înclina capul, David nu 
reușea să-i și vadă, dar loviturile lor le atestau prezenta, 
producând în interiorul coconului de bronz sonorități de 
clopot. Trebuia să se miște de acolo. Tânărul hotări să 
meargă drept înainte, îndepărtând braţele din faţa sa, 
tăind aerul cu violenţă. Era, de fapt singurul mijloc în 
stare să și-l imagineze pentru a-și deschide drum prin 
mulțimea plină de ură care se împingea în el. Spre 
marea sa surpriză, rezistența ce i se opunea începu să 
scadă și putu să pună întâi un picior înaintea celuilalt, 
apoi pe al doilea, fără să se poticnească în vreun 
obstacol. Imediat ce marea se deschidea înaintea lui, în 
urma sa valul se închidea instantaneu, făcând să plouă 
asupra trapei dorsale o aversă de palme furioase. 

„Măcar de-ar tine zävoarele!” se ruga el, cu un junghi 


de frică în inimă. 

Pentru prima oară, de când era în interiorul carcasei, 
examină pereţii căștii. Busola trona chiar sub nasul lor. 
La stânga se găsea un ceas din aramă care măsura 
rezervele energetice ale scafandrului, mai multe cercuri 
concentrice împărțeau timpul în ore, minute și secunde. 
Constată că numărătoarea inversă începuse deja și că 
potenţialul inițial pentru șaptezeci și două de ore fusese 
diminuat cu douăzeci și șapte de minute. O placă 
emailată, acoperită cu caractere mici, înșira facilitățile 
„costumului de supravieţuire”. Află cu această ocazie că, 
în caz de pericol extrem, îi stă în putinţă să-și 
electrizeze cârligele apucătoare, dar această facilitate îi 
va diminua autonomia de fiecare dată cu câte patru ore. 
Tubul de alimentare atârna deasupra lucarnei de 
supraveghere ca un muștiuc de pipă. Nu era flexibil si 
David se întrebă dacă Therese va avea acces la hrană, 
întrucât casca nu era suficient de spațioasă pentru cele 
două capete. Reflectă la asta o secundă, nu găsi nicio 
soluţie satisfăcătoare, așa că lăsă rezolvarea pe seama 
inspiraţiei. Era prea obosit ca să mai fie în stare să 
rezolve și dileme de genul ăsta. 

— Unde sunt ceilalți? întrebă deodată Therese, care se 
zbuciuma în spatele lui. Domnișoara, Sirce, tiganca? 

David făcu o grimasă pe care ea nu avu cum s-o vadă. 

— Căpitanul a coborât, Sirce la fel. Aveau scafandri 
amândoi. Clithonie trebuie să fie în urma noastră, îl 
aștepta pe Georges-Hubert. Guvernanta era într-o barcă 
împreună cu micile tale prietene... 

— Înseamnă atunci că au murit?! constată fetiţa cu un 
ton fără culoare. Piticii nu lasă nimănui nicio șansă, nici 
unei bărci de salvare, mai ales dacă sunt pline de 
pescuitoare de perle! 

— De ce nu ești împreună cu ele? 

— Îţi pare rău? 

El ridică din umeri, sâcâit. 

— Ştii bine că nu. 


Timp de o jumătate de oră nu-și mai spuseră nimic. 
Corpul umed al Theresei se îngreuna în cârca lui David, 
în timp ce mâinile își mai slăbeau strânsoarea. Puștoaica 
adormi într-un târziu, ostenită de emoţiile zilei. 
Respiratiile li se amestecau, îngreunând atmosfera. 
Aerisirea prevăzută pentru o singură persoană, era 
insuficientă. David avea răsuflarea tăiată și tâmplele 
umede. Loviturile continuau să cadă, făcând să tresară 
armura, fără însă a-i devia traseul. 

„Direct spre sud” spusese căpitanul. „Două zile de 
mers întins.” 

Era posibil, conducerea scafandrului nu reclama un 
efort deosebit iar greutatea fetitei nu putea fi 
considerată excedentară, în general, lucrurile păreau să 
se prezinte bine. În timp ce-și repeta această profesiune 
de credinţă, tresări deodată, alarmat de un spectacol 
ciudat. 

La zece metri deasupra lui, în mijlocul cerului, șase 
orfane pluteau, suspendate fiecare de câte un balon cu 
heliu, o bășică cenușie ce le făcea o cocoașă 
monstruoasă și moale între omoplati. Deci si salupa 
guvernantei, ca și celelalte, avuseseră o soartă funestă. 
Totuși în momentul prăbușirii, câteva pustoaice 
avuseseră prezenţa de spirit pentru a se servi de 
aerostatele portabile pe care le foloseau de obicei 
pentru scufundările lor în căutarea perlelor. Bășicile le 
smulseseră hulei și de-atunci derivau astfel după placul 
vântului, libelule gratioase, cu fuste plisate roz-bonbon. 
O asemenea soluţie nu putea fi oricum de durată, 
puterea de susţinere a baloanelor rămânea dependentă 
de factorul de timp. În câteva ore bășicile vor pierde 
puţin câte puţin din înălțime, apropiindu-se de suprafața 
oceanului, de tumultul mâinilor ridicate, al degetelor 
crispate, al unghiilor ciobite... Il trecură fiorii. Nu putea 
face nimic pentru ele. Pentru a-și linişti conștiința, 
gesticulă ca un nebun, urlând să-și dea plămânii afară: 

— Spre sud! MERGEŢI SPRE SUD! 


Thérèse tresări în spatele său. 

— Ce se întâmplă? gemu ea cu o voce incoloră. 

El îi descrise scena insolită ce se desfășura sub ochii 
lui. Fetița avu un rânjet neplăcut. 

— Nu te căzni să strigi! Baloanele nu rămân niciodată 
umflate mai mult de trei ore. Cel mai adesea se sparg 
după treizeci de minute! Au fost multe accidente în 
domeniu. Eu însămi am explodat de două ori, din 
fericire, deasupra punţii! M-am ales cu o entorsă și cu 
un genunchi julit... 

Vorbea cu nonsalantä, fără emotie în glas. 

— Sunt totuși colegele tale, protestă David, am 
impresia... 

— Mă urau! urlă Therese. Câteva mă strigau deja 
„fată-n casă”. Intr-o zi și-au făcut toate nevoile în sacul 
meu de dormit! Altă fată... 

Se opri și începu să plângă. Jenat, David o bătu ușurel 
pe coapsă, apoi, pricepând că gestul era echivoc, roși 
până-n vârful urechilor. De altfel, toată această 
promiscuitate îl jena teribil. Cum vor proceda când, unul 
sau celălalt, vor fi asaltati de necesităţile biologice? Da, 
chiar, cum? Se strâmbă. Iată că-n mijlocul morţilor și al 
epavelor, înconjurat de foc și de fum, se preocupa de 
probleme de protocol si de decentä! Merita să fie luat la 
palme! 

— Crezi că ușa va rezista? întrebă deodată fetița. De 
partea cealaltă se izbește destul de tare! 

— Nu îi acorda atenţie! trâmbiţă el cu o siguranţă pe 
care n-o simţea de fel. Izmenele astea de fier fac cât un 
tanc! 

Therese pufni într-un râs nervos. 


Lumina roșiatică a incendiului dansă multă vreme pe 
fundalul cerului, îmbrăţișa noaptea, far sinistru pe care 
alte nave ar trebui să-l zărească de la distanţă, din toate 
cele patru zări ale orizontului. O dată cu apusul soarelui, 
marea se calmă, loviturile de palme asupra carcasei își 


pierduseră din intensitate. David era frânt de oboseală. 
Capul Thérèsei se clătină între omoplatii săi, bilă 
mătăsoasă cu buze calde. Vorbea în somn, bolborosind 
frânturi de fraze de neînțeles, se agita, apoi recăzu într- 
o imobilitate apăsătoare. David ar fi vrut să se oprească, 
să doarmă și el, dar nu știa cum să facă. Dacă și-ar fi 
scos mâinile și picioarele din lăcașurile armurii, nu risca 
oare să se prăbușească? Își imagina cu oroare marea 
statuie de bronz, bălăcindu-se în noroi pe jumătate 
înghițită, zbătându-se în zadar să-și recapete echilibrul. 
Să se așeze nu era cu putinţă nici atât. Therese 
modificase centrul de greutate trăgând scafandrul 
înapoi. 

O dată la pământ, va mai fi în stare să se ridice sau va 
cădea pe spate ca o broască ţestoasă? 

Această perspectivă îl făcu să asude brusc, în 
disperare de cauză, îngenunche, își blocă articulațiile; 
tăie alimentarea electrică. Paletele ventilatorului 
încetară imediat să se mai învârtă și căldura crescu cu 
câteva grade, transformând carapacea în cuptor. 
Therese gemea din ce în ce mai tare și se agita. 
Transpira și ea, udând cămașa lui David ca pe un 
cearceaf într-o noapte de febră. Tânărul își înghiţi o 
înjurătură și încercă să găsească o poziție mai comodă. 

Constată curând că o asemenea speranţă era o iluzie. 
Buloanele-l răneau, încheieturile de oţel îi împungeau 
dureros carnea, șaua de bicicletă îl irita între picioare. 
Mai avea putin și începea să plângă de furie. Aţipi o oră 
sau două, schimbându-și mereu poziția, evitând 
mușcătura armăturilor, a muchiilor tăioase. Zorii îl 
surprinseră într-o situaţie vecină cu beţia. Lumina 
palidă se prelingea prin deschiderea hubloului cu gratii 
ca printr-o lucarnă, casca strălucea într-un halou ireal. 
Câteva secunde se crezu în camera de serviciu pe care o 
ocupa pe vremea studenţiei, când dormea cu nasul în 
cărţi, cu stiloul în mână... 

— E cald! gemu Therese. Ne asfixiem! Mi-e foame! 


David se scutură, împinse maneta contactorului. Un 
aer umed începu să circule prin găurile carapacei. Fetiţa 
strănută. Acul de aramă al ceasului cu numărătoare 
inversă rămăsese blocat la 64. Şaizeci și patru de ore... 
Două zile și jumătate: „Două zile de mers întins” 
indicase Ornoz, dar ce numea el „mers întins”? Un pas 
rapid și cadentat, o goană de evadat? David și pasagera 
lui se împotmoleau mai curând, bătând pasul pe loc, în 
ritmul ăsta le-ar fi trebuit patru zile până să ajungă pe 
pământ! Nu putea fi luată în consideraţie o asemenea 
eventualitate! 

— Hei, tie nu ţi-e foame? insistă cu putere Thérèse, 
crezi că este ceva de mâncare în tinicheaua asta? 

David surâse, străduindu-se să alunge spectrul orelor 
ce urmau să vină. 

— Da, dar există o problemă. Tubul e în cască. Aș 
putea, desigur, să cobor șaua și să eliberez locul, dar n- 
ar ajuta la nimic, nu-mi vei putea lua locul. Și nu văd 
altă cale să te trec în faţă. Ar trebui să deschizi trapa 
dorsală, dar asta e exclus! 

— Să încercăm cu șaua... 

— Bine! 

Manevră manivela, coborând scaunul cu treizeci de 
centimetri. Ineficienta metodei se dovedi imediat, 
fruntea tânărului rămânea încă în cască, doar nasul și 
gura îi coborâseră la nivelul inferior. 

— Dacă ti-as băga mâna în cască? sugeră Thérèse. 
Tragi hrana din tub, apoi o scuipi în palmă și mi-o dai 
mie, trecând-o pe sub braţ... 

— Mă iei drept omul-șarpe? 

Fata râse. 

— Încearcă totuși! 

David își eliberă braţul din mănușa de senzori și 
încercă s-o introducă în bășica de fier. Doar degetele 
putură trece, palma rămase blocată în scobitura 
adâncită a armurii. 

— Evident, conchise sententios Therese, n-a fost 


concepută pentru așa ceva! 

Nu-și mai descleștară dinţii timp de vreo cinci minute, 
absorbiți de schiţele lor strategice. 

— Ce proști suntem! exclamă brusc fetița. N-avem 
decât să facem ca păsările! 

— Ca păsările? 

— Da, bineînţeles. Mama pleacă în căutarea hranei, o 
transportă în cioc și o introduce direct în ciocul puilor! 
Pricepi? 

— Vrei să spui câ...? 

— Da, da! Iti umpli gura din tub, apoi răsucești 
manivela pentru a cobori scaunul la maximum, îmi voi 
trece capul pe sub braţul tău și voi primi ce scuipi tu! 

— Câtă eleganţă! Aţi fost crescută cumva la mănăstire, 
domnișoară dragă? 

— Nu fi tâmpit! Dacă începi să faci pe nebunul pentru 
asta, mă întreb ce vei spune când va fi nevoie să facem 
pipi! Pentru că presupun că taxiul tău nu e prevăzut 
desigur cu toalete, mă înșel cumva? 

— N... nu. Dar, în principiu, nu vom absorbi lichide. 
Pasta nutritivă-hidratantă este constituită din agenți 
superproteinizati, asimilabili în totalitate. N-ar trebui să 
avem dejectii. Cel putin în teorie... 

— OK! Altfel ar trebui să ne astupăm nasurile! Deci 
trecem la masă cât încă ne mai este foame? 

Tânărul se execută. Vivacitatea Theresei era pentru 
inima lui o alinare. Nu părea să-și dea seama de situaţia 
dramatică în care se aflau. Poate era mai bine așa. 

Prinse muștiucul de cauciuc între dinţi și aspiră 
îndelung. Pentru început nu veni nimic, apoi o pastă 
ciudată; plină de cocoloașe îi umplu gura, umflându-i 
obrajii. Cu mâna dreaptă acţiona manivela și întoarse 
fața la maximum, băgându-și capul între umeri, în acest 
timp Therese se chinuia să-și croiască drum pe sub 
braţul lui drept. Se lupta gâfâind, făcând apel la toată 
supletea ei, a coloanei vertebrale, cocoșându-se, 
trăgând, zgâriind, întepând, răsucind... 


— Gata, am reusit! exclamä ea în fine. 

David simţi gura caldă, deschisă mare, lipindu-i-se de 
buze și-și stăpâni un frison. Descleștă dinţii, golindu-si 
conţinutul. O auzi înecându-se, tușind. Limba Theresei 
se puse în mișcare, curätindu-i bărbia aspră. 

— E chiar bună chestia asta! mormăi ea reluându-și 
poziţia iniţială. 

Reluară operaţia încă de trei ori. Pe măsură ce se 
scurgea timpul, David era cuprins de îndoială. Puștoaica 
era conștientă de problemele pe care le genera, nu se 
distra cumva în interiorul ei de această situaţie? 

Preferă să nu mai avanseze pe această cale, așa că 
puse scafandrul în poziția de mers, cu un sentiment de 
ușurare. 

Nu mai schimbară niciun cuvânt toată dimineaţa. 
Atmosfera era încărcată din nou. Loviturile necontenite 
asupra carcasei, date de palmele gnomilor contribuiau 
din plin la această stare. Apoi izbucni furtuna, 
deversând trombe de apă, transformând mâlul într-o 
mlaștină infernală. Picioarele armurii se scufundau în 
această melasă în putrefacție, cu zgomote oribile de 
canal de scurgere. 

— Phââî! exclamă Trierase. M-a atins un strop! Plouă 
în interior. S-a umezit totul pe partea asta... 

David  blestemă.  Garniturile de cauciuc ale 
scafandrului erau pe jumătate putrede, umiditatea 
ajungea la partea mecanică. Se gândi cu groază la 
baterii și la circuitele electrice. Ce se va întâmpla dacă-i 
lasă instalaţia electrică? Dacă sar sigurantele? Dacă... 
Nicio clipă Ornoz nu prevăzuse posibilitatea aceasta, de 
a fi nevoit să efectueze o reparaţie. 

Cerul virase către un cenușiu întunecat. Fulgere mari 
brăzdau aerul însoţite de detunături insuportabile. 
Therese strângea cu putere pieptul lui David, de parcă 
avea intenţia să-l sufoce pe bietul om. 

— Mi-e frică! gemu ea între două bubuituri de tunet. O 
să ne trăsnească! 


Un moment mai târziu, fetita märturisi cu rusine: 

— Am făcut pe mine... 

David însă n-avea niciun chef să analizeze starea de 
spirit a Thérèsei. Înainta orbește plesnind piticii cu 
cârligele, luptându-se cu nămolul cleios. 

„Apa s-a infiltrat peste tot, se gândi el preocupat, 
mâine oxidarea își va începe activitatea de paralizare a 
scafandrului: va suda piesele culisante, va ințepeni 
încheieturile, va bloca rotulele. Nu mai am voie să mă 
opresc, altfel nu voi mai putea pleca din loc!” 

O picătură se prelinse pe nasul lui. Urmată imediat de 
alta, la fel de rece, apoi a treia, mai grea. 

— Therese! îi ordonă el, sperând ca vocea lui să nu 
pară prea isterică, ia o cârpă, șterge tot ce s-a umezit E 
foarte important! 

— Dar n-am nicio cârpă... smiorcăi puștoaica. 

— Foloseste-ti cămașa, fusta, chiloţii... orice! Vocifera 
el în culmea exasperării. 

Se supuse trăgându-și nasul, își scoase corsajul și 
începu să frece cu conștiinciozitate încheieturile 
scafandrului. O oră mai târziu furtuna se îndepărtase, 
dar Therese rămânea îmbufnată în continuare. Orologiul 
arăta cifra 59, în timp ce ei nu făcuseră mai mult de 
cincisprezece kilometri. David era în pragul unei crize 
nervoase. 

Soarele urcă sus pe cer, transformând mlaștina într-un 
câmp cu aburi pestilentiali. Sensibili la ceaţă, piticii 
închiseră ochii, încetându-și totodată și pisatul. Acesta 
era singurul avantaj al potopului. 

Cum ploaia îi spălase hubloul, David beneficia în 
prezent de vizibilitate net îmbunătăţită. Prin cadrilajul 
plasei vizorului văzu deodată o formă întunecată, 
culcată chiar în mijlocul gnomilor. Inima i se opri. Era 
un scafandru de salvare, înfipt adânc în noroi, cu spatele 
în sus. Aplecându-se, David constată că metalul era 
irizat în mod curios, albăstrui, iar pe alocuri era topit ca 
sub efectul unei călduri intense. Suruburile se 


prelinseră, transformându-se în ciudate lacrimi solide. 
Chiar si articulațiile păreau sudate cu un aparat 
electrogen, întregul aspect al scafandrului părea să fi 
suferit un fenomen de deteriorare, de deformare 
generală, care amintea de acei omuleti de ciocolată 
uitaţi la soare și transformați în zeamă. Se potrivea cu 
sentimentele Thérèsei, care profită de ocazie pentru a 
ieși în mod onorabil din starea ei țâfnoasă. 

— A fost trăsnit! exclamă ea. Ti-am spus eu! A fost 
trăsnit în timpul furtunii. E un miracol că nu ni s-a 
întâmplat și nouă același lucru, îţi dai seama, o 
asemenea grămadă de fier... Atrage fulgerele ca un 
paratrăsnet, cu aceeași precizie! Cine-o fi? 

David nu răspunse, De când văzuse scafandrul, 
întrebarea îi scobea creierul. Cine era? Sirce? Clithonie? 

Se aplecă, încercând să întoarcă masa enormă de fier 
cu ajutorul cârligelor, dar statuia aluneca, scufundându- 
se tot mai mult în noroi, într-un târziu, explodă în 
imprecatii: 

— Nu reușesc! La dracu! Nu face decât să alunece! 

Dacă ar fi putut măcar să se uite prin peticul verzui al 
hubloului frontal... 

— Pierzi timpul, remarcă pe bună dreptate fetiţa. 

David se ridică, nebun de furie. Poate Sirce?... Sau 
Clithonie? Cum să afle? În orice caz, nu mai putea face 
nimic pentru EA. 

Indicatorul ajunsese la 57. Se întoarse, își reluă mersul 
grăbit, ridicând în urma sa gheizere de noroi la fiecare 
pas. Busola indica în continuare direcţia sud, dar nicio 
umbră de pământ nu se contura. 

Trei ore mai târziu, după ce se ridică ceața, își 
începură și piticii agresiunea asupra carcasei metalice. 
David închise ochii, adoptând o atitudine de somnambul. 
Putin mai târziu urină în pantaloni. 


Fiecare izbitură răsuna în creierul lui David ca o 
vibraţie într-un gong de carne vie. La început nu dăduse 


atenţie; mai apoi scuturăturile permanente, palmele, 
șocurile ce zguduiau scafandrul începuseră să se 
repercuteze în lungul coloanei vertebrale, amplificându- 
se de la o vertebră la alta, sfredelindu-i ceafa, asemeni 
undei distrugătoare a unei explozii subterane. Se 
alesese astfel cu o migrenă ce-l scalpa până la 
sprâncene, radiindu-i pe sub pupile, până la rădăcina 
nervului optic. Se deșteptară vechi nevralgii dentare. Il 
miră această nouă stare, deci dinţii nu i se refăcuseră în 
totalitate? 

In spatele său, Therese părea să ardă de febră. 
Tremura și se ghemuia ca un animal înfrigurat. Noaptea 
veni și odată cu ea și frigul. Blindajul armurii era 
îngheţat. E adevărat că exista un sistem intern de 
încălzire, dar notita specifica clar că utilizarea lui 
consuma din plin potenţialul energetic al consumului de 
supravieţuire. David se abtinu, cu atât mai mult cu cât 
indicatorul arăta cifra 48. 

Nu mai putea, făcu cuirasa să îngenuncheze, blocă 
articulațiile și-și potrivi ceafa pe tetiera fixată pe fundul 
căștii. 

Făcuseră două halte pentru masă după metoda pusă la 
punct de fetiță, dar lui David îi fusese din ce în ce mai 
greu să aspire pasta hrănitoare. Ceva obstructiona 
tubul. Un cocoloș uscat poate. Nu îndrăznise să-i 
vorbească despre acest lucru însotitoarei sale. În orice 
caz, nu mai era mult până se termina hrana, 
aprovizionarea fusese făcută pentru O SINGURA 
PERSOANĂ! Înainte de a cădea în inconstientä, văzu 
imaginea unei uriașe statui de bronz, pe jumătate 
înghițită de mlaștină. Sirce? Clithonie? Georges-Hubert? 
Apoi întunericul se lăsă peste mintea lui, toropind orice 
manifestare de inteligenţă. 

Când se deșteptă constată cu oroare că uitase în ajun 
să decupleze circuitul electric. Bateriile functionaserà 
toată noaptea, învârtind încet motorul contorului 
aproape opt ore! Opt ore de energie, irosite iremediabil! 


Echilibrul său nervos era atât de precar că începu să 
hohotească ca un copil. Aflând despre ce este vorba, 
Therese încercă să-l consoleze cât de bine putea: 

— Patruzeci de ore! spunea ea. Înseamnă o zi și trei 
sferturi! Nici nu avem nevoie de atât. Sunt sigură că 
vom ajunge la mal înaintea prânzului! O să vezi, imediat 
ce vom putea merge la budă în liniște, o să ni se pară 
chiar că a fost o călătorie plăcută! 

Abia își termină fraza, când palmele piticilor se 
abătură asupra cuirasei, umplând-o cu un zgomot de 
tobă. Goana reîncepea, monotonă, disperată, înaintau, o 
pereche de fetusi ciudati, ghemuiţi în pântecele blindat, 
bărbatul și femeia, adultul și copilul, bătrânul și fetița... 

Rugina ce cuprinsese între timp rotulele scafandrului 
încetinea mult mișcările, neliniștitor chiar. Picioarele nu 
se mai lăsau conduse decât după ce scoteau un șir lung 
de scârtâituri stridente. 

Către prânz Therese scoase un urlet răgușit și începu 
să gesticuleze ca o apucată, de parcă tocmai ar fi ieșit 
din ouă o întreagă generaţie de șerpi în burta armurii. 
Nu răspundea la întrebările lui David decât prin 
scheunături, tresăriri și lacrimi. Un cuvânt îi ieși în fine 
de pe buze deformate de durere: 

— O crampă! 

— În... În picior... Acolo... Un cârcel! 

— Încearcă să întinzi piciorul la maxim. 

Era mai ușor de spus decât de făcut. David puse mâna 
dreaptă în spate și-și înfipse degetele în carnea tânără, 
începând să maseze sistematic. Simtea gâlma din 
mușchii  întăriţi, spasmele tendoanelor. Thérèse 
scrâșnea din dinţi, se dădea cu capul de peretele 
armurii. David se temu că fata își va pierde controlul și 
va desface zăvorul de siguranţă, sărind afară, în 
încercarea disperată de a scăpa de poziţia anormală la 
care era constrânsă de aproape treizeci și trei de ore. 
Dar puștoaica reuși să se stăpânească, multumindu-se 
să-și înfigă unghiile în spatele lui David. 


— E mai bine! gâfâi ea după un sfert de oră de masaj, 
mă doare mai puţin... 

Chiar în momentul în care pronunţa aceste cuvinte, o 
jerbă de scântei lumină burta scafandrului. David simţi o 
puternică descărcare electrică în mâna stângă. Therese 
scoase un urlet de groază și-și mușcă pumnul, ceea ce la 
ea însemna o dovadă de mare confuzie. Tânărul nu mai 
îndrăzni să se miște. Descoperi un fir pe jumătate topit 
care atârna în dreapta lui, asemenea unui șarpe de 
cauciuc carbonizat. Nu era nevoie să fie mare specialist 
pentru a pricepe ce se întâmplase. Gesticulând ca o 
apucată, Therese dăduse un picior în instalaţia electrică, 
agätând unul din cablurile de importanţă vitală care 
alimentau partea mecanică. O sudoare de gheaţă îi 
acoperi fruntea, își ridică fruntea în spaţiul căștii, căută 
indicatorul de cuplu. Cifra îl lovi în stomac cu puterea 
unei mănuși de box: 10 ore! Scurtcircuitaseră o baterie! 
Scafandrul nu mai dispunea decât de zece ore de 
autonomie... Şase sute de minute nenorocite pentru a 
atinge pământul! Doar norocul, o minune îi mai putea 
salva... 

Fetiţa se ghemui din nou, ca un melc în cochilie. 

— Din cauza mea! murmură ea. Mă durea atât de 
tare... 

David o bătu ușor pe genunchi, în semn de liniștire. 

— N-avem ce face, știi doar, la ce bun să ne mai batem 
cu pumnii în cap? 

Fatalismul lui glumet nu era deloc convingător, își 
debita cuvintele goale de convingere cu unicul scop de a 
se auzi vorbind, de-a asculta zgomotul vocii sale, 
asemenea unui condamnat la moarte care, în momentul 
când călăul răsucește comutatorul, se apucă să numere 
niturile de pe rezemătoarele scaunului electric. 

Cu nenumărate precautii, izolă cablul ars, își agită apoi 
braţele și picioarele pentru a testa capacităţile de 
răspuns ale costumului de supravieţuire. Cârligele nu-l 
mai ascultau, coatele erau blocate la 45 de grade. Doar 


genunchii se  îndoiau la comenzile impulsurilor 
dinamice. David nici nu cerea mai mult. Pentru a nu se 
mai gândi, începu să numere pașii, transformă distanţa 
dintre ei în centimetri, în metri, apoi în kilometri. Lângă 
tâmpla lui stângă indicatorul ticăia mereu și apelă la 
toată voinţa sa pentru a simula că nu-l preocupă, 
Therese plângea încetișor, undeva pe șirul vertebrelor 
dorsale, lacrimile ei lăsau două pete umede de-o parte și 
de alta a șirei spinării, două pete proaspete în care se 
dizolva sudoarea. Vocea fetiţei subţire și tremurătoare îl 
trezi din visare. 

— O să murim, nu-i așa? 

Ar fi vrut să-i răspundă cu o glumă savuroasă, dar nu 
găsi nimic, creierul i se golise, bătea vântul. 

— Aș vrea să-ţi spun ceva, reluă fetiţa, înghițind 
cuvintele, ceva nasol... 

— Crezi că acum e momentul? 

— Da, neapărat... 

— Atunci, vrei să te spovedești? 

— Da... 

— Las-o baltă, știu ce vrei să spui. 

Fetița avu o tresărire de surpriză. 

— Ştii deja? 

— Da, așa cred. Sabotajul... Tu ai sterilizat sacii cu 
provizii, nu-i așa? 

O simţi crispându-se în jurul șalelor lui Avea palmele 
îngheţate și degetele ca niște bete. David își dădea 
seama că făcuse o greșeală tăindu-i elanul. Fata se 
închisese în sine întreg corpul ei trăda o atitudine ostilă. 

Animăluţ cald și calm, o clipă mai devreme, devenise 
acum grea și îngheţată ca o statuie. 

— N-am avut intenţia să-ți tin o predică, să știi! 
murmură el privind deasupra hubloului către cerul ce se 
întuneca. 

Fata se lăsă moale... 

— Nu voiam să devin „fată-n casă”, scuipă ea cu furie. 
Nu voiam să le golesc oalele de noapte, să șterg 


pișaturile! Eu... Nu credeam că o să naufragieze. Nu 
doream să iasă așa... Credeam că vom schimba direcţia, 
că vom arunca ancora undeva în apropierea unei insule, 
că ne vor trebui multe luni până ne vom întoarce la 
orfelinat, că... 

Un suspin îi închise gura. 

— Las-o baltă, șopti David, obosit deodată, puteai 
prevedea că va lua foc întreaga navă. Oricum, aș fi făcut 
la fel în locul tău... 

— Adevărat? 

— Îţi jur. Dar chimicalele?... 

— A fost simplu. Le-am furat de la muncitorii care au 
lucrat la dezinfectarea pivnitelor din orfelinat. Acum 
două-trei luni... Mă vrei? 

— N-avem acum timpul să discutăm chestiile astea, nu- 
i așa? 

Ea nu mai insistă. Liniștea se lăsă iar în interiorul 
scafandrului. David alungă această revelaţie din cugetul 
său, nu voia s-o facă pe judecătorul. Therese își riscase 
de sute de ori viața pentru pitici, asta nu-i conferea oare 
anumite privilegii, circumstanţe atenuante? Dosarul era 
clasat. Nu mai voia să audă vorbindu-se despre asta. 

Picioarele armurii păreau să cântărească tone, noroiul 
se transforma în clei. Clefăielile care însoțeau înaintarea 
lor căpătaseră treptat sonorități obscene. Ce vor face 
când mașinăria se va intepeni definitiv? Vor rămâne 
chirciti în pântecul metalic așteptând ca moartea să le 
închidă ochii? Vor deschide trapa, aruncându-se în 
mijlocul mării pline de pitici, gata pentru un ultim 
sprint? Nu știa ce vor face. Va dura mult și vor suferi, 
probabil. O agonie fără glorie, fără pompă. O 
înmormântare treptată în nămol și în urină... 

Trebuia să se gândească la altceva. Nu exista oare, 
undeva, prin vreun cotlon al imensei carcase, un sertar 
secret în care se găsea o fiolă cu cianură la îndemâna 
naufragiatilor rătăciți fără speranţă? Rânji prosteste, își 
lipi ceafa de tetieră și începu să fluiere o mică arie 


săltăreaţă în ritm de mars funebru. 

Picioarele scafandrului se desprindeau din ce în ce mai 
greu de mâl. Rotulele scârtâiau, ca roţile unui vagon pe 
o porțiune de cale ferată dezafectată. Fiecare nou pas 
era o smulgere, armura se legăna ca un pachiderm în 
agonie, statuie muribundă ce se lupta în zadar să se 
extragă de pe soclu... Și palmele! Grindina de palme, 
mitraliera palmelor, izbind burta, coapsele, gambele 
scafandrului. Seism permanent și dureros. 

O jerbă de scântei străbătu casca, înnegrindu-i vizorul. 
Tubul de alimentare se contractă ca un sfincter, 
scuipându-și conţinutul în figura tânărului. Stropi de 
pastă grunjoasă se prelinseră în tabloul de bord, 
transformând cablurile electrice într-un cuib de 
scurtcircuite. La etajul inferior, Therese se zbătea 
sfâșiind cămașa lui David. Într-un ultim spasm energetic 
carcasa începu deodată să alerge, strivind cloaca cu pași 
mari. Un miros de ars și de cauciuc topit invadă 
habitaclul. 

„Asta-i sfârșitul!”, se gândi David, pe jumătate orbit. 
Bâjbâi după manivela de coborâre a scaunului. 

— Arde! se văicări Therese. Fă ceva, luăm foc. 

Dar nu mai era nimic de făcut. Statuia de bronz își 
îndeplinea ultima misiune, călca în picioare piticii, 
strivindu-le oasele. Vehiculul nebun își dădea sufletul 
într-o ultimă explozie de pistoane. Senzorii se 
transformaseră în ventuze de foc, prăjind părul și pielea 
conducătorului. David se aruncă înapoi, degajându-și 
braţele, trăgându-și picioarele la piept. Nemaifiind 
acționat, scafandrul cală, apoi basculă în faţă, într-o 
trâmbä de noroi. Nasul lui David se strivi de sticla 
armată a vizorului, pe care-l împroșcă cu sânge. Se mai 
zbătu puţin, apoi statuia își dădu sufletul, acul 
indicatorului se bloca la zero. 

— Pătrunde noroiul înăuntru! gemu Therese. Uite! 
Curge pe la încheieturi... 

Avea dreptate, armura mustea peste tot ca un 


submarin strivit sub o presiune prea mare. Începutul de 
incendiu măcinase garniturile de etanșeizare, cuirasa nu 
mai era decât un vechi butoi găurit, o epavă... 

David se chinui să se miște. Mâinile îi alunecau pe 
mâzgă, încurcându-se în păienjenișul firelor electrice, 
acum inutile. O durere insuportabilă i se localiză în 
cartilajul nazal, ochii îi jucau în lacrimi, sângele îi 
izbucnise pe nas. Se sufoca. Thérèse se agăța de pulpele 
lui,  călărindu-l cu energia disperării, făcându-i 
imposibilă orice mișcare. Reuși cu greu s-o îndepărteze. 

Rămaseră astfel, înläntuiti ciudat, gâfâind cu privirea 
agăţată de trapa dorsală. Respiraţiile căpătaseră o 
bizară sonoritate metalică, aerul avea gust de rugină și 
iod. 

Fetiţa atinse zăvoarele cu vârful degetelor, făcându-l 
pe David să tresară. 

— Ești nebună! Ştii ce te așteaptă de partea cealaltă? 

— Piticii... 

— Da, piticii! Vrei să sfârșești ruptă în bucăţi? 

— Ce putem face? Nu putem rămâne aici! 

— Nu știu... 

Noroiul pătrundea prin toate crăpăturile, fără încetare, 
acumulând pe fundul scafandrului o saltea putredă și 
urât mirositoare, de o moliciune scârboasă. Trebuia să 
ia o decizie. 

— Nu este nicio posibilitate să tratăm cu ei? încercă 
David. Le putem promite ofrande, unul dintre noi poate 
rămâne ostatic și... 

— Ești nebun? i-o tăie Therese. După tot ce le-am 
făcut! După figura cu coca încinsă la roșu? 

Liniștea se lăsă peste cuirasă, tulburată doar de ecoul 
gâfâielilor lor. Liniștea? David tresări. Deveni conștient 
că nicio lovitură de palmă nu mai ciocănea bronzul 
cochiliei lor din momentul în care se prăbușiseră în 
zeamă. O făcu atentă pe fetiţă. 

— Asta ar putea însemna două lucruri, observă ea. Fie 
că am ieșit din mare, fie că EI s-au liniștit pentru a ne 


face să credem că am eșuat pe plajă, în siguranţă, și să 
ne facă să ieșim... 

— Care variantă ţi se pare mai bună? 

— Niciuna. Trebuie să ne lăsăm în mâna norocului. 
Oricum, avem de ales? 

— Nu. 

— les prima. Dacă sunt deasupra noastră poate o să ai 
vreme să încui la loc trapa. 

— De ce să ieși tu prima? 

— Pentru că sunt chiar lângă ușă. Si pentru că totul 
este din vina mea. Gata, salut! Fără smiorcăieli și 
declaraţii pompoase. Sunt de asemenea alergică la 
umorul disperat, nu-ţi sparge capul să găsești ceva 
„nostim”! 

Făcu să sară zăvoarele unul după altul, zbătându-se să 
împingă tijele de metal strâmbate de nenumăratele 
șocuri din zilele precedente. Barele se deplasară cu o 
răzuială sinistră, eliberate din încuietori. O clipă mai 
târziu, accesul trapei nu mai era protejat de nimic! 
David înghetase, era teapän. Limba i se uscase oribil, se 
agita în gură ca o lighioană ciudată. 

Văzu mâna fetiţei proptindu-se în chepeng, tendoanele 
îi erau crispate de efort... 

Panoul basculă, lăsând să pătrundă lumina roșiatică a 
soarelui la apus. David închise ochii, înjunghiat până în 
adâncul pupilelor de strălucirea ca de sânge. O simţi pe 
Therese cum se îndrepta, schiţă un gest s-o reţină. 
Fetiţa îl domina deja, scoase piciorul afară... 

Nu se întâmplă nimic. Rămase acolo, cabrată cu 
corsajul făcut zdrente, cu fusta sfâșiată, cu boticul 
bosumflat, ridicat spre orizont... Vântul se juca printre 
resturile de haine ale naufragiatei, dezvelindu-i pulpele 
marmorate de echimoze. David asista cu impresia 
ciudată de înălțare din cosciug. 

— Privește! exclamă Therese. 

Eșuaseră pe marginea unei plaje de nisip albicios. 
Soarele se scălda într-o muchie de nor, aprinzând 


reflexe sângerii pe contururile armurii doborâte. La o 
sută de metri mai în jos, piticii le arătau pumnii, furioși. 


présence du futur 


serge brussolo 
Carnavalul 
de 
Fier 


denoël 


présence du futur 


serge brussolo 
Carnavalul 
de 
Fier 


rea FUGA ZEILOR ORBI 


Dormiră într-o gaură în nisip, în vârful unei dune 
surpate. Vântul bătu toată noaptea, acoperindu-i cu un 
lintoliu galben, de pudră, care le irita pielea. Dimineaţa 
străbătură plaja, cu ochii în pământ, în speranţa că vor 
descoperi urmele unui alt supravieţuitor. Piticii le 
urmăreau mișcările, marcând fiecare din pașii lor cu 
gesturi obscene sau amenințătoare, dar nici David nici 
Therese nu le dădeau atenţie. Către prânz se 
împiedicaseră de carcasa pe jumătate îngropată a unui 
scafandru eșuat. Chepengul de acces scârtâia bătut de 
vânt, ca un vechi panou publicitar. Cochilia de bronz era 
goală și nu exista niciun indiciu care să dezvăluie 
identitatea celui pe care îl transportase. Dacă ar fi fost 
lăsat vreun mesaj pe nisip, vântul ce răscolea plaja îl 
ștersese de multă vreme... 

Işi tociră corzile vocale, urlând mai bine de-o oră, dar 
nu le răspunse nimeni. Descurajati, obosiţi, morţi de 


foame, se cuibăriră la poalele unei coline, abandonându- 
și trupurile sleite mușcăturii soarelui. 

— Nu putem rămâne aici la nesfârșit, remarcă 
Therese, în momentul în care David se scufunda în 
toropeala somnului, vom muri de foame. Trebuie să 
găsim un sat, o casă... 

Era evidenţa însăși, dar David n-avea niciun chef să se 
miște. Deposedat de busola vie care era Sirce, era 
nevoit să admită că locul acesta îl îngrozea. Câștigă o 
mică amânare, sugerându-i puștoaicei să recupereze 
rezervorul de alimente din scafandrul anonim. Cel sau 
cea care ajunsese înaintea lor putea să nu-și fi consumat 
rezervele în totalitate. Teoria se dovedi justă și putură 
să soarbă câteva picături de pastă plină de cocoloașe 
care, chiar dacă nu le calmă cutitele din stomac, avu 
calitatea să le redea un oarecare dinamism. 

Se lăsa noaptea. Cei doi se îndreptară către dune, dar 
nu mai găsiră nicio armură. Cine murise? Cine reușise 
să ajungă la mal? Cine se pierduse? Întrebările 
rămâneau fără răspuns... 

Coplesiti de gânduri negre, porniră într-o rătăcire 
somnambulică, lipsiți de orice criteriu rațional. 
Întunericul îi învăluia cu respiraţia lui umedă și rece. 
Nimeriră într-un târziu pe o câmpie. Iarba scurtă le 
intepa cu cruzime tălpile. Merseră astfel trei ore, până 
se prăbușiră într-o gaură de nisip, incapabili să meargă 
mai departe... 

Pentru o clipă David își reaminti imaginea scafandrului 
trăsnit pe care nu la putut smulge din noroi. Victima nu 
putuse fi decât unul din cei doi care-o precedaseră, pe 
Therese și pe el, când abandonaseră nava, adică Sirce 
sau căpitanul Ornoz. Clithonie nu abandonase nava 
probabil, decât mult mai târziu... Admitând c-ar fi putut 
s-o facă, ceea ce era departe de a fi evident. 


În pofida epuizării, sau poate tocmai din cauza ei, 
David dormi foarte prost în noaptea aceea, în două 


rânduri fu victima unor bizare halucinaţii. Visă la 
început că era înconjurat de o trupă invizibilă, apoi că se 
perindau pe deasupra sa ciudate personaje, asemeni 
medicilor la căpătâiul unui bolnav. 

— Sunt morţi? șopti o voce ce-i era, curios, familiară, 
dar pe care totuși nu reușea s-o identifice. 

— Nu, răspunse un timbru feminin, dar procesul a 
început deja, priviti-i pielea! Oricum nu mai are nicio 
importanţă acum... 

David se zvârcoli, luptând să alunge umbrele. O 
fracțiune de secundă, o imagine idioată îi străfulgera 
mintea: cea a Madonei Junetii din Orașul Oracolelor! 
Era îmbrăcată cu un halat alb și-i îndesa un termometru 
medical în gură... 

În zori, când se dezmetici, dinţii îi cläntäneau, 
membrele îi erau tepene. Era foarte frig, iar o mantie 
groasă de ceaţă se târa la nivelul solului. Simti brusc o 
prezenţă în spatele său, se ridică în fund gemând și o 
descoperi pe Sirce, îngenunchiată în mijlocul ierburilor 
culcate. Avea fața trasă și cenușie. Ochii, aprinsi de 
febră, luceau de o lumină anormală în fundul orbitelor. 
Chiar dacă nu voia să recunoască, lui David i se făcu 
frică... Ar fi vrut să-i ceară explicaţii, să-i povestească 
drumul, cum fac în general naufragiaţii... în cărti. 
Înţelese însă repede că fata nu-l asculta. Părea 
transfigurată, iluminată, asemeni acelor mistici loviți de 
beatitudinea unei revelații inaccesibile muritorilor de 
rând. 

— Ascultă, șuieră ea în fine, am reușit! Am fost plecată 
în recunoaștere... Eram atât de nerăbdătoare să aflu... 

— Ia te uită! N-a murit? căscă Therese, care tocmai se 
trezise, ce-a păţit? E dusă sau ce? 

— N-ai văzut-o pe Clithonie? întrebă David cu 
febrilitate. Pe Ornoz? Am trecut pe lângă un scafandru 
doborât, n-am putut să-l întoarcem. Am crezut că erai 
tu, sau tiganca... Slavă cerului, sunt atât de fericit să... 

Sirce îl apucă de umeri și-l strânse cu un entuziasm 


avid. 

— Am reușit! repetă ea cu ochii plini de lacrimi. Insula 
Alusni! Suntem pe insula Alusni! Zeii ne-au călăuzit 
pașii! Vino să vezi! 

Îl apucă de încheietura mâinii, forțându-l să se ridice 
într-un cot. David gemu, șalele-i înţepeniseră din cauza 
umezelii solului. Sirce ocoli un dâmb și înlemni cu 
degetul atintit către un vechi panou metalic, înclinat 
într-o rână în mijlocul unui tufiș. În pofida ruginii și a 
dantelei sale de oxid, se mai ghicea încă imaginea unui 
cerc traversat de două linii, una albă, cealaltă neagră... 

— Semnul! triumfă tânăra. Adu-ti aminte! 

David se încruntă, își amintea foarte bine strania 
pantomimă a sectantilor Homakaido, acel balet grotesc 
presărat cu șarade... 

— Era acest simbol, înșiră el mașinal, și alte câteva 
cuvinte: un pământ steril, cred, niște orbi bâjbâind, un 
foc arzând cu o lumină insuportabilă... 

Therese căscă zgomotos, trezindu-l la realitate. 

— Trebuie să pornim la drum! gâfâi Sirce. Homakaido 
este aici, îl simt! 

David dădu din cap. Aspectul dreptunghiului metalic îl 
dezamăgea, își imaginase o stelă maiestuoasă roasă de 
veacuri, un monolit negru și lucios, căzut din spaţiu, 
descoperea însă resturile unui banal panou indicator 
îndoit și ruginit de intemperii... 

Sirce își reluase deja înaintarea, strivind ierburile cu 
un pas nepăsător. Ochii li se închideau de oboseală. 
David simţi un dezagreabil junghi în inimă. Nu va ști 
niciodată ce se întâmplase cu ceilalţi, nu va avea nici 
cea mai mică bănuială. Doar în romane naufragiatii se 
regăsesc cu toţii pe aceeași plajă, gata să purceadă, 
plini de energie și de speranţă, la o viaţă frustă, 
sălbatică și sănătoasă... 


Therese fu prima care zări silueta bărbatului. Era 
așezat pe un scaun vechi, cu picioarele curbate, 


îndreptat cu faţa către mare. Gârbov și cu plete albe. În 
spatele său se ghicea un bordei acoperit pe jumătate de 
albine. Mai curând o nișă decât o locuinţă, construită 
din resturi de dale lipite cu pământ. 

— Crezi că ne va da ceva de mâncare? se neliniști 
fetiţa. 

David nu știu ce să răspundă. Necunoscutul oferea, ce- 
i drept, imaginea unei sărăcii lucii. Sirce refuză 
categoric orice luare de contact. 

— N-am chef să mănânc! declară ea cu acreală, trebuie 
să ne dezvoltăm simţurile prin asceză! Gândiţi-vă că 
vom intra curând într-un sanctuar! Că vom apărea poate 
în faţa zeilor! Ar trebui să vă purificati! 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— În sfârșit, dacă nu vă puteţi stăpâni, duceti-vä! Eu vă 
voi aștepta la distanţă, meditând... i 

David ridică din umeri si o luă pe Thérèse de mână. li 
era din ce în ce mai clar că fusese rupt contactul cu 
Sirce. 

Pe măsură ce se apropiau de solitar, un zgomot insolit 
le umplea urechile. Era un fel de vibrație surdă, un 
murmur fără încetare, un cântec fredonat cu furie, cu 
buzele lipite. Ceva pe care David îl găsea amenintätor. 
Instinctiv încetini pasul și-și îngustă ochii. Deși 
luminozitatea era scăzută din cauza cetii, surprinse un 
nor instabil în jurul celui așezat, o pâclă de minuscule 
puncte negre era suspendată în aer. Mâna i se opri pe 
umărul fetiţei, stăvilindu-i elanul. Deja zgomotul le 
sfredelea timpanele. 

— UN ROI! șopti David. Nu merge mai departe! Viespi 
probabil... 

La aceste cuvinte bătrânul păru să iasă din somnolentä 
și își înclină capul în direcţia lor. David își retinu cu greu 
un strigăt de uimire: insectele, albine mai precis, 
colcăiau pe capul acestuia și pe obraji, ieșindu-i 
zumzăind din nări sau din gura larg deschisă. Roiul își 
făcuse cuiburi pufoase sub braţele sale și între coapse. 


Abdomenul îi dispăruse de-a binelea sub o carapace 
fremătătoare. Din colţurile gurii i se prelingea miere, în 
lungi suvite pästoase, năclăindu-i bărbia și gâtul. 
Zărindu-i pe naufragiati, ridică încet mâna. 

— Nu mai înaintați! Albinele nu vă cunosc, le-aţi putea 
speria și v-ar ataca. Nu faceţi mișcări bruște și asezati- 
vă la distanţă... 

Vorbea fără să-și miște maxilarele vocea-i șuierătoare, 
asemeni celei unui ventriloc, părea să vină de undeva de 
foarte aproape. David, neîndrăznind să întoarcă spatele 
și s-o rupă la fugă, cum îl trăgea inima, se conformă, 
urmat îndeaproape de fetiță, care era vizibil fascinată de 
spectacol. 

Vocea se făcu din nou auzită ca un murmur puternic: 

— Cine sunteţi? Câmpia nu prea este frecventată de 
obicei, sunt aproape șaizeci de ani de când n-am mai 
văzut un semen de-al meu! Să fiți oare pelerini? In cazul 
acesta sunteţi pe drumul cel bun... 

Era o invitaţie la confidente. David începu să 
povestească pe cât de scurt posibil naufragiul și marșul 
halucinant care i-a urmat. Vorbea fără să ridice tonul, 
neliniștit de furnicarul aerian al roiului care când se- 
apropia, când se depărta, ţesând în jurul ciudatului 
bătrân o pâclă din volute sonore. 

— Dar dumneavoastră? făcu deodată Therese. Ce 
faceţi aici, pe scaun cu gura plină de albine? Nu vă fac 
niciun rău? 

Omul surâse, făcând să i se reverse mierea ce-i umplea 
cavitatea bucală. 

— Eu sunt omul-stup. Albinele nu mă înteapà, iar gelul 
care mi se prelinge de-a lungul beregăţii mă hrănește 
fără ca eu să fac cel mai mic gest. Intelegi? In biologie 
asta se numește comunitate nutritivă. 

— Si cum v-a apucat? E o boală? 

David se foi, stingherit. Insolenta orfanei risca să-l 
indispună pe ciudatul lor interlocutor. Se închipui 
pentru o clipă asaltat, năpădit de mii de tepuse și o 


picătură de sudoare i se prelinse șerpuind de-a lungul 
coloanei vertebrale. 

— Nu, nu-i o boală, replică omul-stup cu răbdare, sunt 
o creaţie a zeilor orbi, unul dintre ultimii supraviețuitori 
ai paradisului. Sunt eu însumi o lume întreagă. Un 
univers în miniatură, dacä-ti place mai mult... 

Apoi tăcu. Nu mai deschise gura multă vreme, asemeni 
acelor bătrâni care atipesc brusc în mijlocul unei fraze, 
trecând de la starea de veghe la inconștienţă fără să-și 
schimbe măcar poziţia. Therese se întoarse către David 
ciocănindu-și fruntea cu arătătorul. Tânărul trebui să se 
încrunte la ea pentru a o face să fie mai rezonabilă. 
Tocmai voia să-i propună să bată încet în retragere când 
vocea șuierătoare acoperi zumzăiala insectelor: 

— Vă e foame? Ati naufragiat, parcă așa spuneati, iar 
eu vorbesc... Duceţi-vă în colibă, veţi găsi miere, îmi 
depozitez câteodată surplusul. O manie, nu-mi place să 
risipesc. Intremati-va. Când micutele mele se vor 
întoarce în stup, vom putea sta de vorbă... Hai, și fără 
gesturi bruște, mai ales! 

Fără a se lăsa rugaţi, David și Therese se întoarseră 
ușurel în direcţia cabanei. Se deplasau cu infinite 
precautii, ca nu cumva să facă vreo mișcare greșită, 
descompunând fiecare pas, asemenea soldaţilor rätäciti 
pe un câmp minat. Ajunseră, în fine, în fața nișei de 
piatră în care se strecurară în patru labe. Interlocutorul 
lor nu-i mintise: solul era acoperit de recipiente, tigve, 
oale ciobite, ligheane vechi, ulcioare crăpate. Toate 
umplute până la buză cu o cremă aurie, solidificată pe 
alocuri în banchize de zahăr. Se năpustiră asupra 
proviziilor, mânjindu-și faţa și mâinile cu cleiul parfumat 
cu miros de floare. Fură obligaţi curând să se oprească, 
gâtul le ardea, degetele li se lipiseră de vase. 

Se făcu noapte. Afară, norul zumzăitor își încetase 
zborul, acoperind corpul moșneagului cu un corset 
mătăsos si fosnitor. Bratele, picioarele, torsul 
dispăruseră sub acoperământul de cocon al insectelor, 


doar ochii si gura scăpaseră deocamdată învelișului. 
David se întrebă cum putea suporta atingerea 
milioanelor de  piciorușe fără să  înnebunească 
instantaneu. Părăsiră adăpostul multumind bătrânului 
plini de recunoștință. 

— N-aveti pentru ce! N-aveti pentru ce! protestă omul- 
stup. Nu sunt decât un specimen imperfect. Ah! Zeii, 
creatorii noștri au dat naștere cândva unor creaturi 
desăvârșite! 

David înghiţi în sec. 

— Vorbiţi... Vorbiti mereu de acești „zei orbi”... De ce 
această... infirmitate? E greu de imaginat o divinitate 
atinsă de slăbiciuni omenești. 

— Din cauza cataclismului. Când trăsnetul s-a abătut 
asupra Edenului, toţi au fugit, creaţii și creatori... Toţi 
cei care au putut scăpa nimicirii. l-am văzut trecând. 
Da! Eu omul-stup. l-am văzut pe stăpânii, pe zeii noștri 
bâjbâind, cu ochii în flăcări, cu mâinile întinse, orbiti, 
într-o situaţie mizerabilă... Fugeau către mare, urmăriţi 
din spate de pala de foc ce devora tot... S-au afundat în 
valuri, în mijlocul abisului. Dar într-o bună zi se vor 
întoarce! Într-o zi vor răsări din mare pentru a-și lua din 
nou în primire teritoriul. Vor veni plini de apă, magnifici 
cu pupilele moarte, opace, tatonând să-și găsească 
drumul, stârnind mila în același timp... lar eu îi voi 
călăuzi! 

— ÎI VEŢI CĂLĂUZI?! se smiorcăi puștoaica. 

— Da! făcu bătrânul. De-atâtia ani pun jaloane... de-a 
lungul drumului. Priviţi în urma voastră! 

David întoarse capul strâmbându-se, vertebrele sale 
cervicale erau ca un angrenaj uzat, neuns de multă 
vreme. Descoperi, în sfârșit, un bloc de calcar ascuns 
într-o tufă de scaieti. Suprafaţa îi fusese scobită 
grosolan, cu scopul de-a pune în evidenţă o serie de 
puncte care trasau un zigzag fără prea multă valoare 
artistică. Therese căscă gura. 

— Ce-i asta? 


— O bornă! exclamă omul-stup. O bornă acoperită cu 
scrierea Braille! Astfel vor putea să găsească drumul în 
ciuda privirii moarte! Să ajungă în orașul Homakaido... 
Bazându-se pe degetele lor, pe simţul tactil... 

Părea că era gata să se sufoce pentru o clipă apoi 
recăzu iar în letargie. David și Therese profitară pentru 
a se îndepărta de-a-ndărătelea. 


Absolut indiferentă, Sirce, nu le puse nicio întrebare. 

Își reluară drumul în tăcere, urmărind în depărtare 
bornele presărate de bătrânul cu albine. David simţi o 
nedeslușită senzaţie de neliniște. În două rânduri se opri 
convins că cineva îi spionează, dar nu reuși să detecteze 
nicio privire în spatele paravanului de ierburi înalte... 
Ceaţa ce rămânea nemișcată ștergea linia orizontului, 
accentuând în același timp impresia de claustrofobie. 
După o oră de mers câmpia se sfârși, tălpile lor călcau 
pe o suprafaţă vitrifiată, asemănătoare sticlei. Trosnea 
sub pașii lor, se färâmita, ramificându-se în lungi reţele 
de crăpături. David îngenunche. 

— E sticlă! exclamă Therese. Phiiii! S-ar spune că 
mergem pe-o oglindă! 

— Nisip, explică tânărul, nisip care s-a lichefiat sub 
efectul unei călduri intense. O explozie de exemplu... 
Explozia care i-a orbit pe „zei”... 

— Nu încetiniţi! comandă Sirce. Ne apropiem, simt 
asta! Adu-ti aminte de focul orbitor al pantomimei! 

David își stăpâni o înjurătură. Putin mai departe, 
depășiră un panou carbonizat, partial topit, pe care se 
mai putea ghici imaginea cercului tăiat de diametrul 
bicolor. Apoi un grup de clădiri răsări din ceaţă. Şase 
blocuri-turn înnegrite, cu arhitectura îndrăzneață, dar al 
căror aspect voit funcţional nu corespundea deloc 
imaginii unei reședințe divine! 

Împinsă de la spate de vânt, masa compactă a dunelor 
luase în stăpânire o mare parte a locurilor, înghițind 
nenumărate construcţii de importanţă medie... 


— Asta ţi-e Homakaido?... hohoti Thérèse. Bună 
treabă! Nu-mi imaginam zeii locuind în zgârie-nori! 

Sirce îngheţase. Vizibil zdruncinată, își plimba privirea 
buimacă peste clădirile orașului-fantomă, ca și cum s-ar 
fi îndoit că-i funcţionează bine toate simţurile. David se 
dezmetici și se îndreptă către cel mai apropiat dintre 
imobile. Când puse piciorul pe prima treaptă avu din 
nou senzaţia că era supravegheat. 

— Hei! făcu pustoaica! Priveşte! 

Se conformă. Therese se legăna pe un panou indicator, 
înălțat chiar în mijlocul unei intersecţii. Sägetile de 
metal carbonizat desemnau fiecare câte o clădire. 
Parcurse instinctiv coloana inscriptiilor: 


S.R.H.1.D.S. Building 
O.S.H.A.L.S. Tower 
D.A.N.S. Hall 
A.C.A.T. Hall... 


Si așa se continua pe mai mult de un metru, localizând 
multiplele servicii ale complexului. Un cartier 
administrativ probabil, sau un centru internaţional de 
conferințe. Orice-ar fi fost, nu părea să miroasă deloc a 
tămâie și a lumânări... 

Intră în turn. Dacă nisipul mâncase puţin câte puţin 
pardoseala de gresie, mobilierul părea însă să nu fi 
suferit prea mult de pe urma catastrofei. Deși acoperite 
de zgârieturi, fotoliile erau încă în stare să primească în 
braţe greutatea corpului, fără a se prăbuși imediat. Făcu 
câţiva pași către recepţie... si intepeni trăsnit de ceea ce 
zări. 

Pret de-o interminabilă secundă rămase în afara 
timpului, în afara spaţiului, suspendat în cosmos, apoi 
Therese îl scutură de mână, trezindu-l la realitate: 

— Ce-ai păţit? Eşti bolnav? Ce-ai văzut? Spune! 

În faţa mutismului tânărului, fetița se strădui să 
determine direcţia privirii lui, dar nu văzu decât ceva 


foarte banal: un zid cu vopsea scorojită, pe care se 
putea citi o inscripţie cu litere metalice: 


A.P.A.R.R. Hall 
Asociaţia Partizanilor Aplicării Radiaţiei 
Reunificatoare. 


— Du-te și caut-o pe Sirce! bâlbâi David cu vocea 
sfârșită. Repede! 

Fără a se mai preocupa de fetiță, fugi către un tablou 
de afişaj. Cele mai multe note de serviciu păliseră, 
devenind ilizibile, dar reuși să găsească o broșură ce 
fusese protejată de o pernă a unui fotoliu, împotriva 
asaltului căldurii. Prima pagină se referea la A.P.A.R.R., 
redând și simbolul întâlnit pe câmp: cercul tăiat de două 
linii, una albă, cealaltă neagră. Deasupra, trei rânduri 
dactilografiate brăzdau pagina îngălbenită: 


Mâine, 6 iunie 1995, prof. Hiro-lto Homakaido va tine 
o conferință de presă, pe parcursul căreia va expune 
ultimele sale concluzii privind folosirea iradierii 
antirejectie. Sedinta va avea loc la 11: 30 în amfiteatrul 
B, în marele hol al A.P.A.R.R. 


David făcu stânga-mprejur, nisipul gemu sub tălpile 
sale. Veni și Sirce. Îi întinse broșura... Se simţea dintr-o 
dată plin de o neînţeleasă ură devastatoare. 

— Ai priceput? atacă el sec. Ai înţeles? Totul e 
complet: Homakaido, zeii orbi, semnul, strălucirea... 

Cuprins de-o subită furie iconoclastă, se aruncă asupra 
teancurilor de reviste stivuite în vitrine, aruncându-le în 
toate direcţiile. Acestea se dezagregau între degete, se 
sfărâmau, reîntorcându-se în praful din jur. În momentul 
în care se năpustea asupra celui din urmă teanc, un titlu 
cu litere groase îi opri definitiv tot elanul, ca o lovitură 
în ficat. 

„Profesorul Homakaido, unul dintre stăpânii A.P.A.R.R. 


declară la tribuna Naţiunilor Unite: «La ora celui mai 
mare pericol voi pronunța doar un singur cuvânt, 
reunificare, cuvântul care rezumă tot!»” 

Izbucni într-un hohot isteric: 

— Uite! sughiţă el. Iată pentru ce am făcut tot drumul 
ăsta, ca să ne întoarcem la originea legendei! Chiar nu 
vezi? Maeștrii din A.P.A.R.R. Hall, printr-o simplă 
confuzie fonetică au ajuns maeștrii vorbelor! Cuvântul 
care rezumă tot nu-i nicidecum o formulă magică, ci pur 
și simplu un slogan! lar Homakaido este doar numele 
unui savant! 

Sirce îl fixa cu privirea nebună, cu buzele tremurând. 

— N-au venit la întâlnire zeii! adăugă el cu cruzime. 
Nu există Olimp, nu există sanctuare... Nimic altceva 
decât un cimitir! Resturile unei organizaţii științifice, 
distrusă probabil chiar de forțele pe care-și închipuia că 
le controlează. Goana ta mistică se sfârșește în 
hârtogäraia unei administrații uitate, în cioburile 
eprubetelor unui laborator devastat! lar noi ne-am 
asumat aceste riscuri... David gâfâia, bronhiile-i trăgeau 
aerul șuierând rău prevestitor. 

— Zeii orbi! găsi el forța să mai rânjească. Räniti, 
infirmi, victime ale exploziei finale, care s-au înecat 
fugind la întâmplare... lar legenda, legenda... 

Se präbusi într-un fotoliu, ridicând un nor de pulbere 
înecăcioasă, inima-i lovea dureros pieptul, sângele i se 
zbătea la tâmpla... Sirce începu să bântuie în sală cu un 
pas somnambulic. Ochii terni nu lăsau să mai răzbată 
dinspre interior nicio rază de inteligenţă. 

— N-ar fi trebuit să-i vorbești așa! protestă Therese. 
Nu vezi c-a luat-o razna? 

Se așeză pe vine la piciorul fotoliului, și căzu în 
admiraţia unei julituri ce-i acoperea genunchiul stâng. 

— De altfel nici tu nu prea ai aerul că ești în toate 
minţile! observă ea deodată pe un ton mai circumspect. 

David ar fi vrut să protesteze, ridică mâna... Dar era 
obosit, atât de obosit... 


Somnul îl luă în primire fără ca el să simtă, capul îi 
alunecă pe umăr, doborât de epuizare. Mult mai târziu, 
către miezul noptii, Therese îl scutură fără 
menajamente. Se ridică dârdâind, paralizat de durere... 

— Nu-i momentul să dormi! șopti puștoaica. Am ieșit 
putin afară pentru... În fine, pe scurt, tine-te bine! Am 
văzut lumină afară, în vârful blocului-turn! Mă auzi? Hei, 
te-ai ramolit? La ultimul etaj al clădirii e o cameră 
luminată, ca o cabină de far. 

— Unde-i Sirce? 

— Afară, în piaţă. Nu mai răspunde când i se vorbește, 
„paradisul” nu prea are darul s-o înveselească. Hai vino 
să vedem ce-i acolo sus... 

— Dar sunt cel puţin șaizeci de etaje! 

— Ascensorul funcţionează, l-am verificat! Grăbește-te! 

Îl trăgea deja de mână, el se lăsa condus bombănind, îl 
împinse într-o cabină strâmtă, prăfuită, se înălță pe 
vârful picioarelor și apăsă ultimul buton. Capsula nu 
făcu mai mult de zece secunde până la ultimul nivel. Ușa 
se deschise șuierând, descoperind rotonda unei săli de 
întruniri, în mare parte acoperită de nisip. Un lucru 
ciudat ocupa centrul încăperii: un soi de arbore cu 
contururi umanoide, un amestec de ramuri răsucite, 
înnegrite și uscate. Un fetus vegetal de statura unui om. 
David făcu câţiva pași, căută reazemul unui scaun. 

— Puteţi să luaţi loc, făcu arborele deschizând ochii, e 
atâta vreme de când aștept apariţia unui vizitator... V- 
am văzut sosind azi-dimineatä, am pornit grupul 
electrogen sperând că veţi înţelege mesajul... Mă 
numesc... Nu, de fapt asta n-are nicio importanţă. Aș 
putea mai curând să vă istorisesc o poveste, o poveste 
pe care mi-o spun în fiecare zi de aproape un secol... 
Povestea lui Homakaido. 


— … Cred că în mare parte ati reconstituit deja 
inläntuirea faptelor, murmură bărbatul-plantă după un 
lung răstimp de tăcere, nu există nimic extraordinar în 


toate astea. Acum o sută de ani, pe vremea când 
amenințările războiului apăsau tot mai greu cu fiecare 
lună asupra Pământului, un savant asiatic pe nume Hiro- 
Ito Homakaido își închipui că reconciliază omul cu 
universul, dând naștere unei noi rase care ar fi un fel de 
sinteză ecologică. Fiecare individ aparținând acestei 
rase ar fi constituit un veritabil rezumat al firii. S-ar 
putea spune că era un mistic. Acesta era singurul mijloc 
pe care îl vedea pentru a aboli diferenţele, pentru a-l 
aduce pe om la un stadiu de conștiință cosmică 
superioară și pentru a salva pacea. Pentru a realiza 
toate acestea a fondat A.PA.R.R. și o mare parte a 
comunităţii științifice l-a urmat în acest experiment. 
Metoda se baza pe utilizarea unui procedeu inedit. 
Iradierea asigura grefele cele mai incompatibile, 
suprimând toate fenomenele de respingere si 
deschizând în același timp calea unor încrucișări dintre 
cele mai nebunești... Separările, compartimentările de 
izolare la nivelul speciilor dintre plante, minerale, 
animale, oameni, se prăbușeau... Reunificarea începea... 
A făcut din acest termen un credo biologic: Cuvântul 
Care Rezumă Tot. Pornind de la observaţii comune 
asupra asociațiilor simbiotice si a comunităților 
nutritive, profesorul generaliza, amplifica... Se hotări să- 
și instaleze centrul de studii pe insula Alusni, al cărei 
nume i se părea expresia însăși a unităţii contrariilor, 
întreprinderea trebuia să fie de scurtă durată. De fapt, 
la numai doi ani de la lansarea proiectului, izbucni o 
răscoală... Oh! Nimeni nu prevăzuse reacţiile copiilor 
proaspăt debarcati, asistentele cu atât mai putin. 
Complotul s-a înfiripat în mijlocul bazinelor de nisip, 
sub arcadele porticurilor, în scârtâitul regulat al 
balansoarelor... Au năvălit în zori, invadând culoarele 
laboratoarelor cu urlete de piei-roșii spărgând totul în 
cale, lovind toate aparatele, toate panourile de comandă 
cu uneltele de grădinărit puse la dispoziţia lor. O 
adevărată maree de sandale, răscoliră toate firele, 


producând scurtcircuite, își săpară un tunel până în 
camera calculatoarelor, unde multi muriră electrocutati. 
A fost ca o furtună de urlete, un val seismic de cel puţin 
zece metri înălțime, îi linșară pe psihologi și biologi cu 
lovituri de lopeti, de sape, erau ca niște furnici care vin 
de hac unui șoarece. Când cei mai în vârstă dădură 
semnalul de dispersare, focul se răspândi asupra tuturor 
clădirilor din insulă asemeni unui nor de lăcuste roșii. 
Atunci centrul independent de simbioză ecologică încetă 
să mai existe... 

In zilele următoare se organiză vânătoarea, într-o 
atmosferă de cruzime hipnotică proprie copiilor. 
Specimenele au fost ciopârtite fără milă, cu cruzime 
chiar... Printre stânci, pe plajă, în inima codrului, 
cântecele scandate în joacă se transformară în incantatii 
roșii, mortale; bandele în șorturi, în patrule de călăi 
vigilenti. Mergeau cu insecticidele în mână, cu uneltele 
de plivit la bandulieră, cei mai mari șchiopătau sub 
greutatea puștilor ce le tăiau umărul. Devastară insula, 
pulverizând, semănând și infectând cu moarte vegetală, 
minerală, animală. Se opriră doar la ultimul suspin al 
ultimului specimen. Se treziră înfometați, înfriguraţi, 
înfricoșaţi de noapte si de singurătate. Mare parte 
dintre ei muriră de inanitie și de boli. Ceilalţi au vrut să 
jefuiască adăpostul radioactiv, ascuns în adâncurile 
pământului și muriră arși de vii... 

Eu păstrez intacte imaginile carnagiului: o rafală ce 
pocnește repercutată la infinit de pereţii înalţi ai 
camerei. Un furtun de cauciuc bate aerul, smulgând 
acul de perfuzie ce se rupe instantaneu, lăsând două 
treimi din lungimea sa în interiorul venei. Un flacon 
înflorește în suportul său la trecerea unui proiectil. 
Serul se scurge în perle, sonda picură pe podea. 
Furnicile se adună una câte una, formând la un moment 
dat o băltoacă colcăitoare, înnebunită, ce se împrăștie 
apoi printre pansamente și comprese. Un pumn de 
scalpele pulverizează geamul camerei sterile, paturile 


sunt răsturnate, cărucioarele călcate în picioare cu tot 
cu încărcături încă anesteziate... Mâinile cotrobăie pe 
sub așternuturi, printre pansamentele umede și moi. 
Unghiile caută buzele răsfrânte ale plăgilor proaspete, 
degetele pătrund în carnea deschisă, rupând cusăturile 
prea fragile, devastând profunzimile calde și palpitante. 
Vasele, acvariile cad, se fac tändäri, iar cioburile de 
sticlă secţionează conţinutul, bucăţi talmes-balmes ce se 
zbat, încercând parcă să se readune. Năpârci, șerpi... 
Un puzzle organic în momentul dispersării. Si mai este 
și focul, bineînţeles, provocat poate de un șir de lămpi 
ce explodară într-o jerbă de scurtcircuite tremurătoare. 
M-am ferit, cred, umerii mei au atins ușa de la toaletă 
care s-a deschis imediat. Imediat duhoarea de 
dezinfectant făcu să-mi izbucnească greata ce-mi umfla 
pântecul și mă aruncă sughițând către primul lavabou, 
în repezeala mișcării, am dat cu capul de oglindă, care 
se crăpă. Am rămas cramponat de emailul rece, 
ascultând trosnetul flăcărilor și pocnetul surd al sticlei 
sparte de dincolo de ușă. Dodge era acolo, gol ca noi 
toți, înfundat în scaunul său, cu privirea dilatată, cu 
gura plină de albine. Ca de obicei, insectele-i ieșeau din 
nări, colcăiau ca niște coji catifelate pe obrajii lui, 
printre buze și printre dinţi. Dar de data asta bestiile îi 
simțeau groaza. Câteva bäsicute, efecte ale 
înțepăturilor, îi apăruseră în mijlocul rețelei de riduri. 
Se sufoca, înghițind cu greutate, mierea ce-i aluneca pe 
gât si care, de obicei, ar fi fost exact cât îi era necesar 
ca să se hrănească. Pe Buddy îl vedeam din semiprofil, 
palid, urinând în jeturi puternice pe zidul acoperit cu 
faianță până la jumătate. Cu fiecare cascadă ieșea din 
penisul său câte un minuscul pește exotic, cu striatii 
universale, ce murea strivindu-se pe podea cu un 
zgomot moale, cu branhiile palpitând. Se vedea că 
suferă, își strângea pungutele-acvariu cu ambele mâini. 
lar Sarah... Sarah îmi întorsese spatele, figura i se 
răsfrângea în luciul străveziu al oglinzii pistruiate. 


Târâtoarea cenusie ce se ascundea în anusul ei, îsi itise 
capul între picioarele sale, ezită, apoi se înșurubă în 
jurul coapsei stângi, parte solzoasă părelnic imobilă, 
gata să se refugieze în adăpost la cea mai mică alarmă, 
să se ascundă, să pătrundă în galeria strâmtă, caldă și 
protectoare care era intestinul tinerei femei... 

— Coabitarea om-animal, continuă  omul-plantă, 
spuneau manualele. Integrarea elementelor animale și 
vegetale în schema biologică umană... Asta a fost la 
început, la primul început. Pliantul era foarte, foarte 
lung. O negură de litere mărunte din care răsăreau două 
rânduri îngroșate: Detinutii politici vor avea de azi 
înainte posibilitatea de a alege unul dintre cele două 
moduri de încarcerare: a) tabără de instruire și de 
muncă, b) participarea la cercetările societății 
SIMBIOZA ECOLOGICĂ într-un centru de stat, cu 
reducerea pedepsei până la jumătate. Am semnat, ca 
multi alţii, încercuind cu vârful gros al creionului cazul 
b. Nu mai scapi dintr-o tabără de muncă, mori înainte. 

Un elicopter cu hublourile acoperite ne-a depus, masă 
compactă de frică putind a transpiratie și a jeg, în 
mijlocul unei piste de beton galbene, împestriţată de 
ambulante si infirmieri înarmaţi. Dar mirosul, gustul... 
Era marea, probabil o insulă. Zgomotul elicei în urechi 
mă împiedica să deslușesc pulsul surd al oceanului, apoi 
fu deja prea târziu, ambulantele o luară din loc și... 

După pușcărie, își derulă mai departe povestirea 
ciudatul personaj, camerele-celule de aici mi se păreau 
frumoase, albe... Atât de albe... Ideea grefelor nu mă 
speria câtuși de puţin, ușurarea de a fi părăsit capitala 
îmi anestezia toate celelalte gânduri... A doua zi nu se 
întâmplă nimic, nici în următoarea, nici în cele ce veniră 
în continuare... Apoi, imperceptibil, ritmul nostru vital 
evolua către vegetativ. Așteptam. Fără să știm ce. 
Decantam impresii, legături, nimicuri. Sau poate era 
ceva în mâncare... Să trăiești mereu gol, cu senzaţia 
ciudată că-ţi recapeti drepturile de posesiune asupra 


propriului tău corp. Soarele nu mai ardea pielea, iarba 
nu mai trezea mâncărime chiar dacă te tăvăleai o după- 
amiază întreagă prin ea. Imediat au început grefele, 
progresiv. Solzi de lemn, pentru început, îmbinându-se 
ca  ţiglele,  înţepând umerii, spatele, crescând, 
întinzându-se ca o carapace. O cuirasă de lemn ale cărei 
rădăcini mi se înfigeau în carne, o armură pe care n-o 
puteam scoate fără să mă jupoi de viu și care năștea 
câteodată în mine o vagă senzaţie de claustrofobie. Apoi 
o coajă de mesteacăn grefată pe abdomen m-a 
transformat în om-arbore. Unghiile și dinţii de silex mi 
se încrustară lent în epidermă și gingii precum pietrele 
preţioase puse cu parcimonie în monturi de către un 
bijutier cu mănuși de cauciuc aseptizat... 

lar mutra de-o răceală surâzătoare a femeii în halat 
alb, ce-și plimba buzele pe ridurile scoarţei de la 
tâmplele mele, cu riscul de a se juli pe lemnul prea 
uscat (chestie de hidratare) în care mai atârnau câteva 
suvite de păr de-al meu... 

„Natură condensată,  șoptea ea cu pasiune, 
microcosmos ecologic. Totul este aici în tine. 
Debarasează-te de ideile astea stupide despre puritatea 
rasială, despre integritatea fizică. Ar trebui să-ți dorești 
să fii metis. Un metis mineral, vegetal, animal...” 
Unghiile ei scobeau coaja albă de pe coapsele mele. „Vă 
doare? reluă ea. Amintiţi-vă mereu: de-acum încolo omul 
va fi hibrid sau nu va mai fi deloc!” Apoi vocea i se 
îndepărtă către alt pat, o altă celulă. După o lună mi-au 
prezentat-o pe Gahla. La început au fost scurte întâlniri, 
pe un culoar faiantat ce putea a dezinfectant. Ea nu mă 
privea niciodată, vorbea cu privirea rătăcită, goală... 
Povestea despre manifestatia pacifistă, arestare... ziua 
în care i-a înjurat pe jurati, condamnarea. Ne cuplară. 
Fără un cuvânt, mă culcam pe burta ei, între coapsele 
dure, acolo unde pielea se simţea întinsă de creste de 
piatră umede. Urechea mea percepea atunci susurul 
subteran ce-i scălda măruntaiele. Unda făcea să 


freamäte carnea acoperită de iarbă măruntă ce 
despärtea mameloanele rigide ale sânilor. Torentul se 
rostogolea, izbucnind din sex într-o cataractă de gheaţă, 
täindu-ti respiraţia. De nenumărate ori mi-am împins 
penisul, la întâlnirea cu această cascadă, pândind 
momentul în care lichidul rece m-ar fi crăpat în două. 
Pubisul mi se freca de fanta Galhăi, strivind miriade de 
ciorchini mărunți, ce-i umpleau interiorul coapselor, 
struguri negri ce răsăreau din vita violetă ce tapisa 
muntele lui Venus... Trosnetul frunzișului, gustul 
tulpinilor printre dinţi. O striveam, o devastam ca pe o 
grădină sălbăticită în care trebuia să-mi deschid cale. 
Ciorchinii mi se zdrobeau pe faţă dulci, grași, iar gura 
îmi intra în ea, în timp ce viespile îmi teșeau în jurul 
fruntii o coroană mătăsoasă și fremătătoare. Pântecul ei 
conţinea un lac. Oasele bazinului îi erau căptușite cu 
alge. După ce făceam dragoste se abătea asupra noastră 
un iz de mâl pe care-l adoram. Rămâneam imobil, atent 
la umezeala ce-mi intra prin scoarță, umflându-mi 
plămânii, copleșit de voluptate. Aveam impresia că 
deveneam un copac mort, o epavă ce plutea pe 
suprafața unui lac. Lacul meu... Dar Galha era de 
pământ. Partea superioară a corpului ei, de la brâu până 
la ceafă, era acoperită cu o blăniță moale din iarbă 
verde, aspră la pipăit. Parcă era un gazon făcut special 
pentru a se plimba degetele pe el, pentru a putea ajunge 
să mângâie  bulgării negri ai omoplatilor, grei, 
incäpätânati. Apoi carnea renăștea în jurul umerilor 
cusută parcă, despărțită de rest prin smocuri mari de 
iarbă. Faţa îi era curată, pielea proaspătă, albă. Locul 
podoabei capilare era ţinut de licheni cenușii și teposi. 
Doar picioarele și braţele nu-i fuseseră atinse de 
hibridare. Când am cunoscut-o, Galha nu găzduia niciun 
animal. Era doar minerală și vegetală. Mai târziu i s-a 
implantat o colonie de furnici în scobiturile șalelor, deși 
ea ar fi preferat pești, salamandre, tritoni. Se bucura să 
se simtă plină, locuită, grea. Să pândească loviturile de 


coadă ale înotătorilor invizibili, ar fi fost ca un acvariu 
viu, un acvariu din pământ și os. După un timp a rămas 
gravidă, a urmat apoi nașterea și... noul născut, 
Dumnezeule! Copilul nostru din pământ pe care trebuia 
să-l protejăm de ploaie. Un copil negru din humus, din 
noroi, care se färâmita la fiecare pas. Prea tânăr pentru 
a fi însămânţat... doar câteva tufe de un verde timid, 
deasupra fruntii. Copilul nostru de turbă, prea firav, fără 
contururi, a fost împrăștiat de vânt, care-i aruncă în 
toate direcţiile primii mugurași. Prea fragil... Copilul 
nostru, victimă a unei averse... L-am regăsit într-o seară, 
redevenit noroi, împrăștiat printre dalele aleii, 
dezagregat de rafalele toamnei, lichefiat. A trebuit apoi 
să înfruntăm intemperiile, iarna. Ploaia, noroiul de pe 
umerii Galhăi care o făceau mereu să-și amintească... și 
să plângă în hohote. Căldura toridă, seceta care-i 
transforma pântecul într-o mlaștină pietrificată cu 
duhori de alge... lar eu... lemn spongios. Impresia de 
umiditate, groaza de putregai și de ciuperci, în fiecare 
dimineaţă îmi inspectam scoarţa căutând mucegaiul, 
viermii. Bratele îmi scârtâiau în bătaia vântului, 
picioarele „lucrau” noaptea la un concert din cele mai 
dezagreabile.  Trăiam cu speranța primăverii, a 
renașterii... 

După o pauză omul-copac reluă: 

— Dar mai erau și fenomenele imprevizibile, care 
ucideau, nelăsând nicio șansă. O prietenă a Galhăi fu 
victima unui seism, un cutremur cu epicentrul în zona 
inferioară a abdomenului, cu ocazia unui orgasm. 
Scuturăturile se amplificau rapid, dislocând bazinul, 
structura salelor. Se rostogoli la pământ, bloc după bloc 
fără ca cineva s-o poată ajuta. Iarna era un anotimp 
greu pentru animale, insectele mureau tot mai des și te 
trezeai eu corpul plin de cadavre. La fiecare mișcare a 
capului, simțeam albinele prăvălindu-se în gât, în ochi. 
Să vă vorbesc și despre încrucișările aberante! Extensia 
inexplicabilă a anumitor grefe! Piatra care reprezintă 


obrajii sudează maxilarele, specimenul devine mut, 
globurile oculare se vitrifică și se instalează o paralizie 
de marmură... Câteva femei se treziră dimineața sub 
formă de statui, imobilizate într-o ultimă convulsie. Mai 
erau, de asemenea, și problemele de compatibilitate 
care apăreau acolo unde te așteptai mai putin. 
Conflictele teritoriale între animale, bondarii din anus 
revendicau axilele rezervate furnicilor, declanșând mii 
de războaie minuscule, dar pline de ură, acoperite de un 
bâzâit insuportabil. Nu-ţi rămâne decât să mături 
cadavrele mutilate, cu labele smulse, cu aripile 
sfărâmate. „Astfel de dispute sunt periculoase pentru 
toată lumea”, urlau cercetătorii. Aveau dreptate, 
bineînțeles, dar cum să le eviti? Cum să împiedici o 
târâtoare ascunsă în interiorul vaginului care are brusc 
chef să înfulece câteva mii de furnici? Câteodată chiar 
oamenii nu mai suportau să se știe locuiti și încercau să 
scape de ocupanţii lor. Câţi nu și-au omorât șerpii? Câţi 
nu au aruncat otravă albinelor? Era un sistem de 
dezechilibru psihic. Incapabili să scape o dată pentru 
totdeauna de noţiunile de proprietate, de integritate, de 
puritate, câţiva hibrizi sfârșiră inevitabil prin a se simţi 
niște gunoaie... jumătate oameni, jumătate lucruri. 

Da..., uneori, noaptea, mi se pare că revăd scena finală 
în cele mai mici detalii: prin ușa toaletei, rămasă 
întredeschisă, incendiul pârâia în volute de flăcări ce 
înnegreau podeaua acoperită cu gresie, pe măsură ce se 
întindea... Îmi priveam imaginea în oglindă. Textura de 
„carne” nodozitätile articulaţiilor îmi înfățișau poza unui 
arbore ars, negru, măcinat... sfărâmicios. Un copac cu 
creștetul cârliontat, cu picioarele-rădăcini. Dodge și 
ceilalți nu mai mișcaseră. Ştiam acum că orfanii se 
revoltaseră. Un grup de copii proaspăt sosit, dedicat 
unor noi încercări de grefe... 

Năvăliseră în plină noapte, o maree urlătoare, linșând 
psihologi, paznici și biologi cu lovituri de lopeti, de 
târnăcoape. Ca niște furnici care vin de hac unei 


rozătoare prin simplul avantaj numeric. Nimiciră fără 
deosebire victime și călăi, împinseră o femeie-piatră 
într-o piscină, știind că nu va putea ieși, și târâră un om 
de humă către un râu. Asupra mea au aruncat cu 
termite. Nu știu ce s-a întâmplat cu Galha... 

Ce să vă mai spun? 

Distrusă iremediabil, cuva radioactivă sări în aer 
stricând câmpia pe mai mulţi kilometri. Cea mai mare 
parte a tehnicienilor aveau retinele arse de lumina 
puternică. Câţiva se înecară fugind din acest infern, alţii 
decolară cu rarele navete de salvare utilizabile încă. 
Câteva specimene au scăpat  carnagiului... Se 
înmulțiseră în timp... Piticii care populează marea vin 
direct din laboratorul lui Homakaido. Erau doar niște 
biete ebose, mutanti primari. Nu-i adevărat că aparțin 
cine știe cărei planete a sistemului solar... Sunt născuţi 
aici, dar au emigrat imediat după război, ocupând 
bazinele secate ale râurilor în urma exploziilor si a 
armelor termice. 

Pe insulă n-a mai rămas multă lume. Eu, bătrânul 
Buddy, omul-stup, în prezent complet nebun, care și-a 
confecţionat nu știu ce mitologie de bazar în care-i iniția 
cândva pe pelerinii aflaţi în trecere. „Zeii nu s-au întors 
încă!” le spunea el. „Mai treceţi la anu'.” lar idioții 
ascultau! În sfârșit, într-o zi nu s-a mai prezentat 
nimeni, nu știu de ce... A fost uitat Homakaido, a fost 
uitată insula Alusni... Asta-i! 

— Plecati acum! încheie omul-arbore. Sunt un biet 
copac bătrân. Uscat, bolnav, centenar, am nevoie de 
liniște. Veniti în altă zi să mă mai vedeţi, vom mai vorbi 
atunci... Ah! Apropo... Dacă tot veniţi, n-aţi putea să-mi 
aduceţi și o stropitoare plină, cu ocazia aceasta?... Simt 
lipsa apei, iar la vârsta mea nu mai am curajul să mă 
MiȘC... 


David se întoarse la ascensor cu capul vâjâindu-i, cu un 
presentiment rău în stomac. Povestea căpăta un aspect 


nelinistitor. Pornit la drum în cäutarea unui ideal 
suprem, se trezi în pielea unui zdrentäros care scotocea 
prin pubelele științei la capătul acestui periplu... Apăsă 
pe butonul de parter fără să-și dea seama. Zece secunde 
mai târziu ușa se deschise. 


… Atunci îi văzu pe El. 

Într-o străfulgerare năvăliră asupra sa gânduri din cele 
mai contradictorii: surpriză, umilinţă, ușurare, chef să 
râdă, să plângă. Un adevărat carusel de descărcări 
electrice prelingându-i-se de-a lungul tuturor nervilor, 
scurtcircuitându-i funcţiile vitale. Se lăsă să alunece 
într-un fotoliu, inima-i bătea nebunește. Inspiră de trei 
ori îndelung înainte de-a ridica fruntea. Erau în 
continuare acolo, în faţa lui, așezați cuminţi în fotoliile 
decolorate ale holului de așteptare. Era acolo Madona 
Junetii pe care o crezuse moartă, preotul pudrat 
înfășurat în mantia de piele roșie, funcţionarul centrului 
de întinerire, cu eleganța tipätoare de vânzător de bâlci, 
cu mustata cârliontatä și papionul fosforescent... Sirce 
aștepta la distanţă, într-o stare de prostratie, cu privirea 
goală și mâinile vârâte în cătușe. David vru să-i 
vorbească, dar preotul ridică mâna, tăindu-i elanul. 

— Inutil, murmură el cu vocea ciudată de femeie pe 
care o imita cu plăcere, nu vă mai aude. Cred că a 
devenit autistă. A suportat greu adevărul. Cred că-și 
închipuia cu adevărat că-l va întâlni pe Dumnezeu la 
capătul acestui drum lung! E paranoică, stiati? Un caz 
foarte interesant de nebunie mistică... 

David suspină, mintea îi era golită. 

— Sincer, se miră bărbatul, nu v-aţi îndoit niciodată de 
nimic? 

David deschise gura și apoi o închise la loc. Limba îi 
cântărea o tonă. 

— Ati fost remarcabil, reluă Ciclicul cu buze purpurii, 
fără dumneavoastră noi n-am fi ajuns niciodată să 
regăsim drumul Homakaido. A fost ca o prinsoare. O 


acţiune aproape imposibilă. 

— Dar, de fapt, ce doriţi? suflă greu David. Să regăsiţi 
drumul uitat? După ce v-aţi dat atâta osteneală să-l 
stergeti? Sunteţi incoerent! 

— Tttt, tttt... Păstraţi-vă calmul, „tinere” domn. 
Predecesorii mei au distrus acest itinerar, NU EU! 
Preoţi fanatici, obscurantiști. Exact contrariul ordinului 
căruia îi aparţin. E o poveste foarte lungă iar eu nu sunt 
aici să spun povești. De ce și-au propus să șteargă cea 
mai mică amintire a pelerinajului? De ce atâta 
încrâncenare în distrugerea hărților, a descrierilor... a 
ghizilor? Chiar că nu știu. S-a întâmplat acum un veac. 
Presupun că-n acele vremuri tulburi fiascoul lui 
Homakaido a fost resimţit ca o condamnare divină, 
sancţiunea într-un fel, a unei  înspăimântătoare 
blasfemii! Supraviețuitorii sinistrului au decis în 
consecinţă o purificare generală, au început persecuțiile 
care s-au întins pe mai multe decenii. Precum un tatuaj 
obscen, locul păcatului a fost șters cu fierul înroșit din 
memoria oamenilor. Pelerinii, dimpotrivă, au luptat din 
greu să-și transmită din tată-n fiu, ca pe o moștenire, 
secretul itinerariului. 

— Vechii maeștri din A.P.A.R.R. Hall, continuă preotul, 
au hotărât să se căiască, să ispășească, și pentru asta s- 
au străduit să șteargă și ultima urmă a scandalului. 
Devenind Maestri ai Vorbelor au vegheat cu gelozie la 
stingerea jarului. S-au pus pe distrus specimenele pe 
care le creaseră, în speranţa că, prin această schimbare 
de comportament, vor ascunde crimele trecute, nebunia 
lor orgolioasă. Si astfel maeștrii cuvântului deveniră 
santinelele tăcerii... cel puţin așa cred. Au existat, 
desigur, și refractari printre ei, lupte interne, comploturi 
obscure, sângeroase, înlăturări de neînțeles, în fine, 
într-o zi, după atâtea morți, secretul se pierdu... Timpul 
și sângele și-au făcut datoria. Dar acum îl pândea 
schisma. Ordinul se scinda progresiv în două direcții: 
confreria mutilor, partizani sălbatici ai uitării si 


confreria flecarilor, dornici să regăsească originea 
atâtor necazuri... 

— Iar dumneavoastră, sunteţi evident, un... 

— Un flecar, hâm! Da! Mi-au trebuit ani întregi pentru 
a aduna și verifica date, studii, pentru a descoperi 
predicția tatuată pe pieptul mumiei, din mijlocul 
bisericii de aramă. Pe de altă parte cunoșteam o nebună 
mistică ce zăcea într-o celulă în pușcăriile pentru 
religioși. Stiam că se numea Sirce și că străbunul ei a 
fost unul dintre ultimii posesori ai câtorva firimituri din 
marele adevăr. Doar ea era capabilă să regăsească 
itinerariul pierdut. Informaţiile ei, contactele, aureola de 
martir... toate justificau supoziţia mea. Era suficient s-o 
motivez. Realizarea profetiei ar fi jucat acest rol de 
catalizator. M-am gândit că mă puteam folosi de 
dementa ei. După ce i s-a făcut, fără știrea ei, un 
implant subcutanat ce funcţiona ca baliză de localizare, 
i-am înlesnit evadarea. Inainte o sugestionasem 
puternic, sub hipnoză, pentru a o sensibiliza la imaginea 
dumneavoastră, astfel încât la vederea dumneavoastră 
pentru prima oară să resimtă un veritabil șoc mental, un 
fel de... revelaţie! Trebuia să respectăm, de fapt, datele 
aproximative ale prezicerii, să ne încadrăm în timp. 
Acest cumsecade căpitan Ornoz, unul dintre cei mai 
buni agenţi ai faimoasei, dar din păcate dispărută, 
Companii a Bibliilor Roșii, s-a angajat să vă „recruteze”. 
Studiind dosarele centrului de întinerire, s-a oprit 
asupra dumneavoastră. Profilul dumneavoastră se 
potrivea perfect: bătrân, solitar, secătuit, atins de o 
pasiune patologică pentru sinteze și colecţii... Erati 
chiar tipul dezmoștenitului sorții, capabil să accepte 
căutarea fără să protesteze, să îmbrace hainele 
profetului fără să-și facă prea multe probleme. Momeala 
cuvântului care rezumă tot mi se părea o trufanda pe 
care tinerii și foarte proaspetii dumneavoastră dinţi n-ar 
fi ezitat s-o înhaţe... 

— De ce atâtea complicaţii? Era de ajuns ca unul 


dintre agenţii dumneavoastră să joace jocul și... 

— Nu! Să utilizăm un om din serviciile noastre, era 
prea periculos. Cunosteam, bineînţeles, existența 
sectantilor Homakaïdo, dar era greu să ne infiltrăm 
agenţi printre ei. Nu cunoșteam de ce mijloace de 
investigare dispun cu adevărat acești fanatici 
specializaţi în pantomimele șaradei. Ornoz ne-a vorbit 
despre sondajele telepatice, despre hipnoză și droguri 
ale „adevărului”. Un agent n-ar fi trecut aceste probe, ar 
fi fost demascat în patruzeci și opt de ore. E mai mult 
decât probabil ca Sirce și sectanţii din Orașul Serbărilor 
să vă fi sondat de mai multe ori, să vă fi drogat, 
hipnotizat, pentru a se asigura de inocenta 
dumneavoastră. lată de ce ne trebuia cineva curat,... 
transparent! 

— Atunci, înseamnă că ati jucat comedia întineririi... 
Ati inventat moartea madonei, ati răspândit vestea în 
oraș. 

— Așa-i! Trebuia să urmăm etapele succesive ale 
profetiei, s-o convingem pe Sirce că totul se petrece 
după legea destinului. Coeficientul de risc rămânea 
totuși ridicat. Nu puteam controla reacțiile mulțimii. 
Recunosc că am tremurat deseori pentru 
dumneavoastră. V-am urmat pas cu pas, gata să intervin 
în caz de linșaj. A fost destul de dificil, dar Sirce a reușit 
să vă smulgă din această mlaștină. S-au mai produs și 
alte incidente pe parcursul călătoriei... Religioși ţinuţi la 
distanţă de această operaţie ignorând importanța mizei, 
au încercat să vă suprime. Cork, mai ales, era să vă facă 
de petrecanie în Orașul Serbărilor. A trebuit să-l punem 
la curent, să-l convingem în extremis înainte de a apuca 
să vă facă vreun rău și să compromită misiunea. 

— Dar simbio... Acel... Blivier pe care l-am găsit 
asasinat când voiam să-i cerem câteva informaţii? 

— Un spion în solda mutilor, v-ar fi adus pierzania. 
Ornoz s-a însărcinat să-l aranjeze imediat ce implantul 
ne-a anunţat că vă indreptati spre Orașul Ventrilocilor. 


Stiam de multă vreme că practica un joc dublu, foarte 
abil de altfel, și că veti fi îndreptaţi către el... 

— Vasul? 

— Când am văzut că nu voia nimeni să vă ia la bord, 
am închiriat această ambarcatiune-epavä, am vândut 
bilete, am acceptat pasageri. Ne-a fost frică să nu 
încercaţi singur traversarea la bordul unei canoe de 
ocazie. Naufragiul nu fusese, desigur, prevăzut. Ornoz 
n-a mai apărut, îmi pare rău. A fost trăsnit în momentul 
în care încercam să-l ridicăm la bordul elicopterului 
nostru... 

— Așa ne-ati urmărit? 

— Da, mulțumită balizei-emitätor a acestei curajoase 
Sirce. Am folosit pentru această operaţie unul dintre 
cele trei elicoptere care au mai rămas în funcţiune pe 
Pământ. Sper că apreciaţi această dovadă de interes. 

— Dar pentru ce? Această risipă... Această mașinaţie... 
Pentru a descoperi originea unei legende? 

— Vai! Nu fiți naiv! Cunoșteam destul din ideile 
profesorului Homakaido ca să știu că nu vă aștepta 
niciun zeu în acest loc. Nu misticismul mi-a ghidat 
planul, spre deosebire de biata Sirce, care nu-și va 
reveni probabil niciodată... 

— Atunci ce? 

— Veniti lângă mine, luaţi acest binoclu și priviți către 
interiorul insulei, veţi zări un fel de crater învăpăiat la 
mijloc de o aureolă de nisip vitrificat... Această bășică de 
foc este cuva de iradiere a lui Homakaido. Ceaunul 
vrăjitoarei care suprima fenomenele de respingere în 
cercetările privind știința grefelor... E intactă, nu ne ia 
mult s-o facem funcţională din nou. 

— Aveţi de gând să-i continuaţi studiile? 

— Bineînţeles că nu! Ar trebui să fii idiot să-ţi închipui 
în ziua de azi că omul mai poate să se unească cu 
universul! Nu, ceea ce dorim noi, este să captăm acea 
formidabilă masă de energie! S-o domesticim, s-o 
canalizăm, s-o deturnăm de la scopul ei iniţial... Vom 


renaste industria, vom face vehiculele să meargă, 
avioanele să zboare, mașinile să se învârtă! lată un 
program la fel de grandios ca cel de a transforma fiinţa 
omenească într-un „univers în miniatură”! Nu există un 
cântec de dragoste mai frumos decât torsul unui motor, 
dragă domnule; toate cuvintele divine din lume nu 
valorează cât zgomotul unui ciocan pneumatic spărgând 
trotuarul! 

— Totul a fost trucat, bâlbâi David. Chiar de la început! 
Totul!... 

Preotul se scutură, ridică din umeri. 

— E adevărat. Madona n-a murit, Sirce e doar o biată 
nebună, căutarea dumneavoastră doar o simplă 
urmărire... S-a petrecut cam ca în Orașul Serbărilor: 
știți, carnavalul care nu-i decât un război deghizat...? 

— Carnavalul de fier? 

— Da, carnavalul de fier... Aţi participat la un carnaval, 
nimic mai mult. Chiar și acest costum al dumneavoastră 
nu-i decât o deghizare... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Tinereţea dumneavoastră e trecătoare, momentană, 
în câteva zile vă veţi relua adevărata vârstă. Serbarea s- 
a sfârşit, domnule Sat! Orchestra și-a strâns 
instrumentele, confetile s-au murdărit, serpentinele de 
hârtie s-au șifonat. Trebuie să ne înapoiaţi masca pe 
care v-am împrumutat-o. 

Se ridică, mantia de piele scoase un foșnet greu. 

— Noi plecăm acum, suspină el, vom reveni mai târziu 
cu muncitori, cu materiale. Peste câteva luni. Nu știu 
dacă voi mai avea plăcerea să vă reîntâlnesc... La vârsta 
dumneavoastră, nu-i așa, nu ne mai putem permite să ne 
facem planuri? În cazul în care nu veţi mai fi aici la 
viitoarea mea vizită, vă salut de pe acum. Fără 
supărare! 

Îi întoarse spatele, urmat de mica sa trupă tăcută. 
Matroana o trăgea după ea pe Sirce care zornăia 
sinistru din cătușe. 


— Aveţi de gând s-o închideţi din nou? protestă David. 
Lăsaţi-o aici, nu va deranja pe nimeni, ar... 

Dar nimeni nu-i mai dădea nicio atenţie. Zece minute 
mai târziu auzi bâzâitul elicopterului ce brăzda cerul. 


David se trezi tresărind sub efectul unui șoc violent. 
Cu inima galopându-i nebunește, se mai zbătu o clipă 
între braţele fotoliului până să priceapă că Therese 
tocmai îi sărise iar pe genunchi. De câteva zile aplica 
sistematic această metodă pentru a-l trezi, începu să se 
teamă că nu va rezista o săptămână unui astfel de 
tratament. 

— Vai! Ce bătrân ești în dimineaţa asta! ăși duse ea 
mâna la gură. 

David o respinse bombănind, traversă holul plin de 
nisip și intră la toaletă, își detalie imaginea în oglinda 
pătrată, își pipăi pliurile adunate sub bărbie, își analiză 
ridurile. Părul era încă „bine”. Iesi. 

— Vorbești aiurea! mormăi el. Abia dacă am cincizeci 
de ani. Ce o să mai spui când îmi voi recăpăta vârsta 
adevărată! 

— Ceee?! Vrei să spui că vei mai îmbătrâni? Nu-i 
posibil, nu se poate să fii atât de bătrân! 

— Ba sunt! 

— Phiii, atunci erai o adevărată mumie înainte ca eu să 
te cunosc? 

— Exact. Mi-am petrecut douăzeci și cinci de ani într- 
un cavou. 

Fetița îl contemplă uitându-se pieziș la el, în egală 
măsură minunată și neîncrezătoare, încercând să-și dea 
seama dacă el își bătea joc de ea. Nemairezistând, 
devorată de curiozitate i se agăţă de mânecă și susură 
dulce: 

— Imi povestești? 

David surâse, cobori câteva trepte. Nu mai sufla 
vântul, nisipul îi va lăsa în pace astăzi. Therese își 
continua planul de seducere. 


— Pot să te sărut? 

El înältä din sprâncene și-i întinse obrazul. Fata avea 
buzele lipicioase. 

— Buaahh! lar ai dat iama prin mierea bătrânului 
Buddy! Ai buzele la fel de adezive ca mâinile roboților 
din farandola! Si-apoi, ce-i cu mania asta nouă? Acum 
te-ai apucat să mă säruti? 

— Da. Eşti bătrân, deci am voie. E permis. Tine cont că 
aș fi preferat înainte! Dar tânăr, erai timid... Da, da, 
adevărat. Nu erai prea întreprinzător, să știi... 

David o lăsă să debiteze ascultând-o doar cu o ureche. 
Era capabilă să sporovăiască zile întregi, înläntuind 
fabulatie după fabulatie, în acest timp se întreba dacă va 
mai urca la omul-arbore să-i ducă obișnuita stropitoare- 
pretext, în jurul căreia se nășteau zilnic interminabile 
discuţii. Mai era și Buddy, omul-stup, care ţinea mortis 
să-l înveţe alfabetul Braille pentru a-l ajuta la cioplitul 
pietrelor-jalon. Dar David nu mai avea o memorie bună, 
iar Therese se dovedea în acest domeniu o elevă mai 
bună. Deja nu se mai temea de albine, iar insectele 
acceptau să se așeze pe obrazul, pe mâinile și pe umerii 
fetiţei, fără s-o înţepe... În final se hotărî să meargă să 
mai „grădinărească”. O porţiune de teren adăpostit 
permitea creșterea unor legume sălbatice, destul de 
comestibile. Therese își va petrece probabil amiaza 
punând capcane păsărilor marine, pe care le va 
transforma apoi în fripturi suculente. Era o zi prielnică. 
Când se lăsă seara, David se culcă cu burta plină, 
legănat de sporovăială cristalină a fetiţei. Mâine la 
sculare va avea șaizeci și cinci de ani. Poimâine 
șaptezeci... 

Paranteza se închidea. Nu era trist. După cum bănuise 
din prima seară, în trenul ce-l ducea în Orașul 
Oracolelor, totul era înșelătorie. O prelungire inutilă. 
Pentru a întineri ai nevoie și de dorinţa de a o lua de la 
capăt... El nu avea chef s-o ia de la capăt. 

Nu pentru a vedea nașterea unei noi industrii, pentru a 


auzi torsul motoarelor, pentru a simti vibratiile 
ciocanelor pneumatice. Nu! Era hotărât. Va 
„grădinări”... 

David muri la sfârșitul verii, ca urmare a unei 
puternice insolaţii. Două luni mai târziu insula fu 
invadată de un contingent de muncitori și ingineri care-i 
acoperiră suprafața cu depozite și canalizări. 

Se  reamenajară vechile birouri ale centrului 
administrativ. Omul-arbore și bătrânul cu albine fură 
expediati într-o grădină zoologică, dar aspectul lor 
traumatiza în așa hal copiii, că fură retrași curând din 
cuștile exponatelor, în final, sfârșiră prin a fi vânduți 
unui circ, fiind incorporati în batalionul „monștri și 
fenomene”. 

Therese fu capturată de serviciul de securitate din 
zona industrială a insulei Alusni. Fu încredinţată pe loc 
unui gardian care s-o conducă la orfelinat, unde să-și 
ocupe postul de „fată-n casă” pe care-l merita deja de 
câteva luni. 

Totuși, la o escală în Orașul Serbărilor, paznicul 
însărcinat cu transferul se lăsă antrenat în farandolă. 
Therese profită imediat și se pierdu în mulțime. 

Nimeni n-a mai întâlnit-o vreodată... 


Opere 


Vue en coupe d'une ville malade (1980) 
Les Sentinelles d'Almoha (1981) 
Aussi lourd que le vent (1981) 
Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 
Portrait du diable en chapeau melon (1982) 
Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l’image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 

Les Semeurs d'abâmes (1983) 
Territoire de fièvre (1983) 


Les Lutteurs immobiles (1983) 


Les Bêtes enracinées (1983) 
Ce qui mordait le ciel... (1984) 
Crache-béton (1984) 

Les Foetus d'acier (1984) 

La Maison vénéneuse (1984) 
Ambulance cannibale non identifiée (1985) 
Le Rire du lance-flammes (1985) 
Rempart de naufrageurs (1985) 
Abattoir-Opéra (1985) 

Naufrage sur une chaise électrique (1985) 
Enfer vertical en approche rapide (1986) 
La Colère des ténèbres (1986) 
Danger, parking miné! (1986) 


Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L'enfer, 
c'est à quel étage? în 2003) 


Docteur Squelette (1986) 
Opération ,serrures carnivores” (1987) 
La Nuit du venin (1987) 

Les Animaux funèbres (1987) 


Procédure d'évacuation immédiate des musées 
fantômes (1987) 


L'Ombre des gnomes (1987) 
Le Château d'encre (1988) 


Le Voleur d'icebergs (1988) 
Le Tombeau du roi Squelette (1988) 
Les Écorcheurs (1988) 

Le Dragon du roi Squelette (1989) 
La Nuit du bombardier (1989) 
Boulevard des banquises (1989) 
L'Homme aux yeux de napalm (1989) 
Cauchemar à louer (1990) 

La Meute (1990) 

Le Murmure des loups (1990) 
Krucifix (1990) 

Les Bêtes (1990) 

Les Emmurés (1990) 

Les Reveurs d'ombre (1990) 
Les Démoniaques (1991) 

Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 

Le Syndrome du scaphandrier (1992) 
3, place de Byzance (1992) 
L'Armure maudite (1992) 
Rinocerox (1992) 
Capitaine suicide (1992) 


Abimes (1993) 
Hurlemort (1993) 
Derelict (1993) 
Sécurité absolue (1993) 
La Route obscure (1993) 
De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 
Mange-monde (1993) 
Armés et dangereux (1993) 
La Maison de l’aigle (1994) 
Le visiteur sans visage (1994) 
Le Chien de minuit (1994) 
Le Sourire noir (1994) 
La Moisson d'hiver (1995) 
Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 
Profession: cadavre (1995) 
La Main froide (1995) 
Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 
La fille de la nuit) (1996) 
Ma vie chez les morts (1996) 
Promenade du bistouri (1996) 
Les Ombres du jardin (1996) 
Le Château des poisons (1997) 


La Cicatrice du chaos (1997) 
Les Enfants du crépuscule (1997) 
L'Armure de vengeance (1998) 
Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 
Les Prisonnières de Pharaon (1999) 
Le Livre du grand secret (1999) 
Baignade accompagnée (1999) 
Le Manoir des sortilèges (1999) 
La Chambre indienne (2000) 
Iceberg Ltd (2000) 
Dernières lueurs avant l’aube (2000) 
Le labyrinthe de Pharaon (2000) 
La Princesse noire (2004) 

Les Cavaliers de la pyramide (2004) 


La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond 
(2004) 


La Maison des murmures (2005) 


La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre 
(2006) 


La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains 
(2006) 


La Fenêtre jaune (2007) 


Ceux qui dorment en ces murs (2007) 


Le masque d'argile (2008) 
Dortoir interdit (2009) 
Ceux d’en bas (2010) 


Les louvetiers du roi (2010) 


Serii 


Les aventures de Marion 
Pèlerins des ténèbres (2000) 
La Captive de l'hiver (2001) 
D.E.S.T.R.O.Y. 
D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 


Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes 
(2002) 


Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains 
(2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons 
(2005) 


Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 


Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse 
(2006) 


Sigrid et le mondes perdus 


Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 


Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de 
muraille, 2005 


Élodie et le maâtre des rêves 
Élodie et le maitre des Rêves (2004) 
Nouchka 
Nouchka et les géants (2007) 
Nouchka et la couronne maudite (2007) 


Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb 
Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 


Les Hommes tritons (1986) 
Les Tourmenteurs (1987) 


Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 


L'Empire des abâmes (1997) 
Les Invisibles (1997) 
La Forteresse blanche (1998) 


Sub pseudonimul Akira Suzuko 


Les Harponneurs d'étoiles (1998) 
La Meute hurlante (1998) 
Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D. Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 
Les Guerriers du grand Crâne (1998) 


Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 


(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 
Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 
Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 


Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 


Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 
Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 
Destroy, Editura Lucman, 2006 
Krucifix, Editura Nemira, 2006 
Haita (roman), Editura Nemira, 2006 
Coșmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 


Mâna rece, Paralela 45, 2007 


Peggy Sue si fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 


Peggy Sue si fantomele. Ziua câinelui albastru [1], 
Editura Aramis, 2008