Serge Brussolo — Somnul Sangelui

SERGE 
BRUSSOLO 


Pa ® 
somnul sângelui 


ALD PRESS 


Serge 
Brussolo 


Pe cât de greue 
vântul 


Aussi lourd que le vent 


Era o galerie vitrată, ca un șarpe lung de sticlă între 
masele moi ale dunelor ce mărgineau plaja. Lui Elsy îi 
plăcea să se plimbe prin acel intestin de plexiglas, pe 
care în unele locuri nisipul îl acoperea complet. O 
domina strania impresie de a se plimba prin interiorul 
unui gigantic boa transparent, iar atunci îi plăcea să-și 
lase spiritul să vagabondeze, închipuindu-se victimă a 
unei îngurgitări monstruoase, condamnată să înșele, 
prin hoinăreală, așteptarea unei digestii definitive. Da, 
lui Elsy îi plăcea tunelul lung de sticlă pe care-l 
alcătuiau atelierele artiștilor, construite unele în 
continuarea altora, precum celulele cine știe cărei 
închisori pentru esteţi. Pașii ei răsunau sub bolta 
zgâriată de ghearele ploii, ale vântului și nisipului, 
detașându-se net într-o tăcere pe care n-o tulbura nicio 
lovitură de ciocan, nicio discuţie între creatori și 
modele, maeștri și discipoli... În prezent, sălile erau 
goale aproape în totalitate și, chiar închiriindu-le pentru 
o coajă de pâine, municipalităţii îi era foarte greu să 
găsească amatori. 

„Marea urcă în fiecare an tot mai mult, afirmau 
ziarele, valurile rod litoralul. Plajele se retrag”. 

Probabil era adevărat, dar lui Elsy puţin îi păsa. De 
altfel, nu-i displăcea să-și imagineze veranda prinsă sub 
valuri ca un submarin eșuat, suscitând curiozitatea 
peștilor și a micilor sepii albastre care forfoteau în 
lungul litoralului. Nu ajungea să vadă scufundarea 
coastei ca pe o catastrofă. „Ţara se înclină!” se spunea, 
cu expresii sentenţioase, în cafenelele ce mărgineau 
pieţele. Această formulă o sedusese și începuse imediat 
să-și reprezinte continentul ca pe o corabie a cărei pupă 
lua apă și care-și îndreaptă încet etrava spre cer, după 
un unghi din ce în ce mai apropiat de cel drept. 

— Creșterea apelor i-a alungat pe plimbăreţi și 
artiști! îi destăinuise portarul clădirii, la sosire. Înainte, 
seara mai ales, nu mai terminam de măturat hârtiile și 
cornetele de îngheţată turtite. Nu că arta ar fi pasionat 


mulțimile, ei aș! Da' trebuie s-o spunem - cu respectul 
cuvenit, m'dame - se găseau totdeauna una, două fete-n 
pielea goală care pozau și chestia asta, asta atrăgea 
tineretul. 

li întinsese cheia cu o mutră ironică, adăugând 
printre dinţi: 

—... În orice caz, dacă vreţi să schimbaţi studioul, nu 
vă jenaţi! De loc nu ducem lipsă! 

În momentul când intră în galerie, portarul ieșise 
pentru o ultimă oară din gheretă, ca să strige: 

— Vă previn! Nu veniţi la mine să vă daţi cu 
presupusu' despre murdăria geamurilor și a cupolei 
care-i, practic, acoperită de găinaţu' pescărușilor ălora 
nenorociți! Nu mai curăţ nimic, de când nu mai trimite 
primăria notă de servicii. 

Și dispăruse în fortăreaţa lui, bombănind ceva în 
legătură cu „o corabie la care n-are niciun rost să-i 
cârpești puntea, când tot se scufundă”. Elsy abandonase 
cheia în prima scrumieră ieșită în cale. În orice caz, 
atelierele erau deschise, căscate s-ar fi putut spune, și 
se  distrase îndelung plimbându-se pe  planșeele 
presărate cu tuburi de vopsea, călcate în picioare, 
vomându-și  măruntaiele roșii, albastre, verzi, în 
serpentine lungi, acum uscate. Impinsese perversitatea 
chiar până la a strivi sub călcâi cilindrii încă intacţi, 
pătând solul și propriile-i încălțări și glezne cu 
deflagraţii moi de albastru de Prusia, roz tyrian sau 
pământ de Sienna ars. Sărise astfel dintr-o cameră în 
alta, jalonându-și vizita cu petele multicolore lăsate de 
tălpi, cum visase întotdeauna să facă, în fantasmele 
copilăriei. Majoritatea sălilor prezentau același aspect 
de haos, juxtapunând tablouri de o perfecţiune 
desăvârșită cu semnele unui lasă-mă-să-te-las din ce în 
ce mai mare. Colo, se găsea o pânză ce fusese instalată 
de-a latul unui pat, astfel ca maestrul să poată picta fără 
a ieși din așternut. Acum, petele de coloranţi, mânjelile 
de ketchup, cutiile de bere goale îndesate sub pernă și 


resturile unui hamburger, cu cartofi prăjiți și ceapă, 
eșuat între faldurile unei cuverturi se etalau ca tot 
atâtea hieroglife rezumând viaţa defunctului pe un 
sarcofag egiptean, în alte locuri, manifestări scatologice 
evidente păreau să mărturisească o regresie mintală și 
corporală neliniștitoare. Parcurgând acest câmp de 
luptă al artei, Elsy se întreba dacă ascensiunea apelor 
era într-adevăr singurul și unicul motiv al exodului care 
transformase galeria în deșert sau dacă artiștii, reuniți 
aici ca într-un lagăr de detenţie, fugiseră definitiv de 
această  colcăitură întunecată ce se înfunda în 
adâncurile lor înșiși și de care, fiecare operă reușită, îi 
apropia puţin mai mult, ca pe niște incurabili cărora 
fiecare analiză vine să le confirme evoluţia tumorii 
maligne care-i devorează. 

— Arta e o maladie, avea obiceiul să repete un pictor 
orb de care Elsy fusese îndrăgostită cu câţiva ani în 
urmă. La fel ca boala, îi e impusă omului din afară. Ca 
boala, provoacă suferinţe. Se trăiește cu arta ca și cu o 
tumoră care adoarme sau se trezește. De la început se 
știe că n-ai să te debarasezi niciodată de ea și că singura 
speranţă pe care o poţi avea este aceea de a suferi mai 
puţin. Atâta tot. 

— Dar creaţia? îndrăznise Elsy. 

— Creaţia? Nu e decât mijlocul de a compensa ceea 
ce distruge arta zi de zi în dumneata. O transfuzie după 
hemoragie, dar totul se strică în ziua când încep să fie 
mai multe hemoragii decât transfuzii... 

Astfel, pierdută undeva în inima galeriei, ea însăși pe 
jumătate digerată de către dune și mare, Elsy se simţea 
bine. 

Uneori, se gândea la colegele ei de la agenţia 
MacFloyd, gătite în mătăsuri și cașmir, cu părul ţeapăn 
sub lacul coafurilor, discutând cu o voce zaharisită, dar 
nemiloasă, detaliile unui contract, modalităţile unui 
avans asupra drepturilor, ale unui transfer de fonduri. 
Cu două luni în urmă, purta aceeași uniformă, executa 


același dans... Din perspectiva timpului, acum situaţia i 
se părea puţin cam ireală. 


Totuși, fusese una dintre cele mai îndâriite. „O 
maniacă a promovării”, cum spunea Jean, seara în 
fundul patului, cu o mutră atât invidioasă, cât și rea. 
(După care stingea lumina și o înșfăca de șolduri, ca să-i 
arate el ei cine rămânea stăpânul!) Toate acestea erau 
acum departe, atât de departe... 

Îi era cum nu se poate mai greu să se convingă de 
evidenţa faptului că încă mai făcea parte din echipa 
directoare a lui Grand MacFloyd, de la marea agenţie 
MacFloyd - Tranzacţii artistice de tot felul. Ani de 
muncă, negocieri  nebunești în  tete-â-tete! cu 
producătorii, regizorii, artiștii virtuoși, machiozele 
vedete, inginerii de sunet megalomani, luminiștii 
dementi, se contractau într-un vârtej de chipuri și cifre 
anonime. 

Nu, totul începuse cu Nellie Armstrong. Ideea părea 
absurdă și totuși... Cine-ar fi putut să creadă?... 

În perioada când Elsy își termină lucrarea de licenţă în 
istoria artei și brevetul de negociatoare artistică, Nellie 
Armstrong făcea deja parte din marele batalion al 
uitaţilor, era un talent uitat, o marginală supradotată 
care, în chip ciudat, nu știuse niciodată să-și croiască 
drum prin jungla pieţelor mondiale de artă. Niciun agent 
profesional nu-i  reţinuse numele. Naşterea «i 
flamboaiantă fusese urmată de o noapte compactă 
asupra căreia se căzuse de acord că nu ameninţa să se 
sfârșească. 

Era unul dintre acele fenomene care se produc, numai 
câte două, într-un secol: se ilustrase imediat prin creaţii 
remarcabile, stupefiind criticii, apoi, în mod bizar, după 
un oarecare timp, încetase orice producţie. Printr-un 
proces ineluctabil, galeriile nu mai prezentaseră nicio 
operă de-a ei și numele îi dispăruse din cataloage. 


1 Conversatie privata. 


Lumea se gândise, desigur, la unul dintr-acele talente 
fugare capabile să-și ardă, în două-trei construcții 
majore, tot potenţialul creator, la un geniu dintr-acelea 
efemere care ating absolutul din prima încercare și apoi 
se zbârcesc în tot restul vieţii, golite, secate, disperat de 
sterile. Totuși, Elsy putuse constata că la agenţia 
MacFloyd, Nellie Armstrong se bucura întotdeauna de 
un anume prestigiu, iar contabilitatea continua să facă 
să-i parvină cecuri lunare... 

— Dar e stupid! observase ea. Această femeie n-a vândut 
și nici n-a creat nimic de ani de zile, de ce aceste 
vărsăminte? Il șantajează pe patron sau ce? 

Secretara pufnise în râs și ridicase din umeri în semn că 
nu știa. MacFloyd nu avea totuși reputaţia de a fi un 
mecena?, era un bătrânel scund și chel, cu profil tăios. 
De îndată ce un artist înceta să mai reprezinte pentru el 
o valoare comercială, contractul său dispărea, cu prima 
ocazie, între fălcile tocătorului mecanic. Elsy îl văzuse 
împingând la sinucidere doi tineri pictori ale căror 
opere, considerate prea ermetice de către critica 
specializată, bătuseră toate recordurile de nevânzare. 
„N-a făcut nimic pentru ei!” spunea ea adesea, când era 
sigură că n-o putea auzi nimeni. „E exact ca și cum le-ar 
fi tras cu mâna lui un glonţ în cap!” 

MacFloyd vindea arta cum vând alţii oţelul sau turbinele 
răcitoarelor nucleare, cuvintele „altruism”, „bunăvoinţă” 
sau  „dezinteres” reprezentau pentru el tot atâtea 
obscenităţi; niciodată Elsy nu-l văzuse consimţind la un 
avans pe drepturi, fără a fi deja sigur de puterea 
monetară a achiziţiei pe lângă marile trusturi artistice 
mondiale, contra unor sume fabuloase din care creatorul 
nu aduna decât câteva firimituri fără importanţă. 
Așadar, acesta era omul care-i trimitea în fiecare lună 
câte un cec substanţial lui Nellie Armstrong, fără nimic 


2 Protector al artelor și al științelor. [< fr. mécène, cf. Mecena - 
mare bogătaș din Roma antică, protector al literaţilor și învăţaţilor 
din epoca lui Octavian August]. 


în schimb și încă de ani de zile! Nu reușea să înţeleagă! 
Odată, învinsă de curiozitate, profitând de absenţa 
secretarei contabile, ceruse  ordinatorului  releveul 
complet al vărsămintelor. Lista smulsă din aparat îi 
tăiase răsuflarea: viramentele bancare se eșalonau pe 
zece ani! 

Așadar, de zece ani, Nellie Armstrong trăia pe spezele 
patronului ei, fără a fi dat niciodată cel mai mic semn de 
a-și relua activitatea creatoare de odinioară! 

Era o nebunie... 

Din ce în ce mai intrigată, alergase la arhive să-și 
procure dosarul de presă al lui Nellie. Era subţire, cele 
două-trei benzi magnetice, pe care le-a putut asculta, 
nu-i ofereau decât foarte puţine indicaţii asupra 
personajului. 

Revenea de la Londra, unde fusese să negocieze 
drepturile de adaptare cinematografică ale unui best- 
seller, când MacFloyd o chemase în biroul lui. Nu se 
ridicase, nu-i strânsese mâna. 

— Opriţi tot ceea ce lucraţi în prezent, aruncă el pe un 
ton îngheţat. Incepând din momentul de faţă, nu vă mai 
ocupați decât de dosarul Armstrong. Veţi avea credit 
nelimitat. Supuneţi-vă capriciilor ei, cumpărațţi-i un 
blochaus* dacă vi-l cere. Refăceţi-vă nasul și sânii, dacă 
așa vrea ea. Instigaţi o revoluţie sau prostituaţi-vă, dacă 
asta e dorinţa ei de moment, dar urmăriţi-o ca propria ei 
umbră, s-a-nţeles? Luaţi legătura cu ea cât mai rapid 
posibil, dejucaţi orice filaj gazetăresc, nu mă contactaţi 
înainte de a v-o fi cerut ea. Fără scrisori părinţilor, 
prietenilor sau amanțţilor, nimic care să le permită unor 
eventuali scormonitori să vă găsească. În hoteluri, 
folosiți acte false, nu vă înscrieţi nicăieri cu numele 
adevărate,  evitaţi locurile frecventate.  Deveniţi 
INVIZIBILE! 

Elsy tuși mărunt, ostentativ. 

— Înainte de a merge să-mi cumpăr un Colt și o teacă, 


3 Clădire mare cu multe etaje; bloc. /<germ. Blockhaus 


pot să știu și eu ce a inventat cucoana asta? 

MacFloyd nu râse. 

— Ascultă, Willoc, scandase el cu glas foarte scăzut, ești 
o fată de ispravă, descurcăreaţă. Poţi rămâne foarte 
mult timp în casa asta, dacă faci un minimum de treburi. 
Imi trebuie brevetul lui Armstrong. E la fel de important 
și de lucrativ ca invenţia cinematografului sau a discului 
microsilon, o știu, de zece ani îi urmăresc lucrările! E 
gata să termine, servește-i drept paravan dacă trebuie, 
dar convinge-o să semneze cu grupul nostru. Înţeles? 
Dacă dai greș, să nu te mai prezinţi aici niciodată. 
Schimbă ţara, culoarea pielii, sexul la nevoie, dar nu te 
sfătuiesc să-mi mai apari vreodată-n drum... 

leși din cameră, flatată și înfricoșată în același timp. 
Secretariatul îi emise un set de documente false, 
precum și un plic doldora de cecuri de călătorie. Avea 
acolo o avere întreagă. 

Era tulburată, îl cunoștea suficient pe MacFloyd pentru 
a ști că nu vorbea niciodată în vânt și, se gândi, cu 
emoție, că acel bătrân afurisit era, într-adevăr, capabil 
să fi descoperit un nou Michelangelo sau un alt Mozart, 
pe scurt, cineva care să zguduie bazele artei occidentale 
și să pună temelia unei noi sensibilităţi, lărgind câmpul 
percepţiei omenești, provocând o mutație radicală a 
noțiunii de frumuseţe, declanșând o veritabilă revoluţie 
estetică și culturală... Se ambala, cu obrajii îmbujoraţi și 
mâinile umede. Totuși, era sigură că se afla la doi pași 
de un eveniment ENORM. MacFloyd nu-și clădise 
reputaţia promovând pictori de duminică. Aspru la 
câștig, rămânea nu mai puţin dotat cu o remarcabilă 
siguranţă a analizei, iar majoritatea universitarilor se 
înclinau în fața judecăților lui tranșante. Da, MacFloyd 
era o autoritate peste cinci continente și niciun singur 
critic n-ar fi îndrăznit să-și opună glasul celui al 
redutabilului bătrân. 


În această stare de spirit, a pornit Elsy în căutarea celei 


pe care trebuia de-acum s-o asiste în orice oră din zi și 
din noapte. Ascultând de sfaturi, s-a tuns, și-a decolorat 
părul, a optat pentru o mică mașină gri, de ocazie, cu 
caroseria de o rară banalitate și a cumpărat la grămadă 
un stoc de jeanși, pulovere, slipuri și tricouri, dintr-un 
supermarket de confecţii din cel mai popular cartier al 
orașului. 

Prima etapă a căutării a dus-o drept la Nellie 
Armstrong, în apartamentul dărăpănat al unei H.L.M.* 
de periferie, înghesuit între terenuri virane și linii de 
tren. Erau acolo kilometri pătraţi de gunoaie, întretăiaţi 
de tranșeele betonate ale canalelor de scurgere, văluriți 
de colinele reziduurilor, unde soarele, la apus, aprindea 
scântei de sticlă și oţel. Nellie locuia sub un nume de 
împrumut, în condiţii aproape monahale. De îndată ce 
trecu pragul locuinţei, Elsy simţi că se găsea în faţa unei 
ființe de excepţie. Poate atât prin înfățișare, cât și prin 
aura de putere care emana din acea femeie slabă, 
plutind într-un pulover bleumarin lăbărțat, niște blugi 
scorțoși de jeg și o pereche de sandale ce rezistau la cel 
puţin două înconjururi ale lumii. 

— Vin din partea lui MacFloyd, începu ea, arătându-și 
cartea de vizită profesională. 

— Eşti nebună! șuieră Nellie. Fără nume aici. Zi-mi Nel 
și arde imediat hârtia aia împuţită, ce, nu ţi s-a spus 
nimic? 

Umbla prin apartament, pradă unei mari agitaţii. Elsy 
remarcă o trusă de piele neagră, pe o măsuţă de placaj, 
un teanc impunător de hârtii ce păreau a fi partituri 
muzicale și, într-o cratiţă pe un reșou de camping, o 
mână de seringi puse, vizibil, la sterilizat. Nel îi smulse 
brusc documentul, îi dădu foc cu o brichetă bărbătească 
nichelată, fără arabescuri, și îl lăsă să fie consumat într- 
un capac metalic care făcea oficiul de scrumieră. Cu 
orice altă ocazie, Elsy s-ar fi revoltat; în 
semiobscuritatea apartamentului, nu  îndrăzni să 


4 Habitation à loyer modéré (casa cu chirie mica) 


reacționeze și se mulțumi să-și înfunde mâinile în 
buzunare, pentru a-și ascunde nervozitatea. 

— Am venit să mă pun la dispoziția dumneavoastră, 
reluă ea, trebuie, în mod normal, să vă rezolv orice 
problemă materială și, într-o a doua etapă, să negociez 
termenii contractului... 

Nel îi făcu semn să tacă. 

— Nu trebuie să rămânem aici, murmură ea, terenul 
viran e terminat, nu mai pot lucra, au sfârșit prin a mă 
repera. Acum, sunt cunoscută. Trebuie să plecăm în altă 
parte. Toate astea sunt foarte neplăcute, mi se adună 
întârzierile. Întârzieri mari. Sunt dezolată, chiar nu pot 
să-ţi explic... 

Se opri în loc, trecându-și mâna prin păr cu un zâmbet 
crispat. Avea faţa suptă a unei păpuși bătrâne, unde 
gura exploda, roșie, groasă, ca o veritabilă mucoasă 
sexuală. „O gură de luptă”, își spuse Elsy și imediat 
asociaţia de idei, apărută nici ea nu știa de unde, o lăsă 
complet perplexă. 

— Când plecăm? întrebă ea pentru a-și alunga 
stânjeneala care o cuprindea, alimentată de tăcerea 
interlocutoarei sale. 

Incă o dată, Nel clătină negativ din cap. Nu voia să 
piardă vremea rătăcind în căutarea unei locuinţe 
oarecare. Demersurile, vizitele la agenţii, erau treaba lui 
Elsy. Trebuia „ceva vast”, o câmpie, un deșert. Dacă era 
posibil, într-o regiune puţin populată, „fără martori”. 
Când totul avea să fie pus la punct, o simplă scrisoare 
era de ajuns, urma să sosească imediat, cu primul tren... 
Elsy părăsi edificiul cu senzaţia de-a fi nimerit, prin 
constrângere, într-o conjurație al cărei sens și întindere 
îi scăpau total. Un moment, fu ispitită să lase totul baltă, 
să se întoarcă la agenţie și să ceară o sarcină mai în 
domeniul ei. Se descurca de minune la cocteilurile 
artistice, la vernisaje, iar rochiile ei mini de lamé*, cu 
decolteuri vertiginoase, erau de mult celebre în toată 


5 Material textil din mătase, bumbac sau lână cu fire metalice 


breasla. Câte contracte în exclusivitate nu smulsese 
dezlipindu-și picioarele sau aplecându-se ca să-și ridice 
poșetuţa! Strânse din dinţi. leșind din biroul lui 
MacFloyd, își arsese corăbiile, nu se mai putea întoarce, 
era pe deplin conștientă. 

Începu deci să caute prin Sud, trecând în revistă vile, 
cabane de pescari, blochaus-uri dezafectate... Nimic nu 
era convenabil. Locurile insalubre se succedau zonelor 
suprapopulate, colibele dărăpănate, clădirilor 
deprimante. Finalmente, descoperi galeria: o veche sală 
de expoziție construită pe malul mării, la doar zece 
metri de nivelul fluxului... 

Orașul cel mai apropiat se situa la peste cinci kilometri 
de coastă. Era un burg auster și rece, cu garduri vii 
rigide, tunse impecabil. Casele de cărămidă roșie aveau 
toate alura unor mici fortărețe, iar Elsy n-ar fi fost deloc 
surprinsă să descopere aici ambrazuri. Deasupra tuturor 
acestora trona clopotnița bisericii, evocând irezistibil 
imaginea unui foișor de pază; nu-și putu stăpâni un fior. 
Un panou de metal smălţuit ura, totuși, bun-venit 
vizitatorilor, precizând că orașul se bucura de o 
bibliotecă înscrisă printre cele mai prestigioase zece 
biblioteci din comitat. 

Se opri într-un magazin pentru a se aproviziona cu 
conserve și băuturi, trebuind să suporte interogatoriul 
înfumurat al patroanei, o femeie grasă, încotoșmănată 
cu un șorţ alb, ros până la urzeală... 

— E liniștită viața aici, mormăi interlocutoarea ei, de-a 
lungul timpului s-a încercat să se construiască un 
ansamblu de vacanţă între dune, o șmecherie ca să 
atragă turiștii, turnuri, clădiri, dar nenorocitul de nisip a 
înghiţit toate construcţiile alea nesuferite. Și-apoi, 
marea urcă, e-adevărat. De-atunci datează galeria, ce 
mizerie! Nu se vedeau acolo decât fete la curu' gol! La 
curu' gol! Mai mare rușinea! Noroc că-n câteva luni 
marea va fi acoperit totul. Sarea o să curețe locul! 

Elsy preferă să nu răspundă. Era un avertisment sau o 


ameninţare? În orice caz, urmau să aibă doar foarte 
puţine contacte cu populaţia, cel mult să fie constrânse 
de a-și reîmprospăta proviziile o dată pe săptămână. 
Inainte de a ieși din magazin, mai cumpără un teanc de 
cărţi poștale, un pachet de plicuri și timbre. Redactă 
repede o scrisoare pe adresa lui Nellie Armstrong, 
dându-i coordonatele gării, ale trenurilor, schimbărilor 
acestora și fixă întâlnirea peste trei zile. Murea de poftă 
să-i dea telefon lui MacFloyd pentru a obţine lămuriri, 
căci presimţea deja că de la tovarășa ei n-avea să obţină 
decât prea puţine informaţii, dar reuși să se abţină. 

Nel sosi în ziua stabilită, având drept unic bagaj un sac 
diform de pânză, conţinând probabil - Elsy băga mâna-n 
foc - trusa de piele neagră, partiturile muzicale și 
snopul de seringi întrezărite în apartamentul din 
cartierul industrial. 

— Nu v-a urmărit nimeni? glumi Elsy, parodiind serialele 
TV din tinereţe. 

Spre marea ei surprindere, văzu o scânteie de spaimă 
aprinzându-se în ochii lui Nel. 

— Nu, nu cred. Am schimbat de două ori taxiul... Și-apoi, 
era noapte... 

N-au mai schimbat o vorbă până la galerie. 

Când s-au oprit, marea avea consistenţa unui ulei 
întunecat, iar tunelul de sticlă semăna, mai mult ca 
oricând, cu acele piei de năpârcă năpârlite de pe fundul 
vivariumurilor. Nellie se înfioră, intrând sub tenda“ 
ruptă. În acel moment, părea extraordinar de fragilă, cu 
ridurile ei, trupul slab, dezvăluit de tricoul bărbătesc 
prea larg, și gura, floare cărnoasă și musculoasă, cu 
buzele vârstate de cicatrici minuscule. Elsy simţi o 
ciudată emoție; constată că ar fi trebuit să se 
înăsprească pentru a scăpa de farmecul dureros al 
tovarășei sale. 

— Să mergem, spuse ea, făcând un pas înainte. 


6 Apărătoare de soare sau de ploaie, în formă de acoperiș, făcută 
din pânză (la o luntre, la o corabie, pe o terasă, etc.). 


De la instalare, avea impresia că podeaua nu înceta să 
se încline, tot mai mult, în fiecare zi. Era o prostie și 
totuși nu reușea să scape de convingerea că, întârziind 
prea mult pe acele locuri, se condamna să rămână 
prizonieră a construcției, panta solului jucând 
imperceptibil rolul unui pod de cetate ocupat să se 
ridice. 

Tunelul, lung și tot mai prost iluminat pe măsură ce se 
depărtau de intrare, lua în visurile ei aspectul acelor 
coridoare fără sfârșit pe care le parcurgi în galop, fără a 
ști prea bine dacă străbaţi meandrele unui intestin 
gigantic sau tubul digestiv al unui boa constrictor încă 
ațipit... 

— Să nu mergeţi până în capăt, o sfătuise portarul, 
ultimele ateliere sunt cufundate în beznă, eu nu mă duc 
niciodată. Și nu pot să vă garantez că n-a rămas vreunul 
pe acolo. Fiţi atentă! 

De-atunci, când se îndrepta către ieșire, Elsy nu se 
putea abtine să nu se întoarcă spre gaura de umbră care 
corespundea secţiunii din galerie acoperite de nisip. 
Uneori, se aștepta să vadă, ţâșnind din tenebre, un 
pictor gol și hirsut, mergând în patru labe, cu răgete de 
fiară sălbatică. Monstru în plină regresiune, troglodit al 
artei înveșmântat într-o zdreanţă din pânză de tablou, 
hrănindu-se cu vopsele la tub, devenit definitiv nebun ca 
urmare a vreunui eșec nenorocit. I-o spuse lui Nellie, 
apoi, văzând-o pe aceasta că pălea, se grăbi să adauge: 
— În orice caz, nu suntem singure. Cred că un sculptor 
ocupă unul dintre studiourile încă locuibile. Dar e un 
urs, m-a prevenit paznicul, inutil să încercăm să facem 
cunoștință... 

Au făcut turul proprietăţii. 

Elsy a început să contureze un tablou pitoresc al 
împrejurimilor, reţinând câte un detaliu amuzant, 
subliniind câte o trăsătură insolită. Şi mai mult decât 
prima oară, era conștientă de extraordinara valoare a 
operelor abandonate prafului și umezelii. 


— De ce au plecat? întrebă deodată Nellie, formulând 
întrebarea pe care Elsy o răsucea în minte de câteva 
zile. 

— Nu știu. Un linșaj, poate?... O sinucidere colectivă? 
Cel puţin să nu fie vorba de un atelier-fantomă, știi, ca 
orașele acelea vechi, abandonate de căutătorii de aur? 
Şi-au reluat mersul, șerpuind printre blocurile de piatră 
abia atinse, schițele acoperite de ciuperci, cărbunii care 
reveneau încet la stare de praf negru... 

Ore îndelungi hoinăreau în tăcere prin anfiladele” de 
coridoare vitrate, tresărind când câte un pescăruș ricoșa 
din cupola transparentă, transformându-se în aceeași 
clipă într-un bulgăre de pene amestecate. 

— Tot timpul sunt enorm de multe păsări moarte în jurul 
construcţiilor de sticlă, declară Elsy, încercând să vadă 
fața celeilalte femei. Vino! o chemă ea, fals înveselită, 
cât timp portarul nu-i aici, am să-ţi prezint un prieten! 

O trase pe Nel de mână până la primul atelier, 
împiedicându-se de cutiile de bere goale. 

— Totdeauna e așa de întuneric? bombăni artista. 

— Aproape. Majoritatea becurilor s-au ars, 
administratorul nu mai vrea să se ocupe de întreţinere. 
— Şi prietenul dumitale? 

— Uite-l. 

Era un motan tigrat de rasă europeană, foarte slab. 
Avea urechile lăsate pe spate, în semn de spaimă, iar 
coada sa mătura solul, cu mare nervozitate. Elsy îl 
descoperise în dimineaţa instalării, singur în mijlocul 
marelui atelier, cu doi electrozi purulenţi înfipţi în 
craniu și legaţi prin cabluri colorate de un magnetoscop 
lângă care se îngrămădea o grămadă de casete noi. 

— Ce-i asta? murmură Nel, ca și cum s-ar fi pomenit 
deodată într-un salon de spital. 

Elsy preferă să-i răspundă pe același ton: 

— Magnetoscopul înregistrează visele pisicii, o firmă 


7 Sir de clădiri, de portice sau de colonade care se succedă în linie 
dreaptă. 


cumpără pe urmă benzile, în cel mai mare secret, și le 
programează la televiziune ca filme de artă și eseistice. 
Portarul e însărcinat să schimbe casetele de două ori pe 
zi și să le expedieze prin poștă laboratorului respectiv. 
Se pare că emisiunile au mult succes în mediile 
universitare! 

Nu inventa nimic, sub influența câtorva pahare de rom, 
paznicul galeriei mersese chiar până la a-i dezvălui 
numele regizorului care-și atribuia în mod abuziv 
paternitatea capodoperelor feline. Avusese atunci 
surpriza să audă pronunţat patronimicul unuia dintre 
cineaștii ei preferaţi, cel pe care critica îl desemna în 
mod unanim drept „autenticul și genialul novator al 
suprarealismului în secolul XXI...” și trebuise să-și 
repete, mult și bine, că suprarealiștii secolului trecut își 
considerau metodele mai puţin o artă și mai mult o 
simplă tehnică de cercetare asupra subconștientului, 
dar tot rămăsese tulburată. 

— Dar de ce nu fuge? remarcă Nel după un moment. 
Elsy îngenunche alături. 

— L-au tăiat tendoanele, răspunse ea cu o voce atonală, 
labele nu-l mai susţin... Vino, adăugă, întinzându-i mâna, 
să ieșim înainte de-a reveni portarul, nu cred că i-ar 
plăcea prea mult să ne găsească băgându-ne nasul în 
treburile lui. Atelierul e mai sus. 

O trase pe Nellie, apucând-o de umăr pentru a o 
conduce prin semiîntuneric. Când au intrat în încăperea 
închiriată de Elsy, primul lucru care le-a atras privirea a 
fost pata roșie cu alb a unui albatros aplatizat în centrul 
ferestrei înalte. Pârâiașe de sânge gros își croiseră 
drumuri rectilinii spre sol. Nel se întrebă dacă lichidul 
avea timp să atingă nisipul înainte de a se coagula. 
Tensiunea era aproape palpabilă. Lui Elsy îi venea să 
strige până-i plesneau timpanele, dar se stăpâni. 
Noaptea le învăluia, s-au culcat, fiecare în câte un capăt 
al încăperii, vârâte în sacii de dormit ca în niște coconi. 
Prefăcându-se că dorm, se observau printre pleoapele 


întredeschise. 

„l-aş putea face o mărturisire?” se întreba Nel. 

„E o adevărată nebună, își spunea Elsy, va veni să-mi 
taie beregata în somn sau să mă împingă de pe o faleză 
ca să se asigure că nu vorbesc.” 

În zilele următoare, atmosfera s-a destins, dar poate că 
peisajul acţiona asupra nervilor în maniera unui 
euforizant. E adevărat că partea cea mai mare din timp 
și-o petreceau pe plajă. Dincolo de dune se întindea 
oceanul. Algele se îngrămădeau pe nisip, dense, 
tapițând fundul apei ca o veritabilă peluză, înfiorându-se 
ca niște plete în mișcarea valurilor. Lui Elsy îi plăcea 
atingerea lor împrejurul gleznelor, se plimba ore-ntregi 
prin mijlocul acestei vegetaţii marine, cu mâinile pradă 
curentului, în derivă. Peștii zburdau printre tufele de 
licheni, biciuindu-i câte-o clipă pulpele... Aici, copacii 
ajungeau foarte jos și înaintau până departe în mijlocul 
valurilor. Nel se dusese în mai multe rânduri să înoate 
în mijlocul acelui desiș de sălcii acvatice. O geamandură 
mare, cu clopot, plutea între pădure și plajă, acoperită 
de pescăruși și emițând uneori un sunet cristalin care 
stârnea fuga disperată a păsărilor. La reflux, eșua pe 
nisipul alb, dezvăluindu-și burta încărcată de scoici. 
Casa se înălța în coasta unei dune, dar unul dintre 
pereţii ei cobora până la mare, iar valurile ce se 
spărgeau pe pietre intrau prin deschizăturile galeriilor 
și șiroiau la întâmplare prin încăperi, formând cascade 
în lungul scărilor. La drept vorbind, nu era o casă, mai 
degrabă un fragment de zidărie conţinând resturile unei 
ambasade, ale unui comandament, cu fundaţiile pierdute 
sub ape. În interior, nicio mobilă, nici măcar un scaun, 
nimic decât o înșiruire de săli înalte și răcoroase unde 
era plăcut să dormi când soarele devenea prea fierbinte. 
Din când în când, păsările se rătăceau înăuntru ţipând 
sau se cuibăreau în tăieturile ambrazurilor. Vegetaţia de 
afară se infiltra în anumite încăperi, acoperind pereţii, 
încărcând balustradele cu ciorchini de frunze cărnoase. 


Toate elementele peisajului se întrepătrundeau, în 
măsura în care devenea dificil de a face distincţia între 
interior și exterior. Totul era mare și pădure, pădure și 
casă, casă și mare... 

Nel pleca adeseori să pescuiască într-o bărcuţă albă pe 
care o găsise amarată de un copac scufundat până la 
jumătatea trunchiului. Elsy se mulțumea să culeagă 
fructe sau să adune scoici. După prânz, fiecare își făcea 
siesta, Elsy în clădire, Nel în barcă, în mijlocul 
boschetului marin. 

Acest repaus a fost de scurtă durată, Elsy putându-și da 
seama foarte rapid în ce măsură Nel se temea de ea și o 
ținea cu hotărâre la distanță de cercetările «i, 
cantonând-o în rolul de servitoare sau bucătăreasă. 
Când Elsy trebuia să reînnoiască proviziile, Nel o 
însoțea în sat, având grijă ca tânăra femeie să nu 
rămână niciun moment singură în apropierea unui 
telefon. 

„E complet paranoică! își spunea Elsy, m-a adus aici 
numai ca să-i servesc drept guvernantă. E o nebunie...” 
Timpul trecea... 

În zorii celei de-a treia zi, dintr-a doua săptămână, Nel 
părăsi atelierul, având mare grijă să nu trezească pe 
nimeni și merse mult timp printre dune. Rătăci un lung 
răstimp, părând să nu reușească să aleagă un loc 
anume. Reflexul argintiu al unui pește, aruncat de 
curenţi, o opri în sfârșit. 

Pipăi cu vârful piciorului animalul mort, înfundându-l în 
nisipul umed dintr-o mișcare rotitoare. În buzunar, 
degetele i se jucau cu o seringă cu ace multiple, unul 
dintre acele dispozitive ale căror ace ameninţă oricând 
ca, destinzându-se, să străpungă palmele. 

Peștele mort dispăruse în fundul găurii umede. Zorii 
întindeau fuioare de ceaţă pe creasta monticulilor, 
estompând sub o pânză vaporoasă relieful valurilor. 

Nel înălță capul, cu gulerul rulat al tricoului albastru- 
închis zgâriindu-i bărbia. Își reluă mersul, scobind un șir 


de urme adânci și turmentate în nisipul unit cu 
marginea valurilor. O mică pană albă zbură un moment 
pe-alături, după care i se lipi de vârful piciorului gol. Se 
aplecă mașinal, culegând cu două degete puful fin, 
năclăit, maculat de sânge. Trebui să facă un efort pentru 
a rezista nevoii de a-și pipăi, în lungul venei jugulare, 
celei trei hematoame lăsate de injecții. Bășicile tari nu 
se resorbeau decât foarte încet, pe măsură ce serul, 
impregnându-i coardele vocale, le modifica subtil 
frecvenţa sonoră. 

Era un vechi procedeu chimic, cunoscut de toţi artiștii, 
într-o anume epocă, tehnica se bucurase chiar de o 
aparentă comercializare. Cu ajutorul unei simple seringi 
de intravenoase și al unei duzini de fiole farmaceutice, 
devenea posibil ca, din trei-patru injecții, să se 
transforme un vagabond cu glasul răgușit, într-un prinţ 
al bel canto-ului. Era de ajuns pentru asta să cunoști cu 
precizie dozajele fiecăreia dintre cele trei injecții. Reţeta 
beneficiase de un succes neașteptat și, timp de două luni 
bune, trenurile de periferie, autobuzele răsunaseră de 
strălucirea  baritonilor, a tenorilor, a sopranelor... 
Casierițele de la magazine îţi înapoiau restul scoțând 
triluri demne de opera din Bayreuth. Măturătorii 
cutreierau străzile declamând din Verdi, orașul se 
preschimbă într-o reprezentație haotică, într-un 
potpuriu necontenit, urlat de mii de voci, una mai 
perfectă ca alta. Peste două luni, trucul își pierduse din 
noutate și farmaciștii începuseră să arunce lăzi întregi 
cu fiole-miracol. Lui Nel puţin îi păsa de vocea ei, dar 
studii recente asupra materializării sunetelor în apa de 
mare, o împinseseră să conceapă eventualitatea unei 
concretizări în aer liber. Formula nu era încă deloc pusă 
la punct, o știa bine, însă rezultatele obţinute se 
dovedeau deja mai mult decât interesante. 

Un moment, fixă coama celei mai apropiate coline, 
golindu-și plămânii, jucându-și arhitectura suplă a 
nodurilor abdominale. Trebuia să lase strigătul să 


zboare în aerul dens, îngreunat de ceaţă, să-l facă să 
explodeze ca un balon prea umflat, să-i dea o 
arhitectură, o anvergură capabilă de a-l purta cel puţin 
câteva fracțiuni de secundă prin spaţiu, să planeze în 
vid. Din acest motiv prefera cuvintele scurte, care nu 
dispersează atenţia, permițând o concentrare extremă în 
două, trei silabe. Vocabulele cu foneme multiple nu 
dădeau niciodată rezultate bune, o putuse constata în 
repetate rânduri. Nu, trebuia ceva scurt, un substantiv 
compact ca un pumn care se prăvale. Se opri la baza 
dunei, în centrul plajei pustii. Sudoarea îi lipea tricoul 
pe pielea goală, trezindu-i mâncărimi la subsuori. Urlă: 
— Pământ! 

Simţi aerul ţâșnindu-i printre dinţi cu o violenţă 
nemaiîntâlnită și o frecvenţă apropiată de ultrasunete, 
probabil inaudibilă. Cuvântul se materializa deja între 
eșarfele în derivă ale ceţurilor, sub aspectul unui 
bulgăre imperfect, de un alb lăptos, care începu să 
plutească molatic spre a se rostogoli în lungul pantei 
nisipoase. Nel  îngenunche, cu mâinile întinse, 
pregătindu-se să primească pe pântec solidificarea 
cuvântului pronunţat cu câteva secunde înainte. Era o 
masă mare cât un castron de supă, în același timp moale 
și rezistentă, al cărei luciu amintea de porțelanul 
chinezesc. Un soi de monstru născut din acuplarea unei 
cești de ceai gigantice cu o vază din dinastia Ming. Pe 
toată suprafaţa sa se întindea o reţea fină de crăpături 
asemănătoare cu ramificaţiile vaselor sanguine sub o 
piele prea subţire. 

„Ba nu, se sili ea să gândească, sunt obiecte. Numai 
obiecte.” 

Trebuia să se păzească de orice animism și, pentru a se 
convinge, ţipă a doua oară: 

— Tată! 

De astă dată, chiar lângă capul ei explodă o virgulă 
uriașă și un soi de menhir din ceramică se înfipse în 
nisip, la un metru de ea. Era o materializare enormă 


care, după ce oscilase în loc preţ de-o secundă, se culcă 
pe-o parte, cu un mare scârțâit plângător. Nel se ridică, 
abandonând bulgărele a cărui atingere îi îngheţa 
palmele și burta prin grosimea tricoului. Injecţia își 
făcea efectul, dar trebuia să rămână calmă. Cunoștea 
bine beţia care-i cuprinde pe  artiștii-urlători, 
împingându-i să vocifereze ore în șir, făcând să plouă în 
jur cu avalanșe de figuri verbale. Unul dintre amanţii ei 
murise astfel, strivit de ploaia de porțelan de Saxa sau 
Sevres pe care o făcuse să se precipite din cer. Făcu 
câţiva pași repezi pe plajă. Unii puteau mugi așa până 
seara, până le plesneau coardele vocale, incapabili să 
reziste vertijului de-a vedea născându-se, din neantul 
glasurilor lor, aceste pete de albeaţă solidă. Nel aspira 
la mai multă disciplină. Ar fi vrut să pună bazele unei 
gramatici a strigătelor. Ale unui lexic permițând, în 
conformitate cu cuvintele, să se obţină anumite forme, 
mereu aceleași. Astfel, trei consoane fricative în La 
minor ar fi creat o curbă, vocabule cum ar fi „câine” sau 
„cal”: unghiuri drepte; o înjurătură: un con... Și așa mai 
departe, la infinit. Lexicul odată terminat i-ar oferi 
strigătorului stăpânirea totală a formelor, pornind de- 
aici ar fi ușor să se construiască poeme cântate pe mai 
multe voci care, strofă după strofă, ar face să se întindă 
sub ochii spectatorilor mase de vis, albe și rigide, 
sculptate prin simpla putere a zgomotului. Astfel, un 
grup de câţiva cântăreţi-declamatori bine antrenați ar 
putea materializa, pe scena operei, incredibile 
arhitecturi de porțelan, titani  delicaţi, castele 
proliferante, născute din enunţul unor stranii poeme 
suprarealiste, fără cap, nici coadă. 

— Nu sunt decât conglomerate gazoase, îi explicase un 
chimist dintre cunoștințele sale, frecvența sunetului 
utilizat provoacă o întărire a gazelor rare, dar nu e 
decât un fenomen momentan... 

Era adevărat, în funcţie de dozajul serului, se influenţa 
durata de viaţă a cristalizărilor vocale, iar acestea 


aveau, în general, obiceiul să dispară la fel cum 
apăruseră, restituind cuvântul care stătuse la originea 
lor după doar câteva minute de existenţă. 

— Ar fi o artă prea efemeră, observase un bariton- 
vedetă, căruia Îi  împărtășise speranțele «i, 
materializările tale vor fi dispărut încă înainte ca noi să 
fi schiţat jumătate din sculptură! 

Nel ridicase din umeri, îl bănuia de fapt că se temea ca 
nu cumva curiozitatea spectatorilor să-i îndepărteze de 
el, în favoarea construcţiei sonore. De atunci, lucra la 
perfectarea longevităţii concretizărilor imaculate. 

— Mamă! aruncă ultima oară, înainte de a o lua la fugă 
de-a lungul franjei de valuri cenușii. 

O secundă, văzu, ridicându-se prin ceaţă, îmbobocirea 
unei mase suave și delicate, ajunsese deja la curba 
atelierelor maculate de dejecţii. 

Portarul parcurgea galeria centrală, cu braţele pline de 
videocasete. 

— Dumneavoastră strigaţi așa? întrebă el pe un ton 
iritat. 

— Să strig? replică Nel cu cea mai perfectă rea-credinţă. 
N-a strigat nimeni. 

În acel moment, venind din partea cealaltă a dunelor, 
amortizate de distanţă, răsunară trei apeluri, contopite 
bizar într-un soi de tânguit siflant și aproape nedistinct: 
— Pământ/mamă/tată. 

Apoi reveni tăcerea, punctată numai de lamentaţiile 
pescărușilor. 

— Ce ciudat, remarcă portarul, s-ar fi zis că-i vocea 
dumneavoastră. 

Și se răsuci pe călcâie. Nel reveni în atelier. Pe prund, 
solidificările se dizolvaseră și nisipul, curgând, le 
acoperea deja urmele. Într-o zi, avea să ajungă la 
prelungirea suficientă a creaţiilor fonice pentru a le 
ridica la rangul de opere de artă. 

Fără a aprinde o lumânare măcar, lepădă pantalonul și 
tricoul, umede de spumă, și se lungi pe sacul de dormit, 


aruncat într-un colţ al atelierului. O durea puţin gâtul. 
Atâta vreme cât serul nu era perfect, proiectul său de 
gramatică vocală n-avea să progreseze nici c-un deget. 
Totuși întrezărea deja constante, umbra anumitor reguli, 
a anumitor legi. Curios, observase că insultele, 
obscenităţile, înjurăturile generau forme controlabile, 
repetându-se fără deformări notabile. Trebuia oare să 
atribuie acest lucru încărcăturii de energie acumulată în 
asemenea apostrofări? Puterii lor eliberatoare? Cert era 
că funcționau mai bine decât toţi termenii poetici, 
metafizici sau „profunzi” pe care-i încercase înainte și 
exista o anume ironie în a vedea născându-se curbe 
delicate, umbre de cristal, voaluri de marmură, din 
enunţul grosolăniilor scatofilice. Un vers ieșit dintr-un 
poem uitat îi plutea în memorie: „Mi-ai dat noroi și aur 
am făcut din el”. 

Cine spusese asta? În același mod, avea să fie și ea, într- 
o bună zi, condamnată să urle, în numele artei, gunoaie 
capabile a-i face să roșească pe cei mai spurcaţi la gură? 
Incapabilă să-și afle odihna, se rostogoli pe o parte, 
căutând în buzunarul drept al sacoșei de piele primele 
foi ale lexicului sonor. Fiecare vocabulă era urmată de o 
descriere a efectelor obţinute, a compoziţiei produselor 
utilizate, uneori de o fotografie polaroid a obiectului 
astfel creat. Avea acolo cu ce să pună bazele unei arte 
noi: sculptura vocală, mulajul cântat, basorelieful-poezie 
și uneori se înfiora la gândul aspectului comercial al 
unei asemenea descoperiri! Promotorii, arhitecţii, nu vor 
fi oare tentaţi să creeze case cu vocea? Să clădească 
orașe întregi având ca unică mână de lucru un cor de 
cântăreţi bine instruiți, o cutie de soluţie și o seringă? 
Vedea deja ridicându-se orașe orbitoare de albeaţă, 
smulse din neant prin intermediul unei plângeri, al unui 
recitativ pus la punct, cu grijă, pe planșeta de proiectare 
a cabinetului unui arhitect sau pe biroul cutărui maestru 
al operelor veroase. Din fericire, însuși caracterul fugitiv 
al realizărilor, aspectul efemer al formelor, născute din 


cântec sau declamaţie, le protejau de orice speculație 
comercială. Strigătul-sculptură rămânea în domeniul 
artei și niciodată vreo întreprindere de construcţii n- 
avea să se folosească de ea pentru a scoate bani. 
Fragilitatea operei devenea cel mai bun mijloc al ei de 
apărare, iar scurtimea vieţii sale, cel mai sigur gaj al 
eternității! 

Culcată pe burtă, parcurgea cuvintele fără a putea 
măcar să le citească... Erau acolo destule injurii pentru 
a putea alimenta un corp de gardă timp de un an întreg. 
Josnicii, trivialităţi, lui Nel repugnându-i uneori să le 
pronunţe. Adevărate zoaie verbale, grave, insistente. 
Limbaj de șanț, mormăituri de animale în rut, stând 
alături într-o lume de putregai și noroi. Şi totuși, această 
materie cu izuri de hazna o ajuta să creeze cele mai 
frumoase lucruri. 

Cu ocazia sejurului la Saint-Hool, în urmă cu câtva timp 
înainte de sosirea lui Elsy, locuitorii orașului o 
surprinseseră hoinărind pe terenul viran, ocupată să 
lanseze mătănii de  obscenităţi, iar câteva femei, 
revendicându-și calitatea de mame de familie, le 
ceruseră atunci bărbaţilor lor s-o linșeze. Când traversa 
un supermarket, i se întâmpla adesea să se audă numită 
„nebuna” sau „aia care zice porcării”, dar nu renunţa 
niciodată. Nici loviturile, nici insultele, nici pietrele n-o 
făceau să se abată de la calea pe care și-o alesese. 
Adeseori, se gândea la trei indivizi care o trântiseră în 
gunoaie, în după-amiaza aceea. Întărâtaţi de nevestele 
lor, ulceraţi de-a fi găsit în gura lui Nellie cuvinte pe 
care până atunci le consideraseră ca aparținând în mod 
privilegiat sexului tare. Cuvinte-tabu pentru fete și copii, 
cuvinte de bărbaţi, de masculi. O loviseră cu cruzime, 
vizându-i punctele sensibile și, dacă nu erau nevestele în 
spatele lor, poate că ar fi violat-o. 

Se răsuci pe burtă, cu fruntea pierdută în mijlocul 
paginilor mototolite. Se simţea foarte moleșită. Fără a-și 
da seama măcar, o fură somnul. Visă. 


Visă că ţipase atât de mult, încât devenise mută, corzile 
ei vocale, înțepenite de disperare, nemailăsând să 
răzbată niciun sunet. Atunci începea să sufle vântul, 
ducând prin văzduh marile sculpturi în mijlocul cărora 
trăia. Reușitele ei, capodoperele, comorile ei artistice, le 
vedea înălțându-se la cer pentru a dispărea în cele din 
urmă dincolo de nori. Devenind cu fiecare secundă tot 
mai mici. lar masele pluteau în derivă la infinit prin 
întunericul cosmic, aisberguri de porțelan, survolând 
planetele cele mai diverse ca niște mărturii ale artei 
terestre. Atunci, pe deasupra mulțimii de extratereștri 
masaţi de-a lungul drumurilor, vedea formele explodând 
una câte una, făcând să plouă, peste capetele ridicate, 
torente de înjurături obscene, ca un mesaj derizoriu și 
grotesc al omenirii către univers. Se deșteptă, scăldată 
de sudoare, cu părul lipit de tâmple. Se întrebă dacă 
pisica avea adeseori asemenea coșmaruri. Brusc, se 
gândi la Elsy. Tânăra femeie îi apărea tot mai mult ca un 
potenţial pericol. Va reuși să-și ţină gura sau se va lăsa 
mânată de demonul curiozităţii? Și, în acel caz, ce 
atitudine să adopte? Işi dădu seama că-și pierduse toată 
siguranţa de sine. Dintr-o dată, se simţea bătrână. 

— Bătrână și ridată, pronunţă ea cu voce tare 

Dar nicio dezminţire nu se înălţă în întuneric. Era 
singură. 


A doua zi, Elsy îl întâlni pe Gregori. Avusese deja ocazia 
să-și întretaie de două-trei ori drumul cu al lui în cursul 
plimbărilor, dar el nu păruse să-i remarce prezenţa 
niciodată până atunci. Era un cvadragenar bărbos și 
obez, care se deplasa cu enormă dificultate. Puloverul 
bleumarin pe care-l purta în permanenţă, mult prea 
strâmt pentru corpolenţa lui ieșită din comun, lăsa să se 
întrezărească printre  ochiurile întinse o piele 
extraordinar de lividă. O veritabilă carne de albinos, 
părând ieșită drept din te miri ce accident de 
pigmentaţie. De fiecare dată când trecea prin dreptul 


atelierului său, Elsy îl auzea gâfâind ca un muribund, 
gemând, eructând, icnind de parcă s-ar fi dedat unor 
munci ciclopice, după care se gândise că, pentru un om 
de-o asemenea greutate, urcarea pe o estradă sau 
aplecarea pentru a ridica o pensulă ajungea, efectiv, să 
reprezinte o sarcină de titan. În dimineaţa aceea, după 
ce-i urmărise urmele adânci ale pașilor, pe un parcurs 
sinuos și stângaci, îl descoperi pe plajă, foarte aproape 
de dune. Stătea în picioare, cu faţa spre hulă, între o 
mică roabă din metal cu vopseaua roasă de sare și un 
aparat curios, înţesat de fire și circuite integrate, din 
familia oglinzilor parabolice sau a radarului. Se rezema 
de coada unei lopeţi, iar vântul îl biciuia în plin, fără a 
reuși să-i clintească enorma făptură. 

— Salut, spuse Elsy, merge? 

Fără a întoarce capul, omul schiță un gest molatic cu 
mâna dreaptă. 

— Am terminat, îl auzi ea gâfâind și, în aceeași clipă, pe 
ciudatul aparat se stinse o lampă roșie. 

Apoi îl văzu apucând unealta înfiptă la picioarele lui, cu 
o extremă lentoare, un teatralism voluntar care ducea 
imediat cu gândul spre ceremonia săbiei la samurai și, o 
fracțiune de secundă, se întrebă dacă nu cumva avea s-o 
decapiteze, acolo, brusc, dintr-o simplă mișcare a 
mâinii, dar în loc de asta, omul o luă din loc, pornind în 
direcția valurilor cu maiestatea unui rinocer care-și 
potrivește pasul de atac. Stupefiată, îl privi părăsind 
plaja și mergând pe suprafaţa valurilor fără ca 
picioarele sale să se scufunde în apa sărată. Da, exact 
asta făcea. Se deplasa pe mare, fără prea mult efort, de 
parcă ar fi fost vorba de un patinoar sau un lac îngheţat! 
Înainte ca Elsy să-și fi revenit din uimire, împlântase 
tăișul instrumentului în forfota dintre două creste de 
spumă, ajutându-se de picior ca orice muncitor care 
sapă în ciment sau pietriș. Roti scurt din umeri, iar Elsy 
văzu ceva, ce crezu mai întâi că era o piatră de temelie, 
aterizând în roabă. Acum, Gregori lucra rapid, cu gura 


larg deschisă, iar blocurile plouau pe plajă, ricoșând și 
îngrămădindu-se pe nisip. Elsy se aplecă să ridice unul 
dintre paralelipipedele ce se înfundaseră la câţiva 
centimetri de piciorul ei stâng. Avea o consistenţă cam 
ca a cauciucului, dar era de-o transparenţă perfectă. O 
cărămidă, într-adevăr. O cărămidă din apă de mare și, 
imobilizat în centrul ei ca într-un bloc de rășină pentru 
presarea hârtiilor, văzu un pește. 

— Ce-i asta? nu se putu ea abţine să nu-l întrebe pe 
omul care revenea, cu lopata sub braţ. 

— Stereotomie estetică, răspunse el fără alte 
comentarii. 

Elsy îl ajută să-și stivuiască în roabă ciudatele cuburi de 
apă salină solidificată, unde pluteau scoici, alge sau 
feluriţi pești. Înainte de-a o lua din loc, se întoarse 
ultima oară pentru a examina marea: în mijlocul 
valurilor imobilizate se căsca o excavaţie. O gaură cu 
contururi regulate,  rectilinii, cum sparge uneori 
târnăcopul în zidurile surpate și zări cum, pe distanţa de 
treizeci de metri, valurile luaseră aspectul unui perete 
orizontal, format din paralelipipede de apă, sare și 
spumă, juxtapuse. 

„S-ar zice că-i un trotuar în zi de rebeliune, își spuse ea 
deodată, un bulevard sau o piaţă de unde se smulg 
bolovanii de  caldarâm. Nebunul ăsta  devastează 
oceanul!” 

În zilele următoare, când i se întâmpla să treacă prin 
faţa atelierului lui Gregori, putu constata că obezul 
părea ocupat să-și îngrămădească straniile pietre unele 
peste altele, de jur împrejur, ca și cum ar fi vrut să 
construiască un soi de celulă uriașă cu el în mijloc... 
Prizonier. 

„Se zidește de viu”, cugetă ea, „se zidește într-o temniţă 
din apă de mare...” 

Și se înfioră. 


Timpul trecea ca melcul. Zilele se scurgeau acum cu 


încetinitorul, iar Elsy simțea apropiindu-se primele 
simptome ale plictiselii: oboseala moale a după- 
amiezelor vide, moţăiala orelor găunoase. 

Uneori, se apuca de băut, pândind momentul când 
atelierul începea să se învârtească, iar ea trebuia să se 
întoarcă la sacul de dormit în patru labe. 

— Nu știu la ce lucrezi, îi spuse ea lui Nel, când aceasta 
revenea dintr-una din interminabilele sale hoinăreli 
printre dune, dar ai putea măcar să mă pui la curent. La 
urma urmei, agenţia MacFloyd ţi-a finanţat cercetările 
timp de șase ani, iar eu reprezint agenţia MacFloyd! Şi- 
apoi, așa aș avea mai puţin impresia că sunt ALTCEVA 
decât o menajeră... 

Nel roși, tulburată. 

— Nu vreau să te ţin la distanţă, se bâlbâi ea și, pentru 
a-și dovedi buna-credinţă, consimţi să-i explice în mod 
succint scopul lucrărilor. Pentru moment, tatonez, 
conchise ea, dar soluţia e aproape, o simt. De cum voi 
avea ceva serios, am să-ţi fac semn... 

Minţea oare? Căuta să câștige timp? Elsy n-ar fi putut 
spune. Acum își petrecea cea mai mare parte a timpului 
bronzându-se, complet goală, pe coasta dunelor, 
indiferentă faţă de reflexele luminoase pe care le 
aprindea soarele pe binoclul portarului, îndreptat în 
direcţia ei. Seara, când revenea, îmbrăcată numai cu 
medalionul (o bijuterie de mărimea unui ceas de 
buzunar împodobită cu un soare arzător), îl surprindea 
cu regularitate pe angajatul galeriei spionând-o pe Nel, 
cu ocularele uriașului său ochean marinăresc, înfipte în 
orbitele adânci... 

Nel a părăsit curând atelierul în favoarea bibliotecii 
municipale, unde petrecea câte opt ore pe zi, consultând 
tratate groase de lingvistică și fonetică asupra 
înjurăturilor  arăbești, persane sau chinezești, a 
grosolăniilor turcești și injuriilor grecești. Spera să 
găsească, în mijlocul acestui potop de imprecaţii 
murdare, elemente de construcţie vocală interesante. 


Anumite insulte erau atât de șocante, de umilitoare, 
încât uneori ezita să le copieze în caietul gros, școlăresc, 
pe care-l cumpărase în acest scop. Totuși era aproape 
sigură de puterea lor creatoare. Exista în ele un nu-știu- 
ce care activa Eul în profunzimile sale cele mai secrete, 
provocând șocul miturilor ascunse unde animalitatea 
ființei izbucnea în rituri bestiale și practici de o 
obscenitate vecină, prin sfruntarea sa, cu psihanaliza și 
nebunia. Din aceste lături, din acea agitație mintală și 
fizică, ţâșnea vibrația care modula vocea în momentul 
actului. Emoţia crea lungimea de undă, iar frecvenţa, 
obiectul. Rușinea, mânia sau jubilaţia care se atașau 
fiecărei înjurături, jucau rolul butonului de căutare a 
posturilor la staţia de emisie, contactul se stabilea ca 
prin miracol, iar mesajul trecea... 

Nel lucra fără răgaz, mestecând o tabletă de proteine 
vegetale, atunci când se făcea simțită foamea, aplecată 
pe masa îngustă de lemn cafeniu din centrul marii săli 
de lectură, în spate cu privirea curioasă a bibliotecarilor 
care născoceau mii de pretexte (cărţi de aranjat, etajere 
de șters) în singurul scop de a se uita peste umărul ei la 
titlurile lucrărilor pe care le scosese din rafturi cu 
câteva ore mai înainte. Apoi se auzeau șușotind cu 
expresii conspirative, lăsând să scape, din nebăgare de 
seamă, câteva cuvinte rostite puţin cam prea tare. lar 
aprecieri gen: „... Volume care ar trebui puse la index...” 
sau „Alibi universitar acoperind scrieri pornografice” 
ajungeau atunci până la urechile lui Nel, ocupată să-și 
sugă creionul descifrând cine știe ce vechi nomenclator 
al înjurăturilor din marina comercială feniciană sau 
„tabel exhaustiv al insultelor de luptă utilizate în școlile 
de gladiatori din Roma în secolul V Î.Ch.” 

Odată terminată recolta de gunoaie, părăsea clădirea 
publică, nu fără a percepe - abia ce închisese ușa - 
exclamaţii de dispreţ ca: „Asta e, artista! Merge să ia 
aer!” sau „la te uită! Nebuna se duce să-și 
experimenteze porcăriile! Cel puţin o să se poată lua în 


n 
! 


gât cu gagiu-său, n-o să rămână fără replică 
Dacă era timp frumos, lâncezea pe terasa unei cafenele, 
până seara, în momentul când soarele se înroșea și 
șoferii autocarelor cu turiști își rechemau clienţii cu 
puternice semnale de claxon. Acest exod era pentru ea 
ca un semnal, se ridica și se închidea în toaletă, pentru 
a-și scoate din poșetă seringa plină și acele protejate cu 
capsule de plastic. După ce-și fricţiona gâtul cu eter, 
căuta pe linia carotidei punctul de injecție și apăsa 
pistonul cu o mișcare lentă, regulată. Odată sfârșită și 
această treabă, știa că dispunea de cel mult o jumătate 
de oră pentru a se înfunda în inima dunelor și a-și striga 
toată beţia. 

Ultimele activităţi la bibliotecă o ajutaseră mult: 
selecționând înjurăturile conform formelor constante pe 
care le puteau crea, ajunsese să construiască o formulă 
în două fraze, care reușea să schițeze silueta unui 
elefant. 

Așa că se așeza în craterul unei movilițe, indiferentă 
faţă de nisipul care i se infiltra sub rochie și șoptea, 
peste palma desfăcută, cele douăzeci și patru de 
sudalme chinezeşti, simţindu-și bătăile inimii când 
minusculul animal se materializa peste linia vieţii ei ca o 
sculptură de jad albastru, cu conturul molatic al 
trompei, curba  fildeșilor abia marcată... Marea 
dificultate consta desigur în a nu accentua niciun cuvânt 
în defavoarea altuia, altfel se pomenea mamă a unei 
făpturi șchioape cu trompa hipertrofiată și labele prea 
scurte. Cu cât ridica mai tare tonul, cu atâta animalul 
creștea mai mult în mărime. Dacă șoapta crea un 
pandantiv, volumul folosit în conversaţia mondenă 
dădea naștere unei statui de talie analoagă cu cea a 
elefantului real. Nel se distra mult să privească plaja 
umplându-se astfel cu o coloană de pahiderme din 
porțelan, netede, strălucitoare, sub primele raze ale 
lunii. S-ar fi zis că erau figurinele gigantice din cine știe 
ce grădină japoneză, naufragiată, care eșuaseră pe 


plajă, aduse ușurel de valuri, pentru a sfârși acolo, 
sortite unei îngropări progresive în inima dunelor. 
Totuși durata de viață a statuetelor nu depășea 
niciodată un sfert de oră, iar mamuţii se dizolvau în 
noapte unul după altul, restituind șiragul de obscenităţi 
care le prezidaseră creaţia. Într-o seară, Nel se amuzase 
să-i ofere lui Gregori un elefant-strigăt mare cât un 
bibelou, care se evaporase, evident, în buzunarul 
băiatului, când acesta revenea pe jos spre galerie, pe 
străzile pustii. Foarte nemulțumit, îi mărturisise a doua 
zi: 

— Ştii, nu înţeleg ce mi s-a întâmplat, ţi-am pierdut 
cadoul și-apoi am avut o halucinație. Aseară, în timp ce 
mergeam, mi s-a părut deodată că-ţi aud vocea șoptind 
niște insulte. Da, ţi-o jur! Mă neliniștește... Adevărate 
porcării cum n-am auzit în viaţa mea! Mă întreb de 
unde-a scos așa ceva subconștientul meu. A fost 
îngrozitor. Şi când mă gândesc că în craniul meu 
dormitează niște chestii atât de obscene. Dezgustător, 
cu adevărat dezgustător! 

Îi fusese foarte greu să nu izbucnească în râs. De fapt se 
simțea bine, umflată, plină, ca de fiecare dată când 
reușea într-o întreprindere de creaţie. Comanda, în 
sfârșit, materiei vocale, într-o bună zi urma să aibă un 
vocabular suficient pentru a sculpta din neant toate 
subiectele la alegere; în așteptare, trebuia să 
muncească și iar să muncească, să muncească mereu... 


Prima scrisoare anonimă a sosit la galerie în primele zile 
ale lunii solare. Era o foaie de hârtie proastă, pe care 
fuseseră lipite litere decupate dintr-un ziar, pentru a 
forma câteva fraze șontoroage, dichisite cu greșeli de 
ortografie grosolane, exprimând ideea generală că: 
„Carate. Coasta ia noastră. O să măturăm orașu de toţi 
ca tine. Meri deţi fă căcănările înaltă parte.” 

Elsy îi făcu o vizită lui Gregori pentru a-i arăta epistola. 
Sculptorul obez, mereu ocupat să-și stivuiască în jur 


cărămizile din apă de mare, consimţi să se întrerupă o 
secundă pentru a o anunţa că, probabil, nu era decât un 
început, din moment ce el însuși primea cu regularitate 
răvașe similare, de câteva luni. 

— Privește, îi prezentă Gregori un harpon în care 
înfipsese un număr impresionant de file, am optzeci și 
patru, câte una la două zile, ca să fiu exact. Toate spun 
același lucru. Înjurii, ameninţări. Servim drept defulare 
oamenilor cinstiţi din oraș, nimic grav... 

Elsy era mai puţin optimistă, se temea ca vântul dinspre 
mare să nu fi abătut zilnic spre oraș insultele restituite 
prin dezagregarea sculpturilor. Lecturile lui Nel la 
bibliotecă nu trecuseră neobservate. Putea paria că se 
trăncănise mult pe seama ei în pieţele publice din cercul 
căsuţelor stacojii. De-aici și până la a-și imagina un 
oarecare comitet de vigilență, cu sediul în bistrourile din 
port, care lucra la expulzarea lor, nu mai era decât un 
pas. Se reculese, râzându-și de ea însăși, iată că 
devenea la fel de paranoică precum cea pe care era 
însărcinată s-o apere! 

În zilele următoare au sosit alte mesaje, asemănătoare 
celui dintâi, dar Nel nu le dădu atenţie, arzând 
corespondenţa fără a o citi măcar, în scrumiera mare de 
bronz din hol. Își rări vizitele de documentare, 
consacrându-și de-acum tot timpul elaborării unei 
substanţe concentrate, capabilă să prelungească durata 
de viață a materializărilor fonice la mai multe ore. Ar fi 
trebuit să încerce pe păsări compoziţia astfel obţinută, 
dar nu voia să atragă și mai mult atenţia asupra sa, 
ducându-se să cumpere cutii cu câte zece canari de la 
negustorul de animale domestice care ţinea prăvălie pe 
strada de promenadă... Nu mai avea decât o singură 
soluţie: să experimenteze produsul pe sine însăși, fără 
încercări prealabile. Existau, bineînţeles, riscuri, dar 
Nel nu considerase niciodată arta un hobby lipsit de 
pericole. 

Așteptă seara, apoi se duse cu mașina între dune și 


mare, foarte departe de galerie, unde nimeni n-o putea 
vedea sau auzi, escaladă colina de nisip cea mai 
apropiată, se așeză și deschise mica trusă de marochin 
pe care o ţinuse tot drumul pe genunchi. 

Înţepătura în sine nu era deloc neplăcută. Totuși, după 
un minut, Nel simţi durerea arzându-i gâtlejul ca un 
gheizer de ulei fierbinte. Un văl negru îi întunecă 
vederea, iar peisajul se clătină subit. Își spuse: „Am să 
mă trag în ţeapă pe seringă, în cădere”, fruntea i se izbi 
de sol, iar gura i se umplu cu praf de scoici, de cochilii 
sparte. Ar fi vrut să ţipe, dar coardele vocale îi păreau 
niște baghete de bronz încătușându-i laringele. Își tot 
repeta: „Trebuia să mi se-ntâmple! Trebuia să mi se- 
ntâmple!” Trupul ei se rostogolea pe pantă ca un pachet 
diform, spre valurile cenușii. Un buștean o opri din 
alunecare, sfâșiindu-i puloverul bleumarin și zgâriind-o 
pe umăr. Rămase nemișcată, cu ochii închişi, 
neîndrăznind să-și mai pipăie gâtul unde părea să se 
solidifice un beton cu priză rapidă. Noua formulă era 
prea puternică, mult prea puternică. Se răsturnă pe 
spate, insensibilă la arsura care-i biciuia umărul 
sfârtecat și deschise gura ca pentru a expulza, într-un 
țipăt eliberator, masa dură care-i comprima cartilajele, 
dar limba i se agită zadarnic fără a reuși să moduleze un 
singur sunet. „Sunt mută”, o izbi gândul ca un glonţ de 
pușcă, angoasa făcând-o să se sufoce. Se ridică pe 
nisipul moale, zece metri mai sus, cu geanta, pe care și- 
o strivise în cădere, vomându-și resturile de fiole 
multicolore, flacoane sparte și seringi pulverizate. Işi 
duse mâna la beregată. Din vena ruptă curgea puţin 
sânge, acum părând a avea grefat pe carotidă un fel de 
ganglion dur și sensibil. Dureros, foarte dureros. 

Nu mai avu forța să urce pentru a-și aduna tocul de 
piele neagră și se mulțumi să coboare împleticită panta 
nisipoasă, sucindu-și gleznele la fiecare pas. „O să 
treacă”, își spuse ea, pentru a se sili să se calmeze. Mica 
mașină aștepta jos, cu portiera deschisă. Nel se lăsă să 


cadă îndărătul volanului și demară. Conducea cu mâini 
moi, în zig-zag, pe la marginea valurilor, ridicând mari 
jerbe de stropi care cădeau pe capotă cu răpăieli de 
grindină. Văzu că-și pierduse sandalele, îi veni să râdă și 
nu reuși să emită decât un fel de zgomot gutural, 
neomenesc. 

Ajunsă la galerie, traversă ca o somnambulă promenada 
mare și se prăbuși pe salteaua pneumatică, pradă unui 
tremur de nestăpânit. Gâtul o durea atât de rău, încât se 
chinui îngrozitor până să înghită o pastilă soporifică. Nu 
voia să gândească. „Mai ales să nu gândesc, își repeta, 
să aştept ziua de mâine și să văd. In orice caz, o să 
treacă, o să treacă...” 

Se cufundă într-un somn agitat, populat de coșmaruri 
unde se vedea pe sine însăși alergând pe creasta 
dunelor, urlând formula de creaţie a elefanților, în 
vreme ce o gloată dușmănoasă o urmărea agitând 
bastoane și puști. 

— Scoală-te, pentru Dumnezeu! îi gâfâi deodată un glas 
la ureche. Scoală-te! Pe cine insulţi așa? O să te-audă 
din celălalt capăt al orașului! 

Mirosul transpiraţiei lui Gregori o învălui și se ridică pe 
salteaua pneumatică, ferindu-se de atingerea mâinilor 
grase și moi care o zgâlțâiau fără menajamente. 

— "Ţi-e mai bine? întrebă sculptorul, îndepărtându-se. Ai 
avut un coșmar, vorbeai în somn. Tipai mai degrabă, 
asta m-a trezit. Vrei să bei ceva? 

Nel scutură negativ din cap, devenind în același timp 
conștientă că vorbise în somn. 

— Nu mai sunt mută! jubilă ea. Nu mai sunt mută! 
Deranjată, Elsy gemu, agitându-se. Gregori se retrase, 
cu un semn vag al mâinii: 

— Salut și somn ușor. 

În timp ce traversă culoarul pentru a ajunge înapoi în 
atelier, îl auzi înjurând: 

— Al dracului! Ce-i asta? 

Presimţind catastrofa, Nel se ridică și fugi pe urmele 


grasului. Rămase imediat nemișcată lângă el, în mijlocul 
parchetului  scârţâitor, cu ochii  fixaţi asupra 
spectacolului pe care-l oferea plaja în spatele 
geamurilor verzi ale verandei. Zece elefanţi de porțelan 
în mărime naturală stăteau împrăștiați pe nisip și dune. 
Valurile scăldau, clipocind, stâlpii netezi și lucioși ai 
enormelor picioare, iar luna arunca reflexe de ceainic pe 
curbele monumentale ale spinărilor puternice. 

— Tu i-ai făcut pe-ăștia, hai? șopti Gregori. E superb. 
Superb! 

Nel înclină din cap tăcută, neîndrăznind să mai 
pronunțe un cuvânt. Gregori o și apucase de mână, 
trăgând-o spre mare. Era o grădină zoologică de vis. O 
turmă de pahiderme, apărută direct dintr-un basm. 
Nisipul ridicat de vânt susura pe coastele lor ca sunetul 
cristalin al zahărului-pudră presărat într-o ceașcă goală 
la ceaiul de la ora cinci. Gregori se plimba printre labele 
lor, indiferent la valurile care-i udau poalele 
pantalonilor. 

— Genial, șoptea el, genial! 

Anumite sculpturi se afundaseră în solul moale și câțiva 
elefanţi aveau aerul de a înclina capetele ca pentru a se 
pregăti să atace orașul. Turma se întindea între dune, 
etalând nuanţe de la bleu la roz viu. 

Elsy ieși în sfârșit din galerie, clătinându-se de somn, 
ameţită de sedativele pe care le lua tot mai des. 
Priveliștea o ţintui locului. 

— Ce-i bordelul ăsta? răsună în spatele lor glasul 
portarului. 

Era în tricou de corp și izmene, cu o pușcă în 
bandulieră. S-ar fi zis că era un vânător rătăcit într-un 
safari de fantezie. Nel îl văzu luând la ochi animalul cel 
mai apropiat. 

— Nu face prostii, bătrâne! îl preveni Gregori. Nu sunt 
decât niște statui. Statui, înţelegi? 

Paznicul făcu un pas înapoi, iar Elsy auzi clar declicul 
siguranţei pe care o ridica. 


— Eu nu înţeleg decât că porcăriile astea, nu erau aici, 
acum o jumătate de ceas! Nu-i firesc, trebuie să le luaţi 
de-aici! Mai întâi, că se găsesc pe teritoriul comunei și 
n-aveţi niciun drept de expoziţie pe terenul din jurul 
galeriei! 

Gregori vru să facă un pas, dar portarul ochise deja 
„fiara” din faţa lui. Cele două ţevi își scuipară flacăra 
roșie la interval de o jumătate de secundă, proiectilele 
piuiră, ricoșând pe conturul lustruit al trompei fără a 
ciobi măcar materia aparent atât de fragilă. Urmă un 
moment de suspensie, după care omul se retrase, 
bodogănind: 

— Descurcaţi-vă să eliberaţi terenul înainte de ora 
legală, că de nu, chem sticleţii. 

Elsy se înfiora, simţea deja că acest incident ridicol avea 
să aibă în curând consecinţe grave. Laba grea a lui 
Gregori i se așeză pe umăr, amical. 

— Haide, făcu el, împingând-o spre galerie, acum să 
dormim. 

Se întoarseră ultima oară, ca pentru a-și întipări în 
fundul memoriei imaginea turmei, de culoarea norilor, 
înțepenită într-o cursă imobilă, fragilă și totodată de 
neconceput. 

Elefanții n-au dispărut decât în zori, iar Elsy și-a astupat 
timpanele pentru a nu auzi revărsarea torentului de 
înjurături infecte care le dăduseră naștere. Dar, vântul 
suflând spre uscat, existau șanse ca tot orașul să se fi 
trezit pentru a asculta atent discursul scârbos ce cădea 
din cer în acea dimineaţă, precum cuvintele unui zeu 
înnebunit dintr-o dată, dojenindu-și făpturile într-un 
limbaj obscen... 


În zilele următoare, Nel n-a mai îndrăznit să-și 
descleșteze dinţii decât pentru a mânca. 

„Iat-o condamnată la tăcere”, își spuse Elsy. 

Nellie nu mai putea nici măcar să dea telefon. Seara la 
culcare își punea căluș, înfundându-și în gură o batistă 


făcută ghemotoc și înnodându-și peste faţă un fular de 
stofă groasă care o sufoca. Nu putea decât să aștepte. 
Să aștepte, pur și simplu, ca soluţia injectată să-și 
încheie efectul. Se comportase ca o idioată, dar 
exaltarea de-a-și fi atins țelul îi ascunsese pericolele 
implicate. 

„Şi dacă efectul injecţiei a devenit permanent?” 
Intrebarea se înscria cu litere de foc în mintea lui Elsy, 
care trebuia să facă eforturi neîncetate pentru a nu ceda 
panicii ce-o inunda. Şi dacă, de-acum înainte, cel mai 
scurt cuvânt, cea mai mică silabă ieșită din gura lui Nel 
avea să dea naștere unei materializări, ca acei șerpi, 
perle sau diamante scuipate de vrăjitoarele din poveștile 
de odinioară? Nellie începu să nu mai iasă din casă. 
Gregori venea uneori la ele în vizită, aducându-le câte o 
ceașcă de ceai sau cafea. Căpătă curând obiceiul de a le 
alimenta cu conserve, bere sau biscuiţi. Vorbea puţin, 
nu împărțea cu ele mesele, mulţumindu-se să înghită 
câteva tablete cu hrană de regim pe care le blestema cu 
năduf. Niciodată nu cerea nici cel mai mic amănunt 
despre lucrările lui Nel. Era un companion agreabil și, în 
mai multe rânduri, Elsy îl surprinse arzând scrisorile 
anonime pe care le aducea portarul, pentru ca Nellie să 
nu fie tentată să ia cunoștință de conţinutul lor. Era un 
gest delicat, pe care Elsy îl aprecia la justa lui valoare. 
Cu cât trecea mai mult timp, cu atât teama lui Nel părea 
să crească. Nu mai îndrăznea să se arate; părăsirea 
galeriei, străbaterea orașului, o chinuiau indescriptibil. 
„Am un presentiment, mâzgăli ea, într-o seară, pe un 
caiet, se va întâmpla ceva, ceva rău pentru noi trei...” 

— Aiureli! mormăi Gregori, iar Nel nu îndrăzni să 
insiste. 

Dimineaţa, Elsy se sculă foarte devreme, cu mult 
înaintea paznicului, ieșind să ia scrisorile anonime pe 
care poștașul le lăsa sub o piatră plată, la intrarea 
galeriei. In fiecare zi erau tot mai numeroase și unele, 
netimbrate, păreau să indice că autorii se deplasaseră 


personal pentru a le strecura sub piatra ce făcea oficiul 
de cutie poștală. În afara cazului că slujbașul, încălcând 
regulamentele, nu-și asumase sarcina de a le aduce 
gratis, ceea ce în fond nu ţinea de domeniul 
imposibilului... 

— Nu te amări, îi spuse într-o seară Gregori, poţi fi 
sigură că jumătate din  zdrenţele astea sunt 
confecţionate de portar însuși, ne detestă. 

Atmosfera devenea sufocantă. Când abandona atelierul 
pentru câte o scurtă promenadă printre dune, Elsy nu 
putea scăpa de impresia că era urmărită. 

— Ne spionează cineva, sunt sigură, îi declară ea într-o 
seară lui Gregori. 

Dar, din nou, omul cel gras ridică din umeri. A doua zi, 
nemairezistând, luă mașina și făcu un tur prin oraș. In 
tot timpul escapadei, stinghereala nu încetă să-i crească 
și, în pragul unei crize de nervi, porni înapoi spre 
galerie. Mâinile, din ce în ce mai umede, îi alunecau pe 
volan. 

Deodată, în timp ce ocolea o movilă, în fața capotei 
automobilului se materializă o formă metalică; nu avu 
timp decât să cotească la stânga, scufundând vehiculul 
în valuri până la osii. Obiectul, pe care fusese gata să-l 
lovească în plin, i se păru dintr-o dată familiar, era 
antena parabolică pe care o folosea Gregori la 
experienţele lui de stereotomie estetică. Remarcă de 
îndată că firele multicolore fuseseră smulse și fluturau 
în vânt. Deschise portiera, sărind în valurile pline de 
varec. Mașinăria fusese ciopârțită cu târnăcopul sau 
securea, iar nisipul era presărat cu confeti albastre, 
roșii și galbene, ale rezistenţelor și condensatorilor 
risipiţi. Elsy simţi un fior neplăcut înjunghiind-o prin 
şale. Puțin mai departe, roaba zăcea pe-o latură, 
vomându-și încărcătura de cărămizi din apă de mare 
roz... 

ROZ? 

Elsy sări într-acolo, pradă unei presimţiri rele. Surpriza 


aproape că-i smulse un țipăt, dar gâtul nu reuși decât să 
i se contracte într-un spasm mut și dureros. Gregori era 
acolo, doborât pe nisip, peste roabă, tăiat într-un maldăr 
de cuburi roz și păroase, de aceeași mână criminală care 
răsturnase peste el antena parabolică atunci când, 
probabil, era ocupat cu altceva. 

Luptând împotriva sentimentului de respingere care o 
năpădea, Elsy se aplecă, atingând cu vârful unghiilor 
paralelipipedele trandafirii unde sclipea o sudoare 
subțire, de spaimă. Da, acela era Gregori, redus la 
starea de zid dărâmat, de pietre din carne. În timp ce 
scotocea prin mijlocul cărămizilor umane, mâna ei izolă 
un fragment unde se deschideau doi ochi. Întoarse 
imediat capul, atât de plină de deznădejde și mirare 
părea privirea aceea. 

— Nu-l pot lăsa aici! 

Ideea i se impuse cu tărie. Nu cunoștea o iotă din 
stereotomie și, la urma urmei, era posibil ca fenomenul 
să fie reversibil. Alergă la mașină, scoase din portbagaj 
valiza mare de carton presat pe care o ţinea pentru 
transportul hainelor și începu să-l îndese înăuntru pe 
Gregori, claie peste grămadă, repetându-și în sinea ei: 
„Nu trebuie să uit nicio bucată, aș face din el un infirm.” 
Bagajul se revelă curând ca fiind prea mic și fu nevoită 
să se resemneze la a arunca resturile omenești pe 
bancheta din spate. Când își reluă locul la volan, mâinile 
îi tremurau nestăpânite. Porni cu mașina de-a latul 
plajei, apăsând cu piciorul gol pe acceleraţie, spre 
galerie. 


Și acolo suflase vântul catastrofei. În nenumărate locuri, 
domul de plexiglas, stropit cu acid, se găurise, lăsând să 
apară răni mari, moi și căscate, prin care intrau 
păsările. Pescărușii și cormoranii zburau pe culoare, 
ciocnindu-se între ei, crăpând pânzele din ateliere, 
răsturnând sculpturile cu lovituri puternice ale aripilor, 
înspăimântate. Recunoscând mașina, portarul ieși din 


gheretă, cu pușca în mână; purta o beretă trasă pe 
sprâncene, care-i dădea un aer extraordinar de îndârjit. 
— Spurcăciune, gâfâi el, era timpul să se hotărască 
cineva să vă pună pe fugă! Suntem oameni cumsecade, 
noi, n-aveţi decât să vă luaţi de voi înșivă! 

Se vedea bine că era beat mort, iar Elsy îl dădu la o 
parte. În promenadă, păsările piuiau, presărând mari 
vârtejuri de pene și trebui să-și apere faţa cu antebraţul 
ridicat, fugind dintr-o suflare până la atelier. Nel zăcea 
pe spate, cu călușul în gură. Fusese despuiată brutal, 
sfâșiindu-i-se hainele, cu pielea torturată, semănată cu 
vânătăi mari, lăsând clar să se vadă că fusese bătută de 
moarte. Totuși, lipindu-și urechea de sânul ei stâng, Elsy 
constată că inima încă îi mai bătea. Se reculese și 
îndesă, la nimereală, hârtiile într-o poșetă, având grijă 
să nu uite gramatica strigătelor și schițele pentru 
partiturile primei opere de sculptură vocală scrisă 
vreodată. Nici nu se mai punea problema să rămână 
acolo, vandalii care o molestaseră pe Nel și-l uciseseră 
pe Gregori puteau reveni în orice moment să-și termine 
treaba. leși, susținând-o, de bine, de rău pe Nel, 
abandonând hainele, obiectele de toaletă, cramponându- 
se doar de acel sac grosolan de iută care conţinea 
rezultatul a zece ani de cercetări. Îngreunată de povara 
umană, se clătină penibil până la mașină. Și deodată, în 
momentul când deschidea portiera, îl văzu pe portar 
luându-le în cătare cu trăsăturile schimonosite de furie. 
Impușcătura detună, enormă, iar Elsy se aruncă pe 
fotoliu, cu un reflex disperat, în timp ce primul proiectil 
spulbera un geam lateral. O răstumă pe Nel pe 
bancheta rezervată pasagerului și manevră, ca prin vis, 
volanul și schimbătorul de viteze, smulgând micul 
vehicul din nisipul plajei. În timp ce se înscria pe drum, 
un al doilea glonţ ricoșă pe aripa din faţă, smulgând 
vopseaua pe vreo zece centimetri. Acceleră. Abia când 
galeria dispăru complet din oglinda retrovizoare, Elsy 
începu să plângă. 


Merse astfel până la miezul nopţii, ameţită, fără să știe 
încotro se îndreaptă. Nellie nu-și recăpătase cunoștința, 
iar pulsul îi slăbea de la o oră la alta. Din când în când, 
haosul îi smulgea câte un geamăt, din fericire, înăbușit 
de călușul care-i astupa gura. În jurul miezului nopţii, un 
ocol le făcu să ajungă sub firma unui motel de pe malul 
mării. 

Elsy nu mai putea. O duse cât putea de ușurel pe artistă 
până pe bancheta din spate, o acoperi cu o cuvertură 
veche de picnic, pătată cu ketchup și conduse mașina 
spre ghereta de sticlă iluminată a biroului de recepţie. 
Era o lovitură de poker, întâmplător, recepţionerul de 
noapte era beat criţă și îi trebui aproape un sfert de oră 
până găsi cheia. Elsy se așeză nestingherită la volan și 
merse până la clădirea mică din elemente prefabricate. 
Transportarea lui Nellie înăuntru nu fu o muncă ușoară, 
la cea mai mică mișcare bruscă, rănita începea să 
geamă și să se zbată. Elsy știa că în mod normal ar fi 
trebuit să cheme un medic, dar cele întâmplate o 
înspăimântau peste măsură. Se imagina deja urmărită 
de tot orașul, linșată fără nici cel mai sumar proces, 
lapidată sau aruncată de vie într-un cazan cu smoală 
fierbinte... 

Se așeză pe canapea, lângă femeia leșinată. 

Era o cameră strâmtă, înaltă, cu unghiuri 
dezarmonioase. Un dulap negru și banal ocupa tot 
spaţiul. Elsy se ridică și începu să îndese înăuntru 
cărămizile umane scoase din valiză și sac. Procedă, 
aliniindu-le regulat, cu impresia curioasă de-a clădi un 
zid în interiorul unei mobile. În momentul închiderii ușii, 
luă din construcţie cărămida unde se deschidea gura lui 
Gregori, o puse pe noptieră, apoi încuie dulapul cu 
broască ruginită. Merse la fereastră. Orașul părea calm, 
marea nu mai era decât o gaură neagră între dune. Se 
lăsă din nou să cadă pe patul tare și scârţâitor, cu ochii 
aţintiţi asupra buzelor lui Gregori depuse pe noptieră 
lângă scrumieră, ca și cum ar fi așteptat vreun oracol 


miraculos. Nu putea face nimic. Se hotări să doarmă, 
puse pe ușă anunţul „Nu deranjaţi”, înghiți două 
comprimate de fenobarbital găsite pe măsuţa din baie și 
se aruncă pe burtă în mijlocul cearșafurilor albite prost. 
Căzu foarte repede pradă somnului. 

Se trezi peste o oră, smulsă din uitare de către un 
coșmar fără sens în care mandibula lui Gregori, zăcând 
în continuare între scrumieră și veioză, îi striga 
avertismente și preveniri. Nu-i trebuiră decât zece 
secunde pentru a-și da seama că Nel, în delirul febrei, 
își smulsese călușul și urla din răsputeri. Sări jos, 
încercând să acopere cu mâna faţa rănitei, dar Nel o 
împinse cu o violenţă incredibilă, trântind-o în ușa de la 
intrare, a cărei broască ieftină cedă sub impact. Elsy se 
rostogoli pe treptele peronului. 

Nellie scoase un nou țipăt vibrant și răgușit, care nu 
avea nimic omenesc în el. Era urletul unei mașini lovite 
de moarte, lătratul terifiant al unui automobil în 
momentul accidentului. Elsy căzu pe jos în secunda 
când, un enorm cub albăstriu, se prăvăli ca o nicovală, 
pe biroul recepţiei, pulverizând geamurile într-un 
gheizer de fulgere tăioase. Nel se răsturnă pe spate, cu 
gemete de durere făcându-i buzele să tremure. Alte 
blocuri ricoșară pe cel dintâi, rostogolindu-se prin 
parcare și până în valuri, făcând ţăndări mașinile 
parcate. Fiecare dintre ele avea cam zece metri lățime, 
păreau niște case ivite din neant, pietre de pavaj 
aruncate de un colos invizibil. Nel se prăbușise de-a 
latul patului, durerea din gât înteţindu-i-se, explodând în 
figuri din ce în ce mai mari. Era o ploaie de meteoriți 
tăiaţi în chip curios în unghiuri drepte. Elsy îi vedea 
îngrămădindu-se pe acoperișurile căsuţelor, zdrobind 
firmele luminoase care alcătuiau, din litere luminate 
intermitent, numele motelului, apăsând lemnăria, care 
deja se sfărâma în mijlocul unui nor de ciment 
spulberat. In unele locuri, materializările vocale se 
aglomeraseră unele peste altele, schițând sugestia unui 


zid din pietre titanice. 

„Trebuie să se oprească din urlat! își spuse disperată 
Elsy, altfel o să îngroape tot orașul!” Și-și imagină 
localitatea dispărând sub o avalanșă venită de nicăieri, 
transformându-se într-unul din acele morminte grosiere 
alcătuite din îngrămădiri de bolovani. Se târî în 
genunchi, cu ochii înceţoșaţi de lacrimi, mușcându-și 
buzele, în timp ce ţipetele cădeau din nori, ricoșând pe 
dune, strivind pescărușii în plin zbor, volatilizând 
acoperișurile, deschizând breșe în casele din jur. Reuși 
să-și regăsească suficient controlul nervilor, strangulând 
tremurul care o scutura. Imediat lângă ea, o mașină, 
abandonată de proprietarul îngrozit, aștepta duduind, 
cu portiera deschisă. Elsy alergă în patru labe, escaladă 
scaunul și se strecură la volan. În timp ce băga în viteză, 
ceva ieși din noapte, în faţa mașinii. Era un soi de val de 
materie lividă, care tocmai se formase la nivelul 
trotuarului, înglobând în scurgerea sa un hidrant, o 
pubelă și un câine care trecea pe-acolo. Sări din mașină. 
S-ar fi zis că era o stranie lavă albă și rece, o materie 
tasată, tare și moale în același timp. Câinele, din care 
rămăseseră în exterior doar capul și labele dinainte 
scotea lătrături înfricoșate. Vru să-i sară în ajutor, dar 
animalul părea imobilizat într-o temniţă de porțelan. 
Alte concretizări de același gen se formau deja pe șosea, 
absorbind-o pe o femeie în capot, cu copiii ei. Elsy se 
aruncă asupra mașinii și demară în trombă, în zig-zag, 
pentru a evita blocurile ireale ce păreau să se nască din 
noapte, schițând forme fantastice. Conducea, cu mâinile 
crispate pe plasticul unsuros, privind în retrovizor cum 
se ridicau aisbergurile de porțelan care acum înghițeau 
sau zdrobeau primele case ale periferiilor. S-ar fi zis că 
o banchiză răsărită din neant s-ar fi hotărât deodată să 
acopere orașul cu crusta ei lisă și lucitoare. Avea 
impresia unei simfonii de forme abstracte încălecându- 
se unele pe altele în ritmul unui dirijor nevăzut, 
impresia unui soi de sculptură unde se acuplau într-o 


înmugurire delirantă toate formele cunoscute ale 
geometriei, cuburi, conuri, cilindri, dând totodată 
naștere unei generaţii de poliedre monstruoase, oraș 
mitic ale cărui ziduri păreau să se înalțe cu o viteză 
vertiginoasă. Mașina lovi bordura trotuarului, iar Elsy 
văzu foarte clar un nor de materie solidă, mare cât un 
vaporaș, începând să urce strada ca și cum ar fi navigat 
pe un fluviu, strivind la babord și tribord imobilele pe 
care bordurile sale aveau ghinionul să le atingă. Era o 
scenă de vis, terifiantă și frumoasă în lumina albăstrie a 
lunii, un cataclism ieșit drept dintr-o poveste, un 
spectacol fără precedent al materiei dinamice, o operă 
solidă, o proliferare care devenea muzică. Fu gata să 
oprească mașina pentru simpla plăcere de a urmări 
evoluţia formelor misterioase. 

„E creaţiunea în acţiune!” își spuse ea deodată. 
„Banchiza care cântă!” Făcu un efort ca să-și vină în 
fire, apăsă acceleratorul și se angajă pe drum. 

Conduse până dimineaţă, până când motorul rămas fără 
benzină începu să tușească dezagreabil. Opri în mijlocul 
dunelor și făcu inventarul portbagajului. Nu descoperi 
decât un impermeabil bărbătesc mare, pe care-l îmbrăcă 
pentru a-și ascunde hainele mototolite, mânjite de 
sângele lui Nel. În compartimentul de bord găsi câteva 
bancnote  boţite și un carnet de bonuri pentru 
restaurant. Vâri totul în buzunar și porni din nou, pe jos 
de astă dată. Voia să ajungă cât mai departe de galerie. 
Spre orele unsprezece, cumpără un ziar local, se instală 
într-un local, cu o cafea neagră dublă, intenţionând să 
caute printre știri. 

Nu avu mult de căutat. Prima pagină anunţa: „Orgie 
ucigașă într-un grup de marginali”. Pe câteva coloane, 
portarul galeriei explica felul în care trei vagabonzi (un 
bărbat și două femei) sfârșiseră prin a se omori între ei 
în timpul unui drog-party. Cea mai vârstnică, remarca în 
continuare autorul articolului, binecunoscută 
localnicilor din regiune prin extravaganţele sale, fusese 


deja semnalată pentru violenţa ei verbală și injuriile cu 
care-i potopea pe toţi cei ce dădeau semne că s-ar 
apropia. De câtva timp, relaţiile din interiorul grupului 
păreau să se deterioreze, după cum dovedeau ecourile 
neîncetatelor dispute pe care le putuseră percepe 
oamenii de la malul mării. Trupul bărbatului, ciopârțţit, 
fusese descoperit în aceeași dimineaţă într-un motel, în 
compania celei mai vârstnice dintre femei, moartă și ea, 
ca urmare a unor multiple lovituri și fracturi. La 
originea dublului asasinat se afla, probabil, tânăra lor 
tovarășă fugară. Urma un comentariu „știinţific” asupra 
căderii de meteoriți cubici care avariaseră un motel în 
cursul nopţii precedente, soldându-se cu moartea a 
douăzeci și șapte de persoane. 

Elsy simţi frica răscolindu-i stomacul și fugi la lavabou 
pentru a-și voma dubla cafea neagră și a se închide în 
toaletă pentru a-și plânge tot amarul. Din fericire, 
niciunul dintre lucrurile abandonate în galerie nu 
conţinea hârtii susceptibile de-a o identifica în ochii 
anchetatorilor. Ideea lui MacFloyd se revelase rentabilă, 
nu mai avea decât să se piardă în peisaj, nimeni n-avea 
să-i mai regăsească vreodată urma. 

Banii descoperiți în mașină, pe lângă cei pe care-i avea 
în buzunare, i-au permis să ia trenul până la frontiera 
statului; de-acolo, a reușit să fie luată cu autostopul de 
către un șofer nu prea întreprinzător, apoi de caravana 
unui predicator itinerant, care a acceptat să-i dea de 
mâncare cu condiţia să joace rolul de păcătoasă pocăită 
în timpul predicilor lui publice. 

În sfârșit, după săptămâni de vagabondaj forţat, a 
apărut silueta orașului, masivă, prin voalul ei de 
poluare. Elsy avea senzaţia că pune piciorul pe 
pământul făgăduinţei. 

De îndată ce a ajuns pe bulevardul periferic, primul ei 
gest a fost de a introduce o fisă în fanta unui telefon 
public, formând numărul lui MacFloyd... Patronul n-a 
spus nimic, conform obiceiului său și, timp de un minut 


îndelungat, în urechea lui nu răsună decât un horcăit 
astmatic punctat de șuierături stăpânite. 

— Eu sunt, reuși ea în sfârșit să articuleze, Willoc. M-am 
întors... 

— OK, răspunse MacFloyd, fără comentarii, du-te la 
Beverlly, va fi un apartament rezervat pe numele 
dumitale, te contactez mai târziu. 

Închisese deja. În niciun moment, glasul său nu trădase 
nici cea mai mică surpriză. Parcă nu s-ar fi îndoit 
niciodată de întoarcerea lui Elsy. Era înciudată. Fără un 
ban în buzunar, fu nevoită să meargă pe jos până la 
hotelul „Beverlly”. Acolo, portarul refuză s-o lase să 
intre în hol. Era, într-adevăr, mai murdară decât o 
autostopistă după opt ore de așteptare pe un rambleu de 
cale ferată. Purta o cămașă bărbătească ruptă la coate și 
un şort de jogging murdar de pământ; cât despre 
încălțări, în trecere prin foburgurile orașului, preferase 
să-și arunce într-un canal bascheţii găuriţi, rămânând 
desculţă. Trebui să parlamenteze aproape douăzeci de 
minute pentru ca omul să accepte, în sfârșit, să verifice 
la recepţie. Prevăzător ca întotdeauna, MacFloyd 
trimisese o fotografie cu ajutorul căreia să poată fi 
identificată. Intră deci în posesia apartamentului fără a 
mai întârzia. Petrecu exact o oră și treizeci și cinci de 
minute în cada de la baie, frecându-și pielea de ziceai că 
vrea să i se șteargă până și aluniţele și neîncetând să se 
spele pe dinţi până când periuţa rămase fără jumătate 
din peri. MacFloyd pusese să fie umplute dulapurile și 
se putu complăcea în bucuria senzuală de a-și simţi 
coapsele umflând mătasea ciorapilor, în beatitudinea de 
a-și înnoda pe șold cordonașul unui slip de voal fin și 
ușor ca o petală de floare exotică. Se machie, 
încărcându-și pleoapele cu paiete argintii, pictându-și 
buzele cu un penel stacojiu. li fu nespus de greu să 
aleagă o rochie. O voia grea, carapace de lux, armură 
vestimentară, pentru a se rupe, definitiv, de acele 
săptămâni petrecute, pe jumătate goală, în murdăria 


rulotelor. 

Spre orele șapte, MacFloyd îl trimise după ea pe șoferul 
lui. Aștepta la restaurantul hotelului, cu spatele spre 
enormul acvariu plin cu pești tropicali, siluetă îndesată, 
fără prestanţă, în pofida smochingului scump pe care 
încercaseră cu disperare să-l ajusteze staturii lui 
cocârjate. Nu rosti decât un singur cuvânt: 

— Ei? 

Elsy își simţi inima sărind peste o bătaie. O secundă fu 
pe punctul s-o ia la fugă, apoi capitulă. Știa că avea să 
fie întotdeauna stăpânul ei, idee în care poate chiar 
găsea o plăcere secretă și nesănătoasă. Scoase din 
poșetă pacheţelul, pe care-l confecţionase 
neîndemânatic, un minut mai devreme, pe suprafaţa 
lăcuită a noptierei chinezești, și îl împinse în direcţia 
degetelor pergamentoase care pianotau pe faţa de 
masă. 

— Nel a murit, murmură ea. 

— Ştiu, aruncă MacFloyd cu un glas care nu-i trăda cu 
nimic sentimentele. 

— E tot ce-a mai rămas de la ea, adăugă Elsy. 

De ce o spusese pe un ton care suna a avertisment sau 
amenințare? Își mușcă buzele. MacFloyd deznodase 
sfoara. În centrul cutiei de carton strălucea pandantivul 
lui Elsy, o bijuterie de mărimea unui ceas de buzunar 
decorat cu un soare arzător. 

— Conţine totul? întrebă MacFloyd, cântărind obiectul 
în palmă. 

Elsy înclină din cap: 

— Am microfilmat gramatica vocală în noaptea când ne 
refugiaserăm la motel, am eșantioane din toate soluţiile 
prelevate din seringile murdare ale lui Nellie Armstrong. 
Am distrus toate originalele de îndată ce am înţeles că 
era pierdută, am... Totul e acolo. Totul... 

Pe ultimul cuvânt, vocea i se sparse. De ce-i împurpura 
obrajii acel sentiment de rușine? Rochia de lame părea 
deodată prea grea, fiecare bijuterie o ardea. MacFloyd o 


bătu pe mână... 

— Nu e moartă cu adevărat, Elsy, murmură el cu glasul 
său șuierător, graţie dumitale, opera ei este salvată. 
Peste câtva timp, primele opere de sculptură vocală vor 
stupefia lumea, publicul cel mai blazat își va dori câte o 
strapontină ce va fi plătită în aur! Parţial va fi și opera 
dumitale,  Willoc, gândește-te la revoluţia estetică 
reprezentată de cei câţiva centimetri de peliculă, de cele 
câteva picături de ser conţinute în acest pandantiv. 
Istoria artei își va aminti de numele dumitale... 

— Nu avea familie? 

— Nu, pe nimeni. Mama ei a murit acum cinci ani, 
tumoare pe creier. Fără NOI, nu și-ar fi putut duce 
niciodată opera la bun sfârșit. Bagă-ţi bine asta în cap, 
Elsy. N-ai spionat-o, ai asigurat protecţia operei sale. I s- 
ar reproșa astăzi cuiva că ar fi microfilmat manuscrisele 
distruse în incendiul marii biblioteci din Alexandria? Nu, 
nu-i așa? Și-atunci? 

Vorbise prea mult, glasul i se împiedica de silabe. Făcu 
un gest iritat: 

— Fără complexe de culpabilitate, Willoc! Te rog. 
Suntem gardienii unui patrimoniu, sarcina noastră e 
nobilă și frumoasă. Trezește-te, pentru Dumnezeu! 
Iniţial, nu vei rămâne prea mult timp aici, un mic voiaj în 
Europa îţi va face cel mai mare bine, ar fi timpul să 
întreprindem un turneu de inspecţie prin agenţiile 
noastre de pe bătrânul continent, nu-i așa? 

Era o promovare, o știa. Cu aceste din urmă cuvinte, 
MacFloyd ieși, după ce-i atinse umărul. Elsy se pomeni 
singură în faţa farfuriei și a șirului de pahare de cristal 
unde lumânările aprindeau reflexe stranii. Curios, nu-i 
mai era foame. 

Plecă peste cinci zile, înzestrată cu o garderobă oferită 
cu generozitate din partea casei. In momentul urcării în 
avion, o stewardesă îi înmâna un cablofon care spunea: 


8 Scaun rabatabil fără spătar, fixat de un perete sau de un alt scaun 
alăturat, folosit într-o sală de spectacole. 


„Vei sta alături de mine la Operă în ziua Z, în loja de 
onoare, nu te teme de nimic. Succes. MacFloyd.” 

Se terminase. Încă o pagină se întorsese. 

A descoperit Europa, cenușiul ei, ploile ei, coctailurile, 
contractele, intrigile de agenţie. Când și-a luat primul 
amant francez, în noaptea de Anul Nou, a avut cu 
adevărat senzaţia că viaţa mergea înainte. 


Se instală confortabil în noua sa existenţă, când, într-o 
frumoasă dimineaţă de iulie, un mic articol de ziar îi 
smulse o crispare nervoasă. Era un reportaj în chenar la 
rubrica științifică, anunțând descoperirea unui procedeu 
care avea să revoluţioneze industria construcţiilor în 
următorii ani. O solidificare a gazelor rare din 
atmosferă, cu ajutorul unei tehnici sonore deosebit de 
elaborată și ţinută până în prezent secretă... 

Pe Elsy o cuprinse ameţeala, încercă disperată să-și 
alunge valul de îndoială care-i năpădea minţile și totuși 
dovada ardea acolo, cu litere negre, pe hârtia proastă a 
cotidianului. O știa. Nu mai putea să joace mult timp 
comedia, să-și impună o amnezie, o spălare a 
creierului... De fapt, știuse întotdeauna că avea să 
sosească și această zi. Chiar în clipa când își încheiase 
centura de siguranţă în avionul care o ducea spre uitare, 
adevărul fusese înscris cu litere de foc în conștiința ei. 
Nu fusese decât un pion. Un simplu pion... 

MacFloyd vânduse secretul sculpturii vocale trustului de 
antreprenori industriali, iar, de data asta, Nellie 
Armstrong era moartă cu adevărat. 

Patru ore mai târziu, Elsy Willoc expedia o scrisoare de 
demisie redactată în trei exemplare, conform statutului 
agenţiei MacFloyd - Tranzacţii artistice de tot felul, 
părăsind Franţa și abandonându-și toate obiectele 
personale. 


René împinse cearșafurile umede de sudoare cu o 
întindere a picioarelor. Climatizorul rămăsese în pană, 


ca în fiecare noapte, iar acum, în interiorul bungalow- 
ului, domnea o atmosferă de baie turcească, umedă și 
apăsătoare. Rămase nemișcat un lung răstimp, cu 
braţele și picioarele aruncate spre cele patru colțuri ale 
patului, legănat de secvențele care încă îi mai defilau pe 
sub pleoape, ultimele păreri ale somnului pe care 
fluieratul cafetierei electrice avea să le măture în 
curând. Se ridică, întorcând capul pentru a nu-și vedea 
trupul gol, cu șoldurile buhăite, în oglinda prăfuită care 
decora peretele din fund și se repezi la fereastră, 
deschizând-o larg. 

Soarele își aprindea primele raze peste bariera înaltă a 
H.L..M.-urilor”  smântânoase, albăstrii, care  blocau 
orizontul din sudul orașului. Zece mii de locuinţe 
apărute din neant, în răstimpul a trei nopţi. Roadele 
unei tehnologii ciudate căreia Rene nu era foarte sigur 
că-i înţelegea toate misterele. Oraș-dormitor, născut din 
cântecul psalmodiat al unui cor de arhitecţi-baritoni, 
care nu operau decât noaptea, făcând să se înalțe în 
mijlocul tenebrelor, acele clădiri cu pereţi netezi, 
strălucitoare ca porţelanul și totuși uluitor de rezistente. 
La început, mulţi se temuseră de ceea ce părea a fi doar 
o arhitectură-fantomă, moale și fără consistenţă. 

„Nu e decât aer și vânt, se spunea pe terasele 
cafenelelor, fii sigur că n-am să locuiesc niciodată într-o 
casă fabricată din fumul norilor!” 

Apoi, când bolovanii primelor manifestații ricoșaseră din 
faţade fără a reuși să spargă sau măcar să zgârie 
materia suspectă, părerile se schimbaseră ușurel. 
Astăzi, chiriile extraordinar de mici atrăgeau populaţia 
din uzinele de pe coastă, pescării sau șantiere navale și 
fiecare nouă tranșă de locuinţe era închiriată încă 
dinainte de-a fi fost „clădită”. Totuși, Rene își amintea 
că citise, într-un ziar de opoziţie, relatarea unei 
catastrofe în cursul căreia un turn cu treizeci de etaje se 
volatilizase brusc, în plină zi, ca sub efectul unei lovituri 


9 Lb. franceză: habitation à loyer modéré. Case cu chirii moderate. 


de baghetă magică, abandonându-și locatarii în gol, cu 
mobile, televizoare, lăsându-i să se zdrobească pe asfalt 
într-un maldăr oribil de trupuri strivite. 

„Materia instabilă, pare încă prost stăpânită de către 
constructori.” Conchidea semnatarul articolului. „Îi 
revine comisiei de anchetă să determine 
responsabilităţile în această împrejurare tragică, dar 
deja nu putem decât să acuzăm graba și inconștienţa 
arhitecţilor.” 

Comisia, bineînțeles, nu-şi  pronunţase niciodată 
verdictul. Poate nici măcar nu fusese constituită! Dacă 
de fapt totul fusese rezultatul unei campanii de 
denigrare susținută de sindicate? Rene nu prea ştia ce 
să creadă. Era adevărat că aceste imobile noi păreau 
curate și luminoase. Şi apoi, soliditatea lor nu putea fi 
pusă la îndoială. René, care-l cunoștea bine pe cumnatul 
portarului, își putuse da seama de nenumărate ori, 
lovind pereţii cu pumnul. Erau duri, duri cu adevărat! Și 
nu sunau a gol! 

La urma urmei, de ce să te temi mereu de noutăţi? 
Poate că, într-o bună zi, avea să se hotărască în sfârșit 
să părăsească vilișoara, puturoasă și umedă, pentru a 
închiria, dacă nu chiar a cumpăra (din moment ce se 
vindea pe credit), unul dintre acele apartamente cu 
pereţii atât de netezi, atât de albaștri. 

De ce nu, de vreme ce preţurile erau atât de mici?... 
Atât de mici... 


Serge 
Brussolo 
Trasee și itinerarii 
ale uitării 
Trajets et itinéraires de 
l'oubli 


Georges ar fi vrut să poarte ochelari de cal. Două 
plăcuţe de piele sau metal, harnașate de ambele părţi 
ale obrajilor, limitându-i câmpul vizual până la un drum 
îngust, încăpător doar pentru picioarele lui. De fiecare 
dată când urca scara monumentală a muzeului, i-ar fi 
plăcut să-și amputeze din văz orice perspectivă, orice 
evadare, să-l poată reduce la acest itinerar strâmt care-l 
conducea din parcare până în holul de la intrare, cu 
ochii aţintiți spre pielea prost cremuită a pantofilor. 
Clădirea îi trezea o greață greu de definit, vecină cu 
agorafobia!. O beţie nesănătoasă, mai curând o 
ameţeală, născută din alinierea paralelă a treptelor, din 
albeaţa lor orbitoare sub razele soarelui. Uneori avea 
certitudinea că scara, asemenea unui acordeon 
imaculat, avea să se deformeze sub pașii lui, umflându- 
se, rostogolindu-se, extinzându-se într-o cacofonie 
monstruoasă, auzită numai de el, care urma să-l arunce 
acolo, în plin mijloc al trotuarului, după ce treptele 
înmuiate brusc îi vor fi târât trupul ca pe al unui înecat 
azvârlit de valuri. 


10 Teamă patologică, obsesivă și nemotivată de spaţiile largi, de 
locurile deschise, de pieţe etc. 


Această arhitectură, abia întrezărită cu ocazia sosirii, îl 
cufunda de-atunci într-o silă inexplicabilă, fără remedii 
și încerca să se confrunte cât mai rar cu ea. Adeseori, se 
întreba dacă dezgustul și imposibilitatea de a evolua în 
mijlocul enormelor structuri betonate, nu erau cumva 
rezultatul unui aranjament anormal și perfect concertat 
al liniilor de fugă. Una dintre acele monstruoase iluzii 
optice care se joacă de-a relieful și în care, preţ de-o 
secundă, spiritul nu mai reușește să distingă între 
conţinut și formă, între gol și volum. Işi amintea testele 
din armată: răspândirile de pete negre, simbolurile 
baroce care i se păruseră înrudite cu sanscrita și cărora 
nu a putut să le confere, cât de cât, o semnificaţie 
înainte să i se arate, cu ajutorul unui creion, că în fond 
era vorba de imprimarea inversată a unor litere, 
altminteri perfect banale. De atunci detesta rebusurile 
vizuale, „reliefurile imposibile” sau op-art-ul!!. Astfel 
muzeul îi dădea impresia că funcţiona ca o capcană 
pentru ochi. Exista în concepţia sa ceva viciat, un 
detaliu infim și imperceptibil, pervertindu-i geometria. O 
linie, un arc, unghiul unei uși, ceva greu de observat și, 
evident, întrutotul aidoma acelor desene cu ghicitori 
copilărești unde o pisică se ascunde în bucla unei meșe 
de păr și unde un tufiș aparent anodin îl disimulează pe 
„Micul Pierre jucându-se cu cercul”... Georges auzise 
vorbindu-se despre străvechi ghicitori mesopotamiene 
cu imaginile atât de încurcate, încât ani întregi de 
studiu nu erau suficienţi pentru a se găsi soluţia. și 
amintea chiar că observase una dintre aceste fresce- 
enigmă într-o oarecare sală expoziţională de la parter. 
Muzeul se supunea acelorași reguli. Ar fi trebuit să se 


11 Curent în arta plastică modernă, derivat din constructivism, a 
cărui tendinţă principală este sporul de atenţie acordat obţinerii 
unor valori și efecte optice ale obiectelor în mișcare sau rezultate 
din mișcarea privitorului faţă de ele, ca și a formelor în spaţiu, prin 
folosirea de linii, forme geometrice, uneori repetate uniform, însă 
cu variaţii de ton, neașteptate modificări de ritm etc. 


facă fotografii una după alta, să se încercuiască fiecare 
volum, fiecare curbă, cu lupa în mână, căutând cheia, 
indiciul... Dovada. Dovada imposibilității arhitecturale a 
ansamblului, dovada că toată acea construcţie nu se 
putea ţine în picioare, că nu era decât o momeală. O 
replică capricioasă față de spaţiu și timp, o meandră de 
materie necunoscută, organizându-se după principii 
imposibil de conceput. Era convins de incoerenţa 
matematică și fizică a clădirii. Muzeul nu putea fi pus în 
ecuaţie: TRIȘA! 

Într-o dimineaţă, Georges își amintea foarte bine, venise 
să se instaleze în sala rezervată basoreliefurilor!? 
mesopotamiene, cu un sac de dormit de armată, două 
pungi de hârtie doldora de sandvișuri și cutii de 
conserve, o ladă cu bere și un flacon de aspirină plin, 
hotărât să nu plece de-acolo până n-avea să găsească 
răspunsul la întrebarea tradusă deasupra cartușului!* 
scrijelit cu cuneiforme!*: 

„Hamenotheb pleacă spre Ninive, iar în momentul când 
urcă în car, observă că i s-a furat un cal. Unde este? 
Găsiţi-l!” 

Conform  indicaţiilor din catalogul expoziţiei, cinci 
filosofi căutaseră timp de șase ani înainte de a găsi 
soluţia. Soluţie care ulterior se pierduse în incendiul 
bibliotecii din Alexandria, alături de atâtea alte 
capodopere. Georges nu pretindea să rivalizeze ca 
metodă cu cei cinci înţelepţi ai Antichității, miza pur și 
simplu pe șansă. Găsirea calului lui Hamenotheb ar fi 
constituit pentru el o revanșă deloc neglijabilă. 
Rămăsese acolo cinci zile și șase nopţi, cu fum ieșindu-i 


12 Lucrare de sculptură cu figuri scoase în relief pe un fond cu care 
fac corp comun. 

13 Textul încadrat pe o pagină (pe care se află și texte 
neîncadrate); ornament care încadrează un text tipărit. 

14 Scriere cuneiformă = sistem de scriere cu litere în formă de 
cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă, folosit de 
unele popoare orientale antice. 


din cap, cu dureri de ochi, detaliind fresca minunat 
conservată după atâtea secole, urmărind în pliurile 
stofelor, în împestrițările marmurei, în încrustaţiile 
cupelor ridicate de  băutori, silueta calului lui 
Hamenotheb. Zadarnic. Scena începuse încet să i se 
învârtească în cap, amestecând formele și culorile, 
creuzet infernal, unde coloane, bărbaţi, femei, palate, 
grădini se amestecau într-o gigantică și demoniacă 
anamorfoză!5. În final se prăbușise într-o toropeală 
halucinantă, născută din aburii berii și, înfășurat în 
sacul de dormit ca într-un cocon, adormise pe dale. Elsy, 
soţia lui, care nu știa nimic despre escapadă, nu-l găsise 
decât peste douăzeci și patru de ore, balonat de aspirină 
și somnifere, bâiguind cuvinte fără șir, ca o Pythie!* cu 
oracolele indescifrabile. 

Incă o dată muzeul îl învinsese. De-acum nu-i mai 
rămânea decât soluţia ochelarilor de cal și, uneori, 
începea să se gândească foarte serios la poziţia 
curelelor în jurul capului, la locurile de încătărămare, la 
mărimea bucăţilor de piele. Bineînţeles, Elsy râse de el: 
„Ar trebui să-i prevezi și cu un cozoroc, aruncase ea cu 
răutate, pentru cazul că ai fi tentat să privești în sus și 
un grumăjer, ca să-ţi taie orice chef să ridici capul. De 
fapt, ar trebui să circuli cu craniul acoperit de un sac 
opac, sau să-ţi donezi ochii la banca de organe...” 

Nu răspunsese nimic, dar de-atunci, planșele sale de 
desen erau pline de schiţe și machete care concretizau, 
într-un mod absolut fetișist!”, singurul mijloc de 
protecţie pe care și-l putuse imagina împotriva influenţei 
perverse a locurilor. 

Intr-o zi, în intimitatea atelierului din pivniţă, cu ajutorul 
unor curele vechi, recuperate la întâmplare, din valizele 


15 Imagine deformată, grotescă (dată de o oglindă curbă). 

16 Oracolul din Delphi. 

17 Obiect considerat ca fiind înzestrat cu o forţă magică, 
supranaturală, capabil să dea ajutor celui care îl posedă, îl poartă 
etc. 


împrăștiate prin tot apartamentul, își pusese proiectul în 
aplicare. Un simplu ham avea să-i servească de minune, 
totul era să ia măsurile exacte și... 

I-ar fi plăcut să discute și cu alte persoane, să știe dacă 
aversiunea sa era împărtășită. Un psihiatru i-ar fi 
confirmat, desigur, că nu făcea decât să-și transfere 
asupra clădirii propriul sentiment de culpabilitate, că 
muzeul nu era decât reprezentarea simbolică a eului 
său, că... 

In fond, toate acestea erau false. Detesta muzeul chiar 
dinainte ca Elsy... Dar, la ce bun? Nimeni nu l-ar fi 
crezut. 


Georges trânti portiera taxiului, cu ochii fixaţi spre 
asfaltul trotuarului. Așteptase cu răbdare, sperând că 
întunericul avea să îmbâcsească fortificațiile cât mai 
curând posibil. Era un șiretlic păcătos, noaptea 
devenind, paradoxal, un tărâm al siguranţei. La nevoie, 
dacă asfinţitul se dovedea prea luminos, încă mai putea 
să-și pună ochelarii negri care-i umflau buzunarul de la 
piept al vestei. Era perfect conștient de pericolul luptei 
cu asemenea fantasme. În tinereţe deja, fusese asaltat 
de crize de îndoială bolnăvicioasă, deschizând de trei ori 
la rând același plic pentru a se asigura că scrisoarea pe 
care o introdusese era într-adevăr înăuntru. 

În anumite seri i se întâmplase să privească, o oră 
întreagă, robinetul din baie, pentru a se încredința că 
era închis bine. Elsy, deja culcată, îl interpela atunci pe 
un ton strident: „Dar ce faci? Vii?”, nefăcând decât să-i 
sporească greaţa, perturbând senzaţia de certitudine pe 
care încerca s-o facă să se nască întrânsul. Angoasa, 
enervarea Îl împingeau atunci să-și  șușotească 
descoperirile, ca pentru a le conferi mai multă realitate: 
„Răsucesc robinetul până la capăt. Cade ultima 
picătură. Apa e, într-adevăr, oprită...” Rămânea astfel 
minute fără număr, mormăindu-și ruga derizorie, 
aplecat deasupra  lavaboului ca peste un curios 


agheasmatar, având ca fond sonor laitmotivuli& 
chemărilor agasante ale lui Elsy: „Stinge lumina, pentru 
Dumnezeu! Dacă vrei să ţi-o freci, fă-o pe-ntuneric! Mie 
mi-e somn!” Părăsea baia ca o mamă smulsă de lângă 
pruncul ei, cu pântecul înnodat de nervozitate, deja 
incapabil să mai adoarmă înainte de prima lumină a 
zorilor. De câte ori se repetase acest ceremonial? Ştia 
că asemenea absurdităţi ascundeau de fapt o boală a 
personalităţii, o slăbire a realului, dacă nu chiar un 
început de schizofrenie. Într-o seară, despărţindu-se de 
Elsy pentru o inspecţie de câteva zile în provincie, de- 
abia instalat în trenul expres, începuse să se gândească 
dacă nu cumva își sugrumase soţia înainte de plecare, 
fără să-și fi dat măcar seama, în stare de delir. 

Delirul devenea într-adevăr, de ceva timp, una dintre 
principalele lui obsesii. Imediat, chipul îi fusese inundat 
de sudoare. În zece minute, ajunsese să se îndoiască de 
propriile-i fapte, de gesturile lui, iar posibilitatea unui 
omor comis în câteva secunde, chiar înainte de a închide 
ușa, îi părea perfect plauzibilă. Sărise din vagon, chiar 
în momentul când trenul se punea în mișcare, incapabil 
să aștepte dimineața pentru a-i telefona lui Elsy, 
asigurându-se astfel că era într-adevăr în viaţă. In orice 
caz, un telefon nu lăsa nicio urmă palpabilă, imediat ce 
punea receptorul în furcă ar fi început să se îndoiască 
de realitatea convorbirii. Trebuia s-o poată înregistra pe 
un mic magnetofon portativ, dar unde să găsească un 
magazin deschis la ora aceea târzie? În cele din urmă, 
făcuse calea-ntoarsă, răvășit, într-o stare vecină cu 
transa. În secunda când apăsase butonul soneriei, era în 
pragul sincopei!” nervoase. Elsy îl scrutase, cu o 


18 Motiv ritmic, melodic sau armonic dintr-o compoziţie muzicală, 
care caracterizează un personaj, o situaţie etc. și care revine ori de 
câte ori apare în scenă personajul sau situaţia dată. 

19 Încetare subită (momentană sau definitivă) a funcţiei inimii, cu 
întreruperea respirației și pierderea sensibilităţii și a mișcărilor 
voluntare. 


curiozitate nu lipsită de ostilitate, lăsând clar să-i 
transpară  incredulitatea când Georges bâlbâise o 
poveste cu un dosar uitat, cu un carnet de întâlniri 
rătăcit. Poate chiar își închipuise că voia s-o... 
„controleze”, s-o surprindă în flagrant delict de adulter. 
Până a doua zi dimineaţa, menţinuse același aer înţepat 
și suspicios. În seara aceea, Georges chiar se simţise 
atins de aripa nebuniei. Ca într-o stare de dedublare, 
asistase lucid și detașat, dacă nu chiar critic, la 
creșterea rătăcirii în acea parte a lui însuși, care-l 
împinsese să coboare din tren și să oprească un taxi, 
gesticulând ca nebunul în plin trafic. Da, în seara aceea 
înţelesese realmente ce înseamnă cuvântul „nebunie”. 
Frica acţionase ca o revelaţie, un șoc electric, și 
începând din acel moment crizele de îndoială își 
pierduseră din intensitate și frecvenţă. Poate că, într-o 
bună zi, avea să se întâmple același lucru și cu privire la 
muzeu, deși nu era foarte sigur. 

Se lansă în atacul scării, cu capul în piept și ochii 
semiînchiși, pe o traiectorie de om beat care, incapabil 
să-și coordoneze gesturile, se lasă antrenat de greutatea 
propriului trup pe o stradă în pantă, unde n-are ce face 
și care îl îndepărtează considerabil de ruta sa inițială. 
Escalada stângaci treptele, îndoit de mijloc, ca și cum 
coloana vertebrală i-ar fi devenit deodată incapabilă să 
lupte contra poverii capului, greu, atât de greu... I se 
părea că dintr-o dată craniul avea să arunce ancora în 
mijlocul ascensiunii, zdrobindu-se pe marmura albăstrită 
de noapte, cu aceeași greutate ca o ghiulea de fontă. 
Când, în sfârșit, împinse ușile înalte, cu geam, greaţa se 
risipi. 

Holul respira anonimatul clădirilor publice. Aceeași 
penumbră de acvariu, același miros de praf, aceleași 
lemnării cu vopseaua cojită. Paznicul cu pielea cenușie 
nu se mișcase. 

„Nu se clintește niciodată, șoptise odată Elsy, sunt 
sigură că e mort!” 


Era adevărat că firavul bătrân, plutind în uniforma sa de 
serj” albastru, te ducea cu gândul mai mult la o mumie 
scoasă din vitrina ei, decât la o ființă omenească. 
Georges ar fi fost gata să parieze că de fapt era o statuie 
de ceară. Un fel de semn complice cu ochiul al 
direcţiunii la adresa vizitatorilor cultivați. Apropiindu-se 
de ghereta din lemn cafeniu, poate ar fi descoperit, 
lipită sub talpa omului imobil, o eticheta redactată 
astfel: 


„N21: Paznic de muzeu. Tip 1950-1970 (militar sau 
funcţionar de poliţie la pensie, însărcinat cu 
supravegherea sălilor expoziţionale).” 


De altfel, la ce ar fi putut să servească un paznic, din 
moment ce nimeni nu vizita vreodată acel loc? Din 
moment ce niciun grup de turiști nu mai măsura 
coridoarele, iar ruloul de bilete, abandonate după 
geamul murdar al casei, se îngălbenea treptat. Muzeul 
părea să acţioneze asupra mulțimilor printr-un fel de 
respingere, iar Georges găsea aici confirmarea teoriilor 
sale paranoide. 

Cu o clipă înainte de a pătrunde în garderobă, mâna sa 
atinse teancul de cataloage prăfuite depuse pe planșeu, 
dar era un gest inutil, le cunoștea deja conţinutul, după 
ce le citise și recitise în compania lui Elsy, ghemuită în 
vălmășagul de cearșafuri, încercând cu disperare să 
găsească un antidot împotriva crizelor de depresie de 
care tânăra femeie suferea tot mai frecvent. Intră... 


Piesele expuse tronau în centrul piedestalurilor cubice 
de lemn închis la culoare, lăcuit. Imediat ce treceai de 
pragul încăperii, te împiedicai de primul obiect: o valiză 
de hârtie gofrată, cu fermoare de carton, întredeschisă, 
lăsând să se vadă o nicovală roasă de rugină. Nicovala 


20 Ţesătură cu firele în diagonală, folosită, mai ales pentru 
căptușeală la haine. 


era reală și nu încăpea nicio îndoială că greutatea ei ar 
fi făcut, imediat, zdrențe fragilul bagaj, dacă vreun 
călător oarecare ar fi simţit, deodată, nevoia de a apuca 
mânerul acelui geamantan fantezist pentru a fugi spre 
gara cea mai apropiată. Totuși, această contradicţie 
între conţinut și formă îl fascina pe Georges. Părea un 
cufăraș care se relevă dintr-odată mai fragil și mai 
preţios decât ceea ce e menit să protejeze. Un soi de 
paradox logic care se repeta din sală în sală, ca un ecou. 
Georges înainta lent, încet, conform unei coregrafii 
stabilite de luni în șir. Astfel, știa că avea să se 
îndepărteze de geanta din hârtie de-a-ndărătelea, pe o 
distanţă de trei pași, urmând apoi să pivoteze cu un 
sfert de rotaţie spre dreapta, îmbrăţișând imaginea 
tancului, în mărime naturală, abandonat acolo, pe 
estrada sa de stejar albit. Și de fiecare dată, la vederea 
lui, intervenea același șoc mintal, subminându-i 
procesele logice. 

Tancul, replică exactă a unui blindat american Sherman 
din al doilea război mondial, fusese executat dintr-un 
porțelan atât de fin, încât în unele locuri părea 
translucid. 

„Nu înţelegi niciodată nimic, obișnuia să scuipe Elsy în 
acest moment al vizitei, nu e o reproducere! Nu eo 
operă de artă, e un obiect de uz curent, util, fără 
pretenţii estetice. E pur și simplu un tanc, așa cum l-au 
dezgropat din nisipurile de la Abylhen... Un tanc 
ADEVĂRAT!” 

Uneori, Georges se întreba dacă femeia nu-și bătea joc 
de el. Cum ar fi putut să fie reală o asemenea 
construcție, din moment ce nu răspundea nici unuia 
dintre criteriile presupuse de un tanc comun? De vreme 
ce fragila cochilie opalescentă, fină ca o ceașcă de ceai, 
s-ar fi spart la contactul cu primul obstacol întâlnit în 
cale? 

Georges se apropie. Lumina, deși palidă, pe care o 
difuzau neoanele înnegrite, ajungea pentru a face ca 


unele părţi ale mașinii să fie transparente. Nu se putu 
abtine să nu întindă mâna, atingând cu vârfurile 
degetelor buloanele de porțelan, blindajul de portelan, 
ţevile mitralierelor de porțelan, șenilele de porțelan, 
imaculate, ireale... Știa că era inutil să spere că s-ar fi 
urcat pe turelă pentru a se lăsa să lunece în interiorul 
mașinii. Greutatea lui ar fi fost suficientă să spulbere 
ansamblul, la fel de sigur ca un ciocan trântit peste un 
ceainic. Totuși, știa că burta tancului era plină cu obuze 
de faianță, benzi de mitralieră cu muniții opalescente, 
lăptoase, ca un serviciu pentru desert, atât de gingașe la 
atingere... 

Nu, niciodată n-avea să ajungă să recunoască că un 
asemenea vehicul nu era un produs al artei. Niciodată. 
Şi totuși... 

Se gândi că ar fi trebuit să rupă firul magic care-l ţinea 
legat de tanc, dacă nu voia să-și petreacă restul nopţii 
contemplând acea carcasă absurdă, imposibilă. Acel 
monstru rătăcit în plină lume raţională. 

Se mișcă, smulgându-se greoi din hipnoză, dar celelalte 
opere își intonau deja cântecul de sirene, forţându-i 
tălpile să lunece una după alta pe întinderea parchetului 
scârţâitor, constrângându-l să se arunce orbește în acea 
mare cu miros de ceară și esenţă de terebentină care 
despărțea insulele diverselor piedestaluri cu exponate. 
Înainta, chinuit, învins de beţia muzeului, grizat?! de 
vertijuri  nesănătoase, avansa spre oglinda verde- 
albăstrie a vitrinelor, cu mâinile întinse înainte, într-o 
poziție de zombi, neoprindu-se decât atunci când faţa i 
se ciocnea de suprafaţa rece a geamurilor. 

In vitrină se găsea un revolver de cristal, cu butoiașul 
transparent, lăsând să se vadă cuprul gloanţelor. Un 
revolver demential, sortit dezintegrării la primul foc 
tras. O armă condamnată să se spulbere, într-un nor de 
ace din cristal, de îndată ce cocoșul se va fi zdrobit pe 
capsa proiectilului așezat în poziție de tragere. Mai 


21 Ameţit. 


încolo stătea un obuz de fetru gri, disecat cu bisturiul 
pentru a se putea vedea încărcătura explozivă alcătuită 
dintr-o ogivă?? de pene și păsărele moarte... 

— Toate aceste obiecte sunt adevărate! insista Elsy cu 
prilejul fiecărei vizite. La fel de prozaice ca un ciocan 
sau un ghem de sfoară. Stranietatea lor, aparenţa lor 
artistică nu se explică decât prin simplul fapt că provin 
din ALTĂ LUME... 

lar Georges înclina din cap, repetând ca pe o lecţie sau 
o parolă: 

—... O altă lume... 

Dar n-o credea cu adevărat. 

Acum se deplasa cu pași mici și cu obrazul lipit de sticla 
giganticei vitrine, prin mirosul acru de praf și rame de 
cupru. Sub ochii săi defilau articole de lenjerie absurdă: 
slipuri feminine din șmirghel, pijamale de metal îndoit, 
fără articulaţii, un fel de uniformă a nemișcării unde 
trebuia să te baţi în cuie ca să dormi. Cămăși de noapte 
sculptate dintr-o piatră rugoasă înrudită cu granitul, 
portjartiere și sutiene din fontă, de-o greutate enormă, 
ciorapi de beton, papuci de ciment, destul de grei 
pentru a putea servi drept ancoră unei bărci. O întreagă 
garderobă ieșită din sertarele imposibilului, un soi de 
antiteză a celui mai elementar confort, panoplie 
dedicată unor misterioase turniruri casnice, veșminte- 
fosile transformate de către stihiile vremii în armuri sau 
carapace. 

Georges înainta, îmbătat. Nu lipsea mult să fi ricoșat 
dintr-o vitrină în alta, ca o minge. Ce popor de coșmar 
putuse îmbrăca asemenea bulendre? Cărui masochist i- 
ar fi putut plăcea aceste costume? Se clătina, încercând 
să-și imagineze niște fiinţe mai dure decât tuciul, pliind 
acele efecte din bronz, fără mai mare dificultate decât 
dacă ar fi fost de nailon sau mătase, dar mintea i-o lua 
razna, încleindu-se în mlaștinile neputinței. Îl înghițea 


22 Partea anterioară a unui proiectil de artilerie, a unei bombe sau 
a unei rachete, având formă aerodinamică. 


deja o altă sală, deschizându-se spre un seif de lut ars, 
roșu ca o glastră; fragil, casant, gata să plesnească 
precum o coajă de ou la cea mai slabă lovitură cu 
pumnul. Se găseau acolo, în lungul culoarelor, căști 
militare de porțelan sau sticlă pictată, uniforme de 
hârtie creponată, bâte din măduvă de soc... Încă o dată, 
Georges se pierdea în asociaţii de idei. Ar fi trebuit oare 
să-și imagineze că aceste arme, aceste veșminte 
fuseseră concepute pentru ființe de o extremă 
fragilitate, de-o infinită delicateţe, pe care o lovitură de 
ciomag din vată hidrofilă era suficientă să le ucidă, 
oameni, combatanți mai fragili decât hârtia de mătase a 
uniformelor lor, sau era cazul să vadă în toate acestea 
un ceremonial estetic, o meditaţie asupra sfâșierii 
mintale pe care o impunea structura antitetică* a 
obiectelor, ca acea bâtă de bumbac căreia materialul îi 
reducea la neant eficacitatea și utilitatea? 

Elsy ar fi început să urle de furie la auzul unor 
asemenea supoziţii. Odată, la întoarcerea dintr-o vizită 
la muzeu, se certaseră violent. 

„Nu vrei să înţelegi, urlase ea în încheiere, te 
înrădăcinezi în locul comun, în banal, în cotidian.” 

Se lăsă să cadă pe o banchetă fixată cu șuruburi în 
podea. Pierduse noţiunea timpului. Ce oră putea fi? Nu 
mai avea habar de nimic. In faţa postului său, un cap 
umflat, veritabilă antinomie?* a capetelor micșorate a 
indienilor Jivaro, ocupa o vitrină de doi metri pe trei. 
Oasele și țesuturile, elasticizate printr-o cufundare 
prelungită în soluţii înmuietoare, formaseră un soi de 
vezică pe care fusese suficient s-o umfle ca pe un balon 
obișnuit (după ce în prealabil fuseseră cusute toate 
deschizăturile, nări, gură, urechi) pentru a obţine 
această monstruozitate mare cât un pui de elefant, care- 


23 Care conţine o antiteză; care folosește antiteze. 

24 Contradicţie aparent insolubilă între două teze, două legi sau 
două principii (filozofice), care se exclud reciproc și care totuși pot 
fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent. 


l privea acum prin geamul acvariului său. Puțin mai 
încolo, picioarele hipertrofiate ale unei chinezoaice își 
dezvăluiau scânteierea sidefie a pielii întinse, gata să 
pocnească. Şi acolo procesul viza maimuţărirea prin 
inversare a unei tradiţii cunoscute. Din minuscule, 
degetele și călcâiul deveniseră pur și simplu enorme. O 
frază citită în cine știe ce carte uitată dansa în mintea 
lui Georges: 

„Diavolul e principele inversiunii...” 

Se simţea obosit, deshidratat, ca după un marș de mai 
mulţi kilometri. Nu asta făcuse? Cât timp trecuse de la 
intrarea în hol? 

O lampă albastră clipea intermitent la jumătatea 
peretelui, indicând amplasamentul unui punct de 
alimentare. Un dulap metalic plin de sertare, fante și 
butoane, unde vizitatorul își putea reface forțele înainte 
de a începe vizita unei noi săli. Se apropie. Praful 
acoperea vizoarele mașinii, mascând etichetele care-i 
enunţau diferitele articole de consumatie. In apropiere, 
un rest de ambalaj punea o pată vie pe pernele unei 
banchete. În timp ce-și căuta mărunţișul în fundul 
buzunarului, Georges observă că fantele de plată erau 
obturate de o întreagă rețea de pânze de păianjen, ale 
căror lațuri se întindeau până la mânerele sertarelor 
distribuitoare. Era evident că aici nu se mai oprise 
nimeni de luni întregi, poate chiar de ani de zile. 
Mașinal, privirea i se îndreptă spre coșul de sârmă, 
vecin cu aparatul, căutând urme de ruj pe cele două 
pahare îngălbenite care fuseseră aruncate acolo. Nuanţa 
folosită odinioară de Elsy avea o denumire sofisticată, 
puţin cam ridicolă, produs perfect al snobismului 
publicitar folosit în domeniul cosmeticelor. Niciodată nu 
reușise să-și amintească exact numele, dar era ceva gen 
roz-ardezie... Da, roz-ardezie. 

Dar niciunul din recipiente nu purta urme de fard... În 
orice caz, EA ar fi putut urma o altă rută, nu exista 
decât o șansă la câteva sute ca și EA să fi trecut exact 


prin același loc. Şi, în plus, nimic nu dovedea că se 
machiase în DIMINEAŢA ACEEA... 

Rămase o clipă derutat, oscilând de pe un picior pe 
celălalt, cu fisa între degete. În cele din urmă, se decise 
să spargă bastionul lipicios al pânzelor de păianjen și 
apăsă două butoane la întâmplare, unul din coloana 
„Alimente”, celălalt din șirul „Băuturi”. Cu un zumzet 
scurt, dulapul îi debită?* un pahar plin până sus cu un 
lichid trandafiriu și o tabletă fortifiantă cu proteine, 
(2500 de calorii, preciza ambalajul) aromată cu 
ciocolată. Mâncă și bău fără a fi cu adevărat atent la 
ceea ce făcea. Știa că putea continua să umble toată 
noaptea, din sală în sală, fără a reuși totuși să 
înconjoare întreaga incintă. În spatele unei galerii se 
deschidea o altă galerie, în capătul unui coridor, alt 
coridor. Muzeul era un labirint etajat. După ce urcase și 
coborâse pe rând o duzină de scări, vizitatorul pierdea 
inevitabil orice simţ de orientare, mărturisindu-se chiar, 
foarte rapid, incapabil de a localiza nivelul la care se 
rătăcise. 

— Sunt sigur că indicatoarele sunt false, îi declarase el 
într-o zi lui Elsy, au amestecat numerele etajelor. Nu ţi 
se pare bizar că de la primul a trebuit să URCĂM la 
parter și să COBORAM la al doilea? 

Ca de obicei, ea râse de el, replicând că era foarte ușor 
să găsească drumul cu ajutorul „ghidului electronic” și 
că, prin urmare, era pur și simplu ridicol să întârzie cu 
privirea pe nişte indicatoare probabil vechi și 
actualmente lipsite de orice semnificaţie. 

Lui Georges nu-i plăcea „ghidul electronic”: un 
paralelipiped metalic, gros cât o brichetă, care putea fi 
procurat de la automatul instalat în plin mijloc al holului 
de la intrare, în schimbul câtorva monede. Odată ce 
avea „ghidul” în buzunar, vizitatorul se putea aventura 
prin monstruoasa geografie a muzeului, fără a mai 


25 A furniza o cantitate de fluid, de material pulverulent, de 
energie etc. 


trebui, niciodată, să-și facă griji cu memorarea 
itinerarului, pierzându-se absolut liniștit prin dedalul?5 
sălilor expoziționale și al vitrinelor fără nici cea mai 
mică teamă, de vreme ce, când își considera vizita 
încheiată, nu-i rămânea efectiv decât să scoată „ghidul” 
din buzunar și să apese pe butonul roșu din mijlocul 
acestuia pentru a i se indica ieșirea. Cutiuţa metalică, 
susţinută pe un jet de aer pulsatoriu, îi sărea din mână 
și, plutind la un metru deasupra podelei, îl readucea, 
fără greș, pe cel rătăcit în centrul holului de pornire, pe 
cel mai scurt drum, potrivindu-și viteza de deplasare 
după cea a omului, oprindu-se când acesta se hotăra să 
facă un popas pentru mâncat sau dormit, repornind 
când omul se hotăra să-și reia drumul. Docil, răbdător, 
ca un câine bine dresat. Totuși, Georges detesta acest 
obiect, ajungând chiar până la a-l declara periculos. 
„Imaginează-ţi, obișnuia el să-i repete soţiei sale, 
imaginează-ți că nenorocita aia de cutie are o pană! I se 
arde un circuit și începe să se învârtească în cerc! 
Atunci ce-ai face?” 

Dar Elsy ridica de fiecare dată din umeri: ghidul NU 
PUTEA să aibă nicio pană. 

Teoretic, sistemul era perfect. Se putea pătrunde în 
clădire pentru o ședere de un an, cu mâinile în 
buzunare. Mașinile furnizau alimente și băuturi la orice 
etaj te găseai, cu condiţia de a fi fost prevăzător să te 
înarmezi cu cartela de credit regulamentară, eliberată 
de către administraţia artelor și culturii. Noaptea era 
ușor să dormi pe o banchetă și fiecare sală avea, într-un 
colț, o cabină cu duș și WC, unde vizitatorul găsea 
necesarul de toaletă, un aparat de ras electric, un dulap- 
uscător pentru rufe și produse diverse ca deodorante, 
spumă de epilat, tampoane menstruale, șerveţele 
răcoritoare etc. Preţul acestor servicii se revela 
incredibil de scăzut și un an petrecut în muzeu costa 
mai puţin decât o lună într-un club de vacanţă; totuși, 


26 Labirint. 


numărul vizitatorilor rămânea scăzut. Există chiar și 
cazuri de exonerare”, când cartela de credit e eliberată 
gratuit, îi explicase Elsy, iar dosarul nu e deloc dificil de 
constituit, ajunge o simplă fotocopie a carnetului de 
student sau de lucrător în domeniul artistic sau... 

— Vrei să spui că statul își asumă cheltuielile pentru toţi 
acești oameni? întrebase Georges, stupefiat. 

— Nu statul, idiotule! i-o retezase Elsy. Ministerul 
Artelor și al Culturii! 

Nu îndrăznise să ceară și alte explicaţii, cu atât mai 
puţin să conteste răspunsul tinerei femei și uneori 
începea să se gândească la acel straniu Minister al 
Artelor și Culturii, stat în stat, administraţie paralelă ale 
cărei planuri îi apăreau tot mai puţin clare. Se simţea 
mai bine, oboseala scădea, transformându-se într-o 
ușoară migrenă. Se ridică. Cunoștea bine încăperile de 
la parter, după ce le străbătuse, de nenumărate ori, în 
compania lui Elsy, când își pusese în cap să facă 
însemnări pentru eseul pe care se hotărâse brusc să-l 
scrie. Georges o încurajase, spunându-și că o muncă 
intelectuală avea s-o abată de la crizele depresive. 

Elsy începuse prin a veni în fiecare după-amiază, apoi, 
foarte rapid, prinsese obiceiul de a petrece câte o 
noapte sau două, pe săptămână, pe canapelele din sălile 
expoziționale. Când Georges, neliniștit, se grăbea la 
muzeu, temându-se ca ea să nu fi înghiţit un tub de 
barbiturice în WC-ul cabinei-toaletă, o găsea cel mai 
adesea adormită, numai în slip și sutien, pe un divan 
oarecare dintre două vitrine, cu obrazul rezemat pe 
mapa cu hârtii. Într-o dimineaţă, când încerca s-o 
trezească, din servieta de piele alunecase un dosar. 
Prima pagină purta un titlu în diagonală: 


„Discurs despre fragilitate” 


27 Acţiunea de a (se) exonera și rezultatul ei; eliberare, achitare de 
o datorie, de o sarcină etc. 


Din perioada aceea nu mai păstra decât amintiri 
neplăcute. Elsy slăbea văzând cu ochii, cufundându-se în 
vizite interminabile. Întrucât femeia beneficia de o 
cartelă gratuită de acces, Georges nu-i putea controla 
cumpărăturile cu ajutorul obișnuitului referat de 
cheltuieli și totuși era sigur că nu mânca. Dimineaţa, în 
timp ce o căuta, avea grijă să examineze coșurile de 
gunoi din apropierea banchetelor. Erau întotdeauna 
goale. Diagnosticul se impunea de la sine: anorexie? 
nervoasă. 

Elsy era atât de slăbită încât n-a mai avut forța să se 
opună când a internat-o în spitalul civil. Tratamentul a 
fost lung și laborios. Încercând să facă tot ce putea, 
Georges a fotocopiat primele pagini din „Discurs despre 
fragilitate”, a îndesat totul într-un plic și l-a expediat la 
secţia Studii Proiecte și Realizări a Ministerului Artelor 
și Culturii. Spera, în mod confuz, că anunţarea unei 
burse, a unei distincţii universitare, ar fi risipit apatia lui 
Elsy. Auzise, odinioară, vorbindu-se despre o fată, de 
optsprezece ani, care se pomenise bombardată cu titlul 
de conferenţiar la universitatea din Almoha, după ce 
trimisese aceluiași birou un plan de studiu în trei părți 
despre „Arta contracţiilor faciale la actorii comici din 
imperiul cretan de jos”. Dar nu sosise niciun răspuns 
care să pună capăt convalescenţei lui Elsy, iar tânăra 
femeie a ieșit din spital la două luni după internare, 
îndopată cu întăritoare și cu coapsele înnegrite de 
hematoamele injecţiilor cu revitalizante. 

— Cum te simţi? o întrebase el, instalând-o pe pat, cu o 
pernă proptită sub șale. 

Elsy îl privise un lung răstimp, cu ochii goi, ca și cum 
cuvintele ar fi avut nevoie de un timp infinit până să-i 
atingă înţelegerea. 

— Sunt... Ca de porțelan, lăsase ea să-i scape după un 
minut. Ca tancul, știi? Am impresia c-am să mă sparg 
dintr-o clipă-n alta, că voi fi lovită și voi plesni poc! Ca 


28 Lipsă a poftei de mâncare. 


un pepene... 

Apoi râse nervos și adăugase cu o voce somnoroasă: 

— Sunt fragilă, fragilă. Cred că sunt ca tancul, nu m-aș 
simţi în siguranţă decât la muzeu... 

Georges preferase să schimbe vorba. O tăcere densă 
apăsa totul în jur. Ciuli urechea, încercând să perceapă 
ecoul pașilor vreunui vizitator, șoaptele unei conversații. 
Era inutil, știa, zidurile perfect izolate fonic nu lăsau să 
se infiltreze niciun sunet, la fel cum construcţia masivă 
înăbușea complet zgomotele din exterior, astfel încât un 
bombardament sau defilarea unei fanfare cu zece mii de 
instrumentiști pe bulevard și-ar fi văzut vacarmul 
ricoșând pe pereţii impermeabili ai clădirii, fără a 
ajunge să sfredelească, nici cu un decibel, inima 
pietrelor albe lustruite. Georges se aplecă să-și desfacă 
șireturile. Il dureau picioarele. Se descălţă și-și agăţă 
pantofii pe după gât, cum îi văzuse făcând adesea pe 
sportivi. Contactul cu răceala parchetului lăcuit îi aduse 
o intensă ușurare. Porni mai departe. 

La dreapta se deschidea o sală consacrată sculpturilor 
clasice. Pe un piedestal de marmură, un cub de ceară 
imaculată, mare cât o valijoară, răspândea reflexe 
luminoase. Apropiindu-te, puteai distinge în centru un 
fel de umbră, un nucleu de obscuritate cu forme greu de 
definit. Georges cunoștea bine obiectul, era unul dintre 
cele care o fascinau pe Elsy și despre care vorbise mult 
în eseul său asupra fragilității. Hexaedrul”* de stearină“ 
albă și dură constituia, într-un fel, cufărul în care era 
închisă o sculptură de ceară neagră, ambele formând 
de-acum o masă indivizibilă. Conform catalogului, 
figurina invizibilă, căreia nu i se puteau ghici decât 
trăsăturile de ansamblu prin pereţii cufărului, ar fi fost 
de o frumuseţe incomparabilă, unii vorbeau chiar despre 


29 Poliedru cu șase feţe. 

30 ubstanţă solidă de culoare albă sau gălbuie, obţinută pe cale 
industrială, având diferite întrebuinţări (la fabricarea lumânărilor, 
săpunului, hârtiei, în industria textilă etc.). 


„piesa capitală a artei occidentale”, mergând până la a 
trasa o paralelă cu Venus din Milo sau Gioconda. În 
prezent, pentru a ajunge la capodoperă, ar fi trebuit să 
se topească blocul care o cuprindea asemenea unui seif, 
lucru imposibil din moment ce o asemenea operaţiune 
ar fi provocat totodată și înmuierea, apoi topirea 
statuetei înghiţite, transformând sipetul și giuvaerul 
într-o băltoacă informă și fără valoare. Trebuia deci să 
se mulțumească numai cu acea umbră, cu acea pată de 
întuneric, despre care se spunea că ar fi frumuseţea și 
care se ghicea neclar în inima unui cub de ceară ca 
zăpada, ca o afirmare ironică a imposibilității și a 
absolutului. Tot conform afirmațiilor din catalog, 
rafturile bibliotecilor universitare se  îndoiau sub 
greutatea tezelor consacrate tentativelor de a descrie 
bibeloul necunoscut, pierzându-se în ipoteze și deducţii 
asupra naturii reale a acestuia, fără a ajunge niciodată 
la o soluție satisfăcătoare. Dealtfel, Elsy făcuse două 
călătorii de studii, a câte cincisprezece zile fiecare, 
pentru a consulta respectivele memorii, dar revenise, 
decepţionată și prost dispusă, afirmând că niciunul 
dintre universitarii în chestiune nu ajutase adevărul să 
progreseze „cu mai mult de-un pas de furnică”! Cât 
despre Georges, el nu se putea dezbăra de o anume 
neîncredere. În fond, cum putuse miniatura să reziste 
scurgerii de ceară albă și fierbinte destinată formării 
cufărului cubic? I se părea că sculptura n-ar fi putut 
decât să se topească sub efectul unui asemenea 
tratament, iar, după părerea lui, blocul opalescent nu 
mai închidea la ora actuală decât un boţ negricios lipsit 
de orice valoare artistică. I se destăinuise lui Elsy, iar 
tânăra femeie replicase, ridicând din umeri, că 
întrebarea era considerată clasată de multă vreme, sub 
argumentul  postulatului lui  Heissenmann. Georges 
fusese nevoit să apeleze la dicționarul enciclopedic, 
pentru a afla că Fred S. Heissenmann, doctor a cinci, 
șase universităţi, stabilise, cu treizeci de ani, în urmă un 


sistem de date ipotetice de bază, conform cărora 
sculptorul nu putuse, în niciun caz, să se dedea unei 
mistificări şi că operaţiunea de  încastrare se 
desfășurase după un procedeu necunoscut, al cărui 
secret se pierduse de-atunci, dar care garanta perfecta 
integritate a statuetei. Şi, în acest scop, cercetătorul își 
fundamenta afirmaţiile pe referinţe foarte numeroase la 
scrierile personale ale artistului. O asemenea 
„explicaţie” îl convinsese pe Georges doar pe jumătate, 
dar Elsy părea să-i acorde atâta importanţă operei 
misterioase, încât nu dorise să atace entuziasmul tinerei 
femei prin reflexii pline de scepticism. 

De fiecare dată când intra în această sală, îi atrăgea 
atenţia vitrina care ocupa colţul din dreapta. Era un 
cufăr oferit, fără niciun mijloc de protecţie, curiozităţii 
plimbăreţilor. Un fel de cutie minunat lăcuită și dotată 
cu un mâner delicat de aur fin, în centrul capacului. Un 
panou indica faptul că acea casetă rămânând 
NEINCUIATĂ, conţinea o colecţie incomparabilă de 
imagini pornografice japoneze. Totuşi, ridicarea 
capacului ar fi acționat, în aceeași clipă, un dispozitiv de 
autodistrugere chimică, transformând fotografiile în 
cenușă, într-o fracțiune de secundă, mai înainte ca 
profanatorul să fi avut răgazul de a întrezări cel mai 
mărunt detaliu. 

O asemenea perversitate îl aducea pe Georges în culmea 
veseliei. Interdicția exacerba, mai presus de orice limită, 
atenţia vizitatorului și nu un singur indiscret trebuia să- 
și fi înfundat furios mâinile în buzunare pentru a rezista 
tentaţiei de a da la o parte capacul lăcuit. 

Aberaţiile estetice de acest fel exercitaseră o mare 
influență asupra lui Elsy, care-și mărturisise, foarte 
rapid, dorinţa de a proceda la experienţe analoage, 
construind capcane asemănătoare, unde spiritul ajungea 
să se rătăcească, atras invincibil de vertijul fascinaţiei. 
Teoretic, Georges ar fi trebuit să se bucure de o 
asemenea decizie și totuși aventura îl cam speria. Şi 


dacă tânăra femeie n-avea să reușească să obţină ceea 
ce dorea, nu cumva urma să se prăbușească de la o și 
mai mare înălțime? Înainte de-a se fi putut hotărî să 
intervină, Elsy expediase mai multe anunţuri la o gazetă 
artistică profesionistă, prin care maeștri momentului 
recrutau asistenţi, modele și discipoli. Începând din acel 
moment, își petrecuse cea mai mare parte a timpului 
pândind turneele cotidiene ale factorului poștal, în 
așteptarea unei ipotetice scrisori. 

Într-o seară, întorcându-se acasă, o găsise fredonând. O 
vizită la coafor îi transformase părul lung și drept în 
bulgărele hirsut! al unei coafuri afro“?, purta un tricou 
nou fără sutien (ea, a cărei pudoare refuza portul 
bikinilor, îndemnând-o să se exhibe pe plaje în costume 
de baie care acopereau maximum din trup, până la 
limita ridicolului), iar coapsele goale îi ţâșneau dintr-un 
mini-șort tăiat foarte sus, chiar în furca picioarelor. 

— Am primit un răspuns! aruncase ea imediat, închizând 
cu piciorul ușa băii, într-o încercare de a ascunde cele 
două genţi de voiaj deja închise. 

— Şi pleci? 

Elsy începu să-și agite nervoasă peria de cap, căutând, 
vizibil, să regăsească firul unui discurs, pus la punct cu 
grijă, și care, în prezent, îi scăpa. 

— Poate, încă nu știu. Da... În fine, e interesant. Este un 
stagiu de asistentă cu toate cheltuielile achitate. Tipul 
auzise vorbindu-se despre mine! lţi dai seama! E o 
nebunie! Cunoștea chiar și cele două referate pe care le- 
am făcut în primul an la institut și... 

Se opri deodată; era conștientă cât de jignitor era 
pentru el tot entuziasmul său, dar n-avea niciun rost, 
coafura cea nouă, hainele vorbeau în numele ei. Era deja 
plecată, iar această conversaţie, această amânare 
suplimentară care o despărțea de autobuzul Greyhound, 
această așteptare, nu mai apărea decât ca un 


31 Aspru, grosolan. 
32 (despre coafură) cu părul foarte încreţit. 


contratimp inutil și supărător. Georges se așeză, foarte 
dezgustat și, totodată, biciuit de fulgere de furie. In 
momentul acela o găsea frumoasă și carnală. Işi 
pierduse eternul aspect de intelectuală eterată, emana 
vitalitate şi feminitate. Îi venea s-o muște cu toţi dinţii 
de coapsele pe care șortul le lăsa descoperite. Râvnea 
să-i frământe cu palma globurile mobile ale sânilor ce se 
agitau sub bumbacul tricoului. Voia... Da, era frumoasă, 
vie, dar pentru o altă viaţă. 

— Plec, declară ea sec, trântind peria pe masă. Am 
mașină la ora opt. Te sun când ajung acolo. 

Georges nu găsi nicio replică. De fapt, îi venea să ţipe: 
„Cine-i tipul? Câţi ani are?” 

Violenţa îl inflama și totuși rămase calm, politicos. Puțin 
prea ţeapăn, poate... Agită mâna, cu o mimică prin care- 
ar fi vrut să spună: „OK, OK, distracţie plăcută, salut!” 
Elsy continuă să se ţină dreaptă, cu ochii fixaţi asupra 
periei. Maieul i se ridicase, lăsând să se vadă parţial 
ombilicul. O clipă, Georges avu impresia că o înconjura 
o frază scrisă cu ajutorul unuia dintre acele 
dermatografe*3 speciale care se găseau acum în toate 
magazinele de produse cosmetice. Fetele le foloseau, cel 
mai adesea, pentru a-și mâzgăli părţile cele mai intime 
ale trupului cu sloganuri sau invitaţii obscene, spre uzul 
exclusiv al amanțţilor. Era o modă prostească. Putuse 
Elsy să ajungă până acolo? Își răsese pubisul pentru a 
scrie o inepţie de genul „Următorul!” sau „Gratis pentru 
blonzi!” cum văzuse în anumite reviste. Un scurt 
moment, vederea îi fu întunecată de un voal negru. O 
auzi spunând: 

— OK, am exact timpul necesar, nu e nevoie să mă 
conduci la autogară, ești obosit. Pa! Te sun, îţi promit. 
Un sărut rapid îi șterse obrazul, după care o auzi 
trântind câteva uși. Când își reveni în fire, își dădu 
seama că nu-i lăsase nicio informaţie pentru a o regăsi, 


33 (Creion colorat) care are o compoziție specială și servește la 
machiaj. 


nici nume, nici număr de telefon. Furios, se smulse din 
fotoliul unde căzuse și alergă până în baie. Sertarul 
dulăpiorului de toaletă era gol; Elsy își luase până și 
provizia de pilule anticoncepţionale. Destule pastile 
pentru a-i ajunge șase luni! Crezu că va începe să urle. 
Așadar, fără măcar a-l cunoaște pe bărbatul la care se 
ducea, avusese în vedere posibilitatea sexului cu el! 
Georges nu-și mai revenise din beţie trei zile-n șir, 
smulsese firele telefonului și vomase pe mochetă. 


Se îndepărtă de sculptura din ceară, fiecare pas 
stârnind câte un scârţâit dureros al parchetului. Parcă 
muzeul ar fi protestat faţă de prezenţa lui, refuzând să 
fie spurcat de piciorul unui vizitator oarecare, 
revendicându-și virginitatea coridoarelor. Își spuse că, 
fără-ndoială, era foarte târziu și nu trebuia să mai 
înainteze. De altfel, aproape atinsese limita a ceea ce 
considera el „teritoriile cunoscute”. Dincolo începea 
labirintul unde era periculos să se aventureze fără ghid 
electronic. Nu îndrăznea să-și închipuie ce i s-ar fi 
întâmplat călătorului imprudent, auzise vorbindu-se 
despre bărbaţi și femei care nu mai reușiseră să 
găsească drumul și fuseseră descoperiţi morți de foame, 
fiindcă-și pierduseră cartela de credit. „Calomnii!” 
răspunsese, bineînţeles, Elsy. 

Georges își amintea, foarte bine, de cele trei luni, de 
singurătate și disperare, care urmaseră plecării în 
„stagiu” a tinerei femei. Telefona o dată pe săptămână, 
cel mai adesea pe fugă, pretextând că „stau la coadă 
încă zece persoane...” și nu putea vorbi prea mult. Era 
aproape sigur că minţea și, în realitate, îl suna de la un 
post particular, dar nu avea putere să se angajeze într-o 
polemică. După o lună, abandonase orice speranţă de-a 
o mai vedea înapoi. Zi de zi, se târa până la chioșc 
pentru a cumpăra buletinul artistic din sud și studia 
minuţios informaţiile locale. Era aproape sigur că Elsy 
plecase spre una dintre acele comunităţi de artiști snobi 


care prosperau pe tot litoralul, trezind curiozitatea 
turiștilor. Într-o zi, pe când desfăcea paginile mari și 
bălțate ale cotidianului pe terasa unei cafenele, dăduse 
peste o fotografie ce părea extrasă dintr-un reportaj 
despre o tabără naturistă. Elsy apărea în planul întâi, 
complet goală, bronzată, în mijlocul unui grup vesel de 
bărbaţi și femei de vârste între treizeci și șaptezeci de 
ani. Subtitlul spunea: „În ambianța caldă a clubului 
nisipurilor din Saint-Hool, Hanes Angst își sărbătorește 
cel de-al treizeci și optulea vernisaj”. 

Seri de-a rândul examinase acea fotografie, cu lupa în 
mână. Elsy părea să-l privească adoratoare pe cel mai 
bătrân dintre nudiști, un moșneguţ cu o barbă mare și 
blondă, probabil faimosul Hanes Angst la care făcea 
referire textul. Apoi a observat că umărul, șoldul și 
coapsa soţiei lui se rezemau (se lăsau în voie?) pe trupul 
unui individ înalt, cu figură de Christos, care se ţinea 
puţin mai în spate. Bineînţeles, putea fi vorba doar de 
un simplu contact în timpul unei  busculade. 
Bineînţeles... 

Aproape începea să se deprindă cu noua sa viață 
mohorâtă și solitară, când totul se răsturnase din nou. 
Într-o seară, în timp ce se chinuia să adoarmă în 
așternutul încurcat și plin de sudoare, soneria își făcuse 
auzit semnalul pe două note. Deschizând ușa, Georges 
se pomenise în faţa lui Elsy, care dârdâia în mijlocul 
palierului, îmbrăcată cu un impermeabil bărbătesc prea 
mare pentru ea. 

— Mi-am pierdut cheile! se bâlbâi ea, în mijlocul unui 
surâs palid. 

O secundă lui Georges îi veni să ţipe că uitase, efectiv, 
să și le ia, în urmă cu trei luni, din simplul motiv că nu 
mai intenționa să revină, dar se abţinu, ceva din 
atitudinea tinerei femei îl prevenea asupra existenţei 
unui pericol. Elsy intră și, imediat, lumina de neon din 
bucătărie îi scoase în evidenţă trăsăturile obosite, 
paloarea pe care bronzul nu reușea să i-o ascundă. 


— Ce faci? întrebă el mecanic. 

Femeia se lăsă să cadă pe un scaun, strângându-și 
mâinile împreunate între coapsele goale care ieșeau din 
impermeabil. 

— Bine, reuși ea să articuleze, trăgându-se nervoasă de 
tivul șortului, ca pentru a-l readuce la o lungime mai 
decentă. 

Preferă s-o lase în pace; de altfel, nici n-ar fi știut ce să 
spună. Se retrase în cameră, cu urechea ciulită, căutând 
să identifice fiecare zgomot, fiecare gest. Elsy petrecu 
mult timp în baie, după care cobori la subsol. În sfârșit, 
se închise în camera de zi și, după smiorcăielile ei, 
Georges înțelese că plângea. Cu o bucurie sadică, se 
pomeni spunându-și: „l-a dat papucii!” Totuși, teama 
care emana din tânăra femeie făcea foarte puţin 
credibilă o asemenea versiune asupra evenimentelor. 
Când o văzuse, avusese imediat senzaţia că FUGEA de 
ceva sau de cineva... 

Dimineaţă, o descoperi făcându-și de lucru cu cafetiera 
electrică. Își aranjase părul care, la fel ca în trecut, îi 
cădea drept pe umeri și își luase pe ea unul dintre acele 
capoate ternest. Georges observă că până și pielea îi 
părea mai palidă, deși aici probabil era vorba doar de-o 
asociaţie de idei. Prin urmare, presupuse că-și arsese, în 
crematoriul de la subsol, toate hainele pe care le 
purtase „acolo”, precum și impermeabilul bărbătesc. 

De astă dată muţenia ei nu mai avea nimic ostil, era mai 
degrabă tăcerea gâfâitoare a unui animal înfricoșat. 
Niciodată nu făcea confidente. Se mulțumea cu teama ei 
solitară, cu sudorile nocturne care o făceau să se ridice 
în capul oaselor, cu cămașa de nailon lipită de trup ca o 
cârpă udă. Georges înţelese că fugea de ceva ce se 
petrecuse „acolo”, dar nu îndrăznea s-o provoace la o 
explicaţie. Observă că urmărea în ziar rubrica de fapt 
divers și, când îl credea plecat sau adormit, căuta la 


34 Anost, banal, comun, monoton, placid, plictisitor, prozaic, 
spălăcit, șters, uniform. 


radioul cu tranzistori frecvenţa radio a mașinilor de 
poliţie. 

În acest moment, sosi scrisoarea de la Ministerul Artelor 
și Culturii. Georges găsi plicul oficial la poșta de ora 
șase, când Elsy tocmai plecase la supermarket. 


... Domnule, scria pe hârtie, comitetul nostru de selecție 
a studiat cu atenție expozeul“” pe care ați binevoit să ni-l 
trimiteţi, în legătură cu referatul dumneavoastră 
intitulat „Discurs asupra fragilității”, am remarcat 
calitățile intrinsece“, precum și cultura pe care o vădesc 
analizele adeseori absolut strălucite si ipotezele 
îndrăznețe, dar credibile. Din toate aceste motive, am fi 
încântați să vă încredințăm contractul de Director cu 
Inventarul Muzeelor Naţionale (pe care-l veţi găsi 
anexat). Dacă nu ne parvine niciun răspuns în interval 
de cincisprezece zile, ne vom vedea obligaţi să 
considerăm răspunsul dumneavoastră negativ. 


Urmau câteva formule de politețe perfect incolore. 
Privind mai de aproape, Georges observă că misiva nu 
era de fapt decât o simplă copie în interiorul căreia 
fuseseră completate spaţiile albe, cu privire la titlul 
lucrării și funcţia propusă. Mai mult, eroarea de a se 
adresa, destinatarului, care ar fi trebuit să fie Elsy 
numindu-l „Domnule“, dovedea că nici măcar nu 
deschiseseră referatul în discuţie. In clipa aceea, ușa se 
trânti în spatele lui Georges. 

— Mi-am uitat portmoneul, gâfâi Elsy, după care, văzând 
scrisoarea cu ștampilă oficială, păli. Ce-i asta? scânci ea 
cu voce sugrumată, smulgând literalmente hârtia din 


35 Prezentare dezvoltată, amănunţită și sistematică, expusă oral 
sau scris, a unor fapte, a unei situaţii, a unor idei etc.; dare de 
seamă, expunere. 

36 Care constituie partea lăuntrică, proprie și esenţială a unui 
lucru; care există prin sine însuși (independent de relaţiile sale cu 
alt lucru). 


mâinile soţului său... 

Acesta își căuta deja cuvintele de consolare care să-i 
menajeze amorul propriu, când remarcă enorma ușurare 
ce se așternea pe trăsăturile tinerei femei. 

Ca și cum s-ar fi așteptat să găsească altceva, nu se 
putu el stăpâni să-și spună, altceva... Ca o somaţie de a 
compărea în faţa tribunalului, de exemplu? 

— E o idioțenie, începu Georges, le trimisesem extrase 
din eseul tău... În fine, știu, n-ar fi trebuit s-o fac, a fost 
stupid din partea mea să mă amestec în munca ta, dar 
mă gândisem... În sfârșit, pe scurt, am ratat, cretinii 
ăștia, se vede clar, nici măcar nu l-au citit. Ai văzut ce 
propun? O slujbă de mizerie; în ceea ce-i privește, 
puteau să scrie și ștergător de praf sau măturător al 
parchetelor naţionale sau... 

Elsy îl întrerupse. Se vedea clar că nu auzise niciun 
cuvânt din scuzele lui. 

— Nu, e foarte bine. Foarte interesant, șopti ea 
gânditoare, în cât timp, spun? Cincisprezece zile? 
Dumnezeule! Scrisoarea a întârziat, trebuie să le 
răspund imediat! 

Năuc, o văzu alergând în căutarea unui stilou și al 
numărului de identificare socială. Cu câteva luni în 
urmă, i-ar fi aruncat scrisoarea în faţă, declarându-se 
insultată; nu știa dacă să se simtă ușurat sau să se arate 
neliniștit. Un sfert de oră mai târziu, Elsy expediase 
răspunsul și contractul semnat. 

— Ştii, îi murmură ea în aceeași seară, strecurându-se în 
pat, munca îmi va face bine, sunt sigură. 

Georges se ridică într-un cot. 

— Dar ce muncă-i asta? Nici măcar nu știi... 

— E o muncă administrativă, îl întrerupse ea, activitate 
de birou, știi, cu orare fixe, opt cu douăsprezece, două 
cu șase și cutare și cutare... 

— Şi te tentează? 

— O să-mi ocupe timpul, o să-mi facă bine, iar apoi, 
seara, îmi va permite oricum să revin acasă destul de 


devreme ca să fac mâncarea, nu? 

Şi îl trase spre ea, ridicându-și singură furoul de nailon 
roz până sub sâni, asta în condiţiile în care Georges nici 
nu se atinsese de ea, după întoarcerea din „stagiu”. Da, 
îl trase, nervoasă, ca pentru a tăia din scurt orice cerere 
de explicaţii. De altfel, au făcut un amor foarte nereușit, 
iar Georges își dădu perfect de bine seama că simula 
orgasmul. În acel moment ar fi trebuit să simtă 
CAPCANA! În loc de așa ceva, se autoconstrânse să 
privească situaţia într-o lumină euforică. Elsy avea să 
lucreze: se simţea mai bine. 

Primi ceea ce numea ea râzând „ordinul de drum” peste 
o săptămână. 

— Încep peste două zile, îi spuse ea într-o seară, iar lui 
Georges i se păru că-i distingea în glas o imensă 
ușurare. 

Parcă ar fi spus: „Doar două zile au mai rămas, în 
sfârșit!” O asemenea grabă i se părea suspectă dar, încă 
o dată, nu îndrăznea s-o preseze cu întrebări. 

În dimineaţa indicată, Elsy se sculă cu mult înaintea lui 
și se pregăti îndelung în baie. Când ieși, purta un soi de 
uniformă militară din pânză groasă, rezistentă, diformă 
și lipsită de graţie. Își înnodase părul într-un coc strâns 
și încălțase bocanci masivi, de marș. Georges, stupefiat, 
se ridică în șezut. 

— Unde pleci așa? 

Elsy tresări, iar Georges înţelese că se gândise să iasă 
din casă înainte ca el să se fi trezit. 

— Vei lucra la birou în echipament de luptă? insistă el, 
nevenindu-i să creadă. Ce-i acolo, administraţie sau 
teren de manevre? 

Femeia ridică din umeri. 

— Nu fi idiot, șopti ea cu glas schimbat, m-au prevenit 
că e multă muncă manuală, iar arhivele sunt prăfuite. 
Crede-mă, îmi convine așa. Şi nu mă enerva! Nu vezi că 
am trac? 

Mintea, vizibil. Nu părea speriată, ci doar grăbită să 


iasă. Instinctiv, Georges se gândi la seara plecării în 
stagiu și în cap i se aprinse un semnal roșu. De ce, în 
acel moment, nu sărea din pat, s-o apuce de umeri, s-o 
scuture și s-o facă să vorbească, să mărturisească o dată 
pentru totdeauna? Elsy îi întorsese deja spatele. Ajunsă 
la ușă, agită vag mâna: 

ai Salut. 

In voce i se simţea jena. 

— Pe diseară, aruncă el, culcându-se la loc. 

Auzi ușa trântindu-se. Nu-i răspunsese. 

Nu s-a întors nici seara, nici a doua zi, nici în zilele 
următoare. Nemairezistând, Georges s-a dus la sediul 
administrativ al Ministerului Artelor și Culturii, unde a 
umblat din birou în birou, cerând explicaţii și lăsând în 
urmă sămânță de scandal. Finalmente, după 
nenumărate căutări și rătăciri pe coridoare, s-a pomenit 
faţă în faţă cu un omuleţ chel, cu niște cucuie ciudate pe 
țeastă, care, cu o expresie acră și dispreţuitoare, 
acceptă să-i arate copia actului parafat de Elsy. 
Documentul preciza că tânăra femeie „... se angajează 
să întreprindă în folosul Ministerului Artelor și Culturii o 
operaţiune de inventar, știind că această misiune, 
necesitând o vizită completă în toate sălile muzeului, ar 
putea s-o reţină în interiorul localurilor expoziţionale pe 
o durată imprecis definită, dar rareori mai scurtă de 
șase luni.” 

— Şase luni! răcni Georges, mototolind copia. 

— Cum, se interesă omuleţul, cu o amabilitate prefăcută 
care nu reușea să-i mascheze amuzamentul, nu eraţi la 
curent? Dar trebuie pus la socoteală un an pentru un 
inventar superficial! Anumiți colaboratori ai noștri au 
absentat cinci sau șase ani. Alţii nici nu s-au mai întors 
vreodată. 

Părăsise ministerul golit de orice spaimă, precum și de 
toate sentimentele. Elsy îl păcălise de la început până la 
sfârșit, știuse tot timpul ce implica semnarea hârtiei și, 
când îi spusese, cu câteva zile în urmă, că „oricum voi 


reveni acasă destul de devreme ca să fac mâncarea”, 
minţise, de bună voie, în cunoștință de cauză. Acum își 
dădea seama că semnase contractul de colaborare ca un 
criminal care-și înscrie febril numele în registrul de 
angajări al infanteriei marine, când un mandat de 
arestare pe numele lui începe să circule de la un șerif la 
altul. N-avea să mai revină; dintr-o dată, era sigur, și 
nimeni n-avea să meargă s-o caute acolo unde se afla. 
Muzeul, teritoriu interzis în pragul căruia murea legea 
celorlalte ministere, o proteja cu mai multă siguranţă 
decât adâncurile Amazoniei. În asemenea măsură, încât 
pe frontonul“” edificiului, în locul obișnuitelor devize 
umaniste pompoase și tranșante, s-ar fi putut înscrie 
simpla formulă: „Drept de azil”. 

Da, muzeul rămânea un teren virgin, temut, căruia nui 
se schițase niciodată vreun plan (Georges o știa, după 
îndelungi căutări, prin cadastrul“* și nomenclatoarele 
topografice sau arhitecturale, fără a fi descoperit 
vreodată nici cea mai mică schiţă, nici cel mai sumar 
proiect), iar capitelurile“” sale nu erau decorate cu 
numele nici unui arhitect, cu nicio dată de încheiere, 
lăsând să planeze asupra locului un anonimat din cele 
mai neliniștitoare. Uneori Georges se gândea la acele 
construcţii ale Antichității ale căror creatori erau 
sacrificați fără remușcări în unicul scop de a păstra 
secretul absolut asupra accesului la anumite camere 
destinate să primească tezaurele regale. In holul de 
primire, niciun „plan la dispoziţia vizitatorilor” nu indica 
limitele clădirii. A vizita însemna a porni în derivă, a te 
afunda orbește pe un drum căruia nu i se cunoaște nici 
lungimea, nici itinerariul. Elsy alesese să se evapore în 


37 Element de formă triunghiulară, mărginit de o cornișă, care 
încoronează faţada unui edificiu 

38 Totalitatea lucrărilor tehnice de determinare exactă a unor 
proprietăţi funciare, cu toate caracteristicile lor. 

39 Partea superioară a unei coloane, semicoloane sau a unui 
pilastru, pe care se sprijină arhitrava. 


aceste zone albe care marcau odinioară pământurile 
neexplorate pe hărţile primilor navigatori, iar acum 
Georges prefera să nu mai știe de ce... 

Pentru el era moartă, iar muzeul îi devenea mormânt; 
parcurgea locurile ca și cum ar fi umblat pe aleile unui 
cimitir, legănat de o melancolie ca a plimbărețului 
toamna și-și spunea: „Au și trecut trei ani!”, ca un văduv 
care, duminica, vine să curețe piatra funerară a soţiei. 
Ştia totuși că, jucându-se cu asemenea gânduri, se 
mințea pe sine însuși, își ascundea adevărul: acela de a 
ști că Elsy continua să trăiască fără el, undeva, într-una 
din acele săli a căror îngrămădire vertiginoasă îl terifia. 
Avea să se întoarcă într-o bună zi? Habar n-avea, iar la 
minister nimănui nu părea să-i pese cu adevărat. Rarii 
funcţionari cu care putuse discuta asupra muncii de 
inventar rămăseseră cu toţii evazivi cu privire la 
scopurile unei asemenea întreprinderi. O tânără 
controloare de la serviciul de depistare a falsurilor, pe 
care o invitase într-o seară la cină în speranţa de a-i 
sustrage câteva informaţii, îi spuse, între două fumuri 
de ţigară (după ce făcuseră dragoste pe bancheta din 
spate a vechiului său Dodge): 

— E un plan vechi de zece ani, din câte-am auzit 
vorbindu-se, o iniţiativă pe termen lung, așa cum 
lansează biroul în fiecare lună fără a ști dacă proiectul 
va merge sau va eșua lamentabil. Cred că, acum zece 
ani, s-a întrunit direcţiunea artistică pentru a hotărî să 
lanseze o operaţiune de recensământ destinată unei 
încercări de evaluare a stării bunurilor naţionale, dar 
nimeni nu știe dacă a fixat o scadenţă precisă pentru 
prezentarea rezultatelor. Poate au estimat că evaluarea, 
descrierea și catalogarea pieselor vor necesita treizeci 
de ani, iar atunci se vor reuni peste douăzeci de ani și 
vor decide în acel moment, cu rapoartele în mână, dacă 
o asemenea întreprindere a fost o idee bună sau 
proastă! 

— Dar, obiectă Georges, pe indivizii însărcinaţi cu 


inventarul, i-aţi văzut revenind, nu? 

Plictisită de toate aceste întrebări, fata sfârși prin a 
ridica din umeri: 

— Eu? Nu, niciodată, dar nu ţine de serviciul meu. 

Asta era tot. Preferase să abandoneze, să se 
mulțumească numai cu vizite săptămânale punctuale; 
poate că într-o zi, peste câţiva ani, când avea să-și fi 
format un motiv, n-avea să mai revină... 

Georges se opri în pragul unei noi săli. De astă dată, era 
foarte târziu și se simţea îngrozitor de obosit. Se hotări 
să se întoarcă, întrebându-se dacă avea să petreacă 
weekend-ul următor la muzeu, așa cum făcuse deja în 
săptămâna trecută, cu sacul de dormit, punga de hârtie 
plină de tartine prea uscate și eternul carton de bere 
brună. 

Ajuns în hol, se opri o secundă pentru a-și pune pantofii, 
dar picioarele i se umflaseră și trebui să se resemneze 
să iasă din clădire desculț. Era o noapte fără lună. Se 
simți ușurat. 


Elsy zăcea întinsă pe spate, în tenebre, din timpuri 
imemoriale. Conștiinţa ei, care nu mai funcţiona decât 
cu încetinitorul, îi dădu brusc de veste că se simţea rău. 
Tânăra femeie își încordă șalele, cârcelul slăbi în 
intensitate, iradiind difuz în șold și partea de sus a 
coapsei. Sub pielea ei goală, pământul părea fin, ca o 
cenușă. Era o iluzie, știa, datorată în mare parte 
stratului de materie cornoasă care-i acoperea acum 
spatele, fesele și pulpele, apărându-i carnea de 
mușcătura minusculelor pietricele de care era plin 
pământul. 

Astfel răstignită, cu braţele și picioarele întinse spre 
cele patru puncte cardinale, se simţea oferită și fragilă, 
fără apărare, fără carapace... 

„Sunt o stea de mare”, își spuse ea încă o dată, și-și 
mișcă umerii de la dreapta la stânga, scobind solul, cu 
dispreț față de pietrele de cremene cărora le simţea 
colții ascuţiţi tăind-o prin calozităţile“ ce-i acopereau 
acum partea posterioară a trupului. 

„Sunt o stea de mare”. 

Mâinile care îi strângeau pulpele și degetele care îi 
strângeau gleznele de ani în șir, poate îi transmiseseră 
forța lor și devenise ca o crucificată căreia cuiele înfipte 
în carne ar avea puterea să-i ofere o energie nouă, o 
soliditate fără egal. Ar fi fost incapabilă să spună dacă 
acele palme, care o ţineau întinsă astfel, aparţineau 


40 Porţiune de piele întărită și îngroșată sub acțiunea unor factori 
externi nocivi; bătătură. 


unor bărbaţi sau femei și de altfel nici nu-i păsa. Nu 
conta decât acea senzaţie de strângere, ca a unei duble 
perechi de cătușe din carne și oase. Știa de altminteri 
(chiar dacă n-o mai percepea cu adevărat, anchiloza 
învingând) că propriile ei falange se sudau în acest 
moment pe alte glezne, aparţinând altor făpturi, care ele 
însele... 

Era o senzaţie extraordinară, dublată de obscuritatea 
totală care domnea în acele locuri și adeseori își imagina 
un balet de răstigniți legaţi unii de alţii prin 
extremităţile apendicelor. 

„Stele cu patru braţe, atingând alte stele cu patru braţe, 
dispuse pe sol ca un joc de dame, ca un mozaic...”, își 
murmura ea uneori, înfiorându-se la gândul covorului 
uman pe care se vede că-l formau astfel, cu toţii culcaţi 
pe spate, înnodaţi unii de alţii prin legăturile degetelor 
strânse, veritabilă plasă vie al cărei fiecare ochi era 
alcătuit din bărbaţi și femei culcate. 

„Formăm un tot, își spuse, suntem marele tot... Fiecare 
freamăt al unităţii se comunică ansamblului și percep 
mișcarea produsă la zeci de metri de mine, nu mai sunt 
singură...” 

Era adevărat, nu mai cunoștea rătăcirea, solitudinea, 
angoasa de a se simţi ignorată în sânul unei mase de 
ființe anonime. Avea să uite pentru totdeauna frica de 
individualitatea pe care trebuie să ţi-o asumi cu orice 
preţ. Nu mai avea nume, nu mai avea chip, nu era decât 
un nod al plasei, o pătrăţică albă pe o tablă de șah... Și 
era MINUNAT! 

Noaptea făcuse din ei niște orbi, chiar mijind ochii până 
la durere, Elsy nu mai vedea nimic. Era un întuneric 
sublim, un neant de sincopă, un voal al agoniei. 
Monstruoasa nuditate a unui cosmos fără stele și fără 
planete care dădea impresia plutirii în infinitul limb“! 


41 Loc în cer unde catolicismul presupune că ar sta sufletele 
drepţilor și ale copiilor morţi nebotezaţi, înainte de venirea lui 
Cristos. 


sau de a dormi sub privirea vidului universal. Un 
agorafob ar fi înnebunit, simțind astfel deasupra sa ceea 
ce părea a fi spaţiul fără fund, vertijul“? în stare brută. 
Cei din „Marele Tot” apreciau și mai mult pământul de 
sub spate și pietrele care li se încrustau în omoplaţi, nu 
făceau decât să perceapă și mai bine soliditatea plasei 
corporale, a covorului uman pe care preferaseră să-l 
formeze o dată pentru totdeauna. 

Niciodată până atunci Elsy nu se mai aflase într-o 
situaţie atât de plăcută. Nu mai era nevoie să ia nicio 
hotărâre, să se teamă, să ezite, să se îndoiască, din 
moment ce nu mai putea face nimic, din moment ce nu 
mai era nimic, decât un nod. Şi acest nod, oricât de 
derizoriu era, avea, totuși, o importanţă capitală, din 
moment ce de el și numai de el depindea integritatea 
plasei. In prezent, toate vechile ei spaime i se păreau 
ridicole, demne de milă și, totuși, fără ele nu și-ar fi 
găsit niciodată locul în sânul marelui întreg. Ajunsese 
să-și considere viaţa trecută ca pe un itinerar inițiatic 
impus de către o forță transcendentă, necunoscută... 
Intoarse capul cu câţiva centimetri spre dreapta, 
modificând unghiul gâtului, pentru a evita astfel apariţia 
unui cârcel. Știa că frecarea continuă, cu pământul și 
pietrele, îi rosese părul și îi prefăcuse ţeasta într-o bilă 
de piele goală, întărită, ridată. Ştia că umerii ei, mușchii 
dorsali de care fusese atât de mândră odinioară, în 
timpul sejurului în mica societate naturistă de la 
nisipurile din Saint-Hool, erau acum acoperiţi cu o 
crustă de bătături groase, de un galben probabil închis, 
agrementat“* la articulaţii cu pliuri solzoase cum se pot 
observa pe labele broaștelor țestoase. Ştia că fesele și 
coapsele, cu mușchii dezvoltați în urma alergărilor pe 
nisip și a ceasurilor de înot în larg, trebuia să fie în 


42 Senzaţie de lipsă de echilibru în spaţiu, ameţeală (care survine 
mai ales la vederea abisurilor). 

43 A da culoare, relief, a înfrumuseţa prin adăugarea unui 
accesoriu plăcut. 


prezent turtite iremediabil, deformate de nemișcare și 
de anii de poziţie culcată. Știa toate acestea, dar ce 
conta?! 

N-ar fi vrut pentru nimic în lume să-și abandoneze locul 
în cadrul marelui tot. Dacă, în urmă cu câţiva ani, i s-ar 
fi spus că avea să sfârșească astfel, copleșită dincolo de 
orice speranţă, ar fi izbucnit în râs. Își amintea uneori 
de Georges, de acea destrămare cotidiană care fusese 
viața lor, de acel vid la marginea căruia oscila fără 
încetare, înțepenită între aspiraţiile ei artistice, mixer și 
veselă. O dată, o singură dată, basculase într-o altă lume 
și fusese cât pe-aci s-o coste foarte scump... 


Anunţul a fost cel care declanșase totul. Anunţul 
stagiului, încă și-l amintea foarte bine. În seara când 
urcase în autobuzul Greyhound albastru-metalizat, se 
hotărâse să facă totul pentru a o rupe cu neantul vieţii 
sale. 

„Trei luni, murmurase pentru sine, îmi acord trei luni, 
dacă după acest răstimp nu se va întâmpla nimic...” 

Cu dermatograful de neșters pe care i-l oferise ca 
premiu vânzătoarea de la institutul cosmetic unde 
mersese să-și cumpere o cremă pentru soare, își 
înscrisese hotărârea pe piele, cu litere minuscule. 

„In trei luni, mă împușc. La 6 aprilie, în anul albastru.” 
O faptă puștească, era perfect conștientă, dar 
întotdeauna fusese sensibilă față de  fetișismele 
adolescenților. 

Autocarul o aruncase undeva pe coastă, abrutizată de 
căldură, după treizeci și una de ore de drum. Era un 
oraș balnear cum nu văzuse decât la televizor. O junglă 
de hoteluri din oţel și crom, de turnuri, unele mai 
luxoase ca altele, de cinematografe gigantice cu șapte 
etaje, deschise douăzeci și patru de ore din douăzeci și 
patru, ale căror săli puteau înghiți până la treizeci de 
mii de spectatori. În perioada debarcării lui Elsy, un 
război izbucnise, între adepţii cinematografului și 
fanaticii teatrului, și tot orașul se convulsiona în ritmul 
dinamitărilor și incendiilor. 

Singurele informaţii de care dispunea constau într-un 
nume: Nel și o adresă pe malul mării. Se gândise, cu o 


anume emoție, că era vorba de Nelson, pentru a 
descoperi însă că, de fapt, diminutivul ascundea o 
femeie, Nellie, iar cât despre adresă, aceasta era a unei 
comunităţi naturiste, compuse exclusiv din artiști de 
renume, situată în coasta unei dune, printre desișurile 
unui crâng de palmieri artificiali. 

Nellie părea să aibă vreo cincizeci de ani, era o femeie 
înaltă și slabă, cu faţa osoasă și pomeţi proeminenți. 
Nuditatea ei dezvăluia sub piele jocul perpetuu al 
tendoanelor, al mușchilor și al nervilor. În lumina roșie a 
asfinţiturilor de soare, evoca irezistibil imaginea unui 
om jupuit, exhibându-și fără pudoare reţeaua sanguină; 
arhitectura incredibil de complicată a trupului ei, 
relevată în fiziologia sa cea mai crudă, dădea cu tifla 
acelor plaje snoabe unde nu se mai întâlneau de-acum 
decât burţi și celulită. Elsy o găsea frumoasă de-i tăia 
răsuflarea. 

— Ai aerul unei provinciale care-și face de cap în timp 
ce i-au plecat puștii în colonie și bărbatu-i reţinut la 
birou! aruncase imediat Nel, descoperind-o pe veranda 
bungalow-ului“* ei. Și, cum Elsy schiţa gestul de-a o lua 
la fugă, adăugase imediat, apucând-o de umăr: Nu-ţi lua 
tălpășiţa! Știu cât preţuiești. Ti-am citit referatele, am 
să te pun pe picioare, după care vom putea să lucrăm. 

În aceeași seară, o constrânsese pe tânăra femeie să 
facă dragoste cu doi bărbaţi din club, iar în seara 
următoare, cu un grup de adolescenţi și tot așa, până 
când Elsy se curăţase de toate fantasmele care dormitau 
în ea. Operația a durat o săptămână. După șapte zile, 
era nouă, pregătită. Disponibilă. Atunci a început Nel să- 
i vorbească despre lucrările ei. 

— Ştii, îi explică ea cu vocea ei groasă și răgușită, într-o 
seară, când se plimbau amândouă pe la marginea 
valurilor, și pe mine m-a interesat mult cubul lui 
Heissenmann. Eu însămi am semnat, cu pseudonim, 


44 Locuinţă din lemn sau din împletitură de trestie, fără etaj, 
înconjurată de verande și de vegetaţie. 


eseul Heissenmann sau Estetica Secretului, râse Nel, 
observând expresia stupefiată ce se așternuse pe faţa 
tovarășei sale. Nu face mutra asta, reluă ea, știu că 
terfeloaga aia e considerată o biblie universitară, dar în 
prezent totul e depășit, reiau totul de la zero. Şi pentru 
asta am nevoie de o asistentă. Imi trebuie cineva care să 
mă poată seconda cu ocazia experimentelor... 

Se opri, fixând-o pe Elsy cu o privire, dintr-o dată 
extraordinar de dură, și lăsă să cadă, cu o voce seacă: 

— Cred că vei fi capabilă. 

In zilele următoare, Elsy descoperi în pivnițele casei un 
laborator asemănător celui pe care îl utilizase la 
facultate, în cadrul lucrărilor practice din anul doi. 
Parfumul produselor o îmbăta la fel de sigur ca aburii 
alcoolului și, clătinându-se, rătăci de la un vas la altul, 
lăsându-și degetele să cutreiere brichetele de stearină, 
să pipăie seurile, uleiurile tibetane sau chinezești, 
privind lumina cum juca pe rafturile cu ceară de albine... 
Trebui să facă un efort pentru a-și aduna gândurile și a 
pregăti un bidon de șaizeci de litri cu substanţă 
opalescentă, onctuoasă“, capabilă să se menţină în 
stare lichidă timp de mai multe ore, fără cel mai mic 
adaos de căldură. Lucrau mult, căutând să regăsească 
ideea care călăuzise gesturile sculptorului antic când se 
hotărâse să-și închidă opera în blocul care o masca 
acum ochilor publicului. 

— Cubul lui Heissenmann e rebel în fața radiografiilor, 
spusese într-o zi Nel, știu, am încercat. Ceara folosită 
posedă proprietatea de a voala plăcile... Secretul e bine 
păstrat. Secretul. 

Elsy se simțea bine. „Sunt acasă la mine, își spunea ea 
adesea, acolo unde ar fi trebuit să fiu dintotdeauna.” 
Georges, casa, muzeul dobândeau astăzi aspectul galben 
și ceţos al acelor fotografii de familie uitate, unde nici 
măcar nu mai reușești să-i identifici pe cei imortalizaţi. 
Incepea să se îndoiască de existenţa lor. Viaţa cu Nel 


45 Care are aspect de grăsime; îmbibat cu grăsime; unsuros. 


răspândea acel parfum de pasiune pe care Elsy îl 
adulmecase odinioară în holurile și amfiteatrele 
facultăţii. Nu mai existau decât pentru un singur lucru, 
arta, uitând de ele însele și de lume, de bărbaţi și de 
evenimente. Fără vecinătatea mării și băile zilnice pe 
care aceasta le îngăduia să le facă, ar fi emanat mirosuri 
mai mult decât dezagreabile, atât de mult se neglijau, 
dormind pe jos în atelier pentru a supraveghea buna 
fierbere a câte unui preparat, urinând într-o găleată 
fiindcă experienţele în curs nu le permiteau să-și 
părăsească postul pentru a urca până la toaletă, 
mâncând cu degetele conţinutul conservelor deschise 
de-a valma, pe care niciuna, nici alta nu se gândeau 
măcar să-l reîncălzească. Seara se prăbușeau, doborâte 
de oboseală, fericite și împlinite de a-și fi jucat rolul, de- 
a fi progresat cu o sutime de milimetru, de-a fi... 

Nel nu vorbea decât despre lucrările ei, era ca și cum, 
născută într-un laborator, n-ar fi ieșit niciodată decât ca 
să-și reînnoiască stocul de substanţe chimice. Memoria 
ei nu era punctată decât de reperele calendaristice ale 
propriilor creaţii, al expozițiilor pe care le vizitase, ale 
tezelor sau eseurilor care-i inflamaseră spiritul; restul 
nu avea nicio importanţă. 

„Începând de-acum își spunea Elsy,  fascinată, 
întotdeauna voi trăi așa.” 

— Suntem samuraii artei, îi spusese Nel într-o seară, 
singurătatea noastră e cumplită, dar fecundă. 
Cercetările asupra cubului lui Heissenmann, chiar dacă 
le ofereau o hrană intelectuală densă și fierbinte, nu 
avansau totuși prea mult. Toate tentativele lui Nel de a 
elucida problema se soldau invariabil cu eșecuri. 
Fiecare simulare a statuetei de ceară neagră, căreia îi 
atribuiseră simbolic forma unui semn de întrebare, se 
topea odată cu cufărașul. Naufragiul blocului imaculat 
părea să implice distrugerea inevitabilă a conţinutului. 
Fără a se descuraja, reîncepeau în fiecare zi aceleași 
mișcări, aceleaşi preparative, indiferente faţă de 


picăturile de ulei încins care le bășicau mâinile și 
braţele, presărându-le pe piele cicatrice strălucitoare și 
netede... 

Au mai muncit în acest ritm infernal încă aproape opt 
zile, după care, dintr-odată, când începea să le ajungă 
disperarea, Elsy a găsit soluţia. A fost o orbire, o 
deflagraţie mintală urmată imediat de un incredibil 
sentiment de evidenţă, iar tânăra femeie și-a dat seama 
că avusese tot timpul soluţia problemei la îndemână, 
între paginile mucegăite și spongioase ale acelui vechi 
tratat de ocultism estetic atât de des răsfoit în 
adolescenţa ei și pe care continua să-l târască 
încontinuu după ea, împreună cu alte șase, șapte opere 
fundamentale de care nu se despărțea niciodată. 

Da, răspunsul, singura posibilitate... 

— Nu pot să cred, bâigui Nel, cu respiraţia tăiată de 
surpriză. 

— Ba da, se aprinse Elsy toată de emoția descoperirii, o 
pastă ocultă a cărei compoziţie a fost de altfel dezvăluită 
foarte des în vechile cărți de necromanţie, un material 
de obicei moale, extrem de sensibil la căldură, dar care, 
în timpul anumitor faze foarte precise ale lunii, suferă 
influenţa astrală a stelelor și devine mai dur ca granitul 
timp de patru, cinci ore... Nimic mai simplu. Odată 
opera terminată, artistul n-a avut decât să aștepte o 
conjuncție favorabilă a astrelor pentru a îneca statueta 
în ceară fierbinte. Devenită astfel solidă ca betonul, nu 
risca să se topească, iar când și-a reluat consistenţa 
obișnuită, cubul de stearină era deja rece! 

— Dar, obiectă Nel, nu cunoaște nimeni data exactă la 
care se produce acest fenomen? 

— Ba da, se agită Elsy, o dată la fiecare treizeci de ani, 
cu trecerea cometei. Ceea ce înseamnă că peste cinci 
ani, foarte precis, obiectul necunoscut va deveni din nou 
și numai pentru câteva ore, solid ca marmura, iar atunci 
va ajunge să topim la aburi blocul de ceară albă ca să 
terminăm o dată pentru totdeauna cu misterul lui 


Heissenmann! 

— E extraordinar! șopti Nel, complet buimăcită. 

Și-și petrecuseră noaptea așezate la masă cu două sticle 
de votcă poloneză, îmbătându-se ca doi soldaţi în 
permisie. 

— Extraordinar... sughiţa din când în când Nel, 
legănându-se primejdios pe scaun, extraordinar... 

La al șaselea pahar, Elsy își pierduse cunoștința și se 
rostogolise pe dalele bucătăriei. Cât despre Nellie, ea 
rezistase până-n zori, înainte de a se alătura tovarășei 
sale în aburii comei etilice. 

După trei zile trăite aproape exclusiv cu aspirină, cafea 
neagră și bicarbonat, Elsy a început ciorna unui mare 
articol destinat Buletinului Estetic al Artelor Frumoase 
și Revistei naționale a conservatorilor de muzeu. Anunţa 
toate detaliile descoperirii, releveele astrale, precum și 
ziua și ora când, în sfârșit, avea să fie posibilă topirea 
cubului lui Heissenmann fără niciun pericol pentru 
opera ascunsă. Lucrarea se intitula: 


UN MISTER AL ARTEI ELUCIDAT! 


Avea să fie o bombă, fără îndoială. Deţinea mijlocul de a- 
și croi un loc ales în inteligenţa universitară care ocupa 
avanscena, poate chiar avea să i se confere o catedră la 
facultate sau vreun institut s-o facă doctor honoris 
causa. Oricum, avea în mână subiectul unei cărţi de 
mare tiraj, un best-seller care să-i umple buzunarele în 
trei luni! Își putea cumpăra o vilă pe litoral, să 
divorțeze, să... Trepidând de emoție, azvârli rapid pe o 
foaie de hârtie planul unei opere în trei părți (problema, 
cercetarea, soluţia). Trebuia s-o trimită, cât mai repede 
posibil, unui editor, să obţină un avans, din drepturile de 
autor, destul de substanţial pentru a plăti primele rate 
ale casei și... 

Adormi, cu nasul în hârtii, zdrobită de excesele ultimelor 
zile. A trezit-o Nel, scuturând-o violent de umăr. 


— Ce-i asta? mugi ea, agitând ciorna abia introdusă în 
carul“* mașinii de scris. 

Elsy avu un moment de plutire, după care, cu vocea încă 
păstoasă, expuse proiectul în linii mari. 

— Eşti nebună, biata mea fetiță! urlă Nel. Păi n-ai 
înţeles nimic! Soluţia ta nu e extraordinară decât în 
măsura în care nu se servește nimeni de ea! În măsura 
în care creează o tensiune intelectuală apropiată de 
vertij, un echilibru fragil și preţios. Am putea să știm, 
dar preferăm să ignorăm, să conservăm misterul, căci 
acest mister este cel ce-i conferă cubului lui 
Heissenmann întreaga sa greutate. Odată cubul topit, 
ce-ar mai rămâne? O operă de artă printre atâtea altele, 
câtă vreme secretul păstrat în toată opacitatea sa îi 
atribuie o singularitate neegalată! Trebuie să te bucuri 
de dorinţa de a ști ca de un afrodiziac. Soluţia ta e un 
afrodiziac, un excitant! Îmbogăţește cu mai multă carne 
obiectul ascuns, graţie ei fantasma se încarnează, trece 
din stadiul purei himere la rangul de potentialitate, 
excită intelectul, îl împinge pe buza vârtejului: a ști sau 
a nu ști, înţelegi? Atracția și perversitatea secretului, 
iată ce trebuie salvgardat cu orice preţ! Misterul și 
rezolvarea sa posibilă sunt cei doi poli ai fascinaţiei. 
Când nu se crede în posibilitatea unei elucidări, 
problema își pierde din interes și asta era pe cale să se 
întâmple cu cubul lui Heissenmann. În prezent, acest 
răspuns existând, secretul se reanimă, capătă și mai 
multă greutate... 

— Dar e o crimă! se bâlbâi Elsy, arzând de indignare. O 
disimulare, o... Un păcat faţă de știința omenească! 
Concepţia ta asupra artei trădează voieurism, nu ești o 
estetă, nu ești decât o perversă, o bolnavă! Plăcerea ta e 
pornografică, viziunea ta asupra artei, obscenă! Vrei să 
ascunzi explicaţia pentru totdeauna? 


46 Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de 
scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor 
și a rândurilor. 


— Da! Pentru totdeauna! S-o sigilez într-o cutie, mai 
bine: s-o scriu pe o foaie de hârtie și s-o înec în betonul 
unui piedestal care ar servi drept soclu cubului. Pe el s- 
ar grava: „Soluţie”. Îţi imaginezi efectul obţinut? Şi ne 
vom sinucide amândouă pentru a respecta regula 
jocului: ca nimeni să nu știe... 

Elsy se zbătu, scăpând din mâinile puternice ale lui Nel. 
— Nu ești decât o biată bolnavă! repetă ea, alergând în 
capătul opus al camerei. 

— Ba nu, obiectă Nel, silindu-se să fie mai calmă, știi, în 
adâncul sufletului, că am dreptate. E însăși logica. Ia 
cazul romanelor polițiste cu problemă: atâta timp cât se 
ignoră cheia enigmei (Cine a ucis? Cum? De ce?), 
misterul e viu, palpabil, minunat. Dar, de îndată ce 
survine deznodământul, e o catastrofă, nu mai rămâne 
nimic, doar dezamăgirea... Ne închipuiserăm ceva mai 
interesant, ne... 

— Taci! urlă Elsy și fugi pe plajă, cu mâinile peste 
urechi. 

Când reveni în casă, noaptea târziu, își descoperi 
resturile carbonizate ale ciornei în cenușarul mare de 
cupru din bucătărie. Cuprinsă de o îndoială groaznică, 
se precipită spre șemineul din salon pentru a găsi, în 
mijlocul buștenilor, scrumul tratatului de ocultism, din 
care nu supravieţuise decât cotorul. Nel își luase măsuri 
de prevedere. 

— Şi acum, ţipă Elsy, năvălind în camera tovarășei sale, 
vrei să mă supui unei spălări pe creier, poate? 

Și-o reproșă imediat; dacă Nel, cedând nebuniei, hotăra 
pur și simplu s-o suprime? 

Euforiei din primele zile îi succedase o perioadă 
întunecată de ciocniri aproape cotidiene. De-acum 
relaţiile lor involuau pe panta negativă. Elsy se simţea 
frustrată, spoliată de partea ei din glorie, în orice caz, n- 
avea destule resurse pentru a-i ţine piept 
interlocutoarei. Se refugiase într-o atitudine pasivă și 
nervoasă de îmbufnare infantilă, care o făcea să se 


blesteme și să plângă noaptea în pernă. 

Cum se întâmplase așa ceva? Ulterior, lui Elsy i-a fost 
întotdeauna foarte greu să reconstituie filmul exact al 
evenimentelor. Şi totuși... 


Mai întâi un mic gheizer de nisip a ţâșnit brusc la zece 
centimetri de capul ei, în timp ce se bronza, goală, în 
mijlocul golfului pustiu. Această erupție neașteptată a 
intrigat-o și s-a gândit imediat la unul dintre acei crabi 
scormonitori care trăiesc la nivelul nisipului, suflând din 
răsputeri prin răsuflători pentru a se acoperi de praf sau 
mâl, făcându-se nevăzuţi în faţa oricărui eventual animal 
de pradă. 

Asta a amuzat-o. S-a rostogolit pe-o parte, întinzând 
degetele cu prudenţă, pentru a pipăi suprafaţa în 
căutarea micii carapace plate. Proceda prin tatonări 
scurte, nedorind să fie ciupită. Totuși, unghiile ei se 
afundau în nisipul umed fără a întâlni nimic... 

Perplexă, se ridică în genunchi și-și înfipse arătătorul în 
mijlocul micului crater pe care vântul încă nu-l ștersese 
complet. Tresări imediat. Atinsese ceva fierbinte. 
Fierbinte şi metalic, de o morfologie destul de 
îndepărtată de aceea a unui crab scormonitor: un glonţ 
blindat... 

Proiectilul îi încălzea palma și trebui să sufle peste el ca 
asupra unui pateu“ scos din cuptor pentru a atenua 
fierbințeala. Se sufoca. Cineva trăsese asupra ei! Lucrul 
evident avu nevoie de un timp nesfârșit pentru a-i 
ajunge la nivelul conștient. Fusese luată la ochi, 
probabil din vârful unei dune vecine. În sufletul ei se 
înteţi o cumplită mânie, alungând teama. Ar fi trebuit să 
se aștepte de mult, cum putuse fi atât de proastă? 


47 Un fel de plăcintă umplută cu carne tocată, cu brânză etc. 


Se îmbrăcă în grabă și fugi la cabană. Nel dormea (sau, 
mai degrabă, se prefăcea că dormea) pe verandă, în 
hamacul ei de plasă albastră. Avea respiraţia perfect 
normală, dar ar fi putut foarte bine să tragă prin lucarna 
podului și, ratând lovitura, să revină imediat la culcare 
pentru a risipi orice bănuială. 

Elsy strânse din dinţi și nu spuse nimic. Provocarea unei 
explicaţii s-ar fi revelat, în orice caz, periculoasă. 

Zilele următoare au trecut într-o tensiune extremă. Ca 
să doarmă, Elsy își baricada ușa și fereastra și presăra 
prin cameră „capcane” pe care Nel să le răstoarne în 
întuneric: teancuri de cărți, sticle goale, bibelouri... 

„E nebună!” își spunea ea, cu mai mult dezgust decât 
teamă. „Bolnavă!” 

De două, trei ori, în cursul primelor patru nopţi, a văzut 
mânerul ușii răsucindu-se și a auzit clănţănitul unei 
sârme în gaura cheii, dar broasca rezistă. 

Foarte curând, a încetat să mai mănânce, temându-se de 
otravă. Practic nu mai cobora din camera ei, pândind 
printre jaluzele momentul când Nel mergea să înoate. 
Clipa când femeia cea înaltă se avânta în valuri devenise 
pentru ea ca un semnal, atunci se repezea afară din 
casă, în direcția negustorului de dulciuri, care vindea 
îngheţată copiilor pătaţi de soare și cumpăra te miri ce: 
trei calupuri de ciocolată, patru pungi de bomboane, 
două pachete de prăjituri... 

— Hei! Sunteţi neserioasă, la vârsta dumneavoastră! 
aruncă individul. Lăsaţi-le pentru puști! O să mă 
devalizaţi“s! 

Elsy plătea, revenea în fugă, se baricada din nou și 
începea să le devoreze, amestecându-le, ciocolată, 
biscuiţi și pateuri parfumate, până i se făcea rău. De ce 
nu fugea? Nu avea bani, bineînţeles, dar ar fi putut să 
facă autostopul. Nu, nu acesta era adevăratul motiv. De 
fapt, nu voia să se recunoască învinsă, să capituleze în 
faţa lui Nel, să renunţe la drepturile ei asupra soluției 


48 A prăda, a jefui pe cineva de bunuri. 


cubului lui Heissenmann. Într-o seară, Nel a venit să-i 
bată la ușă. 

— Eşti supărată? E o idioțenie! Hai să facem pace! Am 
greșit arzându-ţi articolul, recunosc, te bucuri? Iti cer 
scuze! OK? Suntem din nou prietene? 

Elsy strânse din dinţi. Toate astea puţeau a capcană de 
la o poștă. Pe de altă parte, murea de foame, încarcerată 
astfel în odăiţă, fără a uita problema dejecţiilor, care 
începea să devină crucială. Își strecură în buzunarul 
bluzei un coupe-papier“” cu lamă mare și se duse să 
descuie. Nel surâdea. Avea o privire limpede și francă. 
— Mergem la restaurant, să sărbătorim! aruncă ea cu 
un râs vesel, perfect natural. 

O oră mai târziu, se instalau pe terasa unei braserii de 
lângă plajă. Elsy ţinuse să aleagă ea însăși localul. În tot 
timpul mesei, urmări cele mai mici gesturi ale tovarășei 
sale, cu o atenţie extremă, refuzând s-o lase pe aceasta 
să o servească. Nu se întâmplă nimic. Simţi o înseninare 
prostească. Oare Nel își regreta actul impulsiv sau căuta 
să-i adoarmă suspiciunile? Se mărturisea incapabilă de-a 
decide. 

Se culcă imediat după întoarcerea acasă, îngreunată de 
mâncare, grizată de vinul prea siropos și se cufundă 
într-un somn plin de halucinaţii. 

Căldura a fost aceea care o trezi, o căldură sufocantă, 
însoţită de un miros acru. Miros de fum. Se ridică în 
capul oaselor. Vălătuci groși se strecurau pe sub ușă, 
din coridor, umplând încăperea. FOC! Ardea casa! 
Alergă la ușă, era încuiată. Degeaba zgâlțâi cheia în 
broască, nu se deschise. Fusese blocată cu ceva pe 
dinafară, cu o scândură poate sau un scaun proptit sub 
clanţă... 

Fumul continua să urce, acoperindu-i gleznele, coapsele. 
Fără-ndoială, Nel dăduse foc laboratorului, toată 
povestea putea fi pusă pe seama unui accident în timpul 
experienţelor... 


49 Cutit pentru tăiat hârtie. 


Tuși. Începea s-o cuprindă panica. Atmosfera devenea 
irespirabilă. Nu-i mai rămânea decât o singură soluţie; 
alergă la fereastră fără să judece, deschise oblonul și se 
aruncă în gol. Era la etajul întâi, un salt pe nisip nu risca 
să-i fie fatal! 

Totuși, în momentul când picioarele ei părăsiră cornișa 
de cărămidă, întrezări, preţ de-o clipă, cuva de două 
sute de litri, plină cu ceară fierbinte, care fusese târâtă 
chiar pe axul căderii ei. Se aruncă înapoi, pielea șalelor 
îi dispăru, smulsă de zgrunţurii peretelui. Reuși să se 
agaţe cu mâna dreaptă de oblon, înfigându-și degetele 
între jaluzele.  Rămase astfel câteva secunde, 
balansându-se în gol, printre trosnetele balamalelor care 
săreau din șuruburi, după care reuși să se sprijine de 
crengile joase ale unui copac de lângă faţadă și să 
alunece până jos, între recipient și perete, cu burta abia 
la câţiva centimetri de cazanul în clocot. Scăpase ca prin 
urechile acului. S-ar fi putut invoca o criză de 
somnambulism, pierderea echilibrului... 

Când reveni în casă, descoperi lucrul pe care deja îl 
bănuia: nu era niciun incendiu, o simplă cutie cu 
fumigene lipită de ușa ei, pe culoar, fusese de ajuns 
pentru a-i da iluzia rugului... 

— Nu puteam proceda altfel, murmură deodată Nel în 
spatele ei. Nu ţi-ai fi putut ţine gura, sunt sigură. Primul 
tău gest la plecarea de-aici ar fi fost să-ţi telegrafiezi 
descoperirea la ziare. O știu. N-ai înţeles nimic. 
Reprezinţi o adevărată primejdie la adresa artei. O 
adevărată primejdie... 

Era palidă, încordată. Elsy se înfioră, între timp se 
înnoptase. Plaja și drumul erau pustii, nu putea spera 
ajutorul nimănui. Începu să se deplaseze, cu spatele lipit 
de perete. 

— Focul de armă, în ziua aceea... Tu ai fost? 

Nel înclină din cap, cu o expresie, acum, tristă. 

— E singurul mijloc, șopti ea, vrei să distrugi totul, din 
orgoliu, din mândrie deșartă. Nu vezi în artă decât un 


mijloc de parvenire socială. Ești un monstru, un mic 
monstru oribil, îngust la minte. Cum m-am putut înșela 
atât de amarnic, cum? 

Elsy văzu străfulgerarea briciului la înălţimea beregatei 
și-și aruncă înapoi capul, lovindu-se de perete. 
Dezechilibrată de elan, Nel se prăbuși peste umărul ei, 
devenind moale. Grea. Abia când simţi fața tovarășei 
sale rostogolindu-se peste obraz, Elsy își observă 
propria mână strângând mânerul coupe-papier-ului pe 
care-l scosese instinctiv din buzunarul bluzei, în 
momentul atacului. Lama dispărea până la plăsele în 
burta femeii nemișcate... 

Au rămas o bună parte din noapte strânse una-ntr-alta, 
cea vie și cea moartă, întrecându-se în nemișcare. Spre 
orele două, Elsy reuși să-și recapete controlul gesturilor. 
Părea că măduva spinării ei, tranșată printr-o lovitură 
de scalpel, s-ar fi sudat la loc. Se mișcă, antrenând-o din 
mers și pe Nel. 

Avea o stranie senzaţie de depărtare, anestezie, 
absenţă. Îi trebui mai mult de-o oră ca să târască leșul 
între dune și să-l îngroape la poalele unei coline de 
nisip. Monticuliis cenușii se deplasau, o știa, și peste 
câteva luni Nel avea să fie acoperită de un întreg lanţ de 
coline. 

Făcu ordine în casă, închise obloanele și puse într-o 
fereastră de la parter anunţul pe care Nel însăși îl 
scrisese în acest scop: „Sunt plecată în călătorie! 
Mulţumesc pentru vizită!” 

Niciun minut nu se gândi să se prezinte la poliţie. Cine- 
ar fi crezut-o? Își înfipsese zdravăn arma în pântecul lui 
Nel, avea să se vorbească despre un conflict amoros 
între două lesbiene, de crimă pasională, nicidecum 
despre un accident! Nu, n-avea de ales și de altfel nici 
nu mai avea forţa să judece. 

Plecă în aceeași noapte, pe jos, până la hotarul statului. 
Acolo avu șansa să se poată strecura într-un tren de 


50 Formă de relief cu aspect de movilă; munte mic, colină. 


marfă. Făcuse treizeci și una de ore la venire, aveau să-i 
trebuiască cincisprezece zile la întoarcere. 

Îl găsi pe Georges fără nicio ușurare, casa nu mai 
reprezenta un refugiu împotriva celor ce aveau să-i ia 
neîntârziat urma. I se părea că în orice moment o 
patrulă de poliţie avea să înconjure clădirea, intrând pe 
ferestre, cu pistoalele în mâini. Îi era frică. Îngrozitor de 
frică. Noaptea, auzea trântindu-se în spatele ei ușa 
camerei de gazare și se trezea urlând. 

De fiecare dată când curăța legume, aplecată peste 
chiuvetă, privirea lui Georges i se înfigea în ceafă, ca un 
semn de întrebare ruginit și tăios scormonindu-i prin 
creier. Voia SĂ ȘTIE. Curiozitatea nesănătoasă îi emana 
prin toţi porii, ar fi vrut ca ea să-i MĂRTURISEASCĂ, să 
se pocăiască, să-i ceară iertare. Se imagina pe sine 
însăși târându-i-se la picioare, bâlbâindu-se: „Ai avut 
dreptate, nu trebuia să plec.”, iar el, transpirând 
blândeţea condescendentă”! a masculului bucuros de 
forţa lui, ar fi zis: „le-am prevenit eu!” Nu, era 
imposibil. După ceea ce trăise, n-o mai puteau încăpea 
zdrenţele prea strâmte ale acestei vieţi mărunte și 
ieftine, ale acestei uzuri cotidiene și mohorâte care avea 
s-o  ronţăie  încetișor până-n mormânt, până la 
resemnare. 

În timp ce Georges dispărea la birou, ea începea să bea 
ca să-și alunge atât angoasa, cât și dezgustul. Într-o 
dimineaţă, se trezi în camera unui hotel din port, unde 
urcase în compania unui marinar spaniol. Înţelese că nu 
mai avea mult până să-și piardă minţile. Ştia ce-ar fi 
spus maică-sa: „Încearcă să faci un copil, o să-ţi dea o 
ocupaţie. Femeia pentru asta e făcută, nu pentru 
altceva. Munca, studiile, crede-mă, toate astea sunt 
ciorbă demagogică“?! Un copil. Te vei simți împlinită, 


51 Care are o atitudine plină de respect sau de bunăvoință faţă de 
cineva; respectuos, amabil. 

52 Înșelare a opiniei publice prin promisiuni mincinoase, discursuri 
bombastice etc., practicată de cineva pentru a-și crea popularitate; 


fericită, ușurată că-ţi îndeplinești rolul în societate, 
datoria faţă de oameni. Deprimarea ta nu e decât 
expresia unei conștiințe încărcate, Elsy, refuzi să-ţi joci 
rolul și asta te face să fii nefericită. Și o știi...” 

În visuri, îl vedea pe Georges gătit cu uniformă de 
poliţist, apucând-o de ceafă și urlând în falsets:: „Vă 
arestez pentru refuzul de a vă fi asumat rolul faţă de 
societate. Tot ce spuneţi, începând din acest moment, 
poate fi folosit împotriva dumneavoastră.” Nu mai 
întrezărea nicio soluţie și, încet, la fel ca în trecut, 
începu să se gândească la sinucidere. Una dintre frazele 
preferate ale mamei sale revenea, tot mai des, să i se 
învârtă prin ţeastă: „Nu trebuie să trăieşti mai presus de 
mijloacele tale, fiica mea. Și nu la bani mă refer...” 
Contractul de inventariere al ministerului sosise ca o 
mână care ţi se întinde deasupra capului când, agăţat de 
buza unei prăpăstii, te pregătești să-ţi dai drumul. 


— E ca și cum aţi pleca să faceţi de una singură 
înconjurul lumii, îi explicase sergentul instructor (un tip 
bondoc și roșu la faţă, cu craniul complet ras), nu puteţi 
conta decât pe dumneavoastră și numai pe 
dumneavoastră înșivă. V-aţi operat de apendicită, sper? 
Fiindcă, după un an de mers, nu se mai pune problema 
să faceţi calea-ntoarsă pentru a da fuga la doctor! 

O pusese să se dezbrace, complet, își înfundase degetele 
cu unghii pătrate în cavitățile abdominale ale lui Elsy, îi 
palpase toate încheieturile, cu un ochi de gimnast 
asexuat. 

— Merge, conchisese el, aveţi o construcţie bună, 
mușchi viguroși. Sunteţi sterilizată? Vreau să spun: v-aţi 
făcut ovaroctomie? 

Luată din scurt, roșise, bâlbâind apoi un „nu” timid, 
înghesuit între două înghiţituri, ceea ce-i smulsese 


purtare de demagog. 
53 Timbru vocal obținut prin restrângerea fonațţiei folosit de tenor 
pentru a-și extinde vocea în acut. 


instructorului o grimasă: 

— Se nasc complicaţii. În fine, vă revine datoria de a fi 
atentă. Trebuie să înţelegeţi, o fată sau un tip care fac 
inventarul pot rămâne un an, doi, trei chiar, fără a vedea 
pe nimeni, iar atunci când are loc o întâlnire din 
întâmplare și cele două persoane în cauză sunt de sexe 
opuse, prin forța împrejurărilor, natura își spune 
cuvântul!  Observaţi că o spun spre binele 
dumneavoastră, fiindcă odată gravidă vă va fi greu să 
continuaţi înaintarea și-apoi un plod vă întârzie 
întotdeauna... Dacă trebuie să vă ocupați de el, să-l 
duceti, să-l culcaţi, nu mai puteţi lucra și e enervant... 

Îl ghicise ezitant, speculând asupra riscurilor sarcinii pe 
care le-ar fi întâmpinat și asupra complicaţiilor 
antrenate de o asemenea situaţie. Il văzuse sucindu-și 
și-nvârtindu-și pixul între degetele semănate cu smocuri 
mari de păr, pradă unui conflict interior, reticent, 
oscilând între cele două cazuri: „aptitudine fizică pentru 
serviciul activ” și „inaptitudine totală sau parţială” 
motivând o imposibilitate de încorporare, și simţise o 
sudoare înghețată  prelingându-i-se prin  scobitura 
șalelor... 

— Înţelegeţi, mormăise sergentul, nu ajunge să vreţi sau 
să nu vreţi. Puteţi nimeri peste un individ frustrat, 
dezlănţuit și să fiți violată. Cât despre pilule, nu 
reprezintă o soluţie valabilă, toate cele ce vi se vor 
putea da mâine, vor fi expirate peste doi, trei ani, dacă 
șederea depășește această limită, nu veţi mai fi 
protejată... 

În cele din urmă, după ce-i pipăise încă o dată mușchii, 
probabil impresionat de bronzul ei complet și aura de 
sănătate pe care o degaja, decretase: 

— OK, merge, dar cu condiţia unui curs de autoapărare 
înaintea plecării! 

Timp de trei zile, Elsy trăise alături de instructor, robot 
neobosit, declamându-și sfaturile pe un ton egal care 
părea să nu cunoască niciodată nerăbdarea sau 


agasarea. O învățase totul: lupta, supraviețuirea și, 
uneori, avea impresia că se pregătea pentru o 
îndepărtată explorare siderală, la marginile galaxiei. 

— Antrenamentul angajaţilor cu inventarul este același 
cu al membrilor de comando, declarase sergentul în 
timpul unui scurt preambul, pentru asta mă aflu aici. 

Îl asculta, fascinată. Deja nu mai aparţinea lumii 
normale, scăpa legilor comune, devenea intangibilă. 

— Sistemul e simplu, explică el, a fost conceput spre a 
vă constrânge să MERGEŢI. Tot ceea ce luaţi cu 
dumneavoastră e guvernat de aceeași singură lege, 
același principiu. Vi se va fixa la glezna stângă un 
contor-brăţară electronic, care vă va contabiliza pașii și 
distanţa parcursă în fiecare zi. Funcţia sa reală este 
aceea de a controla dacă mergeţi minimum opt ore 
zilnic, respectând un anumit ritm, în loc de a lenevi 
toată ziua pe un divan și de a sta cu ochii în tavan... 
Dacă, din întâmplare, se întâmplă așa ceva, cartela 
alimentară vi se demagnetizează pe toată durata de 
nemișcare. Adică, automatele de tablete nutritive nu vă 
mai livrează niciun aliment sau băutură, până nu vă 
reluaţi deplasarea. 

Îl asaltase, desigur, cu întrebări cărora omul le 
răspunsese de bine de rău. După el, folosirea brăţării- 
martor viza îndepărtarea vagabonţilor de tot felul, 
ispitiți de perspectiva de-a mânca pe cheltuiala 
administraţiei pe tot restul vieţii. 

— E un fel de jandarm portabil, conchisese el cu un râs 
gros, evită ca nu puţini șmecheri, odată lăsaţi de capul 
lor, să cadă pradă tentaţiei de a se culca pe o banchetă 
și a trândăvi șase zile din șapte! In acest sens, e o 
mașină foarte morală! 

Inelul-spion avea și alte funcţii: înzestrat cu o 
micromemorie, înregistra descrierile inventarului ca un 
magnetofon cu bandă magnetică de durată nelimitată; în 
plus, fiecărui metru parcurs îi corespundea o unitate 
dolar înscrisă într-o ferestruică prevăzută cu zece cifre, 


asemănătoare  afișajului unui calculator de buzunar. 
Astfel, umblăreţul putea în orice clipă să verifice dintr-o 
singură privire suma pe care urma s-o primească la 
întoarcere. lar acest aspect euforizant al obiectului 
tindea să-i șteargă parţial funcţia punitivă iniţială. 

Chiar a doua zi, Elsy vedea închizându-se împrejurul 
propriei sale glezne brăţara de crom impenetrabil și, un 
scurt moment, avu senzaţia foarte clară de-a fi o sclavă 
pusă în fiare. Ceea ce nu corespundea cu nimic realităţii 
de vreme ce, dimpotrivă, inelul de control reprezenta 
pentru ea asigurarea libertăţii. 

— Nu vă temeti de nimic, azvârli militarul, bătând-o viril 
pe umăr, metalul e antialergic! 

Abandonase tonul monoton pe care-l folosise în tot 
timpul instrucției, chipul însuși părându-i mai mobil, mai 
viu. 

— Un sfat, șopti el, în timp ce Elsy se încălţa, dacă aveţi 
un amic, profitaţi în seara asta fiindcă, începând de 
mâine, urmează abstinența pe o perioadă 
nedeterminată. 

Elsy răspunse că nu avea niciun amic, iar castitatea nu i 
se părea o problemă dramatică. Anii îndelungați 
petrecuți în patul lui Georges îi dovediseră că era 
capabilă să-și domine chinurile cărnii. Dar sergentul nu 
avea de unde să ştie asta. 

A doua zi, în zori, intră în muzeu. Instructorul o aştepta 
în mijlocul holului și insistă să agațe chiar el la gâtul 
tinerei femei ghidul electronic de care, de-acum încolo, 
n-avea să se mai despartă. 

— După cum vedeţi, explică el în șoaptă, ca și cum s-ar fi 
aflat amândoi în pragul unei biserici, nu are buton de 
punere în funcțiune, ceea ce înseamnă că nu-l veţi putea 
activa când doriţi, contrar tuturor ghizilor pe care i-aţi 
putut folosi în trecut. Ministerul însuși va decide data 
înapoierii dumneavoastră și va proceda la punerea lui în 
funcţiune cu ajutorul unei unde-semnal, readucându-vă 
spre ieșire. Până atunci, cutiuţa va rămâne mută. Nu vă 


sfătuiesc să încercaţi să meșteriţi la ea, e prevăzută cu 
un dispozitiv de autodistrugere care o va face imediat 
inutilizabilă... 

Rămase un moment cu braţele pe lângă trup, jenat, 
după care se hotări să-i strângă mâna în laba sa groasă 
și bătătorită. 

— Mă întreb serios ce-ar putea face o puicuţă ca 
dumneavoastră într-un asemenea mormânt, bombăni el 
pentru ultima oară, înainte de a se răsuci pe călcâie. 


Elsy îl privi cum cobora treptele albe ale muzeului. Se 
simțea bine. Nu-i era teamă, doar pânza grosolană a 
uniformei îi irita pielea, prea fină, pentru un contact atât 
de aspru. O cuprinsese strania impresie de-a pleca 
astfel, aproape fără bagaje, într-o călătorie atât de 
lungă. Avea pe sânul stâng în buzunarul cusut la piept 
dreptunghiul de plastic al cartelei magnetice care avea 
să-i permită să supravieţuiască; la gât, lănţișorul de 
crom ce ţinea ghidul... Se simţea aproape goală. 

Cu o mișcare bruscă, pătrunse în prima sală de la 
parter. Imediat, din brățara-spion se auzi un declic și, 
ridicând tivul pantalonului, văzu cadranul, încă lipsit de 
cifre, luminându-se. Începea inventarul... 

Cât timp umblase astfel? N-ar fi putut spune, niciodată 
n-avea s-o știe. Descoperise, puţin câte puţin, că, dincolo 
de o anume limită, timpul se imobiliza într-un prezent 
continuu, fără ieri, fără mâine. Uneori, percepţia ei 
temporală suferea influenţa unor stranii aberaţii și se 
trezea, în căușul banchetei de vinilin, cu senzaţia că 
dormise zece ani. În alte momente, i se părea că 
trecuseră doar câteva săptămâni de la plecare. Dar nu 
era proastă, remarcase foarte rapid că, prin cartela 
magnetică, i se deschidea la fiecare distribuitor un 
compartiment la care vizitatorii nu păreau să aibă acces. 
Pornind de-aici, îi era ușor să-și imagineze că hrana 
rezervată funcţionarilor Ministerului Culturii fusese 
supusă în prealabil unui adaos de droguri psihologice 


destinate să le alunge din minte efectele depresive ale 
claustrofobiei. 

Înainta, în clinchetul continuu al inelului de control, 
privind cum, pe gleznă, cifrele umpleau, progresiv, trei 
căsuțe, apoi patru, apoi cinci... Începând de la cinci, nu 
se mai ostenise să-și ridice pantalonul uniformei. Ştia că 
aparatul convertea metrii în kilometri și prefera să 
rămână în necunoștinţă de cauză cu privire la distanța 
parcursă. Înainta... 

Era o viaţă ciudată, dedicată studiului, monahală s-ar 
putea spune, pentru care anii de universitate o 
pregătiseră, în ansamblu, foarte bine. Mergea, șușotind, 
ca pe-o rugă, descrierile pieselor acumulate de-a lungul 
rafturilor. Noaptea, își folosea o parte din timpul de 
odihnă pentru a eșafoda teorii estetice pe care apoi le 
enunța cu voce tare, sperând că înregistrările astfel 
realizate i-ar putea interesa pe specialiștii de la 
minister. Niciun incident notabil nu intervenea să-i 
tulbure călătoria. 

O dată pe săptămână, își spăla uniforma în lavaboul 
cabinei-toaletă din sala pe unde trecea. Uneori făcea un 
duș sau se spăla pe cap (fără a ști prea bine de ce, din 
moment ce nu se întâlnea niciodată cu nimeni și, prin 
urmare, aspectul ei exterior nu mai avea importanţă). 
Au trecut douăsprezece luni, într-o suită de zile 
asemănătoare între ele. Se simţea bine, ușurată de 
tracasările cotidiene, de corvoada ștersului prafului sau 
a spălării veselei. 

Uneori începea să viseze că efectua inventarul 
colecţiilor preţioase ale unui prinţ, dacă nu chiar ale 
unui împărat puternic și crud, dar care va ști să-i 
răsplătească devotamentul în timp util. Mergea. 
Pesemne că acum era foarte departe de punctul de 
pornire și, totuși, nimic din arhitectura muzeului nu 
anunţa un sfârșit apropiat al lucrării. Primul an a trecut 
astfel fără a-și fi dat seama; al doilea, dimpotrivă, a fost 
marcat de câteva incidente care au întrerupt agreabil 


monotonia zilelor. 

Mai întâi a fost descoperirea unui cadavru în uniformă 
la picioarele unui automat de hrană. Trupul, descompus 
de mult, dobândise înfățișarea unei mumii de piele 
uscată. Îngenunchind lângă rămășițe, Elsy observă că 
unghiile omului scobiseră uriașe zgârieturi febrile pe 
vopseaua aparatului și se gândi că probabil 
necunoscutul murise de inaniţie, la câţiva centimetri de 
miile de tablete proteinizate, după ce (dintr-un motiv 
greu de precizat) își pierduse sau deteriorase cartela 
magnetică de alimentaţie. O străbătu un frison neplăcut, 
pentru prima oară, în luni de zile, devenea conștientă de 
pericolele inventarului și nu se putu împiedica să nu-și 
pipăie dreptunghiul de plastic prin țesătura uniformei. 
Fiind epuizată, trebui să se resemneze să mănânce și să 
bea la câţiva metri de cadavru, conștientă de trista 
ironie a situaţiei. 

Altă dată, avu surpriza să audă izbucnind, la o sută de 
metri în dreapta, plânsetele ascuţite ale unui copil... 
Corectându-și itinerarul în funcţie de acest element nou, 
descoperi, târându-se cu viteza melcului printr-o sală 
gigantică, o fată de vârsta ei, cu abdomenul deformat de 
o sarcină deja avansată, care remorca de mână un 
băieţel de doi-trei ani, gol și plin de praf. Au rămas un 
moment nemișcate, privindu-se în ochi, ca și cum fiecare 
dintre ele s-ar fi crezut până atunci ultima 
reprezentantă a speciei. 

— li e foame, murmură fata, a cărei uniformă deschisă 
oferea spectacolul unei burti balonate, întinsă, acoperită 
cu reţele fine de vase sanguine sparte și al sânilor 
umflaţi de o lactaţie deja abundentă. Apoi, cum Elsy nu 
găsea nimic de răspuns, adăugă: 

— Mă numesc Marie, iar el e Jacques. Puțin mai târziu, 
repetă încă o dată: „îi e foame”, ca și cum ar fi căutat să 
scuze vacarmul pe care-l provoca. 

— Eşti singură? murmură Elsy (și sunetul vocii ei, pe 
care nu mai era obișnuită să și-o audă la un volum atât 


de ridicat, i se păru ciudat, ca să nu zică inuman). 

Marie înclină capul, în lumina neoanelor faţa ei părând 
disperat de slabă. 

— A plecat acum cinci sau șase luni, șuieră ea, vreau să 
zic: a murit. A vrut să forțeze sertarele unui distribuitor 
pentru a fura raţii suplimentare. Dispozitivul de 
protecţie l-a electrocutat. 

Elsy își mușcă buzele; sergentul o pusese de mult în 
gardă contra tentativelor de furt. Cartela magnetică de 
aprovizionare nu oferea decât treizeci și două de mii de 
calorii pe zi, repartizate în general conform schemei: 
zece mii, douăsprezece mii, zece mii. Era inutil să spere 
că ar obţine mai mult, toate operaţiunile fiind 
contabilizate de către un ordinator central deosebit de 
vigilent. 

— Şi tu faci inventarul? întrebă Elsy, pentru a devia 
conversaţia pe un teren mai puţin dureros. 

Tânăra femeie o fixă fără a părea să înţeleagă. 

— Inventarul? se bâlbâi ea. Nu, eu făceam parchetele, 
iar Paul mătura covoarele. Paul a murit, a vrut să 
forțeze sertarele unui automat pentru a fura raţii în 
plus. Sistemul de protecţie l-a electrocutat. 

Se întrerupse, ca sub efectul unei subite iluminări, apoi 
continuă: 

— De fapt, toate astea s-au întâmplat din vina puștiului. 
Tăcu, iar Elsy, cu toate eforturile, nu găsi nimic de 
adăugat. De peste un an nu mai vorbise cu nimeni și, la 
drept vorbind, nu simţea deloc lipsa. S-au mulţumit să 
meargă una lângă alta. Intrigat și impresionat de 
prezenţa lui Elsy, Jacques încetase să mai plângă. 

— Trebuie să înaintăm, murmură deodată Marie, altfel 
aparatul scuipă cartela înapoi. 

— Dar probabil o ai pe cea a soţului tău, nu? remarcă 
Elsy. 

— Nu, ecusonul e netransmisibil şi nu funcționează 
decât în mâinile titularului. Au făcut-o ca să evite 
furturile între funcţionari. În orice caz, când cineva 


moare, cartela sa e demagnetizată automat de către 
brățara-martor, imediat ce aceasta a constatat oprirea 
inimii. 

Au avansat astfel până seara, la oaza distribuitorului de 
raţii, iar Elsy i-a cedat porția ei copilului, întrebându-se 
totodată cum avea să se descurce puștiul dacă mama lui 
murea pe neașteptate. Apoi se gândi la nașterea Mariei. 
Imediat ce noul-născut îi țâșnea din burtă, trebuia să se 
ridice în picioare și să pornească înainte, să umble, dacă 
voia să mănânce... lar, când sânii își vor fi istovit ultima 
picătură de lapte, avea să fie obligată să-și hrănească 
ambii copii din singura și unica ei raţie... In acest ritm, 
cât timp aveau să-și păstreze forţa necesară pentru a 
asigura media pretinsă de brățara-martor? 

În noaptea aceea, Elsy a dormit foarte prost, asaltată de 
mii de vise în care se vedea, goală, rătăcind ca o stafie 
descărnată din sală în sală, cu câte un copil agăţat de 
fiecare mamelă. Când se trezi, leoarcă de sudoare, 
Marie și Jacques dispăruseră. În zilele următoare, timp 
de aproape o săptămână, îi strigă pe nume la fiecare 
jumătate de oră. Apoi ciulea urechea, sperând să audă 
un răspuns, dar acesta nu mai sosi niciodată. 

Amintirea acestei aventuri s-a estompat treptat în 
spiritul tinerei femei, făcând-o totuși să păstreze groaza 
de nemișcare și o frică bolnăvicioasă de accidente. Când 
se descoperea ajunsă în capătul câte unui tronson de 
scară pe care trebuia s-o coboare pentru a-și continua 
drumul, nu se putea împiedica să nu se gândească la ce 
s-ar fi întâmplat dacă aluneca brusc pe o treaptă prea 
lustruită. Se imagina, cu piciorul sfârtecat de o fractură 
deschisă, prăbușită în golul unei banchete, incapabilă să 
pună un picior jos fără a urla imediat de durere. Avea să 
moară foarte rapid, era sigură, devorată de febră, 
cangrenă și foame. Nu era prevăzut nimic pentru 
asemenea afecțiuni grave, în fundul dulăpioarelor de 
toaletă din cabinele-duș nu se găseau decât câteva 
comprimate antitermice, care de cele mai multe ori erau 


expirate de mult. 

— Muzeul e un mediu perfect sănătos, îi explicase 
sergentul, aerul e filtrat, garantat fără viruși, bacterii 
sau microbi. Temperatura e constantă și confortabilă. 
Arhitectura asigură o absenţă totală a curentilor de aer. 
De fapt, e imposibil să te îmbolnăvești. Prin urmare, nu 
s-a prevăzut nimic pentru condiționarea și transportul 
medicamentelor. În plus, funcţionarii detașaţi la faţa 
locului sunt aleși dintre cei perfect sănătoși. Hrana 
însăși e perfect echilibrată. Știţi la fel de bine ca mine 
că aceste proteine vegetale sunt imputrescibile. Pot fi 
stocate și mâncate peste o mie de ani, fără nicio 
problemă! Niciun termen de garanţie care să fie 
respectat! 

În lumina ultimelor evenimente, tânăra femeie se simţea 
mai puţin în siguranţă decât crezuse iniţial, iar, în 
momentele celor mai puternice crize de angoasă, i se 
întâmpla să coboare sau să urce scările în patru labe. 
Uneori, într-o tresărire de mândrie, reacţiona. „Voi 
merge mai departe decât a ajuns cineva vreodată!”, 
începea ea atunci să viseze, dar glasul militarului îi 
răspundea ca un ecou: „În orice caz, spuneţi-vă tot 
timpul că nu veţi ajunge niciodată atât de bătrână 
pentru a fi vizitat totul!” 

Altă dată, râsese de temerile lui Georges, dar acum își 
dădea seama că muzeul avea dimensiunile unui adevărat 
oraș. Un oraș căruia era însărcinată să-i efectueze 
inventarul complet fără a uita nicio cameră de 
servitoare, niciun dulap, nicio linguriţă de cafea... 
Totuși, când ajungea să uite de aspectul danaidian** al 


54 Danaides, cele cincizeci de fiice ale lui Danaus, regele Argosului. 
Când Aegyptus, fratele lui Danaus, a sosit în Argos cu cei cincizeci 
de feciori ai lui, Danaus le-a făgăduit să-i însoare cu fetele sale. Un 
oracol însă îi prezisese că va muri de mâna unuia dintre nepoţii săi. 
Pentru a zădărnici prezicerea, Danaus le-a cerut fetelor lui să-şi 
ucidă soţii în noaptea nunţii. Danaidele s-au ţinut de cuvânt, 
singură Hypermnestra cruţând viaţa soţului ei, Lynceus. Mai târziu 
el îşi va ucide socrul, drept răzbunare pentru moartea fraţilor săi, 


muncii, era forțată să admită că edificiul constituia un 
soi de lume paralelă și odihnitoare. O matrice tăiată de 
exterior, impermeabilă, protectoare și învăluitoare. Elsy 
își amintea angoasele ei de odinioară când câte un 
crainic oarecare scuipa prin difuzorul tranzistorului 
obișnuitele știri apocaliptice despre situația mondială și 
despre cererea crescută a adăposturilor antiatomice. Se 
revedea, alergând de la un chioșc la altul, cumpărând 
săptămânale după săptămânale, răsfoindu-le nervoasă în 
căutarea unui oracol de pace pe care nimeni, din păcate, 
nu i-l putea oferi. Gloata îi trezea oroarea, rumoarea 
urbană nu-i mai apărea decât ca o sursă de ameninţare. 
„Toţi oamenii ăștia! începea ea atunci să-și spună, sunt 
prea numeroși! Sunt prea numeroși!” 

I se întâmpla să viseze că, trezindu-se într-o bună 
dimineaţă, avea să se  pomenească singura 
supraviețuitoare a unui oraș decimat de o misterioasă 
epidemie... 

Astfel, muzeul, cu coridoarele sale goale, cu locurile 
pustii, concretiza vechile fantasme ale necropolei. 
Totuși, la sfârșitul celui de-al doilea an, începu să se 
simtă o oarecare delăsare. Dar poate că era obosită. 
Slăbise mult în ultima vreme și, noaptea, coșmaruri 
diforme și respingătoare se iveau s-o smulgă din somn, 
reducându-i uneori timpul de odihnă la jumătate, dacă 
nu chiar la un sfert. Incălţările dădeau semne de 
oboseală și vedea apropiindu-se momentul când avea să 
trebuiască să-și continue drumul desculţă. Atunci, 
deodată, la cotitura unei săli, găsi primele haine. A! 
Puţine, pentru început: o vestă de uniformă aruncată de- 
a latul treptelor unei scări, o pereche de ghete înalte 
abandonate în vârful unei vitrine... Apoi alte veste, 
pantaloni, întregi costume de funcţionari pe care 
proprietarii lor le lăsaseră acolo, indiferent unde, pentru 
a porni goi spre cine știe ce destinaţie misterioasă. 


împlinind oracolul. Pentru crimele săvârşite, danaidele au fost 
condamnate să umple veşnic, în Hades, un butoi fără fund. 


Perplexă, naviga în derivă de la o insuliţă de materiale 
la alta, stăpânindu-și chemarea care i se ridica în gât. 
Ca să pună capac la toate, dădu peste o grămadă de 
cartele magnetice de aprovizionare ce acopereau, ca un 
covor foșnitor și colorat, parchetul unei săli consacrate 
unei expoziții de epave cu trei catarge. Aplecându-se, 
putu constata că toate dreptunghiurile de plastic 
fuseseră rupte în două, intenţionat... Puțin mai departe 
găsi, pe un perete, un incredibil număr de impacturi ale 
unor explozii, ca și cum zidăria ar fi fost ciuruită cu 
rafale de pușcă-mitralieră și, apropiindu-se și mai mult, 
descoperi îngrămădirea înnegrită de ghizi electronici 
care fuseseră zdrobiţi anume de perete, provocându-li- 
se în același timp autodistrugerea. Luase naștere astfel 
un veritabil cimitir de carcase carbonizate, torsionate, 
inutilizabile. Cu cât avansa mai mult, cu atât îi creștea 
senzaţia că parcurge cercurile succesive ale unui ciudat 
itinerar inițiatic, alcătuit din abandonuri, la prima 
vedere, demenţiale. Astfel, cartelele de aprovizionare 
rupte în bucăţi implicau respingerea definitivă a hranei; 
ghizii sparţi: refuzul de a reveni. Și, un scurt moment, se 
întrebă dacă nu cumva asista la ceremonialul unei 
monstruoase sinucideri colective. 

In același moment, pătrunse în zona de umbră. Dacă ar 
fi citit placa explicativă fixată la intrarea în hol, ar fi 
știut că pusese piciorul într-o tentativă de reconstituire 
a obscurităţii hiperspaţiului... 

Dar nu citise placa, așa că avu certitudinea că a căzut în 
hăul neantului. Era o negreală fără egal, despre care 
ezitai să spui dacă era „insondabilă” sau, dimpotrivă, 
compactă și solidă, unde nu mai ajungeai să stabilești 
dacă pluteai în derivă prin spaţiul infinit al unui cer în 
perpetuă expansiune, sau dacă dimpotrivă te aflai 
încastrat în inima unui zid ciclopic, ca insectele prinse în 
enorme blocuri de rășină transparentă, care se pot 
vedea pe etajerele muzeelor de istorie naturală. 

Bătu din braţe, nemaiștiind dacă trebuia să umble sau 


să zboare. Un val de ameţeală o răsturnă și se rostogoli 
înainte... Într-o fracțiune de secundă, crezu că avea să 
cadă astfel zile de-a rândul, așa că fu surprinsă să 
izbească solul încă înainte de-a fi putut formula cu 
adevărat acest gând. Gura ei întâlni o altă gură, o 
pereche de buze fremătară peste dinţii săi, formând 
cuvintele unui mesaj: 

„Suntem marele tot, spunea vocea, vino să-ţi iei locul în 
sânul arhitecturii supreme. Vino...” 

Panica o azvârli înapoi și se pomeni în plină lumină, în 
sala galioanelor mucegăite, cu ochii răniţi de strălucirea 
neoanelor. Observă că tremura din cap până-n picioare, 
pradă unui veritabil șoc nervos și trebui să se strângă 
ghem pentru a încerca să scape de acea irepresibilă” 
senzaţie de frig care o cuprindea, pentru a încerca să 
rețină căldura vitală care părea să-i scape din trup prin 
toți porii. În cele din urmă, reuși să se târască până la 
cabina-duș din imediata apropiere și să se arunce sub 
jetul fierbinte, fixat la temperatura cea mai ridicată. O 
jumătate de oră mai târziu, cu pielea înroșită și 
dureroasă, își veni în fire. Se debarasă de carcasa 
cumplit de grea a uniformei îmbibate cu apă și, păstrând 
pe trup numai brăţara-spion și ghidul electronic care i 
se balansa între sâni, intră pentru a doua oară în zona 
de umbră. Sub degetele ei, pereţii se simțeau acoperiţi 
de spongiozităţi dezgustătoare, prăfoase, crăpând la cel 
mai mic contact. Ciuperci, probabil născute din 
umiditatea și aburii acelor respiraţii cărora le percepea 
fluxul și refluxul, puternice, cadenţate și totuși atât de 
apropiate de somn, de pierderea cunoștinței. Se aplecă, 
întinzând orbește palmele, întâlni un șold, sexul unui 
bărbat culcat pe spate. Mâinile  necunoscutului, 
aruncate deasupra capului (pentru ca astfel dispuse 
braţele și picioarele sale să formeze imaginea unui mare 
X culcat) se strângeau împrejurul gleznelor a două femei 
ce cuprindeau ambele în fiecare mână articulațiile unui 


55 Care nu poate fi reprimat. 


alt om culcat, care la rândul lui... 

Elsy simţi ameţeala revenindu-i. Era un covor de bărbaţi 
și femei înlănțuiţi, crucificaţi reciproc la infinit, toţi 
culcaţi pe spate, goi și nemișcaţi. Se ridică și porni 
înainte, fascinată, încălecând trupurile unul după altul, 
cu incredibila senzaţie de a se deplasa pe o tablă de șah 
vie. Uneori se apleca, pipăind câte o burtă în noapte, 
atingând câte o gură care deodată se anima rostind 
cuvinte mereu asemănătoare... 

— Vino cu noi. Suntem sfârșitul rătăcirii. Sfârșitul 
diferenţelor, sfârșitul individului. Începutul TOTULUI... 
Elsy înainta, atingând în treacăt oamenii, bărbaţi sau 
femei, sudaţi prin legătura degetelor într-un bloc liniștit. 
Deodată, deveni conștientă de cumplita solitudine în 
care se găsea azvârlită, singura fiinţă sortită rătăcirii în 
această lume a unităţii. Era acolo, neatașată, în derivă. 
Și întreaga ei viaţă îi apăru deodată sub semnul rătăcirii 
și al deșertăciunii... 

— Eşti o corabie-fantomă, murmură o gură, foarte 
aproape de ea. 

— Noi vom fi parâmele tale, șopti o fată pe care nu 
putea s-o vadă... 

— Caută și găsește-ţi locul în marele tot, adie un cor 
invizibil. 

Cuprinsă de panică, o luă la fugă, călcându-i în picioare 
pe cei ce încă se mai încăpăţânau să vrea s-o domine, 
dându-și seama de fragilitatea poziţiei verticale. Galopa, 
se împiedica. Se prăbușea, se rostogolea, fugind de voci 
și de fascinația pe care o isca într-însa acea incredibilă 
comunitate de ființe imobile, prizoniere unele altora. 
Când, în sfârșit, se lăsă să cadă pe jos, epuizată, șiroind 
de sudoare, cu inima bătând să-i spargă pieptul, își dădu 
seama că nu mai știa unde era intrarea. Se pierduse. 

— Așa a început totul, șopti o femeie, căreia îi simţea 
buzele mișcându-se pe coapsa ei goală, cei dintâi s-au 
rătăcit în sală involuntar, iar întunericul nu le-a permis 
să regăsească ieșirea, așa că, după ce s-au ciocnit din 


întâmplare, s-au hotărât să nu se mai despartă și să se 
ţină de mâini zile în șir. lar, după ce au căutat zadarnic 
ieșirea mai mulţi ani de-a rândul, au înţeles inutilitatea 
unei asemenea încercări, s-au culcat, în așteptare, și s-a 
format primul ochi al plasei. Ceilalţi au venit pe urmă, 
încet. De bună voie. Căci nu există nicio altă soluţie. 
Elsy se ridică, fugind de voce, zdrobită de oboseală și 
foame. Se gândi la cartela magnetică din buzunarul 
uniformei, undeva de cealaltă parte a acelui cub de 
noapte, atât de deasă, încât lumina din sala galioanelor 
nu mai ajungea până la ea. Minute fără număr scrută 
neantul, fără a percepe nici cea mai mică formă, s-ar fi 
putut îndoi că mai avea ochi și nu putu rezista nevoii de 
a-și atinge pleoapele pentru a se convinge. Foamea îi 
brăzda burta cu junghiuri dureroase, se întrebă cum 
făceau ființele culcate pe jos ca să nu moară de inaniţie, 
dar nu reuși să găsească un răspuns satisfăcător. In cele 
din urmă, și prin cel mai mare hazard cu putinţă, se 
pomeni în plină lumină, printre masele roase ale 
armadei-fantomă. Revenise, ca prin minune, la punctul 
de plecare. Primul ei reflex fu acela de a alerga să-și 
recupereze cartela de celuloid, din buzunarul de la piept 
al uniformei, acum uscate, și s-o introducă febrilă în 
fanta aparatului distribuitor. 

Curios, după a doua înghiţitură, pofta de mâncare îi 
pieri și glasul necunoscut reveni să-i intoneze în 
memorie câteva cuvinte pe care se sili imediat să le 
alunge: „Nu există nicio altă soluţie.” 

Noaptea trecu fără ca Elsy să fi putut închide, o 
secundă, ochii. Dreptunghiul de întuneric decupat în 
perete de către ușa de acces o hipnotiza. Așadar, un 
univers fetal se putuse instala în sânul unui alt univers 
fetal, iar muzeul se revela asemănător unei păpuși 
rusești cu interioare multiple. Elsy era conștientă că i-ar 
fi fost ușor să pornească neîntârziat la drum, să evite 
sala fatidică mergând la dreapta sau la stânga, în voia 
hazardului coridoarelor, să uite acel centru blestemat, 


acel maelstrom”? care părea să-i atragă invincibil pe 
funcționarii rătăcitori prin edificiu. Poate ar fi trebuit 
totodată să astupe deschizătura căscată, spre a evita ca 
puţul uitării să mai facă și alte victime? Pentru aceasta, 
ar fi fost de ajuns să deplaseze o vitrină sau o tapiţerie, 
servindu-se de ea spre a masca pragul capcanei. Dar 
știa deja că n-avea să facă nimic de acest fel... 

Spre dimineaţă, epuizată de șocurile nervoase pe care le 
suferise, căzu pradă unui somn bântuit de coșmaruri, 
din care se trezi sufocată. De-acum, hotărârea ei era 
luată. Desprinse ghidul electronic care i se bălăngănea 
între sâni și-l aruncă din răsputeri spre peretele ciuruit 
de lovituri. Aparatul ricoșă într-un nor de scântei, iar 
Elsy îl văzu explodând, cu o secundă, înainte de a atinge 
podeaua. Prin jurul ei șuierară șuruburi, umplând de 
stele geamurile din apropiere. Pentru a termina, apucă 
în ambele mâini cartela magnetică și o îndoi până când 
se rupse ca o dischetă supusă unei torsiuni brutale. 
„Sunt complet nebună”, își spuse ea, contemplând 
bucăţile de plastic rupt ale căror așchii îi zgâriaseră 
degetele. Începu să-și sugă sângele ce îmbrobona 
tăieturile, gândindu-se că probabil aceasta era ultima 
masă pe care o mai lua, după care făcu un salt în 
întuneric, spre marele tot... Încă o dată, alerga sărind 
peste trupuri. Voia să se piardă. Cu adevărat. Total... Cu 
sufletul la gură, se lăsă să cadă urlând ca și cum ar fi 
trebuit să se facă auzită până la capătul universului: 

— Am venit! Arătaţi-mi locul! 

Trebui să-și repete chemarea în mai multe rânduri, 
pentru ca, în sfârșit, un glas îndepărtat să se înalțe în 
noapte: 

În cele trei zile care urmară, acest simplu cuvânt, strigat 
la intervale regulate, fu pentru ea ca un far pentru o 
corabie rătăcită. Avansa, cu spiritul crispat asupra 


56 Vârtej. 


glasului uniform, monocord”, care-și lansa apelul ca pe 
un semnal: 

— Aici... 

Inainta, cu picioarele frânte, bolnavă de oboseală, 
căutând să-și dea seama dacă ţipătul devenea mai clar 
sau se estompa, dacă mergea în direcţia bună sau dacă 
se rătăcea. Avansa... 

În sfârșit, în momentul când se aștepta cel mai puţin, o 
palmă i se depuse pe genunchi, oprind-o scurt din mers. 
— Aici, spuse ultima oară invizibilul. 

Elsy se prăbuși. În dreapta și-n stânga, două mâini 
băteau aerul în căutarea ei, desfăcându-și și închizându- 
și degetele ca niște plante carnivore. Le simţi 
parcurgându-i coapsele, abdomenul. 

— E tânără, spuse cineva, în stânga. 

— Să-și ia locul! răspunse altcineva, la dreapta. 
Intinzând braţele înainte, Elsy întâlni masa îngheţată a 
unui trup înţepenit în moarte și nu se putu împiedica să 
nu scoată un țipăt. 

— E Esther, murmură o gură foarte aproape de ea, a 
murit, îngroap-o și ia-i locul... 

Fără a mai sta pe gânduri, începu să scurme cu unghiile 
pământul afânat care-i amintea, prin consistenţa sa 
moale și sfărâmicioasă, de straturile ciupercăriilor. Nu-i 
fu greu deloc să scobească, sub dalele reci și ridate, o 
cavitate adâncă, unde cadavrul sfârși prin a se scufunda, 
dispărând. Apoi, odată groapa astupată, se ridică pentru 
a bătători locul sub picioare, cum văzuse cândva la 
cinematograf sau la televizor... Și se culcă, pe acel strat 
de humus și mucegai, gustând contactul aspru și 
puternic al degetelor cu bătături care se închideau peste 
gleznele ei ca niște cătușe de fier. Azvârlindu-și mâinile 
deasupra capului, în căutarea celorlalte picioare și le 
imobiliză la rândul ei. Se culcă, se crucifică, se răstigni 
în tenebrele marelui tot. Și deodată i se păru că toată 
viața ei nu constase decât în așteptarea acestui unic 


57 Care se caracterizează prin lipsă de variaţie; monoton. 


moment. 

Nu mai avea vârstă, nici nume. Nici măcar nu mai știa 
unde se găsea. Lumea înconjura muzeul, iar muzeul 
însuși i se părea atât de îndepărtat, încât și una și alta 
își pierdeau orice credibilitate, ajungea să se îndoiască 
de existenţa lor reală. Inchise ochii. Nu mai era nevoie 
să meargă, să contabilizeze orele și kilometrii. 
Descoperise un ou în centrul oului, o cochilie mai 
groasă, mai solidă decât prima și se instala în ea cu o 
bucurie senzuală, cu o expandare corporală depășind tot 
ceea ce-i putuse dărui sexul în ultimii ani. 

Când redeschise pleoapele, fu conștientă că pierduse 
noţiunea timpului. N-ar fi fost capabilă să precizeze de 
câte zile se găsea astfel, culcată undeva în centrul plasei 
umane, ofertă adusă nopții. 

— Dar nu mi-e foame... se pomeni ea constatând cu 
jumătate de glas. 

Era adevărat, stomacul n-o asalta cu niciun ghiorăit și 
totuși era sigură că nu mai ingerase nimic de câteva 
săptămâni. Degetele strânse pe gleznele ce-i încadrau 
capul nu dădeau niciun semn de oboseală. 

— Din cauza ciupercilor, murmură o voce răgușită, 
undeva mai sus de ea, ciupercile care căptușesc pereţii 
și tavanul, sporii lor cad peste noi ca o ploaie continuă. 
O ploaie de proteine vegetale revitalizante. Ne 
rehidratează pielea, ne alimentează carnea și mușchii 
prin simplă penetratie epidermică. E ca și cum, pentru a 
mânca, ar ajunge să destupăm un tub cu cremă nutritivă 
și să ne masăm pe trup cu conţinutul... 

— Dar atunci suntem plante! nu se putu ea abtine să nu 
strige. 

În întuneric răsunară „șt!”-uri agasate și, preţ de-o 
secundă, avu senzaţia că se afla într-o sală de cinema 
sau de concert. De astă dată, nimeni nu-i mai răspunse 
la întrebări și trebui de-acum să se mulţumească doar 
cu propriile ei observații pentru a-și satisface 
curiozitatea. Interlocutoarea sa nu minţise. Foarte 


rapid, cu sensibilitatea epidermică stimulată de către 
tenebre, începu să discearnă contactul susţinut și 
practic impalpabil al sporilor pe piele. Era ca o aversă 
care, precipitându-i circulaţia sângelui prin vene, făcea 
să i se nască în trup o ușoară febră. Își imagină 
răsturnările economice pe care le-ar fi antrenat o 
asemenea ploaie hrănitoare în „exterior”, îndreptând 
popoarele spre naturism, condamnându-le la obezitate 
în cazul unor precipitaţii prea frecvente. Vedea femeile 
adăpostindu-se sub bolta „umbrelelor de regim”, în 
impermeabilele „de slăbit”. Vedea restaurantele 
închizându-și porţile din cauza lipsei de apetit, 
industriile alimentare falimentând, pudicii murind de 
foame. Auzea rugăciunile recitate: „... ploaia noastră cea 
de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, buletinul 
meteorologic anunțând „hrană copioasă în Est și în 
Bazinul Parizian. Regim în Sud și foamete în Corsica”. 
Atunci, ascunsă în întuneric, se lăsa în voia unor mari 
hohote  silenţioase de râs, ale căror trepidaţii, 
scurgându-se din mână în mână, se transmiteau curând 
tuturor celor din jur. 

„Gura mea nu mai servește la nimic, cânta ea în minte, 
nici limba, cu atât mai puţin dinţii, esofagul sau 
stomacul!” 

Burta ei nu mai conţinea decât vreo câţiva metri de 
intestine pe cât de goale, pe-atât de inutile, menite de- 
acum încolo contractării progresive. Hrănită din 
„exterior”, se găsea în prezent eliberată de orice funcţie 
excretivă, iar vezica și intestinele nu-și mai exersau 
obișnuita tiranie asupra sfincterelor, astfel că uneori 
ajungea să se îndoiască dacă mai avea sex sau anus. 
„Sunt dezumanizată, își murmura ea atunci, imaterială.” 
Ceea ce era întrutotul fals, de vreme ce trupul ei, dacă 
ignora acum problema deșeurilor, în realitate nu făcuse 
decât să trocheze un sistem de alimentaţie contra altuia. 
Cu timpul, înțelese că sporii păreau să-și asocieze 
capacităţilor nutritive anumite virtuţi dificil de calificat 


altfel decât halucinogene și-și lăsă spiritul să se 
rostogolească în voia mării de imagini ce-i inundau 
creierul, plutea în derivă printre  îmbobocirile 
geometrice, aberaţiile spațiale sau temporale. Curgea... 
Curgea. 

Elsy era întinsă pe spate din timpuri imemoriale, iar 
mâinile care-i strângeau pulpele de luni întregi, degetele 
care-i strângeau gleznele de ani de zile poate aveau să-i 
transmită forţa lor. „Sunt o stea de mare”, își spuse ea 
confuz și mișcă șoldurile de la dreapta la stânga, 
scobind pământul, în dispreţ faţă de pietrele de cremene 
cărora le simţea colții ascuţiţi tăind-o prin calozităţile 
ce-i acopereau spatele și zona lombară. „Sunt o stea de 
mare.” 


Georges ar fi vrut să poarte ochelari de cal. Două 
plăcuţe de piele sau metal, harnașate de ambele părţi 
ale obrajilor, limitându-i câmpul vizual până la un drum 
îngust, încăpător doar pentru picioarele lui. De fiecare 
dată când pornea pe scara monumentală a muzeului, i- 
ar fi plăcut să-și amputeze din văz orice perspectivă, 
orice evadare, să-l poată reduce la acest itinerar strâmt 
care-l conducea din parcare până în holul de la intrare, 
cu ochii aţintiţi spre pielea prost cremuită a pantofilor. 
Clădirea îi trezea o greață greu de definit, vecină cu 
agorafobia. O beţie nesănătoasă, mai curând o ameţeală, 
născută din alinierea paralelă a treptelor, din albeaţa lor 
orbitoare sub razele soarelui. Uneori, avea impresia că 
scara, asemenea unui acordeon imaculat, avea să se 
deformeze sub pașii lui, umflându-se, rostogolindu-se, 
extinzându-se într-o  cacofonie monstruoasă auzită 
numai de el, care urma să-l arunce acolo, în plin mijloc 
al trotuarului, după ce treptele înmuiate brusc îi vor fi 
târât trupul ca pe al unui înecat azvârlit de valuri. 

Incă o dată trecu limita ușilor înalte, cu geamuri 
antiglonț, pentru a-și semăna ecourile pașilor la 
întâmplare, prin sălile goale. Își ţinea sub braţ uniforma 
de vizitator, mereu aceeași, împreună cu bocceaua kaki 
a sacului de dormit înfășurat în grabă, cele două 
cartoane de bere brună puternic alcoolizată, cele... 

Ca de fiecare dată, fresca mesopotamiană îl opri în 
pragul labirintului. „Hamenotheb pleacă spre Ninive...” 
Era ca o parolă căreia n-avea să-i străpungă niciodată 


secretul, invocarea peșterii lui Ali-Baba, obolul necesar 
pentru a trece fluviul morţilor. Și, de ce nu? Un test 
inițiatic... „Hamenotheb pleacă spre Ninive...” 

Intr-o zi, Georges avea să sfârșească prin a găsi calul 
pierdut, undeva între cutele unei stofe, într-o buclă de 
păr, în pavilionul unei urechi, în forma unei aluniţe, în... 
Da, într-o zi... 

Așteptând, revenea punctual ca un candidat la 
sinucidere care, în fiecare săptămână, înaintează până 
pe buza falezei de unde nu se decide niciodată să sară, 
ca pentru a se obișnui cu acest gest; a-și mecaniza pașii 
în scopul ca acea ultimă mișcare să devină un soi de 
reflex complet desprins de conștiință. Un automatism. 
Uneori, îi plăcea să-și imagineze că, într-o noapte, 
devenit dintr-o dată somnambul, părăsea coconul 
sacului de dormit pentru a porni să rătăcească la 
întâmplare prin culoare, săli și scări, îndepărtându-se 
tot mai mult de ieșire. PIERZÂNDU-SE definitiv, total... 
Dimineaţa, la deșteptare, își dădea seama, cu spaimă și 
bucurie, că marșul său inconștient îl făcuse să 
depășească limita teritoriilor familiare, azvârlindu-l, 
îmbrăcat numai într-o pijama de flanelă albastră, într-un 
labirint prodigios. Da, în realitate, ar fi fost o soluţie 
ideală; din nenorocire, nu suferise niciodată de 
somnambulism. 

Totuși îi plăcea să hoinărească „pe buza prăpastiei”, s-o 
contemple, stând în picioare pe pragul ultimei săli 
cunoscute, perspectiva care se deschidea în faţa lui, ca 
un turist care îndrăznește prudent să-și bage nasul în 
gura unei caverne deschizând accesul spre o 
monstruoasă înșiruire de bulgări de stâncă, plini de ţepi 
calcaroși sau ca pasagerul care nu cutează să privească 
pe deasupra copastiei vasului cu care călătorește, 
îngrozit de simpla idee de a întrezări, în apă limpede, 
umbra abisurilor marine gata să-l înghită. Şi se 
crampona de tocul ușii, cu toate cele zece degete, cu 
toate unghiile, ca și cum un val spumegând s-ar fi 


rostogolit din fundul culoarului să-l înhaţe, să-l tragă 
după el fără milă, tot mai departe, înainte de a-l 
abandona, de a-l arunca pe limanul unei mochete, într-o 
insulă de vitrine necunoscute ridicate ca niște stânci. In 
alte momente, se lăsa în voia unor jocuri mult mai 
perverse, cărora nici chiar el nu le întrezărea adevărata 
semnificaţie. 

Nu fusese necesar un prea mare efort ca să ia tiparul 
cheii care deschidea vitrinele și să și-o facă în oraș la un 
artizan oarecare; în anumite seri, când singurătatea îl 
scălda în mareea sa de melancolie, scotea din buzunar 
dublura de metal cafeniu și, cu infinită prudenţă, 
descuia câte o broască. 

Era o senzaţie îmbătătoare, o gură de exaltare și rușine, 
un tremur de frică și veselie. În acel moment, avea 
certitudinea de a simţi, succesiv și în ordine, toate 
emoţiile unui violator de morminte, ale unui necrofil. 
Făcea să pivoteze încet panoul de sticlă groasă, întindea 
mâna, pândind urletul sirenelor de alarmă, care fără- 
ndoială n-aveau să întârzie și ţinându-și respiraţia, un 
strop de salivă i se prelingea pe bărbie, i se părea că 
percepe  foșnetul aerului, răsuflarea trosnindă a 
lemnului, șocul fiecărui grăunte de praf strivindu-se pe 
geamul deschis... Și apoi... Și apoi nimic. Muzeul nu era 
prevăzut cu niciun sistem de detecție, totul se întâmpla 
ca și cum s-ar fi dorit să i se păstreze fragilitatea, 
vulnerabilitatea... 

Georges punea atunci degetele pe uniforma din hârtie 
de mătase, pe o ţinută de camuflaj căreia nu-i lipsea 
niciunul dintre nasturii de carton. Cu o extremă 
lentoare, îmbrăca vestonul și pantalonii de uniformă, își 
lega șireturile bocancilor de fetru albastru și mergea 
până la tanc, conștient și fericit de-a oferi imaginea unui 
combatant irațional, soldat al unei armate menite să 
cadă sub rafalele unei mitraliere din puf de lebădă, să se 
prăbușească gazată cu efluvii de levănţică... In alte 
momente, încălța papucii de beton, își punea pe cap un 


melon de ciment și-și strecura braţele în deschizăturile 
unei redingote de cărămidă roșie. Parcurgea apoi sala în 
lung și-n lat, rănindu-și gleznele, subsuorile și fruntea în 
această armură dementă. De ce proceda astfel? Ca un 
anchetator nebun care-și face o datorie din a pune pe el 
hainele victimei pentru a găsi soluţia misterului?... 

De altfel, nu progresa nici cu un deget. La cafenea, la 
birou, la restaurant, nu se putea împiedica să lanseze 
discuţii-sondă: „Nu mergeţi niciodată să vizitaţi muzeul? 
Se pare că sunt acolo lucruri foarte drăguţe...” 

De fiecare dată era privit ca și cum ar fi proferat o 
absurditate. Răspunsurile nu variau practic niciodată și 
cele două motive invocate se puteau rezuma astfel: 
„N-aș înţelege nimic...” 

„Mi-e teamă să nu mă pierd...” 

În anumite perioade, îl străbăteau nemiloase fulgere de 
luciditate, aruncând asupra peisajului nevrozelor lui o 
lumină fără concesii. 

Nu, n-avea s-o reîntâlnească niciodată pe Elsy. Era un 
ritual puţin cam tulbure, un scop artificial creat care-i 
mobila vidul existenţei și, într-o anumită măsură, ar fi 
trebuit să-i fie recunoscător tinerei femei pentru că îi 
oferise astfel o rațiune de a supravieţui. In prezent, avea 
propriul său muzeu, la fel cum alţii nutresc un viciu 
ascuns sau un hobby oarecare... 

Când avea să fie bătrân, foarte bătrân, urma să 
închirieze o magherniță chiar în faţa treptelor care 
duceau în clădire. În fiecare dimineaţă avea să-și tragă 
un scaun în pragul ușii și să fixeze scara, până seara, 
așteptând ziua când Elsy va ieși, în sfârșit, din marele 
hol cu geamuri. Bătrână, frântă, cu părul alb și rărit. 
Poate avea s-o lase să treacă fără a o recunoaște măcar? 
Poate avea să pornească pe stradă șchiopătând, fără a-i 
acorda nicio singură privire acestui moșneag așezat, în 
care nu mai reușea să identifice omul pe care-l 
abandonase cu patruzeci de ani în urmă? 

Trebuia să prevadă această eventualitate, să-și bată în 


cuie deasupra capului un panou cu numele articulat 
complet, cu... 

Da, acum era sigur că mai era foarte multă vreme până 
să iasă. De când îl culeseseră sticleţii la intrarea 
biroului, cu un aer rece și chipuri ferme. Doi indivizi, la 
vreo patruzeci de ani, cu părul gras și costume 
mototolite mirosind a tutun. 

— E soţia dumneavoastră? aruncase cel mai înalt, 
arătându-i o fotografie a lui Elsy în compania unei alte 
femei, mai vârstnică și cumplit de slabă. 

— Da... 

Restul nici măcar nu-l surprinsese. Elsy era căutată de 
luni de zile pentru omor calificat. Niște puști care săpau 
în nisip, undeva pe coasta Saint-Hool, sfârșiseră prin a 
descoperi cadavrul lui Nellie Willoc, o artistă cunoscută 
la care locuise ea într-o perioadă. Nu mai încăpea nicio 
îndoială, cele două femei se certaseră de moarte. (Se 
bănuia chiar o istorie de relaţii contra naturii.) Georges 
îi trimisese pe cei doi agenţi federali la singura instanţă 
capabilă s-o scoată pe Elsy din muzeu: Ministerul 
Culturii. Totuși tentativa nu dusese la nimic, ghidul 
electronic al tinerei femei nerăspunzând solicitărilor 
tehnicienilor. 

— În orice caz, dacă nu vrea să mai revină, conchisese 
funcţionarul, singurul mijloc ar fi să trimitem pe cineva 
în căutarea ei, vă oferiţi voluntar? 

Cei doi copoi dăduseră îndărăt, ca și cum li s-ar fi 
aruncat apă clocotită în faţă. Plecaseră, lăsând mandatul 
de arestare în mâinile lui Georges. 

— Dacă apare la suprafaţă, anunţaţi-ne, mârâiseră ei 
înainte de a face cale-ntoarsă, nu vă faceţi complice prin 
tăinuirea infractorului. În orice caz, jurisdicţia statului 
unde s-a comis crima nu admite nicio prescriere, 
indiferent dacă iese mâine sau peste treizeci de ani, tot 
aia e! E bună de scaunul electric... 

Georges o găsea o ironie agreabilă: așadar, dacă apărea 
coborând scara de marmură albă în direcţia străzii, Elsy 


n-ar fi făcut decât să schimbe o condamnare pe viaţă cu 
una la moarte! 

De atunci, păstra ordinul de încarcerare în buzunarul 
hainei, ca pe un talisman. Știa bine că acea nouă piesă 
la dosar ar fi trebuit, în mod firesc, să-l împingă să se 
alăture tinerei femei, din moment ce de-acum nu mai 
exista pentru ea viață posibilă în afara clădirii. Actul de 
întemniţare lua deodată aspectul unei foi de îmbarcare. 
Avea biletul, ce mai aștepta ca să plece? Nu-l reţinea 
nimic... Nicio rudă, niciun prieten... Nimic. Atunci? 
Noaptea, în așternuturile încâlcite, i se întâmpla adesea 
să se întrebe dacă, de fapt, muzeul nu era mai important 
decât conţinutul. „Un cufăr de platină conţinând un 
bolovan...” Unde citise această expresie? Nu reușea să- 
și amintească și totuși nicio alta nu-i exprima mai bine 
sentimentele. Oare edificiul trebuia privit dintr-un unghi 
categoric non-pragmatic? Trebuia să vadă în el o 
necropolă, mormântul gigantic al vreunui uriaș îngropat 
după ritul vechilor egipteni, alături de toate colecţiile 
sale? 

Sau un monument funerar? Un monument a cărui sală 
cu comori a fost protejată printr-un întreg labirint de 
coridoare destinate rătăcirii jefuitorilor, printr-unul 
dintre acele dedaluris ale morţii de care abundă 
pântecul piramidelor? Ce mumie prodigioasă și malefică 
dormea astfel, pierdută undeva în inima construcţiei, 
înconjurată de bunurile ei cele mai scumpe, apărată de 
orice violare cu ajutorul unei reţele de capcane subtile 
unde funcționarii Ministerului Culturii veneau 
întotdeauna să se piardă fără greș? 

Dar poate trebuia să meargă și mai departe? Mult mai 
departe, să  îndrăznească să pronunţe numele 
labirinturilor sacre ale mitologiei păgâne, să se întrebe 
ce fiară demonică își aștepta, dincolo de traseul 
coridoarelor, tributul în carne umană, hrănindu-se cu 
cei ce întocmeau inventarul, sacrificați cu deliberare de 


58 Labirint. 


către orașul terifiat de singura idee că monstrului i-ar 
putea veni într-o zi ideea de a ieși din bârlog pentru a-și 
lua obolul din rândurile populaţiei? 

De ce nu? 

Cineva cunoștea răspunsul. Cineva știa secretul: un om 
din umbra unui birou directorial, un prefect, un 
ministru, dar niciun vânt de adevăr, niciun fragment de 
explicaţie nu răzbătea de după buzele sale pecetluite, 
iar Georges avea să fie condamnat pentru totdeauna că 
caute numai prin mijloacele lui o lămurire definitivă. 
Trebuia să caute prin bibliotecile universitare, prin 
infernul prăfuit al vechilor cărţi de referinţă, prin jungla 
tezelor nebunești și neterminate din cauza internării 
autorilor, prin cimitirul memoriilor lovite de interdicţie, 
de  excomunicare sau de erezie... Să găsească 
terfeloagele care dizertau fără nicio rușine asupra 
tratatelor vrăjitorești ale magilor tibetani, figurile 
ezoterice ale itinerarelor sacre de unde se poate ieși 
nebun sau înțelept pentru că ţi s-a descris adesea fără 
să-ți dai seama una dintre hieroglifele fundamentale ale 
spiritului omenesc. Astfel își petrecea majoritatea serilor 
eșafodând ipoteze din ce în ce mai delirante, sărind de 
la o construcţie logică la alta fără să-i pese de cea mai 
mică articulaţie dialectică“, etalându-și demonstrațiile 
cu mari lovituri de a priori60... 

În mai multe rânduri avusese un vis ale cărui peripeții îl 
înspăimântau: ca de obicei, stătea așezat cu genunchii 
depărtaţi în faţa frescei mesopotamiene, în mijlocul 
cutiilor de bere goale și al resturilor de tartine cu ton și 
roșii. Deodată, intră un copil. E un puști oarecare, un 
școlar cu siguranţă, în uniformă gri, ducând un ghiozdan 
ponosit... Se oprește lângă Georges, mijește ochii câteva 
zeci de secunde pentru a examina pictura murală, apoi 


59 Teorie generală și metodă filozofică constând în analiza și 
depășirea argumentelor contradictorii în scopul descoperirii 
adevărului. 

60 Înaintea oricărei experienţe, înainte de fapte, în mod aprioric. 


izbucnește în râs... „Aici!”, ţipa el, arătând cu degetul 
calul lui Hamenotheb. 

Georges se trezea de fiecare dată urlând de groază. Era 
un vis, nimic mai mult decât un vis, desigur, dar îi putea 
oare neglija latura premonitorie? Cât de infimă o fi fost? 
Privirea unui copil și încă a unui copil mic, neiniţiat în 
logica și mecanismele raționale ale lumii adulţilor, avea 
să reușească să străpungă secretul ghicitorii în răstimp 
de câteva secunde? Dacă așa era, atunci lui Georges, 
nu-i mai rămânea decât să-și tragă un glont în ţeastă sau 
să-și scoată ochii, pentru a se afunda în dedalul 
muzeului urlând ca un animal! 

De-atunci, ţinea permanent în buzunarul vestonului 
câteva imagini Polaroid ale basoreliefului, pe care el 
însuși le făcuse cu ajutorul unui aparat de fotografiat. 
Când i se întâmpla să întâlnească vreun băieţel, într-un 
scuar sau staţie de autobuz, îi strecura în mână unul 
dintre pătratele de hârtie glasată și-l invita, sub 
pretextul unui joc, să găsească el calul pierdut. Până 
când puștiul îi înapoia clișeul cu o expresie dezgustată, 
cunoștea secunde de angoasă indescriptibilă. Intr-o zi, 
era sigur, avea să audă exclamaţia fatidică: „Aici!” și n- 
avea să mai poată amâna. Va trebui să plece, să 
avanseze, să meargă spre necunoscut... 

Totul depindea de acel unic simbol... Hamenotheb 
pleacă spre Ninive... spre Ninive spre... 


Serge 
Brussolo 
Vizită cu ghid 


Visite guidee 


Durerea îi țâșni din vârful degetului, sfâșiind voalul de 
somnolenţă care-l învăluia. Georges făcu un salt înapoi, 
iar capul i se ciocni dureros de peretele din cărămidă 
roșie al meterezului unde aţipise. Preţ de-o secundă, își 
văzu mâna dreaptă inundată de sânge și curioasa 
insectă cu carapace de chitină care se îndepărta de-a- 
ndărătelea, ducând între cleștii hipertrofiaţi unghia pe 
care o smulsese din arătătorul omului adormit. Georges 
detesta acele jivine care mișunau prin fisurile turnului, 
dar îl dezgustau atât de mult, încât niciodată nu-și găsea 
curajul de a le strivi. Gângania fugea deja la adăpostul 
unei crăpături în zid, purtându-și trofeul. Georges se 
strâmbă: durerea devenea intensă; un burghiu de foc ale 
cărui efecte se făceau simţite până la cot. Se ridică 
împleticit, ridicând mâna din care curgeau picături mari 
de sânge și traversă încăperea în direcţia dulapului cu 
geam. 

Soarele pătrundea prin ambrazură, împărțind camera 
ortogonală printr-o lungă linie aurie în care dansa 
praful. Georges parcurse rapid din ochi șirul de flacoane 
farmaceutice îngrămădite pe raftul cel mai de sus, 
deasupra rândurilor de instrumente chirurgicale pe care 
lumina cânta cu scânteieri de crom. Găsi ceea ce căuta: 
un compus anestezic și dezinfectant, căruia îi scoase 
dopul cu dinţii și-și stropi degetele, nepăsător la petele 


care-i  înstelau cămaşa. Foarte repede, pulsaţia 
dureroasă scăzu în intensitate, capătul degetului i se 
îngreună și un frison îngheţat îi crispă carnea până la 
biceps. Se simţea mai bine. 

Acţionase prostește, turnul, veritabil horn de cărămidă 
roșie, rectiliniu, lipsit de creneluri și străpuns pe ici pe 
colo de fanta strâmtă a câte unei ambrazuri, era un 
veritabil paradis pentru insectele de tot felul. Forfoteau 
îndeosebi  „rădaștele-chirurg”. În tinerețe, Georges 
văzuse un asemenea coleopter diabolic strecurându-se 
în gura unui om adormit pentru a-i smulge un dinte. 
Oricum, acesta fusese un caz extrem, de cele mai multe 
ori se mulțumeau să atace unghiile persoanelor lipsite 
de cunoștință, folosindu-și mandibulele formidabile ca 
pe niște adevăraţi clești. Nimeni nu cunoștea motivul 
acestor mutilări, iar entomologii se pierdeau în 
speculaţii, agățându-se de ipoteza puţin convingătoare a 
unor cadouri prelevate de mascul în sezonul rutului și 
destinate ofrandelor din parada nupţială. 

Georges tăie rapid un pansament dintr-unul din sulurile 
de bandă adezivă antiseptică. l-ar fi trebuit mănuși, 
dacă nu voia ca situaţia să se repete. Mănuși de piele, 
groase și rezistente. Se gândi, zâmbind, la scena pe care 
Lise n-ar fi întârziat să i-o facă. De câte ori nu-i 
repetase: „Mă-ntreb cum poţi să rămâi toată ziua în 
locul ăla nenorocit! E murdar, pute și nu te poţi așeza 
nicăieri fără să-ţi proptești fesele într-un cuib de 
lighioane!” 

Desigur, nu greșea întrutotul și mulţi oameni din 
minister se gândeau pesemne că instalarea unui 
dispensar într-un loc lipsit de cea mai elementară igienă 
se înscria pe un drum logic foarte ciudat. Georges merse 
spre ambrazură și luă binoclul abandonat pe pervazul de 
cărămizi. Soarele îl înfierbântase și trebui să renunţe la 
ideea de a ridica ocularele la ochi. 

Turnul era singurul loc de unde se putea privi toată 
întinderea rezervației. Un fel de far, de donjon, al cărui 


rost de-a fi părea astăzi întrutotul uitat. 

„Sunt sigură că e un foișor fals”, obișnuia să spună Lise 
când căuta, mai mult sau mai puţin conștient, să 
provoace o ceartă familială. „S-ar zice că e o construcţie 
dintr-acelea folosite odinioară de către naufragiaţi 
pentru a abate din drum avioanele sau vapoarele. În 
orice caz, e un simbol falic sacru, iar insistența ta de a-ţi 
stabili domiciliul acolo, ar putea îndemna anumite 
persoane să facă aluzie la un înlocuitor de penis, nu?” În 
general, nu-i răspundea, neluând în seamă provocarea. 
Era cald, foarte cald, iar tăietura filiformă a ambrazurii 
te ducea cu gândul la deschizătura unui cuptor 
desferecat sau la gura vorace a unui cazan de 
locomotivă, emana aceeași căldură, aceeași lumină 
orbitoare. Îngenunche, ridicând ciorchinele de strugure 
pe care-l lăsase să-i scape printre degete când aţipise. 
Bobiţele întunecate, acum pline de praf, emanau o 
mireasmă îmbătătoare de pulpă descompusă, de fructe 
putrezite. Duse muscatul la obraz, lipindu-și-l de pielea 
țepoasă; boabele aveau o consistență moale, zbârcită. 
Intinse brusc braţul, aruncând fructele spre soare ca un 
lucrător de crematoriu care-și răstoarnă în incineratorul 
spitalului raţia cotidiană de resturi operatorii. Mâna nu 
mai prezenta decât o durere surdă, la intervale regulate, 
ca o radiobaliză bâlbâind un fragil S.O.S.; preferă să și-o 
îndese în fundul buzunarului și se ridică. Ochii, orbiţi de 
violenţa luminii, nu-l mai ajutau să zărească încăperea 
decât ca pe o gaură întunecată. Fu nevoit să pipăie cu 
piciorul pentru a găsi prima treaptă a scării. 

La etajul inferior, se intra într-un univers cadrilat de 
mozaic, în mijlocul mirosului acru și înţepător al 
antisepticelor. Scialiticul mare, pentru moment stins, 
stătea suspendat deasupra mesei de intervenţie, ca un 
ochi mort cu faţetele înceţoșate de praf. Georges 
traversă sala de operaţie fără a apăsa întrerupătorul, și- 
și continuă coborârea. Parterul servea drept garaj și 
sală de așteptare. Inăuntru staţiona un Rolls Silver 


Cloud vechi, ocupând aproape tot spaţiul. Pe capotă și 
portiere, o pensulă stângace trasase cu ajutorul unei 
vopsele proaste, care acum se cojea, cruci roșii mari pe 
fond alb. În același spirit, pe acoperiș fusese prins în 
șuruburi un girofar care arunca fulgere albastre. 
Georges își amintea uneori de medicul pe care venise 
să-l înlocuiască, în urmă cu cinci ani: un bătrân uscat, cu 
cap de pasăre răpitoare, articulat, neîndemânatic și 
care-și petrecea timpul privind picioarele Lisei, pe care 
soarele i le dezvăluia prin transparenţa rochiei scurte 
imprimate. 

— Sunt niște sălbatici, declarase el imediat. Nu vă faceţi 
probleme cu ei! Dar, atenţie: nu-i lăsaţi să vă dea peste 
nas, că v-aţi ars. Trebuie să vă impuneţi, bătrâne! Să vă 
impuneţi! 

Rolls-ul ambulanţă făcea parte din panoplia sa 
demonstrativă. Puțin mai târziu, Georges aflase că fostul 
medic îl folosea pentru a parcurge rezervaţia urlând din 
sirenă, îmbrăcat ca pentru operaţie, cu toca, masca 
igienică ce-i ascundea jumătate din faţă și mănușile 
chirurgicale roșii sau translucide, după ocazie. De-a 
lungul anilor, ieșise de câte două ori pe zi, năpustindu- 
se ca turbat pe străzi, urcând pe trotuare, pulverizând 
lăzile de gunoi, în șuierele claxonului și fulgerele 
girofarului. 

— Nu au nevoie de noi, îi destăinuise el lui Georges, se 
descurcă între ei. Așa că trebuie să ne impunem puţin 
respectul, să arătăm că reprezentăm guvernul... 

Și, aplecându-se spre Lise, își puse mâna pe genunchiul 
gol al tinerei femei așezate, întârziind cu palma la 
începutul coapsei: 

— O veţi înţelege și dumneavoastră, micuță doamnă! 

În momentul când era gata să se urce în autobuzul 
Greyhound care avea să-l ducă înapoi în capitală, se 
întoarse pentru ultima oară ca să murmure pe tonul 
rezervat îndeobște secretelor de stat: 

— Aveţi grijă de Rolls, o să vedeţi, probabil că vă e aliata 


cea mai de preţ! 

Abia dispăruse bătrânul, când Lise alergă să se arunce 
la volanul mașinii, ambalând motorul în joacă... 

— Ar trebui să-i lustruiești alămurile, azvârlise ea, vizibil 
surescitată. Am putea-o folosi în oraș, în fond e un 
vehicul funcţional, nu? 

Georges clătină negativ din cap: 

— Nu, nici pomeneală. Nu vreau să reiau obiceiurile 
predecesorului meu. S-ar crede că urmăresc să-i 
perpetuez ceremoniile debile! 

Imediat, Lise opri motorul și, cu o expresie ostilă, 
aruncă: 

— De ce? A avut timp să judece locul, nu? 

— De ce? Fiindcă e un sonat bătrân. Și un rasist. 

Lise ridică din umeri: 

— Oricum, doar n-o să susţii că sunt că noi! 

Nu-i răspunsese nimic, iar tânăra femeie coborâse din 
mașină, trântind portiera mai tare decât ar fi fost 
necesar. Peste câtva timp, scotocind prin 
compartimentul de bord al Rolls-ului în căutarea unei 
chei de opt, descoperise o grenadă defensivă și un Colt 
de ordonanţă cu butoiașul încărcat. Cele două obiecte 
erau însemnate, pe cadrilaj și, respectiv pat, cu 
emblema serviciilor medicale. 

— Nici nu mă gândesc să locuim în turn! mugise Lise 
chiar în seara sosirii. Dacă vrei să te instalezi aici, eu 
îmi iau cameră la hotel... Sau într-o pensiune familială 
care nu primește vizitatori, de preferinţă! 

Finalmente, trebuise să cedeze și să închirieze în plin 
centru al orașului o vilișoară înconjurată de câţiva metri 
de gazon sterp, unde te sufocai vara și îngheţai iarna; 
ceea ce nu contribuise la ameliorarea stării de spirit a 
tinerei femei. 


Georges se îndepărtă de Rolls-ul cu pneurile acum pe 
jumătate  dezumflate. Încăperea,  cufundată în 
penumbră, era invadată de o mulțime de scaune și 


banchete, un talmeș-balmeș de obiecte desperecheate 
printre care nu existau două orientate în aceeași 
direcţie. S-ar fi zis că era o sală de concert, abandonată 
în mare grabă și în cea mai mare dezordine, de către un 
public dintr-o dată îngrozit de anunţarea unei catastrofe 
planetare. Porni printre fotolii, croindu-și drum prin 
împingeri cu genunchiul și stârnind un nor de praf acru 
care o făcu să tușească pe fata așezată, cu spinarea 
dreaptă, pe taburetul ei. Georges ridică mâna: 

— Salut, Suna, ce faci? 

Să tot fi avut vreo douăzeci de ani. Poate mai puțin, 
poate mult mai mult. „De fapt, își spunea adeseori 
Georges, are între opt și șaptezeci de ani, e tot ce pot 
spune. Poate e o fetiță, poate o babă...” 

Indigenii din rezervaţie atingeau foarte repede statura 
adultă și, încă de copii, afișau deja morfologia unei 
persoane de douăzeci de ani. Apoi, odată ajunși la acest 
stadiu, își mențineau înfățișarea până-n pragul vârstei 
de șaptezeci de ani. După ce depășeau această limită, 
erau văzuţi îmbătrânind brutal, recuperând în interval 
de-o săptămână semnele fizice ale unei vieţi întregi, iar 
lui Georges i se întâmplase de mai multe ori, 
despărțindu-se sâmbătă de o adolescentă, s-o 
regăsească în lunea următoare sub trăsăturile unei 
femei bătrâne. Cum niciun membru al straniei 
comunităţi nu deţinea senzaţia psihologică a scurgerii 
timpului, nimeni nu mai era capabil să-și determine cu 
precizie vârsta reală, Georges, pomenindu-se condamnat 
să se adreseze unor ființe despre care nu știa dacă i-ar fi 
putut fi copii sau bunici, ezita încontinuu asupra tonului 
convenabil pe care să-l adopte pentru a li se adresa, 
trecând fără tranziţie de la discuţiile amicale la 
formulele elaborate și respectuoase rezervate de obicei 
bătrânilor. 

Asemenea tuturor celor din generaţia ei, Suna era 
afectată de deformările craniene obţinute în timpul 
primilor trei ani de viaţă, cu ajutorul unui bandaj strâns, 


permanent. Capul ei, ras conform datinei, prezenta o 
formă ogivală destul de surprinzătoare. „Dolihocefală”, 
precizau broșurile. Georges știa că, pentru a obţine 
asemenea rezultate, mamele aveau obiceiul să strângă 
fruntea copiilor într-o coroană de lemn ce avea rolul de 
a orienta dezvoltarea oaselor în înălțime. Aceste 
compresiuni rituale aveau în general consecinţe 
supărătoare asupra dezvoltării zonelor cerebrale, 
prilejuind aderenţe, tumori sau modificări ale proceselor 
mintale. 

„E un subiect bun pentru o teză, remarcase Lise, o 
dată-n viaţă s-ar zice că ai nimerit în plin...” 

Georges îngenunche la picioarele Sunei. Avea o față 
plăcută, cu pielea mată, trăsături tinerești, dar 
asexuate, de adolescentă dezvoltată precoce. Ştia că, 
sub cuvertura care o acoperea, trupul ei gol era 
împodobit cu cicatrici rituale, veritabile hieroglife 
scobite în carne, ciudată scriere compusă din plăgi și 
umflături pe care nimeni până-n prezent nu reușise să le 
descifreze. „Scarificaţii de origine, probabil, religioasă”, 
propuneau manualele de etnologie. Georges nu era atât 
de sigur. „Cred că teoria mea stă în picioare”, îi 
explicase el, nu doar o dată soţiei sale. „Aceste semne, 
liniile acestei scrieri, sunt biografii personale pe care 
fiecare și le exhibă în ochii celorlalţi. E singurul mijloc 
de care dispun, între opt și șaptezeci de ani, pentru a se 
situa în raport cu cei din jur. Astfel, când întâlnesc pe 
cineva, acela poate ști dintr-o privire vârsta persoanei 
căreia i se adresează, gusturile, aspiraţiile, viața 
acesteia. Trupurile lor funcţionează ca un fel de carte de 
vizită ambulantă!” 

Lise nu fusese convinsă de această concluzie, dar 
Georges rămânea cu certitudinea de-a fi pe drumul cel 
bun. Suna, la fel ca și celelalte, își înscrisese pe mușchi, 
cu ajutorul acelor de os și al cernelurilor vegetale, 
istoria vieţii ei. Câteva capitole de leziuni scurgându-i-se 
printre sâni, peste pântec și coapsă. O biografie 


încrustată în piele, pe care acum nimic n-o mai putea 
retușa, modifica, înfrumuseţa sau cenzura. Georges era 
convins că sinceritatea și integralitatea revelaţiilor erau 
protejate prin pedepse oribile. Nici nu se punea 
problema să trișeze și fiecare se vedea obligat să-și 
mărturisească în fața comunităţii greșelile sau temerile. 
„E vorba de o confesiune permanentă, de o dorinţă de a 
se prezenta celorlalţi în toată transparenţa și adevărul 
personal”, scrisese el într-un capitol al tezei sale. Din 
păcate, atâta vreme cât nu decripta acele ideograme 
umflate, acele zgârieturi prost cicatrizate, nu putea 
avansa mai mult în munca lui. Remarcase că anumiţi 
membri ai tribului, acoperiţi de hieroglife din cap până-n 
picioare pe partea din faţă a trupului, trebuiau să 
apeleze la serviciile unui scriitor public pentru a-și 
grava spatele și șalele. Poate că Georges ar fi trebuit să 
caute ajutorul unuia dintre acești scribi chirurgicali, dar 
nu credea deloc că l-ar obţine. 

— Totul merge bine? repetă el, fără să spere niciun 
răspuns, căci locuitorii rezervației întreţineau un soi de 
muţenie religioasă, care-i destina tăcerii perpetue la fel 
cum alţii se dedicau castităţii. Poate că un tabu oarecare 
asimila, în mintea lor, cuvântul rostit în public cu o 
obscenitate? Nimeni n-ar fi putut spune. Cert era că 
deformaţiile rituale îndurate în toată perioada copilăriei 
provocaseră răsturnări fiziologice importante la nivelul 
encefalului. Compresiunile osoase sfârșiseră prin a le 
provoca celor mai mulţi modificări ale cortexului, 
atrofiind anumite  circumvoluțiuni cerebrale și 
dezvoltându-le pe altele dincolo de limitele normale. De 
altfel, Georges notase un număr ridicat de meningite 
mortale la copiii de vârstă fragedă. Cei ce supravieţuiau 
erau cel mai adesea dotați cu funcţii mintale deosebit de 
fanteziste. Astfel, Suna nu era capabilă să se deplaseze 
decât de-a-ndărătelea. Constrângerea de a face un 
singur pas înainte ar fi aruncat-o imediat într-o sincopă 
profundă, iar Georges era sigur că repetarea unei 


asemenea experienţe în mai multe rânduri ar fi dus la o 
comă mortală. Altminteri, Suna se acomodase foarte 
bine cu „infirmitatea” ei și putea fi văzută plimbându-se 
prin oraș, mereu în marșarier, orientându-se cu ajutorul 
unei oglinjoare pe care o ţinea la înălţimea umărului. 
Georges făcuse un număr de teste cu ea, și constatase, 
spre marea sa surprindere, că tânăra fată nu suporta să 
vadă un film sau să asculte un disc decât cu condiţia ca 
acestea să fie derulate INVERS, dar se dovedise 
incapabil să tragă o concluzie utilizabilă. 

— Azi nu facem teste, murmură el, sunt obosit, Suna. Şi- 
apoi, m-am rănit, vezi? Drăguţ din partea ta că m-ai 
așteptat. Vrei ceva? 

Fata se ridicase deja, ridicându-și oglinjoara la nivelul 
ochilor, pentru a potrivi, ca într-un colimator, ușa de la 
intrare, aflată în spatele ei. Georges o văzu 
îndepărtându-se astfel, mereu cu faţa spre el, mergând 
în marșarier cu o repeziciune remarcabilă. 

— Așteaptă, strigă el, ies și eu cu tine! 

Nu dorea să rămână singur în turn. Din mers, își apucă 
vestonul și o urmă pe tânăra fată pe trotuarul încins de 
soare. Porniră, el înainte, ea înapoi, dar mereu alături. 
În vânt zbura pământ roșu spulberat, smuls din rocile 
sfărâmicioase ale carierelor ce înconjurau rezervaţia. 
Cea mai mare parte a caselor erau bungalow-uri cu 
acoperișul de tablă ondulată, unde cel mai adesea 
domnea o căldură atroce, astfel că tovarășii Sunei, fideli 
în ansamblu sistemului de corturi colective, mergeau 
până la a ridica adevărate pavilioane de pânză albă, la 
adăpostul cărora se ascundeau de arșița soarelui. 

Foarte repede, Georges simţi praful de cărămidă 
umplându-i gura. li era sete, i-o spuse însoţitoarei sale și 
o abandonă, în cursa ei de-a-ndărătelea, pentru a intra 
într-o clădire mică, albită de calcar, care făcea oficiul de 
bufet. 

Sala era goală, în plafon se rotea un ventilator mare cât 
o elice de bombardier și ale cărui pale fuseseră vopsite 


fiecare într-o altă culoare. Când aparatul se învârtea la 
turație maximă, albastrul, roșul și galbenul se topeau 
într-o singură spirală albă. 

Prin deschizăturile ferestrelor fără geamuri, se zărea 
orașul, acolo jos, cu clădirile sale cenușii și pânza de aer 
poluată care forma un halou albăstriu și vibratil în 
căldura zilei. Mai departe urma marea, strălucitoare ca 
o lamă sub soare. Georges întoarse capul, silindu-se să 
se gândească la altceva, să-și cenzureze greaţa ce 
începea. O femeie grasă, cu craniul alungit, tocmai 
apăruse îndărătul tejghelei. Era una dintre rarele 
băștinașe care optase pentru un mod de viaţă „civilizat”. 
Se îmbrăca întotdeauna cu o djellaba în culori vii, care 
îi ascundea scarificaţiile care-i acopereau trupul și în 
plus nu respecta nici tabu-ul tăcerii respectat de către 
congenerii ei. Toate aceste abateri, cărora li se mai 
adăugau și altele, îi atrăseseră condamnarea din partea 
micii comunităţi. Trăia modest, graţie turiștilor pe care 
agenţiile îi trimiteau zilnic, autobuze întregi, în 
rezervaţie, cu aparatele de fotografiat pregătite. 

— Într-o bună zi, îi declarase Georges soţiei sale, va 
trebui să se interzică manifestările astea de curiozitate 
obscenă. Nu sunt animale, tabăra nu-i o grădină 
zoologică! 

Așteptând, Julia (cum alesese ea să se numească) vindea 
suveniruri de lut ars și o poșircă amestecată, botezată 
de circumstanţă „vin de ţară”. 

— Salut, aruncă Georges, dă-mi ceva rece, orice. Fie și 
apă. 

Femeia îl privi, în timp ce mâinile i se agitau în căutarea 
unui pahar. 

— E frumos, spuse ea pe tonul cu care ar fi vorbit 
despre timp sau ar fi emis o oarecare amabilitate 
comercială, și mai ales tânăr. Mi-ar plăcea mult să-l culc 
pe mine... 

Georges, deși obișnuit cu fenomenul, nu se putu abţine 
să nu roșească. Știa totuși că în momentul în care își 


mărturisea cu voce tare dorinţa fizică, Julia gândea: 
„Bună ziua, doctore, teribil de cald, nu-i așa?” Printr-una 
din acele bizarerii care făceau mândria orășelului, 
femeia cea grasă era victima unei ciudate inversiuni 
care o condamna să gândească lucrul pe care în mod 
normal ar fi trebuit să-l declare cu voce tare și să 
expună publicului ceea ce ar fi trebuit să păstreze 
secret, în intimitatea sa mintală. 

Georges făcu un efort considerabil pentru a nu lăsa să i 
se vadă jena, era aproape sigur că Julia nu-și dădea 
seama de infirmitatea ei. În momentul când împinse un 
pahar în faţa lui, spuse cu voce limpede: 

— Mă întreb de câte ori ar fi în stare să facem dragoste, 
pare să stea prost cu sănătatea. Și, în același timp, 
gândea: „Mă scuzaţi, nu mai am cuburi de gheaţă, 
frigiderul e în pană. Nu știu când voi putea găsi un 
depanator care să accepte să urce până aici, pe căldura 
asta.” 

Pentru a-și face o ocupaţie, Georges duse paharul ciobit 
la gură, luând două înghiţituri de suc călâi și siropos. 
Julia începuse să șteargă tejgheaua de zinc cu mișcări 
ample ale buretelui. Se simţea hipnotizat de găleata de 
tablă nituită grosolan, care lăsa să curgă pe dale o apă 
rece, scoasă de câteva minute din adâncurile 
pământului cu ajutorul pompei cu manetă instalată în 
grădină. Ştia că în oraș ar fi suferit mai puţin de 
căldură, datorită influenţei răcoritoare a mării, dar nu se 
putea hotărî să meargă până la staţia de autobuz. In tot 
timpul drumului, ar fi avut sub ochi freamătul pădurii de 
jos, conturul accidentat al coastei, orașul... Strânse 
dinţii pe paharul cu oranjadă proastă. Buretele, aruncat 
de o mână dibace, căzu în mijlocul găleţii, împroșcând 
cu stropi. Julia se instalase în dreptul ferestrei. Se 
întoarse spre el și spuse pe tonul fals jovial, întâlnit la 
comercianţi: 

— Nu-i prea vorbăreţ. Mă-ntreb ce-nvârte cu mica Suna 
în turn. Nu tre’ să ne-aprindem. Ștoarfa naibii! 


Georges surâse, la întâmplare, probabil gândise ceva de 
genul: „Dacă va mai fi mult timp așa de cald, turiștii nici 
măcar nu vor mai avea curajul să coboare din 
autobuzele cu aer condiţionat. Mare nenorocire!” 


Trecuseră deja cinci ani și se obișnuise treptat cu lumea 
imprevizibilă a rezervației, cu aberaţiile, cutumele și 
misterele sale. În fiecare zi se confrunta cu o nouă 
problemă, o nouă surpriză. Era o muncă din care rutina 
lipsea. O muncă? 

— La ce folosește? îl întreba adesea Lise, niciodată nu-ţi 
cer nicio îngrijire. Majoritatea te ignoră, n-ai niciun 
schimb cultural. De fapt, ești un soi de portar hiper- 
licenţiat care-și redactează teza în gheretă, între două 
ronduri de control... 

De ce îl alesese Ministerul Artelor și Culturii pe el? Nu 
avea un dosar deosebit de performant. Sănătate 
delicată, scutire de serviciu militar. Studii universitare 
strălucite, fie, dar cu efecte foarte puţine. Nicio 
angajare sau aproape nicio angajare, doar slujbe de 
categoria a doua; bibliotecar cu jumătate de normă, 
suplinitor la unele cursuri private... 

— Veţi avea ocazia unui studiu etnologic, îi explicase 
funcţionarul care-l primise într-un birou fără lumină, 
pierdut la al doilea subsol al unei clădiri administrative. 
Când Republica a procedat la redeschiderea teritoriilor 
decontaminate, acești ţărani ocupau tot litoralul. Noul 
avânt al urbanizării a constrâns autorităţile locale să-i 
deplaseze, să-i instaleze... Cum să zic... Intr-o 
„rezervaţie” destinată să devină în continuare un parc 
turistic. Dar nu asta e important. Acest grup constituie 
un exemplu viu de tipuri de folclor foarte particulare, 
care s-au dezvoltat în interiorul zonelor evacuate în 
timpul... Pe scurt, există acolo materialul unui studiu 
foarte avansat asupra condiţiilor... 

Și fusese expediat, dispunând de o bursă-salariu, în acea 
parte a teritoriilor experimentale deschisă foarte recent 


repopulării. Lise avea dreptate, nu era decât un portar 
scriind o teză pe care nimeni n-avea s-o citească 
vreodată, iar ministerul devenise maestru în arta de a 
deghiza o slujbă de categoria a treia în chip de misiune 
culturală. De fapt, principala parte a muncii lui consta în 
a recepționa proviziile trimise cu camioane ale armatei 
de două ori pe săptămână și să supravegheze repartiţia. 
Semna borderouri, planifica necesităţile de hrană, stofe, 
obiecte uzuale, în funcţie de nașteri și decese. „O 
corvoadă de intendenţă”, scuipa adesea Lise cu dispreţ. 
„De intendenţă sau de magazioner!” 

Un scrâșnet de roți pe pietriș îl smulse din gânduri. 
Soseau primele mașini, cu pereţii bălțaţi de emblemele 
diferitelor agenţii de voiaj care bântuiau prin oraș. 
Prefera să nu se amestece cu gloata orășenilor care 
peste o clipă aveau să umple trotuarele, care-l ţintuiau 
cu privirea, nechezând excitati... „Şi aia! Ai văzut-o pe- 
aia care merge invers... Oh! Privește!” Uneori era luat 
drept ghid, era hărțuit cu întrebări, i se strecurau 
bacșișuri în buzunar și trebuia să facă un mare efort faţă 
de sine însuși ca să n-o ia la fugă cât îl ţineau picioarele. 
Dar poate chiar asta voise ministerul să facă din el, fără 
s-o mărturisească? Un ghid! Goli paharul din două 
înghițituri grăbite, plăti și ieși, după ce făcu un gest vag 
cu mâna. Julia nu-l remarcă, era ocupată să pună un disc 
cu muzică folclorică pe micul electrofon ascuns după 
bar. Afară, căldura îi căzu pe umeri ca o felină 
prăbușindu-se din înaltul norilor. 

„Ar fi trebuit să-mi iau o pălărie...” 

Se hotărî să-și înceapă turul de inspecţie cotidiană prin 
locurile dărăpănate unde turiștii nu se hazardau 
niciodată. Mai întâi, supermarket-ul, o construcţie fără 
pereţi, acoperită cu o copertină metalică, albită de 
dejecţiile păsărilor marine, unde încă se mai putea 
descifra inscripţia: „... pulverizează preţurile”. Se angajă 
printre șirurile de cărucioare metalice, evitând soarele 
la adăpostul aleilor lungi de rafturi, încă pline cu cutii 


de pansamente și flacoane cu dezinfectant. O pancartă 
galbenă anunţa: „30% rabat la sondele urinare! Bună 
afacere!” În penumbră, ghicea plăcile turnante de 
prezentare, în jurul cărora se îmbulziseră altădată 
gospodinele și care, asemenea unor ciudaţi pomi de 
Crăciun, încă își mai exhibau pachetele de celofan cu 
sonde nazale și gastrice, bobinele de fir de sutură 
„model gigant-familial”. Porni printre rafturi, atent la 
reflexele instrumentelor chirurgicale îngrămădite ca 
niște cuțite de bucătărie: dilatatoare, bisturie, pense de 
toate felurile, pile de oase, fierăstraie cromate. În 
raionul „confecţii” se găseau bluze albe, măști igienice, 
mănuși chirurgicale, albe, roșii sau incolore, truse de 
intervenţie. 

Raionul de mobilă, în schimb, oferea o întreagă gamă de 
paturi de spital, tărgi rulante sau aparate de radiografie. 
„Mobilaţi-vă!” reclama un afiș, „cu creditul gratuit, totul 
e permis!” Se opri între două piramide de flacoane 
(sânge și ser) înșirate pe dalele magazinului, care 
ajungeau aproape până-n tavan. Dar ce civilizaţie 
ciudată populase acele locuri, făcând din chirurgie o 
ocupaţie familială, la îndemâna gospodinelor? 

Ştia că în nordul rezervatiei, la liziera pădurilor de pini, 
încă se mai întâlneau resturile unui camping „trei stele” 
cu toate corturile amenajate sub formă de blocuri 
operatorii mobile. În toalete, se putea citi inscripţia 
următoare, repetată pe mozaicul pereţilor: „Este 
interzisă aruncarea pansamentelor, compreselor sau 
oricăror resturi operatorii în W.C.-uri! Direcţiunea 
campingului vă mulțumește.” 

„Aceste locuri nu trebuie să fie deschise pentru public”, 
i se precizase la minister. „Mai târziu, mult mai târziu, e 
posibil să se decidă clasarea lor ca monumente istorice, 
așa că vegheaţi la buna conservare a acelei părţi din 
patrimoniul naţional.” Ar fi trebuit să pună sigilii, 
lanţuri, lacăte, dar n-o făcuse, era modul lui de-a 
contesta autoritatea în vigoare. De altfel, nimeni nu 


risca vreodată să treacă pragul vechilor edificii, cel mult 
„indigenii”. 

— Încetează să-i mai numești „indigeni”, obișnuia să ţipe 
Lise, parc-ai vorbi despre un trib exotic, ăștia-s ţărani, 
să-ţi intre bine-n cap! Și încă ţărani creaţi de copulaţii 
consangvine generaţii în șir! 

Georges se opri, alarmat de scârţâitul strident și regulat 
care urca în spatele lui. Se întoarse. Bătrânul era acolo, 
strâns în fotoliul rulant pe care-l propulsa cu braţele 
sale ţepene și deformate de reumatism, deplasându-se 
prin magazin, în geamătul roţilor maltratate. 

— Salut, făcu Georges. 

Bătrânul răspunse cu un semn al mâinii și, cu această 
ocazie, Georges putu zări palma iritată, carne vie, 
degetele pe care le îmbrobona o rouă de sânge. De câte 
ceasuri își mânuia astfel fotoliul, rozându-și pielea prin 
frecarea continuă de cauciucul întărit al roţilor? Nu 
simțea nimic, Georges știa, trupul său suferea de o 
anomalie curentă în sat, care se putea cataloga sub 
rubrica „senzorialitate selectivă”. Astfel, carnea lui nu 
putea percepe decât anumite contacte, iar simțul tactil 
nu i se deștepta decât în prezenţa unei anumite materii, 
foarte precis definită: creta. Georges îl văzuse rătăcind 
zile întregi în mijlocul vechilor cariere, cu braţele întinse 
și palmele deschise, avide, pipăind blocurile imaculate și 
sfărâmicioase care-l înconjurau. În acele momente și 
numai în acele momente, simţea. Simţea conturul 
crestelor, unghiurile pietrelor, contactul pulverulent al 
rocilor. Umbla, în rondul infernal și scârțâitul perpetuu 
al fotoliului rulant, în praful de cretă ridicat la trecerea 
lui, fantomă cenușie beată de a gusta, preţ de câteva 
ceasuri, textura pietrelor, să îmbrăţișeze forme, să iasă 
din lumea imaterială unde-și petrecea restul vieţii. Dacă 
ar fi putut, și-ar fi scobit o vizuină, acolo, în coasta 
falezei calcaroase, o cameră cu mobilierul smuls cretei 
cu dalta, un fotoliu de cretă, o masă de cretă, ustensile 
de cretă, pe care le-ar fi învârtit îndelung între degete. 


Nu era singurul caz. Georges cunoscuse o femeie care, 
în ceea ce-o privea, nu putea să vadă decât obiectele din 
lemn. Pupilele sale selecţionau realitatea, respingând, 
cenzurând tot ceea ce nu provenea din stejar, ulm, fag... 
Iar universul ei vizual se rezuma la un soi de vid incolor 
unde pluteau, ca în suspensie, linia unui trunchi de 
copac, o barieră, o coadă de mătură, o ladă, un clește de 
castraveți... Toate celelalte, tot ceea ce aparţinea cărnii, 
țesuturilor, pietrei, metalului, sticlei, erau complet 
invizibile în ochii ei... Se ascundea în inima pădurii de 
lângă tabără, într-o mică baracă abandonată, poate un 
bufet. Copacii din jur îi permiteau să trăiască în sfârșit 
într-un univers perceptibil, palpabil... Georges se ducea 
uneori s-o vadă. Strania ei orbire făcuse să i se dezvolte 
auzul și, când îl mai despărţeau cincizeci de metri încă, 
femeia ieșea în prag, scrutând trunchiurile între care 
nu-i apărea decât un neant cenușiu, uniform și striga: 
„Vine cineva? Vă aud. Vă aud...” Atunci Georges se 
făcea cunoscut: 

— Eu sunt, Jeanne. Doctorul. 

Părea ușurată, își atingea craniul fusiform în semn de 
bun-venit și se retrăgea. Dacă infirmitatea ei o 
constrânsese să încalce tabu-ul tăcerii, totuși nu se 
complăcea în  confidenţe  necugetate și niciodată 
Georges nu putuse obţine de la ea altceva decât o 
conversaţie politicoasă sau câteva stări sufletești prin 
care era dificil să se întrezărească vreun element de 
informaţie veritabilă. În general, femeia mergea să se 
așeze în celălalt capăt al mesei, cu palmele deschise, în 
sus. În interiorul barăcii, totul era din lemn brut: 
mesele, scaunele, castroanele, farfuriile, furculiţele, 
cuţitele. 

— Puneţi-vă masca! ordonă ea. Nu vreau să am impresia 
că vorbesc cu o fantomă sau că bat câmpii de una 
singură ca o babă nebună! 

Docil, Georges desprindea masca de fag agăţată într-un 
cui, în mijlocul ușii și și-o punea pe faţă. Era un triunghi 


de lemn sculptat în stil țărănesc, cu deschizături pentru 
ochi și gură. 

— Inţelegeţi, spunea adeseori Jeanne, văd această 
cameră cu tot ceea ce conţine, dar nu vă observ pe 
DUMNEAVOASTRĂ, cu carnea dumneavoastră, cu 
hainele dumneavoastră de stofă. Când vorbiţi, e ca și 
cum ar cădea un glas din cer în bucătăria mea. Nu-mi 
place. Dacă aș fi complet oarbă, n-aș vedea nimic și 
atunci vocea dumneavoastră ar fi ca toate celelalte, dar 
așa... Am impresia că stau de vorbă cu spiritele. 

Uneori, îi cerea chiar și să îmbrace o tunică, cusută din 
așchii aurii și plăcuţe subţiri de scoarță. 

— Așa, aveţi braţe, picioare, spunea ea, nu mai sunteţi 
doar o mască plutind la un metru șaizeci deasupra 
solului! 

Georges râdea. 

— Dar, Jeanne, așa ar trebui să te terorizez și mai mult! 
Privește, s-ar zice că sunt o divinitate silvestră. Seniorul 
copacilor sau geniul tufișurilor, nu știu ce s-ar potrivi 
mai bine... 

Râdea și ea. În alte momente, își îngăduia să înșire 
câteva confidente. 

— Nu pot ieși din pădure, trecerea de ultima perdea de 
copaci e ca traversarea unei frontiere. Frontiera spre 
vid. Dincolo, nu mai există nimic. Nimic decât un soi de 
gaură cenușie. Un fel de cer fără nori unde plutește 
câteodată un obiect: o pancartă, un gard. Nu pot merge 
mai departe, aș avea impresia că mă arunc în gol, că mă 
sinucid! 

Jeanne murise de câteva luni în incendiul cabanei sale. 
Lumea ei de lemn se închisese asupră-i ca un mormânt, 
dar mai existau și numeroase alte cazuri de selecție 
senzorială. Ca al acelei fete (acelei femei?) a cărei 
ureche nu percepea decât anumite sunete și o singură 
notă muzicală: Si-ul. Locuia la primul etaj al unei 
pensiuni familiale, astăzi pustie, într-o cameră mare, 
goală, în centrul căreia trona un imens pian de concert, 


unul dintre acei monștri destinaţi scenei și care se 
revelă în spotul unui proiector, maiestuos, strălucind de 
lac. Georges o botezase Michele. Așa, fără să știe prea 
bine de ce, un timp, înainte de-a se închide definitiv 
exploatarea carierii de cretă, încercase s-o convingă să 
se mute. Femeia nu înţelesese, exploziile neîncetate n-o 
deranjau: nu le auzea niciodată! Iar Georges ar fi putut 
să urle, să tragă cu pistolul în apartament, să-i detoneze 
petarde la urechi, ea își păstra același aer liniștit ca al 
preotesei asiatice care-i modelase domul teribil de 
alungit al craniului ras. Pentru a-i vorbi, pentru a se face 
auzit, singurul și unicul mijloc consta în a cânta 
cuvintele pronunţate pe un Si permanent. De cum 
intervenea o notă falsă, cuvântul cântat în La sau în Do 
dispărea pur și simplu din conversaţie, iar Michele nu 
mai percepea decât un blanc acolo unde în mod normal 
ar fi trebuit să existe un cuvânt. Tot ceea ce se 
îndepărta de această unică notă a gamei se evapora 
pentru ea în neant, se rezuma la un balon de liniște. 
Cântăreț  execrabil, Georges fusese întotdeauna 
incapabil să distingă o notă de alta, așa că imaginase un 
mijloc pe cât de simplu, pe-atât de ingenios ca să 
comunice cu tânăra fată (Femeia? Bătrâna femeie?). Se 
așeza la pian și apăsa pe clapa Si ca pe un aparat morse. 
Un cod ușor de asimilat, din repetiţii și intervale mai 
mult sau mai puţin lungi, îi permitea astfel să se 
intereseze despre nevoile Michelei și să întreţină un 
surogat de conversaţie în care femeia își manifesta 
interesul, dezaprobarea, cu ajutorul unui surâs sau al 
unei vagi mișcări din cap. Lui Georges îi plăcea acest 
mijloc de comunicare indirect, mecanic și, în timp ce 
transmitea prin intermediul clapei mesaje gen: „Ai 
nevoie de medicamente? Suferi de febra toamnei târzii? 
Te simţi obosită? Vrei vitamine?”, spunea cu un glas 
ferm și sigur ceea ce tânăra femeie nu putea auzi: „Ești 
frumoasă, Michele. Ai sâni frumoși, iar aceste reţele de 
cicatrici le pun bine în valoare areolele. Ia spune-mi, 


Michele, ești fecioară? Da? Nu?” Apoi, când părăsea 
pensiunea de familie, îi era rușine că se lăsase în voia 
unor asemenea rătăciri. Atunci, se considera un ipocrit, 
un poltron, un prefăcut, dar data următoare o lua de la 
început. Își imagina prea bine ce-ar fi putut spune Lise 
dacă-l surprindea cu asemenea extravagante: „Ştii, mai 
există şi maniaci ai telefonului, care debitează 
obscenități unor femei pe care n-ar îndrăzni niciodată să 
le abordeze în viaţa de zi cu zi. Asta se tratează!” 
Georges se scutură. li mai rămăsese încă un lung traseu 
de parcurs. Traversă supermarket-ul pe diagonală, în 
direcția unei uși roșii unde încă mai strălucea anunțul 
„Serviciu interzis publicului”. Împingând ușa, trecu într- 
o încăpere fără ferestre, care odinioară îi servise drept 
birou, se vede, vreunui șef de raion. Nu depășea cinci 
metri pătraţi în suprafaţă. Era aproape un dulap. 
Coșmarul oricărui claustrofob. Un puști stătea rezemat 
de peretele din dreapta, așezat cu genunchii îndoiţi, 
îndesând cutii de conserve într-o raniţă. Craniul său, 
înconjurat de benzile deformante, îi dădea aspectul unui 
rănit scăpat din salonul de urgenţe. Georges 
îngenunche: 

— Ce faci aici? 

Copilul nu catadicsi să ridice capul. 

— Plec, se mulțumi el să mormăie, trebuie să plec... 
Mult prea tânăr pentru a respecta tabu-ul tăcerii, i se 
simţea totuși o anume reticenţă faţă de vorbire. 

— Unde te duci cu toate proviziile astea? se miră 
Georges. Pleci pentru multă vreme? 

Un moment, se temu ca micuțul să nu fi hotărât să se 
aventureze într-o expediţie spre oraș sau spre mare, 
care l-ar fi făcut să treacă inevitabil de limitele 
rezervației. 

— Da, răspunse puștiul, cred că voi avea de mers o 
săptămână. Merg să-mi caut jucăria. A căzut, s-a 
rostogolit... 

În capul lui Georges se produse un declic. 


— Unde ţi s-a rostogolit jucăria? 

— Acolo, arătă cu degetul interlocutorul său, pe-acolo! 
Georges întoarse capul. La baza peretelui opus, pe care 
o indica unghia roșie, chiar lângă plintă, distinse o bilă 
de sticlă, o agată. N-o despărţeau de băiat decât doi 
metri și jumătate dar, victimă a unei aberaţii spaţiale 
care-i falsifica aprecierea distanțelor, copilul percepea 
acest traseu derizoriu din perspectiva unei expediţii cu 
bătaie lungă, a unui marș epuizant peste un deșert de 
linoleum. Poate că prevăzuse, în mintea lui, chiar și un 
anumit număr de etape, de bivuacuri, pentru a ajunge la 
bila care, de fapt, se odihnea acolo, la o lungime de braţ. 
Georges întâlnise o dată sau de două ori acest gen de 
infirmitate. Pentru a parcurge un culoar de zece metri, 
bolnavul se încărca de pachete cu provizii, cort de 
camping, rachete de salvare și, uneori, chiar un și 
radioemițător. Orice drum mai lung de cincisprezece 
metri dobândea aspectul unui înconjur al lumii, iar 
dincolo de douăzeci de metri începea cosmosul. Nu era 
nimic de făcut, dacă doreai să eviţi un traumatism. 
Depunerea bilei în palma copilului ar fi generat 
bulversarea întregii sale percepții asupra lumii, poate 
chiar până la a face din el un autist. Avea să continue să 
crească și, peste câţiva ani, urma să-și ia bicicleta 
pentru a se duce din pat la baie. Odată adult, avea să se 
cantoneze într-o cvasi-imobilitate, trăind într-o gaură 
sau într-o ladă care-i ascundea spaţiul, cu câteva obiecte 
uzuale la îndemână. Ar fi trebuit... Dar, de fapt, Georges 
nu știa ce-ar fi trebuit să facă și nimeni în jurul lui n- 
avea nici cea mai vagă idee. Se ridică. 

— Drum bun! îi ură el. 

— Mda, murmură puștiul, va fi lung, dar voi ajunge. 
Georges ieși din magazin. O explozie de căldură îl atinse 
din plin, biciuindu-l ca răsuflarea unui rug sau ca unda 
de șoc arzătoare a unei explozii. Deloc stânjeniţi de 
caniculă, turiștii se plimbau, cu sticlele de apă minerală 
în mână și camerele în bandulieră. Brusc, se simţi 


moleșit. Avea chef de-o baie, de un duș, de o siestă de 
trei ore, gol, învelit cu un cearșaf răcoros, cu o pungă de 
gheaţă pe cap. Odinioară, cu Lise, când veneau marile 
călduri din august, li se întâmpla să adoarmă amândoi în 
cada plină cu apă rece. Georges își amintea cu o 
oarecare emoție de acele abandonuri lichide, de 
clipocitul născut din schiţarea unui gest. „Regresez”, îi 
plăcea să murmure. Lise dădea capul pe spate, își punea 
un prosop ud pe ochi... 

Acum Lise nu mai era acolo, dar rămânea baia, iar 
Georges avea să se abandoneze bucuros în ea, după 
drumul de-o oră în etuva mașinii neclimatizate ce făcea 
legătura între rezervaţie și oraș. Uneori, îl încerca o 
încântare secretă și dorea să transpire, să-și lase pielea 
să se îmbibe de praf și grăsime timp de mai multe zile. 
Era un fel de fază pregătitoare pentru ceremonia băii, a 
purificării. Aștepta, amânându-și plăcerea, iar, când în 
sfârșit propriul său miros îi devenea insuportabil, când 
subsuorile și pliurile burţii începeau să-l mănânce și să-l 
ardă sub efectul iritaţiei născute din sudoare, se arunca 
sub duș pentru o oră încheiată, oferindu-și trupul și gura 
căscată jetului înţepător. Se spăla de el însuși, de 
rezervaţie, de tot... 

Trebuia să se miște pentru a fugi de izolare. $chiopătă 
până la staţia unde aștepta autobuzul, epavă de tablă 
nituită fără nicio plăcuţă cu destinaţia. Compania de 
transporturi, temându-se de nu se știe ce agresiuni din 
partea  „indigenilor”, ceruse să se pună pe toate 
ferestrele și parbrize panouri zăbrelite care-i dădeau 
vehiculului alura unei mașini de poliție în zi de 
rebeliune. Georges știa că șoferul detesta acest loc, 
această staţie terminus și că ţinea în buzunar un pistolet 
vechi, de calibru mic... 

Urcă, răspunse la salutul conductorului și merse să se 
prăbușească pe unul din scaune. Drumul până în oraș 
era lung. Un secol, poate mai mult... În ciuda căldurii, se 
înfioră. Jilăveală jalnică a autobuzului, umezeala, toate îi 


aminteau de voiajul de miere cu Lise la graniţa 
Mexicului. Se lăsase convins de ghid să cumpere bilete 
pentru o excursie prostească: vizitarea ultimului târg de 
sclavi din toată ţara încă autorizat legal... 


Lise trepida de nerăbdare, îl târâse de pe o străduţă pe 
alta în căutarea unor pelicule color, muștruluindu-l că 
nu înainta atât de repede și căldura îi crea probleme 
respiratorii. Până la urmă, se certaseră, până când 
autocarul fusese gata să plece fără ei... 

După un drum infernal prin soare și praf, sfârșiseră prin 
a ajunge în preajma unui orășel înălțat pe o uriașă 
stâncă plată care îl izola de sol. Era un cătun sărăcăcios 
și împuţit, în care se ajungea pe scări tăiate în stâncă. 
La început, Georges crezuse că era o mistificare pentru 
turiști, una dintre acele capcane de nătărăi de care 
regiunea abunda, adăugând falsele rezervaţii indiene și 
pseudo-sanctuarele incașe, fără nici cel mai mic 
complex. În prezent, certitudinile i se clătinau, formulele 
ironice pe care și le pregătise cu un moment mai 
devreme i se opreau în gât. Avansa, împins în șale de 
gloata avidă a tovarășilor de călătorie, agăţat de braţul 
Lisei ca un orb sau un bolnav care a zăcut prea mult 
timp la pat. Cât despre tânăra femeie, ea nu părea deloc 
incomodată, iar ochii i se roteau dintr-o parte în alta ca 
pradă unei veritabile bulimii optice. 

— N-ar fi trebuit să venim, murmură el, nu-mi place 
locul ăsta, s-ar zice că-i CU ADEVĂRAT un târg de 
sclavi! 

Orice rută ar fi urmat, străduţele șerpuitoare printre 
locuinţe scobite în stâncă îi duceau fără greș spre marea 
piaţă și ţarcurile ei umane unde forfotea o mulțime 
compactă de bărbaţi și femei cu aspect febril. Georges 
fu frapat de absenţa totală a oboselii și de energia 
clocotitoare pe care o emanau prizonierii: cel mai mic 
gest al lor trăda graba de-a fi vânduți, dorinţa de muncă. 
Unii dintre ei, bătând din palme în cadență, reclamau 


deschiderea licitaţiei. 

— Ciudaţi sclavi! constată Lise. S-ar zice că-s încântați 
de ceea ce li se-ntâmplă! 

— Nu sunt sclavi, se auzi glasul unui militar din spatele 
lor, sunt numiţi „ascultători” sau „devotaţi”. Fiecare 
dintre ei suferă de o maladie inoculată prin înțepătura 
unei muște coloniale. Microbul, care atacă direct centrii 
creierului, provoacă o slăbire progresivă a liberului 
arbitru și un soi de delir al supunerii care poate atinge 
limite extreme. Cu toţii sunt incurabili, dar e convenabil 
să fie cumpăraţi când boala e încă doar într-un stadiu 
minor, după aceea manevrarea lor devine prea delicată, 
dacă nu chiar periculoasă. Dacă vreţi un sfat, eu însumi 
le-am folosit adesea serviciile în trecut... 

Lise se înfioră, iar Georges o auzi repetând: 

—... bolnavi, bolnavi. 

Militarul, simțind că-și agăţase auditoriul, se lansă 
imediat într-un șuvoi de anecdote. Povesti cum devotaţii 
se  pedepseau singuri pentru greșelile menajere, 
devenindu-și dintr-o singură mișcare propriul lor tiran, 
propriul lor zbir. 

— Am avut unul care se biciuia singur în bucătărie când 
i se întâmpla să spargă o farfurie, da, da, vă asigur. Dar 
trebuie totuși să fiţi atenţi. Când boala a ros total 
creierul, nu se mai pot opri! E un veritabil mecanism, 
odată ordinul lansat, nu-și găsesc liniștea până nu-l 
execută în totalitate. Un prieten de-al meu i-a poruncit 
odată uneia dintre aceste creaturi: „Adu-mi un milion de 
pesetas! Repede, aștept!” Era o butadă, bineînţeles, dar 
sclavul n-a înţeles-o așa. Pur și simplu a dispărut, iar 
prietenul meu nu l-a găsit decât peste șase luni. Ţineţi- 
vă bine! Omul se făcuse hoț la drumul mare și-i jefuia pe 
călători în fiecare noapte pentru a aduna suma cerută 
de stăpânul său! Plăcut, nu-i așa? 

Lise găsi povestea caraghioasă, îl împinse pe Georges 
care insistă să se întoarcă și-și reluă locul lângă ofițer. 
— Nu exagerez cu nimic, reluă imediat acesta, fiinţele 


astea sunt ca pepenii, trebuie să știți să le-alegeţi la fix, 
nici prea coapte, nici prea verzi. Prea tari în dinţi, se 
revoltă ca te miri ce valeţi, prea moi, riscaţi să vă 
antreneze în istorii nemaivăzute. Am cunoscut un șef de 
șantier care trebuia să-și lege-n lanţuri muncitorii în 
fiecare seară pentru a-i împiedica să se scoale noaptea 
ca să-și reia lucrul! Serios! Nu inventez nimic. Nu se 
opresc niciodată, refuză să consume timpul hrănindu-se, 
odihnindu-se, nimic nu mai contează pentru ei decât 
sarcina de îndeplinit, munca de executat. Erau biciuiţi 
ca să înceteze lucrul, erau prinși cu lasoul ca să fie 
alimentaţi prin injecții și erau anesteziaţi în fiecare 
seară ca să fie constrânși să doarmă! 

— E o nebunie totală! sughiţă Lise, scuturată de râs. 

— Nici nu știți! La șantierul din Gaanthaar, acolo unde 
se construia apeductul, într-o zi a avut loc o revoltă a 
sclavilor. Dar nu o revoltă oarecare, nu! Într-o noapte, 
devotaţii s-au eliberat din lanţuri, au forțat ușile 
celulelor, au sugrumat gardienii și maiștrii. Și știți de 
ce? 

— Ca să evadeze? 

— Aiurea! Ca să REIA MUNCA! Când a sosit garda, i-a 
găsit pe devotați, forfotind printre cadavre și sânge, 
cărând în spinare saci de ciment și pietre, mânuind 
mistria, tăind blocurile, pe scurt, MUNCIND! Da, 
muncind în toiul nopţii, sub clar de lună... 

— Incredibil, nu? Şi ce-au spus? 

— Nimic, când au văzut că gardienii, ducându-i de-acolo, 
aveau să-i încetinească încă o dată în îndeplinirea 
sarcinii, au masacrat toată patrula cu lovituri de cazma 
și târnăcop. A trebuit să fie lăsaţi să termine apeductul, 
fără mâncare, fără somn, până s-au prăbușit morţi peste 
unelte. Cumplită istorie, nu-i așa?... Și cât de ciudată! 
Militarul o luase pe Lise de braţ și o trăgea de la un ţarc 
la altul, arătându-i multiplele simptome care permiteau 
să se determine evoluţia bolii la bărbaţi sau femei. 

— Trebuie să fie dezbrăcaţi, comentă el, și găsit locul 


unde au fost înţepaţi. Dacă bășica se află pe pulpă, 
coapsă sau chiar burtă, nu e nicio problemă. Dimpotrivă, 
dacă observați o umflătură suspectă la ceafă, pe tâmple 
sau frunte, fiţi prudentă. Individul în cauză nu vă va fi de 
folos, la primul ordin dat îl veţi vedea devenind ca 
turbat. Va freca parchetul până la uzură, va bate 
covoarele până crapă și vă va spăla lenjeria până se face 
zdrenţe. E chestie de alegere, numai și numai de 
alegere, dar un cumpărător novice e o pradă ușoară 
pentru vânzătorul fără scrupule. Dacă veţi dori să 
cumpăraţi într-o zi un devotat, amintiţi-vă de sfaturile 
mele... 

— Îmi vine să-i dau una! șopti Georges, căutând mâna 
Lisei. 

Femeia îl privi. Avea ochii strălucitori de emoție, buzele 
umede și nările dilatate. Ezită... Avea o dorinţă atât de 
evidentă să viziteze târgul de sclavi în compania acelui 
militar „pitoresc, amuzant”, să bea poate un suc de 
mentă sau un lichior de cactus sub arcada bufetului ce 
se zărea de cealaltă parte a pieţei, încât nu îndrăzni să 
mai zică nimic. 

— Întoarce-te la autocar, se răsti ea pe un ton agasat, 
du-te să te odihnești... Du-te. 

— Nu păreţi să vă simţiţi prea bine, constată militarul, 
trăgându-se de mustaţa uleioasă. 

— Puţină oboseală, fără-ndoială. M-am surmenat în 
ultima vreme. 

— Ei bine, lotul ăsta ne aparţine, nu-i așa? Poate că 
acum sau niciodată e momentul să cumpărăm un 
servitor, nu? Văd acolo, printre devotați, câteva 
exemplare care vor dura mult. Și n-am să vă cer niciun 
comision pentru sfaturile mele. Pe cuvânt de ofiţer! 

Ca să-și sublinieze spusele, îl trase pe Georges spre 
ţarcul cel mai apropiat, se aplecă pentru a trece pe sub 
bârna de sus și apucă de mână o tânără fată de vreo 
douăzeci de ani. Era înaltă și zveltă. Complet goală. 
Craniul ei ras în întregime îi accentua arcul 


sprâncenelor şi  pomeţii înalți, asiatici. Faţa, 
triunghiulară ca a unei pisici, purta peste fiecare obraz 
cicatricea câte unei scarificaţii tribale. O perlă mare de 
crom îi fusese încastrată în nara dreaptă, marcând 
apartenenţa la o castă elevată; poate religioasă. Georges 
o găsea foarte frumoasă... 

— E o afacere bună! hămăia militarul, înfundându-și 
degetele în carnea necunoscutei, pentru a căuta urma 
înţepăturii. O singură bășică în interiorul coapsei! O să 
vă ţină mult, până să înnebunească! 

Georges preferă să se îndepărteze. Totuși, privirea fetei 
nu avea nimic acuzator, nu se citea niciun strop de ură, 
niciun reproș, nici vreo undă de umilinţă. Avea aerul de 
a găsi situaţia normală. Perfect normală. 

— Ei? făcu glasul ofițerului în spatele lui. 

— N-am bani! scuipă Georges. 

Brusc, târgul de sclavi nu-i mai apărea decât ca o 
capcană gigantică. Se răsuci pe călcâie, pornind pe 
străduţă în direcţia autocarului. În trecere, nu se putu 
împiedica să nu arunce o scurtă privire spre fata cu 
perla cromată, dar masa umană din îngrăditură se 
închisese peste ea ca nisipurile mișcătoare ale unei 
mlaștini. 

Pe drumul de întoarcere, Lise îi făcu o scenă. 

— Nici măcar n-ai fost amabil, vociferă ea, nu ești decât 
un mitocan! 


În pofida  soporificelor, Georges  dormise prost. 
Deșteptătorul îl smulsese dintr-un somn adânc și 
artificial, pentru a-l cufunda de îndată într-un fel de 
toropeală nesănătoasă, o abrutizare idioată și comatoasă 
contra căreia lupta acum de ore întregi. Ca să le pună 
capac la toate, drumul cu mașina fusese un iad. lar 
acum, fata de la minister era acolo, așteptându-l în faţa 
supermarket-ului devastat, cu taiorul ei de vară în 
culoarea nisipului, cocul bine strâns pe verticală și 
ochelarii mari. 


— Am venit ieri după-amiază, preciză ea cu o voce 
acerbă, nu eraţi la post. 

— Am fost bolnav, căscă Georges, un început de 
insolaţie. 

Îi întinse mâna, cea al cărei arătător era împodobit cu 
un pansament mototolit, maculat de sânge și limfă, iar 
fata i-o strânse fără a-și ascunde dezgustul. 

— Nu-i nimic, comentă el. O rădașcă-chirurg. Aici e mai 
bine să nu umbli desculţ, nenorocitele astea de lighioane 
îți smulg unghia într-o jumătate de secundă. 

Fata îl privi cu dispreț. Georges observă că era 
transpirată, sudoarea îi întindea machiajul, făcând-o să- 
și piardă aspectul pudrat. Fruntea, nasul, obrajii îi 
deveneau lucioși; se simţi reconfortat. 

— Turiștii se plâng, atacă ea, scotocind prin buzunarul 
de piele tăbăcită al servietei, nu văd destui pensionari 
de-ai dumneavoastră. Se pare că aceștia își petrec cea 
mai mare parte a timpului culcaţi în corturi, pe scurt, 
sunt nemulţumiţi și... 

Georges o luă din loc. Rezervaţia, întreţinută parţial de 
către municipalitate, fusese dintotdeauna teatrul unor 
numeroase gâlcevi, organizaţiile turistice exercitând 
presiuni asupra primăriei și consilierilor municipali, 
pentru a obţine din partea lor o colaborare vizând să 
rentabilizeze la maximum așezământul și pe locuitorii 
acestuia. 

— Avem o propunere, continuă fata, o amenajare 
completă a locurilor, sub formă de parc de atracţii, cu 
decoruri și tablouri vii. Credeţi că indigenii ar accepta 
să colaboreze la o defilare cu care alegorice? Sau să 
participe la atracţii care le-ar pune în evidenţă... 
respectivele talente?... 

Georges se opri. 

— Pentru ce numiţi asta un talent? se miră el, cam 
surprins de propria-i îndrăzneală. 

Fata strâmbă din nas, ocolind întrebarea; acum 
transpira abundent, iar Georges observă cu sadism că 


bluza începea să i se lipească de piele, lăsând să apară 
mari arcade de sudoare. 

— Trebuie să  înţelegeţi, spuse ea sec, sindicatul 
turismului exercită un adevărat șantaj asupra acestei 
municipalități, se vorbește deja despre radierea orașului 
din itinerarele circuitelor organizate, vă imaginati foarte 
ușor ce povară ar reprezenta atunci rezervaţia pentru 
oraș, pentru contribuabili. Am fi poate constrânși să 
luăm în consideraţie dizolvarea taberei și repartizarea 
diferitelor specimene în alte stabilimente de același gen 
ale statului. Ar trebui să vă puteţi convinge prietenii de 
interesul pe care-l au în a participa la aceste 
manifestații... Folclorice... 

Îi venea s-o întrebe dacă va primi permisiunea, el unul, 
să vândă cartofi prăjiţi și crenvurști sau dacă i se va 
oferi ca despăgubire pentru serviciile lui un necesar 
complet pentru prepararea de vată de zahăr sau 
popcorn, dar nu avu curajul să-și exprime nemulțumirea. 
Porni instinctiv în direcţia bufetului Juliei. Se simţea 
amortit, îngreunat. Urmele unei crize de astm nocturn 
continuau să-i provoace șuierături din bronhiile asfixiate 
și cea mai mică mișcare îi cerea mari eforturi. Se lăsă să 
cadă pe cel mai apropiat scaun de grădină, căutând în 
buzunar cutia cu corticoide. Tâmplele îi vâjâiau și 
simţea deja urcând într-însul binecunoscuta senzaţie de 
angoasă a astmaticilor. Fata se așezase în echilibru pe 
marginea scaunului, prea murdar pentru gusturile ei. 
Deasupra, umbrela de soare decolorată se legăna 
scârțâind. „Nu te mai îndopa cu medicamente, așa, în 
văzul lumii, spunea încontinuu Lise, e dezgustător.” 
Cunoștea bine vătămările pe care i le provocau în 
organism anti-inflamatoriile. Reţinerea permanentă a 
apei, mai ales, care-i însemna faţa și trupul cu o ușoară 
buhăială inestetică, pe care anumite guri rele nu ezitau 
s-o pună pe seama alcoolului. 

— Care alegorice? murmură el, ca pentru sine. 

Își amintea parcul de distracţii unde lucrase de câteva 


ori, pe vremea când era student. La zece dimineaţa, un 
contramaistru angaja figuranţii pentru spectacol și 
pentru marea paradă, alegând vreo douăzeci de tipi 
dintre epavele slinoase și clănțănitoare care stăteau la 
coadă în spatele administraţiei. Erau acolo studenţi, 
șomeri, drogaţi, toţi slabi, obosiţi, acriţi. La ora 
unsprezece, li se distribuiau costume cu care trebuia să 
se încotoșmăneze și căpăţâni mari de mucava pe care și 
le prindeau pe umeri pentru a personifica eroi de bandă 
desenată. Apoi erau împinși pe străzile „satului 
fermecat”, ale „oazei visurilor”, ca pe o trupă de 
prizonieri. lar mulțimile înghesuite pe ambele trotuare 
râdeau, îi interpelau, dădeau din mâini. lar Georges, 
prin jugul capului de carton pe care-l bătea soarele, 
auzea râsetele adulţilor și strigătele copiilor. „Uite! 
Uite! Bubsy-Şoricuţa, acolo, cu pantalonii ei roz și coada 
lungă! Oh! Ce drăguță e, adorabilă! Zi-i bună ziua, zi-i 
bună ziua lui Bubsy-Şoricuţa! O să-ţi răspundă!” lar 
Georges înainta. Înaintau toţi. Cu umerii tăiaţi, sufocaţi 
sub măști, șiroind de sudoare și frânţi de oboseală în 
costumele grele, supraîncărcate de  harnașamente 


ridicole. „Priveşte! Priveşte!  Poko-Maimuţoiul şi 
prietenul lui, Pedro-Mexicanul!”, „Şi acolo! Mac-Maco 
detectivul, cu lupa și pistolul!”, „Oh! Sunt caraghioși, 


1” 


caraghioși, caraghioși!” Uneori, când căldura era prea 
puternică, câte unul dintre figuranţi leșina și atunci 
interveneau  infirmierii, împopoţonaţi cu nasuri roșii 
mari, chinuindu-se să dea de crezut că era un gag, 
aruncând bolnavul pe o targă lucrată în chip de cutie de 
sardele uriașă... 

— Care alegorice... repetă Georges. 

Sosi Julia. 

— Nu pare să se simtă bine, decretă ea, înfigându-se 
lângă masă, și asta! Parc-ar fi un boţ de unt topindu-se! 
Se așează pe vârful bucilor ca să nu-și simtă chiloţii uzi. 
O adevărată paparudă! 

— Două sucuri, comandă Georges, stăpânindu-și un 


zâmbet, sau două beri, în fine, orice... 

Femeia cea grasă se îndepărtă. Lângă el, fata de la 
minister încerca vizibil să înţeleagă ce se întâmplase, 
după care se adânci în hârtiile ei. 

— Aţi putea face o listă a celor mai pitorești cazuri? 
întrebă ea cu o voce dintr-o dată nesigură. 

— Sigur că da, răspunse Georges, aberaţiile, 
infirmităţile... Sau talentele, conform termenului ales 
pentru a le desemna, se împart în câteva mari categorii. 
Cea mai puţin gravă e, probabil, aceea a „decalajelor” 
sau mai degrabă a permutaţiilor. Se asistă, astfel, la 
decalaje olfactive. Pentru bolnav, sângele începe să 
miroasă a cerneală, iar cerneala a sânge. Refuză să 
scrie, fiindcă asociază hârtia și tocul cu ceea ce noi am 
numi „ustensile de măcelărie sau de abator”. Fuge de 
mirosul de tipografie, refuză să se alfabetizeze. Foarte 
adesea, rămâne analfabet, neștiind nici să scrie, nici să 
citească. Dimpotrivă, se delectează cu munci de tăiere, 
care-i inspiră ceea ce noi considerăm un parfum de 
„început al anului școlar”, cu mirosul său caracteristic, 
de cerneală proaspătă. În același mod, la un alt individ, 
carnea va avea gustul apei de mare, iar pământul, cel al 
pâinii calde! Așa că, să nu vă mire, dacă întâlniți un 
copil care refuză să se hrănească și preferă să-și umple 
gura cu țărână cât e ziua de lungă. Mai sunt și cazuri de 
aberaţii auditive: o ușă miaună ca o pisică, iar corbul 
sună ca un telefon de fiecare dată când deschide ciocul. 
Am putut observa, nu demult, o fetiță care spărgea toate 
discurile de muzică clasică pe care le găsea printre 
lucrurile mele, dar se delecta cu zumzetul aparatului 
meu de ras electric. Căci, pentru ea, discurile vomau un 
vacarm de pichamere, iar aparatul de ras cânta o 
simfonie! 

Funcţionara de la minister își trânti capacul servietei de 
piele. 

— Nu v-am cerut un rezumat al tezei! i-o reteză ea sec, 
ci un recensământ al indivizilor capabili să prezinte un 


interes documentar şi... etnologic evident pentru 
vizitatori. 

Îi venea să-i strige: „Bufoni! Nu vrei decât o listă de 
clovni!” 

Dar sosirea Juliei, care aducea două sticle cu o oarecare 
bere de import, îi permise să-și recapete calmul. Nu era 
cu adevărat surprins, știuse dintotdeauna că într-o bună 
zi avea să se pomenească aruncat în plin compromis. De 
altfel, probabil că fata nici nu era o adevărată angajată a 
Ministerului Artelor și Culturii, ci mai degrabă o 
reprezentantă a consiliului municipal, detașată aici cu 
unicul scop de a-l intimida. 

— Teza mea... începu Georges. 

Îl întrerupse imediat: 

— Teza dumneavoastră nu are nicio legătură cu 
existenţa acestei rezervaţii. Dacă hotărâm s-o dizolvăm, 
veţi putea, desigur, să depuneţi o cerere de candidatură 
pentru un alt post, într-o altă tabără. 

Era o ameninţare abia disimulată. 

— Ministerul... 

Îl întrerupse din nou: 

— Ministerul nu poate suporta de unul singur 
întreținerea instalațiilor, dacă municipalitatea se 
eschivează! 

Femeia se ridică. Acum simțea cu adevărat transpirația. 
Georges observă că nu se atinsese de bere. Puse pe 
masă o carte de vizită (un nume și un număr de telefon): 
— Chemaţi-mă când veţi fi schițat primele baze ale 
proiectului nostru. 

Se îndepărtă, probabil satisfăcută de-a se fi arătat 
competentă. Georges plăti, se ridică și traversă drumul 
pietruit, în direcţia turnului de cărămidă. În momentul 
când să se înfunde pe culoar, văzu la stânga o bătrână 
ocupată să-și înnoade pe cap un fular de plastic 
transparent pentru ploaie, în timp ce bărbatul care 
mergea pe lângă ea se chinuia să îmbrace o manta 
cerată galbenă sub care avea să se sufoce în câteva 


secunde. „Defazaj”, își spuse Georges. În jurul lui, 
numeroase persoane sufereau de defazaj. In aceste 
cazuri, gesturile nu se mai supuneau gândurilor decât 
cu o întârziere considerabilă, astfel că, perechea pe care 
o întâlnise Georges, se acoperea împotriva unei averse 
căzute cu trei zile în urmă. 

Intră. Sala de așteptare era goală. Căută în fundul 
buzunarului cheia de la laborator, de care nu se 
despărțea niciodată, descuie broasca triplă și intră în 
încăperea caroiată pe care o lumina o lampă cu neon. 
Flacoanele de sânge se aliniau pe etajere frigorifice. O 
veritabilă bancă,  poate-ar fi trebuit să spună 
„bibliotecă”, a cărei existență o ţinuse secretă 
întotdeauna. _ 

O dată măcar, hazardul îl slujise de minune. Încă-l mai 
revedea pe bătrânul prăbușit la picioarele scării, 
pierzându-și sângele printr-o rană păcătoasă la braţ. 

— A căzut de pe ultima treaptă! tipa Lise. L-am văzut! 
Repede, mișcă-te! 

Georges îl cunoștea bine. Era un bătrân asocial, respins 
de clan datorită flecărelilor sale neîncetate, care locuia 
în vechea staţie-service, vecină cu autogara. 

— Niciodată nu m-am putut împiedica să vorbesc! 
spunea el adeseori. Vorbesc chiar și în somn, ore-ntregi. 
Nevastă-mea m-a părăsit din cauza asta, trăncăneam în 
stare de somnambulism. Cred că în asta constă boala 
mea... 

Era într-adevăr imposibil să fie întrerupt și singurul 
mijloc de a scăpa de torentul cuvintelor ce-i ţâșneau din 
gură era acela de a o lua la fugă. 

— Își pierde sângele! șopti Lise, arătând jetul roșu 
închis care pulsa la intervale regulate prin rana 
deschisă. E o hemoragie arterială... 

Georges improviză imediat un garou. 

— E mai bine, Dick? E bine așa? 

Bătrânul Dick a rezistat. Abia a doua zi au apărut 
primele simptome de amnezie. Culcat, palid, în așternut, 


începu prin a n-o mai recunoaște pe Lise când îi aduse o 
tavă cu mâncare. O numi „Doamnă” și-i adresă lui 
Georges un „Doctore” lung cât toate zilele, el care abia 
în ajun îl tutuia. 

— Din cauza șocului, conchise Lise, la vârsta lui, l-a 
zguduit. 

Puțin mai târziu în cursul serii, Dick murmură cu voce 
slabă: 

— Noroc că mi-aţi oprit hemoragia, doctore, aș fi putut 
lăsa să mi se scurgă toată viaţa. Toată memoria, acolo, 
pe jos. Ce poznă pentru un bătrân ca mine, să nu mai 
am nici măcar amintirile! 

Georges se simţi inundat de o emoție crescândă. Luat la 
întrebări, bătrânul a dezvăluit o „gaură” în memorie 
cuprinzând ultimele șase luni, adică întinzându-se până 
la o dată anterioară sosirii lui Georges și a Lisei. Teoria 
se construia de la sine și, prin raportare la observaţiile 
pe care putuse deja să le noteze cu ocazia altor 
accidente, Georges a ajuns în mod firesc la concluzia ce 
se impunea. În interiorul rezervației, sângele, 
nemulțumindu-se doar să-și poarte obișnuita hoardă de 
globule albe sau roșii, transporta și globule de memorie, 
fiecare din ele conţinând câte o amintire distinctă. 
Contrar față de tot ceea ce putea accepta fiziologia, 
memoria nu se mai găsea, stocată și localizată, în 
neuronii creierului, ci se rostogolea la fel de bine, 
pulsatilă, din venă în venă, dintr-o arteră în alta, prin 
bătăile inimii. Astfel, tot trecutul unui om se afla la 
discreţia celei mai mici tăieturi, celei mai mărunte răni. 
Pierderea unui strop de sânge însemna pierderea 
conștiinței unui moment, a amintirii unei zile, a unui act 
particular. lar femeia care se înțepa brodând, putea 
dintr-o dată să uite prenumele copilului sau al soţului ei. 
Fiecare înțepătură în degetul mare devenea o gaură a 
memoriei, fiecare menstruatie, o veritabilă gaură neagră 
în amintiri, iar un accident putea face din omul ce 
sângera abundent un amnezic total. 


— Îţi dai seama, exclamă Lise când Georges îi împărtăși 
concluziile lui, de fiecare dată când strivești un ţânţar 
ghiftuit de sânge, distrugi într-o anumită măsură 
trecutul unui necunoscut care doarme. E fascinant! 
Fascinant! 

— Poate chiar mai mult decât crezi, îi atrase el atenţia, 
imaginează-ţi ce se poate întâmpla în caz de transfuzie. 
A-ţi dona sângele cuiva înseamnă a-i dărui în același 
timp o parte din memoria ta. Primind sângele unui 
donator, moștenești ceva din viața unui străin! Iar ironia 
e și mai mare când îţi dai seama că toate grupele sunt 
compatibile între ele... 

În continuare, putuse observa foarte rapid tabu-ul care 
lovea manipulările sanguine în interiorul rezervației. 
Când încercase o recoltare, în scopul numărării 
globulelor, de la o fetiță anemiată, tatăl acesteia 
spărsese seringa cu o lovitură de ciocan, după cum un 
rănit grav refuzase orice transfuzie, preferând să moară 
în urma hemoragiei decât să se vadă invadat de viața 
unui necunoscut. 

— Totuși, visa Lise, o transfuzie de amintiri, ce figură! 
Aș fi gata să încerc o asemenea experienţă! 

Încet, dificil, Georges ajunsese să-și constituie o rezervă 
de flacoane; recuperând lichidul vital al celor ce 
agonizau în comă depășită, pe care nimic nu-i mai putea 
salva, profitând de cele mai mici accidente, cele mai 
neînsemnate intervenţii chirurgicale, salvând strop cu 
strop, hemoragie după hemoragie, economisind îndârjit. 
Ştia că fiecare sticlă conţinea un talmeș-balmeș de 
amintiri și ar fi dat oricât ca să le poată enumera pe 
eticheta de-o disperată virginitate, care decora fiecare 
flacon. 

— Trecut în sticlă, se pomenea el murmurând uneori. 
Urmându-și studiul, observase că anumite animale, după 
ce mușcaseră un om sau un copil, erau cuprinse de o 
melancolie bizară, parcă debusolate de acele imagini pe 
care le linseseră de pe carnea sfâșiată a victimelor lor și 


care le asaltau apoi fără ca ele să le poată înţelege. Într- 
o seară, o găsise pe Lise culcată pe bancheta din spate a 
Rolls-ului; părul răvășit îi ascundea faţa și avea o 
expresie îndepărtată, stranie. Parcă drogată. 

— Am avut trei soţi și cinci copii, intonă ea, când 
Georges dorise s-o ridice, am avut zece amante. Eu sunt 
trei băieţi și două fete și-mi amintesc... 

La început, crezu că se îmbătase, dar nu mirosea a 
alcool. Era moale, lâncedă, iar capul i se bălăbănea 
dintr-o parte în alta ca și cum gâtul ei și-ar fi pierdut 
brusc toată puterea de a sta fix. 

— Lise! strigă Georges, cuprins brusc de panică. Lise, 
revino-ţi! 

Dar femeia se lăsă să cadă peste el râzând, trântindu-i 
peste ureche gura umedă și caldă. Murmura încontinuu: 
— Am făcut dragoste cu doi bărbaţi deodată. Imi plac 
fetiţele, sunt bătrână și obosită. Am șase ani și mi-e frică 
de întuneric. Sunt al naibii de bine făcut pentru un băiat 
de vârsta mea. Pierre tocmai se naște, am o burtă 
enormă, mi-e rău... Îi văd capul între coapsele mele. 
Trebuie să muncesc câmpul și să cos cortul, e o muncă 
prea grea pentru un bătrân ca mine... Nevastă-mea mi-e 
necredincioasă, știu că începe să vorbească lumea... 

O apucă de umeri și o scutură din răsputeri. Dintr-o dată 
părându-i-se că n-avea să mai înceteze vreodată, urlă: 

— Lise! 

Atunci, piciorul lui strivi ceva pe podeaua mașinii. Un 
tub de sticlă... Nu! O seringă. O aruncă pe tânăra femeie 
înapoi și-i dezgoli braţul stâng. În îndoitura cotului încă 
mai sclipea o picătură roșie, umedă și urma unei 
înțepături executate stângaci care începea deja să se 
preschimbe în hematom. Nu-i trebuia mai mult ca să 
înţeleagă: sângele! Işi făcuse o injecție cu sânge! Se 
bucura de mii de amintiri străine care-i curgeau prin 
vene pentru a-i exploda în creier. Organismul ei 
neadaptat reacţionase violent în faţa șocului, aici 
aflându-se motivul acestei beţii agonice și nesănătoase. 


— Puteai să te omori! urlă el, începând s-o pălmuiască, 
în timp ce Lise nu înceta să surâdă. 

— Mi-a căzut primul dinte de lapte, sâsâia ea, fără 
bastoane mi-e greu să umblu... 

A continuat astfel până-n zori, pradă unei ușoare febre 
care-i înroșea faţa, înlăcrimându-i ochii și umezindu-i 
mâinile. Apoi, dimineaţa, s-a calmat, căzând într-un 
somn adânc. 

— Nu trebuie să dramatizăm, exclamă ea, când Georges 
vru să-i ţină o predică. A fost o experienţă interesantă, 
care merita încercarea. Nu-i un capăt de lume. Și zău că 
n-ai spirit științific, altfel, demult ai fi încercat și singur 
același lucru. Cunoașterea nu se atinge fără riscuri. Toţi 
ADEVĂRAȚII savanţi ţi-o vor spune... 

Începând din acea zi, Georges luase obiceiul să încuie cu 
cheia ușa laboratorului. Era o măsură de prevedere cam 
inutilă, de vreme ce, numărând flacoanele de sânge, 
putuse constata că Lise sustrăsese două. Oare se deda 
adesea acestor ședințe de toxicomanie atât de aparte? 
N-ar fi știut ce să spună. Uneori și-o imagina, culcată 
goală pe mochetă sau ghemuită în fundul căzii pline cu 
apă călduţă, ascultând bâlbâiala amintirilor străine de-a 
lungul circumvoluţiunilor ei cerebrale, trăind mii de 
frânturi de evenimente fericite sau nefericite, devenind, 
rând pe rând, Marianne, Paul, bătrânul Pierre, Margot; 
suferind, veselindu-se, născând, devenind tată și mamă, 
soţ și soţie. Ajungea astfel să-și compenseze într-adevăr 
vidul propriei sale vieţi? 

Nu, niciodată nu vorbise nimănui despre rezerva de 
flacoane, ca și cum, în chip obscur, s-ar fi temut ca 
revelaţiile lui să nu pună în funcţiune cine știe ce oribil 
mecanism comercial. Nu îndrăznea să se gândească la 
câștigul pe care municipalitatea l-ar fi putut extrage 
dintr-un asemenea fenomen. 

Dintr-o dată neliniștit, încuie ușa în urma lui. Se simţea 
obosit, iar dorința de somn îl năpădi într-o clipă. Un 
moment fu ispitit să se întindă pe masa de examen 


medical, dar știa că articulațiile ei, pe trei sferturi 
blocate, nu permiteau poziția culcată. Se mulțumi să se 
așeze în mijlocul camerei, pe un taburet de plastic alb. 
Fără a ști prea bine de ce, începu să se gândească la 
moarte. 

Acum respira cu și mai mare greutate, trecerea de la 
cuptorul de-afară în umezeala rece care domnea 
înăuntrul turnului, agravându-i simptomele. 

Rămase astfel până seara, prostrat, așteptând momentul 
când criza, care se concretiza printr-o serie de accese 
de tuse, avea să-i permită să se târască până la mașină. 
Uneori, căuta să-și amintească momentul precis când 
devenise conștient de boala Lisei. Poate că în acea 
dimineaţă de iunie îndeosebi, când, în plin mijloc al 
restaurantului de pe plajă, își crispase brusc mâinile pe 
faţa de masă și începuse să arunce priviri alarmate în 
jur, ca și cum ar fi căutat un lucru de care depindea 
însăși viaţa ei. 

— Unde sunt copiii? ţipă ea cu voce albă. Dumnezeule, 
s-au dus să se joace pe stradă... 

Se ridică, traversă sala în detonaţia seacă a tocurilor ei 
înalte, bocănind pe parchet, și se repezi afară din local, 
strigând: 

— Manuel! Beatrice! Veniţi înapoi! 

Surpriza îl ţintuise pe Georges pe scaun și trebui să facă 
un mare efort fizic pentru a se smulge de la masă și a 
alerga pe urmele soţiei lui. O găsise, înfiptă în mijlocul 
panglicii de asfalt ars de soare care se lipea dezagreabil 
de tălpi. Plângea. Ţeapănă. Dreaptă în rochia ei 
vaporoasă de voal, cu capul căzut pe umărul stâng. O 
auzi murmurând: 

— Dumnezeule, noi suntem aici și copiii sunt singuri 
acasă, trebuie să ne întoarcem... 

În aceeași seară, a avut o nouă criză. Stăteau culcaţi 
unul lângă altul în lumina albastră a veiozei, când 
deodată Lise își trânti mâinile pe abdomen... 

— Uită-te! Uită-te! începu ea să urle. Am burta complet 


plată! Am născut și nici măcar nu-mi venise termenul, 
unde e copilul? 

Parcurse febrilă camera din priviri, în căutarea unui 
leagăn inexistent. 

— A murit, bâigui ea. Jacques, ai avut dreptate, nu 
trebuia să muncesc atât de mult timp la câmp... 

Deveni ţeapănă, cu ochii în tavan, în timp ce lacrimile i 
se revărsau pe la colţurile ochilor și se rostogoleau pe 
tâmple, udându-i părul scurt. 

La început, încercase să se liniștească singur: „Vrea un 
copil, își spunea, simte lipsa maternității și face câteva 
istericale. Nimic grav...” 

Apoi totul reîncepuse. De data asta erau în turn, la 
ultimul etaj. Lise rezemată cu coatele pe pervazul 
ambrazurii, își oferea faţa razelor cuptorului. Brusc, 
izbucnise în râs... 

— Asta-mi amintește de serviciul militar, azvârli ea 
întorcându-se pe jumătate, când trebuia să facem de 
gardă în faţa cocioabei căpitanului, cu nenorocita aia de 
cască încălzindu-se, cu curelușa strânsă-n dinţi și pușca- 
mitralieră care-mi ardea palmele. O porcărie. După aia 
fugeam la dușuri, mă pieptănam, mă rădeam și coboram 
pe străzi la fetele din jurul cazărmii. Aveam destul 
succes, pe vremea aia. Mai ales când mi-am lăsat 
mustață, ca a lui Clark Gable... Fetele se înnebuneau 
după mine. Da’ n-a ţinut mult. M-a convocat adjutantul: 
„Fără chestii de-astea, băiete, a zis, așa-i regulamentu”. 
Nici barbă, nici mustață, tre’ să ţi le tai că de nu te vâr- 
năuntru și...” 

Se întrerupse, cu fruntea încreţită ca sub efortul unei 
teribile concentrări. Georges crezu că era pe punctul să 
se uite cruciș. 

— Ceva nu merge, murmură ea cu voce abia auzită, ceva 
nu merge... 

Apoi, privindu-l pe Georges în ochi, gâfâi: 

— Pierre, ajută-mă! Nu sta înfipt acolo, vezi bine că nu 
sunt în apele mele, ai să bagi la loc fânul mai târziu... 


Simţi că îngheţa, pe când o poftă nebună de-a o lua la 
fugă îi sfredelea pântecul. Făcu un pas înainte. Nici 
măcar nu mai îndrăznea să ridice braţul pentru a se 
șterge de sudoarea care-i îmbiba sprâncenele. Deodată, 
Lise se cutremură. Privirea îi deveni mai puţin tulbure. 
Georges înţelese că se simţea complet pierdută în 
mijlocul tuturor acelor  crâmpeie contradictorii, 
negându-se unele pe altele, și în care încerca disperată 
să caute o informație mai convingătoare, mai solidă, 
mai... 

— Dumnezeule, gemu ea, îngrozită, am zece vieţi și nu 
mai știu care e cea bună! 

O văzu trăgând aer în piept, silindu-se să fie calmă, 
metodică. 

— Mai întâi, sunt femeie, enunţă ea, ca principiu de 
bază și, astfel vorbind, își strecură mâna sub rochie 
pentru a-și controla configuraţia sexului. Da, femeie. 
Acesta era un prim element de triere, un grăunte de 
nisip, dar se vedea bine că era ușurată. O apucă de 
umeri și o sili să se culce pe masa de examen. Trebuia 
să doarmă, s-o doboare cu o doză masivă de somnifer, 
după care... 

În momentul când se apropie, cu seringa în mână, o 
văzu, văzu reţeaua de mici cicatrici ale injecţiilor în 
scobitura fiecărui braţ, ca tot atâtea mușcături 
minuscule. Dovada se impunea de la sine: nu încetase 
niciun moment să se drogheze! Extrăgând necontenit 
din cele două flacoane de sânge sustrase, se jucase 
zilnic de-a trăirea altor vieţi. În prezent, printr-un 
fenomen legat probabil de dependenţă, faptele nu se 
mai estompau după câteva ore, se instalau în ea, 
aisberguri, paraziți venind să-i invadeze adevărata 
memorie, să-i bulverseze sinapsele neuronilor, să 
introducă alte elemente, la fel de reale, cu tot atâta 
greutate, tot atâta ADEVĂR. Iar când îi luau astfel în 
posesiune creierul, nu mai reușea să facă nici cea mai 
mică deosebire între amintirile ei personale și cele pe 


care le absorbise artificial. 

Lui Georges i-au trebuit mai multe zile pentru a ajunge 
să-și domine deznădejdea. Cât despre Lise, ea își 
împărțea timpul între diversele personalităţi care o 
locuiau acum. Într-o anume epocă, s-ar fi vorbit despre 
posesiune și ar fi fost chemat un exorcist. Georges se 
mulțumea se noteze fiecare manifestare parazitară într- 
un caiet, încercând să le evalueze numărul și să 
stabilească o diagramă a revenirii lor ciclice. Îşi spunea 
că ar fi putut boteza acest gen de afecţiune, fără teama 
de-a se înșela, cu termenul de „polimnezie” și iniţie 
imediat un recensământ pe cât de fidel posibil. 
Majoritatea scenelor se situau într-o lume rurală destul 
de veche, provenind din memorii, rând pe rând, 
masculine sau feminine. lar Lise, în mod succesiv 
ciobăniţă și fierar, fermieră și tăietor de lemne, își 
pierdea personalitatea în momentul unei petreceri 
câmpenești, al unor tumbe prin desișuri, al unui 
accident de muncă sau al unui Crăciun cu tăciuni. 
Retrăia scene gospodărești, beţii, certuri între băieţii de 
la fermă; frânturile răzlețe din trecut nu aveau nicio 
legătură între ele. Când își recitea însemnările, Georges 
avea impresia că parcurge un roman demential, compus 
dintr-o îngrămădire de pagini smulse, fără niciun 
criteriu selectiv, din nenumărate opere, de către un om 
legat la ochi, lăsat liber într-o bibliotecă fără altă 
indicație decât să aducă de-acolo cât mai multe foi 
posibil. 

Lise îl trezea în plină noapte, scuturându-l violent de 
umăr. 

— Îţi amintești, îngăima ea, îți amintești când mi-am 
prins braţul în secerătoare și a trebuit să mergi după 
doctor ca să mi-l taie, acolo, pe iarbă...? Zi, îţi amintești? 
Până și că părintele Louis îmi ţinea capul în poală și 
spunea: „Nu te necăji, băiatul meu, tot o să ai succes la 
fete”, zi... 

El se ridica, se refugia într-unul din colțurile patului, în 


timp ce Lise cădea la loc, ghemuită în mijlocul 
așternuturilor. Începea să se gândească serios la 
eventualitatea unei transfuzii parţiale sau totale de 
sânge normal, când atitudinea Lisei se modifică într-un 
mod și mai radical. În răstimp de câteva zile, deveni 
taciturnă, închisă în sine. Când o chestiona, femeia se 
mulțumea să surâdă sau să schițeze gesturi evazive. 
Intr-o seară, nemairezistând, o înhăţă de umeri și o 
zgâlţâi. Era o reacţie prostească, dar ajunsese la capătul 
nervilor. Lise se zbătu, iar cămașa de noapte i se sfâșie 
de la gât până la talie, lăsând să apară pielea brăzdată 
de scarificaţii rituale prost cicatrizate. Abia se stăpâni 
să nu scoată un urlet de groază. Cu o mișcare a mâinii, îi 
smulse ultimele zdrenţe de pe trup, nevenindu-i să-și 
creadă ochilor. Spatele, șalele, fesele, partea interioară 
a coapselor, perimetrul sânilor, TOT corpul îi dispărea 
sub tăieturi... 

Era o nebunie. lIncapabilă să-și restructureze 
personalitatea, se comporta acum ca unul dintre 
pensionarii taberei! Ce amintiri o împinseseră pe calea 
inițierii tribale? La ce cunoștințe secrete îi permisese 
sângele să acceadă? Il asalta un torent de sentimente 
contradictorii, oroare, curiozitate, dezgust, INVIDIE... 

— De ce, urlă, de ce semnele astea? Ştii ce vor să 
însemne acum, TU o știi! 

li scăpă din mâini fără o vorbă. Georges se lăsă să cadă 
pe un scaun, dintr-o dată foarte obosit. Exista o anume 
ironie în a o vedea pe Lise, care ura atât de mult 
rezervaţia și pe ocupanţii acesteia, metamorfozându-se 
în „indigenă”. Avu un râs amar. 

— Dar tu ești LISE, îi striga el în urechi, LISE, Lise! Nu 
asculta ce-ţi spun amintirile, fă-ţi ordine în memorie, 
pentru Dumnezeu! 

Lise îi întoarse spatele și fugi să se închidă în baie. 
Georges părăsi casa trântind ușa și se plimbă toată 
noaptea. Când reveni, în zori, Lise se răsese în cap... 

In zilele următoare și-a ars conștiincioasă toate hainele, 


de la cel mai neînsemnat ciorap, până la cel mai mic 
chilot și nu mai stătea decât complet goală. Uneori, îl 
privea fix în ochi un lung răstimp și-și mângâia 
umflăturile cicatricelor de pe flancuri ca și cum ar fi 
încercat să-l facă să înţeleagă ceva. Georges a încercat 
să se opună, fără prea mare convingere. Ştia ce dorea. 
Se simţea bolnav de o gelozie intelectuală care-l făcea 
să se rușineze. Ce știa? Ce o învățase, deci glasul 
sângelui? Cunoștea toate secretele rezervației, toate 
misterele pe care le scormonea el de ani de zile... 
TOTUL. 


Într-o duminică dimineaţă, a condus-o în mijlocul 
corturilor mari de piele albă care încercuiau turnul și 
unde nici chiar el însuși nu pătrunsese vreodată. Lise 
rămase acolo un moment, nemișcată, goală și cicatrizată 
ca toţi ceilalți, după care o văzu dând în lături faldurile 
pavilionului și făcând un pas înainte. Atunci, Georges se 
întoarse, cu dinţii strânși. Parcă ar fi închis ochii în clipa 
când ea sărea de pe o faleză... 

Ulterior a regretat, bineînţeles, dar era prea târziu. Prea 
târziu. De-atunci Lise trăia în cort, în acel con de piele 
aspră unde nimeni nu risca să intre vreodată, în 
fojgăiala de trupuri a casei colective. Fusese primită? O 
masacraseră? Şi-o făcuse vreun bărbat tovarășă de 
viaţă? Avea copii? Georges n-avea să afle niciodată. Nu 
ținea să știe. Într-o zi avea să se deștepte, era sigur, ca o 
amnezică  regăsindu-și memoria. Efectul ultimelor 
globule odată disipat, avea să-și recapete cunoștința în 
înăbușeala wigwam-ului, cu burta întinsă de cea de-a 
șasea sau a șaptea sarcină. Urma să-și amintească totul. 
Dar n-aveau s-o lase să scape. Nu. Vor prefera să-i taie 
limba și mâinile pentru a nu le dezvălui secretele... 
Vor... 

Ba nu, se ambală el. Probabil era fericită și era foarte 
bine așa. Nu avea nici dreptul, nici dorința de-a o 
smulge din strania comunitate. Pentru ce s-o facă? Și ca 


să se ducă unde? 

Când își termina teza, avea să... 

Ştia că, peste o săptămână, angoasa, de-a vedea 
rezervaţia închisă de către municipalitate, se va fi retras 
ușurel în tristul magazin de accesorii, unde i se 
acumulau terorile nocturne. Frica de expulzare i se 
prăfuia pe un raft al creierului, între eventualitatea unui 
conflict atomic și teama de cancer, ascensiunea 
șomajului și proliferarea agresiunilor în metrou. Din 
timp în timp, o simţea înălțându-se din uitare, ca o bulă 
de gaz la suprafaţa unei mlaștini. O scotea din sertarul 
mintal ca pe o carte extrasă dintr-o bibliotecă și, preţ 
de-o noapte, două, își fabrica o insomnie clasa-ntâi, cu 
ochii aţintiţi în tavan, derulându-și pentru a suta oară în 
craniu scenariul apocalipsei, schițat de către fata de la 
primărie. Apoi angoasa adormea din nou, ucisă de 
repetiţie, de reluarea la infinit, iar Georges schimba 
accesoriul. O teamă o alunga pe alta, niciodată nu știuse 
să trăiască altfel. Era ca și cum ar fi subscris la un 
abonament perpetuu într-o oarecare bibliotecă a ororii, 
fiecare coșmar învechit, uzat, era înlocuit de îndată cu o 
nouă ipoteză care-i înnoda stomacul timp de o 
săptămână, două. Pe vremea Lisei, își amintea că 
jonglase îndelung cu trei sinopsisuri pe care le folosea 
alternativ în nopţile când nu reușea să adoarmă: Lise 
însărcinată, Lise înșelându-l, Lise părăsindu-l. De câte 
ori sărise dintr-o căsuţă în alta, pe acest eșichier al 
angoasei? De câte ori se trezise la ora două noaptea ca 
să facă un duș fierbinte și să dea pe gât un pahar de 
votcă sau să alerge în jurul camerei cu speranţa că va 
scăpa astfel de nervozitate? 

Da, de câte ori?... 

Se ridică, în mijlocul tratatelor de fiziologie îngrămădite 
pe jos, al planșelor anatomice ce-și etalau geografiile 
musculare în fascicule roșu deschis, oferind forfota 
multicoloră a vaselor de sânge ca niște ramificații ale 
unor străzi și străduţe nebunești, divizându-se la 


nesfârșit pe planul unui oraș labirintic. Adună din trei 
mișcări un teanc de radiografii și încercă să ordoneze 
pachetul astfel format, bătând succesiv marginile pe 
placa mesei de disecţie ca un jucător care se pregătește 
să împartă cărţile unei ciudate partide de poker 
medical. Praful îi însoțea fiecare gest, izbucnind în 
vârtejuri scămoșate. În cele din urmă, învins de 
oboseala, se lăsă să cadă într-un fotoliu al biroului 
acoperit cu mucegai cenușiu. Cu cât trecea mai mult 
timp, cu atât avea senzaţia că se apropia mai puţin de 
scopul ales: găsirea soluţiei la toate problemele pe care i 
le puneau locuitorii rezervației. Construcţiile logice se 
amestecau, demonstrațiile se înglodau în empirismul cel 
mai derutant. Cu ocazia accidentelor mortale, fusese 
nevoit să practice diverse autopsii, iar ceea ce 
constatase punea acum la îndoială toate teoremele 
fiziologiei clasice. Trupurile pe care le deschisese cu 
scalpelul îl cufundaseră în abisurile stupefacţiei și ale 
buimăcelii, dezvăluind amplasamente ale organelor 
complet anormale: o inimă în interiorul unui biceps, un 
creier în sinuozităţile intestinale ale abdomenului. La un 
copil născut mort, radiografiile prezentaseră doi 
plămâni atrofiaţi, striviţi în interiorul cutiei craniene și 
un encefal gigantic umplând cu circumvoluţiunile sale 
toată cavitatea toracică. De-acum, devenea aproape 
imposibil să se mai intervină, medical vorbind, fără o 
îndelungă orientare prealabilă, din moment ce aceste 
trupuri în libertate nu mai catadicseau să se conformeze 
regulilor comune admise. Fiecare pacient devenea dintr- 
o mișcare un teritoriu necunoscut, un gigantic semn de 
întrebare fiziologic. Ar fi trebuit să se întocmească un 
atlas al tuturor acestor geografii anatomice, al acestui 
ansamblu de localizări aberante, un fel de hartă pentru 
uzul exploratorilor medicali rătăciți. Un tratat de 
chirurgie recenzând diferitele cazuri de figuri posibile, 
informând că un apendice se poate situa foarte bine în 
căușul palmei drepte, că un cap smuls nu implică 


neapărat moartea pacientului dacă nu conţine decât 
câţiva metri de intestin subţire și că o intervenţie pe 
cord deschis se poate face la cincisprezece centimetri 
sub ombilic... Da, ar fi trebuit să aibă entuziasmul, 
credinţa și știința primilor cartografi, pentru a se lansa 
în această muncă pe cât de titanică, pe-atât de inutilă, 
de vreme ce era menită să mucegăiască pe rafturile unei 
oarecare facultăţi, în cea mai totală indiferenţă, iar 
Georges se simțea acum prea moleșit pentru a mai 
reaprinde ultimele focuri ale pasiunii care încă mai 
ardeau înlăuntrul lui. Ştiinţa sa n-avea să fie transmisă, 
nu urma să aibă niciun discipol, avea să moară, într-o zi, 
îndopat cu propriile lui descoperiri sau, dimpotrivă, să 
vadă vârsta ștergându-i știința deopotrivă cu memoria, 
umplându-i pereţii craniului cu vânturile amneziei. Dar 
ce conta!  N-avea importanţă decât cunoașterea 
artizanală și precară care-i permitea să se întrebe, în 
momentul când proceda la amputarea unui deget strivit, 
dacă nu cumva acele falange adăposteau derivaţia 
complet ilogică și totuși posibil de imaginat a aortei sau 
a nervului optic al victimei. Astfel, legi noi și nebunești 
proclamau astăzi că puteai deveni orb rupându-ţi o 
unghie, mut scrântindu-ţi glezna și surd dintr-o fractură 
de picior! 

Georges se afundă în scobitura fotoliului, ametit de 
mirosul de praf. Exagera, desigur, ridicând la rangul de 
generalitate ceea ce nu constituia decât un mic număr 
de cazuri fenomenale, complet izolate în interiorul 
comunităţii, dar, la urma urmei, cine putea fi sigur cu 
adevărat? De altfel, era mai bine ca asemenea revelații 
să fie ţinute secrete. Sănătatea sătenilor nu urma să 
aibă de suferit; nu o dată, le putuse verifica vitalitatea 
ieșită din comun și încă-și mai amintea acea operaţie la 
plămân în timpul căreia cicatrizarea extrem de rapidă a 
ţesuturilor închisese incizia în mai puţin de trei minute, 
imobilizând într-o carne, nouă și strălucitoare, bisturiele 
încă înfipte în pleură! Da, la anumiţi indivizi, 


cicatrizarea ţesuturilor semăna cu cazul acelor ierburi 
din Amazonia care, abia tăiate, reîncepeau deja să 
crească, peste doar câteva ore fiind regăsite la lungimea 
inițială... 

Georges se ridică din fotoliu, se așeză pe jos și se lăsă 
pe spate, culcându-se în mijlocul hârtiilor care formau o 
saltea trosnitoare, rezemându-și obrazul pe volumul 
legat în pânză al unui tratat de microchirurgie 
cerebrală. l-ar fi plăcut să se acopere cu dosare, cu 
cărți, cu reviste medicale, să se ascundă în mijlocul unui 
bârlog de hârtie velină tipărită, să se ghemuiască sub un 
tunel de teze, memorii, note de curs, radiografii negre și 
lucioase ca solzii unui pește abisal. Ar fi vrut să doarmă. 
Să doarmă și să uite. In așa hal se ghiftuise cu 
neuroleptice și antidepresive, încât cea mai mică pauză, 
cea mai scurtă oprire se preschimba imediat în 
somnolență, făcând să-i defileze prin spirit valurile 
mereu mai grele ale unui somn din ce în ce mai adânc. 
Se lăsă să curgă în hăul căscat a neantului, cedând 
amețţelii. Și încetă să mai existe... 


Afară, mașinile bălțate umpleau treptat tabla de dame a 
parcării, vomându-și șuvoiul de vizitatori cu pălării de 
pânză. 

De la o oră la alta, umbra turnului de cărămizi mătura 
rezervaţia cu degetul său rectiliniu, transformând 
tabăra într-un gigantic cadran solar, unde fiecare 
clădire marca o etapă din lungul drum al zilei către 
noapte. 

Julia avea să-și destupe sticlele până seara, până în 
momentul când claxonul autobuzelor avea să pună capăt 
ţăcănitului aparatelor... 

lar Suna avea să străbată strada principală de-a- 
ndărătelea, spre marea încântare a turiștilor, provocând 
râsetele copiilor care voiau să-i atingă cicatricele sau 
craniul ovoidal „atât de amuzant”. I se cerea să pozeze 
în compania unei femei în șort și cămașă înflorată și 


poate avea s-o facă fără a înţelege cu adevărat de ce i se 
strecurau apoi câteva monede în mână. 

Da, avea să fie o zi frumoasă, terminată în sticle goale și 
hârtii slinoase, când soarele va veni să moară într-o 
ultimă văpaie peste panoul metalizat de la intrarea în 
sat, unde se etala, cu litere mari și roșii, anunţul: 


Rezervația naturală Almoha. Vizite etnologice cu ghid. 


Acel panou, unde o inscripţie cu cretă, adăugată de 
mâna lui Georges, proclama ironică... 


Hrănirea mutanţților interzisă! 


Serge 
Brussolo 
Somnul Sângelui 


Traducere de Constantina Paligora 


Sommeil de sang 


1 


Muntele nu începu să sângereze decât în zorii celei de-a 
treia zile. 

În ajun, copilul zărise cu claritate galopul cămilelor- 
carapace prin vibraţiile moi ale aerului dogoritor, dar 
puţin îi păsase de acele apariţii, preferând să se facă 
ghem în cuibarul cortului de pânză albă, în grămada de 
așternuturi ce-i sugeau, încet-încet, sudoarea. Totuși, o 
voce din exterior murmurase un grup de silabe guturale, 
despre care puştiul știa că s-ar traduce prin 
„prădătorii”. Oricum, nu conta, fiindcă niciodată piraţii 
nisipurilor nu s-ar fi încumetat să se caţere pe munţii 
verzi ce ţâșneau, ici și colo, în plin deșert, cocoașe 
ilogice cu pante abrupte, acoperite cu o iarbă deasă ca 
peria, atât de stufoasă, încât nu lăsa să se vadă solul 
nicăieri. 

Imediat, doica se ridică în genunchi, făcând să tremure 
monumentala arhitectură a coapselor sale plesnind de 
grăsime, peste care se prăvăleau, în valuri succesive, 
multiplele perne ale burii, cu pielea întinsă și lucioasă. 
Aruncând o privire prin deschizătura cortului sortit 
odihnei, ea se strâmbase, plină de dispreţ: 

—... doar niște jefuitori, niște jefuitori murdari și 
neisprăviţi... De trei zile se țin pe urmele caravanei, fără 
să îndrăznească să treacă la atac! 

Întrucât copilul schiţă o mișcare, dând de înţeles că vrea 
să se ridice în picioare, femeia îi arse un pumn în piept, 
aruncându-l la loc în așternuturi. 

— Să nu ieși afară, mormăi ea. Vrei cumva să fii rănit? 


Spune! Asta vrei? 

Copilul ridică din umeri, apoi văzu cum dădaca se 
prăvăli din nou în culcuș, cu picioarele depărtate, cu 
pântecul său uriaș, brăzdat de striaţii împletite, fixând 
tavanul, cu sânii, umflaţi ca niște  burdufuri, 
bălăngănindu-i-se de o parte și de alta a torsului său 
împestrițat de sudoare. 

Ea nu dăduse niciodată dovadă de pudoare și puștiul își 
aminti din nou spaima care-l cuprinsese când, la vârsta 
de cinci ani, o văzuse pentru prima oară. Femeia se 
dezbrăcase în întregime, apoi se cufundase după el în 
bazinul cu apă caldă rezervat  abluţiuniloril. 
Remarcându-i ochii dilataţi de groază, ea ţipase: 

— Mă consideri o balenă, idiotule, nu-i așa? Chiar crezi 
că o să fac apele să se reverse? 

Femeia avea craniul ras, asemenea tuturor suratelor din 
corporaţia sa și lipsa părului îi accentua și mai mult 
obezitatea. Oare ce vârsta avea ea acum? Ce vârstă avea 
el însuși? Puștiul n-ar fi putut s-o spună cu exactitate. 
Soarele încingea încetul cu încetul pânza albă, devorând 
fibrele, făcând ca în interiorul adăpostului să domnească 
un miros de bumbac ars, ca și cum un fier de călcat, 
uitat de cine știe ce gospodină, pârlea corturile de 
protecţie, ridicate în grabă de șefii convoiului. 

La început, copilul se lăsase furat de torpoarea“? ce se 
abătea asupra taberei la fiecare oprire. Prăbușit pe 
cuvertura de iută, cu braţele și picioarele întinse la 
întâmplare, el se abandonase în mâinile doicii, care-i 
ștergea trupul gol cu ajutorul unei cârpe îmbibate cu 
esențe vegetale. Apoi căldura îi venise de hac și uriașei 
femei, și ea sfârșise prin a se prăbuși, la rându-i, 
pahiderm cu piele suplă, luptând împotriva abrutizării“5 


61 Spălare rituală a corpului prescrisă de unele religii pentru 
purificare. 

62 Arșiţă, caniculă, călduri, dogoare, dogoreală, fierbințeală. 

63 A face să-și piardă sau a-și pierde însușirile morale, specific 
umane; a deveni sau a face să devină insensibil, asemănător cu un 


provocate de acel somn nesănătos și îngâna: 

— Nu cumva să ieși. E periculos, înţelegi? 

Dar el nu răspundea, mulțumindu-se să ridice din umeri, 
iritat... 

— Sunt niște bădărani, gâfâia doica, niște neciopliţi... 

Și vocea gemea în spatele lui, pe când el depărta foile 
cortului, pregătindu-se de plecare. Ştia prea bine că ea 
n-ar reuși niciodată să se ridice în picioare, să lupte 
împotriva propriei sale greutăţi pentru a-l urmări și a-l 
face să se înapoieze în culcușul îmbibat de transpiraţie. 
În felul acesta, ieșea de două-trei ori pe zi, conștient de 
imprudenţa sa și, totuși, incapabil să nu participe la 
spectacolul caravanei ancorate la poalele muntelui, cu 
alinierea cocoașelor cămilelor-carapace cu blană albă, 
având labele și pântecul acoperite cu un strat gros, 
cornos, ce le proteja de nisipul otrăvit al deșertului. 
Oamenii umblau de colo-colo, pășind desculți prin iarba 
deasă a versanților, purtând aruncate pe umeri 
încălţările cu tălpi roase, ce trebuiau neapărat reparate 
înainte de a porni din nou la drum, pentru a nu-și lăsa 
pielea picioarelor pradă mușcăturilor nisipului acid. 
Încălțările erau schimbate la fiecare oprire, cei mai 
sărmani acoperind găurile cu ajutorul unor bucăţi 
groase de piele, cusute în grabă. Negustorii înstăriți 
puteau fi recunoscuţi după cizmele de oţel articulate, ce 
le îmbrăcau picioarele până la genunchi. 

— Cel mai rău, îi explicase un bătrânel cu faţa acoperită 
de o bucată de mătase neagră, cel mai rău este atunci 
când se stârnește vântul, spulberând nisipul... Înţelegi? 
Grăunţele de vitriol pătrund pretutindeni, până în cea 
mai neînsemnată cută a stofei, până în cea mai mică 
deschizătură... Seamănă cu un roi de viespi... Fie ca 
cerul să se îndure, astfel încât nici tu și nici cei de un 
neam cu tine să nu daţi piept vreodată cu o furtună! Nu 
traversa niciodată deșertul fără o cagulă de piele, 
căreia, în prealabil, să-i coși toate crăpăturile, și fără 


animal, cu o brută; a (se) îndobitoci, a (se) dezumaniza. 


mănuși... Nu face ca mine! Eram tânăr și prost și mă 
credeam la adăpost de orice uragan... 

Și bătrânul își dăduse vălul la o parte, expunând în plin 
soare un chip distrus de cicatrice, un bulgăre de carne 
roasă, în care nasul și obrajii păreau tăiaţi dintr-un 
burete. Toţi ghizii aveau stigmate asemănătoare. 

— Sărutările deșertului sunt mai periculoase decât cele 
ale târfelor din oaze!, obișnuiau să spună conducătorii 
de cămile, arătându-și cicatricele care le împodobeau 
pomeţii. 

Astfel, băiatul mergea de la un grup la altul, ciulind 
urechea la povestirile neguţătorilor, la plângerile 
emigranților ce se învârteau printre baloţii de marfă, 
printre rulourile de ţesături, protejate cu foi mari de 
hârtie. 

— Nu vrei păsări-de-artificii? îl zădărâse un negustor 
cocoţat pe o grămadă de colivii de bambus, împletite 
grosolan. Privește, sunt minunate, încă tinere... Curând, 
penele lor vor deveni destul de lungi, destul de stufoase 
și se vor putea aprinde în plin zbor, prin frecare cu 
aerul! Cum, n-ai văzut niciodată păsări-de-artificii? 
Țărane, dă-i drumul! Priveşte, e fascinant, penele lor 
secretă o substanţă inflamabilă și explozivă. În apogeul 
zborului, ele se transformă în torţe de flăcări! Dacă vrei, 
pot să ţi le asortez, pentru același preţ... Sigur că da, 
da! La sfârșitul unei cine, a unei ceremonii, e 
nemaipomenit să dai drumul unor păsări-de-artificii... 
Așteaptă, nu pleca! 

Copilul încercase să se îndepărteze, dar negustorul 
ambulant îl înhățase de braţ, fâlfâindu-i pe sub nas un 
coș de răchită în care se zbătea o pereche de iepuri 
cenușii, speriaţi de moarte. 

— Iepuri fumegători, foarte rari! turuia individul, în 
culmea fericirii. Adevăraţi iepuri fumegători! Când 
aleargă, prin frecare cu vântul, blana lor dă naștere la 
un fum gros, negru. E singurul lor mod de a se apăra. 
Un veritabil ecran protector, o ceaţă impenetrabilă ce 


durează cel puţin o jumătate de oră. Din zece iepuri 
dintr-ăștia poţi să-ţi confecționezi o haină care te va face 
invizibil în faţa dușmanilor tăi! Dacă te simţi ameninţat, 
n-ai decât să alergi ca să provoci un nor de fum! 
Complet adevărat! Am avut clienţi mulţi vânători de 
fiare, soldaţi, precum și oameni politici... 

Mulțimea se adunase în jurul lor, râzând în hohote. 
Mândru de a se găsi în centrul atenţiei tuturor, individul 
îl lăsase în pace pe puști, continuându-și discursul, ceea 
ce-i permisese micuțului să se amestece printre 
puzderia de gură-cască. 

În cele din urmă, doica venise după el, învelită într-o 
cuvertură subţire de bumbac ce o lăsa pe jumătate 
goală. 

— Ai înnebunit de tot! îi mârâise ea la ureche. E singura 
explicaţie! Auzi, să ieși ca să te vâri în mijlocul gloatei 
ăsteia! N 

Femeia gâfâia și avea fața roșie de efort. In spatele ei, 
conducătorii de cămile întindeau mâinile, încercând s-o 
mângâie. Totul se terminase cu bine, nu fusese pedepsit. 
În zorii celei de-a treia zile, jefuitorii se apropiaseră de 
munte. Noul popas nu diferea cu nimic de opririle 
anterioare. De treizeci de nopţi, cămilele-carapace 
mergeau în zigzag printre dunele de nisip otrăvit, 
urmând un traseu cunoscut doar de căpetenia 
caravanei. Niciunul dintre călători n-avea dreptul de a 
pune piciorul pe pământ, iar dacă era cuprins de 
necesități urgente, respectivul trebuia să urineze sau să 
defece din înaltul nacelei de răchită, agățată de 
cocoașele păroase. Mulţi sufereau de grețuri, din cauza 
balansului continuu la care erau supuși, și vărsăturile 
lor permanente trasau dâre maronii de-o parte și de alta 
a animalului ce-i căra. Jena și proasta dispoziţie a 
pasagerilor stârneau râsul conducătorilor de cămile. 
Când vreun negustor începea să protesteze, invocând 
lipsa de comoditate, murdăria și preţul exorbitant al 
traversării deșertului, cel mai apropiat dintre nomazi 


rostea invariabil replica: 

—... dacă nu ești mulțumit, coboară și mergi mai departe 
pe jos!, punând imediat capăt discuţiei. 

De fapt, cu toţii văzuseră ce se alesese dintr-o găină ce 
scăpase dintr-un coteţ, cu câteva zile în urmă. De îndată 
ce orătania atinsese suprafaţa solului, piuiturile ei de 
durere sfâșietoare îi făcuseră pe mulţi dintre emigranţi 
să-și astupe urechile. 

— E  nisipul-canibal, murmurase un bătrân aflat în 
apropierea copilului. Pe vremea mea, așa i se spunea. 
De altfel, unii afirmau că nu-i vorba de nisip adevărat, ci 
că fiecare grăunte este în realitate o insectă carnivoră... 
Cum nimeni nu dădea atenţie vorbelor sale, bătrânul 
recăzuse rapid în somnolenţă. 

Puștiul simţise o reală senzaţie de ușurare, ce-l ajutase 
să tragă cu putere aer în plămâni, când muntele își 
profilase masa întunecată în mijlocul câmpiei pustii. 

— Vom putea să ne spălăm! strigase el, cu sufletul la 
gură, împungând cu degetul spre stratul gros de iarbă 
verde ce acoperea flancurile colinei. O oază! 

În imediata lui apropiere, un conducător de cămile 
ricanase: 

— Asta nu este o oază și nici nu există apă! 

Era adevărat, avuseseră posibilitatea de a se convinge 
de asta de îndată ce debarcaseră. Domul ierbos, fără 
roci sau asperităţi de niciun fel, deși s-ar fi potrivit de 
minune pentru cultivarea pepenilor sau a altor fructe 
„pentru sete”, nu ascundea niciun izvor, baltă sau altă 
sursă de apă și locașul pentru baie, ridicat în grabă la 
capătul debarcaderului unde fuseseră ancorate cămilele, 
alimenta căzile, contra cost, prin intermediul bidoanelor 
cărate de caravană. 

— Ciudată oază! concluzionase dădaca, în vreme ce 
încerca să smulgă un smoc de iarbă; spre uimirea ei, 
degetele îi alunecau în permanenţă, nereușind să rețină 
nici măcar un singur fir. 

Prădătorii se învârtiseră o zi întreagă în jurul muntelui. 


Din locul în care stătea, copilul nu putea să vadă decât 
pata albastră sau neagră a hainelor lor, precum și 
fulgerele fugare pe care soarele le aprindea, din când în 
când, pe oţelul armelor. 

— Dar ce vor ei, de fapt? întrebase. De ce nu pornesc la 
asalt? 

Femeia cea grasă ridicase din umeri. 

— Bănuiesc că speră să ne intimideze, pentru a obţine 
de la caravane un tribut de trecere. Dacă nu-i băgăm în 
seamă, or să spele putina. 

Numai că jefuitorii nici nu se gândiseră să plece. În zorii 
celei de-a treia zile, puștiul îi văzu montând un mortier, 
fixând tubul lansator de rachete între cocoașele cămilei 
cu ajutorul unor curele speciale. 

— Or să tragă! Or să tragă! chelălăiau neguţătorii, 
bulucindu-se printre cuștile de orătănii cârâitoare, a 
căror putoare de găinaţ răzbătea până în corturi... Or să 
tragă! 

Arma emise un soi de sughiț sec, câtuși de puţin 
impresionant, făcând animalul să sară într-o parte, apoi 
racheta începu să se înalțe cu un șuierat dureros, o 
sfâșiere mătăsoasă, deșteptând în copil senzaţia că un 
scalpel gigantic se freca de pielea cerului. 

În jurul lui se stârnise panica: bărbaţi, femei și animale 
se împingeau într-o fugă disperată, strivind sub tălpi 
stofe și ulcioare cu ulei preţios, spulberând fragilul 
aranjament al cuștilor de răchită, eliberând valuri de 
pene sau de peri. Un iepure fumegător începu să 
coboare panta colinei, risipind imediat în urma-i un 
ecran de fum, acru precum funinginea, ce în curând 
acoperi întregul vârf al muntelui. Puștiul nu se mișcase 
din loc. I se păru că aude un șoc moale, în partea 
stângă, un zgomot analog celui pe care-l face o piatră 
mai mare ce se afundă în mâlul unui iaz. Asta a fost tot. 
Nici flacără, nici explozie, nici resturi șuierând prin aer, 
nici... Nimic! 

Numai acel zgomot ca de palmă trasă pe furiș. O palmă 


moale și umedă... 

— Eşti acoperit de funingine! rânji dădaca, atunci când 
îl descoperi, nemișcat, doar la câţiva metri de locul de 
impact. Puteai să fii ucis! 

El se răsuci pe călcâie, ridicând din umeri. Deja beduinii 
alergau spre punctul dezastrului, ducând pe braţe baloţi 
de pânză. Copilul li se alătură. 

Era o gaură rotundă, arsă pe margini, răspândind un 
straniu miros de carne prăjită. Iarba, probabil, gândi el, 
în vreme ce dădea din coate ca să ajungă în rândul întâi. 
O mireasmă fadă plutea în aer; brusc, o duhoare de 
abator se răspândi în întreaga comunitate. Puștiul se 
aplecă, vârându-și capul în cercul curioșilor. Racheta 
străpunsese creasta, înfigându-se foarte adânc, după 
toate aparențele, provocând ţâșnirea unui gheizer 
dezgustător, ale cărui șuvoaie se coagulau în cruste 
brune pe genunchii și pe mâinile bărbaţilor. Copilul 
simțea cum greaţa îi răscolea măruntaiele. La picioarele 
lui, craterul împroșca stropi, palpita, aidoma unei răni 
vii. În jurul lor, orăcăiala neguţătorilor își scanda 
trilurile de îngrijorare, de spaimă chiar: 

— Muntele a fost atins! Muntele a fost atins! 

— Ești foarte palid! îi murmură dădaca la ureche. Ar 
trebui să te duci să te întinzi, știi bine doar că niciodată 
n-ai putut suporta să vezi sânge... 

Pe neașteptate, puștiul tresări. Sânge? Nu era posibil și, 
totuși, conducătorii de cămile, care ștergeau punctul de 
impact cu ajutorul unor bucăţi de pânză înroșite și 
stropeau marginile găurii (ale rănii?) cu jeturi puternice 
de alcool de orez, te trimiteau cu gândul la o echipă de 
chirurgi în plină acţiune. 

Începu să se simtă rău. În spatele lui, mai multe voci 
purtau un dialog lipsit de sens: „Oare ce mai așteaptă? 
Trebuie cusut! Ba nu, cauterizat! Asta-i cea mai bună 
metodă, ca să evite infecțiile!” 

Deja doi servitori cu turbanele desfăcute aduceau un vas 
cu jăratic în care se înroșeau câteva lame late, 


semănând cu niște secere. O mână rotundă îl prinse de 
braţ. 

— Vino, o să te îmbolnăvești aici, vino! 

Femeia avea dreptate, numai că el nu-și putea dezlipi 
ochii de la rana căscată în mijlocul ierbii și continua să- 
și repete: Nu este decât un izvor, un simplu izvor, 
acoperit, poate, cu noroi, există doar și noroi roșu, nu 
încape îndoială, asta trebuie să fie... 

Când lamele, încinse până la roșu, atinseră excavaţia, 
avu loc un soi de cutremur, o clătinare scurtă, venită de 
foarte departe, o încordare a versanților colinei, 
amintind perfect de crisparea mușchilor unei spinări ce 
se trage înapoi. 

Am înnebunit! își zise copilul. 

Imbulzeala se risipea. Doi conducători de cămile se 
instalară lângă cicatrice, ungând-o cu ceea ce părea a fi 
un balsam analgezic de producţie artizanală. 
Spectacolul se sfârșise, așa că puștiul se lăsă dus de 
dădacă. 

În noaptea aceea, dormi foarte prost. Pe la ora două, 
căldura ce domnea în interiorul cortului îl smulse din 
somn; se sufoca, iar sudoarea îi șiroia pe trup. Era un 
fapt nemaiîntâlnit. Inexplicabil. 

Nopțile în deșert erau caracterizate, invariabil, printr-o 
temperatură foarte scăzută, aproape de punctul de 
îngheț, și trebuia să te sufoci sub o grămadă de pături, 
dacă nu voiai să degeri. Femeia se răsucea în întuneric, 
iar întregul corp îi lucea. Instantaneu, copilul își dădu 
seama că, sub propriile-i mâini, solul era fierbinte, ca și 
cum ar fi căzut pradă unui foc interior. 

— Muntele este, de fapt, un vulcan! gândi el, ușor 
panicat. Se pregătește să erupă! Trebuie să plecăm 
numaidecât! 

Incepu să gesticuleze, încercând să scape dintre 
cuverturile ce-l înăbușeau, apoi se năpusti afară în 
noaptea îngheţată, căldura ce se degaja din vârful 
muntelui dădea naștere unui halou de ceaţă. Puștiul 


înaintă, observând că, pe măsură ce se apropia de rană, 
temperatura terenului creștea sub picioarele sale goale. 
Dădu cu ochii de un conducător de cămile, care-l 
măsură cu o privire goală. 

— Nu-i așa c-o să erupă? șopti copilul, nedorind să 
stârnească panică în tabără. 

Omul ridică din sprâncene a mirare, apoi întoarse capul 
bombănind. Puștiul avu impresia că distinge câteva 
cuvinte, ceva de genul „infecţie, nu erupție”. 
Nemaiavând încotro, se reîntoarse să se lungească 
alături de dădacă, lipindu-și obrazul și urechea de iarba 
grasă și stufoasă. Imediat, căldura se transmise 
întregului său cap, o căldură bolnăvicioasă, de febră, ce 
umezea pământul. S-ar fi spus că întreaga colină 
începuse să transpire. 

După câteva clipe, copilul avu senzaţia foarte clară a 
unei pulsaţii surde și neregulate, lângă tâmplă, ca și 
cum în adâncuri ar fi funcţionat o pompă, care uneori 
accelera, ca sub efectul unor bruște atacuri de 
tahicardieS?. 

— O inimă! murmură el, trimițând un ghiont în fesele 
doicii. M-auzi? S-ar zice că e o inimă! 

Dar masiva femeie se mulțumi să geamă și să se 
întoarcă pe partea cealaltă. 

Rămase cu urechea lipită de sol până la ziuă, ignorând 
crampele care-i încleștau șalele și spinarea, ascultând 
bătăile inimii muntelui, după un ritm din ce în ce mai 
haotic. S-ar fi zis că un cal enorm, ce avea potcoave 
grele de oţel, se chinuia să urce la suprafaţă, 
accelerându-și cursa din oră în oră, trecând succesiv de 
la pas la trap, de la trap la galop... 

Când soarele răsări, copilul o trezi pe matroană fără 
menajamente. 

— Repede, îi urlă el în urechi, cred că se va produce o 
catastrofă, strânge lucrurile și mișcă-te! 


64 Accelerare anormală a bătăilor inimii datorită unui efort fizic, 
unei emoții, unei afecţiuni cardiace etc. 


Afară, febra subterană părea să-i fi cuprins și pe 
călători. În jurul cămilelor, lumea se luase la păruială, 
cuferele și cuștile, stivuite în grabă, oscilau periculos la 
fiecare salt al dobitoacelor. Dădu încet din cap: 

— Priveşte, ai crede că sunt pasagerii unei nave, pe cale 
de a se scufunda, bătându-se pentru cele câteva bărci de 
salvare! 

Împăturiră în mare grabă cortul de odihnă, își azvârliră 
sacii pe umeri și coborâră versantul în urma celorlalţi. 
Cu mare greutate, izbutiră să se urce în nacela ce le 
fusese rezervată. 

— Iute, gemu de alături negustorul de iepuri fumegători, 
trebuie să ne îndepărtăm cât mai mult! În mod sigur, 
proiectilul era otrăvit, iar acum bestia o să se trezească. 
Copilul începea să întrezărească adevărul. Se ghemui 
lângă dădacă și prinse să fixeze cu alți ochi vârful 
muntelui. Acolo sus, aproape de culme, rana se 
deschisese din nou și un râu de sânge amestecat cu 
umori se revărsa în cascadă spre câmpie, răspândind în 
jur o mireasmă greţoasă, șerpuind prin iarbă în meandre 
complicate. 

Beduinii îmboldeau animalele cu vocea și cu biciul, 
îndepărtând caravana de debarcader, înjurându-i pe 
ultimii întârziaţi, pe care erau siliţi să-i ridice din mers, 
cu riscul de a-i face să se prăbușească în nisip. Puștiul 
își mușcă buzele până la sânge. În faţa lor, muntele 
fremăta, se legăna de la dreapta la stânga, de parcă ar fi 
încercat să-și elibereze rădăcinile pentru a porni în 
urmărirea fugarilor. Simţi cum pielea de pe ceafă i se 
face ca de găină. Era un spectacol de coșmar. Jur- 
împrejurul colinei, nisipul se retrăgea și deodată apăru o 
labă! Un membru anterior scurt, asemănător celui al 
unei broaște țestoase, acoperit de solzi îmbucați, 
invulnerabili în fața temutei acidități a nisipului. 
Apărură și celelalte labe, brăzdând câmpia, sfărâmând 
stâncile; capul se ivi la urmă. Era o sferă îmbrăcată într- 
o carapace de os și de corn, ochii și gura rămânând în 


totalitate invizibili. 

Negustorul de iepuri izbucni în hohote de râs observând 
aerul năucit al copilului. 

— N-ai mai văzut așa ceva până acum, nu-i așa? Li se 
spune animale-munţi. Se înfundă în pământ pentru a 
hiberna, lăsându-și afară doar spinarea și, în felul ăsta, 
pot rămâne o mie de ani, până să iasă din nou la 
suprafaţă. În deșertul otrăvit, reprezintă singurul lor loc 
sigur de popas... 

— Dar iarba? 

Negustorul hohoti din nou: 

— Sunt peri, micuţule, peri! 

În spatele lor, gigantica ţestoasă isprăvea să se 
elibereze din capcana nisipoasă ce-i servise drept 
adăpost pe durata letargiei sale; unghiile sale puternice 
se mișcau cadenţat, zgâriind solul pe o notă stridentă, 
dificil de suportat. 

— Unde se duce acum? întrebă puștiul, urmărind 
evoluţia extrem de lentă a animalului. 

Negustorul schiță un gest vag. 

— Să moară undeva... Probabil că proiectilul de ieri era 
otrăvit. E o adevărată porcărie. lată că se mai pierde un 
loc de odihnă pe ruta caravanelor. 

Până la lăsarea nopţii ei avură posibilitatea de a urmări 
marșul colinei vii, ce se profila ca o umbră chinezească 
pe fundalul asfinţitului. Întunericul care se lăsa îi dădea 
aspect de aisberg în derivă și, uneori, vântul croia poteci 
prin blana sa, ca prin înaltele ierburi dintr-o prerie... 

A doua zi, muntele dispăruse. 


2 


Vântul ce se năpustea în interiorul giganticei clădiri se 
zbenguia prin pădurea de cârlige nichelate, pentru 
carne, ce zăngăneau pe bara lor. Asta se întâmpla în 
fiecare dimineaţă, ca într-un joc de-a ala-bala, cristalin 
și delicat, freamăt de oţel inoxidabil care, deseori, 
evoca, în spiritul celor ce dormeau, cântecul ascuţit al 
bisturielor aranjate pe marginea unei mese de operaţie. 
An deschise ochii. Nasul îi ieșea din sacul de dormit, 
pătat cu sânge uscat, captând izurile aduse de vânt și 
simţi cum stomacul i se întoarce pe dos. Dormise prost 
toată noaptea, un șobolan mursecase® pânza sacului, cu 
intenţia clară de a pătrunde înăuntru. Din fericire, sacii 
de dormit ai celor ce munceau în abatoare erau 
confecţionaţi dintr-un material identic cu cel al vestelor 
antiglonţ. Un fermoar solid permitea închiderea sacului 
peste cap, nelăsând decât câteva găuri de aerisire 
apărate de nituri puternice. În fiecare noapte, șobolanii 
dezlănţuiau o sarabandă infernală prin sălile de lucru 
ale măcelăriei uriașe; dacă nu reușeai să-ţi găsești 
somnul, era inutil să speri că ai putea ieși să urinezi sau 
să respiri o gură de aer curat, căci mareea chițăitoare 
cu colţi ascuţiţi s-ar fi aruncat imediat asupra ta, 
făcându-te bucăţi în maximum un sfert de oră. Din 
momentul în care răsărea luna, singurul loc cu adevărat 
sigur din întregul abator rămânea sacul de dormit. 
Treptat, te obișnuiai, ajungând să uiţi de cavalcadele 
neostoite ale rozătoarelor, de tropăitul lor pe pântecul 


65 A rupe în bucăţi cu dinții; a sfârteca; a sfâșia. 


sau umerii celor de alături. Cât despre An, ea se distra, 
în nopţile când suferea de insomnie, înhăţându-le labele 
sau împungându-le burta cu degetul prin stratul de 
nailon care-o proteja. Întunericul din adăpost, căldura 
uneori sufocantă ce domnea în el, îi dădea o stranie 
impresie de invulnerabilitate, ca în cazul copilului care, 
trezindu-se dintr-un coșmar, își ascunde capul sub 
cearșaf, ca și cum acest fragil și derizoriu zid de apărare 
ar fi capabil să-l izoleze pe vecie de fantome. Negreșit, 
după apusul soarelui, cel mai bine era să te vâri în 
cocon, luând cu tine unul sau două vase goale, pentru 
eventuale necesități. 

An deschise fermoarul ruginit, eliberându-și umerii slabi 
și goi, peste care se revărsa masa albă a părului său, cu 
șuvițe extraordinar de grele. Tribul încă mai dormea, 
omizi albastre aliniate paralel, ghemuite în poziţie 
foetală. Șobolanii se retrăseseră în galeriile lor. lar 
măcelăria, cu hala de tranșare, cu pereţii ei mobili și cu 
ușile blindate ale frigiderelor, căpăta în lumina zorilor, 
un aspect solemn, de-a dreptul necuviincios. An se 
eliberă pe de-a-ntregul, împingând la o parte sacul de 
dormit ca și cum ar fi fost o piele moartă, o carapace de 
acum inutilă și stânjenitoare. 

Tânăra era fragilă în totalitatea ei; o piele palidă și fină 
acoperea conturul fiecărui os. Claviculele, coastele, linia 
ondulată a vertebrelor ieșeau în afară la fiecare mișcare, 
înțepând carnea. Văzând-o astfel, te puteai aștepta, în 
orice moment, ca un gest, puţin mai brusc decât 
precedentele, s-o trimită la sol, gâfâind, ruptă în bucăţi, 
aidoma unui fruct prea delicat ce explodează dintr-odată 
sub propria-i greutate. Stomacul o hărțuia cu cruzime, 
foamea își răspândea trilurile prin măruntaiele ei și An 
știa că, dacă s-ar scula imediat, ar trebui să se străduie 
din răsputeri să-și menţină echilibrul. Își duse mâna la 
cap. Prinse una dintre șuviţe și trase. Părul se detașă, 
fără să-i provoace nicio durere; era un cârlionţ des, 
bogat, ondulat, cu frumoase reflexe argintii. Ea îl 


frământă în palme până-l făcu o sferă compactă, pe care 
și-o vâri în gură. Trebuia să mestece încet, cât mai încet 
posibil. Până când masa mătăsoasă avea să ajungă o 
pastă moale, ușor acrișoară... Atunci putea să-l înghită, 
lăsând bolul alimentar ticsit de proteine să coboare spre 
stomac, unde sucurile digestive urmau să-l dizolve, 
extrăgând din el toată substanţa nutritivă. Cu un gest 
scurt, fata trase o altă buclă ce-i atârna pe frunte. Părul 
pubian era, în general, mai plăcut la gust, mai hrănitor, 
dar An prefera să nu abuzeze de el fiindcă acesta 
creștea mai încet. In schimb, pletele aveau un ritm de 
creștere foarte rapid și, ori de câte ori îi era foame, ea 
nu ezita să-și făurească o superbă calviţie, înfigându-și 
amândouă mâinile în coama bogată, mestecându-și apoi 
buclele plină de zel. O singură noapte era suficientă 
pentru ca bulbii suprapotenţi să acopere locurile goale, 
și, în repetate rânduri, An se culcase în întregime 
cheală, în urma unui chef, trezindu-se a doua zi cu capul 
acoperit cu o claie de păr deasă prin care abia trecea 
pieptenele. 

Fuseseră numiţi „teritorii individuale autonome”, pentru 
că fiecare își era sieși suficient, trăind într-o autarhie? 
bionutritivă completă. Fiecare fir de păr reprezenta 
pentru ei un aliment, o extraordinară rezervă de 
proteine. Se hrăneau din ei înșiși, veritabile grădini vii, 
al căror proces de creștere, permanent și accelerat, 
sfida toate legile biochimiei. _ 
An îngenunche și împături cu grijă sacul de dormit. În 
jurul ei, ceilalți membri ai clanului ieșeau, încetul cu 
încetul, din starea de inconștienţă. Deasupra capetelor 
lor, cârligele zbârnâiau acum pe un ritm mai accelerat. 
Fata se înfioră. Erau nevoiţi să pornească la drum, știa 


66 Situația unui stat, a unei naţiuni care își satisface nevoile 
economice prin propriile-i puteri, fără import sau ajutor străin. Stat 
care se află în această situaţie. 2. (În școala cinicilor) Independenţa 
indivizilor faţă de toate convențiile sociale, considerate ca străine 
naturii. 


asta. În ajun, clopotul de avertisment al Meșterilor 
Măcelari sunase fără încetare. 

Era un ordin pe care nu se cuvenea să-l ignore. An se 
ridică în picioare, încheindu-și centura de piele ce 
conţinea uneltele sale de muncă (cârlige, cuțite, dălţi 
pentru  dezarticulare, scoabe). Oţelul pioletului îi 
îngheţa fesa dreaptă; strângând din dinţi, ea își urcă pe 
umăr sulul de funie unsuroasă. Materialul, insuficient 
curăţat, se deteriora, odgoanele îmbibate cu sânge și 
grăsime alunecau din mână, deseori în cursul unei 
escaladări, și trebuia ca ghinionistul să se sprijine cât 
putea de tare, ca să nu alunece și, astfel, să-i tragă și pe 
ceilalți după el. Apoi, fata își agăţă de gât o pereche de 
pantofi prevăzuţi cu crampoane, singura piesă de 
îmbrăcăminte cu adevărat utilă pe durata unei 
ascensiuni. În rest, era preferabil să rămâi gol. După o 
jumătate de oră, cămașa și pantalonul, îmbibate de 
sânge, deveneau scorțoase din cauza cheagurilor și se 
transformau în reale piedici. An nu-și permitea decât o 
singură cochetărie: niște mănuși ghintuite, cumpărate 
cu o avere de la un negustor ambulant, dar care îi 
permiteau să înainteze cu o siguranţă fără egal pe 
peretele de carne. 

— Chiar trebuie să plecăm? gemu o voce de alături. 

— Deja? reluă o alta, ca un ecou. 

Fata zâmbi. Fusese o noapte bună, șobolanii nu 
provocaseră stricăciuni și până și sacii mai prăpădiţi 
rezistaseră în fața atacului. Un nou-născut se zbătea în 
braţele unei femei cu ochii cârpiţi de somn. Automat, An 
se aplecă și întoarse micuțul pe burtă, astfel încât să 
poată paște părul mamei sale. 

— Haideţi! strigă ea mulţimii, apoi se urni din loc. 
Ceilalți aveau s-o urmeze, se obișnuise cu asta. Aveau să 
pornească treptat-treptat, formând o coloană haotică și 
dizgraţioasă, târându-și picioarele, remorcându-și cu 
greu materialul ruginit și zăngănitor. O să le ia o zi 
întreagă ca să iasă din măcelărie, poate chiar două. 


Două zile în mijlocul carcaselor aliniate din care picura 
sângele, două zile de mers printre șirurile formate din 
hălci de carne suspendate unele după altele, de 
hoinăreală prin acest labirint de mușchi fasonaţi. Lui An 
îi plăceau aceste marșuri forţate, tulburate doar de 
gâfâială și de frecarea tălpilor de beton. 

Cel mai cumplit... Da, cel mai cumplit era să te gândești 
la faptul că oamenii (bărbaţi, femei, nu și animale), 
oamenii deci, puteau să se hrănească din aceste bucăţi 
de carne, obscene și umede, că niște ființe erau capabile 
să mestece fibrele, cu dinţii și limbile lor, fără să-și 
verse matele imediat. Că erau în stare să... 

An se cutremură. Deseori, tatăl său îi repetase că era 
bine să admită un lucru fără a încerca să-l înțeleagă, și 
ea se străduia să respecte acest precept, dar lipsa de 
înţelegere îi înăbușea logica, determinând-o să 
explodeze în valuri de dezgust. Un tropăit accelerat 
venind din spate îi dădu de știre că cineva îi călca pe 
urme. 

Tânăra nu întoarse capul, așteptând ca cel din spate să 
recupereze întârzierea. 

— Eşti într-o formă bună, fir-ar să fie! gâfâi o voce lângă 
umărul ei. 

Era Josep. Ea îi aruncă o privire scurtă. Trăsăturile 
bărbatului, altădată atrăgătoare, se lăsaseră într-un chip 
neplăcut. O întreagă reţea de riduri îi izvora de o parte 
și de alta a ochilor și a gurii. Craniul, aproape golaș, 
lucea în lumina neoanelor zăbrelite, presărate pe 
tavanul imensei hale. Părul său nu mai forma decât o 
firavă coroană pe ceafă și pe tâmple. Josep trăda de la o 
poștă boala, anemia, malnutriţia. 

Pesemne că moare de foame, gândi ea, domolindu-și 
pasul. 

Calviţia era un rău fără leac. Privat de singura sa sursă 
de hrană, chelul începea să slăbească, iar în cele din 
urmă murea de inaniţie. Unii, care se mulțumeau doar 
cu părul pubian, mâncau doar o dată la trei-patru zile. 


Rareori cineva le dădea de pomană, dăruirea de păr 
unei persoane ce nu-ţi era rudă directă fiind 
dintotdeauna socotită drept obscenitate. 

An înghiţi cu greutate nodul din gât, simțindu-se 
nefericită. Înţelegea perfect drama lui Josep. Poate chiar 
ea avea să păţească la fel, peste câţiva ani... Era o 
afecțiune imprevizibilă; într-o bună zi, bulbii se atrofiau, 
mureau sufocaţi sub asaltul secreţiilor seboreice, pielea 
acoperită de păr începea să semene cu un deșert, cu un 
câmp de grâu pustiit de secetă. Părul devenea din ce în 
ce mai rar, regresa până la stadiul de puf, apoi urma 
calviţia. Foamea. Moartea. 

Niciunul dintre autonomi nu s-ar fi gândit, nici măcar o 
clipă, că ar fi existat posibilitatea de a se reîntoarce la 
sistemul tradițional de alimentaţie, pe care-l foloseau 
oamenii... De altminteri, oare l-ar fi suportat? An era 
convinsă că ingerarea unei bucăţi de carne, simplul 
contact dintre limba sa și un dram de grăsime ar fi 
otrăvit-o tot atât cât o linguriţă cu cianură de potasiu. 
Nu, nu exista nicio soluţie; cel mult puteai să-ţi întârzii 
momentul final cerșind, ca Josep. După aceea... 

— Câţi ani ai acum? gâfâi bărbatul. Ştii că l-am cunoscut 
pe tatăl tău? L-am cunoscut chiar foarte bine, el... 

An se opri brusc. Privi iute înapoi, ca să se asigure de 
faptul că nimeni nu-i putea vedea. 

— 'Ţi-e foame? întrebă ea cu o duritate pe care o regretă 
imediat. 

Josep se făcu roșu la faţă. Tânăra îl văzu cum se 
încordează din cauza replicii umilitoare și crezu c-o să-i 
întoarcă spatele. Totuși, bărbatul rămase nemișcat, cu 
buzele tremurându-i. Deschise doar gura, ca și cum ar fi 
vrut să spună ceva, apoi se răzgândi. An observă că 
gingiile îi sângerau și că îi lipseau deja mai mulţi dinţi. 
Fata ridică din umeri cu un aer de lehamite... 

— Dă-i drumul! îi porunci ea. 

Bărbatul nu ezită decât o singură clipă. Apoi botul lui se 
năpusti asupra tâmplei tinerei femei, răspândind o 


răsuflare râncedă. Ea simţi cum buzele moi îi înșfăcau 
părul, cum incisivii îi trăgeau de rădăcină. Chelul îi 
provoca multă durere, zdrobindu-i umerii între degetele 
sale crispate. An percepea mirosul pe care-l degaja, un 
iz de boală, ceva între urină și sudoare... Ar fi vrut să-l 
îmbrâncească, să-l azvârle la pământ, într-o băltoacă de 
sânge închegat. Nu i-ar fi trebuit prea multă forţă 
pentru asta. Acum Josep îi făcea prăpăd prin păr, 
smulgând șuviţe întregi cu dinţii. Il auzea cum înghite 
precipitat. Oare de câte zile nu mai mâncase? Tânăra 
femeie avea impresia că este strivită și devorată de vie 
de către un animal cu chip de om... Era mai rău chiar 
decât un viol; ar fi preferat de o mie de ori să-și 
deschidă coapsele, să-l lase să-și facă mendrele cu ea... 
Era de-a dreptul insuportabil. Își înfipse amândouă 
mâinile în pieptul bărbatului, își încordă mușchii și-l 
împinse îndărăt cu întreaga putere de care era în stare. 
Acesta se rostogoli pe ciment, mugind, cu o privire de 
nebun, ţinând între maxilare o șuviţă. An începu să fugă. 
În depărtare, îi auzea pe ceilalţi venind și ea se ruga ca 
nimeni să nu fi asistat la scena ce avusese loc. 

Toată partea stângă a craniului o durea cumplit. 
Trecându-și degetele prin acea zonă, își dădu seama că 
tot părul îi fusese smuls, iar pielea capului îi era 
împânzită de mușcături. Dăduse dovadă de mare 
prostie, nu trebuia să se încreadă în chelioși, tatăl ei îi 
spusese întotdeauna asta. Trecând prin faţa ușii unui 
frigider, încercă să-și surprindă imaginea. Ceea ce văzu 
o făcu să se încrunte: toată tâmpla stângă îi era 
dezgolită, iar șuvițele, ciumpăvite ca naiba, stăteau 
zbârlite la orizontală. Ridică din umeri și-și șterse cu 
dosul palmei balele ce-i curgeau pe frunte. 

Incidentul îi provocase călduri; în consecinţă, ea grăbi 
pasul, pentru a evita sudoarea să i se răcească pe trup. 
— An! An! 

Cineva o striga. Josep, firește. Fata întoarse capul, fără 
să încetinească ritmul. Bărbatul înainta șchiopătând, cu 


pieptul scobit, cocârjat sub greutatea balotului purtat pe 
spate. 

— Iartă-mă, îngăimă el, cred că am înnebunit, sunt patru 
zile de când... 

Ea schiţă, cu mâna, un gest vag, ce lăsa să se înţeleagă 
că uitase încăierarea, apoi privi din nou drept înainte. 
Nu trebuia să se lase cuprinsă de milă; în caz contrar, 
chiar în aceeași seară l-ar fi regăsit la picioarele ei, 
implorând-o, sorbind din ochi buclele din zona pubisului. 
Era legea clanului și Josep o cunoștea, ca și ceilalţi, ca 
toată lumea. Oare avea să găsească în el destulă 
demnitate pentru a se retrage să moară în singurătate 
sau avea să înnebunească până într-atât încât să-și 
agreseze semenii? An cunoscuse unul sau două cazuri 
similare. Indivizi care își sugrumau sau își scalpau 
tovarășii. Pe viitor, trebuia să se ferească de Josep... 
Autonomii erau obligaţi să fie vigilenţi. An știa că marile 
epidemii de alopecie, de la începutul secolului, făcuseră 
ravagii în rândurile lor. 

Populaţii întregi, văzând cum tot părul le cade, 
preferaseră să moară decât să se reconvertească la 
regimul oficial de alimentaţie. 

— Aceste epidemii n-au fost naturale, obișnuiau să 
murmure bătrânii în jurul focurilor de tabără, fiindcă 
autonomii aduceau prejudicii economiei „halitorilor de 
carne”. A fost de ajuns un simplu bombardament 
bacteriologic pentru a sfârși cu totul... 

Într-un fel, An îmbrăţișa această părere. În două luni, o 
rasă întreagă fusese redusă la câteva triburi răzlețe, 
supuse capriciilor administraţiei locale. Ajunși în acest 
stadiu, deveniseră brusc simple fenomene. 

Unii chiar nu ezitau să folosească termenul de 
„monstru”. Oamenii începuseră să azvârle cu pietre 
asupra lor, apoi socotiseră că e mai bine să-i vâneze 
pentru scalpuri (mai ales tinerii burghezi, trândavi în 
restul timpului), apoi venise vremea „rezervaţiilor”. O 
gaură în stâncă, pe fundul unui canion, ticsită de șerpi 


veninoși; o faleză goală, expusă furtunilor de nisip 
otrăvit; un sat lacustru, ridicat pe apele unui lac poluat 
cu vapori halucinogeni... 

An nu cunoscuse toate aceste chinuri; aici, pe Almoha, 
tratatul încheiat cu Seniorii abatoarelor făcea din ei 
niște persoane de neatins. Un decret oficial îi desemna 
drept singurele fiinţe vii abilitate de „a se deplasa și a 
munci pe teritoriul de stocare, la orice oră, din zi și din 
noapte...” 

Era o situație groaznică, An își dădea seama de asta și 
situația continua să se înrăutăţească. Faptul că era silită 
să se miște printre hălcile de carne moartă îi stârnea 
greaţa. Înainta printre pereţii de carne ca printr-un 
cimitir sau printr-o necropolă. În mintea ei, abatorul se 
transforma în sală de disecţii, iar frigiderele în sertare 
de morgă. Măcelarii rânjeau: 

— Doar n-o să ne spui că n-ai fost niciodată tentată să-ţi 
tai o bucată, cât pentru o friptură? o zădărau ei, 
batjocoritori. 

— Dar voi, răspundea ea, când vă plimbaţi printr-un 
cimitir, nu va fost poftă niciodată să dezgropaţi un mort 
ca să mâncaţi o bucată din el? 

Asemenea replici, deși uneori pline de insolenţă, îi 
umpleau de bucurie pe maiștrii ce tranșau carnea. 
Autonomii erau singurii muncitori ce nu reprezentau un 
pericol, căci nu dădeau dovadă de lăcomie și nici nu se 
ocupau cu șterpelitul. Ca revanșă, ei le asigurau 
protecţie împotriva unei populaţii nutrind nostalgia 
linșajului; după părerea lor, era un târg de pe urma 
căruia fiecare parte avea de câștigat. 

An mergea în pas săltat, trăgând aerul adânc în plămâni, 
încercând să facă abstracţie de decorul înconjurător. 
Așa cum se aștepta, tropotul regulat al unor copite de 
cal se făcu auzit drept în faţa ei, între șirul dublu de 
hălci de carne. 

Întotdeauna se întâmpla astfel, șefii măcelăriei 
recurgând la un ceremonial vechi de câteva secole. 


Calul de paradă apărea încet din întuneric, vârât într-o 
carapace de metal lucitor, plină de nituri, susținând pe 
spinare silueta obeză a Marelui Jupuitor, strâns în 
cuirasa“” lui de muncă. Respectivul era un individ de 
vreo cincizeci de ani, cu fața congestionată, acoperită de 
pete violete, născute în urma spargerii vaselor fine de 
sânge; bărbia triplă se lăsa ca o veritabilă pernă de 
grăsime pe marginile grumăjerului“*. Cuirasa pentru 
coapse, jambierele® și  brasardele”? fuseseră 
încătărămate cu mare grijă, în locurile libere lăsând să 
apară pielea sa palidă; frigul ce domnea în interiorul 
halelor de carne îi provoca o dizgraţioasă piele de găină. 
O peliculă fină de promoroacă îi acoperea pelerina 
lungă, precum și cagula de fier ce-i strângea chipul, 
scoţându-i în evidenţă aspectul mongoloid. 

— Animalul sosește, rosti el cu o voce albă, așadar nu 
trebuie să  întârziaţi, luaţi ascensorul. Guerric vă 
așteaptă... 

Individul schiță un gest stângaci, pentru a indica ușa 
deschisă a cabinei de transport, și întregul trup îi 
zăngăni. Oare de câţi grăjdari avea nevoie oare pentru a 
se înălța în șa? Sau poate că era prins de niște scripeti, 
ce-l ridicau, așa cum se întâmpla cu hălcile de carne pe 
care le comercializa? An zâmbi, găsind imaginea nespus 
de plăcută. Fără să scoată o vorbă, se îndreptă spre 
ascensor. Cabina uriașă ar fi putut închide între pereţii 
ei o cireadă de boi, nu era exclus să fi fost construită 
tocmai în acest scop. Tânăra femeie era nevoită să 
aștepte venirea celorlalţi; ca atare, se așeză pe 
linoleumul murdar de pământ și emise un șuierat pe trei 


67 Îmbrăcăminte de piele, din zale de fier sau plăci de metal care 
proteja pieptul și spatele războinicilor din antichitate și din evul 
mediu și păstrată până în sec. XIX; platoșă. 

68 Parte a armurii care apără gâtul. 

69 Învelitoare de piele, de lână sau de postav, care acoperă și 
protejează piciorul de la gleznă până aproape de genunchi. 

70 Parte a armurii care protejează braţul. 


note, adresat tovarășilor ei, ca să iuţească pasul. După o 
scurtă ezitare, calul o urmă. Animalul înainta cu grijă, 
copită după copită, făcând să oscileze pereţii 
ascensorului. Cavalerul îl mângâie pe grumaz. 

— Câţi vom fi? întrebă An deodată, fără să ridice capul. 
— Ca de obicei, mârâi bărbatul, nici mai mulţi, nici mai 
puţini. Fiara e obosită, a traversat o bună parte din 
deșert. Observatorii mi-au spus că a fost rănită de 
Jefuitori. S-ar putea să fie vorba de un proiectil otrăvit. 
Trebuie să ne așteptăm ca o parte din carne să fie 
stricată. Fiţi atenţi ca nu cumva cei ce au răni, la mâini 
sau la picioare, să alunece în sângele otrăvit. Jefuitorii 
utilizează veninurile vegetale cu o rară dexteritate... 
Marele Jupuitor tăcu. An verifică încă o dată starea 
setului de scule. Brusc, atmosfera se îngreunase. 
Indexul bărbatului lovea, cu regularitate, oblâncul șeii, 
aidoma acului unui metronom neuns, a cărui fiecare 
bătaie ar fi însoţită de un imperceptibil scrâșnet de 
rugină. Ascensorul se umplea în tăcere. Josep trecu prin 
faţa lui An și se duse să se lipească de peretele din 
dreapta. Valuri de aburi ţâșneau din nările armăsarului 
pur-sânge și din gurile oamenilor. Acum tremurau cu 
toţii, frigul le crăpa buzele, degetele, sânii femeilor. Unii 
începură să strănute. An se frecţionă pe umeri și pe 
piept, încercând să-și activeze circulaţia sângelui... 

In sfârșit, ușile se închiseră cu un șuierat surd, iar 
cabina prinse să vibreze. Nu aveau câtuși de puţin 
senzaţia că ar urca, totuși colivia se cățăra spre 
suprafaţă cu o viteză vertiginoasă. 

Nesimţindu-se în largul său, armăsarul tropăia pe loc 
nechezând, iar stăpânul lui îi mângâia grumazul cu 
mănușa de fier, în speranţa de a-i transmite propria-i 
răbdare. Ascensiunea dura cincisprezece minute, toți 
știau asta. Era ultimul lor răgaz, ultima pauză dinaintea 
furtunii. An închise ochii, alungând hipnoza ce o 
cuprindea întotdeauna în astfel de momente, împingând- 
o să numere niturile peretelui, striaţiile linoleumului, 


pistruii de pe braţe, ghinturile de pe frâul calului. Se 
forță să tușească. Nu mai simţea nici măcar contactul 
rece ca gheaţa al lamelor atârnându-i pe fese; sulul de 
funie nu atârna mai mult decât o pană. Automat, ea își 
scoase din centură mănușile ghintuite și începu să și le 
tragă pe mâini. Era prea devreme, asta nu servea la 
nimic, dar trebuia să facă ceva, ca să risipească 
tensiunea! 

Deceleraţia brutală le proiectă stomacul până în gât. 
Calul sări înnebunit și îmbrânci o femeie, care căzu în 
genunchi. 

— Ușurel! Așa... Încetișor! 

Când ușile se deschiseseră, asupra lor se prăvăli un val 
de soare și de aer uscat. Diferenţa de temperatură era 
atât de mare încât simţiră că se sufocă și începură să 
clipească des. Ajunseseră la nivelul preriei, acolo unde 
nisipul otrăvit se sfârșea printr-o linie de frontieră 
accidentată. 

leșiră cu toţii din cabină, desfătându-se cu atingerea 
caldă a vântului de-a lungul trupurilor lor. Fiecare 
secundă căpăta subit o greutate peste măsură, iar gestul 
cel mai anodin, alură de simbol. 

Marele Jupuitor își îndreptă mâna spre orizont. An se 
gândi că, în aceste momente, el suferea cumplit, încins 
în platoșa de oţel, sub soarele arzător. 

— Uite-o! gâfâi cavalerul, ridicându-se în scări. 
Într-adevăr, fiara sosea, legănându-și cocoașa-munte, 
aruncând valuri de nisip de o parte și de alta a imensului 
său corp. Vibraţiile aerului supraîncălzit îi deformau 
imaginea, conferindu-i aspectul tremurat al mirajelor. 
Dar nu era o iluzie și bărbaţii și femeile, aliniaţi în iarba 
arsă, avuseseră ocazia să o simtă pe propria lor piele în 
repetate rânduri. 

— Uite-o! repetă An. 

Brusc, animalul coti îndreptându-se direct către ei. 
Geografie vie, aflată în căutarea vreunei vizuini funebre, 
peisaj dezorientat, cu pasul din ce în ce mai nesigur. 


Flancul său drept, pătat de plăci imense de sânge 
coagulat, prezenta în vârf o rană, un crater cu marginile 
zdrenţuite pe care efortul drumului prin deșert îl mărise 
și mai mult. 

— A pierdut mult sânge, ceea ce este rău pentru carne, 
bombăni Marele Jupuitor. Daţi-vă toată silința să salvaţi 
pielea. 

An dădu din cap în tăcere. Stindardele pocneau în 
vântul fierbinte al deșertului, desfășurând emblema 
seniorilor măcelari deasupra capului celor ce o purtau, 
cramponaţi cu toate falangele lor de prăjinile bălțate. 

La un gest al cavalerului, cei cincizeci de violoniști, 
îmbrăcaţi în haine din mătase roșie strânse pe corp, își 
ridicară arcușurile, începând să cânte Imnul Tranșării. 
Muzica urcă în aer, la început șovăitoare, cu poticneli, 
atingând apoi treptat desăvârșirea. An scrâșni din dinţi. 
Detesta aceste spectacole după care se dădeau în vânt 
seniorii măcelari, avea oroare de aceste serbări 
sângeroase, cu dansuri nemiloase, ea... 

Colina ajunsese la mai puţin de o sută de metri de ei. 
Enormă și totuși derizorie, cu capul său de ţestoasă cu 
ochi invizibili, minusculi. Era cumva conștientă de faptul 
că urma să moară, sau doar se mulțumea să asculte de 
vreun mesaj obscur înscris în străfundurile instinctului 
său? 

In acel moment, trunchiurile ce astupau groapa 
începură să pocnească. Monstrul cel orb continua să 
înainteze. An își încleștă pumnii. Într-o secundă, totul 
avea să ia sfârșit. Câteodată, ea încerca să se 
liniștească, să se convingă că arătarea aceea avea să se 
abată din drum în ultimul moment, ocolind capcana, 
continuându-și marșul lent, colosal și indiferent, către 
oraș, pe care l-ar fi DEVASTAT, fără a-și da măcar 
seama. Dar astea nu erau decât simple plăsmuiri, lipsite 
de orice credibilitate. Animalele-munţi nu se abăteau 
nici măcar cu un milimetru din drumul lor, totul se 
petrecea după aceeași schemă, ca și cum ar fi fost 


legate o dată pentru totdeauna de niște șine invizibile. 
De fiecare dată când una dintre ele simţea că se apropie 
clipa morţii, o pornea fără greș pe aceeași cale, pe 
același traseu. 

Seniorii măcelari calculaseră coordonatele acestei curse 
funebre cu o exactitate exemplară, amplasând capcana 
cum le venea lor mai bine, adică în imediata apropiere a 
abatoarelor din Almoha. 

Cu un trosnet înfiorător, pahidermul se prăbuși în abis. 
S-ar fi zis că este un oraș înghiţit de o crevasă, în timpul 
unui cutremur. Șocul se răsfrânse asupra câmpiei, 
răsturnându-i pe muzicieni și pe cei ce purtau 
stindardele. Calul se cabră, nechezând strident. Stând 
ghemuită, An simţi cum oasele scheletului său sunt 
străbătute de o vibraţie puternică. Un nor de praf se 
năpusti asupra tuturor, pălmuindu-i. 

Un muget înfiorător urcă din adâncul giganticei 
prăpăstii. Tânăra femeie începu să fugă, în clinchetul 
instrumentelor ce-i băteau fesele. Ea știa că monstrul 
nimerise în ţepele de oţel dispuse în fundul gropii și că, 
într-un minut sau două, avea să moară, cu măruntaiele 
sfâșiate, înecat de valul hemoragiilor interne. 

Alergau cu toţii spre marginile excavaţiei, cu stomacul 
măcinat de crampe, incapabili de a mai emite un gând 
cât de mic, de a încerca un sentiment cât de firav. Nu 
mai erau decât niște simple mașini. În spatele lor, viorile 
reîncepuseră să cânte. 

An se năpustea înainte, cu ochii fixaţi pe cocoașa 
ierboasă ce depășea capcana. O clipă, se gândi că era 
nevoită să se arunce în gol. Cu mâinile înainte, că... 

Nici măcar nu-și dădu seama că sărea; se regăsi cu 
nasul afundat intre perii verzi și grași, de care se 
apucase zdravăn cu ambele mâinile. Tremurul de agonie 
zgâlţâia muntele de sus până jos, transmiţându-se până 
în braţele sale. 

Trebuia să se asigure, dacă nu voia să se prăbușească. 
În mare grabă, înfipse trei scoabe în peretele mustind 


de grăsime, prin care trecu lamele de la centură. 

În jur, confrații ei ţipau pentru a-și domina frica, săreau 
în gol, ricoșau de flancurile bestiei, dispăreau în 
adâncuri fără să fi reușit să-și încetinească prăbușirea. 
Miasme de sânge, de urină și de excremente se înălțau 
spre cer. Străpuns din toate părţile, animalul se golea 
pe dinăuntru; în câteva minute, poate, urma să se 
răstoarne pe-o parte, strivindu-i de peretele gropii pe 
imprudenţii ce se ţineau agăţaţi de el. Acesta era 
adevăratul pericol: să te găsești în locul nepotrivit. 
Mișcându-se cu mare iuțeală, An scoase lamele din 
scoabe, apoi desfăcu frânghia și și-o petrecu în jurul 
mijlocului. Trebuia să coboare. Să coboare cât mai jos 
cu putință. Să taie pielea acolo unde apăreau primii 
solzi, să dea ocol acestui munte de carne și grăsime, cu 
cuțitul în mână, răvășind perii și iarăși tăind, scalpând... 
Pe măsură ce cobora, întunericul devenea tot mai dens. 
De două sau de trei ori, se ciocni de câte un membru al 
clanului, fără să-i afle însă identitatea. Acum, viorile nu 
se mai auzeau; ultimele gemete ale animalului 
acopereau orice alt zgomot. Aerul îi ieșea fluierând din 
plămânii ciuruiţi. Un clocot neliniștitor urca din fundul 
gropii. Probabil era sânge; dacă mai întârziau mult pe 
acolo, riscau să se cufunde în undele acre și dense. 
Tânăra se văzu nevoită să lupte împotriva senzaţiei de 
vomă ce pusese stăpânire pe ea. Picioarele sale goale 
atinseră primul rând de solzi. Trebuia să fie foarte 
atentă: nisipul otrăvitor presărat pe deasupra lor - 
imposibil să fi dispărut în totalitate - ar fi putut să-i 
devoreze călcâiele doar în câteva clipe. Urcă din nou un 
metru, își scoase cuțitul și-l înfipse la orizontală în 
peretele din faţa ei. Un jet fierbinte îi inundă figura, 
cleios, sărat. De data aceasta, ea vomită, fără să mai 
încerce să se reţină. 

Indiferente, condiţionate de orele întregi de repetiţii, 
mâinile sale își continuau treaba, mergând în zigzag, 
mărind cu fiece secundă rana pe care o scobeau în 


carnea fiarei. Ştia că era nevoie să atingă un soi de stare 
secundă, să ajungă în acel stadiu de semiconștienţă 
mecanică, în care frica dispărea, ascunzându-se într-un 
ungher umbros al creierului, încetând de a-i mai 
paraliza braţele, eliberându-i bicepșii, făcând din ea o 
mașină perfectă. 

An închise ochii. 

Dorm, își spuse ea în sinea ei, dorm și visez urât. Într-o 
oră, totul se va termina, mă voi trezi în sacul meu, va fi 
frig si va... 

Singura soluție era această litanie mentală, această 
recitare hipnotică, ce o dezrobea din sclavia spațiului și 
a timpului. Iar mâinile ei se duceau, se întorceau, 
înfigeau o nouă scoabă, fixau funia, strângeau mânerul 
de lemn al cuţitului... 

— An... An... 

Apelul avu nevoie de un timp infinit pentru a străpunge 
stratul de indiferenţă în care se înfășurase. Mai degrabă 
ghici decât văzu chipul lui Josep, la doi metri deasupra 
ei. Oare de când își croia poteca prin preria unsuroasă? 
De o oră, de două? 

Josep se bălăngănea în tăcere, cu degetele încleștate pe 
frânghie. Mai mult ca sigur, căzuse într-o stare de 
apatie încă de la începutul operaţiilor, rămânând chircit 
ca un pisoi înspăimântat din cauza senzaţiei de 
amețeală. 

— An... An..., vocea i se rostogolea către tânăra femeie. 
Ea își ridică fruntea, în vreme ce sângele îi picura în 
ochi, orbind-o. De dezgust, fu cât pe ce să piardă priza și 
se prăbuși un metru. Simţind mușcătura nisipului pe 
tălpi, se ridică cu toată forţa de odgon pentru a urca din 
nou. 

— Taci din gură! urlă ea. Păstrează-ţi calmul și coboară, 
pentru numele lui Dumnezeu, coboară, trebuie să 
jupuim bestia! 

Într-adevăr, tânăra tocmai auzise izbucnind semnalul 
trompetelor ce anunțau coborârea lanțurilor, în câteva 


clipe, marginile pieii tăiate urmau să fie fixate în 
cârligele ruginite. Sus, pe câmpie, dând ascultare unui 
gest al Marelui Maestru, trei sute de cai aveau să-și 
înceapă munca de remorcare. lar epiderma animalului- 
munte urma să se dezlipească, încetul cu încetul, cu un 
oribil zgomot de sucţiune, lăsând liber drumul către 
mușchii și carnea vie a cocoașei striate, întinsă de 
armătura coastelor enorme. 

— Coboară! 

Pe pipăite, ea reuși să se fixeze deasupra brazdei 
sângerânde, se prinse mai bine de funie și își înfipse 
picioarele în scările de sfoară. Poziţia era bună. 
Deasupra ei, lanţurile alunecau zornăind. Cârligele, 
impregnate cu vopsea fosforescentă, oscilau ca niște 
pendule. Îl apucă pe primul ce-i trecu prin apropiere și îl 
prinse în blana animalului, având grijă să nu înţepe 
decât stratul superficial. 

— Josep! Repede! 

Bărbatul se mișca exasperant de încet sau poate că nu 
mai avea putere să-și controleze coborârea... Deja 
lanţurile își începeau noul suiș, verigă după verigă. An 
se scutură; fără voia ei, pierduse noţiunea timpului, 
douăzeci de minute se condensau în câteva secunde. 
Trebuia să-și revină. Oboseala o deșela. Ar fi avut chef 
să se lase să cadă la întâmplare, aidoma unui pachet 
inform. 

— An! 

Țipătul vibră terifiant. Pielea ce se desprindea îl 
aruncase pe Josep înapoi. Tânăra îl văzu răsturnându-se, 
pornind ca o săgeată spre peretele gropii, căzând... 
Trecând pe lângă ea, nefericitul încercă s-o prindă de 
braţ, dar nu izbuti. Unghiile lui îi zgâriară coapsa, de la 
șold până la genunchi. Ea urlă. Un bufnet surd fu 
singurul ecou la ţipătul său. Stropi grei îi atinseră 
spinarea. Prăbușindu-se, bărbatul nimerise în lacul de 
sânge ce umplea încet capcana. Dacă spusele Marelui 
Jupuitor erau adevărate și bestia fusese atinsă de un 


proiectil otrăvit, în curând Josep avea să piară, la rându- 
i, intoxicat... 

— Scoateţi sângele! urlă ea din nou. Ce mai așteptați? 
Dumnezeule! 

Când aveau oare de gând să coboare găleţile? Pielea 
continua să se desprindă cu un șuierat moale. Era o 
muncă extrem de delicată, știa asta. Acolo sus, în prerie, 
trebuia să fie controlată sever înaintarea cailor, 
tracţiunea lor trebuia bine dozată, pentru a evita 
ruperea blănii. Ei, cei ce munceau, valorau mai puţin 
decât acești doi sau trei kilometri pătraţi, acoperiţi de 
peri, An nu se îndoia câtuși de puţin. 

Tânăra femeie se cramponă de un odgon, străduindu-se 
să-și recâștige calmul. În câteva zeci de minute, totul 
avea să se sfârșească, așa că nu-i rămânea decât să 
aștepte. Sângele coagulat îi astupa urechile, ochii, 
nările. De îndată ce închidea gura, răsufla cu greutate. 
Treptat, se obligă să-și disciplineze respiraţia. 

— Un, doi, trei... Un, doi, trei... 

Până în acea clipă, animalul nu mai mișcase, nicio 
tresărire postmortem n-o aruncase în pereţi. Acest 
aspect nu trebuia neglijat. Abia după ce pielea avea să 
fie dusă într-un loc sigur, ceremonia tranșării urma să 
înceapă cu adevărat. Marele Jupuitor avea să taie o 
bucată de carne cu ajutorul unei căngi, după care i-o va 
arunca degustătorului, pentru a o testa. Dacă oficiantul 
(un băieţel de vreo zece ani) murea în urma ingerării de 
ţesut otrăvit, Meșterul Măcelar dădea ordin să înceteze 
tranșarea, corpul dovedindu-se impropriu consumului. 
Uriașa carcasă era distrusă, muntele fiind transformat 
într-un morman de carne sfâșiată, ce avea să fie acoperit 
cu var nestins. Dimpotrivă, dacă reieșea că nu există 
niciun pericol, An și tovarășii ei trebuiau să se 
preschimbe în mineri, forând galerie după galerie în 
această imensă masă de mușchi morţi, săpând, 
îndepărtând ramurile venelor, până când ustensilele lor 
se izbeau de suprafaţa netedă a unui os. Un lanţ 


neîntrerupt transmitea apoi carnea până în frigidere, 
prin canalul ascensoarelor, lăsând hălcile tăiate în grabă 
pradă promoroacei, iar abatorul-fortăreaţă își punea 
prada la păstrare, închizându-și porţile pentru șase luni, 
pentru un an... 

Sunetul unui corn de aramă sfâșie aerul, iar sentinţa 
căzu din înalturi, pronunţată de o voce solemnă: 

— Tranșaţi! 

An își azvârli capul pe spate; un ghem dur îi bloca 
gâtlejul. Se gândi la prerie, la soare. Acolo sus, 
violoniștii drăcuiau de zor căldura. După o oră, aveau 
să-și azvârle instrumentele și să se așeze la umbra 
trunchiurilor, destupând ulcioarele cu bere călduţă, pe 
care le puseseră, încă de dimineaţă, sub firișorul de apă 
ce se scurgea dintr-un robinet ruginit. Numai Marele 
Jupuitor avea să rămână în picioare, în același loc, în 
armura sa încinsă de razele amiezii, încremenit la 
marginea  capcanei, străduindu-se să reprime prin 
strânsoarea genunchilor încercările de revoltă ale 
calului. 

Tânăra își înclină fruntea și lacrimile prinseră să-i curgă 
pe obraji. 

Nervii, gândi ea, ca și cum ar fi fost obligată să se scuze 
în fața propriei conștiințe. Doar nervii sunt de vină. 
Acum, era extrem de obosită; ar fi avut nevoie de un 
somn bun, ca să-și recapete puterile. Dar asta nu putea 
spera s-o facă mai devreme de câteva ore. Dacă ar fi 
vrut să mănânce, trebuia mai întâi să-și spele părul, căci 
șuvițele îi erau întărite de cheaguri de sânge. Apelul 
răsună din nou: 

— Tranșaţi! 

Cu un gest obosit, An desprinse hârleţul ce-i atârna la 
spate. Acesta se înfipse în peretele stacojiu care scoase 
un sunet moale, dureros... 

Tânăra săpă vreme de trei ceasuri, scobind o cavernă 
între două coaste, aruncând bucăţile între picioare, în 
marile coșuri prevăzute cu roţi ce fuseseră coborâte 


acolo cu ajutorul frânghiilor unsuroase. Fiecare lovitură 
îi deștepta în trup o durere scurtă, dar intensă. Ar fi vrut 
să-și lase unealta jos, să se ghemuiască în mijlocul 
cavităţii organice, să închidă ochii și să doarmă. O dată 
sau de două ori, se văzu nevoită să lupte împotriva 
moleșelii ce o cuprindea. Nu putea să-și acorde însă un 
asemenea lux, căci animalele-munţi putrezeau într-un 
ritm surprinzător. La sfârșitul zilei, carcasa în care 
muncea n-avea să fie decât un hoit monstruos, 
lichefiindu-se sub acţiunea unui proces de 
degenerescenţă accelerată. Trudind ca niște sclavi, 
autonomii abia reușeau să coboare în congelatoare doar 
a douăzecea parte din masa inițială. 

Hârleţul îi scăpă din mâini. Brusc, deveni conștientă de 
faptul că palmele i se transformaseră în carne vie. Se 
lungi pe burtă, stăpânindu-și cu greu dezgustul. În 
interiorul șanțului, întunericul era aproape total; 
mental, încercă să-și stabilească poziția geografică. 
Probabil, era pe cale de a se afunda încet în direcţia 
inimii, un organ monstruos, cântărind aproximativ două 
tone. Trebuia să înainteze cu prudenţă extremă; în orice 
moment, peretele muscular s-ar fi putut rupe, iar atunci 
ar fi urmat plonjarea în abisul visceral, căderea pe 
topoganul unei vene, afundarea în marea colcăitoare a 
intestinelor. Mulţi dintre tovarășii ei își găsiseră astfel 
sfârșitul în rezervorul unui ventricul, încă umplut cu 
lichidul său vital, sufocaţi în noroiul de excremente din 
uriașul colon, digeraţi de sucurile gastrice ale unui 
stomac muribund. 

An se deplasa pe podeaua elastică, fiind atentă ca 
suprafaţa de presiune să se extindă la maxim. 

Să nu rămâi în genunchi, mai degrabă târăște-te. Nu te 
așeza, mai bine lungește-te. Vocea tatălui ei îi răsuna în 
urechi. Întotdeauna respectase cu sfinţenie sfaturile lui 
și până acum nu avusese motive de a se căi. 

— An... An... 

Vocea bolborosea în spatele ei. Tânăra fu nevoită să facă 


un efort imens pentru a-și întoarce capul. Era Josep. 
Nefericitul reușise să se cocoaţe pe marginea crevasei. 
Tot trupul îi era acoperit cu un strat gros de sânge 
coagulat. 

— Du-te în altă parte! gâfâi ea. Suntem prea grei, 
carnea o să cedeze. Pentru numele lui Dumnezeu, urcă, 
mișcă-te de aici! 

Dar bărbatul nu se urnea din loc, marionetă stacojie, 
grotească și înspăimântătoare totodată. În 
semiobscuritatea ce domnea acolo, îl puteai asemui cu 
un cadavru jupuit evadat dintr-o sală de disecţii. Brusc, 
An fu cuprinsă de dorinţa de a-l împinge înapoi în șuturi, 
de a-i crăpa capul cu hârleţul. 

— Cară-te! mârâi femeia, plină de o ură ce o surprindea 
pe ea însăși. Cară-te! 

Bărbatul făcu atunci lucrul de care se temea cel mai 
mult: îngenunche, sprijinindu-se în același timp și pe 
mâini și începu să înainteze în patru labe. Imediat, 
podeaua de fibre striate vibră precum pielea de pe o 
tobă. An își reţinu urletul ce îi urca în gâtlej. I se părea 
că percepe pocnetul tendoanelor pe cale de a se rupe... 
Dădu din mâini și din picioare, aidoma unui înotător 
doborât de un cârcel, care se îneacă, pradă unei intense 
panici. Un ultim gând îi mai fâlfâi prin minte ... e 
absurd, absurd, apoi caverna se despică în două, 
aspirându-i în interior. Il văzu pe Josep trecând în zbor 
planat pe deasupra ei și simţi o durere teribilă la mâna 
dreaptă. Pricepu că nenorocitul, în timp ce o depășea, se 
agăţase cu hârleţul, străpungându-i involuntar palma 
dintr-o parte în alta, zdrobindu-i carpienele și 
metacarpienele. 

Cei doi se prăbușeau, într-un zgomot de deglutiţie”! 
informă și monstruoasă, ca și cum ar fi fost înghiţiți de o 
gură uriașă, neagră, lipsită de dinţi. Un șoc brutal puse 
capăt căderii tinerei femei. Se ciocnise de muchia unei 


71 Act fiziologic reflex prin care bolul alimentar trece din gură, prin 
esofag, în stomac; înghiţire. 


coaste. An reuși să se prindă de ea. Josep dispăruse, 
sorbit de hăul formidabilei anatomii. Orbită de sânge, ea 
reuși să se caţere pe os și să se târască spre exterior. Se 
sufoca. Mâna sa sfâșiată emitea unde de durere 
insuportabile și, fără panica feroce care-i mobiliza 
spiritul, tânăra ar fi leșinat, rostogolindu-se pe urmele 
lui Josep. 

În pragul unei crize de nervi, izbuti să iasă din craterul 
de carne ciopârţită. Își pierduse centura, uneltele, sulul 
de frânghie; dacă dorea să scape din acel iad, nu mai 
avea decât o singură soluţie. 

Îndoindu-și braţul bolnav pe piept, An se aruncă în vid, 
în direcţia unui coș pe jumătate umplut cu bucăţi de 
carne, rugându-se în sinea ei ca funiile să fie suficient de 
solide și ca nacela de răchită să nu se răstoarne din 
cauza șocului. 

Totul se petrecu după cum sperase; ateriză fără 
necazuri pe salteaua umedă. Câteva minute mai târziu, 
frânghiile începură s-o ridice. Femeia se strădui să 
rămână nemișcată, cel mai mic gest imprudent putând 
să frângă fragilul echilibru. 

Pe măsură ce se înălța, tenebrele se risipeau. 

S-a sfârșit, își zise ea, s-a sfârșit! 

Și această constatare o făcu să încerce un sentiment de 
extremă jubilare, asemănătoare cu beţia. Inchise ochii. 
Arsura soarelui pe piele îi dădu de știre că ajunsese la 
marginea capcanei. Mai multe mâini o înșfăcară cu 
brutalitate, punând-o apoi pe iarba uscată. 

Rămase nemișcată o bună perioadă de timp, cufundată 
într-o stare de prostraţie. Sângele i se usca pe trup, 
întinzându-i pielea. În cele din urmă, se hotărî să-și 
ridice pleoapele. Prima privire o aruncă spre mână și nu 
putu să-și reprime o strâmbătură de dezgust: degetul 
mare, indexul și mijlociul fuseseră pur și simplu smulse. 
Falangele inelarului împungeau aerul, dezgolite în 
întregime, precum degetul unui schelet necuviincios și 
înspăimântător. An vomită, apoi își dădu seama că 


suferea teribil. Acum, după ce spaima dispăruse, 
durerea o copleșea, sfredelindu-i nervii și mușchii, 
invazie de termite cu mandibule de oţel înroșit în foc. 

O umbră o acoperi. Mai mult ca sigur, era cel ce se 
îngrijea de starea lor fizică. Auzi șuieratul unui 
vaporizator de anestezic. Un frig glacial o făcu să nu-și 
mai simtă braţul drept până la cot. Vru să murmure „Ce 
bine e!” aidoma unui puști ce mulțumește stângaci, cu 
gura plină de prăjitura ce tocmai i-a fost oferită, dar 
infirmierul deja se îndepărtase. Tânăra se ridică puţin, 
sprijinindu-se în celălalt cot. Membrii clanului ieșeau 
unul câte unul din prăpastie. La orizont, soarele se 
pregătea să apună; în cel mult o jumătate de oră, 
carcasa roșie și hăcuită, avea să-și înceapă procesul de 
descompunere. 

Marele Jupuitor continua să rămână drept pe calul său. 
Îi făcu semn să se apropie de el. Tânăra femeie se sculă 
în picioare, ţinându-și braţul îndoit spre sâni. Chipul 
puhav, strâns în cagulă, schiţă o strâmbătură. 

— Neplăcut lucru, mârâi el, arătând spre mâna mutilată, 
va trebui s-o repari cumva, dacă nu, va rămâne un 
handicap! ine asta și rezolvă problema cât mai 
repede... 

Și ea îl văzu scotocind în traista ce-i atârna la oblânc, de 
unde scoase o pungă marcată cu sigiliul său (aur, 
pesemne) și i-o aruncă. An prinse săculeţul din zbor, pe 
când cavalerul își îmboldea armăsarul să se întoarcă. 

— Era o zi bună, mai apucă el să bombăne, o zi bună... 
Ea nu știu ce să-i răspundă; între timp, viorile 
începuseră aria ce anunţa sfârșitul operaţiei de 
tranșare. E 

Tânăra femeie porni în urma celorlalţi. In lumina 
apusului zidurile înalte ale măcelăriei căpătaseră o 
ciudată nuanţă rozalie. Trecură prin faţa rândului de 
muzicieni, depășiră șirul celor ce purtau stindardele, 
îndreptându-se spre sălile de sănătate. O clipă, An avu 
senzaţia că face parte dintr-o echipă sportivă ce se 


reîntoarce la vestiare. Ca după fiecare expediţie, era 
pradă unei euforii de necrezut, ce-i izbucnea prin toţi 
porii. Dintr-odată, i se părea că viaţa i se deschidea în 
faţă, minunată, oferindu-i o mulţime de posibilităţi. 

Sunt de-a dreptul idioată! gândi ea, pe când intra în sala 
placată cu mozaic alb în care apa ţâșnea din dușuri, 
călduţă și limpede. Un infirmier o atinse pe umăr și o 
trase într-o parte. După ce-i curăță mâna, i-o vâri într-o 
mănușă de protecţie antișoc, antiseptică, anesteziantă și 
impermeabilă. 

— Fii atentă, îi spuse individul, ștergându-și degetele de 
bluză, calmantul o să-și înceteze efectul mâine 
dimineaţă. După nouă sau zece ore o să te dezmorțești 
al naibii. E cazul să iei măsuri... 

An dădu din cap. Acum oboseala acumulată de-a lungul 
întregii zile i se prăvălise pe umeri; își târșâi picioarele 
până la duș, se așeză sub jet, direct pe pardoseală. 
Sângele coagulat ce-i acoperea corpul se dilua treptat, 
se prelingea de pe fese în jgheaburi, făcând spumă în 
gura de scurgere. Își ridică mâna sănătoasă și-și frecă 
părul unsuros, plin de resturi de carne. Un funcţionar 
milos îi turnă pe cap o jumătate de pahar cu șampon. 
Tânăra femeie simţi că renaște. 

Rămase culcată acolo mai bine de treizeci de minute, cu 
faţa acoperită de șuviţele albe din care se prelingeau 
picuri de apă, cu ochii închiși. Nu-și dorea decât un 
singur lucru: să închidă fermoarul sacului de dormit pe 
deasupra capului și să se cufunde într-un somn adânc, 
indiferentă la zbenguielile șobolanilor. 

Să doarmă, da, să doarmă... 


3 


În temniţa albăstruie a congelatorului, răsuflarea lor 
exploda în valuri de ceaţă groasă. An o privea pe 
bătrâna Rebecca, ale cărei degete pergamentoase 
mânuiau cu dibăcie ghemele cu fir de sutură și acele 
chirurgicale. Capul său, aproape chel, osos și palid, se 
detașa pe fondul purpuriu al carcaselor atârnând în 
cârligele lor... Ea își petrecuse metrul de croitoreasă în 
jurul gâtului, ca pe un straniu colier gradat, în vreme ce 
foarfecele mari, înfipte în cingătoarea de piele, îi 
împungeau pântecul scobit. 

— Nu-ţi face griji, micuţo, murmura ea, îţi rezolv eu 
toată treaba! O să-ţi confecţionez o frumoasă mănușă de 
carne, care te va repune pe picioare în trei zile... 

An zâmbi. Niciodată nu crezuse cu adevărat în 
proprietăţile extraordinare ce erau atribuite resturilor 
din animalele-munţi. Cu toate acestea, știa că toţi 
demnitarii de pe Almoha erau capabili să plătească o 
avere pentru dreptul de a folosi cea mai mică rămășiță 
de mușchi. Chiar în acel moment, douăzeci sau treizeci 
de femei din înalta societate se plimbau de colo-colo pe 
culoarele camerelor frigorifice, drapate în haine de 
carne roșie, croite și cusute de dimineaţă tot de 
Rebecca. În copilărie, An urmărea cu mare plăcere 
respectivul spectacol. Așezată pe treptele frigiderului, 
ea se lăsa îmhbătată de forfota acelor doamne cu coafuri 
savante, cu pleoapele vopsite, ce defilau goale în 
veșmintele lor sângerânde. 

— E un fapt bine cunoscut că, prin contact cu carnea 


colinelor vii, țesuturile umane  întineresc!  rostea 
sentenţios Rebecca. E de ajuns s-o porți o singură oră pe 
zi, pricepi? Şi îţi păstrezi tinereţea... 

An zâmbea, sceptică, dar pentru nimic în lume nu s-ar fi 
lipsit de spectacolul soțiilor de ofiţeri sau de negustori 
mergând legănat, strânse în corsetele de mușchi, 
petrecându-și pe umeri capele de antricoate, încercând 
cu chiu cu vai să reziste în izul stătut de măcelărie. 
Trebuia să ciulești urechea pentru a pescui din șușotitul 
general câteva frânturi pitorești de genul: „Ba da, draga 
mea, te asigur, o cută pe șold. Uite așa și după aceea n-o 
să mai vorbim de celulită...”, ca răspuns la ,... cât 
despre sânii mei! E simplu, amantul meu nu i-a mai 
recunoscut!” 

An își ducea atunci mâinile la gură, ca să-și astupe 
hohotele de râs. Şi în tot acest timp, Rebecca croia, 
cosea, potrivea bucăţile flasce, tivea un guler cu un 
feston, fără să se oprească nicio clipă din muncă. 

În alt coridor așteptau răniții, infirmii. Acei ce credeau 
că în urma aplicării îndelungate a unei bucăţi 
sângerânde pe o ţeastă cheală părul avea să crească din 
nou, o rană avea să se închidă, iar un membru mutilat 
avea să înmugurească. Ce procent din aceste credinţe 
era reprezentat de mit? Nimeni nu știa cu certitudine. 
Rămânea faptul că închirierea de veşminte 
confecționate din carne crudă aducea multă avere 
seniorilor tutelari, căci țesuturile animale sfârșeau 
invariabil prin a se necroza; frigul nu făcea decât să 
încetinească procesul de putrezire, absolut firesc, și era 
mai convenabil să se împrospăteze garderoba în fiecare 
săptămână, dacă se dorea păstrarea efectelor 
tratamentului. 

Într-un fel, era insolit și îmbucurător să le vezi astfel, pe 
burghezele din oraş, cum aleargă la abator în fiecare 
luni, cu aceeaşi grabă cu care s-ar fi dus la o mare casă 
de modă. Atunci, halele înalte, placate cu ceramică, ale 
uriașei măcelării se umpleau de zumzetul trăncănelilor, 


de triluri de râsete mondene, asemenea unuia dintre 
saloanele de ceai din cartierele elegante. 

Neîndoielnic, doamnele veneau să defileze în mod 
regulat, ca și cum ar fi făcut prezentarea unei mode 
barbare și carnivore, stranii manechine însângerate, ale 
căror gesturi, oricât de nesemnificative, deșteptau 
plescăieli de masticatie și visuri canibale. 

Frigul începuse să-i ardă umerii; An se ridică, se urcă în 
ascensor și se propulsă la parter. De cum ieși din 
cabină, nimeri în mijlocul unei formidabile activităţi. 
Coloane de funcţionari se zoreau, cărând perii, găleți și 
șorţuri din pânză groasă, într-un vacarm de urlete din 
rărunchi. Pielea animalului-munte era acolo... 

Doi kilometri pătraţi de peri verzi azvârliţi pe sol, 
aidoma unei mochete gigantice. Chiar și de aproape, 
iluzia era perfectă; înfundându-ţi talpa piciorului în 
pilozitatea deasă aveai aceeași senzaţie ca atunci când 
striveai iarba unei peluze. De altminteri, dacă te gândeai 
bine, nu exista decât o mică diferenţă între o veritabilă 
prerie și blana pe care o freca acum echipa de serviciu. 
Pielea fiarei era singurul material ce putea rezista 
mușcăturii nisipului. Graţie unuia din ciudatele capricii 
ale naturii, redutabila aciditate a deșertului nu reușea 
să-i vină de hac și structura sa moleculară ieșea 
triumfătoare din înfruntarea cu toate soiurile de 
coroziuni, de parcă ar fi fost alcătuită dintr-un metal 
extraordinar de suplu. Era de ajuns să o rulezi ca pe o 
carpetă uriașă, să o transporţi cu ajutorul a o sută de 
cămile-carapace aliniate în bună ordine și, în acest fel, 
să duci cu tine pretutindeni printre dune acea porţiune 
de teren mobil. Triburile nomade se dădeau în vânt după 
această practică. Când clanul lua hotărârea de a se 
stabili într-un loc, „pajiștea” era desprinsă de pe 
animalele de povară, apoi derulată peste nisipul otrăvit, 
iar în mijlocul acestei prerii, mătăsoasă și veșnic verde, 
atât de plăcută încât nu aveai nevoie de alt culcuș, erau 
ridicate corturile. Mulţi se întindeau direct pe blană, așa 


cum ar fi procedat în faţa unui șemineu. Curând, pielea 
își pierdea simpla folosinţă de covor de sol, era 
confundată cu o adevărată porţiune de teritoriu, i se 
dădea un nume. Începea să fie iubită... 

An văzuse, o dată sau de două ori, asemenea tabere 
ridicate în mijlocul peticului lor acoperit de peri verzi, 
stranie oază fără apă pierdută pe suprafaţa unui deșert 
arzător precum vitriolul”. Oamenii trăiau acolo în 
perfectă liniște. Luaseră sfârșit cursele interminabile, 
fără nicio oprire pe motiv că nu găsești nicăieri un loc 
unde să ridici un bivuac, acele marșuri în derivă de luni 
întregi, de ani chiar, pe câmpia de foc ce devora tot ceea 
ce atingea. Cei mai mulţi copii se nășteau pe spinarea 
cămilelor, împărțeau cu femeile nacelele până la o 
vârstă înaintată - douăzeci și cinci, treizeci de ani - fără 
să fi întrezărit nici cel mai mic ued”, fără să fi pus 
vreodată piciorul pe pământ mai mult de câteva minute. 
Asta era situaţia. Trebuia să înveţi să trăiești în balansul 
perpetuu al animalelor, în spaţiul strâmt al nacelei, unde 
toate lucrurile erau bine fixate, ca să nu se 
rostogolească dintr-o parte într-alta. Se povestea că 
femeile, obligate să-și petreacă întreaga existenţă în 
asemenea habitacluri ce reprezentau domeniile lor, nu 
erau în stare să rămână în picioare mai mult de trei 
minute, din cauza mușchilor de la picioare, care se 
atrofiaseră. 

Era o călătorie fără sfârșit, punctată doar de moartea 
animalelor și de accidente frecvente, când ghinioniștii se 
rostogoleau în nisip de pe spinarea cămilelor. Doar 
câteva triburi destul de bogate puteau, ca urmare a 
prosperității lor, să pună mâna pe epiderma mult visată. 
In majoritatea cazurilor, era vorba de clanuri de mineri, 
ce exploatau în cel mai mare secret unul din rarele 


72 Acid sulfuric (în soluție concentrată). 

73 Vale largă caracteristică unor deșerturi (din Africa de nord și 
Arabia), cu fundul acoperit cu nisip și pietriș, prin care se scurg 
apele ploilor torențiale sau unele ape curgătoare nepermanente. 


zăcăminte, perforând solul otrăvitor de pe Almoha. 

După ce nomazii se instalau, era de ajuns să incizeze cu 
ajutorul unui briceag o porţiune din covor, în prealabil 
rasă și să planteze o sămânță; după trei sau patru zile, 
fructul sau leguma în cauză ajungea la maturitate... 

Era una dintre proprietăţile pieii și nu cea mai 
nesemnificativă. Totul se petrecea ca și cum aceste 
curioase piei îmblănite ar fi fost înzestrate cu o 
prodigioasă rezervă de vitalitate: strecurând între 
buzele unei cicatrice proaspete butași de orice fel, 
deveneau bogate în materie de legume sau de fructe. 
Plantele ce potoleau setea compensau în mod avantajos 
lipsa apei. 

Acele enorme lămâi ce clipoceau, pline cu un lichid acid, 
aveau rol de izvor, crescând nestingherite între tufele de 
peri lânoși, unde obișnuiau să se zbenguie copiii. 

Când clanul dorea să pornească din nou la drum, dintr- 
un motiv sau altul (mină epuizată, filon secat), corturile 
erau strânse, plantațiile smulse, iar giganticul covor se 
rula până la viitorul loc de adăstare. 

Nomazilor puţin le păsa de deșert, căci niciodată nu le- 
ar fi venit în minte să-și revendice cutare sau cutare 
parcelă. Nisipul aparţinea tuturor, adică nimănui. Doar 
pieile contau, ele reprezentau adevăratul lor domeniu, 
solul lor, ŢARA LOR, rulat și transportat pe cămile, ca o 
mochetă vulgară. Sau întins pe marea de nisip, covor 
miraculos, o insulă de protecţie, de adăpost, o plută 
mătăsoasă, bogată în vegetaţie, de care depindeau 
vieţile lor. 

Totuși, în mai multe rânduri, tabloul își pierdea culorile 
optimiste. An știa că blănurile se „consumau” încet- 
încet, pierzându-și vitalitatea nutritivă. Atunci fructele și 
legumele încetau să mai crească, pielea se dezgolea sub 
vântul deșertului, abandonându-și perii în smocuri mari. 
Existau tot soiul de boli incurabile, lipsite de orice 
speranţă, printre care se număra și „Îngustarea”, cu 
două forme - larvară și galopantă - ce sfârșeau prin a 


reduce cei doi kilometri pătraţi la dimensiunile unui 
prosop de baie. Mai erau și afecțiunile alergice, 
urticaria, eczemele, impetigo”, care brăzdau solul cu 
cruste sângerânde, unde nimeni nu se gândea să 
semene pentru a se hrăni. Tot în legătură cu rănile, 
trebuiau amintite rozătoarele dunelor, niște bestii 
oribile acoperite cu solzi, aducând cu niște ploșniţe 
uriașe ce dădeau năvală în bande din galeriile lor, 
rozând câmpia cu o viteză înspăimântătoare, însoţindu- 
și masticaţia cu gălăgioase schelălăituri de plăcere. 

Și apoi, firește, mai existau și Jefuitorii, acei vandali ce- 
și făceau o datorie din a nu respecta nimic și care 
stropeau blana cu napalm, când se întâmpla să fie vreo 
noapte fără lună. 

Pe scurt, pieile nu erau eterne, iar seniorii ce conduceau 
măcelăria scoteau din treaba asta un profit bun, căci 
membrii clanului ghinionist erau pregătiţi să facă orice 
sacrificiu pentru a-și procura un nou teritoriu, decât să- 
și reia viaţa rătăcitoare, prizonieri ai nacelelor de 
răchită, ceea ce permitea mărirea preţului, de fiecare 
dată, dincolo de orice limită rezonabilă. 

An se scutură ca după un vis urât, apoi se retrase spre 
scara de metal ce ducea în vârful clădirii fortificate. 
Meterezele miroseau a piatră încălzită; mergând de-a 
lungul liniei dantelate a crenelurilor, tânăra avu 
impresia că atinge peretele de cărămidă al unui furnal 
în plină activitate. Părea că un vulcan scufundat își 
trimitea lava printr-o reţea întreagă de vene săpate în 
inima zidurilor, irigând fortăreața cu un șuvoi 
neîntrerupt de foc lichid; de aceea, ea nu îndrăzni să se 
rezeme de cadrul ferestruicilor, pentru a privi câmpia. 
În depărtare, vântul nisipurilor ștergea încet urmele 
lăsate de animalul uriaș. Rănile deșertului căpătau din 
oră în oră un aspect tot mai estompat. Scrijeliturile se 


74 Boală de piele contagioasă manifestată prin apariţia unor 
bășicuţe seroase și purulente care se sparg, formând cruste gălbui 
care nu lasă urme. 


închideau la loc, aidoma unor cicatrice. În câteva zile, 
până și imensul șanț al capcanei avea să dispară, 
năpădit de avalanșa valurilor nisipoase. În partea opusă 
câmpului de bătaie în plină cicatrizare, detașându-se ca 
o subţire linie întunecată pe fundalul orizontului, apărea 
procesiunea primelor caravane. Ele aveau să ajungă la 
podul ce ducea la Marea Măcelărie în cel mult două 
ceasuri, umplând curtea cu văicărelile femeilor și ale 
copiilor. Atunci femeile aveau să se strângă în jurul pieii 
proaspăt curățate, iar târguiala începea. 

An prinse să alerge, urmând vechiul drum al rondului în 
direcţia turnului lângă care se afla cabina unui ascensor. 
Lumea exterioară o devora la fel de sigur ca și nisipul; 
se grăbea să regăsească labirintul vânăt al sălilor 
frigorifice, unde fiecare intersecţie, fiecare unghi erau 
tivite cu promoroacă. Învățase să iubească frigul, aburii 
ce-i ţâșneau din gură la cea mai mică mișcare a buzelor, 
se obișnuise cu pielea de găină, ca și cum ar fi fost o 
haină. Oftă ușurată când liftul se prăbuși în pântecul 
abatorului. 

Totuși, An detesta acest loc și câteodată, chiar înainte 
de a se cufunda în somn, se lăsa purtată de imaginaţie, 
închipuindu-și cum niște conjuraţi ciudaţi ţineau o 
adunare la lumina unei lumânări, având chipurile 
mascate de cagule. Scena se petrecea undeva, în fundul 
frigiderului, iar necunoscuţii discutau despre felul în 
care ar putea să abată din drum următorul animal- 
munte pentru a-l atrage spre oraș, transformându-l într- 
un soi de buldozer viu. Un instrument al unei răzbunări 
oarbe. 

De fiecare dată când o asemenea posibilitate i se înfiripa 
în minte, imagini din îndepărtata copilărie ieșeau din 
noaptea uitării. Atunci, ea revedea orașul de sticlă în 
care se oprise, împreună cu tatăl său, în seara ce 
încheia un drum lung. Era o aglomerare de pereţi 
translucizi, compuși prin juxtapunerea unor geamuri, 
imobilizate cu ajutorul unui mic filet de plumb, în care 


soarele se reflecta orbitor. Fiecare pătrat de geam, 
vopsit în albastru, roșu sau galben, contribuia la 
instalarea unei atmosfere stranii, lăsându-ţi impresia că 
te afli în fața unor pereţi alcătuiți din vitralii a căror 
extremă fragilitate îţi trezea fiori pe șira spinării. 

— E un fel de tiflă, îi explicase tatăl ei. Orașul a fost 
construit datorită ignoranței unor arhitecţi, pe traseul 
funebru al animalelor-munțţi, iar axa ultimei lor curse 
trece chiar prin centrul lui. Până acum, niciunul dintre 
ele n-a avut puterea să treacă dincolo, după cum îţi poţi 
imagina. Toate au murit înainte să atingă zidurile sale, 
dar într-o zi... 

Era adevărat. Din înaltul crenelurilor de sticlă albastră, 
An putuse admira scheletele gigantice presărate pe 
câmpie, cu monstruoasa îmbucare a cavităţii toracice, în 
care fiece coastă părea tăiată în fildeșul cel mai pur. 
Nisipul le acoperea încetul cu încetul, iar vântul cânta în 
oasele golite de măduvă ca într-un flaut mortuar. 

— Se apropie, îi spuse un pândar. Cel mai îndepărtat - 
cel pe care dunele aproape l-au acoperit - a murit în '91; 
de atunci, n-au încetat să-și dea duhul din ce în ce mai 
aproape. 

Cu ajutorul unui ochean de aramă, ea constatase că 
imensele schelete albite de soare erau, în mod regulat, 
situate la o distanţă de o sută de metri unul de altul. 
Ultimul dintre ele se afla doar la o azvârlitură de băț de 
ziduri. Fetița se gândea că data viitoare era de ajuns ca 
fiara să lupte câteva secunde în plus împotriva agoniei, 
ca labele ei lipsite de vlagă să brăzdeze pământul o clipă 
mai mult, pentru ca fruntea sa să se înfigă în fragilele 
fortificaţii, pentru ca pântecul său să șteargă de pe 
suprafaţa pământului cartiere întregi, pentru ca... 

— Dar de ce nu fug? întrebase An. 

Tatăl ei își întipărise pe chip o expresie ambiguă și se 
abținuse să mai adauge ceva. 

În piaţa centrală trena un enorm seismograf. Atunci 
când acul începea să vibreze, mai întâi încet, apoi dintr- 


o parte într-alta a cadranului, era semn că pachidermele 
muribunde se apropiau. O asemenea precauţie 
reprezenta un gest de-a dreptul inutil, fiindcă nimeni nu 
părăsea niciodată orașul în momentul crucial; doar un 
crainic se instala în turnul cel mai înalt, de unde relata 
înaintarea colinei vii, precum și eforturile sale de a 
înfrunta moartea, secundă după secundă. Atunci vocea 
individului răsuna dintr-o stradă în alta, retransmisă 
printr-o reţea întreagă de megafoane de tablă ciocănită. 
— Fiara continuă să meargă, gâfâia el, se ţine bine pe 
picioare... Încă două sute de metri... Capul i se clatină... 
Se apropie, se... 

Până în acel moment, transmisia se încheiase 
întotdeauna cu cuvintele: „Se prăbușește!”. Dar într-o 
Zi... 

— De ce nu pleacă? repetă An, dar de fiecare dată tatăl 
ei se mulțumea doar să dea din umeri, fără să-i ofere 
nicio explicaţie. 

Curând, copila pricepuse că aglomerarea urbană era 
suprapopulată și că lucrul cel mai greu îl reprezenta 
găsirea unui loc liber, ceea ce părea cel puţin paradoxal. 
Printr-un soi de ironie dureroasă, de sfidare permanentă 
la adresa morţii, localnicii se complăcuseră să facă din 
fiecare stradă, din fiecare faţadă o operă de artă. 
Pavajul de faianţă fină fusese pictat de mână, fiecare 
bucată având un motiv diferit. Pietrele caselor, 
prelucrate cu ajutorul acului de gravat de către 
sculptori  destoinici, erau în același timp superbe 
basoreliefuri. Nu se mai știa numărul atelierelor de 
sticlărie, a negustorilor de cristale sau de porțelanuri de 
gală. O manufactură executa cu precădere miniaturi 
deosebit de fine, precum și bibelouri nemaipomenite, al 
căror loc ar fi fost cu siguranţă într-un muzeu. 

Odată cu trecerea zilelor, fetița căzuse pradă unei 
stranii fascinaţii. I se părea că ar fi putut să rămână 
acolo pe vecie, parcurgând fără oprire vechiul drum de 
rond, sărind de pe un careu galben pe un careu 


albastru, pândind peste linia moale a dunelor balansul 
cadenţat al munţilor porniţi în marș. 

În momentul în care tatăl ei, luând-o de mână, o trăsese 
în urma lui pentru a-și relua călătoria, An văzuse că acul 
seismografului își începuse oscilaţia. 

— Priveşte! ţipase ea. Se apropie fiara! 

— Ştiu, răspunsese laconic bărbatul. 

Plecaseră fără să mai privească înapoi și mai târziu ea 
se întrebase, în repetate rânduri, dacă orașul de sticlă 
își ocolise încă o dată destinul, sau dacă nu cumva 
enorma carcasă îl pulverizase, transformându-l într-un 
morman imens de cioburi lucitoare. Nu avea să știe 
niciodată. Niciodată. 

De altminteri, ea avea acum alte subiecte ce-i ocupau 
mintea. li ura pe Măcelari, dar mai ales detesta 
fracţiunile extremiste carnivore, ai căror membri 
mergeau până acolo încât își smulgeau caninii, 
implantându-și după aceea în maxilar colţi de tigru sau 
de leu, pe care îi arborau cu ostentaţie la reuniunile 
mondene, bucurându-se de acești dinţi-săbii ce le 
ţâșneau de sub buza inferioară aidoma unor pumnale de 
email. Până și femeile cheltuiau averi întregi pentru a-și 
oferi un „surâs de panteră”, iar atunci când făceau 
dragoste obișnuiau să muște umerii amanţilor lor, 
scoțând răgete precum sălbăticiunile. 

Intregul oraș se hrănea în exclusivitate cu carne crudă; 
era un rit ce nu se cuvenea a fi încălcat. La cocteiluri, 
lumea sfâșia carnea pur și simplu cu dinţii, ţinând 
bucăţile direct în palme. 

An știa că, odinioară, Almoha cunoștea trei sisteme de 
alimentaţie: măcelarii - exclusiv carnivori; nomazii - 
prin esenţă vegetarieni, de vreme ce trăiau din fructele 
și legumele pe care le semănau pe piei; și autonomii, 
care se hrăneau din ei înșiși, fiind scutiţi în consecinţă 
de nevoia de a crește vite sau de a cultiva plante. Aceste 
trei moduri de existenţă dezvoltaseră tot atâtea atitudini 
filosofice. Agresivitatea exagerată și afișată deliberat la 


iubitorii de carne; calm și seninătate la beduini; tendinţă 
profundă spre meditaţie la ceilalţi. 

Curând, „băutorii de sânge”, manifestau la adresa 
„mâncătorilor de iarbă și de păr” un dispreţ, amestecat 
cu mult arţag, ce nu întârzia să degenereze în ostilitate 
pe faţă. Independenţii, care „nu produceau nimic, nu 
consumau nimic”, fuseseră taxaţi drept inutili și se 
făcuseră destule eforturi pentru a se reduce numărul lor 
la minimul necesar. Cât despre rătăcitori, aceștia 
scăpaseră de exterminare în măsura în care acceptaseră 
„jocul”, cumpărând sau vânzând, schimbând metalul din 
mine pe obiectele de primă necesitate, de care duceau 
lipsă. Li se dăduse în stăpânire deșertul otrăvit și, atâta 
timp cât ei nu încercau să-l părăsească pentru a se 
așeza în orașe, aveau parte de o viaţă liniștită, căci un 
lucru era clar: niciodată Seniorii abatoarelor n-ar fi 
acceptat să împartă același oraș cu acești „înghiţitori de 
napi”, care aveau drept teritoriu o „carpetă”! 

Civilizaţia Măcelarilor se dezvolta având la bază cultul 
cărnii și al virtuţilor sale: agresivitate, forță, virilitate, 
sănătate. Carnea era mestecată cu convingerea că urma 
să confere degustătorilor sfânta putere. In inima 
congelatoarelor erau tezaurizate bucăţi alese cu atâta 
grijă, de parcă ar fi fost vorba de lingouri de aur. În mai 
multe rânduri, An cutreierase acele săli în care seifurile- 
frigidere, prevăzute cu încuietori cu cifru, ascundeau 
înlăuntrul lor mormane de biftecuri congelate, bucăţi de 
mușchi stivuite cu grijă, ca și cum ar fi fost monede sau 
pachete de acţiuni. 

Într-o zi, Marele Jupuitor o lăsase să intre, murmurând 
șoapte pline de respect, într-o cameră frigorifică ce 
proteja patrimoniul istoric al lumii abatoarelor. Acolo, se 
plimbaseră de la un raft la altul, în clinchetul armurii 
ciupite de rugină. 

— E un muzeu, murmura demnitarul obez, un muzeu 
adevărat. Toate comorile civilizaţiei noastre se află 
aici... 


Pradă excitaţiei, el își mușca buzele crăpate, plimbându- 
și degetele vinete de frig peste ambalajele îngălbenite 
de vreme. 

Și An descifra inscripţiile cu un amuzament din ce în ce 
mai mare: „Două delicioase vrăbioare cu ceapă tăiată 
mărunt”, citea ea agale, în vreme ce, cu coada ochiului, 
remarca expresia de adâncă devoțiune ce se așternea 
atunci pe chipul bărbatului. „Limbă de bou, întreagă, 
preparată cu vin fiert...” 

Și tânăra continua să silabisească astfel timp 
îndelungat, bătându-și joc de beatitudinea 
interlocutorului său, leșinat de admiraţie și respect în 
faţa acestor pachete învelite în celofan scoase dintre 
ruinele vreunui supermarket, în urmă cu două sau trei 
secole... 

Într-adevăr, ea cutreierase deseori culoarele albe de 
promoroacă, plimbându-se printre rândurile de sertare 
zăvorâte în care erau îngrămădite scrinurile ce 
ascundeau bijuteriile aparţinând tuturor soțiilor înalţilor 
demnitari. Existau acolo diademe, coliere, pectorali, 
toate cizelate de bijutieri destoinici în cea mai fină carne 
crudă. O veritabilă avere păzită de un șir de uși cu cifru. 
Și An se cutremura de repulsie la gândul că femeile erau 
în stare, fără să vomite, să-și pună la urechi acei cercei 
din grăsime umedă sau să-și atârne de gât fâșii de carne 
cizelată, pentru a se duce apoi să se fandosească și să 
danseze pe podeaua unei săli de bal îngheţate. Ştia că 
meșterii croitori se luau la întrecere pentru a tăia rochii 
de gală din grosimea unui antricot sau a unui mușchi file 
de animal-munte. lar când aceste veșminte, aceste 
bijuterii, după câteva nopţi de petrecere, începeau să 
putrezească, ele erau azvârlite, din înaltul zidurilor, 
câinilor și șobolanilor ce populau curțile interioare, cu 
râsete care, din cauza abuzului de șampanie și de sânge 
fermentat, sunau neplăcut de strident. 

Legile opulenţei cereau ca bogătașii să-și etaleze 
posesiunile, fără să se zgârcească, altfel spus, să se 


strice hălci întregi de carne pentru tapete, perdele, 
covoare, mochete, care, în timpul unei singure dimineţi, 
graţie căldurii ce domnea în apartamente, atrăgea nori 
de muște. 

An medita deseori pe tema acestei ciudate civilizaţii, 
oscilând permanent între cei doi poli ai tezaurizării 
geloase și risipei neobrăzate. Totuși, puterea acestor 
orașe-abatoare era în mod straniu fragilă, dacă te 
gândeai că ar fi fost de ajuns o simplă pană prelungită a 
sistemului frigorific pentru a provoca distrugerea unei 
întregi filosofii fondate pe utilizarea frigului artificial. 
Fără frigidere, imperiul Seniorilor Măcelari s-ar fi 
prăbușit și An știa că, într-o zi sau alta, o conjurație 
condusă de nomazi și de autonomi avea să izbutească să 
saboteze definitiv panourile solare ce asigurau producția 
de electricitate. Nu era decât o problemă de timp. O 
simplă problemă de timp... 

De altfel, de mai multe ori, niște necunoscuţi 
mâzgăliseră în piața din faţa bisericii slogane 
amenințătoare, ale căror litere tremurate spuneau 
multe: „Viitorul va fi CALD!” Dar populaţia abatoarelor, 
cu aroganța sa obișnuită, nu luase în seamă 
avertismentul, iar pe parcursul reuniunilor religioase 
membrii partidului carnivor călcau în picioare ostentativ 
cuvintele amenințătoare, arătându-și colții. An nu 
pătrunsese în perimetrul sacru decât o singură dată, cu 
mult timp în urmă, pe când era copil. Deasupra arcului 
ce încununa poarta, erau etalate sculpturile trinităţii 
prea-adorate de Meşterii Măcelari: boul, vițelul și 
porcul. Aceste specii, cele mai delicioase gustate 
vreodată, dispăruseră de multe generaţii de pe planetă, 
și fiecare se pierdea în extrapolări obscure în privinţa 
savorii respectivelor animale, astăzi mitice. Dacă treceai 
prin faţa portalului închis, puteai percepe psalmodieri 
ce înlănțuiau cuvintele unui ritual de neînțeles, în care 
reveneau, ca un laitmotiv, termenii: „bucată de la șale, 
rotocol de pulpă, fleică, cap de piept...” 


La auzul acestor vorbe, autonomii fugeau astupându-și 
urechile, ca și cum ar fi vrut să scape de emanaţiile unei 
incredibile haznale. 

— E o religie infamă! mârâia bătrâna Rebecca. Ar trebui 
să fie interzisă. Un cult demonic, maimuţărind Sfintele 
Scrieri. Oare știi că, după toate aparențele, ei au un 
relicvariu în care ţin închisă coada unui bou, precum și 
triptice pe care sunt pictate imaginile celor trei fiinţe 
blestemate, atât de venerate de neamul lor? Într-o zi, 
vor fi pedepsiţi după cum merită... 

An nu pricepea îndestul toate aceste subtilităţi 
religioase. E adevărat însă că nu ignora că acei 
carnasieri practicau rituri barbare în timpul 
ceremoniilor funerare, tranșându-și morţii sau jupuindu- 
i pentru a-i spânzura, după eviscerare, de cârlige, în 
adâncul  mormintelor-frigidere  emailate în negru. 
Asemenea obiceiuri trezeau în ea o surdă repulsie, 
provocându-i greață. O greață așa de puternică, încât își 
dorea să nu-i fi cunoscut niciodată. 

Cabina ascensorului se opri cu brutalitate și tânăra 
femeie,  dezechilibrându-se, se izbi cu umărul de 
peretele metalic. Șocul îi redeșteptă durerea ce-i chinuia 
mâna rănită. Anestezia își consuma efectul, iar în câteva 
ore avea să sufere ca un osândit la muncile iadului. 
Poate că mănușa de carne promisă de Rebecca urma să- 
i aducă un strop de alinare... Indrăznea să spere, fără a 
crede totuși în asta. Pașii ei răsunau în marea sală 
goală. Vântul se juca printre cârlige, făcându-le să 
zăngăne. An se opri în dreptul sferei sacului de dormit. 
Desprinse legăturile și făcu fermoarul să alunece. Ce 
altceva îi mai rămânea decât să doarmă? Să doarmă și 
să aștepte următoarea chemare a trompetei, anunțând 
apropierea altui pahiderm. Într-o zi, toate fiarele-munţi 
de pe Almoha aveau să dispară. Oare atunci domnia 
Seniorilor Măcelari urma să se prăbușească, minată de 
o decadenţă accelerată? Ea nu știa nimic în această 
privinţă. 


Nimeni nu poate să prevadă viitorul; de altfel, autonomii 
n-aveau să se mai afle acolo, ca să asiste la spectacol. Ei 
aveau să fie lichidaţi înainte de aceste evenimente. Cu 
mult înainte... 

An se strecură în sacul blindat și-și trase fermoarul 
peste cap, punându-se la adăpost. O clipă, i se păru că 
aude râcâit de gheare, în imediata apropiere. Șobolanii. 
Ea închise ochii. Indiferentă. În câteva minute aveau s-o 
acopere complet, pătură vie de blană cenușie, 
transmițându-i căldura lor. 

Când prima rozătoare i se cățără pe pântec, An deja 
dormea... 


4 


Orașul se preschimbase într-un cuptor de cărămidă, cu 
străzi pustii. Loviţi de  toropeală, locuitorii se 
retrăseseră în etuvele ce le ţineau loc de case, pentru a 
se coace acolo, la adăpostul apărătoarelor de țânțari, 
alungând roiurile de muște ce dansau în lumina orbitor 
de albă. 

Aerul fierbinte vibra, deformând orice lucru, și deșertul 
aducea cu un miraj oscilant, din care răsărea, ici-colo, 
cocoașa de blană a unui vârf, a unei creste adormite. 
Vântul se zbenguia prin iarba ghiftuită de sânge 
închegat, șuiera, urla, biciuia coloana vertebrală a 
munţilor, fără să reușească să provoace nici măcar un 
singur frison uriașelor mase inconștiente, cufundate 
într-un somn pe care niciun vis nu-l tulbura vreodată. 
Gahl fusese nevoit să coboare nacela de răchită, cu o 
oră înainte de a zări poarta de sud a cetăţii, pentru a 
prinde o cămilă-carapace care avusese supărătoarea 
idee de a-și rupe cureaua. Acum, cizmele sale articulate 
de metal, grele și incomode, îi împungeau carnea la 
fiecare pas. Armura, mănușile, cagula de piele, având 
doar fante pentru ochi, constituiau sub dogoarea 
soarelui un costum insuportabil, demn de cea mai 
eficientă sală de tortură. Înainta în veșmintele sale de 
plumb, având senzaţia că se mișcă în interiorul unei 
carapace cotropite de un lac de ulei clocotit. Din când în 
când, bătrâna Sarah își ridica fruntea ridată din lectică 
și lăsa să curgă câte o șuviță de apă dintr-o ploscă peste 
țeasta lui. Lichidul se evapora aproape instantaneu și 


această scurtă secundă de ușurare făcea și mai penibil 
marșul șefului caravanei. Bărbatul strânse din dinţi; 
curând, coloana avea să treacă de înaltele ziduri pe care 
amurgul le colora în trandafiriu. Clanul era bogat; nu 
avea să-i vină greu să triumfe în târguieli și să pună 
mâna pe pielea teritoriului. Iată o idee de care trebuia 
să se agate. 

Șeful își ridică pumnul în semn de victorie și, în spatele 
lui, tribul izbucni în răcnete de entuziasm. 

Cu toate acestea, ultimele șase luni nu gravaseră în 
memorie nicio amintire plăcută. Gahl se lăsase târât 
într-o tentativă de asociere cu un clan prieten, al cărui 
loc de extracţie se afla lângă al lor. Era un gest simbolic. 
Cele două prerii se apropiau, margine lângă margine, și 
un ins priceput într-ale medicinei venea să le coasă pe 
toată lungimea lor, aidoma unor bucăţi de stofă. 
Ceremonia de fuziune permitea membrilor ambelor 
triburi să se amestece între ei și să contracteze căsătorii 
cu parteneri de pe cealaltă piele, ceea ce în timpuri 
normale era strict interzis. Acest avantaj prezenta o 
oarecare importanţă, căci corturile lui Gahl adăposteau 
mai multe fete decât băieţi, iar prietenii lor sufereau de 
un rău invers, în sensul că la zece bărbaţi reveneau doar 
două femei... Asemenea situaţii dăunau considerabil 
afacerilor unui grup. Certurile nimiceau spiritul colectiv, 
iar homosexualitatea contribuia la instalarea unei 
atmosfere tulburi. Când în comunitatea sa fuseseră 
înființate primele haremuri feminine, Gahl se gândise că 
venise vremea să treacă la acţiune. De altminteri, 
ultimele vești îi aduseseră la cunoștință că muncitorii de 
pe teritoriul vecin erau puși la licitaţie și că mulţi se 
luau la bătaie ca să participe la treaba asta, lăsând în 
paragină galeriile minei. 

În consecinţă, cele două domenii fuseseră cusute, în 
speranţa de a restabili situaţia, favorizând schimburile. 
Mulţi dintre bătrâni bombăniseră, dar lui Gahl puţin îi 
păsa; el nu ţinea să se repete aberatiile pe care le 


văzuse În copilărie, când numărul mic al 
reprezentantelor sexului frumos îi împingea pe văduvi 
să se căsătorească cu propriile fiice și făcea din fiecare 
băieţel prada tuturor pederaștilor”? din zonă. 

La început, lucrurile se desfășuraseră bine. După un val 
impetuos de căsătorii inter-clanuri, febra se retrăsese 
din minţi și oamenii porniseră din nou pe drumul minei, 
cu trupurile liniștite. 

De ce oare fusese nevoie ca infirmierul să vină, într-o 
seară, în cortul lui Gahl, cu acea gură strânsă, filiformă, 
ce nu anunţa nimic bun? 

— Grefa reprezintă un eșec, șoptise el, cele două se 
resping reciproc. Locul unde am cusut s-a preschimbat 
într-o rană plină de puroi. Nu mai e nimic de făcut... 
Imediat, Gahl îi porunci să păstreze secretul, în speranţa 
că fenomenul va fi pasager: din păcate însă, în 
săptămânile ce urmaseră, toată lumea putuse să vadă 
cum situaţia se înrăutăţea. Un iz de putreziciune se 
degaja din sol, iarba dispărea, lăsând locul unor 
voluminoase ulceraţii”* având culorile hematoamelor”. 
Locul în care firul unise cele două teritorii devenise o 
rană vie, un soi de brazdă sângerândă ce exhala o 
putoare de cangrenă. 

Atunci oamenii începură să murmure. 

— Cine respinge pe cine? șușoteau ei cu un aer 
complice. Pământul nostru a fost întotdeauna sănătos. E 
un veritabil covor de nomazi ce a trecut cu bine prin 
atâtea anotimpuri! Ce știm despre ceilalţi, hm? Cine 
poate să afirme că răul nu vine de la ei? 

Gahl se străduise din răsputeri să calmeze spiritele, dar 
nu obținuse nicio izbândă. Cu toţii știau că, în caz de 
separare, erau constrânși să-și trimită soția sau soțul în 
câmpul lor de origine, așa cerea legea, iar neliniștea nu 


75 Cel care practică pederastia; homosexual; uranist. 

76 Leziune a pielii sau a unor mucoase. 

77 Aglomerare de sânge închistat într-o cavitate naturală sau sub 
piele, de o hemoragie. 


făcea decât să-i învrăjbească și mai mult. Boala se 
agravase rapid, distrugând solul artificial. Pielea 
devenea fibroasă, se înmuia și, în unele locuri, piciorul 
străpungea stratul necrozat, afundându-se în masa 
devorantă a nisipului. 

— Nu-i nicio speranţă, declarase infirmierul, pieile sunt 
pierdute, au devenit deja cadavre în descompunere... 
Omul avea dreptate; vulturii începuseră să descrie 
neosteniţi largile lor cercuri de pândă pe deasupra 
corturilor. Gahl dăduse ordinul de evacuare. La această 
veste, izbucniseră adevărate bătălii între părinţii ce 
veneau să-și ceară fetele înapoi și ginerii ce refuzau să- 
și predea soțiile. Se cerea rambursarea unor sume, 
despăgubiri. Se revendica posesia asupra unui obiect, a 
unui copil, se... se murise pe capete. 

La căderea nopţii, Gahl și ceea ce mai rămăsese din 
clanul lui se urcaseră pe spinările cămilelor-carapace și 
porniseră la drum. Merseseră vreme îndelungată... O 
cale atât de lungă... 

Acum, orașul se afla în faţa lor. Fortăreaţa trandafirie a 
Meșterilor Măcelari. Iar prin deschizătura porţii celei 
mari, în curtea interioară, se distingea pata verde a unui 
teritoriu ce încă nu se bucura de un nume, de o istorie și 
nici de oameni care să-l populeze. Un teritoriu care, 
mâine în zori, probabil că avea să le aparţină... 
Căpetenia ridică pumnul în semn de victorie. În spatele 
lui, coloana trimise încă o dată în văzduh un strigăt de 
entuziasm. 


5 


Natanesh, Marele Jupuitor, se opri la jumătatea scărilor, 
gâfâind; pieptul îi era sfâșiat de junghiuri cumplite ori 
de câte ori se încăpăţâna să persevereze într-un efort 
susţinut. I se părea că o săgeată înroșită în foc i se 
înfipsese între plămâni, nesinchisindu-se de carapacea 
de metal ce-i proteja torsul. Sângele i se revărsa către 
faţă,  întinzându-i excesiv obrajii, conferind pielii 
zgrunțuroase o nuanţă violacee. În acea clipă, 
vasodilatarea căpăta o asemenea amploare, încât avea 
senzaţia că vede explozia miilor de vinișoare ce-i 
brăzdau carnea. Cu timpul, microhemoragiile se 
înmulțeau, împânzindu-i figura cu o mulțime de pete de 
neșters. 

Se sprijini de zidul văruit al palatului de vară și cuirasa 
emise un ciudat zgomot găunos. Durerea se risipea. Cu 
stângăcie, el desfăcu una dintre chingile ce-i încingeau 
șoldurile; presiunea cochiliei de fier asupra pântecului 
său scăzu ușor. Reîncepu să urce scările. Imbătrânea. 
Prea mult, chiar. Cu fiecare zi care trecea, vârsta sa 
îmbrăca aspectul unui scandal. Cincizeci de ani! Pe când 
marea majoritate a carnivorilor mureau tineri, abia 
atingeau treizeci de ani, fiind măcinaţi de boli stranii ce 
nu puteau fi numite și asupra cărora se păstra tăcerea! 
Incepând cu vârsta de optsprezece ani, îmbătrânirea se 
accelera, fiecare an costând dublu. Nimeni nu cunoștea 
cauza acestui proces și puţinele informaţii cunoscute 
erau ţinute în mare taină. Natanesh nu ignora faptul că 
unele fracțiuni eretice ţineau ședințe pe undeva, prin 


oraș, denunţând folosirea cărnii de animal-munte, 
socotind-o nefastă pentru organismul omului. 

„In fiecare zi ne intoxicăm tot mai mult!”, clamau afișele 
lipite, noapte de noapte, pe pereţii abatoarelor. Miliția 
carnivorilor patrula în permanenţă, făcând abuz de 
puterile sale, procedând la arestări arbitrare, torturând 
și executând presupuși vinovaţi fără niciun mandat 
legal. 

Natanesh ura această violenţă; oboseala ce-i sleia 
organismul îl ducea uneori până în pragul greţurilor. Și 
dacă acei care fuseseră supranumiţi „dieteticieni” aveau 
dreptate? 

Nu observase oare chiar el însuși, în mai multe rânduri, 
la cei din imediata lui apropiere, simptomele unei 
curioase afecţiuni, înrudită cu lâncezeala? O încetinire 
progresivă a gesturilor ce deformau atitudinile, o 
dificultate crescândă de a ţine un discurs coerent ce 
sfârșea inevitabil prin topirea limbilor și a cuvintelor în 
aceeași masă cleioasă, o aversiune din ce în ce mai mare 
față de poziţia verticală, dar mai ales, MAI ALES, ceea 
ce fusese denumit „sindromul struţului” și care se putea 
rezuma într-o tendinţă patologică de a se îngropa... 
Ajunși în acest stadiu al bolii, carnasierii îngenuncheau 
în poziţia de rugăciune a triburilor musulmane și își 
îngropau capul în sol, regresând către un soi de viaţă 
larvară, de letargie analoagă stării de hibernare 
practicate în mod curent de către reptile. 

— Poziţia adoptată este revelatoare, spuneau doctorii, 
incontestabil seamănă cu cea a unui animal-munte în 
forma sa simbolică... 

Bineînţeles, gura acestor blasfemiatori trebuia să fie 
închisă și totuși Natanesh își punea deseori întrebări în 
legătură cu importanţa unei asemenea ipoteze. Intre 
timp, bolnavii - dezgropaţi din locurile publice, unde 
aveau prostul obicei de a-și face groapa - erau 
„replantaţi” în pivnițele fortăreței; acolo erau lăsaţi să 
se stingă încetul cu încetul, fără să mai fi apucat să-și 


redobândească luciditatea. 

— E un cerc vicios, declarase un cercetător, carnea 
colinelor vii ne intoxică la fel de sigur ca și o otravă, dar 
fără ea am îmbătrâni de trei ori mai repede! 

Natanesh înghiţi anevoie. Într-un groaznic zăngănit de 
metal ruginit, picioarele sale reușiră să se caţere pe 
culmea ultimei trepte. De îndată, îl asaltară muștele, 
nebune furioase, ricoșând cu un sunet mat pe suprafaţa 
armurii. Îi era sete, teribil de sete. Epuizarea făcea din 
fiecare mișcare de-a sa o aproximaţie și el avea 
certitudinea că, fără sprijinul cuirasei, s-ar fi prăvălit pe 
dale ca o marionetă dezarticulată. În fiecare dimineaţă, 
își îmbrăca greaua carapace, socotind-o un al doilea 
schelet, un soi de asigurare pentru poziţia de 
verticalitate, un medicament împotriva prăbușirii. Işi 
păstra convingerea puerilă că, atâta vreme cât va 
rămâne închis între plăcile sale de tablă prinse în 
buloane, va ţine piept dorinţei de a-și afunda ţeasta în 
solul pe care, uneori, îl simțea urcând înlăuntrul lui. 
Traversă șchiopătând sala cea mare, aruncând doar o 
rapidă privire către Vanesa, fiica lui, care zăcea alături 
de noul ei iubit în cavitatea carcasei eviscerate ce-i 
servea drept pat. Mai multe sticle de șampanie erau 
presărate pe podeaua de marmură, iar pe speteaza unui 
scaun o rochie de bal își încheia procesul de putrefacție. 
Natanesh își întoarse capul. 

De multă vreme, tatăl și fiica nu mai aveau ce să-și 
spună și el o bănuia că nu-i acordă ospitalitate decât în 
măsura în care funcţia pe care o ocupa în interiorul 
clanului îi asigura o oarecare protecţie împotriva 
agresivităţii creditorilor, a căror haită nesătulă nu 
înceta nicio clipă s-o urmărească. 

Bătrânul se duse până la o măsuţă de bronz, plasată 
într-un colţ al încăperii. Ca de obicei, pe ea se adunase 
un teanc întreg de facturi nedesfăcute. Vanesa era 
înglodată în datorii dincolo de limitele admise în 
general. În fiecare seară, aproape fără excepţie, pierdea 


sume fabuloase la cazinoul din turnul de vest. 

Ea însăși își estima pierderile la zeci de kilometri pătraţi 
de carne crudă, ceea ce reprezenta leafa pe un an a unui 
funcționar cu putere de decizie din administrația 
abatoarelor. Într-o bună zi, avea să se trezească zăcând 
într-o temniţă uitată de lume. Deja, de mai multe ori, 
portăreii dăduseră buzna în vilă, cu hotărârea 
nestrămutată de a pune mâna pe toate obiectele ce ar fi 
putut fi valorificate într-o licitaţie publică. Din nefericire 
pentru ei însă, de fiecare dată nu descoperiseră decât 
covoare, tapiserii sau cuverturi de o prospeţime cel 
puţin dubioasă, golite de sânge, scorojite, uscate, în 
care batalioanele de muște ce bântuiau casa depuseseră 
miliarde de ouă. Neavând încotro, plecaseră, bombănind 
ameninţări, privind  chiorâș, în acompaniamentul 
foșnetelor hârtiei timbrate. 

Natanesh lăsă în urmă grămada de somaţii și merse 
spre terasă. Soarele cobora dincolo de orizont; o 
caravană șerpuia sub zidurile fortăreței și violentul 
miros de sudoare al cămilelor-carapace urca până la el, 
înțepându-i nările în mod neplăcut. Se lăsă pe o bancă 
de piatră și zgomotul produs de această mișcare atrase 
atenţia copiilor ce se jucau în colţul opus. Aceștia 
începură să alerge spre el, dând din mâini. Trei băieţi și 
două fetiţe, ai căror taţi, acum fără nume și fără chip, se 
perindaseră prin patul Vanesei, pe durata ultimilor ani. 
Bătrânul  oftă. Doar prodigioasa fecunditate a 
carnivorilor mai permitea rasei lor să supravieţuiască. 
Erau încurajate raporturile sexuale de la cele mai 
fragede vârste și nimeni nu se mira de faptul că fetele 
deveneau mame la treisprezece ani. Era singura soluţie 
pentru ca orașele-abatoare să nu se preschimbe în 
gigantice turme de struțţi, iar morala n-avea nimic de-a 
face cu treaba asta. 

— Bunicule! Bunicule! 

Ţipetele îi împungeau dureros urechile, în pofida 
protecţiei cagulei. Pe buzele lui se înfiripă un simulacru 


de zâmbet. Puștii îl înconjurară, maree trepidantă de 
trupuri goale cu mâini unsuroase. 

— Ai omorât bestia? îndrăzni cel mai mare dintre băieţi. 
Spune, ai ucis-o? 

Ţinând cont de nu știu ce snobism, Vanesa se 
încăpăţțânase - cu toată vârsta lor fragedă - ca micuţilor 
să li se implanteze colţi de jaguar, ce le ieșeau acum 
dintre buzele subţiri într-un rictus bestial, făcându-l de 
fiecare dată pe Natanesh să se simtă stingherit. 

În prezent, „bătrâneţea” lui îi permitea să scape de 
asemenea mascarade și cu o reală ușurare refuza 
ofertele dentiștilor de la curte: 

„O, nu, vă mulțumesc, sunteţi extrem de amabil, dar 
vedeţi dumneavoastră, bătrânele mele maxilare n-ar 
suporta o asemenea operaţie. Și apoi, asta nu cadrează 
cu vârsta mea, aș avea aerul unui moș care vrea să facă 
pe tânărul mascul! Nu, lumea ar râde de mine... Mai 
bine să lăsăm astfel de podoabe în seama celor tineri...” 
— Fiara, chelălăiau micuţii, fiara! Câte kilograme de 
carne ai luat? Mama zice că o să te îmbogăţești, nu-i 
așa? 

Ameţit de vacarm, el le mângâia capetele la întâmplare. 
Într-o bună zi, se vor hotări să poarte gheare, îşi zise în 
sinea lui, și atunci își vor smulge unghiile; apoi va veni 
moda blănurilor și o să-și implanteze o blană sau, de ce 
nu, O să-și grefeze o coadă de panteră... 

Rămânea perfect conștient de aspectul eretic al unor 
astfel de observaţii, dar, o dată cu apropierea morţii, se 
hotărâse odată pentru totdeauna să se pună de acord cu 
sine însuși. Oare ce mai putea să se întâmple în viaţa lui, 
cu adevărat important? 

— Era un animal obosit, murmură el, foarte obosit, așa 
că a murit repede. Dar carnea era bună... 

— Povestește-ne mai pe îndelete! 

— Era cald..., începu el. 

De câte ori îndrugase aceeași poveste în fața puștanilor 
tremurând de nerăbdare, cu colţi de feline, despre care 


s-ar fi putut zice că nu așteptau decât semnalul unui 
invizibil șef de haită ca să se năpustească asupra lui, 
devorându-l printre hohote de râs? 

— Groapa fusese acoperită... 

Ştia că mușcăturile de copii erau redutabile și că, în 
urma bătăilor organizate în curtea școlilor, pe durata 
recreaţiei, rămânea cel puţin un mort. Meritau să fie 
auziţi seara, pe când se antrenau să ragă, apoi să urle; 
și mai târziu - când ajungeau la adolescenţă - cum se 
străduiau să imite strigătul tigrului în călduri, 
așteptându-și femela, pentru a simţi cum îţi îngheaţă 
până și măduva oaselor. 

„Nu e decât o modă, afirmau cei mai mulţi cu un zâmbet 
cumsecade, o să treacă în curând”. 

Dar Natanesh nu era prea sigur de asta și uneori își 
dădea seama că a muri nu i se mai părea atât de dificil 
ca în trecut. Era ca și cum, dintr-odată, i-ar fi fost 
acordat privilegiul de a leșina în ajunul unui cataclism. 
Şi de aceea resimțea o jubilaţie secretă. 

Vorbea, vorbea întruna despre chemările trompetelor, 
despre stindardele ce fluturau în vânt. Vedea cum 
pupilele micutilor sticleau de poftă și de orgoliu. Cum ar 
fi putut să le spună adevărul? Adevărul-tabu, cel pe care 
doi sau trei înţelepţi și-l șopteau la ureche și care nu era 
înscris nicăieri. Adevărul despre Almoha, așa cum el, 
Natanesh, îl aflase de la tatăl lui, care la rândul său îl 
știa de la tatăl lui, care la rândul său... 

Nu putea, firește. De altminteri, chiar era oare în 
posesia adevărului adevărat? Continua să vorbească. 
Povestea. lar privirea lui se oprea, lucidă, nemiloasă, pe 
feţișoarele ridicate spre el, care-și sugeau degetul mare 
între cele două șiruri de colți strălucitori. 

Da, îi văzuse. li spionase cu binoclul pe când, în incinta 
creșei sau la grădiniță, se înghesuiau împreună cu 
ceilalţi prichindei în jurul bazinului umplut cu nisip 
carnivor, cu găletușele lor colorate în mână, scoțând din 
ele, din timp în timp, câte un animal - șoarece, broască, 


hamster - pentru a-l arunca în centrul iazului nisipos și 
a-l privi cum se zvârcolește, înainte de a dispărea ros, 
digerat, dizolvat, îi pândise ore întregi. 

De atunci nu mai avea nicio îndoială, se bucura că urma 
să moară... 


6 


Orașul se preschimbase într-un cuptor de cărămidă, cu 
străzi pustii. Loviţi de  toropeală, locuitorii se 
retrăseseră în etuvele ce le ţineau loc de case, pentru a 
se coace acolo, la adăpostul apărătoarelor de țânțari... 

Aerul fierbinte vibra, deformând orice lucru, și deșertul 
aducea cu un miraj oscilant, din care răsărea, ici-colo, 
cocoașa de blană a unui vârf, a unei creste adormite. 
Vântul se zbenguia prin iarba ghiftuită de sânge 
închegat, șuiera, urla, biciuia coloana vertebrală a 
munţilor, fără să reușească să provoace nici măcar un 
singur frison uriașelor mase inconștiente, cufundate 
într-un somn pe care niciun vis nu-l tulbura vreodată. 


7 


Rebecca acţiona cu o minuţiozitate extremă, strecurând 
lamele subţiri ale foarfecelor sub fiecare buclă de fir de 
sutură, tăind cu delicateţe nodul, apoi trecând la 
următorul, fără strop de nerăbdare. Încet-încet, mănușa 
de carne se desfăcea, se căsca aidoma unei haine ale 
cărei cusături ar fi cedat treptat. An se străduia să 
privească în altă parte. Era atât de excitată, încât lipsise 
puţin să nu sfâșie cu dinţii bandajul de carne crudă. 
Bătrâna îi simţi nervozitatea și schiță un gest liniștitor. 
— Acum, șopti ea, acum... 

An oftă. Nu mai simțea durerea, asta reprezenta o 
certitudine; totuși, sub carapacea stacojie și moale, 
degetele sale nu-și redobândiseră supleţea de odinioară 
și tânăra avea nevoie de câteva secunde pentru a-și 
închide pumnul, cu oarece greutate. Tendoanele sale îi 
păreau a fi pe punctul de a se rupe, articulațiile 
pregătite să țâșnească din locurile lor. S-a dus naibii, se 
gândea ea din ce în ce mai des, s-a dus naibii definitiv... 
Rebecca secţionă ultimele cusături cu scalpelul, lăsând 
în jos, de o parte și de alta, plasturele însângerat, 
eliberând mâna mutilată în plină lumină. An avu o mică 
strângere de inimă. Rănile se închiseseră într-un mod 
remarcabil, nu putea să nege asta, un ţesut cicatricial 
solid obtura zonele sfâșiate. Totul fără nici cea mai mică 
urmă de puroi. În câteva ore, palma sa se refăcuse, 
prezentând un aspect ce n-ar fi putut fi obţinut decât 
după mai multe săptămâni de luptă susţinută împotriva 
infecţiei. Din acest punct de vedere era o reușită 


incontestabilă, dar numai atât, căci degetele nu 
crescuseră la loc. 

Stiam asta, știam asta, bolborosea tânăra femeie în 
sinea ei, n-avea cum să se întâmple altfel. 
Avea pică pe ea însăși din cauză că nu încetase să spere, 
să-și imagineze o clipă că-și va găsi alte falange sub 
bandajul însângerat, după cum spuneau legendele. 
Timp de un minut, ce dură cât o eternitate, ea se simţi 
împărţită între ură și lacrimi, fixând cu insistenţă lucrul 
acela zdrobit ce-i atârna la capătul braţului. Era un 
clește, o labă de insectă, orice altceva, cu excepţia unei 
mâini. 
— Nu mai simţi nimic? 
Vocea Rebeccăi o smulse din starea de profundă 
tristeţe; ea clătină din cap a negatie. 
— Mă mai ustură puţin, asta-i tot, dar nu mă mai doare. 
O tăcere plină de stinghereală se instală între cele două 
femei. Rebecca își clănțănea mai departe foarfecele, ca 
un tic nervos, fără măcar să-și dea seama de propriile-i 
gesturi. 
— Nasoală treabă, murmură ea într-un târziu, la 
carnivori merge, doar am văzut mai multe cazuri. 
Probabil că noi suntem făcuţi altfel... 
An se întrebă dacă bătrâna încerca să se scuze sau dacă 
ea constata o stare de fapt. În creier i se materializau 
noiane de întrebări, cu o viteză nebună. Ce avea să se 
întâmple cu ea? Ieri încă mai era cea mai bună 
lucrătoare din clan și fără îndoială cea mai agilă. Astăzi 
se regăsea incapabilă să acţioneze pe peretele de 
grăsime, incapabilă să se fixeze într-o mână pentru a 
tranșa cu cealaltă, incapabilă să... An își înălță capul, 
fixând-o pe bătrână cu energia conferită de disperare. 
— Crezi că ar fi posibil să-mi fac o proteză? Un cârlig, de 
pildă, pe care să-l folosesc pe post de piolet sau cuţit? 
Rebecca își plecă ochii, neizbutind să-i susţină privirea. 
— Micuţo, știi foarte bine că ţin la tine, începu ea pe un 
ton nesigur, e de-a dreptul nasol ceea ce ţi s-a întâmplat 


și nu prea am ce sfat să-ţi dau, dar... 

— Dar...? 

— Păzește-te, este tot ce vreau să-ţi spun. De fiecare 
dată când printre noi a apărut un handicapat, Măcelarii 
au venit după el. Tu cunoști toate astea la fel de bine ca 
și mine. De fiecare dată... Adu-ţi aminte de Micha, cea 
cu piciorul rupt, sau de Lana, cea cu șoldul blocat... 
Erau simple fracturi, care făceau însă ca fiinţele acelea 
să devină neputincioase, să aibă nevoie în permanenţă 
de ajutor, încetinind munca celor de alături. Cu toţii au 
fost duși de aici, pentru a li se încredința „lucrări mai 
puţin penibile”, cel puţin așa s-a afirmat, dar cine i-a mai 
revăzut? Cine? Nimeni. 

An se cutremură. Cunoștea miile de povești de groază 
pe care autonomii, ca rasă persecutată, prinseseră a și 
le murmura seara, vârâţi în sacii de dormit blindaţi, iar 
treaba aceasta dura de generaţii întregi. 

— Se spune că ei îi dăruiesc pe infirmi extremiștilor, îi 
cârâi Rebecca la ureche, fiindcă le e teamă de aceștia și 
vor să se menţină în grațiile lor oferindu-le din când în 
când... o distracţie. Tremură cu toţii în faţa copiilor lor, 
până și Natanesh Jupuitorul, nu constituie un secret 
pentru nimeni, iar Măcelarii ne urăsc, așa cum îi urăsc 
și pe nomazi. Chiar dacă am privi lucrurile cu optimism, 
admițând că Natanesh nu va permite să fii azvârlită în 
stradă, ce vei face? Cât timp vei reuși să scapi de raziile 
facțiunilor extremiste, ale acelor copii de bogătani care, 
profitând de o noapte fără lună, te vor prinde ca să te 
scalpeze, să-ţi frece ţeasta și pântecul cu o loţiune 
depilatoare, oprindu-ţi definitiv creșterea părului? Cât 
timp se vor amuza, privindu-te cum crăpi de foame, 
aruncându-ţi bucăţi de carne pe care tu te vei chinui să 
le înghiţi, numai pentru aţi astupa golul din stomac și 
care te vor face să vomiţi, în caz că nu te vor otrăvi? Nu 
exagerez deloc, mulţi dintre ai noștri au avut de îndurat 
torturi asemănătoare și cadavrele lor au căzut pradă 
câinilor și șobolanilor din curţile interioare. Abatoarele 


reprezintă închisoarea, dar și refugiul nostru, iar a păși 
în stradă nu este decât preludiul sinuciderii... 

— Ce aș putea să fac? 

Rebecca își lăsase mâna uscată și ridată pe șoldul osos 
al tinerei femei. 

— Părăsește oraşul, plătește-ţi traversarea primei 
caravane ce se va opri între zidurile noastre, și pierde-te 
în deșert, acolo unde nimeni nu va veni să te caute... 

— Așa ai proceda și tu? 

— Bineînţeles. De fapt, ce te mai ţine legată de acest 
loc? insistă croitoreasa. Nu ai nici bărbat, nici copii. 
Părinţii tăi au murit în groapă, cu mulţi ani în urmă. 
Pleacă! Dacă nu aș fi fost atât de bătrână, aș fi venit cu 
tine. Pleacă, până nu va fi deja prea târziu; infirmierii 
poate au întocmit raportul, lumea se va întreba în 
privința aptitudinilor tale, vei fi convocată în faţa unei 
comisii medicale, formată cu precădere din membri ce 
sunt devotați cauzei carnivorilor. Cât ai clipi, vei fi 
declarată inaptă de muncă. Apoi vor veni să te caute doi 
polițiști... 

Vocea bătrânei devenise vehementă, făcând-o pe An să 
se simtă profund tulburată. Niciodată nu dorise să se 
gândească la toate astea. De-a lungul anilor, se 
complăcuse să-și repete în permanenţă că ea era cea 
mai bună, că nu putea să i se întâmple nicio nenorocire. 
Acum însă aceste puerile credinţe se prăbușeau aidoma 
castelelor din cărţi de joc. 

— Du-te în piaţa de mărfuri, reluă Rebecca, doar știi că 
a fost omorât animalul-munte, în seara asta, caravanele 
se vor aduna acolo ca să cumpere pielea și să negocieze 
produsele scoase din mină. Ar fi un ghinion teribil să nu 
găsești un loc să te îmbarci. Nu lăsa impresia că fugi; 
găsește-ţi un motiv pentru călătorie, un scop aparent. 
Mâine va fi prea târziu, ţi-o repet, așa cum am făcut-o și 
pentru Micha sau Lana. la-o la sănătoasa fără să mai 
priveşti înapoi, gândește-te că în urma ta există colții 
câinilor și șobolanilor... Și ai oamenilor din acest oraș. 


Bătrâna tăcu, respirând anevoie. Un firicel de salivă îi 
cursese pe bărbie. 

An îngheţase până în măduva oaselor; era ca și cum, 
pentru prima data după atâţia ani, lua cunoștință de 
suflarea albă a frigiderelor. Se cutremură. 

— Plec, murmură ea. 

Mâna Rebeccăi deveni mai grea pe șoldul ei. Cele două 
femei nu mai aveau ce să-și spună. Tânăra se sculă în 
picioare, ţinându-și cu stângăcie braţul drept în faţă, de 
parcă ar fi fost o sculptură în ghips, pe care trebuia s-o 
ferească de șocuri. 

— Du-te! 

An nu mai întoarse capul, deja ajunsese pe culoar, 
gâfâind, având grijă să înăbușe zgomotul pașilor săi. Din 
fundul sacului de dormit recuperă punga ce conţinea 
suma totală a primelor acordate de către Măcelari la 
fiecare tranșare reușită, precum și o pelerină de stofă 
uzată, a cărei glugă și-o trase peste păr. Nu mai avea 
nevoie de nimic altceva, de altfel nu poseda nicio avere. 
În momentul când se strecura în ascensorul ce trebuia 
să o ducă la poalele zidurilor abatorului, ea se surprinse 
gândind: Visez, e un coșmar, cu speranţa puerilă că 
acest gând, aidoma unei formule magice, avea să 
risipească ceţurile îngrozitoare în care se zbătea de la 
începutul serii. Dar nu se întâmplă astfel. 

Unde aș putea să mă duc? Întrebarea continua să-i 
zumzăie în străfundurile sufletului, fără ca ea să-i poată 
oferi nici măcar umbra unui răspuns. Se asemuia cu o 
prizonieră ce își părăsește celula pentru a se trezi în plin 
deșert. Un vechi vis din copilărie ţâșni în cele din urmă 
prin straturile de uitare ce o acopereau. 
Orașul-vitraliu...! De ce n-ar fi pornit în căutarea lui? 
Dumnezeule, medită ea, sunt pe cale de a-mi regăsi 
propriile urme! Cercul se inchide... 

Cabina se opri cu un șuierat de aer zvâcnind. Poarta 
metalică culisă. Tânăra femeie se afla în piaţa cea mare. 
Se simţi îmbrâncită de grupuri zgomotoase. Din toate 


părţile, lumea se îndrepta spre locul unde se ţinea 
licitaţia; negustorii de vin rostogoleau butoaiele cu 
sânge fermentat, comisii” împingeau tomberoane cu 
carne crudă. lIci-colo, carnivorii izbucneau în râsete 
stridente și agresive, luându-i în zeflemea pe nomazi. 

— Sunt la fel de palizi ca și napii lor! șuieră un tânăr cu 
colti strălucitori, declanșând cotcodăcitul isteric al 
grupului de fete ce-l însoțea. 

Oamenii deșertului mergeau însă din dugheană în 
dugheană ignorând provocările, cumpărând obiecte de 
primă necesitate: cuțite, unelte de toate formele, spumă 
de ras. Erau serviţi cu comentarii ironice, până și cea 
mai măruntă achiziţie obligându-i să irosească zeci de 
vorbe fără rost. Orășenii simțeau o plăcere diabolică să-i 
facă să aștepte, dar și să mărească preţurile în chip 
abuziv. Orice reprezenta un pretext pentru mii de 
chinuri meschine, pentru tot atâtea umilinţe. Iar ei, 
nomazii, își plecau capetele, strângând din dinţi, 
încăpăţânându-se să rămână calmi, socotind că o noapte 
plină de necazuri nu cântărea prea greu în comparaţie 
cu douăsprezece luni de pace. Ei zâmbeau, gândindu-se 
că în zori aveau să ia din nou drumul deșertului, lăsând 
masa îndesată a orașului departe în urma lor, aidoma 
unui șancru”? altoit pe nisip... 

An se apropie de un bătrân a cărui djellaba% era plină 
de arsuri. Cicatrice lucitoare brăzdau obrajii săi ridaţi și 
dosul palmelor, acolo unde vântul lovise în mai multe 
rânduri. 

— Aș dori un loc într-o caravană, începu ea, luându-și 
inima în dinţi, am bani ca să plătesc... Cu cine trebuie să 
vorbesc? 


78 Comis-voiajor agent comercial ambulant care se deplasează 
dintr-un loc în altul în căutarea de beneficii sau furnizori. 

79 Ulceraţie a mucoasei sau a pielii, apărută la locul de pătrundere 
în organism a unor germeni infecțioși. 

80 Haină lungă și largă, desfăcută pe părți, cu glugă, purtată în 
Africa de Nord. 


Vreme de un minut interminabil, bătrânul rămase 
neclintit, fără să răspundă, făcând-o pe tânără să se 
întrebe dacă nu cumva era surd sau dacă nu refuza să-i 
vorbească. In clipa când se răsucea pe călcâie, auzi 
vocea bărbatului, joasă, răgușită, ca a aceluia ce s-a 
obișnuit mai mult să tacă. 

— Nu există decât o singură caravană care te-ar putea 
interesa în seara asta, frumoaso. Cea a tribului lui Gahl. 
Neamul lui e bogat și va cumpăra pielea. Ceilalţi vor 
pleca așa cum au venit. Nu vor ajunge prea departe, 
firește, căci se vor alege cu covoare vechi ce vor crăpa 
după două săptămâni, sau vor întârzia în oraș, până 
când miliția carnivorilor îi va azvârli în șanț și atunci ei 
vor deveni Jefuitori și vor încerca să pună mâna, prin 
violență și furt pe teritoriul altora. Vor merge prin 
deșert  cățărându-se pe spinarea  fiarelor-munți, 
organizând ambuscade în care să atragă călătorii izolaţi. 
Dacă vrei să fii sigură că vei pleca, du-te să-l cauţi pe 
Gahl, el singur va părăsi, în noaptea asta, orașul cu o 
piele nouă și solidă, cu un pământ fertil pentru ai săi. 
Cămilele sale dorm de-a lungul zidului de răsărit. Du-te 
și discută cu el, iar dacă nu-ți ajung banii, oferă-i 
pântecul tău. Gahl e un bărbat lacom! 

Bătrânul izbucni într-un râs strident, apoi se cufundă din 
nou în starea de apatie. An își strânse mai bine 
pulpanele pelerinei uzate; mulțimea se îndesa odată cu 
scurgerea fiecărui minut și ea se văzu nevoită să dea din 
umeri ca să-și croiască drum. 


8 


Acum cămilele erau așezate în ordine pe întregul 
perimetru al curţii interioare a orașului-abator. În cortul 
de pânză cenușie, ridicat în mare grabă, Gahl tocmai își 
dezbrăca vechiul combinezon, pe jumătate ros de nisip. 
Bărbatul avea multe arsuri, din fericire superficiale. 
Bășici pline de apă îi umflau carnea, acolo unde pielea 
cedase, fiind devorată de particulele de siliciu acid. În 
mod inevitabil, avea să rămână cu cicatrici, mari cercuri 
lucioase lipsite de păr, netede și palide ca pielea unei 
vezici întinse la maximum. 

Căpetenia oftă. Tensiunea nervoasă ceda locul unei 
oboseli imense și totuși noaptea era abia la început. În 
spatele lui, bucata de țesătură ce masca deschizătura 
cortului foșni, pusă brusc în mișcare de formele 
voluminoase ale lui Sarah, doica obeză și cheală. Gahl 
nu-și întoarse capul. Ştia că femeia înţepenise acolo, 
sprijinindu-și mâna dreaptă pe umărul puștiului gol ce n- 
o mai părăsea de când... Ea privea, probabil, umflăturile 
de pe pulpele lui, poate chiar ţinea în mână vreun vas cu 
unguent sedativ. Într-un minut, avea să-i propună să-l 
ungă... 

Gahl se grăbi să-și îmbrace tunica de postav roșu și să-și 
tragă cizmele în picioare, strângând din dinţi când stofa 
i se freca de răni. Sarah nu scoase o vorbă. Oricum, 
bărbatul nu mai avea niciun chef s-o vadă sărindu-i în 
ajutor. Tot ce fusese între ei se terminase... 

Totuși, nu mai putea s-o ignore multă vreme; se răsuci 
așadar pe călcâie, iar pe buze îi înflori un zâmbet 


artificial. 

— Ia te uită, lume nouă! 

Doica schiță un gest moale, parcă a lehamite. 

— Sosesc. Blana e foarte frumoasă, ar trebui... 

Gahl n-avea nevoie de sfaturile ei. Doar el era şeful. 
Șeful. Femeia ar fi trebuit să știe asta și să se comporte 
ca atare, în loc să rămână acolo, frământând clavicula 
acestui puștan palid și rahitic, cu privire absentă și 
vicleană, cu... 

Iși bombă pieptul, umflându-și plămânii la maximum, 
aidoma unui cocoș ce se pregătește de luptă. Licitaţia, 
singurul lucru la care trebuia să se gândească era 
licitaţia. Să se ducă la faţa locului, să-și cântărească din 
ochi adversarii, să le estimeze resursele. Nu, era inutil, 
știa asta. Un pretext, doar un pretext pentru a face 
abstracţie de prezenţa femeii și a copilului. Brusc, 
gesticulă nerăbdător. 

— Spune-i să iasă! rosti el cu voce seacă. 

O clipă crezu că doica avea să-i poruncească să tacă, 
poate chiar să-l pălmuiască, dar ea se mulţumi să-l 
împingă pe băiat spre deschizătura adăpostului, fără să 
scoată o vorbă. 

— Ai cumva situaţia la zi a socotelilor? întrebă Gahl 
numai cu scopul de a spune ceva. 

Sarah îi întinse un pergament împăturit în patru, pe 
care bărbatul se prefăcu a-l parcurge. Vacarmul ce 
răzbea din exterior îi umplea capul. Ici și colo, orchestre 
rustice începeau melodii zgomotoase, punctate din plin 
cu pocnetele cuferelor mari și cu ţipetele metalice ale 
cimbalelort!. 

— Licitaţia urmează să înceapă, urlă o voce deformată 
de un megafon, deschiderea licitaţiei într-o oră... O oră... 
— Pari obosită, remarcă el pe un ton ce se dorea 
conciliant, culcă-te, odihnește-te! Știi bine că nu putem 
rata această târguială, noi suntem cei mai bogaţi, nu-i 


81 Vechi instrument muzical compus din două talere de aramă care 
erau lovite unul de altul. 


vorba decât de o simplă formalitate... 

Femeia ridică din umeri. 

— Nu asta mă neliniștește, murmură ea, cu răsuflarea 
tăiată. Îţi aduci aminte ce trebuia să faci? Ceea ce 
trebuie să cauţi? 

Gahl fu obligat să lupte împotriva valului de mânie ce-i 
aprinsese obrajii. Drept cine îl lua? Drept un om lipsit de 
creier? Drept un... 

— Odihnește-te! porunci el pe un ton tranșant. De îndată 
ce licitaţia se va termina, o să... 

Bărbatul mișcă din umeri, privind cum Sarah se 
prăvălește în culcușul său. Goală-pușcă, balon de carne 
netedă, balenă albă, cu mamelele atârnându-i peste 
burdihanul dilatat, aproape transparent. Câteodată avea 
impresia că e un fruct prea copt, sub presiunea propriei 
greutăţi. Craniul său ras, strălucitor, îi accentua 
obezitatea și totuși nicio clipă doica nu inspira dezgust. 
Curbele sale monumentale nu erau străine de o anumită 
frumuseţe senzuală, de o graţie stranie și moale. Era ca 
și cum ea n-ar fi fost infirmă, ci ar fi aparținut unei alte 
rase, venind din altă lume. Ea era frumuseţea, excesul, 
belșugul... Se revărsa, se legăna, mare de grăsime, 
marmură lichidă abia vârstată cu albastru. Oare câţi ani 
avea? De unde venise? Gahl n-ar fi știut să răspundă. 

El nu știa decât un singur lucru: pe Almoha, deseori 
dădacele îl însoțeau pe protejatul lor până la mormânt. 
Tradiţia le acorda un loc permanent în patul conjugal, 
atunci când copilul, pe care-l îngrijiseră o viaţă întreagă, 
se căsătorea. Și nu de puţine ori, după ceremonia de 
unire, soţilor li se oferea un pat de trei locuri, numit de 
obicei „patul înţelepciunii”. Circula zvonul că, în caz de 
sterilitate a tinerei neveste, doica era cea care asigura 
descendența casei respective, lăsându-se fecundată de 
către stăpânul său. Bineînţeles, acest lucru era ţinut în 
mare secret, ceea ce nu împiedica unele limbi 
clevetitoare să vorbească despre anumiţi copii, 
alintându-i cu apelativul „al celei de-a treia perne”. In 


confuzia angoaselor sale din adolescență, Gahl se 
întrebase deseori dacă nu cumva și el se trăgea tot 
dintr-a „treia pernă”, dar niciun amănunt din palidele 
sale încercări de anchetă nu-i permisese să stabilească 
dacă ipotezele ce le vehicula erau reale. 

Căpetenia ieși din cort, mergând de la un grup la altul, 
ciulind urechea la poveștile negustorilor, la plângerile 
emigranților. Uneori era recunoscut și salutat: 

— Respectele mele, Gahl! Merge treaba? Și doica ta? 
Frumoasă bucată, nu-i așa? Când mi-o împrumuţi și 
mie? Ai grijă, nu ești prea gras, o să te consume până la 
măduvă. Ar fi mai bine să nu exagerezi cu amorul în 
deșert! Sigur! 

Asemenea glume reprezentau  picanterii obișnuite. 
Bătrânii râdeau, bucuroși de butadele lor, conducătorii 
cămilelor îşi dădeau între ei lovituri de cot, 
schimonosindu-și gura în moduri obscene. Gahl zâmbea 
și trecea mai departe fără să răspundă. Ştia că datina le 
obliga pe doici să satisfacă nevoile sexuale ale 
stăpânului lor când acesta nu avea o femeie alături. Era 
un act considerat drept normal și al cărui temei nu mai 
fusese luat în discuţie de vreme îndelungată. Lui Gahl 
însă nu-i plăcea deloc să se gândească la asta. În 
străfundurile fiinţei lui, o voce striga că Sarah ar putea 
fi propria-i mamă, cu toate că niciodată nu-l lăsase să 
înțeleagă așa ceva și această eventualitate îi îngheţa 
sângele în vine, cu atât mai mult cu cât, practic, era 
sigur că o posedase cu forța, într-o seară de beţie, cu 
puţin timp înainte ca bănuiala să i se insinueze în suflet. 
Până și în cele mai vechi amintiri, umbra guvernantei îl 
veghease întotdeauna.  Crescuse înconjurat de 
recomandările lui Sarah, de spaimele lui Sarah, de 
poruncile lui Sarah... 

Între ei nu exista niciodată o veritabilă tandrete, ci mai 
degrabă transferuri de instincte, ca la animale. Capul 
său culcat pe pântecul gol al doicii, mâna sa între sânii 
enormi. 


— Tu ești calul meu, îi spunea el câteodată, mi-ar plăcea 
să mă urc pe șalele tale și să te fac să galopezi. Ti-ar 
plăcea loviturile de cravașă? Spune! Și pintenii? 

Iar ea răspundea inevitabil: 

— Da, mi-ar plăcea. 

O dată sau de două ori, pe când era mai tânăr, o 
obligase să-l care pe umeri de la un capăt la celălalt al 
pielii, frecționându-i, seara, omoplaţii cu un șomoiog de 
paie ce-i zgâriau pielea lăptoasă. O tiraniza pur și 
simplu, îmbătându-se de puterea sa cea nouă. În acea 
epocă, Sarah îl fascina. Se simţea ca și cum ar fi fost 
stăpânul unui munte de carne mișcătoare, al unui 
pahiderm cu pielea moale. I se părea că doica ar fi 
putut, dacă asta i-ar fi fost dorinţa, să dărâme un zid cu 
o lovitură de șold, să oprească un cal în galop 
strângându-l între sânii ei, să-i golească de sămânță pe 
toți bărbaţii unui corp de gardă, să nască o turmă de 
hipopotami. Cu timpul, Sarah își pierduse prodigioasa 
vitalitate. Rătăcirile din oraș în oraș, uzura pricinuită de 
drumurile reluate în permanenţă îi știrbiseră încetul cu 
încetul din aura de zeiță wagneriană și uneori, seara, 
privind-o pe furiș, Gahl începea să creadă că ea nu mai 
era decât o femeie obeză și obosită, cu respiraţia grea și 
agitată... 

— Asta e ultima mea călătorie, murmurase ea când își 
ocupase locul în caravană, ultima... 

Instinctiv, Gahl intuise că Sarah nu greșea. 

Acum, când ajunseseră la abatoare, bărbatul era 
groaznic de obosit și nici femeia nu părea în cea mai 
bună formă. Pielea ei căpătase o nuanţă cenușie, 
pământie, provocând un efect teribil. Deseori, ea 
încremenea, cu braţul stâng încordat, de parcă ar fi fost 
cuprins de o crampă neașteptată, în vreme ce cu 
dreapta se apăsa pe piept. Apoi aspira o gură mare de 
aer și înjura pe înfundate. 

O să moară, se gândea Gahl, fără să reușească a se 
lămuri dacă această evidenţă i-ar produce vreo pagubă. 


O să moară... 


Călătoria durase o eternitate. În două rânduri, își 
făcuseră tabără pe spinarea unui animal-munte. Într-o 
seară, Sarah îl trăsese lângă ea și, cu această ocazie, 
bărbatul remarcase că mirosul pe care-l răspândea se 
schimbase, că ochii îi erau umbriţi de cearcăne 
profunde. 

— Ştii ce trebuia să faci? îi murmurase la ureche. Nu 
uita că, negreșit, va fi nevoie de cineva care să mă 
înlocuiască, care să se ocupe de copil, când nu voi mai fi 
aici. Mă bizui pe tine. Caută o înlocuitoare, da, asta e de 
datoria ta. Ai împlinit treizeci de ani, acum trebuie să 
devii un bărbat adevărat... 

Să devină un bărbat adevărat. Detesta această 
perspectivă, detesta aranjamentele făcute de Sarah. O 
detesta pe Sarah. lInfășurat în pătură, Gahl se 
complăcuse să-și imagineze, mai bine de o oră, în ce fel 
urma să i se schimbe viața dacă doica avea să moară. 
Spectacolul pieţii sufocate de mulțime îl smulse din 
gândurile sale. Lumea se masase în jurul giganticei piei. 
Câţiva bărbaţi, probabil șefi de trib, îi verificau supleţea 
cu podul palmei sau apucau cu degetele câte un smoc de 
peri, înainte de a se ridica în picioare, dând din cap cu 
un aer complice. Gahl dorea să se abţină de la asemenea 
ticuri de geambaș, ce nu ascundeau în ele niciun strop 
de știință adevărată. O piele nouă era impecabilă la 
cumpărare; ea nu-și dezvăluia slăbiciunile decât pe 
parcursul anilor, eventualele defecte rămâneau 
nedetectabile în momentul vânzării. Nu servea la nimic 
să joace rolul cumpărătorului neîncrezător, obişnuit cu 
toate vicleșugurile. Aici, pentru a face o afacere bună, 
nu puteai să te bazezi decât pe steaua ta norocoasă. 

Se lăsă să cadă într-unul din acele jilțuri de lemn 
rezervate conducătorilor. Toate aveau să meargă foarte 
repede, fiindcă dispunea de credite importante. Işi 
încleștă degetele pe  rezemătoarea pentru coate, 


nerăbdător să isprăvească totul. Veritabilele probleme 
aveau să vină abia după aceea. Vocea lui Sarah îi răsuna 
în minte: 

Nu uita, cineva care să mă înlocuiască, cineva care să se 
ocupe de copil când nu voi mai fi aici... 

Țiuitul unui megafon ce anunţa începutul tranzacţiilor îl 
făcu să tresară. Imediat, o tăcere de moarte se abătu 
asupra curții înconjurate de zidurile fortăreței. 

— Primul lot, cântă cornetul de fier ce difuza lenta 
psalmodiere a comisarilor-evaluatori, un covor nou 
pentru sol. Suprafaţa: două mii de metri pătraţi. 
Grosime standard: cincisprezece centimetri. Blană în 
perfectă stare, foarte deasă, fără peliculă sau paraziți. 
Păr nedespicat, secreţii seboreice normale... 

Gahl închise ochii. Descrierea mai dură încă un minut 
bun, apoi, în sfârșit, răsună formula rituală de 
deschidere a licitaţiei: 

— Preţ fixat: două milioane de credite sau echivalent, 
după expertiză și evaluare. 

Primele cifre ţâșniră din toate părțile într-un ritm 
accelerat, apoi, pe măsură ce suma lua proporţii, 
strigătele cumpărătorilor deveniră mai puțin 
numeroase. 

— Patru milioane de credite sau echivalentul, aruncă 
deodată o voce răgușită. 

— O dată... De două ori... 

— Cinci milioane, căscă Gahl. 

Jilţul dur, incomod, îi frângea șalele. Nu mai avea decât 
o dorinţă: să treacă la continuarea programului, singura 
sa dorinţă cu adevărat importantă. În jurul lui, se făcură 
auzite murmure indignate. Nu respectase obișnuita 
progresie lentă, punând capăt cu brutalitate oricărei 
relansări, într-un mod nepoliticos, aidoma unui individ 
care se plictisește. Câteva reflecţii atacară lipsa de 
educaţie a tinerilor șefi, dar lui Gahl puţin îi păsa de 
părerea celorlalţi. Delegatul abatoarelor veni să se 
intereseze de coordonatele caravanei sale, pentru a 


putea efectua evaluarea pieselor de schimb. 

— Patru mii de iepuri fumegători, intră căpetenia în 
detalii, opt mii de păsări-artificii, cu șase și nouă culori. 
În total, fac mai mult de zece milioane de credite! 
Politicos, funcţionarul murmură admirativ, notă efigia 
clanului și decalcă*? sigiliul de bronz sudat pe pectoralul 
tânărului pe o plăcuţă de argilă moale. 

— Mâine dimineaţă, totul va fi pregătit, încheie el, 
îndepărtându-se după ce se înclină în faţa-i. 

Deja se trecuse la al doilea lot, deșeuri de blană de 
categoria a doua. Gahl își luă tălpășița, strecurându-se 
cu dezgust. 

De fapt, acum, când se gândea mai bine, își dădea 
seama că totul se schimbase din momentul în care 
apăruse copilul. Când, după două luni de absenţă, Sarah 
revenise, ţinând de mână acest puști pricăjit, cu pielea 
prea palidă pătată cu pistrui, el înţelesese că domnia sa 
se isprăvise, că Sarah îl izgonea în afara câmpului 
afecțiunii sale. Acum era bărbat în toată firea, nu mai 
avea nevoie de ea. Pe viitor, avea să-i adreseze doar 
cuvinte distrate, fraze găunoase și politicoase cum i-ar fi 
înșirat oricine. Sarah îl uitase. La început, el încercase 
să se împrietenească cu acest băieţel osos și gol (era un 
calcul pur, o manevră pentru a se apropia din nou de 
doică), dar femeia - ca și cum ar fi ghicit capcana - 
reușise întotdeauna să-l sustragă de la tentativele sale 
de seducere. 

— Lasă-l în pace! decreta ea pe un ton autoritar, 
necunoscut lui până atunci, lasă-l, el nu trebuie să ducă 
aceeași viaţă ca și ceilalți. De fapt, el nici nu este ca 
toată lumea. Nimeni să nu încerce să-i vorbească, n-ar fi 
bine nici pentru el, nici pentru noi... 

Pe moment, Gahl ridicase din umeri, nevăzând în 
această declaraţie decât o modalitate de a-l umili, o 
manieră de a-l face să priceapă că nu mai reprezenta 


82 A copia, a transpune un desen copiat pe o hârtie transparentă, 
pe o altă hârtie, pe o placă, pe o stofă etc. 


nimic altceva decât un bărbat necioplit și fără haz, cu 
trup greoi, aspru, acoperit de păr. Și, preţ de o secundă, 
invidiase pielea diafană a adversarului său, chipul 
marmorean, pântecul său lipsit de pilozitate, nasul său 
trandafiriu, transparent ca un porțelan și scuipase de 
ciudă. 

Apoi însă, distanțându-se, simţise că vorbele doicii 
ascundeau greutatea unei ameninţări difuze, umbra unei 
puteri vătămătoare și periculoase și începuse să-l 
privească pe copil cu neîncrederea rezervată de obicei 
fiarelor îmblânzite, susceptibile de a-și regăsi întreaga 
ferocitate atunci când te aștepți mai puţin. 

Numeroase întrebări rămâneau fără răspuns: unde își 
descoperise doica protejatul? Ce urmează? Şi la ce 
servise acea călătorie epuizantă, de vreme ce starea 
sănătăţii, mereu în declin, o îndemna dimpotrivă să evite 
orice efort? Gahl își amintea pregătirile minuţioase de 
dinainte de plecare, hărțile adnotate, cărţile de farmece 
împănate de semne, mormanul de rulouri. lar când 
masiva femeie găsise în sfârșit ceea ce căuta de ani 
întregi, își azvârlise toate hârțoagele în nisipul devorant, 
nelăsând nimic în urma ei care să furnizeze măcar 
umbra unei explicaţii. Sarah plecase cu o singură 
cămilă-carapace, fără să-i spună nimic lui Gahl și vreme 
de mai multe săptămâni el crezuse cu adevărat că doica 
părăsise tribul pentru a se duce să moară în mijlocul 
deșertului, așa cum procedau deseori îngrijitorii de 
cămile, preferând să-și lase rămășițele pământești să se 
mumifice în interiorul nacelei de răchită decât să-și lase 
corpul pradă nisipului, care nu ierta nimic, înghițind 
totul, oferind imaginea dezolantă a unui neant definitiv. 
Se înșela; avusese posibilitatea de a-și da seama de asta 
când o văzuse reîntorcându-se, slăbită, mai bolnavă ca 
niciodată, trăgând după ea pe acest puști apărut de cine 
știe unde, care - de atunci - mergea în fundul gol și cu 
coastele ieșite în afară, fără să încerce nici măcar o 
singură dată să se joace alături de cei de aceeași vârstă 


cu el. 

Gahl știa foarte bine că Sarah, ca mulţi dintre semenii 
săi, poseda cunoștințe aprofundate în nenumărate 
domenii științifice sau esoterice, iar acum avea 
certitudinea că uriașa femeie, simţindu-și sfârșitul 
aproape, dorise din toate puterile să ducă la capăt 
problema pe care o sucise și o răsucise o viaţă întreagă 
în tainița ţestei sale, dublându-și existența de servitoare 
și sclavă cu o prodigioasă activitate cerebrală, ce o 
elibera de hazardul condiţiei sale. De altfel, nu ea era 
cea rugată să intervină atunci când o piele prezenta 
simptomele unei boli ce aducea prejudicii clanului? Nu 
cunoștea ea filtre și unguente care calmau sau...? 

Gahl strânse din dinţi. Când Sarah avea să moară, 
puștiul avea să-i fie urmaș? Dorise să-i lase acestuia 
moștenire întreaga sa știință, socotind că prezentul 
protejat era prea obtuz la minte ca să înţeleagă până și 
lecţia cea mai neînsemnată? Pe tema asta, tânărul 
bărbat păstra ascuns înlăuntrul lui o mânie rece și 
vanitoasă. Și, ca o culme a ghinionului, unirea de piei pe 
care o aprobase și pe care conta pentru a-și consolida 
prestigiul de nou șef se soldase cu o catastrofă. O clipă, 
fusese tentat să răstoarne situaţia folosind în mod 
judicios câteva fraze de genul: „De când ţâncul ăsta a 
venit aici, am avut parte numai de necazuri”, dar 
rușinea îi oprise vorbele pe buze și astfel pierduse 
ocazia de a nimeri două ţinte dintr-o lovitură. De atunci, 
își reproșa mereu această slăbiciune. 

Uneori, înainte de a adormi, se lăsa furat de vise, 
închipuindu-și că, de îndată ce doica era dizolvată de 
nisip, el îl surghiunea pe vecie pe copil sau aranja 
lucrurile în așa fel încât să-l piardă în labirintul străzilor 
unui oraș oarecare, abandonându-l cruzimii 
binecunoscute a Meșterilor Măcelari. Desigur, nu era 
vorba decât de niște fantasme fără consistenţă. 
Niciodată nu avea să reușească să-și adune tot curajul 
necesar pentru o asemenea faptă. Totuși spera ca, după 


moartea doicii, să nu mai fie nevoit să se încline în faţa 
capriciilor moștenitorului ei, monstru juvenil burdușit de 
cunoștințe misterioase, exercitând o veritabilă fascinaţie 
asupra maselor. 

Într-un mod neclar, Gahl simţea că era necesar să-și 
asigure puterea. Alegerea înlocuitoarei lui Sarah putea 
să-i permită această reașezare a forţelor. Era de ajuns 
să găsească o personalitate destul de maleabilă, s-o facă 
prin câteva privilegii acordate, aliata sa, să... Din păcate 
însă nu dispunea decât de foarte puţin timp pentru a 
selecţiona persoana potrivită. Cu orice preţ, trebuia să 
angajeze o străină, pe cineva care rămânea insensibil la 
intrigile celor din clan și care nu se gândea decât cum 
să-l părăsească de îndată ce ar fi strâns o sumă 
onorabilă. În felul acesta, Gahl ar fi putut să schimbe 
doica în fiecare an, cu ocazia escalei rituale în orașele- 
abatoare, când se negociau produsele scoase din mine. 
Această reînnoire constantă a personalului ar împiedica 
să se ţeasă legături prea strânse între copil și 
guvernanta sa. Așa ceva nu era greu de realizat, 
întrucât douăsprezece luni petrecute pe o piele trebuia 
să reprezinte o adevărată tortură pentru un locuitor al 
orașelor. 

Șeful zâmbi, regăsindu-și calmul. Fără să-și dea seama, 
Sarah îi furnizase chiar instrumentul prin care avea să-și 
consolideze din nou puterea. Grăbi pasul, fără să știe cu 
adevărat încotro se îndrepta. Mergea la întâmplare de 
câteva ceasuri, străbătând străduţele cenușii în care 
mișuna o mulțime  nedeslușită şi zgomotoasă, 
împiedicându-se de palisade ce barau anumite căi, pe 
care era agăţată obișnuita pancartă: 


Trecerea interzisă. PERICOL! Turme de șobolani. 
Un iz apăsător de carne alterată se lăsase peste zidurile 


fortăreței și, un moment, se gândise că, dacă s-ar 
apropia de cer, ar reuși să scape de înspăimântătorul 


miros. Era o greșeală; pe metereze, miasmele erau și 
mai puternice, exacerbate de ultimele raze ale soarelui. 
Avea impresia că încremenise în faţa ușii unui cuptor 
uriaș în care un bucătar nebun pusese să se frigă o 
bucată de carne în plină putrefacție. Fusese cât pe ce să 
vomite pe deasupra crenelurilor. Işi continuase 
căutarea, lăsând în urmă-i vacarmul licitaţiilor. 
Colindase prin mai multe taverne. Chipurile feminine pe 
care le întâlnise acolo respirau viciul și decăderea; nu se 
punea problema să recruteze orice nimerea. Discutase 
cu o sumedenie de comercianţi ce vindeau rufărie sau 
cu artizani, prezentându-le problema în termeni aleși. 
Dorea o doică, pe cineva care să accepte un an de exil 
pe covorul chinului, urmând să primească un salariu 
foarte bun. Dacă zăngănitul pungii, pe care nu uita s-o 
agite, trezea flăcări în priviri, anunţul referitor la durata 
angajamentului imprima invariabil pe mutrele tuturor 
aceeași lipsă de entuziasm. 

— Cum, îi azvârlise în față o matroană robustă, ai cărei 
sâni viguroși ţâșneau dintr-o bluză prea larg răscroită, 
un an în care să mănânc numai legume? Nimeni n-ar 
rezista la un asemenea supliciu, bunul meu domn! Aici 
cu toţii suntem carnivori, nu veţi găsi pe nimeni să se 
învoiască a se otrăvi de bunăvoie, indiferent cât de mare 
ar fi suma propusă! Nu încape îndoială. 

Gahl se mulțumise să ridice din umeri, apoi orele 
continuaseră să defileze, fără ca norocul să-i zâmbească. 
Acum începea să se îndoiască în privința succesului 
acţiunii sale și totuși trebuia să găsească pe cineva, 
dacă nu dorea ca, după moartea lui Sarah, copilul să fie 
încredinţat unei femei din trib, ceea ce n-ar fi făcut 
decât să favorizeze integrarea sa. Pe când traversa din 
nou piața în direcţia zidurilor răsăritene, o mână îi 
apucă mâneca. Mâna aparţinea unui bătrân descărnat 
și, o secundă, el crezu că bietul cămilar îi cerea de 
pomană. În vreme ce căuta câteva monede prin 
buzunare, vocea celuilalt îi zgârie timpanele. 


— Ai găsit-o pe fata aceea frumoasă care te căuta? 

— O fată! 

— Da, o fată cu pelerină albă, care voia un loc în 
caravana ta. 

Gahl simţi cum îl parcurge un frison de triumf. 

— Zici că era o femeie cu pelerină albă? 

Deja el scruta mulţimea bălțată, ce venea în valuri din 
ce în ce mai compacte. Îl părăsi pe bătrân, se căţără pe 
un morman de cutii și zări pata albă a unei glugi 
deplasându-se pe lângă dughene. Dând din coate și din 
umeri, bărbatul își croi drum prin marea de oameni 
emanând mirosuri grele. Când își puse mâna pe braţul 
tinerei, aceasta tresări. 

— Mă căutai? întrebă el fără niciun preambul. 

— Tu ești Gahl? 

— Intocmai și știu ce dorești. Poţi veni cu noi cu o 
singură condiţie: îţi vei plăti călătoria după cum îmi va fi 
mie de folos... 

— Am bani... 

— N-am nevoie de ei... 

An își mușcă buzele; știa că o femeie singură era nevoită 
să-și pună pântecul la dispoziţia tuturor membrilor 
clanului care o doreau. Faptul în sine reprezenta o 
convenţie obișnuită dintotdeauna. Gahl îi ghici gândurile 
și schiţă un gest de negare. 

— Nu, nu e vorba de asta. Te voi duce unde vei dori, cu 
condiţia să accepti să te ocupi de un copila cărui doică 
urmează să moară... 

— Cât timp? 

— Nu știu, să zicem un an... 

Perioada impusă nu era exagerată. Cine se aventura în 
lungul drum prin deșert devenea tributar ritmului 
specific al clanului ce se deplasa de la o mină la alta și 
care nu intra într-un oraș decât o dată la treisprezece 
sau paisprezece luni. Circulau zvonuri despre unele 
trasee ce ar fi depășit un deceniu, dar bineînţeles că 
asemenea ciudăţenii reprezentau cazuri excepţionale. 


— Accept, murmură ea, accept să am grijă de copil. De 
fapt, caut un oraș-vitraliu, îl cunoști cumva? 

— Am auzit vorbindu-se de el, minţi Gahl. Vino... 

Șeful o apucă de mână, ducând-o spre un cort pe care 
vântul îl umfla ca pe o sferă de stofă. În pragul lui, 
puştiul îl privea apropiindu-se, cu ochii  ficși, 
nepermițând nimănui să-i citească gândurile. An fu 
frapată de formidabila absență a pupilelor sale, ale 
căror două puncte simetrice păreau să se deschidă 
asupra unui hău de ape tulburi. Un moment avu senzaţia 
că se găsește în fața unui fenomen rarisim de 
autohipnoză și simţi tentaţia de a ridica mâna și a pocni 
din degete sub nasul micuţului, pentru a-l smulge din 
strania toropeală. Tânăra observă că falangele lui subţiri 
erau încleștate pe scoarţele unei cărți groase de 
farmece, legată în piele, pe care se distingeau 
numeroase pete de sudoare și de grăsime. 

— El este? întrebă ea încet. 

— EI, încuviinţă Gahl. 

— Cum îl cheamă? 

Șeful tribului înălță din umeri. 

— N-are nume... 

Cei doi intrară în cort. O dogoare de seră, umedă, grea 
le apăsă umerii și tânăra femeie, obișnuită cu frigul 
uscat din camerele frigorifice, fu cât pe ce să leșine. 
Inainta clătinându-se și se împiedică de trupul unei 
femei imense, întinsă pe jos, a cărei respiraţie 
șuierătoare era întreruptă de o tuse răgușită. 

— Sarah, spuse Gahl, iată fata pe care mi-ai cerut-o... 

An îngenunche, coborându-și gluga pe umeri. 

— Autonomă, gâfâi doica, al cărei craniu ras lucea de 
sudoare. Ea întinse mâna pentru a atinge buclele grele 
și albe. 

An dădu ușor din cap. 

— Nu face nimic, murmură bolnava, nu contează... 

Gahl plescăi, oarecum iritat. 

— Plecăm mâine în zori! încheiase el brusc discuţia. 


Atunci când se ridică din nou în picioare, An simţi în 
ceafă sunetul unei melopei nedeslușite, în care pluteau 
frânturi din ceva asemănător unei stranii numărători 
inverse. Întorcând capul, îl descoperi pe copil, înţepenit 
într-o atitudine hieratică$. Chipul său aplecat peste 
cartea deschisă, atinsese un grad înspăimântător de 
depersonalizare. Tânăra femeie îi dădu ocol, fără să 
îndrăznească să-i vorbească, fascinată de paginile mari 
lucitoare, cu coloane paralele de cifre. Un formular, 
probabil, sau vreo tablă numerică exhaustivă, folosită 
odinioară în școli. Pe vremea când școlile încă mai 
existau... 


83 Care reprezintă sau susţine reprezentarea personajelor în 
atitudini convenţionale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de 
canoanele religioase. 


9 


Vreme de mai multe ceasuri, An luptase împotriva 
salturilor bruște ale stomacului său revoltat, înghițind 
într-o cadență din ce în ce mai rapidă. Rătăciseră 
săptămâni întregi printre dune, cățărați pe spinarea 
cămilelor. 

Balansul permanent al animalului o azvârlise, sughiţând 
amarnic, în fundul litierei de răchită împletită, sub 
privirile ironice ale nomazilor și ea fusese nevoită să-și 
vâre în gură o bucată de stofă, pentru a nu-și vărsa 
maţele în fața tuturor. Fusese o traversare 
interminabilă... 

Sarah o ţinuse în permanenţă de mână. 

— Nu trebuie să ne arătăm prea exigenţi, murmură, 
întinzându-i la intervale regulate o ploscă umplută cu 
apă călduţă, pentru ca ea să-și poată șterge bărbia 
acoperită de vomă. Totul e să ajungem sănătoși... 
Dădaca avea dreptate. 

La capătul unui lung periplu, pielea fusese desfășurată 
undeva, pe o ondulaţie oarecare a deșertului. An își 
pierduse simțul orientării. Câmpia galbenă, de o 
uniformitate halucinantă, nu oferea niciun punct de 
reper, iar creasta sau buchetul de trandafiri de nisip pe 
care, uneori, încerca să le ia drept borne de etalonare 
erau regăsite, perfect reproduse, la o sută de metri mai 
încolo, semănând în suflet îndoiala că ar sta pe loc, 
spaima că ar bâjbâi pe propriile urme prin acest labirint 
plat în care pietre, dune și cristale aveau toate aceeași 
înfățișare. Încetul cu încetul, capul tinerei femei se 


preschimbase într-o vezică cu pereţi fragili, plini de un 
sânge gros ce zvâcnea surd. Fiecare pas al cămilelor, 
fiecare izbitură trezeau pulsaţii dureroase în capătul 
superior al coloanei sale vertebrale, în vreme ce 
balansul cadenţat al animalelor în marș îi provoca în 
stomac un atroce ruliu. Când, într-un târziu, cămilele își 
înțepeniseră lungile labe acoperite cu os, oamenii 
desfăcuseră pielea, a cărei prospeţime îi conferea 
moliciune și maximă aderenţă. 

— Acum or s-o fixeze, îi explicase doica, arătând spre un 
grup de beduini care, din loc în loc, înfigeau în sol mari 
cuie artizanale prin grosimea covorului. E necesară 
treaba asta, cel puţin la început. În zilele ce urmează 
tăbăcirii sale, teritoriul face întotdeauna febră. Nervii 
din piele își amintesc de tăiere, de răzuire, de cuțite și 
mușchii superficiali se contractă. Toată suprafaţa este 
cuprinsă atunci de spasme ce sfârșesc prin a declanșa o 
veritabilă mișcare de târâre. Seamănă cu o reptilă tăiată 
în două care ar începe să se târască pentru a-și găsi 
jumătatea inferioară, o mochetă azvârlită la gunoi ce ar 
pleca brusc în căutarea întunericului din care făcea 
parte la început: apartamentul, casa... 

An înălţase din sprâncene. 

— Vrei să spui că fiecare blană încearcă să se unească 
cu corpul de care a fost separată? 

Sarah dăduse din cap în tăcere. 

În continuare, ele nu mai avuseseră ocazia să stea de 
vorbă. Cu toţii fuseseră nevoiţi să se înhame la treabă; 
trebuiau ridicate corturile, un soi de wigwam-uri, 
confecţionate cu ajutorul unor pânze aspre, stivuite pe o 
grosime de trei centimetri și cusute cu fir de cupru. 
Vânturile nisipurilor corozive rodeau aceste colibe cu un 
apetit disperat, bătându-și joc de textura pereţilor, ce 
era totuși similară cu cea a vestelor antiglont de 
odinioară. Doar câţiva notabili aveau parte de 
adăposturi speciale asamblate cu ajutorul unor resturi 
de  epidermă de animal-munte, recuperate de la 


abatoare. Apoi, în genunchi, vreme de multe ceasuri, cu 
șalele împunse de crampe cumplite în tovărășia altor 
femei, An trebuise să se deplaseze de-a-ndărătelea, șold 
lângă șold, incizând pielea pe doi sau trei centimetri, 
pentru a strecura acolo, cu multă grijă, câte un bob scos 
din săculețul pe care o matroană i-l legase în jurul 
gâtului. Femeile se târau înapoi în armonie, ţintind cu 
crupele lor cerul, însămânţând covorul viu, încercând să 
uite contactul aspru al curelei ce le rodea ceafa până la 
carne, frecarea săculeţului de sânii lor goi. 

— Semințele roșii dau naștere așa-zișilor spotiaci, adică 
fructele „de stele”, îi explicase una dintre vecinele sale 
de muncă, iar cele albastre și galbene, unor tuberculi 
pentru supă și pentru făină. Cele verzi... 

Când soarele începuse să coboare dincolo de linia 
orizontului, An putuse în sfârșit să se ridice în picioare. 
O bară dureroasă îi bloca șalele, susţinându-i vertebrele 
cu cimentul oboselii. Atunci Sarah o luase de mână și o 
duse până la un cort ale cărui prime două straturi se 
cojeau sub efectul unor insolaţii repetate. 

Întunericul se lăsase cu rapiditate ștergând hotarele 
insulei de blană. 

— În timpul nopţii nu trebuie să ieși afară, murmurase 
femeia obeză, nu există lună și ai putea să părăsești 
suprafaţa protectoare fără să-ți dai seama și să cazi în 
nisip. Asemenea nenorociri s-au întâmplat de mai multe 
ori, căci nu se folosește niciun soi de lumină - nici foc, 
nici torţe - șefilor le este frică de un incendiu care ar 
distruge pielea și le-ar speria cămilele, făcându-le să-și 
ia tălpășiţa. 

An se lungise pe „iarbă”. Perii se umeziseră din cauza 
transpiraţiei provocate de o febră ușoară și, din când în 
când, o crispare bruscă a solului îi gâdila omoplaţii. 
Dormi fără vise. 

A doua zi, de dimineaţă, curiozitatea tinerei fusese 
trezită de manevrele ciudate ale unui omuleţ obez 
îngenuncheat în mijlocul covorului. Înarmat cu un 


aparat de tuns, respectivul personaj se apucase să 
elibereze un pătrat cu latura aproximativ de un metru 
străduindu-se să obţină unghiuri drepte perfecte, 
măturând partea tunsă cu palma, retușând ici-colo linia 
tăieturii, mânjind solul cu spumă de ras, ascuţind un 
brici lung și drept. 

— Ce face acolo? întrebase ea înspăimântată la culme. 
Sarah schiţase un gest vag: 

— E istoricul tribului. Săptămână după săptămână, el va 
tatua istoria noastră pe piele, ca pe pagina unei cărți. 
Dacă rămânem mai mult timp, scrierile sale ajung să 
șerpuiască sub pașii noștri, între rândurile de legume, 
între tufele de peri, într-o linie sinuoasă și violetă ce 
cuprinde toate faptele și gesturile noastre. E o practică 
obișnuită. El va vorbi despre tine, despre mine, despre 
bârfe, despre înșelăciuni, în mici caractere ce nu vor 
putea fi șterse niciodată. Individul nu se preocupă prea 
mult de adevăr; singura sa grijă o constituie pitorescul. 
Dacă ești curioasă, ai putea să te duci mâine să citești 
ceea ce gândește despre tine sau ceea ce murmură 
ceilalţi în legătură cu tine. În general, este destul de 
surprinzător. Cel ce tatuează nu riscă nimic, misiunea sa 
este protejată de imunitatea sacerdoţilor, el e liber să 
colporteze cele mai cumplite bârfe, fără să fie nevoit 
vreodată să se justifice sau să-și citeze sursele, ceea ce - 
bineînţeles - nu face decât să încurajeze mărturisirile și 
delaţiunile. Deseori, în zori, vei surprinde pe cei geloși și 
pe femeile adultere prefăcându-se că ar culege legume 
pentru a descifra cu coada ochiului ultimele cronici, 
curioși să vadă dacă sunt cumva pomeniţi acolo. 
Câteodată, unii încearcă să cresteze pielea pentru a 
șterge cutare sau cutare pasaj în care sunt numiţi în 
termeni puţin glorioși, dar asemenea practici atrag după 
ele puternice sancţiuni. Pedepse în cursul cărora te poţi 
trezi cu spinarea sau burta presărate cu nisip arzător... 
Doica încetase să mai vorbească, fiind străbătută de 
frisoane provocate de amintirea unei scene mai puţin 


plăcute. 

La câtva timp după aceea, An avu ocazia să însoţească 
pe unul dintre tinerii tribului într-o deplasare pe 
spinarea cămilei. 

Ea se afundă în găoacea nacelei ce se bălăbănea de 
mama focului, convinsă că aceasta urma să se 
prăbușească dintr-o clipă în alta. Calvarul dură patru 
ceasuri. Deodată, pe când căzu pradă moleșelii, puştiul 
care ţinea hăţurile împunse cu arătătorul drept în 
direcția unui patrulater de culoare închisă, uitat între 
două dune. 

— Priveşte! ţipă el cu o voce stridentă, în plină 
schimbare. O pagină de carte... 

Stupefiată de această revărsare neașteptată de cuvinte, 
An nu fu în stare de altceva decât să rămână cu gura 
căscată, fixând prostește patrulaterul roz-murdar ce 
evoca perfect, trebuia să recunoască, o foaie de 
manuscris, o misivă gigantică. 

— E mai degrabă o scrisoare, decât o pagină imprimată, 
reuși totuși să-l corecteze. 

— E o piele veche, uscată, sterilă, îi explică puștiul. Cei 
ce-o locuiau au părăsit-o pentru a-și cumpăra alta nouă. 
Privește, este atât de veche, încât întreaga suprafaţă 
este acoperită cu tatuaje. 

Băiatul avea dreptate; aplecându-se în afara litierei, An 
reușea să distingă perfect alinierea marilor caractere 
înclinate ce acopereau suprafaţa cojită, de la un capăt la 
celălalt. 

— Astăzi, Maria a născut doi băieţi, citi ea, primul a fost 
numit Lauro, al doilea Nel... 

Pe măsură ce animalul înainta, paragrafele defilau, 
strânse unele în altele și odată cu ele anii. 

— Ieri, Lauro și-a ucis fratele, pe Nel, în timpul unei 
păruieli, descifră ea mai departe, el avea treizeci și trei 
de ani. 

Tânăra femeie era pur și simplu fascinată. Oamenii 
aceia plecaseră. Plecaseră până la unul, uitându-și 


trecutul, istoria. Lăsând această efemeridă la bunul plac 
al deșertului, semănând la întâmplare peste treizeci de 
ani de cronică, imposibil de șters. Simţea cum o 
cuprinde o ușoară ameţeală. 

— Oprește! porunci ea. Vreau să cobor! 

— Nu e deloc prudent, protestase băiatul, poate că 
mocheta a putrezit, piciorul tău o s-o străpungă, iar tu... 
Dar deja ea se lăsa să alunece de pe crupa cămilei. 
Atinse ușor cu călcâiele spaţiile pline și cele goale ale 
unei fraze pe care n-o înţelegea și care curgea dintr-o 
singură suflare, fără să arate nici cea mai mică 
slăbiciune în rectitudinea sa, pentru a se întrerupe două 
sute de metri mai încolo. An se întrebă prostește dacă 
literele aveau să se întipărească pe pielea sa scăldată de 
sudoare și, timp de o secundă, ea își imagină cum 
ambele tălpi îi sunt tatuate definitiv de o suită de silabe 
profetice a căror semnificaţie o va căuta veșnic. 

— Trebuie să plecăm, gemu puştiul. 

An se puse din nou în mișcare. 

— Nu se ocupă nimeni de toate astea? întrebă ea, 
intrând iarăși în nacela de răchită. 

— Ba da, recunoscu băiatul, un nebun. I se spune 
Ermitul. Cu ajutorul cămilelor, el remorchează fiecare 
piele până la bivuacul său. În felul acesta, a recuperat 
mai bine de o sută de bucăţi; le stivuiește una peste alta 
și le coase pe o legătură, ca și cum ar fi vorba deo 
carte, dându-i și numele de „Cronica deșertului”. Dacă 
nu ne mai pierdem timpul pe-aici, ai putea chiar s-o vezi, 
înainte de asfintit. 

Apoi niciunul dintre ei nu mai scoase o vorbă tot restul 
drumului. Spre seară, atunci când ultimele focuri ale 
asfinţitului incendiau dunele, An putu să zărească, în 
mijlocul umbrelor nopţii ce se năștea, tabăra nebunului. 
Vântul deșertului se juca printre paginile de piele ale 
giganticului volum plesnind ca un bici. De departe, ai fi 
zis că o mână invizibilă își răsfoia jurnalul intim în 
căutarea unei amintiri uitate, sau că un colos își 


parcurgea rapid agenda, pentru a găsi cine știe ce 
misterioasă întâlnire cosmică. Tânăra se gândi că, într-o 
bună zi și numele ei va domni undeva în mijlocul acestei 
cărți vrăjite și simţi un fior pe șira spinării. 

Viaţa curgea încet pe suprafaţa pieilor. Era un soi de 
prezent încremenit făcut din repetiţii neostenite, din 
secvențe reproduse la infinit. Aceleași cuvinte, aceleași 
gesturi. An deprindea existența monotonă a oamenilor 
deșertului. Uneori o însoțea pe Sarah în peregrinările 
sale. Era curioasă să afle tot. Mulțumită acestor 
numeroase escapade, ea se familiariză cu miile de 
dificultăţi pe care le întâmpinau popoarele nomade. Era 
foarte cald și ea adormise. Deodată, vocea lui Sarah se 
făcu auzită ca un tunet: 

— Sosim! 

Tânăra își ridică pleoapele cu mare greutate și zări un 
pătrat de blană asemănător cu cel pe care-l lăsaseră în 
urmă. Populaţia se adunase la una dintre extremităţi, ca 
pentru a le întâmpina. O fracțiune de secundă, An avu 
impresia că reveniseră în punctul de plecare, într-atât 
de mult dispunerea corturilor, textura stofelor aminteau 
de tabăra lor de baștină. Deja doica sărise pe sol și 
începuse să pălăvrăgească aprins cu cel ce părea a fi 
șeful tribului. 

— Parcă ar fi paralizată, explică bătrânului pe un ton 
vehement, ne este imposibil s-o îndoim, s-o facem sul. E 
ca o dală de piatră! 

Și ca pentru a-și sublinia spusele, tânăra îl văzu lovind 
solul cu călcâiul. Pielea sună mat și nu se adânci deloc 
sub presiune. An înaintă câţiva pași pe terenul ras. Avea 
senzaţia că se deplasează pe o placă de tablă. 

— Ce se întâmplă? șopti ea, lipindu-se de șoldul doicii. 

— Tetaniet“! îi suflă aceasta. E ceva destul de obișnuit. 
Fibrele se contractă sub efectul unui microb, până ce 


84 Sindrom caracterizat prin contracția mușchilor și înțepenirea 
membrelor, ca urmare a anumitor boli sau a unor stări fizice 
excepţionale. 


devin la fel de rigide ca o scândură. Privește iarba! 
Fiecare păr stă ridicat, ţeapăn ca un ac de arici! 

An îngenunche la marginea blănii. Era adevărat. Fiecare 
păr avea aspectul și consistenţa unui ac. Nimeni n-ar fi 
putut trece pe acolo fără a-și înțepa tălpile. Din loc în 
loc, se zăreau mase de fructe zdrobite, străpunse din 
toate părțile, precum și cadavrul unui copil, surprins 
mai mult ca sigur de acest fenomen. 

Mai târziu, tânăra avu senzaţia de a descoperi 
numeroase afecţiuni de a căror existenţă nu avusese 
habar. Peladat ce făcea ca pielea să se dezgolească pe 
porțiuni întregi, lăsând să apară o suprafaţă netedă, 
evocând o ţeastă cheală sau flancul unui animal bolnav; 
tonsuri% de temut, pe care cămilarii le frecţionau noapte 
și zi cu misterioase loţiuni capilare de fabricaţie proprie. 
Senilitatea precoce, cu blănurile la fel de albite ca 
pletele unui bătrân și cu epiderma cutată în lungi riduri, 
presărată cu acele pete de bătrâneţe, numite în mod 
curent, „flori de cimitir”, ce pot fi văzute pe mâinile 
persoanelor în vârstă... Şi covoarele lovite de crampe, 
înfășurându-se în jurul propriei lor axe, în mod 
spasmodic, aidoma unor covoare hemofile“” ce-și 
pierdeau sângele la cea mai mică crestătură, interzicând 
celor ce le ocupau să planteze vreo legumă, existând 
pericolul izbucnirii unor hemoragii torențiale, al nașterii 
unor mlaștini de cheaguri. Cele care se umpleau de 
hematoame sub fiecare talpă ce înainta, cele care... 


85 Boală de piele care se manifestă prin căderea părului de pe cap 
pe anumite porțiuni (rotunjite). 

86 Ceremonia tunderii părului din creștetul capului la consacrarea 
unui cleric catolic; (concr.) locul, de formă rotundă, rămas fără păr 
în urma acestei ceremonii. 

87 Boală ereditară, transmisă de mamă numai băieților, care constă 
într-o predispoziţie spre hemoragie, cauzată de prelungirea 
timpului de coagulare a sângelui. 


10 


Prima dată când pătrunsese în interiorul cortului doicii, 
An nu putuse să zărească decât o grămadă imensă de 
rulouri de pergamente  îngălbenite. Mirosul de 
transpiratie de copil o copleșise, o boare acrișoară, 
juvenilă. Întorcându-și ochii, îl zărise ghemuit, gol, pe o 
pătură maronie de bumbac. Buzele lui înșirau mai 
departe strania lor melopeet cifrată pe o tonalitate 
extrem de ascuţită. 

Parcă ar fi un comisar de licitație în plină criză de 
nebunie!, fusese primul său gând. Copilul își deschidea 
cartea cu o iuţeală fulgerătoare, apăsa cu vârful 
degetului o suită de cifre, extrăgea din ele rădăcina 
pătrată și cubică, apoi o lua de la capăt. La nesfârșit. 

— De ce face asta? o întrebase pe doică, fără să știe 
prea bine dacă nu cumva atingea vreun subiect tabu. 
Femeia cea grasă avusese un zâmbet crispat ce nu-i 
ascundea stinghereala. 

— Ca să nu gândească, se bâlbâise ea, e un soi de... 
bruiaj. 

Apoi Sarah devenise palidă, conștientă de faptul că deja 
spusese prea multe. An preferase să schimbe subiectul 
discuţiei. 

Noaptea, când închise ochii, își dădu seama că micuțul 
adormise cu fruntea pe paginile volumului său de 
numere. Buzele încă i se mai mișcau, bolborosind 
rezultatele unor operaţii înspăimântător de complicate 


88 Melodie lentă, ritmică și monotonă, care acompania în trecut o 
declamație. 


pe care subconștientul său continua să le efectueze prin 
pătura de ceaţă a visului. Se lăsă să alunece în urma lui. 
Intotdeauna încerca o senzaţie ciudată dormind astfel, 
goală, fără obișnuita protecţie a sacului blindat. I se 
părea că în orice clipă cohortele de șobolani aveau s-o 
invadeze, țâșnind din ierburi în valuri strânse de colţi și 
gheare. În pofida acestor gânduri deloc liniștitoare, ea 
reuși să adoarmă, fără ca vreun coșmar s-o tulbure. 
Când a doua zi se trezi din nou la viaţă, cortul era gol. 
Afară, Sarah ridica pe o cămilă un coș impozant în care 
zăngănea un arsenal întreg de flacoane și de ulcele 
multicolore. Unguente, probabil. Așezat cu picioarele 
încrucișate între labele animalului, puștiul își frunzărea 
mecanic albumul cu cifre și tânăra femeie percepu un 
șuierat gâfâit în care cântau silabele unei enumerări 
vertiginoase: 

— 87. Pătrat: 7569. Cub: 658 503. Rădăcină pătrată: 
9,3274. Rădăcină cubică: 4,4310... 

Și An se gândi că Sarah, în loc de recreaţie, îl lăsa să 
recite tabela de logaritmi, nomenclatorul atomic al lui 
Mendeleev sau structurile electronice ale diferitelor 
elemente... 

După ce devoră câteva șuviţe, ea se ridică pe flancul 
aspru al cămilei, încercând să facă abstracţie de mirosul 
puternic ce-i asalta nările. Sus, copilul se ghemuise într- 
un colț al litierei. Nici măcar nu deschise ochii când An 
se așeză lângă el. După câteva minute, își făcu apariţia 
și Sarah, cu faţa violacee de efort, cu degetele crispate 
pe sânul stâng; înghițea aerul cu lăcomie, ca și cum s-ar 
fi aflat în pragul asfixiei. 

— Bătrâneţea, murmură ea pe post de scuză, înainte de 
a întinde hăţurile. 

Animalul se urni într-o direcţie pe care numai doica 
părea că o cunoaște. An închise ochii; în ritmul 
hopurilor, șoldul copilului se uni de al său, cele două 
epiderme unindu-se printr-o singură transpiraţie. O 
fracțiune de secundă, ea crezu că ar putea fi vorba de 


un gest intenţionat și, printre gene, aruncă o scurtă 
privire spre sexul juvenil din furca picioarelor, dar nicio 
erecție nu-i modifica arcul. Iritanta și eterna muzică i se 
infiltra în urechi: 

— Carbon, simbol C, număr atomic 6, masă atomică 
12,01. Plumb... 

An strânse din dinţi. 

Ajunseră în sat după patru ore de traversare. A fost o 
intervenţie de rutină, o consultaţie fără surprize. Când 
totul luă sfârșit, An se îndreptă spre cămilă, cărând 
bagajele, lăsând-o pe Sarah să discute prețul pentru 
serviciile aduse. Era cald, teribil de cald. In momentul 
când se căznea să se urce în nacelă, pe tânără o 
cuprinse ameteala și fu cât pe ce să-și piardă echilibrul. 
Mâna copilului, înșfăcând-o de umăr o împiedică să se 
rostogolească în mijlocul nisipului acid, cu coșul cu 
flacoane cu tot. 

— Îţi mulţumesc! murmură ea, cu pomeţii albiţi de frică. 
— Zinc, simbol Zn, număr atomic..., rosti puștiul, cu 
privirea golită de orice conţinut. 

Tânăra femeie se întinse pe fundul împletit, total 
descurajată. 

Nu porniră pe drumul de întoarcere decât spre sfârșitul 
zilei, când soarele devenise stacojiu. 

— Ţine hăţurile, suspină Sarah strecurându-i în palmă o 
busolă fosforescentă, tot către sud. Eu mă întind puţin. 
Trei minute mai târziu, doica dormea sforăind ușor. An 
rămase singură, cu mâinile încleștate pe curelele de 
piele. 

— Tu nu vrei să te odihnești? lansă ea o întrebare în 
direcția băiatului. În curând se va întuneca prea tare ca 
să mai poţi citi... 

— Nu contează, rosti el cu o ciudată voce, am pagini în 
alfabetul Braille pentru noapte... 

An se întrebă cum ar fi reacţionat puștiul dacă i-ar fi 
smuls brusc cartea din mână și i-ar fi aruncat-o departe, 
în nisipul devorant. Negreșit și-ar fi continuat munca de 


bruiaj cu ajutorul altui calcul mental prodigios... 
Ajunseră în tabără abia în zori. 

An descoperi „secretul” tribului mult mai târziu. În 
repetate rânduri, atenţia îi fusese atrasă de niște stranii 
manevre, un soi de ritual oarecum misterios, așa cum le 
făuresc deseori mitologiile clanurilor. La fiecare răsărit 
de soare, Sarah ieșea din cort, se instala în centrul 
satului și umplea un recipient enorm cu suc fermentat. 
Această băutură spumoasă, cu iz acru, ţinea loc de bere, 
iar nomazii o consumau din plin. Imediat după ce se 
deșteptau, toţi locuitorii defilau prin fața doicii, cu o 
găletușă în mână, bărbaţi, femei, copii, fără excepţie. 
Fiecăruia dintre ei Sarah îi oferea câte un polonic masiv 
din acea mixtură și ceremonia era reluată în dimineaţa 
următoare. Invariabil. 

Tânăra femeie avu nevoie de câtva timp pentru a 
observa că guvernanta adăuga la preparatul respectiv 
câteva picături dintr-un flacon negru, pe care îl punea 
cu grijă la loc, de parcă ar fi fost vorba de un elixir vital. 
Într-o noapte, An avu ocazia să atingă preţioasa sticlă. 
Aceasta răspândea un miros pe care ar fi fost capabilă 
să-l recunoască dintre altele o sută: cel de sânge de 
animal-munte! Chinuită de curiozitate, ea se hotări s-o 
chestioneze pe Sarah chiar în dimineaţa următoare. La 
auzul întrebării, mâinile femeii obeze se crispaseră pe 
flacon, iar pe chipul ei se întipări aceeași mimică ca 
atunci când inima ei rata o bătaie. 

— Amestecul acesta, gâfâi doica, reprezintă un an de 
conștiință pentru întregul trib. Legumele și fructele care 
cresc pe piele sunt impregnate cu secrețiile glandelor 
somnului ce o brăzdează în toate direcţiile. Acele 
mucoase ce le fac pe pahiderme să doarmă vreme de o 
mie de ani. Astfel, în tije, în pulpă, în frunze, pulsează o 
sevă încărcată cu narcotic. Dacă nu avem grijă, am 
putea adormi cu toţii, fără să ne mai trezim niciodată. 
Sângele fiarei, conţinând germenii violenţei, ai 
ferocităţii, combate această stare de lucruri. Numai și 


numai în interiorul organismului uman cele două efecte 
se anulează. Dacă, dintr-un motiv sau altul, acest urcior 
s-ar sparge, ne-ai vedea pe toţi cufundându-ne în somn, 
aidoma colinelor vii... 

Doica avu o ezitare imperceptibilă, apoi adăugă: 

— Nu oprim tratamentul decât cu o singură ocazie: 
hibernarea. E un soi de rit, de omagiu... Cum aș putea 
să-ţi explic? 

Sarah ridică din umeri și îi întoarse spatele. An nu reuși 
să afle mai multe lucruri. 


11 


Curând, tânăra femeie își dădu seama că, exceptând-o 
pe Sarah, membrii tribului se ţineau la distanţă de ea, 
fără a-i da totuși posibilitatea de a descifra dacă era 
vorba de o neîncredere alimentată de calitatea sa de 
străină sau de o reţinere prudentă, manifestată în 
general în fața unor persoane aparținând unei caste 
superioare. 

Nu era exclus ca amândouă motivațiile să se suprapună 
până la un punct, într-o manieră mai mult sau mai puţin 
confuză. Se aprecia probabil faptul că era capabilă să se 
hrănească, fără să-și ceară partea din rezervele satului, 
cu alte cuvinte că „nu fura pâinea cămilarilor”; pe de 
altă parte însă, această aberaţie nutritivă trezea, fără 
nicio îndoială, un sentiment de dorinţă amestecată cu 
dezgust. Reacția negativă era imediat temperată 
datorită legăturilor pe care ea părea să le întreţină cu 
Sarah, doica-vraci, paznică a copilului sacru, precum și 
a relaţiilor sexuale imaginare cu Gahl, șeful nomazilor. 
Acesta din urmă se mulțumea să o salute, fără exces de 
curtoazie. Uneori, schimbau câteva cuvinte referitoare 
la Sarah, a cărei sănătate se înrăutăţea din zi în zi, sau 
la copil și la atitudinea lui faţă de tânăra femeie. Totuși, 
într-o seară, când întunericul începea să estompeze 
marginile covorului, Gahl se arătă mai amabil ca de 
obicei: 

— Nu ne-ai vizitat niciodată minele, remarcă el, 
punându-și palma presărată cu bătături pe umărul lui 
An. Vino să-ţi arăt... 


Trăgând o torţă electrică, prevăzută cu dinam, din 
centura sa de piele, șeful o conduse până la 
extremitatea sudică a pieii, acolo unde se deschidea un 
soi de pâlnie stâncoasă care te făcea să te gândești la 
valvele sidefii ale unor scoici. Mascând cu degetele raza 
luminoasă, el mătură prima cavernă cu o rotaţie de 
pumn. Oricât de rapidă fusese mișcarea, An avusese 
timp să surprindă imaginea a sute de iepuri fumegători, 
sfere de blană șterse la culoare, zgribulite, lipite una de 
alta, cu urechile ridicate și fremătătoare. Animalele 
umpleau grota de calcar aidoma unui flux colcăitor. 
Când tânăra dădu să pună o întrebare, Gahl îi puse un 
deget pe buze. 

— Nu vorbi, îl auzi ea șoptindu-i la ureche, s-ar putea 
speria și ar începe cu toţii să fumege! Ne-am asfixia. 

O prinse de braţ și o conduse până în pragul altei 
caverne, ocupată de astă-dată de o colonie întreagă de 
păsări-artificii. 

— Cea de-a treia conţine cămile-carapace, șuieră 
bărbatul împingând-o spre ieșirea strâmtă, presupun că 
n-ai chef s-o vezi... 

An era extrem de tulburată. 

— Vrei să spui că animalele astea trăiesc în permanenţă 
astfel, în interiorul acestor traiste stâncoase, până în 
ziua când sunt scoase de acolo pentru a fi vândute, la fel 
ca iepurii și ca păsările, sau pentru a fi dresate, în 
vederea curselor? 

Gahl dădu afirmativ din cap. 

— Exact. Sunt niște rase troglodite. Dacă nu venim după 
ele, nu ies niciodată afară. Rămân în străfundurile găurii 
respective și se reproduc în permanenţă, până ajung să 
se strivească de pereţii grotei sau să se mănânce între 
ele, pentru a-și diminua numărul. Să iasă? Unde s-ar 
putea duce? Numai cămilele ar fi în stare de asta și 
păsările (cu condiţia să nu se oprească niciodată din 
zbor sau să nu fie prinse în vârtejurile vânturilor de 
nisip). Dar nu, ele nu ies nicicând. Nici cămilele, nici 


păsările. Rămân în adâncul pământului, cu nisipul 
devorant deasupra capetelor lor, până ce noi venim să le 
luăm. Una câte una... 

— E o treabă grea? 

— Nu, dacă folosim sedative ca momeală. Nu sunt 
conștiente de nimic. Păsările se utilizează la ceremonii, 
în cantităţi mari. lepurii își dau blănurile armatei - haine 
de camuflaj și perdele de fum individuale. De asemenea, 
putem să ne folosim de oricare dintre aceste vietăţi ca 
de un semnal specific pentru o situaţie critică, atunci 
când ne aflăm în plin deșert. Una peste alta, nu ne 
putem plânge de un asemenea comerţ. 

leșiră la aer și vântul nopţii risipi miasmele ce urcau din 
adâncuri. An se simţi mai bine. În jurul lor, tabăra era 
pustie, acoperită de smoala tenebrelor; nimeni nu se 
mai aventura în exterior până dimineaţa, iar 
deschizăturile corturilor fuseseră strânse în șireturi, ca 
nu cumva copiii să fie tentaţi de vreo escapadă 
nocturnă. În lumina torţei, aglomerarea aceea de 
adăposturi tăcute căpăta aspectul unei cetăţi-fantomă. 
Cei doi mergeau fără să scoată o vorbă. Sub picioarele 
lor, perii deși formau un fel de covor de lână ce le 
înăbușea zgomotul pașilor. 

— Vino, porunci bărbatul. 

An oftă. Ştia că așa se va întâmpla de când el îi 
propusese să viziteze mina; nici măcar nu schiță un gest 
de surpriză când o trânti pe piele, trăgând-o de păr, 
desfăcându-i pulpele. Femeia îl primi înlăuntrul ei fără 
să protesteze. Oricum, nu simţea nimic, ceea era un 
lucru normal. Ea nu putea să atingă orgasmul sau să fie 
fecundată decât atunci când se cupla cu un bărbat din 
propria-i rasă. 

Mișcările lui Gahl, umplându-i pântecul, se dovedeau tot 
atât de puţin erotice precum consultaţia unui ginecolog. 
Pe când el gâfâia de zor, An își răsturnă capul pe spate 
și deschise ochii, încercând să descopere vreo stea în 
cerneala cerului. Dar nu zări nimic. Astfel ei făcură 


dragoste mai bine de o jumătate de oră, chiar în piaţa 
satului. Când Gahl se retrase din ea, An se întrebă dacă 
și acest moment al existenţei lor va fi menţionat de 
cronicile deșertului. Se despărțiră fără să-și adreseze 
niciun cuvânt. 

În dimineața următoare, când ieși din cort, îi reţinu 
atenţia o inscripţie de pe sol: 


An, STRĂINA, cea care se-ndoapă cu păr, este o 
târâtură. Ea se culcă cu oricine... 


În mod vizibil, invectiva fusese tatuată în grabă. 
Probabil în întuneric, dacă ţinea cont de faptul că fraza 
șerpuia în zigzag, iar literele erau pocite. Apropiindu-se 
cât mai mult, ea remarcă un anumit număr de greșeli de 
ortografie și o nesiguranţă a scrisului, ceea ce o făcu să 
creadă că autorul era un copil. Tânăra înălță din umeri 
și se îndreptă spre cămilă, înfruntând cu indiferenţă 
ocheadele zeflemitoare pe care i le aruncau nomazii. 
Sarah veni după ea la scurtă vreme, însoţită de puștiul 
ce mergea cu nasul vârât în cartea deschisă, aidoma 
unui preot cramponat de breviarul său. Doar în 
momentul când îi întinse mâna, pentru a-l ajuta să se 
caţere în nacelă, tânăra observă petele de pe degetele 
lui. Pete de cerneală de tatuaj... 

Deseori, seara, An se întâlnea cu Gahl în piaţa satului. 
El o aștepta acolo, gol-pușcă, mascând strălucirea torţei 
electrice cu o bucată de pânză. O încăleca fără să spună 
o vorbă, iar ea îl lăsa să-și facă mendrele, suportându-i 
mișcările violente, ca și cum ar fi fost vorba de o 
explorare medicală. Bărbatul o poseda fără nicio 
precauţie, inundând-o cu sperma lui, de parcă ar fi 
sperat în mod făţarnic să-i facă pântecul să rodească. 
Aparenta ei sterilitate îl agasa. Printre beduinii din 
tabără, el avusese întotdeauna reputaţia unui mascul 
autentic, a unui „fecundator” și fiecare aștepta ca o 
revanșă să vadă cum crește burta străinei. Bineînţeles, 


nimeni nu știa din ce motiv se abandona An acestui joc 
nesănătos. Pur și simplu, ea n-ar fi știut ce să răspundă. 
Poate că  descoperea ceva amuzant în această 
mistificare, poate că încerca o plăcere secretă văzând 
cum tremură „bărbăţia” unui șef, poate că... 

Într-o noapte, pe când el îngenunchea între picioarele 
sale desfăcute, tânăra femeie îi vorbi despre inscripţiile 
tatuate de către copil. De la o vreme, nu trecea o zi fără 
să nu descopere noi insulte, adăugate peste rândurile 
cronicii obișnuite. 

Gahl avu un rictus iritat. 

— E un puști prost-crescut, mârâi el, cu ochii la pândă. 
Dar Sarah îl divinizează. S-a dus să-l caute tocmai în 
celălalt colț al deșertului. Oare ţi-a spus că, într-o epocă 
îndepărtată, cei de-un neam cu el fuseseră decretaţi ca 
fiind animale dăunătoare și că oricine avea dreptul de a- 
i dobori, fără nicio somaţie prealabilă? De la ea am aflat 
asta. 

An se cutremură. 

— De ce, Dumnezeule mare? Doar are un aer total 
inofensiv... 

Faţa lui îmbrăcă o expresie de ignoranță. 

— Habar n-am. Mai mult ca sigur, e vreo poveste de 
religie... 

— Sunt convinsă că e aici și ne privește, spuse femeia în 
clipa când Gahl o pătrundea. 

Bărbatul schiță un gest evaziv. 

— O să-i atrag atenţia celui ce se ocupă cu tatuarea să 
nu-și mai lase sculele la întâmplare... 

Viaţa își reluă cursul obișnuit. Câteodată, tânăra femeie 
simţea cum se sfâșie coconul de toropeală ce o înfășură 
de la plecarea ei din abatoare, din zi în zi mai gros și, pe 
durata acelor scurte clipe de luciditate, conștiința 
acutizată a situaţiei în care se afla, o orbea. Nu avea 
decât infime speranţe de a se integra în micuța 
comunitate și de altminteri nici nu o dorea cu adevărat. 
Toate eforturile mele constau în faptul că mă culc cu 


șeful tribului, medita ea cu amărăciune. Mi-e frică de 
doică, mi-e frică de copil și singurul lucru care m-a 
ajutat să-mi găsesc un protector a fost pântecul... 

Să plece? Dar unde se putea duce? Orașul-vitraliu din 
amintirile copilăriei nu-i mai apărea decât ca un vis 
găunos. An se abrutiza în muncile zilnice, semănând, 
recoltând, cărând saci și coșuri pentru a nu se gândi la 
nimic. Într-o noapte, îl imploră pe Gahl să o lase să 
coboare în mină, să muncească alături de ceilalți. 

— Nici vorbă, mugi el, acolo femeile n-au ce căuta și, în 
plus, cu mâna ta beteagă n-ai fi bună de nimic... Ai face 
mai bine să naști un copil și așa tribul se depopulează... 
Ducem lipsă de fete tinere; sunt prea multe căsătorii 
consangvine, avem nevoie de o infuzie de sânge 
proaspăt! 

Pentru prima dată, după atâta vreme, An plânse pe 
întuneric, blestemându-se pentru slăbiciunea de care 
dădea dovadă. Din acel moment, se hotări să rărească 
întâlnirile cu Gahl, consacrându-se cu o ardoare de-a 
dreptul hipnotică treburilor ce o legau de Sarah și de 
copil. Ca și cum ar fi simţit apropierea termenului fatal, 
doica se  antrenase într-o activitate  debordantă, 
acoperind cu scrisul său fin o cantitate neverosimilă de 
rulouri de hârtie, amestecând produse și substanţe, 
testând ceea ce rezulta din combinaţie pe propria-i 
piele. 

— Rămân atâtea întrebări fără răspuns! îi obiectase 
tinerei femei atunci când aceasta o îndemnase să 
doarmă. 

Într-o seară, doica plecă de una singură în deșert, 
pentru una din interminabilele sale ședințe de 
prospecţiune, stârnind o observaţie laconică din partea 
copilului, ce provocă un fior de gheaţă pe spinarea 
tinerei: Într-o zi n-o să se mai întoarcă. 

Micuţul se înșela, cel puţin de data aceasta, căci femeia 
cea obeză se înapoie înainte de a se întuneca. Totuși, 
spre miezul nopţii, Sarah avu o sincopă ce provocă o 


panică teribilă printre membrii tribului. 

— Acum, când a mai rămas atât de puţin până la 
ceremonie! gemeau femeile. Ce ne facem dacă ea 
moare? 

N-a fost decât o alarmă falsă. O oră mai târziu, după ce 
înghiţise un decoct de ierburi, amestecat cu câţiva 
stropi de „sânge de fiară”, doica își recăpăta culorile, 
întinsă în fundul wigwam-ului. 

— Ce înseamnă ceremonia asta? întrebă An, strângând 
cu putere umărul copilului. 

Acesta se scutură, cuprins parcă de o durere cumplită, 
înainte de a rosti printre buzele încleștate: 

— Nimic... E doar hibernarea. 

Apoi, ca și cum ar fi încălcat o regulă, puștiul se afundă 
din nou cu nasul în tabelele sale. 


12 


Fiara se chinuise mult până își dăduse duhul. Acum, 
Natanesh, Marele Jupuitor, privea cum se îndepărtau 
muzicanţii în haine roșii, purtătorii de stindarde și 
autonomii năclăiţi de sânge. Linia orizontului înghițea 
soarele și groapa căscată apărea ca un mare pătrat 
pictat pe sol. Un patrulater plan, lipsit până și de cea 
mai infimă profunzime, aidoma unei căsuțe de pe tabla 
de șah rătăcite și aruncate tocmai acolo de vântul 
deșertului. Timp de o clipă, el se complăcu să legene 
această imagine în creierul său înceţoșat de oboseala 
provocată de interminabila staționare pe marginea 
excavaţiei. Un șah-capcană, în care anumite căsuțe ar fi 
niște hăuri ce înghit piese vii, negreșit ideea nu-i 
displăcea. Dând din pinteni, își trezi calul și se îndreptă 
spre fortăreață. Ca în fiecare zi, înainte de lăsarea 
întunericului, spiritul său se smulgea din amorţeala în 
care-l arunca îndeplinirea sarcinilor  protocolare, 
trimițându-i împunsături în gât. Când se urcă în 
ascensor, căută butonul celui de-al șaptelea subsol, în 
loc să se propulseze spre metereze, acolo unde se afla 
locuinţa sa. Nu era decât un șiretlic, printre atâtea 
altele, pentru a scăpa de cei ce-l așteptau, fiica lui, 
nepoții... Cabina se opri, cu un geamăt puternic de aer 
zvâcnind. La acest nivel, mergeai prin rădăcinile 
orașului, o sală enormă pe care ochiul nu era în stare s-o 
parcurgă în întregime, o câmpie subterană, o pivniţă 
gigantică putând adăposti o turmă de animale-munți. 
Exista acolo suficient spaţiu ca să construiești un nou 


oraș, numai că pământul fărâmițat, prăfos, nu putea să 
țină fundaţia nici unei clădiri, era un câmp necultivat pe 
care razele soarelui nu aveau să-l lumineze niciodată, o 
întindere neagră, născătoare de deznădejde, al cărei 
nume nu mai fusese pronunţat de vreme îndelungată. 
Un paznic se apropie, îl recunoscu pe Natanesh și schiță 
un salut regulamentar: 

— Cu respect, comandor! 

Nat îi răspunse distrat, parcurgând din ochi terenul, 
scurmând mental brazdele în care, ici-colo, răsăreau 
siluetele unor oameni goi, ghemuiţi, cu capetele înfipte 
în praf până la umeri. 

— Câţi au fost săptămâna asta? întrebă el. 

Paznicul dădu vag din mână: 

— Vreo zece, cred. 

Natanesh își îmboldi calul să înainteze. „Sindrom de 
îngropare”, termenul folosit de medici îi dansa în minte. 
Calul pășea încet, iar Marele Jupuitor avu impresia că 
trecea în revistă o armată de struţi umani. 

— Continuă să trăiască, explică santinela, aidoma unui 
ghid ce comentează în faţa turiștilor frumuseţea locului 
vizitat, ăsta e un fapt sigur. De altfel, dacă îi mângâi, se 
cabrează! 

Această declaraţie, plină de subînţelesuri, prevestea 
lucruri cam dubioase în privinţa relaţiilor dintre gardian 
și bolnavii pe care era însărcinat să-i păzească. 
Natanesh preferă să se prefacă indiferent, ca și cum n- 
ar fi înţeles nimic. Aceste corpuri goale, oferindu-se 
parcă, neputincioase, erau capabile să trezească 
redutabile fantasme în mintea celui ce patrula în 
preajma lor, pe durata unei zile întregi. 

Cimitire vii, se gândi el. În vreme ce autonomii si 
nomazii îşi abandonează morții în nisip, carnivorii, în 
schimb, îi plantează ca pe niște legume. Un cimitir fără 
morminte, fără dale de marmură; o armată ce sporește 
fără încetare, alcătuită din oameni în comă. 

Deja văzuse prea multe. 


Trase de hăţuri și se reîntoarse la ascensor. Sus, pe 
metereze, puștii îl întâmpinară cu ţipete stridente, 
insuportabile. 

— Bunicule, bunicule, urlau ei, ai omorât fiara, i-ai 
vândut pielea! Povestește-ne! 

Fetițele se ţineau de el, băieţii băteau darabana pe 
armura lui, fără pic de respect pentru funcţia pe care o 
ocupa. 

— Povestește-ne! Povestește-ne! 

Țipătul îi inunda urechile. Se gândi că, într-o bună zi, 
avea să înnebunească, că avea să-i înhaţe de gât, unul 
câte unul, pentru a-i azvârli peste creneluri, pândind 
șocul surd al trupurilor zdrobite pe nisip și foșnetul 
cărnurilor roase. Această idee reuși să-i umple sufletul 
de o bucurie nesănătoasă, dar reconfortantă. 

— Povestește-ne! Povestește-ne! 

Natanesh se prăbuși, pe o bancă de piatră, într-un 
teribil zăngănit de metal. 

— Fiara era mult mai mare decât celelalte, înţelegeţi, 
mult mai mare... 

Copiii se strânseseră în cerc în jurul lui, cu colții 
lucitori. La capătul unui sfert de ceas, bătrânul reuși, de 
bine, de rău, să-și încheie povestea și să scape din 
ghearele micuţilor. Această încercare îl epuizase; se 
simţea scăldat de sudoare sub armura încinsă. Traversă 
sala în diagonală, cu intenţia fermă de a se încuia în 
biroul său, uitând total de lume până a doua zi. În 
momentul când trăgea ușa în urma-i, zări umbra tăcută, 
încremenită în faţa mesei de bronz, acoperită cu hârtii și 
își dădu seama că stomacul începuse să-i producă 
secreţii acide, ca de fiecare dată când neliniștea i se 
apropia. 

— Ce este? 

Celălalt, un aspirant sau un stegar (din cauza penumbrei 
ce învăluia încăperea cu pereţii goi, Marele Jupuitor nu 
reușea să distingă însemnele gravate pe armură), prinse 
să reflecteze o serie de saluturi rituale, întârziind 


răspunsul nepermis de mult. Individul punea în acest 
balet al mâinii drepte - rând pe rând deschisă sau 
închisă - o afectare ce nu era lipsită de ironie. Când, în 
cele din urmă, tânărul își ridică fruntea, Nat putu să 
vadă strălucind doi canini umeziţi de salivă. Un element 
extremist. Simţi cum neliniștea urcă încă o treaptă 
înăuntrul lui și încercă să-și compună un chip de piatră, 
mascându-și oboseala în spatele unei priviri ce se dorea 
dură. 

— Ce este? repetă el, devenind, în aceeași secundă 
conștient, de faptul că n-ar fi trebuit să spună de două 
ori o întrebare, ci să se mulţumească să pocnească din 
degete, cu un gest iritat. Nu fusese niciodată un artist 
prea bun, de aceea se și abţinuse să se aventureze într-o 
carieră politică. 

— Cu respect, comandor! îngăimă interlocutorul său din 
vârful buzelor. Șeful, care a avut în sarcină curățirea 
șanțului, m-a trimis să te caut. A apărut o problemă și ar 
avea nevoie de sfatul tău... 

Nat își prinse casca și ridică mâna, în semn de plecare. 
Aspirantul o luă înainte pe scara strâmtă. Era o 
construcție lipsită de orice balustradă de securitate, 
cufundându-te de-a lungul zidului, cu care, de altfel, 
făcea corp comun pe întreaga sa parte stângă. Cei doi 
coborau în adâncurile fortăreței. Din zece în zece metri, 
un bec galben, închis în spatele unui grilaj, arunca pe 
trepte câte o fâșie subţire de lumină. Între aceste mici 
pete de culoare, cei doi înaintau printr-o beznă absolută. 
Un loc ideal pentru un atentat, se gândi Nat. Ar fi de 
ajuns o treaptă care se clatină, o sfoară întinsă, un 
pumn de bile sau chiar un strat de grăsime, așternut 
într-un loc anume, invizibil pentru mine, ca să mă ajute 
să mă rostogolesc în gol... 

Instinctiv, umărul său stâng căută contactul cu zidul. La 
dreapta se întindea abisul, știa asta. Această infracţiune 
la adresa securităţii sale, era deliberată, dorită, avea 
drept unică menire călirea tinerilor, pentru a-i face să se 


vindece atât de spaima de întuneric, cât și de ameţeală. 
Nu era decât una din miile de încercări, presărate ca 
niște capcane prin întreaga cetate, și care reprezentau 
gloria milițienilor. Când avea douăzeci de ani, Nat 
coborâse această scară într-un picior, din bravadă, ca o 
sfidare la adresa propriei persoane, sărind câte patru 
trepte deodată, cu ochii închiși. Astăzi, nu mai era în 
stare să înainteze decât printr-o lentă târâre pe 
verticală, iar scrâșnetul cuirasei pe zid îi trăda 
amețeala. Se simţi cuprins de rușine. 

În curând, puștanul ce mergea în faţa lui avea să-și 
regăsească tovarășii rânjind. 

„Bătrânii sunt mai fricoși decât cei ce înfulecă iarbă!”, 
avea să declare în faţa lor. „Cred că ar fi timpul să 
trecem la o curăţenie serioasă!” 

Acest gând îl plesni ca un bici și Nat reuși să-și domine 
spaima, grăbind pasul. 

— Să ne grăbim! rosti el pe un ton tăios. N-am chef să- 
mi pierd toată noaptea aici! 

În cele din urmă, atinseră solul și Nat savură contactul 
cu pământul solid de sub tălpi. La înapoiere, avea să se 
străduiască să scape de tânărul ofiţer și să urce cu 
ascensorul, asigurându-se totodată de faptul că nimeni 
nu-l va vedea. 

Șanțul se căsca în faţa lor, pătrat de noapte ce părea 
tăiat din însăși profunzimea cosmosului. Muncitorii, 
cărora li se poruncise în mod vizibil să-și înceteze lucrul, 
așteptau, așezați pe marginea gropii, bălăngănindu-și 
picioarele în hău. Șeful de echipă se apropie. Era un 
individ durduliu, cu torsul gol, având niște cuirase 
pentru coapse din cauciuc verde, care, pe lângă faptul 
că-l încurcau, îi confereau aspectul unei broaște. 

— Cu respect, comandor! șușoti el, luându-și un aer 
conspirator. Sunt extrem de fericit că te văd! Am oprit 
totul imediat... În mijlocul grămezii de oase există ceva 
straniu... Nu sunt prea sigur de ceea ce am văzut, mă- 
nțelegi? Doar o autorizaţie ar putea să dezvăluie... 


Continuându-și bâlbâielile, broscoiul îl trăsese pe Nat 
spre una din nacelele de răchită fixate la marginea 
excavaţiei, care serveau la transportul echipei ce 
asigura curăţenia. Nat simţi cum i se redeșteaptă 
ameţeala pe măsură ce coșul se cufunda în întunericul 
șanțului, în mijlocul unui scrâșnet insuportabil de 
odgoane și scripeţi. 

— Cu respect, comandor! repetă șeful șantierului, 
întinzându-i o mască parfumată, destinată combaterii 
îngrozitorul miros de putreziciune ce-i învăluia în 
prezent. 

Filtrul duhnea a lavandă sintetică, făcând să-i apară 
lacrimi în colţurile pleoapelor, dar oricum era mai bine 
decât nimic. Un șoc venind de sub picioarele lor le dădu 
de veste că atinseseră fundul capcanei. Muncitorul 
acţionă  fascicolul unei puternice lămpi cu arc, 
dezvăluind spectacolul de sfârșit de lume ce domnea în 
jur. Nat nu mai inspectase un șantier din tinereţe (era o 
sarcină încredinţată de obicei începătorilor) de aceea nu 
putu să-și reţină un fior de dezgust. De jur-împrejur, 
formidabile îmbucări de oase își pierduseră rigiditatea 
iniţială, coastele și vertebrele se înmuiau până ce 
căpătau consistenţa  aspicului,  grăsimii  lichefiate. 
Intreaga carcasă se descompunea, reîntorcându-se 
progresiv la stadiul de băltoacă uleioasă, ce trebuia 
scoasă găleată cu găleată, dacă nu se dorea izbucnirea 
vreunei epidemii de septicemie galopantă. Vârtejul de 
muște forma, pe toată această masă, o ceaţă de puncte 
negre în suspensie, o pâclă foșnitoare, aidoma unei 
tunici de zale. Cei doi bărbaţi făcură câţiva pași. Ici colo, 
Nat întrezări mai multe trupuri umane zdrobite în 
cădere; unele dintre ele începuseră deja să plutească, 
având braţele și picioarele în cruce, fiind duși de valul 
adipos al ţesuturilor dizolvate. 

— Aici e, comandor, șopti șeful de echipă, între oasele 
bazinului! Privește! 

Nat își încreţi pleoapele. Timp de o secundă, avu 


senzaţia clară că inima urma să i se oprească definitiv, 
apoi răul se risipi. Tinute prizoniere de braţele cuștii 
toracice zdrobite, la înălțimea a ceea ce fusese odinioară 
burta fiarei, se vedeau resturile unui buzunar flasc în 
care ieșeau în evidenţă formele unui obiect perfect 
identificabil, în pofida creșterii neterminate: UN 
FOETUS! Embrionul destul de avansat al unui animal- 
munte în gestație... 

— Fiara aștepta pui, se bâlbâi șeful de echipă, târându-și 
tălpile cuirasei pe podeaua nacelei, nu-i așa domnule 
comandor? Dar un asemenea lucru nu s-a pomenit 
niciodată! N-am dreptate? 

Cu un gest al mâinii, Nat îi impuse să facă liniște. Într- 
adevăr, nu se mai pomenise niciodată, de când exista 
memoria carnivoră. Pahidermele nu se reproduceau, era 
un fapt binecunoscut. Cum s-ar fi putut acupla două 
coline vii în timpul somnului? Nimeni nu știa de unde 
veneau, fuseseră acolo dintotdeauna, mute, nemișcate, 
cufundate într-un somn adânc, hrănindu-se din rezervele 
lor corporale ca orice hibernant, murind atunci când 
acestea deveneau insuficiente. Animalele-munţi nu 
aparțineau nici unui sistem zoologic, ele nu reprezentau 
altceva decât un mister monstruos. O turmă ilogică, 
diminuându-și încet-încet numărul membrilor, odată cu 
trecerea timpului, aidoma unui soare care se răcește din 
an în an, sortind pierzaniei definitive lumile ce le 
încălzea. Se știe că, odată cu dispariţia acestei rase, 
locuitorii de pe Almoha aveau să fie condamnaţi la 
sfârșit grabnic, măcelarii pentru că urmau să nu mai 
dispună de carne, iar nomazii din cauză că nu vor mai 
avea parte de pieile necesare creșterii oribilelor legume 
cu care se încăpățânau să se îndoape. Cât despre 
autonomi, era evident că niciuna dintre taberele 
muribunde n-avea să accepte să-i vadă supraviețuind, 
aveau să cadă iute la un acord, pentru a-i face să 
dispară, azvârlind planetele într-un holocaust pe cât de 
definitiv, pe atât de exemplar. În anumite medii, 


lucrurile acestea erau deja cunoscute. De câţiva ani, 
gânditorii mâzgăleau statistici neclare, fluturau studii 
prospective ce încercau să evalueze timpul inevitabil ce- 
i mai despărțea pe meșterii Măcelari de declin, de 
moarte. Se obișnuiseră cu ideea unui sfârșit apropiat și 
iată că astăzi, împotriva oricărei logici, aceste animale- 
munţi, presupuse a fi pe cale de dispariţie mai mult sau 
mai puţin accelerată, se dovedeau purtătoare de viaţă 
nouă. Nat își șterse sudoarea ce-i brobonea fruntea. 

— Trebuie să prelevăm foetusul, murmură el, trimite 
iute după Ghun, medicul! Să nu așteptăm până 
embrionul se va descompune în totalitate! 

Bătrânul simţea cum urcă în el un formidabil sentiment 
de triumf. Se retrase în fundul nacelei în tovărășia 
muncitorului, dădu ordine pe un ton tăios și curând păși 
spre cel mai apropiat ascensor. 

— Voi fi în biroul meu, încheie el pe când se urca în 
cabină, aştept să-mi expediezi rapid raportul experților. 
Se rezemă apoi de peretele metalic și apăsă butonul 
luminos. Trebuia să elaboreze un raport urgent, să 
avertizeze pe principalii lideri din senat, să decidă... 
Când intră din nou în mica încăpere, capul i se învârtea, 
așa încât se văzu nevoit să-și acorde un moment de 
odihnă pentru a permite inimii să-și regăsească ritmul 
normal. După aceea, luă câteva picături dintr-un drog 
neplăcut de amar, așternu pe hârtie prima ciornă a 
raportului, notă coordonatele tuturor responsabililor 
politici pe care trebuia să-i anunţe și sfârși prin a atipi, 
frânt de oboseală. Și avu un vis. Visă un viitor eliberat 
de orice angoasă, visă turme numeroase, statornice și ai 
căror noi membri satisfăceau pe deplin nevoile 
abatoarelor. O mână lăsată pe umărul său îl smulse 
brusc din acest paradis imaginar. Medicul stătea de 
cealaltă parte a biroului. Era un bărbat uscăţiv, cu păr 
alb, cu faţa ca o lamă de cuţit. Armura sa, încheiată 
neîndemânatic, părea să fâlfâie împrejurul trupului prea 
slab. 


— Ilartă-mă, dormeai, spuse el în loc de scuză, asemenea 
treburi nu mai sunt pentru cei de vârsta noastră... 

Nat se scutură, simțind că inima i-o luase din nou la 
galop. Tuși, ca să-și alunge răgușeala. 

— Care va să zică, gâfâi, fiarele se reproduc, nu-i așa? 
Ghun se prăbuși pe un jilț de fier; chipul său întunecat 
nu prevestea nimic bun. 

— Ei? îl îndemnă din nou Nat, încleștându-și pumnii. 

— E adevărat, începu bătrânul medic, foetusul! Se află 
acolo, n-avem cum să contestăm asta. Cât despre 
interpretarea pe care trebuie să o dăm evenimentului în 
sine, ţin să-ţi spun că nu doresc să joc rolul 
prevestitorilor de nenorociri, dar toate faptele nu-mi 
vestesc nimic bun. Tu, care muncești de atâţia ani la 
abatoare, știi foarte bine că atât carnea, cât și sângele 
animalelor-munţi poartă în materia lor germenii 
agresivităţii, ai mâniei și uneori ai nebuniei. Și totuși, 
asemenea fiare își petrec cea mai mare parte din viaţă 
dormind! Treaba asta nu ţi se pare bizară, paradoxală 
chiar? Mai degrabă ai fi tentat să crezi că, dispunând de 
un astfel de potenţial, pahidermele acestea pe care le 
vedem în permanenţă adâncite în somn ar trebui în mod 
normal să se comporte ca niște monștri, să se bată între 
ele. Să se devoreze una pe alta... Ei bine, nu se întâmplă 
așa, deoarece fiecare animal este „clădit” pe un dublu 
postulat contradictoriu. Există carnea, sursă de energie, 
de vitalitate, de ferocitate și mai există PIELEA. Da, 
pielea, care joacă rolul de anestezic. Invelișul este cel 
care o împinge pe fiară la somn; epiderma secretează 
starea de inconștienţă, împiedicând bestia să se 
dezlănţuie.  Imaginează-ţi un tigru a cărui blană, 
impregnată de narcotice, l-ar face la fel de inofensiv ca 
un pisoi și te vei apropia de adevăr. Pielea constituie o 
manta neutralizantă, sedativă. Un strat de grăsime 
brăzdată de o reţea întreagă de glande cu emanaţii 
soporifice. Totul se petrece de așa manieră, ca și cum 
natura, înspăimântată de faptul că a creat un monstru 


într-un moment de rătăcire, s-ar strădui să-l neutralizeze 
făcându-l prizonier al unui câmp de forţe ale somnului... 
lată motivul pentru care fiarele dorm și pentru care NU 
AU ALTĂ SOLUŢIE DECÂT SĂ DOARMĂ. Dacă astăzi 
una dintre ele se dovedește a fi gestantă, înseamnă că, 
undeva, există un mascul care S-A TREZIT și care 
hoinărește printre dune, un mascul care, în perioada de 
rut, a fecundat prima femelă adormită întâlnită în cale. 
Concluzia vrea să sublinieze mai ales următoarele: dacă 
există unul, pot exista zece, o sută. O sută de munţi care 
se plimbă după bunul lor plac, după o traiectorie 
fantezistă ce n-are cum să fie prevăzută... O turmă, 
poate o hoardă monstruoasă care, chiar mâine, va 
zdrobi orice oraș... 

Medicul se opri, cu răsuflarea tăiată. 

— Se vor trezi, asta vrei să spui, murmură Marele 
Jupuitor, invadat de un straniu sentiment, compus atât 
din extaz, cât și din spaimă. Se vor trezi, pentru a duce o 
viață normală și, mai ales, pentru a se înmulţi... 

— Şi pentru a ne pulveriza! scandă medicul. Gândește-te 
numai puţin! S-a zis cu așteptarea liniștită în același loc, 
cu aceeași neschimbată capcană grosolană... De data 
aceasta, fiarele vor fi lucide! 

— Cu ce se vor hrăni? 

— Habar n-am. Poate că sunt carnivore și-și devorează 
semenii, poate că trăiesc din propriile rezerve... În acest 
din urmă caz, odată devenite active, ele riscă să moară 
în scurtă vreme. Nu cunosc absolut nimic despre rasa 
lor. La fel de bine ne putem imagina că mănâncă, de ce 
nu, cămile... Sau oameni. Oricare ar fi adevărul, de 
îndată ce se vor trezi, foamea lor va fi teribilă, așa cum 
se întâmplă în cazul tuturor hibernanţilor și ele nu vor 
manifesta decât o singură nerăbdare: să se sature... 

Nat se străduia din răsputeri să-și pună cât mai rapid 
ordine în gândire; își dădea perfect seama că trebuia să- 
și joace rolul de șef, cel puţin în aparenţă. 

— Mai întâi, comentă el, e necesar să cunoaștem cauza 


acestei treziri, pentru a evita generalizarea sa, dacă este 
posibil. Mă întreb însă dacă nu putem spera să 
capturăm un subiect în stare de trezire, în scopul de a-i 
preleva sămânţa și, după distrugerea specimenului, să 
folosim produsul la însămânţări artificiale, ca să salvăm 
șeptelul. 

Medicul își ridică mâinile a neputinţă. 

— N-am nici cea mai mică idee. Ce-ai vrea să-ţi 
răspund? Este vorba de un caz în totalitate nou; testele 
efectuate asupra masculilor adormiţi arătau absenţa 
completă a  secreţiilor fecundante. Nişte animale 
adormite sterile și neputincioase, acestea erau 
caracteristicile lor. Niciodată n-am avut posibilitatea de 
a analiza sămânţa la care te referi. E posibil ca ea să fie 
refractară la orice tentativă de conservare și să-și piardă 
întreaga putere la o jumătate de oră după ejaculare. 
Totul e posibil. Putem să ne imaginăm orice. Chiar 
orice... 

— E un fapt foarte îngrijorător. Presupun că nu mai 
avem posibilitatea de a determina dacă foetusul ar fi 
produs un specimen hibernant sau în stare de trezire... 
Nu, bineînţeles. Singurul lucru ce rămâne de făcut este 
să găsim fiara fără somn, asta poate să ne ia săptămâni, 
luni chiar, de patrulări la întâmplare și în tot acest timp 
zeci de femele vor fi fecundate. 

— Exact. lar dacă, așa cum ziceam, fiarele, odată ieșite 
din coma prelungită, nu se alimentează, trăind din 
grăsimea lor, vor pieri cu toate rapid, în orice punct al 
deșertului, acolo unde ar fi imposibil să le tranșăm. Vor 
muri cu zecile, vor putrezi într-o singură zi, diminuând 
catastrofal șansele noastre de supravieţuire. 

— Ar fi apocalipsul... 

— Încerc doar să trec în revistă toate ipotezele. De 
îndată ce se pune în mișcare, o asemenea masă trebuie 
să-și ardă caloriile cu o viteză halucinantă. Ea e silită să 
lupte împotriva propriei greutăţi, împotriva nisipului ce-i 
face dificil fiecare pas, împotriva căldurii care, în acele 


momente, o scaldă în valuri de transpiraţie. Presupun că 
se deshidratează pe durata câtorva zile... 

— Mi-ar trebui o evaluare, îl întrerupse Nat. Fă niște 
calcule aproximative... 

— N-ar fi nimic altceva decât niște povești de adormit 
copii. Noi nu cunoaștem nimic despre felul cum 
funcționează acești monștri. Adormiţi, ei trăiau o mie de 
ani, treziţi pot muri în patruzeci și opt de ore. N-ar fi 
exclus ca acest caz care ne preocupă să fie unul izolat. 
Un somnambul ocazional, dacă dorești, dar tot la fel 
trebuie să luăm în considerare și eventualitatea unei 
epidemii de insomnie. 

Nat se ridică în picioare, făcând să scrâșnească armura 
din toate încheieturile și începu să măsoare, în sus și în 
jos, podeaua mozaicată. 

— Situaţia este încurcată, fără drept de apel, continua 
să turuie Ghun în spatele lui. Unii vor zice că a venit 
sfârșitul lumii, că trezirea fiarelor va fi generală, că 
turmele se vor subţia. Că oamenii se vor călca în 
picioare, nu vor supravieţui decât atâta timp cât va dura 
carnea din congelatoare și că după aceea... 

— Nomazii nu vor întârzia să ne împărtășească soarta, 
obiectă Marele Jupuitor, de vreme ce nici blestematele 
lor de piei nu-s inepuizabile... 

— Nomazii nu vor supraviețui după noi, dar autonomii 
da! Ei sunt singurii care pot profita de această 
catastrofă. Cu orice preţ trebuie să evităm răspândirea 
unor asemenea zvonuri. Pentru că acești nemernici 
mâncători de păr și-ar imagina imediat că a revenit 
perioada lor de glorie! Atunci n-am mai putea să-i ţinem 
în frâu. De altfel, știi la fel de bine ca și mine că ei n-au 
încetat niciodată să comploteze... 

— Totul va rămâne confidenţial, în măsura posibilului. O 
să-i întemnițez pe muncitorii de pe șantier. Totodată, 
trebuie să alcătuim o patrulă formată din bărbaţi ce 
reprezintă siguranță. Spioni destoinici care să ne 
informeze rapid. Cât mai rapid. 


— Carnivorii vor dori numaidecât să se debaraseze de 
autonomi, rosti gânditor medicul, ocazia este prea 
frumoasă pentru ei. Toate vechile doctrine rasiste vor 
înflori din nou, iar populaţia le va îmbrăţișa fără rezerve. 
E o supapă ce explodează întotdeauna atunci când 
situaţia nu mai poate fi ţinută sub control. 

Natanesh ridică din umeri. 

— Dacă vor avea nevoie de sânge, o să-i lăsăm în mâinile 
lor pe bătrâni și pe infirmi, asta-i tot, căci nu ne putem 
permite să ne atingem de potenţialul nostru de muncă 
atâta vreme cât mai există o șansă de a-l folosi. Cu 
începere din seara asta, trebuie să procedăm la o 
estimare a tuturor rezervelor noastre, pentru a ști câţi 
ani am reuși să supraviețuim după dispariţia animalelor- 
munţi. Presupun că nimeni nu cunoaște cu adevărat 
ceea ce conţin camerele frigorifice, nu-i așa? Cât timp ar 
fi necesar pentru un inventar discret? Două luni, trei? 

— Mai degrabă patru. Din clipa asta ar trebui redus 
consumul destinat  banchetelor, luate măsuri de 
reducere a cheltuielilor. Extremiștii nu vor accepta ușor 
restricțiile ce le vor afecta nivelul de trai. 

Natanesh emise un mârâit surd. 

— Dacă animalele vor muri cu zecile, nu se va pune 
problema de a ne înmulţi, ci de a supravieţui... 

— Nimeni nu ne va crede. De generaţii întregi, noi trăim 
într-o inconștienţă totală. S-a îngrijit vreodată cineva să 
determine cu exactitate cât timp va dura acest paradis? 
Cu toţii știam că fiarele nu se reproduc și totuși nici 
măcar o clipă n-a fost luată în consideraţie ideea unui 
recensământ, chiar și empiric. Bineînţeles, sarcina ar fi 
fost titanică: să se cadrileze planeta, să se brăzdeze 
nisipurile... Ani de muncă asiduă, pentru a ajunge în 
final la o numărătoare vagă și grosolană. Nimeni n-a 
avut curajul de a se lansa într-o asemenea acţiune. Ne- 
am complăcut să ne imaginăm că turmele de hibernanțţi 
aveau să rămână bogate, evocam faimoasele „lanţuri 
muntoase din sud”, acele hoarde adormite flanc lângă 


flanc, barând orizontul, despre care vorbesc deseori 
nomazii. Se spunea „zidul din sud”, fără să-l fi văzut 
niciodată... Astăzi, cine poate pretinde că nu este vorba 
decât de o simplă legendă? Ca să ne asigurăm de 
existenţa lor, ar fi trebuit să ne părăsim orașele, să 
trecem dincolo de meterezele ce ne oferă o protecţie 
înfrigurată și să ne aventurăm în deșertul bun doar 
pentru nomazi. 

Natanesh ridică o mână, întrerupând brusc tirada 
interlocutorului său. 

— Știu asta. Într-un fel, ai dreptate, dar numai în parte. 
Cunoști foarte bine, ca și mine, că orice călătorie lungă 
rămâne o himeră pentru carnivori, din cauza faptului că 
ei nu pot să ia și să PĂSTREZE PROASPETE proviziile 
de carne mai mult de câteva zile. Răcitoarele portative 
cu panouri solare sunt total incomode. Vânturile 
doboară ecranele, nisipul roade firele și acumulatorii... 
De numeroase generaţii, noi suntem prizonierii cetăților 
noastre; legăturile dintre fortărețe sunt aproape 
inexistente și nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne 
lăsăm în mâinile nomazilor, care, bineînţeles, profită de 
ocazie, răzbunându-se pentru umilinţele îndurate. Poșta 
nu sosește niciodată sau întârzie cu anii. Fiecare oraș a 
devenit treptat „un teritoriu autonom”, federaţia nu mai 
este decât o simplă amăgire. Fiecare abator trăiește 
închis în sine, rupt de lume, ignorând tot ce se poate 
întâmpla ÎN ALTĂ PARTE. Tineretul nostru privește 
călătoria ca pe o practică obscenă, un act barbar, o 
rămășiță din timpurile preistorice, un semn evident de 
decadenţă... Societăţile stabile nu se deplasează deloc. 
Nu umbli brambura când te simţi bine la tine acasă... 
Cunoști ca și mine sloganurile: „In afara orașelor nu 
există scăpare...” 

Marele Jupuitor se opri, conștient de faptul că se lăsase 
antrenat în dezvoltarea unei teorii conținând unele 
aspecte ce puteau fi greșit înţelese, dacă nu chiar 
considerate subversive. 


— Desemnarea unei patrule ne va crea mari probleme, 
încheie el, toţi tinerii aleși vor vedea în această 
expediţie o misiune sinucigașă și puţini dintre ei se vor 
înapoia, e adevărat. Chiar de pe acum pot să prezic, fără 
riscul de a mă înșela, că primul sfert din efective va 
muri de agorafobie, al doilea de foame și sete, din cauza 
proastei conservări a proviziilor. Cât despre ceilalţi, 
care vor supravieţui graţie  biscuiţilor uscați și 
legumelor, ei se vor zbate în ghearele unei veritabile 
crize morale, fiind convinși că și-au trădat credinţa și 
poate că nici nu vor îndrăzni să se mai arate în faţa 
ochilor noștri, devenind din acel moment vagabonzi 
lipsiţi de orice avere, servitorii pe care beduinii îi vor 
folosi, promițându-le doar câteva parale. 

— Acum caricaturizezi totul, izbucni medicul. 

Nat se încruntă, adoptând o expresie încăpăţânată. 

— Nu, nu cred asta sau, în tot cazul, eroarea este foarte 
mică! 

Intre cei doi bătrâni se lăsă o tăcere grea, încărcată de 
jenă. Medicul tuși. Nu mai aveau ce să-și spună. Se 
despărțiră după ce-și împărţiră un anumit număr de 
sarcini. Nat se simţea bine. Nu-i era frică, cel puţin nu 
mai mult decât de obicei. Ideea de a desemna membrii 
patrulei îl umplea chiar de o plăcută excitație și deja se 
imagina trecând în revistă șirurile de cadeți, pândind cu 
coada ochiului neliniștea întipărită pe chipurile tinere de 
îndată ce avea să anunţe: 

— Domnilor, este vorba de o misiune în exterior, o 
misiune de durată... 

Avea să se simtă exultând în faţa spectacolului epuizării 
limbuţiei lor, al topirii instantanee a aroganţei lor 
necioplite. Exterior! Avea să insiste, multiplicând 
cuvintele generatoare de spaimă: Afară... Extra-ziduri, 
călătorie... Traversare!, studiindu-le figurile devenite 
brusc cenușii, scăldate de sudoare... Acești soldaţi de 
coridoare, acești războinici de uliţă, specialiști în linșaj 
și teroare citadină, patrulând pe străzi și dispuși în 


permanenţă să ciomăgească vreun cămilar, să radă 
vreun autonom singuratic... Vreme de câteva minute, 
avea să-i domine din nou, în ciuda vârstei sale, în pofida 
inimii bolnave; pentru câteva clipe avea să le vâre din 
nou frica în oase. Avea să fie cel ale cărui ordine urmau 
să-i conducă spre moarte. 

Stiu că voi reprezentați elita nației, avea să clameze el, 
amuzându-se să-i atragă în capcană folosindu-se de 
propriul lor sistem. „Cei mai buni, escadronul negru”, 
termeni cu care lor le plăcea să se împodobească și care 
astăzi, în numele unei etici de bravură, îi ţintuia cu 
spatele la zid, punându-i în imposibilitatea de a refuza 
sau de a se răzvrăti. 

Patruzeci dintre voi, avea să trâmbiţeze, trasi la sorti! 
Plecarea în două zile! 

Bătrânul se ridică; din cauză că rămăsese prea mult 
timp așezat i se declanșaseră din nou durerile lombare 
ce-i blocau vertebrele. Cu chiu, cu vai, se târî până pe 
terasă. Încremeni, lăsându-și obrazul în bătaia vântului 
nopţii.  Ingustându-și ochii, încercă să  sondeze 
întunericul ce domnea dincolo de ziduri, străduindu-se 
să distingă enorma cocoașă păroasă a celui mai apropiat 
animal-munte. 

Și dacă mâine se trezește, gândi el, dacă începe să 
meargă la întâmplare, cu fruntea la nivelul solului, 
spărgând meterezele ca pe o coajă de ou, spulberând 
cetatea fără ca măcar să fie conștient de treaba asta? 
Această eventualitate nu reușea să-l înspăimânte. Poate 
chiar o dorea, în străfundurile sufletului. Se prăbuși pe 
un jilt de piatră și adormi imediat, insensibil la chingile 
cuirasei ce-i tăiau carnea. Şi visă. Visă că un lanţ de 
coline bara dintr-odată orizontul, apropiindu-se, din oră 
în oră, de abatoare. O linie de creste înaintând într-un 
lent balans cadenţat... Și nu era câtuși de putin un 
coșmar... 

Două zile mai târziu, un observator atent care ar fi stat 
pe metereze la răsăritul soarelui ar fi putut remarca 


plecarea simultană a mai multor caravane care, după ce 
ieșiseră din cetate, se despărţiseră în tăcere, fiecare 
îndreptându-se către unul din cele patru puncte 
cardinale. Deși purtau tradiționalul djellaba, beduinii nu 
aparțineau câtuși de puţin raselor nomade, dacă se ţinea 
cont de colții ce le ţâșneau de sub buza inferioară. 
Niciunul dintre ei nu avea mai mult de treizeci de ani; 
chiar înainte de a-și vedea fiecare de drum, își uniseră 
mâinile pentru jurământul de carne și sânge. Începea 
căutarea. 

După o săptămână, șapte porumbei, purtând același 
mesaj, au fost lansați dintr-un punct oarecare din deșert 
în direcția cetăţii. Trei se rătăciră, doi au fost trântiţi în 
nisip de o rafală neașteptată de vânt, al șaselea a fost 
devorat de o pisică pe când se așeza pe un acoperiș, iar 
cel din urmă se prăbuși pe terasa lui Natanesh și muri 
imediat de epuizare. După ce luă cunoștință de raport, 
Marele Jupuitor organiză o caravană compusă în 
majoritate din extremiști carnivori deghizați în beduini, 
având partea de jos a feţei acoperită cu un voal mat. 
Prima etapă îi conduse dincolo de dune, în direcţia unei 
tabere mizere, ridicată pe minusculul fragment de blană 
hrănitoare. În acel loc, coloana lui Natanesh se întâlni 
cu grupul de cercetași ce plecaseră cu o săptămână mai 
devreme. 

— E o pistă interesantă, domnule comandor, începu 
imediat un subofițer ce avea un canin rupt pe jumătate. 
Iar întâmplarea ne-a fost favorabilă. La târgul din nord, 
unde ne-am schimbat cămilele, am cutreierat toate 
tavernele și nu am făcut economie nici la aur, nici la 
băutură. Nimeni nu știa nimic în legătură cu oarece 
fiare care s-ar fi trezit. De altfel, ori de câte ori am 
menţionat o asemenea eventualitate, ni s-a râs în nas și 
am fost trataţi drept betivi. Toată lumea susţine că, 
accidental, colinele vii nu pot să iasă din somn. Totuși, 
la un moment dat, o reflecţie m-a făcut să ciulesc 
urechea, un bătrân îngrijitor de cămile, în momentul în 


care îl părăseam, mi-a declarat textual: „Teoria ta nu 
ţine, băiete și totuși, presupunând ca ar fi adevărată, 
numai un Shankra ar fi capabil să facă așa ceva...” 
Natanesh se cutremură; cuvântul străpungea cu viteza 
unei săgeți straturile memoriei sale. Trebuia să se 
întoarcă îndărăt, cu foarte mult timp în urmă, la epoca 
istorisirilor pe care i le povestea doica în fiecare seară, 
înainte de a adormi. 

— Un Shankra..., murmură el, ești sigur? Asta e un 
personaj din poveștile pentru copii, o legendă... 

— Un Shankra, comandor. Cum nu știam despre ce este 
vorba, i-am cerut bătrânului să-mi explice. Individul 
afirma că totul se leagă de un trib foarte vechi, cu puteri 
extraordinare. Numele lor înseamnă: „singurii locuitori 
ai planetei”, sau „adevăratul popor”, se pare că ar fi mai 
multe traduceri, care nu s-au pus de acord... Bineînţeles 
că l-am întrebat unde se află acest clan, dar moșul a 
izbucnit în râs, că muriseră cu toţii și fuseseră digeraţi 
de amar de vreme. Vi se pare o pistă serioasă? 

— Alta n-avem, spuse Nat, continuă... 

În aceeași seară, demnitarul se întorsese în oraș. 
Povestea cu Shankra îl sâcâia. De cum păși în spatele 
zidurilor, se duse glonţ la arhivele secrete ale fortăreței, 
o sală imensă unde putrezeau mii de dosare cu coperţile 
pătate de mucegai. Arhivarul mărturisi, încurcat, că 
sistemul de clasare, dintre cele mai fanteziste, nu 
permitea decât foarte rar să fie izolat un subiect precis. 
De altminteri, de mai bine de treizeci de ani nu se mai 
consemna istoria cetăților, iar evenimentele - oricât de 
excepţionale ar fi fost - sfârșeau inevitabil prin a se 
șterge din memorie fără ca nicio scriere să le asigure 
perenitatea. 

— Totul zboară, totul se șterge! bombănea el cu un 
zâmbet subţire. Cine să se mai intereseze de lucrurile 
astea? 

Natanesh știa că individul avea dreptate; de multă 
vreme, viaţa se împotmolise într-un prezent perpetuu. 


Nu se mai scriau ziare, nu se mai colportau știri, nu se 
mai privea dincolo de ziduri, iar lumea se sfârșea la 
porţile orașului. 

— Ceea ce caut eu a fost notat negreșit în urmă cu vreo 
sută de ani, rosti Nat înaintând printre rafturi. Sunt 
sigur că vom găsi... 

Vreme de șase zile, cei doi răvășiră etajerele; fantome 
albite de salpetru, pergamentele se prefăceau în praf 
sub degetele lor, monografiile se  fărâmiţau, 
reîntorcându-se la starea de cenușă... 

— Shankra, Shankra, Shankra..., bolborosea 
funcţionarul numele ca pe un soi de incantaţie, în vreme 
ce se strecura printre bibliotecile surpate. 

În cele din urmă, exhumară o mapă de carton negru 
acoperită de un lichen tenace, a cărei etichetă îl făcu pe 
Natanesh să sară în picioare de parcă ar fi avut douăzeci 
de ani: Shankra-r6. Dosarul purta ştampila Ministerului 
Agriculturii, subcomisia Aprovizionare. O serie de sigilii 
păreau să indice faptul că documentul trecuse ulterior 
în mâinile Ministerului de Interne, apoi în cele ale 
Ministerului Apărării... O escală ce nu prevestea nimic 
bun. Primele pagini fuseseră legate din nou și sigilate cu 
ceară după uzajul în vigoare în cazul afacerilor 
confidenţiale. Un avertisment scris cu cerneală roșie 
continua să bareze coperta: Doar pentru persoanele 
autorizate. 

Nat se retrase la poalele unui munte de hârtii și rupse 
pecetea. Expunerea de fapte pe care o parcurse era 
redactată într-o formă succintă, în scopul evident de a 
comunica unui oarecare înalt funcţionar un anumit 
număr de elemente de bază asupra unui trib în mod clar 
puţin cunoscut. Denumirea Shankra-re era tradusă aici 
prin „adevărații păstori ai turmei” sau „singurii ciobani 
ai planetei”. 

„Clanurile, explica naratorul, aveau particularitatea de a 
fi foarte reduse și, cu precădere, compuse din femei. 
Anumite anomalii fizice, slab definite, îi transformaseră 


în niște fenomene biologice, aidoma animalelor-munțţi. 
În virtutea acestor puteri, triburile se decretaseră rapid 
„paznicii turmelor” și legendele afirmau că masculii 
posedau capacitatea de a comanda somnul fiarelor... Ei 
pretindeau, citi Natanesh, că posedă puterea de a le 
smulge pe pahiderme din starea de uitare de sine, 
neutralizând prin intermediul undelor telepatice 
acțiunea glandelor soporifice care le brăzdează 
epiderma...” 

Urma un raport medical ce lua în discuție credibilitatea 
unor asemenea emisii. Nat se încurcă în noianul de 
termeni tehnici; la un moment dat, crezu că înțelege că 
specialistul nu excludea eventualitatea unei inhibiții 
reale a amintitelor glande cu ajutorul unei substanțe 
produse de o rețea întreagă de mucoase legate direct la 
cortex, a căror funcționare, până în prezent, nu putuse fi 
determinată în mod satisfăcător. 

„Este posibil, concluziona autorul rezumatului, ca 
telepatii tribului să fie capabili, efectiv, să modifice 
secrețiile fiarelor adormite, provocându-le în același 
timp trezirea, dar, fără îndoială, că ne aflăm în prezența 
unei ipoteze ce trebuie analizată cu cel mai mare 
scepticism...” 

Ministerul Sănătății efectuase o contra expertiză. De 
data aceasta, autoritatea consultată denunță întreaga 
abordare ca fiind o culme a șarlatanismului și a 
poveştilor de adormit copiii. Totuşi, în pofida acestui 
aviz defavorabil, lucrurile își urmaseră cursul. Fusese 
refuzată expunerea în fața celui mai mic risc, iar 
secțiunea prospectivă de futurologie aplicată elaborase 
un scenariu descriind eventualele efecte ale unei treziri 
în masă a animalelor-munţi, ale cărui concluzii erau, în 
mod firesc, catastrofice. 

„Cei din neamul Shankra, explica futurologul, deţin în 
prezent o forță de distrugere naturală ce depășește 
orice imaginaţie. Dacă ei sunt în stare, în egală măsură, 
SĂ LE COMANDE ÎN CE DIRECŢIE SĂ MEARGĂ? În 


acest caz, o mână de indigeni goi se află, actualmente, 
în posesia unei puteri nimicitoare comparabile cu un val 
halucinant de care de asalt de înălțimea unor coline! 
Intr-o bună zi, oare aceștia nu vor fi tentaţi să folosească 
o asemenea forță pentru a dezlănţui - și a câștiga - un 
război de cucerire? Cu excepţia cazului când s-ar servi 
de această cavalerie de apocalips pentru a șantaja 
orașele, obținând profituri imense, dar nemeritate...” 
Această ultimă idee impresionase, în mod vizibil, 
comisia de anchetă, de vreme ce, o săptămână mai 
târziu, raportul ajunsese la Ministerul Apărării, 
secţiunea de Planificare Strategică. Intreaga operaţie se 
desfășurase în cel mai mare secret, doar o jumătate de 
duzină de persoane fiind la curent cu cele întâmplate. 
Acum Nat parcurgea paginile cu înfrigurare. Biroul 
militar hotărâse, fără urma nici unei îndoieli, 
declanșarea unei acţiuni preventive. La început, se 
gândiseră să-i întemniţeze pe „vinovaţi”, dar această 
soluție, incomodă, nu asigura în niciun chip securitatea 
animalelor. Nu se cunoștea distanța până la care băteau 
undele și nimic nu garanta că, din adâncul celulelor, 
prizonierii nu-și continuau mârșavele fapte. Atunci 
fusese declanșată o operaţiune de asanare. Comandouri 
alcătuite din carnivori, deghizați în jefuitori, 
masacraseră în câteva nopți cele patru triburi 
inventariate. Problema celor ce scăpaseră se rezolvase 
şi mai simplu - fusese de ajuns să se răspândească 
zvonul că erau purtători ai unei boli infecțioase mortale 
pentru ca populația să-i vâneze până la ultimul individ. 
Până la ultimul? 

Documentaţia grafică a broșurii era alcătuită dintr-un 
maldăr de scheme. În acel talmeș-balmeș, se găsea o 
presupusă imagine în secţiune verticală a unui animal- 
munte așa cum și-l imaginaseră oamenii de știință în 
urma observaţiilor răzlețe și rapide. Reconstituirea, 
având la bază studii și crochiuri executate în întunericul 
gropilor de tranșare, atunci când fiara, sub acţiunea 


putrefacţiei accelerate, își pierdea formele și scheletul, 
lăsând să apară mari zone de incertitudine. Pe măsură 
ce înainta de la epidermă spre centru, ceața ipotezelor 
invada planșele anatomice, sub aspectul unor pete albe 
străjuite de semnul întrebării. Și, în faţa acestor desene 
neterminate, erai tentat să crezi că pahidermele nu erau 
compuse decât dintr-un înveliș ce nu acoperea nimic, 
aidoma unor monstruoase pușculițe goale, lipsind în 
totalitate  măruntaiele sau diversele organe. Se 
încercase să se stabilească, prin intermediul unor 
diagrame savante, maniera în care undele emise de 
„Cciobani” provocau inhibiţia „glandelor somnului”; mai 
exista și o listă lungă de frecvenţe probabile din care 
Natanesh nu pricepu o iotă. Aceste rămășițe ale unei 
științe pierdute nu mai însemnau astăzi mare lucru și, în 
fond, cine le-ar fi putut înţelege? De altfel, nu se mai 
inventa nimic; lumea se mulțumea să păstreze un 
material vechi de câteva secole, cuprinsă de spaima de a 
nu ajunge vreodată în mizerie. Federaţia se dizolvase 
din cauza fricii imense de exterior: Nimic bun dincolo de 
ziduri, trâmbiţau sloganele; călătoria este ca o boală 
rușinoasă. Nat frunzărea planșele de desen îmbibate de 
umezeală. Secţiunea longitudinală a creierului unui 
Shankra demonstra că oamenii de odinioară nu se 
dăduseră în lături de la disecţii; totuși - concluziona 
raportul autopsiei - nu putea fi constatată nicio 
anomalie a emisferelor cerebrale sau circumvoluţiilor. 
Dacă puterea exista, în niciun caz ea nu era palpabilă. 
Privind obiectiv, devenea evident că întreaga afacere nu 
se sprijinea decât pe ipoteza de lucru, pe o simplă 
supoziție, un joc speculativ ale cărui consecinţe 
dăduseră naștere sentinţei de moarte a unui popor. Şi, 
iată, acum el, Natanesh, se confrunta cu aceleași 
ambiguităţi. Oare exista vreun supravieţuitor al rasei 
hulite, purtător al harului respectiv. Dacă da, nu putea 
să riște în niciun caz, șarpele trebuia să fie localizat și 
distrus cât mai curând. O clipă, își imagină acea fiinţă 


neînsemnată comandând prin gânduri turmei de munţi 
să se deplasase în pas de atac și se cutremură. Desigur, 
medicul  pretinsese că, după  deșteptare, niciun 
pahiderm nu avea să trăiască mai mult de câteva zile, 
dar pe ce se bazau afirmaţiile lui? La urma urmei, aici 
era vorba de o nouă ipoteză de lucru, simplă supoziţie... 
Şi, oricum, n-ar fi fost nevoie de mai mult de patruzeci și 
opt de ore pentru a rade un oraș de pe suprafața 
pământului, câtă vreme se  încăpăţțânaseră să 
construiască așezări pe drumul fiarelor... 

Bătrânul oftă, îngrămădi, în mare grabă, foile între 
coperţile putrezite și părăsi sala pradă unor sentimente 
contradictorii. Se temea sau era mulțumit de ceea ce se 
întâmpla acum? În niciun moment nu se lăsase păcălit în 
privința rolului pe care se obliga să-l joace în ultima 
vreme. De fapt, când se lăsa dus de valul de sinceritate, 
era nevoit să recunoască faţă de sine însuși semnele 
acelei jubilări întunecate, ce-și împrăștia în sufletul lui 
undele unui delicios sentiment de ură. Era prea bătrân 
pentru a-și mai face griji în legătură cu ceea ce-l aștepta 
și, în plus, îi detesta prea mult pe semenii săi pentru a 
dori cu orice preţ să le lase moștenire un viitor fără nori. 
Nu-i displăcea să și-l imagineze pe acest ipotetic păstor 
rătăcind prin deșert, deșteptând turmele una câte una, 
parafând cu aceeași mișcare sentinţa de condamnare la 
moarte a civilizaţiei abatoarelor, mergând în fruntea 
acelui val monstruos ce nimicea totul în calea lui. Un 
mit? O legendă? Poate... 

O ipoteză fragilă, desigur, a cărei unică dovadă tangibilă 
era reprezentată de acest dosar putrezit, parcurs 
odinioară, cu multă neliniște, de mâinile unor înalţi 
funcţionari. 

Ar fi fost de ajuns un simplu accident pentru ca ultimul 
act de acuzare la adresa straniului neam Shankra să se 
spulbere ca un fum... Ar fi de ajuns... Ar fi de ajuns, 
gândi el, să ațipesc lângă cămin, cu dosarul pe genunchi 
și, o mișcare INVOLUNTARĂ, să azvârle cele câteva foi 


în mijlocul flăcărilor. Atunci n-ar mai rămâne nimic, 
nimic altceva decât un personaj de legendă, al cărui 
nume a fost uitat până și de cei bătrâni. lar, dacă vreo 
criză cardiacă mi-ar pune capăt zilelor în curând, 
secretul ar dispărea odată cu vechiul meu hoit și lumea 
ar continua să vorbească despre epidemie... Despre 
cazuri izolate de somnambulism... 

Exact așa s-ar fi petrecut lucrurile. În două luni, totul ar 
fi fost uitat și viermele ar fi putut să-și desfășoare mai 
departe munca trudnică, devorând fructul din interior. 
Nat zâmbi și împinse ușa biroului său. În vatră se 
înălțau limbile unui foc vesel... 


13 


În interiorul taberei, viaţa se schimbase. Obișnuită să 
detecteze până și cea mai mică variaţie de atmosferă, 
An nu avusese nevoie de prea mult timp pentru a izola 
mii de fapte mărunte lipsite de importanţă, dar care, în 
ochii săi, se încărcau dintr-odată cu o semnificaţie grea 
și misterioasă. Sarah, căreia îi pusese o sumedenie de 
întrebări, se mulţumise să-i răspundă printr-o frază de 
tipul „Așa-i ceremonia”, laconică, ce nu reușise să-i 
potolească via curiozitate. 

Dacă nu s-ar fi temut de mustrările doicii, copilul s-ar fi 
arătat mai vorbăreţ, An ghicea asta. Poate că 
descoperea astfel o modalitate de a-și da importanţă, de 
a încerca să ia locul lui Gahl... 

Intr-o dimineaţă, ieșind din cort, tânăra descoperi un 
spectacol la care niciun autonom n-ar fi putut asista fără 
să fie străbătut imediat de un frison oribil: din loc în loc, 
se formaseră grupuri compacte. Bărbaţi și femei, cu 
capetele unse cu spumă de ras, se lăsau în voia briciului 
lui Sarah. Imensa femeie se deplasa gâfâind de-a lungul 
șirului de nomazi îngenuncheaţi, cu ceafa înclinată, într- 
o poziţie ce evoca irezistibil cine știe ce practică 
religioasă; lama sa descria în aer arabescuri 
extraordinar de rapide, tăind apoi fără milă șuviţe lungi 
sau buclate, dezgolind ţeste trandafirii sau palide. Deja 
An se pregătea să sară pe spinarea primei cămile, să 
fugă încotro vedea cu ochii, pierzându-se în deșert, când 
mâna puștiului se strecură într-a sa. 

— Degetele ţi-s îngheţate, observă el pe un ton șoptit. 


Nu-i cazul să-ţi fie frică, tu nu ești vizată. Este una din 
etapele de dinaintea hibernării. Se rad cu toţii în cap, ca 
ocnașii, chiar și fetele... 

— Dar de ce? 

Băiatul plescăi ușor din limbă, după care răspunse pe un 
ton arogant: 

— O dată pe an, tribul încetează să mai lupte împotriva 
virtuţilor soporifice ale blănii animalului, știi bine asta. 
Cu toţii se vor culca, fiecare în cortul lui. Pentru o lună 
sau două. Vor hiberna aidoma colinelor vii, trăind din 
propriile lor rezerve, trezindu-se în cele din urmă slabi 
ca niște schelete. 

— Dar părul? 

— Părul se taie din cauză că, în această perioadă a 
anului, pielea care i-a hrănit vreme de douăsprezece 
luni își inversează procesele și încearcă să se alimenteze 
la rândul său. Perii ce o alcătuiesc devin lacomi, ca tot 
atâţia șerpi. Ei se lipesc strâns de orice seamănă 
întrucâtva cu o altă blană, de plete, de pildă. Dacă nu 
ești atent, riști să te pomenești înlănţuit de sol prin 
intermediul propriilor tale șuvițe. Ele se grefează pe 
perii blanei, devenind prelungirea lor. Dacă ești treaz, e 
de ajuns să te folosești de un cuţit ca să te eliberezi; 
dacă dormi însă, lucrurile devin mult mai grave, căci 
covorul digeră tot ceea ce blana sa a capturat, așa cum 
fac pseudopodele plantelor carnivore. Covorul aspiră 
substanţa vie, o înghite, o asimilează, iar cel ce a avut 
nenorocul să fie înhăţat se transformă curând într-un 
înveliș gol... 

An se cutremură. 

— Din cauza asta se rad cu toţii, continuă copilul, atât 
pe cap cât și pe corp. Unii chiar își tund animalele 
domestice, pisicile de exemplu; cu toate că treaba asta e 
interzisă s-a convenit ca, la sfârșitul fiecărei ceremonii, 
să se păstreze un număr considerabil de animale 
neproductive, pentru a potoli foamea solului. 

Băiatul făcu o scurtă pauză înainte de a relua: 


— O să vezi, când toată lumea va fi inconștientă, că 
iarba va colcăi și va șuiera aidoma unui cuib de vipere. 
Totuși, vei putea să mergi prin ea desculță, fără niciun 
risc. Pielea netedă n-o interesează, dar păzește-ţi bine 
buclele! Nu te sfătuiesc să te poticnești sau să adormi în 
raza de acţiune a fiarelor! Este un sfat care ţi-ar putea 
salva viaţa. Ai văzut vreodată un păianjen ce aspiră o 
insectă până când trupul victimei devine o cochilie goală 
și translucidă? Același lucru ţi se poate întâmpla ţie, 
dacă nu respecţi regulile... 

— Dar eu nu pot să mă rad! se sufocă tânăra femeie. 

— Știu și tocmai din acest motiv acum tu ești persoana 
cea mai expusă, dar cred că Sarah te-a avut în vedere, 
nu-ţi fie teamă! De altfel, nimeni nu ţine să dispari în 
săptămânile ce vor veni, tu reprezinți unica lor 
siguranţă de a se trezi... 

— De ce? 

Puștiul ezită o clipă, înainte de a răspunde. 

— Sarah o să-ţi vorbească despre asta în amănunt, la 
timpul potrivit, dar, de obicei, ea joacă rolul de paznic... 

— Paznic? 

— Chiar așa. Ea rămâne trează în vreme ce toţi ceilalţi 
dorm. Ea continuă să înghită sânge de fiară atunci când 
ceilalți s-au oprit și normal că nu hibernează. Intră în 
toate corturile, pentru a se asigura că totul merge bine 
și pentru a-i rade pe cei ce dorm. Aleargă de la un 
adăpost la altul, cu vasul de spumă într-o mână, cu 
briciul în cealaltă. Rade capete, obraji, bărbii, piepturi, 
pubisuri... Tot. 

An înălţă din sprâncene. 

— Părul crește atât de repede? 

— La rasele nomade, da, trei până la patru centimetri pe 
săptămână. Probabil ca o consecinţă a alimentaţiei 
vegetale sau a soarelui. Dar la fel de bine poate fi o 
capcană întinsă de piele, cine știe? Pe scurt, dacă 
adormiţii nu sunt rași, așa cum ţi-am explicat, ei riscă să 
nu mai vadă niciodată lumina zilei. Or, Sarah este 


bolnavă... N-ai nevoie să te gândești prea mult pentru 
aţi imagina ce s-ar întâmpla dacă ar muri în timpul 
hibernării... 

An dădu din cap. A 

— Deci ei vor s-o secondez pe doică, nu-i așa? Într-un 
fel, voi fi un soi de paznic de urgenţă... 

— Exact. 

Cum imensa femeie se îndrepta spre ei, puştiul își 
înfundă din nou nasul în carte, reluându-și neclarul 
mormăit matematic. An nu se putu opri să nu 
zâmbească. 

— Te amuză obiceiurile noastre? făcu obeza, cu o undă 
de agresivitate în glas. In orașe nu vedeţi niciodată 
asemenea lucruri, nu-i așa? Ştiu că trufașii carnivori ne 
iau în zeflemea, pe noi, cei ce înfulecăm iarbă, noi, 
rumegătorii... Dar nu contează! Hai cu mine, a sosit 
momentul ca să-ți plătești călătoria! 

Cele două femei intrară în cort și imediat An zări un 
lucru straniu ce fusese scos din cufărul în care Sarah își 
ascundea comorile. Era un soi de cască de războinic, 
prelucrată, dizgraţioasă. O sferă de oţel grea, brună, pe 
suprafața căreia încă se mai descifrau mușcăturile 
flăcărilor. 

— Copilul ţi-a spus totul, nu-i așa? începu doica. lată, 
dar, uniforma ta de ceremonie. Dacă vrei să 
supravieţuiești, poart-o pe toată durata hibernării. Am 
comandat-o unui fierar din oraș, de îndată ce am aflat că 
vii cu noi. Privește! 

An întinse mâinile, curioasă ca întotdeauna. Coiful îi 
acoperea tot capul, lăsându-i liberă doar faţa. 

— Buclele sunt ferite de voracitatea ierbii, explica 
Sarah, există chiar și un sistem de siguranţă, o 
încuietoare ce ar tăia avântul oricărui intrus care ar dori 
să te lipsească de o asemenea protecţie. 

Tânăra pipăi metalul. Era adevărat; la baza gâtului, 
chiar pe centru, degetele ei palpară gaura unei broaște. 
Totul părea să fie perfect. 


— Şi iată ceva pentru pântec, adăugă doica, scoțând la 
vedere un lanţ de fier, semănând ca două picături de 
apă cu o centură de castitate. 

— Dar e 0... se înecă An. 

— Exact, îi confirmă obeza. Ea se încuie cu aceeași 
cheie. În felul acesta și părul pubisului tău va fi la 
adăpost. Incearc-o! 

An avu o imperceptibilă ezitare, căci ridicolul situaţiei o 
făcea să uite de pericol; o fracțiune de secundă, își dori 
să rămână goală în mijlocul covorului înfometat. Apoi 
ascultă de rațiune, își strecură coapsele în 
deschizăturile căptușite cu piele și închise centura pe 
buric. Se simţea greoaie. 

O să trec prin blană, gândi ea ironic, și o să mă afund în 
nisip ca un cadavru lestat cu plumb. 

Înaintă câţiva pași. Prin deschizătura cortului, copilul o 
privea, dar nimeni n-ar fi putut să precizeze dacă 
fragedul chip trăda surpriza sau batjocura. An se 
îmbujoră și se întoarse cu spatele. Se simţea 
neîndemânatică, neajutorată. Sarah se apropie și-i ridică 
braţele. 

— N-ai păr la subsuoară? 

— Autonomii n-au avut niciodată. 

— Bine. 

Bătrâna se gândi un moment, înainte de a vorbi din nou, 
pronunțând cuvintele răspicat: 

— Să nu-ţi scoţi cuirasa decât pentru a mânca, asta-i tot. 
Să dormi cu ea, chiar dacă este incomodă, chiar dacă-ţi 
taie pântecul sau ceafa, chiar dacă vei crăpa de cald. Nu 
uita că ierburile se vor afla lângă tine, pândindu-te, 
palpându-te, așteptând să faci o greșeală cât de mică. 

— De ce nu purtaţi și voi o armură asemănătoare? o 
întrerupse An. Presupun că siguranţa ar fi mai mare... 
Sarah ridică din umeri. 

— Tradiţia nu pomenește despre armuri. Presupun că în 
tot acest ceremonial există o parte simbolică, ce astăzi 
ne scapă. Trebuie să execuţi gesturile fără să-ţi pui 


întrebări și, mai ales, fără să încerci a le modifica. Rolul 
nostru nu privește acest aspect. Bineînţeles, există și o 
parte de risc, dar trebuie s-o consideri ca pe un tribut 
plătit pieii. 

Doica îi întinse cheia tinerei femei, apoi își apucă din 
nou briciul. 

— Acum du-te, îi porunci ea, trebuie să-mi continui 
munca! 

Pe când dădea să iasă, An se văzu nevoită să lupte 
împotriva dorinţei, ce punea stăpânire pe ea, de a se 
ascunde în gaură de șarpe. 

— Când va începe hibernarea propriu-zisă? întrebă fără 
să se întoarcă. 

— La primul freamăt al ierbii, răsună vocea surdă a lui 
Sarah în spatele ei, încetăm să mai bem sânge de fiară și 
somnul pune stăpânire pe noi. Ciclul va fi respectat 
conform tradiţiei 

Imensa femeie tăcu. Strângând din dinţi, An își strecură 
capul împodobit cu casca prin deschizătura cortului. 
Contrar oricărei așteptări, niciun hohot de râs nu-i 
salută apariţia. Bărbaţii, femeile și copiii își ștergeau 
testele proaspăt rase, tamponând ici-colo câte o 
zgârietură stacojie provocată de o tăietură superficială. 
— Merge? șușoti băiatul, fără să-și ridice nasul din 
carte. 

Tânăra izbucni în râs. 

— Merge. Mă întreb numai dacă voi fi în stare să-i tund 
fără să le smulg jumătate din piele! 

Îi auzi hohotul înfundat. Automat, ea îngenunche, 
plimbându-și degetele rășchirate pe suprafaţa covorului. 
Să fi fost doar o impresie? I se părea că perii i se lipeau 
de mână cu mai multă insistență decât în mod obișnuit, 
cu mai multă putere. Semăna cu mângâierea a mii de 
tentacule. An se ridică dintr-un salt. In spatele ei, 
puștiul plescăi cu superioritate. 

— Nu, încă n-a început. Nu e decât rodul imaginaţiei 
tale! 


Ofensată, tânăra se răsuci pe călcâie și traversă tabăra 
în diagonală. Începea să se obișnuiască astfel, încinsă cu 
lanţul și totuși trebuia să aibă grijă să nu se aleagă cu 
răni între picioare. 

Era cazul să se aprovizioneze cu o pomadă protectoare 
din incredibila farmacie a doicii. Fără ca să-și fi 
exprimat dorinţa în mod conștient, pașii o purtară până 
în fața cortului lui Gahl. Ca și ceilalţi, șeful tribului era 
gol, fără nicio urmă de păr pe corp. Ascuţișul briciului îi 
înroșise pielea și el nu înceta să-și fricționeze pubisul 
sau capul cu palmele, luptând împotriva tentatiei 
crescânde de a se scărpina. Bărbatul ridică ochii, o zări 
pe femeie și îi întoarse spatele ostentativ. 

— Ai venit să mă sfidezi? o repezi el posac. A fost nevoie 
să te acoperi cu fier ca să-mi spui bună ziua... Chiar atât 
de tare ţi-e teamă c-am să te las grea? Nu știam că 
fetele autonome se sperie în asemenea hal de bărbaţi. 
Cum faceţi voi de vă înmulţiți? De fapt, acum nu mă mai 
mir că sunteţi o mână de oameni... 

Brusc, An simţi nevoia să-l pălmuiască. Și totuși, de ce 
să nu-i mărturisească că sămânţa bărbaţilor de pe 
Almoha, Măcelari sau nomazi, când umplea pântecul 
femeilor autonome nu avea o mai mare putere de 
fecundare decât o simplă înghiţitură de apă? Chiar, de 
ce? Se temea oare să nu fie umilită, să nu fie privită ca 
un monstru, ca o anomalie? Deja bărbatul își relua 
atacul, cu fruntea plecată, cu privirea străpungătoare, 
cu limba ascuţită. 

— Şi când mă gândesc că tu ne vei rade atunci când 
Sarah nu se va mai simţi în puteri... Depășește-ţi fobiile! 
Ai fi în stare să ne jugănești pe toţi în timpul somnului! 
De atâtea ori mi s-a spus să mă feresc de autonomi, 
încât o să-i cer doicii o centură blindată... N-am chef să 
mă trezesc eunuc! 

Gahl se făcu nevăzut în interiorul cortului rânjind 
ostentativ. In jurul lor se formase un grup de gură- 
cască. An frânse cercul, dând din umeri, cu buzele 


tremurându-i, simțind în gât un nod de mânie. Casca o 
înăbușea și fu nevoită să lupte împotriva tentaţiei de a 
și-o smulge de pe cap și a o arunca departe, în mijlocul 
nisipurilor corozive. 

Pe când era pe punctul de a cădea pradă suspinelor, îl 
zări pe copil îndreptându-se spre ea. Puștiul nu scoase o 
vorbă, mulţumindu-se să-și pună mânuţa rece și umedă 
pe coapsa femeii, într-un gest de alinare. 

E de-a dreptul idiot, gândi ea, mucosul ăsta a făcut o 
fixatie, se comportă ca un mascul ce pretinde că mă 
consolează, ca un protector. Mâine-poimâine se poate 
trezi crezându-se stăpânul meu... 

Totuși, era nedreaptă; din cele povestite de Gahl, 
reieșea că băiatul nu făcea parte din clan, așadar 
amândoi erau niște străini toleraţi din cauză că Sarah 
părea să aibă nevoie de prezenţa lor - două obiecte 
aducătoare de profit ce urmau să fie debarcate în primul 
oraș atunci când aveau să înceteze să le mai fie de folos. 
Ziua se scurse fără ca alt incident notabil să fi avut loc. 
În cursul nopţii, An fu deșteptată de o dezagreabilă 
senzaţie de gâdilătură. Era ca și cum s-ar fi culcat pe o 
saltea umplută cu râme vii; totul colcăia sub omoplaţii 
săi, sub șale și între coapse, aidoma unor mii de degete 
agere ce-i atingeau pielea, nutrind cine știe ce ţel 
misterios. Era ascultată de sute de tentacule minuscule, 
era  palpată, era împresurată din toate părțile. 
Pseudopodele îi escaladau obrajii, îi căutau gura. Acum 
nu mai încăpea îndoială că, dacă ar fi fost lipsită de 
protecţia centurii de castitate, perii i s-ar fi vârât în sex 
sau în anus, plimbându-se prin interiorul ei ca printr-un 
cadavru, înlănțuind-o ca tot atâtea limbi lacome. Tânăra 
se ridică dintr-un salt. Undeva, în bezna cortului, băiatul 
murmură: 

— Nu-i nimic, începe... 

An rămase în picioare, în mijlocul întunericului, aproape 
un ceas, incapabilă să se lungească din nou, simțind sub 
tălpi colcăiala infectă ce i se prelingea printre degete. 


Apoi, cum oboseala îi apăsa coloana vertebrală, se lăsă 
să alunece iarăși spre sol, cu o strâmbătură de dezgust. 
Se ghemui, aruncându-și capul între braţe, cu genunchii 
îndoiți sub bărbie, oferind o suprafaţă cât mai mică 
mângâierilor iraționale ce populau noaptea. 

Cum e posibil să existe o asemenea oroare? se întrebă 
ea, cufundându-se într-o moleșeală halucinantă. Afară, 
un animal urlă de disperare, o pisică probabil; pesemne 
că înfometatul covor o făcuse prizonieră. 

Prima victimă, gândi tânăra femeie, primul sacrificiu... 
În zori, fiindcă Sarah nu se simţea bine, An fu nevoită să 
facă singură turul corturilor pentru a anunţa oficial 
debutul hibernării. În consecinţă, ea merse din cort în 
cort, repetând fraza oficială pe care o învățase de la 
doică: 

— Lăsaţi sângele,  închideţi ochii, a sosit timpul 
somnului, dormiţi pentru a plăti tributul. 

Pretutindeni era primită cu o anumită răceală. Era clar 
că nomazii acceptau cu greu ca ea, o persoană străină, 
să se amestece în datinile lor intime. În fiecare adăpost, 
membrii clanului zăceau întinși pe spate, statui cu ţeste 
dezgolite, cu pântece de copil. Cei mai mulţi nu-i băgau 
în seamă intervenţia și continuau să-și ţină ochii închiși, 
prefăcându-se că dorm. Doar o fetiță de doisprezece ani, 
insensibilă la mustrările tatălui său, o apucă de mână în 
momentul în care ieșea din cort și-i șopti în grabă: 

— Păzește-ne bine, străino, tu, cea cu părul atât de 
frumos! 

An zâmbi ușor și își văzu de drum. Afară, iarba se agita 
în toate sensurile, ca sub efectul unor vânturi furioase, 
contradictorii. O carcasă translucidă - coconul de 
nedefinit a ceea ce, doar cu puţine ore în urmă, fusese o 
pisică - trona în mijlocul pieţii. An fu silită să facă un 
efort pentru a nu privi într-acolo, ocolind-o pe departe. 
Ultima oprire a fost la Gahl. De data aceasta, contrar 
temerilor sale, bărbatul nu o mai întâmpină cu 
sarcasmele obișnuite. Propriu-zis, pe chipul lui se 


întipărise o reală neliniște. 

— Detest toate vechiturile astea superstițioase! mârâi el 
când tânăra îngenunche alături, pentru a-i debita tirada 
pe care o tot repeta mecanic de o oră. Ne riscăm pielea 
pe degeaba! adăugă, ridicându-se în coate. De fiecare 
dată când mă întind pentru blestemata asta de 
hibernare, nu știu dacă mă voi mai trezi vreodată... 

Șeful făcu o pauză, apoi se întoarse pe o parte, privind-o 
țintă. 

— În sfârșit, te afli aici și țin să-ţi spun că mă simt mai 
liniștit cu tine decât cu Sarah - ea e bătrână și flecărește 
fără rost. Azi-dimineaţă mi-a smuls jumătate din piele... 
Apoi izbucni în râs. Râsul lui era sincer, sănătos, 
comunicativ. An îi fu recunoscătoare că n-o primise 
strângând din fălci, așa cum procedaseră ceilalţi 
membri ai clanului. Deja bărbatul îi pusese mâna 
bătătorită pe coapsă. 

— Haide, spuse el pe un ton autoritar, să mai facem 
dragoste pentru ultima dată, repede, înainte ca somnul 
să pună stăpânire pe mine! Nu te teme, n-o să te las 
grea, pesemne că o să adorm chiar înainte de a atinge 
clipa supremă... Haide! 

Tânăra femeie nu avu curajul să-l refuze. El fu cel care 
strecură cheiţa în broască și acţionă mecanismul. An își 
dădu deoparte centura de castitate cu o bucurie fără 
egal. 

Gahl avusese dreptate. Cu puţin înainte de a ejacula, el 
închise ochii și se rostogoli, pradă unei stări de 
inconștiență. Corpul îi mai fu parcurs de câteva 
tresăriri, apoi sexul îi redeveni moale între picioarele 
tinerei femei. Dormea. Pe când își potrivea centura la 
loc, An avu impresia că ghicește prin crăpătura dintre 
bucăţile de stofă ce acopereau deschizătura cortului 
fulgerul unei priviri încărcate de ură și dispreţ. Privirea 
puștiului. Dintr-odată, ea se simţi extrem de obosită; 
pentru câteva clipe ar fi avut chef să se împărtășească 
din uitarea în care plonjase Gahl. Să se culce peste el, în 


speranţa că somnul ar fi contagios, să... 

În exterior, acum domnea o tăcere de moarte, tulburată 
doar de  lătrăturile  neliniștite ale câtorva câini 
singuratici. Tabăra părea abandonată. 

Un sat fantomă, gândi ea reîntorcându-se în cortul 
doicii. 

Imensa femeie o privi cu un zâmbet obosit. 

— Ai rezolvat? 

— Am rezolvat, încuviință tânăra. 

Copilul se ghemuise în celălalt capăt al adăpostului, cu 
spatele la ele. An se întrebă dacă nu cumva plângea și 
schiță un gest în direcţia lui, dar Sarah o opri. 

— Lasă-l, doarme! 

An nu găsi în ea forța de a insista. Era epuizată; se 
așeză pe cufăr, își desferecă încet casca și-și smulse mai 
multe șuvițe, pe care începu să le mestece agale, 
impregnându-se de puterea lor nutritivă. Pe durata 
întregii operaţiuni, Sarah stătu retrasă, evitând s-o 
privească, de parcă s-ar fi dedat la cine știe ce practică 
obscenă. 

De ce ai impresia că e mai puțin respingător să te 
hrănești cu tuberculi pufoși născuţi din pielea 
muribundă a unui animal putrezit?, ar fi vrut să-i strige 
tânăra femeie; totuși, reuși să se stăpânească și își 
închise coiful la loc cu nervozitate. 

— Şi acum nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să 
așteptăm, rosti ea, cu o undă de sfidare în glas. 

Sarah dădu anevoie din cap. 

— Da... Să așteptăm. 

Și începu să-și ascută briciul pe o fâșie de piele atârnată 
de catargul central. An își concentră întreaga atenţie 
asupra copilului. Puștiul nu dormea și-ar fi băgat mâna 
în foc pentru asta. Mai mult ca sigur, o blestema în 
gând, mestecându-și arțagul în liniște, alimentându-l cu 
imagini întrezărite în cortul lui Gahl: An stând pe vine 
cu șeful, An netrebnica înfulecând păr... 

— Când trebuie început rasul? se interesă ea, pentru a 


se gândi la altceva. 

— De mâine, răspunse doica. E mai bine să dăm dovadă 
de prudenţă. De foarte multă prudenţă... 

Orele nopții trecură în mijlocul chelălăiturilor 
animalelor căzute în plasa ţesută de piele. După ce-și 
bătători umerii, răsucindu-se de pe o parte pe alta, An 
sfârși prin a plonja în neant, iar când deschise ochii la 
primele luciri ale zorilor avu strania certitudine că nu 
aţipise decât vreme de câteva minute. Fără s-o 
deranjeze pe Sarah, luă vasul cu spumă albă, compactă, 
și marele brici drept. Afară, cerul era întunecat, 
rotocoale groase se grămădeau deasupra colinelor. Un 
veritabil perete de nori astupa orizontul, prevestind 
furtună. An își simți stomacul strângându-se - nu 
înfruntase niciodată vânturile deșertului. În orașele- 
abatoare, la primele semne de uragan, lumea se 
retrăgea în interiorul clădirilor cu pereţi groși; se 
astupau ușile și ferestrele cu plăci de tablă blindată și se 
aștepta în liniște să treacă monstruoasa palmă acidă, 
lăsându-i în voia sorții pe vagabonzi și pe cei fără 
adăpost, pe care vântul îi surprindea prin hăţișul 
ulicioarelor, devorându-i pe loc în câteva secunde. 
Tânăra își alungă aceste gânduri și începu lungul 
ceremonial ce avea s-o ducă iarăși din cort în cort, 
mânjind teste, obraji și pubisuri cu pămătuful plin de 
spumă, înlăturând apoi săpunul prin mișcări ample cu 
lama scrâșnitoare, zgâriind ici-colo un coș sau o ureche 
care prindea imediat să sângereze. Sarah nu exagerase, 
pilozităţile creșteau cu o viteză accelerată și ea putu să 
evalueze lesne pericolul ce ar fi luat naștere dacă s-ar fi 
suspendat repetarea acestor gesturi vitale chiar și o 
singură zi. Își îndeplinea treaba cu conștiinciozitate; 
aceste statui umane îi dădeau senzaţia că ar fi efectuat 
pe bandă rulantă toaleta funerară a unei morgi întregi. 
Erau cu toţii acolo, în stare de inconștienţă, teribil de 
fragili, oferindu-se parcă; ar fi fost de ajuns o simplă 
tăietură, făcută de o mână hotărâtă, repetată de la o 


beregată la alta, pentru a frânge firul acestor vieți 
derizorii ce abia mai pâlpâiau. Ar fi fost suficient ca, la 
adăpostul nopții, un dușman implacabil să poposească 
pe piele și să se strecoare din cort în cort, cu pumnalul 
în mână, pentru a extermina fără niciun risc o populație 
întreagă, lipsită de apărare. Da. Un singur om, un călău 
solitar și tăcut care, de îndată ce și-ar înfăptui crima, s- 
ar îndrepta spre altă tabără, cu lama, încă umedă de 
sânge, înfiptă la brâu. An fu nevoită să se scuture pentru 
a-și reveni în fire. Delira, era în extaz, îmbătată de 
această putere potenţială, graţie căreia îi domina pe cei 
ce-o dispreţuiseră, cei care-o porecliseră „înfulecă-păr”; 
uneori, îi plăcea să pună tăișul briciului peste mărul lui 
Adam sau la baza unui sex, spunându-și că o simplă 
mișcare a mâinii i-ar potoli setea de răzbunare. 

Dar apoi redevenea stăpână pe sine, iar gesturile ei 
rămâneau sigure, precise, ca și cum ar fi ras capete, 
obraji și trupuri toată viaţa. Când trecu pragul cortului 
lui Gahl, avu surpriza să descopere că obrajii șefului 
clanului erau negri din cauza bărbii. Iarba de pe covor 
se agita nebunește de-a lungul gâtului și al urechilor 
sale, ca și cum ar fi dorit să se asigure că prada nu-i va 
scăpa. An își îndeplini munca dând dovadă de o atenţie 
ieșită din comun, escaladând pomeţii, plonjând sub 
bărbie, alergând până la pectorali, coborând panta 
mușchilor abdominali spre interiorul coapselor. Treptat, 
crampele îi cuprinseră ceafa, apăsând-o. Când se ridică 
din nou în picioare, șalele ei protestară împotriva prea 
îndelungatei poziţii incomode. Orele zburaseră ca un 
vis. Îi era foame, iar vasul cu spumă se golise. Tânăra 
șterse lama murdară și ieși din cort, indiferentă la foiala 
ierbii de sub picioare. Nu dorea să se reîntoarcă la 
promiscuitatea adăpostului doicii, cu mirosurile sale de 
transpiraţie și de corpuri insuficient spălate. Se opri în 
mijlocul taberei, se așeză pe un jilţ public și își duse 
mâna la talie, căutând pe lanţul centurii de castitate 
deschizătura în care se afla cheiţa. ERA GOALA! O 


secundă, lui An nu-i veni să-și creadă ochilor, rămăsese 
ca bătută în cuie, sucind și răsucind între degete inelul 
metalic. Cheia dispăruse... Pesemne că se deschisese 
cârligul, iar cheiţa se prăbușise undeva, oriunde, în 
iarba deasă și șuierătoare. Imediat, i se iviră în minte 
toate consecinţele unui incident ce, în alte condiţii, ar fi 
părut minor, îmbrăcând strălucirea întunecată a 
catastrofelor: dacă nu reușea să desferece coiful, în 
scurt timp avea să moară de foame și din cauza 
deshidratării, părul său aflându-se acoperit de sfera de 
metal ghintuit ce-i servea drept acoperământ. O inundă 
o sudoare de gheaţă și An crezu că avea să leșine, într- 
atât de mare era groaza ce o sufoca. Se chinui din 
răsputeri să-și revină în fire, apoi alergă la Sarah, care 
încă dormea, o apucă de umeri și o zgâlţâi, urlându-și 
disperarea. În cele din urmă, doica o învrednici cu o 
privire sticloasă. Nu avu nevoie de prea multe explicaţii 
pentru a pricepe mărimea dezastrului. 

— Nu am o dublură, bolborosi ea, încercând, cu chiu cu 
vai, să se scoale, și nici șperaclu... Nu există decât 
această unică cheie, era singurul exemplar și... 

Deja, tânăra femeie îi întorsese spatele; știa că trebuia 
să refacă întregul traseu de dimineaţă, explorând fiecare 
bucată de teren, scotocind printre peri, palpând solul 
centimetru cu centimetru. O sudoare rău-mirositoare îi 
impregna trupul, i se strângea în sprâncene, îi ardea 
ochii. Întorcând capul, avu viziunea tragică și grotescă a 
doicii înaintând în patru labe, cu  mamelele 
bălăngănindu-i-se, greblând blana cu degetele sale 
scurte și îndesate. 

Trebuie să-mi păstrez calmul. Trebuie să-mi păstrez 
calmul. 

Automat, tânăra își regăsi vechile exerciţii de respiraţie, 
practicate de atâtea ori în întunericul gropii, când 
teroarea o ţintuia locului, lăsând-o neputincioasă, lipită 
de flancul fiarei în agonie. Situaţia actuală era 
întrucâtva aproape la fel de periculoasă. Trebuia să 


înainteze cu metodă, disciplinat. 

— Oricum, cârâi Sarah, ea trebuie să fie aici! 

Această constatare o mai liniști. Era adevărat. Chiar 
dacă o mișcare greșită desprinsese cheia la un moment 
dat, aceasta nu se putea găsi decât sub picioarele lor. 
Filmul dimineţii îi defilă cu viteză prin creier; își 
amintea că se izbise de un obiect pe când intra într-unul 
dintre corturi, o bancă de lemn ce încurca trecerea, 
ascunsă în penumbră. Căzuse greu, pe șold; fără 
îndoială, în acea secundă, doar în acea secundă, cârligul 
s-ar fi putut desface. An își încleștă pumnii, făcând 
eforturi imense pentru a descoperi un detaliu care i-ar fi 
permis să identifice adăpostul respectiv... Dar era 
aproape imposibil, se deplasase timp de ore și ore, 
repetând aceleași gesturi, îndeplinindu-și sarcina în mod 
mecanic, cu mintea hoinărind aiurea. Acum, toate 
chipurile se confundau într-o horă nedeslușită. 

— Trebuie să forțăm broasca, urlă ea în direcţia doicii, 
nu pot rămâne așa! 

Sarah schiţă un gest de neputinţă. 

— Nu știu dacă așa ceva e posibil, sughiță ea, există 
riscul de a bloca definitiv mecanismul! Mai bine să 
căutăm mai departe... 

Și obeza plonjă din nou cu nasul în sol. An alerga de la 
un culcuș la altul, îmbrâncindu-i pe cei ce dormeau, 
răsucindu-i, azvârlindu-i pe bărbaţi și pe femei, unii 
peste alţii, în poziţii involuntar scabroase de coit 
somnambulic. 

— O să crăp! murmura ea fără să-și dea seama. O să 
crăp de foame pe acest covor de rahat! 

Sângele rece îi dispăruse, siguranţa i se transforma în 
agitaţie frenetică. Înnebunesc complet!, gândi ea, 
descoperind privirea consternată a doicii ţintuind-o. 
Căutară până la căderea serii. După ce se înnoptă, An 
vru să continue la lumina unei torţe și Sarah își vărsă 
plămânii în strădania de o face să se răzgândească. 

— Riscăm să aprindem covorul! urlă ea, strângând cu 


putere umerii tinerei femei. După aceea, o să fii în 
câștig, n-am ce zice! 

Amândouă erau atât de nervoase încât nu lipsi mult să 
se ia la bătaie; apoi descurajarea le dobori, împingându- 
le înapoi spre cort, cu mintea golită de orice gând, 
aidoma unor bolnavi ce ies dintr-o lungă amnezie. 
Copilul dormea, începându-și cea de-a doua zi de 
hibernare. Femeile nu-i acordară nici măcar o singură 
privire, prăbușindu-se epuizate la pământ, gata să 
izbucnească în lacrimi. 

— Cât timp ai putea rezista? murmură Sarah într-un 
târziu. 

— Habar n-am, răspunse moale An. N-am trecut 
niciodată printr-o situaţie asemănătoare. Știu doar că 
persoanele din clanul nostru care chelesc își pierd 
forțele foarte repede dacă nimeni nu le dă o șuviţă de 
pomană. Cred că după două zile voi începe să mă 
deshidratez la modul serios, mai ales pe căldura asta. 
Deja, începând de mâine, voi fi prea slăbită pentru a mă 
lansa în cercetări amănunțite. Va trebui să fac o pauză 
după fiecare oră... 

Tânăra tăcu, ghicind gândurile lui Sarah: 

Fata asta nu e bună de nimic, iar tribul nostru se află 
din nou în pericol. Dacă murim amândouă, nu va mai fi 
nimeni care să mânuiască briciul și atunci... 

— Şi dacă ai încerca să mănânci câteva fructe? se 
hazardă s-o întrebe doica. 

An plescăi, iritată: 

— Dar tu ai mânca vreo două-trei șuviţe de păr? Nu, n- 
aș rezolva nimic cu asta. Autonomii riscă să se 
otrăvească ori de câte ori duc la gură altceva decât 
hrana lor obișnuită... 

Cele două femei se culcară, fixând bezna ce învăluia 
cortul cu ochi mari, potrivindu-și respiraţia după ritmul 
extraordinar de lent al suflului copilului. Nu exista altă 
soluție decât să găsească blestemata de cheie, să 
grebleze două mii de metri pătraţi de piele cu neliniștea 


în pântec și gustul fricii pe limbă. 

— Dormi?  răsună vocea  doicii, la capătul unei 
interminabile jumătăţi de oră. 

— Nu. 

Până în zori, amândouă nu mai scoaseră o vorbă. A doua 
zi, își desfășură orele după un scenariu identic până la 
disperare, iar noaptea le azvârli la pământ ca pe niște 
înecate eșuate pe malurile unui fluviu, buimăcite, cu 
șalele frânte de durere, cu degetele înroșite de cele 
șaisprezece ceasuri de pieptănat iarbă. Nu găsiseră 
nimic și tânăra femeie își simţea întreaga fiinţă cotropită 
de o moleșeală ce nu prevestea nimic bun. De mai multe 
ori pe parcursul investigaţiilor, un nor negru, vestitor de 
sincopă, îi aburise privirea și de fiecare dată fusese 
nevoită să se întindă mai bine de o oră, pentru a-și 
recăpăta forțele. Transpirase din abundență; în seara 
aceasta, pielea ei avea un aspect uscat, neplăcut și 
frigea. Limba îi umplea gura, ca o fiară plină de praf și 
plesnită pe la încheieturi, izbindu-se de grilajul dinţilor 
la fiecare înghiţire, cu un șoc dureros. 

La intervale regulate, Sarah venea să puncteze cu 
întrebări enervante această lentă înaintare către neant: 
— Cum te simţi? Merge? 

An schița atunci un gest moale și își închidea ochii. 

Nici Sarah nu arăta mai bine. Eforturile duble din 
ultimele patruzeci și opt de ore o marcaseră profund: 
faţa îi era cenușie, iar pulsul ezitant. 

Dimineaţa fusese silită să execute singură ceremonia 
rasului, de teamă ca nu cumva reflexele din ce în ce mai 
nesigure ale tovarășei sale să provoace catastrofe. O 
asemenea risipă de energie o lăsa acum cu pupilele 
goale, cu ochii încercănaţi, cu palma crispată pe sânul 
stâng, cu trupul scăldat de sudoare și cu unghiile 
cianozate. Cele două femei avură parte de un somn 
agitat și prea puţin reconfortant. 

După ce soarele răsări, ele nu mai avură curajul de a 
înfrunta din nou căldura zilei. An rămase întinsă pe 


spate, cu tâmplele zvâcnindu-i insuportabil. Din ce în ce 
mai des, un stol de fluturi negri îi voalau vederea. 
Odinioară, ea avusese prilejul să asiste la moartea unor 
carnivori, după câteva ore de deshidratare; în cazul ei, 
calvarul avea să dureze mai mult, era sigur. Ar fi trebuit 
să se târască în exterior, pentru a-și continua căutarea 
disperată, dar, singură, ideea de a fi obligată să mai 
suporte arșiţa soarelui încingându-i tabla căștii, îi 
provoca greață. 

— Ştii, vorbi Sarah pe neașteptate, aș vrea să te pun la 
curent în privinţa copilului... 

— Da? 

Obeza tuși, așa cum procedează cineva care n-are idee 
cu ce să înceapă confesiunea, înainte de a da drumul 
cuvintelor să curgă: 

— Nimeni nu este în cunoștință de cauză. Dar tu trebuie 
să știi. Dacă mor, e nevoie ca cineva să cunoască 
adevărul... 

Doica își subliniase ultima frază cu un mic râs jenat. 
Brusc înviorată, An se ridicase într-un cot. 

— Intotdeauna am bănuit că puştiul ăsta are o poveste 
cam neclară, remarcă ea, căutând privirea grăsanei. De 
ce îţi dai toată silinţa să-l abrutizezi, obligându-l să stea 
toată ziua cu nasul în păcătoasa aia de carte? 

— Nu trebuie să se gândească, șopti doica aproape 
imperceptibil. Trebuie să-i amorţțim mintea, să i-o 
ocupăm, să n-o lăsăm să vagabondeze în stare de veghe. 
Pe timpuri, cei de teapa lui erau ţinuţi în stare de somn 
permanent, fiind hrăniţi prin perfuzii. Sau erau uciși. 
Așa, pur și simplu. 

— Cei de teapa lui? 

— Tribul lui a dispărut de multă vreme, de foarte multă 
vreme, cu mult înainte ca mama mamei mele să vină pe 
lume. Pe atunci, o ordonanţă de-a Măcelarilor îi 
decretase ca fiind animale dăunătoare și, ca atare, 
fiecare avea dreptul să-i omoare fără somaţie. Clanul 
lor, deja puţin numeros, nu a întârziat să dispară. Doar 


câţiva fugari au supraviețuit, ducând o viață nocturnă, 
trăind în ghetourile orașelor-fortărețe împreună cu 
cerșetorii și estropiaţii“”, cu vânătorii de șobolani... 
Acest copil este ultimul reprezentant al rasei sale. Am 
avut nevoie de ani întregi de verificare a tuturor 
cronicilor deșertului pentru a-i localiza urma. Când l-am 
găsit era singur, mama lui tocmai murise în urma unei 
furtuni de nisip. El este ultimul. Înţelegi? Ultimul! Unde 
mai pui că habar n-are de puterea pe care o posedă. Se 
crede normal, înţelegi? Normal! A venit cu mine pentru 
că era singur și pentru că i se urâse să tot ţesale cămile 
în marele târg din nord și, mai ales, pentru că i-am 
promis că-l voi face ucenicul meu... 

Sarah se opri, gâfâind. Picături de sudoare îi 
brobonaseră fruntea. An se temu ca nu cumva bătrâna 
să facă vreo criză căreia să nu-i poată ţine piept. 

— Taci din gură! îi porunci ea. Culcă-te și dormi! O să- 
mi povestești mai târziu, când te vei simţi mai bine! 
Taci, că eu mă duc să-i rad pe cei din clan! 

Pentru a pune capăt oricărei încercări de revoltă, tânăra 
înșfacă vasul cu spumă și briciul. Afară, soarele se 
revărsa asupra taberei aidoma unui val de plumb topit. 
An se clătină vreme de câteva clipe, cu gura larg 
deschisă, înghițind cu lăcomie aerul încins. La orizont, 
cerul era și mai negru decât în ajun; furtuna galopa spre 
ei, venind din fundul deșertului, răsuflare a morții ce nu 
avea să întârzie să-și răspândească blestemele 
devorante. Adunându-și întregul curaj, ea începu lunga 
vizită a corpurilor cufundate în somn; totuși, ajunsă la 
jumătatea cursei, An leșină și se rostogoli pe iarbă, tăind 
în profunzime beregata unui adormit pe care tocmai îl 
bărbierea. Nu ieși din comă decât după cinci ceasuri și 
se descoperi plină de sângele rănitului nemișcat de 
alături. Atinsese limitele rezistenţei și i se părea că 
articulațiile îi sunt făcute din gelatină inconsistentă. Se 


89 (Franţuzism) Schilod, mutilat, schilodit; (p. ext.) neputincios, 
slab, infirm. 


hotări să se întoarcă în cortul lui Sarah, întrucât nu se 
mai simţea în stare să continue treaba cu corectitudine. 

De îndată ce trecu pragul adăpostului, privirea i se opri 
asupra doicii. Ochii acesteia erau ciudat de goi, lipsiţi de 
culoare. În ei nu strălucea nicio flacără. Ochi de 
porțelan, îi veni imediat în minte tinerei femei. Da, chiar 
asta era - două pupile pictate pe faţa unei statui de 
cretă. An se cutremură, temându-se mai presus de orice 
că ghicise adevărul. Puse mâna pe sânul moale al 
bătrânei. Era ca de gheaţă și niciun ecou, chiar și 
neregulat, nu-l făcea să palpite. Sarah murise; fusese 
doborâtă în câteva secunde, fără să fi putut măcar să 
schițeze un gest de revoltă sau de fugă. Brusc, An 
realiză că acum rămăsese singura ființă conștientă în 
mijlocul acestui dormitor irațional pierdut în inima 
deșertului. O veritabilă panică îi răscoli măruntaiele. 

Era spaima viscerală a claustrofobului care se trezește 
în tenebrele unei mine prăbușite, ameţeala care-l 
cuprinde pe marinar în clipa când apa, devenită dintr- 
odată limpede ca lacrima, îi dezvăluie abisul fără fund 
de care îl despart doar câteva scânduri bătute grosolan 
în cuie. Un lung țipăt de neliniște îi ţâșni de pe buze, 
consumându-i ultimele forţe. Avea să moară și ea, 
trăgând după sine în agonie întregul trib. O febră 
neașteptată o devoră din cap până în picioare; se 
surprinse vociferând, urlând imprecaţii teribile. Trebuia 
să se trezească, să înceteze cu toţii acest joc stupid, 
această caricatură de religie ce, curând, urma să-i 
azvârle în neant... 

An se aruncă asupra copilului, îl prinse de umeri și 
începu să-l zgâlțâie cu ultimele resurse de putere, dar 
ochii lui se încăpăţânau să rămână închiși. Când îl lăsă 
să alunece din nou pe pământ, mâna dreaptă a puștiului 
se deschise, eliberând cheia de la cască! An trăi o clipă 
de intensă stupefacţie - și totuși, tija de metal delicat 
cizelată era acolo, strălucitoare, între smocurile de peri! 
Cheia... Totul devenise limpede: copilul profitase de 


noapte, de ultimele sale minute de trezie, pentru a 
desface cârligul, împlinindu-și astfel răzbunarea. Poate 
că se gândise să-i înapoieze obiectul furat după câteva 
ore, lăsând-o să scape doar cu o sperietură (cel puţin, 
așa îi plăcea să creadă), dar somnul pusese stăpânire pe 
el, transformând farsa sa într-o capcană mortală. Cu o 
mișcare scurtă, își descheie coiful, apoi își smulse pumni 
întregi din părul lipicios de sudoare. Mesteca lacom, 
înghiţea zgomotos și o luă de la capăt. Aproape 
simultan, simţi cum oboseala o părăseşte treptat. 
Intotdeauna se întâmpla așa - lipsiţi de hrană, autonomii 
mureau în câteva zile; dacă se alimentau corect, își 
reveneau, după cele mai severe privaţiuni, în numai trei 
ceasuri. După ce se sătură, An își încuie casca, puse 
cheia la locul ei și se lungi lângă cadavrul doicii. Trebuia 
să se odihnească, să uite încercările prin care trecuse în 
ultimele douăzeci și patru de ore. Era rândul ei să 
doarmă... Își pierdu rapid cunoștința, iar în clipa în care 
se prăvălea în neant primele rafale ale uraganului se 
dezlănţuiră deasupra taberei, suflându-și mângâierea de 
foc asupra corturilor, pârlind stofele protectoare, 
devorând pielea animalelor nedigerate încă de covor. 
Mai mulţi câini, jupuiți de vii, începură să urle, 
prizonieri ai unei curse nebune cu cercuri din ce în ce 
mai strâmte, înainte de a se rostogoli într-un ultim 
spasm, hălci de carne ridicate pe labe, patrupede 
muribunde cu mușchi dezveliţi. 

Tânăra mai avu un gând în care era vorba de strania 
gelozie a copilului față de Gahl; pe viitor, trebuia să ţină 
cont de ea, dacă nu dorea să se repete aceeași 
absurditate, căci putea să parieze fără greș că, dacă nu 
s-ar fi supus unor eforturi nechibzuite în ultimele zece 
ore, Sarah ar mai fi trăit. 

An ieși din starea de torpoare când soarele coborâse 
după orizont. Vântul urla, mitraliind corturile în rafale 
dese. Ea se apucă să strângă mai tare chingile ce ţineau 
intrarea închisă. Se culcă din nou, cu speranţa că 


uraganul va înceta în zori, pentru a-i permite să-și 
îndeplinească munca. Și așa întârziase prea mult. Din 
păcate însă, aurora îi aduse o dezminţire neliniștitoare 
și, când vru să-și scoată mâna afară din cort, o pală de 
nisip îi devoră falangele. Se văzu nevoită să facă un salt 
înapoi și să-și șteargă degetele de un smoc de blană, 
înjurând. Mii de bășici îi împânzeau carnea; s-ar fi zis că 
își vârâse mâna într-un cuib de viespi cuprinse de 
nebunie. Durerea era atât de ascuţită, încât nu avu 
încotro și recurse la unul din unguentele lui Sarah, 
pentru a stăvili umflătura. Apoi se lungi din nou. Cine 
știe, poate că doica ar fi avut pregătită o soluţie și în 
cazul ăsta; ea, în schimb, nu putea decât să aștepte, 
rugându-se ca vijelia să se potolească rapid. Se adânci 
într-o meditație morocănoasă; se simţea aidoma unicului 
pasager al unei mașini nebune, gonind cu viteză 
maximă, al cărui conducător și-a dat duhul înainte de a 
fi apucat să scoată o vorbă despre modul de utilizare a 
diferitelor manete. Se ghemui între copilul nemișcat și 
hoitul  înţepenit al imensei femei cu ochi goi, 
îndemnându-se la răbdare. 

Vântul nu încetă decât la sfârșitul după-amiezii. Ea se 
hotări să facă imposibilul; în consecinţă, se echipă cu 
vechea sa pelerină uzată, care nu ar fi protejat-o mai 
mult de câteva secunde, în caz că ar fi izbucnit din nou 
rafalele, își trase gluga pe ochi și încălță cizmele de 
metal descoperite pe fundul unui cufăr. Traversă grăbită 
piaţa centrală, intră în cortul lui Gahl, pe care-l bărbieri 
în trei minute, apoi alergă spre alt adăpost. Munca fu 
expediată fără prea mare dificultate. Totuși, în 
momentul când se pregătea să se reîntoarcă în culcușul 
ei, o toană bruscă a vântului îi suflă în faţă o ploaie de 
nisip. An avu prezenţa de spirit să-și ridice braţul pentru 
a-și proteja chipul, dar câteva grăunţe reușiră să i se 
strecoare sub pleoape. Era ca și cum cineva i-ar fi 
injectat în pupile ardei iute pisat. De sub gene îi ţâșniră 
lacrimi de foc; ea se aruncă înainte, la întâmplare, 


orbită în totalitate și căzu cu nasul pe burta îngheţată a 
doicii. Durerea aproape o paralizase; căută pe pipăite 
printre flacoanele risipite pe sol, încercând să-l găsească 
pe cel mai potrivit. Incapabilă să descifreze cea mai 
mică menţiune pe etichete, fu nevoită să se încreadă în 
miros. În cele din urmă, descoperi o loţiune opiacee, 
despre care își amintea că ar poseda calităţi analgezice, 
se unse cu ea pe ochi și se ghemui, cu palmele lipite de 
sprâncene, așteptând ca suferința să se diminueze. 
Afară, furtuna creștea din nou în intensitate, făcând să 
geamă catargul cortului. An se lungi cu mare grijă; se 
simţea extrem de fragilă, în pragul unei crize de nervi. 
Orbitele n-o mai dureau, dar pupilele nu mai distingeau 
decât o ceaţă uniformă, albicioasă. 

— O să treacă, murmură ea, culcându-se pe o parte, 
până mâine n-o să mai rămână nicio urmă! 

Nu era cu adevărat neliniștită, alături de Sarah asistase 
la numeroase accidente similare și niciunul dintre 
pacienţii pe care-i îngrijiseră nu-și pierduse vederea 
definitiv. Trebuia doar să aibă răbdare - inflamaţia avea 
să se resoarbă mai mult ca sigur pe durata nopții. 

În zori, se trezi din cauza mirosului pestilenţial al 
cadavrului, al cărui proces de descompunere era 
accelerat de căldura excesivă. Vederea îi rămăsese la fel 
de înceţoșată ca și în ajun și, cu toată acalmia furtunii, 
ea n-ar fi avut curajul să-și părăsească adăpostul. Era 
terorizată de ideea de a traversa satul pe bâjbâite, cu 
braţele întinse, conștientă fiind de faptul că ar putea în 
orice moment să părăsească blestematul de covor, 
rostogolindu-se în nisip. Nu cunoștea destul de bine 
geografia taberei pentru a se deplasa prin ea recurgând 
doar la memorie. Corturile aliniate se confundau între 
ele în amintirea sa și tânăra n-ar fi fost în stare în niciun 
chip să le identifice după pipăit. În plus, dacă vântul ar fi 
surprins-o în mijlocul taberei, ea ar fi fost devorată de 
vie, înainte de a fi apucat să se orienteze. Nu, sub nicio 
formă nu se putea hotărî să iasă afară, să se cufunde în 


acest labirint lăptos la care o condamna partiala orbire. 
Se unse din nou cu alifie, mâncă, apoi rase cu 
meticulozitate ţeasta copilului. Acesta nu se mișcă, după 
cum se temea, așa că operaţia se desfășură fără 
probleme. Ajunse la concluzia că era mai bine să 
doarmă, așteptând ca vederea să-i revină cât de cât, dar 
îngrozitoarea miasmă de putreziciune ce umplea cortul 
îi ridica stomacul în gât. Ar fi trebuit s-o îngroape pe 
Sarah, s-o târască până la marginea covorului, până în 
locul unde deșertul își reintra în drepturi, pentru a o 
răsturna în nisip cu o lovitură de călcâi, așa cum se 
procedează cu morţii ce sunt încredinţaţi profunzimilor 
oceanului, numai că se temea să nu se repete experienţa 
din ajun. Se gândi la cămilele care nu mai înghiţiseră 
nimic de câteva zile și care nechezau surd în spatele 
peretelui cortului-grajd, bătându-se între ele pentru 
ultimele legume uscate rămase în iesle. De ce oare nu 
dormeau și ele? Organismul lor rămânea insensibil în 
faţa puterilor dezvoltate de piele? Este ultimul din rasa 
lui, dar despre ce rasă era vorba? De ce puteri 
misterioase dispunea? Pe moment, puștiul nu era decât 
un corp moale ca o cârpă, abia respirând, ca toţi ceilalţi. 
An nu putea să conteze decât pe ea însăși. 

Următoarele patru ore trecură ca un vis. Spre amiază 
(mai mult ca sigur era amiază, căldura atinsese 
apogeul), furtuna se dezlănţui din nou, zgâlţâind cortul 
până seara, fără să cunoască nicio perioadă de acalmie; 
făcea să geamă catargul metalic, ale cărui vibrații se 
transmiteau, periculos de puternic, cablurilor ce 
susțineau ansamblul. 

Dacă se prăbușește partea superioară, gândi tânăra 
femeie, nu rezistăm mai mult de zece minute... 

Din fericire, odată cu căderea nopţii, uraganul scăzu 
sensibil în intensitate. Când An riscă să-și scoată capul 
prin deschizătura conului de pânză, ochii îi oferiră un 
spectacol de un negru uniform, de smoală; brusc, căpătă 
convingerea că, chiar dacă ar fi avut la dispoziţie torța 


electrică a lui Gahl, tot n-ar fi putut zări lumina. Se 
cufundă din nou în marea de descurajare. Singura 
soluție raţională ar fi fost să întrerupă această 
ceremonie stupidă, numai că nu avea cum. Într-o 
tresărire de combativitate, își umflă plămânii și prinse 
să urle din toate puterile numele lui Gahl. Continuă în 
felul acesta vreme de vreo zece minute, dar numai 
cămilele îi răspunseră cu gemete slabe, în disperare de 
cauză, înșfăcă braţul puștiului și-l scutură fără milă. În 
stare de veghe, băiatul ar fi ţipat de durere; acum însă 
se mulțumi să mârâie și să se agite, acoperit sub mii de 
straturi de inconștienţă. În acea noapte, An plânse mult 
timp, înainte de a adormi și ea, zdrobită de nefericire. 
Către miezul nopţii, copilul începu să geamă așa cum 
procedează un individ ce se zbate sub asaltul unor 
coșmaruri repetate. Punându-i mâna pe frunte într-un 
gest de îmbărbătare, tânăra constată că era acoperit de 
sudoare. De altminteri, de când îl zgâlțâise, în culmea 
nervilor, puștiul se agitase în permanenţă. Acum ea se 
întreba cu îngrijorare dacă nu cumva comisese o 
greșeală  brutalizându-l astfel. Oare  perturbarea 
somnului hibernanțţilor nu provoca tulburări importante 
ale echilibrului psihic? Şi dacă toţi cei pe care-i 
deranjase mai mult sau mai puţin pe parcursul ultimelor 
ore se trezeau nebuni? Ea își alungă acest gând din 
minte. Acum, băiatul se zbătea din ce în ce mai tare, 
tăind aerul cu braţele sale slabe, bolborosind cuvinte 
fără rost, în care reveneau invariabil formule 
matematice de neînțeles. Tânăra vru să-l oblige să se 
culce la loc, dar palmele îi alunecară pe torsul jilav al 
băiatului. 

— Haide, haide, calmează-te... Calm! 

Incepu să-i înșire vorbe de consolare mecanice, lipsite 
de formă clară, așa cum te adresezi unui animal 
temător, căruia puţin îi pasă de sensul frazelor, fiind 
însă sensibil la tonul vocii. Timp de câteva secunde, 
crezu că reușise, apoi copilul se ridică în capul oaselor și 


o pocni violent la baza nasului. Lacrimi de durere și de 
mânie țâșniră din ochii tinerei femei. Ea înţelese că 
micuțul era în plină criză de somnambulism; într-un 
minut el avea să se scoale în picioare, să iasă din cort, 
să rătăcească pe covor la voia întâmplării, până când 
picioarele sale vor părăsi suprafaţa protectoare sau 
până când vântul nisipurilor îl va jupui, aducându-l în 
stadiul de halcă de carne urlătoare. Îl prinse zdravăn de 
umeri; cu niciun preţ copilul nu trebuia să plece din 
cort, ea n-ar fi fost în stare să-l urmeze. Să-l reţină, să-l 
conducă... N-ar fi fost decât doi orbi cramponaţi unul de 
altul, mergând în derivă, terorizaţi în fiece clipă de 
spaima de a nu ieși din tabără sau de a nu auzi uraganul 
dezlănțuindu-se din nou. An se aruncă peste el, 
ţintuindu-l la sol. Se rostogoliră amândoi, goi, încolăciţi, 
aidoma unor luptători grotești sau unor amanți 
scandaloși. Foarte repede, ea pricepu că trupul firav al 
adolescentului ascundea o forță cu mult peste cea 
mijlocie; coapsele osoase îi zdrobeau coastele, unghiile 
îi brăzdau șalele. Când o mușcă, plin de cruzime, de 
sânul stâng, An se trase înapoi și îl lovi scurt cu pumnul 
închis în plină figură. Imediat, el încetă să se mai agite. 
Ea se rostogoli până la cufărul Sarei, în care se afla și 
un sul de frânghie, pe care o petrecu de două ori în jurul 
taliei copilului, iar bucata rămasă și-o răsuci de braţul 
drept. La început, se gândise să-l lege de mâini și de 
picioare, dar se temea că, deși înlănţuit în felul acesta, 
băiatul să nu înceapă să se târască spre exterior când ea 
ar fi fost cufundată în somn. Tinut în lesă, el nu putea să 
facă vreo mișcare fără s-o trezească. Liniștită în această 
privinţă, tânăra se lungi și închise ochii. In clipa când 
moleșeala o acoperea cu valuri succesive, funia îi tăie 
încheietura cotului, copilul se sculase și mergea spre 
ieșire. Ea ţâșni ca un arc, trăgând din răsputeri, așa cum 
ar fi făcut-o pentru a opri o cămilă în călduri. Cânepa se 
zbătea în palma unicei sale mâini valide, provocându-i o 
usturime de nesuportat. În câteva secunde, puștiul avea 


să ajungă afară, eliberându-se de sub controlul ei. An 
plonjă în întuneric, își închise braţul în jurul gâtului 
copilului, și-l seceră cu piciorul. Dezechilibrându-se, el 
se prăbuși. Ea profită de acest eveniment pentru a-l târi 
până în fundul cortului, apoi se culcă peste el, 
acoperindu-l cu propriul său corp. Amândoi gâfâiau și 
erau acoperiţi de sudoare, de parcă tocmai ar fi încheiat 
o confruntare amoroasă. Această imagine o făcu să se 
rușineze și ea se strădui să o uite cât mai curând. Nu 
trebuia să se mai ridice; astfel lipit de sol, copilul părea 
să se liniștească. Braţele sale încetară să se mai miște 
spasmodic. Intr-o jumătate de oră, el își regăsise 
imobilismul de statuie și numai respiraţia îi rămase 
neregulată. An nu îndrăznea să se miște, terorizată de 
ideea că orice fleac i-ar fi putut redeștepta criza. Până în 
zori, cei doi rămaseră înțepeniţi, carne lipită de carne, 
gură lângă gură... 

După căldura ce domnea în interiorul cortului, An își 
dădu seama că soarele răsărise; totuși, acuitatea sa 
vizuală continua să rămână apropiată de zero, 
interzicându-i orice deplasare. Mirosul pestilenţial 
depășea limitele suportabilului, întețit de razele ce 
încălzeau pereţii de pânză. Era mai mult decât putea să 
îndure tânăra femeie. Depărtându-se de copil cu infinită 
precauţie, ea își încleștă degetele în jurul gleznelor 
doicii, cu intenţia de a trage cadavrul doi-trei metri în 
exterior. Obţinu tot atât succes în acţiunea sa ca și în 
cazul în care ar fi dorit să ridice o stâncă ajutându-se de 
o singură mână. Căzu în genunchi, cu răsuflarea tăiată. 
Niciodată nu-și imaginase că Sarah era atât de grea. În 
fundul cortului, puștiul reîncepu să geamă și ea auzi clar 
zgomotul călcâielor sale frecându-se de iarbă. Din 
fericire, nu apucase să se scoale în picioare; ea îl turti 
sub propria-i greutate și îi mângâie tâmplele cu degetele 
sale lipicioase. 

Astfel se scurseră patruzeci și opt de ore, timp în care 
tânăra fu condamnată la paralizie. De fiecare dată când 


încerca să se depărteze de el, băiatul își relua 
gesticulaţia  somnambulică. Nu se mai chinuia să 
gândească; doar mânca, dormea, mânca, dormea... În 
exterior, furtuna se domolise pe durata unei după- 
amiezi, apoi se dezlănțuise din nou și mai abitir. 
Prevăzătoare, ea înfășurase ţeasta băiatului într-o 
bucată de stofă groasă; în schimb, în vasul de gresie 
spuma se uscase, prinzând pămătuful ca într-o 
menghină. 

— Totul s-a dus naibii, își spunea ea, în rarele accese de 
luciditate, apoi cădea din nou pradă moleșelii. În zorii 
celei de-a treia zile, An constată că distingea formele 
generale ale obiectelor ce o înconjurau. Spre amiază, își 
redobândise, în parte, vederea. La o distanţă de trei 
metri, lumea se sfârșea într-o ceaţă deasă, dar oricum 
era mai bine decât nimic. Totuși, fu nevoită să mai 
aștepte până a doua zi, într-atât era de teribilă furtuna. 
Apoi vântul se potoli dintr-odată. Fără să știe de ce, ea 
avu certitudinea că uraganul își epuizase ultimele rafale. 
Se smulse din wigwam cu senzaţia că a scăpat din 
străfundurile infernului; sub mâinile ei, iarba nu-și 
pierduse niciun strop din vitalitate, colcăind mai mult ca 
niciodată. An ezită mult înainte de a intra la Gahl. Ştia 
dinainte ce avea să găsească. În cele din urmă, 
strângând din dinţi, desfăcu un pic deschizătura cortului 
și riscă să arunce o privire scurtă. Spectacolul - oricât 
de teribil era el în esenţă - nu avea nimic oribil din 
punctul de vedere al formei. Ai fi zis că șeful tribului se 
dizolvase, lăsând în urma lui doar un soi de cocon 
translucid cu aspect vag umanoid. Treaba asta aducea 
cu crisalida și cu năpârlirea șerpilor. Tânăra se răsuci 
pe călcâie și plecă. În toate celelalte adăposturi o 
aștepta același dezastru. Nu mai rămăsese nimic din 
trib, nimic altceva decât o mână de cămile cu privirea 
sticloasă, mestecând câteva resturi de legume uscate, 
strânse, flanc lângă flanc, în spatele peretelui de piele al 
grajdului. Ea le reîmprospătă raţia, apoi îl transportă pe 


copil în cortul șefului, acolo unde înfiorătoarea putoare 
a cadavrului în descompunere nu mai putea să-i ajungă. 
La capătul a ceea ce păru să fie o săptămână, privirea sa 
își recăpătă acuitatea de odinioară și, cu toate că 
strălucirea soarelui îi provoca migrene, An se simţi 
ușurată. Era singură, singură cu un copil adormit pe 
care-l rădea cu punctualitate, fără să știe dacă el n-avea 
s-o scuipe în faţă la trezire. Aștepta. Era datoare față de 
sine însăși să-și păstreze  vigilenţa. Crizele de 
somnambulism îl făceau uneori pe băiat să sară 
imprevizibil în picioare, cu braţele întinse, cu ochii goi. 
Atunci el rătăcea în derivă, cu pași ezitanţi și grei, de 
fiecare dată apropiindu-se tot mai mult de marginea 
zdrenţuită a covorului. În cele din urmă, An își 
confecţionase dintr-o fâșie de piele un soi de lesă 
artizanală pe care i-o prinsese de gât copilului. Când 
hoinăreala lui întâmplătoare risca să devină prea 
periculoasă, ea își înfigea călcâiele în sol și, arcuindu-se, 
trăgea cu amândouă mâinile de lesă. In clipa aceea, laţul 
îi strângea beregata și începutul de asfixie îl făcea pe 
puști să bată în retragere, oprindu-l brusc din înaintare. 
Astfel, ea îl plimba prin satul mort ca pe un animal 
domestic. Seara, lega celălalt capăt al curelei de un 
tăruş de fier, așa cum ar fi procedat în cazul cămilelor. 
Într-o zi, pe când îl însoțea pe băiat într-una din 
rătăcirile sale fără ţel, o bruscă răsucire a acestuia o 
dezechilibră; fruntea i se izbi de o bancă de lemn 
negeluit și, timp de un minut, ea își pierdu cunoștința. 
Înainte de a se prăbuși în neant, simţi însă, cu mare 
claritate, cum lesa îi alunecă dintre degete, fără să 
poată face nimic pentru a o reţine. Eliberat de orice 
constrângere, prizonierul își continua cursa către 
deșert... 

Leșinul său dură puţin; An deschise ochii cu impresia că 
o așchie i se strecurase între gene, apoi amintirea 
ultimelor sale gesturi o împinse în sus, mai ceva decât o 
descărcare electrică. 


În jurul ei, covorul era gol până la disperare... 

La o distanţă de o sută de metri, silueta slăbuţă a 
copilului dansa pe deasupra nisipului, deformată de 
vibraţiile aerului supraîncălzit. An își dădu seama că el 
mergea prin deșert, descult, FĂRĂ NICIUN FEL DE 
PROTECŢIE, iar praful ridicat de pașii săi i se revărsa 
pe pulpe, fără să-i provoace rănile obișnuite. Puștiul 
mergea în zigzag pe câmpia acidă, probabil de vreun 
sfert de ceas, fără să dea vreun semn că ar fi păţit vreun 
rău; părea la fel de neatins ca și cum s-ar fi tăvălit pe o 
pătură de lână. Ultimele cuvinte ale doicii răsunară în 
urechile tinerei femei: 

El nu este ca toți ceilalți, el este singurul reprezentant 
al rasei sale. 

An înghiţi cu noduri. Era într-adevăr ultimul, ultimul 
specimen al unui popor ce fusese în acord perfect cu 
deșertul, singurul exemplar viu al unui trib ce putea 
merge nestingherit, în pielea goală, printre dune. Era 
din rasa animalelor-munţi, a acelor fiare despre a căror 
origine nimeni nu mai știa nimic și care făceau parte din 
peisaj, dormind de o mie sau două mii de ani și al căror 
somn se sfârșea odată cu moartea. El era unicul individ 
capabil să trăiască pe Almoha, cel pentru care, după 
exemplul colinelor vii, planeta nu reprezenta o capcană 
mortală... 

An fu nevoită să înșeueze o cămilă-carapace pentru a 
merge să-l recupereze pe copil, care se îndepărta din ce 
în ce mai mult de tabără. Cum băiatul nu-i răspundea la 
chemări, ea se văzu nevoită să-l captureze cu lasso-ul și 
să-l remorcheze până la covor, ca și cum ar fi avut de-a 
face cu un animal rătăcit ce trebuia dus înapoi în ţarcul 
său. Restul zilei și-l petrecu adâncită într-o uluire vecină 
cu starea de comă. Așadar, ea îl veghease, timp de 
săptămâni întregi, pentru NIMIC, interzicându-și să-l 
părăsească numai și pentru un singur minut, cu riscul 
de a sacrifica de dragul lui pe toţi ceilalți membri ai 
clanului... Iar astăzi, toate astea se revelau a fi fără 


niciun fundament. Ar fi putut să-l lase să alerge prin 
furtună, să dea piept cu vânturile de nisip, să... Și de ce 
Sarah nu-l însărcinase CHIAR PE EL cu corvoada 
blestemată a  rasului, de vreme ce puştiul, spre 
deosebire de An, nu se temea să rămână blocat în 
mijlocul uraganului? Chiar, de ce? Doar dacă... Doar 
dacă doica nu ignorase până în ultima clipă că protejatul 
ei rezista în faţa tuturor acizilor, puterea la care făcea 
aluzie fiind CU TOTUL ALTA decât cea descoperită 
acum... Această ipoteză nu reuși decât s-o tulbure și mai 
mult, dar întrebările sale se estompară în fața apariţiei 
unui gigantic sentiment de culpabilitate. Ea provocase 
sfârșitul întregului trib din cauza incompetenţei de care 
dăduse dovadă. O incompetenţă alimentată probabil de 
dorința inconștientă de a se răzbuna pe acești nomazi ce 
o jigniseră cu atitudinea lor neprietenoasă. Ea își 
impusese să salveze copilul, acest copil încredinţat de 
Sarah în clipa morții și iată că astăzi descoperea că 
respectivul alibi nu mai era valabil. Că el nu fusese 
niciodată valabil! 

Trecu o altă săptămână. An se simţea aidoma unui 
naufragiat pe o insulă pustie. Lipsa de activitate îi 
agrava starea depresivă și uneori se surprindea 
vorbindu-le cămilelor. Pentru a-și păcăli plictisul, într-un 
rând, rase o porţiune destul de mare de piele, se așeză 
cu picioarele încrucișate, având la îndemână trusa de 
tatuaj a scriitorului public și începu să caligrafieze cu 
mici caractere chinuite tot ceea ce se întâmplase până 
atunci. Ea descoperea în această muncă, ce-i lăsa seara 
degetele pătate cu tuș negru, o nouă modalitate de a-și 
zgândări rănile. Treptat, cronica se transforma în 
autocritică. Ea nu se menaja deloc, insista asupra 
„crizelor” sale. Când epuiză acest subiect, vorbi despre 
băiat. Ce risca oare? Pielea nu mai reprezenta decât un 
covor uitat, mort, ce nu mai era locuit de nimeni. In cel 
mai bun caz, ermitul care colecţiona teritorii 
abandonate avea să-l includă în primul volum al 


memorialului deșertului, iar, în cel mai rău, vânturile 
nisipurilor - după ce vor fi isprăvit de ros corturile și 
instalaţiile - aveau să-l acopere în totalitate, afundându-l 
la baza dunelor... Când nu mai știu ce să mai scrie 
despre băiat, își aminti de orașul-vitraliu și îl descrise ca 
pe următoarea etapă a călătoriei sale. Când termină, fu 
cuprinsă de sentimentul că-și folosise timpul îndeplinind 
o muncă stupidă și răsturnă sticla de tuș cu o lovitură 
mânioasă de picior. 

După câteva zile de la acest eveniment, iarba încetă să 
mai colcăie, perii regăsindu-și rigiditatea obișnuită. 
Hibernarea se sfârșise. Furioasă la culme. An își 
desferecă centura de castitate și coiful, aruncându-le cât 
putu de departe, în deșert. Spre marea ei mirare, puștiul 
nu se sculă imediat pentru a se năpusti asupra cărții, ci 
dimpotrivă, crizele sale de somnambulism se răriră și el 
păru să se scufunde într-un somn și mai adânc. An 
înţelese că adolescentul devenea tot mai anemic, că 
forțele îi  slăbeau,  interzicându-i orice mişcare 
intempestivă. Dacă nu-și deschidea ochii cât mai curând, 
avea să continue să doarmă, depășind timpul convenit, 
avea să slăbească și mai mult, devenind incapabil să 
schițeze cel mai mic gest. Urma să moară... Incă o dată, 
tânăra începu să blesteme absenţa doicii. Ce trebuia să 
facă acum? Cu multă grijă, trecu în revistă în memorie 
toate declaraţiile, toate manevrele bătrânei. În cele din 
urmă, își aminti de flaconul de sânge amestecat cu 
anticoagulant, din care doica și copilul beau, în fiecare 
dimineaţă, câteva picături pentru a combate 
proprietățile narcotice ale fructelor. Desigur, sticla 
rămăsese în cortul Sarei și tânăra femeie fu nevoită să-și 
petreacă o pânză peste faţă înainte de a pătrunde în 
adăpostul unde cadavrul se descompunea nestingherit. 
Fără îndelungata sa practică în mijlocul abatoarelor, nu 
încape îndoială că ar fi leșinat în fața spectacolului ce-o 
aștepta acolo. Încercând să nu ţină cont de el, răsturnă 
sipete și felurite cutii până dădu de flaconul negru, apoi 


alergă la băiat și, desfăcându-i buzele crăpate, îi umezi 
limba cu câteva picături din respectivul produs. Oftă. 
Atâta vreme cât nu avea să-și schimbe alimentaţia, 
puștiul era constrâns să folosească drogul dulceag; în 
caz contrar, exista pericolul de a intra imediat în stare 
de hibernare. An puse cu grijă preţioasa sticlă într-un 
săculeţ de piele pe care și-l atârnă de gât. 

Copilul nu se trezi decât a doua zi. El deschise ochii, 
bombăni ceva de neînțeles, după care se ghemui, 
scâncind de frig. An îl acoperi cu pelerina ei, apoi se 
duse imediat la grajduri. Nu intenţiona să rămână prea 
mult timp în tabără. Pe durata unei luni, jucase rolul 
unui paznic de cimitir; experiența i se păruse 
îndelungată și nu mai dorea decât un singur lucru: să 
pornească la drum. În acest scop, alese două cămile 
sănătoase și încărcă litierele cu frunze și fructe uscate. 
Din cufărul doicii luă câteva hărţi, foarte imprecise, e 
drept, precum și o trusă cu tot ce era de trebuinţă în caz 
de arsuri provocate de nisip. An parcurse încă o dată 
satul, adunând tot soiul de obiecte ce ar fi putut să-i fie 
vreodată de folos, cuțite, frânghii, pânze de protecţie, 
încărcându-le și pe acestea pe cămile. Se întrebă în 
sinea ei dacă straniul său tovarăș de singurătate auzise 
vorbindu-se despre orașul-vitraliu și dacă ar fi fost în 
stare să-i indice vreo pistă serioasă... 

Către amiază, copilul putu să se așeze în fund; totuși, 
era extrem de slăbit, astfel încât ea se văzu nevoită să-l 
sprijine, strecurându-i totodată printre dinţi și câteva 
bucăţi de fructe, tăiate grosolan. 

— Merge? îl întrebă ea. 

Băiatul bătu din pleoape și rosti ca pe o evidenţă: 

— Sarah a murit. 

Nu părea să resimtă niciun fel de durere și An răsuflă 
ușurată. 

— Au murit cu toţii, vorbi la rându-i, cu toţii, înţelegi? N- 
am putut să mă ocup de ei din cauza furtunii... 

Puștiul ridică din umeri cu un aer fatalist și își puse 


arătătorul sub ochiul femeii, urmărind linia inferioară a 
genelor până la finele riduri în labă-de-gâscă. 

— Te-ai ars, spuse el. Aici... 

— M-am urâţit foarte tare? 

Copilul clătină din cap. 

— Nu. 

Părea că nu-și mai aduce aminte nici de ultima lor 
ceartă, nici de furtul cheii, ce ar fi putut s-o coste chiar 
viața. An consideră că n-avea rost să-i reîmprospăteze 
memoria în această direcţie. 

— Poţi să te ridici în picioare, să mergi? 

— Desigur, e ușor. 

Copilul se sculă. Corpul său slab îi punea în evidenţă 
întregul schelet, cea mai mică mișcare îi făcea oasele să 
sară sub pielea palidă. Ai fi zis că învelișul de carne se 
topise, intrând parcă la apă, fiind la un pas de a se 
destrăma. Tânăra avu tentaţia de a-l prinde în braţe, 
dar, în ultima clipă, recunoscu că dădea dovadă de o 
atitudine ridicolă. Nu se putea purta ca o mamă cu acest 
supraom fără să nu devină imediat conștientă de 
grotescul situaţiei. Era ca și cum o libelulă ar fi protejat 
un elefant. Și unde mai pui că ea îi detestase 
întotdeauna pe copii... Atunci, de unde venea această 
bruscă solicitudine? 

În fond, ti-e puțin frică de el, nu-i așa?, se tachina ea 
ironică. 

Puștiul făcu câţiva pași, nesigur pe sine, apoi se aplecă 
pentru a-și culege cartea din iarbă, ale cărei pagini erau 
frunzărite de boarea ușoară. An se mișcă și mai rapid, 
apucând volumul cu o mână, îndreptându-și apoi 
spinarea înainte ca băiatul să priceapă ce se petrece. 

— S-a isprăvit cu toate astea! decretă ea. Sarah a murit, 
așa că timpul lecţiilor a trecut... Tu chiar vrei să 
continui? 

— Nu! 

Copilul răspunsese pe un ton violent. 

An zâmbi, se răsuci din șold și aruncă cartea înainte, cu 


toată forța de care era capabilă; volumul descrise o 
curbă și se prăbuși în nisip cu sfârâitul unui buștean 
cuprins de flăcări. În treizeci de secunde, nu mai 
rămăsese nimic din pagini și din coperti. 

Și acum, ce urmează să se întâmple? medită ea. Oare ce 
forțe am eliberat, forțe pe care Sarah le inăbușise cu 
atâta grijă? 

Alături de ea, puștiul bătu din palme și acest gest, atât 
de pueril, i se păru straniu tinerei femei. Mai bine zis, 
deplasat. Era mimica unui copilandru lipită peste trupul 
unui semizeu. Tânăra scutură din cap, vrând să alunge 
puzderia de gânduri: 

Doar n-o să încep să-l venerez pe mucosul ăsta, ar fi 
culmea! 

Apoi îi întinse hărțile. 

— Ai auzit vreodată vorbindu-se despre un oraș 
construit ca un vitraliu? îl întrebă ea. Cred că trebuie să 
mergem spre sud... 

Băiatul dădu afirmativ din cap. 

— Da, spre sud... 


14 


Natanesh, Marele Jupuitor, prinsese să se afunde în 
mahmureală când porumbelul se prăvăli pe biroul său, 
cu aripile dislocate și ochii crăpaţi. Cu stupefacţie, își 
dădu seama că era vorba despre raportul uneia dintre 
cele patru patrule trimise în deșert cu trei luni în urmă, 
pe care sfârșise prin a o alunga din minte, fără să simtă 
cea mai mică remușcare. Fidel misiunii sale, micul grup 
își continuase prospecţiunile primejdioase, culegând 
informaţii din tavernă în tavernă, din caravană în 
caravană. 

Atâta răbdare sfârșise prin a fi răsplătită. Într-o bună zi, 
ajunseseră lângă o tabără prăpădită, ridicată pe un 
minuscul fragment de piele. În spatele unui cort 
grosolan se înălța un curios monument funerar: zeci și 
zeci de piei abandonate, puse una peste alta și legate 
aidoma unei cărți sau unui registru. Briza se juca printre 
paginile sale, frunzărindu-le cu plesnete de rufărie pusă 
la uscat. Acolo trăia un ermit puţin cam nebun, care, de 
zeci de ani, compila toate bârfele din regiune. Fără să se 
lase prea mult rugat, individul le vorbise despre un copil 
cu comportament bizar ce fusese adoptat de un trib 
vecin, un puștan straniu ce nu părea să promită nimic 
bun (bătrânul intuia treaba asta) și că o doică, 
binecunoscută pentru știința ei, i se ţinea mereu pe 
urme. 

Era o pistă firavă, totuși singura. Cercetașii porniseră la 
drum, în ideea de a găsi teritoriul clanului lui Gal (sau 
Gan, mormăielile nebunului erau uneori de neînțeles) și 


a face o cercetare discretă. Natanesh simţi cum îi 
renaște brusc interesul. Nu se mai atinsese de dosarul 
„Shankra” de aproape două luni și întreaga afacere se 
scufundase din nou, treptat, în oceanul de praf și 
mucegai pe care, poate, n-ar fi trebuit să-l părăsească 
niciodată. Această lovitură de teatru îi captiva din nou 
atenţia, îi risipea plictisul ce-l cotropea. Demnitarul se 
surprinse așteptând, întrucâtva nerăbdător, un nou 
raport. 

Câteva zile mai târziu, un alt porumbel călător îi dădu 
de știre despre descoperirea taberei în cauză; ghidaţi de 
ermit, membrii patrulei ajunseseră, în cele din urmă, în 
satul-fantomă. Investigaţiile lor îi puseseră în situaţia de 
a descifra cronica tatuată pe sol. 

Doica murise, copilul trăia, părea să dispună într-adevăr 
de puteri depășind normalul, îl însoțea o autonomă, cei 
doi porniseră spre o cetate desemnată cu apelativul de 
oraș-vitraliu... 

Imediat, Natanesh se duse să consulte niște hărți 
păstrate sub cheie într-o cameră blindată, dar niciuna 
dintre ele nu menţiona respectivul oraș, cel puţin nu sub 
numele folosit în misivă. Cu meticulozitate și infinită 
răbdare, bătrânul se apucă să verifice un tabel extrem 
de vechi conţinând numele aglomerărilor urbane. 
Majoritatea proveneau din dialecte locale și el se văzu 
nevoit să se raporteze la o traducere cu clasificare 
analogică. La rubrica „Geam, cristal”, el descoperi într- 
un târziu: Anuncar Tengla Padena, a cărui traducere 
literală aproximativă era: „Meterezele de sticlă și de 
plumb”. Coordonatele păreau să fi fost stabilite cu 
exactitate și totuși nu reușea să le transpună pe hartă. 
La intersecţia liniilor trasate de creionul său nu întâlnea 
decât vidul; acolo nu era semnalată nicio așezare 
umană. Se gândi că exista probabilitatea ca planurile să 
fi avut parte de o proastă etalonare, cu toate că, până 
acum, aceste exemplare rarisime și secrete se 
dovediseră a fi întotdeauna exacte. În disperare de 


cauză, Nat își reluă cercetările. O broșurică auditivă îl 
informă că Tengla Anuncar Adena (sic) fusese distrus, 
cu cincisprezece ani în urmă, de atacul unui animal- 
munte. Din oraș nu mai rămăseseră decât câteva 
cartiere în ruine, ce încă mai erau bântuite de un grup 
de rebeli cu practici nesănătoase: omnivorii, care 
mâncau orice le cădea în mână și dădeau dovadă de o 
delăsare obscenă în materie de alimentaţie. Nat 
comunică patrulei coordonatele respective cu ajutorul a 
doisprezece porumbei, dând ordin de a captura copilul, 
de a-l suprima și de a-i distruge în întregime rămășițele 
pământești. 

De îndată ce primi porunca, grupul de intervenţie se 
hotărî să pornească iarăși la drum. În prealabil, însă, 
trei dintre membrii lui incendiară tabăra lui Gahl, ca și 
enormul volum alcătuit din cronicile deșertului. Cât 
despre ermit, ei se mulţumiră să-l târască legat la 
capătul unei frânghii prin câmpia cu nisip devorant, 
până când nu mai rămăsese nimic din corpul 
nenorocitului. Îndeplinindu-și sarcina, își îndemnară 
cămilele să se îndrepte spre sud... 


15 


Cu toate scările ridicate, autopompa stacojie cobora 
încet de-a lungul vechii străzi principale, având 
rezervoarele laterale încărcate până la refuz cu petrol. 
Agăţat de ultima bară, cu umerii dispărând sub 
harnașamentul de sticle ale căror valve îi zgăriau 
metalul ruginit al căștii, pompierul se deplasa paralel cu 
linia balcoanelor de la etajul cinci. Mănușile de azbest, 
tubul lansatorului de flăcări perpendicular pe... 
Perpendicular. 

Patricia se gândi că, în câteva secunde, avea să fie de 
ajuns o simplă presiune a degetelor pentru ca raza de 
napalm în fuziune să ţâșnească din gura înnegrită, 
carbonizată, a lansatorului... Curba galbenă, 
strălucitoare, avea să împroaște balustrada de fier 
forjat,  scorojind,  dezintegrând pictura.  Geamurile 
colorate aveau să se spargă cu un pocnet sec, o vibraţie 
dureroasă, băltoaca avea să se întindă pe covoare, apoi 
întreg apartamentul va prinde să duduie ca o sobă, 
împrăștiind torente de fum, de funingine deasă... Când 
incendiul avea să se stingă, din apartament nu va mai 
rămâne decât o gaură neagră pe faţadă, aidoma unei 
orbite goale. Degetele fetei căutară rotița de ajustare a 
binoclului. Privirea sa, limitată de câmpul lentilelor, se 
deplasă la nivelul balcoanelor. La etajul patru al 
numărului zece... Bastoanele de dinamită fixate în grabă 
cu plasture de volutele de fier forjat transpirau sub 
căldura sufocantă a deșertului. Nitroglicerina picura în 
broboane fine ce aveau să se zdrobească provocând o 


mică detunătură între ghivecele de mușcate ofilite. Când 
limba de napalm urma să guste terasa, încărcătura avea 
să pulverizeze probabil atât omul, cât și scara de oţel... 
Decapitată și stupidă, autopompa avea să 
încremenească locului, exceptând cazul când explozia 
nu i-ar disloca burta stacojie... 

Era mirosul unei zile de luni. La multă vreme după ce 
filamentele calendarului etern înnegriseră definitiv 
cadranele în urma unui scurtcircuit, Patricia încă mai 
era în stare să ghicească zilele după mirosul lor. Era 
mirosul unei zile de luni, în pofida izului de carne 
putrezită ce urca dinspre măcelăriile părăsite, ale căror 
geamuri dispăruseră sub straturile de muște albastre. 
Patricia își agăţă de umăr cureaua binoclului. Trebuia să 
ajungă la chepeng înainte ca pisicile s-o localizeze. Cu 
labele din spate blocate din cauza turbării, ele obișnuiau 
să se deplaseze pe porțiunile plane ale acoperișurilor. 
Totuși, unele mai erau capabile de salturi 
nemaipomenite, astfel încât nicăieri nu te aflai cu 
adevărat la adăpost. Fata înainta cu precauţie, cu 
degetele încleștate pe ţigle. Cizmele de piele galbenă, 
smulse la întâmplare dintr-un dulap, îi jucau puţin în 
jurul gleznelor, cu toate că fuseseră îndesate cu cârpe. 
Strecurându-și trupul slab prin deschizătura 
chepengului, o fracțiune de secundă ea trăi cu impresia 
că pătrunde în interiorul unui submarin. Cu voce joasă 
pronunţă cuvintele: 

— Închideţi tambuchiul, amuzându-se de sonorităţile 
muiate ale ultimului termen. Tambuchiul, de fapt, părea 
urzit trainic din noroi și spumă. 

Lumânarea continua să ardă pe balustrada scării, acolo 
unde o lipise cu trei picături de ceară. In clipa când o 
luă din nou în mână, dincolo de chepengul închis se auzi 
un scrâșnet mânios. Fata nu întoarse capul; prefera să-și 
imagineze în locul mustăţilor pline de spumă roz ale 
pisicilor  ventuzele  palpitânde ale  caracatiţei din 
„Douăzeci de mii de leghe sub mări”... 


Un violent miros de putreziciune venind dinspre 
frigiderele oprite îi tăie răsuflarea de cum ajunse la 
etajul cinci. Patricia se opri, oscilând între fascinaţie și 
dezgust, cucerită de această hipnoză olfactivă ce nu o 
mai părăsise niciodată din ziua în care, copil fiind, 
căzuse pe burtă, cu nasul și cu gura pe un stârv 
neidentificat, acoperit parţial de iarbă... Poate fusese o 
pisică... 

La început, Yann curăța apartamentele, de cum trecea 
dincolo de ușă, ca și cum ar fi îndeplinit un rit. Patriciei 
îi plăcea să-l vadă scoțând din frigidere bucăţile de 
carne colcăind de viermi, pentru a le arunca în gâtlejul 
sonor al gunoiernițelor, în care se prăvăleau într-o suită 
de palme moi, umede... Respectivul zgomot, același, îi 
zumzăia în cap și atunci când Yann o posedase pentru 
prima oară, în spatele grilajului de la măcelăria 
cabalină. Soarele încingea carnea carcasei rupte, căzută 
în rumeguș, pe care i se lipeau fesele în ritmul impus de 
bărbat. Când sosise clipa extazului, ea își înfipse 
unghiile în carnea moale, lipicioasă, strecurându-și 
degetele printre coaste ca printre zăbrelele unei 
închisori de os. Pelicula de grăsime i se întindea pe 
umeri, pe ceafă. Sângele îi întărea părul despletit... 
Atunci îl întâlnise prima dată pe Yann. Mai târziu, în 
cursul după-amiezii, ea își sărbătorise cei paisprezece 
ani jefuind o patiserie. De atunci, uneori, în momentele 
de extremă plăcere, în spatele pleoapelor închise îi 
sclipea imaginea capului unui cal, aurită, inundată de 
soare. Apoi, cum muștele și viermii puseseră stăpânire 
pe întreaga marfă, fuseseră nevoiţi, cu regretul în suflet, 
să părăsească salteaua de carne... 

Mai ales să nu vă serviţi de gunoiernițe. Yann nu o 
ascultase; totuşi ea  reperase zumzetul încă de 
dimineaţă. Yann ridicase din umeri, mestecând cu un 
aer superior curelușa căștii de crom, având imprimate 
pe ea armele Seniorilor Măcelari, pe care se încăpăţâna 
s-o poarte în permanenţă, chiar și când era în pielea 


goală. Așa și era în ziua aceea, plăcuţele de identificare 
dansându-i pe pectorali. Muștele ce ţâșniseră din 
gunoiernițe nu  întâmpinaseră nicio  opreliște, 
năpustindu-se asupra sa, înțepându-l. Păcătoasele bășici 
roșii și galbene, pline cu lichid și totuși tari ca niște 
pastile de lemn. Mai întâi pe braţ, două... Apoi pe umeri 
și pe piept. În fiecare dimineaţă, Patricia scotea din 
trusa pe care o purta la centură, alături de pistolul 
automat reglementar, două comprimate de sulfamidă. 
Până în prezent, nu se vedea nicio ameliorare notabilă. 
Yann devenea din ce în ce mai lent, făcea mofturi când 
era vorba să se aventureze pe culoare, pe scări. Ieri, de 
pildă, afirmase, între două reprize de căscat, că era 
inutil să schimbe apartamentul în fiecare zi... Tocmai el, 
care la început nu întârzia mai mult de o jumătate de zi 
în același loc. Patricia nu mai întorcea capul când se 
întâmpla să parcurgă un coridor; hârșâitul patului puștii 
de asalt pe parchet, în spatele ei, îi dădea de știre că 
bărbatul o urma. De ce oare nu-și lăsa arma în ungherul 
vreunui culoar, pe vreo rogojină, de vreme ce-i venea 
din ce în ce mai greu să se deplaseze fără să se ţină de 
pereţi? Un dezertor putea fi dublat cumva de un fetișist? 
Tripanozomiază”. 

Într-o zi, Patricia n-avea să-l mai poată trezi. Deja nu 
mai era în stare s-o călărească. Corpul său avea să 
putrezească undeva în inima clădirii și fata se întreba 
uneori dacă va ști să distingă putoarea răspândită de 
Yann în concertul pestilenţial ce urca din casa scării. Ea 
nu avea să-i mai revadă niciodată zâmbetul deformat de 
colții care-i ieșeau de sub buze și pe care, aidoma 
tuturor renegaţilor, încercase să-i pilească în măsura 
posibilităţilor... 

Pocnetul parchetului răspândea fragmente de cuvinte. 
Patricia se opri. Ar fi trebuit să știe în ce ordine să 
atingă scândurile pentru a  recompune fraza 


90 Boală provocată de prezenţa tripanozomei în sânge; boala 
somnului. 


înregistrată. Poate era o maximă sau un avertisment... 
Coordonatele unei galerii secrete ce șerpuia de-a lungul 
apartamentelor și se deschidea prin hubloul unei oglinzi 
necositorite în fiecare baie, în fiecare dormitor. Cât de 
pasionant ar fi fost totul odinioară! Patricia simţea că ar 
fi fost în stare să rămână zile întregi acolo, sărind dintr- 
o căsuţă în alta, ca într-un șotron, atentă la silabe, 
încercând pe rând toate combinaţiile posibile... 

Căldura devenea apăsătoare, lipindu-i pielea de bluzon. 
Transpiraţia îi brobona coastele cu mici coșuri roșii. Cu 
rapiditate, fata își lepădă veșmintele, rămânând doar cu 
cizmele prea mari, ca în reviste... Slabă, goală, cosiţele 
grase biciuindu-i omoplaţii, ea cobori sărind într-un 
picior până la al treilea etaj. Chipul său cizelat din 
unghiuri ascuţite, lipsa totală a șoldurilor, pieptul plat o 
făceau să semene, dacă jumătatea inferioară rămânea în 
umbră, cu un băiat. Patricia închise ochii și împinse 
prima ușă din stânga... Un joc obișnuit pe perioada 
marilor călduri: să-și ofere plăcerea primului obiect pe 
care degetele îl întâlneau. Un sfert de oră, cel puțin. 
Uneori acţiunea în cauză rezerva surprize de proastă 
calitate, dar Patricia își ţinea întotdeauna angajamentul, 
chiar dacă durerea i-ar fi smuls lacrimi. În partea 
aceasta, balconul dădea spre parcul zoologic. La 
începutul relaţiei lor, ea venea acolo cu Yann, când se 
însera. Bărbatul îi împrumuta pușca de asalt și-i ghida 
mâinile pe pat, indicându-i poziția corectă a braţului, a 
umărului. În luneta infraroșie a vizorului, cuștile 
animalelor păreau deformate în mod bizar. De cele mai 
multe ori, fiarele începeau să se agite, ca și cum ar fi 
devenit conștiente de privirea mortală ce le ţintuia. 
Degetul apăsând încet trăgaciul... Să vezi capul lebedei 
zburând într-un val de pene... Yann îi spunea cum ar fi 
putut să fixeze o încărcătură de TNT pe rinoceri și să-i 
facă să sară în aer, noaptea, pe lună plină... Patriciei îi 
plăceau  șușotelile acestor petreceri clandestine, 
vibraţiile înăbușite ale puștii, vânătăile ce-i apăreau pe 


clavicule sau clipele când Yann se lăsa peste șalele ei, în 
vreme ce ea ţintea capul leului... Apoi, se terminaseră 
cartușele. 

La primul etaj, trebuia să te ferești de seră și de grădina 
de iarnă. Gazonul se deplasa în plăci întregi, putând să 
escaladeze zidurile, să alunece pe sub fanta ușilor, ca o 
adevărată pădure de brice. Toamna, frunzele căzute, pe 
care curenţii de aer le răvășeau, erau capabile să-i 
decapiteze pe plimbăreţii imprudenti. În careul strâmt al 
curţii interioare, zăpada nu se topea niciodată, când 
venea vara, trebuia s-o îngrămădească în pivnițe, s-o 
arunce cu lopata în deschizătura răsuflătoarelor. Apa 
șiroia prin jgheaburi, fără să înmoaie însă nimic. 

Patricia fu nevoită să se oprească în ungherul unde se 
aflau pubelele pentru a culege umbrele unor pescăruși, 
trei la număr. Căldura le moleșise și ea avu destulă 
bătaie de cap în încercarea de a le desprinde din smoala 
topită. Apoi a fost umbra unui nor; de forma unui 
elefant, lipită de zidul de nord, chiar deasupra 
mușcatelor ofilite. Siluetele erau îndeosebi influenţabile 
și înzestrate cu o supărătoare predispoziție spre 
mimetism. Dacă umbra unei păsări rămânea mai mult 
timp în preajma unui lampadar, ea devenea lampadar. 
Cu alte cuvinte, proprietarul ei de drept se afla în 
imposibilitatea de a o mai folosi... Asta admițând că o 
pasăre, chiar și un pescăruș, ar fi avut suficientă 
răbdare pentru a întreprinde demersurile necesare în 
vederea recuperării unei umbre pierdute. De altfel, 
metodele de conservare creaseră întotdeauna probleme. 
Ca să nu mai vorbim despre nenumăratele tranzacţii ale 
căror victime erau chiar siluetele uitate... Umbre 
plăcute ochiului cusute cu fir de sutură pe maiourile 
adolescenților, umbre diluate în bain-marie, puse în 
flacoane și vândute pe post de cerneală... Umbre... 
Patricia își reveni în fire; știa că delirează, că 
halucinogenele, picurate de Măcelari în apa ce curgea 
din robinete, acționau cu perfidie, împingând-o pe 


nesimţite pe panta periculoasă a visului. 

Ezită puţin în faţa cabinei portarului. Nu-i plăcea deloc 
să se apropie de stradă. Totuși, Yann sudase obloanele 
și unica broască a porții celei mari. În copilărie, când se 
trezea dintr-un coșmar, avea obiceiul să-și tragă peste 
cap cearșafurile și păturile, grosimea ţesăturilor izolând- 
o de ameninţare. Lucrul era valabil și în cazul de faţă - 
se simțea mai bine lăsând o anumită distanţă între ea și 
bulevard. 

Spre amiază, Meșterii Măcelari aveau să coboare acest 
drum, cu pași înceţi. Încadrând bena de gunoi, pe care 
ploaia răpăia ca pe un bidon gol. Incinși în 
combinezoanele lor brune, matlasate, protejaţi de 
înțepături, de mușcături. După obiceiul lor, aveau să 
înceapă cu ferestrele de la parter, spărgând geamurile 
cu un dos de mănușă ghintuită, pentru a deversa în 
camere conţinutul sacilor colcăitori, îngrămădiţi între 
fălcile benei. Șobolani mici, negri, cu cozi inelate, 
îngrășaţi cu bacili de toate soiurile, a căror cocoașă 
plină de tumori împrăștia bășici dezgolite de păr pe 
blana aspră... Până acum, nu depășiseră numărul șase, 
dar Patricia, cu urechea lipită de răsuflătoare, pândea 
scrâșnetul ghearelor. 

Șobolanii. Escaladând ţevile de canalizare, străpungând 
pereţii. Urcând etaj după etaj, spre acoperișuri, la 
întâlnirea cu pisicile. La întâlnirea cu rebelii... 

Frontul de rezistenţă de la portalul din sud, ca și cel din 
centru nu rezistaseră în faţa invaziei. Ar fi trebuit să 
închidă toate obloanele, să cimenteze partea de jos a 
ușilor, să zidească scările. Cu cine? Cu Yann, pe care 
moleșeala îl lua în stăpânire pe zi ce trecea? Ieșirea din 
clădire însemna acceptarea de bunăvoie a prigoanei 
nemiloase a patrulelor carnivore, a internării în lagărele 
de detenție, din care nimeni nu mai revenea, 
încărcătorul pistolului mai era plin; se gândea să pună 
deoparte două gloanţe... 

La ora unu avea să vină lăptarul, cu carafele aburite, 


burdușite cu halucinogene. Era suficient pentru a te 
ajuta să plonjezi cu capul înainte de la etajul șase, 
păstrându-ţi zâmbetul pe buze. Şi totuși, setea... Să 
reziști tentatiei, să înfrunţi imensa capcană... 

Și apoi, la ora trei... Întreaga zi să stai la pândă... Totuși, 
spălătorii de geamuri nu mai veniseră de când Yann 
doborâse trei dintre ei, la un interval de două zile. 
Patricia simţi un fior de gheaţă pe șira spinării, în pofida 
căldurii de cuptor. Din hol, urcau ecourile unui bocănit 
surd, când înăbușit de covorul roșu, când amplificat de 
dalele de marmură. Calul portarului se opri între 
coloane, speriat de propria sa imagine reflectată în 
oglinda fisurată. Patriciei i-ar fi plăcut să-i sară în 
spinare, să se prindă strâns de coamă, să dea ocol curții 
în galop, apoi să pornească la asaltul scării și a șirurilor 
de coridoare. Dar animalul se retrăgea deja în umbră. 
Călare pe el, portarul îi alungase pe Măcelari, în zorii 
unei zile cenușii. Patricia își amintea sosirea lor 
zgomotoasă, vacarmul galeriei în degringoladă, sub 
bolta porţii principale. Capul însângerat al bărbatului... 
Yann pretindea că, din cauza rănii, individul înnebunise. 
De fapt, din acea zi, portarul rătăcea de-a lungul 
culoarelor, cu pușca de vânătoare pe umăr, bătând în 
uși, solicitând chirii ce nu aveau să fie plătite niciodată. 
În două rânduri, deschisese focul asupra fetei, ratând-o 
cu puţin. Câteodată, noaptea, se instala în casa scărilor, 
bombănind, ţipând... 

Sunetul de bronz al cornului de vânătoare se făcu auzit 
în susul străzii. Geamurile începură să tremure, să 
vibreze în lăcașurile lor, pierzându-și ultimele fragmente 
de chit... Apoi haita invadă bulevardul, adevărate maree 
de colţi, de labe, de lătrături. Câinii se revărsau pe 
trotuare, zgâriau obloanele, se năpusteau asupra 
clădirilor, căscându-și gâtlejurile roșii, înghițind în sec. 
Tancurile veniră în urma lor, cu bubuitul regulat al 
șenilelor, cu turela rotindu-se de la dreapta la stânga. 
Patricia nu se putu abţine să nu-și bage capul între 


umeri când se privi „ochi în ochi” cu gura unui tun. Încă 
nu începuseră să tragă. Muzica încetă, fiind înlocuită 
imediat de cârâielile unui megafon... 

„Apoi am auzit o altă voce din ceruri ce zicea: «leşi, o, 
popor al meu, părăsește-o ca nu cumva, solidarizându-te 
cu greșelile sale, să fii nevoit să pătimești pentru 
suferinţe ce nu îţi aparţin!»” 

Concertul câinilor ce încheiau  defilarea acoperi 
continuarea peroraţiei. Din nou, răsună cornul... Într-o 
bună zi, bandiții ăștia aveau să taie parâmele ce fixau 
casa și să injecteze nisip mișcător în caldarâm și 
clădirea avea să se scufunde încet, inexorabil, etaj după 
etaj. Patricia și portarul se vor mulțumi doar să arunce 
lestul, pentru a amâna cât mai mult clipa naufragiului, 
împingând prin deschizăturile ferestrelor fotolii, piane, 
biblioteci... Asta cu condiţia ca întreaga construcţie să 
n-o pornească în derivă, împinsă de vântul ce i-ar fi 
decapitat hornurile, condusă de mâna nesigură a unui 
nebun agăţat de bara din cabina sa. Și, chiar și în acest 
caz, în scobiturile valurilor de asfalt și bitum vegheau 
minele având carcasa încrustată cu scoici, ca niște arici 
mortali... Ele aveau să explodeze, împrăștiindu-și ploaia 
de termite și îngrozitoarele insecte se vor strecura prin 
ferestrele căscate, trecând imediat la atacul mobilelor, 
al scărilor, parchetului, grinzilor, al scheletului lemnos 
al imobilului. Și casa avea să se transforme într-o ploaie 
de rumeguș, iar locuitorii aveau să treacă prin podelele 
putrezite, în cădere liberă... Se vor zdrobi cu toţii de 
dalele din hol. 

Patricia se scutură. Poate că mai exista vreo modalitate 
de a scăpa de apocalipsă. Să ridice placa rotundă a 
canalului de scurgere și să coboare în adâncurile lui, la 
lumina tremurătoare a unei lămpi de furtună, împreună 
cu portarul. Să găsească la cheiul unsuros, cenușiu, o 
mică barcă. Să-l instaleze în partea din spate pe Yann, 
acel Yann care nu avea să mai deschidă niciodată ochii, 
având pleoapele lipite cu o păcătoasă crustă galbenă. 


Paznicul s-ar fi postat la provă, în umbra galbenă a 
lămpii fumegătoare, cu colierul de chei atârnat în jurul 
gâtului, cu pușca petrecută peste umăr. Patricia așezată 
la mijloc, cu pântecul crescut despărţindu-i pulpanele 
bluzonului de piele. Ei ar aluneca încet pe acest straniu 
fluviu de dejecţii, abandonând nava pe cale de a se 
scufunda... Barca ar pluti pe apa densă precum uleiul, 
nemișcată. Uneori, la vreo cotitură a canalului, lampa ar 
lumina  epavele mucegăite ale clădirilor prăbușite. 
Patricia și-ar încălzi mâinile pe sfera trandafirie a 
pântecului său, atât de greu de parcă ar urma să dea 
naștere unei locomotive. 

Va fi un cal, îl voi numi Sargasse... 

Fata își scutură din nou pletele năclăite de grăsime. 
Trebuia să reziste, să reziste cu orice preţ. Să nu se 
abandoneze valului lipicios, mortal, al drogurilor 
injectate de miliția carnivorilor în interiorul ultimelor 
rezervoare de apă potabilă, în speranţa de a-i lichida, pe 
ei, rebelii, de a-i face să înnebunească, de a-i determina 
să se arunce în gol, să se sinucidă sau să deschidă toate 
porţile, pentru a ieși să danseze pe străzi, după ce ar fi 
neutralizat sistemele de autoapărare. 

Patricia se temea de această maree perfidă ce-i invada 
creierul când, după ce se terminau rezervoarele de apă 
de ploaie, setea o obliga să se adape de la robinetele din 
apartamente. Mai existau oameni care refuzaseră să-și 
părăsească locuinţa din vechile cartiere, pentru a se 
duce în cea mai apropiată clădire municipală. Vechile 
imobile încă mai rezistau, iar sistemul lor defensiv 
îndepărta pentru o vreme iscoadele trimise de abatorul 
din vecinătate. Într-o zi însă, când pilele se vor termina, 
când angrenajele vor rugini, când firele și circuitele vor 
pieri sub colții șobolanilor, nimic nu-i va mai apăra pe 
răzvrătiți de raidurile Măcelarilor. Patricia știa asta, dar 
pentru nimic din lume n-ar fi plecat de acolo. 

Acum, halucinaţiile se risipiseră și strada apărea în fața 
ochilor ei așa cum fusese întotdeauna, goală, fără urmă 


de câini sau care de asalt. De altfel, cum era posibil ca o 
asemenea mașinărie să mai fie în stare să funcţioneze? 
Fata își duse binoclul la ochi, potrivindu-și apărătoarea 
de cauciuc pe nas. Împrejurul cetăţii se întindea un 
peisaj dezolant, o întindere de dărâmături, o mlaștină de 
piatră și de cretă ce făcea uneori să crape baza unei 
coloane sau a unei grinzi. Cu mare greutate mai puteai 
recunoaște schița unei încrucișări de drumuri, dantela 
unei faţade sculptate cu delicateţe. Nu, nu mai 
rămăsese nimic, în afară de un grohotiș întins pe câţiva 
kilometri pătraţi, născut din zvârcolirea monstruoasă a 
unui animal în agonie. Chiar în faţa Patriciei, la o 
distanță de maximum o sută de metri, oasele dezgolite 
ale unei colivii toracice își continuau fărâmițarea sub 
acţiunea vântului, acolo unde fiara se prăbușise, moartă, 
după ce arase întregul oraș cu burta-i enormă. Câteva 
bucăţi din vechea zidărie mai rezistau,  ici-colo, 
descompunând razele soarelui în fascicule albastre, 
verzi, galbene, iar vântul se juca periculos printre 
fragilii pereţi de vitraliu, care în curând aveau să se 
spulbere în mii de bucăţi, eliberând lanţul de plumb ce 
ținea alăturate patrulaterele de sticlă colorată. Dar, ca 
și cum cineva ar fi vrut să ia totul în derâdere - ceea ce 
părea să se întâmple curent în astfel de situaţii - marele 
seismograf, folosit odinioară pentru detectarea 
apropierii pahidermelor, supravieţuise dezastrului şi 
trona, intact, chiar în mijlocul ruinelor, cu acul blocat pe 
o curbă ascendentă, ce astăzi îmbrăca aspectul unei 
oraţii funebre. Dincolo de aceste limite, deșertul își 
reintra în drepturi, mare de nisip oscilând în vibraţiile 
aerului supraîncălzit. Patricia răsuci rotița, schimbând 
reglarea, izolând un trandafir al nisipurilor, o piatră cu 
unghiuri amuzante. Putea să rămână astfel ore în șir, 
pândind printre dune cordonul negru al expedițiilor de 
pedepsire trimise de Seniorii Măcelari, cu unicul scop 
de a-i alunga. 

Deodată, în cercul lentilelor apăru o pată neagră, 


mișcătoare. O cămilă-carapace cu mers șovăitor, gata- 
gata să se prăbușească, un animal epuizat, mai mult ca 
sigur, din cauza unui traseu de mai multe zile, fără o 
oprire propriu-zisă. Câteva minute mai târziu, fata reuși 
să distingă două feţe alungite de slăbiciune în litiera ce 
se bălăngănea de mama focului. Un puști cu ţeasta rasă 
și o femeie de vreo treizeci de ani, cu păr alb, bogat. O 
autonomă. Patricia își mușcă buzele. De multă vreme, 
trăia cu speranţa că vor veni niște naufragiaţi, alungaţi 
de furtună pe insula de ruine, dar deșertul nu trimitea 
niciodată nimic, exceptând  cohortele Seniorilor 
Măcelari, în escapadele lor săptămânale. Dar iată că 
astăzi... 

Fata se întrebă cum ar putea să le iasă în întâmpinare 
fără a risca să dea în nas cu vreo trupă de carnivori 
aflați la pândă. Cu toate că nu părăsea niciodată 
clădirea, ea dispunea de una sau două ieșiri de urgenţă. 
Canalul de scurgere era una dintre ele, deși în acest caz 
era vorba de un traseu lung printr-un labirint de 
ulicioare unsuroase, în care doar un cunoscător ar fi 
reușit să se descurce. Ajunsese la concluzia că, dacă 
dorea să-i intercepteze în momentul când necunoscuţii 
aveau să sosească la periferia fostului oraș, trebuia să 
pornească la drum imediat. O excitație fantastică i se 
prelinse de-a lungul coloanei vertebrale și, preţ de un 
minut, Patricia simţi că renaște. Apoi, brusc, o întrebare 
îi năvăli în minte, alungându-i euforia: Și dacă e o 
halucinație? 

Întinse mâna spre bluzon. 


16 


În momentul când An și copilul trecură de ultimele 
tronsoane de metereze ce încă mai mărgineau câmpul 
de pietre ce odinioară fusese un loc de înaltă artă și 
frumuseţe, ei se treziră faţă în faţă cu o adolescentă cu 
plete îngălate, înotând într-o pereche de cizme prea 
mari pentru ea și al cărei corp părea să fi fost mitraliat 
de nenumărate rafale de pistrui. Pe un ton autoritar, 
necunoscuta le porunci să-și abandoneze animalul și s-o 
urmeze fără întârziere, dacă nu doreau să servească 
drept ţintă pentru carnivorii ce stăteau la pândă. An era 
prea obosită pentru a se revolta sau a discuta în 
contradictoriu. Călătoria fusese un adevărat infern; 
trecuseră pe lângă catastrofă în mai multe rânduri. 
Prima dată, când litiera își pierduse una dintre chingi, 
ceea ce avusese drept efect dezechilibrarea nacelei și 
prăbușirea în nisip a jumătate din proviziile pentru 
băiat. A doua, când o neașteptată rafală de vânt orbise 
cămila-carapace și animalul se încăpăţânase să meargă 
în cerc vreme de trei zile, surd la orice comandă... 
Acum, tânăra femeie nu mai dorea decât un singur 
lucru: să doarmă și să se spele. Ea își deschise inima în 
fața Patriciei, pe când aceasta îi conducea într-un lung 
periplu prin canalul de scurgere. 

— Nicio problemă în privința dușului, mormăise fata, cu 
condiţia să-ți păstrezi gura închisă sub jet. Întreaga 
rețea de canalizare e burdușită cu halucinogene. Pentru 
băut, strângem apă de ploaie, când se întâmplă să 
plouă, iar dacă nu, sugem tablete hidratante. În schimb, 


suntem bine aprovizionaţi cu produse de lungă 
conservare. Primele termene de valabilitate expiră în 
cinci ani, de acum încolo... 

An întâmpina mari dificultăţi în a pune un picior în faţa 
celuilalt; în spatele ei, copilul înainta pur și simplu ca un 
somnambul. În cele din urmă, părăsiră cloaca labirintică 
a canalelor de evacuare, pentru a urca în interiorul unei 
clădiri aparent în bună stare. 

— Bine aţi venit la Anuncar Tengla Padena! rosti fata pe 
un ton vesel. 

An se chinui să zâmbească. O pagină fusese întoarsă. 
Începea o nouă viaţă... 


17 


Patricia știa tot. Patricia cunoștea tot. Ea epuizase 
bibliotecile ascunse între dărâmături, digerase sămânţa 
tuturor căștilor hipnopedice care încă mai funcționau. 
Uneori, seara, se așeza în mijlocul unui apartament, în 
fața unui șemineu, căruia noaptea îi scotea în evidenţă 
până şi cele mai neînsemnate ornamente. Lăsa 
tenebrele să devoreze încăperea, scurgându-se prin 
fereastră, peste vopsele, peste covoare, înghițind 
vitrinele, pianele, lăsând în loc o băltoacă de umbră ce 
devenea cu fiece secundă tot mai densă. 

Fata rămânea dreaptă în fotoliul ei, strângând cu putere 
rezemătoarele pentru braţe, de parcă, dintr-odată, 
clădirea s-ar fi pus în mișcare, alunecând cu o viteză 
terifiantă prin deșert. Deseori, Yann dormea la 
picioarele ei, cu casca de crom trasă peste ochi, ghemuit 
ca un animal care încearcă să-și păstreze căldura, în 
ciuda vântului nocturn ce-i umple vizuina cu valuri de 
aer îngheţat. An nu îndrăznea să vorbească, să frângă 
această armonie. Copilul, în schimb, se plictisea. 
Majoritatea timpului și-l pierdea hoinărind dintr-o 
cameră în alta, deschizând sertarele, dulapurile, 
scotocind prin cutii, prin scrinuri, prin birouri, sucind și 
răsucind obiectele în palmele sale lacome. S-ar fi zis că 
se apucase să facă cine știe ce inventar urgent. 

— O autopsie..., o corectase Patricia, cu un zâmbet 
ciudat și An se gândise la acei auguri care examinau cu 
mare atenție măruntaiele animalelor, în căutarea 
vreunei profeţii obscure. 


— E un Shankra, șoptise Pat într-o seară, pe când 
puştiul se vântura printre etaje. 

An nu înţelesese o iotă și fata se văzuse nevoită să-i 
explice strania istorie a poporului dispărut. 

— În primul rând, sunt semnele, spusese ea în încheiere, 
prima falangă a fiecărui deget extrem de mare în raport 
cu celelalte, degetul mare mai lung decât se obișnuiește, 
distanţa dintre ochi depășind normele comune... 

An ridică din umeri. Ea cunoștea zeci de legende 
asemănătoare și-și povestise alte zeci în interiorul 
sacului său de dormit. Patricia insistase: 

— Fii cu băgare de seamă, indivizii ăștia ar fi în stare să 
lase grea până și o piatră! 

Și fata îi prezentase ciudatul sistem de reproducere al 
păstorilor deșertului. 

— Când o femeie a fost fecundată, ea poartă foetusul 
vreme de treizeci de ani, o viaţă întreagă. O viaţă de 
gestatie, în timpul căreia se deplasează ducând cu sine 
un pântec enorm, gata-gata să explodeze, un glob de 
carne palpitândă ce umflă țesătura hainelor până când 
nasturii se rup. Cusăturile se deșiră. O viaţă... Și apoi, 
spre cincizeci, șaizeci sau șaptezeci de ani, vine 
scadenţa: o naștere în pragul morţii. O naștere care, de 
cele mai multe ori, PROVOACĂ moartea. Atunci vede 
lumina zilei o fetiță, întotdeauna o fetiță. O copilă care, 
la rândul ei, este fecundată, căci sămânța Shankra 
acţionează în așa fel încât foetusul iniţial conţine, de 
fapt, o serie întreagă de urmași îmbucaţi unul în altul. 
Fiecare bebeluș poartă înlăuntrul lui un alt bebeluș, 
care la rândul lui... Acesta-i adevărul: o copilă de câteva 
săptămâni este deja gravidă, ducând în pântecul ei un 
întreg popor, o lume ce va să vină, care deocamdată 
doarme acolo, sub buricul ei... De data aceasta, gestaţia 
este foarte rapidă. Abia pornit, motorul se ambalează; 
din doi în doi ani se naște o nouă fetiţă, asta până în 
momentul în care lanţul ajunge la ultima sa za. Astfel, o 
singură copulaţie poate să creeze aproximativ două sute 


de indivizi, un trib întreg, un clan de femei. Ultima 
verigă este întotdeauna un mascul, un mascul care, de 
fiece dată când se împreunează cu o femeie, dă naștere 
unui popor întreg. În mod normal, cu un asemenea 
sistem, cei din neamul Shankra ar fi trebuit să umple tot 
pământul, numai că  Măcelarii au  vegheat în 
permanenţă, eliminând băieţii, unul câte unul, iar apoi - 
după ce a fost cunoscută puterea lor asupra animalelor - 
s-a trecut la exterminarea lor, fără deosebire de sex... 
An era de-a dreptul năucită. În minte îi dansa imaginea 
unor embrioane îmbucate unul într-altul, imaginea 
acelor sute de sarcini diferite conţinute de un singur 
pântec. Fenomenul avea ceva fascinant și obscen 
totodată, fermecător și oribil. Într-o altă noapte, pe când 
Patricia răsucea între degete un pahar înalt, plin cu o 
licoare groasă și parfumată, An auzi legenda animalelor- 
munţi. Planete vii plutind în spaţiu, cu labele retrase, 
suflând prin toate orificiile lor o atmosferă artificială și 
care fuseseră ocupate, timp de secole, în totală 
necunoștință de cauză, de oameni, care erau convinși că 
trăiesc pe niște asteroizi adevăraţi. 

— Turmele lor pluteau în derivă prin întregul cosmos, 
istorisea Patricia și astronomii le numeau nebuloase. 

Ea îi mai povesti cum trubadurii cântau anatomia 
colinelor vii, cu cele patru foetusuri ale lor: unul pentru 
cămilele-carapace, al doilea pentru păsări, al treilea 
pentru iepurii-fumegători, iar ultimul pentru... oameni. 
(Șobolanii, pisicile, câinii au fost aduși în calele 
rachetelor, pentru prospectare...). 

— Da, șoptea fata, se zice că ființa umană se trage din 
burta fiarei... 

An o asculta, îmbătată de vocea ei răgușită, copleșită de 
noapte ca de un vin ametitor. 

Timpul trecea. An își petrecea zilele întinsă pe capacul 
unui pian uriaș de concert, lăcuit în negru. Soarele, 
filtrat prin ultimele vitralii cădea pe aceste ultime 
vestigii de splendoare, pictând pe corpul gol al tinerei 


femei benzi paralele albastre, roșii, galbene. 

— O să ţi se imprime curcubeul pe piele! rostea deseori 
Patricia, cu un râset dureros. 

An nu se mișca. Stătea așa, cu capul golit de orice gând. 
Uneori, lăsând să-i atârne piciorul, atingea clapele de 
fildeș cu vârful degetelor, făcând să plângă mici note ce 
zgâriau urechile. Femeia era perfect conștientă de vidul 
cu care se confrunta acum. Ani în șir, visase la orașul- 
vitraliu, pentru a sfârși cramponată de un pian 
dezacordat, aidoma unui naufragiat de pluta sa. Nu mai 
avea niciun ţel, drumul ei se dilua în nisipuri. Nu se mai 
ducea nicăieri. Uneori, An se închipuia îmbătrânind 
alături de fată, în mijlocul ruinelor orașului și tremura. 
Întărită parcă de timp și de plictis, o idee își croia drum 
sub fruntea ei. La început, se amuzase, ca și cum ar fi 
fost vorba de un simplu joc intelectual, o ipoteză, o 
speculație complet gratuită, apoi, treptat, construcţia 
căpătase consistenţă. 

Ea devenise un organism parazit, prea mare, prea greu, 
pentru a mai fi aruncat în uitare sau tratat cu dispreţ. 
Era ca un chist pe gingie pe care îl iriţi cu limba: știi că-i 
provoci mai mult rău și, totuși, nu te poţi abţine să nu-l 
gâdili la intervale regulate. Vorbele Patriciei se coceau 
înlăuntrul ei și An se imagina cu pântecul umflat la 
maximum, adăpostind în el un întreg popor. Ea avea să 
fie pământul ce urma să redea viaţa unei rase dispărute, 
ea avea să poarte între coapsele sale două sute de 
foetuși, un trib gata constituit. Va putea cu adevărat să 
se considere „mama unui popor”, a unui popor în 
totalitatea sa, iar nu a unei infime celule, a unui embrion 
unic și meschin, din care nu ieșea decât un singur 
individ (doi sau trei în cele mai bune dintre cazuri) și se 
vedea grea cât o casă locuită, plină ca o clădire, lăsând 
în pământ, la fiecare pas, urme adâncite, aidoma unui 
pahiderm în miniatură... 

Dar toate acestea nu erau decât vise lipsite de 
consistență. An știa foarte bine că niciun bărbat - dacă 


nu aparţinea rasei autonomilor - n-ar fi reușit s-o 
fecundeze. Imediat, însă, revenea speranţa: un bărbat, 
nu, dar copilul era cu adevărat uman?... 

„Ar fi în stare să lase grea până și o piatră”, spusese 
adolescenta. 

La rândul ei, Patricia se lupta cu otrava îndoielii. O 
îndoială care, de la sosirea tinerei femei și a copilului, 
nu o părăsise nici măcar o secundă. Ea se obliga să 
alunge valurile veninoase lansându-se în marșuri forțate 
de-a lungul coridoarelor. Dădea buzna în ascensoare, 
urca și cobora de la etajul șase la subsol, de o sută de 
ori la rând, până când greaţa o făcea să se prăbușească 
pe dalele holului, cu inima zvâcnindu-i de nebună. Dar 
ipoteza rămânea agăţată de creierul său, clipind ca un 
semnal de pericol iminent: autonoma și copilul erau cu 
adevărat REALI? Ei apăruseră din deșert chiar în 
momentul când își dorea cu furie o companie, 
dovedindu-se puţin credibili în singurătatea lor. (O 
autonomă și un Shankra! Oare puteai visa un cuplu mai 
neverosimil?) Nu, ei se născuseră din fantasmele 
clocotind de droguri, era aproape sigură de asta. Își 
dorise niște prieteni și ei veniseră: la fel de ilogici, la fel 
de scandaloși ca și urșii cântători din pluș, alimentaţi 
din amintiri, din fragmente de lecturi, construiți după 
schema magiei din copilărie. Ei se născuseră din neant, 
ca un contrapunct colorat la eterna tovărășie a lui Yann, 
pe zi ce trece tot mai inexistentă. Ei nu erau făcuţi decât 
din nori, din fum, iar când drogul avea să-și epuizeze 
puterile, cei doi urmau să dispară, fantome 
inconsistente, bășici imaginare dotate cu voce și cu 
gesturi artificiale. De atâtea ori dăduse piept cu capcane 
de temut provocate de halucinogene, încât acum orice 
obiect, orice lucru i se părea suspect. De câte ori nu se 
dăduse cu capul de niște ziduri care, în cele din urmă, 
se dovediseră a fi inexistente, de câte ori nu ţinuse-n 
mâini animale fabuloase cu greutate și degajând 
căldură, nu simţise în palme jocul mușchilor lor, 


colcăiala intestinelor, pentru ca, în final, să observe că 
nu strânsese între degete decât niște spectre, niște bule 
de vânt, izvorâte din mintea ei bolnavă? 

An și copilul nu i se păreau mai consistenţi decât acele 
biete imagini de ceaţă. În mai multe rânduri, aflându-se 
faţă în faţă, pe când stăteau la taclale - ea în fotoliu, cu 
Yann la picioare, iar tânăra femeie ghemuită pe covor - 
Patricia căutase în buzunarul bluzonului său masa rece 
a pistolului, săltase dispozitivul de blocare și mâna îi 
înșfăcase crosa, mângâind cu degetul trăgaciul. Se 
luptase din răsputeri cu dorinţa de a scoate arma și dea 
deschide focul, acolo, asupra autonomei, ţintind în plină 
figură, de la mică distanţă. Nu avea nicio îndoială, 
interlocutoarea sa n-ar fi suferit deloc. Ea ar fi continuat 
să vorbească pe un ton egal, iar proiectilele grele, 
traversând trupul de ceaţă, s-ar fi înfipt în machetăria 
vreunei mobile prețioase, fără ca seara să fi fost stricată 
pentru atâta lucru. Nu, An și copilul nu erau reali, se 
convingea din ce în ce mai mult, cu cât treceau zilele. 
Ştia că avea nevoie de dovezi, că trebuia să obţină 
măcar o singură certitudine, cu riscul de a-i dezmembra, 
de a-i face bucăţi, mușchi cu mușchi, pentru a se 
impregna de realitatea sângelui lor. Cât timp avea să 
mai reziste în faţa fluxului de suspiciune? Fiecare 
întâlnire cu ei reprezenta o tortură, fiecare discuţie - o 
solicitare la maximum a nervilor. 

Ar fi dat totul pentru ca acești musafiri să plece, ar fi dat 
totul ca ei să rămână. Patricia se surprindea deseori 
pipăind pereţii cu mâna, lovind solul cu călcâiul, 
ciupindu-și sfârcurile sânilor sau partea interioară a 
coapselor, dar nici măcar vânătăile dureroase nu i se 
păreau mai convingătoare. De îndată ce An și copilul îi 
întorceau spatele, ea avea imboldul de a se năpusti 
asupra lor, cu baioneta în mână, rugându-se ca lama sa 
să izbească altceva decât vidul. Visa crime reale, 
înspăimântătoare în materialitatea lor. Ar fi vrut să 
muște acele mâini, acele braţe, acei sâni, să se pătrundă 


de densitatea lor, să mestece, să înghită, să-și simtă 
stomacul întinzându-se după fiecare îmbucătură. Deja 
prinsese obiceiul de a fugi când recunoștea pașii 
autonomei sau ai puștiului rătăcind pe vreun culoar. Ea 
se temea din ce în ce mai mult de un impuls terifiant ce 
ar fi făcut-o să-și scoată pistolul și să golească 
încărcătorul până la ultima alveolă. Din zi în zi, frica 
devenea tot mai apăsătoare. Și totuși, ei da, și totuși, 
trebuia să afle! 

Din ce în ce mai des, An îl însoțea pe copil în 
peregrinările sale prin jungla apartamentelor părăsite. 
Din când în când, ajungând la cotul unui coridor sau al 
unei scări, scăpau ca prin minune de vreun foc, de vreo 
salvă de alice trasă de portarul nebun, ce sfărâma 
stucatura, sfredelea abanosul unei balustrade la fel de 
dibaci ca și o colonie de gigantici cari. 

Băiatul se transforma, An și-ar fi băgat mâna sănătoasă 
în foc pentru asta. Obrajii săi, doar cu două luni în urmă 
netezi ca pielea unui bebeluș, păreau acum ciudat de 
aspri sub palmă, ca și cum un început de pilozitate s-ar 
fi străduit să-i acopere. Chiar și corpul lui își pierdea 
liniile delicate, textura mușchilor îi întindea carnea, îi 
umfla curba braţelor și a pântecului. An era total 
ignorantă în privinţa vitezei de creștere a celor din 
neamul Shankra. Erau ei oare aidoma animalelor, ce 
devin adulte la puţin timp după ce s-au născut? Vorbele 
Patriciei băteau în acest sens; nu afirmase ea că fetiţele 
erau capabile să nască la numai doi ani după ce veniseră 
pe lume? I-ar fi plăcut să-și pună tovarășul faţă în față 
cu un animal-munte adormit. Oare el ar fi fost în stare 
să-l trezească? Instinctul său l-ar fi făcut să redescopere 
mecanismele mentale adecvate,  mutele formule 
cerebrale, apte să sfărâme imobilitatea pahidermelor? 
De altminteri nu-l surprinsese ea, în mai multe rânduri, 
rezemat în coate de balustrada unui balcon, adâncit într- 
o meditație profundă din care îl smulsese cu mare 
greutate? Oare nu dăduse frâu liber undelor sale, 


lăsându-le să alerge peste nisipuri, aidoma cercurilor 
concentrice, cu o bătaie mai mare decât un radar, în 
căutarea unei turme adormite? Oare își trimitea spiritul 
ca pe o săgeată, ca pe un laţ invizibil, așteptând 
răbdător să capteze emisia inconștientă a unei hoarde 
aţipite? Dar toate acestea erau cu adevărat reale? Oare 
visele lui nu erau mult mai simple, ca ale unui 
adolescent obișnuit, oare nu-și alimenta construcţiile 
onirice cu fantasme feminine având forme schimbătoare, 
împrumutate rând pe rând de la An și de la Patricia? La 
urma urmei, de unde putea să știe? Și noaptea îi 
învăluia, fără ca ea să fi găsit măcar umbra unui 
răspuns. Adormeau unul lângă celălalt, adânciţi în 
căușul unui divan, toropiţi de o fericită oboseală. 

Atunci Patricia se apropia de ei, fără să facă zgomot, se 
apleca deasupra lor, până ce le simţea răsuflarea pe 
obraji și le plimba pe beregăţile lipsite de apărare tăișul 
unei baionete proaspăt ascuţite, încetișor, fără să apese, 
aidoma unei mângâieri a morţii. lar, când sudoarea îi 
umezea tâmplele, îi făcea palmele jilave, fata fugea, 
incapabilă să mai ţină piept vreme îndelungată dorinţei 
de a tăia, de a ciopârţi aceste fiinţe fără densitate care-i 
tulburau singurătatea cu a lor insuportabilă complicitate 
amoroasă. Şi, uneori, ajungea să-şi dorească, 
înnebunită, ca portarul s-o omoare acolo, la cotitura 
unui coridor. Cu o ușurare fără seamăn și-ar fi simţit 
pieptul explodându-i în contact cu încărcătura de plumb, 
în timp ce în urechi i-ar fi răsunat formula rituală urlată 
de nebun zi și noapte: „Ultimul avertisment înainte de 
sechestru!”. 

La o săptămână după sosirea tinerei femei și a copilului, 
evenimentele cunoscuseră o întorsătură îngrijorătoare. 
Pe când traversa ceea ce odinioară fusese o sală de bal, 
An descoperi trupul deja înţepenit al lui Yann. 
Nefericitul se răsturnase pe spate, având casca de crom 
trasă în mod grotesc peste ochi. Mâinile sale erau 
încleștate pe pușca de asalt, într-un inutil reflex de 


apărare. La început, An crezu că bărbatul murise din 
cauza bolii, apoi, apropiindu-se de el, observă că fusese 
înjunghiat de două ori, în gât și în pântec, și că 
beregata, braţele și interiorul coapselor purtau urmele 
unor mușcături profunde, ca și cum cineva ar fi încercat 
să-l devoreze. O fereastră fusese spartă și o scară de 
frânghie atârna de-a lungul fațadei, fixată de balustradă 
cu o ancoră cu gheare. Tânăra simţi cum îngheaţă până 
în măduva oaselor. Ucigașul sau ucigașii veniseră din 
exterior, reușiseră să păcălească ultimele detectoare cu 
deficienţe, intraseră în casă... Se aflau undeva, ascunși 
în umbra unui apartament, așteptând clipa propice. Să fi 
fost jefuitori? Posibil, deși mușcăturile evocau mai 
degrabă modul de a acţiona al carnivorilor. Aceste 
simulacre de canibalism, urmând fiecărui omor, când 
asasinii se distrau semnându-și într-un fel fapta cu 
amprenta caninilor lor... 

Dintr-odată, An se simţi foarte singură, pierdută în 
mijlocul acestui labirint de camere goale. Fu nevoită să 
lupte cu dorinţa de a-i chema pe ceilalţi, de a le striga 
numele din răsputeri. Asta n-ar fi însemnat, în același 
timp, să semnaleze criminalilor propria-i prezenţă? O 
teroare nebună se prăvăli asupra-i. Evenimentele din 
ultimele luni îi nimiciseră rezistenţa nervoasă. Odinioară 
ar fi pornit în căutarea unei arme, ar fi construit un plan 
de bătaie: acum însă, nu putu decât să se ghemuiască în 
fundul unui dulap. Rămase astfel toată noaptea, cu 
mâinile încleștate pe mânerul adăpostului, cu genunchii 
ridicaţi sub bărbie. Nu-și reveni în fire decât a doua zi 
când dimineaţa strecură pe sub ușă un firicel de lumină 
galbenă. An își părăsi bârlogul, convinsă că va găsi 
culoarele pline cu hoiturile ultimilor locuitori ai orașului- 
fantomă. Înainta încet, aruncând dese priviri peste 
umăr, tresărind la cel mai mic scârțâit al lemnăriei. li 
găsi pe Patricia și pe băiat adormiţi unul lângă celălalt și 
imediat încercă un sentiment neplăcut de gelozie, pe 
care se forţă să-l reprime, fiindcă nu era timpul pentru 


asemenea trăiri. Adolescenta adormise cu mâna dreaptă 
încleștată pe un pistol automat aparținând armatei, 
ţeava armei aproape atingând ceafa puștiului. Dacă n-ar 
fi fost vorba de o poziţie involuntară, ar fi putut crede că 
fata ezitase multă vreme dacă să-și împuște sau nu 
tovarășul și că oboseala născută din această dilemă 
lucrase în favoarea amânării, ţintuind-o pe mochetă. An 
avu grijă să întoarcă gura pistolului de la vremelnica sa 
țintă, înainte de a o zgâlțâi pe Patricia. 

— Carnivorii! îi suflă ea în ureche. Au ajuns între 
zidurile casei noastre! L-au ucis pe Yann... 

Pat o privea fix, ca și cum i-ar fi căutat pe chip 
simptomele unei boli oarecare. 

— Desigur, murmură fata, cu un surâs bizar, sunt cu 
toţii aici... 

An avu strania impresie că avertismentul ei nu este luat 
în serios. Se strădui să prezinte în câteva cuvinte 
descoperirea pe care o făcuse în ajun fără să obţină 
nicio reacţie din partea adolescentei, cu excepţia unui 
vag rictus neîncrezător. 

E din cauza șocului, gândi ea, pe când trezea copilul, o 
să aibă nevoie de câteva minute pentru a realiza ce s-a 
întâmplat. Da, asta trebuie să fie. 

Era necesar să rămână grupaţi. Această falsă evidenţă îi 
dansa în minte. Grupaţi? De ce? Dacă ucigașii erau în 
număr mare, asta n-avea să conteze deloc. Nu exista 
niciun dubiu în această privinţă. 

Rămaseră cu toţi ghemuiți pe podea, incapabili să ia 
vreo hotărâre, fără să-și adreseze niciun cuvânt, 
pândind în concertul zgomotelor specifice vechilor 
clădiri un sunet aparte, insolit, care ar fi trădat 
apropierea dușmanului. 

— Ţineţi-vă departe de ferestre, repeta An la intervale 
regulate, dacă au cumva vreo pușcă... 

Astfel trecu toată ziua, într-o tensiune și o neliniște fără 
limite. Spre seară, Patricia se sculă în picioare. 

— Mi-e foame, declară ea pe un ton categoric, mă duc să 


caut ceva de mâncare, Cel puţin, eu am un stomac... 

An nu avu curajul să discute în contradictoriu; de altfel, 
fata nici nu-i lăsă timp de asta, în trei secunde, ea 
ajunse în capătul culoarului și începuse să coboare scara 
într-un picior, fredonând. Umbrele nopţii se revărsau 
prin ferestre, băltoace de cerneală păreau să izvorască 
din sol pentru aţi înghiţi gleznele, genunchii. Lui Pat nu- 
i era frică. De ce anume ar fi trebuit să se teamă? De 
discursurile ţinute de o fantomă? La urma urmei, ea îi 
era recunoscătoare spectrului numit An pentru dorința 
de a aduce un pic de animaţie în viaţa sa. Zilele erau 
atât de lungi... În ajun, ea renunţase definitiv să-l mai 
împuște pe copil. Evidenţa îi cucerise definitiv mintea. 
De acum înainte, știa că oaspeţii ei nu existau, niciunul, 
nici celălalt și că era inutil să se mai chinuie în privința 
lor; n-avea decât s-aștepte ca amândoi să se dizolve în 
aer, să se reîntoarcă în neant. Tot circul n-avea să mai 
dureze mult, efectul drogului era totdeauna limitat în 
timp. Fata ajunse la apartamentul de la etajul al doilea 
unde obișnuia să-și ţină pachetele-gustări descoperite 
întâmplător în mai multe distribuitoare. Își umplu 
buzunarele și, pentru a-și ușura acţiunea, își luă pistolul 
în mână. În clipele acelea, s-ar fi simţit în stare să 
devoreze chiar și un animal-munte. Desfăcu unul dintre 
ambalaje cu dinţii și mușcă din bara moale, cu un gust 
vag de lămâie. Survival pack food, spunea eticheta, într- 
un dialect de mult dispărut. Întunericul invadase 
palierul: fata merse până la ascensor, al cărui buton de 
apel clipea precum ochiul unui ciclop. Ușa culisă cu un 
șuierat surd, de aer zvâcnind. EI erau acolo. 

Doi bărbaţi, doi beduini înfășuraţi în djellaba-urile lor 
roase de atâta purtare, având partea de jos a figurii 
mascată. Instinctiv, Patricia își ridică arma, lăsând în jos 
cocoșul cu un bobârnac al degetului mare. 

Ar fi putut să-i împăneze cu gloanţe. Zâmbi din nou. 
Nomazi în interiorul unui lift... De ce nu și o cireadă 
întreagă de cămile? 


Cei doi nu se clinteau, mase opace, atingând aproape 
plafonul cu capetele lor. 

Pur și simplu vânt, gândi ea, doar vânt... 

Nu mai trebuia să acorde importanţă tuturor 
halucinaţiilor, dacă nu voia să se îmbolnăvească de- 
adevăratelea. Se hotări să ignore fantomele; ca atare, se 
întoarse cu spatele la ele, anclanșând la loc dispozitivul 
de blocare a armei. „Spectrele” o înjunghiară chiar în 
momentul în care cabina începea să urce. Sub omoplatul 
stâng și în gât. Până la garda pumnalului. 


An strânse din pumni până ce-i albiră falangele. 
Respirația zgomotoasă a copilului umplea întreaga 
încăpere. Patricia plecase de mai bine de un sfert de 
ceas și amândoi știau că acest interval, oricât de scurt 
ar fi fost, era deja excesiv de anormal. Cu un reflex 
disperat, puștiul se aruncă la pieptul tinerei femei; se 
rostogoliră pe podea și rămaseră așa, agăţaţi unul de 
altul, degetele înghețate de neliniște strângând 
cărnurile tremurânde. 

— Nu-i nimic, gâfâi An, în câteva ore o să se lumineze de 
ziuă... 

Tânăra femeie era conștientă de aspectul derizoriu al 
vorbelor sale. Prinse capul copilului între mâini, 
încercând să-i transmită un oarecare sentiment de 
liniște. Deseori, în trecut, se simţea neputincioasă, cu 
mâna ei bleagă, o infirmă... Acum băiatul o strângea cu 
aceeași forță surprinzătoare pe care o constatase la el 
pe durata  hibernării. Gâfâia, bolborosind cuvinte 
nearticulate, fără sens. Instinctiv, ea îl strânse la piept. 
Și lucrul se produse, fără a trezi în An nici cel mai mic 
reflex de refuz. Brusc, tânăra femeie își dădu seama că 
pustiul o  pătrunsese! Că o poseda, extrem de 
neîndemânatic, aidoma unui beţiv căzut pradă unei 
excitări de nestăvilit. O umplea cu totul, o ţintuia pe 
covorul ros de vreme pe care se mai distingeau mari 
desene, neclare însă. An abia devenise conștientă de 


actul în sine, că totul se și termină. Puștiul se smulse din 
braţele ei și se dădu brusc înapoi, lovindu-se brutal cu 
spatele de perete. Ea nu îndrăznea să se miște, 
incapabilă să ateste veridicitatea momentului trăit. Oare 
băiatul procedase astfel fiind mânat de suferinţă 
cumplită, pentru a stabili un contact desperat, depășind 
cuvintele, pentru a combate printr-un act de viaţă 
moartea ce se apropia? Nu cumva ascultase doar de 
instinctul său, de o conduită înnăscută, înscrisă 
dintotdeauna în cortexul său, fără știrea sa, și care-i 
poruncise să-și salveze rasa de la pieire cu ajutorul 
singurei modalităţi ce-i stătea la îndemână? Ea nu știa 
nimic în această privinţă, totuși cea de-a doua soluţie i 
se părea mai plauzibilă. Da, asta era, fără îndoială, 
reflexul unei ființe amenințate în șansele sale de a 
supravieţui, de ființă ce urmează să moară, un gest pe 
care el nu-l înțelegea și care, acum, îl îngrozea, făcându- 
l] să se simtă rușinat... 

An rămase imobilă, inertă. Nu putea să-i mărturisească 
faptul că era stearpă, refractară faţă de orice spermă. 
Dar oare chiar era adevărat? Chiar era sigură de asta? 
Oare nu cumva, mai degrabă, încerca să se liniștească, 
amăgindu-se cu iluzii deșarte? Dorise nespus acest 
moment, visase la el în repetate rânduri și acum, când 
lucrurile se urniseră, se zbătea, nega, respingea vechile 
sale fantasme cu o inexplicabilă oroare viscerală. Pat nu 
se mai întorcea. An simţea moartea cățărându-se de la 
un palier la altul. Puștiul o privea fără să scoată o vorbă, 
cu ochii dilataţi, strălucitori. Tânăra își dădu seama că, 
de fapt, ei doi nu discutaseră niciodată cu adevărat. 
Câte fraze își adresaseră unul altuia de când se 
cunoșteau? Brusc, avu chef să-i spună ceva esenţial, 
definitiv, dar gura i se umplea numai cu banalități. Ce 
puteau face? Să iasă din casă, să fure o cămilă de la cei 
care-i asediau, să fugă? Încotro să se ducă? Copilul, cel 
puţin, putea să alerge desculț prin deșert. El ar fi putut 
să-și sape o groapă în nisipul devorant, să se ascundă 


acolo și să aștepte până ce primejdia ar fi trecut. îi 
explică toate acestea. Băiatul o privi cu gura căscată, ca 
și cum ar fi constatat că tovarășa lui de suferinţă 
înnebunise subit. An înţelesese că el nu era conștient de 
propriile-i puteri, că probabil nu știa totul despre 
veritabila lui natură. Nu era decât un puștan... 

Acum, el o privea, cu o scânteie de teamă în adâncul 
pupilelor. 

— E adevărat, murmura ea, trebuie să mă crezi, poţi să 
faci asta! 

Imperceptibil, copilul se îndepărtă de An. Ea vărsa 
lacrimi de furie și de neputinţă, care-l speriau și mai 
tare. Și totuși asta era singura soluţie. Cine l-ar fi căutat 
sub stratul acid, cine s-ar fi dus să-l prindă în mijlocul 
câmpiei de foc, uniformă, fără niciun reper? 

— Du-te! îl rugă ea. Du-te! g 
An îl apucă de umeri, silindu-l să se ridice în picioare. În 
jurul lor, se îngrămădeau tenebrele, cu liota lor de 
pocnete și scârțâituri, de fâsâituri furișate. Nu mai 
aveau la dispoziţie decât câteva secunde. Ea îl prinse de 
mână și începu să alerge spre sala de bal. El se lăsa 
tras, greutate inertă, rebelă. An fugea, izbindu-se în plin 
de uși, lovindu-se dureros de colţurile mobilelor, ale 
căror forme confuze doar le bănuia, ascunse aidoma 
unor fiare ce se pregătesc să pornească la asalt, cu 
intenţia de a o strivi de perete. Pătrunseră în sala de 
dans ca într-un hău de întuneric. Brusc, îi cuprinse 
ameţeala. 

An înaintă spre fereastra spartă, împiedicându-se de 
hoitul lui Yann. Scara de frânghie era tot acolo. 

— Du-te, îi porunci băiatului, o să vin mai târziu după 
tine! Fă ce-ţi spun! 

Îi apucă faţa între mâini, îl sărută violent pe buze și apoi 
îl împinse aproape cu răutate. Timp de o secundă, 
puștiul o privi ca un tembel, legănându-se de pe un 
picior pe altul. Oroarea îl luase în stăpânire cu o 
asemenea rapiditate, încât nu reușea să se adapteze 


situației. Tânăra femeie se văzu nevoită să-i pună 
mâinile pe prima bară a scării și să-l împingă spre 
balustradă. În spatele lor se auzeau pași grăbiţi, o 
cavalcadă zgomotoasă. De data aceasta, vraja se 
rupsese. Băiatul încălecă balustrada. Ea îl văzu 
alunecând spre sol, siluetă fragilă, albă, lipită de faţa 
întunecată, înnegrită de fumul incendiilor. Se întoarse în 
clipa când apărea primul bărbat. Nu-i mai era teamă. 
Evită lama pumnalului, apoi îl lovi pe necunoscut cu 
genunchiul între picioare, cu întreaga sa forţă, 
delectându-se la auzul zgomotului zdrobirii cărnii fragile 
de oase. Cum individul se cocârjă de durere, ea îi sparse 
ochii cu degetele făcute furculiță, nesinchisindu-se de 
jetul lipicios ce-i invadă dosul palmei. O clipă, își 
întoarse capul, pentru a vedea fuga puștiului printre 
dărâmături. Fusese o greșeală nepermisă. O greutate 
enormă o răsturnă pe burtă; încasă niște picioare în 
ceafă și în șale. În jurul gâtului îi fu petrecut un braţ, 
sufocând-o, umflându-i limba în gură. Acolo departe, la 
marginea deșertului, copilul își bombardă urmăritorii cu 
pumni de nisip devorant. Şi oamenii lui Natanesh se 
dădeau îndărăt, fugind de ploaia de grăunţe acide care 
le atacau veșmintele, săpând apoi răni sângerânde, 
cratere, bășici pe testele și obrajii lor. An zâmbi, în 
ciuda durerii ce-o resimțea, o secundă crezu că băiatul 
avea să scape... Asasinii erau pe jos; nimeni n-ar fi fost 
capabil să se aventureze într-o cursă de urmărire printre 
dune fără ca picioarele să nu-i fie imediat devorate până 
la genunchi. Până s-ar fi dus după cămilele-carapace, 
puștiul ar fi apucat să-și găsească o ascunzătoare. 
Reușiseră... 

Detunătura scurtă, rostogolindu-se deasupra câmpiei, îi 
alungă orice iluzie. În depărtare, băiatul încremenise, cu 
braţele în cruce, cu ceafa dată pe spate, cu o gaură 
întunecată în mijlocul spatelui, între omoplaţi. An vru să 
tipe, dar urletul i se împiedică în laringele rănit... 
Celelalte evenimente se  derulară în ceața ce 


caracterizează coșmarurile, în detașarea halucinantă 
proprie scenelor de nebunie. Nu o violară, nu, animalele 
nu sunt violate. Se mulțumiră doar să-i lege mâinile de 
volutele de fier forjat ale balconului cu sârmă ghimpată, 
care-i tăia carnea până la os. An rămase în această 
poziţie toată noaptea. Din când în când, un soldat se 
desprindea din grup, venind să-i urineze pe faţă. 
Dimineaţa, înșeuară o cămilă, pentru a se duce să 
recupereze corpul copilului; curând, îl aduseră în sala 
de bal. An observă că glonţul îi ieșise prin coșul 
pieptului și că un crater sângerând găurea torsul la 
distanță egală de cele două mameloane. Soldaţii se 
așezară în cerc în jurul cadavrului și, după ce scotociră 
printre cutele djellaba-urilor, scoaseră la iveală baionete 
îmbrăcate în teci de piele neagră, pe care era imprimată 
emblema  Măcelarilor. An închise ochii și strânse 
puternic din dinţi, cât pe ce să le sară smalțul. Rămase 
astfel, oarbă și mută, pe toată durata cât asasinii 
înfulecară rămășițele pământești ale puștiului, conform 
tradiţiei în vigoare în corpurile de elită carnivore. Când 
se  stinseră ultimele pocnete ale  maxilarelor, 
responsabilul expediției - un subofițer având unul dintre 
canini spart pe jumătate - se îndreptă spre ea. Rânjete 
și chiţcăieli se făcură auzite în imensa sală când 
individul își ridică pumnalul la orizontală, agăţând cu 
lama-i strălucitoare o rază de soare. An simţi cum mâna 
bărbatului îi cotrobăie prin păr, adunând toate șuvițele 
laolaltă, apoi vârful de oţel alergă de pe frunte până la 
ceafă, într-un cerc perfect, arzător și n-a mai fost nimic 
în afară de acea explozie roșie, acea lavă revărsată pe 
capul său, acea erupție ce-i dizlocă maxilarele, într-un 
țipăt nebun, de nestăvilit. Fusese scalpată... 


18 


Portarul fu cel care descoperi trupul torturat al lui An. 
Ca de obicei, el venise călare, cu colierul de chei 
zăngănindu-i în jurul gâtului, atras de zarva ce avusese 
impresia că o percepe în mijlocul ceţurilor provocate de 
drog. Nebunul galopase prin sala de bal, copitele 
animalului săpând găuri adânci în parchetul lăcuit, 
smulgând așchii de lemn la fiecare pas. Apăruse în 
momentul când ultimul carnivor încăleca balustrada 
balconului, pentru a se prinde de scara de frânghie. 
Portarul dusese pușca la umăr și trăsese. Așa, pur și 
simplu, fără să știe de ce. Poate că, sub influenţa 
halucinogenelor, i se părea că soldatul are cap de lup și 
picioare bifurcate. Omul lui Natanesh se prăbușise în 
gol, fără să scoată un țipăt, cu jumătate de ţeastă 
spulberată de încărcătură. 

Apoi portarul se grăbise să taie sârma ghimpată ce 
înconjura încheieturile tinerei femei, cu  ţeasta 
însângerată, înainte ca ţepii să-i ruginească în răni, 
după care o transportase în cămăruţa de la parter. „La 
nivelul liniei de plutire”, cum se încăpăţâna el să spună 
când fantasmele îl făceau să ia clădirea drept o 
gigantică navă amarată la chei. Se simţea bine. 
Respinsese o tentativă de abordaj și omorâse un pirat. O 
clipă, avusese imboldul de a o rostogoli pe rănită peste 
bord, căci nu-i plăceau pasagerii clandestini, dar starea 
în care se afla nenorocita îi inspiră milă. În fond, dacă 
necunoscuta avea să moară, putea oricând să oficieze 
ceremonia „morţii în mare”, azvârlind corpul legat 


fedeleș și lestat cu fontă din înaltul celui de-al șaselea 
etaj. În rest, peștii aveau să se ocupe de ea, asta era 
legea oceanului... 

O instalase pe tânără pe masa din bucătărie; sângele ce 
picura pe dale avea să fie mai ușor de șters. Ea sângera 
enorm. Picături mari, cu miros fad, se zdrobeau de 
mozaicul alb cu un sunet cristalin, regulat. Nebunul nu 
știa ce să facă. În cele din urmă, îi înfășură capul într-o 
pânză și încercă să-i vâre pe gât puţin alcool, pe care ea 
îl scuipă tușind. Aici se oprea competenţa sa medicală. 
Se hotărî să pornească din nou în rondul de 
supraveghere. Dacă femeia nu va muri până când se va 
reîntoarce, în două sau trei zile, avea tot timpul să ia o 
decizie. 

Dar An nu muri. Își recăpătă cunoștința în plin delir al 
febrei, cu buzele crăpate, cu limba aspră ca o rozătoare. 
Întregul trup îi dogorea. Deasupra frunţii sale se năștea 
infernul. Avu totuși prezenţa de spirit să-și lase mâna 
dreaptă de-a lungul pântecului, pentru a culege un smoc 
de păr pubian, ducându-și apoi, cu preţul unor eforturi 
enorme, degetele la gură. Imediat ce înghiţi, se prăbuși 
din nou în neant. În zilele următoare, de fiecare dată 
când reușea să iasă din comă, făcea același gest, 
dăruind astfel organismului său o raţie suficientă pentru 
a supraviețui. 

Timpul trecea. Marginea mesei îi tăia ceafa, dar 
hemoragia  încetase să-și mai tatueze marile flori 
purpurii pe podeaua bucătăriei; în prezent, o cască de 
cruste îi strângea pielea capului ca într-o menghină, 
trăgându-i pielea aidoma unei coafuri întărite cu 
amidon. Nu îndrăznea să se miște. Plonjă în tunelul roșu 
al nefiinţei, având impresia că își pierde limitele 
corporale. Se fărâmița, devenea pulverulentă, aidoma 
unui cadavru ce se transformă din nou în praful iniţial. 
Astfel se scurse o săptămână întreagă, între incendii și 
frisoane, între viaţă și moarte. 

An redescoperi realitatea treptat; șocul îi ștersese, în 


mare parte, amintirile recente. Își aducea aminte de 
abator, de fiara din groapă, de plecarea în deșert, dar 
mai departe totul se estompa. Uneori i se părea că 
întrezărește forme, chipuri, dar, de îndată ce încerca să 
se concentreze, totul se dizolva într-o ceaţă anonimă, 
înceta să mai lupte. 

La intervale regulate, portarul venea să se asigure că 
încă mai trăia. Bărbatul se așeza la capătul mesei, pe un 
taburet, își umplea plosca de la robinetul chiuvetei și 
începea să bea cu lăcomie. Câteodată, prindea să-i 
povestească ultimele aventuri prin care trecuse. Vorbea, 
povestea: asaltul oamenilor-tritoni, respins în ajun; 
furtuna în cursul căreia clădirea fusese pe punctul de a 
eșua pe recife; piraţii ce împânzeau coasta, atrăgând 
locuinţele în zonele cu stânci submarine, atunci când 
vremea se strica. An nu-l asculta. Acum, reușea să se 
așeze în fund, fără a resimti dureri prea mari. Din cauza 
îndelungatei poziţii culcate făcuse escare pe coate și pe 
fese. Era extrem de slăbită și destul de conștientă de 
faptul că, fiind lipsită de păr, pe viitor trebuia să evite 
orice gest intempestiv, orice deplasare în cursul căreia 
ar fi fost nevoită să consume o cantitate prea mare de 
calorii. Părul de pe pântec avea să-i permită să 
supravieţuiască. ATÂTA DOAR, SĂ SUPRAVIEȚUIASCĂ! 
Nu se mai punea problema de a merge, de a se mișca, 
de a se agita, existând pericolul de a-și da duhul foarte 
repede din cauza malnutriţiei. Descoperea că era 
condamnată să facă o disperată economie a fiecărui 
minut, să ducă o existenţă de statuie, de mumie... Era 
osândită la o paralizie perpetuă. Iar portarul povestea, 
povestea... Apa ce pătrunsese în pivnița-cală, bărcile de 
salvare pe care le luase vântul... Se temea de Sargase, 
marea de alge unde clădirea putea să-și împotmolească 
elicea, să-și blocheze cârma. Se temea de corabia- 
fantomă, un bloc de sticlă și oţel comandat de Creatorul 
Zburător, ce plutea în derivă în nopţile cu ceaţă, sinistră 
navă a morților, ai cărei locatari erau spectre. Se 


îngrozea doar la ideea de a se găsi faţă în faţă, pe 
neașteptate, cu balena de asfalt, cu aisbergul de bitum. 
An nu-l asculta, ea nu mai trăia acum decât între două 
ape, între luciditate și uitare, aidoma cadavrului unui 
înecat care s-ar ridica la suprafaţă pentru a plonja și mai 
adânc în mâl. 

Rănile i se închideau. Când țesutul cicatricial îi acoperi 
în întregime capul, ea își petrecu în jurul frunţii și al 
cefei o pânză înnodată precum un turban, a cărui unică 
funcţie era de a ascunde oribila rană. g 
Încet-încet, amintirile sale își regăsiră locul inițial. Își 
reaminti de copil, de ultimele zile petrecute cu Patricia, 
de Yann... Deveni conștientă de faptul că sămânţa lui 
Shankra își continua opera, în interiorul pântecului său, 
modificând procesele chimice, aglutinând celulele, 
pregătind o nouă viaţa. Și An se simţi mai bine. 

„Ei sunt capabili să însămânţeze până și o piatră 
spusese Patricia. Din această clipă, tânăra știa că nici ea 
nu avea să se sustragă regulii, o intuia prin toţi atomii 
corpului său. Era plină, era grea. Și urma să se 
îngreuneze odată cu trecerea lunilor, cu trecerea anilor. 
Purtând un popor întreg în pântec, în curând avea să se 
afle în neputinţa de a se mai putea ridica în picioare, de 
a mai lupta cu atracţia terestră. Avea să se afunde în 
sol, ca o casă cu prea mulţi locatari. N-avea să-și mai 
poată permite riscul celui mai minor accident, de vreme 
ce dispariţia sa ar echivala cu un genocid, de vreme ce 
alte două sute de persoane și-ar da duhul laolaltă cu ea. 
Uneori, își lipea mâinile deasupra buricului, încercând 
să capteze ecoul acelor sute de inimi bătând în cadență, 
dar încă era prea devreme, mult prea devreme, peste 
zece ani, poate... 

Pe viitor, viața ei nu avea să mai cunoască sentimentul 
de gol sufletesc și nici plictiseala. Avea să tremure în 
fiece minut, în fiece secundă pentru cei pe care îi purta 
în pântec, avea să le vorbească, să le transmită ura ei 
împotriva Măcelarilor, avea să le împărtășească spiritul 


n 
! 


de revoltă. Veritabilă bombă umană, ea va avea 
posibilitatea de a distruge civilizaţia abatoarelor cu ceea 
ce ascundea între coapsele sale. Ea era însăși 
AMENINȚAREA. Cea prin care venea răzbunarea. 
Natanesh crezuse că salvase de la pieire rasa 
Jupuitorilor, dar nu reușise decât să obţină un răgaz de 
respiro, o simplă amânare. Ea va ști să le înveţe viclenia 
pe fetele ei, le va transforma în niște luptătoare din 
umbră, în niște supraveghetoare, în niște inițiate... Până 
în ziua în care avea să se nască unicul mascul, cel care 
va putea să comande hoardei de animale-munţi să 
pornească în marș în vederea unui atac distrugător, a 
unei monstruoase călcări în picioare... Da, pântecul ei 
adăpostea moartea, iar rodul ce va vedea lumina zilei va 
fi ciuma. O singură nerăbdare o mai stăpânea: să-și vadă 
burta crescând, să simtă ridurile brăzdându-i chipul. Ar 
fi vrut să poată îmbătrâni în ritm accelerat, să-și mistuie 
viața, să nu mai fie decât o septuagenară cu carnea 
cutată, denivelată, pentru a ţine în sfârșit în braţe prima 
verigă a lanțului, pentru a-i șopti la ureche primele sale 
îndemnuri la crimă, pentru a... Odinioară, citise 
numeroase povestiri fantastice în care sarcina unei 
femei asigura in extremis, în ultimul capitol, perenitatea 
unui demon ce se presupunea că fusese distrus definitiv. 
Astăzi, ea se găsea în aceeași stare de spirit, cu 
diferenţa că spera ca demonii, la timpul cuvenit, să 
formeze o întreagă legiune. 

An nu se mai mișca, economisind fiecare părticică de 
energie, statuie sculptată într-un bloc de ură. Număra 
minutele, așteptând să înceapă numărătoarea anilor. 
După un timp, portarul veni să o caute pentru a o 
transporta în reţeaua de canalizare. Tânăra femeie avu 
senzaţia că înţelege, din acel talmeș-balmeș ce-i popula 
delirul, că patrulele carnivore dezlănţuiseră o bătălie 
cumplită în întregul oraș, trăgând asupra rebelilor, ca și 
cum aceștia ar fi fost iepuri. Pentru a-și desăvârși opera, 
asasinii n-aveau să stea pe gânduri, incendiind negreșit 


clădirile ce mai puteau fi locuite. Ea se lăsă dusă în 
labirintul umed și alunecos al tunelelor de evacuare. 
Uneori, calul derapa pe trotuarul acoperit cu mâzgă și 
scotea un nechezat înspăimântat. Atunci portarul îi 
mângâia grumazul, murmurându-i cuvinte absurde de 
liniștire. În spatele lor tropoteau șobolanii, valuri de 
gheare și colţi, pe care doar cercul galben, tremurător 
al lămpii de furtună îi ţinea la distanţă. 

— Va trebui să facem focul în permanenţă, mormăia 
bărbatul, în caz contrar se vor arunca asupra noastră, 
profitând de orice minut de întuneric... 

An aprobă, fără niciun comentariu. Era prea obosită 
pentru a face faţă unei conversații. In cele din urmă, se 
instalară într-o casă înghițită de o crevasă care trona în 
mijlocul canalului, afundată până la al treilea etaj în 
mocirla greţoasă. Era frig, umezeală și, în plus, nu 
exista niciun distribuitor de hrană care să asigure raţia 
bărbatului. 

— Va trebui să prindem șobolani, observă nebunul, sau 
alte animale de apă. 

An se întrebă dacă, eliberat fiind de influența 
alimentelor impregnate cu droguri, avea să-și 
regăsească treptat luciditatea sau dacă îi fusese afectat 
definitiv creierul, ceea ce l-ar fi condamnat la demenţă 
pentru tot restul zilelor. 

Bărbatul fu nevoit să lase calul pe cheiul ce se învecina 
cu clădirea, pentru a-i permite să pască din tufele de 
licheni ce acopereau pereţii. Cu toate acestea, lampa, pe 
care stăpânul obișnuia să i-o atârne de gât, cu scopul de 
a-l apăra de șobolani, se stinsese într-o zi din cauza unei 
pale de vânt și nu mai găsiseră din animal decât 
resturile pe care rozătoarele binevoiseră să le lase. 
Bărbatul se restabili foarte greu după această pierdere, 
închizându-se într-o tăcere depresivă, propice unor 
evidente impulsuri sinucigașe. Două săptămâni mai 
târziu, lui An îi veni din nou ciclul. Toată sarcina ei 
fusese, pesemne, o iluzie... 


19 


Natanesh apăsă pe lopată. Tăișul de oţel, deși întrucâtva 
tocit, intră fără dificultate în pământul pulverulent al 
ultimului subsol. În jurul lui, se întindea câmpia, neagră, 
infinită, cu cerul său de beton uniform, cu orizontul său 
mărginit în patru puncte prin tot atâtea ziduri 
chinezești. Natanesh muncea anevoie, țăran 
neîndemânatic încins în armură, cu salturile 
dezordonate ale inimii sale ce se izbea de peretele de 
fier ce-i îmbrăca pieptul, aidoma dangătului unui clopot 
ce sună alarma. Acum, groapa era destul de largă; 
Marele Jupuitor luă corpul gol al fiicei sale, prinzând-o 
de șolduri, și-i dădu un brânci. Capul Vanessei ateriză 
moale în centrul micului crater. Precum o minge de golf 
ajunsă la capătul cursei. Nat apucă din nou lopata, 
aruncă pământul peste părul mătăsos, acoperind ţeasta 
până la ceafă. Acum, din tânăra femeie nu mai rămăsese 
decât un corp alb ghemuit, îngenuncheat în așa fel încât 
umerii atingeau solul. 

Un foetus care se roagă, această imagine îl obseda pe 
Nat încă de la începutul ceremoniei. Aruncă unealta; de 
jur-împrejur struţii umani se aliniau din ce în ce mai 
strâns, în curând, locurile libere aveau să se împuţineze 
serios. Bătrânul se depărtă, fără să întoarcă măcar o 
singură dată capul. Ştia că nepoţii îl așteptau acolo jos, 
la intrarea în sală și că aveau să-l asalteze imediat cu tot 
soiul de întrebări. (Ai plantat-o pe mama? Spune, e 
amuzant? Când voi crește mare, voi putea să plantez și 
eu pe cineva?) Instinctiv, Nat întoarse spatele ieșirii, 


îndreptându-se spre fundul giganticei pivnițe. Odată, în 
urmă cu mulţi ani, galopase până la orizont, până când 
nările calului său se loviseră de marginile cenușii ale 
peretelui. Acolo, văzuse placa, acea placă pe care o 
evocau bătrânii în șoaptă, cu aere de conspiratori. La 
prima vedere, nu era nimic extraordinar: un patrulater 
de marmură, cu litere fasonate, dintre care unele își mai 
păstrau vopseaua inițială, aurie. Nici măcar inscripția n- 
avea ceva îmbietor. Îngustându-ţi ochii, puteai citi: 


COSMOS Ldt. Lumi și H.L.M.” ecologice 
31 mai 2008 
HAPPY DAYS ARE COMING BACK! 


O semnătură a arhitectului, completată cu o profesiune 
de credinţă, nimic mai mult. Nat cunoștea povestea 
lumilor ecologice, acele mici planete de beton și de oţel, 
prevăzute - în străfundurile lor - cu o reţea întreagă de 
mașini complexe ce aveau menirea de a le asigura 
atmosfera, căldura, clima adecvată. Da, cunoștea toate 
astea. Ştia că la începutul secolului XXI fuseseră lansate 
pe orbită multe dintre aceste lumi artificiale, cu ideea de 
a face din ele, într-un fel, un soi de anexe ale vechiului 
continent, ale acelui antic Pământ, ros de poluare, 
dându-și duhul mai degrabă sub munţii de deșeuri decât 
ca urmare a dezastrului provocat de al treilea război 
mondial. Terra dăduse naștere unor sateliți de înlocuire 
și multă lume crezuse într-o renaștere, într-o nouă eră a 
istoriei umanităţi. HAPPY DAYS ARE COMING BACK! 
Dar apoi totul se dovedise a fi zădărnicie; în culise, 
mașinile acestui teatru derizoriu se gripaseră, încetul cu 
încetul, producând aberaţii pe bandă rulantă. IÎngroziţi, 
oamenii văzuseră mările solidificându-se, strivindu-și 
peștii sub valurile de ciment; văzuseră cum pomii 
fructiferi rodeau mere explozive sau pere otrăvitoare; 


91 Lb. franceză, habitation à loyer modéré - locuinţe cu chirii 
moderate. 


cum iarba devora pădurea; cum norii zdrobeau păsările. 
Asistaseră la mutații monstruoase - se născuseră copii- 
iepuri, cu urechi enorme, sau găini cu solzi, a căror 
mușcătură era la fel de periculoasă precum cea a cobrei. 
Atunci, ei se speriaseră, se temuseră ca nu cumva, într-o 
zi, să vadă coborând din ceruri acești mutanţi infami și, 
în cel mai mare secret, la sfatul statelor-majore, se 
trecuse la activarea consolelor de tir. Rachetele își 
luaseră zborul, rapid, ducându-se direct la ţintă, 
spulberând acele lumi de carnaval ce maimuţăreau 
leagănul umanităţii, acele caricaturi de viață născute 
dintr-o știință imperfectă. Și totul reintrase în matca 
obișnuită... Totul? Nu chiar. Câteva planete artificiale 
avuseseră înțelepciunea de a-și rupe lanţurile, 
sfărâmând câmpul de forță ce le ţinea prizoniere, 
pornind în derivă prin cosmos. Pentru a scăpa de 
genocid. Almoha se număra printre ele... 

De secole, Almoha plutea după bunul plac al curenților 
stelari, urmărită în continuare de rachete inteligente ce 
aveau sarcina de a o descoperi și de a o distruge. Și, 
într-o zi, cine știe, dacă armele ucigașe nu se 
dezagregau pe traseu, poate că urmașii lui aveau să 
asiste la fatala întâlnire... 

Natanesh se scutură, pentru a-și reveni în fire și se 
înapoie pe urmele propriilor pași. Ce rost avea să 
încerce a ghici viitorul? Rachetele sau animalul-munte 
deștepiat din somn ce fecunda, fără rușine, femelele de- 
a lungul deșertului, care era deosebirea dintre ele? In 
pragul sălii, copiii îl primiră tropăind nerăbdători. 

— Repede! Repede, bunicule! S-a dat drumul la un stol 
de păsări pe a cincea terasă! 

Se îndreptară în grabă spre ascensor. Pe acoperiș, 
strălucirea soarelui le arse pupilele. Păsările-artificii 
brăzdau deja cerul într-o curbă ascendentă, ce se 
termină cu un val de flăcări multicolore. După ce duceau 
la capăt acest ultim zbor, micile corpuri carbonizate 
cădeau ca o ploaie în curțile interioare, unde deveneau 


hrană pentru șobolanii și câinii adunaţi acolo, în 
așteptarea unui asemenea eveniment. 

— Oh, priviţi-o pe cea albastră! ţipau copii. Oh, uite-o și 
pe cea roșie! 

Brusc, Natanesh se simţi ameţit. El nu mai vedea 
culorile. Nu mai percepea decât mirosul. Mirosul de 
carne arsă.